John Saul — Vlastarul mintii

|} 
y Vi 


JOHN SAUL 


VLĂSTARUL 
MINȚII 


EDIȚIA | 
Original: Brainchild (1985) 
Traducere din limba engleză: 
CORNELIA BUCUR 
f 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
1997 


„Valerie se încruntă și făcu un pas înapoi, neliniștită. Ce tot 
spunea? Hoti? Criminali? Păreau elucubraţiile unui nebun. 

— K-Kate nu-i aici, se bâlbâi ea, dând înapoi spre ușă. Dacă pe 
ea o cauţi, a ieșit în oraș. 

Intrase și reușise să închidă ușa pe jumătate, când Alex se 
aruncă înainte, izbind ușa cu toată greutatea și răsturnând-o pe 
Valerie la podea. Ușa se lovi violent de perete. 

Valerie încercă să scape de-a lungul coridorului pardosit cu 
gresie roșie de carieră, dar era deja prea târziu. 

Degetele lui Alex i se încleștară în jurul gâtului și începură să 
strângă. 

— Venganza... murmură el.” 


e PROLOG e 


Soarele de sfârșit de august strălucea pe deasupra dealurilor 
arse, cu o intensitate tipică zonelor sudice. Spre sud, își spuse 
adolescentul de șaisprezece ani, strecurându-se printre tufele ce 
acopereau ranchul întins al tatălui său, spre sud ar fi trebuit să 
se îndrepte de mult, el și ai lui. 

Tatăl insistase să rămână. 

Intregul an, de când se semnase Tratatul de la Guadelupe 
Hidalgo, părinţii dezbătuseră pe furiș subiectul. 

— Or să ne gonească, spusese mama, nu o dată. 

O spusese din nou în dimineaţa aceasta. Inaltă și dreaptă, 
stătea așezată pe un scaun cu spetează de lemn, la umbra 
peretelui estic al haciendei, îmbrăcată, ca de obicei, în negru, în 
ciuda căldurii de dimineaţă. Mâinile prelungi, cu degete suple, 
care nu trădau nimic din ceea ce probabil simțea, lucrau fără să 
se întrerupă la broderia cu care își umplea zilnic câteva 
momente, când munca din hacienda i-o permitea. Tatăl însă 
clătinase din cap, așa cum făcea aproape în fiecare zi. 

— La Los Angeles s-au ţinut de cuvânt faţă de hispanici. Or să 
o facă și aici. 

Ochii Dofei Maria sclipiseră nerăbdători și buzele i se 
strânseseră, dar, când vorbise, o făcuse cu respectul pe care i-l 
acordase întotdeauna soțului său și pe care le învățase și pe 
fiicele ei să îl acorde atât tatălui, cât și fratelui lor. 

— La Los Angeles nu au găsit aur. Pământul nu are nicio 
valoare. De ce să nu se ţină de cuvânt? Aici însă, chiar dacă nu 
e aur, tot or să ia pământul. In San Francisco sosesc în fiecare zi 
nave și orașul e plin. Unde să se ducă? 

— Spre câmpurile aurifere, insistase Don Roberto de 
Meléndez y Ruiz, dar Doña Maria nu făcuse altceva decât să 
clatine din cap. 

— Cei mai mulţi se vor îndrepta spre câmpurile aurifere. Dar 
nu toţi, Roberto. Unii se vor gândi la viitor și vor opta pentru 
pământ. Aceia vor veni aici. Și atunci, pe noi cine ne va apăra? 

— Prezidiul de la Monterey... 

— Prezidiul e al lor acum. Războiul s-a terminat, iar noi am 
pierdut. Trupele noastre s-au întors în Mexic, iar noi ar trebui să 
facem la fel. 


— Nu! replicase Don Roberto. Noi nu suntem mexicani, 
suntem californios. Casa noastră aici e. Am construit hacienda 
asta și avem dreptul să rămânem aici! Și aici vom sta! 

— Vom sta, atunci, spusese Doña Maria pe un ton deodată 
placid. Dar hacienda nu va mai fi a noastră. Ranchul ne va fi 
luat. Vin oameni noi, Roberto, și nu ne putem opune. 

Și iată-i că veniseră în această după-amiază. 

Din vârful dealului, la două sute de metri depărtare, băiatul 
văzu escadronul de cavalerie a Statelor Unite apărând la orizont 
și făcându-și drum, fără grabă, către zidurile spoite ale 
haciendei. Atitudinea lor nu avea nimic ameninţător, și totuși 
băiatul simţea primejdia. In loc să se suie pe cal și să gonească 
spre casă, el legă animalul de un copac, dincolo de creasta 
dealului, și se piti în tufișuri. Își văzu tatăl așteptând în faţa 
porţii deschise. Aproape că îl auzea oferindu-le ospitalitatea 
casei sale. Călareţii nu intrară. Escadronul aşteptă ca unul din 
băieţii de la grajd să aducă tatălui său un cal. Don Roberto 
încăleca și grupul, cu el în mijloc, porni înapoi pe drumul îngust 
care ducea spre satul de misionari, la doi kilometri depărtare. 

Băiatul mergea cât putea de repede, dar nu destul. Nu exista 
decât un singur drum pe care toate instinctele îl avertizau să îl 
ocolească. Trebuia deci să își facă loc prin tufele încâlcite și 
uscate, ascunzându-se cum putea mai bine printre pâlcurile de 
stejari. 

Văzu escadronul apropiindu-se de clădirea misiunii și, pentru 
o clipă, frica îl părăsi. Poate că îl duseseră pe tatăl său la o 
întâlnire cu comandantul. 

Nu. 

Escadronul depăși clădirea misiunii și se opri o sută de metri 
mai încolo, sub stejarul uriaș și în jurul căruia se dezvoltase 
iniţial satul. Indienii se adăpostiseră sub ramurile lui puternice 
cu multe sute de ani înainte de sosirea părinţilor franciscani. 

Pe neașteptate, băiatul înțelese ce aveau de gând soldații și 
că nu putea face nimic să-i împiedice. 

Dar nu putea nici să plece. Trebuia să rămână, să privească. 

In timp ce tatăl său şedea drept în șa, unul dintre soldaţi 
azvârli o frânghie pe după ramura cea mai de jos a copacului. 
Un altul legă mâinile lui Don Roberto la spate. Duseră apoi 
armăsarul până sub copac și înfășurară capătul liber al frânghiei 
în jurul gâtului lui Don Roberto. 


Din ascunzătoarea sa dintre tufe, băiatul încercă să zărească 
chipul tatălui său, dar acesta era prea departe, iar umbra 
stejarului de nepătruns. 

Apoi unul dintre soldaţi plesni armăsarul cel negru peste 
coaste cu o cravașă; calul se ridică în două picioare, sforăind, și 
reveni cu tropot pe pământ. O clipă mai târziu totul se 
terminase. 

Calul negru galopa pe drumul îngust spre hacienda, în timp ce 
trupul lui Don Roberto de Melendez y Ruiz se legăna sub 
ramurile primitoare ale stejarului. 

Escadronul de cavalerie se întoarse și porni, cu același pas 
leneș, înapoi pe drumul spre hacienda. 

Copilul așteptă până ce soldaţii ieșiră din câmpul lui vizual, 
apoi parcurse ultimii cincizeci de metri până în vale. Privi intens 
la chipul tatălui său, încercând să citească în ochii morți ce ar fi 
trebuit să facă. Nici în grimasa contorsionată de durere, nici în 
ochii holbaţi, goi, nu se vedea nimic. Era ca și cum, nici măcar 
murind, Don Roberto nu ar fi înțeles ce i se întâmpla. 

Dar băiatul înţelegea. 

Se răsuci pe călcâie și se pierdu din nou printre tufe. 

e 

Era târziu după-amiaza; pe măsură ce soarele cădea spre 
orizontul vestic, umbre lungi își începeau goana peste vârfurile 
dealurilor. În depărtare, copilul văzu un banc de ceaţă 
formându-se deasupra apelor oceanelor. 

La picioarele lui, ultimii dintre servitorii familiei sale părăseau 
hacienda prin porţile deschise, cu puţina avere strânsă în niște 
serapes vechi, cu ochii în pământ, ca și cum ar fi fost ei înșiși în 
primejdie dacă îndrăzneau măcar să privească la soldaţii ce 
stăteau de o parte și de alta a porţii, în curte, la umbra zidului 
dinspre apus, adăpostindu-se de căldura mai puţin dogoritoare 
acum, mama sa ședea calmă pe un scaun, încadrată de cele 
două fiice; degetele îi alergau în continuare peste broderie. Din 
când în când, îi vedea buzele mișcându-se, adresând vorbe de 
rămas bun peonilor, fără ca vreunul din ei să-i răspundă; numai 
unul sau doi fură destul de curajoși ca să dea din cap în direcția 
ei. 

În fine, ieși și ultimul dintre servitori și, la un semn al 
conducătorului lor, soldaţii închiseră încet porțile. Ofiţerul se 


întoarse spre Doña Maria. Cuvintele i se auzeau perfect până pe 
coasta dealului. 

— Unde vă este fiul? 

— E plecat, fu răspunsul ei. L-am trimis de-aici săptămâna 
trecută. 

— Nu minţiţi, Doña Maria. A fost văzut ieri. 

Mama ridică glasul, iar copilul înțelese că vorbele îi erau 
adresate lui, în aceeași măsură ca și bărbatului din faţa ei. 

— Nu se află aici, señor. E la Sonora, în siguranță, printre ai 
noștri. 

— O să-l găsim, Doña Maria. 

— Ba nu. Nu-l veţi găsi niciodată. Dar el vă va găsi pe voi. Noi 
nu ne temem de moarte, dar nu veți avea nimic de câștigat de 
pe urma morţii noastre. Nu ne vom părăsi pământul, señor. 
Bărbatul meu a spus că vom rămâne aici și așa vom face. Voi ne 
veți ucide. Dar fără folos. Fiul meu se va întoarce și vă va găsi. 

— Zău? întrebă conducătorul escadronului. Ridicaţi-vă, Doña 
Maria. 

Sub ochii băiatului care urmărea scena de sus, de pe deal, 
mama se ridică în picioare. Inspirate de curajul ei, cele două 
fiice făcură la fel. 

— Fiul meu vă va găsi, o auzi el spunând. Vă va găsi și vă va 
ucide. 

Ofiţerul făcu un semn scurt cu degetul spre zidul dinspre sud. 

— Acolo. 

Făcu un pas înainte, ameninţându-le pe Doña Maria și pe 
fiicele ei cu baioneta fixată pe ţeava puștii. Doña Maria rămase 
pe loc. 

— Nu ne temem să murim, dar nici nu ne vom lăsa împinse ca 
vitele la tăiere. 

Se întoarse și își puse lucrul de mână pe un scaun, apoi își luă 
fiicele de mână. Porni să traverseze curtea, cu pasul ferm și 
spatele drept ca întotdeauna. 

Ajunse lângă zidul sudic, scăldat încă în lumina soarelui de 
după-amiază; acolo se întoarse și începu să se roage. Buzele i se 
mișcau. Copilul culcat pe coasta dealului închise ochii, 
murmurând aceleași cuvinte pe care știa că le rostește mama 
lui. 


Prima împușcătură îi deschise cu brutalitate ochii. Clipi de 
două ori înainte de a se putea concentra asupra scenei din 
curte. 

Mama lui stătea încă în picioare, cu capul sus și ochii deschiși, 
dar mâna dreaptă îi era încleștată la piept. O clipă mai tărziu, 
sângele începu să i se scurgă printre degete și pe pieptul rochiei 
i se întinse o pată stacojie. 

Apoi liniștea după-amiezii fu spartă în mii de bucăţi de 
tipetele îngrozite ale surorilor, amestecate cu pocnetele furioase 
ale puștilor, și un zgomot infernal se izbi de zidurile haciendei, 
rostogolindu-se peste câmpul de dincolo de ele. 

Sora mai mică se prăbuși prima. Genunchii i se muiară; 
această simplă mișcare păru să concentreze focul asupra ei. 
Trupul îi zvăcni violent o clipă, izbit de gloanţe, apoi rămase 
nemișcat în praf. Fata mai mare ţipă, întinzând braţele ca și cum 
ar fi vrut să-și ajute sora, dar se înclină și căzu cu fața în jos, pe 
când glasul puștilor se auzea din nou. 

Doña Maria rămăsese singură în faţa zidului. Înfruntă întregul 
escadron cu ochii larg deschişi, privind ţevile puștilor cu 
seninătate. 

— Nu vă folosește la nimic, spuse ea din nou. Fiul meu vă va 
găsi și vă va ucide. Nu ne vom părăsi pământul niciodată. 

Apoi se prăbuși încet. Câteva secunde mai târziu, soldaţii își 
goleau puștile în trupul său fără viață. 

e 

Trecuse de miezul nopţii când băiatul se furișă în jos de pe 
deal și intră pe porţile haciendei. Peste clădiri se așternuse o 
tăcere stranie; până și creaturile nopţii păreau să respecte 
morţii, în felul lor. Nu se zărea niciun soldat de gardă, după cum 
nimeni nu se ostenise să acopere cadavrele. Escadronul plecase 
de mult, în căutarea familiilor vechililor, pe care le aștepta 
aceeași soartă ca a familiei lui Don Roberto. Luna stătea 
atârnată pe cer și lumina ei argintie azvârlea umbre ciudate prin 
curte. În semiîntuneric, petele stacojii lăsate de sângele 
membrilor familiei lui păreau a nu fi mai mult decât niște urme 
cenușii pe peretele văruit. Paloarea morţii de pe chipurile 
mamei și surorilor lui semăna cu pacea somnului. Băiatul 
rămase vreme îndelungată alături, rugându-se pentru sufletele 
părinţilor și surorilor sale. În cele din urmă, o dată cu ultima 
rugăciune, dădu la o parte și durerea. 


Se schimbase și avea atâtea de făcut. 

Își ridică mai întâi mama. Duse cadavrul afară din curte, pe 
deal, unde îl îngropă adânc în tufărișul des. 

Alături de ea le îngropă pe cele două surori, după care se 
așeză și rămase așa toată noaptea, ca amorţit, retrăind ororile 
zilei care tocmai trecuse. Când lumina primilor zori începu să 
dilueze întunericul nopţii, se ridică în picioare și mai privi o dată 
hacienda care îi fusese cămin. 

Amintirile, ca și cuvintele mamei sale, îi erau încrustate în 
suflet, tot așa cum sângele familiei și urmele gloanţelor ucigașe 
erau încrustate pe zidurile fermei. Nimic nu va șterge vreodată 
aceste imagini din mintea lui și nimic nu îi va înmuia ura din 
suflet. 

Și nu va părăsi nicicând satul care îi fusese casă. 

Pentru totdeauna, noapte de noapte, se va trezi din acest 
coșmar, tremurând. 

Era întotdeauna același. Se afla pe dealul de lângă hacienda 
și urmărea macelărirea familiei sale; auzea cuvintele mamei și 
știa ce avea de făcut. 

Era adevărat? Se petrecuse oare totul așa cum revedea în 
vis? Împușcăturile. Țipetele. Petele stacojii de pe zidul văruit. 

Coșmarul se întorcea noapte de noapte. lar el știa ce avea de 
făcut... 


e PARTEA ÎNTÂI e 
e Capitolul 1 


La Paloma era genul de oraș care absoarbe cu greu 
schimbările. Ascuns între înălțimile care înconjoară Palo Alto, 
crescuse lent timp de mai bine de o sută de ani, concentrat însă, 
ca întotdeauna, în jurul piaţetei din fața vechii misiuni spaniole. 
Spre deosebire de altele la fel din California, clădirea misiunii 
din La Paloma nu fusese transformată în muzeu sau monument 
istoric, ci devenise sediul primăriei; clădirea adiacentă, pe 
vremuri o școală, era acum bibliotecă. 

In spatele misiunii se găsea un mic cimitir, dincolo de care se 
întindea un grup de case dărăpănate, în care locuiau 
descendenţii celor care  înfiinţaseră La Paloma. Aceștia 
continuau să vorbească între ei în spaniolă și își câștigau un trai 
mizer, ca servitori pe lângă acei gringos care puseseră stăpânire 
pe pământurile haciendelor cu generații în urmă. 

Două străzi mai încolo, la intersecția drumului principal care 
traversa La Paloma cu potecile ce străbăteau râpele prin care 
era împrăștiat satul, se afla o bucată triunghiulară de pământ, 
dominată de un stejar imens. Bucata de pământ rămăsese 
neatinsă fiindcă primii locuitori, începând chiar cu preoţii 
misionari, hotărâseră să lase stejarul în pace și să construiască 
drumurile pornind de sub el. Și lucrurile rămăseseră 
neschimbate. Străzile întortocheate ale satului nu aveau nici 
trotuare, nici borduri și, chiar când așezarea formată în jurul 
misiunii crescuse și dăduse pe dinafară, în ţinutul pustiu și fără 
nume din jur, piaţeta rămăsese centrul orașului. 

Acum această zonă dimprejurul stejarului era cunoscută sub 
numele de Piaţa. lar stejarul, sub ramurile căruia generații 
întregi de copii crescuseră, în care se cocoțaseră, de care își 
atârnaseră leagăne, în care își încrustaseră inițialele și pe care îl 
chinuiseră dincolo de limitele oricărei răbdări horticulturale, era 
acum împrejmuit cu un gărduț, înconjurat de o pajiște frumos 
tunsă, traversată de nenumărate poteci proiectate cu grijă, ca 
să pară întâmplătoare. Anunţuri discret amplasate cereau 
publicului să nu calce pe iarbă, să evite organizarea de picnicuri 
și să arunce gunoiul la coșurile frumos vopsite în ocru, pentru a 
respecta tradiţia spaniolă a orașului. Copacul însuși era 
împrejmuit cu un lanţ și își avea propriul său anunţ care îl 


proclama drept cel mai mare și mai bătrân stejar din California 
și interzicea atingerea lui sub orice formă, cu excepția 
reprezentanţilor autorizaţi ai Departamentului pentru Spaţii 
Verzi din La Paloma. Faptul că Departamentul consta în doi 
grădinari angajaţi cu o jumătate de normă nu era menţionat 
nicăieri. 

Căci automaticienii descoperiseră, în sfârșit, La Paloma. 

La început, miile de oameni îngrămădiţi în zona cunoscută 
sub numele de Silicon Valley își construiseră adăposturi pe 
câmpiile din jurul lui Palo Alto și al lui Sunnyvale. Micul, 
somnorosul La Paloma, ascuns între dealuri și râpe, dincolo de 
stejar, minunat loc de răgaz după soarele californian, la umbra 
eucalipţilor înalţi, înverzit de tufe și iarbă până aproape de 
vârfurile dealurilor pe care se mai întindeau încă pășunile pentru 
animale, era prea tentant pentru a mai rămâne ignorat multă 
vreme. 

Primii care se mutaseră în La Paloma fuseseră cei din 
eșaloanele superioare ale producătorilor de computere. Hotărâţi 
să se folosească de tot ce le oferea averea lor proaspăt 
acumulată pentru a conserva frumusețea nesofisticată a 
orașului, o conservaseră, într-adevăr, cheltuind sume uriașe 
pentru a face ca La Paloma să rămână un refugiu rustic, departe 
de restul lumii. 

Răspunsul la întrebarea dacă această conservare fusese un 
lucru bun sau nu depindea de persoana căreia îi era adresată. 

Pentru ultimii californios, afluxul de nou veniţi însemna un 
număr mai mare de locuri de muncă. Pentru negustorii locului, 
el însemna mai mulţi bani. Ambele grupuri se văzură deodată 
ducând un trai decent în locul vechii lupte pentru supravieţuire. 
Pentru alţii însă, conservarea La Palomei însemna o schimbare 
radicală a unui întreg mod de viaţă. Ellen Lonsdale era unul 
dintre aceștia. 

Ellen crescuse în La Paloma. Când se căsătorise, își 
convinsese soțul că La Paloma era locul ideal: un orășel liniștit, 
în care Marsh își putea deschise un cabinet medical, unde își 
puteau crește copiii în mediul ideal în care Ellen însăși crescuse. 
Marsh, care își petrecuse multe vacanțe aici, fusese de acord. 

În primii zece ani după ce Ellen îl adusese pe Marsh în La 
Paloma, existenţa ei fusese într-adevăr ideală. Apoi începuseră 
să sosească producătorii de computere și orașul începuse să se 


schimbe. La început, schimbările fusese subtile; Ellen nici nu le 
observase decât când fusese prea târziu. 

Acum, în timp ce se strecura cu Volvo-ul negru prin traficul 
orașului într-o după-amiază de mai, Ellen se gândea că Piaţa, și 
copacul păreau să simbolizeze toate schimbările prin care 
trecuseră orașul și ea însăși. Dacă s-ar cunoaște adevărul, La 
Paloma nu ar mai părea la fel de atrăgător. 

Existau, de exemplu, casele vechi - vile mari, construite cam 
la întâmplare de vechilii californios, în stilul haciendei de pe 
deal, considerată odată luxoasă. Acestea se renovau, în fine, 
recăpătându-și splendoarea originară. Nimeni nu pomenea însă 
de faptul că, nu o dată, splendoarea caselor nu reușise să aline 
nefericirea dinăuntrul lor și că, de cele mai multe ori, ele erau 
vândute de îndată ce se încheiau operaţiunile de restaurare, 
fiindcă familiile pe care le adăposteau se destrămau, victime ale 
unui mod de viaţă mânat de tensiuni extrem de înalte. 

lar acum, Ellen se temea că același lucru se va întâmpla cu ea 
și cu familia ei. 

Trecu de Piață, merse preț de două colţuri pe La Paloma Drive 
și intră în parcarea Centrului Medical. Acesta, ca și gardul din 
jurul Pieței și lanţul care înconjura stejarul, era un lucru pe care 
Ellen nu ar fi crezut să îl vadă vreodată în La Paloma. 

Dar se înșelase. 

O dată cu La Paloma crescuse și numărul pacienţilor lui 
Marsh, iar cabinetul său strâmt se transformase în Centrul 
Medical La Paloma, un spital mic, dar echipat cu tot ce-i trebuia. 
Ellen renunţase de mult să mai numere personalul, după cum 
renunţase să-i mai ţină registrele contabile, așa cum făcea pe 
vremea când erau proaspăt căsătoriţi. Marsh era nu numai 
directorul spitalului, ci și deţinătorul a jumătate din stocul de 
acţiuni. Ca și orașul, familia Lonsdale prosperase. Peste două 
săptămâni aveau să se mute din căsuţa de pe Santa Clara 
Avenue în casa mare și veche de pe Hacienda Drive, ai cărei 
proprietari intentaseră acţiunea de divorț încă înainte de a 
începe programatele reparaţii ale casei. 

Ellen bănuia că unul din motivele pentru care dorise această 
casă - și trebuia să admită că și-o dorise mai mult decât Marsh 
sau decât fiul lor, Alex - era faptul că încerca să își găsească 
ceva de făcut, ceva care să-i îndepărteze gândurile de la propria 
ei căsnicie, care părea pe cale să se destrame, la fel ca multe 


altele în La Paloma, nu numai în rândurile noilor veniţi, ci și al 
prietenilor ei din copilărie: mariaje care începuseră cu atâtea 
speranţe, care păruseră să înflorească o vreme și care se 
sfârșeau acum din motive pe care niciunul din ei nu părea că le 
înţelege prea bine. 

Valerie Benson, care într-o zi își dăduse pur și simplu soțul pe 
ușă afară și își anunţase toţi prietenii că nu mai are putere să 
înghită obiceiurile proaste ale lui George, deși nu spusese 
nimănui niciodată care erau acele obiceiuri. Acum locuia singură 
în casa pe care o renovase cu ajutorul lui George. 

Martha Lewis, care locuia împreună cu soțul, chiar după ce 
mariajul păruse încheiat, cu mulți ani în urmă. Soţul lui Marty, 
care o vreme se învârtise în cercurile înalte ale producătorilor de 
computere ca director de vânzări, căzuse în cele din urmă în 
alcoolism. Pentru ea, viaţa devenise o luptă continuă pentru 
întreţinerea unei case pe care de fapt nu și-o mai puteau 
permite. 

Cynthia Evans care, ca și Marty, încă trăia cu soţul ei, dar care 
îl pierduse în favoarea programului de optsprezece-ore-pe-zi- 
șapte-zile-pe-săptămână prin care prosperau și se îmbogățeau 
cei din Silicon Valley. Cynthia hotărâse în cele din urmă că, dacă 
nu-și putea petrece timpul cu bărbatul său, putea măcar să-i 
cheltuie banii, așa că îl convinsese să cumpere vechea ruină de 
la capătul lui Hacienda Drive și să-i dea mână liberă să o 
renoveze cum credea de cuviinţă. 

Acum iată că și familia Lonsdale își găsise de lucru cu una din 
casele vechi. În următoarele două săptămâni, Ellen trebuia să se 
ocupe de repararea dușumelelor, a instalaţiilor de apă, electrice 
și de zugrăvit, ceea ce spera să îi îndepărteze gândurile de la 
faptul că Marsh părea să lucreze mai mult ca niciodată și că, din 
ce în ce mai des, ei doi păreau să aibă opinii diferite asupra 
tuturor lucrurilor. Dar poate că până la urmă casa cea nouă 
avea să-i capteze interesul și astfel aveau să reușească să își 
repare o căsnicie care, ca atâtea altele, suferea de pe urma 
prea multor lucruri ce trebuiau făcute în prea puţin timp. 

Parcă Volvo-ul între un Mercedes și un BMW și intră în sala de 
primire, cu zâmbetul pe faţă, hotărâtă să evite o discuţie. 

Avuseseră prea multe în ultima vreme, legate de prea multe 
subiecte. Trebuia să le pună capăt. li făceau rău ei, îi făceau rău 
lui Marsh și îi făceau rău lui Alex care, la șaisprezece ani, era 


mai sensibil la stările de spirit ale părinţilor decât crezuse Ellen 
vreodată că era posibil. Dacă ea și Marsh se certau acum, Alex 
sesiza asta după-amiază, de îndată ce intra pe ușă. 

Barbara Fannon, asistenta care lucra cu Marsh încă de la 
început când, în urmă cu douăzeci de ani, înfiinţaseră cabinetul, 
îi zâmbi. 

— Tocmai a terminat o ședință și a intrat la el în birou. Să-l 
anunţ că aţi venit? 

Ellen clătină din cap. 

— Vreau să-i fac o surpriză. O să-i prindă bine. 

Barbara se încruntă. 

— Nu-i plac surprizele... 

— Tocmai de-aia o să-i facă bine, îi replică Ellen, făcându-i cu 
ochiul și dorindu-și să nu fi existat aceste momente, când i se 
părea că Barbara îl cunoaște pe Marsh mai bine decât ea însăși. 
Nu trebuie să-l lăsăm pe domnul doctor să înceapă să se creadă 
prea important, nu? mai spuse ea și trecu mai departe, spre 
biroul soțului său. 

Acesta era așezat la masa de lucru. Când își ridică privirea, lui 
Ellen i se păru că vede în ochii lui o sclipire de iritare, pe care o 
izgoni iute. 

— Bună. Ce vânt te-aduce? Te credeam la casa cea nouă, 
pisând pe toată lumea la cap și cheltuind și ultimul bănuţ. 

În ciuda zâmbetului larg, Ellen simţi înţepătura, apoi își spuse 
că s-a înșelat. 

— Mă întâlnesc cu Cynthia Evans, îi răspunse ea, regretându- 
și imediat vorbele. 

În opinia lui Marsh, Cynthia și Bill Evans reprezentau toate 
schimbările prin care trecuse La Paloma. Dintre averile nou 
acumulate, a lui Bill era printre cele mai mari. 

— Nu te teme, adăugă ea. Nu cumpăr, doar mă uit. 

Se întinse să-l sărute, dar nu primi răspuns. Se așeză pe 
canapeaua de la perete. 

— Deși va trebui să facem ceva cu gresia de pe terasă, mai 
spuse. În mare parte e spartă, iar ce a rămas întreg nu se 
potrivește cu nimic. 

Marsh clătină din cap. 

— Mai încolo, decretă el. Am hotărât că, deocamdată, nu 
umblăm decât la strictul necesar pentru a face casa locuibilă. 


— Știu, suspină Ellen. Dar de câte ori îmi povestește ce mai 
face la hacienda, mă înverzesc de invidie. 

Marsh lăsă stiloul pe birou și se întoarse cu fața spre ea. 

— Atunci poate că trebuia să te fi măritat cu un informatician 
de geniu, nu cu un doctor de ţară, spuse el pe un ton în care 
Ellen nu reuși să citească nimic. 

În timp ce încerca să găsească un răspuns, privi în jurul ei prin 
încăpere. În ciuda protestelor lui Marsh, ea fusese aceea care 
insistase ca mobila să fie din lemn de trandafir. 

— Nici ce ai aici nu s-ar putea numi chiar sărăcăcios, îndrăzni 
ea în cele din urmă, ușurată să vadă că Marsh îi răspunde cu un 
zâmbet. 

— Nu. Ba chiar trebuie să recunosc că îmi place, deși dacă 
uneori mă ia cu frig când mă gândesc cât a costat. În fine, de- 
aia ai venit până aici? Ca să mă sperii cu ideea că te duci la 
cumpărături cu Cynthia Evans? 

Ellen clătină din cap și încercă să adopte același ton ușor 
ironic. 

— Mai rău. Nici n-am venit special să te văd pe tine. Am venit 
să ridic buchetul pentru Alex. 

Chipul lui Marsh nu exprima nimic. 

— Balul, îi aminti ea. Fiul nostru. A împlinit șaisprezece ani. 
Merge la prima petrecere la școală. Îţi mai amintești? 

Marsh scoase un geamăt. 

— Îmi pare rău. Dar sunt atâtea de ţinut minte aici. 

— Marsh, începu Ellen. Tare aș vrea... Lasă. 

— Ai vrea să stau mai puţin aici și mai mult pe-acasă, 
completă el. O s-o fac. Sau, în orice caz, o să încerc. 

Privirile li se întâlniră și încăperea se umplu de cuvintele pe 
care și le spuseseră de atâtea ori, încât le știau pe dinafară. 
Discuţia era veche și, după cum o știau amândoi, fără rezolvare. 
În plus, Marsh nu se deosebea prea mult de majoritatea soţilor 
și taților din La Paloma. Toţi munceau prea multe ore pe zi și pe 
toţi îi interesau mai mult carierele profesionale decât familiile. 

— Știu că o să încerci, îi răspunse ea. 

Și continuă pe un ton de reproș, în ciuda bunelor intenţii: 

— Mai știu și că n-o să reușești și, cu toate astea, o să 
continuu să-mi spun că, de fapt, nu contează și că totul va fi 
bine. 


Din nou Ellen își regretă vorbele, dar de data aceasta, în loc 
să se enerveze, Marsh se ridică și se apropie de ea, săltând-o 
blând în picioare. 

— Va fi bine, îi spuse el. Doar că suntem prinși în ițele unei 
existenţe pe care nu am bănuit-o, cu mai mulţi bani decât am 
crezut vreodată că o să avem și cu mai puţin timp decât am fi 
vrut. Dar ne iubim și, indiferent ce se întâmplă, o să ne 
descurcăm. OK? 

O sărută. _ 

Ellen aprobă, dând din cap ușurată. In ultimii ani și mai ales în 
ultimele câteva luni, avuseseră parte de foarte puţine momente 
ca acesta, în care știau că, în ciuda problemelor, ea și Marsh își 
aparţineau încă unul altuia. Îl sărută la rândul ei și se îndreptă 
de spate, zâmbind. 

— lar acum mă duc să ridic florile lui Alex. 

Expresia de pe chipul lui Marsh, blândă cu o clipă mai 
devreme, se înăspri. 

— De ce, Alex nu și le putea ridica singur? 

— S-au schimbat vremurile, îi replică Ellen fără să dea atenţie 
tonului său și făcând eforturi să păstreze un aer bine-dispus. Și 
n-am timp acum să te ascult înălțând ode „vremii noastre”. Hai 
să fim cinstiţi: când erai de vârsta lui Alex nu aveai de făcut nici 
pe jumătate din ce are el de făcut după orele de școală. Și, dacă 
tot am venit în oraș, pot foarte bine să-i iau și florile. 

Ochii lui Marsh se îngustară și de pe chip îi dispăru și ultima 
umbră de zâmbet. 

— Da, iar pe vremea mea școala nu era atât de bună ca alui 
și nu existau programe de învățământ accelerat, așa cum are el. 
Doar că probabil el n-o să intre într-un asemenea program. 

— Of, Doamne, suspină Ellen pe când se evapora și ultima 
clipă de liniște. 

De ce trebuia să transforme până și un fapt banal ca ridicatul 
buchetului de flori într-o predică pe tema performanţelor 
nesatisfăcătoare ale lui Alex? Și oricum, indiferent ce credea 
Marsh, performanţele lui nu erau nesatisfăcătoare. Dar, tocmai 
când era pe punctul de a-i lua apărarea, se opri și se strădui să 
zâmbească. 

— Hai să nu începem discuţia asta, Marsh. Nu acum, te rog. 

Marsh ezită, apoi îi întoarse zâmbetul, la fel de forțat ca al ei. 
O sărută de la revedere. Ellen ieși din birou cu speranța că 


fusese ultima discuţie pe ziua aceea. După plecarea ei însă, în 
loc să se întoarcă la teancul de hârtii de pe biroul său, Marsh 
rămase câteva minute pe gânduri. 

Era și el conștient de presiunile care îi amenințau căsnicia, 
dar habar nu avea ce ar putea face ca să le îndepărteze. Părea 
că problemele nu fac decât să se înmulțească. După părerea lui, 
singurul lucru de făcut era să plece din La Paloma, deși, în urmă 
cu un an, hotărâse împreună cu Ellen că asta nu era o soluție. 
Plecarea nu rezolva problemele, ci însemna doar o fugă de ele. 

Nici măcar rezultatele la școală ale lui Alex nu erau adevărata 
problemă, deși Marsh era convins că Alex ar fi putut, cu puţin 
efort, să fie un elev de zece pe linie. 

Problema era, după părerea lui Marsh, că începuse să se 
întrebe dacă nu cumva soţia lui, ca atâţia alţii în La Paloma, 
ajunsese să creadă că banii pot rezolva orice. 

Işi luă seama. Dacă ceva nu mergea, nu era din vina lui Ellen. 
De fapt, nu era din vina nimănui. Doar că lumea era în 
schimbare și amândoi trebuiau să facă eforturi în plus pentru a 
se adapta acestor schimbări înainte de a-și vedea căsnicia 
destrămată. 

Se hotări să ajungă mai devreme acasă în ziua aceea și să se 
asigure că nimic nu va strica plăcerea soţiei sale de a-și vedea 
fiul trimis la primul bal. 

e 

Alex Lonsdale se aplecă deasupra lavoarului din baie și își 
examină atent pata de pe obrazul drept, apoi hotărî că nu era 
un coș, ci doar o iritație pe care și-o făcuse apăsând prea tare 
pe maşina electrică a tatălui său când se răsese. Mai trecu încă 
o dată cu mașina peste față, apoi o deschise ca să o curețe, așa 
cum îi arătase tata. Nu că ar fi avut prea mult de curățat - barba 
lui Alex, la o lună de la cea de-a șaisprezecea lui aniversare, era 
mai mult o manifestare a optimismului său decât o realitate. 
Totuși, când scutură mașina lovind-o ușor de marginea 
bazinului, căzură din ea câteva fire întunecate ca părul lui, nu 
castaniu deschis ca cel al tatălui. Zâmbi mulțumit și asamblă la 
loc aparatul. leși din baie și se îndreptă grăbit spre camera lui, 
într-un efort de a ignora glasurile ridicate ale părinţilor, a căror 
ceartă se auzea venind din bucătărie. 

Cearta începuse acum o oră, imediat după ce el se ridicase de 
la masă pentru a se pregăti pentru petrecere. Era deja un lucru 


obișnuit și, în timp ce se lupta cu balenele cămășii de seară 
închiriate, Alex se întrebă cât de departe aveau să ajungă de 
data aceasta. 

Detesta clipele când părinţii începeau să se certe, ca și faptul 
că, oricâte eforturi ar fi făcut să nu asculte, tot auzea fiecare 
cuvânt. Măcar de asta avea să scape după ce se mutau în casa 
cea nouă. Pereţii erau groși și din camera lui de la etaj nu se 
auzea nimic din ce se petrecea în restul casei. Așa că, dacă 
începeau discuţiile, se putea retrage la el în cameră și se putea 
izola de tot. Fiecare cuvânt spus la supărare îl lovea dureros. Nu 
putea face mai mult decât să încerce să nu le mai audă. 

Termină de montat balenele, își trase cămașa; încercă să-și 
pună  butonii; trebuia să dezbrace cămașa, să îndoaie 
manșetele, să pună butonii pe jumătate, apoi să îmbrace 
cămașa din nou. Cu butonul stâng era simplu, dreptul însă îi 
dădu mai multă bătaie de cap. În cele din urmă reuși să-l 
împingă prin butoniere și să-l închidă. 

Aruncă o privire ceasului de pe birou. Mai aveau cinci minute 
până la plecare și nu trebuia să întârzie. Işi puse pantalonii, 
agăţă bretelele și măsură din priviri brâul de mătase așezat pe 
pat. Cum venea? Cu pensele în sus sau în jos? Nu-și mai 
amintea. Luă o perie și și-o trecu prin ciuful des care părea să-i 
cadă veșnic în ochi, apoi înșfăcă brâul cu pricina și haina de 
seară. După cum spera, părinţii tăcură de cum își făcu apariţia 
în bucătărie. 

— Nu-mi aduc aminte cum se pune, spuse el, ridicând obiectul 
la vedere. 

— Cu pensele în jos, îi răspunse Ellen Lonsdale. Altfel se 
strânge și face cute. Întoarce-te. 

Luând brâul din mâna lui Alex i-l prinse la spate, iar apoi îi 
tinu haina să se îmbrace. Alex se întoarse din nou cu fața, iar ea 
îl luă de gât și îl sărută. 

— Arăţi extraordinar, îi spuse. 

ÎI mai strânse o dată în braţe, apoi se dădu un pas în urmă. 

— Distracţie plăcută și să conduci atent. 

Aruncă o privire îngrijorată către Marsh, dar se relaxă văzând 
că era la fel de dornic ca și ea să abandoneze discuția. 

— Trebuie să plec, spuse Alex. Dacă întârzii, mă omoară Lisa. 


— Dacă întârzii ai să te omori singur, remarcă Ellen, cu 
zâmbetul din nou pe buze. Dar, chiar dacă te grăbești, nu uita 
astea. 

Deschise frigiderul și scoase buchetul Lisei, împreună cu o 
garoafă albă pentru reverul lui Alex. 

— Trebuia să-mi iei roșie, mormăi el, lăsând-o să-i prindă 
garoafa la rever. 

— Dacă voiai garoafă roșie, trebuia să-ți iei o haină albă, îi 
răspunse Ellen. 

Făcu un pas înapoi și îl privi mândră. Nu se știe cum, reușise 
să semene cu ei amândoi, într-o combinaţie uimitoare. Ochii 
negri și părul negru, ondulat, erau de la ea; tenul alb și 
trăsăturile regulate, de la tatăl său. Combinația dădea chipului 
său un farmec delicat, care atrăsese exclamații de admiraţie 
încă de când era copil și, în ultimele câteva luni, un șir nesfârșit 
de telefoane de la fete care sperau că într-o zi avea să se sature 
de Lisa Cochran. 

— Să nu te miri dacă tu și Lisa nu ajungeţi regele și regina 
balului, mai spuse ea, întinzându-se să-l sărute. 

— Haide, mamă... 

— Se mai aleg regele și regina balului, nu? întrebă Ellen. 

Alex aprobă din cap roșind, verifică dacă avea cheile și 
portofelul în buzunar și se îndreptă către ușă. 

— Și nu uita, mai strigă ea în urma lui, să nu stai peste ora 
unu și să nu dai de bucluc. 

— Adică să nu beau, o corectă Alex. N-o să beau, îţi promit. E 
bine? 

— E bine, îi răspunse Marsh Lonsdale. 

Îi întinse o hârtie de douăzeci de dolari. 

— După bal, ia și tu câţiva copii și cumpără-le câte o coca- 
cola. 

— Mulţumesc, tată. 

Alex se făcu nevăzut pe ușa din spate. O clipă mai târziu, 
Ellen și Marsh auziră mașina pornind. Marsh își arcui 
sprâncenele. 

— Nu pot să cred că se duce cu mașina până la vecini, spuse 
el, fără să-și poată stăpâni un zâmbet, în ciuda faptului că 
mașina lui Alex fusese subiectul discuţiei toată seara. 


— E de înţeles, îi răspunse Ellen. Ce crezi, că se duce să o ia 
pe Lisa pentru ca s-o aducă apoi pe jos până în fața casei 
noastre? Nu-i genul lui Alex al nostru. 

— Ar fi putut merge pe jos până la bal, propuse Marsh. 

— N-ar fi putut, replică Ellen, pe un ton deodată obosit. Are 
nevoie de o mașină, Marsh. După ce ne mutăm, n-o să mai pot 
să stau tot timpul după el. Și la urma urmei, e un copil 
responsabil... 

— Nu spun că nu e, acceptă Marsh. Nu spun decât că, după 
părerea mea, mașina ar fi trebuit să o merite. Nu neapărat că 
trebuia să muncească pentru ea. Dar n-am fi putut folosi mașina 
asta ca pe o motivaţie pentru niște note mai mari? 

Ellen ridică din umeri și începu să strângă vasele rămase de la 
cină. 

— Are note foarte bune. 

— Nu atât de bune pe cât le-ar putea avea și o știi la fel de 
bine ca și mine. 

— Știu, suspină Ellen. Dar cred că sunt două chestiuni diferite, 
atâta tot. 

Zâmbi brusc. 

— Hai să facem un compromis. Hai să așteptăm până la 
încheierea mediilor și pe urmă mai vedem. Dacă sunt mici, am 
să accept că mașina a fost o greșeală și poţi să i-o iei înapoi. O 
să mă descurc cumva cu transportul. Dacă sunt la fel ca până 
acum sau mai mari, îl lași să păstreze mașina. Dar, indiferent 
cum iese, încetăm discuţiile pe tema asta. E bine? 

Marsh ezită doar o secundă, apoi zâmbi. 

— S-a făcut. Acum, ce-ai zice să te ajut la vase și pe urmă să 
încercăm să încropim ceva împreună cu familia Cochran? 

li făcu poznaș cu ochiul. 

— Pot chiar să mă duc să-i iau cu mașina. 

Toată tensiunea care vibrase în aer întreaga după-amiază se 
risipi și, împreună, Ellen și Marsh începură să strângă masa. 

(J 

Alex scoase încet Mustang-ul roșu și strălucitor cu spatele din 
alee, apoi îl parcă lângă bordură, în faţa casei familiei Cochran. 
Apucă florile Lisei, traversă pajiștea și intră fără să bată. 

— E cineva acasă? strigă el. 

Sora mai mică a Lisei, Kim, în vârstă de șase ani, cobori 
scările ca un uragan și se aruncă asupra lui Alex. 


— Astea-s pentru mine? întrebă ea, încercând să ajungă la 
buchet. 

— Dacă Lisa nu-i gata, poate te iau pe tine la bal, răspunse 
Alex smulgând-o de pe el, în timp ce din sufragerie își făcea 
apariţia silueta corpolentă a tatălui fetelor. 

— Bună seara, domnule Cochran. 

Cu o sprânceană ridicată, Jim Cochran îl măsură pe Alex din 
cap până în picioare. 

— Măi, măi, prinţul a coborât de la castelul din vârful muntelui 
ca s-o ia pe Cenușăreasa la bal. 

Alex încercă să-și acopere jena cu un zâmbet. 

— Haideţi, zău așa. Nu ne mutăm încă vreo două săptămâni. 
Și nici nu e un castel. 

— Asta așa e, acceptă Cochran. Pe de altă parte, nici nu te- 
am auzit cerând să închiriezi camera lui Kim. Vom fi încântați s-o 
dăm afară. 

— Ba nu! ţipă Kim, încercând să-i tragă un pumn în burtă. 

— Ba da. Vrei o coca-cola, Alex? Lisa e încă sus, încearcă să 
arate omenește. 

Coborându-și puţin glasul sonor, nu destul ca să nu se audă 
din restul casei, el adăugă: 

— Adevărul e că e gata de-un ceas, dar nu vrea să crezi că e 
prea nerăbdătoare. 

— E-o minciună gogonată, spuse Lisa din capul scărilor. Tot 
timpul ne păcălește, Alex. Să nu crezi o vorbă din ce spune. 

Spre deosebire de Alex, Lisa moștenise totul de la mama ei. 
Era minionă, iar părul blond și-l pieptăna lins peste cap, astfel 
încât ochii verzi deveneau trăsătura ei dominantă. Și, fiindcă era 
nu numai Lisa, ci și fiica tatălui său, preferase o rochie de un 
verde smarald în locul culorilor pastel pe care aveau să le 
poarte celelalte fete. Zâmbetul lui Alex se lărgi la vederea ei 
coborând scările. 

— Hei, arăţi superb! 

Lisa surâse mulțumită și clipi din ochi, într-o imitație 
seducătoare. 

— Nici tu nu arăţi rău. 

Așteptă o clipă, apoi întrebă: 

— Nu-mi prinzi buchetul? 

Alex privi la cutia din mâinile sale, se înroși și i-o întinse lui 
Carol Cochran, care tocmai apăruse dinspre bucătărie. 


— P-poate că ar fi mai bine să o faceţi dumneavoastră, 
doamnă Cochran. Eu... eu... s-ar putea să-mi scape mâna. 

— N-o să-ţi scape nimic, Alex, spuse Lisa. Haide odată. Prinde- 
mi-l și hai să mergem. Altfel stăm aici toată noaptea în timp ce 
mama face poze. 

Alex moșmondi câteva secunde la buchet, dar în cele din 
urmă reuși să-l fixeze pe rochia Lisei. Apoi, confirmând spusele 
fiicei ei, Carol Cochran, cu aparatul de fotografiat în mână, îi 
împinse în sufragerie. 

— Mamă, n-avem timp... încercă fără succes Lisa. 

— La primul bal nu te duci decât o dată-n viaţă și o dată porți 
prima rochie de bal. Trebuie să avem poze. Și pe urmă, sunteți 
amândoi atât de... 

— Doamne, Alex, are s-o spună. Acoperă-ţi urechile. 

— Și ce dacă, mie nu-mi pasă, râse Carol. Chiar sunteți dulci! 

Douăzeci și patru de fotografii mai târziu, Alex și Lisa erau în 
drum spre bal. 

e 

— Nu pricep de ce trebuie să stăm înșirați la ușă, se vaită 
Alex, în timp ce parca Mustang-ul cu grijă între o Alfa Romeo și 
un Porsche. 

Înainte ca Lisa să apuce să-i răspundă, coborâse din mașină și 
acum îi ţinea portiera deschisă. Din întuneric, de la câţiva metri 
depărtare, se auzi o voce. 

— Dacă-mi zgârii vopseaua, ai pus-o de mămăligă, Lonsdale. 

Alex zâmbi și îi făcu un semn prietenesc lui Bob Carey, mână 
în mână cu Kate Lewis, dar mai atent la mașină decât la 
prietenă. 

— Acum o lună i-ai smuls portiera, îl tachină Alex. 

— Și tata era să-mi smulgă mie urechile, răspunse Bob. De 
acum înainte, trebuie să plătesc toate reparaţiile din buzunarul 
meu. 

Așteptă ca Lisa să coboare din mașină și Alex să închidă 
portiera, apoi se relaxă. 

— Ne vedem înăuntru. 

Împreună cu Kate, se întoarse și porni spre sala de gimnastică 
unde se ţinea balul. 

— Trebuie să stăm înșiraţi pentru că la anul vei fi președintele 
corpului de studenți, îi spuse Lisa lui Alex. Dacă nu-ţi place ce ai 
făcut, trebuia să nu candidezi. 


— Nu mi-a spus nimeni că asta trebuie să fac. Am crezut că 
nu trebuie decât să mă las fotografiat la sfârșitul anului. 

— Haide, n-o să fie chiar atât de rău. li cunoști deja pe toţi cei 
din școală. Nu trebuie decât să-i saluți la venire. 

— Și să ţi-i prezint, ceea ce e stupid, fiindcă îi cunoști la fel de 
bine ca și mine. 

Lisa chicoti. 

— Se presupune că așa strângem relaţiile între noi. Nu vrei să 
strângem relațiile? 

— Și dacă uit vreun nume? O să mor de rușine. 

— Nu-ţi mai bate capul. O să iasă bine. Am și întârziat, așa că 
grăbește-te. 

Porniră în goană în sus pe scări spre foaierul sălii de 
gimnastică, unde își ocupară locurile în rândul celor care făceau 
onorurile de gazde. Prima pereche care se apropie de ei era 
compusă din Bob Carey și Kate Lewis; Alex constată mulţumit că 
lui Bob părea să-i placă tot atât de puţin să treacă prin fața 
șirului de gazde pe cât îi plăcea lui să stea acolo. Cei doi 
rămaseră nemișcaţi un moment, întrebându-se ce și-ar putea 
spune unul altuia. În cele din urmă, Kate fu cea care sparse 
gheaţa. 

— Nu-i grozav? Tot anul am așteptat seara asta. Am să ţin 
minte fiecare clipă. 

— Cu toţii o vom ţine minte, o asigură Lisa. 

Perfect adevărat. Căci viaţa nici unuia dintre ei nu avea să 
mai fie la fel ca până atunci. 


e Capitolul 2 

Ultimul acord al cântecului rock se sfârși brusc și Alex, 
gâfâind, se uită în jur prin sală după Lisa. Ultima dată când o 
văzuse - acum mai bine de un sfert de oră - ea dansa cu Bob 
Carey, iar el cu Kate Lewis. După aceea el mai dansase cu încă 
trei fete, iar acum Bob stătea în picioare lângă perete, strigând 
ceva la urechea lui Jennifer Lang. Porni spre ieșire, convins că 
avea să o găsească pe Lisa pe pajiște, trăgându-și sufletul. 
Ajuns la ușă, simţi o mână pe braţul lui. Se întoarse și o zări pe 
Carolyn Evans, care îi zâmbea. 

— Hei, îi spuse ea, dacă o cauţi pe Lisa, e la toaletă, cu Kate și 
cu Jenny. 

— Atunci cred că o să mă duc să-mi iau un pahar de punci, 
dacă mai e. 


— E destul, îi spuse Carolyn, pe tonul ușor batjocoritor pe care 
îl folosea ori de câte ori voia să pară mai sofisticată decât restul 
copiilor. Nu cred că mai bea cineva în afară de tine și de Lisa. 
Hai cu mine la mașină, am niște bere. 

Alex clătină din cap. 

— Haide, insistă Carolyn. Ce-o să-ţi facă o bere? Eu am băut 
patru și nu m-am îmbătat. 

— Sunt cu mașina. Când sunt cu mașina nu beau. 

