Anthony Horowitz — [Alex Rider] 02 Academia Point Blanc

La A 


www. virtual-project.eu 


ANTHONY HOROWITZ este, cu 
siguranţă, unul dintre cei mai iubiţi 
autori de cărţi pentru copii şi 
tineri. Născut la Londra, el 
mărturisea că „am ştiut cu 
siguranţă că vreau să devin 
scriitor la vârsta de 8 ani; [...] 
doream să mă răzbun în cărţile 
mele pentru toate nedreptăţile pe 
care le-am avut de suferit în 
copilărie”. Cea mai celebră serie 
scrisă de Horowitz este cea a 
romanelor despre Alex Rider, 
superspionul de 14 ani, acest 
James Bond adolescent pe care-l 
vom întâlni în: Stormbreaker, Point 
Blanc, Skeleton Keys. La fel de celebre sunt şi celelalte 
romane ale sale; cele din seria Diamond Brothers (The 
Falcon's Malteser, Public Enemy Number Two, South by 
South East), dar şi: Granny, The Devil and his Boy, The 
Switch, Groosham Grange and the Unholy Grail. 


ANTHONY HOROWITZ 


ACADEMIA 
POINT BLANC 


Original: Point Blanc (2001) 


AIl doilea volum al seriei 
ALEX RIDER, 
SUPERSPIONUL ADOLESCENT 


„_„ Traducerea: 
MADALINA-MONICA BADEA 


y 


virtual-project.eu 


O 
Editura: RAO 
2004 


Pentru W. S. şi N. 


ÎN CĂDERE LIBERĂ 


Michael J. Roscoe era un om precaut. Maşina care Îl 
ducea la serviciu la şapte şi cincisprezece minute în fiecare 
dimineaţă era un Mercedes făcut la comandă, cu portiere 
din oţel blindat şi cu geamuri antiglont. 

Şoferul său, un fost agent FBI, avea o armă Beretta, 
semiautomată, şi ştia cum să o folosească. Din locul în care 
parca maşina până la intrarea în Roscoe Tower de pe Fifth 
Avenue din New York nu erau decât cinci paşi, şi totuşi pe 
fiecare centimetru al acestui drum era urmărit de camere 
de luat vederi cu circuit închis. Odată ce s-au închis uşile 
automate în spatele lui, un recepţioner îmbrăcat în 
uniformă - şi el înarmat - îl urmări din ochi cum traversează 
foaierul şi urcă în ascensorul personal. 

Ascensorul avea pereţii îmbrăcaţi în marmură albă, un 
covor albastru, o balustradă argintie şi niciun buton. Roscoe 
îşi lipi palma de un mic panou de sticlă. Senzorii încorporaţi 
îi citiră amprentele, le verificară şi ascensorul fu activat. 
Uşile se închiseră şi ascensorul urcă fără oprire până la 
etajul şaizeci. 

In afară de el nimeni nu folosea vreodată acest lift. Nu se 
oprea niciodată la un alt etaj al clădirii. În timp ce liftul 
urca, recepţionerul le anunţă telefonic angajaţilor din biroul 
domnului Roscoe sosirea acestuia. 

Toţi angajaţii din biroul privat al lui Roscoe fuseseră aleşi 
pe sprânceană şi verificaţi la sânge. Era imposibil să ai o 
întrevedere cu el fără programare, iar să o obţii putea să 
dureze chiar şi trei luni. 

Când eşti bogat, trebuie să ai grijă. Sunt pe lume destui 
dezaxaţi, răpitori, terorişti... oameni disperaţi, oameni 
nedreptăţiţi. 

Michael J. Roscoe era preşedintele Roscoe Electronics, iar 
în topul celor mai bogaţi oameni din lume era pe locul nouă 
sau zece - şi era însăşi imaginea precauţiei. 

Când chipul său a apărut pe coperta revistei Time 
(„Regele electronicii”), a înţeles că devenise o ţintă. Prin 


a 


urmare, când se afla în locuri publice mergea repede, cu 
capul plecat. Purta ochelari care îi ascundeau în mare parte 
chipul rotund, cu trăsături frumoase. Purta costume 
scumpe, dar create de anonimi. Dacă mergea la teatru sau 
lua masa în oraş, ajungea mereu în ultimul moment, şi 
prefera să nu aştepte prea mult, în acelaşi loc. 

Viaţa lui era supravegheată cu zeci de sisteme de 
securitate, care îl iritaseră la început, dar care acum făceau 
parte din rutină. 

însă rutina, după cum ştie orice spion sau agent de 
securitate, te poate ucide. Rutina îi spune duşmanului unde 
şi când te duci. Rutina avea să-l ucidă pe Michael J. Roscoe, 
şi moartea urma să-i bată la uşă chiar azi. 

Bineînţeles, Roscoe habar n-avea de toate astea; din lift 
intră direct în biroul său privat - o încăpere uriaşă ce ocupa 
o aripă a clădirii, cu doi pereţi de sticlă care dădeau spre 
Fifth Avenue la nord şi, respectiv, Central Park la vest. In 
ceilalţi doi pereţi se aflau o uşă, o bibliotecă joasă şi, lângă 
ascensor, un singur tablou pictat în ulei: o vază cu flori 
semnată Vincent Van Gogh. 

Nici biroul acoperit cu sticlă mată nu era mai încărcat. Se 
aflau pe el un computer, o agendă cu coperte de piele, un 
telefon şi fotografia înrămată a unui băiat de paisprezece 
ani. 

În timp ce îşi dădea jos sacoul şi se aşeza la birou, 
Roscoe se pomeni uitându-se la fotografie. Păr blond, ochi 
albaştri şi pistruiat. Paul Roscoe semăna izbitor cu tatăl 
său; cu patruzeci de ani în urmă. 

Roscoe avea acum cincizeci şi patru de ani şi începea să- 
şi arate vârsta, în ciuda bronzului permanent. Fiul său era 
aproape la fel de înalt ca el. Fotografia fusese făcută vara 
trecută, când erau în Long Island. Au ieşit în larg cu barca, 
apoi au făcut un grătar pe plajă. A fost una din puţinele zile 
fericite petrecute de ei doi împreună. 

Uşa se deschise şi intră secretara. Helen Bosworth era 
englezoaică. Îşi părăsise căminul şi soţul ca să vină să 
lucreze la New York, şi îi plăcea la nebunie ceea ce făcea. 
Lucra în acest birou de unsprezece ani, timp în care nu 


Se AA 


omisese niciodată vreun detaliu, nu făcuse niciodată vreo 
greşeală. 

— Bună dimineaţa, domnule Roscoe, spuse. 

— Bună dimineaţa, Helen. 

Îi puse un dosar pe birou: 

— Sunt ultimele informaţii primite de la Singapore. 
Calculul preţurilor pentru agenda electronică R-15. La 
douăsprezece şi jumătate luaţi prânzul cu domnul senator 
Andrews. Am făcut rezervări la Ivy... 

— N-ai uitat să suni la Londra? o întrebă Roscoe. 

Helen Bosworth clipi. „De ce oare o mai întrebase, când 
ştia foarte bine că ea nu uită niciodată nimic?” 

— Am luat legătura cu cineva din biroul lui Alan Blunt ieri 
după-amiază, zise ea. După-amiază la New York însemna 
seara la Londra. Domnul Blunt nu era disponibil, dar v-am 
programat o convorbire telefonică directă cu el pentru azi 
după-amiază. O să vă facem legătura pe telefonul din 
maşină. 

— Îţi mulţumesc, Helen. 

— Doriţi să vi se trimită cafeaua? 

— Nu, mulţumesc, Helen. Azi nu vreau cafea. 

Helen Bosworth ieşi, sincer îngrijorată. Nu vrea cafea? Ce 
mai urma oare? De când îl ştia, domnul Roscoe îşi începea 
ziua cu un espresso dublu. Să fie bolnav? În orice caz, nu 
prea fusese în apele lui în ultima vreme... cam de când s-a 
întors Paul de la şcoala aceea din sudul Franţei. Şi pe urmă 
şi convorbirea asta cu Alan Blunt, la Londra! Deşi nu-i 
spusese nimeni cine e Alan Blunt, ea îi văzuse numele 
odată într-un dosar. Avea legătură cu Serviciul Britanic 
Militar de Informaţii, MI6. Ce treabă avea domnul Roscoe cu 
un spion? 

Helen Bosworth se întoarse în biroul ei şi se calmă, dar 
nu cu cafea - nu putea să sufere cafeaua - ci cu o ceaşcă 
revigorantă de ceai englezesc pentru micul dejun. Se 
petrecea ceva foarte ciudat, şi ei nu-i plăcea asta. Nu, nu-i 
plăcea deloc. 


În acest timp, mai jos cu şaizeci de etaje, la recepţie, 
sosise un bărbat îmbrăcat într-o salopetă gri, purtând un 
ecuson în piept. Conform ecusonului, se numea Sam Green 
şi era mecanic de control la compania de ascensoare X- 
Press Elevators Inc. Într-o mână avea o servietă, iar în 
cealaltă - o trusă argintie, voluminoasă cu unelte. Le puse 
jos pe amândouă în faţa biroului de la recepţie. 

De fapt, numele său real nu era Sam Green. Părul - 
negru şi uşor slinos - era fals, ca şi ochelarii, mustaţa şi 
dinţii neregulaţi. Arăta de cincizeci de ani, dar în realitate 
avea vreo treizeci. Nimeni nu-i ştia numele adevărat, însă 
în branşa în care lucra un nume era ultimul lucru pe care și- 
| putea permite. Era cunoscut ca Gentlemanul, şi era unul 
dintre cei mai bine cotaţi şi eficienţi ucigaşi plătiţi din lume. 
| se dăduse această poreclă pentru că le trimitea 
întotdeauna flori familiilor victimelor sale. 

Recepţionerul se uită la el întrebător. 

— Am venit pentru ascensor, zise. 

Vorbea cu accent de Bronx, deşi în toată viaţa lui nu 
petrecuse mai mult de o săptămână acolo. 

— Ce-i cu ascensorul? întrebă recepţionerul. Doar aţi mai 
fost şi săptămâna trecută. 

— Corect! Am găsit un cablu defect la ascensorul 
doisprezece. Cablul trebuie înlocuit, dar atunci n-am avut la 
noi piesele necesare. Aşa că m-au trimis pe mine din nou. 
Gentlemanul se căută prin buzunare şi scoase o hârtie 
mototolită: Doriţi să sunaţi la sediu? Am aici ordinul de 
serviciu. 

Dacă recepţionerul ar fi sunat la X-Press Elevators Inc., ar 
fi aflat că aveau într-adevăr un angajat pe nume Sam 
Green - care însă nu mai venise la serviciu de două zile. 
Asta pentru că adevăratul Sam Green zăcea pe fundul 
râului Hudson cu un cuţit înfipt în spate şi cu un bloc de 
beton de vreo zece kilograme legat de picioare. Dar 
recepţionerul nu sună, iar Gentlemanul bănuise că nu se va 
deranja. La urma urmei, lifturile se stricau tot timpul. 
Mecanicii veneau şi plecau unul după altul. Ce mai conta 
unul în plus sau în minus? 


Se 


Recepţionerul îi făcu semn că e în regulă: 

— Poftiţi! 

Gentlemanul puse hârtia la loc, îşi luă servieta şi trusa de 
scule şi se îndreptă spre lifturi. Erau douăsprezece lifturi 
publice care  deserveau acel zgârie-nori, plus al 
treisprezecelea, cel al lui Michael J. Roscoe. Liftul 
doisprezece era ultimul din şir. În timp ce se urca în el, un 
băiat care făcea livrări, cu un pachet în braţe, încercă să-l 
urmeze. 

— Îmi pare rău, spuse Gentlemanul. E scos din uz pentru 
reparaţii. 

Uşile se închiseră. Apăsă butonul cu numărul şaizeci şi 
unu. 

Primise misiunea cu doar o săptămână în urmă. Fusese 
nevoit să acţioneze repede - să-l lichideze pe adevăratul 
mecanic de control, să-i împrumute identitatea, să se 
familiarizeze cu planurile clădirii Roscoe Tower şi să facă 
rost de echipamentul sofisticat de care ştia că va avea 
nevoie. Cei care îl angajaseră doreau ca multimilionarul să 
fie eliminat cât mai repede. Şi, ceea ce era şi mai 
important, moartea lui trebuia să pară un accident. Pentru 
treaba asta Gentlemanul ceruse - şi primise - două sute de 
mii de dolari. Banii intrau într-un cont din Elveţia - jumătate 
acum, jumătate după. 

Uşa liftului se deschise. Etajul şaizeci şi unu era folosit în 
principal pentru întreţinere. Aici se aflau rezervoarele cu 
apă, precum şi computerele care controlau temperatura, 
aerul condiţionat, camerele de supraveghere şi tot de aici 
erau controlate şi ascensoarele din întreaga clădire. 
Gentlemanul deconectă liftul, folosind cheia de control 
manual care-i aparținuse lui Sam Green, după care se 
îndreptă spre computere. Ştia exact unde sunt. Le-ar fi 
găsit chiar şi cu ochii închişi. Îşi deschise servieta unde, în 
partea de dedesubt, se afla un laptop. Pe capac erau fixate 
diverse burghie şi alte unelte asemănătoare. 

Îi luă doar cincisprezece minute ca să pătrundă în 
reţeaua principală din Roscoe Tower şi să-şi conecteze 
laptop-ul la schema de conexiuni din interiorul acesteia. li 


SR e Ri 


luă ceva mai mult să spargă sistemele de securitate 
Roscoe, dar reuşi până la urmă. Tastă o comandă. Aflat la 
etajul de dedesubt, ascensorul personal al lui Michael J. 
Roscoe făcu ceva ce nu mai făcuse niciodată până atunci: 
urcă un etaj şi ajunse la şaizeci şi unu. Uşa, ce-i drept, 
rămase închisă. Dar Gentlemanul nu avea nevoie să intre. 

Îşi luă servieta şi trusa de argint cu unelte şi le duse în 
liftul cu care urcase de la recepţie. Il activă cu cheia de 
control manual şi apăsă butonul cincizeci şi nouă. Dezactivă 
din nou liftul, apoi se ridică pe vârfuri şi împinse. Pe tavanul 
liftului era o trapă care se deschidea în afară. Scoase întâi 
servieta şi trusa, apoi îşi luă avânt şi se căţără deasupra 
liftului. Se găsea acum în puţul ascensoarelor din Roscoe 
Tower. Era înconjurat de grinzi şi cabluri înnegrite de 
vaselină şi de mizerie. Cabluri groase de oţel atârnau; unele 
vibrau sub greutatea încărcăturii pe care o ridicau sau o 
coborau. Privind în jos, văzu un tunel pătrat care părea fără 
sfârşit, complet întunecat, cu excepţia fâşiilor slabe de 
lumină care apăreau şi dispăreau în funcţie de 
ascensoarele ce ajungeau la diverse etaje. Briza de afară 
reuşise să pătrundă şi aici, agitând praful care îi intra în 
ochi. Lângă el se aflau uşile unui lift pe care dacă le-ar fi 
deschis ar fi intrat direct în biroul lui Roscoe. Deasupra lui şi 
la câţiva metri spre dreapta vedea partea de dedesubt a 
liftului particular al acestuia. 

Avea trusa de unelte lângă el, acolo, pe acoperişul 
liftului. O deschise cu grijă. Cutia era tapisată cu un burete 
gros. Înăuntru, într-un compartiment special, se găsea un 
instrument ce părea a fi un aparat de proiecţie complicat, 
din argint şi concav, cu o lentilă groasă de sticlă. Îl scoase 
din cutie şi se uită la ceas. Opt şi treizeci şi cinci de minute. 
Avea nevoie de o oră ca să ataşeze dispozitivul pe partea 
de dedesubt a liftului lui Roscoe, şi apoi încă puţin timp ca 
să se asigure că funcţionează. Avea timp berechet. 

Gentlemanul zâmbi pentru sine, scoase o şurubelniţă 
electrică şi-şi începu treaba. 


La ora douăsprezece, Helen Bosworth anunţă prin 
— 10 — 


telefon: 

— V-a sosit maşina, domnule Roscoe. 

— Mulţumesc, Helen. 

Roscoe nu lucrase prea mult în dimineaţa aceea, îşi 
dădea seama că nu îi stătea mintea la afaceri. Se mai uită o 
dată la fotografia de pe birou. Paul. Oare cum de s-a putut 
înrăutăţi într-atât relaţia dintre un tată şi fiul său? Şi oare 
de ce în ultimele luni lucrurile au degenerat atât de mult? 

Se ridică, îşi puse sacoul şi traversă biroul - se ducea să 
ia masa cu senatorul Andrews. Lua adesea masa cu diverşi 
politicieni. Toţi voiau câte ceva de la el - unii îi voiau banii, 
alţii ideile, alţii îl voiau pe el pur şi simplu. Un om cu averea 
lui Roscoe era un prieten influent şi se ştie că politicienii au 
nevoie de cât mai mulţi prieteni de acest gen. 

Apăsă butonul ascensorului şi uşile se deschiseră. Făcu 
un pas înainte. 

Ultimul lucru pe care l-a văzut Michael J. Roscoe a fost 
interiorul unui ascensor cu pereţii cu marmură albă, cu un 
covor albastru pe jos şi cu o balustradă argintie. 

Piciorul drept, încălţat cu unul din pantofii din piele 
neagră lucraţi manual la comandă într-un mic atelier din 
Roma, ajunse la nivelul covorului şi trecu... prin el. Restul 
corpului urmă aceeaşi direcţie, aplecându-se în interiorul 
liftului şi apoi căzu prin acesta. Urmă o cădere de şaizeci de 
etaje - căderea morţii. Era atât de surprins de ce i se 
întâmplă, complet incapabil să înţeleagă, încât nici măcar 
nu a strigat. A căzut pur şi simplu în întunericul din spaţiul 
liftului, lovindu-se de vreo două ori de pereţi, şi s-a prăbuşit 
pe podeaua de beton aflată cu două sute de metri mai jos. 

Liftul rămase pe loc. Părea real, dar de fapt nici nu era 
acolo. Roscoe păşise într-o hologramă proiectată în spaţiul 
gol unde ar fi trebuit de fapt să se afle liftul. 

Gentlemanul programase uşa să se deschidă atunci când 
Roscoe apasă butonul de apel şi îl privi în tăcere cum 
păşeşte în neant. Dacă miliardarul s-ar fi uitat măcar o clipă 
în sus, ar fi văzut proiectorul de holograme argintiu care 
transmitea imaginea, fixat la câţiva metri deasupra lui. Dar 
un om care se urcă în lift ca să meargă la masă nu se uită 


în sus. Gentlemanul ştia acest lucru. Şi el nu se înşela 
niciodată. 

La douăsprezece şi treizeci şi cinci de minute, şoferul 
sună să anunţe că domnul Roscoe nu ajunsese la maşină. 

Peste zece minute, Helen Bosworth alertă personalul de 
securitate, care începu să cerceteze foaierul clădirii. 

La ora unu au sunat la restaurant. Senatorul era acolo, şi 
îşi aştepta invitatul pentru masa de prânz. Dar Roscoe nu 
ajunsese. 

Cadavrul nu a fost descoperit decât a doua zi; în acest 
răstimp, dispariţia miliardarului devenise ştirea zilei la toate 
emisiunile din America. Un accident bizar - cel puţin aşa 
părea. Nimeni nu a reuşit să înţeleagă ce se întâmplase. ŞI 
asta pentru că, bineînţeles, între timp Gentlemanul 
reprogramase reţeaua principală, îndepărtase proiectorul şi 
lăsase totul în perfectă ordine înainte de a părăsi clădirea. 

După două zile, un bărbat care nu arăta câtuşi de puţin a 
mecanic de control sosi la Aeroportul Internaţional JFK. 
Urma să ia avionul spre Elveţia. Dar înainte de plecare intră 
într-o florărie, cumpără o duzină de lalele negre şi ceru să 
fie trimise la o anumită adresă. A plătit cu bani gheaţă. ŞI 
nu şi-a dat numele. 


ERIE, n 


UMBRA ALBASTRĂ 


Singurătatea te apasă cel mai greu atunci când eşti 
printre oameni. Alex Rider traversa terenul de joacă, 
înconjurat de sute de băieţi şi de fete cam de aceeaşi 
vârstă cu el. Cu toţii se îndreptau în aceeaşi direcţie, 
îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă albastru cu gri, şi probabil că 
toţi se gândeau cam la aceleaşi lucruri. 

Tocmai luase sfârşit ultima oră de curs din ziua aceea. 
Timpul care rămânea până la culcare avea să fie ocupat cu 
teme, ceai şi uitatul la televizor. Încă o zi de şcoală. Şi 
atunci, el de ce se simţea atât de străin, de parcă ar fi privit 
aceste ultime săptămâni ale trimestrului din spatele unui 
uriaş ecran de sticlă? 

Alex îşi aruncă ghiozdanul pe umăr şi îşi continuă drumul 
către grilajul pentru biciclete. Ghiozdanul era greu. Ca de 
obicei, înăuntru se aflau teme suplimentare la două 
materii... limba franceză şi istorie. 

Lipsise de la şcoală două săptămâni şi trebuia să lucreze 
mult ca să recupereze. Profesorii nu-i arătaseră prea multă 
înţelegere. Ce-i drept, nu se exprimaseră deschis în acest 
sens, însă atunci când s-a întors în cele din urmă, aducând 
o scutire medicală (,... o gripă urâtă, cu complicaţii”), 
dăduseră din cap zâmbind, spunându-şi în sinea lor că 
băiatul e cam cocoloşit şi răsfăţat. Pe de altă parte însă, 
trebuiau să-i ierte anumite lucruri. Ştiau cu toţii că Alex nu 
are părinţi, şi că, până de curând, locuise cu un unchi care 
murise într-un accident de maşină. Dar chiar şi aşa, două 
săptămâni la pat era cam mult! Până şi prietenii lui 
apropiaţi recunoşteau asta. 

Şi nu putea să le spună adevărul. Nu avea voie să spună 
nimănui ce se întâmplase de fapt. Asta făcea ca situaţia să 
fie de-a dreptul îngrozitoare. 

Alex privi în jur, la copiii care ieşeau şuvoaie pe porţile 
şcolii, unii se jucau cu mingea, alţii vorbeau la mobil. Se 
uită la profesorii care se urcau în maşinile lor, luate la mâna 
a doua. La început avusese impresia că toată şcoala s-a 


BEE, | E 


schimbat în timpul cât fusese plecat. Dar acum ştia că se 
întâmplase ceva mult mai rău. Totul era la fel ca înainte, cel 
care se schimbase era el. 

Alex avea paisprezece ani; era un elev obişnuit al unei 
şcoli obişnuite din vestul Londrei. Sau, cel puţin, aşa fusese. 
Cu doar câteva săptămâni înainte, descoperise că unchiul 
său fusese agent secret al MI6. Unchiul - lan Rider - fusese 
ucis, şi cei de la MI6 îl obligaseră pe Alex să-i ia locul 
acestuia. Trecuse printr-un antrenament de bază privind 
tehnicile de supravieţuire SSA? şi fusese trimis într-o 
misiune nebunească undeva, pe coasta de sud. Fusese 
hăituit, se trăsese în el şi se aflase chiar la un pas de 
moarte. Şi când totul se terminase, i-au făcut bagajele şi l- 
au trimis înapoi la şcoală, de parcă nu se întâmplase nimic. 
Dar înainte de asta, l-au pus să semneze o declaraţie de 
confidenţialitate privind secretele de stat. Alex zâmbi când 
îşi aduse aminte de asta. Nu era nevoie să semneze nimic. 
Oricum nu l-ar fi crezut nimeni. 

Dar confidenţialitatea asta începea să-l stânjenească. De 
câte ori îl întreba cineva ce-a făcut în săptămânile când a 
lipsit de la şcoală, trebuia să spună că a stat în pat, că şi-a 
petrecut vremea citind, lâncezind în casă şi aşa mai 
departe. Nu că ar fi vrut să se laude cu ceea ce făcuse, dar 
nu-i plăcea deloc să-şi mintă prietenii. Îl înfuria cumplit. Cei 
de la MI6 nu-i puseseră doar viaţa în pericol, ei i-o 
încuiaseră pur şi simplu într-un dulap cu dosare şi 
aruncaseră cheia. 

Ajunse la grilajul pentru biciclete. Cineva îi aruncă un „la 
revedere” şi Alex îi răspunse dând din cap, apoi îşi 
îndepărtă o şuviţă de păr care-i căzuse în ochi. 

Câteodată îşi dorea ca toată afacerea asta cu MI6 să nu fi 
existat niciodată. Dar în acelaşi timp - trebuia să 
recunoască - o parte din el îşi dorea să i se întâmple din 
nou. Uneori simţea că locul lui nu mai e în lumea comodă şi 
lipsită de pericole a Şcolii Brookland. Prea multe se 
schimbaseră. 

Şi, la drept vorbind, nimic nu putea fi mai rău decât să ai 


1 SSA - Serviciul Special Aerian (n.tr.). 
a A 


de făcut teme în plus la două materii. 

Scoase bicicleta din grilaj, îi descuie lacătul, îşi puse 
ghiozdanul cum trebuie pe spate şi se pregăti de plecare. 
Atunci văzu maşina aceea albă şi rablagită parcată la 
intrarea în şcoală. A doua oară în aceeaşi săptămână. 

Toată lumea ştia ce învârte tipul cu maşina albă. 

Avea douăzeci şi ceva de ani, era chel, şi în locul dinţilor 
din faţă avea două cioturi rupte, iar în ureche avea cinci 
cercei. Nu-şi făcea public numele. Când se vorbea despre 
el, i se spunea Skoda - după marca maşinii pe care o avea. 
Dar unii spuneau că se numeşte Jake şi că învățase la 
Brookland. Dacă era aşa, atunci revenise aici ca un strigoi 
nesuferit; acum îl vedeai, iar în clipa următoare dispărea - 
chiar înainte să treacă vreo maşină de poliţie sau vreun 
profesor curios. 

Skoda vindea droguri. Droguri uşoare pentru cei din 
cursul inferior şi marfă mai tare oricărui elev din clasa a 
şasea?, suficient de prost ca să o cumpere. 

Lui Alex i se părea incredibil cât de lesne îi mergea 
afacerea lui Skoda, cum împărțea el pacheţele în plină zi. 
Ce-i drept, în şcoală exista un cod al onoarei. Nimeni nu 
turna la poliţie, nici măcar când venea vorba de o năpârcă 
de teapa lui Skoda. Şi pe deasupra mai exista şi teama că, 
dacă îl prindeau pe Skoda, s-ar fi putut să-i prindă şi pe o 
parte din clienţii lui - şi aceştia erau prieteni, colegi de 
clasă. 

Drogurile nu fuseseră niciodată o problemă serioasă la 
Brookland, însă de curând situaţia începuse să se schimbe. 

O gaşcă de elevi de şaptesprezece ani începuseră să ia 
marfă de la Skoda, şi după aceea obiceiul se răspândise, tot 
atât de repede cum se propagă cercurile formate dacă 
arunci o piatră în apă. Avuseseră loc nişte incidente, şi de 
vreo două ori nişte elevi mai mici fuseseră ameninţaţi şi 
obligaţi să le dea bani celor mari. Marfa lui Skoda se 
scumpea pe măsură ce voiai să cumperi mai mult - şi nici la 
început nu fusese prea ieftină. 


2 În sistemul englezesc, elevii de clasa a şasea au vârsta cuprinsă între 
16 şi 18 ani (nitr.). 


15 


Alex văzu cum un băiat brunet, cu umeri laţi şi cu o 
acnee rebelă îşi târşâie picioarele către maşină, se opreşte 
puţin în dreptul geamului, pentru ca apoi să îşi continue 
drumul. 

Brusc, îl cuprinse furia. Băiatul se numea Colin şi doar cu 
un an în urmă fusese unul dintre cei mai buni prieteni ai lui 
Alex. 

De altfel, pe atunci, toată lumea îl plăcea pe Colin, dar 
între timp situaţia se schimbase drastic. Colin era 
totdeauna prost dispus şi devenise retras. Nici la învăţătură 
nu mai era printre primii. Şi dintr-odată nimeni n-a mai vrut 
să aibă de-a face cu el - şi iată motivul. Până acum Alex nu 
se gândise prea mult la droguri; îşi spusese doar că el nu va 
încerca niciodată, dar iată că vedea cum omul cu maşina 
albă nu otrăveşte doar o mână de copii inconştienţi, ci 
întreaga şcoală. 

Apăru un poliţist şi se îndreptă spre poartă. O clipă mai 
târziu maşina albă dispăruse, lăsând în urmă un nor de gaz 
negru. Fără să-şi dea seama prea bine ce face, Alex se urcă 
pe bicicletă şi pedală rapid spre ieşire, trecând ca o furtună 
pe lângă secretara care pleca şi ea spre casă. 

— Mai încet, Alex! strigă aceasta şi oftă, pentru că Alex 
nici nu o băgase în seamă. 

Domnişoara Bedfordshire avusese întotdeauna o 
slăbiciune pentru Alex, fără să ştie prea bine de ce. Era 
singura din toată şcoala care se întrebase dacă nu cumva 
absența băiatului ascundea mai multe decât reieşea din 
scutirea medicală. 

Skoda albă acceleră, viră la stânga, apoi la dreapta, şi 
Alex crezu că nu va putea să se țină după ea. Dar maşina 
intră în labirintul de străzi lăturalnice care dădea în King's 
Road, ajunse inevitabil în blocajul de trafic ce se forma la 
ora patru şi se opri la vreo două sute de metri în faţa lui. 

La începutul secolului al XXI-lea, media vitezei de 
deplasare în Londra este mai scăzută decât cea din epoca 
victoriană. În timpul orelor de vârf, pe aproape orice traseu, 
ajungi mai repede cu orice tip de bicicletă decât cu maşina. 
lar bicicleta lui Alex nu era orice bicicletă. Era un Condor 


SI E 


Junior Roadracer, făcută la comandă pentru el într-un 
atelier care funcţiona de peste cincizeci de ani pe aceeaşi 
stradă din Holborn. Îi adăugase de curând un sistem 
integrat de frânare şi un schimbător de viteze fixat pe 
ghidon; printr-o simplă mişcare a degetului mare, bicicleta 
trecea într-o treaptă superioară de viteză, şi Alex simţea 
lanţul uşor de titan cum toarce sub el. 

Ajunse din urmă maşina exact când aceasta dădea colţul 
şi intra în trafic pe King's Road. Spera că Skoda nu va ieşi 
din oraş, dar, în acelaşi timp, avea senzaţia că nu va merge 
prea departe. Traficantul nu alesese Şcoala Brookland ca 
loc de acţiune doar pentru că învățase şi el acolo. Probabil 
că locuia undeva, în zonă - nu foarte aproape, dar nici prea 
departe. 

Culoarea semaforului se schimbă şi maşina albă demară 
şi se îndreptă spre vest. Alex pedala încet, rămânând 
mereu la o distanţă de câteva maşini în urmă, în cazul în 
care Skoda s-ar fi uitat în oglinda retrovizoare. 

Ajunseră la intersecţia World's End; şoseaua se eliberă 
subit şi Alex trebui să schimbe din nou viteza şi să pedaleze 
din greu ca să nu rămână în urmă. Maşina îşi continuă 
drumul, traversă Parson's Green şi se îndreptă spre Putney. 
Alex schimbă banda, tăindu-i calea unui taxi. Primi drept 
răsplată un claxon violent. 

Era cald şi temele la franceză şi istorie atârnau greu în 
ghiozdan. Oare cât avea să mai dureze călătoria asta? Şi, 
odată ajunşi, ce putea el să facă? Alex începea să se 
întrebe dacă e bine ce face, când maşina ieşi de pe şosea. 
Ajunseseră. 

Skoda se oprise într-o zonă cu macadam, o parcare 
provizorie aflată lângă Tamisa, nu departe de Podul Putney. 

Alex rămase pe pod, fără să încurce circulaţia maşinilor, 
şi privi cum traficantul iese din maşină şi se îndepărtează 
mergând pe jos. 

Era o zonă în construcţie; încă un bloc cu apartamente de 
lux avea să zgârie cerul Londrei. Acum, clădirea se 
prezenta sub forma respingătoare a unei schelării din oţel şi 
plăci prefabricate de beton. In jur mişuna o armată de 


oameni cu caschete de protecţie. Se vedeau buldozere, 
betoniere şi, tronând deasupra a tot şi toate, o uriaşă 
macara galben-canar. Era şi un panou indicator: 


y pr 3? 
River vien DE 


| E 
| up VIZITATORII TREBUIE 
i 


sii. SĂ SE PREZINTE LA 
sis SEFUL ȘANTIERULUI 


Alex se întrebă dacă Skoda are vreo „afacere” şi pe 
şantier. Părea să se îndrepte către poarta de acces. Dar 
schimbă direcţia chiar înainte de a ajunge. Alex îl privi, 
nedumerit. 

Şantierul era înghesuit între pod şi un grup de clădiri 
moderne. Printre acestea se aflau un pub”, o clădire ce 
părea a fi un centru de conferinţe nou-nouţ şi, în fine, o 
secţie de poliţie, având în faţă o parcare pe jumătate plină 
cu maşinile poliţiei. 

Chiar lângă şantier se afla un debarcader de lemn la care 
erau ancorate două vase de croazieră cu cabine şi o barjă 
veche cu schelet metalic ce ruginea tăcută în apa 
întunecată. Alex nici nu văzuse debarcaderul, dar Skoda îl 
traversă hotărât şi se urcă pe puntea barjei. Deschise o uşă 
şi dispăru îndărătul ei. 

Oare aici locuia? Era aproape seară. „E puţin probabil, se 
gândi Alex, să plece la ora asta la plimbare pe Tamisa în 
jos.” 

Se urcă iar pe bicicletă şi se îndreptă agale spre capătul 
podului, apoi spre parcare. Găsi un loc mai ferit unde îşi 
lăsă bicicleta şi ghiozdanul, şi, de data asta pe jos, se 
îndreptă încet spre debarcader. 


3 Pub, prescurtare de la Public House, cârciumă tradiţională britanică 
(n.tr). 
— 18 — 


Nu se temea că va fi prins. Era un loc public şi, chiar dacă 
Skoda ar fi reapărut, nu avea ce să-i facă. Dar îl rodea 
curiozitatea. Ce căuta un traficant de droguri la bordul unei 
barje? Era ciudat. Alex nu ştia cum va acţiona, însă voia în 
primul rând să arunce o privire înăuntru. Apoi se va hotărî. 

Debarcaderul de lemn scârţâi sub paşii lui. Barja se 
numea Umbra albastră dar nu mai erau decât vagi rămăşiţe 
de albastru în vopseaua scorojită, pe osatura metalică 
ruginită şi pe puntea murdară, plină de păcură. Barja avea 
vreo zece metri lungime; era perfect pătrată, având o 
singură cabină în mijlocul punţii. Era cufundată destul de 
adânc în apă şi Alex bănui că spaţiul de locuit se află sub 
nivelul punţii. Îngenunche pe debarcader, prefăcându-se că 
îşi leagă şireturile, sperând să vadă ceva prin ferestrele 
înguste şi oblice. Dar toate draperiile erau trase. Ce să 
facă? 

Barja era amarată pe una din laturile debarcaderului. 
Cele două vase de croazieră se aflau pe cealaltă parte, unul 
lângă altul. 

Era clar că Skoda are nevoie de intimitate, dar probabil 
că avea nevoie şi de lumină, aşa că la ferestrele din partea 
cealaltă nu avea de ce să tragă draperiile - fiindcă acolo nu 
era decât râul. Însă, pentru a se putea uita prin acele 
ferestre, Alex trebuia să se urce şi el în barjă. Se gândi 
câteva clipe. Cu siguranţă, merita să rişte. Era destul de 
aproape de şantier. Nu putea să păţească nimic cu atâţia 
oameni în jur. 

Puse un picior pe punte şi, încet, se lăsă cu toată 
greutatea pe el. Se temea că mişcarea ambarcaţiei îl va da 
de gol. Şi, într-adevăr, aceasta se lăsă sub greutatea lui; 
însă Alex îşi alesese bine momentul. Tocmai trecea pe 
acolo o şalupă a poliţiei, îndreptându-se spre oraş, în susul 
râului. Barja săltă uşor pe undele formate de trecerea 
şalupei; până să se oprească, Alex era deja la bord, 
ghemuit lângă uşa cabinei. 

Acum putea auzi muzica dinăuntru, ritmul dur al unei 
formaţii rock. 

Nu-şi dorea să facă asta, dar nu avea de ales, era 


Ag, [e RE 


singurul mod prin care putea să privească înăuntru. Aşa că 
alese o porţiune ceva mai curată a punţii şi se întinse pe 
burtă. Cu o mână pe balustradă, se aplecă peste marginea 
barjei şi îşi împinse corpul înainte; acum atârna deasupra 
apei, cu capul în jos. 

Într-adevăr, draperiile de pe partea asta nu erau trase. 
Prin fereastra murdară, văzu doi bărbaţi: Skoda fuma, 
aşezat pe unul din cele două paturi suprapuse, iar celălalt, 
un tip blond şi urât, cu gura strâmbă şi cu o barbă nerasă 
de vreo trei zile, îmbrăcat în blugi şi cu o bluză de trening 
ruptă făcea cafea la o sobiţă. Muzica provenea de la un 
ghetto-blaster“ cocoţat pe un raft. 

Alex cercetă cabina. In afară de două paturi suprapuse şi 
de o bucătărioară, alte semne de confort casnic nu existau. 
Însă barja primise în mod evident altă destinaţie. Skoda şi 
amicul lui o transformaseră într-un laborator plutitor. 

Existau două suprafeţe de lucru metalice, o chiuvetă şi 
un cântar electronic. Peste tot erau eprubete, arzătoare 
Bunsen, retorte, pâlnii de sticlă şi linguri pentru măsurat. 
Locul era mizerabil - era clar că cei doi nu ţineau prea mult 
la igienă - dar Alex şi-a dat seama că aici era punctul 
central al afacerii lor. Aici preparau drogurile pe care apoi le 
vindeau; aici le împărțeau, le cântăreau şi le făceau 
pacheţele care luau drumul şcolilor din împrejurimi. 

Ce idee nebunească - să-ţi încropeşti un laborator de 
preparat droguri pe o barcă, aproape în buricul Londrei, la o 
aruncătură de băț de o secţie de poliţie. Dar, în acelaşi 
timp, era o idee deşteaptă. Cine s-ar fi gândit să caute 
droguri tocmai acolo? 

Blondul se întoarse brusc şi Alex se încovrigă şi se 
rostogoli înapoi pe punte. Pentru o clipă, îl cuprinse 
ameţeala. Cum stătuse atârnat cu capul în jos, sângele îi 
venise în cap. Respiră adânc de două ori, încercând să-şi 
adune gândurile. Ar fi fost foarte simplu să se ducă frumos 
la secţia de poliţie şi să-i povestească agentului de serviciu 
ce văzuse, iar poliţia ar fi preluat cazul. 

Însă ceva dinlăuntrul lui Alex respingea ideea asta. 


1 Ghetto-blaster - casetofon lung, portabil (n.tr.). 
—=:20:— 


Poate că aşa ar fi procedat cu câteva luni în urmă - i-ar fi 
lăsat pe alţii să rezolve problema, însă nu bătuse drumul 
până aici doar ca să ofere o informaţie poliţiei. 

Se gândi la clipa când observase maşina albă de la 
poarta şcolii. Îşi aminti de Colin, prietenul lui, cum îşi 
târşâia picioarele spre maşina traficantului şi încă o dată 
simţi cum îl cuprinde furia. De treaba asta voia să se ocupe 
personal. 

Ce să facă? Dacă barja ar fi avut dop, Alex l-ar fi scos şi 
ar fi scufundat toată şandramaua. 

Dar bineînţeles că nu avea să fie atât de uşor. Barja era 
ancorată de debarcader cu două frânghii groase. Ar fi putut 
să desfacă legăturile - dar nici asta nu era o soluţie prea 
bună. Barja ar fi luat-o în jos pe râu, ce-i drept, dar se aflau 
în Putney; şi în Putney nu erau nici vârtejuri, nici cascade. 
Skoda ar fi pornit motorul şi s-ar fi întors frumuşel la mal. 

Alex privi în jur. Pe şantier, ziua de lucru se apropia de 
sfârşit. Câţiva muncitori plecau deja şi, la un moment dat, 
Alex văzu o trapă deschizându-se la vreo sută de metri 
deasupra lui şi, din vârful macaralei, începu să coboare un 
tip îndesat. Alex închise ochii. Dintr-odată văzuse cu ochii 
minţii o sumedenie de imagini, care se potriveau ca 
bucăţelele unui puzzle. 

Barja. Şantierul. Secţia de poliţie. Macaraua cu cârligul ei 
uriaş care se balansa la capătul braţului. 

Şi, pe de altă parte, parcul de distracţii Blackpool. Fusese 
odată acolo cu Jack Starbright, menajera. Acum îşi amintea 
cum aceasta câştigase un ursuleţ de pluş dintr-o cutie de 
sticlă, prinzându-l cu o gheară metalică şi ducându-l aşa 
până la o deschizătură a cutiei. 

Oare era posibil? Alex se mai uită o dată, măsurând 
unghiurile din priviri. Da. Probabil că se putea. 

Se ridică şi traversă puntea în linişte până ajunse la uşa 
pe care intrase Skoda. Pe jos zăcea aruncată o bucată de 
sârmă pe care o luă, apoi o răsuci de câteva ori în jurul 
mânerului uşii, apoi o trecu printr-un inel fixat în perete şi 
trase cu putere. Uşa era blocată. 

Mai era o uşă în partea din spate a bărcii. Pe aceasta 


ez je 


Alex o blocă folosindu-şi lacătul de la bicicletă. Ferestrele 
păreau prea înguste ca să se poată strecura cineva prin ele, 
iar vreo altă ieşire din cabină nu exista. 

Cobori cu grijă de pe barjă, păşind pe debarcader. Apoi 
dezlegă ambarcaţiunea, lăsând frânghia groasă încolăcită 
lângă ţăruşii de metal de care fusese legată. Râul era 
liniştit. Avea să treacă ceva vreme până când barja va fi 
luată de apă. 

Se ridică. 

Mulţumit de ceea ce făcuse până acum, o luă la goană. 


ÎN CÂRLIG 


Intrarea în şantier era plină de muncitori care se 
pregăteau să plece acasă. Lui Alex i se păru că toată forfota 
asta seamănă cu cea pe care o văzuse cu o oră în urmă la 
Brookland. Nimic nu se schimbă prea tare când devii adult - 
poate doar faptul că nu ţi se mai dau teme pentru acasă. 

Bărbaţii şi femeile care plecau de pe şantier erau obosiţi, 
nerăbdători să plece. Probabil că de aceea niciunul nu a 
încercat să-l oprească pe Alex, care se strecură printre ei, 
mergând hotărât, ca şi cum ar fi avut o destinaţie precisă, 
ca şi cum ar fi avut tot dreptul să se afle acolo. 

Dar tura nu se terminase încă de tot. Mai rămăseseră 
câţiva muncitori pe şantier, care transportau unelte, 
puneau la adăpost echipamentul şi pregăteau totul pentru 
a doua zi. Purtau toţi echipament de protecţie şi, văzând 
undeva o grămadă de căşti de protecţie din plastic, Alex îşi 
luă şi el una. 

Silueta gigantică a blocului care se construia se profila în 
faţa lui. Ca să ajungă acolo, Alex trebui să treacă printr-un 
spaţiu îngust aflat între două schele. 

Pe neaşteptate, în faţa lui se opri un bărbat solid, într-o 
salopetă albă, care îi tăie calea. 

— Incotro? îl cercetă acesta. 

— La tata... Alex făcu un gest imprecis în direcţia unui alt 
muncitor şi îşi continuă drumul. 

Păru destul de convingător, aşa că bărbatul l-a lăsat în 
pace. 

Se îndrepta spre macara. Era acolo, în câmp deschis, 
„înaltul prelat” al întregului şantier. Alex nu şi-a dat seama 
cât e de înaltă decât atunci când a ajuns lângă ea. Corpul 
de susţinere era fixat într-un bloc masiv de beton. Turnul 
era foarte îngust - odată strecurat înăuntru printre stâlpii 
de susţinere din fier ajungea cu mâna la toate cele patru 
laturi. Exact în centru era scara. Fără să mai stea pe 
gânduri, de teamă să nu se răzgândească, Alex începu să 
urce. 


SER ie 


„E doar o scară, îşi spuse. Doar nu e prima dată când urci 
o scară. N-ai de ce să-ţi faci griji.” 

Dar scara asta avea trei sute de trepte. Dacă nu se ţinea 
bine sau dacă aluneca, nimic nu l-ar mai fi oprit din căderea 
morţii. Erau platforme de odihnă la intervale regulate, dar 
Alex nu îndrăznea să stea ca să-şi tragă sufletul, pentru că 
ar fi putut fi văzut de jos. In plus, barja dezlegată ar fi putut 
oricând să fie luată de curent. 

După vreo două sute cincizeci de trepte, turnul se 
îngusta. Cabina de control era exact deasupra lui Alex. Se 
uită în jos. Oamenii de pe şantier erau acum foarte mici şi 
foarte departe. Urcă şi ultima porţiune a scării. Ajunse sub 
trapa care dădea în cabină. Dar trapa era încuiată. 

Din fericire, Alex era pregătit şi pentru această 
eventualitate. Când cei de la MI6 îl trimiseseră în prima 
misiune, îi dăduseră câteva instrumente - nu le putea numi 
arme - pe care să le folosească în situaţii dificile. Unul din 
acestea era un tub pe care scria „ZIT-CLEAN, PENTRU O 
PIELE SANATOASA”. Dar alifia din interior era cu mult mai 
mult decât o loţiune împotriva coşurilor. 

Deşi Alex o folosise aproape pe toată, reuşise să mai 
păstreze puţină şi îşi lua deseori tubul la el, pe post de 
suvenir, iar acum îl avea în buzunar. 

Ţinându-se de scară cu o mână, scoase tubul din buzunar 
cu cealaltă. li mai rămăsese foarte puţină alifie, dar Alex 
era sigur că o să-i ajungă. Desfăcu tubul, puse nişte alifie 
pe lacăt şi aşteptă. Preţ de o clipă nu se întâmplă nimic, 
apoi se auzi un şuierat şi ieşi un firicel de fum. Substanţa 
ardea metalul. Lacătul se deschise. Alex împinse trapa şi 
urcă ultimele trepte - ajunsese în cabină. 

Inchise la loc trapa ca să aibă pe ce sta. Se afla într-o 
cuşcă pătrată de metal, de mărimea celor de la jocuri 
mecanice. lnăuntru se găsea un scaun de comandă cu două 
manete - câte una pe fiecare braţ al scaunului - şi, în loc de 
ecran, un perete de sticlă ce oferea o panoramă 
impresionantă asupra şantierului, râului şi întregii părţi de 
vest a Londrei. Intr-un colţ era montat un monitor de 
computer, iar la nivelul genunchilor se afla un aparat de 


E DA 


transmisie radio. 

Joystickurile de pe braţele scaunului de comandă 
funcționau surprinzător de simplu. Erau numai şase 
butoane pe fiecare din ele. Alături se găseau chiar şi nişte 
diagrame care indicau foarte clar modul de folosire. Maneta 
dreaptă ridica sau cobora cârligul. Cea stângă îl deplasa de- 
a lungul braţului, mai aproape sau mai departe de cabină. 
Maneta stângă controla şi toată partea de sus a macaralei, 
care putea fi rotită cu trei sute şaizeci de grade. Nici că se 
putea ceva mai simplu. 

Până şi butonul de pornire era clar etichetat. Un buton 
mare pentru o jucărie pe măsură. Întregul sistem de 
funcţionare al macaralei îi amintea lui Alex de o trusă 
Meccano supradimensionată. 

Apăsă pe buton şi simţi vibrația dată de energia electrică. 
Ecranul computerului se aprinse şi pe el apăru imaginea 
unui câine care lătra, în timp ce se încărca programul 
iniţial. 

Alex se aşeză comod în scaunul de comandă. Mai erau 
vreo douăzeci-treizeci de persoane pe şantier. Privind în jos 
printre genunchi, îi vedea cum mişunau fără zgomot 
dedesubt, la mare distanţă de el. Nimeni nu observase că 
se petrece ceva neobişnuit. Dar trebuia totuşi să se 
grăbească. 

Apăsă pe butonul verde de pe maneta din dreapta - 
verde pentru pornire - după care apucă maneta şi împinse. 
Nicio reacţie. Alex se încruntă. Poate că nu avea să fie chiar 
atât de simplu până la urmă. Oare ce greşise? Puse 
amândouă mâinile pe manete, uitându-se în stânga şi în 
dreapta după alte dispozitive de control. Îşi mişcă uşor 
mâna dreaptă şi, dintr-odată, cârligul se ridică brusc de la 
pământ. Funcţiona! 

Fără ca Alex s-o ştie, atunci când el apucase manetele, 
senzorii de căldură  încorporaţi  reacţionaseră la 
temperatura corpului său şi activaseră macaraua. Toate 
macaralele moderne au încorporat acest sistem de 
siguranţă, pentru cazul în care manipulantul îşi pierde 
cunoştinţa şi cade peste dispozitivele de control. Astfel se 


SER e 


evită accidentele. Temperatura corpului trebuie citită de 
senzori pentru ca macaraua să funcţioneze. 

Din fericire pentru el, se afla într-o macara tip Liebherr 
154 EC-H, adică unul dintre cele mai performante modele 
din lume. Este incredibil de uşor de folosit şi extraordinar 
de precisă. 

