Anthony Horowitz — [Alex Rider] 01 Stormbreaker

= a ANR 
) | DA D ) A 4 RI 
ANTHONY HOROWITZ 


„Tine bine minte, Alex Rider: v 


niciodată nu ești prea tînăr pentru a muri...“ 


ANTHONY HOROWITZ este, cu 
siguranţă, unul dintre cei mai iubiţi 
autori de cărţi pentru copii şi 
tineri. Născut la Londra, el 
mărturisea că „am ştiut cu 
siguranţă că vreau să devin 
scriitor la vârsta de 8 ani; [...] 
doream să mă răzbun în cărţile 
mele pentru toate nedreptăţile pe 
care le-am avut de suferit în 
copilărie”. Cea mai celebră serie 
scrisă de Horowitz este cea a 
romanelor despre Alex Rider, 
superspionul de 14 ani, acest 
James Bond adolescent pe care-l 
vom întâlni în: Stormbreaker, Point 
Blank, Skeleton Keys. La fel de celebre sunt şi celelalte 
romane ale sale; cele din seria Diamond Brothers (The 
Falcon's Malteser, Public Enemy Number Two, South by 
South East), dar şi: Granny, The Devil and his Boy, The 
Switch, Groosham Grange and the Unholy Grail. 


ANTHONY HOROWITZ 


STORMBREAKER 


Original: Stormbreaker (2000) 
Primul volum al seriei 


ALEX RIDER, 
SUPERSPIONUL ADOLESCENT 


Traducerea: 
LORENA ARMULESCU 


BA 
virtual-project.eu 


ie a, 


Editura: RAO 
2003 


Pentru J, N, Cşi L 


VOCILE MORŢII 


Când auzi soneria la ora trei dimineaţa, nu e niciodată de 
bine. 

Alex Rider s-a trezit de la primul zbârnâit. A deschis 
imediat ochii, dar, pentru o clipă, a rămas nemişcat în pat, 
întins pe spate şi lăsându-şi capul pe pernă. A auzit 
deschizându-se uşa unui dormitor şi scârţâitul scării de 
lemn, ca şi cum cineva ar fi coborât. Soneria a sunat a doua 
oară şi atunci s-a uitat la ceasul deşteptător de alături. Trei 
şi două minute dimineaţa! S-a auzit un zgomot, ca şi cum 
cineva ar trage lanţul uşii de la intrare. 

S-a dat jos din pat şi s-a dus la fereastra deschisă, 
călcând apăsat pe covorul gros cu tălpile lui goale. Lumina 
lunii i se revărsa pe piept şi pe umeri. La cei paisprezece 
ani ai săi, Alex era deja bine făcut. Părul blond era tuns 
astfel încât două şuviţe grele îi atârnau pe frunte. Avea ochi 
căprui şi serioşi. A rămas tăcut pentru o clipă, pe jumătate 
ascuns în umbră, privind afară. Afară oprise o maşină a 
poliţiei. De la fereastra lui de la al doilea etaj putea zări 
plăcuţa neagră cu numărul maşinii şi şepcile celor doi 
bărbaţi din faţa uşii. 

Lumina din hol s-a aprins şi, în acelaşi timp, s-a deschis şi 
uşa. 

— Doamna Rider? 

— Nu. Eu sunt menajera. Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Aceasta este locuinţa domnului Rider? 

— Da. 

— Am putea intra...? 

Alex ştia deja. Ştia din felul în care poliţiştii stăteau acolo, 
încurcaţi şi descumpăniţi. Şi mai ştia şi din tonul vocii lor. 
Vocile morţii... aşa le va numi altă dată. Este acel tip de 
voce pe care oamenii îl au atunci când vin să te anunţe că 
cineva apropiat ţie a murit. 

S-a dus la uşă şi a deschis-o. l-a auzit pe cei doi ofiţeri 
discutând în hol, însă doar câteva cuvinte ajungeau până la 
el. 


= 


— ... un accident de maşină... am chemat ambulanta... 
terapie intensivă... nimeni n-a putut face nimic... ne pare 
foarte rău. 

Abia peste câteva ore, în bucătărie, privind cum lumina 
dimineţii se ivea încet, încet, pe străzile din vestul Londrei, 
Alex îşi dădu seama ce se petrece. Unchiul lui, lan Rider, 
era mort. Conducând spre casă, maşina lui fusese lovită de 
un camion pe Old Street, se răsturnase şi el murise aproape 
pe loc. Nu purta centura de siguranţă, a spus poliţia. Altfel, 
ar mai fi avut o şansă. 

Alex se gândea acum la omul care, de când se ştia el, îi 
fusese singura rudă. Nu şi-a cunoscut niciodată părinţii. 
Muriseră într-un accident, un accident de avion, la câteva 
săptămâni după naşterea lui. A fost crescut de fratele 
tatălui său (niciodată „unchiul” - lan Rider ura acest 
cuvânt) şi şi-a petrecut cea mai mare parte a celor 
paisprezece ani ai săi în aceeaşi casă din Chelsea, în 
Londra, între King's Road şi râu. Dar abia acum îşi dădea 
seama cât de puţine ştia despre acest om. 

Un bancher. Unii spuneau că îi semăna un pic. lan Rider 
era întotdeauna pe drum. Un om tăcut, introvertit, căruia îi 
plăceau vinul bun, muzica clasică şi cărţile. Nu părea să 
aibă vreodată vreo iubită... de fapt, nu avea deloc prieteni. 
Se ţinea bine, nu fumase niciodată şi se îmbrăca în haine 
scumpe. Dar asta nu era de ajuns. Asta nu era imaginea 
unei vieţi. Era doar o eboşă. 

— Te simţi bine, Alex? 

In cameră intră o tânără. Să tot fi avut spre treizeci de 
ani, cu o claie de păr roşcovan şi cu o faţă rotundă, 
băieţoasă. Venise la Londra acum şapte ani, închiriase o 
copilului - şi devenise menajera casei şi unul dintre cei mai 
buni prieteni ai lui Alex. Uneori se întreba de unde vine 
prescurtarea Jack. Jackie? Jacqueline? Nici una, nici alta nu i 
se potriveau şi, deşi a întrebat-o odată, n-a primit niciun 
răspuns. 

Alex dădu din cap în semn că da, era bine. 

— Ce crezi că se va întâmpla? întrebă el. 


fe de 2 


— Ce vrei să spui? 

— Păi, casa. Eu. Tu. 

— Nu ştiu, ridică ea din umeri. Mă gândesc la faptul că 
lan o fi făcut vreun testament. O fi lăsat vreo indicație. 

— Poate ar trebui să ne uităm prin biroul lui. 

— Da. Dar nu azi, Alex. S-o luăm pas cu pas. 

Biroul lui lan era o încăpere care se întindea de-a lungul 
întregii case, la ultimul etaj. Era singura cameră mereu 
încuiată - Alex fusese acolo doar de trei ori şi niciodată 
singur. Când era mai mic, îşi închipuia că ar putea fi ceva 
ciudat pe acolo; vreo maşină a timpului sau vreun OZN. Dar 
erau numai un birou cu o masă de scris, vreo două rafturi 
de dosare, sertare pline de hârtii şi de cărţi. Chestii legate 
de bancă - zicea lan. Chiar şi aşa, voia să meargă acolo sus 
chiar acum. Pentru că niciodată nu-i fusese permis. 

— Poliţia a zis că nu purta centura de siguranţă. 

Se întoarse spre Jack. Ea aprobă: 

— Da, aşa au zis. 

— Nu ţi se pare ciudat? Doar ştii ce grijuliu era. 
Întotdeauna purta centura de siguranţă. Se întâmpla să nu 
mă ducă nici până la colţ, dacă nu-mi fixam centura. 

Jack se gândi o clipă, apoi ridică din umeri. 

— Mda, e ciudat, zise. Dar aşa trebuie să fi fost. De ce ar 
fi minţit poliţia? 


Ziua trecea cu greu. Alex nu se duse la şcoală, deşi, în 
secret, şi-ar fi dorit. Ar fi preferat să se întoarcă la viaţa 
normală, de zi cu zi - la sunetul clopoţelului, la mulţimea de 
figuri cunoscute - în loc să stea aici, izolat în casă. Dar 
trebuia să primească vizitatorii, care au venit de dimineaţa 
până spre seară. 

Au fost cinci. Un avocat care nu ştia nimic despre vreun 
testament, dar care părea să fi fost angajat pentru 
organizarea funeraliilor. Un organizator de funeralii, ce 
fusese adus de avocat. Un vicar - înalt, în vârstă - care 
părea dezamăgit că Alex nu se arăta mai necăjit. O vecină 
de peste stradă - cum naiba aflase că murise? Şi, în sfârşit, 
cineva de la bancă. 


Si N 


— Noi toţi, cei de la Royal & General suntem profund 
şocaţi, a zis. 

să fi avut treizeci şi ceva de ani, purta un costum de 
poliester şi o cravată de la Marks & Spencer. Avea acel tip 
de figură pe care o uiţi chiar în timp ce o priveşti şi s-a 
prezentat drept Crawley, de la Personal. 

— Dacă putem să ajutăm cu ceva... 

— Ce se va întâmpla acum? întrebă Alex a doua oară în 
aceeaşi zi. 

— Să nu ai nicio grijă, a zis Crawley. Banca se va ocupa 
de toate. Asta e treaba mea. Lasă totul pe seama mea. 

Ziua se sfârşi. Alex îşi omori vreo două ore jucându-se 
Nintendo 64 şi s-a simţit un pic vinovat când Jack l-a prins. 
Dar ce altceva să fi făcut? Mai târziu, l-a luat cu ea la un 
Burger King. Era bucuros să iasă din casă, dar abia dacă şi- 
au spus câte ceva. Alex era de părere că Jack trebuia să se 
întoarcă în America. Nu putea, categoric, rămâne în Londra 
pentru totdeauna. Şi cine va avea grijă de el? Conform legii, 
era prea mic pentru a-şi purta singur de grijă. Viitorul lui 
părea aşa de incert, că prefera să nu vorbească despre 
asta. De fapt, prefera să nu vorbească deloc. 

Apoi a sosit şi ziua înmormântării, când Alex s-a trezit 
îmbrăcat într-o jachetă neagră, pregătindu-se să plece cu o 
maşină neagră care venise nu se ştie de unde, înconjurat 
de oameni pe care nu-i văzuse niciodată în viaţa lui. lan 
Rider a fost înmormântat în cimitirul Brompton, pe aleea 
Fulham, chiar în umbra stadionului de fotbal Chelsea, şi 
Alex îşi dădu seama unde ar fi vrut să fie în acea după- 
amiază de miercuri. Veniseră aproape treizeci de oameni, 
dar abia dacă recunoscuse pe vreunul dintre ei. Mormântul 
era săpat chiar lângă aleea care străbătea cimitirul de la un 
capăt la altul şi, când slujba începu, apăru şi un Rolls- 
Royce, uşa din spate se deschise şi din el cobori un bărbat. 
Alex îl privi cum înaintează şi cum se opreşte. Deasupra, un 
avion care se îndrepta spre Heathrow acoperi pentru 
câteva clipe soarele. Se cutremură. Era ceva cu acest nou- 
venit, ceva care făcea să i se furnice pielea. 

Şi, cu toate astea, nu era ceva cu totul ieşit din comun. 


Se 


Costum gri, păr cenuşiu, buze cenuşii şi ochi cenuşii. Avea o 
faţă inexpresivă, ochii, în spatele ramelor pătrăţoase ale 
ochelarilor fumurii, complet goi. Poate asta era ceea ce-l 
tulburase pe Alex. Oricine ar fi fost acest om, părea să aibă 
mai puţină viaţă în el decât oricine altcineva din acest 
cimitir. Indiferent dacă se afla deasupra sau sub pământ. 

Cineva îl bătu pe umăr şi, când se întoarse, îl văzu pe 
domnul Crawley venind lângă el. 

— Acesta este domnul Blunt, murmură directorul de la 
Personal. E directorul băncii. 

Privirea lui Alex trecu dincolo de domnul Blunt, spre 
Rolls-Royce. Alţi doi bărbaţi îl însoțeau, din care unul era 
şoferul. Purtau costume identice şi, deşi nu era o zi chiar 
însorită, ochelari de soare. Amândoi urmăreau slujba cu 
aceeaşi mină serioasă. Alex se uită din nou la Blunt şi apoi 
la ceilalţi care veniseră la cimitir. Chiar îl cunoscuseră pe 
lan Rider? De ce nu îl văzuse pe niciunul dintre ei până 
acum? De ce i se părea aşa greu de crezut că măcar unul 
dintre ei lucra pentru bancă? 

— ... un om bun, un patriot. Ne va lipsi. 

Vicarul îşi termină cuvântarea de adio. Lui Alex i se părea 
bizar că vicarul alesese tocmai aceste cuvinte. Patriot? Asta 
înseamnă că-şi iubea patria. Dar, din câte ştia, lan Rider 
abia dacă îşi petrecea ceva timp în ea. În mod clar, nu 
fusese niciodată unul dintre cei care să ridice steagul Marii 
Britanii. S-a uitat în jur sperând s-o zărească pe Jack, dar a 
văzut în schimb că Blunt îşi făcea drum către el, păşind cu 
grijă pe lângă mormânt. 

— Tu trebuie să fii Alex. 

Directorul era doar un pic mai înalt decât el. De aproape, 
pielea lui părea complet lipsită de naturaleţe. Putea fi 
făcută din plastic. 

— Eu sunt Alan Blunt, a zis. Unchiul tău vorbea deseori 
despre tine. 

— Ciudat, zise Alex. Mie nu mi-a pomenit niciodată de 
dumneavoastră. 

Buzele cenuşii i se mişcau repede: 

— Ne va lipsi. A fost un om bun. 


SR + ei 


— Cu ce se ocupa? Niciodată n-a vorbit despre munca lui. 

Dintr-odată apăru şi Crawley: 

— Unchiul tău a fost director la Finanţe Internaţionale, 
Alex, îi zise el. Era responsabil cu filialele noastre din 
străinătate. Cred că ştiai asta. 

— Ştiu că se deplasa mult, zise Alex. Şi ştiu că era şi 
foarte atent. Cum ar fi în privinţa centurilor de siguranţă. 

— Ei, din păcate, nu a fost destul de atent. 

Ochii lui Blunt, măriţi de lentilele groase ale ochelarilor, 
se intersectară cu ai lui şi, pentru o clipă, Alex se simţi 
țintuit la pământ, ca o insectă sub microscop. 

— Sper să ne mai vedem. 

Blunt plecă. Işi atinse uşor obrazul cu unul dintre 
degetele sale cenuşii. 

— Mada... 

Apoi se întoarse şi se îndreptă spre maşină. 

S-a întâmplat chiar când să urce în Rolls-Royce. Şoferul 
se aplecase să deschidă portiera din spate şi haina i s-a 
desfăcut, lăsând să i se vadă cămaşa de dedesubt. Şi nu 
doar cămaşa. Bărbatul purta un toc de piele cu un pistol 
automat înăuntru. Alex a văzut asta chiar dacă omul, 
dându-şi seama, s-a îndreptat repede şi şi-a tras haina 
peste piept. Blunt a văzut şi el. S-a întors şi l-a privit din 
nou pe Alex. Ceva foarte asemănător unei emoţii i-a 
însufleţit chipul. Apoi a intrat în maşină, portiera s-a închis 
şi au dispărut. 

O armă la înmormântare! De ce? De ce ar purta directorii 
de bănci arme? 

— Hai să plecăm de aici, îi spuse Jack, care apăruse dintr- 
odată lângă el. Cimitirele îmi dau fiori. 

— Da. Şi câţiva nemernici tocmai au plecat!, a murmurat 
Alex. 

Au părăsit locul în linişte şi s-au îndreptat spre casă. 
Maşina care-i adusese la înmormântare încă îi aştepta, dar 
au ales să meargă pe jos. Plimbarea le-a luat vreo 
cincisprezece minute. Cum au dat colţul, Alex a băgat de 
seamă că, în faţa casei, era parcată o camionetă dintre cele 


1 joc de cuvinte: creep (engl.) = „fior”, dar şi „nemernic” (n.tr.). 
— 10 — 


folosite pentru mutări, pe care scria STRYKER & SON. 

— Ce fac ăia...? începu el. 

În aceeaşi clipă, camioneta se puse în mişcare, cu roţile 
alunecând aiurea pe asfaltul străzii. 

În timp ce Jack descuia uşa de la intrare, Alex nu zise 
nimic, dar, când ea se duse la bucătărie să pregătească 
nişte ceai, aruncă o privire prin casă. O scrisoare care 
fusese pe masă acum era pe jos. O uşă care fusese 
întredeschisă, acum era închisă. Lucruri mărunte, dar 
ochilor lui Alex nu le scăpa nimic. Cineva fusese în casă. Era 
aproape sigur. 

Dar nu fu absolut sigur până nu urcă la ultimul etaj. Uşa 
de la birou, care era tot timpul încuiată, acum era 
descuiată. O deschise şi intră. Camera era goală. lan Rider 
era dus şi tot aşa şi toate lucrurile lui. Dulapurile, rafturile, 
sertarele... tot ce i-ar fi putut spune ceva despre munca 
celui mort dispăruse. 

— Alex...! îl strigă Jack de jos. 

Alex aruncă o ultimă privire prin camera interzisă, 
gândindu-se din nou la omul care lucrase odată aici. Apoi 
închise uşa şi se întoarse jos. 


RAIUL MAŞINILOR 


Trecând de Podul Hammersmith, Alex părăsi râul şi goni 
cu bicicleta în josul dealului, spre Şcoala Brookland. 
Bicicleta era o Condor Junior Roadracer, făcută pe comandă 
pentru el, când împlinise doisprezece ani. Era o bicicletă 
pentru adolescenţi cu un ghidon Reynolds 531 redus, dar 
roţile erau la mărimea lor normală, aşa că putea alerga cu 
viteză şi fără a întâmpina o rezistenţă prea mare. Depăşi 


repede un Mini şi intră pe porţile şcolii. Îi va părea rău, când 
va creşte, după bicicletă. De doi ani devenise aproape o 
parte din el. 


O încuie cu două lacăte în grilajul pentru biciclete şi 
traversă curtea. Brookland era o şcoală nouă, din cărămizi 
roşii şi din sticlă, modernă şi urâtă. Alex ar fi putut să se 
ducă la oricare altă şcoală bună, particulară, în cartierul 
Chelsea chiar, dar lan Rider a hotărât să-l înscrie aici. A zis 
că va fi pentru el mai mult decât o provocare. 

Avea matematică prima oră. Când Alex intră în clasă, 
profesorul, domnul Donovan, scria deja o ecuaţie 
complicată pe tablă. Înăuntru era cald, lumina soarelui se 
revărsa prin ferestrele care se întindeau din plafon până-n 
podea, proiectate de nişte arhitecţi care ar fi trebuit să-şi 
cunoască mai bine meseria. Se aşeză în spatele clasei şi se 
întrebă cum avea să facă faţă lecţiei. Cum naiba ar putea 
să se gândească la algebră când îi treceau atâtea chestii 
prin cap? 

Arma de la înmormântare. Felul cum l-a privit Blunt 
Camioneta de la STRYKER & SON. Biroul gol. Şi cea mai 
cea: acel amănunt care nu voia să dispară - centura de 
siguranţă. /an Rider nu purtase centura! 

Dar bineînţeles că o purtase! _ 

lan Rider nu era omul care să dea sfaturi. Intotdeauna 
fusese de părere ca Alex să ia singur decizii. Mai puţin în 
privinţa centurii de siguranţă: avea această obsesie! Cu cât 
se gândea mai mult, cu atât Alex credea mai puţin în acest 
accident. O coliziune la o intersecţie. Dintr-odată îşi dori să 


vadă maşina. Cel puţin aşa şi-ar da cât de cât seama ce s-a 
întâmplat şi i-ar confirma faptul că lan Rider chiar a murit 
într-un accident. 

— Alex? 

Alex îşi ridică privirea şi îşi dădu seama că toată lumea 
se uita la el. Domnul Donovan tocmai îl întrebase ceva. 
Aruncă rapid o privire pe tablă. 

— Da, domnule, zise, x este şapte şi y este cincisprezece. 

Profesorul zâmbi: 

— Da, Alex, ai perfectă dreptate. Dar, de fapt, te 
rugasem să deschizi fereastra. 

Nu se ştie cum, dar făcu totuşi faţă până la sfârşitul zilei, 
iar în clipa în care se sună pentru ultima oară, se hotărî. În 
timp ce toată lumea se îndrepta spre ieşire, el porni spre 
secretariat şi ceru un exemplar din Pagini Aurii. 

— Ce cauţi? îl întrebă secretara. 

Jane Bedfordshire era o tânără de peste douăzeci de ani 
care întotdeauna avusese o slăbiciune pentru Alex. 

— Cimitirul de maşini... aruncă el o privire peste foile 
cărţii. Dacă o maşină a avut un accident lângă Old Street, 
ar depozita-o undeva în apropiere, nu? 

— Bănuiesc. 

— Pe-aici, pe undeva... 

Alex dădu de lista cimitirelor de maşini, intitulată „maşini 
dezmembrate”. Dar erau o groază, întinzându-se pe patru 
pagini şi ceva... 

— iți trebuie pentru un proiect la şcoală? îl întrebă 
secretara. 

Ştia că lui Alex tocmai îi murise o rudă, dar nu ştia în ce 
fel. 

— Mda, cam aşa... Alex citea adresele, dar nu-i spuneau 
nimic. 

— Asta e chiar lângă Old Street. 

Domnişoara Bedfordshire puse degetul pe colţul paginii. 

— Stai aşa! Alex trase catalogul mai aproape de el şi se 
uită la anunţul de sub cel ales de secretară. 


ER | E 


J.B. STRYKER 


Raiul maşinilor... 
J.B. Stryker, Auto Breakers 
Lambeth Walk, LONDRA 
Tel: 020 7123 5392 


„„„Sunați-ne azi! 


— Asta e în Vauxhall, zise domnişoara Bedfordshire. Nu e 
prea departe... 

— Ştiu. 

Dar Alex recunoscuse numele. J. B. Stryker. Îşi aminti de 
camioneta pe care-o văzuse în faţa casei în ziua funeraliilor. 
STRYKER & SON. Bine, s-ar putea să fie o coincidenţă, dar 
în mod cert era un început. A închis cartea. 

— La revedere, domnişoară Bedfordshire! 

— Ai grijă cum mergi cu bicicleta! 

Secretara se uită la Alex cum se îndepărta, întrebându-se 
de ce zisese asta. Poate că văzuse ceva în ochii lui. 
Întunecaţi şi serioşi, aveau ceva ameninţător în ei. Apoi 
sună telefonul şi, imediat cum se întoarse la treabă, uită de 
Alex. 

J. B. Stryker's era un pătrat de teren viran în spatele 
şinelor de tren care ieşeau din Gara Waterloo. Curtea era 
împrejmuită cu un gard înalt de cărămidă care se termina 
cu o bordură de cioburi de sticlă şi de sârmă electrică. Două 
porţi de lemn erau întredeschise şi, din partea cealaltă a 
drumului, Alex putu zări un grilaj cu o fereastră de 
siguranţă şi, dincolo de ea, maşini dezmembrate, aşezate 
claie peste grămadă, aproape să se prăbuşească. Tot ce 
era de valoare fusese înlăturat şi doar caroseriile de metal 
aşteptau, una peste alta, să fie strivite în zdrobitor. E 

Era şi un paznic lângă grilaj, care citea The Sun. in 
depărtare, o macara se trezi la viaţă şi trânti cu un zgomot 
infernal un Ford Mondeo dărâmat, apoi cupa ei de metal îi 
sfărâmă complet geamurile, îl apucă şi îl transportă mai 
departe. Un telefon sună undeva, dincolo de grilaj şi 
paznicul se întoarse să răspundă. Asta îi fu de ajuns lui 
Alex. Ţinându-şi bicicleta alături, se strecură repede pe 


— 14 — 


poartă. 

Era plin de gunoaie şi moloz. Mirosea greu a motorină şi 
se auzea continuu zgomotul asurzitor al motoarelor. Alex 
urmări cum macaraua trânteşte o altă maşină, o potriveşte 
într-o gheară şi îi dă drumul în presă. Pentru o clipă, maşina 
se sprijini pe două rampe, apoi acestea se ridicară şi 
răsturnară maşina într-o cală a conteinerului. Manipulantul, 
aşezat într-o cabină de sticlă la capătul presei, apăsă un 
buton şi aerul se umplu de un fum negru şi gros. Rampele 
se închiseră peste maşină ca o insectă imensă care-şi 
strângea aripile. S-a auzit un zgomot teribil până când 
maşina a fost complet distrusă, până ce n-a mai fost decât 
de forma şi de mărimea unui covor răsucit. Apoi 
manipulantul prinse maşina din nou în gheară până când nu 
se mai văzu nimic din forma unei maşini, ci doar ceva ca o 
pastă metalică tăiată în bucăţi de o lamă ascunsă. Feliile se 
zdrobiră de pământ. 

Lăsându-şi bicicleta proptită de perete, Alex alergă mai 
departe în curte, ascunzându-se după dărâmături. Cu 
zgomotul de la maşini, nu era nicio şansă să-l audă cineva, 
dar se temea încă să nu fie văzut. Renunţă să-şi mai ţină 
respiraţia şi îşi trecu o mână murdară peste faţă. Ochii îi 
lăcrimau de la fumul de motorină. Aerul era la fel de 
îmbâcsit ca pământul pe care călca. 

Când tocmai începuse să regrete că venise, îl văzu. BMW- 
ul unchiului său, parcat câţiva metri mai încolo. La prima 
vedere, părea absolut în regulă, caroseria nu era nici măcar 
zgâriată. In mod cert, nu era posibil ca această maşină să fi 
fost implicată într-o coliziune fatală cu un camion sau cu 
altceva. Dar era maşina unchiului său. Alex recunoscu 
numărul. Se apropie în grabă şi văzu că totuşi maşina era 
avariată. Apărătoarea de vânt fusese spartă, de-a lungul 
ambelor geamuri de pe o parte. Alex trecu pe partea 
cealaltă şi înlemni. 

lan Rider nu murise în accident. Era clar ce îl omorâse, 
chiar şi pentru cineva care nu mai văzuse vreodată aşa 
ceva: o puzderie de gloanţe nimeriseră maşina din plin pe 
partea şoferului, îi spărseseră roata din faţă, sfărâmaseră 


= 15 — 


parbrizul în mii de cioburi şi loviseră şi geamurile laterale. 
Alex îşi trecu degetele peste găurile gloanţelor. Simţi fierul 
rece sub degetele lui. Deschise portiera şi se uită înăuntru. 
Fotoliile din faţă, acoperite cu piele de culoare gri-închis, 
erau pline de cioburi şi murdare de pete de un maro-închis. 
N-avea nevoie să întrebe de unde erau petele... putea 
vedea totul! Arma, gloanţele zburând spre maşină, pe lan 
Rider zbătându-se pe scaunul şoferului... 

Dar de ce? De ce să omori un director de bancă? Şi de ce 
ar fi ucigaşul acoperit acum? Poliţia era cea care le adusese 
vestea, deci trebuie să facă şi ea parte din afacere. Au 
minţit cu bună ştiinţă? Nimic din toate astea n-avea niciun 
sens! 

— Ar fi trebuit să scapi de asta de acum două zile deja! 
Scapă acum! 

Maşinile se opriseră pentru o clipă. Dacă n-ar fi fost acea 
clipă de linişte, Alex nu i-ar fi putut auzi venind. Se uită 
repede peste volan şi apoi din nou afară. Erau doi, amândoi 
în salopete. Alex avea impresia că-i mai văzuse undeva. Da, 
la înmormântare. Unul era şoferul, omul pe care-l văzuse 
purtând o armă. Era sigur. 

Oricine ar fi fost, erau la câţiva metri de maşină, vorbind 
aproape în şoaptă. Mai aveau câţiva paşi şi erau lângă el. 
Fără să se gândească prea mult, Alex se ascunse în 
singurul loc unde putea: chiar în maşină! Trase uşa cu 
piciorul şi o închise imediat. Apoi maşinile începură să 
vuiască din nou şi nu-i mai putu auzi. Nici nu îndrăzni să 
ridice privirea. O umbră trecu peste geamul maşinii şi cei 
doi se îndepărtară. Era salvat. 

Dar ceva lovi BMW-ul cu atâta putere, că Alex scoase un 
strigăt de spaimă, corpul îi fu zgălţăit ca de cutremur şi 
azvârlit pe bancheta din spate. In acelaşi timp, capota se 
sparse şi trei gheare uriaşe de metal trecură prin caroseria 
maşinii ca o furculiţă prin albuşul de ou, lăsând praful şi 
lumina soarelui să intre în maşină. Una dintre gheare era 
chiar deasupra capului său, încă un pic şi i l-ar fi zdrobit. 
Scoase un urlet de groază când văzu sângele ţâşnind în 
faţa ochilor, încercă să se mişte cumva, dar fu azvârlit 


Bg, 23 


pentru a doua oară în spate şi maşina începu să se ridice 
de la pământ şi să penduleze în aer. 

Nu putea să se mişte, nu vedea nimic. Dar i se făcu dintr- 
odată rău când maşina fu trasă prin aer într-o mişcare de 
arc. Era prinsă în gheara macaralei. Aveau de gând s-o 
distrugă! Cu el înăuntru! 

Incercă să se ridice, să se arunce pe una din ferestre. Dar 
gheara macaralei deja nivelase capota, prinzându-i piciorul 
stâng, poate chiar rupându-i-l, cine mai putea şti, nu mai 
simţea nimic. Ridică o mână şi împinse puternic geamul din 
spate, dar nu-l putea sparge şi, chiar dacă muncitorii s-ar fi 
uitat în direcţia BMW-ului, n-ar fi putut vedea nimic 
înăuntru. Raita prin curtea cimitirului de maşini avea să se 
sfârşească cu oasele rupte, când macaraua va aşeza 
maşina pe rampele de fier ale presei. Alex încercă să-şi 
alunge răul şi disperarea şi să se gândească la ce are de 
făcut. Văzuse cum se distruge o maşină cu câteva minute 
mai devreme. În orice moment operatorul avea să-şi 
termine treaba. Maşinăria era un Lefort Shear, o ghilotină 
ceva mai înceată. La o apăsare de buton, cele două aripi 
vor apăsa maşina cu o presiune de cinci sute de tone. 
Maşina, cu Alex înăuntru, ar fi distrusă complet, nici măcar 
n-ar mai putea fi recunoscută. După care metalul - şi 
carnea - vor fi tăiate în bucățele. Nimeni nu va şti niciodată 
ce s-a întâmplat... 

Incerca din toate puterile să se elibereze. Dar capota era 
prea jos. Piciorul şi o parte din spate îi erau prinse. Apoi 
totul dispăru şi se simţi căzând în beznă. Rampele se 
ridicară. BMW-ul alunecă şi căzu câţiva metri în cală. Simţi 
toată caroseria strângându-se în jurul lui. Geamul din spate 
se sparse şi cioburile zburară pe lângă capul lui, praful şi 
fumul de motorină intrându-i în nas şi în ochi. Abia dacă 
mai vedea o dâră de lumină, dar, privind în spate, văzu 
capătul uriaş de oţel al pistonului care urma să împingă ce 
mai rămăsese din maşină prin orificiul de ieşire din partea 
opusă. 

Lefort Shear-ul îşi schimbă poziţia şi se pregătea pentru 
lovitura finală. Aripile de metal se zguduiră. În câteva 


secunde, amândouă ar fi mototolit BMW-ul ca pe o pungă 
de hârtie. 

Alex trase cu toată forţa şi se miră când reuşi să-şi 
elibereze piciorul. Durase o secundă, probabil, o nepreţuită 
secundă, să facă acest lucru. Când maşina căzu în cală, 
ateriză pe o parte. Capota se mai deformă o dată... 
suficient cât să-l elibereze. Mâna orbecăi după uşă, dar 
bineînţeles că era în zadar. Uşile erau prea înţepenite. Nu 
se vor mai deschide niciodată. Geamul din spate! In lipsa 
geamului, s-ar putea târî prin rama lui, doar dacă se mişcă 
îndeajuns de repede... 

Aripile se puseră în mişcare. BMW-ul scoase un zgomot 
ca şi cum doi pereţi de oţel l-ar fi zdrobit fără oprire. 
Geamurile crăpară dintr-odată şi osiile roţilor se rupseră, 
făcând un zgomot ca de trăsnet! Era din nou întuneric. Alex 
se uită repede la ce mai rămăsese din bancheta din spate. 
Deasupra lui putea zări un singur triunghi de lumină 
micşorându-se din ce în ce mai mult. Cu toată puterea, se 
trase în faţă, găsind un punct de sprijin în maneta 
schimbătorului de viteze. Simţi greutatea celor doi pereţi 
apăsându-l. În spatele lui, maşina nu mai era o maşină, ci 
pumnul unui monstru hidos încercând să prindă insecta 
care tocmai devenise... 

Umerii îi trecură prin spărtura în formă de triunghi, afară, 
în lumină. Dar picioarele îi erau încă înăuntru. Dacă piciorul 
i se va prinde de ceva, va fi tăiat în două imediat. Alex urlă 
cât putu şi îşi trase genunchiul. Picioarele ieşiră, în sfârşit, 
apoi tălpile, dar în ultima clipă, pantoful îi fu prins în 
spărtura care tocmai se închidea şi dispăru înapoi în 
maşină. Alex îşi închipui cum aude pielea rupându-se, dar 
era imposibil să audă aşa ceva cu adevărat. Căţărându-se 
pe platforma neagră şi unsuroasă din spatele presei, se 
dezmetici un pic şi reuşi să stea în picioare. 

Era faţă în faţă cu un burtos atât de gras, că abia încăpea 
în cabina Lefort Shear-ului. Burta îi era lipită de geam, 
umerii de colţuri. O ţigaretă atârna de colţul buzei de jos, 
aşa cum rămăsese cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. In 
faţa lui era un băiat în zdrenţele a ceea ce fusese cândva o 


— 18 — 


uniformă şcolară. O mânecă de la haină i se rupsese de tot 
şi atârna într-o parte, murdară de ulei şi de sânge. Până să- 
şi revină operatorul şi să oprească maşinăria îngrozitoare, 
Alex plecase deja. 

Sări de pe marginea Lefort Shear-ului pe o parte a presei, 
aterizând pe piciorul încălţat. Era conştient că sunt bucăţi 
de metal zgrunţuroase împrăştiate peste tot. Dacă nu era 
atent, se va tăia la piciorul desculţ. Bicicleta era tot acolo, 
rezemată de perete şi se apropie încet de ea, nevenindu-i 
să creadă. În spatele lui auzi deschizându-se uşa cabinei şi 
vocea operatorului dând alarma. In acelaşi timp, un altul 
fugi oprindu-se între Alex şi bicicletă. Era şoferul, omul de 
la înmormântare. Faţa, schimonosită de încruntare, era 
teribil de urâtă. Păr slinos, ochi apoşi, palid, piele fără viaţă. 

— Ce dracu cauţi...? începu el şi îşi strecură imediat 
mâna în haină. Alex îşi aminti de armă şi, în aceeaşi clipă, 
fără să se mai gândească, trecu la acţiune. _ 

Începuse să înveţe karate de când avea şase ani. Într-o 
după-amiază, fără nicio explicaţie, lan Rider l-a luat la un 
club din cartier pentru prima lui lecţie şi, de atunci, se 
ducea acolo în fiecare săptămână. De-a lungul anilor, a 
trecut prin diverse grade ca discipol - Kyu. Dar abia anul 
trecut a obţinut primul Dan şi centura neagră. Când a 
început şcoala la Brookland, felul în care arăta şi accentul 
au atras imediat atenţia şmecherilor de acolo. Trei de vreo 
şaisprezece ani. L-au prins odată la colţ, în spatele grilajului 
de biciclete. Întâlnirea a durat mai puţin de un minut şi, în 
urma ei, unul dintre băieţi a renunţat la Brookland, iar 
ceilalţi doi nu s-au mai luat de cineva vreodată. 

Acum Alex îşi ridică un picior, se întoarse cu tot corpul şi 
lovi. Lovitura în spate - Ushiro-geri - se spune că e cea mai 
ucigătoare în karate. Piciorul i se opri în abdomenul 
bărbatului cu atâta forţă, că acesta nici nu avu timp să 
scoată vreun sunet. Luat prin surprindere, ochii îi ieşiră din 
orbite şi gura îi rămase pe jumătate deschisă. După care, 
cu mâna încă pe jumătate afundată în haină, se prăbuşi la 
pământ. 

Alex sări peste el, se repezi la bicicletă şi se aruncă pe 


BE, [= A 


ea. Departe, un al treilea alerga după el. Auzea doar 
strigătul „Stai!” Se auzi apoi un scrâşnet şi un glonţ zbură 
pe lângă el. Alex strânse ghidonul şi pedală cât putu de 
repede. Bicicleta ţâşni peste grămada de moloz afară, pe 
porţi. Se mai uită o dată în spate. Nu-l urmărea nimeni. 

Cu un pantof în picior şi cu unul lipsă, cu hainele ferfeniţă 
şi murdar din cap până-n picioare de ulei şi de sânge, Alex 
ştia că trebuia să arate cam ciudat. Dar apoi îşi aminti de 
ultimele secunde din maşinăria infernală şi se relaxă. Ar fi 
putut să arate cu mult mai rău. 


22100 


ROYAL & GENERAL 


A doua zi sună cineva de la bancă. 

— Sunt John Crawley. Îţi aminteşti de mine? Directorul de 
Personal de la Royal & General. Ne gândeam să te invităm 
să treci pe aici. 

— Să trec? Alex era pe jumătate îmbrăcat, gata de 
şcoală. 

— Azi după-amiază. Am găsit nişte documente ale 
unchiului tău. Trebuie să vorbim... despre situaţia ta. 

Era oare ceva ciudat, ceva uşor ameninţător în vocea 
bărbatului sau i se părea lui? 

— La ce oră? întrebă Alex. 

— Poţi la patru şi jumătate? Suntem pe strada Liverpool. 
Putem trimite un taxi... 

— Voi veni, zise Alex. Voi lua metroul. 

Închise. 

— Cine era? întrebă Jack din bucătărie. 

Pregătea micul dejun pentru amândoi, deşi grija cu 
privire la cât timp va mai rămâne cu Alex era din ce în ce 
mai mare. Salariul nu-i fusese plătit. Avea doar bani din 
buzunarul ei pentru mâncare şi pentru întreţinere. Mai rău, 
viza îi era pe terminate. În curând, nici nu va mai avea voie 
să rămână în ţară. 

— Erau de la bancă. 

Alex intră, îmbrăcat în uniforma lui nou-nouţă. Nu-i 
povestise ce se întâmplase la cimitirul de maşini. Nu-i 
spusese nici măcar despre biroul gol. Jack avea destule pe 
cap. 

— Mă duc acolo azi după-amiază. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Nu, mă descurc. 

leşi din staţia de metrou Liverpool, chiar după patru şi un 
sfert, tot în uniforma lui: jachetă albastru-închis, pantaloni 
gri, cravată cadrilată. Găsi repede banca. Royal & General 
ocupa o clădire veche, cu steagul Marii Britanii fluturând pe 
la al cincisprezecelea etaj. Se vedea firma, mare, lângă uşa 


de la intrare şi o cameră de filmat, învârtindu-se încet 
deasupra trotuarului. 