Carolyn își dădu capul pe spate și printre buzele ei lucioase 
ieși un hohot de râs răgușit, pe care Alex era sigur că îl repetase 
ore întregi. 

— Nu se poate! Nici măcar o bere? Una mică? Haide, Alex, 
poartă-te ca un om normal. 

— Nu-i asta, răspunse Alex cu un zâmbet forţat. Dar dacă mă 
duc acasă mirosind a bere, tata o să-mi ia cheile de la mașină. 

— Săracul de tine, murmură Carolyn. Atunci bănuiesc că nu 
poţi să vii la petrecerea mea. 

La vederea licărului de interes din ochii lui, se hotărî să-și 
mărească avantajul. 

— O să fie acolo toată lumea. Un fel de deschidere oficială. 

Alex o privi stupefiat. Vorbea cu adevărat despre hacienda? 
Mama îi spusese că familia Evans nu lăsa pe nimeni să o vadă 
cel puţin încă o lună, până când o terminau de renovat. 

Și toată lumea din La Paloma, indiferent ce părere avea 
despre familia Evans, voia să vadă ce făcuse Cynthia Evans cu 
banii lui Bill Evans. 

La început, când se auzise că Evanșii cumpăraseră casa 
uriașă din capătul lui Hacienda Drive, se presupusese că voiau 
să o demoleze. Stătuse goală prea mult timp, era prea mare 
pentru o familie fără servitori și prea deteriorată pentru ca 
cineva să se gândească măcar să o restaureze. 

Dar lucrările începuseră. _ 

Primul fusese reparat zidul exterior. In mare parte se 
dărâmase de mult; nu mai rămăseseră în picioare decât câţiva 
metri din zidul sudic. Dar fusese ridicat din nou și porţile de 
lemn fuseseră înlocuite cu unele noi, copiate după niște schițe 
vechi ale haciendei, așa cum arăta ea cu o sută cincizeci de ani 
în urmă. Diferența era că porțile cele noi erau străbătute de 
firele sistemelor de alarmă și se deschideau lent, pe șine, 


comandate electric. După reclădirea zidului, Cynthia purcesese 
la renovarea casei și a clădirilor auxiliare. 

Aproape toți locuitorii din La Paloma își făcuseră drum până la 
capătul lui Hacienda Drive măcar o dată sau de două ori, dar 
porţile erau permanent închise și nimeni nu reușise să treacă 
dincolo de ziduri. Împreună cu câţiva prieteni, Alex urcase pe 
dealurile din apropiere pentru a privi în curte, dar nu reușiseră 
să vadă decât lucrările exterioare: pereţii reparaţi și zugrăviți, 
precum și țiglele noi ale acoperișului. 

Toată lumea aștepta să zărească interiorul, iar Carolyn tocmai 
îi spunea că prietenii ei puteau să-l vadă chiar în seara aceea. 

Alex o privi bănuitor. 

— Am crezut că mama ta nu vrea să lase pe nimeni înăuntru 
până luna viitoare. 

— Mama și tata sunt în week-end la San Francisco, spuse 
Carolyn. 

— Nu știu... începu Alex, amintindu-și de promisiunea de a nu 
merge la nicio altă petrecere după bal. 

— Ce nu știi? îl întrebă Lisa, strecurându-și braţul pe sub al 
lui. 

— Nu vrea să vină la petrecerea mea, replică Carolyn, înainte 
ca el să poată spune ceva. 

Lisa făcu ochii mari. 

— O petrecere? La hacienda? 

Carolyn dădu din cap aprobator, cu o neglijenţă studiată. 

— Bob și Kate vin, Jenny la fel, toată lumea o să fie acolo. 

Lisa se întoarse către Alex. 

— Hai să mergem și noi! 

Alex roși stânjenit, fără a spune nimic. Orchestra începu 
ultimul dans și Lisa îl trase pe ring. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea o clipă mai târziu. De ce nu 
putem merge la petrecerea lui Carolyn? 

— Pentru că nu vreau. 

— Pentru că nu-ţi place Carolyn. Dar nici nu trebuie să 
vorbești cu ea. Și pe urmă, va fi acolo toată lumea. 

— Nu de-aia. 

— Atunci de ce? 

— Le-am promis alor mei că nu mergem nicăieri după bal. 
Tata mi-a dat niște bani ca să-i duc pe câţiva la un hamburger și 
i-am spus că după aceea ne ducem direct acasă. 


Lisa tăcu preț de câteva clipe, apoi zise: 

— Nu trebuie neapărat să le spunem unde am fost. 

— Or să afle. 

— Tu nu vrei să vezi cum arată locul? 

— Sigur că vreau, dar... 

— Atunci hai să mergem. Și pe urmă, ai tăi nu sunt îngrijorați 
în legătură cu locul, se tem să nu bei. Așa că mergem la 
petrecere, dar nu bem nimic, nici măcar bere. Și nu stăm mult. 

— Zău, Lisa. Le-am promis că nu... 

Dar Lisa se smulsese din braţele lui și îl trăgea deja pe ringul 
de dans. 

— Hai să-i căutăm pe Bob și pe Kate. Poate îi convingem să 
meargă cu noi la Carolyn, doar câteva minute, pe urmă mergem 
toți patru la un hamburger. Așa vedem și casa și nu va trebui 
nici să-i minţi pe ai tăi. 

Târât de Lisa afară din sala de gimnastică, Alex știu că va 
ceda, deși nu ar fi trebuit. Lisei îi era greu să nu-i cedezi - 
reușea întotdeauna să prezinte lucrurile ca fiind perfect logice, 
chiar și când nu erau. 

e 

Porțile deschise ale haciendei apărură în lumina farurilor 
Mustang-ului lui Alex, care frână. 

— Parcăm aici sau intrăm? 

— Habar n-am. Carolyn n-a spus nimic. 

Deodată se auzi un claxon și Porsche-ul lui Bob Carey opri 
alături, cu geamul coborât. 

— Uite-acolo! strigă Bob. 

Le arătă cu degetul spre stânga unde, în umbra zidului, 
stăteau deja parcate câteva maşini. In urma lui Bob, Alex parcă 
Mustang-ul lângă un Camaro, opri motorul și se întoarse spre 
Lisa. 

— Poate că ar fi mai bine să mergem acasă, propuse el, dar 
fata se mulțumi să zâmbească și să clatine din cap. 

— Vreau s-o văd. Haide, numai un pic. . 

Coborî din mașină și, după o clipă de ezitare, Alex o urmă. In 
momentul următor, din întuneric apărură Kate și Bob. Porniră 
toți patru spre luminile care se revărsau pe poartă. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Kate. 


Rămaseră în dreptul porţii, încercând să se obișnuiască cu 
schimbările suferite de ceea ce, până cu numai un an în urmă, 
fusese o ruină. 

La stânga, vechile grajduri fuseseră transformate în garaje. În 
lumina albă a becurilor, tencuiala veche nu se deosebea de cea 
nouă. Singura deosebire era că acoperișul grajdurilor, pe 
vremuri din stuf, era acum din aceeași țiglă roșie ca și cel al 
casei și al clădirilor pentru servitori. 

— E stranie, spuse Alex. Arată ca acum două sute de ani. 

— Mai puţin asta, șopti Lisa. Ai mai văzut vreodată așa ceva? 

In mijlocul curții, până nu demult un maidan plin de buruieni, 
era acum un bazin în care apa sclipitoare cădea în cinci trepte 
dintr-o faianţă cu desene complicate, pentru ca apoi să se 
prăbușească în piscina imensă, ovală. 

Inainte ca cineva să îndrăznească să răspundă, vocea lui 
Carolyn Evans se auzi peste muzica rock care se revărsa 
bubuind din casa uriașă. 

— Hei! Haideţi înăuntru! 

Aruncându-și priviri stânjenite, cei patru traversară încet 
curtea, apoi urcară treptele loggiei largi ce se întindea pe toată 
lăţimea casei. Zâmbind fericită, Carolyn îi aștepta în pragul ușii 
de stejar cu sculpturi elaborate. 

— Nu-i așa că arată bine? Haideţi înăuntru, ceilalți au sosit 
deja. 

Intrară în holul imens, pardosit cu gresie și dominat de o 
scară ce ducea la al doilea nivel. La dreapta era o sufragerie 
spațioasă dincolo de care se vedea, printr-o altă încăpere, până 
la bucătărie. 

— Intre sufragerie și bucătărie e cămara majordomului, le 
spuse Carolyn, ridicând vocea pentru a acoperi muzica pe care 
cineva o dăduse mai tare. Mama n-a fost sigură că ăla e locul ei, 
dar a făcut-o totuși. 

— Și o să aveţi un majordom? întrebă Kate Lewis. 

Carolyn ridică din umeri cu aceeași nepăsare studiată. 

— Nu știu. Cred că da. Mama zice că pentru Maria singură 
casa e prea mare. 

— Maria Torres? se miră Bob Carey. Vrăjitoarea aia bătrână 
nu poate avea grijă nici de casa ei. Mama a concediat-o din 
prima zi. 


— E foarte bună... începu Alex, acoperit imediat de râsetele 
celorlalți. 

Li se alătură și Lisa. 

— Zău așa, Alex, femeia e nebună de legat. Toată lumea știe 
asta. 

Îi aruncă lui Carolyn o privire vinovată. 

— Nu-i aici, nu? 

Carolyn chicoti maliţios. 

— Și dacă e, atunci a avut ce auzi. 

e 

În capătul scării, María Torres se pierdu în umbra coridorului 
de la etaj. Rochia neagră o făcea aproape invizibilă. 

Şedea tăcută în dormitorul de la capătul coridorului - dormitor 
care, de drept, ar fi trebuit să fie al ei - când începuseră să 
sosească primele maşini. 

Ştia că nimeni nu era așteptat să se întoarcă la hacienda. Ar fi 
avut casa doar pentru ea... și pentru fantomele trecutului ei. 
Acum însă, reveria ei fusese întreruptă, iar zgomotul ritmat al 
muzicii gringo și copiii acelorași gringos pe care îi urâse o viață 
întreagă umpleau încăperile străvechi. 

Era în casă de la ora șapte. Intrase cu propria cheie, îndată 
după plecarea lui Carolyn. Ultimele patru ceasuri și le petrecuse 
bântuind prin casă, închipuindu-și că este a ei și că nu era o 
simplă servitoare - nu mai mult decât un peon - ci și stăpâna 
haciendei. Doña Maria Ruiz de Torres. Și într-o zi aceasta se va 
întâmpla; într-o zi, cândva în viitorul nebulos, se va întâmpla. 
Toţi acei gringos vor fi izgoniți și hacienda va fi în fine a ei. 

Pentru moment însă, trebuia să se prefacă și să fie atentă. 
Gringos erau foarte pretenţioși și nu o lăsau singură în casele 
lor. Trebuia să părăsească hacienda fără a fi văzută și să ajungă 
prin canion până la căsuţa unde locuia, în spatele misiunii. 
Mâine, când se va întoarce, nu trebuia să lase să se vadă că 
fusese aici în această seară. 

Mai privi o dată de jur împrejurul dormitorului întunecat care 
ar fi trebuit să fie al ei, apoi se strecură în jos pe scara din 
spate, scară pe care strămoșii săi nu ar fi folosit-o niciodată, și 
ieși în bezna nopţii. Acolo, în timp ce petrecerea copiilor de 
gringos se încingea - ce profanare! - rămase de strajă, pârjolită 
pe dinăuntru de ura aceea străveche... 


— Dumnezeule mare, șopti Bob. Ultima dată când l-am văzut, 
arăta ca după incendiu. Și acum, uită-te la el. 

Livingul, vizavi de sufragerie, avea douăzeci de metri lungime 
și era dominat de prezența unui șemineu imens, pe peretele 
opus intrării. 

Podeaua de stejar lăcuit strălucea într-un maro închis, 
aproape negru, dar pereţii albi reflectau lumina aplicelor 
montate la intervale egale, umplând încăperea cu o lumină care 
o făcea să pară mai spațioasă decât era. La alţi douăzeci de 
metri deasupra, un tavan ca de catedrală se sprijinea pe niște 
bârne uriașe, din trunchiuri de copac cojite. 

— E incredibil, șopti Lisa. 

— Și e doar începutul, îi răspunse Carolyn. Puteţi să vă 
plimbaţi în voie, dar aveți grijă să nu rataţi subsolul. E partea de 
casă care îi aparţine tatei, dar mama nu poate s-o sufere. 

Apoi dispăru într-un grup de adolescenţi care dansau în 
ritmurile unui cântec reggae. 

Le luă o oră să vadă întreaga casă, fără să fie siguri că o 
văzuseră pe toată. La etaj era un întreg labirint de încăperi, 
dintre care număraseră șapte dormitoare, fiecare cu baia 
proprie, plus o bibliotecă și încă vreo câteva camere de zi mai 
mici. Totul arăta de parcă ar fi fost construit și mobilat acum 
două sute de ani și apoi, cumva, înghețat în timp. 

— Vă dați seama cum trebuie să fie să stai aici? întrebă Lisa, 
în timp ce coborau la subsol. 

— Nici nu arată ca o casă. E mai mult ca un muzeu, spuse 
Alex, apoi adăugă, oprindu-se brusc la jumătatea scării: Hei, nici 
nu știam că locul ăsta a avut vreodată subsol. 

— N-a avut, îi răspunse Kate. Carolyn spune că tatăl ei a vrut 
un loc al lui, dar mama n-a vrut să-i lase niciuna din camerele, 
vechi. Și atunci și-a săpat un subsol. Vă vine să credeţi? 

— Fir-aș al dracului, mormăi Bob Carey. Casa nu i s-a părut 
destul de mare așa cum era? 

La piciorul scării descoperiră pe stânga spălătoria și, dincolo 
de ea, un spaţiu mare ce părea destinat să fie depozit. 

Dedesubtul livingului, ocupând un spaţiu aproape la fel de 
mare ca și încăperea de deasupra, era colțul domnului Evans. Il 
priviră multă vreme în tăcere. 

— Știu și eu, mie mi se pare de prost gust, spuse Lisa după ce 
îl examină în amănunt. 


Bob Carey ridică din umeri. 

— lar mie mi se pare că te roade invidia. Dacă era la tine 
acasă, pun pariu că nu ţi s-ar mai fi părut de prost gust. 

Kate Lewis îl ţintui pe Bob cu ceea ce spera să fie o privire 
ucigătoare. 

— Mama spune tot timpul că Evanșii au mai mulţi bani decât 
gust. Uită-te puţin, Bob. E oribil. 

Încăperea părea dedicată mijloacelor de comunicare. Peretele 
cel mai îndepărtat de ușă era aproape în întregime acoperit de 
un ecran imens, ce putea fi folosit fie pentru proiecția de filme, 
fie ca televizor. Pe un perete se afla un complex de componente 
electronice pe care niciunul dintre ei nu le putu identifica în 
întregime. Ele erau însă, aparent, sursa muzicii rock. O auziră pe 
Carolyn cerând să se reducă volumul, de teamă că vecinii vor 
chema poliția. Dar nimeni nu-i dădu atenţie. Între timp, 
petrecerea părea să se fi mutat jos. 

Ceea ce atrăsese însă critica Lisei Cochran nu erau aparatele 
electronice, ci barul de pe peretele opus lor. Nu era un bar 
obișnuit pentru o casă, cu trei taburete și un suport pentru 
pahare, ci unul care se întindea pe toată lungimea peretelui. În 
spatele tejghelei, zidul era acoperit cu rafturi cu băuturi și 
pahare; fiecare raft se mărginea cu un tub de neon, iar tuburile 
dădeau un efect de curcubeu, reflectat în întreaga încăpere de 
oglinzile cu care era căptușit peretele, ca și barul însuși. 
Tejgheaua era deja acoperită cu sticle din care copiii își umpleau 
paharele cu tot soiul de băuturi. 

— Vreţi ceva? întrebă Bob, măsurând din ochi marfa. 

Kate ezită, apoi spuse ridicând din umeri: 

— De ce nu? E vreun fel de gin? 

Bob turnă gin în două pahare, adăugă puţin ginger ale și îi 
întinse un pahar lui Kate. Apoi se întoarse să îi întrebe pe Alex și 
pe Lisa ce doresc. Dar, în timp ce el amesteca băuturile, Alex și 
Lisa dispăruseră. 

— Hei... unde au plecat? 

Kate dădu din umeri. 

— Nu știu. Hai să dansăm. 

Işi termină băutura din pahar și îl trase pe Bob spre locul de 
dans. Când se termină discul, porniră împreună în căutarea lui 
Alex și a Lisei. 


— Crezi că s-au supărat fiindcă am luat o înghiţitură? întrebă 
în cele din urmă Kate. 

— Ce știu eu? La urma urmelor, nu depindem de ei să ne ducă 
acasă. Lasă-i încolo. 

— Nu! Haide. 

Îi găsiră pe Alex și pe Lisa în curte, privind stelele. 

— Hei! strigă Bob, ridicând paharul. Nu veniţi la petrecere? 

— Am promis că nu bem, îţi amintești? Era vorba că mergem 
la un hamburger, spuse Alex, privind lung la un pahar. 

— Cui îi mai pasă de hamburgeri dacă avem de băut? replică 
Bob. 

Lăsă paharul jos și, scoțând o sticlă de bere dintr-un răcitor, i- 
o puse lui Alex în mână. Acesta o privi o clipă, iar apoi se uită la 
Lisa, care clătină din cap. Alex ezită și pe urmă, cu un gest 
hotărât, desfăcu dopul și luă o înghiţitură. 

Lisa îl privi acuzator. 

— Alex! 

— Eu nici măcar n-am vrut să vin la petrecere, îi spuse Alex, 
cu o nuanţă defensivă în glas. Dar, dacă tot am venit, măcar să 
ne distrăm. 

— Dar am zis că... 

— Știu ce-am zis. lar eu am zis că nu vreau să merg la niciun 
fel de petrecere. Și totuși sunt aici. De ce să nu fac și eu ce face 
toată lumea? 

Dădu sticla peste cap cu un gest ostentativ și o bău pe toată, 
gâlgâind. Se întinse după o a doua. Lisa își miji ochii supărată, 
dar, înainte să apuce să spună ceva, peste zgomotul petrecerii 
se auzi vocea lui Carolyn Evans, care ieși din casă cu braţul plin 
cu prosoape. 

— Cine vrea să facă baie în piscină? 

Se lăsă o clipă de liniște, după care cineva spuse că nu aveau 
costume de baie. 

— La ce ne trebuie costume? întrebă ascuţit Carolyn. Facem 
nudism! 

Își duse brusc mâna la spate și trase fermoarul rochiei pe care 
o lăsă să cadă pe terasă. Smulgându-și chiloţii și sutienul fără 
bretele, se aruncă în piscină, unde înotă pe sub apă preț de 
câteva lovituri de braț, apoi ieși la suprafaţă. 

— Haideţi! le strigă ea. E fantastic! 


După o clipă de ezitare, alţi doi puști se dezbrăcară și se 
aruncară în apă. Le urmară încă trei și, în curând, terasa se 
acoperi cu haine aruncate, iar piscina cu adolescenţi goi. Alex îi 
aruncă o privire Lisei. 

— Nu, îi răspunse ea, citindu-i în priviri. Am venit să stăm 
câteva minute și am promis că nu bem. Și în niciun caz nu 
intrăm în piscină. 

— Lașo, o tachină Alex, în timp ce își scotea haina de seară. 

Goli și cea de-a doua sticlă, o puse jos și începu să își desfacă 
șireturile. 

— Alex, nu. Te rog. 

— Haide, ce mare lucru? N-ai mai făcut nudism? 

— Nu e mare lucru, încercă să spună Lisa. Dar nu cred că e 
bine. Eu zic că artrebui să mergem acasă. 

— Ei bine, eu zic că ar trebui să facem o baie, mârâi Alex, 
dezbrăcându-se de pantaloni și de cămașă. Tot eu am zis că nu 
e bine să venim, dar am venit, da? Acum zic că ar trebui să 
facem o baie și că ar trebui să faci și tu ce face toată lumea. 

Își trase chiloţii și sări în apă. O clipă mai târziu ieși la 
suprafaţă și se întoarse să-i zâmbească. Lisa dispăruse. 

Apa neutralizase iute efectul celor două beri și Alex scrută cu 
privirea grupurile, convins că Lisa era printre cei rămași încă pe 
terasă. Apoi se convinse că nu era. Dacă își băgase în cap să nu 
intre în apă, era sigur că nu avea să se răzgândească. 

Brusc, se simţi caraghios. 

Nu voise să vină la petrecere, nu voise să bea cele două beri 
și, în orice caz, nu voise să o supere pe Lisa. leși din apă, înșfăcă 
un prosop, se șterse și se îmbrăcă în cea mai mare viteză. 
Intrând în casă, îl întrebă pe Bob Carey dacă nu o văzuse pe 
Lisa. Răspunsul fu negativ. 

La fel ca și al celorlalți. 

Zece minute mai târziu, Alex plecă de la petrecere, rugându- 
se la toţi zeii să nu-i fi blocat cineva mașina. 

e 

Ajunsă la un sfert de milă distanță de casă, Lisa încetini pasul, 
întrebându-se dacă nu era mai bine să se întoarcă la petrecere. 
La urma urmelor, ce era așa de rău dacă făceau baie 
dezbrăcaţi? Și cine era ea să facă pe nebuna? Într-un fel, Alex 
avea dreptate: fusese într-adevăr ideea ei să meargă la 
petrecere. El încercase să o convingă, dar ea insistase. Da, dar 


el băuse două sticle de bere și probabil că acum o bea și pea 
treia. lar dacă era așa, atunci nu voia să meargă cu el cu 
mașina. 

Se opri de tot în loc, întrebându-se ce să facă. Poate că era 
mai bine să meargă pe jos până în sat și să-l aștepte pe Alex 
acasă. 

Da, dar părinţii o așteptau treji și vor ţine cu tot dinadinsul să 
afle ce se întâmplase. 

Poate era mai bine să se întoarcă la petrecere, să-l găsească 
pe Alex și să-l convingă să plece acasă. Va conduce ea. 

Dar asta însemna să dea înapoi, iar ea nu voia să dea înapoi. 
Avusese dreptate, iar Alex greșise; lăsându-l acolo, îi dădea o 
lecţie. 

Se hotărî, apoi porni din nou la drum. 

e 

Alex scoase cu grijă Mustang-ul, ocolind maşina lui Bob Carey, 
ieși în alee și ambală puternic motorul. Roțile din spate derapară 
un moment pe pietriș, însă apoi mașina ţâșni înainte, ieșind din 
alee pe Hacienda Drive. 

Nu știa sigur cât era de când plecase Lisa - avea impresia că 
pierduse o veșnicie cu îmbrăcatul și căutatul prin casă. Putea fi 
deja aproape de casă. 

Apasă pe acceleraţie și mașina prinse viteză. La prima curbă 
intră cât mai aproape de peretele de stâncă, dar derapă și fu 
nevoit să tragă de volan pentru a recăpăta controlul asupra 
automobilului. Urmă o bucată de drum drept, pe care ajunse la 
aproape șaptezeci de mile pe oră, apoi o curbă în care semnele 
limitau viteza la treizeci de mile; știa însă că întotdeauna 
semnele acestea erau la limita inferioară a prudenţei. Cobori la 
șaizeci și intră în prima curbă. 

Și o zări. 

Stătea la marginea drumului, îmbrăcată în rochia verde 
smarald ce lucea în lumina farurilor, privindu-l cu niște ochi 
îngroziţi. 

Sau i se păruse? Era chiar atât de aproape de ea? 

Timpul păru că își încetinește brusc trecerea, iar el apăsă 
puternic pe frână. 

Prea târziu. Avea să o lovească. 


Dacă ar fi fost pe partea interioară a curbei, nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Ar fi ocolit-o și gata. Acum însă mașina derapa 
drept către ea... 

Cârmește! Trebuia să cârmească! 

Luă piciorul de pe frână, trase de volan spre dreapta și simţi 
cauciucurile mușcând din asfalt. 

Lisa era doar la câțiva metri distanţă. 

Și în spatele ei, aproape pierdut în întuneric, altcineva. 

Un chip bătrân și zbârcit, încadrat de păr alb. Ochii îl priveau 
cu o intensitate aproape materială. 

Acest chip îl făcu să piardă definitiv controlul mașinii. 

O față îmbătrânită, ofilită, înecată de o ură de nedescris, 
plutind în întuneric. 

În ultima clipă smuci de volan spre stânga și Mustang-ul 
răspunse, ocolind-o pe Lisa, aruncându-se asupra șanțului și a 
peretelui de piatră din spatele ei. 

Îndreapt-o! 

Trase de volan în sens invers. 

Prea mult. 

Mașina sparse balustrada și se prăbuși în râpă. 

— Lisaaaaaaa... 


e Capitolul 3 

Când Ellen Lonsdale auzi primele vaiete stinse ale sirenei, se 
apropia de ora două noaptea. Nu dormea. Rămăsese în 
sufragerie după plecarea familiei Cochran, cu un ceas înainte, 
din ce în ce mai neliniștită pe măsură ce minutele treceau. Nu 
era în obiceiul lui Alex să întârzie. În ultima jumătate de oră se 
luptase cu presimţirea că i se întâmplase ceva. Sirena se auzea 
tot mai tare. Câteva secunde mai târziu i se alătură o alta, apoi 
o a treia. Ascultă vaietele din ce în ce mai ascuţite, care îi 
sfâșiau și ultima rămășiță de calm. 

Alex. In adâncul sufletului știa că sirenele erau pentru fiul ei. 

Apoi începu să sune telefonul. 

Asta e, își spuse. Mă caută să-mi spună că a murit. Cu plumb 
în picioare, se apropie de el, ezită un moment, apoi ridică 
receptorul. 

— A-alo? 

— Ellen? 

— Da. 

— Sunt Barbara, de la Centru. 


Nesiguranţa din glasul Barbarei Fannon îi spuse lui Ellen că 
ceva nu era în regulă. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Vocea Barbarei își recăpătă neutralitatea profesională. 

— Pot să vorbesc cu doctorul Lonsdale? 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Ellen din nou, imperativ. 

Dar, realizând că în glasul ei se auzea isteria, inspiră adânc și 
își aminti că Marsh era de serviciu în noaptea aceea. 

— Îmi cer scuze, Barbara, spuse ea. Un moment. 

Cu mâna tremurând fără să o poată stăpâni, așeză receptorul 
pe măsuţă, lângă telefon, după care se întoarse în direcţia 
holului. Marsh stătea în prag, cu ochii cârpiţi de somn. 

— Ce se întâmplă? M-a trezit un zgomot. 

— Sirenele, șopti Ellen. S-a întâmplat ceva și cei de la spital 
vor să vorbească cu tine. 

Cu privirile deodată limpezite, Marsh intră grăbit în încăpere și 
ridică receptorul. 

— Doctorul Lonsdale. y 

— Marsh? Sunt Barbara. Sunt la camera de gardă. Imi pare 
rău că te trezesc la ora asta, dar a avut loc un accident și nu 
știm cât e de grav încă. Și pentru că erai de serviciu... 

Vocea i se pierdu, nesigură. 

— Ai făcut foarte bine. Vin imediat. Știe cineva vreun 
amănunt? 

— Nu prea. Se pare că cel puţin o mașină s-a răsturnat și nu 
știm câţi pasageri erau în ea... 

— Atunci poate-i mai bine să mă duc acolo. 

O scurtă ezitare. 

— Echipa de intervenţie e în ambulanţă, domnule doctor... 

Fu rândul lui Marsh să ezite, apoi făcu o strâmbătură ușoară. 
Nici acum, după cinci ani, nu se obișnuise cu ideea că echipa de 
tehnicieni medicali care intervenea în cazurile de urgenţă era, 
într-adevăr, mai bine pregătită să facă faţă unui astfel de caz 
decât el. 

— Am priceput, Barb. Nu-i nevoie să-mi mai spui nimic. Ne 
vedem în câteva minute. 

Închise telefonul și se întoarse către Ellen, care rămăsese în 
picioare, în spatele unui scaun, strângând speteaza în mâini. 

— Alex, nu-i așa? întrebă ea șoptit. 

— Alex? repetă Marsh. 


Cum de i-o fi venit așa o idee? 

— Și de ce ar fi Alex? 

Ellen se strădui din răsputeri să se stăpânească. 

— Am o presimţire. De mai bine de o jumătate de oră. E vorba 
de Alex, nu-i așa? 

— Nu se știe despre cine e vorba încă. E un accident de 
automobil, dar nu înseamnă neapărat că e Alex. 

Dar vorbele lui nu reușiră să împrăștie neliniștea din ochii ei 
așa că, în ciuda tensiunii din aer, o strânse în braţe. 

— lubito, nu face una ca asta. 

Fără să primească vreun răspuns, îi dădu drumul încet și se 
îndreptă spre ușa dormitorului. Ellen se agăţă de braţul lui. 
Privirile, ca și tonul vocii ei, erau rugătoare. 

— Dacă nu e vorba de Alex, atunci de ce te-au sunat pe tine? 
E un stagiar de gardă, nu? 

Marsh aprobă dând din cap. 

— Dar nu se știe câți răniţi sunt. Poate că au nevoie de mine 
și, la urma urmelor, sunt de serviciu. 

Se desprinse cu blândețe din strânsoarea ei, dar Ellen îl urmă 
în dormitor. 

— Vreau să merg cu tine, îi spuse pe când el se îmbrăca. 

Marsh clătină din cap. 

— Ellen, nu ai niciun motiv... 

— Ba am un motiv, protestă Ellen, încercând inutil să nu ridice 
vocea. Am o presimţire și... 

— Care e doar o presimţire, insistă Marsh. 

Ellen tresări auzind tonalitatea definitivă din glasul lui. El se 
mai înmulie și o luă din nou în brațe. 

— Draga mea, te rog. Gândește-te. Accidente de mașină se 
petrec tot timpul. Probabilitatea ca de data asta să fie vorba de 
Alex e aproape zero. Și nu pot să-mi văd de treabă dacă trebuie 
să mă ocup de tine. 

Cuvintele lui o dureau, dar Ellen știa că are dreptate. Se 
strădui să se oprească din tremurat și îi dădu drumul. 

— lartă-mă. Doar că... Lasă, du-te. 

Marsh îi zâmbi. 

— Așa te vreau. 

Deși zâmbetul nu-i alina cu nimic durerea, Ellen luă de pe 
masa de toaletă portofelul lui și cheile și i le întinse. 


— Marsh? spuse ea, așteptând până când privirile li se 
întâlniră, înainte de a continua. Când ai să știi ce s-a întâmplat, 
roagă pe cineva să mă sune. Nu vreau amănunte, vreau doar să 
știu că nu e Alex. 

— Până aflu eu ce s-a întâmplat, Alex o să fie probabil deja 
acasă, răspunse Marsh, dar apoi cedă. Am să pun pe cineva să-ţi 
dea un telefon. Cu puţin noroc, mă întorc și eu într-o oră. 

Plecă, iar Ellen se prăbuși pe sofa, în așteptare. 

e 

— Doamne Dumnezeule, murmură sergentul Roscoe Finnerty, 
pe când reflectorul instalat pe maşina de poliție Ilumina grămada 
de tablă din fundul râpei. Cum dracu’ de n-a luat foc? 

Înșfăcând o lanternă, ieși din mașină și începu să coboare 
râpa, urmat îndeaproape de colegul său, Thomas Jefferson 
Jackson. La câțiva metri mai încolo, Finnerty văzu o umbră 
mişcând și aținti raza lanternei asupra chipului speriat al unui 
adolescent. 

— Rămâi unde ești, fiule, spuse Finnerty încet. Indiferent ce s- 
a întâmplat, mai departe ne ocupăm noi. 

— Dar... începu puştiul. 

— L-ai auzit, interveni Jackson. Urcă pe șosea și nu încurca 
locul. 

Puse lanterna pe grupul de copii adunaţi laolaltă. Cei mai 
mulți aveau părul încă ud și hainele în dezordine. 

— Prietenii tăi? 

Băiatul dădu din cap. 

— Trebuie să fi fost o petrecere pe cinste. Hai, du-te sus la ei 
și vorbim mai târziu. 

Băiatul se întoarse fără o vorbă și începu să urce râpa, în timp 
ce Jackson o lua pe urmele lui Finnerty, spre mașina distrusă. In 
spate auzi portiere trântite și voci dând ordine. Simţi cum și alţi 
oameni coborau panta râpei. 

Mașina zăcea pe o parte, atât de turtită, încât marca era de 
nerecunoscut. Părea să se fi dat peste cap de cel puţin două ori, 
după care se rostogolise lateral până se oprise într-un bolovan 
mare. 

— Şoferul e încă înăuntru, îl auzi Jackson pe Finnerty. 

Stomacul i se strânse ca întotdeauna când avea de-a face cu 
victimele unor accidente rutiere. Stoic, făcu un pas înainte. 

— Trăiește? 


— Nu știu, mormăi Finnerty. Dar nu văd cum ar putea să mai 
trăiască. 

Se întrerupse, conștient de stomacul slab al colegului său. 

— Ți-e rău? 

— Lasă că vărs mai târziu, murmură Jackson. Mai e cineva în 
mașină? 

— Nu. Dar dacă a fost cineva care nu a avut centura de 
siguranţă legată, atunci a fost probabil azvârlit afară la prima 
tumbă. 

Lumină o clipă chipul transpirat al lui Jackson. 

— Îmi dai o mână de ajutor aici sau preferi să cauţi, ca să vezi 
dacă mai sunt și alte victime? 

— Te ajut. Cel puţin până vin medicii. 

Se apropie de mașină și privi trupul rezemat de volan. Capul îi 
era plin de sânge și Jackson îi dădu dreptate lui Finnerty: dacă 
nu murise din lovitură, atunci șoferul murise în urma 
hemoragiei. Dar avea o treabă de făcut. Cu dinţii încleștați, 
Jackson îl ajută pe Finnerty să taie centura care ţinea trupul 
captiv în ceea ce mai rămăsese din mașină. 

— Nu-l mișcaţi, se auzi, o clipă mai târziu, vocea unuia dintre 
membrii echipei medicale de intervenţie. 

Pe când cei doi polițiști terminau de tăiat centura, el și colegul 
său desfăcură o targă. 

— Ce credeţi, că e prima dată când facem așa ceva? se răsti 
Finnerty. Și oricum, pentru ăsta nu mai are prea multă 
importanţă. 

— Asta o să hotărâm noi, replică tehnicianul, făcând un pas 
înainte și împingându-l pe Jackson la o parte. Ştie cineva cine e? 

— Încă nu, îi răspunse Jackson. După ce-l urcăm înapoi pe 
șosea, o să vedem ce aflăm în funcţie de numărul de 
înmatriculare. 

Cei doi din echipa medicală scoaseră încet și cu grijă trupul lui 
Alex din mașina distrusă și, după ceea ce lui Jackson i se păruo 
veșnicie, îl așezară pe targă. 

— Nu-i mort încă, murmură unul din ei, dar va fi dacă nu-l 
scoatem mai repede de-aici. Hai! 

Câte unul la fiecare colț al tărgii, cei doi polițiști și cei doi 
medici porniră în susul râpei. 


Grupul de adolescenți strânși pe șosea stătea tăcut, urmărind 
targa ce urca încet. În mijloc Lisa Cochran se sprijinea greu de 
braţul lui Kate Lewis, care se străduia să o împiedice să 
privească trupul plin de sânge al lui Alex Lonsdale. 

— Trebuie să fie încă viu, șopti Bob Carey. l-au înfășurat capul 
cu ceva, dar nu are faţa acoperită. 

Ajunseseră sus și băgară targa în ambulanţă. O clipă mai 
târziu, cu luminile clipind intermitent și sirena urlând, mașina 
gonea în noapte. 

e 

O sonerie sparse liniştea camerei de gardă de la Centrul 
Medical, împreună cu o voce răgușită, ce venea dintr-un difuzor 
montat pe perete. 

— Suntem echipa unu. Avem un rănit, alb, adolescent, cu 
plăgi multiple pe faţă, un braţ rupt, cutia toracică afectată și 
răni la cap. De asemenea, o hemoragie pronunțată. 

Marshall Lonsdale întinse mâna peste birou și apăsă pe 
butonul de emisie. 

— L-aţi identificat? 

— Negativ. Prea ocupați să încercăm să-l ţinem în viaţă ca să 
mai avem timp de identificări. 

— Ce șanse are? 

O pauză scurtă. 

— Vom afla în două minute. Suntem la capătul dinspre oraș al 
lui Hacienda Drive, cotim pe La Paloma Drive. 

e 

Thomas Jefferson Jackson şedea pe locul din dreapta al 
mașinii de poliţie și aștepta să fie identificat automobilul din 
fundul râpei. Privind pe geam, îl văzu pe Roscoe Finnerty 
discutând cu grupul de copii a căror petrecere se sfârșise cu o 
tragedie. Se bucura că nu trebuia să vorbească el cu ei, nu era 
sigur că și-ar fi putut stăpâni furia. De ce nu se mulţumeau să 
danseze? De ce trebuiau să se îmbete și să înceapă să distrugă 
mașini? Nici măcar nu era sigur că înțelegea ce îi motiva. 
Turnau în ei până nu mai puteau și pe urmă li se făcea rău. 

e 

— Era Alex Lonsdale, spuse Bob Carey, fără să se poată uita 
în ochii sergentului Finnerty. 

— Puștiul doctorului Lonsdale? 

— Da. 


— Ești sigur că el conducea? 

— Lisa Cochran l-a văzut. 

— Cine? 

— Prietena lui. E acolo. 

Urmărind privirea lui Bob, Finnerty văzu o blondă drăgălașă, 
într-o rochie verde de seară, murdară de pământ, suspinând în 
brațele altei fete. Ştia că va trebui să se apropie și să-i 
vorbească, dar decise să mai aștepte - din câte își putea da 
seama, tot nu era foarte coerentă. 

— Ştii unde stă? îl întrebă el pe Bob Carey. 

Bob recită ca un automat adresa Lisei, pe care Finnerty și-o 
notă în carnet. 

— Stai aici o clipă, spuse el și se îndreptă către mașina din 
care Jackson tocmai cobora. 

— Am depistat marca mașinii, spuse Jackson. Aparține lui 
Alexander Lonsdale. E fiul doctorului Lonsdale, nu? 

Finnerty dădu din cap, sumbru. 

— Așa spun și copiii și se pare că el conducea. Avem o 
martoră, dar încă nu am vorbit cu ea. 

Smulse din carnet pagina cu adresa Lisei și i-o dădu lui 
Jackson. 

— Uite numele și adresa ei. la legătura cu părinţii și spune-le 
că o ducem la Centru. Să ne aștepte acolo. 

Jackson îl privi, nehotărât. 

— N-ar trebui s-o ducem la secţie, să-i luăm o declaraţie? 

— Tom, asta e La Paloma, nu San Francisco. Puștiul din 
mașină era prietenul ei și fata e şocată. N-are rost să înrăutăţim 
lucrurile ducând-o la secţie. Haide, ia legătura cu Centrul și 
spune-le cine vine, pe urmă caută-i pe Cochrani. OK? 

Jackson dădu din cap și urcă la loc în mașină. 

e 

Lisa şedea jos, încercând să accepte ceea ce se întâmplase. 
Totul părea să fi fost un vis din care nu-i rămăseseră în memorie 
decât fragmente. 

Stătuse la marginea drumului, încercând să hotărască dacă să 
se întoarcă sau nu la petrecere, în căutarea lui Alex. 

Zgomotul mașinii. 

Știuse instinctiv a cui mașină era, iar supărarea i se 
evaporase imediat. 


Atunci își dăduse seama că mașina venea cu viteză prea 
mare. Se răsucise și încercase să-i facă semn lui Alex să 
încetinească. Lucrurile deveniseră neclare. 

Mașina care se repezea spre ea virând în ultima clipă, apoi 
doar un șir de zgomote. 

Scrâșnetul cauciucurilor care derapau... 

Un hârșâit... 

O bufnitură... 

Și sunetul oribil al glasului lui Alex strigând-o, frânt de mașina 
care se zdrobea în râpă. 

Pe urmă nimic - un gol, până se trezise înapoi, acasă la 
Carolyn Evans, unde toţi ceilalţi o priveau cu chipuri albe, 
ravășite. 

Nu fusese în stare nici măcar să le spună ce se întâmplase. 
Nu putuse decât să arate cu mâna spre șosea, urlând numele lui 
Alex. 

În cele din urmă, Bob Carey pricepuse și chemase poliţia. 

După care începuse o zăpăceală și mai mare. 

Toată lumea ieșise în grabă din piscină, își înșfăcase hainele și 
se repezise afară din casă. 

Cei mai mulți o luaseră la goană pe șosea. 

Câteva mașini porniseră. 

Și Carolyn Evans, care o ţintuise cu privirile încărcate mai 
degrabă de furie decât de spaimă. 

— E numai vina ta, sunase acuzaţia. Numai vina ta, iar acum 
o să dau de bucluc. 

Lisa își ridicase privirea nedumerită. Ce tot spunea? 

— Părinții mei! se văitase Carolyn. Or să afle și or să mă ţină 
în casă toată vara! 

Pe urmă Kate se apropiase și o trăsese de-acolo. 

Deodată era din nou pe Hacienda Drive. Noaptea se umpluse 
de sirene, de lumini de faruri, de oameni care îi puneau întrebări 
și încercau să deslușească ceva în fundul râpei... 

Părea că nu se va mai sfârși niciodată. 

În fine, venise clipa îngrozitoare când apăruse targa și îl 
văzuse pe Alex... 

Doar că nu era Alex. 

Era doar o formă acoperită cu o pătură. 

Nu putuse să arunce decât o privire, apoi Kate o răsucise și nu 
mai văzuse nimic. 


Acum pâcla era ruptă de un glas. 

— Lisa? Lisa Cochran? 

Ridică ochii, dând din cap pe mutește. Era un poliţist care o 
privea, dar care nu părea să fie supărat pe ea. 

— Trebuie să te scoatem de-aici. Va trebui să te ducem la 
Centrul Medical. 

Îi întinse o mână. 

— Poţi să te ridici? 

— Eu... eu... 

Lisa se strădui să se ridice în picioare, dar se prăbuși la loc. O 
pereche de mâini puternice i se strecurară pe sub brațe și o 
ridicară de jos. Un minut mai târziu, se afla pe bancheta din 
spate a unei mașini de poliţie. La câţiva metri mai încolo erau o 
a doua mașină și un poliţist care vorbea cu prietenii ei. 

Dar ei nu știau ce se întâmplase. Numai ea știa. 

Lisa își îngropă faţa în palme, suspinând. 

e 

Difuzorul răgușit de pe peretele sălii de așteptare prinse viață 
din nou. 

— Suntem echipa unu, spuse monoton vocea anonimă. 
Ajungem în treizeci de secunde. Și am identificat victima. 

Vocea se frânse brusc, pierzându-și tonul profesional. 

— Este Alex... Alex Lonsdale. 

Marsh privi cu ochi ficși difuzorul, sperând că nu auzise bine. 
Apoi se uită în jur și, după șocul întipărit pe fețele tuturor și 
după felul în care îi întorceau privirea, înţelese că auzise bine. 
Întinse mâna în spate după un scaun, găsi unul și se așeză. 

— Nu, șopti el. Nu Alex. Oricine altcineva, dar nu Alex. 

— Sunaţi-l pe Frank Mallory, îi ceru Barbara Fannon unui 
brancardier, preluând imediat controlul. E următorul pe lista de 
serviciu. Numărul e în agendă. 

Ocoli masa și își puse mâna pe umărul lui Marshall Lonsdale. 

— Marsh, poate că e o greșeală, îi spuse ea, deși știa că 
echipa de pe ambulanţă nu ar fi comunicat identificarea dacă nu 
ar fi fost absolut sigură. 

Marsh clătină din cap și își ridică privirile îndurerare. 

— Cum să-i spun? întrebă el cu o voce nesigură. Cum să-i 
spun lui Ellen? A... a avut... o presimţire... mi-a spus... voia să 
vină cu mine... 

— Haide. 


Barbara adoptă un ton autoritar, cel pe care îl folosea cu 
persoanele aflate în pragul unei crize de nervi. Afară, sunetul 
ambulanţei care se apropia sfâșia noaptea. 

— Trebuie să ieși de-aici. 

Neprimind niciun răspuns, îl luă de mână și îl ridică în 
picioare. 

— Mergem la tine în birou. 

— Nu! protestă Marsh, în timp ce sirena se auzea din ce în ce 
mai tare. Alex e fiul meu... 

— Exact, de-aia nu trebuie să fii aici când îl aduc. Frank 
Mallory trebuie să sosească și, până vine el, Benny Cohen știe 
ce are de făcut. 

Marsh o privi mirat. 

— Benny e doar un stagiar... 

Barbara îl împinse către ușă. Sirena tăcu și farurile luminară o 
secundă intrarea de sticlă a camerei de gardă. 

— Benny e cel mai bun stagiar pe care l-am avut vreodată. Tu 
mi-ai spus asta. 

Apoi, în timp ce ușile de sticlă se deschideau și targa pe care 
era trupul aproape lipsit de viaţă al lui Alex Lonsdale era 
împinsă înăuntru, Barbara îl scoase pe Marsh pe culoar. 

— Du-te la tine în birou, îi spuse ea. Du-te la tine în birou și 
toarnă-ţi un pahar din sticla aia din care tu și Frank luaţi câte o 
dușcă ori de câte ori avem o naștere. Pot să mă ocup de tot, dar 
nu pot să mă ocup și detine. Ai înţeles? 

Marsh înghiţi în sec, iar apoi dădu din cap. 

— O să o sun pe Ellen... 

— Ba n-ai s-o suni deloc, îi tăie vorba Barbara. O să-ţi torni un 
pahar, o să-l bei și o să aștepți. În cinci minute vin și eu și până 
atunci o să știm în ce condiţie e. Acum du-te! 

ÎI împinse ușor, iar pe urmă dispăru înapoi în camera de 
gardă. 

Marsh se opri în loc o clipă, încercând să-și ordoneze 
gândurile. 

Știa că Barbara avea dreptate. 

Cu un pas nesigur și simțindu-se deodată neajutorat, porni pe 
culoar spre biroul său. 

J 

În căsuţa din spatele vechii misiuni, peste drum de cimitir, 

Maria Torres lăsă transperantele la fereastra dinspre stradă, 


după care intră, târșâindu-și încet picioarele, în dormitor, unde 
își așeză trupul îmbătrânit pe pat. 

Drumul lung, pe jos, până acasă o obosise, iar astă-seară 
fusese mai obositor decât altădată. 

Pentru că nu dorea să fie văzută, Maria fusese nevoită să 
parcurgă canionul pe drumeagul ce tăia tufișuri, paralel cu 
șoseaua, dar la un metru-doi sub nivelul ei. Ori de câte ori auzea 
o sirenă sau vedea faruri luminând drumul de deasupra, se 
ghemuia la pământ și aștepta ca mașina să treacă, înainte de a- 
și continua drumul anevoios către casă. 

Acum totul era perfect. 

Ajunsese acasă fără să o vadă cineva, iar slujba ei era în 
siguranţă. 

Astă-seară nu avusese necazuri. Astă-seară grupul de gringos 
era cel care avea necazuri. 

Pentru Maria Torres, ceea ce se întâmplase pe șosea, în 
apropiere de hacienda, era nici mai mult nici mai puţin decât o 
binecuvântare. Toată viaţa ei își petrecuse nenumărate ceasuri 
rugându-se ca asupra celor pe care îi numea gringos să se abată 
nenorocirea. În noaptea aceasta, sfinţii hotărâseră în sfârșit să îi 
asculte rugămințile. 

Mâine sau poimâine va afla cine era în mașina care se 
răsturnase în râpă și se va duce la biserică, unde va aprinde o 
lumânare sfântului care, ca răspuns la rugăciunile ei, își luase în 
noaptea aceasta mâna de pe unul din cei ce îi purtau numele. 
Lumânările ei nu însemnau prea mult, știa asta, dar erau mai 
mult decât nimic, iar sufletele strămoșilor ei se vor bucura. 

În cele din urmă, liniștea se așternu peste La Paloma. Maria 
Torres dormi împăcată tot restul nopţii. 

e 

Benny Cohen desfăcu prosopul cu care fusese înfășurat capul 
lui Alex Lonsdale cu grijă și rămase cu ochii pironiţi la gaura ce 
se căsca în craniul băiatului. 

E ca și mort, își spuse Benny. Poate că mai respiră, dar e ca și 
mort. 


e Capitolul 4 
De cum o văzu pe Carol Cochran în prag, cu ochii înroșiţi și cu 
o batistă în mâna stânga, Ellen Lonsdale înțelese că presimţirea 
ei se adeverise. 
— S-a întâmplat, nu-i așa? întrebă ea în șoaptă. 


Carol înclină din cap aproape imperceptibil. 

— Alex... murmură ea. Era... era singur în mașină... 

— Singur? repetă Ellen. 

Și Lisa unde era? Nu era cu el? Dar întrebările rămaseră 
nerostite, în timp ce ea încerca să se concentreze asupra 
frazelor lui Carol. 

— E la Centru, spuse ea, intrând și închizând ușa în urmă. Am 
venit să te iau. 

Timp de o clipă, Ellen avu senzaţia că se prăbușește. Apoi, cu 
o detaşare nefirească, își luă poșeta de pe măsuţa de la intrare 
și, cu un gest automat, o deschise să îi verifice conţinutul. 
Convingându-se că avea tot ce-i trebuia, trecu pe lângă Carol și 
deschise ușa. 

— E mort? întrebă ea. 

— Nu, îi răspunse Carol cu un glas ceva mai sigur. Nu e mort, 
Ellen. 

— Dar e în stare gravă, nu-i așa? 

— Nu știu. Și nu cred că știe cineva. 

În tăcere, cele două femei se urcară în mașina familiei 
Cochran și Carol porni motorul. În timp ce dădea cu spatele ca 
să iasă din alee, Ellen rosti întrebarea care i se tot învârtea în 
minte. 

— Lisa de ce nu era cu el? 

— Nu știu. Am primit un telefon de la poliţie. Ne-au spus că ne 
așteaptă la Centru și că o duc pe Lisa acolo. Am crezut... în fine, 
nu contează ce am crezut. În orice caz, Lisa e teafără, dar Alex... 
Mașina s-a răsturnat pe șosea, în apropiere de hacienda. 
Carolyn organizase o petrecere. 

— A promis că nu se duce la nicio petrecere, spuse Ellen alb, 
rezemată de portiera mașinii. A promis... 

Se întrerupse brusc și rămase tăcută preţ de câteva secunde, 
în timp ce mintea i se adapta la noua stare de lucruri. Nu-mi pot 
permite să cedez nervos. Nu pot să mă las pradă sentimentelor. 
Trebuie să fiu tare. De dragul lui Alex, trebuie să fiu tare. Se 
îndreptă în scaunul mașinii. 

— Asta e, nu mai contează ce-a promis. Singurul lucru care 
contează e ca el să fie bine. 

Se întoarse să o privească pe Carol. Vocea îi era ceva mai 
sigură. 