Alex împinse maneta stângă în lateral şi respiraţia i se 
opri o clipă, când văzu că macaraua se roteşte. In faţă 
vedea braţul lung cum se învârte deasupra acoperişurilor 
londoneze. Cu cât apăsa mai tare, cu atât mişcarea de 
rotaţie devenea mai rapidă. Era o mişcare cât se poate de 
lină. Macaraua Liebherr 154 funcţionează cu lichid de 
transmisie ce face legătura între motorul electric şi 
angrenaj, aşa că nu se zdruncină şi nu trepidează niciodată, 
ci alunecă lin. Alex descoperi un buton alb în dreptul 
degetului mare şi apăsă. Macaraua se opri brusc. 

Acum era pregătit. Probabil că va avea nevoie şi de 
norocul începătorului, dar era sigur că va reuşi - cu condiţia 
să nu se uite nimeni în sus şi să vadă că macaraua se 
mişcă. Acţionă din nou maneta stângă şi de data asta 
aşteptă până când braţul macaralei trecu pe deasupra 
Podului Putney şi ajunse deasupra Tamisei. Când braţul 
ajunse exact deasupra barjei, îl opri. 

În continuare, manevră scripetele de care atârna cârligul. 
Mai întâi îl duse până la capătul braţului, apoi, cu cealaltă 
mână, îl cobori: mai repede la început şi din ce în ce mai 
încet, pe măsură ce se apropia de pământ. Cârligul era din 
metal masiv. Dacă lovea barja, Skoda ar fi putut să-l audă 
şi Alex s-ar fi dat de gol. Acum îl mişca încet de tot, 
centimetru cu centimetru. Alex îşi umezi buzele şi, 
concentrat la maximum, încercă să nimerească ţinta. 

Cârligul se lovi cu putere de puntea barjei. Alex înjură. 
Skoda auzise cu siguranţă şi probabil chiar acum încerca să 
deschidă uşa. Dar îşi aminti de ghetto-blaster. Poate că 
muzica acoperise zgomotul. 

Ridică din nou cârligul şi îl trase mai spre el pe deasupra 
punţii. Îşi văzuse ţinta. La capătul punţii era fixat un 
montant de metal. Dacă reuşea să agaţe cârligul de el, 


RER 


peştele ar fi fost prins şi pe urmă putea să înfăşoare firul 
undiţei. 

La prima încercare, cârligul ajunse la mai bine de un 
metru de montant. Alex se strădui să nu intre în panică. 
Trebuia să acţioneze încet şi cu grijă, altfel nu avea nicio 
şansă de reuşită. Folosindu-şi ambele mâini, cumpănindu-şi 
mişcările, deplasă cârligul pe deasupra punţii şi îl duse din 
nou către montant. Spera din tot sufletul că muzica era 
dată tot tare şi că zgomotul făcut de metalul ce aluneca pe 
cablu nu era prea puternic. Rată şi a doua încercare. N-o să 
reuşească! 

Ba da. Trebuia să reuşească. Era exact ca la parcul de 
distracţii... doar că la o scară ceva mai mare. Scrâşni din 
dinţi şi manevră pentru a treia oară cârligul. De data asta 
văzu cum cârligul agaţă montantul. Reuşise! 

Privi în jos. Nimeni nu văzuse nimic. Bun... şi acum, cum 
se ridică? Trase de maneta din dreapta. Cablul se întinse. 
Simţi cum macaraua pur şi simplu ridică barja. 

Turnul se aplecă însă îngrijorător de mult înainte şi Alex 
aproape că alunecă de pe scaun. Pentru prima oară se 
întrebă dacă planul lui putea fi pus în practică. Putea oare 
macaraua să ridice barja de pe apă? La capătul braţului 
macaralei se afla o placă albă pe care scria: 300KG. Dar 
barca n-avea cum să cântărească atât de mult. Se uită la 
ecranul computerului. Era un şir de cifre care se schimbau 
atât de repede, că nici nu putea să le citească. Acestea 
arătau masa preluată de macara. Oare ce se va întâmpla 
dacă barca e totuşi prea grea? Va întrerupe computerul 
operaţiunea în mod automat? Sau o să se prăbuşească? 

Alex se aşeză mai bine în scaun şi trase de manetă spre 
el, întrebându-se ce se va întâmpla în continuare. 


În cabina barjei, Skoda tocmai deschidea o sticlă de gin. 
Avusese o zi bună: plasase marfă de mai bine de o sută de 
lire la fosta lui şcoală. Partea şi mai bună era că toţi clienţii 
de azi aveau să-i mai ceară. In curând o să le dea marfă 
numai celor care promit să le dea şi prietenilor lor. Apoi 
aceşti prieteni vor deveni, la rândul lor, clienţi. Era piaţa 


cea mai uşor de cucerit. Îi prinsese în undiţă şi acum putea 
să facă cu ei tot ce voia. 

Blondul cu care lucra se numea Mike Beckett. Se 
cunoscuseră la închisoare şi hotărâseră să intre în afaceri 
împreună, după ce scapă. 

Ideea de a folosi barca îi aparţinea lui Beckett. Ce-i drept, 
nu aveau nici bucătărie propriu-zisă, nici baie, şi iarna 
îngheţau de frig... dar treaba mergea. Ba chiar îi amuza 
faptul că sunt atât de aproape de secţia de poliţie. Le 
plăcea să se uite la maşinile sau la ambarcaţiunile poliţiei 
care treceau pe acolo. Bineînţeles că tâmpiţilor nici prin cap 
nu le trecea să facă cercetări chiar în propria curte. 

Beckett înjură din senin: 

— Ce dra...? 

— Ce-i? 

Skoda se uită la el: 

— Cana aia, uite... 

Skoda văzu cum o cană de pe raft începe să se mişte. 
Alunecă şi căzu cu zgomot. Cafeaua rece se vărsă pe 
răpciuga gri pe care ei o numeau covor. Skoda nu înţelegea 
ce s-a întâmplat. Cana părea să se fi mişcat cu de la sine 
putere. Nimic nu o atinsese. Chicoti. 

— Cum ai reuşit chestia asta? întrebă. 

— N-am reuşit nimic. 

— Păi, şi-atunci... 

Beckett şi-a dat primul seama ce se întâmplă - darnu a 
reuşit să înţeleagă întru totul. 

— Ne scufundăm! strigă el. 

Se îndreptă cu greu spre uşă, prinzându-se de diferite 
lucruri. 

Acum simţea şi Skoda. Podeaua se înclina. Eprubete şi 
pahare de laborator se loviră unele de altele şi căzură, 
făcându-se bucăţi. Înjură şi îl urmă pe Beckett, care deja 
era mai sus decât el. 

Cu fiecare clipă care trecea înclinația se mărea. Dar cel 
mai ciudat era că barja nu părea defel că se scufundă. Din 
contră, partea din faţă părea că iese din apă. 

— Ce-i asta? zbieră Skoda. 


BE = a 


— Uşa e blocată! Beckett reuşise să o crape, dar lacătul 
de pe partea cealaltă nu-i dădea voie să o deschidă mai 
mult. 

— Hai la uşa cealaltă! 

Dar la uşa cealaltă nu puteau ajunge - era deja cu mult 
deasupra lor. Sticlele se rostogoleau de pe masă şi cădeau, 
făcându-se ţăndări. Prin bucătărie zburau bucăţi de farfurii 
şi de căni soioase. 

Scoţând un sunet între scâncet şi mârâit, Skoda încercă 
să escaladeze muntele în care se transformase barca lor. 
Dar deja panta era prea abruptă. Uşa aproape că-i ajunsese 
deasupra capului. Îşi pierdu echilibrul şi căzu pe spate; 
scoase un urlet când, o clipa mai târziu, celălalt individ căzu 
peste el. Se rostogoliră amândoi în colţ, unul peste altul. 

Farfurii, căni, cuțite, furculiţe şi zeci de ustensile de 
laborator căzură peste ei. Pereţii barjei începeau să se 
dezmembreze din cauza propriei lor greutăţi. Se sparse un 
geam. Una din mese îi lovi cu puterea unui tăvălug. Skoda 
îşi simţi un os al braţului trosnind şi urlă cât îl ţinu gura. 

Barja era în poziţie perfect verticală, atârnând deasupra 
apei la nouăzeci de grade. O clipă rămase pe loc, apoi 
începu să urce... 


Uimit, Alex privea barja. Macaraua o ridica acum cu o 
viteză de două ori mai mică decât înainte - intervenise o 
supracomandă care încetinise operaţiunea - aparent fără 
niciun efort. Alex îi simţea întreaga putere în mâini. Aşezat 
în cabină, cu mâinile pe manete, cu picioarele depărtate şi 
cu braţul macaralei în faţă, simţea că devenise una cu 
macaraua. Nu trebuia să se mişte decât un centimetru şi 
barca i-ar fi fost adusă sub nas. O vedea cum se leagănă în 
cârlig, învârtindu-se încet. De la pupa curgea apă. Era deja 
scoasă cu totul afară din apă, şi se înălța cam cu un metru 
la fiecare cinci secunde. Oare cum era înăuntru? 

Aparatul de transmisie radio de lângă el intră în funcţiune 
cu un şuierat: 

— Manipulant! Aici baza. Ce naiba faci? Terminat! 

Urmă o pauză, apoi paraziți. Apoi vocea metalică se făcu 


= 


din nou auzită: 

— Cine e în cabină? Cine e acolo? Identifică-te! 

Aproape de bărbia lui Alex se afla un microfon şi o clipă a 
fost tentat să spună ceva. Dar se hotări că e mai bine să 
tacă. Cei de jos ar fi intrat şi mai tare în panică dacă ar fi 
auzit vocea unui adolescent. 

Privi în jos. Se adunaseră vreo doisprezece muncitori la 
baza macaralei. Alţii arătau spre barcă şi vorbeau agitaţi 
unii cu alţii. Dar în cabină nu ajungea niciun sunet. Era ca şi 
cum Alex ar fi fost izolat de restul lumii. Se simţea în 
deplină siguranţă. Nu se îndoia de faptul că nişte muncitori 
se îndreptau spre el, pe scară, şi că totul se va termina în 
curând, dar deocamdată nu se puteau atinge de el. Se 
concentra la ceea ce făcea, îşi îndeplinise planul doar pe 
jumătate scoțând barja din apă. Acum trebuia să termine 
ceea ce începuse. 

— Manipulant! Coboară cârligul! E posibil ca în barcă să 
se afle oameni. Le pui viaţa în pericol. Repet: coboară 
cârligul! 

Barja atârna mult deasupra nivelului apei şi se balansa. 
Cu mâna stângă, Alex acţionă maneta care rotea 
macaraua; barca descrise un arc de cerc pe deasupra apei 
şi ajunse, în fine, în dreptul uscatului. Se auzi o sonerie 
neaşteptată. Braţul se opri. Alex împinse maneta. Nu se 
întâmplă nimic. Se uită la computer. Ecranul se stinsese. 

Cineva de la sol îşi venise în fire şi alesese singura soluţie 
posibilă. Întrerupse alimentarea cu energie electrică. 
Macaraua nu mai funcţiona. 

Alex rămase pe loc, privind barja care se legăna în bătaia 
brizei. Nu reuşise să îndeplinească tot ceea ce îşi 
propusese. Planul lui fusese să coboare barca - şi tot ce era 
în ea - şi să o depună în siguranţă în parcarea secţiei de 
poliţie. Îşi imaginase că astfel le va face o surpriză plăcută 
autorităţilor. Dar barca atârna acum deasupra centrului de 
conferinţe pe care îl văzuse când era pe Podul Putney. Ei, la 
urma urmei, asta nu mai conta. Rezultatul va fi acelaşi. 

Îşi întinse braţele şi se relaxă, aşteptând ca trapa să se 
deschidă. Avea de dat nişte explicaţii şi nu îi va fi tocmai 


22130: 


uşor. 

In clipa aceea auzi cum se rupe ceva. 

Montantul de metal fixat la capătul punţii nu fusese 
conceput ca să susţină întreaga greutate a barjei. Era o 
minune că ţinuse şi atât. Alex privi cu gura căscată din 
cabină cum se desprinde montantul. Câteva clipe rămase 
agăţat de punte, într-o parte. Apoi se desprinse şi ultimul 
nit. 

De la şaizeci de metri, barja căzu. 


În interiorul Centrului de Conferinţe Putney Riverside, 
şeful Poliţiei Metropolitane se adresa unei mulţimi 
impresionante de jurnalişti, camere TV, funcţionari publici şi 
oficialități. Era un bărbat înalt şi subţire care se lua foarte în 
serios. Uniforma sa albastru-închis era imaculată, şi tot 
metalul pe care îl avea pe el - de la ţintele de pe epoleţi 
până la cele cinci medalii - strălucea de lustruit ce era. Asta 
era ziua cea mare pentru el. Se afla pe acelaşi podium cu 
însuşi secretarul de stat pentru Afaceri Interne. Adjunctul 
său era de asemenea prezent, precum şi câţiva ofiţeri de 
rang inferior. Pe peretele din spatele lui era proiectat 
următorul slogan: 


Cu litere argintii pe fundal albastru. Şeful poliţiei alesese 
chiar el culorile, ca să i se asorteze cu uniforma. li plăcea 
sloganul. Ştia că va apărea a doua zi în toate ziarele 
principale, lângă poza lui, ceea ce era la fel de important. 

— Nu ne-a scăpat nimic, spunea el, şi vocea îi răsuna 
puternic în sala modernă. Vedea cum jurnaliştii îşi notează 
febril fiecare cuvânt pe care îl spune; toate camerele de 
luat vederi erau îndreptate spre el: Mulțumită implicării şi 
eforturilor mele, înregistrăm acum mai multe succese decât 
oricând. Domnule secretar de stat... zâmbi el către 


ne NE 


politician, care îşi arăta şi el dinţii într-un zâmbet larg, dar 
asta nu înseamnă că ne culcăm pe lauri. O, nu! Sperăm că 
foarte curând vom putea anunţa o nouă victorie. 

Chiar în acest moment barja lovi acoperişul de sticlă al 
Centrului pentru Conferinţe. Se auzi o explozie. Şeful 
poliţiei de-abia apucă să se arunce la pământ, când un 
obiect masiv din care şiroia apă căzu din cer, îndreptându- 
se exact spre el. Secretarul de stat căzu pe spate; ochelarii 
îi zburară de pe nas. Gărzile lui de corp încremeniră, 
neputincioase. Barca se prăbuşi în faţa lor, între podium şi 
asistenţă. Una din laturile cabinei fusese smulsă, aşa că 
rămăşiţele fostului laborator erau acum la vedere, ca şi cei 
doi traficanţi care, îngrămădiţi într-un colţ, se uitau sideraţi 
la sutele de poliţişti şi la oficialităţile care îi înconjurau. Un 
nor de praf alb se ridică în aer şi apoi se depuse pe 
uniforma albastru-închis a şefului poliţiei, acoperindu-l de 
sus până jos. Se declanşaseră alarmele de incendiu. 
Becurile clipiră şi se stinseră. Apoi începură tipetele. 


În acest timp, primul muncitor ajunsese în cabina de 
control a macaralei şi se uita năuc la băiatul de paisprezece 
ani pe care îl găsise acolo. 

— Ai... se bâlbâi muncitorul, ai idee ce-ai făcut? 

Alex se uită la cârligul gol şi la gaura din acoperişul 
Centrului de Conferinţe, la norul de fum amestecat cu praf. 
Ridică din umeri în chip de scuză: 

— Încercam să iau nişte măsuri pentru a reduce rata 
infracţionalităţii, zise el. Cred că tocmai s-a înregistrat o 
cădere spectaculoasă. 


BE i pe 


INVESTIGAŢIE ŞI RAPORT 


Cel puţin, n-au trebuit să-l ducă prea departe. Alex a fost 
coborât din turnul macaralei de doi oameni: unul care 
mergea înaintea lui, celălalt îl urma. Poliţia îl aştepta jos. 
Urmărit din priviri de muncitorii cărora încă nu le venea să 
creadă, a fost târât de pe şantier până la secţia de poliţie 
aflată doar la câţiva paşi. Trecând pe lângă Centrul pentru 
Conferinţe, văzu mulţimea care se bulucea dinăuntru. 
Sosiseră deja câteva ambulanţe. Secretarul de stat pentru 
Afaceri Interne pleca în mare grabă cu o limuzină neagră. 
Pentru prima oară Alex era serios îngrijorat; oare existau 
victime? Nu-şi dorise ca lucrurile să ia o asemenea 
întorsătură. 

Odată ajunşi la secţia de poliţie, totul s-a petrecut cu o 
repeziciune incredibilă, într-un vârtej de uşi trântite, chipuri 
oficiale fără expresie, pereţi văruiţi în alb, rapoarte şi 
convorbiri telefonice. L-au întrebat cum îl cheamă, ce 
vârstă are, unde locuieşte. Văzu cum un ofiţer de poliţie 
introduce datele în calculator: dar ceea ce a urmat l-a luat 
prin surprindere. Sergentul a apăsat tasta ENTER şi apoi, în 
mod vizibil, a încremenit. S-a întors să se uite mai bine la 
Alex şi apoi a plecat în mare grabă. Când intrase în secţia 
de poliţie, Alex fusese în centrul atenţiei şi acum, dintr- 
odată, nimeni nu se mai uita la el. Apăru un ofiţer cu grad 
mai mare. Poliţiştii schimbară între ei câteva cuvinte. ÎI 
conduseră pe Alex într-o celulă. 

După o jumătate de oră, apăru o polițistă cu o tavă cu 
mâncare: 

— Ţi-am adus cina, zise ea. 

— Ce se întâmplă? întrebă Alex. Femeia surâse nervos 
fără să răspundă: Mi-am lăsat bicicleta pe malul râului, mai 
zise Alex. 

— Stai liniştit, am recuperat-o noi. 

Se vedea că nu ştie cum să plece mai repede. 

Alex mâncă tot ce i se adusese: cârnaţi, pâine prăjită, o 
prăjitură. În cameră erau două paturi suprapuse şi, după un 


paravan, o chiuvetă şi un closet. Se întreba dacă va veni 
cineva să stea de vorbă cu el. Dar nu apăru nimeni. In cele 
din urmă, adormi. 

Se trezi la şapte dimineaţa. Uşa era deschisă şi din prag 
se uita la el un om pe care-l ştia chiar prea bine. 

— Bună dimineaţa, Alex, spuse acesta. 

— Domnule Crawley... 

John Crawley arăta ca un director de bancă şi chiar 
pretinsese că lucrează la o bancă atunci când îl cunoscuse 
Alex. Costumul ieftin şi cravata în dungi erau parcă alese 
din gama „Om de afaceri anost” de la Marks & Spencer’. De 
fapt, Crawley lucra pentru MI6. Alex se întreba dacă hainele 
pe care le purta erau un soi ciudat de acoperire sau erau 
pur şi simplu alegerea lui personală. 

— Vii cu mine, spuse Crawley. Plecăm! 

— Mă duceţi acasă? întrebă Alex. 

Se întrebă dacă ştia cineva de el. 

— Nu, încă nu. 

Alex îl urmă pe Crawley şi amândoi ieşiră din clădire. De 
data asta nu se vedea niciun poliţist. li aştepta o maşină cu 
şofer. Crawley se urcă în spate împreună cu Alex. 

— Unde mergem? întrebă Alex. 

— O să vezi. 

Crawley deschise un exemplar din Daily Telegraph şi 
începu să citească. Nu mai scoase niciun cuvânt. 

Merseră spre est prin centrul oraşului şi o luară spre 
Liverpool Street. Alex bănuise imediat unde îl duceau şi, 
într-adevăr, maşina se opri la intrarea unei clădiri cu 
şaptesprezece etaje, aflată în apropierea gării şi apoi intră 
în parcarea subterană. Alex mai fusese aici. În aparenţă, 
clădirea era sediul central al băncii Royal General. De fapt, 
aici era sediul Departamentului pentru Operaţiuni Speciale 
al MI6. 

Maşina se opri. Crawley împături ziarul şi ieşi, după ce-l 
îndemnă pe Alex să facă acelaşi lucru. Era un lift la subsol 
şi cei doi urcară până la etajul şaisprezece. 

— Pe aici. 


> Marks & Spencer - lanţ britanic de magazine universale (n.tr.). 
— 34 — 


Crawley îi arătă o uşă pe care scria 1605. „Complotul 
prafului de puşcă”, se gândi Alex. Ce gând absurd îi trecuse 
prin cap, legat de tema la istorie pe care ar fi trebuit s-o 
facă în urmă cu o seară. 1605 - anul în care Guy Fawkes 
încercase să arunce în aer clădirea Parlamentului. Ei, se 
pare că tema va trebui să mai aştepte. 

Alex deschise uşa şi intră. Crawley nu îl urmă. Când Alex 
privi în jur, acesta dispăruse deja. 

— Inchide uşa, Alex, şi vino încoace. 

Alex îl avea din nou în faţă pe şeful pedant şi veşnic 
serios al Departamentului de Operaţiuni Speciale al MI6. 
Costum gri, faţă gri, viaţă gri... Alan Blunt părea să aparţină 
unei lumi complet lipsite de culoare. Era aşezat la un birou 
de lemn într-o încăpere mare şi pătrată, care ar fi putut 
foarte bine să aparţină oricărei instituţii din lume. Nu exista 
aici niciun obiect personal, nici măcar un tablou pe perete 
sau o fotografie pe birou. Până şi porumbeii care ciuguleau 
afară, pe pervaz, erau tot gri. 

Blunt nu era singur. Doamna Jones, adjuncta sa, era şi ea 
prezentă: stătea pe un fotoliu de piele, purta o rochie şi o 
jachetă maro, şi - ca de obicei - avea în gură o bomboană 
de mentă. Se uită la Alex cu ochii ei negri, ca nişte mărgele. 
Părea mai bucuroasă să-l vadă decât era şeful ei. Ea fusese 
cea care îi vorbise. Blunt abia dacă remarcase că Alex e 
acolo. 

În fine, ridică şi Blunt ochii: 

— Nu mă aşteptam să te revăd chiar atât de curând, îi 
zise. 

— Mi-aţi luat vorba din gură, răspunse Alex. 

Se aşeză pe singurul scaun gol din încăpere. 

Blunt luă o hârtie de pe birou şi o cercetă sumar. 

— Ce naiba a fost în mintea ta? întrebă. Ce te-a apucat 
cu macaraua aia? Ai provocat pagube enorme. Practic, ai 
distrus un centru pentru conferinţe în valoare de două 
milioane de lire. E o minune că nu a murit nimeni. 

— lar cei doi oameni care erau în barcă vor sta câteva 
luni în spital, adăugă doamna Jones. 

— l-ai pus viaţa în pericol secretarului de stat pentru 


Afaceri Interne! continuă Blunt. Dacă păţea ceva, asta ar fi 
fost ultima picătură. Zău aşa, ce încercai să faci? 

— Erau traficanţi de droguri, spuse Alex. 

— Am aflat şi noi asta. În mod normal, în astfel de cazuri, 
suni la 999. 

— Nu era niciun telefon în apropiere. Alex oftă: Au oprit 
macaraua, începu el să explice. Eu aveam de gând să aşez 
barca în parcare. 

Blunt clipi şi făcu un gest cu mâna, de parcă ar fi vrut să 
dea la o parte tot ce se întâmplase. 

— Bine că totuşi cei de la poliţie au văzut pe calculator că 
ai un statut special. Ne-au anunţat şi noi am avut grijă de 
restul. 

— Nu ştiam că am aşa ceva, zise Alex. 

— O, dar aşa e, Alex! Eşti cât se poate de special. Blunt îl 
privi intens preţ de o clipă: De asta te afli aici. 

— Aşadar, nu mă trimiteţi acasă? 

— Nu. De fapt, Alex, oricum urma să luăm legătura cu 
tine. Avem nevoie din nou de tine. 

— Probabil că eşti singurul care poate îndeplini această 
misiune, spuse şi doamna Jones. 

— Staţi puţin! Alex clătină din cap: Şi aşa am rămas în 
urmă la şcoală. Dacă refuz?... 

Doamna Jones oftă: 

— În cazul acesta, va trebui să te predăm din nou poliţiei, 
îi replică ea. Din câte am înţeles, mureau de nerăbdare să 
stea de vorbă cu tine. 

— Şi domnişoara Starbright ce mai face? întrebă Blunt. 

Jack Starbright - prenumele venea de la Jackie sau de la 
Jacqueline, Alex nu ştia prea bine - era menajera care avea 
grijă de el de când îi murise unchiul. O tânără isteaţă, 
roşcată, care venise la Londra să studieze Dreptul şi 
rămăsese aici. Alex ştia prea bine că pe Blunt nu-l 
interesează cum o mai duce ea. La ultima lor întâlnire 
acesta spusese foarte clar că, dacă Alex face ce i se spune, 
fata poate să locuiască în continuare în casa unchiului său 
împreună cu Jack. Dacă nu, ea va fi deportată în America, 
iar el va ajunge în grija autorităţilor sociale. Era şantaj 


curat. 

— Mulţumesc, bine, spuse Alex, furios. 

Doamna Jones intră pe fir: 

— Haide, Alex, zise ea, mai are rost să te prefaci că nu 
eşti decât un şcolar obişnuit? 

Se străduia să pară prietenoasă, să adopte un ton 
matern. „Dar chiar şi şerpii au mame”, se gândi Alex. 

— Ţi-ai demonstrat deja valoarea, continuă ea. Vrem să-ţi 
dăm şansa să te afirmi din nou. 

— Probabil că nu se va întâmpla nimic, interveni şi Blunt. 
E vorba de un caz care trebuie cercetat. Tip „investigaţie şi 
raport”, cum spunem noi. 

— De ce nu se ocupă Crawley de asta? 

— Ne trebuie un băiat. 

Alex tăcu uitându-se când la Blunt, când la doamna 
Jones. Ştia că niciunul n-ar ezita o clipă să-l retragă de la 
Brookland şi să-l trimită în cel mai sumbru internat posibil. 
Şi, la drept vorbind, ce-şi dorise chiar el nu mai departe de 
ieri? O nouă aventură. O nouă şansă de a salva lumea. 

— Bine, zise el. Despre ce e vorba de data asta? 

Blunt făcu un semn din cap spre doamna Jones care, 
desfăcând o bomboană, începu: 

— Ştii ceva despre un om pe nume Michael J. Roscoe? 

Alex se gândi o clipă: 

— Omul de afaceri care a avut un accident la New York, 
nu? Văzuse ştirea la televizor: Mi se pare că a căzut în puţul 
liftului, nu? 

— Roscoe Electronics e una din cele mai mari companii 
din America, zise doamna Jones. Ba chiar din lume. Produce 
computere, aparate video, DVD... cam orice fel de 
aparatură electronică, de la telefoane mobile până la 
maşini de spălat. Roscoe era foarte bogat şi foarte 
influent... 

— Şi foarte miop, o întrerupse Alex. 

— Într-adevăr, accidentul pare foarte ciudat, chiar de-a 
dreptul stupid. Liftul se defectase. Roscoe nu s-a uitat unde 
calcă, a căzut în puţul liftului şi a murit. Asta este ceea ce 
crede toată lumea. Totuşi, noi nu suntem prea convinşi. 


tie ae 


— De ce? _ 

— În primul rând, sunt câteva lucruri care nu se leagă. În 
ziua morţii lui Roscoe, un mecanic de control pe nume Sam 
Green a venit la Roscoe Tower, pe Fifth Avenue. Ştim că a 
fost Green - sau cineva care semăna foarte bine cu el - 
pentru că l-am văzut. Clădirea are camere de luat vederi cu 
circuit închis care l-au filmat în timp ce intra. A spus că a 
venit să repare un cablu stricat. Dar cei de la compania la 
care lucrează au declarat mai târziu că nu era niciun cablu 
defect la lifturile din clădire şi că, în mod cert, nu ei îl 
trimiseseră acolo. 

— De ce nu vorbiţi cu el? 

— Am vrea noi! Green a dispărut fără urmă. Bănuim că a 
fost lichidat şi că i-a luat locul cineva care a înscenat 
accidentul în care a murit Roscoe. 

Alex ridică din umeri: 

— Îmi pare rău. E foarte trist ce i s-a întâmplat domnului 
Roscoe. Dar ce legătură am eu cu toate astea? 

— Ai răbdare, ajung şi acolo. Doamna Jones se opri o 
clipă: Lucrul cel mai ciudat este că, în ajunul morţii lui, 
Roscoe ne-a sunat. O convorbire personală. Dorea să stea 
de vorbă cu domnul Blunt. 

— L-am cunoscut pe Roscoe când eram la Cambridge, 
zise Blunt. E mult de atunci. Ne-am împrietenit. 

Alex era surprins să audă asta. Blunt nu părea genul de 
om care să aibă prieteni. 

— Şi ce v-a spus? întrebă el. 

— Din păcate, nu eram aici, ca să preiau apelul. Am 
programat o convorbire pentru a doua zi. Dar a fost prea 
târziu. 

— Şi nu ştiţi ce voia să vă spună? 

— Am vorbit cu asistenta lui, zise doamna Jones. Nu ştie 
nici ea prea mult, dar, din câte şi-a dat seama, Roscoe era 
îngrijorat din cauza fiului său. Avea un băiat de paisprezece 
ani, Paul Roscoe. 

„Un băiat de paisprezece ani, deci!” Alex începea să 
înţeleagă unde bate. 

— Paul e singurul lui copil, începu Blunt să-i explice. Din 


păcate, relaţia dintre cei doi era foarte tensionată. Roscoe a 
divorţat acum câţiva ani şi, deşi a fost alegerea băiatului să 
locuiască împreună cu tatăl lui, cei doi nu se prea 
înțelegeau. Probleme tipice de adolescent, dar problemele 
astea se amplifică atunci când adolescentul se scaldă în 
milioane de dolari. Paul învăţa tare prost. Chiulea mult şi 
pierdea vremea cu nişte amici foarte dubioşi. A avut loc şi 
un incident în care a fost implicată poliţia din New York - 
nimic grav, Roscoe a reuşit să muşamalizeze toată 
afacerea, dar l-a afectat destul de mult. Vorbeam cu 
Roscoe din când în când. Era îngrijorat pentru Paul, simţea 
că băiatul a scăpat de sub control. Dar nu prea avea ce să 
facă. 

— Aşadar, de asta aveţi nevoie de mine? îl întrerupse 
Alex. Trebuie să mă întâlnesc şi să discut cu băiatul ăsta 
despre moartea tatălui său? 

— Nu. 

Blunt dădu din cap şi îi dădu doamnei Jones un dosar. 

Aceasta îl deschise. Alex zări o fotografie; un bărbat cu 
pielea măslinie îmbrăcat în uniformă militară. 

— Ţine minte ce ţi-am spus despre Roscoe, îi spuse ea. 
Pentru că acum o să-ţi vorbesc despre altcineva. li arătă 
fotografia: Acesta este generalul Victor Ivanov, fost 
membru KGB. Până în decembrie anul trecut, a fost şeful 
Serviciului de Informaţii Externe şi, probabil, al doilea sau al 
treilea om din Rusia, după preşedinte. Dar şi lui i s-a 
întâmplat ceva: un accident naval pe Marea Neagră. Vasul 
lui de croazieră a explodat... nimeni nu ştie de ce. 

— Era prieten cu Roscoe? întrebă Alex. 

— Nu cred că s-au cunoscut vreodată. Însă în instituţia 
noastră există un departament în care se monitorizează în 
mod constant ştirile din toată lumea, şi computerele de aici 
au semnalat o coincidenţă stranie. Şi Ivanov avea un băiat 
de paisprezece ani, pe Dimitri. Şi ceea ce ştim cu siguranţă 
este că tânărul Ivanov îl cunoştea precis pe tânărul Roscoe, 
şi asta pentru că învățau la aceeaşi şcoală. 

— Paul şi Dimitri... Alex nu înţelegea: Dar ce căuta un 
băiat din Rusia la o şcoală din New York? 


— Nu era în New York, interveni Blunt. Ţi-am spus că 
Roscoe avea probleme cu băiatul lui. Probleme şi acasă, şi 
la şcoală. Aşa că anul trecut s-a hotărât să ia măsuri. L-a 
trimis pe Paul în Europa, la un fel de pension din Franţa. Ştii 
ce e un pension? 

— Credeam că e locul unde bogătaşii îşi trimiteau fetele, 
mai demult, ca să înveţe bunele maniere, spuse Alex. 

— Cam aşa ceva. Dar şcoala asta e numai pentru băieţi, 
şi nu orice fel de băieţi. Taxa de şcolarizare este de zece 
mii de lire sterline pe semestru. Asta e o broşură de la ei, 
uită-te puţin! 

Îi dădu o cărţulie grea, pătrăţoasă. Pe copertă erau două 
cuvinte, scrise cu litere aurii pe un fond negru: 


POINT BLANC 


— E chiar la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, îi explică 
Blunt. La sud de Geneva, puţin mai sus de Grenoble, în Alpii 
Francezi. Se pronunţă Point Blanc. Spuse cele două cuvinte 
cu accent franțuzesc: În traducere literală, înseamnă 
punctul alb. Un loc absolut remarcabil. A fost construit ca 
locuinţă particulară de un nebun în secolul al XIX-lea. Şi, ca 
să vezi, după ce a murit proprietarul, clădirea a fost 
transformată în... azil de nebuni. În Al Doilea Război 
Mondial a fost sub ocupaţie germană - nemţii au folosit-o 
pe post de centru de recreere pentru persoanele sus-puse. 

După război a căzut în paragină până când a cumpărat-o 
proprietarul actual, un tip pe nume Grief. Doctorul Hugo 
Grief. El e directorul şcolii. 

Alex deschise broşura. Pe prima pagină era o fotografie 
în culori a şcolii Point Blanc. Blunt avea dreptate. Nu mai 
văzuse niciodată ceva asemănător: o combinaţie de castel 
german cu un chateau franțuzesc, o clădire ieşită parcă 
dintr-un basm de fraţii Grimm. 

Şi mai mult încă îl impresionă peisajul. Şcoala era 
cocoţată pe creasta unui munte, înconjurată din toate 
părţile numai de munţi; o construcţie masivă din cărămidă 


= 40 


şi din piatră, în mijlocul unei întinderi nesfârşite de zăpadă. 
Era o apariţie ciudată; parcă cineva o luase din mijlocul 
unei cetăţi străvechi şi o scăpase din greşeală acolo. Nu se 
zăreau drumuri. Zăpada era neatinsă până la intrare. Dar, 
uitându-se mai atent, Alex văzu pe creastă o pistă modernă 
pentru elicoptere. Bănui că doar aşa se putea ajunge... şi 
pleca de acolo. 
Intoarse pagina: 


Bine ați venit la Academia 
POINT BLANC... 


începea prezentarea. Forma literelor folosite îl trimitea pe 
Alex cu gândul la meniul unui restaurant scump: 


„...O şcoală unică, mai mult chiar decât o 
şcoală, creată pentru băieții care au nevoie de 
mai mult decât le poate oferi sistemul de 
învățământ obişnuit. Sunt unii care ne numesc o 
şcoală pentru «băieţi-problemă», însă noi nu 
credem că termenul acesta este potrivit. 

Există probleme şi există băieți. Noi facem 
diferența.” 


— Nu e nevoie să citeşti tot ce scrie acolo, zise Blunt. Ce 
trebuie să ştii este că academia asta îi acceptă pe băieţii 
care au fost exmatriculaţi din toate celelalte şcoli la care au 
fost. Niciodată nu sunt prea mulţi acolo în acelaşi timp, 
vreo şase-şapte, de obicei. Mai sunt şi alte aspecte care o 
fac să fie unică. De exemplu, nu sunt primiţi decât copiii 
celor mai bogaţi oameni... 

— Nici nu mă mir, la zece mii de lire pe semestru! spuse 
Alex. 

— Te-ai mira dacă ai şti câţi părinţi au încercat să-şi 
trimită copiii acolo, continuă Blunt. Dar cred că ajunge să 
citeşti ziarele ca să-ţi dai seama cât de uşor o iau la vale cei 
născuţi cu o linguriţă de argint în gură şi crescuţi în puf. 


RE în NE 


Politicieni, muzicieni celebri, nu contează... părinţii bogaţi şi 
faimoşi au de multe ori copii-problemă; şi cu cât succesul 
părinţilor e mai mare, cu atât mai mari sunt şi problemele 
copiilor. Această academie a fost înfiinţată cu scopul de a 
rezolva astfel de probleme şi, din câte se pare, 
înregistrează succese. 

— A fost înfiinţată acum douăzeci de ani, spuse doamna 
Jones. Lista clienţilor pe care i-a avut de atunci încoace este 
incredibilă. Bineînţeles că numele nu sunt făcute publice. 
Dar pot să-ţi spun că printre cei care şi-au trimis copiii 
acolo se numără un vicepreşedinte american, un savant 
laureat al Premiului Nobel şi un membru al familiei regale 
britanice! 

— Plus Roscoe şi Ivanov, zise Alex. 

— Da. 

Alex ridică din umeri: 

— Şi ce-i cu asta? E o coincidenţă, aşa cum aţi spus. Doi 
părinţi bogaţi ai căror băieţi au învăţat la aceeaşi şcoală. Au 
murit amândoi în accidente. De ce vă interesează chiar atât 
de mult? 

— Pentru că eu nu agreez coincidenţele, răspunse Blunt. 
De fapt, nici nu cred că există coincidenţe. Acolo unde alţii 
văd coincidente, eu văd conspirații. Asta mi-e meseria. 

„Şi ce bine ţi se potriveşte!” se gândi Alex, dar zise: 

— Chiar credeţi că şcoala asta şi directorul, Grief, au vreo 
legătură cu moartea celor doi? Dar de ce? N-au achitat 
taxele la timp? 

Blunt nu se amuză deloc: 

— Roscoe m-a sunat pentru că era îngrijorat din cauza 
băiatului lui, şi a doua zi a murit. În plus, am aflat de la 
serviciile de informaţii ruseşti că Ivanov s-a certat violent 
cu băiatul lui cu o săptămână înainte de-a muri. Se pare că 
şi Ivanov era îngrijorat dintr-o anumită cauză. Acum vezi 
care e legătura? 

Alex reflectă o clipă: 

— Prin urmare, vreţi să mă trimiteţi la şcoala asta, spuse. 
Dar cum? Părinţii mei au murit - şi, oricum, nu erau bogaţi. 

— Am rezolvat deja, spuse doamna Jones. 


RER ip 


Alex înţelesese că planul exista dinainte de întâmplarea 
cu macaraua. L-ar fi contactat chiar dacă nu atrăgea singur 
atenţia asupra lui. 

— Vei avea un tată bogat. Pe Sir David Friend. 

— Friend... cel cu lanţul de supermarket-uri? 

Alex îi văzuse numele destul de des în ziare. 

— Supermarket-uri. Magazine universale. Galerii de artă. 
Echipe de fotbal. Doamna Jones se opri o clipă: Friend face 
parte din acelaşi club ca şi Roscoe. Clubul miliardarilor. 
Este, de asemenea, puternic implicat în probleme 
guvernamentale - e consilierul personal al primului- 
ministru. Puţine lucruri se întâmplă în ţara asta în care Sir 
David să nu fie implicat într-un fel sau altul. 

— i-am creat o identitate falsă, îi zise Blunt. De acum 
încolo, vreau să-ţi imaginezi că eşti Alex Friend, fiul în 
vârstă de paisprezece ani al lui Sir David. 

— N-o să meargă, spuse Alex. Probabil că lumea ştie că 
Friend nu are niciun fiu. 

— Ba deloc. Blunt dădu din cap: E o persoană care ţine 
mult la intimitate şi, în plus, noi am imaginat un băiat 
despre care niciun tată n-ar fi bucuros să vorbească. 
Exmatriculat de la Eton. Cu cazier... pentru furt din 
magazine, vandalism şi posesie de droguri. Asta eşti tu, 
Alex! Sir David şi soţia lui, Caroline, nu mai ştiu cum să se 
descurce cu tine. Aşa că te-au înscris la academie. Şi ai fost 
acceptat. 

— Şi Sir David e de acord? întrebă Alex. 

Blunt pufni: 

— La drept vorbind, nu a fost prea încântat să folosească 
pe cineva atât de tânăr. Dar am avut nişte discuţii lungi cu 
el şi, da, a fost de acord să ne ajute. 

— Şi când plec la academie? 

— Peste cinci zile, spuse doamna Jones. Dar mai întâi 
trebuie să te familiarizezi cu noua ta viaţă. Când vei pleca 
de aici vei fi dus acasă la Sir David. Locuieşte în Lancashire 
împreună cu soţia şi cu fiica lui, care e mai mare decât tine 
cu un an. O să petreci restul săptămânii la ei; ai timp să 
înveţi tot ce trebuie să ştii. Acoperirea ta trebuie să fie 


43 


perfectă - e vital. Apoi vei pleca la Grenoble. 

— Şi ce trebuie să fac atunci când ajung acolo? 

— ţi vom oferi toate informaţiile de care ai nevoie înainte 
să pleci. In principiu, misiunea ta este să afli cât mai multe. 
E foarte posibil ca în şcoala asta să nu se întâmple nimic 
neobişnuit şi să nu existe, până la urmă, nicio legătură între 
cele două morţi. Dacă aşa stau lucrurile, atunci te vom 
retrage de acolo. Dar vrem să fim siguri. 

— Şi cum o să ţin legătura cu dumneavoastră? 

— O să ne ocupăm noi de tot. 

Doamna Jones îl măsură pe Alex din cap până-n picioare, 
apoi se întoarse către Blunt: 

— Trebuie să-i schimbăm înfăţişarea. Nu prea se 
încadrează în rol. 

— Ocupă-te! zise Blunt. 

Alex oftă, nu tocmai încântat. Nu făcea decât să schimbe 

şcoala. Se muta de la o şcoală obişnuită din Londra la un 
pension din Franţa! Nu era chiar aventura pe care şi-o 
dorise. 
_ Se ridică şi o urmă pe doamna Jones afară din încăpere. 
In timp ce ieşeau, Blunt începuse deja să răsfoiască nişte 
documente, de parcă uitase că Alex fusese acolo, ba chiar 
că el mai există. 


— 44 — 


VÂNĂTORII 


Rolls-Royce-ul Corniche cu şofer rula pe o şosea 
mărginită de copaci, înaintând în peisajul rural al 
comitatului Lancashire. Motorul V8 de 6,75 litri, de presiune 
joasă, abia dacă se auzea în liniştea adâncă. Alex stătea în 
spate, încercând să nu se lase impresionat de maşina care 
costa cât o casă. „Şi ce dacă are covoraşe din lână Wilton, 
lambriuri de lemn şi scaune din piele, îşi tot spunea. E doar 
o maşină.” Era a doua zi după întâlnirea de la MI6 şi, aşa 
cum promisese doamna Jones, avea o înfăţişare cu totul 
nouă. Trebuia să arate a rebel - ca un băiat de bani gata 
care vrea să-şi trăiască viaţa după propriile reguli. Aşa că îl 
îmbrăcaseră în haine voit provocatoare. Purta un tricou cu 
glugă, blugi Tommy Hilfiger - tăiaţi jos - şi nişte adidaşi cu 
şireturile desfăcute. În ciuda protestelor lui, fusese tuns 
atât de scurt, încât arăta ca un skinhead, şi îi făcuseră şi 
gaură în ureche. Încă îşi mai simţea urechea pulsând acolo 
unde avea acum un cercel ca să nu se astupe gaura. 

Maşina ajunsese între timp la nişte porţi de fier forjat 
care se deschiseră automat. Se aflau la Haverstock Hall, un 
conac impunător cu statuete de piatră pe terasă, cu un preţ 
format din vreo şapte cifre. Sir David îl cumpărase cu câţiva 
ani în urmă, după spusele doamnei Jones, pentru că-şi 
dorea o casă la ţară. Se părea că în preţul conacului intrase 
şi jumătate din ţinutul Lancashire. Domeniul se întindea pe 
kilometri întregi, de jur împrejur. Într-o parte se aflau 
dealuri pe care se vedeau turme de oi, în partea cealaltă 
era un ţarc în care se aflau trei cai. Casa era construită în 
stil georgian, din cărămidă albă, cu ferestre înalte şi 
coloane. Totul era de o ordine şi de o curăţenie desăvârşite. 
Era şi o grădină împrejmuită cu zid, cu straturi dispuse 
uniform, o piscină acoperită, precum şi mai multe tufişuri 
ornamentale, aranjate până la ultima frunzuliţă. 

Maşina se opri. Atunci când Alex cobori, caii îşi întoarseră 
capetele dând mereu din coadă ca să alunge muştele. In 
rest, nimic altceva nu se mişca. 


— 45 — 


Şoferul se duse la portbagaj: 

— Sir David e înăuntru, spuse el. 

Avusese o părere proastă despre Alex încă din prima 
clipă în care îl văzuse. Bineînţeles că nu-şi exprima această 
părere, doar era un profesionist. Dar i se citea în priviri. 

Alex se îndepărtă de maşină, atras de sera de vizavi. Era 
o zi călduroasă; lumina soarelui era reflectată de pereţii de 
sticlă şi apa dinăuntru i se păru dintr-odată extrem de 
ispititoare. Intră. Înăuntru era foarte cald, şi mirosul de clor 
care venea din apă era înăbugşitor. 

Crezuse că nu e nimeni în piscină, dar odată ajuns pe 
margine, văzu o siluetă ieşind de sub apă, exact în faţa lui. 
Era o fată într-un costum de baie alb. Era brunetă, cu părul 
lung, cu ochi negri, dar cu pielea albă. Alex bănui că are 
cam cincisprezece ani şi îşi aminti ce-i spusese doamna 
Jones despre Sir David Friend: „Are o fată... cu un an mai 
mare decât tine”. Ea trebuia să fie. O privi cum iese din 
apă. Avea un corp bine proporţionat; nu mai era o fetiţă, ci 
aproape o femeie. Avea să fie frumoasă, nu încăpea 
îndoială. Însă asta o ştia deja şi ea. Se uită la Alex cu 
aroganță în priviri: 

— Tu cine eşti? îl întrebă ea. Şi ce cauţi aici? 

— Sunt Alex. 

— A, da. 

Se întinse să-şi ia un prosop pe care şi-l petrecu pe după 
gât: 

— Mi-a spus tata că o să vii - dar nu mă aşteptam să dai 
buzna chiar aşa. 

Avea o voce de femeie matură, care îi trăda statutul 
social privilegiat. Suna chiar ciudat în gura unei puştoaice 
de cincisprezece ani. 

— Ştii să înoţi? îl întrebă ea. 

— Da, zise Alex. 

— Ce păcat! Nu-mi place să împart piscina cu nimeni. Şi 
mai ales cu un băiat - cu atât mai puţin un băiat londonez 
care miroase urât. 

Îl măsură pe Alex din cap până-n picioare, analizându-i 
blugii tăiaţi, părul tuns scurt, cercelul din ureche, şi o 


"Are 


străbătu un fior. 

— Nu pot să-mi imaginez ce i-a venit tatei să te lase să 
stai la noi, continuă ea. Unde mai pui că trebuie să mă 
prefac că eşti fratele meu! Ce idee cumplită! Dacă aş avea 
un frate, pot să-ţi spun cu mâna pe inimă că n-ar semăna 
cu tine deloc. 

Alex tocmai se întreba dacă s-o ia şi s-o arunce înapoi în 
piscină sau afară pe geam când auzi o mişcare în spatele 
lui şi, când se întoarse, văzu un bărbat înalt, cu aer 
aristocratic. Avea părul grizonat şi ondulat, purta ochelari, o 
jachetă sport, o cămaşă descheiată la gât şi pantaloni 
reiaţi. Şi el părea uşor surprins de apariţia lui Alex, însă îşi 
reveni repede şi îi întinse mâna: 

— Alex? întrebă el. 

— Da. 

— Eu sunt David Friend. 

Alex îi strânse mâna: 

— Încântat să vă cunosc, spuse el politicos. 

— Sper că a fost o călătorie plăcută. Văd că ai făcut deja 
cunoştinţă cu fiica mea. 

Îi zâmbi fetei care se aşezase pe marginea piscinei şi se 
ştergea, fără să le dea atenţie celor doi. 

— Nu, de fapt nu ne-am prezentat, spuse Alex. 

— O cheamă Fiona. Sunt sigur că o să vă înţelegeţi bine. 

Sir David nu părea prea convins. Făcu un gest în direcţia 
casei: 

— Haide să mergem ca să stăm de vorbă în biroul meu! 

Alex îl urmă; traversară aleea şi intrară în casă. Uşa din 
faţă dădea într-un hol care părea desprins din paginile unei 
reviste scumpe de design. Totul era perfect: piesele de 
mobilier vechi, obiectele decorative şi tablourile erau 
aşezate fiecare exact acolo unde trebuia. Nu se vedea fir de 
praf pe nicăieri; până şi razele soarelui filtrate de ferestre 
păreau aproape artificiale, de parcă le-ar fi aşezat cineva 
acolo, cu scopul precis de a pune în valoare la maximum 
tot ce atingeau. Era casa cuiva care ştia exact ce vrea, şi 
care avea şi timpul, şi banii necesari să-şi împlinească toate 
dorinţele. 


S, iy e 


— E foarte frumos, zise Alex. 

— Mulţumesc. Pe aici, te rog! 

Sir David deschise o uşă grea cu lambriuri din stejar, în 
spatele căreia apăru un birou modern şi sofisticat. Înăuntru 
era o masă de lucru cu câte un scaun de fiecare parte, 
două calculatoare, o canapea din piele albă şi câteva rafturi 
de metal pentru cărţi. Sir Alex îl invită pe Alex să stea jos şi 
se aşeză şi el la birou. 