Alex se opri în faţa ei. Pentru o clipă se întrebă dacă nu 
era o greşeală să intre. Dacă banca era într-un fel 
responsabilă de moartea lui lan Rider, poate l-au chemat 
aici să i-o aranjeze şi pe a lui. Nu! Banca nu l-ar ucide. Intră. 

Într-un birou de la etajul al şaptesprezecelea, imaginea 
de pe monitorul de siguranţă sclipi de câteva ori 
intermitent, iar imaginea se schimbă de la camera de pe 
stradă, camera #1 pe camera #2 şi 43 şi Alex trecu de la 
lumina de afară la umbrele reci dinăuntru. Un bărbat care 
stătea în spatele unui birou apăsă pe un buton şi mări 
imaginea până când faţa lui Alex umplu monitorul. 

— Aşadar, a venit, murmură şeful băncii. 

— Ăsta e băiatul? 

Cea care întrebase era o femeie între două vârste. Avea 
un cap ciudat, rotund ca o roşie, iar părul ei negru arăta de 
parcă ar fi fost tăiat cu o foarfecă boantă şi un castron 
răsturnat. Cu ochi mai degrabă negri. Purta un costum gri 
pretenţios şi sugea o bomboană de mentă. 

— Nu te mai gândeşti, Alan? Eşti sigur de chestia asta? 

Alan Blunt dădu din cap: 

— O, da. Foarte sigur. Ştii ce ai de făcut? 

Această ultimă întrebare era pentru şofer, care stătea 
inconfortabil, uşor aplecat. Avea o faţă albă ca de cretă. 
Rămăsese aşa chiar de când încercase să-l oprească pe 
Alex în curtea cimitirului de maşini. 

— Da, domnule, spuse. 

— Atunci ce mai stai? zise Blunt, nedezlipindu-şi ochii de 
pe monitor. 

În Receptie, Alex a întrebat de John Crawley şi s-a aşezat 
pe o sofa de piele, întrebându-se vag de ce intră şi ies atât 
de puţini oameni. Recepţia era largă şi aerisită, cu o podea 
de marmură maro, trei lifturi într-o parte şi, deasupra 
biroului, o grămadă de ceasuri arătând ora în fiecare oraş 
important al lumii. Dar putea fi sala de recepţie a... orice 
altceva. A unui spital. A unei săli de concerte. Poate chiar şi 
a unui vas de croazieră. Locul chiar nu avea o identitate. 


PE sp Ap E 


Uşa unuia dintre lifturi se deschise şi din el ieşi Crawley 
în costumul lui obişnuit, dar cu altă cravată. 

— Scuză-mă că te-am lăsat să aştepţi, Alex, zise. Ai venit 
direct de la şcoală? 

Alex se ridică în picioare, dar nu zise nimic, lăsându-şi 
uniforma să răspundă în locul lui. ă 

— Să mergem la mine în birou, zise Crawley. li făcu 
semn: Să luăm liftul. 

Alex nu observă a patra cameră de luat vederi, pe cea 
din interiorul liftului, care era ascunsă de cealaltă parte a 
oglinzii duble ce acoperea peretele din spatele lor. Nu 
văzuse nici măcar aparatul de securitate bazat pe 
verificarea temperaturii, aproape de cameră. Dar această a 
doua maşinărie se uita în acelaşi timp la el şi prin el cum 
stătea acolo, transformându-i imaginea într-o masă 
pulsantă de culori, niciuna dintre ele nefiind însă culoarea 
specifică vreunui pistol sau al vreunui cuţit ascuns. Cât ai 
clipi, maşina transmise informaţiile unui computer care le 
evaluă pe loc şi trimise înapoi propriul semnal, la circuitele 
care controlau liftul. £ în regulă. E neinarmat. Continuati 
până la etajul al cincisprezecelea. 

— Am ajuns. 

Crawley zâmbi şi îl conduse pe Alex într-un coridor lung 
cu o podea de lemn, neacoperită de vreun covor şi modern 
luminat. De-o parte şi de alta, uşi pe care atârnau picturi în 
rame, tablouri abstracte în culori strălucitoare. 

— Biroul meu e chiar aici, arătă Crawley. 

Trecuseră de trei uşi când Alex se opri. Fiecare uşă avea 
o plăcuţă cu câte un nume pe ea şi pe acesta îl 
recunoscuse - 1504: lan Rider. Litere albe pe plastic negru 

Crawley dădu trist din cap: 

— Da. Aici a lucrat unchiul tău. Ne va lipsi. 

— Pot intra? întrebă Alex. 

Crawley păru luat prin surprindere: 

— De ce vrei să intri? 

— M-ar interesa să văd unde a lucrat. 

— Îmi pare rău. Uşa a fost încuiată şi nu am cheia. Altă 
dată, poate. 


SER e 


Dădu din nou din mâini. Se folosea de mâini ca un 
magician, de parcă era gata să scoată un evantai de cărţi 
de joc. 

— Biroul meu e următorul. Chiar aici. 

Erau în 1505. Era o cameră largă cu trei ferestre care 
dădeau spre staţia de metrou. Flutura ceva roşu şi albastru 
afară şi Alex îşi aminti de steag. Era arborat chiar lângă 
biroul lui Crawley. Înăuntru, era un birou şi un scaun, două 
canapele, un frigider într-un colţ, iar pe pereţi câteva 
tablouri. Un birou tipic de birocrat. Perfect pentru un 
birocrat plicticos. 

— Te rog, Alex. la loc, zise Crawley. Se apropie de 
frigider: Pot să-ţi ofer ceva de băut? 

— Aveţi Coca-Cola? 

— Da. Crawley deschise o cutie şi umplu un pahar, apoi i- 
| întinse lui Alex: Gheaţă? 

— Nu, mulţumesc. 

Alex luă o înghiţitură. Nu era Cola. Nu era nici măcar 
Pepsi. Recunoscu gustul prea dulce, insuportabil de dulce al 
unui fel de cola de la supermarket şi-şi dori să fi cerut apă. 

— Deci, despre ce e vorba? 

— Despre testamentul unchiului tău... 

Telefonul sună şi cu o mână, cealaltă era pentru „scuză- 
mă”, Crawley răspunse. Vorbi câteva secunde şi închise. 

— lartă-mă, Alex, dar trebuie să mă întorc jos, la 
Recepție. Te superi? 

— Nicio problemă. 

Alex se aşeză pe sofa. 

— Mă întorc în cinci minute. 

Cu un ultim gest de scuze, Crawley părăsi încăperea. 

Alex aşteptă câteva secunde. Răsturnă cola în ghiveciul 
unei flori şi se ridică în picioare. Se apropie de uşă şi ieşi 
din nou în coridor. La celălalt capăt văzu o femeie cu un 
vraf de hârtii în braţe apărând şi apoi dispărând pe o uşă. 
Nici urmă de Crawley. Repede, Alex se duse la uşa 1504 şi 
încercă s-o deschidă. Dar Crawley spusese adevărul. Era 
încuiată. 

Alex se întoarse în biroul lui Crawley. Ar fi dat totul să 


SEA N 


poată sta câteva minute în biroul lui lan Rider. Cineva 
credea că slujba celui mort fusese suficient de importantă 
pentru a nu-i fi dezvăluită. Intraseră în casă şi luaseră tot ce 
găsiseră în birou. Poate că uşa de alături i-ar putea spune 
de ce. In ce era băgat lan Rider? Şi pentru ce anume fusese 
ucis? 

Alex se duse la fereastră şi privi steagul care flutura la 
jumătatea distanţei dintre birourile 1504 şi 1505. Dacă ar 
putea ajunge la el, ar putea sări pe bordură şi apoi să 
păşească de-a lungul ei până în dreptul camerei 1504. 
Bineînţeles că era la etajul al cincisprezecelea. Dacă rata, 
va cădea şaptezeci de metri... Era o prostie să se 
gândească la asta! Nici nu merita să se gândească! 

Alex deschise fereastra şi se căţără. Era mai bine să nu 
se gândească deloc la ce face. S-o facă pur şi simplu! În 
fond, dacă asta ar fi fost parterul sau un cadru pe care s-ar 
căţăra la şcoală, ar fi o joacă de copii. Nu era decât un zid 
de cărămidă întinzându-se până la pământ, maşini şi 
autobuze mişcându-se ca nişte jucării departe, jos, şi rafale 
de vânt lovindu-l în faţă - doar astea îl înspăimântau. Wu te 
mai gândi! Fă-o! 

Alex cobori pe bordura din afara biroului lui Crawley. Îşi 
ţinea mâinile în spate, strângând încă fereastra. Luă o gură 
de aer. Şi sări. 

O cameră de luat vederi situată peste stradă, într-un 
birou, îl surprinse chiar în timp ce se arunca prin aer. Două 
etaje mai jos, Alan Blunt era încă în faţa monitorului. Râse 
încet. Era un râs fără pic de umor: 

— Ţi-am spus eu, zise. Băiatul e extraordinar. 

— E de-a dreptul nebun, răspunse femeia. 

— Ei, poate chiar de asta avem nevoie. 

— Ai de gând să stai aici, privindu-l cum se sinucide? 

— Am de gând să stau aici şi să sper că va supravieţui. 

Alex şi-a calculat greşit săritura. A ratat cu un centimetru 
şi s-ar fi prăbuşit pe trotuar dacă nu s-ar fi prins cu mâinile 
de steag. Picioarele îi atârnau în aer. Încet, cu un efort 
supraomenesc, se împinse în sus, înfigându-şi degetele în 
țesătura drapelului. Nu se ştie cum, dar a reuşit să se urce 


ME pe 


la loc pe pervaz. Nici acum nu se uita în jos. Spera doar să 
nu se uite nimeni în sus. 

Pe urmă a fost mai simplu. Se târî pe lângă zid până pe 
bordura biroului lui lan Rider. Trebuia să fie atent! Un pic 
mai la stânga şi ar fi căzut. De fapt, se descurcase perfect. 
Era în dreptul ferestrei. Abia acum îi trecu prin cap că ar 
putea fi încuiată. Dacă aşa era, avea să se întoarcă pur şi 
simplu înapoi. 

Dar era deschisă. Alex alunecă pe fereastra deschisă şi 
se trezi în cel de-al doilea birou, care era o copie la indigo a 
celuilalt. Avea acelaşi mobilier, acelaşi covor, aproape 
aceleaşi tablouri pe pereţi. Se duse direct la birou şi se 
aşeză pe scaun. Primul lucru pe care îl văzu era o poză cu 
el însuşi, făcută vara trecută în insula caraibiană 
Guadalupe, unde făcuse scufundări. Mai era o poză înfiptă 
în colţul ramei: Alex la cinci sau şase ani. Se miră să vadă 
pozele. Nu se gândise niciodată că lan Rider ar fi un 
sentimental. 

Se uită la ceas. Trecuseră aproape trei minute de când 
ieşise Crawley din birou, deşi spusese că se întoarce în 
cinci. Dacă era ceva de găsit aici, atunci trebuia găsit 
repede. Trase un sertar. Conţinea vreo cinci sau şase 
dosare. Văzu de prima dată că nu aveau nimic de-a face cu 
vreo bancă. , 

OTRAVURI CARE ATACA SISTEMUL NERVOS - METODE 
NOI DE DISIMULARE ŞI DE DISEMINARE scria pe primul. ÎI 
puse deoparte şi îl luă pe al doilea. ASASINATE - PATRU 
STUDII DE CAZ. Din ce în ce mai derutat, aruncă o privire şi 
pe celelalte, care erau despre: lupta împotriva terorismului, 
traseul uraniului prin Europa şi despre tehnicile de 
interogare. Ultimul era intitulat simplu STORMBREAKER. 

Alex era gata să se pună pe citit când uşa se deschise 
brusc şi doi bărbaţi intrară. Unul din ei era Crawley. 
Celălalt, şoferul de la cimitirul de maşini. Alex îşi dădu 
seama că nu avea niciun rost să încerce să le explice ce 
căuta acolo. Era în spatele biroului cu dosarul Stormbreaker 
deschis în mână. Dar, în acelaşi timp, îşi dădu seama că cei 
doi nu erau surprinşi să-l vadă acolo. Din felul în care au 


= DB 


intrat în birou se vedea că se aşteptaseră să-l găsească 
acolo. 

— Asta nu e o bancă, zise Alex. Cine sunteţi? Unchiul 
meu chiar lucra pentru voi? L-aţi omorât? 

— Prea multe întrebări, şopti Crawley. Dar mi-e teamă că 
nu putem să-ţi răspundem. 

Celălalt ridică braţul şi Alex văzu că purta armă. Stătea în 
spatele biroului ţinând dosarul de parcă ar fi fost un scut. 

— Să nu... începu el. 

Bărbatul trase. Dar nu se auzi nicio explozie. Arma se 
descărcă spre el şi Alex simţi ceva ca o izbitură în inimă. 
Mâna i se deschise şi dosarul căzu pe jos. Picioarele 
începură să-i tremure, camera să se învârtească, iar băiatul 
se prăbuşi în întuneric. 


AŞADAR, CE PĂRERE Al? 


Alex deschise ochii. Aşadar, trăia încă! Asta chiar că era 
o surpriză plăcută! 

Era întins pe un pat într-o încăpere mare, confortabilă. 
Patul era modern, dar restul camerei arăta destul de 
învechit, cu raze de soare reflectându-se pe tavan, un 
şemineu de piatră şi ferestre înguste cu rame de lemn 
ornamentate. Mai văzuse astfel de camere în cărţi, când îl 
studiase pe Shakespeare. Ar fi putut spune că era o clădire 
elisabetană. Trebuia să fie undeva la ţară. Nu se auzea 
vacarmul traficului şi afară se vedeau şi copaci. . 

Cineva îl dezbrăcase. Îi dispăruse uniforma. În locul ei, 
purta o pijama largă, şi ar fi putut spune că e din mătase. 
După lumina de afară bănuia că era aproape seară. Işi văzu 
ceasul pe masă, lângă patul pe care se afla şi se întinse să-l 
ia. Era ora douăsprezece. Era patru şi jumătate când fusese 
împuşcat cu ceva ce trebuie să fi fost un drog. Pierduse o 
noapte întreagă şi o jumătate de zi. 

Baia era lângă dormitor. Prosoape albe, mari şi un duş 
uriaş într-un cilindru de sticlă şi de inox. Alex se descotorosi 
de pijama şi petrecu vreo cinci minute sub un jet răcoros de 
apă. Se simţea deja mai bine. 

Se întoarse în dormitor şi deschise dulapul. Cineva fusese 
la el acasă, în Chelsea. Toate hainele lui erau aici, aşezate 
cu grijă pe umeraşe. Se întreba oare ce-i spusese Crawley 
lui Jack. Probabil că inventase vreo explicaţie pentru 
dispariţia lui. Luă o pereche de pantaloni marca Gap, 
milităreşti, un tricou Nike şi tenişi, se îmbrăcă, apoi se 
aşeză pe pat şi aşteptă. 

Peste aproape un sfert de oră se auzi un ciocănit în uşă. 
O tânără asiatică într-o uniformă de infirmieră intră, 
zâmbind: 

— A, te-ai trezit. Şi te-ai şi îmbrăcat. Cum te simţi? Nu 
foarte obosit, sper. Te rog, vino cu mine! Domnul Blunt te 
aşteaptă la prânz. 

Alex nu-i adresă un cuvânt. O urmă afară din cameră, de- 


— 28 — 


a lungul unui coridor, şi cobori nişte scări. Casa era într- 
adevăr elisabetană, cu mobilier din lemn de-a lungul 
coridoarelor, candelabre ornate şi picturi în ulei cu bătrâni 
bărboşi în tunici şi colerete. Scările dădeau într-o cameră 
înaltă cu un covor care acoperea podeaua din dale de 
piatră şi cu un cămin destul de încăpător pentru a parca în 
el o maşină. O masă mare, de lemn lăcuit, fusese întinsă 
pentru ei trei. Alan Blunt şi o femeie brunetă, mai degrabă 
bărbătoasă, care tocmai deschidea o bomboană, erau deja 
la masă. Domnul Blunt? 

— Alex! Blunt zâmbi scurt ca şi cum era ceva ce nu prea-i 
plăcea să facă: Ne bucurăm să te avem printre noi. 

Alex se aşeză: 

— N-am prea avut de ales. 

— Da. Nu ştiu ce-a fost în mintea lui Crawley să te 
împuşte aşa, dar presupun că a fost modalitatea cea mai 
simplă. Ţi-o prezint pe colega mea, doamna Jones. 

Femeia înclină capul. Ochii ei păreau să-l studieze atent 
pe Alex, dar nu-i adresă niciun cuvânt. 

— Cine sunteţi? întrebă Alex. Ce vreţi de la mine? 

— Ştiu că ai o mie de întrebări. Dar să mâncăm mai întâi. 

Blunt probabil că apăsase pe vreun buton ascuns sau 
fusese auzit în vreun fel, pentru că în aceeaşi clipă uşa se 
deschise şi un chelner - într-o haină albă şi în pantaloni 
negri - apăru purtând trei platouri. 

— Sper că-ţi place friptura, continuă Blunt. Azi avem 
carré d'agneau. 

— Adică miel la rotisor. 

— Bucătarul e francez. 

Alex aşteptă până ce mâncarea a fost servită. Blunt şi 
doamna Jones au băut vin roşu. El a preferat un pahar cu 
apă. În sfârşit, Blunt începu: 

— Sunt sigur că ţi-ai dat seama că Royal & General nu e 
o bancă. De fapt, nici nu există... nu e mai mult decât o 
chestie de acoperire. Prin urmare, unchiul tău n-avea de-a 
face cu finanţele. Lucra pentru mine. Numele meu este, aşa 
cum ţi-am spus la înmormântare, Blunt. Sunt Directorul 


RER |» PR 


Executiv al Diviziei de Operații Speciale a MI6?. lar unchiul 
tău a fost, pe scurt, spion. 

Alex nu se putu abţine să nu zâmbească: 

— Vreţi să spuneţi... ca James Bond? 

— Asemănător, deşi noi nu folosim numere stil zero - 
zero - nu-ştiu-cât. Era un agent de teren, foarte bine 
pregătit şi foarte curajos. Şi-a îndeplinit cu succes misiunile 
din Iran, Washington, Hong Kong şi Cairo - ca să enumăr 
doar câteva. Cred că la asta nu te aşteptai. 

Alex se gândea la cel mort, la ce ştia despre el. La 
secretoşenia lui. La lungile lui absenţe când era peste 
hotare. Şi când se întorcea rănit. Un braţ bandajat uneori. O 
vânătaie pe faţă. Mici accidente, i se spunea. Dar acum 
înţelegea totul, în sfârşit. 

— Nu sunt şocat, zise el. 

Blunt tăie cu precizie o felie de friptură. 

— lan Rider a plecat în ultima sa misiune, continuă el. 
Lucra sub acoperire aici, în Anglia, în Cornwall, şi se 
întorcea spre Londra să dea un raport, când a fost ucis. l-ai 
văzut maşina în cimitir... 

— Stryker & Son, murmură Alex. Cine sunt? 

— Parteneri de-ai noştri. Avem restanţe la buget. Trebuie 
să oferim şi alte servicii. Doamna Jones este şeful 
departamentului Operațiuni Speciale. Ea i-a repartizat 
unchiului tău ultima misiune. 

— Ne pare foarte rău că l-am pierdut, Alex, vorbi femeia 
pentru prima dată, dar vocea ei nu părea să exprime vreun 
regret. 

— Ştiţi cine l-a ucis? 

— Da. 

— Îmi veţi spune? 

— Nu. Nu acum. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu e nevoie să ştii. Deocamdată. 

— Bine. Alex puse cuțitul şi furculiţa pe masă. De fapt, 
nici nu mâncase: Unchiul meu era spion. Din cauza voastră 
a murit. Am aflat prea multe, aşa că m-aţi făcut knock out 


2 Serviciul Britanic de Informaţii (n.tr.). 
e a 


şi m-aţi adus aici. Unde sunt, apropo? 

— Acesta este unul dintre centrele noastre de 
antrenament, zise doamna Jones. 

— M-aţi adus pentru că nu vreţi să spun nimănui ce ştiu. 
Asta este tot? Pentru că dacă e doar atât, voi semna 
documentul oficial de păstrare a secretului sau, mă rog, 
orice altceva şi voi pleca acasă. E o nebunie, în orice caz, 
ce se întâmplă. Am plecat! 

Blunt tuşi încet: 

— Nu e chiar aşa de simplu. 

— De ce n-ar fi? 

— E cert că ai atras atenţia asupra ta şi la cimitirul de 
maşini, şi în birourile din strada Liverpool. Şi e la fel de cert 
că tot ce ştii şi tot ce-ţi voi spune nu trebuie să iasă din 
această cameră. Dar adevărul este, Alex, că avem nevoie 
de tine. 

— De mine? 

— Da. Blunt făcu o pauză. Ai auzit vreodată de un anume 
Herod Sayle? 

Alex se gândi o clipă: 

— l-am văzut numele prin ziare. Are legătură cu nu ştiu 
ce computere. Şi creşte cai de rasă. Parcă vine de undeva 
din Egipt, nu? 

— Nu. Din Liban. Blunt luă o înghiţitură de vin: Să-ţi spun 
povestea lui, Alex. Sunt sigur că o vei găsi interesantă... 
Herod Sayle a venit pe lume pe una din străzile lăturalnice 
ale Beirutului, într-o sărăcie lucie. Tatăl lui a fost un frizer 
falit. Mama lui, spălătoreasă. A avut nouă fraţi şi patru 
surori şi locuiau cu toţii în trei cămăruţe, laolaltă cu capra 
familiei. Tânărul Herod n-a mers niciodată la şcoală şi ar fi 
murit şomer, complet analfabet, exact ca şi ceilalţi din 
familie. Dar, pe când avea şapte ani, a intervenit ceva care 
i-a schimbat viaţa. Se plimba pe Strada Măslinilor, în centrul 
Beirutului, când s-a întâmplat să vadă un pian căzând pe o 
fereastră de la etajul al paisprezecelea. După cât se părea, 
era mutat şi a căzut cumva. Oricum, era acolo un cuplu de 
turişti americani care se plimbau pe trotuar şi ar fi fost 
amândoi striviţi de pian, dacă Herod nu s-ar fi aruncat 


i di 


asupra lor şi nu i-ar fi împins. Pianul a căzut la o distanţă de 
un milimetru de ei. Bineînţeles, îi erau extrem de 
recunoscători şi s-a dovedit că erau şi foarte bogaţi. S-au 
interesat de el şi au descoperit cât de sărac era... toate 
hainele lui fuseseră purtate de toţi ceilalţi nouă fraţi. Şi aşa, 
din recunoştinţă, l-au adoptat. L-au adus aici, l-au dat la 
şcoală, unde a progresat enorm. Dar iată o coincidenţă 
incredibilă, prin clasa a noua era coleg de clasă cu un băiat 
care avea să devină prim-ministru al Marii Britanii. Prim- 
ministrul de acum, de fapt. Au făcut şcoala împreună... O să 
trec repede mai departe. După şcoală, Sayle a mers la 
Cambridge, unde a terminat primul Economia. A urmat o 
carieră plină de succese. Propriul post de radio, aparatură 
electronică, software... şi, da, chiar a avut timp să-şi 
cumpere o herghelie de cai de curse, deşi, din diferite 
motive, chestia asta e considerată doar un moft. Dar ceea 
ce ne-a făcut să devenim mai atenţi cu privire la el este 
ultima lui invenţie. Un computer revoluţionar pe care l-a 
botezat Stormbreaker. 

Stormbreaker! Alex îşi aminti dosarul găsit în biroul lui 
lan Rider. Lucrurile începeau să se lege. 

— Stormbreaker e făcut de Sayle Enterprises, zise 
doamna Jones. Ar fi multe de povestit fie şi numai despre 
design. Are o tastatură neagră şi monitor negru... 

— Cu un beculeţ de siguranţă jos, zise Alex care văzuse o 
poză în PC Review. 

— Dar nu doar arată altfel, îl întrerupse Blunt. E bazat pe 
o tehnologie cu totul nouă. Foloseşte ceva numit procesor 
circular. Presupun că asta nu-ţi spune nimic. 

— Este un circuit integrat pe o sferă de silicon cu un 
diametru de un milimetru, zise Alex. Este cu 90% mai ieftin 
de produs decât un procesor obişnuit, pentru că totul este 
sigilat înăuntru, deci nu mai e nevoie de spaţiu pentru 
producţie. 

— O, da... tuşi Blunt. Ei bine, treaba stă cam aşa: în 
cursul zilei de azi Sayle Enterprises vor face un anunţ 
remarcabil. Au de gând să cheltuiască zeci de mii cu aceste 
computere. De fapt, vor să se asigure că fiecare şcoală 


A e ip 


gimnazială din Marea Britanie va avea propriul 
Stormbreaker. Este un gest de generozitate unic până 
acum, modul lui Sayle de a mulţumi ţării care i-a dat o 
casă. 

— Deci, e un erou. 

— Aşa s-ar părea. Cu câteva luni în urmă, a scris 
Guvernului: 


Dragă Domnule Prim-Ministru, 

Poate vă amintiți de zilele petrecute împreună la 
şcoală. De aproape patruzeci de ani trăiesc în Anglia 
şi aş vrea să fac ceva, ceva ce nu va fi niciodată 
uitat, care-mi va dezvălui adevăratele sentimente 
fața de țara dumneavoastră. 


Scrisoarea continua prin descrierea cadoului şi era 
semnată de Sayle însuşi cu A/ Dumneavoastră umil. 
Bineînţeles că întregul Guvern s-a bucurat enorm. 
Computerele sunt asamblate la sediul central al 
întreprinderilor Sayle, la Port Talion, în Cornwall. Vor fi 
transportate pe mare la sfârşitul acestei luni şi, pe 1 aprilie, 
va fi o ceremonie specială la Muzeul Ştiinţelor în Londra. 
Prim-ministrul va apăsa butonul care va introduce toate 
computerele în reţea... pe toate. Şi, asta e tot strict secret, 
domnul Sayle va fi recompensat cu cetăţenia britanică, 
ceea ce, la prima vedere, e ceva ce şi-a dorit dintotdeauna. 

— Mă bucur pentru el, zise Alex. Dar tot nu mi-aţi spus ce 
legătură am eu cu toată afacerea asta. 

Blunt îi aruncă o privire doamnei Jones, care îşi terminase 
friptura şi se plimba prin cameră, apoi îşi desfăcu o altă 
bomboană de mentă şi continuă expunerea: 

— De o vreme, departamentul nostru - Operaţiuni 
Speciale - e preocupat de domnul Sayle. Fapt este că ne- 
am pus întrebarea dacă tot ce se întâmplă nu e prea 
frumos ca să fie adevărat. N-am să intru în toate detaliile, 
Alex, dar ne-am uitat prin afacerile lui... contracte în China 
şi în fosta Uniune Sovietică; ţări care nu prea ne-au fost 
prietene. Guvernul o crede că e un sfânt, dar are şi o 


groază de păcate. Aranjamentele de securitate de la Port 
Talion ne îngrijorează. Are, mai mult sau mai puţin, propria 
armată. Se comportă ca şi cum ar avea ceva de ascuns. 

— Nu că ar lua cineva în seamă asta, mormăi Blunt. 

— Exact. Guvernul e prea nerăbdător să pună mâna pe 
computerele astea pentru a ne asculta. De asta am hotărât 
să ne trimitem propriul om la sediul firmei. Sub pretextul de 
a verifica securitatea. Dar misiunea lui era, de fapt, să-l 
supravegheze pe Herod Sayle. 

— Vorbiţi despre unchiul meu, zise Alex, amintindu-şi că 
lan Rider îi spusese că merge la o întâlnire despre asigurări 
- o altă minciună într-o viaţă care nu fusese nimic altceva 
decât un lanţ de minciuni. 

— Da. A fost trei săptămâni acolo şi, la fel ca noi, avea şi 
el dubii cu privire la ce aflase. În primele rapoarte, îl descria 
ca pe un caracter temperamental şi neplăcut. Dar, în 
acelaşi timp, trebuia să admită că totul părea în regulă. 
Producţia era programată bine. Stormbreak-urile aveau să 
iasă în curând. Toată lumea părea mulţumită. După care 
am primit un mesaj. Rider nu putea spune prea multe 
pentru că era o linie deschisă, dar ne-a spus că se 
întâmplase ceva. Zicea că a descoperit ceva. Că 
Stormbreak-urile nu trebuie cu niciun chip să părăsească 
sediul şi că se întoarce imediat la Londra. A plecat din Port 
Talion la ora patru. Nici măcar n-a apucat să intre pe 
autostradă. A fost atacat pe un drum de ţară. Am aranjat să 
fie adus aici. 

Alex tăcea. Putea să-şi închipuie. Un drum sinuos de ţară, 
străjuit de pomi de-abia înmuguriţi. BMW-ul argintiu sclipind 
şi alergând cu viteză. Şi, la colţ... o altă maşină aşteptând... 

— De ce-mi spuneţi toate astea? întrebă el. 

— Pentru că dovedesc ceea ce ţi-am spus mai devreme, 
răspunse Blunt. Aveam îndoielile noastre cu privire la Sayle, 
deci ne-am trimis acolo un om. Pe cel mai bun. El află ceva 
şi sfârşeşte prin a fi ucis. Poate că Rider a descoperit 
adevărul... 

— Dar nu înţeleg, îl întrerupse Alex. Sayle oferă 
computerele. Nu scoate niciun ban din asta. Ca 


ie pa E 


recompensă primeşte cetăţenia. Bun! Ce ar avea de 
ascuns? 

— Nu ştim, zise Blunt. Pur şi simplu nu ştim... Dar vrem 
să aflăm. Şi încă repede. Inainte ca aceste computere să 
părăsească sediul. 

— Vor fi transportate pe 31 martie, adăugă doamna 
Jones. Peste doar două săptămâni. Il privi pe Blunt, care 
încuviinţă din cap: De aceea este decisiv pentru noi să 
trimitem pe altcineva la Port Talion. Cineva care să ducă la 
capăt ceea ce a început unchiul tău. 

Alex zâmbi îngrijorat: 

— Sper că nu vă gândiţi la mine... 

— Nu putem trimite alt agent, zise doamna Jones. 
Duşmanul şi-a arătat forţa. L-a ucis pe Rider. Va aştepta un 
înlocuitor. Cumva trebuie să-l păcălim. 

— Trebuie să trimitem pe cineva care să nu fie remarcat, 
continuă Blunt. Cineva care să arunce o privire şi să 
raporteze fără să fie văzut. Ne gândisem să trimitem o 
femeie. Ar putea să se strecoare ca secretară sau 
recepţioneră. Dar am găsit o idee mai bună. Cu câteva luni 
în urmă, una dintre aceste reviste de computere a 
organizat un concurs. Fii primul copil care foloseşte 
Stormbreaker-ul. Vino la Port Talion şi întâlneşte-l pe Herod 
Sayle în persoană. Acesta era premiul întâi şi se pare că a 
fost câştigat de un tânăr care e un mic geniu într-ale 
computerelor. II cheamă Felix Lester. Are paisprezece ani. 
Ca şi tine. Îţi şi seamănă un pic. E aşteptat la Port Talion în 
mai puţin de două săptămâni de acum. 

— Staţi puţin... 

— Ai dovedit deja că eşti extraordinar de curajos şi de 
talentat, zise Blunt. Prima dată la cimitirul de maşini... era 
karate kick, nu? De cât timp înveţi karate? 

Alex nu răspunse, aşa că Blunt continuă: 

— Apoi a venit acel mic test pe care ţi l-am rezervat la 
bancă. Un băiat care se caţără pe fereastră la etajul al 
cincisprezecelea trebuie să fie deosebit şi mi se pare că tu 
eşti cu adevărat deosebit. 

— Ceea ce vrem să-ţi propunem este să lucrezi pentru 


noi, zise doamna Jones. Avem destul timp să-ţi oferim un 
antrenament de bază - nu că ai avea nevoie de el, probabil 
- şi te putem echipa cu câteva gadgeturi care să te ajute 
în acţiunile pe care ţi le propunem. Apoi vom aranja să-l 
înlocuieşti pe acest băiat. Vei pleca la Sayle Enterprises pe 
29 martie. Atunci e aşteptat Lester. Vei sta acolo până pe 1 
aprilie, ziua în care se va desfăşura ceremonia. E cea mai 
bună programare. Îl vei putea întâlni pe Herod Sayle, îl vei 
ţine sub supraveghere şi ne vei spune ce crezi. Poate că vei 
descoperi şi ce a descoperit unchiul tău şi pentru ce a 
murit. N-ar trebui să fii în pericol. Până la urmă, cine ar 
suspecta un băiat de paisprezece ani? 

— Tot ce-ţi cerem să faci este să ne dai nişte rapoarte, 
zise Blunt. Doar atât ne lipseşte. Două săptămâni din timpul 
tău. Şi şansa de a fi siguri că aceste computere chiar sunt 
ceea ce se spune că sunt. O şansă pentru tine de a-ţi sluji 
ţara. 

Blunt terminase de mâncat. Farfuria lui era atât de 
curată, de parcă n-ar fi fost niciodată nimic pe ea. Puse pe 
masă cuțitul şi furculita, aşezându-le cu precizie unul lângă 
altul. 

— Bine, Alex, zise el, aşadar ce părere ai? 

Urmă o lungă pauză. 

Blunt îl privea cu un interes politicos. Doamna Jones îşi 
desfăcea încă o bomboană de mentă, cu ochii ei negri 
aţintiţi pe o hârtie pe care o ţinea în mână. 

— Nu, zise Alex. 

— Poftim? 

— E o prostie. Nu vreau să fiu spion. Vreau să fiu 
fotbalist. Oricum, am viaţa mea. 

Îşi căuta cu greu cuvintele. Toată chestia era aşa de 
cusută cu aţă albă, că-i venea să râdă: 

— De ce nu-i cereţi acestui Felix Lester să vă ajute? 

— Nu-l credem la fel de capabil ca tine, zise Blunt. 
Probabil că e mai bun la jocuri pe computer. 

Alex scutură din cap: 

— Îmi pare rău. Nu mă interesează. Nu vreau să mă 
implic. 


— Păcat, zise Blunt. 

Avea acelaşi ton al vocii, dar cuvintele căpătaseră 
importanţă mai mare. Şi se schimbase ceva cu el, era clar. 
În timpul mesei, fusese politicos. Nu prietenos, dar cel puţin 
uman. Acum şi asta dispăruse. Alex îşi reprezentă asta ca şi 
cum ai trage apa la toaletă: partea umană din el fusese 
curățată. 

— Atunci mai bine am vorbi despre viitorul tău, continuă 
el. Îți place sau nu, Alex, Royal & General este acum 
tutorele tău. 

— Credeam că ai zis că Royal & General nu există. 

Blunt ignoră remarca. 

— lan Rider ţi-a lăsat, desigur, casa şi toți banii. Oricum, 
ni le-a lăsat pe încredere până vei împlini douăzeci şi unu 
de ani. Şi deţinem controlul asupra averii acum. Deci, vom 
face câteva schimbări, mă tem. De exemplu, fata 
americană care locuieşte la tine. 

— Jack? 

— Domnişoara Starbright. Viza ei a expirat. Se va 
întoarce în America. Propunem să scoatem casa pe piaţă. 
Din păcate, nu ai nicio rudă care să te întreţină, de aceea, 
poate, va trebui să pleci din Brookland. Vei fi dat pe mâna 
unei instituţii. Ştiu una chiar lângă Birmingham. Sfânta 
Elisabeta în Sourbridge. Nu e un loc prea plăcut, dar mă 
tem că nu prea avem de ales. 

— Mă şantajaţi! strigă Alex. 

— Nu, defel. 

— Dar dacă accept... 

Blunt se uită la doamna Jones. 

— Ajută-ne şi te vom ajuta, zise ea. 

Alex reflectă un pic. N-avea de ales şi ştia asta. Nu când 
ăştia îi controlau banii, viaţa lui de acum şi tot viitorul. 

— Ziceaţi ceva despre un antrenament, spuse el. 

Doamna Jones dădu din cap: 

— De aceea te-am adus aici, Alex. Aici e un centru de 
antrenament. Dacă eşti de acord să ne ajuţi, putem să 
începem oricând. 

— Să începem atunci, zise Alex fără să-i placă lui însuşi 


BEE ip 2 E 


ce aude. 

Blunt şi doamna Jones aşteptau acest răspuns. Alex 
zâmbi: 

— Mda, bine. Se pare că nu prea am de ales. 

Aruncă o privire piezişă feliilor de friptură de pe platoul 
lui. Carne moartă. Dintr-odată i se păru că ştie cum se 
simte chestia asta. 


— 38 — 


ZERO - ZERO - NADA 


De sute de ori, Alex îl blestemă pe Blunt folosind nişte 
cuvinte pe care nici nu crezuse că le ştie. Era aproape ora 
cinci după-amiază, deşi ar fi putut foarte bine să fie ora 
cinci dimineaţa: cerul abia dacă se schimbase de-a lungul 
zilei. Era mohorât, rece, implacabil. Incă ploua, o rafală 
subţire traversa orizontal aerul, udându-i hainele care ar fi 
trebuit să fie impermeabile, amestecându-se cu transpiraţia 
şi cu mizeria de pe el, udându-l până la os. 

Îşi deschise din nou harta şi îşi verifică din nou poziţia. 
Trebuia să fie aproape de ultimul RV? - ultimul punct de 
întâlnire - dar nu vedea nimic. 

înainta pe o cărare îngustă, acoperită de pietricele 
cenuşii care scârţâiau sub bocancii lui soldăţeşti. Poteca 
şerpuia în jurul muntelui, având în dreapta o văgăună 
imensă. Era pe undeva, prin Brecon Beacons, şi trebuia să 
aibă de acolo o perspectivă bună, dar nu mai putea fi vorba 
de aşa ceva, din cauza ploii şi a luminii slabe. Pe o parte a 
dealului se vedeau tulpinile răsucite ale unor copaci, cu 
frunze tari ca nişte spini. 

Peste tot era la fel, în faţa lui, deasupra lui, sub el. 
Nicăieri pământ. 

Simţea durerea din plin. Rucsacul Bexgen de 10 
kilograme pe care fusese obligat să-l poarte îi intrase în 
umeri şi îi făcuse câteva băşici pe spate. Genunchiul drept, 
pe care căzuse mai devreme, nu mai sângera, dar durea 
încă. Aproape că îşi strivise umărul şi avea o rană până 
aproape de gât. Hainele de camuflaj - îşi schimbase 
pantalonii lui de comando cu unii adevăraţi - nu-i veneau 
rău deloc, îl strângeau însă la glezne şi la piept, iar în rest 
erau prea largi. Era aproape epuizat, ştia, aproape prea 
obosit ca să mai simtă câtă oboseală acumulase. Dar fără 


3 Recreational Vehicle (engl.) = „un vehicul mare folosit de oameni 
pentru a locui în timpul călătoriilor (vacanţelor)”. (Oxford Advaced 
Learner's Dictionary, the 6" Edition, Oxford, Oxford University Press, 
2000) (n.tr.). 


tabletele de glucoză şi de cofeină din pachetul de 
supravieţuire, ar fi căzut frânt cu multe ore înainte. Ştia că, 
dacă n-avea să găsească în curând RV-ul, va fi fizic 
incapabil să continue. Şi va fi eliminat din curs. „Şutat”, 
cum ziceau ei. Le-ar conveni asta. Inlăturând gândul 
înfrângerii, Alex împachetă harta şi se chinui să continue. 