— Dacă ai ști cât de gravă e situația mi-ai spune, nu? 


Carol își luă mâna de pe volan ca să o strângă o clipă de brat. 

— Sigur. Și nici n-am de gând să-ţi spun să nu-ţi faci griji. 

În timp ce Carol conducea, Ellen încercă să se concentreze 
asupra oricărui alt lucru decât ce i se întâmplase lui Alex. Privi 
pe geam, obligându-și mintea să se gândească la lucrurile pe 
care le vedea. 

— E un oraș frumos, spuse ea brusc. 

— Ce? întrebă Carol Cochran, surprinsă de ciudata afirmaţie a 
lui Ellen. 

— Mă uitam în jur, continuă Ellen. N-am mai făcut-o de multă 
vreme. Umblu tot timpul prin el cu mașina, dar de ani de zile nu 
m-am mai uitat atent. O parte destul de mare a rămas 
neschimbată de când eram copii. 

— Așa e, îi răspunse Carol, încă nesigură încotro băteau 
gândurile lui Ellen. Nu s-a schimbat prea mult. 

Ellen scoase un sunet - pe jumătate chicotit, pe jumătate 
suspin. 

— Crezi că am înnebunit de-ţi vorbesc de frumuseţea La 
Palomei? N-am înnebunit. Sau, cel puţin, nu cred. Dar amo 
presimţire și, dacă mă las pradă ei, atunci chiar că înnebunesc. 

— Ce presimţire? 

Urmă o nouă tăcere, îndelungată. Când vorbi din nou, vocea 
lui Ellen devenise stranie, fără culoare. 

— E mort, spuse ea. Am o presimţire îngrozitoare că Alex e 
mort. Dar nu e mort. Nu... n-am să las să fie mort! 

e 

Ellen privi la grupul strâns în sala de așteptare. Cunoștea cele 
mai multe dintre fețele de acolo, chiar dacă mintea ei refuza să 
le lege pe cele mai multe de câte un nume. Cu câteva excepții. 

Lisa Cochran. 

Şedea pe o canapea, ghemuită lângă tatăl ei, ascultând un 
polițist care îi vorbea. O văzu și se ridică imediat, îndreptându- 
se către ea. 

— Îmi pare rău, izbucni fata. Doamnă Lonsdale, îmi pare atât 
de rău... N-am vrut să... 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Ellen cu o voce plată. 

— Nu... nu știu sigur, se bâlbâi Lisa. Ne-am certat... mă rog, 
aproape că ne-am certat și m-am hotărât să plec pe jos acasă. 
lar Alex probabil că venea după mine. Dar mergea prea repede 
și... 


Continuă să relateze grăbită tot ce se petrecuse, în timp ce 
Ellen o asculta, dar de auzit o auzea doar pe jumătate. 

— E vina mea, încheie Lisa. Totul e din vina. 

Ellen îi puse o mână blândă pe obraz și o sărută. 

— Nu, îi spuse ea. N-a fost vina ta. Tu nici nu erai în mașină și 
ce s-a întâmplat n-a fost din vina ta. 

Se întoarse și o văzu pe Barbara Fannon lângă ea. 

— Unde e? o întrebă. Unde e Alex? 

— E în sala de operaţie. Frank și Benny se ocupă de el. Marsh 
e la el în birou. 

O luă pe Ellen de braţ și o conduse afară din sala de 
așteptare. 

Când intrară în birou, îl găsiră pe Marsh așezat la masa de 
lucru, cu un pahar în faţă, privind în gol. Își mută privirea, iar 
apoi se ridică, ocoli biroul și o luă în braţe pe Ellen. 

— Ai avut dreptate, îi șopti el cu vocea gâtuită. O, Doamne, 
Ellen, ai avut dreptate. 

— E mort? îl întrebă ea. 

Marsh se dădu înapoi brusc, ca și cum cuvintele acelea ar fi 
fost o lovitură fizică. 

— Cine ţi-a spus? 

Chipul lui Ellen păli. 

— Nimeni. Doar... doar că am o presimţire. 

— Ei bine, de data asta nu se mai adeverește. E viu. 

După o clipă de ezitare, Ellen spuse: 

— Dacă e viu, atunci de ce nu simt că e așa? 

Marsh clătină din cap. 

— Nu știu, dar nu e mort. E grav rănit, dar nu e mort. 

În timp ce Ellen privea adânc în ochii soţului ei, timpul păru să 
stea pe loc. În cele din urmă, repetă cuvintele lui Marsh: 

— Nu e mort. Nu e mort. Nu va muri. 

Și, în ciuda hotărârii ei de a fi tare, o podidiră lacrimile. 

e 

În sala de operaţie, Frank Mallory extrăgea cu atenţie ultimul 
fragment vizibil de os din țesutul cranian al lui Alex. Privi în sus 
la monitoare. 

Teoretic, băiatul ar fi trebuit să fie mort. 

Și totuși, acolo, pe monitoarele acelea, se afla dovada că 
trăia. 

Se înregistra un puls - slab și neregulat, dar exista. 


lar copilul respira, deși cu ajutorul aparatelor. 

Bratul stâng, rupt, era prins în atele, iar rănile de pe față îi 
fuseseră cusute doar atât cât să oprească sângerarea. 

Aceasta fusese partea cea mai ușoară. 

Problema rămânea capul. 

Din câte își dădea seama Mallory, în timp ce mașina se 
rostogolea, Alex trebuie să se fi lovit cu capul de o piatră mare 
care îi zdrobise osul parietal stâng și îi crăpase frontalul. 
Bucăţele din ambele se desprinseseră și se înfipseseră în 
creierul lui Alex. Aceste bucățele le culesese până acum, cu 
grijă, Mallory. Apoi, cu toată îndemânarea de care era în stare, 
așezase fragmentele cât mai aproape de poziţia lor iniţială. In 
clipa aceasta lega capul lui Alex cu niște bandaje ce nu puteau fi 
decât temporare, până când encefalograma copilului avea să 
capete o formă perfect liniară, iar el putea fi definitiv declarat 
mort. 

— Ce crezi? întrebă Benny Cohen. 

— In momentul ăsta, încerc să nu cred nimic, îi răspunse 
Mallory. Nu fac altceva decât să pun bucăţelele astea la loc și, 
regret că trebuie s-o spun, nu cred că o să-mi reușească. 

— Nu crezi că o să trăiască? 

— N-am spus asta, îl repezi Mallory, incapabil să recunoască 
adevărul. Până acum a supraviețuit, nu? 

Benny dădu din cap. 

— Ajutat. Dar fără respirator nu rezistă. 

— Mulţi au nevoie de respirator. De aia s-a inventat. 

— Dar cei mai mulţi au nevoie de el doar pentru o perioadă 
limitată. Lui o să-i trebuiască pentru tot restul vieții. 

Frank Mallory îl ţintui pe tânărul stagiar cu o privire furioasă, 
apoi se mai potoli. La urma urmelor, Cohen nu-l cunoștea pe 
Alex Lonsdale de când se născuse; de asemenea, lui Cohen încă 
nu-i murise niciun pacient. În ziua în care se va întâmpla acest 
lucru, poate că va înţelege cât de dureros este să vezi pe cineva 
murind și să știi că nu-l poţi ajuta nicicum. Dar Alex 
supraviețuise procedurilor de urgenţă și avea încă șanse de a 
trăi. 

— Hai să-l ducem la terapie intensivă și să-l pregătim pentru 
un control cu raze X și pentru o tomografie axială 
computerizată. 


Zece minute mai târziu, Mallory intră în biroul lui Marshall 
Lonsdale, încă ștergându-se pe mâini cu un prosop alb. Marshall 
și Ellen se ridicară, epuizați, în picioare. 

— E în viaţă, l-am dus în salonul de terapie intensivă, le spuse 
el, făcându-le semn să stea jos. Dar e în stare gravă, Marsh, 
foarte gravă. 

— Spune-mi, îi ceru Marsh cu un glas lipsit de inflexiuni. 

Mallory ridică din umeri. 

— Deocamdată nu pot să-ţi dau detalii, știi și tu asta. Dar 
creierul e afectat foarte serios. 

Ellen înghețţă, dar nu spuse nimic. 

— Ne pregătim să-i facem toate analizele posibile. O să fie 
dificil, pentru că e conectat la un respirator și la un 
cardiostimulator. 

Le descrise starea lui Alex folosind limbajul rece, concret, 
deprins în facultate, care îl ajuta să se stăpânească. Când 
termină, Ellen fu prima care vorbi. 

— Ce putem face? 

Mallory clătină din cap. 

— Pentru moment, nimic. Vom încerca să-l aducem la o 
condiţie stabilă și să vedem cât de gravă e starea în care se 
află. Mâine dimineaţă, probabil, o să știm ceva mai mult. Poate 
pe la șase. 

— Înţeleg, murmură Ellen. Pot să-l văd? 

Mallory îi aruncă o privire rapidă lui Marsh, care aprobă din 
cap. 

— Sigur. Poţi să stai cu el toată noaptea, dacă vrei. Nu are ce 
rău să-i facă, ba poate chiar să folosească. Nu știi niciodată cât 
percep cei în starea în care e el și dacă, cine știe cum, e 
conștient de prezenţa ta... ce să mai, rău n-are cum să-i facă, 
nu? 

e 

Barbara Fannon aruncă o privire ceasului de pe perete, 
surprinsă să constate că era aproape cinci dimineața. Parcă nu 
trecuse mai mult de o oră de când sosise ambulanța aducându-l 
pe Alex. 

Fuseseră atâtea de făcut. Atâtea analize trebuiseră efectuate; 
fusese sarcina Barbarei să facă în așa fel încât ele să se 
desfășoare mutându-l pe Alex cât mai puţin posibil. Coordonase 
nu numai examenul cu raze X și tomografia axială, ci și tot ce 


mai ceruse Frank Mallory. Și, după câte putea să-și dea seama, 
acesta nu omisese nimic: ceruse o examinare cu ultrasunete și o 
puncţie  cerebrospinală, ca și o  arteriografie și o 
electroencefalogramă. Singurul lucru pe care nu-l făcuseră era o 
pneumoencefalogramă, dar Barbara știa că singurul motiv 
pentru omiterea ei era că, pentru efectuarea unei asemenea 
analize, Alex ar fi trebuit așezat în poziţie verticală. lar în starea 
în care se afla, acest lucru era absolut imposibil. Barbarei îi 
trebuise aproape o oră ca să ia legătura cu toți tehnicienii 
necesari și să îi adune la Centru. Pe urmă mai fuseseră și cei din 
sala de așteptare. 

Se mai împuţinaseră după primele două ceasuri, când le 
spusese că în noaptea aceea nu mai aveau ce vești să aștepte, 
că Alex era supus unei serii de teste, dar că rezultatele vor 
apărea după un timp oarecare. 

Acum, la ora cinci, se putea în sfârșit duce acasă. Tot ce 
trebuia făcut sau se putea face se făcuse, iar acum își dădea 
seama cât era de obosită. Nu trebuia decât să mai verifice o 
dată sala de așteptare și putea pleca. Deschise ușa, așteptându- 
se să găsească sala goală. 

Nu era. 

Așezată pe canapea, în colţul cel mai îndepărtat, între părinţii 
ei, se afla Lisa Cochran. Se oprise din plâns și ședea dreaptă, cu 
mâinile împreunate în poală. Barbara ezită, însă apoi intră în 
încăpere, lăsând ușa să se închidă în urma ei. 

— Pot să vă mai aduc ceva? întrebă ea. Poate puţină cafea? 

Lisa clătină din cap, fără să răspundă. 

— Poate că, dacă aţi convinge-o să meargă acasă cu noi, ar fi 
mai bine, răspunse Carol, ridicându-se în picioare și întinzându- 
se, cu un zâmbet resemnat către asistenta obosită. 

— Nu pot, mamă, șopti Lisa. Dacă se trezește și întreabă de 
mine? 

Barbara străbătu încăperea și se așeză lângă ea. 

— Nu o să se trezească în noaptea asta, Lisa. 

Lisa o privi cu ochi injectați. 

— O să... o să se mai trezească vreodată? 

Barbara știa că nu avea căderea să comenteze cu nimeni 
starea lui Alex, dar știa și cine era Lisa și care erau sentimentele 
lui Alex faţă de ea. Numai Dumnezeu știa câte ore își petrecuse 
băiatul, cocoțat pe marginea biroului ei, povestindu-i cât de 


minunată era Lisa. Și, după ce văzuse în ultimele câteva ceasuri, 
Barbara se convinsese că Alex avea dreptate. Scoase un oftat. 

— Nu știu, spuse ea prudent. 

Apoi, pentru că în ochii Lisei apăruse deodată teama, adăugă: 

— Am spus că nu știu. Asta nu înseamnă că nu se va mai 
trezi. Nu înseamnă decât că eu nu știu, după cum nu știe 
nimeni. 

— Dacă se trezește, asta înseamnă că se face bine? 

Barbara ridică din umeri. 

— Nici asta nu știm. Tot ce putem face e să așteptăm. 

— Atunci voi aștepta, spuse Lisa. 

— Ai putea să mergi acasă și să dormi puţin, îi sugeră 
Barbara. Îţi promit că aranjez să te sune cineva dacă se 
întâmplă ceva. Indiferent ce. 

Lisa se frecă la ochi, apoi clătină din cap. 

— Nu, spuse ea. Vreau să fiu aici. Pentru orice eventualitate. 

O privi rugător pe asistentă. 

— Poate că totuși se trezește. 

Barbara vru să spună ceva, dar se răzgândi. Are dreptate, își 
zise. S-ar putea foarte bine să se trezească. Și, în timp ce se 
gândi la asta, își dădu seama că, la fel ca și ceilalţi din clinică, se 
îngrijise de Alex ca un automat. 

Pentru toți, cadre medicale care mai văzuseră și altădată răni 
ca ale lui Alex, cazul era fără speranţă. Făceai tot ce se putea 
face, încercai să nu scapi din vedere nicio măsură, oricât de 
radicală, care ar fi putut salva o viață, dar în adâncul sufletului 
te pregăteai pentru gândul că pacientul nu avea să reziste. 

Și, la sfârșit, te duceai acasă. 

Dar Lisa Cochran nu voia să se ducă acasă, iar Barbara hotărî 
că nu va pleca nici ea, chiar dacă garda luase sfârșit cu multe 
ore înainte. Hotărârea odată luată, se ridică în picioare. 

— Haide, spuse ea. 

Părinţii fetei o priviră fără să înțeleagă, dar o urmară pe 
culoar. Deschise fără să bată ușa biroului lui Marshall Lonsdale 
și îi conduse înăuntru. 

— Dacă tot stăm, măcar să stăm confortabil. 

— E biroul lui Marsh, spuse Jim Cochran. 

— Al nimănui altcuiva. 

— Avem voie să stăm aici? 


— Sunteţi prietenii lui, nu-i așa? Noaptea a fost lungă și nu s-a 
sfârşit încă. Voiam să plec, dar, dacă voi rezistaţi, o să rezist și 
eu. Insă nu în sala de așteptare. 

Făcu lumina mai mică și lăsă storurile la ferestre. 

— Așezaţi-vă comod până mă duc să aduc niște cafea. Dacă 
vreţi ceva mai tare, căutați prin birou cât lipsesc eu. Sunt 
zvonuri că uneori ar fi o sticlă pe-aici. 

Jim o privi atent. 

— Zvonurile spun și pe unde s-ar putea găsi? 

— Nu, răspunse Barbara. 

Apoi, în timp ce ieșea din birou, adăugă: 

— Dar în locul vostru aș începe cu dulăpiorul. Sertarul din 
dreapta jos. 

e 

Ellen Lonsdale şedea pe scaunul cu spetează de lemn pe care 
cineva i-l așezase lângă patul lui Alex; o mână și-o ținea așezată 
blând pe mâna lui. Alex zăcea în aceeași poziţie în care fusese 
întins, pe spate, cu braţul stâng pus în ghips, ușor suspendat 
deasupra saltelei, și cu dreptul atârnând moale pe lângă corp. 
Chipul, abia vizibil sub masca respiratorului și sub bandaje, îi era 
de nerecunoscut. În jurul său se găseau tot felul de aparate pe 
care Ellen nu le pricepea. Tot ce știa era că monitoarele și 
mașinăriile acelea îi ţineau fiul în viață. 

Era acolo de aproape cinci ceasuri. Dincolo de ferestre, cerul 
începea să se lumineze. Își schimbă ușor poziţia pe scaun, nu ca 
o reacție la amorțeala care pusese demult stăpânire pe trupul 
ei, ci ca să poată vedea mai bine ochii lui Alex. 

Nu știa nici ea de ce, dar se tot aștepta ca aceștia să fie 
deschiși. 

Noaptea fusese presărată cu asemenea gânduri stranii. 

De câteva ori se surprinsese mirându-se că aparatul pentru 
respirat încă mai funcționează. 

Odată, când îl aduseseră pe Alex de la una din analize - nu-și 
mai aducea aminte care - fusese șocată de cât de caldă îi era 
mâna. 

Ştia ce însemnau toate aceste reacții ciudate. 

În pofida a tot ce i se spusese și în pofida hotărârii sale 
intime, nu putea scăpa de sentimentul îngrozitor că Alex era 
mort. 


Nu o dată descoperise că studia monitoarele, întrebându-se 
cum de mai înregistrează semne de viaţă. 

Din moment ce Alex era mort, liniile care îi urmăreau pe 
ecrane bătăile inimii și respiraţia ar fi trebuit să fie perfect 
drepte. 

Trebuia să-și spună permanent că, de fapt, nu era mort, ci 
doar adormit. 

Numai că el nu era nici adormit. 

Era în comă și, indiferent ce spuneau ceilalți, nu va mai ieși 
din această stare. 

Ințelegea în mod abstract că nu era o problemă de timp. 
Problema era când să oprească respiratorul și să îl lase pe Alex 
să se stingă. 

Nu știa exact de când se instalase gândul acesta în mintea ei, 
dar începuse să se obișnuiască efectiv cu realitatea lui. Cândva, 
astăzi sau poate mâine, după ce rezultatele tuturor testelor vor 
fi fost studiate și analizate, ea și Marsh vor trebui să ia cea mai 
dificilă hotărâre din viaţa lor și nu era deloc sigură că vor fi în 
stare să o facă. 

Dacă într-adevăr creierul lui Alex era mort, vor fi nevoiţi să 
accepte că a-l ţine pe Alex în viață în această stare ar fi o 
cruzime. 

O cruzime față de el. 

Privi din nou mașinăria și pentru o clipă se întrebă de ce 
fusese inventată. 

De ce nu-i lăsau pe oameni pur și simplu să moară? 

Dar, pricepu ea brusc, cu o claritate uimitoare, chiar 
înțelegând care era starea lui Alex, nici ea nu l-ar fi lăsat să 
moară pur și simplu. 

Dacă ar fi fost să o facă, ar fi făcut-o până acum. Avusese 
destule ocazii în ultimele două ore. Nu trebuia decât să 
oprească respiratorul. Asta ar fi declanșat alarma, dar s-ar fi 
descurcat și cu ea. Și nici nu ar fi durat mult - un minut sau 
două. 

Și totuși, nu o făcuse. În schimb, stătuse acolo, luptând 
împotriva disperării, încercând să nu-și piardă hotărârea de a 
nu-l lăsa să moară și șoptindu-i cuvinte de îmbărbătare în timp 
ce îl ţinea de mână. 


Chiar dacă o parte din ea îi spunea că Alex era deja mort, 
cealaltă parte, cea care hotărâse că el trebuia să trăiască, era 
tot mai puternică cu fiecare ceas ce trecea. 

Ușa se deschise pe neașteptate și în încăpere intră Barbara 
Fannon, care închise ușa la loc în urma ei. 

— Ellen? E opt. Ai stat aici toată noaptea. 

Ellen întoarse capul. 

— Știu. 

— Marsh e la Frank în birou. Au toate rezultatele analizelor. Te 
așteaptă. 

Ellen se gândi o clipă, apoi clătină ușor din cap. 

— Nu, spuse ea în cele din urmă. Stau aici, cu Alex. Marsh o 
să-mi comunice tot ce trebuie să știu. 

Barbara ezită, apoi dădu din cap. 

— O să le spun. 

Și ieși din cameră, lăsând-o pe Ellen singură cu fiul ei. 

e 

— E rău, spuse Frank Mallory. Mă tem că mai rău nici nu se 
poate. 

— Hai să vedem. 

Marsh își simţea întregul trup secat de puteri în urma șocului 
și a oboselii din ultimele ore; într-un fel sau altul însă, mintea îi 
era perfect limpede. Încet și cu atenţie, începu să treacă în 
revistă rezultatele testelor și analizelor ce i se făcuseră lui Alex 
pe timpul acestei nopţi lungi. 

Mallory avea dreptate - era rău. 

Creierul lui Alex avusese mult de suferit. Peste tot erau 
fragmente de os, înfipte în cortex. Cel mai tare atins era creierul 
mare, mai ales lobul temporal. Dar nimic nu părea să fi scăpat 
întreg - lobii parietal și frontal erau și ei afectați. 

— Nu sunt expert în chestia asta, spuse Marsh. 

Amândoi știau însă la fel de bine că rănile lui Alex și 
consecinţele lor erau, în cea mai mare parte, evidente pentru 
oricine. 

Mallory decise să abordeze subiectul direct. 

— Dacă supraviețuiește, nu va putea merge sau vorbi și e 
îndoielnic că va auzi. S-ar putea să vadă, lobul occipital pare să 
fi avut cel mai puţin de suferit. Dar asta aproape că nu mai 
contează. E îndoielnic că va fi conștient de ce se întâmplă în 
jurul lui, sau chiar de el însuși. Și asta dacă iese din comă. 


— Nu cred, răspunse Marsh, fixându-l pe Mallory cu ochi reci. 

— Nu crezi, sau nu vrei să crezi? îl întrebă Mallory blând. 

— Nu are importanţă. Vom face pentru Alex tot ce e 
omenește posibil. 

— Asta fără îndoială, Marsh, spuse Frank Mallory, în glasul 
căruia se simţea toată durerea pe care i-o pricinuiau cuvintele 
lui Marsh. Știi bine că nici unuia dintre noi nu-i trece prin cap să 
facă altfel. 

Chiar dacă îl auzise, Marsh îl ignoră. 

— Vreau să începi prin a lua legătura cu Torres, la Palo Alto. 

— Torres? repetă Mallory. Raymond Torres? 

— Există altcineva care îl poate ajuta pe Alex? 

Cu gândul la cel căruia Marsh voia să îi încredințeze fiul, 
Mallory rămase tăcut. 

Raymond Torres crescuse în La Paloma și, dacă nu existaseră 
niciodată dubii în privinţa inteligenței sale, omul însuși dăduse 
naștere la destule întrebări. Părăsise demult La Paloma, 
rămânând la Palo Alto după ce terminase medicina și revenind 
în sat numai ca să-și vadă mama, pe bătrâna Maria Torres. Dar 
chiar și aceste vizite erau rare. În La Paloma opinia generală 
exista că Torres nu era prea legat de mama sa, care era pentru 
el doar puţin mai mult decât o amintire a trecutului și că, dacă 
era un lucru pe care Torres ar fi vrut să îl uite, acesta era 
trecutul său. In La Paloma era privit ca o ciudățenie: copilul 
crescut în spatele misiunii și care, cumva, reușise în viață. 

Dincolo de graniţele satului însă, el devenise o enigmă pentru 
întreaga lume medicală. Pentru cei care îl simpatizau, atitudinea 
lui detașată era doar rezultatul faptului că își dedica fiecare ceas 
al existenței modului de funcţionare a creierului; detractorii 
atribuiau aceeași atitudine aroganţei. 

In ciuda tuturor întrebărilor legate de persoana sa, Raymond 
Torres reușise să devină unul dintre cei mai buni specialiști în 
structura și funcţionarea creierului uman. În ultimii ani, centrul 
atenţiei sale se mutase ușor și principala zonă de interes pentru 
el devenise chirurgia de recuperare pe creier. 

— Dar cea mai mare parte a cercetărilor lui nu sunt încă 
teoretice? întrebă Mallory. Nici nu știu dacă a făcut experimente 
pe creierul uman. 

In ochii lui Marshall Lonsdale se citea disperarea. 


— Raymond Torres știe mai mult despre creierul omenesc 
decât oricine altcineva. lar ce a făcut în materie de reconstrucţie 
e aproape incredibil. Aș fi spus că e chiar incredibil dacă nu aș fi 
văzut cu ochii mei rezultatele. Vreau să-l opereze pe Alex. 

— Marsh... 

Dar Marsh era deja în picioare, cu privirile fixate asupra 
grămezii de radiografii și tomografii, rezultate de laborator, 
grafice și alte hârtii care dovedeau măsura în care fusese 
afectat creierul fiului său. 

— Trăiește încă, Frank. Și, atâta timp cât trăiește, trebuie să 
încerc să îl ajut. Nu pot să-l abandonez - vezi și tu cum va fi. Va 
fi o legumă. Doamne, Dumnezeule, tu cu gura ta mi-ai spus-o 
chiar acum. Mai rău nu are ce să-i mai facă. Torres nu poate 
decât să-l ajute. Sună-l din partea mea. Spune-i ce s-a întâmplat 
și că vreau să vorbesc cu el. Doar să vorbesc, atât. Aranjează-mi 
o întâlnire cu el. 

Și pentru că Frank Mallory încă ezita, Marshall Lonsdale 
continuă. 

— Alex e tot ce am, Frank. Nu-l pot lăsa pur și simplu să 
moară. 

Rămas singur, Mallory ridică receptorul și formă numărul lui 
Raymond Torres din Palo Alto, aflat la treizeci de kilometri 
depărtare. După o conversaţie de o jumătate de oră reuși, în 
sfârșit, să-l convingă să se întâlnească cu Marshall Lonsdale și 
să examineze cazul lui Alex. 

Doctorul nu făcuse nicio promisiune, dar acceptase să discute 
și să vadă. 

În sinea lui, Frank aproape că spera că Torres îl va refuza pe 
Marsh. 


e Capitolul 5 

Oboseala îl copleșea pe Marsh, care începea să creadă că 
totul era în zadar. Stătuse aproape întreaga zi în institutul lui 
Raymond Torres, dar aproape întreaga zi fusese singur. Nu că n- 
ar fi fost interesant; fusese, chiar în ciuda faptului că teama 
îngrozitoare pentru viaţa fiului său nu-l părăsise de dimineaţă, 
de când intrase pe ușă. 

Privise institutul cu ochi înceţoșaţi. Clădirea în sine era o 
barbarie. Inițial fusese o casă impunătoare. Dar, din corpul 
central al conacului - căci conac fusese - se desfăceau două 
aripi a căror arhitectură nu semăna nici măcar în intenţie cu 


clădirea originară. Aveau în schimb o funcţionalitate spilcuită, 
care contrasta evident cu masivitatea tipică stilului georgian a 
corpului central. Clădirile erau înconjurate de o pajiște întinsă, 
împânzită de copaci. O placă simplă de alamă, montată pe una 
din fețele unui bolovan de la stradă, ajuta la identificarea 
structurii: 


INSTITUTUL PENTRU CERCETAREA 
CREIERULUI UMAN 


Odată ajuns înăuntru, fusese imediat condus în biroul lui 
Raymond Torres, unde îi arătase chirurgului toate hârtiile 
referitoare la Alex; acesta le pasase unei asistente, fără să le 
arunce măcar o privire. După plecarea asistentei, Torres îi 
oferise un scaun, apoi își petrecuse ceea ce Marsh considerase a 
fi un timp inutil de lung aprinzându-și pipa. 

Lui Marsh îi trebuiseră doar câteva secunde pentru a hotărî că 
nimic din reputaţia profesională a lui Torres nu se reflecta în 
comportamentul sau în înfățișarea lui. Era înalt, iar trăsăturile 
bine conturate îi erau atent încadrate de părul prematur 
încărunțit, într-o tunsoare mai potrivită, după părerea lui Marsh, 
unui star de cinema decât unui om de știință. Senzaţia de star 
era subliniată și de costumul de mătase maronie, perfect croit, 
ca și de degajarea elegantă a ţinutei. Cu toată reputaţia sa, 
prima impresie pe care i-o lăsase Raymond Torres oaspetelui 
său fusese aceea de medic de societate, interesat mai degrabă 
în practicarea golfului decât a medicinei. 

Antipatia instinctivă a lui Marsh nu se diminuase nici cu faptul 
că, pipa odată aprinsă, întâlnirea durase numai atât cât Torres 
să-i spună că nu se vor lua niciun fel de decizii până când 
rezultatele testelor lui Alex nu vor fi analizate de specialiști și că 
analizarea lor va dura mai toată ziua. 

— Am să aștept, spusese Marsh. 

Aflat în spatele biroului, Raymond Torres ridicase din umeri, 
aparent neinteresat. 

— Cum vreţi, dar pot să vă telefonez când am luat o hotărâre. 

Marsh clătinase din cap. 

— Nu. Trebuie să stau. Alex e singurul meu copil. Nu... nu am 
unde altundeva să mă duc. 


Torres se ridicase de pe scaun cu un gest de concediere pe 
care Marsh îl găsise aproape jignitor. 

— Cum spuneam, faceți cum vreți. Dar pe mine va trebui să 
mă scuzațţi, am foarte multă treabă în dimineaţa asta. 

Marsh îl privise uluit. 

— Nu vreţi să auziți detaliile cazului? 

— E prezentat în hârtii, nu? îl contrase Torres. 

— Dar Alex nu e în hârtii, domnule doctor, îi răspunsese Marsh 
cu glasul tremurând din cauza efortului de a-și stăpâni furia. 

Torres păruse că se gândește o clipă, dar nu se așezase la loc, 
iar când vorbise din nou o făcuse pe un ton rece. 

— Domnule doctor Lonsdale, eu sunt cercetător. Sunt 
cercetător pentru că, așa cum am descoperit cu mulți ani în 
urmă, nu am rabdare să mă port amabil cu pacienţii. Există voci 
care spun că nu știu să mă port cu oamenii, am auzit. Ca să fiu 
sincer, nici nu mă interesează. Pe mine mă interesează să îi ajut 
pe oameni, nu să-i cocoloșesc. Și pentru a-l ajuta pe fiul 
dumneavoastră nu am nevoie de detalii din viața lui personală. 
Nu mă interesează cine e, cum e, sau care au fost împrejurările 
accidentului. Tot ce vreau să știu sunt detaliile legate de 
leziunile lui, în așa fel încât să pot hotărî dacă îl pot ajuta sau 
nu. Cu alte cuvinte, tot ce am nevoie să aflu despre fiul 
dumneavoastră se găsește în hârtiile referitoare la cazul lui. 
Dacă lipsește ceva, eu sau unul din angajaţii noștri ne vom da 
seama și vom face tot ce trebuie făcut pentru a îndrepta 
lucrurile. Nu am nimic împotrivă să petreceţi restul zilei aici, 
pentru cazul în care vom avea nevoie de dumneavoastră. Eu 
însă mă îndoiesc. Dacă e să avem nevoie de cineva, acela va fi 
medicul care îl îngrijește pe copil. 

— Frank Mallory. 

— Mă rog, ridicase Torres din umeri, fără urmă de interes. Vă 
rog să rămâneţi dacă vreţi. Avem un salon de așteptare 
confortabil, unde veţi găsi fără îndoială suficient de citit. 

Brusc, zâmbise. 

— Totul e în legătură cu activitatea noastră, firește. Unul din 
lucrurile asupra cărora insist întotdeauna este ca din salon să nu 
lipsească niciun articol sau monografie din cele pe care le-am 
scris. 

In ciuda mâniei pe care i-o stârnea orgoliul manifest al 
individului, Marsh reușise să tacă, pentru că, fără Torres, Alex 


nu mai avea nicio speranţă. lar până la ora două se convinsese 
fără putinţă de tăgadă că, indiferent cât îi lipsea în materie de 
căldură umană, doctorul Torres compensa cu vârf și îndesat în 
competență profesională. 

Articolele pe care le citise - și citise cel puţin treizeci, 
încercând să-și păstreze atenţia concentrată pe parcursul 
interminabilelor ore - acopereau un domeniu de interes foarte 
larg. Torres se specializase nu numai în structura creierului, ci și 
în teoriile asupra modului său de funcţionare, în zeci de articole, 
el descria cazuri în care găsise metode de a compensa zonele 
afectate ale creierului și de a folosi zonele sănătoase care să 
preia funcţiile țesuturilor traumatizate. Ideea care răzbătea din 
toate era că misterele creierului omenesc puteau fi dezlegate, 
dar că posibilităţile acestui organ abia acum începeau să fie 
investigate. Totul putea fi rezumat în câteva fraze care ÎI 
intrigaseră pe Marsh: 


Sistemul de rezervă al creierului pare să fie infinit. Cu 
multă vreme în urmă am descoperit că, dacă o porțiune 
a lui cedează, o altă porțiune poate prelua functiile 
porțiunii afectate. Ca și cum fiecare zonă a creierului nu 
numai că știe ce fac celelalte, dar poate chiar și să facă 
același lucru dacă este nevoie. În consecință, sarcina 
noastră este pe de o parte să convingem creierul lezat 
să nu renunțe la luptă şi, pe de alta, să îl facem să 
înțeleagă care sunt problemele cu care se confruntă, în 
așa fel încât el singur să își redistribuie activitatea 
înspre componentele sănătoase. 


Marsh citise și recitise de câteva ori acest articol, când 
funcționara de la recepţie apăru pe neașteptate, zâmbindu-i 
cald. 

— Domnul doctor Lonsdale? Vă așteaptă doctorul Torres. 

Puse revista deoparte și o urmă pe tânăra elegantă până în 
biroul lui Torres. Cu un semn de salut din cap, acesta îi indică un 
scaun din apropierea biroului. Deja așezat pe un alt scaun se 
afla Frank Mallory. 

— Frank? Ce cauţi aici? 

— Eu l-am rugat să vină, răspunse Torres. Sunt câteva lucruri 
pe care trebuie să le verific împreună cu dânsul. 


— Dar Alex... 

— Starea lui e stabilă, Marsh, îi spuse Mallory. De câteva ore 
n-a intervenit nicio schimbare. Benny a rămas acolo și în cameră 
cu el e tot timpul o asistentă. 

— Haideţi să începem, îi întrerupse Torres. 

Se răsuci către un monitor instalat pe o măsuţă, lângă birou. 
Pe ecran se vedea fotografia detaliată a unui creier uman. 

— Nu e ce credeţi, spuse el. 

Marsh Lonsdale și Frank Mallory se întoarseră ca să îl 
privească, surprinși. 

— Poftim? întrebă Frank. 

— Nu e o fotografie. E o reprezentare grafică generată pe 
computer a creierului lui Alexander Lonsdale. 

Făcu o pauză de o clipă, apoi continuă: 

— Inainte de accident. 

Mallory își întoarse din nou privirea către ecran. Auzi vocea lui 
Torres: 

— lată ce s-a întâmplat. Sau mai degrabă iată o reconstituire 
a ceea ce s-a întâmplat. 

introduse câteva instrucţiuni pe tastatura din faţa lui și 
imaginea de pe monitor începu să se miște, răsturnându-se. În 
partea de jos a ecranului își făcu apariţia o altă figură. Sub ochii 
celor trei, imaginea creierului luă contact cu celălalt obiect și 
începu dintr-o dată să se deformeze. Era ca și cum ai fi urmărit 
un film în care cineva se izbește cu capul de un bolovan. 

În ralanti, văzură craniul crăpând, apoi spărgându-se și 
Coșcovindu-se. 

Țesutul de sub cutia craniană începu să cedeze, în parte 
zdrobit, în parte sfâșiat. Fragmente de os se desprinseră, 
rupând și mai mult creierul. Frank Mallory și Raymond Torres 
urmăreau în tăcere, dar Marsh nu fu în stare să-și oprească un 
geamăt de durere. Totul se termină brusc și creierul reveni la 
poziţia iniţială. Apoi Torres tastă din nou câteva instrucțiuni și 
imaginea se schimbă iar. 

— Isuse! șopti Mallory. Așa ceva nu se poate. 

— Ce s-a întâmplat? vru să știe Torres. 

— E capul lui Alex, murmură Mallory cu respiraţia tăiată. 

Marsh, al cărui chip era de-acum cenușiu, îl privi, dar Frank 
rămase cu ochii aţintiţi asupra ecranului. 


— E capul lui. Și arată exact așa cum arăta când l-au dus la 
spital. Dar... cum? 

— Ajungem și acolo, răspunse Torres. Domnule doctor 
Mallory, vreau să vă concentrați cât puteţi de tare asupra 
acestei imagini. Este extrem de important. Cât este de 
asemănător ceea ce vedeți cu ceea ce aţi constatat atunci când 
v-au adus pacientul? 

Ridică o mână într-un semn de avertizare. 

— Vă rog să nu vă grăbiţi să răspundeți. Examinaţi totul 
foarte atent. Dacă aveţi nevoie, pot să învârt imaginea în așa fel 
încât să o vedeţi din unghiuri diferite. Dar am nevoie să știu cât 
este de exactă. 

Timp de două minute nesfârșite, urmărit într-o tăcere 
îndurerată de Marsh, Mallory examină imaginea, cerându-i lui 
Torres din când în când să o întoarcă ba într-o parte, ba în 
cealaltă. In cel din urmă dădu din cap. 

— După câte pot să-mi dau seama, e perfectă. Dacă există 
vreo diferenţă, eu nu o văd. 

— Bine. Acum, ceea ce urmează va fi mai ușor pentru 
dumneavoastră. Nu trebuie să spuneţi nimic, doar urmăriţi-mă 
și, dacă e ceva ce nu seamănă cu ce vă amintiţi, spuneţi-mi. 

Sub ochii lor, imaginea prinse din nou viaţă. Apăru un forceps 
care începu să culeagă fragmentele de os din creier. Apoi 
forcepsul dispăru, înlocuit de o sondă. Sonda se mișcă și smulse 
o bucăţică de țesut cranian. Mallory se înfioră. 

Lucrurile continuau să se desfășoare dureros, detaliu după 
detaliu. O dată cu fiecare fragment de os recuperat, creierul lui 
Alex suferea o nouă rană. In sfârșit, după ceea ce păru o 
veșnicie, totul se termină. 

Frank Mallory privi fix la imaginea exactă a creierului lui Alex, 
după ce terminase de curăţat leziunile. 

— Ei? întrebă Torres. 

In timp ce răspundea, Mallory își auzi glasul tremurând. 

— De ce mi-aţi arătat toate astea? Numai ca să-mi dovediţi 
cât sunt de incompetent? 

— Nu fiţi ridicol, îl repezi Torres. În afară de faptul că nu văd 
de ce mi-aș pierde timpul cu o asemenea prostie, nu sunteți 
deloc incompetent. In condiţiile date aţi făcut absolut tot ce se 
putea face. Acum am nevoie să știu dacă reconstituirea a fost 
corectă. 


Mușcându-și buzele, Mallory răspunse: 

— Da. Imi pare rău... am făcut tot ce-am putut. 

— Nu aveţi de ce să vă pară rău, remarcă Torres cu răceală. 
Concentraţi-vă asupra ei. 

— E corectă, îl asigură Frank. Acum puteţi să ne spuneți și 
cum ați făcut-o? A 

— Nu am făcut-o eu. Un computer a făcut totul. In ultimele - 
se uită la ceas - șase ore, am introdus date în calculator. În cea 
mai mare parte, au fost informaţiile obţinute de scanerul pentru 
tomografii axiale computerizate din La Paloma. Din fericire, și 
aici aţi făcut treabă bună. Dar computerul nostru e mult mai 
rapid decât al dumneavoastră. Aparatele dumneavoastră pot 
afișa orice parte a creierului, din orice unghi, în două 
dimensiuni. Ale noastre sunt mult mai sofisticate. 

Dintr-o dată, în ochii săi atât de reci și de distanţi până atunci, 
apăru o lumină nouă, intensă. 

— O dată ce i-am dat toate informaţiile, calculatorul a fost în 
stare să reconstituie tot ce s-a întâmplat cu creierul lui 
Alexander Lonsdale din momentul impactului până în clipa 
examenului cu scanerul. Noi nu am fi putut face mai mult de 
câteva presupuneri științific argumentate. Am fi putut, 
extrapolând, să obţinem forma aproximativă a agentului 
traumatizant și unghiul probabil al loviturii. Și cam atât. Dar 
leziunile sunt întinse, iar computerul este proiectat să poată 
analiza simultan un număr foarte mare de variabile. Conform lui, 
ceea ce aţi văzut este corect în proporție de 99,624 %, cu 
condiția ca datele introduse să fi fost corecte. De aceea am vrut 
să vedeţi și dumneavoastră reconstituirea. Dacă în introducerea 
datelor s-ar fi strecurat vreo greșeală, prin extrapolare ea s-ar fi 
amplificat până într-atât încât să detectaţi diferențele. Dar dacă 
dumneavoastră nu vedeţi nimic, putem presupune că ce am 
văzut este exact ceea ce s-a întâmplat. 

In timp ce Mallory tăcea, Marsh dădu glas întrebării pe care o 
aveau amândoi în gând. 

— De ce e atât de important? După părerea mea, ar trebui să 
ne preocupe ce avem de făcut de-acum încolo. 

— Exact, aprobă Torres. Acum priviţi atent. Imaginile care 
urmează se vor derula cu viteză mai mare, dar e vorba de ce 
credem că se poate face pentru Alexander. 

— Toţi îi spun Alex, interveni Marsh. 


Torres își arcui puţin sprâncenele. 

— Foarte bine, Alex. Pentru mine nu are nicio importanţă cum 
i se spune. 

Ignoră fulgerul de mânie din ochii lui Marsh și își lăsă din nou 
degetele să zboare peste tastele computerului. Imaginea 
reîncepu să se modifice. Sub privirile fascinate ale celor doi 
medici din La Paloma, straturile de țesut cranian începură să fie 
îndepărtate. O parte din ele erau aruncate cu totul; altele erau 
puse la loc. Haosul cauzat de leziuni începu să se ordoneze și 
apoi, încet, începu procesul de vindecare, de la măduva spinării 
înspre lobii cerebrali. La sfârșit, ecranul rămase acoperit din nou 
de forma recognoscibilă a unui creier omenesc. Unele zone 
rămăseseră însă colorate în diverse nuanțe de roșu. Pe chipul 
încruntat al lui Marsh se citea nedumerirea. 

— Acestea sunt zonele nefuncţionale, îi răspunse Torres 
înainte ca el să apuce să pună întrebarea. Cele roz pal sunt în 
profunzimea creierului, cele roșu aprins sunt la suprafaţă. 
Semnificaţia radiaţiilor este evidentă, cred. 

Mallory îi aruncă o privire lui Marsh, a cărui atenţie părea 
complet absorbită de imaginea de pe monitor. În cele din urmă 
se răsuci către Torres, cu degetele împletite, sub bărbie. 

— Tot ce ne-aţi arătat aici e science fiction, domnule doctor. 
Nu puteţi tăia atât de profund și nici nu puteți face reparaţii atât 
de extensive fără a vă ucide pacientul. In afară de asta, am avut 
impresia că vă propuneţi să reconstituiţi creierul lui Alex până la 
a regenera celulele nervoase. Cinstit vorbind, nu cred că 
dumneavoastră sau oricine altcineva poate face așa ceva. 

Torres chicoti. 

— Și, desigur, aveţi dreptate. Eu n-o pot face și nici altcineva. 
Din nefericire, sunt prea mare, iar mâinile mele sunt mult prea 
neîndemânatice. De aceea Alexan... Alex - se corectă el - va 
trebui adus aici. 

Închise monitorul și se ridică de pe scaun. 

— Haideţi cu mine. Vreau să vă arăt ceva. 

leșiră din birou și o luară pe un coridor care ducea în aripa 
vestică a clădirii. Un paznic își ridică privirile, apoi, 
recunoscându-l pe Torres, se întoarse la monitorul de pe biroul 
său. În fine, intrară într-o încăpere cu instalaţii sanitare, dincolo 
de care se afla o sală de operaţii. Fără un cuvânt, Torres se 


dădu la o parte și îi lăsă pe cei doi să intre înaintea lui pe ușa 
dublă. 

În centru se afla masa de operaţie și, pe un perete, tot 
instrumentarul obișnuit unei asemenea săli - toate aparatele și 
monitoarele cu care Marsh și Frank erau obișnuiți. Restul 
spaţiului era ocupat cu echipamente pe care niciunul dintre ei 
nu le mai văzuse vreodată. 

— Un robot microchirurgical computerizat, le explică Torres. 
Dacă e să simplific foarte mult, ceea ce face el este reducerea la 
scară a mișcărilor chirurgului - în acest caz, ale mele - de la 
fracțiuni de milimetru la fracțiuni de micron. El cuprinde un 
microscop electronic și dispune de un program pe lângă care cel 
pe care tocmai l-aţi văzut arată ca adunarea pe lângă calculul 
diferenţial. Într-un fel - continuă el pe un ton în care se citea 
mândria - o dată cu punerea la punct a acestui aparat, mi-am 
redus propriul statut de la cel de chirurg la cel de simplu 
tehnician. Microscopul examinează problemele, computerul le 
analizează și ia deciziile. În final, tot el îmi spune ce trebuie 
atașat și unde, iar eu efectuez mișcările pe un model mărit al 
țesutului. Robotul reduce la scară mișcările mele și le repetă pe 
țesutul real. Și merge. Fizic, mașina și cu mine putem repara o 
mare parte din stricăciunile suferite de creierul lui Alex 
Lonsdale. 

Marsh studie echipamentul timp de câteva secunde, apoi se 
întoarse din nou spre Torres. În glasul său se auzea limpede 
nesiguranța. 

— Ce șanse are Alex să supravieţuiască operaţiei? 

Chipul lui Torres se întunecă. 

— Haideţi să mergem înapoi în birou. Tot computerul ne va 
spune și asta. 

Nimeni nu mai rosti un cuvânt până se înapoiară în clădirea 
principală și ușa biroului lui Torres se închise în urma lor. Marsh 
și Mallory își reluară locurile, iar Torres porni din nou 
computerul. Începu să introducă iute niște instrucţiuni și ecranul 
se lumină. 


CU FĂRĂ 
OPERAȚIE OPERAȚIE 
PROBABILITATEA SUPRAVIEȚUIRII 90% 10% 


MAI MULT DE O SĂPTĂMÂNĂ 


PROBABILITATEA IEȘIRII 50% 0.2% 


DIN COMA 

PROBABILITATEA RECUPERĂRII 20% 0% 
PARȚIALE 

PROBABILITATEA RECUPERĂRII 0% 0% 
TOTALE 


Marsh și Mallory studiară lista. Apoi, fără să-și dezlipească 
ochii de ecran, Marsh puse prima întrebare care îi veni în minte. 

— Ce înseamnă exact recuperare parţială? 

— Pentru început, faptul că va putea respira singur, ca și 
faptul că va fi conștient de ce se întâmplă în jur și va putea 
comunica cu lumea din afară. Pentru mine, orice e mai puţin 
decât atât nu se poate numi recuperare. Chiar dacă pacientul 
este din punct de vedere tehnic conștient, eu îl consider într-un 
fel de comă. Mi se pare inuman să ţii oamenii în viaţă în 
asemenea condiţii și nu cred că, dacă acești oameni nu-și pot 
comunica suferințele, asta înseamnă că nu suferă. Pentru mine 
unul, o asemenea viaţă ar fi de nesuportat, fie și numai câteva 
zile. 

Marsh făcea eforturi să-și stăpânească furia pe care i-o 
stârnea omul acesta, care putea discuta atât de rece despre 
starea lui Alex. Și totuși, undeva în adâncul sufletului, nu era 
deloc sigur că nu era de acord cu Torres. Îl auzi pe Frank Mallory 
punând o altă întrebare. 

— Și recuperarea totală? 

— Exact ce auziţi, replică Torres. În cazul acesta, recuperarea 
totală este imposibilă. A fost distrus prea mult ţesut. Indiferent 
cât de bune sunt rezultatele operaţiei, vindecarea nu va fi 
niciodată completă. S-ar putea, totuși - și aș vrea să subliniez, s- 
ar putea - să își recapete un număr surprinzător de mare de 
funcţii. S-ar putea să meargă, să vorbească, să gândească, să 
audă și să simtă. Sau s-ar putea să recapete doar unele dintre 
aceste funcţii. 

— Și sunteţi dispus să faceţi operaţia, presupun? 

Torres ridică din umeri. 

— Mă tem că sorții de izbândă sunt cam mici. Sunt un om 
căruia nu-i place să dea greș. 

Marsh simţi un nod în stomac. 


— Să dea greș? șopti el. Domnule doctor Torres, vorbim 
despre fiul meu. Fără dumneavoastră va muri. Aici nu e vorba 
de a izbândi sau a da greș. E vorba de viaţă și de moarte. 

— N-am spus că n-am s-o fac. Am să o fac, cu câteva condiţii. 

Marsh răsuflă ușurat și căzu la loc, moale, în scaun. 

— Orice, spuse el. Absolut orice. 

Dar Frank Mallory era mai circumspect. 

— Și care sunt condiţiile? întrebă el. 

— Foarte simple. Să mi se dea putere de decizie absolută pe o 
perioadă nedefinită și să fiu absolvit de răspundere, atât pe 
durata operaţiei, cât și pe cea a convalescenţei. 

Marsh vru să-l întrerupă, dar Torres continuă fără să-l bage în 
seamă. 

— Și prin convalescenţă înțeleg timpul până când eu - și 
numai eu - eliberez pacientul. 

Băgă mâna într-un sertar al biroului și scoase un document cu 
mai multe file, pe care i-l întinse lui Marsh. 

— Acesta este angajamentul pe care îl veţi semna 
dumneavoastră și mama copilului. Puteţi să îl citiţi - ba chiar 
cred că ar trebui - dar nu puteţi schimba nici măcar o virgulă. ÎI 
semnaţi sau nu. Dacă îl semnaţi și dumneavoastră și soţia 
dumneavoastră, aduceţi băiatul aici cât mai repede posibil. Cu 
cât așteptați mai mult, cu atât e mai riscantă operaţia. După 
cum sunt sigur că știți, pacienţii în starea în care se găsește fiul 
dumneavoastră își recapătă rareori puterile o dată cu trecerea 
timpului; de cele mai multe ori slăbesc. 

Se ridică în picioare, semn că întrevederea se încheiase. 

— Imi pare rău că toate acestea au durat atât de mult, dar mă 
tem că nu s-a putut altfel. Până și computerelor mele le trebuie 
timp pentru a lucra. 

Mallory se ridică. 

— Dacă se hotărăsc în favoarea operaţiei, când intenţionaţi să 
o faceţi și cât va dura? 

— O vom face mâine, răspunse Torres. Și va dura optsprezece 
ore cel puţin, cu o echipă de cincisprezece oameni. Și nu uitaţi - 
mai spuse el, întorcându-se către Marsh - avem o probabilitate 
de 80% să dăm greș, cel puţin parțial. Regret, dar nu e în 
obiceiul meu să îi mint pe oameni. 