Era nesigur pe el, Alex observă asta imediat. Chiar dacă 
avea afaceri de milioane - poate chiar miliarde - de lire, Sir 
David Friend era pus acum într-o situaţie delicată. Prezenţa 
lui Alex, statutul lui - nu prea ştia cum să se comporte în 
circumstanţa dată. 

— Mi s-au spus foarte puţine lucruri despre tine, începu 
el. Alan Blunt m-a contactat şi m-a rugat să te găzduiesc 
aici până la sfârşitul săptămânii şi să pretind că eşti băiatul 
meu. Văd că nu semeni cu mine deloc. 

— Nu mai semăn deloc nici cu mine, replică Alex. 

— Am înţeles că te duci la o şcoală în Alpii Francezi, ca să 
faci nişte investigaţii. Se opri o clipă: Nu mi-a cerut nimeni 
părerea, continuă el, dar o să ţi-o spun totuşi. Nu-mi place 
faptul că un băiat de paisprezece ani e folosit ca spion. E 
primejdios... 

— Ştiu să-mi port singur de grijă, îl întrerupse Alex. 

— Nu, voiam să spun că e periculos pentru guvern. Dacă 
eşti ucis pe acolo şi se află, primul-ministru va fi pus într-o 
situaţie foarte delicată. L-am sfătuit să nu permită această 
operaţiune, dar, ca niciodată, nu a fost de acord cu mine. 
Se pare că decizia fusese luată deja. M-au sunat cei de la 
şcoală - pardon, academie - să-mi spună că sâmbătă va 
veni directorul-adjunct după tine. De fapt, e o directoare, o 
anume doamnă Stellenbosch. Aş zice că e de prin Africa de 
Sud, după nume... 

Pe birou se aflau mai multe dosare groase. Sir David le 
împinse către Alex: 

— Între timp, am înţeles că trebuie să înveţi cât mai 
multe despre familia mea. Ţi-am pregătit câteva dosare. Ai 


— 48 — 


aici şi informaţii despre Eton, şcoala din care se presupune 
că ai fost exmatriculat. Poţi să începi să le citeşti chiar din 
seara asta. Dacă mai vrei să ştii ceva, întreabă! Fiona te va 
însoţi tot timpul. Işi privi vârfurile degetelor: Sunt sigur că 
asta va fi o experienţă interesantă pentru tine. 

Se deschise uşa şi intră o femeie. Era subţire şi brunetă, 
ca şi fiica ei. Purta o rochie mov, cu croială simplă, şi un 
colier de perle la gât. 

— David, începu ea, dar se opri atunci când îl văzu pe 
Alex. 

— Ţi-o prezint pe soţia mea, zise Friend. Caroline, el e 
Alex, băiatul despre care ţi-am vorbit. 

— Mă bucur mult să te cunosc, Alex. 

Lady Caroline încercă să zâmbească, dar nu reuşi decât 
să-şi mişte puţin buzele: 

— Am înţeles că vei sta la noi pentru un timp. 

— Da, mamă, zise Alex. 

Lady Caroline se înroşi: 

— Trebuie să se dea drept fiul nostru, îi aminti Sir David 
şi se uită la Alex. 

— Fiona nu ştie nimic despre MI6 şi despre restul 
poveştii. Nu vreau să-şi facă griji. l-am spus că venirea ta 
aici e legată de activitatea mea... că e un fel de experiment 
social. Ea trebuie să pretindă că eşti fratele ei, să petreacă 
o săptămână cu tine aici la ţară, de parcă ai face parte din 
familie. Te rog să nu-i spui adevărul! 

— Cina va fi servită peste jumătate de oră, spuse Lady 
Caroline. lţi place carnea de căprioară? Apoi, inspirând 
profund: Poate că vrei să te speli înainte de masă? Vino, te 
conduc în camera ta! 

Sir David îi dădu dosarele lui Alex: 

— Ai mult de citit. Din păcate, eu trebuie să mă întorc 
mâine la Londra - iau masa cu preşedintele Franţei - aşa că 
nu te voi putea ajuta. Dar, cum îţi spuneam, dacă vrei să 
mai afli ceva... 

— Fiona Friend, zise Alex. 


ê Eton College - Colegiul Eton, cea mai prestigioasă dintre aşa-numitele 
public schools (de fapt, şcoli particulare) din Marea Britanie (n.tr.). 


=g 


Îi pregătiseră o cameră mică şi primitoare, la capătul 
casei. Făcu un duş rapid şi se îmbrăcă la loc. Deşi îi plăcea 
să fie curat, trebuia să pară nespălat fiindcă aşa îi cerea 
rolul. 

Deschise primul dosar. Sir David lucrase minuţios. În 
dosar se aflau numele tuturor membrilor familiei, date 
recente privind viaţa lor, fotografii din vacanțe, informaţii 
despre casa din Mayfair, despre apartamentele din New 
York, Paris şi Roma şi despre vila din Barbados. Mai erau 
diverse tăieturi din ziare, articole din reviste... absolut tot 
ce ar fi putut să-i trebuiască lui Alex. 

Se auzi sunetul unui clopot. Era ora şapte. Alex cobori în 
sufragerie, o încăpere care avea şase ferestre şi o masă 
lăcuită pentru şaisprezece persoane. Dar nu erau decât 
trei: Sir David, Lady Caroline şi Fiona. Mâncarea fusese deja 
adusă, probabil de către un valet sau o menajeră. Sir David 
îi făcu semn spre un scaun liber şi Alex se aşeză. 

— Fiona tocmai ne vorbea despre Don Giovanni, spuse 
Lady Caroline. Apoi, după un moment de pauză: E o operă. 
De Mozart. 

— Sunt sigură că pe Alex nu-l interesează opera, zise 
Fiona. Era în toane proaste: De fapt, continuă ea, mă 
îndoiesc că avem chiar şi un singur lucru în comun. De ce 
trebuie să pretind că e fratele meu? Toată chestia asta e 
absolut... 

— Fiona! o întrerupse Sir David cu o voce slabă. 

— Foarte bine, tati, a venit, asta e, dar e totuşi vacanţa 
mea de Paşti. 

Alex îşi dădu seama că, probabil, Fiona învăţa la o şcoală 
particulară; de asta intrase în vacanţă înaintea lui. 

— Nu mi se pare corect, mai spuse ea. 

— Venirea lui Alex are legătură cu munca mea, continuă 
Sir David. 

Lui Alex i se părea extrem de ciudat felul în care vorbeau 
despre el, de parcă nici n-ar fi fost de faţă. 

— Ştiu că ai multe întrebări, Fiona, dar de data asta 
trebuie să faci cum îţi spun eu, fără să comentezi. Şi nu stă 


aici decât până la sfârşitul săptămânii. Vreau să ai grijă de 
el. 

— Are vreo legătură cu supermarket-urile? întrebă Fiona. 

— Fiona! 

Sir David nu mai voia să audă niciun comentariu: 

— Este exact ce ţi-am spus. Un experiment. Şi tu-l vei 
face în aşa fel, încât să se simtă bine venit! 

Fiona îşi luă paharul şi se uită, în sfârşit, şi la Alex. 

— Mai vedem noi, spuse ea. 

* 


Săptămâna părea să nu se mai termine. După doar două 
zile, Alex se gândea că, dacă ar fi făcut parte într-adevăr 
din familia asta rece şi încrezută, probabil că oricum ar fi 
devenit un rebel. Sir David plecase la şase dimineaţa în 
ziua următoare, după sosirea lui, şi acum era tot la Londra; 
le trimitea e-mail-uri soţiei şi fiicei lui. Lady Caroline se 
străduia din răsputeri să-l evite pe Alex. O dată sau de două 
ori mersese cu maşina până în oraşul din apropiere, dar, în 
general, părea să-şi petreacă majoritatea timpului în pat. 
Cât despre Fiona... 

Preocupările ei erau fie să fredoneze bucăţi de operă, fie 
să se laude cu stilul ei grozav de viaţă, cu averea ei, cu 
vacanţele petrecute în diverse colţuri ale lumii. In acelaşi 
timp, făcea tot posibilul să-i arate lui Alex cât de mult îl 
dispreţuieşte. Îl întrebase de câteva ori de ce venise de fapt 
la Havestock Hall. Alex ridicase din umeri de fiecare dată 
fără să-i răspundă, reuşind astfel să-i sporească fetei 
antipatia. 

A treia zi, Fiona îl prezentă unor prieteni: 

— Mă duc la vânătoare, îi zise ea. Presupun că nu vrei să 
vii şi tu. 

Alex ridică din umeri. Deja memorase majoritatea 
informaţiilor din dosare şi era convins că va putea trece cu 
uşurinţă drept un membru al familiei. Aşa că acum număra 
orele până la venirea doamnei de la academie care avea 
să-l ia de acolo. 

— Ai fost vreodată la vânătoare? întrebă Fiona. 


Ba 


— Nu, răspunse Alex. 

— Eu ştiu să trag cu puşca şi merg la vânătoare, zise 
Fiona. Dar tu, ca un băiat de la oraş ce eşti, nu poţi să 
înţelegi lucrurile astea. 

— Nu văd nimic nemaipomenit în a împuşca animale. 

— Aşa se trăieşte la ţară. E o tradiţie. 

Fiona se uita la el ca la un prost, aşa cum făcea de 
obicei: 

— Şi de altfel, şi animalelor le place. 

Trupa de vânătoare era tânără şi, cu excepţia Fionei, 
alcătuită numai din băieţi. Erau cinci. Se întâlniră cu ei la 
marginea unei păduri care făcea parte din proprietatea 
Haverstock. Rufus, conducătorul lor, avea şaisprezece ani şi 
era bine făcut, cu părul negru şi ondulat. Părea să fie 
prietenul oficial al  Fionei. Ceilalţi - Henry, Max, 
Bartholomew şi Fred - erau cam de aceeaşi vârstă. Alex îi 
privi mai mult în silă. Erau îmbrăcaţi la fel: jachete Barbour, 
pantaloni de tweed, berete şi cizme de piele Huntsman. 
Vorbeau cu acelaşi accent tipic de şcoală publică”. Toţi 
aveau câte o puşcă pe umăr. Doi fumau. Se uitară la Alex 
cu un dispreţ pe care cu greu puteau să-l ascundă. Probabil 
că Fiona le povestise deja despre el, despre londonez. 

Fiona îi prezentă în mare grabă. Rufus făcu un pas 
înainte: 

— Bine ai venit printre noi, spuse el tărăgănat. Apoi, 
după ce-l privi pe Alex de sus până jos: Vrei şi tu să împuşti 
ceva, da? 

— N-am puşcă, zise Alex. 

— Mă tem că nu pot să ţi-o împrumut pe a mea. 

Rufus îşi armă puşca şi o ridică în sus, ca s-o poată vedea 
Alex. Avea o ţeavă de optzeci de centimetri din oţel 
strălucitor, iar patul era din lemn de nuc, închis la culoare, 
cu ţinte ornamentale din argint masiv. 

— E o armă cu ţevi suprapuse şi cu trăgaci demontabil, 
lucrată manual în atelierul Abbiatico şi Salvinelli, zise el. M- 


7 Public schools - şcoli particulare din Marea Britanie, în care taxele de 
studiu sunt foarte mari, în ciuda denumirii, care în traducere înseamnă 
„Şcoală publică” (n.tr.). 


BI - E 


a costat treizeci de miare - sau, mă rog, a costat-o pe 
mama. Am primit-o cadou de ziua mea. 

— Cred că i-a luat ceva până a împachetat-o. Unde a pus 
fundiţa? 

Lui Rufus îi pieri zâmbetul: 

— Nu ştii nimic despre arme, zise el. 

Făcu un semn din cap către un alt băiat care îi dădu lui 
Alex o puşcă mult mai obişnuită, veche şi cam ruginită. 

— Poţi să o foloseşti pe asta, îi spuse. Şi dacă te porţi 
frumos şi nu ne încurci, poate îţi dăm şi un cartuş. 

Toţi izbucniră în râs. Apoi cei doi care fumau îşi stinseră 
ţigările şi intrară cu toţii în pădure. 

Peste o jumătate de oră Alex îşi spunea că n-ar fi trebuit 
să vină. Băieţii trăgeau în stânga şi-n dreapta, luând în 
vizor tot ce mişca. Un iepure se transformă într-un ghem de 
blană care sângera. Un porumbel se rostogoli printre 
crengile unui copac şi căzu cu zgomot pe stratul de frunze 
de dedesubt. Oricât de grozave le-ar fi fost armele, puştii 
habar n-aveau să tragă. Multe din animalele în care trăgeau 
erau doar rănite şi Alex simţea o silă care creştea mereu în 
faţa acestei băi de sânge. 

Ajunseră într-un luminiş şi se opriră să-şi încarce armele. 
Alex se întoarse către Fiona: 

— Mă întorc acasă, zise el. 

— De ce? Nu suporţi să vezi puţin sânge? 

Alex aruncă o privire spre iepurele aflat la vreo cincizeci 
de metri. Zăcea pe spate şi zvâcnea neputincios din labele 
din spate. 

— Mă mir că aveţi voie să folosiţi arme de foc, zise el. 
Credeam că vârsta minimă e de şaptesprezece ani. 

Rufus îl auzi, înaintă spre el şi se uită urât: 

— Aici, la ţară, nu prea ne pasă de reguli, zise el printre 
dinţi. 

— Vai, poate că Alex vrea să anunţe poliţia! adăugă 
Fiona. 

— Cea mai apropiată secţie de poliţie e la vreo şaizeci de 
kilometri distanţă. 

— Nu vrei să suni de pe mobilul meu? 


Din nou izbucniră cu toţii în râs. Alex se săturase. Fără să 
mai scoată o vorbă, se întoarse şi plecă. 

Până să ajungă în luminiş durase o jumătate de oră, dar 
după alte treizeci de minute Alex era tot în pădure, 
înconjurat din toate părţile de copaci şi tufişuri sălbatice. 

Îşi dădu seama că s-a rătăcit. Îşi blestema neglijenţa. Ar 
fi trebuit să fie atent la drum, în timp ce se ţinea după 
Fiona şi trupa ei. Pădurea era enormă. Dacă mergea în 
direcţia greşită, putea foarte uşor să se piardă în zona 
mlaştinilor... şi ar fi trecut poate zile bune până să fie găsit. 

În plus, vegetaţia de primăvară era atât de deasă, încât 
nu vedea mai departe de zece metri în orice parte s-ar fi 
uitat. Cum să găsească drumul bun? Oare cum era mai bine 
- să se întoarcă pe propriile urme sau să meargă mai 
departe, în speranţa că va da din întâmplare peste cărarea 
bună? 

Alex simţi că îl pândeşte un pericol înainte să audă 
primul foc de armă. Poate că tot ce auzise era o ramură 
care trosnea sau zgomotul unei puşti armate. Incremeni - şi 
asta l-a salvat. Auzi o împuşcătură - foarte tare, foarte 
aproape - şi un copac aflat chiar în faţa lui se clătină; aşchii 
de lemn săriră în toate direcţiile. 

Alex se întoarse căutându-l pe cel care trăsese. 

— Ai grijă! strigă el. Era să mă împuşti! 

În clipa următoare se auzi un nou foc de armă urmat 
îndeaproape de un hohot puternic de râs. De-abia atunci 
Alex înţelese. Nu rataseră vreun animal, ci trăgeau chiar 
după el, ca să se distreze! 

Se aruncă înainte şi o luă la goană. | se părea că 
trunchiurile copacilor îl apasă din toate părţile, amenințând 
să-i taie calea. Pământul jilav din cauza ploilor recente i se 
lipea de tălpi şi parcă încerca să-l ţină pe loc. Auzi şi a treia 
împuşcătură. Se lăsă în jos şi simţi glonţul cum îi trece pe 
deasupra capului şi se pierde în frunziş. 

În oricare alt colţ al lumii, aşa ceva ar fi fost o nebunie. 
Dar se afla chiar în inima Angliei, la ţară, şi avea de-a face 
cu nişte adolescenţi bogaţi şi plictisiţi, care erau obişnuiţi 
să facă absolut tot ce voiau. 


— 54 — 


Alex îi insultase. Poate că nu le plăcuse gluma cu 
împachetatul puştii. Poate că motivul real era refuzul lui de 
a-i spune Fionei cine era de fapt. În orice caz, se hotărâseră 
să-i dea o lecţie, fără să se gândească însă la consecinţe. 

Oare aveau de gând să-l ucidă? Işi aminti vorbele lui 
Rufus: „Aici, la ţară, nu ne prea pasă de reguli”. Chiar dacă 
Alex ar fi fost grav rănit - sau, de ce nu, ucis - ei ar fi reuşit 
să scape cu faţa curată. Un accident îngrozitor. Că el, din 
neatenţie, intrase chiar în bătaia puştii. 

Nu! Nu se putea aşa ceva! 

Voiau doar să-l sperie, nimic mai mult. 

Se mai auziră două focuri de armă. De la pământ ţâşni un 
fazan, ca un ghem de pene surprins în mişcare, şi zbură 
spre cer, ţipând. 

Alex gonea înainte; aerul inspirat îl zgâria pe gât. Trecu 
pe lângă o tufă de măceş în care se zgârie şi îşi agăţă 
hainele. Îşi croi drum, folosindu-se de puşca pe care o 
primise. Mai încolo se împiedică de nişte rădăcini şi aproape 
căzu. 

— Alex? Unde eşti? 

Vocea lui Rufus, ascuţită şi batjocoritoare, se auzi de 
după o perdea de frunze. Mai traseră un foc de armă, care 
însă îi trecu mult pe deasupra capului. Nu-l mai vedeau. 
Oare scăpase? 

Alex se opri, lac de sudoare, şi picioarele îi tremurau. 
leşise din desişul pădurii, dar habar n-avea unde se află. Ba 
mai mult - era prins în capcană. Ajunsese pe malul unui lac 
întins, cu apa murdară, de un maro mizerabil; arăta ca o 
materie solidă. Pe suprafaţa lacului nu erau nici rațe, nici 
altfel de păsări sălbatice. Soarele aflat la asfinţit se 
oglindea în apă, şi în aer se simţea pătrunzător duhoarea 
putrefacţiei. 

— Pe acolo a luat-o! 

— Ba nu... pe aici! 

— Hai să mergem spre lac... 

Alex le auzi vocile şi îşi dădu seama că nu trebuia cu 
niciun preţ ca ei să-l găsească aici. O clipă îi trecu prin 
minte imaginea cadavrului său, tras la fund de pietre, pe 


fundul lacului. Dar, în acelaşi timp, îi veni şi o idee. Trebuia 
să se ascundă. 

Intră în apă. Îi trebuia ceva prin care să poată respira. 
Văzuse în filme cum poţi să stai ascuns în apă şi să respiri 
printr-o tulpină goală de trestie. Dar aici el nu avea de unde 
să ia trestie. Pe malul lacului nu era decât iarbă şi un strat 
gros de alge scârboase. 

Un minut mai târziu, la malul lacului apăru şi Rufus, cu 
puşca pe umăr. Se opri şi privi în jur cu ochii unuia care 
cunoaşte bine locurile. Dar nu văzu nicio mişcare. 

— Cred că a găsit drumul înapoi, zise el. 

Ceilalţi vânători apăruseră şi ei în spatele lui. Erau destul 
de încordaţi, în aer plutea o tăcere vinovată. Işi dădeau 
seama că merseseră prea departe cu joaca. 

— Dă-l încolo, zise unul dintre ei. 

— Chiar aşa. 

— L-am învăţat noi minte. 

Acum se grăbeau să se întoarcă acasă. Dispărură toţi pe 
acelaşi drum pe care veniseră. Rufus rămase singur, cu 
mâna pe armă, căutându-l în continuare pe Alex. Mai 
aruncă şi el o ultimă privire spre lac, apoi se întoarse şi o 
luă după ceilalţi. 

În clipa aceea Alex atacă. Până atunci stătuse ascuns sub 
apă, privind siluetele neclare ale adolescenților de pe mal, 
ca printr-un geam de sticlă groasă, maro. [inuse ţeava 
armei în gură; capătul celălalt era deasupra apei. Respirase 
prin ţevile goale. Acum ieşi la suprafaţă - o creatură de 
coşmar, mustind de mâl şi de apă, cu privirea plină de furie. 
Rufus îl auzi, dar era deja prea târziu. Alex îl lovi cu puşca 
în şale. Băiatul gemu şi căzu în genunchi, scăpând arma din 
mână. Alex o luă de jos. Avea două cartuşe în încărcător. Le 
încărcă pe ţeavă. 

Rufus se uita la el. Toată aroganta îi dispăruse ca prin 
farmec; nu mai era decât un puşti prostănac şi îngrozit, 
care se străduia să se ridice din genunchi. 

— Alex! scânci el, privindu-l de parcă acum îl vedea 
prima oară. Te rog, iartă-mă, se smiorcăi el. Nu voiam să-ţi 
facem niciun rău. A fost o glumă, atâta tot. Fiona ne-a pus. 


Am vrut doar să te speriem. Te rog! 

Alex se opri, cu respiraţia tăiată: 

— Pe unde se iese de aici? întrebă el. 

— Ocoleşti lacul, zise Rufus, şi o să dai de o cărare... 

Era încă în genunchi. Cu ochii în lacrimi. Alex îşi dădu 
seama că ţine arma cu ţinte de argint îndreptată spre el. O 
întoarse, scârbit de propria reacţie. Băiatul ăsta nu-i era 
duşman. Nu valora nimic pentru el. 

— Nu te ţine după mine, zise Alex, îndepărtându-se. 

— Te rog...! strigă Rufus după el. Imi dai puşca înapoi? 
Mă omoară mama dacă o pierd. 

Alex se opri. Cântări arma în mâini, apoi o aruncă cu 
toată puterea. Puşca de vânătoare lucrată manual în Italia 
se roti de două ori în lumina slabă a asfinţitului, înainte de a 
dispărea însoţită de un pleoscăit în mijlocul lacului. 

— Eşti prea mic ca să te joci cu puşca, îi zise el. 

Apoi se îndepărtă spre inima pădurii. 


5: 


TUNELUL 


Bărbatul aşezat pe scaunul auriu - o piesă valoroasă de 
mobilier - întoarse încet capul şi se uită pe fereastră la 
văile acoperite de zăpadă ale masivului Point Blanc. 

Doctorul Hugo Grief avea aproape şaizeci de ani; părul 
alb îi era tuns scurt, iar faţa aproape că nu avea pic de 
culoare. Avea pielea albă, buzele arătau ca nişte umbre 
abia vizibile. Până şi limba îi era gri. Şi totuşi, pe acest 
fundal incolor, purta ochelari rotunzi, cu rama subţire şi cu 
lentile roşu-închis. Efectul era izbitor, iar el vedea întreaga 
lume în culoarea sângelui. Avea degete lungi, cu unghii 
frumos îngrijite. Purta un costum închis la culoare, încheiat 
până la gât. Dacă ar exista vampiri, probabil că ar arăta 
exact ca Hugo Grief. 

— M-am hotărât să iniţiem ultima fază a Proiectului 
Gemini, spuse el. 

Vorbea cu accent sud-african, accentuând fiecare cuvânt: 

— Nu mai putem întârzia. 

— Înţeleg, domnule doctor. 

În faţa doctorului Grief stătea o femeie, îmbrăcată într-un 
costum mulat din lycra, cu o bentiţă pe cap. Era Eva 
Stellenbosch. Tocmai îşi terminase antrenamentul de 
dimineaţă - două ore de ridicat greutăţi şi de gimnastică 
aerobică - şi încă nu-şi recăpătase ritmul normal al 
respirației; musculatura ei impresionantă se relaxa şi se 
contracta ritmic. Trăsăturile feţei sale nu erau tocmai 
omeneşti: buzele îi ieşeau mult în afară, iar pe fruntea 
puternic bombată îi cădeau şuviţe de păr roşcat-aprins. 
Ţinea în mână un pahar plin cu un lichid verde, care avea 
consistenţa laptelui. Avea degete groase. Trebuia să fie 
atentă să nu spargă paharul. 

Sorbi o înghiţitură din pahar, apoi se încruntă: 

— Sunteţi sigur că suntem pregătiţi? întrebă ea. 

— Nu avem de ales. Am avut două rezultate 
nemulţumitoare în ultimele câteva luni. Mai întâi Ivanov, 
apoi Roscoe, la New York. Lăsând la o parte cheltuielile 


făcute cu cele două lichidări, e posibil să fi făcut cineva 
legătura între cele două decese. 

— E posibil, dar, puţin probabil, zise doamna 
Stellenbosch. 

— Serviciile de informaţii lucrează încet şi ineficient, e 
adevărat. În America, CIA, în Anglia, MI6. Chiar şi KGB-ul! 
Nu mai sunt decât umbrele a ceea ce au fost odinioară. Dar 
chiar şi aşa, există posibilitatea ca o persoană de acolo să 
descopere din întâmplare ceva. Cu cât încheiem mai 
repede această etapă a operaţiunii, cu atât cresc şansele 
să rămânem... neobservaţi. 

Doctorul Grief îşi împreună mâinile şi îşi sprijini bărbia de 
vârfurile degetelor: 

— Când soseşte ultimul băiat? întrebă el. 

— Alex? 

Doamna Stellenbosch îşi goli paharul şi apoi îl puse pe 
masă. Scoase din geantă o batistă cu care se şterse la 
gură. 

— Mâine plec în Anglia, zise ea. 

— Excelent! Vă opriţi şi la Paris înainte să vă întoarceţi? 

— Sigur, domnule doctor, dacă aşa doriţi. 

— Exact aşa doresc, doamnă Stellenbosch! Acolo se pot 
face toate operaţiunile preliminare şi astfel economisim 
timp. Ce se mai aude cu tânărul Sprintz? 

— Mă tem că mai e nevoie de câteva zile. 

— Asta înseamnă că el şi Alex vor petrece o vreme 
împreună aici. 

— Da. 

Doctorul Grief căzu pe gânduri. Pe de o parte, exista 
riscul întâlnirii celor doi băieţi, pe de alta, pericolele unei 
acţiuni pripite. Ce noroc că avea o minte de savant! Nu 
greşea niciodată la calcule. 

— Foarte bine, zise el. Tânărul Sprintz poate să mai 
rămână aici câteva zile. 

Doamna Stellenbosch încuviinţă. 

— Alex Friend este o partidă excelentă pentru noi, spuse 
doctorul Grief. 

— Supermarket-uri? 


BERI io pe 


Femeia nu părea prea convinsă. 

— Tatăl lui e consilierul personal al primului-ministru. E 
un om impresionant. Sunt sigur că fiul lui se va ridica la 
înălţimea aşteptărilor noastre. 

Doctorul Grief zâmbi şi ochii îi luciră în roşu. 

— Foarte curând Alex va ajunge la academia noastră. Şi 
atunci, în sfârşit, Proiectul Gemini se va finaliza. 


* 


— Nu stai bine, zise Fiona. Nu îţi ţii spatele drept. Mâinile 
se ţin mai jos. Şi vârfurile picioarelor îţi sunt îndreptate în 
direcţia greşită. 

— Ce mai contează, important e să te distrezi! îi zise Alex 
printre dinţi. 

Era a patra lui zi la Haverstock Hall şi Fiona îl luase cu ea 
să călărească. Alex nu se distra deloc. Înainte să încalece 
fusese nevoit să îndure inevitabila predică - dar nu prea 
ascultase. Caii erau din lberia - sau din Ungaria? 
Câştigaseră o găleată de medalii de aur. Nu-l interesa, 
oricum. Ce ştia sigur era că stătea călare pe un animal 
mare şi negru care atrăgea muştele. Şi că stilul lui de 
călărie era la fel de grațios ca al unui sac cu cartofi care 
saltă pe o trambulină. 

Cei doi nu vorbiseră aproape deloc despre ceea ce se 
întâmplase în pădure. Când Alex intrase şchiopătând în 
casă, ud până la piele şi tremurând de frig, Fiona, 
politicoasă, îi adusese un prosop şi îi oferise o ceaşcă cu 
ceai. 

— Aţi încercat să mă omorâţi! a zis Alex. 

— Nu fi prostuţ! 

Fiona îl privise cu un soi de milă: 

— Cum să facem aşa ceva? Rufus e un băiat de gaşcă. 

— Ce...? 

— A fost o joacă, Alex! Ne-am distrat şi noi puţin. 

Şi gata, asta fusese tot. Fiona i-a zâmbit de parcă totul 
era în regulă şi s-a dus să înoate. Alex îşi petrecuse restul 
serii citind dosarele. Incerca să asimileze o falsă biografie 
care se întindea pe durata a paisprezece ani. Erau unchi, 


= 60:= 


mătuşi, prieteni de la Eton, o mulţime de oameni pe care se 
presupunea că trebuie să-i cunoască, deşi nu îi văzuse 
niciodată. În plus, încerca să se deprindă cu gustul vieţii de 
lux. De asta ieşise acum cu Fiona să călărească - ea, în 
faţă, stând dreaptă, în costum de călărie, el poticnindu-se 
în urma ei. 

După vreo oră şi jumătate, ajunseră la un tunel. Fiona 
încercase să-l înveţe pe Alex câteva detalii tehnice - de 
exemplu, diferenţa dintre pas, trap şi galop. Dar el hotărâse 
deja că sportul ăsta nu-i deloc pe placul lui. Se simţea de 
parcă fiecare oscior îi fusese mişcat din locul lui; îl durea 
fundul atât de tare, încât se întreba dacă va mai putea 
vreodată să se aşeze. Fionei îi plăcea grozav să-l vadă cum 
se chinuie. Lui Alex îi trecu chiar prin minte că poate ea 
alesese intenţionat drumul acesta atât de denivelat ca să 
se pricopsească el cu cât mai multe vânătăi. Sau poate 
calul era mai săltăreţ de felul lui. 

În faţa lor era o linie de cale ferată şi o barieră automată 
cu avertizare sonoră şi luminoasă. Fiona îşi struni calul - un 
sur de talie mai mică - şi o luă într-acolo. Calul lui Alex o 
urmă automat. Credea că vor traversa linia ferată, dar 
Fiona se opri la barieră. 

— Ştiu o scurtătură spre casă, dacă vrei, zise ea. 

— Ar fi excelent! încuviinţă Alex. 

— E pe acolo. 

Fiona arătă în susul căii ferate, către un tunel, o gaură 
neagră ce se căsca într-o coastă de deal, înconjurată de un 
brâu de cărămidă victoriană, roşu-închis. Alex se uită la ea 
şi încercă să-şi dea seama dacă glumeşte. Dar era cât se 
poate de serioasă. Se mai uită o dată şi la tunel. Semăna cu 
o ţeavă de pistol care era îndreptată spre el, parcă 
avertizându-l să nu se apropie. Parcă şi vedea un deget 
uriaş pe trăgaci, undeva, de cealaltă parte a dealului. Oare 
cât de lung era? Privind mai atent, văzu o geană de lumină 
la capătul celălalt. Putea fi un kilometru. 

— Glumeşti! îi zise. 

— De fapt, Alex, eu de felul meu nu prea glumesc. Dacă 
spun ceva înseamnă că vorbesc serios. Sunt exact ca tata. 


RES ua 


— Tatăl tău nu e sărit de pe fix, murmură Alex. 

Fiona se prefăcu perfect că nu-l aude: g 

— Tunelul are exact un kilometru, îi explică ea. In partea 
cealaltă e un pod şi apoi încă o barieră. Dacă o luăm pe 
acolo, ajungem acasă în jumătate de oră. Pe unde am venit 
facem o oră şi jumătate. 

— Bine, hai să ne întoarcem pe unde am venit. 

— Haide, Alex, ce eşti aşa fricos? se bosumflă Fiona. Pe 
aici nu trece decât un tren pe oră. Următorul va trece de- 
abia peste - se uită la ceas - douăzeci de minute. Am mai 
mers prin tunel de o sută de ori; nu durează mai mult de 
cinci minute. Chiar mai puţin, dacă mergi la galop. 

— Dar e o nebunie să călăreşti mergând pe linia ferată. 

— Bine, dacă o iei înapoi n-ai decât să găseşti singur 
drumul. 

Dădu pinteni calului care ţâşni înainte, trecu de barieră şi 
intră pe linia ferată: 

— Ne vedem mai târziu. 

Dar Alex se luă după ea. N-ar fi reuşit în vecii vecilor să 
ajungă singur acasă pe unde veniseră. Nu ştia drumul şi îşi 
stăpânea cu greu calul. Chiar şi acum acesta o urmă pe 
Fiona fără ca el să facă ceva. Dar oare vor intra animalele 
în tunelul întunecos? Părea greu de crezut, dar Fiona 
spusese că mai trecuse prin tunel; şi, într-adevăr, calul intră 
sub peretele dealului fără să ezite. 

Pe Alex îl trecu un fior când lumina pieri în spatele lui. 
Tunelul era răcoros şi umed. Se simţea miros de funingine 
şi de motorină. Ecoul era foarte puternic. Tropotul cailor pe 
pietrişul dintre traverse era amplificat din toate părţile. Şi 
dacă se împiedică? Alex îşi alungă din minte acest gând. 
Şeile din piele scârţâiau. Ochii i se obişnuiră treptat cu 
întunericul. Venea puţină lumină şi din spate, iar capătul 
tunelului se vedea clar în faţă, ceea ce avea darul să-l mai 
liniştească; cercul de lumină se făcea din ce în ce mai mare 
cu fiecare pas. Încercă să nu-şi mai facă griji. Poate că, 
până la urmă, nu va fi chiar aşa de rău. 

În acel moment, auzi vocea Fionei. Încetinise, astfel ca 
Alex să o poată ajunge din urmă: 


= 102 


— Tot îţi mai e teamă să nu vină trenul, Alex? Poate vrei 
s-o iei mai repede... 

Auzi cravaşa şfichiuind prin aer; lovit pe crupă de Fiona, 
calul lui se cabră, necheză şi ţâşni înainte. Alex era să cadă 
din şa din cauza inerţiei. Căutând să se ţină cu picioarele în 
scări, reuşi să rămână în şa, dar cu partea de sus a corpului 
înclinată într-un unghi ciudat; zăbala intrase adânc în gura 
calului. Fiona râdea. Alex nu mai simţea decât vântul 
biciuindu-i faţa şi întunericul dens care se rotea în jurul lui, 
nu mai auzea decât tropotul copitelor izbite de pietriş în 
galopul nebun al calului. Îi intra praf în ochi şi nu mai vedea 
nimic. Avu senzaţia că o să cadă. 

Dar chiar atunci, ca prin minune, ieşiră la lumină. Alex se 
strădui să-şi recapete echilibrul; reuşi să stăpânească 
animalul cu frâiele şi apăsându-l puternic cu genunchii. 
Respiră adânc, trase o înjurătură şi aşteptă să apară Fiona. 

Calul se oprise pe podul despre care îi spusese ea. Un 
pod susţinut de piloni groşi de metal, care traversa un râu. 
Plouase mult în luna aceea şi, la vreo cincisprezece metri în 
jos, apa adâncă, verde-închis, curgea învolburată. Se 
întoarse cu grijă cu faţa spre tunel. Trebuia să fie foarte 
atent să nu cadă de pe pod. Balustradele nu aveau mai 
mult de un metru înălţime. 

O auzi pe Fiona cum se apropie. Venea la trap pe urmele 
lui, probabil râzând în hohote. Aruncă o privire în tunel şi în 
aceeaşi clipă surul ţâşni afară, trecu în goană pe lângă el şi 
dispăru dincolo de bariera aflată la capătul podului. 

Dar Fiona nu era! 

Calul ieşise singur. 

Lui Alex îi trebuiră câteva clipe până să înţeleagă. Totul 
începu să se învârtă în jurul lui. Probabil că a căzut de pe 
cal. Poate că animalul s-a împiedicat şi poate că ea zace 
acum, undeva, în tunel. Pe şine! Cât timp mai era până la 
venirea trenului? Ea spusese că douăzeci de minute. Dar 
trecuseră deja cel puţin cinci, şi poate că şi ea exagerase. 
Ce să facă? Avea doar trei posibilităţi. 

Să intre înapoi în tunel pe jos. 

să intre călare. 


Sau să se ducă acasă şi s-o lase baltă pe Fiona. 

Nu! De fapt, nu avea decât două posibilităţi, ştia asta 
prea bine. Înjură iar, apoi apucă frâiele calului. Trebuia să-l 
facă să-l asculte. Trebuia s-o scoată pe fata aia de acolo, şi 
asta repede. 

Probabil că disperarea lui i se transmise şi calului. 
Animalul se întoarse şi încercă să dea înapoi, dar când Alex 
îi dădu pinteni, o luă totuşi înainte şi intră din nou, fără 
voie, în tunelul întunecos. Alex îl lovi iar cu călcâiele în 
burtă. Nu voia să-i provoace durere, dar nici nu ştia cum 
altfel să-l facă să se supună. 

Calul o luă înainte la trap. Alex scruta întunericul din faţă. 

— Fiona! strigă el. 

Niciun răspuns. Sperase să o vadă înaintând spre el, dar 
nu se auzeau paşi. Ce bine ar fi fost să fie mai multă 
lumină! 

Calul se opri şi Alex o văzu, chiar în faţa lui, întinsă la 
pământ, cu braţele şi cu pieptul pe şine. Dacă ar fi trecut 
atunci un tren, ar fi tăiat-o în două. Era prea întuneric 
pentru a-i vedea faţa, dar, când vorbi, se simţi din vocea ei 
că o doare ceva: 

— Alex, zise ea, cred că mi-am rupt glezna. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am dat, cred, peste o pânză de păianjen. Încercam să 
mă ţin după tine. Mi-a venit ceva pe faţă şi mi-am pierdut 
echilibrul. 

încerca să se ţină după el! Părea că dă vina pe el - de 
parcă uitase cine lovise calul cu cravaşa. 

— Poţi să te ridici? întrebă Alex. 

— Nu cred. 

Alex oftă. Ţinând strâns frâiele, descălecă. Fiona nici c-ar 
fi putut să-şi găsească un loc mai bun unde să cadă - se 
aflau exact la mijlocul tunelului. Se strădui să nu intre în 
panică. Potrivit calculelor ei, mai erau cel puţin zece minute 
până când va trece trenul. Se aplecă să o ajute să se ridice. 
Puse piciorul pe şină... şi simţi ceva. O mişcare sub talpă, 
care i se transmise în picior. Şina vibra. 

Venea trenul. 


— 64 — 


— Trebuie să te ridici, îi spuse el, încercând să-şi ascundă 
teama. 

Deja vedea trenul, cu ochii minţii, cum vine ca tunetul pe 
şine. Dacă îi prindea în tunel, bolidul de cinci sute de tone i- 
ar fi făcut bucăţi. Parcă şi auzea scrâşnetul roţilor, bubuitul 
locomotivei. Sânge şi întuneric. O moarte înfiorătoare. 

Dar încă mai era timp. 

— Poţi să-ţi mişti degetele de la picioare? întrebă el. 

— Cred că da. 

Fiona se agăţase se el. 

— Atunci probabil că e doar o entorsă. Haide! 

O ajută să se ridice, întrebându-se dacă puteau să 
rămână totuşi în tunel, dincolo de şine. Poate că, dacă se 
lipesc de perete, trenul va trece pe lângă ei. Dar Alex ştia 
prea bine că nu era destul loc. Şi chiar dacă trenul nu-i 
lovea pe ei, ar fi lovit, oricum, calul. Putea să deraieze. Zeci 
de oameni puteau fi ucişi. 

— Ce tren trece pe aici? întrebă el. De pasageri? 

— Da. 

Fiona mai avea puţin şi izbucnea în lacrimi: 

— E trenul Virgin care merge la Glasgow. 

Alex oftă. Al naibii noroc mai avea! Tocmai acum dădea 
peste un tren Virgin care circula regulat. 

Fiona încremeni: 

— Ce se aude? întrebă ea. 

Auzise un semnal sonor. Ce era? Clopotul barierei, 
bineînţeles; se apropia trenul şi bariera se lăsa de-a 
curmezişul drumului. 

În acel moment Alex mai auzi un sunet care îi îngheţă 
sângele în vine. Preţ de o clipă, îşi pierdu suflul. Era o 
senzaţie incredibilă. Suflul i se oprise în plămâni şi nu mai 
voia să iasă. Îşi simţea întregul corp paralizat, de parcă 
cineva îi oprise funcţionarea sistemului nervos. Era îngrozit 
până în măduva oaselor. 

Auzise şuieratul locomotivei. Trenul era cam la vreun 
kilometru şi jumătate distanţă, dar tunelul era ca un canal 
acustic, aşa că sunetul îl străbătu din cap până în picioare. 
Şi apoi mai auzi ceva: bubuitul locomotivei diesel care se 


apropia cu repeziciune de ei. Simţea şina vibrându-i 
puternic sub talpă. 

Alex trase aer în piept şi îşi forţă picioarele să-l asculte. 

— Incalecă! strigă el. Te ajut! 

Fără să-i pese dacă o doare sau nu, o trase pe Fiona 
lângă cal şi o împinse în şa. Zgomotul era din ce în ce mai 
puternic cu fiecare clipă care trecea. Şina zbârnâia surd, ca 
un diapazon uriaş. Până şi aerul din tunel părea să se mişte 
în vârtejuri, ba la stânga, ba la dreapta, de parcă încerca să 
se ferească din calea trenului. 

Fiona scânci şi Alex îşi simţi braţele eliberate de 
greutatea corpului ei; reuşise s-o urce în şa. Calul necheză 
şi păşi într-o parte; pentru o clipă, Alex avu senzaţia 
îngrozitoare că Fiona va pleca fără el. De-abia distingea 
silueta calului şi pe cea a călăreţei, în lumina slabă. O văzu 
pe Fiona cum apucă frâiele, stăpânind calul. Alex se întinse 
şi îl apucă de coamă; ţinându-se de ea, urcă în şa în faţa 
Fionei. Se auzea din ce în ce mai tare şuierul trenului care 
se apropia. De pe pereţii arcuiţi cădeau funingine şi 
tencuială. Curenţii de aer erau din ce în ce mai violenţi, iar 
şinele vuiau. Preţ de o clipă sau două, li se încurcară 
mâinile, dar în cele din urmă Alex apucă frâiele şi Fiona îl 
cuprinse cu braţele. 

— Hai! strigă el, dând pinteni calului. 

Nici nu i-a trebuit mai mult animalului. O luă la goană 
spre lumină, galopând de-a lungul liniei ferate; Alex şi Fiona 
se loveau unul de altul, aruncaţi când înainte, când înapoi. 

Alex nu îndrăznea să privească în urmă, dar simţi când 
trenul pătrunse în tunel cu o sută şaptezeci de kilometri pe 
oră. Unda de şoc îi lovi ca un ciocan. Trenul împingea în 
faţă aerul din tunel pe măsură ce înainta, umplând golul. 
Calul simţi primejdia şi îşi spori goana; zbura, în salturi 
mari, pe deasupra traverselor. În faţa lor era ieşirea din 
tunel, dar Alex ştia, în disperarea lui, că nu vor reuşi. Chiar 
dacă ieşeau din tunel, ar fi fost în continuare îngrădiţi între 
balustradele podului. A doua barieră era la o sută de metri 
de tunel. Poate că vor reuşi să iasă afară, dar asta nu 
însemna decât că vor muri în aer liber. 


Calul ieşi din tunel. Alex simţi cercul de întuneric 
trecându-i pe deasupra umerilor. Fiona tipa şi îl ţinea atât 
de strâns, încât abia mai putea să respire. Dar Alex o auzea 
foarte slab. Avea în spate bubuitul locomotivei. Calul începu 
o cursă nebunească de-a lungul podului şi Alex aruncă o 
privire în spate. Apucă să vadă bolidul gigantic de metal 
ieşind din tunel şi înălțându-se ameninţător deasupra lor, 
vopsit în roşu-strălucitor, culoarea companiei Virgin; îl văzu 
şi pe mecanicul îngrozit care îi privea prin geamul 
locomotivei. Sirena şuieră din nou, cu puterea unei explozii. 
Alex ştia ce are de făcut. Trase frâul dintr-o parte şi lovi 
calul cu piciorul din partea cealaltă. Spera cu toată fiinţa 
să-i priceapă şi calul intenţia. 

Şi reuşi. Calul îşi schimbă direcţia, întorcându-se de-a 
curmezişul podului. Sirena şuieră pentru ultima oară, 
asurzindu-i. Fură înconjurați de fum de motorină. 

Calul sări. 

Trenul trecu înainte ca tunetul, aproape lovindu-i. Dar ei 
erau acum în aer, în cădere de pe pod. Vagoanele treceau 
mai departe cu zgomot, ca un vârtej roşu. Fiona începu iar 
să ţipe. Căderea lor părea desprinsă dintr-un film, unde 
fusese filmată cu încetinitorul. Acum erau chiar lângă pod, 
în clipa următoare sub el, se prăbuşeau. Apele verzi ale 
râului se deschiseră ca să-i primească. 

Calul şi cei doi călăreţi zburară prin aer şi plonjară în râu. 
Alex de-abia apucă să tragă aer în piept. Se temea că apa 
nu e destul de adâncă şi că îşi vor rupe oasele toţi trei. Dar 
când atinseră suprafaţa apei, se scufundară complet într-un 
vârtej verde-închis şi rece ca gheaţa, care îi cuprinse lacom, 
de parcă nu mai voia să-i lase să scape. Braţele Fionei se 
desprinseră de el. Simţi cum calul dă din picioare ca să se 
elibereze. Din gură îi ieşiră bule de aer şi îşi dădu seama că 
ţipă fără să vrea. 

In cele din urmă, Alex reuşi să iasă din nou la suprafaţă. 
Curentul de apă înainta repede la vale; incomodat de haine 
şi de pantofi, Alex se chinui să înoate spre malul cel mai 
apropiat. 

Mecanicul nu oprise trenul. Poate întâmplarea îl speriase 


= fa 


prea tare. Poate voia să îşi imagineze că nu se întâmplase 
nimic. În orice caz, trenul dispăruse. 

Alex ajunse la mal şi ieşi, tremurând, pe iarbă. Din spate 
auzi un bolborosit şi o tuse, şi apăru şi Fiona. Işi pierduse 
şapca de călărie şi părul lung şi negru îi şiroia pe faţă. Alex 
privi în urma ei. Reuşise şi calul să ajungă pe uscat. Făcu 
vreo câţiva paşi şi se scutură; părea să nu fi păţit nimic. 
Alex se bucură: la urma urmei, calul fusese cel care le 
salvase vieţile amândurora. _ 

Se ridică în capul oaselor. Hainele îi erau ude leoarcă. Işi 
simţea tot corpul amorţit; oare din cauza apei reci sau a 
şocului? Se duse spre Fiona şi o ajută să se ridice. 

— Eşti întreagă? o întrebă. 

— Da. 

Îl privea ciudat. Se clătină, iar Alex îi întinse mâna ca să 
se ţină de el. 

— Mulţumesc, zise ea. 

— N-ai pentru ce. 

— Ba da. 

ÎI tinu în continuare de mână. | se descheiase cămaşa şi 
îşi dădu capul pe spate, scuturându-şi părul din ochi. 

— Ai făcut ceva absolut extraordinar. Alex, te rog să mă 
ierţi că m-am purtat ca o scorpie toată săptămâna asta. 
Credeam - având în vedere că ai venit aici pentru un 
experiment social - credeam că eşti doar un sărăntoc 
nespălat. Dar m-am înşelat. Eşti nemaipomenit! Acum ştiu 
că ne vom împrieteni. 

Închise ochii pe jumătate şi se apropie de el, cu buzele 
întredeschise: 

— Poţi să mă săruţi dacă vrei, zise ea. 

Alex îi dădu drumul şi se întoarse în partea cealaltă: 

— Îţi mulţumesc, Fiona, zise el. Dar mai degrabă aş pupa 
calul. 


EDIŢIE SPECIALĂ 


Elicopterul se roti de două ori deasupra conacului 
Haverstock Hall, apoi începu să coboare. Era un Robinson 
R44 cu patru locuri, de provenienţă americană. Înăuntru se 
afla o singură persoană - pilotul. Sir David Friend se 
întorsese de la Londra; acum ieşise împreună cu soţia lui să 
privească elicopterul cum aterizează în faţa casei. 
Zgomotul motorului se opri şi elicea îşi încetini rotirea. Uşa 
cabinei se deschise şi pilotul ieşi; purta un costum de zbor 
de piele, tip salopetă, cască şi ochelari de protecţie. 

Se îndreptă spre ei şi le întinse mâna: 

— Bună dimineaţa, zise. Sunt doamna Stellenbosch de la 
Academia Point Blanc. 

Sir David şi lady Caroline fuseseră surprinşi atunci când îl 
văzuseră prima oară pe Alex; ei bine, la vederea acestei 
directoare-adjuncte, cum îşi spunea, rămaseră, pur şi 
simplu, încremeniţi. Sir David îşi reveni primul din uimire. 

— Aţi pilotat singură elicopterul? 

— Da, am brevet. 

Doamna Stellenbosch ridicase vocea ca să acopere 
zgomotul elicei care încă se rotea. 

— Poftiţi înăuntru, o invită lady Caroline. Pot să vă ofer 
un ceai? 

O conduse în salon. Doamna Stellenbosch se aşeză, cu 
picioarele depărtate, şi îşi puse casca lângă ea, pe 
canapea. Sir David şi lady Caroline se aşezară în faţa ei. Se 
aduse tava cu ceai. 

— Pot să fumez? întrebă doamna Stellenbosch. 