Era a noua - sau poate a zecea - zi de antrenament. 
Timpul începuse să se dilueze şi să fie la fel de lipsit de 
formă ca şi ploaia. După prânzul cu Alan Blunt şi cu doamna 
Jones, fusese mutat din conac într-o simplă cabană de 
lemn, într-o tabără de instrucţie, la câţiva kilometri mai 
încolo. Erau nouă cabane în total, fiecare alcătuită din câte 
patru încăperi, iar fiecare încăpere, din câte patru paturi. 
Un al cincilea a fost pregătit într-una dintre ele, pentru 
Alex. Alte două cabane, vopsite în culori diferite se aflau 
una lângă alta. Una dintre ele adăpostea bucătăria şi sala 
de mese. În cealaltă erau toalete, chiuvete şi duşuri - dar 
fără apă caldă. 

În prima lui zi, Alex i-a fost prezentat antrenorului său, un 
incredibil de bine făcut sergent de culoare. Era genul de om 
care credea că a trecut prin toate. Până să-l vadă pe Alex. 
L-a examinat pe nou-venit pentru câteva minute bune 
înainte să spună ceva. 

— Nu e treaba mea să pun întrebări, zise el. Dacă ar fi 
fost, atunci aş întreba ce e în mintea lor să-mi trimită copii. 
Ai vreo idee despre locul unde te afli, băiete? Aici nu e 
Butlins. Aici nu e Club Méditerranée. Silabisea fiecare 
cuvânt şi apăsa fiecare silabă. Eşti aici pentru unsprezece 
zile şi se aşteaptă să te antrenez cât pentru paisprezece 
săptămâni. Asta nu e doar nebunie. E sinucidere curată. 

— Nu eu am cerut să fiu aici, zise Alex. 

Sergentul se înfurie dintr-odată: 

— Nu mi te adresezi niciodată până nu îţi dau 
permisiunea, urlă el. Şi când mi te adresezi, mi te adresezi 
cu „domnule”. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

Alex îşi dădu seama că omul era mai rău decât profesorul 
de geografie. 


ESN 


— În prezent, avem cinci unităţi operaţionale, continuă 
ofiţerul. Tu vei intra în unitatea K. Aici nu se folosesc nume. 
Eu nu am nume. Tu nu ai nume. Dacă te întrebă cineva ce 
cauţi aici, nu dai niciun răspuns. Unii s-ar putea să fie duri 
cu tine. Unora s-ar putea să nu le convină că eşti aici. Asta 
nu e bine. Va trebui să te obişnuieşti cu asta. Şi mai trebuie 
să ştii ceva. Voi fi mai îngăduitor cu tine. Eşti un copil, nu 
un bărbat. Dar, dacă te plângi, ai plecat! Dacă nu rezişti, ai 
plecat! Să rămână între noi, dar, băiete, consider prezenţa 
ta aici o greşeală şi vreau să te fac să pleci! 

După toate astea, Alex intră în Unitatea K. Aşa cum îi 
spusese şi sergentul, ceilalţi nu erau chiar bucuroşi să-l 
aibă printre ei. 

Erau patru. După cum avea să afle în curând, Divizia de 
Operații Speciale a MI6 îşi trimisese agenţii la acelaşi centru 
de instrucţie folosit de Serviciul Special Aerian - SSA. Mare 
parte din antrenament era bazat pe metodele SSA şi asta 
includea şi numărul, şi forma fiecărei echipe. Aşadar, erau 
patru tipi, fiecare cu aptitudini diferite. Şi un copil, aparent 
cu niciuna. 

Cei mai mulţi se situau în jurul vârstei de 25 de ani, 
aşezaţi pe paturi în tăcere. Doi dintre ei fumau. Unul dintre 
ei îşi curăța arma - un pistol Browning High Power de 9 
mm. Fiecare avea un nume de cod: Lupul, Vulpea, Şoimul şi 
Şarpele. De acum încolo, Alex va fi Cub”. Liderul, Lupul, era 
cel cu arma. Era scund şi musculos, cu umeri pătrăţoşi şi cu 
părul negru, tuns foarte scurt. Arăta bine şi la faţă, urâţit 
uşor doar de nas, care fusese spart cândva. 

El a vorbit primul. Aşezându-şi arma alături, l-a privit pe 
Alex, scurt, rece, cu ochii lui întunecaţi. 

— Cine dracu' eşti? întrebă el. 

— Cub, răspunse Alex. 

— Un nenorocit de băieţel de şcoală. Lupul vorbea cu un 
accent ciudat, străin: Nu-mi vine să cred! Eşti în Operaţiuni 
Speciale? 

— N-am voie să-ţi spun asta. 

Alex se îndreptă spre patul lui şi se aşeză. Salteaua părea 


4 Pui (al oricărui animal) (engl.) (n.tr.). 
— 41 — 


la fel de tare ca şi materialul din care era făcut patul. În 
ciuda frigului, era o singură pătură. 

Lupul dădu din cap şi zâmbi fără pic de umor: 

— la uitaţi-vă ce ne-au trimis, murmură el. 007? Zero - 
zero - nada, mai degrabă. 

Aşa i-a rămas numele. l-au spus doar Zero - zero - nada. 

În zilele care au urmat, Alex s-a ţinut după grup, 
niciodată ca parte a lui şi niciodată prea departe. Aproape 
tot ce făceau ei, făcea şi el. A învăţat să citească harta, 
comunicațiile prin radio şi primul ajutor. A luat parte la un 
curs de comando fără arme şi a fost trântit la pământ aşa 
de repede, încât i-a trebuit mult timp până să se convingă 
că trebuie să se ridice din nou. 

Apoi a venit cursul de asalt. De cinci ori a fost strigat şi 
terorizat pe toată lungimea coşmarului cu plase şi cu scări, 
tunele şi canale, balansându-se pe leagăne improvizate din 
frânghii şi căţărându-se pe pereţii care se întindeau pe 
aproape o jumătate de kilometru prin şi dincolo de pădurea 
de lângă cabane. Lui Alex i se păru o aventură infernală. 
Prima dată când a încercat, a scăpat frânghia şi a căzut 
într-o groapă parcă dinadins umplută cu noroi îngheţat. Pe 
jumătate înecat şi plin de mizerie a fost trimis de sergent s- 
o ia de la capăt. Alex se gândi că n-o să reuşească 
niciodată, dar a doua oară reuşi în douăzeci şi cinci de 
minute - pe care le transformă în şaptesprezece până la 
sfârşitul săptămânii. Chiar aşa cu vânătăi peste tot şi 
complet epuizat, era destul de mulţumit de el însuşi. Până 
şi Lupul a scos-o la capăt în doar douăsprezece minute. 

Lupul se purta încă ostil faţă de Alex. Ceilalţi trei pur şi 
simplu nu-l băgau în seamă, dar Lupul făcea tot ce putea ca 
să-şi bată joc de el şi să-l umilească. Era ca şi cum Alex l-ar 
fi insultat prin simpla prezenţă în grup. Odată, târându-se 
pe sub plase, Lupul a calculat greşit o lovitură cu piciorul, 
nimerind cu un centimetru lângă faţa lui Alex. Dacă l-ar fi 
nimerit, ar fi zis, bineînţeles, că a fost un accident. Altădată, 
a avut mai mult succes, trimiţându-l pe Alex în zbor, cu tot 
cu tacâmuri şi cu platoul de mâncare fierbinte. Şi de fiecare 
dată când vorbea cu Alex, folosea acelaşi ton ostil: 


D= 


— Noapte bună, Zero - zero - nada! Vezi să nu faci pipi în 
pat! 

Alex îşi muşca buzele şi nu zicea nimic. Dar a fost 
bucuros când cei patru au fost trimişi la un curs de 
supravieţuire în junglă - asta nu intra în antrenamentul lui - 
chiar dacă sergentul l-a muncit de două ori mai mult decât 
de obicei, o dată ce au plecat. Prefera totuşi să fie lăsat în 
pace. 

Dar într-a opta zi, Lupul a fost cât pe ce să-l lichideze 
complet. S-a întâmplat în Casa Morţii. 

Casa Morţii era o clădire de antrenament; o replică la 
scară a unei ambasade folosite ca să-i instruiască pe cei din 
SSA în arta eliberării ostaticilor. Alex a văzut de două ori 
unitatea K intrând în casă, prima dată strecurându-se prin 
plafon şi i-a urmărit cu ajutorul unui circuit TV. Erau 
înarmaţi toţi patru. El n-a participat pentru că cineva, 
undeva hotărâse că el n-are voie să poarte armă. In Casa 
Morţii, fuseseră dispuse manechine reprezentând terorişti şi 
ostatici. Spărgând uşile şi aruncând grenade paralizante, 
care să „cureţe” încăperile, Lupul, Vulpea, Şoimul şi Şarpele 
şi-au îndeplinit cu succes misiunea de fiecare dată. 

Acum însă, Alex s-a alăturat echipei. Casa Morţii era 
minată. Nu li se spusese cum. Toţi cinci erau neînarmaţi. 
Treaba lor era pur şi simplu să traverseze casa fără să fie 
„ucişi”. A 

Aproape că reuşiseră. In prima încăpere, făcută să arate 
ca o imensă sufragerie, au găsit butoanele de declanşare a 
minelor sub covor şi razele infraroşii de-a curmezişul uşilor. 
Pentru Alex, era o experienţă care-i dădea fiori pe şira 
spinării, păşea în vârful degetelor în urma celor patru, 
privindu-i cum se achitau de cele două sarcini, folosind fum 
de ţigară pentru a vedea raze altfel invizibile. Era ciudat să- 
ţi fie frică de tot, dar să nu vezi nimic. În hol, era un 
detector de mişcare care ar fi pus în funcţiune o armă (Alex 
îşi spunea că trebuie să fie plină de gloanţe oarbe), în 
spatele unui paravan japonez. A treia încăpere era goală. A 
patra era o cameră de zi cu ieşirea - nişte uşi-ferestre - de 
cealaltă parte. O sârmă-capcană, un pic mai groasă decât 


BE, io 


un fir de păr se întindea de-a latul întregii camere, iar uşile 
aveau alarme. In timp ce Şarpele se ocupa de alarmă, 
Vulpea şi Şoimul se pregăteau să neutralizeze sârma- 
capcană, scoțând din funcţiune un circuit electronic şi o 
seamă de unelte din centurile lor. 

Lupul îi opri: 

— Lăsaţi-le. Plecăm de-aici. 

In aceeaşi clipă, Şarpele le făcu semn. Detectase alarma. 
Uşile erau deschise. 

Şarpele ieşi primul. Apoi Vulpea şi Şoimul. Alex ar fi 
trebuit să iasă ultimul, dar chiar când să ajungă la ieşire, 
Lupul i-a blocat drumul: 

— Ghinion, Zero - zero - nada, îi zise acesta. Avea o voce 
caldă, aproape prietenoasă. 

Următorul lucru pe care-l simţi fu palma Lupului lovindu-i 
pieptul, împingându-l înapoi cu o forţă uluitoare. Luat prin 
surprindere, îşi pierdu echilibrul şi căzu, amintindu-şi de 
sârmă, încercă să se răsucească astfel încât s-o evite. Dar 
nu avu nicio şansă. O atinse cu mâna stângă. De fapt, o 
simţi cu încheietura. Se prăbuşi la podea trăgând sârma 
după el. Şi apoi... 

Grenada paralizantă HRT era deseori folosită de SSA. 
Este un mic recipient umplut cu pudră de magneziu şi cu 
mercur explozibil. Când sârma activă grenada, mercurul 
explodă în aceeaşi clipă, nu doar asurzindu-l pe Alex, dar 
scuturându-l de parcă ar fi vrut să-i scoată inima din piept. 
In acelaşi timp, magneziul luă foc şi arse timp de aproape 
zece secunde. Lumina era atât de orbitoare, încât, chiar şi 
cu ochii închişi, nu simţea nicio diferenţă. Alex zăcea cu 
faţa lipită de podeaua de lemn, cu mâinile deasupra 
capului, incapabil de vreo mişcare, aşteptând ca totul să se 
termine. 

Dar asta nu era totul. Când magneziul, în sfârşit, arse de 
tot, era ca şi cum ar fi ars şi lumina o dată cu el. Alex se 
ridică în picioare, fără să vadă sau să audă ceva, fără ca 
măcar să ştie unde se află exact. | se făcu rău. Camera 
începu să se învârtească în jurul lui. În aer plutea un miros 
greu de substanţe chimice. 


— 44 — 


Zece minute mai târziu abia păşi afară. Lupul îl aştepta, 
împreună cu ceilalţi, fără nicio expresie pe faţă şi Alex 
înţelese că trebuia să se fi strecurat afară înainte ca el să 
atingă pământul. Furios, sergentul se îndrepta spre el. Alex 
nu se aşteptase să vadă vreo urmă de îngrijorare pe faţa lui 
şi nu fusese dezamăgit. 

— Vrei să-mi spui ce s-a petrecut înăuntru, Cub? întrebă 
el. Alex nu răspunse, deci el continuă: Ai dus de râpă 
exerciţiul. Ai ratat totul. Ai putea să excluzi toată unitatea 
din program. Deci, ar fi mai bine să-mi spui ce n-a mers. 

Alex se uită la Lup. Lupul privea în altă parte. Ce ar trebui 
să spună? Merita să se încurce să spună adevărul? 

— Ei bine? Sergentul aştepta un răspuns. 

— Nu s-a întâmplat nimic, domnule, zise Alex. Doar că nu 
m-am uitat unde am pus piciorul. Am pus piciorul pe ceva şi 
s-a produs o explozie. 

— Dacă asta s-ar întâmpla în realitate, acum ai fi mort, 
zise sergentul. Ce ţi-am zis eu? A fost o greşeală să-mi 
trimită un copil. Şi, pe deasupra, unul stângaci şi prost care 
nu ştie pe unde merge... asta e şi mai rău! 

Alex nu se mişca, înghiţindu-le pe toate. Cu colţul 
ochiului, îl putea vedea pe Lup zâmbind. 

Sergentul a văzut şi el: 

— Găseşti ceva de râs aici, Lupule? Poţi să mergi şi să 
cureţi totul. Şi diseară ai face bine să te odihneşti. Şi 
ceilalţi. Pentru că mâine aveţi de bătut patruzeci de 
kilometri. Raţii de supravieţuire. Fără foc. E un curs de 
supravieţuire. Şi dacă vei supravieţui, vei putea găsi un 
motiv să zâmbeşti. 

Alex îşi amintea acum cuvintele, exact după douăzeci şi 
patru de ore. Îşi petrecuse ultimele unsprezece ore pe 
propriile picioare, urmărind linia pe care sergentul o trasase 
pentru el pe hartă. Exerciţiul începuse la ora şase 
dimineaţa după un mic dejun cu mazăre şi cârnaţi. Lupul şi 
ceilalţi dispăruseră în depărtare, cu mult timp în urmă, cu 
toate că purtau rucsacuri de 25 de kilograme. In plus, 
aveau doar opt ore la dispoziţie pentru a termina misiunea. 
Ţinându-se cont de vârstă, lui Alex i se dăduseră 


— 45 — 


douăsprezece. 

După o cotitură, simţi pietrişul sub picioare. Cineva 
stătea chiar în faţa lui. Era sergentul. Abia îşi aprinsese o 
ţigară şi Alex îl privi cum îşi pune chibriturile în buzunar. 
Văzându-l, îşi aminti din nou ruşinea şi furia zilei de ieri, 
dar, în acelaşi timp, îi slei şi ultimele puteri. Dintr-odată, 
Alex se simţi sătul de alde Blunt, doamna Jones, Lupul... de 
toată prostia asta. Cu un ultim efort, parcurse şi ultimii o 
sută de metri şi ajunse la un popas. Ploaia şi sudoarea i se 
prelingeau pe faţă. Părul, mai negru acum, i se lipise de 
frunte. 

Sergentul se uită la ceas: 

— Unsprezece ore şi cinci minute. Nu e rău, Cub! Dar 
ceilalţi au ajuns de câteva ore. 

Bravo lor! se gândi Alex, dar nu zise nimic. 

— Oricum, trebuie să ajungi la ultimul RV, continuă 
sergentul. lată-l! 

Arătă spre un perete de stâncă. Nu înclinat. Ci unul de-a 
dreptul vertical! Piatră dură ridicându-se la cincizeci de 
metri de el, fără vreun loc unde să pui mâna sau piciorul. 
Doar privind-o, Alex se cutremură. lan Rider îl luase la 
căţărări - în Scoţia, în Franţa, în toată Europa Dar niciodată 
nu văzuse ceva atât de greu de escaladat ca asta! Nu 
singur. Nu când era atât de obosit. 

— Nu pot, zise. 

În cele din urmă, nu-i ceru prea mult efort să spună 
aceste două cuvinte. 

— N-am auzit, zise sergentul. 

— Am spus că nu pot s-o fac, domnule. 

— Nu pot sunt nişte cuvinte pe care nu le folosim pe-aici. 

— Nu mă interesează. Mi-a ajuns. Trebuie să... 

Alex îşi simţi vocea gâtuită. Nu îndrăznea să meargă mai 
departe. Stătea acolo, îngheţat şi golit de energie, 
aşteptând să cadă ghilotina. 

Dar n-a căzut. Sergentul îl privi lung câteva minute. Dădu 
din cap încet. 

— Ascultă, Cub, zise, ştiu ce s-a întâmplat în Casa Morţii. 

Alex privi în sus, spre el: 


A Gr 


— Lupul a uitat de circuitul TV, avem totul pe casetă. 

— Şi atunci de ce...? începu Alex. 

— Ai făcut o plângere împotriva lui, Cub? 

— Nu, domnule. 

— Vrei să faci o plângere împotriva lui, Cub? 

Pauză. 

— Nu, domnule. 

— Bine. 

Sergentul arătă cu degetul versantul stâncos, sugerând o 
cale de căţărare. 

— Nu e aşa de greu cum pare. Şi ceilalţi te aşteaptă chiar 
în vârf. O să ai o cină caldă şi bună. Raţiile de supravieţuire. 
Doar nu vrei să pierzi aşa ceva. 

Alex respiră adânc şi înaintă. Când trecu de sergent, se 
împiedică şi se sprijini de el să se reechilibreze. 

— Scuzaţi-mă, domnule. 

Îi luă douăzeci de minute să ajungă sus şi, bineînţeles, 
unitatea K era deja acolo, adunată în jurul celor trei corturi 
mici pe care trebuie să le fi întins mai devreme, în cursul 
după-amiezei. Câte unul pentru doi. Şi unul, cel mai mic, 
pentru Alex. 

Şarpele, un bărbat slab, blonduţ, care vorbea cu accent 
scoţian, îl privi pe Alex. Avea un recipient cu mâncare rece 
într-o mână şi o linguriţă de ceai în cealaltă. 

— Nu credeam c-ai să reuşeşti, îi zise. 

Alex simţi un fel de căldură în vocea lui. Şi, pentru prima 
dată, nu-l mai strigase Zero - zero - nada. 

— Nici eu nu credeam, zise Alex. 

Lupul era aplecat asupra a ceea ce spera să devină un 
foc de tabără, încercând să-l aprindă cu două bucăţi de 
cremene, în timp ce Vulpea şi Şoimul se uitau la el. N-avea 
să ajungă nicăieri. Pietrele scoteau scântei foarte mici, iar 
bucăţile de ziar şi frunzele care fuseseră adunate erau mult 
prea ude. Lupul lovea pietrele iar şi iar. Ceilalţi îl priveau 
zâmbind. 

Alex scoase cutia de chibrituri pe care o şterpelise mai 
devreme din buzunarul sergentului, când se prefăcuse că 
se împiedică. 

— 47 — 


— Astea ţi-ar putea fi de ajutor, zise. 
Aruncă pe jos cutia şi intră în cortul lui. 


— 48 — 


NU SUNTEM JUCĂRII 


În biroul din Londra, doamna Jones aştepta aşezată pe un 
scaun, în timp ce Alan Blunt citea raportul. 

— Se descurcă foarte bine, zise Blunt în cele din urmă. 
Remarcabil, de fapt. Intoarse foaia: Văd că nu a urmat 
cursuri de tragere la ţintă. 

— Ai de gând să-i dai vreo armă? întrebă doamna Jones. 

— Nu. Nu cred că ar fi o idee bună. 

— Atunci de ce-ar avea nevoie de tragere la ţintă? 

Blunt o privi pe sub gene: 

— Nu putem să-i dăm o armă unui copil, zise. Pe de altă 
parte, nu-l putem trimite cu mâna goală. Ai face bine să 
vorbeşti cu Smithers. 

— Am şi vorbit. Se ocupă deja de asta. 

Doamna Jones se ridică de parcă s-ar fi pregătit să plece. 
Dar la uşă se întoarse. 

— Crezi că Rider l-ar fi putut pregăti pe Alex pentru asta 
de-a lungul vremii? întrebă. 

— Ce vrei să spui? 

— Adică să-l pregătească pentru a-l înlocui. Chiar de 
când a început să meargă, a început să fie pregătit pentru 
spionaj... dar fără s-o ştie. Adică, a tot fost plimbat peste 
tot, aşa că acum vorbeşte franceză, germană şi spaniolă. A 
făcut căţărare, scufundare, schi. A învăţat karate. Din punct 
de vedere fizic, e perfect. 

Ridică din umeri: 

— Cred că Rider voia să-l facă spion. 

— Dar nu aşa curând, zise Blunt. 

— De acord. Ştii la fel de bine ca şi mine, Alan, că nu e 
încă pregătit. Dacă îl trimitem la Sayle Enterprises, va muri. 

— Probabil. 

Cuvântul era rece, ca o constatare. 

— Are paisprezece ani! Nu putem să facem aşa ceva! 

— Trebuie. 

Blunt se ridică şi deschise geamul, lăsând să intre aerul şi 
vacarmul străzii. Porumbelul de pe pervazul ferestrei îşi luă 


— 49 — 


zborul, speriat. 

— Toată chestia asta mă îngrijorează, zise el. Premierul 
primeşte Stormbreaker-urile ca pe o mare achiziţie, a lui şi 
a Guvernului lui. Dar mai e ceva cu Herod Sayle care nu-mi 
place. l-ai povestit băiatului despre Yassen Gregorovici? 

— Nu. 

Doamna Jones scutură din cap. 

— Atunci trebuie s-o faci. Yassen l-a ucis pe unchiul lui. 
Ştiu sigur. Şi dacă Yassen lucra pentru Sayle... 

— Ce vei face dacă Yassen îl ucide şi pe Alex Rider? 

— Asta nu ne priveşte pe noi, doamnă Jones. Dacă 
băiatul va muri, va fi ultima dovadă că nu e în regulă ceva. 
În cele din urmă, îmi va permite să amân proiectul 
Stormbreaker şi să analizez cum trebuie ce se întâmplă la 
Port Talion. Într-un fel, dacă va fi ucis aproape că ne va 
ajuta. 

— Dar băiatul nu e pregătit încă. Va face greşeli. Nu le va 
lua mult să afle cine este. Doamna Jones oftă: Nu prea cred 
că Alex are prea mult noroc în viaţă. 

— Nici eu. 

Blunt se întoarse de la fereastră. Soarele apunea după 
umărul lui. O umbră îi trecu peste faţă. 

— Dar e prea târziu să ne mai facem griji pentru asta 
acum. Nu mai avem timp. Opreşte antrenamentul! Trimite-l 
aici! 


Alex stătea ghemuit în avionul militar de joasă înălţime 
C-130, cu stomacul strângându-i-se în spatele genunchilor. 
Mai erau doisprezece oameni aşezaţi pe două rânduri în 
jurul lui - unitatea lui şi încă două. De o oră, avionul zbura 
la doar o sută de metri altitudine, deasupra văilor galeze, 
ocolind vârfurile montane. Un singur beculeţ roşu clipea 
într-o reţea de sârme şi era o năduşeală cumplită în cabina 
strâmtă. Alex simţea motoarele vibrând prin el. Parcă ar fi 
călătorit în acelaşi timp într-un uscător de rufe foarte rapid 
şi într-un cuptor cu microunde. 

Gândul de a sări din avion cu o umbrelă imensă de 
mătase l-ar fi îngrozit pe Alex - dar abia în acea dimineaţă i 


AR a 


se spusese că, de fapt, el nu va trebui să sară. Primiseră un 
semn de la Londra. Nu puteau să rişte ca Alex să-şi rupă un 
picior, ziceau, şi Alex  înţelesese că sfârşitul 
antrenamentului său era aproape. Chiar şi aşa, a fost 
învăţat cum să împacheteze o paraşută, cum s-o 
controleze, cum să se arunce dintr-un avion şi cum să 
aterizeze şi, la sfârşitul zilei, sergentul l-a anunţat că va 
însoţi zborul - doar ca experienţă. Acum, aproape de 
momentul aruncării, Alex se simţea aproape dezamăgit. Va 
vedea cum vor sări cu toţii şi cum doar el va fi lăsat 
deoparte. 

— T minus cinci... 

Vocea pilotului se auzi prin sistemul de difuzoare, rece şi 
metalică. Alex strânse din dinţi. Cinci minute până la 
săritură. Îi privi pe ceilalţi aşezându-se în poziţie, verificând 
corzile care-i legau de linia statică. Era chiar lângă Lup. 
Spre surpriza lui, omul era foarte liniştit şi tăcut, nemişcat 
Era greu de zis în semiîntunericul acela, dar expresia feţei 
trăda ceva aproape de frică. 

Se auzi un bâzâit lung şi luminiţa roşie deveni verde. 
Copilotul se ridică din scaunul său şi împinse uşa din 
spatele avionului, lăsând să intre o rafală de aer rece. Alex 
văzu doar un pătrat negru. Afară ploua. 

Luminiţa începu să clipească. Copilotul îi bătu pe umăr pe 
primii doi dintre ei şi Alex îi văzu îndreptându-se spre ieşire 
şi sărind. Pentru o clipă, stăteau îngheţaţi în faţa uşii. Apoi 
dispăreau, purtaţi de vânt ca o fotografie. Urmară încă doi. 
Apoi încă doi, până mai rămăseseră doar ultimii doi. 

Alex îi aruncă o privire Lupului, care părea să aibă 
probleme cu o piesă a echipamentului. Partenerul său se 
apropie de uşă fără el, dar Lupul tot nu îndrăznea să-şi 
ridice privirea. 

Celălalt sări. Dintr-odată Alex îşi dădu seama că doar el şi 
Lupul mai rămăseseră. 

— Mişcă-te! strigă copilotul peste mugetul motoarelor. 

Lupul se ridică. Ochii lui întâlniră pentru o clipă privirea 
lui Alex şi din acel moment Alex ştiu. Lupul era un lider 
popular. Era dur şi iute, putea să termine o cursă de 


SBi 


patruzeci de kilometri, ca şi cum ar fi fost o tură prin parc. 
Dar avea un punct slab. li era frică să sară cu paraşuta. E 
greu de crezut, dar iată-l în uşă, înţepenit, cu mâinile 
nemişcate, privind în gol. Alex se uită în spate. Copilotul se 
uita în altă parte. Nu vedea ce se petrece. Şi când va 
vedea? Dacă Lupul nu reuşea să sară, ar fi fost sfârşitul 
pregătirii sale, poate chiar al carierei sale. Chiar şi ezitarea 
era destul de dăunătoare imaginii lui. Ar fi fost eliminat din 
program. 

Alex se gândi o clipă. Lupul nu se mişca. Îi vedea umerii 
săltând şi coborând, ca şi cum şi-ar lua aer pentru a prinde 
mai mult curaj. Trecuseră zece secunde. Poate mai mult. 
Copilotul se apropia, strângând o piesă din echipament. 
Alex se ridică în picioare. 

— Lupule! strigă. 

Lupul nici măcar nu-l auzi. Alex privi repede, pentru 
ultima dată către copilot şi apoi împinse cu piciorul cât putu 
de tare în spatele Lupului. Lupul, luat prin surprindere, 
plonjă în vârtejul de aer. 

Copilotul se întoarse şi-l văzu pe Alex. 

— Ce faci? ţipă el. 

— Imi întindeam doar picioarele, strigă şi Alex. 

Avionul luă prin aer o curbă şi începu traseul înapoi. 


Doamna Jones îl aştepta când intră în depozit. Stătea la o 
masă, purtând pantaloni şi o jachetă de mătase gri cu o 
batistă neagră fluturându-i din buzunar. Pentru o clipă, nu-l 
recunoscu. Alex purta un costum de zbor. Avea părul 
complet ud de la ploaie şi o expresie de oboseală. Părea că 
îmbătrânise foarte repede. Niciunul dintre ceilalţi nu se 
întorsese încă. Trimisese un camion să-i aducă din câmpul 
de la vreo trei kilometri depărtare. 

— Alex? întrebă ea. 

Alex se uită la ea şi nu zise nimic. 

— A fost decizia mea să nu sari, îi spuse. Sper că nu eşti 
dezamăgit. Am crezut pur şi simplu că e prea mare riscul. 
Te rog! Stai jos! 

Alex se aşeză în faţa ei. 


552 


— Am ceva care s-ar putea să-ţi placă, continuă. Ti-am 
adus nişte jucării. 

— Sunt prea mare pentru jucării, zise Alex. 

— Nu orice fel de jucării. 

Făcu semn şi apăru un bărbat, păşind din întuneric, cu o 
tavă cu obiecte pe care o aşeză pe masă. Era enorm de 
gras. Când s-a aşezat, scaunul dispăru sub el şi Alex se 
miră că-l putea totuşi ţine. Era chel, cu o mustață neagră şi 
mai multe bărbii, fiecare topindu-se în cealaltă până la gât 
şi la umeri. Purta un costum dungat pentru care s-a folosit 
material cât pentru un cort întreg. 

— Smithers, zise el, privindu-l pe Alex. Încântat să te 
cunosc, bătrâne. 

— Ce i-ai adus? întrebă doamna Jones. 

— Mi-e teamă că n-am avut destul timp, doamnă J, 
răspunse Smithers. Provocarea a fost să ne gândim ce ar 
putea să poarte cu el un băiat de paisprezece ani - şi să 
adaptăm. 

Şi scoase primul obiect din grămadă. Un yo-yo. Abia dacă 
era un pic mai mare decât ar fi trebuit, făcut din plastic 
negru. 

— Să începem cu asta, zise. 

Alex dădu din cap. Nu-i venea să creadă ce se petrece. 

— Nu-mi spuneţi... strigă el. E vreun fel de armă 
secretă... 

— Nu chiar. Mi s-a spus că n-ai voie să porţi arme. Eşti 
prea tânăr. 

— Deci, nu e chiar o grenadă de mână? Tragi cuiul şi fugi 
de mănânci pământul? 

— Categoric nu. E un yo-yo. Smithers scoase ceea ce 
părea un fel de cui, ţinându-l între mijlociu şi degetul mare: 
In orice caz, sfoara e un anume fel de nailon. Foarte 
avansat. Se întinde treizeci de metri şi poate ridica greutăţi 
de peste o sută de kilograme. Acest yo-yo e motorizat şi se 
poate prinde de cureaua ta. Foarte folositor la căţărare. 

— Uluitor! Alex însă nu era deloc impresionat. 

— Apoi mai e şi asta. Smithers îi arătă un mic tub, pe 
care scria ZIT-CLEAN, PENTRU O PIELE MAI SĂNĂTOASĂ. Nu 


vreau să te jignesc, continuă Smithers apologetic, dar ne- 
am gândit că e ceva ce un băiat de vârsta ta ar putea 
folosi. Şi e chiar extraordinar. Deschise tubul şi scoase un 
pic de cremă pe deget: Complet inofensivă când o atingi. 
Dar pune-o pe metal şi e cu totul altă poveste. 

Işi şterse degetul de masă. Pe moment nu se întâmplă 
nimic. Apoi un vârtej de fum se ridică în aer, metalul se topi 
şi în masă apăru o gaură. 

— Are acelaşi efect asupra aproape oricărui metal, 
explică Smithers. Foarte folositoare când trebuie să spargi 
un lacăt, de exemplu. 

Luă un şerveţel şi îşi şterse degetul. 

— Altceva? întrebă doamna Jones. 

— A, da, doamnă Jones, ai putea spune că asta e /a piece 
de résistance. Ridică o cutie colorată strălucitor de care 
Alex îşi aminti ca fiind jocul Nintendo Boy Color: Ce 
adolescent ar fi întreg fără vreuna dintre astea? întrebă. 
Asta înseamnă patru jocuri. Şi frumuseţea este că fiecare 
joc transformă computerul în ceva cu totul diferit. 

Îi arătă lui Alex primul joc: 

— Dacă  inserezi Nemesis, computerul devine un 
fax/copiator care îţi asigură contactul cu noi şi invers. Un alt 
joc, acum. Exocet transformă computerul într-un aparat cu 
raze X. Are şi o funcţie audio. Căştile sunt bune pentru 
ascultarea la distanţă. Nu e atât de puternic precum aş 
vrea, dar lucrăm la asta. Speed Wars este un detector de 
microfoane. lţi sugerez să-l foloseşti când ţi se prezintă 
camera. Şi, în fine... Bomber Boy. 

— Pot să mă joc la ăsta? 

— Poţi să te joci la toate patru. Dar, aşa cum sugerează 
şi numele, asta este o bombă fumigenă. Laşi cartuşul 
jocului undeva în cameră şi apeşi de trei ori butonul START 
de pe telecomandă şi va exploda. Un camuflaj folositor 
când te grăbeşti să scapi. 

— Mulţumesc, Smithers, zise doamna Jones. 

— Cu plăcere, doamnă J, Smithers se ridică, iar picioarele 
i se încordară sub atâta greutate. Sper să ne mai vedem, 
Alex. Niciodată n-am mai avut sarcina să echipez un băiat 


— 54 — 


înainte. Dar sunt sigur că voi găsi şi alte idei interesante. 

Se îndepărtă cu paşi repezi şi mărunți şi ieşi din cameră, 
trântind uşa în urma lui. 

Doamna Jones se întoarse spre Alex: 

— Pleci mâine la Port Talion, zise. Pleci sub numele de 
Felix Lester. Îi înmână un dosar: L-am trimis pe adevăratul 
Felix Lester în vacanţă în Scoţia. Ai aici tot ce îţi trebuie să 
ştii despre el. 

— O să-l citesc în pat. 

— Bine. 

Deveni brusc serioasă şi Alex se întrebă dacă doamna 
Jones era cumva ea însăşi mamă. Dacă da, ar putea foarte 
bine să aibă un băiat de vârsta lui. Luă în mână o fotografie 
alb-negru şi o puse pe masă. Era un bărbat într-un tricou 
alb şi în blugi. Să tot fi avut spre treizeci de ani, cu păr 
blond, tuns foarte scurt, cu o faţă drăguță şi cu un corp de 
dansator. Fotografia era uşor înceţoşată. Era luată de la 
distanţă, probabil cu un aparat ascuns. 

— Vreau să te uiţi la asta, zise ea. 

— Mă uit. 

— Numele lui e Yassen Gregorovici. S-a născut în Rusia, 
dar acum lucrează pentru mai multe țări. Irakul l-a angajat. 
Şi Serbia, şi Libia, şi China. 

— Dar ce face? întrebă Alex, deşi, uitându-se la faţa rece, 
cu ochi goi, micşoraţi, putea să ghicească aproape. 

— E un ucigaş plătit, Alex. Credem că el l-a omorât pe lan 
Rider. 

Urmă o lungă pauză. Alex se uită îndelung la fotografie 
încercând s-o înregistreze bine în minte. 

— Fotografia asta a fost făcută acum o jumătate de an, în 
Cuba. S-ar putea să fie o coincidenţă, dar Herod Sayle era 
şi el acolo, în acea perioadă. S-ar putea ca cei doi să se fi 
întâlnit. Şi mai e ceva. Făcu o pauză, apoi zise: Rider 
folosea un cod în ultimul mesaj pe care ni l-a trimis. O 
singură literă. Y. 

— Y de la Yassen. 

— Trebuie să-l fi văzut pe Yassen undeva, în Port Talion. 
Voia să ştim şi noi... 


— De ce-mi spuneţi toate astea acum? întrebă Alex. 

— Pentru că, dacă îl vezi, dacă Yassen se învârteşte pe 
undeva, prin Sayle Enterprises, vreau să ne dai de ştire 
imediat. 

— Şi apoi? 

— Te scoatem de acolo. Dacă Yassen află că lucrezi 
pentru noi, te va ucide şi pe tine. 

Alex zâmbi: 

— Sunt prea mic să-l interesez. 

— Nu. Doamna Jones luă înapoi fotografia: Ţine bine 
minte, Alex Rider, că niciodată nu eşti prea tânăr să mori. 

Alex se ridică. 

— Pleci mâine-dimineaţă, la ora opt, zise doamna Jones. 
să fii atent, Alex! Şi multă baftă! 

Alex se plimbă de-a lungul depozitului, auzindu-şi ecoul 
paşilor. În spatele lui, doamna Jones desfăcu o bomboană 
de mentă şi o vâri în gură. Avea întotdeauna respiraţia 
împrospătată de mirosul de mentă. Ca şef al Operaţiunilor 
Speciale, câţi bărbaţi o fi trimis oare la moarte? Pe lan Rider 
şi pe mulţi alţii, probabil. Poate că îi era mai uşor dacă avea 
o respiraţie proaspătă. 

Auzi ceva mişcându-se în faţa lui şi îi văzu pe paraşutişti 
întorcându-se din misiune. Se apropiau de el, ieşind din 
întuneric, cu Lupul şi cu ceilalţi din unitatea K, chiar în 
rândul din faţă. Alex încercă să-i ocolească, dar Lupul se 
aşeză în faţa lui, blocându-i drumul. 

— Pleci, zise Lupul. 

Cumva trebuie să fi aflat că pregătirea lui Alex luase 
sfârşit. 

— Da. 

Urmă o pauză destul de lungă: 

— Ce s-a întâmplat în avion... începu el. 

— S-o lăsăm baltă, Lupule, zise Alex. Nu s-a întâmplat 
nimic. Tu ai sărit şi eu nu, asta e tot. 

Lupul îi întinse mâna: 

— Vreau să ştii că m-am înşelat în privinţa ta. Îmi pare 
rău că ţi-am făcut viaţa aşa de grea. Dar eşti un tip pe 
cinste. Şi poate... într-o zi ar fi bine să lucrez cu tine. 


BG 


— Nu se ştie niciodată, zise Alex. 

Îşi strânseră mâinile: 

— Noroc, Cub. 

— La revedere, Lupule! 

Alex se îndepărtă şi păşi în întuneric. 


5: 


PHYSALIA PHYSALIS 


Mercedesul gri metalizat SL600 străbătea drumul 
asfaltat, îndreptându-se spre sud. Alex stătea pe scaunul 
din faţă, înconjurat de atâta piele moale, încât abia dacă 
auzea motorul de 6 litri şi de 389 de cai putere, care-l 
transporta spre complexul Sayle de la Port Talion, Cornwall. 
Dar la optzeci de mile pe oră, motorul abia dacă torcea. 
Alex simţea puterea maşinii. O sută de mii de lire pentru 
ingineria germană. O simplă atingere din partea şoferului 
slăbuţ, serios, şi Mercedesul ar lua-o la goană într-o 
secundă. Asta e o maşină care îşi bate joc de limitele 
vitezei. 

Îl luase pe Alex în dimineaţa aceea de la biserica 
reformată din Hampstead, nordul Londrei. Acolo locuia Felix 
Lester. Când a ajuns şoferul, Alex îl aştepta deja cu bagajul 
făcut; mai era însoţit şi de o femeie, un agent MI6 - care-l 
sărută, îi spuse să se spele pe dinţi şi-i făcu şi cu mâna. Din 
punctul de vedere al şoferului, Alex era Felix. In acea 
dimineaţă, Alex răsfoise dosarul şi aflase că Felix mergea la 
o şcoală, Sfântul Anton, avea două surori şi un labrador. 
Tatăl lui era arhitect. Mama, designer de bijuterii. O familie 
fericită - familia /ui, dacă îl întreba cineva. 