Deschise ușa și o ţinu așa pentru Marsh și Mallory, apoi, de 
îndată ce aceștia pășiră peste prag, o închise în urma lor. 


După ieșirea celor doi medici din La Paloma, Raymond Torres 
rămase multă vreme singur în biroul său. 

La Paloma. 

Era interesant că acest caz, cel mai incitant din câte avusese 
vreodată, nu numai că venea din orășelul în care crescuse, dar 
și privea un om pe care îl cunoștea de o viață. Se întrebă dacă 
Ellen Lonsdale își mai amintea cine este, sau mai bine zis cine 
fusese el. 

Probabil că nu. 

În La Paloma, ca și în restul Californiei în anii copilăriei sale, el 
și toţi ceilalţi descendenţi ai vechilor californios fuseseră 
considerați simpli mexicani, ignoraţi în cel mai bun caz, 
dispreţuiţi în cel mai rău. 

Ca reacţie, prietenii săi îi disprețuiau pe gringos și mai mult 
decât erau dispreţuiţi ei înșiși. 

Raymond Torres își mai amintea și acum nopţile petrecute în 
bucătăria mică, unde bunica asculta toate umilințele îndurate de 
mama și de surorile lui din partea celor pentru care munceau, 
apoi povestea repetată despre zilele de demult, când nici măcar 
bunica nu se născuse și când familia Melendez y Ruiz locuia în 
hacienda, iar californios erau stăpânii locului. Pe atunci, în 
casele mari și albe de pe drumul spre hacienda locuiau familiile 
Torres și Ortiz, Rodriguez și Flores. În repetate rânduri, bunica le 
spusese povestea masacrului de la hacienda și a carnagiului 
care urmase pe măsură ce, una după alta, vechile familii 
fuseseră izgonite din casele lor și reduse la starea de peoni. Dar 
lucrurile se vor schimba, mai spunea bunica. Nu aveau altceva 
de făcut decât să păstreze vie ura și să aștepte ziua când fiul lui 
Don Roberto de Melendez y Ruiz se va întoarce și îi va goni pe 
gringos din casele și de pe pământurile pe care le furaseră. 

Raymond ascultase totul, știind că era inutil. Poveștile bunicii 
nu erau mai mult decât niște legende și nădejdea ei într-o 
răzbunare viitoare nu era mai puternică decât fantomele de 
care depindeau aceste speranţe. La moartea ei crezuse că totul 
se va sfârși, dar mama sa preluase ștafeta. Până în ziua de azi, 
vechile legende și ura păreau să fie tot ce o mai ţinea în viaţă. 

Dar nu avea să vină nicio răzbunare, iar gringos nu aveau să 
fie izgoniți, cel puţin nu în ceea ce îl privea pe Raymond Torres. 


Căci el alesese un alt drum, ignorând batjocura lor, ca și ura și 
planurile de răzbunare ale prietenilor săi. 

Pentru Raymond Torres, răzbunarea avea să fie simplă. Va 
învăța tot ce învățau gringos și va deveni mai bun decât ei, 
după cum ei se credeau mai buni decât el. Superioritatea lui 
însă va fi reală, nu imaginară. 

Și acum, în fine, venise ziua când aveau nevoie de el. 

lar el avea să îi ajute, înfruntând furia mamei sale. 

Avea să îi ajute, pentru că hotărâse demult că toţi anii în care 
fusese disprețuit de către gringos puteau fi cel mai deplin 
răzbunaţi dacă îi obliga să admită că se înșelaseră; că le fusese 
întotdeauna egal. Că le fusese egal, chiar dacă nu avusese 
puterea lor. 

Acum, în urma accidentului petrecut chiar pe locul 
masacrului, puterea era în mâinile lui. 

Acumulase iscusinţa necesară, pe parcursul unor ani lungi de 
muncă grea. Acum avea să combine această iscusinţă cu 
puterea pe care ei înșiși i-o vor da, pentru a face din Alex 
Lonsdale mult mai mult decât fusese vreodată înainte de 
accident. 

Încet, cu grijă, își începu pregătirile pentru reconstituirea 
minţii lui Alex Lonsdale. 

Demonstrându-și propriul geniu, va avea parte și de 
răzbunare. 

e 

— Dar de ce nu o poate face aici? întrebă Ellen Lonsdale. 

Câteva ore de somn adânc îi alungaseră oboseala de 
dimineaţă, dar încă nu reușea să înțeleagă tot ce-i spunea 
Marsh. Răbdător, acesta o luă de la capăt. 

— Aparatura. E voluminoasă și nu poate fi scoasă din sala de 
operație. Pur și simplu nu poate fi transportată, sau nu atât de 
repede și nu la noi în spital. Nici nu avem loc destul. 

— Dar Alex va rezista? 

De data aceasta Frank fu cel care răspunse la întrebare. 

— Nu știm. Eu cred că da. Pulsul e slab, dar egal, iar 
respiratorul încape în ambulanţă, împreună cu el. La Palo Alto 
există o sală de tratament intensiv, pe care o vom folosi. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Marsh spuse pe un ton 
calm, dar apăsat: 


— Trebuie să te hotărăști, Ellen. E nevoie de semnăturile 
amândurora pe angajamentul ăsta. 

Ellen își privi soțul o clipă, în timp ce gândurile îi zburau în 
trecut. 

Raymond Torres. Înalt și chipeș, cu ochi negri, aprinși, dar un 
tânăr cu care nimeni nu s-ar fi gândit să lege o prietenie. Și 
inteligent pe deasupra. Adevărul este că era cel mai inteligent 
din clasă. Dar și ciudat, într-un fel pe care nu-l înțelesese 
niciodată; nu că ar fi încercat într-adevăr să-l înţeleagă. 
Intotdeauna se comportase ca și cum ar fi fost mai grozav decât 
toți ceilalţi și nu avusese niciodată prieteni, din rasa lui sau a ei. 
lar acum, deodată, viaţa fiului ei depindea de el. 

— Cum e? întrebă ea pe neașteptate. 

Marsh o privi curios. 

— Ce importanţă are? 

Ellen ezită o clipă, apoi clătină din cap. 

— Presupun că nu are. Dar l-am cunoscut. Era atât de... 
arogant și, uneori, puţin sinistru. Nimeni nu-l simpatiza. 

Marsh zâmbi strâmb. 

— Păi, nu s-a schimbat prea mult. E în continuare arogant, iar 
mie nu mi-e deloc simpatic. Dar s-ar putea să îl salveze pe Alex. 

Ellen avu o nouă ezitare. Pe vremuri, ea și Marsh petreceau 
ceasuri întregi discutându-și problemele, ascultându-se unul pe 
celălalt, comparându-și ideile și părerile, încercând să vadă care 
era cea mai bună. In ultimele luni însă - sau poate în ultimii ani 
- comunicarea aceasta dispăruse. Fuseseră prea ocupați, el cu 
extinderea Centrului Medical, ea cu extinderea relaţiilor sociale 
ce se ţeseau în jurul Centrului. În cele din urmă își sacrificaseră 
propria capacitate de a comunica între ei. Acum, că viaţa lui 
Alex atârna de un fir de păr, trebuiau să ia o hotărâre. 

— Nu avem de ales, nu-i așa? spuse ea. Trebuie să încercăm. 

Puse mâna pe stilou și semnă angajamentul pe care nici nu îl 
citise, apoi i-l înapoie lui Marsh. Un gând îi fulgeră prin minte. 

Dacă Raymond Torres e convins că se poate, de ce nu vrea 
să-și asume responsabilitatea? 

Apoi decise că nu voia să afle răspunsul la această întrebare. 

e Capitolul 6 

Carol Cochran puse mâna peste microfonul telefonului și 
strigă în sus, pe scări. 

— Lisa! E pentru tine! 


Așteptă câteva secunde și, pentru că nu auzi niciun răspuns, 
strigă din nou: 

— Lisa? 

— Indiferent cine e, spune-i că nu sunt aici. 

Vocea Lisei se auzi înăbușit. Carol se întrebă o secundă dacă 
nu ar fi bine să urce la ea și să insiste să vină la telefon. Pe 
urmă oftă. 

— Kate, Lisa zice că nu-i aici. Îmi pare rău, dar refuză să 
vorbească. O s-o pun să te mai sune ea, bine? 

Închise și urcă scările; sus o găsi pe Kim stând pe hol. 

— A încuiat ușa și nu vrea să iasă, raportă fetița. 

— Mă ocup eu de ea, draga mea. Mai bine du-te și caută-l pe 
tata. 

— De ce, s-a pierdut? întrebă Kim cu aceeași privire inocentă 
pe care o aborda și Jim, ori de câte ori o tortura cu genul acesta 
de răspunsuri. 

— Du-te de-aici, bine? Vreau să stau de vorbă cu sora ta. 

— Chiar trebuie să plec? se rugă Kim. Aș putea să stau și eu 
de vorbă cu ea. 

— Sunt convinsă că ai putea. Dar acum vreau să vorbesc eu 
cu ea, singură. 

Kim își lăsă capul pe o parte și își miji ochii cu un aer 
întrebător. 

— O să vorbiţi despre Alex? 

— Probabil. 

— O să moară? 

— Nu știu, răspunse Carol, credincioasă principiului onestităţii 
totale pe care îl abordase întotdeauna în educaţia copiilor săi. 
Dar despre asta nu vorbim până nu se întâmplă. Eu sper să nu 
se întâmple. Acum du-te și caută-l pe tata. 

Kim, care învățase demult până unde putea merge cu 
insistenţele, cobori scările, în timp ce Carol bătea la ușa Lisei. 

— Lisa? Pot să intru? 

Nu primi niciun răspuns, dar, un moment mai târziu, auzi 
zgomotul cheii răsucite dinăuntru de Lisa. Ușa se deschise 
câţiva centimetri și Carol își văzu fiica îndreptându-se spre pat, 
unde se întinse pe spate, fixând tavanul cu privirea. Intră în 
cameră și închise ușa în urmă. 

— Vrei să stăm puţin de vorbă? întrebă ea. 


Pentru că nu primi niciun răspuns, se apropie de pat și se 
așeză pe marginea lui. Lisa se trase într-o parte ca să-i facă loc. 

— Eu aș vrea să stăm de vorbă, continuă Carol. Știu ce e în 
capul tău și știu că te înșeli. 

Chipul înlăcrimat al Lisei se răsuci spre mama sa, care întinse 
o mână și îi îndepărtă o șuviţă de păr de pe frunte. 

— A fost din vina mea, mamă, spuse ea cu un glas stins. Totul 
a fost din vina mea. 

— N-are rost să o luăm iarăși de la început. Am auzit de prea 
mult ori toată povestea asta. Dacă vrei neapărat să îţi asumi o 
vină, fă-o, pentru că tu ești cea care l-a convins pe Alex să 
mergeţi la petrecere. Dar asta e toată vina ta. Alex a băut singur 
berea, după cum tot el a fost cel care a ţinut volanul. 

— Dar a trebuit să cotească... 

— Pentru că avea viteză prea mare. Lisa, el e cel care a 
provocat accidentul, nu tu. 

— Dar... dacă moare? 

Carol își mușcă buzele și inspiră adânc. 

— Dacă moare, atunci vom suferi cu toţii o vreme. Ellen și 
Marsh vor suferi o vreme mai îndelungată. Dar lumea nu se va 
sfârși aici, Lisa. lar dacă Alex moare, nu va fi din vina ta, așa 
cum nici accidentul nu a fost din vina ta. 

— Dar Carolyn Evans a spus... 

— Carolyn Evans e o puștoaică râzgâiată și egoistă, iar tu nu 
ești singura care a auzit-o ţipând în noaptea aia că e numai vina 
ta. Astă-seară am vorbit cu Bob Carey și cu Kate Lewis și 
amândoi mi-au spus exact ce era în mintea ei. In mintea ei era 
că, dacă tu n-ai fi plecat de la petrecere, n-ar fi plecat nici Alex. 
Și vrei să știi care era problema ei? Nu tu și nici Alex. Problema 
drăgălașei noastre Carolyn era că petrecerea nu va mai putea 
rămâne secretă. De asemenea, din câte știu, Carolyn a fost 
singura care nu s-a deranjat să vină la Centru azi-noapte. S-a 
dus înapoi acasă, unde s-a apucat de curăţenie. 

— Nu are nicio importanţă ce era în mintea ei, spuse Lisa, 
întorcându-se cu faţa la perete. Nu schimbă cu nimic ceea ce 
simt eu. 

Carol rămase câteva clipe tăcută, apoi întinse un braţ și o 
trase mai aproape. 

— Știu, draga mea. Și probabil că va trebui să te descurci 
singură cu asta. Între timp, ce facem cu Alex? 


Lisa tresări și se ridică brusc. 

— Alex? Ce-i cu el? 

— Dacă își revine? 

— Are să-și revină. Trebuie. 

— De ce? Numai pentru că tu vrei să scapi de sentimentul de 
vinovăţie? De-aia vrei să se trezească? Pentru ca tu să te simţi 
mai bine? 

Lisa făcu ochii mari, șocată. 

— Mamă! Cum poţi să spui așa ceva... 

Carol dădu din umeri. 

— Păi, ce altceva pot să cred? 

O luă de mână. 

— Lisa, te rog să mă asculţi foarte atent. Sunt șanse ca Alex 
să supraviețuiască accidentului, după cum sunt șanse ca el să 
iasă din comă. Dar, dacă se întâmplă, va fi într-o stare foarte 
proastă și va avea nevoie de mult ajutor. Părinţii nu vor fi de 
ajuns. Va avea nevoie de prietenii lui și va avea nevoie de tine. 
Dacă îţi consumi toată energia cu sentimente de vină și 
autocompătimire, n-ai să-i mai poţi fi de prea mare ajutor, nu? 

— Dar ce altceva pot să fac? 

— Asta niciunul din noi nu va ști decât atunci când va veni 
momentul. Pentru început însă, ai putea să încerci să te pui pe 
picioare. 

Se opri ezitând o clipă, apoi continuă. 

— İl operează mâine. 

In ochii Lisei apăru mirarea, dar Carol continuă înainte ca ea 
să apuce să spună ceva. 

— Știu că ai să vrei să fii acolo - asta vrem cu toţii. Dar n-o să 
te las să stai pe canapea și să bocești. Dacă e să facă cineva 
asta, atunci aceea va fi Ellen și bănuiesc că nici ea n-are s-o 
facă. Operația va fi lungă și s-ar putea ca Alex să nu-i 
supravieţuiască. Dar, dacă vrei să te afli acolo, și eu și tatăl tău 
sperăm că te vei comporta așa cum am încercat să te învăţăm. 

Urmă o tăcere îndelungată, după care în colţul gurii Lisei se 
ivi umbra unui zâmbet. Întrebă cu o voce mică: 

— Adică să ţin capul sus? 

Carol aprobă cu o înclinare a capului. 

— Și să nu uiţi că nu tu ești cea care suferă, ci Alex. Indiferent 
ce se întâmplă mâine, săptămâna viitoare sau indiferent când, 


viața ta va merge înainte. Dacă supraviețuiește, Alex nu va avea 
prea mult timp de pierdut ca să te încurajeze pe tine. 

Se ridică și își forță un zâmbet, pe care nu-l simţea ca fiind 
adevărat. 

— Mingea e în terenul tău, draga mea. Ai grijă cum o joci. 

e 

Patruzeci de minute mai târziu, Lisa Cochran cobori la parter. 
Purta una din cămâășile albe, mai vechi, ale tatălui ei și o 
pereche de blugi. Părul, încă ud de la duș, îi era strâns într-un 
prosop. 

— Cine-a sunat? întrebă ea. 

Tatăl cobori ziarul și deschise gura. 

— Adică în afară de prințul Andrew și de John Travolta? Cu ei 
am vorbit deja și le-am explicat că s-a terminat definitiv. 

— Toate mesajele sunt lângă telefon, îi răspunse mama. Se 
petrece ceva ce-ar trebui să știm și noi sau o să aflăm din ziare? 

— Nu cine știe ce, răspunse Lisa. M-am gândit să-i strâng și 
pe ceilalţi pentru mâine. Știţi la ce oră îl operează pe Alex? 

Jim lăsă ziarul deoparte, privindu-și curios fiica cea mare. Și, 
pentru că Lisa se îndrepta deja spre ușă, o strigă. 

— Vrei să-mi spui și mie pentru ce îi strângi? 

— Păi, toată lumea o să vrea să fie acolo, dar n-are niciun 
sens să apară toţi odată. Vreau să-i mai răresc. Mâine e 
duminică, deci nu merge nimeni la școală. Putem foarte bine să 
dăm o mână de ajutor. 

Carol se încruntă. 

— Sper că n-o să se adune iar o gloată, ca azi-noapte... 

— Am să le spun să nu stea mult. Și o să o rog pe Kate să stea 
pe-acolo, pentru cazul în care are cineva nevoie de ceva. 

Fu rândul lui Jim să clatine din cap. 

— Lisa, iubita mea, știu că vrei să ajuţi, dar... 

— Las-o, îl întrerupse Carol. Lisa, îmi dai voie să-ţi dau o 
sugestie? Nu vrei să o suni mai întâi pe Ellen, să vezi ea ce zice? 
S-ar putea să prefere să-i ţii pe toţi deoparte, măcar până știm 
ce se va mai întâmpla. 

Chipul Lisei se lungi și fata gemu. 

— De ce nu m-am gândit? 

— Pentru că ești toantă, spuse Kim, abandonând desenul la 
care lucra și cățărându-se în poala tatălui ei. Nu-i așa că e 
toantă, tati? 


— Râde ciob de oală spartă. 

— Tati! Tu trebuia să ţii cu mine! 

— Am uitat. 

Jim o strânse în braţe, apoi se întoarse spre Lisa. 

— Ai ceva planuri și pentru sora ta? o întrebă el blând. Dacă 
tot vrei să-ţi organizezi prietenii, n-ar fi bine să găsești câţiva 
care să stea cu Kim? 

— Vreau să merg cu voi! protestă imediat aceasta. 

— Așa spui acum. Dar mâine n-ai să mai spui la fel. Și nu te 
contrazice cu mine. Sunt mai mare decât tine și, dacă vreau, te 
fac una cu pământul. 

Kim chicoti, dar nu mai comentă. 

— Poate o duce cineva la film sau altundeva. Și după cină o să 
avem nevoie de cineva care să stea cu ea. 

Ochii Lisei se întunecară. 

— N-o să fie gata până atunci? 

Carol și Jim schimbară o privire, iar Jim spuse: 

— Am vorbit ceva mai devreme cu Marsh. Mi-a spus că 
operaţia va dura cel puţin optsprezece ore. N-o să fie nicio 
distracţie, draga mea. 

Lisa păli ușor, luptându-se cu lacrimile care îi izvorau în ochi. 
Vocea însă nu-i tremura. 

— Știu că n-o să fie o distracţie. Vreau numai să ajut atât cât 
pot. 

— Mama poate... 

— Nu, și eu pot și am să o fac. Am să văd de Kim și am să mă 
îngrijesc să nu ne trezim cu toată gașca la spital. O să mă 
descurc, tati. Numai lasă-mă să fac lucrurile așa cum știu eu, 
bine? 

Dispăru și o auziră murmurând la telefon. Jim se întoarse 
către Carol. 

— Ce s-a întâmplat sus, în camera ei? o întrebă el. 

— Cred că s-a maturizat, Jim. Sau măcar încearcă. 

Urmă un moment de tăcere, iar pe urmă Kim începu să se 
fâțâie în poala tatălui său, încercând să se întoarcă pentru a-l 
putea privi în ochi. 

— Chiar trebuie să mă duc la film cu prietenii ei ăia fraieri? 
vru ea să știe. 

— Dacă te duci, sunt sigur că or să te lase să alegi filmul, îi 
răspunse Jim. 


Ceva mai împăcată, Kim se așeză la loc. 

— Sper că Alex se face bine repede, zise ea. Mie îmi place de 
Alex. 

— Și nouă ne place, îi spuse Carol. Și o să se facă bine, dacă 
ne rugăm toţi pentru el. 

Și, adăugă în gând, dacă Raymond Torres știe într-adevăr ce 
face. 

J 

În timp ce ea gândea astfel, Raymond Torres își făcea 
ultimele pregătiri din seara aceea. Nu erau vizite obișnuite, căci 
Alex Lonsdale era singurul pacient. Se opri mai întâi în rezerva 
lui Alex, vizavi de blocul operator. Asistenta din tura de noapte 
ridică ochii din cartea pe care o citea. 

— Nimic, domnule doctor, spuse ea, în timp ce Torres scruta 
monitoarele pe care erau înregistrate funcţiile vitale ale 
copilului. Nu s-a modificat nimic faţă de acum o oră. 

Torres înclină din cap, privindu-l gânditor pe băiatul întins pe 
pat. 

Seamănă cu maică-sa. Gândul îi trecu prin minte, aducând cu 
el o mulţime neașteptată de amintiri nechemate, dintr-un trecut 
despre care crezuse că nu-l mai putea atinge. O dată cu 
amintirea lui Ellen Lonsdale reveni amintirea altor trei fete; pe 
măsură ce chipurile lor i se conturau în minte, începu să 
tremure. 

Uită, își spuse el. Totul s-a întâmplat demult, acum s-a 
terminat. Nu mai are nicio importanță. Cu un efort de voinţă, se 
concentră asupra formei nemișcate a lui Alex Lonsdale. Se 
aplecă și deschise cu grijă unul din ochii băiatului, verifică 
pupila, apoi închise ochiul la loc. Invazia bruscă de lumină nu 
provocase nicio reacţie. Nu era un semn pozitiv. 

— Bun, spuse el. În noaptea asta dorm aici, în camera de 
lângă birou. Dacă se întâmplă ceva, orice, vreau să mă trezești 
imediat. 

— Desigur, domnule doctor, răspunse asistenta. 

Nu mai era nevoie să spună ceva. Prima regulă pe care o 
învățau cei care lucrau cu doctorul Torres le era expusă limpede 
în momentul angajării: Dacă se întâmplă ceva, anunţatţi-l 
imediat pe doctorul Torres. Toţi cei din institut se supuneau 
acestei reguli, învățând repede să renunţe la aprecierile 
personale. Așa încât în această noapte, dacă Alex tresărea, un 


aparat avea să înregistreze mișcarea și doctorul Torres avea să 
fie anunţat imediat. Pe când Torres ieșea din rezervă, asistenta 
se întoarse la cartea ei. 

Torres intră în anticamera sălii de operaţie, unde constată că 
totul era pregătit pentru a doua zi: halate, mănuși, măști, totul. 
Și pe parcursul nopţii se vor mai face încă cel puţin două 
verificări. Trecu în sala de operaţie, unde șase tehnicieni 
verificau, bucată cu bucată, întregul echipament din încăpere, 
test după test, verificându-și propriile mișcări, apoi supunându- 
se verificărilor făcute de alţi doi tehnicieni. Această activitate 
avea să continue toată noaptea, în căutarea oricărui element 
care ar fi putut funcţiona anormal și care era imediat înlocuit. 
Tehnicienii aveau să părăsească sala doar în momentul începerii 
sterilizării, cu o oră înainte de operaţie. 

Mulţumit, se îndreptă pe culoar spre ceea ce demult devenise 
cunoscut sub numele de Sala de Repetiţii. Era o încăpere mare, 
cu câteva birouri. Pe fiecare se afla câte un terminal de 
computer. Aici se făceau repetițiile pentru fiecare dintre 
operaţiile efectuate la institut. 

În noaptea aceasta toate birourile erau ocupate și toate 
monitoarele clipeau viu în lumina blândă a Sălii de Repetiţii. 
Utilizând modelul generat mai devreme al creierului lui Alex, 
tehnicienii de la monitoare parcurgeau operația pas cu pas, 
căutând eventualii viruși produși de computer prin propriul său 
program. 

Nu se așteptau să găsească nimic; de multă vreme se 
convinseseră că programele generate de computere erau mult 
mai curate decât cele create de oameni. 

Exista însă și posibilitatea ca undeva, în sistem, să existe un 
„pasiv”. 

„Pasivii” erau virușii nedetectaţi. Ei puteau să nici nu existe în 
programul ca atare. Puteau proveni dintr-un program care 
fusese utilizat, la rândul său, pentru crearea unui al treilea 
program. Cu toţii știau dintr-o tristă experienţă că un asemenea 
virus se putea activa pe neașteptate și putea distruge totul. 

Sau, mai rău, putea introduce în program o eroare 
infinitezimală, creând un nou „pasiv”. 

În cazul de faţă, acesta putea provoca o conexiune greșită în 
creierul lui Alex Lonsdale, ceea ce putea însemna orice. 

Sau nimic. 


Sau moartea lui Alex. 

Torres se învârti prin sală, concentrându-se pe rând asupra 
monitoarelor. Tot ceea ce vedea îi era cunoscut. Și avea să 
revadă totul din nou mâine. 

Doar că mâine nu mai era nicio repetiție. Mâine degetele lui 
vor comanda robotului și conexiunile pe care le făcea în creierul 
lui Alex, urmând programul acesta, nu mai puteau fi desfăcute. 
Alex va trebui să trăiască tot restul vieții cu rezultatul operaţiei 
de mâine. 

Sau să moară. 

Unul dintre tehnicieni se lăsă pe spate și se întinse. 

— Ceva probleme? întrebă Torres. 

Tehnicianul clătină din cap. 

— Până acum totul e perfect. 

— De câte ori ai trecut prin el? 

— Cinci. 

— E un început, spuse Torres. 

Ar fi fost bine dacă ar fi avut câteva luni la dispoziţie, pentru a 
rula programul, dar nu le aveau. Nici chiar dimineaţă nu vor fi 
siguri că programul nu avea niciun virus. Aceasta era partea cea 
mai rea a viruşilor, uneori nu apăreau cu anii. Singura 
modalitate de a-i scoate la iveală era să rulezi programul de 
nenumărate ori și să speri că, dacă era să iasă ceva prost, 
atunci va ieși când trebuia. Da data aceasta însă, pur și simplu 
nu aveau timpul necesar. Va trebui să spere că programul era 
curat. 

Și totuși, pe când se îndrepta spre micul dormitor pregătit 
permanent pentru el deasupra biroului, prin mintea doctorului 
Torres se tot învârtea un gând: nimic nu e perfect. Întotdeauna 
e câte ceva care merge prost. 

Alungă gândul. Nu și de data asta. De data asta totul trebuia 
să fie perfect. Și numai el va ști vreodată ce era perfecțiunea. 

e 

Ellen şi Marshall Lonsdale sosiră la Palo Alto a doua zi 
dimineață, la ora cinci. Afară era încă întuneric, dar pretutindeni 
la Institutul de Cercetare a Creierului Uman luminile străluceau 
și peste tot era lume. Fură conduși în același salon în care Marsh 
își petrecuse cea mai mare parte a zilei precedente, unde li se 
oferi cafea și plăcintă. 

— ÎI putem vedea pe Alex? întrebă Ellen. 


Recepţionera zâmbi cu înţelegere. 

— Îmi pare rău. A început deja pregătirile. 

Ellen încercă să nu se manifesteze, dar durerea din ochii ei 
era vizibilă pentru cealaltă femeie. 

— Îmi pare foarte rău, doamnă Lonsdale, dar aceasta este 
una din regulile doctorului Torres. Odată începute pregătirile, 
pacientul rămâne complet izolat. Doctorul e un fanatic al 
sterilizării. 

Ușa se deschise brusc și o voce prietenoasă umplu încăperea. 

— De ce trebuie ca operaţiile să se facă întotdeauna când se 
crapă de ziuă? fu întrebarea lui Valerie Benson, adresată 
nimănui în mod special. Aștia se cred în război? 

Traversă salonul și o îmbrăţișă iute pe Ellen. 

— O să fie bine, îi șopti ea. Eu nu mă scol așa devreme decât 
dacă știu că nu are ce să meargă prost și uite-mă. Așa că poţi să 
te liniștești. Alex o să fie bine. 

Ellen nu putu să nu-i zâmbească lui Valerie, cunoscută pentru 
obiceiul ei de a se trezi târziu dimineaţa. Uneori, Valerie afirma 
că motivul real pentru care divorțase de soţul ei era acela că 
pretenţia de a lua micul dejun la ora nouă dimineața constituia 
forma cea mai gravă de cruzime mintală. Dar, într-adevăr, iat-o 
acolo, sprijin la nevoie, ca și cum ar fi fost trează de ceasuri 
întregi. 

— Nu trebuia să vii, îi spuse Ellen. 

— Ba bineînţeles că trebuia. Dacă nu veneam, s-ar fi 
comentat pe tema asta ani de zile. Marty a venit? 

— Nu știu dacă vine. Şi e atât de devreme... 

— Prostii, pufni Valerie. Cred că e aproape vremea prânzului. 

Îl sărută în fugă pe Marsh pe obraz. 

— E bine? îl întrebă ea, scăzând vocea. 

— Nu vor nici măcar să ne lase să-l vedem pe Alex înainte de 
operație, replică el, nefăcând niciun efort să își ascundă iritarea. 

Valerie dădu din cap înţelegătoare. 

— Întotdeauna am spus că Raymond Torres e o ființă 
imposibilă. Strălucit, fără îndoială. Dar imposibil. 

Ochii lui Ellen se întunecară. 

— Dacă îl poate salva pe Alex, nu-mi pasă cât de imposibil e. 

— Bineînţeles, draga mea, o asigură Valerie. Nici unuia dintre 
noi nu-i pasă. Și-apoi, poate că s-a mai schimbat în ultimii 


douăzeci de ani. Doamne, dacă aș avea un pic de minte, m-aș 
mărita cu el. Ce loc extraordinar, nu-i așa? E tot al lui? 

— Val, o întrerupse Ellen, poţi s-o mai lași mai moale. Nu e 
nevoie să ne distragi atenţia - vom trece prin toate pas cu pas. 

zâmbetul larg al lui Valerie se stinse, iar ea se așeză brusc, 
scotocind în geantă și scoțând o batistă. Işi suflă nasul, își șterse 
ochii și, cu un gest hotărât, puse batista la loc. 

— lertaţi-mă. Dar gândul că i s-ar putea întâmplă ceva lui 
Alex... Of, Ellen îmi pare atât de rău. Pot să vă ajut cu ceva? 

Ellen clătină din cap. 

— Cu nimic. Doar să stai cu mine, Val. Cel mai important lucru 
e să vă am lângă mine pe tine, pe Marty și pe Carol. 

Faptul că prietenele ei erau acolo, să o sprijine și să încerce 
să o îmbărbăteze, avea să-i fie de ajutor. 

Cea mai lungă zi din viaţa ei tocmai începuse. 


e Capitolul 7 

Puțin după ora șapte, când se deschise ușa salonului, nici 
Ellen și nici Marsh nu-i dădură prea multă atenţie. Cunoscuţii 
veniseră și plecaseră pe tot parcursul zilei, unii după ce 
stătuseră doar Câteva minute, alţii după o oră sau două. Acum 
nu mai rămăseseră decât prietenii apropiaţi: familia Cochran, 
Marty Lewis și Valerie Benson. Numai Cynthia Evans nu venise. 

Încetul cu încetul își dădu seama că în faţa ei stătea cineva 
care îi vorbea. Ridică privirea și întâlni un chip străin. 

— Doamnă Lonsdale? Sunt Susan Parker, asistenta de noapte. 
Doctorul Torres vrea să vă vadă, împreună cu soțul 
dumneavoastră, la el în birou. 

Ellen se uită la Marsh care, deja în picioare, îi întinse o mână. 
Brusc, se simţi dezorientată - crezuse că va dura până spre 
miezul nopţii. Doar dacă... își întrerupse gândul că Alex ar fi 
putut, în sfârșit, să moară. 

— E gata? reuși ea să îngaime. A terminat? 

Apoi se trezi în biroul lui Torres. Doctorul o privea intens de 
pe cealaltă parte a biroului. Se ridică, ocoli biroul și îi întinse 
mâna. 

— Bună, Ellen, îi spuse el încet. 

Primul gând care îi trecu prin minte fu că era chiar mai chipeș 
decât și-l amintea. Șovăind, îi luă mâna și i-o strânse scurt, iar 
apoi, fără să-i dea drumul, îl privi drept în ochi. 

— Alex... șopti ea. E... 


— E în viaţă, răspunse Torres, în glasul căruia se citea 
extenuarea, în timp ce în ochi îi strălucea triumful. L-am scos 
din sala de operaţie și am decuplat respiratorul. Respiră singur, 
iar pulsul îi e puternic. 

Lui Ellen i se muiară genunchii; Marsh o ajută să se așeze. 

— E treaz? își auzi soțul întrebând. 

Torres clătină din cap, iar inima lui Ellen se opri. 

— Dar asta nu înseamnă mare lucru, zise Torres. Nici nu vrem 
să se trezească mai devreme de mâine dimineaţă. 

— Atunci nu știți încă dacă operaţia a reușit. 

Vocea lui Marsh era plată. 

Din nou Torres clătină din cap și se frecă la ochi cu mâinile 
strânse pumn. 

— Vom ști mâine dimineaţă, când... dacă se trezește. Dar 
lucrurile par să stea bine. 

Le zâmbi. 

— Și, pentru că v-o spun eu, puteţi să mă credeţi. Știţi ce 
consider eu reușită și ce consider eșec. Pot să vă spun de pe 
acum că, dacă Alex moare în următoarea săptămână, nu va fi 
din cauza leziunilor pe creier. Va fi din cauza complicaţiilor - 
pneumonie sau vreo infecţie virală. Și am de gând să fac în așa 
fel încât așa ceva să nu se întâmple. 

— Putem... să-l vedem? întrebă Ellen. 

Torres dădu din cep. 

— Dar numai un minut și numai pe fereastră. Pentru moment 
nu vreau să intre nimeni în rezerva lui, cu excepţia personalului 
nostru. 

Marsh păru că vrea să spună ceva, dar Torres îl ignoră. 

— Regret, dar asta vă include și pe dumneavoastră. Puteţi să 
aruncaţi însă o privire - Susan are să vă conducă - după care vă 
sfătuiesc să mergeţi acasă și să trageţi un pui de somn. Mâine 
dimineaţă va fi clipa cea mare, pentru care vreau să fiţi aici. 
Dacă iese din comă, vreau să văd în ce măsură îi recunoaște pe 
cei din jur. 

— Pe noi, șopti Ellen. 

— Exact, răspunse Torres. Acum vă rog să mă scuzaţi, eu o să 
mă duc să mă culc. 

Ellen se ridică cu greu în picioare și se întinse să-i apuce din 
nou mâna lui Torres. 


— Îți mulţumesc, Raymond, murmură ea. Nu... nu știu ce să 
spun. N-am crezut... nu mi-aș fi putut... 

Torres își smulse mâna dintr-a ei. 

— Nu-mi mulțumi, Ellen. Nu încă. Există posibilitatea ca fiul 
tău să nu iasă din comă. 

Și dispăru, lăsând-o pe Ellen, cu chipul pământiu, să privească 
în urma lui. 

— Îl recunosc, spuse Marsh. E felul lui de a ne spune să nu ne 
facem speranţe prea mari. 

— Dar a spus... 

— A spus că Alex e în viaţă și că respiră fără ajutor. Asta e tot 
ce-a spus. 

O conduse spre ușă. 

— Hai să-l vedem o clipă, apoi mergem acasă. 

Susan Parker îi conduse în tăcere până în aripa vestică, pe un 
culoar, dincolo de sala de operaţie. Se opri în dreptul unei 
ferestre prin care cei doi Lonsdale puteau vedea înăuntrul unei 
încăperi spaţioase. In centru era un pat tipic de spital, cu grilajul 
de protecţie ridicat. De jur împrejurul patului se găseau o serie 
de monitoare, fiecare atașat la o parte din trupul lui Alex. 

Capul, înfășurat în bandaje, părea un ghem tepos de fire 
subțiri. 

Dar respiratorul dispăruse și, chiar de dincolo de geam, i se 
vedea pieptul ridicându-se și coborând în ritmul profund, egal, al 
somnului. Dintr-o privire aruncată unuia din monitoare, Marsh 
văzu că pulsul lui Alex era acum tot atât de puternic și regulat 
ca și respiraţia. 

— O să iasă din comă, spuse el încet. 

Alături de el, Ellen îl ţinea strâns de mână. 

— Știu, răspunse ea. O simt. Marsh, a reușit. Raymond ne-a 
înapoiat fiul. 

După o pauză ea întrebă: 

— Dar cum va fi? Nu va mai fi același, nu-i așa? 

— Nu, spuse Marsh gânditor. Nu va mai fi același, dar va fi tot 
Alex. 

e 

Se auzi un piuit ușor, iar asistenta, a cărei singură datorie era 
să-l păzească pe Alex Lonsdale, ridică iute privirea, verifică 
monitoarele cu un ochi experimentat și înregistră exact 
momentul. 


Nouă patruzeci și șase dimineața. 

Apăsă pe soneria de pe panoul de comandă, apoi se aplecă 
peste patul lui Alex, concentrată asupra ochilor. 

Piuitul se auzi din nou și de data aceasta văzu și cauza. Ridică 
receptorul telefonului și apăsă pe două taste. De la primul apel, 
cineva răspunse la capătul celălalt. 

— Torres. Ce este? 

— Mișcări rapide ale ochilor, domnule doctor. S-ar putea să 
viseze sau... 

— Sau să se trezească. Cobor imediat. 

Telefonul îi amuţi în mână, iar asistenta își întoarse atenţia 
din nou către Alex. 

Aparatul piui încă o dată. Mișcările slabe și rare ale pleoapelor 
se înteţiră până la un fluturat energic. 

(J 

Ca prin ceaţă, devenea conștient de sine însuși. În jurul său se 
întâmplă ceva. 

Percepea sunete și imagini șterse, dar niciuna din ele nu avea 
sens. 

Era ca și cum ai privi un film, derulat cu o viteză atât de mare, 
că nu vezi nimic din el. 

Întunericul. Întunericul care îl înconjura și în care nu aveai 
deloc senzaţia că exiști. Apoi, încet, începu să se simtă. Era ceva 
mai mult decât întunericul, mai mult decât sunetele și imaginile 
nedeslușite. 

Un vis. 

Visa. 

Ce? Incercă să se concentreze. Dacă visa, unde se afla? Și de 
ce nu făcea parte din vis? 

intunericul începu să se retragă, sunetele și imaginile să 
dispară. 

Nu era un vis. Era adevărat. El era adevărat. 

El. 

Ce însemna „el”? 

„El” era un cuvânt a cărui semnificaţie ar fi trebuit să o 
cunoască. Ar fi trebuit ca de el să fie legat un nume, dar nu era. 

Cuvântul nu avea niciun sens. 

Apoi, încet, „el” se topi în „eu”. 

„Eu“ se contură. 

Eu sunt eu. El este eu. 


Cine? 

Alexander James Lonsdale. 

Semnificaţia acestor cuvinte mici începu să renască. 

Începu să își aducă aminte. 

Dar nu erau decât fragmente, cele mai multe dintre ele fără 
vreun sens. Mergea undeva. Unde? La un bal. Avusese loc un 
bal. Gândește-te la el. 

Dacă vrei să-ţi amintești un lucru, trebuie să te gândești la el. 

Nimic. 

Mergea undeva. _ 

O mașină. Era într-o mașină, conducea. Incotro? 

Nimic. În minte nu-i venea nicio imagine, niciun nume de 
stradă. 

Gândește-te la o imagine, indiferent care. 

Dar nu revenea nimic și, pentru o clipă, fu convins că nu va ști 
niciodată nimic altceva decât propriul său nume. În mintea sa 
nu mai exista nimic altceva. Nimic în afară de un gol imens, 
întunecat. Apoi începură să-i revină în memorie alte nume. 

Marshall Lonsdale. 

Ellen Smith Lonsdale. 

Părinţii. Erau părinţii lui. Foarte încet, întunericul din jur se 
lumină. 

Deschise ochii către lumina strălucitoare și îi închise la loc. 

— S-a trezit. 

Cuvintele aveau o semnificaţie pe care o pricepea. 

Deschise din nou ochii. Strălucirea se mai diminuă și începură 
să se formeze imagini tulburi. Apoi, încet, privirile i se 
concentrară. 

Imagini ce i se legau în minte, lucruri pe care le mai văzuse. 
Brusc, înțelese unde se afla. Intr-un spital. 

Tatăl său lucra într-un spital. Tatăl său era medic. Mișcă din 
nou ochii și zări un chip. 

Tatăl său? 

Nu știa. Deschise gura. 

— C-cine... sunteţi? 

— Doctorul Torres, rosti o voce. Doctorul Raymond Torres. 

Urmă o perioadă de tăcere. Apoi vocea se auzi din nou. 

— Dar tu cine ești? 


Rămase tăcut timp de câteva secunde, după care rosti iar 
câteva cuvinte chinuite, dar suficient de clare pentru a fi 
înțelese: 

— Lonsdale. Alexander James Lonsdale. 

— Bun, Îi spuse cel al cărui nume era Raymond Torres. E 
foarte bine. Acum, știi unde te afli? 

— S-spa... 

Se opri, apoi încercă iar, cu grijă. 

— S pi-tal. 

— Corect. Ştii de ce ești la spital? 

Alex se cufundă din nou în tăcere, în timp ce mintea lui 
încerca să prindă sensul întrebării. În clipa aceea totul îi reveni 
cu un val. 

— Ha-Hacienda, șopti el. Mașina. 

— Bun, rosti blând doctorul Torres. Acum nu mai încerca să 
spui nimic. Stai liniștit. Totul are să fie bine. Înţelegi? 

— D-da. 

Imaginea doctorului dispăru din câmpul său vizual, înlocuită 
de o faţă pe care nu o cunoștea. Închise ochii. 

e 

Câteva minute mai târziu, Torres intră în birou, iar Ellen și 
Marsh se ridicară nerăbdători în picioare. 

— Și-a revenit, le comunică el. Și vorbește. 

— A... chiar a spus ceva? întrebă Ellen, în vocea căreia, 
pentru prima dată de la accident, se auzi speranţa. Nu doar 
sunete disparate? 

Torres se așeză la birou. Atitudinea sa era, ca întotdeauna, 
rece și distantă. 

— Mai mult decât atât. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să 
mă întrebe cine sunt. Apoi mi-a spus cum îl cheamă. Şi știe ce s- 
a petrecut. 

Marshall Lonsdale își simţi inima bătând. Apoi o imagine i se 
născu brusc în minte. Diagrama de probabilităţi pe care o 
văzuse cu două zile înainte. Pentru recuperarea parţială șansele 
erau de 20%, în timp ce pentru recuperarea totală ele erau 
inexistente. Dar iată că Alex auzea, vorbea și părea să și 
gândească. Işi dădu seama că doctorul Torres continua să 
vorbească și se strădui să se concentreze asupra cuvintelor lui. 

— ... dar trebuie să înțelegeţi că s-ar putea să nu vă 
recunoască. 


— De ce? întrebă Ellen. O, Doamne, nu e... nu e orb, nu-i așa? 

— Deloc, o asigură Torres. 

Sub privirea ochilor fixaţi asupra ei, Ellen simţi cum o ia cu 
fiori. Era în ochii aceia o forţă care nu fusese acolo în urmă cu 
douăzeci de ani. Dacă pe atunci focul din privirile lui i se păruse 
înspăimântător, acum el ardea cu o nouă încredere în sine, 
molipsitoare. Inţelese deodată că, indiferent ce avea să-i spună 
doctorul Torres, acesta avea să fie adevărul absolut... Și dacă 
Alex putea fi vindecat, singurul care o putea face era Raymond 
Torres. |n prezenţa sa, spaima atotstăpânitoare care o 
cuprinsese din clipa în care aflase de accidentul lui Alex începu 
să se destrame. Descoperi că se concentra asupra cuvintelor lui 
cu o intensitate de care nu se crezuse capabilă. 

— Nu avem cum să știm acum ce își va aminti și ce nu. S-ar 
putea să știe cum vă cheamă, dar să nu aibă nicio idee de cum 
arătaţi. Sau dimpotrivă. S-ar putea să-i păreți familiari, dar să nu 
știe cine sunteți. Așa că aveţi mare grijă când îl vedeţi. Dacă nu 
vă recunoaște nu vă întristați, nici măcar nu-i arătaţi că v-a 
întristat. 

— E suficient că a ieșit din comă și că e conștient, șopti Ellen. 

Apoi, deși știa că nu va putea niciodată exprima ceea ce 
simţea, continuă: 

— Cum pot să-ţi mulţumesc? Cum aș putea vreodată să-ți 
mulțumesc pentru ce ai făcut? 

— Acceptându-l pe Alex așa cum e el acum, răspunse Torres, 
ignorând emoția din glasul ei. 

— Dar ai spus... 

— Știu ce-am spus. Trebuie să înţelegeţi amândoi că Alex va 
avea, fără îndoială, multe probleme și că veţi fi nevoiţi să 
învăţaţi să vă descurcaţi cu ele. S-ar putea să nu fie chiar așa de 
uşor. 

— Ştiu, spuse Ellen. Nici nu mă aştept să fie. Dar, oricare vor 
fi aceste probleme, sunt sigură că Alex le va dovedi. Raymond, 
ne-ai dat înapoi viața lui Alex. Ai... ce mai, ai făcut o minune. 

Torres se ridică în picioare. 

— Haideţi să-l vedem. O să vă duc chiar eu înăuntru, și aș 
prefera să o facem pe rând. Nu vreau să-l confrunt cu prea 
multe deodată. 

— Desigur, aprobă Marsh. 


Porniră spre aripa vestică și se opriră în fața ușii de la rezerva 
lui Alex. De dincolo de geam, nu părea să se fi schimbat nimic. 

— Are vreo importanţă care dintre noi intră primul? întrebă el. 

— Aș prefera să intri tu, răspunse Torres. Ești medic și, dacă 
se întâmplă ceva, ai să-ţi controlezi mai bine reacţiile. 

Cei doi Lonsdale schimbară o privire, iar Ellen reuși să-și 
ascundă dezamăgirea. 

— Hai, du-te, zise ea. Eu mă descurc. 

Torres deschise ușa și amândoi pătrunseră înăuntru. Ellen îl 
urmări din ochi pe Marsh care se apropie, iar apoi se opri lângă 
patul lui Alex. 

e 

Alex deschise din nou ochii și îl recunoscu pe doctorul Torres. 
Lângă el mai era cineva. 

— Cine... cine... sunteţi? 

După o scurtă pauză, străinul spuse: 

— Alex, sunt tatăl tău. 

— Tatăl...? repetă Alex. 

Cu privirile aţintite asupra bărbatului, își scotocea prin 
memorie. Brusc, chipul deveni din necunoscut familiar. 

— Tată, spuse el. 

Și din nou: 

— Tată. 

Îi văzu ochii umplându-se de lacrimi și îl auzi întrebându-l: 

— Cum te simţi, fiule? 

Alex căută în memorie cuvântul adecvat. 

— D-doare, șopti el. Doare, dar nu... nu rău. 

De undeva răsări o formulă: 

— Se pare că o să trăiesc până la urmă. 

Tatăl său și doctorul Torres schimbară o privire rapidă, înainte 
de a-l privi din nou. Pe chipul tatălui său reapăru zâmbetul. 

— Sigur că o să trăiești, fiul meu, îl mai auzi spunând cu un 
glas înecat. Sigur că o să trăiești. 

Alex închise ochii, ascultând zgomotul pașilor care se 
îndepărtau de patul lui. încăperea se cufundă în liniște; apoi auzi 
din nou pași și înțelese că se apropiase iar cineva. Doctorul 
Torres, împreună cu altcineva. Deschise ochii și privi în sus. 
Deasupra lui, în aer, părea să plutească suspendat un chip 
încadrat de păr negru, vălurit. 

— Bună... mamă, șopti el. 


— Alex, murmură la rândul ei Ellen. Ah, Alex, ai să te faci 
bine. Ai să te faci bine. 

— Bine, repetă el. Bine. 

Extenuat, se lăsă să alunece înapoi în apa adâncă a somnului. 

e 

— Puteți să vă petreceți ziua aici dacă vreți, le spuse doctorul 
Torres, întors în biroul său. Dar nu-l mai puteţi vedea pe Alex 
până mâine. 

— Mâine? întrebă Marsh. De ce? Și dacă se trezește? Dacă 
întreabă de noi? 

— Nu se mai trezește. Vreau să mă mai uit încă o dată la el, 
apoi o să-i dau un sedativ. 

Ochii lui Marsh se înnegurară. 

— Sedativ? Abia a ieșit din comă. Unui pacient ca ăsta nu-i dai 
sedative, mai degrabă încerci să-l ţii treaz. 

Chipul lui Torres păru tăiat în piatră. 

— Nu cred că v-am cerut nici sfatul și nici părerile, domnule 
doctor Lonsdale, spuse el. 

— Dar... 

— Pe care nu mă interesează să le aud, continuă Torres, 
ignorând întreruperea. Ca să fiu cinstit, nu am timp să ascult ce 
vreţi să-mi spuneţi și aș prefera să vă păstraţi opiniile pentru 
dumneavoastră. Alex este pacientul meu, iar eu am metodele 
mele proprii. Alaltăieri v-am spus clar. Și acum, vă rog să mă 
scuzați. 

Deschise ușa cu obișnuitul gest de concediere. 

— Dar e fiul nostru, protestă Marsh. Nu se poate să nu avem 
dreptul... 

— Nu, Marsh, îl întrerupse Ellen. Vom face așa cum ne cere 
Raymond. 

Marsh își privi soţia în tăcere timp de o clipă, cu maxilarele 
încleștate de furie. Disperarea ei fu mai puternică însă, astfel 
încât, când se întoarse spre Torres, o făcu într-o atitudine 
stăpânită. 

— Îmi cer scuze... m-au luat nervii pe dinainte. 

Îi zâmbi strâmb. 

— Am să încerc să nu mai uit că nu eu sunt doctorul aici. Am 
avut de-a face cu destui părinţi speriaţi ca să știu cât pot fi de 
dificili. 

Gheaţa din comportamentul lui Torres se mai topi puţin. 


— Mulţumesc, replică el. Mă tem că am pacienți puţini și 
răbdare mai deloc, dar știu perfect ce fac. Vă rog să mă scuzați, 
vreau să mă întorc la Alex. 

În timp ce se întorcea împreună cu Ellen în salon, pe Marsh îl 
năpădi din nou furia. 

— Așa ceva n-am mai auzit! Mai că nu ne-a spus că nu vrea 
să ne mai vadă pe-aici! 

— Se pare că nu vrea. 

— Dar sunt tatăl lui Alex, ce naiba! 

Aflată la capătul puterilor, Ellen își privi soţul cu o detaşare 
neașteptată. Era nemulțumit de ceea ce făcuse Raymond 
Torres? 

— lar el e medicul lui Alex, spuse ea. Și dacă nu era el, acum 
nu-l mai aveam. Îi datorăm lui Raymond viaţa fiului nostru și nu 
vreau să uit asta. 

— Raymond, o îngână Marsh. Și de când mă rog vă spuneţi pe 
nume? 

Ellen îl privi uimită. 

— De ce nu? 

— Eu nu-i spun, rosti Marsh. 