Fără să mai aştepte încuviințarea, scoase din buzunar o 
cutie cu trabucuri. Îşi aprinse unul şi trase un fum: 

— Ce casă splendidă aveţi, sir David! Stilul e georgian, aş 
spune, dar cât de elegant e decorată! Şi Alex unde e, dacă 
îmi daţi voie să întreb? 

— A ieşit să se plimbe, spuse sir David. 

— Poate are emoţii. 

Zâmbi încă o dată şi luă ceaşca de ceai oferită de lady 


Caroline: 

— Din câte înţeleg, sunteţi foarte îngrijoraţi din cauza lui 
Alex. 

Sir David încuviinţă. Ochii lui nu trădau nimic. Îi vorbi 
doamnei Stellenbosch despre Alex, preţ de câteva minute; 
îi spuse că a fost exmatriculat de la Eton, că îl scăpaseră 
complet de sub control. Lady Caroline asculta fără să spună 
un cuvânt, luându-l din când în când de braţ pe soţul ei. 

— Am ajuns la capătul puterilor, încheie sir David. Avem 
şi o fată, mai mare, un copil grozav. Dar Alex? Zace toată 
ziua în casă. Nu citeşte nimic. Nu îl interesează nimic. 
Arată... ei, o să vedeţi şi dumneavoastră cum arată. 
Academia Point Blanc e ultima noastră speranţă, doamnă 
Stellenbosch! Suntem disperaţi şi nădăjduim din toată 
inima că dumneavoastră o să-l aduceţi pe calea cea bună. 

Directoarea-adjunctă împunse aerul cu trabucul, lăsând o 
dâră de fum: 

— Sunt convinsă că sunteţi un tată minunat, sir David, 
zise ea pe un ton mieros. Dar copiii din ziua de azi... Ţi se 
rupe inima când vezi cum se comportă unii dintre ei. Aţi 
făcut cea mai bună alegere când v-aţi adresat instituţiei 
noastre. Cred că ştiţi cât de multe reuşite a înregistrat 
academia în ultimii unsprezece ani. 

— Şi cum anume procedaţi? întrebă lady Caroline. 

— Avem metodele noastre. li luciră ochii când spuse 
asta, apoi scutură scrumul în farfurioară şi urmă: Vă promit 
că vom rezolva toate problemele lui Alex. Nu vă mai faceţi 
griji! O să vă aducem înapoi un alt băiat, cu totul schimbat! 


Între timp, Alex traversa un câmp aflat cam la un 
kilometru de casă. Văzuse elicopterul aterizând: îi sosise 
vremea. Dar încă nu era gata de plecare. Doamna Jones îl 
sunase cu o seară înainte. Nici de data asta MI6 nu îl 
trimitea cu mâinile goale într-un loc ce se putea dovedi un 
teritoriu inamic. 

Spre el venea huruind o secerătoare, lăsând în urmă o 
fâşie de iarbă culcată. Se opri brusc aproape de el şi 
portiera cabinei se deschise. Dinăuntru cobori un bărbat - 


== 70 


cu greu. Era atât de gras, încât se luptă să se extragă din 
cabină - mai întâi un picior, apoi celălalt şi, în cele din 
urmă, burta, umerii şi capul. Purta o cămaşă în carouri şi o 
salopetă albastră - haine obişnuite de fermier. Dar chiar 
dacă ar fi purtat pălărie de pai şi dacă ar fi ţinut un fir de 
iarbă între dinţi, Alex tot nu şi l-ar fi putut imagina în vecii 
vecilor trebăluind pe la vreo fermă. 

Bărbatul îi zâmbi: 

— Salut, bătrâne! 

— Bună ziua, domnule Smithers, răspunse Alex. 

Smithers lucra pentru MI6. El realizase diversele 
dispozitive pe care Alex le folosise în misiunea anterioară. 

— Mă bucur mult să te văd din nou! exclamă el şi îi făcu 
cu ochiul. Ce zici de deghizarea mea? Mi s-a spus să mă 
integrez în peisajul rural. 

— Aţi avut o idee excelentă cu secerătoarea, zise Alex. 
Cu excepţia faptului că suntem în aprilie. Nu se recoltează 
nimic. 

— Nu m-am gândit la asta! Smithers zâmbi larg: Vezi tu, 
nu prea sunt obişnuit cu munca de teren. De teren, chiar 
aşa! Aruncă o privire de jur împrejur şi izbucni în râs: 
Oricum, sincer, mă bucur că lucrăm din nou împreună, 
Alex! Imi face plăcere să inventez diverse dispozitive 
pentru tine. Nu lucrez prea des cu adolescenţi. E mult mai 
distractiv decât cu oamenii maturi! 

Se întinse şi îşi luă valiza din cabină: 

— La drept vorbind, de data asta a fost un pic mai 
complicat. 

— Mi-aţi mai adus o trusă Nintendo? întrebă Alex. 

— Nu. Tocmai asta e problema. La şcoala asta nu ai voie 
cu jocuri Nintendo - de fapt, nu ai voie cu niciun fel de 
computer sau joc computerizat. Elevii folosesc laptop-uri 
date de şcoală. Aş fi putut să ascund şi zece dispozitive 
într-un laptop, dar asta e! Aşa, hai să vedem... Deschise 
valiza: Din câte am înţeles, la Point Blanc încă e multă 
zăpadă, aşa că o să ai nevoie de asta. 

— Un costum de schi, zise Alex, căci asta ţinea Smithers 
în mână. 


PE în je E 


— Da, dar e un costum de schi antiglonţ şi rezistent la 
căldură. 

Mai scoase şi o pereche de ochelari de protecţie cu 
lentile verzi. 

— Ochelarii ăştia de schi sunt dotați cu raze infraroşii, 
pentru cazul în care ai de mers undeva, pe întuneric. E o 
baterie în ramă. Nu trebuie decât să apeşi pe butonul ăsta 
şi poţi să vezi pe o distanţă de vreo douăzeci de metri, 
chiar şi în nopţile fără lună. 

Smithers mai scoase ceva din valiză: 

— Aşa... ce ar putea să mai aibă la el un băiat de vârsta 
ta? Din fericire, ai voie să duci cu tine acest CD player 
portabil Sony - cu condiţia ca toate CD-urile să fie cu 
muzică clasică. 

li dădu aparatul lui Alex: 

— Deci, în timp ce se trage în mine în puterea nopţii, voi 
putea să mă delectez cu nişte muzică, zise Alex. 

— Absolut! Dar să nu asculţi discul cu Beethoven! 
Smithers ridică în sus discul pomenit: CD player-ul se 
transformă în ferăstrău electric. CD-ul are muchia de 
diamant, aşa că taie aproape orice. Foarte util dacă trebuie 
să ieşi repede de undeva. Mai are încorporat şi un buton de 
alarmă. Dacă situaţia devine disperată şi chiar ai nevoie de 
ajutor, apasă de trei ori pe butonul de derulare rapidă 
înainte. Se va emite un semnal pe care satelitul nostru îl va 
recepționa şi vom putea să te luăm imediat de acolo! 

— Vă mulţumesc, domnule Smithers, spuse Alex, dar 
dezamăgirea i se citea pe chip. 

Smithers înţelese: 

— Ştiu eu ce ai fi vrut, dar şi tu îţi dai seama că nu se 
poate. N-ai voie cu arme! Domnul Blunt e de neînduplecat. 
Zice că eşti prea tânăr. 

— Şi totuşi nu sunt prea tânăr pentru a muri. 

— Ei, da, ce să-i faci? M-am gândit un pic şi ţi-am 
improvizat nişte... dispozitive de apărare, ca să zic aşa. 
Asta rămâne între noi, da? Nu sunt sigur că domnul Blunt ar 
fi de acord. ` 

Intinse mâna. In palmă ţinea un cercel de aur, desfăcut în 


două; piesa din faţă, în formă de diamant, şi şurubul cu 
care se prindea prin dosul urechii. Pe palma uriaşă, cercelul 
părea foarte mic. 

— Am aflat că ţi-ai făcut gaură în ureche, zise el, aşa că 
ţi-am adus asta. Ai mare grijă după ce ţi-l pui în ureche. Se 
activează când îmbini cele două părţi. 

— Ce se activează? 

— Cercelul e un dispozitiv exploziv mic, dar foarte 
puternic. Se declanşează când îl desfaci a doua oară. După 
zece secunde, poţi să găureşti aproape orice - sau pe 
oricine, aş adăuga. 

— Sper să nu-mi bubuie mie urechea, mormăi Alex. 

— Nu, nu. Eşti sută la sută în siguranţă, atâta timp cât 
piesele sunt prinse una de alta. 

Smithers îi zâmbi: 

— In fine - ceva de care sunt foarte mândru. E exact ce 
te-ai aştepta să primească în dar un băiat care pleacă la 
şcoală, am cumpărat-o special pentru tine. 

Scoase din valiză o carte. Alex o luă: era un exemplar 
cartonat din Harry Potter şi Camera Secretelor. 

— Mulţumesc, zise el, dar am citit-o deja. 

— E o ediţie specială. In cotor e încorporat un dispozitiv 
de tragere, iar pe ţeavă ai o mică săgeată cu tranchilizant. 
Trebuie doar s-o îndrepţi în direcţia dorită şi să apeşi pe 
numele autorului. Doboară un adult în mai puţin de cinci 
secunde. 

Alex zâmbi. Smithers se urcă înapoi în combină. Preţ de o 
clipă păru că s-a înţepenit de tot în cadrul uşii, dar apoi 
reuşi, gâfâind, să se strecoare înăuntru: 

— Mult noroc, bătrâne! zise el. Să te întorci cu bine! Zău 
că-mi eşti tare simpatic! 

Era timpul să plece. 

Bagajele lui Alex erau urcate în elicopter, el stătea lângă 
„părinţii” lui, ţinând strâns în mână exemplarul din Harry 
Potter. Eva Stellenbosch îl aştepta sub paletele elicei. ÎI 
şocase înfăţişarea ei şi la început încercase să nu-şi trădeze 
sentimentele, dar după aceea se liniştise. Nu trebuia să fie 
politicos. Poate că Alex Rider cunoştea bunele maniere, dar 


AR ie PE 


pe Alex Friend l-ar fi durut în cot de părerea ei. Acum îi 
aruncă o privire sfidătoare şi descoperi că ea îl urmărea 
atentă cum îşi ia la revedere de la familia Friend. 

Şi de data asta, sir David îşi jucă rolul fără greşeală. 

— La revedere, Alex! zise el. O să ne scrii ca să ne dai 
veşti despre tine? 

— Dacă ţineţi neapărat... 

Lady Caroline făcu un pas înainte şi îl sărută. Alex se 
trase înapoi, de parcă l-ar fi făcut de râs. Trebuia să 
recunoască, lady Caroline părea cu adevărat întristată. 

— Haide, Alex! 

Damna Stellenbosch se grăbea. Îi spusese că va trebui să 
facă o escală la Paris ca să alimenteze elicopterul. 

Atunci apăru şi Fiona, traversa peluza şi se îndrepta spre 
ei. Alex nu mai vorbise cu ea după aventura din tunel. Nici 
ea nu-i spusese vreo vorbă. O respinsese şi ştia că nu-l va 
ierta în veci. Nu coborâse la micul dejun în dimineaţa aceea 
şi el credea că n-o va mai vedea înainte de plecare. Şi 
atunci de ce venise acum? 

Dintr-odată, Alex îşi dădu seama. Venise să-i facă 
necazuri - să-i aplice o ultimă lovitură sub centură. Vedea 
asta în ochii ei şi în felul hotărât în care mergea, cu pumnii 
strânşi. 

Fiona nu ştia că el e spion. Dar ştia, cu siguranţă, că 
venise acolo cu un anume motiv şi probabil ghicise că 
motivul avea legătură cu femeia de la Point Blanc. Aşa că 
se hotărâse să vină şi să-i încurce socotelile. Poate va 
începe să pună întrebări sau poate îi va spune doamnei 
Stellenbosch că Alex nu e fratele ei. În orice caz, Alex ştia 
că misiunea lui se va sfârşi înainte de a începe. Tot efortul 
de memorare a informaţiilor din dosare, tot timpul petrecut 
cu familia asta ar fi fost în van. 

— Fiona! murmură sir David. 

Avea o privire foarte serioasă. Ajunsese şi el la aceeaşi 
concluzie ca şi Alex. 

Fata îl ignoră: 

— Aţi venit după Alex? i se adresă ea direct doamnei 
Stellenbosch. 


— 74 — 


— Da, draga mea. 

— Ei bine, cred că trebuie să ştiţi ceva. 

Alex nu putea să facă decât un singur lucru. Ridică 
volumul cu Harry Potter şi-l îndreptă spre Fiona, apoi apăsă 
o dată, cu putere, pe cotor. Nu se auzi nimic, dar simţi cum 
cartea îi vibrează în mână. Fiona îşi puse mâna pe picior, în 
lateral. Se albise la faţă. Apoi se prăbuşi în iarbă. 

Lady Caroline alergă spre ea. Doamna Stellenbosch era 
uimită. Alex se întoarse spre ea, cu chipul golit de orice 
expresie: 

— Aşa e soră-mea, zise el. Se emoţionează cam repede. 

Peste două minute, elicopterul decola. Alex privea pe 
geam spre Haverstock Hall, care devenea din ce în ce mai 
mică, pentru ca, în cele din urmă, să dispară cu totul. 
Aruncă o privire spre doamna Stellenbosch, aplecată 
deasupra pupitrului de control, cu ochii ascunşi în spatele 
ochelarilor de protecţie. Se aşeză mai comod pe scaun şi se 
lăsă purtat prin cerul care se întuneca. Mai târziu, au apărut 
norii. Peisajul rural dispăruse, ca şi singura lui armă. Alex 
trebuia să se descurce de unul singur. 


75 


CAMERA 13 


La Paris ploua. Oraşul avea un aer obosit şi sumbru; 
Turnul Eiffel se lupta cu o masă compactă de nori. Nu era 
nimeni la mesele din faţa cafenelelor şi, ca niciodată, 
turiştii treceau nepăsători pe lângă micile chioşcuri în care 
se vindeau tablouri şi ilustrate, grăbiţi să ajungă la hotel. 
Era cinci după-amiază şi se însera. Magazinele şi birourile 
se goleau, dar oraşului nu-i păsa. Nu voia decât să fie lăsat 
în pace. 

Elicopterul aterizase pe o pistă privată de pe Aeroportul 
Charles de Gaulle, unde îi aştepta o maşină. Alex, care nu 
scosese o vorbă pe toată durata zborului, stătea acum 
singur pe bancheta din spate, privind clădirile care defilau 
prin faţa lui. Urmau cursul Senei şi înaintau surprinzător de 
repede pe o autostradă care uneori mergea pe deasupra 
nivelului apei, alteori cobora sub el. Trecură prin faţa 
Catedralei Notre Dame, apoi ieşiră de pe autostradă şi 
intrară pe nişte străduţe lăturalnice unde, pe trotuare, se 
înghesuiau mici restaurante şi magazine. 

— Cartierul Marais, zise doamna Stellenbosch. 

Alex nu îi arătă niciun fel de interes. De fapt, mai stătuse 
şi altă dată în cartierul Marais; ştia că e unul dintre cele mai 
elegante şi mai scumpe cartiere din Paris. 

Maşina întoarse într-un scuar larg şi se opri. Alex se uită 
pe geam. În toate părţile se vedeau clădiri înalte, în stil 
clasic - mândria Parisului. Dar imaginea era sluţită de un 
hotel modern: o clădire pătrată, cu geamuri fumurii prin 
care nu se vedea nimic înăuntru. Avea patru etaje şi 
acoperişul plat, iar deasupra intrării scria: „Hotel du Monde” 
cu litere aurii. Nici dacă ar fi aterizat o navă spaţială în acel 
scuar, dărâmând vreo două clădiri ca să-şi facă loc, n-ar fi 
părut mai nelalocul ei. 

— Aici o să stăm, zise doamna Stellenbosch. E hotelul 
academiei. 

Şoferul le scosese valizele din portbagaj. Alex o urmă pe 
directoarea-adjunctă spre intrarea în hotel; uşa se deschise 


Grea 


automat în faţa lor. Holul recepţiei era rece şi impersonal, 
îmbrăcat în marmură albă şi oglinzi; într-un colţ era o 
singură plantă într-un ghiveci, care părea că nu se 
încadrase iniţial în peisaj. În spatele unui mic birou de 
primire se afla un recepţioner cu o faţă gravă, care purta un 
costum închis la culoare şi ochelari. Se mai vedeau un 
computer şi un rând de spaţii pentru chei. Alex le numără. 
Erau cincisprezece. Aşadar, probabil că hotelul avea 
cincisprezece camere. 

— Bonsoir, Madame Stellenbosch! 

Recepţionerul dădu uşor din cap. Nici nu-l băgă în seamă 
pe Alex. 

— Sper că a fost plăcută călătoria din Anglia, continuă el, 
tot în franceză. 

Alex se uită în gol, de parcă nu pricepea o vorbă. Se 
presupunea că Alex Friend nu ştia franceza. De ce s-ar fi 
obosit să înveţe? Dar lan Rider se asigurase că nepotul său 
învaţă să vorbească franceza aproape în acelaşi timp cu 
engleza. În plus, mai învățase germană şi spaniolă. 

Recepţionerul luă două chei. Nu le ceru nici să semneze 
în registru, nici cartea de credit. Era hotelul şcolii, aşa că nu 
se factura nimic. Îi dădu lui Alex una din chei. 

— Sper că nu eşti superstiţios, zise el, de data asta în 
engleză. 

— Nu, răspunse Alex. 

— Ai camera treisprezece. La etajul unu. Sunt convins că 
o vei găsi pe gustul tău, spuse recepţionerul şi îi zâmbi. 

Doamna Stellenbosch îşi luă şi ea cheia: 

— Hotelul are şi restaurant, spuse ea. Haide să luăm cina 
aici, în seara asta! Afară plouă şi, oricum, mâncarea e 
excelentă. Îţi place mâncarea franţuzească, Alex? 

— Nu prea. 

— Ei, sunt sigură că o să găsim noi ceva care să-ţi placă. 
Ce-ar fi să te răcoreşti un pic după drum? 

Se uită la ceas: 

— Vom lua masa la şapte, peste o oră şi jumătate. O să 
putem să mai stăm şi noi de vorbă. Imi dai voie să-ți 
sugerez să te îmbraci puţin mai elegant la cină? E drept că 


francezii nu prea ţin la formalităţi, dar - nu mi-o lua în 
nume de rău, dragul meu - tu cam exagerezi cu lipsa de 
formalitate. O să te sun la şapte fără cinci. Sper să-ţi placă 
odaia. 

Camera treisprezece se afla la capătul unui coridor lung 
şi îngust. Uşa ducea într-o încăpere surprinzător de mare, 
ale cărei ferestre dădeau spre scuar. Camera avea un pat 
dublu cu o cuvertură în alb şi negru, televizor, minibar, un 
birou, şi pe perete erau atârnate vreo două fotografii 
înrămate care reprezentau imagini din Paris. Un portar îi 
adusese bagajele sus şi, imediat ce plecă acesta, Alex îşi 
scoase pantofii şi se aşeză pe pat. Se întreba de ce 
veniseră aici. Ştia că elicopterul trebuia alimentat, dar 
pentru atâta lucru nu era nevoie să rămână peste noapte. 
De ce nu zburaseră în continuare până la şcoală? 

Mai avea încă o oră şi ceva de pierdut. Mai întâi se duse 
la baie - şi aici dădu tot peste marmură albă şi oglinzi - şi 
făcu un duş prelungit. Apoi, înfăşurat într-un prosop, se 
întoarse în cameră şi dădu drumul televizorului. Avea de 
ales dintre vreo treizeci de canale. Trecu de cele franţuzeşti 
şi se opri la MTV. Se întreba dacă îl supraveghează cineva. 
Exact deasupra biroului era o oglindă mare; după ea s-ar fi 
putut ascunde lesne o cameră de luat vederi. Bun, păi 
atunci ia să le dea el o temă de gândire! Deschise minibarul 
şi îşi turnă un pahar de gin. Apoi se duse la baie, umplu 
sticla la loc cu apă şi o puse înapoi în frigider. Consum de 
alcool şi furt pe deasupra! Dacă îl urmărea, doamna 
Stellenbosch putea să-şi dea seama că nu-i va fi uşor să se 
descurce cu el. 

În următoarele patruzeci de minute se uită la televizor, 
prefăcându-se că bea din gin. Pe urmă duse paharul la baie, 
îl goli în chiuvetă şi îl lăsă acolo. Era timpul să se îmbrace. 
Oare să se supună cererii şi să se îmbrace elegant? Până la 
urmă alese o cale de compromis: îşi puse o cămaşă, dar 
blugii nu şi-i schimbă. În clipa următoare sună şi telefonul: 
fusese invitat la cină. 

Doamna Stellenbosch îl aştepta în restaurant, o încăpere 
neaerisită aflată în subsolul clădirii. Lumina era slabă şi 


y 1» IE 


erau oglinzi peste tot ca să creeze iluzia de spaţiu, dar cu 
toate astea era ultimul loc pe care l-ar fi ales Alex. Acest 
restaurant ar fi putut să se afle oriunde, în orice colţ al 
lumii. În afară de ei, nu mai erau decât două persoane în 
restaurant - oameni de afaceri, după cum arătau. Doamna 
Stellenbosch se schimbase; acum purta o rochie de seară 
neagră, cu gulerul împodobit cu pene şi un colier ce părea 
foarte vechi şi valoros, din mărgele negre şi argintii. „Cu cât 
e îmbrăcată mai elegant, se gândi Alex, cu atât e mai 
urâtă.” Fuma din nou un trabuc. 

— Aa, Alex! spuse ea şi suflă fumul. Te-ai odihnit? Sau te- 
ai uitat la televizor? 

Alex nu îi răspunse. Se aşeză şi deschise meniul, apoi îl 
închise la loc, atunci când văzu că e în franceză. 

— Dă-mi voie să comand eu în locul tău. Începem cu 
supă? Şi apoi o să luăm o friptură. N-am cunoscut până 
acum niciun băiat căruia să nu-i placă friptura. 

— Vărul meu, Oliver, e vegetarian, zise Alex. 

Citise asta într-unul din dosare. 

Directoarea-adjunctă încuviinţă, de parcă ar fi ştiut deja 
acest lucru: 

— Habar n-are ce pierde, zise ea. 

Apăru un chelner palid; doamna Stellenbosch dădu 
comanda în franţuzeşte: 

— Ce vrei să bei? îl întrebă ea. 

— O Cola. 

— Ce băutură dezgustătoare! Nu i-am înţeles niciodată 
pe cei care o beau. Dar, sigur, o să-ţi comand ce vrei. 

Chelnerul îi aduse lui Alex o Cola şi un pahar de 
şampanie pentru doamna Stellenbosch. Alex se uită la 
bulele de aer care se ridicau din cele două pahare, al lui 
negru, al ei de un auriu palid. 

— Santé, zise ea. 

— Poftim? 

— Înseamnă „sănătate 

— Aha! Noroc! 

Preţ de o clipă se lăsă tăcerea. Femeia îl fixa cu privirea, 
de parcă vedea prin el: 


mA 
| 


n franceză. 


AR» ARE 


— Aşadar, ai fost la Eton, zise ea ca din întâmplare. 

— Da, aşa e, răspunse Alex, devenind brusc foarte atent. 

— In ce casă? ai fost? 

— Hopgarden. 

Era numele real al unei case de la Eton. Alex citise 
dosarele cu mare atenţie. 

— Am fost şi eu odată în vizită la Eton. Mi-aduc aminte de 
o statuie. Cred că reprezenta un rege, era chiar după 
intrarea principală... 

Il testa, Alex era sigur de asta. Oare îl suspecta de ceva 
sau era o simplă măsură de precauţie, o obişnuinţă? 

— Vă referiţi probabil la Henric al VI-lea. Statuia lui se 
află în College Yard. E fondatorul colegiului Eton. 

— Dar nu ţi-a plăcut acolo. 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu-mi plăcea uniforma şi nu-mi plăceau nici profii. 

Alex avusese grijă să nu folosească vreodată cuvântul 
„profesori”. La Eton li se spune „profi”*. Zâmbi în sinea lui. 
Putea să-i ofere o mostră de jargon de la Eton. 

— Şi nu-mi plăceau nici regulile. Primeam amenzi de la 
sticleţi, tot timpul mă treceau în registrul întârziaţilor, 
primeam bile negre şi bileţele sau mă treceau cap de afiş. 
Adunările erau plictisitoare... 

— Mă tem că nu înţeleg nimic. 

— Adunări li se zice orelor de curs, explică Alex. Bilă 
neagră e când nu-ți faci treaba bine... 

— Bine, bine! 

Doamna Stellenbosch ridică mâna în care îşi ţinea 
trabucul şi îi făcu semn să se oprească: 

— Şi de asta ai dat foc bibliotecii? 

— Nu, i-am dat foc pur şi simplu pentru că nu-mi plac 
cărţile. 

Se aduse primul fel. Supa lui Alex era galbenă şi plutea 
ceva în ea. şi luă lingura şi începu s-o învârtă prin farfurie, 


8 Casă - structură de organizare internă specifică Etonului (n.tr.). 
? În original, beaks - termen ce face parte din jargonul specific 
colegiului Eton (n.tr.). 

— 80 — 


suspicios: 

— Ce-i asta? întrebă el. 

— Soupe de moules. 

O privi fără pic de interes. 

— Supă de midii. Sper să-ţi placă. 

— AŞ fi preferat o supă de roşii Heintz, zise Alex. 

După aceea li se aduseră şi fripturile, care, tipic pentru 
francezi, erau pe jumătate crude. După ce luă de vreo două 
ori din carnea mustind de sânge, Alex îşi trânti pe masă 
cuțitul şi furculiţa şi nu mai mâncă decât cartofii prăjiţi, cu 
mâna. Doamna Stellenbosch îi vorbi despre Alpii Francezi, 
despre schi şi despre diversele oraşe europene pe care le 
vizitase. Nu-i era deloc greu lui Alex să se prefacă plictisit, 
căci chiar aşa şi era. Îl apucase şi somnul. Luă o gură de 
Cola, în speranţa că băutura rece îl va înviora. Cina părea 
să nu se mai sfârşească. 

Dar, în cele din urmă, trecu şi desertul - budincă de 
îngheţată cu sos de ciocolată albă. Alex refuză cafeaua. 

— Pari obosit, îi zise Stellenbosch. 

Îşi mai aprinsese un trabuc; era înconjurată de vălătuci 
de fum care începeau să-l ameţească pe Alex: 

— Vrei să mergi la culcare? 

— Da. 

— Mâine plecăm abia la prânz. Dacă vrei, ai timp să 
vizitezi Muzeul Louvre. 

Alex clătină din cap: 

— Tablourile mă plictisesc. 

— Zău? Ce păcat! 

Alex se ridică. Fără să-şi dea seama, lovi cu mâna 
paharul de Cola şi vărsă ceea ce mai rămăsese din suc, pe 
faţa de masă albă ca zăpada. Oare ce era cu el? Dintr-odată 
se simţea frânt de oboseală. 

— Vrei să urc şi eu cu tine, Alex? îl întrebă ea. 

Îl privea cu atenţie, cu o sclipire de interes în ochii altfel 
lipsiţi de orice trăire. 

— Nu, mă descurc. Alex se îndepărtă: Noapte bună. 

A fost un chin să ajungă până sus. Ar fi vrut să ia liftul, 
dar parcă nu-i venea să intre în spaţiul acela strâmt şi fără 


egis 


ferestre. S-ar fi simţit sufocat. Aşa că urcă pe scări, 
sprijinindu-se greoi cu umărul de zid, apoi parcurse 
coridorul, împleticindu-se, şi reuşi cu greu să bage cheia în 
broască. Când intră, în cele din urmă, camera se învârtea 
cu el. Ce se întâmpla? Băuse oare mai mult gin decât ar fi 
trebuit sau era...? 

Alex simţi un nod în gât. Fusese drogat. | se pusese ceva 
în Cola. Simţea pe limbă un gust amar. Patul era la doar trei 
paşi, dar ar fi putut la fel de bine să fie şi la un kilometru. 
Nu-l mai ascultau picioarele. Incercă să ridice un picior, dar 
acest lucru îi solicită toată energia pe care o mai avea. 
Căzu în faţă, proptindu-se în mâini. Reuşise cumva să-şi ia 
destul avânt, aşa că ajunse cu pieptul şi umerii pe pat, şi se 
cufundă în saltea. Camera se rotea din ce în ce mai repede 
în jurul lui. Incercă să se ridice, să spună ceva, dar nu reuşi 
să scoată niciun sunet. | se închiseră ochii şi se lăsă cuprins 
de întunericul binecuvântat. 


După jumătate de oră, se auzi un clinchet şi camera 
începu să se transforme! 

Dacă Alex ar fi putut să-şi deschidă ochii, ar fi văzut cum 
biroul, minibarul şi fotografiile înrămate cu imagini din Paris 
încep să se ridice. Sau, cel puţin, aşa i s-ar fi părut lui. De 
fapt, pereţii nu se mişcau. Podeaua cobora, acționată de un 
motor hidraulic nevăzut, ducând patul - cu Alex cu tot - în 
subsolurile hotelului. Toată camera nu era altceva decât un 
lift uriaş care îl transporta, centimetru cu centimetru, la 
subsol, apoi mai departe. Pereţii de aici erau metalici. 
Tapetul, luminile şi tablourile rămăseseră mult deasupra. 
Cobora într-un spaţiu care părea a fi un puț de aerisire, de- 
a lungul a patru piloni de metal. Dintr-odată, Alex fu 
inundat de o lumină puternică. Se mai auzi un clinchet slab. 
Ajunsese. 

Patul se oprise în mijlocul unei clinici subterane, scăldate 
în lumină. De jur împrejur se afla aparatură de laborator. 
Erau şi camere de luat vederi - digitale, video, cu infraroşu 
şi cu raze X. Era ticsit de instrumente de toate formele şi 
mărimile, multe dintre ele imposibil de recunoscut. 


RE pe 


Din fiecare aparat ieşeau multe fire conectate la un şir de 
calculatoare ce zumzăiau şi clipeau, aflate pe o masă de 
lucru lungă, lipită de perete. Pe peretele opus fusese tăiată 
o fereastră. Încăperea avea aer condiţionat. Dacă Alex ar fi 
fost treaz, probabil că ar fi tremurat de frig. Scotea aburi 
atunci când respira. 

Un bărbat îndesat, îmbrăcat în halat alb, îl aştepta. Avea 
în jur de patruzeci de ani, părul blond dat cu gel îi era 
pieptănat pe spate, iar faţa era cea a unui om trecut de 
prima tinereţe, cu obraji buhăiţi şi cu gâtul îngroşat de 
straturile de grăsime. Avea ochelari şi o mustață subţire. 
Avea doi asistenţi, de asemenea îmbrăcaţi în halate albe. 
Feţele acestora erau complet lipsite de orice expresie. 

Cei trei se puseseră imediat pe treabă. Il ridicară pe Alex 
ca pe un sac de cartofi - sau ca pe un cadavru - şi îl 
dezbrăcară până la piele. Incepură să-l fotografieze, mai 
întâi cu un aparat obişnuit. De la degetele picioarelor în 
sus, îi făcură cel puţin o sută de poze; bliţul fulgera fără 
încetare, aparatul se arma automat după fiecare clişeu. Nu 
rămase necercetat niciun centimetru din corpul său. li 
tăiară o şuviţă de păr pe care o introduseră într-o pungă de 
plastic. Îi fotografiară interiorul ochiului cu un oftalmoscop. 
Îi făcură şi un mulaj al danturii, folosind o bucată de chit 
special pe care i-o băgară în gură, apăsându-i-l apoi pe 
bărbie. Notară cu grijă faptul că are un semn din naştere pe 
umărul stâng şi o cicatrice pe braţ, îi luară chiar şi 
amprentele. Alex îşi rodea unghiile. Şi asta a fost notat. 

În fine, îl cântăriră pe un cântar mare şi plat, apoi îi luară 
măsurile - înălţimea, circumferința pieptului, a taliei, a 
coapselor, lungimea palmei şi aşa mai departe. Toate 
datele au fost notate în fişe. 

În tot acest timp, doamna Stellenbosch privea totul din 
spatele unei ferestre. Nu s-a mişcat deloc pe tot parcursul 
operaţiunii. Singurul semn de viaţă era trabucul pe care îl 
ţinea strâns între buze; din vârful aprins ieşea un firicel de 
fum. 

Cei trei terminaseră. 

— Suntem gata, spuse cel blond la un microfon. 


=g 


— Spuneţi-mi ce părere aveţi, domnule Baxter, se auzi 
vocea femeii răsunând dintr-un difuzor ascuns. 

— O să fie floare la ureche. 

Bărbatul pe nume Baxter era englez. După accent, s-ar fi 
zis că provenea din pătura de sus a societăţii. Manifesta o 
mulţumire de sine evidentă. 

— Structura osoasă e bună. E într-o formă fizică 
excelentă. Un chip interesant. Vedeţi gaura din ureche? Şi-a 
făcut-o de curând. Altceva nu prea mai e de spus. 

— Când veţi opera? i 

— Când spuneţi voi, fătuco! Imi daţi de ştire şi s-a făcut. 

Doamna Stellenbosch se întoarse spre ceilalţi doi bărbaţi: 

— Rhabillez-le!' şuieră ea. 

Cei doi asistenţi îl îmbrăcară la loc pe Alex, ceea ce le luă 
mai mult timp decât le trebuise ca să-l dezbrace. Îşi notară 
cu grijă toate mărcile hainelor pe care le purta Alex. 
Cămaşă Quiksilver. Ciorapi Gap. Când terminară cu 
îmbrăcatul, ştiau despre el la fel de mult cât ştie un 
pediatru despre un nou-născut. Totul fusese notat. 
Informaţiile aveau să fie transmise mai departe. 

Domnul Baxter se îndreptă spre masa de lucru şi apăsă 
pe un buton. Instantaneu, covorul, patul şi mobila de hotel 
începură să se ridice. Dispărură prin tavan şi urcară în 
continuare. Alex continua să doarmă, în timp ce era purtat 
înapoi prin puț, ajungând, în cele din urmă, în locul pe care 
el îl ştia drept camera treisprezece. 

Nu rămăsese nicio dovadă, niciun semn în urma celor 
petrecute. Experienţa se evaporase, aidoma unui vis. 


10 „Reîmbrăcaţi-l!” - (în limba franceză în original) (n.tr.). 
— 84 — 


„MĂ NUMESC GRIEF:!” 


Academia de la Point Blanc fusese concepută de un 
nebun şi pentru o vreme chiar fusese folosită ca azil. Alex 
îşi aminti ce-i spusese Alan Blunt, când elicopterul începu 
să coboare spre pista de aterizare colorată în roşu şi alb. 
Fotografia din broşură fusese făcută de un profesionist. 
Acum, că vedea clădirea în realitate, singurul cuvânt care îi 
venea în minte era chiar... nebunie. 

Era o aglomerare haotică de turnuri şi creneluri, de 
acoperişuri oblice de culoare verde şi ferestre de toate 
formele şi mărimile. Niciun element nu se potrivea cu cele 
din jurul său. In ansamblu, arhitectura clădirii era simplă - 
sau aşa ar fi trebuit să fie: avea o aripă centrală de formă 
circulară şi două aripi laterale. Dar una din aripile laterale 
era mai lungă decât cealaltă. Partea stângă era diferită de 
cea dreaptă. Clădirea avea patru etaje, dar ferestrele erau 
astfel aşezate, încât era greu să-ţi dai seama unde se 
termină un etaj şi unde începe următorul. Era şi o curte 
interioară de formă pătrată, dar cu laturile strâmbe. În 
curte se afla o fântână arteziană care îngheţase bocnă. 
Până şi pista de aterizare pentru elicopter, ieşită din 
acoperiş, era urâtă şi arăta straniu, de parcă o navă 
extraterestră ar fi intrat în zid şi s-ar fi cuibărit acolo. 

Doamna Stellenbosch opri motorul elicopterului. 

— Mergem jos, să te prezint domnului director, strigă ea, 
încercând să acopere zgomotul elicei. O să ţi se aducă şi 
bagajul mai încolo. 

Pe acoperiş era frig; zăpada ce acoperea muntele încă nu 
se topise şi, cât vedeai cu ochii, totul era alb. 

Clădirea academiei fusese construită pe versantul unei 
pante abrupte. Puțin mai jos Alex văzu o limbă uriaşă de 
fier înfiptă în pământ şi care ieşea în afară deasupra pantei. 
Era o trambulină pentru sărituri cu schiurile - văzuse aşa 
ceva la Jocurile Olimpice de larnă. Capătul trambulinei era 
la cel puţin cincizeci de metri deasupra solului; undeva jos, 


11 Grief - „durere, tristeţe” (engl.) (n.tr.). 


departe, Alex zări o zonă plată, în formă de potcoavă, 
pentru aterizare. 

Rămăsese cu ochii lipiţi de trambulină şi încerca să-şi 
imagineze senzaţia pe care o simţi când te avânţi în gol şi 
nu ai altceva decât două schiuri care să-ţi amortizeze 
prăbuşirea; doamna Stellenbosch îl întrerupse din visare şi 
îl prinse de braţ: 

— Nu folosim trambulina, zise ea. E interzis. Haide, să nu 
mai stăm în frig! 

Intrară pe o uşă într-unul dintre turnuri şi coborâră o 
scară îngustă în formă de spirală - ale cărei trepte erau 
toate la distanţe diferite unele faţă de altele - până când 
ajunseră la parter. Acum se aflau pe un coridor lung şi 
îngust; de o parte şi de alta se aflau o sumedenie de uşi, 
dar nicio fereastră. 

— Aici sunt sălile de clasă, îi explică doamna 
Stellenbosch. O să le vezi mai târziu. 

Alex o urmă prin clădirea în care domnea o linişte 
stranie. Incălzirea centrală era dată la maximum în 
academie şi atmosfera era caldă şi apăsătoare. Se opriră în 
faţa unei uşi duble moderne, din sticlă, care dădea în 
curtea interioară pe care Alex o văzuse de sus. leşind de la 
căldură înapoi în frig, doamna Stellenbosch îl conduse în 
curte, pe lângă fântâna îngheţată. Alex privi în sus, simțind 
o mişcare undeva, deasupra. Asta nu observase. În vârful 
unuia dintre turnuri era o santinelă, care avea la gât un 
binoclu şi un pistol-mitralieră atârnat de umăr. 

Paznici înarmaţi? Într-o şcoală? După doar câteva minute 
petrecute aici, pe Alex îl cuprinsese deja neliniştea. 

— Pe aici. 

Doamna Stellenbosch deschise o uşă şi Alex se pomeni în 
holul de primire al academiei. Într-un şemineu masiv ardea 
un foc de lemne, străjuit de doi dragoni de piatră. Se vedea 
o scară impunătoare. Salonul era luminat de un candelabru 
cu cel puţin o sută de becuri. Pereţii erau îmbrăcaţi în 
lambriuri. Pe jos era un covor gros, roşu-închis. O duzină de 
perechi de ochi îl urmăriră pe Alex care se îndrepta 
împreună cu doamna Stellenbosch spre un alt coridor. 


— 86 — 


Salonul era decorat cu capete de animale împăiate. Un 
rinocer, o antilopă, un bizon de apă şi, cel mai trist, un leu. 
Alex se întrebă cine le împuşcase. 

Ajunseră în faţa unei uşi simple, ceea ce însemna 
probabil că periplul luase sfârşit. Până acum nu văzuse 
niciun băiat; în schimb, aruncă o privire pe fereastră şi mai 
văzu două santinele înarmate cu mitraliere care patrulau 
încet. 

Doamna Stellenbosch ciocăni la uşă. 

— Intră! 

Fusese un singur cuvânt, dar Alex simţi imediat accentul 
sud-african. 

Uşa se deschise şi cei doi intrară într-o încăpere uriaşă, 
din care nu înţelegeai nimic. La fel ca şi restul clădirii, 
forma era neregulată, iar pereţii nu erau paraleli. Tavanul 
era la vreo şapte metri; de jur împrejur erau ferestre ce 
ofereau privelişti impresionante ale versanților muntoşi. 
Camera era modernă, luminată discret cu spoturi mascate 
în pereţi. Mobila era hidoasă, dar şi mai hidoase erau 
capetele de animale împăiate ce se găseau şi aici, şi pielea 
de zebră întinsă pe podeaua de lemn. Erau trei scaune în 
apropierea unui mic şemineu. Unul era auriu, o piesă de 
valoare. Aici stătea un bărbat care întoarse capul în 
momentul când Alex intră. 

— Bună ziua, Alex, zise el. Te rog, vino aici şi ia loc! 

Alex înaintă degajat şi îşi trase un scaun. Doamna 
Stellenbosch se aşeză pe cel de-al treilea. 

— Mă numesc Grief, continuă bărbatul. Doctorul Grief. 
Sunt încântat să te cunosc şi să-ţi urez bun venit la noi. 

Alex îl privi îndelung pe directorul Academiei Point Blanc; 
se uită la pielea albă ca zăpada şi la ochii ce ardeau în 
spatele lentilelor roşii. Era ca şi cum ar fi făcut cunoştinţă 
cu un schelet şi, pentru o clipă, nu fu în stare să scoată 
niciun cuvânt. Dar îşi reveni repede: 

— Drăguţ loc, zise el. 

— Aşa crezi? 

In vocea lui Grief nu se simţea nici uimă de emoție. Nu-şi 
schimbase deloc poziţia, îşi mişca doar gâtul: 


SEN: y 


— Clădirea a fost proiectată în 1857 de un francez, cu 
siguranţă cel mai prost arhitect din lume. A fost singurul lui 
contract. Când s-au mutat aici primii proprietari, au pus să-l 
împuşte. 

— Am văzut că şi acum se plimbă pe aici destui oameni 
înarmaţi. 

Alex se uită pe fereastră şi zări alte două santinele care 
patrulau: 

— Point Blanc este un loc unic, îi explică doctorul Grief. 
După cum vei vedea şi singur, curând, toţi băieţii trimişi aici 
provin din familii deosebit de înstărite şi de influente. Au 
fost aici fii de împărați şi de mari industriaşi. Băieți ca şi 
tine. Aşa că am putea deveni foarte uşor ţinta teroriştilor. 
Gărzile se află aici ca să vă protejeze pe voi. 

— Ce drăguţ din partea dumneavoastră! 

Alex simţi că e prea politicos. Era momentul să-şi arate 
presupusa „faţă adevărată”: 

— Dar, ca să fiu sincer, eu nu doresc deloc să stau aici. 
Aşa că vă rog să-mi spuneţi cum ajung în oraş, poate 
reuşesc să prind următorul tren spre casă. 

— Nu ai cum să ajungi în oraş! 

Doctorul Grief ridică mâna ca să nu fie întrerupt. Alex se 
uită la degetele lui lungi, descărnate şi la ochii ce 
străluceau în spatele ochelarilor. Omul ăsta se mişca de 
parcă fiecare oscior i-ar fi fost rupt şi apoi lipit la loc; părea 
şi tânăr, şi bătrân în acelaşi timp şi, într-un fel, părea că are 
în el ceva inuman. 

— Sezonul de schi s-a încheiat... acum e prea periculos 
să mai schiezi. Nu se poate pleca decât cu elicopterul. lar 
elicopterul te va duce de aici doar când voi cere eu acest 
lucru. Mâna cobori: Te afli aici, Alex, pentru că ţi-ai 
dezamăgit părinţii. Ai fost exmatriculat. Ai avut probleme 
cu poliţia... 

— N-a fost vina mea, la naiba! protestă Alex. 

— Nu-l întrerupe pe domnul doctor, îi spuse doamna 
Stellenbosch. 

Alex o privi ameninţător. 

— Ai o înfăţişare supărătoare şi un limbaj aşijderea, 


continuă doctorul Grief. Datoria noastră e să te 
transformăm într-un băiat care să fie mândria părinţilor lui. 

— Eu mă simt foarte bine aşa cum sunt, zise Alex. 

— Asta nu are niciun fel de relevanţă, mai spuse doctorul 
Grief şi apoi tăcu. 

Alex fu străbătut de un fior. Camera în care se afla îi 
dădea o senzaţie ciudată: era foarte mare, cu mobilă 
puţină, şi mai avea şi forma aceea ciudată - nicio formă, de 
fapt. 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi cu mine? îl întrebă el. 

— La început, nu o să participi la lecţii, spuse doamna 
Stellenbosch. În primele săptămâni trebuie să fii asimilat. 

— Ce înseamnă asta? 

— Să fii asimilat. Să te conformezi... să te adaptezi... să 
devii similar cu... 

Parcă citea o definiţie din dicţionar. 

— In acest moment, la academie sunt şase băieţi. O să-i 
cunoşti şi o să petreci ceva timp în compania lor. Vei putea 
să faci sport şi să socializezi. Avem o bibliotecă bună, aşa 
că o să şi citeşti. In curând vei afla ce metode avem. 

— Vreau să-i sun pe ai mei, zise Alex. 

— Convorbirile telefonice sunt interzise, îi explică 
doamna Stellenbosch. 

Incercă să-i zâmbească înţelegător, dar cu faţa pe care o 
avea, acest lucru era imposibil. 

— Ne-am dat seama că, dacă vorbesc la telefon, elevilor 
noştri li se face dor de casă, continuă ea. Dar, dacă vrei, 
poţi să scrii scrisori. 

— Prefer mesajele electronice, zise Alex. 

— Din acelaşi motiv sunt interzise şi calculatoarele 
personale. 

Alex ridică din umeri, înjurând printre dinţi. 

Doctorul Grief îl văzuse: 

— Nu fi nepoliticos cu doamna director-adjunct! rosti el 
scurt. Deşi nu ţipase, tonalitatea fusese cât se poate de 
acidă: Dă-mi voie să-ţi spun, Alex, că doamna Stellenbosch 
colaborează cu mine de douăzeci şi şase de ani. Când am 
cunoscut-o, fusese aleasă Miss Africa de Sud timp de cinci 


— 89 — 


ani la rând. 

Alex se uită la faţa ei de maimuţă: 

— Într-un concurs de frumuseţe? întrebă el. 

— La campionatele de haltere. 

Doctorul Grief aruncă o privire spre şemineu: 

— Arată.-i, zise el. 

Doamna Stellenbosch se ridică şi se îndreptă spre 
şemineu. Pe grilaj se afla un vătrai pe care îl apucă 
hotărâtă cu amândouă mâinile. Preţ de o secundă păru că 
se concentrează. Alex rămase cu gura căscată. Vătraiul din 
metal, gros de cel puţin doi centimetri, începuse să se 
îndoaie încet. Acum ajunsese în formă de U. Doamna 
Stellenbosch nici măcar nu transpirase. Uni cele două 
capete şi trânti vătraiul la loc pe grătar. Lovit de suprafaţa 
de piatră, acesta zăngăni. 

— Aici, la academie, impunem o disciplină strictă, zise 
doctorul Grief. Stingerea se dă la ora zece seara, niciun 
minut mai târziu. Nu tolerăm limbajul vulgar. Îți este 
interzis să ai vreo legătură cu lumea din afară fără 
permisiunea noastră. Îţi este interzis să încerci să pleci de 
aici. Şi te vei supune acestor reguli începând chiar din clipa 
aceasta, fără întârziere. În fine - spuse aplecându-se spre 
Alex - accesul îţi este permis doar în anumite părţi ale 
clădirii. Făcu un semn cu mâna şi abia atunci Alex observă 
că mai era o uşă în capătul îndepărtat al camerei: Acolo 
este apartamentul meu personal. Nu ai voie să te plimbi 
decât la parter şi la etajul unu, unde sunt dormitoarele şi 
sălile de clasă. Accesul la etajele doi şi trei îţi este interzis, 
şi la subsol, de asemenea. Pentru propria siguranţă. 

— Vă temeti să nu cad pe scări? întrebă Alex. 

Doctorul Grief nici nu-l băgă în seamă: 

— Poţi pleca, zise el. 

— Aşteaptă afară, Alex! spuse şi doamna Stellenbosch. 
Va veni cineva să te conducă. 

Alex se ridică. 

— Te vom transforma în băiatul pe care şi-l doresc 
părinţii tăi, zise doctorul Grief. 

— Poate că nu mă mai vor deloc. 


— Se poate aranja şi asta. 
Alex plecă. 


— Ce băiat nesuferit... câteva zile... mai repede decât de 
obicei... Proiectul Gemini... încheierea... 

Dacă uşa n-ar fi fost atât de groasă, Alex ar fi auzit mai 
bine. Imediat după ce ieşise din cameră, îşi şi lipise urechea 
de gaura cheii, sperând să audă ceva care le-ar fi folosit 
celor de la MI6. Ce-i drept, doctorul Grief şi doamna 
Stellenbosch vorbeau de zor de partea cealaltă, dar Alex 
auzea doar frânturi şi nu înţelegea mai nimic. 

Simti cum o mână îl prinde de umăr şi se întoarse, furios 
pe sine însuşi. Un aşa-zis spion să fie prins ascultând la 
gaura cheii! Dar nou-venitul nu făcea parte din personalul 
de pază. În faţa lui Alex se afla un băiat cu faţa rotundă, cu 
părul lung şi negru, ochii tot negri şi tenul palid. Purta un 
tricou foarte vechi cu Războiul Stelelor, o pereche de blugi 
uzaţi şi o şapcă de base-ball. Se bătuse de curând cu 
cineva şi, după toate aparențele, o cam încasase. Avea un 
ochi vânăt şi buza crăpată. 

— Aştia te împuşcă dacă te prind că asculţi pe la uşi, îi 
zise băiatul. 

