Jack London — Martin Eden

JACK LONDON 


JACK LONDON 


MARIIN EDEN 


CAPITOLUL 1. 

Cel din frunte deschise uşa cu cheia şi păşi înăuntru, 
urmat de un tânăr care-şi scoase stingherit şapca de pe 
cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare şi 
se vedea cât de colo că nu-i este deloc la îndemână în holul 
spaţios, unde se trezea acum. Nu ştia cam ce ar putea face 
cu şapca şi tocmai şi-o îndesa în buzunarul hainei, când 
celălalt i-o luă din mână. Gestul fusese domol şi firesc, iar 
tânărul cel neîndemânatic îl întâmpină cu recunoştinţă. 
„Înţelege cum stau lucrurile, se gândi el. O să aibă grijă să 
mă îndrume”. 

Mergea la un pas în urma celuilalt, unduindu-şi umerii, şi 
fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă 
podeaua netedă s-ar fi înălţat şi ar fi coborât, urmând 
mişcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea 
neîncăpătoare pentru mersul său legănat, şi-l stăpânea o 
teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească 
tocurile uşilor sau să răstoarne statuetele de pe consola 
joasă a căminului. Zvâcnea când într-o parte, când în alta, 
ca să se ferească de noianul acela de lucruri, înmulţind 
astfel primejdiile ce nu existau de fapt decât în mintea lui. 
Între un pian masiv şi o masă de mijloc încărcată cu 
mormane de cărţi era loc de trecere pentru şase oameni 
deodată, dar el nu s-a strecurat pe acolo decât cu mare 
grijă. Braţele grele îi atârnau moi de-a lungul trupului. Nu 
ştia ce să facă nici cu braţele şi nici cu mâinile, dar când în 
închipuirea lui înfierbântată i s-a părut că-i gata să atingă 
cu cotul cărţile de pe masă, a sărit în lături ca un cal 
speriat, şi puţin a lipsit să nu răstoarne taburetul din faţa 


pianului. A observat felul degajat în care păşea cel din faţa 
lui, şi pentru prima oară şi-a dat seama că mersul său era 
deosebit de-al celorlalţi oameni. O clipă l-a săgetat dureros 
ruşinea pentru acel mers de om necioplit. Sudoarea a ţâşnit 
prin piele în broboane mici care i-au acoperit fruntea, iar el 
s-a oprit şi şi-a şters cu batista faţa bronzată. 

— Ia stai puţin, Arthur, băiatule, a zis el încercând să-şi 
ascundă zbuciumul sub masca unei glume. E cam prea mult 
pentru mandea. Las' mă puţintel să-m' mai viu în fire. Ţii 
minte că eu n-am vrut să viu, ş-apăi zic că nici a tâi nu prea 
se dă de ceasul morţii ca să mă vadă. 

— Bine, se auzi răspunsul liniştitor. Să nu-ţi fie teamă de 
noi. Suntem oameni de treabă... A, uite o scrisoare pentru 
mine. 

S-a întors spre masă, a deschis plicul şi a început să 
citească scrisoarea, dându-i străinului răgaz să-şi vina în 
fire. lar străinul a priceput şi i-a fost recunoscător. Era un 
om dăruit cu putere de înţelegere şi cu dragoste pentru 
semeni; sub zbuciumata lui înfăţişare exterioară dragostea 
pentru oameni începu să lucreze. Şi-a şters bine fruntea şi 
s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi 
mai stăruia o licărire ca acea din ochii animalelor sălbatice 
care simt primejdia capcanei. Era înconjurat de 
necunoscut, se temea de ce urma să i se întâmple, nu ştia 
ce ar fi trebuit să facă, îşi dădea seama că umblă şi se 
poartă foarte stângaci şi-i era tare teamă ca nu cumva orice 
însuşire sau merit al lui să fie atins de aceeaşi meteahnă. 
Era un om deosebit de simţitor, cu un spirit critic cumplit de 
ascuţit şi privirea amuzată pe care celălalt o furişă pe 
deasupra scrisorii îl duru ca o lovitură de pumnal. A prins 
acea privire, dar n-a lăsat să se observe nimic, fiindcă 
printre lucrurile pe care le învățase se număra şi disciplina. 
Dar lovitura de pumnal i-a rănit şi mândria. S-a blestemat 
în gând pentru că venise acolo, însă totodată a hotărât că, 
orice s-ar întâmpla, de vreme ce venise trebuia să meargă 
până la capăt. Trăsăturile feţei i s-au încordat şi în ochi i s-a 


ivit o lucire bătăioasa. A privit în jur mai degajat, cu multă 
luare-aminte, şi fiecare detaliu al interiorului foarte 
atrăgător i s-a întipărit în creier. Era cu ochii în patru: nimic 
nu-i mai scăpa; iar pe măsură ce privirile i se cufundau în 
frumuseţile din jur, lucirea bătăioasă din ochi se topea şi în 
locul ei se arăta o lumină senină şi caldă. Frumuseţea îl 
impresiona, şi în locul unde se afla existau destule lucruri 
care să-l impresioneze. 

Un tablou în ulei îi atrase privirile şi i le reţinu. Valuri 
furioase se năpusteau asupra unei stânci semeţe; nori 
ameninţători şi joşi acopereau cerul; şi, nu departe de țărm, 
cu pânzele strânse, un schooner aplecat atât de tare, încâti 
se vedea puntea întreagă, sălta peste valuri proiectat pe-un 
cer duşmănos şi înroşit de soarele ce stătea să apună. 
Tabloul era frumos şi-l atrase cu o putere căreia nu-i putea 
rezista. Uită de mersu-i stângaci şi se dădu aproape de 
tablou, foarte aproape. Frumuseţea dispăru de pe pânză. Pe 
chipul lui se arată uimirea. Se uită la ceea ce părea a fi 
mâzgălitură făcută la întâmplare, apoi se trase îndărăt. Şi 
dintr-o dată toată frumuseţea se revărsă iarăşi pe pânză. 
„Un tablou de păcăleală”, îşi zise el în clipa când încetă să-l 
mai privească, deşi prin vălmăşagul nenumăratelor impresii 
culese găsi şi prilejul de-a încerca o tresărire de indignare 
la gândul că atâta frumuseţe e risipită pentru o păcăleală. 
Nu ştia ce e aceea pictură. Văzuse numai cromolitograiii şi 
litografii care-s totdeauna limpezi şi clare, indiferent dacă-s 
privite de aproape sau de departe. E adevărat, văzuse şi 
picturi, prin vitrinele magazinelor, dar geamurile vitrinelor 
nu îngăduiseră ochilor lui flămânzi să vină prea aproape. 

Privi către prietenul lui care citea scrisoarea şi văzu cărţile 
de pe masă. În ochi îi ţâşni deodată o dorinţă şi o jinduire, 
tot aşa de iute cum ţâşneşte dorinţa şi jindul în ochii unui 
om lihnit de foame când dă cu privirea de bucate. Un pas 
hotărât, cu o unduire a umerilor spre dreapta şi alta spre 
stânga, îl duse lângă masă, şi aici începu să ia cărţile în 
mână, cu necuprinsă duioşie. Se uită la titluri şi la numele 


autorilor şi citi unele fragmente mângâind volumele cu ochii 
şi cu palmele, apoi deodată recunoscu o carte pe care o 
citise. Celelalte erau pentru el cărţi străine şi autori 
necunoscuţi. Luă la întâmplare un volum de Swinburne şi, 
uitând unde se află, se cufundă în lectură, cu chipul inundat 
de lumină. De două ori a închis cartea, ţinând arătătorul 
drept semn, şi s-a uitat la numele autorului, Swinburne! O 
să-i ţină minte numele. Avusese ochi omul acela şi fără 
îndoială că văzuse culorile şi strălucirea luminii. Dar cine 
era Swinburne? Oare murise şi el acum vreo sută de ani, ca 
mai toţi poeţii? Ori mai trăia şi mai scria încă? S-a uitat pe 
prima pagina... da, mai scrisese şi alte cărţi; bine, atunci 
primul lucru pe care îl va face mâine dimineaţă va fi să se 
ducă la biblioteca publică şi să încerce, poate mai găseşte şi 
alte cărţi de Swinburne. Deschise din nou cartea şi se 
cufundă în paginile ei. Nici n-a prins de veste că în încăpere 
a intrat o tânără fată. Şi-a revenit de-abia când a auzit 
cuvintele lui Arthur: 

— Ruth, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Eden. 

Cartea se închise peste degetul lui arătător şi, înainte ca el 
să apuce să se răsucească în loc, fu cutremurat de o 
senzaţie nouă, pricinuită nu atât de apariţia fetei, cât de 
vorbele fratelui ei. Sub învelişul trupului musculos, 
întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La 
cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, 
gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau 
să joace ca o flacără în bătaia vântului. Era cum nu se poate 
mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic 
neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare 
sau deosebire între lucruri. Ceea ce îl cutremurase fuseseră 
vorbele acestea: „Domnul Eden, vorbele acestea adresate 
lui, căruia toată viaţa nu i se spusese decât,Eden', sau 
„Martin Eden, ori pur şi simplu „Martin'. lar acum - 
Domnul! „Asta fără îndoială că înseamnă ceva”, îşi zice el în 
gând. Mintea păru că i se transformă în aceeaşi clipă într-o 
imensă cameră obscură şi văzu cum de jur-împrejurul 


conştiinţei se rânduiesc nesfârşite imagini din viaţa sa: 
fochist în măruntaiele vapoarelor, ceasuri petrecute în 
teugă, tabere de corturi prin prerii şi pe ţărmul mării, 
puşcării şi taverne infecte, spitale şi străzi murdare prin 
cartiere rău famate îi veneau în minte chemate de felul cum 
fusese strigat în fiecare loc. 

Apoi se întoarse şi dădu cu ochii de fată. La vederea ei 
toate nălucirile îi pieriră din minte. Era o fiinţă palidă, 
vaporoasă, cu păr bogat şi auriu, cu ochi mari, inteligenţi şi 
albaştri. Nu-şi putea da seama cum anume este îmbrăcată, 
dar vedea că îmbrăcămintea nu era deloc mai puţin 
minunată decât ea. O asemănă unei palide flori de aur pe-o 
gingaşă tulpină. Dar nu! Era o vedenie, o zână, o frumuseţe 
atât de aleasă nu putea fi pământeană. Sau poate că cele 
scrise prin cărţi erau adevărate, şi printre oamenii de sus 
se aflau multe frumuseți asemenea fetei din faţa lui. O astfel 
de frumuseţe ar putea foarte bine fi cântată de acel 
Swinburne. Poate că tocmai la o asemenea făptură îi erau 
gândurile când a descris-o pe fata aceea, pe Isolda, din 
cartea de pe masă. Toată această năvală de imagini, 
simţăminte şi gânduri l-a copleşit deodată. În jocul 
realităţilor ce-l înconjurau nu exista nici o clipă de răgaz. 
Văzu cum mâna ei se întinde către a sa, şi fata îl privi drept 
în ochi când îi strânse degetele deschis, bărbăteşte. Femeile 
pe care le cunoscuse el nu dădeau mâna în felul acela. De 
altminteri, cele mai multe nu dădeau mâna deloc. Un noian 
de asociaţii, imagini ale feluritelor chipuri în care cunoscuse 
femeile, i se revărsă deodată în cuget şi simţi că e gata să-şi 
piardă minţile. Dar le alungă pe toate şi se uită la fată. 
Niciodată nu mai văzuse o asemenea femeie. Femeile pe 
oare le cunoscuse el! În aceeaşi secundă, alături de fata din 
faţa lui se înşiruiră, la dreapta şi în stânga, femeile pe care 
le cunoscuse. Pentru o clipă lungă cât o veşnicie rămase în 
mijlocul unei galerii de portrete în care fata din faţa lui 
ocupa locul de cinste, iar în jurul ei stăteau înşiruite 
mulţime de femei, şi toate urmau să fie cântărite şi preţuite 


dintr-o singură privire, fata fiind măsura greutăţii şi a 
preţului. Văzu chipurile trase şi bolnăvicioase ale 
lucrătoarelor din fabrici, înfăţişarea fetelor zâmbăreţe şi 
gălăgioase de prin mahalalele oraşului San Francisco. Îi 
apărură în faţa ochilor femeile păzitorilor de vite şi 
chipurile negricioase ale mexicanelor totdeauna cu ţigara în 
gură. În locul lor se iviră japonezele, cu înfăţişare de păpuşi 
care calcă afectate pe încălţările de lemn; apoi 
eurasiaticelE. Cu trupuri plăpânde apăsate de stigmatul 
degenerării; trupeşele femei de prin insulele mărilor 
Sudului, cu piele întunecată şi coroniţe de flori în jurul 
capului. Şi toate astea au fost alungate de-o ceata grotescă, 
de-o cumplită viziune de coşmar - căzăturile împuţite care- 
şi târâie paşii pe trotuarele din Whitechapel, baborniţele 
buhăite de beţie şi de boli şi toată liota nesfârşită de harpii 
ale infernului, jegoase şi spurcate la gură, scursura 
porturilor, drojdia şi scârboşenia celei mai înfiorătoare 
decăderi umane, care sub masca unei monstruoase 
înfăţişări de femelă tabăra asupra marinarilor. 

— Luaţi loc, vă rog, domnule Eden, spuse fata. Doream 
foarte mult să vă cunosc încă de când ne-a povestit Arthur. 
A fost un gest de mare curaj din partea dumneavoastră... 

El dădu din mână dispreţuitor şi spuse încurcat că ceea ce 
făcuse nu era nici un fel de ispravă şi oricare altul ar fi făcut 
la fel. Fata băgă de seamă că mâna pe care tocmai o 
mişcase era acoperită de rosături proaspete, pe cale de 
vindecare, iar când se uită şi la mâna cealaltă văzu că şi 
aceea se găsea într-o stare identică. Totodată, dintr-o 
căutătură iute şi cercetătoare, observă o cicatrice pe obraz, 
o alta care se arăta de sub părul de pe frunte şi o alta ce 
cobora şi dispărea sub gulerul scrobit. De-abia îşi reţinu 
zâmbetul când zări dunga roşie lăsată de marginea aspră a 
gulerului scrobit, pe gâtul bronzat. Se vedea cât de colo că 
tânărul nu era obişnuit cu gulerele scrobite. În acelaşi fel 
ochiul ei de femeie îi cercetă hainele observând croiala 
comună şi lipsită de frumuseţe, cuta făcută de sacou de-a 


lungul umerilor şi mulţimea de cute mai mici ce acopereau 
mânecile, trădând mărimea bicepşilor. 

În timp ce dădea dispreţuitor din mână şi mormăia că nu 
făcuse nimic deosebit, se supunea poruncii primite 
încercând să se aşeze pe un scaun. Găsi răgazul să admire 
uşurinţa cu care ea se aşeza, apoi se prăvăli către un scaun 
din faţa ei, copleşit de conştiinţa întreagă a stângăciei 
tuturor gesturilor sale. Pentru el era o experienţă cu totul 
nouă. În toată viaţa lui de până atunci nu-şi dăduse 
niciodată seama dacă faptele îi sunt stângace ori pline de 
graţie. Asemenea gânduri despre sine însuşi nu-i trecuseră 
niciodată prin minte. Cu sufletul la gură se aşeză pe 
marginea scaunului, foarte încurcat că nu ştia ce să facă 
atunci cu mâinile. Îl stinghereau, oriunde le-ar fi ţinut. 
Arthur tocmai ieşea din încăpere şi Martin Eden îl urmări 
cu priviri încărcate de grijă. Se simţea pierdut şi singur în 
camera aceea, alături de femeia palidă ce părea a fi doar un 
duh. Nu exista nici un barman căruia să-i ceară de băut, 
nici un puşti pe care să-l trimită până după colţ să aducă o 
cană de bere ca să pună temeiul unei înţelegeri şi să poată 
netezi calea către prietenie. 

— Ce cicatrice ai pe gât, domnule Eden? spunea fata. Cum 
s-a întâmplat? Sunt sigură că a fost o aventură grozavă. 

— Un mexican a dat cu cuțitul, domnişoară, răspunse el 
umezindu-şi buzele uscate şi tuşind uşurel ca să-şi curețe 
gâtlejul. O încăierare... După ce i-am smuls cuțitul din 
mână, a-ncercat să-mi muşte nasu”. 

Deşi vorbise cum nu se poate mai simplu, în faţa ochilor îi 
stăruia imaginea acelei nopţi zăpuşitoare şi înstelate de la 
Salina Cruz, peticul alb de plajă, luminile vapoarelor din 
port, glasurile depărtate ale marinarilor beţi, zarva 
hamalilor, ura arzătoare de pe chipul mexicanului, sclipirile 
ochilor lui de fiară în lumina stelelor, săgetarea oţelului ce i 
s-a înfipt în gât şi revărsarea sângelui, mulţimea şi ţipetele 
din jur, apoi cele două trupuri, al lui şi al mexicanului, 
rostogolindu-se mereu, încleştate, scormonind nisipul, iar 


undeva, departe, melodia suavă a unei chitare. Aceste 
lucruri le vedea, iar amintirea lor îl făcu să se cutremure şi 
să se întrebe dacă omul care pictase schooner-ul din tabloul 
de pe perete ar fi putut să le zugrăvească. Socotea că plaja 
albă, stelele, luminile vapoarelor ar fi minunat de frumoase, 
iar în mijloc, pe nisip, ar fi trebuit să apară grupul întunecat 
al celor ce stăteau roată în jurul luptătorilor. Hotări că, 
neapărat, cuțitul ar trebui să ocupe un loc de seamă şi că ar 
fi arătat tare frumos, dacă pe el s-ar fi răsfrânt lucirea 
stelelor. Dar din toate acestea nimic nu străbătu în vorbele 
lui. 

— A încercat să-mi muşte nasu”, încheie el 

— O! rosti fata cu glas stins şi parcă venit de departe, iar 
el băgă de seamă emoția zugrăvită pe chipul ei delicat. 

El însuşi se simţi copleşit de emoție şi obrajii lui arşi de 
soare roşiră abia perceptibil, şi îi simţea pârjoliţi ca de 
dogoarea cuptoarelor deschise din sala cazanelor de pe 
vapoare. De bună seamă că asemenea lucruri 
înspăimântătoare, cum erau bătăile dintre cuţitari, nu 
puteau fi subiecte potrivite în conversaţia cu o doamnă. În 
cărţi, oamenii de seama ei nu discutau astfel de lucruri - 
poate că nici nu aflaseră de existenţa lor. 

În conversaţia pe care se străduiau s-o înfiripe se ivi o 
scurtă pauză. Pe urmă ea îl întrebă cam într-o doară despre 
cicatricea de pe obraz. Încă pe când fata îşi rostea 
întrebarea, el îşi dădu seama că se sileşte să găsească 
subiecte pe măsura priceperii lui, şi atunci se hotări să lase 
deoparte toate astea şi să găsească vreunul dintre 
subiectele pe care era dânsa obişnuită să le discute. 

— Asta-i dintr-un accident, zise el ducându-şi mâna la 
obraz. Într-o seară, când şedeam în port şi marea se 
umflase, s-a desprins funga velei mari, iar pe urmă 
balansina. Balansina era de sârmă şi se zvârcolea pe sus cu 
un şarpe. Cu toţii am sărit să le prindem la loc, dar eu n-am 
avut distanţă şi-am luat-o peste muie. 


— Aha, zise fata, de astă dată având în glas o notă de 
înţelegere, cu toate că de fapt cele mai multe vorbe ale lui îi 
păreau un fel de păsărească şi habar n-avea cam ce-ar 
putea fi aceea balansina şi ce-o fi însemnând muie. 

— Şi Swineburne ăsta, începu tânărul căutând să-şi pună 
planul în aplicare. 

— Cine? 

— Swineburne, repetă el pronunţând din nou greşit. 
Poetul. 

— A, Swinburne, corectă fata. 

— Da, ăsta-i, îngăimă el cu obrajii din nou în flăcări. E mult 
de când a murit? 

— Dar de ce, nu ştiu să fi murit. Fata se uită la el 
nedumerită. Unde l-ai cunoscut? 

— N-am dat niciodată ochii cu el, răspunse Martin. Dar am 
citit câteva poezii d-ale lui din cartea aceea de pe masă, 
chiar înainte de venirea dumitale. Cum îţi plac poeziile lui? 

Din clipa aceea Ruth începu să vorbească repede şi fără 
nici o sforţare despre subiectul propus de el. Martin se 
simţi mai în largul său şi se trase uşor către fundul 
scaunului, încleştându-şi mâinile pe braţele lui, ca şi cum i- 
ar fi fost teamă să nu fugă de sub el şi să-l răstoarne pe 
duşumea. Izbutise: o făcuse să vorbească despre lucruri de- 
ale ei şi în vreme ce fata continua să-i explice, el se chinua 
să-i urmărească gândurile, minunându-se de câte 
cunoştinţe stăteau îngrămădite în capul acela fermecător şi 
sorbindu-i frumuseţea pală a chipului. O urmări 
îndeaproape, deşi îl stânjeneau cuvintele necunoscute ce-i 
curgeau lin de pe buze, ca şi judecăţile de valoare şi însuşi 
procesul de gândire străin cugetării lui, dar toate acestea îi 
aţâţau mintea şi i-o scoteau din amorţire. Îşi spuse că asta 
era viaţa intelectuală şi că în ea se afla frumuseţe, căldură 
şi asemenea minunăţii cum el nu crezuse că se află pe lume. 
Uită cu totul de sine şi o privi cu ochi înfometați. lată deci 
lucruri pentru care merita să trăieşti, să le cucereşti, să te 
lupţi - da, şi chiar să-ţi jerfeşti viaţa. Cărţile spuneau 


adevărul. Pe lume existau şi astfel de femei. lar ea era una 
dintre acelea. Femeia din faţa lui îi înaripa imaginaţia şi 
necuprinse pânze luminoase i se desfăşurau înaintea 
ochilor, iar pe ele se arătau, abia desluşite, încântătoare 
scene de dragoste şi pasiune, măreţe fapte de eroism 
închinate femeii - unei femei palide la chip, unei flori cu 
petale de aur. Şi prin această fugară şi tremurătoare 
nălucire, ca printr-un abur uşor în care dansau zâne, privea 
către femeia cea adevărată şi o vedea cum stă acolo în faţa 
lui şi vorbeşte despre literatură şi despre artă. Asculta cu 
încordare, dar mai ales privea şi nu-şi dădea seama cât de 
fixă îi este privirea şi nici că tot ce era bărbătesc în fiinţa lui 
îi strălucea atunci în ochi. Dar ei, care, femeie fiind, 
cunoştea foarte puţin universul bărbaţilor, nu-i scăpau defel 
privirile lui arzătoare. Bărbaţii nu se mai uitaseră niciodată 
la ea în felul acesta, şi se simţi stânjenită. Se încurcă în 
cuvinte şi tăcu. Gândurile i se învălmăşiră. Bărbatul care se 
uita acum la ea o înspăimânta, însă în acelaşi timp îşi dădea 
seama că e un lucru straniu, dar foarte plăcut, ca cineva să 
te privească astfel. Educaţia primită o prevenea că se află în 
faţa unei primejdii şi a unei chemări amăgitoare, subtilă şi 
încărcată de taine: dar totodată instinctul striga în gura 
mare în întraga-i făptură, îndemnând-o să treacă peste 
stavilele de castă şi situaţie socială şi să-l cucerească pe- 
acest drumeţ de pe alte tărâmuri, pe-acest flăcău necioplit 
cu mâini pline de răni şi cu o dungă roşie trasă pe gât de 
gulerul cămăşii, cu care nu era deprins, pe-acest tânăr fără 
nici o îndoială întinat şi păcătoşit de-o existenţă degradantă. 
Ea era însă curată, şi curăţenia ei se răzvrăti; dar era 
femeie şi de-abia începea să afle tainele paradoxului 
feminin. 

— Şi după cum spuneam... dar oare ce spuneam? 

Se opri deodată şi râse veselă, amuzată de propria-i 
încurcătură. 

— Cum spuneaţi că Swinburne acela n-a putut să fie un 
mare poet pentru că... şi aicea v-aţi oprit, domnişoară, 


răspunse el cu grăbire, simțind deodată cum îl chinuie 
foamea şi un fior minunat îi alunecă pe şira spinării la auzul 
râsului ei. 

„Ca argintul, îşi spuse el în gând, parcă-i clinchetul unor 
clopoței de argint; iar în clipa şi numai pentru clipa aceea 
se văzu pe un tărâm depărtat, întins sub cireşi încărcaţi de 
flori roşietice, fumând o ţigară şi ascultând cum clopotele 
pagodei ţuguiate cheamă la rugăciune credincioşii încălţaţi 
cu sandale din pai. 

— A, da, mulţumesc, zise fata. Swinburne nu izbuteşte să 
ne câştige pe deplin, la urma urmei, pentru că de fapt e 
lipsit de delicateţe. Multe dintre poemele lui n-ar trebui 
citite niciodată. Fiecare vers al unui poet într-adevăr mare 
este plin de adevăruri încântătoare şi se adresează către tot 
ce este mai înalt şi mai nobil în om. Nici un vers al marilor 
poeţi nu poate fi dat la o parte fără a sărăci universul. 

— Mie mi s-a părut frumos puţinul cât l-am citit din cartea 
asta, răspunse el şovăitor. Nici prin cap nu, mi-a trecut că-i 
un asemenea... coţcar. Poate că asta se vede mai bine în 
celelalte cărţi ale lui. 

— Sunt multe versuri care ar putea să lipsească din cartea 
pe care ai citit-o, zise ea ritos, cu convingere şi pe un ton ce 
nu admitea replică. 

— Probabil că nu le-am băgat eu de seamă. Ce-am citit era 
cu adevărat frumos. Totul arunca în jur lumina şi strălucire 
şi parcă simţeam cum lumina aceea mi se răspândea în 
întreg trupul şi mă lumina pe dinăuntru, aşa cum luminează 
soarele ori un reflector puternic. Eu aşa am simţit, dar 
probabil că nu prea mă pricep la poezie, domnişoară. 

Tăcu, stânjenit. Se simţea foarte încurcat şi-şi dădea cu 
durere seama că nu-i în stare să se exprime cum trebuie. 
Sesizase măreţia şi frumuseţea din rândurile pe care le 
citise, dar cuvintele lui nu erau în stare să le arate. Nu se 
pricepea să dea glas simţămintelor, şi în sinea lui se asemui 
unui marinar care, în bezna nopţii, dibuie pe un vas 
necunoscut, încurcându-se în cordaj. Atunci hotări că are 


datoria să se familiarizeze cu această lume nouă. Nu i se 
întâmplase niciodată să nu poată face o treabă atunci când 
voise neapărat s-o facă, iar acum sosise vremea să vrea să 
înveţe cum poate spune lucrurile pe care le avea în minte în 
aşa fel, încât ea să-l înţeleagă. Ea îi acoperea acum întreg 
orizontul. 

— Longfellow, de pildă... spunea fata. 

— Da, l-am citit, o întrerupse el brusc, vrând cu tot 
dinadinsul să-şi arate şi să utilizeze cât mai deplin cele 
câteva cunoştinţe pe care le avea despre cărţi, şi să-i 
dovedească ei că nu era doar un prostănac şi un neisprăvit. 
Psalmul vieţii, Excelsior şi... cred că asta-i tot. 

Fata dădu din cap şi surâse, iar el simţi că surâsul acela 
arăta doar îngăduinţă, o dureroasă îngăduinţă. Era o 
prostie din partea lui să ridice asemenea pretenţii. Mai mult 
decât sigur că acel Longfellow scrisese nenumărate cărţi de 
poezie. 

— Domnişoară, vă rog să mă iertaţi că mă amestec unde 
nu-mi fierbe oala. De fapt, lucrurile astea e pentru mine 
aproape cu totul necunoscute şi ăsta-i adevărul. Nu mă 
pricep. Dar am să fac în aşa fel ca să mă pricep. 

Părea o ameninţare. Glasul îi era neînduplecat, ochii îi 
aruncau scântei şi trăsăturile feţei i se înăspriseră. Ei i se 
păru că până şi unghiul fălcilor s-a schimbat: bărbia îi era 
acum supărător de agresivă. În acelaşi timp din fiinţa lui 
parcă se revărsa un val de bărbăţie intensă care o 
impresionă. 

— Cred că ai să ajungi să... să te pricepi, încheie ea 
izbucnind în râs. Eşti un om foarte tare. 

Privirea îi zăbovi o clipă pe gâtul musculos şi puternic, 
aproape ca de taur, pârlit de soare şi plin de sănătate şi de 
forţă. Cu toate că stătea acolo, umil şi ruşinat, femeia se 
simţi din nou atrasă către el. Se trezi deodată că un gând 
năstruşnic îi trece prin minte. 1 se părea că, dacă ar putea 
pune amândouă mâinile pe gâtul acela, toată vigoarea şi 
forţa ar trece în fiinţa ei. Gândul acesta o uluia. Avea 


impresia că scoate la iveală o stricăciune ascunsă în fiinţa ei 
şi la care nici măcar nu visase până atunci. Pe lângă asta, 
forţa fizică i se părea ceva grosolan şi, brutal. Idealul ei de 
frumuseţe masculină fusese totdeauna delicateţea şi graţia. 
Dar cu toate acestea gândul cel năstruşnic nu-i pierea din 
minte. Nu era cu nici un chip în stare să priceapă cum de 
avea dorinţa să-şi pună mâinile pe gâtul acela ars de soare. 
Adevărul este că ea era departe de a fi o fiinţă robustă, 
ceea ce lipsea trupului şi minţii ei fiind tocmai forţa. Dar ea 
nu-şi dădea seama. Ştia doar că niciodată până atunci un 
bărbat nu o impresionase atât de puternic ca acela pe care- 
| avea acum în faţă şi care din când în când o uluia cu 
îngrozitoarele lui greşeli de gramatică. 

— Da, nu-s chiar rebegit, spuse el. Dacă-i la o adică, pot să 
înghit şi sârmă ghimpată, numa” acuma s-ar spune că m-am 
îmbolnăvit la stomac, dacă cele mai multe dintre lucrurile 
pe care mi le spui dumneata nu izbutesc cu nici un chip să 
le înghit. Ştii, nu-s dedat la treburi dintr-astea. Îmi place şi 
cărţile şi poezia şi ori de câte ori am avut răgaz am citit de 
toate, da' niciodată nu m-am gândit la ele aşa cum te 
gândeşti ' mneata. De asta nu-s în stare să vorbesc despre 
ele. Sunt un marinar care pluteşte în voia vântului pe-o 
mare necunoscută, fără hartă şi fără compas. Acum însă 
vreau să ştiu precis cum stau. Poate c-ai fi bună să-mi dai 
vreo povaţă. Unde-ai învăţat toate astea despre care mi-ai 
vorbit? 

— Cred că la şcoală, probabil, şi... citind, răspunse fata. 

— La şcoală am fost şi eu când eram ţânc, încercă tânărul 
să-şi arate nedumerirea. 

— Da. Numai că eu mă refeream la liceu şi la universitate. 

— Dumneata ai umblat la universitate? întrebă el sincer 
uluit. Simţea că parcă acum se depărtase de el cu cel puţin 
un milion de kilometri. 

— Acum sunt la universitate. Sunt studentă la engleză. 

El nu ştia ce înseamnă „la engleză”, dar îşi notă în gând că 
nici asta nu ştie şi trecu mai departe. 


— Cât ar trebui să învăţ pân” s-ajung la universitate? 
întrebă el iar. 

Fata zâmbi încurajator când văzu ce anume voia celălalt să 
afle şi răspunse: 

— Asta depinde de cât ai învăţat până acum. La liceu n-ai 
urmat deloc? Bineînţeles că nu. Dar şcoala elementară ai 
terminat-o? 

— Mai aveam încă două clase când m-am lăsat păgubaş, 
da” totdeauna am trecut clasa foarte bine. 

În clipa următoare însă, furios din pricina laudei acesteia, 
strânse atât de cumplit braţele scaunului, încât îi amorţiră 
degetele. În acelaşi moment îşi dădu seama că o altă femeie 
intrase în încăpere. Văzu cum fata se ridică de pe scaun şi 
aleargă iute în întâmpinarea nou venitei. Se sărutară şi, 
ţinându-se amândouă înlănţuite pe după mijloc, veniră 
către el. „Asta trebuie să fie maică-sa”, îşi spuse tânărul. 
Era o femeie înaltă, blondă, subţirică, impunătoare şi 
frumoasă. Rochia de pe dânsa era tocmai aşa cum se 
aştepta că trebuie să fie rochiile în asemenea case. Croiala 
graţioasă îi desfăta privirile. Şi ea însăşi, şi îmbrăcămintea îi 
aminteau de femeile văzute la teatru. Pe urmă îi veni în 
gând că mai zărise astfel de cucoane mari şi astfel de rochii 
la intrările teatrelor din Londra, când stătea deoparte şi se 
uita, iar după asta veneau sergenţii de stradă şi-l goneau de 
sub portal, silindu-l să se retragă în ploaie. Îndată gândurile 
îi săriră tocmai la vestitul Grand Hotel din Yokohama, unde 
de asemenea văzuse de pe trotuar cucoane dintr-astea 
mari. Apoi oraşul şi portul din Yokohama începură să-i joace 
înaintea ochilor în mii de imagini. Dar alungă degrabă toate 
aducerile-aminte, chemat fiind cu străşnicie de cele din jur. 
Ştia că trebuie să se scoale în picioare ca să fie prezentat, şi 
cu mare greutate izbuti să se ridice rămânând nemişcat cu 
pantalonii gheboşaţi în dreptul genunchilor, cu braţele 
atârnând caraghios de-a lungul trupului şi chipul încruntat, 
în aşteptarea calvarului ce avea să înceapă. 

CAPITOLUL. 


II. 

Drumul până în sufragerie a fost pentru el un adevărat 
coşmar. Se oprea ori se împiedica, se smucea înainte sau 
era gata să se prăvălească pe-o parte şi i se părea că 
niciodată n-are să mai ajungă acolo unde trebuie. Totuşi în 
cele din urmă ajunse şi fu poftit să se aşeze alături de Ea. 
Rânduiala cuţitelor şi furculiţelor îl înspăimânta. Avea 
impresia că în ele se ascund primejdii necunoscute, şi le 
privi lung, fascinat, până când strălucirea lor deveni un 
fundal pe care porniră să alunece imagini din teugă. Se 
vedea pe sine şi pe tovarăşii săi tăind cu cuţitele scoase de 
la brâu bucăţi de carne uscată pe care le îndesau cu mâna 
în gură, sau amestecând cu lingurile de fier supa deasă de 
mazăre din castroanele de tinichea. Duhoarea cărnii 
alterate îi stăruia încă în nări, iar în urechi îi răsuna 
clefăitul zgomotos al mesenilor, acompaniat de scârţâitul 
greementului şi mugetul valurilor. Se uită la ei cum 
mănâncă şi-şi spuse că mănâncă chiar ca porcii. Dar el, aici, 
va lua seama. N-o să facă nici un zgomot. Toată vremea o să 
fie cu cea mai mare luare-aminte la felul cum se poartă. 

Privi de jur-împrejurul mesei. În faţa lui stăteau Anthur şi 
fratele său, Norman. Îşi aminti că amândoi erau fraţii ei, şi- 
atunci simţi cum în suflet îi creşte simpatia pentru cei doi. 
Cât de mult se iubeau oamenii din familia asta! În minte îi 
răsări deodată imaginea mamei, îmbrăţişarea dintre mamă 
şi fiică şi-apoi le văzu pe amândouă cum înaintează către el, 
înlănţuite. În lumea lui, asemenea dovezi de dragoste între 
părinţi şi copii nu puteau fi văzute niciodată. Pentru el asta 
era o revelaţie a culmilor pe care poate urca viaţa 
oamenilor din lumea mare. Era de altminteri şi lucrul cel 
mai minunat pe care-l zărise cu prilejul acestei priviri 
fugare asupra lumii bune. Întreaga lui fiinţă era plină de 
admiraţie şi inima i se topea de duioşie. Toată viaţa tânjise 
după dragoste. Sufletul îi era însetat de dragoste. Dorea 
dragostea dintr-o cerinţă organică a făpturii lui. Cu toate 
astea niciodată n-o avusese şi inima i se împietrise. Nu 


ştiuse că tânjeşte după dragoste. Nici acum n-o ştia. Vedea 
dragostea doar în manifestările ei, iar asta îl cutremura, îl 
făcea s-o socotească un lucru ales, minunat şi superb. 

Îi părea bine că domnul Morse nu se află de faţă. Era de- 
ajuns de greu s-o cunoşti pe ea, pe maică-sa şi pe frate-său 
Norman. Pe Arthur îl cunoştea într-o oarecare măsură. 
Simţea fără nici o umbră de îndoială că prezenţa tatălui n- 
ar mai fi putut-o îndura. I se părea că niciodată în viaţă, nu 
muncise aşa din greu. Cea mai cumplită dintre munci ar fi 
fost doar un joc de copii pe lângă cea de acum. Din pricina 
eforturilor depuse pentru a face deodată atâtea lucruri cu 
care nu era obişnuit, fruntea i se acoperise cu broboane 
mici de sudoare, iar cămaşa îi era udă leoarcă. Trebuia să 
mănânce aşa cum nu mai mâncase niciodată, să folosească 
unelte necunoscute, să privească pe furiş în jur şi să înveţe 
cum anume trebuie îndeplinit fiecare lucru nou; să 
primească valul de impresii ce se revărsa asupra-i, să le 
păstreze şi să le rânduiască în minte; să-şi dea seama de 
acel impuls ce-l mâna către ea şi-l răscolea sub înfăţişarea 
unui neastâmpăr profund şi dureros; să simtă cum îl 
împunge dorinţa de a răzbate până la felul ei de viaţă şi să- 
şi strângă gândurile care mereu şi mereu o luau razna, 
făcând planuri încurcate şi cătând drumul ce l-ar putea 
duce către ea. În acelaşi timp, de câte ori privirile-i furişe i 
se îndreptau spre Norman sau spre altcineva, ca să vadă ce 
cuţiit ori furculiţă se cade să folosească în anume 
împrejurare, mintea lui reţinea trăsăturile aceluia şi se 
chinuia să le înţeleagă şi să le explice - totdeauna 
asemuindu-le cu ale ei. Pe urmă mai trebuia şi să vorbească, 
să asculte ce i se spunea şi tot ce vorbeau ceilalţi între 
dânşii, să răspundă de câte ori se cădea s-o facă. EI, cel 
învăţat să tot dea drumul gurii - iar asta îl obliga să se 
supravegheze cu cea mai straşnică luare-aminte. Apoi, ca şi 
cum atâtea şi atâtea lucruri n-ar fi fost de ajuns, se mai 
adăugă şi valetul, o primejdie necurmată ce i se ivea pe 
nesimţite alături, sfinx îngrozitor ce iscodea fără încetare 


ghicitori şi taine care trebuia de îndată dezlegate. În tot 
timpul mesei l-a torturat gândul la vasele în care urma să-şi 
spele degetele. Pe neaşteptate, mereu şi mereu, de 
nenumărate ori se întrebă când oare aveau să fie aduseşi 
cum anume or fi arătând. Auzise vorbindu-se despre 
asemenea lucruri, iar acum, din moment în moment, peste 
câteva clipe, avea să le vadă, chiar aici unde stătea la masă 
cu făpturile astea alese care se pricepeau să le folosească - 
da, şi o să le folosească şi el. Dar lucrul cel mai de seamă 
ascuns în adâncul cugetului său şi totuşi mereu prezent era 
felul cum trebuia să se poarte cu oamenii aceia. Ce 
atitudine să ia? Problema asta îl chinuia fără încetare. 
Câteodată îi veneau în minte gânduri laşe şi ar fi vrut să-şi 
dea aere, să se prefacă a fi în largul său; dar atunci veneau 
alte gânduri şi mai laşe, care-l preveneau că n-ar fi izbutit, 
că firea lui nu se potrivea cu astfel de minciuni şi s-ar fi 
făcut de râs. 

În prima parte a mesei, atâta vreme cât se frământa ca să 
hotărască ce atitudine ar fi trebuit să ia, a fost foarte liniştit. 
Nu ştia că liniştea şi cuminţenia lui contraziceau ceea ce 
afirmase Arthur în ajun, când îi vestise că avea să aducă la 
masă un sălbatic, dar că ei n-aveau de ce să se sperie, 
fiindcă vor vedea că e un sălbatic interesant. În clipele 
acelea Martin Eden n-ar fi putut pentru nimic în lume bănui 
că fratele ei era în stare de-o asemenea trădare - mai cu 
seamă când el fusese cel care-l scosese pe acest frate dintr- 
o încurcătură tare neplăcută. Aşa că rămase mai departe la 
masă, stingherit de propria-i stângăcie şi în acelaşi timp 
încântat de cele ce se petreceau în jurul lui. Pentru prima 
dată îşi dădea seama că mâncatul nu este numai o funcţie 
utilitară. Habar n-avea ce anume mănâncă. Ştia doar că e 
mâncare. Înainte de toate îşi satisfăcea dragostea de 
frumos, la masa aceasta unde mâncatul devenise o funcţie 
estetică. Şi nu numai estetică, ci şi intelectuală totodată. 
Mintea i se afla într-o permanentă stare de agitaţie. Auzea 
în discuţiile celorlalţi cuvinte pentru el lipsite de orice 


înţeles sau altele întâlnite numai prin cărţi şi pe care nimeni 
dintre cunoştinţele lui - bărbat ori femeie - n-ar fi fost 
îndeajuns de bogat la minte ca să le poată rosti. De câte ori 
auzea un asemenea cuvânt pornind cum nu se poate mai 
firesc de pe buzele vreunui membru al acestei 
extraordinare familii - familia ei —, un fior nespus de plăcut 
îi străbătea întreaga fiinţă. Toată acea lume de vis, de 
frumuseţe şi de splendidă vigoare, întâlnită doar în cărţi, 
devenea acum realitate. Se afla în starea deosebită de mare 
fericire, la care poate ajunge un om doar atunci când îşi 
vede visele desprinzându-se de pe tărâmurile închipuirii şi 
devenind fapte împlinite. 

Niciodată nu călcase pe asemenea piscuri ale vieţii şi se 
ţinea puţin mai retras ascultând, observând şi bucurându- 
se, răspunzând doar în cuvinte scurte: „da, dom'şoară” şi 
„nu, dom'şoară” la întrebările fetei, sau „da, doamnă” şi 
„nu, doamnă” când răspundea mamei. Cu destulă greutate 
izbutea să-şi înfrângă pornirea de a răspunde fraţilor ei 
„da, să trăiţi” său „nu, să trăiţi”, aşa cum fusese învăţat în 
viaţa lui de marinar. Simţea că ar fi un lucru cu totul 
nelalocul lui şi ar însemna să se aşeze singur pe o poziţie de 
inferioritate - ceea ce nu trebuia cu nici un preţ să facă, 
dacă voia să se ridice până la ea. Şi mai era totodată şi o 
poruncă a mândriei lui. „Fir-ar să fie - îşi zise în sinea lui, cu 
toată convingerea - nu sunt cu nimic mai prost decât ăştia, 
iar dacă ei ştie o mulţime de lucruri despre care eu habar 
n-am, este în schimb şi multe altele pe care le-ar învăţa ei 
de la mine!” Dar îndată după aceea, când ori ea ori maică- 
sa i se adresă cu „domniile Eden”, toate gândurile de trufie 
bătăioasă dispărură şi deveni dintr-o dată senin, cu sufletul 
plin de-o fericire caldă şi bună. De fapt era un om subţire, 
da, asta erA. Şi stătea aici la masă, cot la cot cu oameni 
despre care citise prin cărţi. El însuşi devenise un personaj 
din cărţi şi hoinărea acum prin paginile tipărite ale unor 
volume frumos legate. 


În vremea asta, pe când dezminţea toate vorbele lui 
Arthur arătându-se mai mult mieluşel decât sălbatic 
nedomolit, îşi tot chinuia creierii ca să afle în ce chip ar fi 
trebuit să treacă la fapte. Căci era departe de a fiun 
mieluşel blând şi un rol de mâna a doua nu se potrivea cu 
nici un chip firii lui mândre şi dornice să domine. Nu vorbea 
decât dacă era neapărată nevoie şi atunci vorba lui amintea 
de felul cum mersese către masă, opintindu-se şi oprindu-se 
ca să caute în vocabularul său poliglot vorba potrivită, 
ezitând la cuvintele pe care le ştia potrivite dar temându-se 
că nu va fi în stare să le pronunţe corect, sau înlăturând pe 
altele ce i se păreau că nu vor fi înţelese ori că sunt urâte şi 
aspre. În permanenţă era însă torturat de conştiinţa 
faptului că grija cu care-şi alege cuvintele îl face să apară 
drept un prostănac şi-l împiedică să exprime exact tot ce 
avea în minte. De asemenea, dragostea lui de libertate se 
ridica împotriva constrângerii pe care n-o putea suferi, cam 
tot aşa cum gâtul nu putea sa îndure chinga aspră a 
gulerului scrobit. Şi, de altminteri, era încredinţat ca n-o să 
se poată stăpâni multă vreme. Natura îl înzestrase cu o 
mare putere de judecată şi, cu aleasă sensibilitate, iar 
spiritul lui creator se dovedise întotdeauna neastâmpărat şi 
dornic de fapte. Ideile şi simţămintele care se zbăteau ca în 
durerile facerii, dând să iasă din cuget şi să capete expresie 
şi formă, puseră repede stăpânire pe toată fiinţa lui şi 
atunci uită ce-i cu el şi unde se află, iar cuvintele bătrâne - 
unelte ale vorbirii cu care se obişnuise - izbucniră la 
suprafaţă. 

Şi iată-l că o dată, când valetul îl întrerupea şi-l tot sâcâia 
stându-i lângă umăr, refuză rostind scurt şi tare: 

— Pow! 

Într-o clipă toţi mesenii ridicară privirile şi se uitară lung 
la el, parcă aşteptându-l să mai spună ceva, valetul de-abia 
îşi stăpâni marea bucurie, iar el se cufundă într-o cumplită 
ruşine. Dar îşi reveni repede şi explică: 


— E-un cuvânt al băştinaşilor de prin Noua Caledonie şi 
înseamnă „sfârşit”. Nici eu nu-mi dau seama cum de mi-a 
venit în gând. Se scrie p-o-w. 

Observă atunci privirile cercetătoare şi interesate ale fetei 
îndreptate către mâinile lui şi, cum era dispus să dea orice 
fel de lămuriri, spuse: 

— De-abia m-am întors cu un cargobot de pe PacifiC. 
Întârziasem tare şi prin porturile din Puget Sound am 
muncit în disperare, ca nişte negri, la aranjat încărcătura - 
încărcătură arnestecată, dacă ştiţi cumva ce-nseamnă asta. 
Atunci mi s-a dus naibii pielea de pe mâini, 

— O, dar nu de asta mă uitam, se grăbi fata să explice. Mi 
se pare numai ca mâinile dumitale sunt prea mici faţă de 
trup. 

Obrajii îi ardeau ca focul. Socoti vorba asta o dojană 
pentru vreo altă gafă de-a lui. 

— Da, răspunse el ca şi cum şi-ar fi cerut iertare. Îs prea 
mici ca să pot face vreo scofală cu ele. Dac-ar fi după umeri 
şi braţe, aş putea să dau cu ele ca un catâr cu copita. 
Umerii şi braţele mi-s prea puternice, şi dacă îl dilesc pe 
vreunul de-i rup gura, apăi îmi fărâm şi eu pumnii. 

Cuvintele rostite nu-i pricinuiau nici un fel de bucurie. Îi 
era o teribilă scârbă de sine. Îl luase gura pe dinainte şi 
vorbise despre lucruri urâte. 

— A fost foarte frumos din partea dumitale că ai sărit în 
ajutorul lui Arthur, aşa cum ai sărit, deşi nici nu-l cunoşteai, 
spuse Ruth cu foarte mult tact, dându-şi seama de 
stânjeneala lui, dar fără să-i înţeleagă şi pricinile. 

În schimb el înţelese ce anume urmărise fata şi, din pricina 
valului fierbinte de recunoştinţă care-i năpădi inima, uită 
să-şi mai cântărească vorbele. 

— Aiurea, n-a fost nici o brânză. Orice om cu vână ar fi 
făcut la fel. Adunătura aceea de haidamaci era puşi pe 
scandal, şi Arthur nu se amestecase deloc în ciorba lor. Dac- 
am văzut că-s gata de mardeală, am sărit şi eu şi le-am 
opintit vreo câteva zvasturi. S-a încins hora şi-atuncea mi s- 


a dus mie ceva pielişoară de pe degete şi şi-au mai numărat 
gearabeţii vreo câteva măsele. Nici n-aş fi putut să rnă ţin 
doparte. Eu dacă văd... 

Se opri deodată, cu gura căscată, simțind că-i gata să se 
prăbuşească în prăpastia nimicniciei şi ticăloşiei lui, care-l 
făcea nedemn să respire acelaşi aer ca şi ea. Iar în vreme 
ce Arthur relua povestea, pentru a suta oară, spunând ce 
era să i se întâmple cu derbedeii aceia beţi de pe feribot şi 
cum năvălise Martin Eden în mijlocul lor şi-l scosese din 
încurcătură, salvatorul stătea cu sprâncenele încruntate, se 
gândea la halul în care se făcuse de râs şi-şi frământa şi mai 
cumplit creierii ca să afle cum s-ar putea apropia de 
oamenii aceia. Fără nici o îndoială că până acum nu reuşise. 
Îşi spunea că nu face parte din lumea lor şi nu le înţelege 
graiul în privinţa asta nu putea să se prefacă. Înşelătoria s- 
ar vedea de departe şi, de altminteri, aşa ceva nu se 
potrivea în nici un chip cu firea lui. În cugetul său nu-şi 
puteau găsi loc nici impostura, nici prefăcătoria. Orice s-ar 
fi întâmplat, trebuia să rămână el însuşi, în clipa de faţă nu 
era în stare să vorbească pe limba lor, dar cu timpul ar 
putea s-o facă. În privinţa asta hotărârea era luată. Dar 
până atunci va trebui totuşi să vorbească şi să vorbească pe 
limba lui, deşi mai domolită, bineînţeles, ca s-o poată şi ei 
înţelege şi să nu-i sperie chiar din cale-afară. Şi mai mult 
decât atât: nu va lăsa defel să se înţeleagă, fie şi numai prin 
tăcere, că i-ar fi foarte cunoscute lucruri pe care nu le 
cunoştea. Urmând această hotărâre, când cei doi fraţi 
folosiră în discuţiile lor despre cursurile de la universitate 
de mai multe ori cuvântul „trig”, Martin Eden întrebă: 

— Ce-i aceea trig? 

— Trigonometrie, răspunse Norman. O treaptă superioară 
de „mat”. 

— Dar mat ce mai este? urmă imediat întrebarea care-l 
făcu pe Norman aproape să izbucnească în râs. 

— Matematici... aritmetică, fu răspunsul. 


Martin Eden încuviinţă din cap. Aruncase o privire peste 
aparent nesfârşitele meleaguri ale cunoaşterii. Şi tot ce 
vedea deveni deodată pipăibil. Puterea excepţională a 
imaginaţiei sale dădu abstracţiunilor formă concretă. În 
alchimia creierului său, trigonometria şi matematicile şi tot 
întinsul ştiinţelor pe care de-abia îl bănuia se transformară 
în nenumărate peisaje. Iar peisajele ce i se perindau acum 
prin faţa ochilor erau pline cu întinsuri de verdeață şi 
luminişuri în mijloc de pădure, toate înecate de lumină 
dulce ori străpunse de dâre luminoase. În depărtare, un văl 
de ceaţă purpurie acoperea zarea, dar dincolo de acel văl - 
o ştia el bine - se ascundeau încântarea necunoscutului şi 
chemarea desfătărilor. Îl cuprindea beţia. Aici afla aventura, 
ceva de făptuit cu capul şi cu mâinile, o lume de cucerit - 
iar din străfundurile conştiinţei ţâşni gândul cuceririi, al 
străbaterii până la ea, până la zâna aceea palidă ca un crin, 
care-i şedea alături. 

Nălucirea abia zărită fu alungată şi împrăştiată de Arthur, 
care toată seara încercase să scoată la iveală sălbaticul 
cunoscut de el. Martin Eden îşi aminti de hotărârea luată. 
Pentru prima dată deveni el însuşi, la început cu voinţă şi cu 
bună ştiinţă, dar curând furat de bucuria creaţiei, de 
dorinţa de a le arăta ascultătorilor viaţa aşa cum o vedea el. 
Făcuse parte din echipajul schooner-ului Halcyon, al cărui 
căpitan se ocupa cu contrabanda, şi acolo îi prinsese un 
cuter al serviciului vamal. Privise totul cu ochii mari 
deschişi şi se pricepea să spună ce văzuse. Aduse în faţa 
ascultătorilor valurile frământate ale mării şi oamenii şi 
corăbiile de pe ele. Le împrumută puterea închipuirii sale 
aşa fel, încât ei văzură tot ce văzuse el atunci. Cu măiestria 
unui artist, alese din noianul de amănunte tot ce era mai de 
seamă, alcătuind fragmente de viaţă strălucitoare şi 
îmbibate de lumină şi culoare, imprimând totului o mişcare 
ce-i făcu pe ascultători să se lase furaţi împreună cu el de 
valul irezistibil al entuziasmului şi elocinţei lui năvalnice. 
Din când în când îi mai făcea să tresară zguduiţi de 


vigoarea povestirii sau de unele cuvinte, dar frumuseţea 
urma îndeaproape violențele şi jalea era înlăturată de haz, 
de felul cum apăreau lucrurile trecute prin înţelegerea 
marinarilor. 

Şi în vreme ce el vorbea, fata îl cerceta cu ochi miraţi. 
Focul lui interior o încălzea. Se întreba dacă nu cumva toată 
viaţa ei fusese o fiinţă rece ca de piatră. Voia să se apropie 
de bărbatul acela arzător şi înflăcărat, care, asemeni unui 
vulcan, arunca în jur forţă, vigoare şi sănătate. Simţea că 
trebuie să se apropie de el, şi se sforţa să reziste. Exista 
însă, de asemenea, şi pornirea de a se îndepărta. O alungau 
mâinile acoperite de răni murdărite de muncă în aşa hal, 
încât însuşi gunoiul vieţii îi pătrunsese în carne, dunga roşie 
a rosăturii făcute de guler şi muşchii aceia cât nişte 
odgoane. Brutalitatea lui o înfricoşa. Orice asprime în vorbă 
era o insultă adusă auzului, orice împrejurare mai 
neplăcută din viaţa lui, o jignire împotriva sensibilităţii ei. Şi 
cu toate astea se simţea neîncetat atrasă către el, până ce 
ajunse să creadă că nu putea fi decât un om rău, de vreme 
ce avea atâta putere asupra-i. Tot ce i se păruse până în 
ceasul acela mai temeinic aşezat şi mai trainic începea să se 
clatine. Nimbul de romantism şi aventurile lui nu se 
împăcau defel cu regulile stabilite ale vieţii cunoscute de ea 
până atunci. În faţa uşurinţei cu care privea primejdiile şi a 
veseliei lui veşnic gata să izbucnească, viaţa nu mai părea 
efort continuu şi stăpânire de sine, ci doar o jucărie menită 
să slujească un timp pentru joacă, la întâmplare şi după 
bunul-plac, să fie trăită cu cuget senin, să te bucuri de ea 
cât poţi şi pe urmă s-o arunci cât colo, plin de nepăsare. În 
toată fiinţa ei răsuna un singur strigăt: „Atunci, avântă-te în 
joaca asta! Apleacă-te către el, dacă aşa îţi place, şi pune-ţi 
amândouă mâinile pe gâtul lui!” Îndrăzneala unui 
asemenea gând o făcu aproape să ţipe, şi zadarnic chemă în 
ajutor întreaga-i curăţenie sufletească, dimpreună cu tot 
ce-i dăduse cultura, zadarnic puse ceea ce era ea împotriva 
a tot ce-i era străin. Privi în jur şi-i văzu pe ceilalţi cum se 


uită la el ca vrăjiţi; şi ar fi cuprins-o deznădejdea dacă n-ar 
fi zărit spaima din ochii maică-sii - spaimă pricinuită de 
încântare, e drept, dar totuşi spaimă. Omul acesta venit din 
întunecimi străine era o primejdie. Maică-sa vedea 
primejdia şi nu se înşela. Se va bizui şi se va încrede în 
judecata aceasta a maică-sii, aşa cum făcuse totdeauna, 
până atunci, în toate privinţele. Flacăra din fiinţa acelui 
bărbat îşi pierdu căldura, şi teama pe care i-o insufla îşi toci 
ascuţişul. 

Mai târziu, când s-a aşezat la pian, a cântat pentru el şi 
împotriva lui, sfidându-l, cu pornire, cu răutate, cu dorinţa 
nelămurită de a-i arăta cât mai limpede adâncimea 
prăpastiei care-i despărţea. Muzica ei era un fel de bâtă cu 
care îl lovea fără milă în moalele capului; dar pe el, cu toate 
că-l uluia şi-l dobora la pământ, muzica aceea îl şi aţâţa. Se 
uita la ea, beat de admiraţie, în mintea lui, ca şi într-a ei, 
prăpastia s-a lărgit şi mai tare, dar mult mai repede decât 
se lărgea prăpastia, se-avânta pe deasupra-i, durând punte, 
hotărârea lui de a o trece. Fiinţa sa era însă un prea 
complicat mănunchi de simţăminte pentru a putea sta să 
privească o seară întreagă în adâncurile unei prăpăstii, mai 
ales dacă trebuia să asculte şi muzică. Muzica îl tulbura mai 
mult decât orice. Era pentru el ca o băutură tare ce-l 
îmboldea către simţăminte avântate, temerare, ca o licoare 
ce punea stăpânire pe imaginaţia lui şi-o înălța până dincolo 
de nori, în slăvile cerului. Alunga lucrurile mărunte şi 
murdare; îi revărsa în cuget numai frumuseți şi dădea aripi 
visurilor lui celor mai îndrăzneţe. Nu înţelegea muzica pe 
care o cânta ea. Nu era muzica pianelor hodorogite ori a 
orchestrelor care te asurzeau cu ţipetele alămurilor şi pe 
care le ascultase el prin sălile de dans. Dar aflase din cărţi 
câte ceva despre astfel de muzică şi-i admira cu convingere 
felul cum cânta mai mult fiindcă avea încredere în ea, 
aşteptând la început cu răbdare măsurile vesele şi ritmul 
simplu şi limpede, mirat mai apoi când vedea că acele 
măsuri şi ritmuri sunt repede părăsite. De îndată ce le 


prindea în auz şi tresărea, iar imaginaţia pornea în zbor 
împreună cu ele, muzica aceea pierea într-un vălmăşag 
haotic de sunete ce nu-i spuneau nimic, dar îi înlănţuiau 
gândurile şi le ţintuiau la pământ ca un plumb turnat în 
aripi. 

O clipă i-a trecut prin minte că toate astea erau anume 
aranjate pentru a face haz pe socoteala lui. Simţise 
ostilitatea fetei şi acum se chinuia să afle mesajul pe care 
degetele ei îl încredinţau clapelor. Mai apoi însă a părăsit 
gândul acesta, socotindu-l nedemn şi imposibil, şi s-a lăsat 
cu totul în voia muzicii. L-a cuprins din nou vechea stare de 
înaltă bucurie. Picioarele nu-i mai erau de lut, iar carnea i 
se preschimbă în spirit; în faţa şi în adâncul ochilor lui 
strălucea o lumină triumfală; apoi scena din faţa ochilor lui 
dispăru şi se văzu departe, plutind pe deasupra lumii, a 
unei lumi care-i era nespus de dragă. Cele cunoscute şi cele 
necunoscute se amestecau laolaltă în lumea de vis a 
nălucirilor lui. Pătrundea prin porturi ciudate de pe ţărmuri 
scăldate în soare şi hoinărea prin pieţele şi târgurile unor 
popoare barbare, nevăzute încă de ochi omenesc. 
Mireasma insulelor cu mirodenii îi stăruia în nări, aşa cum o 
simţise în nopţile fierbinţi şi înăbuşitoare petrecute pe 
mare; rămânea în bătaia alizeului de sud-est în lungi zile 
tropicale, şi în urma-i mici insule de coral împodobite de 
frunze de palmier se cufundau în marea de peruzea, iar 
înaintea lui alte insulițe de coral împodobite cu frunze de 
palmier răsăreau din aceeaşi mare de peruzea. Toate 
vedeniile acestea veneau şi dispăreau repede ca gândul. 
Pentru o clipă se văzu călare pe un cal sălbatic, alergând ca 
vântul printre dunele viu colorate din Painted Desert; dar în 
secunda următoare privea în jos către adâncul fierbinte şi 
tremurător, în mormântul albit din Death Valley, sau vâslea 
pe-un ocean îngheţat, printre insule uriaşe de gheaţă care 
străluceau în bătaia razelor soarelui. Stătea întins pe-o 
plajă de coral pe care cocotierii creşteau până aproape de 
locul unde mureau lin-cântătoarele valuri ale mării. Epava 


uitată de vreme a unui vapor scufundat ardea cu flăcări 
verzui la lumina cărora femeile dansau hula în ritmul 
melodiei chemărilor sălbatice de dragoste ale cântăreților 
ce cântau din ukulele şi loveau tam-tam-urile răpăitoare. 
Era o noapte senzuală, o noapte ca la tropice. Puțin mai în 
fund, silueta unui crater de vulcan se-nălţa printre stele. În 
înălţimi aluneca o semilună palidă iar Crucea Sudului ardea 
la poalele cerului. 

Era aidoma unei harpe; toate faptele vieţii lui trecute, câte 
îi mai rămăseseră în minte, întruchipau strunele; iar 
valurile de muzică alcătuiau un vânt uşor ce adia printre 
acele strune făcându-le să murmure visuri şi aduceri- 
aminte. loate acestea nu erau simple senzaţii. Căpătau ele 
singure formă, culoare şi strălucire, iar îndrăznelile 
închipuirii se obiectivau într-un chip magic şi de necrezut. 
Trecutul, prezentul şi viitorul erau una; iar el păşea 
clătinându-se de-a lungul acestei lumi vaste şi pline de 
căldură, şi prin curajul şi isprăvile lui măreţe ajungea la Ea 
- da, era alături de ea, o, cucerea, o cuprindea pe după 
umeri şi-o însoțea în zbor prin necuprinsa împărăție a 
gândurilor lui. 

La rândul ei, privindu-l peste umăr, fata îi citi pe chip ceva 
din toate acestea. Părea transfigurat, ochii mari şi 
strălucitori ai strâinului priveau dincolo de vălul sunetelor şi 
vedeau în spatele lui avântul şi pulsul vieţii, dimpreună cu 
giganticele spectre ale închipuirii. O trecură fiorii. 
Ţopârlanul necioplit şi stângaci dispăruse. Hainele prost 
croite, mâinile bătătorite şi chipul ars de soare rămâneau; 
dar acum i se păreau doar gratiile temniţei printre care 
putea să vadă un suflet mare, plin de înalte năzuinţe ce 
rămâneau mute şi necunoscute din pricina acelor buze 
firave, incapabile să le dea glas. Numai o clipă l-a văzut 
astfel; pe urmă ţopârlanul s-a întors, iar ea a râs de 
năzdrăvăniile propriei închipuiri. Impresia acelei viziuni 
fugare dăinuia însă chiar şi când a venit vremea ca el să se 
retragă, cu tot atâta stângăcie ca şi la sosire, iar atunci i-a 


împrumutat volumul lui Swinburne şi un altul al lui 
Browning căci pe Browning îl studia în timpul acela la unul 
dintre cursurile de literatură engleză. Semăna aşa de mult 
cu un adolescent, în vreme ce mulțumea roşindu-se până în 
vârfurile urechilor, că Ruth simţi cum o cuprinde un 
simţământ de milă mai mult matern. Nu-şi mai aduse 
aminte de acel nătăfleţ, nici de sufletul întemnițat, nici de 
bărbatul care o privise cu toată masculinitatea din el, 
desfătând-o şi înfricoşând-o. Nu mai vedea înaintea ei decât 
un adolescent care-i strângea mâna zgâriindu-i pielea cu 
palma lui bătătorită ca o răzătoare, şi-i spunea, vorbind 
sacadat: 

— A fost clipele cele mai plăcute din viaţa mea. Ştiţi, nu-s 
obişnuit cu asemenea lucruri... Apoi privi încurcat în jurul 
său. Nu-s învăţat cu astfel de oameni şi astfel de case. E 
ceva cu totul nou pentru mine şi ceva care-mi place. 

— Sper c-o să mai treceţi pe la noi, îi spuse Ruth, în vreme 
ce el îşi lua rămas-bun de la fraţii ei. 

Musafirul îşi îndesă şapca pe cap, păşi repede peste prag 
şi dispăru. 

— Ei, ce spuneţi de omul meu? întrebă Arthur. 

— E un om foarte interesant, ca o adiere de ozon, 
răspunse soră-sa. Câţi ani are? 

— Douăzeci... aproape douăzeci şi unu. Azi după masă |- 
am întrebat. Nu credeam că-i aşa de tânăr. 

„Sunt cu trei ani mai mare decât el”, se gândea Ruth în 
vreme ce-şi săruta fraţii, urându-le noapte bună. 

CAPITOLUL. 

III. 

Pe când cobora scările, fără să-şi dea seama ce face, 
Martin Eden vâri mâna în buzunarul hainei. O scoase de 
acolo cu o foiţa cenuşie şi câteva fire de tutun mexican, din 
care răsuci cu dibăcie o ţigară. Trase primul fum până în 
adâncul plămânilor şi-l aruncă afară într-o răsuflare lungă 
şi domoală. „Dumnezeule!” spuse el tare, cu un glas plin de 
admiraţie şi de mirare. „Dumnezeule!” rosti încă o dată. Şi 


LLA 


totuşi murmură din nou: „Dumnezeule!” Apoi mâna i se 
ridică până la gulerul pe care-l desprinse de cămaşă şi-l 
îndesă în buzunar. Cernea ca prin sită o ploaie rece, dar el 
se descoperi ca să primească toată burniţa, şi-şi descheie 
haina mergând mai departe cu totul nepăsător. Aproape 
nici nu-şi dădea seama că plouă. Păşea ca vrăjit, cufundat în 
visare şi realcătuind scenele abia trăite. 

În sfârşit întâlnise femeia - femeia la care prea puţin se 
gândise, fiindcă nu avea obiceiul să se gândească la aşa 
ceva, dar pe care totuşi, în chip nu prea lămurit, se 
aşteptase s-o întâlnească odată. Stătuse la masă alături de 
ea. Îi simţise mâna în palma lui, o privise în ochi şi zărise 
acolo licăriri ale unui suflet minunat de frumos - dar nu mai 
frumos decât ochii prin care îşi arunca strălucirea, nici 
decât trupul ce-i dădea formă şi expresie. Nu se gândea la 
trupul ei ca trup - şi asta era ceva nou pentru el, căci la 
femeile pe care le cunoscuse până atunci nu luase în seamă 
decât trupul. Trupul femeii de acum era ceva deosebit. Nu 
credea că trupul acesta poate fi la fel cu celelalte, supus 
relelor şi slăbiciunilor trupeşti. Trupul ei era mai mult decât 
lăcaşul sufletului. Era o emanaţie a sufletului, o 
întruchipare curată şi graţioasă a esenței ei dumnezeieşti. 
Gândul la dumnezeire îi dădu fiorl. Îl smulse din visare şi-l 
readuse la gândirea trează. Până atunci nu ajunsese la el 
nici un cuvânt, nici un semn şi nici o chemare a divinității. 
Niciodată nu crezuse în Dumnezeu. N-avusese niciodată 
nimic de-a face cu religia şi râdea din toată inima de popi şi 
de viaţa lor de apoi. Era încredinţat că nu există viaţă de 
apoi; viaţa era aici şi acum, iar după aceea venea 
întunericul fără sfârşit. Dar în ochii ei văzuse suflet, altceva 
nu putea fi - suflet nemuritor, care niciodată nu poate să 
piară. Nici un bărbat cunoscut până atunci şi nici o femeie 
nu-i dăduseră veste despre nemurire. Dar ea îi dăduse îi 
şoptise vestea aceasta din prima clipă când s-a uitat la el. 
Chipul ei strălucea şi acum dinaintea ochilor lui - palid şi 
serios, drăgălaş şi sensibil, surâzând cu înţelegerea şi 


duioşia cu care numai un spirit poate surâde, şi par aşa cum 
el niciodată nu visase că poate exista puritate. Puritatea ei îl 
lovi ca o izbitură de pumn. Îl făcu să tresară. Până atunci 
cunoscuse binele şi răul, dar puritatea, ca un atribut al 
existenţei, nu apăruse niciodată în conştiinţa sa. lar acum, 
în fiinţa ei, cunoştea puritatea ca fiind gradul cel mai înalt 
de bunătate şi gradul cel mai înalt de curăţenie, care 
amândouă laolaltă alcătuiau viaţa veşnică. 

Şi deodată ambiția îl îndemnă să se ridice până la viaţa 
veşnică. Nu merita nici măcar să-i curețe praful de pe 
încălţăminte, ştia asta; numai un noroc nemaivăzut şi o 
întâmplare dintre cele mai fantastice îi îngăduiseră s-o vadă 
în seara aceea, să stea alături de ea şi să-i vorbească. Era o 
simplă întâmplare. El nu avea nici un fel de merit. Nu 
merita un astfel de noroc. În sufletul lui stăpânea 
simţământul religios. Era umil şi cuminte, ruşinat şi plin de 
smerenie. În astfel de stare sufletească vin păcătoşii la 
spovedanie. Era încredinţat că are de dat seamă pentru 
păcate grele. Şi după cum pocăiţii şi smeriţii ce merg la 
spovedanie întrezăresc crâmpeie minunate din slăvită lor 
viaţă viitoare, tot astfel întrezărea şi el clipe fericite din 
starea la care va ajunge cucerind femeia aceea. Dar o astfel 
de cucerire era depărtată şi ascunsă ca într-o ceaţă şi cu 
totul deosebită de cuceririle făcute până atunci. Ambiţia i se 
avânta pe aripi nestăpânite şi se văzu deodată urcând cu ea 
pe înălţimi, împărtăşindu-şi unul altuia gândurile, 
bucurându-se laolaltă de lucrurile nobile şi frumoase. Visa 
la o cucerire spirituală, străină de orice grosolănie, o 
comunitate spirituală cu totul descătuşată, pe care nu 
izbutea s-o cuprindă prea bine în gând. Nu se gândea la 
asta. De altminteri nu se gândea la nimic. Senzaţiile 
alungaseră gândurile şi acum se vedea tremurând şi 
înfiorându-se de atingerea unor emoţii necunoscute până 
atunci, plutind vrăjit pe-o mare de sensibilitate în care 
simţurile înseşi erau încordate şi spiritualizate şi se avântau 
dincolo de piscurile cele mai înalte ale vieţii. 


Merse mai departe, împleticindu-se ca un om beat şi 
mormăind înfrigurat, cu glas tare: „Dumnezeule! O, 
Dumnezeule!” 

La un colţ îl zări un sergent de stradă care se uită la el 
bănuitor, dar îi observă mersul de marinar şi-l întrebă: 

— Unde-ai tras-o, nenicule? 

Martin Eden cobori pe pământ. Organismul lui era ager, 
uşor adaptabil, în stare să facă faţă deîndată oricăror 
împrejurări. De cum auzi întrebarea poliţistului îşi reveni în 
fire, deveni iarăşi Martin Eden din toate zilele şi înţelese 
imediat cum stau lucrurile. 

— Îi zic frumos, nu-i aşa? răspunse el râzând. Nici nu 
ştiam că vorbesc atât de tare. 

— Mai ai puţin şi-o să-ncepi să cânţi, îşi dădu cu părerea 
sergentul. 

— Nu, n-o să cânt. Dacă eşti bun să-mi dai un foc, o să iau 
primul tramvai către casă. 

Îşi aprinse ţigara, spuse seară bună şi-şi văzu de drum. 

— Ei, ce zici? Nu-ţi vine s-o dai dracului? bodogăni el cu 
jumătate de glas. Curcanul ăsta zice că-s beat. Zâmbi mai 
mult în inima lui şi căzu pe gânduri. Şi cred că şi eram, 
cugetă el. Dar nu-mi închipuiam ca chipul unei femei poate 
face asemenea ispravă. 

De pe Telegraph Avenue luă tramvaiul către Berkeley. 
Vagonul era plin de tineret, studenţi care cântau întruna şi 
din vreme în vreme urlau în cor strigătul de luptă al echipei 
universitare. Îi cercetă cu interes. Toţi erau studenţi învățau 
la aceeaşi universitate ca şi ea, făceau parte din clasa ei 
socială, puteau s-o cunoască, puteau, dacă ar fi vrut, s-o 
vadă în fiecare zi. Se-ntreba chiar cum de nu voiau, cum de 
fuseseră în stare să iasă cu toţii şi să se veselească, în loc să 
stea cu ea toată seara, să-i vorbească, să se strângă roată în 
jurul ei, s-o adore şi s-o venereze. Şi gândurile îi rătăceau 
mai departe. 

Băgase de seamă că unul dintre ei avea ochi mici şi buze 
groase. Hotări atunci că tânărul acela era un ticălos. Pe 


bordul unui vas un astfel de om ar fi fost un spion printre 
tovarăşii lui, o caiafă şi un smiorcăit. El, Martin Eden, era 
un om mult mai de ispravă decât acela. Gândul îl umplu de 
voie bună. I se părea că-l împinge mai aproape de Ea. 
Începu să se compare cu studenţii aceia. Îşi dădu seama de 
mecanismul muscular al trupului său şi rămase încredinţat 
că fiziceşte era stăpânul lor, al tuturor. Dar capetele acelora 
erau pline de gânduri care le îngăduiau să vorbească la fel 
ca ea - iar asta îl amări cumplit. Dar oare ce rost are 
creierul? se întrebă el înfrigurat. Ce-au făcut ei, putea să 
facă şi el. Ei au învăţat despre viaţă din cărţi, în vreme ce el 
n-a avut vreme pentru aşa ceva, fiind ocupat să trăiască 
viaţa. Mintea lui era tot atât de plină de cunoştinţe ca şi a 
lor, deşi cunoştinţe cu totul de alt soi. Câţi dintre ei ar fi fost 
în stare să facă un nod de scotă, să ţină strâns în mână 
timona unei corăbii ori să stea de veghe la gabie? Toată 
viaţa i se desfăşură înaintea ochilor sub forma unui şir de 
tablouri în care se întruchipau primejdia şi îndrăzneala, 
greutăţile şi strădaniilE. Îşi aduse aminte de toate 
insuccesele şi suferinţele încercate în vremea uceniciei. 
Oricum, cel puţin în privinţa asta, era mai presus de ei. De- 
abia de-acum încolo tinerii aceia trebuia să înceapă a trăi 
viaţa şi să ia în piept toate greutăţile şi necazurile pe care le 
învinsese el. Foarte bine! În vremea cât ei vor fi prinşi în 
treaba asta, el o să poată învăţa din cărţi cealaltă parte a 
vieţii. 

Pe când tramvaiul străbătea cartierul de locuinţe 
sărăcăcioase care desparte Oakland de Berkcley, Martiri 
Eden căuta din ochi o casă cunoscută, cu eta]. De-a lungul 
fațadei căreia stătea scris: „Băcănia Higginbotham”. După 
ce o zări, cobori la primul colţ de stradă. Stătu pe loc o clipă 
şi privi firma. Lui îi spunea mai mult decât arătau literele. Îi 
dezvăluia o făptură plămădită doar din micime şi egoism, 
iar coţcăriile meschine păreau că-şi scot capul din dosul 
acelor litere. 


Bernard Higginbotham era bărbatul surorii lui şi ajunsese 
să-l cunoască foarte bine. Deschise uşa cu cheia, pătrunse 
înăuntru şi începu să urce scările către etaj. Aoolo locuia 
cumnatu-său. Băcănia era jos. În aer stăruia un miros de 
legume veştejite. Trecând prin coridor se împiedică de un 
cărucior, lăsat acolo de vreunul dintre numeroşii lui nepoți 
şi nepoate, şi se izbi cu zgomot mare de o uşă. „Calicul! 
gândi el. Nu se-ndură să ardă gaz de doi cenți, şi puţin îi 
pasă dacă or să-şi frângă chiriaşii gâtul.” 

Căută clanţa bâjbâind şi pătrunse într-o cameră luminată 
unde se aflau soră-sa şi Bernard Higginbotham. Femeia 
cârpea o pereche de pantaloni ai bărbatului, iar acesta 
stătea întins cât era de lung pe două scaune, şi picioarele 
vârâte în nişte papuci de pâslă ferfeniţiţi îi atârnau pe 
marginea celui de-al doilea. Privi peste jurnalul pe care-l 
citea, arătând o pereche de ochi negri, înşelători şi tăioşi. 
De câte ori se uita la el, Martin încerca un simţământ de 
repulsie. Niciodată nu putuse pricepe ce-o fi găsit soră-sa la 
omul acela. El totdeauna avea senzaţia că în faţa lui se află 
un vierme, pe care de-abia se stăpânea să nu-l strivească 
sub talpă. „într-o bună zi tot am să-i sfărâm eu măselele”, îşi 
spunea Martin adesea, consolându-se astfel pentru 
sforţarea pe care o făcea ca să-l suporte. Ochii aceia, 
neîndurători şi cruzi ca de nevăstuică, îl priveau cu reproş. 

— Ei, ce s-a întâmplat? întrebă Martin. 

— De-abia săptămâna trecută am vopsit uşa aceea, de care 
te-ai lovit, zise domnul Higginbotham cu glas pe jumătate 
gemut şi pe jumătate răcnit. Ştii doar ce mari sunt preţurile 
fixate de sindicate. Ai putea să umbli mai cu băgare de 
seamă. 

Martin avusese de gând să-l pună la punct, dar se stăpâni, 
dându-şi seama că totul ar fi fost zadarnic. Trecu peste o 
atât de cumplită micime sufletească şi privi la o 
cromolitografie de pe perete. Rămase înmărmurit. Până 
atunci îi plăcuse totdeauna, dar acum avea impresia că o 
vede pentru prima oară. Era un lucru de duzină, un lucru 


ieftin, ca tot ce se afla în casa aceea. Gândul i se duse 
îndărăt la casa din care tocmai plecase, iar acolo zări mai 
întâi tablourile şi apoi o văzu pe Ea, o văzu cum se uită la el 
având în priviri o dulceaţă care-ţi topeşte inima şi cum îi 
strânge mâna, la despărţire. Uită cu totul unde se află şi 
uită de existenţa lui Bernard Higginbotham, până în clipa 
când domnul Higginbotham îl întrebă: 

— Ce, ai văzut cumva vreo stafie? 

Martin îşi veni în fire şi-l privi în ochii mărunţei, 
batjocoritori, duşmănoşi şi laşi, apoi deodată îi apărură 
înainte, ca pe un ecran, aceiaşi ochi aşa curn arătau când 
stăpânul lor vindea zarzavat în prăvălioara de desubt - ochi 
supuşi, împăcaţi, mieroşi şi linguşitori, 

— Da, răspunse Martin. Am văzut o stafie. Noapte bună. 
Noapte bună, Gertrude. 

Se răsuci în loc ca să iasă din cameră, dar se-mpiedică 
într-o ruptură a covorului flenduros. 

— Să nu trânteşti uşa, îi puse în vedere domnul 
Higginbotham. 

Simţi cum îi fierbe sângele în vine, dar se stăpâni şi trase 
binişor uşa în urma lui. 

Domnul Higginbotham se uită triumfător la nevastă-sa. 

— A băut, anunţă ei răutăcios. Ţi-am spus c-aşa o să facă. 

Femeia încuviinţă din cap, resemnată. 

— Îi străluceau grozav ochii, mărturisi ea. Şi nici nu mai 
avea guler, cu toate că plecase cu el la gât. O fi băut şi elun 
pahar sau două. 

— Nici nu se mai ţinea pe picioare, spuse bărbatul. M-am 
uitat bine la el. N-a fost în stare sa meargă nici până la uşă, 
fără se se clatine. Ai auzit şi tu că era cât p-aci să cadă pe 
coridor. 

— Cred că s-a împiedilcat de căruciorul lui Alice. N-avea 
cum să-l vadă pe întuneric. 

Glasul domnului Higginbotham începu să crească o dată 
cu mânia. Toată ziua se supunea altora, cât stătea în 


prăvălie, păstrându-şi pentru seara, când se afla în sânul 
familiei, privilegiul de a fi el însuşi. 

— Îţi spun eu, comoara de frate-tău era beat turtă. 

Glasul îi era îngheţat, tăios şi neîndurător, iar buzele 
pronunţau răspicat fiecare cuvânt, cu forţa neînduplecată a 
unei maşinării. Femeia oftă şi nu mai scoase nici o vorbă. 
Era înaltă şi voinică, totdeauna neîngrijit îmbrăcată şi 
veşnic obosită din pricina propriului trup, a muncii şi a 
bărbatului. 

— Boala asta e în el, ascultă-mă pe mine, a moştenit-o de 
la taică-său, urmă mai departe domnul Higgin botham, cu 
glas acuzator. Tot în şanţ o să crape şi ăsta. Ştii tu cum. 

Femeia încuviinţă din cap, suspină şi-şi văzu mai departe 
de cusut. Se înţeleseseră: Martin venise acasă beat. În 
sufletul lor nu exista puterea de a cunoaşte frumuseţea, 
căci altminteri ar fi înţeles că ochii aceia scânteietori şi 
chipul plin de strălucire vesteau cea dintâi întâlnire a unui 
tânăr cu dragostea. 

— Frumos exemplu le mai dă copiilor, izbucni pe 
neaşteptate domnul Higginbotham, spărgând tăcerea 
păstrată de nevastă-sa spre marea lui nemulţumire. 
Câteodată ajungea chiar să dorească mai multă împotrivire 
din partea soţiei. Dacă mai face o dată aşa, să-şi ia 
catrafusele. Ai înţeles? Doar n-o sa las copiii ăştia nevinovaţi 
să dea ochi cu depravările lui de stricat şi de beţiv. 
Domnului Higginbotham îi plăcea foarte mult vorba asta - 
depravări - întâlnită într-un articol de ziar şi cu care de 
puţină vreme îşi îmbogăţise vocabularul. Asta e depravări, 
altfel n-ai cum să-i spui. 

Femeia mai oftă o dată, dădu cu durere din cap şi continuă 
să coasă. Domnul Higginbotham se întoarse iar la lectura 
ziarului. 

— Şi-a plătit întreţinerea pe săptămâna trecută? strigă el 
pe deasupra ziarului. 

Nevasta iarăşi încuviinţă din cap şi adăugă: 

— Mai are încă ceva gologani. 


— Când pleacă iar pe mare? 

— Cred că după ce-o cheltui toţi banii câştigaţi în ultima 
cursă, răspunse ea. A fost ieri la San Francisco să caute alt 
vapor. Numai că atâta vreme cât mai are bani, face mofturi, 
nici un vapor nu-i mai este pe plac, aşa că încă n-a iscălit 
nici un angajament. 

— Nu-i stă bine unui freacă-punte ca el să mai facă şi 
nazuri, bufni domnul Higginbotham. Auzi! Mai are şi 
pretenţii! 

— L-am auzit spunând ceva despre un schooner care se 
pregăteşte să plece undeva într-un loc depărtat să caute nu 
ştiu ce comori ascunse, şi pe ăsta ar vrea să se îmbarce, 
dacă termină gologanii. 

— De-ar fi om cu scaun la cap i-aş face eu un rost, l-aş 
angaja să umble cu camionul, spuse bărbatul, dar nici o 
urmă de bunăvoință nu i se făcea simțită în glas. Tom o să 
plece. 

Nevasta se uită la el întrebătoare şi speriată. 

— Pleacă în noaptea asta. Se angajează la Carruthers. Ăia 
o să-i plătească mai mult decât aş putea eu să-i dau. 

— Ţi-am spus c-o să-l pierzi, strigă ea. Merită mult mai 
mult decât îi plăteşti tu. 

— Ascultă aicea, femeie, se răsti Higginbotham. De-o mie 
de ori ţi-am spus să nu-ţi bagi nasul în treburile negoţului. 
De-acuma n-o să-ţi mai spun nimic. 

— N-ai decât, i-o întoarse ea. Tom era un băiat tare bun. 

Bărbatu-său o privi lung. Asta era o sfidare 
nemaipomenită. 

— Dacă ar fi ceva de capul prăpăditului de frate-tău, ar 
putea să ia el camionul în primire, zise Higginbotham 
furios. 

— Numai că el îşi plăteşte regulat întreţinerea, ca oricare 
altul, îl înfruntă femeia. Pe urmă nu uita că e frate cu mine 
şi că atâta vreme cât nu-ţi datorează nici un ban n-ai 
dreptul să te legi toată vremea de el. Am şi eu un suflet de 
om, măcar că-s măritată cu tine de şapte ani. 


— I-ai spus c-o să-i pui gazul la socoteală dacă o să tot stea 
să citească în pat? întrebă Higginbotham. 

Femeia nu răspunse nimic. Dorinţa de răzvrătire îi pieri şi 
în trupul vlăguit de trudă se topi toată energia. Bărbatul 
era din nou triumfător. Învinsese. Ochii îi luciră răzbunători 
şi urechile i se desfâtară la auzul molcomelor ei sughiţuri de 
plâns. Era în culmea fericirii de câte ori izbutea s-o facă să 
plângă, şi în vremea din urmă plângea destul de lesne, cu 
toate că lucrurile merseseră altfel în primii ani de căsnicie, 
înainte ca droaia de copii şi necurmata lui cicăleală să-i 
nimicească orice voinţă. 

— Bine, atunci ai să-i spui chiar mâine dimineaţă, să n- 
avem vorbă, mai zise bărbatul. Şi uite, vreau numai să-ţi 
spun, ca să nu cumva să uit, c-ai face bine să trimiţi mâine 
după Mariana, să vină să aibă grijă de copii. Dacă pleacă 
Tom n-o să am încotro şi-o să trebuiască să plec cu 
camionul, aşa c-ai face foarte bine să te hotărăşti şi să 
cobori, să stai în prăvălie. 

— Dar mâine am de spălat, protestă ea fără vigoare. 

— Atuncea scoală-te mai de dimineaţă şi termină întâi cu 
spălatul. Eu o să plec de-abia pe la zece. 

Desfăcu nervos ziarul şi se apucă iar de citit. 

CAPITOLUL. 

IV. 

Încă furios din pricina discuţiei cu cumnatu-său, Martin 
Eden merse bâjbâind pană în fundul coridorului şi pătrunse 
în odaia lui - un fel de chiliuţa în care de-abia încăpeau un 
pat, un lavoar şi un scaun. Domnul Higginbotham era un om 
mult prea cumpătat ca să mai plătească şi servitoare când 
nevastă-sa putea să facă toată treaba. Pe lângă asta, 
camera servitoarei îi dădea putinţa să ţină în pensiune două 
persoane şi nu numai una singură. Martin puse pe scaun 
cele două volume de versuri - Browning şi Swinburne —, îşi 
scoase haina şi se aşeză pe pat. [ipătul ascuţit al unor 
droturi astmatice îi întâmpină greutatea corpului însă el nu 
le auzi. Începu să-şi descheie pantofii, dar rămase cu ochii 


aţintiţi la peretele alb din faţa lui, vrâstat cu lungi pâraie de 
murdărie cenuşie prin locurile pe unde se scursese apa 
strecurată prin acoperiş. Pe fundalul acestei jalnice 
privelişti începură să alunece plăsmuiri înflăcărate. Uită de 
pantofi şi rămase cu ochii ficşi şi privirile pierdute, până 
când buzele începură să i se mişte, murmurând: „Ruth!” 
„Ruth!” Nu bănuise niciodată că un simplu sunet ar putea fi 
atât de frumos. Îi încânta auzul şi-l repetă de nenumărate 
ori, până ce ajunse într-o stare de beţie. „Ruth!” Era un 
talisman, un cuvânt magic, care făcea vrăji. De câte ori îl 
murmura, chipul fetei strălucea în faţa ochilor lui, 
răspândind pe peretele murdar o lumină de aur. lar lumina 
aceasta nu se oprea pe perete. Se lărgea la nesfârşit şi pe 
undele-i aurii sufletul său pornea să rătăcească în căutarea 
sufletului ei. Tot ce era mai bun în fiinţa lui se revărsa într- 
un torent superb. Numai gândul la ea şi era de-ajuns 
pentru a-l înnobila şi purifica, pentru a-l face mai bun şi a-l 
face să dorească să fie mai bun. Toate astea le simţea 
pentru prima oară. Niciodată nu cunoscuse femei în stare 
să-l facă mai bun. Prezenţa lor avusese totdeauna efectul 
contrar, şi-l transformaseră în bestie, iar el nu ştia că, 
pentru a-l face mai bun, multe dintre acele femei 
depuseseră toate eforturile de care erau în stare, deşi 
ajunseseră la un rezultat jalnic. Cum niciodată nu avusese 
conştiinţa propriei personalităţi, nu ştia că în făptura lui 
exista darul acela care stârneşte dragostea în sufletul 
femeilor şi care era pricina dorinţei lor de a-i cuceri 
farmecul tinereţii. Cu toate că adeseori îl plictisiseră cu 
stăruinţele lor nu izbutiseră niciodată să-l tulbure; şi nici 
măcar nu visase c-ar putea exista femei care să fi devenit 
mai bune datorită lui. Totdeauna, pană în clipa de faţă, 
trăise într-o splendidă nepăsare, iar acum i se părea că de 
fie ce dată femeile porniseră către el şi ajunseseră până în 
preajma lui cu mâinile întinate. Şi asta nu din vina lui, şi nici 
dintr-a lor. Dar el, care pentru prima dată ajunsese să-şi 
dea seama de starea lui însuşi, era cel mai puţin pregătit să 


înţeleagă cum stau de fapt lucrurile şi-l mistuiau flăcările 
ruşinii acum, când avea în faţa ochilor imaginea propriei 
turpitudini. 

Sări deodată în picioare şi încercă să se privească în 
oglinda murdară de deasupra lavoarului. Şterse oglinda cu 
un prosop şi se uită din nou, îndelung şi cu luare-aminte. 
Pentru întâia oară se vedea într-adevăr pe sine. Ochii lui 
erau făcuţi să vadă, dar până în clipa aceea fuseseră 
obloniţi de veşnic schimbătoarea panoramă a lumii, şi tot 
privind fără încetare la aceasta nu mai putuse afla răgaz să 
se uite şi la sine. Văzu capul şi chipul unui flăcău de 
douăzeci de ani, dar, nefiind obişnuit să judece asemenea 
lucruri, nu avea cum să-şi preţuiască tinereţea. Deasupra 
unei frunţi pătrate şi boltite văzu un smoc de păr castaniu, 
ca frunza de nuc pălită, vălurit către frunte şi cârlionţat, 
răsucit în inele care stârneau admiraţia oricărei femei, 
trimiţându-i fiori în palmele ce-ar fi dorit să le mângâie şi 
furnicături în degetele dornice să se strecoare printre ele. 
Dar părăsi repede toate astea, socotindu-le lipsite de orice 
merit în faţa Ei, stăruind însă mult şi cu mare grijă asupra 
frunţii înalte şi pătrate - străduindu-se să pătrundă dincolo 
de ea şi să afle preţul celor ascunse acolo. Ce fel de creier 
se afla în spatele acelei frunţi? - iată întrebarea pe care şi-o 
repeta întruna. De ce era în stare? Unde anume putea să-l 
ducă? Oare îl putea duce până la Ea? 

Se-ntreba dacă se arata cumva sufletul în ochii aceia de 
oţel adeseori pe deplin albaştri şi aţâţaţi de briza sărată a 
adierilor de pe ţărmuri veşnic însorite. Se întreba, de 
asemenea, ce impresie făcuseră ochii aceştia asupra fetei. 
Încercă să-şi închipuie că se află în locul ei, dar jongleria 
asta nu-i reuşi. Ar fi putut destul de uşor să se pună în locul 
altora şi să-şi închipuie că gândeşte cu mintea lor, dar era 
nevoie ca aceia să fi-e oameni care să trăiască şi să 
gândească la fel ca el. Viaţa şi felul ei de a gândi îi erau 
necunoscute. Era întreagă numai minune şi taină şi cum ar 
fi putut el ghici fie şi doar un singur gând de-al acelei fiinţe? 


În orice caz erau ochi cinstiţi, hotări el, şi în ei nu se arăta 
nici micime, nici meschinărie. Bronzul chipului ars de soare 
îi pricinui mirare. Nici prin gând nu-i trecuse că ar fi atât de 
smoliT. Îşi răsuci mâneca şi compară albul părţii interioare 
a braţului cu pielea întunecată a chipului. Da, la urma 
urmei rămânea totuşi un om de rasă albă. Dar şi braţele îi 
erau la fel de întunecatE. Îndoi braţul, îşi răsuci bicepsul cu 
mâna cealaltă şi se uită pe partea dinăuntru, unde era mai 
puţin ars de soare. Avea pielea albă de tot. Râse către 
chipul bronzat din oglindă, când se gândi că şi chipul acela 
fusese tot aşa alb ca partea dinăuntru a braţelor; nici prin 
minte nu-i trecu atunci că pe lume se aflau puţine femei, 
care, deşi parcă plămădite din spumă, s-ar fi putut făli cu o 
piele mai albă şi mai catifelată decât a lui - mai albă decât 
în locurile unde fusese ferită de pârjolul soarelui. 

Despre gura lui s-ar fi putut spune că e îngerească, dacă 
nu s-ar fi întâmplat ca în clipele de încordare buzele groase 
şi senzuale să se întindă prea apăsat peste dinţi. Uneori se 
întindeau chiar atât de tare, încât gura devenea aspră şi 
ursuză, ascetică parcă. Buzele acelea erau buze de luptător 
şi de ibovnic. Puteau gusta cu desfătare dulceaţa vieţii, 
după cum puteau da la o parte dulceaţa asta ca să supună 
viaţa sub porunca lor. Obrazul şi bărbia, puternice şi vag 
conturate în pătrat, arătau agresivitate şi ajutau buzelor să 
ia viaţa în stăpânire şi să poruncească. Forţa compensa 
senzualitatea şi avea asupra ei un efect întăritor, obligându- 
| să iubească frumuseţea care era şi sănătate, îngăduindu-i 
să vibreze la senzațiile cele mai curate. Iar între buze se 
arătau dinţi care nu cunoscuseră şi nici nu avuseseră 
nevoie de îngrijirea dentistului. Sunt albi şi puternici şi 
regulaţi, îşi zise el, privindu-i. Dar în clipa aceea fu cuprins 
de nelinişte. Undeva, retras în cutele cele mai ferite ale 
minţii, stătea ascuns şi începea să se arate, încă nedesluşit, 
gândul că existau oameni care se spălau pe dinţi în fiecare 
zi. Oamenii aceia erau oameni din lumea înalta - oameni din 
lumea ei. Desigur că şi ea se spală pe dinţi: în fiecare zi, 


bineînţeles. Oare ce-ar spune de-ar afla că de când era pe 
lume nu se spălase nici măcar o singură dată pe dinţi? 
Hotări că trebuia să facă rost de o periuţă de dinţi şi să se 
obişnuiască să se spele zilnic. Va începe de îndată, chiar 
mâine. Numai prin fapte mari n-ar fi putut niciodată ajunge 
până la ea. Trebuia să se schimbe el însuşi în toate 
privinţele, chiar şi în privinţa spălatului pe dinţi şi a 
gulerului tare, cu toate că gulerul scrobit i se părea un soi 
de renunțare la propria-i libertate. 

Ridică mâna şi-şi plimbă degetul mare peste palma 
bătătorită, apoi se uită la murdăria care pătrunsese până-n 
carne, de unde nici un fel de perie n-ar mai fi putut-o 
îndepărta. Cât de deosebită era palma ei. Numai amintirea 
şi îl făcu să se-nfioare de plăcere. Ca o petală de trandafir, 
îşi spuse el; proaspătă şi moale ca un fulg de zăpadă. Nu 
crezuse niciodată că o simpla mână de femeie poate fi atât 
de încântător de catifelată. Se trezi că fuge cu gândul la 
minunea unei mângâieri aduse de o asemenea mână şi roşi 
vinovat. Era un gând prea grosolan pentru a putea fi 
îndreptat către ea. Ar fi însemnat oarecum să pui la îndoială 
înalta ei spiritualitate. Iar ea nu era decât un spirit palid şi 
gingaş, care plutea departe deasupra cărnii; şi cu toate 
astea delicateţea mâinii ei nu-i ieşea din minte. Era obişnuit 
cu bătăturile aspre ale lucrătoarelor din fabrici şi ale 
femeilor obligate să muncească. Cunoştea prea bine pricina 
asprimii acelor mâini; dar mâinile ei... Erau moi fiindcă 
niciodată nu muncise cu ele. La gândul înspăimântător că 
se află cineva care nu trebuie să muncească pentru a putea 
trăi, prăpastia dintre el şi ea se adânci şi mai mult. Dintr-o 
dată înţelese că aristocrația era alcătuită tocmai din oameni 
care nu munceau. Şi imaginea acelor oameni îi apăru 
înaintea ochilor, pe perete, sub forma unui chip săpat în 
bronz, sfidător şi puternic. El muncise: primele-i amintiri 
erau tot de muncă legate, şi toţi ai săi munciseră. Iat-o de 
pildă pe Gertrude. Când mâinile nu-i erau asprite de 
nesfârşitele treburi ale gospodăriei, erau umflate şi roşii ca 


o bucată de carne fiartă, din pricina pliatului rufelor. Şi pe 
urmă mai era şi soră-sa Mariana. Vara trecută muncise într- 
o fabrică de conserve şi mâinile-i delicate şi frumoase se- 
acoperiseră peste tot cu zgârieturi făcute de cuţitele cu 
care tăia pătlăgelele roşii. În afară de asta, vârfurile a două 
degete îi rămăseseră în maşina de stanţat a fabricii de 
cartonaje, unde lucrase iarna trecută. Îşi aduse aminte cât 
de aspre erau palmele mamei lui, când stătea încinsă în 
coşciug. Şi taică-său muncise până în clipa în care îşi 
dăduse ultima suflare: când a murit, bătăturile din palmele 
sale erau mai groase de un deget. Dar mâinile ei erau moi, 
moi ca şi ale maică-sii ca şi ale celor doi fraţi. Gândul acesta 
din urma i se ivi în minte ca ceva neaşteptat; îi arăta 
înfricoşător de limpede la ce mare înălţime se afla lumea ei 
şi cât de uriaşă era distanţa ce se întindea între ea şi el 
râzând amar se-aşeză la loc pe pat şi-şi scoase pantofii. Era 
un prost. Se lăsase îmbătat de chipul şi de mâinile moi şi 
albe ale unei femei. Atunci, dirtr-o dată pe peretele murdar 
din faţa sa îi apăru o vedenie. Parca se afla în faţa unei case 
de raport, mari şi întunecate. Era noaptea, la Londra, în 
East End şi în faţa lui stătea Margey, o fată de vreo 
cincisprezece ani muncitoare în fabrică. O condusese acasă, 
de la un fel de serbare. Locuia în casa aceea întunecoasă, 
care nici pentru porci n-ar fi fost potrivita. Întinsese mâna 
către mâinile ei, să-şi ia rămas-bun. Fata oferise buzele ca 
fie sărutată, dar el n-avea de gând s-o sărute. Nu ştia de ce, 
însă îi era într-un fel frică de ea. Deodată mâna ei o prinse 
pe a lui şi o strânse cu înfrigurare. Simţi bătăturile 
apăsându-l şi zgâriindu-l şi atunci un val de milă i se revărsă 
în suflet. Îi văzu ochii învăpăiaţi, flămânzi şi formele 
neîmplinite de femeie prost hrănită şi împinsă încă din 
copilărie într-o maturitate înfricoşătoare şi sălbatică; 
atunci, plin de îngăduinţă o cuprinsese în braţe, se aplecase 
şi îi sărutase buzele. Îi răsuna şi acum în urechi stinsul ei 
țipăt de bucurie şi o simţea cum se caţără pe el ca o pisică. 
Sărmana fiinţă înfometată! Privi mai departe la năluca celor 


petrecute cu mult în urma. Carnea i se înfiora aşa cum se 
înfiorase şi în noaptea aceea, când fata se prinsese de el, iar 
inima i se încălzise la flacăra milei. Totul în jur era cenuşiu, 
cenuşiu şi neguros, iar din negură se cernea ploaia pe 
pietrele pavajului. Şi deodată, pe perete izbucni o lumină 
strălucitoare, care străbătu prin cealaltă vedenie şi o 
alungă, iar în mijlocul acelei lumini se arătă chipul Ei palid, 
aşezat sub cununa părului de aur, Ea - depărtată şi 
inaccesibilă ca o stea din înaltul cerului. 

Luă de pe scaun cele două cărţi, versurile lui Browning şi 
ale lui Swinburne, şi le sărută. „Şi totuşi, se gândi el, mi-a 
spus să mai trec pe la ei.” Se privi încă o dată în oglindă şi 
spuse cu glas tare şi foarte solemn: 

— Martin Eden! Primul lucru pe care-l faci mâine 
dimineaţă e să te duci la biblioteca publică şi să citeşti 
despre bunele maniere. Ai înţeles? 

Stinse lumina, şi droturile ţipară sub greutatea lui. 

— Şi o să trebuiască să te laşi de înjurat, Martin băiatule; 
neapărat să te dezbari de înjurat, spuse el cu glas tare. 

Apoi aţipi şi se lăsă în voia somnului, a somnului şi a viselor 
care, în ce priveşte nebunia şi îndrăzneala, se puteau lua la 
întrecere cu ale unui fumător de opiu. 

CAPITOLUL. 

V. 

A doua zi dimineaţa se deşteptă din lumea fermecată a 
visului trezindu-se într-o atmosferă plină de aburi, grea de 
mirosul clubucului de săpun şi al rufelor murdare, încărcată 
de necazurile certurilor fără sfârşit care umplu vieţile 
chinuite. De îndată ce ieşi din cameră, auzi clipocitul apei 
un strigăt enervat şi o palmă răsunătoare prin care soră-sa 
îşi manifesta supărarea împotriva uneia dintre numeroasele 
ei progenituri. Vaietul copilului îl străbătu ca tăişul unui 
cuţit. Îşi dădea prea bine seama că tot ce avea în jur, însuşi 
aerul pe care-l respira, era dezgustător şi meschin. Cât de 
lungă era calea - gândi el - până la ambianța de frumuseţe 
şi linişte din casa unde trăia Ruth. Acolo totul părea 


spiritualizat. Aici totul era material, material în sensul cel 
mai josnic. 

— Hai, vino încoace, Alfred, îi strigă el băieţelului care 
plângea şi, în acelaşi timp, băgă mâna în buzunarul 
pantalonilor unde-şi ţinea mărunţişul cu veşnica nepăsare 
cu care trata viaţa în general. Îi dădu micuţului un ban de 
douăzeci şi cinci de cenți şi-i luă în braţe o clipă, ca să-i 
aline plânsul. Ei, acuma dă fuga şi cumpără bomboane, da 
nu uita să le dai şi frăţiorilor şi surioarelor. Vezi să nu pierzi 
banul şi cumpără dintr-acelea care ţin cel mai mult. 

Soră-sa îşi ridică de deasupra albiei de rufe faţa 
congestionată şi se uită la el. 

— Îi ajungeau şi cinci cenți, îi zise ea. Da aşa eşti tu, nu ştii 
să preţuieşti banul. Acuma au să mănânce la bomboane 
până le-o veni rău. 

— Nu-i nimic, surioară, răspunse Martin voios. Las” că ştiu 
eu ce fac cu banii. Dacă n-ai avea atâta treabă, te-aş săruta 
în semn de bună dimineaţa. 

Dorea din toată inima să fie atent cu soră-sa care era bună 
la suflet şi care - ştia el bine - în felul ei îl iubea. Dar, într-un 
fel sau altul, pe măsura ce treceau anii, soră-sa semăna din 
ce în ce mai puţin cu ea însăşi, purtarea ei devenea din ce 
în ce mai greu de înţeles. În cele din urma, Martin îşi spuse 
că munca istovitoare, mulţimea copiilor şi cicăleala 
bărbatului izbutiseră s-o schimbe, O clipă îi trecu prin minte 
că începea să se asemene legumelor veştede, mirosului de 
clăbuc şi gologanilor de cinci, de zece şi de douăzeci şi cinci 
pe care-i primea peste tejgheaua din prăvălie. 

— Du-te de mănâncă, spuse ea supărată, dar în sufletul ei 
destul de bucuroasă. Dintre toţi fraţii astăzi hoinari prin 
lume, avusese totdeauna slăbiciune pentru Martin. Uite, eu 
am să te sărut totuşi, îl vesti ea cu o neaşteptată tresărire a 
inimii. 

Cu arătătorul şi degetul mare îşi şterse clăbucui mai întâi 
de pe o mână, pe urmă de pe cealaltă. Martin o cuprinse pe 
după talia mult îngroşată şi-i sărută buzele umezite de abur. 


Ochii femeii se umplură de lacrimi - nu atât din pricina 
strânsorii ori a emoţiei, cât din cauza slăbiciunii lăsate de 
îndelungata muncă peste puteri. Îşi împinse repede fratele 
la o parte, dar nu mai înainte ca el să-i poată zări ochii 
scăldaţi în lacrimi. 

— Ţi-am pus mâncarea în cuptor, zise ea repede. Acuma 
trebuie să se scoale şi Jim. Eu m-am sculat mai de dimineaţă 
fiindcă aveam de spălat. Tu vezi ce faci şi pleacă de-acasă 
cât mai iute. Azi n-o să fie prea frumos la noi. Tom ne-a lăsat 
şi Bernard trebuie să umble cu camionul. 

Martin intră în bucătărie cu inima greA. Căci imaginea, 
obrazului congestionat al surorii şi toată făptura ei 
neîngrijită îşi săpau drum ca un acid prin creierul său. 
Poate că l-ar fi iubit, de-ar fi avut răgaz pentru aşa ceva, îşi 
spuse el. Dar era totdeauna trudită de moarte. Bernard 
Higginbotham era o brută, daca o muncea în halul ăşta. Pe 
de altă parte, nu putea să nu-şi dea seama că în sărutul ei 
nu existase nimic frumos. Ce-i drept, fusese un sărut cu 
totul neobişnuit. Ani de-a rândul nu-l sărutase decât atunci 
când pleca ori se întorcea dintr-o călătorie. Dar sărutul de- 
adineauri avea gust de săpun şi buzele ei - băgase de 
seamă asta - erau fleşcăite. Nu simţise nici urmă de 
apăsare iute şi puternică a buzelor, aşa cum trebuie să fie în 
orice sărut. Sărutul ei era sărutul unei femei obosite, care 
de-atât de lungă vreme ajunsese la capătul puterilor, încât 
uitase să mai sărute. Şi-o aduse aminte cum arata ca fata, 
înainte de a se mărita, când, după o zi întreagă de trudă 
într-o spălătorie, era în stare să danseze toată noaptea cu 
cei mai înfocaţi dansatori, fără să-i pese că după bal trebuia 
să înceapă o nouă zi de muncă istovitoare. Apoi gândul îi 
fugi la Ruth şi la dulcea prospeţime care de bună seamă se 
ascundea în buzele ei ca şi în întreaga-i făptură. De bună 
seamă că sărutul ei trebuie să fie asemănător cu felul cum 
strânge mâna sau se uită la cineva: ferm şi sincer. Îndrăzni 
să se avânte cu gândul pană la a-şi închipui că buzele ei se- 
mpreună cu ale sale, iar gândul acesta căpătă pentru el 


atâta viaţă, încât îl cuprinse ameţeala şi i se păru că 
pluteşte printre nori de petale trandafirii ce-şi revărsau 
mireasma în sufletul lui. 

În bucătărie dădu peste Jim, celălalt client al pensiunii, 
care mesteca alene un terci, cu privirile obosite pierdute 
undeva departe. Jim era ucenic la un instalator şi bărbia-i 
lipsită de vigoare, dimpreună cu firea-i prea înclinată spre 
plăceri şi o oarecare sărăcie cu duhul nu făgăduiau să-l 
ducă prea departe în lupta pentru existenţă. 

— De ce nu mănânci? întrebă el când îl văzu pe Martin că- 
şi înfige cu silă lingura în fiertura de fulgi de ovăz, rece şi 
nu îndeajuns de fiartă. Iar te-ai îmbătat aseară? 

Martin clătină din cap. Îl apăsa cumplit teribila josnicie a 
tot ce-l înconjura. Ruth Morse i se părea mai depărtată 
decât oricând. 

— Eu m-am îmbătat, urmă Jim râzând încetişor, nervos şi 
cu un soi de fală. Fleoarcă m-am îmbătat. Şi-am fost şi cu un 
bobocel de fată. Billy m-a adus acasă. 

Martin dădu din cap, în semn c-a auzit - obiceiul de-a 
asculta pe oricine i-ar fi vorbit ţinea oarecum de firea lui —, 
şi-şi turnă o ceaşcă de cafea călduţă. 

— Mergi diseară la balul de la Lotus Club? întrebă Jim. O 
să aibă bere şi dacă or veni şi-ai lui lemescal iese un hai ce 
nu s-a pomenit. Da' mie nu-mi pasă. Oricum, eu tot mă duc 
cu duduiţa mea. Măi, al dracului, da am o amăreală-n gură! 

Se strâmbă cumplit şi încercă să-şi spele amăreala cu o 
ceaşcă de cafea. 

— O ştii pe Julia? 

Martin clatină din cap. 

— Ea-i duduiţa mea, il lamuri Jim şi-i o fata clasa una. Te-aş 
prezenta şi pe tine, nurna' că tu mi-o sufli. Nu ştiu ce dracu 
găseşte femeile la tine, zău ca habar n-am, da' îţi stă mintea 
când vezi cum le sufli fetele geanabeţilor. 

— 'Ţie nu ţi-am luat nici o fată, răspunse Martin plictisit. N- 
avea încotro, de mâncat tot trebuia să mănânce. 


— Ba mi-ai luat şi mie, riposta celălalt cu înfocare. Ce, ai 
uitat-o pe Maggie? 

— N-am avut nimic cu ea. N-am dansat cu ea decât în 
seara aceea. 

— Da, şi nici n-a mai trebuit altceva! strigă Jirn. A fost de- 
ajuns să dansezi cu ea, săi te uiţi în ochi şi gata socoteala! 
Bineînţeles că tu n-ai făcut-o înadins, da' eu m-am lins pe 
bot pentru vecie. Nici nu s-a mai uitat la mine. li ardeau 
călcâiele după tine. Puteai s-o joci cum îţi plăcea, dac-ai fi 
vrut. 

— Numa” că n-am vrut. 

— Ei, şi ce folos? Eu tot am rămas de căruţă, răspunse Jim 
uitându-se plin de admiraţie la celălalt. Cum naiba faci, zău, 
Martin? 

— Nici nu mă uit la ele, fu răspunsul. 

— Adică, vrei să spui tu, te prefaci că nici nu-ţi pasă de ele, 
insistă Jim cu aprindere. 

Martin stătu o clipă pe gânduri, apoi răspunse: 

— Poate că şi asta ar fi destul, da' cred că alta e pricina. 
Niciodată nu m-au interesat... prea mult. Da' dacă tu te poţi 
preface, cred că e foarte bine. 

— Păcat că n-ai fost aseară la salon la Riley, spuse Jim 
sărind de la una la alta. S-a boxat. Era acolo un tip din West 
Oakland. Îi spuneau,Şobolanul”. Grozav tip! Nimeni n-a 
avut curaj să boxeze cu el. Toţi am fi vrut să fii tu pe-acolo. 
Da' unde naiba ai fost? 

— La Oakland. 

— La v' un spectacol? 

Martin împinse la o parte farfuria şi se ridică. 

— Vii la dans în seara asta? strigă celălalt în urma lui. 

— Nu, nu cred. 

Cobori scările şi ieşi în stradă trăgând adânc aerul în 
piept. Se sufocase în atmosfera dinăuntru şi în vremea asta 
îl mai şi scosese din fire ucenicul, cu flecăreala lui. De multe 
ori numai cu mare greutate se stăpânise să nu se-ntindă 
peste masă şi să-l îndese pe Jim cu mutra în farfuria de 


fiertură. Cu cât celălalt flecărea mai mult, cu atât mai 
depărtată i se părea Ruth. Cum va putea deveni vreodată 
demn de ea, dacă trăieşte amestecat într-o asemenea 
turmă? îl cuprindea spaima de câte ori se gândea la 
greutăţile pe care le va avea de învins şi se simţea prea 
împovărat de faptul că făcea parte din clasa muncitoare. 
Toate se năpusteau asupra-i pentru a-l trânti la pământ - 
soră-sa, casa şi familia soră-sii, Jim ucenicul, toţi oamenii pe 
care-i cunoştea şi toate legăturile lui cu viaţa. Universul 
întreg îi lăsa un gust amar în gură. Până atunci îl acceptase 
aşa cum se găsea, îl socotise un lucru bun şi trăise în bună 
înţelegere cu tot ce-l înconjura. Întrebări nu adresase 
niciodată lumii înconjurătoare, de la regula asta abătânu-se 
doar când zăbovea pe filele cărţilor; dar atunci nu avea de-a 
face decât cu cărţi, cu poveşti minunate despre o lume mai 
luminoasă şi cu neputinţă de înfăptuit. Numai că acum 
văzuse acea lume, văzuse că există, că poate fi înfăptuită şi 
că în mijlocul ei se află o floare cu chip de femeie şi cu 
numele de Ruth care şade în miezul ei cel mai luminos, şi 
din pricina asta el trebuia să guste din toate amărăciunile, 
să fie chinuit de doruri usturătoare şi de deznădejdi, care-i 
pârjoleau inima măcinându-i speranţele. 

Stătuse în cumpănă dacă să aleagă biblioteca publică din 
Berkeley ori pe cea din Oakland şi în cele din urmă se 
hotări pentru ultima, fiindcă acolo locuia Ruth. Mai ştii? - 
biblioteca era un loc cum nu se poate mai potrivit pentru ea 
şi s-ar putea întâmpla s-o întâlnească. Nu ştia cum merg 
treburile pe la biblioteci şi rătăci printre nenumărate 
rafturi cu romane, până când fata aceea gingaşă, cu 
înfăţişare de franţuzoaică şi care părea a fi atunci de 
serviciu, îi spuse că sala cataloagelor se află la etaj. Nu s-a 
priceput nici să-l întrebe pe custodele de la birou, aşa că 
aventurile lui au început în raionul de filosofie. Aflase din 
cărţi despre existenţa filosofiei, dar nu-şi închipuise că s-a 
scris atât de mult despre ea. Rafturile înalte, pline de 
tomuri masive, îl umileau dar în acelaşi timp îl şi aţâţau. Aici 


era o treabă la care îşi putea încerca vigoarea minţii. Găsi 
cărţi de trigonometrie la secţia de matematici, le răsfoi şi 
privi îndelung la formulele şi figurile pentru el lipsite de 
orice înţeles. Ştia să citească englezeşte, dar acolo avea de- 
a face cu o limbă care-i era străină. Norman şi Arthur ştiau 
limba asta. Îi auzise vorbind-o. Şi amândoi erau fraţii ei. 
Plecă din secţia de matematici, cuprins de deznădejde. 1 se 
părea că din toate părţile fel de fel de cărţi se prăvălesc 
peste el şi-l strivesc. Nici nu visase că tezaurul cunoştinţelor 
omeneşti este atât de uriaş. Îl cuprinsese spaima. Cum va 
izbuti vreodată creierul lui să le stăpânească pe toate? De- 
abia pe urmă îşi aduse aminte că existaseră şi alţi oameni, 
mulţi la număr, care le stăpâniseră pe toate; iar atunci 
murmură un jurământ fierbinte, un jurământ cumplit, rostit 
în şoaptă, făcând legământ că mintea sa va fi în stare să 
împlinească tot ce împlinise mintea altora. 

Şi aşa rătăci mai departe, pendulând între disperare şi 
triumf, tot cercetând rafturile încărcate cu înţelepciune. 
Într-o secţie de miscelanee dădu peste Norrie's Epitome. O 
răsfoi cu venerație. 1 se părea că vorbeşte o limbă oarecum 
asemănătoare cu a lui. Amândoi, şi el şi cartea, aparţineau 
mării. Pe urmă găsi un Bowditch cărţi de Leckey şi 
Marshall. Găsise soluţia: avea să înveţe marinăria. Se va 
lăsa de băutură, va munci cu înverşunare şi va ajunge 
căpitan. În clipa aceea i se părea că Ruth e foarte aproape 
de el. Căpitan fiind, ar putea să se însoare cu ea (dacă şi 
Ruth ar fi ţinut la el). lar dacă n-ar fi ţinut, oricum, tot ar fi 
trăit o viaţă omenească - asta numai datorită ei - şi în orice 
caz s-ar fi lăsat de băutură. Apoi îşi aduse aminte de 
armatori şi de societăţile de asigurare, cei doi stăpâni cu 
interese diametral opuse, cărora orice căpitan trebuie să li 
se supună, pentru că de ei atârnă soarta căpitanilor. Îşi roti 
ochii jur-împrejurul încăperii şi-şi lăsă pleoapele peste 
imaginea a zece mii de cărţi. Nu, nu va mai avea nimic de-a 
face cu marea. În toată mulţimea asta de cărţi zăcea 
puterea, iar dacă era sortit să săvârşească isprăvi 


minunate, atunci va trebui sa le săvârşească pe uscat. 
Înainte de toate, căpitanilor nu le era îngăduit să-şi ia 
nevestele cu ei pe mare. 

Veni vremea amiezii şi apoi ceasurile dinspre seară. Uită 
de prânz şi porni să caute cărţi despre bunele maniere; 
căci, în afară de problemele legate de carieră, cugetul îi mai 
era preocupat şi de o chestiune cum nu se poate mai 
practica: Dacă ţi se întâmplă să cunoşti o domnişoară care 
te invită să-i faci o vizită, la câta vreme după asta se cade să 
faci vizita? Cam în felul acestă o formula el. Dar chiar când 
ajunse la raionul respectiv, zadarnic căută răspuns. 
Mulțimea regulilor de bună-cuviinţă reuşi să-l sperie, şi se 
rătăci cu totul în labirintul regulilor după care oamenii 
subţiri trebuia să-şi trimită reciproc cărţi de vizită. Se lăsă 
păgubaş. Nu găsise ceea ce căuta, deşi aflase că pentru a fi 
politicos un om trebuie să-şi risipească tot timpul, iar el, 
pentru a învăţa cum să fie manierat, ar mai avea nevoie de 
încă o viaţă. 

— Aţi găsit ce căutaţi? îl întrebă la plecare custodele. 

— Da, domnule, răspunse Martin. Aveţi o bibliotecă foarte 
frumoasă, Custodele încuviinţă din cap, zicând: 

— Am fi bucuroşi dacă aţi veni cât mai des pe la noi. 
Sunteţi marinar? 

— Da, domnule. Şi o să mai vin. 

„De unde o fi ştiut că sunt marinar?” se întrebă Martin în 
vreme ce cobora scările. 

Apoi, pe stradă, se sforţă la început să păşească ţeapăn şi 
drept, dar o făcea cu stângăcie, până când îl furară 
gândurile şi din nou păşi legănându-se cu graţie, ca de 
obicei. 

CAPITOLUL. 

VI. 

O agitaţie cumplită, un fel de foame sufletească, puse 
stăpânire pe Martin Eden. Ca un înfometat dorea să 
zărească fata aceea ale cărei mâini firave îi înşfăcaseră 
viaţa cu o putere de uriaş. Nu era în stare să-şi ia inima în 


dinţi şi să se ducă la ea. Îi era o teamă cumplita ca nu 
cumva să se ducă prea curând şi să se facă astfel vinovat de 
încălcarea legilor neîndurătoare care se numeau legi ale 
bunei-cuviinţe. Petrecu nenumărate ceasuri în bibliotecile 
din Oakland şi BerkeleY. Completă, formulare şi scoase 
permise pentru el, pentru soră-sa Gertrude şi soră-sa 
Mariana, ba chiar şi pentru Jim, al cărui consimţământ îl 
câştigase cu câteva pahare de bere. Având patru permise 
pe baza cărora putea împrumuta cărţi, ţinea lumina aprinsă 
până târziu noaptea, iar domnul Higginbotham îi adăuga la 
cont cate cincizeci de cenți pe săptămână pentru gaz. 

Mulțimea cărţilor citite nu făcea decât să-i aţâţe neliniştea. 
Fiece pagină a fiecărui volum citit nu era decât o mică 
ferestruică deschisă asupra împărăției cunoaşterii. Foamea 
lui se hrănea din lectură şi devenea din ce în ce mai 
nepotolită. De asemenea, nu ştia de unde ar trebui să 
înceapă şi în permanenţă simţea că-i lipseşte pregătirea. 
Orice referinţă, la o chestiune fie ea oricât de elementară, 
pe care vedea bine că ultimul cititor este de presupus că o 
înţelege, pentru el era o problemă de nedezlegat. La fel se 
petreceau lucrurile şi cu versurile pe care le citea şi care-i 
umpleau sufletul de o desfătare nebună. Citi din Swinburne 
mai multe bucăţi decât cele cuprinse în volumul 
împrumutat de Ruth: Dolores se dovedi a fi întru totul pe 
înţelesul său. Dar de bună seamă că Ruth n-avea cum 
pricepe bucata asta, hotări el. Cum ar fi putut-o pricepe, 
când trăia o viaţa atât de rafinată? Pe urmă se întâmplă să-i 
cadă în mână poemele lui Kipling şi fu de-a dreptul uluit de 
armonia, gingăşia şi farmecul cu care erau înzestrate 
lucrurile cele mai obişnuitE. Îl încânta dragostea de viaţă a 
acestui om, ca şi fineţea şi înclinația lui către psihologie. 
Psihologia era un cuvânt nou în vocabularul lui Martin. Îşi 
cumpărase un dicţionar, faptă care avusese darul de a-i 
împuţina banii şi de a aduce mult mai aproape ziua când 
trebuia să se îmbarce din nou, pentru a face rost de alţii. 
Tot prin fapta asta izbutise să-l înfurie şi pe domnul 


Higginbotham, căci dânsul ar fi fost mult mai bucuros ca 
Martin să-i dea lui banii aceia în contul pensiunii. 

În timpul zilei nu îndrăznea să vină în apropierea casei 
unde locuia familia Morse, dar noaptea îl afla dând târcoale 
prin preajmă, ca un hoţ, şi aruncând ocheade furişe către 
ferestre, cu inima plină de dragoste până şi pentru pereţii 
care o adăposteau. De mai multe ori era cât p-aci să fie 
surprins de fraţii ei, iar o dată îl urmărise pe domnul Morse 
până în oraş şi-i cercetase chipul la lumina felinarelor de pe 
străzi, dorind cu aprindere să se ivească vreo primejdie de 
moarte în faţa căreia să se arunce pieptiş, ca să salveze 
viaţa bătrânului. Într-altă noapte străjuirea îi fu răsplătită 
prin apariţia de o clipă a siluetei ei la o fereastră de la etaj. 
Nu-i zări decât capul şi umerii şi mâinile ridicate ca să-şi 
aranjeze părul în faţa oglinzii. Totul n-a durat decât o clipă, 
dar pentru el a fost o clipă lungă, în cursul căreia sângele i 
s-a prefăcut în vin şi a început să-i cânte prin trup. După 
asta Ruth a lăsat storurile. Dar ştia acum că aceea este 
camera ei; şi de-atunci rătăcea adesea pe-acolo, se 
ascundea sub un copac umbros de pe cealaltă parte a 
străzii şi fuma ţigări fără număr. Într-o după-amiază o văzu 
pe doamna Morse ieşind de la o bancă, iar întâmplarea asta 
fu pentru el o nouă dovadă a enormei distanţe care-l 
despărţea de Ruth. Făcea deci parte dintre acei oameni 
care au de-a face cu băncile. 

De când era el pe lume nu fusese niciodată la vreo bancă, 
şi era încredinţat că într-o asemenea instituţie nu intră 
decât cei foarte bogaţi şi foarte puternici. 

Într-un anumit sens, trecuse printr-o adevărată revoluţie 
de ordin moral. Curăţenia şi puritatea ei îl influenţaseră şi 
simţea în adâncul fiinţei o imperioasă nevoie de a fi curat. 
Dacă într-adevăr voia să ajungă vreodată demn de a respira 
acelaşi aer ca şi ea, atunci trebuia să fie curat. Se spăla pe 
dinţi şi-şi freca mâinile cu peria aspră de bucătărie, până 
când văzu în vitrina unei drogherii o perie de unghii şi-i 
bănui rostul. Când intra s-o cumpere, negustorul îi zări 


unghiile şi-i recomandă o pilă, şi astfel Martin ajunse în 
posesia încă unui articol de toaletă. La bibliotecă răsfoi o 
carte despre îngrijirea corpului şi de îndată prinse gust 
pentru cate o baie rece în fiecare dimineaţă, spre spaima lui 
Jim şi stupoarea domnului Higginbotham, care nu prea se 
împaca uşor cu astfel de inovaţii rafinate şi stătu mult în 
cumpănă dacă se cade ori nu să-i pretindă un spor pentru 
apa consumată. O altă cotitură o făcu Martin în privinţa 
dungii de la pantaloni. De îndată ce începu să se orienteze 
mai lesne în astfel de lucruri, băgă uşor seamă deosebirea 
dintre pantalonii burlan şi cu mingi la genunchi ai 
muncitorilor şi linia dreaptă ca lumânarea, de la genunchi 
până la pantof, a pantalonilor purtaţi de cei din clasele 
situate deasupra oamenilor care muncesc. Aflând de unde 
venea deosebirea, năvăli peste soră-sa în bucătărie, 
căutând fier şi scândură pentru călcat. La început i se 
întâmplă o nenorocire, îşi arse o pereche de pantaloni şi 
trebui să-şi cumpere alţii, lucru care aduse şi mai aproape 
ziua când avea să fie silit să se îmbarce. 

Transformările merseră însă mult mai adânc, mult dincolo 
de aparențele exterioare. Mai fuma încă, dar de băut nu 
mai bea deloc. Până atunci credea că băutura este lucru de 
fală pentru un bărbat şi era foarte mândru de neobişnuita 
lui rezistenţă la beţie, care îi îngăduia să-i bage mai pe toţi 
sub masă. De câte ori se întâlnea întâmplător cu vreun fost 
camarad de echipaj, destui în San Francisco, făcea cinste şi 
se lăsa şi el cinstit, dar bea numai bere slabă ori limonada, 
îndurând cu multă voie bună ironiile celorlalţi. Pe urmă îi 
vedea cum devin sentimentali şi smiorcăiţi, observa atent 
cum se trezeşte fiara din ei şi cum îi ia în stăpânire, şi mulţu 
mea lui Dumnezeu ca nu mai este asemenea lor. Uitau că 
sunt slabi şi nepricepuţi şi, după ce se îmbătau, în mintea 
lor înnegurată şi diriguită apărea impresia ca sunt nişte 
adevăraţi zei şi fiecare era deplin stăpân în paradisul 
dorințelor lui demente. Martin nu mai simţi niciodată 
dorinţa de a bea băuturi tari. Se îmbăta într-un fel nou şi 


mult mai profund - îl îmbăta Ruth, care aprinsese în sufletul 
lui dragostea şi pentru o clipă îl lăsase să privească un 
crâmpei dintr-o viaţă mai înaltă, din veşnicie; îl îmbătau 
cărţile care-i vârâseră în cap miliardele de dorinţe ce-i 
colcăiau în creier; apoi îl îmbăta simţul curăţeniei personale 
pe care o desăvârşea treptat şi care îi dăruia încă şi mai 
multă sănătate şi superbă vigoare, făcând ca întreaga lui 
făptură să emane forţă şi bunăstare fizică. 

Într-o seară se duse la teatru, nădăjduind aşa, într-o 
doară, că poate o va zări acolo, şi de la balconul al doilea, 
unde se afla, într-adevăr a văzut-o. A văzut-o înaintând pe 
culoarul dintre fotolii împreună cu Arthur şi cu un străin 
care purta ochelari şi avea păr zbârlit şi ţepos, dar când 
dădu cu ochii de el simţi cum îl înjunghie grija şi gelozia. A 
văzut-o aşezându-se într-un fotoliu în primele rânduri, şi în 
afară de ea puţine alte lucruri a mai văzut în seara aceea - 
doi umeri albi şi delicaţi şi o revărsare de păr auriu, umbrit 
din pricina depărtării. Dar acolo se aflau şi alţii care aveau 
ochi să vadă şi, de câteva ori, privind în jurul său, observă 
că două fete aşezate la balcon cu câteva rânduri mai în faţă 
se tot întorceau şi-i zâmbeau pline de îndrăzneală. În 
privinţa asta fusese totdeauna băiat de treabă. Nu era omul 
care să poată respinge pe cineva. Mai de mult ar fi zâmbit şi 
el, ba chiar nu s-ar fi mulţumit numai cu atâta şi le-ar fi 
încurajat. Dar acum lucrurile se schimbaseră. De zâmbit 
zâmbi, dar pe urmă privi în altă parte şi hotări să nu se mai 
uite la ele. De mai multe ori însă, când uita de existenţa 
celor două fete, privirile îi rătăciră într-acolo şi le observă 
zâmbetul. Nu putea să se transforme chiar cu totul, într-o 
singură zi, şi nici nu-şi putea călca în picioare inima plină de 
bunătate; de aceea le zâmbi şi el fetelor cu prietenia şi 
bunăvoința unui suflet cald. Nu pentru prima oară i se 
întâmpla un asemenea lucru. Ştia că întind către el, 
chemătoare, braţele lor de femeie. Dar acum era altceva. 
Departe, jos, la fotoliul de orchestră, se afla singura femeie 
de pe lumea asta, o femeie atât de deosebită, atât de 


înfricoşător de deosebita de cele două fete care făceau 
parte din clasa lui socială, încât pentru ele nu mai putea să 
aibă decât milă şi compătimire. Le dorea şi lor să poată 
căpăta, într-o cât de slabă măsură, ceva din bunătatea şi 
strălucirea acelei femei - dar asta numai fiindcă aşa era 
firea lui. Pentru nimic în lume n-ar fi fost în stare să le 
jignească din pricină că-l chemau. Chemările lor nu-l 
măguleau; ba se simţea chiar puţintel ruşinat din pricina 
josniciei lui, care-l îndemna să îngăduie acest joc. Ştia 
foarte bine că, dacă el ar fi făcut parte din clasa socială a lui 
Ruth, fetele acelea n-ar fi îndrăznit cu nici un chip să-i facă 
astfel de avansuri: şi cu fiecare ocheadă pe care i-o 
aruncau, simţea cum mâinile propriei clase îl înşfacă şi-l 
ţintuiesc locului. 

Îşi părăsi locul mai înainte de-a se lăsa cortina peste cel 
din urmă act, cu nădejdea că o va zări la ieşire. Acolo erau 
totdeauna bărbaţi care aşteptau, iar el ar putea să-şi tragă 
şapca pe ochi şi să se ţină mai în spatele cuiva, în aşa fel ca 
să nu fie văzut. leşi din teatru cu cele dintâi grupuri de 
spectatori; dar de-abia îşi alesese locul la marginea 
trotuarului, că şi apărură cele două fete. Îl căutau, o ştia; şi 
pentru o clipă fu gata să blesteme în cuvinte urâte acea 
însuşire a făpturii lui care avea darul de a atrage femeile. 
Fără o ţintă precisă, purtate de mulţime, cele două fete 
străbătură trotuarul către bordură şi de-abia când le văzu 
că se apropie de el îşi dădu Martin seama că acolo unde se 
afla ar putea fi descoperit. Când ajunseră în preajma lui 
mergeau încet şi înghesuite în masa de oameni. Una dintre 
ele se lovi de el, prefăcându-se că atunci îl vede prima oară. 
Era o fată subţiratică, brunetă, cu ochi negri şi sfidători. 
Dar ochii aceia îi zâmbiră şi el le răspunse cu un surâs. 

— Hello! o salută Martin. 

Fusese un gest automat; îl mai făcuse de atâtea ori şi în 
împrejurări asemănătoare, cu prilejul primelor întâlniri. De 
altminteri nici nu s-ar fi putut să n-o facă. În firea lui exista 
acea largă simpatie şi îngăduinţă faţă de oameni, care nu l- 


ar fi lăsat să se poarte altfel. Fata cea brună zâmbi 
recunoscătoare şi veselă, arătând că ar fi dispusă să se 
oprească, în vreme ce însoţitoarea ei, care-o ţinea de braţ, 
râse încetişor dând semn şi ea că e gata să stea pe loc. Se 
gândi repede. Ar fi ceva cu totul nepotrivit ca Ea sa iasă şi 
să-l vadă vorbind cu aceste două fete. Cu un gest foarte 
firesc, ca de la sine înţeles, se întoarse în loc, venind alături 
de fata brună, şi păşiră, împreună mai departe pe trotuar. 
Nu era defel intimidat şi limba era departe de a-i fi legată. 
Se simţea întru totul în largul său şi-şi arătă marea-i 
măiestrie la vorbă, folosind în chip scânteietor argoul şi 
cuvintele de haz totdeauna bine venite în asemenea idile 
care se înfiripau cât ai clipi. La primul colţ, acolo unde 
mulţimea continua să se, scurgă mai departe, el încercă să 
apuce pe o stradă laterală. Dar fata cu ochii negri îl apucă 
de braţ, trăgându-şi după ea şi însoţiitoarea şi-i strigă: 

— Ia stai încet, Bill! Unde alergi aşa? Doar n-oi fi vrând să 
ne laşi mască chiar de-acuma? 

Martin se opri râzând şi se întoarse către ele. Peste umerii 
lor putea să vadă valul mişcător de oameni trecând pe sub 
felinarele de pe stradă. Acolo unde se afla nu era prea 
multă lumină şi prin urmare, rămânând nevăzut, s-ar putea 
s-o vadă pe Ea trecând. Fără nici o îndoială că va trece, 
fiindcă pe acolo era drumul spre casă. 

— Cum o cheamă? întrebă el adresându-se fetei care 
râdea încetişor şi arătând cu capul către cea brună. 

— Întreab-o, veni răspunsul cam răstit. 

— Bine. Cum te cheamă, fetiţo? zise Martin, întorcându-se 
către cealaltă, plin de voioşie. 

— Încă nu mi-ai spus cum te cheamă pe tine, răspunse 
fata. 

— Fiindcă nu m-aţi întrebat, zise el surâzând. De 
altminteri, aţi nimerit-o. Bill. E-n regulă, gata. 

— Hai, lasă-te de goange! I se uita drept în ochi, cu ochii ei 
pătrunzători, pătimaşi şi rugători. la spune drept, cum te 
cheamă? 


Din nou se uită în ochii lui. Toate femeile din veacuri de 
când s-au ivit pe pământ, strigau prin ochii ei. lar el o 
cerceta cu priviri indiferente, ştiind prea bine că, dacă va 
continua să se arate îndrăzneţ şi mândru, ea va da înapoi, 
blândă şi sfioasă, dar totdeauna gata să inverseze rolurile, 
dacă el s-ar arăta slab de înger. Om fiind, nu putea să nu 
simtă chemarea femeii, iar fiinţa lui n-avea cum să se 
ferească de trufia pe care i-o trezea purtarea ei. O, ştia 
prea bine jocul şi treburile acestea le cunoştea de minune, 
de la A pană la Z. Erau fete bune, după măsura cu care se 
poate socoti bunătatea în lumea lor, munceau din greu 
pentru un salariu mizerabil şi dispreţuiau vânzarea 
propriilor fiinţe ca mijloc spre a putea păşi pe cărări mai 
lesnicioase; doreau cu aprindere să culeagă câteva boabe 
de bucurie în jalnicul pustiu al vieţii, dar aveau în faţă doar 
un viitor mărginit de urâţenia trudei fără sfârşit şi de 
prăpastia neagră a unei şi mai cumplite prăbuşiri către care 
drumul era mai scurt, deşi mai bine plătit. 

— Bill, rosti el, încuviinţând şi din cap. Sigur că da. Bill şi- 
atâta. 

— Serios? stărui fata. 

— Aiurea! Nu-l cheamă Bill deloc, sări cealaltă. 

— De unde ştii? întrebă Martin. Doar nu m-ai mai văzut de 
când eşti. 

— Nu-i nevoie să te mai fi văzut, ca să ştiu că minţi. 

— Hai, zău, Bill, spune, cum te cheamă? întrebă cea dintâi. 

— Lasă că-i bun şi Bill, spune-mi aşa, mărturisi el. 

Fata îl apucă de braţ şi-l scutură în joacă. 

— Ştiam că spui minciuni, zise ea, dar află că şi aşa îmi 
placi. 