Era din ce în ce mai nedumerită. Ce se petrecea cu el? 
Răspunsul îi veni brusc. 

— Marsh, ești gelos? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Marsh, o idee prea iute. Doar 
că nu pot să-l înghit. 

— Regret profund, zise Ellen cu o undă de gheaţă în glas. Fapt 
este că i-a salvat viața fiului nostru și, chiar dacă nu poţi să-l 
înghiţi, ar trebui măcar să-i arăţi recunoștință. 

Cuvintele acestea își făcură efectul și din nou mânia lui Marsh 
se evaporă. 

— Asta da. Ai avut dreptate. A făcut, într-adevăr, o minune, 
una pe care eu n-aş fi putut să o fac. Poate că sunt și puțin 
gelos. 

O înconjură cu braţele. 

— Promite-mi că nu te îndrăgostești de el. 

Timp de o clipă, Ellen nu fu sigură că glumește, apoi îi zâmbi 
și îl sărută fugar. 

— Promit. Acum hai să le spunem și celorlalţi vestea cea 
mare. 


Intrară în salonul pe care Carol și Lisa Cochran îl măsurau 
nerăbdătoare de la un capăt la altul. 

— E-adevărat? întrebă Lisa repede. E-adevărat că s-a trezit? 

Ellen o luă în braţe și o strânse. 

— E adevărat. S-a trezit, vorbește și m-a recunoscut. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, murmură Carol. Fata de la 
recepție ne-a spus, dar nu ne venea să credem. 

— Și, adăugă Marsh, tocmai am fost azvârliți afară. Nu mă 
întrebaţi de ce, dar Torres vrea să-l adoarmă din nou și zice că 
nu mai avem voie să-l vedem până mâine. 

Carol îl privi stupefiată. 

— Glumești, nu-i așa? 

— Aş vrea eu. După părerea mea e o prostie, dar aici nu eu 
dau ordinele. Hai să mergem acasă. Nu știu cum vă simţiţi voi, 
dar eu n-am dormit prea mult azi-noapte și mă tem că nici Ellen. 

Odată ieșiţi în lumina strălucitoare a dimineţii de mai, Ellen se 
opri și privi în jur, ca și cum atunci ar fi văzut pentru prima oară 
totul. 

— E frumos, nu? Pajiștea, clădirea, nu-i așa că sunt frumoase? 

Carol Cochran îi zâmbi. 

— În dimineaţa asta totul ţi se pare minunat. 

Pentru prima dată după accidentul lui Alex, pe chipul lui Ellen 
se așternu un zâmbet de fericire. 

— Și de ce nu? întrebă ea. Totul va fi bine. Știu eu. 

Într-un impuls, o strânse pe Lisa în brațe. 

— L-am căpătat înapoi! strigă ea. L-am căpătat înapoi și totul 
are să fie bine. 


— Alex. 

Doctorul Torres așteptă câteva secunde, apoi spuse din nou: 

— Alex, mă auzi? 

Pleoapele lui Alex fluturară, iar pe urmă se deschiseră, dar 
copilul nu răspunse. 

— Alex, crezi că poţi să-mi răspunzi la vreo două întrebări? 

Străduindu-se în căutarea cuvintelor, Alex spuse atent: 

— Nu știu. O să încerc. 

— Bun. Nici nu vreau mai mult. Acum, încearcă să te 
gândești. Ştii de ce nu ţi-ai recunoscut tatăl? 

O clipă de tăcere; apoi: 

— După ce mi-a spus cine e, am știut. 


— Dar când l-ai văzut pentru prima dată, Alex, ţi s-a părut 
cunoscut? 

— Nu. 

— Deloc? 

— Nu... nu știu. 

— Dar pe mama ta ai recunoscut-o, nu-i așa? 

— Da. 

— Deci, figura ei îţi era familiară? 

— Nu. 

Torres se încruntă. 

— Atunci cum ai recunoscut-o? 

Alex râmase tăcut un moment, apoi rosti încet și chinuit 
cuvintele, ca și cum nu ar fi fost sigur că erau cele potrivite. 

— M-am... m-am gândit că trebuie să fie mama, dacă el 
fusese tata. M-am gândit și am hotărât că, dacă tata era aici, 
atunci trebuia să fie și mama. După ce am hotărât că ea trebuia 
să fie, a început să mi se pară cunoscută. 

— Deci nu i-ai recunoscut pe niciunul înainte de a afla cine 
sunt? 

— Nu. 

— Bine. Acum am să-ţi dau ceva care te va adormi și, când te 
trezești, vin să te văd din nou. 

Înfipse acul unei seringi pe sub pielea braţului drept al 
băiatului și apăsă pe piston. In timp ce ștergea locul cu o 
bucăţică de vată îmbibată în alcool, îl întrebă dacă îl duruse 
înțepătura. 

— Nu. 

— Dar ai simţit-o? 

— Da. 

— Cum a fost? 

— Nu... nu știu, spuse Alex. 

— Bine. Acum dormi și o să vin să te văd mai târziu. 

Alex închise ochii. Torres îl urmări câteva clipe, după care se 
apropie de monitoarele de la capul patului și făcu câteva 
modificări. Înainte de a ieși din rezervă, îl mai controlă o dată pe 
Alex. 

Pleoapele îi zvâcneau mărunt. Torres ar fi vrut foarte mult să 
știe exact ce se petrecea în creierul lui. 

Dar existau încă mistere pe care nici măcar el nu le 
dezlegase. 


e PARTEA A DOUA œ 
e Capitolul 8 


Alex aruncă o privire ceasului de pe biroul lui Raymond 
Torres, iar acesta își notă cu atenţie acţiunea, așa cum făcea 
întotdeauna. 

— Încă două ore, spuse el. Ai emoţii? 

Alex ridică din umeri. 

— Cred că sunt mai degrabă curios. 

Torres lăsă stiloul pe birou și se rezemă de spătarul scaunului. 

— Eu în locul tău cred că aș avea emoţii. În sfârșit, după trei 
luni, pleci acasă - ar trebui să fie ceva emoţionant. 

— Doar că nu mă duc acasă, nu-i așa? Mama și tata s-au 
mutat, așa că eu mă duc undeva unde nu am locuit niciodată. 

— Ai fi vrut să te întorci în casa în care ai crescut? 

Alex ezită, apoi clătină din cap. 

— Am impresia că nu contează unde sunt, dacă tot nu-mi 
amintesc cum era casa veche. 

— Și nu simţi nimic în legătură cu asta? 

— Nu. 

Alex rostise cuvântul, perfect lipsit de expresie. 

lar aceasta își spuse din nou doctorul Torres era cheia întregii 
povești. Alex nu avea niciun fel de sentiment sau de emoție. 
Asta nu însemna că recuperarea lui nu fusese un lucru 
remarcabil; dimpotrivă, totul fusese mai degrabă de domeniul 
miraculosului. Băiatul putea să umble și să vorbească, să vadă, 
să audă și să pipâie. Dar părea incapabil să mai simtă ceva. 

Nici măcar vestea că va ieși din spital nu-i stârnise vreo 
emoție. O primise cu aceeași detaşare cu care primea acum 
totul. lar doctorul Torres știa că acesta era singurul detaliu 
pentru care, în lumea medicală, operaţia făcută de el nu era 
considerată un succes deplin. 

— Dar întoarcerea în La Paloma? forță el puţin. 

Alex își schimbă poziţia pe scaun și încercă să pună picior 
peste picior. La a doua încercare, glezna stângă se așeză pe 
genunchiul drept. 

— Mă... mă întreb și eu cum o să fie, zise el în cele din urmă. 
Mă tot întreb dacă o să mai recunosc ceva, sau dacă totul va fi 
ca prima dată când m-am trezit. 


— De atunci ţi-ai mai amintit o mulţime de lucruri, îi răspunse 
Torres. 

Alex ridică din umeri, indiferent. 

— Dar nu sunt sigur dacă-mi amintesc sau doar învăţ totul de 
la capăt. 

— Nu s-ar putea, spuse Torres scurt. Trebuie să fie vorba de 
recuperarea memoriei. Nimeni nu învață atât de repede. Și nu 
uita că, imediat după ce ţi-ai revenit, vorbeai. Deci, limbajul 
vorbit nu l-ai uitat. 

— Dar erau o mulţime de cuvinte pe care nu le înțelegeam, îi 
aminti Alex. Și încă mai sunt. 

Se ridică și făcu un pas, șovăitor, apoi încă unul. 

— Ușurel, Alex, îi spuse Torres. Nu face eforturi prea mari. 
Totul o să ia timp. Apropo, ar trebui să ne pregătim. 

Așteptă până când Alex își întoarse scaunul cu faţa la ecranul 
instalat într-un colț al biroului spaţios. Când acesta fu gata, 
doctorul stinse lumina. Pe ecran apăru o imagine. 

— Ce e? îl întrebă el. 

Răspunsul nu întârzie mai mult de o secundă. 

— O amoebă. 

— Corect. Când ai făcut biologia? 

— Anul trecut. Clasa domnului Landry. 

— Poţi să-mi spui cum arată domnul Landry? 

Alex se gândi un minut, fără rezultat. 

— Nu. 

— Bine. Ce medie ai avut? 

— Zece. Dar a fost ușor. La științe naturale am avut 
întotdeauna zece. 

Fără comentarii, Torres schimbă diapozitivul. 

— Asta-i Mona Lisa, spuse Alex prompt. Leonardo da Vinci. 

— Nu-i rău. Mai știi vreun alt nume pentru ea? 

— La Gioconda. 

Imaginile se succedară la nesfârșit, identificate corect de 
fiecare dată. In fine teancul de diapozitive se epuiză, iar Torres 
reaprinse lumina. 

— Ei? Ce crezi? 

Alex ridică din umeri. 

— Cea mai mare parte puteam să le fi învăţat de când sunt 
aici, spuse el. N-am făcut altceva decât să citesc. 

— Și notele de la școală? Le-ai învățat și pe alea? 


— Nu. Dar mi le-a spus mama. Eu nu-mi amintesc prea mare 
lucru de la școală. Doar numele profesorilor și cam atăt. Însă nu 
am nicio imagine. Inţelegeţi ce vreau să spun? 

Torres dădu din cap, răsfoind prin notițe. 

— Ai probleme cu vizualizarea lucrurilor? Nu ai imagini 
mintale? 

Alex aprobă tăcut. 

— Dar nu ai probleme cu vizualizarea lucrurilor pe care le-ai 
văzut după accident? 

— Nu. Cu astea e ușor. lar uneori, când văd câte ceva și mi se 
pare cunoscut, nu știu de unde să-l iau. Apoi cineva îmi spune 
ce e și este ca și cum mi-aș aminti, dar nu chiar. E greu de 
descris. 

— Un fel de déjà vu? 

Alex încruntă din sprâncene și clătină din cap. 

— Asta nu-i atunci când ţi se pare că ce se întâmpla acum s-a 
mai întâmplat și altădată? 

— Nu, nu-i așa. 

Alex se chinui să găsească vorbele cele mai potrivite pentru 
senzațiile ciudate pe care le încerca uneori. 

— Sunt ca niște jumătăţi de amintiri, spuse el în cele din 
urmă. Uneori văd ceva și mi se pare că-mi amintesc, dar de fapt 
nu-mi amintesc. 

— Exact asta e, îi răspunse Torres. Eu cred că îţi amintești, 
dar creierul nu ţi s-a vindecat complet. Creierul tău a avut mult 
de suferit, Alex. Eu am pus bucătelele la loc, dar n-am putut să o 
fac perfect. Așa că mai sunt încă o mulțime de conexiuni 
nefăcute. Ca și cum creierul ar ști unde sunt stocate informațiile 
de care are nevoie, dar nu are acces la ele. Numai că nu se 
poate stăpâni să încerce și uneori - iar eu cred că asta se va 
întâmpla din ce în ce mai des - găsește o cale nouă de a obține 
ce caută. E puţin diferită - nu informația ca atare, ci apariţia ei, 
felul în care revine. Cred că în următoarele câteva luni vei avea 
parte tot mai mult de aceste jumătăţi de amintiri. Apoi, cu 
vremea, pe măsură ce creierul tău își va croi din ce în ce mai 
multe drumuri noi prin sine însuși, acest lucru se va întâmpla 
mult mai rar. Până când tot ce a mai rămas în creierul tău după 
accident va deveni accesibil din nou. 

Se auzi o sonerie. Torres ridică receptorul, spuse câteva 
cuvinte și închise. 


— Au sosit părinţii tăi, îi comunică el lui Alex. Treci, te rog, în 
laborator până vorbesc eu puţin cu ei. Și când termini, asta este. 
Îți facem externarea și nu va mai trebui să vii aici decât câte 
două ore pe zi. 

Alex se ridică și se îndreptă spre ușă cu pașii clătinaţi care, de 
cele mai multe ori, îl duceau acolo unde dorea. Mersul îi era încă 
șovăitor, dar nu se mai împiedicase de mai bine de o săptămână 
și echilibrul îi era din ce în ce mai bun. Dar tot nu avea voie să 
abordeze scările fără ajutor, iar ori de câte ori avea de parcurs 
mai mult de câţiva metri folosea un baston. Lucrurile reveneau 
încet la normal. 

Ușa se deschise înainte de a ajunge la ea și părinţii lui intrară 
în birou. Se opri, rezemat în baston, și se aplecă ușor să sărute 
obrazul mamei sale, în timp ce aceasta îl îmbrăţișa. Apoi strânse 
mâna lui Marsh și porni spre ieșire. 

— Alex? spuse Ellen. Unde te duci? 

— Testele, mamă, îi răspunse Alex pe un ton plat. Pe urmă 
cred că putem merge acasă. 

Se întoarse pe călcâie și ieși din încăpere. Ellen îl urmări 
încruntată și rămase neclintită o bună bucată de timp în urma 
lui. Când, în fine, vorbi, o făcu tot cu faţa spre ușă. 

— Nu știu dacă o să pot suporta, Raymond, zise ea cu voce 
tremurândă. Nu s-a schimbat nimic, nu-i așa? Nu-i pasă dacă 
merge sau nu acasă. 

— la loc, Ellen. 

Torres îi conduse pe cei doi Lonsdale către o canapea, dar el 
rămase în picioare. Prefera să se poată mișca prin încăpere în 
timp ce îi punea la curent cu ultimele detalii ale evoluţiei lui 
Alex. 

— Deci asta este, încheie el treizeci de minute mai târziu. Din 
punct de vedere fizic și mintal e mai bine decât am fi putut 
spera vreodată. 

— Dar tot nu are trăiri emoţionale. 

Vocea lui Ellen era stinsă. Oftă și se strădui să zâmbească. 

— lartă-mă. Trebuie să mă obișnuiesc să nu mai sper în 
minuni, nu? 

— Minunea s-a petrecut deja, îi răspunse Torres. Și n-am 
terminat încă. Dar cred că trebuie să acceptaţi faptul că Alex nu 
va mai fi niciodată ce a fost înainte. 


— Nici nu mă aştept să fie, spuse Marsh egal, hotărât să nu se 
mai lase copleșit de antipatia faţă de Torres. Ca să fiu cinstit, 
nici n-am sperat să recupereze atât de mult. 

Torres dădu din cap. 

— Parte din revenire poate fi înșelătoare. Memoria lui are încă 
goluri imense și s-ar putea ca plecarea de aici să-l lase complet 
dezorientat. Susţine că nu-și amintește cum arată La Paloma și 
nici cum să ajungă acasă. 

— O să-l ducem noi, spuse Marsh. Sau măcar o să încercăm, 
completă el, zâmbind puţin forţat. Eu încă mă mai duc acolo, 
cam de două ori pe săptămână. Dar o să-mi treacă. 

Torres lăsă zâmbetul lui Marsh fără răspuns. 

— Părerea mea e că Alex v-ar putea conduce el însuși. l-am 
dat o hartă și, după ce a studiat-o, l-am întrebat cum se ajunge 
de aici acolo. Răspunsul a fost perfect. Dar spune că habar n-are 
cum arată. Nu are nicio imagine mintală dinainte de accident. 

— E posibil așa ceva? întrebă Ellen. 

— E posibil, dar puţin probabil. 

Le repetă ceea ce îi spusese mai devreme lui Alex și, în fine, 
se așeză la birou. 

— Și așa ajungem la chestiunea personalităţii, sau a lipsei ei. 

Marsh și Ellen schimbară o privire rapidă - personalitatea lui 
Alex era, de câteva săptămâni încoace, grija lor principală. Ellen 
susținea cu încăpățânare că ciudata pasivitate a băiatului era 
doar temporară și că, odată încheiată recuperarea fizică, 
doctorul Torres se va putea ocupa de refacerea personalităţii lui. 
Marsh, pe de altă parte, încercase să o pregătească pentru 
eventualitatea că Alex nu avea să-și mai recapete niciodată 
personalitatea și că centrii emoţionali de pe creierul său 
fuseseră afectaţi ireversibil. 

— Nu, insistase Ellen în repetate rânduri. Totul e doar o 
chestiune de timp. Raymond o să-l ajute. Trebuie numai să 
avem încredere în el. 

Marsh încercase să sublinieze că Torres era chirurg, nu 
psiholog, dar fără folos. Pe tot restul primăverii și al verii lungi 
care urmase, încrederea lui Ellen în capacitatea lui Torres nu 
făcuse decât să crească, în timp ce antipatia lui Marsh faţă de el 
se amplifica în mod proporţional. La suprafaţă, Marsh susținea 
că animozitatea se datora exclusiv aroganţei doctorului Torres, 
dar în sufletul său știa că era, într-adevăr, gelos. Torres prelua, 


încetul cu încetul, rolul tatălui faţă de fiul său și pe cel al 
sfătuitorului și confidentului faţă de soţia sa. lar el nu putea face 
nimic, pentru că îi datora însăși viaţa lui Alex. 

— Mă tem că Alex are ceea ce se cheamă o personalitate 
plată, îl auzi el pe Torres. 

— Cunosc termenul, răspunse apoi, uitând de hotărârea luată 
și nefăcând niciun efort de a renunţa la sarcasm. 

— Nici nu mă îndoiesc, replică Torres cu răceală. Dar o să vi-l 
explic oricum. 

Se întoarse spre Ellen. 

— De multe ori, în cazul unor accidente pe creier - chiar și 
mult mai puţin serioase decât cel prin care a trecut Alex - 
structura emoțională a victimei este ultima care se reface. 
Uneori, rezultatul este ceea ce se cheamă o personalitate labilă: 
pacientul tinde să se manifesteze nepotrivit din punct de vedere 
emoţional - râde nestăpânit la lucruri care celorlalţi nu li se par 
amuzante sau izbucnește pe neașteptate în plâns, fără vreun 
motiv aparent. Sau, ca în cazul lui Alex, personalitatea devine 
absolut plată. Nu mai reacţionează la nimic, sau la aproape 
nimic. În timp, personalitatea se poate reface parţial, dar 
aproape niciodată complet. Din păcate, mă tem că este și cazul 
lui Alex. Din câte am constatat până acum, se pare că singura 
sechelă permanentă va fi personalitatea. 

Urmă o perioadă de liniște. Torres continuă: 

— V-am spus încă de la început că nu are șanse de 
recuperare totală. 

— Ba bineînţeles că are, interveni Ellen, iar Marsh simţi cum îl 
trec fiorii la auzul hotărârii din glasul ei și la vederea încrederii 
cu care îl privea pe Raymond Torres. Te are pe tine ca să-l ajuţi. 

Torres dădu din cap, dar nu răspunse. 

— Tot ce trebuie să-mi spui, continuă ea, este cum să-l ajut. 
Să-l strâng în braţe chiar dacă el stă ca de lemn? Să încerc să 
obţin de la el reacții emoţionale? 

Din nou, Torres aprobă din cap. 

— Sigur. Și, cinstit vorbind, nici nu cred că ai putea să nu 
încerci. Dar, după ce am lucrat cu Alex toată vara, pot să-ţi spun 
că treaba asta poate fi foarte grea uneori. O să vrei ca el să fie 
la fel de încântat ca și tine de progresele făcute, iar asta nu se 
va întâmpla. Poate că nu a învățat încă să-și exprime 
sentimentele. Vom trăi și vom vedea. 


Ellen dădu din cap, zâmbindu-i triumfător lui Marsh. 

— Mai e ceva la care trebuie să ne aşteptăm? 

— Nu știu. Trebuie să vă așteptați la totul și la nimic. Să nu vă 
lăsați luaţi prin surprindere de nimic. Mintea lui Alex se vindecă 
și pe parcursul acestui proces se poate întâmpla orice. Cel mai 
important este să înregistraţi tot. Vreau să notațţi totul într-un 
caiet pe care să îl aduceţi cu voi în fiecare zi. Nu mă interesează 
ce scrie în el, vreau însă să știu când comportamentul lui pare 
normal și când nu. Și mai ales vreau să știu ce îl face să râdă 
sau să plângă - dacă e ceva care-l face. Sau măcar să 
zâmbească. 

— Fii liniștit, îl asigură Ellen, o să-l fac să zâmbească din nou. 

— Sper. Dar încearcă să nu te arăţi prea dezamăgită dacă nu 
reușești. Și ţine minte că, dacă nu zâmbește, nici nu se încruntă. 

Marsh se întrebă dacă Torres spusese asta ca pe o consolare. 
Dacă asta îi fusese intenţia, atunci eșuase lamentabil. 

(J 

În laborator, Alex începu să se trezească din anestezia ce i se 
făcea zilnic în vederea testelor și, ca în fiecare zi, redeveni 
conștient de imaginile care i se perindau prin minte. Ca 
întotdeauna, imaginile erau neidentificabile; ca întotdeauna, ele 
veneau însoţite de un șuvoi neînțeles de ceva care părea - dar 
nu era - o serie de sunete. 

Apoi se trezi complet și imaginile și sunetele se topiră. 
Deschise ochii. 

— Cum te simţi? îl întrebă tehnicianul. 

Îl chema Peter Bloch, dar, în afară de nume, Alex nu știa nimic 
despre el. Nu că ar fi fost curios să afle ceva. Pentru Alex, Peter 
nu era mai mult decât o parte componentă a institutului. 

— Bine, răspunse el și continuă: Cum se face că întotdeauna 
înainte de a mă trezi văd și aud tot felul de lucruri? 

Peter se încruntă. 

— Ce fel de lucruri? 

— Nu știu. E ca o fluturare a ceva ce nu văd prea bine, iar 
sunetele sunt mai degrabă un scârţâit răgușit. 

Peter începu să deconecteze monitoarele de la firișoarele ce 
ieșeau, aproape ca firele de păr, din placa metalică prin care 
supliniseră o parte a osului parietal stâng al lui Alex, trecând 
prin pielea care o acoperea. 

— Și te doare? 


— Nu, nu mă doare nimic. 

— Nimic? Simţi ceva, vreun miros? Sau vreun gust? 

— Știu și eu, nu sunt sigur. Știu doar că, în timpul testelor, o 
parte a electrozilor îți stimulează permanent creierul pentru a-i 
măsura reacţiile. De aceea trebuie să te adormim. Creierul tău e 
stimulat artificial și, dacă am face asta cât ești treaz, ar putea fi 
neplăcut. S-ar putea să ai senzaţia că ţi-am ars o mână sau că 
ţi-am tăiat un braţ, sau să ți se pară că simţi un gust sau un 
miros neplăcut. Din câte îmi spui, se pare că îţi revii prea repede 
din anestezie și că reacţionezi la stimulii vizuali și auditivi - că 
vezi și auzi lucruri care nu există. 

Alex se ridică de pe masă și își puse cămașa. Rămase așezat 
cuminte, așteptând să dispară și ultimele efecte ale anesteziei. 

— Să-i spun și doctorului Torres? 

Peter Bloch ridică din umeri. 

— Dacă vrei. Eu o să ţin minte, iar mâine o să te ţinem ceva 
mai mult pe oxigen. 

— E-n regulă, răspunse Alex. Nu mă deranjează. 

Peter îi zâmbi nesigur. 

— Există ceva ce te deranjează vreodată? 

Alex medită un minut, apoi clătină din cap. 

— Nu. 

Își băgă cămașa în pantaloni, și puse atent picioarele pe 
podea. Cu bastonul în mâna dreaptă, se îndreptă încet spre ușă. 

Peter Bloch îl urmări ieșind, în timp ce zâmbetul i se ștergea 
de pe față. Se apucă să închidă laboratorul, deconectând 
aparatele care în ultimele trei luni fuseseră folosite aproape fără 
întrerupere. El, unul, se bucura că Alex Lonsdale pleca acasă. De 
la venirea lui fusese îngrozitor de mult de muncă, iar Torres nu- 
și lăsase personalul să răsufle nicio secundă. 

În plus, realiză Peter în timp ce-și schimba halatul de 
laborator cu jacheta preferată kaki, Alex Lonsdale nici nu-i 
plăcea. 

E adevărat, ceea ce făcuse Torres în cazul lui Alex era o 
pagină din istoria medicinei, dar Peter nu se lăsase impresionat. 
Pentru el nu contau performanțele lui Alex. 

Puștiul era un monstru înviat din morți. 

e 

Marsh ieși din Palo Alto pe la nord, pe Middlefield Road, apoi 

la stânga, pe La Paloma Drive, înspre munţi. Din când în când îl 


privea pe Alex, așezat impasibil pe locul din dreapta, în timp ce, 
de pe bancheta din spate, Ellen revărsa asupra lui un torent 
neîntrerupt de comentarii: 

— Îți amintești ce e dincolo de curba asta care vine? Aproape 
că am ajuns în La Paloma, acum lucrurile or să înceapă să-ți 
pară cunoscute. 

Alex își evocă în minte harta pe care o studiase. 

— Parcul, spuse el. Hillside Park. 

— Ţi-ai amintit! exclamă Ellen. 

— Era pe harta pe care mi-a dat-o doctorul Torres, o corectă 
Alex. 

Ajunseră la o curbă în dreptul căreia Marsh încetini. 

— Oprește, spuse Alex brusc. 

Marsh frână, urmărind privirea lui Alex. În depărtare, un grup 
de copii se dădeau în leagăn, în timp ce doi adolescenţi își 
aruncau unul altuia un frisbee. 

— Ce s-a întâmplat, Alex? 

Ochii lui Alex se lipiseră de grupul celor din leagăne. 

— Când eram mic am vrut întotdeauna să mă dau în leagăn, 
spuse el. 

Marsh chicoti. 

— Nu numai că ai vrut, ne-ai adus la exasperare cu el. 

Cu un glas cântat, începu să imite un copil: 

— Mai vreau! Mai vreau! Mai vreau! Vreau la leagăne! Până la 
urmă a trebuit să-ți atârn unul în curtea casei. N-aveam de ales, 
altfel trebuia să-mi pierd fiecare clipă liberă aducându-te până 
aici. 

Alex se întoarse și își privi tatăl. 

— Nu-mi amintesc nimic din toate astea. 

În oglindă, Marsh zări privirile îngrijorate ale lui Ellen și se 
întrebă dacă vor putea răbda să vadă cum din memoria fiului lor 
se șterseseră toate lucrurile pe care le trăiseră împreună. 

— Vrei să te dai în leagăn? întrebă el. 

Alex ezită, apoi clătină din cap. 

— Hai să mergem acasă. Poate când o s-o văd o să mi-o 
amintesc. 

Intrară în La Paloma, iar Alex începu să studieze orășelul în 
care își trăise toată viaţa. Era ca și cum nu l-ar fi văzut 
niciodată. Nimic nu-i era familiar, nimic din ce vedea nu-i 
stârnea amintiri. 


În clipa aceea intrară în Piaţă. 

Marsh coti la dreapta, urmând sensul giratoriu pe trei sferturi 
de cerc, pentru a face din nou la dreapta pe Hacienda Drive. 
Observă că Alex nu mai privea ţintă înainte, prin parbriz. Se 
aplecase puţin în față și încerca să vadă pe lângă Marsh, în 
Piață. 

— Îţi amintește de ceva? îl întrebă el încet. 

— Copacul... spuse Alex. Ceva în legătură cu copacul. 

Privi stejarul gigantic cu sentimentul că avea ceva cunoscut. 
Și totuși, ceva era în neregulă. Copacul era așa cum trebuia, dar 
restul nu. 

— Lanţul, șopti el. Nu-mi amintesc nici de lanţ, nici de iarbă. 

Așezată pe bancheta din spate, Ellen dădu din cap, convinsă 
că înțelegea ce se întâmplă. 

— Nu demult a fost pus acolo. Când erai mic, copacul exista, 
dar nu avea nimic altceva în jur. 

— O funie, spuse Alex brusc. Era o funie. 

Inima lui Ellen începu să bată nebunește. 

— Da! O funie de care atârna un cauciuc! Te jucai pe el cu 
prietenii când erai mic! 

Dar imaginea din mintea lui Alex nu era cea a unui cauciuc. 

Era imaginea unui om, a unui om care atârna la capătul 
frânghiei. 

Se întrebă dacă n-ar trebui să le spună părinţilor ce-și 
amintise, dar hotărî că era mai bine să nu o facă. Imaginea era 
din cale-afară de ciudată și, dacă le povestea despre ea, s-ar 
putea să considere că și el era... ciudat. 

Dintr-un motiv pe care nici el nu-l înțelegea, știa că era 
important ca lumea să nu-l creadă ciudat. 

e 

Marsh intră pe alee și Alex măsură din priviri casa. 

Brusc, și-o aminti. 

Dar și ea, ca și stejarul, arăta schimbată. Rămase multă 
vreme privind-o. 

Din alee nu vedea decât un zid alb, văruit, întrerupt la 
intervale regulate de ferestre adânci, fiecare acoperită cu 
obloane grele. Casa avea două etaje și un acoperiș de ţiglă 
roșie, în pantă; era mărginită la nord de o grădină împrejmuită 
de ziduri complet acoperite de iederă. ledera era în neregulă. 
Zidul grădinii, ca și casa, ar fi trebuit să fie perfect alb, cu câte o 


placă decorativă din loc în loc. ledera trebuia să fie mică, urcată 
pe spaliere. 

Stătea neclintit, încercând să-și amintească interiorul. Dar, 
oricât și-ar fi cercetat memoria, amintirile refuzau să revină. 

Privi coșul ce se înălța pe acoperiș. Dacă exista un coș, 
înseamnă că exista și un cămin. Încercă să-și evoce imaginea 
unui cămin, dar singurul pe care și-l amintea era cel din holul 
institutului. 

Cobori din mașină și se apropie de casă, cu părinţii urmându-l 
îndeaproape. Ajuns în dreptul treptelor largi ce duceau spre 
poarta grădinii, simţi mâna tatălui său pe braţ. 

— Pot și singur, zise el. 

— Dar doctorul Torres spunea... începu Ellen. 

Alex o întrerupse scurt. 

— Știu ce spunea. Rămâneţi în spatele meu, să nu mă 
împiedic. Dar pot și singur. 

Puse atent piciorul drept pe prima treaptă, apoi, sprijinit în 
baston, începu să-și aducă piciorul stâng în faţă, să-l urce pe 
treapta următoare. Se clătină timp de o secundă și simţi mâna 
tatălui lui susținându-l. 

— Mulţumesc, spuse el și continuă: Va trebui să încerc din 
nou. Ajută-mă să cobor, te rog. 

— Nu trebuie neapărat să încerci din nou acum, dragul meu, 
încercă Ellen. Nu vrei să mergem înăuntru? 

Alex clătină din cap. 

— Trebuie să urc și să cobor scările singur. Trebuie să-mi port 
singur de grijă. Doctorul Torres spune că e foarte important. 

— Dar nu mai poate aștepta? întrebă Marsh. Hai să te 
instalăm și pe urmă ne întoarcem. 

— Nu. Trebuie să învăţ acum. 

Cincisprezece minute mai târziu, Alex urcă, încet dar sigur, 
cele trei trepte până la poarta grădinii și se întoarse ca să le 
coboare. Ellen încercă să-l îmbrăţișeze, dar el îi întoarse spatele, 
impasibil. 

— Perfect. Acum hai să intrăm în casă. 

Urmându-l de-a curmezișul grădinii și al terasei, apoi înăuntru 
în casă, Ellen spera că se întorsese cu spatele la el la timp 
pentru a nu vedea lacrimile pe care, timp de o clipă, nu mai 
fusese capabilă să și le stăpânească. 


Alex își aruncă privirea prin încăperea înțesată cu toate 
obiectele care îi aparținuseră când era copil. Camera îi părea în 
mod straniu familiară, ca și cum ar mai fi locuit aici odată, 
demult. Dar mobilierul nu-i spunea nimic. Lângă perete era un 
birou; deschise sertarul și îi privi conţinutul. Câteva pixuri, 
creioane și un caiet. Deschise caietul și aruncă o privire. 

Notite de la o oră de geometrie. 

Numele profesoarei îi reveni instantaneu în minte: doamna 
Hendricks. 

Cum arăta doamna Hendricks? 

Nu avea nicio imagine. 

Începu să citească notițele. La sfârșitul caietului era o 
teoremă a cărei demonstraţie nu o mai încheiase. Se așeză la 
biroul și luă un creion. Încet, încă tremurat, purcese să scrie în 
caiet o serie de premise și corolare. În două minute încheiase 
demonstraţia teoremei. 

Dar tot nu-și amintea cum arăta doamna Hendricks. 

Parcurse cu privirile cărţile de pe raftul de deasupra biroului, 
oprindu-se asupra unui volum legat în piele roșie. Coperta avea 
încrustat desenul unei păsări și titlul: Cardinalul. O deschise. 

Era anuarul liceului de anul trecut. Îl luă cu el, se întinse în pat 
și începu să-l parcurgă încet, pagină cu pagină. 

O oră mai târziu, când mama lui bătu ușor la ușă, iar apoi 
băgă capul să-l întrebe dacă dorește ceva, știa cum arătau 
doamna Hendricks și domnul Landry. Dacă îi vedea, avea să îi 
recunoască. 

Avea să-și recunoască și prietenii, toţi cei despre care Lisa 
Cochran îi povestise zilnic, în timpul vizitelor pe care i le făcea la 
institut. 

Avea să îi recunoască și să lege feţele de niște nume. 

Dar nu știa nimic despre ei. 

Totul era un spaţiu alb. 

Va trebui să o ia de la capăt. Lăsă cartea deoparte și își ridică 
privirile către mama sa. 

— Nu-mi amintesc nimic din toate astea, spuse el în cele din 
urmă. Mi s-a părut că recunosc casa și chiar încăperea asta, dar 
nu aveam cum, nu-i așa? 

— De ce? 

— Pentru că mi s-a părut că îmi amintesc de gardul grădinii, 
fără iederă. Dar iedera e acolo dintotdeauna, nu? 


— Ce te face să spui asta? 

— M-am uitat la rădăcini și la ramuri. Par să fie acolo de când 
lumea. 

Ellen dădu din cap. 

— Așa e. Zidul e acoperit cu iederă de când îl știu. E unul din 
motivele pentru care mi-am dorit casa asta, îmi place la nebunie 
iedera. 

Alex aprobă. 

— Deci nu aveam cum să-mi amintesc. Și camera asta mi s-a 
părut cunoscută, dar nu e decât o cameră ca oricare alta. Și nu- 
mi amintesc obiectele. Pe niciunul. 

Ellen se așeză alături de el pe pat și îl înconjură cu brațele. 

— Știu. Cu toţii am sperat că ai să-ți amintești, dar Raymond 
ne-a avertizat că s-ar putea să nu fie așa. Nu trebuie să te 
îngrijoreze. 

— Nu mă îngrijorează, spuse Alex. Doar că va trebui să o iau 
de la capăt. 

— Da. O vom lua de la capăt. Și îţi vei aminti. Încet, dar îţi vei 
aminti totul. 

Ba nu, o contrazise Alex în gând. Nu-mi voi mai aminti 
niciodată, dar va trebui să mă prefac că îmi amintesc. 

Unul din lucrurile pe care le învățase în ultimele trei luni era 
că, ori de câte ori se prefăcea că își amintește câte ceva, lumea 
din jurul lui era foarte fericită. 

În timp ce o urma pe mama sa afară din cameră, câteva 
minute mai târziu, se întrebă cum era să fii fericit... și dacă el va 
afla acest lucru vreodată. 


e Capitolul 9 

Lunea de după Ziua Muncii aducea una din acele dimineții de 
septembrie californiene care par să respingă orice idee de 
schimbare a anotimpurilor. Pe la șapte, ceața se ridicase deja și, 
pe când Marsh Lonsdale îl lăsa pe Alex în faţa casei familiei 
Cochran, căldura începuse să se acumuleze. 

— Eşti sigur că nu vrei să vă duc pe amândoi la școală? 

— Vreau să merg pe jos, răspunse Alex. Doctorul Torres 
spune că trebuie să merg cât mai mult. 

— Doctorul Torres spune o mulţime de lucruri, comentă 
Marsh. Nu înseamnă că trebuie să faci chiar tot ce spune. 


Alex deschise portiera și cobori din mașină, apoi își puse 
bastonul pe bancheta din spate. Ridică ochii spre tatăl său, care 
îl privea dezaprobator. 

— Tot doctorul Torres ţi-a spus să nu mai foloseşti bastonul? 

Alex clătină din cap. 

— Nu. Dar m-am gândit că ar fi mai bine să încerc să mă 
lipsesc de el. 

Expresia dură de pe fața lui Marsh se dizolvă într-un surâs. 

— Bravo ţie. Te descurci cu drumul înapoi de la școală? 

Alex dădu din cap. 

— Cred că da. 

— Încă nu-i prea târziu să te răzgândești. Dacă vrei, putem 
angaja un profesor particular de la Stanford, măcar pentru 
primul semestru... 

— Nu, îl întrerupse Alex. Vreau să merg la școală. Odată ajuns 
acolo, poate că o să-mi amintesc mai multe. 

— Deja ţi-ai amintit foarte multe. Eu zic că n-ar trebui să 
forțezi. Nu trebuie neapărat să-ţi aduci aminte de absolut tot ce 
s-a petrecut înainte de accident. 

— Ba da, insistă Alex. Dacă vreau să mă fac bine, trebuie să- 
mi aduc aminte absolut tot. 

Trânti portiera mașinii și porni spre intrarea casei familiei 
Cochran. Se întoarse să-i facă tatălui său cu mâna; acesta îi 
răspunse la fel, apoi demară. Abia după ce mașina dispăru după 
colț, Alex porni din nou spre casă, întrebându-se dacă Marsh știa 
că îl minţise. 

De când se întorsese acasă, Alex învățase să mintă. 

Apăsă pe sonerie, așteptă, apoi apăsă încă o dată. Deși 
stăpânii casei îi spuseseră nu o dată să intre pur și simplu, așa 
cum făcea înainte, până acum nu se putuse hotări. 

Nici nu-și amintea să fi intrat vreodată în casa lor. 

Casa, ca și cea de alături, în care știa că își petrecuse cea mai 
mare parte a vieţii, nu-i spunea nimic, nu-i stârnea nicio 
amintire. Avusese însă grijă să nu spună nimănui asta. In 
schimb, când intrase pentru prima oară în locuinţa familiei 
Cochran, după ce se întorsese de la institut, trecuse atent prin 
toate încăperile, încercând să memoreze tot ce se afla în ele. 
Apoi, când învățase totul bine pe dinafară, spusese că i se părea 
că își amintește că la etaj era o fotografie: el și Lisa pe când 
aveau cinci sau șase ani. 


Toată lumea fusese încântată. De atunci încolo, ori de câte ori 
reînvăţa câte un lucru pe care era sigur că trebuia să-l fi știut 
înainte și afla cât putea mai multe despre lucrul respectiv, 
experimenta „amintirea”. 

Mergea perfect. Cu o săptămână înainte, în timp ce căuta un 
pix în biroul părinţilor săi, dăduse peste nota de plată pentru o 
reparaţie a mașinii. O studiase atent și, pe drum spre familia 
Cochran, în aceeași seară, tocmai când trecea pe lângă atelierul 
unde fusese reparată mașina, se întorsese către tatăl său. 

— N-am reparat mașina anul trecut? 

— Ba da. Îţi aduci aminte ce i-am făcut? 

Alex se prefăcuse că se gândește. 

— Transmisia? întrebase el. 

Marsh oftase și îi zâmbise în oglinda retrovizoare. 

— Exact. Lucrurile încep să revină, nu-i așa? 

— Un pic, spusese Alex. Puțin câte puţin. 

Ceea ce nu era adevărat. i 

Ușa se deschise. Din prag, Lisa îi zâmbea. li răspunse la fel. 

— Gata? 

— Cine e vreodată gata pentru prima zi de școală? i-o întoarse 
ea. Cum arăt? 

Alex cântări jeanșii și bluza albă și aprobă grav din cap. 

— Așa te-ai îmbrăcat întotdeauna la școală? 

— Așa vine toată lumea. 

Aruncă un „la revedere!” peste umăr și, o clipă mai târziu, cei 
doi porneau spre La Paloma High. 

În timp ce străbăteau orașul, Alex o bombardă pe Lisa cu 
întrebări în legătură cu cine locuia în care casă, cu magazinele 
pe lângă care treceau și cu oamenii pe care îi salutau. Lisa îi 
răspundea răbdător la toate întrebările și apoi îi testa memoria, 
deși știa că Alex părea să nu uite nimic din ce i se spunea. 

— Cine stă în casa albastră de pe Carmel Street? 

— Familia Jameson. 

— Dar în casa veche de la colțul cu Monterey? 

— Domnișoara Thorpe. 

Apoi Alex adăugă: 

— Era vrăjitoare. 

Lisa îl privi cu coada ochiului, întrebându-se dacă nu cumva o 
tachina. Dar știa că nu. De când se întorsese acasă, Alex nu mai 
glumea cu nimeni. 


— Nu era de-adevăratelea vrăjitoare, spuse ea. Așa credeam 
noi când eram mici. 

Alex se opri din mers. 

— Dacă nu era vrăjitoare, de ce credeam că e? 

Lisa nu știu ce să-i răspundă. Alex părea să fi uitat tot ce 
însemnase copilăria lui, ce însemna să fii copil în general. Cum 
putea să-i explice ce extraordinar era să se sperie de moarte 
unul pe altul cu povești despre ce făcea domnișoara Thorpe 
dincolo de draperiile grele de la ferestre sau despre ce le-ar 
putea face dacă i-ar prinde în grădina ei? Alex părea să nu mai 
aibă imaginaţie. Voia să știe totul despre lucruri și oameni, dar 
nimic nu părea să mai conteze, iar lui nu părea să-i mai pese cu 
adevărat de ceva. Adevărul era că, deși n-o spusese nimănui, 
Lisa se bucura că începea școala și că avea un motiv să-și 
petreacă mai puţin timp cu el. 

— Nu știu, îi răspunse ea într-un târziu. Așa credeam noi, că e 
vrăjitoare. Hai să mergem, o să întârziem. 

e 

Alex se învârtea șovăitor prin curtea liceului din La Paloma. 
Undeva, într-un colț îndepărtat al memoriei sale, era o senzaţie 
palidă că mai fusese cândva aici, dar lucrurile nu erau așa cum 
ar fi trebuit să fie. 

Școala era construită în jurul unei curţi interioare 
dreptunghiulare cu o fântână în mijloc; curtea avea ceva 
familiar. 

Și totuși, imaginea din mintea sa parea incompletă. Ca și cum 
și-ar fi amintit numai părţi din ea; altele îi erau complet străine. 

Dar amintirea exista. 

Își consultă orarul și, la sunetul clopoţelului, se îndreptă către 
clădirea unde avea să fie în anul acela clasa lui. 

Era una din clădirile pe care nu și le amintea deloc, dar nu 
avu probleme în a găsi sala. Chiar înainte de a suna a doua oară 
intră în clasă și se îndreptă spre locul gol de lângă Lisa Cochran. 
Înainte de a se așeza, profesorul, pe care îl recunoscu din 
anuarul liceului ca fiind domnul Hamlin, îi spuse că trebuia să se 
prezinte la decan. O privi întrebător pe Lisa, dar ea clătină din 
cap și ridică din umeri. leși tăcut din clasă și se îndreptă spre 
clădirea administraţiei. 

Odată intrat, se simţi pe un teritoriu cunoscut. Privi în jur, la 
pereţii acoperiţi cu lambriuri din lemn de nuc, care păreau să 


atingă o coardă familiară, și se opri, cercetând culoarul în 
amănunt. 

Pe stânga, acolo unde se așteptase să-l găsească, era un 
birou mare, cu un perete de sticlă. Dincolo de el se zărea o 
tejghea lungă și, în spatele ei, câteva secretare care băteau la 
mașină. 

Drept înainte și la dreapta erau două coridoare așezate în 
unghi drept. Fără să se gândească, Alex făcu la dreapta și intră 
în al doilea birou pe partea stângă. 

O asistentă medicală își ridică privirea. 

— Pot să te ajut? 

Alex se opri. 

— Caut biroul domnului Eisenberg. Dar nu-i aici, nu? 

Asistenta zâmbi, clătinând din cap. 

— E în aripa cealaltă. Prima ușă pe dreapta. 

— Mulţumesc, spuse Alex. 

leși din birou și se întoarse în holul principal. 

Ceva era în neregulă. De cum intrase în clădire recunoscuse 
totul, știuse exact unde se afla biroul decanului. Cu toate astea, 
el nu era acolo. 

Se părea că, de fapt, nu-și amintea nimic. 

Și totuși, pe când se îndrepta spre locul unde se găsea în 
realitate biroul, o făcu având sentimentul clar că își amintise. 
Secretara ridică ochii din hârtii, îi zâmbi și în clipa aceea fu 
convins că știa ce se petrece. 

— Cum vă place noul birou? o întrebă el. 

Zâmbetul de pe chipul secretarei dispăru. 

— Noul birou? Ce tot spui, Alex? 

Alex înghiţi în sec: 

— Biroul domnul Eisenberg nu era unde e acum cel al 
asistentei? 

Secretara ezită, apoi clătină din cap. 

— E aici de când îl știu, îi răspunse ea. 

Apoi îi zâmbi din nou. 

— Poţi să intri. Și nu te teme, nu e nicio problemă. 

Trecu pe lângă birou și bătu la ușă, așa cum bătea 
întotdeauna la ușa doctorului Torres înainte de a intra. 

— Intră, spuse un glas dinăuntru. 

Deschise ușa și trecu dincolo. Așa cum i se întâmplase cu toți 
cei pe care îi văzuse în anuarul de la el din dormitor, recunoscu 


chipul și își aminti numele, dar nu-și aminti să-l fi întâlnit 
vreodată pe bărbatul din faţa lui. Fragmentul de amintire, 
indiferent ce va fi însemnat el, se sfârșise. 

e 

Dan Eisenberg se ridică din scaun cât era de înalt și îi întinse 
mâna. 

— Alex! Mă bucur grozav să te văd! 

— Și eu mă bucur să vă văd, domnule, răspunse Alex, ezitând 
nu mai mult de o fracțiune de secundă înainte de a strânge ferm 
mâna întinsă. 

Decanul îi făcu semn către scaunul așezat alături de birou. 

— Îmi pare rău că te chem chiar din prima zi de școală, dar 
mă tem că a apărut un mic necaz. 

Chipul lui Alex rămase neclintit. 

— Domnișoara Jennings mi-a spus că nu e nicio problemă... 

— Și nici nu e, îl asigură Eisenberg. Dar mi-am permis să stau 
de vorbă săptămâna trecută cu doctorul Torres, iar el mi-a 
sugerat să te supun la câteva teste. 

Așteptă o reacție din partea lui Alex, dar în zadar. 

— Ghicești de ce? 

— Ca să vedeți cât de mult am uitat, răspunse Alex, iar 
Eisenberg avu sentimentul clar că băiatul nu încerca să 
ghicească, ci știa bine care era scopul testelor. 

— Exact. Bănuiesc că doctorul Torres ţi-a vorbit despre ele. 

— Nu. Dar e logic, nu-i așa? N-aţi ști în ce clasă să mă puneţi 
dacă n-aţi ști cât îmi amintesc. 

— Exact. 

Eisenberg luă un teanc de formulare de teste standard. 

— Ți le amintești? 

Alex clătină din cap. 

— Sunt aceleași pe care le-ai dat la începutul anului trecut și 
le-ai fi dat din nou în primăvară dacă nu era... 

Glasul i se stinse și pe chip i se așternu o expresie stânjenită. 

— Dacă nu era accidentul, încheie Alex propoziţia în locul său. 
Nu mă deranjează să vorbesc despre el, dar nici nu mi-l 
amintesc prea bine. Nu-mi amintesc decât că s-a întâmplat. 

Eisenberg dădu din cap. 

— Doctorul Torres ne-a spus că ai încă goluri mari de 
memorie... 


— Am învăţat toată vara, îl întrerupse Alex. Tata vrea ca anul 
ăsta să intru în clasa cu program special. 

Ceea ce cu siguranță că nu se va întâmpla, își spuse 
Eisenberg. Din câte aflase despre cazul lui Alex de la doctorul 
Torres, băiatul va trebui să o ia de la început, cu materiile cele 
mai simple. 

— Asta rămâne de văzut, nu? îi răspunse el, încercând să nu 
lase să i se audă pesimismul în glas. Oricum, dacă te simţi în 
stare, aș vrea să faci testele astea azi. 

— Bine. 

Zece minute mai târziu, Alex era așezat singur într-o clasă, în 
timp ce secretara lui Eisenberg îi explica sistemul de testare și 
cât timp avea la dispoziţie. 

— Și să nu te sperii dacă nu le termini, spuse ea, în timp ce 
potrivea ceasul pentru primul set de opt teste. Nu se așteaptă 
nimeni să le faci pe toate. Gata? 

Alex dădu din cap. 

— Incepe. 

Alex deschise prima broșură și porni să marcheze 
răspunsurile corecte. 

e 

Dan Eisenberg își ridică ochii de pe raportul la care lucra și 
zâmbetul i se şterse la vederea expresiei de dezamăgire din 
privirea secretarei. Ceasul arăta că Alex începuse testele cu 
numai o oră și jumătate în urmă. 

— Ce s-a întâmplat, Marge? N-a putut să le facă? 

Tânără clătină din cap cu tristeţe. 

— Cred că nici n-a încercat. A... s-a apucat să noteze 
răspunsurile la întâmplare. 

— Dar i-ai spus cum se face, da? Corect/incorect? 

Marge dădu din cap. 

— Și l-am întrebat din nou, de fiecare dată când mi-a dat câte 
unul. Mi-a spus că înţelege cum se face și că a terminat. 

— Câte a făcut? 

Marge ezită. 

— Pe toate. 

Decanul își arcui sceptic sprâncenele. 

— Pe toate? 

Apoi, după ce secretara mai aprobă o dată din cap, spuse: 


— Dar nu se poate. Testele astea sunt concepute să ia o zi 
întreagă, și nici atunci nu pot fi terminate. 

— Știu. Mai mult ca sigur că le-a luat la rând, marcând 
răspunsurile aleator. Nu știu dacă are vreun sens să le mai 
evaluăm. 

Îi întinse totuși teancul de formulare lui Dan, care aplică o 
grilă peste primul dintre ele. 