Avea o privire ostilă. Alex ghici că are de-a face cu un 
băiat a cărui încredere nu se câştiga tocmai uşor. 

— Pe mine mă cheamă James Sprintz. Mi s-a spus să-ţi 
arăt locurile de pe aici. 

— Alex Friend. 

— Tu ce-ai făcut de te-au trimis în fundătura asta? îl 
întrebă James, în timp ce parcurgeau coridorul în sens 
invers. 

— M-au dat afară de la Eton. 

— Pe mine dintr-o şcoală din Dusseldorf, spuse James şi 
oftă. Atunci am crezut că nici nu putea să mi se întâmple 
ceva mai bun... până m-a trimis tata aici. 

— Cu ce se ocupă tatăl tău? întrebă Alex. 

— E bancher. Investeşte pe pieţele financiare. Îi plac 
grozav banii şi are o mulţime. 

Vocea lui James era ştearsă şi nu trăda nicio emoție. 


— 91 — 


— Dieter Sprintz? 

Alex îşi amintea numele acesta. Cu câţiva ani înainte 
ajunsese pe prima pagină a tuturor ziarelor din Anglia. 
„Omul-de-o-sută-de-milioane-de-dolari”! Atât câştigase în 
doar douăzeci şi patru de ore. In aceeaşi perioadă se 
prăbuşise lira sterlină şi guvernul fusese la un pas de 
dizolvare. 

— Da. Să nu-mi ceri să-ţi arăt o poză cu el, pentru că n- 
am niciuna. Pe aici! 

Ajunseseră în holul de la intrare, cel cu şemineul cu 
dragoni. De aici, James îl conduse în sufragerie, o încăpere 
lungă şi înaltă în care se aflau şase mese şi o deschizătură 
în perete care dădea în bucătărie. Mai vizitară apoi două 
camere de zi, o cameră cu jocuri şi o bibliotecă. 

Alex se gândea că academia asta seamănă cu un hotel 
de lux dintr-o staţiune de schi - şi asta nu doar din cauza 
locului în care se afla. 

Atmosfera era apăsătoare, locul părea rupt complet de 
lumea reală. Era cald şi domnea liniştea şi, în ciuda 
camerelor vaste, pe Alex îl încerca o senzaţie de 
claustrofobie. Dacă ar fi fost într-adevăr un hotel, probabil 
că n-ar fi fost unul prea frecventat. Grief spusese că locuiau 
doar şase băieţi aici, dar în clădire ar fi încăput lesne 
şaizeci. Oriunde te uitai vedeai spaţiu gol, nefolosit. 

În camerele de zi nu era nimeni - doar fotolii, birouri şi 
mese - dar în bibliotecă dădură peste doi băieţi. 

Biblioteca era o încăpere lungă şi îngustă, cu rafturi 
demodate de stejar, acoperite cu cărţi în diverse limbi. Intr- 
o nişă aflată în capătul celălalt al camerei era o armură 
medievală elveţiană. 

— El e Tom, iar el, Hugo, zise James. Probabil că fac teme 
suplimentare la matematică sau ceva de genul ăsta, aşa că 
ar fi mai bine să nu-i deranjăm. 

Cei doi băieţi îşi ridicară privirile din cărţi şi dădură scurt 
din cap. Unul citea într-un manual, celălalt scria ceva. Erau 
îmbrăcaţi mult mai îngrijit decât James şi nu păreau deloc 
prietenoşi. 

— Ciudaţii naibii! zise James în clipa în care ieşiră din 


MESE + pp — 


cameră. 

— De ce sunt ciudaţi? 

— Când mi s-a spus prima dată despre locul ăsta, am 
înţeles că toti copiii de aici au probleme. M-am gândit că o 
să mă distrez. Ai o ţigară? 

— Nu fumez. 

— Grozav! Ei bine, am ajuns aici ca să descopăr că locul 
e parcă un muzeu sau o mânăstire, sau... nici eu nu ştiu ce. 
Ai zice că doctorul Grief a fost destul de ocupat. Toţi sunt 
cuminţi, harnici, plictisitori. Dumnezeu ştie ce le-a făcut. 
Probabil că le-a supt creierii cu paiul. Acum vreo două zile 
m-am luat la bătaie cu unul aşa, de-al naibii. Îşi arătă faţa 
cu degetul: M-au bătut de mi-au mers fulgii, după care s-au 
apucat iar de lecţii. Te trec toţi fiorii! 

Intrară în sala cu jocuri, unde era o masă de tenis, un 
panou de darts, un televizor cu ecran mare şi o masă de 
biliard. 

— N-are rost să încerci să joci biliard, zise James. Masa e 
înclinată şi ți se rostogolesc toate bilele într-o parte. 

Urcară apoi la etaj. Aici erau dormitoarele băieţilor, care 
serveau şi drept camere de studiu. În fiecare se afla câte un 
pat, un televizor („Nu poţi să te uiţi decât la ce vrea 
doctorul Grief”, îi spuse James), un şifonier şi un birou. Mai 
era şi o uşă care dădea într-o baie mică, cu toaletă şi duş. 
Niciuna din camere nu era încuiată. 

— Nu avem voie să le încuiem, îi explică James. Oricum 
nu putem să plecăm nicăieri de aici, aşa că nu se 
deranjează nimeni să se apuce de furat. Hugo Vries - 
băiatul pe care l-ai văzut în bibliotecă - şutea tot ce 
prindea. A fost arestat pentru furt din magazine la 
Amsterdam. 

— Dar acum s-a lăsat? 

— Ei, şi el e o poveste cu final fericit. Săptămâna viitoare 
pleacă acasă. Tatăl lui are mine de diamant. Oare de ce se 
chinuie unii să fure din magazine când ar putea să cumpere 
magazinul cu totul? 

Camera lui Alex se afla la capătul coridorului; ferestrele 
dădeau spre rampa de schi. | se aduseseră deja valizele 


sus: îl aşteptau pe pat. Camera era rece şi goală, dar James 
îi spuse că aveau voie să-şi decoreze singuri dormitoarele - 
singura parte din clădire în care aveau voie să intervină, de 
altfel. Puteau să-şi aleagă modelul preferat de plapumă şi 
să-şi pună postere pe pereţi. 

— Ei spun că e important să te exprimi, îl informă James. 
Dacă nu ţi-ai adus nimic cu tine, Madam Stomac-pe-dos o 
să te ducă la Grenoble la cumpărături. 

— Madam Stomac-pe-dos? 

— Doamna Stellenbosch, adică. Aşa îi spun eu. 

— Şi ceilalţi băieţi cum îi spun? 

— Ei îi spun doamna Stellenbosch. James se opri o clipă 
lângă uşă: Locul ăsta e al dracului de ciudat, Alex! Am fost 
în multe şcoli, pentru că m-au dat afară din toate. Dar asta 
e cea mai rea dintre toate. Sunt aici de şase săptămâni şi n- 
am făcut lecţii aproape deloc. Se ţin seri de muzică, tot felul 
de seminare şi se tot chinuie să mă convingă să citesc. Dar 
în rest m-au lăsat de capul meu. 

— Vor să fii asimilat, zise Alex, amintindu-şi vorbele 
doctorul Grief. 

— Aşa spun ei. Dar locul ăsta... i-or fi zicând ei „şcoală”, 
dar seamănă mai degrabă a puşcărie. Doar ai văzut şi tu 
paznicii. 

— Credeam că paznicii sunt aici ca să ne protejeze. 

— Dacă aşa crezi, atunci eşti mai tâmpit decât mi-am 
imaginat. la gândeşte-te! Sunt vreo treizeci. Treizeci de 
paznici înarmaţi ca să apere şapte băieţi. Asta nu se mai 
cheamă protecţie, ci intimidare. 

James se mai uită o dată la Alex: 

— Ce bine ar fi să ştiu că a venit, în sfârşit, cineva cu 
care să mă pot înţelege, zise el. 

— Poate că aşa e, răspunse Alex. 

— Da, dar cât o să dureze? 

James ieşi închizând uşa după el. 

Alex începu să despacheteze. Costumul de schi antiglont 
şi ochelarii de protecţie cu raze infraroşii erau chiar 
deasupra, în prima valiză. Se părea că nu va avea nevoie 
de ele. Nici măcar schiuri nu avea. Pe urmă găsi CD player- 


— 94 — 


ul. Îşi aminti instrucţiunile lui Smithers: „Dacă situaţia 
devine disperată, apasă de trei ori pe butonul de derulare 
rapidă înainte”. Aproape că îi venea să apese butonul chiar 
acum. Era ceva neliniştitor în această academie. Simţea 
asta şi aici, în camera lui. Se simţea ca un peşte prins într- 
un acvariu. | se părea că, dacă s-ar uita în sus, ar vedea doi 
ochi uriaşi aţintiţi asupra lui; nişte ochi cu ochelari roşii. 
Cântări CD player-ul în mână. Dar nu - încă nu putea să 
apese butonul de alarmă. Nu avea ce să le raporteze celor 
de la MI6. Nu găsise nicio dovadă că şcoala avea vreo 
legătură cu decesele celor doi bărbaţi, unul la New York, 
altul pe Marea Neagră. 

Dar dacă exista totuşi vreo legătură între aceste tragedii, 
ştia unde s-o caute. De ce era accesul interzis la cele două 
etaje? Poate că acolo locuiau paznicii; dar deşi doctorul 
Grief părea să aibă în serviciu o mică armată, tot mai 
rămâneau o grămadă de camere libere. Etajul al doilea şi al 
treilea. Dacă avea loc ceva necurat la academie, cu 
siguranţă acolo se petrecea! 

Se auzi un clopot de jos. Alex închise valiza, părăsi 
camera şi o luă înainte pe coridor. Mai văzu doi băieţi în 
faţa lui, şuşotind. Ca şi băieţii pe care îi văzuse în 
bibliotecă, şi aceştia erau curaţi şi îngrijit îmbrăcaţi, cu 
părul tuns scurt şi corect pieptănat. „Ultraciudaţi”, aşa le 
spusese James. Alex nu putea decât să fie de acord, chiar 
de la prima vedere. 

Ajunse la scara principală. Cei doi băieţi coborâseră deja. 
Alex aruncă o privire după ei, apoi începu să urce. Scara se 
termina după colţ. In faţa lui se afla o tăblie de metal care 
acoperea complet trecerea; nu putea să vadă ce e în partea 
cealaltă. Zidul de metal fusese recent construit, ca şi pista 
de aterizare a elicopterului. Cineva despărţise intenţionat şi 
cu multă grijă clădirea în două. 

In peretele de metal era o uşă; alături, un mic panou cu 
nouă butoane pe care trebuia să formezi un cod. Alex 
prinse mânerul uşii. Ce-i drept, nu se aştepta să se 
deschidă uşa, dar ceea ce se petrecu îl luă complet prin 
surprindere. In clipa în care degetele lui atinseră mânerul 


— 95 — 


se declanşă o alarmă: ţipătul ascuţit al unei sirene răsună 
în toată clădirea. Peste câteva clipe, auzi paşi pe scări şi 
când se întoarse, dădu nas în nas cu doi paznici cu armele 
îndreptate spre el. 

Nu-i adresară niciun cuvânt. Unul din ei îl împinse la o 
parte şi formă un cod pe panou. Alarma se opri. Apoi sosi şi 
doamna Stellenbosch, care aproape alerga mişcându-şi 
ciudat picioarele ei scurte şi solide. 

— Alex! exclamă ea, privindu-l suspicioasă. Ce cauţi aici? 
Doar ţi-a spus domnul director că e interzis să urci la 
etajele de sus. 

— Mda... am uitat. 

Alex o privi drept în faţă: 

— Am auzit clopotul şi mă duceam spre sufragerie. 

— Sufrageria e jos, la parter. 

— A, da. 

Alex trecu pe lângă cei doi paznici, care se dădură la o 
parte ca să-i facă loc. Simţi cum privirea doamnei 
Stellenbosch îl urmăreşte. Uşi metalice, alarme şi paznici cu 
mitraliere. Ce aveau, oare, de ascuns? Atunci îşi mai aminti 
ceva. Proiectul Gemini! Auzise aceste cuvinte în timp ce 
trăgea cu urechea la uşa cabinetului doctorul Grief. 

Gemini. Gemenii! Una dintre cele douăsprezece zodii. 

Dar ce însemna? 

Cu această întrebare în minte, Alex cobori pentru a face 
cunoştinţă cu restul şcolii. 


ZGOMOTE ÎN NOAPTE 


După o săptămână petrecută la Point Blanc, Alex începu 
să facă o listă cu toţi cei şase băieţi care se mai aflau acolo, 
împreună cu el. Era după-amiază, iar el era singur în 
camera lui. Avea în faţă o agendă deschisă. li luase cam 
jumătate de oră să noteze numele băieţilor şi puţinele date 
pe care le avea despre ei. Ar fi vrut să ştie mai multe. 


HUGO VRIES (14), olandez, locuieşte la 
Amsterdam. Păr şaten, ochi verzi. Numele tatălui: 
Rudi - proprietar de mine de diamant. Nu 
vorbeşte bine engleza. li place să citească şi să 
cânte la chitară. Foarte retras. Motivele trimiterii 
la PB: furt din magazine, incendiere. 


TOM MCMORIN (14), canadian, din Vancouver. 
Părinți  divorțaţi. Mama conduce un imperiu 
mediatic (presă scrisă, televiziune). Păr roşcat, 
ochi albaştri. Bine făcut. Joacă şah. Furt de maşini 
şi conducere sub influența alcoolului. 


NICOLAS MARC (14), francez, din Bordeaux? 
Exmatriculat dintr-o şcoală particulară din Paris - 
motivul necunoscut (consum de alcool?). Păr 
şaten, ochi căprui, foarte atletic, sportiv. E bun la 
sport, dar nu-i place să piardă. Tatuaj cu un diavol 
pe umărul stâng. Tatăl: Anthony Marc - companie 
aeriană, industria muzicii pop, lanț hotelier. Nu 
pomeneşte niciodată de mama lui. 


= fi 


CASSIAN JAMES (14), american. Păr blond, ochi 
căprui. Mama: Jill, regizor de studio la Hollywood. 
Părinţii divorțați. vorbeşte tare, înjură mult. Cântă 
jazz la pian. Exmatriculat din trei şcoli. Implicat în 
diverse incidente cu droguri - trimis la PB în urma 
unei arestări pentru contrabandă, dar refuză să 
vorbească despre asta. Unul din cei care l-au 
bătut pe James. Mai puternic decât pare. 


JOE CANTERBURY (14), american. Petrece mult 
timp cu Cassian (l-a ajutat să-l bată pe James). Păr 
şaten, ochi albaştri. Mama (nu ştiu numele) - 
senator la New York. Tatăl - funcţie importantă la 
Pentagon. Vandalism, chiul, furt din magazine. 
Trimis la PB după ce a furat şi a lovit o maşină. 
Vegetarian. Mestecă gumă tot timpul. Oare s-a 
lăsat de fumat? 


JAMES SPRINTZ (14), german, locuieşte la 
Dusseldorf. Păr şaten, ochi căprui, palid. Tatăl: 
Dieter Sprintz, bancher, faimos om de afaceri 
(„omul-de-o-sută-de-milione-de-dolari”). Mama 
locuieşte în Anglia. Exmatriculat pentru că a rănit 
un profesor cu un pistol cu aer comprimat. 
Singurul meu prieten la PB! Şi singurul căruia nu-i 
place deloc aici. 


Întins pe pat, Alex recitea lista. Ce concluzii putea să 
tragă? Nu prea multe. 

Mai întâi, toţi băieţii erau de aceeaşi vârstă - paisprezece 
ani. Ca şi el. Părinţii a cel puţin trei dintre ei, poate chiar 
patru, erau divorţaţi sau separați. Toţi proveneau din familii 
extraordinar de bogate. 

Blunt îi spusese deja acest lucru, dar ce îl surprindea pe 
Alex era faptul că părinţii băieţilor activau în domenii 
extrem de variate. Companii aeriene, mine de diamant, 
politică, filme. Franţa, Olanda, Canada şi America. Toţi 
părinţii erau lideri în câte un domeniu, iar domeniile 


— 98 — 


acopereau în întregime toată paleta activităţilor umane. El 
însuşi era pretinsul fiu al unui rege al supermarket-urilor. 
Industrie alimentară. Încă o industrie mondială bifată pe 
listă. 

Cel puţin doi dintre băieţi fuseseră arestaţi pentru furt 
din magazine. Doi fuseseră consumatori de droguri. Alex îşi 
dădea seama că în spatele listei se ascundeau multe 
mistere. Cu excepţia lui James, era greu de spus prin ce 
anume se diferenţiau ceilalţi băieţi unul de altul. Era 
straniu, dar parcă toţi semănau între ei. 

Aveau părul şi ochii de culori diferite. Nu semănau nici la 
faţă: Tom avea trăsături frumoase şi o expresie 
încrezătoare, Joe avea o figură calmă şi atentă. Nici vocile 
nu le erau la fel, ba mai vorbeau şi în limbi diferite. James 
zisese că doctorul Grief le-a supt creierii cu paiul; Alex avea 
aceeaşi senzaţie. Păreau controlaţi de o conştiinţă comună. 
Deveniseră nişte marionete ce dansau trase de o singură 
sfoară. 

De jos se auzi clopotul. Alex se uită la ceas. Era unu fix - 
ora prânzului. 

Asta era o altă ciudăţenie a şcolii. Totul se făcea la 
secundă. Lecţii de la nouă la douăsprezece. Prânzul de la 
unu la două. Şi aşa mai departe. 

James întârzia voit de fiecare dată şi Alex începuse să 
facă şi el la fel. Era o revoltă minoră, dar le făcea bine. Îşi 
manifestau astfel dramul de control pe care încă îl mai 
aveau asupra vieţii lor. Ceilalţi, bineînţeles, apăreau mereu 
la timp, cu o precizie de ceasornic. Probabil că acum se 
aflau deja în sufragerie şi aşteptau să li se servească 
mâncarea. 

Alex se rostogoli pe pat şi se întinse să ia stiloul. Mai 
scrise doar două cuvinte în blocnotes, sub lista cu nume: 


Spălarea creierelor? 


Poate acesta era răspunsul. După spusele lui James, 
ceilalţi băieţi sosiseră la academie cu două luni înaintea lui. 
El era acolo de şase săptămâni. In total erau paisprezece 


2200 = 


săptămâni - şi Alex ştia că e imposibil să transformi o 
adunătură de delincvenţi în băieţi buni în acest interval, 
doar punându-i să citească ce trebuie. Doctorul Grief le 
făcuse ceva, cu siguranţă. Poate îi droga? Sau îi hipnotiza? 
Ceva trebuia să fie la mijloc. 

Mai aşteptă cinci minute, apoi îşi ascunse agenda sub 
saltea şi părăsi camera. Ar fi vrut să poată încuia uşa. Nu 
avea pic de intimitate la Point Blanc. Nici măcar uşa de la 
baie nu se putea încuia. Şi nu putea să scape de senzaţia 
că tot ce face, ba chiar şi tot ce gândeşte, este cumva 
monitorizat, înregistrat, transformat în dovezi care vor 
putea fi folosite împotriva lui. 

Era deja unu şi zece când ajunse în sala de mese şi, aşa 
cum prevăzuse, ceilalţi băieţi erau deja acolo, mâncând şi 
vorbind încet între ei. Nicolas şi Cassian mâncau împreună, 
iar Hugo, Tom şi Joe erau la o altă masă. Niciunul nu 
azvârlea cu boabe de mazăre. Niciunul nu-şi ţinea coatele 
pe masă. Tom le povestea despre un muzeu pe care îl 
vizitase la Grenoble. Deşi nu erau decât vreo câteva clipe 
de când intrase în sală, lui Alex îi pieri pofta de mâncare 
aproape instantaneu. 

James ajunsese chiar înaintea lui şi acum se afla în 
dreptul ferestrei de la bucătărie şi îşi lua de mâncare. De 
obicei mâncarea sosea aici deja gătită şi o încălzea unul din 
paznici. Astăzi aveau tocană. Alex îşi luă şi el o farfurie şi se 
aşeză lângă James. Cei doi aveau masa lor. Se 
împrieteniseră foarte repede. Ceilalţi nu le dădură nicio 
atenţie. 

— Vrei să ieşim după ce mâncăm? întrebă James. 

— Sigur, de ce nu? 

— Vreau să-ţi spun ceva. 

Alex privi dincolo de James, spre ceilalţi băieţi. Tom, 
aşezat în capul mesei, tocmai se întindea după o cană cu 
apă. Purta un pulover pe gât şi blugi. Lângă el era Joe 
Canterbury, americanul. Acesta vorbea cu Hugo, 
gesticulând cu degetul ca să-şi sublinieze vorbele. Oare 
unde mai văzuse Alex mişcarea asta? Chiar în spatele lor se 
afla Cassian, cu faţa lui rotundă şi cu părul mătăsos, şaten- 


— 100 — 


deschis; râdea - cineva spusese probabil o glumă. 

Diferiţi, dar la fel! Privindu-i cu atenţie, Alex încerca să 
înţeleagă ce însemna asta. 

Era vorba de mici detalii, lucruri pe care nu le puteai 
observa decât dacă îi vedeai pe toţi laolaltă, aşa cum 
stăteau acum. Felul cum şedeau toţi la masă cu spatele 
drept şi cu coatele apropiate de corp. Felul cum îşi ţineau 
tacâmurile. Începu şi Hugo să râdă şi Alex îşi dădu seama 
că, pentru o clipă, parcă ar fi privit imaginea lui Cassian. 
Acelaşi râs! ÎI privi pe Joe cum îşi duce furculiţa la gură, 
apoi pe Nicolas. Erau doi băieţi diferiţi, fără îndoială, dar 
mâncau la fel, de parcă s-ar fi imitat unul pe altul. 

Se auzi o mişcare la uşă şi apăru, dintr-odată, doamna 
Stellenbosch. 

— Bună ziua, băieţi! zise ea. 

— Bună ziua, doamnă Stellenbosch! 

Îi răspunseseră cinci persoane, dar Alex nu auzi decât o 
singură voce. El şi James nu spuseseră un cuvinţel. 

— Lecţiile vor începe la ora trei, în după-amiaza asta. 
Latină şi franceză. 

Lecţiile aveau să fie ţinute fie de doctorul Grief, fie de 
doamna Stellenbosch. Alţi profesori nu existau pe-aici. De 
când venise, Alex nu învățase nimic. James se ducea sau nu 
la ore, după cum avea chef. 

— Diseară se va organiza o dezbatere în bibliotecă, 
continuă doamna Stellenbosch. Tema discuţiei este 
„Violenţa la televiziune şi în filme”. Domnul McMorin va 
deschide dezbaterea. După aceea se va servi ciocolată 
caldă şi doctorul Grief va ţine o prelegere despre Mozart. 
Sunteţi invitaţi cu toţii. 

James se prefăcu atunci că-şi bagă un deget pe gât. Alex 
zâmbi. Ceilalţi băieţi ascultau în linişte. 

— De asemenea, doctorul Grief doreşte să-l felicite pe 
Cassian James pentru câştigarea concursului de poezie. 
Lucrarea lui se află pe panoul din holul de la intrare. Asta e 
tot. 

Se întoarse şi ieşi. James îşi dădu ochii peste cap: 

— Hai să ieşim să luăm o gură de aer, spuse el. Mi s-a 


— 101 — 


făcut greață. 

Cei doi urcară şi îşi luară hainele. Dormitorul lui James 
era lângă cel al lui Alex; băiatul se străduise să şi-l aranjeze 
cât mai plăcut. Avea pe pereţi postere din filme SF mai 
vechi; de plafon era suspendat un sistem solar în miniatură. 
Pe noptieră avea o veioză ce imita o lampă în formă de 
rachetă, una dintre cele umplute cu un lichid prin care trec 
bule de aer, care bolborosea şi scotea aburi, aruncând o 
lumină portocalie. Peste tot erau haine împrăştiate. Era 
evident că James nu e adeptul punerii hainelor pe umeraş. 
Reuşi, într-un final, să găsească un fular şi o mănuşă 
desperecheată. Îşi băgă atunci o mână în buzunar: 

— Să mergem! 

Coborâră din nou şi străbătură coridorul, trecând pe 
lângă sala de jocuri. Nicolas şi Cassian jucau tenis de masă, 
şi Alex se opri o clipă la uşă ca să se uite la ei. Mingea 
sărea dintr-o parte în alta, şi Alex rămase pe loc, ca 
hipnotizat. Îi privi pe cei doi preţ de un minut întreg. Ping, 
pong, ping, pong - niciunul din băieţi nu reuşea să 
marcheze. lar vedea acelaşi lucru ca şi la masă. Erau doi 
băieţi, asta era clar. Dar felul în care loveau mingea, stilul 
de joc, totul era identic. Puteai să-ţi imaginezi că e un 
singur băiat ce se joacă la perete - un perete cu oglindă. Pe 
Alex îl străbătu un fior. James era lângă el. Se îndepărtară. 

Hugo era în bibliotecă. Băiatul care fusese trimis la Point 
Blanc pentru că furase de prin magazine citea acum o 
ediţie în limba olandeză a revistei National Geographic. Cei 
doi ajunseră în holul de la intrare şi văzură poezia lui 
Cassian, pusă la vedere, pe panou. Cassian fusese trimis la 
Point Blanc pentru că făcuse contrabandă cu droguri, iar 
acum scria poezii despre narcise! 

Alex împinse uşa de la intrare şi simţi o rafală rece de 
vânt care îi biciuia faţa. Se simţi recunoscător pentru acest 
contact brutal cu realitatea: avea nevoie să i se aducă 
aminte că există o altă realitate în afara şcolii. 

începuse iar să ningă. Cei doi băieţi trecură de colţul 
clădirii, plimbându-se încet. Doi paznici se îndreptară spre 
ei; vorbeau în şoaptă, în nemţeşte. Alex numărase treizeci 


— 102 — 


de paznici la Point Blanc. Toţi erau nemți tineri, toţi purtau 
aceleaşi pulovere negre pe gât şi veste vătuite, tot negre. 
Nu li se adresau niciodată băieţilor. Aveau chipuri palide şi 
bolnăvicioase şi erau tunşi foarte scurt. Doctorul Grief 
spusese că erau angajaţi pentru protecţia băieţilor, dar Alex 
nu era deloc convins. Oare datoria lor era să nu lase intruşii 
să intre - sau să nu-i lase pe băieţi să iasă? 

— Pe aici, zise James, şi o luă înainte. 

Picioarele i se afundau în zăpada groasă. Alex îl urmă 
aruncând o privire peste umăr spre ferestrele de la al doilea 
şi al treilea etaj. Simţea că înnebuneşte! Nu avea voie să 
intre în jumătate din castel - poate şi mai mult - şi încă nu 
reuşise să găsească o soluţie pentru a pătrunde acolo. Nu 
putea să urce pe zid. Cărămida era prea netedă şi nu era 
nici măcar iederă, de care ar fi putut să se ţină. Burlanele 
păreau prea fragile ca să-l poată susţine. 

Ceva se mişcă. Alex se opri. 

— Ce-i? întrebă James. 

— Uite! Alex arătă spre etajul al treilea. 

Preţ de o clipă, parcă zăriseră o siluetă care îi privea de 
la fereastra aflată chiar deasupra camerei lui, mai sus cu 
două etaje. Părea să aibă faţa acoperită - era un fel de 
mască albă, cu nişte fante înguste în dreptul ochilor. Dar în 
clipa în care întinse mâna să i-o arate lui James, silueta se 
trase înapoi şi dispăru din raza vederii lor. 

— Nu văd nimic, îi zise James. 

— A dispărut. 

Merseră mai departe, îndreptându-se spre trambulina 
abandonată. După spusele lui James, aceasta fusese 
construită chiar înainte ca Grief să cumpere academia. Pe 
atunci se plănuia transformarea clădirii într-un centru de 
antrenament pentru sporturi de iarnă. Trambulina nu 
fusese folosită niciodată. Cei doi ajunseră la barierele de 
lemn care blocau drumul spre pista de schi şi se opriră 
acolo. 

— Vreau să te întreb ceva, zise James. Aburii respirației îi 
pluteau în aer: Ce crezi despre locul ăsta? 

— De ce trebuie să vorbim aici, afară? întrebă Alex. 


— 103 — 


Deşi avea haina pe el, începuse să tremure de frig. 

— Pentru că înăuntru am senzaţia că cineva ascultă 
fiecare cuvânt pe care îl spun. 

Alex încuviinţă: 

— Şi eu la fel. 

Se gândi la întrebarea lui James: 

— Cred că ai avut dreptate în ziua când ne-am cunoscut: 
locul ăsta chiar îţi dă fiori. 

— Atunci hai să plecăm de aici! 

— Ştii să pilotezi elicopterul? 

— Nu, daro să plec oricum. 

James se opri o clipă şi privi în jur. Cei doi paznici 
intraseră în clădire. Nu se mai vedea nimeni. 

— In tine pot să am încredere, Alex, pentru că eşti aici de 
foarte puţin timp şi el încă nu ţi-a făcut nimic. 

El era doctorul Grief. James nici nu trebuia să îi rostească 
numele. 

— Dar crede-mă, continuă el, că nu va mai dura mult. 
Dacă rămâi aici, o să ajungi exact ca şi ceilalţi. Elevi model 
- ce bine îi descrie termenul ăsta! Parcă ar fi modelaţi toţi 
din plastilină! Mie, unul, mi-a ajuns ce-am văzut. N-o să-i las 
să mă transforme şi pe mine într-o legumă! 

— Vrei să fugi? 

— Nu trebuie să fug. James aruncă o privire spre pârtie: 
O să cobor cu schiurile. 

Alex se uită şi el la pârtie. Era foarte abruptă, şi părea 
nesfârşită. 

— Se poate? întrebă el. Credeam... 

— Ştiu, Grief zice că e prea primejdios. Dar te-ai putea 
aştepta să auzi altceva de la el? E adevărat că pârtia are un 
grad maximum de dificultate, de sus până jos şi că sunt o 
grămadă de moguli!?... 

— Dar nu s-a topit zăpada? 

— E topită doar jos de tot, zise James, arătând cu mâna 
spre poale. Am fost până jos, continuă el, în prima 
săptămână după ce am venit. Toate pârtiile duc în aceeaşi 


12 Mogul - movilă naturală sau artificială, întâlnită pe pârtiile de schi 
(n.tr.). 
— 104 — 


vale, numită La Valee de Fer. Nu poţi să ajungi cu schiurile 
chiar până în oraş, pentru că pârtia e traversată de o cale 
ferată. Dar, dacă ajung până acolo, cred că mai departe o 
să pot merge şi pe jos. 

— Şi pe urmă? 

— lau trenul spre Dusseldorf. Dacă tata încearcă să mă 
trimită înapoi, o să plec la mama, în Anglia. lar dacă nici ea 
nu mă vrea, o să-mi pierd urma. Am prieteni la Paris şi la 
Berlin. Dar asta contează mai puţin. Important e că am de 
gând s-o tai de aici şi, dacă eşti băiat deştept, ar trebui să 
vii şi tu cu mine. 

Alex se gândi. Îl tenta să fugă cu James, fie şi numai ca 
să-l ajute. Dar avea o misiune de îndeplinit. 

— N-am schiuri, spuse el. 

— Nici eu. 

James scuipă cu silă în zăpadă. 

— Grief ne-a luat schiurile când s-a încheiat sezonul. Le-a 
încuiat pe sus, pe undeva. 

— La etajul trei? 

— Poate că da. Dar o să le găsesc. Şi după aia am tăiat-o. 

Întinse mâna fără mănuşă spre Alex: 

— Vino cu mine! 

Alex clătină din cap: 

— Îmi pare rău, James! Du-te tu, îţi ţin pumnii. Dar eu o 
să mai rămân pe aici. Nu vreau să-mi rup gâtul. 

— Faci cum vrei. O să-ţi trimit o vedere. 

Cei doi se întoarseră spre şcoală. Arătând în sus, spre 
fereastra unde văzuse silueta mascată, Alex întrebă: 

— Te-ai întrebat vreodată ce se petrece acolo, sus? 

— Nu, zise James, ridicând din umeri. Presupun că acolo 
locuiesc paznicii. 

— Şi ocupă două etaje întregi? 

— Mai e şi un subsol. Plus apartamentul lui Grief. Crezi că 
se culcă cu Madam Stomac-pe-dos? 

James se strâmbă: 

— Ce imagine scârboasă - ăştia doi împreună! Darth 
Vader” şi King Kong. În fine, eu o să-mi găsesc schiurile şi o 


13 Darth Vader - personaj negativ din seria Războiul Stelelor (n.tr.). 
— 105 — 


şterg de aici, Alex! lar tu, dacă ai vreun dram de minte, o 
să vii cu mine. 


Alex şi James coborau impreună pe pârtie. Schiurile 
pătrundeau uşor în pojghița superficială de zăpadă de la 
suprafață. Era o noapte perfectă. Totul îngheţase şi 
încremenise. Lăsaseră în urmă clădirea academiei. Dar în 
clipa aceea, Alex zări în faţă o siluetă. Era doctorul Grief! Íi 
aştepta nemişcat, îmbrăcat în costumul lui închis la culoare; 
ochii aproape că nu i se vedeau deloc de după ochelarii cu 
lentile roşii. Alex schimbă direcţia, îndepărtându-se de el, 
dar pierdu controlul schiurilor. Cobora din ce în ce mai 
repede, agitând bețele în aer, fără să reuşească să îşi 
întoarcă schiurile. În fată vedea trambulina. Cineva 
îndepărtase barierele din fața ei. Simti cum schiurile i se 
desprind de pe zăpadă şi intră în viteză pe o porțiune cu 
gheață lucie. Şi apoi o cădere şi mai rapidă, țipătul lui care 
străpunse noaptea, drumul fără de întoarcere. Se auzi 
hohotul de râs al doctorului Grief şi, în acelaşi timp, un 
declic. Alex ajunse la capătul trambulinei, se rostogoli de 
câteva ori prin aer la un kilometru jumătate deasupra 
pământului, apoi căzu, căzu, căzu... 


În acel moment se trezi. 

Era în patul lui; aşternutul era scăldat în razele lunii. Se 
uită la ceas. Era două şi un sfert. Avea încă visul limpede în 
cap: cum încercase el să evadeze împreună cu James, cum 
îi aşteptase doctorul Grief. Trebuia să recunoască, situaţia 
de la academie începea să-i afecteze nervii. De obicei, nu 
avea coşmaruri. Dar şcoala asta şi cei de aici pătrundeau în 
fiinţa lui, i se strecurau în gânduri. 

Se gândi la zgomotele din vis. Râsul doctorul Grief - şi 
mai fusese ceva... un declic. Asta era ciudat. Ce provocase 
oare acel zgomot? Fusese doar în visul lui? În clipa 
următoare, Alex se trezi de-a binelea. Cobori din pat, se 
duse la uşă şi răsuci mânerul. Avusese dreptate: sunetul nu 
făcea parte din vis. In timp ce dormea, uşa camerei lui 
fusese încuiată pe dinafară. 


— 106 — 


Se petrecea ceva - şi Alex era decis să afle ce anume. Se 
îmbrăcă repede, după care îngenunche în faţa uşii şi se 
apucă să studieze încuietoarea. Erau două zăvoare 
cilindrice cu diametrul de cel puţin un centimetru, unul sus 
şi unul jos. Probabil că încuietoarea fusese activată 
automat. Un lucru era sigur: pe uşă nu avea nicio şansă să 
iasă. 

Îi mai rămânea fereastra. Toate ferestrele dormitoarelor 
erau blocate cu o vergea de oţel şi nu se puteau deschide 
mai mult de zece centimetri. Alex îşi luă CD player-ul, puse 
CD-ul cu Beethoven înăuntru şi îl porni. CD-ul începu să se 
învârtă cu o viteză ameţitoare, apoi începu să înainteze 
încet, tot rotindu-se, până când pătrunse prin carcasa 
aparatului. Alex puse marginea CD-ului pe bara de oţel şi 
apăsă. Operaţiunea dură doar câteva secunde. CD-ul tăia în 
oţel ca-n brânză. Bara căzu şi Alex deschise complet 
fereastra. 

Ningea. Alex opri CD player-ul şi îl aruncă înapoi pe pat. 
Apoi îşi luă haina şi încălecă geamul. Era la etajul unu. In 
mod normal, sărind de la înălţimea aceea, ar fi putut să-şi 
luxeze glezna sau chiar să-şi rupă piciorul. Dar ningea de 
vreo zece ore şi dedesubt, lângă perete, se formase un 
strat gros de zăpadă. Alex se lăsă cât de jos putu, ţinându- 
se în mâini, apoi îşi dădu drumul. Se afundă în zăpadă până 
la brâu. Era ud şi murea de frig, chiar înainte să-şi fi început 
treaba. Dar, cel puţin, nu era rănit. 

leşi din movila de zăpadă şi o luă pe lângă zidul clădirii, 
îndreptându-se spre intrarea din faţă. Spera să nu fie şi 
aceasta încuiată. Dar asta era puţin probabil. Uşa camerei 
lui fusese încuiată automat. Bănuise că se acţionase un 
întrerupător pentru treaba asta şi că fuseseră deci încuiate 
toate uşile dormitoarelor. Probabil că toţi ceilalţi băieţi 
dormeau şi, chiar dacă era vreunul treaz, oricum, nu putea 
să plece nicăieri, aşa că doctorul Grief avea cale liberă să 
facă ce voia, să se plimbe pe unde poftea. 

Când ajunse în dreptul aripii laterale a clădirii, Alex auzi 
nişte ghete care scârţâiau pe zăpadă: se apropiau paznicii. 
Nu avea unde să se ascundă, aşa că se trânti cu faţa în 


— 107 — 


zăpadă, în umbră. Erau doi. Îi auzea vorbind încet în 
germană, dar nu îndrăzni să îşi înalțe capul. Şi cea mai 
mică mişcare l-ar fi trădat. Puteau să-l vadă oricum, dacă 
veneau prea aproape. Îşi ţinu respiraţia; inima îi bătea 
nebuneşte. 

Paznicii trecură de el şi dispărură după colţ. Drumul lor 
trecea pe sub camera lui. Oare au să vadă geamul deschis? 
Alex lăsase lumina stinsă. Spera că paznicii nu vor avea 
niciun motiv să privească în sus. Dar, oricum, probabil că 
nu avea prea mult timp la dispoziţie. Trebuia să se mişte - 
acum! 

Se ridică şi o luă la goană înainte. Hainele îi erau pline de 
zăpadă şi de sus cădeau întruna fulgi mari care îl orbeau. 
Era ceasul cel mai rece al nopţii şi, până să ajungă la 
intrare, Alex tremura. Şi dacă totuşi uşa era încuiată? Ce-o 
să facă? În niciun caz nu ar fi rezistat afară până dimineaţa. 

Dar uşa era descuiată. Alex o împinse şi pătrunse în holul 
cald, cufundat în întuneric. Şemineul cu dragoni era în faţa 
lui. Se făcuse foc în cursul serii şi nişte resturi de buşteni 
ardeau mocnit în cămin. Alex întinse mâinile, încercând să 
absoarbă din căldură. Era o linişte de mormânt. Coridoarele 
pustii se întindeau tăcute, luminate din loc în loc de câteva 
becuri slabe. De-abia acum lui Alex îi trecu prin minte că 
poate se înşelase. Poate uşile se încuiau în fiecare seară, 
din motive de securitate. Poate se grăbise să tragă o 
concluzie greşită, şi, de fapt, nu se petrecea nimic. 

— Nu...! 

Se auzise vocea unui băiat. Un țipăt prelung şi 
tremurător care răsună în toată şcoala. După o clipă, Alex 
auzi paşi grăbiţi şi îndesaţi de-a lungul unui coridor de 
lemn, undeva deasupra lui. Căută un loc unde să se 
ascundă şi îl şi găsi: în şemineu, chiar lângă buşteni. Vatra 
focului era un coş de metal. Între acesta şi pereţii de 
cărămidă ai şemineului era destul loc, şi de o parte şi de 
alta. Alex se ghemui; căldura îl bătea dintr-o parte, pe faţă 
şi pe picioare. Privea în faţă, din spatele dragonilor, să vadă 
ce se întâmplă. 

Trei persoane coborau scările. Prima era doamna 


— 108 — 


Stellenbosch, urmată de doi paznici care cărau ceva. Un 
băiat! Era întors cu faţa în jos, îmbrăcat numai cu pijamaua; 
picioarele goale i se târau pe treptele de piatră. Doamna 
Stellenbosch deschise uşa bibliotecii şi intră, apoi o urmară 
cei doi paznici. Uşa se închise cu zgomot, apoi se lăsă din 
nou liniştea. 

Totul se petrecuse foarte repede. Alex nu-l văzuse la faţă 
pe băiat, dar ştia precis cine e. Işi dăduse seama în clipa 
când auzise ţipătul. 

James Sprintz! 

Alex ieşi din ascunzătoare, traversă holul, şi se îndrepta 
spre bibliotecă. Din partea cealaltă a uşii nu se auzea nimic. 
Se lăsă în genunchi şi se uită pe gaura cheii, dar luminile 
erau stinse. Nu vedea nimic. Ce să facă? Dacă se întorcea 
sus, ar fi putut ajunge în camera lui fără să-l vadă nimeni, 
apoi să aştepte să se descuie uşile şi să se bage în pat. N-ar 
fi ştiut nimeni că ieşise din cameră. 

Însă, de partea cealaltă a uşii, se afla singura persoană 
din toată şcoala asta care se purtase frumos cu el. Fusese 
târât până aici. Poate chiar acum îi spălau creierul... poate 
îl şi băteau. Alex nu putea, pur şi simplu, să plece şi să-l 
lase aici. 

Alex se hotărâse. Dădu uşa de perete şi intră. 

În bibliotecă nu era nimeni. 

Râmase în prag, clipind năuc. Biblioteca avea o singură 
uşă. Toate ferestrele erau închise. Nu era niciun semn că ar 
fi trecut cineva pe acolo. Armura stătea cuminte în nişa ei, 
privindu-l pe Alex cum înaintează. Oare se înşelase? Să fi 
intrat doamna Stellenbosch şi paznicii în altă cameră? 

Alex se duse până la nişă şi se uită în spatele armurii, 
întrebându-se dacă nu cumva era o ieşire secretă pe-acolo. 
Nu era nimic. Ciocăni în perete. Curios, suna a metal, dar, 
spre deosebire de peretele de sus, dintre etaje, acesta nu 
avea niciun mâner, nimic care să sugereze că se putea 
trece dincolo. 

Nu mai avea ce să facă aici. Alex se hotărî să se întoarcă 
în camera lui, înainte să-l găsească cineva. 

Dar nici nu ajunsese bine la etajul întâi, când auzi iarăşi 


— 109 — 


voci... alţi paznici, care mergeau încet pe coridor. Alex zări 
o uşă şi se strecură înăuntru, scăpând şi de data asta fără 
să fie văzut. Intrase în spălătorie. Erau acolo o maşină de 
spălat, un uscător de rufe şi două mese de călcat. Aici cel 
puţin era cald, dar mirosea puternic a detergent. 

Paznicii trecuseră. Se auzi un declic metalic ce păru că se 
propagă de-a lungul coridorului şi Alex ştiu că fuseseră 
descuiate uşile - toate deodată. Putea să se întoarcă în pat. 

leşi tiptil din spălătorie şi o luă grăbit înainte. Trecu prin 
faţa camerei lui James Sprintz, aflată chiar lângă a lui. Uşa 
de la camera lui James era deschisă. Apoi auzi şi o voce 
care îl striga dinăuntru: 

— Alex? 

Era vocea lui James. 

„Nu, asta nu se putea. Cu toate astea, în cameră era 
cineva.” 

Alex băgă capul pe uşă şi atunci se aprinse lumina. 

Chiar era James. Era în pat, ridicat în capul oaselor, cu 
ochii împăienjeniţi, de parcă tocmai se trezise. Purta 
aceeaşi pijama ca şi băiatul pe care Alex îl văzuse 
adineauri, târât în bibliotecă... dar acela nu avea cum să fie 
James. Probabil fusese altcineva, asta era singura 
explicaţie. 

— Ce faci? întrebă James. 

— Mi s-a părut că aud ceva, zise Alex. 

— Dar eşti îmbrăcat. Şi ud leoarcă! 

James se uită la ceas. 

— E aproape trei... 

Alex fu surprins când auzi ce mult timp trecuse. El se 
trezise la două şi un sfert. 

— Te simţi bine? întrebă el. 

— Da. 

— N-ai... 

— Ce? 

— Nimic. Ne vedem mai târziu. 

Cu paşi uşori, Alex se duse la el în cameră. Închise uşa, 
îşi scoase hainele ude, se şterse cu un prosop şi se băgă iar 
în pat. Dacă băiatul de jos nu era James, atunci cine era? Și 


— 110 — 


totuşi, James fusese, era sigur. Auzise doar bine ţipătul lui, 
îi văzuse silueta neînsufleţită pe scări. Dar atunci de ce 
minţise? 

Alex închise ochii şi încercă să adoarmă la loc. 
Întâmplările din noaptea asta, în loc să rezolve misterul, îl 
complicaseră şi mai mult. Dar, cel puţin, se alesese şi el cu 
ceva. 


Acum ştia cum să ajungă la etajul al doilea. 


— 111 — 


CÂND VEZI DUBLU 


James îşi lua deja micul dejun atunci când Alex cobori în 
sufragerie: ouă, şuncă, pâine prăjită şi ceai. Ridică mâna în 
chip de salut, dar în clipa în care îl văzu, Alex avu senzaţia 
că totuşi ceva nu e în regulă. James zâmbea, dar avea o 
expresie distantă, de parcă se gândea la altceva. 

— la zi, ce s-a întâmplat azi-noapte? îl întrebă James. 

— Nu ştiu... 

Lui Alex îi venea să-i spună totul lui James - chiar şi că, 
de fapt, e un spion şi că a venit aici sub un nume fals. Dar 
nu putea. Nu aici, atât de aproape de ceilalţi băieţi. 

— Cred că am avut un coşmar. 

— Ai mers în somn până afară, în zăpadă? 

— Nu. Am avut impresia că văd ceva, dar cred că a fost 
doar o părere. A fost o noapte mai ciudată, atâta tot. 
Schimbând vorba, întrebă pe un ton scăzut: Te-ai mai 
gândit la planul tău? 

— Ce plan? 

— Cu schiurile. 

— Nu avem voie să schiem. 

— Nu, ştii tu... evadarea. 

James îi zâmbi, de parcă de-abia atunci îşi amintise la ce 
se referea Alex. 

— A... m-am răzgândit, zise el. 

— Cum adică? 

— Chiar dacă scap, tata o să mă trimită oricum înapoi. N- 
are niciun rost! Mai bine strâng din dinţi şi merg mai 
departe, cu zâmbetul pe buze. Oricum n-o să reuşesc să 
ajung până la poalele muntelui, zăpada e prea subţire. 

Alex îl privi lung. Vorbele lui se băteau cap în cap cu tot 
ce-i spusese în ajun. Aproape că se întreba dacă stă de 
vorbă cu acelaşi băiat, dar bineînţeles că era acelaşi - era 
la fel de dezordonat ca de obicei. Vânătăile - acum mai 
şterse - se mai vedeau totuşi pe faţa lui. Părul închis la 
culoare, ochii căprui, tenul palid - era James. Şi totuşi i se 
întâmplase ceva. Era sigur de asta. 


— 112 — 


În clipa aceea, James se întoarse şi Alex văzu că intrase 
şi doamna Stellenbosch; purta o rochie verde-citron, 
deosebit de urâtă, care îi ajungea până la genunchi. 

— Bună dimineaţa, băieţi! anunţă ea. Vom începe lecţiile 
de azi peste zece minute. Prima oră avem istoria, în camera 
din turn. 

Se îndreptă spre masa lui Alex: 

— James, sper că vii şi tu astăzi? 

James ridică din umeri: 

— Bine, doamnă Stellenbosch. 

— Excelent! Vom discuta despre viaţa lui Adolf Hitler. O 
persoană atât de interesantă! Sunt sigură că veţi găsi 
discuţia folositoare. 

Se îndepărtă. Alex se întoarse spre James: 

— Te duci la ore? 

— De ce nu? 

James isprăvise de mâncat: 

— Trebuie să stau aici şi altceva mai bun, oricum, n-am 
de făcut. Poate că ar fi trebuit să încep mai de mult să 
particip la lecţii. Nu mai fi aşa de negativist, Alex! 

Îşi sublinia vorbele gesticulând cu degetul: 

— Îţi pierzi timpul, Alex! 

Alex încremeni. Mai văzuse mişcarea asta undeva - felul 
în care James gesticulase cu degetul. leri îl văzuse pe Joe 
Canterbury, băiatul american, făcând exact aceeaşi 
mişcare. 

Marionete dansând pe o singură sfoară. 

Ce se întâmplase noaptea trecută? 

Alex îl privi pe James cum pleacă împreună cu ceilalţi. 
Simţea că şi-a pierdut şi singurul prieten pe care-l avea la 
Point Blanc şi îşi dori dintr-odată să fie undeva, departe de 
şcoala asta, de muntele ăsta, să se întoarcă în lumea lipsită 
de pericole a Şcolii Brookland. Chiar dacă îşi dorise 
aventura asta cândva, acum nu mai voia decât să scape de 
ea. Dacă apăsa de trei ori pe butonul de derulare înainte al 
CD player-ului, cei de la MI6 ar fi venit după el. Dar nu 
putea face asta, pentru că nu avea nimic de raportat. 