— Cât de departe e Port Talion? întrebă Alex. i 

Până atunci, şoferul abia dacă scosese un cuvânt, două. li 
răspunse fără să se uite la el. 

— Câteva ore. Vrei nişte muzică? 

— Aveţi John Lennon? 

Nu era alegerea lui. Potrivit dosarului, lui Felix Lester 
chiar îi plăcea John Lennon. 

— Nu. 

— Lăsaţi atunci, cred că am să mă culc mai degrabă. 

Avea nevoie de somn. Era încă epuizat de la 
antrenamente şi se întreba cum are să explice tăieturile pe 
jumătate vindecate şi vânătăile dacă se va uita cineva sub 
tricoul lui. Poate le va spune că a mâncat bătaie la şcoală. 
Închise ochii, se cuibări în scaunul moale din piele şi 


— 58 — 


adormi. 

Când simţi maşina încetinind, se trezi. Deschise ochii şi 
văzu un sătuc de pescari, marea albastră în faţa, culmile 
dealurilor şi cerul fără niciun nor. Era ca o imagine de 
puzzle sau ca o broşură care făcea reclamă unei Anglii de 
mult uitate. Pescăruşii se înălţau dintr-odată, ţipând. O 
barcă veche - plase îngrămădite şi încâlcite, imagine 
alcătuită din bucățele şi din fum - trasă pe chei. Câţiva 
localnici, pescari şi nevestele lor, stăteau pe margine, 
hlizindu-se. Era aproape ora cinci după-amiaza şi peste sat 
plutea o lumină argintie, fragilă, de apus al unei zile 
perfecte de primăvară. 

— Port Talion, zise şoferul care, probabil, îl văzuse pe 
Alex deschizând ochii. 

— E drăguţ. 

— Nu şi dacă eşti peşte. 

Merseră pe şoseaua de centură a satului şi apoi pe un 
drum de ţară care şerpuia printre terenuri părăsite. Alex 
văzu ruinele clădirilor, coşuri de fum sparte pe jumătate şi 
roţi de metal ruginite şi ştiu că se uita la o veche mină de 
fier. Oamenii se ocupaseră de exploatarea minelor de peste 
metal în Cornwall de peste trei sute de ani, până când, într- 
o bună zi, metalul s-a terminat. Acum tot ce rămăsese erau 
aceste imense gropi. 

Incă vreo doi kilometri de drum şi văzu un gard 
strălucitor din metal. Era nou-nouţ, înalt de zece metri, 
acoperit cu sârmă ghimpată. Lămpi electrice erau agăţate 
la distanţe egale pe turnurile împrejmuirii şi văzu nişte 
litere imense pe un panou, roşii şi albe. Le puteai citi din 
regiunea vecină: 


SAYLE 
Enterprises 


PROPRIETATE PRIVATĂ 


„Oricine trece de această împrejmuire va fi împuşcat”, 
murmură Alex doar pentru el. Işi aminti ceea ce-i spusese 
doamna Jones. Mai mult sau mai puțin, are propria armată. 


Se comportă ca şi cum ar avea ceva de ascuns. Ei bine, 
asta era şi prima lui impresie. Întregul complex era cumva 
şocant, străin de dealurile unduitoare din jur. 

Maşina ajunse la prima poartă, unde era o cabină de 
securitate şi o barieră electronică. Un paznic într-o uniformă 
gri cu albastru, purtând inscripţia SE pe jachetă îi lăsă să 
treacă. Bariera se ridică automat. Apoi urmară o alee lungă, 
dreaptă, pe lângă un teren frumos nivelat, cu un mic 
aeroport de o parte şi cu o grămadă de clădiri hi-tech de 
cealaltă. Clădirile erau mari, de oţel şi aveau geamuri 
fumurii, fiecare comunicând cu cealaltă printr-un coridor 
acoperit. Două aparate mici de zbor erau trase alături de 
micul aeroport. Un elicopter şi un mic avion de marfă. Alex 
era impresionat. Tot complexul trebuia să se întindă pe mai 
mult de cinci hectare. Era ceva! 

Mercedesul ajunse la o curbă cu o fântână în centru şi îşi 
continuă drumul spre o casă fantastică, extraordinară. 
Victoriană, cu ziduri din cărămidă roşie acoperită, iar 
deasupra un dom de cupru şi turnuri care deveniseră verzui 
de atâta vreme. Trebuie să fi fost cel puţin şaizeci de 
ferestre până la etajul al cincilea. Era o casă care pur şi 
simplu nu ştiuse unde să se oprească. 

Mercedesul trase la intrarea principală şi şoferul ieşi. 

— Urmează-mă! 

— Şi bagajul meu? întrebă Alex. 

— ţi va fi adus. 

Alex şi şoferul intrară pe uşa din faţă care dădea într-un 
coridor în care trona o pânză uriaşă - Ziua Judecății de 
Apoi, sfârşitul lumii, pictată acum patru secole sub forma 
unei mulţimi contorsionate de suflete blestemate şi 
demoni. Erau peste tot lucrări de artă. În acuarelă şi în ulei, 
tipărite, desenate, sculptate în piatră şi în bronz, toate 
adunate la un loc, fără să lase un loc liber privitorului, 
pentru a-şi trage răsuflarea. Alex îl urmă pe şofer de-a 
lungul unui covor atât de gros, că abia te mişcai pe el. 
Incepu să se simtă claustrofob şi se simţi eliberat când 
ieşiră din coridor şi intrară într-o cameră mare care era, 
practic, goală. 


— Domnul Sayle vine imediat, zise şoferul şi plecă. 

Alex se uită în jurul lui. Era o cameră modernă cu un 
birou de oţel curbat în partea de mijloc, lumini halogene 
atent poziţionate şi o scară în spirală, coborând dintr-un 
cerc perfect tăiat în tavan. Un întreg perete era doar din 
sticlă şi, apropiindu-se de el, Alex îşi dădu seama că se uită 
la un acvariu gigantic. Ceea ce-l atrase cel mai tare fu 
imensitatea lui. Era greu de închipuit câte mii de litri de apă 
susţinea peretele, dar fu surprins să vadă că nu era nimic în 
interior în afară de apă. Nu era niciun peşte, deşi ar fi fost 
destul de mare să adăpostească un rechin. 

Şi apoi ceva se mişcă în umbrele turcoaz şi Alex îşi dădu 
seama, cu un amestec de oroare şi de uluire, că se afla în 
faţa celei mai mari meduze pe care o văzuse vreodată. Cea 
mai mare parte a corpului creaturii era o masă abia 
mişcătoare, pulsând, alb şi mov, mărginită neregulat, ca un 
con. Sub ea, o masă de tentacule din care ieşeau alte 
tentacule circulare care se învârteau în apă, de cel puţin 
zece metri în lungime cu totul. Când meduza se mişca sau 
când era mişcată de vreun curent artificial, tentaculele ei 
se lipeau de sticlă, aşa că arata ca şi cum ar fi vrut s-o 
spargă. Era cel mai îngrozitor şi mai greţos lucru pe care îl 
văzuse Alex vreodată. 

— Physalia Physalis. 

Se auzi o voce din spate şi Alex se întoarse pentru a 
vedea un om coborând ultimele trepte ale scării. 

Herod Sayle era scund. Era atât de scund, încât prima 
impresie a lui Alex a fost că se uită la o imagine în oglindă 
ce fusese cumva deformată. In costumul lui negru, imaculat 
şi scump, cu un inel de aur cu sigiliu şi cu pantofii 
strălucitor de negri, părea modelul în miniatură al unui om 
de afaceri multimilionar. Avea tenul foarte închis, astfel că 
dinţii străluceau când zâmbea. Un cap rotund, chel şi ochi 
absolut oribili. lrişii gri erau prea mici, împrejmuiţi de alb. 
Lui Alex îi aminteau de cei ai broaştelor înainte să atace. 
Când Sayle se apropie de el, ochii îi erau aproape la acelaşi 
nivel cu ai lui şi nu transmiteau mai multă căldură decât 
meduza însăşi. 


= În 


— Războinicul portughez, continuă Sayle. Avea un 
puternic accent adus de prin bazarele Beirutului. E o 
frumuseţe, nu crezi? 

— Nu l-aş ţine ca animal de casă, zise Alex. 

— Am dat peste asta când m-am scufundat în marea 
Chinei de Sud. Sayle arătă spre o cutie de sticlă şi Alex 
observă trei arcuri de pescuit şi o colecţie de cuțite aşezate 
pe suporturi de catifea. 

— Imi place la nebunie să omor peşti, continuă Sayle. Dar 
când am văzut acest specimen de Physalia Physalis, am 
ştiut că trebuie să-l prind şi să-l păstrez. Ştii, îmi aminteşte 
de mine însumi. 

— E nouăzeci la sută apă. Nu are creier, nici gură, nici 
anus. 

Alex îşi aminti că citise lucrurile astea undeva şi le dădu 
drumul înainte să se gândească ce face. Sayle îi aruncă o 
privire, apoi se întoarse spre creatura ce stătea nemişcată 
deasupra lui şi a recipientului său. 

— E un outsider, zise. Işi vede de treabă, ignorată de 
ceilalţi peşti. E tăcută, dar pretinde în acelaşi timp respect. 
Vezi nematocitele, domnule Lester? Celulele astea? Dacă ai 
fi prins între ele, ar fi o moarte îngrozitoare. 

— Spuneţi-mi Alex. 

Voia să spună Felix, dar cumva i-a scăpat. Era cea mai 
stupidă, cea mai lipsită de profesionalism greşeală pe care 
ar fi putut vreodată s-o facă. Dar fusese ameţit de felul în 
care apăruse Sayle şi de dansul încet, hipnotic al meduzei. 

Ochii gri se micşorară şi mai mult, cu suspiciune. 

— Credeam că te cheamă Felix. 

— Prietenii îmi spun Alex. 

— De ce? 

— De la Alex Ferguson. Sunt un mare fan al lui 
Manchester United. 

Era primul lucru care-i venise în minte. Dar văzuse un 
poster de fotbal în dormitorul lui Felix Lester şi ştia că cel 
puţin alesese echipa corectă. 

Sayle zâmbi: 

— Asta e amuzant. Alex să fie atunci. Şi sper că vom fi 


= 62 — 


prietenii tăi, Alex. Eşti un băiat foarte norocos. Ai câştigat 
competiţia şi vei fi primul adolescent care va încerca 
Stormbreaker-ul meu. Dar e un noroc şi pentru mine, dacă 
stau să mă gândesc. Vreau să ştiu ce crezi tu despre asta. 
Ce îţi place... şi ce nu. 

Privirea i se schimbă şi reveni brusc la morga pragmatică 
de afacerist: 

— Mai avem doar trei zile până la lansare, zise el. Ar fi 
mai bine să ne grăbim odată naibii, cum zicea tatăl meu. 
Am să trimit pe cineva să te conducă în camera ta şi, 
mâine-dimineaţă, primul lucru, trebuie să te apuci de 
treabă. Avem un program de matematică pe care ar trebui 
să-l încerci... şi unul de limbi străine, de altfel. Tot software- 
ul a fost produs aici, la Sayle Enterprises. Bineînţeles că am 
vorbit cu copii. Am vorbit cu profesori, cu experţi în 
educaţie. Dar tu, dragul meu... Alex. Tu vei fi mai valoros 
pentru mine decât ei toţi la un loc. 

În timp ce vorbea, Sayle devenea din ce în ce mai 
însufleţit de propriul entuziasm. Devenise un om cu totul 
schimbat. Alex trebuia să admită că omul îi displăcuse 
complet încă de la început. Nu-i de mirare că Blunt şi 
ceilalţi de la MI6 nu au pic de încredere în el! Dar acum era 
silit să se mai gândească o dată. Stătea faţă în faţă cu unul 
dintre cei mai bogaţi oameni din Anglia, unul care hotărâse, 
în bunătatea inimii lui, să facă un cadou extraordinar 
şcolilor britanice. Faptul că era mic şi slăbuţ nu-l transforma 
neapărat într-un duşman. Poate că Blunt se înşela până la 
urmă. 

— Ah! Uite-l şi pe omul meu, zise Sayle. Şi chiar e a/ 
naibii de punctual! 

Uşa se deschise şi intră un bărbat îmbrăcat în negru şi 
într-un frac de majordom demodat. Era la fel de subţire şi 
de scund ca şi stăpânul lui, cu un smoc de păr castaniu 
deasupra unei feţe atât de palide, că putea foarte bine să fi 
fost făcută din hârtie albă. De la distanţă părea că 
zâmbeşte, dar, când se apropie, Alex îşi dădu seama. Omul 
avea două teribile cicatrice, de fiecare parte a gurii, urcând 
până la urechi. Era ca şi cum cineva ar fi încercat să-i taie 


faţa pe jumătate. Cicatricele aveau o culoare apropiată de 
mov. Fuseseră mai mari până când obrajii îi fuseseră cusuţi. 

— ŢI-I prezint pe domnul Grin5, zise Sayle. Şi-a schimbat 
numele după accident. 

— Ce accident? Alex nu-şi putea desprinde privirea de la 
rănile îngrozitoare. 

— Domnul Grin lucra într-un circ. Ştii, numărul acela de 
aruncare a cuţitului. La punctul culminant, prindea cuțitul 
între dinţi; dar într-o seară, bătrâna sa mamă veni să vadă 
spectacolul. l-a făcut semn cu mâna din primul rând unde 
era, şi el n-a mai apreciat bine secundele. Lucrează pentru 
mine de zeci de ani şi, deşi înfăţişarea sa poate părea 
neplăcută, este foarte loial şi eficient. Nu încerca să-i 
vorbeşti, în orice caz. Nu are limbă. 

— Eeeurgh! zise domnul Grin. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, murmură Alex. 

— Du-l în camera albastră, dădu Sayle ordin. Se întoarse 
spre Alex: Eşti norocos că una dintre cele mai frumoase 
camere ale noastre s-a nimerit să fie liberă, aici, în casă. Cu 
puţin timp în urmă a locuit acolo un spion. Dar ne-a părăsit 
destul de curând. 

— Oh! De ce? întrebă Alex ca fapt divers. 

— Habar n-am. Acum e, acum nu e. Sayle zâmbi din nou: 
Sper să nu faci la fel, Alex. 

— Ra... argh! Domnul Grin arătă spre uşă şi, lăsându-l pe 
Herod Sayle în faţa prădătorului său uriaş, plecară din 
cameră. 

Trecură printr-un coridor lung cu opere de artă, urcară o 
scară şi apoi încă un coridor cu uşi groase de lemn şi 
candelabre. Alex îşi dădu seama că cea mai mare parte a 
casei era destinată distracţiei. Sayle însuşi trebuia să 
locuiască aici. Dar computerele trebuie să fie construite în 
clădirile moderne de peste drum de micul aeroport. 
Probabil că va fi dus mâine acolo. 

Camera lui era ultima Era o cameră mare, cu un pat de 
modă veche, cu patru coloane şi baldachin, şi cu o 
fereastră care dădea spre o fântână. Se înserase şi apa, 


> Grin (engl.) = rânjet (n.tr.). 
— 64 — 


căzând de la o înălţime de zece metri peste o statuie semi- 
nud care seamănă uimitor cu Herod Sayle, era bizar 
luminată de zeci de lumini ascunse. Lângă fereastră era o 
masă cu cina deja pregătită pentru el: muşchi de porc, 
brânză, salată. Işi văzu şi bagajul pe pat. 

Se îndreptă direct spre el - un rucsac de sport Nike - şi îl 
examină cu atenţie. Când îl închisese, băgase trei fire de 
păr în fermoar, prinzându-le în dinţii de fier. Nu mai erau. 
Deschise rucsacul şi se uită prin el. Totul era exact aşa cum 
aranjase el, dar era sigur că bagajul fusese cercetat cu ochi 
de expert, metodic. 

Scoase Game Boy Color-ul, băgă cartuşul de Speed Wars 
şi apăsă START de trei ori. Imediat monitorul se lumină şi se 
transformă într-o figură rectangulară verde, având forma 
camerei. Ridică Game Boy-ul şi îl învârti în jurul său, 
urmând linia pereţilor. Un punct roşu apăru intermitent pe 
ecran. l|naintă câţiva paşi, ţinând aparatul în faţa lui. 
Punctul devenea din ce în ce mai intens. Ajunse la un 
tablou, de lângă baie, un melanj de culori care părea, 
suspect de bine, a fi Picasso. Puse jocul jos şi ridică pânza 
cu multă atenţie. Microfonul era ascuns în spatele ei, un 
disc negru de mărimea unui bănuţ. Alex îl privi pentru 
câteva clipe întrebându-se de ce era acolo. Securitate? Ori 
era Sayle atât de obsedat de control, că voia să ştie ce fac 
musafirii lui zi şi noapte? 

Alex puse pictura la loc. Era un singur microfon în 
cameră. lar în baie niciunul. 

Işi mâncă cina, făcu un duş şi se pregăti de culcare. Când 
trecu pe lângă fereastră, i se păru că se mişcă ceva pe 
lângă fântână. Nişte reflectoare luminau clădirile moderne. 
Trei bărbaţi, toţi îmbrăcaţi în halate albe, se apropiau de 
casă într-un jeep decapotabil. Alţi doi mergeau în spate. 
Aceştia doi erau gărzile, îmbrăcaţi la fel ca şi cel de la 
poarta de intrare pe domeniu. Purtau amândoi arme 
semiautomate. Aşadar, nu doar o armată proprie, ci încă 
una foarte bine înarmată. 

Se aşeză în pat. Ultima persoană care dormise în acest 
pat fusese unchiul său, lan Rider. Văzuse el ceva, privind pe 


această fereastră? Auzise ceva? Ce se putuse întâmpla 
încât să-l condamne la moarte? 
Somnul veni cu greu în patul celui mort. 


— 66 — 


CĂUTÂND-O CU LUMÂNAREA 


Alex îl văzu din clipa în care deschise ochii. Ar fi fost clar 
pentru oricine ar fi dormit în acest pat, dar bineînţeles că 
nimeni n-a mai dormit aici de când lan Rider fusese omorât. 
Era un triunghi alb vârât într-un pliu din baldachinul ce 
acoperea patul sus, peste cele patru coloane. Trebuia să 
stai întins pe spate ca să-l vezi - cum era Alex acum. 

Nu putea ajunge la el. Puse un scaun şi se urcă pe el, 
clătinându-se, să-l ia. Abia-abia reuşi să nu cadă şi-l apucă 
cu două degete, trăgându-l afară. 

Era, de fapt, o bucată de hârtie, îndoită. Cineva desenase 
pe ea o figură ciudată şi notase ceva dedesubt, ca un fel de 


număr de trimitere. 


CL 475/19 


Nu era mare lucru, dar Alex recunoscu scrisul lui lan 
Rider. Dar ce-o fi asta? Se îmbrăcă în grabă, se îndreptă 
spre masă şi luă o foaie de hârtie. Repede, scrise un mesaj 
cu majuscule: 


AM GĂSIT ASTA ÎN CAMERA LUI IAN RIDER. 
PUTEŢI AFLA CUMVA CE INSEAMNA? 


Apoi băgă cartuşul de Nemesis în Game Boy, îl porni şi 
trecu ecranul peste cele două hârtii, copiind mai întâi 
mesajul lui şi apoi desenul. Ştia că, instantaneu, o 
maşinărie pornea în biroul doamnei Jones din Londra şi îi 
oferea o copie a celor două hârtii. Poate îi putea da de 
capăt. Misiunea ei era, până la urmă, să lucreze inteligent 


= aja 


pentru serviciile secretef. 

În sfârşit, Alex opri Game Boy-ul şi apoi scoase capacul 
din spate şi strecură hârtiuţa în compartimentul pentru 
baterii. Diagrama trebuia să fie importantă. lan Rider o 
ascunsese. Poate era chiar ceea ce îi adusese moartea. 

Se auzi un ciocănit în uşă. Alex se apropie şi deschise. 
Domnul Grin, în aceeaşi uniformă de majordom. 

— Bună dimineaţa, zise Alex. 

— Burgh! 

Domnul Grin îi făcu semn şi Alex îl urmă înapoi pe coridor 
şi afară din casă. Se simţi uşurat când ajunse sub cerul 
liber, departe de toate operele de artă. Când se opriră puţin 
lângă fântână se auzi deodată un vâjâit şi un avion de 
marfă cobori spre acoperişul casei şi ateriză pe pistă. 

— Draaaghă gring zgoară, explică domnul Grin. 

— Aşa credeam şi eu, zise Alex. 

Ajunseră la prima dintre clădirile moderne şi domnul Grin 
îşi lipi palma de un platou de sticlă de lângă uşă. Apăru o 
lumină verde care îi citi amprentele şi imediat se deschise o 
uşă, alunecând fără pic de zgomot. 

Totul arăta altfel dincolo de uşă. De la atmosfera 
elegantă a conacului plin de opere de artă, lui Alex i se păru 
că păşeşte în secolul următor. Coridoare lungi şi albe, cu 
podele metalice. Lumini halogene. Răcoarea artificială a 
aerului condiţionat. Altă lume. 

Îi aştepta o femeie, lată în umeri şi severă, cu părul blond 
strâns bine într-un coc. Avea o faţă ciudată, rotundă şi fără 
nicio expresie, ochelari cu rame de sârmă şi, în afară de un 
ruj galben şi lucios întins pe buze, complet nefardată. Purta 
un halat alb cu numele înscris pe buzunarul de sus: VOLE. 

— Trebuie să fii Felix, zise. Sau, acum, după cum înţeleg, 
Alex? Da. Dă-mi voie să mă prezint. Sunt Fräulein Vole. 
Avea un puternic accent german: Poţi să-mi spui Nadia. Se 
uită la domnul Grin: Il iau eu de aici. 

Domnul Grin aprobă din cap şi ieşi. 

— Pe aici. Vole începu să meargă: Avem aici patru 


6€ joc de cuvinte: /ntel/ligence Service (engl.) = servicii secrete, dar 
intillegence = inteligenţă (n.tr.). 


blocuri. În blocul A, cel în care suntem noi acum, 
adăposteşte Administraţia şi Sala de jocuri. Blocul B este 
destinat Dezvoltării programelor. În blocul C se află 
Departamentul de Cercetare şi Depozitare. Blocul D este 
locul unde se asamblează cea mai mare parte din 
Stormbreaker. 

— Şi micul dejun în care se serveşte? 

— N-ai mâncat încă? Îţi voi trimite un sandvici. Herr Sayle 
este foarte nerăbdător ca tu să începi cât mai repede 
experimentul. 

Mergea ca un soldat - cu spatele drept, tropăind cu 
pantofii ei negri de piele. Alex o urmă printr-o uşă într-o 
cameră pătrăţoasă şi aproape goală, în care nu erau decât 
un scaun şi un birou, iar pe acesta, primul Stormbreaker 
real pe care-l văzuse vreodată. 

Era o frumuseţe de maşină; o fi fost el, iMac-ul, primul 
computer cu un adevărat simţ al design-ului, dar 
Stormbreaker-ul îl depăşea cu mult. Era tot negru, mai 
puţin luminiţele de stand-by, jos, într-o parte şi monitorul, 
care ar fi putut tot atât de bine să fie şi o maşină de 
transport în spaţiu. Alex se aşeză în faţa biroului şi îl porni. 
Computerul se puse singur în funcţiune instantaneu. O 
ramificaţie de lumini animate alunecă de-a lungul 
monitorului, apoi o învârtire de nori, apoi, litere roşii în 
flăcări, SE, logo-ul companiei Sayle Enterprises. Câteva 
secunde mai târziu, apăru şi desktop-ul, cu icoane pentru 
matematică, ştiinţe, franceză - toate obiectele - gata să fie 
accesat. Chiar şi în acele câteva secunde, Alex putu simţi 
viteza şi puterea computerului. Şi Herod Sayle avea de 
gând să trimită câte unul în fiecare şcoală din ţară! Trebuia 
să-şi recunoască admiraţia pentru el. Era un dar 
extraordinar! 

— Te las aici, zise Fräulein Vole. E mai bine pentru tine, 
cred, să explorezi Stormbreaker-ul de unul singur. Diseară 
vei lua masa cu Herr Sayle şi îi vei spune impresiile tale. 

— O, da, i le voi spune! 

— ţi trimit sanaviciul. Dar trebuie să te rog să nu ieşi din 
această cameră. Este, înţelegi, o problemă de securitate. 


— Cum spuneţi, doamnă Vole, zise Alex. 

Femeia plecă. Alex deschise unul dintre programe şi 
pentru următoarele trei ore se pierdu în starea de extaz 
creată de Stormbreaker. Chiar şi când îi sosi sandviciul, îl 
ignoră, lăsându-l să se răcească pe farfurie. N-ar fi putut 
niciodată să spună despre şcoală că era o mare distracţie, 
dar trebuia să admită că Stormbreaker-ul oferea asta din 
plin. Programul de istorie prezenta bătălia de la Port 
Stanley cu muzică şi videoclipuri. Cum se extrage oxigenul 
din apă? Programul de ştiinţe o făcea în faţa ochilor tăi. 
Stormbreaker-ul se pricepea să facă până şi geometria cât 
de cât acceptabilă, ceea ce era mai mult decât făcuse 
vreodată domnul Donovan de la Şcoala Brookland. 

Când se uită la ceas, era ora unu. Era în camera aceea de 
peste patru ore. Se întinse şi se ridică. Nadia Vole îi spusese 
să nu plece, dar, dacă era vreun secret ascuns la Sayle 
Enterprises, atunci în mod sigur n-avea să-l găsească în 
această cameră. Se apropie de uşă şi se miră că se 
deschise imediat ce se apropie de ea. leşi în coridor. Nu se 
vedea nimeni. Era momentul să-şi intre în rol. 

Blocul A era al Administraţiei şi al Sălii de jocuri, aşadar. 
Alex trecu prin câteva birouri, apoi printr-o cantină curată, 
cu gresie de culoare albă. Erau acolo aproape patruzeci de 
oameni, toţi în halate albe, aşezaţi la mese, sporovăind 
între ei. Nimerise la ţanc. Nimeni nu-l întrebă nimic în timp 
ce trecea printr-un pasaj de plexiglas în Blocul B - 
Cercetarea, printr-o bibliotecă cu rafturi nesfârşite de cărţi 
şi de CD-ROM-uri. Alex se ghemuli în spatele unui raft când 
doi tehnicieni trecură pe acolo, vorbind între ei. Era de 
capul lui, singur, căutând nici el nu ştia ce. Necazuri, 
probabil. Ce altceva putea găsi acolo? 

Merse încet, normal, spre celălalt coridor, îndreptându-se 
spre ultimul bloc. Un murmur de glasuri ajunse până la el şi 
se refugie imediat într-un fel de nişă, ascunzându-se în 
spatele unui rezervor cu apă de băut, când doi bărbaţi şi o 
femeie trecură, purtând toţi trei halate albe, certându-se pe 
tema serverelor de reţea. Sus, observă o cameră de luat 
vederi îndreptându-se spre el. In următoarele cinci secunde 


BEA e RE 


va fi deasupra lui, dar trebuia să aştepte până treceau cei 
trei. Aproape fugi mai departe, chiar în clipa în care unghiul 
lentilelor camerei era gata să-l prindă. 

Il văzuseră? Nu putea fi sigur. Dar ştia un lucru: nu mai 
avea timp. Poate că femeia aceea, Vole, verificase deja 
camera goală. Poate că cineva îi adusese prânzul acolo. 
Dacă avea să găsească ceva, trebuia să găsească cât mai 
curând... 

Intră în pasajul de sticlă ce lega blocul C de blocul D şi 
aici, cel puţin, era ceva diferit. Coridorul era împărţit pe 
jumătate de scări de metal care coborau spre ceva ce 
părea a fi un soi de pivniţă. Şi, deşi fiecare uşă şi fiecare 
clădire pe care le văzuse până atunci aveau câte o 
inscripţie, aceste scări nu aveau niciuna. Lumina se oprea 
cam pe la jumătatea drumului în jos. Era ca şi cum s-ar fi 
dorit ca scările să treacă neobservate. 

Zgomotul unui pantof pe metal. Alex se trase înapoi şi, în 
clipa următoare, apăru domnul Grin, răsărind ca un vampir 
într-o zi nefastă. Când lumina căzu pe faţa albă, morbidă, 
cicatricele îi sclipiră de câteva ori înainte să intre în blocul 
D. 

Ce făcea? Unde duceau scările? Alex cobori în grabă 
scările. Parcă ai fi intrat într-o morgă. Aerul condiţionat era 
atât de puternic, încât îl putea simţi îngheţându-i 
transpiraţia de pe frunte şi din palme. 

Se opri la capătul scărilor. Era într-un alt pasaj lung, aflat 
dedesubtul celui pe care îl traversase. Ducea spre o uşă de 
metal. Dar era ceva foarte ciudat. Pereţii pasajului erau 
netencuiţi. Rocă maronie cu straturi de ceva ce părea zinc 
sau un alt fel de metal. Podeaua era şi ea nefinisată şi locul 
era luminat de becuri atârnând de nişte fire de sârmă. Totul 
îi amintea de ceva... ceva ce văzuse foarte de curând. Dar 
nu-şi amintea exact ce. 

Cumva, Alex ştia că uşa de la capătul pasajului era 
încuiată. Arăta de parcă ar fi fost încuiată pentru 
totdeauna. Ca şi scările, nu purta nicio indicație. Părea 
chiar total lipsită de importanţă. Dar domnul Grin tocmai 
coborâse pe scări. Era un singur loc unde putea merge. Uşa 


trebuia să ducă undeva! g 

Ajuns în dreptul ei, încercă mânerul. Nu mergea! Işi lipi 
urechea de metal şi ascultă. Nimic, în afară de... sau poate 
îşi închipuia? Un fel de zgomot ritmat, ca un fel de puls... O 
pompă sau ceva asemănător. Alex ar fi dat orice să vadă 
prin uşa asta şi brusc îşi dădu seama că poate. Game Boy- 
ul era în buzunarul lui! Îl luă, introduse cartuşul de Exocet, 
îl porni şi îl întoarse spre uşă. 

Monitorul scoase câteva luminiţe de pornire. O 
ferestruică prin uşa de metal. Alex privea în interiorul unei 
camere mari. În mijlocul ei, era ceva înalt de forma unei 
ţevi. Şi mai erau şi oameni. Ca nişte stafii, înceţoşaţi, 
învârtindu-se încolo şi-ncoace prin cameră. Unii dintre ei 
cărau obiecte, plate sau rectangulare. Părea să fie şi un 
birou într-o parte, încărcat cu aparate pe care nu le putea 
distinge. Alex apăsă butonul de luminozitate, încercând s-o 
mărească. Dar camera era prea mare. Totul era prea 
departe. 

Scotoci prin buzunare şi scoase căştile. Ţinând Game 
Boy-ul îndreptat spre uşă, înfipse firul în mufă şi îşi puse 
căştile pe urechi. Dacă tot nu putea vedea, măcar să audă 
ceva - şi vocile se auziră destul de bine, deşi uneori cu 
intermitențe. 

— ... în loc. Mai avem douăzeci şi patru de ore. 

— Nu e destul. 

— Asta e tot ce avem. Vin la noapte. La ora două. 

Alex nu recunoscu niciuna dintre voci. Amplificate de 
micul aparat, sunau ca la un telefon de peste mări şi ţări, 
printr-o linie proastă. 

— ... Grin... supraveghează distribuirea. 

— Tot nu e suficient timp. 

Şi apoi nu se mai auziră. Alex încercă să dea sens celor 
auzite. Ceva urma să fie distribuit. La două ore după miezul 
nopţii. Domnul Grin aranja primirea. 

Dar ce? De ce? 

Tocmai închisese jocul şi îl băgase în buzunar, când auzi 
în spatele lui zgomot de paşi, care îi spuse că nu maie 
singur. Se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu Nadia Vole. 


Alex îşi dădu seama că încercase să-l ia prin surprindere. 
Ştiuse că el e acolo, jos. 

— Ce faci, Alex? întrebă ea. Vocea îi era toată numai 
miere otrăvită. 

— Nimic, zise Alex. 

— Te-am rugat să rămâi în camera computerului. 

— Da. Dar am fost acolo toată dimineaţa. Aveam nevoie 
de o pauză. 

— Şi ai venit tocmai până aici, jos? 

— Am văzut scările. M-am gândit că poate duc la o 
toaletă. 

Urmă o lungă tăcere. În spatele lui, Alex auzea încă - sau 
simţea - agitația din camera secretă. Apoi femeia dădu din 
cap, ca şi cum s-ar fi hotărât să-i accepte povestea. 

— Nu e nimic aici, jos, uşa nu duce decât la camera 
generatorului. Te rog... 

Şi arătă drumul. 

— Te voi conduce la conac, bine? Mai târziu trebuie să te 
pregăteşti să iei cina cu Herr Sayle. Ar dori să ştie care sunt 
primele tale impresii cu privire la Stormbreaker. 

Alex trecu pe lângă ea şi începu să urce scările. Era sigur 
de două lucruri. Primul era că Nadia Vole minte. Asta nu era 
camera nici unui generator. Ascundea ea ceva! Şi nici ea 
nu-l credea pe el. Una dintre camerele de luat vederi sigur 
l-a surprins, iar ea a fost trimisă să-l găsească. Aşa că şi ea 
ştia că o minte. 

Nu era un început bun. 

Alex ajunse la capătul scărilor şi urcă la lumină, simțind 
ochii femeii ca pe nişte cuțite înfipte în spatele lui. 


E, pe E 


VIZITATORI NOCTURNI 


Herod Sayle juca snooker când Alex intră din nou în 
camera cu meduza. Era greu de spus de unde apăruse 
masa de lemn greu de snooker” şi Alex nu se putu stăpâni 
să nu se gândească la faptul că mititelul părea aproape 
ridicol, aproape pierdut la capătul celălalt al mesei verzi. 
Era cu el şi domnul Grin, cărând un scăunel pe care se 
aşeza Sayle la fiecare lovitură. Altfel, abia ar fi putut ajunge 
până la marginea mesei. 

— A... bună seara, Felix. Scuză-mă, am vrut să spun 
Alex! strigă Sayle. Joci snooker? 

— Uneori. 

— Ţi-ar plăcea să joci cu mine? Mai sunt două roşii şi 
coloratele, bineînţeles. Dar pun pariu că nu vei reuşi nici 
măcar un singur punct! 

— Pe cât? 

— Ha, ha! râse Sayle. Să zicem că pariez zece lire pe 
punct? 

— Atât de mult? Alex părea surprins. 

— Pentru cineva ca mine, zece lire nu înseamnă nimic. 
Nimic! De fapt, aş paria foarte fericit şi o sută de lire pe 
punct! 

— Atunci de ce n-o faceţi? 

Aproape şopti cuvintele, dar asta nu înseamnă că nu erau 
totuşi o provocare. 

Sayle îl privi gânditor pe Alex: 

— Foarte bine, zise el. O sută de lire pe punct. De ce nu? 
Îmi place riscul! Tatăl meu şi-a făcut o meserie din pariuri! 

— Credeam că e frizer. 

— Cine ţi-a spus ţie chestia asta? 

Alex se blestemă în gândul lui. De ce nu era niciodată 
mai atent când era cu omul ăsta? 

— Am citit într-o revistă. Tatăl meu s-a apucat să caute 


7 Snooker - variantă a biliardului care se joacă cu 15 bile roşii şi cu 6 bile 
colorate; poziţie în acest joc, în care lovitura directă duce la pierderea 
punctelor (n.red.). 


— 74 — 


material despre dumneavoastră când am câştigat 
competiţia. 

— O sută de lire pe punct, atunci. Dar să nu te aştepţi să 
te îmbogăţeşti! 

Savyle lovi alba trimițând una dintre bilele roşii direct în 
buzunarul din mijloc. Meduza se mişcă puţin ca şi cum s-ar 
fi uitat la meci din acvariul ei. Domnul Grin ridică scăunelul 
şi se plimbă cu el în jurul mesei. Sayle râse un pic şi îl urmă 
pe majordom, măsurându-şi deja următoarea lovitură, bila 
neagră, tot la mijloc. 

— Şi cu ce se ocupă tatăl tău? îl întrebă Sayle. 

— E arhitect, zise Alex. 

— A, da? Şi ce proiectează? 

Întrebarea era pură conversaţie, dar Alex se gândi dacă 
nu e cumva un test. 

— A lucrat într-un birou din Soho, zise Alex. Înainte de 
asta, a făcut o galerie de artă în Aberdeen. 

— Aha! 

Sayle se căţără pe scăunel şi lovi. Bila rată buzunarul la 
mai puţin de un milimetru, întorcându-se în centru. Faţa i 
se schimonosi într-o grimasă de furie. 

— A fost greşeala ta, a'naibii! se răsti la domnul Grin. 

— Cherghe? 

— A fost umbra ta pe masă. Nu contează, nu-i nimic! Se 
întoarse spre Alex: Ai avut ghinion. Niciuna dintre bile nu va 
intra. Nu vei face niciun ban de data asta. 

Alex trase un tac din grilaj şi se uită la masă. Sayle avea 
dreptate. Ultima bilă roşie era prea aproape de mantă. Dar 
în snooker sunt şi alte moduri de a câştiga puncte, iar Alex 
ştia cât de cât bine doar două dintre ele. Era unul dintre 
multele jocuri pe care le jucase împreună cu lan Rider. S-au 
şi înscris într-un club din Chelsea şi Alex era în echipa de 
juniori. Era ceva ce nu-i spusese lui Sayle. Ochi bine bila 
roşie şi lovi. Perfect. 

— Deloc! Sayle venise la masă înainte ca bilele să se 
oprească. 

Dar se grăbise cu verdictul lui. Se hlizi la bila albă care 
atingea manta şi se ascunde după cea roz. Era în poziţie de 


75 


snooker. Pentru aproape douăzeci de secunde măsură 
unghiurile, respirând adânc. 

— Ai avut un pic de noroc al naibii! Se pare că din 
greşeală m-ai adus în poziţie de snooker. Să vedem acum... 

Se concentră, apoi lovi alba, încercând s-o rostogolească 
în jurul bilei roz. Dar încă o dată rată la milimetru. Se auzi şi 
un uşor clinchet la atingerea bilei roz. 

— Atingere! zise Alex. Şase puncte pentru mine. O sută 
de lire punctul... 

— Da, da, da! 

Pe buzele lui Sayle se adunase salivă. Se uita la masă 
fără să-i vină să creadă ce se întâmplase. 

Lovitura lui facilitase drumul bilei roşii. Era uşor să intre 
la colţul de sus şi Alex o trimise fără ezitare. 

— Plus încă o sută fac şapte sute. 

Se plimbă în jurul mesei, împingându-l din greşeală în 
trecere pe domnul Grin. Îşi măsură repede unghiurile. 

— Da... 

Lovi perfect bila neagră, trimiţând-o în buzunar şi 
rostogolind alba înapoi pentru un unghi bun la galbenă. O 
mie patru sute de lire plus încă două sute când introduse 
bila galbenă. Sayle nu putea decât să privească fără să-i 
vină să creadă cum trimite Alex bila verde, bila maro, pe 
cea albastră şi pe cea roz în această ordine şi apoi, în josul 
mesei, pe întreaga lungime, bila neagră. 

— Patru mii o sută de lire, zise Alex. Puse tacul jos. 
Mulţumesc foarte mult. 

Faţa lui Sayle se făcuse de culoarea ultimei bile: 

— Patru mii... N-aş fi pariat, dacă aş fi ştiut că eşti atât 
de al naibii de bun, zise el. 