Fiecărui loc din grilă îi corespundea un semn făcut de o mână 
sigură. Dan se încruntă, clătinând din cap. Fără un cuvânt, 
aplică grilele tuturor formularelor pe rând. In fine, se lăsă pe 
spate în timp ce un zâmbet îi apăru în colţul gurii. 

— Bună, spuse el. Bună de tot. 

Zâmbetul se lărgi. 

— Presupun că puștiul mai lucrează încă la ele. 

Era rândul lui Marge Jennings să se încrunte. 

— Ce tot spuneţi? 

Dan chicoti. 

— Spun că ai venit mai devreme azi-dimineaţă și ai făcut setul 
ăsta de răspunsuri după grile. Dar ai exagerat. Chiar te așteptai 
să mușc momeala? 

— Ce momeală? întrebă Marge. 

Ocoli biroul și repetă procedeul de verificare a răspunsurilor. 

— Dumnezeule mare, șopti ea. 

Dan o măsură, așteptându-se să vadă în ochii ei sclipirea 
farsei pe care încerca să i-o joace. Apoi, încetul cu încetul, 
pricepu că nu era deloc vorba de o farsă. 

Alex Lonsdale completase formularele, iar rezultatele erau 
fără greșeală. 

— Fă-mi legătura cu Torres, îi spuse el secretarei. 

Marge se întoarse în biroul ei, unde Alex ședea liniștit pe o 
canapea, răsfoind o revistă. Ridică o clipă ochii spre ea, apoi se 
întoarse la lectura lui. 

— Alex? 

— Da, spuse el și lăsă revista deoparte. 

— Ai... ţi-a arătat vreodată cineva vreun exemplar din testele 
astea? Vreau să zic, după ce le-ai văzut anul trecut. 

Alex se gândi o clipă, apoi clătină din cap. 

— Nu. Cel puţin, nu după accident. 

— Înţeleg, spuse Marge încet. 

Ceea ce nu era câtuși de puţin adevărat. 


Ellen se uită la ceas, regretând încă o dată că o lăsase pe 
Cynthia Evans să-i stabilească un interviu cu Maria Torres. Nu că 
n-ar fi avut nevoie de o menajeră; avea. Cu câteva luni în urmă, 
înainte de accident, ar fi angajat-o pe Maria Torres fără nicio 
ezitare. Acum însă, lucrurile se schimbaseră și, în ciuda tuturor 
argumentelor Cynthiei, nu-i venea la îndemână să-i ceară 
mamei doctorului lui Alex să dea cu aspiratorul și să-i spele 
lenjeria. Dar avea să fie numai timp de două zile pe săptămână 
și știa că Maria avea nevoie de slujbă; începând de luna viitoare, 
Cynthia va avea o femeie angajată permanent. 

Dar iată că Maria întârzia, iar Ellen avea programat ceea ce 
Marsh numise întotdeauna, cu o undă de prejudecată sexuală, 
„un prânz cu fetele”. Sigur că, în parte, era și vina ei, fiindcă nu 
se putea hotărî să-și considere prietenele „femei”. Se cunoșteau 
din copilărie și vor rămâne pentru totdeauna „fete”, cel puţin în 
mintea lui Ellen. 

Cu excepţia lui Marty Lewis, care nu mai era de mult fată în 
niciunul din sensurile posibile ale cuvântului, Ellen se întreba 
adeseori dacă faptul că Alan Lewis era alcoolic avea vreo 
legătură cu schimbările suferite de Marty în ultimii câţiva ani. 

Desigur că avea. Dacă Alan n-ar fi devenit alcoolic, Marty ar fi 
fost la fel ca celelalte: ar fi stat acasă, și-ar fi crescut copiii și și- 
ar fi îngrijit bărbatul. Pentru Marty însă, lucrurile evoluaseră 
diferit. Alan nu reușea să păstreze o slujbă prea multă vreme, 
așa că Marty trebuise să preia sarcina de susţinător al familiei, 
ceea ce făcuse cu succes în timp ce soțul ei trecea de la un 
program de tratament la altul, mai trezindu-se și lucrând din 
când în când, dar nu pentru multă vreme. Mai devreme sau mai 
târziu, începea să bea iar și luau totul de la început. Până la 
urmă, Marty acceptase starea aceasta de fapt. In urmă cu câţiva 
ani începuse să pomenească de divorț, dar în final preluase pur 
și simplu povara întreţinerii familiei. Când se întâlneau la câte 
unul din prânzurile lor regulate - împreună cu Carol Cochran și 
Valerie Benson - principalul subiect de conversație al lui Marty 
era slujba ei și cât de mult îi plăcea. 

— E foarte plăcut să lucrezi, insista ea. Ba chiar e mult mai 
bine așa. Treaba pe lângă casă n-a fost niciodată punctul meu 
tare și acum, că și Kate a început să crească, nu mai am nici 
sentimentul că o văduvesc de ceva ce-i al ei. Și nu mă mai 


îngrozesc de moarte de fiecare dată când Alan se apucă iar de 
băut. Ştiţi cum era înainte? El se apuca de băut, iar eu mă 
apucam să strâng bani, pentru că știam că n-o să treacă mult 
până să rămână iar fără slujbă. 

Aici zâmbea forțat. 

— Probabil că ar fi trebuit să-l las de mult, dar încă îl mai 
iubesc. Așa că rabd și sper de fiecare dată că e ultima. 

Pe urmă mai era Valerie Benson, care chiar divorțase în urmă 
cu trei ani. 

— Cea mai mare tâmpenie pe care am făcut-o vreodată, suna 
rezumatul brutal, tipic pentru Valerie, al divorțului. Nici măcar 
nu-mi mai amintesc ce făcea de mi s-a părut că nu mai pot. 
Căpătasem ideea asta că, dacă scap de George, viața o să 
devină minunată. Am scăpat de el. Și vreţi să știți ceva? Nu s-a 
întâmplat nimic. Nimica-nimicuţa. Doar că acum nu-l mai am pe 
George pe care să dau vina ori de câte ori am nevoie, așa că, 
într-un fel, sunt mai bună. 

După care își dădea ochii peste cap. 

— Doamne, ce m-am săturat de vorbele astea! Nu vreau să 
fiu mai bună. Aș prefera să fiu amărâtă, dar măritată. 

Ellen se uită din nou la ceas și constată că, dacă Maria nu 
sosea în următoarele cinci minute, va avea de ales: să stea să o 
aștepte sau să iasă în oraș. Interviul oricum nu avea de ce să 
dureze prea mult. Maria trăia în La Paloma de când o știa Ellen, 
așa că nu trebuia decât să-i explice bătrânei ce avea de făcut și 
să-i lase casa pe mână. Cu masa de prânz însă, lucrurile nu mai 
erau la fel de simple. Era prima întâlnire a grupului de după 
accidentul lui Alex și era sigură că acesta va fi principalul 
subiect de discuţie. 

Alex și Raymond Torres. 

Pe deasupra, trebui să recunoască, aștepta cu nerăbdare 
prânzul acesta, ca și ocazia de a petrece câteva ceasuri de 
relaxare cu prietenele ei. 

Fusese o vară lungă. După ce părinţii luaseră hotărârea ca 
Alex să se întoarcă la școală, Ellen începuse să aștepte această 
zi. Dimineaţă, după plecarea lui Marsh împreună cu Alex, își 
permisese luxul unei ore de odihnă în plus, apoi petrecuse două 
ceasuri pregătindu-se pentru întâlnirea de la prânz. Se hotărâse 
să facă în așa fel încât nici Alex și nici Raymond Torres să nu 
monopolizeze conversaţia. Voia să le audă pe celelalte 


discutând despre propriile lor preocupări, mai degrabă decât 
despre problemele familiei Lonsdale. Va fi minunat să poată 
bârfi și râde cu prietenele, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Soneria și telefonul sunară în același timp. Ellen îi strigă 
Mariei să intre și ridică receptorul. Apoi, în timp ce vocea de la 
celălalt capăt al firului se prezentă ca fiind Dan Eisenberg, inima 
i se strânse. Îi făcu semn Mariei să intre în living și își concentră 
atenţia asupra telefonului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea îngrijorată, așezându-și poșeta 
la loc pe masă. 

— Nu știm sigur, dar vreau să vă rog să veniţi până la școală 
în după-amiaza asta. 

— După-amiază? întrebă Ellen cuprinsă de ușurare. Deci nu e 
urgent? 

Urmă o pauză scurtă. În glasul lui Eisenberg se citea jena. 

— lertaţi-mă, spuse el. Ar fi trebuit să încep prin a vă spune 
că Alex e bine. Dar a făcut niște teste în dimineaţa asta și aș 
vrea să vedeți și dumneavoastră rezultatele. Și dumneavoastră 
și doctorul Lonsdale, de fapt. Ora două vă convine? 

— Mie da. Va trebui să-l sun pe soţul meu, dar cred că nu are 
nimic împotrivă. 

După o scurtă pauză ea adăugă: 

— Atunci când e vorba de Alex, își face timp chiar dacă în 
mod normal nu are de unde. 

— Atunci vă aștept la ora două pe amândoi, spuse Eisenberg. 

Se pregătea să închidă când Ellen îl opri. 

— Domnule Eisenberg? Testele acelea. Alex s-a descurcat? 

Eisenberg răspunse după o clipă de șovăire. 

— S-a descurcat foarte bine, doamnă Lonsdale. Chiar foarte 
bine. 

În clipa următoare, întorcându-se să-i vorbească Mariei 
Torres, Ellen se hotărî să uite deocamdată atât cuvintele lui Dan 
Eisenberg, cât și tonul pe care fuseseră rostite. Dacă nu făcea 
asta, sentimentul că ceva era în neregulă avea să-i strice 
prânzul, ceea ce nu voia să lase să se întâmple. 

Maria, îmbrăcată ca de obicei în negru, cu rochia care îi 
ajungea până la glezne, rămăsese lângă ușă, cu umerii 
încovoiaţi acoperiţi de un şal purtat, în ciuda zilei de vară. 
Stătea cu ochii pironiţi în pământ. 

— Îmi pare rău, señora, am întârziat, spuse ea încet. 


Umilinţa pe care o emana întreaga ei ființă izgoni nerăbdarea 
lui Ellen. 

— Nu-i nimic, spuse ea blând. Oricum nu mai avem nevoie de 
interviu, nu-i așa? 

Fără să mai aștepte un răspuns, porni să-i lase Mariei câteva 
instrucţiuni grăbite. 

— Toate obiectele de care ai nevoie pentru curățenie sunt în 
debaraua de lângă bucătărie, dar dacă azi poţi să dai cu 
aspiratorul, nu mai vreau altceva. Restul îl putem face sâmbătă. 
E bine? 

— Si, señora, murmură ea, îndreptându-se spre bucătărie. 

Ellen își aruncă la repezeală o haină pe ea, își luă geanta și 
ieși. 

În clipa în care dispăru, Maria se îndreptă de spate și, cu ochi 
îmbătrâniţi, dar încă vii, începu să cerceteze casa familiei 
Lonsdale. Trecea din încăpere în încăpere, examinând tot ce 
aparţinea familiei de gringos pe al căror fiu îl salvase Ramón. 

Ar fi fost mai bine dacă Ramón l-ar fi lăsat să moară, căci toţi 
gringos ar fi trebuit să moară. lar asta se va întâmplă într-o zi, 
era sigură. Acesta era singurul lucru la care se mai gândea 
acum, în zilele pe care și le petrecea cutreierând La Paloma și 
făcând curăţenie pentru ladrones. 

Hoţii. 

Asta erau toți, și chiar dacă Ramón nu era în stare să 
înţeleagă, ea era. 

Va continua să muncească pentru ei, va continua să 
îngrijească de casele care de drept aparțineau celor ca ea, până 
în ziua în care Alejandro se va întoarce să răzbune moartea 
părinţilor și surorilor lui, când urmașii lui se vor putea în fine 
întoarce în casele lor. 

Timpul răzbunării se apropia. Îl simţea adânc, în oasele 
bătrâne. 

Intră în cele din urmă și în camera băiatului și deodată 
înţelese. Alejandro sosise. Curând va începe la venganza. 

e 

Pentru Ellen, prânzul pe care îl așteptase cu atâta nerăbdare 
se dovedise a fi un dezastru. După cum se așteptase, 
conversaţia se învârtise exclusiv în jurul lui Raymond Torres și al 
lui Alex, dar constatase că nu putea să-și ia gândul de la ce 
avea să le spună decanul școlii în după- amiaza aceea. lar 


acum, deși ascultase cu atenție, lucrurile păreau a fi tot fără 
sens. 

— lertaţi-mă, spuse ea, dar tot nu pricep exact ce înseamnă 
toate astea. 

Împreună cu Marsh, se afla de aproape o oră în biroul lui Dan 
Eisenberg, iar cu o jumătate de ceas în urmă sosise și Raymond 
Torres. Dar Ellen era la fel de nedumerită. Totul părea atât de 
neverosimil. 

— Înseamnă că Alex a început să își folosească în sfârșit 
creierul, îi răspunse Marsh. Nu-i așa de complicat. Doar am 
văzut rezultatele testelor. Sunt fără greșeală. 

— Dar cum se poate? protestă Ellen. Știu că a învățat toată 
vara și știu și că are o memorie foarte bună, dar asta... - luă 
broșura cu testul de matematică - cum a putut să facă 
calculele? Nu avea timpul material necesar. 

Lăsă broșura pe biroul lui Eisenberg și se întoarse către 
Torres. Dacă cineva putea să-i explice, el era acela. 

— Mai explică-mi o dată, spuse ea și, pe când ochii lui arzători 
îi întâlneau pe ai ei, simţi că începe să se relaxeze și să se 
concentreze. 

Torres întinse mâinile și își împreună degetele într-un gest 
meditativ. 

—E foarte simplu, începu el pe tonul acela ușor 
condescendent care îl scotea întotdeauna, fără excepție, din 
sărite pe Marsh. Creierul lui Alex funcționează altfel decât până 
acum. Chestiune de compensație. Dacă cineva își pierde un 
simţ, celelalte i se ascut. Același lucru i s-a întâmplat și lui Alex. 
Creierul lui a compensat pierderea activităţii centrilor emoţionali 
printr-o intensificare a activităţii centrilor intelectuali. 

— Asta înţeleg, acceptă Ellen. Sau cel puţin teoretic înţeleg. 
Ceea ce nu pricep e ce înseamnă. Vreau să știu care sunt 
consecinţele pentru Alex. 

— Asta nu știu dacă vă poate spune cineva, doamnă 
Lonsdale, îi răspunse Dan Eisenberg. 

— Și nici nu are vreo importanţă, decretă Torres. Am ajuns în 
punctul în care nu-i mai putem influenţa în niciun fel capacităţile 
sau reacţiile. Am făcut tot ce se putea face. De-acum încolo, tot 
ce mai pot să fac este să-l ţin sub observație... 

— Ca pe un animal de laborator? interveni Marsh. 

Torres îl privi cu ochi reci. 


— Dacă vreţi, spuse el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Torres! Alex e copilul meu. 

Marsh se întoarse spre Ellen. 

— Consecințele sunt că Alex e acum un băiat extrem de 
inteligent. Ba chiar - își îndreptă el atenţia spre Dan Eisenberg - 
bănuiesc că școala asta nu mai poate face prea mult pentru el. 
Am dreptate? 

Eisenberg aprobă din cap fără entuziasm. 

— Care va să zică, eu cred că săptămâna viitoare va trebui 
să-l ducem la Stanford, să vedem dacă nu-l putem include într- 
un program special. 

— Nu voi accepta așa ceva, îl întrerupse Torres. Alex e, într- 
adevăr, excepţional dotat. Dar asta nu e de-ajuns. Dacă ar fi 
copilul meu... 

— ... ceea ce nu este, spuse Marsh, fără urmă de zâmbet. 

— ... ceea ce nu este, acceptă Torres, dar dacă ar fi, eu l-aș 
ține aici, în La Paloma, și l-aș lăsa să-și refacă vechile relaţii și 
tipare comportamentale. Undeva s-ar putea să existe ceva care, 
din întâmplare, să-i deschidă mintea complet și să lase trecutul 
să revină. 

— Și cum rămâne cu dotarea intelectuală? întrebă Marsh. 
Domnule doctor Torres, am, dintr-o dată, un copil dotat 
excepţional... 

— Ceea ce, dacă nu mă înșel, este ce v-aţi dorit întotdeauna, 
completă Torres pe un ton la fel de înghețat ca al lui Marsh. 

— Toţii ne dorim copii dotați, contracară Marsh. 

— lar Alex este chiar superdotat, domnule doctor Lonsdale. 
Faptul că-l mai ţineţi aici un an n-o să schimbe nimic. Presupun 
că școala îi poate oferi un program special, care să-i ţină mintea 
în priză. Mai există însă o parte a lui Alex, partea emoţională, și 
cred că suntem obligaţi să-i oferim o șansă să recupereze și în 
acest domeniu. 

— Desigur, aprobă Ellen. Marsh știe asta la fel de bine ca și 
noi, nu-i așa, Marsh? 

Se întoarse către el. Marsh rămase mult timp tăcut. Știa că 
Torres avea dreptate și că Alex trebuia să rămână acasă. Dar 
nu-l putea lăsa la nesfârșit să hotărască viaţa lui, pe a soţiei și a 
fiului lui. 

— Cred că ar trebui să discutăm și cu Alex, spuse el în cele 
din urmă. 


— De acord, zise Torres, ridicându-se în picioare. Dar nu 
pentru încă cel puțin o săptămână. Vreau să mă gândesc la 
toate astea, după aceea voi hotărî ce e cel mai bine pentru Alex. 
Se uită la ceas, iar apoi îi întinse scurt mâna lui Eisenberg. 

— Mă tem că mă așteaptă o altă întâlnire. Dacă aveţi nevoie 
de mine, aveţi numărul meu. 

Părăsi biroul fără alt gest decât o simplă înclinare a capului în 
direcţia lui Ellen și a lui Marsh. 

e 

Alex stătea întins pe pat și privea tavanul. 

Ceva nu era așa cum ar fi trebuit, dar nu știa nici ce anume și 
nici ce ar fi trebuit să facă. 

Nu știa decât că ceva era în neregulă cu el. Nu mai era același 
de dinainte de accident și, dintr-un motiv sau altul, asta îi 
supăra pe părinţii lui. Sau cel puţin pe mama lui. Pentru că tata 
părea încântat. 

Pe drum spre casă îi povestiseră despre rezultatele testelor și 
la început nu pricepuse de ce făceau atâta caz. Ar fi putut să le 
spună că răspunsurile erau perfecte încă înainte să le mai 
verifice.  Intrebările fuseseră ușoare și nu-i ceruseră să 
gândească cu adevărat. Ba chiar se gândise că îi testau nu 
capacitatea de gândire, ci memoria, pentru că nu presupuneau 
decât o serie de fapte și de calcule, iar dacă aveai memorie 
bună și știai ecuaţiile, nu aveai de ce să mai gândești. 

Acum însă îi spuneau că e superdotat, iar tatăl său voia să-l 
trimită la Palo Alto, într-un program special. Din câte auzise însă 
în mașină, se părea că nu se va întâmpla așa. Doctorul Torres va 
avea grijă să-l ţină acasă. 

Ceea ce lui, unuia, îi convenea. Toată ziua încercase să 
priceapă ce i se întâmplase în dimineaţa aceea la școală, de ce 
unele lucruri și le amintea perfect, pe altele incorect și pe altele 
deloc. 

Era sigur că trebuia să aibă o legătură cu accidentul pe care îl 
suferise, dar nu știa în ce fel. Inţelegea că îi fuseseră distruse 
părți ale memoriei, dar asta nu explica lucrurile pe care și le 
amintea greșit. Era sigur că ar fi trebuit fie să-și amintească, fie 
să nu-și amintească deloc. Dar amintirile nu se puteau 
transforma decât pentru un motiv foarte exact. 


Cel mai bine era să încerce să urmărească lucrurile pe care și 
le amintea, să urmărească felul în care și le amintea și să vadă 
dacă putea stabili vreun tipar pentru amintirile false. 

Dacă reușea, poate că izbutea să înțeleagă ce se întâmpla cu 
el. 

Și mai era și Maria Torres. 

Era în camera lui când se întorsese după-amiază. Când o 
văzuse prima dată, i se păruse că o cunoaște. Totul durase doar 
o clipă, apoi simţise o durere ascuţită în cap și gata. In clipa 
următoare își dăduse seama că nu chipul ei îl recunoscuse, ci 
ochii. Avea aceiași ochi ca ai doctorului Torres: aproape negri, 
părând capabili să-i vadă până în adâncul sufletului. 

Maria îi zâmbise, îl salutase înclinând din cap și îl lăsase 
singur în încăpere. 

Ar fi trebuit ca până acum să fi uitat incidentul, dacă n-ar fi 
fost durerea. 

Durerea trecuse, dar amintirea ei era încă adânc întipărită în 
mintea lui. 


e Capitolul 10 

Chipul Lisei Cochran luase expresia aceea de încăpățânare pe 
care Kate o cunoștea de destulă vreme pentru a ști că însemna 
că discuţia se încheiase; până la urmă, Lisa făcea tot cum voia 
ea. Și, ca de cele mai multe ori, Kate știa că Lisa avea dreptate. 
Dar nu voia să cedeze prea ușor. 

— Și dacă nu vrea să meargă? întrebă ea. A 

— O să meargă, insistă Lisa. Am să-l conving. Intotdeauna l- 
am convins pe Alex. 

— Asta înainte, îi aminti Kate. De când s-a întors e... e altfel. 
În cea mai mare parte a timpului se poartă de parcă nici nu i-ar 
mai face plăcere să stea cu noi. 

Lisa oftă. Încercase de nenumărate ori să le explice lui Kate și 
lui Bob că lui Alex îi făcea realmente plăcere compania lor - ca 
și a celorlalţi prieteni - dar că acum era incapabil să-și 
manifeste sentimentele. Kate și Bob rămăseseră însă sceptici. 

— Dacă e să mergem la San Francisco, repetă Bob pentru a 
treia oară în după-amiaza aceea, vreau să merg cu niște oameni 
cu care să mă distrez. Alex nu mai face altceva decât să pună 
întrebare după întrebare. E ca un copil mic. 

Cei trei erau în localul lor favorit, Jake's Place, unde se servea 
pizza și unde existau jocuri video. Jocurile își pierduseră de mult 


farmecul, dar copiii continuau să vină pentru pizza care, deși nu 
cine știe ce gustoasă, era măcar ieftină. lar pe Jake nu-l deranja 
că veneau direct de la școală și stăteau la o masă toată după- 
amiaza, cu o coca-cola în faţă, trăncănind. Astăzi, adunaţi în 
jurul unei mese a cărei tăblie era un joc electronic, discutaseră 
îndelung, în timp ce Lisa încerca să-i convingă pe Bob și pe Kate 
că ar trebui să-l ia și pe Alex la San Francisco, peste două zile. 
Știau că Jake trăgea din când în când cu urechea, așa cum făcea 
întotdeauna, dar nu se oferise să le dea vreun sfat. Era un motiv 
în plus pentru care preferau locul acesta. Dar brusc îl văzură 
apărând lângă masă și aplecându-se deasupra ei. 

— Hotărâţi-vă odată, le spuse. Tocmai a intrat Alex. 

Kate și Bob ridicară priviri vinovate, în timp ce Lisa îi făcu lui 
Alex semn cu mâna. 

— Hai încoace! 

Alex ezită o clipă înainte de a se apropia și a se lăsa pe scaun, 
alături de fată. 

— Salut. Te-am căutat după ore, dar ai plecat fără să mă 
aștepți. Ce se întâmplă? 

Lisa se uită la Kate și la Bob și hotărî să pună capăt discuţiei 
pe loc. 

— Vrem să mergem în oraș sâmbătă. Mergi cu noi? 

Alex se încruntă. 

— Oraș? Ce oraș? 

— San Francisco, răspunse Lisa fără să-l bage în seamă pe 
Bob Carey, care-și dădea ochii peste cap. Toată lumea așa îi 
spune. Vrei să mergi? 

— Va trebui să-i întreb pe-ai mei. 

— Ba n-o să întrebi pe nimeni. Dacă le spui alor tăi, ei le vor 
spune alor mei și părinţilor lui Kate și toţi or să spună nu. 
Plecăm pur și simplu. 

Bob Carey băgă mâna în buzunar, scoase o monedă și porni 
jocul. Știind că o făcea numai ca să nu trebuiască să vorbească 
cu Alex, Lisa îi aruncă o privire ucigătoare, dar Bob o ignoră. 
Alex nu păru să observe. Urmărea fascinat omuleţul galben care 
alerga prin labirint la comenzile lui Bob. 

— Ce face? întrebă el. 

Lisa recunoscu încă unul dintre lucrurile a căror amintire 
prietenul ei o pierduse complet. Cu răbdare, începu să-i explice 


obiectivul jocului, în timp ce Alex se uita la Bob cum joacă. Totul 
se sfârși în mai puţin de două minute. 

— Vrei să te învăţ cum se face? întrebă Alex. 

Bob îl privi cu o curiozitate sceptică. 

— Tu? Eşti mai slab ca mine. 

Alex băgă o monedă și porni jocul, manevrând omuleţul prin 
labirint, tot timpul cu un pas înaintea monștrilor înfometați care 
încercau să-l prindă. Când monștrii se albăstreau, Alex se 
întorcea asupra lor, înghiţindu-i unul după altul. Curăţă toate 
nivelurile, fără să piardă vreun omuleţ, acumulând un morman 
de fructe și un număr uriaș de puncte. 

După zece minute își luă mâinile de pe comenzi. Imediat, 
omulețul fu înghiţit și în locul lui apăru un altul. Alex îl ignoră și, 
câteva secunde mai târziu, și acesta fu devorat de un monstru. 

— E simplu, spuse el. Totul funcţionează după un tipar pe 
care trebuie să ţi-l amintești. Așa știi unde se duc toți monștrii. 

Bob se fâţăi pe scaun. 

— Cum se face că până acum n-ai fost în stare să-l faci 
niciodată? 

Alex se încruntă, apoi ridică din umeri. 

— Nu știu, recunoscu el. 

— lar eu nu dau doi bani să aflu, declară Lisa. Cum rămâne cu 
orașul? Mergi cu noi sau nu? 

Alex medită o secundă, apoi dădu din cap. 

— Bine. La ce oră? 

— O să spunem acasă că mergem la plajă la Santa Cruz. O să 
fac și niște sandvișuri. Așa putem să plecăm devreme și nu 
trebuie să ne întoarcem înainte de cină. 

— Și dacă se prind? întrebă Kate. 

— Cum să se prindă? sări Bob. 

După care, cu ochii fixaţi asupra lui Alex, continuă: 

— Doar dacă le spune cineva. 

— Nu-ţi face griji, îl asigură Lisa. N-o să le spună nimeni. Kate 
goli ultima înghiţitură din paharul de coca-cola după ce șezuse 
pe masă mai toată după-amiaza și se ridică. 

— Trebuie să plec. Mă omoară mama dacă n-am pus masa 
până vine de la serviciu. 

— Vrei să mergem cu tine? o întrebă Lisa. 

Deși nu vorbeau prea mult despre asta, copiii știau că domnul 
Lewis bea prea mult. Kate dădu din cap. 


— Tata e încă relativ bine, dar cred că săptămâna viitoare va 
trebui să se întoarcă la spital. Acum e în faza în care se uită tot 
timpul la televizor și bea bere. Tare-aș vrea ca mama să-l dea 
afară. 

— Ba n-ai vrea, spuse Bob Carey. 

— Ba da, se înfurie Kate. Nu face altceva decât să vorbească 
despre ce o să facă și cum, dar nu face niciodată nimic decât să 
se îmbete. Dacă aș putea, m-aș muta. 

— Dare tatăl tău... 

— Și ce-i cu asta? E un beţiv, și toată lumea știe asta! 

Cu ochii în lacrimi, Kate se întoarse pe călcâie și ieși ca o 
furtună, urmată de Bob. 

— Plătește tu, Alex, te rog! îi strigă Bob peste umăr. 

Când rămaseră singuri, Lisa îi zâmbi. 

— Ai bani? Sau m-am pricopsit iar cu nota de plată? 

— De ce ar trebui să plătesc eu? întrebă el. N-am mâncat 
nimic. 

— Alex! Glumeam doar. 

— Spune-mi, de ce ar trebui să plătesc eu? 

Lisa încercă să nu lase exasperarea să i se citească în voce. 

— Alex, spuse ea încet, nimeni nu vrea ca tu să plătești. Dar 
Bob era grăbit. O să-ţi dea banii înapoi mâine. Intotdeauna aţi 
făcut așa. 

Privirile lui Alex erau ațintite asupra ei. 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu-ţi amintești nimic, îi răspunse fata, cu o urmă de 
supărare în glas. De-aia îţi spun eu. Acum hai, plătește-i lui Jake 
și hai să mergem. 

Dar pentru că Alex ezita, oftă. 

— Lasă, îi plătesc eu. 

Achită nota de plată și porni spre ușă. 

— vii? 

Alex se ridică și o urmă în lumina soarelui de după-amiază. Se 
îndreptară spre casa familiei Cochran. După câteva minute, Lisa 
îl luă pe Alex de mână. 

— lartă-mă. N-ar fi trebuit să mă înfurii. 


— Nu-i nimic. 
Alex dădu drumul mâinii care o ţinea pe a lui și continuă să 
meargă. 


— Eşti supărat pe mine? 


— Nu. 

— S-a întâmplat ceva? 

Alex ridică din umeri, iar apoi clătină din cap. 

— Atunci de ce nu vrei să ne ţinem de mână? își făcu ea curaj. 

Alex nu-i răspunse, dar în sinea lui se întrebă de ce ţinutul de 
mână părea să fie atât de important pentru ea. 

Părea să fie vorba de încă unul din lucrurile pe care nu și le 
amintea. Și pentru că nu simţea nimic, ignoră mâna ei întinsă. 

e 

Carol Cochran urcă în camera fiicei sale, pe care o găsi întinsă 
pe pat, cu ochii ațintiți în tavan, în timp ce muzica grupului ei 
preferat de rock părea că zguduie pereţii întregii case. Carol se 
apropie de staţie și dădu volumul mai încet, iar pe urmă se 
așeză pe marginea patului. 

— Îmi spui și mie ce s-a întâmplat sau e secret? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Îmi ascultam discurile. 

— De trei ore, fără întrerupere. Și mai ales același disc care-l 
înnebunește pe tata. 

Lisa se rostogoli pe o parte, sprijinindu-și capul pe o mână. 

— Alex. E... e altfel. Uneori e de-a dreptul straniu. la totul în 
serios, nici nu mai poţi să glumești cu el. 

Carol aprobă din cap. 

— Știu. Probabil că trebuie să ai răbdare. Poate că o să-i 
treacă. 

Lisa se ridică în șezut. 

— Și dacă nu-i trece? Mamă, e groaznic ce se întâmplă. 

— Groaznic? o îngână Carol. 

— Ceilalţi copii. Au început să comenteze. Spun că nu face 
altceva decât pune permanent întrebări, ca un copil mic. 

— Dar noi știm de ce face asta. 

Lisa dădu din cap. 

— Știu. Dar asta nu face lucrurile mai ușoare. 

— Pentru cine? 

Fata păru surprinsă de întrebare, apoi își dădu drumul la loc 
pe pat. 

— Pentru mine, șopti ea. Mă obosește să le explic tuturor 
mereu. Și nici măcar despre asta nu-i vorba, adăugă ea pe un 
ton sfidător. 

— Atunci ce e? 


— Nu sunt sigură că-i mai place de mine. Nu... nu mai vrea să 
ne ținem de mână sau să mă sărute, nu mai vrea nimic. E așa 
de... mamă, e așa de rece! 

— Știu și asta, suspină Carol. Dar nu e așa numai cu tine, 
draga mea. Se poartă la fel cu toată lumea. 

— Da, dar asta nu-mi face viaţa mai ușoară. 

— Nu, așa e. 

Carol clătină din cap, încercând să găsească ceva de spus. 
Lisa se ridică și se sprijini de tăblia patului, cu genunchii strânși 
la piept. Mama ei continuă: 

— Eu, una, voi continua să-l tratez așa cum l-am tratat 
întotdeauna și n-o să mă las rănită dacă el nu-mi răspunde cum 
o făcea odată. S-ar putea să nu o mai facă niciodată. E o urmare 
a accidentului. Într-un fel, Alex e acum un invalid. Dar e în 
continuare Alex și fiul prietenilor mei cei mai buni. lar dacă ei 
pot trece prin asta și dacă Alex poate trece prin asta, atunci voi 
putea și eu. 

— Și eu? întrebă Lisa. 

Carol clătină din cap. 

— Nu știu. Nu știu nici măcar dacă ar trebui să încerci. Tu nu 
ai decât șaisprezece ani și nu există niciun motiv pentru care ar 
trebui să-ți petreci viața  explicându-le celor din jur 
comportamentul lui Alex sau încercând să te adaptezi noii sale 
personalităţi. În La Paloma sunt o mulţime de băieţi și nu ai 
niciun motiv să nu ieși cu ei. 

— Dar nu pot să-l abandonez pur și simplu, protestă Lisa. 

— Nici n-am spus asta. Am spus că va trebui să hotărăști în 
funcţie de ce e mai bine pentru tine. Dacă îţi e greu să-ţi petreci 
atâta timp cu Alex, atunci n-o mai face. Și nu trebuie să te simţi 
vinovată. 

Ochii Lisei se umplură de lacrimi. 

— Dar mă simt. Și nici măcar nu știu de ce. Nu sunt sigură 
dacă eu nu mai ţin la el, sau dacă mă doare că nu știu dacă mai 
ține el la mine. Și nu știu dacă încep să obosesc să-l tot apăr în 
fața tuturor, sau dacă mă enervează ceilalţi pentru că nu-l 
înțeleg. Mamă, zău că nu mai știu ce să fac! 

— Atunci nu face nimic. la-o încet, pas cu pas, și vezi ce se 
întâmplă. Poate cu timpul or să se rezolve toate. 

Lisa dădu din cap, se ridică din pat și se apropie de staţie, 
unde schimbă discul. Apoi, cu spatele încă la mama sa, spuse: 


— Și dacă nu se rezolvă, mamă? Dacă Alex n-o să se mai 
schimbe niciodată? Ce-o să se întâmple cu el? 

Carol se ridică în picioare și își luă în brațe fiica. 

— Nu știu, spuse ea. Dar, până la urmă, asta nu e problema 
ta, nu-i așa? E problema lui Alex și a părinţilor lui. E a ta numai 
dacă vrei să fie a ta, dar nu ești obligată. Inţelegi? 

Lisa aprobă din cap. 

— Cred că da. 

Își șterse ochii și zâmbi silit. 

— O să mă potolesc, spuse ea. Cred că mi-a fost mai mult 
milă de mine însămi. 

Carol porni către ușă. 

— Există însă un lucru pe care îl poţi face, mai adăugă ea, 
înainte de a ieși. Lasă muzica aia mai încet, pentru ca măcar 
Kim să poată dormi. Noapte bună. 

— Noapte bună, mamă. 

Ușa se închise iar Lisa cuplă căștile; încăperea se cufundă în 
liniște în timp ce muzica de la staţie i se strecura direct în auz. 

a 

Alex rămase treaz o mare parte din noapte, meditând la ce se 
întâmplase la Jake's Place și pe drumul de întoarcere. Ştia că 
făcuse o greșeală, dar tot nu pricepea care anume. 

Lisa dorise să-l ţină de mână; chiar dacă nu înțelegea de ce, 
ar fi trebuit să o lase. De asemenea, Lisa se supărase pe el, alt 
lucru pe care nu-l înţelegea. 

Erau așa de multe lucruri care păreau să nu aibă nicio noimă. 

La începutul săptămânii fuseseră amintirile acelea ciudate și 
durerea pe care o simţise la cap când o văzuse pentru prima 
dată pe Maria Torres. 

Dar, dincolo de toate acestea, pe care era sigur că într-o zi le 
va dezlega, erau celelalte, conceptele pe care știa că nu le va 
pătrunde în veci. 

Dragostea. 

Era una din noţiunile la care nu avea niciun fel de acces. 
Mama sa îi spunea tot timpul că îl iubește, iar el nu se îndoia că 
așa era. 

Problema era că el nu pricepea ce era aia să iubești. Căutase 
cuvântul în dicţionar și aflase că înseamnă un sentiment de 
afecțiune. 


Dar, după cum începuse să înțeleagă pe măsură ce citea, el 
nu avea sentimente. 

Acesta era un lucru de care abia începea să devină conștient 
și nu știa dacă era bine să-i vorbească doctorului Torres despre 
el. Tot ce știa până acum era că altora păreau să li se întâmple 
lucruri care lui nu i se întâmplau. 

Lucruri ca furia. 

Ştia că Lisa se înfuriase pe el în după-amiaza aceea, după 
cum știa că ăsta era un sentiment care o cuprindea ori de câte 
ori el făcea un lucru cu care ea nu era de acord. 

Dar cum era să simţi așa ceva? 

Din câte citise, trebuia să fie cam ca durerea, numai că afecta 
nu trupul, ci mintea. Dar cum era? 

Începuse să presupună că nu va afla niciodată; cu fiecare zi 
care trecea se convingea că ceva într-adevăr rău se întâmplase 
și că nu mai era la fel ca ceilalţi. E 

Dar ar fi trebuit să fie la fel ca ceilalţi. Asta era tot rostul 
operaţiei pe care i-o făcuse doctorul Torres, să-l facă așa cum 
fusese înainte. 

Problema era că nu-și amintea cum fusese înainte. Dacă și-ar 
fi putut aminti, totul ar fi fost simplu. S-ar fi comportat ca și cum 
ar fi fost la fel și oamenii nu și-ar fi dat seama că e diferit. 

În parte făcea deja asta. 

Învăţase să-și îmbrăţișeze mama și să o sărute și, ori de câte 
ori făcea asta, ei părea să-i placă. 

Luase hotărârea de a nu acţiona conform lucrurilor pe care 
părea să și le amintească până nu verifica dacă amintirile erau 
corecte. 

De acum înainte, va ști să o ia pe Lisa de mână când mergeau 
împreună și să achite nota de plată când i-o cerea Bob Carey. 

Dar ceilalți? Ceilalţi împrumutau vreodată bani de la el? Dar el 
de la ei? 

Mâine va trebui să o întrebe pe Lisa. 

Nu, decise, n-o va întreba. Nu putea continua așa, pisând pe 
toată lumea cu întrebări. 

Văzuse expresia de pe faţa lui Bob Carey când întrebase 
despre ce oraș era vorba și, chiar dacă nu-l deranjase, 
înţelesese ce însemna ea. 


Bob avea impresia că e idiot, deși nu era. După testele de 
luni, i se dezvăluise chiar contrariul. Era binișor mai inteligent 
decât toţi ceilalți. 

Se dădu jos din pat și trecu în sufragerie. Pe raft, lângă cămin, 
era o Encyclopaedia Britannica. Aprinse o veioză și scoase din 
raft volumul VIII din Micropaedia. Se apucă să parcurgă toate 
articolele referitoare la San Francisco. 

Când vor ajunge acolo, va putea să le spună mult mai multe 
despre oraș decât știau ei. Și, se hotărî, va putea să se și 
descurce pe străzi. 

Mâine, vineri, va căuta o hartă, pe care o va memora până a 
doua zi de dimineaţă. 

Era ușor să memoreze lucruri. 

Mai greu era să anticipeze ce așteptau ceilalţi de la el și apoi 
să se conformeze. 

Dar va reuși. 

Nu știa cât avea să dureze, dar știa că, dacă era atent și 
reținea tot ce vedea, mai devreme sau mai târziu, va putea să 
se comporte ca toată lumea. 

Numai că tot nu va simți nimic. 

N-are-a face. Dacă învăţa să se poarte ca și cum ar fi avut 
sentimente, era suficient. 

Învăţase deja că nu conta ce era sau ce nu era el. 

Conta ce credeau oamenii că era. 

Inchise cartea și o puse la loc pe raft. Când se întoarse îl văzu 
în prag pe tatăl său. 

— Alex? Ţi-e bine? 

— Am căutat ceva în dicționar. 

— Ştii cât e ceasul? 

Alex aruncă o privire ceasului mare din colț. 

— Trei și jumatate. 

— Cum de nu dormi? 

— Mi-am amintit de ceva și m-am hotărât să mă uit în 
dicționar. Mă duc la culcare. 

Porni spre ieșire, dar tatăl său îl opri, punându-i o mână pe 
umăr. 

— Te frământă ceva, fiule? 

Alex ezită, întrebându-se dacă să-i explice cât era de diferit 
de ceilalți și că după părerea lui era ceva în neregulă cu creierul 


său, dar apoi se hotărî să nu o facă. Dacă putea cineva să 
înțeleagă toate astea, acela era doctorul Torres. 

— N-am nimic, tată. Pe cuvânt. 

Marsh se lăsă să cadă în fotoliul preferat, privindu-l critic pe 
Alex. Era adevărat, băiatul arăta foarte bine, cu excepţia 
chipului fără expresie. 

— În cazul acesta, cred că tu și cu mine ar trebui să avem o 
discuţie referitoare la viitorul tău, înainte ca el să-ţi fie hotărât 
de doctorul Torres, propuse el. 

Alex îl ascultă în tăcere pe Marsh, care îi vorbi despre ideea 
de a-l trimite la Stanford, într-un program special. În timp ce 
vorbea, Marsh nu-și dezlipea ochii de pe el, încercând să prindă 
efectul cuvintelor lui asupra băiatului. 

Aparent nu exista niciun efect. 

Expresia de pe chipul lui Alex nu se schimbase în niciun fel, 
iar Marsh avu sentimentul neplăcut că acesta nici nu-l auzise. 

— Ei? întrebă el în cele din urmă. Ce zici? 

Alex rămase tăcut timp de câteva clipe, apoi se ridică. 

— Va trebui să discut cu doctorul Torres. Noapte bună, tată. 

Se îndreptă spre ușă. 

Timp de o secundă, Marsh fu incapabil de altceva decât să 
privească spatele băiatului ce se îndepărta. Pe urmă însă furia îl 
copleși, ca o furtună stârnită din senin. 

— Alex!! 

Acest singur cuvânt răsună în toată casa. Alex se opri brusc și 
se întoarse. 

— Da? 

— Ce naiba se petrece cu tine? 

Marsh își simţea sângele pompându-i în vine și pumnii strânși 
convulsiv pe lângă corp. 

— M-ai auzit măcar? Ai idee ce ţi-am spus până acum? 

Alex dădu din cap tăcut, iar apoi, în timp ce Marsh îl fixa cu 
niște priviri furioase, începu să-i repete propriile cuvinte. 

— Oprește-te! mugi Marsh. Oprește-te, pe toţi dracii! 

Alex tăcu, ascultător. 

Marsh rămase nemișcat, obligându-și mintea să se 
concentreze asupra ticăitului slab al pendulei din colţ, forțându- 
și furia să se retragă. După câteva secunde, își dădu seama vag 
că acum în încăpere era și Ellen, palidă, aruncând priviri 
speriate de la el la Alex și înapoi. 


— Marsh? spuse ea nesigur. Marsh, ce se întâmplă? 

Și pentru că Marsh, care încă tremura de furie, nu-i 
răspundea, se întoarse către fiul său. 

— Alex? 

— Nu știu, răspunse acesta. Îmi povestea despre colegiu și eu 
i-am spus că trebuie să vorbesc cu doctorul Torres. Atunci a 
început să urle la mine. 

— Du-te la culcare, îi spuse Ellen. 

Îl strânse scurt în braţe și îl împinse blând afară. 

— Du-te, mă descurc eu cu tata. 

După plecarea lui Alex, se întoarse cu ochii umezi către 
Marsh. Când reuși să vorbească, în vocea ei se auzea durerea 
pe care o simţea nu numai pentru fiul, ci și pentru soțul său. 

— Nu se poate așa, șopti ea. Ştii că încă nu e vindecat 
complet. Ce vrei de la el? 

Marsh, a cărui furie se consumase, se prăbuși pe canapea, 
îngropându-și fața în mâini. 

— lartă-mă, draga mea, zise el încet. Dar am avut impresia că 
vorbesc unui zid. După care n-a găsit altceva de spus decât că o 
să vorbească cu doctorul Torres. Torres! - repetă el amar, după 
care ridică ochii spre ea, obosit și trist. Eu sunt tatăl lui, Ellen, 
mai spuse el cu un glas în care se auzea clar durerea. Doar că, 
judecând după reacţiile pe care le obțin de la el, aș putea la fel 
de bine să nici nu exist. 

Ellen inspiră adânc, apoi expiră încet. 

— Știu, spuse ea într-un târziu. De multe ori mă simt și eu la 
fel. Dar trebuie să-l ajutăm să treacă peste asta, Marsh. Nu 
putem să-l trimitem departe de casă. Abia dacă se descurcă 
lângă oameni pe care-i cunoaște de-o viață, cum crezi că o să 
facă faţă unor străini? 

— Dar e atât de dotat... șopti Marsh. 

Ellen dădu din cap. 

— Știu. Dar încă nu e vindecat. Raymond... 

Se întrerupse, simțind animozitatea soțului ei faţă de cel care 
le salvase fiul. 

— Doctorul Torres, începu ea din nou, îl ajută, ceea ce va 
trebui să facem și noi. Şi va trebui să avem răbdare cu el, oricât 
ne-ar fi de greu. 

Șovăi puţin, apoi continuă. 


— Uneori... uneori singurul lucru care mă ajută să continuu e 
gândul că, oricât mi-ar fi de greu, lui trebuie să-i fie de zece ori 
mai greu. 

Marsh o înconjură cu braţele și o strânse lângă el. 

— Știu. Știu că ai dreptate, dar uneori nu mă mai pot stăpâni. 

Un zâmbet chinuit i se așternu pe față. 

— Am impresia că regula ca doctorii să nu-și trateze niciodată 
familia nu s-a inventat degeaba, nu-i așa? Dumnezeu mi-e 
martor, în noaptea asta numai ca un doctor nu m-am purtat. 

Brațele îi căzură pe lângă trup și el se ridică în picioare. 

— Ar trebui să mă duc să-i cer scuze. 

Dar, când intră în camera lui Alex, își găsi fiul dormind adânc. 
Din câte vedea, nici măcar accesul lui de furie nu-l tulburase. 
Puse blând o mână pe obrazul băiatului. 

— Îmi pare rău, fiul meu, șopti el. Îmi pare rău pentru tot ce s- 
a întâmplat. 

Alex se răsuci, îndepărtând inconștient mâna tatălui său. 


e Capitolul 11 


Sâmbătă dimineaţa, puţin după ora nouă, Bob Carey, la 
volanul automobilului Volvo al tatălui său, se înscria pe banda 
din stânga a lui Bayshore Freeway, lăsând curând în urmă Palo 
Alto. Alex ședea cuminte pe bancheta din spate, alături de Lisa, 
ascultând sporovăiala celorlalţi trei, în timp ce ochii îi erau 
aţintiţi asupra lumii din afara mașinii. Nimic din ce vedea nu-i 
era cunoscut. Studie atent semnele rutiere în timp ce traversau 
Redwood City, San Carlos și San Mateo și porneau să ocolească 
golful. Înregistra totul, sigur că după-amiază, la întoarcere, va 
cunoaște locurile, chiar dacă le va vedea din direcţia opusă. 

Apoi, chiar înainte de aeroport, Bob ieși de pe autostradă, 
îndepărtându-se de coastă. 

— Unde mergem? întrebă Kate Lewis. Vrem să intrăm până în 
centru. 

— Mergem la stația BART din Daly City. 

— BART? se văicări Kate. Cine zice că vrem să mergem cu 
metroul? 

— Eu, răspunse Bob. Mie îmi place cu metroul, și-apoi nu am 
de gând să intru în oraș cu mașina tatei. Atât îmi lipsește, să 
trebuiască să explic cum de-am îndoit bara pe Nob Hill când se 
presupune că eram în Santa Cruz. Or să mă încuie în casă mai 
rău ca pe Carolyn Evans. 


Kate încercă să continue protestele, dar Lisa veni în sprijinul 
lui Bob. 

— Are dreptate. A trebuit să parlamentez cu ai mei o jumătate 
de oră ca să scap de Kim; dacă ne prind acum o să dăm de 
naiba. Și pe urmă, și mie îmi place cu metroul. O să ne distrăm! 

Patruzeci de minute mai târziu, ieșeau din stația de metrou. 
Alex aruncă o privire în jur și pricepu imediat unde se aflau. Cu o 
zi înainte găsise în librăria din La Paloma un ghid turistic al 
orașului, pe care îl studiase toată noaptea. Ce vedea în jur 
corespundea exact fotografiilor din carte. 

— Hai să luăm tramvaiul până la Fisherman's Warf, propuse 
el. 

Lisa îl privi uimită. 

— De unde știi că merge acolo? 

Alex șovăi o clipă, apoi îi arătă cu mâna un tramvai care 
tocmai întorcea la Powell and Mason. La coadă avea o tăbliță pe 
care scria „Powell and Mason” și mai jos „Fisherman's Warf”. 

Se plimbară o vreme pe dig. Apoi făcură cale întoarsă spre 
centru, prin North Beach și Columbus, după care o luară pe 
Grant, până în cartierul chinezesc. În jurul lor se agitau o 
mulțime de oameni. Alex se opri brusc. Lisa se întoarse spre el, 
dar el părea să nici nu o vadă. Privea concentrat chipurile celor 
din jurul său. 

— Alex, ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

Toată dimineaţa se comportase aproape normal. Pusese 
câteva întrebări, dar nu atât de multe ca de obicei, și păruse că 
știa tot timpul unde se afla și încotro se îndrepta. Ba chiar odată 
le spusese unde era o stradă pe care o căutau, apoi, când 
fusese întrebat, trebuise să admită că memorase numele 
străzilor în timp ce treceau pe lângă ele cu tramvaiul. Acum însă 
părea total dezorientat. 

— Alex, ce s-a întâmplat? îl întrebă din nou Lisa. 

— Oamenii ăștia, spuse Alex. Ce sunt? Nu arată ca noi. 

— Aoleu, mamăăă, gemu Bob Carey. 

— Sunt chinezi, îi răspunse Lisa cât putu de încet, amuţindu-l 
pe Bob cu o privire. Și nu te mai holba așa la ei. Eşti nepoliticos. 

— Chinezi, repetă Alex. 

Porni din nou, dar ochii nu i se dezlipeau de pe feţele 
orientale din preajma lui. 


— Chinezii au construit căile ferate, spuse el brusc. Baronii 
căilor ferate, Collis P. Huntington și Leland Stanford, i-au adus 
aici cu miile. Acum San Francisco are una dintre cele mai 
numeroase populaţii de origine chineză din afara Chinei însăși. 

Lisa îl privi ţintă o clipă, apoi înţelese. 

— Ai citit un ghid, nu-i așa? 

Alex dădu din cap. 

— N-am vrut să-mi petrec toată ziua pisându-vă cu întrebări. 
Știu că nu vă place. Așa că am studiat. 