Alex ştia ce are de făcut. Se ridică şi părăsi sala de mese. 


— 113 — 


Văzuse calea noaptea trecută, atunci când stătea ascuns 
în şemineu. Coşul urca, într-o serie de îndoiri şi răsuciri, 
până pe acoperiş - văzuse de jos o geană de lumină. 
Lumina lunii. Dacă pe dinafară zidurile academiei erau 
netede ca-n palmă, imposibil de escaladat, cărămizile din 
interiorul coşului erau ciobite şi denivelate, oferind destule 
puncte de sprijin pentru mâini şi picioare. Poate erau 
şeminee şi la etajul al doilea sau al treilea. lar dacă nu, 
urcând prin coş va ajunge oricum pe acoperiş şi - dacă nu 
dădea peste nişte paznici - de acolo putea să găsească o 
cale să coboare. 

Alex ajunse la şemineul cu cei doi dragoni de piatră. Se 
uită la ceas. Era ora nouă. Lecţiile aveau să ţină până la 
douăsprezece; până atunci, nimeni nu se va întreba unde e 
el. 

Focul se stinsese în cele din urmă, dar cenuşa era caldă 
încă. Oare va veni unul din paznici să o curețe? Nu putea 
decât să spere că treaba asta se făcea după-amiaza. 

Privind în sus pe coş, văzu o mică pată de cer de un 
albastru intens, ce părea foarte departe. Coşul era mai 
îngust decât crezuse. Dacă rămânea înţepenit? Alungându- 
şi acest gând din minte, se întinse până ajunse la o 
crăpătură din zid şi se ridică. 

Interiorul coşului mirosea ca o mie de focuri la un loc. 
Aerul era plin de funingine care îi intra lui Alex în nas şi în 
gură atunci când respira. 

Reuşi să găsească un punct de sprijin pentru picioare şi 
se împinse în sus cam cu un metru. Acum era prins 
înăuntru, forţat să stea într-o poziţie chircită, cu tălpile 
sprijinite de un perete şi cu spatele lipit de peretele opus; 
picioarele şi şezutul îi erau suspendate în aer. Nici nu avea 
nevoie de mâini. Nu trebuia decât să întindă genunchii ca 
să se împingă în sus, sprijinindu-se cu tălpile de perete ca 
să nu cadă. Să împingă cu picioarele, apoi să se ridice cu 
spatele lipit de perete. Trebuia să fie atent. La fiecare 
mişcare, de sus cădea funingine. O simţea în păr. Nu 
îndrăznea să se uite în sus. Dacă îi intra funingine în ochi, 


— 114 — 


n-ar mai fi văzut nimic. 

Continuă să se împingă şi să se ridice de-a lungul 
peretelui. Nu se grăbea. Dacă îi alunecau picioarele, ar fi 
căzut în vatra focului. Deja ajunsese destul de sus. Ce 
distanţă parcursese oare? Cel puţin un etaj... ceea ce 
însemna că se apropia de etajul al doilea. Să cadă de aici ar 
fi însemnat să-şi rupă amândouă picioarele. 

lnăuntrul coşului se făcea din ce în ce mai întuneric, iar 
spaţiul devenea din ce în ce mai îngust. Lumina de sus nu 
părea să fie mai aproape. Alex înainta din ce în ce mai 
greu. Abia putea să respire. | se părea că tot gâtul îi e plin 
de funingine. Mai împinse o dată, dar se lovi cu genunchii 
de cărămidă. Durerea ascuţită îi ajunse până în tălpi. 
Sprijinindu-se bine în picioare, Alex întinse mâna, încercând 
să pipăie drumul. 

Deasupra lui era un zid în formă de L. Genunchii săi 
loviseră partea de jos a zidului, dar capul îi ajunsese deja în 
dreptul părţii verticale. Zidul - la ce-o fi servit? - tăia pur şi 
simplu coşul în două. Alex ar fi încăput cu greu prin spaţiul 
rămas liber. 

lar îl cuprinse groaza că va rămâne înţepenit. Nu avea 
cum să-l găsească nimeni acolo. Va muri sufocat, în 
întuneric. 

Trase aer în piept şi mai înghiţi nişte funingine. 

O ultimă încercare! 

Se mai împinse o dată, cu braţele întinse deasupra 
capului. Spatele îi alunecă pe perete şi simţi cum cărămida 
aspră îi sfâşie cămaşa. Apoi se prinse cu mâinile de ceva - 
nu putea fi decât partea de sus a zidului în formă de L. Se 
trase în sus cu ajutorul braţelor şi privind în jos, văzu vatra 
unui alt şemineu. Acum ştia ce e cu zidul pe lângă care 
tocmai trecuse. Alex se aplecă peste marginea zidului şi îşi 
dădu drumul greoi în jos. Căzu peste nişte buşteni şi multă 
cenuşă. Ajunsese la etajul al doilea! 

leşi în patru labe din şemineu. Cu doar câteva săptămâni 
în urmă, pe când era la Brookland, citise despre homarii din 
epoca victoriană, despre faptul că băieţi chiar şi de şase ani 
erau obligaţi să muncească precum sclavii. Dar nu-şi 


— 115 — 


închipuise că va ajunge să afle şi cum se simțeau acei 
băieţi. 

începu să tuşească şi scuipă în palmă. Saliva îi era 
neagră. Se întreba oare cum arată. Trebuia neapărat să 
facă un duş înainte să-l vadă cineva. 

Se ridică. Şi la etajul al doilea era la fel de linişte ca şi jos. 
| se scurse nişte cenuşă din păr, orbindu-l pentru o clipă. Se 
sprijini de o statuie ca să se şteargă la ochi, apoi îi deschise 
iar. Statuia de care se sprijinise era un dragon de piatră, 
identic cu cel de la parter. Se uită şi la şemineu. Era identic. 
Şi, de fapt... 

Alex se întrebă dacă nu cumva făcuse o greşeală pe 
undeva. Se afla într-un hol identic până la ultimul detaliu cu 
acela de la parter. Aceleaşi coridoare, aceeaşi scară, 
acelaşi şemineu - până şi capetele de animale ce păreau să 
îl privească jalnic de pe pereţi cu ochii lor de sticlă erau 
aceleaşi. 

Parcă ar fi parcurs un drum în cerc şi ajunsese în acelaşi 
punct din care plecase. Se întoarse. 

Ba nu! Era totuşi o diferenţă. Aici lipsea uşa de la intrare. 
De la geam se vedea curtea din faţa clădirii; era şi un 
paznic sprijinit de zid, care fuma o ţigară. Se afla, fără urmă 
de îndoială, la etajul al doilea. Dar acesta era o copie 
perfectă a parterului. 

Alex înaintă pe vârfuri, îngrijorat că cineva ar fi putut să-l 
audă când ieşise din şemineu, dar nu era nimeni acolo. 
Merse de-a lungul coridorului până la prima uşă, aflată 
exact deasupra uşii bibliotecii de la parter. Incet, 
centimetru cu centimetru, o deschise. Dădea într-o a doua 
bibliotecă - şi aceasta absolut la fel cu aceea de jos. 
Aceleaşi mese, aceleaşi scaune, aceeaşi armură aflată într- 
o nişă identică. Aruncă o privire spre unul din rafturi. Până 
şi cărţile erau aceleaşi. 

Dar era totuşi o diferenţă - sau, cel puţin, una pe care 
Alex o sesizase. Se simţea de parcă ar fi intrat într-un joc 
din genul celor pe care le găseşti în reviste de benzi 
desenate, cu două imagini asemănătoare, dar în care există 
zece diferenţe pe care trebuie să le găseşti. 


— 116 — 


Diferenţa pe care o văzuse Alex aici era un televizor aflat 
pe o consolă din perete. Televizorul era aprins. Privind 
ecranul, Alex văzu imaginea unei alte biblioteci. Simţea că-l 
ia cu ameţeală. 

Ce bibliotecă se vedea pe ecran? Nu putea să fie asta de 
aici, pentru că el nu apărea nicăieri. Aşadar, nu putea fi 
decât cea de la parter. 

Două biblioteci identice. Puteai să stai în una şi să o 
priveşti pe cealaltă la televizor. Dar de ce? Care era scopul? 

După vreo zece minute de cercetări, Alex descoperise că 
întreg etajul al doilea era o copie la indigo a parterului; sala 
de mese, camera de zi şi sala cu jocuri erau toate la fel cu 
cele de jos. Alex se duse chiar şi la masa de biliard şi aşeză 
o minge la mijloc. Mingea se rostogoli în gaura din colţ. 
Camera era înclinată pe aceeaşi parte, în acelaşi unghi. Şi 
aici era un televizor la care puteai vedea sala cu jocuri de la 
parter. Ca şi în bibliotecă, din camera de sus se putea 
spiona sora ei geamănă de jos. 

Se întoarse în hol şi urcă scările până la etajul al treilea. 
Voia să intre în camera ce corespundea cu a lui, dar mai 
întâi intră în cea a lui James. 

Şi aici găsi o replică perfectă; aceleaşi postere SF, 
aceeaşi machetă atârnată deasupra patului, aceeaşi 
veioză-vulcan pe o masă identică. Nu lipseau nici hainele 
împrăştiate pe jos. 

Prin urmare, camerele nu fuseseră doar construite şi 
amenajate identic, ci asemănarea se întregea în mod 
constant. Tot ce se schimba jos se schimba şi sus. Dar asta 
însemna oare că aici, sus, locuia cineva care îi urmărea 
toate mişcările lui James Sprintz, care făcea tot ce făcea şi 
James? Şi dacă aşa era, oare şi cu el se întâmpla la fel? 

Alex se duse şi alături. Parcă ar fi intrat chiar în camera 
lui. Patul, toate celelalte lucruri din cameră - la fel. Şi un 
televizor. Îl deschise. Pe ecran apăru camera lui de la etajul 
întâi. Se vedea CD player-ul pe pat, precum şi hainele ude 
pe care le purtase cu o noapte înainte. 

Oare îl văzuse cineva când tăiase bara de la geam şi 
ieşise din cameră? Alex simţi cum îl cuprinde panica, dar 


— 117 — 


încercă să se calmeze. Camera asta - sora geamănă a 
camerei lui - era altfel. Aici încă nu locuia nimeni. Putea să- 
şi dea seama de asta atunci când se uita în jur. Nu dormise 
nimeni în patul de aici, iar micile amănunte nu fuseseră 
copiate. În camera-duplicat nu era niciun CD player. Nu 
erau haine ude. Când plecase din camera lui lăsase uşa 
şifonierului deschisă. Cea de aici era însă închisă. 

Toată situaţia era ca o problemă de logică extrem de 
complicată. Alex îşi storcea creierii, încercând să găsească 
un răspuns. 

Fiecare dintre băieţii care veneau la academie era 
urmărit. Toate acţiunile le erau copiate. Dacă îşi punea un 
poster pe perete, la el în cameră, într-o cameră identică de 
sus se agăța un poster identic. In camera asta va veni 
cineva care îi va copia toate mişcările lui Alex. Îşi aminti de 
silueta pe care o zărise în ajun, care avea pe faţă ceva cao 
mască albă. Poate acel cineva fusese pe cale să se mute 
aici, în camera asta. Dar totul în jur arăta că, din cine ştie 
ce motiv, încă nu o făcuse. 

Dar la întrebarea cea mai importantă tot nu găsise 
răspuns. La ce foloseau toate astea? Că-i spionau pe băieţi 
era una, dar să le copieze toate acţiunile părea de-a dreptul 
absurd. 

Undeva se trânti o uşă şi se auziră vocile a doi bărbaţi pe 
coridor. Alex se duse tiptil până la uşă şi aruncă o privire 
afară. De-abia avu timp să-l vadă pe doctorul Grief intrând 
pe o uşă împreună cu un alt bărbat, scund şi îndesat, 
îmbrăcat într-un halat alb. Intraseră în spălătorie. Alex se 
strecură afară din duplicatul camerei sale şi se luă după cei 
doi. 

— ... Aţi terminat întreaga lucrare. Vă sunt recunoscător, 
domnule Baxter! 

— Vă mulţumesc, doctore Grief! 

Lăsaseră uşa deschisă. Alex se lăsă pe vine şi aruncă o 
privire înăuntru. În fine, vedea o cameră de la etajul al 
treilea care nu era copia celei de la unu. 

Aici nu erau maşini de spălat şi mese de călcat. Camera 
în care se uita Alex avea un şir de chiuvete; dincolo de încă 


— 118 — 


o uşă se vedea o sală de operaţii complet utilată, cel puţin 
de două ori mai mare decât spălătoria de la primul etaj. În 
mijloc, se afla o masă de operaţie. Pereţii erau plini cu 
rafturi cu instrumente chirurgicale, substanţe chimice şi, i 
se păru lui Alex, nişte fotografii alb-negru. 

O sală de operaţii! Oare ce rol juca în acest joc bizar şi 
diavolesc? 

Cei doi bărbaţi intraseră în sală şi discutau; Grief stătea 
cu mâna în buzunar. Alex aşteptă un moment prielnic, apoi 
intră în anticameră şi se ghemui lângă una din chiuvete. De 
aici îi vedea şi îi auzea pe cei doi. 

— Sper că sunteţi mulţumit de ultima operaţie. 

Cel care vorbea era domnul Baxter. Se întorsese pe 
jumătate spre uşă şi Alex îi vedea faţa rotundă şi flască, 
părul galben şi mustaţa subţire. Baxter purta papion şi un 
costum în carouri pe sub halatul alb. Alex nu-l mai văzuse 
niciodată pe acest om. Era sigur de asta. Şi totuşi îi părea 
cunoscut. Altă dilemă! 

— Perfect mulţumit, răspunse doctorul Grief. L-am văzut 
imediat după ce i-aţi scos bandajele. Aţi reuşit de minune. 

— Întotdeauna am fost cel mai bun în meseria asta. În 
plus, pentru asta mă plătiţi. 

Baxter chicoti, apoi urmă cu o voce mieroasă: 

— Că tot veni vorba, poate e timpul să discutăm despre 
ultima tranşă a plăţii, ce ziceţi? 

— Vi s-a plătit deja suma de un milion de dolari. 

— Da, doctore Grief, spuse Baxter, zâmbind, dar mă 
gândeam că aţi putea să luaţi în calcul şi posibilitatea 
unui... bonus. 

— Parcă aveam o înţelegere. 

Doctorul Grief întoarse încet capul. Din spatele 
ochelarilor roşii, ochii i se aţintiră asupra celuilalt ca nişte 
proiectoare. 

— Sigur, am avut o înţelegere referitoare la munca pe 
care am prestat-o. Dar mai trebuie să-mi cumpăraţi şi 
tăcerea. Mă gândeam să plusaţi cu un sfert de milion. 
Având în vedere amploarea şi orizonturile Proiectului 
Gemini, nu vă cer prea mult. Daţi-mi aceşti bani şi mă voi 


— 119 — 


retrage în căsuţa mea din Spania, şi nu veţi mai auzi 
niciodată de mine. 

— Niciodată? 

— Vă promit. 

Doctorul Grief încuviinţă: 

— Da. Cred că e o idee bună. 

Işi scoase mâna din buzunar. Alex văzu că ţinea în ea un 
pistol automat din ţeava căruia ieşea un amortizor gros. 
Baxter încă mai zâmbea atunci când Grief îi trase un singur 
glonţ chiar în mijlocul frunţii. Se prăbuşi pe masa de 
operaţie şi rămase acolo, nemişcat. 

Doctorul Grief lăsă pistolul în jos. Se duse la un telefon, 
aflat puţin mai încolo, ridică receptorul şi formă un număr. 
Aşteptă câteva clipe până când i se răspunse: 

— Grief sunt. E nişte gunoi de luat din sala de operaţii. Vă 
rog să le daţi de ştire celor de la evacuare. 

Puse receptorul în furcă şi, după ce mai aruncă o ultimă 
privire spre cadavrul de pe masa de operaţie, se duse în 
partea cealaltă a camerei. Alex văzu cum apăsă un buton. 
O porţiune din perete se dădu la o parte şi de partea 
cealaltă apăru un lift. Doctorul Grief se urcă în el şi uşile se 
închiseră. 

Alex se ridică. Era atât de şocat, încât nu mai putea să 
gândească limpede. Intră împleticindu-se în sala de 
operaţii. Ştia că trebuie să se mişte repede. Probabil că 
aceia pe care îi chemase Grief se îndreptau deja spre 
această sală. Dar voia să ştie ce gen de operaţii se făceau 
aici. Bănuia că domnul Baxer fusese chirurgul. Dar pentru 
ce fel de operaţie fusese, oare, plătit cu un milion de dolari? 

Incercând să nu se uite la cadavru, Alex privi în jur. Pe 
unul din rafturi erau multe bisturie, o imagine absolut 
îngrozitoare; aveau lamele atât de ascuţite, că Alex parcă 
le şi simţea tăişul. Mai erau nişte suluri de tifon, seringi, 
sticle cu tot felul de lichide. Dar nu era un indiciu cu privire 
la activitatea lui Baxter. Alex înţelese că nu are cum să afle. 
Nu ştia nimic despre medicină, iar sala asta ar fi putut fi 
folosită pentru orice tip de operaţie, de la unghii incarnate 
până la operaţii pe cord deschis. 


— 120 — 


Însă chiar în acel moment văzu fotografiile. Se recunoscu 
pe sine, întins pe un pat care părea cunoscut. Paris! 
Camera treisprezece de la Hotel du Monde! Recunoştea 
cuvertura alb cu negru şi hainele pe care le purtase în 
seara aceea. Dar în majoritatea fotografiilor era dezbrăcat. 
Îi fotografiaseră fiecare centimetru al corpului; unele 
fotografii erau de aproape, altele de la distanţă. In toate 
avea ochii închişi. 

Când privi pozele, Alex înţelese că fusese sub efectul 
somniferelor şi îşi aduse aminte cum se terminase cina cu 
doamna Stellenbosch. 

Se simţea profund dezgustat. Fusese manipulat fără 
scrupule. Nu-i plăcuse niciodată prea mult pe doctorul Grief 
şi pe directoarea-adjunctă, dar acum îi ura din toată inima. 
Nu ştia însă cu ce anume se ocupau, dar era în mod cert, 
ceva malefic, ceva ce trebuia neapărat oprit. 

Şirul gândurilor îi fu întrerupt de sunetul unor paşi ce 
urcau scările. Echipa de evacuare! Aruncă o privire în jur şi 
blestemă în gând. Nu mai avea timp să iasă şi nici nu avea 
unde să se ascundă aici. Dar îşi aminti de lift. Se duse acolo 
şi apăsă grăbit butonul. Paşii se apropiau. Auzi voci. In clipa 
următoare se deschiseră uşile liftului şi Alex intră. 

Cutia liftului era mică şi argintie; erau cinci butoane: S, R, 
1, 2, 3. Apăsă pe R. Ştia destulă franceză ca să-şi dea 
seama că R nu poate să vină decât de la rez-de-chausee, 
adică „parter”. Spera că liftul îl va duce acolo de unde 
plecase. 

Uşile ascensorului se închiseră cu doar câteva clipe 
înainte ca paznicii să intre în sala de operaţie. Lui Alex i se 
strânse stomacul când cobori. 

Liftul încetini şi Alex îşi dădu seama că putea să se 
deschidă oriunde. Putea să se trezească înconjurat de 
paznici - sau de ceilalţi băieţi. Dar era prea târziu să se mai 
gândească la asta. Făcuse deja o alegere, acum trebuia să 
se descurce în situaţia dată. 

Dar avu noroc. Când uşile se deschiseră, văzu că se află 
în bibliotecă. Alex presupuse că asta era biblioteca cea 
adevărată, şi nu o altă copie. Incăperea era goală. Cobori 


— 121 — 


din lift şi se întoarse. Se afla în nişa străjuită de armură. 
Închise, uşile liftului formau peretele nişei. Erau camuflate 
ingenios: armura era acum tăiată în două părţi egale, una 
la stânga şi una la dreapta. Uşile se închiseră automat şi 
jumătăţile armurii se lipiră la loc. 

Camuflajul era perfect şi Alex nu putu să nu admire 
simplitatea mecanismului. Întreaga clădire era o cutie 
fantastică de scamatorii. 

Alex îşi privi mâinile îmbâcsite, uitase că e complet 
acoperit cu funingine. Se strecură afară din bibliotecă, 
străduindu-se să nu lase urme de negreală pe covor. Apoi 
urcă grăbit spre camera lui. Odată ajuns acolo, nu putu să 
nu se întrebe, o clipă, dacă asta e într-adevăr camera lui şi 
nu replica aflată mai sus cu două etaje. Dar CD player-ul 
era acolo - lucrul de care avea nevoie cel mai mult. 

Aflase destule. Era timpul să cheme cavaleria. Apăsă de 
trei ori pe butonul de derulare înainte, apoi se duse la duş. 


— 122 — 


TACTICI DE TERGIVERSARE 


La Londra ploua, o ploaie care părea să nu se mai 
sfârşească. Era seară, ora în care se forma blocaj de trafic. 
Alan Blunt stătea în dreptul ferestrei şi privea afară, când 
auzi un ciocănit în uşă. Se întoarse fără chef, de parcă 
oraşul, cu toată umezeala şi deprimarea lui, îl fascina. 
Doamna Jones intră cu o hârtie în mână. Când se aşeză la 
birou, Blunt observă că în partea de sus era scris cu roşu 
Foarte urgent. 

— Avem veşti de la Alex, zise doamna Jones. 

— A, da? 

— Smithers i-a dat la plecare un dispozitiv de emisie prin 
euro-satelit, încorporat într-un CD player. Alex ne-a trimis 
un semnal azi-dimineaţă... la zece şi douăzeci şi şapte de 
minute, după ora de acolo. 

— Şi ce înseamnă acest semnal? 

— Fie că are probleme, fie că a descoperit suficient de 
multe lucruri ca să putem interveni noi. In orice caz, trebuie 
să ne ducem după el. 

— Mă întreb... 

Blunt se sprijini de spătarul scaunului, cufundat în 
gânduri. În tinereţe absolvise cum laude Facultatea de 
Matematică a Universităţii Cambridge. Chiar şi acum, după 
treizeci de ani, încă mai privea viaţa ca pe o serie de 
calcule complicate. 

— De când e Alex la Point Blanc? 

— De o săptămână. 

— Din câte ţin minte, n-a fost prea încântat să plece 
acolo. Din spusele lui sir David Friend, cât a stat la 
Haverstock Hall comportamentul lui a fost antisocial, ca să 
folosesc un termen blând. Ştiai că a tras în fata lui Friend cu 
o săgeată cu tranchilizant? Şi, din câte se pare, din cauza 
lui era cât pe ce să fie ucisă într-un accident într-un tunel 
de cale ferată. A 

— Juca un rol, zise doamna Jones. lţi urma întocmai 
instrucţiunile. 


— 123 — 


— Şi-a jucat rolul poate chiar prea bine, murmură Blunt. 
E posibil să nu mai putem avea încredere sută la sută în 
Alex. 

— Ne-a trimis un S.O.S., spuse doamna Jones, fără să-şi 
poată ascunde exasperarea. S-ar putea să aibă necazuri 
serioase. l-am dat acel dispozitiv pe post de semnal de 
alarmă, ca el să ne poată anunţa dacă are nevoie de ajutor. 
Şi acum l-a folosit. Nu putem sta cu mâinile în sân. 

— Nici nu mă gândeam la asta. 

Alan Blunt o privi curios: 

— Nu cumva ai început să te ataşezi de Alex Rider? 
întrebă el. 

— Nu vorbi prostii, spuse doamna Jones, evitându-i 
privirea. 

— Pari îngrijorată pentru soarta lui. 

— Are paisprezece ani, Alan! E un copil, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

— Şi tu ai avut copii. 

— Da, zise doamna Jones şi se uită la el. Poate că de asta 
mă port altfel decât tine. Dar chiar şi tu trebuie să recunoşti 
că Alex e special. Nu mai avem niciun alt agent ca el. Un 
băiat de paisprezece ani! Arma secretă perfectă. Ceea ce 
simt eu faţă de el nu are nicio importanţă. Pur şi simplu nu 
ne permitem să-l pierdem. 

— Nu vreau să dăm buzna la Point Blanc fără să avem 
informaţii precise despre ceea ce se petrece acolo, zise 
Blunt. În primul rând, e teritoriu francez - şi ştii şi tu foarte 
bine cum sunt francezii: dacă li se pare că le invadăm 
teritoriul, o să iasă un scandal de toată frumuseţea. În al 
doilea rând, Grief are acolo nişte băieţi care provin din cele 
mai bogate familii din lume. Dacă intrăm peste ei cu 
trupele SSA sau ceva de genul ăsta, am putea să provocăm 
un incident internaţional de proporţii. 

— Voiai dovezi că tipii de la academie sunt implicaţi în 
moartea lui Roscoe şi a lui Ivanov. E posibil ca Alex să fie în 
posesia acestor dovezi. 

— E posibil şi să nu le aibă. O întârziere de douăzeci şi 
patru de ore nu poate să conteze prea mult. 


= 124 — 


— Douăzeci şi patru de ore? 

— Să trimitem o unitate care să stea în expectativă şi să 
ţină lucrurile sub control. Dacă Alex are probleme, o vom 
afla destul de repede. S-ar putea să fie în avantajul nostru 
dacă Alex a reuşit deja să provoace agitaţie în academie. 
Exact asta şi vrem: ca Grief să dea cărţile pe faţă. 

— Şi dacă Alex mai trimite un semnal? 

— Atunci vom interveni. 

— S-ar putea să fie prea târziu! 

— Prea târziu pentru Alex? întrebă Blunt fără pic de 
emoție. Sunt sigur că nu trebuie să fii îngrijorată din cauza 
lui, doamnă Jones! Ştie să-şi poarte singur de grijă. 

Se auzi telefonul sunând şi Blunt răspunse. Intrevederea 
se încheiase. Doamna Jones se ridică şi se duse să dea 
dispoziţiile necesare pentru trimiterea unei unităţi SSA la 
Geneva. Sigur că da, Blunt avea dreptate. Această tactică 
de tergiversare nu putea decât să îi ajute. Aveau timp să 
rezolve cu francezii şi să afle ce se petrece la Point Blanc. 
Şi, la urma urmei, nu era vorba decât de douăzeci şi patru 
de ore. 

Nu îi mai rămânea decât să spere că Alex va supravieţui 
acestui interval. 


* 


Alex îşi dădu seama că a rămas singur la micul dejun. 
Pentru prima oară, James se aşezase la masă cu ceilalți 
băieți. Stăteau toți şase laolaltă şi deveniseră brusc prieteni 
la cataramă. Alex îl privi cu atenţie pe băiatul cu care 
fusese prieten, încercând să observe ce anume se 
schimbase la el. Dar ştia dinainte răspunsul. Totul şi nimic. 
James era exact la fel înainte şi totuşi complet diferit. 

Alex termină de mâncat şi se ridică. James strigă după el: 

— Vino şi tu la ore azi, Alex! Avem latină. 

Alex clătină din cap: 

— Latina e o pierdere de vreme. 

— Zău? 

Din vocea lui James răzbătuse o nuanţă batjocoritoare şi 
Alex tresări când îl auzi. Preţ de o clipă cel care vorbise nu 


— 125 — 


fusese James. E drept, buzele erau ale lui, dar cuvântul în 
sine îi aparţinea doctorului Grief. 

— Distracţie plăcută! zise Alex şi ieşi repede din sală. 

Trecuseră aproape douăzeci şi patru de ore de când 
apăsase pe butonul de alarmă. Alex nu ştia prea bine la ce 
să se aştepte. Cel mai mult l-ar fi liniştit dacă ar fi văzut 
sosind un escadron de elicoptere cu steagul Marii Britanii. 
Dar până acum, nu se întâmplase nimic. Se gândea chiar 
că, poate, butonul nu funcţionase. Pe de altă parte, era 
furios pe sine însuşi, i se părea că s-a pripit. Intrase în 
panică atunci când Grief îl împuşcase pe Baxter în sala de 
operaţii. Bun, ştia că Grief e un ucigaş. Ştia şi că Academia 
Point Blanc nu e un simplu pension, aşa cum pretindea. Dar 
încă nu avea toate răspunsurile. Ce anume făcea doctorul 
Grief? El pusese oare la cale uciderea lui Michael J. Roscoe 
şi a lui Viktor Ivanov? Şi dacă da, ce de? 

Adevărul era că nu avea destule informaţii. Şi până să 
sosească cei de la MI6, cadavrul lui Baxter ar fi fost deja 
îngropat undeva, în munţi, şi, împreună cu el, orice dovadă 
că e ceva în neregulă la Point Blanc. Alex le va părea, cu 
siguranţă, nebun. Parcă îl şi vedea pe doctorul Grief 
explicând cum stau lucrurile de fapt... 

— Da, avem o sală de operație. A fost construită cu mulți 
ani în urmă. Nu folosim niciodată etajele doi şi trei. Da, 
există şi un lift. A fost construit de foştii proprietari. l-am 
explicat lui Alex de ce avem paznici înarmați - pentru 
siguranța lui şi a celorlalti băieţi. Dar puteţi vedea şi 
singuri, domnilor, că aici nu se întâmplă nimic neobişnuit. 
Ceilalţi băieţi se simt foarte bine. Baxter? Nu, nu cunosc pe 
nimeni cu acest nume. Este evident că Alex a avut un 
coşmar, atâta tot. Mă mir că l-aţi trimis să ne spioneze. Vă 
rog să-l luaţi şi pe el când plecați... 

Trebuia să descopere mai mult - şi asta însemna că 
trebuia să mai urce o dată la etajul al doilea. Sau poate că 
era mai bine să coboare. Alex îşi aminti literele din dreptul 
butoanelor din liftul secret. R de la rez-de-chausee. S venea 
probabil de la sous-sol. Adică „subsol!”, în franţuzeşte. 

Se duse până în dreptul sălii în care se ţinea ora de latină 


— 126 — 


şi aruncă o privire prin uşa întredeschisă. Doctorul Grief nu 
se vedea, dar i se auzea vocea: 

— Felix qui potuitrerum cognoscere causas... 

Se auzea scrâşnetul cretei pe tablă. Îi vedea pe cei şase 
băieţi, aşezaţi cuminţi în bănci, care ascultau cu atenţie. 
James lua notițe, aşezat între Hugo şi Tom. Alex se uită la 
ceas, lecţia se va termina abia peste o oră. Avea cale 
liberă. 

Se întoarse pe coridor şi se strecură în bibliotecă. Când 
se trezise, încă mai mirosea a funingine şi în niciun caz nu 
avea de gând s-o ia din nou prin şemineu. Se îndreptă către 
armură. Acum ştia că peretele din spatele nişei era, de fapt, 
uşa liftului. In ajun, uşile se deschiseseră dinăuntru. Logica 
spunea că trebuie să se poată deschide şi pe dinafară. 

După câteva minute, reuşi să găsească dispozitivul de 
deschidere. Pe platoşa armurii se aflau trei butoane. Chiar 
şi privite de aproape, butoanele păreau că fac parte din 
armură - ca un fel de ţinte cu care cavalerul medieval îşi 
fixa armura. Dar când Alex îl apăsă pe cel din mijloc, 
armura se mişcă; după o clipă se desfăcuse din nou în 
două, iar în spatele ei apăru cabina liftului. 

De data asta Alex apăsă pe butonul cel mai de jos. Liftul 
cobori mult timp; subsolul clădirii părea să fie săpat adânc 
în pământ. 

In cele din urmă, uşile se deschiseră din nou, şi Alex văzu 
un culoar de trecere boltit, cu pereţii acoperiţi cu plăci de 
gresie - semănau puţin cu pereţii unei staţii de metrou 
londoneze şi era destul de frig. Culoarul era luminat de 
becuri simple ce atârnau din loc în loc din tavan. 

Scoase capul din lift, dar se trase repede înapoi. La 
capătul culoarului era un paznic care stătea la o masă şi 
citea un ziar. Oare auzise când s-au deschis uşile liftului? 
Alex mai scoase capul o dată. Paznicul era cufundat în 
lectura paginilor sportive. Nici nu se clintise. 

Băiatul se strecură afară din lift şi înaintă tiptil pe culoar, 
în direcţia opusă paznicului. Ajunse la o cotitură şi pătrunse 
pe un alt culoar; de-o parte şi de alta se vedeau uşi de oţel. 
Aici nu mai era nimeni. 


— 127 — 


Unde se afla oare? Sigur era ceva important aici, jos, 
pentru că, altfel, n-ar fi fost nevoie de pază. 

Alex se duse la prima uşă, în care era tăiată o ferestruică 
de observaţie. Privind înăuntru, Alex văzu o celulă văruită 
în alb, cu două paturi suprapuse, closet şi chiuvetă. 
Înăuntru erau doi băieţi. Pe unul nu-l mai văzuse niciodată, 
dar pe celălalt îl recunoscu imediat. Era băiatul roşcat pe 
nume Tom McMorin. Dar îl văzuse pe Tom la ora de latină 
acum câteva minute! Ce căuta aici? 

Alex trecu la celula următoare. Şi aici erau doi băieţi: 
unul era blond, atletic, cu ochi albaştri şi cu pistrui. Şi aici, îl 
recunoscu pe al doilea, era James Sprintz! Alex cercetă uşa. 
Era închisă cu zăvor, dar, din câte vedea, nu era încuiată. 
Trase zăvoarele şi apăsă pe clanţă. Uşa se deschise şi Alex 
intră. 

James se ridică atunci uluit când îl văzu: 

— Alex! Ce cauţi aici? 

Alex închise uşa: 

— Nu avem prea mult timp la dispoziţie, zise el. Vorbea 
în şoaptă, deşi era puţin probabil să-l audă cineva. 

— Ce s-a întâmplat cu voi? 

— Pe mine m-au luat alaltăieri noapte, zise James. M-au 
scos cu forţa din pat şi m-au dus în bibliotecă. M-au băgat 
într-un fel de lift... 

— Cel din spatele armurii. 

— Da. Nu ştiam ce vor să-mi facă. Am crezut că au de 
gând să mă omoare. Dar m-au băgat aici. 

— Aşadar, eşti aici de două zile? 

— Da. 

Alex clătină din cap: 

— Dar te-am văzut la micul dejun acum un sfert de oră! 

— Au creat câte o dublură pentru fiecare dintre noi, 
spuse şi celălalt băiat, care avea accent american. Pentru 
fiecare dintre băieţii de aici! Habar n-am cum şi de ce, dar 
ştiu că asta au făcut. 

Aruncă o privire plină de mânie spre uşă: 

— Stau închis aici de luni de zile. Mă cheamă Paul 
Roscoe. 


— 128 — 


— Roscoe? Tatăltău e... 

— Michael Roscoe. 

Alex tăcu. Nu putea să-i spună ce se întâmplase cu tatăl 
lui; se uită în altă parte, de teamă că Paul îi va citi în ochi 
adevărul. 

— Cum ai reuşit să cobori aici? întrebă James. 

— Ascultaţi-mă, zise Alex şi începu să le explice repede. 
Am fost trimis aici de MI6. Numele meu adevărat nu e Alex 
Friend, ci Alex Rider. O să se rezolve totul. O să vină o 
echipă de intervenţie de la MI6 şi veţi ieşi cu toţii de aici. 

— Eşti... spion? 

James era vizibil surprins. 

Alex încuviinţă: 

— Da, cred că sunt un fel de spion, zise el. 

— Ai deschis uşa. Hai să ieşim de aici! 

Paul Roscoe se ridicase, gata să plece. 

— Nu! 

Alex ridică mâinile ca să-l oprească: 

— Trebuie să aveţi răbdare. Nu se poate cobori de pe 
munte. Aşteptaţi deocamdată aici şi eu mă voi întoarce cu 
ajutoare. Vă promit. Altfel nu se poate. 

— Dar nu mai pot... 

— Trebuie. Ai încredere în mine, Paul! O să încui uşa la 
loc ca să nu-şi dea seama nimeni că am fost pe aici. Dar nu 
va mai rămâne încuiată mult timp. O să mă întorc! 

Alex nu mai avea timp să stea la discuţii. Se duse înapoi 
la uşă şi o deschise. 

Din prag îl privea doamna Stellenbosch. 

Abia dacă avu timp să-şi manifeste surprinderea la 
vederea ei. Încercă să ridice o mână ca să se apere şi să se 
răsucească într-o poziţie de karate. Dar era deja prea 
târziu. Braţul ei fu mai iute - îl lovi cu muchia palmei în 
faţă. Alex se simţi de parcă l-ar fi lovit un perete de 
cărămidă. Îşi simţi toate oasele trosnind. Îl străfulgeră ceva 
ca o lumină albă şi apoi leşină. 


— 129 — 


CUM SĂ CONDUCI LUMEA 


— Deschide ochii, Alex! Doctorul Grief doreşte să-ţi 
vorbească. 

Vorbele veneau parcă tocmai de pe malul celălalt al unui 
ocean. Alex gemu şi încercă să-şi ridice capul. Mâinile îi 
erau legate la spate, în poziţie şezândă. Îşi simţea jumătate 
din faţă dureroasă şi umflată, iar în gură simţea gust de 
sânge. Deschise ochii şi aşteptă să i se limpezească 
privirea. In faţa lui era doamna Stellenbosch, care îşi ţinea 
pumnul în palmă. Alex îşi aminti cu câtă forţă îl lovise. 
Simţea cum îi zvâcneşte tot sângele din cap; îşi trecu limba 
peste dinţi ca să vadă dacă nu-i lipseşte vreunul. Bine că se 
lăsase să cadă când îl lovise, căci altfel ar fi putut să-i rupă 
gâtul. 

Doctorul Grief stătea în scaunul lui auriu şi îl privea pe 
Alex cu o expresie amestecată de curiozitate şi dezgust. Nu 
mai era nimeni în încăpere, în afară de ei. Afară ningea în 
continuare şi în cămin ardea un foc mic; dar ochii doctorului 
Grief erau mai roşii decât flăcările. 

— Ne-ai provocat multe neplăceri, zise el. 

Alex îşi ridică fruntea. Încercă să-şi mişte mâinile, dar îi 
erau legate de spătarul scaunului. 

— Nu te numeşti Alex Friend. Nu eşti fiul lui sir David 
Friend. Te numeşti Alex Rider şi te afli în serviciul Serviciilor 
Secrete Britanice. Doctorul Grief înşiruia faptele, fără pic de 
emoție în glas: Avem microfoane ascunse în celule, explică 
doamna Stellenbosch. Câteodată ne e de folos să auzim ce 
vorbesc tinerii noştri oaspeţi între ei. Un paznic a auzit tot 
ce le-ai spus celor doi şi m-a chemat de urgenţă. 

— Ne-am pierdut timpul şi banii cu tine, continuă 
doctorul Grief. Din acest motiv acum vei fi pedepsit. Şi va fi 
o pedeapsă mortală. 

Alex simţi din plin teama pe care o răspândeau cuvintele 
lui reci, irevocabile. Îi îngheţă sângele în vine şi îşi simţi 
inima prinsă ca într-un cerc de fier. Trase adânc aer în piept 
şi încercă să se controleze. Trimisese semnalul de alarmă la 


— 130 — 


MI6. Cei de acolo puteau să apară în orice clipă. Trebuia 
deci să tragă de timp. 

— Nu puteţi să-mi faceţi nimic, zise el. 

Cu o mişcare fulgerătoare, doamna Stellenbosch îl lovi cu 
dosul palmei în cap. Alex fu aruncat pe spate şi, dacă n-ar fi 
fost legat de scaun, ar fi căzut grămadă pe podea. 

— Când vorbeşti cu domnul director, i te adresezi cu 
„domnule doctor Grief”, îi zise ea. 

Alex se uită iar la el; ochii îi lăcrimau de durere. 

— Nu puteţi să-mi faceţi nimic, domnule doctor Grief, zise 
el iar. Ştiu totul. Am aflat de Proiectul Gemini şi am 
transmis deja la Londra toate informaţiile. Dacă îmi faceţi 
rău, cei de acolo vă vor ucide. Deja sunt pe drum încoace. 

Doctorul Grief surâse şi în aceeaşi clipă Alex înţelese că 
soarta îi era pecetluită, orice ar fi spus. Omul din faţa lui 
era prea sigur pe el. Era ca un jucător de pocher care nu 
numai că a văzut cărţile tuturor, ci a reuşit şi să fure toţi 
aşii. 

— E foarte posibil ca prietenii tăi să fie pe drum, zise el. 
Dar nu cred că le-ai spus nimic. Ţi-am căutat în bagaje şi 
am descoperit emițătorul ascuns în CD player. Am mai 
văzut şi că aparatul se transformă într-un ingenios ferăstrău 
electric. Cât priveşte emițătorul, cu el se poate transmite 
doar un simplu semnal, nu un mesaj. Nu mă interesează 
cum ai reuşit să afli despre Proiectul Gemini. Presupun că ai 
auzit acest nume pe când ascultai la uşă. Ar fi trebuit să fim 
mai atenţi - dar nu aveam cum să ne imaginăm că Serviciul 
de Informaţii Britanic va trimite un copil să ne spioneze. Să 
presupunem că prietenii tăi ajung aici. Nu vor găsi nicio 
neregulă. Tu vei fi dispărut până atunci. Le voi spune că ai 
fugit, că oamenii mei te caută, dar că mă tem că ai murit 
de frig, într-un chip cât se poate de neplăcut, pe coasta 
muntelui. Nimeni nu va putea să-şi dea seama ce am făcut 
eu aici. Proiectul Gemini va reuşi. Deja a reuşit. Şi chiar 
dacă prietenii tăi mă omoară, nu va conta. Nu pot fi ucis, 
Alex! Lumea e deja a mea. 

— Adică a băieţilor pe care i-ai angajat pe post de 
dubluri, zise Alex. 


— 131 — 


— Pe care i-am „angajat”? 

Doctorul Grief îi murmură câteva vorbe doamnei 
Stellenbosch într-o limbă aspră, guturală. Alex presupuse 
că e afrikaans. Buzele ei groase se despărţiră şi începu să 
râdă, arătându-şi dinţii mari şi fără culoare. 

— Asta crezi? întrebă doctorul Grief. Chiar asta crezi? 

— l-am văzut. 

— Habar n-ai ce ai văzut. Nu ai nici cea mai vagă idee 
despre geniul meu. Micul tău creier nu are cum să priceapă 
măreţia operei mele. 

Doctorul Grief respira sacadat. Părea să fi luat o 
hotărâre: 

— Foarte rar mi se întâmplă să stau faţă în faţă cu 
duşmanul, zise el. Singura mea frustrare este că nu voi 
putea niciodată să împărtăşesc lumii întregi geniul lucrării 
mele. Ei bine, dacă tot eşti aici - şi am un public fascinat, 
ca să zic aşa - o să-mi acord plăcerea de a-ţi descrie 
Proiectul Gemini. Şi atunci când vei muri în chinuri, îţi vei 
da seama că erai pierdut chiar de la bun început. Vei 
înţelege că din lupta cu mine nu aveai cum să ieşi 
învingător. Şi poate că astfel vei muri cu cugetul împăcat. 

— Sper că nu vă deranjează dacă fumez, domnule 
doctor, zise doamna Stellenbosch. 

Işi scoase cutia cu trabucuri şi îşi aprinse unul. Fumul 
începu să-i danseze în faţa ochilor. 

— După cum sunt convins că ţi-ai dat seama, sunt din 
Africa de Sud, începu doctorul Grief. Trofeele de vânătoare 
din hol şi de aici sunt amintiri din perioada pe care am 
petrecut-o acolo - din partide de safari. Şi acum mi-e dor de 
tara mea. E cel mai frumos loc de pe pământ. Ceea ce s-ar 
putea să nu ştii este că timp de mulţi ani am fost unul 
dintre cei mai de seamă biochimişti din Africa de Sud. Am 
fost şeful catedrei de biologie de la Universitatea din 
Johannesburg. Apoi am condus Institutul Cyclops de 
cercetare în domeniul geneticii de la Pretoria. Dar reuşita 
cea mai însemnată a carierei mele a venit în 1960 când, 
deşi nu împlinisem încă treizeci de ani, John Vorster, primul- 
ministru sud-african, m-a numit Ministru al Ştiinţei... 


— 132 — 


— Am înţeles că o să mor, zise Alex, dar nu credeam că 
de plictiseală. 

Doamna Stellenbosch se înecă brusc cu fumul trabucului 
şi făcu un pas spre Alex, cu pumnul strâns. Dar doctorul 
Grief o opri: 

— Lasă băiatul să glumească cât mai poate, zise el. Mai 
încolo n-o să-i mai ardă de glume. 

Directoarea-adjunctă se retrase, aruncându-i lui Alex o 
privire amenințătoare. 

Doctorul Grief continuă: 

— Îţi spun toate astea, Alex, ca să poţi înţelege ceea ce 
urmează. Presupun că nu ştii aproape nimic despre Africa 
de Sud. Am ajuns la concluzia că şcolarii englezi sunt cei 
mai leneşi şi mai ignoranţi din lumea asta. Situaţia aceasta, 
de altfel, se va schimba în curând! Dă-mi voie, deci, să-ţi 
spun câte ceva despre ţara mea - aşa cum era în vremea 
tinereţii mele. Populaţia albă din Africa de Sud deţinea 
controlul complet. Era perioada apartheid-ului, şi negrii nu 
aveau voie să locuiască în apropierea albilor. Căsătoriile 
interrasiale erau interzise. Negrii nu aveau voie să 
folosească toaletele albilor, nici să meargă în aceleaşi 
restaurante, săli sportive sau baruri cu ei. Le trebuia permis 
de trecere pentru orice. Erau trataţi ca nişte animale. 

— Era revoltător, zise Alex. 

— Ba era minunat! murmură doamna Stellenbosch. 

— Într-adevăr, era perfect, încuviinţă doctorul Grief. Dar 
o dată cu trecerea timpului mi-am dat seama că 
perfecțiunea aceasta nu putea să dureze. După revolta de 
la Soweto, văzând amploarea pe care a luat-o mişcarea de 
rezistenţă şi felul în care întreaga lume - inclusiv ţara ta 
împuţită - s-a coalizat împotriva noastră, mi-am dat seama 
că se apropie sfârşitul dominaţiei albe în Africa de Sud, ba 
chiar am prevăzut că va veni o zi în care puterea va fi 
preluată de unul ca Nelson Mandela. 

— Un criminal! adăugă şi doamna Stellenbosch, scoțând 
fum pe nări. 

Alex nu zise nimic. Era evident că atât doctorul Grief, cât 
şi asistenta lui erau nebuni. Şi cu fiecare vorbă pe care o 


— 133 — 


spuneau îşi dădea seama de proporţiile nebuniei lor. 

— Lumea întreagă, mi-am dat seama atunci, devine cu 
fiecare zi tot mai neputincioasă şi mai patetică, continuă 
doctorul Grief. Cum a fost posibil ca o ţară ca a mea să fie 
dată pe mâna unor oameni care nu aveau habar cum s-o 
conducă? Şi de ce a ţinut morţiş întreaga lume să se 
întâmple aşa? Am privit în jurul meu şi am văzut că oamenii 
din America şi din Europa deveniseră proşti şi slabi. 
Căderea zidului Berlinului nu a făcut decât să înrăutăţească 
lucrurile. Ruşii, pe care îi admirasem întotdeauna, s-au 
molipsit şi ei în curând de aceeaşi boală. Şi m-am gândit 
cât de puternică ar deveni lumea dacă ar fi condusă de 
mine. Cât de mult s-ar îmbunătăţi situaţia... 

— Poate pentru dumneavoastră, doctorul Grief, zise Alex. 
Dar nu şi pentru alţii. 

Grief nici nu-l băgă în seamă. Ochii îi străluceau în 
spatele lentilelor roşii: 

— Puţini oameni au visat să conducă lumea întreagă, zise 
el. A fost Hitler, a fost Napoleon, poate şi Stalin. Ce oameni 
măreţi! Ce oameni remarcabili! Dar ca să conduci lumea în 
secolul al douăzeci şi unulea ai nevoie nu doar de putere 
militară. Lumea e mult mai complexă acum. Unde este 
adevărata putere? În politică. Prim-miniştri, preşedinţi... Dar 
puterea se află şi în industrie, în ştiinţă, mass-media, 
industria petrolului, a Internetului... Viaţa în ziua de azi eo 
țesătură complicată, şi dacă vrei să ai controlul suprem 
trebuie să ţii în mână toate firele urzelii. Asta m-am hotărât 
să fac, Alex! Şi dacă am avut ocazia să încerc, a fost tocmai 
datorită poziţiei speciale pe care o deţineam în ţara aceea 
unică - Africa de Sud. 

Grief răsuflă adânc. 

— Ce ştii despre transplanturile de nucleu? întrebă el. 

— Nu ştiu nimic, zise Alex. Dar, aşa cum spuneaţi, eu nu 
sunt decât un şcolar englez. Adică leneş şi ignorant. 

— | se mai spune şi altfel. De clonare ai auzit? 

Alex aproape că izbucni în râs. 

— Clonare... aşa, ca oaia Dolly? 

— Poate că ţie ţi se pare o glumă, Alex. O poveste SF. 