Merse direct la perete şi apăsă pe un buton. O parte din 
podea se deschise şi masa de snooker dispăru în ea, 
purtată de un lift hidraulic. Când podeaua se uni la loc, 
nimic nu părea să indice că masa fusese vreodată acolo. 
Era aproape o capcană. Jucăria unui om cu bani de aruncat. 

Dar Sayle nu mai avea chef de jocuri. Aruncă tacul spre 
domnul Grin, trimiţându-l aproape ca pe o suliță. 
Majordomul întinse mâna şi îl prinse cu mare precizie. 


= Gr 


— Să mergem la masă, zise Sayle. 
x xk x 


Cei doi stăteau față în faţă la o masă lungă de sticlă într- 
o cameră alăturată, în timp ce domnul Grin le servea 
somon afumat, apoi încă un fel de friptură. Alex bea apă. 
Sayle, care închină pentru a doua oară, avea un pahar de 
vin roşu vechi. 

— Ai văzut astăzi ceva din Stormbreaker, nu? întrebă el. 

— Da... 

— Şi...? 

— Este extraordinar, zise Alex care chiar credea ce 
spune. 

Încă îi venea cu greu să creadă că acest omuleţ 
caraghios putea să creeze ceva atât elegant şi de puternic. 

— Şi ce programe ai folosit? 

— Istorie. Ştiinţe. Matematică. Nu-mi venea să cred! 
Chiar mi-au plăcut. 

— Ai şi ceva critici? 

Alex se gândi o clipă: 

— M-am mirat că nu are accelerator 3D. 

— Stormbreaker nu e făcut pentru jocuri. 

— Aţi luat în considerare şi un terminal pentru microfon? 

— Nu. Sayle dădu din cap! Dar e o idee bună. Imi pare 
rău că ai venit aici doar pentru atât de puţin timp, Alex. 
Mâine va trebui să-ţi prezentăm reţeaua. Stormbreaker- 
urile sunt toate conectate la o reţea principală. Care e 
controlată de aici. Asta înseamnă că au douăzeci şi patru 
de ore acces gratuit. 

— Asta e mişto! 

— E mai mult decât mişto. 

Privirea lui Sayle deveni plină de melancolie, irişii 
minusculi şi gri dansând parcă. 

— Mâine începem să trimitem computerele, zise. Vor 
merge cu avionul, cu nişte camioane şi cu vaporul. Trebuie 
să facă doar o zi până la cel mai îndepărtat colţ al ţării. Şi, 
în ziua următoare, la ora douăsprezece fix, prim-ministrul 
îmi va face onoarea să apese butonul de START, care va 


Rt An A 


conecta toate computerele mele la reţea. Din acel moment, 
toate şcolile vor fi conectate. Gândeşte-te puţin, Alex! Sute 
de elevi - sute de mii - aşezaţi în faţa monitorului, 
împreună, dintr-odată. Nord, sud, est şi vest. O singură 
şcoală. O singură familie. Şi apoi îşi vor da seama cine sunt 
cu adevărat. 

Ridică paharul şi-l goli. 

— Cum e capra? îl întrebă. 

— Poftim? 

— Carnea. Friptura este de capră. E după o reţetă a 
mamei mele. 

— Trebuia să fie o femeie extraordinară. 

Herod Sayle ridică din nou paharul şi domnul Grin i-l 
umplu din nou. Il privea curios pe Alex: 

— Ştii, zise, am un sentiment ciudat că ne-am mai 
întâlnit undeva. 

— Nu cred... 

— Ba da. Ai o figură cunoscută. Domnule Grin? Ce părere 
ai? 

Majordomul se dădu înapoi, cu vin cu tot. Capul lui chel, 
alb, se învârti privindu-l pe Alex: 

— Eeeg Raargh! zise el. 

— Da, bineînţeles! Ai dreptate! 

— Eeeg Raargh? întrebă Alex. 

— lan Rider. Spionul despre care ţi-am povestit. Semeni 
teribil cu el. Ce coincidenţă, nu crezi? 

— Nu ştiu. Nu l-am văzut niciodată. Alex simţea pericolul 
apropiindu-se: Mi-aţi spus că a plecat dintr-odată. 

— Da. A fost trimis aici să supravegheze oarecum 
lucrurile, dar, dacă mă întrebi pe mine, n-a fost niciodată al 
naibii de bun. Şi-a petrecut jumătate din vreme în sat. In 
port, la poştă, la bibliotecă. Când nu amuşina pe aici, cam 
asta făcea. Bineînţeles, ăsta e încă un lucru pe care-l aveţi 
în comun. Am înţeles că Fräulein Vole te-a găsit astăzi... 
Sayle îşi ridică brusc ochii, căutând privirea lui Alex: Ai 
trecut de limite. 

— M-am rătăcit puţin. 

Alex ridică din umeri încercând să se explice. 


EA E 


— Ei bine, sper să nu mai ieşi la plimbare diseară. Paza e 
suplimentată acum, aşa cum poate ai şi remarcat, oamenii 
mei sunt toţi înarmaţi. 

— Nu ştiam că asta e legal în Marea Britanie. 

— Am licenţă specială. Oricum, Alex, ţi-aş recomanda să 
te duci direct la culcare după cină. Şi să stai acolo. Mi-ar 
părea foarte rău dacă ai fi împuşcat sau ucis din greşeală, 
pe întuneric. Deşi, fireşte, aş economisi patru mii de lire. 

— De fapt, cred că aţi uitat de cec. 

— Îl vei avea mâine. Poate vom lua din nou cina 
împreună. Domnul Grin ne va servi încă una dintre reţetele 
mamei mele. 

— Capră din nou? 

— Câine. 

— Fără nicio îndoială, aţi avut o familie care iubea 
animalele. 

— Numai pe cele comestibile. Sayle zâmbi: Şi acum 
trebuie să-ţi spun noapte bună. 

La ora unu şi jumătatea dimineaţa, Alex deschise ochii şi 
se trezi complet. 

Se dădu jos din pat şi se îmbrăcă în cele mai închise la 
culoare haine pe care le avea, apoi ieşi din cameră. Era 
aproape surprins că uşa era descuiată şi coridoarele păreau 
nemonitorizate. Dar, în definitiv, asta era casa lui Sayle şi 
orice sistem de securitate ar fi avut trebuia să-i împiedice 
pe oameni să intre, nu să iasă. 

Sayle îl avertizase să nu părăsească locuinţa. Dar vocile 
din spatele uşii de metal vorbeau despre cineva care sosea 
la ora două. Alex trebuia să ştie despre ce e vorba. 

Găsi drumul spre bucătărie şi, pe vârful picioarelor, 
traversă o zonă de suprafeţe argintii, sclipitoare şi trecu pe 
lângă un frigider american imens. Să lăsăm lucrurile aşa 
cum sunt, îşi spuse, amintindu-şi ce era pentru cina de 
mâine. Văzu o uşă laterală, din fericire, cu o cheie uitată în 
broască. Alex se întoarse şi ieşi. Ca o ultimă precauţie, 
încuie uşa şi păstră cheia. Acum, cel puţin, avea drumul 


8 Joc de cuvinte: /et sleeping dogs lie (engl.)= (aprox.) să lăsăm lucrurile 
aşa cum sunt (n.tr.). 
— 79 — 


înapoi asigurat. 

Era o noapte catifelată, cenuşie, cu o lună în formă de D 
perfect pe cer. D de la ce? se întrebă Alex. Dubiu? 
Descoperire? Dezastru? Doar timpul va putea spune. 
Înaintă doi paşi, apoi înţepeni când un reflector mătură 
pământul la câţiva centimetri mai departe, ghidat dintr-un 
turn pe care nici nu-l observase. In acelaşi timp auzi voci şi 
văzu doi paznici mergând încet de-a lungul grădinii, 
făcându-şi rondul în spatele casei. Amândoi erau înarmaţi şi 
Alex îşi aminti ce îi spusese Sayle. O împuşcătură din 
greşeală l-ar fi făcut să economisească patru mii de lire. Şi, 
dată fiind importanţa Stormbreaker-urilor, i-ar fi păsat cuiva 
dacă împuşcătura a fost sau nu accidentală? 

Aşteptă până când se îndepărtară oamenii, apoi se 
îndreptă în direcţia opusă, alergând de-a lungul casei, 
pitindu-se pe sub ferestre. Când ajunse la colţ se uită în jur. 
În depărtare, aeroportul era luminat şi nişte oameni se 
mişcau pe acolo - alţi paznici şi tehnicieni - peste tot. Pe 
unul îl recunoscu, atunci când îl văzu cum traversează 
pajiştea dinspre fântână spre un camion. Era slab şi deşirat, 
luminat de reflectoare - o umbră neagră. Dar Alex l-ar fi 
recunoscut oriunde pe domnul Grin. Vin diseară. La ora 
două. Vizitatori nocturni. Şi domnul Grin tocmai se pregătea 
să-i întâmpine. 

Majordomul abia ajunse la camion şi Alex ştia că, dacă 
mai aştepta, va fi prea târziu. Alergă cât mai departe de 
casă, încercând să rămână cât mai aplecat şi sperând că 
hainele închise la culoare îl vor face invizibil. Era la aproape 
cincizeci de metri de camion, când domnul Grin se opri 
brusc şi se întoarse, ca şi cum ar fi simţit că e cineva acolo. 
Alex n-avea unde să se ascundă. Făcu singurul lucru pe 
care l-ar fi putut face: se aruncă la pământ, lipindu-şi faţa 
de iarbă. Numără încet până la cinci, apoi îşi ridică privirea. 
Domnul Grin se mai întoarse o dată. Mai apăru cineva... 
Nadia Vole. Părea că ea va conduce. Şopti ceva când se 
urcă la volan. Domnul Grin mormăi şi dădu din cap. 

În timp ce domnul Grin se apropia de uşa pasagerului de 
lângă şofer, Alex se ridică brusc şi începu să alerge. 


Camionul semăna cu cele pe care le văzuse în tabăra SSA. 
Puteau fi arme. Remorca era înaltă şi pătrată, acoperită cu 
o prelată. Alex se căţără pe bara din spate şi se aruncă 
înăuntru. Ajunsese exact la timp. Chiar când ateriză pe 
platformă, o maşină porni în spatele lui, luminând cu 
farurile remorca. Dacă ar mai fi aşteptat fie şi câteva 
secunde doar, l-ar fi văzut. 

In total, un convoi de cinci vehicule părăsea Sayle 
Enterprises. Camionul în care era Alex era penultimul. Ca şi 
domnul Grin şi Nadia Vole, cel puţin zece paznici în 
uniforme făceau excursia aceasta. Dar unde? Alex nu 
îndrăzni să se uite afară, nu cu o maşină în spatele lui. 
Simţi cum camionul încetineşte şi ajunseră la prima poartă, 
apoi la drumul principal, urcând repede dealul, departe de 
sat. 

Alex simţea drumul fără să-l vadă. Era aruncat încolo şi 
încoace pe platforma de metal, când luau curbele şi ştiu 
doar că părăsiseră şoseaua principală când începu să fie 
aruncat în jos şi în sus. Camionul se mişca mai încet. 
Simţea cum coborau dealul, pe un drum accidentat. lar 
acum putea auzi ceva, chiar şi dincolo de zgomotul 
motorului. Valuri. Ajunseseră la mare. 

Camionul opri. Se auziră uşile maşinilor deschizându-se şi 
închizându-se,  scârţâitul  bocancilor pe  pietriş, voci 
şuşotind. Alex se piti speriat la gândul că vreunul dintre 
paznici ar putea trage prelata şi l-ar putea descoperi, dar 
vocile se auzeau din ce în ce mai slab şi se trezi din nou 
singur. Foarte atent, se dădu jos din remorcă. Nu se 
înşelase. Convoiul parcase pe o plajă pustie. Privind înapoi, 
văzu un alt camion coborând pe cărarea ce şerpuia printre 
stânci. Domnul Grin şi ceilalţi se adunaseră lângă o stâncă, 
pe cheiul care se întindea până în apa neagră. Purta o 
torţă. Alex îl văzu mişcând-o de parcă ar fi semnalizat. 

Devenind din ce în ce mai curios, Alex se furişă mai 
aproape şi găsi o ascunzătoare în spatele unei grămezi de 
pietre. Păreau să aştepte o barcă. Îşi privi ceasul. Era exact 
ora două. Aproape că-i venea să râdă. Daţi-le flinte şi cai 
oamenilor de aici şi vor arăta ca scoşi din cărţile pentru 


== 


copii. Făceau contrabandă pe coasta Cornwall-ului. Asta era 
tot? Cocaină sau marijuana venind de pe continent? Pentru 
ce altceva ar putea fi cu toţii aici la miezul nopţii? 

Răspunsul veni câteva secunde mai târziu. Alex se holba 
fără să-i vină să creadă ce vede. 

Un submarin. leşise din mare cu viteza unei imense iluzii. 
Numai cu o secundă în urmă nu era nimic, iar acum iată-l în 
faţa lui, plutind pe mare spre ţărmul stâncos, fără niciun 
zgomot, cu apa scurgându-se de pe învelişul argintiu şi 
amestecându-se albicioasă în spatele lui. Submarinul nu 
avea nicio inscripţie, dar Alex recunoscu forma suprafeţei 
de scufundare tăind orizontal nava de la turelă până la 
coada de rechin cu elice din spate. Un Han Class 404 SSN 
chinezesc? Cu energie nucleară. Şi înarmat cu muniţie 
nucleară. 

Dar ce căuta aici, pe coasta Cornwall-ului? Ce se 
petrecea? 

Turela se deschise şi din ea ieşi un om, dezmorţindu-se în 
aerul rece al dimineţii. Chiar şi fără să fie lună plină, Alex ar 
fi putut recunoaşte corpul slab, de dansator şi capul 
aproape ras al bărbatului din fotografia pe care o văzuse cu 
câteva zile înainte. Era Yassen Gregorovici. Ucigaşul plătit. 
Cel care îl asasinase pe lan Rider. Purta o salopeta gri. Şi 
zâmbea. 

Se bănuia că Yassen Gregorovici îl întâlnise pe Sayle în 
Cuba. Acum iată-l în Cornwall. Aşadar, cei doi chiar 
colaborau. Dar de ce? De ce ar avea proiectul Stormbreaker 
nevoie de unul ca el? 

Nadia Vole se apropie de capătul cheiului şi Yassen 
cobori să i se alăture. Îşi vorbiră pentru câteva minute, dar, 
chiar presupunând că vorbeau englezeşte, nu era nicio 
şansă să-i poată auzi. Intre timp, gărzile de la Sayle 
Enterprises formaseră un şir care se întindea aproape până 
la vehiculele parcate. Yassen dădu o comandă şi Alex văzu 
apărând din spatele stâncilor o cutie mare, argintie, cu 
sigiliu de vid, susţinută de mâini invizibile, deasupra turelei 
submarinului. Yassen însuşi o dădu primului om din şir care 
o trecu mai departe, din mână în mână până la ultimul. 


RE pe 


Urmară încă aproape patruzeci de cutii, una după alta. Le 
luă mai mult de o oră să golească submarinul. Bărbaţii 
treceau cutiile din mână în mână cu foarte mare atenţie. Nu 
voiau cu niciun chip să spargă ceea ce părea să fie 
înăuntru. 

Spre ora trei, aproape că terminaseră. Cutiile erau acum 
depozitate în spatele camionului în care venise Alex. Şi 
atunci fu momentul în care se întâmplă. 

Unul dintre oamenii de pe chei scăpă una dintre cutii. O 
apucă în ultima secundă, dar chiar şi aşa, o trânti de 
suprafaţa rocii. Toată lumea se opri. Subit. Era ca şi cum 
cineva ar fi învârtit un buton şi Alex aproape că simţi în aer 
spaima care îi împietrise pe toţi. 

Yassen fu primul care îşi veni în fire. Păşi de-a lungul 
cheiului, ca o pisică, fără să scoată un sunet. Ajunse la cutie 
şi o pipăi, verificându-i sigiliul şi apoi dădu din cap 
nemulţumit. Metalul nu era nici măcar atins. 

Cum toată lumea era încă înlemnită, Alex putu să audă 
dialogul care urmă: 

— E în regulă, îmi pare rău, zise paznicul. Nu s-a 
deteriorat nimic şi nu mi se va mai întâmpla. 

— Nu, nu ţi se va mai întâmpla, aprobă Yassen şi îl 
împuşcă. 

Glonţul ţâşni din mâna lui, roşu prin întuneric. Lovi 
pieptul bărbatului, trântindu-l contorsionat de durere. Omul 
căzu în mare. Pentru câteva secunde, privi luna ca şi cum 
ar fi vrut s-o admire pentru ultima dată. Apoi fu acoperit de 
apa neagră. 

Le mai luă vreo douăzeci de minute să încarce camionul. 
Yassen urcă în faţă cu Nadia Vole. Domnul Grin urcă într- 
una din celelalte maşini. 

Alex trebui să-şi calculeze minuţios întoarcerea. Cum 
camionul prindea viteză, întorcându-se printre stânci, plecă 
de lângă pietroaie, alergă şi se aruncă înăuntru. Abia dacă 
mai era loc, dar, în cele din urmă, se ghemui acolo. Işi trecu 
mâna peste una dintre cutii. Era de mărimea unei cutii de 
ceai, nemarcată şi rece la atingere. Incercă să o desfacă, 
dar era ermetic închisă. 


Se uită afară, în spatele camionului. Plaja şi cheiul erau 
deja departe. Submarinul se îndepărta în apă. Acum un 
minut era acolo, lucios şi argintiu, sclipind în apă. Apoi apa 
îl înghiţi, dispărând la fel de repede ca un coşmar. 


— 84 — 


MOARTE ÎN IARBA ÎNALTĂ 


Pe Alex îl trezi ciocănitul indignat al Nadiei Vole. Dormise 
prea mult. 

— În dimineaţa asta ai ultima ta şansă să mai încerci 
Stormbreaker-ul, zise ea. 

— Corect, zise şi Alex. 

— După-amiază începem să trimitem computerele la 
şcoli. Herr Sayle a avut ideea ca după-amiaza să ţi-o petreci 
cum vrei tu. O plimbare, poate, prin Port Talion? E o cărare 
care trece prin câmpie, spre mare. Vrei să faci această 
plimbare? 

— Da, mi-ar plăcea. 

— Bine. Acum te las să te îmbraci. Voi veni după tine în... 
zehn minuten’. 

Alex îşi aruncă nişte apă rece pe față înainte să se 
îmbrace. Se făcuse ora patru când ajunsese din nou în 
cameră şi era încă obosit. Excursia lui nocturnă nu fusese 
tocmai un succes, aşa cum sperase. Văzuse multe - 
submarinul, cutiile argintii, moartea paznicului care 
îndrăznise să scape una pe jos - şi încă nu aflase nimic. 

Lucra într-adevăr Yassen Gregorovici pentru Herod 
Sayle? Nu avea nicio dovadă care să arate că Sayle ştiuse 
că el fusese aici. Şi ce era cu acele cutii? Puteau conţine 
mâncarea pentru personalul din Sayle Enterprises. Cu 
precizarea că nu ucizi un om pentru un pachet de mâncare. 

Astăzi este 31 martie. Aşa cum a zis Vole, computerele 
erau gata de plecare. Mai era o singură zi până la 
ceremonia de la Muzeul Ştiinţelor. Dar Alex nu avea încă 
nimic de raportat, iar singura informaţie pe care o trimisese 
- diagrama lui lan Rider - rămăsese tot un mister. Avea un 
răspuns pe monitorul Game Boy-ului când îl deschise 
înainte să se culce: 


NU PUTEM SĂ DESCIFRĂM DIAGRAMA, NICI 
LITERELE/NUMELERE. POSIBIL TRIMITERE DE 


? Zece minute (germ.) (n.tr.). 


HARTĂ, DAR SURSĂ NECUNOSCUTĂ. RUGĂM 
TRIMITE Şi ALTE OBSERVAŢII. 


Alex se gândi să le spună că-l văzuse pe Yassen 
Gregorovici. Dar se răzgândi. Dacă Yassen era acolo, 
doamna Jones spusese că-l vor chema înapoi. Şi brusc Alex 
îşi dori să trăiască şi sfârşitul aventurii. Ceva se întâmpla la 
Sayle Enterprises. Deocamdată doar atât era cert. Şi nu şi- 
ar ierta-o niciodată dacă n-ar afla despre ce e vorba. 

Nadia Vole veni înapoi după el, aşa cum promisese şi îşi 
petrecu următoarele trei ore jucându-se cu Stormbreaker- 
ul. Se distră mai puţin de data asta. Şi mai observă că un 
om de pază era acum aşezat în coridorul dinspre ieşire. Se 
părea că Sayle Enterprises nu mai risca nimic. 

La ora unu paznicul îl eliberă din cameră şi îl însoţi până 
la poarta principală. Era o după-amiază superbă, cu soarele 
strălucind deasupra cărării pe care o străbătea. Privi pentru 
ultima dată înapoi. Domnul Grin tocmai ieşise dintr-o 
clădire şi stătea la o distanţă considerabilă, vorbind la un 
telefon mobil. Era ceva ciudat în acest peisaj. De ce ar da 
acum un telefon? Şi cine oare ar putea înţelege vreodată 
vreun cuvânt din ce spune? 

Era singura ocazie pentru Alex de a se relaxa. Departe de 
bariere, de paznicii înarmaţi şi de sentimentul ciudat de 
ameninţare care plutea peste Sayle Enterprises, era ca şi 
cum ar fi respirat aer proaspăt pentru prima dată de zile 
întregi. Peisajul era superb, cu dealuri unduitoare 
împestriţate de flori sălbatice. 

Alex găsi indicatorul şi se întoarse la drumul principal. 
Aflase că Port Talion e la câţiva kilometri depărtare, o 
plimbare de mai puţin de o oră, dacă drumul nu era prea 
povârnit. De fapt, poteca urca puţin şi se trezi în faţa unui 
drum foarte curat şi bine întreţinut, urmărind un traseu în 
zigzag de-a lungul marginii stâncilor. De o parte, câmpiile 
se întindeau până departe, cu ierburile lor înalte foşnind în 
vânt. De cealaltă, era o pantă de cel puţin cincizeci de 
metri, sfârşindu-se cu stânci şi apă. Port Talion era chiar la 
capătul stâncilor, aproape de mare. Părea destul de 


pitoresc de aici, ca un peisaj dintr-un film hollywoodian alb- 
negru. 

Ajunse într-un loc unde se desprindea un drum de ţară 
care, traversând câmpul, ducea spre mare. Instinctul îi 
spunea s-o ia pe acolo, dar o cărăruie cu nişte urme îi 
atrase atenţia în dreapta. Era ceva ciudat cu aceste urme. 
Alex ezită puţin întrebându-se ce-o fi cu ele. Apoi renunţă. 
Făcea o plimbare prin împrejurimi şi soarele strălucea. Dar 
dacă totuşi era ceva în neregulă? Se luă după urme. 

Poteca se mai întinse pe încă un sfert de milă, apoi 
cobori într-o vâlcea. Aici iarba era de înălţimea lui Alex, 
întinzându-se peste tot în jurul lui, o capcană verde sclipind 
în lumina soarelui. O pasăre îşi luă brusc zborul în faţa lui, 
un ghem de pene cafenii fâlfâind înainte să zboare. Ceva o 
speriase. Şi atunci Alex auzi zgomotul - un motor 
apropiindu-se. Un tractor? Nu. Scotea un sunet prea 
şuierător şi se mişca prea repede. 

La fel ca un animal hăituit, Alex simţi pericolul. Nu putea 
să spună de ce sau cum. Pericolul era pur şi simplu acolo. Și 
chiar când apăru forma aceea ciudată, neagră, zdrobind 
iarba, se aruncă într-o parte, ştiind - prea târziu - ce nu 
fusese în regulă cu urmele lăsate pe poteca laterală. Erau 
foarte recente. Primele urme, cele care l-ar fi condus pe 
drumul bun, erau bătute de vreme şi destul de vechi. 
Cineva în mod deliberat l-a îndepărtat de drum şi l-a adus 
aici. 

În câmpul morţii. 

Se trânti la pământ şi se rostogoli pe o parte într-un şanţ. 
Vehiculul înaintă prin iarbă, iar roţile din faţă aproape că-i 
atinseră capul. Alex văzu cu coada ochiului monstruosul 
vehicul negru cu patru roţi, ceva între un tractor în 
miniatură şi o motocicletă. 

Era condus de un bărbat în haine cenuşii de piele, 
purtând cască şi ochelari de protecţie. Apoi trecu pe lângă 
el, făcând un zgomot înăbuşit prin iarbă. Dispăru imediat, 
ca şi cum ar fi fost trasă o cortină peste tot ce se 
întâmplase. 

Alex se ridică cu greu şi începu să alerge. Erau două. Ştia 


BEN: 1y 


ce sunt acum. Condusese el însuşi astfel de vehicule, în 
vacanţă, pe dunele de nisip din Death Valley, Nevada. 
Kawasaki 4x4, cu motor de 400cc cu transmisie automată. 
Motociclete de teren cu patru roţi. 

Se învârteau în jurul lui ca viespile. Un băzâit, apoi un 
strigăt şi cea de-a doua motocicletă fu în faţa lui, huruind, 
rupând iarba din jur. Alex se feri din drumul ei şi se trânti 
din nou la pământ, aproape luxându-şi umărul. Îşi simţea 
faţa biciuită de vânt şi de fumul motorului. 

Trebuia să găsească unde să se ascundă. Dar era în 
mijlocul câmpului şi nu era niciun loc potrivit, doar iarbă. 
Incercând să găsească drumul spre cărare, se zbătu cu 
disperare, zgâriindu-se pe faţă în firele tăioase ca nişte 
lame, fără să mai vadă aproape nimic. Avea nevoie de 
ajutor. Oricine a trimis aceste maşinării (şi acum şi-l aminti 
pe domnul Grin vorbind la telefon), ştia că nu-l putea ucide 
dacă erau şi martori. Dar nu era nimeni acolo şi cei doi se 
întorceau spre el... împreună, de data asta. Alex auzi 
motoarele urlând la unison, venind cu viteză în spatele lui. 
In timp ce alerga, aruncă o privire peste umăr şi-i văzu, 
fiecare de câte o parte, apropiindu-se. Doar strălucirea 
soarelui şi iarba retezată i-au revelat oribilul adevăr. Cei doi 
întinseseră un fir subţire de sârmă între ei. 

Alex se aruncă pe burtă. Sârma şuieră ca un bici 
deasupra capului său. Dacă ar mai fi rămas în picioare, l-ar 
fi tăiat în două. 

Vehiculele se îndepărtară unul de celălalt. Cel puţin asta 
însemna că aruncaseră sârma. Alex îşi lovise genunchiul la 
ultima cădere şi ştia că e doar o chestiune de timp până 
când îl vor încolţi şi îl vor ucide. Aproape sărind, alergă mai 
departe căutând o ascunzătoare sau ceva cu care să se 
apere. In afară de ceva mărunţiş, nu avea nimic în 
buzunare, nici măcar un briceag. Motoarele se 
îndepărtaseră, dar ştia că se vor apropia din nou din 
moment în moment. Şi ce vor găsi data viitoare? Alt fir de 
sârmă? Sau ceva mai rău? 

Era mai rău. Mult mai rău. Se auzi zgomotul asurzitor al 
motorului şi apoi un nor de foc roşu explodă deasupra 


ierbii, pârjolind totul în jur. Alex simţi cum îi frige umerii, 
ţipă şi se dădu într-o parte. Unul dintre bărbaţi căra un 
aruncător de flăcări! Tocmai se pregătea să arunce o boltă 
de flăcări de opt metri lungime, să-l ardă pe Alex de viu. ŞI 
aproape că reuşise. Pe Alex îl salvă doar şanţul îngust în 
care căzuse mai devreme. Nici nu-l văzuse până când nu se 
trânti la pământ, în solul umed. Jetul de flăcări licări în aer 
chiar pe deasupra lui. Fusese aproape. Simţi un miros 
îngrozitor: părul lui. Focul îi atinsese vârfurile firelor de păr. 

Abia putând să respire, cu faţa murdară şi transpirat, se 
ridică din şanţ şi alergă orbeşte înainte. Nu mai ştia încotro 
se îndreaptă. Ştia doar că în câteva secunde vehiculele se 
vor întoarce. Nici nu făcuse zece paşi când îşi dădu seama 
că ajunsese la marginea câmpului. Acolo se afla un 
indicator de avertizare şi un gard electric, care se întindea 
cât vedea cu ochii. Dar dacă n-ar fi auzit bâzâitul pe care îl 
scotea, Alex ar fi alergat direct spre el. Gardul era aproape 
invizibil şi bărbaţii, care se îndreptau în viteză spre el, nu-l 
puteau auzi, din cauza zgomotului motoarelor lor... 

Se opri şi se întoarse. La cincizeci de metri, iarba fusese 
culcată la pământ de vehiculul care nu se vedea încă. Dar 
de data asta Alex aşteptă. Stătea acolo în picioare, 
legănându-se pe călcâie, ca un toreador. Douăzeci de 
metri, zece... Acum privea fix în ochelarii de protecţie ai 
motociclistului, îi văzu dinţii strâmbi când zâmbi, ţinând 
încă în mână aruncătorul de flăcări. Maşina de teren se 
împotmoli în iarbă şi plonjă spre el... doar că Alex nu mai 
era acolo. Se lăsase într-o parte şi, prea târziu, şoferul văzu 
sârma şi ateriză direct peste ea. Ţipă când îşi prinse gâtul 
în sârmă, aproape sufocându-se. Motocicleta se răsuci prin 
aer şi se prăbuşi la pământ. Bărbatul căzu şi el în iarbă şi 
rămase nemişcat. 

În cădere, smulsese sârma din pământ. Alex alergă la el 
şi-l privi cu atenţie. Pentru o clipă crezu că e Yassen, dar 
omul acesta era mai tânăr, brunet, urât. Nu-l mai văzuse. 
Era inconştient, dar respira încă. Aruncătorul de flăcări 
zăcea, distrus, pe pământ, lângă el. Auzi apoi cealaltă 
motocicletă, aflată încă destul de departe, dar apropiindu- 


se. Oricine ar fi fost cei doi au încercat să-l calce cu maşina, 
să-l taie pe jumătate, să-i dea foc. Trebuia să scape până 
nu se îngroşa gluma. 

Alergă până la vehiculul abandonat, care zăcea pe o 
parte. ÎI ridică, sări în el şi apăsă butonul de pornire. 
Motorul se trezi la viaţă. Cel puţin deocamdată nu avea de 
ce să se teamă. Alex învârti maneta acceleratorului şi 
strânse bine de ghidon când maşinăria porni înainte. 

larba devenise parcă o pată de verde, prin care vehiculul 
aluneca în drum spre poteca pe care venise. Nu putea auzi 
cealaltă maşină, dar spera ca şoferul să nu-şi fi dat seama 
ce se întâmplase şi, prin urmare, să nu-l urmărească. | se 
zguduiră oasele când maşina lovi o buturugă şi sări în sus. 
Trebuia să fie mai atent. O clipă de neatenţie şi va ateriza 
pe spate. 

Pătrunse printr-o altă cortină verde şi trase cu atenţie de 
ghidon pentru a se întoarce. Găsi poteca - şi marginea 
stâncoasă a prăpastiei. Încă trei metri şi s-ar fi aruncat în 
gol, în jos, peste stâncile de dedesubt. Pentru câteva 
secunde stătu unde era, cu motorul bârâind uşor. Atunci 
apăru celălalt vehicul. Cumva bărbatul ghicise ce se 
întâmplase. Ajunsese şi el la potecă şi stătea cu faţa spre 
Alex, la aproape două sute de metri depărtare. Ceva sclipea 
în mâna lui, sprijinită de ghidon. Era o armă. 

Alex se uită înapoi, de unde venise. Nu era bine. Poteca 
era prea îngustă. Până să întoarcă el vehiculul, bărbatul 
înarmat l-ar fi nimerit. O împuşcătură şi totul s-ar fi 
terminat. S-ar putea întoarce în iarbă? Nu, din aceeaşi 
cauză. Trebuia să o ia înainte, chiar dacă asta ar fi 
însemnat o coliziune frontală cu cealaltă motocicletă pe 
patru roţi. 

De ce nu? Poate nu era altă cale de ieşire. 

Bărbatul acceleră şi ţâşni înainte. Alex făcu la fel. Cei doi 
se îndreptau în viteză unul către altul pe poteca îngustă. 
Deodată apăru un morman de pietre şi pământ formând 
într-o parte o barieră de netrecut, iar în cealaltă era 
marginea prăpastiei. Nu era suficient loc pentru cei doi ca 
să se depăşească. Puteau să oprească sau puteau să se 


ciocnească... dar, dacă aveau de gând să se oprească, 
trebuia s-o facă în următoarele zece secunde. 

Vehiculele se apropiau din ce în ce mai mult, din ce în ce 
mai repede. Bărbatul nu-l putea împuşca, fără să-şi piardă 
echilibrul. Dedesubt, valurile argintii se spărgeau de stânci. 
Văzu marginea prăpastiei. Zgomotul celuilalt vehicul îl 
asurzea pe Alex. Rafalele de vânt îi loveau cu putere 
pieptul şi faţa. Era ca un vechi joc de cocoşi. Unul din ei 
trebuie să se oprească. Unul din ei trebuie să se dea lao 
parte. 

Trei, doi, unu... 

Duşmanul lui Alex a fost cel care, în cele din urmă, a 
renunţat. Era la mai puţin de cinci metri distanţă, atât de 
aproape, încât Alex îi putea vedea stropii de transpiraţie pe 
frunte. Chiar în momentul când părea că ciocnirea e 
inevitabilă, se întoarse şi părăsi poteca, căţărându-se pe 
parapet. În acelaşi timp, încercă să tragă cu arma. Dar era 
prea târziu. Vehiculul lui alunecă, rămânând doar pe două 
roţi şi glonţul se pierdu în aer. Bărbatul urlă. Trăgând cu 
arma, pierduse de tot controlul maşinii. Incercă s-o aducă 
pe toate cele patru roţi. Lovi o stâncă şi se dezechilibră din 
nou, căzând imediat pe potecă şi rostogolindu-se până la 
marginea prăpastiei. 

Alex simţi maşina cum trece repede pe lângă el, dar nu 
văzu nimic mai mult decât un nor de praf. Dar se întoarse 
exact la timp pentru a vedea maşina învârtindu-se prin aer. 
Bărbatul, încă urlând, se desprinsese de vehicul, dar ajunse 
în apă o dată cu el. Maşina se scufundă cu câteva secunde 
înaintea lui. 

Cine l-a trimis? Nadia Vole sugerase plimbarea, dar 
domnul Grin l-a văzut, de fapt, plecând. Domnul Grin 
dăduse comanda, era sigur de asta. 

Alex conduse vehiculul până la capătul potecii. Soarele 
strălucea pe când el încă mai mergea spre sătucul de 
pescari, dar nu se putea bucura de asta. Era furios pe el 
însuşi pentru câte greşeli făcuse. 

Ştia că acum ar fi putut să fie mort. Doar norocul şi o 
barieră electrică de joasă tensiune îl ajutaseră să 


— 91 — 


supravieţuiască. 


= 02:— 


MINA DOZMARY 


Alex sosi în Port Talion, trecu pe lângă clubul Arsenalul 
Pescarului şi urcă pe străduţa pietruită spre bibliotecă. Era 
mijlocul după-amiezei, dar sătucul părea adormit; bărcile 
pluteau încolo şi încoace, legate de țărm, străzile erau 
pustii. Câţiva pescăruşi se învărteau leneş deasupra 
acoperişurilor, scoțând parcă acelaşi țipăt. In aer plutea un 
miros de sare şi de peşte. 

Clădirea bibliotecii era din cărămidă roşie, în stil 
victorian, aşezată impunător chiar pe vârful dealului. Alex 
împinse uşa grea de lemn, care se închise singură, şi intră 
într-o sală cu o podea mozaicată ca o tablă de şah şi cu 
aproape cincizeci de rafturi de cărţi. Şase sau şapte oameni 
stăteau la mese, lucrând. Un bărbat într-un pulover împletit 
citea Săptămâna Pescarului. Alex se duse direct la recepţie. 
Acolo văzu nelipsitul afiş: 


VĂ RUGĂM SĂ PĂSTRAŢI LINIŞTEA! 


În spatele lui, o femeie zâmbitoare, cu faţa rotundă, citea 
Crimă şi pedeapsă. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

In ciuda inscripţiei, avea o voce puternică, astfel încât 
toată lumea îşi ridică privirea când începu să vorbească. 

— Da... 

Alex venise aici din cauza unei remarci întâmplătoare a 
lui Herod Sayle. Vorbise despre lan Rider. Și-a petrecut 
jumătate din timp în sat. În port, la poştă, la bibliotecă. Alex 
văzuse deja poşta, o altă clădire demodată de lângă port. 
Nu credea să afle ceva acolo. Dar biblioteca? Poate Rider 
căuta aici vreo informaţie. Poate că bibliotecara îşi amintea 
de el. 

— Aveam un prieten care a stat în sat, zise Alex. Mă 
întrebam dacă a trecut pe-aici. Îl cheamă lan Rider. 

— Rider cu I sau cu Y? Nu cred s-avem vreun Rider pe 
aici. Femeia tastă câteva litere pe calculator şi scutură din 


cap: Nu. 

— Stătea la Sayle Enterprises, zise Alex. Avea aproape 
patruzeci de ani, slab, blond. Conducea un BMW. 

— O, da! Bibliotecara zâmbi: Chiar a venit de vreo două 
ori. Un om tare drăguţ. Foarte politicos. Ştiam că nu e din 
zonă. Căuta o carte... 

— Vă amintiţi ce carte? 

— Bineînţeles că da. Nu-mi amintesc întotdeauna figurile, 
dar nu uit nimic despre o carte. Era interesat de viruși. 

— Viruşi? 

— Da. Viruşi. Voia câteva informaţii... 

Un virus electronic! Asta ar schimba totul! Un virus de 
computere era un act perfect de sabotaj: invizibil şi subit. 
Un singur „gândăcel” introdus în software şi fiecare 
informaţie din Stormbreaker poate fi pe loc distrusă. Dar 
cum ar putea Herod Sayle să-şi dorească distrugerea 
propriei opere? N-ar avea niciun sens. Deci, poate că Alex 
se înşelase în privinţa lui de la început. Poate că Sayle 
habar n-avea ce se petrece. 

— Nu l-am putut ajuta, din păcate, continuă bibliotecara. 
Asta este o bibliotecă foarte mică, iar fondurile ne-au fost 
tăiate de acum trei ani. Zâmbi: Oricum, zicea că a făcut 
comandă la Londra de câteva cărţi. Zicea că a închiriat o 
căsuţă poştală... 

Și asta ar avea sens! lan Rider nu voia să primească 
informaţiile la sediul Sayle Enterprises, unde ar fi putut fi 
interceptate. 

— Atunci l-aţi văzut ultima dată? întrebă Alex. 

— Nu. A mai venit peste o săptămână. Trebuie să fi 
primit ceea ce aştepta, pentru că de data asta nu mai căuta 
cărţi despre viruşi. Îl interesau afacerile locale. 

— Ce fel de afaceri locale? 

— De aici, din Cornwall. Raftul CL. indică raftul cu 
degetul: A stat o după-amiază întreagă uitându-se într-o 
carte şi apoi a plecat. Nu s-a mai întors de atunci, ceea cee 
o mare ruşine. Speram, de fapt, să devină membru al 
bibliotecii. Ar fi bine să avem un nou membru. 