Martin apucă mâna care i se oferea singură şi simţi în 
palmă, semnele şi deformaţiile cunoscute. 

— Când aţi plecat de la fabrica de conserve? întrebă el. 

— Da' de unde ştii? Ia te uită, dom'le, oi fi vun ghicitor, 
strigară amândouă deodată. 


Şi în vreme ce schimba cu fetele acelea toate prostiile care 
umblă prin capetele proaste, Martin vedea cu ochii minţii 
mulţimea rafturilor din bibliotecă, pline cu cărţi în care era 
adunată toată înţelepciunea veacurilor. La gândul acesta 
zâmbi amar şi căzu din nou pradă îndoielilor. Dar printre 
imaginile ce i se perindau în minte şi fleacurile pe care le 
rostea, găsi timp să cerceteze mulţimea ce se scurgea pe 
uşa de ieşire a teatrului. Şi deodată o zări pe Ea, la lumina 
felinarelor, între frate-său şi tânărul necunoscut care purta 
ochelari, iar în clipa aceea i se păru că inima i s-a oprit în 
loc. Îndelung aşteptase acea secundă unică. Avu timp să 
observe că ceva uşor şi pufos îi ascundea capul de crăiasă, 
splendidele trăsături ale chipului înfăşurat în văl, graţia 
mersului şi a gestului cu care îşi ridica uşor fusta; apoi 
imaginea asta dispăru şi rămase să privească mai departe 
la cele două lucrătoare de la fabrica de conserve, la 
jalnicele lor încercări de-a afişa o eleganţă de prost-gust, la 
tragicele strădanii de a părea curate şi puse la punct, la 
veşmintele ieftine, la panglicile proaste şi la inelele de 
tinichea de pe degetele lor. Simţi că cineva îl strânge de 
braţ şi auzi un glas care rostea: 

— Hei, Bill, trezeşte-te! Ce-i cu tine? 

— Ce spuneai? întrebă el. 

— Oh... nimic, răspunse bruneta, clătinând din cap 
enervată. Mă gândeam numai că... 

— La ce te gândeai? 

— Ei, spuneam aşa, în şoaptă, c-ar fi bine dac-ai putea 
chema un prieten... pentru ea făcu semn către fata cealaltă, 
pe urmă am putea merge undeva să luăm o îngheţată, o 
cafea ori altceva. 

Îl cuprinse dintr-o dată o cumplită greață spirituală. 
Trecerea de la Ruth la ele se făcuse prea brusc. Alături de 
ochii vioi şi provocatori ai fetei din faţa lui, văzu deodată 
ochii luminoşi şi divini ai lui Ruth, privindu-l din necuprinse 
adâncimi de puritate. Şi, într-un fel de care nu-şi putea da 
prea bine seama, simţi cum se naşte în fiinţa lui o mare 


putere. Era mai bun decât ele. Pentru el viaţa însemna 
altceva decât pentru aceste două fete, ale căror gânduri nu 
puteau merge mai departe de îngheţată şi bărbaţi. Îşi aduse 
aminte că în cugetul lui | totdeauna dusese o viaţă ascunsă. 
Nu o dată încercase să împărtăşească şi altora gândurile 
lui, dar niciodată nu găsise o femeie capabilă să le înţeleagă 
- şi nici un bărbat în stare de aşa ceva. De multe ori 
încercase, dar nu izbutise decât să trezească nedumerire în 
cugetele ascultătorilor. Şi întrucât gândurile lui fuseseră 
mai presus de ei, îşi spunea acum, însemna că le este 
superior. Simţi cum în fiinţa lui creşte puterea aceea, şi 
strânse pumnii. Dacă pentru el viaţa însemna mai mult, 
atunci avea tot dreptul să pretindă mai mult de la viaţă; dar 
nu putea cere mai mult de la oameni ca aceia în mijlocul 
cărora se afla acum. Ochii aceia negri şi îndrăzneţi nu 
aveau ce oferi. Cunoştea toate gândurile ascunse în spatele 
lor - îngheţată şi încă ceva. Dar ochii aceia de înger care se 
arătaseră alături - aceia puteau oferi tot ce ştia el şi chiar 
lucruri la care el nici măcar nu visa. Ofereau cărţi şi 
tablouri, frumuseţe şi tihnă şi toată splendida eleganţă a 
unei vieţi alese. Cunoştea orice proces de gândire s-ar fi 
putut petrece în spatele acestor ochi negri. Era un fel de 
mecanism, ca de ceasornic. El avea putinţa să vadă în ce fel 
se mişcă fiecare rotiţă. Nu urmăreau decât plăcerile ieftine, 
strâmte ca un mormânt, care te secătuiau şi la capătul 
cărora nu se afla decât mormântul. În ochii divini se 
ascundeau însă taine, minuni neînchipuite şi veşnicie. În ei 
zărise în unele clipe frânturi de suflet, ba chiar şi frânturi 
din propriul său suflet. 

— Un singur cusur are programul ăsta, spuse el cu glas 
tare. Am o întâlnire. 

Scânteierea din ochii fetei arătă cât de mare îi era 
deziluzia. 

— Pesemne trebuie să stai la căpătâiul vreunui prieten 
bolnav, nu-i aşa? încercă fata să-l ia peste picior. 


— Nu, vorbesc serios, am întâlnire cu... glasul i se stinse. 
Cu o fată. 

— Vrei să mă duci? întrebă ea enervată. 

Martin o privi drept în ochi şi-i spuse: 

— Asta-i adevărul curat. Dar de ce nu vrei să ne întâlnim 
altă dată? încă nu mi-ai spus nici măcar cum te cheamă. Şi 
unde stai? 

— Lizzie, rosti fata înclinându-se către el, strângându-l de 
braţ şi rezemându-se de trupul lui. Lizzie Connolly. Şi stau 
pe Fifth Street, colţ cu Market Street. 

A mai vorbit cu ele câteva minute, şi pe urmă şi-a luat 
rămas-bun. Nu se duse direct acasă; iar când ajunse sub 
copacul unde stătea de strajă, îşi înălţă privirile către o 
anumită fereastră şi şopti: 

— Cu tine aveam întâlnire, Ruth. Iată, am venit. 

CAPITOLUL. 

VII. 

O săptămână întreagă de lectură încordată trecu din seara 
când o văzuse prima oară pe Ruth Morse, şi tot nu 
îndrăznea să-i facă o vizită. De nenumărate ori se hotărâse 
să se ducă, dar, în faţa îndoielilor care dădeau iureş asupra- 
i, nu găsea tăria trebuitoare. Nu ştia cam la ce oră ar fi fost 
potrivit să facă această vizită, nici n-avea pe cine să întrebe, 
şi-i era teamă să nu comită o gafă ireparabilă. După ce îşi 
părăsise vechii prieteni şi vechiul fel de viaţă, nu mai avea 
nici un fel de legături cu nimeni şi nu-i mai rămânea decât 
să citească, îndeletnicire căreia îi consacra un număr atât 
de mare de ceasuri, că ar fi izbutit să vlăguiască zece 
perechi de ochi obişnuiţi. Dar avea ochi ageri şi tari, 
susținuți de-un trup neobişnuit de viguros. Pe lângă asta, 
mintea lui era un ogor înţelenit. Înţelenită rămăsese toată 
viaţa, în ceea ce priveşte ideile abstracte culese de prin 
cărţi, iar acum se arăta însetată să primească sămânţa. Nu 
fusese niciodată vlăguită de învăţătură şi acum muşca din 
cunoştinţele ascunse în cărţi cu dinţi ascuţiţi, care nu lăsau 
să le scape nimic. 


Către sfârşitul săptămânii avea impresia că trăise veacuri 
întregi, atât de departe în urmă rămăseseră viaţa şi 
obiceiurile din trecut. Întâmpina multe neajunsuri din 
pricina lipsei de pregătire. Uneori încerca să citească şi 
cărţi pentru care s-ar fi cerut ani de specializare prealabilă. 
Într-o zi îi cădea în mână o carte de filosofie veche, pentru 
ca în cea următoare să dea peste una ultramodernă, şi 
atunci, în faţa atâtor idei care se băteau cap în cap, totul 
începea să i se învârtă în minte, ca un vârtej. Tot aşa păţea 
şi cu cărţile de economie politică. Într-un raft al bibliotecii 
dădu peste lucrările lui Karl Marx, Ricardo, Adam Smith şi 
Mill, şi formulele lor, pe care cu greu le putea pătrunde, nu 
îi păreau contradictorii. Rămânea nedumerit, totuşi dorea 
să afle cât mai multe. I se întâmpla ca într-o singură zi să ia 
cunoştinţă de probleme de economie, de industrie şi de 
politică. Trecând o dată prin City Hall Park, observă un 
grup de oameni iar în mijloc vreo cinci sau şase care, 
pătimaşi şi aprinşi la faţă, discutau cu glas tare. Se 
amestecă printre ascultători şi din gura acelor filosofi 
populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era 
vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept 
iar ceilalţi muncitori vorbăreţi. Atunci auzi pentru prima 
oară despre socialism, anarhism şi impozit unic, de-abia 
atunci află că existau pe lume filosofii sociale vrăjmaşe. Auzi 
sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparţinând 
unor domenii ale gândirii niciodată atinse în puţinele lui 
lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea 
îndeaproape argumentaţiile şi nu putea decât bănui său 
presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot 
acolo se mai afla un chelner cu ochii negri care era teozof, 
un muncitor bătrân sindicalist care se arăta a fi agnostic 
convins, un bătrân care îi punea pe toţi în încurcătură, 
susţinând o ciudată filosofie potrivit căreia tot ce există este 
bine alcătuit, şi un alt bătrân care sporovăia întruna despre 
cosmos şi despre atomul-tată şi atomul-mamă. 


Peste câteva ceasuri, când plecă de acolo, lui Martin Eden 
îi vuia capul şi se grăbi către bibliotecă vrând să afle 
neapărat sensul a cel puţin vreo zece termeni necunoscuţi. 
Iar când a părăsit biblioteca, purta sub braţ patru volume: 
Doctrina secretă a doamnei Blavatsky, Progres şi sărăcie, 
Chintesenţa socialismului şi Lupta dintre religie şi ştiinţă. 
Din nefericire începu cu Doctrina secretă. Fiecare rând era 
înţesat de cuvinte foarte lungi, pe care nu le înţelegea. 
Stătea în pat, în capul oaselor, şi citea mai mult din 
dicţionar decât din carte. Trebuia să caute atât de multe 
cuvinte, încât, dacă se întâmpla să întâlnească unul pentru 
a doua oară, între timp îi uita sensul şi se vedea silit să-l mai 
caute o dată. Îşi puse în gând să le treacă într-un carnet, şi 
în felul ăsta umplu nenumărate pagini. Dar totuşi nu 
izbutea să înţeleagă. Citi până la trei dimineaţa, până simţi 
că-i crapă capul şi totuşi nu ajunse să găsească în paginile 
acelea nici o idee de bază. Ridică privirile în tavan şi avu 
impresia că odaia se ridică, se clatină şi coboară ca un 
vapor pe mare. După aceea zvârli cât colo Doctrina secretă 
însoţind-o de nenumărate blesteme, stinse lumina şi se vâri 
în pat. Nici cu celelalte trei cărţi nu făcu vreo scofală. Nu 
fiindcă ar fi fost incapabil ori prea slab de minte; mintea lui 
ar fi putut foarte bine lucra cu asemenea idei, dacă ar fi 
avut obişnuinţa de a gândi şi dacă nu i-ar fi lipsit uneltele 
trebuitoare. Într-o măsură chiar îşi dădea seama de lucrul 
acesta şi o vreme se gândi sa nu mai citească decât 
dicţionarul, până va ajunge să stăpânească înţelesul fiecărui 
cuvânt. 

În schimb îşi găsea consolarea în poezie. Citea multe 
versuri şi cea mai mare desfătare o afla la poeţii simpli, mai 
lesne de înţeles. lubea frumuseţea şi acolo o găsea din 
belşug. Ca şi muzica, poezia îi răscolea sufletul şi, cu toate 
că nu-i pătrunsese încă tainele, îşi pregătea mintea pentru 
încercările mai grele care aveau să urmeze. Paginile minţii 
lui erau imaculate şi, fără nici un efort, multe dintre 
versurile pe care le citea şi-i plăceau se imprimau strofă cu 


strofă pe acele pagini albe în aşa fel, încât, nu după multă 
vreme, fu în stare să trăiască bucurii dintre cele mai alese, 
reproducând cu voce tare ori în şoaptă armonia şi 
frumuseţea cuvintelor scrise în cărţi. După aceea căzu 
peste Mitologia clasică a lui Gayley şi Epoca fabulelor de 
Bullfinch, aşezate una lângă alta într-un raft al bibliotecii. 
Asta a însemnat într-adevăr lumină, o strălucire mare în 
bezna neştiinţei lui şi după aceea a citit poezie cu o sete mai 
nepotolită decât oricând. 

Custodele bibliotecii îl văzuse atât de des pe Martin, încât 
îi devenise foarte apropiat şi-l întâmpina totdeauna cu un 
zâmbet şi o înclinare din cap, când îl vedea intrând pe uşă. 
Aşa se explică îndrăzneala de care dădu dovadă Martin. 
După ce-şi alese câteva cărţi din raft şi în vreme ce 
custodele completa fişele, Martin, rosti pe neaşteptate: 

— Ştiţi ce, aş vrea să vă întreb ceva. 

Omul de la birou zâmbi şi se uită la el cu bunăvoință şi 
interes. 

— Dacă faci cunoştinţă cu o domnişoară şi te invită să mai 
treci pe la ea, la câtă vreme poţi să te duci? 

Martin simţi cămaşa lipindu-i-se grea de umeri, în aşa hal 
îl trecuseră sudorile din pricina efortului. 

— De, cred că oricând vrei, răspunse omul de la birou. 

— Da, numai că aici e o situaţie specială, observă Martin. 
Ea... eu... ştiţi, cum să vă spun... s-ar putea să n-o găsesc 
totuşi acasă. E uneori plecată la universitate. 

— Atunci mai treci şi altă dată. 

— Ştiţi, nu m-am exprimat prea lămurit, mărturisi Martin 
cu oarecare ezitare în timp ce luă hotărârea de a se lăsa cu 
totul la voia celuilalt. Sunt un om cam din topor şi nu mă 
pricep deloc cum trebuie să te porţi în lumea bună. Fata 
asta e tot ce nu sunt eu, iar eu nu-s nimic din ce este ea. 
Credeţi cumva că fac pe nebunul? întrebă el deodată. 

— Nu, nici nu mă gândesc, te rog să mă crezi, protestă 
celălalt. Ceea ce-mi ceri dumneata n-are prea mare 


legătură cu atribuţiile mele la bibliotecă, dar aş fi cum nu se 
poate mai bucuros să te pot ajuta. 

Martin se uită la el copleşit de admiraţie. 

— Dacă m-aş pricepe la toate daravelile astea, poate c-aş 
izbuti să ies din încurcătură. 

— Poftim? 

— Vreau sa spun că dacă m-aş pricepe şi eu să vorbesc 
aşa, atât de frumos... şi atâtea altele. 

— Aha, răspunse celalalt cu multă înţelegere. 

— Care e ora cea mai potrivită? După-amiaza? Nu prea 
curând după ora prânzului? Ori seara? Sau mai bine 
duminica? 

— Îţi spun eu cum să procedezi, zise bibliotecarul cu 
chipul strălucind de satisfacţie. O chemi la telefon şi afli 
numaidecât. 

— Aşa am să fac, conveni Martin. 

Pe urmă îşi luă cărţile şi se-ndreptă spre ieşire. Dar se 
întoarse îndărăt şi întrebă din nou: 

— Dacă vorbeşti cu o domnişoară... să zicem, de pildă, 
domnişoara Lizzie Smith... cum îi spui? Domnişoara Lizzie, 
ori domnişoara Smith? 

— Spune-i domnişoară Smith, declară bibliotecarul plin de 
importanţă. Îi spui totdeauna domnişoară Smith... până ce 
ajungi s-o cunoşti mai bine. 

În felul acesta a găsit Martin dezlegarea problemei. 

— Poţi să vii la orice oră vrei; sunt acasă toată dupămasa, 
îi răspunse Ruth când auzi la telefon întrebarea lui cam 
încurcată, cu privire la felul cum ar putea să-i restituie cele 
două cărţi împrumutate. 

Îi deschise chiar Ruth şi ochiul ei de femeie observă 
numaidecât şi pantalonii călcaţi şi o anumită schimbare în 
bine, uşoară dar neîndoielnică, petrecută în făptura lui. lar 
chipul tânărului îi stârni mirare. Sănătatea lui era oarecum 
prea ţipătoare şi părea că se revarsă şi ajunge până la 
dânsa ca nişte efluvii de forţă. Din nou simţi cum i se 
trezeşte dorinţa de a se apropia de el spre a găsi căldură şi 


din nou se minună văzând ce efecte are asupra-i prezenţa 
lui. La rândul său, simțind atingerea mâinii ei când îi ură 
bun-sosit, Martin încercă încă o dată senzaţia aceea de 
ameţitoare bucurie. Deosebirea dintre ei stătea în faptul că 
ea rămăsese liniştită şi stăpână pe sine, în vreme ce el roşi 
până în albul ochilor. Păşi în urma ei legănându-se, cu 
vechea-i stângăcie, iar umerii se clătinară şi săltară la fel de 
primejdios. 

De îndată ce ajunseră în salon şi se aşezară, Martin începu 
să se simtă mult mai în largul său - cu mult mai liber decât 
se aşteptase. În privinţa asta îl ajută şi ea; iar bunăvoința pe 
care i-o arătă cu acest prilej îl făcu s-o iubească mai 
nebuneşte decât oricând. Mai întâi au discutat despre 
cărţile împrumutate, despre Swinburne, care îl încânta 
nespus, şi despre Browning, pe care nu-l înţelegea; iar ea 
conduse conversaţia de la un subiect la altul, în vreme ce se 
gândea cum ar putea să-i fie de vreun ajutor. După prima 
lor întâlnire se gândise adeseori la asta. Voia să-l ajute. 
Omul acesta izbutise să-i trezească mila şi afecțiunea într- 
un fel în care nimeni nu mai izbutise până atunci, nu atât 
datorită milei inspirate de el, cât simţămintelor materne din 
sufletul ei. De bună seamă că mila aceasta nu mai putea fi o 
milă obişnuită, de vreme ce omul care o pricinuia se arâtase 
a fi atât de bărbat, încât îi trezise în suflet temeri 
feciorelnice şi-i înfiorase întreaga fiinţă cu gânduri şi 
simţăminte stranii. Vechea fascinaţie provocată de gâtul lui 
se arătase iarăşi, iar gândul că ar putea să-şi aşeze acolo 
amândouă mâinile ascundea în el o dulceaţă nespusă. Încă i 
se părea o pornire foarte nelalocul ei, dar acum era mult 
mai obişnuită cu ea. Nici prin minte nu-i trecea că în astfel 
de ascunzişuri se poate refugia dragostea nou-născută şi 
nici nu bănuia că simţământul pe care i-l trezea în suflet era 
dragoste. Socotea că bărbatul acela o interesează numai ca 
un tip foarte deosebit, care dispune de excelente calităţi 
ascunse şi avea chiar impresia că purtarea ei porneşte din 
mărinimie. 


Nu ştia că-l doreşte; dar cu el lucrurile stăteau altfel. El 
ştia că o iubeşte şi o dorea aşa cum nu mai dorise nimic 
altceva; în toată viaţa lui. lubise poezia din dragoste pentru, 
frumos; dar după ce o întâlnise pe Ruth, porţile ce dădeau 
către vasta împărăție a iubirii poetice i se deschiseseră larg 
înaintea ochilor. Ruth îl făcuse să înţeleagă mult mai multe 
lucruri decât îi arătaseră vreodată Gayley şi Bullfinch. 
Găsise prin cărţile acelea o frază căreia cu o săptămână mai 
înainte nu i-ar fi dat nici o atenţie - „Cel nebun din 
dragoste, gata să moară pentru un sărut” - dar care acuma 
nu-i mai ieşea din minte. Îl uluiau minunăţia şi adevărul 
cuprinse în vorbele acelea, iar când o privea pe Ruth 
înţelegea că ar fi în stare să moară bucuros pentru un 
sărut. Simţea că el este acel nebun din dragoste şi nici un 
titlu de nobleţe de pe lumea asta nu l-ar fi putut face să se 
simtă atât de mândru. În sfârşit, aflase înţelesul vieţii şi 
rostul ivirii lui sub soare. 

Privind-o şi ascultându-i vorbele, gândurile îi deveniră 
îndrăzneţe. Simţi din nou şi în întregime neasemuita 
desfătare prilejuită de strângerea de mână cu care îl 
întâmpinase, şi dori cu înfocare să mai trăiască o dată clipa 
aceea. Privirile îi rătăciră adesea pe buzele ei, şi tânji după 
ele cu disperare. Dar în toate astea nu exista nimic grosolan 
şi nimic pământesc. Încerca bucurii sublime numai 
urmărindu-i mişcările şi jocul buzelor, în timpul cât dădeau 
formă cuvintelor pe care le rostea; dar nu erau buze 
obişnuite, ca ale tuturor bărbaţilor şi tuturor femeilor de pe 
lume. Nu erau plămădite din lut omenesc. Erau buze de 
spirit pur, iar dorinţa care-l mâna către ele era cu totul 
diferită de cea care-l mânase către buzele altor femei. Ar fi 
putut să le sărute, să-şi odihnească buzele pe buzele ei, dar 
ar fi făcut-o cu înfrigurarea înălţătoare şi pioasă cu care 
cineva sărută poalele veşmintelor lui Dumnezeu. Nu era 
conştient de transmutaţia de valori petrecută în fiinţa lui şi 
nu-şi dădea seama că lumina ce-i strălucea în ochi atunci 
când o privea era întru totul aidoma luminii ce străluceşte 


în ochii oricărui bărbat aflat sub stăpânirea dorințelor 
stârnite de dragoste. Nici nu visa cât de arzătoare şi 
masculine îi erau privirile şi nici că flacăra lor fierbinte 
influenţa alchimia ei sufletească. Făptura ei atât de 
feciorelnică aţâţa şi transfigura propriile lui emoţii, 
înălţându-i gândurile până pe cele mai senine culmi ale 
castităţii, şi ar fi fost cum nu se poate mai mirat să afle că în 
ochi îi stăruia acea strălucire asemănătoare unor valuri 
fierbinţi care treceau prin întreaga ei fiinţă, trezindu-i în 
suflet o flacără de acelaşi fel. Flacăra aceea o tulbura în 
chip subtil şi nu numai o dată - fără ca ea să înţeleagă cum 
se petrece asta - îi rupse firul gândurilor, strecurându-i-se 
dulce în cuget, şi o sili să bâjbâie după restul ideilor doar în 
parte exprimate. lotdeauna se exprima cu multă uşurinţă şi 
ezitările de acum ar fi pus-o pe gânduri dacă n-ar fi fost 
convinsă că toate se întâmplau din pricină că el era un 
exemplar uman cu totul remarcabil. La drept vorbind, cum 
ea era o fire foarte impresionabilă, nu exista nimic ciudat în 
faptul că aureola lui de călător venit de pe alte tărâmuri o 
tulbura atât de adânc. 

Întrebarea care stăruia mereu în adâncul conştiinţei ei era 
cum ar fi putut să-l ajute, aşa că îndreptă discuţia în această 
direcţie. Primul care vorbi despre asta fu însă Martin, 

— Aş vrea să ştiu dacă nu mi-aţi putea cumva da un sfat, 
începu el şi fu întâmpinat cu o bunăvoință ce făcu să-i 
tresalte inima în piept. V-aduceţi aminte că data cealaltă 
când am fost aici spuneam că nu pot vorbi despre cărţi şi 
despre lucruri dintr-astea fiindcă nu mă pricep? Aşa... ei, 
de-atunci am stat şi m-am mai gândit. Am zăbovit multă 
vreme pe la biblioteci, da' multora dintre cărţile care mi-a 
căzut în mâna n-am putut să le prind firul. Poate ar fi mai 
bine s-o iau de la capăt. Nimeni nu mi-a dat niciodată vreo 
mână de ajutor. Am muncit al dracului, încă de când eram 
ţânc, iar acuma, când m-am dus la bibliotecă şi m-am uitat 
cu ochi noi la cărţi noi, de-abia am ajuns la părerea că nu 
citisem ce trebuia. Vă închipuiţi doar că pe la cirezile de 


vite şi pe bordul vapoarelor nu se află cărţile pe care le 
aveţi dumneavoastră aici în casă, ca să spunem aşa. Ei, şi, 
vasăzică, vedeţi, cam cu aşa cărţi am fost eu obişnuit. Da' cu 
toate astea - şi nu vă spun ca să mă laud - am fost 
totdeauna puţin mai deosebit decât cei cu care am stat 
laolaltă. Nu c-aş fi cumva mai de ispravă decât marinarii şi 
cowboy-ii cu care am stat împreună - ştiţi, am fost şi 
cowboy oleacă de vreme - dar totdeauna mi-a plăcut cărţile, 
am citit tot ce mi-a venit la îndemână, şi... cum să spun... 
cred că gândesc altfel decât cei mai mulţi dintre ei. Ei, şi- 
acum să vin acolo unde voiam să ajung. N-am mai călcat 
niciodată într-o casă ea asta. Când am venit acum o 
săptămână şi am dat cu ochii de toate astea, te-am văzut pe 
dumneata, pe mama dumitale, fraţii şi toate celelalte... cum 
să spun... mi-au plăcut. Am auzit despre lucruri dintr-astea 
şi am citit despre ele în unele cărţi, iar când mi-am rotit 
ochii prin casa dumneavoastră, ştiţi, atunci cele citite în 
cărţi mi s-a arătat a fi adevărate. Dar ce vreau să zice că 
mi-a plăcut. Am vrut şi pentru mine aşa ceva. Vreau şi 
acuma. Vreau să respir un aer ca cel pe care-l respiraţi 
dumneavoastră în casa asta - un aer încărcat cu mireasmă, 
de cărţi, cu tablouri şi tot felul de lucruri frumoase, unde 
omul vorbeşte încet şi e curat şi are gânduri curate. Aerul 
pe care l-am respirat eu a fost totdeauna încărcat cu miros 
greu, de cameră mizeră dată cu chirie, de resturi de 
mâncare şi de pileală, iar oamenii de pe-acolo tot numai 
despre asta vorbeau. Ei, când te-am văzut pe dumneata 
străbătând camera ca să-ţi întâmpini mama şi s-o 
îmbrăţişezi, mi-am spus că ăsta-i cel mai frumos lucru din 
câte am văzut eu pe lume. Am văzut multe în viaţa mea, şi 
într-o anumită privinţă am văzut mult mai multe decât alţii 
care a stat alăturea de mine. Îmi place să văd, şi vreau să 
văd mereu mai multe lucruri şi să le văd într-un chip 
deosebit. Da” încă tot n-am ajuns să va spun ce am pe suflet. 
lată co anume vreau să spun. Vreau să-mi croiesc drum 
către țelul de viaţa pe care îl duceţi dumneavoastră în casa 


asta. În viaţa există şi alte lucruri, nu numai pileală munca 
pe spetite şi hoinăreală dintr-un loc în altul. Ei, cum voi 
ajunge acolo? Pe unde să apuc şi de unde să încep? Vreau 
să muncesc pentru asta, să ştiţi, şi pot să-i las pe mulţi cu 
gura căscată când e vorba de munca, pe spetite. Dac-apuc 
să-ncep, voi munci zi şi noapte. Socotiţi poate că-i caraghios 
să vă întreb toate astea. Ştiu că sunteţi ultimul om de pe 
lume căruia ar trebui să-i pun o astfel de întrebare, dar nu 
cunosc pe nimeni altcineva în stare să-mi dea un răspuns... 
poate afară de Arthur. Poate c-ar trebui să-l întreb pe 
dânsul. Dacă aş fi... 

Glasul i se stinse. Toate planurile atât de bine ticluite i se 
năruiră în faţa înfricoşătoarei perspective de a fi comis o 
gafă teribilă neîntrebându-l pe Arthur. Ruth nu răspunse 
imediat. Era prea adânc cufundată în strădaniile de a 
împăca vorbele acelea întortocheate, gramatica adesea 
violentată şi simplitatea gândurilor ce se ascundea 
îndărătul lor cu ceea ce vedea reflectându-se pe chipul lui. 
Nu privise niciodată ochi oare să fi exprimat o mai mare 
forţă. Avea în faţa ei un om care ar fi putut face orice - 
acesta era mesajul ce i-l citise pe chip - şi care nu se 
potrivea defel cu şubrezenia gândurilor exprimate prin 
grai. Din pricina asta şi mintea ei fu atât de tulburată şi se 
văzu silită să judece atât de repede, încât nu mai fu în stare 
să acorde simplicităţii respectul cuvenit. Dar chiar în aceste 
zvârcoliri ale minţii ei, putea recunoaşte existenţa forţei 
emanate din făptura acelui om. Avea impresia că vede un 
uriaş care se zbate şi se încordează ca să-şi rupă cătuşele 
ce-l ţin legat de pământ. Când vorbi, pe chip nu i se putea 
citi decât simpatie: 

— Ştii şi dumneata singur ce-ţi lipseşte: trebuie să înveţi. 
Trebuie să te întorci la şcoală, s-o termini şi pe urmă să 
treci la liceu şi la universitate. 

— Dar pentru asta e nevoie de bani, o întrerupse el. 

— O! La asta nu m-am gândit. Dar la urma urmei ai rude, 
poţi găsi pe cineva care să te ajute. 


Martin clatină din cap. 

— “Tata şi mama e morţi. Am două surori, una măritată şi 
alta care cred c-o sa se mărite în curând. În afară de ele 
mai am droaie de fraţi eu sunt cel mai mic dintre ei - dar 
ăştia n-a ajutat niciodată pe nimeni. A hoinărit prin toată 
lumea şi n-a avut grijă decât de pielicica lor. Cel mai mare a 
murit în India. Doi sunt acum în Africa de Sud şi altul e 
îmbarcat pe un vas care vânează balene iar încă unul umblă 
cu un circ - lucrează la trapez. După câte înţeleg şi eu sunt 
la fel ca ei. M-am întreţinut singur de la unsprezece ani - 
atâta aveam când a murit mama. Vasăzică mi se pare că va 
trebui să învăţ singur, şi aş vrea să ştiu de unde să-ncep, 

— Cred că primul lucru pe care ar trebui să-l faci e să-ţi 
procuri o gramatică. Gramatica dumitale...fusese gata să 
spună „este îngrozitoare”, dar o mai îndulci şi zise: nu-i 
prea corectă. 

EI se înroşi şi-l trecură sudorile. 

— Ştiu că probabil vorbesc de multe ori urât şi rostesc 
cuvinte pe care dumneata nu le pricepi. Dar astea sunt 
singurele pe care ştiu... să le folosesc. Am în mintea mea şi 
alte cuvinte, culese de prin cărţi, dar nu sunt în stare să le 
pronunţ, aşa că nu le folosesc. 

Nu-i vorba, atât de ce spui, ci mai ales de cum spui. N-o să 
te superi dacă-ţi vorbesc deschis, nu-i aşa? N-aş vrea deloc 
să te jignesc. 

— Nu, nici gând de aşa ceva, strigă el şi în sinea sa o 
binecuvântă pentru bunătatea pe care i-o arăta. Dă-i 
drumul. Trebuie să ştiu, şi de la dumneata voi afla mult mai 
repede decât de la oricare altul. 

— Bine. Uite, de pildă, dumneata spui; cele citite în cărţi 
mi s-a arătat, când ar trebui să spui mi s-au arătat. Şi faci o 
mulţime de alte greşeli. Aşa, de pildă, de ce nu spui 
niciodată dar şi pronunţi numai da”? Ai să-ţi dai foarte bine 
seama de ele după ce o să te uiţi prin gramatică. De 
gramatică ai nevoie în primul rând şi cu ea trebuie să 


începi. Uite, am să-ţi aduc o carte de gramatică şi am să te- 
ajut la început. 

Când Ruth se ridică în picioare, lui Martin îi trecu prin 
minte ceva ce citise în cărţile de maniere elegante şi se 
sculă şi el de pe scaun, stingherit, neştiind dacă într-adevăr 
se purta aşa cum trebuie şi temându-se ca nu cumva statul 
lui în picioare să fie interpretat ca semn că vrea să plece. 

— Domnule Eden, strigă Ruth când tocmai era gata să iasă 
din cameră, fii bun şi spune-mi: ce-i aceea pileală? Ai folosit 
cuvântul ăsta de mai multe ori, îţi aminteşti? 

— A, pileală, râse el. E un cuvânt mai din topor şi 
înseamnă whisky, bere - orice băutură care te îmbată. 

Ea râse şi ieşi din cameră. Se întoarse cu o carte de 
gramatică şi-şi trase scaunul lângă al lui - Martin se întrebă 
dacă ar fi trebuit ori nu să-i ţină scaunul când se aşezase —, 
apoi se aşeză foarte aproape de el. Începură să răsfoiască 
prin carte şi capetele lor stăteau aplecate unul către 
celălalt. Era atât de tulburat şi vrăjit de apropierea ei, încât 
de-abia dacă auzea îndrumările cu privire la strădaniile ce-l 
aşteptau de acum încolo. Dar în clipa când începu să-i 
explice importanţa conjugării, uită cu totul de prezenţa ei. 
Nu mai auzise niciodată despre conjugare, iar privirea pe 
care o arunca acum asupra legilor de bază ale vorbirii îl 
fascina. Se aplecă şi mai mult asupra paginii şi părul fetei îi 
mângâie obrajii. O singură dată în viaţă mai leşinase şi avu 
senzaţia că o să leşine şi acum. De-abia mai putea să 
respire, iar inima îi bătea cu furie şi-i împingea tot sângele 
în gâtlej, sufocându-l. Niciodată nu i se păruse că e atât de 
uşor să ajungă până la ea. În clipa aceea peste prăpastia 
necuprinsă care-i despărţea se aşternu o punte. Dar 
simţămintele lui pentru Ruth nu pierduseră nimic din 
cereasca lor curăţenie. Ea rămânea mai departe pe aceleaşi 
culmi ameţitoare. El fusese luat de jos, înălţat în slăvi şi 
ridicat până la ea. Smerenia pe care-o arăta în faţa ei era 
plămădită din acelaşi aluat cu teama şi veneraţia religioasă. 
I se părea că profanase cele mai sfinţite lucruri sfinte de pe 


lume şi încetişor, cu grijă, îşi îndepărtă capul, eliberându-l 
de atingerea care-l zguduise ca un şoc electric, dar care, 
pentru ea, trecuse cu totul neluată în seamă. 

CAPITOLUL. 

VIII. 

Trecură mai multe săptămâni în cursul cărora Martin 
Eden studie gramatica, reciti codul manierelor elegante şi 
devoră toate cărţile ce-i mai căzură în mână. Cu tot ce ţinea 
de lumea lui trecută nu mai avea nici o legătură. Fetele de 
la Lotus Club se întrebau ce s-o fi întâmplat cu el şi-l 
necăjeau pe Jim cu tot felul de întrebări, iar unii dintre cei 
care obişnuiau să boxeze la Riley erau foarte mulţumiţi că; 
Martin nu mai dădea pe acolo. 

La bibliotecă descoperi o altă comoară. Aşa după cum 
gramatica îi arătase legile de bază ale vorbirii, cartea de 
acum îl iniţia în legile cele mai importante ale poeziei şi din 
ea începu să înveţe despre măsură, ritm şi imagini, trăind 
astfel bucuria de a afla, sub învelişul frumuseţii, izvoarele şi 
tainele acestei frumuseți. O altă carte destul de nouă care îi 
căzu în mână trata despre poezie ca reprezentare realistă a 
vieţii, întreprinzând în această direcţie o cercetare 
exhaustivă cu numeroase citate din cele mai vestite opere 
literare. Nu citise niciodată vreun roman cu interesul şi 
atenţia cu care studia aceste lucrări. Şi mintea lui plină de 
prospeţime, vreme de douăzeci de ani nesupusă la eforturi, 
iar acum aţâţată de dorinţe arzătoare, asimila tot ce citea, 
cu o vigoare nicicând întâlnită la studenţii obişnuiţi. 

Când de la înălţimea unde se ridicase privea acum îndărăt 
către vechea lume cunoscută cândva, lumea uscatului, a 
mării şi a corăbiilor, a marinarilor şi a femeilor de prin 
porturi i se părea teribil de strâmtă; şi totuşi lumea cea 
veche parcă se revărsa şi se amesteca treptat cu cea nouă, 
Mintea lui căuta unitatea şi fu surprins când observă prima 
oară puncte de contact între cele două lumi. În acelaşi timp 
se simţea înnobilat de minunăţia gândurilor şi de 
frumuseţea aflată în cărţi. loate acestea îl făcură să creadă 


cu mai multă convingere decât oricând că în societatea 
înaltă, în societatea din care făceau parte Ruth şi familia ei, 
toţi bărbaţii şi toate femeile nutreau şi trăiau numai astfel 
de gânduri. Aici jos, unde se afla el, stăpânea ticăloşia, iar el 
voia să se dezbare de ticăloşia ce-i murdărise toată viaţa de 
până atunci şi să se înalțe către regatul sublim în care 
trăiau clasele sus-puse. Întreaga copilărie şi tinereţea îi 
fuseseră tulburate de o vagă nelinişte; niciodată nu ştiuse 
ce anume vrea, dar năzuise către un lucru după care 
zadarnic alergase, până în clipa când o întâlnise pe Ruth. 
Acum neliniştea aceea devenise apăsătoare şi dureroasă 
dar în sfârşit ştia, limpede şi fără putinţă de îndoială, că de 
frumuseţe, de cultură şi de dragoste era însetat. 

În aceste câteva săptămâni o văzuse pe Ruth de cinci sau 
şase ori şi de fiecare dată plecase de la ea îmbogăţit. Îl 
ajuta la studiile de gramatică, îl învăţa cum să pronunţe 
corect şi-l iniţiase în cele dintâi taine ale matematicilor. Dar 
relaţiile lor nu se limitau numai la studiile elementare. 
Martin văzuse prea multe în viaţă şi mintea îi era prea 
matură pentru a fi întru totul mulţumită cu fracţii, rădăcini 
cubice, analiză sintactică şi morfologică; de aceea uneori 
discuţia lor aluneca spre alte subiecte - ultimele poezii 
citite de el ori cel din urmă poet pe care ea îl studiase. lar 
când Ruth îi citea cu voce tare pasajele favorite, el simţea 
că se ridică pe cele mai înalte piscuri ale desfătării. 
Niciodată, la niciuna dintre femeile pe care le cunoscuse, 
nu mai auzise o astfel de voce. Până şi cel mai neînsemnat 
sunet ieşit de pe buzele ei îi aţâţa dragostea, iar fiecare 
cuvânt pe care-l rostea îl înfiora şi-l făcea să se cutremure. 
Timbrul glasului ei, virtuţile-i alinătoare, modulaţiile 
armonioase - toate erau produsul gingaş, bogat şi 
indefinibil al culturii şi al unui suflet ales. În vreme ce o 
asculta vorbind, îl furau aducerile-aminte şi în urechi îi 
răsunau ţipetele stridente ale femeilor sălbatice şi 
vrăjitoarelor din insulele depărtate, dimpreună cu cele, 
ceva mai puţin supărătoare dar tot aspre, ale muncitoarelor 


şi ale fetelor din lumea lui. Apoi forţele interioare ale 
închipuirii începeau să lucreze şi toate îi treceau, ca la 
paradă, pe dinaintea ochilor minţii, fiecare din ele mărind 
prin contrast strălucirea lui Ruth. După aceea bucuria îi 
deveni şi mai covârşitoare la gândul că mintea ei pricepe tot 
ce citeşte şi se înfiora de plăcere în faţa frumuseţii 
gândurilor scrise. Ruth îi citi mult din Prinţesa şi atât de 
delicat era simţul ei estetic, încât Martin o surprinse de mai 
multe ori cu ochii înotând în lacrimi. În astfel de clipe 
emoţiile ei îl ridicau până la înălţimea unui zeu şi, pe când o 
privea şi-i sorbea cuvintele, i se părea că priveşte în faţă 
însăşi viaţa, pătrunzându-i cele mai ascunse taine. Apoi, 
dându-şi seama la ce înălţimi de aleasă sensibilitate se 
ridicase, fu convins că asta înseamnă dragostea, şi 
dragostea este cel mai măreț lucru de pe lume. Şi iarăşi 
treceau, ca la paradă, pe potecile aducerii-aminte, toate 
emoţiile şi pasiunile trăite până atunci - beţia dată de vin, 
mângâierile femeilor, brutalitatea meciurilor de box - şi 
toate i se păreau triviale şi josnice faţă de sublimul avânt pe 
care i-l dădea fericirea de acum. 

Pentru Ruth, situaţia era mult mai puţin limpede. Nu 
iubise niciodată. Tot ce ştia în privinţa asta aflase din cărţi şi 
acolo faptele vieţii de toate zilele erau transpuse de 
imaginaţie într-o lume de visuri şi închipuire; nu-şi dădea 
deloc seama că acest marinar necioplit se strecura în inima 
ei şi strângea acolo forţe care într-o bună zi aveau să 
izbucnească şi să i se răspândească în toată fiinţa ca nişte 
unde de foc. N-o pârjoliseră niciodată flăcările dragostei. 
Cunoştinţele ei despre dragoste erau numai teoretice şi şi-o 
închipuia ca pe o flacără domoală, gingaşă ca şi căderea 
boabelor de rouă, potolită ca undele unei ape liniştite şi 
răcoroasă ca amurgul catifelat al serilor de vară. În mintea 
ei dragostea era mai mult o afecţiune calmă, închinată celui 
drag într-o atmosferă de linişte eterică, îmbălsămată de 
mirosul florilor şi păstrată într-o lumină discretă. Nici nu 
visa la zbuciumul vulcanic al dragostei, la dogoarea-i 


pârjolitoare şi la pustiirile ce nu lasă în urmă decât scrum. 
Nu cunoştea nici posibilităţile ei şi nici pe ale lumii din jur; 
iar străfundurile vieţii erau pentru ea oceane de iluzii. 
Afecţiunea conjugală dintre tatăl şi mama ei devenise 
pentru Ruth idealul în dragoste şi aştepta să vină o zi în 
care, fără greutate şi emoţii, va trece şi ea în aceeaşi dulce 
seninătate a vieţii, alături de bărbatul iubit. 

Asta era pricina pentru care Martin Eden i se părea ceva 
cu totul nou, un individ straniu, şi de aceea făcea greşeala 
de a identifica efectele pe care prezenţa lui le avea asupra-i 
cu noutatea şi impresia de straniu. Era şi firesc sa se 
întâmple aşa, Aceleaşi simţăminte neobişnuite le încercase 
atunci când privise animalele sălbatice la menajerie, când 
avusese prilej să vadă o vijelie ori să se sperie de panglica 
orbitoare a fulgerelor. În astfel de lucruri se ascundeau 
puteri cosmice, şi o putere tot cosmica parcă că sălăşluieşte 
şi în el. Venise către ea aducând chemarea văzduhurilor şi 
ispita spaţiilor necuprinse. Pe chipul lui se arăta strălucirea 
soarelui tropical iar muşchii umflaţi şi elastici nu erau decât 
forţa primordială a vieţii. Purta semnele misterioasei lumi a 
oamenilor aspri şi a faptelor şi mai aspre, o lume ale cărei 
fortărețe începeau dincolo de orizonturile ei. Era necioplit, 
sălbatic şi pe căi tainice vanitatea ei ajungea la măgulire 
atunci când îl vedea supunândui-se atât de ascultător. De 
asemenea era împinsă şi de dorinţa firească de a domestici 
un animal sălbatic. Tot inconştientă şi foarte depărtată de 
gândurile ei era şi dorinţa de a-l transforma cu totul, de al 
modela după chipul şi asemănarea tatălui ei, pe care îl 
socotea făptura cea mai reuşită de pe lume. De altminteri 
nici nu exista vreo cale - în universul experienţei ei pe care 
ar fi putut ajunge să înţeleagă că senzaţia apropierii de o 
forţă cosmică, pe care o încerca în prezenţa lui, era într- 
adevăr cel mai cosmic dintre lucruri, dragostea, care cu 
aceeaşi putere strânge laolaltă peste tot întinsul lumii 
bărbatul şi femeia, sileşte cerbii să se ucidă unii pe alţii în 


perioadele de împreunare şi împinge cu forţă irezistibilă 
către unire până şi elementele naturii. 

Rapida lui transformare era şi un izvor de mirare şi de 
interes. Descoperea în el calităţi nebănuite care păreau să 
se dezvolte zi de zi, ca o floare pe pământ prielnic, Îi citea 
cu voce tare versuri din Browning şi adesea rămânea 
surprinsă de ciudata interpretare pe care el o dădea 
pasajelor obscure. Nu stătea în puterea ei să-şi dea seama 
că, datorită îndelungii experienţe care-i îngăduia să 
cunoască bărbaţii, femeile şi viaţa el avea toate şansele să 
găsească mult mai adesea decât ea interpretările corecte. 
Ideile acestui om i se păreau naive, cu toate că nu de puţine 
ori rămânea înmărmurită la vederea îndrăzneţelor avânturi 
ale înţelegerii lui care se ridica pe piscuri atât de 
ameţitoare, încât ea nu le mai putea urmări şi nu-i rămânea 
decât să se-nfioare în faţa dovezilor puterii sale nesăbuite. 
Pe urmă îi cântă la pian - de astă data fără a-l mai sfida - şi-l 
puse la încercare cu o muzică ce depăşea chiar şi puterea ei 
de înţelegere. La auzul muzicii fiinţa lui se deschise ca o 
floare în bătaia soarelui şi trecerea de la muzica sincopată 
şi sunetele discordante ascultate de oamenii din clasa lui 
socială pană la bucăţile clasice, pe care ea le cunoştea 
aproape pe de rost, se făcu foarte repede. Totuşi arătă o 
foarte democratică admiraţie pentru Wagner şi, după ce ea 
îi explică în ce fel trebuie înţeleasă uvertura la Tannhăâuser 
bucata aceasta îi plăcu mai mult decât tot ce-i căutase pană 
atunci. Muzica aceasta întruchipa viaţa lui. Întregul său 
trecut era cuprins în motivul „Venusberg”, în vreme ce Ruth 
îi părea oarecum identificată cu motivul „Corului 
pelerinilor”; iar din starea de exaltare la care îl ridica 
muzica el înainta şi se înălța în acel regat al umbrelor şi al 
spiritelor rătăcitoare în care binele şi răul sunt pe veci 
încleştate în lupta. 

Uneori îi punea întrebări ce-i stârneau în minte vremelnice 
îndoieli cu privire la temeinicia propriilor ei definiţii şi idei 
privitoare la muzică. Dar despre felul cum cânta ea, nu 


punea niciodată întrebări. Prea era cuprinsă în cântecul 
acela întreaga-i făpturi iar armonia divină a vocii ei de 
soprană îl lăsa întotdeauna înmărmurit. Şi nu se putea opri 
să nu compare vocea aceasta cu slabele piuituri, cu trilurile 
stridente ale lucrătoarelor din fabrici, prost hrănite şi 
neexersate, cu behăielile sparte ieşite din gâtlejurile arse 
de alcool ale femeilor de prin porturi. Îi făcea şi ei plăcere 
să cânte pentru el la pian sau din gură. Adevărul e că 
pentru prima oară se întâmpla să aibă un suflet omenesc cu 
care să se joace şi era o adevărată desfătare să modolezi 
pasta atât de supusă a sufletului unui astfel de om; căci ea 
îşi închipuia că-l modelează, iar intenţiile îi erau cum nu se 
poate mai bune. Dar afară de toate acestea, tovărăşia lui 
era totdeauna foarte plăcută. N-o mai înfricoşa. Primul 
simţământ de oarecare repulsie nu fusese de fapt decât 
teama inspirată de neaşteptata descoperire a propriei 
personalităţi, dar teama aceea pierise. Deşi nu-şi dădea 
seama, încerca faţă de el un fel de simţământ de 
proprietate. La rândul lui, avea asupra ei o influenţă 
întremătoare. Muncea foarte mult la universitate, dar după 
aceea s-ar fi zis că găseşte vigoarea de a se smulge dintre 
hârţoagele prăfuite ca să îngăduie sufletului proaspăt al 
personalităţii lui să adie în jurul ei. Vigoare! 'Tocmai de 
vigoare avea ea trebuinţă, iar el i-o punea la îndemână cu 
toată generozitatea. A sta în aceeaşi încăpere cu el ori a-l 
întâmpina la intrare însemna a căpăta o nouă doză de curaj. 
lar după ce el pleca, Ruth se întorcea la cărţile ei cu şi mai 
multă ardoare şi cu noi provizii de energie. 

Cunoştea foarte bine opera lui Browning, dar niciodată nu 
înţelesese că jocul cu sufletele este o treabă delicată. Pe 
măsură ce-i creştea interesul faţă de Martin, dorinţa de a-i 
schimba viaţa deveni pentru ea o pasiune. 

— Uite, să-l luăm, de pildă, pe domnul Butler, zise ea într-o 
după-amiază, când gramatica, aritmetica şi poezia fură date 
la o parte. La început se părea că n-ar avea cine ştie ce 
perspective. Tatăl său a fost casier la o bancă, dar ani 


întregi a zăcut bolnav şi în cele din urmă a murit de 
tuberculoză în Arizona, iar după moartea tatălui său, 
domnul Butler, Charles Butler îl cheamă, s-a trezit singur 
pe lume. Bătrânul Butler venise din Australia şi deci tânărul 
nostru nu avea nici un fel de rude aici, în California. A 
început să muncească la o tipografie - de-atâtea ori am 
ascultat povestea asta - unde câştiga trei dolari pe 
săptămână. Astăzi are un venit de cel puţin treizeci de mii 
de dolari pe an. Cum a ajuns aici? A fost cinstit, supus, 
harnic şi econom. S-a lipsit( de plăcerile după care aleargă 
cei mai mulţi băieţi. A luat hotărârea să economisească o 
sumă fixă în fiecare săptămână, indiferent de privaţiunile la 
care trebuia să se supună. Bineînţeles că după oarecare 
vreme a început să câştige mai mult de trei dolati pe 
săptămână, iar pe măsură ce-i creştea salariul creştea şi 
suma pe care o punea deoparte. Ziua muncea şi noaptea 
urma la şcoala serală. 

Rămânea mereu eu ochii aţintiţi către viitor. Mai târziu a 
făcut şi liceul, tot la cursul seral. La şaptesprezece ani 
câştiga foarte bine ca zeţar, dar era un tip ambițios. Voia să 
facă neapărat carieră, nu numai să aibă cu ce trăi, şi era 
foarte fericit când putea să se priveze de ceva pentru a-şi 
asigura drumul către țelul final. Hotări să studieze dreptul 
şi se angajă la biroul tatei ca simplu băiat de serviciu - bagă 
de seamă! - cu numai patru dolari pe săptămână. Dar acum 
ştia cum se strâng banii şi chiar din aceşti patru dolari făcu 
economii. 

Se opri ca să mai răsufle şi să vadă cum reacţionează 
Martin. Pe faţa lui se citea limpede interesul stârnit de lupta 
din tinereţe a domnului Butler, dar nu mai puţin limpede se 
vedea şi că se încruntase. 

— Cred c-a dus o viaţă foarte grea pentru un tânăr, 
observă Martin. Patru dolari pe săptămână! Cum putea trăi 
cu banii ăştia? Mai mult ca sigur că n-avea nici un tel de 
bucurie. Uite, eu plătesc acum cinci dolari pe săptămână 


pentru casă şi masă şi nu o duc deloc bine, te rog să mă 
crezi. Trebuie c-a dus o viaţă de câine. Mâncarea lui... 

— Îşi gătea singur - pe o lampă cu gaz - îl întrerupse ea. 

— Mâncarea lui era probabil mai proastă decât mâncarea 
ce i se dă unui marinar pe cele mai prăpădite corăbii de pe 
ocean şi-i nespus de greu să-ţi poţi închipui mâncare mai 
scârboasă. 

— Da, dar ia uită-te unde a ajuns, strigă ea plină de 
entuziasm. la gândeşte câte îşi poate îngădui astăzi cu un 
asemenea venit. Privaţiunile din tinereţe îi sunt acum 
răsplătite înmiit. 

Martin îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Aş putea să-ţi garantez un lucru, zise el, şi anume că 
domnul Butler nu-ncearcă nici un fel de bucurie acum, cu 
toată îmbelşugarea în care trăieşte. Ani şi ani de-a rândul s- 
a hrănit aşa cum am văzut, în vremea când avea un stomac 
de fier, şi pun rămăşag c-azi stomacul lui nu mai e bun de 
NIMIC. 

Neputând înfrunta privirile-i pătrunzătoare, Ruth cobori 
ochii. 

— Pun rămăşag că acum suferă de stomac! urmă Martin. 

— Da, e-adevărat, mărturisi ea. Dar... 

— Şi aş mai putea pune rămăşag, urmă Martin, că e grav 
şi încruntat ca o bufniţă bătrână şi nici prin cap nu-i trece c- 
ar putea să se veselească vreodată, cu toţi cei treizeci de 
mii de dolari ai lui. La fel de sigur sunt că nici nu e prea 
încântat când îi vede pe alţii petrecând. N-am dreptate? 

Ruth încuviinţă din cap şi se grăbi să explice: 

— Ei dar lui nu-i plac lucrurile astea. E din fire un om 
cumpătat şi serios. Aşa a fost toată viaţa. 

— Mai mult ca sigur c-aşa a fost, afirmă Martin. Trei dolari 
pe săptămână, patru dolari pe săptămână, un băiat tânăr 
care-şi găteşte singur pe o lampă cu gaz şi pune bani 
deoparte, care munceşte toată ziua şi-nvaţă toată noaptea, 
munceşte fără încetare şi niciodată nu se joacă, niciodată 


nu petrece - nu-ncape nici o îndoială că cei treizeci de mii 
de dolari au venit prea târziu. 

Bunătatea lui sufletească îi ajuta să-şi imagineze miile de 
amănunte ale existenţei duse de acel băiat şi ale mărginitei 
lui dezvoltări spirituale pentru a ajunge un om cu un venit 
de treizeci de mii de dolari pe an. Într-o clipită, întreaga 
viaţă a lui Charles Butler fu proiectată în închipuirea lui. 

— Ştii, adăugă el, îmi este tare milă de domnul Butler. Era 
prea tânăr ca să poată înţelege atunci, dar şi-a furat singur 
viaţa de dragul celor treizeci de mii de dolari care în mâna 
lui sunt pur şi simplu fără rost. Ştii de ce? Pentru că treizeci 
de mii de dolari grămadă nu i-ar mai putea oferi astăzi ce i- 
ar fi putut oferi în copilărie zece cenți economisiţi, cu care 
şi-ar fi cumpărat acadele, poame ori un bilet la galerie. 

Tocmai aceste păreri originale o surprindeau pe Ruth. Nu 
numai că pentru ea erau cu totul noi şi potrivnice propriilor 
ei păreri, dar totdeauna simţea în ele sămânţa adevărului 
care ameninţa să-i clatine ori chiar să-i schimbe 
convingerile. Dacă ar fi avut paisprezece şi nu douăzeci şi 
patru de ani, poate că aceste adevăruri ar fi putut-o 
schimba; dar avea douăzeci şi patru de ani, era 
conservatoare din fire şi prin educaţie şi se şi închistase în 
cercul strâmt unde se născuse şi crescuse. E-adevărat, 
raţionamentele acestea bizare o tulburau în clipa când erau 
formulate, dar le trecea pe seama originalității lui ca om şi a 
vieţii curioase pe care o trăise, pentru ca de îndată să le 
dea uitării. Cu toate acestea, deşi nu era de acord cu ele, 
forţa cu care îşi formula argumentele, strălucirea din ochi şi 
înfrigurarea zugrăvită pe faţa lui în clipele acelea o 
tulburau totdeauna şi o împingeau către el. Niciodată n-ar fi 
bănuit în aceste clipe că omul venit de dincolo de marginile 
orizontului ei o depăşea cu mult prin măreţia şi adâncimea 
ideilor. Limitele ei erau limitele propriei puteri de 
înţelegere; dar minţile limitate nu-şi pot da, seama decât de 
limitele altora. De aceea socotea că puterea ei de înţelegere 
era într-adevăr foarte largă şi ideile lui nu veneau în conflict 


cu ale ei decât în punctele peste care el nu mai era în stare 
să păşească; visa deci sal ajute să vadă la fel ca ea, să-i 
lărgească orizontul până ce va ajunge să se identifice cu al 
ei. 

— Dar n-am terminat încă povestea, zise Ruth. Tata spune 
că a muncit mai mult decât toţi băieţii de serviciu pe care i- 
a avut vreodată la birou. Domnul Butler eră săritor şi iute la 
treabă. N-a întârziat niciodată şi în fiecare zi venea cu 
câteva minute mai înainte de ora cuvenită. Şi totuşi nu-şi 
risipea timpul. Orice clipă liberă o consacra studiului. A 
învăţat contabilitatea şi dactilografia şi-şi plătea lecţiile de 
stenografie dictând în timpul nopţii unui reporter de la 
cronica judiciară, care avea nevoie de practică. Repede a 
ajuns funcţionar şi a ştiut să se facă indispensabil. Tata îl 
aprecia mult şi şi-a dat seama că avea să se ridice. Tocmai la 
propunerea tatei s-a înscris la Facultatea de drept. A ajuns 
avocat şi nici nu se întorsese bine la birou când tata l-a luat 
ca asociat. E un om mare. De mai multe ori a refuzat să-şi 
pună candidatura pentru senatul Statelor Unite, iar tata 
spune că, dacă ar vrea, ar putea ajunge judecător la Curtea 
Supremă de îndată ce s-ar ivi un loc liber. O astfel de viaţă e 
un exemplu pentru noi toţi. O asemenea viaţă ne dovedeşte 
că un om care are voinţă se poate ridica deasupra celor din 
jur. 

— Da, e un om mare, spuse Martin cu sinceritate. 

I se părea însă că în toată povestea asta există ceva care 
nu se împacă deloc cu ceea ce simţea el că trebuie să fie 
frumosul şi viaţa. Nu era în stare să găsească o justificare 
pentru viaţa de trudă şi lipsuri a domnului Butler. Dacă ar fi 
făcut-o din dragoste pentru o femeie ori spre a se putea 
înălța până la frumuseţe, Martin l-ar fi înţeles. Cel nebun 
din dragoste e gata să moară pentru un sărut, dar nu 
pentru treizeci de mii de dolari pe an. Nu-l mulțumea deloc 
cariera domnului Butler. La drept vorbind, exista aici ceva 
cumplit de meschin. Treizeci de mii de dolari pe an nu erau 


de lepădat, dar boala de stomac şi neputinţa de a fi fericit 
ca om răpeau acestui venit princiar orice valoare. 

Se strădui să-i explice lui Ruth multe dintre gândurile 
acestea, dar nu izbuti decât s-o umple de mirare şi s-o 
convingă că mai avea încă mult de lucru până să-l modeleze 
chiar aşa cum trebuie. Suferea şi ea de acea foarte 
răspândită meteahnă a minţii care îi face pe oameni să 
creadă că culoarea pielii lor, credinţele şi convingerile lor 
sunt cele mai bune şi mai drepte, iar toţi ceilalţi oameni 
risipiţi pe faţa pământului sunt mai puţin fericiţi decât ei. 
Este aceeaşi meteahnă a minţii care l-a îndemnat pe iudeul 
din vechime să mulţumească lui dumnezeu că nu l-a făcut 
femeie şi care i-a împins pe misionarii moderni până la 
marginile pământului pentru a impune popoarelor 
dumnezeul şi religia lor; aceeaşi meteahnă o făcea acum pe 
Ruth să dorească a-l schimba pe acest om cu alte vederi 
despre viaţă, pentru a-l potrivi pe calapodul celor ce vedeau 
viaţa cu aceiaşi ochi ca şi ea. 

CAPITOLUL. 

IX. 

Martin Eden s-a întors de pe mare, venind către California 
cu nerăbdarea unui îndrăgostit. Când i se terminaseră 
banii, se înrolase ca matelot pe schooner-ul care pleca în 
căutarea unor comori; după opt luni de căutări zadarnice, 
expediţia se destrămase pe insulele Solomon. Echipajul îşi 
primise apoi plata în Australia, iar Martin se îmbarcase 
imediat pe un pachebot cu destinaţia San Francisco. Banii 
câştigaţi în aceste, opt luni îi îngăduiau să rămână pe uscat 
multe săptămâni, şi afară de asta avusese posibilitatea de a 
se ocupa intens cu studiul şi lectura în tot timpul călătoriei. 

Era, e drept, setos de învăţătură, dar îi venea într-ajutor şi 
firea-i neîmblânzită dimpreună cu dragostea pentru Ruth. 
Luase cu el gramatica şi o studiase de mai multe ori de la 
un capăt la celălalt, până când mintea lui viguroasă şi 
odihnită ajunsese s-o stăpânească. Observase cu atenţie 
toate greşelile de gramatică făcute de camarazii lui de pe 


bord şi se obişnuise să îndrepte în minte toate frazele 
incorecte şi să înlocuiască expresiile vulgare. Cu mare 
satisfacţie băgă de seamă că urechea îi devenea sensibilă şi 
că începea să capete simţ gramatical. O construcţie greşită 
îl supăra la fel ca şi o lipsă de acord, dar, adeseori, din lipsă 
de exerciţiu, chiar el era cel care îşi pricinuia supărări de 
acest fel, pentru că limba refuza să înveţe de la o zi la alta 
un nou sistem de vorbire. 

După ce a luat de mai multe ori gramatica de la început, s- 
a apucat să studieze cu ajutorul dicționarului, îmbogăţindu- 
şi vocabularul cu câte douăzeci de cuvinte pe zi. Îşi dădu 
repede seama că nu e vorba de o treabă prea uşoară şi, 
stând la timonă ori de strajă în gabie, repeta cu 
încăpățânare lista din ce în ce mai lungă de pronunţări şi 
definiţii şi totdeauna se chinuia să le înveţe pe dinafară, 
până în clipa când îl dobora somnul. Repeta mai ales frazele 
pe care pană atunci le folosise ori pronunţase incorect, ca 
să-şi obişnuiască astfel limba să vorbească aşa cum vorbea 
Ruth. Cuvintele pe care până atunci le stâlcise le repeta 
acum de mii de ori şi, spre surprinderea lui, într-o bună zi 
îşi dădu seama că începe să vorbească o engleză mai curată 
şi mai corectă chiar decât cea a ofiţerilor şi a domnilor de la 
cabine, care finanţaseră expediţia. 

Căpitanul, un norvegian, cu ochi ca de peşte, ajunsese prin 
cine ştie ce întâmplare să aibă un Shakespeare complet pe 
care nu-l citea niciodată, iar Martin îi spăla rufele, căpătând 
în schimb permisiunea de a cerceta preţioasele volume. 
Pentru o vreme se cufundă atât de adânc în lectura pieselor 
şi mai ales a pasajelor favorite care i se întipăreau în minte 
aproape fără nici un efort, încât toată lumea păru a se 
transforma, îmbrăcând forma tragediei şi comediei 
elizabetane, iar el însuşi nu mai gândea decât în versuri 
albe. Asta i-a educat urechea şi i-a trezit o deosebită 
admiraţie pentru engleza distinsă; în acelaşi timp însă i-a 
vârât în minte şi multe cuvinte ori expresii arhaice şi 
desuete. 


Cele opt luni fuseseră petrecute cu folos şi, pe lângă ceea 
ce învățase cu privire la vorbirea corectă şi la gândirea 
înaltă, mai aflase şi o mulţime de lucruri despre sine însuşi. 
Alături de smerenia pricinuită de puţinătatea cunoştinţelor, 
se trezise în el şi conştiinţa fermă a forţei proprii. Simţea că 
între el şi camarazii lui de pe bord existau mari deosebiri, 
dar era îndeajuns de înţelept ca să-şi dea seama că aceste 
deosebiri ţineau mai mult de domeniul posibilităţilor decât 
de cel al înfăptuirii. Ceea ce putea face el puteau şi ei; dar 
simţea că în fiinţa lui se află un ferment difuz care începuse 
să lucreze şi-i arăta că în el se ascundeau posibilităţi mult 
mai mari decât cele ce se transformaseră până atunci în 
fapte. Îl chinuia minunata frumuseţe a lumii şi ar fi dorit să 
fie şi Ruth acolo, să se bucure împreună cu el. Hotări atunci 
că îi va descrie cât mai-multe dintre splendorile mărilor 
Sudului. Spiritul lui creator se-nflăcără la gândul acesta, 
îndemnându-l să recreeze pomenitele frumuseți pentru mai 
multă lume şi nu numai pentru Ruth. Şi atunci, cu slavă şi 
mărire, veni marea idee. Avea să scrie. Va fi unul dintre 
ochii cu care oamenii văd, una dintre urechile cu care aud, 
una din inimile cu care simt. Va scrie - va scrie de toate - 
poezie şi proză, romane şi cărţi de călătorie şi piese ca 
Shakespeare. Astfel va face carieră şi va afla calea ce-l va 
duce către Ruth. Scriitorii erau uriaşii lumii şi după 
înţelegerea lui erau cu mult mai valoroşi decât alde domnul 
Butler, care câştigă treizeci de mii de dolari pe an şi pot 
ajunge judecători la Curtea Supremă, dacă vor. 

De îndată ce a încolţit, gândul acesta a pus stăpânire pe el, 
iar toată călătoria de înapoiere către San Francisco a fost 
ca un vis. Îl îmbătau puteri nebănuite şi simţea că ar fi în 
stare să ducă la bun sfârşit orice şi-ar pune în gând. În 
mijlocul mării imense şi singuratice, căpătă putinţa de a 
privi în perspectivă. Pentru prima oară o văzu limpede pe 
Ruth şi lumea ei. În mintea lui lumea întreagă luase formă 
concretă, o putea cuprinde în cele două mâini ale sale şi o 
putea răsuci în fel şi chip, ca s-o cerceteze. Existau multe 


lucruri întunecate şi neguroase în lumea aceea, dar el o 
vedea ca pe un întreg şi nu în părticele, aşa după cum tot 
atunci vedea şi mijlocul de a o stăpâni. Să scrie! Gândul 
acesta ardea în el ca focul. Va începe de îndată ce va ajunge 
acasă. Primul lucru pe care-l va face va fi să descrie 
peripeţiile din călătoria căutătorilor de comori. Va vinde 
apoi reportajul unui ziar din San Francisco. Lui Ruth nu-i va 
spune nimic, iar ea va fi surprinsă şi încântată când îi va 
vedea numele tipărit. Deşi ocupat cu scrisul, va putea să-şi 
continue studiile. Doar fiecare zi avea nu mai puţin de 
douăzeci şi patru de ceasuri. lar el era de neînvins. Ştia să 
muncească şi cetăţile aveau să se prăbuşească sfărâmate în 
faţa lui. Niciodată nu va mai trebui sa plece pe mare - ca 
matelot; iar pentru o clipă prin faţa ochilor lui alunecă un 
iaht cu motor puternic. Mai existau scriitori care aveau iaht. 
Bineînţeles - încercă el singur să se mai domolească - la 
început succesele nu vor veni prea iute şi pentru o vreme se 
va mulţumi să câştige cu scrisul atât cât îi va trebui ca să-şi 
continue studiile. lar mai pe urmă, după oarecare timp -un 
timp foarte nedeterminat - după ce va învăţa şi se va 
pregăti, va scrie operele lui cele mari şi numele lui va fi pe 
buzele tuturor. Dar mai presus de asta, cu mult mai presus 
de orice, avea să se dovedească vrednic de Ruth. Şi faima 
era ceva de preţ, dar aceste grandioase visuri înfloreau 
doar de dragul lui Ruth. Nu era unul dintre cei care aleargă 
după glorie, ci doar un nebun din dragoste. 

De îndată ce sosi la Oakland, având în buzunar salariul 
primit, se instala în vechea-i odaie de la Bernard 
Higginbotham şi se aşternu pe scris. Nici măcar n-o vesti pe 
Ruth că se întorsese. Avea să se ducă s-o vadă de-abia după 
ce va termina reportajul despre călătoria căutătorilor de 
comori. Cu atâta dogoare ardea în el focul creaţiei, încât 
renunţă cu destulă uşurinţă s-o vadă. De altminteri chiar 
paginile pe care le scria acum aveau s-o aducă mai aproape 
de el. Nu ştia cât de lung ar trebui să fie reportajul lui, dar 
numără cuvintele unui articol de două pagini din 


suplimentul de duminică al lui San Francisco Examiner şi se 
orientă după asta. În trei zile de muncă titanică, îşi încheie 
povestirea; dar după ce o copie cu grijă, cu litere cât mai 
mari, ca să fie uşor descifrabile, dintr-un manual de 
compoziţie găsit la bibliotecă află despre existenţa unor 
lucruri noi, cum ar fi paragrafele şi ghilimelele. Niciodată 
până atunci nu se gândise la aşa ceva; dar de îndată se 
apucă de lucru şi transcrise din nou tot articolul, urmărind 
pas cu pas şi cele scrise în cartea de retorică şi ajungând să 
înveţe astfel despre compoziţie, într-o singură zi, cât învaţă 
un şcolar într-un an întreg. După ce transcrise reportajul a 
doua oară şi-l strânse sul cu cât mai mare grijă, citi într-un 
jurnal câteva îndrumări date începătorilor şi descoperi că 
manuscrisele nu trebuie niciodată făcute sul şi nu pot fi 
scrise decât pe o singură faţă a hârtiei. El încălcase regula 
în ambele privinţe. Tot de acolo mai află că ziarele cele mai 
mari plăteau cel puţin zece dolari de coloană. Aşa că, în 
vreme ce copia manuscrisul pentru a treia oară, se consola 
înmulţind zece coloane cu zece dolari. Produsul era 
totdeauna acelaşi - o sută de dolari - şi atunci hotări că 
totuşi avea să ia mai mult decât ar fi câştigat pe mare. Dacă 
n-ar fi făcut toate greşelile acelea, ar fi terminat articolul în 
trei zile. O sută de dolari în trei zile! Ar fi trebuit să stea pe 
mare trei luni sau chiar mai mult ca să câştige o asemenea 
sumă. Trebuie să fie cineva nebun ca să plece pe mare când 
e în stare să scrie, hotări el, deşi nu acorda banilor nici un 
fel de valoare în sine. Toată valoarea lor stătea în libertatea 
pe care puteau să i-o înlesnească, în îmbrăcămintea 
prezentabilă pe care puteau să i-o ofere, acestea neavând 
altă menire decât aceea de a-l aduce, de a-l aduce repede, 
cât mai aproape de fata firavă şi palidă care-i schimbase 
complet viaţa şi-i arătase ce înseamnă inspiraţie. 

Puse manuscrisul într-un plic mare şi-l adresă redacţiei 
ziarului San Francisco Examiner. Avea credinţa că orice 
material acceptat de ziar era publicat de îndată, şi cum 
trimisese manuscrisul vineri, se aştepta să-l vadă apărut în 


duminica următoare. După părerea lui, apariţia articolului 
era un mijloc minunat de a o vesti pe Ruth că se înapoiase. 
Pe urmă, duminică după-masă, avea să se ducă s-o vadă. 
Între timp îi venise în minte o altă idee, o idee de care era 
foarte mândru şi pe care o socotea cum nu se poate mai 
înţeleaptă, mai cuminte şi mai practică. Va scrie o nuvelă de 
aventuri pentru tineret şi o va trimite revistei Youth's 
Companion. Se duse la casa populară de lectură şi răsfoi 
câteva numere din Youth's Companion. Văzu că în fiecare 
săptămână revista publica povestiri care continuau în câte 
cinci numere consecutive, fiecare fragment având 
aproximativ trei mii de cuvinte. Găsi şi un număr de 
povestiri care apăruseră treptat în şapte numere 
consecutive şi se hotări să scrie o bucată cam tot atât de 
lungă. 

Se înrolase cândva pentru o vânătoare de balene în 
Arctica - o expediţie care trebuia să dureze trei ani, dar se 
încheiase cu un naufragiu după numai şase luni. Deşi avea o 
imaginaţie foarte bogată, chiar fantastică uneori, exista 
totuşi în firea lui o trainică dragoste pentru realitate, care îl 
obliga oarecum să scrie despre lucruri pe care le cunoştea. 
Meşteşugul vânătorii de balene îi era cunoscut şi, pe baza 
faptelor reale trăite, porni la plăsmuirea aventurilor 
închipuite ale celor doi băieţi sortiţi de el să fie eroii 
povestirii. Sâmbătă seara hotări că era treabă uşoară. Chiar 
în ziua aceea terminase primul fragment de trei mii de 
cuvinte - stârnind marea bucurie a lui Jim şi batjocura 
directă a domnului Higginbotham, care în tot cursul mesei 
pufni în râs pomenind de „cărturăreasca” persoană 
descoperită în familia lor. 

Martin se consola imaginându-şi surpriza pe care o va 
avea cumnatul lui duminică dimineaţa când va des chide 
Examiner şi va da peste articolul despre căutătorii de 
comori. Foarte devreme în dimineaţa de duminică se afla şi 
el în faţa uşii de la intrare şi căuta cu înfrigurare printre 
nenumăratele pagini ale ziarului. Îl răsfoi a doua oară, cu 


răbdare, pe urmă îl împături la loc şi-l lasă acolo de unde îl 
luase. Îi părea foarte bine că nu vorbise cu nimeni despre 
articolul acela. Îndată după asta se gândi că probabil se 
înşelase în privinţa vitezei cu care materialele ajung să-şi 
găsească locul în coloanele ziarelor. Pe de altă parte, 
articolul lui nici nu cuprindea informaţii de prea mare 
actualitate şi probabil că redacţia avea să intre în 
corespondenţă cu el înainte de a-i publica articolul. 

După masa de dimineaţă continuă să scrie la povestirea de 
aventuri. Cuvintele se înşirau lin în vârful peniţei, cu toate 
că se oprea adeseori ca să caute un cuvânt în dicţionar sau 
să consulte manualul de compoziţie. Adeseori, în câte o 
astfel de pauză, citea ori recita vreun capitol; şi se consola 
spunându-şi că deşi nu scria marile opere pe care le simţea 
zăcând în el, în orice caz învăţa să compună şi se obişnuia 
să-şi formuleze şi să-şi exprime în scris gândurile. Lucră la 
povestirea aceea până se lăsă noaptea şi pe urmă se duse în 
sala de lectură unde cercetă reviste şi săptămânale şi nu 
plecă decât la închidere, adică la ora zece. Respectă 
programul ăsta vreme de o săptămână. În fiecare zi scria 
trei mii de cuvinte şi în fiecare seară cerceta revistele, 
observând cam ce fel de nuvele, articole şi poeme erau 
socotite de redacţii ca vrednice de a vedea lumina tiparului. 
Un lucru era sigur: ce puteau face atâţia şi atâţia scriitori 
putea face şi el şi nu peste mult timp avea să scrie şi opere 
de care ei n-ar fi fost în stare. Fu foarte fericit să afle, citind 
în Book News o notiţă privitoare la onorariile scriitorilor 
care publicau în reviste, nu atât că Rudyard Kipling primea 
un dolar de cuvânt, cât să descopere că cele mai mici 
drepturi plătite de revistele de mâna întâi erau de doi cenți 
cuvântul. Youth's Companion era fără îndoială o revistă de 
mâna întâi şi la preţul arătat cele trei mii de cuvinte pe care 
le scrisese în ziua aceea îi vor aduce şaizeci de dolari - 
salariul pe două luni al unui matelot! 

Vineri seara termină nuvela de aventuri care avea 
douăzeci şi una de mii de cuvinte. Socoti că, la doi cenți 


cuvântul, avea să primească patru sute şi douăzeci de 
dolari. Nu era prea rău, pentru o săptămână de lucru. 
Niciodată nu avusese atâţia bani deodată. Nici nu ştia pe ce 
să-i cheltuiască. Dăduse peste o mină de aur. Şi din mina 
asta putea scoate mereu mai mult. Îşi puse în gând să-şi mai 
facă nişte haine, să se aboneze la mai multe reviste şi să-şi 
cumpere câteva dicţionare pe care acum, dacă voia să le 
consulte, era obligat să se ducă la biblioteci. Dar chiar după 
toate astea, rămânea necheltuită încă o bună parte din cei 
patru sute de dolari. Problema asta l-a urmărit până în clipa 
când i-a trecut prin gând să angajeze o servitoare pentru 
Gertrude şi să-i cumpere o bicicletă Marianei. 

Trimise manuscrisul voluminos la Youth's Companion şi 
sâmbătă după-masă, după ce plănuise să scrie ceva despre 
pescuitorii de perle, se duse s-o vadă pe Ruth. Dăduse mai 
întâi telefon, aşa că veni chiar ea să-i deschidă. Din făptura 
lui emana vechea şi binecunoscuta strălucire a sănătăţii, 
care acum o impresionă şi mai adânc. Părea că-i pătrunde 
în tot trupul şi-i aleargă prin vine ca o lumină lichidă, 
făcând-o să tremure din pricina forţei pe care i-o 
împrumuta. Martin se înroşi până-n vârful urechilor când îi 
luă mâna într-a lui şi o privi în adâncul ochilor albaştri, dar 
bronzul proaspăt al celor opt luni de soare arzător îi 
ascunse roşeaţa, cu toate că nu-i putea ocroti gâtul de 
asprimea gulerului scrobit. Ea observă linia roşie a rosăturii 
şi se înveseli, dar veselia făcu loc mirării când îi văzu 
hainele. Îi veneau într-adevăr bine - erau primele lui haine 
de comandă - şi în ele părea mai zvelt şi mai bine 
proporţionat. Pe lângă asta şapca de stofă fusese înlocuită 
de o pălărie moale, pe care ea îl rugă sa şi-o pună pe cap, 
iar pe urmă îi făcu o serie de complimente cu privire la 
noua lui înfăţişare. Nu-şi aducea aminte de când nu mai 
fusese atât de fericită. Toate schimbările astea erau opera 
ei; era mândră de ce izbutise să facă şi simţea o tot mai 
arzătoare dorinţă de a-l ajuta mai departe. 


Dar schimbarea cea mai evidentă dintre toate, şi care îi 
făcu cea mai vie plăcere, se petrecuse în felul lui de a vorbi. 
Nu numai că vorbea mult mai corect, dar vorbea cu mai 
multă uşurinţă, iar în vocabularul lui existau o mulţime de 
cuvinte noi. Când se enerva ori se înflăcăra, revenea totuşi 
la vechiul lui fel de a pronunţa incorect şi de a înghiţi silabe 
întregi câteodată. De asemenea mai era perceptibilă, din 
vreme în vreme, câte o ezitare stângace, mai ales atunci 
când se pregătea să folosească vreunul dintre cuvintele de 
curând învăţate. Pe de altă parte însă alături de uşurinţa în 
exprimare, se mai făcea simţit şi un fel zglobiu şi spiritual 
de a gândi, care îi plăcea nespus. Tocmai înclinația aceasta 
către umor şi uşurinţa cu care ştia să discute în chipul cel 
mai plăcut despre tot felul de lucruri îl făcuseră cândva un 
răsfăţat printre cei din lumea lui de-atunci, dar până în 
clipa de faţă nu-şi putuse arăta aceste calităţi în prezenţa 
lui Ruth, fiindcă îi lipsiseră cuvintele şi obişnuinţa. De-abia 
începea să se orienteze şi să-şi dea seama că nu mai este un 
simplu nechemat între oamenii aceştia. Se simţea ispitit, cu 
oarecare superioritate chiar, s-o lase pe Ruth să dea 
măsura sprintenelii şi tonului conversaţiei, mergea mereu 
în pas cu ea, dar niciodată nu îndrăznea să i-o ia înainte. 

Îi povesti ce făcuse până atunci, despre proiectele de a trăi 
din scris şi de a-şi continua studiile. Fu însă dezamăgit de 
faptul că ea nu prea se arăta de aceeaşi părere. Ba chiar nu 
era deloc încântată de planurile lui. 

— Ştii - îi spuse ea deschis, scrisul trebuie să fie şi el o 
meserie ca oricare alta. Bineînţeles, nu pretind că aş şti 
foarte multe despre meseria asta. Judec doar ca un om de 
pe stradă. Nu poţi ajunge fierar fără să faci trei ani de 
ucenicie - sau poate chiar cinci. Scriitorii câştigă însă mult 
mai bine decât fierarii şi de aceea probabil că sunt mult mai 
mulţi acei care ar vrea să scrie, care... mai bine zis... 
încearcă să scrie. 

— Şi nu s-ar putea ca eu să fiu deosebit de înzestrat 
pentru scris? întrebă el foarte mulţumit de limbajul, pe 


care-l folosise, în vreme ce imaginaţia lui atât de vie 
proiecta toată scena pe un vast ecran unde se alătura altor 
mii şi mii de scene din viaţa-i trecută - scene năprasnice şi 
cumplite, grosolane şi sălbatice. 

Toată viziunea aceasta complicată îi trecu prin minte cu 
iuţeala fulgerului, fără să pricinuiască vreo pauză în 
conversaţie şi fără să-i întrerupă şirul domol al gândurilor. 
Pe ecranul închipuirii apăru atunci el însuşi împreună cu 
fata aceasta gingaşă şi frumoasă; stăteau unul în faţa 
celuilalt şi vorbeau într-o englezească minunată, iar 
încăperea în care se aflau era încărcată de cărţi şi tablouri, 
de armonie şi rafinament, peste care se revărsa o lumină 
caldă şi strălucitoare. În vremea asta la marginile cele mai 
de departe ale ecranului se arătau, nelămurite şi 
înceţoşate, scene cu totul diferite, fiecare din ele fiind un 
tablou, iar el un simplu privitor liber să zăbovească mai 
mult acolo unde ar fi vrut. Toate scenele acestea le vedea ca 
printr-o perdea de aburi şi prin vârtejuri de negură 
străbătute de razele pătrunzătoare ale unei lumini 
roşiatice. Văzu câţiva cowboy aşezaţi la un bar şi bând 
whisky tare ca focul, simţi atmosfera încărcată de 
obscenitate şi vorbe porcoase şi se văzu pe sine acolo, bând 
şi înjurând cu turbare, ori stând cu ei la o masă, în lumina 
spălăcită a unei lămpi de gaz care scotea fum, în clinchetul 
banilor aruncaţi pe masă şi lipăitul cărţilor împărţite între 
jucători. Se văzu pe puntea vasului Susquehanna, gol până 
la brâu, cu mâinile goale şi pumnii strânşi, încleştat în luptă 
turbată cu Roşcatul din Liverpool; văzu băltoacele de sânge 
de pe puntea lui John Rogers în dimineaţa aceea plumburie 
a, încercării de răscoală, pe secund zbătându-se în 
spasmele morţii, în mâna căpitanului revolverul care scuipa 
foc şi fum, împrejurul lui mateloţii cu chipuri schimonosite 
de ură, prăbuşindu-se scrâşnind înjurături cumplite - apoi 
se întoarse la scena centrală, liniştită, curată şi scăldata în 
lumină dulce, unde şedea Ruth de vorbă cu el, iar în jur nu 
erau decât cărţi şi tablouri; pe urmă văzu pianul cel mare la 


care în curând Ruth avea să cânte pentru el; şi auzi ecoul 
cuvintelor lui alese şi frumos pronunţate:Şi nu s-ar putea ca 
eu să fiu deosebit de înzestrat pentru scris?” 

— Dar oricât de înzestrat ar fi un om pentru meseria de 
fierar râse ea - n-am auzit încă să fi ajuns cineva meşter 
fără să fi făcut mai întâi ucenicie. 

— Şi atunci nu m-ai sfătui? întrebă el. Dar nu uita că simt 
în mine putinţa de a scrie... n-am cum să explic... simt 
numai că zace în mine puterea asta. 

— Mai întâi trebuie să-ţi completezi educaţia şi studiile - i 
se răspunse - indiferent dacă în cele din urmă ai să ajungi 
sau nu scriitor. Studiile sunt indispensabile pentru orice 
carieră ţi-ai alege şi trebuie să-ţi întregeşti o educaţie 
serioasă şi temeinică. Ar trebui să te înscrii la liceu. 

— Da... începu el, dar Ruth îl întrerupse dând glas unui 
gând care-i trecu atunci prin, minte. 

— Bineînţeles că între timp poţi să te ocupi şi de scris. 

— Asta neapărat, zise Martin îmbufnat. 

— Cum adică? replică ea privindu-l cu destulă mirare, 
fiindcă nu prea îi era pe plac tăria cu care se agăța de ideea 
aceea a lui. 

— Dacă n-o să scriu, n-o să pot face nici un fel de liceu. 
Doar trebuie să trăiesc, să-mi cumpăr cărţi şi haine, nu-i 
aşa? 

— Am uitat de asta, răspunse ea râzând. De ce Dumnezeu 
nu te-ai născut cu ceva venituri? 

— Prefer să am sănătate şi imaginaţie, zise el. Venitul pot 
să-l dau dracului, pe câtă vreme fără celelalte n-aş putea 
niciodată ajunge... Era cât p-aci să spună „până la 
dumneata”, dar se opri şi spuse: la nimic. 

— Nu mai vorbi aşa, se răsti ea surâzând. E tare urât. 

Se roşi tot şi îngăimă: 

— Ai dreptate şi te-aş ruga foarte mult să mă corectezi de 
fiecare dată. 

— Da... cu plăcere... zise ea, ezitând puţin. Eşti înzestrat 
cu atât de multe calităţi, încât vreau să te văd perfect. 


De îndată deveni o pastă în mâinile ei, dorind să se lase 
modelat, cu aceeaşi ardoare cu care ea voia să-l retopească 
şi să-l toarne în formele ce i se păreau a fi întruchiparea 
bărbatului ideal. lar când ea îi arătă că ar trebuie să profite 
de prilej, pentru că examenele de admitere la liceu 
începeau lunea următoare, el se declară imediat gata să se 
prezinte. 

Pe urmă îi cântă din gură şi la pian, iar el o privi cu 
arzătoare dorinţă, sorbindu-i prin toţi porii drăgălăşenia şi 
minunându-se că nu se află de faţă o sută de admiratori, 
care s-o asculte şi să tânjească după ea, aşa cum tânjea şi 
cum asculta el. 

CAPITOLUL. 

X. 

În seara aceea rămase la cină şi, spre marea bucurie a lui 
Ruth, făcu o bună impresie asupra domnului Morse. Au 
discutat despre marină, subiect care era cum nu se poate 
mai la îndemâna lui Martin, iar după aceea domnul Morse a 
mărturisit că tânărul i se pare foarte ager la minte. Martin 
nu se repezea deloc la vorbă, rostea cuvintele rar şi 
răspicat, ferindu-se de expresiile din topor şi căutând 
cuvinte cât mai alese, fapt care îi îngăduia să folosească 
cele mai frumoase gânduri din mintea lui. Se simţea mult 
mai la largul său decât în acea primă seară când rămăsese 
la cină - trecuse aproape un an de atunci - iar sfiala şi 
modestia îl înălţară şi în ochii doamnei Morse, plăcut 
impresionată de evidentele lui progrese. 

— E cel dintâi bărbat asupra căruia s-au oprit o clipă 
privirile lui Ruth, îi spuse dânsa domnului Morse. Părea atât 
de stângace şi lipsită de interes în ce priveşte bărbaţii, 
încât, îţi spun drept, eram tare îngrijorată. 

Domnul Morse se uită intrigat către nevastă-sa. 

— Şi ai cumva de gând să te foloseşti de tânărul marinar 
ca s-o faci să-şi vină în fire? întrebă el. 

— Mă gândesc numai că doar n-o să moară fată bătrână, 
dacă în privinţa asta am şi eu un cuvânt de spus. lar dacă 


tânărul Eden este în stare să-i trezească interesul pentru 
bărbaţi în general, asta nu poate fi decât o treabă bună. 

— Grozav de bună, aprecie domnul Morse. Dar ia 
presupune - şi uneori, draga mea, trebuie să mai facem şi 
presupuneri - presupune că tânărul acesta izbuteşte să-i 
trezească interesul mai ales în ce priveşte persoana lui. 

— Aşa ceva nu este cu putinţă, răspunse doamna Morse 
izbucnind în râs. Ruth e cu trei ani mai mare decât el şi... 
de altminteri... dar e imposibil. N-o să se întâmple niciodată 
un asemenea lucru. Lasă asta în grija mea. 

Şi astfel fu fixat rolul pe oare avea să-l joace Martin, în 
vreme ce el, stârnit fiind de Arthur şi Norman, se gândea la 
o mică nebunie. Cei doi spuseseră că aveau să se ducă 
duminică dimineaţa să facă o plimbare cu bicicletele, 
printre dealuri, ceea ce nu-i trezi lui Martin nici un fel de 
interes, până în clipa când află că şi Ruth ştia să meargă pe 
bicicletă şi urma să-i însoţească în plimbarea plănuită 
pentru duminică. Nu ştia să meargă pe bicicletă, şi nici 
bicicletă n-avea, dar dacă Ruth ştia, înseamnă - hotări 
Martin - că şi el trebuie să înveţe. Aşa că, după ce îşi luă 
rămas-bun, se opri la un magazin şi dădu patruzeci de 
dolari, pe o bicicletă. Era mai mult decât leafa lui greu 
muncită pe o lună întreagă şi-i împuţina resursele într-un 
chip ameţitor; dar când adună cei o sută de dolari pe care 
avea să-i primească de la Examiner cu cei, patru sute 
douăzeci pe care în cel mai rău caz trebuia să i-i plătească 
Youth's Companion, băgă de seamă că impreşia produsă 
asupra-i de cheltuirea unei sume atât de importante se 
şterge în bună parte. De asemenea nu se sinchisi de faptul 
că, încercând încă pe drumul către casă să înveţe cum să 
meargă pe bicicletă, îşi strica hainele de pe el. În aceeaşi 
seară telefonă croitorului, chiar din prăvălia domnului 
Higginbotham, şi-şi comandă un alt costum. Pe urmă îşi luă 
în spinare bicicleta şi urcă pe scara îngustă din spatele 
casei, iar după ce trase patul de la perete văzu că în 
cămăruţă nu mai încap decât el şi bicicleta. 


Avusese de gând ca duminica s-o consacre pregătirii 
examenului de admitere, dar povestirea despre pescuitorii 
de perle îl fură cu totul şi petrecu toată ziua în frigurile 
creaţiei, zugrăvind frumuseţea şi vraja care ardeau în 
sufletul lui. Faptul că Examiner apăruse din nou fără a 
publica articolul lui despre căutătorii de comori nu-l 
descurajă. Gândurile îi hoinăreau la înălţimi prea mari ca să 
mai poată lua în seamă nimicurile şi, rămânând surd la 
repetatele chemări ale surorii lui, se lipsi şi de îmbelşugatul 
prânz de duminică, totdeauna aflat la mare cinste în casa 
domnului Higginbotham. Pentru stăpânul casei acest prânz 
era un semn al prosperității şi succeselor sale, şi-l folosea 
totdeauna drept prilej pentru a ţine predici anoste, pline, 
de banalităţi, despre instituţiile americane şi despre marile 
posibilităţi de a se ridica pe care aceste instituţii le acordau 
oricărui om într-adevăr muncitor. Nu uita niciodată să 
sublinieze că în ceea ce-l priveşte această ridicare era 
evidentă, căci, pornind ca un simplu băiat de prăvălie, 
ajunsese la starea sa actuală de proprietar al „Băcăniei 
Higginbotham”. 

Luni dimineaţa, Martin Eden privi oftând la povestirea 
Pescuitorii de perle încă ne terminată şi se urcă în 
tramvaiul de Oakland, ca să ajungă din timp la examen. lar 
peste câteva zile, când se duse să afle rezultatul, văzu că 
luase note proaste la toate materiile în afară de gramatică, 

— Cunoştinţele dumitale de gramatică sunt excelente, îi 
spuse profesorul Hilton privindu-l prin lentilele groase ale 
ochelarilor, dar eşti nul, cu desăvârşire nul, la celelalte 
materii şi în special ignoranţa dumitale în ceea ce priveşte 
istoria Statelor Unite este îngrozitoare altfel nu poate fi 
calificată: îngrozitoare. Sfatul meu ar fi să... 

Profesorul, Hilton şe opri şi se uită la el fără pic de 
simpatie şi fără nici un fel de înţelegere, ca la una dintre 
eprubetele lui. Era profesor de fizică la liceu, părintele unei 
familii numeroase, avea un salariu ca vai de el şi poseda un 
fond de cunoştinţe alese, învăţate papagaliceşte. 


— Da, domnule profesor, spuse Martin cu umilinţă, dorind 
în chip nelămurit ca în locul profesorului Hilton să se afle 
custodele bibliotecii. 

— Şi te-aş mai sfătui să repeţi cel puţin ultimele două clase 
ale şcolii elementare. Bună ziua. 

Pe Martin nu l-a necâjit prea mult căderea la examen, deşi 
l-a mirat expresia de surprindere zugrăvită pe chipul lui 
Ruth în; clipa când i-a repetat sfaturile profesorului Hilton. 
Dezamăgirea ei era atât de evidentă, încât i-a părut foarte 
râu că nu reuşise la examen, dar mai mult din pricină c-o 
vedea supărată. 

— Prin urmaref vezi c-am avut dreptate, zise ea. Ştii mult 
mai multe lucruri decât orice elev de liceu, şi cu toate astea 
nu poţi reuşi la examen. Asta din pricină că educaţia 
dumitale, atâta câtă ai, e fragmentară şi superficială. Ai 
nevoie de disciplina studiului, de o disciplină pe care numai 
un profesor cu pregătire ţi-o poate da. Trebuie să-ţi formezi 
o bază serioasă. Profesorul Hilton are dreptate şi dacă aş fi 
în locul dumitale m-aş înscrie la şcoala serală. Într-un an şi 
jumătate poate c-ai reuşi să dai două clase şi să câştigi 
astfel şase luni. Afară de asta, ziua ţi-ar rămâne liberă 
pentru scris, sau, dacă nu izbuteşti să te întreţii cu scrisul, 
ai putea să iei o slujbă oarecare. 

„Dar dacă ziua am să mă duc la slujbă iar seara la şcoală, 
când am să te mai văd?” fu cel dintâi gând care trecu prin 
mintea lui Martin, dar se stăpâni şi nu-i dădu glas. În loc de 
asta, spuse: 

— Mi se pare ceva atât de copilăresc dusul ăsta la şcoală 
serală. Aş trece totuşi peste astfel de gânduri, dacă aş 
socoti că mi-ar putea fi de vreun folos. Cred însă că nu mi-ar 
folosi deloc. Pot învăţa mult mai repede decât poate preda 
un profesor. N-ar fi decât o pierdere de vreme - se gândi 
atunci la ea şi la dorinţa lui de a o cuceri - şi n-am timp 
pentru asemenea lucruri. Adevărul e că n-am timp de 
pierdut. 


— E vorba numai de timpul strict necesar. Îl privi duios, iar 
el simţi că e o brută, dacă-i în stare să n-o asculte. De pildă, 
fizica şi chimia... nu poţi învăţa aşa ceva fără laborator. Pe 
urmă îţi vei da seama că la algebră şi geometrie nu poţi 
face nici măcar un pas fără profesor. Ai nevoie de profesori 
pricepuţi, specializaţi în arta pedagogică. 

Martin tăcu o clipă, străduindu-se să găsească un mod de 
exprimare care să nu pară vanitos. 

— Te rog să nu crezi că sunt un înfumurat, începu el. 
Departe de mine gândul de-a mă umfla în pene. Dar am 
convingerea că sunt ceea ce s-ar putea numi un om făcut ca 
să înveţe. Pot învăţa singur. Mă simt bine când învăţ, mă 
simt în elementul meu, ca raţa pe lac. Vezi doar şi dumneata 
ce-am reuşit să fac cu gramatica. Şi am mai învăţat multe 
alte lucruri - nici nu-ţi închipui dumneata câte. lar asta e 
de-abia începutul. Aşteaptă numai să prind... Se gândi o 
clipă, ca să fie sigur că va pronunţa corect, apoi rosti: elan: 
De-abia acum încep să deschid cu adevărat ochii asupra 
lumii De-abia acum am început să prind şpilul... 

— 'Te rog, nu vorbi aşa, îl întrerupse ea. 

— Să văd cum stau, se corectă Martin în grabă. 

— Într-o limbă corectă, asta nu înseamnă nimic. Martin se 
încurcă-şi mai tare. Ce vreau să zic e că încep să mă 
orientez. 

Din milă pentru el, Ruth nu mai interveni şi-i îngădui să 
continue. 

Ştiinţa mi se pare asemenea cabinei de comandă de pe un 
vapor, unde se află hărţile. De câte ori intru în bibliotecă, 
am impresia asta. Rolul profesorilor e să explice sistematic 
elevilor tot ce se află în cabina de comandă. Profesorii sunt 
numai nişte călăuze şi atâta tot. Nu e vorba de ceva scos 
atunci din capul lor. Ei nu construiesc cabina asta nu 
creează. În cabină există totul mai înainte de venirea lor şi 
ei ştiu cum să umble cu aparatele, iar treaba lor e să-i 
iniţieze pe neştiutorii care altminteri s-ar rătăci. Numai că 


eu nu mă rătăcesc uşor. Am simţul orientării. Miros imediat 
unde... 

Ce-am mai greşit? 

N-ai de ce folosi aici verbul „a mirosi”. 

— Ai dreptate, spuse el cu recunoştinţă. Îmi dau seama 
imediat unde mă aflu. Dar unde mă aflam? A, da, în cabina 
de comandă. Ei, există tipi... 

— Oameni, îl corectă ea. 

— Există oameni care au nevoie de călăuză, şi cu cei mai 
mulţi aşa se întâmplă; dar eu cred că mă pot descurca şi 
fără călăuză. Am petrecut ceva vreme în cabina de 
comandă şi aproape am ajuns în stare să-mi găsesc singur 
drumul, ştiu la ce hărţi să mă uit şi ştiu spre ce ţărmuri 
vreau să mă îndrept. lar în felul cum am eu de gând să 
procedez, dacă mă duc singur voi ajunge să cercetez mult 
mai multe ţinuturi. După cum ştii, viteza unei flote este 
viteza vasului celui mai leneş, iar viteza profesorilor se 
stabileşte în acelaşi fel. Nu pot să meargă în nici un caz mai 
repede decât elevii cei mai slabi, iar eu pot merge cu o 
viteză mult mâi mare decât cea cu care pot mâna ei o clasă 
întreagă. 

Cine vrea s-ajungă-ndată Singur drumul să-l străbată. 

„Dar cu tine aş merge încă şi mai repede”, voi el să strige, 
căci înaintea ochilor îi apăru o lume nesfârşită de ţărmuri 
însorite şi bolți înstelate, printre care aluneca alături de 
Ruth, cu braţul petrecut pe după mijlocu-i subţire, cu chipul 
dezmierdat de firele mătăsoase ale părului ei de aur. În 
acea clipă era deplin conştient de jalnica neputinţă a 
graiului. Dumnezeule! Cum de nu poate aşeza cuvintele aşa 
fel încât să vadă şi ea ce vede el acum! Şi simţea în inimă, 
ca o săgetare a unei chinuitoare dorinţe, îndemnul de a 
zugrăvi acele nechemate vedenii ce i se perindau în oglinda 
minţii. O! Asta era! Pătrunsese în adâncul tainei. Tocmai 
asta făceau marii scriitori şi poeţi ai lumii. De aceea erau 
nişte giganţi. Ştiau cum să pună în cuvinte ceea ce 
gândeau, simțeau şi vedeau. Câinii, care dorm la soare, 


scheaună şi latră adeseori prin somn, dar nu sunt în stare 
să spună ce vedenie i-a făcut să latre şi să scheaune. De 
multe ori se întrebase ce anume era el. Şi iată tot ce era; un 
câine care dormea la soare. Avea vedenii frumoase şi 
înălţătoare, dar nu era în stare decât să scheaune şi să latre 
la Rrnth. Dar nu va mai dormi la soare. Se va trezi, va 
deschide ochii şi va lupta, va munci şi va învăţa până în clipa 
când, cu ochi care văd şi limbă care vorbeşte, va fi în stare 
să-i împărtăşească şi ei comoara acelor vedenii. Alţi oameni 
aflaseră meşteşugul exprimării, al preschimbării vorbelor în 
slugi ascultătoare şi al alcătuirii unor combinaţii de cuvinte 
care să spună mai mult decât suma înţelesurilor acestor 
cuvinte luate în parte. Fu adânc răscolit de dezgolirea, ca 
într-o scăpărare de fulger, a acestei taine, apoi din nou se 
cufundă în vedenia ţărmurilor însorite şi a boitelor 
înstelate... până în clipa când îşi dădu seama că tăcerea din 
jur e prea adâncă şi o văzu pe Ruth uitându-se la el 
înveselită şi cu ochii plini de zâmbet. 

— O vedenie minunată mi s-a arătat, spuse el şi, când în 
auz îi răsunară propriile-i cuvinte, inima îi zvâcni. De unde 
ieşiseră vorbele astea? Înfăţişau în chip potrivit pricina 
tăcerii care întrerupsese discuţia lor. Era o minune. 
Niciodată nu mai exprimase un gând măreț într-un chip 
atât de elegant. Dar niciodată nu încercase să exprime în 
vorbe gânduri măreţe. Asta era. Aici se ascundea explicaţia. 
Niciodată nu încercase. Dar Swinburne încercase, la fel ca 
Tennyson, la fel ca Kipling şi ca toţi ceilalţi poeţi. Gândurile 
îi fugiră fulgerător la Pescuitorii de perle. Niciodată nu 
îndrăznise să dea glas lucrurilor mari, să lase frâu liber 
avântului frumuseţii care-i clocotea în suflet. Când o va 
termina, povestirea aceea va fi ceva deosebit. Era 
înspăimântat de imensa frumuseţea subiectului şi din nou 
gândurile i se înflăcărară ş-i izbucniră nestăpânite iar el se 
întrebă de ce n-ar putea cânta în falnice versuri o astfel de 
frumuseţe, aşa precum făcuseră marii poeţi. Dar în afară de 
asta, pe lume se mai aflau necuprinsele desfătări şi 


dumnezeiasca minune a dragostei lui pentru Ruth. De ce 
oare n-ar putea-o cânta, aşa cum au făcut poeţii? Poeţii au 
cântat dragostea. Aşa va face şi el. Dumnezeul mă... 

În urechile-i înfricoşate răsună deodată această 
exclamaţie. Furat de gânduri, o rostise cu glas tare. 
Sângele îi năvăli în obraji, val după val, alungând bronzul 
de pe chip, până ce roşeaţa se-ntinse de la rosătura făcută 
de guler până la rădăcina părului. 

— Vă... vă... vă rog să mă iertaţi, se bâlbâi el. Mă 
gândeam. 

— Aş fi zis mai degrabă că te rugai, zise ea plină de curaj, 
dar în adâncul sufletului se simţea rănită şi îndurerată. 

Pentru prima oară auzea o înjurătură pornită de pe buzele 
unui om cunoscut şi era foarte tulburată, nu numai fiindcă 
fusese martora unui lucru nepotrivit ca principiile şi 
educaţia ei, dar mai ales fiindcă sufletul îi fusese zguduit de 
această brutală izbucnire de viaţă în grădina bine 
împrejmuită a vieţii ei de fată. 

Dar iertă, şi fu surprinsă de uşurinţa cu care putu să ierte. 
Fără să ştie de ce, i se părea că nu cu prea mare greutate i- 
ar fi putut ierta orice. N-avusese norocul să fie asemenea 
celorlalţi bărbaţi cunoscuţi de ea, dar se chinuia atât de 
mult - şi nu fără roade - ca să ajungă la fel ca ei. Nicio 
singură clipă nu-i trecu prin minte că ar mai putea exista 
vreo altă pricină a bunăvoinţei atât de mărinimoase pe care 
o avea faţă de acest om. Era o bunăvoință foarte duioasă, 
dar ea nu o ştia. Nici n-avea cum s-o cunoască. Seninul 
echilibru al celor douăzeci şi patru de ani în care nu iubise 
niciodată n-o putea înarma cu o prea pătrunzătoare 
înţelegere a propriilor simţăminte; pentru că nu se pârjolise 
niciodată la flacăra dragostei adevărate, n-avea de unde şti 
că acuma începea să-i simtă căldura. 

CAPITOLUL. 

XI. 

Martin lucra mai departe la povestirea despre pescuitorii 
de perle, pe care ar fi terminat-o, mult mai curând dacă nu 


s-ar fi întrerupt mereu, încercând să scrie versuri. Poeziile 
lui erau poezii de dragoste, inspirate de Ruth, dar pe 
niciuna n-o duse până la capăt. N-avea cum să înveţe într-o 
singură zi meşteşugul versurilor. Rima, măsura şi ritmul 
erau ele singure treburi destul de grele, dar dincolo şi mai 
presus de ele exista ceva insesizabil şi vag, un lucru pe care 
îl intuia în orice poezie cu adevărat mare, dar pe care nu-l 
putea prinde şi închide în propriile-i versuri. Ceea ce intuia 
şi căuta el fără a izbuti să prindă era tocmai spiritul veşnic 
viu şi neastâmpărat al poeziei. 1 se părea că goneşte după o 
strălucire amăgitoare, după un abur nestatornic ce nu se 
lăsa niciodată atins, cu toate că uneori îi răsplătea goana cu 
subţiri şuviţe destrămate din trupu-i învălurat, care ori se 
lăsau ţesute în fraze ce-i sunau în minte cu tonuri 
tulburătoare, ori se strecurau în vedeniile lui ca nişte 
umbre de ne pătrunsă frumuseţe. Îl cuprindea 
deznădejdea. Ardea de dorinţa de a spune ceva şi nu 
izbutea decât să bolborosească vorbe prozaice, aşa cum ar 
fi putut îndruga oricine. Citea cu voce tare unele 
fragmente. Măsura se desfăşura fără greş iar rima puncta 
un ritm unduitor şi la fel de desăvârşit, dar strălucirea şi 
înflăcărarea dinăuntrul său nu se arătau nicăieri în vers. Nu 
mai înţelegea nimic şi de nenumărate ori - desperat, învins 
şi demoralizat - se întorcea la Pescuitorii de perle. Fără 
îndoială că proza era o cale mai lesnicioasă. 

După Pescuitorii de perle scrise un articol despre 
meşteşugul marinăresc, un altul despre vânătoarea de 
broaşte țestoase şi un al treilea despre alizeele emisferei 
boreale. Pe urmă încercă, numai din curiozitate, să scrie o 
schiţă şi, dintr-o singură zvâcnire, scrise nu mai puţin de 
şase, pe care le trimise la diferite reviste. Scria cu spor, 
încordat, de dimineaţa până seara şi până noaptea târziu şi 
nu se întrerupea decât atunci când se ducea la sala de 
lectură, la bibliotecă, spre a împrumuta cărţi, sau în vizită la 
Ruth. Era în culmea fericirii. Trăia o viaţă intensă. 
Înfrigurarea nu-l părăsea nici o clipă. Cunoscu bucuria 


creaţiei, care, se zice, ar aparţine numai zeilor. Toată lumea 
înconjurătoare - mirosul legumelor veştede şi al clăbucului 
de săpun, înfăţişarea neîngrijită a surorii lui, mutra 
batjocoritoare a domnului Higginbotham - nu era decât vis. 
Lumea adevărată se afla în cugetul său, iar lucrurile pe 
care le scria erau tot atâtea frânturi de realitate ieşite din 
mintea lui. 

Zilele i se păreau prea scurte. Existau atâtea lucruri pe 
care voia să înveţe. Îşi reduse somnul la cinci ceasuri şi 
văzu că se descurcă şi aşa. Încercă să doarmă numai patru 
ceasuri şi jumătate, dar cu durere trebui să revină la cinci. 
Ar fi fost foarte bucuros să-şi poată consacra toate orele de 
trezie unei singure preocupări. Numai cu părere de rău 
lăsa scrisul ca să se apuce de învăţat, părăsea învăţătura ca 
să se ducă la bibliotecă, se smulgea din cabina, de comandă 
care era ştiinţa, ori se despărţea de revistele din sala de 
lectură, pline de secretele scriitorilor ce izbutiseră să-şi 
vândă marfa. | se rupea inima de câte ori trebuia să se 
ridice şi să-şi ia rămas-bun de la Ruth; apoi pedala cu 
disperare pe străzile întunecoase, ca să ajungă cât mai 
repede la cărţile lui de acasă. Dar mai greu decât toate era 
să închidă cartea de algebră ori de fizică, să pună deoparte 
caietul şi creionul şi să închidă ochii obosiţi, ca să doarmă. îi 
era nesuferit gândul de a înceta să trăiască, chiar şi pentru 
un interval atât de scurt, iar singura-i mângâiere venea de 
la deşteptătorul care avea să sune peste cinci ore. În orice 
caz, nu urma să piardă decât cinci ore, iar după aceea 
zbârnâitul strident îl va smulge din somn şi va avea din nou 
în faţa lui o altă luminoasă zi de nouăsprezece ore. 

Între timp, săptămânile treceau, banii i se împuţinau şi nu 
primea de nicăieri nici un cent. La o lună după ce-l 
trimisese, manuscrisul povestirii de aventuri destinată să 
apară în mai multe numere consecutive ale revistei Youth's 
Companion îi fu restituit. Adresa prin care-l se aducea la 
cunoştinţa că manuscrisul nu poate fi reţinut era atât de 
dibaci concepută, încât Martin fu într-o măsură chiar 


recunoscător redacţiei. Nu tot aceleaşi simţăminte le 
încercă însă pentru cei de la San Francisco Examiner. După 
ce aşteptă două săptămâni încheiate, le făcu o scrisoare. 
După altă săptămână le scrise din nou. Când se împlini luna, 
plecă la San Francisco şi se duse personal să stea de vorbă 
cu directorul. Dar nu reuşi să dea ochi cu înaltul personaj 
din pricina unui cerber care, sub înfăţişarea unui băiat de 
serviciu cu părul roşu, păzea la intrare. Către sfârşitul celei 
de a cincea săptămâni, manuscrisul îi fu înapoiat cu poşta, 
fără nici un fel de comentariu. Nu exista nici adresă, nici o 
notiţă, nimic. În acelaşi fel i se întoarseră, de la principalele 
publicaţii din San Francisco, şi celelalte manuscrise. După 
ce le strânse pe toate, începu să le trimită pe la revistele de 
pe coasta Atlanticului, de unde i se întoarseră mult mai 
repede şi totdeauna însoţite de formularul tipărit al adresei 
de respingere. 

Schiţele îi fură refuzate în acelaşi fel. Le citi şi le reciti de 
nenumărate ori şi îi plăcură atât de mult, încât îi fu cu 
neputinţă să priceapă cauza respingerii, până când, într-o 
bună zi, citi într-un ziar că toate manuscrisele trebuie scrise 
la maşină. Aici era explicaţia. Bineînţeles că redacţiile erau 
atât de aglomerate încât nu aveau vreme de pierdut şi 
energie de risipit cu descifrarea materialelor scrise de 
mână. Martin închirie atunci o maşină de scris şi bătu o zi 
întreagă. În fiecare zi dactilografia tot ce izbutea să 
compună, iar manuscrisele mai vechi le dactilografia pe 
măsură ce se întorceau. Fu surprins când şi cele 
dactilografiate începură să se întoarcă înapoi. Fălcile i se 
încleştară, bărbia i se proiectă înainte, agresivă; trimise din 
nou manuscrisele, altor reviste. 

Îi veni în gând că poate nu era un bun judecător al 
propriei lui creaţii. Făcu deci o încercare cu Gertrude. Îi citi 
cu glas tare câteva bucăţi. Ochii femeii licăriră şi-l privi cu 
nespusă mândrie, spunându-i: 

— Ia uite, dom” le! Tu ai scris istoriile astea? 


— Da, eu, răspunse el nerăbdător. Dar ia spune: cum ţi-au 
plăcut? 

— Lucru mare! Grozav! Şi-nduioşător. Mi-au plăcut, tare 
mult. 

Se vedea bine că în mintea ei exista o nelămurire. 
Nedumerirea i se citea limpede pe faţă. Martin aşteptă. 

— Da' ia spune-mi, Mart, vorbi ea după o pauză lungă, 
cum s-a terminat cu cei doi? A luat-o pe fată tânărul acela 
care vorbea aşa de frumos? 

lar după ce i-a explicat sfârşitul, pe care socotea că 
artisticeşte îl conturase foarte lămurit, Gertrude a mai 
spus: 

— Asta eram doritoare să ştiu. De ce n-ai scris tot aşa şi-n 
povestire? 

După ce i-a citit mai multe bucăţi, află un lucru de seamă 
şi anume că îi plăceau bucăţile care se sfârşeau cu bine 

— Istoria asta a fost grozavă, îi spuse ea ridicându-se de 
deasupra albiei cu rufe, uitându-se la el cu priviri obosite şi 
ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o mână roşie şi 
aburindă, da'mă-ntristează, îmi vine să plâng. Şi făr' asta 
sunt prea multe lucruri triste pe lume. Dacă mă gândesc la 
lucruri vesele, parcă mă simt mai fericită. Ei, dacă s-ar fi 
însurat cu ea şi... Nu te superi, Mart, nu-i aşa? întrebă ea 
sfioasă. Cred c-am ajuns să nu mai pot îndura lucrurile 
triste pentru că sunt prea obosită. Dar istorioara-i grozavă 
şi-aşa, într-adevăr grozavă. Cui ai să i-o vinzi? 

— Asta-i altă căciulă, râse Martin. 

— Dar dac-ai vinde-o, cât crezi că ţi-ar da pe ea? 

— Ei, vreo sută de dolari. O sută de dolari cel puţin, după 
cum se plăteşte de obicei. 

— Aoleu! Ar fi tare bine s-o poţi vinde. 

— Bani câştigaţi uşor, nu-i aşa? Pe urmă adăugă, cu 
mândrie: Am scris-o în două zile. Asta înseamnă cincizeci de 
dolari pe zi. 

Ardea de nerăbdare să i le citească lui Ruth, dar nu 
îndrăznea. Hotări deci să aştepte până i se publică vreo 


bucată, fiindcă atunci avea să înţeleagă şi ea la ce anume 
lucrase. Între timp muncea mai departe. Niciodată 
înnăscutul lui spirit de aventură nu-l răscolise mai adânc 
decât în cursul acestor uluitoare explorări în domeniul 
cuceririlor minţii omeneşti. Îşi cumpără manualele de fizică 
şi chimie, apoi îl adăugă pe cel de algebră şi începu să se 
ocupe de rezolvarea problemelor şi desluşirea 
demonstrațiilor. Luă drept bune rezultatele experienţelor 
aşa cum erau trecute în manuale, iar imaginaţia lui 
înaripată îi dădu putinţa sa vadă reacţiile chimice într-un 
chip mult mai plastic şi mai concludent decât le putea vedea 
în laborator un elev obişnuit. Parcurgea sutele de pagini, 
copleşit de toate câte începea să afle despre esenţa lumii. 
Până atunci privise lumea ca pe o realitate a cărei existenţă 
o constaţi şi treci mai departe, dar acum începea să-i 
înţeleagă sistemul de organizare, legăturile şi interacţiunea 
dintre energie şi materie. Necontenit îi răsăreau spontan în 
minte răspunsurile la vechi probleme nedezlegate. Pârghiile 
şi mecanismele îl fascinau şi gândurile îi fugeau numaidecât 
la scripeţii, la maşinăriile şi la tot aparatajul folosit pe 
bordul unei corăbii. Ştiinţa navigaţiei, care dădea vaselor 
putinţa să meargă la ţintă, fără să se rătăcească pe întinsul 
fără poteci al oceanelor, devenea acum limpede pentru el. 
Acum i se dezvăluiau tainele furtunilor, ale ploilor şi ale 
mareelor, iar explicaţia originii alizeelor îl făcu să se întrebe 
dacă nu cumva se grăbise scriind articolul despre alizee. În 
orice caz, ştia că acum ar scrie mult mai bine articolul 
acela. Într-o după-amiază se duse împreună cu Arthur la 
Universitatea California şi, cu respiraţia oprită şi sufletul 
cutremurat de venerație religioasă, trecu prin laboratoare, 
asistă la experienţe şi ascultă prelegerea unui profesor de 
fizică. 

Cu toate acestea nu neglija scrisul. Un val de schiţe ieşiră 
de sub condeiul lui, şi încercă să scrie versuri mai uşoare - 
ca acelea pe care le văzuse tipărite prin reviste - deşi tot în 
vremea asta făcu greşeala de a pierde două săptămâni 


întregi cu o tragedie în versuri albe, a cărei promptă 
respingere de către mai multe reviste la rând îl nedumeri 
profund. Nu după multă vreme îl descoperi pe Henley şi 
scrise o serie de poeme după modelul Schiţelor din spital. 
Erau poeme simple, poeme pline de culoare, de lumină, de 
vis şi de vraja. Le intitulă Poeme marine şi rămase cu 
convingerea că erau cele mai bune lucruri pe care le 
scrisese. Erau treizeci la număr şi le terminase într-o 
singură lună, scriind câte una în fiecare zi, după ce-şi 
încheia ziua de muncă la lucrările în proză, iar ziua asta de 
muncă era egală cu munca dintr-o săptămână a unui 
scriitor de mare succes. Pentru el munca nu însemna mai 
nimic. Nu era vorba de trudă. Începea să-şi găsească 
graiul, şi toate splendorile şi minunăţiile închise vreme de 
ani îndelungaţi îndărătul buzelor lui imobile curgeau acum 
într-un torent sălbatic şi nestăvilit. 

Poemele marine nu le arătă nimănui, nici măcar 
redacţiilor. Ajunsese să nu mai aibă nici un fel de încredere 
în oamenii de pe la reviste. Dar nu neîncrederea îl oprise să 
propună Poemele pentru publicare. I se păreau atât de 
frumoase, încât era ispitit să le păstreze ca să se bucure de 
ele cu Ruth în ziua aceea slăvită dar foarte depărtată în 
care va cuteza să-i citească ce scrisese. Pentru vremea de 
atunci le păstra, le citea cu glas tare şi de atâtea ori, până 
ce ajunse să le ştie pe de rost. 

Trăia fiece clipă a ceasurilor de veghe şi trăia în timpul 
somnului, căci mintea lui se-nverşuna şi în somn împotriva 
gândurilor şi întâmplărilor de peste zi, învălmăşindu-le în 
chipuri groteşti şi imposibile. Adevărul este că nu cunoştea 
clipe de tihnă, şi un trup mai firav sau un creier mai puţin 
solid construit s-ar fi, năruit cu totul. O vizita mult mai rar 
pe Ruth în ceasurile târzii ale după-amiezilor, fiindcă nu mai 
era mult până în iunie, când ea trebuia să-şi dea licenţa şi 
deci să încheie studiile universitare. Licenţiată în litere! 
Când se gândea la titlul acesta, parcă o vedea zburând 
înaintea lui mult mai repede decât ar fi putut-o el urma. 


Îi acorda o după-amiază pe săptămână, şi cum de obicei 
venea mai târziu, rămânea la cină şi pe urmă asculta 
muzică; Erau zilele lui de Sărbătoare. Atmosfera din casa 
aceea, atât de deosebita de cea în care trăia el, şi însăşi 
apropierea de Ruth îl aţâţau de fiecare dată şi-i întăreau şi 
mai straşnic crâncena hotărâre de a so ridica. În ciuda 
frumuseţilor care-i umpleau sufletul, în ciuda chinuitoarei 
dorinţe de a crea, Ruth era pricina înverşunatelor, lui 
strădanii. În primul rând şi mai presus de orice, era un 
îndrăgostit. Pentru el toate rămâneau subordonate 
dragostei. Mai fantastică decât aventura în lumea gândului, 
era aventura de pe tărâmurile dragostei. Lumea devenea 
atât de minunată, nu din pricina moleculelor şi atomilor 
supuşi unor forţe irezistibile din care era alcătuită; ceea ce 
o făcea cu adevărat minunată era faptul că Ruth trăia în 
mijlocul ei. Ea era lucrul cel mai minunat pe care îl văzuse, 
pe care îl visase ori îl întrezărise vreodată. 

Tot îl mai chinuia însă distanţa uriaşă care îi despărţea. 
Era atât de departe, iar el se pricepea aşa de puţin să afle 
calea de apropiere! Cu fetele şi femeile din clasa lui socială 
avusese totdeauna succes, dar pe niciuna nu o iubise; pe 
Ruth însă o iubea şi, afară de asta, deosebirea nu stătea 
numai în faptul că ea făcea parte dintr-o altă clasă. Însăşi 
dragostea lui o înălța deasupra tuturor claselor. Era o fiinţă 
deosebită, atât de deosebită încât nu ştia în ce chip să se 
apropie de ea aşa cum se apropie un îndrăgostit. Ce-i drept, 
se apropia totuşi din ce în ce mai mult, pe măsură ce se 
instruia şi învăţa să vorbească limba ei, descoperind idei şi 
bucurii pe care le puteau gusta împreună; dar asta nu 
putea satisface năzuinţele lui de îndrăgostit. Imaginaţia lui 
înfierbântată de dragoste o sanctificase, transformând-o 
într-o făptură prea serafică, prea spiritualizată pentru a 
putea avea cu ea vreo legătură trupească. Ceea ce o 
depărta de Ruth şi-i crea impresia că nu va putea ajunge 
niciodată până la ea era tocmai dragostea lui. Dragostea îl 


lipsea chiar de bunul pe care ea însăşi, dragostea, îl dorea 
cel mai mult pe lume. 

Şi iată că într-o bună zi, cu totul fără de veste, peste 
prăpastia dintre ei s-a aruncat un pod de o clipă, iar după 
aceea prăpastia a dăinuit mai departe, dar mult micşorată. 
Mâncaseră cireşe - nişte cireşe negre, lucioase, mari şi 
pline de suc gros, ca vinul negru şi vechi. Ceva mai târziu, 
pe când Ruth citea cu glas tare din Prinţesa, el observă din 
întâmplară pata lăsată de cireşe pe buzele el. În clipa 
aceea, divinitatea fetei dispăru. Era lut, la urma urmei, 
numai lut, supus legilor de rând ale lutului, ca şi el şi orice 
alt muritor. Buzele ei erau de carne ca şi ale lui, iar cireşele 
lăsau pe ele urme, la fel cum lăsau şi pe ale lui. lar dacă aşa 
se întâmpla cu buzele, însemna că la fel stăteau lucrurile cu 
întreaga-i fiinţă. Era femeie, femeie din creştet până-n tălpi, 
femeie la fel ca toate femeile. A înţeles ca într-o sclipire de 
fulger. Dezvăluirea acestui adevăr l-a buimăcit. Era ca şi 
cum ar fi văzut soarele căzând de pe cer, sau un lucru 
venerat doborât în ţărână. 

Apoi, înţelese întreaga semnificaţie a întâmplării, iar inima 
începu să-i zvâcnească în piept îndemnându-i să se poarte 
cu această femeie aşa cum se poartă un îndrăgostit, căci nu 
era un duh de pe alte tărâmuri ci o femeie ca toate femeile, 
cu buze pe care cireşele pot lăsa o pată. Îndrăzneala unui 
asemenea gând îl făcea să tremure, dar tot sufletul îi era 
numai cântec iar judecata, într-un chiot triumfător, îi strigă 
că nu se înşală. Ceva din schimbarea petrecută în el a ajuns 
de bună seamă până la Ruth, căci s-a oprit clin citit, l-a 
privit şi a surâs. Privirile bărbatului s-au desprins din ochii 
ei albaştri şi au coborât către buze, iar vederea petelor l-a 
scos din minţi. Braţele lui fură gata să se întindă către ea şi 
s-o cuprindă, după cunoscutul şi vechiul lor obicei din zilele 
ce nu cunoşteau zbuciumul. I se păru că ea se înclină către 
el, că aşteaptă, şi numai încordarea întregii lui voințe fu în 
stare să-l reţină. 


— N-ai ascultat nici măcar un cuvânt, îi spuse ea 
încruntându-se uşor. 

Pe urmă râse, bucurându-se de tulburarea lui, iar când 
Martin privi în ochii ei atât de sinceri şi-şi dădu seama că 
dânsa nu ghicise nimic din furtuna ce-l răscolea sufletul, se 
simţi ruşinat. Într-adevăr, îndrăznise să meargă cu gândul 
prea departe. Dintre toate femeile pe care le cunoscuse el 
nu exista nici măcar una care n-ar fi ghicit - niciuna, în 
afară de ea. lar ea nu ghicise. În asta stătea deosebirea. 
Prin urmare ea nu era ca toate celelalte. Îl înfricoşa 
propria-i grosolănie, se prosterna în faţa nevinovăţiei ei şi 
din nou o văzu de cealaltă parte a prăpastiei. Podul se 
năruise. 

Dar cu toate astea, întâmplarea îl adusese mai aproape de 
ea. Amintirea întâmplării dăinuia, iar în clipele când era mai 
abătut, o retrăia cu desfâtare. Prăpastia nu i se mai arăta 
niciodată a fi atât de adâncă. Străbătuse o distanţă mult 
mai mare decât cea pe care o poate crea o licenţă în litere 
sau chiar zece licenţe. E-adevărat, Ruth rămânea o fiinţă 
pură, de o puritate cum nici nu visase el că poate exista; dar 
cireşele îi pătaseră buzele. Era supusă legilor ce cârmuiau 
lumea, în chip la fel de implacabil ca şi el. Trebuia să 
mănânce ca să poată trăi, şi făcea guturai dacă o prindea 
umezeala la picioare. Dar nu asta era important. Dacă 
simţea foamea şi setea, dacă simţea frigul şi căldura, 
înseamnă că putea simţi şi dragostea - dragoste pentru un 
bărbat. Da, iar el era bărbat. Şi de ce oare n-ar fi putut să 
fie el bărbatul?Depinde numai de mine”, avea să murmure 
el adesea.,Eu voi fi bărbatul. Voi face în aşa fel ca eu să fiu 
bărbatul. Şi-am să fiu!” 

CAPITOLUL. 

XII. 

Într-o seară, devreme, pe când se lupta cu un sonet care 
schimonosise cumplit frumuseţea şi gândurile ce-i pluteau 
prin minte ca un abur de lumină, Martin fu chemat la 
telefon. 


— E o voce de cucoană, de cucoană mare, chicoti domnul 
Higginbotham când veni să-l cheme. 


Martin se duse la telefonul agăţat în colţul camerei şi când 
auzi vocea lui Ruth simţi cum îl străbate un val de 
fierbinţeală. În încleştarea cu sonetul, uitase de existenţa ei, 
dar auzindu-i glasul dragostea izbucni iar la suprafaţă, 
zguduindu-l. Ce voce minunată! Gingaşă şi plăcută, ca o 
melodie suavă venită de departe, sau mai degrabă ca un 
clopoțel de argint cu sunet duios şi limpede ca de cristal. O 
femeie obişnuită nu putea să aibă un astfel de glaS. În 
glasul ei răsuna ceva ceresc ceva venit de pe alte tărâmuri. 
Era atât de fermecat încât numai cu măre greutate o auzea 
ce spune, deşi făcea sforţări disperate să-şi ascundă 
tulburarea, ştiind că ochii de nevăstuică ai domnului 
Higginbotham stau, aţintiţi asupra-i. 

Ruth n-avea prea multe de spus - atâta doar că Norman 
trebuia s-o însoţească în seara aceea la o conferinţă dar îl 
apucase o durere de cap înfiorătoare, că ea luase biletele şi 
ar fi fost tare amărâtă dacă nu s-ar fi putut duce; iar în 
cazul când el nu avea altă treabă, n-ar vrea să fie aşa de 
bun s-o întovărăşească? 

Fireşte că voia! Se strădui din răsputeri să-şi stăpânească 
tremurul din glas. Era uluitor! Totdeauna o văzuse numai 
acasă la dânsa. Niciodată nu îndrăznise s-o roage să iasă 
undeva cu el. Ca din senin, pe când se afla la telefon şi 
discuta cu Ruth, simţi deodată că întreaga lui fiinţă nu 
doreşte decât să moară pentru ea, şi năluciri pline de 
sacrificii eroice îi năvăliră în creierul tulburat, 
destrămârndu-se pe dată. O iubea atât de mult, atât de 
înspăimântător de mult şi cu atâta deznădejde. În acel 
moment de nebună bucurie, când află că vrea să iasă cu el, 
să meargă cu el la o conferinţă - cu el, Martin Eden - Ruth 
se ridicase la asemenea înălţime, încât i se păru că nu-i 
rămâne nimic altceva de făcut decât să moară pentru ea. 
Nu exista alt mijloc potrivit pentru a-şi arăta năprasnicele şi 
ameţitoarele simţăminte pe care le nutrea pentru ea. Era 
sublima lepădare de sine izvorâtă din dragostea adevărată 
care pune stăpânire pe toţi îndrăgostiţii, iar pe el îi 


cuprinsese atunci, la telefon, într-un vârtej de pasiune şi 
fericire; a muri pentru ea i se părea că înseamnă a trăi şi a 
iubi aşa cum se cuvine. Avea doar douăzeci şi unu de ani şi 
iubea pentru prima oară. 

Când agăţă receptorul la loc, mâna îi tremura şi era 
vlăguit de furtuna care-i bântuise în suflet. Ochii îi 
străluceau ca ochii îngerilor iar chipul îi era cu totul 
transfigurat, curăţit de orice zgură pământească, sfânt şi 
neprihănit. 

— Vasăzică îţi dai întâlniri în oraş, bodogăni cumnatu-său 
batjocoritor. Cred că ştii ce înseamnă asta. Repede şi 
degrabă ai s-ajungi la răcoare. 

Dar Martin nu putea să coboare din înălțimile la care 
plutea. Nici măcar câinoşenia unei asemenea prevestiri nu 
era în stare să-l readucă pe pământ. Mânia şi durerea erau 
mai prejos de el. Avusese o vedenie minunată şi era 
asemenea unui zeu, astfel că faţă de un biet vierme nu 
putea să încerce decât adâncă şi sfâşietoare milă. Ochii îi 
alunecară pe deasupra lui, dar fără să-l privească şi fără 
să-l vadă. Şi ca purtat de un vis trecu pragul camerei, 
ducându-se să se îmbrace. De-abia când se afla în cameră la 
el şi-şi înnoda cravata, percepu un sunet care-i zumzăia 
neplăcut în urechi. Luând aminte la acest zumzăit îşi dădu 
seama că era vorba de ultima pufnitură oţărâtă a domnului 
Higginbotham; până în acea clipă nu izbutise să-i pătrundă 
în cuget. 

După ce uşa casei lui Ruth se închise în urma lor şi 
coborâră amândoi scările, o nouă nelinişte puse stăpânire 
pe Martin. Nu ştia ce anume s-ar fi cuvenit să facă. Văzuse 
pe stradă că cei din clasa ei merg adeseori la braţ. Dar îi 
văzuse şi altfel, aşa că acum se întreba dacă numai seara 
bărbaţii oferă braţul femeilor, dacă nu cumva numai soţii şi 
rudele se cade să meargă la braţ. 

Când mai avea un pas până să calce pe trotuar, îşi aduse 
aminte de Minnie. Fata asta făcuse totdeauna mare caz de 
etichetă. Chiar de-a doua oară când ieşise cu el în oraş, îl 


certase pentru că mersese pe partea dinăuntru a 
trotuarului şi-i pusese în vedere că ori de câte ori însoţeşte 
o femeie, bărbatul trebuie să meargă totdeauna pe partea 
dinspre stradă. Ba chiar luase obiceiul de-a rămâne puţin în 
urmă, de fiecare dată când traversau o stradă, ca să-i 
amintească pe ce parte a trotuarului avea datoria să 
meargă. Se întreba şi acum de unde aflase ea regula 
aceasta, dacă o aflase într-adevăr de la clasele de sus şi 
dacă o înţelesese bine. 

Când ajunseră la trotuar hotărî că n-avea ce să piardă 
dacă încerca; trecu deci pe la spatele lui Ruth şi ocupă locul 
dinspre stradă. Dar acum se cerea rezolvată cealaltă 
problemă. Oare să-i ofere braţul? Niciodată în viaţa nu mai 
făcuse un asemenea gest. Fetele pe care le cunoscuse elnu 
mergeau niciodată la braţul bărbaţilor. La primele întâlniri 
mergeau liberi, unul lângă celălalt, iar după aceea începeau 
să se plimbe cuprinşi pe după mijloc şi, când treceau pe 
străzi mai slab luminate, fata îşi culca încet capul pe umărul 
lui. Dar acum era vorba de cu totul altceva. Ruth nu era o 
fată dintre acelea. Trebuia să facă într-un fel. Îndoi braţul 
dinspre partea pe unde mergea Ruth - îl îndoi foarte uşor, 
pe nesimţite, nu ca un gest de invitaţie ci în chip cât mai 
firesc, silindu-se să dea impresia că aşa merge el de obicei. 
lar pe urmă s-a petrecut lucrul acela minunat. I-a simţit 
mâna pe braţul lui. Fiori de desfătare i-au străbătut trupul 
când a simţit atingerea şi pentru câteva clipe minunate i s-a 
părut că a părăsit pământul şi zboară cu ea prin văzduh. 
Dar iute şi-a venit în fire, tulburat de o nouă complicaţie. 
Tocmai traversau strada. Acum trecea el pe partea 
dinăuntru a trotuarului. Trebuia oare să-i lase braţul şi să 
treacă pe partea cealaltă? Iar dacă făcea aşa, va fi silit să 
repete manevra şi la viitoarea traversare? Şi aşa mereu? 
Exista în toată treabă asta ceva care nu-i ora defel pe plac, 
aşa că se hotări s-o facă pe prostul şi să nu tot ţopăie de 
colo-colo. Dar nici hotărârea de acum nu avu darul să-l 
mulţumească pe deplin şi când ajunse să meargă pe partea 


dinăuntru începu să vorbească repede şi cu aprindere, 
lăsând să se vadă cât mai limpede că e cu totul furat de ce 
spune, în aşa fel încât daca cumva greşea neschimbând 
locurile, entuziasmul de care se arăta cuprins să poată 
trece drept pricina neatenţiei. 

Tocmai când traversau Broadway-ul, se ivi o altă problemă 
a cărei rezolvare nu îngăduia întârziere. În cercul de 
lumină al felinarului electric o zări pe Lizzie Connolly 
împreună; cu prietena ei care chicotea veşnic. N-avu decât 
o clipă de ezitare, apoi înălţă mâna şi-şi ridică pălăria. Nu 
putea fi neloial faţă de cei de o seamă cu el; salutând-o pe 
Lizzie Connolly, îi saluta pe toţi ai săi. Fata înclină din cap şi 
îl privi tăios, nu cu ochi gingaşi şi mângâietori ca ai lui Ruth, 
ci cu ochi frumoşi şi pătrunzători, ale căror priviri trecură 
apoi asupra femeii ce-l însoțea, cercetându-i amănunţit 
chipul şi îmbrăcămintea şi situaţia socială. Îşi dădu seama 
că şi Ruth o cercetează pe cealaltă cu priviri iuți, pornite 
din ochi sfioşi şi blânzi ca de porumbiţă, dar în stare să vadă 
dintr-o fulgerare fata aceea muncitoare gătită cu lucruri 
ieftine şi care purta pe cap o pălărie ciudată, pe atunci, la, 
modă printre femeile simple. 

— Ce fată frumoasă! spuse Ruth peste câteva clipe. 

Martin ar fi fost gata s-o binecuvânteze pentru vorbele 
rostite şi cu toate astea, răspunse: 

— Nu ştiu, poate e o chestie de gust, dar mie nu mi se pare 
chiar aşa de frumoasă. 

— Cum să nu. Din zece mii de femei, dacă ai să găseşti una 
cu trăsături atât de regulate. Are nişte trăsături minunate. 
Limpezi ca de camee. Şi are ochi atât de frumoşi! 

— Aşa ţi se pare? întrebă Martin distrat, căci pentru el nu 
exista decât o singură femeie frumoasă pe lume, şi aceea se 
afla alături, cu mâna pe braţul lui. 

— Mi se pare? Dacă fata aceea ar avea posibilitatea să se 
îmbrace şi dacă ar învăţa-o cineva cum să meargă şi cum să 
se poarte, ai rămâne vrăjit când ai vedea-o - domnule Eden 
dumneata şi toţi bărbaţii. 


— Înainte de toate ar trebui s-o înveţe cum să vorbescă, 
lămuri Martin căci altminteri cea mai mare parte din 
bărbaţi nu s-ar putea înţelege cu în vorbă ea. Sunt sigur că 
n-ai pricepe nici un sfert din ce ţi-ar spune, dacă ar vorbi 
cum vorbeşte în mod obişnuit. 

— Ei, asta-i! Eşti tot atât de încăpățânat ca şi Arthur, când 
apuci să susţii ceva. 