Bob Carey își miji bănuitor ochii. 

— Ai studiat? Ai citit o carte întreagă numai pentru că urma să 
venim aici o zi? 

Alex dădu din nou din cap. 

— Dar cine poate ţine minte totul? Și pe urmă, cui îi pasă? 
Pentru numele lui Dumnezeu, Alex, am venit doar să ne distrăm. 

— Eu zic că e grozav, spuse Kate, apoi se întoarse către Alex. 
Chiar ai memorat toate străzile, din tramvai? 

— N-a trebuit, recunoscu Alex. Am și o hartă. Am învăţat-o pe 
dinafară. 

— Ai învățat-o pe dracu'! izbucni Bob, dintr-o dată furios. 
Unde-i misiunea? 

Alex ezită preţ de o secundă, apoi spuse: 

— La intersecția dintre Sixteenth Street și Dolores. E chiar pe 
colț, în același cvartal cu un parc. 

— Ei? îl întrebă Kate pe Bob. Așa e? 

— Nu știu, recunoscu Bob, roșu la faţă. Și cui îi pasă unde e 
misiunea? 

— Mie, interveni Lisa, apucându-l pe Alex de mână. Cum 
ajungem acolo? 

— În jos, până la Market, apoi în sus spre Dolores și la stânga. 

— Hai să mergem atunci. 

Mica misiune, cu cimitirul și grădina lipite de clădire, era 
exact acolo unde spusese Alex, stând chircită pe colț, ca și cum 
ar fi fost conștientă că nu era decât o rămășiță a unui trecut 
demult uitat. Orașul îi furase până și numele: San Francisco de 
Asis. Acum toată lumea îi apunea Misiunea Dolores, iar ea părea 
să-și fi asumat toată tristețea acestui nume. 

— Vreţi să intrăm? întrebă Lisa la întâmplare. : 

— Ce rost are? protestă Bob. N-am văzut destule misiuni? In 
fiecare an mergem la câte una cu școala! 


— Dar Alex? întrebă Lisa. Sunt sigură că el nu-și amintește să 
fi văzut vreuna până acum. Și chiar și tu, ai văzut-o vreodată pe 
asta? Hai înăuntru. 

Intrară pe urmele Lisei în bisericuța mică și de acolo în 
grădină. Și deodată, orașul de dincolo de zidul grădinii păru să fi 
dispărut, căci în puţinul spaţiu ocupat de misiune nimic nu 
amintea de lumea modernă. 

Grădina, curată și îngrijită chiar și după aproape două sute de 
ani, era încă plină cu ultimele flori ale verii. Ici și colo, primele 
frunze căzute stropeau aleile cu pete aurii. In colţul cel mai 
îndepărtat se vedea cimitirul vechi. 

— Acolo, șopti Alex. Hai până acolo. 

Glasul lui stins atrase atenţia Lisei, care se întoarse să-l 
privească în ochi. Pentru prima dată de la accident, în ei se 
vedea viața. 

— Ce s-a întâmplat, Alex? Îţi amintești ceva, nu? 

— Nu știu, spuse Alex în șoaptă. 

Porni încet pe una dintre alei, cu privirile aţintite asupra 
pietrelor de mormânt tocite. 

— Cimitirul? întrebă Lisa. Îţi amintești cimitirul? 

În mintea lui Alex era un vârtej; abia dacă o mai auzea pe 
Lisa. Imaginile se succedau ameţitor, urmate de sunete. Nimic 
nu avea limpezime, dar totul se lega cumva de locul acesta. 
Continuă să înainteze, tremurând ușor. 

— Ce-a păţit? întrebă Kate cu îngrijorare în glas. Arată ca de 
pe altă lume. 

— Cred că-și amintește ceva. 

— Hai să mergem cu el, adăugă Bob, dar Lisa clătină din cap. 

— Mă duc eu, le spuse ea. Voi așteptați aici, da? 

Kate dădu din cap pe mutește și, pe când Alex trecea dincolo 
de gardul micului cimitir, Lisa porni în grabă după el. 

e 

De îndată ce intră, imaginile începură să se limpezească. 
Inima îi bătea cu putere și simțea că se sufocă, de parcă ar fi 
alergat vreme îndelungată. Își roti privirile pe deasupra 
cimitirului, oprindu-se asupra unei pietre nu prea mari de lângă 
zid. În minte i se formau chipuri de oameni. 

Femei îmbrăcate în negru, cu fețele încadrate de văluri albe, 
cu picioarele încălțate în sandale. 

Călugăriţe. 


Cu ochii minţii văzu un grup de călugăriţe strânse în jurul unui 
băiat care era el însuși. 

Dar era cumva diferit. 

Avea părul mai negru, iar pielea lui avea o tentă măslinie. 

Și plângea. 

Inconștient, Alex se trase mai aproape de piatra care îi 
stârnise amintirile, iar imaginile părură să îl urmeze. Stătea 
acum lângă mormânt, privind inscripţia abia vizibilă pe piatra 
tocită de granit: 


Fernando Meléndez y Ruiz 
1802-1850 


Prin creier îi trecu un cuvânt, pe care îl repetă cu voce tare: 
Tio! Pe când pronunţa cuvântul, creierul îi fu străpuns de o 
durere fulgerătoare, care dispăru așa cum venise. 

Și glasurile începură să-i șoptească - glasurile călugărițelor 
ale căror chipuri i se șterseseră deja din minte. 

El está muerto. E mort. 

lar apoi un alt glas - un glas bărbătesc - îi șopti, din 
adâncurile memoriei. Venganza... venganza! 

Stătea neclintit, cu ochii plini de lacrimi necunoscute și cu 
inima bubuindu-i. Glasul continuă să-i vorbească în spaniolă, dar 
mintea lui nu înregistra decât un cuvânt: Venganza. 

Lacrimile dădură pe-afară și un suspin i se înnodă în gât. Apoi, 
în timp ce cuvintele stranii îi răsunau în creier, se lăsă pradă 
valului de emoție necunoscută. 

Timpul păru să stea pe loc și el simţi o durere cum nu-și 
amintea să mai fi încercat vreodată. Durere în inimă și în suflet. 

Durerea îl ardea. Simţi o mână care îl zgâlțâia, destrămând 
încetul cu încetul haosul din creierul lui. 

— Alex? spuse o voce. Alex, ce s-a întâmplat? Ce este? 

Suspinând necontrolat, Alex îi arătă mormântul și, după un 
moment de confuzie, Lisa începu să priceapă ce se petrecuse. În 
ziua aceea, cu o lună în urmă, chiar înainte de ieșirea lui Alex 
din spital, ascultase atent și încă își mai aducea amintea ce 
auzise. 

— Poate să izbucnească oricând în râs sau în plâns, îi spusese 
mama lui Alex. Doctorul Torres spune că nu are importanţă dacă 
lucrurile sunt sau nu amuzante sau triste. E posibil ca în creierul 


lui să se facă greșit niște legături, iar el să reacționeze 
nepotrivit. Sau fără măsură. 

Acum, Lisa era convinsă că asta se întâmplase. Alex își 
pierduse controlul în faţa unui mormânt vechi. 

Dar de ce? 

Işi amintise ceva, de asta era sigură. Și iată-l privind 
mormântul, cu lacrimile care îi șiroiau pe faţă și trupul zguduit 
de suspine nestăpânite. Tocmai încerca să-l smulgă cu blândeţe 
de-acolo, când de după biserică apăru un preot care îi privi 
întrebător. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, răspunse Lisa repede. Nu, totul e bine. E... 

O clipă se pierdu, încercând să găsească o explicaţie pentru 
comportamentul lui Alex, dar mintea părea că i se golise 
complet. 

— Haide, Alex, șopti ea. Hai să mergem de-aici. 

Mai mult târându-l, trecu pe lângă preot și ieși din cimitir. 
Ajunsă înapoi în grădină, îl înconjură pe Alex cu braţele și îl 
strânse. 

— Nu-i nimic. E doar un mormânt vechi. Nu ai de ce să plângi. 

Incetul cu încetul, suspinele lui Alex se mai potoliră, iar el făcu 
un efort să asculte ce îi spunea fata. 

Doar un mormânt vechi. Dar nu era un mormânt ca oricare 
altul. || recunoscuse, după cum recunoscuse și cimitirul. 
Experienţa prin care trecuse nu era nouă pentru el. 

Acum, amintirile îi erau clare în minte. Știa că mai fusese în 
acest cimitir, că privise mormântul și că le ascultase pe 
călugărițe spunându-i că unchiul lui murise. 

Unchiul lui. 

Din câte știa Alex, el nu avea niciun unchi. 

Și cu siguranţă că nu-și putea aminti de un unchi mort în anul 
1850. 

Dar totul era extrem de limpede, la fel de limpede ca și 
amintirea școlii, cu o săptămână în urmă. Clar, dar imposibil. 

Inspiră adânc și ultimul suspin îi eliberă beregata din 
încleștarea sa. Lisa căută în geantă o batistă pe care i-o întinse. 
Iși suflă nasul. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 


Alex ridică din umeri. Mintea îi era încă un vârtej. Nimic nu 
avea sens și, dacă îi povestea ce se petrecuse, avea să-l creadă 
nebun. Dar trebuia să-i dea o explicaţie. 

— Nu știu prea bine. Mi-am... mi-am amintit ceva, dar nici eu 
nu știu ce. Era ca și cum aș mai fi fost aici și altădată, în niște 
împrejurări groaznice. Dar nu-mi amintesc care sunt acestea. 

Lisa se încruntă. 

— Ai mai fost vreodată aici? Poate că aici s-a întâmplat într- 
adevăr ceva. 

Inainte ca Alex să poată răspunde, Bob și Kate se apropiară 
cu o expresie de îngrijorare amestecată cu jenă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Kate. Alex, ai păţit ceva? 

Alex clătină din cap. 

— Mi-am amintit ceva care m-a făcut să plâng. Doctorul 
Torres mi-a spus că s-ar putea să se întâmple, dar nu l-am 
crezut. 

Lisa îl privi iute, fără să spună nimic. Dacă el nu voia să le 
spună ce se petrecuse cu adevărat, atunci nici ea nu le va 
spune. 

— Poate că e un semn bun, zise el, forțându-și un zâmbet. 
Poate că asta înseamnă că mă fac bine. 

Kate și Lisa schimbară o privire, înțelegând ce va urma. În 
cele din urmă, Kate fu cea care dădu glas gândului. 

— Le spui alor tăi ce s-a întâmplat? 

— N-are cum, se repezi Bob. Dacă le spune, atunci și părinţii 
noștri vor afla ce-am făcut și o să dăm toţi de belea. 

— Dar dacă e important? întrebă Lisa. Dacă înseamnă ceva? 

— Poate să spună că s-a întâmplat pe plajă. Și-apoi, ce mare 
lucru să bocești într-un cimitir? Nu văd nimic anormal în asta. 

— N-am spus că e ceva anormal, răspunse Lisa. Am spus doar 
că s-ar putea să însemne ceva și că, dacă înseamnă, atunci n-ar 
mai trebui să ne batem capul cu ce-ar putea să ni se întâmple 
nouă. Părerea mea e că Alex trebuie să le spună părinţilor lui 
exact ce s-a întâmplat. 

— Atunci eu propun să votăm. lar eu votez împotrivă. 

O privi întrebător pe Kate, în ai cărei ochi se citea 
nehotărârea. In cele din urmă se decise, fără să se uite la Bob. 

— Lisa are dreptate. Trebuie să le spună. Și cred că ar fi bine 
să mergem chiar acum. 

— Nu sunt de acord, spuse Alex pe neașteptate. 


Cei trei îl priviră stupefiaţi. 

— Eu zic că e mai bine să-l sun pe doctorul Torres și să-i spun 
ce s-a petrecut. Poate că el o să-mi spună să rămân aici. 

— Să rămâi aici? întrebă Lisa. De ce? 

— Poate mai urmează ceva. 

Bob Carey îl privea nedumerit. 

— Te-ai ţicnit de tot? Nici prin cap nu-mi trece să-mi pierd 
toată ziua așteptând s-o iei tu razna! 

— Bob Carey, ești grosolan! spuse Lisa cu glasul tremurând 
de furie. Nu poţi să te gândești niciodată la altcineva decât la 
tine însuţi? Pleacă! O să ajungem acasă și fără tine. Hai să 
mergem! 

Îl apucă pe Alex de mână și porni către intrarea în biserică. 
Kate ezită o clipă, apoi o luă la fugă după ei. 

— Kate... strigă Bob, dar fata se întoarse și i-o tăie: 

— Tu nu poţi să te mai gândești și la alţii? Măcar din când în 
când? 

Se răsuci pe călcâie și porni pe urmele Lisei și ale lui Alex. 

La o jumătate de cvartal distanţă găsiră un telefon. Alex citi 
atent instrucţiunile înainte de a forma numărul. La a doua 
încercare reuși să ia legătura cu institutul. In timp ce fetele se 
plimbau de colo-colo pe trotuar, el încercă să îi explice 
doctorului Torres exact ce se petrecuse. La sfârșit, acesta 
rămase câteva clipe tăcut, iar apoi îl întrebă: 

— Alex, ești sigur că ţi-ai amintit cimitirul? 

— Așa cred. Credeţi că ar trebui să rămân aici? Că s-ar putea 
să-mi mai amintesc ceva? 

— Nu, răspunse Torres repede. Cred că o asemenea 
experienţă e de-ajuns pentru o singură zi. Vreau să te duci 
direct acasă. O sun eu pe mama ta să-i explic ce s-a întâmplat. 

— O să se înfurie, răspunse Alex. Am... ăăă... i-am spus că mă 
duc la plajă. Ea mă crede în Santa Cruz. 

— Aha. 

După o clipă de tăcere, doctorul Torres spuse: 

— Alex, când ţi-ai minţit părinţii în legătură cu ce aveai de 
gând să faci azi, știai că faci ceva rău? 

Alex se gândi puţin. 

— Nu, spuse el în cele din urmă. Ştiam doar că, dacă le spun 
unde ne ducem, n-or să mă lase. Și nici pe ceilalţi. 


— Bine, spuse Torres. O să mai discutăm despre asta luni. 
Între timp, aranjez eu cu mama să nu te pedepsească. Dar nu 
știu cum să fac cu prietenii tăi. 

— Nu-i nimic. 

Se pregătea să închidă, când vocea doctorului se auzi din nou 
pe fir. 

— Alex, îţi pasă dacă prietenii tăi vor fi pedepsiţi? 

Alex se gândi o secundă, știind că răspunsul ar trebui să fie 
afirmativ, pentru că prietenia însemna că îţi păsa ce se întâmplă 
cu prietenii tăi. În același timp însă, știa că pe doctorul Torres nu 
trebuia să-l mintă. 

— Nu. 

Apoi adăugă: 

— De fapt, nu-mi pasă prea mult de nimeni. 

— Înţeleg, răspunse Torres abia auzit. Bun, o să discutăm și 
despre asta. Și o să ne vedem mâine, Alex. Nu mai așteptăm 
până luni. 

Alex închise telefonul și ieși din cabină. Lisa și Kate îl priveau 
nerăbdătoare și, de la câţiva metri mai încolo, Bob îi urmărea pe 
toţi, nesigur. 

— Mi-a spus să mă duc acasă, spuse Alex. O să o sune pe 
mama să-i spună ce s-a întâmplat. 

Tăcu, încercând să hotărască ce avea de spus mai departe. 

— O să încerc s-o conving pe mama să vorbească și cu 
părinţii voștri. 

Lisa îi zâmbi, în timp ce pe faţa lui Kate se așternu 
îngrijorarea. 

— Cum ajungem acasă? întrebă ea. 

— Vă duc eu, se oferi Bob. 

Se apropie, fixând cu privirile asfaltul de la picioarele sale. 
Apoi, șovăitor, îi întinse mâna lui Alex. 

— lartă-mă pentru ce ţi-am spus. Doar că... la dracu', Alex, 
ești foarte schimbat și nu mai știu cum să mă port. Și-atunci mă 
enervez. 

Alex încercă să-și amintească ce ar trebui să răspundă, dar 
până acum nimeni nu-i mai ceruse scuze. 

— Nu-i nimic, spuse el în cele din urmă. Nici eu nu știu cum să 
mă port de cele mai multe ori. 

— Dar măcar tu nu te enervezi, deși, dacă cineva ar trebui să 
se enerveze, tu ești ăla. 


Bob zâmbi, iar Alex constată că alesese răspunsul potrivit. 

— Poate că o să mă enervez într-o zi, supralicită el. Poate că 
într-o zi o să mă enervez rău de tot. 

Urmă o clipă de tăcere uimită, timp în care prietenii săi se 
întrebau ce trebuiau să înțeleagă din asta. Apoi o porniră toți 
patru spre casă. 

e 

Marsh Lonsdale închise telefonul. 

— Am făcut-o și pe asta, spuse el, chiar dacă nu sunt de 
acord. 

— Dar, Marsh, ai vorbit chiar tu cu Raymond, protestă Ellen. 

Marsh oftă. 

— Știu. Dar ideea asta că puștii scapă basma curată după ce 
au făcut un lucru pe care știau foarte bine că n-au voie să-l facă, 
și după ce au și minţit pe deasupra, ideea asta îmi displace. 

— Alex n-a știut că nu are voie să plece la San Francisco... 

— Dar a știut ca nu are voie să mintă, spuse Marsh, 
întorcându-se spre Alex. Așa e sau nu? 

Alex dădu din cap. 

— Dar acum știu, rosti el. N-am să mai fac. 

— Alex are dreptate, adăugă Ellen. Nu e corect ca ceilalți să 
fie pedepsiţi dacă el nu e. Pe deasupra, dacă ei nu s-ar fi hotărât 
să meargă în oraș, încălcând toate regulile, Alex poate că n-ar fi 
avut revelaţia aia. 

Revelația, medită Marsh. De ce trebuia ca faptul că Alex 
izbucnise în plâns într-un cimitir să fie neapărat o revelaţie? Și 
cu toate astea, când discutase cu doctorul Torres în după- 
amiaza aceea, specialistul îl asigurase că exact asta fusese, în 
ciuda părerii lui Marsh că ar fi putut fi un simplu simptom al 
faptului că creierul lui Alex nu se refăcuse total. Marsh nu era 
dispus să accepte aprecierea lui Torres. 

— Și dacă nu e tocmai o revelaţie? întrebă el, ridicând o mână 
pentru a o opri pe Ellen, care voise să-l întrerupă. Nu. Știu ce a 
spus Torres. Dar mai știu și că eu n-am fost niciodată la 
Misiunea Dolores, după cum cred că nici Alex n-a fost. L-ai dus 
tu vreodată acolo? 

— Nu, nu cred, recunoscu Ellen, apoi oftă adânc. Bine, 
perfect, știu exact că nu l-am dus. Nici eu n-am fost vreodată. 
Dar cred că se poate ca Alex să fi mers acolo cu altcineva. Cu 
bunicii, de exemplu. 


— l-am sunat pe-ai mei. Niciunul din ei nu-și amintește să-l fi 
dus vreodată acolo. 

— Bine, atunci poate că l-au dus ai mei. Sau altcineva. 

Rămase pe gânduri, în căutarea unui amănunt, oricare, de 
natură să explice ceea ce i se întâmplase lui Alex. Își aminti 
brusc. 

— A fost o dată într-o excursie cu școala la San Francisco! 
Poate că atunci au fost la misiune. Dar, dacă el își amintește, își 
amintește și gata. Și nu pricep de ce nu vrei să accepți atâta 
lucru. 

— Pentru că nu are niciun sens. Din toate locurile pe unde a 
fost - unde știm bine că a fost - de ce și-ar aminti de un loc 
unde niciunul dintre noi nu-și amintește să-l fi dus? Regret, dar 
pentru mine nu are sens. 

Se întoarse din nou spre Alex. 

— Eşti sigur că ţi-ai amintit cu adevărat că ai mai fost acolo? 

Alex aprobă din cap. 

— De cum am văzut locul, am știu că îl mai văzusem și altă 
dată. 

— Putea fi doar un à déjà vu, sugeră Marsh. Ni se întâmplă 
tuturor, tot timpul. Am discutat despre asta cu doctorul Torres. 

— Știu, spuse Alex. Dar de data asta a fost altfel. De cum am 
intrat acolo, nici nu m-am uitat în jur. M-am dus direct în cimitir, 
la mormânt. Abia atunci am început să plâng. 

— Bine, spuse Marsh, întinzând o mână și strângându-l de 
umăr. Am impresia că cel mai important e faptul că ai plâns, nu- 
i așa? 

Alex șovăi, iar apoi dădu din cap. Dar cum rămânea cu 
vorbele pe care le auzise? Ele nu erau importante? N-ar fi trebuit 
să le spună părinţilor și despre călugăriţe și despre vocile pe 
care le auzise? Nu, se decise, nu, până când nu vorbea cu 
doctorul Torres. 

— Pot să mă duc să mă culc acum? întrebă el, strecurându-se 
de sub braţul tatălui său. 

Marsh aruncă o privire la ceas. Era abia zece fără un sfert și 
știa că Alex nu se băga aproape niciodată în pat înainte de 
unsprezece. 

— Atât de devreme? 

— Vreau să mai citesc puţin. 

Marsh ridică neputincios din umeri. 


— Dacă așa vrei. 

Alex ezită, iar pe urmă se aplecă să își sărute mama. 

— Noapte bună. 

— Noapte bună, iubitule, îi răspunse Ellen. 

Își urmări din priviri fiul care ieșea din încăpere, după care, 
întorcându-se spre Marsh, înțelese că discuţia referitoare la 
evenimentele zilei nu se încheiase. 

— Bine, spuse ea ostenită. Ce mai e? 

Dar Marsh clătină din cap. 

— Nu. Nu vreau să mai discutăm. 

Zâmbi pe neașteptate, chiar dacă fără veselie. 

— Cred că m-am lasat pradă sentimentelor și nu vreau. 

Ellen se așeză pe canapea lângă el și-și strecură mâna în 
palma lui. 

— Spune-mi. Știi că n-o să râd de tine - și nici n-o să te 
contrazic. Eu însămi m-am lăsat de prea multe ori mânată de 
sentimente. 

Marsh se gândi puţin, apoi se hotări. 

— Bine. Am sentimentul că ceva nu e în ordine. Nu știu exact 
ce, pentru că îmi tot spun că ceea ce simt e rezultatul 
accidentului și al operaţiei, ca și al faptului că nu mă omor defel 
după eminentul doctor Torres. Dar, oricât de mult mi-aș spune 
asta, tot rămân cu senzaţia că trebuie să fie mai mult decât 
atât. Alex s-a schimbat, iar asta nu numai ca urmare a 
accidentului. 

— Dar tot ce s-a întâmplat pare a fi o urmare a accidentului și 
a operaţiei, răspunse Ellen pe un ton cât mai neutru și 
alegându-și cu multă grijă vorbele. Alex e schimbat, dar a rămas 
tot Alex. 

Marsh suspină. 

— Tocmai asta e. S-a schimbat, într-adevăr, dar tot am 
sentimentul că de fapt nu e Alex. 

Nu, își spuse Ellen în gând. Nu-i numai asta. Pur și simplu nu 
poți fi împăcat cu ideea că Raymond Torres a făcut un lucru pe 
care tu nu l-ai putut face. Avu grijă însă să nu-l lase să vadă ce 
gândește. Ba chiar îi zâmbi încurajator. 

— Mai așteaptă. Am văzut deja câteva miracole. Poate că 
suntem pe cale să mai vedem unul. 


În aceeași seară, în timp ce aștepta să adoarmă, se hotărî. 
Mâine, când îl va duce pe Alex la întâlnirea specială programată 
de Raymond, avea să aibă o discuţie cu doctorul personală. 

Nu referitor la Alex, ci la Marsh. 

e 

María Torres nu avea parte de somn în noaptea aceea. Ore 
întregi se perpeli în pat, după care se sculă epuizată, se îmbrăcă 
cu halatul de casă zdrenţuit și trecu în sufrageria minusculă, 
unde aprinse o lumânare sub icoana cu chipul Sfintei Fecioare. 
O vreme se rugă în tăcere - o rugăciune de mulțumire că sfinţii 
o ascultaseră și că, în sfârșit, îi răspundeau. 

Era sigură că răspunsul avea să vină curând, căci în după- 
amiaza aceea fusese la familia Lonsdale. li ascultase vorbindu-i 
copilului și auzise relatarea acestuia despre ceea ce se 
petrecuse la misiunea din San Francisco; ca toţi ceilalţi gringos, 
abia dacă băgaseră de seamă că era acolo. 

Pentru ei ea nu exista, era doar cineva care din când în când 
venea să le facă ordine. 

Dar aveau să afle cine era cu adevărat, acum că sfinţii o 
ascultaseră și i-l trimiseseră în sfârșit pe Alejandro înapoi. 

lar Alejandro o cunoștea și avea să o asculte când îi va vorbi. 

Așteptă ca mica lumânare să ardă până la capăt și se strecură 
înapoi în pat, știind că, în fine, somnul avea să sosească. 

Spera că și gringos dormeau bine în noaptea aceea. Curând 
nu va mai fi somn pentru ei. 


e Capitolul 12 


— Cum se face că Peter nu-i aici? întrebă Alex. 

Stătea întins pe masa de consultaţii, cu ochii închiși, în timp 
ce Raymond Torres însuși îi conecta electrozii pe cutia craniană. 

— E duminică, răspunse acesta. Chiar și personalul meu 
insistă să aibă o zi sau două libere pe săptămână. 

— Şi dumneavoastră nu? 

— Incerc, dar trebuie să mai fac și excepţii din când în când. 
lar tu faci parte dintre ele. 

Alex dădu din cap, tot cu ochii închiși. 

— Din cauza rezultatelor la teste? 

Urmă o scurtă pauză, iar Alex deschise ochii. Torres era în 
faţa panoului de comandă, unde aranja un milion de cadrane. In 
cele din urmă se răsuci spre băiat. 


— Parţial. Dar, ca să fiu cinstit, mă interesează mai mult ce s- 
a întâmplat ieri la San Francisco și luni dimineaţă la școală. 

— Aparent îmi revine memoria, nu? 

Torres ridică din umeri. 

— Asta vom încerca să aflăm. După cum vom încerca să 
aflăm și care este semnificaţia faptului că și puţinul pe care ţi-l 
amintești pare să fie eronat. 

— Dar cabinetul decanului era pe vremuri acolo unde e acum 
cel al asistentei, protestă Alex. Mama tocmai ne-a confirmat. 

— Adevărat. Dar se pare că el a fost mutat cu mult înainte ca 
tu să ajungi la liceul din La Paloma. Și-atunci de ce - și cum - îţi 
amintești unde era cabinetul pe vremuri și nu unde este acum? 
Și, mai important, de ce îți amintești de Misiunea Dolores unde, 
după câte știm, nu ai fost niciodată? 

— Dar s-ar fi putut să fiu, spuse Alex. Poate că ieri nu a fost 
prima zi când am plecat pe furiș la San Francisco. 

— Perfect. Să presupunem că așa e. Atunci spune-mi cum se 
face că ţi-ai amintit de un mormânt vechi de peste o sută de ani 
și cum de ai crezut că e al unchiului tău? Tu nu ai niciun unchi, 
cu atât mai puţin unul mort în 1850. 

— Chiar, ce s-o fi întâmplat? 

Torres își arcui sprâncenele. 

— Judecând după rezultatele de la testele de săptămâna 
trecută, ești prea inteligent pentru a pune o astfel de întrebare 
înainte de analizele astea. 

— Poate că nu sunt inteligent, propuse Alex. Poate că am 
doar o memorie foarte bună. 

— Ceea ce ar face din tine un idiot savant, replică Torres. Și 
chiar faptul că ţi-a venit această idee dovedește că nu ești. 

introduse o pereche de dischete în spaţiile gemene ale 
monitorului principal și începu să-și pregătească o seringă. 

— Peter mi-a spus că de vreo două ori te-ai trezit înainte de 
vreme, zise el pe un ton degajat. Cum se face că mie nu mi-ai 
pomenit de asta? 

— Nu mi s-a părut important. 

— Poţi să-mi descrii cum a fost? 

Alex îi descrise atent senzațiile pe care le avea când ieșea de 
sub anestezia sub care se făceau, întotdeauna, analizele. 


— Dar nu e neplăcut, încheie el. Ba e chiar interesant. Nu au 
niciun sens, dar am avut întotdeauna senzaţia că, dacă aș putea 
să iau totul cu încetinitorul, atunci ar căpăta sens. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— De ce trebuie să mă adormiţi când facem testele pe creier? 

— Peter ţi-a explicat deja, îi răspunse Torres. 

Îi șterse braţul cu alcool, apoi înfipse acul seringii. Alex se 
crispă ușor și imediat se relaxă. 

— Dar dacă e rău, dacă începe să mă doară, puteți întrerupe 
testele, nu? 

— Pot, dar n-am s-o fac. Mai mult decât atât, dacă ești treaz 
pe durata analizelor, simplul fapt că gândești poate influența 
rezultatul examinării. Pentru ca el să fie valabil, creierul trebuie 
să fie în stare de repaus. 

Treizeci de secunde mai târziu Alex închise ochii și respiraţia îi 
deveni profundă și rară. După ce mai verifică o dată toate 
monitoarele, Torres părăsi încăperea. 

e 

Ajuns în biroul său, doctorul se așeză în fotoliu și începu să își 
umple tacticos pipa. În timp ce îndeplinea acest ritual al 
aprinderii pipei, ochii îi zburau din când în când către 
monitoarele care înregistrau ce se petrecea în sala de analize. 
Totul decurgea conform așteptărilor; va avea la dispoziţie un 
ceas întreg, doar el cu Ellen Lonsdale. 

— Presupun că vrei să-mi spui de ce soțul tău nu e aici în 
dimineaţa asta. 

Ellen se foi pe scaun, încrucișându-și stânjenită picioarele și 
trăgând de fustă cu un gest inconștient. 

— E... mă tem că avem niște probleme. 

— Nu mă miră, comentă Torres, concentrat mai degrabă 
asupra pipei decât a lui Ellen. Nu îl critic, dar o mulţime de 
doctori găsesc relaţia cu mine ca pe una dificilă. De fapt - 
adăugă el, fixându-și privirea hipnotică asupra ei - multă lume a 
găsit că e dificil să stabilească o relaţie cu mine. 

Pe faţa lui Torres flutură umbra unui zâmbet. 

— Vreau să spun că întotdeauna am fost considerat o 
ciudăţenie. 

Ellen se strădui să zâmbească, deși știa că vorbele lui 
exprimau un adevăr. 


— Orice vei fi fost considerat pe vremea liceului, acum s-a 
terminat, zise ea. Pur și simplu erai atât de deștept, că ne 
speriai pe toţi. 

— Și, după cum se vede, încă vă mai sperii, îi replică el sec. 
Cel puțin pe soţul tău. 

— Nu sunt sigură că „speriat” e cuvântul cel mai potrivit... 
începu Ellen. 

— Și ce altceva ai propune? o întrerupse el. Înspăimântat? 
Nesigur? Gelos? 

Îndepărtă toţi acești termeni cu un gest de nerăbdare, pe 
măsură ce glasul îi căpăta o notă tăioasă. 

— Indiferent ce e, și te asigur că pentru mine nu are nicio 
importanţă, va trebuie să înceteze. De dragul lui Alex. 

Deci asta era. Ellen răsuflă ușurată. 

— Știu. De fapt, despre asta voiam să vorbesc cu tine astăzi. 
Marsh a început să mă îngrijoreze, Raymond. Chestia asta cu 
inteligenţa lui Alex... n-aş vrea să spun că mă tem că o să faca o 
fixatie, dar exact de asta îmi e teamă! 

— Și, adăugă Torres, te temi că va hotărî că sarcina mea s-a 
încheiat. Așa e? 

Ellen dădu din cap nefericită. 

— Atunci va trebui să facem în așa fel încât asta să nu se 
întâmple. 

Îi zâmbi, iar Ellen se simţi încurajată. Omul acesta avea o 
forță, o hotărâre de a face ce trebuia făcut, care transmitea 
încredere că, indiferent ce avea să se întâmple, el va găsi 
soluţia. Sub privirile lui neclintite, începu să se relaxeze. 

— Și eu ce pot să fac? 

Torres săltă din umeri, ca și cum chestiunea nu l-ar fi privit. 

— Până nu cere scoaterea lui Alex de sub îngrijirea mea, nu 
cred că e nevoie să facem ceva, nici tu, nici eu. lar dacă vremea 
aceea vine, fii sigură că mă descurc cu soțul tău. 

Soţul tău. Ellen își repetă cuvintele în gând, încercând să-și 
amintească dacă Raymond se folosise vreodată de numele mic 
al lui Marsh. Din câte își amintea ea, nu. Avea vreun motiv 
anume? Sau era doar felul lui de-a fi? 

Brusc își dădu seama cât de puţin știa despre Raymond 
Torres. Mai nimic. Un gând îi răsări în minte: oare și el era la fel 
de stânjenit ca ea de faptul că mama lui muncea în casa lor? 


— Raymond, pot să te întreb ceva ce nu are nicio legătură cu 
Alex? 

Torres se încruntă un moment, iar apoi dădu din umeri. 

— Poţi să mă întrebi orice, dar eu s-ar putea să nu-ţi răspund. 

Ellen simţi cum roșește. 

— Desigur, spuse ea. E... e vorba despre mama ta. Ştii, acum 
lucrează pentru mine și... 

— Pentru tine? o întrerupse Torres. 

Lăsă brusc pipa și se aplecă peste masă, cu ochii sclipind de 
interes. 

— De când asta? 

Ellen trase aer în piept, jenată. 

— O, Doamne! Ce-am făcut? Eram sigură că știi. 

— Nu, răspunse Torres, clătinând din cap și reluându-și pipa. 
Dar nu-ţi face griji. Nu știu multe lucruri despre mama mea. Ca 
să fiu cinstit, nu ne vedem prea des și nici nu împărtășim 
aceleași vederi. De exemplu, eu nu sunt de acord ca ea să 
muncească. 

— Doamne, Dumnezeule, se văită Ellen. lartă-mă. N-ar fi 
trebuit să o angajez, nu? Nici mie nu mi s-a părut corect, dar 
Cynthia a insistat și... și... 

Tăcu, realizând că devenea incoerentă. 

— Cynthia, repetă Torres întunecat. Cynthia a făcut 
întotdeauna numai ce-a vrut ea. Ce și-a dorit a căpătat, ce nu - 
a avut grijă să ţină la distanţă. 

El însuși, pricepu Ellen deodată. Vorbește despre el însuși. 
Întotdeauna și-a dorit să fie prietenul ei, iar ea n-a catadicsit 
niciodată să-și piardă vremea cu el. Dar îi mai purta încă 
sâmbetele pentru asta? Nu se poate, după douăzeci de ani. 
Acum zâmbea din nou; clipa întunecată trecuse. 

— Cât despre mama, nu, nu știam că lucrează pentru tine, dar 
asta nu are nicio importanţă. Am toate posibilităţile să o întreţin, 
dar nici nu vrea să audă. Mă tem - adăugă el, arcuindu-și 
sprâncenele - că propria mea mamă nu prea e de acord cu ce 
fac. În ciuda faptului că s-a născut aici, ca și părinţii și bunicii ei, 
e încă foarte legată de locurile de unde au plecat iniţial. lar mie 
nu-mi poate ierta succesul. Așa că se întreţine singură, făcând 
ceea ce a făcut dintotdeauna, ceea ce pe mine nu mă privește. 
Dacă te ajută cu ceva, atunci află că prefer să lucreze pentru 


tine decât pentru alţii. Măcar pe tine pot conta că te porți 
decent cu ea. 

— Nu pot să-mi imaginez că cineva... începu Ellen, dar Torres 
o întrerupse cu o mișcare a mâinii. 

— Sunt convins că toată lumea se poartă cum trebuie. Dar ea 
are obiceiul ăsta de a inventa lucruri și de a vedea insulte acolo 
unde ele nu există. Hai să ne întoarcem la Alex, ce zici? 

Ellen ar fi vrut să mai vorbească despre Maria, dar 
personalitatea lui Raymond Torres o copleșea. Câteva secunde 
mai târziu, la dorința doctorului, se adânciseră din nou în 
interpretarea experienţei lui Alex de la San Francisco. 

e 

Alex deschise ochii și privi monitoarele care îl înconjurau. 
Analizele se încheiaseră, iar azi, la ieșirea de sub efectul 
sedativelor, nu fusese întâmpinat de sunetele și imaginile 
ciudate de altădată. Vru să se miște, dar își aminti că era legat 
pentru a nu smulge vreunul din nenumăratele fire conectate la 
cutia sa craniană. 

Auzi ușa deschizându-se; câteva clipe mai târziu, Torres se 
uită în jos la el. 

— Cum te simţi? 

— Bine, răspunse el, apoi adăugă, în timp ce doctorul îl 
decupla de la toate mașinăriile: Aţi aflat ceva? 

— Încă nu. Îmi va mai lua ceva timp până interpretez datele. 
Dar vreau să faci și tu ceva. Să umbli prin La Paloma, privind în 
jurul tău. 

— Am făcut asta. 

Ultimele fire odată desfăcute, Torres desprinse și legăturile, 
iar Alex se ridică în șezut și se întinse. 

— Am făcut-o des, cu Lisa Cochran. 

Torres clătină din cap. 

— Vreau să o faci de unul singur. Doar să te plimbi, lăsându-ţi 
ochii să vadă. Nu analiza lucrurile și nu căuta nimic special. Lasă 
ochii să vadă și mintea să reacționeze. Crezi că poţi? 

— Presupun că da. Dar de ce? 

— Hai să zicem că-i o experienţă și să vedem ce se întâmplă, 
da? Un loc sau o priveliște din La Paloma s-ar putea să-ți 
stârnească din nou amintirile și poate că vom reuși să stabilim 
un tipar de memorie. 


În mașina pe care Ellen o conducea spre casă, Alex se întrebă 
ce fel de tipare căuta doctorul Torres, dar fără să găsească un 
răspuns. 

Își dădea seama că nu putea face altceva decât să urmeze 
instrucțiunile și să vadă ce avea să se întâmple. 

e 

După plecarea lui Alex împreună cu Ellen, Raymond Torres 
rămase multă vreme așezat la birou, studiind rezultatele 
testelor abia încheiate. Astăzi, pentru prima dată, ele fuseseră 
niște simple teste, nimic altceva. 

În mintea lui Alex nu fuseseră introduse niciun fel de 
informaţii noi, în încercarea de a-i umple golurile de memorie. 

În schimb, impulsurile electrice care îi împânziseră 
circumvoluțiunile căutaseră un lucru despre care Torres știa că 
trebuia să existe. 

Undeva, în adâncul creierului lui Alex, exista o conexiune 
greșită. 

Din câte își dădea seama doctorul, aceasta era singura 
explicaţie posibilă pentru ceea ce i se întâmplase lui Alex la San 
Francisco: cândva, în timpul nesfârșitelor ore ale operaţiei, se 
făcuse o greșeală al cărei rezultat era o reacţie emoţională din 
partea lui Alex. 

Plânsese. 

Raymond Torres nu dorea ca Alex să mai aibă vreodată reacții 
emoţionale. 

Emoţiile... sentimentele... nu făceau parte din planul său. 


e Capitolul 13 


— Puțin îmi pasă ce zic Ellen Lonsdale și Carol Cochran. Kate e 
încuiată în casă pe următoarele două săptămâni! 

Alan Lewis se ridică șovăitor în picioare, cu paharul în mână, 
și se îndreptă spre dulapul cu băuturi. 

— Nu crezi că ai băut destul? îl întrebă Marty Lewis, pe un ton 
prudent, egal. Nu e nici măcar ora prânzului. 

— Nici măcar ora prânzului, o maimuțări el cu glasul acela 
cântat, pe care îl avea atunci când bea. Pentru numele lui 
Dumnezeu, Mart, e duminică. Nici măcar tu nu te duci la serviciu 
astăzi. 

— Dar măcar eu mă duc la serviciu în restul săptămânii. 

De cum rostise vorbele, le regretă. Ar fi vrut să le poată 
retrage, dar era prea târziu. 


— Aha, deci ne-am întors tot aici? întrebă Alan, răsucindu-se 
să o vadă, cu ochii tulburi de prea multă băutură și prea puţin 
somn. Află, stimată doamnă, că slujbele pentru care se cere o 
calificare ca a mea nu cresc în copaci. Eu nu sunt ca tine, să 
găsesc un loc de muncă de cum am ieșit pe ușă. Sigur, când îl 
găsesc aduc acasă de zece ori mai mulţi bani ca tine, dar asta 
nu mai contează, nu-i așa? 

Marty trase aer în piept și îl lăsă să iasă încet. 

— Alan, îmi pare rău pentru ce-am spus. N-a fost drept. Și 
oricum, nu era vorba despre slujbe. Vorbeam despre Kate. 

— Asta 'ceam și eu, o aprobă Alan, căruia începea să i se 
împleticească limba. Tu ai schimbat sub'ectul. 

Rânji fără legătură, își turnă câteva înghiţituri de bourbon în 
pahar și se înapoie la masa din bucătărie. 

— Da’ puţin îmi pasă despre ce vorbeam. Sub'ectul iubitei 
noastre fiice e-nchis. E-ncuiată-n casă și cu asta basta! 

— Nu, răspunse Marty, nu e basta. Atâta vreme cât ești beat, 
eu sunt cea care hotărăște în privinţa lui Kate. 

— Ohoho! Ce aere ne mai dăm! Să-ţi spun ceva, nevastă 
dragă! Atâta vreme cât mai sunt încă în casa asta, eu hotărăsc 
ce-i mai bine pentru fata mea. 

Marty renunţă la orice încercare de a-și mai controla furia. 

— După cum merg lucrurile, n-o să mai fii aici mai mult de 
două ceasuri! Și dacă nu te aduni, n-o să ne mai permitem să 
ținem nici casa! 

Alan se ridică în picioare, privindu-și soţia de la înălțime. 

— Mă ameninţi? 

În timp ce ridica mâna, în bucătărie se auzi un al treilea glas. 

— Tată, dacă o lovești te omor. 

Cei doi soți Lewis se întoarseră, la unison. Kate stătea în 
pragul bucătăriei, cu lacrimile șiroindu-i pe faţă, dar cu ochii 
fulgerându-i de mânie. 

— Kate, ţi-am spus că mă ocup eu de asta... începu Marty, dar 
Alan o întrerupse cu o voce tremurată. 

— Să mă omori? Să mă omori tu pe mine? Nimeni nu-și 
omoară tatăl... 

— Tu nu-mi ești tată, spuse Kate, încercând să-și stăpânească 
lacrimile. Tatăl meu n-ar bea cum bei tu. 

Alan se repezi către ea, oprit de Marty, care îl apucă de braţ. 


— Lasă-ne, Kate, spuse ea. Du-te la Bob sau unde vrei tu. 
Doar câteva ore. Rezolv eu aici. 

Kate își privi tatăl, dar cuvintele i le adresă mamei. 

— ÎI trimiţi înapoi la spital? 

— Nu... nu știu... șovăi Marty. 

Știa și ea că lucrurile merseseră iar prea departe și că era 
singura soluție. Vineri după-amiază Alan trecuse de la bere la 
bourbon și băuse fără întrerupere toată ziua precedentă, cât 
fusese Kate plecată. Toată ziua și apoi toată noaptea. 

— O să fac eu ce trebuie făcut. Acum lasă-ne. Te rog. 

— Mamă, lasă-mă să te ajut, se rugă Kate, dar Marty clătină 
din cap. 

— Nu! Mă ocup eu! Dă-mi doar câteva ceasuri și, când te 
întorci, o să fie liniște. 

Kate vru să protesteze din nou, dar se stăpâni. După ultimii 
cinci ani, știa că ultimul lucru de care mai avea nevoie mama sa 
în aceste perioade era încăpăţânarea ei. 

— Bine. Mă duc. Dar înainte de a mă întoarce o să dau telefon 
și, dacă nu e plecat, nu vin. 

— Ba nici măcar n-ai să pleci! zbieră Alan Lewis. Un pas dacă 
faci afară din casă, domnişoară, o să-ţi pară rău! 

Kate îl ignoră și ieși pe terasă, lăsând ușa de la bucătărie să 
se trântească în urma ei. Un moment mai târziu trânti portița 
grădinii și ieși în stradă, cu pumnii încleștaţi, făcând eforturi să 
își stăpânească emoțiile. 

Rămas în bucătărie, Alan Lewis își fixă soţia cu niște priviri 
fioroase, de beţiv. 

— Grozav te mai porți, n-am ce zice. Nevasta n-ar trebui să-l 
întoarcă pe copil împotriva tatălui. 

— Nici n-am făcut-o, șuieră Marty. Și nu s-a întors împotriva 
ta. Te iubește foarte mult, dar nu când ești în starea asta. Ca și 
mine, de altfel. 

— Dacă m-ai iubi... 

— Gata, Alan! strigă Marty. Oprește-te! Nimic din ce se 
întâmplă nu e din vina mea și nici a lui Kate. E vina ta, Alan! Mă 
auzi? Ata! 

leşi valvârtej din bucătărie, urcă scările până în dormitorul în 
care soțul ei nu mai ajunsese în noaptea în care trecuse, închise 
ușa în urma ei și o încuie. 


Trebuia să se controleze. În faza aceasta, cu ţipatul nu mai 
rezolva nimic. Trebuia să se calmeze și să înfrunte situaţia. 

Avea să urce și el într-un minut bătând la ușă și, pe rând, 
cerându-i iertare și ameninţând-o. lar ea va trebui să o ia din 
nou de la capăt și să-l convingă să îi dea voie să-l ducă la 
spitalul din Palo Alto și să-l interneze în clinica de dezalcoolizare. 
Sau, dacă lucrurile se înrăutățeau și mai tare, să dea un telefon 
și să le ceară să vină după Alan cu o ambulanţă. Asta nu se 
întâmplase decât o dată, iar ea spera din tot sufletul să nu se 
repete. 

Intră în baie și se spălă pe faţă cu apă rece. Trebuia să apară 
din clipă în clipă la ușă și discuţia va începe. Doar că, de data 
asta, nu va mai fi vorba despre Kate. Cel puţin Kate nu va mai fi 
amestecată. Acum va fi iar vorba despre băutură. 

Cinci minute. Nu se întâmplă nimic. 

În cele din urmă, Marty deschise ușa dormitorului și ieși pe 
palier. De jos nu se auzea decât liniștea. 

— Alan? strigă ea. 

Niciun răspuns. 

Cobori treptele, oprindu-se la piciorul scării ca să mai strige o 
dată. Pentru că din nou nu primi răspuns, se îndreptă spre 
bucătărie. Poate că își pierduse cunoștința. 

Bucătăria era goală. _ 

Doamne, Dumnezeule, își spuse Marty. Ce era de făcut? Içi 
turnă o cană de cafea din ibricul pe care îl ţinea permanent cald 
pe aragaz, în speranţa că Alan va prefera cafeaua alcoolului, și 
încercă să-și adune gândurile. 

Măcar nu luase mașina. Altfel l-ar fi auzit scoţând-o din garaj. 
Pentru orice eventualitate, verifică garajul. Ambele mașini erau 
la locul lor. 

Poate că ar trebui să sune la poliţie. Nu. Ar fi făcut-o dacă ar fi 
plecat cu mașina, dar pe jos nu putea face rău nimănui. De 
altfel, probabil că nu va trece mai mult de o oră și vreunul din 
polițiștii din La Paloma avea să-l culeagă de pe drum. 

Or să-l aducă acasă sau la spital? Sau, cine știe, la închisoare? 

Marty hotărî că nu-i păsa prea mult. Ziua de ieri, noaptea care 
îi urmase și dimineaţa de azi fuseseră epuizante. Venise vremea 
ca Alan să-și vadă singur de el. Nu va suna pe nimeni și nu va 
face nicio încercare să-l găsească, cel puţin nu până diseară. 
Atunci, dacă nu se va fi întors, va porni în căutarea lui. 


Hotărârea odată luată, se apucă să strângă prin bucătărie, 
începând cu băutura lui Alan. Goli restul din pahar în chiuvetă, 
după care trecu la sticlele din dulap. 

Una câte una, la goli la canal și le aruncă la lada de gunoi 
care stătea lângă ușa din spate. 

După treizeci de minute, bucătăria era imaculată, iar Marty 
trecu la restul casei. 

e 

Alex hoinărea prin sat, încercând să urmeze instrucțiunile 
doctorului Torres de a avea ochii deschişi și mintea limpede. 
Până acum însă nu se petrecuse nimic interesant. Satul i se 
părea cunoscut și totul părea să fie la locul lui, înconjurat de 
obiectele potrivite. După o oră se opri într-un complex de mici 
magazine specializate în produsele acelea scumpe care îi 
intrigau atâta pe automaticienii de la oraș. 

Într-o vitrină era o sferă mică de sticlă, în care nu părea a fi 
altceva decât apă. Când o privi mai de aproape, văzu că 
înăuntru pluteau creveţi minusculi și un fir de iarbă de mare. 
După cum spunea cartonașul de alături, era un ecosistem închis, 
perfect echilibrat, care putea supravieţui ani de zile în sfera de 
sticlă, fără a avea nevoie de altceva decât de lumină. O privi 
preţ de câteva minute fascinat, apoi îi trecu prin minte un gând. 

E ca mintea mea. Sigilată, fără vreo cale de acces către ce e 
înăuntru. O clipă mai târziu se întorcea pe călcâie și își continua 
drumul în sus, pe La Paloma Drive, până în Piaţă. 

Se opri să privească stejarul uriaș și se trezi întrebându-se 
dacă se urcase vreodată în el, dacă își încrustase inițialele în 
trunchiul lui sau dacă își legase leagănul de vreuna din ramurile 
de jos. Dacă o făcuse, amintirea era complet pierdută. 

Și apoi, încetul cu încetul, lucrurile începură să se schimbe. 
Ochii îi rămaseră aţintiţi la baza copacului și totul în jur începu 
să dispară, ca și cum ceața de pe coastă ar fi coborât printre 
dealuri, înghițind totul în afara lui și a copacului. 

Ca și la misiunea din San Francisco, imaginile purceseră să i 
se adune în minte și amintirea vagă pe care o întrezărise pe 
drumul de înapoiere de la institut îi apăru perfect clară. 

De creanga cea mai de jos a copacului atârna o funie și, la 
capătul funiei, se legăna un trup. 

Al cui? 

In jurul trupului erau bărbaţi călare, care râdeau. 


Pe neașteptate, durerea îi străbătu creierul și șoaptele 
începură, așa cum începuseră și în cimitirul misiunii din San 
Francisco. 

Cuvintele erau în spaniolă, dar le înțelegea clar. 

Ne iau pământul și casele. Ne iau viața. 

Venganza... venganza... 

Vorbele i se învârteau în minte la nesfârșit. În cele din urmă, 
Alex se întoarse în spatele bătrânului stejar. 

La câţiva metri depărtare, cu ochii aţintiţi asupra lui, stătea 
Maria Torres. Privirile li se întâlniră, apoi ea se întoarse și porni 
către piaţeta nu prea îndepărtată. 