Istorie locală! Asta n-avea să-i spună nimic! Alex îi 


— 94 — 


mulţumi bibliotecarei şi se îndreptă spre uşă. Când îşi băgă 
mâna în buzunar, îşi aminti: 

CL 475/19. 

Scoase din buzunar hârtiuţa pe care o găsise în dormitor. 
Desigur, erau aceleaşi litere. CL. Nu reprezentau niciun cod. 
CL era eticheta unei cărţi! 

Alex se duse la raftul pe care i-l arătase bibliotecara. 
Cărţile îmbătrânesc mai repede când nu sunt citite, iar cele 
de pe acest raft erau scoase de mult la pensie, sprijinindu- 
se una pe cealaltă, obosite. CL 475/19 - numărul era tipărit 
pe cotor - era Dozmary: Povestea celei mai vechi mine din 
Cornwall. 

O luă la o masă, o deschise şi o răsfoi, întrebându-se de 
ce o istorie a zincului din Cornwall l-ar fi putut interesa pe 
lan Rider? Istoria minei povestită în această carte era 
destul de cunoscută. 

Mina fusese proprietatea familiei Dozmary timp de 
unsprezece generaţii. În secolul al nouăsprezecelea erau 
patru sute de mine în Cornwall. La începutul anilor 
nouăzeci, mai erau doar trei. Dozmary era una dintre ele. 
Preţul zincului se prăbuşise şi mina era deja secătuită, dar 
altceva nu era de lucru în zonă şi familia a continuat s-o 
secătuiască, chiar dacă, de fapt, mina îi secătuia pe ei. În 
1991, Sir Rupert Dozmary, ultimul proprietar, a murit 
repede, zburându-şi creierii. A fost înmormântat în cimitirul 
bisericii, într-un sicriu, se spune, de zinc. 

Copiii lui au închis mina, vânzând terenul de deasupra 
companiei Sayle Enterprises. Mina a fost sigilată, multe 
dintre tunele fiind acum inundate. 

Cartea era plină de poze vechi, alb-negru: ponei drăguţi 
şi felinare vechi. Grupuri de oameni în picioare, ţinând în 
mâini ciocane şi sufertaşe de mâncare. Acum cu toţii s-ar 
putea să fie şi ei morţi. Răsfoind cartea, Alex ajunse la o 
hartă arătând dispunerea tunelelor la momentul la care 
mina fusese închisă: 


Nu puteai fi sigur cât de corectă era schiţa, dar părea un 
labirint de conducte, tunele şi linii de cale ferată, 
întinzându-se pe o distanţă de mile sub pământ. Coboară în 
bezna absolută de sub pământ şi te vei pierde cât ai clipi 
din ochi. Intrase cumva lan Rider în mina Dozmary? Dacă 
da, ce găsise oare? 

Alex îşi aminti de coridorul de la capătul scărilor de 
metal. Pereţii tenebroşi, nefinisaţi şi becurile primitive îi 
aminteau de ceva şi brusc ştiu despre ce e vorba. Coridorul 
nu poate fi altceva decât unul dintre tunelele vechii mine! 
Să zicem că şi lan Rider a coborât acele scări. Ca şi Alex, şi 
el a dat peste uşa încuiată şi a fost obligat să treacă mai 
departe, pe lângă ea. Dar îşi dăduse seama că acel coridor 
este un tunel, de fapt, de aceea se întorsese în bibliotecă. A 
găsit o carte despre mina Dozmary, această carte. Harta i-a 
arătat ceea ce trebuie să fie de cealaltă parte a uşii. 

Şi a făcut o schiţă! 

Alex scoase diagrama desenată de lan Rider şi o întinse 
pe pagina cărţii, deasupra hărţii tipărite. Ţinând cele două 
hârtii lipite una de cealaltă, le ridică în lumină. 

Asta este ceea ce a văzut: 


Liniile pe care le trasase Rider se potriveau exact cu 
tunelele minei, arătând drumul care o străbate. Alex era 
sigur de asta. Dacă ar găsi intrarea în Dozmary, ar putea 
urma harta spre cealaltă parte a uşii de metal. 

Peste zece minute părăsi biblioteca cu o fotocopie a 
paginii. Cobori în micul port şi găsi unul dintre acele 
magazine pentru pescari care par să vândă de toate şi 
nimic. De aici îşi luă o lanternă puternică, un pulover mai 
gros, o frânghie şi o cutie de cretă. 

Apoi urcă din nou pe deal. 

Urcându-se iar pe motocicleta cu patru roţi, Alex goni de- 
a lungul crestelor stâncoase, cu soarele deja coborând spre 
apus. În faţă nu avea decât turnul care spera să marcheze 
intrarea în Canalul Kerneweck, care îşi trăgea numele din 
vechea limbă a locuitorilor din Cornwall. Potrivit hărţii, aici 
trebuia să înceapă. Cel puţin, motocicleta îi făcea viaţa mai 
uşoară. l-ar fi luat pe puţin o oră de mers pe jos. 

Mai avea foarte puţin timp şi o ştia. Deja Stormbreaker- 
urile începuseră să plece din bază şi, în mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore, prim-ministrul le va activa. Dacă, 
într-adevăr, software-ul era infectat cu vreun virus, ce se va 
întâmpla? Doar umilinţă atât pentru Sayle, cât şi pentru 
Guvernul Britanic? Sau mai rău? 

Şi cum s-ar potrivi un virus de computer cu ce văzuse cu 
o noapte înainte? Orice ar fi adus submarinul, nu putea fi 
vorba despre programe de computer. Cutiile argintii erau 


= OP 


prea mari. Şi nu împuşti un om pentru că a scăpat o 
dischetă pe jos. 

Alex parcă vehiculul lângă turn şi intră prin uşa boltită. 
Prima dată crezu că făcuse o greşeală. Construcţia arăta 
mai degrabă ca o biserică în ruină decât ca o intrare în 
mină. Mai fuseseră şi alţii pe aici înaintea lui. Erau peste tot 
cutii goale de bere, ambalaje mototolite de chips-uri şi 
graffiti-urile de rigoare pe pereţi: JHR A FOST AICI. NICK O 
IUBEŞTE PE CASS. Turiştii îşi lăsau aici, în culori 
fluorescente, cea mai dizgraţioasă parte din ei. Călcă pe 
ceva care zăngăni şi îşi dădu seama că stă pe o uşă 
ascunsă de metal, decupată în podea. Avea marginile 
acoperite de iarbă şi de buruieni, dar, punând mâna într-o 
crăpătură, simţi un curent uşor de aer. Asta trebuie să fie 
intrarea în galerie! 

Uşa era încuiată cu un lacăt greu, gros de câţiva 
centimetri. Alex înjură printre dinţi. Lăsase crema de 
descompunere în cameră. Crema ar fi ros fierul până la 
capăt cât ai clipi, dar nu se punea problema să se întoarcă 
la Sayle Enterprises s-o ia. Se aşeză în genunchi şi zgâlţăi 
cu putere lacătul. Spre mirarea lui, se smulse aproape 
singur şi îi rămase deschis în mână. Mai fusese cineva aici 
înainte. lan Rider trebuie să fi fost. II deschisese cumva şi 
nu-l închisese de tot ca să poată intra mai uşor când avea 
să revină. 

Alex scoase lacătul şi apucă mânerul. Avu nevoie de 
toată forţa de care era capabil să ridice uşa şi, când reuşi, o 
rafală de aer rece îl lovi în faţă. Uşa căzu în spate şi Alex se 
trezi în faţa unei găuri negre ce se întindea mai departe 
decât puteau ajunge razele soarelui. Aprinse lanterna care 
lumina pe o distanţă de aproape cincizeci de metri, dar 
canalul era cu mult mai adânc. Găsi o pietricică şi o aruncă 
înăuntru. Trecură cel puţin zece secunde până se auzi 
căzând undeva, la mare distanţă. 

O scară ruginită cobora pe o parte a intrării în canal. Alex 
se asigură că motocicleta nu e la vedere, îşi aruncă 
frânghia pe umăr şi îşi băgă lanterna în curea. Nu-i făcea 
nicio plăcere să coboare în văgăuna asta. Treptele de metal 


erau reci ca gheaţa şi abia depăşi cu umerii nivelul 
pământului, când lumina dispăru şi se simţi complet înghiţit 
de beznă, încât nu mai putea fi sigur că mai are ochi. Dar 
nu putea să coboare şi, în acelaşi timp, să ţină şi lanterna. 
Trebuia pur şi simplu să simtă ce face, o mână, apoi un 
picior, coborând mai departe, şi mai departe, până când 
călcâiul îi atinse pământul şi ştiu că se afla în adâncurile 
Galeriei Kerneweck. 

Privi în sus. Distingea cu greu intrarea prin care se 
strecurase - mică, rotundă, la fel de îndepărtată ca şi luna. 
Abia respirând, încercând să reziste sentimentului de 
claustrofobie, trase de la curea lanterna şi o aprinse. 
Lumina ţâşni din mâna lui şi se distinse albă, pură, absolută 
în jurul lui. Alex era la capătul unui tunel foarte lung, cu 
pereţii nefinisaţi, susținuți de stâlpi de lemn. Podeaua era 
deja umedă şi în aer plutea un miros de apă sărată. Era frig 
în mină. Ştia că aşa va fi şi, înainte să pornească la drum, 
îşi trăsese pe cap puloverul pe care şi-l cumpărase. Mâzgăli 
un X imens cu creta pe perete - asta chiar fusese o idee 
bună. Orice s-ar întâmpla aici, trebuia să găsească drumul 
înapoi. 

In sfârşit, era gata. Făcu doi paşi înainte de la intrarea 
propriu-zisă în tunel şi simţi greutatea unei pietre mari, 
pământ şi rămăşiţe de zinc căzând peste el. Era îngrozitor 
aici. Era pur şi simplu ca şi cum ai fi îngropat de viu şi îi 
trebui mult până să se convingă că vrea, într-adevăr, să 
facă ceea ce făcea. După vreo cincizeci de paşi, se trezi în 
faţa unui al doilea tunel, care ducea la stânga. Scoase harta 
şi o examină la lumina lanternei. Aici trebuia să se fi întors 
lan Rider. Întoarse lanterna şi urmă tunelul, care cobora şi 
mai mult, ducându-l mai departe şi mai departe în 
străfundul pământului. 

Nu se auzea absolut nimic în mină, în afară de respiraţia 
lui sacadată, de scrâşnetul bocancilor lui şi de ticăitul 
accelerat al inimii. Parcă negura în care se scufundase nu i- 
ar fi luat doar vederea, ci şi auzul. Alex deschise gura şi 
strigă, numai ca să audă ceva. Dar vocea îi răsună slab, 
amintindu-i doar de uriaşa greutate de deasupra capului 


2200 = 


său. Tunelul nu era, oricum, foarte sigur. Câţiva stâlpi 
alunecaseră şi căzuseră în timp ce trecuse pe lângă ei, o 
mână de pietriş i se scutură pe umeri şi pe gât, amintindu-i 
că mina Dozmary nu fusese degeaba închisă. Era un loc 
infernal. Se putea prăbuşi în orice moment. 

Drumul pe care-l urma îl conduse mai jos ca niciodată. 
Simţea presiunea în urechi, iar întunericul părea încă şi mai 
gros şi mai greu de străbătut. Ajunse la o grămadă de fier şi 
de sârme, un fel de maşină îngropată aici cu mult în urmă 
şi uitată. Se repezi să se caţăre pe ea, zgâriindu-şi piciorul 
într-o bucată de metal zgrunţuros. Se opri câteva secunde, 
silindu-se să-şi încetinească mişcările. Ştia că n-avea voie 
să intre în panică. Dacă te sperii, eşti pierdut. Gândeşte-te 
ce faci! Fii atent! la-le pe rând! 

— E-n regulă. Totul e-n regulă... murmură pentru a se 
încuraja încă o dată şi porni mai departe. 

Intră într-un fel de încăpere largă şi rotundă, locul în care 
se întâlneau şase tunele. Cel mai mare dintre ele se 
întindea la stânga şi era traversat de ce mai rămăsese 
dintr-o linie de cale ferată. Îndreptă lanterna spre două 
vagoane de lemn, care trebuie să fi cărat echipament, jos, 
în mină, sau fier, la suprafaţă. Privind harta, era tentat să o 
ia prin acest tunel care părea să fie o scurtătură pe schiţa 
desenată de lan Rider. Dar renunţă. Şi unchiul lui după ce 
cotise se întorsese imediat. Trebuie să fi avut un motiv. 
Alex făcu alte două X-uri mari cu creta, unul pentru tunelul 
din care tocmai ieşise, celălalt pentru cel în care tocmai 
intra. Merse mai departe. 

Acest tunel devenea din ce în ce mai jos şi mai îngust, 
încât nu-l mai putu străbate decât târâş. Podeaua era udă 
de-a binelea, cu băltoace în care intra până la gleznă. Işi 
aminti cât de aproape era de mare şi asta îi făcu şi mai rău. 
Când o fi fost ultima dată fluxul? Şi ce se petrece în 
interiorul minei când apa se ridică? Alex se imagină imediat 
prins în beznă, cu apa până la piept, până la gât, până la 
faţă. Se opri şi se sili să se gândească la altceva. De unul 
singur, sub pământ, nu-şi putea permite să-şi facă un 
duşman din propria imaginaţie. 


— 100 — 


Tunelul urma apoi o altă linie de cale ferată, una lipită şi 
ruptă, acoperită ici-colo de pământ, care trebuie să fi căzut 
de sus. Dar liniile de cale ferată îi uşurară drumul mai 
departe, pentru că reflectau lumina lanternei. Alex merse 
după ele până se intersectară cu linia principală. Îi luase 
treizeci de minute să facă acest ocol şi se trezi aproape 
acolo de unde plecase, dar, rotind lanterna în jurul lui, văzu 
de ce lan Rider îl trimisese pe aici. Unul dintre tunele era 
prăbuşit. Peste treizeci de metri, drumul ar fi fost blocat. 

Traversă linia de cale ferată şi, încă urmărind harta, se 
opri. Se mai uită o dată la hartă, apoi la drumul din faţă. Era 
cu neputinţă! Şi totuşi nu era nicio greşeală. 

Ajunsese într-un tunel mic şi cilindric care cobora abrupt. 
Dar după zece metri, tunelul se termina pur şi simplu în 
dreptul unui perete de fier. Alex luă o pietricică şi o aruncă. 
Se auzi un plescăit. Acum înţelegea. Tunelul era complet 
inundat de o apă neagră precum cerneala. Apa urcase până 
la tavanul galeriei, astfel încât, chiar presupunând că ar 
putea înota la o temperatură apropiată de zero, i-ar fi 
imposibil să respire. După tot efortul, după tot timpul 
pierdut sub pământ, nu mai avea cum să continue. 

Alex se întoarse. Era gata de plecare, dar chiar când 
învârti lanterna în jurul lui, raza ei prinse ceva aşezat pe o 
movilă de pământ. Se duse direct acolo şi se aplecă să 
vadă mai bine. Era un costum de scufundări şi părea nou- 
nouţ. Alex se duse din nou la marginea apei şi o examină 
cu ajutorul lanternei. Văzu altceva de data asta. O frânghie 
fusese legată de o stâncă. Se întindea în diagonală în apă şi 
apoi nu se mai vedea. Alex ştia deja despre ce e vorba. 

lan Rider înotase prin tunelul inundat. Purtase un costum 
de scufundări şi îşi fixase o frânghie care să-l ghideze. În 
mod cert, plănuise să se întoarcă. De aceea lăsase lacătul 
deschis. Se pare că încă o dată primise ajutorul celui mort. 
Acum întrebarea era: avea totuşi curajul să meargă mai 
departe? 

Ridică echipamentul. Era prea mare pentru el, deşi 
probabil că-l va păzi de frigul îngrozitor. Dar frigul nu era 
singura problemă. S-ar putea ca tunelul să se continue zece 


— 101 — 


metri. Ori o sută. Cum putea să fie sigur că lan Rider nu 
folosise un echipament complet de scafandru, cu 
termoizolaţie şi cu tub de oxigen ca să înoate mai departe? 
Dacă Alex intra în apă şi înainta jumătate din drum, s-ar fi 
înecat. Imobilizat sub o stâncă, în bezna îngheţată. Nu-şi 
putea închipui o moarte mai cumplită. 

Dar ajunsese atât de departe şi, după hartă, era aproape 
de capăt. Alex înjură. Numai distracţie nu puteai spune că e 
toată treaba asta. În acel moment, ar fi vrut să nu fi auzit 
niciodată de Alan Blunt, de Sayle Enterprises sau de 
Stormbreaker. Dar nu se putea întoarce. Dacă unchiul lui o 
făcuse, putea s-o facă şi el. Strângând din dinţi, îşi trase 
costumul. Era rece, umed şi lipicios. li încheie fermoarul. 
Nu-şi dezbrăcase celelalte haine şi probabil că asta îl va 
ajuta. Costumul era destul de larg, dar era sigur că-l va 
proteja de apă. 

Mişcându-se mai repede, temându-se că dacă va ezita se 
va răzgândi, Alex se apropie de marginea apei. Intră şi 
apucă frânghia în mâini. Ar fi înotat mai repede cu ambele 
mâini, dar nu îndrăzni să rişte atât de mult. Să te pierzi în 
tunelul inundat ar fi la fel de rău cu a nu mai avea aer. 
Rezultatul ar fi exact acelaşi. Trebuia să se ţină de frânghie 
pentru a se ghida mai departe. Alex luă câteva guri de aer, 
ventilându-şi şi oxigenându-şi bine sângele, ştiind că astfel 
îşi asigură câteva secunde de nepreţuit. Apoi se aruncă. 

Frigul era cumplit şi îl izbi ca o lovitură de ciocan care 
aproape îi scoase aerul din plămâni. Simţea cum apa îi 
apasă creştetul şi cum i se învârteşte în jurul nasului şi 
ochilor. Degetele îi înţepeniră imediat, întregul organism 
simţi şocul, dar costumul îi păstra măcar o parte din 
căldura corpului. inându-se strâns de frânghie, se 
împingea înainte cu picioarele. Se condamnase. S-ar putea 
să nu se mai poată întoarce. 

Trage, împinge! Trage, împinge! Alex era de mai puţin de 
un minut în apă, dar deja plămânii lui erau încordaţi la 
maximum. Tavanul tunelului îi zgâria umerii şi se temea să 
nu rupă cauciucul costumului şi să-i julească pielea. Dar nu 
îndrăznea să încetinească ritmul de mers. Frigul teribil îi 


— 102 — 


absorbea toată puterea. Trage şi impinge! Trage şi 
împinge! De cât timp era sub apă? Nouăzeci de secunde? O 
sută? Ţinea ochii strânşi, dar şi dacă i-ar fi deschis ar fi fost 
exact acelaşi lucru. Era într-o variantă neagră, ameţitoare, 
îngheţată a iadului. Şi nu mai avea aer. 

Se trase pe frânghie, arzându-şi pielea de pe palme, 
înotase aproape două minute. Se simţea ca după zece. 
Trebuia să deschidă gura ca să respire, chiar dacă ar fi fost 
apă ceea ce avea să-i intre pe gât... Un urlet înfundat 
explodă înăuntrul lui. Împinge, trage! Împinge, trage! apoi 
simţi frânghia cum se ridică, umerii îi ieşiră la suprafaţă şi 
deschise în sfârşit gura, trăgând o uriaşă înghiţitură de aer 
în piept şi ştiu că reuşise, probabil la câteva secunde de 
moarte. 

Dar unde se afla? 

Alex nu vedea nimic. Plutea în întunericul absolut, fără să 
poată vedea măcar unde se sfârşea apa. Lăsase lanterna în 
cealaltă parte, dar ştia că, şi dacă ar fi vrut, nu mai avea 
forţa să se întoarcă. Urmase drumul indicat de cel mort. 
Abia acum îşi dădea seama că acest drum nu putea 
conduce nicăieri decât spre mormânt. 


— 103 — 


ÎN SPATELE UŞII 


Alex înotă încet mai departe, fără să vadă nimic, 
temându-se că în fiecare clipă şi-ar putea zdrobi capul de 
rocă. In ciuda costumului de cauciuc, simţea răceala apei şi 
ştia că trebuie să iasă cât mai repede la suprafaţă. Mâna i 
se lovi de ceva, dar avea degetele prea îngheţate pentru a- 
şi da seama ce este. Se apucă de ceva şi se trase în faţă. 
Atinse fundul apei cu picioarele. Apoi îşi dădu seama 
despre ce e vorba. Putea vedea. Cumva, dintr-un loc pe 
care nu-l putea desluşi, lumina ajungea în zona tunelului 
inundat. 

Incet, vederea începu să-i revină. Fluturându-şi mâna în 
faţa ochilor, îşi putea distinge degetele. Stătea pe un stâlp 
de lemn, un suport prăbuşit al tavanului. Închise ochii şi îi 
deschise. Intunericul se retrase şi putu să vadă locul de 
intersecţie a trei tunele. Al patrulea, cel din spatele lui, era 
cel inundat. Puţina lumină îi dădu un pic de putere. Folosind 
stâlpul de lemn pe post de catarg improvizat, se căţără pe 
stâncă. In acelaşi timp, auzi un sunet ritmat. Nu-şi dădea 
seama dacă venea de aproape sau de departe, dar îşi 
amintea ce auzise în Blocul D, în faţa uşii de metal şi ştiu că 
ajunsese. 

Işi dădu jos costumul. Din fericire, îl păzise de apă. Cea 
mai mare parte a corpului era uscată, dar din păr îi mai 
picura pe gât apă rece ca gheaţa, iar tenişii şi ciorapii erau 
leoarcă. Când păşi, realiză câtă apă căra în tenişi şi îi 
scoase, îi stoarse şi îi scutură bine înainte să meargă mai 
departe. Avea încă harta lui lan Rider împăturită în buzunar, 
dar nu mai avea nevoie de ea. Tot ce trebuia să facă era să 
urmeze lumina. 

Se îndreptă spre intersecţie şi făcu la dreapta. Lumina 
devenise atât de puternică, încât văzu şi culoarea rocii - 
maro-închis şi gri. Sunetul se auzea din ce în ce mai bine şi 
Alex simţi un curent de aer cald coborând spre el. Se 
apropie cu atenţie, întrebându-se ce se afla în locul spre 
care se îndrepta. Dădu colţul şi brusc locul pereţilor de 


— 104 — 


piatră fu luat de cărămizi noi, cu site de metal aşezate la 
distanţe fixe deasupra solului. Canalul vechii mine suferise 
o transformare funcţională. Era folosit ca spaţiu de 
exploatare a unui sistem de aer condiţionat. Lumina care îl 
adusese aici pe Alex venea prin sitele de metal. 

Îngenunche lângă una dintre acestea şi se uită prin ea 
într-o cameră mare, albă, un laborator cu echipament 
sofisticat din inox şi sticlă, ordonat pe suprafeţele de lucru. 
Camera era goală. Alex verifică grilajul, dar acesta era bine 
fixat, înfipt în stâncă. A doua sită dădea în aceeaşi cameră. 
Era la fel de strâns înţepenită. Se apropie de a treia. 
Aceasta dădea într-un depozit în care se găseau cutiile 
argintii pe care le văzuse Alex pe plajă, aduse de submarin 
cu o noapte înainte. 

Apucă sita cu amândouă mâinile şi o trase. leşi uşor din 
peretele de piatră şi, privind mai bine, îşi dădu seama de 
ce. lan Rider fusese aici înaintea lui. Tăiase şuruburile care 
o ţineau fixă. Puse grilajul jos cu grijă, fără zgomot. Era 
trist. lan Rider găsise drumul prin mină, desenase harta, 
înotase prin tunelul inundat şi desprinsese grilajul de unul 
singur. Alex n-ar fi ajuns până aici fără ajutorul lui şi acum 
îşi dorea să-şi fi cunoscut mai bine unchiul şi să-l fi admirat 
mai mult înainte să moară. 

Cu grijă, începu să se strecoare prin gaura pătrată şi să 
intre în cameră. În ultimul minut - întinzându-se pe burtă cu 
picioarele balansându-se în aer - ajunse la sită şi o puse la 
loc. Dacă nu se vor uita atent, nu vor vedea nimic 
schimbat. Se aruncă de pe scară şi ateriză ca o pisică, pe 
călcâie. Sunetul ritmat se auzea şi mai tare acum, de 
undeva, de afară. Putea acoperi orice zgomot făcut de Alex. 
Se apropie imediat de prima cutie şi o privi cu atenţie. De 
această dată se deschise uşor, dar, când privi înăuntrul ei, 
era goală. Orice s-ar fi adus în ea, acum dispăruse. 

Se uită după camere de filmat, apoi se îndreptă spre uşă. 
Era descuiată. O deschise, centimetru cu centimetru, şi se 
strecură afară. Uşa ducea la un coridor lung cu o uşă 
glisantă electronică la ambele capete şi cu o bară metalică 
de suport ce se întindea pe toată lungimea. 


— 105 — 


— Ora 19. Tura în roşu la asamblare. Tura în albastru la 
decontaminare. 

Vocea ieşea dintr-un sistem audio, nu era nici de femeie, 
nici de bărbat; lipsită de orice emoție, inumană. Alex îşi 
privi ceasul. Era deja ora şapte seara. Traversarea galeriei îi 
luase mai mult decât s-ar fi gândit. Merse mai departe. Nu 
era chiar pasajul pe care-l găsise. Era mai degrabă o 
platformă de observare. Ajunse la balustradă şi privi în jos. 

Alex habar n-avea ce va găsi în spatele uşii de metal, dar 
ce vedea era cu mult departe de orice şi-ar fi putut închipui. 
Era o încăpere imensă, de-a lungul pereţilor - pe jumătate 
din rocă dezgolită, pe jumătate din inox lucios - unde era 
aşezat echipament electronic, maşini cu beculeţe sclipind 
intermitent ca şi cum ar fi avut viaţă proprie. Erau şi vreo 
patruzeci, cincizeci de oameni, unii în halate albe, alţii în 
salopete, cu toţii purtând banderole pe braţe, de diferite 
culori: roşu, galben, albastru şi verde. Era o lumină foarte 
puternică şi, la fiecare uşă, supraveghind activitatea cu feţe 
lipsite de o expresie, erau gărzi. 

Pentru că aici era locul în care Stormbreaker-urile erau 
asamblate. Computerele erau purtate încet într-un şir lung, 
continuu, de-a lungul unei benzi de transport, pe lângă 
diverşii tehnicieni şi cercetători. Ciudăţenia era că păreau a 
fi pe terminate... şi, fireşte, aşa şi trebuia să fie. Sayle îi 
spusese. De fapt, chiar în cursul după-amiezei şi serii ar fi 
trebuit să fie în drum spre destinaţie. Aşadar, ce 
aranjamente de ultimă oră se făceau în această fabrică 
secretă? Şi de ce era o atât de importantă parte a 
producţiei ascunsă? Ceea ce văzuse Alex în turul lui prin 
Sayle Enterprises nu era decât vârful aisbergului. Cea mai 
importantă parte era aici, sub pământ. 

Se uită mai aproape. Işi aminti de Stormbreaker-ul pe 
care îl folosise şi acum băgă de seamă că era ceva în plus 
de ceea ce văzuse. O bucăţică de plastic fusese inserată în 
carcasa monitorului, astfel încât forma un mic recipient 
cilindric de aproape cinci centimetri înăuntru, chiar 
deasupra monitorului. Computerele erau trecute pe sub o 
maşinărie ciudată - tuburi, sârme şi mânere cu acţiune 


— 106 — 


hidraulică. Alte tuburi de culoare gri-mat erau inserate în 
cutiuţele computerelor, de un braţ metalic, care parcă le-ar 
fi salutat: un tub pentru fiecare computer. Aici era punctul 
de întâlnire. Cu precizie infinită, tubul era ridicat, adus 
deasupra calculatorului şi apoi inserat în recipientul 
deschis. După care Stormbreaker-urile erau trimise mai 
departe. O altă maşină închidea cu un sigiliu cutiile de 
plastic. Până când computerele ajungeau la capătul liniei, 
unde erau împachetate în cutiile roşii şi albe ale firmei 
Sayle Enterprises, recipientele nu se mai vedeau. 

Lui Alex îi atrase atenţia o mişcare şi privi dincolo de linia 
de asamblare, printr-o fereastră imensă, în camera 
învecinată. Doi bărbaţi îmbrăcaţi parcă în costume de 
astronauți păşeau cu greu unul alături de celălalt, ca şi cum 
ar fi mers cu încetinitorul. Se opriră. Se auzi un sunet de 
alarmă şi dispărură brusc într-un nor de abur alb. Alex îşi 
aminti ceea ce tocmai auzise. Erau cumva decontaminaţi? 
Dar dacă Stormbreaker-ul era bazat pe un procesor 
circular, nu era nevoie în niciun caz de aşa ceva, atât de 
extrem, şi, oricum, asta era ceva ce Alex nu mai văzuse 
vreodată. Dacă oamenii erau decontaminați, cu ce fuseseră 
contaminati? 

— Agentul Gregorovici reportează zonei Biocontaminare. 
Acesta este un apel de la Agentul Gregorovici. 

O siluetă slăbuţă, blonduţă, îmbrăcată în negru se 
desprinse de linia de asamblare şi se îndreptă leneş spre o 
uşă care se deschise singură la trecerea lui. Pentru a doua 
oară, Alex îl vedea pe ucigaşul rus angajat, Yassen 
Gregorovici. Ce se petrecea? Alex îşi aminti de submarin şi 
de cutiile sigilate în vid. Bineînţeles! Yassen le adusese 
tuburile care erau acum inserate în calculatoare. Tuburile 
erau un fel de armă pe care o folosea pentru sabotaj. Nu! 
Asta nu era posibil. In Port Talion, bibliotecara îi spusese că 
lan Rider ceruse cărţi despre viruși... 

Viruşi. 

Decontaminare. 

Zona biocontaminată... 

Deodată înţelese, dar exact în acelaşi moment ceva rece 


— 107 — 


şi solid îi atinse spatele şi gâtul. Alex nici nu auzise uşa din 
spatele lui deschizându-se şi înţepeni când o voce îi şopti la 
ureche: 

— Ridică-te în picioare. Ţine mâinile la ceafă. Dacă faci 
vreo mişcare bruscă, te împuşc în cap. 

Se uită încet în jur. Un singur paznic stătea în spatele lui, 
cu un pistol în mână. Era genul de scenă pe care Alex o 
văzuse de o sută de ori în filme şi la televizor şi fu şocat de 
cât de diferită era realitatea. Arma era un pistol automat 
Browning şi paznicul printr-o singură mişcare de deget, i-ar 
putea trimite un glonţ de 9 mm în cap. Doar atingerea îl 
făcea pe Alex să-i vină rău. 

Se ridică în picioare. Paznicul avea peste douăzeci de ani, 
o faţă palidă şi deformată. Alex nu-l mai văzuse - dar, mai 
important, nici el nu-l mai văzuse pe Alex. Nu se aşteptase 
să dea peste un copil, se vedea. Asta i-ar putea fi de folos 
lui Alex. 

— Cine eşti? întrebă el. Ce cauţi aici? 

— Stau la domnul Sayle, zise Alex. Privi arma: De ce 
îndrepţi chestia aia spre mine? N-am făcut nimic rău. 

Suna jalnic. Bietul băiat s-a rătăcit. Dar avu efectul 
scontat. Paznicul ezită şi îndepărtă arma. In acelaşi 
moment Alex atacă. Era o lovitură clasică de karate. Se 
răsuci şi îi aplică paznicului un cot chiar sub ureche. 
Aproape că l-a făcut knock-out cu o singură lovitură, dar nu 
putea risca şi îi mai trase un genunchi între picioare. 
Paznicul se aplecă răpus de durere şi căzu la pământ, iar 
pistolul îi căzu alături. Alex îl îndepărtă repede de scară. 
Privi în jos. Nimeni nu văzuse nimic. 

Dar paznicul nu va rămâne inconştient pentru multă 
vreme şi Alex ştia că trebuie să iasă de aici, nu doar la 
suprafaţă, ci afară din baza Sayle Enterprises. Trebuie să ia 
legătura cu doamna Jones. Încă nu ştia de ce sau cum, dar 
ştia pur şi simplu că Stormbreaker-urile se transformaseră 
în maşini de ucis. Erau mai puţin de şaptesprezece ore 
până la lansarea de la Muzeul Ştiinţelor. Cumva, Alex 
trebuia să oprească nenorocirea aceasta. 

Fugi. Uşa de la capătul pasajului se deschise singură şi se 


— 108 — 


trezi într-un coridor şerpuitor şi alb, cu birouri fără niciun 
geam, construit în ceea ce părea a fi încă un tunel al Minei 
Dozmary. Ştia că nu se putea întoarce pe unde a venit. Era 
prea obosit şi, chiar dacă ar mai găsi drumul prin mină, n-ar 
mai putea face faţă înotului încă o dată. Singura şansă ar fi 
uşa prin care a ajuns pentru prima dată aici. Era uşa ce 
dădea spre scara de metal care l-a adus la Blocul D. Avea 
telefon în cameră. Dacă nu reuşea aşa, putea folosi Game 
Boy-ul pentru a transmite un mesaj. Dar MI6 trebuia să ştie 
ce aflase el. 

Ajunse la capătul coridorului, apoi se piti când trecură 
trei paznici, îndreptându-se spre o uşă dublă. Din fericire, 
nu l-au văzut. Nu ştia nimeni că e acolo. Se va descurca. 

Şi chiar atunci porni alarma! Un claxon electronic urlând 
de-a lungul coridoarelor, ţâşnind de la colţurilor pereţilor, 
auzindu-se peste tot. Deasupra capului său, o luminiţă roşie 
se aprindea intermitent. Paznicii începură să roiască şi îl 
văzură. Spre deosebire de cel de pe platformă, aceştia nu 
ezitară. Chiar când Alex se ascunse după prima uşă, îşi 
pregătiră armele şi traseră. Gloanţele loviră peretele şi 
ricoşară de-a lungul pasajului. Alex se aruncă pe burtă şi 
împinse cu picioarele uşa din spatele lui. Se ridică şi o 
secundă mai târziu se auzi o rafală de cealaltă parte a uşii, 
când paznicii deschiseră focul asupra uşii. Dar era metal 
greu. Trebuia să ţină. 

Stătea la intrarea într-un alt subsol ce ducea spre un 
labirint de conducte şi de cilindri, cum era pe vremuri 
camera cazanelor pe o navă. Alarma se auzea aici la fel de 
tare cum se auzea şi în încăperea principală. Părea să vină 
de peste tot. Alex alergă în jos pe scară, sărind trei trepte o 
dată şi se opri la un moment dat uitându-se după o ieşire. 
Erau trei coridoare pe care putea să o ia, apoi auzi un 
zgomot de paşi şi îşi dădu seama că-i mai rămăsese de ales 
doar între două din ele. Şi-ar fi dorit ca mai devreme să fi 
avut inspiraţia să ridice pistolul Browning. Era singur şi 
neînarmat. O rață singură în pavilionul de vânătoare, 
înconjurat de arme de peste tot şi fără nicio ieşire. 

Pentru asta îl antrenase pe el MI6? Dacă da, unsprezece 


— 109 — 


zile n-au fost de ajuns. 

Alergă mai departe, evitând conductele, încercând 
fiecare uşă pe care o întâlnea. O cameră mare, folosită 
pentru nişte cârlige care atârnau în gol. O cameră de 
duşuri. O alta, un laborator mare, cu o a doua uşă ducând 
afară şi, în mijloc, un recipient de sticlă cilindric şi plin cu 
un lichid verde. Grămezi de tuburi deteriorate. Tăvi cu 
eprubete peste tot. 

Recipientul în formă de cilindru. Platourile. Alex le mai 
văzuse - figurine ceţoase pe Game Boy-ul lui. Trebuia să se 
afle de cealaltă parte a uşii. Alergă spre ea. Era încuiată 
electronic pe dinăuntru, prin dispozitivul transparent fixat în 
perete. Nu va reuşi niciodată. Era prins în capcană. 

Se apropiau paşi. Alex abia găsi timp să se trântească la 
pământ, sub una dintre platformele de lucru, înainte ca una 
dintre uşi să fie deschisă şi alţi doi paznici să intre în 
laborator. Aruncară repede o privire fără să-l vadă. 

— Nu aici! zise unul din ei. 

— Hai mai sus! 

Un paznic se întoarse pe unde venise. Al doilea veni 
direct la uşa cealaltă şi îşi lipi palma de dispozitivul de 
securitate. O lumină verde îi mângâie amprentele şi uşa se 
deschise cu zgomot. Paznicul o trânti de perete şi dispăru 
prin ea. Alex se rostogoli de câteva ori până să ajungă la ea 
şi îşi strecură mâna chiar la câteva secunde înainte ca uşa 
să se închidă. Aşteptă un moment, apoi se ridică în 
picioare. O deschise şi, aşa cum spera, de acum privea în 
pasajul nefinisat în care fusese surprins de Nadia Vole. 

Paznicul plecase deja mai departe. Alex înaintă, 
închizând uşa după el, şi opri sunetul alarmei. Parcurse 
drumul pe scări şi spre uşa batantă. Era bucuros să revină 
la aer curat. Soarele apusese deja, dar, de-a lungul 
gazonului, micul aeroport era luminat artificial de nişte 
lumini asemănătoare cu cele pe care le văzuse pe 
stadioane. Erau aproape zece camioane parcate unul lângă 
altul. Câţiva bărbaţi le încărcau cu multe cutii grele, 
pătrate, roşii şi albe. Acelaşi avion de marfă pe care Alex îl 
mai văzuse când venise se pregătea de decolare. 


— 110 — 


Ştia că acesta era sfârşitul liniei de asamblare. Cutiile 
roşii şi albe erau aceleaşi pe care le văzuse în camera de 
sub pământ. Stormbreaker-urile, complete, cu secretul lor 
mortal, erau încărcate pentru a fi distribuite. Până 
dimineaţă vor ajunge peste tot în ţară. 

Alergă furişându-se pe lângă fântână şi peste peluză. Se 
gândi să fugă până la poarta principală, dar ştia că acolo nu 
ar avea nicio şansă. Paznicii fuseseră alertaţi. Îl vor aştepta. 
N-ar putea nici să se caţăre pe gard, nu cu sârma ghimpată 
întinsă deasupra. Nu! Camera lui părea totuşi cel mai bun 
răspuns. Avea telefon. Şi mai avea şi singurele lui arme: 
cele câteva şmecherii pe care Smithers i le-a dat cu patru 
zile - sau cu patru ani? - înainte. 

Intră în casă prin bucătărie, în acelaşi fel în care ieşise cu 
o noapte în urmă. Nu era decât ora opt, dar locul părea 
pustiu. Alergă pe scări de-a lungul coridorului spre camera 
lui de la primul etaj. Deschise încet uşa. Se părea că are 
noroc. Nu era nimeni înăuntru. Fără să aprindă lumina, intră 
şi smulse receptorul din furcă. Nu avea ton. Nu contează. Îşi 
găsi jocul, cu toate cele patru cartuşe, yo-yo-ul şi crema 
miraculoasă şi le vârî în buzunare. Se hotărâse deja să nu 
rămână acolo. Era prea periculos. Trebuie să găsească 
unde să se ascundă. Apoi va folosi cartuşul Nemesis pentru 
a lua legătura cu MI6. 