— Ai uitat pesemne cum mă exprimam eu când m-ai 
cunoscut. De atunci am învăţat să vorbesc cu totul alta 
limbă. Înainte vorbeam şi eu cum vorbeşte fata aceea acum. 
Astăzi sunt în stare să mă exprim destul de corect pe limba 
dumitale pentru a-ţi explica îndeajuns de convingător că nu 
cunoşti limba fetei aceleia. Şi ştii de ce merge aşa cum ai 
văzut? Abia acum am început sa mă gândesc la lucrurile 
astea, cu toate că până astăzi nu aveam obiceiul s-o fac şi 
sunt pe cale să înţeleg... multe. 

— Şi de ce umblă aşa? 

— Ani în şir a lucrat ceasuri îndelungate la maşini. Trupul 
tânăr e foarte maleabil, iar munca istovitoare îl modelează 
ca pe o pastă. Pot să-ţi spun dintr-o singură privire ce 
meserie au mulţi dintre muncitorii pe care-i întâlnesc pe 
stradă. Uită-te la mine. De ce mă legăn întruna? Din pricina 
anilor petrecuţi pe mare. Dacă în toţi anii aceia aş fi fost 
păzitor de vite, pe vremea când trupul îmi era tânăr şi 
maleabil, acum nu m-aş mai legăna ci aş avea picioarele ca 
nişte paranteze. La fel stau lucrurile şi cu fata aceea. Ai 
băgat de seamă că ochii îi erau, cum să spun, foarte tăioşi? 
Nimeni n-a ocrotit-o, niciodată. A trebuit să se apere 
totdeauna singură, şi nu se poate ca o fată tânără să se 
apere veşnic singură şi să-şi păstreze totuşi ochii gingaşi şi 
mângâietori ca... ca ai dumitale, de pildă. 

— Cred că ai dreptate, spuse Ruth cu glas stins. Şi e mare 
păcat. E aşa de frumoasă! 

Martin se uită la ea şi văzu cum în ochi îi străluceşte 
compătimirea. Apoi îşi aduse aminte că o iubeşte şi din nou 


îl cuprinse uimirea, când se gândi la norocul care-i îngăduia 
s-o iubească şi să meargă cu ea de braţ la o conferinţă. 

„Cine eşti tu, Martin Eden?” se întrebă el privindu-se în 
oglindă, când ajunse acasă în noaptea aceea. Se privi 
îndelung şi plin de curiozitate. „Cine eşti? Ce eşti? Din ce 
lume faci parte? De drept, locul tău în lumea fetelor ca 
Lizzie Connolly. Faci parte din mulțimile sortite trudei, din 
lumea a tot ce e umil şi lipsit de frumuseţe. Locul tău este 
lângă vitele de muncă şi robii care trăiesc în murdărie şi 
duhoare. Iată, ai în preajmă legumele veştede. Cartofii s-au 
împuţit, Miroase-i, fir-ai să fii! Miroase-i! Şi totuşi mai ai 
îndrăzneala să pui mâna pe cărţi, să asculţi muzică aleasă, 
te-nveţi a îndrăgi pictura frumoasă, să vorbeşti corect 
englezeşte, să ai gânduri pe care nimeni dintre cei de o 
seamă cu tine nu le-a avut, să te îndepărtezi de animalele 
de povară şi de alde Lizzie Connolly şi să te îndrăgosteşti 
de-o femeie ca un duh palid, care e cu o mie de leghe mai 
presus de tine şi trăieşte printre stele! Cine eşti? şi ce eşti? 
Fir-ai să fii! Ai să izbuteşti?” 

Se ameninţă cu pumnii în oglindă şi se aşeză pe marginea 
patului, visând o vreme cu ochii mari deschişi. Apoi scoase 
caietul de note şi manualul de algebra şi se cufundă în 
rezolvarea unor ecuaţii de gradul doi. Ceasurile se scurseră 
domol, stelele păliră şi zorile argintii năvăliră pe fereastră. 

CAPITOLUL. 

XIII. 

Răspunderea pentru marea descoperire o poartă cei 
câţiva specialişti limbuţi şi filosofi ieşiţi din rândurile clasei 
muncitoare, care se adunau în City Hall Park în după- 
amiezile calde. O dată sau de două ori pe lună când trecea 
prin parc în drum spre bibliotecă, Martin descăleca de pe 
bicicletă şi asculta, şi de fiecare dată numai cu mare 
greutate izbutea să se rupă de acolo. Nivelul discuţiilor era 
mult mai scăzut decât al celor de la masa domnului Morse. 
Oamenii nu erau solemni şi încorsetaţi. Îşi pierdeau repede 
cumpătul, se insultau unii pe alţii, iar înjurăturile şi aluziile 


obscene le reveneau adesea pe buze. O dată sau de două 
ori îi văzu chiar luându-se la bătaie. Şi cu toate astea, fără 
ca să-şi poată da seama din ce pricină, avea impresia că în 
ideile învălmăgşite ale acestor oameni există totuşi ceva de 
importantă vitală. Controversele lor erau mult mai 
înviorătoare pentru spiritul lui decât dogmatismul rece şi 
înţepenit al domnului Morse. Oamenii aceştia stâlceau 
îngrozitor engleza, gesticulau ca nişte apucaţi, luptau cu o 
furie primitivă pentru ideile lor dar i se păreau totuşi mai vii 
decât domnul Morse şi prietenul său, domnul Butler. 

În City Hall Park, Martin auzise de mai multe ori 
pomenindu-se numele lui Herbert Spencer, dar într-o după- 
amiază a apărut în parc un înflăcărat discipol al filosofului, 
un vagabond sfrijit, îmbrăcat într-o haină murdară închisă 
până la gât, ca să nu se bage de seamă lipsa cămăşii. Se 
încinse o discuţie aprinsă, punctată de nenumărate ţigări şi 
de dese expectoraţii bogate în zeamă de tutun, în care 
vagabondul le ţinu piept tuturor, chiar şi atunci când un 
muncitor socialist rosti, sarcastic: „Nu există alt dumnezeu 
afară de Incognoscibil şi Herbert Spencer e profetul său. 
Martin n-a reuşit niciodată să înţeleagă despre ce, anume 
se discuta acolo, dar când porni pedalând spre bibliotecă 
nutrea un interes viu faţă de Herbert Spencer şi întrucât 
vagabondul pomenise de nenumărate ori despre Primele 
principii, ceru acest volum. 

Aşa a început marea descoperire. Mai încercase o dată să-l 
citească pe Spencer dar, alegând pentru început Principiile 
psihologiei, dăduse greş într-un mod tot atât de ruşinos ca 
şi cu doamna Blavatsky. Nu reuşise să înţeleagă nimic din 
cartea lui Spencer şi deci o restituise, necitită. În noaptea 
aceea însă, după lecţiile de algebră şi fizică şi după 
încercarea de a înjgheba un sonet, se vâri în pat şi deschise 
Primele principii. Zorile îl prinseră tot cu cartea în mână. Îi 
era cu neputinţă să mai doarmă. Şi nici nu mai putu scrie în 
ziua aceea. Stătu întins în pat până ce amorţi, apoi se 
întinse pe duşumeaua tare, culcat pe spate şi cu cartea 


ridicată în aer, sau întorcându-se când pe o parte, când pe 
cealaltă. Dormi toată noaptea următoare şi scrise în cursul 
dimineţii, dar după asta cartea îl ispiti din nou, iar el cedă şi 
citi în cursul întregii după-amiezi, uitând de toate, chiar şi 
de faptul că aceea era după-amiaza pe care Ruth i-o 
rezerva lui. Primul contact cu lumea din jur îl luă de-abia 
atunci când domnul Higginbotham deschise brusc uşa şi îl 
întrebă dacă îşi închipuise cumva că ei ţin restaurant. 

Martin Eden fusese toată viaţa lui un om stăpânit de 
curiozitate. Voia să ştie, şi tocmai dorinţa asta îl împinsese 
să cutreiere lumea în lung şi-n lat. Acum însă afla de la 
Spencer că niciodată nu ştiuse nimic şi niciodată n-ar fi 
putut şti ceva, chiar de-ar fi continuat să colinde, mările şi 
să hoinărească până-n, vecii-vecilor. Nu făcuse decât s- 
alunece la suprafaţa lucrurilor, să observe fenomene 
disparate, să adune frânturi de fapte şi să treacă la 
mărunte generalizări superficiale - totul şi fiecare lucru în 
parte fiind luat izolat într-o lume fantezistă şi dezordonată, 
stăpânită de capriciu şi întâmplare. Aşa, de pildă, 
mecanismul zborului păsărilor îi atrăsese atenţia; cugetase 
asupra lui şi îl înţelesese; dar niciodată nu-i trecuse prin 
minte să caute o explicaţie a procesului prin care păsările, 
privite ca mecanisme vii de zbor, s-au dezvoltat pentru a 
ajunge la stadiul lor actual. Nici măcar nu visase despre 
existenţa unui astfel de proces. Nu bânuise niciodată că 
păsările ar fi evoluat şi s-ar fi transformat. Pentru el existau 
de când lumea. Existau pur şi simplu. 

Exemplul cu păsările putea fi extins în toate domeniile, 
încercările lui de a cocheta cu filosofia nu-l putuseră duce 
la nici un fel de rezultat, din pricina ignoranței şi lipsei de 
pregătire. Metafizica medievală a lui Kant îi pusese la 
îndemână o cheie care nu se potrivea la nici un soi de 
broască şi de fapt avusese un singur rezultat: acela de a-l 
face să se îndoiască de propriile lui forţe intelectuale. Într- 
un fel oarecum asemănător, încercările lui de a studia 
teoria evoluţiei speciilor se mărginiseră la un volum de date 


seci şi mai mult tehnice, ai lui Romanes. Nu înţelesese nimic 
şi singura impresie pe care şi-o putuse forma fusese aceea 
că evoluționismul nu era decât o teorie aridă şi seacă, 
susţinută de nişte oameni mărunți, care dispuneau de un 
vocabular vast însă cu totul ininteligibil. Îşi dădu seama 
acum că evoluționismul nu era doar o teorie, ci un proces 
de dezvoltare unanim acceptat şi că în zilele noastre 
savanții nu-l mai contestă, discuţiile lor purtându-se doar 
asupra, modalităţilor ei. 

Şi iată că acum omul acesta cu numele de Herbert 
Spencer venea şi sistematiza pentru el întregul tezaur al 
cunoştinţelor omeneşti, reducând totul la unitate, ajungând 
la realităţile fundamentale şi înfăţişând privirilor lui 
înmărmurite un univers atât de tangibil, încât îi amintea de 
corăbiile în miniatura pe care marinarii le fac şi le vâră în 
sticle. Nu rămânea loc pentru nici un fel de capriciu, pentru 
nici un soi de întâmplare. Totul era determinat de legi. 
Păsările zburau supunându-se legilor firii şi, în virtutea 
aceloraşi legi, clisa dospită s-a răsucit şi s-a ghemuit până a 
scos picioare şi aripi şi s-a făcut pasăre. 

În dezvoltarea lui intelectuală, Martin urcase din creastă 
în creastă, dar acum i se părea că se află pe piscuri mai 
înalte decât oricând. Tainele cele mai ascunse i se 
descopereau. Era beat de cunoaştere. Noaptea, în somn, 
trăia alături de zei, în coşmaruri gigantice; iar ziua, treaz, 
rătăcea ca un somnambul, cu privirile pierdute, dar aţintite 
doar asupra lumii pe care de-abia o descoperise. Când se 
afla la masă, nu auzea discuţiile privitoare la lucruri 
meschine şi josnice, căci mintea lui neastâmpărată căuta 
fără încetare şi urmărea cauzele şi efectele tuturor 
lucrurilor din jur. În bucata de carne din farfurie 
descoperea soarele strălucitor şi urmărea şirul tuturor 
transformărilor prin care trecuse energia pornită din 
izvorul aflat la sute de milioane de kilometri depărtare, sau 
îi vedea viitoarele întruchipări în muşchii mobili ai braţelor, 
ce-i dădeau putinţa să taie bucata de carne, şi în creierul cu 


care poruncea muşchilor să se mişte şi să taie carnea până 
când, în cele din urmă, dinaintea ochilor minţii îi apărea 
acelaşi soare strălucitor, sub forma propriului său creier. 
Lumina înţelegerii îl aruncase în extaz şi nu-l auzi pe Jim 
murmurând „Are o păsărică, săracul!”, nu văzu figura 
îngrijorată a soră-sii şi nici mişcarea de rotaţie a degetului 
domnului Higginbotham, care voia să sugereze învârtirea 
unor rotiţe în capul cumnatului. 

Ceea ce, într-un anume fel, îl impresiona cel mai adânc pe 
Martin era strânsa legătură dintre toate elementele 
cunoaşterii - ale întregii cunoaşteri. Fusese totdeauna 
doritor de cunoaştere şi tot ce dobândea în acest domeniu 
depozita în câte un compartiment separat al minţii, în felul 
acesta adunase despre meşteşugul marinăresc o cantitate 
uriaşă de date. Despre femei avea de asemenea suficient de 
largi cunoştinţe, Dar între aceste două compartimente ale 
memoriei nu exista nici un fel de corelaţie. Cele două 
domenii rămâneau complet separate. Gândul ca în marele 
proces al elaborării cunoaşterii ar putea exista vreo 
corelaţie între o femeie cu nevricale şi un schoooner lăsat în 
voia valurilor pe vreme de furtună i s-ar fi părut ridicol şi 
imposibil. Dar Herbert Spencer îi arătase nu numai că nu e 
ridicol, ei că este cu neputinţă ca între ele să nu existe 
corelaţii. Orice lucru era legat de toate celelalte, de la cea 
mai depărtată stea pierdută în nemărginirea spaţiului şi 
până la miile de miliarde de atomi ai firului de nisip de sub 
talpă. 

Această nouă concepţie era pentru Martin un nesecat 
izvor de uimire şi se surprindea în permanenţă căutând cu 
aprindere legăturile dintre cele mai diferite lucruri 
aflătoare sub soare ori deasupra soarelui. Alcătui liste ale 
celor mai deosebite obiecte şi fenomene şi era un om cu 
adevărat torturat până în clipa când izbutea să le găsească 
vreo înrudire - înrudiri între dragoste, poezie, cutremure 
de pământ, foc, şerpi cu clopoței, curcubeu, pietre 
preţioase, monştri, apusul soarelui, răgetul leilor, gazul 


aerian, canibalism, frumuseţe, crimă, pârghii şi puncte de 
sprijin şi tutun. În felul ăsta unifica universul şi-l lua în 
mână, îl cerceta ori rătăcea pe cărările, pe aleile şi prin 
junglele lui, nu ca un drumeţ înspăimântat pierdut în 
mulţimea tainelor şi umblând după o ţintă necunoscută, ci 
observând, clasificând şi devenind din ce în ce mai apropiat 
de tot ce avea de cunoscut. Şi cu cât ştia mai multe, cu atât 
mai adânc admira universul şi viaţa şi propria lui viaţă în 
mijlocul tuturor acestor fenomene. 

— Caraghiosule! strigă Martin către imaginea răsfrântă în 
oglindă. Ai vrut să scrii şi ai încercat să scrii, dar n-aveai în 
capul tău nimic, nici un lucru despre care să scrii. Ce aveai 
în cap? Câteva noţiuni copilăreşti, o mână de sentimente 
căldicele, un pumn de frumuseţe insuficient asimilată, un 
munte de neagră ignoranță, o inimă care stătea gata să 
crape de dragoste şi o ambiţie tot atât de mare ca şi 
dragostea şi la fel de trufaşă, ca şi ignoranţa. Şi voiai să 
scrii! Dar de-abia acum poţi începe să-ţi vâri în cap ceva 
despre care să scrii. Voiai să creezi frumuseţe, dar cum ai fi 
putut-o face când nu ştiai nimic despre esenţa frumosului? 
Voiai să scrii despre viaţă, când nu-i cunoşteai nici măcar 
cele mai fundamentale caracteristici. Voiai să scrii despre 
lume şi despre viaţă, când lumea era pentru tine o taină 
nepătrunsă şi în tot ce-ai fi putut scrie n-ai fi avut cum vorbi 
despre altceva decât despre ceea ce nu ştiai. Dar bucură-te, 
Martin băiatule. Ai sa scrii totuşi. Ştii ceva - puţin, foarte 
puţin - însa te afli pe drumul bun pe care poţi ajunge să 
cunoşti mai mult. Dacă ai noroc, într-o bună zi s-ar putea să 
ajungi foarte aproape de cunoaşterea a tot ce poate fi 
cunoscut. lar atunci, ai să scrii. 

Îi prezentă şi lui Ruth marea descoperire pe care o făcuse, 
împărtăşindu-i întreaga sa bucurie şi uimire. Dar ea nu 
păru chiar aşa de entuziasmată. Primi vestea fără s-o 
comenteze şi s-ar fi zis că într-o anumită măsură cunoaşte 
toate astea din propriile ei studii. Nu o tulbura tot atât de 
adânc ca pe el şi Martin ar fi fost fără îndoială surprins, 


dacă nu şi-ar fi spus că pentru Ruth lucrurile nu erau atât 
de noi şi neobişnuite cum erau pentru el. Nu mult după asta 
văzu că Arthur şi Norman credeau în evoluţie şi-l citiseră pe 
Spencer, care însă s-ar fi spus ca nu făcuse asupra lor o 
impresie hotărâtoare, în vreme ce tânărul cu ochelari şi cu 
părul vâlvoi - pe care-l chema Will Olney - când auzi de 
Spencer strâmbă din nas şi repetă sarcastic zicala: „Nu 
există alt dumnezeu afară de Incognoscibil şi Herbert 
Spencer e profetul său”. 

Dar Martin îi iertă strâmbătura, fiindcă descoperise că 
Olney nu era îndrăgostit de Ruth. Mai târziu rămase trăsnit 
când înţelese, din tot felul de chestiuni şi întâmplări 
mânuite, nu numai că Olney n-o iubeşte, dar că de-a dreptul 
n-o poate suferi. Pentru el lucrul acesta rămânea cu totul de 
neînțeles. Era un fenomen pe care nu-l putea pune în 
corelaţie cu niciunul dintre toate celelalte fenomene ale 
universului. În orice caz îl compătimea din suflet pe bietul 
tânăr atât de crunt vitregit de natura care îl lipsise de 
putinţa de a aprecia după cum se cuvine delicateţea şi 
frumuseţea lui Ruth. În mai multe duminici s-au dus cu toţii 
la plimbare pe dealuri, cu bicicletele, iar Martin a avut 
nenumărate prilejuri ca să observe armistițiul intervenit în 
războiul dintre Ruth şi Olney. Tânărul se înţelegea foarte 
bine cu Norman, lăsându-l pe Arthur şi pe Martin să-i ţină 
tovărăşie lui Ruth. Lucru pentru care Martin îi era mai mult 
decât recunoscător. 

Pentru Martin duminicile acelea erau zile cu adevărat 
mari. Grozav de mari - în primul rând - fiindcă se afla 
alături de Ruth şi mari - de asemenea - pentru că îl aşezau 
din ce în ce mai ferm pe o treaptă de egalitate cu tinerii din 
clasa ei socială. În ciuda îndelungilor ani de educaţie 
ordonată pe care cei trei o primiseră în şcoli, Martin se 
simţea egalul lor din punct de vedere intelectual, iar în plus 
orele de conversaţie cu ei erau tot atâtea ore de aplicare 
practica a gramaticii, cu învăţarea căreia se chinuise atât 
de greu. Lăsase la o parte codul manierelor elegante, 


bizuindu-se, în ce priveşte deprinderea bunelor maniere, 
numai pe observaţie. Cu excepţia clipelor când nu-şi mai 
putea stăpâni entuziasmul, era totdeauna atent, le urmărea 
cu luare-aminte toate mişcările şi învăţa de la ei mici 
gesturi curtenitoare şi rafinate. 

Faptul că Spencer era foarte puţin citit a fost o vreme 
pricină de mare surprindere pentru Martin. Herbert 
Spencer - spuse custodele bibliotecii - da, e o minte 
uriaşă”. Dar nu părea să ştie nimic despre ce anume crease 
mintea aceea. Într-o seară, la cină când se afla şi domnul 
Butler de faţă, Martin aduse vorba despre Spencer. Domnul 
Morse condamnă cu vehemenţa agnosticismul filosofului 
englez, dar recunoscu deschis că nu citise Primele principii; 
domnul Butler declara că nu are răbdare să-ll citească pe 
Spencer, ca nu citise nici măcar un rând scris de el, dar că 
îşi dăduse toată silinţa să aranjeze lucrurile aşa fel încât să 
se descurce foarte bine şi fără Spencer. În mintea lui Martin 
începură să se ivească îndoieli şi dacă ar fi fost un om cu o 
personalitate ceva mai ştearsă, ar fi acceptat pararea 
celorlalţi şi s-ar fi lepădat de Spencer. Dar nu era şi, 
deoarece găsea explicaţiile lui Spencer foarte 
convingătoare, el spunea că a se lipsi de Spencer ar fi un 
act echivalent cu al marinarului care şi-ar arunca peste 
bord compasul şi cronometrul. Aşa ca Martin continua să 
studieze foarte temeinic evoluționismul, stăpânindu-l din ce 
în ce mai desăvârşit şi convingându-se de temeinicia tezelor 
lui şi cu ajutorul mărturiilor a numeroşi alţi scriitori. Pe 
măsură ce progresa în acest mediu, noi perspective i se 
deschideau asupra unor până atunci necunoscute domenii 
ale cunoaşterii, iar regretul că zilele aveau numai douăzeci 
şi patru de ore deveni şi mai adânc. 

Din pricina scurtimii zilelor, hotărî să renunţe la algebră şi 
la geometrie. De trigonometrie încă nici nu se apucase. 
Apoi elimină şi chimia din programa de studii, păstrând 
doar fizica. 


— Nu sunt un specialist, îi spuse el lui Ruth, încercând să 
se justifice. Nici n-am de gând să devin. Sunt prea multe 
specialităţi pentru ca cineva să poată stăpâni fie şi numai a 
zecea parte din ele într-o viaţă de om. Trebuie deci să mă 
preocup de aspectele generale. Dacă voi avea nevoie de 
luminile specialiştilor, n-am decât să caut în cărţile lor. 

— Da, dar asta nu-i totuna cu a şti tu însuţi lucrurile de 
care ai nevoie, protestă Ruth. 

— Dar nu e nevoie să le ştiu. E de ajuns să te slujeşti de 
lucrările specialiştilor. Ăsta e şi rostul existenţei lor. Venind 
încoace am zărit hornarii pe casă. lată, ei sunt nişte 
specialişti. După ce-şi vor fi făcut treaba, o să vă folosiţi de 
hornurile curate fără să ştiţi nimic despre construcţia lor. 

— Mi-e teamă că analogia e puţin cam forţată. Ruth se uită 
la el într-un chip cam straniu şi Martin simţi reproşul din 
privirile şi atitudinea ei. Era însă pe deplin convins că are 
dreptate. 

— Toţi gânditorii care s-au ocupat de legile generale ale 
lumii, de fapt cele mai luminate minţi ce-au existat 
vreodată, s-au bazat pe specialişti. Herbert Spencer aşa a 
făcut. A descoperit legile generale pe baza rezultatelor 
obţinute de mii de cercetători. Dacă ar fi trebuit să facă el 
totul, ar fi avut nevoie de o mie de vieţi. La fel şi Darwin. S-a 
folosit de tot ce putuseră afla florarii şi crescătorii de 
animale. 

— Ai dreptate, Martin, spuse Olney. Tu ştii ce vrei şi Ruth 
nu ştie. Nu ştie ce vrea nici măcar cu privire la ea însăşi... 
Da, desigur, se grăbi Olney să continue, fără să aştepte 
riposta lui Ruth. Ştiu că tu numeşti asta cultură generală. 
Dar dacă doreşti să-ţi formezi o cultură generală, n-are nici 
o importanţă ce anume studiezi. Poţi învăţa franţuzeşte, sau 
poţi învăţa germana, după cum te poţi lepăda de amândouă 
şi să te ocupi de esperanto. În toate cazurile vei căpăta ceea 
ce s-ar putea numi strălucirea dată de cultură. Poţi studia 
latina ori elina, cu acelaşi scop şi aceleaşi rezultate, deşi nu- 
ţi vor fi niciodată de nici un folos practic. Totuşi îţi vei însuşi 


ceea ce se cheamă cultură. lată, de pildă Ruth a învăţat 
saxona şi a făcut până acum progrese serioase - asta s-a 
întâmplat acum doi ani - dar tot ce-şi mai aduce astăzi 
aminte din saxonă este: Whan that sweet Aprilie with his 
shoures soote - nu aşa se spune? Totuşi ţi-a dat strălucirea 
culturii, râse el, luând-o iarăşi înaintea eventualului 
răspuns. Ştiu toate astea fiindcă am urmat aceleaşi cursuri. 

— Dar vorbeşti despre cultură ca şi cum ai socoti-o un 
mijloc pentru atingerea unui anumit scop, strigă Ruth. Ochii 
ei aruncau fulgere iar obrajii se îmbujorară. Cultura este un 
scop în sine. 

— Dar Martin nu de aşa ceva are nevoie. 

— De unde ştii? 

— Martin, ce anume doreşti? întreabă Olney, întorcându-se 
spre el. 

Martin fu grozav de încurcat şi se uită rugător înspre 
Ruth. 

— Da, ce doreşti de fapt? întrebă Ruth. Răspunsul rezolvă 
întreaga problemă. 

— Da, bineînţeles, de cultură am nevoie, îngăimă Martin. 
Iubesc frumosul, iar cultura îmi va îngădui să-l Înţeleg şi să- 
l judec mai bine. 

Ruth dădu din cap şi privi în jur, triumfătoare. 

— Astea-s fleacuri şi ştiţi foarte bine că e aşa, observă 
Olney. Martin doreşte carieră şi nu cultură. E o simplă 
întâmplare că în cazul lui cultura are o legătură directă cu 
cariera. Dac-ar fi vrut să se facă chimist, n-avea nevoie de 
cultură. Martin vrea să scrie, dar n-are curaj s-o spună 
fiindcă atunci ar dovedi că nu ai dreptate. Şi de ce vrea 
Martin să scrie? urmă el. Pentru că nu e plin de bani. De ce 
îţi împuiezi tu capul cu saxonă şi cultură generală? Pentru 
că nu eşti silită să-ţi croieşti un drum în viaţă. De treaba 
asta se îngrijeşte taică-tău. El îţi plăteşte îmbrăcămintea şi 
toate celelalte. La ce naiba slujeşte învăţătura şi educaţia 
noastră, a ta, a mea, a lui Arthur şi a lui Norman? Suntem 
toba de cultură generala, iar dacă părinţii noştri s-ar ruina 


peste noapte nu ne-ar mai rămâne decât să ne prezentam 
la un examen de profesor şi să ocupam o catedră. Cea mai 
acătării slujbă pe care ai putea s-o capeţi, Ruth, ar fi o 
catedră la o şcoala din provincie sau un post de profesoară 
de pian într-un pension de fete. 

— Şi tu, mă rog, ce-ai face? 

N-aş face nici o ispravă. Aş câştiga un dolar şi jumătate pe 
zi, făcând o treabă oarecare, sau poate aş izbuti să intru ca 
meditator la şcoala preparatorie Hanley - băgaţi de seamă 
că spun,poate aş izbuti”, fiindcă n-ar fi exclus ca la sfârşitul 
primei săptămâni să fiu poftit afară pentru incapacitate. 

Martin urmărea discuţia cu foarte mare atenţie şi, cu toate 
că era convins de dreptatea lui Olney, regreta felul cam 
prea necavaleresc în care se purtase faţă de Ruth. Pe când 
asculta, în mintea lui se închega o nouă concepţie despre 
dragoste. Rațiunea nu avea nimic de-a face cu dragostea. 
Nu avea nici o importanţă dacă femeia pe care o iubea 
raţionează corect ori greşit. Dragostea e mai presus de 
rațiune. Dacă se întâmplă cumva ca ea să nu aibă o părere 
prea bună despre nevoia lui de a-şi asigura o carieră, asta 
nu însemna că ar fi cu ceva mai puţin demnă de dragoste. 
Era într-adevăr încântătoare iar ceea ce gândea n-avea nici 
o legătură cu farmecele ei. 

— Ce-aţi spus? răspunse el la o întrebare cu care Olney îi 
rupsese firul gândurilor. 

— Spuneam că aş dori să nu fii atât de cu capul în nori, 
încât să te apuci de latină. 

— Dar latina e mai mult decât cultură, izbucni Ruth. E un 
fel de înarmare a spiritului. 

— Ei, şi vrei să te-apuci să-nveţi latineşte? insistă Olney. 

Martin nu mai ştia ce să facă. Vedea bine că Ruth aşteaptă 
cu mare nerăbdare răspunsul lui. 

— Mi-e teamă că n-o să am timp, spuse el în cele din urmă. 
Aş vrea s-o fac, dar mi-e teamă că n-o să am timp. 

— Prin urmare vezi că nu cultura îl interesează pe Martin, 
observă Olney triumfător, încearcă numai să atingă un 


anumit ţel, să realizeze un anumit lucru. 

— Dar nu pricepi că e vorba de un fel de antrenament al 
minţii, o disciplinare a judecății? Numai aşa se ajunge la 
disciplină şi limpezime în judecată. Ruth se uită 
nerăbdătoare la Martin, ca şi cum ar fi aşteptat să-şi 
schimbe părerile. După cum ştii şi tu, jucătorii de fotbal 
trebuie să se antreneze înaintea unei partide decisive. 
Tocmai asta e şi latina pentru un gânditor. Un antrenament. 

— Astea-s numai fleacuri şi aiureli! Poveşti de adormit 
copiii. Numai că atunci mai era încă un singur lucru pe care 
nu ni-l spuneau. Ne lăsau s-o aflăm singuri şi pe pielea 
noastră, ceva mai târziu. Olney făcu o pauză, ca să-şi 
pregătească mai bine efectul argumentului hotărâtor, apoi 
adăugă: lar lucrul pe, care nu ni-l spuneau era că orice om 
bine trebuie să înveţe latineşte, dar nimeni n-are nevoie să 
şi ştie latineşte. 

— Asta nu-i frumos, strigă Ruth. Bănuiam eu că vrei să 
abaţi discuţia în aşa fel ca să ajungem undeva unde voiai tu 
neapărat să ajungem. 

— Încercarea mea e foarte iscusită, răspunse Olney, dar e 
în acelaşi timp şi foarte corectă. Singurii oameni care mai 
ştiu ceva latineşte sunt farmaciştii, avocaţii şi profesorii de 
latină. lar dacă Martin vrea să ajungă aşa ceva, înseamnă 
că n-am dreptate. Dar ce legătură poate fi între toată 
povestea asta şi Herbert Spencer? Martin l-a descoperit de 
curând pe Spencer şi e entuziasmat. De ce? Fiindcă 
Spencer îl poate duce la o soluţie. Pe mine sau pe tine 
Spencer nu ne poate duce nicăieri. De altminteri nici nu 
vrem să ajungem undeva. Într-o bună zi tu ai să te măriţi, 
iar eu nu o să am niciodată altă treabă decât să-i 
supraveghez pe avocaţii şi oamenii de afaceri care au să se 
îngrijească de administrarea banilor ce-mi vor rămâne de la 
tata. 

Olney se ridică să plece, dar la uşă se mai întoarse o dată 
spre ei şi le strigă, ca pentru despărţire: 


— Să-l laşi în pace pe Martin, Ruth. Ştie foarte bine de ce 
anume are nevoie. la seama la câte a realizat încă de pe 
acum. Câteodată mă face să mă simt prost... da, mă face să 
mă simt prost şi să-mi fie ruşine de mine însumi. A ajuns să 
ştie despre lume, despre viaţă, despre rostul oamenilor pe 
pământ şi despre toate celelalte mult mai multe decât 
Arthur, sau Norman, sau eu, ori tu însăţi, cu toată latina, 
franţuzeasca, saxona şi cultura noastră. 

— Dar Ruth este învățătorul meu, răspunse Martin plin de 
cavalerism. Ei îi datoresc tot puţinul pe care am ajuns să-l 
învăţ. 

— Aiurea! Olney aruncă înspre Ruth o privire răutăcioasă. 
Ai să-mi spui probabil că l-ai citit pe Spencer din îndemnul 
ei - numai ca asta nu-i adevărat. Ruth ştie despre Darwin şi 
evoluţionism exact atâta cât ştiu eu despre minele de aur 
ale regelui Solomon. Care era definiţia aceea înfiorătoare 
despre nu mai ştiu ce, definiţia aceea dată de Spencer, pe 
care ne-ai spus-o ieri - fraza aceea lungă, încurcată şi 
incoerentă despre omogenitate? Ia spune-i-o, să vezi dacă 
pricepe vreo iotă. Vezi? Asta nu-i cultură. Pa! Tra-la-la! Şi să 
ştii, Martin, dacă aud că te-ai apucat de latină, îmi pierd 
orice iluzie despre tine. 

În toată vremea asta, deşi era captivat de discuţie, Martin 
îşi dădea seama că există totuşi în ea ceva stingheritor. Se 
vorbea despre studii şi despre învăţământ, erau chemate în 
sprijin elementele de bază ale cunoaşterii, dar tonul 
şcolăresc al conversaţiei contrasta puternic cu marile 
probleme care-l frământau pe el - cu dorinţa de a lua în 
stăpânire viaţa, dorinţă atât de puternică încât chiar în 
clipa aceea degetele i se încordau ca nişte gheare de vultur, 
cu înfiorările cosmice care-i provocau dureri fizice şi cu 
conştiinţa incipientă a stării lui de stăpân peste toate 
acestea. Se asemuia pe sine cu un poet naufragiat pe 
ţarmurile unei lumi străine, un poet care rătăcea, cu 
sufletul încărcat de frumuseţe, dar bodogănind şi 
bâlbâindu-se în zadarnicele-i încercări de a cânta în graiul 


aspru al fraţilor lui din lumea aceea străină. Aşa păţea şi el. 
Era preocupat, preocupat în chip dureros de toate marile 
probleme ale universului şi totuşi se vedea silit să-şi piardă 
vremea învățând materii de şcoală elementară şi discutând 
îndelung dacă trebuia ori nu să înveţe latineşte. 

„Ce amestec poate avea latina aici? se întrebă el în 
noaptea aceea, stând dinaintea oglinzii. Aş dori foarte mult 
ca morţii să rămână mai departe acolo unde se află. Ce rost 
ar avea să mă amestec printre morţi, eu şi toate frumuseţile 
din mine? Frumuseţea este vie şi nepieritoare. Graiurile vin 
şi se duc. Ele sunt cenuşa morţilor. 

Următorul gând care-i trecu prin cap fu că îşi formulase 
ideile într-un chip foarte fericit şi se culcă întrebându-se 
oare din ce pricină când se afla alături de Ruth nu era în 
stare să vorbească la fel. De faţă cu ea nu mai era decât un 
şcolar, cu gânduri şi limbă de şcolar. 

— Daţi-mi timp, rosti el cu glas tare. Numai timp daţi-mi! 

Timp! timp! timp! Asta-i era veşnica rugă. 

CAPITOLUL. 

XIV. 

Nu din pricina lui Olney, dar în ciuda dorinţei lui Ruth şi a 
dragostei sale pentru ea, Martin hotări să nu înveţe 
latineşte. Pentru el timpul însemna totul. Existau atâtea alte 
lucruri mult mai importante decât latina, atât de multe alte 
discipline care-l chemau cu glas poruncitor. Apoi mai 
trebuia să şi scrie. Trebuia să câştige bani. Până acum nui 
se primise nici măcar un articol. Peste patruzeci de 
manuscrise alergau de colo până colo, de la o revistă la alta. 
Oare cum procedau ceilalţi? Petrecea ceasuri îndelungi în 
sala de lectură citind ce scriseseră alţii, cercetându-le 
curios şi atent scrierile, comparându-le cu ale lui şi 
continuând să se întrebe fără încetare ce anume chiţibuş 
găsiseră pentru a reuşi să-şi publice scrierile. 

Îl înspăimânta uriaşa cantitate de fleacuri care nu aveau în 
ele nimic viabil şi totuşi erau tipărite. Prin paginile acelea 
nu întrezărea nici o licărire de viaţă, de lumină ori de 


culoare. Nu aveau în ele nimic şi totuşi se vindeau cu doi 
cenți cuvântul, douăzeci de dolari mia de cuvinte - cel puţin 
aşa citise în acea notiţă din ziar. Nu mai puţin mirat fu de 
mulţimea fără număr ă schițelor scrise - recunoştea şi el - 
într-un mod plăcut şi inteligent, dar fără forţă şi fără a se 
apropia de realităţile adânci. Viaţa este atât de stranie şi, de 
minunată, înţesată cu nenumărate probleme, visuri şi 
isprăvi eroice, dar cu toate astea schiţele pe care le citise 
nu se ocupau decât de aspectele cele mai comune ale vieţii. 
El însă simţea din plin vigoarea şi încordarea vieţii îi trăia 
fiorii, chinurile şi sălbaticele-i izbucniri - şi fără îndoială că 
despre asta ar fi trebuit să se scrie. Ar fi dorit să înalțe 
osanele celor ce alergau după nădejdi pierdute, celor 
înnebuniţi de dragoste, uriaşilor care luptau copleşiţi de 
vrăjmăşie şi greutăţi, în mijlocul tragediilor şi spaimelor, 
prin lupta şi sacrificiile lor izbutind totuşi să aprindă 
scânteia vieţii. Cu toate acestea, fleacurile tipărite în reviste 
păreau a nu avea altă ţintă decât glorificarea celor de teapa 
domnului Butler, a vânătorilor de dolari, şi a măruntelor şi 
banalelor poveşti de dragoste ale unor bărbaţi şi femei 
banali şi fără chemare. Toate astea se petreceau oare din 
pricină că şi mai-marii revistelor erau oameni banali? se 
întreba Martin. Ori poate tuturor - scriitori, directori de 
reviste şi cititori - le era teamă de adevărurile vieţii? 

Ceea ce îl neliniştea însă cel mai mult era faptul că nu 
cunoştea nici un director de revistă şi nici un scriitor. Nu 
numai că nu cunoştea nici un scriitor, dar nu cunoştea nici 
măcar pe cineva care mai încercase să scrie. Nu avea în 
preajmă pe nimeni în stare să-i spună ceva, să-i atragă 
atenţia asupra unui lucru ori să-i poată da cea mai 
neînsemnată povaţă. Uneori ajungea să se îndoiască de 
faptul că aceşti directori de reviste erau oameni în carne şi 
oase. Păreau a fi doar rotiţele unei maşinării. Fiindcă 
despre asta era vorba, despre o maşinărie. El îşi turna 
sufletul în aceste povestiri, nuvele, articole şi poeme pe 
care după aceea le încredința maşinii. Le împacheta 


frumos, le punea în plicurile prelungi, împreună cu timbrele 
cuvenite, lipea plicul, punea şi pe el timbrele de cuviinţă şi-l 
arunca în cutia de poştă. Pachetul călătorea de-a lungul, şi 
de-a latul continentului, iar după o oarecare trecere de 
timp factorul îi aducea îndărăt manuscrisul, într-un alt plic 
pe care stăteau lipite timbrele puse de el înăuntrul celuilalt. 
La destinaţie, în redacţia revistei nu se afla un om, ci o 
simplă maşină cu rotiţele aranjate în aşa fel, încât să 
schimbe manuscrisul dintr-un plic în altul şi să lipească 
mărcile respective. Maşina asta se arăta a fi foarte 
asemănătoare cu automatele în care introduci o monedă, 
iar după o clipă de aşteptare auzi uruitul metalic al unei 
maşinării şi primeşti un pacheţel cu gumă de mestecat ori 
un baton de ciocolată. Automatul îl alegeai după cum voiai 
să primeşti ciocolată ori gumă de mestecat. lot aşa se 
petreceau lucrurile şi în presă. Unul dintre automate dădea 
cecuri iar celălalt note de respingere. Până acum nu 
nimerise decât la automatul cu note de respingere. 

Tocmai notele de respingere sugerau paralelismul 
monstruos dintre procesul de muncă al redacţiilor şi cel al 
automatelor. Toate notele de respingere erau tipărite pe 
formulare identice şi strânsese sute de astfel de, exemplare 
- uneori câte douăsprezece sau chiar mai multe pentru 
fiecare dintre manuscrisele mai vechi. Dacă ar fi primit un 
singur rând, un singur rând scris anume pentru el, în loc de 
toate acele sute de formulare, ar fi fost bucuros. Dar nici un 
director de revistă, nu-i dăduse o astfel de dovadă de 
existenţă. Prin urmare n-avea cum să tragă altă concluzie şi 
putea crede doar că la capătul celălalt nu exista nici o fiinţă 
de carne şi sânge, ci numai rotiţe, rotiţe bine unse care 
acționau fără greş automatul. 

Era un luptător de nădejde, încăpățânat, şi hotărât şi ar fi 
fost mulţumit să continue a alimenta maşina aceea ani în 
şir; dar sângera din greu, sângera de moarte şi rezultatul 
încleştării avea să se hotărască nu în ani, ci în săptămâni. 
Cu fiecare săptămână, plata chiriei şi pensiunii îl aducea tot 


mai aproape de prăpastie, iar timbrele poştale pentru cele 
patruzeci de manuscrise îl sleiau la fel de necruţător. Nu 
mai cumpăra nici un fel de cărţi şi făcea economii la lucruri 
mărunte, încercând să mai amâne sfârşitul care totuşi nu 
putea fi înlăturat; cu toate astea nu se pricepea deloc să 
facă economie şi-şi apropie sfârşitul cu o săptămână dând 
soră-sii Mariana cinci dolari pentru o rochie. 

Lupta legat la ochi, fără nici un sfat, fără nici o încurajare 
şi mereu în pragul deznădejdii. Până şi Gertrude începu să 
se uite chiorâş la el. Mai întâi primise cu înţelegere de soră 
ceea ce socotea a fi o scrânteală de-a lui; dar acum, tot din 
dragoste de soră, începea să se îngrijoreze. Pentru ea, ceea 
ce fusese scrânteală devenea curată nebunie. Martin ştia şi 
suferea din pricina asta mult mai mult decât din pricina 
dispreţului făţiş şi permanent al lui Bernard 
Higginbootham. Avea încredere în sine, clar nimeni nu mai 
împărtăşea această încredere. Nici măcar Ruth, care ar fi 
vrut ca el să se consacre studiului şi, cu toate că nu se 
împotrivise pe faţă hotărârii lui de a se ocupa cu scrisul, nici 
n-o aprobase. Niciodată Martin nu-i propusese să-i citească 
ceva din scrierile lui. Îl oprise un exces de delicateţe. Pe 
lângă asta, în ultima vreme Ruth muncise foarte mult la 
universitate şi el n-ar fi vrut cu nici un chip să-i răpească 
timpul. Dar după ce-şi dădu examenul de licenţă, îl rugă 
chiar ea să-i arate ceva din ce scrisese. Martin fu încântat, 
dar şi puţin neliniştit. Ruth era un adevărat cunoscător, era 
licenţiată, în litere. Studiase literatura cu profesori dintre 
cei mai pricepuţi. Poate că şi redactorii revistelor erau 
judecători competenţi, dar ea va fi altfel decât ei. Ruth nu 
avea să-i trimită un simplu formular şapirografiat pentru 
respingere, nici să-i comunice că, chiar dacă preferă 
lucrările altora, asta nu înseamnă numaidecât că ale lui ar fi 
lipsite de valoare. Ruth avea să vorbească, aşa cum 
vorbeşte o făptură omenească, în felul ei grăbit şi vioi şi - 
înainte de toate - îl va avea în faţa ochilor pe Martin Eden 
în carne şi oase. În scrierile acelea avea să întrevadă cum 


erau alcătuite sufletul şi inima lui şi va ajunge să înţeleagă 
ceva, foarte puţin, din lumea visurilor şi din tăria puterilor 
lui. 

Adună copiile dactilografiate ale câtorva schiţe, stătu o 
clipă pe gânduri, apoi luă şi Poemele marine. Într-o după- 
amiază de iunie se urcară pe biciclete şi plecară spre 
dealuri. Pentru a doua oară ieşea singur cu ea şi pe când 
străbăteau aerul încropit şi înmiresmat, mângâiaţi de 
adierea răcoroasă a brizei oceanului, Martin fu adânc 
impresionat de faptul că lumea aceasta este foarte 
frumoasă şi bine orânduită şi că e o fericire să trăieşti şi să 
iubeşti. Îşi lăsară bicicletele la marginea drumului şi urcară 
în vârful unui deluşor rotund şi fără copaci, unde iarba 
pârjolită de soare mirosea odihnitor a grâne coapte şi 
pometuri dulci date în pârg. 

— Şi-a împlinit menirea, spuse Martin pe când se aşezau, 
ea pe haina lui, iar el întins de-a dreptul pe pământul cald. 
Mirosi cu încântare dulceaţa ierbii pârjolite, iar mireasma 
aceea îi pătrunse în minte şi gândurile îi porniră în vârtej 
ameţitor de la amănunte către tot ce era mai general. Şi-a 
împlinit întreg rostul existenţei, continuă el mângâind cu 
dragoste firele uscate. A tremurat de ambiţie sub 
cumplitele revărsări ale iernii trecute, a luptat cu îndârjire 
din primele clipe ale primăverii celei mai timpurii, a înflorit 
încântând gâzele şi albinele, şi-a împrăştiat seminţele, şi-a 
încheiat socotelile cu îndatoririle pe care le avea şi cu tot 
restul lumii, apoi... 

— De ce priveşti totdeauna lucrurile mai ales sub aspectul 
lor practic? îl întrerupse Ruth. 

— Probabil fiindcă de curând am studiat evoluționismul. 
Ca să spun tot adevărul, de-abia de puţină vreme am 
început să văd cu adevărat. 

— Am însă impresia că devenind aşa de practic ai pierdut 
posibilitatea de a vedea şi frumuseţea, că distrugi 
frumuseţea aşa cum fac copiii care prind fluturi şi le 
scutură pulberea de pe frumoasele lor aripi. 


Martin clătina din cap. 

— Frumuseţea are şi o anumită noimă, dar până acum nu 
mi-am dat niciodată seama de lucrul acesta. 

Socoteam frumosul vo categorie lipsită de semnificaţie, 
ceva care era pur şi simplu frumos, fără cap şi fără coadă. 
Nu ştiam încă nimic despre frumos. Dar acum ştiu, sau mai 
bine zis de-abia încep să aflu. Iarba aceasta mi se pare mult 
mai frumoasa astăzi, când ştiu care îi este rostul şi cunosc 
toată ascunsa înlănţuire de prefaceri ce înmănunchează 
laolaltă soarele, ploaia şi ţărâna pentru a face din ele iarbă. 
Nu vezi câtă frumuseţe ca de basm există în povestea vieţii 
unui fir de iarbă, nu vezi câtă frumuseţe şi cât spirit de 
aventură se ascunde aici? Numai gândul la toate astea îmi 
dă fiori. Când mă gândesc la jocul dintre energie şi materie 
şi la toată teribila încleştare dintre ele, mi se pare că aş fi în 
stare să scriu o epopee a firului de iarbă. 

— Cât de bine te pricepi să vorbeşti! spuse Ruth pierdută 
în gânduri şi Martin bagă de seamă că-l priveşte cercetător. 

În clipa aceea se fâstâci cu totul şi-şi pierdu firea, iar 
sângele dădu navală, înroşindu-i ca focul fruntea şi gâtul. 

Nădăjduiesc că încep a învăţa cum să vorbesc, îngăimă el. 
Mi se pare că sunt în mine atâtea şi atâtea lucruri care se 
cer spuse. Şi totul este atât de uriaş! Şi nu găsesc mijlocul 
nimerit pentru a exprima ceea ce într-adevăr se află în 
mine. Câteodată mi se pare că întreg universul, tot ce este 
viaţă, totul şi-a făcut sălaş înăuntrul fiinţei mele şi-mi cere 
cu glas mare ca eu să fiu cel care le va îmbrăca în cuvânt. 
Simt - O! dar mi-e cu neputinţă să descriu - simt măreţia 
întreagă a acestor lucruri, însă, când încep să vorbesc, văd 
că de-abia pot gângăvi ca un copil. Este cumplit de grea 
sarcina asta de a transpune simţirea şi senzațiile într-un 
grai, scris ori vorbit, care la rândul lui să se transmute din 
nou, în sufletul celui care citeşte ori ascultă, simţăminte şi 
senzaţii identice cu cele dintâi. Este o sarcină grandioasă. 
Iată, îmi cufund faţa în iarbă, iar mireasma ce-mi pătrunde 
prin nări mă face să mă cutremur de miile de gânduri şi 


închipuiri care îmi trec prin minte. Am tras în mine 
respiraţia universului. Dintr-o dată ştiu cântece şi vorbe de 
haz, cunosc ce înseamnă izbânda şi durerea şi lupta şi 
moartea; şi în minte îmi apar vedenii, care nu ştiu în ce fel 
s-au trezit din mireasma ierbii şi pe care aş vrea cu toată 
tăria să ţi le arăt şi ţie, ţie şi lumii întregi. Dar cum să fac? 
Limba îmi e împiedicată. Am încercat prin grai, chiar 
adineâuri, şi am vrut să-ţi descriu efectul pe care 1-a avut 
asupră-mi mireasma ierbii. N-am reuşit. N-a fost decât o 
încercare exprimată în cuvinte stângace. Propriile-mi 
cuvinte mi se par o jalnică bolboroseală. Şi totuşi ard de 
dorinţa de a spune. Oh! 

— Martin îşi aruncă braţele în sus, Într-un gest de 
deznădejde - este cu neputinţă! E de neînțeles! Nu poate fi 
împărtăşit! 

— Dar vorbeşti foarte bine, insista Ruth. Gândeşte-te 
numai câte progrese ai făcut în răstimpul aşa de scurt de 
când te cunosc eu. Domnul Butler este un foarte apreciat 
orator. Comitetul din care face parte îl roagă totdeauna să 
ia cât mâi des cuvântul la întruniri, în timpul campaniilor 
electorale, Cu toate astea ieri-seară la masă ai vorbit tot 
atât de bine ca şi el. Doar că ela fost mai stăpân pe sine. Tu 
te-ai înflăcărat prea tare; dar cu timpul, datorită 
exerciţiului, ai să treci şi peste neajunsul ăsta. Ascultă-mă 
pe mine: ai să ajungi un foarte bun orator. Poţi ajunge 
departe... dacă vrei. Ai stofă de conducător. Sunt sigură că 
ştii să conduci oamenii şi nu există nici un motiv să nu 
reuşeşti. În orice treabă te-ai angaja, exact aşa cum ai 
reuşit pe deplin cu gramatica. Ai putea fi un foarte bun 
avocat. În politică ai putea avea succese strălucite. Nimic 
nu te poate împiedica să ai tot atâta succes cât a avut şi 
domnul Butler. Minus dispepsia, adăugă ea cu un zâmbet. 

Au mai vorbit multă vreme. În felul ei blând dar totuşi 
stăruitor revenea mereu la necesitatea unei baze solide 
pentru educaţia oricărui om şi la avantajele pe care le 
prezenta limba latină, ca element constitutiv al acestei 


baze, pentru orice carieră. Schiţă portretul bărbatului ideal 
care izbutea în viaţă - aşa cum îl vedea ea - şi portretul 
acesta aducea foarte mult cu tatăl ei, având şi câteva 
evidente trăsături şi pete de culoare proprii persoanei 
domnului Butler. El o ascultă cu încordare, cu urechile 
deschise numai către acele vorbe, stând întins pe spate şi 
bucurându-se de fiece mişcare făcută de buzele ei în vreme 
ce vorbea. Dar mintea lui n-o asculta. În vorbele ei nu exista 
nimic în stare să-i reţină atenţia, nimic de seamă în 
imaginile pe care le schiţa, iar Martin simţea durerea surdă 
a dezamăgirii dimpreună cu o şi mai arzătoare dragoste 
pentru ea. În tot ce spunea nu se arăta nici cea mai slabă 
aluzie la scrisul lui şi manuscriselor aduse ca să fie citite, 
zăceau în iarbă de nimeni luate în seamă. 

În cele din urmă, într-o clipă de răgaz, Martin se uită la 
soare ca să vadă cât mai are până la linia orizontului şi 
atrase atenţia asupra manuscriselor prin simpla lor ridicare 
de jos. 

— Am uitat, zise ea repede. Şi-s atât de nerăbdătoare să le 
ascult. 

Îi citi mai întâi o nuvelă, una dintre.bucăţile cu care el se 
mândrea cel mai mult, socotind-o printre cele mai reuşite. O 
intitulase Vinul vieţii, iar emoția care-i stăpânea fiinţa atunci 
când o scrisese îi apăru şi acum în suflet, în vreme ce citea. 
Pusese la baza ei o concepţie foarte personală şi întreaga 
bucată răspândea un fel de vrajă pe care o întărise şi mai 
mult prin farmecul frazelor şi adevărul emoţiei. Toată 
căldura şi patima cu care o scrisese îi năvăleau din nou în 
suflet, îl furau şi-l duceau pe alte tărâmuri, aşa încât nu 
putea fi decât orb şi surd la greşelile şi slăbiciunile nuvelei. 
Dar nu tot aşa se petreceau lucrurile cu Ruth. Urechea ei 
exersată prinse slăbiciunile şi exagerările, emfaza 
nestăpânită a începătorului şi tresări la fiece abatere de la 
ritmul şi turnura firească a frazei. De altminteri, de ritm 
nici nu prea îşi dădea seama decât atunci când era prea 
solemn şi, în clipele acelea, pentru ea devenea evidentă şi 


supărătoare nota de diletantism de care nuvela nu izbutea 
să se elibereze. Asta fu şi opinia ei finală asupra întregii 
nuvele: operă de diletant - deşi nu i-o spuse şi lui. Lui 
Martin, când termină de citit, îi arătă numai pasajele mai 
slane şi-i spuse că nuvela i-a plăcut. 

Dar el fu totuşi dezamăgit! Părerile ei erau întemeiate. O 
recunoştea, dar în acelaşi timp avea senzaţia că el nu-i 
împărtăşeşte roadele muncii sale decât cu scopul de prilejui 
observaţii şi îndreptări, ca în clasele primare. Amănuntele 
nu aveau nici o importanţă. Puteau fi foarte uşor lăsate la o 
parte. Le putea îndrepta sau putea învăţa să le îndrepte. 
Din imensitatea vieţii prinsese ceva care lui i se părea lucru 
de seamă şi încercase să-l ferece în nuvelă. Acel lucru de 
seamă, rupt din viaţă, încercase el să i-l transmită citindu-i 
nuvela, şi nu o înşiruire de fraze întretăiate când şi când 
prin puncte şi virgule. Ar fi dorit ca Ruth să simtă împreună 
cu el acel lucru de seamă asupra căruia se oprise, pe care-l 
văzuse cu propriii lui ochi, îl încleştase în strânsoarea 
minţii, şi cu mâinile lui îl aşternuse în cuvinte pe paginile 
citite. Da, dăduse greş - asta fu hotărârea lui tainică. Poate 
că redacţiile aveau dreptate. Simţise acel lucru de seamă, 
dar nu izbutise să-l transpună în vorbe. Îşi ascunse 
dezamăgirea şi atât de lesne se declară de acord cu opiniile 
ei critice, încât Ruth nu-şi putu da seama că în adâncul 
fiinţei lui clocotea un vijelios torent de împotrivire. 

— Pe astălaltă am intitulat-o Cazanul, spuse el, 
despăturind manuscrisul. Până acum mi-a fost respinsă de 
patru sau cinci reviste, dar continui să cred că e un lucru 
bun. La drept vorbind, nici eu nu prea ştiu ce să spun 
despre ea, afară de faptul că aici am izbutit să prind ceva. 
Poate că n-o să te impresioneze aşa cum mă impresionează 
pe mine. E scurtă: numai două mii de cuvinte. 

— E îngrozitor! strigă ea când Martin termină lectura. E 
oribil, de-a dreptul oribil! 

Cu bucurie ascunsă, Martin îi observă chipul palid, ochii 
dilataţi, şi privirile încordate, pumnii încleştaţi. Izbândise. Îi 


comunicase mănunchiul de închipuiri şi simţăminte care-i 
năpădiseră mintea atunci când scrisese nuvela. Îşi atinsese 
ţinta. Indiferent dacă nuvela îi plăcuse ori nu, el o prinsese 
în pumn şi o stăpânise, o ţinuse ţintuită pe loc şi o făcuse să 
asculte şi să scape din vedere amănuntele. 

— Asta e viaţa, spuse el, Şi viaţa nu e totdeauna frumoasă. 
Totuşi, probabil fiindcă sunt eu alcătuit într-un chip mai 
ciudat, găsesc şi aici o fărâmă de frumuseţe. Mi se pare 
chiar că aici frumuseţea este de zece ori mai strălucitoare 
fiindcă... 

Cum de n-a putut biata femeie să... izbucni ea deodată, 
fără să ia aminte la vorbele lui Martin. Dar lasă 
neexprimată furia gândurilor şi strigă: O! E degradant! N- 
are nici un pic de frumuseţe! E degradant! 

Pentru o clipă Martin avu impresia că i-a stat inima. 
Degradant! Nici nu visase la un astfel de lucru. Nu-l 
urmărise. Toată schiţa îi juca în faţa ochilor, scrisă cu litere 
de foc şi, chiar la o atât de limpede lumină, zadarnic căută 
ceva degradant. Apoi inima începu din nou să-i zvâcnească. 
El nu avea nici o vină. 

— De ce nu ţi-ai ales un subiect frumos? spunea Ruth. Ştim 
cu toţii că există pe lume lucruri degradante, dar asta nu 
înseamnă că trebuie... 

Continuă să vorbească mai departe cu aceeaşi indignare, 
dar Martin nu o mai urmărea. Zâmbea numai pentru sine 
şi-i privea deschis nevinovatul chip feciorelnic, atât de 
nevinovat încât puritatea lui părea că-i pătrunde totdeauna 
fiinţa întreagă, spălând-o de orice necurăţenii şi cufundând- 
o într-o baie de strălucire eterică, răcoroasă, alinătoare şi 
catifelată ca lumina stelelor. Ştim cu toţii că există pe lume 
lucruri degradante! Pretenţia ei de a şti aşa ceva i se părea 
o glumă. Cum nu se poate mai reuşită şi făcu haz de ea că 
de o glumă nevinovată, pornită din dragoste. În clipa 
următoare prin faţa ochilor i se perindă, ca într-o 
scăpărare, cohorta nesfârşită a amănuntelor degradante şi 
văzu tot oceanul de urâţenie al vieţii pe care el îl cunoscuse 


şi pe care navigase în lung şi-n lat, iar atunci o iertă pentru 
vina de a nu-i fi înţeles schiţa. Nu era vina ei că nu putea 
înţelege. Îi mulţumi lui Dumnezeu că o făcuse să se nască şi 
să rămână mereu la adăpostul unei astfel de nevinovăţii. El 
însă cunoştea viaţa, îi ştia şi mizeriile şi frumuseţea, îi 
cunoştea măreţia în ciuda drojdiei care-o tulbura şi - pentru 
numele lui Dumnezeu! - trebuia să o strige în faţa întregii 
lumi. Sfinţii din ceruri - da! - aceia nu puteau fi decât 
neîntinaţi şi scăldaţi în lumină. N-aveau totuşi de ce să se 
mândrească. Dar sfinţii din mocirlă - asta va fi o minune 
veşnică! Tocmai de asta viaţa merită să fie trăită. Ca să poţi 
vedea curăţenia morală ridicându-se din cloaca 
nedreptăţilor; ca să te poţi înălța şi să zăreşti pentru prima 
oară frumuseţea, depărtată şi ceţoasă, cu ochii de pe care 
se scurg picăturile grele de noroi; ca să vezi cum din 
becisnicie, din slăbiciune, din viciu şi din cele mai 
înfricoşătoare străfunduri de animalitate se înalţă puterea 
şi adevărul şi cele mai alese însuşiri ale spiritului... 

Atunci prinse în auz câteva fraze stinghere din cele rostite 
de Ruth. 

— Chiar tonul la care e scrisă toată bucata e josnic. lar pe 
lume există atâtea lucruri înălţătoare. la gândeşte-te de 
pildă la In Memoriam. 

Fu ispitit să pomenească de Locksley Hall şi-ar fi făcut-o, 
dacă vedeniile n-ar fi pus din nou stăpânire pe el şi nu l-ar fi 
lăsat cu ochii aţintiţi la Ruth, femela din aceeaşi speţă cu el, 
care pornind din fermentul primordial se târâse şi se 
căţărase pe nesfârşita scară a vieţii vreme de mii şi mii de 
veacuri, până ce ajunsese pe treapta cea mai de sus şi 
devenise Ruth aceasta de aici, atât de curată şi de 
frumoasă, atât de dumnezeiasca fiinţă în stare a-l face pe el 
să cunoască dragostea şi să năzuiască spre puritate şi spre 
dumnezeire - pe el, Martin Eden, care de asemenea se 
înălţase într-un chip minunat din băltoacele, noroaiele şi din 
şirul nenumăratelor greşeli şi înfrângeri de pe nesfârşitul 
lanţ al creaţiei. Câtă vrajă, ce minuni şi ce strălucire! 


Despre astea toate se cădea să scrie, dacă ar fi izbutit să-şi 
găsească graiul. Pe toţi sfinţii din ceruri! - dar aceia nu 
erau decât sfinţi şi nu erau în stare să-şi ajute nici măcar lor 
înşişi. Dar el era om. 

— Ai forţă, o auzi el pe Ruth spunând, dar e o forţă lipsită 
de îndrumare. 

— Parc-aş fi un taur într-un magazin de bibelouri, sugeră 
el şi fu răsplătit cu un surâs. 

— Trebuie mai ales să-ţi dezvolţi discernământul. Nu 
trebuie să neglijezi bunul-gust, fineţea şi armonia. 

— Sunt prea îndrăzneţ, murmură Martin. 

Ea îi zâmbi aprobator şi se pregăti să asculte încă o 
bucată. 

— Din asta nu ştiu ce ai s-alegi, îi spuse el ca un fel de 
scuză. E ceva foarte curios. Mi-e teamă că am încercat un 
lucru mai presus de puterile mele, dar, oricum, am fost 
mânat de cele mai bune intenţii. Nu te opri la amănunte. 
Caută numai să vezi dacă simţi ceva din tâlcul adânc al 
bucății. E vorba de ceva măreț şi adevărat, dar există, multe 
şanse să nu fi izbutit să mă exprim în aşa fel, încât să mă fac 
înţeles. 

Începu să citească şi în timp ce citea îi şi urmărea reacţiile. 
I se păru că în sfârşit izbutise s-o impresioneze. Rămăsese 
nemişcată, cu ochii aţintiţi asupra lui, abia respirând, 
cucerită şi stăpânită - îşi zicea Martin - de vraja pe care 
reuşise el s-o creeze. Dăduse nuvelei titlul Aventura şi era o 
preamărire a spiritului de aventură - nu a aventurilor din 
romanele de duzina, ci a adevăratului spirit de aventură, a 
acelui tiran sălbatic, înfricoşător la osândă şi înfricoşător la 
răsplată, nestatornic şi năzuros, care pretinde îndelungă 
răbdare şi istovitoare zile şi nopţi de trudă, oferind în 
schimb glorie nepieritoare şi ca soarele de luminoasă, ori 
moarte cumplită la capătul chinurilor foamei şi setei, sau 
nesfârşitul chin şi sfâşietorul delir al frigurilor, care, printr- 
un lung lanţ de încercări dezgustătoare şi mârşave, prin 
sânge, sudoare şi muşcăturile veninoase ale insectelor, te 


înalţă până la urmă pe culmile împărăteşti ale izbânzilor 
depline. 

Acestea toate şi mai multe altele le pusese în nuvelă şi era 
încredinţat că tocmai aceste lucruri o copleşeau în vreme ce 
stătea nemişcată şi asculta. Ochii îi erau dilataţi, obrajii 
palizi i se îmbujoraseră, iar când fu aproape să termine 
lectura, Martin avu impresia că Ruth respira sacadat. Într- 
adevăr, era emoţionată, dar nu din pricina nuvelei, ci din 
pricina lui. Nuvela nu-i plăcuse prea mult; ceea ce o 
înfricoşa era teribila forţă a lui Martin, vechea revărsare de 
energie care părea că porneşte din fiinţa lui şi năvăleşte 
asupra-i, copleşind-o. Ciudăţenia stătea în faptul că tocmai 
în nuvelă era concentrată întreaga lui forţă şi că în clipa 
aceea nuvela era canalul prin care forţa lui se scurgea către 
ea. Ruth însă nu-şi dădea seama decât de existenţa forţei, 
nu şi de calea prin care îi era comunicată, iar în clipele când 
părea mai deplin cucerită de ce i se citea, de fapt era 
stăpânită de ceva cu totul străin scrisului lui Martin de un 
gând, un gând groaznic şi primejdios, care i se ivise în 
minte nechemat de nimeni şi de nimic. Se surprinsese 
gândindu-se la căsătorie, iar când îşi dădu seama de 
îndărătnicia şi avântul acelui gând, se înspăimântă. Nu era 
un gând potrivit pentru o fată. Nici cu firea ei nu era 
potrivit. Condiţia ei de femeie nu-i crease niciodată 
probleme şi trăise netulburată în lumea de vis a poeziei 
tennysoniene, dar fără să poată pătrunde până la adânca 
semnificaţie a graţioaselor aluzii făcute de acest delicat 
scriitor cu privire la unele întâmplări mai lipsite de fineţe, 
care intervin în relaţiile dintre regine şi nobilii cavaleri. 
Fusese totdeauna adormită şi acum iată că viaţa îi bătea cu 
furie la toate porţile. Intrase în panică şi mintea îi spunea să 
pună zăvoarele şi să ferece încuietorile, în vreme ce 
instinctele dezlănţuite îi porunceau să deschidă larg uşile şi 
să poftească înăuntru pe fermecătorul oaspete străin. 

Plin de mulţumire, Martin îi aştepta verdictul. N-avea nici 
o îndoială asupra acelui verdict şi rămase uimit când o auzi 


ca spune: 

— E frumos. 

După o clipă de tăcere, ea repetă cu emfază: 

— E foarte frumos. 

De bună seamă că bucata aceea era frumoasă; dar în ea se 
afla ceva mai mult decât simpla frumuseţe, un lucru 
încărcat de orbitoare strălucire şi care supusese 
frumuseţea şi o silise să dea ascultare. Fără să spună un 
cuvânt, se întinse cu totul pe iarbă, privind cum i se înalţă în 
faţa ochilor matahala neguroasă a unei mari îndoieli. 
Dăduse greş. Era un mut. Văzuse unul dintre cele mai 
minunate lucruri de pe lume şi nu fusese în stare să-i dea 
glas. 

— Dar ce crezi despre... Ezită, emoţionat de prima lui 
încercare de a folosi un cuvânt străin. Ce crezi despre ceea 
ce francezii numesc le motif? Ce crezi despre tema nuvelei? 
întrebă el. 

— Nu e prea limpede, răspunse Ruth. În linii mari asta e 
singura observaţie critică pe care pot s-o fac. Am ascultat 
bucata cu mare atenţie, dar pare prea încărcată. Prea 
multă vorbărie. Îngreuiezi acţiunea, introducând prea mult 
material străin. 

— Asta a fost tema majoră, lămuri el cu grabă - marea 
temă oarecum voalată, problema cosmică şi universală. Am 
încercat s-o fac să ţină pasul cu povestea în sine, care la 
urma urmei nu-i decât foarte superficială. Am mers pe calea 
cea bună, dar bănuiesc că am mers împleticindu-mă. N-am 
izbutit să arăt lucrul pe care-l aveam în cap. Dar cu timpul 
am să învăţ şi asta. 

Ruth nu-l asculta. Era licenţiată în litere, dar Martin 
depăşise cu mult limitele puterii ei de înţelegere. Ea însă nu 
înţelegea acest adevăr şi punea tot ce nu pricepea pe 
seama incoerenţei lui. 

— Este cam declamator, zise ea. Dar are unele pasaje 
frumoase. 


Martin îi auzi glasul ca venit de la mari depărtări, fiindcă 
atunci se întreba dacă să-i citească Poemele marine. Zăcea 
cufundat în deznădejde mută iar ea îl privea cercetător, 
luptând iarăşi împotriva nedoritelor dar îndărătnicelor 
gânduri despre căsătorie. 

— Vrei să ajungi celebru? îl întrebă ea pe neaşteptate. 

— Într-o oarecare măsură da, mărturisi Martin. Face şi 
asta parte din aventură. Nu celebritatea interesează, ci 
felul cum ajungi până acolo. Iar la drept vorbind 
celebritatea n-ar fi, pentru mine, decât un mijloc pentru a 
ajunge la altceva. Doresc foarte mult să ajung celebru 
numai şi numai din pricina asta. 

„Pentru tine”, fu el gata să adauge şi poate că ar fi rostit şi 
aceste cuvinte, dacă ea s-ar fi arătat încântată de ce îi 
citise. 

Era însă prea ocupată cu aflarea unei cariere pentru 
Martin, care să fie cel puţin de domeniul posibilului, pentru 
a mai avea răgaz să întrebe ce anume era acel „altceva” 
ultima ţintă a dorințelor lui. În literatură nu avea cum să 
reuşească. Era profund încredinţată. I-o dovedise chiar el, 
nu mai departe decât astăzi, cu scrierile lui de tânăr 
diletant. Vorbea frumos, dar nu era în stare să se exprime 
cu mijloace literare. Îl compară în gând cu Tennyson, cu 
Browning şi cu marii prozatori preferaţi de ea, iar 
rezultatul comparaţiei ieşi cu totul în defavoarea, lui. Dar cu 
toate astea nu-şi dădu pe faţă părerea întreagă. Straniul 
interes pe care i-l purta o făcu să mai amâne. La urma 
urmei dorinţa lui de a scrie nu era decât o mică slăbiciune, 
o toană de care se va lecui cu timpul. lar după aceea se va 
consacra cu totul celor mai serioase probleme ridicate de 
viaţă. Şi atunci va izbândi. O ştia prea bine. Era atât de 
puternic încât nu putea să dea greş... cu condiţia să se lase 
de scris. 

— Aş vrea să-mi arăţi tot ce scrii, domnule Eden, îi spuse 
ea. 


Martin roşi de bucurie. O interesa scrisul lui, nu mai 
încăpea nici o îndoială. Şi, în orice caz, nu-i înmânase o notă 
de respingere. Spusese că unele pasaje din scrierile lui sunt 
frumoase şi asta reprezenta cea dintâi încurajare primită 
din partea cuiva. 

— O să-ţi arăt, spuse el cu patimă. Şi-ţi făgăduiesc, 
domnişoară Morse, că am să mă descurc. Am străbătut cale 
lungă, o ştiu; şi mai am încă drum lung de străbătut, dar îl 
voi străbate, chiar de-ar fi să merg în patru labe. Ridică de 
jos un sul de foi dactilografiate. Iată, aici sunt Poemele 
marine. Când ajungem acasă o să ţi le dau să le citeşti în 
linişte. Va trebui însă să te hotărăşti să-mi spui deschis ce 
crezi despre ele. După cum vezi, lucrul de care am cea mai 
mare nevoie acum este critica. Aşa că te rog, te rog foarte 
mult, spune-mi deschis ce crezi. 

— O să-ţi spun absolut deschis, îi făgădui Ruth cu 
convingerea supărătoare că nu fusese sinceră faţă de el şi 
îndoindu-se că va izbuti să fie cu totul sinceră data viitoare. 

CAPITOLUL. 

XV 

„Prima bătălie s-a încheiat, îşi spuse Martin în oglindă, 
peste zece zile. Dar vă veni o a doua, şi pe urmă a treia şi 
tot aşa până în ziua de apoi, dacă nu cumva...” 

Nu-şi sfârşi fraza, ci privi prin odaia mică şi sărăcăcioasă, 
zăbovind cu tristeţe asupra unui teanc de manuscrise 
restituite, rămase încă în plicurile lor lungi şi aruncate într- 
un colţ, pe jos. Nu mai avea bani de timbre ca să le poată 
trimite să-şi continue călătoria şi de o săptămână se- 
ngrămădeau acolo, în vrafuri. Altele aveau să sosească 
mâine, altele în ziua următoare şi în cealaltă, până când 
toate se vor întoarce acasă. Şi nu va mai avea cu ce le 
trimite mai departe, Datora chiria, pe o lună pentru maşina 
de scris şi n-avea cu ce s-o plătească, abia încropise plata 
pentru casă şi masă pe săptămâna în curs şi pentru taxa la 
oficiul de plasare. 


Se aşeză şi, cufundat în gânduri, privi spre masă. Era 
toată plină cu pete de cerneală şi deodată îşi dădu seama că 
masa asta îi era tare dragă. 

„Draga mea bătrânică - murmură el - am petrecut 
împreună ceasuri foarte plăcute, şi, dacă stau să mă 
gândesc, văd că mi-ai fost un prieten tare de nădejde. 
Niciodată nu te-ai răzvrătit, niciodată nu mi-ai înmânat o 
diplomă de incapacitate sub forma unei note de respingere 
şi nici măcar o dată nu te-ai plâns de prea multă trudă.” 

Îşi puse palmele pe masă şi-şi îngropă faţa în ele. În gâti 
se urcase un nod dureros şi-i venea să plângă. Îşi aduse 
aminte de prima împrejurare în care se bătuse cu cineva şi 
parcă se vedea cu lacrimile şiroind pe obraji, dar lovind încă 
pe cât îl ţineau puterile, în vreme ce celălalt băiat, cu doi 
ani mai mare decât el, îl lovea şi-l trântea fără milă, ca să 
stoarcă toată vlaga din el. Văzu copiii strânşi roată în jur şi 
strigând ca nişte sălbatici, când în cele din urmă el se 
prăbuşi la pământ, chinuit de o greață cumplită, cu nasul 
şiroind de sânge şi lacrimile curgând val din ochii învineţiţi. 

„Sărmane puştan, murmură el. Şi acum eşti la fel de 
cotonogit. Eşti bătut măr, frânt. Ai căzut în bot şi s-a 
terminat cu tine.” 

Dar imaginea încăierării dintâi încă îi mai pâlpâia sub 
pleoape şi cercetând-o o văzu cum piere ca să se înfăţişeze 
apoi sub chipul şirului de bătăi care urmaseră. Peste cam 
şase luni, Brânzosu (aşa îi spuneau celuilalt băiat) îl bătu 
din nou. Dar de data asta îi învineţi şi el Brânzosului un 
ochi. Era totuşi ceva! Şi văzu toate încăierările astea, una 
după alta, el totdeauna la pământ şi Brânzosu deasupra, 
fălos nevoie mare. Dar niciodată nu părăsise câmpul de 
luptă. Amintirea acestui lucru parcă îi dădea şi acum tărie. 
Totdeauna rămăsese pe loc şi-şi încasase porţia. Brânzosu 
se arâtase a fi o mică fiară şi niciodată nu-i arăâtase nici cea 
mai mică îndurare. Dar el rămăsese pe loc! Ţinuse piept! 

Îndată după aceea văzu o alee îngustă mărginită pe 
amândouă laturile de case ruinate. La capăt, aleea era 


înfundată de o clădire cu un singur etaj şi cu ziduri de 
cărămidă netencuită din care răzbătea duduitul ritmic al 
maşinilor tipografice ce pregăteau prima ediţie din 
Enquirer. El avea unsprezece ani, Brânzosu, treisprezece şi 
amândoi vindeau ziare pe stradă. De asta se aflau acolo: 
aşteptau să se împartă ziarele. Bineînţeles că Brânzosu iar 
se legă de el şi începu altă bătaie, care însă rămase 
nedecisă, fiindcă la patru fără un sfert porţile se deschiseră 
şi toată liota de băieţi dădu năvală să ia ziarele. 

— Ţi-arăt eu ţie mâine, îl auzise el pe Brânzosu 
ameninţându-l; apoi îşi auzi propriul glas, piţigăiat şi slab 
din pricina efortului de a-şi stăpâni lacrimile, făgăduind că 
are să se afle în acelaşi loc a doua zi. 

Iar a doua zi s-a-înfăţişat. A venit în goană de la şcoală ca 
să ajungă acolo cel dintâi şi a sosit cu două minute înaintea 
lui Brânzosu. Ceilaiţi băieţi îl încurajau şi-i dădeau tot soiul 
de sfaturi, arătându-i ce greşeli făcea în încăierare şi 
asigurându-l că avea să învingă dacă asculta poveţele lor. 
Aceiaşi băieţi îi dădeau sfaturi şi-l încurajau şi pe Brânzosu. 
Ce mare bucurie le prileguiseră încăierările acelea! Îşi opri 
puţin gândurile în loc ca să simtă cum îi pizmuia pentru 
spectacolul pe care el şi Brânzosu li-l oferiseră atunci. Pe 
urmă a început lupta şi a durat, fără nici un fel de pauză, 
vreme de o jumătate de ceas, până s-au deschis porţile 
tipografiiei. 

Parcă avea şi acum în faţa ochilor înfăţişarea lui tinerească 
din vremea aceea, când zi după zi se grăbea de la şcoală 
către aleea unde-şi avea sediul ziarul Engquirer. Nu mai 
putea să meargă prea repede. Era ţeapăn şi schilodit din 
pricina luptelor nesfârşite. Braţele îi erau negre şi vinete de 
la încheieturi şi până la coate din cauza nenumăratelor 
lovituri parate şi din loc în loc în carnea chinuită începuseră 
să apară răni deschise. Capul îl durea, braţele şi umerii de 
asemenea, îl dureau şalele - îl durea tot trupul şi-şi simţea 
creierii grei şi mintea năucă. La şcoală nu se mai juca şi nici 
nu învăţa. Chiar şi numai statul o zi întreagă în bancă, aşa 


cum era silit să stea, ajunsese o caznă cumplită. I se părea 
că veacuri s-au scurs de când începuse să se bată în fiecare 
zi şi timpul se desfăşura înaintea lui ca un coşmar şi un şir 
neîntrerupt de lupte zilnice. Oare de ce nu putea să-l 
zdrobească pe Brânzosu? se gândea el adesea. Astă l-ar 
scoate şi pe el, Martin, dintr-o atât de îngrozitoare 
cumpănă. Dar nici măcar o singură dată nu i-a trecut prin 
cap să părăsească lupta, să se dea bătut în faţa lui 
Brânzosu. Şi aşa, cu sufletul şi trupul bolnave, dar învățând 
ce înseamnă acea răbdare necurmată, se târa până la aleea 
unde se împărțeau ziarele, ca să dea piept cu veşnicul lui 
vrăjmaş, Brânzosu, la fel de sleit ca şi el, dar aproape gata 
să părăsească lupta, dacă nu s-ar fi aflat de faţă şleahta 
vânzătorilor de ziare care făceau ca mândria să fie 
costisitoare, însă neapărat trebuincioasă. Într-o după- 
amiază, la capătul a douăzeci de minute de deznădăjduite 
eforturi, pentru a se dobori unul pe celălalt, într-o 
încăierare ce trebuia să respecte anumite reguli care nu 
îngăduiau loviturile cu piciorul, loviturile sub centură sau 
lovirea adversarului trântit la pământ, cu răsuflarea tăiată 
şi clătinându-se pe picioare, Brânzosu propuse să se 
socotească răfuiţi. lar Martin, cu capul îngropat în palme, 
se înfioră la vederea propriei imagini ce-i apărea acum în 
faţa ochilor: era el, în după-amiaza aceea de demult, când 
se clătina pe picioare, de-abia mai gâfâia şi se îneca din 
pricina sângelui care-i curgea în gură şi pe gât din buzele 
sfârtecate, când se apropie împleticindu-se de Brânzosu şi 
scuipă o gură sânge ca să poată vorbi şi să-i strige că 
niciodată nu va face una ca asta, dar că el, Brân-zosu, n- 
avea decât să se dea bătut, dacă aşa-i plăcea. Dar Brânzosu 
nu se dădu bătut şi lupta continuă. 

A doua zi, ziua următoare şi alte zile fără sfârşit fură 
martorele luptelor de după-amiază. În fiecare zi, când 
întindea mâinile ca să pornească lupta, îl săgetau dureri 
înfiorătoare iar cele dintâi lovituri, date sau primite, îi 
sfâşiau sufletul; mai pe urmă parcă îl cuprindea o amorţeală 


şi continua să se bată în neştire, zărind ca prin vis cum îi 
saltă şi dansează prin faţa ochilor chipul lătăreţ al lui 
Brânzosu şi ochii lui arzători, aprinşi, ca de fiară. Îşi aţinti 
toate puterile asupra chipului aceluia; totul în jur i se părea 
gol. Pe lume nu mai exista nimic în afară de chipul acela şi 
el nu va şti niciodată ce e odihna, binecuvântata odihnă, 
până nu va izbi cu pumnii însângeraţi în acel chip atâta cât 
era nevoie pentru a-l preface în carne vie, sau până când 
pumnii însângeraţi, ce păreau a aparţine chipului ce-i 
stăruia înaintea ochilor, nu-l vor preface pe el într-o masă 
de carne vie. De-abia atunci, într-un fel ori într-altul, va 
avea odihnă. Dar a părăsi lupta - pentru el, Martin —, a 
părăsi lupta era cu neputinţă. 

Veni şi ziua când el se târi până în aleea unde se distribuia 
Enquirer, dar Brânzosu nu se afla acolo. Şi nici nu veni. 
Băieţii l-au felicitat şi i-au spus că l-a dat gata pe Brânzosu. 
Dar Martin nu era mulţumit. Nu-l doborâse pe Brânzosu şi 
nici Brânzosu nu-l doborâse pe el. Întrebarea nu-şi aflase 
răspunsul. De-abia mai târziu au aflat cu toţii că tatăl lui 
Brânzosu murise subit în chiar ziua aceea. 

Martin lunecă peste ani până în seara când se afla la 
galeria Auditorium-ului. Avea şaptesprezece ani şi de-abia 
se întorsese de pe mare. Se iscă o învălmăşeală. Cineva se 
legase de un spectator şi Martin interveni, dar se trezi 
deodată că înfruntă privirile aprinse ale lui Brânzosu. 

— Te-aranjez eu după spectacol, şuieră vechiul lui vrăjmaş. 

Martin încuviinţă din cap. Supraveghetorul tocmai venea 
să vadă ce se întâmplase. 

— Ne-ntâlnim afară după ultimul act, şopti Martin cu toată 
atenţia concentrată asupra spectacolului care de-abia 
începea. 

Supraveghetorul privi puţin în jur, apoi îşi văzu de treabă. 

Eşti cu banda? îl întrebă el pe Brânzosu în antract. 

— 'Te cred. 

— Atunci am să-mi strâng şi eu ceva amici, îl vesti Martin. 


În antracte îi alese pe cei care trebuia să-l însoţească - trei 
inşi pe care-i cunoscuse la fabrica de cuie, un fochist de 
locomotivă, vreo şase inşi din gaşca teatrului şi încă pe 
atâţia din temuta gaşcă de pe Eighteenth Street, colţ cu 
Market Street. 

La ieşirea din teatru, cele două bande s-au strecurat 
neobservate, fiecare pe alt trotuar al străzii. Când au ajuns 
într-un ungher mai retras, s-au strâns laolaltă şi au ţinut un 
consiliu de război. 

— Cel mai dibaci e pe podul de pe Eighth Street, spuse un 
flăcău cu părul roşu din banda lui Brânzosu. Vă bateţi în 
mijlocul podului, sub lumina electrică şi, pe la orice capăt ar 
veni curcanii, o întindem pe partea cealaltă. 

— S-a făcut, anunţă Martin, după ce se sfătui puţin cu 
conducătorii bandei lui. 

Podul de pe Eighth Street, care trecea peste un braţ al 
estuarului San Antonio, era lung cam cât trei blocuri de pe 
străzile principale ale oraşului. La mijloc şi către cele două 
capete se afla câte un lampadar electric. Nici un poliţist n- 
ar fi putut trece neobservat pe sub lampadarele de la 
capete. Arena de luptă se arătă, întocmai aşa cum fusese 
odinioară, sub pleoapele închise ale lui Martin. Vedea şi cele 
doua bande, bătăioase şi încruntate, ţinându-se cu grijă de 
o parte şi de cealaltă şi încurajându-şi reprezentantul; şi se 
văzu pe sine şi pe Brânzosu, goi până la brâu. Ceva mai 
departe fură aşezaţi oamenii de strajă, care aveau sarcina 
de a supraveghea capetele luminate ale podului. Unul ţinea 
haina, cămaşa şi şapca lui Martin, gata să fugă cu ele la loc 
sigur, dacă s-ar fi arătat poliţia. Martin se privi pe sine 
păşind către mijloc, în întâmpinarea lui Brânzosu, şi se auzi 
spunând, după ce mai întâi înălţase mâna că să se facă 
tăcere: 

— De astă dată nu e locul pentru strângeri de mână. 
Înţeles? Luptăm până la capăt. Fără cruţare. Avem o 
răfuială veche şi mergem până-n pânzele albe. S-a 
priceput? Unul dintre noi trebuie să rămână lat. 


Brânzosu ar fi vrut să dea înapoi - Martin vedea limpede 
asta - dar vechea şi primejdioasa lui mândrie se trezi în faţa 
celor două bande care-i priveau. 

— Hai, dă-i drumul, răspunse el. Ce-i tot tragi cu iordanul? 
Ai de-a face cu mandea până la finit. 

Apoi s-au aruncat unul asupra celuilalt, ca doi tauri tineri, 
cu toată vigoarea şi strălucirea tinereţii, cu pumnii goi, cu 
ură, cu sete de a lovi, de a schilodi şi de a sfărâma. Iot ce 
câştigase omul, prin eforturile disperate din atâtea mii de 
ani în care a urcat pe scara creaţiei, dispăruse. Nu 
rămăsese decât lumina electrică de deasupra: o piatră de 
hotar pe cărarea uluitoarei aventuri umane. Martin şi 
Brânzosu nu mai erau decât doi sălbatici din epoca de 
piatră, din vremea mersului de-a buşilea şi a adăposturilor 
în vârf de copac. Se scufundaseră din ce în ce mai adânc în 
genunea întunericului, se-ntorseseră în drojdiile celor dintâi 
începuturi ale vieţii, zvârcolindu-se orbeşte şi mânaţi numai 
de forţe chimice, aşa cum se zvârcoleşte pulberea stelelor 
din ceruri şi cum se zvârcolesc atomii ciocnindu-se, 
regrupându-se şi ciocnindu-se iarăşi şi iarăşi, până la 
sfârşitul veacurilor. 

— Dumnezeule! Eram nişte animale... fiare sălbatice, rosti 
Martin cu glas tare, dar cu privirile aţintite mereu asupra 
luptei. Lui, care era înzestrat cu acea minunată putere de 
reprezentare ce-i îngăduia să vadă totul ca aievea, i se 
părea că priveşte printr-un kinetoscop. Era spectator şi 
participant totodată. Lunile lungi de învăţătură, de cultură 
şi de rafinament îl făcură să se cutremure la vederea acelui 
spectacol, dar prezentul fu repede gonit din conştiinţa, lui, 
strigoii trecutului îl luară din nou în stăpânire şi deveni 
iarăşi Martin Eden cel de-abia întors de pe mare şi încleştat 
în luptă cu Brânzosu, pe podul de pe Eighth Street. 
Suferea, se încorda? asuda şi sângera şi-i venea să chiuie 
de bucurie când pumnii lui goi izbeau în plin. 

Erau două gemene vârtejuri de ură care alergau 
înnebunite unul în jurul celuilalt. Timpul trecu şi cele două 


bande duşmane încremeniră pe loc. Niciodată nu mai 
văzuseră o asemenea revărsare de sălbăticie, şi asta le lua 
graiul. Cei doi luptători erau nişte fiare mai sângeroase 
decât ei. Primul avânt pornit din splendoarea tinereţii şi din 
vigoarea fizică trecu, iar după aceea începură să se lupte 
mai cu grijă şi mai cu prevedere. Niciunul nu se arătase a fi 
mai tare. „În bătaia asta nu învinge nimeni”, îl auzi Martin 
pe unul dintre cei din jur. În clipa aceea izbi cu stânga şi pe 
urmă cu dreapta, primi o ripostă cumplită şi simţi cum 
obrazul i se crapă până la os. Aşa ceva nu se putea face cu 
pumnul gol. Auzi exclamaţiile de mirare ale celor din jur, 
pricinuite de vederea urmărilor loviturii, şi se văzu scăldat 
în propriul lui sânge. Nu spuse nimic. Îşi încordă însă toată 
atenţia căci cunoştea foarte bine dibăcia mârşavă şi 
respingătoarele josnicii de care erau în stare cei de teapa 
lui. Aşteptă şi pândi până în clipa când se feri de o lovitură 
formidabilă, pe care o opri la jumătatea drumului, căci 
zărise sclipirea metalului. 

— Mâinile sus! urlă el. Ai un box şi ai datcu el! 

Amândouă bandele năvăliră, mormăind şi înjurând. 

Într-o secundă avea să înceapă o încăierare generală şi 
atunci va fi lipsit de putinţa de a se răzbuna. Îşi ieşise din 
fire. 

— Toată lumea la o parte! urlă el cu turbare. Aţi auzit? La 
o parte toată lumea! 

Şi toţi s-au dat deoparte. Erau nişte brute, dar el era mult 
mai brută decât ei, o fiinţă înspăimântătoare care se afla 
mai presus de ei şi de aceea îi dădură ascultare. 

— Aici am eu de încheiat anume socoteli şi nimeni să nu se 
amestece. Fă-ncoa boxul! 

Dezmeticit şi puţin speriat, Brânzosu predase arma 
mişelească. 

— Tuil-ai dat, tu, manglitorul ăla roşcat care te tragi la 
dos, spuse Martin aruncând, boxul în apă. Te-am ginit şi m- 
am întrebat de-atuncea ce-nvârteai pe lângă el. Dacă mai 


încerci o dată să faci una ca asta, să ştii că-ţi scot 
beregăţile. M-ai înţeles? 

Şi au continuat să se bată, până la sleire şi dincolo de 
sleire, până la o epuizare nemărginită şi de neînchipuit, 
până ce adunătura de brute, potolindu-şi setea de sânge, 
îngroziţi de ce vedeau, începură să-i roage pe amândoi să 
înceteze. lar Brânzosu, gata-gata să se prăbuşească îşi să-şi 
dea ultima suflare, ori să rămână în picioare şi totuşi să-şi 
dea sufletul, o matahală informă din trăsăturile căreia orice 
asemănare cu Brânzosu fusese izgonită cu pumnul, se 
clătină şi stătu la gânduri; dar Martin se-aruncă din nou 
asupra lui, lovindu-l fără încetare. 

Mai pe urmă, după un răstimp cât un veac, când Brânzosu 
slăbise văzând cu ochii, într-un schimb de lovituri se auzi 
deodată o trosnitură puternică şi braţul drept al lui Martin 
căzu moale pe lângă trup. Se rupsese osul. Toţi au auzit şi, 
toţi au, ştiut ce se întâmplase; Brânzosu băgă şi el de seamă 
şi se aruncă turbat, ca un tigru, în dreapta celuilalt, dând 
lovitură după lovitură. Gaşca lui Martin dădu fuga, vrând să 
intervină. Deşi buimăcit de ploaia de lovituri, Martin strigă 
la ei să se, retragă, îi înjură şi-i blestemă cumplit, icnind şi 
gemând în cul mea deznădejdii. 

Continuă să lovească numai cu stânga şi în timp ce izbea 
cu îndărătnicie, pe jumătate inconştient, auzi ca de la mare 
depărtare murmurele de teamă ale celor strânşi în jur şi pe 
cineva care spunea, cu glas tremurător: 

— Asta nu-i bătaie, fraţilor. Asta-i moarte de om şi ar 
trebui s-o oprim odată. 

Dar nimeni n-o opri şi Martin fu fericit şi continuă să 
lovească obosit dar fără încetare cu singura-i mână, ţintind 
întruna către o masă sângerândă pe care o vedea înaintea 
lui şi care nu era un chip de om, ci un lucru insuportabil, 
ceva mort, dezgustător, amestecat şi inform, un lucru ce 
rămânea mereu în vedeniile lui tremurătoare şi nu voia cu 
nici un chip să piară. Izbi mereu şi mereu, din ce în ce mai 
rar, cu cele de pe urmă puteri, care repede i se scurgeau 


din trup, prin veacuri, veşnicii, milenii, până ce îşi dădu 
seama ca prin vis că lucrul acela inform se scufundă, se 
scufundă încetişor pe planşeul de scânduri al podulul. În 
clipa următoare stătea deasupra acelui lucru, clătinându-se 
pe picioarele-i tremurătoare, căutând cu mâna sprijin prin 
aer ca să nu se prăbuşească şi rostind cu o voce pe care nu 
şi-o mai recunoştea: 

— Mai vrei... zi... mai vrei?... încă mai repeta vorbele 
astea, mereu şi mereu - întrebător, încurajator, 
ameninţător, dorind cu ardoare să afle dacă într-adevăr mai 
voia - când îşi, dădu seama că cei din banda lui pun mâinile 
pe el, îl bat pe spate şi încearcă să-l îmbrace cu haina. Apoi 
căzu într-o prăpastie de întuneric şi uitare. 

Ceasornicul deşteptător se afla pe masă şi-şi continua tic- 
tacul, dar Martin Eden, cu capul îngropat în palme, nu-l 
auzea. Nici nu gândea. Cu atâta intensitate retrăise 
întâmplarea de odinioară, încât leşinase, exact aşa cum 
leşinase cu ani mai înainte pe podul de pe Eighth Street Un 
minut întreg rămase în lumea întunericului şi a uitării. Apoi, 
ca un sculat din morţi, sări în picioare, cu ochii în flăcări, cu 
sudoarea curgându-i şiroaie pe faţă, şi strigă: 

— Te-am zdrobit, Brânzosule! Unsprezece, ani mi-au 
trebuit, dar până la urmă tot te-am învins! 

Genunchii îi tremurau, îi venea să leşine şi se împletici 
până la pat, se aşeză şi rămase pe marginea lui. Era încă 
sub stăpânirea trecutului. Privi prin cameră buimăcit, 
speriat, neştiind unde se află, până ce dădu cu ochii peste 
mormanul de manuscrise din colţul odăii. Pe urmă rotiţele 
memoriei se-nvârtiră trecând peste un răstimp de patru ani 
şi Martin reveni în prezent, la cărţile pe care le deschisese 
şi la universul cucerit din paginile lor, la visurile şi 
năzuinţele lui, la dragostea pentru o femeie palidă ca o 
fantomă, sensibilă, gingaşă şi eterată care ar muri pe dată, 
dacă ar vedea, măcar într-o fărâmă de secundă, ceva din 
ceea ce trăise, el adineauri, dacă ar întrezări, măcar o clipă, 
gunoaiele vieţii prin care se târâse. 


Se ridică în picioare şi se privi în oglindă. 

— După cum vezi, Martin Eden, din mocirlă te ridici, zise 
el cu gravitate. Îţi limpezeşti vederile într-o strălucire 
necuprinsă, îţi înalţi umerii până la stele şi repeţi istoria 
întregii omeniri pe pământ, lăsând în urmă maimuța şi 
fiara, şi smulgând tăriilor bunurile cele mai de preţ. 

Se privi cu şi mai multă încordare şi izbucni în râs. 

— Puţină isterie şi cam tot atâta melodramă, nu-i aşa? lasă, 
nu-i nimic. L-ai cotonogit pe Brânzosu şi ai să-i cotonogeşti 
şi pe domnii directori de reviste, chiar dacă pentru asta o 
să-ţi trebuiască de două ori câte unsprezece ani. Nu te poţi 
opri aici. Trebuie să mergi mai departe. Doar ştii că trebuie 
să mergi până la capăt. 

CAPITOLUL. 

XVI. 

Deşteptătorul sună, smulgându-l pe Martin din somn cu o 
bruscheţe care i-ar fi dat dureri de cap unui om mai puţin 
bine clădit. Deşi dormea adânc, se deştepta dintr-o dată, ca 
pisicile, şi din prima clipă era plin de vioiciune şi bucuros că 
trecuseră cele cinci ceasuri de neştire. Ura negura asta a 
uitării, care te învăluie în timpul somnului. Erau pe lume 
prea multe lucruri de făcut şi prea multă viaţă de trăit. 1 se 
rupea inima pentru fiece clipă de viaţă pe care i-o răpea 
somnul şi, mai înainte ca deşteptătorul să-şi încheie 
zbârnâitul, el îşi şi vârâse tot capul în lighean, înfiorat de 
muşcătura îngheţată a apei. 

Dar de data asta nu-şi mai urmă programul obişnuit. Nici o 
lucrare neisprăvită nu-l chema să ia condeiul în mână şi nici 
o nuvelă nouă nu-şi aştepta închegarea, învățase până 
târziu şi acum era aproape ora mesei de dimineaţă. Încercă 
să citească un capitol din Fiske, dar nu reuşi să-şi adune 
gândurile şi închise cartea. Ziua de astăzi era martora 
începutului unei noi bătălii, în cursul căreia o vreme nu va 
mai scrie. În suflet îi stăruia o tristeţe asemănătoare cu cea 
pe care o încerci atunci când te desparţi de casă şi de ai tăi. 
Privi spre manuscrise. Vasăzică asta era. De ele se 


despărţea, de bietele lui odrasle demne de milă, care 
nicăieri nu erau întâmpinate cu bucurie. Se apropie de ele 
şi începu să le răsfoiască, citind ici şi colo câte un fragment 
care îi plăcea în chip mai deosebit. Cazanul, în semn da 
cinstire, îl citi cu voce tare şi la fel făcu şi cu Aventura. Dar 
cel mai mult îi plăcu Bucurie, ultimul lui născut, ivit pe lume 
abia cu o zi înainte şi aruncat la colţ din pricina lipsei 
timbrelor poştale. 

— Nu pot să pricep, murmură Martin. Sau poate domnii de 
la reviste nu sunt în stare să priceapă. În privinţa asta nu 
încape îndoială. În fiecare lună publică lucruri mult mai 
slabe. 'Tot, sau, în orice caz, aproape tot ce publică e mai 
prost... 

După masa de dimineaţă luă maşina de scris şi plecă Ia 
Oakland. 

— Datorez chiria pe o lună, îi spuse el funcţionarului pe 
care-l găsi în magazin. Te rog să-i comunici patronului că 
mă duc să caut ceva de lucru şi cam peste o lună o să vin să 
achit totul. 

Trecu golful cu feribotul până la San Francisco şi se duse 
direct la un oficiu de plasare. 

— Orice fel de muncă, muncă necalificată, îi spuse el 
agentului. 

Fu însă întrerupt de un nou-venit, îmbrăcat cam ţipător, 
aşa cum se îmbracă uneori oamenii de jos care au 
slăbiciune pentru îmbrăcămintea cu dichis. Agentul clătină 
din cap, cu o mutră plouată. 

— Nimic nu-i aşa? spuse nou-venitul. Ei, totuşi trebuie să 
găsesc pe cineva astăzi. 

Se întoarse şi-l privi pe Martin, iar Martin se uită la el şi 
observă de îndată figura buhăită şi fără culoare, deşi cu 
trăsături regulate şi plăcute; înţelese atunci că celălalt o 
făcuse lată în noaptea trecută. 

— Cauţi de lucru? se interesă necunoscutul. La ce te 
pricepi? 


— Muncă pe brânci. Sunt marinar, mă pricep să scriu la 
maşină - dar nu ştiu stenografie - pot să merg călare şi sunt 
gata să pun mâna pe orice şi să fac orice muncă, răspunse 
Martin. 

Celălalt dădu din cap. 

— Îmi placi. Pe mine mă cheamă Dawson, Joe Dawson şi 
caut un om pentru spălătorie. Asta nu prea-mi convine. 
Martin zâmbi, căci pentru o clipă se văzu călcând nimicurile 
pufoase şi albe pe care le poartă femeile. Dar Joe Dawson îi 
era tare simpatic, aşa că adăugă: Aş fi însă gata să mă ocup 
eu spălatul propriu-zis. Pe mare am învăţat şi meseria asta, 
Celălalt tăcu o vreme; se vedea bine că rămăsese pe 
gânduri. 

— Ştii ce? Hai sa stăm de vorbă şi să vedem ce-i de făcut. 
Vrei? 

Martin încuviinţă din cap, 

— E vorba de o spălătorie mică, la ţară, la Shelly Hot 
Springs, spălătoria hotelului, ştii? Muncesc doi oameni 
acolo: şeful şi un ajutor. Şetul sunt eu. N-o să munceşti 
pentru mine, dar sub îndrumarea mea. Ce zici: vrei să- 
ncerci? 

Martin rămase puţin pe gânduri. Propunerea i se părea 
ispititoare. Ar putea să muncească aici câteva luni în care i- 
ar mai rămâne şi vreme să înveţe. Ar putea să muncească 
zdravăn şi să înveţe cu îndârjire. 

— Haleală pe cinste şi cameră separată, zise Joe. 

Argumentul a fost hotărâtor: o cameră în care să stea 
singur şi unde să poată ţine lampa aprinsă fără să-i ceară 
nimeni socoteală. 

— Da' muncă pe rupte, mai adăugă celălalt. 

Martin îşi mângâie în chip semnificativ muşchii umflaţi ai 
umerilor, şi zise: 

— Uită-te aici. Ăştia din muncă au crescut. 

— Atunci să trecem la treabă. Joe îşi duse pentru o clipă 
mâna la cap. Tii! Grozav mă mai doare bila. De-abia mai văd 
cu ochii. Am făcut-o de oaie az-noapte, am fărâmat toţi 


gologanii, toţi pân” la unu'. Uite cum o să facem. Plata 
pentru doi oameni un sutar şi întreţinerea. Pân' acuma 
luam eu şaizeci şi ajutorul patruzeci. Da' ăla vedea meserie, 
nu glumă. Tu eşti ageamiu. Pân' am să te-nvăţo să 
trebuiască să fac mare parte din munca ta. Ce-ai zice să 
începi cu treizeci şi pe urmă să creşti până la patruzeci? Să 
ştii că eu sunt băiat cinstit. De-ndată ce eşti în stare să-ţi 
faci meseria, înhaţi patruzeci de mardei. 

— E-n regulă, spuse Martin întinzând mâna pe care 
celălalt o strânse. Un avans, ceva? Pentru tren şi celelalte? 

— l-am făcut praf pe toţi, răspunse Joe amărât, ducându-şi 
din nou mâna la cap. Nu mi-a mai rămas decât biletul de 
tren. 

— Rămân fără nici un sfan[. După ce plătesc gazda. 

— Uşcheşte-te, îl sfătui Joe. 

— Nu se poate. E vorba de soră-mea. 

Joe fluieră prelung, a pagubă, apoi stătu şi se gândi puţin, 
dar fără folos. 

— Mai am doar cu ce să dau una mică. Hai, că poate ne 
vine vreo idee. 

Martin refuză. 

— Da” ce, matale bei numa” apă de ploaie? 

De astă dată Martin încuviinţă din cap, iar Joe porni să se 
văicărească: 

— Ce bine ar fi să fiu şi eu tot unu” d-ăştia. Numa” că-i 
peste puterile mele, se jelui el cu disperare. După ce 
muncesc de mă stric toată săptămâna, trebuie neapărat să-i 
trag o pileală. Dacă nu, sunt în stare să-mi tai beregăţile 
sau să dau foc la casă. Da' să ştii că-mi pare bine dacă tu nu 
bei. Las' aşa, că-i bine! 

Martin îşi dădea seama de uriaşa prăpastie dintre el şi 
omul acesta - prăpastia săpată de cărţi; dar nu-i venea 
deloc greu să treacă îndărăt peste, prăpastie. Toată viaţa lui 
trăise în lumea clasei muncitoare şi spiritul tovărăşesc creat 
de muncă era pentru Martin o a doua natură. Rezolvă el 
problema cheltuielilor de drum, prea dificilă pentru capul 


celuilalt, tulburat de fumurile beţiei. Avea să trimită bagajul 
la Shelly Hot Springs cu trenul, pe biletul lui Joe. Cât 
despre el, putea să se ducă şi cu bicicleta. Până acolo erau 
cam 120 de kilometri pe care putea să-i facă duminica, 
pentru ca luni să se înhame la muncă. Deocamdată trebuia 
să dea fuga acasă şi să împacheteze. De luat rămas-bun, n- 
avea de la cine. Ruth cu toată familia plecaseră să petreacă 
vara pe malul lacului Tahoe în Sierra Nevada. 

La Shelly Hot Springs ajunse duminică noaptea, obosit şi 
plin de praf. Joe îl întâmpină cu voie bună. Muncise toată 
ziua, cu un prosop ud legat în jurul capului care stătea să-i 
crape. 

— O parte din ce trebuia spălat săptămâna trecută a 
rămas aşa şi s-a adunat aicea un vraf de rufe cât un munte, 
fi'ndc-am fost plecat să te caut pe tine, îl lămuri Joe. A sosit 
şi cufărul tău, neatins. E-n cameră la tine. Da' dracu să-i ia, 
că-i greu ca o piatră de moara. Ce-i fi pus în el? Ai cumva 
lingouri de aur? 

Câtă vreme Martin despacheta, Joe stătu aşezat pe 
marginea patului lada slujise la negoţul domnului 
Higginbotham, care i-o pusese la socoteală o jumătate de 
dolar. Două urechi de frânghie, bătute de Martin la fiecare 
capăt, o transfomaseră într-un cufăr care să poată fi primit 
la vagonul de bagaje. Joe făcu nişte ochi mari cât cepele 
când văzu ieşind din cufăr câteva cămăşi şi ceva rufărie, 
după care urmară cărţi şi iarăşi cărţi. 

— Ce, pân la fund e burdugşit numa” cu cărţi? întrebă el. 

Martin încuviinţă cu o clătinare a capului şi continuă să 
aranjeze cărţile pe o măsuţă de bucătărie care ţinea acolo 
loc de lavoar. 

— Tii! izbucni Joe, după care păstră tăcere, aşteptând să i 
se închege mai bine în minte un anumit gând. 

În cele din urmă se lămuri. 

Ia spune: fetele nu prea te-nteresează...chiar atât de mult. 
Aşa-i? întrebă el. 


— Nu, răspunse Martin. Până m-am apucat de citit le mai 
aiuream eu. Dar după asta n-am mai avut timp. 

— Aicea o să ai şi mai puţin. Tot ce poţi face e să munceşti 
şi să dormi. 

Martin se gândi la cele cinci ceasuri de somn şi zâmbi. 
Camera se afla deasupra spălătoriei şi în aceeaşi clădire cu 
motorul care acţiona pompa de apă, dinamul pentru lumină 
şi curent şi maşinile din spălătorie. Mecanicul, care ocupa 
odaia de alături, veni să-l cunoască şi el pe noul angajat, 
apoi îi ajută lui Martin să pună un bec la capătul unui fir ce 
trecea ca o frânghie de deasupra mesei până la pat. 

A doua zi dimineaţa, la şase şi un sfert, Martin fu anunţat 
că gustarea de dimineaţă se servea la şapte fără un sfert. În 
clădirea spălătoriei era o cadă de baie pentru personalul de 
serviciu şi Joe rămase trăsnit când îl văzu pe Martin că face 
o baie rece. 

— Tii! Da” grozav tip mai eşti, dom” le! îi spuse Joe, pe când 
se aşezau la masă, într-un colţ al bucătăriei hotelului. 

Împreună cu ei mai erau mecanicul, grădinarul, ajutorul 
grădinarului şi vreo doi sau trei rândaşi. Mâncau cu toţii 
grăbiţi şi morocănoşi, schimbând între ei doar câteva 
cuvinte; mâncând şi ascultându-i, Martin îşi dădu seama ce 
lungă cale străbătuse din vremea când era în aceeaşi stare 
ca şi comesenii lui de-acum. Sărăcia lor intelectuală îl 
deprima şi simţi nevoia să fie cât mai repede singur. 
Înfulecă în grabă mâncarea aceea fadă şi vâscoasă, iar când 
ieşi pe uşa bucătăriei scoase un adânc suspin de uşurare. 

Hotelul avea o mică spălătorie mecanică şi perfect pusă la 
punct, în care cele mai moderne maşini făceau tot ce poate 
fi în stare să facă o maşină. După ce primi câteva explicaţii, 
Martin se apucă să sorteze grămezile de rufe murdare, în 
vreme ce Joe dădu drumul la cazanul cel mare de spălat, 
pregăti noi porţii de săpun moale din chimicale cu miros 
atât de înţepător, încât bietul Joe fu nevoit să se lege cu 
prosoape şi peste ochi şi peste gură şi peste nas, până 
ajunse să arate ca o adevărată mumie. După ce termină 


sortarea, Martin dădu o mână de ajutor la storsul rufelor. 
Pentru treaba asta rufele trebuia îndesate într-uin vas care 
se rotea cu vreo câteva mii de turaţii pe minut şi scotea apa 
din rufe prin puterea forţei centrifuge. După aceea trebui 
să alerge de la storcător la uscător, între timp mai dând o 
raită şi printre ciorapi şi şosete. Pe la vremea prânzului, se 
apucară să dea ciorapii şi şosetele la sulul de călcat, unul 
punându-le la sul şi celălalt aşezându-le perechi, în vreme 
ce se încingeau fiarele de călcat. Pe urmă puseră mâna pe 
fiarele de călcat încinse şi tăbări asupra lenjeriei de corp 
până pe la şase către seară, când, Joe clătină din cap cu 
îndoială. 

— Suntem în urmă rău, zise el. O să trebuiască să lucrăm 
şi după cină. 

Iar după cină au muncit până la zece, în lumina orbitoare 
a becurilor electrice, până când şi ultima rufă de corp a fost 
călcată şi aşezată frumos pe rafturile încăperii alăturate. 
Era o noapte californiană înăbuşitoare şi cu toate că 
lăsaseră ferestrele larg deschise, din pricina grătarului 
încălzit la roşu pe care se puneau la încins fiarele de călcat, 
încăperea era un adevărat cuptor. Martin şi Joe, numai în 
maiouri, cu braţele goale, transpirau şi abia mai puteau 
răsufla. 

— Mă simt de parcă aş fi încărcat un vapor undeva la 
tropice, spuse Martin când se duseră sus în camerele lor. 

— Ai să faci treabă, răspunse Joe. Eşti om de nădejde, 
când e pe muncă. Dacă răzbeşti, n-o să stai cu treizeci de 
dolari decât o lună. Luna cealaltă ai să iei patruzeci. Da' să 
nu-mi vrăjeşti mie că n-ai mai călcat rufe până acum. Las” 
că ştiu eu. 

— În viaţa mea n-am mai călcat nici măcar o cârpă, îţi spun 
cinstit. 

Când ajunse în cameră la el, nu-i venea să creadă că e aşa 
de obosit, nedându-şi seama că stătuse în picioare şi 
muncise fără răgaz paisprezece ceasuri încheiate. Puse 
deşteptătorul să sune la şase şi scăzând cinci ore îşi dădu 


seama că mai poate citi până la unu noaptea, îşi scoase 
pantofii, ca să-şi mai uşureze picioarele umflate, şi se aşeză 
la masa cu cărţi. Deschise cartea lui Fiske acolo unde o 
lăsase cu două zile mal înainte şi începu să citească. Însă nu 
izbuti să înţeleagă nimic din primul paragraf şi îl luă de la 
capăt. Pe urmă se trezi, căci îl dureau muşchii înţepeniţi şi 
dârdâia din pricina vântului de munte, care începuse să 
bată pe fereastra deschisă. Se uită la ceas. Era ora două. 
Dormise patru ceasuri. Îşi scoase repede hainele şi se 
prăvăli pe pat, unde adormi în chiar clipa când puse capul 
pe pernă. 

Marţea fu o zi de muncă la fel de încordată. luţeala cu 
care lucra Joe cuceri toată admiraţia lui Martin. Când 
muncea, parcă avea în el zece demoni. Toată făptura îi era 
încordată şi urmărea o singură ţintă: în permanenţă se 
lupta să mai câştige câteva secunde. Se concentra la 
maximum asupra lucrului pe care îl făcea şi asupra 
posibilităţilor de a economisi timp, atrăgându-i atenţia lui 
Martiri de câte ori îl vedea că face în cinci mişcări o treabă 
care putea fi; făcută în trei, sau în trei mişcări una care 
putea fi terminată în două. „Suprimarea mişcărilor inutile”, 
îşi spuse Martin în vreme ce-l urmărea atent pe Joe şi se 
străduia să-l imite cât mai fidel. Şi Martin era un muncitor 
bun, iute şi îndemânatic, şi totdeauna făcuse o chestiune de 
onoare din a nu lăsa pe altul să muncească în locul lui, ori 
mai bine decât el. De aceea îşi concentră toată atenţia, 
străduindu-se cu încordare să urmeze pilda şi sfaturile 
tovarăşului său de muncă. Învăţă să,sleiască” frumos 
gulerele şi manşetele, izbutind cu mare dibăcie să stoarcă 
scrobeala dintre pânzele duble în aşa fel, încât să nu 
rămână dungi la călcat şi făcând toate astea cu o rapiditate 
care-i atrase laudele lui joe. 

Nu exista răstimp în care să nu fie ceva de făcut, şi de 
făcut cât mai repede. Joe nu aştepta pe nimeni şi nu 
zăbovea nici o secundă, ci sărea de la o treabă la alta. 
Scrobiră două sute de cămăşi albe, făcând pentru fiecare, 


doar o singură mişcare şi apucând cămaşa în aşa fel, încât 
manşetele, gulerul şi piepţii să se arcuiască pe braţul drept 
îndoiT. În acelaşi timp mâna stângă apuca poalele şi spatele 
şi le ridica în sus, ca să nu intre în scrobeală, şi tot în acelaşi 
timp braţul drept se cufunda în scrobeală - scrobeală aşa 
de fierbinte, că de fiecare dată trebuia să-şi vâre iute 
mâinile într-o căldare cu apă rece. În seara aceea a trebuit 
să lucreze până la zece şi jumătate, ca să scrobească 
„fanteziuri”, adică fel de fel de farafastâcuri cuconeşti. 

— Aş vrea să fiu la tropice, undeva unde nu se poartă nici 
un fel de îmbrăcăminte, zise Martin râzând. 

— Eu aş vrea să trăiesc fără să mai muncesc, răspunse Joe 
cu toată seriozitatea. Nu mă pricep la nimic decât la 
spălătorie. 

— Dar meseria asta o ştii, nu glumă. 

— Nici nu s-ar putea altfel. Doar am început la Contra 
Costa, în Oakland, când aveam unsprezece ani. Pregăteam 
rufele pentru sulul de călcat. Astă era acum optsprezece ani 
şi de-atunci nici un deget n-am mai mişcat la altă treabă. 
Dar muncă pe ruptelea, ca aici, n-am mai pomenit nicăieri. 
Aici ar mai trebui încă cel puţin un om. O să lucrăm şi 
mâine-noapte. Miercuri noaptea totdeauna dăm drumul la 
sul - călcăm gulerele şi manşetele. 

Martin potrivi deşteptătorul, se aşeză la masă şi deschise 
cartea lui Fiske. Nu izbuti să sfârşească primul paragraf. 
Rândurile se-nceţoşară şi se-amestecară, iar capul îi căzu în 
piept. Se plimbă în sus şi-n jos, se izbi sălbatic cu pumnii în 
cap, dar nu putu să alunge toropeala. Aşeză cartea dinainte 
şi-şi propti pleoapele cu degetele, însă adormi cu ochii larg 
deschişi. Atunci se dădu bătut şi, abia dându-şi seama ce 
face, se dezbrăcă şi se vâri în pat. Dormi şapte ceasuri de 
somn adânc, animalic şi nu se trezi decât în zbârnâitul 
deşteptătorului, simțind că tot nu dormise îndeajuns. 

— Ai citit mult? îl întrebă Joe. 

Martin clătină din cap. 


— Lasă, că nu-i nimic. În noaptea asta o să trebuiască să 
dăm drumul la sul, dar mâine o-ntindem de la şase. Poate 
atuncea o să citeşti. 

În ziua aceea Martin a spălat lucrurile de lână, cu mâna, şi 
cu săpun moale, foarte concentrat, într-o albie largă, ajutat 
de un aparat alcătuit din butucul unei roţi pe vagonet, 
montat pe-un piston de pompă şi prins în tavan cu un arc 
puternic. 

Invenţia mea, spuse Joe cu mândrie. E mult mai tare ca 
planşeta şi pumnii - nu? - şi pe lângă asta economiseşti cel 
puţin cincisprezece minute pe săptămână, iar cincisprezece 
minute într-o gaură împuţită ca asta nu-s de colea. 

Călcatul gulerelor şi manşetelor la sul era tot o născocire 
de-a lui Joe. În noaptea aceea, pe când trudeau amândoi la 
lumina becurilor electrice, Joe îl lămuri pe Martin: 

— Aşa ceva nu se mai face în nici o spălătorie, afară 
noastră. Şi trebuie neapărat să le dau la sul, dacă vreau să 
fiu liber sâmbătă după-masă, la trei. Numai că eu ştiu cum 
trebuie date, şi aicea-i deosebirea. E nevoie să ştii să 
potriveşti căldura şi presiunea şi să le dai la sul de trei ori. 
la te uită aici! Joe ridică în sus o manşetă. Nici la mână nu 
iese mai grozav. 

Joi, însă, Joe îşi ieşi din fire. Sosise un maldăr neprevăzut 
de „fanteziuri” dintre cele mai greu de scrobit. 

— Gata. Plec. Îi las dracului, strigă el. Nu mai stau nici un 
ceas. Îi las baltă. Ce rost are să muncesc toată săptămâna 
ca un rob şi să mă lupt pentru fiecare minuţel, dacă ei vin 
pe urmă şi-mi toarnă-n cap maldăre de rufărie despre care 
habar n-aveam? Trăim într-o ţară liberă şi să vezi ce mă duc 
eu să i-o spun de la obraz umflatului ăluia de olandez! Şi n- 
am să-i vorbesc pe franţuzeşte. I-o torn eu curat, pe limba 
noastră americănească. Îl fac eu pe el să înoate în rufărie 
de-asta, cu abţibilduri de scrobit în fel şi chip... Osă 
trebuiască să muncim la noapte, zise el după o clipă, 
schimbându-şi gândul şi plecându-se în faţa sorții. 


Aşa că Martin nu citi nici în seara de joi. Nu văzuse nici 
măcar un ziar în săptămâna aceea şi, lucru care i se părea 
curios, nici măcar nu simţea dorinţa să citească. Nu-l 
interesau ştirile. Era prea obosit şi prea sleit de puteri ca 
să-l mai intereseze ceva, deşi plănuia să plece sâmbătă 
după-amiază, dacă terminau la trei, şi să se după până la 
Oakland cu bicicleta. Prin urmare trebuia să facă duminică 
după-masă peste o sută de kilometri la dus şi tot atâţia la 
întors, iar asta numai odihnă pentru treaba de săptămâna 
viitoare nu însemna. Ar fi fost mult mai uşor să se fi dus cu 
trenul, însă dus şi întors l-ar fi costat doi dolari şi jumătate, 
iar el avea de gând să economisească banii. 

CAPITOLUL. 

XVII. 

Martin învăţă să facă o mulţime de lucruri. Prima 
săptămână, într-o singură după-amiază, el şi Joe terminară 
de spălat cele două sute de cămăşi albe. Joe lucra la tiler, o 
maşină alcătuită dintr-un fier încins purtat de un arc de oţel 
care-i dădea presiunea. La maşina asta Joe călca umerii, 
manşetele şi gulerul, pe acesta din urmă aranjându-l cât 
mai frumos, apoi glasa piepţii. De îndată ce termina, le 
aşeza vraf între el şi Martin care le lua şi le „finisa”, adică le 
lua şi călca toate porțiunile nescrobite. 

Era o muncă istovitoare, care se cerea făcută fără răgaz, 
ceasuri şi ceasuri în şir, şi cu cea mai mare grabă. Afară, pe 
largile terase ale hotelului, bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în 
haine albe şi răcoroase sorbeau tacticoşi băuturi la gheaţă 
şi se apărau de căldură. Dar în spălătorie aerul sfârâia de 
fierbinţeală. Cuptorul cel mare duduia şi se înroşea, iar de 
sub fiarele încinse care treceau peste pânza umedă se 
ridicau nori de aburi arzători. Fiarele acelea nu se 
încălzeau aşa cum se încălzesc fiarele de călcat ale 
gospodinelor. Joe şi Martin n-aveau ce face cu un fier care 
ar fi răspuns cum trebuie la proba degetului umezit în gură. 
Pentru ei ar fi fost prea rece, aşa că nu foloseau proba asta. 
De fiecare dată apropiau fierul de obraz, măsurând 


fierbinţeala printr-un proces cerebral necunoscut, pe care 
Martin îl admira dar nu-l putea pricepe. Dacă erau cumva 
prea încinse, le prindeau în nişte cârlige de fier şi le 
cufundau în apă rece. La rândul ei, şi operaţia aceasta 
cerea o apreciere rapidă şi precisă. Era de ajuns să rămână 
în apa rece o fracțiune de secundă mai mult decât se 
cuvenea, pentru ca fierul să nu lase în urma lui suprafaţa 
lină şi mătăsoasă pe care o lăsa când fusese încins cum 
trebuie, iar Martin găsi răgaz să se minuneze de dibăcia ce 
şi-o însuşise - o dibăcie de automat, bazată pe principii ce 
acționau mecanic şi nu dădeau niciodată greş. 

Îi rămânea însă foarte puţin timp ca să se minuneze. Toată 
energia şi toate gândurile îi erau concentrate asupra 
lucrului. În permanentă acţiune, atât cu mintea cât şi cu 
braţele, alcătuind doar o maşină dotată cu inteligenţă, tot 
ce era uman în făptura lui se încorda pentru a putea să 
furnizeze inteligenţa trebuitoare. În mintea lui nu se mai 
afla loc pentru univers şi uriaşele lui probleme. Toate largile 
şi spaţioasele coridoare ale minţii se găseau acum încuiate 
şi pecetluite. Sala de rezonanţă a sufletului său se 
transformase într-o odăiţă strâmtă, o turelă de, comanda, 
de unde primeau porunci muşchii braţelor şi ai umerilor, 
cele zece degete îndemânatice, ca şi fierul sprinten care 
alerga pe potecile lui aburinde, în salturi iuți, în exact 
atâtea salturi şi niciunul mai mult, de fiecare dată pe 
distanţa ştiută şi cu nici un milimetru mai departe, se 
năpustea de-a lungul nesfârşitelor mâneci, spete, dungi şi 
poale, iar la urmă păluia frumos, fără cea mai mică 
încreţitură, cămăşile ce erau apoi rânduite pe raftul unde 
trebuia să se afle. Chiar dacă sufletul lui încerca să se 
dezmorţească, în aceeaşi clipă braţele i se întindeau să 
apuce altă cămaşă. Şi asta dura ceasuri după ceasuri, fără 
încetare, în vreme ce dincolo de zidurile spălătoriei lumea 
pirotea sub razele arzătoare ale soarelui californian. Dar în 
cămăruţa aceea supraînfierbântătă nu-i era nimănui 


îngăduit să moţăie. Voioşii vizitatori de pe terasele 
Hiotelului aveau nevoie de rufe curate. 

Sudoarea curgea în valuri pe trupul lui Martin. Înghiţea 
uriaşe cantităţi de apă, dar atât de mare era căldura 
aerului dimprejur şi cea produsă de propriile lui eforturi, 
încât apa se scurgea prin interstiţiile cărnii şi i se revărsa 
prin toţi porii. Cu excepţia unor rare răstimpuri, de câte ori 
fusese pe mare Martin avusese în timpul lucrului destul 
răgaz pentru a sta de vorbă cu sine însuşi. Căpitanul vasului 
era stăpân pe timpul lui Martin; dar aici mai-marele 
hotelului era stăpân şi pe gândurile lui. Nu mai avea nici un 
alt gând în afară de cele îndreptate către munca aceea care 
destrăma nervii şi ruina trupul. La altceva era cu neputinţă 
să te gândeşti. Nu mai ştia că o iubeşte pe Ruth. Ruth nici 
măcar nu mai exista, fiindcă sufletul lui istovit nu mai avea 
vreme să-şi aducă aminte de ea. Numai noaptea, când se 
târa către pat şi dimineaţa când de abia mai putea ajunge la 
masă, i se mai arăta în imagini fugare. 

— Ăsta-i iad, nu-i aşa? zise Joe o dată. 

Martin dădu din cap, dar în adâncul lui începu să fiarbă. 
Adevărul era evident şi observaţia inutilă. Nu vorbeau 
niciodată în timpul lucrului. Conversaţia tulbură ritmul 
obişnuit şi riguros al mişcărilor, cum făcu şi de data asta cu 
Martin, care se văzu silit să execute încă două mişcări 
inutile până izbuti să reia ritmul normal. 

Vineri dimineaţa dădură din nou drumul spălătorului cel 
mare. De două ori pe săptămână trebuia să spele rufăria şi 
albiturile hotelului - cearşafuri, feţe de pernă, cuverturi, 
feţe de masă şi şervete. După ce isprăviră cu astea se 
întoarseră din nou la „fanteziurile” pretenţioase. Era o 
muncă înceată, migăloasă şi gingaşă, pe care Martin n-o 
putea deprinde chiar atât de repede. 

În afară de asta, nici nu se putea să-şi ia asemenea 
răspundere căci primejdia era prea mare. Orice greşeală 
devenea catastrofă. 


— Uită-te aici, îi spuse Joe ridicând un corsaj de dantelă 
fină, pe care l-ar fi putut foarte bine cuprinde în pumn. 
Pârleşte-o puţintel şi s-au dus douăzeci de dolari din leafă. 

Martin reuşi să nu pârlească dantela aceea şi căută să 
lucreze mai degajat, relaxându-şi muşchii, deşi tensiunea 
nervoasă crescuse mai mult decât oricând, şi, în vreme ce 
trudea şi se chinuia cu frumoasele nimicuri purtate de 
femeile care nu sunt obligate să-şi spele singure lucrurile, 
asculta cu înţelegere blestemele aruncate de celălalt. 
Nimicurile acestea ce se cereau scrobite în cele mai 
năstruşnice chipuri erau un adevărat coşmar pentru 
Martin, ca şi pentru Joe de altminteri. Munceau la ele ziua 
întreagă. Scrobitul acestor zorzoane le fura toate minutele 
atât de greu câştigate. La şapte seara întrerupseră 
scrobitul ca să dea la sul rufăria hotelului. La ceasurile 
zece, când vizitatorii hotelului dormeau, cei doi truditori de 
la spălătorie asudau la scrobitul „fanteziurilor” şi nu 
întrerupseră munca nici la miezul nopţii, nici la ceasurile 
unu, nici la două. Abia isprăviră la două şi jumătate. 

Sâmbătă dimineaţa avură de lucrat încă o vreme 
la,fanteziuri”, apoi la o mulţime de mărunţişuri iar la trei 
după masă munca unei săptămâni fu încheiată. 

— Acum nu te-i apuca să mergi o sută de kilometri călare 
pe bicicletă, până la Oakland, ca să pui vârf la toată cazna 
asta, zise Joe, în vreme ce stăteau amândoi aşezaţi pe scări 
şi fumau câte o ţigară în cinstea victoriei. 

— N-am încotro, răspunse Martin. 

— Da” de ce te duci? vreo fată? 

— Nu. Vreau să schimb nişte cărţi la bibliotecă şi să iau 
altele noi. lar cu bicicleta mă duc ca să scutesc doi dolari şi 
jumătate. 

— Da” de ce nu le trimiţi şi nu le ceri recomandat? Nu te 
costă decât un sfert de dolar încolo şi un sfert încoace. 

Martin se gândi puţin. 

— Şi mâine te mai odihneşti, insistă celălalt. Ai mare 
nevoie. Şi eu am. Sunt stors până-n măduva oaselor. 


Extenuarea i se citea pe chip. Omul acesta nepotolit, care 
nu ştia ce-i odihna, care o săptămână întreagă lupta să 
câştige fiece minut şi fiece secundă, care nu admitea 
amânări şi sfărâma obstacolele, izvor de energie irezistibila, 
motor uman de mare randament, acest adevărat demon al 
muncii - acum, după o săptămână de caznă, era cu 
desăvârşire prăbuşit. Se vedea limpede că Joe e zdrobit şi 
năuc, iar chipul lui atrăgător era tras şi fără nici o vlagă. 
Pufăia din ţigară fără chef, iar glasul îi suna într-un chip 
straniu, stins şi monoton. Îl părăsise orice elan şi orice 
vioiciune. Ilzbânda lui era o izbândă copleşită de tristeţe. 

— Iar săptămâna viitoare va trebui s-o luăm de la capăt, 
rosti el cu durere. Şi ce rost are, ia zi? Câteodată tare aş 
vrea să fiu un vagabond, un pierde-vară. Ăştia nu muncesc, 
da' de trăit tot trăiesc. Tii! Ce-aş mai bea acum un pahar de 
bere; da' nu mai am chef să mă duc până-n sat. Să stai aici 
şi să trimiţi cărţile recomandat, altminteri să ştii că eşti 
mare nătărău. 

— Şi ce-o să fac aici toată duminica? întrebă Martin. 

— Te odihneşti. Habar n-ai cât de ostenit eşti. Ştii, eu sunt 
aşa de ostenit, că duminica nici jurnalele nu le mai pot citi. 
Odat-am fost bolnav - febră tifoidă. Am stat la spital două 
luni şi jumătate. N-am mişcat un pai în toată vremea asta. 
Ce frumos a fost!... Frumos a mai fost! repetă el ca în vis, 
un minut mai târziu. 

Martin făcu o baie, după care văzu că şeful spălătoriei 
dispăruse. Mai mult ca sigur că plecase după paharul acela 
de bere, îşi spuse Martin, dar kilometrul pe care ar fi 
trebuit să-l străbată ca să se convingă i se păru o călătorie 
prea lungă. Îşi scoase pantofii şi se întinse pe pat, încercând 
să-şi adune gândurile. Nici măcar nu întinse mâna să ia 
vreo carte. Era prea istovit ca să-i mai fie somn şi zăcu aşa, 
aproape fără gânduri, într-un fel de semisomnolenţă 
pricinuită de oboseală, până la vremea cinei. Joe nu se arătă 
nici la masă, iar când îl auzi pe grădinar spunând că fără 
nici o îndoială Joe are acuma treabă să lustruiască 


alămurile barului. Martin se lămuri. Se culcă imediat după 
masă şi dimineaţa hotări că e complet refăcut. Cum Joe încă 
nu se arătase, Martin făcu rost de un ziar de duminică şi se 
aşeză într-un colţ mai retras, la umbra unor copaci. Nici nu 
şi-a dat seama cum a trecut dimineaţa. Nu dormise, nimeni 
nu-i tulburase liniştea şi totuşi nu isprăvise de citit ziarul. Îl 
luă iar, după prânz, dar adormi cu ochii pe el. 

Aşa trecu duminica, iar luni de dimineaţă se văzu iar 
înhămat la muncă, sortând rufăria, în vreme ce Joe, cu un 
prosop legat strâns în jurul capului, suduind şi blestemând 
de mama focului, dădea drumul spălătorului cel mare şi-şi 
pregătea săpunul. 

— Uite, n-am încotro, îl lămuri el pe Martin. Cum vine 
sâmbătă seara, cum mă îmbăt. 

Trecu încă o săptămână, bătălie îndârjită purtată în fiece 
noapte la lumina becurilor electrice şi încheiată sâmbătă 
după-masă la ceasurile trei, când Joe îşi trăi clipa lui de 
searbăd triumf şi pe urmă se târi până în sat ca să-şi afle 
uitarea. Duminica lui Martin fu aidoma celei de mai înainte. 
Dormi la umbra copacilor, răsfoi într-o doară ziarul şi 
petrecu lungi ceasuri întins pe spate, fără să facă nimic şi 
fără să se gândească la nimic. Era prea năucit ca să mai 
poată gândi, dar îşi dădea seama că nu-i deloc mulţumit cu 
starea lui de-acum. Se închisese în sine, ca şi cum ar fi 
suferit o cumplită înjosire ori s-ar fi simţit viciat până-n 
măduva oaselor. Tot ce fusese dumnezeiesc în făptura lui 
dispăruse. Imboldul ambiţiei nu se mai făcea simţit: de 
altminteri nici nu mai avea în el vigoare care să răspundă la 
îndemn. Murise. Se părea că până şi sufletul îi murise. 
Rămăsese o vită, o vită de povară. Nu mai vedea nici o 
frumuseţe în razele soarelui, care se strecurau printre 
frunzele verzi, şi nici bolta de azur a cerului nu-i mai şoptea 
ca-n zilele de altădată despre nemărginirea universului şi 
despre tainele ce fremătau de teama dezvăluirii. Viaţa 
devenise insuportabil de plicticoasă şi idioată şi-i lăsa în 
gură un gust neplăcut. O perdea neagră coborâse înre el şi 


oglinda videniilor, iar închipuirea zăcea într-o bolniţă 
întunecată, unde nu pătrundea rază de lumina. Îl invidia pe 
Joe care acolo jos, în sat; se căţăra la bar şi-i lustruia 
alămurile, petrecând cu mintea răvăşită de cele mai 
năstruşnice gânduri, bucurându-se copilăreşte de cele mai 
naive lucruri, măreț şi strălucitor în închipuirea lui 
înfierbântată de băutură şi uitând cu desăvârşire truda 
ucigătoare ce-l aştepta luni dimineaţa şi în săptămâna ce 
avea sa urmeze. 

Trecu şi a treia săptămână şi Martin ajunse să se urască 
pe sine şi să urască viaţa. Îl urmărea simţământul unei 
prăbuşiri. Avuseseră dreptate redacţiile când îi 
respinseseră mâzgălelile. Acum vedea limpede şi-i venea să 
râdă de el şi de visurile cu care se îmbătase. Ruth îi restitui 
prin poştă Poemele marine. Scrisoarea ei o citi cu totală 
indiferenţă. Se străduia din răsputeri să-i spună cât de mult 
îi plăcuseră şi cât erau de frumoase. Dar nu ştia să mintă şi 
nu izbutea să ascundă adevărul nici faţă de ea însăşi. Ruth 
ştia că poeziile nu erau reuşite, iar el îi citea nemulţumirea 
în fiecare rând politicos, dar lipsit de căldură, al scrisorii. 
Iar Ruth avea dreptate. Reciti încă o dată poeziile şi fu 
adânc încredinţat de dreptatea ei. Entuziasmul şi simţul 
frumosului îl părăsiseră şi recitind poemele se trezi 
întrebându-se ce-o fi fost oare în mintea lui atunci când le 
scrisese, întorsăturile mai îndrăzneţe ale frazelor i se 
păreau acum cumplit de caraghioase, expresiile cele mai 
plastice erau monstruozităţi şi totul părea absurd, fals, 
imposibil. Dacă ar fi avut destulă energie ca să le dea foc, ar 
fi ars pe loc Poemele marine. E-adevărat că avea la 
îndemână camera cazanelor, dar efortul de a le duce până 
acolo i se părea o prea mare cheltuială de energie. 
Întreaga-i energie se irosea spălând rufele murdare ale 
altora. Pentru treburile lui nu-i mai rămânea nici un strop. 

Luă hotărârea ca de îndată ce va veni duminica să facă un 
efort şi să răspundă scrisorii lui Ruth. Numai că sâmbătă 
după-masă, după ce terminară lucrul şi după ce ieşi din 


baie, dorinţa de uitare fu mai puternică decât el. „Mai bine 
ar fi să mă duc până-n sat şi să văd ce învârteşte Joe pe- 
acolo” - cam astfel s-a închegat în mintea lui dorinţa aceea; 
şi în aceeaşi clipă a ştiut că minte. Dar nu mai avea energie 
să cugete asupra minciunii ca atare. Şi chiar dacă ar fi avut 
energie, ar fi refuzat s-o facă, deoarece dorea să uite. Porni 
spre sat cu pas domol şi cumpănit, iuţindu-şi fără să vrea 
mersul, pe măsură ce se apropia de cârciumă. 

Credeam că bei numa apă de ploaie, îl întâmpină Joe. 

Martin nu se osteni să găsească vreo scuză. Ceru whisky şi 
nu-i trecu sticla lui Joe până nu-şi umplu ochi paharul. 

— Dă-i mai repede, nu ţine sticla la tine toată noaptea, îi 
spuse el cu glas dogit. 

Celălalt îşi tot făcea de lucru cu sticla, dar Martin nu stătu 
să-l aştepte pe el. Dădu paharul pe gât dintr-o singură 
înghiţitură şi pe urmă îl umplu la loc, 

— Ei, acuma te mai pot aştepta puţin, zise Martin 
încruntat. Dar dă-i bătaie, Joe se grăbi şi băură împreună. 

— Munca te-a împins la treaba asta, nu-i aşa? întrebă Joe. 

Martin nu voi să discute. 