— 134 — 


Dar adevărul e că de peste o sută de ani oamenii de ştiinţă 
încearcă să realizeze copii exacte după ei înşişi. Termenul 
vine din greacă - înseamnă „ramură”. Ramurile se bifurcă - 
se desfac în două părţi identice. S-a realizat acelaşi lucru 
mai întâi cu şopârle, arici de mare, mormoloci de broască şi 
broaşte mature, apoi cu şoareci şi, da, pe 5 iulie 1996, s-a 
reuşit clonarea unei oi. Teoria e destul de simplă. 
Transplant de nucleu - adică se scoate nucleul dintr-o 
celulă-ou şi se înlocuieşte cu o altă celulă, prelevată de la 
un adult. N-am de gând să te plictisesc cu amănunte 
tehnice, Alex! Dar nu e deloc o glumă. Dolly era copia 
exactă a unei oi care murise cu şase ani înainte să se nască 
ea. Clonarea ei a fost rezultatul a nu mai puţin de o sută de 
ani de cercetare. Şi în tot acest răstimp, visul comun al 
tuturor oamenilor de ştiinţă a fost să cloneze o fiinţă umană 
adultă. lar eu am realizat acest vis. 

Se opri o clipă. 

— Dacă aşteptaţi aplauze, va trebui să-mi scoateţi 
cătuşele, zise Alex. 

— Nu vreau aplauzele tale, mârâi Grief. Nu, de la tine 
vreau un singur lucru - viaţa. Şi ţi-o voi lua. 

— Şi pe cine aţi clonat? întrebă Alex. Sper că nu pe 
doamna Stellenbosch. Cred că un singur exemplar din ea e 
chiar prea mult! 

— Pe cine crezi că am clonat? Pe mine, bineînţeles! 

Doctorul Grief apucă braţele scaunului - un rege care 
stătea pe tronul propriei imaginaţii. 

— Am început lucrul acum douăzeci de ani, continuă el. 
Ţi-am spus deja că eram Ministrul Ştiinţei. Aveam toată 
aparatura necesară şi bani suficienţi. Şi, în plus, eram în 
Africa de Sud! Regulile care îngrădeau activitatea savanților 
din toată lumea nu mi se aplicau şi mie. Am avut 
posibilitatea de a folosi fiinţe umane - prizonieri de război - 
pentru experimente. Totul se făcea în secret. Am muncit 
întruna timp de douăzeci de ani. Apoi, când am terminat, 
am furat o sumă foarte mare de bani de la guvernul sud- 
african şi m-am mutat aici. Asta se întâmpla în 1981. După 
şase ani, cu aproape zece ani înainte ca un om de ştiinţă 


— 135 — 


englez să uimească lumea întreagă anunțând clonarea unei 
oi, eu reuşisem deja ceva mult, mult mai impresionant - 
chiar aici, la Point Blanc. M-am clonat pe mine însumi. Şi nu 
doar o dată, ci de şaisprezece ori. Am făcut şaisprezece 
copii fidele ale mele. Cu exact aceeaşi înfăţişare, minte, 
ambiţie şi hotărâre ca şi mine. 

— Aţi reuşit să-i faceţi şi la fel de nebuni? întrebă Alex. 

Doamna Stellenbosch îi trase una, dar de data asta în 
stomac. Dar el asta urmărea - să-i enerveze. Poate că, dacă 
se enervează, vor începe să facă greşeli. 

— În primă fază au fost bebeluşi, zise doctorul Grief. 
Şaisprezece bebeluşi de la şaisprezece mame diferite - a 
căror informaţie genetică e complet irelevantă. In urma 
operaţiunii de clonare, cei şaisprezece au devenit identici 
cu mine. Paisprezece ani a trebuit să aştept ca bebeluşii să 
crească şi să se transforme în băieţi, apoi în adolescenţi. 
Eva s-a ocupat de toţi. Pe o parte din ei i-ai şi cunoscut. 

— Tom, Cassian, Nicolas, Hugo, Joe. Şi James... 

Acum Alex înţelegea de ce i se păruse că băieţii seamănă 
toţi între ei. 

— Acum înţelegi, Alex? Îţi dai seama ce am realizat? Eu 
nu voi muri niciodată; chiar dacă acest trup va muri, eu voi 
trăi mai departe în ei. Sunt una cu ei, iar ei sunt una cu 
mine. Zâmbi din nou: Cea care m-a ajutat să-mi 
desăvârşesc opera este Eva Stellenbosch, cu care am 
colaborat şi pe vremea când făceam parte din guvernul 
sud-african. Pe atunci ea lucra la SSSA- Serviciile Secrete 
Sud-Africane. Era unul din anchetatorii principali. 

— Ce vremuri! zâmbi nostalgic doamna Stellenbosch. 

— Împreună am înfiinţat academia. Vezi tu, aici 
intervenea cea de a doua parte a planului meu. Reuşisem 
să creez şaisprezece copii ale mele, dar nu era suficient. 
Mai ţii minte ce ţi-am spus mai devreme despre firele de 
urzeală care, împletite, alcătuiesc puterea lumii? Trebuia să 
le aduc pe toate aici, la mine, ca să le pot împleti... 

— Ca să le înlocuiţi cu copiile dumneavoastră! 

Dintr-odată, Alex înţelese totul. Era absurd, era o nebunie 
totală. Doar în această lumină toate lucrurile pe care le 


— 136 — 


văzuse se legau. 

Doctorul Grief încuviinţă: 

— Am observat, în timp, că în familiile bogate şi influente 
apar adesea copii cu... probleme. Părinţii nu mai au timp 
pentru fiii lor, iar fiii nu-şi mai iubesc părinţii. Pe aceşti copii 
i-am luat în vizor, Alex. Pentru că, înţelegi tu, îmi doream 
exact ceea ce aveau ei. Să ne gândim, de exemplu, la Hugo 
Vries. Într-o bună zi, tatăl lui îi va lăsa moştenire jumătate 
din piaţa mondială a diamantelor. Sau la Tom McMorin - 
mama lui are trusturi de presă în toată lumea. Sau la Joe 
Canterbury - tatăl lui lucrează la Pentagon, mama lui e 
senator. Poţi să-ţi imaginezi un mod mai bun de a te lansa 
în politică, un început mai promiţător pentru un posibil 
viitor preşedinte al Statelor Unite? l-am înlocuit pe 
cincisprezece dintre cei mai promiţători copii ai lumii, care 
au fost trimişi aici, la Point Blanc, cu clonele mele. Clone pe 
care le-am modificat prin mijloace chirurgicale, bineînţeles, 
astfel că, acum, seamănă întocmai cu originalele. 

— Baxter, cel pe care l-aţi împuşcat... 

— Dar văd că n-ai pierdut deloc timpul, Alex! 

Pentru prima oară doctorul Grief părea surprins: 

— Domnul Baxter, fie-i ţărâna uşoară, era chirurg 
plastician. L-am descoperit la Londra, unde avea un cabinet 
pe Harley Street. Era înglodat în datorii din cauza jocurilor 
de noroc. Mi-a fost deci uşor să-l controlez şi l-am pus să-i 
opereze pe băieţii mei: le-a modificat trăsăturile feţei, 
culoarea pielii - chiar şi corpul, acolo unde a fost nevoie - 
ca aceştia să semene întocmai cu adolescenţii pe care 
aveau să-i înlocuiască. Din clipa în care adevărații 
moştenitori au ajuns aici, la Point Blanc, i-am ţinut sub 
observaţie... 

— Din camerele identice de la etajul al doilea şi al treilea. 

— Da. Dublurile mele îi vedeau în permanenţă, pe 
monitoare, pe cei de jos. Au învăţat să le copieze 
comportamentul, să mănânce şi să vorbească la fel ca ei. 
Pe scurt, să se transforme în ei. 

— Dar n-ar fi mers în vecii vecilor! 

Alex se foia pe scaun, încercând să scape de cătuşe; dar 


— 137 — 


erau prea strânse. Nu putea să se mişte. 

— Părinţii şi-ar da seama că acela care s-a întors acasă 
nu e copilul lor adevărat! insistă el. Orice mamă îşi 
recunoaşte băiatul şi dintr-o sută care seamănă leit. 

Doamna Stellenbosch chicoti şi îşi mai aprinse un trabuc. 

— Te înşeli, Alex, zise doctorul Grief. În primul rând, nu 
uita că vorbim de nişte oameni foarte ocupați, care n-au 
avut niciodată prea mult timp pentru copiii lor. În plus, 
aceşti oameni şi-au trimis băieţii aici tocmai ca să se 
schimbe. De asta se trimit copiii la şcoli particulare. Părinţii 
îşi închipuie că aceste şcoli le vor transforma odraslele în 
copii mai buni, mai inteligenţi, mai puternici. De fapt, ar fi 
dezamăgiţi dacă ar vedea că, la întoarcere, copiii sunt la fel 
ca înainte. 

În plus, şi natura e de partea noastră. În şase-şapte 
săptămâni, un băiat de paisprezece ani se schimbă, 
fiziologic vorbind. Creşte, slăbeşte sau se îngraşă, până şi 
vocea i se schimbă. Toate transformările astea sunt 
normale la pubertate, iar părinţii vor spune probabil: „Vai, 
Tom, ce mult ai crescut!” Şi nu vor bănui nimic. Ba chiar ar 
fi îngrijoraţi dacă nu ar vedea nicio schimbare. 

— Dar Roscoe şi-a dat seama, nu-i aşa? 

Alex ştia că descoperise adevărul, că rezolvase misterul 
pentru care fusese trimis aici. Acum ştia de ce muriseră 
Roscoe şi Ivanov. 

— Au fost două cazuri în care părinţii şi-au dat seama că 
ceva nu e în regulă, recunoscu doctorul Grief. A fost 
Michael Roscoe, la New York, şi generalul Viktor Ivanov, la 
Moscova. Niciunul din ei nu a înţeles ce se întâmplase cu 
adevărat. Dar erau nemulţumiţi. Se certau mereu cu fiii lor 
şi puneau prea multe întrebări. 

— Şi băieţii v-au spus ce se întâmplă. 

— Ai putea zice că mi-am spus ce s-a întâmplat. La urma 
urmei, băieţii sunt eu. Dar ai dreptate. Michael Roscoe şi-a 
dat seama că ceva nu e în regulă şi a sunat la Londra, la 
MI6. Presupun că de asta ai avut tu ghinionul să nimereşti 
aici. A trebuit să plătesc pe cineva să-l omoare pe Roscoe, 
cum făcusem, de altfel, şi cu Ivanov. Dar era de aşteptat că 


— 138 — 


vor fi probleme. Doi din şaisprezece nu e o catastrofă; şi de 
altfel, asta nu mi-a stricat planurile câtuşi de puţin. Ba chiar 
situaţia e în avantajul meu. Michael J. Roscoe i-a lăsat fiului 
său toată averea. Şi, din câte am înţeles, preşedintele 
Rusiei s-a ataşat destul de mult de Dimitri Ivanov de când a 
murit tatăl lui. Pe scurt, Proiectul Gemini este o reuşită pe 
toate planurile. Peste câteva zile, ultimii băieţi vor pleca de 
la Point Blanc şi îşi vor relua locul în sânul familiei. După ce 
voi fi sigur că totul e în regulă, că băieţii sunt acceptaţi, mă 
tem că va trebui să scap de originale. Vor avea o moarte 
uşoară. Ceea ce nu se poate spune şi despre tine, Alex 
Rider. Tu mi-ai provocat prea multe neplăceri, aşa că 
trebuie să le serveşti drept exemplu. 

Doctorul Grief scoase din buzunar un dispozitiv de forma 
unui pager, cu un singur buton, pe care îl apăsă: 

— Care e prima lecţie de mâine, Eva? întrebă el. 

— Biologie, două ore, răspunse doamna Stellenbosch. 

— Aşa bănuiam şi eu. Poate că ai asistat la disecţii pe 
broaşte sau pe şobolani la orele de biologie, Alex, zise el. 
Băieţii mă tot bat la cap de ceva vreme că vor să vadă o 
disecţie umană, ceea ce nu mă surprinde deloc. Şi eu am 
asistat prima oară la o astfel de operaţie tot la paisprezece 
ani. Mâine dimineaţă, la ora nouă şi treizeci de minute, li se 
va îndeplini dorinţa. Vei fi dus în laborator, iar noi te vom 
deschide şi te vom cerceta pe dinăuntru. Nu te vom 
anestezia; va fi interesant de observat cât de mult poţi 
supravieţui înainte să-ţi cedeze inima. lar după aceea îţi 
vom diseca şi inima. 

— Nu sunteţi sănătos! ţipă Alex. 

Deja se zbătea de-a binelea în scaun, încercând să rupă 
lemnăria, să scape de cătuşe. Dar nu avea cum. Metalul îi 
intra în carne. Scaunul se legăna, dar nu voia să se rupă. 

— Sunteţi complet nebun! 

— Sunt un savant! i-o reteză doctorul Grief. Şi de aceea, 
tu vei muri pe altarul ştiinţei. Cel puţin în ultimele minute 
ale vieţii îmi vei folosi la ceva. Privi dincolo de Alex: Luaţi-l 
şi percheziţionaţi-l până la piele, apoi încuiaţi-l undeva 
peste noapte. Mâine dimineaţă la prima oră să mi-l aduceţi! 


— 139 — 


Alex văzuse când doctorul Grief chemase gărzile, dar nu 
le-a auzit când au intrat. Îl prinseră de mâini, din spate, îi 
desfăcură cătuşele şi îl târâră afară. Când îl văzu ultima 
oară pe doctorul Grief, acesta îşi întindea mâinile spre foc 
să se încălzească; lumina tremurândă a flăcărilor se 
reflecta în lentilele ochelarilor. Doamna Stellenbosch 
zâmbea înconjurată de un nor de fum. 

In clipa următoare, uşa se închise şi Alex se lăsă târât pe 
coridor; ştia că Blunt şi cei de la Serviciile Secrete sunt pe 
drum, dar se întreba dacă vor reuşi să ajungă înainte să fie 
prea târziu. 


— 140 — 


ÎN GOANĂ PE PÂRTIA NEAGRĂ 


Celula avea doi metri pe patru; înăuntru era un pat 
suprapus de fier, fără saltea şi un scaun tot de fier. Alex 
auzise cum se răsuceşte cheia în broască, după ce paznicii 
închiseseră uşa. Nu i se dăduse nimic de mâncare sau de 
băut. Deşi era frig în celulă, pe pat nu era nicio pătură. 

Cel puţin gărzile nu-i mai puseseră cătuşe. Îi 
percheziţionaseră pe Alex ca nişte profesionişti şi îi luaseră 
tot ce avea în buzunare, precum şi cureaua şi şireturile. 
Poate doctorul Grief se temea ca nu cumva Alex să se 
spânzure. Avea nevoie de el viu şi nevătămat pentru lecţia 
de biologie. 


Era în jur de două dimineaţa, dar Alex nu putea adormi 
nicicum.  |Incercase să-şi alunge din gând cuvintele 
doctorului Grief. Acum trebuia să se gândească la altceva: 
trebuia să fugă de aici înainte de ora nouă şi jumătate, 
pentru că - oricât de neplăcut era acest gând - se părea că 
trebuie să se descurce de unul singur. Trecuseră mai bine 
de treizeci şi şase de ore de când apăsase butonul de 
alarmă pe care i-l dăduse Smithers, dar nu se întâmplase 
nimic. Fie nu funcţionase aparatul, fie cei de la MI6 se 
hotărâseră, din cine ştie ce motiv, să nu mai vină. Sigur, 
mai aveau încă timp să-şi facă apariţia - până dimineaţă, 
mai era ceva timp. Dar Alex nu avea de gând să se lase în 
baza lor. Trebuia să evadeze în timpul nopţii. 

Pentru a douăzecea oară, se duse la uşă şi se lăsă în 
genunchi, ascultând cu atenţie. Gărzile îl târâseră înapoi la 
subsol. Nu se afla pe acelaşi coridor cu ceilalţi prizonieri. 
Deşi totul se petrecuse foarte repede, Alex încercase să 
memoreze drumul pe care îl duceau. Făcuseră stânga la 
ieşirea din lift, dăduseră colţul şi merseseră pe un culoar 
până la ultima uşă. Era singur în celulă şi, ascultând la uşă, 
se încredinţase că nici afară nu era nimeni. 

Acum trebuia să acţioneze - în puterea nopţii. Gărzile îl 
percheziţionaseră, dar nu-i luaseră chiar tot. Nici măcar nu-i 


— 141 — 


observaseră cercelul auriu din ureche. Îşi aminti vorbele lui 
Smithers: „Deşi e un dispozitiv exploziv mic, e foarte 
puternic. Se declanşează când desfaci cele două părţi. 
După zece secunde, poţi să găureşti aproape orice...” 

Era momentul să-l folosească. 

Alex deşurubă cercelul. Îl scoase din ureche, îl introduse 
în broască, se dădu înapoi şi numără până la zece. 

Dar nu se întâmplă nimic. Oare nici cercelul nu funcţiona, 
aşa cum nu funcţionase nici emițătorul din CD player? Alex 
era gata să se dea bătut, când văzu dintr-odată o lumină 
puternică, o flamă de un portocaliu intens. Din fericire, nu 
se auzi niciun zgomot. Flacăra continuă să ardă preţ de 
vreo cinci secunde, apoi se stinse. Alex se apropie de uşă. 
Cercelul reuşise să facă o gaură de mărimea unei monede 
de două lire. Metalul topit se înroşise, Alex împinse uşa, 
care se deschise. 

Simti cum îl cuprinde un val de entuziasm, dar se strădui 
să-şi păstreze calmul. leşise din celulă, într-adevăr, dar încă 
se mai afla în subsolul clădirii academiei. Erau paznici peste 
tot, clădirea era în vârful unui munte, iar el nu avea schiuri, 
şi deci nu avea cum să coboare. Mai avea mult până să fie 
în afara oricărui pericol. 

Se strecură afară din celulă şi merse pe coridor până la 
lift. L-ar fi tentat ideea să-i caute şi pe ceilalţi băieţi şi să-i 
elibereze; dar ei n-aveau cum să-l ajute. Dacă îi scotea din 
celule, le-ar fi pus vieţile în pericol. Reuşi să găsească liftul. 
La postul de observaţie pe care îl văzuse de dimineaţă nu 
era nimeni. Poate că paznicul se dusese să-şi facă o cafea 
sau, cine ştie, poate că Grief mai slăbise paza în clădire. 
Dacă Alex şi toţi ceilalţi băieţi erau acum închişi în celule, 
nu mai era nimeni de păzit. Sau, cel puţin, aşa credeau ei. 
Alex iuți pasul. Se părea că norocul îi surâde. 

Luă liftul până la primul etaj. Singurul lucru care l-ar fi 
ajutat să coboare muntele se afla în camera lui. 

Era sigur că Grief îi cercetase minuţios toate lucrurile. 

Dar oare ce făcuse cu ele? Alex parcurse neauzit 
coridorul slab luminat şi se strecură la el în cameră. Erau 
toate acolo, strânse grămadă pe pat. Costumul de schi. 


= 142 — 


Ochelarii de protecţie. Chiar şi CD player-ul, cu CD-ul cu 
Beethoven înăuntru. Alex răsuflă uşurat. Avea nevoie de 
toate astea. 

Îşi făcuse deja planul de evadare. Nu putea să coboare 
pe schiuri, pentru că nu ştia unde să le găsească. Dar pe 
zăpadă se mai putea merge şi altfel! Alex încremeni când 
auzi un paznic care trecea prin faţa camerei. Aşadar, nu 
dormea chiar toată lumea! Trebuia să se grăbească. Dacă 
cineva descoperea că uşa celulei e descuiată, s-ar fi 
declanşat imediat alarma. 

Aşteptă să treacă paznicul, după care se furişă în 
spălătorie. Când ieşi de acolo, puţin mai târziu, ducea cu el 
un obiect lung şi plat, din aluminiu uşor. Se întoarse în 
camera lui, închise uşa şi aprinse veioza. Deşi se temea ca 
nu cumva paznicul să se întoarcă şi să vadă lumina aprinsă, 
nu putea să lucreze pe întuneric. Trebuia să-şi asume acest 
risc. 

Furase o masă de călcat. 

Alex mersese cu snowboard-ul doar de trei ori până 
acum. În prima zi se dăduse mai mult pe fund şi căzuse 
întruna. E mult mai greu să înveţi să mergi cu snowboard-ul 
decât cu schiurile, dar, o dată ce ai prins mişcarea, totul e 
foarte simplu. În a treia zi, Alex reuşise deja să se descurce 
binişor pe pârtiile de începători. Acum avea nevoie de un 
snowboard, iar masa de călcat era un bun înlocuitor. 

Porni CD player-ul. CD-ul cu Beethoven începu să se 
învârtească, apoi se deplasă până când marginea cu 
diamant ieşi din carcasă. După ce făcu un calcul rapid în 
minte, Alex începu să taie. Masa de călcat era mai lată 
decât şi-ar fi dorit el. Ştia că va înainta mai repede cu o 
placă mai lungă, dar trebuia să aibă grijă să nu exagereze, 
pentru că altfel placa ar fi fost prea greu de controlat. Pe de 
altă parte, masa de călcat era perfect plată. Un snowboard 
trebuie să aibă vârful curbat, altfel se răstoarnă la orice 
movilă sau rădăcină mai proeminentă. Dar Alex trebuia să 
fie mulţumit cu ce avea. Modelă cu atenţie tăblia mesei cu 
ajutorul discului, dându-i o formă rotunjită. Tăiase placa în 
două. Ridică jumătatea modelată: îi ajungea până la piept, 


— 143 — 


era ascuţită la un capăt şi rotunjită la celălalt. Perfect! 

În continuare, tăie picioarele mesei, lăsând doar nişte 
cioturi de vreo şase centimetri. Ştia că pentru a putea 
manevra un snowboard trebuie să ai legături solide, iar el 
nu avea nimic: nici clăpari, nici legături, nici clapete de 
fixare pentru călcâie. Nu putea decât să improvizeze. Rupse 
două fâşii din cearşaf, apoi îşi puse costumul de schi. Va 
trebui să-şi lege unul din adidaşi de cioturile rămase din 
picioarele mesei de călcat. Era extrem de periculos. O 
eventuală cădere ar fi însemnat, cu siguranţă, un picior 
dislocat. 

Dar era aproape gata de plecare. Trase repede fermoarul 
costumului de schi. Smithers îi spusese că e un costum 
antiglonţ. „Foarte bine că e aşa”, se gândi Alex. Işi atârnă 
ochelarii de protecţie de gât. Vergeaua de la fereastră pe 
care o tăiase încă nu fusese lipită la loc. Aruncă placa de 
călcat pe geam, apoi se căţără şi el şi ieşi. 

Era o noapte fără lună. Alex apăsă butonul camuflat în 
rama ochelarilor. Auzi zumzetul uşor al bateriei care se 
activa, şi, dintr-odată, coasta muntelui fu scăldată într-o 
stranie lumină verde. Alex putea să vadă acum copacii şi 
pârtia de schi, pustie. 

Cărase placa de călcat până în locul unde începea 
zăpada, apoi şi-o legă de picior cu fâşiile rupte din cearşaf. 
Atent, îşi luă poziţia de coborâre, cu piciorul drept rotit la 
patruzeci de grade şi cu stângul la douăzeci. Instructorul de 
snowboarding îi spusese că are labele picioarelor orientate 
spre exterior. Ar fi trebuit să-şi ţină invers picioarele. Dar nu 
prea era timp de pierdut cu tehnica. Alex rămase pe loc 
câteva clipe, gândindu-se la ceea ce are de făcut. Până 
acum coborâse doar pe pârtii verzi şi albastre - pârtii cu 
grad mic şi mediu de dificultate. Ştia de la James că pârtia 
asta e neagră de sus până jos - o pârtie destinată exclusiv 
experţilor. Aburii respirației îi pluteau prin faţa ochilor, ca 
nişte norişori verzi. Oare o să reuşească? Putea să aibă 
încredere în forţele proprii în această încercare? 

În spatele lui, soneria unei alarme sparse liniştea nopţii. 
Se aprinseră luminile în toată clădirea academiei. Alex îşi 


— 144 — 


făcu vânt şi începu să coboare, din ce în ce mai repede, cu 
fiecare clipă. Altcineva luase decizia în locul lui. Acum, orice 
s-ar fi întâmplat, cale de întoarcere nu mai era. 


Doctorul Grief, îmbrăcat într-un halat lung şi argintiu, se 
afla în dreptul ferestrei deschise, din camera lui Alex. Şi 
doamna Stellenbosch era tot în halat, dar al ei era roz, şi 
arăta de-a dreptul hidos pe trupul ei voluminos. Trei paznici 
îi priveau şi aşteptau instrucţiunile. 

— Cine l-a percheziţionat pe băiat? întrebă doctorul Grief. 

Văzuse deja uşa celulei cu broasca găurită. 

Niciunul dintre paznici nu răspunse, dar păliră toţi trei. 

— Vom afla răspunsul la întrebarea asta mâine 
dimineaţă, continuă doctorul Grief. Acum trebuie neapărat 
să-l găsim şi să-l ucidem. 

— Probabil că a luat-o pe jos pe coasta muntelui! zise 
doamna Stellenbosch. Nu are schiuri, aşa că n-are cum să 
ajungă în vale. Putem să aşteptăm până mâine dimineaţă şi 
să-l căutăm atunci cu elicopterul. 

— Cred că băiatul ăsta e mai ingenios decât ne imaginăm 
noi. 

Doctorul Grief luă de jos rămăşiţele mesei de călcat. 

— Vezi? Şi-a improvizat un fel de sanie sau de tobogan. 
Foarte bine... 

Luase o hotărâre. Doamna Stellenbosch se simţi uşurată 
când îi văzu iar privirea hotărâtă. 

— Să plece după el doi oameni pe snowmobile, acum! 

Unul din paznici ieşi grăbit din cameră. 

— Mai e şi postul de pază de la poalele muntelui, zise 
doamna Stellenbosch. 

— Într-adevăr! 

Doctorul Grief zâmbi. Un om de pază şi un şofer stăteau 
în permanenţă la poalele ultimei văi, pentru cazul în care 
cineva ar fi încercat să fugă din academie pe schiuri. lată 
că, în sfârşit, această măsură de precauţie avea să se 
dovedească întemeiată. 

— Alex Rider nu poate să ajungă decât până în La Vallee 
de Fer, dar nu va avea cum să treacă de linia ferată. Acolo 


— 145 — 


îl va aştepta omul nostru, cu o mitralieră. Chiar dacă ajunge 
până jos, în acel punct se va transforma într-o ţintă sigură. 
— Excelent! adăugă doamna Stellenbosch. 
— Mi-ar fi plăcut să-l văd cum moare. Dar asta e. Oricum 
nu mai e nicio speranţă pentru tânărul Rider. Putem să ne 
culcăm la loc. 


Alex era pe marginea prăpastiei, într-o cădere ce părea 
să-l ducă spre o moarte sigură. În termeni de snowboard, 
asta se cheamă că /ua aer - adică se desprinsese de la 
pământ. Cu fiecare zece metri parcurşi cobora cinci pe 
verticală. Simţea că totul se învârteşte în jurul lui. Vântul îi 
biciuia faţa. Reuşi cumva să intre din nou pe pârtie şi ţâşni 
în jos, tot mai departe de Point Blanc. inainta cu o viteză 
înspăimântătoare; prin ochelarii cu infraroşii, vedea trecând 
pe lângă el copaci şi formaţiuni stâncoase, nişte siluete 
neclare scăldate în lumină verzuie. Parcă îi era mai uşor pe 
pantele mai abrupte. La un moment dat, încercase să se 
oprească pe un platou ca să mai reducă din viteză. Insă 
oprirea îi zguduise toate oasele în aşa hal, încât aproape că 
leşinase, iar următorii douăzeci de metri îi parcursese 
aproape fără să vadă nimic. 

Placa de călcat se zguduia şi vibra nebuneşte, şi trebuia 
să-şi folosească toată forţa la cotituri. Încerca să coboare 
de-a lungul liniei naturale a văii, dar erau prea multe 
obstacole în cale. Cel mai mult se temea de porțiunile în 
care zăpada era topită. Dacă nimerea cu snowboard-ul pe 
un petec de pământ la viteza asta, ar fi zburat cât colo şi, 
mai mult ca sigur, şi-ar fi găsit moartea. Şi cu cât cobora 
mai mult, cu atât pericolul creştea. 

Dar cobora deja de vreo cinci minute şi nu căzuse decât 
de două ori - din fericire, fusese protejat de stratul gros de 
zăpadă. Cât mai era oare până jos? Încercă să-şi aducă 
aminte ce-i spusese James Sprintz, dar îi era imposibil să 
gândească la viteza asta. Avea nevoie să-şi concentreze 
atenţia la maximum, doar ca să se ţină drept pe 
snowboard. 

Ajunse pe o buză îngustă şi dreaptă de prăpastie; opri 


— 146 — 


marginea plăcii în zăpadă, clătinându-se. În faţă se 
deschidea o prăpastie ameţitoare. Abia dacă îndrăzni să 
privească în jos. Vedea trunchiuri groase de copaci şi la 
stânga, şi la dreapta, dar în jos totul se transforma într-o 
ceaţă verzuie. Ochelarii nu băteau până jos. 

Chiar atunci, auzi un zgomot din spate. Erau cel puţin 
două motoare. Alex privi peste umăr, şi, în prima clipă, nu 
văzu nimic. Dar apoi zări ceva ce semăna cu două insecte 
negre, care se îndreptau vertiginos spre el. 

Oamenii lui Grief aveau snowmobile speciale, Yamaha 
Mountain Max cu motoare de 700cc, cu trei cilindri. Zburau 
pe zăpadă pe şinele lor de 141 de tolit, înaintând cu 
uşurinţă de cinci ori mai repede decât Alex. Deja se afla în 
raza farurilor de 300 de waţi. Cei de pe snowmobile măriră 
şi mai mult viteza; cu fiecare clipă, distanţa dintre ei şi Alex 
se micşora. 

Alex ţâşni înainte, şi îşi îndreptă snowboard-ul spre 
următoarea pantă. În aceeaşi clipă, auzi un clănţănit 
neaşteptat, o serie de pârâituri îndepărtate, şi în jurul lui 
zăpada fu spulberată din mai multe părţi. Oamenii lui Grief 
aveau mitraliere încorporate în snowmobile! Alex se 
pomeni că ţipă, în timp ce aluneca în jos, controlând cu 
greu placa de metal de sub picioare. Legătura improvizată 
îi rănea glezna. Dispozitivul vibra nebuneşte. Nu vedea 
nimic. Nu putea decât să înainteze, încercă să-şi ţină 
echilibrul şi spera să nu dea peste vreun obstacol. 

Din spate, îl ajunse lumina farurilor unuia din vehicule şi 
Alex îşi văzu umbra proiectată în faţă, pe zăpadă. Se mai 
auzi o rafală de mitralieră, şi Alex se aplecă, parcă simțind 
mişcarea gloanţelor pe deasupra capului. Cel de-al doilea 
snowmobil aproape că îl ajunsese. Trebuia să iasă de pe 
coastă, altfel va fi, cu siguranţă, fie împuşcat, fie călcat, 
dacă nu cumva şi una, şi alta. 

Se lăsă cu toată greutatea într-o parte, şi reuşi să 
cotească. Văzuse un spaţiu liber printre copaci şi se 
îndrepta într-acolo. În clipa următoare gonea prin pădure, 
trecând într-o viteză nebună printre crengi şi trunchiuri de 


14 Aproximativ 3,6 metri (n.tr.). 
— 147 — 


copaci, de parcă ar fi fost într-un joc pe calculator. Oare 
snowmobilele puteau să se ţină după el şi pe aici? Primi 
răspunsul imediat, când din spate, veni o nouă rafală de 
mitralieră; gloanţele trecură şuierând prin desişul de ramuri 
şi ace. Alex căută o cărare şi mai îngustă. Placa începu să 
trepideze puternic şi Alex era cât pe ce să cadă în cap. 
Stratul de zăpadă se subţiase! Coti îndreptându-se către doi 
copaci foarte groşi, şi trecu printre ei la milimetru. „Na, mai 
urmăriţi-mă!” se gândi el. 

Cel de pe snowmobilul Yamaha nu avu de ales - nu mai 
avea pe unde să o ia, şi nici nu putea să se oprească la 
viteza pe care o avea. Incercă să-l urmeze pe Alex printre 
cei doi copaci, dar vehiculul lui era prea lat. Se auzi o 
izbitură înfiorătoare, urmată de un țipăt şi de o explozie. O 
flacără portocalie apăru deasupra copacilor, trimițând 
umbre negre într-un dans nebunesc. Alex văzu o colină în 
faţă, şi, după ea, iarăşi un spaţiu liber printre copaci. Era 
momentul să iasă din pădure. 

Işi făcu vânt spre vârful colinei, şi se desprinse din nou 
de la pământ. După ce ieşi dintre copaci, zburând la doi 
metri deasupra pământului, văzu cel de-al doilea 
snowmobil. II ajunsese. Preţ de o clipă, cei doi coborâră 
umăr la umăr, dar Alex îl depăşi, se aplecă şi prinse cu 
mâna vârful snowboard-ului său improvizat. Aflat încă în 
aer, smuci vârful plăcii într-o parte, astfel că partea din 
spate descrise un arc de cerc. Calculase la fix. Coada 
snowboard-ului îl pocni în cap pe cel de-al doilea urmăritor 
şi aproape că îl aruncă din şa. Acesta ţipă şi pierdu 
controlul asupra vehiculului. Snowmobilul îşi schimbă brusc 
direcţia, de parcă ar fi vrut să ia o curbă foarte strânsă, 
apoi se ridică în aer şi se rostogoli de mai multe ori. Cel din 
şa fu trântit la pământ şi scoase un urlet de groază atunci 
când snowmobilul, rostogolindu-se pentru ultima oară, căzu 
exact peste el. Aruncaţi în zăpadă şi omul, şi maşina 
zăceau acum nemişcaţi. Alex frână şi se opri, aruncând o 
trâmbă de zăpadă; aburii verzi ai respirației îi pluteau în 
faţa ochilor. ` 

Dar peste o clipă, îşi luă din nou avânt şi se îndepărtă. In 


— 148 — 


faţa lui toate pârtiile se contopeau într-o singură vale. 
Probabil aceasta era La Vallée de Fer. Reuşise! Ajunsese la 
poalele muntelui. Dar iată că nimerise într-o capcană pe 
care nu avea cum să o ocolească. In depărtare, se vedeau 
luminile unui oraş, luminile salvării. Dar chiar în faţă, de-a 
curmezişul văii, era o linie ferată protejată de terasament şi 
de un gard din sârmă ghimpată. În lumina ce venea dinspre 
oraş se vedea foarte bine şina care ieşea dintr-un tunel, 
mergea drept vreo sută de metri, apoi cotea brusc şi 
dispărea de partea cealaltă a văii. 

Cei doi bărbaţi din camioneta gri îl văzură pe Alex cum 
coboară cu snowboard-ul spre ei. Camioneta era parcată pe 
un drum aflat de partea cealaltă a liniei ferate. Ajunseseră 
acolo doar de câteva minute. Nu apucaseră să vadă 
explozia şi se întrebau ce se întâmplase cu cei doi de pe 
snowmobile. Dar asta nu era treaba lor. Aveau ordin să-l 
ucidă pe băiat. Şi băiatul tocmai apăruse în faţa lor, 
coborând ca un expert pe ultima porţiune de pârtie neagră. 
Se apropia din ce în ce mai mult de ei. Nu avea unde să se 
ascundă. Aveau o mitralieră belgiană, tip FN MAG. O să-l 
facă bucăţi. 

Alex văzu camioneta. Văzu şi mitraliera îndreptată spre 
el. Nu mai putea să se oprească şi era prea târziu ca să-şi 
schimbe direcţia. Ajunsese, ce-i drept, până aici, dar până 
aici îi fusese! Simti cum îşi pierde toată puterea. Unde erau 
cei de la MI6? De ce trebuia să moară astfel, singur, de ce 
nu-i veniseră în ajutor? 

Dar în clipa următoare se auzi pe neaşteptate o sirenă şi 
din tunel ieşi ca tunetul un tren. Era un mărfar ce înainta cu 
vreo patruzeci de kilometri pe oră. Cele peste treizeci de 
vagoane trase de o locomotivă diesel se interpuseră între 
Alex şi mitralieră, formând un zid mobil de protecţie. Dar 
zidul avea să dispară în doar câteva secunde. Trebuia să se 
mişte repede. 

Fără să-şi dea seama prea bine ce face, Alex cârmi spre o 
movilă şi, folosind-o drept rampă de lansare, zbură în aer. 
Ajunse la înălţimea trenului... şi deasupra lui. Işi schimbă 
centrul de greutate şi ateriză pe platforma unui vagon. 


— 149 — 


Suprafaţa era acoperită cu gheaţă şi, preţ de o clipă, Alex 
crezu că o să cadă pe partea cealaltă, dar reuşi să se 
răsucească, astfel că acum se deplasa cu snowboard-ul pe 
deasupra vagoanelor, sărind de pe unul pe altul, în timp ce 
trenul mergea mai departe, scoţându-l din raza mitralierei, 
într-o rafală de vânt îngheţat. 

Reuşise! Scăpase! Aluneca mai departe pe deasupra 
vagoanelor, iar vitezei lui i se adăuga cea a trenului. Nimeni 
nu reuşise vreodată să meargă atât de repede cu 
snowboardul. Dar trenul ajunse la o curbă. Pe suprafaţa 
îngheţată nu era niciun obstacol în care ar fi putut să se 
oprească snowboardul. Trenul coti, în viteză, la stânga, şi 
forţa centrifugă îl aruncă pe Alex la dreapta. larăşi zbura 
prin aer, dar de data asta nu mai era zăpadă. 

Alex căzu la pământ ca o păpuşă de cârpă. Snowboard-ul 
i se desprinse de picior. Se rostogoli prin aer de două ori, 
apoi se lovi de un gard de sârmă ghimpată şi rămase 
nemişcat, cu ochii închişi; dintr-o rană adâncă la cap îi 
curgea sânge. 

Trenul gonea mai departe, în noapte. 

lar Alex zăcea fără suflare. 


— 150 — 


DUPĂ ÎNMORMÂNTARE 


Ambulanţa gonea pe Bulevardul Maquis de Gresivaudan, 
din nordul oraşului Grenoble, îndreptându-se spre râu. Era 
cinci dimineaţa şi şoseaua era liberă, deci nu era nevoie de 
sirenă. Chiar înainte să ajungă la râu, ambulanta se opri în 
dreptul unui complex de clădiri moderne şi urâte. Era al 
doilea spital ca mărime din oraş. Ambulanţa se oprise în 
faţa intrării, unde scria Service des Urgences. O echipă de 
paramedici se îndreptă în goană spre ea, în timp ce uşile 
din spate se deschideau. 

Doamna Jones cobori din maşina pe care o închiriase şi 
privi cum paramedicii scot pe targă corpul inert, îl mută pe 
o masă cu rotile, apoi intră repede cu el în spital, pe uşile 
batante. Deja îi puseseră o perfuzie, iar faţa îi era acoperită 
de o mască de oxigen. Deşi în munţi ningea, aici cădea 
doar o burniţă uşoară, măturată de rafale de vânt. Un 
doctor în halat alb tocmai se apleca deasupra tărgii. 
Doamna Jones îl văzu cum oftează şi clatină din cap. 
Traversă aleea şi intră şi ea în spital, ţinându-se după cei cu 
targa. 

Dar mai era cineva în faţa spitalului: un bărbat slab, tuns 
foarte scurt, care purta un pulover negru şi o vestă vătuită. 
Acesta o văzuse pe doamna Jones, dar nu ştia cine e. Il 
văzuse şi pe Alex. Işi scoase mobilul şi dădu un telefon. Pe 
doctorul Grief îl va interesa cu siguranţă ceea ce văzuse 
el... 


După trei ore se luminase de ziuă. Grenoble e un oraş 
foarte modern şi, deşi e aşezat într-un decor splendid de 
munte, nu e întotdeauna atrăgător. In ziua aceea umedă şi 
înnorată, era de-a dreptul deprimant. 

In faţa spitalului se opri o maşină din care cobori Eva 
Stellenbosch. Purta un costum în carouri argintii şi albe şi o 
pălărie de sub care îi ieşea părul roşcat. Avea o poşetă din 
piele şi, ca niciodată, era machiată. Se străduise să se 
îmbrace elegant, dar arăta ca un bărbat în travesti. 


— 151 — 


Intră în spital şi se îndreptă spre biroul de recepţie. 
Acolo, în spatele unui şir întreg de telefoane şi monitoare 
de calculator, se afla o tânără asistentă. Doamna 
Stellenbosch i se adresă într-o franceză fluentă: 

— Scuzaţi-mă, zise ea. Am înţeles că a fost adus aici un 
băiat azi-dimineaţă. Se numeşte Alex Friend. 

— Un moment, vă rog! 

Asistenta introduse numele în calculator. Deveni brusc 
serioasă când văzu ce apăruse pe ecran: 

— Cine sunteţi dumneavoastră, vă rog? 

— Sunt directoarea-adjunctă a Academiei Point Blanc. 
Alex e unul dintre elevii noştri. 

— Ştiţi cât de grav e rănit, doamnă? 

— Mi s-a spus că a avut un accident cu snowboard-ul. 

Doamna Stellenbosch scoase o batistuţă din poşetă şi îşi 
tamponă ochii. 

— A încercat să coboare muntele pe snowboard în timpul 
nopţii. A fost lovit şi de un tren! E foarte grav rănit, 
doamnă! Doctorii îl operează chiar acum. 

Doamna Stellenbosch clătină din cap, înghiţindu-şi 
lacrimile. 

— Mă numesc Eva Stellenbosch, spuse ea. Pot să aştept 
aici ca să aflu ce se întâmplă? 

— Poftiţi, doamnă! 

Doamna Stellenbosch se aşeză în salonul de aşteptare. 
Aşteptă o oră, timp în care îi privi pe cei care intrau şi 
ieşeau. Unii erau în cărucioare cu rotile. Alţii aşteptau veşti 
despre alţi pacienţi. Printre aceştia din urmă observă o 
femeie cu o expresie gravă, cu părul negru, tuns aiurea şi 
cu ochii de un negru intens. Era englezoaică - îşi arunca din 
când în când ochii pe un exemplar londonez din Times. 

In cele din urmă, se deschise o uşă şi apăru un doctor. 
Doctorii au o anumită expresie atunci când trebuie să dea 
veşti proaste. O expresie pe care o avea şi acesta. 

— Madame Stellenbosch? întrebă el. 

— Da? 

— Sunteţi directoarea şcolii...? 

— Da, sunt directoarea-adjunctă. 


— 152 — 


Doctorul se aşeză lângă ea: 

— Îmi pare foarte rău, doamnă! Alex Friend a murit în 
urmă cu câteva minute. 

Se opri o clipă, dându-i răgaz să se obişnuiască cu 
vestea. 

— A suferit multiple fracturi. Braţele, clavicula, un picior. 
A avut şi craniul fracturat. L-am operat, însă, din nefericire, 
a avut o hemoragie internă masivă. A intrat în stare de şoc 
şi nu am mai putut să-l resuscităm. 

Doamna Stellenbosch  clătina din cap, căutându-şi 
cuvintele: 

— Trebuie să-i anunţ familia, şopti ea. 

— Sunt aici, în ţară? 

— Nu. E englez. Tatăl lui... Sir David Friend... Va trebui 
să-i dau de ştire. 

Doamna Stellenbosch se ridică: 

— Vă mulţumesc, domnule doctor! Sunt convinsă că aţi 
făcut tot ce se putea. 

Cu coada ochiului, doamna Stellenbosch văzu că şi 
femeia cu părul negru se ridicase, scăpând ziarul pe podea. 
Auzise convorbirea dintre ea şi doctor, şi părea şocată. 

Ambele femei părăsiră spitalul în acelaşi timp, fără o 
vorbă. 


Avionul care aştepta pe pistă era un Hercules Lockheed 
Martin C-130. Aterizase chiar după prânz. Acum aştepta sub 
cerul înnorat, în timp ce spre el se îndreptau trei maşini: 
una a poliţiei, un Jeep şi o ambulanţă. 

Aeroportul Saint-Geoirs din Grenoble nu este destinat 
zborurilor internaţionale, dar acest avion decolase din 
Anglia de dimineaţă. De dincolo de gardul ce împrejmuia 
pista, doamna Stellenbosch urmărea ce se întâmplă cu 
ajutorul unui binoclu foarte performant. Fusese alcătuită o 
mică escortă militară - patru bărbaţi în uniforme 
franţuzeşti. Aceştia ridicaseră un sicriu care părea minuscul 
în comparaţie cu umerii lor laţi. Sicriul era simplu, din lemn 
de pin, cu mânere argintii. Pe capac se afla, împăturit, 
steagul Marii Britanii. 


— 153 — 


În pas cadenţat, cei patru duseră sicriul până la avion. 
Doamna Stellenbosch focaliză lentilele binoclului şi o văzu 
pe femeia de la spital. Venise cu maşina poliţiei. Aşteptă 
până când sicriul fu urcat în avion, după care reveni în 
maşină, şi demară. Doamna Stellenbosch ştia deja cine e 
această femeie. Doctorul Grief avea dosare detaliate; o 
identificase imediat ca fiind doamna Jones, adjuncta lui 
Alan Blunt - şeful Departamentului de Operaţiuni Speciale 
al MI6. 

Doamna Stellenbosch aşteptă până ce se sfârşi întreaga 
operaţiune. Uşile avionului se  închiseră. Jeep-ul şi 
ambulanţa plecară. Elicele intrau în funcţiune şi avionul 
începu să înainteze încet pe pistă. Peste câteva minute 
decolă. Pe când se ridica în aer cu zgomotul unui tunet, 
norii se deschiseră parcă să-l primească, şi, preţ de o clipă, 
aripile argintii fură scăldate în lumina strălucitoare a 
soarelui. Apoi norii se închiseră la loc şi avionul dispăru. 

Doamna Stellenbosch îşi scoase mobilul. Formă un 
număr şi aşteptă să i se facă legătura: 

— Am scăpat de şobolanul ăla mic, zise ea. 

Se urcă înapoi în maşină şi plecă. 


De la aeroport, doamna Jones se întoarse la spital şi urcă 
la etajul al doilea. Ajunse la o uşă păzită de un poliţist care 
o salută şi îi făcu loc să treacă. Dincolo de uşă se afla un 
coridor care ducea într-o aripă privată. Se duse la o uşă, şi 
aceasta păzită, şi intră fără să bată. 

Alex Rider era în picioare, în dreptul ferestrei, şi privea 
partea aflată dincolo de râul Isère a oraşului Grenoble. 
Afară, mult deasupra lui, erau cinci telecabine din oţel şi 
sticlă ce transportau turişti spre Fort de la Bastille. Se 
întoarse atunci când o auzi pe doamna Jones că intra. Era 
bandajat la cap, dar în rest părea nevătămat. 

— Mare noroc ai avut că ai scăpat cu viaţă, zise ea. 

— Până şi eu am crezut că am murit, răspunse Alex. 

— Să sperăm că doctorul Grief va crede acelaşi lucru. 

| se simţea îngrijorarea în voce, deşi făcea tot posibilul să 
şi-o ascundă. 


— 154 — 


— E, într-adevăr, un miracol că ai scăpat fără nicio 
fractură. 

— M-a protejat costumul de schi, zise Alex, încercând să 
rememoreze clipa de vârtej şi de disperare atunci când 
căzuse de pe tren. Am căzut pe nişte tufe, şi gardul mi-a 
amortizat căderea. Se frecă pe picior şi se strâmbă: A fost 
bine venit, chiar dacă era din sârmă ghimpată. 

Se duse înapoi spre pat şi se aşeză. După ce îl 
examinaseră minuţios, medicii francezi îi aduseseră haine 
curate. Dar erau haine militare - jachetă şi pantaloni de 
antrenament. Alex spera ca asta să nu fie vreo insinuare. 

— Am trei întrebări, zise el. Dar să începem cu cea mai 
importantă. V-am chemat în ajutor acum două zile. De ce 
nu aţi venit? 

— Îmi pare foarte rău, Alex, zise doamna Jones. Am 
avut... probleme logistice? 

— Da? Ei bine, aflaţi că în timp ce vă ocupați de 
problemele logistice, doctorul Grief se pregătea să mă 
transforme în material didactic pentru ora de disecţie. 

— Nu puteam să asediem, pur şi simplu, academia. Ti-am 
fi pus viaţa în pericol. V-am fi pus tuturor vieţile în pericol. A 
trebuit să acţionăm în linişte, să încercăm să ne dăm 
seama ce se întâmplă. Cum crezi că am reuşit să te găsim 
atât de repede? 

— Asta era a doua întrebare. 

Doamna Jones ridică din umeri: 

— Am trimis o echipă pe munte, imediat după ce am 
primit semnalul tău. S-au apropiat din ce în ce mai mult de 
clădirea academiei. Au auzit focurile de mitralieră ale celor 
care te urmăreau pe snowmobile şi au mers după tine până 
jos, pe schiuri. Au văzut cum ai căzut de pe tren şi au 
chemat ajutoare. 

— Bine. Dar ce-i cu povestea asta cu înmormântarea? De 
ce vreţi să creadă doctorul Grief că am murit? 

— E foarte simplu, Alex! Chiar tu ne-ai spus că doctorul 
Grief ţine cincisprezece băieţi prizonieri în academie - cei 
pe care vrea să-i înlocuiască. 

Clătină din cap: 


— 155 — 


— Trebuie să recunosc că e cea mai incredibilă poveste 
pe care am auzit-o vreodată. Dacă mi-ar fi istorisit-o oricine 
altcineva, nu l-aş fi crezut. 

— Mă flataţi! mormăi Alex. 

— Dacă doctorul Grief ar şti că ai supravieţuit 
accidentului de azi-noapte, s-ar grăbi să-i omoare pe băieţi. 
Sau poate i-ar folosi ca ostatici. Singura noastră speranţă e 
să-l luăm prin surprindere, aşa că a trebuit să-l facem să 
creadă că ai murit. 