Se întoarse la uşă şi o deschise. Şocat, îl văzu pe domnul 
Grin stând în hol, arătând hidos cu faţa lui albă, cu părul lui 
roşcat şi cu zâmbetul lui strâmb. Alex reacţionă imediat, 
lovind cu podul palmei drepte. Dar domnul Grin era mai 
iute. Făcu un pas de dans într-o parte, apoi mâna i se opri 
în gâtul lui Alex. Alex deschise gura să respire, dar nu primi 
niciun pic de aer. Majordomul scoase un sunet nearticulat şi 
îl lovi a doua oară. Alex avea impresia că, dincolo de 
cicatricele livide, omul chiar zâmbea, chiar se distra. 
Incercă să evite lovitura, dar pumnul domnului Grin îi lovi 
maxilarul. Fu dus înapoi în dormitor şi trântit pe spate. 

Nu avea să-şi amintească niciodată când a atins 
podeaua. 


— 111 — 


ŞMECHERUL ŞCOLII 


Au venit după Alex a doua zi dimineaţa. 

Işi petrecuse noaptea cu mâinile legate de un calorifer 
într-o cameră mică, întunecoasă, cu o singură fereastră. Se 
poate ca odată să fi fost aici un depozit de cărbuni. Când 
Alex deschise ochii, lumina cenuşie a zorilor abia se iţea. Îi 
închise şi îi deschise din nou. Capul îi bubuia şi partea de 
faţă pe care o lovise domnul Grin se inflamase. Avea 
braţele răsucite la spate şi tendoanele de la umeri îl 
ardeau. Dar mai rău decât orice era gustul eşecului. Era 1 
aprilie, ziua în care Stormbreaker-urile vor fi lansate. Şi Alex 
nu putea face nimic. El era megafraierul păcălit de 1 Aprilie. 

Cu puţin înainte de ora nouă, uşa se deschise şi doi 
paznici intrară urmaţi de domnul Grin. Îi desfăcură cătuşele 
şi îl forţară să stea în picioare. Apoi, cu câte un paznic de-o 
parte şi de alta, îl scoaseră din cameră şi îl târâră în sus, pe 
nişte scări. Era încă în casa lui Sayle. Scările duceau în holul 
cu pictura imensă a Zilei Judecăţii de Apoi. Alex privi figurile 
contorsionate de suferinţă de pe pânză. Dacă nu se înşela, 
scena va fi în curând repetată în toată Anglia. Şi asta se va 
petrece peste exact trei ore. 

Paznicii îl împinseră aproape printr-o uşă în camera cu 
acvariul. În faţa lui era aşezat un scaun înalt de lemn. Îl 
siliră să se aşeze. li legară din nou mâinile la spate. Paznicii 
plecară. Domnul Grin rămase. 

Auzi zgomot de paşi pe scara în spirală, văzu pantofii de 
piele coborând înainte să-l vadă pe cel care îi purta. Apoi 
apăru Herod Sayle, îmbrăcat într-un costum impecabil de 
mătase gri-deschis. Blunt şi ceilalţi de la MI6 au fost de la 
început suspicioşi cu privire la acest multimilionar din 
Orientul Mijlociu. Întotdeauna au crezut că are ceva de 
ascuns. Dar nici chiar ei n-ar fi putut ghici vreodată întregul 
adevăr. Nu era un prieten al ţării lui Alex. Era cel mai rău 
duşman al ei. 

— Trei întrebări, se repezi Sayle. Avea o voce foarte rece. 
Cine eşti? Cine te-a trimis? Cât ştii? 


— 112 — 


— Habar n-am despre ce vorbiţi, zise Alex. 

Savyle oftă. Dacă fusese ceva amuzant la el, când Alex l-a 
văzut pentru prima dată, asta dispăruse cu totul acum. 
Avea o expresie plictisită şi pragmatică de om de afaceri. 
Cu ochi urâţi, plini de ură. 

— Avem foarte puţin timp, spuse el. Domnule Grin...? 

Domnul Grin se duse la una dintre vitrine şi scoase un 
cuţit, cu lama foarte ascuţită şi cu vârful zimţat. ÎI ridică în 
faţa ochilor şi lama luci în lumină. 

— Ţi-am spus deja că domnul Grin a fost un expert într- 
ale cuţitelor, continuă Sayle. Mai este încă. Răspunde-mi la 
ce te-am întrebat, Alex, sau îţi va provoca mai multă durere 
decât ai putea vreodată să-ţi imaginezi. Şi nu încerca să mă 
minţi, te rog! Ştii ce se întâmplă cu mincinoşii. Mai ales cu 
limbile lor. 

Domnul Grin se apropie cu un pas. Lama cuţitului sclipi 
din nou. 

— Numele meu este Alex Rider. 

— Fiul lui Rider? 

— Nepotul lui. 

— Cine te-a trimis aici? 

— Cei care l-au trimis şi pe el. 

Nu avea niciun sens să mintă. Nu mai conta. Riscurile 
deveniseră prea mari. 

— MI6? Sayle râse fără urmă de amuzament. Au trimis un 
puşti de paisprezece ani să le facă treaba murdară? Nu e 
prea britanic, aş spune. Nu e nici onorabil!%, nu? 

Adoptase un accent britanic exagerat. Merse mai departe 
şi se aşeză în spatele biroului. 

— Şi acum cea de-a treia mea întrebare, Alex. Cât de 
mult ai aflat? 

Alex încercă să-şi vină în fire şi să pară cât mai natural cu 
putinţă, ascunzându-şi frica pe care chiar o simţea. 

— Ştiu destule, spuse el. 

— Continuă. 

Alex respiră adânc. În spatele lui, meduza trecu prin faţa 


10 Joc de cuvinte: not cricket (engl.) = nedrept, dezonorant; cricket = 
joc specific englezesc (n.tr.). 


— 113 — 


geamului ca un nor otrăvit. O putea zări cu colţul ochiului. 
Trase de cătuşe întrebându-se dacă ar putea să rupă 
scaunul. Se văzu un flash de lumină şi domnul Grin veni în 
spatele lui Alex, înfigând cuțitul în spătarul de lemn al 
scaunului, la o distanţă de un fir de păr de capul lui Alex. 
De fapt, capătul zimţat chiar îi atinsese pielea gâtului. Simţi 
un firicel de sânge scurgându-i-se pe guler. 

— Ne faci să aşteptăm, zise Herod Sayle. 

— Bine. Când unchiul meu a fost aici, a început să se 
intereseze de viruşi. A întrebat de asta la biblioteca din sat. 
Credeam că se referă la viruşi de computer. Era normal. 
Dar m-am înşelat. Am văzut ce aţi făcut azi noapte. l-am 
auzit vorbind prin difuzoare. Decontaminare şi zone 
biocontaminate. Vorbeau despre ofensiva biologică. Aţi 
făcut rost de vreun virus real. A venit aici în eprubete, 
împachetate în cutii argintii şi le-aţi pus în Stormbreaker- 
uri. Nu ştiu ce se va mai întâmpla. Presupun că atunci când 
sunt pornite, mor oameni. Vor fi în şcoli, deci va fi vorba 
despre copii de şcoală. Ceea ce înseamnă că nu sunteţi 
chiar sfântul care crede lumea că sunteţi, domnule Sayle. 
Ci un criminal în masă. Unul a/ naibii de nebun, cum aţi 
spune dumneavoastră. 

Herod Sayle lipăi din palme, aplaudând stângaci: 

— Ai făcut treabă bună, Alex, zise el. Te felicit Şi mi se 
pare că meriţi un premiu. Deci, am să-ţi spun totul. Într-un 
fel se potriveşte cu faptul că MI6 mi-a trimis un elev britanic 
adevărat. Pentru că, vezi tu, nu există ceva pe lume pe 
care eu să-l urăsc mai mult... O, da... Faţa i se contorsionă 
de mânie şi, pentru o clipă, Alex îi văzu nebunia, vie în ochi: 
Voi, ai naibii snobi, cu şcolile voastre arogante şi cu 
superioritatea voastră englezească împuţită! Dar am să-ţi 
arăt. Am să-ţi arăt totul! Se ridică şi se duse la Alex: Am 
venit în această ţară acum patruzeci de ani, zise el. Nu 
aveam niciun ban. Familia mea nu avea nimic. Dar fără un 
accident ciudat, probabil aş fi trăit şi aş fi murit în Beirut. 
Era mai bine pentru tine dacă se întâmpla aşa! Mult mai 
bine! Am fost trimis aici de o familie americană, ca să fiu 
educat. Aveau nişte prieteni în nordul Londrei şi am stat la 


— 114 — 


ei până când am mers la şcoală. Nu poţi să-ţi imaginezi 
cum m-am simţit atunci! Să fiu în Londra, pe care 
întotdeauna am considerat-o leagănul civilizaţiei! Să văd 
atâta bunăstare şi să ştiu că îi voi aparţine! Eram pe cale să 
devin englez! Pentru un copil născut în ghetourile libaneze, 
era un vis imposibil de împlinit. Dar în curând aveam să aflu 
realitatea... 

Sayle se aplecă în faţă şi smulse cuțitul din spătarul 
scaunului. l-l aruncă domnului Grin, care îl prinse şi îl răsuci 
în mână. 

— Pentru început, când am ajuns la şcoală, am fost 
batjocorit şi bătut. Din cauza înălţimii. Din cauza culorii 
pielii. Din cauza accentului. Pur şi simplu pentru că nu eram 
de-al lor. Mi-au dat porecle. Herod Smell'!. Băiatul caprei. 
Piticul. Îmi jucau feste. Îmi puneau piuneze pe scaun. Îmi 
furau cărţile şi le distrugeau. Imi smulgeau pantalonii de pe 
mine şi îi atârnau în suportul de steag, sub steagul Marii 
Britanii. Sayle dădu uşor din cap: lubeam steagul ăsta când 
am venit prima dată aici, zise. Dar în doar câteva 
săptămâni am ajuns să-l urăsc. 

— Mulţi se dau şmecheri la şcoală, începu Alex şi se opri 
când Sayle îl plesni cu putere peste faţă cu dosul palmei. 

— N-am terminat, zise. 

Respira greu şi pe buza de jos i se adunase salivă. Alex îl 
simţea cum îşi retrăieşte trecutul. Şi încă o dată îi dădea 
voie trecutului să-l distrugă. 

— Da, au fost mii de şmecheri la şcoală, zise Sayle. Dar 
era unul care a fost mai rău decât toţi. Era o piticanie de 
băiat mincinos, ca un rac, dar părinţii lui erau bogaţi şi aşa 
avea succes în faţa celorlalţi copii. Ştia cum să-i ia... era de 
pe atunci un politician. O, da! Putea fi fermecător când 
voia. Când erau profesori în jur mai ales. Dar în clipa când 
se îndepărtau, se ocupa de mine. Îi organiza pe ceilalţi. să-/ 
prindem pe băiatul caprei! Să-i băgăm capul în WC! Avea o 
mie de idei cum să-mi facă viaţa un chin şi întotdeauna 
găsea ceva nou. Mă necăjea mereu şi mă batjocorea, iar eu 
nu puteam face nimic, pentru că el era vedeta, şi eu 


11 Miros neplăcut (engl.) (n.tr.). 
— 115 — 


străinul. Şi ştii ce a ajuns să fie acest băiat? 

— Cred că oricum îmi veţi spune, zise Alex. 

— Chiar îţi voi spune. Da. A ajuns să fie prim-ministrul 
naibii!!! 

Sayle scoase o batistă albă de mătase şi îşi şterse faţa. 
Chelia îi lucea de la transpiraţie. 

— Toată viaţa am fost tratat la fel. Nu contează câte 
succese am ajuns să am, câţi bani am adunat, câte locuri 
de muncă am oferit acestei ţări. Sunt încă o glumă. Sunt 
încă Herod Smell, Băiatul Caprei, târâtura libaneză. Ei bine, 
de patruzeci de ani îmi plănuiesc răzbunarea. Şi acum, în 
sfârşit, a sosit vremea... Domnule Grin... 

Domnul Grin se apropie de un perete şi apăsă un buton. 
Alex se aştepta ca masa de snooker să iasă din podea, dar, 
în schimb, pereţii se transformară în ecrane gigantice de 
televizor care intrară în funcţiune. Pe un perete Alex văzu 
laboratorul de sub pământ, pe un altul linia de asamblare, 
pe al treilea aeroportul cu ultimele camioane ieşind din 
bază. Erau camere cu circuit închis peste tot şi Sayle putea 
vedea fiecare colţişor al regatului său fără ca măcar să 
părăsească încăperea. Nu-i de mirare că l-au găsit pe Alex 
atât de repede. 

— Stormbreaker-urile sunt înarmate şi pregătite. Şi, da, 
ai dreptate, Alex. Fiecare conţine ceea ce ai putea spune că 
este un virus de computer. Dar asta, dacă vrei, ar putea fi 
mica mea glumă de 1 aprilie. Pentru că virusul de care 
vorbesc e o formă de variolă. Dar, bineînţeles, Alex, că a 
fost modificat genetic pentru a-l face mai puternic, mai 
rapid şi... mai ucigător. O singură lingură din această 
substanţă ar distruge un oraş întreg. Stormbreaker-urile 
mele conţin cu mult mai mult decât atât. Acum e izolat, 
destul de sigur. Dar în această după-amiază urmează să 
aibă loc o petrecere la Muzeul Ştiinţelor. Fiecare şcoală din 
Marea Britanie, cu toţii copiii strângându-se în jurul noilor 
lor computere drăguţe şi strălucitoare. Şi la amiază, când 
acul va lovi ora douăsprezece, vechiul meu prieten, prim- 
ministrul, plin de infatuare va ţine unul dintre discursurile 
lui arogante şi apoi va apăsa un buton. Va crede că 


— 116 — 


activează computerele şi, într-un fel, nu se înşală. Va apăsa 
butonul, va elibera virusul şi, până la miezul nopţii, nu vor 
mai fi copii de şcoală în Marea Britanie, iar prim-ministrul 
va plânge amintindu-şi ziua în care l-a terorizat pentru 
prima dată pe Herod Sayle! 

— Eşti nebun! strigă Alex. Până la miezul nopţii vei fi la 
închisoare! 

Sayle alungă ideea cu o fluturare de mână: 

— Nu cred. Până când lumea îşi va da seama ce se 
întâmplă, voi dispărea. Nu sunt chiar singur în toată treaba 
asta, Alex. Am prieteni puternici care mă susţin... 

— Yassen Gregorovici. 

— Văd că nu ţi-ai pierdut timpul. Păru surprins că Alex îi 
ştia numele criminalului: Yassen lucrează pentru oamenii 
care mă ajută. Să nu spunem niciun nume şi nicio 
naţionalitate. Ai fi surprins să afli câte ţări din lume urăsc 
Anglia... Multe chiar din Europa, ca să începem cu ceva. 
Dar, oricum... Plesni din nou din palme şi se întoarse la 
birou: Acum ştii adevărul. Mă bucur că ţi-am spus toate 
astea, Alex. Habar n-ai cât te urăsc! Chiar de când jucai cu 
mine jocul ăla stupid, snooker, îmi dădeam seama cât mi-ar 
plăcea să te omor. Eşti exact ca băieţii cu care am făcut 
şcoala. Nimic nu s-a schimbat. 

— Tunu te-ai schimbat, zise Alex. 

Obrazul îi ardea încă acolo unde-l lovise Sayle. Dar auzise 
destule. 

— Îmi pare rău că şi-au bătut joc de tine la şcoală. Dar 
mulţi copii păţesc aşa ceva şi totuşi nu se transformă în 
psihopati. Eşti chiar nebun, domnule Sayle. lar planul nu-ţi 
va reuşi. Am transmis la MI6 tot ce am aflat. Te vor aştepta 
la Muzeul Ştiinţelor. La fel şi pe oamenii în halate albe. 

Sayle râse nervos: 

— lartă-mă dacă nu te cred, zise. Faţa i se împietri brusc: 
Şi probabil că-ţi aminteşti de avertismentul meu în caz că 
mă minţi. Domnul Grin se apropie cu un pas, fluturând 
cuțitul prin aer: Mi-ar plăcea să te văd murind, zise Sayle. 
Din păcate, am o întâlnire importantă la Londra. Se întoarse 
spre domnul Grin: Poţi să mă conduci până la elicopter. 


— 117 — 


Apoi întoarce-te şi omoară-l. Fă-o încet. Fă-o astfel încât să- 
| doară cât mai mult. Ar fi trebuit să păstrăm nişte variolă şi 
pentru el - dar sunt sigur că poţi să dai dovadă de mai 
multă creativitate. 

Se duse la uşă, se opri şi se întoarse spre Alex: 

— Adio, Alex. N-a fost o plăcere să te cunosc. Dar bucură- 
te că mori. Şi ţine minte, nu eşti decât primul... 

Uşa se trânti în urma lui. Cu mâinile în cătuşe, legat de 
scaun şi cu meduza plutind în tăcere în spatele lui, Alex 
rămase singur. 


— 118 — 


APĂ ADÂNCĂ 


Alex renunţă la încercarea de a se mai elibera din scaun. 
Cătuşele erau prea strâmte, aşa că încheieturile i se 
învineţiseră şi îi sângerau acolo unde lanţul intrase în 
carne. După treizeci de minute, pentru că domnul Grin tot 
nu se întorsese, încercă să ajungă la crema pe care i-o 
dăduse Smithers. Ştia că va arde cătuşele în câteva 
secunde, dar cel mai îngrozitor lucru era că o simţea acolo 
unde o pusese, în buzunarul de sus, închis cu fermoar, al 
pantalonilor săi de comando. Dar deşi îşi întinsese degetele 
la câţiva centimetri de buzunar, n-o putea ajunge. Asta era 
suficient ca să-l scoată din minţi. 

Auzi elicopterul decolând şi ştiu că Herod Sayle trebuie 
să fie în drum spre Londra. Pe de altă parte, încerca încă 
să-şi revină din şocul provocat de tot ce auzise. 
Multimilionarul era complet nebun. Ceea ce plănuise era 
dincolo de orice imaginaţie, era planul unui ucigaş în masă 
care va distruge Marea Britanie pentru câteva generaţii de 
aici încolo. Alex încercă să-şi închipuie ce urma să se 
întâmple. Zeci de mii de elevi în clasele lor, adunaţi în jurul 
noilor calculatoare, aşteptând momentul - exact la mijlocul 
zilei - când prim-ministrul va apăsa butonul şi le va 
introduce în reţea. Dar, în loc de asta, se va auzi un fâsss şi 
un nor de vapori cu virusul variolei va fi eliberat în sala lor 
de clasă. Şi în câteva minute, peste tot în ţară, moartea se 
va dezlănţui. Alex nu trebuia să se mai gândească la asta. 
Era prea oribil. Şi totuşi asta se va întâmpla în două ore. Era 
singura persoană care putea opri acest lucru. Şi iată-l cum 
stă, legat fedeleş, neputând face o mişcare. 

Se deschise uşa. Alex se întoarse încordat aşteptând să-l 
vadă pe domnul Grin, dar era Nadia Vole care alergă 
înăuntru, trântind uşa în urma ei. Faţa ei palidă părea acum 
îmbujorată şi ochii, în spatele lentilelor, erau temători. Se 
apropie de el: 

— Alex! 

— Ce vrei? 


— 119 — 


Alex întoarse capul când aceasta se aplecă peste el. Apoi 
se auzi un click şi, spre uluirea lui, mâinile îi fură eliberate. 
Deschisese cătuşele! Se ridică în picioare, întrebându-se ce 
se petrece. 

— Alex, fii atent, zise Vole. Cuvintele ieşeau încet şi 
repede din gura ei vopsită cu galben: Nu avem prea mult 
timp. Sunt aici să te ajut. Am lucrat cu unchiul tău - Herr 
lan Rider. Alex se holba la ea fără să creadă o iotă: Da, sunt 
de partea ta. 

— Dar nu mi-a spus nimeni... 

— A fost mai bine pentru tine să nu ştii. 

— Dar... Alex era încurcat: Te-am văzut la submarin. Ştiai 
ce urmează Sayle să facă... 

— N-am putut face nimic. Nu atunci. E prea greu să-ți 
explic acum. N-avem timp de explicaţii. Vrei să-l oprim, nu? 

— Trebuie să găsesc un telefon. 

— Toate telefoanele din casă sunt codate. Nu le poţi 
folosi. Dar am un mobil în biroul meu. 

— Să mergem atunci. 

Alex era încă suspicios. Dacă Nadia Vole ştia atât de 
multe, de ce n-a încercat să-l oprească pe Sayle mai 
demult? Pe de altă parte, ea l-a eliberat - iar domnul Grin 
se putea întoarce în fiecare clipă. N-avea de ales: trebuia s- 
o creadă. O urmă afară, în coridor, şi, sus, pe nişte scări, 
apoi în alt hol cu o statuie a unei femei goale, vreo zeiţă 
greacă, în colţ. Vole se opri o clipă, odihnindu-şi mâna pe 
un braţ al statuii. 

— Ce este? întrebă Alex. 

— Mi s-a făcut rău. Dar du-te tu înainte. Este prima uşă 
din stânga. 

Alex trecu de ea, de-a lungul coridorului. Cu colţul 
ochiului, o văzu trăgând în jos braţul statuii. Braţul se mişcă 
aşa cum se mişcă orice mâner. 

Când îşi dădu seama că fusese atras în capcană, era prea 
târziu. Scoase un țipăt când podeaua de sub el se retrase 
pe un pivot ascuns. Incercă să se oprească din cădere, dar 
nu era nimic de făcut. Se prăbuşi pe spate şi alunecă prin 
podea şi printr-un tunel negru de plastic care se îndoia sub 


— 120 — 


greutatea corpului lui. O auzi pe Nadia Vole râzând 
triumfător - apoi se făcu nevăzut, încercând cu disperare să 
se agaţe de ceva în cădere şi întrebându-se ce va găsi la 
capătul tunelului. 

Peste cinci secunde află. leşise din tunel, căzu repede 
prin aer şi se opri într-o apă foarte rece. Pentru un moment, 
nu mai văzu nimic, luptându-se pentru o gură de aer. Apoi 
ieşi la suprafaţa apei şi îşi dădu seama că se află într-un 
uriaş recipient plin cu apă şi pietre. Atunci înţelese cu 
oroare unde se află de fapt. 

Vole îl ţinea în acvariul giganticei meduze: Războinicul 
Portughez al lui Herod Sayle. Era un miracol că nu se oprise 
direct pe ea. O putea zări în colţul îndepărtat al acvariului, 
cu tentaculele înspăimântătoare şi cu miile ei de celule care 
creşteau din aceste tentacule şi se retrăgeau, parcă 
pulsând, învârtindu-se şi agitându-se prin apă. Nu era nimic 
între el şi ea. Alex îşi reprimă spaima, forţându-se să 
rămână calm. Îşi dădu seama că, dacă se agită în apă nu 
face decât să creeze curenţi care ar aduce monstrul lângă 
el. Meduza n-are ochi. Nu ştia că el e aici. Nu-l va ataca... 
nu va putea să-l atace. 

Dar, în cele din urmă, se va lovi de el. Rezervorul în care 
se afla era într-adevăr mare, adânc de cel puţin zece metri 
şi lung de douăzeci, treizeci. Geamul de deasupra apei era 
mult prea departe pentru a-l putea ajunge. Nu avea cum să 
se caţăre. Uitându-se în jos prin apă, dădu cu ochii de 
lumină. Îşi dădu seama că se uita în camera din care tocmai 
ieşise, biroul personal al lui Herod Sayle. Văzu o mişcare - 
totul era vag şi distorsionat prin apă - şi uşa se deschise. 
Intrară două siluete. Abia le putea distinge, dar ştia cine 
sunt. Frâulin Vole şi domnul Grin. Stăteau amândoi în faţa 
acvariului. Vole avea în mână ceva ce părea a fi un telefon 
mobil. 

— Sper că mă auzi, Alex. Vocea nemţoaicei se auzi dintr- 
un difuzor undeva deasupra capului lui. Sunt sigură că ţi-ai 
dat seama că nu există nicio ieşire din acvariu. Te poţi 
menţine în apă. Poate o oră, poate două. Alţii au rezistat şi 
mai mult. Care e recordul, domnule Grin? 


— 121 — 


— Chire gaaarghe! 

— Cinci ore şi jumătate! Da. Dar, cât de curând, vei 
obosi, Alex. Te vei scufunda. Sau poate se va întâmpla 
repede şi te vei opri în braţele prietenului tău. Îl vezi... nu? 
Nu e chiar o îmbrăţişare pe care să ţi-o doreşti. Te va ucide, 
oricum. Durerea, cred, va fi dincolo de imaginaţia unui 
copil. E păcat, Alex Rider, că MI6 a ales să te trimită pe tine 
aici. Nu te vor revedea. 

Discursul se termină cu un clic. Alex călca apa cu 
picioarele, ţinându-şi capul la suprafaţă, cu ochii ţintă la 
meduză. Se mai întrezări o mişcare neclară dincolo de 
geam. Domnul Grin plecase din cameră. Dar Vole rămăsese 
tot acolo. Voia să-l vadă murind. 

Alex ridică privirea. Acvariul era luminat de sus de o serie 
de neoane, prea îndepărtate ca să poată ajunge la ele. Sub 
el, auzi un clic şi un huruit slab. Imediat îşi dădu seama că 
ceva se schimbase. Meduza se mişca! Îi vedea umflătura 
transparentă care părea să-i fie capul şi conul mov de 
gelatină părea să se îndrepte spre el. Sub creatură, 
tentaculele dansau încet. 

Inghiţi apă şi îşi dădu seama că deschisese gura să 
strige. Vole trebuie să fi pornit curenţii artificiali. Asta 
făcuse ca meduza să se mişte. Lovi disperat cu picioarele, 
îndepărtându-se de ea, sprijinindu-se pe spate. Una dintre 
tentacule se ridică şi i se încolăci pe picior. Dacă n-ar fi 
purtat tenişii, ar fi fost înţepat de unul dintre acele ei. Ar fi 
putut acestea să-i pătrundă prin haine? Aproape sigur. 
Tenişii erau singurul lui scut. 

Ajunse în colţul din spate al acvariului şi se opri cu o 
mână pe geam. Ştia deja că ceea ce spusese Vole era 
adevărat. Dacă n-avea să-l prindă meduza, avea s-o facă 
oboseala. Trebuia să se lupte în fiecare secundă ca să 
reziste la suprafaţa apei, iar teroarea pe care o simţea îi 
slăbea şi mai mult forţa. 

Geamul. Impinse în el, întrebându-se dacă l-ar putea 
sparge. Probabil că ar fi fost o posibilitate... verifică 
distanţa dintre el şi meduză, luă o gură de aer şi se 
scufundă la fundul acvariului. O văzu pe Nadia Vole 


— 122 — 


contemplând spectacolul. Deşi el o vedea destul de 
înceţoşat, ea, cu siguranţă, îl vedea perfect. Femeia nu se 
mişcă din locul ei şi Alex înţelese fără nicio speranţă că ea 
aştepta ca el să facă exact această mutare. 

Înotă până la pietre şi căută una destul de mică pentru a 
o aduce la suprafaţă. Dar pietrele erau prea mari. Găsi una 
de mărimea capului său, dar nu o putu mişca. Vole nici 
măcar nu încercă să-l oprească, pentru că ştia că pietrele 
sunt bine fixate. Nu mai avea aer. Se răsuci brusc şi se 
repezi la suprafaţă, văzând în ultima clipă că meduza se 
aşezase uşor deasupra lui. Ţipă şi îi ieşiră bule de aer din 
gură. Avea tentaculele chiar deasupra capului lui. Alex îşi 
încordă corpul şi se sili să rămână jos, balansându-şi 
nebuneşte picioarele, astfel încât să se împingă lateral. Se 
lovi cu umărul de cel mai apropiat pietroi şi simţi durerea 
fulgerându-l prin tot corpul. Susţinându-şi braţul cu mâna 
sănătoasă, alunecă în celălalt colţ şi se ridică imediat, 
deschizând larg gura după aer, chiar în clipa în care atinse 
suprafaţa apei. 

Nu putea sparge geamul. Nu se putea căţăra afară. Nu 
putea să evite pentru totdeauna atingerea meduzei. 

Deşi avea la el toate şmecheriile lui Smithers, nu-l putea 
ajuta niciuna. 

Apoi Alex îşi aminti de cremă. Îşi eliberă braţul care-l 
durea şi îşi trecu un deget pe o parte a acvariului. 
Recipientul era o minune a ingineriei. Alex nu avea idee 
câtă presiune exercita apa asupra pereţilor de sticlă, dar 
totul era susţinut de o ramă de metal, de stâlpi care se 
întâlneau la colţuri, atât în exterior, cât şi în interior, cu 
faţetele de metal susţinute de nituri tot din metal. 

Îşi deschise fermoarul de la buzunar şi scoase tubul. ZIT- 
CLEAN. PENTRU O PIELE MAI SANATOASA. Dacă Nadia Vole 
vede ce face, probabil crede că şi-a pierdut minţile. Meduza 
se întorcea în spatele acvariului. Alex aşteptă câteva 
secunde, apoi se împinse mai departe şi se scufundă pentru 
a doua oară. 

Nu părea să fie suficientă cremă pentru grosimea 
stâlpilor şi, în general, pentru dimensiunile rezervorului, dar 


— 123 — 


Alex îşi aminti de demonstraţia lui Smithers, şi cât de puţin 
folosise. Dar putea, oare, crema să acţioneze sub apă? Nu 
avea niciun rost să-şi facă griji cu toate astea acum. Alex 
lipi tubul de colţurile metalice din faţa acvariului şi încercă 
atât cât putu să întindă mai bine crema pe toată lungimea 
stâlpilor, folosindu-şi şi cealaltă mână pentru a mânji şi 
capetele rotunde ale niturilor. 

Impinse cu piciorul în geam, mutându-se în cealaltă parte 
a acvariului. Nu ştia cât va dura până când crema îşi va 
face efectul şi, oricum, Nadia Vole îşi dăduse seama că 
ceva nu era în regulă. Alex îi văzu silueta ridicându-se şi 
vorbind parcă la telefon, chemând probabil ajutoare. 

Folosise jumătate din tub pe o parte a rezervorului şi 
cealaltă jumătate, pe cealaltă parte. Meduza se agita sub 
el, trimiţându-şi tentaculele afară, ca şi cum l-ar fi căutat şi 
ar fi vrut să-l oprească. De cât timp era în apă? Inima îi 
bătea să-i sară din piept. Şi ce se va întâmpla când metalul 
se va rupe? 

Abia avu timp să se ridice şi să ia o gură de aer înainte să 
afle. 

Chiar şi sub apă, crema acţionase asupra niturilor. Sticla 
se despărţi şi, fără niciun alt suport, imensa presiune a apei 
o sparse ca pe o uşă prinsă de furtună. Alex nu văzu ce se 
întâmplă. Nu găsi timp să se gândească şi la asta. Totul se 
învârti în jurul lui şi fu aruncat înainte la fel de neajutorat ca 
o plută într-o cascadă. Următoarele secunde fură un coşmar 
ameţitor de apă rostogolindu-se cu putere şi de sticlă 
spărgându-se. Alex nu îndrăzni să deschidă ochii. Se simţea 
luat de val, trântit de ceva şi apoi absorbit înapoi. Era sigur 
că nu-i mai rămăsese niciun os întreg. Acum era din nou 
sub apă. Se zbătu din nou după aer. Scoase capul afară şi 
fu uluit că mai poate totuşi să respire. 

Partea din faţă a acvariului se spărsese şi mii de litri de 
apă se revărsaseră în cascadă în biroul lui Herod Sayle. Apa 
se izbise de mobilă şi spărsese geamurile de la ferestre. 
Incă se mai retrăgea spre podea. Rănit şi ameţit, Alex se 
ridică în picioare, cu apa rotindu-i-se în jurul gleznelor. 

Unde era meduza? 


= 124 — 


Fusese norocos că nu o întâlnise în confuzia creată. Dar 
putea să fie încă pe aproape. Era destulă apă în biroul lui 
Sayle ca meduza să poată ajunge la el. Se retrase într-un 
colţ al camerei, tremurând din tot corpul. Apoi o văzu. 

Nadia Vole fusese mai puţin norocoasă. Stătuse în faţa 
geamului când stâlpii se prăbuşiseră şi n-a mai avut timp să 
fugă. Acum era întinsă pe spate, cu picioarele inerte şi 
rupte. Războinicul portughez era peste ea. O parte a 
meduzei îi acoperise faţa, iar ea părea că se holbează la el 
prin masa gelatinoasă. Buzele galbene schiţau parcă un 
țipăt fără sfârşit. Tentaculele erau întinse peste tot în jurul 
ei, cu sute de celule excitate urcându-i-se pe braţe, pe 
picioare şi pe piept. Făcându-i-se silă, Alex se îndreptă spre 
uşă şi ieşi în coridor. 

Tocmai începea să urle o alarmă. Abia acum o auzi, când 
îi reveniseră simţurile, cel puţin auzul şi vederea. Ţipătul 
sirenei l-a scos brusc din starea confuză în care era. Cât era 
ceasul? Aproape unsprezece. Cel puţin ceasul îi mai 
funcţiona încă. Dar era în Cornwall, la patru ore distanţă de 
Londra şi, cu alarmele pornite şi cu sârmele electrice 
întinse pe garduri, nu va ieşi niciodată din complex. Să 
caute un telefon? Nu. Vole spusese probabil adevărul când 
îl asigurase că toate sunt blocate. Şi cum ar putea să ia 
legătura cu Alan Blunt sau cu doamna Jones acum, pe 
ultima sută de metri? Sigur erau deja la Muzeul Științelor. 

Încă o oră. 

Afară, acoperind ţiuitul alarmei, Alex mai auzi ceva. 
Zgomotul de pornire a unui motor de avion. Se duse la cea 
mai apropiată fereastră şi se uită. Bineînţeles, avionul care 
se afla acolo de când venise el se pregătea să decoleze. 

Alex era leoarcă de apă, amorţit şi vlăguit. Dar ştia ce 
avea de făcut. 

Alergă val-vârtej spre el. 


— 125 — 


ORA 11 


Alex ţâşni din casă şi se opri afară, examinând 
împrejurimile. Era conştient de alarmele pornite, de paznicii 
alergând spre el şi de cele două maşini, aflate încă departe 
şi îndreptându-se spre casă. 

Spera că, deşi, evident, ceva nu era în regulă, nimeni nu- 
şi va da seama prea curând ce se întâmplase. N-ar trebui 
să-l caute - cel puţin, nu încă. Asta l-ar putea salva. 

Se părea că întârziase prea mult. Elicopterul personal al 
lui Sayle dispăruse. Rămăsese numai avionul de marfă. 
Dacă Alex voia să ajungă la Muzeul Ştiinţelor în cele 
cincizeci şi nouă de minute care-i mai rămăseseră, trebuia 
să se urce în acest avion. Dar avionul se pusese deja în 
mişcare, îndepărtându-se încet pe pistă. Într-un minut, 
maximum două va trece prin testele de dinaintea zborului. 
Apoi va decola. 

Alex privi în jur şi văzu un jeep militar fără capotă, parcat 
pe şosea lângă uşa principală. Alături se afla un paznic. 
Acesta ţinea în mână o ţigară şi supraveghea curtea - dar 
chiar în acel moment se uita în altă parte. Perfect! Alex fugi 
peste peluză. Adusese din casă una dintre armele de 
vânătoare ale lui Sayle pe lângă care trecuse fugind înainte 
de a ieşi din cameră. Era un harpon pe care îl luase hotărât 
să aibă cu ce să se apere. Ar fi fost simplu să tragă în 
paznic chiar atunci. O săgeată în spate şi jeep-ul ar fi al 
său. Dar Alex ştia că nu o poate face. Orice ar fi vrut Alan 
Blunt şi MI6 să facă din el, nu era pregătit să ucidă cu 
sânge rece. Nici pentru ţara lui, şi nici măcar pentru a-şi 
salva viaţa. 

Paznicul îl văzu când se apropia şi bâjbâi după pistolul pe 
care îl purta în tocul de la curea. Nu reuşi. Alex se folosi de 
mânerul de la arma lui Sayle, rotind-o prin aer şi lovindu-l 
cu ea tare, sub bărbie. Paznicul gemu, iar pistolul îi căzu din 
mână. Alex se grăbi să se urce în jeep, multumind în gând 
pentru cheile care erau în contact. Apoi auzi motorul 
pornind. Ştia să conducă. Acesta era încă un lucru pe care 


— 126 — 


lan Rider ţinuse să-l înveţe, chiar de când crescuse destul 
de mare să ajungă la pedale. Celelalte maşini se apropiau 
din ce în ce mai mult. Cu siguranţă îl văzuseră atacând 
paznicul. Avionul mai făcu o tură şi era deja la punctul de 
start al pistei de decolare. 

N-avea să-l mai prindă. 

Poate, pericolul care îl pândea din toate părţile îi ascuţise 
simţurile. Sau poate că asta se întâmplase pentru că 
scăpase pe muchie de cuţit din atâtea pericole. Dar Alex 
nici nu trebuia să gândească. Ştia ce are de făcut, ca şi cum 
ar mai fi făcut asta de o mie de ori. Şi poate că pregătirea 
lui fusese mai eficientă decât ar fi putut crede. Ş 

Băgă mâna în buzunar după yo-yo-ul lui Smithers. Il legă 
de catarama curelei, iar yo-yo-ul intră ca într-un dispozitiv 
făcut exact pentru asta. Apoi, cât de repede putu, legă 
capătul nailonului de mânerul armei. In sfârşit, băgă şi 
pistolul pe care îl luase de la paznic în spatele pantalonilor 
lui de luptă. Era gata. 

Avionul trecu de testele de dinaintea zborului. Acum deja 
gonea pe pistă. Cu motoarele la turație maximă. 

Alex băgă în viteza întâi, eliberă frâna de mână şi ţâşni 
cu maşina înainte, prin iarbă, spre aeroport. In acelaşi timp 
se auzi o împuşcătură. Se aplecă peste volan şi se feri de 
cioburile oglinzii laterale şi ale parbrizului. Cele două 
maşini, gonind şi ele în spatele lui, se apropiau vertiginos. 
Fiecare avea un paznic pe scaunul din spate, ieşit pe 
fereastră şi trăgând în direcţia lui. Alex se strecura printre 
gloanţe şi, pentru o secundă, amândouă maşinile îl 
flancară. Era făcut sandvici între ei, iar cei doi trăgeau spre 
el din ambele părţi. Dar reuşi să accelereze. Ucigaşii îl 
ratară la milimetru şi se nimeriră unul pe celălalt. Il auzi pe 
unul din ei ţipând şi scăpând arma din mână. O maşină 
pierdu controlul şi se izbi de zidul frontal al casei, caroseria 
metalică strivindu-se de cărămidă. Cealaltă se opri pentru 
câteva secunde şi porni din nou după el. 

Avionul era deja departe. Încet la început, apoi mărindu- 
şi treptat viteza, Alex ajunse pe pista de decolare şi se ţinu 
după el. 


— 127 — 


Apăsă cât putu acceleraţia. Jeep-ul alerga doar cu 
şaptezeci la oră, nu era destul. Pentru câteva secunde se 
deplasă paralel cu avionul, doar la doi metri de el. Dar 
avionul mergea mai repede. În orice clipă putea să înceapă 
desprinderea de pistă. 

Şi chiar în faţa lui, drumul se bloca. Mai veniseră încă 
două jeep-uri. Mai mulţi paznici cu arme se agitau pe 
scaune, aproape ascunzându-se. Alex îşi dădu seama că 
singurul motiv pentru care nu trăgeau era de teamă să nu 
lovească avionul. Dar avionul se desprinsese deja de 
pământ. În faţa lui, în stânga, văzu roata din faţă înălţându- 
se. Aruncă o privire în oglindă. Maşina care îl urmărise de 
când pleca de lângă casă era chiar în spatele lui. Nu mai 
avea unde să se ducă. 