— E un adevărat iad, îmi dau seama, vorbi celălalt mai 
departe, dar să ştii că mă doare inima dacă te-apuci de 
băutură, Mart. Ei, să trăieşti! 

Martin bău tăcut mai departe, cerând doar sticla, cu glas 
răstit şi aspru care-l sperie pe crâşmar, un flăcău de la ţară 
cu ochi albaştri spălăciţi şi nu prea bărbătos la înfăţişare. 

— Revoltător în ce hal ne muncesc pe noi, sărmanii; vai şi 
amar de pielea noastră, observă Joe. De nu m-aş face criţă, 
mi-aş ieşi din minţi şi-aş da foc şandramalei. Numa beţia 
mea îi mai salvează, te rog să mă crezi pe mine. 

Martin nu răspunse. Mai bău câteva înghiţituri şi începu să 
simtă fumurile beţiei rătăcindu-i prin creier. O! acuma îşi 
dădea seama că trăieşte, pentru prima oară în trei 
săptămâni trăgea în piept aerul vieţii. Fu iarăşi în stare să 
viseze, închipuirea ieşi din bolniţa întunecată şi-l ispiti din 
nou cu strălucirea ei orbitoare. Oglinda vedeniilor lui era 


din nou lucitoare ca argintul, un sclipitor şi uluitor 
palimpsest de noi şi vechi vedenii răvăşite. Frumuseţea şi 
minunăţiile lumii erau toate la îndemâna lui, păşeau cu el 
alături, şi toată energia universului se afla strânsă în 
sufletul său. Încercă să-i spună toate astea şi lui Joe, dar Joe 
avea şi el vedeniile lui, planuri ingenioase menite să-i aducă 
fără greş eliberarea din robie şi să-l facă proprietarul unei 
uriaşe spălătorii complet mecanizate. 

— Ascult” aicea, Mart, ascultă-mă pe mine, în spălătoria 
mea n-o să lucreze nici un copil - d-asta poţi să fii sigur. Şi 
n-o să existe picior de om care să muncească după şase 
seara. Tu auzi ce-ţi spun eu? O să iau maşini destule şi-o să 
angajez destui oameni ca să poată termina treaba cât mai 
devreme... şi... Mart... ascultă ici... pe tin! te fac mai-mare 
peste toată şandramaua... peste tot... peste toată... Acuma 
ascultă cum o să fac. Mă las complet de băutură... gata, m- 
am lăsat... şi banii îi pun deoparte, vreme de doi ani... îi pun 
deoparte şi pe urmă... 

Dar Martin plecă de lângă el lăsându-l să-i spună 
cârciumarului povestea, până în clipa când bietul cârciumar 
fu chemat să dea de băut la doi fermieri care, sosind acolo, 
acceptară invitaţia lui Martin. În clipa aceea Martin era 
mărinimos ca un împărat din basme şi invita pe toată lumea 
să bea pe socoteala lui. Se-adunară atunci argaţi, un 
grăjdar, ajutorul de grădinar de la hotel, cârciumarul şi un 
vagabond care intrase tiptil şi se furişase ca o umbră la 
coada şirului format în faţa barului. 

CAPITOLUL. 

XVIII. 

Luni dimineaţa, Joe gemea aruncând primul rând de rufe 
în spălătorul cel mare. 

— Să ştii... începu el. 

— Las' mă-n pace, mârâi Martin. 

Ochii celuilalt se umplură de lacrimi. 

— Te rog să mă ierţi, Joe, îi spuse el la prânz, când lăsară 
lucrul ca să se ducă la masă. 


— Nu-i nimic, băiatule, îi răspunse Joe. Suntem în iad şi n- 
avem nici o putere. Numai, ştii, eu ţin foarte mult la tine. 
Doar d-asta mi-a cam părut rău. Mi-ai plăcut de când am 
dat ochi cu tine prima dată. 

Martin îi strânse mâna. 

— Hai să plecăm de-aici, propuse Joe. Hai s-o dăm dracului 
şi să plecăm în hoinăreală. N-am încercat niciodată, da' 
cred că nu-i greu, ba chiar cred că trebuie să fie uşor al 
naibii. Şi n-ai nimic de făcut. Ia gândeşte-te: să n-ai nimic de 
făcut! Am fost odată bolnav, de tifoidă, şi am zăcut într-un 
spital. A fost grozav. Tare-aş vrea să mă mai îmbolnăvesc o 
dată. 

Săptămâna trecea încet. Hotelul era plin şi în fiecare zi 
curgea pe capul lor rufărie cu scrobeală „fantezi”, peste cea 
prevăzută. Au făcut adevărate minuni. Au luptat la lumina 
becurilor electrice până târziu în noapte, la toate mesele au 
înfulecat în goană mâncarea şi au lucrat câte o jumătate de 
oră chiar şi înaintea gustării de dimineaţă. Martin nu mai 
făcea baie rece îndată după ce se scula. Fiecare clipă era o 
clipă de încordare, de asalt, de asalt continuu, de asalt 
neîntrerupt, iar Joe se dovedi a fi un neîntrecut păstor al 
secundelor, pe care le mâna cu cea mai mare atenţie, fără 
să piardă niciuna, le număra neîncetat, ca un avar care-şi 
socoteşte galbenii, muncind într-un soi de delir, ca un 
rătăcit, ca un fel de maşină trepidantă ajutată cu pricepere 
de o altă maşină, care parcă-şi aducea aminte că fusese 
cândva un om, pe nume Martin Eden. 

Dar clipele în care Martin putea să se gândească erau 
foarte rare. Casa gândurilor se afla ferecată, ferestrele 
fuseseră acoperite cu obloane grele, iar el era negurosul ei 
păzitor. O umbră era. Avea dreptate Joe. Amândoi erau 
nişte umbre, lumea în care se aflau fiind tărâmul trudei 
veşnice. Ori poate totul nu era decât un vis? Uneori, în 
căldura şi aburii aceia înăbuşitori, pe când mânuia fierul 
încins înainte şi înapoi pe suprafaţa lenjeriei albe, i se părea 
ca doar visează. Peste puţină vreme, ori poate peste o mie 


de ani sau mai mult, avea să se trezească în cămăruţa lui cu 
masa pătată de cerneală şi avea să continue să scrie, 
reluând lucrurile de acolo de unde le lăsase cu o zi mai 
înainte. Ori poate că şi asta era un vis şi atunci când avea să 
se trezească avea să vadă că e ceasul schimbului şi va 
trebui să sară jos din culcuşul îngust şi să urce pe puntea 
legănată de valuri, sub stelele tropicelor, să ia în primire 
timona şi să simtă suflarea răcoroasă a alizeului 
strecurându-i-se prin carne. 

Veni sâmbătă şi înşelătoarea biruinţă de la ceasurile trei. 

— Eu m-aş duce să beau un pahar de bere, spuse Joe cu 
glasul acela straniu şi monoton care-i trăda prăbuşirea de 
la sfârşitul săptămânii. 

Martin păru că se trezeşte dintr-o dată. Deschise geanta 
cu chei, unse bicicleta, strânse şuruburile şi ajustă şaua. Joe 
ajunsese cam pe la jumătatea drumului către cârciumă 
când Martin trecu pe lângă el aplecat asupra ghidonului, 
pedalând ritmic şi viguros, având zugrăvită pe chip 
hotărârea de a înfrunta cei o sută de kilometri de cale, 
pantele grele şi praful. Dormi în noaptea aceea la Oakland, 
iar duminică străbătu şi cei o sută de kilometri la întors. 
Luni dimineaţa începu obosit munca în noua săptămână, 
dar reuşise să nu se mai îmbete. 

Trecu o a cincea săptămână, apoi o a şasea, în cursul 
cărora trăi şi munci ca o maşină, păstrând în toată fiinţa lui 
doar o mică scânteie, o fărâmiţă sclipitoare de suflet, care-l 
silea ca la fiece sfârşit de săptămână să înfrunte cei peste 
două sute de kilometri. Dar asta nu însemna odihnă. Parcă 
ar fi vrut să se arate mai tare decât o maşină, şi în felul 
acesta să ajute la strivirea fărâmiţei sclipitoare de suflet, 
care era tot ce-i mai rămăsese din viaţa de odinioară. La 
sfârşitul săptămânii a şaptea, fără să vrea, neputând să se 
mai împotrivească, se târi din nou cu Joe până în sat, unde 
înecă viaţa şi găsi viaţă până luni dimineaţa. 

Pe urmă iarăşi străbătu la fiece sfârşit de săptămână câte 
două sute şi ceva de kilometri, scuturând amorţeala unei 


oboseli cumplite printr-o şi mai mare oboseală. La sfârşitul 
celei de a treia luni se duse a treia oară cu Joe în sat. Uită, 
apoi trăi din nou şi, trăind, văzu limpede ca lumina zilei ce 
animal nesimţitor făcea el însuşi din sine - nu din pricina 
băuturii, ci dintr-a muncii. Beţia era un efect, nu o cauză. 
Venea cu necesitate după munca aceea, aşa cum noaptea 
vine după zi. Nu transformându-se într-o vită de povară va 
putea urca pe creste - acesta era mesajul pe care i-l 
transmitea băutura, iar el încuviinţă din cap. Băutura era 
înţeleaptă. Îşi dezvăluia propriile-i taine. 

Ceru hârtie şi cerneală, porunci să se dea de băut tuturor, 
iar, în vreme ce ceilalţi beau în sănătatea lui, el se aplecă 
peste bar şi scrise ceva. 

— O telegramă, Joe, zise el când isprăvi. Citeşte-o. 

Joe o citi uitându-se la ea urât, cu priviri crucişe de beţiv. 
Dar ce văzu scris acolo păru a avea darul să-l trezească. Îi 
aruncă lui Martin priviri grele de reproş, iar ochii i se 
umplură de lacrimile ce-i şiroiră apoi pe obraji. 

— Doar nu vrei să mă lepezi acolo şi să pleci, Mart? 
întrebă el cu deznădejde. 

Martin încuviinţă din cap şi Chemă un băiat din cârciumă, 
pe care-l trimise să dea telegrama la poştă. 

— Stai aşa, mormăi Joe. Las” să mă gândesc. 

Se sprijini de bar, legănându-se pe picioare, iar Martin îl 
cuprinse pe după mijloc şi-l susţinu, în vreme ce el se 
gândea. 

— Pune ici doi pentru spălătorie, zise el deodată. Dă-ncoa 
să-ndrept eu. 

— De ce vrei să pleci? întrebă Martin. 

— De ce pleci şi tu. 

— Bine, dar eu mă îmbarc. Tu nu eşti marinar. 

— Nu, răspunse celălalt, dar pot să umblu haihui, pot să 
fiu şi eu vagabond. 

Martin se uită o clipă la el, pe urmă strigă: 

— Să fiu al dracului, cred că ai dreptate! Tot mai bine să fii 
vagabond decât vită de povară. Ştii ce, mă, ai să simţi şi tu 


că trăieşti! Şi asta-i mai mult decât tot ce-ai făcut până 
acum. 

— Ba am fost odat într-un spital, îl corectă Joe. Ce bine mai 
era! Am avut o tifoidă - ce, nu ţi-am spus? 

În vremea cât Martin modifica telegrama cerând doi 
oameni pentru spălătorie, Joe vorbi mai departe: 

— Cât am stat în spital nu mi-a venit niciodată chef de 
băutură. Curios, nu-i aşa? Da' când am început să muncesc 
săptămâna toată mai rău ca un rob, a trebuit neapărat să 
mă îmbăt. Ai băgat vreodată de seamă că bucătarii beau de 
zvântă? - şi brutarii tot aşa? Din pricina muncii. N-au 
încotro, trebuie să se-mbete. Stai, să dau jumătate din cât 
costă telegrama. 

— Mai bine să dăm cu zarul, propuse Martin. 

— Hai, să bea toată lumea, strigă Joe, agitând zarurile şi 
aruncându-le pe tejgheaua udă. 

Luni dimineaţă Joe era în al nouălea cer. Nu mai simţea că- 
| doare capul, iar de muncă nu-i păsa nici atât. Cirezi întregi 
de clipe zburară pe lângă el şi se pierdură pentru 
totdeauna, în vreme ce păstorul lor privea indiferent pe 
fereastră la soare şi la copacii înverziţi. 

— Ia te uită numai! strigă, el. Şi totul e al meu! Sunt liber! 
Pot să mă culc sub copacii aceia şi să dorm o mie de ani, 
dacă-mi vine gust. Hei, Martin, vino-ncoace şi hai s-o- 
ntindem. Ce rost mai are să aşteptăm, chiar şi numai o 
clipă? Uite, colo începe ţara unde nu trebuie să faci nimic şi 
am bilet pentru acolo - de bilet de întors n-am nevoie, să fiu 
al dracului! 

Peste câteva clipe, când umplea coşul cu rufe murdare ca 
să le ducă la spălătorul cel mare, Joe zări o cămaşă a 
patronului hotelului. Îi cunoştea monograma şi cu o 
superbă conştiinţă a propriei libertăţi o aruncă la pământ şi 
începu să joace cu picioarele pe ea. 

— Ce n-aş da eu să fii tu acuma în cămaşa asta, olandez cu 
mutră de porc! strigă el. În cămaşă şi aicea unde te-am 


trântit eu. Na! na! na! Lua-te-ar dracu să te ia! Ţineţi-mă, 
fraţilor! 'Ţineţi-mă, că-l omor. 

Martin râse şi-l aduse din nou la treabă. Marţi noaptea 
veniră cei doi oameni pentru spălătorie, iar în restul 
săptămânii îi învăţară pe cei doi rostul la spălătoria 
hotelului. Joe stătea deoparte şi le explica celorlalţi 
sistemele lui, dar de muncit nu mai muncea. 

— Nici degetul nu-l mai mişc, vesti ej. Nici un deaet. N-au 
decât să mă dea afară; dacă mă dă, plec imediat. Mandea 
nu mai munceşte, vă foarte mulţumim. 

Mandea se călătoreşte cu vagoanele de marfă şi stă la 
umbra cea mai deasă, de-acuma. Munciţi voi, robilor! Ia, 
aşa. Trudă şi sudoare şi iar trudă şi iar sudoare! Iar când o 
să mierliţi, o să putreziţi tot ca mine, şi ce contează cum aţi 
trăit? Ai? la spuneţi-mi mie - ce contează la urma urmei? 

Sâmbătă şi-au primit plata şi a venit clipa când trebuia să 
se despartă. 

— Nu vrei să m-asculţi, dacă te rog eu să-ţi schimbi 
gândurile şi să pleci cu mine-n hoinăreală? întrebă Joe fără 
nădejde. 

Martin clătină din cap. Stătea cu bicicleta lângă el, gata de 
plecare. Îşi strânseră mâinile iar Joe i-o reţinu pe-a lui 
Martin o clipă şi-i spuse: 

— Am să te mai întâlnesc o dată, Mart, înainte ca vreunul 
dintre noi să se ducă. De asta sunt sigur. Mi-o spune inima. 
Rămâi cu bine, Mart, şi să fii băiat de treabă. Ţin grozav de 
mult la tine, o ştii doar. 

A rămas acolo, siluetă depărtată, rătăcită în mijlocul 
drumului, şi s-a uitat lung după Martin, până când la un cot 
al şoselei l-a pierdut din vedere. 

— Straşnic flăcău băiatul ăsta, a mormăit el. Straşnic 
flăcău. 

Pe urmă a plecat şi el pe şosea în jos, către rezervorul de 
apă, unde cinci-şase cisterne goale aşteptau pe-o linie 
lăturalnică sosirea trenului de marfă. 

CAPITOLUL. 


XIX. 

Ruth şi familia se întorseseră acasă şi, după ce reveni la 
Oakland, Martin o văzu foarte des. Îşi luase, licenţa şi prin 
urmare nu mai avea de învăţat; cât despre Martin, după ce 
îşi consumase întreaga vigoare trupească şi sufletească nu 
mai ora în stare să scrie. Aveau deci fiecare mai mult timp 
liber decât avuseseră vreodată până atunci şi cum şi-l 
închinau în mare parte unul altuia, prietenia lor căpătă 
repede oarecare intimitate. 

La început Martin nu făcuse nimic: se odihnise numai 
Dormise mult şi petrecuse ceasuri îndelungi visând eu ochii 
deschişi, gândindu-se şi nefăcând nimic. Era asemeni unui 
convalescent scăpat dintr-o foarte grea suferinţă. Îşi dădu 
seama că încep să se arate cele dintâi semne de redresare 
abia când văzu că jurnalele îi trezesc interes. După asta 
începu iar să citească - romane uşoare şi poezie - iar peste 
alte câteva zile se afla prins până peste cap în atât de 
îndelung neglijatul Fiske. Trupul şi sănătatea lui de fier, 
ajutate de vigoarea şi forţa de regenerare a tinereţii îi 
refăceau vitalitatea. 

Când o anunţă ca avea să se îmbarce din nou de îndată ce 
se va simţi restabilit, Ruth îşi arătă pe faţă nemulţumirea. 

— De ce vrei să faci asta? întrebă ea, 

— Pentru bani îi răspunse Martin. Trebuie să-mi asigur 
rezerve pentru viitoarea ofensiva împotriva revistelor. Banii 
sunt sufletul războiului - în cazul meu banii şi răbdarea. 

— Dar dacă singurul lucru de care aveai nevoie erau banii 
de ce n-ai rămas la spălătorie? 

— Fiindră spălătoria mă transforma într-o fiară. Prea 
multă muncă de felul ăsta duce la beţie. 

Ruth se uită la el cu groaza în priviri. 

— Vrei sa spui că.? întreba ea înfiorându-se. 

I-ar fi fost uşor sa iasă din încurcătură; dar exista în firea 
lui o înclinaţie înnăscută către sinceritate şi pe urmă îşi mai 
aduse aminte şi de vechea hotărâre de a nu ascunde nimic, 
orice s-ar întâmpla. Răspunse deci: 


— Da. Chiar aşa. De câteva ori. 

Ruth se cutremură şi se depărtă de el. 

— Niciunul dintre oamenii pe care i-am cunoscut n-a făcut 
vreodată un asemenea lucru... niciunul. 

— Atunci n-au lucrat niciodată în spălătoria de la Shelly 
Hat Springs, râse el amar. Munca e un lucru bun. Este 
indispensabilă sănătăţii omului, aşa spun toţi predicatorii, şi 
martor mi-e Dumnezeu că de muncă nu m-am speriat 
niciodată. Dar i se întâmplă uneori omului să i se urască cu 
binele şi, vezi, mie mi s-a urât cu spălătoria. lată de ce mă 
îmbarc încă o dată. Va fi cred ultima mea călătorie pe mare, 
fiindcă la întoarcere au să mă publice revistele. Sunt sigur. 

Ruth păstra tăcere fără să-i arate nici un fel de înţelegere, 
iar Martin o cercetă cu priviri triste, gândindu-se cât de 
deplină era neputinţa ei de a pricepe prin ce trecuse la 
Shelly Hot Springs. 

— Într-o zi am să scriu despre asta - „Degradarea prin 
muncă” sau „Psihologia beţiei la clasele muncitoare” aşa am 
să-mi intitulez lucrarea. 

Din ziua primei întâlniri, niciodată nu păruseră mai 
depărtaţi unul de celălalt. Mărturisirea lui, făcută cu 
deplină sinceritate şi cu un spirit de răzvrătire foarte vizibil, 
o indignase. Ceea ce o impresiona în primul rând era 
această indignare luată în sine şi nu cauza ei. Îi arăta cât de 
aproape de el ajunsese, iar această idee, o dată admisă, 
deschidea calea unei prietenii şi mai strânse. În acelaşi 
timp, în sufletul ei se ivise şi un simţământ de milă, 
dimpreună cu nevinovate şi idealiste planuri de a-l îndrepta. 
Avea să-l izbăvească p-acest tânăr necioplit care ajunsese 
atât de departe. Avea să-l scape de influenţa nefastă a 
vechiului său anturaj şi-l va mântui de sine însuşi chiar 
împotriva propriei lui voințe. Toate acestea i se păreau nişte 
porniri cu totul dezinteresate şi cum nu se poate mai nobile; 
nici nu bănuia că în spatele şi la baza lor se aflau gelozia şi 
dorinţele zămislite de dragoste. 


Se plimbau mult cu bicicletele prin minunatul peisaj de 
toamnă, iar dacă ajungeau pe dealuri citeau cu glas tare, 
când unul când celalalt, poezii minunate, versuri care 
avântă inimile către lucruri măreţe. Abnegaţia, sacrificiul, 
răbdarea, perseverenţa şi ţelurile înalte, iată principiile pe 
care Ruth le propovăduia indirect - toate aceste 
abstracţiuni fiind întrupate pentru ea în persoana tatălui, a 
domnului Butler şi a lui Andrew Carnegie, care dintr-un 
adolescent sărac abia imigrat ajunsese furnizoruf de cărţi al 
lumii întregi. 

Martin preţuia mult şi se bucura de toate astea. Acum 
înlănţuirea gândurilor ei îi era mult mai limpede, iar sufletul 
fetei acesteia încetase de a mai fi pentru tainica minune 
care fusese cândva. Intelectualiceşte se afla de data asta pe 
acelaşi plan cu ea. Dar neînțelegerile asupra unei chestiuni 
sau alteia nu izbuteau să-i umbrească simţămintele. 
Dragostea lui era mai aprinsă ca niciodată, fiindcă o iubea 
tocmai pentru felul cum era alcătuită şi chiar slăbiciunea ei 
trupească devenea în ochii lui un farmec în plus. Citise 
despre bolnăvicioasa Elizabeth Barrett, care ani îndelungaţi 
nu putuse pune picioarele pe pământ, până în ziua aceea de 
nestăvilită patimă când fugise cu Browning şi se ridicase în 
picioare, pe pământ şi sub cerul liber; ceea ce făcuse 
Browning pentru Elizabeth va putea face şi el pentru Ruth. 
Dar mai întâi era nevoie ca ea să-liubească. Restul va fi o 
treabă uşoară. Îi va da el putere şi sănătate. Câteodată 
întrezărea crâmpeie, din viaţa lor de peste câţiva ani, în 
care, pe un fundal de muncă, bunăstare şi mulţumire, se 
arătau amândoi citind şi discutând despre poezie, şi parcă o 
vedea aievea pe Ruth întinsă printre perne fără număr şi o 
auzea cum citeşte pentru el cu glas tare. Era prototipul 
vieţii ce-o vor duce. Imaginea aceasta i se arăta mereu 
înaintea ochilor. Uneori Ruth se rezema de el, în vreme ce-i 
citea cuprinzând-o cu braţul, şi-şi odihnea capul pe umărul 
lui. Alteori stăteau amândoi cu ochii aţintiţi pe aceeaşi 
pagină plină de frumuseţe. Pe urmă, cum şi ei îi plăcea 


natura, imaginaţia lui generoasă schimba decorul lecturii - 
câteodată citeau în văi înguste mărginite de coaste abrupte, 
în poeniţe pierdute printre piscuri de munte, ori jos, pe 
dunele de nisip argintiu cu ghirlande de valuri la picioarele 
lor, sau la tropice pe vreo insulă vulcanică unde cascadele 
se prăvăleau prefăcându-se în miliarde de stropi mărunți, 
din care se ţeseau văluri de abur ce lunecau încet către 
mare, învălătucindu-se şi destrămându-se la orice adiere de 
vânt. Dar totdeauna, în primul plan se aflau el Ruth, stăpâni 
peste toate frumuseţile, veşnic citind şi împărtăşindu-şi 
toate fericirile, iar în al doilea plan dincolo de natura 
înconjurătoare, într-o depărtare umbrită şi ceţoasă, se 
întrezăreau munca, succesul şi banii câştigaţi, datorită 
cărora nu erau dependenţi nici de lume, nici de comorile ei. 

— Aş sfătui-o pe fetiţa mea să fie cu băgare de seamă, o 
preveni maică-sa într-o bună zi 

— Ştiu ce vrei să spui. Dar e imposibil. El nu-i... 

Ruth roşi, dar era roşeaţa fetei care pentru prima dată 
ajunge să vorbească despre tainele sfinte ale vieţii cu o 
mamă pe care totdeauna o considerase drept sfântă. 

—, De seama ta, întregi maică-sa. 

Ruth încuviinţă dând din cap: 

— Nu asta am vrut să spun, dar într-adevăr nu este. E 
necioplit, brutal, puternic... prea puternic. N-a... 

Stătu puţin în cumpănă şi nu putu să continue. Nu era 
obişnuită să discute asemenea chestiuni cu mama ei. Şi din 
nou maică-sa fu aceea care-i întregi gândul 

— N-a dus o viaţă respectabila, asta voiai să spui. 

Ruth dădu iarăşi din cap şi iarăşi pe obraz se întinse vălul 
roşeţii. 

— Întocmai, spuse ea. N-a fost vina lui, dar s-a amestecat 
prea mult în... 

— În noroi? 

— Da, în noroi. Şi mă sperie. Câteodată mi-e într-adevăr 
frică de el, când vorbeşte degajat şi pe faţa despre lucrurile 


pe care le-a făcut - ca şi cum n-ar avea nici o importanţă. 
Sigur că au importanţă, nu-i asa? 

Stăteau amândouă, una cu braţul petrecut pe după umerii 
celeilalte, iar când fiica tăcu mama o bătu încetişor pe 
mână, îndemnând-o să continue. 

— Dar mă interesează grozav de mult, urmă Ruth. Într-un 
fel, e protejatul meu. Pe urmă e şi primul bărbat cu care 
sunt prietenă - dar nu numai prietenă: pentru mine ele un 
fel de amestec între prieten şi protejat. Uneori, când mă 
sperie, am impresia că e un buldog cu care vreau să mă 
plimb, cum obişnuiesc studentele, iar el smuceşte rău de 
zgardă, îmi arată colții şi e gata-gata să-mi scape. 

Maică-sa aştepta să audă mai departe. 

— Bănuiesc că mă interesează, cum m-ar interesaun 
buldog. Are şi multe calităţii dar şi foarte multe apucături 
pe care nu mi-ar plăcea sa le aibă... altcineva. Ştii, am stat 
şi m-am gândit. Înjură, fumează, bea, de multe ori s-a luat la 
bătaie cu alţii (aşa mi-a spus, şi-i place sa boxeze; aşa zice). 
E tot ce n-ar trebui să fie un bărbat... un bărbat pe care mi 
l-aş dori ca - glasul i se stinse aproape cu totul - soţ. Şi pe 
urmă e prea puternic. Prinţul meu trebuie să fie înalt, 
subţire şi oacheş... un prinţişor plin de graţie şi de farmec. 
Nu, nici o grijă, n-am să mă îndrăgostesc de Martin Eden, 
primejdia asta nu există. Ar fi cea mai mare nenorocire ce 
mi s-ar putea întâmpla. 

— Bine, dar nu despre asta vorbeam, zise mama minţind. 
Te-ai gândit la el? E atât de nepotrivit pentru tine, din toate 
punctele de vedere, dar ia presupune că s-ar îndrăgosti el 
de tine? 

— Pâi mă iubeşte... de mult! exclamă ea. 

— Era şi de aşteptat, spuse încetişor doamna Morse. Ce 
altceva ar putea face un om care te cunoaşte? 

— Olney mă urăşte! zise ea cu patimă. Şi eu îl urăsc pe el. 
Îmi vine să sfâşii, ca o pisică, de câte ori e pe-aproape de 
mine. Simt că trebuie să mă port urât cu el şi chiar dacă se 
întâmplă vreodată să nu simt lucrul acesta, atunci, oricum, 


se poartă el urât cu mine. Când sunt cu Martin Eden mă 
simt fericită. Nimeni până acum nu m-a iubit - nici un 
bărbat, vreau să spun, în felul ăsta. Şi-i atât de plăcut să fii 
iubită... aşa. Tu înţelegi ce vreau să spun, mămica mea 
dragă. E-atât de încântător să simţi că eşti pe de-a-ntregul 
şi cu adevărat femeie. Îşi cufundă faţa în poala maică-sii şi 
plânse cu sughiţuri. Ştiu, mamă, tu zici că sunt îngrozitoare, 
dar sunt sinceră şi-ţi spun exact ceea ce simt. 

Doamna Morse încerca un simţământ ciudat; era şi 
fericita, şi supărată. Fetiţa ei, care era licenţiată în litere, 
dispăruse, iar în locul ei se arăta femeia. Experienţa 
reuşise. Straniul gol din fiinţa lui Ruth nu mai exista şi 
fusese îndepărtat fără primejdie şi fără durere. Marinarul 
acela tânăr şi necioplit fusese unealta acestei minuni şi, cu 
toate că Ruth nu-l iubea, o făcuse totuşi să-şi dea seama că 
era femeie. 

— Îi tremură mâinile, mărturisi Ruth cu faţa încă înfundată 
în poala maică-sii, din pricină că nu-şi poate stăpâni 
ruşinea. E cum nu se poate mai amuzant şi mai caraghios şi 
mi-e milă de el, zău. Iar atunci când văd că mâinile îi 
tremură prea tare şi ochii îi sunt prea strălucitori, ştii, încep 
să-l dăscălesc în tot felul despre viaţa lui şi despre felul 
nepotrivit în care încearcă să şi-o îndrepte. Şi el mă adoră, 
o ştiu! Mâinile şi ochii lui nu pot să mintă. lar gândul ăsta, 
numai gândul ăsta singur mă face să mă simt om în toată 
firea; îmi dau atunci seama că dispun de ceva care de drept 
este al meu, ceva care mă face să fiu ca celelalte fete... şi... 
şi femei tinere. Eu ştiu că înainte nu eram ca ele şi mai ştiu 
că asta îţi pricinuia multe griji. Tu ai crezut că n-o să am de 
unde afla grija asta a ta, care mi-e atât de scumpă, dar eu 
am ştiut-o şi am vrut să... „s-o scot la capăt”, cum spune 
Martin Eden. 

Mama şi fiica trăiau clipe sfinte. Stăteau de vorbă în 
lumina amurgului şi aveau ochii umezi. Ruth era întreagă 
numai nevinovăție şi sinceritate, iar mama o priveghea cu 


dragoste, cu înţelegere, îndrumând-o şi explicându-i totul 
cu răbdare. 

— E cu trei ani mai tânăr decât tine, zise mama. N-are nici 
un rost pe lume. N-are nici ocupaţie, nici leafă. E lipsit de 
orice simţ practic. Dacă te iubeşte, după cel mai elementar 
bun-simţ ar fi trebuit să facă ceva care să-i ofere 
posibilitatea de a se căsători, nu să-şi piardă vremea cu 
istoriile acelea şi tot felul de visuri copilăreşti. Mi-e teamă 
că Martin Eden n-o să fie niciodată om în toată firea, n-o să- 
i vină niciodată mintea la cap. Nu-i place să-şi asume 
răspunderea şi să-şi găsească o treabă de făcut pe lumea 
asta, cum a făcut tatăl tău şi cum au făcut toţi prietenii 
noştri - domnul Butler, de pildă. Mi-e teamă că Martin Eden 
n-o să se priceapă niciodată sa ca ştige bani. lar lumea e 
astfel alcătuită, încât fericirea nu poate fi obţinută fără bani 
- oh! nu! nu e vorba de averi uriaşe, dar de atâţia bani câţi 
trebuie pentru a-ţi putea îngădui o viaţă confortabilă şi 
decentă. Dar el...nu ţi-a vorbit nimic. 

— Nici un singur cuvânt. Nici măcar n-a încercat; dar dacă 
ar fi făcut-o, nu i-aş fi îngăduit fiindcă, ştii, nu-l iubesc. 

— Asta mă bucură. N-aş ţine deloc s-o văd pe fiica mea, pe 
singura mea fiică, fiinţă atât de curată şi de pură, 
îndrăgostită de-un om ca el. Sunt pe lume bărbaţi distinşi, 
nobili, credincioşi şi de nădejde. Pe unul dintre aceştia 
trebuie să-l aştepţi. Într-o zi ai să-l găseşti, o să-l iubeşti şi el 
o să te iubească pe tine şi o să fii fericită cu el, aşa cum am 
fost eu şi tatăl tău fericiţi împreună. Şi mai exista un lucru 
pe care niciodată nu trebuie să-l pierzi din vedere... 

— Da, mamă. 

Vocea doamnei Morse deveni dintr-o dată şoptită şi plină 
de dulceaţă: 

— Despre copii e vorba 

— Mă... m-am gândit şi eu, mărturisi Ruth, amintiridu-şi 
de gândurile stranii ce-o tulburaseră cândva, înroşindu-se 
din nou, fâindcă-i era ruşine sa vorbească despre astfel de 
lucruri. 


— Şi tocmai copiii fac ca să nu poată fi nici măcar vorba de 
domnul Eden, continuă mama pe ton tăios. Copiii aceştia 
trebuie să aibă o ereditate sănătoasă, curată, şi teamă mi-e 
că el nu prea se bucură de asemenea lucru. Taică-tău mi-a 
spus anumite chestiuni despre viaţa marinarilor şi... în fine, 
înţelegi tu. 

Ruth strânse mâna mamei în semn de înţelegere, părându- 
i-se că într-adevăr pricepuse, deşi în mintea ei nu era decât 
ceva nebulos, vag şi depărtat, ceva de dincolo de limitele 
închipuirii, 

— Ştii doar că nu fac nimic fără să-ţi spun, începu ea... 
Doar că, uneori, ar trebui să mă mai întrebi şi tu, cum m-ai 
întrebat acuma. Voiam să-ţi spun, dar nu mă pricepeam în 
ce chip anume. E un fel de falsă modestie, ştiu că asta-i, dar 
tu mă poţi ajuta foarte mult. Uneori, ca acum de pildă, 
trebuie să mă întrebi, să mă ajuţi. 

Apoi, când se ridicară amândouă în picioare, Ruth exclamă 
cu nestăpânită bucurie: 

— O! mamă, doar eşti şi tu femeie! apoi luând mâna maică- 
sii într-a ei şi stând dreaptă şi privind-o deschis, în lumina 
amurgului, îşi dădu seama de o straniu de dulce egalitate 
între ele. Niciodată nu m-aş fi gândit la tine, dacă n-am fi 
avut discuţia de-adineauri. A trebuit să aflu mai întâi că 
sunt femeie, ca să pot înţelege că şi tu eşti femeie. 

— Amândouă suntem femei, zise mama, trăgându-şi fiica 
alături şi îmbrăţişând-o. Amândouă suntem femei, repetă ea 
pe când ieşeau din cameră, fiecare cu braţul petrecut pe 
după mijlocul celeilalte, cu inimile pline de-o nouă şi caldă 
simpatie. 

O oră mai târziu, ea îi spuse cu mândrie domnului Morse: 

— Fetiţa noastră a devenit om în toată firea. 

— Asta înseamnă, spuse el după ce-şi privi lung soţia, asta 
înseamnă că iubeşte. 

— Nu, dar e iubită, răspunse doamna Morse zâmbind. 
Experienţa a reuşit în sfârşit, s-a deşteptat şi fata noastră. 


— Atunci trebuie să ne descotorosim de el spuse domnul 
Morse pe un ton detaşat, firesc, de parcă ar fi fost vorba de 
o banală operaţie comercială. 

Numai că soţia lui clătină din cap: 

— N-o să fie nevoie. Ruth spune că peste câteva zile pleacă 
pe mare. Când o să se întoarcă, n-o s-o mai săsească. O 
trimitem la mătuşa Clara. De altminteri, un an petrecut în 
răsărit, pe coasta Atlanticului cu schimbarea de climă, de 
oameni, de idei şi de celelalte este chiar lucrul care îi 
trebuie. 

CAPITOLUL. 

XX. 

Dorinţa de a scrie clocotea din nou în sufletul lui Martin. 
Povestiri şi poeme îi răsăreau în chip spontan în minte, iar 
el le însemna undşva, părăsindu-le pentru o vreme 
viitoare, când avea să le aştearnă pe hârtie. Dar 1 de scris, 
nu scria. Acum se afla într-o scurtă vacanţă; hotărâse s-o 
închine întrşagă odihnei şi dragostei şi' în amândouă 
privinţele făcea progresE. În curând fu iarăşi plin de 
sănătate şi vigoare. Pe Ruth o vedea zi de zi şi de fiecare 
dată în clipa întâlnirii: ea era izbită de forţa şi sănătatea ce 
emanau din făptura lui. 

— Bagă de seamă, o preveni maică-sa încă o dată. Mi-e 
teamă că prea îl vezi des pe Martin Eden. 

Dar Ruth râse cu nepăsare. Era sigură de sine, şi peste 
câteva zile el avea să plece pe mare. După aceea, când 
Martin se va întoarce, ea va fi de mult plecată în răsărit, pe 
coasta Atlanticului. Şi totuşi exista o vrajă în forţa şi 
sănătatea lui Martin Eden. Îi spusese şi lui despre plănuita 
ei călătorie în răsărit, iar el simţi că ar trebui să se 
grăbească. Dar nu ştia încă în ce fel trebuie să fie iubită o 
fată ca Ruth. Pe lângă asta mai era stânjenit şi de vasta 
experienţă pe care o avea în legătură cu fete şi femei cu 
totul deosebite de Ruth. Acelea ştiau totul despre viaţă, 
dragoste şi cochetărie, pe câtă vreme ea nu ştia absolut 
nimic despre asemenea lucruri. Uriaşa ei neştiinţă îl 


înspăimânta, îi îngheţa pe buze toate cuvintele înaripate şi-l 
convingea, fără voia lui, de propria-i nimicnicie. Mai avea de 
înfruntat şi obstacole de altă natură. Nici el nu mai fusese 
până atunci îndrăgostit. Îi plăcuseră multe femei în 
viforosul lui trecut, şi unele dintre ele chiar îl încântaseră, 
dar niciodată nu ştiuse ce înseamnă dragostea. În vremea 
aceea era ajuns să dea semn, fluierând ca un stăpân, plin de 
nepăsare, pentru ca ele să vină de îndată. Era vorba de 
simple glume, întâmplări mărunte, forme ale jocului pe 
care-l joacă bărbaţii, întâmplări fără nici un fel de 
importanţă mai deosebită. Şi acum iată că pentru prima 
oară ajunsese să ceară el, să implore duios, timid şi 
neliniştit. Nu cunoştea tainele dragostei, nu-i ştia graiul şi îl 
înfricoşa deplina neştiinţă a iubitei. 

În anii în care, cutreierând lumea în lung şi în lat, făcuse 
cunoştinţă cu fel de fel de oameni, adoptase o regulă de 
viaţă potrivit căreia ori de câte ori s-ar fi văzut prins într-un 
joc necunoscut, trebuia să-l lase pe adversar să-şi 
descopere jocul. Regula asta nu numai că-l ajutase de mii 
de ori să iasă din încurcătură, dar îl şi învățase să fie un bun 
observator. Ştia cum să cerceteze un lucru pe care nu-l 
cunoştea, ştia să pândească o clipă de slăbiciune, o cale de 
acces, să lase ca necunoscutul să-şi dezvăluie singur 
tainele. Totul se asemăna cu aşteptarea poziţiei prielnice 
într-un meci de box. lar când se ivea o asemenea poziţie, 
ştia dintr-o lungă experienţă cum să intervină prompt şi să 
izbească dâărz, cu sete. Tot aşa aştepta şi în jocul cu Ruth, 
aştepta şi pândea, dorind să-şi mărturisească dragostea, 
dar neavând curajul trebuitor. Îi era frică să n-o jignească şi 
nu se simţea sigur pe sine. Dar fără măcar să aibă habar, 
proceda cu Ruth întocmai aşa cum se cuvenea să 
procedeze. Dragostea a apărut pe lume înaintea graiului şi 
chiar din prima ei tinereţe a învăţat anumite căi şi mijloace 
pe care nu le-a mai uitat niciodată. În felul acesta străvechi 
şi primitiv îi făcea Martin curte lui Ruth. La început nu şi-a 
dat seama ce face, deşi mai târziu a început să bănuiască. 


Atunci când îi atingea mâna cu mâna lui îi vorbea într-un fel 
mult mai convingător decât i-ar fi vorbit prin orice frază, 
impresia pe care forţa emanată din făptura sa o producea 
asupra imaginaţiei lui Ruth avea o putere, de vrajă mult mai 
mare decât toate poemele scrise şi toate vorbele înflăcărate 
şoptite de toţi îndrăgostiţii din o mie de generaţii. Orice 
cuvinte ar fi rostit, s-ar fi adresat, cel puţin în parte, 
raţiunii; dar atingerea mâinii, contactul de-o clipă îşi croia 
drum direct către instinct. Rațiunea, judecata ei erau tot 
atât de tinere ca şi ea, instinctele erau vechi ca rasa şi chiar 
mai vechi. Fuseseră şi ele cândva tinere, pe vremea când 
dragostea era şi ea tânără, şi erau mai înțelepte decât 
convențiile sociale, decât părerea lumii şi toate celelalte 
lucruri de curând născute. De aceea judecata ei n-a făcut 
nici cea mai mică mişcare. Nimeni nu se adresase judecății, 
iar Ruth nu şi-a dat seama de forţa chemării pe care în fiece 
moment Martin o trimitea celor mai adânci resorturi ale 
fiinţei ei. Pe de alta parte, faptul că o iubea era limpede ca 
lumina zilei şi Ruth se delecta deplin conştientă, urmărind 
toate semnele dragostei lui - ochii strălucitori cu chemarea 
lor duioasă, mâinile care tremurau şi nelipsita năvală 
întunecată a sângelui sub pielea-i bronzată. Merse chiar 
mai departe, aţâţându-l în mod timid, dar atât de delicat, 
încât el niciodată n-a bănuit măcar, şi, fiind numai pe 
jumătate conştientă, în aşa fel încât nici ea nu şi-a putut da 
seama decât foarte vag. Neîndoielnicele dovezi ale puterii 
ei, care o înălţau la rangul de femeie, îi înfiorau sufletul şi 
încerca o desfătare de Evă, chinuindu-l şi jucându-se cu el. 
Cu limba ferecată de lipsa lui de experienţă şi de prea 
marea dogoare a patimii, făcându-i curte stângaci şi mai 
mult fără să-şi dea seama, Martin continuă să se apropie de 
ea prin atingeri de mână. Atingerile mâinii lui îi plăceau., ba 
erau penitnu ea ceva ce depăşea cu mult simpla plăcere. 
Martin nu ştia asta, ştia doar că nu-i displac. Nu-şi dădeau 
mâna decât atunci când se întâlneau şi pe urmă la 
despărţire; dar mânuind bicicletele, legând cărţile de 


versuri pe care le luau cu ei pe dealuri şi răsfoind împreună 
paginile se iveau numeroase prilejuri în care o mână se 
putea rătăci lângă cealaltă. Se mai iveau de asemenea 
prilejuri pentru ca părul ei să-i mângâie obrazul şi pentru 
ca umăr să se atingă de umăr, atunci când se plecau, 
amândoi peste frumuseţile cuprinse în cărţi. Zâmbea în 
sinea ei la fiece pornire fugară venită de cine ştie unde şi 
care-o îndemna să-şi treacă uşor degetele prin părul lui; în 
acelaşi timp, de câte ori oboseau citind, pe Martin îl ardea 
dorinţa de a-şi aşeza capul în poala ei, ca să viseze cu ochii 
închişi la viitorul ce-avea să fie al lor. În trecut, cu prilejul 
întâlnirilor de duminică din Shellmound Park ori Schuetzen 
Park, de nenumărate ori îşi odihnise capul în poala fetelor şi 
de cele mai multe dăţi dormise zdravăn, cu un egoism 
cumplit, în vreme ce fetele îi apărau faţa de razele soarelui, 
se uitau la el şi-l mângâiau cu priviri pline de patimă, 
minunându-se de superba nepăsare cu care le primea 
dragostea. Până acum, a-şi pune capul în poala unei fete 
fusese treaba cea mai uşoară din lume, dar iată că de data 
asta poala unei fete ca Ruth i se părea o culme inaccesibilă, 
cu neputinţă de atins. Şi tocmai aici, în această sfială stătea 
forţa cuceritoare a purtării lui. Din pricina acestei sfieli, nu-i 
trezea în suflet nici un fel de nelinişte. Fiind ea însăşi 
nepăsătoare şi timidă, nu observă niciodată tendinţa 
primejdioasă a relaţiilor lor. În chip subtil şi fără să-şi dea 
seama, se apropia de el din ce în ce mai mult, iar el, simțind 
apropierea mereu mai strânsă, ardea de dorinţa de-a 
îndrăzni, însă tot se temea. 

O dată a îndrăznit, într-o după-amiază, când a găsit-o în 
salonul pe jumătate întunecat, chinuită de-o teribilă durere 
de cap. 

— Orice aş face e degeaba, îi răspunsese ea lui Martin. 
Prafuri nu iau niciodată. Nu-mi îngăduie doctorul Hali. 

— Eu cred că te-aş putea lecui şi încă fără nici un fel de 
doctorii, răspunse Martin. Nu pot fi sigur, bineînţeles, dar 
cu dragă inimă aş încerca. E vorba doar de un masaj. 


Meşteşugul ăsta l-am învăţat mai întâi de la japonezi, care-s 
un neam de masori, după cum probabil ştii. Pe urmă l-am 
mai învăţat o dată, de la un cap la altul şi cu unele mici 
deosebiri, în Hawaii. Cei de-acolo îi spun lomi-lomi. E în 
stare de multe din isprăvile prafurilor şi chiar de unele pe 
care prafurile nu pot să le facă. 

De-abia apucaseră degetele să-i atingă fruntea, când Ruth 
oftă din adâncul inimii. 

— E-aşa de bine, zise ea. 

Mai vorbi doar o singură dată, peste o jumătate de oră, 
când întrebă: 

— N-ai obosit? 

Întrebarea era pusă cu nepăsare, ca pentru a împlini o 
datorie şi ea cunoştea de mai înainte răspunsul. Apoi se 
cufundă în contemplarea aromitoare a balsamului alinător 
izvorât din puterea lui. Viaţa curgea prin vârfurile degetelor 
lui alungând durerea, ori cel puţin aşa i se păru ei, până 
când o dată cu izbăvirea de durere adormi, iar el se retrase 
binişor şi plecă. 

În seara aceea l-a chemat la telefon ca să-i mulţumească. 

— Am dormit până la vremea cinei, zise ea. M-ai vindecat 
deplin, domnule Eden, şi nu ştiu cum mulţumesc. 

Când încercă să răspundă îl cuprinse un val de căldură, 
limba i se împletici în gură, îl copleşi fericirea, iar printre 
cuvintele schimbate la telefon îi apărea mereu înainte 
imaginea lui Browning şi lui Elizabeth Barrett, cea aproape 
răpusă de boală. Ceea ce se în făptuise cândva putea fi 
înfăptuit din nou, iar el, Martin Eden, o putea face şi o va 
face pentru Ruth Morse. Se întoarse, în camera lui, la 
Sociologia lui Spencer, care zăcea deschisă pe pat. Dar nu 
fu în stare să citească. Dragostea îl chinuia şi-i stăpânea 
voinţa, aşa că, împotriva oricărei hotărâri de mai înainte, se 
trezi la măsuţa plină cu pete de cerneală. Sonetul scris în 
noaptea aceea fu primul dintr-un ciclu de cincizeci de 
sonete de dragoste, încheiat într-un răstimp de două luni. 
În vreme ce scria avea în minte Sonete de dragoste din 


partea portughezei şi scria în condiţiile cele mai prielnice 
unei mari realizări, într-o teribilă încordare şi în frigurile 
dulcii nebunii a dragostei. 

În numeroasele ceasuri pe care nu le petrecea împreună 
cu Ruth, se consacra Ciclului dragostei, cititului acasă sau 
în sălile de lectură ale bibliotecilor publice, unde se ţinea la 
curent cu revistele recent apărute, urmărind conţinutul lor 
şi politica redacţiilor. Ceasurile petrecute cu Ruth erau 
toate la fel, înnebunitor de promițătoare şi văduve de orice 
hotărâre. La vreo săptămână după ce îi lecuise durerea de 
cap, Norman - susţinut de Arthur şi Olney - propuse o 
plimbare la lumina lunii pe lacul Merritt. Cum Martin era 
singurul în stare să manevreze o ambarcaţie cu pânze, îl 
poftiră stăruitor să se ocupe el de treaba asta. Ruth se 
aşeză lângă el, la pupa, iar ceilalţi trei tineri rămaseră în 
mijlocul bărcii, prinşi într-o nesfârşită discuţie despre 
treburile asociaţiei studenţeşti din care făceau parte. 

Luna nu răsărise încă, şi Ruth, privind necuprinsul înstelat 
al bolţii cereşti fără să schimbe o vorbă cu Martin, se simţi 
deodată copleşită de senzaţia singurătăţii. Se uită la el. O 
pală de vânt aplecă barca până ce marginea copastiei 
ajunse aproape de faţa apei, iar Martin, cu o mână pe eche 
şi cu cealaltă pe parâma velei, aduse binişor barca sub vânt, 
scrutând în acelaşi timp întunericul, ca să distingă linia 
țărmului de miazănoapte, pe lângă care alunecau. Nu ştia 
că e privit, dar ea îi urmărea fiece mişcare, în vreme ce prin 
minte îi treceau năstruşnice închipuiri cu privire la ciudata 
deformanaţie sufletească ce-l împingea pe el, un tânăr 
înzestrat cu puteri atât de nemăsurate, să-şi risipească 
timpul scriind nuvele şi poeme osândite la mediocritate şi 
insucces. 

Privirile îi rătăciră peste grumazul puternic ce abia se 
zărea la lumina stelelor, peste capul viguros, şi din nou o 
cuprinse vechea dorinţă de a-şi aşeza mâinile pe gâtul lui. 
Forţa aceea, pe care n-o putea suferi, o atrăgea. Senzaţia 
de singurătate deveni mai apăsătoare şi se, simţi deodată 


obosită. Poziţia în care se afla pe barcă înclinată o enerva şi 
îşi aduse aminte de durerea de cap, de felul cum o lecuise şi 
de alinătoarea tihnă ce-o afla prin el. Era lângă ea, chiar 
alături de ea, iar barca parcă o împingea înspre el. Atunci îi 
încolţi în suflet dorinţa de-a se rezema de el, de a-i simţi 
puterea - o dorinţă nelămurită, abia înfiripată dar care, de 
cum se ivi, puse stăpânire pe ea şi o îndemnă să se încline 
către Martin. Ori era cumva aplecarea bărcii? Nu ştia. N-a 
ştiut niciodată. Ştia doar că se rezema de el şi că tihna 
aceea odihnitoare şi binecuvântată era nespus de dulce. 
Poate că fusese vina bărcii, dar nu făcu nici o sforţare ca să 
se ridice. Se rezema foarte uşor de umărul lui, dar totuşi se 
rezema şi continuă să se rezeme chiar şi când Martin îşi 
schimbă puţin poziţia pentru a-i îngădui să se sprijine şi mai 
bine. 

Era o nebunie, dar ea nu voia s-o socotească nebunie. Nu 
mai era ea însăşi, ci doar o femeie, cu nevoia ei de a se 
sprijini; şi cu toate că se sprijinea doar atât de uşor, nevoia 
de sprijin părea satisfăcută. Nu mai simţea oboseala de 
adineauri. Martin nu scotea nici un cuvânt. Dacă ar fi 
vorbit, vraja s-ar fi destrămat. Dar sfiala lui o mai prelungi. 
Era ameţit şi buimac. Nu putea înţelege ce se întâmplă. 
Totul i se părea prea minunat ca să fie altceva decât o 
halucinație. Îşi învinse dorinţa nebună de-a da drumul 
pânzei şi cârmei şi de-a o cuprinde în braţe. Instinctul îi 
spunea că gestul acesta nu trebuie făcut şi era fericit că 
pânza şi cârma îi ţineau mâinile ocupate, punând astfel 
stavilă ispitei. Dar nu mai manevră pânzele, aşa cum ar fi 
trebuit şi, fără nici o ruşine, nu folosi decât în mică măsură 
vântul, ca să ajungă țărm cât mai târziu cu putinţă. Sosirea 
la țărm l-ar fi silit să facă manevre complicate şl apropierea 
dintre ei s-ar fi sfârşit. Manevră cu multă pricepere, 
încetinind mersul bărcii fără a atrage atenţia celor prinşi în 
focul discuţiei, binecuvântând în gând toate grelele 
încercări întâmpinate vreodată pe mare, pentru că numai 
ele făcuseră cu putinţă noaptea asta minunată, învăţându-l 


să stăpânească undele şi barca şi vântul ca să poată aluneca 
pe ape alături de ea, cu dulcea ei greutate sprijinită pe 
umăr. 

Când cele dintâi raze ale lunii atinseră pânzele şi se 
răsfrânseră în barcă asemeni unui puhoi sidefiu, Ruth se 
depărtă de el. Şi, chiar în clipa când s-a mişcat, l-a simţit şi 
pe el depărtându-se. Însemna că amândoi se fereau, voiau 
sa nu fie văzuţi. În taină, fără să-şi vorbească, hotărâseră că 
întâmplarea asta trebuia ştiută numai de ei doi. Stătea 
deoparte, se retrăsese de lângă el, cu obrajii în flăcări, şi 
deodată întreaga semnificaţie a întâmplării i se limpezi în 
minte. Era vinovată de o faptă pe care trebuia s-o ascundă 
fraţilor ei, s-o ascundă lui Olney. De ce ajunsese aici? 
Niciodată în viaţa ei nu mai făcuse asemenea lucru, şi totuşi 
se mai plimbase cu barca la lumina lunii şi cu alţi băieţi. 
Niciodată nu mai dorise să facă un lucru asemănător. Fu 
copleşită de ruşine, iar taina îmbobocirii ei ca femeie o ului. 
Aruncă spre Martin o privire furişă. Manevra pânzele 
pentru a întoarce barca şi a o trage la țărm. Ar fi dorit să-l 
urască, fiindcă numai el o împinsese către un asemenea 
gest ruşinos şi necugetat. Tocmai el, între toţi bărbaţii din 
lume! Poate că maică-sa avea dreptate şi poate că într- 
adevăr prea des se întâlnea cu el. Una ca asta nu se va mai 
întâmpla niciodată, hotări ea; şi pe viitor îl va întâlni mult 
mai rar. Îi trecu prin minte gândul năstruşnic de a-i explica 
totul când va fi prima oară singură cu el, de a-l minţi şi a-i 
spune în treacăt că puţin înainte de răsăritul lunii avusese 
un moment de leşin. Apoi îşi aminti cum amândoi se 
trăseseră deoparte după ivirea lunii trădătoare şi-şi dădu 
seama că această minciună nu stătea în picioare. 

În zilele următoare, care trecură ca vântul, Ruth n-a mai 
fost ea însăşi, ci o fiinţă curioasă şi greu de înţeles, peste 
măsură de încăpăţânată şi niciodată dispusă să se cerceteze 
pe sine, să scruteze viitorul ori să-şi dea seama ce face şi 
încotro se îndreaptă. Trăia într-o stare de continuă fierbere, 
chinuită de înfiorări dureroase, când înfricoşată şi când 


încântată, ca într-o necontenită visare. Păstra însă un gând 
neclintit, care totuşi îi mai ocrotea liniştea. Nu-i va îngădui 
lui Martin să-şi mărturisească dragostea. Atâta vreme cât 
va reuşi să-l împiedice, totul va merge bine. Peste câteva 
zile el avea să plece pe mare. Şi chiar dacă înainte de asta 
va vorbi, tot nu se va întâmpla nimic. Nici nu s-ar putea să 
fie altfel, de vreme ce ea nu-l iubeşte. Totuşi avea să fie un 
moment dureros pentru el şi neplăcut pentru ea, fiindcă va 
fi prima oară când o va cere cineva în căsătorie. La gândul 
acesta se cutremură de plăcere. Vasăzică era cu adevărat 
femeie, de vreme ce se găsea cineva dispus s-o ceară. Era o 
momeală aruncată celor mai puternice forţe din sufletul ei 
de femeie. Întreaga-i fiinţă, tot eşafodajul vieţii ei, se 
cutremura şi se clătina! Gândul acesta îi flutura în minte ca 
o gâză atrasă de lumina lămpii. Ajunse să-şi închipuie chiar 
felul cum avea să-şi rostească Martin cererea, punându-i pe 
buze propriile ei cuvinte; şi îşi formulă în gând refuzul, 
îndulcindu-l cu vorbe blânde şi îndemnându-l pe Martin să 
se poarte bărbăteşte, să fie sincer şi nobil. Mai ales trebuia 
să se lase de fumat. Va insista mult asupra acestui punct. Ba 
nu, cu nici un chip nu-i putea îngădui să vorbească. Va şti 
să-l împiedice, aşa cum de fapt şi făgăduise să facă atunci 
când vorbise cu maică-sa. Cu obrajii în flăcări şi sufletul 
cuprins de văpăi, cu inima îndoită, alungă de la sine toată 
scena pe care adineauri şi-o imaginase. Prima ei cerere în 
căsătorie trebuia amânată pentru un timp mai prielnic şi un 
pretendent mai potrivit. 

CAPITOLUL. 

XXI. 

Sosi o frumoasă zi de toamnă, caldă şi zâmbitoare, 
înfiorată de melancolia sfârşitului verii, o zi de toamnă 
californiană cu soare cuminte şi hoinare adieri de vânt 
leneş ce nu izbuteau să tulbure piroteala aerului. Străvezii 
ceţuri roşietice, nu aburi ci văluri ţesute doar din culoare, 
se pierdeau în depărtări, printre dealuri. San Francisco 
zăcea ca o pală de fum răsfirată pe culmi. Golful împlântat 


până în inima oraşului părea o pată de metal topit cu 
strălucire ştearsă, pe întinsul căreia navele stăteau 
încremenite sau se mişcau purtate de fluxul leneş. În 
depărtare, Tamalpais de-abia se desluşea din pâcla argintie, 
siluetă uriaşă străjuind Poarta de Aur, ce părea o potecuţă 
cu adevărat aurită, năpădită de razele soarelui coborât 
către asfinţit. Mai departe, pe linia zării, Pacificul nesfârşit 
şi morocănos îngrămădea nori mari care lunecau lin spre 
uscat, vestind cele dintâi răbufniri furtunoase ale iernii. 

Rămăşiţele verii se zăreau risipite pretutindeni. Vara 
zăbovea încă, retrăgându-se tiptil şi topindu-se printre 
dealuri, întărind arămiul văilor, ţesând din puterile-i istovite 
şi din bucuria împlinirilor zăbranic de ceţuri peste culmi, 
dându-şi sufletul cu mulţumirea senină de-A. Fi trăit, şi a fi 
trăit aşa cum se cuvine. 

Pierduţi printre dealuri, pe culmea cea mai dragă lor, 
Martin şi RutH. Stăteau alături, cu capetele plecate peste 
aceeaşi pagină, şi el citea cu glas tare din sonetele de 
dragoste ale femeii ce l-a iubit pe Browning aşa cum nu 
multor oameni le-a fost dat să fie iubiţi. 

Dar lectura lâncezea. Vraja frumuseţii ce se stingea 
pretutindeni în jurul lor era prea puternică. Vara agoniza 
aşa precum trăise, ca un maire iubitor de plăceri, frumos şi 
fără nici un gând de pocăință, iar amintirea desfătărilor şi 
bucuriilor stăruia grea în aer. Amintirea aceasta pătrunse în 
făpturile lor ca un vis galeş, înmuind tăria hotărârilor, 
acoperind chipul moralei şi al judecății cu văl de aburi şi 
ceaţă purpurie. Martin îşi dădea seama că e înduioşat şi 
sfârşit, iar din vreme în vreme valuri fierbinţi îi străbăteau 
tot trupul. Capul îi era foarte aproape de al ei şi de câte ori 
adieri slabe îi clinteau firele de păr atingându-le de obrazul 
lui, paginile tipărite porneau să-i joace prin faţa ochilor, 

— Cred că nu înţelegi nici un cuvânt din ce citeşti, îi spuse 
ea când îl văzu că nu mai ştie unde a rămas. 

Martin se uită la ea cu ochi arzători şi fu cât p-aci să se 
fâstâcească, dar deodată un răspuns îi veni pe buze. 


— Cred că nici tu nu ştii. Despre ce era vorba în ultimul 
sonet? 

— Nu ştiu, râse ea recunoscând deschis. Am şi uitat. Hai să 
nu mai citim. E prea frumoasă ziua de astăzi. 

— O vreme n-o să mai putem veni pe dealuri, o vesti el 
încruntat. Se pregăteşte furtună, colo, unde oceanul se 
întâlneşte cu cerul. 

Cartea îi alunecă din mână şi căzu pe pământ, iar ei 
rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi, privind peste golful acela de 
vrajă cu ochi ce visau dar nu puteau să şi vadă. Ruth privi 
cu coada ochiului către gâtul lui. Nu se înclină către el. O 
putere din afara ei, mai tare decât gravitația şi 
neînduplecată ca destinul, o împinse însă. Nu trebuia să se 
încline decât puţin, puţin de tot, şi iată că fără voia ei se 
înclinase îi atinse umărul cu umărul ei, uşor cum atinge 
fluturele o floare şi tot atât de lină fu şi opunerea lui. Ea îi 
simţi umărul apăsându-se pe alei, şi un fior străbătu trupul 
lui Martin. Apoi veni vremea când ea ar fi trebuit să se 
tragă îndărăt. Dar devenise un simplu automat. Gesturile 
scăpaseră de sub controlul voinţei şi, în fermecătoarea 
nebunie ce-o cuprinsese, nu s-a mai gândit nici la stăpânire, 
de sine şi nici la voinţă. 

Braţul lui începu să se strecoare pe după ea şi s-o 
cuprindă. Chinuită de desfătare, îi pândi inaântarea 
domoală. Aştepta fără să ştie ce aşteaptă, abia respirând, cu 
buzele uscate şi cuprinse de flăcări, cu inima zvâcnind în 
salturi nebune şi tot sângele invadat de frigurile nădejdii. 
Braţul încordat în jurul ei urca mereu şi o trăgea către 
Martin, încet şi mângâietor. Nu mai putu aştepta. Cu un 
suspin chinuit şi cu o mişcare bruscă, pornită din adâncul 
fiinţei, negândită şi spasmodică, îşi aşeză capul pe pieptul 
lui. Atunci capul lui Martin se apleca iute şi, în clipa când 
buzele lui ajunseră aproape, ale ei zburară să le întâmpine. 

„Asta trebuie să fie dragostea”, se gândi ea într-una din 
clipele când mai putu judeca. Ar fi fost ceva prea ruşinos de 
n-ar fi fost dragoste. Nu putea fi altceva de cât dragoste. 


Iubea bărbatul ale cărui braţe o cuprindeau şi ale cărui 
buze i le striveau pe ale ei. Cu o unduire a trupului, se 
strânse şi mai aproape de el. Peste o clipă se smulse pe 
jumătate din îmbrăţişare, îşi înălţă mâinile, brusc şi cu 
bucurie turbată, apoi ie aşeză pe amândouă peste gâtul ars 
de soare al lui Martin Eden. Atât de dureroasă fu săgetarea 
dragostei şi a dorinţei împlinite, încât gemu stins, mâinile i 
se înmuiară şi rămase în strânsoarea braţelor lui, pe 
jumătate leşinată. 

Nu rostiră nici un cuvânt şi încă multă vreme rămaseră 
muţi. De două ori se aplecă şi o sărută, şi de fiecare dată 
buzele ei le întâmpinară sfioase pe ale sale, iar trupul făcu 
aceeaşi mişcare lină de dulce cuibărire. Stătea lipită de el, 
neputând să se desprindă, iar Martin, nemişcat, o ţinea în 
braţe, privind cu ochi ce nu vedeau la pata întunecată a 
marelui oraş de dincolo de golf. De astă dată în minte nui 
se mai iveau nici un fel de vedenii. Numai culori, lumini şi 
scânteieri îi jucau prin cuget, calde ca ziua aceea şi calde ca 
dragostea lui. Şi plecă înspre buzele ei. O auzi vorbind. 

— Când ai început să mă iubeşti? întreba ea şoptit. 

— Din prima clipă, chiar de când te-am cunoscut, din clipa 
în care te-am zărit. Chiar în clipa aceea am fost nebun de 
dragoste şi, în toată vremea care a trecut de atunci, n-am 
făcut decât să înnebunesc şi mai rău. Acum sunt mai nebun 
ca niciodată, iubito. Bucuria mi-a învălmăşit atât de tare 
minţile, încât am ajuns nebun de legat. 

— Îmi pare bine că sunt femeie, Martin... iubitule, zise ea 
după ce suspină din adânc. 

O strânse cu putere în braţe, o dată şi încă o data, mereu, 
apoi întrebă. 

— Dar tu? Când ţi-ai dat seama prima oară? 

— O! Am ştiut totdeauna, aproape de la început. 

— Iar eu am fost orb ca o cârtiţă! strigă el cu un tremur de 
supărare în glas. Niciodată nu mi-am închipuit un asemenea 
lucru până adineauri, când... când te-am sărutat. 


— Nu asta am vrut să spun. Ruth se trase puţin deoparte 
şi-l privi. Voiam să spun că aproape de la început mi-am dat 
seama că mă iubeşti. 

— Dar tu? întrebă Martin. 

— Cu totul pe neaşteptate. Rostea cuvintele rar, ochii îi 
ardeau sticlind în fel de fel de ape, iar în obraz îi dăinuia o 
roşeaţă uşoară ce nu voia să se şteargă. N-am ştiut nimic 
până adineauri... când m-ai cuprins în braţe. Şi niciodată nu 
m-am gândit c-o să mă căsătoresc cu tine. Martin, niciodată 
până în secunda aceea. Cum de m-ai făcut să te iubesc? 

— Nu ştiu, răspunse el râzând. Poate numai prin 
dragostea mea, fiindcă te-am iubit totdeauna şi aşa de mult, 
încât aş fi putut înduioşa până şi inima unei stânci, deci cu 
atât mai mult inima unei femei de carne şi oase cum eşti. 

— E-atăât de altfel de cum credeam eu că e dragostea, zise 
ea pe neaşteptate. 

— Cum ţi-o închipuiai? 

— Nu credeam că o să fie aşa. Îl privea atunci drept în 
ochi, dar când continuă, privirile îi coborâră în pământ: Ştii, 
nu cunoşteam nimic din toate astea. 

Martin încercă din nou s-o tragă către el, dar de data asta 
de-abia schiţă gestul, temându-se să n-o supere. Simţi însă 
repede că trupul ei răspunde îndemnului şi atunci o strânse 
încă o dată, tare, în braţe, iar buzele lor se împreunară. 

— Oare ce-or să spună ai mei? se întrebă ea, brusc 
îngrijorată, într-un moment de răgaz. 

— Nu ştiu. Când om vrea să ştim, putem afla foarte uşor. 

— Dar dacă mama e împotrivă? Mi-e tare teamă să-i spun. 

— Lasă-mă pe mine să-i vorbesc, se oferi el cu vitejie. Cred 
că nu prea sunt pe placul mamei tale, dar izbutesc eu s-o 
înduplec. Cine te poate câştiga pe tine, poate face orice pe 
lumea asta. Şi dacă n-o să... 

— Atunci? 

— În orice caz, fiecare avem dragostea celuilalt. Dar nu 
cred că se poate să n-o convingem pe mama ta să consimtă 


la căsătoria noastră. Te iubeşte prea mult. N-aş vrea deloc 
să-i zdrobesc inima, zise Ruth dusă pe gânduri. 

Lui Martin îi trecu prin minte să-i spună că inimile 
mamelor nai puteau fi chiar aşa de uşor zdrobite, dar se 
trezi spunând: 

— Nu uita că dragostea e cel mai mare lucru de pe lume. 

— Ştii, Martin, câteodată mă sperii. Uite, acum mi-e frică, 
mi-e teamă când mă gândesc la tine şi la ce ai fost tu. 
Trebuie să fii foarte bun, grozav de bun cu mine. Nu trebuie 
să uiţi, la urma urmei, că sunt abia un copil. Până acum n- 
am iubit niciodată. 

— Nici eu. Amândoi suntem nişte copii. Şi suntem cum nu 
se mai poate mai fericiţi, fiindcă fiecare suntem la cea dintâi 
dragoste. 

— Dar asta e cu neputinţă! explodă ea, smucindu-se din 
braţele lui, cu o mişcare bruscă: În ce te priveşte, asta-i cu 
neputinţă. Ai fost marinar şi despre marinari se spune că... 
se spune că... 

Glasul îi slăbi şi se stinse. 

— Că au câte o nevastă în fiecare port? sugeră el. Asta 
voiai să spui? 

— Da, răspunse Ruth încet. 

— Dar aceea nu e dragoste, îi spuse el liniştit. Am trecut 
prin multe porturi, dar nici umbra unui fior de dragoste nu 
mi-a atins inima până în seara aceea, când te-am văzut 
pentru prima oară. Ştii, după ce am spus noapte bună şi am 
plecat, a fost cât pe ce să fiu arestat. 

— Arestat? 

— Da. Un poliţist a crezut că sunt beat; şi într-adevăr eram 
beat de dragoste pentru tine. 

— Spuneai însă că amândoi suntem copii, eu am spus că în 
ce te priveşte este cu neputinţă, iar de-aici am alunecat 
spre altele. 

— Eu am spus că n-am iubit niciodată pe nimeni afară de 
tine, răspunse Martin. Eşti prima, eşti singura mea 
dragoste. 


— “Totuşi ai fost marinar, stărui Ruth. 

— Asta nu înseamnă însă că nu eşti într-adevăr prima mea 
dragoste. 

— Dar ai cunoscut femei... alte femei... of! 

Spre uimirea lui Martin Eden, Ruth izbucni într-un potop 
de lacrimi pentru stăvilirea căruia fu nevoie de multe 
sărutări şi mângăieri. Şi tot în acest răstimp în minte îi 
stăruiau versurile lul Kipling: căci Judy O' Grady şi nobila 
lady, Deşi servantă una, şi-altă stăpâna ei, De fapt sunt 
amândouă tot femei. 

Da, hotărî Martin, Kipling avea dreptate, cu toate că pe el 
romanele citite îl făcuseră să creadă contrariul. Datorită 
romanelor, era încredinţat că în clasele de sus toate cererile 
în căsătorie se făceau în mod solemn. În lumea de jos, de' 
unde venise el, i se părea firesc ca băieţii şi fetele să se 
înţeleagă direct, fără complicaţii; dar i se părea de necrezut 
ca poveştile de dragoste ale oamenilor acelora bogaţi, care 
pluteau în sferele cele mai înalte, sa se înfiripe aidoma celor 
din lumea de jos. Şi cu toate acestea romanele greşeau. 
Avea dovada înaintea ochilor. Aceleaşi îmbrăţişări şi 
săruturi, neîntovărăşite de nici o vorbă, care se dovedeau 
suverane în privinţa fetelor muncitoare, erau nu mai puţin 
plăcute fetelor din clasele de sus. Se vedea bine că la urma 
urmei toate erau plămădite din carne, surori bune sub 
înfăţişările lor deosebite; dacă şi-ar fi adus aminte de 
Spencer, ar fi putut şti şi el atâta lucru. În vreme ce-o ţinea 
pe Ruth în braţe şi încerca s-o aline, simţea o mare 
mulţumire la gândul că, de fapt, nobila lady şi Judy O'Grady 
sunt amândouă tot femei. Înseamnă că Ruth e mult mai 
aproape de el şi că poate ajunge până la ea. Carnea ei, 
care-i era atât de scumpă, era ca a oricărui alt muritor, ca a 
lui. În calea căsătoriei lor nu exista nici o barieră. Nu 
existau decât deosebirile de clasă, iar clasele erau lucruri 
exterioare, neesenţiale. Deosebirile de clasă puteau fi 
înlăturate. Un sclav, citise el undeva, ajunsese să îmbrace 
purpura imperială a Romei. Dacă aşa stăteau lucrurile, 


atunci putea şi el ajunge până la Ruth. Dincolo de puritatea, 
dincolo de sfinţenia, de cultura şi vaporoasa splendoare a 
sufletului era şi ea în atributele umane fundamentale, la fel 
ca Lizzie Connolly, IA. Fel ca toate surorile pe care le avea 
Lizzie Connolly în lume. Tot ce era ou putinţă pentru ele era 
şi pentru Ruth. Şi Ruth putea să iubească, ori să urască, ori 
să-şi iasă din fire; fără nici o îndoială că şi ea putea fi 
geloasă, aşa cum era de fapt şi acum când stătea în braţele 
lui plângând cu hohote. 

— Şi pe lângă toate astea sunt şi mai în vârstă decât tine, 
Zise ea deodată, deschizând ochii şi uitându-se în sus, către 
el. Sunt cu trei ani mai mare ca tine. 

— Da” de unde. Eşti doar un copil şi, după cât am trăit, 
sunt cu patruzeci de ani mai bătrân decât tine, răspunse 
Martin. 

Adevărul e că în ceea ce priveşte dragostea erau amândoi 
nişte copii şi, în ciuda faptului că ea avea educaţie, 
universitară iar el îşi împuiase capul cu filosofie şi cunoştea 
viaţa din proprie experienţă, îşi exprimau sentimentele cu 
naivitate şi stângăcie copilărească. 

Mai întârziară în strălucirea amurgului, vorbind aşa cum 
le e, sortit îndrăgostiţilor să vorbească, minunându-se de 
miracolele săvârşite de dragoste, de capriciile sorții care-i 
aruncase în chip atât de ciudat pe unul în calea celuilalt şi 
crezând orbeşte că iubeau cu o înflăcărare până la ei 
niciodată cunoscută. Mereu şi mereu se-ntorceau cu 
încăpățânare la acelaşi lucru, repetându-şi descrierea 
impresiilor lăsate de unul asupra celuilalt, încercând 
zadarnic să analizeze cât mai amănunţit ce simțeau unul 
pentru altul şi cât de adânci le erau simţămintele. 

Norii grei dinspre asfinţit primiră între ei soarele, şi de 
jur-împrejur zarea se coloră într-un roz cald, ce se 
răsfrânse pe întreg înaltul cerului. Lumina roşiatică scălda 
totul în jur şi se revărsă asupra lor în vreme ce ea cânta 
„Rămâi cu bine, zi frumoasă”. Cânta încetişor, culcată în 
leagănul braţelor ce-o ţineau înlănţuită, cu mâinile 


încleştate într-ale lui, iar inima fiecăruia zvâcnea în pumnul 
celuilalt. 

CAPITOLUL. 

XXII. 

Doamna Morse nici n-ar fi avut nevoie de intuiţie maternă 
pentru a citi vestea înscrisă pe chipul lui Ruth când s-a 
întors acasă. Roşeaţa, care nu se îndupleca să părăsească 
obrajii, spunea toată povestea aceea simplă şi mult mai 
convingător vorbeau ochii, mari şi strălucitori, prin care se 
arăta neîndoielnicul triumf ascuns în suflet. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă doamna Morse când veni 
momentul prielnic, adică după ce Ruth se băgă în pat. 

— Cum, ştii? şopti fata, cu buze tremurătoare. 

Drept răspuns, braţul mamei o cuprinse pe după umeri şi 
mâna îi mângâie părul. 

— N-a vorbit, izbucni Ruth. N-aş fi vrut să se întâmple, şi 
cu nici un preţ nu l-aş fi lăsat să vorbească... numai că n-a 
spus nici un cuvânt. 

— Dar dacă n-a spus nici un cuvânt înseamnă că nu s-a 
întâmplat nimic, nu-i aşa? 

— Ba da, totuşi s-a întâmplat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fata mamei, ce tot bâigui 
tu acolo? Doamna Morse nu mai ştia ce să creadă. La urma 
urmei despre ce întâmplare e vorba, că nu mai pricep 
nimic. Ce s-a întâmplat? 

Ruth se uită mirată la maică-sa. 

— Credeam că ştii. Ştii, da, ne-am logodit, eu şi Martin. 

Doamna Morse râse jignită, deşi încă nu-i venea să creadă. 

— Nu, n-a spus nici o vorbă, insistă Ruth. Adevărul însă e 
ca mă iubea... şi asta-i tot. În clipele acelea am fost şi eu tot 
aşa de surprinsă cum eşti tu acum. N-a rostit nici un cuvânt. 
Atâta doar că m-a cuprins cu braţul. Şi... şi eu n-am mai 
ştiut ce-i cu mine. Şi m-a sărutat şi l-am sărutat, şi eu. Nu 
m-am putut stăpâni. N-am mai putut. Şi atunci am înţeles 
că-l iubesc. 


Se opri, aşteptând cu sufletul la gură sărutul 
binecuvântării materne, dar doamna Morse se arătă aspră 
şi tăcută. 

— E o întâmplare teribilă, ştiu, începu iar Ruth, cu voce 
stinsă. Şi nu-mi dau seama cum ai să mă poţi ierta vreodată. 
Dar nu m-am putut împotrivi. Până în clipa aceea nici în vis 
n-aş fi putut crede că-l iubesc. Şi trebuie să vorbeşti tu cu 
tata în locul meu. 

— Nu crezi c-ar fi mai bine să nu-i spunem nimic lui taică- 
tău? Am să vorbesc eu cu Martin Eden şi-am să-i explic. O 
să înţeleagă şi-o să te lase în pace. 

— Nu! nu! strigă Ruth sărind în sus. Nu vreau să fiu lăsată 
în pace. Îl iubesc, şi dragostea-i un lucru atât de dulce. 
Vreau să mă mărit cu el... bineînţeles, dacă-mi daţi voie. 

— Noi avem alte gânduri cu tine, Ruth, draga mamei, tatăl 
tău şi cu mine...o0, nul nucă ţi-am pregătit noi pe altcineva 
sau lucruri dintr-astea. Nu ne gândim decât să-ţi alegi un 
om de aceeaşi condiţie ca şi tine, un om de lume, bun şi 
cinstit, pe care ai să-l alegi tu singură, când ai să-l iubeşti. 

— Dar îl iubesc pe Martin încă de pe acuma, protestă Ruth 
cu glas plângător. 

— Noi n-o să influenţăm alegerea ta în nici un fel; dar eşti 
copila noastră şi n-am putea suporta să te vedem făcând o 
astfel de căsătorie. Pentru tot ce-i delicateţe şi rafinament 
în fiinţa ta, el nu-ţi poate oferi în schimb decât asprime şi 
mitocănie. Nu e un om potrivit pentru tine, din nici un 
punct de vedere. Nu te poate întreţine. N-avem idei 
preconcepute despre avere, dar un trai omenesc este 
altceva, şi fata noastră trebuie, să ia un om care să-i poată 
asigura măcar atâta lucru - nu un om fără căpătâi, fără un 
cent în buzunar, un marinar, un cowboy, un contrabandist 
sau Dumnezeu mai ştie ce, şi care, după toate astea, mai e 
şi un fluşturatic şi un nesocotit. 

Ruth tăcu. Recunoştea că fiecare vorbă e adevărată. 

Îşi pierde vremea scriind, încercând să facă un lucru pe 
care numai geniile şi oamenii cu studii universitare reuşesc 


uneori să-l facă. Un bărbat care se gândeşte la însurătoare 
trebuie să se pregătească pentru asta. El însă nici nu se 
gândeşte. După cum ţi-am mai spus, şi ştiu că eşti de acord 
cu mine, e un om într-adevăr fără scaun la cap. Şi cum ar 
putea să fie altfel? Aşa-s marinarii. N-a învăţat niciodată să 
fie econom şi cumpătat. Anii de dezmăţ şi risipă au lăsat 
urme. Nu e vina lui, e drept, dar asta nu schimbă nimic. Te- 
ai gândit la anii pe care i-a petrecut, desigur, în 
destrăbălare, până acum? Te-ai gândit la asta, fata mamei? 
Ştii doar ce înseamnă căsătoria. 

Ruth se cutremură şi se strânse la pieptul mamei. 

— M-am gândit. Apoi, după o lungă pauză, în care aşteptă, 
să i se limpezească gândurile, adăugă: Da, şi e 
înspăimântătoR. Îmi vine să leşin, când mi-aduc aminte. Ţi- 
am spus doar că dragostea mea pentru el e o întâmplare 
teribilă, dar nu mai am nici o putere. Iu te-ai fi putut 
stăpâni, ai fi putut face în aşa fel ca să nu-l mai iubeşti pe 
tata? La fel stau lucrurile şi cu mine acum. Există ceva în 
mine, în el - până astăzi niciodată n-am bănuit existenţa 
acestui „ceva” - dar îmi rămâne mereu în suflet şi mă face 
să-l iubesc. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să mă 
îndrăgostesc de el, şi cu toate astea vezi că acum îl iubesc, 
încheie Ruth, purtând în glas o vagă nuanţă de triumf. 

Au mai vorbit mult şi fără nici un rezultat, ajungând în cele 
din urmă la hotărârea de a aştepta un oarecare timp fără să 
facă nimic. 

Ceva mai târziu, în aceeaşi seară, tot la această concluzie 
a ajuns doamna Morse discutând şi cu soţul ei, după ce 
făcuse cuvenita mărturisire asupra eşecului planurilor sale. 

— Ar fi fost şi greu să se termine altfel, constată domnul 
Morse. Marinarul ăsta a fost singurul bărbat pe care l-a 
cunoscut mai îndeaproape. Mai curând sau mai târziu tot 
aici trebuia să ajungă, tot trebuia să se deştepte în ea 
femeia, şi atunci iată că lângă ea nu s-a aflat decât 
marinarul dumitale, el era singurul bărbat pe care-l avea în 


preajmă şi desigur că s-a şi îndrăgostit de el, ori aşa îşi 
închipuie - ceea ce de altminteri e cam acelaşi lucru. 

Doamna Morse îşi luă deci sarcina de a o influenţa pe Ruth 
pieziş şi cu încetul, ceea ce socotea că ar fi mult mai potrivit 
decât o opunere făţişă. Pentru asta va avea timp din belşug, 
căci Martin nu era în nici un caz în situaţia de a se putea 
căsători. 

Las-o să-l întâlnească oricât de des vrea, îşi sfătui domnul 
Morse soţia. Pun rămăşag că pe măsură ce l-o cunoaşte mai 
bine o să-l iubească mai puţin. Şi oferă-i cât mai dese ocazii 
de a vedea contrastul. Caută să avem cât mai mult tineret în 
casă. Băieţii şi fete de vârsta ei, tot felul de băieţi, băieţi 
deştepţi, care au realizat ceva ori se ocupă de o treabă 
serioasă, băieţi din lumea noastră, băieţi subţiri. Să-l poată 
compara cu oameni dintr-ăştia. Ei îi vor arăta câte parale 
face celălalt. Şi, la urma urmei nici ăla nu-i decât un puştan 
de douăzeci şi unu de ani. Ruth e doar un copil. Dragostea 
asta nu-i decât un foc de paie, de care iute or să se 
lecuiască amândoi. 

Şi aşa au rămas lucrurile. În familie s-a convenit că Ruth şi 
Martin sunt logodiţi, dar fără să.se spună nimic în afară. 
Credeau că nici nu va fi vreodată cazul să anunţe logodna în 
public. Totodată s-a convenit în mod tacit că această 
logodnă avea să fie foarte lungă. Nu i-au cerut lui Martin 
nici să se apuce de o treabă serioasă, nici să se lase de 
scris. N-aveau deloc intenţia să-l sprijine ca să se aranjeze 
în vreun fel. L.a rândul său, Martin nu făcea decât să-i ajute 
şi să-i susţină în planurile lor perfide, fiindcă ideea de a 
căuta o slujbă era tot ce putea fi mai străin gândurilor lui. 

Sunt curios să văd dacă o să fii încântată de ce am făcut, îi 
spuse Martin lui Ruth peste câteva zile. Mi-am zis că la 
soră-mea casa şi masa mă costă prea mult şi trebuie să mă 
mut. Am închiriat o cămăruţă în North Oakland - e un 
cartier mărginaş, dar liniştit, unde o să am toată tihna - şi 
mi-am cumpărat o maşină cu gaz, pe care să-mi fac 
mâncare singur. 


Ruth fu în culmea fericirii. Mai presus de toate o încânta 
maşina de gătit. 

— Aşa a început şi domnul Butler, zise ea. 

În sinea lui, Martin se încruntă când o auzi pomenind 
numele preadistinsului domn, dar continuă să-i spună: 

— Am timbrat toate manuscrisele şi le-am trimis din nou 
pe la reviste. leri am terminat cu ele, azi mă mut, iar de 
mâine încep lucrul. 

— Ţi-ai găsit o slujbă! strigă ea, lăsând să se vadă în toată, 
fiinţa bucuria pe care i-o pricinuia o astfel de veste 
neaşteptată, cuibărindu-se şi mai aproape, strângândiu-l de 
mână, înălţând spre el chipul numai zâmbet. Şi nu mi-ai 
spus nimic! Ce slujbă ai găsit? 

Martin clătină din cap: 

— Am vrut să spun că încep lucrul la manuscrisele mele. 
Chipul fetei se întunecă, iar el continuă cu grabă: Să nu mă 
înţelegi greşit. De data asta nu mai umblu cu idei siropoase. 
Mă apuc de treabă fără nici o umbră de sentimentalism, cu 
sânge rece, pentru a atinge rezultate prozaice, concrete. E 
mai bine decât să mă îmbarc din nou şi o să câştig mai mulţi 
bani decât ar putea câştiga un om fară pregătire specială 
luând orice slujbă aici la Oakland. Ştii vacanţa asta pe care 
mi-am îngăduit-o mi-a dat oarecare perspectivă. N-am mai 
muncit până să dau în brânci şi nici n-am mai scris, sau cel 
puţin n-am mai scris pentru publicare. Tot ce-am făcut a 
fost să te iubesc şi să gândesc. Am şi citit puţin, dar cititul 
făcea parte din şirul gândurilor, şi în cea mai mare parte am 
citit doar reviste. M-am gândit în tot felul şi am ajuns la un 
punct de vedere mai general cu privire la mine însumi şi la 
univers la locul pe care îl ocup în lume şi la posibilitatea de- 
a ajunge, să-mi fac un rost vrednic de tine în acelaşi timp 
am citit cartea lui Spencer, Filosofia stilului, şi am mai 
descoperit câte ceva eu privire la cusururile mele sau mai 
bine zis ale scrisului meu şi totodată ale celor mai multe 
dintre materialele publicate mereu prin reviste. 


Dar rezultatul cel mai de seamă al tuturor acestora - al 
cugetării, al cititului şi al dragostei - este hotărârea mea de 
a mă muta în Grub Street. Las în plata domnului 
capodoperele şi mă duc să scriu lucruri de umplutură - 
anecdote, notițe, articole de actualitate, versuri umoristice, 
poezii ocazionale şi alte asemenea fleacuri, care au atât de 
multă căutare. Pe urmă sunt firmele care se ocupă cu 
plasarea articolelor şi a schițelor şi nuvelelor în presa 
cotidiană, în suplimentele de duminică, şi în reviste. N-o să- 
mi fie deloc greu să ticluiesc fleacuri de astea care le 
trebuie lor şi să câştig astfel echivalentul unei lefi 
bunişoare. Ştii şi tu că sunt destui publicişti care scriu de 
toate şi pentru toate ziarele şi câştigă până la patru ori 
cinci sute de dolari pe lună. Nu vreau neapărat să ajung în, 
situaţia lor; dar o să-mi pot aranja o viaţă comoda, şi o să 
am destul timp liber, mai mult decât mi-ar lăsa orice slujbă. 
Aş avea prin urmare timp suficient pentru studii şi pentru 
muncă serioasă. Printre picături am să încerc şi 
capodopere, am să învăţ şi am să mă pregătesc să scriu 
capodopere. Ca să-ţi spun drept, sunt uluit de înălţimea la 
care am putut să ajung încă de pe acum. Când am încercat 
pentru prima oară să scriu, aveam la îndemână doar câteva 
banale experienţe de viaţă, pe care nici nu le înţelegeam, 
nici nu le preţuiam aşa cum trebuie. Dar idei n-aveam. Nu e 
o exagerare: n-aveam nici un fel de idei. N-aveam nici 
măcar noţiuni cu care să pot închega judecăţi. Experiențele 
mele de viaţă erau tot atâtea tablouri lipsite de semnificaţie. 
Dar pe măsură ce am început să-mi îmbogăţesc 
cunoştinţele şi vocabularul, am văzut în acele experienţe de 
viaţă, ceva, mai mult decât simple tablouri. Am reţinut 
aceste tablouri şi le-am căutat semnificaţia. Atunci de-abia 
am început să scriu lucruri ca lumea, atunci am putut scrie 
Aventura, Bucurie, Cazanul, Vinul vieţii, Strada cotită, Ciclul 
dragostei şi Poeme marine. Am să mai scriu şi altele ca 
astea, şi chiar mai bune; am să le scriu însă în timpul liber. 
Acum stau şi eu cu picioarele pe pământ. Mai întâi 


mărunţişurile şi pâinea, şi abia după aceea capodoperele. 
Numai ca să ţi le arăt, am scris astă-noapte vreo cinci sau 
şase poezii, pentru săptămânalele umoristice; când mă 
pregăteam să mă culc, mi-a trecut prin minte să încerc un 
triolet - unul umoristic - şi într-un ceas am scris patru. S-ar 
putea să facă vreun dolar bucata. lată deci patru dolari 
pentru un joc pe care-l joci în vreme ce te pregăteşti de 
culcare. Bineînţeles, n-are nici o valoare, nu-i decât o 
gângureală jalnică şi nesărată; dar nu-i o treabă mai 
nesărată şi mai plictisitoare decât a umple registre pentru 
şaizeci de dolari pe lună şi a aduna nesfârşite coloane de 
cifre care nu-ţi spun nimic, şi aşa mai departe până intri în 
mormânt. Mai mult decât atât, fleacurile astea mă vor ţine 
la curent cu viaţa literară, lăsându-mi şi răgaz să încerc 
lucrurile cele mari. 

— Bine, dar lucrurile astea mari, capodoperele, la ce-or să- 
ţi folosească? interveni Ruth. Tot nu poţi să!e publici. 

— Ba da, pot, începu el. 

Dar Ruth îl întrerupse: 

— Dintre toate bucăţile pe care le-ai pomenit şi despre 
care tu ai spus că sunt bune, n-ai izbutit să publici niciuna. 
Nu ne putem căsători pornind de la capodopere 
nepublicabile. 

— Atunci o să ne căsătorim pornind de la triolete care se 
pot publica, afirmă el cu tărie, cuprinzând pe după umeri şi 
trăgând către sine o iubită cam rece şi ursuză. Ascultă-l pe 
ăsta, continuă el, sforţându-se să pară cât mai voios. Nu e 
artă, dar e un dolar. 

EI înăuntru a intrat În clipa când eram plecat. 

Vrea bani cu împrumut să-mi ceară, De-aceea-n casă a 
intrat. 

Dar a plecat cu mâna goală, Astfel că eu fui câştigat, Iar el 
în pierdere-aşadară. 

Ritmul voios în care recitase poezioara nu se potrivea 
defel cu amărăciunea ce i se întipări pe faţă când sfârşi. Nu- 


i smulsese lui Ruth nici măcar un zâmbet. Se uita la el cu o 
expresie de mirare şi adâncă nedumerire. 

— O fi făcând un dolar, zise ea, dar e dolarul unui 
măscărici, simbria unui clovn. Tu nu vezi, Martin, că treaba 
asta este înjositoare? Eu vreau ca omul pe care-l iubesc să 
fie ceva mai mult decât un biet ticluitor de glume şi cuplete. 

— Ai vrea să fie... să zicem, ca domnul Butler? 

— Ştiu că nu-ţi place domnul Butler... începu ea. 

— N-am nimic cu domnul Butler, o întrerupse Martin. Doar 
cu boala lui de stomac nu mă pot împăca. Dar pentru nimica 
în lume nu sunt în stare să văd vreo deosebire între a scrie 
cuplete şi versuri umoristice şi a scrie la maşina, a 
stenografia după dictare ori a ţine la punct registrele 
contabile. Toate astea nu sunt decât mijloace pentru a 
atinge un scop. După tine ar trebui să încep cu registrele 
contabile, pentru ca să ajuţi un mare avocat sau un prosper 
om de afaceri. După mine, trebuie să încep să scriu 
maculatură ca să ajung un scriitor de valoare. 

— E totuşi o deosebire, insistă Ruth, 

— Care anume? 

Cum să-ţi spun, nici chiar lucrurile izbutite, cele despre 
care tu crezi că sunt izbutite, nu le poţi vinde. Ai încercat - 
ştii doar prea bine - numai că revistele nu vor să le accepte. 

Dă-mi numai timp, draga mea, se rugă Martin. Fleacurile 
astea nu-s decât un expedient, pe care nici nu mă gândesc 
să-l iau în serios. Dă-mi un răgaz de doi ani. În răstimpul 
ăsta am să izbândesc, şi toţi editorii vor fi fericiţi să-mi 
publice scrierile cele bune, cele adevărate. Ştiu ce spun; am 
încredere în minE. Îmi cunosc puterile, acuma ştiu ce 
înseamnă literatura; cunosc gunoiul obişnuit aruncat pe 
piaţă de o mână de pigmei; şi mai ştiu că peste doi ani voi 
păşi pe căile cele mai luminoase ale succesului. În afaceri, 
n-aş reuşi să fac niciodată nimic. N-am nici un fel de 
înclinaţie pentru afaceri: Mi se pare o îndeletnicire 
plicticoasă, stupidă, o treabă de mercenar, o înşelătorie. 
Dar oricum ar fi, nu mi se potriveşte. N-aş ajunge niciodată 


mai mult decât un funcţionar prăpădit, şi cum am putea fi 
noi amândoi fericiţi cu mizerul venit al unui conţopist? 
Doresc pentru tine tot ce poate fi mai bun pe lumea, asta, şi 
singura clipă când ţi-aş dori altceva ar fi aceea în care aş 
putea găsi un lucru şi mai bun. Şi am să-ţi pot da ceea ce 
vreau, -am să fiu în stare să-ţi dau tot ce-i mai bun şi mai 
frumos pe lume. Pe lângă veniturile unui scriitor de succes, 
ale domnului Butler par sărăcăcioase. O carte de mare 
succes aduce oricând între cincizeci şi o sută de mii de 
dolari - uneori mai mult, alteori mai puţin; în orice caz, de 
obicei o sumă apropiată. 

Ruth nu scoase nici o vorbă; se vedea limpede că e 
dezamăgită. 

— Ce spui? întrebă Martin. 

— Alte nădejdi aveam şi alte planuri făcusem. M-am gândit 
şi încă mai cred că cel mai bun lucru pentru tine ar fi să 
înveţi stenografia - dactilografia o ştii - şi să intri la biroul 
tatei. Ai un cap bine mobilat şi sunt sigură că ai ajunge un 
avocat cu renume. 

CAPITOLUL. 

XXIII. 

Faptul că Ruth avea atât de puţină încredere în 
posibilităţile sale de scriitor n-o micşora şi n-o umbrea în 
ochii lui Martin. În acel răstimp de vacanţă, petrecuse 
ceasuri întregi autoanalizându-se, şi în felul acesta aflase 
foarte multe lucruri despre sine însuşi. Descoperise că 
iubea frumuseţea mai mult decât faima şi că dorinţa de 
faimă - atât cat o avea - provenea, în cea mai mare măsură, 
din dragostea pentru Ruth. Asta era pricina pentru care 
dorinţa lui de faimă, de celebritate era totuşi puternică. 
Voia să apară cât mai mare în ochii lumii; voia „s-o scoată la 
capăt”, cum se exprimase el odinioară, pentru ca femeia 
iubită să fie mândră de el şi să-l socotească vrednic de 
dragostea ei. 

În ceea ce-l privea pe el, iubea cu patimă frumosul, iar 
bucuria de a-l sluji i se părea răsplată îndestulătoare. Dar 


mai puternică decât dragostea pentru frumos era 
dragostea lui: pentru Ruth. Consideră dragostea drept cel 
mai minunat lucru de pe lume. Dragostea fusese pricina 
revoluţiei petrecute în fiinţa lui, care dintr-un marinar 
necioplit scosese un cărturar şi un artist; din această cauză 
socotea că lucrul cel mai minunat şi mai de seamă dintre 
toate trei, mai măreț decât învăţătura şi harul de a crea 
frumosul, era dragostea. Descoperise încă de mai multă 
vreme că mintea lui putea merge mai departe decâta alui 
Ruth, tot aşa după cum putea merge mai departe decâtî 
fraţilor ori a tatălui ei. În ciuda tuturor avantajelor unei 
educaţii universitare şi cu toată licenţa ei în litere, forţa 
inteligenţei lui o lăsa cu mult în urmă pe a ei, iar în 
răstimpul de aproximativ un an, în care se pregătise şi 
învățase singur, căpătase o stăpânire a tainelor lumii, artei 
şi vieţii, la care ea n-ar fi putut niciodată nădăjdui să 
ajungă. 

Toate acestea îi erau cum nu se poate mai limpezi, dar nu 
izbuteau să-i influenţeze dragostea pentru Ruth şi nici 
dragostea lui Ruth pentru el. Dragostea era ceva mult prea 
ales şi prea nobil, iar el un îndrăgostit mult prea leal şi 
sincer ca să întineze dragostea cu nemulțumiri şi pretenţii. 
Ce legătură putea să aibă dragostea cu faptul că Ruth nu 
împărtăşea părerile lui asupra artei, asupra bunei-cuviinţe, 
asupra revoluţiei franceze sau asupra votului universal? 
Toate acestea erau procese raţionale, iar dragostea 
rămânea în afară de rațiune, era supraraţională. El n-ar fi 
putut subaprecia dragostea. I se închina ca unei zeități. 
Dragostea sălășluia sus pe creste, deasupra văilor întinse 
ale raţiunii. Era un fel de sublimare a existenţei, cel mai 
ameninţător pisc al vieţii, la care doar arareori se putea 
ajunge. Datorită filosofilor lui favoriţi, din şcoala pozitivistă, 
cunoştea semnificaţia biologică a dragostei; dar printr-un 
raţionament foarte subtil, datorat aceleiaşi şcoli pozitiviste, 
ajungea la concluzia că organismul uman îşi împlinea cele 
mai înalte rosturi tocmai în dragoste, şi prin urmare 


dragostea nu mai trebuie pusă în discuţie, ci trebuie de 
îndată acceptată drept cel mai de seamă dar al vieţii. De 
aici trecea la concluzia că îndrăgostitul trebuia considerat 
drept cea mai binecuvântată dintre toate creaturile şi 
simţea o adevărată desfătare când se gândea la felul cum 
„cel nebun din dragoste” se ridică deasupra tuturor 
lucrurilor pământeşti, deasupra avuţiei şi a raţiunii, a 
părerii celorlalţi şi a admiraţiei oamenilor de rând, 
deasupra vieţii înseşi, „fiind gata să moară pentru un 
sărut”. 

Multe dintre gândurile acestea Martin le rumegase mai 
înainte, iar celelalte aveau să se înfiripe în mintea lui mai 
târziu. Între timp muncea, fără nici un răgaz afară de acela 
pe care şi-l îngăduia când se ducea s-o vadă pe Ruth, şi 
trăia ca un adevărat spartan. Pentru cămăruţa închiriată 
plătea doi dolari şi jumătate pe lună unei portugheze, pe 
nume Maria Silva, o văduvă cât un zdrahon. Şi care muncea 
din greu şi era aprigă la mânie, dar îşi creştea, numai 
Dumnezeu ştie cum, droaia de copii şi-şi îneca din când în 
când amarul şi oboseala în câte un galon de vin subţire şi 
acru cumpărat cu cincisprezece cenți de la băcănia clin 
colţ. Deşi la început Martin n-o putea suferi, mai ales din 
pricina limbii grozav de veninoase, în cele din urmă, când 
observă cu câtă vitejie lupta femeia asta, ajunse s-o admire. 
N-avea decât patru încăperi în toată casa - trei, după ce 
Martin se mută la ea. Una dintre ele, salonul, înveselită de- 
un covoraş colorat dar îndoliată de anunţul mortuar şi poza 
unuia dintre numeroşii ei copii răposaţi, era rezervată cu 
sfinţenie numai musafirilor. Obloanele stăteau totdeauna 
lăsate, iar liotei ei de desculți nu-i era îngăduit să încalce 
hotarul juruit decât în ocazii cu adevărat sărbătoreşti. 
Maria Silva gătea, şi cu toţii mâncau în bucătărie, unde de 
asemenea spăla, scrobea şi călca rufe în toate zilele 
săptămânii, afară de duminică, fiindcă venitul ei era în mare 
parte alcătuit din ce lua pe spălatul rufelor strânse de pe la 
vecinii mai înstăriți. Rămânea dormitorul, la fel de strâmt ca 


şi cămăruţa lui Martin, în care ea şi cei şapte mărunţei se 
culcau claie peste grămadă. Pentru Martin era un mister de 
nepătruns cum de izbuteau să încapă acolo cu toţii şi, 
noapte de noapte, auzea prin peretele subţire fiecare 
amănunt al urcării în pat, scâncetele şi încăierările, zarva 
taifasului cu glas scăzut şi pe urmă zumzetul domolit de 
somn, ca al păsărilor ce stau să adoarmă. O altă sursă de 
venituri pentru Maria erau vacile, două la număr, pe care le 
mulgea dimineaţa şi seara şi care-şi aflau hrana mai mult pe 
furate, păscând pe maidane şi pe marginea năpădită de 
bălării a străzilor, păzite fiind totdeauna de unul sau mai 
mulţi dintre zdrenţăroşii ei băieţi, a căror sarcină principală 
era de a băga de seamă să nu-i prindă cineva de la poliţie. 
În cămăruţa lui, Martin stătea, dormea, învăţa, scria şi 
gospodărea. Dinaintea singurei ferestre, care dădea spre 
micuța verandă din faţa casei, se afla masa de bucătărie ce 
servea drept birou, bibliotecă şi măsuţă pentru maşina de 
scris. Patul, aşezat lângă peretele din fund, ocupa două 
treimi din spaţiul încăperii. Masa se învecina într-o parte cu 
un birou tare arătos dar făcut pentru poză şi nu pentru 
folosinţă, al cărui furnir, ca foiţa de ţigară, se scorojea din zi 
în zi mai rău. Biroul stătea o în colţ, iar în colţul opus, de 
cealaltă parte a mesei, se afla bucătăria - lampa de gătit, 
aşezată pe o lădiţă în care îşi ţinea farfuriile şi uneltele de 
bucătărie, pe perete avea o poliţă pentru alimente şi pe 
podea o găleată pentru apă. Apa trebuia să şi-o aducă de la 
robinetul din bucătărie, fiindcă în odaie la el nu era trasă 
apa. În zilele când bucătăreala lui prodocea mai mulţi aburi, 
cantitatea de furnir scorojită de pe birou era deosebit de 
mare. Deasupra patului, ridicată în tavan cu un scripete, 
atârna bicicleta. La început încercase s-o ţină în pivniţa 
casei; numai că tribul Silva s-a apucat ba să-i demonteze 
ghidonul, ba să-i înţepe cauciucurile, aşa că l-au alungat de 
acolo foarte repede. După aceea a încercat s-o ţină în 
veranda cea mică din faţa casei, până când o furtună 
cumplită dinspre sud-est a ţinut-o sub ploaie o noapte 


întreagă. Pe urmă s-a retras cu ea în odaie şi a atârnat-o de 
tavan. 

Un dulăpior îi adăpostea hainele şi cărţile pe care le 
strânsese şi nu mai încăpeau pe masă ori sub masă. O datăi 
cu cititul se obişnuise şi să ia note şi o făcea cu atâta 
sârguinţă, încât n-ar mai fi avut loc în odaie din pricina 
notelor, dacă n-ar fi întins pe sus câteva funii de rufe pe 
care atârna caietele cu însemnări. Chiar şi aşa, cămăruţa 
era atât de supraîncărcată, încât deplasarea dintr-un colţ 
într-altul devenise o problemă de navigaţie dintre cele mai 
dificile. Nu putea deschide uşa fără să închidă-mai întâi 
dulapul şi viceversa. În nici un sens nu era cu putinţă să 
traversezi camera în linie dreaptă. Pentru a ajunge de la 
uşă până la capătul patului trebuia sa facă o cursă în 
zigzag, pe care în întuneric nu izbutea niciodată s-o încheie 
fără a se ciocni de ceva. După ce rezolva neînţelegerea 
celor două uşi rivale, trebuia să cotească iute spre dreapta, 
ca să ocolească lampa de gătiT. Îndată după aceea vii:a la 
stânga, scăpând astfel de piciorul patului; numai că virajul, 
acesta, dacă era prea larg, îl făcea să se izbească de colţul 
mesei. În fine, cu o zvâcnire bruscă şi o voltă încheia 
manevrele şi se angaja la dreapta de-a lungul unui canal, 
ale cărui ţărmuri erau, de-o parte, patul, iar de cealaltă, 
masa. Atunci când singurul scaun din încăpere se afla la 
locul lui din faţa mesei, canalul nu mai era navigabil. Dacă 
nu era folosit, scaunul se odihnea în vârful patului, dar 
uneori Martin stătea, pe scaun şi când gătea ori citea o 
carte, aşteptând să fiarbă apa, ba ajunsese chiar atât de 
îndemânatic încât era în stare să scrie un paragraf ori două 
în răstimpul cât se prăjea un cotlet. De altminteri, colţul în 
care-şi instalase lampa de gătit era atât de strâmt că aşezat 
pe scaun avea la îndemână tot ce-i trebuia şi îi venea mult 
mai uşor să gătească; în picioare, parcă-şi stătea singur în 
cale. 

Afară de un stomac de fier, în stare să mistuie orice, 
Martin mai avea şi o mulţime de cunoştinţe despre fel de fel 


de mâncăruri hrănitoare şi totodată ieftine. Supa de 
mazăre împreună cu cartofii şi fasolea, mai ales cea cu 
bobul mare şi cafeniu, preparată după moda mexicană, 
erau feluri obişnuite în regimul lui alimentar. Orezul, gătit 
aşa cum nu-l gătesc şi nu pot cu nici un chip învăţa să-l 
gătească gospodinele americane, apărea pe masa lui Martin 
cei puţin o dată pe zi. Fructele uscate erau mai ieftine decât 
cele proaspete şi avea totdeauna pregătită o cană cu un fel 
de marmeladă, pe care o întindea pe pâine în loc de unt. 
Din când în când îşi mai împodobea masa cu un biftec ori un 
rasol. De două ori pe zi bea cafea, fără frişca şi fără lapte, 
seara înlocuind-o cu ceai; dar şi cafeaua, şi ceaiul erau cum 
nu se poate mai bine pregătite. 

Avea mare nevoie să facă economie. Vacanţa îi consumase 
aproape tot ce câştigase la spălătorie şi revistele erau 
departe, aşa încât nu putea nădăjdui să primească vreun 
răspuns cu privire la mărunţişurile trimise decât după 
săptămâni. De zile. Afară de cele câteva ceasuri când se 
ducea s-o vadă pe Ruth ori mai trecea pe la soră-sa, 
Gertrude, ducea o viaţă de pustnic, muncind în fiecare zi 
cât trei. Dormea cinci ore pe zi şi numai un omcuo 
constituţie de fier putea sta zi de zi neclintit, încleştat, într- 
o muncă de nouăsprezece ceasuri în şir, aşa cum şedea 
Martin. Nu pierdea nici o singură clipă. La oglindă erau 
atârnate liste întregi de pronunţări şi definiţii; când se 
bărbierea, se îmbrăca ori se pieptăna, recitea de mai multe 
ori de la un capăt la altul toate listele astea. Liste 
asemănătoare se aflau prinse pe perete şi deasupra lămpii 
de gătit, iar pe astea le repeta când era ocupat cu gătitul 
sau cu spălatul vaselor. Şi liste noi luau fără încetare locul 
celor vechi. Orice cuvânt mai curios ori nu îndeajuns de 
bine cunoscut era de îndată însemnat, iar mai târziu, când 
se adunau mai multe, erau bătute la maşină şi agăţate cu 
bolduri pe perete sau la oglindă. Purta listele astea şi prin 
buzunare şi le repeta în momentele libere, pe stradă sau 
cât aştepta la măcelărie ori la băcănie, ca să fie servit. 


În privinţa asta a mers chiar mai departe. Citind operele 
scriitorilor care izbutiseră să ajungă cunoscuţi, îşi însemna 
fiece realizare deosebită şi cerceta cu de-amânuntul 
metodele şi procedeele folosite - procedeele folosite în 
povestire, felul de expunere, procedeele de stil, punctele de 
vedere, contrastele şi vorbele de duh; din toate alcătuia 
liste pentru studiu. Nu încerca să-i maimuţărească. Nu 
căuta decât principiile. Alcătui liste de procedee şi mijloace 
de expresie care se dovediseră fericite şi strânse atât de 
rnulte, culese de la atât de mulţi scriitori, încât îi fu cu 
putinţă să stabilească prin inducţie principiile de bază şi 
astfel să poată născoci procedee noi, proprii, să le 
cântărească şi să le aprecieze la justa lor valoarE. În acelaşi 
fel alcătui liste de fraze viguroase din graiul obişnuit al 
oamenilor de rând, fraze care ardeau ca acidul şi pârjoleau 
ca focul, ori fraze melodioase şi alinătoare, ce străluceau în 
mijlocul tristei pustietăţi a vorbirii de toate zilele. Căuta 
totdeauna cu înfrigurare principiul fundamental şi 
diriguitor. Voia să afle după ce legi se alcătuiau lucrurile; pe 
urmă putea să le alcătuiască şi el singur. Nu se mulțumea 
doar cu chipul luminos al frumosului. Diseca frumosul în 
odăiţa aceea înghesuită, care era şi dormitor şi laborator, 
unde mirosurile de bucătărie alternau cu urletele infernale 
ale tribului Silva; şi, după ce diseca frumosul şi-i învăţa 
anatomia, făcea un pas înainte, apropiind clipa când va 
putea făuri el însuşi frumuseţe. 

Era astfel construit, încât nu putea lucra fără să înţeleagă. 
Nu putea să lucreze ca orbeţii, pe întuneric, fără să ştie ce 
anume creează; nu putea să lase doar în seamâa întâmplării 
şi a stelei geniului său întreaga grijă a unei plăsmuiri 
menite să impresioneze prin frumuseţe şi echilibru. Nu se 
împăca deloc cu rezultatele obţinute la întâmplare. Voia să 
ştie cauzele şi să cunoască bine condiţiile. Geniul lui creator 
lucra cu multă chibzuinţă şi, înainte de a începe o nuvelă ori 
un poem, îl avea încă de mult viu în minte, întrevedea 
sfârşitul şi-i erau limpezi în cuget mijloacele cu care urma 


să ajungă până acolo. Altminteri, orice efort era sortit 
insuccesului. Pe de altă parte însă aprecia foarte mult 
efectele întâmplătoare produse de fraze ori de cuvinte ce-i 
veneau uşor şi pe neaşteptate în gând, dar mai târziu 
rezistau la toate probele frumosului şi forţei, stârnind 
asociaţii uimitoare şi unice. În faţa unor asemenea fapte se 
prosterna minunându-se, ştiindu-le că stau deasupra forţei 
conştiente de creaţie a oricărui om. Dar oricât de atent 
diseca frumuseţea în căutarea principiilor ce-i stau la bază 
şi o fac posibilă, rămânea totdeauna conştient de existenţa 
acelei taine ascunse în adâncurile ei cele mai dinăuntru, 
până la care el nu pătrundea şi nici un om nu pătrunsese 
vreodată. Ştia foarte bine, de la Spencer, că omul nu poate 
niciodată atinge cunoaşterea ultimă a nici unui lucru şi că 
taina frumosului nu era cu nimic mai prejos de cea a vieţii - 
ba mai mult că fibrele frumosului se întreţeseau cu ale vieţii 
şi el însuşi nu era de fapt decât un firişor din această 
nepătrunsă alcătuire ţesută din minune, raze de soare şi 
pulbere de stele. 

De fapt, tocmai de aceste gânduri îi era stăpânită mintea 
când scrise eseul intitulat Pulbere de stele, în care verva lui 
se îndrepta nu atât împotriva principiilor criticii, cât 
împotriva principalilor critici. Era un eseu scânteietor, 
profund, de o impecabilă ţinută filosofică şi impregnat cu o 
delicioasă ironie, care fu de altfel respins cu promptitudine 
de toate revistele cărora le-a fost oferit. Dar după ce şi l-a 
scos din minte, şi-a văzut liniştit mai departe de lucru. Se 
obişnuise să-şi pună la punct gândurile privitoare la o 
anumită temă, să le lase până când ajungeau la maturitate 
şi pe urmă să le răstoarne peste maşina de scris. Faptul că 
nu vedeau lumina tiparului avea în ochii lui mai puţină 
importanţă. Aşternerea pe hârtie constituia punctul 
culminant al unui lung proces mintal, strângerea laolaltă a 
unor crâmpeie de gânduri disparate şi generalizarea finală 
făcută pe baza tuturor elementelor ce-i încărcau mintea. 
Scrierea unui astfel de material reprezenta efortul 


conştient prin care îşi elibera mintea, pregătind-o pentru 
noi fapte de viaţă şi pentru noi probleme. Într-un-fel era 
ceva foarte asemănător cu obiceiul tuturor oamenilor 
chinuiţi de necazuri, adevărate ori închipuite, care, din 
vreme în vreme şi cu multă aprindere, rup tăcerea şi-şi 
„răcoresc inima” spunând tot ce le stă pe suflet, până la 
ultimul cuvânt. 

CAPITOLUL. 

XXIV. 

Săptămânile treceau. Martin nu mai avea nici un ban şi de 
cecuri de la reviste nici vorba. Toate manuscrisele mari îi 
fuseseră restituite şi le expediase iarăşi, iar lucrările 
mărunte nu aveau nici ele o soartă mal bună. Mica-i 
bucătărie nu mai era onorată cu mai multe feluri de 
mâncare. În momentul când se isprăviseră banii încă avea 
ceva orez într-un săculeţ şi câteva kilograme de caise 
uscate de aceea, cinci zile la rând, orezul şi caisele uscate 
alcătuiră cele trei mese zilnice. Pe urmă încercă să cumpere 
pe credit. Băcanul portughez, căruia până atunci îi plătise 
cu bani gheaţă, îi refuză creditul în clipa când datoria, lui 
Martin ajunse la uriaşa sumă de trei dolari şi optzeci şi cinci 
de cenți. 

— Vedeţi, domnia-voastră, îi spuse portughezul, în graiul 
lui stâlcit, dacă mata nu găseşti lucru, eu pierdut banii. 

Şi Martin n-avu ce răspunde. N-avea cum şi ce să-i explice. 
Nu intra în nici un fel în regulile unei negustorii chibzuite 
să dai pe datorie unui vlăjgan din clasa muncitoare, voinic 
cât un munte şi care se arăta prea leneş ca să se ducă la 
muncă. 

— Dacă găseşti lucru eu, mai da pe datoria, îl asigură 
portughezul pe Martin. Nu este lucru, nu dau pe datoria. 
Aşa trebe facem negustoria. lar pe urmă, spre a-i arăta că 
totul era doar o chibzuinţă gospodărească şi nu o supărare 
personală: Daca vreţi, bem un păhăruţ, facem cinste, noi 
preten bun este, preten bun rămâne. 


Şi astfel Martin bău, pentru a arăta că vrea să rămână 
prieten cu portughezul şi pe urmă se culcă fără să 
mănânce. 

Dugheana de unde-şi cumpăra fructe şi legume aparţinea 
unui american, a cărui prevedere negustorească se dovedi 
atât de slabă, încât, de-abia după ce contul se ridică la cinci 
dolari, refuză să-i vândă mai departe pe credit. Brutarul se 
opri la doi, iar măcelarul la patru dolari. Martin îşi făcu 
socoteala datoriilor şi ajunse la concluzia că tot creditul de 
care se bucura el pe lume ajungea la paisprezece dolari şi 
optzeci şi cinci de cenți Pentru maşina de scris nu datora 
încă nimic, dar presupunea că ar putea-o folosi pe credit 
încă două luni, ceea ce echivala cu opt dolari. O dată cu asta 
însemna că-şi epuizează orice posibilitate de credit. 

Ultima cumpărătură de la dugheana de zarzavaturi fusese 
un săculeţ de cartofi, şi o săptămână întreagă a mâncat 
cartofi, cartofi şi nimic altceva, de trei ori pe zi. O invitaţie 
ocazională la masă, acasă la Ruth, îl ajută, să-şi mai 
păstreze oarecare vlagă în trup, deşi trecu priN. Chinuri 
asemănătoare cu cele ale lui Tantal atunci când trebui să 
refuze ofertele de a mai fi servit, cu toate că: stomacul i se 
zvârcolea la vederea unor astfel de cantităţi de mâncare 
întinse dinaintea lui. Din când în când, deşi ros de ruşinea 
ascunsă în suflet, trecea pe la soră-sa chiar la vremea 
mesei, unde mânca atât cât îndrăznea - în orice caz mult 
mai mult decât la masa familiei Morse. 

În fiecare zi muncea pe rupte şi în fiecare zi factorul îi 
aducea manuscrisele refuzate. Nu mai avea bani pentru 
mărci, aşa că manuscrisele începură să se strângă 
grămadă, înghesuite sub masă. Într-o bună zi făcu socoteala 
că se împliniseră patruzeci de ceasuri de când nu mai 
pusese nimic în gură. Nu mai putea nădăjdui într-o invitaţie 
la masă din partea lui Ruth, pentru că ea plecase pe două 
săptămâni în vizită la San Rafael, iar la soră-sa nu se mai 
putea duce fiindcă-i plesnea obrazul de ruşine. Ca să pună 
vârf nenorocirilor, în tura de după-masă factorul îi aduse 


dintr-o dată cinci manuscrise restituite. Atunci plecă Martin 
la Oakland îmbrăcat cu pardesiul şi se întoarse fără el, dar 
cu cinci monede de câte un dolar, care-i sunau în buzunar. 
Plăti fiecărui negustor câte un dolar din datorie şi pe lampa 
de gătit îşi fripse un biftec cu ceapă, făcu o cafea şi fierse o 
oală mare cu prune. După ce mâncă, se aşeză la masa de 
scris şi înainte de miezul nopţii termină un eseu pe care-l 
intitulă Elogiul cămătăriei. Dar după ce îl bătu la maşină îl 
aruncă sub masă, fiindcă din cei cinci dolari nu-i mai 
rămăsese nici o centimă pentru timbre. 

Apoi îşi amanetă ceasul şi mai târziu bicicleta, păstrând 
pentru hrană numai suma care-i rămânea după ce franca 
toate manuscrisele, expediindu-le din nou la reviste. Şi 
lucrările de umplutură îl dezamăgeau. Nimeni nu se arăta 
dispus să le publice. Compară scrierile proprii cu cele 
publicate de ziare, de săptămânale şi de revistele ieftine şi 
hotări că ale lui erau mai bune, mult mai bune decât 
majoritatea celor publicate; şi cu toate astea nu i se publica 
nimic. Pe urmă află că cele mai multe ziare publicau 
numeroase materiale tipărite după stereotipuri şi-şi 
procură adresa agenţiei care le furniza. Bucăţile trimise de 
el agenţiei îi fură restituite cu o notiţă şapirografiată, prin 
care i se făcea cunoscut că toate materialele lor erau 
redactate de personalul agenţiei. 


Băgă de seamă că într-unul dintre marile periodice pentru 
tineret se publicau coloane întregi de însemnări şi 
anecdote. Merita să încerce. Materialele îi fură restituite şi, 
cu toate că încercă de mai multe ori, nu reuşi să publice 
niciunul. Mult mai târziu, când lucrul îşi pierduse orice 
însemnătate, află că membrii redacţiei îşi rotunjeau lefurile 
scriind materialele publicate în coloanele revistei. 
Săptămânalele umoristice îi restituiră snoavele şi versurile 
comice, iar bucăţile uşoare în versuri scrise pentru marile 
reviste nu-i fură nicăieri primite. Pe urmă veni rândul 
schițelor pentru cotidiene. Ştia bine că e în stare să scrie 
lucruri mult mai bune decât cele care se publicau de obicei. 
Izbuti să afle adresele a două agenţii care furnizau ziarelor 
schiţe şi dezlănţui asupra lor o ploaie de asemenea 
materiale. După ce scrise douăzeci fără a izbuti să publice 
una măcar, se lăsă păgubaş. Şi totuşi zi de zi citea în ziare şi 
în revistele săptămânale tot felul de schiţe, zeci şi zeci de 
schiţe, dintre care nici măcar una nu se putea compara cu 
ale lui. Cuprins de disperare, ajunsese la concluzia că-i 
lipseşte orice fel de pricepere, că e pur şi simplu hipnotizat 
de ce scrie şi că, de fapt, nu-i decât un impostor care se 
hrăneşte singur cu iluzii. 

Inumanul mecanism al redacţiilor funcţiona la fel de lin ca 
totdeauna. Martin punea mărcile poştale şi manuscrisele în 
plicuri, le arunca la cutie şi după trei săptămâni ori cel mult 
o lună venea factorul şi-i aducea îndărăt manuscrisele. Fără 
îndoială că la capătul celălalt nu se găseau oameni vii. Erau 
numai rotiţe, angrenaje şi cutii de ungere - un mecanism 
perfecţionat condus de automate. Îl apuca disperarea şi se 
îndoia dacă există într-adevăr directori de reviste, în carne 
şi oase. Nu primise niciodată vreun semn care să arate că 
ar exista cu adevărat asemenea fiinţe şi, judecând după 
respingerea nemotivată a tuturor lucrărilor scrise de el, 
putea bănui că directorii nu ar fi decât un mit, un mit 
fabricat şi întreţinut de băieţii de serviciu de prin birouri, 
de zeţari şi jurnalişti. 


Ceasurile petrecute împreună cu Ruth rămâneau 
singurele lui ceasuri fericite, şi nu toate erau fericite. Era 
totdeauna chinuit de-un dureros neastâmpăr, mult mai 
usturător decât în zilele de odinioară, când încă nu ajunsese 
stăpânul dragostei ei; şi asta fiindcă acum îi stăpânea 
dragostea, dar ea rămânea la fel de depărtată ca 
totdeauna. Ceruse un răgaz de doi ani; timpul zbura şi iată 
că nu izbutea să realizeze nimic. Pe lângă asta, îl apăsa în 
permanenţă pe suflet, ca o greutate, faptul că Ruth nu era 
mulţumită de calea pe care apucase el. Nu i-o spunea 
direct. Cu toate astea în chip ocolit i-o arăta tot atât de 
limpede şi de hotărât ca şi când i-ar fi spus-o prin vorbe. Nu 
era supărată pe el, dar nu putea fi de acord cu alegerea 
făcută; cu toate astea, o femeie mai puţin blândă, din fire ar 
fi putut fi supărată pentru aceleaşi pricini pentru care ea se 
arăta doar a fi de altă părere. Dezamăgirea ei venea din 
faptul că acest om, pe rare se apucase să-l modeleze, refuza 
să se lase modelat. Până la un anumit punct, materialul din 
care era alcătuit se dovedise destul de maleabil, dar pe 
urmă dăduse dovadă de îndărătnicie şi nu-i mai îngăduise 
să-l modeleze după chipul şi asemănarea tatălui ei ori a 
domnului Butler. 

Îi scăpa, ori şi mai rău, înţelegea greşit tot ce era mare şi 
de preţ în Martin. Omul acesta, alcătuit diritr-o argilă atât 
de maleabilă încât ar fi putut lua forma unui nesfârşit 
număr de tipare omeneşti, ei i se părea înţepenit cumplit de 
îndărătnic doar din pricină că nu-l putea sili să trăiască în 
tiparul ei propriu, singurul pe care-l cunoştea. Nu era în 
stare să-i urmărească zborul gândurilor şi, de câte ori 
mintea lui se avânta dincolo de hotarele până la care ea 
putea ajunge, credea că are de-a face cu o fiinţă de 
neînțeles. Până atunci nu întâlnise nici un om a cărui minte 
să răzbată mai departe decât a ei. Era totdeauna în stare să 
urmărească gândurile tatălui, ale mamei, ale fraţilor şi ale 
lui Olney; din pricina asta, de câte ori nu putea ţine pasul cu 
Martin, era sigură că el poartă vina. Se arăta aici vechea 


dramă a mărginirii, care încearcă să stabilească norme de 
conduită nemărginitului. 

— Te închini totdeauna în faţa adevărurilor dinainte 
stabilite, servite de-a gata, îi spuse el într-o zi, cu prilejul 
unei discuţii despre Praps şi. Vanderwater. Recunosc că 
atunci când vrei să foloseşti un citat care să se bucure de 
înaltă autoritate, cei doi sunt cum nu se poate mai potriviţi - 
cei mai de seamă critici literari din Statele Unite. Orice 
profesoraş din ţara asta îl socoteşte pe Vanderwater 
pontiful criticii americane. Cu toate astea eu i-am citit 
cărţile şi mi se pare cea mai desăvârşită expresie elegantă a 
mediocrităţii. Da, nu-i altceva decât un puternic somnifer, 
cum spune şi Gelett Burgess. lar Praps nu-i cu nimic mai 
breaz. Hemlock Mosses al lui Praps, de pildă e frumos scris. 
Nu există o virgulă care să nu fie la locul ei, iar tonul - o! - 
tonul e atât de nobil, atât de ales. E criticul cel mai bine 
plătit din Statele Unite. Cu toaite astea - Dumnezeu, să mă 
ierte! - nu-i critic nici cât negru sub unghie. În Anglia, 
critica e cu totul altceva. Ceea ce contează însă e că ei dau 
tonul pentru toată lumea, iar tonul ăsta e atât de frumos, 
atât de moral şi atât de senin! Cronicile lor îmi amintesc 
totdeauna de o duminică englezească, aşa-s de cuminţi şi de 
manierate. Domnii aceştia sunt purtătorii de cuvânt ai 
norodului. Ei îi susţin pe belferii voştri de engleză, iar 
belferii îi susţin pe ei. Şi în căpăţânile lor nu există nici 
măcar o singură idee originală. Nu ştiu decât ce este 
dinainte acceptat - de fapt ei sunt „adevărul acceptat”. 
Sunt slabi de minte şi adevărurile acceptate se întipăresc în 
mintea lor aşa cum se stanţează numele fabricii pe sticlele 
de bere. Iar treaba lor e să-i strângă pe toţi tinerii care se 
duc la universitate, să le alunge din minte orice sclipire de 
originalitate s-ar afla întâmplător acolo şi să le aplice în 
schimb, ca pe-o pecete, adevărurile luate de-a gata. 

— Cu toate astea, răspunse Ruth, eu cred că atunci când 
îmbrăţişez un adevăr acceptat mă găsesc mai aproape de 


adevărul adevărat decât te afli tu când spumegi de furie 
iconoclastă, ca un sălbatic din mările Sudului. 

— Totuşi misionarii, şi nu sălbaticii au sfărâmat icoanele, 
observă Martin râzând. Si, din nefericire, acum toţi 
misionarii sunt printre sălbatici şi n-a mai rămas acasă 
niciunul care să sfărâme şi asemenea venerabile icoane 
cum sunt domnii Vanderwater şi Praps. 

— Nu numai pe ei, ci şi pe profesorii de la universitate, 
adăugă Ruth. 

Martin clătină din cap cu tărie. 

— Nu, zise el repede, profesorii de la disciplinele ştiinţifice 
trebuie să rămână. Ăştia sunt într-adevăr oameni deosebiți. 
Dar ar fi o faptă foarte bună dacă s-ar găsi cineva să le 
sucească gâtul la vreo nouă din fiecare zece profesori de 
engleză - bieţi papagali cu creiere microscopice! 

Cuvintele acestea erau cam severe, dar pentru Ruth ele 
constituiau o adevărată blasfemie. Nu putea să nu facă o 
comparaţie între profesorii solemni, erudiţi, îmbrăcaţi 
elegant, care vorbeau cu voci melodioase şi modulate cu 
artă, răspândind în jur o atmosferă de cultură şi 
rafinament, şi acest tânăr ciudat, pe care într-un fel îl iubea, 
pe trupul căruia hainele n-aveau să cadă niciodată cum 
trebuie, ai cărui muşchi voluminoşi aminteau de munci 
istovitoare, care se aprindea în discuţie, înlocuind 
argumentarea calmă cu insultele şi augusta stăpânire de 
sine cu izbucnirile pătimaşe. Aceia cel puţin aveau lefuri 
bune şi - da! trebuia să privească adevărul în faţă - erau 
oameni subţiri; iar el nu se arăta în stare să câştige un 
gologan şi nici nu aducea cu ei. 

Nu cântărea cuvintele lui Martin şi nu-i cerceta 
argumentele ca atare. La concluzia că argumentele lui erau 
neîntemeiate ajungea - e-adevărat, în mod inconştient - 
printr-o comparaţie a aspectelor exterioare. Opiniile 
literare ale acelora, ale profesorilor, nu puteau fi decât 
întemeiate, fiindcă profesorii erau oameni cu vază. Opiniile 
lui Martin erau greşite pentru că el nu era în stare să-şi 


publice scrierile. Pentru a folosi propria lui expresie, aceia 
„O scoteau la capăt”, pe câtă vreme el nu. Şi, de altminteri, 
nici nu părea cu putinţă ca el să aibă dreptate - el care cu 
atât de puţin timp înainte stătea în chiar salonul acesta, 
fâstâcit şi roşu ca un rac, dând din cap când era prezentat, 
uitându-se înspăimântat la obiectele gingaşe din jur, de 
teamă să nu le fărâme cu umerii lui în veşnică legănare, 
întrebând de câtă vreme murise Swinburne şi anunțând cu 
mare fală că citise Excelsior şi Psalmul vieţii. 

Fără să vrea, Ruth însăşi dovedi temeinicia afirmației lui 
Martin cu privire la prosternarea ei în faţa adevărurilor 
acceptate. Martin îi urmărea înlănţuirea gândurilor, dar 
refuza să meargă mai departe. N-o iubea pentru părerile ei 
despre Praps, Vanderwater şi profesorii de engleză, ba 
chiar începea să-şi dea seama şi să fie din ce în ce mai 
convins că are anumite facultăţi intelectuale şi că poate 
pătrunde în unele domenii ale cunoaşterii pe care ea n-avea 
să le înţeleagă niciodată, a căror existenţă nici nu o bănuia. 

În ceea ce priveşte muzica, în general, socotea că Martin e 
cu totul absurd, iar în privinţa muzicii de operă considera 
că gusturile lui sunt nu numai absurde, ci de-a dreptul 
anormale. 

— Cum ţi-a plăcut? îl întrebă ea într-o seară când se 
întorceau spre casă. 

În seara aceea Martin o invitase la operă cu preţul unei 
luni întregi de drastice economii pe seama cheltuielilor 
pentru ale gurii. După ce aşteptase zadarnic să-l audă 
vorbind, încă adânc tulburată de ceea ce văzuse şi auzise, îi 
pusese întrebarea. 

— Mi-a plăcut uvertura, răspunse Martin. A fost splendidă. 

— Da, dar opera în sine? 

— Şi opera a fost splendidă; adică vreau să spun că 
orchestra a fost, deşi mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă toţi 
muţunachii aceia ar fi tăcut ori ar fi părăsit scena. 

Ruth rămase trăsnită. 


— Doar nu vorbeşti despre Tetralani sau Barillo? întrebă 
ea. 

— Despre toţi... despre toată distribuţia. 

— Dar sunt nişte mari artişti, protestă Ruth. 

— Cu toate astea, cu bâţâielile şi maimuţărelile lor au 
stricat întreg farmecul muzicii. 

— Cum, nu-ţi place vocea lui Barillo? întrebă Ruth. E cel 
mai mare după Caruso, aşa se spune. 

— Bineînţeles că mi-a plăcut, iar Tetralani mi-a plăcut 
chiar mai mult. Vocea femeii acesteia e într-adevăr 
minunată... sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. 

— Bine... dar atunci... cuM. Îngăimă Ruth. Atunci nu mai 
înţeleg deloc ce vrei să spui. Le admiri vocile şi cu toate 
astea spui că au stricat farmecul muzicii. 

— Absolut exact. Aş da oricât să-i aud cântând la un 
concert şi aş da chiar ceva mai mult ca să nu-i aud atunci 
când cântă orchestra. Mi-e teamă că sunt un realist 
incorijibil. Marii cântăreţi nu sunt şi mari actori. Să-l auzi 
pe Barillo cântând o arie de dragoste cu o voce îngerească 
şi s-o auzi pe Tetralani răspunzând ca un alt înger, iar toate 
aste acompaniate de o adevărată orgie de muzică 
strălucitoare şi plină de culoare - e ceva încântător, ceva cu 
adevărat încântător. Nu numai că sunt de acord, dar mai 
mult: o afirm cu toată tăria. Numai că tot efectul se 
spulberă atunci când mă uit la ei - la Tetralani care desculţă 
are un metru şi optzeci şi cântăreşte peste optzeci de chile 
şi la Barillo, care abia măsoară un metru şaizeci şi e 
bondoc, cu piept de potcovar pitic - şi când văd ce pereche 
alcătuiesc, gesticulând, bătându-se cu pumnii în piept, 
agitându-şi braţele prin aer ca nişte bieţi nebuni băgaţi la 
balamuc; ei bine, dacă mi se cere să iau toate acestea drept 
o veritabilă scenă de dragoste între o prinţesă suavă şi 
frumoasă şi un prinţ tânăr şi romantic - ce să-ţi spun, un 
asemenea lucru nu sunt în stare să fac, nu pot accepta, e 
mai presus de puterile mele. E o prostie; e absurd; n-are 
nici o legătura cu realitatea. În asta stă toată problema. N- 


are nici un fel de legătură cu realitatea. Doar n-o să-mi spui 
că a existat om pe lumea asta care să facă declaraţii de 
dragoste în felul cum se arăta pe scenă. Ce zici, dacă ţi-aş 
face asemenea declaraţii de dragoste, nu-i aşa că rn-ai lua 
de urechi? 

— Dar înţelegi lucrurile cu totul greşit, protestă Ruth. 

Orice forma a artei are limitele ei. (În clipa aceea se 
chinuia să-şi aducă aminte o prelegere asupra convențiilor 
în artă, pe care o ascultase cândva la universitate.) În 
pictură, de pildă, pe pânză nu pot apărea decât două 
dimensiuni pe care, graţie măiestriei sale, pictorul este 
capabil să le creeze pe pânză. În literatură, de asemenea, 
scriitorul trebuie să fie atotputernic. Accepţi ca procedeu 
legitim faptul că autorul îţi destăinuieşte gândurile ascunse 
ale eroinei, deşi ştii foarte bine că eroina a fost singură în 
tot răstimpul cât s-a gândit şi, prin urmare, nici autorul, nici 
nimeni altul n-ar fi avut cum să le afle. La fel stau lucrurile 
cu teatrul, cu sculptura, cu opera şi cu toate celelalte forme 
ale artei. Anumite lucruri cu totul nefireşti trebuie 
acceptate, 

— Da, înţeleg, răspunse Martin. Toate formele de artă se 
bazează pe convenţii. (Ruth fu surprinsă când îl auzi că 
foloseşte cuvântul. Parcă şi el ar fi învăţat la universitate şi 
nu s-ar fi mărginit să frunzărească la întâmplare cărţile 
aflate în biblioteca publică.) Dar chiar şi convențiile trebuie 
să sugereze realitatea. Copacii zugrăviți pe carton plan şi 
puşi de o parte şi de cealaltă a scenei, îi acceptăm drept 
pădure. E o convenţiE. Suficient de realistă. Dar, pe de altă 
parte, o scenă marină n-o s-o putem lua niciodată drept 
pădure. Este cu neputinţă. Ne violentează simţurile. Nici tu 
n-ai să iei, ori mai bine zis n-ar trebui să iei bâţâiala, 
schimonoselile şi zvârcolirile de moarte ale celor doi bieţi 
smintiţi din seara astă drept, o convingătoare imagine a 
dragostei. 

— Sper că nu te socoteşti superior tuturor criticilor 
muzicali? protestă Ruth. 


— Nu, nu. Nici prin cap nu-mi trece. Nu fac decât să-mi 
exercit un drept. Ţi-am împărtăşit gândurile mele pentru a- 
ţi explica de ce zburdălniciile de elefant ale doamnei 
Tetralani mi-au spulberat plăcerea de a asculta orchestra. 
Toţi criticii muzicali din lume pot foarte bine să aibă 
dreptate. Dar eu sunt eu şi nu-s dispus să-mi subordonez 
gustul nici chiar părerii unanime a întregului rest al lumii. 
Dacă nu-mi place un lucru, nu-mi place şi cu asta am 
terminat; şi nu există pe, lume nici o pricină pentru care ar 
trebui să mă maimuţăresc, spunând că-mi place numai 
fiindcă semenilor mei le place sau se prefac că le place. Nu 
mă pot lua după modă în ce priveşte lucrurile care-mi plac 
ori nu. 

— Dar muzica, ştii, e o chestiune de educaţie, de pregăfire, 
interveni Ruth, iar opera e într-o şi mai mare măsură. Oare 
nu din pricină... 

— Din pricină că-s lipsit de pregătire în ce priveşte muzica 
de operă? o întrerupse el grăbit. 