— Aveţi de gând să-l luaţi prin surprindere? 

— Vom ataca în seara asta. Ti-am spus că am adus o 
echipă de intervenţie la Grenoble, care a fost azi-noapte în 
munţi. Planul e să plece în misiune la căderea întunericului. 
Sunt toţi profesionişti şi înarmaţi. Doamna Jones ezită o 
clipă, apoi continuă: Un singur lucru le lipseşte. 

— Ce anume? întrebă Alex, simțindu-se dintr-odată 
cuprins de nelinişte. 

— Au nevoie de cineva care cunoaşte clădirea, zise 
doamna Jones. Biblioteca, liftul secret, unde stau paznicii, 
culoarul unde sunt celulele... 

— Nici nu mă gândesc! exclamă Alex. 

Acum înţelegea de ce îi dăduseră haine militare. 

— Nici în ruptul capului nu mă întorc acolo! Era să mor 
încercând să scap din clădirea aia! Doar n-am înnebunit! 

— Alex, oamenii noştri vor avea grijă de tine. Vei fi 
complet în siguranţă... 

— Nu! 

Doamna Jones încuviinţă: 

— Bine. Te înţeleg. Dar vreau să-ţi prezint pe cineva 

Ca prin farmec, exact în aceeaşi clipă cineva bătu la uşă. 
Era un tânăr îmbrăcat şi el în haine militare, bine făcut, 
brunet, cu umeri laţi, pielea măslinie şi o privire iscoditoare. 
Se apropia de treizeci de ani. Când îl văzu pe Alex, zise 
clătinând din cap: 

— Măi, măi! Asta zic şi eu surpriză! Ce mai faci, Cub!*? 


15 Cub - (engl.) pui (al unui animal de pradă); nume dat băieţilor între 8 
şi 11 ani din organizaţia cercetaşilor, nume de cod primit de Alex în 
volumul | al seriei, Stormbreaker (n.tr.). 


— 156 — 


Alex îl recunoscu imediat. Era soldatul pe care îl 
cunoscuse sub numele de cod Lupul. Când cei de la MI6 îl 
trimiseseră să se antreneze timp de cincisprezece zile cu 
trupele SSA în Ţara Galilor, Lupul fusese comandantul 
unităţii în care era şi Alex. Antrenamentele fuseseră foarte 
dure, iar Lupul le făcuse încă şi mai îngrozitoare - îi făcea 
numai necazuri şi din cauza lui aproape că fusese dat afară 
din tabăra de antrenament. Şi totuşi, în cele din urmă, 
Lupul fusese la un pas de a-şi pierde statutul de membru 
SSA, iar Alex îl salvase. Dar Alex tot nu ştia care sunt 
sentimentele Lupului faţă de el şi nici nu putea să-şi dea 
seama din comportamentul acestuia. 

— Lupule! zise Alex. 

— Am auzit că te-ai accidentat, zise Lupul şi ridică din 
umeri. Scuze, dar am uitat să-ţi aduc flori şi fructe. 

— Ce faci aici? întrebă Alex. 

— Am fost chemat să curăţ mizeria pe care ai lăsat-o tu 
în urmă. 

— Şi când eram urmărit pe munte unde ai fost? 

— Se pare că te-ai descurcat foarte bine şi singur. 

Doamna Jones interveni: 

— Alex s-a descurcat minunat până acum, zise ea. Dar 
cincisprezece băieţi sunt ţinuţi prizonieri la Point Blanc şi 
trebuie să ne grăbim ca să-i salvăm. Ştim de la Alex că sunt 
cam treizeci de oameni de pază în clădire şi în jurul ei. 
Singura şansă ca băieţii să scape este intervenţia unei 
echipe SSA, care va avea loc în această noapte. Se întoarse 
spre Alex: Lupul va fi comandantul echipei. 

Membrilor SSA nu li se menţionează niciodată gradul 
militar cât timp sunt în serviciu activ. Şi doamna Jones 
avusese grijă să nu pomenească decât numele de cod al 
Lupului. 

— Şi băiatul ce rol are? întrebă Lupul. 

— Alex cunoaşte clădirea. Ştie unde sunt amplasate 
gărzile şi poziţia celulelor. Poate să vă ducă la lift... 

— Poate să ne spună şi de aici tot ce trebuie să ştim, o 
întrerupse Lupul. Nu ne trebuie şi un copil după noi, n-ar 
face decât să ne încurce. Mergem cu schiurile, s-ar putea să 


— 157 — 


curgă şi sânge. Nu-mi permit ca unul dintre oamenii mei să 
nu acţioneze, pentru că trebuie să-l ţină de mână pe ăsta 
mic... 

— N-am nevoie să mă ţină nimeni de mână! replică Alex, 
furios. Doamna Jones are dreptate. Ştiu mai multe despre 
Point Blanc decât voi toți la un loc. Am fost înăuntru şi am 
reuşit să scap - şi asta nu datorită vouă. In plus, îi cunosc 
pe unii dintre băieţii de acolo. Unul îmi e chiar prieten. l-am 
promis că o să-l ajut şi exact asta am de gând să fac. 

— N-o să-l ajuţi prea mult dacă te omoară careva. 

— Ştiu să-mi port de grijă. 

— Bun, deci rămâne aşa, zise doamna Jones. Alex vă va 
arăta drumul, nu va lua parte la operaţiunea propriu-zisă. 
Lupule, răspunzi personal de siguranţa lui Alex! 

— Răspund personal. Am înţeles, mormăi Lupul. 

Alex nu-şi putu reţine un zâmbet. Se ţinuse tare pe 
poziţie şi reuşise să obţină ce voia - se va duce şi el cu 
echipa SSA. De-abia pe urmă îşi dădu seama ce se 
petrecuse. Cu doar câteva minute în urmă, el fusese cel 
care refuzase categoric să facă asta. Aruncă o privire spre 
doamna Jones. Aducându-l pe Lup aici nu urmărise, 
bineînţeles, decât să-l manipuleze - şi reuşise. 

Lupul încuviinţă: 

— În regulă, Cub, zise el. Se pare că faci parte din echipă. 
Hai să mergem să ne distrăm puţin! 

— Sigur, Lupule, oftă Alex. Să înceapă distracţia! 


— 158 — 


RAID ÎN NOAPTE 


Coborâră cu schiurile din vârful muntelui. Erau şapte, cu 
Lupul în frunte. Alex mergea lângă el, ceilalţi cinci veneau 
în urma lor. Se îmbrăcaseră în alb - pantaloni şi haină cu 
glugă, ca să nu se observe în zăpadă. Un elicopter îi lăsase 
la doi kilometri în nord şi cu două sute de metri mai sus de 
Point Blanc. Dotaţi cu ochelari cu infraroşii, coborâseră 
repede. Era o noapte liniştită, cu lună. In ciuda destinaţiei 
spre care se îndreptau, lui Alex îi plăcea drumul - schiurile 
ce fâşâiau prin zăpadă, coasta pustie a muntelui scăldată în 
lumină albă. În plus, făcea parte dintr-o echipă SSA. Se 
simţea în siguranţă. 

Dar în clipa în care văzu academia apărând în vale, îl 
străbătu un fior. Ceruse să i se dea şi lui o armă înainte de 
a pleca, dar Lupul clătinase din cap: 

— Îmi pare rău, Cub. Astea sunt ordinele. Ne conduci 
înăuntru, dar după aceea trebuie să te ascunzi. 


Luminile erau stinse în toată clădirea. Pe acoperiş, 
elicopterul sclipea de parcă ar fi fost o insectă uriaşă. 
Văzură şi trambulina, părăsită în întuneric. Nu se vedea nici 
ţipenie de om. Lupul ridică o mână şi se opriră cu toţii: 

— Câţi paznici sunt? 

— Afară patrulează doi, plus unul pe acoperiş. 

— Să ne ocupăm mai întâi de acesta. 

Doamna Jones le dăduse instrucţiuni cât se poate de 
clare. Trebuia să evite pe cât posibil vărsarea de sânge. 
Misiunea lor se rezuma doar la a-i scoate pe băieţi din 
clădire. SSA-ul putea să se ocupe după aceea de doctorul 
Grief, doamna Stellenbosch şi de paznici. 

Lupul întinse mâna şi unul din ceilalţi îi dădu ceva. Era o 
arbaletă - nu de felul celor din Evul Mediu, ci o armă 
sofisticată de înaltă tehnologie, cu o ţeavă îngustă de 
aluminiu şi ţintă cu laser. Lupul puse pe ţeavă o săgeată cu 
tranchilizant, ridică arbaleta şi ochi. Alex îl văzu cum 
zâmbeşte ca pentru sine. Apăsă pe trăgaci şi săgeata ţâşni 


— 159 — 


în noapte cu o sută de metri pe secundă. Se auzi un sunet 
slab pe acoperişul academiei, ca un fel de tuse. Lupul lăsă 
arma în jos. 

— Am doborât unul, zise el. 

— Da, murmură Alex. Şi au mai rămas vreo douăzeci şi 
nouă. 

Lupul le făcu semn şi îşi continuară cu toţii coborârea, 
acum într-un ritm mai lent. Când ajunseră la vreo douăzeci 
de metri de clădire, văzură cum uşa din faţă se deschide. 
Dinăuntru apărură doi bărbaţi, cu mitralierele pe umăr. Ca 
la comandă, toată echipa SSA coti la dreapta şi dispăru 
după clădire. Se opriră foarte aproape de zid şi se întinseră 
pe burtă. Doi dintre ei erau mai în faţă; pe aceştia, Alex îi 
văzuse lepădându-şi schiurile imediat după oprire. 

Cei doi paznici se apropiau. Unul din ei vorbea în 
germană pe un ton scăzut. Alex stătea cu faţa îngropată în 
zăpadă. Ştia că, datorită camuflajului, nu pot fi văzuţi. 
Ridică puţin capul, tocmai la timp pentru a vedea cum două 
siluete se înălţau brusc de la pământ, ca nişte stafii care ies 
din mormânt. În acelaşi timp două bâte se rotiră în lumina 
lunii. Paznicii căzură grămadă. În câteva secunde fură legaţi 
şi li se puseră căluşuri. Cu siguranţă nu vor pleca nicăieri în 
noaptea aceea. 

Lupul dădu iarăşi semnalul de plecare. Se ridicară toţi şi 
o luară la goană spre intrarea principală. Alex îşi scoase şi 
el grăbit schiurile şi îi urmă. Ajunşi la intrare, se înşiruiră cu 
spatele la zid. Lupul aruncă o privire înăuntru să vadă dacă 
aveau drum liber. Făcu un semn din cap şi intrară cu toţii. 

Se aflau în antreul cu dragoni de piatră şi cu trofee de 
vânătoare. Alex îi dădu repede Lupului, care se afla lângă 
el, coordonatele locului, indicându-i direcţia diferitelor 
camere. 

— Biblioteca? şopti Lupul. 

Nu mai zâmbea deloc acum; i se citea în priviri 
concentrarea. 

— Pe aici. 

Lupul făcu un pas înainte, dar imediat după aceea se lăsă 
la pământ, căutând ceva în buzunarul hainei. Mai apăruse 


— 160 — 


un paznic, care patrula pe coridor. Doctorul Grief înteţise 
paza - nu voia să mai rişte. Lupul aşteptă să treacă 
santinela, apoi făcu un semn din cap. Un alt membru al 
echipei o luă pe urmele paznicului. Alex auzi o bufnitură şi 
zdrăngănitul unei arme care căzu pe podea. 

— Până acum e bine, şopti Lupul. 

Intrară în bibliotecă. Alex îi arătă Lupului cum să cheme 
liftul, şi acesta scoase un fluierat uşor de uimire când văzu 
armura despărţindu-se în două. 

— Grozav loc mai e şi ăsta! murmură el. 

— Urcăm sau coborâm? 

— Coborâm. Să ne ocupăm întâi de băieţi. 

Încăpură cu greu toţi şapte în lift. Alex îl avertizase pe 
Lup că e un post de pază în apropierea liftului şi acesta, 
pentru orice eventualitate, trase imediat ce ieşi din lift. De 
data asta erau doi paznici acolo. Unul ţinea în mână o cană 
de cafea, iar celălalt tocmai îşi aprindea o ţigară. Lupul le 
trimise fiecăruia câte o săgeată cu tranchilizant. Fără vreun 
zgomot, cei doi paznici se prăbuşiră şi rămaseră nemişcaţi. 
Echipa SSA ieşi pe coridor. 

Dintr-odată Alex îşi aduse aminte de ceva. Era furios pe 
sine că nu le spusese asta mai devreme. 

— Nu puteţi intra în celule, şopti el. Au microfoane. 

Lupul făcu semn că a înţeles: 

— Unde sunt celulele? 

Alex îi arătă Lupului culoarul cu uşi din oţel. Lupul îi făcu 
semn unuia dintre oamenii săi. 

— Tu rămâi aici. Dacă suntem descoperiţi, Grief va veni 
în primul rând aici. 

Omul făcu semn din cap că a înţeles. Ceilalţi se duseră la 
lift, urcară în bibliotecă şi se întoarseră în antreu. 

Lupul se întoarse spre Alex: 

— Va trebui să dezactivăm alarma, îi explică el. Ai idee... 

— Pe aici. Pe partea cealaltă se află apartamentul lui 
Grief... 

Dar înainte să termine de vorbit, mai apărură trei paznici 
pe culoar. Lupul trase într-unul cu o săgeată cu 
tranchilizant, iar de ceilalţi doi se ocupă unul din echipa sa. 


— 161 — 


Dar de data asta se mişcaseră cu o fracțiune de secundă 
prea încet. Alex îl văzu pe unul dintre paznici cum îşi apucă 
arma. Probabil că îşi pierduse deja cunoştinţa chiar înainte 
să tragă, dar în ultima clipă degetul reuşi totuşi să apese pe 
trăgaci. O rafală de gloanţe ţâşni în sus şi lovi tavanul, de 
unde căzu o ploaie de bucăţi de tencuială şi aşchii de lemn. 
Nu fusese rănit nimeni, dar răul era deja făcut. Se aprinseră 
lumini intermitente şi se auzi soneria alarmei. 

Apoi se deschise o uşă aflată la vreo douăzeci de metri şi 
coridorul se umplu de paznici. 

— La pământ! strigă Lupul. 

Avea o grenadă în mână; îi scoase cuiul şi o aruncă. Alex 
se aruncă la pământ; în clipa următoare, se auzi o explozie 
nu foarte puternică şi capătul coridorului se umplu de gaz 
lacrimogen.  Paznicii înaintau împleticindu-se, orbiţi şi 
neputincioşi. Soldaţii SSA îi scoaseră repede din luptă. 

Lupul îl prinse pe Alex de braţ şi îl trase lângă el. 

— Ascunde-te undeva! îi strigă el. Ne-ai ajutat să intrăm. 
Mai departe suntem pe cont propriu. 

— Dă-mi şi mie o armă! îi strigă şi Alex. 

Gazul ajunsese până la el şi îl usturau ochii. 

— Nu. Am primit ordine clare. La primul semn de pericol, 
tu trebuie să te ascunzi. Găseşte-ţi o ascunzătoare sigură! 
O să venim după tine mai târziu. 

— Lupule...! 

Dar Lupul o rupsese deja la fugă. Se auzi un foc de 
mitralieră de undeva, de jos. Aşadar, Lupul avusese 
dreptate! Unul din paznici fusese trimis să îi lichideze pe 
prizonieri - dar dăduse peste un soldat SSA. Acum regulile 
jocului se schimbaseră. Cei de la SSA nu-şi puteau permite 
să rişte vieţile prizonierilor. Se va lăsa cu sânge. Alex putea 
să-şi imagineze lupta care va urma, dar nu putea să ia 
parte la ea. Treaba lui era să se ascundă. 

Se auziră din nou alte explozii şi focuri de armă. Cu un 
gust amar, Alex se îndreptă înapoi spre scări. Ce se 
petrecea era tipic pentru politica celor de la MI6. Îl trimiteau 
în misiuni sinucigaşe, dar în acelaşi timp îl tratau ca pe un 
copil. 


— 162 — 


În faţa lui apăru brusc un paznic care se îndrepta în fugă 
spre locul de unde se auzeau focurile de armă. Lui Alex încă 
îi lăcrimau ochii din cauza gazului şi se gândi să profite de 
asta. Îşi acoperi faţa cu palmele şi se prefăcu a plânge. 

Paznicul văzu un băiat de paisprezece ani care plângea. 
Se opri. În aceeaşi clipă, Alex se răsuci pe piciorul stâng, 
lovindu-l cu dreptul în stomac - îi aplicase lovitura rotită 
sau mauashi geri, pe care o învățase la cursurile de karate. 
Paznicul nu apucă să scoată niciun sunet. Îşi dădu ochii 
peste cap şi căzu grămadă. Deja Alex se simţea mai bine. 

Dar tot nu îi mai rămăsese nimic de făcut. Se mai auzi o 
rafală de focuri de armă, apoi explozia unei alte grenade cu 
gaz lacrimogen. 

Alex se duse în sala de mese. De aici, vedea pe geam 
aripa clădirii şi elicopterul de pe acoperiş. Observă că 
elicele se roteau. Era cineva în elicopter. Se apropie şi mai 
mult de fereastră. Era doctorul Grief! Trebuia să-l anunţe pe 
Lup. 

Se întoarse. 

În faţa lui se afla însă doamna Stellenbosch. 

Parcă niciodată nu semănase mai puţin a om. Chipul îi 
era schimonosit de furie, buzele i se răsfrânseră în afară, 
ochii îi aruncau flăcări. 

— Aşadar, n-ai murit! exclamă ea. Trăieşti! 

Vocea îi era aproape plângăreaţă, de parcă i s-ar fi făcut 
o nedreptate: 

— Tu i-ai adus aici! Tu ai stricat totul! 

— Mi-am făcut datoria, zise Alex. 

— Oare cum de mi-a venit să intru aici? 

Doamna Stellenbosch chicoti ca pentru sine. Alex vedea 
cum îi dispare şi ultima fărâmă de rațiune: 

— Ei, cel puţin trebuşoara asta o s-o termin personal. 

Alex se încordă, cu picioarele depărtate, lăsându-şi 
centrul de greutate cât mai jos, exact aşa cum învățase. 
Dar degeaba. Doamna Stellenbosch ţâşni spre el cu o 
viteză înspăimântătoare. 

Parcă l-ar fi lovit un autobuz. Alex simţi din plin impactul 
greutăţii ei, apoi scoase un țipăt când două mâini uriaşe îl 


— 163 — 


apucară şi-l aruncară cu capul înainte spre colţul opus al 
camerei. Se lovi de o masă care se răsturnă, după care se 
rostogoli ca să evite cel de-al doilea atac. 

Doamna Stellenbosch lovi cu o forţă care i-ar fi zburat 
capul de pe umeri dacă l-ar fi nimerit, dar îl rată la mai 
puţin de un centimetru. 

Se ridică în picioare cu greu şi rămase pe loc, încercând 
să-şi recapete suflul. Din colţul gurii i se scurgea un firicel 
de sânge. 

Doamna Stellenbosch se pregăti din nou de atac. Alex se 
aruncă înainte, sprijinindu-se de una din mese. Picioarele îi 
străbătură aerul şi o lovi cu călcâiele în ceafă. Oricine 
altcineva ar fi leşinat după o astfel de lovitură. Alex simţi 
reculul în tot corpul, dar doamna Stellenbosch abia dacă se 
clătină puţin. 

Alex se dădu la o parte din faţa mesei exact înainte ca 
braţele ei să rupă în două tăblia groasă de lemn. Doamna 
Stellenbosch trecu de-a dreptul prin masă şi îl prinse din 
nou pe Alex, de data asta de gât. Il ridică în aer şi îl izbi de 
perete, icnind. Alex ţipă, fiindcă avusese impresia că şi-a 
rupt coloana. Căzu pe podea, fără să se mai poată mişca. 

Doamna Stellenbosch se opri, răsuflând din greu. Aruncă 
o privire pe fereastră. Elicea elicopterului se rotea acum la 
viteză maximă. Elicopterul se înclină întâi în faţă, apoi se 
ridică în aer. Era vremea să plece! 

Se aplecă şi îşi luă geanta de jos. Scoase un pistol şi îl 
îndreptă spre Alex. Acesta se uita la ea, fără să poată face 
nimic. 

Doamna Stellenbosch zâmbi: 

— Uite că-mi fac şi eu datoria, zise ea. 

Uşa sufrageriei se dădu în lături: 

— Alex! 

Apăruse Lupul, cu o mitralieră în mână. 

Doamna Stellenbosch îşi îndreptă pistolul şi trase trei 
focuri, nimerind în plin cu toate trei. Lupul primi un glonţ în 
umăr, unul în braţ şi unul în piept. Dar, în cădere, deschise 
şi el focul. Gloanţele mari o loviră în plin pe doamna 
Stellenbosch, care căzu cu spatele în geam. Sticla se sparse 


— 164 — 


sub greutatea ei şi ea dispăru în noapte, căzând în zăpadă 
cu capul înainte. Picioarele groase îmbrăcate în ciorapi de 
mătase dispărură şi ele în secunda următoare. 

Şocat de ceea ce se întâmplase, Alex prinse noi puteri. 
Se ridică şi alergă spre Lup. Nu murise, dar era grav rănit şi 
respira întretăiat. 

— Sunt OK, reuşi el să spună. Am venit să te caut. Bine 
că te-am găsit! 

— Lupule... 

— E OK. 

Se bătu pe piept şi Alex văzu că purta vestă antiglonţ. 
Din rana de la braţ îi curgea sânge, dar celelalte două 
gloanţe nu îl atinseseră. 

— Grief... spuse el. 

Alex aruncă o privire în direcţia indicată de Lup. 
Elicopterul se desprinsese de pe pistă. Acum zbura la joasă 
înălţime, în faţa academiei. În scaunul pilotului, Alex îl văzu 
pe doctorul Grief, care ţinea în mână un pistol. Trase şi de 
undeva, de sus, se auzi un țipăt şi căzu cineva. Era unul din 
soldaţii SSA. 

Alex se înfurie. Grief era un nebun, un monstru, el era 
principalul vinovat - şi iată că scăpa. Fără să-şi dea seama 
prea bine ce face, Alex luă arma Lupului şi ieşi prin 
fereastra spartă, trecu de cadavrul doamnei Stellenbosch şi 
înaintă în noapte. Incercă să ochească. Mişcarea elicelor 
spulbera zăpada, orbindu-l, dar ridică totuşi arma şi trase. 
Nu se întâmplă nimic. Mai apăsă o dată pe trăgaci. Tot 
nimic. Ori folosise Lupul toate gloanţele, ori se blocase 
arma. 

Doctorul Grief trase de manete şi elicopterul se îndepărtă 
spre poalele muntelui. Era prea târziu! Nu mai putea fi 
oprit. 

Doar dacă... 

Alex aruncă arma la pământ şi o rupse la fugă. La câţiva 
metri mai încolo se afla un snowmobil cu motorul pornit. 
Cel care îl folosise zăcea în zăpadă cu faţa în jos. 

Alex se aruncă în şa şi acceleră motorul la putere 
maximă. Snowmobilul înainta pe gheaţă, huruind, în urma 


— 165 — 


elicopterului. 

Doctorul Grief îl văzuse. Elicopterul încetini şi se întoarse. 
Grief ridică o mână şi o clătină în semn de adio. 

Alex zări ochelarii roşii şi mâna cu degete subţiri ridicată 
într-un ultim gest de sfidare. Cu mâinile încleştate pe 
ghidon, Alex se ridică în picioare, încordat, ştiind foarte bine 
ce are de făcut. 

Elicopterul se îndepărtă din nou şi se ridica din ce în ce 
mai sus. În faţa lui Alex se profila trambulina de schi. 
Înainta cu şaptezeci-optzeci de kilometri la oră, într-un 
vârtej de vânt şi de zăpadă. Ajunse la bariera de lemn în 
formă de cruce. 

Alex izbi bariera şi trecu prin ea dincolo, apoi se aruncă 
la pământ. 

Snowmobilul o luă în jos, spre trambulină, cu motorul 
care urla. 

Alex se rostogoli de mai multe ori în zăpadă; avea ochii şi 
gura pline de zăpadă şi de aşchii de lemn. Reuşi să se ridice 
în genunchi. 

Snowmobilul ajunse la capătul trambulinei. 

Alex îl privi cum ţâşneşte în aer, propulsat de toboganul 
uriaş de metal. 

Din elicopter, doctorul Grief mai apucă să vadă un bolid 
de oţel de două sute douăzeci şi cinci de kilograme, apărut 
brusc din întunericul nopţii şi care se îndrepta către el cu o 
viteză ameţitoare, cu farurile aprinse şi cu motorul urlând. 
Ochii roşu-aprins i se deschiseră larg de groază. 

Explozia scăldă dintr-odată tot muntele în lumină. 
Snowmobilul acţionase ca o torpilă şi îşi lovise ţinta cu 
maximă precizie. 

Elicopterul dispăru în mijlocul unei mingi uriaşe de foc, 
apoi căzu. Încă arzând, se izbi de pământ. 

Alex îşi dădu seama că din spate nu se mai auzea nicio 
împuşcătură. Lupta se încheiase. 

Se îndreptă încet înapoi spre academie şi începu dintr- 
odată să tremure. Când se apropie de clădire, văzu că în 
dreptul geamului spart apăruse cineva care îi făcea cu 
mâna. Era Lupul, care, deşi se sprijinea de perete, era cât 


— 166 — 


se poate de viu. Alex se îndreptă într-acolo. 

— Ce s-a întâmplat cu Grief? întrebă Lupul. 

— L-am făcut o tură cu sania, îi răspunse Alex. 

Pe versantul muntelui, rămăşiţele elicopterului ardeau 
înăbuşit în lumina răsăritului. 


— 167 — 


SOSIA 


Peste câteva zile, Alex stătea în faţa lui Alan Blunt, în 
biroul gri de pe Liverpool Street; doamna Jones era şi ea 
prezentă, răsucind între degete o bomboană. Era 1 Mai, 
sărbătoare legală, dar Alex bănuia că în clădirea pe care 
scria Banca Royal General nu era niciodată sărbătoare. Nici 
măcar primăvara nu reuşise să intre aici. Afară strălucea 
soarele, dar încăperea era înţesată de umbre. 

— Se pare că trebuie să-ţi mulţumim din nou, spuse 
Blunt. 

— Nu aveţi pentru ce, răspunse Alex. 

Pe chipul lui Blunt apăru o expresie de sinceră uimire: 

— E foarte probabil că datorită ţie, viitorul omenirii a fost 
schimbat, zise el. Planul lui Grief era nebunesc şi 
monstruos. Cât despre... 

Căută îndelung un cuvânt pentru a defini creaturile ieşite 
din eprubetă care descinseseră în lume de la Academia 
Point Blanc. 

— ...Progeniturile lui, acestea ar fi putut să provoace 
extrem de multe necazuri. În cel mai bun caz, ar fi 
reprezentat o putere financiară. Şi numai Dumnezeu ştie 
ce-ar fi făcut dacă n-ar fi fost descoperiţi la timp. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Alex. 

— l-am găsit pe toţi cincisprezece şi îi avem sub pază, 
răspunse doamna Jones. Au fost arestaţi, fără mult tam- 
tam, de serviciile de informaţii din ţările unde locuiau. O să 
ne ocupăm noi de ei. 

Pe Alex îl străbătu un fior. Avea senzaţia că ştie la ce 
anume se referă doamna Jones. Era sigur că nimeni nu le 
va mai vedea vreodată pe cele cincisprezece clone ale lui 
Grief. 

— Şi de data asta a trebuit să trecem toată povestea sub 
tăcere, continuă Blunt. Istoria asta cu... clonarea ar provoca 
panică în rândul populaţiei, dacă s-ar şti. Să clonezi oi mai e 
cum mai e, dar oamenii sunt cu totul altceva! Tuşi, apoi 
urmă: Familiile implicate nu doresc să le fie făcute publice 


— 168 — 


numele, aşa că nu vor face niciun fel de declaraţie. Sunt 
bucuroşi cu toţii că li s-au întors acasă fiii cei adevăraţi. Şi 
nici tu nu vei spune nimic, Alex! Ai semnat deja declaraţia 
de confidenţialitate privind secretele de stat. Sunt sigur că 
putem avea încredere în discreţia ta. 

Preţ de câteva clipe, nu mai spuse nimeni nimic. Doamna 
Jones îl privi cu atenţie pe Alex. Era îngrijorată din cauza lui, 
trebuia să recunoască. Ştia exact ce se petrecuse la Point 
Blanc, cât de aproape fusese Alex de o moarte îngrozitoare, 
pentru ca imediat după aceea să fie trimis înapoi. Băiatul 
care se întorsese din Alpii Francezi era diferit de cel care 
plecase acolo. Se simţea o răceală în el, aproape la fel de 
tangibilă ca zăpada de pe munte. 

— Ţi-ai îndeplinit misiunea în mod exemplar, Alex, îi zise 
ea. 

— Cum se simte Lupul? întrebă Alex. 

— Bine. E tot în spital, dar doctorii spun că o să-şi revină 
complet. Sperăm ca peste câteva săptămâni să-şi reia 
activitatea. 

— Asta e bine. 

— Am avut o singură victimă în timpul raidului de la Point 
Blanc - cel pe care l-ai văzut căzând de pe acoperiş. Lupul 
şi încă un soldat au fost răniţi. În rest, misiunea a fost o 
reuşită. Se opri o clipă: Mai vrei să ştii ceva? 

— Nu, zise Alex, clătinând din cap, şi se ridică. M-aţi 
abandonat acolo, adăugă el. V-am chemat în ajutor, dar n- 
aţi venit. Grief urma să mă omoare, dar nici nu v-a păsat! 

— Nu e adevărat, Alex! 

Doamna Jones se uită la Blunt, cerându-i ajutorul, dar 
acesta îi evită privirea. 

— Am avut dificultăţi... 

— Oricum, nu mai contează. Vreau să vă spun că mie, 
unul, mi-a ajuns. Nu mai vreau să fiu spion, şi dacă îmi mai 
cereţi să fac acest lucru, o să vă refuz. Ştiu că voi credeţi că 
mă puteţi şantaja. Dar deja ştiu prea multe, aşa că nu mai 
ţine figura. Se îndreptă spre uşă: Cândva credeam că viaţa 
de spion e interesantă şi specială... că e ca în filme. Dar n- 
aţi făcut decât să vă folosiţi de mine. Într-un fel, voi doi 


— 169 — 


sunteţi la fel de răi ca şi Grief. Aţi face orice ca să vă 
atingeţi scopurile. Ei bine, eu nu mai vreau decât să-mi văd 
de şcoală. Aşa că data viitoare va trebui să vă descurcaţi 
fără mine. 2 

După plecarea lui Alex se lăsă o tăcere prelungă. In cele 
din urmă, Blunt spuse: 

— O să se întoarcă el. 

Doamna Jones îşi ridică o sprânceană: 

— Chiar crezi asta? K 

— Se pricepe prea bine la meseria asta... In plus, o are în 
sânge. Se ridică: Ce ciudat! zise. Cei mai mulți şcolari 
visează să ajungă spioni. Alex e un spion care nu visează 
decât să fie un şcolar. 

— Chiar ai de gând să-l trimiţi din nou în misiune? 

— Bineînţeles! Chiar azi-dimineaţă am primit un dosar. 
Avem o situaţie interesantă undeva, în Munţii Zagros din 
Irak. S-ar putea ca Alex să fie singura soluţie. 

Îi zâmbi adjunctei sale: 

— O să-l lăsăm o vreme să se liniştească, apoi o să-l 
contactăm din nou. 

— N-o să vrea. 

— Mai vedem noi, zise Blunt. 


Alex cobori din autobuz şi se îndreptă spre casa elegantă 
din Chelsea, în care locuia împreună cu menajera sa, Jack 
Starbright, care îi era şi prietena cea mai apropiată. Alex îi 
povestise deja lui Jack prin ce aventuri trecuse, dar cei doi 
făcuseră un pact să nu vorbească niciodată despre 
legăturile lui Alex cu MI6. Lui Jack nu-i plăcea deloc toată 
povestea şi îşi făcea griji pentru Alex, dar ştiau amândoi că 
n-au ce să facă. 

Jack păru surprinsă când îl văzu intrând în casă: 

— Parcă te-am văzut ieşind adineauri, zise ea. 

— i s-a părut. 

— Ai primit mesajul? 

— Ce mesaj? 

— Domnul Bray vrea să stea de vorbă cu tine. Te 
aşteaptă la ora trei la şcoală. 


— 170 — 


Henry Bray era directorul Şcolii Brookland. Pe Alex nu-l 
surprindea deloc convocarea. Bray era genul de director 
care nu numai că reuşea să conducă o instituţie mare şi 
aglomerată, dar îşi mai găsea timp şi să stea de vorbă 
personal cu fiecare elev. Era îngrijorat din cauza 
nenumăratelor absenţe ale lui Alex, aşa că îl chemase să 
stea de vorbă. 

— Vrei să mănânci? întrebă Jack. 

— Nu, mersi. 

Alex ştia că va trebui din nou să spună că a fost bolnav. 
Cei de la MI6 îi vor face rost iarăşi de o scutire medicală. 
Dar la gândul că trebuie să-l mintă pe director îi pieri pofta 
de mâncare. 

Peste o oră plecă spre şcoală cu bicicleta, care îi fusese 
înapoiată de poliţia din Putney. Pedala fără grabă, bucuros 
că e iar la Londra, că s-a întors la viaţa normală. leşi de pe 
King's Road şi o luă pe aleea pe care - parcă trecuse o lună 
de atunci - îl urmărise pe bărbatul cu Skoda albă. In faţa lui 
se profila clădirea şcolii. Clădirea era pustie, şi aşa avea să 
rămână până la începerea semestrului al doilea. 

Şi totuşi, când ajunse, Alex văzu o siluetă care traversa 
curtea spre poartă; îl recunoscu pe domnul Lee, omul de 
serviciu al şcolii, un om destul de în vârstă. 

— lar ne întâlnim! 

— Bună ziua, Bernie, zise Alex. 

Toată lumea îi spunea Bernie. 

— Te duci la domnul Bray? 

— Da. 

Acesta clătină din cap: 

— Nu mi-a spus că trece astăzi pe aici. Dar, oricum, mie 
nu-mi spune niciodată nimic! Mă duc până la magazin, dar 
o să mă întorc la cinci ca să încui - ai grijă să pleci până 
atunci! 

— Bine, Bernie. 

Pe terenul de joacă nu era nimeni. Se simţea ciudat, 
singur în mijlocul curţii. Şcoala părea mai mare, acum că 
elevii lipseau; curtea se întindea parcă la nesfârşit între 
clădirile din cărămidă roşie. Razele soarelui străluceau, 


— 171 — 


reflectate de ferestre. Parcă şi iarba de pe terenurile de 
sport avea altă culoare, un verde parcă prea intens. Toate 
şcolile în care nu sunt elevi au un aer aparte, şi nici Şcoala 
Brookland nu făcea excepţie. 

Biroul domnului Bray era în Corpul D, lângă aripa de 
ştiinţe naturale. Alex intră pe uşile batante. De obicei, 
pereţii erau acoperiţi cu postere, dar acestea fuseseră date 
jos la sfârşitul semestrului. Acum erau goi, de un alb 
nefiresc. 

Se vedea o uşă deschisă. Bernie făcuse curat în 
laboratorul principal. Îşi lăsase mopul şi găleata lângă 
perete când plecase la magazin - ca să-şi ia un pachet de 
ţigări, presupuse Alex. Bernie fusese toată viaţa un fumător 
înrăit, şi Alex era convins că şi moartea o să-l găsească cu o 
ţigară în gură. 

Alex urcă scările; paşii îi răsunau pe podeaua de piatră. 
Ajunse pe un coridor - la stânga era laboratorul de biologie, 
la dreapta, cel de fizică - şi o luă tot înainte. 

Un al doilea coridor, cu ferestre mari şi de o parte şi de 
alta, ducea către Corpul D. Biroul domnului Bray era drept 
în faţă. 

Se opri în faţa uşii, întrebându-se dacă n-ar fi trebuit să 
se îmbrace mai elegant. Bray nu suporta să-i vadă pe băieţi 
cu cămaşa scoasă din pantaloni sau cu cravata legată 
aiurea. Alex purta o geacă din denim, un tricou, blugi şi 
pantofi de sport marca Nike - nu se schimbase după 
întâlnirea de dimineaţă de la sediul MI6. Părul tot îi era 
suficient de lung, aşa cum îi plăcea lui, dar nici nu mai era 
chiar aşa de scurt. Arăta, aşa luat în ansamblu, ca un 
delincvent juvenil, dar era prea târziu ca să mai facă ceva. 
Şi oricum, Bray nu voia să discute despre cum arăta el, ci, 
mai degrabă, despre faptul că nu prea se mai arătase pe la 
şcoală în ultima vreme. 

Bătu la uşă. 

— Intră! se auzi o voce dinăuntru. 

Alex deschise uşa şi păşi în biroul directorului, o încăpere 
dezordonată care dădea spre terenul de joacă. 

Înăuntru se afla o masă de lucru încărcată cu vrafuri de 


— 172 — 


hârtii şi un scaun din piele neagră, întors cu spatele spre 
uşă. Lângă un perete era un dulăpior plin cu trofee, ceilalţi 
erau aproape în întregime acoperiţi de rafturi ticsite de 
cărţi. 

— M-aţi chemat, zise Alex. 

Scaunul se întoarse încet: 

Alex încremeni. 

Cel de la birou nu era Henry Bray. 

Era... el însuşi. 

În faţa lui se afla un băiat de paisprezece ani, blond, tuns 
foarte scurt, cu ochii căprui, tras la faţă şi palid. Până şi 
îmbrăcămintea îi era la fel cu a lui. Lui Alex i se păru că 
trecuse o veşnicie până când reuşi să-şi creadă ochilor. Se 
uita la el însuşi. Băiatul de pe scaun era el. 

Era totuşi o singură diferenţă între ei: cel de pe scaun 
avea în mână un pistol. 

— Stai jos, îi zise acesta. 

Alex nu se mişcă. Ştia că se află în mare pericol şi era 
furios pe sine pentru că nu prevăzuse acest deznodământ. 
Când îl ţinuseră încătuşat la academie, doctorul Grief se 
lăudase că şi-a creat şaisprezece clone. Dar de dimineaţă 
doamna Jones spusese că i-au găsit „pe toţi cincisprezece”. 
Mai rămânea unul - băiatul pe care îl pregătiseră să-i ia lui 
locul în familia lui sir David Friend. Alex îl şi zărise în timp 
ce se afla la academie. Acum îşi amintea foarte clar silueta 
cu mască albă, care îl privise de la fereastră, în timp ce se 
îndrepta spre trambulină. Masca aceea albă erau, de fapt, 
nişte bandaje. Noul Alex îl spionase, pansat în urma 
intervenţiei chirurgicale care îl transformase într-o sosie. 

Şi chiar şi azi, se lovise de mai multe indicii. Poate de 
vină fusese căldura sau poate gustul amar lăsat de vizita la 
MI6 - în orice caz, fusese prea cufundat în gânduri ca să le 
observe: vorbele lui Jack când ajunsese acasă: „Parcă te-am 
văzut ieşind”; apoi Bernie, aici, la poartă: „lar ne întâlnim!” 

Amândurora li se păruse că îl mai văzuseră o dată, cu 
puţin timp înainte. De fapt, îl văzuseră pe băiatul care 
şedea acum în faţa lui. Pe băiatul care ţinea un pistol 
îndreptat spre inima lui. 


— 173 — 


— Ardeam de nerăbdare să te întâlnesc, îi zise celălalt 
băiat. 

In ciuda urii care i se simţea în voce, Alex nu-şi putea 
stăpâni uimirea. Vocea celuilalt nu semăna cu a lui - nu 
avusese timp să şi-o prelucreze. Dar, în rest, era sosia lui 
perfectă. 

— Ce cauţi aici? zise Alex. Totul s-a terminat. Proiectul 
Gemini a luat sfârşit. Ai face mai bine să te predai şi tu. Ai 
nevoie de ajutor. 

— De un singur lucru am nevoie, spuse celălalt Alex, 
dispreţuitor. Am nevoie să te văd mort. O să te împuşc, 
chiar acum. Mi-ai ucis tatăl! 

— Tatăl tău a fost, de fapt, o eprubetă, zise Alex. N-ai 
avut niciodată nici mamă, nici tată. Eşti un monstru. 
Confecţionat manual în Alpi... ca un ceas cu cuc. Ce-o să 
faci după ce mă omori? O să-mi iei locul? N-ai rezista nicio 
săptămână. E drept că semeni cu mine, dar deja ştiu prea 
mulţi despre proiectul lui Grief. Şi, nu te supăra, dar se 
vede cât de colo că eşti doar un fals. 

— Am fi putut avea totul! Întreaga lume ar fi fost la 
picioarele noastre! 

Aproape că îi strigă copia lui Alex şi pentru o clipă Alex 
avu senzaţia că îl aude pe doctorul Grief cum îl acuză din 
mormânt. Dar creatura din faţa lui chiar era doctorul Grief... 
sau cel puţin o parte din el. 

— Puțin îmi pasă ce se întâmplă cu mine, continuă 
acesta. Singurul lucru pe care îl vreau e ca tu să mori. 

Intinse mâna în care ţinea pistolul. Ţeava era îndreptată 
spre el, Alex îl privi drept în ochi. 

Şi îl văzu că ezită. 

Falsul Alex nu se putea hotări dacă să apese pe trăgaci. 
Prea semănau! Aceeaşi statură, acelaşi corp - şi acelaşi 
chip. Era ca şi cum s-ar fi împuşcat pe sine însuşi. Alex nu 
închisese uşa; se aruncă pe spate, aterizând pe coridor. În 
aceeaşi clipă glonţul porni, îi trecu milimetric pe deasupra 
capului şi se înfipse în perete. Alex căzu pe spate şi se 
rostogoli din prag; un al doilea glonţ intră în podea. Se 
ridică şi o zbughi nebuneşte, încercând să se îndepărteze 


— 174 — 


cât mai mult de dublura lui. 

Se mai auzi o împuşcătură, în timp ce Alex fugea pe 
coridor, şi geamul pe lângă care trecea se făcu ţăndări. 
Alex ajunse la scări şi începu să coboare câte trei trepte 
odată; se temea să nu se împiedice şi să-şi luxeze glezna, 
dar reuşi să ajungă jos şi se îndreptă spre ieşire; îşi schimbă 
însă brusc direcţia când îşi dădu seama că, dacă 
traversează terenul de joacă, va fi o ţintă uşoară. Plonjă pe 
uşa laboratorului, mai-mai să cadă grămadă peste găleata 
şi mopul lui Bernie. 

Laboratorul era o încăpere lungă şi dreptunghiulară, cu 
mese individuale de lucru pe care se aflau arzătoare 
Bunsen şi retorte; pereţii erau acoperiţi cu rafturi pline de 
sticle cu substanţe chimice. La capătul celălalt al încăperii 
era o uşă. Alex se ascunse după o masă din spate de tot. 
Oare dublura văzuse când intrase aici? Sau încă îl mai 
căuta prin curte? 

Cu grijă, Alex îşi iţi capul de sub masă, dar se lăsă repede 
înapoi; patru gloanţe zburară pe lângă el, lovind lemnul 
mesei. Unul din ele nimeri o ţeavă de gaz. Alex auzi 
şuieratul gazului, apoi încă o împuşcătură. Se produse o 
explozie care îl aruncă cât colo pe podea. De la ultimul 
glonţ luase foc gazul. Limbile de foc ajungeau până în 
tavan. Dintr-odată începu să ţâşnească apă din tavan, 
stropind toată încăperea - se  declanşase sistemul 
antiincendiu. Alex se îndepărtă în patru labe, sperând că, 
orbit de apă şi de flăcări, celălalt Alex n-o să-l vadă. Ajunse 
la uşa din spate şi se ridică. Se mai auzi o împuşcătură, dar 
Alex ieşise deja; se afla pe un coridor, iar în faţă avea o 
scară. 

Dar scara nu ducea nicăieri. Urcase deja până la 
jumătate când îşi aminti că sus era o singură sală de clasă, 
folosită pentru orele de biologie. O scară în spirală pornea 
de aici şi ducea pe acoperiş. Şcoala dispunea de foarte 
puţin teren, aşa că administraţia proiectase construirea 
unei grădini pe acoperiş. Dar nu le ajunseseră fondurile, aşa 
că sus nu erau decât vreo două sere şi atât. 

Nu avea pe unde să coboare! Alex privi peste umăr şi îl 


— 175 — 


văzu pe celălalt Alex cum îşi încarcă pistolul; se îndrepta în 
direcţia lui. Nu avea de ales! Trebuia să meargă tot înainte, 
chiar dacă în curând va trebui să se oprească. 

Ajunse în laboratorul de biologie şi trânti uşa în urma lui. 
Uşa nu se încuia, şi în plus toate mesele erau fixate de 
podea; nu avea cum să blocheze intrarea. Scara în spirală 
era în faţa lui. O urcă fără să se oprească, trecu de o nouă 
uşă şi ieşi pe acoperiş. Alex se opri o clipă să-şi tragă 
răsuflarea şi să se gândească ce să facă mai departe. 

Se afla într-un spaţiu larg, plat, cu gard de jur împrejur. 
Erau vreo şase ghivece de ceramică pline cu pământ, din 
care ieşeau nişte plante firave, mai mult moarte decât vii. 
Alex adulmecă aerul. Prin ferestrele aflate mai jos cu două 
etaje ieşea fum, şi Alex bănui că sistemul antiincendiu nu 
reuşise să stingă focul. Se gândi la gazul ce umplea 
laboratorul, la substanţele chimice de pe rafturi... Poate că 
se afla în vârful unei bombe cu ceas! Trebuia să coboare 
cumva. 

Dar în clipa aceea, auzi paşi pe treptele din metal şi 
înţelese că dublura lui urcase scara în formă de spirală. 
Alex se ascunse după o seră. Uşa fusese izbită de perete. 

Inconjurat de fum, falsul Alex ieşi pe acoperiş şi făcu un 
pas înainte. Acum Alex era în spatele lui. 

— Unde eşti? îi strigă dublura. 

Avea părul ud leoarcă şi faţa schimonosită de furie. 

„Acum ori niciodată”, se gândi Alex. O luă la fugă înainte. 
Celălalt Alex se întoarse şi trase. Glonţul îi şterse pielea de 
pe umăr. 

Dar în clipa următoare îşi ajunse dublura şi îl prinse cu o 
mână de gât şi cu cealaltă de încheietură, forțându-l să 
îndrepte arma în altă parte. Din laborator se auzi o explozie 
asurzitoare şi întreaga clădire se zgudui, dar niciunul din cei 
doi băieţi nu păru să observe asta. Incleştaţi, aflaţi parcă de 
o parte şi de alta a unei oglinzi care dispăruse, cei doi se 
luptau pentru pistolul care le atârna deasupra capetelor. 

Flăcările, alimentate de substanţele chimice, ajunseseră 
până sus, şi acum izbucniră prin acoperiş, topind asfaltul. 
De departe, se auziră sirenele pompierilor. Alex îl trase pe 


— 176 — 


celălalt de mână cu toată puterea, încercând să-i coboare 
pistolul. Celălalt îl zgărie, înjurând - nu în engleză, ci în 
afrikaans. 

Şi apoi, brusc, totul se sfârşi. 

Pistolul se învărti prin aer şi căzu la pământ. 

Unul din cei doi Alex îl lovi pe celălalt, aruncându-l la 
pământ, şi plonjă după pistol. 

Se mai auzi o explozie şi ţâşniră limbi de foc cu miros de 
chimicale. În acoperiş apăruse pe neaşteptate un crater, 
chiar în dreptul pistolului. Băiatul îl văzu prea târziu şi căzu 
înăuntru. Ţipă şi dispăru, înconjurat de flăcări şi de fum. 

Un Alex Rider se îndreptă spre gaură şi privi în jos. 

Celălalt Alex Rider zăcea pe spate, cu două etaje mai jos, 
nemişcat. Flăcările se strângeau în jurul lui. 

Primele maşini ale pompierilor ajunseseră la şcoală. Cei 
de jos ridicară o scară până pe acoperiş. 

Un băiat blond, cu părul scurt şi cu ochi căprui, îmbrăcat 
într-o geacă din denim, tricou şi blugi, se îndreptă spre 
marginea acoperişului şi începu să coboare. 


— 177 — 


În curând: 
VOLUMUL AL TREILEA AL SERIEI 


ALEX RIDER, 
SUPERSPIONUL ADOLESCENT 


INSULA RECHINILOR 


Alex Rider trebuie să-şi calce încă o dată în 
picioare principiile şi să plece într-o nouă misiune 
secretă. 

De această dată trebuie să-l înfrunte pe Alexei 
Sarov - un general sovietic care a pus la punct un 
plan criminal menit să schimbe cursul istoriei. 


— 178 — 


ANR 


Alex Rider, superspionul de 14 ani, 
s-a reîntors la școală, încercînd să uite 
nebunia provocată de computerele 
STORMBREAKER. Din păcate însă, 
MI6 are alte planuri pentru el 
și îl trimite să investigheze 
moartea a doi dintre 


la drum la fel de împotriva dorinjei sale 


ca și prima dată, pentru că în urechi îi încă uvertismentul 


doamnei Jones: „Ține bine minte, Alex Rider: niciodată nu ești prea 


fînăr pentru a muri...” 


go 


rao 
international 
publishing 
company 


ISBN 973-5 POY 
| | | 
| | 
MINI