O maşină în spatele lui. Două jeep-uri în faţă. Avionul era 
în aer, iar roţile din spate se retrăgeau deja înăuntru. Totul 
întâmplându-se în acelaşi timp. 

Alex dădu drumul volanului, apucă harponul şi trase. 
Săgeata flutură prin aer. Yo-yo-ul prins de cureaua lui Alex 
se întinse treizeci de metri, fiind dintr-un nailon special, 
mult îmbunătăţit tehnologic. Nimeri burta avionului. Alex se 
simţi aproape rupt în două când fu smuls de pe scaunul său 
din jeep, la capătul corzii. In câteva secunde, era la 
patruzeci, cincizeci de metri deasupra pistei, balansându-se 
sub avion. Jeep-ul ieşi de sub orice control şi nu putu fi 
evitat de celelalte două maşini. O coliziune de trei vehicule. 
Văzu o explozie - un balon de foc şi un nor de fum cenuşiu 
care se ridică de parcă ar fi vrut să-l prindă. Peste câteva 
secunde mai avu loc o explozie. A doua maşină încercase 
să evite cele două jeep-uri, dar gonea cu viteză prea mare, 
aşa că intră în mijlocul flăcărilor, se răsturnă şi continuă să 
alunece pe capotă până când izbucni în flăcări. 

Alex văzu puţin din toate astea. Era suspendat de avion 
printr-o singură coardă albă şi subţire, învârtindu-se şi 
răsucindu-se în timp ce era tras mai departe prin aer. 

Vântul şuiera pe lângă el, lovindu-i faţa şi asurzindu-l. Nu 
auzea nici măcar motoarele de deasupra capului său. 
Cureaua îi tăia mijlocul. Abia putea să respire. Căută 


— 128 — 


disperat să prindă yo-yo-ul şi îl găsi în cele din urmă. Un 
singur buton... îl apăsă. Micuţul, dar puternicul motor din 
interiorul jucăriei începu să se rotească. Yo-yo-ul începu 
încet să tragă de coardă. Foarte încet, un centimetru odată, 
Alex era ridicat spre avion. Lansase harponul foarte atent. 
În spatele avionului era o uşă şi, când opri motorul yo-yo- 
ului, se afla destul de aproape încât să poată ajunge cu 
mâna la ea. Se întrebă cine conduce avionul şi încotro se 
îndreaptă. Pilotul trebuie să fi văzut explozia de pe pistă, 
dar n-avea cum să ştie de coardă. N-avea cum să ştie că 
mai are un pasager în plus. 

Deschiderea uşii fu mai complicată decât se aşteptase. 
Era purtat de vânt încoace şi încolo şi, de fiecare dată când 
ajungea la mânerul uşii, vântul îl împingea înapoi. Abia 
dacă mai vedea ceva. Vântul îi biciuia ochii. De două ori 
ajunse cu mâna la mâner, doar ca să fie îndepărtat înainte 
de-a apuca să-l răsucească. A treia oară reuşi să-l prindă 
mai bine, dar oricum îşi folosi toată puterea pentru a învârti 
de mâner în jos. 

Uşa se deschise brusc şi Alex urcă înăuntru. Aruncă o 
ultimă privire înapoi. Pista era deja la trei sute de metri în 
jos. Se mai vedeau încă două focuri, dar atât de departe, că 
nu păreau mai mult decât capetele unor bețe de chibrituri. 
Îşi scoase yo-yo-ul, eliberându-se. Apoi verifică dacă mai 
are pistolul la spate. Era tot acolo. 

Avionul era gol, cu excepţia a două pachete în care Alex 
nu prea ştia ce se află. Era un singur pilot în cabină şi ceva 
pe tabloul de bord trebuie să-l fi avertizat că uşa se 
deschisese, pentru că se întoarse brusc să vadă ce se 
întâmplă. Alex se trezi faţă în faţă cu domnul Grin. 

— Cherghe? murmură majordomul. 

Alex ridică arma. Se îndoia că ar fi avut curajul s-o 
folosească. Dar n-avea de gând să-i dea de înţeles acest 
lucru domnului Grin. 

— E-n regulă, domnule Grin, urlă el să acopere zgomotul 
motoarelor şi cel al vântului. S-ar putea să nu poţi tu să 
vorbeşti, dar ai face mai bine să asculţi. Vreau să conduci 
acest avion spre Londra. Vom merge la Muzeul Ştiinţelor 


— 129 — 


din South Kensington. Nu poate să ne ia mai mult de o 
jumătate de oră să ajungem acolo. Şi, dacă te gândeşti să 
mă tragi pe sfoară, te împuşc, ai înţeles? 

Domnul Grin nu zise nimic. 

Alex trase un foc. Glonţul intră în podea, chiar lângă 
piciorul domnului Grin. Acesta se holbă la Alex fără să-i vină 
să creadă şi dădu încet din cap în semn că da. 

Trase de mânerul direcţiei. Avionul cobori un pic şi 
începu să se îndrepte spre est. 


— 130 — 


ORA 12 


Londra se ivi la orizont. 

Dintr-odată norii se risipiseră şi soarele strălucitor al 
amiezii le aduse în faţa ochilor întregul oraş. Se vedea 
Battersea Port Station, aşezată mândru, cu cele patru 
turnuri ale ei încă neatinse, chiar dacă mare parte din 
acoperiş îi fusese distrus de mult. În spatele ei, apăru şi 
Parcul Battersea, ca un pătrat de tufişuri verzi şi dese şi de 
copaci - un ultim bastion împotriva extinderii urbane. 
Departe, The Millennium Wheel, ca o monedă imensă de 
argint, balansându-se uşor pe propria margine. Şi în jurul lui 
se întindea Londra; turnuri de fum şi blocuri de 
apartamente, şiruri nesfârşite de magazine şi de case, 
şosele, linii de cale ferată şi poduri răspândite pe ambele 
maluri, despărțite doar de sclipitorul fir care era Tamisa. 

Alex văzu toate astea, ameţit de înălţime, privind prin 
uşa deschisă a aeronavei. A avut cincizeci de minute să se 
gândească la ce are de făcut. Cincizeci de minute, timp în 
care avionul a planat deasupra Cornwall-ului, Devon-ului, 
Somerset-ului şi peste Salisbury Plains, înainte să ajungă la 
North Downs şi să o ia spre Winsdor şi Londra. 

Când urcase în avion, Alex se gândise să folosească 
staţia radio pentru a anunţa poliţia sau pe oricine altcineva 
care l-ar fi putut auzi. Dar văzându-l pe domnul Grin 
pilotând avionul, s-a răzgândit. Îşi aminti cât de repede se 
mişcase omul când l-a târât afară din dormitor şi când a 
aruncat cuțitul în timp ce era legat de scaun. Ştia că e în 
siguranţă în spatele avionului, dacă domnul Grin stătea 
legat pe scaunul pilotului, în faţă. Dar tot nu îndrăznea să 
se apropie. Chiar şi cu armă, pericolul era prea mare. 

Se gândi să-l forţeze pe domnul Grin să aterizeze la 
Heathrow. Radioul începu să bârâie când ajunseră deasupra 
Londrei şi se opri doar când îl opri domnul Grin. Dar asta nu 
i-ar reuşi niciodată. La ora la care vor ajunge la aeroport, va 
fi deja prea târziu. 

Şi atunci, stând ghemuit, Alex recunoscu cele două 


— 131 — 


pachete aşezate lângă el. Ele i-au spus exact ceea ce 
trebuie să facă. 

— Eerg! zise domnul Grin. Se întoarse în scaun şi, pentru 
ultima dată, Alex îi văzu zâmbetul hidos în care cuțitul de 
circ îi metamorfozase obrajii. 

— Mulţumesc pentru călătorie, zise Alex şi se aruncă prin 
uşa deschisă. 

Cele două pachete conţineau paraşute. Alex le verificase 
şi îşi fixase una în spate pe când zburau încă deasupra 
Reading-ului. S-a bucurat că-şi petrecuse o zi la un 
antrenament de aruncare cu paraşuta, cu cei de la SSA, 
deşi zborul acesta fusese mult mai periculos decât cel la 
care participase deasupra văilor galeze. Acum nu era nicio 
linie statică. Nu mai era nimeni care să-l asigure că 
paraşuta lui era bine aranjată. Dacă ar fi găsit o idee mai 
bună despre cum să ajungă la Muzeul Ştiinţelor în şapte 
minute, ar fi folosit-o. Dar nu găsise nimic mai bun. Ştia 
asta. De aceea a sărit. 

Odată ce s-a văzut în prag, n-a fost aşa de rău. A avut un 
moment de ezitare şi vântul îi mai lovi faţa o dată. Închise 
ochii şi încercă să numere până la trei. Dacă trăgea prea 
devreme, paraşuta s-ar putea înţepeni în coada avionului. 
Chiar şi aşa, avea mâna înlemnită pe cui şi abia şopti „trei” 
înainte să tragă cu toată puterea. Paraşuta se deschise 
brusc deasupra lui şi fu smucit în sus, hamul tăindu-i 
subsuorile şi pieptul. 

Zburaseră la peste o mie de metri. Când deschise ochii, 
se miră singur de calmul de care dăduse dovadă. 

Se legăna în aer sub acoperişul de mătase albă. Parcă 
nici nu s-ar fi mişcat. De când sărise din avion, oraşul părea 
încă şi mai îndepărtat, şi mai ireal. Nu erau decât el, cerul şi 
Londra. 

Şi apoi auzi din nou avionul. 

Era deja la vreo doi kilometri depărtare, dar, când se uită 
înapoi, îl zări întorcându-se brusc la dreapta, luând o curbă 
foarte strânsă. Motoarele se ridicară şi se aşezară cu o 
treaptă mai sus - se îndrepta direct spre el. Domnul Grin n- 
avea de gând să-l lase să scape aşa uşor. Când avionul se 


— 132 — 


apropie, Alex mai că văzu zâmbetul fără sfârşit al omului 
aflat în spatele geamului de lângă carlingă. Domnul Grin 
avea de gând să-l lovească din plin şi să-l taie în bucățele în 
aer. 

Dar Alex se aşteptase la asta. 

Işi scoase Game Boy-ul. De data asta nu mai avea niciun 
cartuş de joc în el: dar, cât fusese în avion, pregătise 
Bomber Boy-ul şi îl lipise de podea. Acolo era şi acum: în 
spatele scaunului domnului Grin. 

Apăsă pe START de trei ori. 

In interiorul avionului, cartuşul explodă, eliberând un nor 
de fum galben şi înecăcios. Fumul ieşea pe uşa deschisă, 
făcând rotocoale în spatele geamurilor. Domnul Grin pieri, 
înghiţit pe de-a-ntregul de fum. Avionul se clătină un pic, 
apoi începu să coboare vertiginos. 

Alex privi avionul căzând. ŞIi-l putea imagina pe domnul 
Grin orbit, căutând disperat să ţină sub control aparatul de 
zbor care începuse să se rostogolească prin aer. Mai întâi 
încet, apoi din ce în ce mai repede. Motoarele vuiau. Acum 
se îndrepta direct spre pământ, urlând de-a lungul cerului. 
Fumul galben îi urma traiectoria. În ultimul minut, domnul 
Grin reuşi să restabilească direcţia cât de cât. Dar era mult 
prea târziu. Avionul se prăbuşi într-un loc ce părea a fi un 
doc părăsit, de lângă fluviu şi dispăru într-un bulgăre de 
foc. 

Alex se uită la ceas. Mai erau trei minute până la 
douăsprezece. Se afla încă la trei sute de metri în aer şi 
dacă nu va ateriza chiar pe scările Muzeului Ştiinţelor, nu 
va reuşi. Ţinându-se bine de corzi, folosindu-se de ele 
pentru a se echilibra, încercă să-şi grăbească drumul în jos. 


înăuntrul salonului estic din Muzeul Ştiinţelor, Herod 
Sayle tocmai îşi termina discursul. Întreaga audienţă 
aştepta cu încordare momentul extraordinar în care 
Stormbreaker-urile vor fi conectate la aceeaşi reţea. 

Incăperea era un amestec de vechi şi de nou, de coloane 
de marmură şi podele de oţel, la limita dintre ultima 
tehnologie şi ciudăţeniile din vremea Revoluţiei Industriale. 


— 133 — 


Ridicaseră un podium în centru pentru Sayle, pentru 
prim-ministru, pentru secretarul de presă şi pentru 
ministrul Educaţiei. În faţa lui, douăsprezece rânduri de 
scaune, pentru presă, profesori şi prieteni invitaţi. Alan 
Blunt era în rândul din faţă, la fel de impasibil ca 
întotdeauna. Doamna Jones, îmbrăcată în negru, cu o broşă 
mare la rever, stătea lângă el. De fiecare parte a sălii 
fuseseră amplasate care de televiziune, având toate 
camerele îndreptate spre Sayle, care vorbea. Discursul era 
transmis în direct în şcoli, în toată ţara şi urma să fie 
prezentat şi la ştirile de seară. În sală mai erau şi alte două- 
trei sute de oameni, aşezaţi în galeriile de la etajele întâi şi 
doi, privind în jos, spre podium, din toate părţile. Când a 
început să vorbească, au pornit reportofoanele, aparatele 
de fotografiat. Niciodată un singur om nu făcuse un cadou 
mai generos acestei naţiuni. Era chiar un eveniment. 
Asistau cu toţii la scrierea Istoriei. 

—., Prim-ministrul şi doar prim-ministrul este 
responsabil pentru ceea ce va urma, spunea Sayle. Şi sper 
că, diseară, când se va gândi la ceea ce s-a întâmplat în 
toată ţara, îşi va aminti de zilele petrecute împreună la 
şcoală şi de tot ce făcea în vremea aceea. Cred că diseară 
tara îşi va da seama cu adevărat ce fel de om este. Ceva e 
sigur oricum. Nu veţi uita această zi niciodată. 

Se aplecă în semn de respect. Urmă o explozie de 
aplauze. Prim-ministrul îl privi pe secretarul lui de presă, 
încurcat. Secretarul ridică din umeri cu o insolenţă cu greu 
mascată. Premierul îşi ocupă locul în faţa microfonului: 

— Nu ştiu exact cum să răspund la aceste cuvinte, glumi 
el şi toţi jurnaliştii începură să râdă - Guvernul avea o 
majoritate atât de confortabilă, încât ştiau că e în interesul 
lor să râdă la glumele premierului. Mă bucur că domnul 
Sayle are nişte amintiri atât de plăcute din timpul zilelor 
noastre de şcoală şi mă bucur că amândoi, astăzi, putem să 
aducem o astfel de schimbare în şcolile noastre. 

Herod Sayle arătă spre o masă din apropierea 
podiumului. Pe masă era un Stormbreaker şi, lângă el, un 
mouse. 


— 134 — 


— Acesta este butonul de control, zise el. Apăsaţi pe 
mouse şi toate Stormbreaker-urile se vor conecta automat. 

— În regulă. 

Prim-ministrul ridică degetul şi îşi potrivi poziţia astfel 
încât camerele să-i poată prinde profilul. Undeva afară, un 
ceas începu să anunţe miezul zilei. 


Alex auzi ceasul de la aproape o sută de metri, deasupra 
acoperişului Muzeului Ştiinţelor. Văzuse clădirea chiar după 
ce se prăbuşise avionul. Nu fusese uşor s-o găsească, cu tot 
oraşul întins sub el ca o hartă tridimensională. Pe de altă 
parte, locuise mereu în vestul Londrei şi vizitase muzeul 
destul de des. Prima dată văzuse victorianul Albert Hall, ca 
o formă în care se toarnă gelatina. La sud de el se afla un 
turn înalt şi alb, cu un dom verde: Colegiul Imperial. 

In fine, i se părea că se mişcă mai repede. Intregul oraş 
devenise un puzzle şi ştia că are numai câteva secunde 
pentru a reface imaginea corect. O clădire mare, 
extravagantă, cu turnuri ca de biserică şi cu ferestre. Asta 
trebuie să fie Muzeul de Istorie Naturală, care era chiar pe 
strada Cromwell. Cum se ajunge de acolo la Muzeul 
Ştiinţelor? Bineînţeles, faci stânga pe strada Expoziţiei. 

Şi iată-l! Alex trase de paraşută, îndreptându-se spre 
clădire. Ce mic era în comparaţie cu alte clădiri, o 
construcţie rectangulară cu un acoperiş plat, gri, aflată 
chiar la stradă. O parte din acoperiş era alcătuită dintr-o 
serie de arcade mari, genul de lucruri pe care le vezi de 
obicei prin gări sau poate pe o imensă seră. Erau de culoare 
portocalie, aşezate una după alta. Arătau de parcă ar fi fost 
din sticlă. Alex ateriză pe partea plată a acoperişului. Apoi 
tot ce avea de făcut era să se uite prin ferestrele boltite. 
Avea încă pistolul luat de la paznic. L-ar putea folosi pentru 
a-i atrage atenţia prim-ministrului. Dacă va fi nevoie, îl va 
folosi pentru a-l împuşca pe Herod Sayle. 

Reuşi cumva să ajungă deasupra muzeului. Dar pe când 
cobora ultimele zeci de metri, de când auzise ceasul bătând 
ora douăsprezece, îşi dădu seama de două lucruri. Cădea 
prea repede. Şi că nu nimerise acoperişul plat. 


— 135 — 


De fapt, Muzeul Ştiinţelor are două acoperişuri. Primul, 
cel original, este în stil georgian şi e făcut din sticlă. Dar se 
pare că în ultimul timp se infiltra apă, de vreme ce curatorii 
au mai făcut unul din plastic deasupra acestuia. Cel 
portocaliu, pe care îl văzuse Alex. 

Ateriză mai întâi cu picioarele. Acoperişul se îndoi sub 
picioarele lui şi se sparse. Căzu mai departe, într-o cameră 
din interior, pe lângă o reţea de grinzi din oţel şi de stâlpi 
de susţinere. Abia avu timp să vadă ceva ce părea a fi un 
covor cafeniu, întins pe suprafaţa sinuoasă de jos. Il lovi şi 
trecu, şi prin acesta. Nu era, de fapt, decât un înveliş 
subţire, aşezat sub geamuri, ca să le protejeze de soare şi 
praf. Ţipând, Alex sparse geamurile în cădere. Paraşuta, din 
fericire, se prinse de un stâlp. Stătea balansându-se în aer, 
în mijlocul salonului estic. 

Asta este ceea ce văzu. 

De dedesubt trei sute de oameni îl priveau şocaţi. Mai 
erau câţiva care stăteau pe scaun chiar sub el, iar unii 
dintre ei fuseseră nimeriţi de cioburi. Peste tot erau cioburi 
amestecate cu sânge. Un fel de pod de sticlă verde se 
întindea de-a lungul sălii. Urma un birou cu design futurist 
şi, în faţa lui, chiar în centru, era o masă improvizată. Prima 
dată văzu Stormbreaker-ul. Apoi, fără să-şi creadă ochilor, îl 
văzu pe premier cu gura căscată, alături de Herod Sayle. 

Alex atârna în aer, legănându-se încă la capătul 
paraşutei. Când ultimele cioburi de geam căzură pe 
podeaua de teracotă, toată încăperea răsună de forfotă şi 
glasuri. 

Oamenii de pază reacționară primii. Apărură de nicăieri, 
de sub carele TV, de după coloane, anonimi şi invizibili cum 
era şi normal să fie, alergând de-a lungul podului verde, cu 
arme în mâinile în care nu avuseseră nimic acum o 
secundă. Alex îşi scoase şi el arma de la spate. Poate că ar 
reuşi să explice de ce a ţinut să apară înainte ca prim- 
ministrul şi Sayle să activeze Stormbreaker-urile. Dar se 
îndoia. Mai întâi trage şi pune întrebările după, era o replică 
dintr-un film prost. Dar chiar şi filmele proaste sunt bune 
uneori la ceva. 


— 136 — 


Trase. 

Gloanţele zburară prin încăpere cu surprinzător de mult 
zgomot. Acum lumea tipa, jurnaliştii se împingeau şi se 
loveau, căutând să se ferească. Primul glonţ nu nimeri 
nicăieri. Al doilea îl nimeri pe premier în mâna care ţinea 
degetul la mai puţin de un centimetru de mouse. Al treilea 
nimeri mouse-ul, spărgându-l în mii de bucăţi. Al patrulea 
nimeri firul ce mergea la priză, scurtcircuitând reţeaua. 
Sayle se aplecase să apese el însuşi pe buton. Al cincilea şi 
al şaselea glonţ îl nimeriră pe el. 

Când îşi termină toate gloanţele, aruncă arma şi ridică 
mâinile. Se simţea ridicol, spânzurat de acoperiş, cu mâinile 
întinse. Dar erau zeci de arme îndreptate spre el şi trebuia 
să le arate că e neînarmat, şi că, prin urmare, nu trebuie să 
tragă în el. Chiar şi aşa, se pregăti psihic, aşteptând ca 
paza să deschidă focul. Aproape că vedea ploaia de gloanţe 
oprindu-se în el. Din punctul lor de vedere, Alex era un 
terorist nebun care tocmai s-a paraşutat la Muzeul Ştiinţelor 
şi a tras şase focuri spre prim-ministru. Era datoria lor să-l 
împuşte. Pentru asta fuseseră antrenati. 

Dar nu mai fuseseră trase alte gloanţe. Toţi oamenii din 
pază purtau căşti şi, din faţă, doamna Jones îi controla în 
clipa în care îl recunoscu pe Alex, strigă imediat în broşa ei: 
Nu trageţi! Repet: nu trageti! Aşteptaţi comanda mea! 

Pe podium, un nor gros de fum ieşea din spatele 
Stormbreaker-ului distrus. Oamenii de pază se repeziră la 
premier, care se ţinea de încheietura din care îi curgea 
sânge. Jurnaliştii începură să pună urlând întrebări. Bliţurile 
aparatelor de fotografiat sclipeau din toate părţile, iar toate 
camerele erau aţintite spre cel care se balansa sus, în aer. 
Alţi oameni de pază se grăbiră să sigileze ieşirile, urmând 
ordinele doamnei Jones, în timp ce Alan Blunt se holba şi, 
pentru prima dată în viaţa lui, se simţea complet depăşit de 


situaţie. 

Dar nici urmă de Herod Sayle. Şeful de la Sayle 
Enterprises fusese împuşcat de două ori - dar totuşi 
dispăruse. 


— 137 — 


YASSEN 


— Ai stricat un pic lucrurile când l-ai împuşcat pe 
premier, zise Alan Blunt. Dar, una peste alta, meriţi să fii 
felicitat, Alex. Nu doar pentru că ne-ai împlinit orice 
aşteptări am fi avut. Le-ai depăşit cu mult. 

Era a doua zi după-amiază şi Alex se afla în biroul lui Alan 
Blunt din clădirea Royal General, pe strada Liverpool şi se 
întreba de ce oare, după tot ce făcuse pentru ei, şeful celor 
de la MI6 vorbea ca un director de şcoală de cartier ce-i 
dădea o notă bună. Doamna Jones era şi ea lângă el. Alex 
refuzase o bomboană de mentă de la ea, deşi îşi dădea 
seama că e singura răsplată pe care avea s-o primească de 
la ei. 

Ea luă cuvântul pentru prima dată de când intrase în 
cameră. 

— Probabil că vrei să afli sfârşitul operaţiunii tale. 

— Desigur... 

ÎI privi pe Blunt, care încuviinţă din cap. 

— Înainte de toate, nu te aştepta să citeşti despre aşa 
ceva în ziare, începu ea. Acest dosar a fost catalogat ca 
fiind TOP SECRET, ceea ce înseamnă că nimeni nu are voie 
să vorbească despre ce s-a întâmplat. Bineînţeles, 
ceremonia de la Muzeul Ştiinţelor a fost transmisă în direct, 
dar, din fericire, am putut întrerupe transmisia înainte ca 
vreo cameră să te poată surprinde. În fond, nimeni nu ştie 
că un băiat de paisprezece ani a fost cel care a creat tot 
haosul. 

— Şi vrem să rămână aşa, murmură Blunt. 

— De ce? lui Alex nu-i plăcea deloc cum sună asta. 

Doamna Jones ignoră întrebarea: 

— Ziarele trebuie să scrie despre ceva, îţi dai seama, 
continuă ea. Povestea pe care am propus-o e aceea că 
Sayle a fost atacat de o organizaţie teroristă încă 
necunoscută şi că acum se ascunde. 

— Unde e Sayle? întrebă Alex. 

— Nu ştim. Dar îl vom găsi. Nu se poate ascunde nicăieri 


— 138 — 


pe pământ unde să nu-l găsim. 

— Bine, aprobă el, neîncrezător. 

— Cât despre Stormbreaker, am anunţat deja că s-a 
strecurat o greşeală gravă de fabricaţie şi că oricine va 
încerca să-l pornească, se va electrocuta. E stânjenitor 
pentru Guvern, normal, dar toate computerele au fost 
confiscate şi acum ne ocupăm noi cu recuperarea lor. Din 
fericire, a fost atât de fanatic, încât le-a programat în aşa 
fel ca virusul să fie eliberat numai de prim-ministru la 
Muzeul Ştiinţelor. Ai reuşit să distrugi „trăgaciul”, dar chiar 
şi cele câteva şcoli care l-au pornit sunt în regulă. 

— Era cât pe ce, zise Blunt. Am analizat o serie de 
mostre. E letal. Mai rău decât ce a folosit Irakul în Războiul 
din Golf. 

— Ştiţi cine a procurat marfa asta? întrebă Alex. 

Blunt tuşi încurcat: 

— Nu. 

— Submarinul pe care l-am văzut era chinezesc. 

— Asta nu înseamnă foarte mult. Era evident că Blunt nu 
voia să vorbească despre asta: Dar poţi să fii sigur că vom 
face toate cercetările necesare. 

— Ce se va întâmpla cu Yassen Gregorovici? întrebă Alex. 

— Am închis baza de la Port Talion, zise doamna Jones. 
Am arestat deja cea mai mare parte din personal. Din 
păcate, n-am putut să vorbim cu Nadia Vole şi cu cel căruia 
îi spuneai domnul Grin. 

— Oricum, nici nu vorbea prea mult, zise Alex. 

— A fost un noroc că avionul lui s-a prăbuşit acolo, 
continuă doamna Jones. N-a fost nimeni ucis. Cât despre 
Yassen, cred că s-a făcut nevăzut. Din ceea ce ne-ai spus, e 
clar că lucra pentru Sayle. A lucrat şi pentru cei care l-au 
sprijinit pe Sayle... şi mă îndoiesc că le va conveni să-l 
acopere. Yassen probabil că e deja pe cealaltă parte a 
globului acum. Dar poate că într-o zi îl vom găsi. O să-l 
căutăm în continuare. 

Urmă o lungă pauză. Părea că cei doi şefi ai spionilor 
spuseseră ce aveau de spus. Dar mai era ceva ce nimeni nu 
abordase încă. 


— 139 — 


— Ce se va întâmpla cu mine? întrebă Alex. 

— Tu îţi vezi de şcoala ta, răspunse Blunt. 

Doamna Jones scoase un plic pe care i-l înmână lui Alex. 

— Un cec? întrebă el. 

— E o motivare de la un doctor, ai lipsit aceste săptămâni 
din cauza unei gripe. Una foarte gravă. Şi, dacă te întreabă 
cineva, e vorba chiar despre un doctor adevărat. N-ar trebui 
să ai probleme cu asta. 

— Vei locui în continuare în casa unchiului tău, zise Blunt. 
Menajera voastră, Jack nu mai ştiu cum, va avea în 
continuare grijă de tine. Şi aşa vom şti unde să te găsim, 
dacă vom avea din nou nevoie de tine. 

Vom avea din nou nevoie de tine! Cuvintele îl îngheţară 
pe Alex mai mult decât orice i se întâmplase în ultimele trei 
săptămâni. 

— Cred că glumiţi, zise el. 

— Nu. Blunt îl privi cu răceală: Nu sunt genul care 
glumeşte. 

— Te-ai descurcat de minune, Alex, îi zise doamna Jones, 
încercând să fie mai prietenoasă. Prim-ministrul însuşi îţi 
trimite mulţumirile lui. Şi adevărul este că ar fi ceva absolut 
extraordinar să avem printre noi pe cineva ca tine, atât de 
tânăr... 

— La fel de talentat ca şi tine, i-o tăie Blunt. 

— ... disponibil pentru noi din când în când. Ridică o 
mână pentru a opri orice obiecţie. Să nu vorbim acum 
despre asta. Dacă se mai iveşte vreo astfel de situaţie, te 
vom căuta. 

— Mda, sigur. 

Alex se uită când la unul, când la celălalt. Ăştia nu erau 
oameni care să accepte un refuz. În felul lor, erau amândoi 
la fel de fermecători ca domnul Grin. 

— Pot să plec? întrebă el. 

— Sigur că da, răspunde doamna Jones. Vrei să te ducă 
cineva cu maşina? 

— Nu, mulţumesc. Se ridică: Mă descurc şi singur. 


x k x 


— 140 — 


Avusese zile şi mai bune. Luă liftul până la parter, 
gândindu-se că salvase mii de elevi, că l-a dat gata pe 
Herod Sayle şi că încă mai trăia, ba mai mult, fără nicio 
rană prea gravă. Aşadar, de ce-ar fi nefericit? Răspunsul 
era simplu: Blunt îl băgase cu forţa în toată această 
afacere. În cele din urmă, între el şi James Bond nu era doar 
o chestiune de vârstă, ci şi una de loialitate. Pe vremuri, 
spionii făceau ce făceau pentru că-şi iubeau ţara, pentru că 
ei chiar credeau în ce fac. Dar lui nu i s-a dat şansa să 
aleagă. În zilele noastre, spionii nu mai sunt angajaţi. Sunt 
folosiţi. 

leşi din clădire, hotărât să meargă pe jos până la metrou, 
dar chiar în acea clipă sosi lângă el un taxi şi îi făcu semn 
să oprească. Era prea obosit pentru transportul în comun. 
Aruncă o privire şoferului, aplecat peste volan într-un 
pulover oribil, împletit de mână, şi se aruncă pe scaunul din 
spate. 

— Cheyne Walk, Chelsea, zise Alex. 

Şoferul se întoarse. Tinea un pistol în mână. Avea o faţă 
mai palidă decât cum o văzuse Alex ultima dată şi lăsa să 
se vadă durerea pricinuită de cele două gloanţe, dar - 
oricât de imposibil ar părea - era Herod Sayle. 

— Dacă faci o mişcare, al naibii de copil, te împuşc. 
Vocea îi era toată numai otravă: Dacă încerci ceva, orice, te 
împuşc. Rămâi nemişcat. Vii cu mine. 

Uşile se închiseră automat. Herod Sayle întoarse şi 
începu să conducă în jos, pe Liverpool Street, spre City!?. 

Alex nu ştia ce să facă. Era sigur că Sayle avea să-l 
împuşte oricum. De ce altceva să fi riscat atât de mult 
venind chiar până la uşa Serviciilor Secrete din Londra? Se 
gândi să încerce ceva pe geam, poate să atragă atenţia 
altei maşini. Dar n-ar merge. Sayle s-ar întoarce imediat şi 
l-ar omori. Oricum, omul nu mai avea nimic de pierdut. 

Merseră timp de zece minute. Era sâmbătă şi City-ul era 
închis. Traficul era destul de aerisit. Apoi Sayle opri în faţa 
unui zgârie-nori modern, cu faţada de sticlă şi cu o 


12 Centrul financiar şi de afaceri britanic, situat în partea veche a 
Londrei (n.tr.). 


— 141 — 


sculptură abstractă - două nuci imense de bronz pe o 
porţiune solidă de beton - la intrarea principală. 

— Vei cobori cu mine din maşină, ordonă Sayle. Vom 
intra în clădire. Dacă te gândeşti să fugi, aminteşte-ţi că 
acest pistol e în coasta ta. 

Sayle cobori primul. Privirea lui nu-l slăbi deloc pe Alex, 
care se gândi că cele două gloanţe trebuie să-l fi lovit în 
braţul stâng şi în umăr. Bratul stâng îi atârna inert. Dar 
arma era în cealaltă mână. Era foarte calm, ţintind jos, în 
spatele lui Alex. 

— Intră... 

Clădirea avea uşi batante deschise. Se trezi într-o 
recepţie pavată cu marmură şi cu divane de piele. Dar nu 
era nimeni înăuntru. Sayle îi făcu semn cu pistolul spre un 
lift deschis. Intrară. 

— Etajul douăzeci şi nouă, zise Sayle. 

Alex apăsă pe buton: 

— Urcăm să vedem priveliştea? îl întrebă pe Sayle. 

Sayle ridică din umeri: 

— Poţi faci toate a/e naibii de glume, dar tot eu voi râde 
la urmă. 

Aşteptară în tăcere. Alex simţea presiunea în urechi în 
timp ce liftul urca din ce în ce mai mult. Sayle se uita fix la 
el, ţinându-şi braţul bolnav rezemat de perete. Lui Alex îi 
trecu prin cap să-l lovească. Dacă ar putea cumva să-l ia 
prin surprindere... dar nu... erau prea aproape unul de 
celălalt. lar Sayle stătea cumva răsucit ca un arc. 

Liftul încetini şi uşile se deschiseră. Sayle flutură arma 
prin aer: 

— Mergi la stânga. Vei ajunge la o uşă. Deschide-o! 

Alex se conformă întocmai. Uşa avea o inscripţie: 
HELIPORT. Urmau câteva trepte. Alex se uită întrebător la 
Sayle. Sayle îi făcu semn strigându-i: 

— Sus! 

Urcară şi ajunseră la o altă uşă. Alex împinse bara de 
deschidere şi păşi. Era afară, la treizeci de etaje deasupra 
pământului, pe un acoperiş plat, cu o antenă radio şi cu un 
gard înalt de metal întinzându-se de jur împrejur. Şi el, şi 


— 142 — 


Sayle erau în mijlocul unui X imens vopsit în roşu. Privind în 
jur, Alex văzu oraşul până la Canary Wharf. Părea să fie o zi 
liniştită de primăvară, când ieşise din birourile Royal & 
General. Dar aici, sus, vântul bătea cu putere, iar norii 
clocoteau parcă. 

— Ai distrus totul! urlă Sayle. Cum ai făcut-o? Cum de m- 
ai tras pe sfoară? Te-aş fi terminat dacă erai un om în toată 
firea! Dar a trebuit să-mi trimită un copil! Un a/ naibii de 
copil de şcoală! Ei bine, nu s-a terminat încă. Plec din 
Anglia. Vezi...? 

Sayle îi făcu semn şi Alex se întoarse să vadă un 
elicopter care se învârtea prin aer în spatele lui. De unde 
venise? Era vopsit în roşu şi galben, un elicopter uşor, cu un 
singur motor, pilotat de o persoană purtând ochelari fumurii 
şi cască de protecţie. Era un Colibri EC120B, unul dintre 
cele mai silenţioase din lume. Se învârtea în jurul lui, cu 
palele biciuind aerul. 

— Ăsta-i biletul meu de plecare! continuă Sayle. Nu mă 
vor găsi niciodată. Şi într-o zi mă voi întoarce. Data viitoare, 
nu voi mai neglija nimic. lar tu nu vei mai fi aici să mă 
opreşti. Acesta e sfârşitul tău. Acum şi aici tu mori. 

Nu era nimic de făcut. Sayle ridică arma şi ţinti cu ochii 
holbaţi, cu pupilele mai negre ca niciodată, ca două 
luminiţe negre în mijlocul globilor albi. 

Se auziră două mici detunături. 

Alex se uită în jos, aşteptând să vadă sânge. Nu era 
nimic. Nu simţea nimic. Apoi Sayle se clătină şi căzu pe 
spate cu două găuri în piept. 

Elicopterul ateriză în centru deasupra X-ului şi din el ieşi 
Yassen Gregorovici. 

Ţinând încă arma îndreptată spre cadavru, se apropie şi-l 
examină, lovindu-l uşor cu piciorul. Satisfăcut, aprobă din 
cap pentru el însuşi, ascunzând arma. Oprise motorul 
elicopterului şi, în spatele lui, palele încetiniră şi se opriră. 

Alex făcu un pas înainte. De-abia acum se părea că îl 
observase Yassen. 

— Eşti Yassen Gregorovici, zise Alex. 

Rusul aprobă. Era imposibil să ghiceşti la ce se gândea. 


— 143 — 


Ochii lui limpezi, albaştri, nu lăsau să se vadă nimic. 

— De ce l-ai ucis? întrebă Alex. 

— Aşa mi s-a spus. 

Nu era nici urmă de accent în vocea lui. Vorbea încet, 
normal. 

— Devenise o povară. E mai bine aşa. 

— Nu şi pentru el. 

Yassen ridică din umeri. 

— Şi eu? întrebă Alex. 

Rusul îl privi pe băiat, ca şi cum l-ar fi măsurat din cap 
până-n picioare. 

— N-am niciun ordin cu privire la tine. 

— Nu mă vei împuşca şi pe mine? 

— La ce mi-ar folosi? 

Urmă o pauză. Cei doi se priviră peste cadavrul lui Herod 
Sayle. 

— L-ai omorât pe lan Rider, zise Alex. A fost unchiul meu. 

Yassen ridică din umeri încă o dată: 

— Omor mulţi oameni. 

— Într-o zi am să te omor eu pe tine. 

— Mulţi au încercat. Yassen zâmbi: Crede-mă, zise el, ar 
fi mai bine să nu ne mai întâlnim. Întoarce-te la şcoală. 
Întoarce-te la viaţa ta. Şi data viitoare, dacă te mai 
cheamă, să spui nu. Să omori e o treabă de oameni mari, 
iar tu nu eşti decât un copil. 


— 144 — 


În curând: 
VOLUMUL AL DOILEA AL SERIEI 


ALEX RIDER, 
SUPERSPIONUL ADOLESCENT 


POINT BLANC 


Alex Rider, superspionul de 14 ani, s-a reîntors la 
şcoală, încercând să uite nebunia provocată de 
computerele STORMBREAKER. Din păcate însă, MI6 
are alte planuri pentru el şi îl trimite să investigheze 
moartea a doi dintre cei mai puternici oameni din 
lume, care nu aveau decât un singur lucru în comun: 
ambii îşi trimiseseră fiii să înveţe la Point Blanc 
Academy - o şcoală foarte selectă pentru puştii 
răzgâiaţi ai multimilionarilor. 

Alex pleacă la drum la fel de împotriva dorinţei lui 
ca şi prima dată, pentru că în urechi îi răsună 
avertismentul doamnei Jones: 

„Nu uita, Alex, nu eşti niciodată prea tânăr să 
mori!” 


— 145 — 


În această carte veți face E 

cunoștință cu Alex Rider, A 

un de 14 ani care, 

în Mumai cîteva zile, trece  „ 
la statutul de elev la cel 

de spion și începe să lucreze 


Acest James Bond adolescent 
are misiunea să descopere 

ce se ascunde în spatele generozității 
multimilionarului Herod Saile care 
a înzestrat școlile din Anglia cu 
supercomputere Stormbreaker. 
Numai Alex Rider poate : 
să descopere adevărul, dar foarte 
repede el află că viața lui este 
în pericol și se pare că prima 
misiune o să fie și ultima. 


„Alex Rider este eroul perfect al secolului XXI.“ 
The Daily Telegraph 


EAN ISBN 973-576-572-1 
rao | | | 
international | | | | 
publishing d 
company 


— 147 —