Ruth încuviinţa din cap. 

— Chiar aşa şi este, conveni Martin. Şi consider o mare 
fericire pentru mine că n-am fost supus în copilărie unei 
asemenea pregătiri. Dacă aş fi fost, poate că în seara asta 
vărsăm lacrimi sentimentale, iar maimuţărelile de clovn ale 
valoroasei perechi n-ar fi făcut decât să-mi sublinieze 
frumuseţea vocilor şi măiestria orchestrei care-i acompania. 
Ai dreptate, e în cea mai mare măsură o chestiune de 
educaţie. Iar eu, acum, sunt prea bătrân. Acum nu mai pot 
primi decât adevărul ori nimic. O iluzie care nu convinge e o 
minciună evidentă şi, pentru mine, asta e opera, când pe 
micuțul Barillo îl apuca năbădăile, o înşfacă în braţe pe 
maiestuoasa Tetralani (şi ea cuprinsa de năbădăi) şi-i spune 
cu ce nepotolită patimă o adoră. 

Încă o dată Ruth îi judecă ideile raportându-le la criterii 
exterioare, superficiale şi la credinţa ei în adevărurile 
acceptate. Cine era el, ca să poată avea dreptate iar toată 
lumea cultă să se înşele? Cuvintele şi gândurile lui nu 


făceau asupra-i nici un fel de impresie. Era prea strâns 
încătuşată în țesătura adevărurilor dinainte stabilite pentru 
a avea o cât de slabă simpatie faţă de orice idei 
revoluţionare. Dintotdeauna fusese obişnuită cu muzica, iar 
spectacolele de operă o desfătaseră încă de pe ea când era 
copil, aşa cum desfătau toată lumea căreia îi aparţinea. 
Atunci cu ce drept se ridica Martin Eden, care până de 
curând nu auzise decât muzică sincopată şi, cântece 
muncitoreşti, şi-şi îngăduia să judece muzica lumii bune? 
Purtarea lui o ofensase şi pe când păşea alături de el avea 
senzaţia vagă că fusese insultată. În cel mai bun caz, atunci 
când era dispusă să fie cât se poate de îngăduitoare, 
considera exprimarea deschisă a ideilor lui drept un 
capriciu, o năzdrăvănie excentrică şi cam nelalocul ei. Dar 
la despărţire, când a strâns-o în braţe, i-a urat noapte bună 
şi a sărutat-o cu patima, ca un adevărat îndrăgostit, pentru 
Ruth totul s-a înecat în şuvoiul dragostei ce-o nutrea pentru 
el. lar mai târziu, cu capul aşezat pe perna de care somnul 
nu voia să se apropie, se întreba aşa cum se întreba foarte 
des de la o vreme încoace, cum oare putea să iubească un 
om atât de straniu şi încă atunci când toţi ai ei se arătau 
potrivnici. 

Şi a doua zi Martin lăsă baltă toate lucrurile de duzină şi, 
încordat până la paroxism, scrise un eseu pe care îl intitulă 
Filosofia iluziei. O marcă poştală avu darul de a-l porni în 
călătorie, dar era sortit ca în lunile următoare să primească 
multe mărci şi să pornească de multe ori în călătorie. 

CAPITOLUL. 

XXV, 

Maria Silva era femeie sărmană şi cunoştea bine toate 
întruchipările sărăciei. Pentru Ruth, sărăcia era un cuvânt 
care însemna condiţii de viaţă lipsite de frumuseţe. Aici se 
limitau toate cunoştinţele ei în această privinţă. Ştia că 
Martin e sărac şi pentru ea condiţiile lui de viaţă erau ceva 
asemănător cu tinereţea lui Abraham Lincoln, a domnului 
Butler şi a altor oameni care până la urmă izbândiseră în 


viaţă. De asemenea, deşi convinsă că e departe de a fi ceva 
plăcut, avea totuşi foarte comoda impresie, împărtăşită de 
oamenii din mediul ei, că sărăcia e un fel de pinten ascuţit 
care zoreşte către succes pe oricine nu este un ticălos şi un 
netrebnic incorijibil. De aceea, chiar dacă ştia că Martin e 
atât de sărac încât fusese forţat să-şi amaneteze ceasul şi 
pardesiul, nu era deloc neliniştită. Ba chiar socotea că 
faptul acesta este de-a dreptul îmbucurător, convinsă fiind 
că mai curând ori mai târziu avea să-l trezească totuşi la 
realitate şi îl va sili să se lase de scris. 

Ruth nu citea niciodată foamea pe chipul lui Martin, care 
se trăsese şi se scofâlcise. De fapt observa chiar cu 
satisfacţie schimbările petrecute în fizionomia lui. Păreau 
că-l spiritualizează şi-l curăţă în bună parte de zgura cărnii 
şi de acea prea agresivă vigoare care o ademenea, deşi îi 
făcea oroare. Câteodată, când erau singuri, Ruth observa în 
ochii lui o strălucire neobişnuită, pe care o admira fiindcă îl 
făcea să pară mai poet şi mai cărturar - ceea ce ar fi vrut şi 
Martin să fie şi i-ar fi făcu şi ei placere. Maria Silva citea 
însă o altă poveste în obrajii scofâlciţi şi ochii strălucitori şi 
urmărea zi cu zi schimbările în ochii lui, dându-şi astfel 
seama de suişurile şi coborâşurile peste care-l mâna soarta, 
pardesiul şi întorcându-se fără el, cu toate că vremea era 
răcoroasă şi urâtă, şi apoi cum obrajii i se mai rotunjesc 
puţin şi cum foamea îi piere din ochi. La fel bagase de 
seamă când s-au dus ceasul şi apoi bicicleta şi cum de 
fiecare dată prinsese iar putere. 

Cam în acelaşi fel îi urmărea şi truda, măsurând şi gazul 
ars pana în miez de noapte. Muncă! Ştia ca munceşte mai 
mult decât ea, deşi truda lui era de alt fel. Fu mirată când 
bagă de seama că totdeauna, cu cât avea mai puţină hrană, 
cu atât muncea mai îndârjit. Câteodată, când i se ivea 
prilejul şi într-un chip cât mai firesc, atunci când credea ca 
ghearele foamei sfâşie mai adânc, îi trimitea câte o pâine 
scoasa proaspăt din cuptor, invocând cu stângăcie pretextul 
că vrea să-i arate cu cât mai meşteră la aluaturi este ea 


decât Martin. Alteori îi trimitea cu vreuna dintre odrasle 
câte o oală de supă fierbinte, după ce stătea şi chibzuia în 
sinea ei dacă se cade s-o rupă de la gura celor ce erau 
carne din carnea şi sânge din sângele ei. Martin era 
departe de a fi un ingrat şi, cunoscând aşa cum, cunoştea 
viaţa oamenilor sărmani, îşi dădea seama că, dacă a existat 
vreodată pe lume milostenie, atunci asta într-adevăr 
milostenie era. 

Într-o bună zi, după ce-şi îndestulase odraslele cu ce mai 
rămăsese prin casă, Maria îşi cheltui ultimii cincisprezece 
cenți pe un galon de vin ieftin. Intrând în bucătărie ca să ia 
apă, Martin fu poftit să stea jos şi să cinstească un păhăruţ. 
Închină în sănătatea ei, iar auzind asta, bău şi Maria în 
sănătatea chiriaşului. Pe urmă ea ridică paharul pentru 
sporul treburilor lui, şi Martin bău urându-i sa vină curând 
James Grant şi să-i plătească datoria, James Grant era un 
dulgher care lucra cu ziua, cam rău de plată, şi care-i 
datora Mariei trei dolari pentru spălatul rufelor. 

Amândoi au băut vinul acela acru pe stomacul gol şi li s-a 
cam urcat la cap. Oricât, de mari erau deosebirile dintre ei, 
fiecare se simţea singur în necazurile lui şi, cu toate că în 
chip tacit, se înţeleseseră să le lase la o parte, tocmai 
necazurile îi apropiau. Măriei nu-i veni sa creadă când auzi 
că Martin fusese prin Azore, unde trăise ea până la 
unsprezece ani. Fu de două ori mai uimită când afla că 
fusese şi prin insulele Hawaii, unde ea emigrase cu toţi ai 
să-i după ce plecaseră din Azore. Dar mirarea depăşi orice 
margini când auzi că fusese chiar şi în insula Maui, tocmai 
insula unde ajunsese ea om în toată firea şi unde se 
măritase. În Kahului Maria se întâlnise prima oară cu 
bărbatul ei şi Martin fusese acolo nu o singură dată, ci de 
două ori! Da, Maria îşi aducea aminte de vapoarele care 
transportau zahăr, iar el, Martin, lucrase pe vapoarele 
acelea... da, da, mică mai este lumea asta. Şi la Wailuku! Şi 
acolo fusese! Da” pe vechilul de pe plantație îl cunoscuse? 
Da, ba se şi cinstiseră de câteva ori. 


Aşa au urmat să-şi depene amintirile şi să-şi înşele foamea 
cu vinul acela acru şi subţire. Lui Martin viitorul nu i se mai 
părea atât de sumbru. Avea impresia că succesul îi stă 
cuminte la îndemână. Mai rămânea să întindă mâna şi să-l 
apuce. Pe urmă cercetă mai îndeaproape chipul brăzdat de 
cute al femeii istovite de muncă ce stătea în faţa lui, îşi 
aduse aminte de oalele de supă şi de bucăţile de aluat scos 
din cuptor şi simţi cum îi creşte în suflet cea mai fierbinte 
recunoştinţă şi râvnă de a face bine. 

— Maria, exclamă el deodată. Ce-ţi doreşti tu cel mai mult? 

Femeia se uită lung la el, neştiind ce să creadă. 

— Ce lucru ai dori tu cel mai mult să ai acuma, chiar 
acuma, dacă ai putea să-l capeţi? 

— Ar vrea să are calţaminte la tot copii - şapte pereche cu 
totul. 

— Ai să le ai, proclamă Martin, în vreme ce femeia 
încuviinţă din cap cu gravitate. Dar eu mă gândesc la o 
dorinţă mare, la un lucru de seamă pe care ţi l-ai dori. 

Ochii Măriei sclipiră, plini de voioşie. Tânărului ăstuia îi 
ardea să glumească acuma cu ea, Maria, cu care foarte 
puţină lume mai glumea de la o vreme încoace. 

— Gândegşte-te bine, o sfătui Martin tocmai când se 
pregătea să deschidă gura. 

— Gata, răspunse ea. Gândit bine. Eu place casa... asta 
casa... fie a meu, nu mai plăteşti chiria, şapte dolari luna. 

— Are să fie a ta, îi făgădui Martin, şi încă peste foarte 
scurt timp. Acuma gândeşte-te la dorinţa cea mare. 
Închipuie-ţi că eu sunt Dumnezeu şi-ţi spun să ceri ce vrei, 
pentru că vei avea. Pe urmă tu îţi arăţi dorinţa şi eu te 
ascult. 

Foarte gravă, Maria stătu câteva clipe pe gânduri. 

— Tu nu are teamă? întrebă ea vrând să-l prevină. 

— Nu, nu, râse Martin. Nu mi-e teamă. Dă-i drumul. 

— Este mult, este mult şi mare, îl proveni din nou. 

— Foarte bine. Dă-i drumul. 


— Bine, atunce poftim... Răsuflă adânc, ca un copil, şi pe 
urmă dădu glas celei mai mari dorinţe pe care ar fi 
nădăjduit să şi-o împlinească în viaţă. Ar vrea să am o ferma 
de lapte... frumoasa ferma de laptele. Cu multe pământ, 
multe vaci şi multe ierba. Ar vrea să fie aproape la San 
Leandro; acolo locueşte sora a mea. Ar vinde lapte la 
Oakland. Ar face mulţi banii, mulţi tare. Joe şi Nick nu mai 
paşte vaca. Merge la şcoala. Încet, încet ajunge mecanici, 
lucreze la cale de fer. Da, asta bine ar fi, ferma de laptele. 

Tăcu şi se uită la Martin cu ochi scăpărători. 

— Ai s-o ai, îi răspunse el fără o clipă de zăbavă. 

Maria încuviinţă încă o dată din cap şi cu multă curtenie îşi 
apropie buzele de paharul pe care-l închină în cinstea 
dătătorului unui dar despre care ştia că n-avea să-i fie 
înmânat niciodată. Sufletul lui era plin de curăţenie, şi în 
propriul ei suflet dădea intenţiilor celuilalt aceeaşi preţuire 
pe care le-ar fi dat-o dacă ar fi fost însoţite de darul însuşi. 

— Nu, Maria, vorbi Martin mai departe. Nick şi Joe nu vor 
trebui să distribuie lapte şi toţi puştii tăi vor putea să se 
ducă la şcoală şi să umble încălţaţi în tot timpul anului. O să 
ai o fermă de mâna întâi, cu absolut tot ce trebuie. Osăaio 
casă în care să locuieşti, grajd pentru cai şi mai multe alte 
grajduri pentru vaci, bineînţeles. O să ai găini, porci, 
grădină de zarzavat, pomi roditori şi toate celelalte; o să ai 
atâtea vaci că o să-ţi dea mâna să angajezi un păzitor sau 
doi. Atunci n-o să mai ai nici o altă treabă, doar să te 
îngrijeşti de copii. Şi atuncea, dacă o să găseşti un om de 
treabă, o să te poţi mărita şi să trăieşti uşor, iar bărbatul 
tău o să se ocupe de fermă. 

De la o asemenea dărnicie lăsată pe seama viitorului, 
Martin reveni în prezent, îşi luă singurul costum bun de 
haine şi-l duse la muntele de pietate. Îi ajunsese într-adevăr 
cuțitul la os, căci asta însemna să nu o mai poată vedea pe 
Ruth. Alte haine bune nu mai avea şi, dacă îmbrăcat în 
hainele ce-i rămâneau se putea duce la măcelar şi la brutar 


ori chiar la soră-sa când era cazul, a intra în casa familiei 
Morse cu asemenea haine ponosite ar fi fost inimaginabil. 

Lucra mai departe, amărât şi aproape deznădăjduit, 
începu să se gândească stăruitor că şi cea de-a doua bătălie 
era pierdută şi că va trebui să-şi caute de lucru. Dacă şi-ar 
găsi de lucru i-ar mulţumi pe toţi - şi pe băcan, şi pe Ruth şi 
pe soră-sa şi chiar pe Maria, căreia-i datora chiria pe o lună 
de zile. La maşina de scris rămăsese dator cu chiria pe două 
luni, iar agenţia pretindea plata restanţei sau restituirea 
maşinii. Ajuns la disperare, gata de orice în afară de a se 
recunoaşte învins, hotări să încheie un armistițiu cu soarta 
până în clipa când va putea porni la un nou asalt şi dăclu 
examen pentru ocuparea unui post la serviciul poştal al 
căilor ferate. Spre marea lui mirare, reuşi primul. Deci 
slujba îi era asigurată, cu toate că nimeni nu ştia când avea 
să poată intra efectiv în serviciu. 

Tocmai acum, în acest moment critic, impecabilul 
mecanism al redacţiilor se poticni. Pesemne că se rupsese 
un dinte de la vreo rotiţă ori rămăsese vreun angrenaj 
neuns, fiindcă într-o dimineaţă poştaşul îi aduse un plic 
îngust şi subţire. Martin îşi aruncă ochii în colţul din stânga 
sus şi citi antetul şi adresa lui Transcontinental Monthly. 
Inima îi zvâcni cu putere şi deodată simţi că i se face rău, 
starea asta fiind întovărăşită de un straniu tremur al 
genunchilor. Se împletici până în cameră şi se aşeză pe pat, 
ţinând, în mână plicul încă nedeschis şi în aceeaşi clipă 
înţelese ce se întâmplă cu oamenii care cad laţi şi-şi dau 
sufletul când primesc o veste extraordinar de bună. 

Că era o veste bună nu mai încăpea nici o îndoială. În plic 
nu se afla nici un fel de manuscris şi prin urmare nu putea fi 
decât o acceptare. Ştia ce anume trimisese la 
Transcontinental: Dangătul clopotelor, una din povestirile 
lui de groază de cam cinci mii de cuvinte. Şi, cum marile 
reviste plăteau totdeauna la acceptare, în plic se afla un 
cec. Doi cenți cuvântul... douăzeci de dolari mia; cecul 
trebuia să fie de o sută de dolari. O sută de dolari! Pe când 


deschidea plicul îi năvăliră în minte toate datoriile pe care 
le avea: 3 dolari şi 85 de cenți, la băcan; la măcelar, 4 dolari 
în cap; la brutar, 2; la dughenea de fructe, 5; total 14 dolari 
şi 85 de cenți. Pe urmă venea chiria camerei, 2 dolari şi 50 
de cenți; pe o lună plata înainte, alţi 2 şi 50; chiria maşinii 
de scris, restanţa pe doua luni, 8 dolari; o lună plata înainte, 
4 dolari; total! 31,85. În sfârşit mai rămâneau de pus la 
socoteală banii luaţi pe amanet, plus dobânda respectivă: 
pentru ceas, 5 dolari şi 50 de cenți; pardesiul, 5,50; 
bicicleta, 7,75; costumul de haine, 5,50 (plus 60 la sută 
dobândă, dar ce mai conta asta?). Total general: 56 de 
dolari şi 10 cenți. Văzu jucându-i prin faţa ochilor, în cifre 
luminoase, suma totalului ca şi scăderea ce urmă şi care 
dădu o diferenţă de 43 de dolari şi 90 de cenți. Deci după 
ce avea să plătească toate datoriile şi să scoată toate 
lucrurile depuse amanet, avea să-i mai rămână încă în 
buzunar, în bani sunători, princiara sumă de 43 de dolari şi 
90 de cenți. lar pe deasupra va avea chiria plătită pe o lună 
înainte atât pentru cameră, cât şi pentru maşina de scris. 

Între timp scosese din plic unica foaie a unei scrisori 
dactilografiate şi o despăturise. Nu exista niciun, cec. Căută 
din nou în plic, îl privi în zare, dar nu-şi putea crede ochilor 
şi cu mâinile tremurătoare rupse plicul cu totul. Nu era nici 
un cec. Citi scrisoarea, alergă în grabă mare cu ochii de-a 
lungul rândurilor, trecând nepăsător peste aprecierile 
laudative ale redacţiei şi căutând înfrigurat doar partea 
importantă a scrisorii - explicaţia netrimiterii cecului. Nu 
găsi o astfel de explicaţie, dar găsi ceva care-l făcu să 
pălească dintr-o dată. Scrisoarea îi alunecă din mână. Ochii 
i se împăienjeniră şi se întinse pe pat, cu capul pe pernă, şi 
trase pătura peste el, până sub bărbie. 

Cinci dolari pentru Dangătul clopotelor - cinci dolari 
pentru cinci mii de cuvinte! În loc de doi cenți cuvântul, 
zece cuvinte la cent! Şi unde mai pui că redacţia o lăuda. 
Iar cecul îl va primi la publicare. Vasăzică toată povestea cu 
minimum doi cenți de cuvânt şi cu plata la acceptare nu era 


decât un basm de adormit copiii. Era o minciună şi el se 
lăsase împins pe căi greşite de minciuna asta. Dacă ar fi 
ştiut, n-ar mai fi încercat niciodată să scrie. S-ar fi dus să 
muncească - să muncească pentru Ruth. Se întoarse cu 
gândul la prima zi în care se apucase să scrie şi se îngrozi 
când îşi dădu seama cât de mult timp pierduse - şi totul 
pentru zece cuvinte la cent. Şi celelalte înalte răsplăţi pe 
care le primesc scriitorii trebuie să fie tot minciuni. Toate 
ideile lui despre scriitori, pe care şi le făcuse luându-se 
după spusele altora, erau false. Avea dovada în faţa ochilor. 
Un număr din Transcontinental costa douăzeci şi cinci de 
cenți iar pe coperta lui solemnă şi artistic întocmită scria că 
e una dintre cele mai mari reviste. Era o revistă importantă, 
serioasă, care apăruse prima oară cu mult înainte de 
naşterea lui şi care de atunci niciodată nu-şi întrerupsese 
apariţia. În fiece lună pe coperta exterioară apăreau 
cuvintele unuia dintre marii scriitori ai lumii, cuvinte ce 
subliniau înalta misiune împlinită de Transcontinental, şi 
dedesubt se afla facsimilul semnăturii unei vedete a 
scrisului, ale cărei prime sclipiri de măiestrie ieşiseră la 
lumină în coloanele revistei. lar această măreaţă revistă, 
Transcontinental Monthly, ce părea inspirată de glasuri 
cereşti, plătea cinci dolari pentru cinci mii de cuvinte! 
Martin îşi aminti de marele scriitor care nu de mult murise 
în ţară străină, în neagră mizerie - lucru ce nu i se mai 
părea defel surprinzător dacă ţinea seamă de princiara 
răsplată acordată scriitorilor. 

Da, căzuse în cursă, luase drept bune minciunile din ziare 
cu privire la onorariile scriitorilor şi din pricina asta 
pierduse doi ani de zile. Dar acum va şti să se smulgă din 
capcană. Nu va mai scrie nici un rând. Niciodată. Va face 
ceea ce Ruth ar fi dorit ca el să facă, ce dorea toată lumea; 
îşi va găsi o slujbă. Gândul acesta îi aduse aminte de Joe - 
Joe cel care hoinărea acum prin împărăţia trândăviei. Un 
adânc oftat pornit din invidie îi zgudui pieptul. 
Nenumăratele zile de câte nouăsprezece ore de muncă îl 


influenţau acum cu mare putere. Dar Joe nu era îndrăgostit, 
nu avea niciuna din răspunderile pe care le creează 
dragostea şi-şi putea îngădui să hoinărească prin împărăţia 
trândăviei. El, Martin, are pentru ce să muncească şi va 
munci. Chiar de mâine dimineaţă, cât mai devreme, va 
porni să-şi caute o slujbă. O va anunţa şi pe Ruth că 
apucase acum pe un drum nou şi că era gata să intre la 
biroul tatălui ei. 

Cinci dolari pentru cinci mii de cuvinte, zece cuvinte la 
cent, iată ce preţ avea arta pe piaţă! Dezamăgirea ascunsă 
sub acest adevăr, minciuna cuprinsă în el, infamia acestei 
realităţi îi acaparaseră toate gândurile; iar în dosul 
pleoapelor lăsate ardea cu litere de foc cifra de 3 dolari şi 
85 de cenți, datoria lui la băcan. Se cutremură şi un junghi 
îi străbătu prin oase. Cel mai râu îl dureau şalelE. Îl durea 
capul, creştetul capului îl durea, ceafa îl durea, creierii din 
ţeastă îl dureau, clocoteau parcă, în vreme ce durerea de 
deasupra sprâncenelor devenise de neîndurat. lar mai jos 
de sprâncene, proţăpita în dosul pleoapelor, strălucea 
neîndurătoare cifra de 3 dolari şi 85 de cenți. Deschise ochii 
ca s-o alunge, dar lumina albă din odaie părea că-i arde 
globurile ochilor cu un fier roşu şi-l sili să coboare pleoapele 
şi să se uite din nou la cifra de foc: 3 dolari şi 85 do cenți. 

Cinci dolari pentru cinci mii de cuvinte, zece cuvinte la 
cent - gândul acesta i se înfipse adânc în creier şi nu putu 
să mai scape de el, aşa cum nu putea să alunge din dosul 
pleoapelor pe acei 3 dolari şi 85 de cenți. Dar cifra parcă 
porni să tremure şi el o urmări cu interes, o văzu cum se 
stinge încetişor şi în locul ei se aprinde un 2. Ah, da! se 
gândi el, asta-i la brutar! Cifra care-i apăru după aceea fu 2 
dolari şi 50 de cenți. De data asta nu înţelese despre ce e 
vorba şi începu să caute dezlegarea, cu înfrigurare, de 
parcă de dezlegarea asta ar fi atârnat moartea ori viaţa lui. 
Era dator cuiva doi dolari şi jumătate, nu încăpea nici o 
îndoială, dar cui anume? Un întreg univers vrăjmaş îi punea 
în spate povara asta, îi cerea să afle cui îi datorează, iar el 


rătăcea pe nesfârşitele coridoare ale minţii, intra în tot felul 
de boxe pline cu vechituri, în cămări pline ochi cu crâmpeie 
de amintiri şi lucruri cunoscute, şi pretutindeni căuta 
zadarnic. După un lung răstimp, care i se păru o veşnicie, 
îşi aduse aminte, fără nici un efort, că Măriei îi datora suma 
aceea. Cu o imensă uşurare îşi aduse din nou sufletul în 
camera de tortură, în dosul pleoapelor lăsate. Dezlegase 
problema şi acum putea să se odihnească. Dar nu, n-avea 
parte de odihnă, 2 dolari şi 50 de cenți se stinse şi în loc 
apăru un 8 de foc. Asta ce maiera? Trebui să ia de la capăt 
înspăimântătorul ocol al întregii lui minţi, ca să poată afla. 

Cât timp i-a luat această nouă căutare n-a putut să ştie, 
dar după o vreme, care i s-a părut uriaşă, fu readus în fire 
fie o bătaie în uşă şi de glasul Măriei care-l întreba de nu 
cumva e bolnav. Îi răspunse cu o voce stinsă pe care nu şi-o 
recunoscu, spunându-i că aţipise puţin. Rămase înmărmurit 
când văzu că în odaie pătrunsese întunericul nopţii. 
Scrisoarea o primise la ceasurile două după masă şi 
aducându-şi aminte de asta îşi dădu seama că e bolnav. Pe 
urmă, în spatele pleoapelor închise, se aprinse din nou acel 
8, iar pentru el reîncepu supliciul. Dar acum era mai iscusit. 
Nu avea nevoie să rătăcească pe coridoarele minţii. Fusese 
un nătărău. Apăsă pe o manetă şi mintea începu să se 
învârtă în faţa lui ca o monstruoasă roată a norocului, un fel 
de căluşei ai aducerii-aminte, un glob mare de înţelepciune 
care se rotea fără încetare. Din ce în ce mai iute se rotea 
până rotirea îl cuprinse şi pe el în iureşul ei şi-l aruncă în 
cercuri nesfârşite prin abisuri de întunecime. 

În chip foarte firesc se trezi deodată în faţa unui sul de 
călcat în care vâra mereu manşete scrobite. Dar pe când 
făcea treaba asta băgă de seamă că pe manşete apăreau 
nişte cifre. Se gândi atunci că era un nou procedeu de a 
face monograme pe rufărie, dar când privi mai de-aproape 
văzu că pe una dintre manşete scria 3 dolari şi 85 de cenți. 
Îşi dădu imediat seama că era nota de la băcan şi că toate 
manşetele nu erau decât notele lui de plată care se tot 


învârteau pe sulul de călcat. Îi veni o idee grozavă. O să 
arunce toate notele pe jos şi în felul ăsta va scăpa de ele, nu 
va mai trebui să le achite. În aceeaşi clipă înşfăcă plin de 
scârbă toate notele, le mototoli şi le aruncă pe podeaua 
nemaipomenit de murdară. Grămada creştea însă mereu şi 
cu toate că fiecare notă apărea în mii de exemplare, nu găsi 
printre ele decât una singură de doi dolari şi jumătate, pe 
care îi datora Măriei. Asta însemna că Maria n-avea să-l 
grăbească cu plata, dar el hotări plin de generozitate că 
numai ei o să-i plătească; aşa că se apucă să caute prin 
grămada de jos nota de plată a Măriei. O căută cu 
disperare, veacuri în şir, şi încă o mai căuta când sosi 
stăpânul hotelului, olandezul cel umflat. Chipul olandezului 
ardea de mânie şi Martin îl auzi cum strigă cu glas de 
stentor ce răsuna în întreg universul: „Am să-ţi opresc din 
leafă toate manşetele astea!” Grămada de manşete crescu 
până ajunse cât un munte şi Martin îşi dădu seama că era 
osândit să trudească o mie de ani ca să le poată plăti. Ei, 
vasăzică nu-i mai rămânea de făcut nimic altceva decât să-l 
ucidă pe stăpân şi să dea foc spălătoriei. Dar olandezul cel 
voinic îi spulberă planurile, căci îl prinse de ceafă, îl ridică 
în sus şi începu să-l zgâlţâie. Îl zgâlţâi pe deasupra meselor 
de călcat, pe deasupra cuptorului şi a sulului, apoi prin 
camera unde se spălau rufele, pe deasupra storcătorului şi 
a spălătorului cel mare. Îl zgâlţâi până începură să-i 
clănţăne dinţii şi să-l doară capul, iar lui nu-i venea să 
creadă că olandezul este aşa de voinic. Apoi se trezi iarăşi 
la sulul de călcat, primind manşetele pe care de partea 
cealaltă le băga la sul directorul unei reviste. Fiecare 
manşetă era un cec, iar Martin le cerceta pe toate cu 
înfrigurare şi aşteptând cu sufletul la gură, dar toate erau 
albe. Stătu acolo şi primi cecurile albe vreme cam de un 
milion de ani şi nu lăsă pe niciunul să-i scape, de teamă ca 
nu cumva tocmai acela să fie completat. Şi în cele din urmă 
dădu peste el. Cu degete tremurătoare îl privi în zare. Era 
un cec de cinci dolari. „Ha! ha! ha!” râse directorul de 


dincolo de sulul de călcat. „Bine, atuncea am să te ucid”, 
zise Martin. Se duse dincolo ca să caute toporul şi-l găsi pe 
Joe scrobind manuscrise. Încercă mai întâi să-l convingă să 
lase puţin scrobitul, apoi îi smulse toporul din mână. Dar 
unealta rămase suspendată în aer fiindcă Martin se trezi 
din nou în camera unde călcau rufele, în mijlocul unei 
furtuni de zăpadă. Dar nu, nu ningea, nu cădeau fulgi de 
zăpadă, ci cecuri de sume mari, cel mai mic fiind de o mie 
de dolari. Începu să le adune şi să le rânduiască în pachete 
de câte o sută şi legă zdravăn cu sfoară fiecare pachet. 

Îşi înălţă o clipă ochii până atunci aţintiţi spre pachete şi-l 
văzu pe Joe jonglând ca un scamator cu fiare de călcat, cu 
cămăşi scrobite şi cu manuscrise. Din când în când se mai 
întindea şi lua şi câte un pachet de cecuri pe care-l adăuga 
cercului de obiecte zburătoare ce ajunsese uriaş, spărsese 
acoperişul şi se înălța, până-l pierdeai din ochi, în înaltul 
cerului. Martin vru să-i dea una cu toporul, dar celălalt i-l 
smulse şi-l adăugă cercului, uriaş. Pe urmă îl înşfăca şi pe 
Martin şi-l adăugă şi pe el. Martin zbură prin acoperiş 
prinzând mereu la manuscrise, aşa că, revenind jos, avea 
strâns un braţ bunişor. Dar de-abia ajunse jos că din nou 
plecă în sus, pe urmă a doua şi a treia oară şi de 
nenumărate ori zbură pe roata uriaşă a cercului. De 
departe auzea o voce copilărească de sopran care tot cânta: 
„Valsează cu mine încă o dată, Willie, încă o dată, încă o 
dată, mereu”. 

Izbuti să prindă din zbor toporul în mijlocul acelei Căi a 
Laptelui, alcătuită din cecuri, cămăşi scrobite şi manuscrise 
şi se pregăti să-l ucidă pe Joe când va ajunge iar jos. Dar nu 
mai ajunse jos. În schimb, la două dimineaţa, auzindu-i 
gemetele prin peretele subţire, Maria veni în odaie la el şi-i 
puse cărămizi calde pe trup şi cârpe ude pe ochii care-l 
dureau cumplit. 

CAPITOLUL. 

XXVI. 


A doua zi de dimineaţă, Martin Eden n-a plecat să-şi caute 
o slujbă. De-abia în ceasurile târzii ale după-amiezii a ieşit 
din delir şi a privit prin odaie cu ochii care-l dureau cumplit. 
Mary, unul din membrii tribului Silva, o fetiţă de opt ani 
care-i veghea la căpătâi, scoase un țipăt când văzu că-şi 
vine în fire. Din bucătărie, Maria alergă iute într-acolo, îi 
puse pe frunte mâna ei bătătorită de muncă şi-i cercetă 
pulsul. 

— Nu vrei mănânci ceva? întrebă Maria. 

Martin clătină din cap. Nimic nu dorea mai puţin decât să 
mănânce şi nici nu-i venea să creadă că i-a fost foame 
vreodată. 

— Mi-e rău, Maria, sunt bolnav, zise el cu glas stins. Ce-oi fi 
având? Nu ştii cumva? 

— Gripa, zise Maria. La două ori trei zile face bine. Mai 
bine acuma nu mănâncă. Pe urma puţin câte puţin poate 
mânca. Şi mâine poate trebuie mâncat. 

Martin nu era obişniuit să fie bolnav, aşa că, după ce Maria 
şi fetiţa ei părăsiră camera, încercă să se scoale din pat şi 
să se îmbrace. Capul îi vâjâia şi îl dureau ochii atât de tare 
încât nu era în stare să-i ţină deschişi; totuşi, cu un suprem 
efort de voinţă, se târî din pat dar nu izbuti să ajungă decât 
până la masă şi acolo toate puterile îl părăsiră. Peste o 
jumătate de oră, cu mare greutate, reuşi să se întoarcă în 
pat, unde fu mulţumit să zacă întins, cu ochii închişi şi să-şi 
cerceteze slăbiciunea şi durerile ce-l săgetau prin trup. 
Maria veni de mai multe ori şi-i schimbă cârpele ude de pe 
frunte. Altminteri îl lăsa în pace, fiind prea înţeleaptă 
pentru a-l mai tulbura cu vorbe de prisos. Asta îi umplu iar 
sufletul de recunoştinţă şi murmură numai pentru sine: 
„Maria, la tine are ferma de laptele, da da, are”. 

Pe urmă îi veni în minte de mult apusul său trecut, abia 
ieri săvârşit. 1 se părea că o viaţă trecuse din clipa când 
primise plicul de la Transcontinental, într-adevăr o viaţă de 
om, de vreme ce totul se sfârşise şi începuse un capitol nou. 
Făcuse toate eforturile de care fusese în stare, se străduise 


din răsputeri, iar acum se prăbuşiseşi zăcea lat, întins pe 
spate. Dacă n-ar fi îndurat atâta foame, gripa nu l-ar fi 
doborât. Fusese trântit la pământ şi nu mai avusese puterea 
de a goni din trup germenul bolii. Aici ajunsese. 

— Ce-i foloseşte unui om să scrie o întreagă bibliotecă, 
dacă îşi pierde viaţa? întrebă el cu glas tare. Asta nu-i o 
treabă pentru mine. Am încheiat-o cu literatura. Optez 
pentru cancelarie, pentru viaţa de conţopist cu leafă lunară 
şi pentru un menaj modest alături de Ruth. 

Peste două zile, după ce mâncase un ou, două felioare de 
pâine prăjită şi băuse o ceaşcă de cafea, ceru scrisorile, dar 
ochii îl dureau prea tare ca să poată citi. 

— Citeşte-le tu, Maria, o rugă el. Scrisorile lungi şi groase 
dă-le deoparte, aruncă-le sub masă. Citeşte-mi-le numai pe 
cele mici. 

— Nu poate, răspunse Maria. Tereza poate, ea merge la 
şcoală. 

Prin urmare Tereza Silva, fetiţa de nouă ani, îi deschise 
scrisorile şi i le citi. Martin ascultă distrat o somaţie lungă 
trimisă de agenţia de unde închiriase maşina de scris, în 
vreme ce-şi chinuia mintea să afle un mijloc de a găsi o 
slujbă. Deodată îşi adună gândurile. 

— Vă oferim patruzeci de dolari pentru toate drepturile 
asupra nuvelei dumneavoastră... silabisea încetişor 'Tereza - 
cu condiţia de a ne îngădui să operăm orice modificări vom 
socoti necesare. 

— Ce revistă e asta? strigă Martin. Dă repede hârtia 
încoace. 

Acuma reuşi să citească fără să mai simtă vreo durere. 
Revista care-i oferea patruzeci de dolari era White Mouse, 
iar nuvela cu pricina se dovedi a fi tot una dintre vechile lui 
nuvele de groază, intitulată Vârtejul. Citi de mai multe ori 
scrisoarea de la un capăt la celălalt. Redacţia îi comunica 
deschis că nu izbutise să realizeze cum trebuie ideea 
respectivă, dar că ei tocmai ideea voiau s-o cumpere, 
deoarece o găseau originală. Dacă le îngăduia să taie din ea 


cam o treime, o cumpărau şi urmau să-i trimită patruzeci de 
dolari la primirea răspunsului său. 

Spuse să i se dea imediat toc şi cerneală şi răspunse pe loc 
că n-aveau decât; să taie şi ţrei treimi dacă pofteau, dar să 
trimită de îndată cei patruzeci de dolari. 

După ce scrisoarea fu pusă la cutie de Tereza, Martin se 
întinse în pat şi căzu pe gânduri. Vasăzică tot nu era 
minciună. White Mouse plătea la acceptare. Vârtejul, avea 
vreo trei mii de cuvinte. Tăind o treime, rămâneau două mii. 
La preţul de patruzeci de dolari venea doi cenți cuvântul. 
Plata la acceptare şi doi cenți cuvântul - ziarul spusese 
adevărul. Şi el, care socotise că White Mouse ar fi o revistă 
de mâna a treia. ErA. Limpede că nu cunoştea revistele. 
Crezuse că Transcontinental e revistă de mâna întâi şi iată 
că plătea un cent pentru zece cuvinte. Fusese convins că 
Whiţe Mouse nu merită nici o atenţie şi iată că plăteşte de 
douăzeci de ori mai bine decât Transcontinental şi în plus, 
plăteşte la acceptare. 

În orice caz, un lucru era sigur: când se va face bine nu se 
va mai duce să caute slujbă. Mai avea în cap multe istorii tot 
atât de bune ca şi Vârtejul, şi cu patruzeci de dolari bucata 
va putea să câştige mult mai mult decât în orice slujbă ori 
funcţie, Tocmai când socotea că bătălia e pierdută, iată că o 
câştigase. Avea dovada că poate face carieră. Drumul era 
acum, deschis. După White Mouse, avea să adauge revistă 
după revistă pe lista editorilor săi. Avea să lase treburile de 
scrib. Toate fleacurile pe care le scrisese fuseseră într- 
adevăr timp pierdut, nu-i aduseseră nici un dolar. De aci 
înainte se va consacra lucrului, lucrului de calitate şi va 
stoarce din el tot ce are mai de preţ. Ar fi dorit ca Ruth să 
fie de faţă şi să-i împărtăşească bucuria, iar când cercetă 
din nou scrisorile întinse pe pat găsi şi una de la ea. Pe un 
ton blând şi drăgăstos îi făcea reproşuri, spunându-i că nu 
izbuteşte să înţeleagă ce-l putuse ţine departe atâta amar 
de vreme. Reciti scrisoarea cu un simţământ de adoraţie, 
cercetă atent scrisul, rămânând încântat de fiece trăsătură 


de peniță, iar la sfârşit sărută semnătura. În răspuns îi 
mărturisi deschis că nu mai trecuse s-o vadă pentru că 
hainele lui bune se aflau la muntele - de - pietate. Îi spuse 
că fusese bolnav, dar că din nou era aproape definitiv 
restabilit şi că până în zece zile sau două săptămâni (cât 
face o scrisoare până la New York şi îndărăt) îşi va scoate 
hainele de la amanet şi va trece s-o vadă. 

Dar Ruth nu vru să aştepte zece zile ori doua săptămâni. 
Şi pe urmă, iubitul ei era bolnav. A doua zi după-masă veni 
însoţită de Arthur, cu trăsura familiei Morse, spre 
nemaipomenita desfătare a tribului Silva şi a tuturor 
mormolocilor de pe strada aceea şi spre uimirea Măriei. 
Biata femeie îi trase zdravăn de urechi pe toţi membrii 
tribului care se îngrămădeau prea tare în jurul musafirilor 
şi într-o englezească mai puţin înfiorătoare decât de obicei 
încercă să se scuze pentru felul cum era îmbrăcată. 
Mânecile suflecate în susul braţelor acoperite cu clăbuc de 
săpun şi sacul ud legat de talie arătau limpede cu ce anume 
treabă se îndeletnicise. Aşa de tare se fâstâci la vederea 
celor doi tineri atât de arătoşi care întrebau de chiriaşul ei, 
încât uită să-i poftească în micul ei salon. Ca să ajungă în 
camera lui Martin trecură prin bucătăria supraîncălzită, 
umedă şi plină de aburi de la cazanul cel mare de rufe 
tocmai atunci pus la fiert. În zăpăceala ei, Maria deschise în 
acelaşi timp şi uşa de la odaie şi uşa dulăpiorului şi vreme 
de cinci minute în camera bolnavului năvăliră aburii şi 
mirosul de rufe murdare. 

Ruth izbuti să facă la dreapta, apoi la stânga şi încă o dată 
la dreapta, să străbată prin coridorul îngust dintre masă şi 
pat şi să ajungă la căpătâiul lui Martin; însă fratele ei se 
înclină prea tare către colţişorul unde-şi gătea Martin şi 
dărâmă cu larmă şi clinchet un vraf de oale şi cratiţe. 
Arthur nu zăbovi prea mult. Ruth ocupase singurul scaun 
din încăpere, iar el, după ce spuse vorbele de cuviinţă, ieşi 
afară şi rămase lângă gard în centrul unui grup de şapte 
ţânci uluiţi, toţi din tribul Silva, care se uitau la el ca la urs. 


De jur-împrejurul trăsurii se strânseseră copii din vreo zece 
rânduri de case, toţi cu gurile căscate de mirare şi 
aşteptând să se întâmple cine ştie ce poznă. Pe strada lor 
trăsurile nu se arătau decât la nunţi şi la înmormântări; de 
data asta nu era vorba nici de nuntă, nici de înmormântare; 
prin urmare trebuia să fie ceva nemaivăzut şi 
nemaipomenit pentru care merita să aştepţi. 

Când o văzu pe Ruth, Martin fu în culmea fericirii. Era o 
fire profund sentimentală şi nevoia lui de căldură şi 
dragoste depăşea cu mult măsura comună. Dorea cu 
aprindere simpatia celorlalţi, simpatie care pentru el se 
confunda cu înţelegerea pe cale raţională: rămânea să afle 
de acum încolo că simpatia pe care i-o arăta Ruth era de 
natură în primul rând sentimentală şi pornea mai mult din 
delicateţe sufletească decât din înţelegerea raţională a 
obiectului simpatizat. De aceea abia când Martin îi luă 
mâna într-a lui şi-i vorbi plin de bucurie, dragostea o făcu 
pe Ruth să-i strângă şi ea mâna şi să se uite cu ochi umezi şi 
strălucitori la slăbiciunea şi la urmele pe care suferinţa i le 
lăsase pe chip. 

Dar când el îi povesti despre cele două scrisori de la 
reviste, despre deznădejdea pe care i-o pricinuise cea de la 
Transcontinental şi nemărginita bucurie pricinuita de 
scrisoarea de la White Mouse, Ruth nu-l mai urmări. Auzea 
vorbele lui şi le pătrundea înţelesul literal, dar era departe 
de a-i împărtăşi deznădejdea ori bucuria. Nu putea să 
treacă dincolo de interesele imediate. N-o interesa 
publicarea nuvelelor prin reviste. Numai căsătoria o 
interesa. Totuşi nu-şi dădea seama de asta, aşa după cum 
nu pricepea că dorinţa ei ca Martin să-şi găsească o slujbă 
era doar impulsul instinctului matern. Ar fi roşit dacă cineva 
i-ar fi spus deschis şi răspicat toate astea, iar pe urmă ar fi 
cuprins-o indignarea şi ar fi afirmat că n-o interesa decât 
bărbatul pe care-l iubea şi realizarea personalităţii lui. 
Astfel că în vreme ce Martin îşi deschidea inima, ridicat pe 
culmile fericirii de primul succes al muncii pe care şi-o 


alesese, ea nu lua seama decât la cuvinte şi arunca din când 
în când câte o privire prin odaie, surprinsă de ceea ce 
vedea. 

Pentru prima oară vedea Ruth chipul hâd al sărăciei, 
îndrăgostiţii chinuiţi de foame i se păruseră totdeauna 
romantici, dar habar n-avea cum trăiesc acei îndrăgostiţi 
flămânzi. Privirile îi alergau întruna de la ce vedea în 
cameră la chipul lui şi pe urmă din nou în cameră. Mirosul 
jilav de rufe murdare, care intrase în odaie o dată cu ea, îi 
făcea rău. Martin probabil că era impregnat cu mirosul 
ăsta, dacă femeia de alături spăla cumva des. Iată în ce chip 
degradarea devenea contagioasă. Când se uita la Martin, 
avea impresia că vede necurăţenia pe care cele din jur o 
lasă asupra-i. Nu-l văzuse niciodată nebărbierit, iar acum 
barba lui de trei zile îi făcea scârbă. Nu numai că îi dădea, 
înăuntru şi în afară, aspectul întunecat şi mohorât al 
întregii case Silva, dar parcă scotea şi mai mult la vedere 
forţa aceea a lui, aproape animalică, pe care ea nu putea s- 
o suporte. Şi iată-l acum şi mai adânc cufundat în nebunie, 
din pricina celor două scrisori cu care atâta se mândrea. 
Numai puţin lipsise ca el să se dea bătut şi să-şi ia o slujbă. 
Acum va rămâne mai departe în casa asta înfiorătoare, 
scriind şi suferind de foame încă vreo câteva luni. 

— Ce miroase aşa? întreba ea deodată. 

— Probabil rufele Mariei, răspunse Martin. M-am obişnuit 
de mult cu mirosul lor. 

— Nu, nu; nu asta. E altceva. Un miros greu, închis, care 
te îmbolnăveşte. 

Martin adulmecă aerul înainte de a răspunde. 

— Eu nu simt nici un alt miros în afară de cel de fum de 
tutun stătut, zise el. 

— Asta-i. E îngrozitor. De ce fumezi aşa de mult, Martin? 

— Nu ştiu. Atâta ştiu că de câte ori mă simt stingher fumez 
mult mai mult ca de obicei. Şi pe urmă e o obişnuinţă atât 
de veche. Am învăţat să fumez când eram un copilandru. 


— Dar nu-i un obicei frumos, doar ştii asta, îl certă ea. 
Duhneşte până la cer. 

— E vina tutunului. Nu pot să cumpăr decât din cel mai 
ieftin. Mai ai răbdare până primesc cecul de patruzeci de 
dolari. Am să fumez un tutun care să nu le miroasă nici 
îngerilor. Dar n-a fost ceva prea rău, nu-i aşa, două lucrări 
acceptate în trei zile? Cei patruzeci şi cinci de dolari au să 
acopere aproape toate datoriile pe care le am. 

— Asta pentru munca pe doi ani? întrebă Ruth. 

— Nu, pentru mai puţin de o săptămână. Fii, te rog, bună 
şi dă-mi carnetul din colţul celălalt al mesei, carnetul acela 
cu scoarţe cenuşii. Martin deschise carnetul şi începu să-l 
răsfoiască grăbit. Da, am avut dreptate. Patru zile pentru 
Dangătul clopotelor şi două pentru Vârtejul. Asta înseamnă 
patruzeci şi cinci de dolari pentru o săptămână de muncă, o 
sută optzeci de dolari pe lună. Depăşeşte toate lefurile la 
care m-aş putea eu gândi. Şi pe urmă, e doar începutul. O 
mie de dolari pe lună nu e prea mult pentru ca să-ţi cumpăr 
tot ce aş vrea să ai tu. O leafă de cinci sute de dolari nu mi- 
ar ajunge. Aceşti patruzeci şi cinci de dolari nu-s decât un 
modest început. Aşteaptă până mi-oi lua vânt. Atuncea le 
fumez pe toate. 

Ruth nu-i înţelese fraza de argou şi crezu că tot despre 
tutun vdrbeşte. 

— Şi-aşa fumezi mai mult decât trebuie, iar felul tutunului 
n-are prea mare importanţă. Fumatul în sine nu e ceva 
frumos, indiferent ce fel de tutun fumezi. Eşti ca un coş de 
fabrică, un vulcan viu, un fel de locomotivă, e ceva cum nu 
se poate mai neplăcut, Martin, dragul meu, doar ştii bine. 

Se, aplecă înspre el cu ochi grei de rugă, iar când îi privi 
chipul delicat şi ochii puri şi limpezi, Martin avu din nou 
senzaţia nimicniciei proprii, aşa cum o mai avusese de 
multe ori în trecut. 

— Aş vrea să nu mai fumezi deloc, şopti Ruth. Te rog... de 
dragul meu. 


— Bine, nu mai fumez, strigă el. Fac tot ce-mi ceri tu, 
iubito, orice; doar ştii asta. 

Atunci o încercă o mare ispită. Văzuse limpede, şi nu 
numai o singură dată, cât de influenţabil şi uşor de convins 
se arăta Martin, iar acum era sigură că, dacă l-ar ruga să 
renunţe la scris, el i-ar împlini rugămintea. O clipă, vorbele 
îi fluturară pe buze. Dar nu le rosti. Nu era îndeajuns de 
vitează; de fapt nu îndrăznea. În schimb se plecă în 
întâmpinarea lui, iar când fu înlănţuită în braţele lui Martin, 
murmură: 

— Ştii, Martin, de fapt nu pentru mine te rog, ci pentru 
binele tău. Sunt sigură că fumatul îţi face rău; şi în afară de 
asta, nu e bine să te laşi înrobit de nimic. 

— Voi fi de-a pururi robul tău, zâmbi Martin. 

— În cazul ăsta voi începe să-mi rostesc poruncile. 

Îi aruncă o privire sprinţară, deşi în adâncul sufletului şi 
începuse să regrete că nu dăduse glas marii ei dorinţe. 

— Nu trăiesc decât pentru a împlini poruncile măriei-tale. 

— Bine. Atunci prima mea poruncă este: Strădui-tevei să 
te bărbiereşti în fiece zi. Ia te uită cum m-ai zgâriat pe 
obraz. 

Şi astfel totul se încheie cu mângâieri şi glume de 
îndrăgostiţi. Câştigase totuşi ceva şi nu putea să se aştepte 
la prea multe deodată. Mândria ei de femeie fusese 
măgulită de hotărârea lui de a nu mai fuma. Data viitoare îl 
va convinge să-şi găsească o slujbă, căci oare nu se obligase 
el să împlinească tot ce i-ar cere? 

Se ridică de lângă el ca să cerceteze camera examină 
sforile de deasupra capului, încărcate cu note 
dactilografiate, află taina cârligului ce folosea la atârnarea 
bicicletei în tavan şi se întristă la vederea mormanului de 
manuscrise de sub masă, care pentru ea reprezenta tot 
atâta vreme pierdută. Lampa de gătit o umplu de admiraţie, 
dar când cercetă rafturile pentru provizii, le găsi goale 
Bine, dar n-ai nimic de mâncare, dragul meu, zise Ruth cu 
dureroasă compătimire. Probabil că rabzi de foame? 


— Păstrez mâncarea în dulapul Măriei, în cămară, minţi el. 
Stă mai bine acolo. Nu-i nici un pericol să sufăr de foame. la 
uită-te aici! 

Venise iarăşi lângă el şi-l văzu îndoind braţul, iar bicepsul 
îi umflă mâneca zvâcnind într-un nod de muşchii tari şi 
puternici. Avea oroare de muşchii lui. Nu-i plăceau. Dar 
inima, sângele şi toate fibrele făpturii ei erau încântate şi 
doreau forţa; din nou, în acelaşi chip inexplioabil ca şi în 
trecut, nu se depărtă ci se înclină către el. Iar în clipa 
următoare, când el o prinse în braţe şi o strânse la piept, 
mintea ei, preocupată numai de aspectele superficiale ale 
vieţii, fu încă o dată revoltată; dar inima, femeia din ea, 
preocupată de însăşi viaţa, chiuia de bucurie. În asemenea 
clipe simţea cu cea mai mare intensitate cât de uriaşă era 
dragostea ei pentru Martin, căci aproape leşina de fericire 
când se simţea cuprinsă de braţele lui vânjoase, care o 
strângeau atât de tare încât o durea înlănţuirea lor 
pătimaşă. În astfel de momente afla temeiuri pentru faptul 
că-şi trădase principiile, că îşi călcase în picioare înaltele 
idealuri şi, mai presus de toate, pentru tacita răzvrătire 
împotriva voinţei tatălui şi a mamei. Ei nu voiau ca ea să se 
mărite cu omul acesta. Nu puteau înţelege cum de-l 
iubeşte. Nici ea nu putea înţelege, uneori, când nu se afla în 
preajma lui şi redevenea o fiinţă rece şi calculată. Când se 
afla alături de el îl iubea - ce-i drept, cu o dragoste adesea 
jignită şi speriată; dar oricum, era dragoste, o dragoste mai 
tare decât ea. 

— Gripa asta nu-i mare lucru, spunea Martin. Te zguduie 
puţin şi mai ales îţi dă nişte dureri de cap nenorocite, dar 
nici nu se compară cu febra tropicală. 

— Ai avut şi aşa ceva? întrebă ea distrată, cu gândurile 
concentrate asupra dumnezeieştii bucurii pe care trăia în 
braţele lui. 

Şi astfel, cu întrebări pe care aproape că nici nu le auzea, 
îl ispitea pe Martin, până în clipa când tresări la auzul 
vorbelor lui. 


Suferise de febră tropicală într-o colonie secretă de 
leproşi, pe insulele Hawaii. 

— Dar de ce te-ai dus acolo? întrebă Ruth. 

O asemenea lipsă de grijă pentru propria lui fiinţă i se 
părea criminală. 

Fiindcă nu ştiam, răspunse el. Nici prin cap nu-mi trecea 
să mă duc la leproşi. După ce am dezertat de pe schooner şi 
am debarcat pe plajă, am pornit către interiorul insulei ca 
să caut un loc unde să mă ascund. Trei zile am trăit cu 
guaiave, cu mere ohia şi banane care toate cresc sălbatice 
în junglă. A patra zi am dat peste o cărare, o potecuţă pe 
care nu se putea umbla decât cu piciorul. Ducea către 
interiorul insulei. Era tocmai direcţia în care voiam şi eu să 
merg şi existau semne că fusese umblată de curând. Într-un 
loc cărarea mergea de-a lungul unei creste înguste cât o 
muchie de cuţit. Nu era mai lată de treizeci de centimetri, 
iar de o parte şi de alta se prăvăleau pereţii unor prăpaăstii 
adânci de sute de metri. Un singur om, înarmat şi bine 
aprovizionat cu muniții, ar fi putut ţine piept acolo la o sută 
de mii. Era singura cale care ducea spre ascunzătoare. La 
trei ceasuri după ce am dat peste cărare, eram acolo, într-o 
vâlcea, o înfundătură între piscuri de lavă. Vâlceaua era 
săpată în terase pe care creşteau arbori ţaro şi pomi 
fructiferi, la umbra cărora se aflau opt ori zece colibe 
acoperite cu iarbă. Dar de cum i-am văzut pe locuitorii 
colibelor, mi-am şi dat seama peste ce nimerisem. O singură 
privire era prea de ajuns. 

— Ce-ai făcut? întrebă Ruth cu respiraţia tăiată, ascultând 
îngrozită şi fascinată, ca orice Desdemonă. 

— Nu mai puteam face nimic. Conducătorul lor era un 
bătrân de treabă, ajuns în ultimul stadiu de boală, dar 
domnea acolo ca un adevărat rege. El descoperise vâlceaua 
aceea şi întemeiase adăpostul - ceea ce era un lucru cu 
totul împotriva legii. Dar avea arme, muniții din belşug, iar 
indigenii aceia, obişnuiţi să vâneze vite sălbatice şi mistreți, 
erau nişte ochitori care nu dădea-u niciodată greş. Nu, nu 


exista nici o posibilitate de fugă pentru Martin Eden. A 
rămas acolo... trei luni. 

— Dar cum ai scăpat? 

— Aş mai fi şi astăzi acolo dacă în ascunzătoare nu s-ar fi 
aflat şi o fată jumătate chinezoaică, un sfert albă şi un sfert 
hawaiană. Era o frumuseţe de fată, sărmana, şi cu educaţie 
foarte aleasă. Mama ei era o milionară din Honolulu. Ei, fata 
asta m-a scos de acolo în cele din urmă. Maică-sa finanța 
ascunzătoarea, înţelegi, aşa că n-avea de ce să se teamă 
dacă mă lăsa să fug. Dar mai întâi m-a pus să jur că 
niciodată nu voi destăinui existenţa ascunzătorii. Şi n-am 
făcut-o. În clipa asta pomenesc de ea pentru prima oară. 
Fata nu suferea decât de cele dintâi semne ale bolii. 
Degetele de la mâna dreaptă erau puţin închircite şi pe braţ 
avea o mică pată. Atâta tot. Trebuie să fi murit între timp. 

— Dar nu ţi-a fost teamă? Şi nu te-ai bucurat când ai 
scăpat de-acolo fără să te molipseşti de boala aceea 
îngrozitoare? 

— Ba, la început, am fost cam speriat, mărturisi el. Dar m- 
am obişnuit. Îmi părea totuşi foarte rău de biata fată şi asta 
nu-mi mai dădea răgaz să mă sperii. Era aşa de frumoasă, şi 
la trup şi la suflet, şi nu era decât foarte puţin bolnavă; cu 
toate astea era condamnată să rămână acolo, să trăiască 
viaţa primitivilor sălbatici şi să putrezească încetul cu 
încetul. Lepra e cu mult mai îngrozitoare decât poţi să-ţi 
închipui. 

— Săraca, murmură Ruth încetişor. E de mirare că te-a 
lăsat să pleci. 

— Cum adică? întrebă Martin fără să vrea. 

— Fiindcă probabil te iubea, zise Ruth, tot în şoaptă. 
Spune drept, aşa-i că te iubea? 

În răstimpul cât muncise la spălătorie şi în ultima vreme, 
cât trăise mai mult în casă, Martin îşi pierduse culoarea lui 
sănătoasă, arămie, iar foamea şi boala îi măriseră şi mai 
mult paloarea feţei; pe sub paloarea aceasta se întinse 


încetişor valul roşeţii. Tocmai deschidea gura să răspundă, 
dar Ruth nu-l lăsă să vorbească. 

— Lasă, nu-i nevoie să mai răspunzi. Ajunge, râse ea. 

Dar lui i se păru că în râsul ei se făcea auzit un sunet 
metalic şi că strălucirea din ochi era rece ca gheaţa, în clipa 
aceea îşi aduse aminte de o furtună prin care trecuse 
cândva, în nordul Pacificului. Pentru o clipă furtuna de 
atunci îi apăru înaintea Ochilor - o furtună de noapte, cu 
cer limpede şi sub o lună plină, iar valurile uriaşe luceau ca 
gheaţa în lumina lunii. Pe urmă revăzu fata din 
ascunzătoarea leproşilor şi-şi aduse aminte că din dragoste 
îl lăsase să plece. 

— Era o fiinţă nobilă, zise el simplu. Mi-a redat viaţa. 

Cu asta ar fi vrut să încheie, dar o auzi pe Ruth cum de- 
abia îşi gâtuie un oftat şi o văzu că-şi întoarce faţa de la el şi 
priveşte pe fereastră. Când se uită iar la Martin era liniştită 
şi în ochi nu-i mai licărea furtuna. 

— Sunt o caraghioasă, se jelui ea. Dar nu pot altfel. Te 
iubesc atât de mult, Martin, aşa de mult. Cu vremea am să 
fiu mai îngăduitoare, dar acum nu pot să nu fiu geloasă pe 
fantomele acelea ale trecutului şi tu ştii că tot trecutul tău e 
plin de fantome. E şi normal, se grăbi ea să adauge, 
nelăsându-l să protesteze. Nici nu se putea altfel. Dar uite 
că bietul Arthur îmi face semn să mergem. Şi-a pierdut 
răbdarea de când aşteaptă. La revedere, iubitule... Există o 
doctorie pe care o fac spiţerii şi care le ajută bărbaţilor să 
se lase de fumat, îi mai spuse ea când ajunse la uşă. Am să- 
ţi trimit şi ţie. 

Uşa se închise, dar se deschise din nou. 

— Te iubesc, te iubesc tare, îi şopti ea. Şi de data asta 
plecă într-adevăr. 

Cu ochii plini de admiraţie dar grijulii totuşi să observe 
culoarea îmbrăcămintei lui Ruth şi croiala (o croială 
necunoscută ei şi care producea un efect foarte frumos), 
Maria o conduse până la trăsură. Ţâncii dezamăgiţi se 
uitară după trăsură până o pierdură din vedere, pe urmă îşi 


îndreptară cu toţii privirile spre Maria, care devenise dintr- 
o dată cel mai important personaj de pe strada aceea. Dar 
tocmai una dintre odraslele ei îi spulberă toată faima 
anunțând că nobilii musafiri nu veniseră la ei, ci la chiriaş. 
După asta, Maria căzu din nou în starea de neînsemnătate 
în care se aflase, iar Martin începu să bage de seamă 
purtarea plină de respect a puştanilor din vecinătate. În 
ceea ce o priveşte pe Maria, Martin crescu în ochii ei cu o 
sută la sută, iar dacă băcanul portughez, din colţ ar fi fost 
martorul acestei vizite a unor oameni veniţi cu trăsura, mai 
mult decât sigur că i-ar fi mărit creditul cu încă trei dolari şi 
optzeci şi oinci de cenți. 

CAPITOLUL. 

XXVII. 

Steaua lui Martin începu să se înalțe. A doua zi după vizita 
lui Ruth, primi de la un săptămânal bulevardier din New 
York un cec de trei dolari pentru trei dintre trioletele lui. 
Peste alte două zile, un ziar din Chicago îi acceptă 
Căutătorii de comori, obligându-se să-i plătească zece 
dolari la publicare. Nu era un preţ mare, dar Căutătorii de 
comori era prima lui scriere, cea dintâi încercare de a-şi 
exprima gândurile într-o pagină tipărită. lar ca o 
încununare, înainte de sfârşitul săptămânii, povestirea de 
aventuri pentru tineret, cea de-a doua încercare pe care-o 
făcuse, fu acceptată de o revistă lunară pentru adolescenţi, 
numită Youth and Age. E drept că nuvela era mare, şi avea 
cam douăzeci şi una de mii de cuvinte iar revista îi oferea 
şaisprezece dolari la publicare, ceea ce revenea cam la 
şaptezeci şi cinci de cenți pentru o mie de cuvinte; dar tot 
atât de adevărat era şi faptul că nuvela fusese a doua lui 
încercare literară şi el însuşi îşi dădea foarte bine seama că 
este destul de stângace. 

Dar nici chiar primele lui încercări nu purtau pecetea 
mediocrităţii. Caracteristica lor se dovedea a fi un fel de 
stângăcie provenită din exces de forţă stângăcia 
începătorului, care vrea să prindă fluturi cu maiul şi să 


sculpteze arabescuri cu bâta. De aceea Martin fu fericit să- 
şi vândă pe nimica toată rodul celor dintâi strădanii de a 
face literatură. Cunoştea valoarea reală a acelor încercări şi 
nu-i trebuise prea mult timp ca să-şi dea perfect seama ce 
însemnau, ele. Nădejdile lui erau legate de lucrările din 
ultima perioadă. Se străduise să nu fie un simplu 
producător de maculatură literară pentru reviste. Se 
forţase să lucreze cu uneltele artei. Dar pe de altă parte, nu 
sacrificase în nici un fel vigoarea. Cu bună ştiinţă făcuse 
eforturi să-şi sporească această vigoare, ferindu-se în 
acelaşi timp de excese. De asemenea pasiunea pentru 
realitate nu-i slăbise cu nimic. lot ce scria el era profund 
realist, deşi îşi dădea în permanenţă silinţa să îmbogăţească 
realitatea cu avântul şi frumuseţile închipuirii. Țintea să 
scrie opere de un realism înflăcărat, străbătute de năzuinţe 
generoase şi încredere în om. Idealul către care tindea era 
să zugrăvească viaţa aşa cum este ea, cu toate dibuirile 
spiritului şi veşnicele căutări ale sufletului. 

În cursul lecturilor sale, descoperise două mari şcoli 
literare. Una îl socotea pe om zeu şi nu voia să ştie de 
originea lui pământească; cealaltă îl trata pe om ca pe un 
pumn de lut, fără să ţină seamă de visurile lui inspirate de 
ceruri şi de dumnezeieştile-i posibilităţi. După părerea lui 
Martin, atât şcoala omului-zeu cât şi aceea a omului-lut 
greşeau deopotrivă, prin îngustimea vederilor şi 
năzuinţelor. Calea de mijloc se apropia mai mult de adevăr, 
cu toate că nu se împăca defel cu şcoala omului-zeu şi sfida 
sălbăticia brutală a omului-lut. După părerea lui, idealul de 
adevăr în literatură îl atinsese în bucata Aventura, care se 
dovedise a nu fi deloc pe placul lui Ruth; părerile asupra 
acestui subiect privit în mare şi le exprimase într-un eseu 
intitulat Zeu şi lut. 

Dar Aventura şi toate celelalte bucăţi pe care el le 
considera drept cele mai realizate încă rătăceau zadarnic 
de la o publicaţie la alta. Cele dintâi lucrări nu mai aveau în 
ochii lui nici un fel de însemnătate, în afara banilor căpătaţi 


de pe urma lor, iar povestirile de groază dintre care reuşise 
să vândă două nu le socotea deloc cele mai valoroase ori 
cele mai izbutite dintre lucrările lui. 1 se păreau doar pline 
de fantezie şi de fantastic, însă înzestrate cu farmecul şi 
strălucirea adevărului, care era şi sursa vigorii lor. Socotea 
că a învesti fantasticul şi grotescul cu forţa realului este un 
simplu artificiu - un artificiu dibaci, în cel mai fericit caz. 
Literatura de înaltă calitate nu putea fi creată în domeniul 
acesta. Valoarea lor artistică putea fi deosebită, dar el 
refuza să acorde însemnătate cu adevărat artistică unor 
lucruri lipsite de căldura umană. Dibăcia constase tocmai în 
a arunca peste chipul îndemânării lui artistice o mască de 
căldură şi simţire adânc umană şi asta izbutise s-o facă în 
vreo cinci sau şase povestiri de groază scrise înainte de a se 
fi urcat pe piscurile unde se aflau Aventura, Bucurie, 
Cazanul şi Vinul vieţii. 

Cei trei dolari pentru triolete îi folosi pentru a duce de 
bine, de rău o existenţă chinuită în aşteptarea cecului de la 
White Mouse. Cecul de trei dolari îl schimbă la 
neîncrezătorul băcan portughez, căruia îi plăti un dolar în 
contul datoriei, pe ceilalţi doi împărţindu-i între brutar şi 
negustorul de fructe. Nu era încă destul de bogat ca să-şi 
îngăduie să dea bani pe carne şi ajunsese iar foarte 
aproape de sfârşitul proviziilor, când în sfârşit sosi cecul de 
la White Mouse. Nu prea era hotărât unde să-l schimbe. 
Niciodată în viaţa lui nu intrase într-o bancă şi cu atât mai 
puţin fusese acolo cu treburi, iar acum avea dorinţa naivă şi 
copilărească de-a păşi în birourile uneia dintre marile bănci 
din Oakland, la ghişeul căreia să depună foarte senin cecul 
lui de patruzeci de dolari. Dar pe de altă parte, bunul-simţ îi 
poruncea să-l schimbe la băcan pentru ca în felul acesta să-l 
impresioneze, ceea ce mai târziu avea să se traducă poate 
într-o mărire a creditului. Nu cu prea multă încântare s-a 
înclinat până la urmă în faţa argumentelor ce-l împingeau 
înspre băcan, la care şi-a achitat nota în întregime şi a 
primit în schimb un buzunar plin de monede sunătoare. Şi-a 


plătit şi toate celelalte datorii pe la negustori, şi-a scois de 
la amanet costumul şi bicicleta, a achitat chiria pe o lună 
pentru maşina de scris şi i-a plătit Măriei chiria pe luna 
pentru care rămăsese dator şi pe o lună înainte. După toate 
astea i-au mai rămas în buzunar, pentru cheltuieli mărunte, 
aproape trei dolari. 

Privită în sine, această sumă modestă reprezenta o avere. 
De îndată ce-şi scoase hainele se duse s-o vadă pe Ruth, iar 
pe drum nu se putea stăpâni să nu-şi sune în buzunar cele 
câteva monede de argint. Trăise atâta vreme fără nici un 
ban, încât acum, aidoma omului salvat de la moartea prin 
foame şi care nu-şi mai poate lua ochii de la mâncarea 
rămasă neconsumată. Martin nu mai putea lăsa banii din 
mână. Nu era nici meschin nici avar, dar banii aceştia 
însemnau mult mai mult decât suma lor exprimată în dolari 
şi cenți. Era o dovadă a succesului, şi pajurile de pe monede 
reprezentau pentru el tot atâtea izbânzi înaripate. 

Fără să-şi dea seama cum, îi veni în minte gândul că lumea 
asta era tare plăcută. În orice caz i se părea mai frumoasă. 
Săptămâni întregi fusese sumbră şi apăsătoare; acum însă, 
când îşi plătise aproape toate datoriile, când în buzunar îi 
sunau cei trei dolari, iar în minte îi stăruia conştiinţa 
succesului, soarele strălucea luminos şi cald şi chiar o bură 
de ploaie care veni pe neaşteptate şi-i udă pe drumeţii 
nepregătiţi i se păru o întâmplare fericită. Când răbda de 
foame, gândurile îi fugeau adesea la celelalte mii de 
oameni, pe care îi ştia că flămânzesc pe întinsul pământului; 
dar acum, când era sătul şi mulţumit, existenţa miilor de 
flămânzi nu-i mai era prezentă în minte. Îi uită cu totul şi, 
fiind îndrăgostit, îşi aduse aminte de nenumăraţii 
îndrăgostiţi de pe lume. Fără să se gândească anume la 
asta, prin minte îi mişunau tot felul de crâmpeie din poeme 
de dragoste încă nescrise. Furat de astfel de impulsuri 
creatoare, cobori din tramvai, fără nici un fel de supărare, 
cu două staţii mai departe decât ar fi trebuit. 


La familia Morse găsi lume multă. Cele două veri şoare de 
la San Rafael veniseră s-o viziteze pe Ruth, iar doamna 
Morse, sub cuvânt, că vrea să le distreze, îşi realiza de fapt 
planul ei de a o ţine pe Ruth cât mai mult înconjurată de 
tineri. Campania asta începuse în vremea absenței forţate a 
lui Martin, şi acum se afla în plină desfăşurare. Avusese 
grijă să strângă în casă la ea doar oameni care se ocupau 
cu lucruri serioase. Astfel, afară de cele două verişoare - 
Dorothy şi Florence - Martin găsi acolo doi profesori 
universitari, unul de latină şi celălalt de engleză, un tânăr 
ofiţer abia întors din Filipine, care fusese cândva coleg cu 
Ruth, un tânăr cu numele Melville, secretarul particular al 
lui Joseph Perkins, directorul lui San Francisco Trust 
Company, în sfârşit pe Charles Hapgood, un foarte 
dezgheţat casier la o bancă om de vreo treizeci şi cinci de 
ani, licenţiat de la Universitatea Stanford, membru al 
cluburilor Nile şi Unity şi un apreciat orator al partidului 
republican în campaniile electorale - într-un cuvânt, în 
toate privinţele un om de mare viitor. Printre domnişoarele 
prezente una era portretistă, una muzicantă şi alta avea 
doctoratul în sociologie şi era cunoscută prin partea locului 
pentru activitatea depusă în cadrul instituţiilor de 
binefacere ce activau în cartierele sărace din San 
Francisco. În planurile doamnei Morse, femeilor nu le 
revenea însă un rol de seamă. Nu erau decât nişte accesorii 
necesare. În casă trebuia neapărat atraşi bărbaţi cu 
ocupaţii serioase. 

— Să nu te aprinzi când vorbeşti, îl dăscăli Ruth pe Martin, 
înainte de a-l supune supliciului prezentărilor. La început fu 
puţin cam ţeapăn, muncit de-un simţământ al propriei 
stângăcii, mai ales în ce priveşte felul cum îşi mişca umerii, 
care parcă reveniseră la vechiul lor nărav de a ameninţa cu 
distrugerea mobilele şi podoabele din jur. Pe de altă parte 
prezenţa atâtor necunoscuţi îl stânjenea. Până atunci nu 
mai fusese niciodată într-o societate atâit de distinsă şi atât 
de numeroasă. Hapgood, casierul, îl fascina şi Martin se 


hotări să-l cerceteze mai îndeaproape de îndată ce i se va 
ivi prilejul. Căci sub sfioşenia lui Martin pândea firea lui 
bătăioasă, care-l îndemna să se măsoare cu bărbaţii şi 
femeile acelea şi să vadă ce lucruri, pe care el încă nu le 
învățase, putuseră învăţa ei din cărţi şi din viaţă. 

Ochii lui Ruth îl cercetau adesea, căci era foarte doritoare 
să-l vadă cum se descurcă şi fu pe cât de, surprinsă pe atât 
de bucuroasă observând cât de degajat se întreținea cu 
verişoarele ei. În orice caz îşi păstra bine cumpătul şi, de 
când se aşezase, umerii nu-i mai pricinuiau îngrijorări. Ruth 
ştia că verişoarele ei erau fete isteţe, sclipitoare dar 
superficiale, de aceea îi veni greu să înţeleagă laudele ce i 
le aduseră lui Martin la vremea culcăril. În ceeace-l 
priveşte pe el, care fusese totdeauna încântarea celor din 
clasa lui, centrul veseliei şi bunei dispoziţii la balurile şi 
chermesele duminicale, găsi şi de data asta că nu e deloc 
greu să fii spiritual şi să întreţii vioiciunea discuţiilor într-o 
astfel de societate. În seara aceea succesul nu se dezlipi de 
lângă el şi nu o dată îl bătu pe umăr, spunându-i că se 
descurcă bine, aşa că reuşi să râdă şi să-i facă pe alţii să 
râdă, fără a se simţi defel stingherit. 

Mai târziu însă, aprehensiunile lui Ruth se dovediră 
întemeiate. Martin şi profesorul Caldwell se aflau amândoi 
într-un loc unde toţi ochii erau asupra lor. Deşi Martin se 
dezvăţase de obiceiul de a vântura mâinile prin aer, Ruth 
rămăsese cât se poate de severă faţă de el şi acum găsea că 
îngăduie ochilor să sticlească prea des şi să arunce prea 
multe fulgere, că vorbeşte prea repede şi cu prea multă 
înfocare, că se arată prea pătimaş şi îngăduie sângelui său 
năvalnic să-i coloreze prea intens obrajii. N-avea ţinută şi 
nu ştia să se stăpânească, fiind astfel în izbitor contrast, cu 
tânărul profesor de engleză, cu care stătea de vorbă. 

Numai că Martin nu dădea importanţă aparenţelor! 
Observase de la bun început că celălalt are o minte foarte 
bine organizată şi poseda un apreciabil bagaj de cunoştinţe, 
pe care ştie să le mânuiască. Pe lângă asta, profesorul 


Caldwell nu corespundea tipului obişnuit al profesorului de 
engleză, aşa cum şi-l închipuia Martin. La început, 
profesorul nu se arătă dispus să discute lucruri legate strict 
de specialitatea lui, dar până la urmă Martin izbuti totuşi 
să-l antreneze într-o asemenea discuţie. De altfel, Martin nu 
pricepea cu nici un chip de ce în societate un om nu trebuie 
să vorbească despre chestiuni ce ţin de profesia lui. 

— Opreliştea de a discuta chestiuni profesionale este 
absurdă, şi revoltătoare, îi spusese el lui Ruth cu câteva 
săptămâni mai înainte. Ce alt mbtiv pe lumea asta poate 
aduna laolaltă bărbaţi şi femei în afara dorinţei de a-şi 
comunica unii altora tot ce au mai bun în fiinţa lor? Iar 
lucrul cel mai de valoare este acela care îi interesează cel 
mai mult, prin care îşi câştigă existenţa, problemele în care 
sunt specializaţi, asupra cărora stau aplecaţi zi şi noapte şi 
pe care le şi visează. Închipuie-ţi că domnul Butler s-ar 
supune cerinţelor bunei-cuviinţe şi ar începe să debiteze 
părerile lui despre Paul Verlaine, despre teatrul german ori 
despre romanele lui D'Annunzio. Ne-am plictisi de moarte. 
În ce mă priveşte, dacă sunt silit să-i ascult.pe domnul 
Butler, prefer să-l aud vorbind despre problemele de drept 
în care e specialist. Asta-i tot ce are mai bun în el, iar viaţa e 
atât de scurtă, încât vreau să am numai ce-i mai bun, de la 
toţi bărbaţii şi de la toate femeile pe care le întâlnesc. 

— Bine, obiectă Ruth, dar există şi subiecte care să poată 
interesa pe toată lumea. 

— Aici te înşeli, răspunse Martin cam repezit. În societate 
toţi indivizii şi toate grupurile - sau mai bine zis aproape 
toţi indivizii şi toate grupurile - maimuţăresc pe cei din 
grupul aflat pe treapta imediat superioară. la gândeşte-te: 
cine stă în fruntea ierarhiei sociale? Trântorii, trântorii 
bogaţi. De regulă, aceştia nu ştiu ceea ce ştiu cei care 
muncesc pe lumea asta. A asculta o discuţie cu caracter 
profesional ar fi într-adevăr ceva plicticos pentru domnii 
trântori, şi de aceea domniile lor decretează ca asemenea 
discuţii nu trebuie purtate în societate. Totodată ei 


decretează şi ce subiecte nu sunt de specialitate şi pot fi 
discutate, iar acestea sunt ultimele spectacole de opera, 
ultimele romane apărute, jocul de cărţi, biliardul, 
petrecerile, automobilele, cursele de cai, pescuitul de 
păstrăvi şi de ton, vânatul, iahtingul şi aşa mai departe - 
dar bagă de seamă că toate astea sunt lucruri pe care 
trântorii le cunosc. De fapt nu sunt altceva decât discuţiile 
de specialitate ale trântorilor. Partea cea mai hazlie e că 
foarte mulţi oameni inteligenţi şi toţi cei care trec drept 
inteligenţi îngăduie trântorilor să le stabilească reguli. În ce 
mă priveşte, vreau de la fiecare om ce-are mai bun, 
indiferent dacă asta se numeşte vulgaritate, specialitate, 
sau oricum altfel. 

Dar Ruth nu înţelesese. Acest atac împotriva adevărurilor 
acceptate i s-a părut simplă încăpățânare. 

În felul acesta ajunse Martin să-l molipsească şi pe 
profesorul Caldwel cu avântul lui, îndemnându-l să spună ce 
avea pe suflet. Într-un moment de tăcere, Ruth care se afla 
aproape de ei, îl auzi pe Martin spunând: 

— Fără îndoială că nu proclamaţi asemenea erezii de la 
catedra Universităţii California. 

Profesorul Caldwell înălţă din umeri. 

— Ştiţi cum spun contribuabilii şi politicienii cumsecade. 
Sacramento ne dă slujbele, deci ne închinăm în faţa celor 
din Sacramento, în faţa Consiliului Universitar şi în faţa 
presei partidului sau în faţa presei ambelor partide. 

— Da, asta e limpede. Dar cum vă împăcaţi cu situaţia? 
insistă Martin. Vă simţiţi probabil ca peştele pe uscat. 

— La universitate nu există, îmi face impresia, decât puţini 
ca mine. Câteodată mă simt aproape ca un peşte pe uscat şi 
sunt convins că locul meu e la Paris, printre scriitori, la 
Londra pe Grub Street ori în mijlocul boemei triste, unde să 
beau vin roşu, să mănânc prin birturile din Cartierul Latin 
şi să propovăduiesC. În gura mare vederi radicale despre 
toate lucrurile de pe lume. Îţi spun drept, foarte adesea 
sunt sigur că am fost anume făcut ca să fiu un radical. Dar, 


atunci, mi se ivesc atâtea probleme asupra cărora nu mai 
sunt deloc sigur. Îmi dispare curajul de câte ori sunt pus 
faţă în faţă cu puţinătatea puterilor mele omeneşti, care 
totdeauna mă împiedică să stăpânesc toţi factorii unei 
anumite probleme - probleme de viaţă, probleme umane, 
bineînţeles. 

În vreme ce profesorul continua să vorbească, Martin îşi 
dădu seama că pe buze îi veniseră versurile din Cântecul 
alizeului: 

Eu suflu la-amiază mai tare, Dar port pe sub razele lunii 
Corăbii cu pânze, pe mare. 

Aproape că şoptea stihurile acestea şi deodată înţelese că 
interlocutorul lui îi aducea aminte de alizeu, de alizeul de 
nord-est cu suflarea lui statornică şi răcoroasă şi plină de 
putere. Profesorul era un om aşezat, pe care te puteai bizui, 
totuşi stârnea o anumită nesiguranţă. Martin avea impresia 
că omul acesta nu spune niciodată chiar tot ce are în minte, 
exact aşa cum avusese cândva senzaţia că alizeul nu bate 
nicicând cu toată puterea şi totdeauna păstrează rezerve 
de forţă pururea nefolosite. Puterea lui Martin de a vedea 
lucrurile în imagini limpezi rămăsese neatinsă. Mintea îi era 
o foarte accesibilă magazie de fapte şi visuri trecute, iar 
toată bogăţia asta părea a fi veşnic în bună rânduială şi 
gata să se lase cercetată. Orice întâmplare prezentă era 
întâmpinată de mintea lui cu asociaţii antitetice ori cu 
paralele care se înfăţişau sub formă de imagini vizuale! 
Procesul acesta se desfăşura în chip automat, iar imaginile 
se alăturau totdeauna şi fără greş vieţii prezente. Aşa după 
cum, într-un moment de trecătoare gelozie, chipul lui Ruth 
îi amintise o furtună sub razele lunii, pe care de mult o 
uitase, iar profesorul Caldwell îl făcuse să vadă încă o dată 
alizeul de nord-est gonind valurile alb-înspumate peste 
marea violetă, acum, clipă de clipă şi fără a-i răvăşi 
gândurile, ci mai curând orânduindu-le şi limpezindu-le, 
alte şi alte vedenii îi apăreau în faţa ochilor, în dosul 
pleoapelor lăsate ori pe ecranul conştiinţei. Vedeniile 


acestea izvorau din fapte şi senzaţii trecute, din lucruri, 
întâmplări şi cărţi de ieri ori de săptămâna trecută şi 
formau serii nesfârşite de imagini care, fie că era în stare 
de trezie ori de somn, veşnic i se perindau prin minte. 
Astfel, pe rând stătea şi asculta şirul curgător al vorbelor 
profesorului Caldwell - vorbele unui om inteligent şi cultivat 
— Martin se vedea pe sine retrăindu-şi trecutul. Se vedea în 
vremea când era o haimana în toată puterea cuvântului, 
când umbla cu pălărie cu boruri tari şi largi cu haină la 
două rânduri, croită stângaci, când păşea legănându-şi 
umerii şi avea drept ideal să se poarte pe cât de rău 
îngăduia poliţia. Nu-şi ascundea acest adevăr şi nici nu 
încerca să-l poleiască. Într-o anumită perioadă din viaţa lui 
nu fusese nimic altceva decât o haimana de rând, capul unei 
bande care dăduse mult de furcă poliţiei şi băgase spaima 
în oamenii de treabă din cartierul muncitoresc. Dar 
idealurile lui se transformaseră. Privi în jurul său către 
femeile şi bărbaţii bine crescuţi şi bine îmbrăcaţi şi trase 
adânc în plămâni aerul acesta de cultură şi rafinament, dar 
în chiar acea clipă strigoiul din prima lui tinereţe, cu pălărie 
cu boruri tari şi haină la două rânduri, sfidător şi cu mers 
legănat, păşi de-a curmezişul salonului. Văzu spectrul acela 
al haimanalei obraznice scurgându-se în făptura lui, apoi 
aşezându-se şi stând de vorbă cu un profesor universitar. 
Pentru că, la urma urmei, spectrul acela nu-şi aflase 
niciodată sălaş statornic. Se acomodase pretutindeni şi 
peste tot fusese un fel de răsfăţ, căci se pricepuse să-şi 
pună toate forţele în joc, şi să arunce totul în luptă, ştiuse 
ca prin voinţă şi îndemânare să-şi apere drepturile şi să 
impună respect. Dar niciodată şi nicăieri nu prinsese 
rădăcini. Se acomodase atâta cât trebuia pentru a-şi 
mulţumi semenii, dar nu şi pentru a se mulţumi pe sine. 
Veşnic fusese tulburat de un soi de nelinişte, veşnic auzise o 
chemare venită din depărtări şi rătăcise prin lume în 
necontenită căutare, până când găsise cărţile şi arta şi 
dragostea. lar acum iată-l în această societate, singurul 


dintre toţi foştii săi tovarăşi de aventuri, care a ajuns demn 
să calce pragul familiei Morse. 

Gândurile şi vedeniile acestea nu-l împiedicau să ur 
mărească îndeaproape cuvintele profesorului Caldwell. Şi 
ascultându-l, înţelegându-i adânc şi cântărindu-i vorbele îşi 
dădu seama de întinderea imensă a câmpului cunoştinţelor 
celuilalt. În ce îl privea pe el, discuţia îi arăta în fiece 
moment lacune şi imense spaţii albe în cunoştinţele lui, 
domenii întregi care îi rămăseseră străine. Cu toate 
acestea, datorită lui Spencer, cunoştea în linii mari hotarele 
cunoştinţelor omeneşti. Umplerea golurilor era doar o 
chestiune de timp. „Atunci fii cu luare-aminte, ia seama” - 
gândi el. Îi venea să se aşeze la picioarele profesorului, 
pentru a-i sorbi înţelepciunea, dar, ascultându-l începu să 
dibuie o slăbiciune în lanţul judecăților celuilalt - o 
slăbiciune atât de mică şi subtilă, încât s-ar fi putut foarte 
bine să n-o observe, dacă n-ar fi fost permanent prezentă. 
Din clipa când o observă, se simţi îndată egalul 
profesorului. 

Ruth se apropie încă o dată de ei, tocmai în momentul 
când Martin începea să vorbească. 

— Aş vrea să vă spun unde anume greşiţi, sau mai bine zis 
care este gunctul slab al raţionamentelor dumneavoastră. 
Neglijaţi biologia. În eşafodajul concepţiilor dumneavoastră 
nu i-aţi rezervat nici un locşor. A! bineînţeles că mă refer la 
biologia interpretativă, care porneşte de jos de tot, de la 
laborator, eprubetă şi de la primele slabe semne de viaţă 
ale materiei anorganice până la cele mai largi generalizări 
de ordin estetic ori sociologic. 

Ruth rămase uluită. Ascultase vreme de doi ani prelegerile 
profesorului Caldwell şi-l socotea drept o adevărată. 
Enciclopedie ambulantă. 

— N-aş putea spune că te-am înţeles prea bine, zise 
profesorul cam nesigur. 

Martin era însă încredinţat că-l înţelesese foarte bine. 


— Atunci voi încerca să mă explic, spuse el. Îmi aduc 
aminte că într-o istorie a Egiptului am citit ceva cu privire la 
imposibilitatea de a înţelege arta egipteană fără a studia 
mai întâi problemele proprietăţii funciare. 

— Absolut exact, încuviinţă profesorul. 

— Şi atunci am impresia, continuă Martin, că la rândul ei 
cunoaşterea problemei funciare, ca şi a altor probleme de 
felul acesta, presupune cunoaşterea prealabilă a substanţei 
şi structurii vieţii. Cum oare am putea înţelege legile şi 
instituţiile, religia şi obiceiurile, fără a cunoaşte mai întâi nu 
numai natura fiinţelor care le-au creat, dar şi natura 
substanţei din care aceşte fiinţe au fost plămădite? Este 
cumva literatura mai puţin umană decât sculptură şi 
arhitectura Egiptului? Există oare în univers un singur 
lucru care să nu fie supus legii evoluţiei? O! ştiu că evoluţia 
diferitelor arte este migălos cercetată şi bine pusă la punct, 
dar am impresia că toate acestea sunt făcute în chip cam 
mecanic. Omul este lăsat deoparte. Evoluţia uneltei, a 
harpei, a muzicii, a cântecului şi a dansului a fost amănunţit 
studiată; dar cum rămâne cu evoluţia materiei umane 
înseşi, cu dezvoltarea elementelor fundamentale şi 
intrinseci ce existau în om mai înainte ca el să-şi fi construit 
prima unealtă şi să fi îngânat cel dintâi cântec? Astea sunt 
lucrurile pe care dumneavoastră nu le luaţi în,seamă şi pe 
care eu le numesc biologie. Asta este biologia în cele mai 
largi aspecte ale ei. Îmi dau seama că mă exprim incoerent, 
dar am încercat totuşi să-mi formulez ideea. Am ajuns la ea 
în vreme ce vorbeaţi dumneavoastră, aşa că n-am fost 
pregătit să-i dau glas. Dumneavoastră înşivă pomeneaţi 
despre puţinătatea puterilor omeneşti, care ne împiedică să 
cuprindem toate elementele unei anumite probleme. În 
schim dumneavoastră - sau cel puţin aşa am eu impresia - 
lăsaţi deoparte factorul biologic, însăşi substanţa din care s- 
au plămădit toate artele, urzeala tuturor faptelor şi 
izbânzilor umane. 


Spre uimirea lui Ruth, Martin nu fusese imediat strivit de 
personalitatea profesorului, iar felul cum îi răspundea 
acesta i se păru că izvorăşte numai din spirit de înţelegere 
şi îngăduinţă faţă de tinereţe. Profesorul Caldwell tăcu vreo 
câteva clipe jucându-se cu lanţul de la ceas. 

— Ştii, zise el în cele din urmă, am mai fost cândva supus 
unei examinări critice asemănătoare de către un om mare, 
un savant şi un evoluționist de seamă, Joseph Le Conte. Dar 
a murit, şi socoteam că nimeni nu mă va mai judeca: iată 
însă că acum vii dumneata şi din nou mă dai de gol. Îţi spun 
serios - şi ar trebui să iei asta drept o confesiune - că în 
afirmaţiile dumitale e ceva adevărat, ba chiar foarte mult 
adevăr. E drept, sunt prea conservator, nU. Îndeajuns de 
îndrăzneţ în ramurile interpretative ale ştiinţei şi nu pot 
invoca drept scuză decât lipsurile din propria-mi pregătire 
şi o anumită trândăvie temperamentală care m-a împiedicat 
să lucrez aşa cum ar fi trebuit. Nu ştiu dacă ai să mă crezi 
că n-am călcat niciodată într-un laborator de fizică ori de 
chimie. Şi cu toate astea aşa este. Le Conte avea dreptate, 
după cum ai şi dumneata acum, domnule EdeN. Cel puţin 
într-o anumită măsură - n-aş putea spune cât de mare. 

Ruth găsi un pretext şi luându?7l pe Martin deoparte îi 
şopti: 

— Nu trebuia să-l acaparezi pe profesorul Caldwell chiar 
în halul ăsta. Poate că mai vor şi alţii să stea de vorbă cu el. 
— Am greşit, recunoscu Martin jenat. Dar am izbutit să-l 

aţâţ şi s-a arătat a fi atât de interesant, încât nu m-am mai 
gândit la nimic. Şi, e omul cel mai sclipitor şi cel mai 
autentic intelectual cu care am discutat vreodată. Şi am să- 
ţi mai spun ceva. A fost o vreme când credeam că oricine a 
trecut pe la universitate sau ocupă o situaţie importantă în 
societate este la fel de scânteietor şi inteligent ca profesorul 
Caldwell. 

— Profesorul e o excepţie, răspunse Ruth. 

— Aşa mi se pare şi mie. Cu cine ai vrea să mai stau de 
vorbă acum?! A! Ce-ar fi să mă duci să vorbesc cu domnul 


Hapgood? 

Martin discută cu el cam un sfert de ceas şi Ruth, n-ar fi 
avut cum dori ca logodnicul ei să se poarte mai bine. Nici 
măcar o singură dată nu i-au scăpărat privirile, nici o clipă 
nu i s-au îmbujorat obrajii, iar calmul şi ţinuta pe care le-a 
păstrat în permanenţă i-au pricinuit lui Ruth o plăcută 
surpriză. În ochii lui Martin însă, întreaga tagma a 
casierilor de bancă pierdu câteva sute de procente, şi toată 
seara rămase cu impresia că nu există nici un fel de 
deosebire între funcţionarii de bancă şi palavragiii ce nu 
debitează decât platitudini, sferele acestor două noţiuni 
confundându-se. Ofiţerul i se păru un om vesel şi simplu, un 
băiat sănătos şi voinic care se mulțumea să ocupe în viaţă 
locul ce i-l rezervaseră naşterea şi norocul. Când află că 
făcuse şi doi ani la universitate, Martin se întrebă foarte 
mirat cum de izbutea să ascundă aşa de bine tot ce învățase 
acolo. Cu toate acestea, îi plăcu mult mai mult decât anostul 
Charles Hapgood. 

— De fapt n-am nimic împotriva platitudinilor, îi spuse el 
lui Ruth ceva mai târziu; ceea ce mă scoate însă din fire 
este siguranţa plină de superioritate, îngâmfarea şi 
suficiența cu care sunt rostite, şi timpul pierdut pentru a le 
rosti. Aş fi putut să-l învăţ pe domnul ăsta întreaga istorie a 
Reformei doar în răstimpul cât i-a trebuit dumnealui ca să- 
mi spună oă Union-Labour Party a fuzionat cu partidul 
democrat. Îţi dai seama că omul ăsta trişează cu cuvintele 
aşa cum trişează un cartofor înrăit? Într-o bună zi am să-ţi 
arăt ce anume vreau să spun. 

— Îmi pare rău, că nu-ţi place, răspunse scurt Ruth. 
Domnul Butler ţine foarte mult la el. Domnul Butler zice că 
e un om cinstit şi de ispravă - l-a poreclit Petre şi spune că 
pe această piatră se poate rezema şi se poate clădi orice 
instituţie bancară. 

— N-am nici cea mai mică îndoială... judecând după 
puţinul cât l-am văzut şi puţinul cât l-am auzit vorbind; 
numai că în momentul de faţă nu mai port băncilor stima pe 


care le-o purtam înainte. Nu te superi că vorbesc deschis, 
aşa-i, draga mea? 

— Nu, nu; mi se pare chiar foarte interesant. 

Da, continuă Martin cu sinceritate. Nu sunt de fapt decât 
un barbar care trăieşte primele impresii produse asupra lui 
de civilizaţie. Impresiile de acest fel trebuie să fie, teribil de 
amuzante pentru un om civilizat. 

— Ce zici de verişoarele mele? întrebă Ruth. 

— Mi-au plăcut mai mult decât toate celelalte invitate, 
Sunt fete foarte spirituale şi în acelaşi timp nu-s deloc 
încrezute. 

— Dar celelalte ţi-au plăcut? 

Martin Clătină, din cap. 

— Femeia aceea, care se ocupă de binefacere, nu e decât 
un papagal învăţat să debiteze teorii sociologice. Îţi jur că 
nici dacă ai da cu tunul n-ai să găseşti vreo idee originală la 
ea. Cât despre pictorița portretistă, e o pisăloagă în lege. Ar 
fi o soţie minunată pentru Hapgood. Dar muzicanta! Nu mă 
interesează cât de agere îi sunt degetele, cu câtă iscusinţă 
cântă şi cât de minunată expresivitate pune în interpretare 
- adevărul e că nu ştie nimic despre muzică. 

— Dar cântă foarte frumos, protestă Ruth. 

— Da, fără îndoială că e o gimnastă pricepută atunci când 
e vorba de gesturile exterioare ale muzicii, dar spiritul 
lăuntric al acestei arte îi rămâne cu totul străin. Am 
întrebat-o ce înseamnă pentru ea muzica, fiindcă, după cum 
ştii, sunt totdeauna curios să aflu lucrul ăsta: dar nu ştia ce 
anume înseamnă. Pentru ea muzica; ştia doar că o adoră, 
că este cea mai sublimă dintre arte şi că pentru ea muzica e 
mai prețioasă decât viaţa. 

— Pe toţi i-ai făcut să vorbească despre specialitatea lor, îi 
spuse Ruth cu reproş. 

— Recunosc. lar dacă au fost neinteresanţi vorbind despre 
specialitatea lor, închipuie-ţi ce-aş fi avut de pătimit dacă 
am fi discutat despre altceva. Ştii, până acum îmi 
închipuiam că în astfel de cercuri în care oamenii se bucură 


de toate binefacerile culturii... Tăcu o clipă şi privi lung la 
propria-i umbră din vremea primei tinereţi cu haina la două 
rânduri şi cu pălăria cu boruri tari, care tocmai intra pe uşă 
şi străbătea camera împleticindu-se. Şi cum îţi spuneam, am 
crezut o vreme că în astfel de cercuri toţi bărbaţii şi toate 
femeile sunt sclipitori şi radiază inteligenţă. Acum însă, din 
puţinul pe care l-am putut afla despre ei, cei mai mulţi mi se 
par nişte găgăuţi, iar nouăzeci la sută din rest sunt cumplit 
de plictisitori. E drept însă că există şi profesorul Caldwell... 
cu ele altceva. Profesorul Caldwell e un om, în fiecare fibră 
şi în fiecare celulă a materiei lui cenuşii. 

Ruth se lumină la chip. 

— Vorbeşte-mi despre profesor, zise ea cu nerăbdare. Nu 
despre ce are mare şi scânteietor... calităţile i le cunosc; 
vorbeşte-mi despre deficienţele lui. Sunt foarte curioasă să 
te aud. 

— S-ar zice că m-am vârât singur în belea, zise Martin 
bine dispus şi rămase câteva momente pe gânduri. Ce-ar fi 
să spui tu mai întâi? Ori ţi se pare că profesorul este 
perfect? 

— Eu i-am ascultat doi ani în şir prelegerile şi prin urmare 
sunt doi ani de când îl cunosc. 'Tocmai de asta şi sunt 
curioasă ca să aflu prima ta impresie. 

— Prima mea impresie proastă, vrei să spui. Bine. Are într- 
adevăr toate calităţile pe care, după câte bănuiesc, i le 
atribui tu. În orice caz e cel mai fin specimen de intelectual 
pe care l-am întâlnit eu până acum, dar e un om ros deo 
tainică remuşcare. O! nu, nu! se grăbi el să adauge. Nu mă 
refer la nimic meschin ori vulgar. lot ce vreau să spune că 
mi se pare un om care a pătruns până în miezul lucrurilor 
şi-i atât de înspăimântat de ce a văzut acolo, încât se 
preface că n-a văzut nimic. Poate că nu mă exprim în chipul 
cel mai limpede cu putinţă. Să încerc altfel. E un om care a 
găsit poteca ce duce spre templul ascuns, dar nu a păşit pe 
ea până la capăt; e omul care a zărit poate, de departe, 
templul cel tainic, dar după aceea s-a străduit să se 


convingă singur că n-a fost decât o vedenie înşelătoare 
ţesută de frunzişul pădurii, încă într-un fel: Un om care ar fi 
putut face multe lucruri dar n-a dat atenţie faptelor şi care 
toată vremea, în adâncul fiinţei lui, regretă că n-a înfăptuit 
ceea ce s-ar fi cuvenit să înfăptuiască; un om care şi-a râs în 
sinea sa de răsplata faptelor şi cu toate acestea, încă şi mai 
în taină, a tânjit după răsplată şi după bucuria faptei 
săvârşite. 

— Eu nu îl înţeleg aşa, zise Ruth. De aceea nici nu pricep 
prea bine ce vrei să spui. 

— De fapt nu e vorba decât de o vagă impresie de-a mea, 
răspunse Martin dispus să cedeze. N-am nici un fel de 
argumente. Nu-i decât o impresie şi foarte probabil una 
greşită. Fără îndoială că ai toate şansele să-l cunoşti mai 
bine decât mine. 

Martin părăsi în seara aceea casa familiei Morse ducând 
cu sine o nelinişte ciudată şi simţăminte contradictorii. Îl 
deziluzionase obiectivul către care tinsese, ca şi oamenii 
alături de care izbutiseră ajungă numai după un greu 
urcuş. Pe de altă parte însă, succesul avut în seara aceea îi 
dădea curaj. Urcuşul fusese mai lesnicios decât se aşteptase 
el. Nu fusese un urcuş pe măsura lui şi (nu voia să dea 
dovadă de falsă modestie şi nu-şi ascundea acest adevăr) 
era superior celor în mijlocul cărora ajunsese după urcuş - 
excepţie făcând, bineînţeles, profesorul Caldwell. Despre 
viaţa şi despre cărţi ştia mai mult decât ei şi se întreba cu 
mirare în ce ascunzişuri şi prin ce cotloane izbutiseră să 
azvârle tot ce căpătaseră prin şcoli. Nu ştia că mintea lui e 
înzestrată cu o neobişnuită vigoare; nici că oamenii meniţi 
să iscodească în adâncuri şi să pătrundă cu gândul tainele 
cele de pe urmă nu puteau fi găsiţi în saloanele unde 
stăpânesc alde Morse; nici nu bănuia că asemenea oameni 
sunt rari ca vulturii ce vâslesc singuratici în slăvile de azur 
ale cerului, mult deasupra pământului şi a vietăţilor ce 
viermuiesc în turme. 

CAPITOLUL. 


XXVIII. 

Succesul pierdu adresa lui Martin, iar vestitorii lui nu-i mai 
călcară pragul. Douăzeci şi cinci de zile încheiate, lucrând şi 
duminică şi sărbătorile, scrise numai la Ruşinea soarelui, un 
eseu lung, de vreo treizeci de mii de cuvinte. Era vorba de 
un atac energic împotriva misticismului şcolii lui 
Maeterlinck - un atac pornit de pe poziţiile ştiinţelor 
pozitive şi contra celor ce visau la minuni, dar un atac care 
respecta totuşi în mare măsură visul şi mirajul pornite de la 
fapte reale. Puțin mai târziu continuă atacul prin două 
eseuri scurte: Visătorii şi Măsura propriului Eu. Şi astfel 
începu din nou să-şi dea banii pentru a acoperi spezele de 
călătorie ale eseurilor scurte ori lungi care voiajau de la o 
revistă la alta. 

În cele douăzeci şi cinci de zile cât lucrase la Ruşinea 
soarelui primise şase dolari şi cincizeci de cenți pentru 
maculatură literară. O mică anecdotă îi adusese cincizeci de 
cenți, iar o alta, reţinută de un mare săptămânal umoristic, 
produsese un dolar. Pe urmă două poeme umoristice 
fuseseră preţuite la doi şi respectiv trei dolari. Ca urmare, 
după ce epuiză creditul deschis de negustori (cu toate că 
băcanul îi ridicase acest credit la cinci dolari), bicicleta şi 
costumul luară din nou calea muntelui-de-pietate. 
Proprietarii maşinii de scris strigau din nou după bani, 
insistând asupra faptului că potrivit înţelegerii chiria 
trebuia achitată totdeauna pe o lună înainte. 

Încurajat de cele câteva mici succese, Martin se întoarse la 
lucrurile de duzină. Poate că la urma urmei tot se putea trăi 
cu aşa ceva. Sub masa lui se aflau îngrămădite cele 
douăzeci de schiţe refuzate de asociaţia furnizorilor de 
materiale scurte pentru ziare. Le reciti pe toate pentru a 
afla în ce fel nu trebuia scrise schiţele destinate ziarelor, şi 
în felul acesta reuşi să pună la punct formula perfectă. Află 
astfel că schiţele pentru ziare nu trebuie să fie niciodată 
tragice, să nu se sfârşească niciodată altfel decât în chip 
fericit, să nu conţină niciodată frumuseți de limbă, 


subtilităţi de gândire sau simţăminte cu adevărat delicate. 
Simţăminte trebuie totuşi să exprime şi încă din plin, 
simţăminte alese şi nobile de felul acelora pe care, în prima 
lui tinereţe, le aplaudase şi el de la galerie - în piesele de 
tipul Pentru Dumnezeu, Patrie şi Rege sau Nu-mi pasă că-s 
sărac, căci sunt om cinstit. 

Înarmându-se deci cu aceste învăţăminte, Martin consultă 
şi revista 'The Duchess pentru a prinde tonul şi începu să 
dozeze elementele aşa cum prevedea reţeta. lar reţeta 
cuprindea trei elemente: (1) doi îndrăgostiţi sunt smulşi 
unul de lângă celălalt; (2) printr-o faptă sau întâmplare 
oarecare sunt aduşi din nou laolaltă; (3) Isaiia dănţuieşte. 
Cel de-al treilea element era folosit în mod invariabil, dar 
primul şi al doilea puteau fi alternate şi combinate în fel şi 
chip. Cei doi îndrăgostiţi se puteau despărţi, de pildă, din 
pricina unor neînţelegeri, din pricina vitregiilor sorții, a 
unor rivali roşi de gelozie, a unor părinţi mânioşi, a unor 
tutori vicleni, a unor rude intrigante şi aşa mai departe la 
nesfârşit; puteau fi aduşi din nou laolaltă prin fapta eroică a 
celui îndrăgostit, printr-o faptă asemănătoare a 
îndrăgostitei, prin schimbări petrecute în inima unuia ori a 
celuilalt dintre cei doi, prin mărturisirea forţată a tutorelui 
viclean, a rudei intrigante sau a rivalului gelos, prin 
mărturisirea de bunăvoie a aceloraşi persoane, prin 
descoperirea unei taine nebănuite, prin izbânda 
îndrăgostitului care izbuteşte să ia cu asalt inima iubitei, 
prin îndelungatul şi nobilul sacrificiu de sine al 
îndrăgostitului ş.a.m.d. De mare efect era ca, în vreme ce se 
pregătea reunirea îndrăgostiţilor, fata să fie prima care 
propune căsătoria. Şi astfel, pas cu pas, Martin mai 
descoperi şi alte şiretlicuri iscusite şi pasionante. Numai cu 
„Isaiia dănţuieşte” de la sfârşit nu-şi putea îngădui nici un 
fel de iniţiativă personală; chiar dacă se despica cerul şi se 
prăbuşeau stelele de pe boltă, nunta tot trebuia să aibă loc. 
În ce priveşte cantitatea, reţeta prevedea minimum o mie 
două sute de cuvinte şi maximum o mie circi sute. 


Înainte de a ajunge prea departe în arta ticluirii de 
istorioare, Martin îşi alcătui vreo şase scheme pe care le 
consulta de câte ori scria aşa ceva. Schemele acestea erau 
asemenea tabelelor folosite de matematicieni, formate din 
zeci de linii şi zeci de coloane pe care le puteai cerceta de 
sus în jos ori de jos în sus, de la stânga către dreapta sau de 
la dreapta către stânga, ajungând în cele din urmă, fără 
eforturi de gândire şi judecată, la mii de concluzii diferite, 
toate absolut precise şi adevărate. Cu ajutorul acestor 
scheme, Martin era în stare ca într-o jumătate de oră să 
construiască, în linii mari, cinci-şase istorioare pe care apoi 
le completa cum găsea mai bine de cuviinţă. Trecând la 
fapte văzu că după o zi întreabă de muncă la lucruri 
serioase poate scrie o asemenea istorioară într-un singur 
ceas, înainte de a se vâri în pat. După cum îi mărturisi mai 
târziu lui Ruth, aproape că ar fi putut să scrie istorioarele 
acestea şi în somn. Singura muncă adevărată era la 
alcătuirea schemelor şi asta o îndeplinea în chip mai mult 
mecanic. 

Nu avea nici un fel de îndoială asupra eficacităţii 
schemelor, şi pentru prima oară dădu dovadă că înţelesese 
felul de a gândi al directorilor de reviste, când îşi spusese 
că primele două istorioare aveau să-i aducă cecuri. Şi într- 
adevăr, i-au adus cecuri de câte patru dolari fiecare, nu 
peste mai mult de douăsprezece zile. 

Între timp făcu noi şi îngrijorătoare descoperiri în privinţa 
revistelor. Cu toate că-i publicase Dangătul clopotelor, 
revista Transcontinental întârzia să-i trimită cecul. Martin 
avea nevoie de bani şi scrise redacţiei o scrisoare. Nu primi 
decât un răspuns în doi peri dimpreună cu rugămintea de a 
le mai trimite şi altceva. Nu mâncase nimic două zile în 
aşteptarea acestui răspuns şi, după primirea lui, îşi duse 
pentru a doua oară bicicleta la muntele-depietate. Se apucă 
să scrie regulat, de două ori pe săptămână, la 
Transcontinental cerând cei cinci dolari, dar nu primi 
răspuns decât rareori. Nu ştia ca de ani de zile 


Transcontinental abia îşi mai ducea zilele, că nu era decât o 
publicaţie de mana a patra ori a zecea, cu un tiraj infim. Că 
supravieţuia doar prin mici şantaje sau campanii 
patriotarde şi datorită unor reclame ce aduceau foarte mult 
a pomeni. Nu ştia nici că Transcontinental reprezenta 
singura sursă de venit a directorului şi a administratorului 
revistei şi că aceştia doi nu puteau s-o scoată la capăt decât 
rnutându-se mereu din loc în loc ca să nu plătească chiria şi 
neachitând onorarii decât dacă se vedeau strânşi cu uşa. N- 
avea de unde să afle că cei cinci dolari ai lui fuseseră 
însuşiţi de către administrator şi folosiţi pentru zugrăvirea 
casei lui din Alameda, pe care şi-o zugrăvea singur lucrând 
după-amiezile, fiindcă nu putea plăti preţul 1 fixat de 
sindicat şi fiindcă spărgătorului de grevă angajat la început 
îi trăsese cineva scara de sub picioare, iar acum zăcea în 
spital cu clavicula ruptă. 

Cei zece dolari cu care Martin vânduse ziarului din 
Chicago Căutătorii de comori nu veneau nici ei. Reportajul 
fusese publicat, de asta se putuse convinge în sala de 
lectură a bibliotecii publice, dar cu nici un chip nu reuşea să 
capete vreun răspuns din partea redacţiei. Nimeni nu-i lua 
în seamă scrisorile. Ca să se convingă dacă ajungeau sau nu 
la destinaţie, trimise câteva recomandate. Prin urmare era 
pur şi simplu vorba de hoţie, hotări Martin - jaf cu 
premeditare. Crăpa de foame şi în vremea asta era prădat 
de munca lui, de bunurile lui a căror vânzare reprezenta 
singura-i posibilitate de a-şi câştiga pâinea cea de toate 
zilele. 

Youth and Age era o revistă săptămânală şi apucase să 
publice două treimi din nuvela lui de douăzeci şi una de mii 
de cuvinte, când se văzu nevoit să tragă obloanele, şi toate 
speranţele lui de a căpăta onorariul de şaisprezece dolari 
fură spulberate. 

Pentru a pune vârf tuturor necazurilor sale, pierduse şi 
Cazanul, socotit de Martin drept unul din cele mai bune 
lucruri pe care le scrisese. Ajuns la disperare, nemaiştiind 


la care revistă să-l trimită, îl trimisese la The Billow, un 
săptămânal din San Francisco. Principalul motiv care îl 
îndemnase să facă acest lucru era că pentru a ajunge la The 
Billow nu avea decât să treacă de la Oakland la San 
Francisco şi deci putea afla repede rezultatul. Peste două 
săptămâni fu în culmea fericirii văzând la chioşc, în ultimul 
număr al revistei, nuvela lui tipărită în întregime, cu 
ilustraţii şi plasată la loc de cinste. Se duse acasă cu inima 
zvâcnind de bucurie, întrebându-se cât aveau să-i plătească 
pentru această nuvelă care era unul dintre cele mai bune 
lucruri pe care le scrisese. Nu mai puţină plăcere îi 
pricinuia rapiditatea cu care bucata fusese acceptată şi 
publicată. De asemenea, faptul că redacţia nu-i comunicase 
nimic cu privire la acceptare făcuse ca surpriza să-i fie şi 
mai deplină. După ce aşteptă o săptămână, două şi apoi încă 
o jumătate, deznădejdea alungă timiditatea şi se hotări să 
scrie redacţiei, atrăgând atenţia că poate datorită unei 
scăpări din vedere a administraţiei modesta sumă ce i se 
cuvenea nu-i fusese încă trimisă. 

Chiar dacă n-ar fi vorba decât de cinci dolari - îşi spunea 
Martin în sinea lui - şi totuşi cu ei ar putea să cumpere 
fasole şi mazăre, care să-i dea posibilitatea să mai scrie încă 
vreo cinci asemenea bucăţi, poate tot atât de izbutite. 

Drept răspuns primi din partea redacţiei o scrisoare plină 
de răceală, dar care cel puţin avu meritul de a stârni 
admiraţia lui Martin. 

„Vă mulţumim - spunea scrisoarea - pentru valoroasa 
dumneavoastră colaborare. Nuvela ne-a plăcut tuturor în 
chip cu totul deosebit şi după cum vedeţi am publicat-o de 
îndată, acordându-i locul de cinste. Nădăjduim că 
ilustrațiile v-au plăcut. 

Recitind scrisoarea dumneavoastră rămânem cu impresia 
că în mod eronat aţi presupus că noi am obişnui să plătim şi 
materialele pe care nu le solicităm. La primirea 
manuscrisului am considerat, cum era şi firesc de 
altminteri, că dumneavoastră cunoaşteţi condiţiile noastre 


de lucru. În momentul de faţă nu ne rămâne decât să 
regretăm profund această nefericită întâmplare şi să vă 
asigurăm de înalta noastră preţuire. Încă o dată, 
mulţumindu-vă pentru binevoitoarea dumneavoastră 
colaborare şi nădăjduind să primim în viitorul cel mai 
apropiat şi alte materiale, rămânem etc.” 

Scrisoarea mai avea şi un post-scriptum în care i se făcea 
cunoscut că, deşi The Billow nu acordă gratuităţi, aveau 
totuşi deosebita plăcere de a-i oferi un abonament gratuit 
pentru anul viitor. 

După această experienţă, Martin scrise în capul primei 
pagini a tuturor manuscriselor: „Oferit la tariful 
dumneavoastră obişnuit”. 

„Într-o bună zi - se mângâie el - le voi oferi la tariful meu 
obişnuit.” 

În vremea asta descoperi în sine o adevărată patimă 
pentru perfecţiune, sub stăpânirea căreia rescrise şi cizelă 
Strada cotită, Vinul vieţii, Bucurie, Poemele marine şi alte 
câteva scrieri mai vechi. Ca şi în trecut, nouăsprezece 
ceasuri de munca pe zi nu izbuteau să-l mulţumească. Scria 
enorm, citea enorm, uitând în încordarea acestei 
nedomolite sforţări chinurile pricinuite de renunţarea la 
tutun. Leacul pe care i-l făgăduise Ruth, ambalat într-un 
pacheţel cu etichete ţipătoare, fusese ascuns în colţul cel 
mai depărtat al mesei de lucru. Lipsa buruienii afurisite îl 
chinuia mai cu seamă în perioadele de foamete şi cu toată 
trecerea vremii, dorinţa de a fuma rămânea mereu la fel de 
puternică. Martin socotea asta drept cea mai mare izbândă 
a lui. Ruth însă era de părere că nu-şi făcea decât datoria. Îi 
cumpără leacul din banii ei de buzunar, iar peste câteva zile 
uită cu totul de chestiunea asta. 

Istorioarele făcute după şablon, deşi dispreţuite şi 
zeflemisite de Martin, aveau totuşi succes. Datorită lor îşi 
scoase toate lucrurile amanetate, plăti majoritatea 
datoriilor şi cumpără anvelope noi pentru bicicletă. 
Istorioarele aveau cel puţin meritul că-i dădeau 


posibilitatea să aibă ce pune la foc în fiecare zi şi să se 
poată ocupa de treburile către care îl mâna ambiția; în 
acelaşi timp, ceea ce-l susţinea moraliceşte erau cei 
patruzeci de dolari primiţi de la White Mouse. De acest fapt 
rămâneau legate toate nădejdile lui şi era mai departe 
convins că marile reviste plăteau chiar şi autorilor 
necunoscuţi după tarife cel puţin echivalente, dacă nu chiar 
mai avantajoase. Problema era cum să ajungi la revistele 
cele mari, de mâna întâi. Cele mai bune nuvele, eseuri şi 
poeme ale lui rătăceau ca nişte cerşetori de la o revistă la 
alta, şi totuşi în fiece lună găsea între feluritele coperte ale 
atâtor reviste maldăre de maculatură plictisitoare, prozaică 
şi lipsită de orice fior artistic. „Dacă s-ar găsi măcar unul 
dintre aceşti stăpâni de reviste - se gândea el câteodată - 
care să coboare din înălțimile mândriei lui şi să-mi trimită o 
vorbă de încurajare! N-are nici o importanţă dacă lucrările 
mele sunt puţin obişnuite, dacă nu se potrivesc, din cine ştie 
ce considerente de prudenţă, cu paginile acelor reviste dar 
fără îndoială că în ele trebuie să existe câteva licăriri, că în 
anumite pasaje nu se poate să nu se arate scântei, oricât de 
puţine, care să-i îndemne la o apreciere într-un sens ori 
altul.” Cu astfel de gânduri lua din când în când un 
manuscris, de pildă Aventura, şi îl recitea de mai multe ori, 
străduindu-se zadarnic să pătrundă taina tăcerii redacţiilor. 
O dată cu venirea dulcii primăveri californiene epoca de 
îndestulare luă sfârşit pentru Martin. În ultimele săptămâni 
fusese intrigat de curioasa tăcere a agenţiei de presă care-i 
cumpăra istorioarele. Până când într-o bună zi, poşta îi 
aduse înapoi zece dintre manuscrisele lui făcute după 
şablon. Erau însoţite de o notiţă scurtă prin care i se 
aducea la cunoştinţă că agenţia era supraîncărcată cu 
material literar şi că abia după câteva luni aveau sa mai 
aibă nevoie de lucrări noi. Contând pe aceste zece 
istorioare, Martin făcuse cheltuieli dezordonate. În ultima 
vreme agenţia îi plătise câte cinci dolari pentru fiecare 
bucată şi reţinuse toate istorioarele pe care le trimisese. De 


aceea socotise cele zece istorioare gata plasate şi publicate 
şi trăise pe baza asta ca un om care ar fi avut cincizeci de 
dolari depozit în bancă. Astfel se trezi din senin într-o 
perioadă de sărăcie lucie, în cursul căreia îşi plasă lucrările 
mai vechi la publicaţii care nu plăteau şi le oferi pe cele mai 
recente altora, care nu i le publicau. Totodată reîncepu să 
bată scările muntelui-de-pietate din Oakland. Câteva 
anecdote şi scurte versuri umoristice publicate în unele 
săptămânale din New York îi dădură putinţa să-şi târâie 
zilele de azi pe mâine. În vremea asta scrise celor câteva 
mari reviste lunare sau trimestriale, cerându-le informaţii şi 
aflând că foarte rar publicau materiale nesolicitate, cea mai 
mare parte din cuprinsul lor fiind scrise la cerere de către 
specialiştii oei mai cunoscuţi care deveniseră autorităţi 
consacrate în diferite ramuri de activitate. 

CAPITOLUL. 

XXIX. 

Vara a fost vitregă pentru Martin. Redactorii şi directorii 
de reviste erau plecaţi în concediu, iar publicaţiile care, de 
obicei, răspundeau în trei săptămâni, acum întârziau cu 
răspunsul trei luni ori chiar mai mult. Singura lui consolare 
era că în acest fel realiza o economie la capitolul 
cheltuielilor pentru timbre poştale. Se părea că numai 
publicaţiile care trăiau din operaţii piratereşti îşi continuau 
din plin activitatea, aşa că lor le trimise Martin scrierile sale 
de debut: Pescuitorii de perle, Meşteşugul marinăresc, 
Vânătoarea de broaşte țestoase şi Alizeele de nord-est. 
Manuscrisele fură publicate, dar nu primi nici un ban 
pentru ele. Ce-i drept, însă, după şase luni de 
corespondenţă primi totuşi o maşină de ras pentru 
Vânătoarea de broaşte țestoase, iar revista Acropolis, care 
pentru Alizeele de nord-est îi promisese iniţial cinci dolari şi 
cinci abonamente anuale, nu împlini decât cel de-al doilea 
punct al promisiunii. 

Pentru un sonet despre Stevenson izbuti să smulgă doi 
dolari de la un director de revistă din Boston, discipol al lui 


Matthew Arnold, care nu-şi putea îngădui să plătească 
decât onorarii ca vai de lume. Zâna şi perla, un spiritual 
poem-parodie de două sute de versuri, pe care de-abia îl 
pusese, la punct, stârni admiraţia directorului unei 
oarecare reviste din San Francisco, subvenţionată de o 
mare companie de căi ferate. Când acesta îi scrise oferindu- 
i ca drept de autor un permis de călătorie, Martin îi 
răspunse întrebându-l dacă permisul era transmisibil. | se 
aduse la cunoştinţă că nu, aşa încât, nefiind dispus să-şi 
nesocotească munca, ceru să i se restituie poemul. Îl primi 
îndărăt, însoţit de regretele directorului, şi îl trimise tot la 
San Francisco, de data asta la The Hornet, o revistă lunară 
de prestigiu, ridicată cândva până în rândul publicaţiilor de 
frunte de strălucitul ziarist care o înființase. Numai că 
strălucirea acestei reviste începuse să scadă cu mult înainte 
de naşterea lui Martin. Directorul îi promisese 
cincisprezece dolari pentru poem, dar după publicare păru 
a fi uitat cu totul de plată. După câteva scrisori rămase fără 
răspuns Martin expedie încă una, plină de mânie, la care 
primi răspuns. Acesta era semnat de un nou director, carE. 
Îl informa în termeni reci că nu înţelege să fie făcut 
răspunzător de greşelile predecesorului său şi că în orice 
caz el nu aprecia în chip deosebit poemul Zâna şi perla... 
Cea mai dureroasă experienţă o avu însă Martin cu The 
Globe, o revistă din Chicago. Nu trimisese nicăieri Poemele 
marine, dar în cele din urmă foamea îl obligă s-o facă. După 
ce fură respinse de vreo zece reviste la rând, ajunseră în 
redacţia revistei The Globe, care le reţinu. Ciclul era 
alcătuit din treizeci de poezii şi urma să primească un dolar 
de bucată. În prima lună fură publicate patru şi primi 
imediat un cec de patru dolari; dar când îşi aruncă ochii pe 
revistă, rămase înmărmurit. Poeziile fuseseră pur şi simplu 
masacrate. În unele cazuri schimbaseră titlurile: Finiş de 
pildă, fusese preschimbat în Sfârşitul, iar Balada stâncii 
singuratice în Balada stâncii de coral. În alt caz, un titlu 
fusese cu totul schimbat şi înlocuit prin altul, complet; 


nepotriviT. În locul titlului său Luminile meduzei, redacţia 
pusese Drumul întoarcerii. Masacrul din cuprinsul 
poemelor era însă şi mai îngrozitor. Martin gemu, îl trecură 
sudorile şi-şi răvăşi părul cu degetele răşchirate. Fraze, 
rânduri şi strofe întregi fuseseră eliminate, trecute unele în 
locul altora sau amestecate într-un chip cu totul de 
neînțeles. Uneori versuri ori strofe întregi fuseseră 
înlocuite. Îi era cu neputinţă să creadă că un redactor în 
toate minţile s-ar putea face vinovat de asemenea barbarii 
şi nu putea găsi altă explicaţie în afară de aceea că poemele 
lui încăpuseră pe mâna băiatului de serviciu sau a 
dactilografei. Martin scrise imediat redacţiei, cerând să se 
oprească de îndată publicarea şi să i se restituie poemele. 
Scrise de mai multe ori, cu rugăminţi, cu insistenţe şi cu 
ameninţări, dar nimeni nu-l luă în seamă. Masacrul 
continuă lună după lună, până când toate cele treizeci de 
poeme fură publicate, şi în fiecare lună primi cecul cuvenit 
pentru poemele publicate în numărul respectiv al revistei. 
În ciuda atâtor dezamăgiri, amintirea celor patruzeci de 
dolari de la White Mouse încă îi mai hrănea nădejdile, cu 
toate că se vedea împins din ce în ce mai mult să scrie 
maculatură. Descoperi un mănos câmp de activitate în 
stăptămânalele agricole şi jurnalele de comerţ şi constată 
că dacă s-ar fi lăsat pe seama săptămânalelor religioase ar 
fi putut crăpa de foame. Într-un moment dintre cele mai 
critice, când costumul lui închis se afla la mun-tele-de- 
pietate, dădu lovitura - sau cel puţin aşa i se păru luila un 
concurs dotat cu premii şi organizat de comitetul local al 
partidului republican. Concursul consta din trei probe, şi 
Martin se înscrise la toate, zâmbind cu amărăciune la 
gândul că era nevoit să facă şi asta pentru ca să poată trăi. 
Poezia prezentată de el câştigă premiul întâi, în valoare de 
zece dolari, versurile pentru un marş luară premiul al 
doilea, în valoare de cinci dolari, iar pentru disertaţia lui 
asupra principiilor doctrinei partidului republican i se 
conferi premiul întâi în valoare de douăzeci şi cinci de 


dolari, ceea ce avu darul să-l umple de bucurie, dar numai 
până în clipa când încerca să-şi încaseze premiile. Se 
iscaseră neînţelegeri în sânul comitetului local, şi, cu toate 
că din comitet făceau parte un bancher bogat şi un senator, 
plata premiilor întârzia. În timp pe chestiunea aceasta îşi 
mai aştepta încă dezlegarea, Martin dădu dovadă că 
pricepea tot atât de bine şi principiile de bază ale doctrinei 
partidului democrat, căci câştigă premiul întâi la un 
concurs similar organizat de democrați. Mai mult decât 
atât: încasă efectiv premiul de douăzeci şi cinci de dolari. 
Cât priveşte cei patruzeci de dolari câştigaţi în primul 
concurs, nu i-a văzut niciodată. 

Nevoit să recurgă la mici şiretlicuri pentru ca s-o poată 
vedea pe Ruth şi, ajungând în cele din urmă la concluzia că 
dacă ar fi străbătut pe jos distanţa de la North Oakland 
până la casa ei şi înapoi ar fi pierdut prea mult timp, Martin 
scoase bicicleta şi lăsă costumul amanet. Bicicleta îi oferea 
putinţa de a face mişcare, îi economisea ceasuri întregi pe 
care le putea consacra muncii şi totodată îi permitea s-o 
vadă pe Ruth. O pereche de pantaloni bufanţi şi un pulover 
ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de 
biciclist, aşa încât o putea însoţi pe Ruth în plimbările de 
după-amiază. De altminteri, acum nici nu prea avea prilejul 
s-o vadă mai des acasă la ea, fiindcă doamna Morse îşi 
continua cu vigoare campania mondenă. Oamenii „fini” pe 
care îi întâlnea acolo şi pentru care, doar cu puţină vreme 
înainte, avusese atâta consideraţie, acum îl plictiseau. Nui 
se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a 
dezamăgirilor şi a muncii încordate, devenise nervos şi 
irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. 
Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura 
îngustimea minţilor comparându-i cu gânditorii ale căror 
cărţi le citea. În casă la Ruth nu întâlnea niciodată o minte 
într-adevăr luminată, cu excepţia profesorului Caldwell, dar 
pe profesor nu-l văzuse acolo decât o singură dată. În ce-i 
priveşte pe ceilalţi, erau toţi nişte nătărăi, nişte flecuşteţe: 


superficiali, dogmatici şi ignoranţi. Tocmai ignoranţa 
acestor oameni îi pricinuia nedumerirea cea mai adâncă. 
Oare ce se întâmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată 
învăţătura primită prin şcoli? Doar avuseseră la îndemână 
aceleaşi cărţi ca şi el. Cum de era cu putinţă ca oamenii 
aceştia să nu aleagă chiar nimic din ele? 

Ştia că pe lume existau minţi uriaşe, gânditori profunzi şi 
înţelepţi. Dovada i-o furnizau, cărţile, cărţile acelea care-l 
instruiseră, ridicându-l la un nivel ce depăşea pe al 
oamenilor din mediul familiei Morse. Îşi dădea seama că în 
alte cercuri pot fi aflate minţi mai luminate decât ale 
oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea 
bună engleză şi din ele putuse cunoaşte bărbaţi şi femei 
care discutau politică şi filosofie. Citise despre saloanele din 
marile oraşe, chiar de aici, din Statele Unite, în care arta şi 
valorile intelectuale îşi dădeau întâlnire şi se înțelegeau de 
minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toţi 
oamenii bine îmbrăcaţi ce se ridicau deasupra clasei 
muncitoare erau oameni cu minţi luminate şi cu dragoste 
de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mână în 
mâna cu cultura şi se înşelase amarnic atunci când socotise 
că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul 
şi cultura. 

Nu-i nimic! El avea să-şi continue drumul către mai bine şi 
către mai înalt. Şi o va lua şi pe Ruth cu sine. Pe Ruth o 
iubea cu aprindere şi era încredinţat că, oriunde s-ar afla, 
ea tot va străluci. Pentru el era limpede că lumea în mijlocul 
cărei. Trăise până nu demult îi legase pietre de picioare; 
dar tot atât de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase 
asemănătoare. Nu avusese putinţa să se dezvolte. Cărţile 
din biblioteca tatălui, ta-blourile de pe pereţi, cântatul la 
pian - totul era doar fanfaronadă deşartă. Faţă de literatura 
adevărată, faţă de muzica şi pictura adevărată, familia 
Morse şi cei de teapa lor rămâneau totdeauna muţi şi surzi. 
Dar mai presus de toate acestea stătea viaţa, şi în ceea ce 
priveşte viaţa erau de-o ignoranță desăvârşită şi definitivă. 


În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene şi a 
măştilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni 
luminaţi şi cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două 
generaţii în urmă faţă de nivelul ştiinţelor interpretative; 
felul lor de a gândi era medieval, iar concepţiile cu privire 
la cele mai de seamă date ale existenţei şi universului i se 
păreau lui Martin încleştate în cătuşele metafizice care 
încorsetaseră minţile troglodiţilor, concepţii vechi ca şi viaţa 
în caverne sau chiar mai vechii - identice cu cele ce 
treziseră spaima de întuneric în creierul maimuţei 
antropoide din pleistocen; cu cele care-i îndemnaseră pe 
iudeii primitivi să-şi închipuie că Eva fusese plămădită din 
coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes 
construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul 
întreg decât o proiectare a plăpândului său „eu”; şi cu cele 
care îl determinaseră pe un vestit cleric britanic să îndrepte 
împotriva evoluţionismului o satiră otrăvită menită să 
câştige aplauze prompte şi să facă din numele lui o 
ruşinoasă mâzgălitură pe paginile istoriei. 

Astfel gândea Martin şi, gândindu-se tot aşa mai departe, 
ajunse la concluzia că deosebirea dintre avocaţii, ofiţerii, 
oamenii de afaceri şi funcţionarii de bancă, a căror 
cunoştinţă o făcuse, şi lumea muncitorească în mijlocul 
căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mâncarea 
pe care o consumau, veşmintele pe care le îmbrăcau şi 
casele în care locuiau. Fără îndoială că toţi erau lipsiţi de 
acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simţea în cărţi şi în 
sine însuşi. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social 
le putea pune la dispoziţie, dar toate aceste lucruri nu 
izbutiseră să-l impresioneze. Deşi era sărac lipit pământului 
rob vândut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se 
considera mai presus decât toţi cei întâlniți în casa familiei 
Morse; iar atunci când unicul lui costum decent nu era la 
muntele-de-pietate, se învârtea în mijlocul lor ca un 
stăpânitor al vieţii, cutremurat în toată făptura de un 


simţământ de jignire, asemenea unui principe osândit să 
trăiască printre ciobani. 

— Îi urâţi pe socialişti şi vă temeţi de ei, îi spusese într-o 
seara la cină Martin domnului Morse, dar care e pricina? 
Nu-i cunoaşteţi nici pe ei, nici doctrina lor. 

Discuţia fusese provocată de doamna Morse care, nu fără 
perfidie, îl ridicase în slăvi pe domnul Hapgood. Martin nu-l 
putea suferi pe casier şi de câte ori venea vorba despre 
acest declamator de banalităţi, i se urca tot sângele la cap. 

— Da zise Martin. Charlie Hapgood e ceea ce se cheamă 
un tânăr de viitor, cel puţin aşa mi s-a spus. Şi s-ar părea că 
e adevărat. Mai mult ca sigur că înainte de a murio să 
ajungă guvernator al statului California şi - cine ştie? - 
poate şi membru în senatul Statelor Unite. 

— Ce te face să crezi asta? întrebase doamna Morse. 

— L-am auzit vorbind în cursul unei campanii electorale. 
Discursul lui era atât de încântător de idiot şi lipsit de orice 
originalitate, dar totuşi atât de convingător, încât liderii nu 
pot să nu-l considere un om de nădejde şi de înaltă valoare, 
iar platitudinile pe care le debitează sunt atât de 
asemănătoare cu platitudinile cetăţeanului de rând, încât... 
ei, ştiţi, orice om se simte măgulit atunci când iei propriile 
lui gânduri, le împopoţonezi şi pe urmă i le înfăţişezi 
înaintea ochilor. 

— Am impresia că eşti gelos pe domnul Hapgood, interveni 
Ruth. 

— Ferească Dumnezeu! 

Expresia de dezgust zugrăvită pe chipul lui Martin o 
scoase din fire pe doamna Morse şi o făcu să. Devină 
agresivă. 

— Desigur, nu vrei să spui că domnul Hapgood e un prost? 
întrebă dânsa cu voce de gheaţă. 

— Nu e mai prost decât membrii de rând ai partidului 
republican, fu răspunsul, său, dacă vreţi, ai partidului 
democrat. Sunt toţi nişte prostănaci când nu-s vicleni, şi 
foarte puţini dintre ei se pot lauda cu această calitate. 


Singurii republicani deştepţi sunt milionarii şi oamenii lor 
de casă conştienţi de treaba pe care o îndeplinesc. Ăştia cel 
puţin ştiu care le sunt interesele şi cum şi le pot satisface. 

— Eu sunt republican, spuse domnul Morse într-o doară. 
Fii bun şi spune-mi în ce categorie mă pui. 

— O! Dumneavoastră nu sunteţi un slujitor care nu-şi dă 
seama de rolul ce-i revine. 

— Slujitor? 

— Da, bineînţeles. Dumneavoastră sunteţi avocatul marilor 
companii. Nu aveţi procese de drept muncitoresc sau penal. 
Veniturile dumneavoastră nu vin de la nefericiţii care-şi 
maltratează nevestele sau de la hoţii de buzunare. 
Veniturile dumneavoastră toate vin de la stăpânii societăţii 
şi omul care hrăneşte pe altul este stăpânul celui hrănit. Da, 
şi dumneavoastră le sunteţi un slujitor. Sunteţi interesat în 
prosperitatea grupurilor capitaliste pe care le slujiţi. 

Chipul domnului Morse se cam congestionase. 

— Îţi mărturisesc, stimate domn, spuse dânsul, că vorbeşti 
întocmai ca şarlatanii aceia de socialişti. 

Atunci Martin făcuse observaţia pomenită mai sus. 

— Îi urâţi pe socialişti şi vă temeţi de ei, dar care e 
pricina? Nu-i cunoaşteţi nici pe ei, nici doctrina lor. 

— În orice caz ideile dumitale sunt foarte apropiate de 
socialism, răspunse domnul Morse, în vreme ce Ruth privea 
îngrijorată când la unul, când la celalalt, iar doamna Morse 
de-abia îşi mai stăpânea bucuria pricinuită de această 
întâmplare din care ar fi putut izvori mânia domnului şi 
stăpânului ei. 

— Dacă afirm că republicanii sunt nişte prostănaci şi 
susţin că libertatea, fraternitatea şi egalitatea nu mai sunt 
decât nişte baloane de săpun care de mult au crăpat, asta 
nu înseamnă că aş fi socialist, zise Martin zâmbind. Dacă 
pun la îndoială vederile lui Jefferson şi ale franţuzului lipsit 
de spirit ştiinţific care l-a influenţat, prin asta nu am devenit 
socialist. Vă rog să mă credeţi, domnule Morse, că 


dumneavoastră sunteţi mult mai aproape de socialism decât 
mine, care-s duşmanul lui declarat 

— De data asta te ţii de glume, fu tot ce putu răspunde 
celălalt. 

— Nici vorbă de aşa ceva. Sunt cât se poate de serios. 
Dumneavoastră încă mai credeţi în egalitate şi totuşi 
munciţi pentru prosperitatea marilor companii, iar marile 
companii sunt din zi în zi mai ocupate cu înmormântarea 
egalităţii. Mie îmi spuneţi că sunt socialist fiindcă neg 
existenţa egalităţii şi afirm tocmai idealul dumneavoastră 
de viaţă. Republicanii sunt duşmanii egalităţii, cu toate că. 
Cei mai mulţi dintre ei luptă împotriva egalităţii fluturând 
mereu acest cuvânt ca pe o lozincă. În numele egalităţii 
lichidează egalitatea. Asta este pricina pentru care am spus 
că sunt nişte prostănaci. În ceea ce mă priveşte, sunt un 
individualist. Cred că la fugă câştigă cel mai iute de picior şi 
la trântă cel care e mai tare. Acesta este cei mai de seamă 
lucru pe care l-am învăţat din biologie, sau cel puţin îmi 
închipui că l-am învăţat. După cum v-am spus, eu sunt 
individualist, iar individualismul este vrăjmaşul ereditar şi 
etern al socialismului. 

— Dar te duci totuşi la mitingurile socialiştilor, izbucni 
domnul Morse. 

— Bineînţeles, exact aşa cum o iscoadă se duce în tabăra 
vrăjmaşului. Altfel cum ai putea afla câte ceva despre 
duşman? De alltminiteri, îmi face şi o deosebită plăcere. 
Sunt nişte vajnici luptători şi, indiferent dacă au sau nu 
dreptate, cel puţin sunt oameni citiţi. Oricare dintre ei ştie 
mai multă sociologie şi se descurcă în ştiinţe mai bine decât 
orice cavaler de industrie. Da, am fost vreo cinci sau şase 
mitinguri de-ale lor, dar asta n-a putut să mă preschimbe în 
socialist tot aşa cum nici un discurs al domnului Hapgood 
nu mă poate transforma în republican. 

— Cu toate acestea, zise domnul Morse cu glas moale, 
cred că înclini spre socialism. 


„Doamne-dumnezeule - îşi zise Martin în sinea lui - ăsta 
habar n-are despre ce anume e vorba. N-a priceput o iotă 
din tot ce i-am spus. Oare ce-o fi făcut cu toată educaţia pe 
care a primit-o prin şcoli?” 

Şi astfel, în cursul dezvoltării personalităţii sale, Martin se 
trezi faţă în faţă cu morala economică sau mai bine zis cu 
morala de clasă care în ochii lui deveni repede un monstru 
înspăimântător. Personal, el rămânea un moralist 
intelectual, dar concepţiile morale ale celor din jurul lui, 
alcătuite dintr-un talmeş-balmeş de consideraţii economice, 
metafizice, sentimentale şi din manifestări ale spiritului de 
imitație, i se păreau mult mai respingătoare decât 
banalitatea emfatică. 

O pildă de asemenea amestec bizar şi năclăit întâlni 
Martin la oameni care-i erau foarte apropiaţi. Sora lui 
Mariana, fusese de mai multă vreme în vorbă cu un tânăr 
mecanic foarte întreprinzător, neamţ de origine, care, după 
ce învățase toate tainele meseriei, hotărâse să deschidă un 
atelier de reparat biciclete. Cum în acelaşi timp devenise şi 
agent al unei firme producătoare de biciclete ieftine, se 
descurca destul de bine. Cu puţin timp înainte, Mariana îi 
făcuse o vizită lui Martin, în odăiţa lui, anunţându-l că în 
scurtă vreme avea să se logodească şi cu prilejul vizitei 
acesteia îi cercetase mai mult în joacă palma şi-i citise 
viitorul. Data următoare venise împreună cu Hermann von 
Schmidt. Martin îi primi cu multă plăcere şi-i felicită pe 
amândoi în cuvinte atât de alese şi cu fraze atât de 
frumoase, încât izbuti să impresioneze în chip neplăcut 
sensibilitatea de ţăran a alesului soră-sii. Această impresie 
proastă fu şi mai mult accentuată atunci când Martin se 
apucă să le citească cele cinci ori şase strofe pe care le 
scrisese în cinstea primei vizite a Marianei. Era o poezioară 
spirituală şi plină de agerime şi delicateţe pe care o 
intitulase „Ghicitoarea”. Când termină de citit, văzu cu 
multă surprindere că pe chipul fetei nu se arată nici un fel 
de veselie. Ba mai mult decât atât băgă de seamă că se uită 


cu ochi plini de îngrijorare către logodnic şi, urmărindu-i 
privirile, observă că pe figura colţuroasă a bravului flăcău 
nu se arată decât întunecată şi mânioasă dezaprobare. 
După asta cei doi tineri nu mai zăboviră mult şi-şi luară 
rămas-bun, iar Martin uită cu totul întâmplarea, deşi în 
clipa aceea numai cu mare mirare văzuse că este cu putinţă 
ca o femeie - fie ea chiar o femeie din clasa muncitoare - să 
nu fie încântată şi măgulită de faptul că cineva îi închinase 
versuri. 

Peste câteva zile Mariana îl vizită din nou pe Martin, de 
data asta singură. De cum intră pe uşă, începu să-l certe cu 
multă amărăciune pentru ceea ce făcuse. 

— Dar cum se poate, Mariana, se supără Martin, după 
felul cum vorbeşti s-ar spune că ţi-e ruşine cu neamurile 
tale, sau în orice caz, ţi-e ruşine că ai un frate ca mine. 

— Păi aşa şi este, izbucni fata. 

Martin rămase trăsnit când văzu că ochii soră-sii sunt 
înecaţi în lacrimi amare. Durerea fetei, din orice pricină ar 
fi venit, era sinceră. 

— Bine, Mariana, dar ce motiv are Hermann al tău să fie 
gelos pentru că eu scriu nişte versuri în cinstea surorii 
mele? 

— Nu-i gelos, rosti fata printre suspine. Spune numai că a 
fost un lucru necuviincios, un lucru de... de ruşine. 

Martin şuieră prelung printre dinţi în semn de adâncă 
mirare, apoi se apucă să caute o copie a Ghicitoarei, pe 
care o reciti. 

— Eu nu pot vedea aici nimic ruşinos, zise el în cele din 
urmă, întinzându-i şi ei copia. Te rog citeşte-o şi tu şi spune- 
mi ce ţi se pare a fi de ruşine... aşa ai zis, nu? 

— Hermann aşa a spus şi el ştie totdeauna ce vorbeşte, 
răspunse fata dând la o parte manuscrisul la care se uită 
plină de scârbă. Hermann spune că trebuie s-o rupi. Zice că 
el n-o să ia o nevastă despre care sunt scrise astfel de 
lucruri ce pot fi citite de oricine. Cică n-o să îndure el 
asemenea ruşine. 


— Bine, Mariana, dar cum se poate? Asta nu-i decât o 
copilărie nemaipomenită, începu Martin, dar într-o clipă îşi 
schimbă gândul. 

Văzu dinaintea lui o fată nefericită, îşi dădu seama cât de 
zadarnică ar fi orice încercare de a-l convinge pe logodnicul 
ei sau chiar pe ea şi, cu toate că întreaga situaţie era 
absurdă şi caraghioasă, hotări să se dea bătut. 

— Bine, rosti el atunci rupând manuscrisul în bucățele şi 
aruncându-l la coş. 

Se mângâia cu gândul că în orice caz originalul 
dactilografiat se odihnea pe birourile unei reviste din New 
York. Mariana şi viitorul ei soţ n-aveau să afle niciodată 
nimic şi nici el, nici Hermann von Schmidt, nici Mariana şi 
nimeni de pe lume n-avea să piardă ceva dacă mica şi 
nevinovata poezioară ar fi fost vreodată publicată. 

Mariana se aplecă să caute în coşul de hârtii, dar se opri. 

— Pot s-o iau? îlrugă ea. 

Martin încuviinţă din cap şi dus pe gânduri o privi cum 
adună bucăţelele împrăştiate ale manuscrisului şi le îndeasă 
în buzunarul hainei - dovadă palpabilă a succesului misiunii 
primite. Mariana îi aducea acum aminte de Lizzie Connolly, 
deşi în fiinţa ei era mai puţină pasiune, iar viaţa clocotea 
mai domol decât în făptura celeilalte fiice a clasei 
muncitoare, cu care el se întâlnise de două ori în viaţă. Dar 
erau deopotrivă amândouă în ce privea îmbrăcămintea şi 
purtările, iar Martin surâse veselindu-se pe ascuns de 
toanele imaginaţiei lui, care acum i le arăta pe amândouă 
pătrunzând în salonul doamnei Morse. Însă veselia îi pieri şi 
în locul ei se ivi conştiinţa unei cumplite singurătăţi. Sora 
aceasta a lui şi salonul doamnei Morse erau pietre de hotar 
pe drumul străbătut de el. Şi pe amândouă le lăsase în 
urmă. Privi în jurul lui, cu multă dragoste, la cele câteva 
cărţi care-i aparţineau. Erau singurii tovarăşi ce-i 
rămăseseră. 

— Cum, cum? Ce-ai spus? întrebă el tresărind surprins. 

Mariana repetă întrebarea. 


— De ce nu cauţi un serviciu? 

Martin izbucni într-un hohot de râs forţat. 

— Hermann al tău ţi-a spus asta? 

Fata clătină din cap. 

— Nu minţi, îi porunci el şi îndată o uşoară înclinare a 
capului surorii îi arătă că avusese dreptate. Bine, să-i spui 
lui Hermann al tău să nu se mai amestece acolo unde nu-i 
fierbe oala; atunci când scriu poezii despre fata cu care s-a 
logodit, asta îl priveşte, dar altminteri n-are de ce să se 
amestece. Ai înţeles? Prin urmare nu crezi c-am să pot face 
vreo treabă ca scriitor, nu-i aşa? continuă Martin. Crezi că 
nu sunt bun de nimic?... Că am decăzut de tot şi acuma am 
ajuns ruşinea familiei? 

— Cred c-ar fi mai bine dacă ţi-ai găsi un serviciu, spuse 
fata cu tărie şi Martin îşi dădu seama că e sinceră. 
Hermann zicea că... 

— Dă-l dracului pe Hermann! izbucni Martin plin de voie 
bună. Ce vreau să ştiu acuma e când te măriţi. De 
asemenea, dacă Hermann al tău va binevoi să-ţi îngăduie să 
primeşti un dar de nuntă din partea mea. 

După plecarea soră-sii cugetă îndelung la întâmplarea asta 
şi o dată sau de două ori izbucni în râs amar gândindu-se la 
Mariana şi la logodnicul ei, la clasa din care făcea parte şi la 
cei din clasa lui Ruth, care-şi duceau viaţa lor strâmtă, 
supunându-se unor formule meschine - fiinţe nesimţitoare 
strânse în turme, gata să-şi croiască viaţa unul după 
părerile celuilalt, incapabile de independenţă şi niciodată în 
stare să-şi trăiască într-adevăr viaţa din pricina şabloanelor 
copilăreşti de care se lăsau robiţi. Se gândi la toţi şi-i puse 
să se perinde ca nişte umbre pe dinaintea lui: Bernard 
Higginbotham braţ la braţ cu domnul Butler, Hermann von 
Schmidt alături de Charlie Hapgood. Îi cercetă unul câte 
unul şi perechi-perechi, îi cântări şi-i aruncă deoparte - îi 
cântări cu balanţa inteligenţei şi moralității învăţate din 
cărţi. Zadarnic se întrebă: Unde-s oare sufletele cele mari, 
unde-s oamenii mari? Nu izbutea să-i afle printre arătările 


acelea nesimţitoare, grosolane şi lipsite de inteligenţă care 
răspunseseră chemării lui şi se înfăţişaseră în odaia-i 
strâmtă. Faţă de toţi aceştia nu încerca decât scârbă, 
scârba pe care trebuie c-o simţea şi Circe faţă de porcii ei. 
Când în sfârşit îl alungă de la sine şi pe cel din urmă şi se 
crezu singur, în încăpere pătrunse un întârziat care nu era 
aşteptat şi pe care nimeni nu-l poftise. Martin se uită la el şi 
văzu pălăria cu boruri tari, haina la două rânduri de croială 
îndoielnică şi umerii ce se legăjiau întruna, ai tinerei 
puşlamale care fusese el odinioară. 

— Erai la fel ca toţi ceilalţi flăcăule, îi spuse Martin 
zâmbind batjocoritor. Te purtai şi judecai exact la fel ca 
ceilalţi. Nu gândeai şi nu acţionai prin tine însuţi. Părerile, 
ca şi hainele tale, erau „de gata”; faptele tale se modelau 
după nevoia de-a câştiga aplauzele gloatei. Erai starostele 
bandei fiindcă ceilalţi te unseseră. 'Te băteai şi erai în 
fruntea bandei, nu fiindcă ţi-ar fi făcut plăcere - ştii bine că 
de fapt nu simţeai decât scârbă - ci pentru că ceilalţi te 
băteau pe umăr în semn de preţuire. L-ai făcut zob pe 
Brânzosu fiindcă nu voiai să-ţi pleci grumazul, şi nu voiai să- 
l pleci, în parte pentru că erai o fiară sălbatică, dar mai ales 
pentru că erai convins, ca toţi cei din jurul tău, că 
demnitatea umană se măsoară după cruzimea sângeroasă 
de care eşti în stare să dai dovadă mutilând şi terciuind 
anatomia semenilor. la seama, năzdrăvanule, de multe ori ai 
luat chiar iubitele altora, şi asta nu fiindcă le-ai fi dorit, ci 
pentru că în măduva oaselor celor din jurul tău, a celor 
după măsura cărora îţi potriveai principiile morale, zăceau 
instinctele armăsarului sălbatic şi ale morsei neîmblânzite. 
Şi iată, anii au trecut. Ce mai crezi acum despre toate 
astea? 

Drept răspuns, vedenia suferi o rapidă metamorfoză. 
Pălăria cu boruri tari şi haina de croială îndoielnică 
dispărură, fiind înlocuite de altele mai puţin bătătoare la 
ochi; expresia de brutalitate îi dispăru de pe chip şi 
asprimea i se şterse din priviri; chipul întreg, purificat şi 


îmblânzit, era iluminat de-o strălucire interioară izvorâtă 
din comuniunea cu frumosul şi cunoaşterea. Umbra semăna 
foarte mult cu dânsul aşa cum arăta acuma şi, uitându-se la 
ea, băgă de seamă lampa mică de masă care o lumina şi 
cartea asupra căreia stătea aplecată. Se uită la titlul cărţii 
şi citi: Ştiinţa Esteticii. În clipa următoare pătrunse în 
conturul vedeniei, aranjă mai bine lampa şi continuă el 
însuşi să citească Ştiinţa Esteticii. 

CAPITOLUL. 

XXX. 

Într-o frumoasă zi de toamnă, într-o zi de toamnă târzie 
asemănătoare aceleia în care cu un an mai înainte îşi 
mărturisiseră unul altuia simţămintele, Martin îi citi lui 
Ruth Ciclul dragostei. Era după-amiază şi, la fel ca 
odinioară, veniseră cu bicicletele până la colina lor 
preferată, pierdută printre dealuri. De mai multe ori Ruth îi 
întrerupse lectura cu exclamaţii de desfătare, iar după ce 
aşeză şi ultima foaie a manuscrisului deasupra celorlalte, 
Martin aşteptă să-i audă părerea. 

Fata rămase tăcută o vreme şi abia într-un târziu vorbi rar 
şi cu greutate, neputându-se hotări să toarne în cuvinte 
asprimea gândului. 

— Mi se par frumoase, tare frumoase, dar nimeni nu se 
arată dispus să ţi le cumpere, nu-i aşa? Înţelegi ce vreau să 
spun, zise ea cu aprindere. Scrisul ăsta al tău n-are nici o 
valoare practică. Există un anumit lucru - s-ar putea ca vina 
să fie a publicului - care nu-ţi îngăduie să poţi trăi de pe 
urma scrisului. Şi te rog, dragul meu, să nu mă înţelegi, 
greşit. Sunt măgulită, sunt mândră şi încântată - dacă n-ar 
fi aşa ar însemna că nu sunt într-adevăr femeie - de faptul 
că scrii şi-mi închini mie poeziile astea. Dar cu ele nu vom 
ajunge niciodată să ne putem căsători. Tu nu pricepi, 
Martin? Să nu crezi că sunt meschină şi interesată. Din 
pricina dragostei, din pricina gândului la viitorul nostru mă 
zbucium atâta. Un an întreg a trecut din clipa când am aflat 
că ne iubim şi ziua căsătoriei noastre nu e cu nimic mai 


aproape. Să nu mă socoteşti lipsită de ruşine pentru că 
vorbesc aşa despre căsătoria noastră; o fac numai fiindcă 
inima şi toată fiinţa mea e în joc. Dacă ţii aşa de mult la 
scris, de ce nu încerci să găseşti de lucru la un ziar? De ce 
să nu intri undeva ca reporter... măcar aşa, pentru o 
vreme? 

— Mi-ar strica stilul, răspunse el cu voce joasă, monotonă. 
Nici nu-ţi poţi da tu seama cât am muncit ca să-mi creez un 
stil. 

— Dar istorioarele acelea, insistă Ruth. Tu singur spuneai 
că sunt fleacuri, maculatură. Ai scris o mulţime de 
asemenea nimicuri. Astea nu-ţi stricau stilul? 

— Nu, sunt două lucruri eu totul deosebite. Istorioarele 
luau fiinţă, se închegau la sfârşitul unei zile întregi de 
strădanii depuse în căutarea stilului. Dar munca unui 
reporter e toată închinată fleacurilor, lucrurilor de duzină, 
din zori şi până-n noapte, şi fleacurile astea ajung să-ţi 
copleşească toată viaţa. Viaţa devine un fel de vârtej, 
limitată la clipa prezentă, lipsită şi de trecut şi de viitor, iar 
atunci, fără îndoială, nici nu mai poate fi vorba de vreun stil 
în afară de cel reportericesc, ceea ce numai literatură nu 
poate fi. Dacă m-aş face reporter acum, chiar în momentul 
când stilul meu începe să se formeze, să se cristalizeze, din 
punct de vedere literar ar însemna că mă sinucid. În orice 
caz, fiecare istorioară, fiece cuvânt din fiecare istorioară a 
fost o pângărire a propriei mele fiinţe, a respectului faţă de 
mine însumi, a respectului meu pentru frumos. Îţi 
mărturisesc că a fost cumplit. Păcătuiam adânc. Mă 
bucuram în ascuns de câte ori erau respinse, chiar dacă 
asta însemna că trebuia să-mi duc hainele la muntele-de- 
pietate. Dar ce fericire a fost să scriu Ciclul dragosiei! 
Bucuria creaţiei în forma ei cea mai pură! Şi asta 
răscumpăra toate necazurile. 

Martin nu ştia că Ruth n-are nici un fel de înţelegere 
pentru bucuria creaţiei. Folosea cuvintele astea, şi de la ea 
le auzise Martin prima oară. Citise şi ea despre ele, învățase 


multe cu privire la ele în vremea cât urmase cursurile 
universitare, ca să-şi ia licenţa în litere; dar nu era 
înzestrată cu originalitate, cu har creator, şi la ea toate 
manifestările culturii nu erau decât ecouri ale ecourilor 
altora. 

— Oare n-or fi avut dreptate cei care ţi-au modificat 
Poemele marine? întrebă ea. Nu trebuie să uiţi că pentru a 
putea ajunge în redacţia unei reviste trebuie să dovedeşti 
oarecare pricepere. 

— Asta se împacă de minune cU. Veneraţia pentru 
adevărurile luate de-a gata, răspunse Martin copleşit 
deodată de ostilitatea lui faţă de întreaga tagmă a 
redactorilor. Totul este spre bine în această lume care e cea 
mai bună din câte sunt posibile. Existenţa este justificarea 
deplină a dreptului de a exista - de a exista, bagă bine de 
seamă, căci aşa crede, chiar fără să-şi dea seama, orice om 
obişnuit - nu numai în condiţiile prezente, ci în orice alte 
condiţii. Bineînţeles că numai ignoranţa îi poate face să 
creadă asemenea baliverne —ignoranţa lor care nu e nici 
mai mult, nici mai puţin decât procesul mintal al ucigaşului 
descris de Weininger. Îşi închipuie că gândesc, şi asemenea 
fiinţe necugetătoare sunt judecătorii celor puţini care într- 
adevăr gândesc. 

Se opri, căci îşi dădu seama că spusese lucruri care 
depăşeau puterea de înţelegere a lui Ruth. 

— Nu ştiu cine e acest Weininger şi sunt sigură că nici n- 
am auzit de el, răspunse Ruth. Şi mergi cu generalizările 
aşa de departe, încât nici nu te pot urmări. Eu nu vorbeam 
decât despre faptul că redactorii revistelor au o calificare... 

Îţi spun eu, o întrerupse Martin. Calificarea cea mai 
importantă a nouăzeci şi nouă la sută dintre oamenii de 
prin redacţiile revistelor este insuccesul. N-au izbutit să 
facă nimic ca scriitori. Nu-ţi închipui că preferă corvoada 
biroului şi robia faţă de cititori şi faţă de patron, în locul 
bucuriei de a scrie. Au încercat să scrie şi nu au izbutit. Şi 
tocmai în asta stă blestematul paradox al situaţiei. Fiecare 


portiţă pe care se poate ajunge la succesul în literatură este 
străjuită de aceşti câini de pază, de faliţii literaturii. 
Majoritatea directorilor, redactorilor şi adjuncţilor lor, şi 
aproape toţi cei care referă asupra manuscriselor 
prezentate revistelor ilustrate şi editurilor sunt oameni care 
au vrut să scrie şi n-au reuşit. Şi totuşi tocmai ei, dintre 
toate fiinţele de sub soare cei mai puţin indicaţi să facă o 
astfel de treabă, sunt cei care hotărăsc ce anume va putea 
şi ce nu va putea răzbi până la lumina tiparului - ei, care au 
arătat că nu-s înzestrați cu nici un pic de originalitate, care 
au dovedit că sunt lipsiţi de scânteia divină, tocmai ei sunt 
chemaţi să judece originalitatea şi geniul. Pe urmă vin 
cronicarii de la reviste, care-s tot atâţia faliţi. Să nu-mi spui 
că nu s-au legănat niciodată cu visul de a scrie şi că n-au 
încercat să scrie poezii ori romane; au încercat şi au dat 
greş. Nu vezi că tot ce se publică de obicei prin reviste e 
mai greu de înghiţit decât untura de peşte? Ştii ce cred 
despre cronicari şi despre aşa-zişii critici. Există şi critici 
mari, dar aceştia sunt mai rari decât cometele. Dacă nu voi 
reuşi ca scriitor, înseamnă că m-am dovedit apt pentru 
cariera de redactor. Acolo am şi pâine, şi unt, şi miere. 

Mintea lui Ruth lucră repede, iar dezacordul ei faţă de 
părerile bărbatului iubit fu şi mai mult întărit de 
contradicţia descoperită în filipica lui. 

— Bine, Martin, dar dacă aşa stau lucrurile, dacă toate 
porţile sunt închise, după cum atât de convingător ai arătat 
tu, cum a fost cu putinţă ca vreunul dintre marii scriitori să 
ajungă acolo unde a ajuns? 

— Au ajuns acolo realizând imposibilul, răspunse el. Au 
creat lucruri atât de înflăcărate, atât de strălucitoare, încât 
au izbutit să transforme în scrum tot ce le stătea împotrivă. 
Izbânda lor are în ea şi ceva ce ţine de miracol, căci au 
câştigat când nu aveau decât una la mie şanse de câştig. Au 
ajuns acolo pentru că s-au dovedit a fi uriaşii căliţi în lupte, 
despre care vorbeşte Carlyle, şi care nu se lasă niciodată 


răpuşi. Asta trebuie să fac şi eu; trebuie să înfăptuiesc 
imposibilul. 

— Şi dacă n-ai să reuşeşti? Eşti dator să te gândeşti şi la 
mine, Martin. 

— Dacă nu reuşesc? Martin se uită la ea o clipă, ca şi cum 
gândul căruia îi dăduse glas ar fi fost cu neputinţă de 
gândit. Pe urmă în ochii lui răsări lumina înţelegerii. Dacă 
nu reuşesc, am să mă fac redactor şi atunci ai să fii soţia 
unui editor. 

Văzându-l pornit pe glumă, Ruth se încruntă, iar lui 
încruntarea asta i se păru minunată, încântătoare, aşa că 
întinse braţul pe după umerii ei şi cu sărutări îi şterse 
încrun tarea. 

— Gata, ajunge, zise apoi Ruth, cu un efort de voinţă 
izbutind să se smulgă de sub vraja puterii lui. Am discutat 
cu tata şi cu mama. Până acum niciodată nu m-am purtat 
aşa faţă de ei. Am cerut să fiu ascultată. M-am arătat tare 
nesupusă. Ei sunt împotriva ta, asta o ştii. Dar de 
nenumărate ori i-am asigurat că dragostea mea pentru tine 
rămâne mereu neclintită, iar până la urmă tata s-a arătat 
dispus să te primească la biroul lui chiar de mâine, dacă 
vrei. Pe urmă din propria lui iniţiativă a spus că de la 
început o să te plătească destul de bine ca să ne putem 
căsători şi să luăm o căsuţă undeva. Mie mi s-a părut că 
asta foarte drăguţ din partea lui... nu-i aşa? 

Cu inima strânsă în ghearele disperării, Martin băgă cu un 
gest mecanic mâna în buzunar, căutând tutun şi foiţă (pe 
care de multă vreme nu le mai folosea) ca să răsucească o 
ţigară, mormăi doar câteva cuvinte neînţelese, iar Ruth 
urmă: 

— Cu toate astea, îţi spun sincer - şi te-aş ruga să nu te 
superi, fiindcă ţi-o spun tocmai ca să ştii ce părere are 
despre tine —, tatei nu-i plac ideile tale radicale şi crede că 
eşti un leneş. Bineînţeles, eu ştiu că nu eşti. Ştiu că 
munceşti din greu. 

„Cât de greu, nici,nu-şi închipuie ea”, se gândi Martin. 


— Aşa, zise Martin, şi ce spuneai despre ideile mele? Crezi 
că sunt chiar atât de radicale? 

O privi drept în ochi şi aşteptă răspunsul. 

— Mi se par... cum să-ţi spun... foarte neliniştitoare, spuse 
Ruth. 

Căpătase răspunsul, dar viaţa i se părea atât de cenuşie 
încât uită cu totul ispititoarea propunere cu privire la 
intrarea în slujbă pe care i-o făcuse Ruth. Cât despre ea, 
după ce îndrăznise să-i vorbească atât de deschis, se hotări 
să aştepte până se va ivi prilejul să repete propunerea şi 
întrebarea. 

N-a trebuit să aştepte prea mult. Martin avea şi el o 
întrebare de pus. Voia să verifice în ce măsură Ruth îşi 
păstra încrederea în el şi, o săptămână mai târziu, amândoi 
au căutat răspuns la întrebările care-i frământau. Martin 
grăbi explicaţia citindu-i lui Ruth Ruşinea soarelui. 

— De ce nu vrei să te faci reporter? întrebă ea când 
Martin termină de citit. Îţi place aşa de mult să scrii şi sunt 
sigură că ai avea succes ca reporter. Ai putea să faci carieră 
în ziaristică şi să ajungi un reporter renumit. Există nu 
puţini corespondenţi speciali foarte vestiți. Au lefuri mari şi 
câmpul lor de activitate e lumea cea largă. Sunt trimişi 
pretutindeni, în inima Africii, ca Stanley, să ia interviuri 
papei la Vatican sau să exploreze regiunile neumblate din 
Tibet. 

— Vasăzică nu-ţi place eseul meu? spuse Martin. Crezi că 
aş avea oarecare şanse în ziaristică, dar că n-am niciuna în 
literatură? 

— Nu, nu; îmi place. E o bucată de mare efect. Mi-e teamă 
însă că depăşeşte puterea de înţelegere a cititorilor. În 
orice caz, pe mine mă depăşeşte. Îmi place cum sună, dar 
de înţeles n-o înţeleg. Argoul tău ştiinţific rămâne mai 
presus de înţelegerea mea. Ştii doar că-ţi place să împingi 
lucrurile la extrem şi ceea ce pentru tine, dragul meu, 
poate fi perfect inteligibil, pentru noi ceilalţi poate rămâne 
taină de nepâtruns. 


— Cred că ceea ce te supără e argoul filosofic, atât putu 
răspunde Martin. 

Stârnit de lectura celor mai adânci cugetări pe care le 
exprimase vreodată, Martin ardea ca o flacără şi verdictul 
lui Ruth îl uluise. 

— Lăsând la o parte faptul că poate e prost scrisă, insistă 
el, nu vezi nimic deosebit în bucata asta? În ideile cuprinse 
în ea, vreau să spun? 

Ruth clătină din cap. 

— Nu. E-atât de diferită de tot ce am citit eu până acum. L- 
am citit pe Maeterlinck şi l-am înţeles... 

— Cu tot misticismul lui, îl poţi înţelege? izbucni Martin. 

— Da, însă eseul ăsta al tău, care ar vrea să fie un atac 
împotriva lui, nu-l înţeleg. Bineînţeles, dacă e să căutăm 
numai originalitatea... 

Martin îi curmă şirul vorbelor cu un gest de nerăbdare, 
dar nu zise nimic. Apoi dintr-o dată îşi dădu seama că Ruth 
îi spune ceva şi că vorbea de mai multă vreme. 

— La urma urmei scrisul a fost pentru tine un fel de joc, 
spunea ea. Te-ai jucat destulă vreme, în privinţa asta nici nu 
mai încape vorbă. A venit vremea să priveşti viaţa în faţă şi 
cu seriozitate - viaţa noastră, Martin. Până acum ţi-ai trăit 
numai viaţa ta. 

— Vrei deci să-mi găsesc o slujbă? întrebă el. 

— Da. Tata ţi-a oferit... 

— Lasă, ştiu eu asta, interveni brusc Martin. Ceea ce vreau 
e să-mi spui acum e dacă ţi-ai pierdut sau nu încrederea în 
mine. 

Ea îi strânse mana fără să scoată o vorbă şi privirile îi erau 
tulburi. 

— Numai în scrisul tău, iubitule, şopti ea în cele din urmă 
cu glas abia auzit. 

— Ai citit multe din lucrurile pe care le-am scris, vorbi 
Martin cu brutalitate. Ce părere ai? Sunt într-adevăr lipsite 
de orice valoare? Cum ţi se par, în comparaţie cu ceea ce 
scriu alţii? 


— Dar ceilalţi îşi pot publica lucrările, iar tu... nu. 

— Asta nu e un răspuns la întrebarea mea. Crezi cumva că 
n-am nici un fel de chemare pentru literatură? 

— Atunci am să-ţi răspund. Îşi adună toate puterile, ca să 
poată vorbi. Nu cred că ai fost făcut să fii scriitor. lartă-mă, 
iubitul meu. Tu m-ai silit să ţi-o spun; şi ştii bine că mă 
pricep mai mult decât tine la literatură. 

— Da, tu eşti licenţiată în litere, spuse Martin dus pe 
gânduri; tu ar trebui să ştii. Dar mai sunt încă multe de 
spus, continuă el după o pauză pentru amândoi greu de 
îndurat. Eu ştiu ce se ascunde în mine. Nimeni nu poate să 
ştie asta mai bine decât o ştiu eu. Ştiu că am să izbutesc. 
Nu mă voi lăsa răpus. Ard ca un rug în flăcările frumuseţilor 
pe care le am de spus în poezie, în roman şi în eseuri. Totuşi 
nu în asta îţi cer să ai încredere. Nu-ţi cer să ai încredere în 
mine sau în scrisul meu. Ceea ce-ţi cer e să mă iubeşti şi să 
ai încredere în dragoste. Acum un an te-am implorat să-mi 
acorzi un răgaz de doi ani. Dintre aceşti doi, unul încă n-a 
trecut. Şi sunt adânc încredinţat, îţi spun pe cinstea şi pe 
conştiinţa mea, că înainte ca anul acesta să se încheie, am 
să izbutesc. Îţi mai aduci desigur aminte cum mi-ai spus 
cândva, e mult de atunci, că va trebui să-mi fac ucenicia în 
ale scrisului. Iată, mi-am încheiat ucenicia. M-ăm zbătut cu 
furie şi am îndesat cunoştinţele în cap cu disperare. Şi n-am 
gemut niciodată, pentru că tu mă aşteptai la capătul 
drumului. Ştii cumva că am şi uitat ce înseamnă un somn 
liniştit? Acum câteva milioane de ani ştiam ce va să zică să 
dormi până te saturi şi să te trezeşti fără nici o sforţare, 
după ce ţi-ai împlinit somnul. Acum mă trezeşte întotdeauna 
deşteptătorul. Indiferent dacă adorm devreme sau târziu, 
pun ceasul să sune după acelaşi număr de ore; treaba asta 
şi stinsul lămpii sunt ultimele mele acţiuni conştiente. Când 
începe să mă toropească somnul, schimb cartea prea grea 
pe care o citeam cu una mai simplă. lar când încep să moţăi 
şi deasupra ei, mă izbesc cu pumnii în cap ca să-mi alung, 
somnul. Am citit undeva despre un om căruia-i era frică să 


doarmă. O istorisire scrisă de Kipling. Omul acela a aşezat 
un pinten în aşa fel, încât, dacă adormea trupul lui gol se 
lăsa peste colţul de fier al pintenului. Şi eu am făcut la fel. 
Mă uit la ceas şi hotărăsc că până la douăsprezece noaptea 
sau până la unu, până la două ori până la trei dimineaţa 
pintenul nu va fi mişcat de la locul lui. Şi astfel colții 
pintenului mă ţin treaz până la ceasul hotărât. Luni de zile 
pintenul mi-a fost tovarăş de pat. Am ajuns până acolo încât 
cinci ceasuri şi jumătate de somn sunt pentru mine o 
extravaganţă. Dorm patru ceasuri pe zi. Sunt cumplit de 
înfometat de somn. Există clipe în care mă cuprind amețeli 
din pricina lipsei de somn, clipe în care moartea, cu odihna 
şi somnul ei, devine pentru mine o ispită irezistibilă, clipe în 
care nu-mi mai ies din minte versurile lui Longfellow: 

Adâncă-i marea, liniştea-i adâncă, În sânul ei de ape toate 
dorm; 

Un singur pas şi te afunzi în somn, Un salt, un plescăit, şi 
pieri sub stâncă. 

Bineînţeles, astea sunt prostii fără nici un sens. Vin doar 
de la nervii prea încordaţi şi de la mintea surmenată. 
Important este numai atât: pentru ce am făcut toate 
acestea? Pentru tine. Ca să scurtez ucenicia. Ca să silesc 
Succesul să se grăbească. Şi iată că acum mi-am încheiat 
ucenicia. Îmi cunosc posibilităţile. Îţi jur că în fiecare lună 
învăţ mai mult decât învaţă un student obişnuit într-un an 
întreg. Ştiu asta şi te rog să mă crezi. Dacă n-aş simţi atât 
de cumplit nevoia ca tu să mă înţelegi, nu ţi-aş spune-o. Nu 
e o înfumurare. Măsor rezultatele cu ajutorul cărţilor. În 
clipa de faţă fraţii tăi sunt nişte barbari ignoranţi în 
comparaţie cu mine şi cu cunoştinţele pe care le-am smuls 
din cărţi în ceasurile când ei dormeau. Cu multă vreme în 
urmă doream să ajung celebru. Astăzi celebritatea mă 
interesează foarte puţin. Tot ceea ce vreau, eşti tu; sunt mai 
mult flămând de tine decât de hrană şi îmi lipseşti mult mai 
mult decât îmbrăcămintea ori consideraţia semenilor. Visez 
să-mi aşez odată capul pe sânul tău şi să dorm un veac sau 


mai mult, iar visul acesta va deveni realitate mai înainte ca 
zilele unui alt an să-şi încheie şirul. 

Forţa lui Martin se revărsa asupra ei val după val şi, 
tocmai în momentele când voinţa lui se împotrivea cu mai 
multă înverşunare voinţei ei, Ruth se simţea cu cea mai 
mare putere atrasă către el. Forţa aceea care totdeauna se 
revărsase din făptura lui şi o copleşise izvora acum în 
întreaga-i splendoare din glasul lui plin de patimă, din ochii 
strălucitori, din vigoarea vieţii şi forţei intelectuale ce-i 
clocotea în piept. În clipa aceea şi numai în clipa aceea îşi 
dădu seama de o mică breşă deschisă în convingerile ei - şi 
prin acea breşă îl zări pe adevăratul Martin Eden, superb şi 
invincibil; iar atunci - aşa după cum îmblânzitorii de fiare 
au momentele lor, de îndoială - fu şi Ruth gata; pentru o 
clipă, să se îndoiască de putinţa ei de a stăpâni cugetul 
neîmblânzit al acestui bărbat. 

— Şi mai e încă ceva, vorbi el mai departe. Mă iubeşti. Dar 
de ce mă iubeşti? Acel ceva care se ascunde în mine şi care 
mă sileşte să scriu e chiar lucrul care ţi-a câştigat 
dragostea. Mă iubeşti pentru că sunt oarecum, diferit de 
bărbaţii pe care i-ai cunoscut şi de care ai fi putut să te 
îndrăgosteşti. Eu nu sunt făcut pentru birou şi pentru 
ghişeul casieriei, nici pentru josnicele şiretlicuri 
negustoreşti şi mărunţele chiţibuşării ale oamenilor de legi. 
Sileşte-mă şi pe mine să fac treburile pe care le fac ei, fă-mă 
să fiu deopotrivă cu toţi aceştia, să mă ocup cu ce se ocupă 
ei, să respir aerul pe care-l espiră ei, să susţin aceleaşi 
păreri ca şi ei şi dintr-o dată ai şters toată deosebirea, m-ai 
nimicit pe mine, ai distrus tocmai ce iubeai. Dorinţa de a 
scrie este tot ce am mai viu în mine. Dacă aş fi fost doar un 
nătărău oarecare, n-aş fi dorit să scriu şi nici tu n-ai fi dorit 
să fiu soţul tău. 

— Numai că uiţi un lucru, îl întrerupse ea, căci gândurile 
sprintene de la suprafaţa minţii ei observaseră o anumită 
paralelă. Au existat inventatori excentrici care şi-au lăsat 
familiile să moară de foame în vreme ce ei alergau după 


himere, cum ar fi un perpetuum mobile. Desigur că 
nevestele îi iubeau şi sufereau împreună cu ei şi alături de 
ei, nu din pricina, ci în ciuda nebuniei care-i mâna în 
căutarea unui perpetuum mobile. 

— Ai dreptate, fu răspunsul lui Martin. Dar au fost şi 
inventatori care n-au fost excentrici şi care totuşi au îndurat 
foamea în timp ce căutau să pună la punct lucruri practice 
şi, uneori, după câte se spune, au reuşit. Nu încape nici o 
îndoială că eu nu umblu după ceva imposibil... 

— Chiar tu ai numit asta „a înfăptui imposibilul”, interveni 
din nou Ruth. 

— M-am folosit de o imagine. Eu încerc să fac ceeace 
oamenii au mai făcut şi înaintea mea - să scriu şi să trăiesc 
din scrisul meu. 

Tăcerea ei îl aţâţă şi mai tare. 

— Prin urmare pentru tine ţinta mea e tot atât de himerică 
şi nesocotită ca şi un perpetuum mobile? întrebă el. 

Îi citi răspunsul în căldura cu care mâna ei o strânge pe a 
lui - mâna duioasă a mamei care alină durerea copilului. 
Deci în clipa aceea el era pentru Ruth un copil în suferinţă, 
bărbatul încăpățânat care arde de dorinţa de-a îndeplini 
ceva cu neputinţă de îndeplinit. 

Către sfârşitul discuţiei, Ruth îi pomeni din nou despre 
împotrivirea tatălui şi mamei ei. 

— Dar tu mă iubeşti? întrebă Martin. 

— Da! Te iubesc! Te iubesc! strigă ea. 

— Şi eu te iubesc. Pe tine te iubesc, nu pe ei; şi orice ar 
face părinţii tăi, pe mine nu mă pot supăra. În glasul lui se 
desluşea o notă de triumf. Căci eu am încredere în 
dragostea ta şi nu mi-e teamă de vrăjmăşia lor. Totul poate 
apuca pe căi greşite în lumea asta, numai dragostea nu. 
Dragostea nu poate greşi decât dacă e o biată făptură 
becisnică şi firavă care se poticneşte şi cade pe cale. 

CAPITOLUL. 

XXXI. 


Martin se întâlni întâmplător pe Broadway cu soră-sa, 
Gertrude, iar întâmplarea asta se dovedi a-i fi deosebit de 
prielnică, însă în acelaşi timp îl mâhni. Gertrude aştepta 
tramvaiul la un colţ de strada şi ea îl zări mai întâi pe 
Martin, observând din prima clipă neliniştea şi chinul 
foamei ce i se citeau pe chip, ca şi strălucirea plină de 
tristeţe şi disperare ce-i stăruia ochi. Martin era într-adevăr 
chinuit şi disperat. Tocmai avusese o discuţie fără rezultat 
cu cămătarul de la care se împrumuta pe amanet şi căruia 
încercase să-i smulgă o sumă suplimentară în contul 
bicicletei. Cum o dată cu venirea toamnei vremea se 
stricase, Martin îşi amanetase de câtva timp bicicleta 
retrăgându-şi costumul negru. 

— Mai ai hainele acelea negre, îi răspunsese cămătarul 
care îi cunoştea în amănunt avutul. Să nu cumva să-mi spui 
că te-ai dus şi le-ai amănetat la ovreiul ăla, la Lipka. Dacă 
aud c-ai făcut treaba asta... 

Amenințarea se putea citi şi în ochii cămătarului, iar 
Martin se grăbise să tăgăduiască: 

— Nu, nu! Le am. Dar trebuie să mă îmbrac cu ele pentru 
anumite treburi. 

— Bine, zisese atunci cămătarul pe un ton mai blând. 
Numai să ştii că până nu le aduci nu pot să-ţi mai dau nici 
un ban. Nu-ţi închipui că sunt dispus să-mi arunc aşa banii 
pe fereastră. 

— Bine, dar bicicleta mea face patruzeci de dolari şi e în 
stare perfectă, obiectase Martin. Nu mi-aţi dat pe ea decât 
şapte dolari. Ba nu, nici măcar şapte. Şase şi douăzeci şi 
cinci de cenți; aţi oprit dobânda înainte. 

— Dacă mai vrei bani, adu costumul, fusese verdictul care- 
| scosese pe Martin din dugheana cu aer irespirabil şi-l 
aruncase într-o stare de disperare atât de adâncă încât i se 
citea de departe pe chip şi trezise mila soră-sii. 

De-abia se întâlniseră când apăru şi tramvaiul de pe 
Telegraph Avenue şi se opri în colţ ca să îngăduie mulţimii 
să se urce. După felul cum îi strânse braţul, pentru a o ajuta 


să se urce, doamna Higginbotham pricepu că Martin n-avea 
de gând s-o urmeze. Oprindu-se pe scara vagonului, 
întoarse capul şi se uită la el. Figura lui răvăşită făcu să i se 
topească inima de milă. 

— Nu vii? îl întrebă Gertrude. Şi într-o clipă cobori pe 
trotuar, alături de el. 

— Nu, merg pe jos... mai fac puţină mişcare, explică 
Martin. 

— Atunci merg şi eu cu tine o bucată, îi spuse femeia. 
Poate îmi face şi mie bine. De-o vreme încerce nu prea mă 
pot lăuda cu agerimea. 

Martin o privi şi se convinse de adevărul acelor cuvinte de 
cum văzu cât de neîngrijit arată, de cum observă grăsimea 
nesănătoasă, umerii căzuţi, chipul obosit acoperit de cute şi 
călcătura greoaie, lipsită de elasticitate - adevărată 
caricatură a mersului caracteristic unei făpturi libere şi 
fericite, 

— Mai bine ai aştepta aici, îi zise Martin cu toate că 
ajungând la primul colţ ea se şi oprise. Să stăm aici şi să iei 
primul tramvai. 

— Ei, doamne! N-am cum fi mai obosită decât sunt, oftă 
Gertrude. Dar pot să merg tot aşa de bine ca şi tine, cu 
ghetele alea pe care le ai în picioare. Aşa-s de paradite, c-or 
să-ţi cadă din picioare cu mult înainte de-a ajunge tu pe jos 
până la North Oakland. 

— Am acasă altele mai bune, răspunse Martin. 

— Vii mâine la noi la masă? întrebă ea fără nici o legătură 
cu ce vorbiseră până atunci. Domnul Higginbotham n-o să 
fie acasă. Se duce la San Leandro cu nişte treburi. 

Martin clătină din oap, dar nu izbuti să-şi ascundă lucirea 
înfometată, ca de lup, care-i sticli în ochi când auzi 
pomenindu-se de masă. 

— N-ai para chioară, Mart, şi de asta mergi pe jos. Ha, faci 
mişcare! Încercă să pufnească dispreţuitoare, dar nu reuşi 
decât să scoată un smiorcăit slab. A, ia stai puţin. 


Apoi, după ce căută iute în geantă, îi vâri în mână o 
monedă de cinci dolari. 

— Mi se pare c-am uitat când a fost ultima dată ziua ta de 
naştere, Mart, îngăimă ea cu jumătate de glas. 

Martin strânse instinctiv în palmă moneda de aur. În 
aceeaşi clipă îşi dădu seama că ar trebui să nu primească şi 
se trezi zbătându-se în laţul nehotărârii. Bucăţica aceea de 
aur însemna hrană, viaţă şi lumină în trupul şi în mintea lui, 
putere ca să poată scrie mai departe şi - cine ştie - poate 
chiar să scrie ceva care să-i aducă multe monede de aur. În 
faţa ochilor lui străluceau cu lumină arzătoare manuscrisele 
a două eseuri de curând terminate. Le revedea sub masă, 
deasupra maldărului de manuscrise restituite pentru care 
nu mai avea mărci poştale, şi le recitea titlurile exact aşa 
cum le scrisese la maşină: Marii pontifi ai tainelor şi 
Leagănul frumuseţii. Nu le trimisese încă la nici o revistă. 
Erau dintre cele mai bune lucruri pe care le scrisese în 
genul acesta. O, dacă ar avea cu ce cumpăra mărci poştale? 
Apoi inima i se umplu de certitudinea izbânzii finale, aliat 
de nădejde al foamei, şi cu o mişcare iute strecură moneda 
în buzunar. 

— Am să ţi-i dau înapoi, Gertrude, am să ţi-i dau înapoi 
însutit, îi spuse Martin cu glas spart, sugrumat de emoție şi 
cu ochii acoperiţi de-un văl umed. Ţine minte vorbele mele! 
strigă el deodată, cu tărie şi siguranţă neaşteptată. Nu va 
trece un an şi-ţi voi pune în mână o sută de bucălaţi de ăştia 
galbeni la chip. Nu-ţi cer să mă crezi. Nu trebuie decât să 
stai şi să aştepţi. 

De altminteri, ea nici nu credea. Neîncrederea asta o făcu 
să se simtă prost şi, neştiind cum să iasă din încurcătură, îi 
spuse: 

— Ştiu bine că ţi-e foame, Mart. Se vede cât de colo, e de 
ajuns să se uite cineva la tine. Vino când vrei la noi la masă. 
Am să trimit pe unul dintre copii să te anunţe ori de câte ori 
domnul Higginbotham n-o să fie acasă. Dar... ştii... Mart... 


Martin aşteptă, cu toate că în adâncul inimii lui ştia ce 
vrea să spună soră-sa, căci gândurile ei erau pentru el prea 
limpezi. 

— Nu crezi că a venit vremea să-ţi cauţi o slujbă? 

— Tu nu crezi c-am să izbândesc până la urmă? Întrebă el. 

Gertrude clătină din cap. 

— Nimeni n-are încredere în mine, Gertrude, numai eu 
am. În glasul lui clocotea răzvrătirea. Chiar şi până acum 
am scris lucruri minunate şi, mai curând ori mai târziu, am 
să le pot totuşi publica. 

— De unde ştii că-s minunate? 

— Ştiu, fiindcă... Glasul i se stinse în clipa când 
meleagurile necuprinse ale literaturii şi istoriei literare i se 
desfăşurară în minte şi-i arătară zădărnicia încercării de a 
înfăţişa Gertrudei temeiurile credinţei lui. În fine, ştiu 
pentru că sunt mai bune decât nouăzeci şi nouă la sută din, 
ce se publică de obicei prin reviste. 

— Tare aş vrea să fii om de înţeles, răspunse Gertrude cu 
glas şovăitor, dar păstrându-şi neclintită convingerea că 
ghicise exact pricina, necazurilor lui. Tare aş vrea să fii om 
de înţeles, repetă ea, şi să vii mâine la noi la masă. 

După ce o ajută să se urce în tramvai, Martin alergă până 
la oficiul poştal şi investi în mărci trei dintre cei cinci dolari; 
şi când, cu câteva ceasuri mai târziu, în drum către casa 
familiei Morse, se opri încă o dată la oficiul poştal ca să 
predea un mare număr de plicuri lungi şi umflate, aplică pe 
ele toate mărcile, cu excepţia a două bucăţi de câte doi 
cenți. 

Noaptea aceea se dovedi decisivă pentru Martin, fiindcă 
după cină îl întâlni pe Russ Brissenden. Cum de nimerise în 
casa familiei Morse, cu cine era prieten sau care dintre 
musafiri îl adusese acolo, Martin habar n-avea. Nici măcar 
nu avu curiozitatea s-o întrebe pe Ruth cine era tânărul. 
Într-un cuvânt, Brissenden îi păru lui Martin un om slab şi 
cam superficial, aşa încât nu îi acordă prea multă atenţie. 
Peste vreun ceas ajunse la concluzia că acest Brissenden 


era şi cam necioplit, căci prea se tot preumbla dintr-o 
cameră într-alta zgâindu-se la tablouri ori vârându-şi nasul 
prin cărţile şi revistele pe care le lua de pe mese sau le 
scotea din rafturi. Deşi nu făcea parte dintre ai casei, se 
izolă de restul societăţii, ghemuindu-se într-un fotoliu mare 
şi confortabil şi rămânând cufundat în lectura unei cărţulii 
subţiri pe care o scosese din buzunar. În timp ce citea, îşi 
trecea cu un gest degajat degetele prin păr, de parcă s-ar fi 
mângâiat singur. În seara aceea Martin nu mai dădu cu 
ochii de el decât o singură dată, când îl văzu glumind, după 
câte se părea cu mare succes, în mijlocul unui grup de fete. 

La plecare se întâmplă ca Martin să-l ajungă, din urmă pe 
Brissenden, cam la jumătatea aleii ce ducea spre stradă. 

— A, dumneata erai? zise Martin. 

Celălalt răspunse cu un mormăit lipsit de orice graţie, dar 
îşi potrivi pasul după al lui Martin. Pe urmă Martin nu mai 
încercă să lege conversaţie, şi câtăva vreme între ei domni 
tăcere deplină: 

— Dobitoc înfumurat! 

Bruscheţea şi vehemenţa exclamaţiei îl făcură pe Martin 
să tresară. Îi veni să râdă, dar în acelaşi timp îşi dădu 
seama că aversiunea pe care o simţea pentru omul acela e 
din ce în ce mai mare. 

— Ce cauţi într-o casă ca asta? izbucni iarăşi Brissenden, 
după un răstimp de tăcere. 

— Dar dumneata ce cauţi? spuse Martin. 

— Să mă ia naiba dacă ştiu. Cel puţin eu mă aflu la prima 
imprudenţă de acest fel. Sunt câte douăzeci şi patru de 
ceasuri în fiecare zi şi trebuie să le omor într-un fel. Hai să 
bem ceva. 

— S-a făcut! răspunse Martin. 

În clipa următoare fu cum nu se poate mai mirat de 
promptitudinea cu care acceptase. Acasă îl aşteptau mai 
multe lucrări dintre cele de maculatură cărora trebuia să le 
închine câteva ceasuri înainte de a se vâri în pat, iar după 
aceea ar fi trebuit să urmeze un volum de Weismann, ca să 


nu mai vorbim de Autobiografia lui Herbert Spencer, care i 
se părea mai captivantă decât orice roman de aventuri. De 
ce să piardă fie şi numai un minut cu omul ăsta care nu-i 
era deloc simpatic? se gândi el. Dar ceea ce-l atrăgea nu 
era nici omul şi nici băutura, ci mai cu seamă toate cele 
care veneau pe lângă băutură - luminile strălucitoare, 
oglinzile şi şirurile de pahare cu scânteieri nenumărate, 
chipurile pasionate şi pline de bucurie şi freamătul nepotolit 
al glasurilor omeneşti. Da, asta era, glasurile oamenilor, ale 
oamenilor bine dispuşi, ale oamenilor care cunoşteau 
succesul şi-şi cheltuiau banii pe băutură, cum fac oamenii. 
El era singur, şi de la însingurare porneau toate; de aceea 
se năpustise asupra invitaţiei aşa cum se năpusteşte bonita 
la cârpa prinsă de cârligul undiţei. Din ziua când se 
îmbătase cu Joe la Shelly Hot Springs, afară de vinul oferit; 
de băcanul portughez, Martin nu mai băuse nimic într-un 
local. Epuizarea nervoasă nu trezeşte dorinţa de a bea, aşa 
cum o trezeşte sleirea fizică, şi nu simţise nevoia băuturii. 
Dar în clipa aceea simţea dorinţa să bea, sau, mal degrabă, 
să se afle în atmosfera locului unde se consumă şi se 
serveşte băutură. Un asemenea loc era Grotto şi acolo s-au 
dus Martin şi Brissenden, s-au aşezat în fotolii largi de piele 
şi au băut whisky cu sifon. 

Au stat de vorbă. Au discutat despre multe, comandând pe 
rând, când unul, când altul, whisky şi sifon. Deşi rezista 
foarte bine la băutură, Martin trebui să se minuneze cât de 
tare se ţinea celălalt; dar şi mai mult îl minuna felul cum 
discuta Brissenden. Nu trecu mult şi Martin ajunse la 
convingerea că omul acela ştia totul şi că fără îndoială era 
al doilea intelectual adevărat pe care-l cunoscuse. Îşi dădu 
însă seama că Brissenden avea şi ceea ce lipsea 
profesorului Caldwell - adică focul sacru, o iuţeală de fulger 
în cercetare şi înţelegere, degajarea uluitoare a geniului; 
cuvintele lui parcă prindeau viaţă, ca rotiţele unei 
maşinării, buzele lui subţiri modelau fraze care scrijeleau şi 
înţepau; alteori, unduindu-se ca într-un alint în jurul 


sunetelor de-abia articulate, aceleaşi buze subţiri dădeau 
glas unor lucruri duioase şi încântătoare, unor fraze 
melodioase pline de farmec şi de strălucire, de frumuseți 
ameţitoare în care se oglindeau toate tainele şi adâncurile 
greu de pătruns ale vieţii; în alte dăţi însă buzele cele 
subţiri deveneau o trâmbiţă din care răsună vacarmul şi 
învolburarea încleştărilor cosmice, fraze ce sunau limpezi 
ca argintul, fraze luminoase ca tăriile înstelate, fraze ce 
sintetizau ultimele cuceriri ale ştiinţei şi totuşi aduceau 
ceva în plus: cu vântul poetului, adevărul mai presus de 
viaţa zilnică, acel adevăr care scapă printre degete şi 
pentru exprimarea căruia nu se află cuvinte, dar care totuşi 
îşi găseşte expresie în puterea de sugestie ascunsă în jocul 
măâiestru al cuvintelor obişnuite. Datorită unei miraculoase 
puteri a imaginaţiei, omul acela era în stare să vadă până 
dincolo de avanposturile cele mai înaintate ale datelor 
experienţei, pe tărâmuri unde cuvintele devin 
neputincioase, şi, cu toate acestea, folosind o uluitoare 
însuşire a graiului omenesc, izbutea să înzestreze vorbele 
cunoscute cu semnificaţii nemaiîntâlnite şi să comunice 
conştiinţei lui Martin mesaje care nu puteau fi transmise 
sufletelor comune. 

Martin uită cu totul aversiunea din primul moment. Avea 
în faţa lui, în carne şi oase, tot ceea ce cărţile pot da mai 
bun, se afla în preajma unei inteligenţe adevărate şi a unui 
om viu pe care putea să-l admire. „Mă târâi în ţărână, la 
picioarele tale”, îşi spuse Martin de nenumărate ori. 

— Ai studiat cumva biologia? întrebă el cu glas tare, 
făcând o aluzie străvezie. 

Spre mirarea lui, Brissenden clătină din cap. 

— Bine, dar afirmi o serie de adevăruri care nu pot fi 
fundamentale decât în biologie, insistă Martin, şi privirea 
uluită a celuilalt îl răsplăti de îndată. Concluziile pe care le 
susţii sunt de bună seamă în spiritul cărţilor pe care le-ai 
citit. 


— Vorbele astea mă bucură, răspunse celălalt. Ideea că 
bruma de cunoştinţe pe care le am mi-ar putea ajuta să 
ajung la adevăr pe o cale mai scurtă e foarte încurajatoare. 
În ceea ce mă priveşte, nu-mi dau niciodată osteneala să 
aflu dacă am ori nu am dreptate. Oricum ar fi, n-are nici o 
importanţă. Omul nu poate niciodată ajunge la adevărul 
ultim. 

— Eşti deci un discipol al lui Spencer! strigă Martin 
triumfător. 

— Nu l-am mai citit pe Spencer de când eram în prima 
tinereţe şi chiar atunci n-am citit decât Educaţia. 

— Tare aş vrea să-mi pot şi eu însuşi cunoştinţele cu 
aceeaşi uşurinţă, observă Martin, după vreo jumătate de 
oră. Cercetase cu multă luare-aminte bagajul intelectual al 
lui Brissenden. Eşti un dogmatic de cea mai pură speţă şi 
tocmai asta este partea cea mai interesantă. Dumneata 
stabileşti în chip dogmatic adevărurile cele mai noi, pe care 
ştiinţa n-a fost capabilă să le stabilească decât prin 
raționamente a posteriori. Dintr-un salt, ajungi la 
concluziile corecte. Este limpede că scurtezi drumul şi faci 
asta cu o înverşunare furioasă. Îţi alegi calea cu iuţeala 
luminii şi ajungi la adevăr datorită unui proces 
supraraţional. 

— Da, de obicei tocmai asta îi necăjea pe pater Joseph şi 
pe cucernicul Dutton, răspunse Brissenden. O, nu! adăugă 
el, eu nu fac parte din nici o tagmă. Datorită unui binevoitor 
capriciu al destinului am învăţat la o universitate catolică... 
Dar dumneata unde ai învăţat? 

În vreme ce-i răspundea, Martin îl cerceta pe Brissenden 
purtându-şi privirile de la faţa lui prelungă, subţiratică şi 
distinsă la umerii căzuţi şi la pardesiul cu buzunarele 
deformate şi lărgite de povara cărţilor, aşezat pe scaunul 
de-alături. Chipul şi mâinile lungi şi fine ale lui Brissenden 
erau arse de soare, chiar excesiv de bronzate, îşi spuse 
Martin. Lucrul acesta îl puse pe gânduri. Se vedea limpede 
că Brissenden nu era un om trăit în aer liber. Atunci cum 


ajunsese atât de bronzat? Bănui că trebuie să fie vorba de 
ceva bolnăvicios, apoi continuă să-i cerceteze faţa îngustă, 
cu pomeţii masivi şi obraji scofâlciţi, dar înzestrată cu cel 
mai fin şi mai delicat nas acvilin pe care-l văzuse vreodată 
Martin, Mărimea, forma şi culoarea ochilor nu aveau nimic 
deosebit. Nu erau nici mari, nici mici, de un castaniu greu 
de descris; dar în ei mocnea focul, sau, mai curând, stătea 
mereu la pândă o expresie oarecum dublă şi în chip straniu 
contradictorie. Sfidători, răzvrătiți, prea duri chiar, ochii 
aceia trezeau totuşi milă. Martin îşi dădu seama că îl 
compătimeşte pe Brissenden fără să ştie din ce pricină, deşi 
avea s-o afle foarte curând. 

— Sufăr, de plămâni, spuse Brissenden puţin mai târziu şi 
cu cea mai desăvârşită nepăsare, după ce mărturisise că 
vine din Arizona. Am stat acolo vreo doi ani, la aer. 

— Şi nu te temi că poate clima de aici o să-ţi facă rău? 

— Să mă tem? 

Repetase cuvintele lui Martin fără nici un pic de emfază. 
Dar Martin putu să vadă pe chipul ascetic al celuilalt că nu 
există nimic care să-l poată înfricoşa. Ochii i se îngustaseră 
până ce ajunseseră mici, ca de vultur, şi Martin aproape îşi 
pierdu răsuflarea când observă ciocul de vultur sfidător, 
neînduplecat, agresiv, cu nările dilatate. E într-adevăr 
măreț, îşi spuse Martin în gând, impresionat până în 
adâncul sufletului. Cu glas tare, recită: 

Sub crunta lovitură-a Sorţii-am stat, Cu capu-nsângerat, 
dar neplecat. 

— Îţi place Henley, zise Brissenden şi expresia chipului i se 
schimbă repede într-una plină de bunătate şi duioşie. 
Bineînţeles că nici nu trebuia să mă aştept la altceva din 
partea ta. Henley! Ce suflet mare! Stă plin de măreție în 
mijlocul poetaşilor contemporani - a poetaşilor oare publică 
prin reviste - ca un gladiator în mijlocul unei şleahte de 
eunuci. 

— Nu-ţi plac revistele, îi spuse Martin cu o umbră de 
mustrare în glas. 


— Dumitale îţi plac? se răsti celălalt cu atâta înverşunare, 
încât îl făcu pe Martin să tresară. 

— Eu... cum să spun? eu scriu... sau mai bine zis încerc să 
scriu pentru reviste, zise Martin cu glas stins. 

— Atunci e ceva mai bine, răspunse Brissenden potolil. 
Încerci să scrii, dar nu reuşeşti. Îţi respect şi-ţi admir 
insuccesul. Ştiu ce anume scrii. Pot să-mi dau seama de asta 
chiar şi cu ochii, închişi, iar în scrisul dumitale există un 
anumit ingredient care nu-i îngăduie să se apropie de 
reviste. E vorba de vigoare, iar revistele n-au ce face cu 
asemenea marfă. Lor le trebuie apă de ploaie şi vorbe de 
clacă, iar Dumnezeu mi-e martor că au mai mult decât le 
trebuie, însă nu de la dumneata. 

— Eu nu dispreţuiesc lucrurile astea de duzină, mărturisi 
Martin. 

— Ba dimpotrivă... Brissenden se opri şi cu o privire 
obraznică cercetă sărăcia evidentă a lui Martin, trecând de 
la cravata roasă şi gulerul cam zdrenţuit la mânecile 
lucioase şi la manşetele cu țesătura rărită, apoi înălțându-se 
şi zăbovind asupra obrajilor scofâlciţi. Dimpotrivă, lucrurile 
de duzină te dispreţuiesc pe dumneata, şi te dispreţuiesc 
atât de adânc, încât nu poţi nădăjdui să ajungi vreodată 
până la ele. Ia spune, amice, aşa-i că te-aş jigni dacă te-aş 
ruga să mănânci ceva? 

Martin simţi cum îi ard obrajii din pricina năvalei 
nestăpânite a sângelui, iar Brissenden râse triumfător: 

— Un om sătul nu e niciodată jignit de-o astfel de invitaţie, 
încheie el. 

— Eşti diabolic, strigă Martin furios. 

— In orice caz, nu te-am invitat. 

— N-ai îndrăznit. 

— O! Nu ştiu dacă-i chiar aşa. Te invit acum. Vorbind, 
Brissenden se ridicase pe jumătate de pe scaun, lăsând să 
se vadă că vrea să meargă imediat la restaurant. 

Pumnii lui Martin se încleştară dureros de tare, iar 
sângele îi zvâcnea cumplit în tâmple. 


— Boşco, mâncătorul de şerpi! li mănâncă de vii îi înghite 
cu totul!”, exclama Brissenden imitând pe omul care striga 
în pâlnie dinaintea dughenei unui vestit mâncător de şerpi 
de prin partea locului. 

Fii sigur că pe dumneata aş putea sa te mănânc de viu, 
zise Martin cercetând la rândul lui cu priviri obraznice 
făptura bolnăvicioasă a celuilalt. 

— Numai că nu merit atâta osteneală. 

— Ba dimpotrivă, incidentul în sine nu merită osteneală, 
replică Martin izbucnind într-un hohot de râs sănătos şi 
pornit din toată inima. Recunosc c-ai izbutit să râzi de mine, 
Brissenden. Nu-i nimic extraordinar în faptul că mie mi-e 
foame şi că tu ai înţeles asta, aşa că aici nu încape nici o 
supărare. Ştii, îmi bat joc de măruntele convenienţe ale 
turmei; dar iată că ai venit dumneat şi ai rostit un cuvânt 
ceva mai tare, un adevăr, şi într-o clipă am devenit sclavul 
aceloraşi meschine convenienţe. 

— Te-ai simţit jignit, insultat chiar, afirmă Brissenden. 

— Fără îndoială că am fost, cu câteva clipe mai înainte. 
Prejudecăţi din prima tinereţe, îţi dai seama. Am învăţat 
atunci lucrurile astea, şi acum iată-le cum vin să întunece 
tot ce-am mai învăţat de-atunci încoace. Astea sunt micile 
mele taine, din pricina cărora aş putea roşi. 

— Şi-acum ai reuşit să le ascunzi la loc sigur? 

— Fără îndoială că da. 

— Precis? 

— Precis. 

— Atunci hai să mergem şi să mâncăm ceva. 

— Ia-o înainte, răspunse Martin încercând să plătească el 
ce băuseră, cu mărunţişul ce-i rămăsese din cei doi dolari, 
dar îl văzu pe Brissenden că-l sileşte pe chelner să pună 
banii la loc pe masă. 

Martin îi băgă în buzunar încruntându-se, şi pentru o clipă 
simţi pe umăr greutatea mângâietoare a mâinii lui 
Brissenden. 

CAPITOLUL. 


XXXII. 

Foarte curând, chiar a doua zi după masă, Maria se trezi 
cu cel de-al doilea musafir al lui Martin. De data asta însă 
nu-şi mai pierdu firea şi îl invită pe Brissenden în 
preaimpozantul ei salon. 

— Nădăjduiesc că nu te deranjez, începu Brissenden. 

— Nu, nu, nici vorbă, răspunse Martin strângându-i mâna 
şi poftindu-l să ia loc pe singurul scaun din odaie el 
aşezându-se pe marginea patului. Dar cum de-ai aflat unde 
stau? 

— M-am interesat la familia Morse. Domnişoară Morse a 
răspuns la telefon şi acuma iată-mă aici. Băgă mâna în 
buzunarul de la piept, scoase un volum subţirel şi-l aruncă 
pe masă. E cartea unui poet. Citeşte-o şi păstreaz-o. Apoi, 
răspunzând protestelor lui Martin, adăugă: Ce să mai fac eu 
cu cărţile? Azi-dimineaţă am avut o nouă hemoptizie. Ai 
ceva de băut? Nu, bineînţeles că n-ai. Stai puţin. 

Peste o clipă ieşi din cameră. Martin îi urmări cu privirea 
silueta prelungă, în vreme ce cobora treptele de la intrare, 
apoi, când Brissenden se întoarse ca să închidă poarta, 
observă cu strângere de inimă umerii odinioară largi care 
acum se curbaseră peste ruinele pieptului. Martin scoase 
două păâhăruţe, apoi se apucă să citească volumul de 
versuri, ultimul publicat de Henry Vaughan Marlow. 

— N-are whisky scoţian, zise Brissenden de cum intră pe 
uşă. Prăpăditul ăsta nu ţine în prăvălie decât whisky 
american. Oricum, tot am luat un sfert. 

— Trimit pe unul dintre copiii gazdei să cumpere nişte 
lămâi şi facem un grog, propuse Martin. Oare cât o fi primit 
Marlow pentru cartea asta? întrebă el ridicând în sus 
volumul. 

— Poate vreo cincizeci de dolari, răspunse celălalt. 

Cu toate astea cred că trebuie să se socotească fericit 
daca îşi scoate cheltuielile, sau dacă e în stare să-l convingă 
pe vreun editor să-şi asume riscurile tipăririi. 


— Prin urmare nu-i cu putinţă ca cineva să trăiască de pe 
urma poeziilor lui? 

Atât chipul cât şi glasul lui Martin trădau dezamăgirea. 

— Bineînţeles că nu. Cine-i prostul acela care să-şi 
închipuie una ca asta? Din potriveală de cuvinte sunătoare, 
da. Ai pilda lui Bruce, a Virginiei Spring şi a lui Sedgwick. 
Ăştia o duc foarte bine. Dar poezie adevărată... Ştii din ce 
trăieşte Vaughan Marlow? Predă la o şcoală pentru elevi 
arieraţi, în fundul Pennsylvaniei, şi să ştii că dintre toate 
şcolile astea păcătoase, care-s adevărate unghere de iad, 
cea unde lucrează Marlow e tot ce poate, fi mai înfiorător. 
N-aş schimba cu el nici dacă ar mai avea cincizeci de ani de 
trăit de-acum încolo. Dar cu toate astea versurile lui se 
deosebesc de balivernele versificatorilor contemporani ca 
un rubin veritabil de o legătură de morcovi. Şi ce spune 
critica despre el! Dă-i dracului pe toţi, imbecili siniştri! 

— Prea multe scriu oamenii care nu-s în stare să scrie 
despre cei care scriu cu adevărat, încuviinţă şi Martin. Ce 
să-ţi spun, m-a înspăimântat noianul de prostii care s-au 
scris despre Stevenson şi opera lui. 

— Nişte strigoi şi nişte harpii! strigă Brissenden scrâşnind 
din dinţi. Da, cunosc murdăriile astea... fără nici o 
strângere de inimă îl tot loveau cu ciocurile din pricina 
Scrisorii către părintele Damien îl cercetau, îl cântăreau... 

— Îl măsurau cu măsura calpă a propriilor lor suflete, 
întări şi Martin. 

— Da, aşa este, ai spus o frază cum nu se poate mai 
potrivită... Morfolesc între gingii şi îmbăloşează Adevărul, 
Frumosul şi Binele, iar la urmă îl bat protector pe umăr şi-i 
spun: „Bravo, cu ţie! Bine!” Vai! îmi vine greață! În seara 
când şi-a dat sufletul, Richard Realf a spus despre ei: 
„Gaiţele limbute ale speciei umane”. 

— Ciugulesc din pulberea de stele, adăugă şi Martin cu 
înfrigurare; croncănesc împotriva avântului meteoric al 
oamenilor superiori. Am scris cândva un pamflet împotriva 


lor, împotriva criticilor, sau mai bine zis împotriva 
cronicarilor. 

— Dă-mi-l să-l citesc şi eu, îl ruga Brissenden cu 
nerăbdare. 

Aşa se făcu atunci că Martin dezgropa o copie a Pulberii 
de stele şi, în vreme ce o citi, Brissenden râse încetişor, îşi 
frecă mâinile şi uită să mai soarbă din paharul cu grog. 

— Văd limpede că tu însuţi eşti un pumn din pulberea 
stelelor, aruncat în mijlocul unei lumi de pitici îmbrobodiţi, 
incapabili să vadă, zise Brissenden când termină de citit. 
Bineînţeles că prima revistă la care l-ai prezentat ţi l-a 
smuls din mână. 

Martin căută în caietul unde înscria manuscrisele. 

— A fost respins de douăzeci şi şapte de reviste... 

Brissenden izbucni într-un hohot prelung şi voios, curmat 
însă de-un acces de tuse. 

— Ştii, nici să nu încerci să-mi spui că nu te-ai apropiat de 
poezie, zise el când îşi veni în fire. Dă-mi şi mie să citesc 
vreo câteva. 

— Nu le citi acuma, îl rugă Martin. Aş vrea să mai stăm de 
vorbă. i le.fac pachet şi ţi le dau acasă. 

Brissenden plecă de acolo cu Ciclul dragostei şi Zâna şi 
perla, iar a doua zi se întoarse şi-l salută pe Martin cU. 
Vorbele: 

— Mai dă-mi! 

Nu numai că-l asigură pe Martin de valoarea versurilor lui, 
dar tot atunci îi dădu să înţeleagă că şi el a scris poezie. 
Calitatea acestor poezii ale lui Brissenden îl uimi la culme 
pe Martin şi nu mai mică îi fu mirarea când află că, nu 
încercase niciodată să le publice. 

— Ah, ciuma cadă pe ale lor case! răspunse BrissendeN. 
Când Martin se oferi să încerce el să-i publice versurile 
undeva. lubeşte frumuseţea numai de dragul frumosului - îl 
sfătui el - şi lasă-le încolo de reviste, întoarce-te la 
meşteşugul marinăresc, ăsta-i cel mai bun sfat pe, care ţi-l 
pot da, Martin Eden. Ce cauţi aici, în oraşele roase de boală 


şi pline de putregai ale oamenilor? Te ucizi câte puţin în 
fiecare zi pe care-o pierzi încercând să prostituezi 
frumuseţea, supunând-o canoanelor impuse de reviste. Cum 
sună oare citatul acela folosit de tine ieri? A, da. „Omul, cea 
de pe urmă dintre ephemere. Ei, ce nevoie ai tu, gâză 
sortită, a trăi o singură zi, cea de pe urmă dintre ephemere, 
de renume? Chiar dacă izbuteşti să-l cucereşti, nu va fi 
pentru tine decât o otravă. După câte cred eu, eşti prea 
simplu, prea nealterat şi prea raţional ca să poţi progresa în 
condiţiile astea. Nădăjduiesc că n-ai să publici niciodată 
vreun rând prin reviste. Frumuseţea este singurul stăpân 
pe care merită să-l slujeşti. Slujeşte-o şi dă naibii tot restul! 
Succesul?! Ce sens mai poate avea succesul, dacă sonetul 
tău despre Stevenson, care depăşeşte Stafia lui Henley, nu 
e un succes, dacă Ciclul dragostei şi Poemele marine nu 
constituie succese? Satisfacţia nu constă în succesul 
repurtat de creaţia realizată, ci în însuşi actul creaţiei. Să 
nu-mi spui că. Nu-i aşa. O ştiu cu certitudine. O ştii şi tu. 
Frumuseţea te torturează. Pentru tine este o durere veşnic 
vie, o rană fără vindecare, un pumnal de foc înfipt între 
coaste. De ce să te tot târguieşti cu revistele? Frumosul 
trebuie să-ţi fie unicul ţel. De ce să prefaci frumosul în aur? 
De altminteri, nici n-ai putea, tocmai de asta n-are nici un 
rost să pledez cu atâta aprindere. Poţi să citeşti revistele o 
mie de ani în şir şi tot n-ai să găseşti în ele valoarea unui 
singur vers din Keats. Lasă în plata domnului bani şi 
renume, întoarce-te chiar mâine la meseria ta, îmbarcă-te şi 
porneşte-o pe mare. 

— Nu pentru renume, ci pentru dragoste, răspunse Martin 
râzând. În cosmosul tău dragostea pare să nu-şi afle nici un 
locşor; într-al meu, Frumuseţea este slujitoarea Dragostei. 

Brissenden se uită la el cu milă şi admiraţie. 

— Eşti aşa de tânăr, Martin băiatule, atât de tânăr! Ai să 
zbori sus de tot, dar aripile tale sunt făcute din voalul cel 
mai fin şi înflorite de culorile cele mai gingaşe. Vezi să nu ţi 
le arzi. Dar bineînţeles că ţi le-ai şi i ars. Numai înflăcărarea 


pentru o fustă oarecare poate explica acel Ciclu al 
dragostei, şi doar de asta ar avea să se ruşineze ciclul tău. 

— Slăvesc dragostea tot atât cât şi fusta despre care 
vorbeai, zise Martin râzând. 

— Asta-i filosofia nebuniei, răspunse Brissenden. Tot aşa 
îmi spuneam şi eu când haşişul mă purta în lumi de vis. Dar 
bagă de seamă! Marile oraşe burgheze au să te ducă la 
pierzare. Uită-te de pildă, la vizuina aceea de afacerişti în 
care te-am cunoscut. A spune că acolo totul e putred 
înseamnă a înfrumuseţa realitatea. Într-o astfel de 
atmosferă nimeni nu poate rămâne necorupt. E ceva 
degradant. Nu există niciunul dintre oamenii de acolo, fie 
bărbat, fie femeie, care să nu degradeze pe cei din jur; toţi 
sunt doaţ nişte burdihane însufleţite, care se călăuzesc 
după înaltele criterii intelectuale şi artistice ale 
moluştelor... 

Se opri deodată şi se uită la Martin. Apoi, ca într-o 
fulgerare, în minte i se făcu lumină şi înţelese. Pe chip i se 
întipări o expresie de dezgust şi de adâncă mirare. 

— Tu ai scris acest minunat Ciclu al dragostei pentru ea... 
pentru femeia aceea palidă, ştearsă! 

În clipa următoare, mâna dreaptă a lui Martin îi cuprinse 
ca un cerc de fier beregata şi-l scutură până ce începură să- 
i clănţăne dinţii. Dar, privind în ochii lui, Martin nu văzu nici 
urmă de teamă, nu putu zări acolo decât o licărire 
drăcească, batjocoritoare şi stranie. Îşi veni în fire şi-l 
îmbrânci pe Brissenden pe pat, descleştându-şi mâna din 
grumazul lui. 

Brissenden gemu şi gâfâi dureros câteva clipe, apoi începu 
să radă încetişor. 

— Ţi-aş fi rămas îndatorat până la sfârşitul veacurilor, dacă 
ai fi reuşit să stingi flacăra care mai pâlpâie în mine, zise el. 

— De-o vreme încoace nu mai sunt stăpân pe nervii mei, se 
scuză Martin. Sper că nu ţi-am făcut nici un rău. Ei, hai să 
mai turnăm un păhărel. 


— O! june atlet! continuă Brissenden. Mă întreb dacă eşti 
într-adevăr mândru de vânjosul tău corp. Eşti grozav de 
puternic. Vânjos ca o panteră tânără, ca un pui de leu. Da, 
da, numai că pentru forţa asta va trebui să plăteşti. 

— Ce vrei să spui? întrebă Martin curios, întinzându-i 
paharul. Hai, ia-l de-aici şi dă-l binişor de duşcă. 

— Din pricina... Brissenden îşi sorbi paharul şi zâmbi cu 
încântare. Din pricina femeilor. N-au să te lase în pace până 
în ziua când o să-ţi dai sufletul, aşa după cum nu te-au lăsat 
nici până acum, iar dacă n-am dreptate înseamnă că-s eu un 
papă-lapte. N-are nici un rost să mă strângi de gât: tot o să 
spun ce am de spus. Fără îndoială că e vorba de o dragoste 
copilărească şi trecătoare; dar, în numele Frumosului, te 
conjur ca data viitoare să arăţi că ai mai mult bun-gust. Ce 
Dumnezeu vrei să faci cu o fiică a burgheziei? Lasă-i în 
pace. Alege-ţi o femeie zdravănă, veselă şi focoasă, care-şi 
râde, de viaţă, dă cu tifla morţii şi iubeşte de câte ori are 
prilejul. Există pe lume femei de astea care te vor iubi cu tot 
atâta încântare ca şi oricare dintre odraslele becisnice ale 
închistate; vieţi burgheze. 

— Becisnice?! protestă Martin. 

— Exact, becisnice, care fac paradă de meschine precepte 
morale învăţate din bâlbâielile altora şi cărora le este frică 
să trăiască viaţa. Şi astea au să te iubească, Martin, dar 
totdeauna vor iubi mai mult meschinele reguli morale. Ceea 
ce cauţi tu este măreţul sacrificiu de sine, marile suflete 
descătuşate, fluturii cu strălucire de soare şi nu moliile 
cenuşii. O! dacă eşti îndeajuns de ghinionist ca să trăieşti, 
are să-ţi fie şi ţie silă de ele, de toate femeiuştile de felul 
ăsta. Dar n-ai să trăieşti. N-ai să te întorci pe mare, la 
vapoarele tale; de aceea ai să rătăceşti prin văgăunile astea 
ciumate care sunt oraşele, până când or să putrezească 
oasele în tine şi atuncea ai să mori. 

— Poţi să mă, dăscăleşti cât vrei, dar tot n-ai sa mă faci să 
mă cert cu tine, îi spuse Martin. La urma urmei nu dispui 
decât de înţelepciunea care se potriveşte cu temperamentul 


tău, ceea ce nu înseamnă că înţelepciunea mea nu ar fi la 
fel de desăvârşită ca şi a ta. 

Aveau păreri deosebite despre dragoste, despre reviste şi 
despre multe alte lucruri, dar fiecare îi plăcea celuilalt, iar, 
în ce îl privea pe Martin, era vorba de o simpatie cu 
adevărat profundă. Zi de zi stăteau de vorbă, dacă nu mai 
mult, cel puţin în ceasul pe care Brissenden îl petrecea în 
odăiţa cu aer închis unde trăia Martin. Nu venea niciodată 
fără sfertul lui de whisky, iar când mâncau împreună în 
oraş, Brissenden bea whisky cu sifon în tot timpul mesei. 
Totdeauna plătea pentru amândoi şi prin el făcu Martin 
cunoştinţă cu mâncărurile rafinate, datorită lui bău prima 
dată şampanie şi află ce înseamnă vinurile din viţă de Rin. 

Brissenden rămânea însă o enigmă. Cu figura lui de ascet 
şi în ciuda sănătăţii atât de grav şubrezite, era un veritabil 
epicurian. Nu ştia ce înseamnă teama de moarte şi trata 
toate aspectele vieţii cu amărăciune şi cinism; şi cu toate 
astea, muribund fiind, iubea viaţa până, în ultima ei 
fărâmiţă. Era stăpânit de un fel de nebunie de a trăi, de a se 
zbuciuma „pentru a-şi săpa, aşa cum spuse el însuşi o dată, 
micuțul lui culcuş în pulberea cosmică din care a purces”. 
Încercase să folosească şi stupefiante şi făcuse multe alte 
lucruri stranii în căutare de noi emoţii şi noi senzaţii. După 
câte îi spusese lui Martin, într-un rând stătuse trei zile fără 
să bsea apă şi făcuse asta de bunăvoia lui, numai ca să 
cunoască sublima desfătare de a potoli o sete fără seamăn. 
Cine şi ce era, n-a aflat Martin niciodată. Era un om fără 
trecut, ai cărui viitor se arăta a fi doar mormântul foarte 
apropiat şi al cărui prezent se mărginea la o înfrigurată 
dorinţă de a trăi. 

CAPITOLUL. 

XXXIII. 

Era din ce în ce mai limpede că Martin avea să piardă 
bătălia. Oricâtă economie ar fi făcut, cu ceea ce câştiga de 
pe urma maculaturii nu-şi putea acoperi cheltuielile. Ziua 
Recunoştinţei îl prinse cu costumul negru la muntele-de- 


pietate şi deci fără putinţa de a primi invitaţia la masă în 
casa familiei Morse. Motivarea refuzului său nu izbuti deloc 
s-o mulţumească pe Ruth, iar lucrul acesta avu darul de a-l 
arunca într-o stare de neagră deznădejde. În cele din urmă 
îi făgădui că va veni totuşi; se va duce la San Francisco, la 
redacţia revistei Iranscontinental, va ridica cei cinci dolari 
ce i se cuveneau şi cu ei îşi va scoate hainele de la amanet. 

Dimineaţa împrumută zece cenți de la Maria. Dacă ar fi 
fost după el, ar fi preferat să împrumute banii ăştia de la 
Brissenden, dar incorigibilul hoinar dispăruse. Nu-l mai 
văzuse de două săptămâni şi degeaba îşi muncise creierii ca 
să afle ce l-ar fi putut supăra. Ca cei zece cenți Martin plăti 
feribotul până la San Francisco şi, în vreme ce urca la deal 
pe Market Street, se gândea la încurcătura în care avea să 
se afle dacă nu reuşea să încaseze banii. În cazul acesta n- 
ar fi avut cum să se mai întoarcă la Oakland, întrucât în San 
Francisco nu cunoştea pe nimeni de la care să fi putut 
împrumuta alţi zece cenți. 

Uşa de la intrarea în birourile revistei Transcontinental 
era întredeschisă şi, când să pătrundă înăuntru, Martin fu 
țintuit locului de-un glas puternic care se auzea din birou şi 
care striga: 

— Nu despre asta e vorba, domnule Ford. (Martia.ştia din 
corespondenţa cu Transcontinental că Ford era directorul 
revistei.) Problema este: plătiţi sau nu plătiţi? Bani, bani 
gheaţă. Puțin îmi pasă de proiectele dumneavoastră de 
viitor şi de ce perspective are Transcontinental-ul în anul 
care vine. Ce mă interesează pe mine e să fiu plătit pentru 
ceea ce fac. Şi iată, vă spun de pe acum că numărul de 
Crăciun al revistei nu intră la tipar până nu am banii în 
mâna. Bună ziua! Când faceţi rost de bani, poftiţi pe la 
mine. 

Uşa fu trântită cu violenţă şi cel care strigase trecu furios 
pe lângă Martin şi o luă drept înainte pe coridor, cu pumnii 
strânşi şi mormăind tot felul de înjurături. Martin hotărî să 
nu intre imediat şi mai zăbovi pe coridor vreun sfert de 


ceas. După asta deschise uşa şi pătrunse înăuntru. Pentru el 
era un lucru cu totul nou, căci până atunci nu mai călcase în 
nici o redacţie. Pesemne că aici nu era nevoie de cărţi de 
vizită, fiindcă băiatul de serviciu se duse să-l anunţe pe 
domnul Ford că cineva doreşte să stea de vorbă cu dânsul. 
Când se întoarse, băiatul îi făcu semn încă de departe şi îl 
conduse în biroul directorului, sanctuarul redacţiei. Ceea 
ce-l izbi mai întâi fu dezordinea şi totala neorânduială ce 
domneau în cameră. Îndată după asta observă un tânăr cu 
favoriţi aşezat la un birou american şi care se uita la el plin 
de curiozitate. Martin fu uimit de liniştea şi calmul ce i se 
citeau pe figură. Se vedea limpede că cearta cu tipograful 
nu reuşise nici pe departe să-i tulbure liniştea sufletească. 

— Sunt... Martin Eden, începu Martin. (Şi am venit să-mi 
iau cei cinci dolari —ar fi dorit el să adauge.) 

Dar se afla în faţa directorului primei reviste care-l 
publicase şi n-ar fi vrut să fie prea brutal cu el. Spre marea 
lui mirare, domnul Ford sări de-un metru de pe scaun, 
exclamând: 

— Ce spui, domnule?! 

Se repezi la el şi în clipa următoare apucă dreapta lui 
Martin cu amândouă mâinile, scuturându-i-o de zor. 

— Nici nu vă puteţi închipui cât de bucuros sunt ca vă văd, 
domnule Eden. De multe ori m-am întrebat cum veţi fi 
arătând. 

Zicând acestea, se dădu un pas înapoi şi cercetă cu ochi 
strălucitori cel de-al doilea şi în acelaşi timp cel mai purtat 
costum al lui Martih, mototolit şi cu neputinţă fie reparat, 
deşi pantalonii mai păstrau încă dunga pe care o 
împrospătase cu fierul de călcat al Mariei. 

— Mărturisesc însă că m-am aşteptat să fiţi mult mai în 
vârstă decât sunteţi. Ştiţi, nuvela dumneavoastră trăda 
atâta lărgime de vederi, atâta vigoare, maturitate şi putere 
de pătrundere. O adevărată capodoperă... mi-am dat seama 
după primele zece rânduri. Daţi-mi voie să vă spun cum am 
citit-o prima dată. Ba nu; mai întâi să vă prezint în redacţie. 


Vorbind mereu, domnul Ford îl conduse în biroul redacţiei 
unde îl prezentă adjunctului sau, domnul White, un omuleţ 
subţiratic şi plăpând, cu favoriţi rari şi mătăsoşi, a cărui 
mână părea straniu de rece şi-ţi dădea senzaţia că omul 
tremură de frig. 

— Domnul Ends... domnul Eden. Ştiţi, domnul Ends este 
administratorul nostru. 

Martin se pomeni dând mâna cu un om chel şi cu ochi 
ageri, al cărui chip părea destul de tânăr, după cât se putea 
vedea, fiindcă era în cea mai mare parte acoperit de-o 
barbă albă colilie, pieptănată cu cea mai mare îngrijire - de 
nevasta sa care în fiece duminică îi mai şi rădea părul de pe 
ceafă. 

Cei trei îl înconjurară pe Martin vorbind toţi deodată, plini 
de admiraţie şi atât de repede, încât lui Martin i se păru că 
au pornit la un fel de întrecere. 

— De multe ori ne-am întrebat din ce pricină nu treceţi pe 
la noi, spunea domnul White. 

Locuiesc de partea cealaltă a golfului şi n-am avut bani de 
tramvai, răspunse Martin deschis, hotărât să le arate 
celorlalţi cât de mare nevoie avea de bani. 

„Fără îndoială, îşi spuse el în gând, că ţoalele mele de gală 
arată ele singure în chipul cel mai elocvent în ce lipsuri mă 
zbat.” în repetate rânduri, de câte ori se avi prilejul, pomeni 
despre scopul vizitei lui. Numai că admiratorii din jur se 
arătau cu desăvârşire surzi. Îi cântau osanale, îi spuneau ce 
anume au crezut despre nuvela lui încă din prima clipă, ce- 
au crezut mai pe urmă, ce impresie a făcut nuvela asupra 
nevestelor lor şi asupra celorlalţi membri ai familiei; despre 
intenţia de a-i plăti ceva pentru ea nu suflau însă nici un 
cuvinţel. 

— V-am spus cum am citit prima dată nuvela 
dumneavoastră? întrebă domnul Ford. Bineînţeles că nu v- 
am spus. Mă întorceam de la New York şi când s-a oprit 
trenul la Ogden a venit băiatul de serviciu şi mi-a adus 
ultimul număr din Trdnscontinental. 


„Doamne sfinte, îşi zise Martin, prin urmare dumneata îţi 
poţi îngădui să te plimbi în trenuri de lux, în vreme ce eu 
stau şi crăp de foame aşteptând nenorociţii de cinci dolari 
pe care mi-i datorezi.” Un val de mânie se abătu asupra lui. 
Răul pe care i-l făcuse Transcontinental i se părea acum 
uriaş, căci în minte îi năvălise amintirea atâtor îngrozitoare 
luni de speranţe zadarnice, de foame şi lipsuri, iar foamea 
ce-l chinuia în clipa aceea deveni şi mai cumplită şi-i muşcă 
şi mai adânc măruntaiele, amintindu-i că din ajun nu mai 
mâncase nimic şi chiar atunci abia gustase ceva. Văzu roşu 
înaintea ochilor. Creaturile acestea nu erau nici măcar 
bandiți: erau pur şi simplu nişte găinari. Cu minciuni şi 
făgăduieli deşarte îl păcăliseră şi-i luaseră nuvela. Dar nu-i 
nimic, o să le arate el! Voința lui capătă o tărie de 
nezdruncinat şi în clipa aceea hotări că nu va părăsi biroul 
până ce nu-şi va căpăta banii. Îşi aduse aminte că dacă nu-i 
capătă, nu mai are cum se întoarce acasă, la Oakland. Deşi 
cu mare greutate, izbuti totuşi să „se stăpânească, dar nu 
mai înainte ca expresia de fiară dezlănţuită, care i se oglindi 
pe chip, să-i neliniştească şi să-i sperie pe cei trei. 

Deveniră atunci mai volubili decât oricând. Domnul Ford 
începu din nou să-i povestească în ce împrejurări citise 
prima oară Dangătul clopotelor, iar domnul Ends ardea de 
nerăbdare să-i comunice ce părere avea despre. Dangătul 
clopotelor nepoata lui, care nepoată era profesoară la o 
şcoală din Alameda. 

— Am să vă spun pentru ce am venit la dumneavoastră, 
zise Martin în cele din urmă. Ca să-mi plătiţi nuvela care v-a 
plăcut tuturor aşa de mult. Dacă nu mă înşel, cinci dolari 
mi-aţi promis, la publicare. 

Trăsăturile mobile ale figurii domnului Ford arătară de 
îndată mare fericire şi promptă încuviinţare şi domnia-sa 
schiţă gestul ducerii mâinii către buzunar, dar deodată se 
întoarse către domnul Ends şi spuse că a uitat, banii acasă. 
Se vedea cât de colo că domnului Ends nu-i venea deloc la 
îndemână; Martin observă crisparea mâinii lui, care parcă 


se pregătea să apere buzunarele pantalonilor, şi atunci ştiu 
că acolo se aflau banii. 

— Îmi pare foarte rău, zise domnul Ends, dar nu-i nici un 
ceas de când am plătit tipografului şi am rămas fără nici un 
ban. N-a fost deloc cuminte că am luat la mine numai atâţia 
bani, dar nota asta nu ajunsesă încă la scadenţă şi cererea 
tipografului de a-i face un hatâr şi a-i plăti mai înainte m-a 
găsit cu totul nepregătit. 

Amândoi s-au uitat întrebător la domnul White, dar 
dumnealui s-a mulţumit să râdă şi să înalţe din umeri. În 
orice caz, el era cu conştiinţa curată. Venise la 
Transcontinental ca să-şi facă ucenicia literară şi în loc de 
asta învățase mai mult chestiuni de tehnică financiară. 
Transcontinental îi datora leafa pe patru luni, dar ştia 
foarte bine că tipograful trebuia plătit neapărat înaintea 
redactorului adjunct. 

— E-ntr-adevăr ridicol, domnule Eden, că ne-ai găsit într-o 
asemenea situaţie, rosti domnul Ford cu un aer foarte 
degajat. Te rog însă să fii sigur că e vorba de o simplă 
neglijenţă. Îţi spun eu ce ne rămâne de făcut. Mâine 
dimineaţă, la prima oră, o să-ţi expediem prin poştă cecul 
respectiv. Ai adresă domnului Eden, nu-i aşa, domnule 
Ends? 

Da, domnul Ends cunoştea adresa şi chiar la prima oră 
avea să trimită cecul. Cunoştinţele lui Martin în legătură, cu 
băncile şi cecurile erau destul de vagi, dar nu putea să vadă 
nici o pricină pentru care domnii aceia nu i-ar putea înmâna 
cecul astăzi, tot atât de bine ca şi mâine. 

— Atunci ne-am înţeles, domnule Eden, îţi trimitem mâine 
cecul prin poştă? întrebă domnul Ford. 

— Eu am nevoie de bani chiar azi, răspunse Martin cu 
hotărâre. 

— Împrejurarea asta nefericită... dacă s-ar fi întâmplat să 
treci în orice altă zi... începu să explice domnul Ford cu 
drăgălăşenie, dar fu întrerupt de domnul Ends, în ai cărui 


ochi neastâmpăraţi se putea vedea limpede că îşi pierduse 
răbdarea. 

— Domnul Ford v-a mai arătat o dată care-i situaţia, 
spuseel cu asprime în glas. Acelaşi lucru l-am făcut şi eu. 
Trimitem cecul... 

— Şi eu v-am explicat, interveni Martin luându-i vorba din 
gură, şi v-am spus lămurit că vreau banii chiar astăzi. 
Auzind glasul aproape răstit al administratorului, Martin 
simţise că inima începe să-i bată mai tare şi după asta nu-şi 
mai luase privirile de la el, deoarece bănuia că toţi banii 
revistei Transcontinentăl se află în buzunarele acelui domn. 

— E foarte regretabil... începu domnul Ford. 

Dar în clipa aceea domnul Ends se întoarse în loc, cu o 
mişcare nervoasă, ca şi când ar fi avut de gând să iasă din 
încăpere. În acelaşi moment Martin sări la el şi-i înfipse 
mâna în gâtlej, în aşa fel încât barba albă colilie a domnului 
Ends, păstrându-şi neclintită toată buna orânduială, se 
îndreptă cu vârful spre tavan într-un unghi de patruzeci şi 
cinci de grade. Spre marea lor spaimă, domnii White şi 
Ford îşi văzură administratorul scuturat aşa cum se scutură 
un covor de angora. 

— Scoate banii, preastimate gropar de tinere talente? 
strigă Martin. Scoate banii, sau te scutur până ce-or pica 
toţi din tine, chiar dacă ar fi să curgă para cu para. Apoi se 
adresă celor doi spectatori îngroziţi: Vedeţi-vă de treabă. 
Dacă vă amestecați, aveţi toate şansele să ieşiţi de-aicea 
cocoşați. 

Domnul Ends îşi pierduse răsuflarea şi nu fu în stare să 
facă semn de încuviinţare decât după ce Martin îi dădu 
drumul din strânsoare. Şi astfel, după mai multe 
scormoneli, buzunarele pantalonilor săi dădură la iveală 
patru dolari şi cincisprezece cenți. 

— Întoarce buzunarele pe dos, porunci Martin. 

Mai căzu încă o monedă de zece cenți. Ca să fie mai sigur, 
Martin numără încă o dată foloasele trase de pe urma 
incursiunii. 


— Acuma treci tu la rând îi strigă el domnului Ford. Îmi 
mai trebuie încă şaptezeci şi cinci de cenți. 

Domnul Ford nu stătu deloc pe gânduri şi-şi scotoci 
buzunarele, izbutind să strângă şaizeci de cenți. 

— Eşti sigur că nu mai ai? întrebă Martin ameninţător, 
după ce luase şi banii aceia. Ce ai în buzunarele de la vestă? 

Ca semn al bunei sale credinţe, domnul Ford întoarse pe 
dos două dintre buzunare. Dintr-unul din ele căzu pe podea 
o bucăţică de carton. Domnul Ford o ridică de jos şi tocmai 
se pregătea s-o pună la loc în buzunar, când Martin strigă: 

— Cei acela? Un bilet de feribot? Ia, dă-1 încoa'. Face zece 
cenți. Vi-l trec la socoteală. Prin urmare am primit până 
acum patru dolari şi nouăzeci şi cinci de cenți, cu bilet cu 
tot. Mi se mai cuvin încă cinci cenți. 

Se uită încruntat către domnul White şi văzu că fiinţa 
aceea plăpândă tocmai îi întindea o monedă de cinci cenți. 

— Mă mulţumesc, spuse Martin adresându-se tuturor 
deodată. Rămâneţi cu bine. 

— Tâlharule! mormăi domnul Ends în urma lui. 

— Găinarule! îi răspunse Martin trântind uşa. 

Martin era nespus de bucuros, atât de bucuros încât, 
aducându-şi aminte că şi revista The Hornet îi datora 
cincisprezece dolari pentru Zâna şi perla, hotări pe loc să 
se ducă să-şi ia banii. Numai că la The Hornet erau câţiva 
vlăjgani tineri, fercheşi şi voinici, nişte pirați în toată 
puterea cuvântului gata să jefuiască orice şi pe oricine, ba 
chiar să se prade unul pe altul. După ce sfărâmară ceva 
mobilă prin birouri, directorul revistei (fost membru într-o 
formaţie atletică studenţească), cu sprijinul plin de 
pricepere al administratorului, al unui agent de publicitate 
şi al portarului, izbutiră să-l scoată pe Martin din birou şi 
să-i accelereze, prin impuls iniţial, ritmul în care cobori 
scările până la primul-palier. 

— Mai poftiţi pe la noi, domnule Eden; vă primim oricând 
cu braţele deschise, îi strigară ei din capul scării, 
prăpădindu-se de râs. 


Martin rânji în tâmp ce-şi aranja ţinuta. 

— Ptiu! mârâi el cu glas scăzut. Gaşca de la 
Transcontinental e-alcătuită din mieluşei, dar voi ăştia de- 
aici văd că sunteţi adevăraţi luptători de circ. 

Ceilalţi râseră şi mai cu poftă. 

— Trebuie să-ţi spun, domnule Eden, îi strigă directorul lui 
The Hornet, că pentru un poet ce eşti, parcă ai totuşi ceva 
vlagă. Unde-ai învăţat directa aceea cu dreapta, dacă mi-e 
îngăduit să te întreb? 

— Acolo unde-ai învăţat şi dumneata nelson-ul, răspunse 
Martin. În orice caz, la un ochi tot ai să porţi ochelar negru. 
— Şi eu trag nădejde că n-o să ţi se înţepenească gâtul, îi 

spuse redactorul, plin de solicitudine. Ce zici, mergem cu 
toţii să bem ceva pe chestia asta - nu pentru gâtul dumitale, 
asta te cred, da pentru această mică trânteală? 

— Dăm cu banul şi dacă oi cădea pe plătit fac eu cinste, 
conveni Martin. 

Aşa încât hoţii şi păgubaşul băură împreună, căzând 
prieteneşte la înţelegere şi hotărând că dreptatea era 
totdeauna de partea celui mai tare şi că deci cei 
cincisprezece dolari pentru Zâna şi perla se cuveneau de 
drept redacţiei revistei The Hornet. 

CAPITOLUL. 

XXXIV. 

Arthur rămase la poartă, iar Ruth urcă treptele din faţa 
casei Măriei. Auzi ţăcănitul rapid al maşinii de scris şi, după 
ce Martin îi deschise uşa şi ea pătrunse înăuntru, îl văzu că 
se afla la ultima pagină a unui manuscris. Venise ca să afle 
sigur dacă Martin avea sau nu să vină la ei la masă de Ziua 
Recunoştinţei, dar mai înainte ca să poată pomeni despre 
treaba asta, Martin începu să-i vorbească despre alt subiect 
de care îi era plină inima. 

— Stai puţin să-ţi citesc ce-am scris aici, strigă el dând la o 
parte copiile şi aranjând filele manuscrisului. E ultimul 
lucru pe care l-am scris şi mi se pare cu totul deosebit de 
celelalte. E atât de profund deosebit de tot ce am scris până 


acum încât aproape că mă tem de el, dar cu toate astea mi 
se pare că e un lucru bun. Hai, judecă tu. E o nuvelă 
hawaiană. Am intitulat-o Wiki-Wiki. 

Chipul îi era luminat de flacăra creaţiei, deşi Ruth se- 
nfiora în aerul rece al odăii, iar când îi strânsese mâna 
băgase de seamă cu mirare cât de rece era mâna lui 
Martin. Ascultă cu luare-aminte tot timpul cât el îi citi. La 
sfârşit, cu toate că ridicând din când în când ochii nu văzuse 
decât dezaprobare pe faţa ei, Martin o întrebă: 

— Spune sincer, cum ţi se pare? 

— Nu ştiu... nu ştiu ce să-ţi spun, răspunse Ruth. Ce 
crezi... crezi c-o s-o poţi publica? 

— Mi-e teamă că nu, mărturisi el. E prea tare pentru 
reviste. Dar e plină de adevăr, îţi dau cuvântul meu că e 
plină de adevăr. 

— Bine, dar de ce continui întruna să scrii lucruri dintr- 
astea pe care ştii că n-o să le poţi publica? urmă ea fără nici 
un fel de îndurare. Motivul pentru care scrii e ca să ai cu ce 
trăi, nu-i aşa? 

— Da, aşa este, dar afurisita asta de nuvelă a fost mai tare 
decât mime. Nu m-am pultm opri să o scriu. Se cerea 
neapărat scrisă. 

— Dar pe personajul acela, acel Wiki-Wiki, de ce l-ai făcut 
să vorbească aşa de grosolan? Poţi fi sigur că o să-i 
impresioneze neplăcut pe cititori şi de asta directorii de 
reviste au dreptate când refuză să-ţi publice lucrările. 

— Dar adevăratul Wiki-Wiki ar fi vorbit chiar aşa. 

— Poate, dar e cu totul lipsit de gust. 

— Asta e viaţa, răspunse el tăios. E ceva real. E ceva 
adevărat. lar eu trebuie să zugrăvesc viaţa aşa cum o văd. 

Ruth nu răspunse nimic şi timp de câteva clipe domni o 
tăcere penibilă. Tocmai pentru că o iubea, Martin nu 
izbutea s-o înţeleagă pe deplin, iar ea nu era în stare să-l 
înţeleagă fiindcă era uriaş şi depăşea orizontul ei. 

— Ştii, am încasat banii de la 'Transcontinental spuse 
Martin încercând să abată conversaţia pe un făgaş mai 


prielnic. Imaginea celor trei domni cu favoriţi, aşa cum îi 
văzuse în scena din urmă,. Văduviţi de patru dolari şi 
nouăzeci de cenți şi de un biilet de feribot, îl făcu să râdă 
încetişor. 

— Atunci înseamnă c-ai să vii! exclamă ea plină de veselie. 
Chiar de asta venisem, ca să ştiu ce faci. 

— Să vin? murmură Martin dus pe gânduri. Unde să vin? 

— Cum unde să vii? Mâine, la masă. Doar ştii bine, mi-ai 
promis că, dacă iei banii, îţi scoţi costumul de la amanet. 

— Am uitat cu totul, spuse el ruşinat. Numai, vezi... azi- 
dimineaţă gardianul a prins cele două vaci ale Măriei, 
împreună cu viţelul şi... ştii, s-a întâmplat că Maria nu avea 
nici un ban, aşa că a trebuit să plătesc eu amenda. lată 
unde s-au dus banii de la Transcontinental. Dangătul 
clopotelor a intrat în buzunarul curcanului. 

— Şi-atuncea n-ai să vii? 

Martin se uită în jos, cercetându-şi hainele de pe el. 

— Nu pot. 

În ochii albaştri ai lui Ruth licăriră lacrimi de dezamăgire 
şi mustrare, dar nu spuse nici o vorbă. 

— Anul viitor de Ziua Mulţumirii ai să iei masa cu mine la 
Delmonico, spuse el plin de voie bună, sau o să fim la 
Londra, la Paris ori altundeva, unde ai să vrei tu. De asta 
sunt sigur. 

— Am citit acum câteva zile în jurnale, spuse ea deodată, 
că s-au făcut o serie de numiri la poştă. Tu ai reuşit primul 
la examen, nu-i aşa? 

Fu nevoit să recunoască deschis că primise invitaţia să se 
prezinte la post, dar refuzase. 

— Eram atât de sigur... sunt atât desigur... de mine, 
încheie el. Peste un an de zile am să câştig măi mult decât 
zece funcţionari de la poştă. Aşteaptă şi-ai să vezi. 

— O! fu tot ce spuse Ruth după ce el tăcu. Se ridică apoi în 
picioare şi-şi trase mănuşile. Trebuie să plec, Martin. Mă 
aşteaptă Arthur. 


Elo luă în braţe şi o sărută, dar Ruth nu răspunse în nici 
un fel semnelor lui de dragoste. În trupul ei nu se simţi nici 
cea mai mică încordare, braţele-i nu îl cuprinseră şi buzele-i 
le întâlniră pe ale lui fără obişnuita apăsare. 

Întorcându-se de la poartă, Martin ajunse la concluzia că 
era supărată pe el. Dar de ce? Faptul că polițistul prinsese 
vacile Mariei nu putea fi socotit decât ca o întâmplare 
nefericită. O simplă întâmplare. Nimeni nu putea fi făcut 
răspunzător de asta. Nici nu-i putea trece prin minte că ar 
fi putut proceda altfel decât aşa cum procedase. Ba da, de 
fapt i s-ar fi putut reproşa ceva, un lucru de nimic, îşi spuse 
el îndată după aceea, anume faptul că refuzase slujba de la 
poştă. Şi afară de asta, ei nu-i plăcuse Wiki-Wiki. 

Din capul scării se întoarse ca să-l întâmpine pe factorul 
care aducea scrisorile. Când primi maldărul de plicuri mari, 
din nou îl cuprinse febra atât de cunoscută a aşteptării şi 
nădejdii. Unul dintre ele nu era mare. Era scurt şi subţire, 
iar în colţ stătea scrisă adresa lui New York Out-view. 
Începu să rupă plicul şi de mai multe ori se opri. Nu putea fi 
o acceptare. Nu trimisese nici un manuscris la publicaţia 
asta. Poate că - şi la gândul acesta inima i se opri pe loc - 
poate că îi cereau un articol; în clipa următoare însă alungă 
această presupunere, socotind-o cu desăvârşire 
neverosimilă. 

Era o scurtă notă semnată de secretarul de redacţie prin 
care se făcea cunoscut că alăturat se înaintează o scrisoare 
anonimă primită de redacţie, dându-i-se în acelaşi timp 
asigurări că redacţia de la Outview nu punea niciodată şi în 
nici un fel de împrejurări temei pe corespondenţa anonimă. 


Scrisoarea anonimă era scrisă de mână, scrisul autorului 
fiind cum nu se poate mai necioplit. Era un talmeş-balmeş 
de injurii josnice la adresă lui Martin printre care şi 
afirmaţia că „individul Martin Eden”, care publica poveşti în 
reviste, nici nu era scriitor şi că, de fapt, nu făcea altceva 
decât să copieze la maşină articole de prin revistele vechi şi 
să le trimită la alte reviste, dându-le drept ale sale. 
Scrisoarea aceea purta pe ea ştampila poştei din San 
Leandro. Martin n-avu nevoie să se frământe mult ca să 
descopere autorul. Gramatica lui Higginbotham, vorbele lui 
Higginbotham, ironia şi felul de a gândi ale lui 
Higginbotham erau lesne de recunoscut la tot pasul. Fiece 
trăsătură de condei trăda mâna grosolană de băcan a 
cumnatului său. 

„Dar pentru ce?” se întrebă Martin zadarnic. Ce rău îi 
făcuse el lui Higginbotham? Povestea asta era atât de lipsită 
de rațiune, arăta atâta ticăloşie, încât n-avea cum fi 
explicată. În cursul săptămânii. Martin primi vreo duzină de 
asemenea scrisori de la diferite reviste de pe coasta 
Atlanticului. Redacţiile se dovedeau a fi foarte binevoitoare 
şi corecte, îşi spuse în cele din urmă Martin. El le era cu 
desăvârşire necunoscut şi cu toate astea unele îi arătară 
chiar simpatie. Se vedea cât de colo că detestau scrisorile 
anonime. Martin vedea că încercarea plină de răutate de a-l 
lovi nu reuşise. De fapt, dacă toată ticăloşia avea să aibă 
vreo urmare, nu putea fi decât un lucru bun, fiindcă numele 
lui ajunsese cel puţin la urechea unui număr de conducători 
de reviste. Poate că vreodată, citind un manuscris de-al său, 
aveau să-şi aducă aminte de el ca fiind tânărul cu privire la 
care primiseră o scrisoare anonimă. Şi cine ar fi în stare să 
afirme că o astfel de amintire n-ar putea înclina cât de cât 
balanţa în favoarea sa? 

Cam în vremea asta Martin pierdu mare parte din stima 
Mariei. Într-o dimineaţă o găsi în bucătărie gemând de 
durere şi cu lacrimi de deznădejde scurgându-i-se pe obraji, 
stând dinaintea unui maldăr de rufe necălcate pe care 


zadarnic se străduia să le termine. Martin îşi dădu imediat 
seama că are gripă, îi dădu să bea whisky fiert (ce mai 
rămăsese pe fundul sticlelor aduse de Brissenden) şi îi 
porunci să se bage în pat. Dar Maria nici nu se gândea la 
una ca asta. Trebuia cu orice chip să termine de călcat şi să 
ducă rufele chiar în seara aceea, căci altminteri n-ar fi avut 
ce da a doua zi de mâncare celor şapte mici şi flămânzi 
membri ai tribului Silva. 

Spre marea-i mirare (şi asta avea să fie o întâmplare pe 
oare nu va conteni s-o povestească până la sfârşitul zilelor 
ei), îl văzu pe Martin Eden luând un fier de călcat de pe 
plită şi aruncând pe masă o bluză „fantezi”. Era cea mai 
bună bluză de sărbătoare a Caterinei Flanagan, cea mai 
bine şi mai pretenţios îmbrăcată dintre toate clientele 
Măriei. De asemenea, domnişoara Flanagan îi ceruse în 
mod special ca bluza aceea să-i fie trimisă chiar atunci 
seara. După cum ştia toată lumea, Caterina se ducea la 
plimbare cu John Collins, fierarul, şi, aşa cum numai Maria 
ştia, domnişoara Flanagan şi domnul Collins aveau să se 
ducă a doua zi împreună la Golden Gate Park. Degeaba 
încercă Maria să ia îndărăt bluza. Martin o conduse pe 
Maria până la un scaun de unde ea îi urmări cu ochii căscaţi 
toate mişcările. Într-un sfert din timpul de care ar fi avut 
nevoie ea şi cu rezultate cel puţin tot atât de bune, Maria 
văzu bluza gata călcată. 

— Aş putea lucra chiar şi mai repede, îi explică Martin, 
dacă fiarele de călcat ar fi mai fierbinţi. 

Şi pentru Maria, fiarele cu care lucra Martin erau mult 
mai fierbinţi decât cele cu care îndrăznise ea vreodată să s- 
apuce de călcat. 

— Şi pe urmă să ştii că nu le dai deloc perdaf aşa cum 
trebuie, îi spuse Martin îndată după aceea. Ia uită-te puţin 
aici, dă-mi voie să-ţi arăt eu cum trebuie să dai perdaf. E 
nevoie să ţii rufele presate bine. Dă perdaf cum trebuie 
dacă vrei să calci repede. 


Luă o lădiţă de lângă stiva de lemne din magazie, îi potrivi 
un fund şi alese nişte greutăţi din grămada de fierărie pe 
care tribul Silva o strânsese pentru negustorul de fiare 
vechi. Dădu perdaf rufelor, şi le aşeză în lădiţă, după care 
puse peste ele capacul de scândură şi greutăţile, 
completând astfel întreaga maşinărie şi punând-o în 
funcţiune. 

— Acuma uită-te aici la mine, Maria, zise Martin 
dezbrăcându-se până la maiou şi înşfăcând un fier de călcat 
care după câte spunea el era „într-adevăr fierbinte”. 

— Şi când fost gata cu călcat, apoi, spălat lânurile, 
povestea Maria mai târziu. Zicea: „Maria, tu eşti mare 
proastă. Eu arată la tine cum trebuie spălat lânuri” şi chiar 
mi-a arătat. Zece minut făcut maşina - una butoiaş, una 
butuc de roata şi doi pari şi asta-i tot. 

Martin văzuse acest dispozitiv la Joe, la Hot Springs. 
Butucul de roată, fixat în capătul parului de sus, alcătuia 
axul principal. Legând după asta axul cu celălalt par legat 
strâns de grinzile bucătăriei în aşa fel, încât butucul să se 
învârtească deasupra materialelor de lână băgate în butoi, 
putea cu o singură mână să le amestece de zor. 

— De-atuncea Maria nu mai spala lânuri, se încheia 
totdeauna povestea. Pus copii să rotească par şi sucit iute 
butuc înăuntru butoiului. Om tare cumsecade, dom” Eden. 

Şi cu toate acestea, în ciuda marelui său meşteşug şi a 
instalaţiei puse le punct în bucătăria-spălătorie, Martin 
pierdu foarte mult din admiraţia Măriei. Strălucirea aceea 
ca de basm, cu care îl înconjurase imaginaţia ei, dispăru cu 
totul la lumina faptului că fusese muncitor într-o spălătorie. 
Toate cărţile lui, toţi prietenii din lumea mare, care veneau 
cu trăsura să-l viziteze sau îi aduceau nenumărate sticle de 
whisky, nu mai făceau nici un ban. La urma urmei nu era 
decât un muncitor, un membru al propriei sale clase şi 
categorii sociale. Era acum mai uman şi mai la îndemâna ei, 
dar încetase de a mai fi o taină. 


Relaţiile lui Martin cu familia sa continuau să fie foarte 
reci. După atacul neprovocat al domnului Higginbotham, se 
amestecă în treburile astea şi Hermann von Schmidt. 
Împrejurarea fericită a publicării câtorva schiţe, a câtorva 
versuri umoristice şi a câtorva scheciuri îi oferi lui Martin 
aparenţa vremelnică a prosperității. Nu numai că-şi plăti o 
parte din datorii, dar avu chiar posibilitatea să-şi scoată de 
la amanet bicicleta şi costumul negru. Din pricina unei 
pedale îndoite, bicicleta avu nevoie de reparaţii şi, ca o 
dovadă de prietenie faţă de viitorul cumnat, Martin o 
trimise la atelierul lui Hermann von Schmidt. 

În după-amiaza aceleiaşi zile văzu cu plăcere că un 
băietan îi aduce bicicleta acasă. „Vasăzică şi von Schmidt e 
dispus să păstrăm relaţii amicale”, îşi spuse Martin în faţa 
acestui favor neobişnuit. De obicei bicicletele reparate 
trebuia ridicate de proprietar. Dar când cercetă bicicleta, 
văzu că nu i se făcuse nici un fel de reparaţie. Peste câteva 
ceasuri îi telefona logodnicului surorii şi află că respectivul 
domn nu voia să aibă de, a face cu el „în nici un fel şi sub 
nici o formă”. 

— Hei-hei, Hermann von Schmidt, îi răspunse Martin 
foarte bine dispus, cum aş mai veni eu acuma să-ţi turtesc 
puţintel nasul tău de nemţoi. 

— Cum calci în atelierul meu, cum chem poliţia, răspunse 
celălalt. Şi să ştii că am cum te-ncondeia. Lasă că te cunosc 
eu, dar să nu crezi că poţi să te iei la gâlceava cu mine. Nu 
vreu să am nici în clin, nici-în mânecă, deloc, cu de-alde 
tine. Văd eu cu cine am de-a face, eşti un pierde-vară, asta 
eşti, şi să nu crezi c-am să mă las dus de nas de unulca tine 
numai fiindcă vreau să mă însor cu soră-ta. De ce nu vrei să 
munceşti şi să-ţi câştigi pâinea ca un om cinstit, ia spune? 
Spune-mi să ştiu şi eu! 

Filosofia proprie lui Martin interveni atunci şi-i alungă 
furia. Agăţă receptorul în furcă fluierând prelung şi cu o 
veselie plină de mirare. Dar după veselie veni reacţia şi se 
simţi tare apăsat de singurătate. Nimeni nu-l înţelegea, 


nimeni nu avea nevoie de el în afară de Brissenden, iar 
Brissenden dispăruse Dumnezeu ştie unde. 

Pe înserat, Martin tocmai pleca de la ghereta cu fructe 
purtând în mână cumpărăturile, când la colţ se opri un 
tramvai. Inima îi tresăltă de bucurie la vederea unei siluete 
subţiratice bine cunoscute, care coborâse în staţie. Era 
Brissenden, iar în bătaia luminilor tramvaiului care pornise, 
Martin văzu că buzunarele pardesiului erau umflate, unul 
cu cărţi iar celălalt cu obişnuita litră de whisky. 

CAPITOLUL. 

XXXV, 

Brissenden nu dădu nici un fel de lămuriri asupra lungii 
sale absenţe şi nici Martin nu aduse vorba despre asta. Era 
mulţumit că, prin aburii ce se ridicau din pahatul de grog 
fierbinte, putea să vadă iar chipul livid al prietenului său. 

— Nici eu n-am stat degeaba, anunţă Brissenden după ce 
ascultă lămuririle lui Martin cu privire la ce scrisese în 
ultima vreme. 

Scoase un manuscris din buzunarul de la piept al hainei şi 
i-l întinse lui Martin, care privi titlul şi apoi înălţă curios 
ochii către prietenul său. 

— Da, despre asta e vorba, confirmă Brissenden râzând. 
Straşnic titlu, nu-i aşa? Ephemera - iată exact cuvântul care 
trebuie. Şi pentru asta tu eşti răspunzător, tu şi acel om al 
tău totdeauna dârz, materie anorganică vitalizată, ultima 
dintre efemere, creatură a temperaturii, gâză a cărei scurtă 
viaţă se desfăşoară între puncte nu prea depărtate pe scara 
termometrului. Imaginea asta mi-a pătruns în minte şi ca să 
pot scăpa de ea a trebuit s-o aştern pe hârtie. Te rog să-mi 
spui cum ţi se pare. 

Obrajii lui Martin se împurpurară mai întâi, iar apoi, pe 
măsură ce citea, se îngălbeniră. Era artă fără cusur. Forma 
triumfa asupra conţinutului, dacă triumf se poate numi 
starea în care ultima părticică de conţinut îşi afla expresia 
într-o formă atât de desăvârşită, încât Martin se simţea 
cuprins de o desfătare ce-i dădea amețeli, lacrimi arzătoare 


îi năpădiseră în ochi şi fiori îi furnicau prin trup. Era un 
poem lung de şase ori şapte sute de versuri, un lucru 
fantastic, tulburător şi supraomenesc. Era înspăimântător, 
de neconceput şi totuşi iată că exista acolo, scris cu 
cerneală neagră de-a curmezişul foilor de hârtie. Vorbea 
despre om şi despre cele mai cumplite zbateri ale sufletului 
său, când se-arunca în necuprinsele abisuri ale spaţiului 
pentru a putea afla mărturia celor mai îndepărtați dintre 
sori şi a spectrelor acestora. Era o orgie nebună a 
imaginaţiei, ce se destrăbăla în tigva unui muribund care 
scâncea abia auzit, dar se-avânta în slăvi o dată cu cele de 
pe urmă zvâcniri aprige ale inimii sfârşite. În ritm 
maiestuos poemul se înălța până la vacarmul îngheţat al 
catastrofelor cosmice, pornea la asaltul puzderiilor de stele, 
devenea martor ciocnirii dintre galaxiile moarte şi spectator 
la exploziile nebuloaselor în întunecimile fără margini; iar în 
mijlocul tuturor acestora, lin dar fără contenire, ca un 
clinchet argintiu, se-auzea firavul şi unduiosul glas al 
omului, ca un ciripit îndărătnic printre urletele planetelor şi 
trosnetul sistemelor solare. 

— Nu mai există nimic asemănător în literatură, spuse 
Martin când în cele din urmă fu în stare să vorbească. E 
încântător! încântător! M-a ameţit! Parcă sunt beat! Nu mai 
sunt în stare să-mi scot din gând această mare şi 
infinitezimală problemă. Încă îmi răsună în urechi 
iscoditorul, veşnicul, mereu repetatul, şi plăpândul biet glas 
al omului. Parcă ar fi marşul funebru al vreunei mărunte 
gâze, cântat printre mugetele elefanților şi răgetele leilor. 
Este veşnic nesăţios şi chinuit de dorinţe ce-abia la 
microscop pot fi desluşite. Ştiu că devin ridicol, dar lucrul 
acesta m-a obsedat. Eşti... nu ştiu ce eşti... eşti încântător, 
asta-i. Dar cum de-ai scris un astfel de lucru? Cum ai făcut? 

Martin îşi întrerupse aici rapsodia, doar ca să reînceapă cu 
şi mai multă înflăcărare. 

— Nu mai pun niciodată mâna pe condei. Nu-s decât un 
biet cârpaci. Tu mi-ai arătat ce înseamnă lucrul făcut de un 


meşter adevărat. Geniu! Ce mi-ai dat să citesc adineauri e 
mai mult decât genial. Depăşeşte geniul. E adevărul care şi- 
a ieşit din minţi. Omule, fiecare vers de aici este adevărat. 
Mă-ntreb chiar dacă, aşa dogmatic cum eşti, îţi poţi da 
seama de lucrul ăsta. Ştiinţa nu poate dezminţi nimic din ce 
spui tu aici. Este adevărul clamat de un prooroc, adevăr 
durat din metalul negru al Cosmosului şi întreţesut cu 
măreţe cadenţe de sunet, într-o superbă alcătuire de 
splendori şi frumuseţe. $ acum gata, nu mai spun nici un 
cuvânt. Sunt copleşit, strivit. Ba nu, totuşi am să spun. 
Îngăduie-mi să mă ocup eu de publicarea lui. 

Brissenden râse acru: 

— Nu există în toată creştinătatea nici o singură revistă 
care ar îndrăzni să publice poemul acesta o ştii... foarte 
bine. 

— Ba nu ştiu nimic. Sunt sigur că nu există nici o revistă 
pe lume, care să nu se repeadă să-l publice. Asemenea 
lucruri nu li se oferă în fiecare zi. Poemul acesta nu este 
numai poemul zilei. Este poemul secolului. 

— Mi-ar face plăcere să ştiu că şi tu crezi ce spui. 

— Nu fi cinic, îi spuse Martin. Nu toţi directorii de reviste 
sunt idioţi. Eu ştiu asta. Sunt gata să pun rămăşag cu tine. 
Uite, pariez pe orice vrei că poemul Ephemera va fi publicat 
de prima, sau cel mult de a doua revistă căreia îl vei oferi. 

— Un singur lucru mă împiedică să ţin rămăşagul. 
Brissenden tăcu un moment. Poemul acesta e izbutit... e cel 
mai reuşit lucru pe care l-am scris eu vreodată. Asta o ştiu. 
E cântecul meu de lebădă. Şi sunt teribil de mândru de el. Îl 
invidiez. Mi-e mai drag decât whisky-ul. E opera la care am 
visat... opera aceea mare şi fără cusur... la care am visat pe 
vremea când eram doar un simplu flăcăiandru cu iluzii dulci 
şi idealuri curate. Şi iată că acum, în clipa ultimei suflări, 
am reuşit s-o creez şi nu vreau ca o turmă de porci să pună 
labele pe ea şi s-o terfelească. Nu, n-o să ţin rămăşagul. E 
opera mea. Eu am făurit-o şi ţi-am împărtăşit-o şi ţie. 


— Dar gândeşte-te şi la ceilalţi oameni, protestă Martin. 
Rostul frumuseţii e să zămislească bucurie. 

— Frumuseţea asta îmi aparţine. 

Nu fi egoist. 

— Nu sunt egoist, tăgădui Brissenden zâmbind răutăcios şi 
stăpânit, cum zâmbea de câte ori se pregătea să spună un 
lucru care-i făcea plăcere. Sunt altruist cum e porcul 
flămând. 

Zadarnic se luptă Martin ca să-l înduplece. Îi spuse că 
prea era turbată şi fanatică ura lui împotriva revistelor şi că 
o asemenea purtare era de o mie de ori mai condamnabilă 
decât cea a tânărului care dăduse foc templului din Efes al 
Dianei. Sub atâtea reproşuri amare, Brissenden sorbea 
liniştit din paharul cu grog şi din când în când recunoştea 
că tot ce spunea celălalt era adevărat, cu excepţia celor cu 
privire la directorii de reviste. Ura lui împotriva acestora 
rămânea fără margini şi de câte ori pomenea despre ei, 
folosea cuvinte mai tari decât ale lui Martin. 

— Te-aş ruga să mi-o baţi la maşină, zise Brissenden. Poţi 
face lucrul acesta de o mie de ori mai bine decât orice 
dactilografă. Iar acum aş vrea să-ţi dau câteva sfaturi. Tăcu 
o clipă şi scoase un manuscris voluminos din buzunarul 
hainei. Uite, am aici eseul tău Ruşinea soarelui. L-am citit 
nu o singură dată, ci de două, ba chiar de trei ori... acesta 
fiind cel mai înalt omagiu pe care ţi-l pot aduce. După cele 
ce mi-ai spus tu despre Ephemera, nu-mi rămâne decât să 
tac. Dar eu toate astea o să-ţi spun numai atât: în clipa când 
Ruşinea soarelui va vedea lumina tiparului; ai dat lovitura. 
Va stârni discuţii aprinse care-ţi vor face o nepreţuită 
publicitate. 

Martin râse: 

— Presupun că sfatul următor va fi s-o ofer revistelor. 

— Asta în nici un caz... cel puţin dacă vrei într-adevăr să-ţi 
vezi eseul tipărit. Oferă-l numai editurilor de mâna întâi. 
Poate că vreunul dintre recenzenţi va fi îndeajuns de 
smintit, ori suficient de beat, ca să-ţi facă un referat 


favorabil. Ai citit mult. Esenţa celor citite trecută prin 
alambicul minţii lui Martin Eden ai concentrat-o în Ruşinea 
soarelui, iar într-o bună zi Martin Eden va deveni celebru şi 
nu mică parte din această celebritate se va datora lucrării 
despre care vorbim acum. Prin urmare trebuie să găseşti o 
editură care să ţi-o publice şi asta cât mai repede cu 
putinţă. 

În noaptea aceea Brissenden plecă târziu spre casă. Chiar 
în clipa când punea piciorul pe scara tramvaiului, se 
întoarse repede către Martin şi-i vâri în palmă un mic 
ghemotoc de hârtie. 

— Uite, ţine asta, zise el. Am fost astăzi la curse şi mi-a 
vândut cineva un pont. 

Tocmai atunci sună clopotul şi tramvaiul se urni din loc 
lăsându-l pe Martin să se întrebe ce-o fi însemnând 
ghemotocul acela boţit şi unsuros pe care-l strângea în 
palmă. De cum ajunse acasă îl despături şi văzu că era o 
bancnotă de o sută de dolari. 

Se putea folosi de banii aceia fără să-şi facă nici un fel de 
scrupul. Ştiu că prietenul său avea întotdeauna bani destui 
după cum tot atât de bine ştia, fără să se îndoiască nici o 
clipă, că apropiatul lui succes îi va da putinţa să restituie 
banii. Dimineaţa îşi plăti toate datoriile, achită Mariei chiria 
pe trei luni înainte şi scoase tot ce depusese la muntele-de- 
pietate. Apoi cumpără un frumos dar de nuntă pentru 
Mariana şi daruri de Crăciun pentru Ruth şi Gertrude. În 
cele din urmă, cu banii rămaşi, mână întregul trib Silva la 
Oakland. Iarna trecută nu îşi ţinuse făgăduiala, dar acum şi- 
o împlini pe de-a-ntregul cumpărând ghete tuturor copiilor 
şi Măriei însăşi. Afară de asta, le cumpără şi trompete, 
păpuşi, fel de fel de alte jucării precum şi pacheţele şi 
punguţe cu acadele şi fructe, încărcând până la refuz 
braţele tuturor membrilor tribului Silva. 

În momentul când, împreună cu Maria şi urmat de toată 
liota ei, dădeau să intre într-o cofetărie ca să cumpere cea 
mai mare căpăţână de zahăr-candel din câte s-au pomenit 


vreodată, se întâlniră cu Ruth şi cu mama ei. Doamna 
Morse fu foarte prost impresionată. Şi Ruth se burzului căci 
avea oarecare respect pentru convenienţe, iar iubitul ei 
mergând alături de Maria şi în fruntea unei armate de 
coate-goale portughezi nu i se păru o privelişte prea 
plăcută. Dar nu asta o supără cel mai mult, ci faptul că, 
după părerea ei, umblând astfel, Martin dădea dovadă de o 
totală lipsă de mândrie şi respect faţă de sine însuşi. Mai 
mult decât asta şi mai tare decât orice o durea concluzia la 
care ajunse în urma acestei întâmplări, şi anume că Martin 
era incapabil să se ridice deasupra mediului din care se 
trăgea. Desigur, originea lui umilă era îndeajuns de 
ruşinoasă prin ea însăşi, dar să o mai şi afişeze fără nici un 
fel de jenă în ochii lumii - în ochii lumii din care făcea ea 
parte - asta era prea mult. Cu toate că logodna ei cu Martin 
fusese păstrată în secret, îndelungatele lor relaţii nu 
putuseră să nu dea naştere Ia vorbe; iar acum, acolo în 
magazin, observase mai mulţi cunoscuţi care trăgeau cu 
ochiul pe furiş la logodnicul ei şi la droaia de copii care-l 
însoțea. Lipsită de generozitatea şi lărgimea de vederi ale 
lui Martin, Ruth nu era în stare să se ridice deasupra 
oamenilor din jur. De aceea fu adânc jignită şi întreaga ei 
făptură atât de simţitoare tremura de ruşine. Din pricina 
asta, când mai târziu în aceeaşi zi se duse s-o vadă, Martin 
nu scoase din buzunarul de la piept darul pe care i-l 
pregătise, ci îl păstră pentru o ocazie mai potrivită. Ruth cu 
ochii plini de lacrimi - lacrimi izvorâte din patimă şi din 
mânie - fu pentru el o revelaţie. Spectacolul suferinţei ei îl 
convinse că se purtase ca o brută, cu toate că în adâncul 
sufletului nu putea să înţeleagă nici cum şi nici din ce 
pricină. Niciodată nu-i trecuse prin minte că ar putea să se 
ruşineze din cauza oamenilor pe care îi cunoştea, iar a lua 
toată familia Mariei în oraş pentru cumpărături de Crăciun 
- i se părea lui - n-avea cum dovedi în vreun fel lipsă de 
consideraţie faţă de Ruth. Pe de altă parte, după ce Ruth îi 
dădu toate lămuririle, Martin înţelese şi punctul ei de 


vedere; îl socoti însă doar o slăbiciune femeiască, una 
dintre acele slăbiciuni de care nu e scutită nici o femeie, 
nici chiar cele mai deosebite. 

CAPITOLUL. 

XXXVI 

— Hai cu mine... Am să-ţi arăt oameni adevăraţi, îi spuse 
Brissenden într-o seară de ianuarie. 

Mâncaseră împreună la San Francisco şi se aflau în staţia 
feribotului, gata să se reîntoarcă la Oakland, când lui 
Brissenden îi veni în gând să-i prezinte prietenului său 
pe,adevăraţii oameni”. Se întoarse în loc şi o porni repede 
de-a lungul cheiurilor, umbră subţiratică împrejurul căreia 
se zbăteau pulpanele pardesilului, iar Martin se strădui să 
se ţină după el. La un magazin de băuturi cumpără două 
damigene de vin negru şi vechi şi, ducând câte una în 
fiecare mână, se urcă în tramvaiul care mergea pe Mission 
Street, urmat îndeaproape de Martin, şi el încărcat cu 
câteva sticle de câte un sfert de litru de whisky. 

„Ce-ar fi dacă m-ar vedea Ruth acum” - se gândi el şi apoi 
se întrebă cine erau,adevăraţii oameni”. 

— S-ar putea sa nu găsim pe nimeni, spuse Brissenden 
după ce coborâră din tramvai şi apucară pe o stradă la 
dreapta, către inima cartierului muncitoresc, la sud de 
Market Street. În cazul ăsta ar însemna să nu găseşti ce 
cauţi tu de atâta amar de vreme. 

— Dar ce naiba o mai fi şi asta? întrebă Martin. 

— Oameni, oameni inteligenţi şi nu o adunătură de nulităţi 
bâlbâite ca aceea în mijlocul căreia te-am găsit eu, acolo, în 
vizuina afaceriştilor acelora. Ai citit mii de cărţi şi la urmă 
te-ai trezit tot singur. Ei, iată că în,seara asta, ca să nu te 
mai simţi niciodată singur, am să-ţi arăt şi alţi oameni care 
au citit. Să nu crezi cumva că îmi bat prea mult capul cu 
nesfârşitele lor discuţii, continuă Brissenden câncl ajunse la 
capătul unui rând de case. Nu mă interesează filosofia 
livrescă. Ai să vezi că oamenii ăştia sunt cu adevărat 
luminaţi-şi nu nişte porci burghezi. Dar bagă bine de 


seamă: nu există subiect pe lume despre care să nu fie în 
stare să discute până în ziua de apoi. Să sperăm că Norton 
e acasă, gâfâi el peste câtăva vreme, împotrivindu-se 
încercărilor lui Martin de a-l uşura de povara celor două 
damigene. Norton e un idealist... licenţiat de la Harvard. 
Are o memorie prodigioasă. Idealismul l-a dus la filosofia 
anarhismului şi familia l-a pus pe goană. Iaică-său e 
preşedintele unei companii de căi ferate şi e multimilionar, 
dar feciorul crapă de foame la Frisco scoate o foaie 
anarhistă şi câştigă douăzeci şi cinci de dolari pe lună. 

Martin nu cunoştea prea bine oraşul San Francisco şi nu 
călcase mai deloc prin cartierul situat la sud de Market 
Street, aşa că habar n-avea unde îl duce celălalt. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă el pe Brissenden; mai spune-mi 
câte ceva despre ei înainte de a ajunge acolo. Din ce 
trăiesc? Cum de s-au adunat laolaltă? 

— Să sperăm că-l găsim şi pe Hamilton. Brissenden se opri 
puţin, ca să-şi mai dezmorţească mâinile. Strawn-Hamilton 
îl cheamă - ştii, scris cu o liniuţă de unire —, se trage dintr- 
o veche familie din Sud. E un om fără căpătâi, un fel de 
pierde-vară, cel mai leneş om pe care mi-a fost dat să-l văd 
vreodată, cu toate că lucrează, sau mai bine zis încearcă să 
lucreze, în biroul unei cooperative socialiste de consum, 
pentru şase dolari pe săptămână. Dar e un hoinar 
incorijibil. A nimerit la oraş din întâmplare. L-am văzut cu 
ochii mei stând toată ziua pe o bancă, fără să pună nimic în 
gură, iar seara, când l-am invitat la masă - restaurantul era 
colea, la doi paşi - mi-a spus: „E greu, nenicule, să mergem 
pân-acolo. Mai bine cumpără-mi un pachet de ţigări. Până 
când a venit Kreis şi l-a convertit la monismul materialist, 
era, ca şi tine, un înfocat discipol al lui Spencer. Dacă o să 
pot, am să-l stârnesc să vorbească despre monism. Norton e 
şi el monist... numai că el nu recunoaşte altă existenţă 
decât cea a spiritului. Ştie însa tot atâtea lucruri ca şi 
Hamilton ori Kreis, dacă nu chiar mai multe., 

— Cine-i Kreis? întrebă Martin. 


La el mergem. A fost cândva profesor... l-au dat afară de la 
universitate... vechea poveste. Minte ascuţită ca tăişul unui 
brici. Îşi câştigă şi el viaţa cum poate. Ştiu că în vremuri de 
mare cumpănă a fost şi fachir ambulant. N-are nici un fel de 
scrupule. E în stare să fure şi giulgiul unui mort. 
Deosebirea dintre Kreis al nostru şi burghezie e că el fură 
fără să-şi facă nici un fel de iluzie. Poate să discute despre 
Nietzsche, despre Schopenhauer, despre Kant sau despre 
orice alt subiect, inclusiv despre Mary, dar singurul lucru 
din lume oare, într-adevăr, îl interesează e monismul. 
Haeckel e idolul lui. Singurul mijloc de a-l face să se simtă 
insultat e să-i spui o vorbă rea despre Haeckel. lată, aici e 
sediul. Mai înainte de a porni să urce, Brissenden aşeză 
damigeana pe ultima treapta de la intrare. Se aflau 
dinaintea unei clădiri cu etaj, care, ca mai toate clădirile 
situate la colţ de stradă, avea la parter o cârciumă şi o 
băcănie. Aici locuieşte toată şleahta... ocupă tot etajul de 
sus, dar numai Kreis are două camere. Hai să mergem. 

Pe coridorul de la etaj nu exista nici un fel de lumină, dar 
Brissenden păşea prin beznă ca o fantomă obişnuită cu 
locurile. La un moment dat se opri şi-i spuse lui Martin: 

— Aici sade unul... Stevens îi zise. E teozof. Îţi face capul 
tobă când se dezlănţuie. Pentru moment munceşte într-un 
restaurant, spală vesela. Se dă-n vânt după o ţigară de foi 
bună. L-am văzut mâncând într-o locantă unde plăteşte 
zece cenți meniul fix, şi dând cincizeci pe cenți pe ţigara de 
foi pe care o fumează după masă. Mi-am pregătit în 
buzunar două bucăţi, pentru cazul când binevoieşte să se 
arate. Mai e unul, pe nume Parry, un australian; statistician 
de meserie şi o adevărată enciclopedie ambulantă, mai ales 
în materie de sport. Întreabă-l care a fost producţia de 
cereale a Paraguay-ului în 1903, sau ce cantitate de pânză 
exportat Anglia în China în 1890, ce greutate avea Jimmy 
Britt când ă boxat cu Battling Nelsom ori cine a fost 
campionul Statelor Unite la categoria semimijlocie în '68 şi 
îţi răspunde cu promptitudinea unui automat. Apoi e Andy, 


un meşter pietrar, care are ideile lui cu, privire la orice 
chestiune şi e un foarte dibaci jucător de şah; şi Harry, un 
brutar, socialist înfocat şl vajnic sindicalist. Apropo, îţi aduci 
aminte de greva sindicatului bucătarilor şi chelnerilor. 
Hamilton cel care a organizat accst sindicat şi a grăbit 
izbucnirea grevei... a pregătit-o până în cel mai mic 
amănunt, aici, în locuinţa lui Kreis. A făcut toate astea 
numai aşa, de amorul artei, dar a fost prea leneş ca să 
rămână mai departe în sindicat. Şi cu toate astea ar fi putut 
să ajungă departe, dacă ar fi vrut. Omul ăsta are posibilităţi 
nelimitate... păcat că e chiar atât de leneş. 

Brissenden înaintă prin întuneric până în locul unde o 
dungă de lumină le arătă că au ajuns la un prag. După un 
ciocănit şi un răspuns, uşa se deschise iar Martin se trezi 
dând mâna cu Kreis, un bărbat arătos şi smolit, cu dinţi albi 
sclipitori, mustață neagră pe oală şi ochi negri scânteietori. 
Mary, o blondă tânără dar cam voluminoasă, spăla vasele în 
odaia de alături care servea de bucătărie şi sufragerie. 
Camera din faţă era în acelaşi timp dormitor şi salon. De-a 
curmezişul odăii erau atârnate rufele spălate în săptămâna 
aceea şi ajungeau atât de aproape de podea, încât la 
început Martin nici nu-i putu vedea pe ceilalţi doi bărbaţi 
oare discutau în partea cealaltă. Îl întâmpinară însă cu 
aclamații pe Brissenden şi cete două damigene ale lui, iar 
cu prilejul prezentărilor, Martin află că cei doi erau Andy şi 
Parry. Se apropie de ei şi ascultă cu multă atenţie 
descrierea unui meci de box la care Parry asistase cu o 
seară mai înainte; între timp Brissenden, care se simţea în 
al nouălea cer, se apucase să pregătească un grog şi în 
aşteptare, îi servea pe toţi cu vin şi whisky cu sifon. La 
porunca lui:Adu încoace tol. Poporul!”, Andy plecă să dea o 
raită prin casă şi să-i adune pe locatari. 

— Avem mare noroc că cei mai mulţi sunt acasă îi şopti 
Brissenden lui Martin. Uite-i pe Norton şi Hamilton hai 
încoace să ţi-i prezint. După câte aud, Stevens nu acasă. 
Dacă pot, am să-i aţâţ să discute despre monism. Stai numai 


puţin, până apucă să bea o duşcă, două, că pe urmă se- 
ncălzesc ei. 

La început discuţia a cam lâncezit. Cu toate astea Martin 
îşi dădu îndată seama de ascuţimea minţii acestor oameni. 
Toţi aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict 
şi, cu toate că erau ageri şi plini de spirit, se vedea limpede 
că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecât că ori 
despre ce ar fi discutat, ştiau să folosească legile gândirii 
logice şi aveau totodată idei bine stabilite şi o concepţie 
serioasă şi unitară despre societate şi univers. Nu foloseau 
idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau 
toţi nişte răzvrătiți şi cu nici un chip buzele lor nu rosteau 
platitudini în casa familiei Morse, Martin nu avusese 
niciodată ocazia să asculte discuţii privitoare la un atât de 
mare număr de subiecte şi s-ar fi zis că numai timpul putea 
pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. 
Discuţia trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward la 
ultima piesă a lui Bernard Shaw, se opri puţin asupra 
viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre 
Mansfield. Lăudau sau luau peste picior articolele de fond 
din zi rele de dimineaţă, săreau de la condiţiile de viaţă ale 
muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James şi Brander 
Matthews, treceau apoi la ţelurile politicii germane, în 
Extremul Orient şi la aspectele economice ale Pericolului 
galben, intrau într-o controversă despre alegerile din 
Germania şi despre ultimul discurs al lui Bebel pentru ca să 
se oprească apoi la problemele politice locale, la ultimele 
proiecte şi scandaluri izbucnite în sânul conducerii 
partidului muncitoresc sindical şi la ultimele acţiuni menite 
să dezlănţuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. 
Profunzimea cunoştinţelor de care dispuneau oamenii aceia 
îl ului pe Martin. Ştiau lucruri despre care nu se scria 
niciodată în ziare - cunoşteau tertipurile şi sforăriile, ca şi 
mâinile care din umbră mânuiau marionetele. Spre marea 
lui mirare, Martin văzu că şi Mary, fata cea blondă, se 
amestecă în discuţie dând dovadă de o inteligenţă pe care 


el niciodată n-o mai întâlnise la puţinele femei cunoscute 
până atunci. Martin discută cu ea despre Swinburne şi 
Rossetti, dar după aceea, apucând pe cărările literaturii 
franceze, fata îi vorbi despre lucruri de care habar nu avea. 
Dar Martin îşi luă revanşa când Mary încercă să-l apere pe 
Maeterlinck, ceea ce îi dădu putinţa să valorifice opiniile 
îndelung gândite din Ruşinea soarelui. 

Mai veniseră încă vreo câţiva bărbaţi, iar aerul era 
îngroşat de fumul de ţigară, când deodată Brissenden dădu 
semnalul: 

— 'Ţi-am adus aici o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tânăr 
curat ca o floare şi care are pentru Herbert Spencer o 
pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui 
Haeckel...dacă eşti în stare. 

Kreis păru că de-abia atunci îşi vine în fire, iar în ochi îi 
apăru o sticlire metalică şi totodată magnetică. În aceeaşi 
clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de 
simpatie şi zâmbi dulce, ca o fată, vrând parcă să-l asigure 
că va primi un ajutor de nădejde. 

Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton 
interveni în discuţie, până când între el şi Kreis se încinse o 
adevărată bătălie. Martin asculta şi mereu îi venea să se 
frece la ochi. Era cu neputinţă ca o astfel de discuţie să aibă 
loc aievea şi încă în mahalaua muncitorească situată la sud 
de Market Street! Prin oamenii aceia cărţile prindeau viaţă. 
Discutau cu aprindere şi cu entuziasm, iar pasiunea 
intelectuală îi aţâţa aşa cum văzuse Martin cândva că 
băutura şi supărarea îi aţâţau pe alţi oameni. Ceea ce auzea 
el acum nu mai era filbzofia seacă a cuvântului tipărit, scris 
de semizeii pe jumătate legendări care era Kant ori 
Spencer. Era o filosofie vie, cu sânge roşu şi cald, încarnată 
în aşa măsură în cei doi preopinenţi încât se părea că înseşi 
elementele ei de bază se-nsufleţesc şi participă la 
încleştare. Din când în când se mai amestecau şi alţii, 
lăsând ţigările să li se stingă între degete şi urmărind 
discuţiile cu încordarea zugrăvită pe chip. 


Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe 
care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o 
adevărată revelaţie. Soliditatea logică a argumentării sale, 
atât de ispititoare pentru structura intelectuală a lui 
Martin, părea a nu fi în aceeaşi măsură la îndemâna lui 
Kreis şi a lui Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, 
categorisindu-l drept metafizician, deşi la asta Norton le 
răspundea pe acelaşi ton, susţinând că ei sunt metafizicieni. 
O controversă aprinsă se încinse în jurul noţiunilor de 
fenomen şi noumen. Kreis şi Hamilton îl sfidau pe Norton 
cerându-i să-ncerce a explica în vreun fel conştiinţa prin ea 
însăşi. Norton răspundea acuzându-i că nu fac decât să 
jongleze cu vorbele, că raţionează pornind de la cuvinte la 
teorie şi nu de la fapte câtre teorie. O astfel de acuzaţie le 
lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de 
gândire era tocmai sprijinirea pe fapte şi pe identificarea 
riguroasă a fenomenelor. 

Când Norton se aventură pe potecile spinoase ale filosofiei 
kantiene, Kreis îi reaminti numaidecât că toate mărunţelele 
şcoli filosofice germane; de îndată ce îşi dau duhul, la 
Universitatea din Oxford se refugiază. Peste puţin, Norton 
le aminti de legea economiei forţelor, a lui Hamilton, iar în 
clipa aceea toţi se grăbiră să proclame că o aplică până şi în 
cele mai mărunte raționamente. 

Martin îşi cuprinsese genunchii cu braţele şi se bucura 
adânc de tot ce auzea. Dar Norton nu era un adeptallui 
Spencer şi dorea şi el să cucerească sufletul filosofic al lui 
Martin, aşa că i se adresa în aceeaşi măsură ca şi celor doi 
potrivnici. 

— Ştii doar că nimeni n-a fost în stare să-i răspundă lui 
Berkeley, zise el uitându-se ţintă la Martin. Herbert 
Spencer s-a apropiat cel mai mult de răspunsul cuvenit, dar 
fără să ajungă nici el prea aproape. Nici chiar cel mai 
viguros dintre discipolii lui Spencer nu va fi în stare să 
meargă mai departe. Acum câteva zile am citit un eseu al 
lui Saleeby şi am văzut cum tot ce poate spune mai mult în 


privinţa asta este că Herbert Spencer aproape, a reuşit să-i 
dea lui Berkeley răspunsul cuvenit. 

— Dar tu ştii ce-a spus Hume? întrebă Hamilton. Norton 
încuviinţă din cap, însă Hamilton spuse totuşi cu glas tare, 
ca să audă ceilalţi: Hume a spus că nimeni nu poate 
răspunde argumentelor lui Berkeley, iar argumentele lui 
Berkeley nu pot convinge pe nimeni. 

— Nu-l pot convinge pe el, pe Hume, răspunse Norton. lar 
voi, voi sunteţi aidoma lui Hume, cu o singură diferenţă 
însă: Hume era îndeajuns de înţelept ca să recunoască 
deschis că argumentele lui Berkeley nu admit replică. 

Norton era o fire sensibilă şi iute la mânie, deşi niciodată 
nu-şi pierdea cumpătul, pe câtă vreme Kreis şi Hamilton 
păreau doi sălbatici sângeroşi care căutau numai 
împrejurarea prielnică, gata oricând să lovească fără milă. 
Către un ceas târziu al nopţii şi nemaiputând îndura 
repetatele acuzaţii că ar fi metafizician, Norton îşi încleşta 
mâinile de scaun ca nu cumva să sară în picioare, ochii lui 
cenuşii aruncară fulgere, iar chipul ca de fată deveni grav şi 
parcă cioplit în piatră. Atunci dezlănţui atacul hotărâtor 
împotriva adversarilor. 

— Bine, fie şi aşa, haeckelienilor, să admitem, ca judec ca 
marele vrăjitor al unui trib de sălbatici, dar, mă rog 
dumneavoastră, domniile voastre în ce fel raţionaţi? Cu 
toată ştiinţa voastră pozitivă, pe care neîncetat o târâiţi prin 
locuri unde nu are ce căuta, voi, bieţi dogmatici neştiinţifici, 
n-aveţi, nici o bază. Cu mult înaintea apariţiei monismului 
materialist v-a fost furat pământul de sub picioare, aşa că 
vă este cu neputinţă să vă duraţi temelii proprii serioase. 
Omul care v-a tras pământul de sub picioare este Locke, 
John Locke. Sunt două sute de ani - ba chiar mai mult - de 
când în al său Eseu asupra intelectului uman Locke a 
dovedit că nu există idei înnăscute. Partea amuzantă este că 
tocmai asta susţineţi şi voi. În astă seară aţi afirmat de 
nenumărate ori inexistenţa ideilor înnăscute. Dar oare ce 
înseamnă asta? înseamnă că realitatea ultimă nu poate fi 


cunoscută niciodată. Când venim pe lume, creierul nostru e 
gol. Mintea noastră, prin cele cinci simţuri, nu poate 
percepe decât aparențele, cu alte cuvinte fenomenele. 
Noumenele, care nu există în creier la naştere, n-au cum 
pătrunde în el nici... 

— Nu este adevărat... încercă să-l întrerupă Kreis. 

— Aşteaptă până termin, tuna Norton. Din toate acţiunile 
şi interacţiunile ce au loc între forţă şi materie nu putem 
cunoaşte decât ceea ce cade, într-un fel ori într-altul, direct 
sub simţuri. După cum vedeţi, în cadrul şi de dragul 
discuţiei noastre, sunt dispus să admit ipoteza existenţei 
materiei; acum am de gând să vă zdrobesc cu ajutorul 
propriilor voastre argumente. Altfel nu este cu putinţă 
deoarece amândoi sunteţi funciarmente incapabili să 
înţelegeţi orice abstracţiuni de ordin filosofic. 

Prin urmare: ce anume date despre materie vă furnizează 
propria voastră ştiinţă pozitivă? O cunoaşteţi nu mai prin 
ceea ce numim fenomene, prin aparenţe. Nu vă daţi seama 
decât de schimbările pe care ea le suferă, sau mai bine zis 
de acele schimbări care determină schimbări în conştiinţa 
voastră. Ştiinţa pozitivă se ocupă numai de fenomene, cu 
toate astea voi sunteţi atât de nătărăi încât vă străduiţi din 
răsputeri să vă ocupați de ontologie şi vorbiţi despre 
noumene. 'lotuşi, prin însăşi definiţia ştiinţelor pozitive, 
ştiinţa se ocupă numai cu aparențele. Aşa după cum s-a 
spus, cunoaşterea fenomenologică nu poate depăşi limitele 
experienţei şi fenomenelor. Chiar dacă l-aţi fi desfiinţat pe 
Kant, nu sunteţi în stare să răsturnaţi argumentele lui 
Berkeley, şi totuşi, atunci când faceţi afirmaţia că ştiinţa ar 
dovedi inexistenţa lui Dumnezeu, sau, ce-ea ce revine la 
acelaşi lucru, existenţa materiei, consideraţi că Berkeley ar 
fi greşit... Ştiţi bine că nu am admis ipoteza existenţei 
materiei decât pentru a mă putea exprima pe înţelesul 
vostru. N-aveţi decât să fiţi oameni de ştiinţă pozitivă, dacă 
aşa vă place; dar ontologia nu-şi poate afla locul printre 


ştiinţele pozitive, aşa că lăsaţi-o în pace. Agnosticismul lui 
Spencer este justificat, dar dacă Spencer... 

Se-apropia însă ora de plecare a ultimului feribot, către 
Oakland, aşa că Brissenden şi Martin plecară, lăsându-l pe 
Norton să vorbească mai departe, pândit de Kreis şi 
Hamilton, care stăteau ca doi copoi, gata să se repeadă 
asupra lui în clipa când avea să termine. 

— Mi-ai arătat un colţişor din [ara basmelor, spuse Martin 
pe feribot. Când întâlneşti oameni ca ăştia, viaţa merită să 
fie trăită. Sunt entuziasmat. Până azi nu pricepusem ce este 
de fapt idealismul. Şi nici acum nu-l pot accepta. Ştiu bine 
că voi rămâne întotdeauna un realist. Bănuiesc că aşa sunt 
construit. Dar tare mi-ar fi plăcut să răspund lui Kreis şi lui 
Hamilton, ba cred c-aş fi vrut să-i spun câteva cuvinte şi lui 
Norton. N-am impresia că Spencer a ieşit micşorat din 
această discuţie. Sunt emoţionat ca un copil care s-a dus 
pentru prima dată la circ. Îmi dau seama că mai trebuie să 
citesc. Am să fac cât mai repede rost de cărţile lui Saleeby. 
Încă sunt convips că Spencer este inatacabil, şi data 
viitoare voi avea şi eu ceva de spus. 

Dar Brissenden adormise şi respira anevoios, cu bărbia 
cufundată în fular şi sprijinită pe pieptu-i scobit, cu trupul 
înfăşurat în pardesiul lung, scuturat de vibraţiile elicei. 

CAPITOLUL. 

XXXVII. 

Primul lucru pe care îl făcu Martin a doua zi dimineaţa fu 
să procedeze pe de-a-ntregul împotriva sfatului şi poruncii 
lui Brissenden. Împachetă Ruşinea soarelui şi o trimise prin 
poştă revistei Acropolis. Era încredinţat că va reuşi să-şi 
publice eseul în vreo revistă şi socotea că afirmarea pe 
calea aceasta va sfârşi prin a-l impune şi editurilor. În 
acelaşi timp împachetă şi Ephemera şi-o expedie pe adresa 
unei alte reviste. În ciuda prejudecăţilor lui Brissenden 
împotriva revistelor, lucru care, după: câte se vedea, 
ajunsese pentru el un fel de manie, Martin era convins că 
poemul trebuie să fie publicaT. În orice caz, nici nu se 


gândea să-l publice fără încuviințarea autorului. Planul lui 
era să primească mai întâi acceptarea din partea unei mari 
reviste şi pe urmă, astfel înarmat, să se întoarcă la 
Brissenden şi să-i smulgă consimţământul. 

În aceeaşi dimineaţă, Martin începu o nuvelă, pe care o 
avea în minte de câteva săptămâni şi care încă de pe atunci 
îl chinuia cerând stăruitor să fie scrisă. La prima vedere 
părea să fie o pasionantă nuvelă cu temă marină, o nuvelă 
de aventuri şi dragoste din secolul al douăzecilea, cu 
personaje reale care trăiesc într-o lume reală şi în 
împrejurări reale. Dar dincolo de aceste întâmplări 
obişnuite trebuia să se afle altceva - un lucru pe care 
cititorul superficial niciodată nu l-ar fi desluşit, dar care, pe 
de altă parte, chiar rămânând ascuns, n-ar fi micşorat cu 
nimic interesul şi bucuria unui astfel de lecturi. Lucrul 
acesta şi nu nuvela în sine îl îndemna cu cea mai mare 
putere la scris. Din această pricină, tema importantă, de 
valoare universală, era totdeauna cea care îi sugera 
fabulaţiile. După ce găsea o astfel de temă, începea să caute 
personajele individualizate, încadrarea în timp şi în spaţiu, 
cu ajutorul şi prin intermediul cărora să poată exprima acel 
adevăr de valoare universală. Hotărâse să intituleze nuvela 
Prea târziu şi socotea că nu va număra mai mult de şaizeci 
de mii de cuvinte, ceea ce pentru el, cu extraordinara lui 
putere de creaţie, era un simplu joc. Încă din prima zi se 
aşternu la scris cu râvnă şi cu nemărginita bucurie 
prilejuită de conştiinţa desăvârşitei stăpâniri a uneltelor de 
lucru. Nu-i mai era deloc teamă că o mişcare, greşită, 
făcută cu o unealtă, prea ascuţită, ar putea să strice tot ce 
încerca să făurească. Lungile luni de studiu şi de exerciţii îşi 
arătau acum roadele. Se putea consacra în întregime şi 
putea lucra cu mână sigură la pasajele cele mai delicate ale 
nuvelei pe care o scria; şi ceas după ceas, pe măsură ce 
lucrul înainta, devenea mai mult decât oricând conştient de 
puterea şi siguranţa cu care stăpânea viaţa şi toate 
lucrurile ce au legătură cu ea. Prea târziu avea să fie o 


nuvelă cu personaje şi întâmplări reale; dar Martin era 
convins că pe lângă asta nuvela va spune cititorului 
adevăruri mari şi fundamentale, valabile pentru orice 
epocă, pentru toate latitudinile şi pentru orice formă de 
viaţă, „Ioate acestea le datoresc lui Herbert Spencer”, îşi 
spuse el lăsând o clipă lucrul şi rezemându-se de spătarul 
scaunului. „Da, toate le datoresc lui Herbert Spencer şi 
cheii universale cu care se pot descuia toate tainele vieţii: 
evoluţia, iar cheia aceasta tot Spencer mi-a pus-o la 
dispoziţie.” 

Îşi dădea seama că scrie un lucru de o valoare cu totul 
deosebită. Un singur refren îi suna neîntrerupt în auz: „Am 
s-o public! Am s-o public!” Fără îndoială că avea s-o publice. 
În sfârşit, reuşise să scrie un lucru pe care revistele, i-l vor 
smulge din mână. Întreaga acţiune i se arăta dinaintea 
ochilor, în străfulgerări de lumină. Întrerupse lucrul numai 
atât cât avu nevoie ca să scrie un paragraf în caietul lui de 
note. Acest paragraf urma să fie sfârşitul nuvelei, dar atât 
de limpede i se arăta în minte întreaga povestire, încât ar fi 
putut să scrie sfârşitul cu săptămâni de zile înainte de a 
ajunge la capăt. Compară nuvela lui, aşa cum o avea în 
minte, cu povestirile altor autori de scrieri cu tematică 
marină şi-şi dădu seama că le este infinit superioară. 
„Numai un singur om ar mai fi putut scrie un astfel de lucru 
- spuse el cu glas tare - iar acel om este Conrad. Da, nuvela 
asta l-ar putea face şi pe el să se ridice în picioare, să-mi 
strângă mâna şl să-mi spună: <Foarte frumos, Martin 
băiatule.>,, 

Scrise toată ziua şi abia în ultimul moment îşi aduse 
aminte că trebuia să se ducă la masă la familia Morse... 
Mulțumită lui Brissenden, hainele lui negre fuseseră 
răscumpărate de la muntele-de-pietate şi prin urmare din 
nou se putea înfăţişa într-o casă cu, pretenţii. Se opri în 
oraş numai atât cât avu nevoie ca să se ducă la bibliotecă şi 
să caute cărţile lui Saleeby. Luă de la bibliotecă Ciclul vieţii 
şi în tramvai căută eseul cu privire la Spencer, despre care 


pomenise Norton. Pe măsură ce citea, îl cuprindea mânia. 
Se înroşi la faţă, îşi încleştă fălcile şi fără să-şi dea seama 
strângea pumnii, îi desfăcea, apoi îi strângea din nou ca şi 
cum de fiecare dată ar fi gâtuit o fiinţă pe care o ura de 
moarte şi din care voia să stoarcă pană şi ultimul strop de 
viaţă. Când cobori din tramvai, o luă pe jos pe trotuar cu 
pasul unui om aflat în culmea furiei şi sună la casa Morse cu 
atâta insistenţă, încât zgomotul soneriei îl trezi la realitate 
şi-l făcu să-şi dea seama de starea în care se afla, aşa că 
păşi pragul bine dispus, râzând de sine însuşi. Totuşi, de 
cum se văzu înăuntru, se simţi dintr-o dată cumplit de 
abătut. Se prăbuşise brusc de la înălțimile la care plutise 
toată ziua, purtat pe aripile inspiraţiei. Cuvintele lui 
Brissenden: „burghezi”,vizuină de afacerişti” îi reveneau 
mereu în minte. „Şi ce importanţă are?”, se întrebă el cu 
ciudă. Doar cu Ruth avea să se căsătorească, nu cu familia 
ei. 

Avu impresia că n-o văzuse niciodată pe Ruth atât de 
frumoasă, de spiritualizată şi vaporoasă şi în acelaşi timp 
parcă niciodată nu arătase mai plină de sănătate. Era 
îmbujorată la faţă şi Martin nu putea rezista atracției 
ochilor ei - ochii în care pentru prima oară văzuse 
nemurirea. Trecuse multă vreme de când uitase despre 
nemurire şi orientarea ştiinţifica a lecturilor lui îl ţinuse 
departe de astfel de gânduri; dar aici, în ochii lui Ruth, 
Martin văzu un argument mut: care zdrobea - cea mai 
elocventă argumentare formulată în cuvinte. În ochii ei 
citea un argument care îndepărta orice posibilitate de 
discuţie —- căci în ei citea dragostea. În ochii lui tot 
dragoste era; iar dragostei nu se poate să-i stai împotrivă. 
Acesta era crezul lui de îndrăgostit. 

Jumătatea de oră petrecută împreună cu Ruth înainte de a 
trece la masă îl făcu pe Martin să se simtă În culmea 
fericirii şi să fie cum nu se poate mai mulţumit de viaţă. Dar 
cu toate astea, la masă, urmările de neînlăturat ale unei 
întregi zile de muncă încordată se făcură simţite. Vedea el 


singur că-l ustură ochii şi că e foarte irascibil. Îşi aduse 
aminte că chiar la masa asta, la care acum zâmbea silit şi 
unde de atâtea ori se plictisise, la aceeaşi masă mâncase 
prima oară alături de nişte fiinţe civilizate şi într-un cadru 
ce se păruse atunci de înalt rafinament şi aleasă cultură. 
Pentru o clipă îi apăru înaintea ochilor înduioşătoarea 
figură pe care o făcuse atunci, cu atât de multă vreme în 
urmă, când îşi dădea singur seama că e un sălbatic şi când 
de teamă ce-i era asuda prin toţi porii, când se vedea că e 
cu totul zăpăcit de complicatele rosturi ascunse ale 
tacâmurilor, când îl tortura căpcăunul acela de fecior şi 
când dorea din toată fiinţa ca dintr-un salt să se ridice la 
astfel de ameţitoare înălţimi sociale, iar în cele din urmă 
hotări să se poarte aşa cum îi venea la îndemână şi să nu se 
prefacă a şti mai multe decât ştia sau a fi mai şlefuit decât 
era. 

Ca să se liniştească, aruncă o privire spre Ruth, aşa cum 
un călător, cuprins deodată de spaima naufragiului, priveşte 
către colacii de salvare. Da, nu se alesese decât cu 
dragostea şi cu Ruth. Toate celelalte nu rezistaseră 
confruntării cu cărţile. Însă Ruth şi dragostea rezistaseră; 
pentru ele Martin găsea o explicaţie de ordin biologic. 
Dragostea era cea mai înflăcărată expresie a vieţii... Natura 
avusese grijă să-l clădească - aşa cum făcuse cu toţi 
oamenii normali - înainte de toate pentru dragoste. 
Realizarea asta ceruse zece mii de secole - nu, o sută de mii 
şi un milion de secole - iar el era cea mai perfectă creaţie a 
naturii. Natura făcuse ca dragostea să fie elementul cel mai 
puternic din întreaga lui fiinţă şi, înzestrându-l şi cu darul 
imaginaţiei, mărise această putere cu un miliard la sută şi 
pe urmă îl aruncase în mijlocul celor trecătoare ca să 
vibreze, să se topească şi să se împreuneze cu ele. Mâna lui 
o căută pe a lui Ruth, care se afla alături de el, şi, sub masă, 
dădu şi prirni o strângere caldă, ascunsă vederii celorlalţi 
Ruth îi aruncă o privire scurtă şi ochii îi erau strălucitori şi 
umezi. La fel erau şi ochii lui, aprinşi de patima ce-l 


stăpânea; dar el n-avu cum să-şi dea seama în ce mare 
măsură strălucirea şi umezeala ochilor lui Ruth izvorau din 
tot ce ea văzuse în ochii lui. 

În colţul celălalt al mesei, în diagonală, la dreapta 
domnului Morse, şedea judecătorul Blount, consilier la 
Curtea de Apel. Martin îl mai întâlnise de câteva ori, şi omul 
acesta nu-i fusese niciodată simpatic. Judecătorul discuta cu 
tatăl lui Ruth despre politica sindicatelor, despre treburile 
locale şi despre socialism, iar domnul Morse se străduia să-l 
atragă şi pe Martin în discuţia asupra acestui din urmă 
subiect. În cele din urmă judecătorul Blount privi de-a 
curmezişul mesei cu o expresie de binevoitoare şi 
părintească milă. Martin zâmbi în sinea lui. 

— O să-ţi treacă şi dumitale, tinere, spuse judecătorul cu 
voce moale. Timpul rămâne cel mai bun leac împotriva 
bolilor, ăstora de tinereţe. Apoi se întoarse către domnul 
Morse: Cred că în cazuri dintr-astea discuţia n-are nici un 
sens. Îl face pe bolnav şi mai îndărătnic. 

— Este foarte adevărat, declară celălalt cu gravitate. 

E totuşi bine ca atunci când se iveşte ocazia să-i atragi 
bolnavului atenţia asupra stării lui. 

Martin râse vesel, dar oarecum silit. Ziua fusese prea 
lungă, eforturile din timpul zilei prea încordate şi Martin se 
afla acum cu totul sub stăpânirea urmărilor fireşti ale 
oboselii. 

— Fără îndoială că sunteţi amândoi medici excelenți, zise 
el. Dacă însă vă interesează cât de cât părerea pacientului, 
atunci îngăduiţi-i să vă spună că sunteţi totuşi foarte slabi 
diagnosticieni. În fond amândoi suferiţi de boala de care vi 
se pare că sunt atins eu. În ce mă priveşte, sunt imun. 
Filosofia socialistă, care numai pe jumătate asimilată se 
zbate acum în vinele dumneavoastră, pe mine m-a ocolit. 

Iscusit, foarte iscusit, murmură judecătorul. Inversarea 
poziţiilor este o manevră excelentă în cadrul unei 
controverse. 


— Dumneavoastră o spuneţi. Ochii lui Martin aruncau 
fulgere, totuşi reuşi să se stăpânească. Vedeţi, domnule 
judecător, am ascultat discursurile rostite în campania 
electorală. Printr-un oarecare proces de ordin henidic - 
„henidic” e o expresie favorită de-a mea pe care nimeni nu 
o înţelege —, printr-un proces henidic zic, pe de o parte, vă 
convingeţi singur că dumneavoastră credeţi în libertatea 
concurenţei şi în supraviețuirea celor mai tari, dar, pe de 
altă parte, aplicaţi cu ultima energie tot felul de măsuri 
menită să răpească forţa celor puternici. 

— Ascultă, tinere... 

— Vă rog să nu uitaţi că v-am auzit discursurile din timpul 
campaniei electorale. Este foarte bine cunoscută poziţia 
dumneavoastră în problema comerţului dintre statele 
membre ale Uniunii, în privinţa reglementării activităţii 
trustului de cale ferată, în problema companiei Standard 
Oil, în privinţa apărării fondului silvic şi în legătură cu o mie 
de alte probleme în care măsurile respective preconizate 
nu sunt nimic altceva decât urmări ale filosofiei socialiste. 

— Vrei cumva să spui că nu eşti de acord eu stăvilirea 
acestor inadmisibile şi revoltătoare abuzuri de putere? 

— Nu despre asta e vorba. Vreau numai să vă spun că 
sunteţi un slab diagnostician. Vreau să vă spun că nu sunt 
contaminat de virusul socialismului. Vreau să vă spun că 
tocmai dumneavoastră sunteţi cel care suferiţi ravagiile 
emasculante produse de acest virus. În ceea ce mă priveşte, 
sunt un înverşunat adversar al socialismului, tot aşa după 
cum sunt un înverşunat vrăjmaş al hibridei dumneavoastră 
democraţii care nu-i nimic altceva decât pseudosocialism 
mascat sub o mantie de vorbe ce nu poate rezista 
confruntării cu dicţionarul. Sunt reacţionar, un reacţionar 
atât de vajnic încât poziţia mea rămâne de neînțeles pentru 
dumneavoastră, cei ce trăiţi sub vălul de minciuni al unei 
anumite organizări sociale şi n-aveţi ochi destul de 
pătrunzători ca să puteţi străpunge acest văl. Vă prefaceţi 
că aţi crede în supraviețuirea celor puternici şi în domnia 


celor puternici. Eu însă cred cu adevărat. Aici e deosebirea. 
Când eram puţin mai tânăr - doar cu câteva luni mai tânăr - 
credeam tot aşa ca şi dumneavoastră. Mă influenţaseră 
ideile dumneavoastră şi ale celor ca dumneavoastră. Dar 
negustorii şi oamenii de afaceri nu-s, în cel mai bun caz, 
decât nişte stăpâni laşi; grohăie toată ziua şi răscolesc în 
troaca de unde se scot bani, dar eu - dacă îmi îngăduiţi să 
v-o spun - am făcut la stânga-mprejur şi m-am întors către 
aristocrație. Eu sunt unicul individualist din această 
încăpere. Nu aştept nimic de la stat. Aştept doar omul cel 
tare, cavalerul fără teamă şi fără prihană care va veni să 
elibereze statul de propria lui blestemată inutilitate. Avea 
dreptate Nietzsche. Nu voi zăbovi ca să vă spun cine a fost 
Nietzsche. Dar a avut dreptate. Lumea aparţine color 
puternici... celor puternici care sunt în acelaşi timp şi nobili 
şi care nu se bălăcesc în cloaca negustoriei şi a jocului de 
bursă. Lumea aparţine oamenilor cu adevărat nobili, lumea 
„bestiilor blonde”, celor ce nu fac compromisuri şi ştiu să 
spună „da”. Iar aceştia vă vor înghiţi, vă vor înghiţi de vii pe 
toţi socialiştii care vă temeţi de socialism şi care vă socotiți 
individualişti. Morala voastră de sclavi, care vă face să vă 
prosternaţi în faţa a tot ce e mic şi josnic, nu vă va putea 
salva... O! ştiu, ştiu că nu pricepeţi o iotă din tot ce vă spun 
şi n-am să vă mai plictisesc. Dar să ţineţi minte un singur 
lucru. În Oakland nu există individualişti câte degete la o 
mână, dar Martin Eden este unul dintre ei. 

Lăsă să se înţeleagă că socoteşte discuţia închisă şi se 
întoarse spre Ruth. 

— Astăzi sunt sleit de oboseală, îi spuse el în şoaptă. Tot ce 
doresc eu este să te iubesc, nu să discut. 

Nu-l luă în seamă pe domnul Morse, care spunea: 

— Nu m-a convins defel. Toţi socialiştii sunt nişte iezuiţi. 
După asta îi recunoşti. 

— Totuşi o să scoatem un bun republican din dumneata, 
spune judele Blount. 


— Cavalerul cel fără teamă şi fără prihană are să v-o ia 
înainte, răspunse Martin bine dispus şi se întoarse iar către 
Ruth. 

Însă domnul Morse nu era mulţumit. Nu-i plăceau cu nici 
un chip lenevia şi lipsa de înclinații pentru o muncă serioasă 
şi cinstită, de care dădea dovadă acest viitor ginere al său, 
pentru ideile căruia nu avea nici un fel de respect şi pentru 
firea căruia nu avea nici un fel de înţelegere. De aceea 
abătu discuţia către Herbert Spencer. Judele Blount îl 
susţinu cu îndemânare, iar Martin, care prinse în urechi 
numele filosofului chiar în clipa când fu pronunţat pentru 
prima oară, ascultă diatriba, emfatică şi găunoasă 
îndreptată de judecător împotriva, lui Spencer. Din vreme 
în vreme domnul Morse se uita la Martin, ca şi când ar fi 
vrut să-i spună: „lacă, băiatule, ascultă aicea!” 

— Toacă mereu ca o gaiţă, mormăi Martin numai pentru 
sine şi continuă să discute cu Ruth şi cu Arthur. 

Dar lunga zi de trudă, şi „oamenii adevăraţi” pe care-i 
cunoscuse în ajun îl tulburaseră. Şi, pe lângă toate astea, în 
minte îi mai stăruiau cele citite în tramvai, din pricină, 
cărora se înfuriase. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ruth deodată, speriată de 
sforţarea făcută de Martin pentru a se stăpâni. 

— Nu există alt dumnezeu decât Incognoscibilul şi Herbert 
Spencer este profetul său, tocmai, rosteă judecătorul 
Blount în clipa aceea. 

Martin se întoarse înspre jude. 

— Asta-i o judecată ieftină, rosti el calm. Am auzit-o prima 
oară în City Hall Park, din gura unui muncitor care ar fi 
avut datoria să fie mai bine informat. De atuncea am mai 
auzit-o de nenumărate ori şi de fiecare data solemnitatea şi 
găunoşenia ei îmi fac greață. Ar trebui să vă fie ruşine de 
dumneavoastră înşivă. Când auzi numele acestui mare şi 
nobil om pe buzele dumneavoastră parcă vezi o picătură de 
rouă într-o hazna. Mi-e scârbă! 


A fost că o lovitură de trăsnet. Judecătorul Blount s-a uitat 
la Martin cu o figură ce arăta că e pe punctul de a avea un 
atac de apoplexie şi în încăpere s-a aşternut tăcerea. 
Domnul Morse se bucura în ascuns. Vedea limpede că fiică- 
sa e uluită. Era tocmai ceea ce voia el să realizeze - să 
scoată la iveală grosolănia înnăscută a acestui om pe care 
nu-l putea suferi. 

Mâna lui Ruth o căută cu înfrigurare pe a lui Martin sub 
masă, dar el îşi ieşise din fire. Îl înfuriaseră la culme 
pretenţiile intelectuale şi ipocrizia acestor oameni sus-puşi. 
Judecător la Curtea de Apel! Doar cu câţiva ani mai înainte 
el stătea în noroi şi privea în sus la aceste personaje ilustre 
socotindu-le nişte adevărate zeități. 

Judecătorul Blount îşi veni în fire şi încercă să continue 
discuţia, adresându-se lui Martin cu o politeţe afectată, pe 
care acesta din urmă înţelese deîndată că o foloseşte doar 
pentru urechile delicate ale femeilor aflate de faţă. Asta îl 
înfurie şi mai rău. Oare nu exista cinste pe lumea, asta? 

— Nu puteţi discuta cu mine despre Spencer, strigă el. Nu 
ştiţi despre Spencer mai mult decât ştiu compatrioţii lui. 
Recunosc însă că nu e nici vina lor, nici vina dumneavoastră. 
Este numai un aspect al cumplitei ignoranţe din vremea 
noastră. Am mai întâlnit o mostră chiar în seara asta, 
venind încoace. Am citit un eseu al lui Saleeby despre 
Spencer. Ar trebui să-l citiţi şi, dumneavoastră. E la 
îndemâna oricui. Îl puteţi cumpăra de la orice librărie sau îl 
puteţi împrumuta de la o bibliotecă publică. Vă asigur că vă 
veţi ruşina de puţinătatea ignoranței şi injuriilor de care aţi 
dat dovadă şi pe care le-aţi folosit în legătură cu acest mare 
om, când o veţi compara cu ce a putut aduna Saleeby în 
legătură cu această temă. Este un record de neruşinare 
care va ruşina propria dumneavoastră ruşine. „Filosoful 
semidocţilor” - aşa i-a spus lui Spencer un filosof de catedră 
care nu era vrednic nici măcar să vicieze aerul pe care îl 
respira marele om. Nu cred că aţi citit vreodată zece pagini 
din Spencer, dar au existat critici, probabil mai inteligenţi 


decât dumneavoastră, care n-au citit din Spencer nici 
măcar atât, însă. I-au provocat pe discipolii marelui filosof 
să le arate măcar o idee în toate scrierile lui - în scrierile lui 
Herbert Spencer, omul care a pus amprenta geniului său 
asupra întregului domeniu al cercetărilor ştiinţifice şi 
asupra întregii gândiri moderne; părintele psihologiei; omul 
care a revoluţionat pedagogia în aşa măsură încât astăzi, 
când copilul ţăranului francez învaţă să citească, o face pe 
baza principiilor stabilite de el. Toţi mucoşii aceştia, toţi 
oamenii aceştia de duzină încearcă să-i terfelească 
memoria, cu toate că-şi scot pâinea de toate zilele de pe 
urma punerii în practică a ideilor lui. Orice grăunte mai de 
doamne-ajută exista în scăfârlia lor e datorat lui Spencer. 
Este în afară de orice îndoială că, dacă acest uriaş n-ar fi 
trăit, aproape tot ce e adevărat din puţina lor ştiinţă 
papagalicească n-ar mai avea de unde veni. Şi cu toate 
acestea s-a găsit un om ca decanul Fairbanks de la Oxford - 
un om cu o situaţie mai înaltă decât a dumneavoastră, 
domnule judecător Blount - care să spună, că Spencer va fi 
respins de generaţiile viitoare şi considerat mai mult poet şi 
visător decât cugetător. Penibilă fanfaronadă şi jalnică 
impostură! Primele principii, a spus unul dintre domnii 
ăştia, nu sunt totuşi complet lipsite de „oarecare valoare 
literară”. Alţii au afirmat că e mai curând un compilator 
priceput decât un gânditor original. Fanfaroni şi impostori! 
Da, fanfaroni şi impostori! Martin tăcu brusc, lăsând loc unei 
tăceri mormântale. Toţi membrii familiei lui Ruth îl socoteau 
pe judele Blount om de mare valoare şi cu multă autoritate, 
aşa că izbucnirea lui Martin îi consternase. Din acea clipă 
masa se desfăşură ca o înmormântare. Domnul Morse şi 
judele Blount discutară numai între ei, iar ceilalţi abia dacă 
mai schimbară câteva vorbe. Pe urmă, când Ruth şi Martin 
rămaseră singuri, între ei avu loc o mică scenă. 

— Eşti cu totul insuportabil, îi spuse Ruth plângând. 

Lui încă nu-i trecuse furia, aşa încât continuă să murmure 
printre dinţi: 


— Ce bestii! Ce bestii! 

Când Ruth îi atrase atenţia că îl insultase pe judecător, 
Martin replică: 

— Fiindcă i-am spus adevărul despre el însuşi? 

— Nu mă interesează dacă era sau nu adevărat, insistă 
Ruth. Există anumite limite ale bunei-cuviinţe şi n-ai dreptul 
să insulţi pe nimeni. 

— În cazul acesta de unde a căpătat judele Blount dreptul 
să terfelească adevărul? întrebă Martin. Fără îndoială că 
călca adevărul în picioare constituie o fărădelege cu mult 
mai gravă decât insulta adusă unei personalităţi de pigmeu, 
cum este judecătorul. El a comis o nelegiuire şi mai 
cumplită. A ponegrit memoria unui om mare şi nobil, care 
nici măcar nu mai este în viaţă. O! Ce bestii! Ce bestii! 

Cumplita lui mânie se-nvolbură din nou şi lui Ruth îi fu 
frică de el. Nu-i văzuse niciodată atât de furios şi pentru ea 
toată mânia lui părea simulată, lipsită de orice temei. Totuşi, 
prin însăşi teama aceasta se amestecau fibrele fascinaţiei 
care o atrăsese şi încă o mai ţinea lângă Martin, acea 
fascinaţie care o silise să se plece către el şi, în acel suprem 
moment de nebunie, să-şi aşeze palmele pe gâtul lui. 
Fusese rănită şi ofensată de tot ce se petrecuse acolo, dar 
rămânea încă în braţele lui şi tremura în vreme ce el 
continua să murmure:Ce bestii! Ce bestii!” Şi tot în braţele 
lui rămase când îl auzi spunând: 

— N-am să mai tulbur niciodată tihna meselor voastre, 
draga mea. Ai tăi nu mă pot suferi şi eu nu procedez bine 
când îi silesc să suporte prezenţa persoanei mele pline de 
cusururi. De altminteri, nici eu n-aş putea spune că-i suport 
mai uşor. Uf! Greţoşi mai sunt! Şi când te gândeşti că nu 
demult îmi închipuiam, în neştiinţa mea, ca oamenii sus- 
puşi, care trăiesc în case frumoase, au învăţat în şcoli înalte 
şi au cont la bancă, sunt cine ştie ce! 

CAPITOLUL. 

XXXVIII 

— Haide! Hai să mergem la sindicat. 


Aşa vorbi Brissenden, sleit de puteri din pricina 
hemoptiziei avute cu o jumătate de ora mai înainte - a doua 
în ultimele trei zile. 'Ţinea în mână nelipsitul pahar de 
whisky şi-l ducea la gură cu degetele tremurătoare. 

— Ce am eu cu socialismul? întrebă Martin. 

— Străinilor li se îngăduie să vorbească cinci minute, 
insistă bolnavul. Scoal' de-aici şi hai să le vorbeşti. Spune-le 
de ce n-ai nevoie de socialism. Spune-le ce părere ai despre 
ei şi despre etica lor de ghetou. Dă-le la cap cu Nietzsche şi 
pentru osteneala asta fii gata să încasezi cât îţi poate duce 
pielea. Fă tămbălău mare. O să le prindă foarte bine. 
Discuţia este un lucru de care au nevoie, şi de care şi tu 
simţi lipsă. Ştii, aş vrea să te văd socialist înainte de-a apuca 
să dau ortul popii. În felul acesta existenţa ta ar căpăta un 
sens. Este singurul lucru care te-ar putea scăpa la vreme de 
dezamăgirile crunte ce te aşteaptă. 

— Pentru mine are să rămână totdeauna un mister cum de 
tocmai tu poţi să fii socialist, zise Martin cu mirare. Urăşti 
atât de mult gloata. Nu încape îndoială că gloata ticăloasă 
nu poate avea nici o trăsătură care s-o recomande sufletului 
tău prin excelenţă îndrăgostit de frumos. Cu un gest 
acuzator îndreptă arătătorul către paharul de whisky pe 
care celălalt tocmai îl umplea, şi adăugă: Nu s-ar spune că 
socialismul te salvează. 

— Sunt tare bolnav, răspunse celălalt. Cu tine este altceva. 
Tu eşti sănătos şi ai o mie de motive pentru care să trăieşti, 
aşa că într-un fel oarecare trebuie să fii legat de viaţă. În 
ceea ce mă priveşte, zici că nu poţi înţelege de ce sunt 
socialist. Am să-ţi spun. Sunt socialist pentru că socialismul 
este inevitabil; pentru că putreda şi iraţionala orânduire 
prezentă nu mai poate dăinui; pentru că vremea cavalerului 
tău fără teamă şi fără prihană a trecut de mult. Sclavii nu 
vor îngădui un asemenea lucru. Sunt prea mulţi şi vrând- 
nevrând ţi-l vor lua pe sus pe presupusul cavaler, mai 
înainte ca el să se poată ridica în şa. Nu te poţi feri din 
calea lor şi vei fi silit să accepţi o întreagă mentalitate 


specifică sclavilor moderni. Nu este ceva foarte plăcut, 
recunosc. Dar asta este realitatea şi va trebui s-o accepţi. În 
orice caz, să ştii că eşti într-adevăr antediluvian cu ideile 
tale nietzscheene. Trecutul a apus, iar cine spune că istoria 
se repetă, este un mincinos. Ai dreptate, nu iubesc gloatele, 
dar ce poate face un biet om singur? Cavalerul fără teamă 
şi fără prihană este o imposibilitate şi orice soluţie este mai 
bună decât domnia acestor râmători sperioşi care ne 
cârmuiesc acum. Dar hai să mergem odată. M-am îndopat 
cu whisky şi dacă mai rămân aici mă-mbăt cumplit. lar după 
cum ştii, doctorul spune. Dă-l dracului de doctor! Am să-l 
păcălesc şi de rândul ăsta. 

Era duminică seara şi găsiră mica sală ticsită de socialiştii 
din Oakland, cei mai mulţi dintre ei fiind muncitori. 
Vorbitorul, un evreu deştept, trezi admiraţia lui Martin dar 
în acelaşi timp şi dorinţa de a-l contrazice. Umerii înguşti şi 
aduşi ai vorbitorului, pieptul lui scofâlcit arătau fără greş că 
este odrasla ghetoului suprapopulat şi în el Martin vedea 
limpede lupta milenară a robilor slabi şi nenorociţi 
împotriva unui pumn de stăpâni care îi împilaseră şi voiau 
să-i asuprească până în veacul veacurilor. Pentru Martin, 
fiinţa aceasta firavă şi ofilită era un simbol. În faţa lui stătea 
un exemplar reprezentativ al întregii mase mizerabile de 
slăbănogi şi neputincioşi care pier la hotarele spinoase ale 
vieţii, supunându-se legilor biologice. Erau nişte 
inadaptabili. În ciuda filosofiei lor subtile şi a tendinței lor 
de a coopera care îi aducea la nivelul furnicilor. Natura 
însăşi îi dădea la o parte ca să deschidă calea omului 
excepţional. Din mulţimea germenilor de viaţă pe care îi 
aruncau braţele ei mănoase. Natura alegea numai lamura. 
În exact acelaşi fel, maimuţărind Natura, omul creştea cai 
de rasă şi cultivă castraveți. Fără îndoială ca un alt creator 
al Cosmosului ar fi putuţ născoci o metoda mai fericita; dar 
creaturile Cosmosului nostru trebuie să se împace cu 
metoda existentă. Desigur că, înainte de a pieri, creaturile 
acestea pot se zbată şi, să urle, aşa cum se zbăteau 


socialiştii aşa cum se zbuciuma oratorul de la tribună şi cum 
se zbuciuma mulţimea înădugşită în clipa aceasta, când se 
sfătuiau ca să găsească o nouă stratagemă spre a micşora 
neplăcerile vieţii şi a eluda astfel legile Cosmosului. 

Aşa gândea Martin şi aşa le vorbi atunci când Brissenden îl 
îndemnă să le tragă o săpuneală. Se supuse dorinţei 
celuilalt înaintând până la tribună, cum era obiceiul, şi 
adresându-se preşedintelui. Începu să vorbească cu glas 
domol şi oprindu-se din când în când ca să-şi pună în ordine 
ideile ce-i veniseră în minte în vreme ce vorbise celălalt. La 
astfel de întruniri fiecărui vorbitor i se acordau cinci 
minute; dar când se împliniră cele cinci minute ale lui 
Martin, el se afla în plin avânt şi atacul împotriva 
concepţiilor celorlalţi era abia pe jumătate schiţat. Le 
trezise tuturor interesul, aşa că auditoriul ceru prin 
aclamații preşedintelui să-l lase să continue. Îi socoteau un 
adversar demn de forţele lor intelectuale şi-l ascultau cu 
pasiune, sorbindu-i fiecare cuvânt. Martin vorbea cu 
aprindere şi nestrămutată convingere, neîncercând în nici 
un fel să folosească vorbe blajine în atacul pornit împotriva 
moralei şi tacticii de luptă a sclavilor, lăsând să se înţeleagă 
limpede că ascultătorii săi erau sclavii la care se referea. Îi 
cită pe Spencer şi pe Malthus şi enunţă legea evoluţiei 
biologice. 

— Şi iată de ce, conchise el într-un scurt rezumat, nici un 
stat alcătuit din sclavi nu poate dăinui. Străvechea lege a 
dezvoltării încă mai e în vigoare. În lupta pentru existenţă, 
aşa cum am arătat, cei puternici şi progeniturile lor tind să 
supravieţuiască, în vreme ce slăbănogii şi progenitura lor 
sunt striviţi şi tind să dispară. Rezultatul este că cei 
puternici şi progenitura lor supraviețuiesc şi, pe măsura ce 
lupta se înteţeşte, forţa fiecărei noi generaţii creşte. 
Aceasta este legea evoluţiei. Dar voi, sclavilor - şi este 
foarte trist să fii sclav, recunosc —, dar voi, sclavilor, visaţi o 
societate în care legea evoluţiei să fie anihilată, în care 
slăbănogii şi neputincioşii să nu piară, în care fiecare 


neputincios va avea să mănânce atâta cât pofteşte şi de câte 
ori pe zi doreşte şi în care toţi se vor căsători şi vor avea 
copii - cei puternici ca şi cei slăbănogi. Unde se va ajunge 
atunci? Puterea şi forţa vitală a fiecărei generaţii nu vor mai 
creşte. Dimpotrivă, vor scădea. Iată deci ce înfăţişare ia 
Nemesis în cadrul filosofiei voastre de sclavi. Societatea 
voastră de sclavi - a sclavilor, prin sclavi şi pentru sclavi - va 
slăbi şi se va descompune în mod inevitabil, pe măsură ce 
forţa vitală care îi stă la bază va slăbi şi se va descompune. 
Nu uitaţi că eu vorbesc de legi biologice şi nu fac aici etică 
sentimentală. Nici un stat de sclavi nu poate dura... 

— Ce părere ai despre Statele Unite? strigă un glas din 
sală. 

— Ce cred despre Statele Unite? repetă Martin 
întrebarea. Cele treisprezece colonii i-au dat jos pe stăpâni 
şi au alcătuit o aşa-zisă republică. Sclavii au ajuns propriii 
lor stăpâni. Nu mai existau stăpâni care să se sprijine pe 
puterea săbiei. Dar voi, sclavii, nu vă puteaţi descurca fără 
stăpâni de un soi sau altul, aşa că s-a ridicat atunci o nouă 
tagmă de stăpâni - nu falnicii oameni, puternici, virili, şi 
nobili, ci şireţii şi meşterii în sforării, oamenii de afaceri şi 
cămătarii. lar aceştia v-au redus din nou la sclavie - dar nu 
pe faţă, cum ar fi făcut oamenii sinceri şi nobili, care v-ar fi 
silit să vă plecaţi sub apăsarea braţului lor drept, ci în 
ascuns, cu ajutorul unor complicate reţele de combinaţii, 
prin amăgeli, vorbe mieroase şi minciuni sfruntate. I-au 
cumpărat pe judecătorii voştri sclavi, au denaturat legiuirile 
voastre de sclavi şi i-au silit pe flăcăii şi fetele voastre, sclavi 
şi ei, să se supună unei împilări mult mai rele decât sclavia 
trupească. Două milioane de copii de-ai voştri trudesc astăzi 
sub călcâiul acestei oligarhii a negustorilor care s-a 
înstăpânit în Statele Unite. Zece milioane de sclavi dintre 
voi n-au un adăpost omenesc şi nu se pot hrăni ca oamenii. 
Dar să revin la subiect. Am arătat că nici o societate de 
sclavi nu poate dăinui, fiindcă prin însăşi structura ei o 
astfel de societate tinde să anuleze efectele legilor evoluţiei. 


O societate de sclavi începe să se descompună din chiar 
clipa în care începe să se organizeze. Vă vine foarte Uşor sa 
vorbiţi despre anularea legii evoluţiei, dar unde este noua 
lege a evoluţiei care va veni să susţină puterea voastră? 
Formulaţi-o. A şi fost formulată? Atunci proclamaţi-o. 

Martin se întoarse la locul lui şi se aşeză, în vreme ce sala 
era stăpânită de vacarm. Vreo douăzeci de oameni se 
ridicaseră în picioare şi cereau cuvântul. Apoi, unul câte 
unul, încurajați de strigătele aprobatoare ale asistenţei. 
Vorbind cu patos şi entuziasm, şi făcând gesturi energice, 
răspundeau atacului. Seara aceea se dovedea a fi o seară 
furtunoasă - dar furtuna era intelectuală, o luptă de idei. 
Câţiva se mai abătură de la problema în discuţie, dar cei 
mai mulţi îi răspunseră direct lui Martin. Spre marea lui 
mirare, veniră cu idei absolut noi pentru el; îi deschiseră 
orizonturi noi, nu în privinţa unor noi legi biologice, ci cu 
privire la noi aplicaţii ale celor vechi. Erau prea porniţi ca 
să poată fi totdeauna politicoşi şi în mai multe rânduri, 
preşedintele se văzu nevoit să folosească ciocănelul şi să-i 
cheme la ordine. 

Din întâmplare se afla de faţă şi un tânăr reporter, trimis 
acolo pentru că era o zi săracă în evenimente şi pentru că 
presa este totdeauna setoasă de senzaţii. Era un începător 
nu prea dotat. N-avea decât o oarecare uşurinţă la scris şi 
ceva imaginaţie. Era prea tont ca să poată urmări discuţia. 
Adevărul este, că îl stăpânea un simţământ foarte plăcut, 
care-l încredința că e cu mult superior acestor flecari 
maniaci din clasa muncitoare. De asemenea purta un 
deosebit respect celor aşezaţi în locuri sus-puse şi care 
dictau politica ţărilor şi ziarelor. Afară de asta, avea şi elun 
ideal, şi anume să se poată ridica la măiestria reporterului 
perfect, care şi din nimic este în stare să scoată ceva - şi 
câteodată chiar foarte mult. 

Nu ştia despre ce anume se discută. Nici n-avea nevoie să 
ştie. Cuvinte cum ar fi de pildă revoluţie îl lămureau pe 
deplin. Ca un paleontolog în stare să reconstituie un întreg 


schelet pornind de la un oscior fosilizat, reporterul nostru 
era capabil să reconstituie un întreg discurs pornind de la 
unicul cuvânt revoluţie. Aşa procedă în seara aceea şi cu 
foarte mult succes; iar cum Martin fusese vorbitorul care 
stârnise cea mai mare fierbere în sală, reporterul puse tot 
ce avea de spus doar în gura lui, transformându-l astfel în 
cel mai înverşunat şi incendiar anarhist dintre toţi 
participanţii la şedinţă şi transformând individualismul lui 
reacţionar într-un extremism revoluţionar înfricoşător şi 
fanatic. Reporterul nostru, având un temperament de artist, 
reuşi să imprime din belşug articolului culoare locală - 
oameni cu ochi dilataţi şi plete lungi, tipuri de degeneraţi şi 
neurastenici, glasuri sugrumate de ură, pumni încleştaţi 
ridicaţi deasupra capului, toate acestea proiectate pe un 
fond de înjurături, blesteme, urlete şi sunete guturale emise 
de gâtlejurile unor oameni furioşi. 

CAPITOLUL. 

XXXIX. 

A doua zi dimineaţa Martin citi ziarele în vreme ce-şi lua 
cafeaua, în cămăruţa lui. Era într-adevăr o experienţă nouă 
faptul de a-şi vedea numele scris cu verzale într-un titlu, şi 
încă pe prima pagină a unui ziar; de asemenea nu mica îi fu 
mirarea când se trezi, dintr-o dată cel mai de seama 
conducător al socialiştilor din Oakland. Citi repede 
discursul incendiar pe care reporteraşul îl alcătuise pentru 
el şi, cu toate că la început falsificarea asta îl înfurie, până 
la urmă aruncă ziarul deoparte, râzând. 

— Omul ăsta ori a fost beat, ori a făcut-o din răutate 
criminală, îi spuse el în după-amiaza aceleiaşi zile, stând 
cocoţat în pat, lui Brissenden care venise şi se prăbuşise 
istovit pe singurul scaun din încăpere. 

— Dar ce-ţi pasă? întrebă Brissenden. Fără îndoială că nu 
râvneşti la aplauzele râmătorilor burghezi care citesc 
ziarele. 

Martin rămase puţin pe gânduri, apoi zise: 


— Nu, ai dreptate, nu râvnesc aplauzele lor, nu mă 
interesează absolut deloc. Pe de altă parte este foarte 
probabil că articolul ăsta va pricinui o oarecare încordare în 
relaţiile dintre mine şi familia lui Ruth. Tatăl ei a susţinut 
totdeauna că sunt socialist, iar porcăria asta de articol îi va 
întări convingerile. Nu că m-ar interesa convingerile lui... 
dar ce importanţă are? Vreau să-ţi citesc ce am scris astăzi. 
E vorba, bineînţeles, despre Prea târziu şi acuma am ajuns 
cam pe la jumătate. 

Martin citea cu voce tare când Maria deschise uşa şi lăsă 
să intre în cameră un tânăr elegant care aruncă o privire 
ageră în jur, luând seama la lampa de gaz şi la maşina de 
gătit din colţul camerei, mai înainte de a-şi opri ochii asupra 
lui Martin. 

— Staţii jos, îl pofti Brissenden. 

— Martin se trase la o parte ca să-i facă loc pe pat 
nouluivenit şi aşteptă să audă ce anume îl adusese acolo. 

— V-am auzit vorbind aseară, domnule Eden, şi am venit să 
vă iau un interviu, începu tânărul. 

Brissenden izbucni într-un hohot de râs. 

— Dânsul e un tovarăş socialist? întrebă reporterul după 
ce dintr-o ochire îşi dăduse seama că într-un articol de 
gazetă omul acela cu aspect de cadavru putea să constituie 
un element senzaţional. 

— Vasăzică ăsta a scris reportajul, spuse atunci Martin cu 
jumătate de glas. Bine, dar e de-abia un adolescent. 

— De ce nu-l plesneşti? întrebă Brissenden. Aş da o mie de 
dolari să mai am o dată plămâni, doar pentru cinci minute. 

Tânărul reporter nu prea mai ştia ce să creadă despre 
discuţia asta purtată în prezenţa lui şi despre el. Fusese 
însă felicitat pentru strălucita descriere a adunării 
socialiştilor şi trimis să-i ia un interviu lui Martin Eden, 
conducătorul acestei ameninţări organizate îndreptate 
împotriva societăţii. 

— Aţi avea ceva împotrivă dacă am dori să vă fotografiem, 
domnule Eden? întrebă el. Am venit cu un fotograf de la 


redacţie şi, ştiţi, a rămas afară dar mi-a spus c-ar fi bine să 
vă pozăm chiar acum, până nu scapătă soarele. Am putea să 
ne ocupăm de interviu după aceea. 

— Un fotograf, rosti Brissenden dus pe gânduri. Altoieşte-l, 
Martin, dă-i una peste bot! 

— Mi pare c-am început să îmbătrânesc, răspunse Martin. 
Ştiu c-aşa ar trebui să fac, dar n-am curaj, zău că nu 
îndrăznesc. Nu mi se pare că merită osteneala. 

— Fă-o aşa, de dragul mă-sii, îl îndemnă Brissenden. 

— La asta ar merita să ne gândim, răspunse Martin. Totuşi 
parcă tot n-ar fi chiar aşa de important încât s-ajungă să 
trezească în mine energia necesară. Îţi dai seama, ca să-l 
altoieşti, cum trebuie pe un amic dintr-ăştia e nevoie de 
oarecare energie. Şi pe urmă, ce rost ar avea? 

— Adevărat, foarte exact, aşa trebuie privită chestiunea, 
interveni volubil şi tânărul reporter, cu toate că încă din 
clipa aceea începuse să tragă cu ochiul înspre uşă. 

— Dar nu era adevărat, nici un cuvânt din ce a scris nu 
este adevărat, continuă Martin adresându-se lui 
Brissenden. 

— A fost numai aşa... o descriere în linii generale, 
înţelegeţi dumneavoastră, îndrăzni să îngaime reporteraşul. 
Dar afară de asta, este excelentă. Asta-i tot ce contează, A-ţi 
avut mare noroc. 

— E o reclamă excelentă, Martin băiatule, repetă 
Brissenden solemn. 

— Şi am avut mare noroc... ia gândeşte-te puţin completă 
Martin. 

— Ia să începem... unde v-aţi născut, domnule. Eden? 
întrebă reporterul, luându-şi un aer preocupat şi 
prefăcându-se că aşteaptă răspunsul cu mare nerăbdare. 

— Nici nu ia note, spuse Brissenden. '[ine minte tot şi nu 
uită nimic. 

— Pentru mine e destul atât. Reporteraşul se trudea să-şi 
stăpânească îngrijorarea. Nici un reporter care îşi cunoaşte 
meseria n-are nevoie să-şi ia note. 


— Desigur, n-ai luat note nici... seara trecută. 

Dar Brissenden, care nu era un partizan al pasivităţii, îşi 
schimbă deodată atitudinea şi izbucni: 

— Martin, dacă nu-l pocneşti să ştii că-l pocnesc eu, chiar 
dac-ar fi ca în clipa următoare să cad lat la pământ şi să-mi 
dau sufletul. 

— Ce-ar fi să-i dăm vreo câteva la pardon? întrebă Martin. 

Brissenden cugetă câteva clipe şi pe urmă încuviinţă din 
cap. 

În secunda următoare Martin se afla la marginea patului, 
iar reporterul stătea întins cu faţa în jos, pe genunchii lui. 

— Ai grijă să nu cumva să muşşti, îl preveni Martin, fiindcă 
atuncea aş fi nevoit să te plesnesc peste gură. Ar fi păcat de 
mutrişoara ta, că tare drăgălaşă mai e. 

Mâna lui ridicată se lăsă repede în jos, iar după aceea, se 
ridică şi cobori în ritm iute şi susţinut. Reporterul se smuci, 
înjură şi se zbătu, dar nu încercă să muşte. Brissenden 
urmărea toată scena cu multă gravitate, deşi la un moment 
dat se enervă şi înhăţă sticla de whisky, rugându-se: 

— Hai, lasă-mă şi pe mine... măcar una să-i dau. 

— Îmi pare rău că nu mă mai ajută mâna, zise Martin când 
în cele din urmă se opri. Uită-te aici, mi-a amorţit complet. 

Îl ridică în sus pe reporter şi-l aşeză pe pat. 

— Pentru asta o să pun să vă aresteze, scânci reporteraşul 
în vreme ce lacrimi copilăreşti, de indignare, i se scurgeau 
pe obrajii aprinşi. O să plătiţi voi cu vârf şi îndesat pentru 
asta... Lasă... că vă arăt eu. 

— Dragul de el! observă Martin. Nici nu-şi dă seama, c-a 
apucat pe un drum greşit. Este necinstit, este nedrept, este 
un lucru josnic să spui minciuni cu privire la un semen de-al 
tău, mai ales în felul cum a făcut-o el, şi bietul băiat nu 
înţelege nimic. 

— "Tocmai de asta a şi venit la noi, ca să i-o spunem, zise 
Brissenden într-o clipă de răgaz. 

— Da, la mine a venit, la cel pe care l-a nedreptăţit şi 
defăimat. Fără îndoială că de astăzi înainte băcanul n-o să- 


mi mai dea nimic pe credit. Ce e mairău e că bietul băiat o 
să meargă mai departe pe calea asta până când s-a strica 
într-atât încât s-ajungă un ziarist de mâna întâi şi un 
pungaş de prima clasă. 

— Până atunci mai e însă timp, interveni Brissenden. Cine 
ştie dacă nu te vei dovedi chiar tu a fi unealta modestă 
menită să-l izbăvească. De ce nu m-ai lăsat să-i dau şi eu 
una? Aş fi vrut să contribui şi eu cu ceva. 

— O să am eu grijă să vă aresteze pe amândoi b-b-bestiilor 
ce sunteţi, scânci iarăşi, printre sughiţuri, tânărul reporter. 

— Nu, guriţa asta a lui e prea micuță şi prea delicată, 
spuse Martin clătinând din cap cu un aer sumbru. Tare mi-e 
teamă că degeaba mi-a amorţit mâna. Tinerelul n-are cum 
să se schimbe. Se poate prea bine să ajungă un ziarist 
foarte marE. Şi foarte vestit. N-are nici un pic de conştiinţă. 
Numai calitatea asta şi ar putea face din el un om mare. 

Pe când Martin rostea aceste cuvinte, reporteraşul o 
zbughi pe uşă, încă tremurând de spaimă ca nu cumva 
Brissenden să-l pocnească pe la spate cu sticla pe care tot o 
mai ţinea în mână. 

Din ziarul de a doua zi dimineaţa, Martin află despre sine 
alte lucruri pe care până atunci nici nu le bănuise. „Noi 
suntem duşmanii juraţi ai societăţii”, văzu că ar fi declarat 
el într-un interviu care ocupa o coloană întreagă. „Nu, noi 
nu suntem anarhişti, ci socialişti.” Totuşi, atunci când 
reporterul îi spusese că deosebirea între cele două linii ar fi 
neînsemnată, Martin se mulţumise să înalțe din umeri într-o 
tăcere aprobativă. Figura lui era descrisă ca dublu 
asimetrică şi se mai adăugau şi alte amănunte, semne 
specifice de degenerescenţă. Cu totul remarcabile păreau 
să fie mâinile lui de ucigaş înrăit şi lucirile sinistre din ochii 
injectaţi. 

Află de asemenea că în fiecare seară le vorbea 
muncitorilor în City Hall Park şi că dintre toţi anarhiştii şi 
agitatorii care zăpăceau minţile poporului, el avea 
întotdeauna cel mai numeros auditoriu şi ţinea cuvântările 


cele mai incendiare. Reporterul alcătuise un tablou 
impresionant al odăiţei lui mizerabile, scoțând în relief 
lampa de gătit, unicul scaun din încăpere şi vagabondul cu 
cap de mort care-i ţinea tovărăşie şi care părea chiar atunci 
ieşit dintr-o hrubă ascunsă a vreunei fortărețe sinistre, 
după douăzeci de ani de detenţie solitară. 

Reporterul fusese foarte întreprinzător. Scotocise peste 
tot, dăduse de urma familiei lui Martin şi-i aflase toată 
istoria, ba mai făcuse rost şi de o fotografie a „Băcăniei 
Higginbotham” cu însuşi domnul Bernard Higginbotham în 
faţa intrării. Acest gentleman cu numele de Higginbotham 
era înfăţişat ca un om de afaceri, foarte inteligent şi plin de 
demnitate, care nu se putea împăca nici în ruptul capului cu 
vederile socialiste ale cumnatului său, ca de altminteri nici 
cu acest, cumnat în persoană, socotindu-l - în articol erau 
citate propriile lui cuvinte - un leneş şi un pierde-vară care 
nu voia să se apuce de nici o treabă atunci când i se oferea 
posibilitatea şi care fără îndoială va sfârşi prin a înfunda 
puşcăria. 1 se luase un interviu şi lui Hermann von Schmidt, 
bărbatul Marianei, şi acesta spusese că Martin este ruşinea 
familiei şi că el refuzase să aibă vreun fel de relaţii cu un 
asemenea individ. „A încercat să trăiască pe spinarea mea, 
dar i-am tăiat-o scurt şi definitiv”, îi spusese Hermann von 
Schmidt reporterului. „Acuma se fereşte ca de foc să mai 
calce pe-aici. Un om care nu vrea să muncească nu face nici 
cât o ceapă degerată, asta s-o ştiţi de la mine.” 

De data astă Martin se înfurie de-a binelea Brissenden 
socotea toată povestea un fel de glumă reuşită, dar nu 
izbutea deloc să-l domolească pe Martin, care îşi dădea 
seama că nu va fi lucru uşor s-o liniştească pe Ruth. Cât 
despre tatăl ei, Martin ştia că toate cele petrecute îl 
aduseseră fără îndoială în culmea fericirii şi, că avea să facă 
tot ce-i va sta în putinţă ca să rupă logodna. În ce măsură 
avea să reuşească urma să se vadă foarte curând. Cu poşta 
de după-amiază primi o scrisoare de la Ruth. Martin rupse 
plicul stăpânit de un fel de presimţire a dezastrului; după 


ce o primise din mâna poştaşului, rămăsese în pragul uşii 
deschise, ca s-o citească. În timp ce citea, mâna i se 
îndreptă mecanic spre buzunar, în căutarea tutunului şi a 
foiţei cafenii din care-şi răsucea odinioară ţigările. Nu-şi 
dădea seama dacă buzunarul e gol sau dacă a găsit acolo 
cele trebuitoare pentru răsucitul unei ţigări. 

Nu era o scrisoare mânioasă. Nu exista în ea nici o urmă 
de reproş. Dar de la prima şi până la ultima propoziţie se 
făcea în permanenţă simțită o nota de amărăciune şi 
dezamăgire. Se aşteptase la altceva din partea lui. Crezuse 
că a reuşit să se lepede de apucăturile lui din tinereţe, că în 
tot acest lung răstimp dragostea ei ar fi meritat ca el să-şi 
dea osteneala să trăiască o viaţă serioasă şi decentă. În 
momentul de faţă însă tatăl şi mama ei luaseră o atitudine 
foarte hotărâtă şi-i ceruseră să rupă logodna. Ea nu putea 
decât să recunoască deschis că hotărârea părinţilor era 
îndreptăţită. Căsnicia lor n-ar fi putut fi niciodată o căsnicie 
fericită. Legăturile lor stătuseră încă de la început sub 
zodia nefericirii. O singură părere de rău îşi arăta în toată 
scrisoarea şi această părere de rău îl mâhnea pe Martin 
foarte tare.,Dacă cel puţin te-ai fi hotărât să iei un serviciu 
şi să încerci să faci ceva - îi scria Ruth. Dar a fost cu 
neputinţă. Viaţa ta din trecut a fost prea aspră şi prea 
răvăşită. Înţeleg foarte bine că nu tu eşti de vină. Tu nu 
puteai să te comporţi decât aşa cum îţi îngăduiau firea şi 
felul în care ai fost crescut. De aceea nu-ţi fac nici un 
reproş, Martin. Te rog să nu uiţi acest lucru. A fost pur şi 
simplu o greşeală. Aşa cum au susţinut totdeauna tatăl şi 
mama mea, nu eram făcuţi unul pentru celălalt şi amândoi 
ar trebui să fim fericiţi că nu ne-am dat seama de asta când 
ar fi fost prea târziu”... „N-are nici un rost să încerci să mă 
mai vezi, scria Ruth către sfârşit. Ar fi un lucru foarte 
dureros atât pentru fiecare dintre noi, cât şi pentru mama. 
Acum îmi dau seama că i-îm pricinuit multe necazuri şi 
multă durere. Va fi nevoie de lungă vreme, ca să pot 
răscumpăra toate astea.” 


Martin mai citi o dată, cu mare atenţie, scrisoarea până la 
sfârşit, după care se aşeză la masă şi-i răspunse, îi expuse 
amănunţit tot ce spusese la şedinţa socialiştilor, arătându-i 
limpede că ceea ce susţinuse el era tocmai opusul 
afirmațiilor pe care ziarul i le punea în seamă. Către 
sfârşitul scrisorii deveni însuşi,cel nebun din dragoste” care 
se zbate cu înfrigurare pentru dragostea lui.,le rog să-mi 
răspunzi - îi scrise el - şi în răspunsul tău nu e nevoie să-mi 
spui decât un singur lucru. Mă iubeşti? Asta e totul... 
răspunsul la această întrebare.” 

Dar nu primi nici un răspuns, nici a doua şi nici a treia zi. 
Manuscrisul nuvelei Prea târziu zăcea neatins, şi maldărul 
de manuscrise restituite de sub masă creştea în fiece zi. 
Pentru prima oară somnul faimos al lui Martin fu tulburat 
de insomnie, şi insomnia îl chinui nopţi lungi în care nu 
cunoscu tihna. De trei ori se duse la casa familiei Morse, 
dar de fiecare dată feciorul refuză să-i deschidă. Brissenden 
zăcea bolnav la hotel nemaiavând destule puteri ca să iasă 
din casă, şi, cu toate că se ducea deseori să-l vadă, Martin 
nu voia să-l mai tulbure cu necazurile lui. 

lar necazurile lui Martin erau multe la număr. Urmările 
isprăvii reporterului aceluia se dovediră mult mai grave 
decât se aşteptase vreodată. Băcanul portughez refuză să-i 
mai dea pe datorie, iar zarzavagiul, care era american get- 
beget şi foarte mândru de asta, îi strigă că e un trădător de 
patrie şi refuză să-i mai vândă ceva, ba chiar merse cu 
patriotismul atât de departe încât trase o linie de-a 
curmezişul contului lui Martin şi-i interzise să-ncerce 
vreodată să-l achite. Discuţiile dintre vecini oglindeau o 
stare de spirit asemănătoare şi indignarea împotriva lui 
Martin creştea mereu. Nimeni nu mai voia să aibă în vreun 
fel de-a face cu un trădător socialist. Biata Maria era 
speriată şi nu ştia ce să mai creadă, dar îi rămase devotată. 
Copiii de prin împrejurimi uitaseră impresia adâncă pe care 
le-o făcuse trăsura ce-l vizitase cândva pe Martin şi, de la o 
distanţă care îi punea la adăpost de orice represalii, îi 


strigau „găinarul” şi „vagabondul”. Cu toate acestea tribul 
Silva îi lua apărarea, purtând în cinstea lui multe bătălii 
crâncene, aşa că ochii învineţiţi şi nasurile sângerate 
ajunseseră lucruri obişnuite, sporind frământările şi 
amărăciunea Măriei. 

Într-o zi Martin se întâlni la Oakland, pe stradă, cu 
Gertrude şi află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume 
că Bernard Higginbotham era furios pe el fiindcă-l făcuse 
de râsul lumii şi interzisese să le mai calce vreodată pragul. 

— De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. 
Du-te undeva mai departe, găseşte-ţi o slujbă şi apucă-te 
serios de treabă. Mai târziu, când o trece toată zarva de- 
acum, ai să poţi veni înapoi. 

Martin clătină din cap dar nu-i dădu nici un fel de 
explicaţie. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimânta adânca 
prăpastie intelectuală ce se căscase între el şi ai lui. 
Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le 
explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană - faţă de 
socialism. Nu existau destule cuvinte în limba engleză şi în 
nici o altă limbă, cu ajutorul cărora să-i poată face pe 
oamenii aceştia să înţeleagă atitudinea şi purtarea lui. Cea 
mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o 
purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-şi găsi o 
slujbă. Acesta era primul şi ultimul lor cuvânt. La asta se 
reducea tot bagajul lor intelectual. Ia-ţi o slujbă! Apucă-te 
de muncă! Sclavi, sărmani şi mărginiţi, se gândea el în 
vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea 
aparţine celor puternici. Sclavii sunt obsedaţi de propria 
lor, servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în faţa 
căruia se prosternau şi se închinau. 

Clătină din nou din cap când Gertrude îi oferi nişte bani, 
deşi ştia bine că în aceeaşi zi trebuia să facă un, drum pană 
la muntele-de-pietate. 

— Fereşte-te să dai ochi cu Bernard acuma, îl sfătui 
Gertrude. După vreo câteva luni, când i-o mai trece furia, 
dacă o să vrei, poate-o să-ţi găseşti un rost umblând cu 


camionul nostru. Oricând ai nevoie de mine; trimite-mi 
vorbă că vin îndată. Să nu uiţi! 

Gertrude plecă plângând zgomotos, iar Martin simţi cum 
durerea i se revarsă în toată fiinţa, la vederea trupului 
mătăhălos şi a mersului dizgraţios al surorii lui. Pe când o 
privea cum se îndepărtează, i se păru că edificiul 
nietzscheean se clatină şi trosneşte din încheieturi. Luată în 
abstract, noţiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona 
deloc, dar când era vorba de propria lui familie lucrurile nu 
mai stăteau chiar aşa. Şi cu toate astea, dacă a existat 
vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, 
Gertrude. În faţa acestui paradox zâmbi cu amărăciune. 
Teribil nietzscheean mai era şi el, dacă îngăduia ca 
concepţiile intelectuale fundamentale să-i fie zdruncinate 
de cel dintâi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în 
suflet,- ba mai mult decât atât, să fie zdruncinate de înseşi 
concepţiile morale ale sclavilor, căci mila lui faţă de starea 
surorii nu era nimic.altceva decât un sentimentalism de 
sclav. Adevăraţii oameni aleşi sunt mai presus de milă şi 
compătimire. Mila şi compătimirea s-au zămislit în 
bordeiele subpământene ale sclavilor şi nu erau nimic 
altceva decât rezultatul spaimei şi sudorii nenorociţilor, 
slăbănogilor şi neputincioşilor. 

CAPITOLUL. 

XI: 

Manuscrisul nuvelei Prea târziu rămânea mai departe pe 
masa, neatins. 'Toate celelalte manuscrise care fuseseră 
cândva expediate pe la reviste se aflau îngrămădite sub 
masă. Numai pe unul singur îl tot trimitea mereu şi acela 
era Ephemera lui Brissenden. Bicicleta şi hainele negre se 
aflau din nou la muntele-de-pietate, iar proprietarii maşinii 
de scris îşi cereau din nou în mod insistent chiria cuvenită. 
Lucrurile astea însă nu-l mai impresionau. Căuta o cale 
nouă şi până avea s-o găsească toate puteau să rămână în 
starea în care se aflau. 


Peste mai multe săptămâni se întâmplă şi evenimentul pe 
care-l aştepta de mult. Se întâlni cu Ruth pe stradă. Ce-i 
drept, era însoţită de fratele ei Norman şi amândoi 
încercară să se facă a nu-l băga în seamă, iar Norman îi 
făcu chiar semn să se dea la o parte. 

— Dacă n-o laşi în pace pe soră-mea să ştii că chem poliţia, 
îl ameninţă Norman. Nu vrea să stea de vorbă, cu tine şi 
orice insistenţă din partea ta este de-a dreptul insultătoare. 

— Dacă nu-ţi vezi de treabă va trebui să chemi poliţia iar 
mâine au să urle toate ziarele, răspunse Martin încruntat. 
Acuma dă-te la o parte şi du-te de cheamă poliţia dacă 
pofteşti. Eu am să stau de vorbă cu Ruth. 

Apoi, îi spuse lui Ruth: 

— Vreau să aud răspunsul chiar din gura ta. 

Era palidă şi tremura toată, dar se uită drept în ochii lui, 
cu o întrebare mută. 

— Răspunsul la întrebarea pusă în scrisoare, preciză el. 

Norman schiţă o mişcare de nerăbdare, dar Martin îl ţintui 
pe loc cu o privire fulgerătoare. 

Ruth clătină din cap. 

— 'Toate astea le-ai făcut din propria şi libera ta voinţă? 
întrebă Martin. 

— Da. Vorbea cu hotărâre şi cu voce joasă, fermă. Totul 
este din propria mea dorinţă. M-ai făcut de ruşine în aşa 
hal, încât îmi este ruşine să mai dau ochi cu prietenii. Toţi 
discută pe seama mea, şi eu o ştiu. Asta-i tot ce pot să-ţi 
spun. M-ai făcut cum nu se poate mai nefericită şi nu vreau 
să te mai văd niciodată. 

— Prietenii! Clevetirile! Informaţiile mincinoase din ziare! 
Sunt sigur că lucrurile astea nu pot fi mai tari decât 
dragostea! Nu pot să cred decât că nu m-ai iubit niciodată. 

Un val de roşeaţă alungă paloarea din obrajii fetei. 

— Asta după tot ce-a fost între noi? zise ea cu glas abia 
şoptit. Martin, tu nu ştii ce vorbeşti. Eu nu sunt o fiinţă de 
duzină. 


— Vezi bine că nu mai vrea să stea de vorbă cu dumneata, 
izbucni atunci Norman, pornind cu Ruth în josul străzii. 

Martin se dădu la o parte şi le făcu loc să treacă. Fără să-şi 
dea seama scotoci în buzunarul hainei ca să dea de tutunul 
şi foiţa cafenie care nu se aflau acolo. 

Era cale lungă până la North Oakland, dar numai după ce 
urcă treptele din faţa casei şi intră în odaie îşi dădu seama 
că străbătuse pe jos toată distanţa asta. Se trezi stând pe 
marginea patului şi privind în jurul lui ca un somnambul 
trezit din transă. Văzu pe masă foile manuscrisului Prea 
târziu, trase scaunul şi întinse mâna după toc. Exista în 
firea lui ceva care-l împingea, către lucrurile împlinite, duse 
la bun sfârşit. Şi acesta era un lucru neisprăvit. Fusese lăsat 
deoparte pentru ca între timp altceva să fie dus până la 
capăt. Acum acel ceva fusese încheiat şi trebuia să se ocupe 
de lucrul lăsat la jumătate, trebuia să-l împlinească. Ce 
anume avea să facă după aceea, nu ştia. Tot ce ştia era că 
ajunsese la o răscruce. O perioadă de viaţă se încheiase, iar 
acum el stătea ca un meşteşugar şi-i punea la punct, 
ultimele amănunte. Nu era curios să afle ce-i rezervă 
viitorul. Nu va trece prea mult şi va afla totul. Orice ar fi 
fost, nu mai avea nici o importanţă. Nimic nu mai părea să 
aibă importanţă. 

Cinci zile în şir munci la nuvela pe care-o intitulase Prea 
târziu, fără să iasă din casă, fără să vadă pe cineva şi 
mâncând doar pe apucate. În dimineaţa celei de-a şasea zile 
factorul îi aduse un plic subţirel din partea redacţiei revistei 
Parthenon. Dintr-o privire înţelese că Ephemera fusese 
acceptată. „Am încredinţat poemul spre lectură domnului 
Cartwright Bruce - comunica redactorul şef - iar domnia sa 
ne-a referit într-un chip atât de favorabil încât nu ne mai 
rămâne nimic altceva decât să-l reținem. Ca o dovadă a 
dorinţei noastre de cât mai neîntârziată publicare, 
îngăduiţi-ne să vă facem cunoscut că am inclus poemul în 
numărul nostru pe august, deoarece numărul pe iulie este 
gata cules. Vă rugăm să fiţi bun şi să transmiteţi domnului 


Brissenden omagiile şi mulţumirile noastre. De asemenea, 
v-am fi recunoscători dacă ne-aţi trimite chiar cu prima 
poştă o fotografie şi datele biografice ale domnului 
Brissenden. În cazul în care onorariul oferit de noi vi se 
pare nesatisfăcător, vă rugăm să binevoiţi a ne telegrafia de 
îndată, comunicându-ne onorariul pe care l-aţi socoti 
corespunzător.” 

Cum onorariul oferit de revistă era de trei sute şi cincizeci 
de dolari, Martin socoti că nu mai are rost să telegrafieze. 
Mai rămânea totuşi de obţinut asentimentul lui Brissenden. 
Da, dar în orice caz însemna că avusese dreptate. lată deci 
că exista şi un redactor de revistă care recunoştea poezia 
adevărată din chiar clipa când dădea cu ochii de ea. lar 
preţul plătit de revistă i se părea superb, cu toate că era 
vorba de marele poem al secolului. Cât despre Cartwright 
Bruce, Martin ştia că era singurul critic pentru ale cărui 
opinii Brissenden avea oarecare consideraţie. 

Martin plecă repede în oraş cu tramvaiul şi în vreme ce 
privea casele şi străzile laterale care alunecau în urma, îşi 
dădu seama că încearcă un anumit simţământ de regret 
pentru faptul că nu se bucură îndeajuns de succesul 
prietenului şi de marea lui victorie. Singurul critic adevărat 
din Statele Unite se pronunţase favorabil asupra poemului, 
iar afirmaţia lui, că literatura de calitate poate totuşi găsi 
recunoaştere din partea revistelor, se dovedise întemeiată. 
În sufletul lui însă entuziasmul nu se mai trecea cu vechea 
vigoare şi Martin îşi dădu seama că e mult mai nerăbdător 
să-l vadă pe Brissenden, decât să-i comunice vestea cea 
bună. Acceptarea venită din partea revistei Parthenon îi 
aduse aminte că în cele cinci zile consacrate nuvelei Prea 
târziu nu auzise nimic despre Brissenden şi nici măcar nu 
se mai gândise la dânsul. Pentru prima oară îşi dădu seama 
de starea de zăpăceală în care trăise cele cinci zile şi îi fu 
ruşine că-şi uitase într-atât prietenul. Dar nici ruşinea nu-l 
ardea prea rău. Ajunsese refractar la orice emoţii, cu 
excepţia celor artistice legate de nuvela pe care o scrisese. 


Trăise ca într-o transă şi uitase cu desăvârşire tot ce nu 
avea legătură cu nuvela. S-ar fi zis însă că şi acum se afla în 
transă. Toată viaţa aceea clocotitoare prin mijlocul căreia 
alerga tramvaiul i se părea depărtată şi ireală şi, chiar dacă 
uriaşa turlă de piatră a bisericii pe lângă care trecea s-ar fi 
năruit deodată în capul lui, tot n-ar fi încercat o emoție prea 
puternică. 

De îndată ce ajunse la hotel urcă în goană până la camera 
lui Brissenden şi cobori tot atât de repede. Camera era 
goală. Nu exista nici cea mai mică urmă de bagaje. 

— A lăsat domnul Brissenden vreo adresă? îl întrebă el pe 
portarul care câteva clipe îl privi cu mirare. 

— Cum, n-aţi auzit? exclamă portarul uimit. 

Martin clătină din cap. 

— Bine, dar ziarele aproape că numai despre asta au scris. 
A fost gasit mort. Sinucidere. Şi-a zburat creierii. 

— A şi fost înmormântat? Martin îşi auzea propria voce ca 
pe vocea altuia, venind de la mare distanţă. 

— Nu. După cercetări sicriul a fost expediat pe coasta 
Atlanticului. Avocaţii angajaţi de familie s-au îngrijit de 
toate formalităţile. 

— Trebuie să recunosc că au lucrat repede, comenta 
Martin. 

— De, nu ştiu ce să spun. A murit acum cinci zile. 

— Acum cinci zile? 

— Da, acum cinci zile. 

— Aha, zise Martin şi se întoarse în loc îndreptându-se 
către ieşire. 

La colţ intră într-un birou al companiei Western Union şi 
telegrafie directorului revistei Parthenon informându-l că 
poate publica poemul. Nu mai avea la el decât cinci cenți 
pentru tramvai, aşa că trimise telegrama cu taxă inversă. 

Pe cum ajunse acasă, se aşeză la scris. Zilele şi nopţile 
treceau una după alta, dar el rămânea tot la masa de lucru 
şi scria întruna. Nu se ducea nicăieri în afară de muntele- 
de-pietate, nu ieşea niciodată la plimbare şi mânca tacticos 


când îi era foame şi avea ce să gătească, după cum tot atât 
de tacticos se lipsea de masă când nu avea ce să mănânce. 
Cu toate că nuvela fusese compusă capitol cu capitol mai 
înainte de a se fi apucat s-o aştearnă pe hârtie, Martin 
imagină totuşi şi compuse în amănunt o introducere care 
să-i mărească forţa emotivă, deşi această introducere avea 
să adauge nuvelei încă douăzeci de mii de cuvinte. Nu era 
neapărat necesar ca lucrul pe care-l scria să fie desăvârşit, 
dar crezul lui artistic îl obliga să nu lase din mână un lucru 
nepus la punct. Lucra ca prin vis, cu totul rupt de lumea din 
jur, simțindu-se un fel de strigoi obişnuit să sălăşluiască în 
mijlocul decorului literar al vieţii lui trecute. Îşi aduse 
aminte de vorba cuiva care spusese că un strigoi este 
spiritul unui om mort dar care n-are destulă minte ca să-şi 
dea seama că a murit; în momentul acela se opri pentru o 
clipă din lucru ca să se întrebe dacă într-adevăr a murit şi 
încă nu-şi dă seama. 

Veni şi ziua când nuvela fu în sfârşit gata. Funcţionarul 
magazinului de maşini de scris venise să-i ia maşina şi stătu 
pe pat până când Martin, aşezat pe unicul său scaun, scrise 
cele din urmă pagini ale ultimului capitol. La sfârşit adăugă 
cu litere mari „Finis” şi pentru el asta însemna într-adevăr 
sfârşitul. Încercând un adânc simţământ de uşurare, urmări 
funcţionarul care părăsea camera cu maşina de scris, apoi 
se întoarse şi se întinse pe pat. Era istovit de foame. De 
treizeci şi şase de ceasuri nu mai pusese nimic în gură, dar 
nu la asta se gândea acuma. Stătea întins pe spate, cu ochii 
închişi, şi nu se gândea la nimic în vreme ce îl învăluia 
treptat o buimăceală care lăsă fără cunoştinţă. Pe jumătate 
delirând, începu să murmure versurile unui poem anonim 
pe care lui Brissenden îi plăcea mult să le recite. Maria, 
care de dincolo de uşă asculta plină de nelinişte, fu 
alarmată de sporovăiala aceea monotonă. Cuvintele în sine 
nu-i spuneau nimic, dar nu se putea îndoi că Martin este cel 
care vorbeşte. Refrenul poemului era:S-a sfârşit”... 

S-a sfârşit... 


Lira mi-am lăsat deoparte. 

Cântările pier prea degrabă-n moarte Ca umbrele uşoare 
ce se scurg Lin, prin trifoiu-nsăngerat de-amurg. 

S-a sfârşit... 

Lira mi-am lăsat deoparte. 

Ca ciocârlia-n zorii zilei am cântat Cum cântă ea în 
crângu-nrourat. 

Acum am amuţit. 

Mă simt ca pițigoiul, obosit, Căci gol de cântec pieptul mi-a 
rămas; 

Vremea cântării mele e departe. 

S-a sfârşit Şi lira a rămas deoparte. 

Maria nu mai putu îndura şi fugi repede la plită, unde 
umplu pe sfert un castron de supă punând în el şi cea mai 
mare parte din bucăţelele de carne dimpreună cu mult 
zarzavat, aşa cum îi căzură la lingură din fundul oalei. 
Martin se ridică în capul oaselor şi începu să mănânce, 
asigurând-o pe Maria, printre înghiţituri, că nu vorbise în 
somn şi că nu avea temperatură. 

După ce Maria plecă, Martin rămase trist pe marginea 
patului, cu umerii căzuţi, privind în jurul său cu ochii stinşi 
care nu vedeau nimic, până în clipa când banderola ruptă a 
unei reviste sosite în dimineaţa aceea şi rămasă nedeschisă 
aruncă o rază de lumină în creierul lui întunecat.,E revista 
Parthenon - gândi el - numărul pe august şi trebuie să 
cuprindă şi Ephemera. De ce nu-i BrissendeN. Aici, să 
vadă”?”. 

Răsfoia paginile revistei, când deodată se opri. Ephemera 
era publicată la loc de frunte, cu un titlu de-o şchioapă şi cu 
ilustraţii marginale. Deasupra titlului, într-o parte, se afla 
fotografia lui Brissenden iar în partea cealaltă fotografia lui 
Sir John Value, ambasadorul Marii Britanii. O notă 
redacțională de introducere cita cuvintele lui Sir John care 
afirmase că în America nu există poeţi, publicarea poemului 
lui Brissenden fiind ca un răspuns al revistei, un fel de „Ce 
spuneţi de asta, Sir John? Cartwright Bruce era prezentat 


drept cel mai de seamă critic din America şi nota 
reproducea cuvintele lui prin care arăta că Ephemera este 
cel mai mare poem scris vreodată în Lumea Nouă. Nota 
redacțională se încheia astfel: „Până în momentul de faţă 
redacţia nu şi-a putut forma o părere definitivă asupra 
meritelor poemului; poate că niciodată nu vom putea 
ajunge la o astfel de opinie. În orice caz, am citit şi am 
recitit poemul, minunându-ne în faţa cuvintelor şi a felului 
cum sunt aranjate, întrebându-ne unde le-o fi găsit domnul 
Brissenden şi cum o fi izbutit să le adune laolaltă”. După 
asta urma poemul. 

— Ce bine e c-ai murit, Briss, prietene, murmură Martin 
lăsând revista să cadă jos, alunecându-i printre genunchi. 

Vulgaritatea şi banalitatea procedeului era de-a dreptul 
dezgustătoare, dar Martin băgă de seamă fără prea mult 
interes că greaţa pe care i-o provoca nu era chiar atât de 
violentă. Ar fi vrut să se înfurie, dar n-avea destulă energie 
ca să încerce. Amorţise aproape cu totul. Sângele îi era 
prea îngheţat ca să poată fi mânat iute de valul fierbinte al 
indignării. La urma urmei, ce importanţă avea? Era un fapt 
la fel ca toate celelalte stări de lucruri din societatea 
burgheză, pe care Brissenden le condamnase de atâtea ori. 

— Bietul Briss, vorbi Martin iarăşi. Niciodată nu mi-ar fi 
iertat-o. 

Cu un efort se ridică şi luă în mână o cutie în care se aflase 
cândva hârtie pentru maşina de scris. Scotoci în ea şi 
scoase de acolo unsprezece poeme scrise de prietenul său. 
Le rupse în lung, apoi în curmeziş şi le aruncă la coş. Făcu 
toate astea cu gesturi obosite şi, când isprăvi, se aşeză pe 
marginea patului şi rămase nemişcat, privind fix înainte. 

Câtă vreme o fi rămas aşa, n-a ştiut niciodată. Dar pe 
neaşteptate în faţa ochilor lui, care până în clipa aceea nu 
văzuseră nimic, apăru o linie orizontală albă şi prelungă. 
Era ceva straniu. Mai apoi, pe măsură ce linia aceea se 
arăta mal. Limpede, văzu că este vorba de un recif de corali 
ce se înălța ca un fum printre valurile albe ale Pacificului. Pe 


urmă, printre valurile înspumate ce se spărgeau de stâncile 
țărmului, observă o pirogă uşoară, în partea din urmă a 
pirogii văzu un tânăr zeu bronzat, cu un şorţ purpuriu legat 
în jurul coapselor şi mânuind o vâslă pe luciul căreia 
săgetau razele soarelui. Martin îl recunoscu. Era Moţi, 
feciorul mezin al lui Tati, căpetenia, iar el se afla acum în 
Tahiti, şi dincolo de stâncile fumegătoare se întindea ţărmul 
de încântare ce se cheamă Papara, iar la locul unde 
pârâiaşul se varsă în mare stătea coliba de verdeață a 
căpeteniei. Era înspre amurg şi Moţi se întorcea de la 
pescuit. Aştepta năvala unui val uriaş pentru ca pe coama 
lui înspumată să poată sări peste recif. Apoi Martin se văzu 
pe sine stând în partea dinainte a pirogii, aşa cum de-atâtea 
ori stătuse în trecut, şi ţinând în mână o vâsla cu care la 
semnalul lui Moţi era gata să lovească apa ca un nebun, 
când s-ar fi văzut de partea cealaltă a brâului purpuriu de 
coral, îndată după asta încetă să mai fie un simplu privitor 
şi se afla el însuşi în pirogă, Moţi ţipa cât putea, amândoi 
vâsleau din răsputeri pe creasta valului de peruzea. La 
prova pirogii apa clocotea ca frământată de aburi fierbinţi, 
aerul era plin de picături fine de spumă, apoi forfota, 
freamătul şi zbuciumul valurilor rămaseră în urmă ca un 
ecou prelung, iar piroga plutea liniştit pe apele line ale 
lagunei. Moţi râse şi-şi şterse apa sărată de pe ochi, apoi 
amândoi vâsliră către plaja de nisip de coral pe care se 
zăreau, aurii în bătaia celor de pe urmă raze ale soarelui, 
printre palmieri, pereţii de iarbă ai casei lui Tati. 

Tabloul acesta se topi şi înaintea ochilor lui. Martin apăru 
neorânduiala ce domnea în sărăcăcioasa lui locuinţă. 
Degeaba se strădui să vadă iar locurile din Tahiti. Ştia bine 
că printre palmieri răsunau acum cântece şi că fetele 
dansau sub razele lunii, dar nu putu să le vadă. Vedea 
numai dezordinea de pe masă, locul gol unde stătuse 
maşina de scris şi geamurile nespălate închise ochii, gemu 
din adâncul rărunchilor şi adormi. 

CAPITOLUL. 


XLI. 

Dormi somn greu toată noaptea şi nu se deşteptă decât a 
doua zi dimineaţa, când îl trezi poştaşul. Se simţea obosit şi 
n-avea chef de nimic, aşa că frunzări scrisorile fără nici un 
interes. Un plic subţirel, cu antetul unei reviste de scandal, 
conţinea un cec de douăzeci şi doi de dolari. Vreme de un 
an şi jumătate Martin ceruse zadarnic revistei să-i plătească 
drepturile care i se cuveneau. Suma nu-l impresionă cu 
nimic. Vechea emoție cu care primea un cec din partea 
vreunei reviste aparţinea trecutului. Spre deosebire de cele 
primite până atunci, cecul acesta nu îi aprinse în suflet mari 
speranţe. Nu era decât un cec de douăzeci şi doi de dolari - 
atât şi avea să-i dea putinţa să-şi cumpere ceva de mâncare. 
Cu aceeaşi poştă venise şi un alt cec, trimis de un 
săptămânal din New York, drept plată pentru câteva versuri 
umoristice acceptate cu luni în urmă. Un cec de zece dolari. 
Îi veni atunci un gând pe care îl cumpăni îndelung şi la fel 
de apatic. Nu ştia ce anume avea să facă şi nu era deloc 
grăbit să facă ceva. Dar de trăit, trebuia să trăiască. De 
asemenea, avea multe datorii. Oare n-ar face o investiţie 
remuneratorie dacă ar timbra din nou maldărul de 
manuscrise ce zăceau sub masă şi le-ar trimite încă o dată 
pe la reviste? Poate că unul sau două dintre ele vor fi 
acceptate. Asta i-ar da posibilitatea să trăiască. Se hotări să 
facă această investiţie şi, după ce încasă cecurile la banca 
din Oakland, cumpără de zece dolari numai mărci poştale. 
Gândul că s-ar putea întoarce acasă ca să-şi gătească ceva 
pentru masa de dimineaţă, acolo, în cămăruţa lui 
înăbuşitoare, îi era nesuferit. Pentru prima oară refuză să 
se gândească la datorii. Ştia că acasă şi-ar fi putut găti o 
masă substanţială cheltuind numai cincisprezece ori 
douăzeci de cenți. În loc de ăsta însă, intră la Forum Cafe şi 
comandă o masă care-l costă doi dolari. Dădu chelnerului 
bacşiş douăzeci şi cinci de cenți şi cheltui cincizeci de cenți 
pe un pachet de ţigări egiptene. De când îl rugase Ruth să 
se lase de fumat, nu mai pusese ţigară în gură. Acum însă 


nu mai vedea nici un motiv pentru care să nu fumeze, şi, 
afară de asta, îi era dor de o ţigară. Parcă ce importanţă 
aveau banii? Cu cinci cenți ar fi putut cumpăra un pachet 
de mahorcă şi o cărticică de foiţă cafenie din care i-ar fi 
ieşit patruzeci de ţigări - dar ce importanţă avea? Banii nu 
mai reprezentau pentru el nimic altceva decât putinţa de a- 
şi cumpăra imediat ceva. Rămăsese fără cârmă şi fără 
busolă şi n-avea către ce port să se îndrepte, iar a se lăsa în 
voia valurilor însemna a trăi cât mai puţin, adică a suferi cât 
mai puţin. 

Zilele treceau una după alta şi dormea în fiecare noapte 
câte opt ceasuri. Deşi deocamdată, în aşteptarea unor noi 
cecuri, mânca la un restaurant japonez, cu zece cenți, 
trupul lui istovit începu să se întremeze şi obrajii scofâlciţi 
să se împlinească. Nu-şi mai sleia forţele dormind puţin, 
muncind peste puteri şi învățând fără măsură. Nu mai scria 
nimic şi nu mai deschidea nici o carte. Mergea mult pe jos, 
mai ales afară din oraş, printre coline şi zăbovea ceasuri 
întregi prin parcurile cele mai liniştite. N-avea nici prieteni 
şi nici cunoştinţe, nu voia să mai cunoască pe nimeni. Nu 
dorea nimic. Aştepta să vină de udeva un imbold, nici el nu 
ştia de unde, care să mişte viaţa-i oprită în loc şi s-o pună 
din nou în mers. Până atunci viaţa lui urma să se scurgă mai 
departe fără ţintă, goală şi trândavă. 

O singură dată se duse la San Francisco ca să-i mai vadă 
pe „adevărații oameni”. Dar în ultima clipă, la capătul 
scărilor, tocmai când păşea peste pragul de la intrare, se 
răzgândi, se-ntoarse pe călcâie şi se grăbi să iasă cât mai 
repede din cartierul acela care-i amintea de un ghetou 
suprapopulat. Îl înspăimânta gândul că ar putea să mai 
asiste la discuţii filosofice şi se strecură pe străzi încercând 
să treacă neobservat, ca nu cumva să se-întâlnească în 
drum cu vreunul dintre cei care l-ar fi putut recunoaşte. 

Uneori se uita în fugă prin reviste şi ziare ca sa mai vadă 
în ce fel era maltratată Ephamera. Stârnise într-adevăr 
zarvă. Dar ce fel de zarvă! Toată lumea citise poemul şi 


discuta dacă era sau nu era poezie. Ziarele locale se ocupau 
pe larg de poem şi în fiece zi apăreau coloane întregi scrise 
de critici foarte învăţaţi, articole editoriale ironice şi scrisori 
foarte serioase venite din partea cititorilor. Miss Helen 
Della Delmar (proclamată cu surle şi trompete ca cea mai 
mare poetă din Statele Unite) îi contestă lui Brissenden 
dreptul de a călări alături de ea pe Pegas şi scrise lungi 
scrisori adresate publicului spre a dovedi tuturor că 
Brissenden nu era poet. 

În următorul număr, redacţia revistei Parthenon se 
autocomplimentă felicitându-se pentru zarva stârnită, 
luându-l peste picior pe Sir John Value şi speculând moartea 
lui Brissenden în cel mai neobrăzat spirit comercial. Un ziar 
care avea un tiraj verificat de o jumătate de milion de 
exemplare publică un poem original semnat de Helen Della 
Delmar în care poeta îl lua în zeflemea şi făcea haz pe 
socoteala lui Brissenden. 'Iot ea se făcu vinovată de un al 
doilea poem în care parodia Ephemera. 

Martin avu numeroase prilejuri să se bucure că 
Brissenden e mort. Urâse atât de cumplit gloata şi iată că 
acum tot ce era mai bun şi mai sfânt în el fusese aruncat 
pradă gloatei. Vivisecţia Frumosului continua zi după zi. 
Nătărăii din ţara întreagă se năpusteau să scrie şi, cocoţaţi 
pe culmile măreției lui Brissenden, fluturau în faţa ochilor 
publicului otrepele sufletelor lor mărunte. Un ziar scria 
următoarele: „Am primit la redacţie scrisoarea unui domn 
care cu câteva vreme în urmă a scris un poem identic cu 
Ephemera, numai că ceva mai izbutit”. Un alt ziar, pe un 
ton cum nu se poate mai serios, îi reproşa lui Helen Della 
Delmar parodia publicată, scriind: „Este însă neîndoielnic 
că miss Delmar a scris poemul într-un moment de bună 
dispoziţie şi nu cu întregul respect pe care un mare poet 
este dator să-l aibă faţă de altul, poate de cel mai mare 
dintre ei. În orice caz, chiar dacă miss Delmar este sau nu 
este geloasă pe autorul Ephemerei, apare limpede că şi 


dânsa, ca şi mii alţii, a fost fascinată de poem şi poate că va 
veni ziua când va încerca să scrie versuri ca acestea”. 
Popimea începu să ţină predici împotriva Ephemerei, iar 
un preot care îşi arătă prea pe faţă admiraţia faţă de poem 
fu răspopit pentru erezie. Marele poem îşi dădea obolul la 
înveselirea oamenilor. Plăsmuitorii de versuri comice şi 
caricaturiştii nu pierdură ocazia şi se repeziră ca şacalii: 
rubrica de ecouri a săptămânalelor mondene era plină de 
anecdote pe tema Ephemerei, care mergeau până la 
specimene de felul următor: Charley Frensham îi spune în 
mare taină lui Archie Jennings că cinci versuri din 
Ephemera sunt în stare să îmbolnăvească un om de boala 
copiilor iar zece îl fac cu siguranţă să s-arunce de la etaj. 
Martin nu făcea haz; nici nu scrâşnea din dinţi de mânie. 
Singura lui reacţie era o nemărginită tristeţe. În clipa când 
întreg universul lui se năruia şi în primul rând dragostea i 
se prăbuşea la pământ, spulberarea iluziilor privitoare la 
reviste şi la judecata publicului era într-adevăr un lucru de 
nimic. Părerea lui Brissenden despre reviste fusese pe 
deplin întemeiată, iar el, Martin Eden, pierduse zadarnic 
ani întregi de zbucium ca să poată ajunge la acest adevăr. 
Revistele se dovedeau a fi întocmai aşa cum spusese 
Brissenden, ba chiar mai rău. În fine, acum s-a sfârşit, se 
consola Martin. Ţintise să ajungă până la stele şi iată că se 
trezea în mijlocul unor mlaştini puturoase. Vedeniile din 
Tahiti - din dulcele şi fermecătorul Tahiti - i se arătau din ce 
în ce mai des. La feli se părea uneori că se află în Paumotu 
sau în Marquesas; în vremea din urmă se vedea pe sine la 
bordul unor schoonere de comerţ sau pe cutere micuţe, 
lunecând în zori printre stâncile de coral care închid laguna 
de la Papeete şi pornind la drum lung şi anevoios prin 
mijlocul atolilor către Nukahiva, către golful Taiohae unde 
ştia bine că Tamari avea să taie un porc în cinstea sosirii lui 
şi unde fiicele înveşmântate în flori ale lui 'Tamari îi vor lua 
mâinile într-ale lor şi în cântec şi veselie îi vor prinde de gât 


ghirlande de flori, îl chemau mările Sudului şi el ştia că mai 
curând sau mai târziu avea să răspundă acestei chemări. 
Până atunci se lăsa în voia soartei, odihnindu-se şi 
refăcându-şi forţele după lunga lui călătorie prin împărăţia 
cunoaşterii. Când primi de la Parthenon cecul de trei sute şi 
cincizeci de dolari, Martin se duse la avocatul angajat de 
familia lui Brissenden şi-i încredința cecul. Ceru o 
confirmare scrisă şi în acelaşi timp lăsă şi el avocatului o 
chitanţă pentru cei o sută de dolari primiţi cândva din mâna 
răposatului său prieten. Nu trecu mult şi Martin părăsi 
restaurantele japoneze. În momentul când el abandona 
lupta, norocul începu să-i surâdă. Dar începu să-i surâdă 
prea târziu. Fără cea mai mică emoție deschise un plic 
subţire cu antetul revistei Millennium şi cercetă un cec de 
trei sute de dolari, observând că reprezenta plata făcută la 
acceptare pentru Aventura. Ioate datoriile pe care le avea 
pe lume, socotindu-le şi pe cele de la muntele-de-pietate cu 
respectivele dobânzi cămătăreşti, se ridicau la mai puţin de 
o sută de dolari. Aşa încât, după ce-şi achită toate datoriile 
şi luă îndărăt şi chitanţa de la avocatul familiei Brissenden, 
rămase totuşi cu peste o sută de dolari în buzunar. Îşi 
comandă un costum de haine la croitor şi începu să ia masa 
la cele mai mari restaurante din oraş. Dormea tot în mica 
lui cămăruţă din casa Măriei, dar, văzându-l cu haine noi, 
ştrengarii cartierului nu-l mai strigară „găinarul” şi 
„vagabondul”, nici chiar dacă se aflau la adăpost sigur pe 
acoperişurile caselor sau ascunşi în dosul gardurilor. 
Wiki-Wiki, nuvela lui cu subiect hawaian, fu reţinută de 
Warren's Monthly şi plătită cu două sute cincizeci de dolari. 
Northen Review îi publică eseul Leagănul frumuseţii, iar 
Mackintosh's Magazine îi acceptă Ghicitoarea, poezia pe 
care o închinase cândva Marianei. Redactorii şi recenzenţii 
se întorseseră din vacanţa de vară şi manuscrisele erau 
cercetate repede. Martin nu izbutea să priceapă prin ce 
straniu capriciu ajunseseră toţi să accepte aceste bucăţi pe 
care doi ani încheiaţi le refuzaseră cu atâta stăruinţă. Nu i 


se publicase doar nimic de seamă. Nu era deloc cunoscut în 
afară de Oakland, iar puţinii oameni din Oakland care 
credeau că-l cunosc socoteau că este un socialist sângeros 
şi anarhist roşu. Prin urmare nu exista nici o explicaţie a 
acestor subite acceptări ale lucrărilor lui. Era pur şi simplu 
o scamatorie a destinului. 

Văzând că Ruşinea soarelui a fost respinsă de câteva 
reviste, Martin urmă sfatul odinioară neluat în seamă al lui 
Brissenden şi trimise manuscrisul la editori. După ce mai 
mult edituri îl respinseră, Singletree, Darnley & CO. 
Acceptă lucrarea promițând s-o publice în întregime. Când 
Martin ceru un avans asupra drepturilor de autor, editura îi 
răspunse că un astfel de procedeu nu intra în practica lor, 
că pentru lucrări de asemenea natură rareori se puteau 
recupera banii, iar ei se îndoiau că din lucrarea lui Martin s- 
ar putea vinde o mie de exemplare. 

Făcând socoteala cam la cât s-ar ridica drepturile lui în 
acest caz, Martin văzu că la preţul de un dolar exemplarul 
şi la drepturi de autor de cincisprezece la sută i s-ar cuveni 
o sută cincizeci de dolari. Atunci hotări că dacă ar fi să se 
mai întoarcă vreodată la scris, nu s-ar mai ocupa decât de 
beletristică. Pentru nuvela Aventura, care era cam de patru 
ori mai mică Millennium îi plătise de două ori mai mult. 
Vasăzică până la sfârşit tot se dovedea că notiţa pe care o 
citise el în ziar cu atâta amar de vreme în urmă spunea 
totuşi adevărul. Revistele de mâna întâi plăteau la 
acceptare şi plăteau bine. Millennium nu-i plătise cu doi ci 
patru cenți cuvântul. Şi, afară de asta, s-ar fi părut că erau 
amatoare de literatură bună, căci oare nu-i acceptaseră 
lucrările? La acest din urmă gând, Martin zâmbi cu 
amărăciune. 

Scrise din nou editurii Singletree, Darnley & CO. Oferindu- 
i toate drepturile asupra Rugşinii soarelui pentru suma de o 
sută de dolari plătibilă cu anticipație, dar editura nu se 
arătă dispusă să-şi asume un astfel de risc. Deocamdată nu 
avea nevoie de bani fiindcă vreo câteva din nuvelele scrise 


în vremea din urmă îi fuseseră acceptate şi plătite. Îşi 
deschise chiar şi un cont la bancă şi, fără să mai fie dator 
cuiva vreun ban, ajunse să aibă un sold de câteva sute de 
dolari. După ce fusese refuzată de mai multe reviste, nuvela 
Prea târziu fu reţinută de Meredith-Lowell Company. Martin 
îşi aminti de cei cinci dolari pe care i-i dăduse odinioară 
Gertrude şi de promisiunea că i-i va da înapoi însutit; de 
aceea scrise la editură şi ceru uri avans de cinci sute de 
dolari asupra drepturilor ce i se cuveneau pentru Prea 
târziu. Spre mirarea lui, cu prima poştă primi un cec pentru 
suma cerută, dimpreună cu un contracT. Încasă cecul în 
monede de aur de câte cinci dolari şi-i telefonă Gertrudei, 
spunându-i că ar dori s-o vadă. 

Gertrude sosi la locuinţa lui Martin tremurând toată şi cu 
răsuflarea tăiată din pricina grabei cu care venise. Bănuind 
că trebuie să fie vorba de ceva neplăcut, strânsese din fugă 
cei câţiva dolari pe care îi găsise la îndemână şi-i adusese 
cu ea în poşetă; atât de sigură era că lui frate-său i se 
întâmplase o mare nenorocire, încât de cum îl văzu se 
prăbuşi plângând în braţele lui întinzându-i totodată, fără 
nici o vorbă, poşeta în care ţinea banii. 

— Aş fi venit eu la tine, îi spuse Martin. N-am vrut să risc 
vreo ceartă cu domnul Higginbotham şi e mai mult ca sigur 
că ne-am fi certat dacă aş fi venit la voi. 

— Lasă c-o să-i treacă lui cu vremea, îl linişti Gertrude, 
întrebându-se în acelaşi timp ce i s-o fi întâmplat lui frate- 
său. Mai înainte de asta ar fi însă bine să-ţi iei o slujbă şi să 
te pui serios pe treabă. Lui Bernard îi place să vadă oamenii 
înhămaţi la muncă cinstită. Articolele acelea din jurnale l-au 
scos din fire. Nu l-am văzut niciodată aşa de furios. 

— N-o să-mi iau nici o slujbă, spuse Martin zâmbind. Poţi 
să-i comunici asta din partea mea. N-am nevoie de nici o 
slujbă şi uite că ţi-o pot şi dovedi. 

Martin îi turnă în poală şuvoiul strălucitor şi plin de 
clinchet voios al celor o sută de monede de aur. 


— Îţi aduci aminte de moneda de cinci dolari pe care mi-ai 
dat-o într-o vreme când n-aveam bani de tramvai? lată, ţi-o 
dau înapoi însoţită de nouăzeci şi nouă de surori de vârste 
diferite, dar toate de aceeaşi mărime. 

Dacă la sosire fusese speriată, acum Gertrude era de-a 
dreptul înspăimântată. lar spaima ei era atât de cumplită 
fiindcă provenea din certitudine. Nu bănuia. Era convinsă. 
Se uită la Martin cu groază şi picioarele ei butucănoase 
tremurau sub apăsarea şuvoiului de aur ca şi cum 
monedele acelea i-ar fi ars carnea. 

— Sunt ai tăi, râse Martin. 

Gertrude izbucni în plâns şi începu să geamă: 

— Bietul meu frăţior! Sărmanul meu copil! 

La început Martin nu înţelese nimic. Pe urmă bănui care ar 
putea să fie pricina zbuciumului ei şi-i dădu să citească 
scrisoarea editurii Meredith-Lowell, venită o dată cu cecul. 
Femeia o silabisi încetişor, oprindu-se din când în când ca 
să-şi şteargă lacrimile, şi, când termină de citit, zise: 

— Şi asta înseamnă că ai câştigat atâta bănet în chip 
cinstit? 

— Mult mai cinstit decât dacă i-aş fi câştigat la loterie. Am 
muncit pentru ei. 

Încet, încet Gertrude îşi recăpătă încrederea şi citi din nou 
scrisoarea, cu mare luare-aminte. Îi trebui multă vreme lui 
Martin ca să-i explice de pe urma cărui fel de negustorie 
ajunseseră banii aceia în stăpânirea sa şi încă mai multă ca, 
s-o convingă că banii erau într-adevăr ai ei şi că lui nu-i 
făceau trebuinţă. 

— Am să-i depun la bancă pe numele tău, zise ea în cele 
din urmă. 

— Ba n-ai să-i depui deloc. Sunt ai tăi şi poţi să faci ce vrei 
cu ei, iar dacă nu-iieitu, să ştii că i-i dau Mariei. Ea o să 
ştie cum să-i folosească. Te-aş sfătui totuşi să-ţi angajezi o 
servitoare şi în sfârşit să te poţi şi tu odihni o vreme. 

— Am să-i povestesc şi lui Bernard, anunţă Gertrude la 
plecare. 


Martin se încruntă, pe urmă zâmbi ironic. 

— Bine, povesteşte-i, zise el. Poate că după asta o sămă 
invite la voi la masă. 

— Da, o să te invite... sunt sigură c-o să te invite! exclamă 
Gertrude entuziasmată, trăgându-l pe Martin către ea, 
sărutându-l şi strângându-l în braţe. 

CAPITOLUL. 

XLII. 

Într-o buna zi Martin îşi dădu seama că-l apasă 
singurătatea. Era sănătos şi voinic şi n-avea nici o treabă de 
făcut. Părăsirea scrisului şi a studiului, moartea lui 
Brissenden şi despărţirea de Ruth lăsaseră în viaţa lui un 
mare gol; iar viaţa lui refuza să se lase îngrădită şi să se 
mărginească la trai bun în restaurante de lux şi la ţigări 
egiptene. Este drept că auzea adesea chemarea mărilor 
Sudului, dar parcă ceva îi spunea că nu şi-a încheiat încă 
toate treburile aici, în Statele Unite. Două cărţi de-ale lui 
urmau să apară în curând şi mai erau încă şi altele pe care 
le-ar fi putut publica. De la aceste cărţi avea să încaseze 
mulţi bani şi de aceea voia să mai aştepte şi să plece spre 
mările Sudului încărcat cu un sac de aur. Cunoştea undeva 
în Marquesas o vâlcea şi un mic golf pe care le-ar fi putut 
cumpăra cu o mie de dolari chilieni. Vâlceaua aceea se 
întindea de la golful în formă de potcoavă şi înconjurat cu 
un brâu de câmpie până departe către crestele estompate 
şi străjuite de nori ale munţilor din spate, având cu totul 
cam zece mii de acri. Peste tot se găseau arbori încărcaţi cu 
fructe tropicale, găini şi porci mistreți, câteodată se abătea 
pe-acolo şi câte o turmă de bivoli sălbatici, iar mai sus, 
printre culmi şi piscuri hălăduiau turme de capre sălbatice, 
hărţuite de câini sălbatici. 'Toate împrejurimile erau 
sălbatice. Nici o făptură omenească nu trăia pe-acolo. Iar el 
ar fi putut cumpăra vâlceaua şi golful cu o mie de dolari 
chilieni. 

Dacă-şi mai aducea bine aminte, golful era cu adevărat 
încântător, cu ape îndeajuns de adânci ca să poată primi şi 


cel mai mare vapor şi atât de liniştite încât Călăuza 
Pacificului de Sud îl recomanda drept cel mai potrivit popas 
pentru revizuire şi reparaţii, pe o rază de sute de mile. Avea 
de gând să-şi cumpere un schooner - unul dintre acele vase 
mici, asemănătoare cu iahturile şi tot atât de pline de 
alămuri, care alunecă pe valuri ca o nălucă - să pescuiască 
perle şi să facă negoţ cu copra prin insulele vecine. În 
vâlceaua şi golful acela urma să-şi aşeze cartierul său 
general. Avea să-şi clădească acolo o casă rustică şi cu 
pereţi de verdeață, asemenea casei lui Tati, şi va umple 
casa, ca şi vâlceaua şi schoonerul, de slujitori cu pielea 
smolită. Acolo avea să le ofere ospitalitate directorului 
comptuarului din Taiohae, căpitanilor vaselor comerciale 
care cutreierau mările acelea precum şi celor mai de seamă 
aventurieri ai Pacificului de Sud. Va ţine casă deschisă şi-şi 
va primi musafirii ca un prinţ. În felul acesta va uita de 
cărţile pe care le răsfoise cândva şi de lumea care se 
dovedise a fi o amăgire. 

Ca să poată aduce la îndeplinire toate acestea, trebuia să 
mai zăbovească în California spre a-şi umple sacul de aur. 
Încă de pe acum aurul începuse să curgă. Dacă vreuna 
dintre cărţi avea să aibă succes, se prea poate că faptul 
acesta i-ar da posibilitatea să-şi plaseze tot maldărul de 
manuscrise. De asemenea mai putea să-şi strângă nuvelele 
şi versurile în mai multe volume şi să-şi asigure stăpânirea 
vâlcelei, a golfului şi a schooner-ului. De scris, nu va mai 
scrie niciodată. În privinţa asta era ferm hotărât. Totuşi 
până atunci, până când i se vor publica şi cărţile, va trebui 
să facă ceva, ceva mai mult decât să trăiască aşa, apatic şi 
prostit, în starea aceea de indolentă în care căzuse. 

Într-o duminică dimineaţă află că sindicatul constructorilor 
organiza o petrecere la iarbă verde la Shell Mound Park 
chiar în ziua aceea şi la Shell Mound Park se duse şi el. 
Fusese, mai înainte de prea multe ori la chermese ca să nu 
ştie exact cum, anume erau şi de îndată ce pătrunse în parc 
îşi dădu seama că trăieşte iarăşi, şi încă mai puternic, 


senzațiile de odinioară. La urma urmei erau fraţii lui toţi 
muncitorii aceştia. Printre ei se născuse, printre el trăise şi, 
cu toate că se înstrăinase pentru o vreme, îl bucura 
întoarcerea printre ai săi. 

— Ia te uită, fratel Să fiu al naibii dacă ăsta nu e Marti! auzi 
el pe cineva strigând şi în clipa următoare o mână grea i se 
lăsă pe umăr. Un mi-ai umblat, fârtate atâta amar de 
vreme? Pe mare-ai fost? Ia, hai încoace să bem ceva. 

În felul acesta se trezi în mijlocul vechii lui cete, căci 
vechea ceată era, cu câte o lipsă ici şi colo şi cu câteva 
chipuri noi în alte locuri. Prietenii lui nu erau zidari, dar ca 
şi odinioară se duceau la toate chermesele duminicale, 
numai ca să danseze, să se încaiere şi să se distreze. Martin 
bău cu ei şi începu să se simtă din nou om. Îşi spuse atunci 
că fusese un prost când plecase de lângă ei; nu se îndoia 
nici o clipă că, dacă ar fi rămas alături de ei şi, ar fi lăsat în 
plata Domnului cărţile şi oamenii sus-puşi, ar fi avut parte 
de mult mai multă fericire. Dar cu toate astea berea nu i se 
mai părea tot atât de bună ca pe vremuri. Nu mai avea 
gustul pe care-l avusese altădată. Brissenden îi răpise 
plăcerea de-a mai savura berea ieftină - îşi spuse el - iar 
cărţile erau de vină că nu se mai simţea bine în tovărăşia 
prietenilor din tinereţe. Hotări că la urma urmei n-avea să 
se simtă mult mai puţin bine ca în trecut şi se duse în 
pavilionul de dans. Acolo se întâlni cu Jimmy, instalatorul, 
întovărăşit de-o fată înaltă şi blondă care numaidecât îl lăsă 
baltă ca să danseze cu Martin. 

— Ia te uită, nu s-a schimbat deloc, le spuse Jimmy celor 
din jur, care făceau mare haz pe socoteala lui, în vreme ce 
Martin se învârtea cu blonda în ritmul unui vals. Da pe 
cinstea mea dacă-mi pasă, aşa de tare mă bucur că s-a 
întors. la te uită ce vals vede, hai, ce zici? Clasa una. Ce poţi 
să-i mai spui fetei? 

Dar Martin veni îndărăt cu blonda şi i-o încredinţă lui 
Jimmy, iar pe urmă toţi, dimpreună cu vreo încă cinci-şase 
prieteni, priviră perechile care dansau, râseră şi glumiră 


împreună. Toţi se bucurau de întoarcerea lui MartiN. Încă 
nu-i apăruse nici o carte; prin urmare în ochii lor nu era 
îmbogăţit cu nici un fel de merit artificial. Îl iubeau numai 
pentru ce era el însuşi. Martin avea impresia că e un prinţ 
înapoiat din exil, iar sufletul lui chinuit de singurătate 
îmbobocea acum, cufundat în această baie de afecţiune 
sinceră. Petrecu de minune şi se simţi într-adevăr în largul 
lui. Pe de altă parte, avea şi buzunarele pline de bani, aşa 
că urmând obiceiurile de-odinioară, când se întorcea de pe 
mare şi-avea la el leafa pe câteva luni, aruncă banii în 
stânga şi-n dreapta. 

O zări o dată pe Lizzie Connolly trecând prin dreptul lui în 
braţele unui tânăr muncitor; ceva mai târziu, când făcu 
ocolul pavilionului de dans, dădu peste ea stând la o masă 
unde se serveau gustări. După prima surpriză şi cuvintele 
de salut, Martin o conduse afară în parc, unde puteau 
discuta fără a fi siliţi să vorbească mai tare decât muzica. 
Din clipa când i-a vorbit, a fost sclava lui. Iar ela înţeles. Se 
vedea limpede din smerenia plină de mândrie care-i lucea 
în ochi, din fiece mişcare unduioasă a trupului cu ţinută 
maiestuoasă şi din felul cum îi sorbea cuvintele. Nu mai era 
fetiţa nevârstnică pe care o cunoscuse el. Acum era femeie 
în toată puterea cuvântului şi Martin băgă de seamă că 
sălbatica şi sfidătoarea ei frumuseţe câştigase mult în 
vremea din urmă, fără să piardă nirriic din sălbăticie, cu 
toate că focul şi sfidarea de altădată păreau mai stăpânite. 
„E o frumuseţe, o frumuseţe adevărată”, murmură Martin 
în şoaptă, plin de admiraţie. Ştia bine că este a lui, că n- 
avea nimic de făcut decât să-i spună „Haide!” şi ar fi venit 
după el până la capătul lumii. 

În clipa când aceste gânduri îi treceau prin minte, primi în 
tâmplă o lovitură neaşteptată, cumplită şi fu cât pe-aci să se 
prăbuşească. Pumnul îi fusese dat de un om atât de furios şi 
atât de grăbit, încât nu reuşise să-l nimerească în falcă, 
acolo unde ţintise. Clătinându-se, Martin se răsuci în loc şi 
văzu pumnul venind spre el cu forţă ameţitoare. Din 


obişnuinţă, printr-o mişcare reflexă se apleca şi pumnul 
zbură pe lângă el fără să-l atingă, dar răsucindu-l în loc pe 
cel care încercase să lovească. Martin izbi cu stânga, 
aruncând asupra celui ce se răsucise în loc toată greutatea 
trupului său, adăugată la puterea pumnului. Omul se întinse 
la pământ, căzând pe o coasta, dar sări imediat în picioare 
şi se-aruncă asupra lui Martin cu o înverşunare turbată. 
Martin observă chipul schimonosit de ură al celuilalt, fără a 
putea înţelege pricina acestei furii. Îi aplică totuşi o directă 
de stânga, adăugând din nou la forţa pumnului întreaga 
greutate a trupului. Flăcăul se răsturnă pe spate şi căzu 
grămadă la pământ. Jimmy şi ceilalţi prieteni veneau în 
goană câtre el. 

Martin se dezlănţuise. Retrăia din plin vremurile de 
altădată cu dansurile, încăierările şi distracţiile de atunci. 
Trăgând totuşi cu coada ochiului către adversar, se uită la 
Lizzie. De obicei, fetele ţipau când bărbaţii se luau la bătaie, 
dar ea nu ţipase. Privea scena cu răsuflarea tăiată, stătea 
uşor aplecată înainte, lăsând astfel să se vadă aprinderea 
cu care urmărise totul, ţinea o mână apăsată pe piept, avea 
obrajii în flăcări şi o neţărmurită admiraţie i se oglindea în 
priviri. 

Flăcăul se ridicase în picioare şi acum se zbătea să scape 
de opreliştea braţelor care-l înlănţuiau. 

— M-a aştepta pe mine să mă întorc! striga el în gura 
mare. Pe mine m-aştepta fata şi a venit deşteptul asta să mi 
o sufle. N-auziţi să-mi daţi drumu? Daţi-mi drumu” că' i arăt 
eu lui! 

— Ce-ţi veni, măi frate-miu, chiar aşa pe chelie? îl întreba 
Jimmy în vreme ce dădea şi el o mână ele ajutor ca să-l 
stăpânească pe flăcău. Asta-i Mart Eden. Vede un box de te 
lasă ţuţ, ascultă tu la mandea, că te mănâncă fript ca pe-un 
pui de vrabie dacă te iei deel. 

— Că doar n-am să-l las să mi-o sufle când vrea el! strigă 
celălalt. 


— L-a făcut pilaf pe Olandezul Zburător, şi doar ştii şi tu 
cine-i ăla, îi dădu Jimmy înainte cu poveţele. În cinci runde 
l-a isprăvit. Tu nu rămâi pe cotoaie nici un minut. Bagă de 
seamă! 

Informaţiile astea părură a avea un efect liniştitor şi 
flăcăul cel furios îl învrednici pe Martin cu o privire 
sfidătoare care-l măsură de sus până jos. 

— Nu prea l-arată mutra, rânji el. Dar rânjetul era lipsit de 
patimă. 

— Aşa a crezut şi Olandezul Zburător, îl asigură Jimmy. Ei, 
hai acuma s-o-ntindem, gata! Las” ca sunt fete cât lumea. 
Haida! 

Flăcăul se lăsă dus către pavilion şi toată ceata se luă după 
el. 

— Cine-i ăsta? o întrebă Martin pe Lizzie. Şi de unde i s-a 
năzărit aşa deodată? 

Încă de pe acum pasiunea luptei, altădată atât de 
puternică şi stăruitoare, se topise şi Martin îşi dădu seama 
că-i plăcea să se autoanalizeze, că plăcerea asta era prea 
puternică şi nu-i îngăduia să ducă, singur şi însingurat cum 
era, o viaţă atât de primitivă. 

Lizzie clătină din căp. 

Asta? E un terchea-berchea, răspunse ea. M-a condus 
până aici şi a dansat cu mine. N-am avut încotro, ştii, 
explică Lizzie după o scurtă pauză. Mă simţeam grozav de 
singură. Dar nu te-am uitat nici o clipă. Glasul aproape i se 
stinsese şi privea drept înaintea ei. Îl las şi rămân cu tine 
oricând vrei. 

Privind-o din profil şi ştiind că n-ar avea decât să întindă 
mâna şi s-o culeagă, Martin se întreba dacă vorbirea 
corectă, gramaticală şi aleasă, avea de fapt vreo 
însemnătate şi, furat de gânduri, uită să-i răspundă. 

— Da' l-ai întors pe dos, zise Lizzie cu un râs uşor, 
încercând să învioreze discuţia. 

— Să ştii însă că e un vlăjgan zdravăn, nu glumă, răspunse 
Martin cu generozitate. Dacă nu l-ar fi tras amicii deoparte, 


tare mi-e teamă că mi-ar fi dat de furcă. 

— Cine era fata aceea cu care te-am văzut atunci seara? 
întrebă Lizzie pe neaşteptate. 

— Ei, o fată, răspunse Martin. 

— E-atât de mult de-atunci, murmură Lizzie dusă pe 
gânduri. Parc-au trecut o mie de ani. 

Dar Martin nu vru să vorbească despre asemenea lucruri, 
aşa că abătu discuţia pe alte căi. Mâncară împreună la 
restaurant, unde el comandă vin şi mâncăruri scumpe, iar 
după aceea dansă cu ea şi numai cu ea, până o părăsiră 
puterile. Martin dansa foarte bine şi fata îi rămase mereu în 
braţe, cufundată într-un ocean de fericire, cu capul sprijinit 
de umărul lui şi dorind din inimă ca fericirea asta să nu se 
mai sfârşească niciodată. Către seară se rătăciră amândoi 
printre copaci şi acolo, după bunul şi vechiul obicei de 
altădată, Lizzie se aşeză jos iar el se întinse pe spate şi-şi 
puse capul în poala ei. Rămase aşa şi picoti o vreme iar ea îi 
mângâie părul, îi privi îndelung ochii închişi şi-l iubi cu 
dragoste neţărmurită. Deschizând deodată ochii, Martin citi 
pe faţa ei mărturisirea curată a acestui simţământ. Ochii 
fetei coborâră mai întâi clipind iute, apoi se deschiseră mari 
şi plini de curaj căutând adânc şi duios în ochii lui. 

— Am fost cuminte în toţi anii ăştia, spuse ea cu voce atât 
de stinsă încât de-abia se auzi, ca o şoaptă depărtată. 

În adâncul sufletului său, Martin ştia că aude un adevăr ce 
ţine de miracol. Şi în adâncul sufletului său se făcea acum 
simțită o ispită puternică. Stătea în puterea lui s-o facă 
fericită. Dacă el nu mai avea parte de fericire, de ce ar lipsi- 
O şi pe ea de darul acesta? Ar putea să se însoare cu ea şi s- 
o ia cu sine, să sălăşluiască amândoi în castelul cu pereţi de 
verdeață din Marquesas. Dorinţa de a face acest lucru era 
puternică, dar şi mai puternică fu însăşi firea lui, care-i 
porunci să nu facă aşa. Chiar fără voia lui, încă rămăsese 
credincios Dragostei. Trecutele vremi de crailăc şi nepăsare 
apuseseră pentru totdeauna. Nu le mai putea aduce îndărăt 
şi nici el nu se mai putea întoarce la ele. Se schimbase 


mult... până în clipa asta nici nu-şi dăduse seama cât de 
mult se schimbase. 

— Eu nu sunt făcut pentru însurătoare, Lizzie, spuse el cu 
nepăsare. 

Mâna care-i mângâia părul stătu pe loc o clipa, apoi 
continuă să-l dezmierde cu aceeaşi duioşie. Martin observă 
cum i se încruntă chipul, dar era încruntarea hotărârii, căci 
îmbujorarea nu-i pieri din obraji, iar toată fiinţa ei strălucea 
şi se topea de dragoste. 

— Nu la asta m-am gândit... începu ea, dar glasul i se 
stinse. Sau, în orice caz, puţin îmi pasă! Puţin îmi pasă! 
repetă Lizzie. Sunt mândră dacă pot fi prietena ta. Pentru 
tine sunt în stare de orice. Ce să fac, probabil că aşa mi-e 
firea. 

Martin se ridică în capul oaselor. Îi luă mana într-a lui. I-o 
luă cu bună ştiinţă, cu căldură dar fără patimă; şi căldura 
aceea o îngheţă. 

— Să nu mai vorbim despre asta, spuse ea. 

— Eşti o femeie de ispravă, şi ai un suflet ales, şopti 
Martin. Eu ar trebui să fiu mândru că te cunosc. Şi chiar 
sunt, să ştii că sunt. Pentru mine eşti o rază de lumină într-o 
lume de adânc întuneric şi trebuie să fiu cinstit cu tine, tot 
atât de cinstit cât ai fost şi tu. 

— Nu mă interesează dacă eşti cinstit sau nu cu mine. Poţi 
să faci din mine ce vrei. Poţi să mă arunci în mocirlă şi pe 
urmă să calci peste trupul meu. Dar eşti singurul bărbat de 
pe lumea asta care ar putea să facă aşa, adăugă ea cu o 
sclipire mândră în priviri. Nu degeaba mi-am purtat singură 
de grijă încă de pe vremea când eram copil. 

— Şi tocmai de asta eu n-am să-ţi fac niciodată un astfel de 
rău, spuse Martin cu blândeţe. Eşti atât de sinceră şi de 
generoasă, încât mă obligi şi pe mine să fiu tot atât de 
generos. Eu nu-s făcut pentru însurătoare şi nici nu pot... 
da, şi nici nu pot iubi fără să mă însor, cu toate că am făcut- 
o cu prisosinţă în trecut. Îmi pare rău c-am venit astăzi aici 
şi că te-am întâlnit. Dar acum nu mai avem cum o drege şi 


niciodată nu m-am aşteptat să ajungem în situaţia asta. Dar 
te rog fii bună şi ascultă-mă, Lizzie. Nu găsesc cuvinte să-ţi 
spun cât de mult îmi placi. Nu numai că îmi placi. 

Dar te respect şi te admir. Eşti minunată şi eşti neasemuit 
de bună. Dar ce rost au cuvintele? Şi cu toate astea aş vrea 
foarte mult să fac ceva. Ai dus o viaţă foarte grea, Lizzie; 
îngăduie-mi să ţi-o fac mai uşoară. (în ochii ei izbucni 
deodată o mare bucurie, care se risipi repede.) Sunt sigur 
că în curând am să pun mâna pe nişte bani... mulţi bani. 

În clipele acelea îşi luase gândul de la vâlcea şi de la golf, 
de la castelul cu pereţii de iarbă şi de la schooner-ul elegant 
şi lucitor. La urma urmei, ce importanţă avea? Putea să se 
angajeze pe vreun vapor, aşa cum făcuse de atâtea ori mai 
înainte, şi să se ducă în orice parte a lumii. 

— Aş vrea să ţi-i dau ţie. Trebuie să ai şi tu, de bună 
seamă, vreo dorinţă... să mai înveţi carte, sau să te înscrii la 
şcoala comercială. Poate vrei să te faci stenografă. le-aş 
putea ajuta. Ori poate că-ţi mai trăiesc părinţii. Aş putea să 
le deschid o băcănie, sau altceva. Orice ai dori, spune-mi şi 
de rest mă îngrijesc eu. 

Lizzie nu răspunse ci rămase nemişcată, privind drept 
înainte, cu ochi goi, înecată de un nod dureros care i se 
urcase în gât, senzaţie pe care Martin o intui cu atâta 
limpezime încât simţi şi el o durere ascuţită, în exact acelaşi 
loc. Îi părea râu că vorbise. Ceea ce-i oferise el - bani - i se 
părea acum atât de mic şi de vulgar faţă de ce-i oferise ea. 
E îi oferise un lucru străin de fiinţa lui şi de care se putea 
lipsi fără nici un fel de durere, pe câtă vreme ea se oferise 
pe sine, riscând batjocura şi ruşinea şi păcatul şi toate 
nădejdile în răsplata de pe tărâmul celălalt. 

— Să nu mai vorbim despre asta, spuse ea, având în glas 
un tremur pe care-l preschimbă în tuse. Apoi se ridică. Hai 
să mergem acasă. Sunt moartă de oboseală. 

Ziua se sfârşise şi aproape toată lumea plecase acasă. Dar 
Lizzie şi Martin, când ieşiră dintre copaci, văzură că ceata 
întreagă îi aştepta. Martin înţelese imediat desspre ce era 


vorba. Se pregătea vreun scandal şi ceata rămăsese acolo 
ca să-l apere. leşiră cu toţii din parc, urmaţi îndeaproape de 
o altă ceată alcătuită din prietenii pe care flăcăul lui Lizzie îi 
strânsese ca să se răzbune pentru pierderea suferită. 
Câţiva sergenţi de stradă şi câţiva comisari, care ghiciseră 
cum stau lucrurile, interveniră conducând separat cele 
două cete către trenul de San Francisco. Martin îi spuse lui 
Jimmy că avea să coboare la staţia de la Sixteenth Street ca 
să ia tramvaiul către Oakland. Lizzie rămânea nemişcată şi 
nu dădea nici o atenţie celor ce se petreceau în jurul ei. 
Trenul intră în staţia Sixteenth Street şi chiar din tren 
putură vedea tramvaiul care aştepta în staţie şi auziră când 
vatmanul suna nerăbdător din clopot, gata de plecare. 

— Uite tramvaiul, îi îndemnă Jimmy, Daţi fuga să-l prindeţi 
că îi ţinem noi oleacă în loc. Gata, fuga! Daţi-i bătaie! 

Ceata vrăjmaşă fu puţin dezorientata de manevra 
celorlalţi; dar nu trecu mult şi săriră toţi din tren ca sa se ia 
după cei doi. Cetăţenii liniştiţi şi cuminţi din Oakland care 
se suiseră mai înainte în vagon aproape nici nu-i luară în 
seamă pe tinerii veniţi în goană ca să nu scape tramvaiul şi 
grăbiţi să-şi ocupe locurile pe platforma din faţă. Nu făcură 
nici o legătură între cei doi şi Jimmy, care sărise pe scară şi 
striga la vatman: 

— Dă-i bătaie, nenicule, bagă cărbuni şi ia-o din loc! 

În clipa următoare Jimmy se răsuci în loc şi călătorii din 
tramvai îl văzură proptindu-şi pumnii în mutra unui tânăr 
care venea în goană şi încerca să se urce în tramvai. Însă în 
tot lungul tramvaiului pumnii începuseră să se proptească 
în nasuri şi fălci. În felul acesta Jimmy şi ceata lui, aşezaţi pe 
scara tramvaiului, opriră năvala urmăritorilor. Tramvaiul se 
urni din loc, în sunetele furioase ale clopotului bătut de 
vatman, iar Jimmy şi ceata rămaseră în staţie să ducă la bun 
sfârşit treaba începută. Tramvaiul se depărta repede, 
lăsând mult în urmă cetele încăierate, iar călătorii uluiţi nu 
bănuiră niciodată că tânărul cel liniştit şi frumoasa 


muncitoare aşezaţi pe platforma din faţă fuseseră pricina 
încăierării. 

Pe Martin îl amuzase încăierarea şi simţise cum se trezesc 
în el vechiile emoţii ale luptei. Dar emoţiile acestea se 
şterseră repede, înlocuite fiind de o mare tristeţe. Se 
simţea îmbătrânit cu veacuri întregi mai bătrân decât 
tinerii, nepăsătorii şi voioşii lui tovarăşi de altădată. El se 
dusese prea departe, prea departe ca să se mai poată 
întoarce îndărăt. Felul lor de viaţă, care fusese cândva şi al 
său, nu-i mai plăcea deloc. Totul, totul şi toate îl 
dezamăgeau. Se schimbase şi ajunsese străin. Aşa cum 
berea ieftina i se păruse rea la gust, şi tovărăşia lor îi era 
acum neplăcută. Prea mult se depărtase. Prea multe mii de 
cărţi deschise se-ntindeau acum între el şl foştii lui prieteni. 
Se exilase singur. Se-ndepărtase atât de mult în 
nemărginita împărăție a ştiinţei, încât îi era cu neputinţă să 
se mai întoarcă acasă. Pe de altă parte însă era om şi 
atavica lui nevoie de prietenie rămânea nesatisfăcută. Nu-şi 
aflase un nou sălaş. Aşa după cum vechea lui ceată nu-l mai 
putea înţelege, după cum propria lui familie nu era în stare 
să-l înţeleagă, după cum burghezii nu puteau ajunge să-l 
înţeleagă, tot astfel fata asta care stătea alături de el şi 
pentru care avea foarte multă preţuire nu va putea 
niciodată să-l înţeleagă, nici pe el şi nici înalta consideraţie 
ce-o avea pentru ea. Şi în vreme ce astfel de gânduri îi 
alergau prin minte, tristeţea nu-i rămânea străină de 
amărăciune. 

— Împacă-te cu el, o sfătui pe Lizzie, la despărţire, în faţa 
mizerului bloc unde locuia fata, la colţul dintre Market 
Street şi Sixth Street. Vorbea despre flăcăul al cărui loc îl 
uzurpase el în ziua aceea. 

— Nu pot... acuma, zise Lizzie. 

— A, nici să nu te gândeşti, îi spuse el plin de veselie. N-ai 
decât să fluieri şi vine în goana mare. 

Nu asta am vrut să spun, zise ea simplu. 

Şi Martin ştia ce voise să spună. 


Când era pe punctul să-şi ia rămas-bun de la ea, Lizzie se 
aplecă înspre el şi se sprijini de pieptul lui. Dar nu se aplecă 
nici poruncitor, nici cu gândul de al cuceri, ci plină de 
nostalgie şi de smerenie. Simţi că i se topeşte inima. Marea 
lui putere de înţelegere i se ivi iarăşi în suflet. O luă în 
braţe, o sărută şi ştiu chiar atunci că nici un om nu primise 
vreodată un sărut mai sincer decât cel ale cărui urme îi 
rămăseseră lui pe buze. 

— Doamne-dumnezeule! hohoti ea. Mi-aş da viaţa pentru 
tine! Viaţa mi-aş da-o! 

Se smulse brusc din braţele lui şi alergă în sus pe scări. 
Martin simţi dintr-o dată că i s-au umezit ochii. 

— Martin Eden, şopti el. Nu eşti o brută şi eşti departe de 
a fi un vrednic discipol al lui Nietzsehe. Te-ai însura cu ea 
dacă ai putea şi i-ai umple de fericire inima înfiorata, Dar 
nu poţi! Nu poţi! lar asta eo ticăloşie! 

„Dă vagabondul lămuriri despre-a' lui biete răni murdare”, 
murmură Martin amintindu-şi un vers de Henley,Mi se pare 
un nonsens, şi-o ticăloşie, viaţa.” 

CAPITOLUL. 

XLIII. 

Ruşinea soarelui apăru în octombrie. În clipa când desfăcu 
pachetul recomandat trimis de editură şi pe masă se 
împrăştiară cele şase exemplare gratuite ce i se cuveneau, 
Martin fu cuprins de o neagră tristeţe. Se gândi la 
cutremurătoarea bucurie pe care ar fi încercat-o dacă 
lucrul acesta s-ar fi petrecut numai cu câteva luni mai 
devreme, şi compară bucuria ce-ar fi putut fi cu răceala şi 
nepăsarea de acuma. Era cartea lui, prima lui carte, şi cu 
toate acestea nu simţise în inimă nici cea mai slabă 
tresărire, nu simţea nimic altceva decât tristeţe. 
Evenimentul de astăzi nu mai însemna pentru el nimic. 
Lucrul de cea mai mare însemnătate era că apariţia cărţii 
trebuia să-i aducă nişte bani, şi acum prea puţin îl mai 
interesau banii. 

Luă un exemplar şi se duse în bucătărie să i-l arate Mariei. 


— Eu am scris-o, îi explică Martin, ca să-i risipească 
uimirea zugrăvită pe chip. Am scris-o în cămăruţa asta de 
alături şi cred că un sfert din supa ta de atunci s-a 
consumat pentru scrierea ei. la-o. E a ta. Ştii, doar aşa, ca 
să-ţi mai aduci aminte de mine. Nu era fanfaronadă ori 
năzuinţă de a face pe grozavul. Nu dorea decât s-o facă 
fericită, s-o facă să fie mândră de el, să-i ofere un temei 
pentru încrederea pe care atâta amar de vreme o avusese 
în puterile lui. Maria puse cartea în odaia cea bună, 
deasupra Bibliei. Cartea aceasta scrisă de chiriaşul ei era 
un lucru sfânt, un fetiş al prieteniei. Ştergea întrucâtva 
urmele decepţiei pe care o încercase când îşi dăduse seama 
că el muncise într-o spălătorie şi, cu toate că nu înţelegea 
nici o iotă din acea carte, ştia cu certitudine că fiece rând 
ascunde ceva măreț. Era o femeie muncitoare, simplă şi 
modestă, dar înzestrată cu o mare putere de sacrificiu. 

Cu aceeaşi nepăsare cu care primise apariţia Ruşinii 
soarelui citi şi recenziile decupate din ziare şi reviste, pe 
care i le trimitea săptămânal o agenţie de presă. Cartea 
stârnise vâlvă, asta era limpede. Ceea ce însemna un spor 
în sacul cu aur. Putea deci să-i facă o situaţie lui Lizzie, să-şi 
împlinească toate făgăduielile şi să mai aibă şi cu ce-şi clădi 
castelul cu pereţii de verdeață. 

Din prudenţă, Singletree, Darnley & CO. Trăsese doar o 
mie cinci sute de exemplare în prima ediţe, dar îndată după 
cele dintâi recenzii editura dădu la tipar o nouă. Ediţie, cu 
un tiraj de două ori mai mare. Curând după asta începu 
tipărirea unei a treia ediţii, în cinci mii de exemplare. O 
editură londoneză îşi asigură telegrafic dreptul de a scoate 
o ediţie în Anglia şi, imediat după aceea, sosi vestea că se 
pregăteau în grabă versiuni franceze, germane şi 
scandinave. Atacul împotriva şcolii lui Maeterlinck venea în 
cel mai potrivit moment cu putinţă. Se porni îndată o 
discuţie aprinsă. Saleeby şi Haeckel susţinură şi apărară 
Ruşinea soarelui, aflându-se astfel pentru prima oară de 
acord. Crookes şi Wallace se situară pe poziţiile potrivnice, 


în vreme ce Sir Oliver Lodge încercă să realizeze un 
compromis cu propria sa filosofie cosmică. Adepții lui 
Maeterlinck se raliară în jurul vechiului stindard al 
misticismului. Chesterton stârni un hohot de râs universal 
cu câteva eseuri, aşazis imparţiale, despre problema 
respectivă, şi toată tevatura asta, cu ceartă şi preopinenţi 
cu tot, fu înecată în ridicol de un fulminant pamflet al lui 
George Bernard Shaw. Nu mai e nevoie să se arate că 
arena era plină până la refuz şi cu alţi competitori mai puţin 
însemnați şi că prăfăraia, sudoarea şi tămbălăul ajunseseră 
la culme. 

„Este un caz dintre cele mai suprinzâtoare - îi scria lui 
Martin Singletree, Darnley & Co. - ca un eseu critico- 
filozofic să se vândă la fel ca romanele. V-aţi ales subiectul 
într-un mod cum nu se poate mai fericit şi toate elementele 
de conjunctură s-au dovedit a fi deosebit şi neaşteptat de 
prielnice. Credem că nu mai este nevoie să vă asigurăm că 
noi batem într-adevăr fierul cât e cald. Pana în prezent s-au 
şi vândut peste patruzeci de mii, de exemplare în Statele 
Unite şi în Canada, iar actualmente avem în pregătire o 
nouă ediţie într-un tiraj de douăzeci de mii de exemplare. 
Cu mare greutate izbutim să facem faţă cererilor. Este însă 
neîndoielnic că am contribuit şi noi la crearea acestei 
cereri. Până în prezent am şi cheltuit cinci mii de dolari pe 
publicitate. Cartea dumneavoastră are toate şansele să bată 
recordurile în ceea ce priveşte vânzarea. 

Alăturat vă înaintăm în dublu exemplar un contract pentru 
viitoarea dumneavoastră lucrare, pe care ne-am îngăduit a 
nădăjdui că o veţi publica tot în editura noastră. Vă rugăm 
să binevoiţi a observa că am urcat drepturile 
dumneavoastră la 20%, ceea ce reprezintă cel mai ridicat 
procent pe care o casă de editură serioasă poate cuteza să-l 
acorde. În cazul în care sunteţi dispus să primiţi oferta 
noastră, vă rugăm să binevoiţi a completa spaţiul respectiv 
cu titlul viitoarei lucrări. Înţelegem a vă lăsa întreaga 
libertate asupra conţinutului şi naturii acesteia, fiind dispuşi 


a vă publica orice carte, cu orice subiect. În cazul în care 
aveţi o lucrare gata scrisă, o vom întâmpina cu toată 
căldura. Acum ar fi timpul să lansăm încă o lucrare. 
Împrejurările nu ne vor putea fi niciodată mai prielnice. 

La primirea contractului semnat, vom avea plăcerea de a 
vă pune la dispoziţie un avans asupra drepturilor 
dumneavoastră în sumă de cinci mii dolari. După cum veţi 
binevoi a observa, avem cea mai mare încredere în opera 
dumneavoastră şi înţelegem a privi lucrurile în mare. De 
asemenea, vă facem cunoscut că am fi dispuşi să încheiem 
cu dumneavoastră un contract pe termen mai lung, de pildă 
zece ani, în cursul cărora am avea dreptul exclusiv de a 
publica sub formă de volum tot ce veţi scrie. Asupra acestei 
probleme ne rezervăm dreptul de a relua discuţia cu un alt 
prilej.” 

Martin lăsă jos scrisoarea şi făcu în gând un calcul 
aritmetic, ajungând sa constate că produsul dintre 
cincisprezece cenți şi şaizeci de mii este nouă mii de dolari. 
Semnă noul contract, punând în spaţiul gol Fumul bucuriei 
şi-l trimise cu poşta la editură, dimpreună cu douăzeci de 
schiţe scrise înainte de a fi descoperit formula schițelor 
potrivite pentru ziare. Cu cea mai mare viteză cu care poşta 
din Statele Unite poate duce un mesaj şi aduce răspuns, 
sosi şi cecul de cinci mii de dolari din partea editurii 
Singletree, Darnley & Co. 

— Te-aş ruga să mergi cu mine în oraş, Maria, azi după- 
amiază, pe la două, îi spuse Martin gazdei, în dimineaţa 
când primi cecul. Sau mai bine să ne întâlnim la două în 
colţul dintre Broadway şi Fourteenth Street. Te-aştept 
acolo. 

La ora stabilită, Maria se afla la locul întâlnirii. Singura 
explicaţie pe care mintea ei se arătă capabilă s-o găsească 
în legătură cu tainica purtare a lui Martin erau ghetele, aşa 
că încercă o foarte amară dezamăgire când îl văzu pe 
Martin trecând repede prin faţa unui magazin de 
încălţăminte şi intrând în birourile unei agenţii de vânzări 


imobiliare. 'Toate cele ce se petrecură după aceea rămaseră 
veşnic în mintea ei ca un fel de nălucire. Nişte domni mari îi 
zâmbeau plini de bunăvoință, în vreme ce vorbeau cu 
Martin sau discutau între ei; o maşină de scris ţăcănea; se 
puseră tot felul de iscălituri pe un înscris important; până şi 
proprietarul ei se afla de faţă şi-şi puse iscălitura; iar când 
totul s-a sfârşit şi ieşise afară, pe trotuar, proprietarul i-a 
vorbit astfel: 

— Şi-aşa, Maria, luna asta nu va mai trebui să-mi dai şapte 
dolari şi jumătate. 

Maria era prea zăpăcită ca să poată răspunde ceva. 

— Şi nici luna cealaltă, nici următoarea, nici următoarea, 
adăugă proprietarul. 

Maria îi mulţumi cu vorbe abia bolborosite, ca pentru un 
mare hatâr. De-abia când a ajuns îndărăt acasă în North 
Oakland, şi după ce a stat de vorbă cu vecinii, iar băcanul 
portughez a cercetat îndeaproape cum stau lucrurile, a 
înţeles Maria că era proprietara căsuţei în care locuia şi 
pentru care plătise chirie atât amar de ani. 

— De ce nu mai cumpăraţi nimic de la mine? îl întrebă 
băcanul portughez pe Martin în seara aceea, ieşindu-i în 
întâmpinare când îl văzu coborând din tramvai. 

Atunci Martin îi spuse că nu-şi mai găteşte singur şi pe 
urmă primi invitaţia portughezului, intră în băcănie şi ciocni 
cu el un pahar. Martin băgă de seamă că portughezul 
deschisese o sticlă din cel mai bun vin pe care-l avea în 
prăvălie. 

— Maria, îi spuse el în seara aceea, am să mă mut de la 
tine. Şi tu ai să te muţi de-aici foarte curând. După asta poţi 
să închiriezi casa şi sa fii proprietăreasa. Mi-ai spus că ai un 
frate la San Leandro sau la Haywards şi că frate-tău are o 
lăptărie. Vreau să trimiţi toate rufele astea îndărăt 
nespălate - înţelegi? nespălate şi chiar mâine să te duci la 
San Leandru ori la Haywards sau unde o fi şi să dai de 
frate-tău. Spune-i să vină repede să stea de vorbă cu mine. 


Eu mă mut la hotel Metropole, la Oakland. El trebuie să ştie 
cum arată o bună fermă de produse lactate. 

Şi astfel ajunse Maria proprietăreasă şi stăpâna unei 
ferme cu vite de lapte, la care avea angajaţi doi oameni; îşi 
deschise chiar şi un cont la bancă, iar contul acesta creştea 
mereu, în ciuda faptului că acum toţi copiii erau încălţaţi şi 
se duceau la şcoală. Foarte puţini oameni au dat vreodată 
ochi cu zânele cele darnice văzute în vis, dar Maria, care 
muncise din greu, care nu era prea luminată la minte şi 
care niciodată nu visase zâne darnice, cunoscu pe buna ei 
zână întruchipată într-un fost muncitor de spălătorie. 

Între timp lumea începea să se întrebe: „Cine-i acest 
Martin Eden?” Refuzase să dea date biografice revistelor şi 
editurilor, dar nu putu să împiedice activitatea ziarelor. Se 
ştia că oraşul lui de baştină e Oakland şi reporterii 
descoperiră zeci de oameni bucuroşi să dea informaţii. Tot 
ceea ce Martin era şi nu era, tot ce făcuse şi mai cu seamă 
ce nu făcuse apăru în presă, pentru delectarea publicului, 
dimpreună cu fel de fel de fotografii, acestea din urmă fiind 
furnizate mai ales de fotograful din localitate, care îi făcuse 
cândva o poză lui Martin, iar acum se grăbise să-şi asigure 
dreptul de proprietate şi s-o arunce pe piaţă în mii de 
exemplare. La început, mânat de marele dezgust pe care 1-l 
pricinuiau revistele şi tot ce ţinea de societatea burgheză, 
Martin luptă împotriva publicităţii; dar în cele din urmă, 
deoarece era mai uşor să capituleze decât să lupte, 
capitulă. Îşi dădu seama că i-ar fi fost aproape cu neputinţă 
să refuze să stea de vorbă cu corespondenţii speciali care 
străbăteau distanţe uriaşe ca să ajungă până la el. Pe lângă 
asta, fiecare zi avea atât de multe ceasuri şi, de vreme ce 
nu mai era ocupat nici cu scrisul şi nici cu învățatul, 
ceasurile acestea trebuia totuşi folosite în vreun fel; de 
aceea se supuse unor astfel de solicitări care pentru el erau 
acum un simplu capriciu, acordă interviuri, îşi exprimă 
părerile în problemele de literatură şi filosofie şi chiar 
acceptă invitaţii la masă în casele burghezilor. Ajunsese 


într-o stare sufletească stranie, dar foarte comodă. Nu-i mai 
păsa de nimic. lertase pe toată lumea, chiar şi pe tânărul 
reporter care-l înfăţişase ca pe un socialist fanatic şi căruia 
îi acordă un interviu de o pagină întreagă, cu fotografii 
speciale. 

Pe Lizzie o mai întâlni din când în când, întâmplător, dar 
era limpede că fata regreta faima lui de acum. Însemna că 
distanţa dintre ei creşte şi mai mult. Poate că tocmai în 
speranţa de a micşora distanţa asta se înduplecase în faţa 
insistențelor lui, se înscrisese mai întâi la un curs seral şi 
apoi la şcoala comercială şi primise să se îmbrace la unul 
dintre cei mai buni croitori, care lua preţuri 
înspăimântătoare. Progresele ei zilnice erau atât de 
evidente, încât Martin ajunse să se întrebe dacă într-adevăr 
proceda bine, căci îşi dădea seama că toate strădaniile şi 
toate gesturile fetei erau făcute doar de dragul lui. Încerca 
să pară înzestrată cu cât mai multe calităţi - şi calităţi 
dintre acelea pentru care el părea să aibă deosebită 
consideraţie. Martin însă nu-i dădea nici un fel de speranţe, 
se purta faţă de ea ca un frate şi căuta s-o vadă cât mai rar. 

Nuvela Prea târziu fu lansată de editura Meredith-Lowell 
într-un moment când faima lui era bine stabilită şi, fiind o 
povestire, avu un mult mai mare succes comercial decât 
Ruşinea soarelui. Săptămâni de-a rândul reuşi să câştige o 
performanţă nemaiîntâlnită până atunci, aceea de a avea 
două cărţi pe primele locuri în lista lucrărilor cu cel mai 
mare succes de librărie. Nuvela nu câştigă numai sufragiile 
cititorilor de beletristică, dar chiar cei ce citiseră Ruşinea 
soarelui cu mare interes se văzură atraşi şi cuceriţi de 
nuvela cu temă marină, tocmai prin forţa deosebit de 
puternică şi multilaterală dovedită de autor. Prin urmare 
mai întâi pornise la atac împotriva misticismului şi 
condusese acest atac cu o rară măiestrie; apoi, îndată după 
aceea, scrisese ceva foarte valoros, tocmai pe linia literară 
pe care o apărase, dovedindu-se altfel un geniu de o factură 
cu totui rară: critic şi creator în acelaşi timp, Banii curgeau 


şi faima lui creştea mereu; strălucea ca o cometă în lumea 
literară, dar era mai mult amuzat decât interesat de zarva 
din jur. Un singur lucru îl nedumerea, un lucru de nimic, 
dar care ar fi năucit pe toată lumea, dacă ar fi fost 
cunoscut. Numai că lumea ar fi fost uluită mai mult de 
nedumerirea lui decât de lucrul acela neînsemnat, dar care 
lui i se părea gigantic. Judecătorul Blount îl invită la masă. 
Acesta era lucrul acela de nimic, sau mai bine zis începutul 
acelui lucru de nimic sortit să devină în curând lucrul 
hotărâtor. Prin urmare el îl insultase pe judele Blount, se 
purtase faţă de el într-un mod incalificabil, iar judele Blount 
întâlnindu-l pe stradă, îl invitase la masă! Martin trecu în 
revistă toate prilejurile, foarte numeroase, în care judele îl 
întâlnise în casa Morse dar nu-l invitase la masă. De ce nu-l 
invitase atunci? se întrebă el. De-atunci şi până acum nu se 
schimbase. Era acelaşi Martin Eden. De unde venea 
deosebirea? Din faptul că ceea ce scrisese el apăruse acum 
strâns între copertele unor cărţi? Bine, dar pe vremea când 
judele nu-l invita, lucrurile acestea fuseseră scrise. Nu era 
vorba de vreo realizare dusă la bun sfârşit de atunci 
încoace. 'Toate erau scrise şi definitiv puse la punct în chiar 
vremea când judele Blount împărtăşea părerea generală şi-l 
lua în râs pe Spencer şi pe Martin şi toate ideile susţinute 
de el. Prin urmare, nu pentru valoarea lui intrinsecă, 
autentică, ci doar pentru valoarea lui aparentă, 
convenţională, îl invita la masă judele Blount. 

— Martin zâmbi amar şi acceptă invitaţia, în acelaşi timp 
minunându-se de propria lui politeţe. Iar cu ocazia dineului, 
la care împreună, cu soțiile lor se aflau cel puţin o jumătate 
de duzină, de domni sus-puşi, în mijlocul cărora Martin era 
invitatul de onoare, judele Blount, susţinut cu aprindere de 
judele Hanwell, îl luă deoparte şi insistă ca Martin să facă o 
cerere de înscriere la Styx - clubul ultraselect, din care 
făceau parte nu numai oamenii bogaţi, ci şi oamenii cu 
faimă. Dar Martin refuză şi fu mai nedumerit decât oricând. 


Distribuirea manuscriselor îi lua foarte mult timp. Era 
mereu asaltat de cererile editorilor. Se descoperise că e un 
valoros stilist, şi încă unul sub al cărui stil se ascundea o 
substanţă de mare adâncime. După ce publică Leagănul 
frumuseţii, Northern Review îi scrise solicitându-i încă cinci 
ori şase eseuri similare, pe care Martin le-ar fi putut furniza 
imediat, dacă anterior Burton's Magazine, o revistă pusă pe 
speculaţii îndrăzneţe, nu s-ar fi oferit să-i cumpere cinci 
eseuri la preţul de cinci sute de dolari bucata. Martin 
răspunsese că poate satisface comanda, dar numai la o mie 
de dolari bucata. Îşi adusese aminte că toate acele 
manuscrise fuseseră refuzate de chiar revistele care acum 
le cereau cu atâta insistenţă. Şi refuzul lor de atunci fusese 
rece, mecanic, stereotip. Atunci îl împinseseră până în 
pragul disperării, dar acum voia şi el să le scoată sufletul. 
Burton's Magazine plăti preţul cerut pentru cele cinci 
eseuri, iar restul de patru îi fură luate, la acelaşi preţ, de 
Mackintosh's Monthly, deoarece Northern Review fiind prea 
săracă abandonă cursa. În acest fel văzură lumina tiparului 
Marii pontifi ai tainelor, Visătorii de minuni, Măsura 
propriului Eu, Filosofia iluziei, Zeu şi lut, Artă şi biologie, 
Critici şi eprubete, Pulbere de stele şi Elogiul cămătăriei - şi 
toate stârniră furtuni, discuţii şi controverse îndelungate. 

Editorii îi scriau acum cerându-i să fixeze propriile lui 
condiţii, ceea ce el şi făcu, dar numai pentru ceea ce avea 
gata scris. Refuză cu hotărâre să se angajeze în vreo 
lucrare nouă. Numai gândul că ar mai putea pune vreodată 
condeiul pe hârtie îl scotea din minţi. Îl văzuse pe 
Brissenden sfâşiat în bucăţi de gloata dezlănţuită şi, în 
ciuda faptului că pe el gloata îl aclama, încă nu uitase acea 
lovitură şi nu putea să aibă nici un respect pentru gloată. 
Propria lui popularitate i se părea o trădare şi o jignire 
adusă lui Brissenden, îi făcea greață, dar se hotări să 
continue, ca să strângă bani. 

Primi de la directorii de edituri sau reviste şi scrisori de 
felul acesteia: „Cam cu un an în urmă, spre marea noastră 


părere de rău, ne-am văzut nevoiţi să refuzăm publicarea 
volumului dumneavoastră de poeme de dragoste. La 
vremea respectivă am fost adânc impresionați de valoarea 
acestor poeme, dar anumite considerente imperative ne-au 
împiedicat să le reținem. În cazul în care ele se mai află încă 
la dispoziţia dumneavoastră, şi dacă veţi binevoi să ni le 
înaintați, am fi foarte fericiţi să le publicăm în întregime şi 
în condiţiile pe care veţi înţelege să le stabiliţi. Suntem, de 
asemenea, dispuşi să vă oferim cele mai avantajoase 
condiţii pentru tipărirea lor în volum”. 

Martin reluă vechea lui tragedie în versuri albe şi le-o 
trimise în locul poemelor de dragoste. Înainte de a o pune 
la poştă o reciti şi fu foarte adânc impresionat de 
stângăciile care trădau pe începător şi de evident slabă ei 
realizare. Totuşi o trimise; şi fu publicată spre eternul 
regret al redacţiei respective. Publicul fu indignat şi nu-i 
veni să creadă. Era prea uriaşă distanţa de la înalta 
măiestrie a lui Martin Eden şi până la amestecătura aceea 
de cuvinte seci. Se spuse chiar că nu el o scrisese, că revista 
o contrafăcuse cu destul de multă stângăcie, sau că Martin 
Eden pornise pe urmele lui Dumas-tatăl şi după ce ajunsese 
în culmea gloriei punea pe alţii să scrie în locul lui. Când 
însă explică limpede că tragedia nu era decât o prima 
încercare din copilăria sa de scriitor şi că revista nu se 
declarase mulţumită până nu o căpătase, lumea făcu haz pe 
socoteala revistei, în a cărei redacţie se făcură o serie de 
schimbări. Tragedia nu apăru niciodată în volum, cu toate 
că Martin încasase un avans asupra drepturilor de autor. 

Coleman's Weekly îi trimise lui Martin o telegramă lungă 
de tot, care costa cam trei sute de dolari, oferindu-i o mie 
de dolari de articol pentru o serie de douăzeci de articole. 
Pentru asta, Martin ar fi trebuit să călătorească prin Statele 
Unite, toate cheltuielile urmând să fie suportate de revistă, 
şi să scrie despre ce ar fi găsit el de cuviinţă. În telegramă 
erau menţionate o serie de teme, numai cu titlu de 
exemplu, pentru a-i arăta cât de larg i-ar fi fost câmpul de 


alegere. Singura obligaţie era aceea de a se limita la 
teritoriul Statelor Unite. Martin răspunse telegrafic că 
regretă dar nu poate aceepta oferta; telegrama o expedie 
însă cu taxă inversă. 

Wiki-Wiki, publicată în Warren's Monthly, avu un succes 
fulgerător. După aceea apăru şi într-un volumaş separat, 
tipărit în condiţii excepţionale şi frumos ilustrat, făcând o 
vâlvă nemaipomenită şi vânzându-se ca pâinea caldă. 
Criticii erau unanimi în a afirma că nuvela aceasta avea să- 
şi ocupe locul cuvenit alături de cele două vestite bucăţi 
scrise de doi marinari clasici a literaturii: Spiriduşul din 
sticlă şi Pielea de sagri. 

Cu toate acestea publicul întâmpină volumul Fumul 
bucuriei cu răceală şi eu îndoieli. Morala şi prejudecățile 
burgheze erau jignite de îndrăzneala şi originalitatea 
schițelor din volum; dar după ce la Paris traducerea făcută 
imediat stârni un entuziasm de nedescris, cititorii britanici 
şi americani urmară exemplul parizian şi cumpărară atât de 
multe exemplare, încât Martin izbuti să determine o editură 
aşa de conservatoare ca Singletree Darnley & CO. Să-i 
acorde douăzeci şi cinci la sută neto pentru o a treia şi 
treizeci la sută neto pentru o a patra carte. În aceste două 
volume fură incluse toate schiţele şi nuvelele mai scurte pe 
care le scrisese, atât cele apărute, cât şi cele care erau în 
curs de apariţie în ziare sau reviste. Dangătul clopotelor şi 
povestirile lui de groază alcătuiau un volum; celălalt 
cuprindea Aventura, Cazanul, Vinul vieţii, Vârtejul, Strada 
cotită şi alte patru nuvele. Editura Meredith-Lowell reuşi să 
pună mâna pe colecţia de eseuri, iar editura Maximillian 
obţinu Poemele marine şi Ciclul dragostei, dar poeziile din, 
acest de pe urmă grup fură publicate mai întâi în Ladies' 
Home Companion, care-i plăti drepturi exorbitante. 

Când ajunse să vândă şi ultimul manuscris, Martin scoase 
un oftat de uşurare. Castelul cu pereţi de verdeață şi 
schoonerul alb şi plin de alămuri erau la îndemâna lui. În 
orice caz dovedise netemeinicia părerii lui Brissenden, care 


socotea că nici un lucru de valoare nu poate ajunge să vadă 
lumina tiparului în reviste. Succesul său arăta limpede că 
Brissenden se înşelase. Şi totuşi, fără să înţeleagă nici el 
prea bine de ce, Martin avea impresia că până la urmă tot 
Brissenden avusese dreptate. Pricina de căpetenie a 
succesului era Ruşinea soarelui şi nu meritul scrierilor lui. 
Succesul acestor scrieri era ceva cu totul întâmplător. Toate 
fuseseră respinse de nenumărate ori de reviste. Publicarea 
Rugşinii soarelui dăduse loc la o controversă şi prin asta 
silise oarecum soarta să treacă de partea lui. Dacă n-ar fi 
existat Ruşinea soarelui n-ar fi existat nici cotitura în 
atitudinea sorții faţă de el şi dacă nu s-ar fi produs acel 
miracol cu vâlva stârnită în jurul Rugşinii soarelui, din nou 
acea cotitură nu ar fi avut loc. Singletree, Darnley & CO. 
Recunoscuseră că era vorba de un miracol. Nu tipăriseră 
întâi decât o ediţie de o mie cinci sute de exemplare, pentru 
că nu puteau fi siguri că vor reuşi s-o vândă. Erau oameni 
cu experienţă în branşa asta şi nimeni nu fusese mai 
surprins decât ei de succesul neaşteptat al cărţii. A fost un 
adevărat miracol. Niciodată n-au izbutit să înţeleagă cum se 
produsese miracolul şi în fiecare scrisoare pe care i-o 
scriau, Martin regăsea urmele respectului deferent stârnit 
de acea primă întâmplare misterioasă. Era inexplicabil. Pur 
şi simplu se întâmplase. În ciuda experienţei care părea să 
indice că aşa ceva cea imposibil, lucrul se întâmplase totuşi. 
Judecând astfel, Martin ajunsese să se îndoiască de 
realitatea popularității lui. Burghezia şi nu altcineva îi 
cumpăra curţile şi-i umplea buzunarele cu aur, iar din 
puţinul pe care-l ştia el despre burghezie nu izbutea să-şi 
dea seama cam ce ar fi putut aprecia sau înţelege burghezii 
din scrierile lui. Adevărata frumuseţe şi forţa a celor scrise 
de el nu însemnau nimic pentru sutele de mii de oameni 
care-l aclamau şi-i cumpărau cărţile. El nu era decât un 
capriciu trecător, aventurierul care năvălise în Parnas într- 
un moment când pe zei îi furase somnul. Sutele de mii îl 
citeau şi-l aclamau cu aceeaşi animalică lipsă de înţelegere 


cu care tăbărâseră asupra Ephemerei lui Brissenden şi 
hăcuiseră poemul - nu erau decât o haită de lupi care-i 
lingeau mâna în loc să-l sfâşie. Lingerea mâinii sau sfâşierea 
rămâneau doar o chestiune de întâmplare. Un singur lucru 
ştia cu deplină certitudine: Ephemera era infinit mai 
valoroasă decât tot ce scrisese el. Infinit mai mare decât tot 
ce avea el în făptura lui. Era un poem sortit să răzbată 
peste veacuri. Prin urmare tributul pe care i-l plătea gloata 
se dovedea cu adevărat un tribut jalnic şi de nimic, fiindcă 
aceeaşi gloată terfelise Ephemera, tăvălind întreg poemul 
în mocirlă. Oftă din adâncul rărunchilor, dar cu satisfacţie. 
Era fericit că vânduse până şi ultimul manuscris şi că în 
sfârşit toată povestea asta avea să se încheie. 

CAPITOLUL. 

XLIV. 

Domnul Morse îl întâlni pe Martin în birourile hotelului 
Metropole. Dacă se afla acolo numai din întâmplare, venit 
pentru alte treburi, sau dacă venise cumva în scopul anumit 
de a-l invita la masă, Martin nu reuşi să afle cu precizie 
niciodată, deşi înclina către cea de-a doua ipoteză. Oricum, 
se trezi invitat la masă de domnul Morse, de însuşi domnul 
Morse, tatăl lui Ruth, care îi interzisese să-i mai calce în 
casă şi care rupsese logodna. 

Martin nu era supărat. Nu se simţea nici măcar ofensat. 
De aceea îl suportă pe domnul Morse, întrebându-se tot 
timpul cum s-o fi simțind cineva care se umileşte în halul 
acesta. Nu refuză invitaţia. O amână pentru mai târziu, în 
chip vag şi fără să-şi ia nici un angajament precis, 
interesându-se însă de starea familiei, mai cu seamă de 
doamna Morse şi de Ruth. Rosti numele lui Ruth fără nici o 
ezitare, cu tonul cel mai firesc, deşi în sinea lui fu surprins 
că nu e străbătut de nici un fior şi nu mai simte vechea şi 
atât de obişnuita zvâcnire a inimii şi năvală a sângelui 
fierbinte. 

Era foarte des invitat la masă - şi câteodată accepta 
invitaţiile. Existau oameni care căutau prilejul să-i fie 


prezentaţi numai pentru a-l putea invita. Între timp Martin 
continua să se minuneze din pricina acelui lucru de nimic, 
care începuse să devină foarte important. Bernard 
Higginbotham îl invită la masă. De data asta mirarea lui fu 
fără margini. Îşi aduse aminte de zilele în care crăpa de 
foame şi când nimeni nu-l invita la masă. În acele zile ar fi 
avut nevoie să i se dea mese, atunci era sleit de puteri şi 
aproape leşinat de foame şi atunci slăbea din pricină că n- 
avea ce să mănânce. În asta consta întreg paradoxul. Pe 
vremea când avea nevoie de mese, nimeni nu i le oferea; 
acum însă, când ar fi putut să-şi plătească singur şi o sută 
de mii de ospeţe şi când începea să-i piară pofta de 
mâncare, plouau invitaţiile la masă. Dar de ce? Nu exista 
aici nici un fel de dreptate şi el n-avea nici cel mai mic 
merit. El nu se schimbase cu nimic. Tot ce realizase el era 
împlinit încă de pe vremea aceea. Domnul şi doamna Morse 
îl osândiseră, spunând că e un leneş şi un pierde-vară, iar 
prin intermediul lui Ruth îl îndemnaseră să intre 
funcţionăraş într-un birou. Ba mai mult decât atât, cei doi 
cunoscuseră ce scrisese el încă de pe vremea de-atunci. 
Ruth le dăduse toate manuscrisele lui, unul după altul. Le 
citiseră. Exact aceleaşi manuscrise îl făcuseră să umple 
coloanele ziarelor cu numele lui şi tocmai numele lui 
răspândit pe toate paginile ziarelor îi îndemna acum să-l 
invite la masă. 

Un lucru era sigur: familia Morse nu catadicsise să-l 
accepte pentru ceea ce reprezenta el sau scrisul lui. Prin 
urmare nici acum nu puteau sări dorească pentru el însăşi 
ori pentru ce scrisese el, ci pentru faima de care era 
înconjurat, fiindcă acum ajunsese să fie „cineva” şi - de ce 
nu? - pentru că avea o sută de mii de dolari sau cam atât. În 
felul acesta evalua societatea burgheză oamenii, dar cine 
era el ca să poată pretinde să fie măsurat după alt etalon? 
Dar el era un om mândru. Dispreţuia acest sistem de 
măsurătoare. Dorea să fie prețuit pentru ceea, ce 
reprezintă el însuşi, sau pentru munca lui care, la urma 


urmei, era o expresie a personalităţii sale. În felul acesta îl 
preţuia Lizzie. Ba pentru ea scrisul lui nu avea nici o 
însemnătate. Lizzie îl preţuia numai pe el. În acelaşi fel îl 
aprecia şi Jimmy, instalatorul, dimpreună cu vechea lui 
ceată. Îi dovediseră lucrul acesta de nenumărate ori, pe 
vremea când trăia în mijlocul lor; i-o dovediseră în duminica 
aceea de la Shell Mound Park. De scrisul lui puţin le păsa. 
Omul pe care-l iubeau ei şi pentru care se arătau oricând 
gata să se bată era doar el, Mart Eden, unul de-ai lor şi un 
flăcău de ispravă! Mai era pe urmă Ruth. Îl iubise pentru el 
însuşi, despre asta nu încăpea îndoială. Şi totuşi, oricât de 
mult l-ar fi iubit, iubise mult mai temeinic scara burgheza 
de valori. Se împotrivise proiectelor scriitoriceşti ale lui 
Martin şi, după părerea sa, în primul rând pentru că prin 
ele nu câştiga bani. La asta se mărginiseră aprecierile ei 
asupra Ciclului dragostei. Şi ea îl îndemnase stăruitor să-şi 
găsească o slujbă. Ce-i drept, ştiuse să îndulcească pilula 
pomenind despre o „situaţie”, dar în fond era vorba despre 
acelaşi lucru şi formularea de atunci îi rămăsese în minte. Îi 
citise tot ce scria - poeme, nuvele, eseuri - Wiki-Wiki, 
Ruşinea soarelui, absolut tot. lar ea îl îndemnase totdeauna 
şi cu mare insistenţă să-şi găsească slujbă, să se apuce de 
muncă... Doarane-dumnezeule, ca şi cum n-ar fi muncit, 
renunțând la somn, sleindu-şi însăşi puterea de viaţă numai 
şi numai ca să fie demn de ea. 

Şi aşa lucrul cel de nimic începu să crească. Martin era 
voinic şi se simţea bine, mânca regulat, dormea mult, dar cu 
toate astea lucrul acela de nimic devenea o obsesie. 
Scrierile lui erau atunci lucru împlinit. Expresia asta îi 
răsuna mereu în creier. Într-o zi se afla la etajul de 
deasupra „Băcăniei Higginbotham” şi şedea la masă, vizavi 
de Bernard Higginbotham, cu ocazia unuia dintre 
prânzurile îmbelşugate de duminică, străduindu-se din 
răsputeri să se stăpânească şi să nu urle: „Lia vremea aceea 
opera era realizată! Şi acum mă hrăneşti, dar pe atunci mă 
lăsai să crăp de foame, îmi interziceai să-ţi calc pragul şi mă 


înjurai pentru ca nu voiam să-mi găsesc o slujbă. lar munca 
mea era cu totul împlinită, scrisesem aproape tot ce am 
scris. Şi acum, dacă spun ceva, vorbele pe care voiai să le 
rosteşti îţi mor pe buze; îmi sorbi cuvintele şi asculţi cu 
atenţie plină de respect orice aş spune. Îţi spun că partidul 
din care faci parte este plin de putreziciune şi de şperţari 
iar în loc să te înfurii faci doar <hm> şi <de!> şi admiţi că 
este mult adevăr în ce spun eu. Şi de ce? Pentru că am 
ajuns un om cu faimă; pentru că am bani, bani mulţi. Nu 
pentru că sunt Martin Eden, un flăcău de isprava şi nu 
tocmai prost. Aş putea să-ţi spun că luna e făcută din 
brânză verde şi te-ai declara îndată de acord, sau cel puţin 
n-ai face nici o obiecţie, pentru că acum am dolari, maldăre 
de dolari. Şi tot ce-am creat eu era terminat; totul era 
împlinit, crede-mă, încă pe vremea când mă scuipai, da 
parc-aş fi fost un gunoi”. 

Dar Martin nu urlă. Gândurile acestea i se învolburau în 
minte într-un vârtej necurmat, dar el zâmbea şi izbutea să 
rămână îngăduitor. Când Martin tăcu, scufundat în gânduri, 
Bernard Higginbotham prinse a vorbi. Şi el izbândise, şi el 
era un om de succes şi se mândrea cu asta. Şi răsbătuse 
singur. Nimeni nu-i dăduse nici o mână de ajutor. Nu era 
dator nimănui nimic. Îşi împlinea conştiincios datoriile 
cetăţeneşti şi întreținea o familie numeroasă. Iar pe lângă 
toate astea exista pe lume şi „Băcănia Higginbotham”, acest 
monument al propriei sale priceperi şi hărnicii. El unul 
iubea „Băcănia Higginbotham” aşa cum alţii îşi iubesc 
nevestele. Îşi deschise inima în faţa lui Martin, arătându-i 
cu câte strădanii şi cu câtă grijă înjghebase el băcănia. Iar 
de-acum înainte avea şi alte planuri cu ea, planuri mari. 
Cartierul se dezvolta repede şi prăvălia lui devenea mult 
prea mică. Dacă ar avea ceva mai mult spaţiu, ar putea să 
aducă prăvăliei o mulţime de îmbunătăţiri, care să-i uşureze 
munca şi să-i sporească deverul. Dar n-o să se lase elpână 
n-o ajunge şi aici. De pe acum făcea toate sforţările ca să 
apropie ziua când va fi în stare să cumpere terenul de 


alături ca să ridice o altă clădire cu etaj. Camerele de la etaj 
le-ar da cu chirie, iar în ambele clădiri la parter s-ar întinde 
„Băcănia Higginbotham”. Ochii îi sticliră când pomeni de 
firma cea nouă care avea să se întindă peste fațadele 
ambelor clădiri. 

Martin uită să-l mai asculte. Refrenul „lucru împlinit” îi 
răsuna mereu în minte şi acoperea vorbele celuilalt. Dar 
refrenul acesta îl aducea în pragul nebuniei şi de aceea se 
strădui să scape de el. 

— Cât spuneai că ar costa? întrebă el deodată. 

Cumnată-său se opri la mijlocul unei fraze prin care 
explica avantajele comerciale oferite de cartier. Nu spusese 
cât l-ar fi costat Dar de ştiut, ştia. Socotise de zeci de ori. 

— La preţul de astăzi al materialelor, răspunse el, cred că 
patru mii de dolari ar fi de ajuns. 

— Cu firmă cu tot? 

— Firma n-am mai pus-o la socoteală. Asta vine de la sine, 
din moment ce înălţăm clădirea. 

— Dar terenul? 

— Încă trei mii. 

Domnul Higginbotham se aplecă înainte, lingându-şi 
buzele şi frământându-şi degetele, cu ochii ţintă la Martin, 
care se apucase să completeze un cec. Când cecul îi fu 
înmânat, domnul Higginbotham se uită repede la sumă - 
şapte mii de dolari. 

— Da... ştii... n-aş putea să plătesc mai mult de şase la 
sută... spuse el cu voce spartă. 

Lui Martin îi veni să râdă, dar nu râse ci întrebă: 

— Şi cât face asta? 

— Păi să vedem. Şase la sută... vasăzică şase ori şapte... 
patru sute şi douăzeci de dolari. 

— Asta înseamnă treizeci şi cinci de dolari pe lună, nu? 

Higginbotham încuviinţă din cap. 

— Ei, atunci, dacă n-ai nimic împotrivă, o să aranjăm în 
felul următor. Martin aruncă o privire către Gertrude. Poţi 
să-ţi păstrezi capitalul, cu condiţia să foloseşti cei treizeci şi 


cinci de dolari pe lună pentru plata gătitului, spălatului şi 
călcatului. Cei şapte mii de dolari sunt ai dumitale dacă 
garantezi că Gertrude n-o să se mai ocupe niciodată cu 
treburile astea. S-a făcut? 

Domnul Higginbotham înghiţi în sec. Perspectiva ca 
nevasta să nu se mai ocupe cu treburile gospodăreşti era 
un ultraj, adus zgârceniei lui. Darul acela princiar îndulcea 
pilula, dar pilula era cumplit de amară. Să nu mai 
muncească nevastă-sa! Îi pierise graiul. 

— Bine, zise Martin. Atunci am să dau eu câte treizeci şi 
cinci de dolari pe lună şi... 

Se întinse peste masă ca să ia îndărăt cecul. Dar Bernard 
Higginbotham puse repede mâna pe el, strigând: 

— S-a făcut! S-a făcut! 

Când se urcă în tramvai, Martin se simţea rău şi era foarte 
obosit. Mai ridică o dată ochii şi citi firma băcăniei 
cumnatului său. 

— Neruşinatul! gemu el. Porcul! Porcul neruşinat!După ce 
Ghicitoarea apăru în Mackintosh's Magazine, cu vignete de 
Berthier şi cu două ilustraţii de Wenn, Hermann von 
Schmidt uită că odinioară versurile acelea i se păruseră 
obscene. Le spuse tuturor că fuseseră inspirate de nevastă- 
sa, având grijă ca noutatea asta să ajungă la urechile 
ziariştilor, după care dădu un interviu unui foarte cunoscut 
reporter, însoţit de un fotograf tot atât de cunoscut şi de un 
desenator nu mai puţin vestit. Rezultatul fu o pagină 
întreagă într-un supliment de duminică, plină de fotografii 
şi portrete idealizate ale Marianei şi înţesată cu detalii 
intime despre Martin Eden şi familia lui, dimpreună cu 
textul integral al poeziei, cules cu litere de o şchioapă, 
publicat cu autorizaţia specială a lui Mackintosh's 
Magazine. Pagina asta provocă mare zarvă în cartier şi soţii 
şi mame de familie dintre cele mai cumsecade se arătau 
mândre că o cunosc pe sora marelui scriitor, în vreme ce 
acelea care n-o cunoşteau făceau tot ce le stătea în putinţă 
ca să-şi asigure şi ele acest privilegiu. Hermann von 


Schmidt râdea bucuros stând în micul lui atelier şi hotări să 
comande încă-un strung. 

— Asta-i ceva mai grozav decât orice reclamă, îi spuse el 
Marianei, şi unde mai pui că nu costă nimic. 

— Ar fi bine să-l invităm o dată la masă, propuse ea. 

Şi Martin veni la masă şi se strădui să fie pe placul 
grăsanului de măcelar şi încă mai voluminoasei lui neveste, 
căci aceştia erau oameni de vază şi fără doar şi poate aveau 
să aibă prilejuri de a da o mână de ajutor unui tânăr de 
viitor ca Hermann von Schmidt. De altminteri, numai 
folosind o astfel de momeală, cum era celebrul lui cumnat, îi 
putuse tânărul neamţ hotări să-i facă cinstea de a pofti în 
casa lui. Un alt domn care muşcase din aceeaşi momeală 
era inspectorul reţelei de reprezentanţe al firmei aşa 
Bicycle Company de pe coasta Pacificului. Hermann von 
Schmidt dorea să fie în cât mai bune raporturi cu acest 
domn, deoarece numai prin el ar fi putut căpăta 
reprezentanța, bicicletelor „Asa” pentru Oakland. De aceea 
socotea că a-l avea pe Martin cumnat este totuşi un atu de 
seamă, deşi în adâncul inimii lui nu putea înţelege cum de 
ajunsese ruda asta a lui acolo unde se afla. În veghea tăcută 
a nopţilor, când nevastă-sa dormea, răsfoise şi el cărţile şi 
poemele lui Martin şi ajunsese la concluzia că oamenii îşi 
pierduseră minţile dacă erau în stare să dea banii pe 
asemenea lucruri. La fel, în adâncul inimii sale, Martin 
înţelegea prea bine cum stau lucrurile. Rămânea rezemat 
de speteaza, scaunului şi cerceta cu ochii capul lui von 
Schmidt, închipuindu-şi că-l pisează cu pumnii atâta cât îi 
place lui şi trimite directă după directă exact acolo, unde 
trebuia mai cu putere aplicate - în mutra aceea zâmbăreaţă 
de nemţoi! Cu toate acestea neamţul avusese un gest care 
lui Martin îi plăcuse. Oricât era de sărac, şi de hotărât să 
răzbată, angajase totuşi o servitoare ce s-o scutească pe 
Mariana de treburile cele mai grele. Martin discută cu 
inspectorul reprezentanţelor firmei „Asa”, iar după masă se 
retrase împreună cu el şi cu Hermann, căruia îi dădu tot 


sprijinul financiar ca să poată lua cea mai bună 
reprezentanţă de biciclete şl accesorii din Oakland. Merse 
chiar mai departe şi într-o discuţie intimă îi spuse lui 
Hermann să caute cât mai repede un garaj şi o 
reprezentanţă de automobile, fiindcă el nu vedea nici o 
pricină pentru care n-ar putea foarte bine conduce 
amândouă întreprinderile. La despărţire, cu lacrimi în ochi 
şi cu braţele încolăcite după gâtul lui, Mariana îi spuse cât 
de mult ţine la el şi cât de mult îl iubise totdeauna. Ce-i 
drept, pe la mijlocul acestei declaraţii interveni o pauză 
foarte lesne perceptibilă, pe care Mariana încercă s-o 
umple cu încă mai multe lacrimi, sărutări şi vorbe 
încurcate, şi pe care Martin o interpretă ca pe o cerere de 
iertare pentru vremea când îşi pierduse încrederea în el şi 
insistase îndemnându-l să-şi caute o slujbă. 

— Nu ştie ce să facă şi cum să-şi ţină banii, asta-i fără 
discuţie, îi mărturisi după aceea Hermann von Schmidt 
nevestei. S-a înfuriat cumplit când i-am pomenit de 
dobândă, mi-a spus că nici capitalul nu-l interesează şi că 
dacă-i mai pomenesc vreodată de asta îmi face zob mutra 
asta a mea de nemţoi. Chiar aşa mi-a spus... mutra mea de 
nemţoi! Da să ştii că-i băiat bun, chiar dacă nu se pricepe la 
afaceri. M-a ajutat foarte mult şi-i băiat tare de treabă. 

Invitaţiile la masă curgeau gârlă; şi cu cât veneau mai 
multe, cu atât creştea nedumerirea lui Martin. Fu oaspete 
de onoare la banchetul de la Bohemian Club şi stătu alături 
de oameni de seamă despre care auzise şi citise toată viaţa 
lui; iar oamenii aceştia îi explicau pe larg cum în chiar clipa 
când au citit Dangătul clopotelor în Transcontinental şi 
Zâna şi perla în Hornet îşi şi dădu-seră seama că au de-a 
face cu un mare scriitor. „Doamne-dumnezeule! iar eu 
muream de foame şi umblam în zdrenţe! gândea Martin. De 
ce pe vremea aceea nu-mi ofereaţi nici o masă? Atunci ar fi 
fost vremea potrivită. Tot ce-am realizat eu era lucru 
împlinit. Dacă mă îndopaţi acum pentru treaba făcută 
atunci, de ce nu-mi dădeaţi să mănânc pe vremea când 


aveam nevoie? Nici măcar o literă din Dangătul clopotelor 
sau din Zâna şi perla n-a fost schimbată. Dar nu; voi nu mă 
îndopaţi acum pentru munca mea. Mă îndopaţi pentru că 
toată lumea vrea să-mi dea să mănânc şi pentru că a-mi da 
mie să mănânc este o cinste. Îmi daţi astăzi să mănânc 
deoarece sunteţi nişte animale care trăiesc în turmă; 
pentru că, faceţi şi voi parte din gloată; pentru că singurul 
gând, automat şi orb, din mintea mulţimii este acum să mă 
ospăteze. Dar ce rol au aici Martin Eden şi munca depusă 
de Martin Eden?” se întrebă el deznădăjduit, apoi se ridică 
să răspundă fin şi spiritual unui fin şi spiritual toast. 

Şi lucrurile continuau să se desfăşoare mai departe în 
acelaşi fel. Oriunde s-ar fi aflat - la Clubul presei, la Sequoia 
Club, la o foarte selectă reuniune, ori la vreun simpozion 
literar - peste tot se pomenea despre prima apariţie a celor 
două bucăţi: Dangătul clopotelor şi Zâna şi perla. Şi de 
fiecare dată în mintea lui Martin se pornea vârtejul 
înnebunitor al aceleiaşi întrebări fără răspuns: „De ce nu m- 
aţi îndopat atuncf? Doar totul era lucru împlinit. Din 
Dangătul clopotelor şi din Zâna şi perla nu s-a schimbat nici 
o iotă. Erau la fel de artistice şi la fel de valoroase şi pe 
vremea aceea. Dar nu pentru valoarea lor mă hrăniţi voi pe 
mine şi nici din consideraţie pentru vreun rând din tot ce- 
am scris eu. Mă ospătaţi pentru că acum e moda 
ospătatului, pentru că toată gloata a înnebunit, obsedată de 
ideea de a-l îndopa pe Martin Eden”. 

Adesea, în astfel de împrejurări, îi apărea deodată înaintea 
ochilor o tânără haimana îmbrăcată într-o haină la două 
rânduri prost croită şi având pe cap o pălărie cu boruri tari. 
Iar haimanaua asta păşea greoi prin mijlocul distinsei 
asistenţe. Aşa i se întâmplă într-o după-amiază la Gallina 
Society din Oakland. În clipa când se ridică de la locul lui şi 
păşi pe scenă înspre pupitrul de la care trebuia să 
vorbească, văzu apărând pe uşa cea mare din fundul sălii 
tânăra haimana în haină prost croită şi cu pălărie cu boruri 
tari. Atât de încordată şi plină de interes era privirea lui 


Martin, încât cinci sute de doamne îmbrăcate după ultima 
modă întoarseră capul ca să vadă la ce anume se uită. Nu 
văzură însă decât culoarul pustiu dintre cele două rânduri 
de fotolii. Dar Martin îl văzu pe tânărul cel necioplit 
înaintând cu mers apăsat pe culoarul acela şi se întrebă 
dacă îşi va scoate cumva pălăria cu boruri tari, care în 
vedeniile lui niciodată nu-i lipsise de pe cap. lar tânărul 
înainta drept pe culoar şi apoi sus pe scenă. Dacă s-ar fi 
gândit la tot ce avea de înfruntat de-atunci înainte acea 
tânără fantomă a lui, poate că Martin ar fi plâns cu hohote 
de mila ei. Dar fantoma păşi legănat de-a curmezişul scenei, 
direct către Martin, şi se scurse în conştiinţa lui. Cele cinci 
sute de femei aplaudară delicat, cu palmele înmănugşate, 
dorind să dea curaj sfiosului om celebru, care era musafirul 
lor. Atunci Martin alungă din minte vedenia aceea, zâmbi şi 
începu săr vorbească. 

Inspectorul şcolilor din oraş, un om bătrân şi de treabă îl 
opri o dată pe Martin pe stradă şi-i aduse aminte de cele 
petrecute cândva în chiar cabinetul lui, când Martin fusese 
eliminat din şcoală pentru că se bătuse cu băieţii. 

— Încă de multă vreme am citit într-o revistă nuvela ta 
intitulată Dangătul clopotelor, îi spuse apoi directorul. Parcă 
ar fi scrisă de Poe. E splendidă. De cum am citit-o, am spus 
că e un lucru splendid. 

„Da, şi în lunile de după ce-a apărut în revistă, de două ori 
ne-am întâlnit pe stradă şi nu mi-ai răspuns la salut, spuse 
Martin aproape cu voce tare. De amândouă dăţile eram 
lihnit de foame şi mă duceam la muntele-de-pietate. Şi 
totuşi nuvelele acelea erau lucru împlinit. Dar nu-mi 
răspundeai la salut, nu mă cunoşteai. Astăzi cum de mă 
cunoşti. 

— Chiar zilele astea îi spuneam nevesti-mii, vorbea înainte 
celălalt, că ar fi bine să te rugăm să vii la masă la noi într-o 
zi. Nevastă-mea a fost încântată. Da, da, de-a dreptul 
încântată. 


— La masă? întrebă Martin pe un ton atât de tăios încât 
sună mai degrabă ca o ameninţare. 

— Cum... sigur... da, la masă... ştii... mănânci şi tu ce s-o 
găsi... să stai cu fostul tău director, neastâmpăratule ce eşti, 
vorbi directorul nervos, bătându-l cu teamă pe umăr, într-o 
încercare de-a face un gest prietenesc. 

Martin plecă pe stradă, păşind ca într-un vis. Se opri la 
colţ şi privi aiurit în jurul lui. 

— Da, să mă ia naiba! şopti el după o vreme. Bătrânelului 
i-a fost frică de mine. 

CAPITOLUL. 

XIV. 

Într-una din zile veni să-l viziteze Kreis - Kreis cel de la 
„adevărații oameni”; Martin îl primi simțind o adevărată 
uşurare şi ascultă cu interes ispititoarele amănunte ale 
unor proiecte îndeajuns de îndrăzneţe ca să-l pasioneze pe 
un autor de scrieri fantastice, mai puţin însă pe un capitalist 
în căutare de plasament. Kreis făcu o pauză destul de lungă 
în expunere, pentru a-i spune că în cea mai mare parte din 
Ruşinea soarelui se dovedise a fi un naiv. 

— Dar n-am venit aici ca să discutăm filosofie, continuă el. 
Ceea ce vreau să aflu este dacă te arăţi sau nu dispus sa 
plasezi o mie de dolari în întreprinderea asta. 

— Nu, chiar atât de naiv nu sunt, răspunse Martin. Dar 
uite ce-am să fac. Dumneata mi-ai dat prilejul să trăiesc cea 
mai măreaţă noapte din viaţa mea. Mi-ai dat un lucru pe 
care banii nu-l pot oferi. În momentul de faţă am bani şi 
pentru mine banii nu au nici o valoare. Aş vrea deci să-ţi 
dau dumitale o mie de dolari, care pentru mine nu 
preţuiesc nimic, în schimbul bunului fără preţ pe care mi l- 
ai dat în noaptea aceea. Dumneata ai nevoie de bani. Eu am 
mai mulţi decât îmi trebuie. Vrei bani. După bani ai venit. 
N-are rost să-mi înfăţişezi nici un fel de proiecte. Ia-i! 

Kreis nu se arătă, deloc surprins. Luă cecul şi îl vâri în 
buzunar. 


— La preţul ăsta m-aş putea angaja să-ţi ofer foarte multe 
nopţi ca aceea, zise el. 

— Prea târziu. Martin clătină din cap. Pentru mine noaptea 
de atunci va fi unică. M-am simţit în paradis. Ştiu că pentru 
dumneata este ceva obişnuit. Dar pentru mine n-a fost. 
Niciodată în viaţă nu voi mai trăi asemenea momente 
sublime. Am terminat cu filosofia. Nu vreau să mai aud 
niciodată vreo vorbă despre ea. 

— Este primul dolar pe care l-am câştigat cu filosofia de 
când mă ştiu pe lume, comentă Kreis, oprindu-se în prag. Şi 
cum am pus eu mâna pe-un ban, s-a şi stricat piaţa. 

Trecând într-o zi cu trăsura pe lângă Martin, doamna 
Morse îl salută şi-i zâmbi. Martin zâmbi şi el şi-şi ridică 
pălăria. Întâmplarea nu-l impresiona deloc. Cu o lună 
înainte poate l-ar fi scârbit, sau poate i-ar fi trezit 
curiozitatea şi l-ar fi îndemnat să facă fel de fel de 
presupuneri cu privire la starea ei sufletească din 
momentul când îi zâmbise. Acum însă nu-i provocă nici un 
gând. În chiar clipa următoare uită cu totul întâmplarea. 
Uită de ea, aşa cum uita de primărie sau de palatul lui 
Central Bank după ce trecea de ele. Dar mintea lui fusese 
totdeauna neobişnuit de activă. Gândurile i se învârteau 
mereu în cerc, iar centrul acelui cerc era alcătuit din 
cuvintele,lucru împlinit”; şi expresia asta îi rodea creierul ca 
un vierme neadormit. Dimineaţa cu ea în minte se trezea. 
Noaptea îi tulbura visele. Orice senzaţie venită de la viaţa 
din jur, din clipa în care îi pătrundea în conştiinţă, se 
transforma în „lucru împlinit”. Mergând pe drumul celor 
mai strânse construcţii logice ajungea la concluzia că era 
un Nimic, că nu avea nici un fel de valoare. Mart Eden- 
haimanaua şi Mart Eden-marinarul existaseră cu adevărat 
şi existaseră în fiinţa lui; însă. Martin Eden-marele-scriitor 
nu exista. Martin Eden-marele-scriitor era ca un fel, de 
abur ridicat din mintea gloatei şi tot gloata întruchipase 
acest abur în făptura lui Mart Eden-haimanaua şi 
marinarul. Dar pe el nu-l putea păcăli. Nu el era mitul 


strălucitor căruia gloata i se închina şi-i aducea ca prinos 
mese îmbelşugate. El ştia mult mai multe decât gloata. 
Citea articolele privitoare la el publicate prin reviste şi-şi 
privea lung portretele, până când ajungea să nu mai poată 
face nici o legătură între el şi pozele acelea. El era omul 
care trăise, se zbuciumase şi iubise; care fusese băiat de 
treabă, plin de îngăduinţă faţă de toate nimicniciile vieţii; 
care slujise în teugă, hoinărise pe meleaguri îndepărtate şi- 
şi condusese ceata la luptă în zilele de odinioară. Era omul 
care mai întâi rămăsese fără glas în faţa miilor de volume 
din biblioteca publică şi după aceea ştiuse să se descurce 
printre ele şi ajunsese să le stăpânească; era omul care 
zăbovise până la miezul nopţii lângă lampa cu gaz şi pusese 
în pat un pinten şi scrisese el însuşi cărţi. Un singur lucru 
nu putea fi cu nici un chip: acea uriaşă poftă de mâncare pe 
care gloata se zbătea ca de ceasul morţii s-o îndestuleze. 
Citea totuşi şi lucruri care-l amuzau. Toate revistele îşi 
disputau gloria de a-l fi descoperit. Cel de la Warren's 
Monthly făceau cunoscut cititorilor că în permanenţă se 
străduiseră să descopere talente noi şi că ei îl prezentaseră 
mai întâi publicului, printre alţii, pe Martin, Eden. The 
White Mouse revendica aceeaşi onoare; la fel şi Northern 
Review şi Mackintosh's Magazine, până ce fură reduse la 
tăcere atunci când Globe scoase triumfător la iveală 
paginile în care zăceau înmormântate masacratele Poeme 
ale mării. Youth and Age, care izbutise să apară din nou 
după ce aranjase în aşa fel lucrurile, încât să nu-şi mai 
plătească creditorii, revendică de asemenea prioritatea, 
publicând o notă care nu fu citită decât de copiii nevârstnici 
ai fermierilor. Transcontinental făcu o declaraţie sobră şi 
convingătoare despre modul cum l-a descoperit pe Martin 
Eden, dar această declaraţie fu dezminţită cu vehemenţă de 
Hornet care scoase gălăgios la iveală numărul cu nuvela 
Zâna şi perla. Modestele merite ale editurii Singletree, 
Darnley & CO. Se pierdură cu totul în zarva generală. De 


altminteri, editura nici nu avea o revistă în care să-şi poată 
revendica mai zgomotos drepturile. 

Ziarele calculau sumele încasate de Martin ca drepturi de 
autor. Pe o cale sau alta, ofertele formidabile pe care i le 
făceau revistele ajunseseră cunoscute şi popii din Oakland îi 
făceau vizite de curtoazie, în timp ce milogii de profesie îi 
trimiteau zilnic teancuri de scrisori. Dar pacostea cea mai 
mare erau femeile. Fotografiile lui fuseseră publicate în 
nenumărate exemplare şi scribii specializaţi îi exploatară pe 
scară largă figura dârză şi bronzată, cicatricele, umerii 
largi, ochii săi luminoşi şi adânci şi obrajii uşor scofâlciţi, ca 
de ascet. Citind mai ales indicaţiile din urmă, Martin îşi 
aminti de sălbatica lui tinereţe - şi zâmbi. Foarte adesea, 
printre femeile pe care le întâlnea, observa când pe una, 
când pe alta cum îl cercetează, îi apreciază puterile şi-l 
găseşte pe plac. Atunci râdea în sinea lul. Îşi amintea de 
avertismentul lui Brissenden şi iarăşi râdea. Femeile nu mai 
aveau cum să-l târască în prăpastie, de asta era încredinţat. 
Trecuse de faza primejdioasă. 

Într-o seară, pe când o conducea pe Lizzie la şcoala serală, 
fata observă privirea aruncată câtre Martin de o femeie 
frumoasă şi bine îmbrăcata din clasa burgheză. Privirea 
aceea fusese puţin cam prea insistentă şi cam prea aprinsă. 
Lizzie ştia ce vrea să spună o astfel de privire şi toată fiinţa i 
se crispă de mânie. Martin observă şi, dându-şi seama care 
fusese pricina, îi spuse că începuse să se obişnuiască de 
mult cu ocheadele astea şi că îl lăsau total indiferent. 

— Ba ar trebui să te intereseze, îi spuse ea privindu-l cu 
ochi scânteietori. Eşti bolnav, să ştii că asta-i pricina. 

— În viaţa mea n-am fost mai sănătos decât acuma. 
Cântăresc cu trei kilograme mai mult decât am avut 
vreodată. 

— Nu la trup eşti bolnav. La cap. A sărit o rotiţă de la 
maşinărie. Chiar şi eu, care nu mă pricep, văd treaba asta. 

Martin păşi mai departe alături de ea, cufundat în gânduri. 


— Aş da orice să văd că te smulgi din starea asta, izbucni 
deodată Lizzie. Ar trebui să te intereseze când femeile se 
uită la tine în felul acela şi când eşti un om aşa cum eşti. Nu 
e firesc să faci altfel. Purtarea ta este purtarea unui fătălău. 
Dar tu numai fătălău nu eşti. Nu ştiu dacă mă crezi, dar aş 
vrea din tot sufletul şi aş fi bucuroasă dacă s-ar ivi o femeie 
care să te intereseze. 

După ce o lăsă pe Lizzie la şcoala serală, se întoarse la 
Metropole. 

De cum intră în apartament, se trânti într-un fotoliu şi 
rămase nemişcat, privind drept înaintea lui. Nu picotea. 
Nici nu se gândea. Mintea îi era pustie, afară de momentele 
în care amintiri nechemate prindeau formă, culoare şi 
strălucire chiar sub pleoapele lui. Vedea acele imagini, dar 
numai foarte vag îşi dădea seama de existenţa lor - cel mult 
ca prin vis. Şi totuşi nu dormea. O singură dată se ridică în 
capul oaselor şi se uită la ceas. De-abia opt. N-avea nimic de 
făcut şi era prea devreme ca să se vâre în pat. Apoi mintea i 
se goli din nou şi imaginile începură iar să-i apară şi să-i 
dispară de sub pleoape. În imaginile acelea nu era nimic 
limpede. Fără greş i se arătau ţesături de frunze şi tufişuri 
printre care se strecurau razele fierbinţi ale soarelui. Îl 
trezi o bătaie în uşă. Nu adormise, aşa încât mintea lui legă 
de îndată ciocănitul în uşă de sosirea vreunei telegrame, a 
vreunei scrisori sau a vreuneia dintre fetele de serviciu care 
aducea rufăria curată de la spălătorie Când răspunse 
„Intra”, se gândea la Joe şi se-ntreba pe unde o-fi rătăcind 
acum. 

Se gândi mai departe la Joe şi nu se întoarse spre uşă. O 
auzi cum se închide încetişor. Apoi urmă o tăcere lungă. 
Uită că bătuse cineva, începu să privească din nou cu ochi 
goi drept înaintea sa şi atunci auzi suspinele unei femei. 
Erau suspine involuntare, spasmodice, stăpânite şi 
înăbuşite - de toate acestea îşi dădu seama în timp ce se 
întorcea spre uşă. În clipa care urmă sări drept în picioare. 

— Ruth! strigă el ameţit şi încremenit de mirare. 


Ruth era albă şi trasă la faţă. Rămăsese lipită de uşă cuo 
mână sprijinindu-se de ea şi cu cealaltă apăsată de-a lungul 
trupului. Întinse amândouă braţele către el, într-un gest de 
rugă, şi păşi înainte, să-l întâmpine. Când Martin îi apucă 
palmele, ca s-o conducă înspre fotoliu, văzu că erau reci ca 
gheaţa. Trase un alt fotoliu lângă cel în care şedea Ruth şi 
se aşeză pe braţul lui lat. Era prea tulburat ca să poată 
vorbi. În cugetul său, povestea cu Ruth era încheiată şi 
pecetluită. Se simţea exact aşa cum s-ar fi simţit dacă 
spălătoria de la Shelley Hot Springs ar fi năvălit dintr-o 
dată în hotelul Metropole, cu toată rufăria care trebuia 
spălată într-o săptămâna, aşteptându-l pe el să treacă de 
îndată la lucru. De mai multe ori fu cât pe aci să deschidă 
gura şi să vorbească, dar de fiece dată şovăi. 

— Nimeni nu ştie că sunt aici, zise Ruth cu glas stins şi 
zâmbind rugător. 

— Ce-ai spus? întrebă Martin. 

Fu surprins de sunetul propriului său glas. 

Ruth repetă aceleaşi cuvinte. 

— A! spuse el, apoi se întrebă cam ce ar mai putea să 
adauge. 

— Te-am văzut intrând, apoi am aşteptat câteva minute. 

— A! făcu Martin din nou. 

Niciodată în viaţă n-avusese limba aşa de împiedicată, în 
capul lui nu mai exista nici măcar o singură idee. Se simţea 
prostănac şi fricos, dar cu nici un preţ nu putea chema în 
minte un gând pe care să-l exprime în vorbe. Ar fi fost mai 
simplu dacă peste el ar fi năvălit spălătoria de la Shelley 
Hot Springs. Şi-ar fi suflecat mânecile şi s-ar fi apucat de 
treabă. 

— Şi pe urmă ai intrat înăuntru, zise el în cele din urmă. 

Ruth încuviinţă din cap, făcând o figură puţintel poznaşă, 
şi-şi slăbi legătura baticului de la gât. 

— Te-am văzut mai întâi de pe partea cealaltă a străzii, 
când erai cu fata aceea. 


— A, da, zise Martin cu simplitate. Am condus-o la şcoala 
serală. 

— Ei, ce spui? Nu-ţi pare bine că mă vezi? întrebă ea la 
sfârşitul unei alte perioade de tăcere. 

— Ba da, cum nu, zise el grăbit. Dar nu e cam imprudent 
să vii aici? 

— M-am strecurat fără să mă vadă nimeni. Nimeni nu ştie 
unde sunt. Voiam neapărat să te văd. Am venit să-ţi spun că 
am fost o proastă. Am venit pentru că nu mai puteam să 
îndur, pentru că inima îmi poruncea să vin, pentru că... 
pentru că voiam să vin. 

Se aplecă puţin înainte, se ridică din fotoliu şi veni către el. 
Îşi lăsă o clipă mâna pe umărul lui, respirând repede şi 
greoi, apoi i se strecură în braţe. Iar atunci se trezi firea lui 
bună şi mărinimoasă, care nu-i îngăduia să facă rău; ştiind 
că a o respinge în clipele când se oferă singură înseamnă a 
da cea mai grea şi dureroasă lovitură unei femei, îşi petrecu 
braţele pe după frumosul ei trup şi o strânse către sine. Dar 
îmbrăţişarea era lipsită de căldură şi braţul care strângea 
nu aducea mângâiere, nu dezmierda. Venise în braţele lui şi 
el o cuprinsese, atâta tot. 1 se cuibări la piept şi pe urmă, 
schimbându-şi poziţia, mâinile îi alunecară în sus şi se 
opriră pe gâtul lui. Dar carnea nu i se mai aprinse la 
atingerea mâinilor acelora şi rămase sfios şi încurcat. 

— De ce tremuri aşa? întrebă el. Ţi-e frig? Vrei să aprind 
gazul? 

Făcu o mişcare, încercând să se desprindă, dar Ruth se 
strânse şi mai tare lângă trupul lui, dârdâind. 

— Din pricinti nervilor, zise ea clănţănind din dinţi. Într-o 
clipă îmi trece. Uite, mi-e mult mai bine. 

Tremurul o părăsi treptat. Martin o mai ţinea încă în 
braţe, dar îi pierise orice nedumerire. Acum ştia pentru ce 
venise la el. 

— Mama voia sa mă mărit cu Charley Hapgood, i se 
destăinui Ruth. 


— Charley Hapgood, tipul acela care nu spune decât 
platitudini? mormăi Martin. Apoi adaugă: lar acuma am 
impresia că ar vrea să te măriţi cu mine. 

Nu spusese asta cu ton de întrebare. O rostise cape o 
certitudine şi înaintea ochilor începură să-i joace coloanele 
de cifre ale drepturilor lui de autor. 

— N-ar avea nimic împotrivă, astă ştiu sigur, zise Ruth. 

— Crede că aş fi o partidă bună? 

Ruth încuviinţă din cap. 

— Şi cu toate astea, nu sunt acum cu nimic mai bun decât 
eram pe vremea când a rupt logodna, vorbi Martin dus pe 
gânduri. Nu m-am schimbat deloc. Sunt acelaşi Martin 
Eden, deşi într-o anume privinţă. Sunt ceva mai rău... 
acuma fumez. Nu miros a tutun? 

În loc de răspuns, Ruth îi puse pe buze degetele răşchirate 
făcând gestul acesta cu graţie şăgalnică, aşteptând pe urmă 
sărutul care altădată urma fără greş. Dar buzele lui nu 
făcură nici o mişcare de alint. Aşteptă până ce Ruth îşi 
retrase degetele, apoi urmă: 

— Nu m-am schimbat. Nu mi-am găsit nici o slujbă. Nici 
măcar nu umblu să caut una. Ba mai mult, nici n-am de 
gând să umblu de-acum încolo. Şi încă mai cred şi astăzi că 
Herbert Spencer este un om mare şi nobil, iar judecătorul 
Blount un măgar ca toţi măgarii. Am luat masa cu el seara 
trecută, aşa că am de unde şti. 

— Dar când te-a invitat tata, n-ai vrut să primeşti, îl certă 
Ruth. 

— Vasăzică ştii de povestea asta! Cine l-a trimis? Mama ta? 

Nici un răspuns. 

— Prin urmare ea l-a trimis. M-am gândit eu. lar acuma 
am impresia că te-a trimis şi pe tine. 

— Nimeni nu ştie că sunt aici, protestă ea. Îţi închipui 
cumva că mama mi-ar îngădui să fac una ca asta? 

— Dar să te măriţi cu mine ţi-ar îngădui, nu mă îndoiesc 
nici o clipă. 

Ruth scoase un țipăt ascuţit: 


— Oh, Martin, nu fi aşa de crud. Nu m-ai sărutat nici 
măcar o singură dată. Eşti ţeapăn ca o stană de piatră. 
Gândeşte-te numai la ce am cutezat eu să fac. Privi în jurul 
ei cu o tresărire, dar privirea aceea era plină mai mult de 
curiozitate. Gândeşte-te măcar unde mă aflu. 

„Mi-aş da viaţa pentru tine! Viaţa mi-aş da-o!” Vorbele lui 
Lizzie îi răsunau în auz. 

— Dar de ce n-ai îndrăznit înainte? întrebă el aspru. Când 
n-aveam slujbă? Când crăpăm de foame? Când eram exact 
cel care sunt acum şi ca om, şi ca artist, acelaşi Martin 
Eden? Întrebarea asta mi-am pus-o şi mi-am răspus-o de mii 
de ori... nu numai cu privire la tine, dar cu privire la toată 
lumea. Vezi bine că nu m-am schimbat cu nimic, deşi 
neaşteptata măsură în care astăzi, deodată, sunt apreciat, 
mă sileşte să verific neîncetat lucrul acesta. Am aceeaşi 
carne pe oase, aceleaşi zece degete şi la mâini şi la picioare. 
Sunt acelaşi. N-am dat dovadă de nici o nouă forţă şi de nici 
o nouă virtute. Creierul meu e acelaşi creier al meu de 
demult. N-am emis nici o nouă teorie în literatură ori 
filosofie. Persoana mea reprezintă exact aceeaşi valoare ca 
şi pe vremea când nimeni nu mă băga în seamă. lar 
întrebarea care mă chinuieşte este: de ce mă iau acum toţi 
în seamă? Desigur că nu pentru mine însumi, fiindcă eu 
sunt exact acela căruia nu-i acordau nici o atenţie. Prin 
urmare înseamnă că mă apreciază pentru altceva, pentru 
ceva în afară de mine, pentru ceva care nu sunt eu. Vrei să- 
ţi spun ce este acel ceva? Este faima pe care am câştigat-o. 
Şi faima asta nu sunt eu. Ea stă în mintea celorlalţi. Pe urma 
vin la rând banii pe care i-am câştigat şi-i câştig. Dar banii 
aceştia nu sunt eu. Bani se găsesc şi la bancă şi în 
buzunarele celor mai feluriţi oameni. Şi pentru asta, pentru 
faima şi pentru banii mei ai revenit acum la mine? 

— Îmi zdrobeşti inima, hohoti Ruth. Ştii doar că te iubesc, 
că mă aflu aici pentru că te iubesc. 

— Mi-e teamă că nu m-ai înţeles prea bine, zise el blând. 
lată despre ce este vorba: dacă mă iubeşti, cum se face că 


astăzi mă iubeşti de atâtea ori mai temeinic decât mă iubeai 
pe vremea când dragostea ta era îndeajuns de firavă pentru 
a-ţi îngădui să te lepezi de mine? 

— lartă şi uită, strigă ea cu patimă. Te-am iubit totdeauna, 
să nu treci peste asta nici o clipă. Şi iată că acum sunt aici, 
în braţele tale. 

— Tare mi-e teamă că sunt un negustor cam cusurgiu, care 
se uită de zece ori la cântar şi-ţi măsoară dragostea ca să-şi 
dea seama cu ce soi de marfă are de-a face. 

Ruth se smulse din braţele lui, se ridică în picioare şi se 
uită la el lung şi cercetător. Deschise gura să vorbească, dar 
nu scoase nici un cuvânt. 

— Ştii, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe 
vremea când eram exact ceea ce sunt şi astăzi, nimeni 
dintre cei situaţi în afara clasei mele sociale nu părea să-mi 
dea vreo atenţie. În vremea când toate cărţile mele erau 
scrise, niciunul dintre cei care le-au citit în manuscris nu 
mi-a părut că le acordă vreo importanţă. Ba, mai mult decât 
atăt, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam 
consideraţia lor pentru mine scădea şi mai mult. Scriind 
acele, lucruri se părea că făptuisem nişte acte cel puţin 
reprobabile. „Caută-ţi o slujbă!” - asta îmi spuneau toţi. 

Ruth schiţă un gest care voia să spună că nu e aşa. 

— Da, da, întări Martin; excepţie ai făcut numai tu... Tu mi- 
ai cerut să-mi găsesc o „situaţie”. Un cuvânt atât de 
nevinovat cum este cuvântul slujbă, ca de altminteri multe 
dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te 
asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest 
cuvânt pe vremea când toţi cunoscuţii îmi recomandau să- 
mi caut slujbă, aşa cum unei făpturi certate cu morala i se 
recomandă buna purtare. Dar să revenim. Publicarea 
lucrurilor pe care le-am scris şi consacrarea publică pe care 
am primit-o au reuşit să producă o transformare în esenţa 
dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau 
toate lucru împlinit, nu erai dispusă să te căsătoreşti. 
Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică 


pentru ca să-ţi dea putinţa de a-l accepta ca soţ. Astăzi însă, 
dragostea ta e destul de puternică şi mi-e cu neputinţă să 
ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea 
manuscriselor şi din succesul pe care l-au avut. În cazul tău 
nu pomenesc despre drepturile de autor, deşi sunt sigur că 
nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul 
tatălui şi mamei tale. E de la sine înţeles că toate astea nu 
pot avea darul de a mă încânta. Dar lucrul cel mai dureros 
dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de Dragoste, 
de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea 
un lucru atât de netrebnic încât trebuie hrănit cu laurii 
consacrării publice? Aşa s-ar părea. Am stat şi m-am gândit 
la asta până au început să-mi fiarbă creierii în cap. 

— Vai, săracul de el. Ruth întinse mâna şi-şi trecu încetişor 
degetele prin părul lui. Nu te mai gândi la lucruri dintr- 
astea. Hai s-o luăm de la început, acum chiar. Te-am iubit 
totdeauna. Ştiu c-am fost slabă atunci când m-am supus 
voinţei mamei. N-ar fi trebuit să mă supun. Totuşi, de-atâtea 
ori te-am auzit vorbind cu înţelegere despre greşelile şi 
slăbiciunile omeneşti. Prelungeşte această îngăduinţă şi 
asupra mea. Am mers pe un drum greşit. lartă-mă. 

— 0... Bineînţeles că te iert, zise Martin nerăbdător. E 
foarte uşor să ierţi atunci când nu ai chiar nimic de iertat. 
Nimic din ce ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se 
poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult 
decât atât. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că 
nu mi-am căutat o slujbă. 

— Dar eu nu ţi-am vrut decât binele, protestă Ruth. Ştii 
asta. Nu se putea să te iubesc şi să nu-ţi vreau binele. 

— E-adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. 
Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecțiile. Mi-ai fi 
distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. 
Realismul este marea poruncă a spiritului meu, iar spiritul 
burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de 
viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să facă din mine un 
om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către 


convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, 
meschină, ale cărei valori sunt înşelătoare, false şi vulgare. 
Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. 
Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească, sunt de acord - stă 
la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am 
spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă 
transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi 
impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi 
prejudecățile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. 
Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru 
tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc 
etu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al 
fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în 
cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti 
totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de- 
abia s-a târât în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte 
să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de 
vulgaritate. 

Ruth îşi sprijini, obosită, capul pe umărul lui şi tot trupul îi 
era scuturat de un tremur nervos. Martin aşteptă câteva 
clipe ca să vadă dacă vrea să spună ceva, apoi continuă: 

— Şi-acum ai vrea să reînnoim dragostea. Ai vrea să ne 
căsătorim... Vrei să te măriţi cu mine. Şi totuşi, să ştii... 
dacă scrierile mele nu ar fi avut succes, aş fi fost, fără nici 
un fel de îndoială, tot cel care sunt acum. Tu însă ai fi rămas 
departe de mine. Dacă toate cărţile astea, fir-ar ele ale... 

— Nu înjura, îl întrerupse Ruth. 

Dojana îl făcu să tresară. Izbucni într-un râs batjocoritor. 
— Iată, urmă el apoi, într-un moment ca acesta, când este 
în joc ceea ce pare a fi fericirea vieţii tale, te temi de viaţă la 
fel ca în zilele de odinioară... ţi-e frică de viaţă şi de o 

înjurătură zdravănă. 

Cuvintele acestea o treziră la realitate şi o făcură să 
înţeleagă cât de copilăreşte se purtase, dar socotea totuşi 
că Martin umflase importanţa faptului într-un chip prea 
lipsit de bunăvoință şi de aceea se supără. Rămaseră multă 


vreme tăcuţi, ea gândind cu înfrigurare, iar el cercetându-şi 
cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că 
nu 0 iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth 
idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însuşi, înflăcăratul 
şi luminosul spirit care plutea în poemele lui de dragoste. 
Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de toate păcatele 
burgheziei şi cu mintea, încleştată în toate idioatele tipare 
ale burgheziei, n-o iubise niciodată. 

Pe neaşteptate, Ruth începu să vorbească. 

— Ştiu că o bună parte din ce ai spus este adevărat. Mi-a 
fost frică de viaţă. Nu te-am iubit destul de mult. Acum am 
învăţat mai bine ce înseamnă aceea dragoste. Te iubesc 
pentru ceea ce eşti, pentru ce ai fost şi chiar pentru felul 
cum ai ştiut să ajungi la starea de astăzi. Te iubesc pentru 
tot ce te deosebeşte de ceea ce numeşti tu clasa din care 
fac eu parte, pentru ideile tale pe care nu le înţeleg dar pe 
care ştiu că voi ajunge să le înţeleg. Nu voi cunoaşte tihnă 
până ce nu voi izbuti să le înţeleg. Până şi fumatul şi 
înjurăturile... fac parte din tine şi te voi iubi şi pentru ele. 
Pot încă să mal. Învăţ. În ultimele zece minute am învăţat 
nespus demult. Însuşi faptul că am venit aici este un semn 
al lucrurilor pe care le-am învăţat. Oh' Martin... 

Hohotea de plâns şi i se ghemuia la piept înfrigurată. 
Pentru prima oară braţele lui o strânseră încet şi cu duioşie, 
iar ea simţi şi-i întâmpină gestul cu o tresărire de bucurie şi 
cu fericirea revărsată pe chip. 

— E prea târziu, spuse el. Îi veniră în minte vorbele pe 
care i le spusese Lizzie. Sunt un om bolnav... o, nu, nu la 
trup. Sufletul, mintea. Mi se pare că am pierdut orice sens 
al valorilor. Nu mă mai interesează nimic. Dacă mi te-ai fi 
înfăţişat aşa acum câteva luni, poate că ar fi fost altceva. 
Acum, e prea târziu. 

— Nu e prea târziu, strigă Ruth. Am să-ţi arăt. Am să-ţi 
dovedesc că dragostea mea a crescut, că acum pentru mine 
e mai presus decât clasa din care fac parte şi decât toate 
lucrurile care îmi sunt scumpe. Îmi voi bate joc de tot ce are 


burghezia mai drag. Nu-mi mai este frică de viaţă. Mă voi 
despărţi de tata şi de mama şi voi lăsa ca numele meu să fie 
luat în râs de cei ce mi-au fost prieteni. Voi veni la tine aici 
şi acum, fără să ne căsătorim dacă vrei, şi am să fiu fericită 
şi mândră că sunt cu tine. Dacă odinioară am trădat 
dragostea, acum, în numele dragostei şi pentru dragoste, 
voi trăda tot ce m-a împins cândva către trădarea dintâi. 

Apoi rămase neclintită. În faţa lui, cu ochii în flăcări. 

— Aştept, Martin, şopti ea, pe tine te aştept ca să mă 
primeşti. Uită-te la mine! 

Martin se uită la ea şi-şi spuse că e un lucru minunat să o 
priveşti. Îşi răscumpărase toate greşelile trecutului şi în 
sfârşit stătea dreaptă, femeie adevărată, înălţată deasupra 
opreliştilor rigide ale convenienţelor burgheze. Era o 
privelişte splendidă, măreaţă, deznădăjduită. Şi totuşi... ce 
se petrecea cu el? Nu era înfiorat, nu-l impresiona deloc 
transformarea ei. Era ceva splendid şi măreț numai din 
punct de vedere intelectual. Într-o clipă în care ar fi trebuit 
să fie mistuit de patimă, el o cerceta cu indiferenţă. Inima îi 
rămânea nesimţitoare. Nici o dorinţă nu-l împingea către 
ea. Din nou îşi aminti de cuvintele lui Lizzie. 


— Sunt bolnav, foarte bolnav, spuse el făcând un gest de 
disperare. Până în momentul de faţă n-am ştiut cât de 
bolnav sunt. Ceva a zburat din fiinţa mea. Niciodată nu mi-a 
fost frică de viaţă, dar nici n-am visat că va veni cândva 
clipa când voi fi sătul de ea. Viaţa s-a îngrămădit atât de 
tare în mine, încât nu mi-a mai lăsat loc pentru nici un fel de 
dorinţă, pentru niciuna. Dacă ar mai încăpea vreo dorinţă în 
fiinţa mea, pe tine te-aş dori... acuma. Vezi dar cât sunt de 
bolnav. 

Se răsturnă în fotoliu, îşi sprijini capul pe spetează şi 
închise ochii, apoi, asemenea unui copil care plânge şi-şi 
uită durerea când priveşte razele soarelui filtrate prin 
perdeaua de lacrimi ce-i acoperă ochii, îşi uită şi Martin 
boala, uită de prezenţa lui Ruth, uită totul şi se cufundă în 
contemplarea maselor de verdeață străbătute de razele 
fierbinţi ale soarelui, aşa cum se proiectau ele pe fondul 
pleoapelor lui lăsate. Frunzişul acela verde nu era 
odihnitor. Razele soarelui erau prea dese şi prea 
strălucitoare. Suferea când se uita la ele dar continua totuşi 
să se uite, fără să ştie de ce. 

Îşi reveni în fire abia când auzi scârţâitul clanţei de la uşă. 
La uşă era Ruth. 

— Cum am să ies de-aici? întrebă ea printre lacrimi. Mi-e 
frică. 

— O, iartă-mă, strigă Martin şi sări în picioare. Nu mai ştiu 
ce e cu mine, cred că îţi dai seama. Am uitat că eşti aici. Îşi 
duse mâna la cap. Ştii, nu mă simt prea bine. O să te conduc 
acasă. Putem ieşi pe scara de serviciu. N-o să ne vadă 
nimeni. Trage-ţi vălul şi poţi fi fără nici o grijă. 

Ruth se atârnă de braţul lui când trecură pe coridoarele 
slab luminate şi pe urmă când coborâră pe scara îngustă. 

— Acum nu mai am nici o teamă, îi spuse ea când ieşiră pe 
trotuar, încercând totodată să-şi retragă mâna de sub 
braţul lui. 

— Nu, nu, te conduc până acasă, răspunse Martin. 


— Nu, te rog să nu mă conduci, se împotrivi ea. Nue 
nevoie. 

Din nou încercă să-şi retragă mâna. Pentru o clipă, în 
cugetul lui Martin se trezi curiozitatea. Tocmai acum, când 
ajunsese în afară de pericol, lui Ruth îi era teamă. O 
cuprinsese o adevărată panică şi nu ştia cum să scape mai 
repede de el. Nu putea înţelege de unde venea panica asta 
şi o puse pe seama nervozităţii. De aceea nu-i dădu totuşi 
drumul la mână şi porni mai departe cu ea la braţ. Cam pe 
la jumătatea corpului alăturat de clădiri văzu cum un 
bărbat îmbrăcat într-un pardesiu lung se trage repede în 
umbra unui mic gang. Când trecu pe acolo, Martin aruncă 
doar o singură privire şi, în ciuda gulerului ridicat, fu sigur 
că-l recunoscuse pe fratele lui Ruth, pe Norman. 

Pe drum vorbiră foarte puţin; Ruth era buimăcită, Martin, 
apatic. Îi spuse în treacăt că avea de gând să plece îndărăt 
în mările Sudului, iar ea îl rugă s-o ierte pentru că venise 
să-l vadă. Atâta tot. Ajungând în faţa casei unde locuia 
familia Morse, se despărţiră în chipul cel mai convenţional. 
Îşi strânseră mâinile, îşi spuseră noapte-bună şi el îşi ridică 
pălăria. Uşa se închise, iar Martin aprinse o ţigară şi porni 
îndărăt către hotel. Când ajunse la gangul unde-l zărise pe 
Norman, se opri în loc şi privi departe, pierdut în gânduri. 

— A minţit, rosti el cu glas tare. M-a lăsat să cred că a dat 
dovadă de mare curaj şi toată vremea ştia că fratele care a 
adus-o o aştepta s-o ducă şi îndărăt. Izbucni în râs. Of! 
Burghezii ăştia! Când n-aveam un ban în buzunar, nu se 
cădea să fiu văzut cu ea pe stradă. De când am cont la 
bancă, mi-o aduce el singur. 

Chiar în clipa când se întorcea pe călcâie ca să plece, un 
vagabond care mergea în aceeaşi direcţie îi spuse, 
ajungându-l din urmă: 

— Domnule, vă rog, nu vreţi să fiţi bun şi să-mi daţi 
douăzeci şi cinci de cenți, ca să am cu ce-mi plăti un pat? 

Dar nu cuvintele ci vocea îl făcu pe Martin să se întoarcă. 
În clipa următoare îl ţinea de mână pe Joe. 


— Îţi mai aduci aminte de vremea când lucram amândoi la 
Hot Springs? întrebă vagabondul. Ţi-am spus eu de-atuncea 
c-o să mai dăm noi ochi unul cu celălalt. Ştiam eu. Iaca, vezi 
că ne-am întâlnit? 

— Arăţi foarte bine, spuse Martin plin de admiraţie, şi să 
ştii că te-ai îngrăşat. 

— Sigur că m-am îngrăşat, răspunse Joe cu faţa strălucind 
de mulţumire. Habar n-am avut ce-i aia viaţă până nu m-am 
luat de hoinăreală. M-am îngrăşat cu cincisprezece chile şi 
m-am simţit toată vremea ca un nou-născut. Ce vorbeşti, 
eram muncit grozav, ieşise untul din mine! Hoinăreala îmi 
prieşte de minune. 

— Numai că n-ai un pat în care să te culci noaptea asta, îl 
mustră Martin, şi afară-i cam răcoare. 

— Eu? N-am eu unde să mă culc? Joe îşi afundă mâna în 
buzunarul pantalonilor şi o trase de acolo plină cu mărunţiş. 
Cerşitul e meserie bănoasă, adăugă el ve sel. Mi s-a părut 
ca arăţi foarte bine, de aceea ţi-am cerut şi ţie. 

Martin râse şi se dădu bătut. 

— Cu banii aceia poţi să-i tragi câteva duşti zdravene, 
insinua el. 

Joe vâri banii la loC. În buzunar. 

— Nu fac eu treburi d-astea. Acum nu mă mai pilesc, cu 
toate c-aş putea s-o fac oricând, numai că nu vreau eu. O 
singură dată m-am mai aghezmuit de când nu ne-am văzut, 
şi atuncea aşa, fără veste, fiindcă am băut pe burta goală. 
Când muncesc ca un drac, beau ca un drac. Dacă trăiesc ca 
un om, beau şi eu tot ca un om... mai trag aşa câte-un gât 
din când în când, şi gata. 

Martin se înţelese cu el să se vadă a doua zi şi se întoarse 
la hotel. Se opri la birou ca să cerceteze plecările 
vapoarelor. Mariposa pleca peste cinci zile în Tahiti. 

— Vă rog să telefonaţi mâine şi să-mi rezervaţi o cabină de 
clasa întâi, îi spuse el funcţionarului. Dar să nu fie pe punte, 
ci jos, şi pe partea dinspre care bate vântul... la babord, vă 
rog să nu uitaţi, la babord! Aţi face mai bine să notaţi. 


De îndată ce ajunse în cameră se vâri în pat şi adormi uşor 
ca un copilaş. Întâmplările din seara aceea nu-i făcuseră 
nici o impresie. Mintea lui rămânea insensibilă la orice 
impresie de natură afectivă. Izbucnirea de bucurie cu care 
îl întâmpinase pe Joe fusese foarte trecătoare, în minutul 
următor fostul; muncitor din spălătorie îl plictisea şi 
discuţia cu eli se părea o povară. Faptul că peste cinci zile 
avea să plutească înspre atât de dragile lui mări ale Sudului 
nu mai însemna pentru el nimic. De aceea închise ochii şi 
dormi liniştit şi adânc opt ceasuri încheiate. Nu era agitat. 
Nici măcar nu se întoarse pe partea cealaltă şi nu visă 
nimic. Somnul devenise uitare şi în fiecare zi, când se 
trezea, se trezea cu părere de rău. Viaţa îl tulbura şi-l 
plictisea, iar timpul devenise o povară. 

CAPITOLUL XLVI 

— Ce zici, Joe, îl întâmpină Martin a doua zi dimineaţă pe 
tovarăşul său de muncă din vremurile de odinioară, am aflat 
că e un franţuz pe Iweoty-eighth Street. Se spune că şi-a 
făcut suma şi acum vrea să se întoarcă în Franţa. Are o 
spălătorie cu aburi bine pusă la punct, micuță dar cu 
clietelă. Pentru început ţi s-ar potrivi de minune, dacă te 
hotărăşti să te-aşezi locului undeva. Uite, ia de aici; 
cumpără-ţi ceva îmbrăcăminte şi pe la zece să fii la agenţie. 
Au fost şi au vizitat spălătoria şi azi au să te ducă şi pe tine 
să ţi-o arate. Dacă îţi place şi crezi că face cât cere 
franţuzul pe ea - douăsprezece mii - spune-mi şi-i a ta. 
Acuma ia-o din loc. Am treabă. Ne vedem la zece. 

— Ia ascultă-ncoace, Mart, vorbi celălalt domol, deşi se 
vedea bine că începe să se înfurie. Am venit încoace az” 
dimineaţă ca să te văd. Pricepi? N-am venit pentru nici o 
spălătorie. Am venit să mai stăm de vorbă, ca nişte prieteni 
vechi, şi tu numaidecât îmi dai cu spălătoria peste ochi. Am 
să-ţi spun eu ce să faci. Să-ţi iei spălătoria şi să te duci 
dracului cu ea cu tot! 

Era gata să şi iasă din încăpere, când Martin îl înşfăcă de 
umăr şi-l răsuci în loc, cu faţa spre el. 


— Ascultă, Joe. Dacă te porţi aşa, să ştii că te şi plesnesc. 
Şi în cinstea vechii noastre prietenii am să-ţi dau vreo două, 
de-o să vezi stele verzi! Pricepi? Ţi-a intrat în cap? Ai 
priceput, sau nu? 

Joe se-ntorsese spre Martin şi încercase să-l zvârle la o 
parte, iar acum se zbătea încă să scape din mâna celuilalt, 
care tot îl mai ţinea strâns. În felul acesta se învârtiră prin 
cameră, încleştaţi unul în braţele celuilalt, până când cu o 
trosnitură stridentă se prăvăliră la podea, peste 
sfărâmăturile unui fotoliu de răchită. Joe era la pământ, cu 
braţele întinse în lături şi ţinute zdravăn de Martin, care-i 
pusese şi genunchiul pe piept. Era istovit şi de-abia îşi mai 
trăgea sunetul când Martin îi dădu drumul. 

— Ei, acuma o să stăm puţintel de vorbă. Să nu faci pe 
nebunul, că nu-ţi merge cu mine. Mai întâi să terminăm 
treaba asta cu spălătoria. Pe urmă n-ai decât să vii îndărăt 
şi să stăm de vorbă până când ni s-o duce gura la ceafă. Ţi- 
am spus doar că am treabă. la te uită aici. 

Omul de serviciu tocmai intrase aducând poşta de 
dimineaţă, un teanc uriaş de reviste şi scrisori. 

— Cum vrei să citesc toate astea şi să stau şi de vorbă cu 
tine? Te duci acuma şi vezi ce faci cu spălătoria aceea, iar 
pe urmă ne vedem. 

— E-n regulă, conveni Joe cam cu jumătate de gură. Mi s-a 
părut că mă cam dai afară, dar pesemne că m-am înşelat. 
Da' una să ştii, Mart, la box nu mă dai tu niciodată gata pe 
mine. Am braţul mai lung decât tine, 

— Lasă că punem noi o dată mănuşile şi vedem care pe 
care, zise Martin zâmbind. 

— S-a făcut; cum pun spălătoria pe roate, facem 
încercarea. Joe întinse braţul. Vezi aicea lungime? Lasă că. 
Te joc eu pe tine. 

Când uşa se închise în urma lui Joe, Martin scoase un 
suspin de uşurare. Începea să nu mai poată îndura 
tovărăşia oamenilor. De la o zi la alta îi venea tot mai greu 
să se poarte cuviincios cu lumea. Prezenţa oricui îl enerva, 


iar efortul de a sta de vorbă cu cineva îl scotea din sărite. 
Oamenii îl tulburau, şi de cum dădea ochii cu cineva 
începea să caute pretexte ca să scape de el. 

Nu se apucă să cerceteze scrisorile şi o jumătate de oră 
încheiată moţăi în fotoliu, fără să facă nimic şi fără ca în 
mintea lui să se perinde altceva decât gânduri disparate, 
nelămurite şi trunchiate, care nu intrau de fapt în cercul 
conştiinţei, ci erau mai degrabă rare sclipiri ale înţelegerii 
sale. 

Se ridică din fotoliu şi începu să frunzărească scrisorile. 
Erau cam o duzină de cereri de autografe - le recunoştea 
de la prima vedere; dădu peste câteva scrisori ale milogilor 
profesionişti; găsi de asemenea scrisori venite de la tot felul 
de trăsniţi, mergând de la unul care realizase în mic un 
sistem de perpetuum-mobile şi un altul care dovedea că 
suprafaţa pământului era interiorul unei sfere goale, până 
la cel ce căută fonduri pentru a cumpăra California de Jos, 
ca să înjghebeze acolo o societate comunistă, aşa cum o 
vedea el. Erau de asemenea scrisori de la femei care voiau 
să-l cunoască, iar una dintre ele îl făcu chiar să zâmbească 
fiindcă în plic se afla şi chitanţa de plată a chiriei pentru 
strana de la biserică, folosită drept dovadă că era 
respectabilă şi de bună-credinţă. 

Directorii de reviste şi edituri îşi aduceau, obolul la 
maldărul zilnic de scrisori, primii cerşind în genunchi să le 
dea noi manuscrise, ceilalţi implorându-l tot în genunchi să 
le pună la dispoziţie alte cărţi - sărmanele lui manuscrise 
atât de dispreţuite, care îl obligaseră să-şi amaneteze luni 
de-a rândul tot ce avea pe lumea asta, ca să aibă cu ce le 
franca şi încredința poştei. Veneau şi cecuri neaşteptate 
pentru lucrările publicate în Anglia sau avansuri asupra 
drepturilor cuvenite pentru traduceri aflate în pregătire. 
Agentul său din Anglia îl vestea că vânduse drepturile 
asupra traducerilor germane a trei cărţi ale sale şi îl 
informa că ediţiile suedeze se aflau pe piaţă, dar că pentru 
ele nu urma să primească nici un drept, deoarece Suedia 


nu aderase la Convenţia de la Bema. Mai era şi o cerere de 
a autoriza publicarea unei versiuni în limba rusă; cerere 
mai mult simbolică, deoarece Rusia era şi ea în afara 
Convenţiei de la Berna. 

Luă apoi vraful de tăieturi din ziare şi reviste, trimis de 
agenţia de presă şi citi despre sine şi despre voga lui, care 
ajunsese o adevărată furie. Tot ce scrisese era aruncat 
publicului într-un iureş continuu. Se părea că asta era 
explicaţia. Luat prin surprindere, publicul rămăsese uluit, 
aşa cum rămăsese la apariţia subită a scrierilor lui Kipling, 
pe vremea când acesta zăcea aproape în pragul morţii şi 
gloata se-apucase să-l citească. Martin îşi aduse de 
asemenea aminte cum câteva luni mai târziu gloatei după 
ce-l citise şi-l aclamase pe Kipling fără să-l înţeleagă câtuşi 
de puţin, doar peste câteva luni, se năpustise asupra lui şi-l 
făcuse fărâme. La gândul acesta, Martin zâmbi dispreţuitor. 
Cine era el ca să nu fie tratat la fel peste câteva luni? Da, 
dar el îşi va bate joc de gloata. Până atunci avea să fie 
departe, în mările Sudului, ocupat să-şi dureze castelul de 
verdeață şi să facă negoţ eu perle şi copra, să treacă peste 
recifele de coral cu bărcile cele uşoare, să prindă rechini şi 
bonitas, să vâneze capre sălbatice pe piscurilte ce străjuiau 
vâlceaua de lângă valea Taiohae. 

Şi gândul acesta îi deschise ochii asupra stării 
deznădăjduite în care ajunsese. Văzu limpede de tot că 
păşise în „Valea Întunericului Celui de pe Urmă”. Toată 
viaţa ce mai sălăşluia în el se risipea, se topea împirigându-l 
spre moarte. Îşi dădea seama cât de mult dormea şi cât de 
mult dorea să doarmă. În vremea dinainte urâse somnul, îi 
fura preţioase clipe de viaţă. Pe atunci, a dormi patru 
ceasuri din douăzeci şi patru însemna că iroseşte patru 
ceasuri de viaţă. Cu câtă înverşunare urâse somnul! Acum 
ura viaţa. Viaţa nu era un lucru bun; gustul pe care i-l lăsa 
în gură era lipsit de savoare, era amar. Aici pândea 
primejdia. Dacă viaţa nu tânjeşte după viaţă, înseamnă că 
se apropie iute de neființă. O rămăşiţă a spiritului de 


conservare licări în fiinţa lui şi atunci ştiu că trebuie să 
plece cât mai degrabă. Privi în jurul său prin cameră, dar 
gândul că ar trebui să se apuce de împachetat îi era 
insuportabil. Poate că o mai bine să lase treaba asta pentru 
ultimul ceas. Până atunci, mai degrabă s-ar echipa cu cele 
de trebuinţă: 

Îşi luă pălăria şi ieşi în oraş, oprindu-se mai întâi la o 
armurărie, unde-şi petrecu tot restul dimineţii cumpărând 
puşti automate, muniţie şi unelte de pescuit. Mărfurile care 
aveau căutare se schimbau după modă şi Martin ştia că 
numai după ce va ajunge în Tahiti va fi în stare să comande 
articolele cu care avea să facă negoţ. În orice caz, le va 
putea foarte bine aduce din Australia. Soluţia asta îi făcu 
chiar plăcere. Se ferise mereu să întreprindă ceva, şi însuşi 
gândul că ar putea să se ocupe serios de un anumit lucru îi 
era nesuferit. Cu mare bucurie porni îndărăt către hotel, 
fericit la gândul că fotoliul cel confortabil ii aşteaptă 
sosirea; şi gemu în adâncul fiinţei sale, când pătrunse în 
cameră şi-l găsi pe Joe instalat în fotoliu. 

Joc era încântat de spălătorie. Totul era aranjat şi urma s-o 
ia în stăpânire chiar de-a doua zi. Martin se întinse pe pat şi 
rămase aşa, cu ochii închişi, tot timpul cât vorbi celalalt. 
Gândurile îi fugeau departe - atât de departe încât numai 
rareori îşi dădea seama că se gândeşte. Doar cu mari 
eforturi izbutea să răspundă din când în când. Şi totuşi, 
acolo de faţă se afla Joe, omul care totdeauna îi fusese 
simpatic. Dar Joe era prea plin de viaţă. Exuberanţa lui 
lovea dureros în cugetul istovit al lui Martin şi parcă îi sfâşia 
nervii obosiţi. Când Joe îi aduse aminte că într-o bună zi 
trebuia să-şi pună mânuşile şi să-şi încerce puterile, de-abia 
se stăpâni să nu urle. 

Să nu uiţi, Joe, că va trebui să conduci spălătoria după 
regulile pe care tu singur le stabileai încă de pe vremea 
când era la Shelley Hot Springs, spuse Martin. Fără muncă 
peste puteri. Fără muncă de noapte. Fără copii puşi să 


supravegheze calandrul de călcat. Să nu existe nici un copil, 
nicăieri. Şi lefuri omeneşti. 

— Joe încuviinţă şi scoase din buzunar un carnet de note. 

Ascultă aici. Cum m-am sculat azi-dimineaţă m-am şi 
apucat şi-am stabilit regulile astea. la să vedem ce-ai de zis. 

Le citi cu glas tare şi Martin se declară pas cu pas de 
acord, întrebându-se mereu când oare se va milostivi Joe să 
plece. 

Se trezi de-abia către seară. Încet-încet îşi dădu seama că 
trăieşte. Privi în jur, prin cameră. De bună seamă că Joe 
plecase după ce pe el îl furase somnul. Foarte frumos din 
partea lui, se gândi Martin. Apoi închise iar ochii şi adormi 
din nou. 

În zilele următoare Joe fu prea ocupat cu organizarea şi 
luarea în primire a spălătoriei, ca să-l poată plictisi peste 
măsură; pe de altă parte, ziarele anunţară că Martin Eden 
se îmbarcă pe Mariposa de-abia cu o zi înainte de plecare. 
Într-una din zile, când instinctul de conservare licări din 
nou, se duse la un doctor şi se supuse unui examen general. 
Doctorul nu fu în stare să-i găsească absolut nici un 
beteşug. Îi spuse că inima şi plămânii lui sunT. Cu adevărat 
teribili. Toate organele, în măsura în care putea s-o ştie 
doctorul, erau în stare bună şi funcționau normal. 

— Sunteţi perfeet sănătos, domnule Eden, îi spuse 
doctorul în mod absolut sigur nu suferiţi de nimic. Sunteţi 
sănătos tun Vă spun drept că vă invidiez pentru sănătalea 
dumneavoastră. E straşnică. Priviţi singur ce torace! În 
torace şi în stomac stă tot secretul remarcabilei 
dumneavoastră constituţii. Din punct do vedere fizic sunteţi 
un exemplar rar... unul dintr-o mie... ba poate chiar unul la 
zece mii. Excluzând accidentele, veţi trai o sută de ani. 

Dar Martin ştia că diagnosticul pus de Lizzie era cel 
corect. Trupeşte, nu suferea de nimic. O,rotiţa de la 
maşinărie” se deranjase, şi pentru asta nu exista alt leac 
decât să plece către mările Sudului. Din nenorocire însă, 
tocmai acum, în ajunul plecării, nu mai dorea să plece. 


Marile Sudului nu-i surâdeau mai atrăgător decât civilizaţia 
burgheză. Gândul plecării nu avea nimic ispititor, iar actul 
plecării îl înspăimânta, fiind o oboseală a trupului. S-ar fi 
simţit mult mai bine dacă s-ar fi aflat de pe acum pe bord, 
gata plecat. 

Ultima zi fu un adevărat calvar. Citind în ziarele de 
dimineaţă despre plecarea lui, Bernard Higginbotham, 
Gertrude şi toată familia veniră să-şi ia rămas-bun, aşa cum 
făcură de altminteri şi Hermann von Schmidt împreună cu 
Mariana. În afară de asta mai erau chestiuni băneşti de 
aranjat, note de achitat şi nenumărați reporteri, pe care se 
vedea silit să-i suporte. Îşi luă rămas-bun de la Lizzie 
Connolly pe neaşteptate, în faţa şcolii serale, şi plecă în 
grabă. La hotel dădu peste Joe, care fusese prea ocupat la 
spălătorie ca să poată veni mai devreme. Era suprema 
încercare, dar Martin îşi înfipse degetele în braţele 
fotoliului şi rămase aşa, vorbind şi ascultând vorbele 
celuilalt, vreme de o jumătate de ceas. 

— Sper că ştii, Joe, că nu eşti definitiv legat de spălătoria 
asta. Nu-ţi stă în cale nici un fel de piedică. Poţi s-o vinzi 
când vrei şi să faci cu banii ce ţi-o trăsni prin cap. Când 
începe să-ţi fie lehamite de ea şi te-apucă iar dorul de 
hoinăreală, fă-i vânt. Poartă-te cum îţi vine ţie mai bine. 

Joe clătină din cap. 

— Mulţămim frumos, dar pentru mine unul s-a sfârşit cu 
hoinăreala. Hoinăreala e straşnică în toate privinţele, da' 
numa! într-una nu: fetele. Cu fetele e prost, şi eu mă dau în 
vânt după fete. Nu pot deloc fără ele, iar când umbli hoinar 
n-ai încotro şi trebuie să te laşi păgubaş. De multe ori am 
trecut pe lângă case în care petreceau oamenii şi dansau şi 
am auzit femei râzând şi le-am văzut prin geamuri cu 
veşmintele lor albe şi cu feţele lor strălucitoare... Doamne, 
doamne! Mărturisesc că momentele acelea au fost canon, 
nu glumă. Îmi place să dansez, îmi plac chermesele, îmi 
place să mă plimb la lumina lunii... şi toate celelalte. Mie de- 
acuma îmi treb'e spălătoria, obraz curat şi ceva pitaci care 


să-mi sune în teşcherea. Am şi cunoscut o fată, chiar ieri, 
şi... uite-ţi spun drept... parcă mi-ar veni să mă-nsor cu ea 
chiar în ceasul asta. Toată ziulica mai mult la ea mi-au fugit 
gândurile. E o fată grozavă, cu cei mai frumoşi ochi şi cel 
mai dulce glas pe care l-ai auzit de când eşti pe lume. M-aş 
potrivi de minune cu ea, ascultă tu la mine. Da' ia spune-mi, 
măi, de ce naiba nu te-nsori când ai atâta gologănet de 
păpat? Ai putea să-ţi alegi cea mai grozavă fată din ţara 
asta. 

Martin zâmbi şi clătină din cap, dar în adâncul cugetului 
său se întreba cum de se poate gândi vreun bărbat la 
însurătoare. 1 se părea ceva uluitor şi de neînțeles. 

De pe puntea vaporului Mariposa, la ora plecării, Martin o 
zări pe Lizzie Connolly ascunzându-se în mulţimea de 
oameni strânşi pe chei. „Ia-o cu tine”, îi trecu deodată prin 
gând. „E atât de uşor să fii bun. Ai face-o cum nu se poate 
mai fericită.” O clipă gândul l-a ispitit; dar în secunda 
următoare l-a înspăimântat. Îl cuprinse o adevărată panică. 
Sufletul lui istovit se împotrivi, strigând din toate puterile. 
Gemu şi plecă de lângă parapet murmurând: „Omule, eşti 
bolnav, eşti bolnav rău”. 

Se refugie în cabina lui şi rămase ascuns acolo până când 
vaporul se desprinse de chei. La masă, în sufrageria 
luxoasă; văzu că i s-a rezervat locul de cinste, chiar la 
dreapta căpitanului; nu trecu mult şi descoperi că era omul 
cel mai de vază de pe vapor. Dar n-a existat niciodată pe 
vreun vapor om de vază care să fie mai rece cu tovarăşii săi 
de călătorie. Îşi petrecea toată după-amiaza pe punte, 
trântit într-un fotoliu, cu ochii închişi, moţăind aproape fără 
încetare, iar seara se ducea devreme la culcare. 

După două zile, când le trecu răul de mare, toţi pasagerii 
se arătară pe punte, dar cu cât îi vedea mai mult, cu atât îi 
plăceau mai puţin. Totuşi ştia că e nedrept cu ei. Deseori se 
sforţa să recunoască singur că erau oameni drăguţi şi 
cumsecade, dar în aceeaşi clipă adăuga: în măsura în care 
burghezii pot fi drăguţi şi cumsecade, rămânând meschini 


la suflet şi sterpi intelectualiceşte. Îl plictiseau când vorbea 
cu ei, atât de sărace erau bietele lor minţi superficiale; în 
acelaşi timp însă, veselia zgomotoasă şi energia turbulentă 
a tineretului îi făceau rău. Niciodată nu stăteau liniştiţi, 
toată ziua jucau jocuri de bord, se plimbau ori alergau 
grămadă la parapet, ca sa vadă cum sar delfinii peste valuri 
sau cum trec în goană primele cârduri de peşti zburători. 

Dormea foarte mult. După masa de dimineaţă se trântea în 
fotoliu, ţinând în mână o revistă pe care n-o termina 
niciodată. Paginile tipărite îl oboseau. Era foarte mirat când 
vedea despre câte sunt în stare oamenii să scrie şi tot 
mirându-se moţăia în fotoliu. Când îl trezea gongul, care 
chema pasagerii la masa de prânz, era furios că trebuia să 
se scoale. Nu simţea nici o bucurie. 

Într-o zi încercă să se smulgă din letargia în care căzuse şi 
se duse la teugă cu marinarii. S-ar fi zis însă că tagma 
marinarilor se schimbase, nu mai era cea din zilele când şi 
el fusese marinar. Nu reuşi să găsească nici afinitate între 
el şi creaturile acelea brutale, cu figuri stupide şi minte de 
patruped. Ajunsese la disperare. În lumea înaltă nimeni nu-l 
voise pe Martin Eden pentru ceea ce era el, pentru el 
însuşi, iar înapoi la cei din clasa cărora făcea parte şi care 
în trecut îl iubiseră pentru el însuşi nu se mai putea 
întoarce. Nu-i voia el pe ei. Nu putea să-i suporte, la fel cum 
nu-i putea suferi nici pe neghiobii din cabinele de clasa întăi 
ori pe tinerii gălăgioşi. 

Pentru el viaţa era ca lumina prea puternică şi prea albă 
care străpunge dureros ochii unui om bolnav şi obosit. În 
fiece moment de veghe viaţa strălucea în jurul lui şi se 
năpustea asupra-i ca o cascadă de lumină strălucitoare. Şi îl 
făcea să sufere. Îi pricinuia o suferinţă insuportabilă. Pentru 
prima oară în viaţa lui călătorea cu clasa întâi. Mergând cu 
vaporul pe mare nu stătuse decât în teugă, în dormitorul 
comun, la timonerie sau în adâncurile întunecate ale sălii 
maşinilor, alimentând focarele. Pe atunci, când urca scările 
de fier ieşind din pântecele vasului, unde domnea o căldură 


înăbuşitoare, aruncase adeseori câte o privire către 
pasagerii care, îmbrăcaţi în răcoroase costume albe, n- 
aveau altă grijă decât să se înveselească, stând sub 
perdelele largi, la adăpost de soare şi vânt, serviţi de 
stewarzi supuşi, totdeauna grijulii să le împlinească orice 
dorinţă şi orice capriciu, şi în zilele de-atunci se păruse că 
împărăţia în care oamenii aceia se mişcă şi-şi duc viaţa nu 
poate fi altceva decât însuşi paradisul. Da, şi iată că acum el 
era pasagerul cel mai de seamă, centrul atenţiei tuturor, 
aşezat la dreapta căpitanului, dar se zbătea să se întoarcă 
înapoi, în teugă şi în sala maşinilor, căutând zadarnic 
paradisul pe care îl pierduse. Peste altul nou nu dăduse şi 
pe cel de-odinioară nu-l mai afla. 

Se strădui să-şi vină în fire şi să găsească ceva în stare să-i 
trezească interesul. Se duse la careul subofiţerilor şi fu 
fericit să plece cât mai repede. Discută cu ofiţerul timonier, 
un băiat inteligent, care de îndată începu să-i expună idei 
socialiste şi-i dădu un vraf de broşuri şi foi volante. Luă 
aminte la omul acela care-i vorbea de ceea ce el considera a 
fi concepţia despre lume a sclavilor şi pe când asculta îşi 
aduse aminte cu scârbă de propria-i filosofie nietzscheeană. 
Dar ce importanţă avea, la urma urmei? Îşi aminti una 
dintre cele mai uluitoare afirmaţii ale lui Nietzsche, în care 
bietul nebun punea la îndoială existenţa adevărului. Dar 
cine ştie? Poate că Nietzsche avea dreptate. Poate că nu 
există nimic adevărat, poate că adevărul nu este adevărat, 
poate că adevărul nici nu există. Dar mintea îi obosi repede 
şi Martin fu fericit să se întoarcă la fotoliul său şi să moţăie 
din nou. 

Ca şi cum toate chinurile acestea n-ar fi fost de ajuns, alte 
griji veniră să-i facă şi mai grea existenţa pe vapor. Ce avea 
să facă după ce va ajunge în Tahiti? Va trebui să coboare pe 
uscat. Va trebui să-şi comande mărfurile cu care intenţiona 
să facă negoţ, să găsească un schooner şi cu el să plece 
înspre Marguesas, să facă o mie şi una de treburi şi chiar 
numai gândul acesta i se părea înspăimântător. De câte ori 


reuşea saşi încordeze voinţa şi să se gândească, îşi dădea 
seama de cumplita primejdie în care se găsea. Cu 
adevărat,în Valea Întunericului Celui de pe Urmă” se afla, şi 
primejdia venea din faptul că nu simţea nici urmă de teamă. 
Dacă i-ar fi fost cel puţin teamă, şi-ar fi schimbat drumul şi 
ar fi cotit înspre viaţă. Dar cum teamă nu-i era, se afunda şi 
mai adânc în întuneric. Nu găsea nici o bucurie în vechile şi 
obişnuitele delicii ale vieţii. Mariposa se afla acum în calea 
alizeului de nord-est şi adierea îmbătătoare a vântului 
acestuia, când îi susura în jur, nu izbutea decât să-l 
enerveze. Puse să i se mute fotoliul, ca să scape de 
îmbrăţişările acestui viguros prieten din zilele şi nopţile de 
demult. 

În ziua când Mariposa pătrunse în zona ecuatorului. 
Martin era mai nefericit decât oricând. Nu mai putea să 
doarmă. Era suprasaturat de somn şi de aceea acum se 
vedea silit să rămână treaz şi să îndure alba strălucire a 
vieţii. Se plimba mereu şi nu-şi găsea nicăieri locul. Aerul 
era vâscos şi umed iar rafalele ploii nu-i aduceau răcoare. 
Viaţa îl durea ca o rană. Se plimba întruna pe punte, până 
când durerea asta devenea insuportabilă, apoi se cufunda 
în fotoliu şi rămânea acolo, până ce se vedea din nou silit să 
se plimbe. În cele din urma se sili să termine de citit revista 
şi îşi alese câteva volume de poezii din biblioteca vasului. 
Dar nici poeziile nu fură în stare să-i reţină atenţia şi iarăşi 
porni să se plimbe pe punte. 

După cină rămase încă multă vreme afară pe punte, însă 
nici asta nu-i sluji la nimic, fiindcă atunci când cobori în 
cabină, tot nu putu să doarmă. Nici cu această suspendare 
a vieţii nu se mai putea ajuta. Era prea mult. Aprinse lumina 
şi încercă să citească. Unul dintre volumele luate de la 
bibliotecă era un volum de Swinburne. Rămase întins pe 
pat, aruncându-şi privirile peste pagini până în clipa când, 
deodată, îşi dădu seama că citeşte cu interes. Termină de 
citit strofa aceea, încercă să meargă mai departe, dar se 
întoarse îndărăt. Aşeza pe piept cartea deschisă şi căzu pe 


gânduri. Asta era. Chiar asta! Nu putea înţelege cum de nu- 
i venise în minte mai devreme! Aici se concentra tot sensul 
întâmplărilor; către asta se îndreptase toată vremea şi 
acum venea Swinburne să-i arate că se află pe drumul cel 
bun, pe drumul izbăvirii. Dorea odihnă, iar odihna era aici 
şi-l aştepta. Se uită la fereastra rotundă, rămasă deschisă. 
Da, era îndeajuns de largă. Pentru prima oară, de 
săptămâni încoace, se simţi fericit. În fine, descoperise 
leacul suferințelor. Ridică din nou cartea şi citi strofa rar, cu 
glas tare: 

De-a vieţii preastatornică iubire, De teamă şi nădejdi 
eliberaţi, Cu scurte rugăciuni de mulţumire Cinstim pe zeii 
risipiţi în fire Ca nici o viaţă nu e veşnicie, Ca morţii 
niciodată nu învie, lar râul cel mai ostenit sub soare Tot 
află, undeva, odihnă-n mare. 

Se uită din nou la fereastra deschisă. Swinburne îi dăduse 
soluţia. Viaţa era un rău, sau, mai bine zis, devenise un rău 
- ceva insuportabil. 

Că morţii niciodată nu învie! 

Versul acesta îi trezea în suflet un simţământ de adâncă 
recunoştinţă. Era singurul lucru binefăcător din tot 
universul. Când viaţa devenea chinuitoare oboseală, 
moartea se arăta mereu gata să aducă alinarea somnului 
fară deşteptare. Dar ce mai aştepta? Era timpul să plece. 

Se ridică şi scoase capul pe fereastră, apoi privi în jos spre 
valurile lăptoase. Mariposa era încărcată din greu şi carena 
se afundase adânc în apă, aşa încât, dacă ar fi stat prins cu 
mâinile de marginea de jos a ferestrei, cu picioarele ar fi 
atins suprafaţa mării. Îşi putea da drumul în apă fără să 
facă nici un zgomot. Nimeni n-avea să audă. O pală de 
spumă sări din valuri şi-i udă faţa. Îi aduse pe baze gustul ei 
sărat, şi gustul acesta i se păru bun. Se gândi dacă nu 
cumva s-ar cuveni să scrie un cântec de lebădă, dar râse şi 
alungă iute acest gând. Nu mai avea vreme. Era prea grăbit 
să plece. 


Stinse lumina din cabină, ca să nu-l trădeze, şi ieşi pe 
fereastră cu picioarele înainte. Umerii i se înţepeniră în 
tocul ferestrei, aşa că trebui să se tragă îndărăt ca să 
încerce din nou, cu o mână întinsă de-a lungul trupului. O 
legănare a vasului îi veni în ajutor şi se trezi afară, agăţat 
cu mâinile de marginea ferestrei. Când picioarele îi intrară 
în valuri, îşi dădu drumul. Se afla într-o apă lăptoasă şi 
acoperită de spumă. Carena Mariposei alunecă pe lângă el 
ca un zid întunecat, străpuns ici şi colo de petele rotunde 
ale ferestrelor luminate. De bună seamă că mergea cu 
motoarele în plin. Aproape fără să-şi dea seama, se trezi în 
urma vasului, înotând încetişor pe suprafaţa înspumată. 

Un bonita, atras de trupul lui alb, se repezi şi-l muşcă, dar 
Martin râse cu glas tare. Rupsese o bucată din el şi durerea 
venea să-i amintească pricina pentru care se afla acolo. 
Ocupat cu împlinirea faptei, uitase care-i e rostul. Luminile 
de pe Mariposa se topeau în depărtare iar el se afla aici, 
înotând plin de încredere, ca şi când ar fi avut de gând să se 
îndrepte către portul cel mai apropiat, aflat la vreo două mii 
de kilometri. 

Instinctul de conservare lucra automat. Nu mai înotă, dar 
în clipa când simţi că apa i s-a urcat mai sus de gură mâinile 
i se agitară viguros, ridicându-l deasupra. Se gândi atunci 
la dorinţa de viaţă, şi gândul îi fu însoţit de un rânjet. Da, 
avea voinţă... desigur, o voinţă destul de tare pentru ca într- 
o ultima încordare să se poată distruge pe sine şi să 
înceteze de a mai fi. 

Îşi schimba poziţia, şi trecu la cea verticală. Privi stelele 
nemişcate, în acelaşi timp golindu-şi tot aerul din plămâni. 
Cu mişcări iuți şi viguroase ale mâinilor şi picioacelor îşi 
înălța deasupra apei umerii şi jumătate din piept. Asta 
pentru ca să se poată afundă mai cu putere. Apoi îşi dădu 
drumul şi se scufundă fară să mai facă nici o mişcare, 
statuie albă în apele marii. rase adânc apă în plămâni, cu 
hotărâre, aşa cum ia cineva un anestezic. Dar când se 
sufoca, fara nici o legătură cu voinţa lui, mâinile şi 


picioarele se-agăţară de apă şi-l ridicară la suprafaţă şi în 
lumina limpede a stelelor. 

Dorinţa de viaţa, se gândi el dispreţuitor, încercând 
zadarnic să nu inspire aer în plămânii gata să plesnească. 
Nu-i nimic, va trebui să încerce în alt fel. Îşi umplu plămânii 
cu aer, îi umplu cât putu mai bine. Cu o asemenea provizie 
va putea ajunge adânc de tot sub valuri. Se întoarse în apă 
şi cobori cu capul înainte înotând din toate puterile şi eu 
toată voinţa. Cobora mereu şi mereu mai în adânc. [inea 
ochii deschişi şi urmarea dârele fantomatice şi 
fosforescente ale peştilor bonita care săgetau prin apă. Pe 
când înota avea şi putere să spere că niciunul dintre peştii 
aceia nu se va repezi la el, ca nu cumva să-i destindă 
încordarea voinţei. Dar niciunul nu se repezi asupra-i şi el 
găsi timp să încerce un simţământ de recunoştinţă pentru 
acest ultim hatâr pe care i-l făcea viaţa. Înotă în jos, mereu 
spre adânc, până ce mâinile şi picioarele îi obosiră şi abia 
mai putea mişca. Ştia că a ajuns la mare adâncime. 
Presiunea simțită în urechi devenise durere şi tot capul îi 
huia. Rezistenţa i se topea, dar îşi sili braţele şi picioarele 
să-l duca şi mai adânc, până ce voinţa i se frânse şi aerul îi 
izbucni din plămâni în iureş de explozie. Băşicile clocoteau 
şi-i apăsau obrajii şi ochii ca nişte baloane micuţe, înainte 
de a-şi lua zborul spre suprafaţă. După aceea veniră 
durerea şi sufocarea. Dar durerea asta nu era moartea, aşa 
spunea gândul care se mai împleticea prin conştiinţa lui 
plină de umbre. Moartea nu doare. Asta era viaţa, senzaţia 
aceea oribilă, de sufocare, era cea din urmă împunsătură a 
vieţii; era ultima lovitură pe care viaţa mai putea sa i-o dea. 

Cu cea de pe urma licărire de voinţă, mâinile şi picioarele 
începură să se agite şi să se zbată, spasmodic şi fără vlagă. 
Dar le păcălise, pe ele şi dorinţa de viaţa care făcea să se 
zbată şi să se agite. Se afla mult prea în adânc. Niciodată 
nu vor mai putea să-l readucă la suprafaţă. Părea că 
pluteşte lin într-o mare de privelişti ca de vis. Felurite culori 
şi străluciri îl înconjurau, îl scăldau şi-l pătrundeau în toată 


fiinţa. Dar oare acum ce i se arăta? S-ar fi zis că e un far; 
era însă înăuntrul creierului său - o fulgerare de lumină 
albă şi strălucitoare. Lumina aceea creştea mereu şi era din 
ce în ce mai strălucitoare. Se auzea un ropot prelung şi 
zgomotos, iar lui i se părea că se prăvăleşte pe o scară 
largă şi fără sfârşit. lar undeva, la capăt, se prăbuşi în 
întuneric. Atâta a ştiut. Că se prăvălise în beznă. Şi în clipa 
când a ştiut, a încetat să mai ştie. 


SFÂRŞIT