Alex porni pe urmele bătrânei, în timp ce ceața se strângea 
tot mai tare în jurul lui. 

e 

Piaţa se schimbase, dar pentru Alex care, așezat pe banca de 
lemn nefasonată, o asculta pe Maria Torres șoptindu-i la ureche 
cuvinte în spaniolă pe care acum le înţelegea perfect, ea părea 
că așa fusese dintotdeauna. 

Biserica misiunii se ridica la patruzeci de metri mai încolo și 
pereţii săi văruiţi străluceau în lumina soarelui. Preoţii cu rase 
cafenii, încălțaţi în sandale, intrau și ieșeau din sanctuar și, la 
umbra clădirii, trei indieni stăteau lungiţi pe pământ. 

Așezată în unghi drept față de biserică, mica școală a misiunii 
avea ușile și ferestrele deschise către aerul curat; în curtea 
școlii se jucau cinci copii sub oblăduirea unei călugărițe 
îmbrăcate în negru, cu mâinile ascunse modest sub pânza 
voluminoasă a mânecilor. 

Pe partea cealaltă a pieţei era un magazin mic, a cărui 
construcţie de lemn contrasta straniu cu aceea mai solidă, din 
adobe, a cladirilor misiunii. Sub ochii lui Alex, din magazin ieși o 
femeie care, deși privea direct spre el, părea să nu îl vadă. 

Începu să o asculte pe Maria, care îi vorbea șoptit despre 
biserică și despre chipurile viu colorate ale sfinţilor, care 
acopereau pereții. 

Apoi Maria începu să îi vorbească despre La Paloma, despre 
cei care construiseră și iubiseră satul. 

— Dar au mai fost și alţii, continuă ea. Alţii, care au venit și au 
furat totul. Du-te, Alejandro. Intră în biserică și vezi cum a fost. 
Vezi cum a fost aici odată. 


Ca în vis, el se ridică de pe bancă și traversă piața, intrând pe 
ușile deschise ale sanctuarului. Înăuntrul bisericii era răcoare; 
lumina intrată pe cele două ferestre cu vitralii, una deasupra 
ușii, cealaltă deasupra altarului, dansa pe pereţi. În nișele 
amplasate de jur împrejur erau așezați sfinţii despre care îi 
vorbise Maria. Se apropie de unul dintre ei și privi în sus, în ochii 
martirizaţi ai statuii. Aprinse o lumânare sfântului, apoi se 
întoarse și ieși din biserică. De pe partea cealaltă a pieţei, Maria 
Torres, așezată pe bancă, îi zâmbi înclinând din cap. 

e 

Marty Lewis se trezi așteptându-se să audă zgomotele de 
fiecare dimineaţă ale casei. Incet-încet, își dădu seama că nu 
era dimineaţă și că întreaga locuinţă era goală. 

Adormise. 

După plecarea lui Alan făcuse curat în toată casa, după care 
se decisese să tragă un pui de somn. 

Se rostogoli în pat și se uită la ceas. Două și jumătate. 
Dormise aproape trei ore. Gemând obosită, se ridică și se 
apropie de fereastră, unde rămase o vreme privind dealurile din 
spatele casei și întrebându-se dacă nu cumva Alan era pe 
undeva pe-acolo, dormindu-și somnul alcoolic. Tot ce se putea. 

Sau poate că ajunsese în sat și acum ședea în vreun bar, 
punând gaz pe focul și așa ațâtat al furiei. 

Sigur era că nu ajunsese la Centrul Medical, altfel ar fi primit 
de știre de la ei până acum. 

Işi puse un halat și cobori la parter, întrebându-se din nou 
dacă nu ar trebui să cheme poliţia și iarăși se hotărî că nu. Fără 
mașină, Alan nu putea face mare lucru. 

Turnă în chiuvetă ultimul rest de cafea îngroșată de cât 
fiersese și puse să facă o porţie nouă. Când va veni acasă - 
dacă va mai veni acasă - Alan va avea nevoie de multă cafea. 

Tocmai punea cafeaua când auzi portiţa grădinii deschizându- 
se și închizându-se scurt. Simţi cum o cuprinde ușurarea. 

Se întorsese. 

Continuă să numere lingurițele de cafea, convinsă că, înainte 
de a apuca să termine, va auzi vocea lui Alan cerându-și scuze 
pentru beţie și rugându-se să fie iertat. 

Nimic. 


Încheie de numărat linguriţele, puse ibricul pe foc și, când 
cafeaua începu să bolborosească în vas, se îndreptă spre ușa 
din spate. 

Două minute mai târziu, cu inima bătându-i să-i spargă 
pieptul, înţelese ce avea să i se întâmple. Știa că nu poate face 
nimic pentru a se împotrivi. 

e 

Alex clipi și privi în jur. Era așezat pe o bancă în piațetă și 
privea clădirea primăriei și silueta îmbrăcată în negru a Mariei 
Torres, care tocmai dispărea pe o străduţă lăturalnică, în 
direcţia cimitirului și a casei sale. 

În minte i se strecură un gând. Arată ca o călugăriţă. O 
bătrână călugăriță spaniolă. 

Brusc sesiză că, de pe treptele bibliotecii, cineva îi făcea 
semne. Deși nu era sigur cine era persoana, îi făcu la rândul lui 
cu mâna. 

Dar cum ajunsese în piaţetă? 

Ultimul lucru pe care și-l aminti era că se afla în Piaţă, în faţa 
stejarului, încercând să își amintească dacă se jucase vreodată 
în el pe când era copil. 

lar acum era în piațetă, la două străzi depărtare. 

Dar era obosit, ca și cum ar fi umblat mult și la deal. 

Se uită la ceas. Era trei și un sfert. Ultima dată când se uitase, 
în urmă cu numai câteva minute, era unu și jumătate. 

Trecuseră aproape două ore și nu știa cum. Porni spre casă, 
încercând să rezolve problema. Ştia că orele nu dispăreau pur și 
simplu în neant. Și mai știa că, dacă se gândea suficient, avea 
să afle ce se petrecuse în aceste ore și de ce nu-și amintea. 

e 

Ușa din spate se trânti, iar Marsh își ridică ochii din revista 
medicală pe care o citea, la timp pentru a-l vedea pe Alex 
intrând dinspre bucătărie. 

— Salut. 

Alex se opri și se întoarse spre Marsh. 

— Bună, răspunse el. 

— Unde ai fost? 

Alex dădu din umeri. 

— Nicăieri. 

Marsh îi zâmbi fiului său. 


— Interesant, când eram de vârsta ta și eu mă duceam tot 
timpul acolo. 

Alex nu răspunse. Încetul cu încetul, zâmbetul se șterse de pe 
chipul lui Marsh, în timp ce băiatul ieșea din încăpere și se 
strecura în sus, pe scări, spre camera lui. Cu câteva luni în 
urmă, înainte de accident, în ochii lui Alex s-ar fi aprins o 
luminiţă și el ar fi întrebat unde exact era nicăieri, iar apoi s-ar fi 
lansat într-o conversaţie dusă până la absurd pe tema locului 
exact unde se găsea nicăieri și cum proceda cineva care nu 
făcea nimic în mijlocul lui nicăieri. 

Acum în ochii lui nu era nimic. 

Pentru Marsh, ochii lui Alex deveniseră un simbol al 
schimbărilor petrecute în el de la accident încoace. 

Vechiul Alex avea ochii plini de viaţă, în care Marsh citea 
stările de spirit ale fiului său dintr-o singură privire. 

Acum însă, ochii lui nu mai arătau nimic. Când privea în ei, nu 
vedea decât propria lui imagine reflectată. Și totuși, nu avea 
impresia că băiatul încerca să ascundă ceva. Era mai degrabă 
ca și cum nu ar fi fost nimic dincolo de ei, ca și cum lipsa de 
relief a personalităţii lui îi apărea acum vizibil în priviri. 

Marsh își aminti că se spunea că ochii sunt ferestrele 
sufletului. Dar, dacă era adevărat, atunci Alex nu avea suflet. 
Înghețat de gândul acesta, Marsh încercă să-l izgonească din 
minte. 

Tot restul după-amiezii însă, gândul continuă să-i dea 
târcoale. 

Poate că Ellen avusese dreptate atunci, în noaptea aceea 
îngrozitoare de mai. Poate că Raymond Torres nu-l salvase cu 
adevărat. 

Poate că, într-un fel, Alex era mort. 


e Capitolul 14 


Kate Lewis continuă să asculte sunetul telefonului multă 
vreme după ce se convinsese că nu va răspunde nimeni. Pentru 
a patra oară în ultimul ceas își spuse că mama îl dusese probabil 
pe tatăl ei la spital. Dar, dacă era așa, atunci de ce nu-i lăsase 
un mesaj pe robotul telefonic? De ce robotul nu era nici măcar 
pus în funcţiune? Îngrijorată, agăţă în furcă receptorul 
telefonului din barul lui Jake și se întoarse la masa pe care ea și 
Bob Carey o ocupaseră toată după-amiaza aceea lungă de 
duminică. 


— Tot nimic? o întrebă Bob, în timp ce ea se strecura pe 
bancheta separeului. 

Kate încercă să ridice degajat din umeri, dar eșuă. 

— Nu știu ce să fac. Aș vrea să mă duc acasă, dar mama a zis 
să telefonez mai întâi. 

— Ai sunat toată după-amiaza. Hai să mergem până acolo și, 
dacă încă se ceartă, putem să plecăm. Nici nu trebuie neapărat 
să intrăm. Dar sunt convins că s-a dus cu el la spital. 

Se întinse peste masă și îi strânse mâna încurajator. 

— Ascultă, dacă era atât de beat cum spui, înseamnă că a 
avut așa de mult de furcă să-l scoată din casă, încât a uitat să 
mai pună în funcţiune robotul. 

Kate aprobă dând din cap, neconvinsă. Până acum, mama îi 
lăsase întotdeauna un mesaj sau, dacă tatăl ei era într-o stare 
mai gravă, nici nu încercase să-l scoată din casă. Chemase o 
ambulanță la domiciliu și atât. lar în dimineaţa aceasta starea 
lui fusese foarte serioasă. 

Dar nici nu mai putea continua să-și piardă vremea în barul lui 
Jake. 

— Bine, spuse ea în cele din urmă. 

Zece minute mai târziu ajunseră pe aleea din faţa casei 
familiei Lewis, iar Bob opri motorul Porsche-ului. Rămaseră o 
vreme privind la ușa deschisă a garajului în care se vedeau încă 
ambele mașini. Apoi își îndreptară atenţia asupra casei. 

— Ei, măcar nu se ceartă, spuse Kate, dar nu făcu niciun gest 
să se dea jos din mașină. 

— Poate că a chemat o ambulanță și a plecat cu ea, sugeră 
Bob. 

Kate clătină din cap. 

— Ar fi mers în urma ei cu mașina, ca să nu trebuiască să 
cheme pe altcineva să o aducă acasă. 

— Vrei să rămâi aici și să mă duc eu să văd dacă sunt acasă? 

Kate se gândi un moment, apoi clătină din cap. Cu mâini 
tremurătoare deschise portiera Porsche-ului și cobori. Porni pe 
alee către ușa principală, cu Bob pe urmele ei. 

Găsi ușa descuiată și oftă ușurată. Un lucru era sigur: mama 
n-ar fi lăsat în veci casa cu ușa descuiată. Impinse ușa și intră. 

— Mamă? Am venit! strigă ea. 

Pe deasupra casei se așternu o tăcere seacă. Inima lui Kate își 
grăbi ritmul. 


— Mamă! strigă ea din nou, ceva mai tare. 

Privi neliniștită spre Bob. 

— Ceva e în neregulă, șopti ea. Dacă ușa e deschisă, mama ar 
trebui să fie aici. 

— Poate e sus. Vrei să mă duc să mă uit? 

Kate dădu din cap, iar Bob o porni în sus pe scări. O clipă mai 
târziu era înapoi. 

— Nu-i nimeni, îi spuse. Hai să vedem în bucătărie. 

— Nu, spuse Kate. 

Și continuă, cu vocea tremurând. 

— Hai să chemăm poliţia. 

— Poliţia? o îngână Bob. De ce? 

— Pentru că mi-e frică, zise Kate, care renunţase să mai 
încerce să-și stăpânească teama din glas. Ceva e în neregulă, 
nu vreau să intru în bucătărie. 

— Hai, Kate, zău așa. 

Bob se îndreptă spre ușa închisă a bucătăriei. 

— Nu-i nimic aici. Probabil că a chemat o ambulanţă și... 

În timp ce deschidea ușa bucătăriei vocea i se frânse. 

— Dumnezeule mare, șopti el. 

O clipă rămase perfect nemișcat. Apoi făcu un pas înapoi, 
lăsând ușa să se închidă. Se întoarse în loc, nesigur pe picioare, 
cu chipul alb ca varul. 

— Kate, șopti el. Mama ta... cred că... pare moartă. 

Kate îl privi o secundă, înainte ca vorbele să capete sens. Pe 
urmă, fără să se gândească la ce face, se repezi pe coridor, 
trecu pe lângă Bob și intră în bucătărie. Căută prin încăpere cu 
înfrigurare. Într-un târziu, găsi ceea ce căuta. Genunchii i se 
înmuiară, iar ea căzu la pământ suspinând. 

e 

Roscoe Finnerty își ridică privirile spre Tom Jackson. 

— Ți-e bine? 

Jackson dădu din cap. 

— Mă descurc. 

Se uită un moment la cadavrul lui Marty Lewis, încercând să 
își stăpânească sentimentele. Nu semăna deloc cu ce simţise în 
primăvara trecută, când aproape că își pierduse controlul la 
vederea trupului zdrobit al lui Alex Lonsdale, prins în carcasa 
mutilată a Mustang-ului. Nu, de data asta era altfel. Dacă n-ar fi 
fost expresia de pe chipul ei și paloarea pielii, femeia aceasta ar 


fi putut fi adormită. Îngenunche și își puse degetul pe gâtul ei. 
Nu dormea. 

— Tu ce crezi? zise el, ridicându-se din nou în picioare. 

— Până nu vorbesc cu copiii nu cred nimic. 

Se auzi o sirenă și, în câteva secunde, o ambulanţă opri pe 
alee. In încăpere intrară doi medici care repetară aceleași 
gesturi pe care le făcuseră Finnerty și Jackson cu câteva minute 
mai devreme. 

— N-o mișcaţi din loc, le spuse Finnerty. Doar vedeţi dacă e 
într-adevăr moartă, dar nu faceți nimic până nu vin anchetatorii. 
Tom, ieși și vezi să nu intre vreun curios, iar eu o să discut puţin 
cu puștii. 

Finnerty ieși din bucătărie și trecu în sufragerie, unde îi găsi 
pe Kate și pe Bob, așezați pe aceeași canapea pe care îi lăsase. 
Kate suspina încet, în timp ce Bob încerca să o liniștească. 

— Ce face? întrebă Finnerty. 

Bob se uită năuc la el. 

— Dumneavoastră ce credeţi că face? i-o întoarse el, gâtuit. 
Mama ei a... mama ei... 

Tăcu, amuţit de valul de emoție care îl îneca. 

— Ușurel, îi spuse Finnerty. Incearcă să te liniștești. 

Făcu un efort de memorie și își aminti. 

— Ești Bob Carey, nu-i așa? 

Bob dădu din cap, părând a se mai calma puţin. 

— l-ai sunat pe părinţii tăi? Știu ce s-a întâmplat? 

Bob clătină din cap. 

— Bine. O să-i sun eu și o să le spun să vină încoace. Pe urmă 
o să vreau să stau puţin de vorbă cu tine. E în regulă? 

— Nu s-a întâmplat nimic, spuse Bob. Am venit aici, am găsit- 
o și am chemat poliția. 

Finnerty îl bătu ușor pe umăr. 

— Bine. O să vedem și amănuntele un pic mai târziu. 

Găsi telefonul și o carte de telefon, după care își petrecu 
următoarele cinci minute asigurându-l pe Dave Carey că fiul său 
nu păţise nimic. Pe urmă se întoarse în sufragerie. 

Incet, puse cap la cap toată povestea. Cu cât asculta mai 
mult, cu atât era mai sigur că știa ce se întâmplase. Era o istorie 
pe care o auzise de nenumărate ori în anii de când era poliţist, 
dar aceasta era prima dată când finalul ei era tragic. Abia la 
sosirea lui Dave Carey reveni în bucătărie. 


Acolo se aflau doi anchetatori. Finnerty îi urmări tăcut 
mișcându-se prin încăpere și căutând metodic indicii despre ce 
se întâmplase. 

— Cum vi se pare? întrebă el când Bill Ryan îi făcu semn din 
cap. 

Ryan ridică din umeri. 

— Fără să fi vorbit cu nimeni, aș zice că a fost premeditată și 
cu ceva sânge-rece. Nu sunt semne de luptă sau de viol, iar ușa 
n-a fost forțată. 

— Dacă ce spun copiii e adevărat, atunci e soțul. Când a 
plecat fata, era beat și părinţii se certau. De-aia a și plecat de 
fapt - taică-său era furios, iar maică-sa încerca să-l potolească. 
Fata zice că mama voia să încerce să-l interneze azi la 
dezalcoolizare. 

— lar el nu voia. 

— Exact. 

Ușa din spate se deschise brusc. Își făcu apariția Tom Jackson, 
care sprijinea cu braţul drept un bărbat cu ochii împăienjeniţi, cu 
mâinile tremurânde și chipul palid. Finnerty înţelese imediat 
cine era, fără să-i fi spus cineva. 

— Domnul Lewis? 

Alan Lewis dădu mutește din cap, cu privirile aţintite asupra 
siluetei acoperite cu un cearșaf de pe podea. 

— Dumnezeule, șopti el. 

— Citiţi-i drepturile, spuse Ryan. Hai să vedem dacă obţinem 
o mărturisire aici, pe loc. 

e 

— Nici acum nu-mi vine să cred, suspină Carol Cochran. Nu 
pot să cred că Alan a omorât-o pe Marty, oricât de beat a fost. 

Era trecut puțin de ora nouă, iar cei doi soți Cochran erau la 
familia Lonsdale de la șase și jumătate. Pe toată durata cinei, 
care rămăsese aproape neatinsă, familiile Cochran și Lonsdale 
dezbătuseră întâmplările acelei zile în La Paloma. Acum, în timp 
ce ședeau în sufrageria încă parțial mobilată, cu Lisa și Alex la 
etaj și Kim adormită în camera de oaspeţi, discuția ameninţa să 
monopolizeze întreaga seară. 

— Nu putem vorbi despre altceva? întrebă Ellen Lonsdale, 
deși știa deja răspunsul. 

Peste tot în La Paloma nu exista decât un singur subiect de 
discuţie: Alan Lewis își ucisese soţia sau altcineva? 


— Nu subestima niciodată ce poate să facă un betiv, îi spuse 
Marsh Lonsdale lui Carol, fără a lua în seamă întrebarea soţiei 
sale. 

— Dar Alan a fost întotdeauna un beţiv inofensiv. Zău, Marsh. 
Alan nu e grozav nici când e treaz. Când e beat, tot ce mai face 
e să leșine. 

— Nu chiar, interveni Jim Cochran. Ultima oară când am jucat 
golf cu el a făcut o crosă tirbușon pe trunchiul unui copac și a 
încercat să dea după mine când i-am spus s-o lase mai moale. 

— E totuși cale lungă până la a-ţi omori nevasta, insistă Carol. 

— Dar nu era niciun semn de violenţă, îi aminti Marsh. Din 
câte spune poliţia, Marty îl cunoștea pe asasin. 

Carol clătină din cap nerăbdătoare. 

— Marty cunoștea pe toată lumea din oraș, ca noi toţi de 
altfel. Și pe urmă, s-a simţit întotdeauna în siguranţă în casa aia, 
deși Dumnezeu știe de ce. 

Își roti privirile prin sufrageria familiei Lonsdale și se 
cutremură ușor. 

— lertaţi-mă, dar mie întotdeauna casele astea vechi mi-au 
dat fiori. 

— Carol! 

— lubitule, Ellen și cu mine suntem prietene de prea multă 
vreme pentru ca să mai trebuiască să o mint. De altfel, de când 
a început să se învârtă în jurul casei ăsteia i-am spus că, dacă 
nu-i aduce modificări drastice în șase luni, nu-i mai trec pragul. 
Uitaţi-vă și voi, parcă e o mănăstire. Tot timpul mă aștept ca 
undeva, în fundal, să aud un cor. Și ferestrele. Acoperite cu fier 
forjat - ca la închisoare! 

Rămasă fără suflu, tăcu stânjenită, iar apoi zâmbi strâmb. 

— Asta cred eu. 

— Și, într-un fel, ai dreptate, o aprobă Ellen. Numai că se 
întâmplă că mie îmi plac toate lucrurile astea pe care tu nu poţi 
să le suferi. Dar nu văd ce legătură are cu Marty. 

— Când te gândești că ea spunea tot timpul că fortăreața aia 
veche o face să se simtă apărată, și uite ce i s-a întâmplat. 

— Dragă, protestă Jim, crimele se pot petrece oriunde. Nu 
contează unde se află casa sau cum arată. 

Carol oftă. 

— Știu. Și mai știu și că Alan pare să fie autorul. Dar nu mă 
interesează. Eu nu cred că ăsta e adevărul. 


Lisa apăru brusc în arcada largă care despărţea livingul de hol 
și cei patru adulţi tăcură vinovați. 

— Tot despre doamna Lewis discutaţi? întrebă ea încet. 

După o ezitare, mama ei dădu din cap. 

— Pot să... vă supăraţi dacă stau aici și ascult? 

— Am crezut că tu și Alex ascultați muzică... 

— Nu vreau! spuse Lisa. 

Glasul ei tăios îi făcu pe cei patru adulţi să schimbe priviri 
curioase. Ellen fu cea care rupse tăcerea. 

— Lisa, s-a întâmplat ceva sus? Te-ai certat cumva cu Alex? 

Lisa șovăi. Clătină din cap, dar lui Ellen i se păru că fata 
ascundea ceva. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat, o îndemnă ea. Indiferent ce e, 
nu poate fi atât de rău încât să nu ne poţi spune. V-aţi certat? 

— Cu Alex? izbucni fata. Cum se poate certa cineva cu Alex? 
Lui nu-i pasă de nimic, așa că nu are subiecte de ceartă. 

Pe neașteptate începu să plângă. 

— lertaţi-mă. N-ar trebui să vorbesc așa, dar... 

— Dar ăsta e adevărul, o completă Marsh blând, ridicându-se 
și luând-o în braţe. E-n regulă, Lisa. Știm cu toţii cum e Alex și 
cât de greu e de suportat. Hai, spune-ne ce s-a întâmplat. 

Ceva mai calmă, Lisa se așeză și își șterse ochii cu batista 
tatălui ei. 

— Ascultam niște discuri și eu am vrut să vorbim despre 
doamna Lewis, dar el n-a vrut. Adică vorbea, dar tot ce spunea 
suna straniu. Ca și cum puţin i-ar fi păsat ce s-a întâmplat cu ea 
sau cine a făcut-o. Nu... nu-i pasă nici măcar că e moartă. 

Își fixă mama cu privirea. 

— Mamă, a zis că n-a întâlnit-o niciodată pe doamna Lewis și, 
chiar dacă ar fi întâlnit-o, n-are importanţă. A zis că toată lumea 
moare și că nu are nicio importanţă cum. 

Îngropându-și faţa în batistă, începu să suspine încet. 

În încăpere se lăsă liniștea. Carol Cochran se așeză alături de 
fiica ei, în timp ce Marsh, cu o expresie îngheţată pe chip, o fixa 
pe Ellen. 

— Nu... nu înseamnă nimic... începu Ellen, dar el o întrerupse. 

— Indiferent ce înseamnă, nu are niciun drept să vorbească 
așa. E suficient de inteligent ca să-și ţină gura, uneori. 

Se întoarse și se îndreptă spre ieșire și spre scară. 

— Marsh, lasă-l în pace, protestă Ellen, dar prea târziu. 


Nu se mai auzea decât sunetul pașilor lui în sus, pe scări. 

Cu un glas tremurat, Ellen se întoarse din nou către Lisa. 

— Zău, Lisa, spuse ea din nou, nu înseamnă nimic... 

e 

Marsh intră în camera lui Alex fără să bată la ușă, cu 
respiraţia tăiată. Își găsi fiul întins pe pat, cu o carte sprijinită de 
genunchii ridicaţi. Notele clare ale lui Eine Kleine Nachtmusik 
reverberau în pereții goi. Alex își ridică privirile către tatăl său și 
lăsă cartea deoparte. 

— Familia Cochran a plecat? 

— Nu, n-a plecat, scrâșni Marsh. Dar asta nu datorită ţie. Ce 
naiba i-ai spus Lisei? 

Apoi, înainte ca Alex să poată răspunde, continuă pe un ton 
ca de gheaţă. 

— N-are importanţă. Știu ce i-ai spus. Ce vreau să aflu e de ce 
ai făcut-o. E jos, plânge și n-aș putea spune că o condamn. 

— Plânge? Cum așa? 

Marsh masură chipul senin al fiului său. Era cu putinţă să nu-și 
dea seama? În clipa aceea, în timp ce făcea un efort să își 
recapete suflul, înțelese că era într-adevăr posibil ca băiatul să 
nu-și dea seama ce efect avuseseră cuvintele lui asupra Lisei. 

— Din cauza a ceea ce i-ai spus despre doamna Lewis și 
despre moarte. 

Alex ridică din umeri. 

— N-am cunoscut-o pe doamna Lewis. Lisa a vrut să vorbim 
despre ea, dar eu cum aș fi putut? Dacă nu cunoști pe cineva, 
nu poți vorbi despre el, nu? 

— Dar nu a fost numai asta, Alex, spuse Marsh. A mai fost și 
ceea ce i-ai spus despre moarte. Că toată lumea moare și că nu 
are importanță cum. 

— Dar e adevărul adevărat, nu-i așa? se miră Alex. Toţi 
murim. Și dacă tot murim, atunci ce mare lucru? 

— Alex, doamna Lewis a fost asasinată. 

Alex dădu din cap. 

— Dar tot moartă e, nu-i așa? 

Marsh inspiră adânc și continuă, alegându-și vorbele cu foarte 
mare grijă. 

— Alex, există câteva lucruri pe care va trebui să le înţelegi, 
chiar dacă acum ele nu au pentru tine nicio semnificaţie. Sunt 
legate de emoții și sentimente. 


— Știu ce sunt emoţiile, spuse Alex, dar nu știu cum e să le 
trăieşti. 

— Exact. Dar alții știu, după cum și tu ai știut cândva. Și într-o 
zi, când o să te faci bine, o să știi iar. Între timp însă, trebuie să 
ai grijă să nu-i rănești pe alţii prin ceea ce spui. 

— Chiar dacă le spun adevărul? 

— Chiar dacă le spui adevărul. Trebuie să ţii minte că acum 
nu știi adevărul întreg despre tot ce există. De exemplu, nu știi 
că poţi răni oamenii nu numai fizic, ci și mintal. Așa cum ai rănit- 
o pe Lisa. l-ai rănit sentimentele. Ea ţine la tine, iar tu ai făcut-o 
să simtă că nu ţii la nimic. 

Alex tăcea. Privindu-l, Marsh nu-și dădu seama dacă media la 
ceea ce auzise sau nu. Apoi Alex vorbi din nou. 

— Tată, nici nu cred că ţin la ceva. În orice caz, nu așa cum 
țin restul oamenilor. Nu asta e ceea ce e în neregulă la mine? Nu 
de asta spune doctorul Torres că n-am să mă mai fac bine 
niciodată? Pentru că nu am și nici n-o să mai am vreodată toate 
aceste emoţii și sentimente pe care le au alţii? 

Lipsa de speranţă din cuvintele lui Alex era și mai mult pusă 
în evidență de lipsa de inflexiuni a tonului său. Brusc, Marsh 
simţi o dorință de a-l strânge în braţe, așa cum o făcea când era 
mic de tot. Dar știa că nu are sens. N-o să-l facă pe Alex să se 
simtă mai în siguranţă sau mai iubit, pentru că el nu se simţea 
nici ameninţat, nici neiubit. 

El nu simțea nimic. lar Marsh nu putea face nimic ca să 
schimbe lucrurile. 

— Așa e, spuse el încet. Exact asta e în neregulă, iar eu nu 
știu cum am putea repara ceva. 

Întinse mâna și apucă umărul lui Alex, deși știa că gestul era 
mai important pentru el însuși decât pentru băiat. 

— Tare aș vrea să știu, fiule. Aș vrea să te pot ajuta să redevii 
ce-ai fost odată, dar nu pot. 

— E-n regulă, tată. Nu doare și nici nu-mi amintesc cum am 
fost odată. 

Marsh încercă să înghită nodul care i se strângea în gât. 

— E-n regulă, băiete, reuși el să spună. Știu cât îţi e de greu și 
știu că te străduiești din toate puterile. O să te ajutăm să scapi 
de toate astea. Îţi promit. O să scapi cumva. 

Apoi, nevrând ca Alex să-l vadă plângând, ieși din cameră și 
închise ușa în urma lui. 


Zece minute mai târziu, când își recăpătase controlul asupra 
propriilor sentimente, cobori. 

— Iși cere scuze, le spuse el Lisei și părinţilor acesteia. Zice 
că-i pare rău pentru ce a spus și că nu vorbea serios. 

Dar, la câteva minute după aceea, după plecarea familiei 
Cochran, se întrebă dacă îl crezuse cineva. 

(J 

Alex se trezi și, timp de câteva secunde, nu înțelese unde se 
afla. Apoi, o dată cu imaginea pereţilor, îi deveni tot mai clar și 
visul care îl deșteptase. 

Își amintea detaliile, la fel de limpede acum în mintea lui ca și 
atunci când le trăise în realitate, doar că visului îi lipsea 
începutul. 

Era acolo, în casa care semăna atât de bine cu cea în care 
locuiau ei înșiși, cu pereţii văruiţi în alb și podeaua bucătăriei 
acoperită cu gresie. Vorbea cu o femeie; deși nu o cunoștea, 
deși nu-i știa chipul, știa că era Martha Lewis. 

Se auzi un zgomot afară și doamna Lewis se îndreptă spre ușa 
din spate, unde vorbi cu cineva. Deschise ușa și lăsă pe cineva 
să intre. 

O clipă, lui Alex i se păru că noul venit era chiar el, dar văzu 
că, deși băiatul îi semăna, avea pielea ceva mai închisă la 
culoare și ochii aproape la fel de negri ca și părul. Și era furios, 
deși încerca să o ascundă. 

Și doamna Lewis părea să creadă că celălalt băiat era Alex, 
pentru că acum îl ignora și vorbea numai cu celălalt, căruia însă 
îi spunea Alex. 

li oferi o coca-cola, iar băiatul o acceptă. Dar, după ce bău 
numai câteva înghiţituri, puse cutia jos și se ridică. 

Murmurând încet, cu ochii aprinși de furie, se apropie de 
doamna Lewis și se pregăti s-o ucidă. 

Alex rămase neclintit în colţul bucătăriei, cu privirile aţintite 
asupra scenei care se desfășura la numai câțiva metri de el. 

Simţea durerea din gâtul doamnei Lewis, în jurul căruia se 
strângeau tot mai tare degetele tânărului cu pielea întunecată. 

Simţi și groaza din sufletul ei în clipa în care înţelese că avea 
să moară. 

Dar nu putea decât să stea acolo și să urmărească 
neputincios căci, în același timp cu durerea doamnei Lewis, 
trebuia să îndure suferinţa gândului care îi tot răsuna în creier. 


Sunt eu. Cel care o ucide sunt eu. 

lar acum, perfect treaz, gândul era încă acolo, ca și amintirea 
a ceea ce simţise în timp ce urmărea asasinatul. 

Sentimente. Emoții. 

Compasiune pentru doamna Lewis, furie împotriva băiatului, 
teamă pentru ce se putea întâmpla după crimă. 

Apoi, după moartea doamnei Lewis, când se trezise, emoţiile 
dispăruseră. Dar amintirea lor rămăsese. Amintirea, imaginea 
crimei și cuvintele rostite de băiat în timp ce ucidea. 

Cobori din pat și se duse la parter. La sfârșitul celui de-al 
treilea volum al dicționarului găsi traducerea cuvintelor pe care 
băiatul le repeta la nesfârșit. 

Venganza... răzbunare. 

Ladrones... hoţi. 

Asesinos... criminali. 

Dar răzbunare pentru ce? 

Cine erau hoţii și criminalii? 

Nu înțelegea nimic și, chiar dacă în vis o recunoscuse, Alex tot 
nu își amintea să o fi cunoscut vreodată pe Martha Lewis. 

Nu știa nici limba spaniolă. 

Deci băiatul din vis nu putea fi el. 

Fusese doar un vis. 

Puse dicţionarul înapoi pe raft și se întoarse în pat. 

A doua zi dimineaţă, deschise La Paloma Herald și rămase 
vreme îndelungată privind fotografia Marthei Lewis. 

Fără urmă de îndoială, era femeia pe care o văzuse în vis. 


e Capitolul 15 


În dimineaţa înmormântării Marthei Lewis, Ellen Lonsdale se 
trezi devreme. Rămase întinsă în pat, privind cerul fără nori al 
Californiei. Hotări că nu era cea mai potrivită zi pentru o 
înmormântare. În această zi, mai mult decât altcândva, ceața ar 
fi trebuit să atârne deasupra dealurilor La Palomei, să-și întindă 
degetele umede către satul din vale. Alături de ea, Marsh se 
mișcă și deschise un ochi. 

— Nu trebuie să te trezești încă, îi spuse Ellen. E devreme, dar 
n-am mai putut să dorm. _ 

Marsh se trezi complet și se ridică într-un cot. Intinse un deget 
timid ca să atingă braţul lui Ellen, dar ea se feri, aruncă pătura 
și cobori din pat. 


— Vrei să stăm de vorbă? o întrebă el, chiar dacă știa care va 
fi răspunsul. 

Dacă ea voia să stea de vorbă cu cineva, acel cineva era 
Raymond Torres. Se simţea tot mai izolat, atât de fiul, cât și de 
soția lui. 

După cum se așteptase, Ellen clătină din cap. 

— Nu știu cât voi mai putea rezista, spuse ea cu un zâmbet 
forţat. Dar trebuie. 

— Poate că nu asta e soluţia, îi sugeră Marsh. Poate că ar fi 
mai bine dacă tu și cu mine am pleca o vreme, să vedem dacă 
nu ne putem regăsi unul pe celălalt. 

Ellen se opri din îmbrăcat și se întoarse să-l privească 
nedumerită. 

— Să plecăm? Cum am putea să plecăm? Dar Alex? Dar Kate 
Lewis? De ei cine o să aibă grijă? 

Marsh ridică din umeri. Se dădu la rândul lui jos din pat. 

— Valerie Benson s-a ocupat până acum de Kate, poate să o 
facă și de-acum încolo. Ce naiba, așa măcar are ceva mai bun 
de făcut decât să se văicărească toată ziua că n-ar fi trebuit să 
divorţeze. 

— Ești crud... 

— Nu sunt crud, dragă, o întrerupse Marsh. E adevărul 
adevărat și o știi prea bine. Cât despre Alex, e perfect capabil 
să-și poarte singur de grijă, chiar dacă nu mai e ca înainte. Dar 
tu și cu mine avem o problemă de rezolvat, indiferent că ne 
place sau nu. 

Timp de o fracțiune de secundă, Marsh se întrebă de ce toate 
astea ieșeau la iveală tocmai acum și dacă n-ar trebui să încerce 
să se abţină. Știa însă că nu va putea. 

— Îţi dai seama că nu mai vorbești deloc cu mine? De trei zile 
încoace, abia dacă mi-ai adresat un cuvânt, iar înainte de asta 
nu-mi spuneai decât ce zice Raymond Torres că ar trebui să 
facem cu viața noastră. Nu numai cu a lui Alex, dar și cu a 
noastră. 

— Nu e nicio diferență. Acum Alex chiar este viaţa noastră, iar 
Raymond știe cel mai bine ce e de făcut. 

— Raymond Torres e un neurochirurg extraordinar. Dar nu e 
nici psihiatru, nici preot și cu atât mai puţin Dumnezeu cel 
Atotputernic... chiar dacă se poartă de parcă ar fi. 

— l-a salvat viaţa lui Alex... 


— Serios? întrebă Marsh, clătinând trist din cap. Uneori mă 
întreb dacă l-a salvat pe Alex sau ni l-a furat. Tu nu vezi ce se 
petrece, Ellen? Alex nu ne mai aparține și nici tu. Amândoi îi 
aparțineţi acum lui Raymond Torres. Și nici măcar nu sunt sigur 
că nu asta a urmărit. 

Așezându-se la piciorul patului, Ellen își astupă urechile cu 
palmele, ca și cum, refuzând să mai audă sunetul vocii lui 
Marsh, ar fi putut izgoni și cuvintele lui. Îl privi rugător. 

— Nu-mi face asta, Marsh îl imploră ea. Trebuie să fac cum 
cred că e mai bine, nu? 

Era atât de aproape de lacrimi, atât de nenorocită, încât 
Marsh își simţi amărăciunea dispărând. Îngenunche lângă ea și îi 
luă mâinile reci și moi în ale lui. Îi spuse încet: 

— Nu știu. Nu știu ce trebuie să mai facem niciunul din noi. 
Tot ce știu e că te iubesc, îl iubesc și pe Alex și vreau să fim din 
nou o familie. 

Ellen rămase tăcută o clipă, apoi dădu încet din cap. 

— Știu, spuse ea în cele din urmă. Dar mă tot întreb ce mai 
urmează. 

— Nu mai urmează nimic. Între Alex și Marty Lewis nu e nicio 
legătură. Ceea ce i s-a întâmplat lui Alex a fost un accident. 
Marty Lewis a fost asasinată și, dacă Alan nu vine cu o explicaţie 
mai bună decât „nu-mi amintesc nimic”, probabil că va fi 
judecat și condamnat. 

Ellen dădu din cap tristă. 

— Dar tot am sentimentul că lucrurile nu se încheie aici. Am 
sentimentul ciudat că deasupra noastră atârnă un blestem. 

— Asta e cel mai caraghios lucru pe care l-am auzit de multă 
vreme încoace. Blestemele nu există, Ellen. Ceea ce ni se 
întâmplă nouă e viaţa pur și simplu. 

Nu era adevărat, își spuse Ellen, în timp ce se îmbrăca și 
cobora să pregătească micul dejun. Într-o viaţă obișnuită îţi 
creșteai o familie și te bucurai de prieteni. Totul era normal. Dar 
Alex nu era normal, după cum asasinarea lui Marty nu era 
normală și nici faptul că te sculai de dimineaţă întrebându-te 
dacă vei rezista până la sfârșitul zilei. 

Aruncă o privire către ceas. Peste cinci minute, Marsh avea să 
coboare și apoi Alex. Asta măcar era normal. Încercă să se 
concentreze asupra acestui fapt. Începu să-și facă în minte o 
listă a lucrurilor care puteau face viaţa sa la fel de obișnuită și 


de normală ca înainte, dar, până la apariţia lui Marsh și a lui 
Alex, nu reuși să găsească niciunul. Turnă pentru cei doi câte o 
ceașcă de cafea și îl sărută pe Alex pe obraz. 

Alex nu-i răspunse și, ca întotdeauna, cuțitul dezamăgirii i se 
răsuci în stomac. 

Amestecă o cutie de suc de portocale congelat și turnă un 
pahar pentru soţul și un altul pentru fiul ei. In clipa aceea 
constată că Alex se îmbrăcase de școală, nu pentru 
înmormântarea lui Marty Lewis. 

— lubitule, va trebui să te schimbi. Nu poţi merge la 
înmormântare îmbrăcat așa cum ești. 

— M-am hotărât să nu merg, răspunse el, golindu-și paharul 
dintr-o singură înghiţitură lungă. 

Marsh își ridică ochii de pe prima pagină a ziarului. 

— Ba bineînţeles că ai să mergi, spuse el. 

— Alex, trebui să mergi, protestă Ellen. Marty a fost cea mai 
bună prietenă a mea, iar tu ai fost întotdeauna prieten cu Kate. 

— Dar e stupid. Nici măcar n-am cunoscut-o pe mama lui 
Kate. De ce să merg la înmormântarea ei? Pentru mine nu 
înseamnă nimic. 

Amuţită de răspunsul lui, Ellen puse chiflele pe masă și își 
aminti ceea ce îi spusese Raymond Torres de nenumărate ori: 
„Nu te enerva. Trebuie să-l abordezi la propriul lui nivel, un nivel 
care nu are nimic de-a face cu sentimentele.” Căută în minte 
ceva care să ajungă la sufletul lui. 

Nu erau prea multe asemenea lucruri. 

Înţelegea din ce în ce mai bine că relaţiile - ale lui Alex sau 
ale oricui altcuiva - se bazau pe sentimente: pe dragoste, pe 
furie, pe milă, pe toate acele emoţii pe care le considerase 
întotdeauna ca normale, dar pe care Alex nu le mai cunoștea 
acum. Încetul cu încetul, relaţiile lui se destrămau. Ce putea 
face ea ca să le păstreze? Gândurile îi fură întrerupte de glasul 
lui Marsh. Se întoarse și îl văzu fixându-l pe Alex cu o privire 
furioasă. 

— Dar faptul că noi am dori să mergi are vreo importanţă? îl 
auzi întrebând. Că pentru noi ar conta foarte mult să fii acolo? 

Ședea rezemat de speteaza scaunului, cu braţele încrucișate, 
iar Ellen știa că nu avea să mai scoată un cuvânt până ce nu va 
căpăta un răspuns de la Alex. 


Așezat la masă, neclintit, Alex analiza ceea ce îi spusese tatăl 
său. 

Făcuse o greșeală, așa cum făcuse una și cu Lisa acum câteva 
seri. Pe chipul tatălui său se vedea că era supărat, iar acum 
trebuia să afle de ce. În mintea lui știa de ce. 

Rănise sentimentele mamei sale, de aceea era tata supărat. 

De când cu visul despre doamna Lewis, începuse să priceapă 
cum era cu sentimentele. Își amintea cum se simţise în vis, chiar 
dacă de atunci încoace nu mai simţise nimic altceva. Dar măcar 
acum avea amintirea unui sentiment. Era un început. 

— Îmi pare rău, spuse el încet, știind că acestea erau 
cuvintele pe care dorea tatăl său să le audă. Cred că nu m-am 
gândit. 

— Cred că nu. Acum eu zic să te duci sus și să pui un costum 
pe tine, iar când mergi la înmormântare - pentru că o să mergi - 
o să vreau să te porţi ca și cum ţi-ar păsa cu adevărat de ce s-a 
întâmplat cu Marty Lewis. E clar? 

— Da. 

Se ridică de la masă și ieși din bucătărie. Dar, pe când urca 
treptele, auzi glasurile ridicate ale părinţilor săi. Chiar dacă nu 
distingea cuvintele, știa despre ce vorbeau. 

Vorbeau despre el și despre cât de ciudat se purta. 

Știa că multă lume vorbea despre același lucru. 

Ştia ce se întâmpla ori de câte ori intra într-o încăpere. 

Cei care până atunci discutaseră tăceau brusc, cu ochii aţintiți 
asupra lui. 

Alţii se uitau ostentativ în altă parte. 

Sigur, asta nu-l deranja. Singurul lucru care îl deranja era visul 
acela a cărui semnificaţie nu o dezlegase încă, în afară de faptul 
că, dacă putea avea sentimente în vis, atunci probabil că, mai 
devreme sau mai târziu, le va avea și aievea. Și atunci va fi la 
fel ca toată lumea. 

Doar dacă nu o omorâse într-adevăr pe doamna Lewis. 

Poate că până la urmă avea un motiv real pentru a merge la 
înmormântare. Poate că, dacă vedea cadavrul, o să-și 
amintească dacă el o ucisese sau nu. 

e 

Intrând pe poarta micului cimitir, Alex realiză că ceva era în 
neregulă. 

Se întâmpla din nou. 


Din nou avea o amintire limpede a acestui loc, care nici de 
data asta nu arăta așa cum ar fi trebuit. 

Zidurile erau vechi și mâncate, iar iarba, iarba moale pe care 
preoţii o îngrijeau atât de bine, dispăruse. In locul ei rămăsese 
pământul gol, acoperit din loc în loc cu smocuri ciufulite. 

Nici pietrele de pe morminte nu arătau cum ar fi trebuit. Erau 
prea multe și, ca și zidurile, păreau mâncate, astfel că abia mai 
putea citi numele de pe ele. Pe morminte nu mai erau flori, așa 
cum fuseseră întotdeauna. 

Examină chipurile celor din jurul său. Niciunul nu-i era 
familiar. 

Toți erau străini, niciunul nu aparținea acestui loc. 

Durerea, de-acum cunoscută, îi străpunse creierul și vocile 
porniră să-i șoptească din nou în urechi. 

Ladrones... asesinos... 

Simţi brusc o dorinţă să se întoarcă și să o rupă la fugă. Să 
fugă de durerea din creier, de voci și de amintiri. 

Simţi cum o mână i se așeză pe braţ și încercă să se 
desprindă, dar mâna se încleștă mai tare și strânsoarea 
degetelor care îi striveau carnea pătrunse dincolo de voci. 

— Alex, îl auzi pe tatăl său șoptind, ce-ai păţit? 

Alex clătină din cap și se uită în jur. Mama lui îl privea 
îngrijorată. La câţiva pași mai încolo o recunoscu pe Lisa 
Cochran, împreună cu părinţii. Scrută restul grupului: Kate Lewis 
stătea în apropierea sicriului acoperit cu flori, alături de Valerie 
Benson. Ceva mai încolo, lângă zid, îi recunoscu pe Evanși. 

— Alex? îl auzi din nou pe Marsh. 

— Nimic, tată, șopti la rândul său. N-am nimic. 

— Ești sigur? 

Alex dădu din cap. 

— Mi s-a părut... mi s-a părut că îmi amintesc ceva. Dara 
trecut. 

Mâna de pe braţul său se descleștă, iar Alex își lăsă din nou 
privirile să străbată cimitirul. 

Vocile tăcuseră, iar cimitirul arăta din nou normal. 

Oare ce-l făcuse să se gândească la preoți? 

Privi clădirea primăriei care, demult de tot, fusese sediul 
misiunii și se întrebă de când nu mai fusese locuită de preoți. In 
orice caz, nu de când se născuse el. 

Atunci cum de își amintea de preoţii care îngrijeau cimitirul? 


Și de ce toate chipurile i se păruseră străine? 

Vorbele șoptite îi reveneau din adâncurile minţii. 

Hoti... criminali... 

Vorbele din vis. Își amintea cuvintele din vis, nimic mai mult. 
Totuși, în adâncurile creierului său era ceva mai mult. Cuvintele 
aveau un sens, ca și visul; erau mai mult decât simple vise și 
amintiri false. 

Într-un fel sau altul, totul era realitate, dar nu avea acum timp 
să se gândească la astea. Erau prea mulţi oameni în jur, oameni 
pe care îi simţea cu ochii pe el. Trebuia să se comporte ca și 
cum nimic nu ar fi fost ieșit din comun. 

Se strădui să se concentreze asupra înmormântării, privind 
sicriul așezat lângă groapă. 

In clipa aceea auzi din nou vocea tatălui său. 

— Ce mama dracului caută nemernicul ăla aici? 

Îi urmări direcţia privirii. La câţiva metri distanţă, stând sigur, 
îl zări pe Raymond Torres. 

li făcu semn cu capul, iar Torres îi răspunse la fel. 

Mă urmărește, își spuse brusc Alex. N-a venit aici la 
înmormântare. A venit să vadă cum mă descurc. 

Adânc în minte, la marginea conștientului, simţi o umbră de 
emoție. 

O senzaţie atât de rapidă, de nefamiliară, că aproape că nici 
nu o recunoscu. Dar ea exista, și nu în vis. Ceva în el se trezea 
la viață - frica. 


— Ce mai faci, Alex? 

Raymond Torres stătea cu mâna întinsă. Alex i-o strânse, așa 
cum știa că trebuie. Inmormântarea luase sfârșit cu o oră în 
urmă și cei mai mulţi dintre participanţi erau acum adunaţi pe 
terasa casei lui Valerie Benson, unde discutau liniștit, căutând 
cele mai potrivite cuvinte de alinare pentru Kate. La apropierea 
lui Torres, Alex stătea singur și se uita la micul bazin pentru 
pești și la cascada care îl alimenta. 

— Bine, răspunse el, simțind privirea ascuţită a medicului 
aţintită asupră-i. 

— La cimitir s-a întâmplat ceva, nu-i așa? 

Alex ezită, apoi dădu din cap. 

— A fost... a fost cam la fel ca la San Francisco. 

Torres clătină din cap. 


— Aha. Dar și aici s-a întâmplat ceva. 

O afirmaţie, nu o întrebare. Alex ezită iar, apoi aprobă din nou 
din cap. 

— Același lucru. Am intrat și, o clipă, mi s-a părut că recunosc 
casa, dar aceasta era altfel decât mi-o aminteam eu. Din cauza 
bazinului. Terasa îmi era familiară, dar nu și bazinul. Pur și 
simplu nu mi-l amintesc. 

— Poate că e nou. 

— Nu pare nou. Şi pe urmă am întrebat-o pe doamna Benson 
și ea mi-a spus că e aici dintotdeauna. 

Torres dădu din nou din cap. 

— Cred că ar trebui să vii mâine la institut, să stăm de vorbă. 

Pe neașteptate, alături apăru tatăl său. Alex îi simţi braţul pe 
după umeri, dar nu făcu nicio încercare de a se desprinde. 

— Mâine se duce la școală, îl auzi el spunând. 

Torres ridică din umeri. 

— E bine și după școală. 

Marsh șovăi. Instinctul îi spunea să-l informeze pe Torres că 
Alex nu va mai veni niciodată la institut. 

Dar aici nu era locul potrivit. Dădu scurt din cap și își propuse 
să își lase loc în programul de a doua zi pentru a-l duce el însuși 
pe Alex la Palo Alto. 

— Foarte bine. 

lar mâine după-amiază, adăugă el în gând, tu și cu mine vom 
avea o ultimă conversaţie. Cu braţul încă petrecut pe după 
umerii fiului său, începu să-l tragă de lângă Torres, dar acesta 
continuă: 

— Inainte de a lua o hotărâre, vă recomand să citiţi foarte 
atent ceea ce aţi semnat. 

După care se răsuci pe călcâie și părăsi terasa. O clipă mai 
târziu se auziră motorul unei mașini și cauciucurile mașinii lui 
Torres, care porni ca din pușcă. 

e 

Pe drumul de ieșire din La Paloma, Raymond Torres se întrebă 
dacă nu cumva făcuse o greșeală ducându-se la înmormântarea 
Marthei Lewis. Adevărul era că nu dorise să se ducă. Trecuseră 
mulţi ani de când nu mai făcea parte din viaţa La Palomei și știa 
că va fi privit ca un intrus. 

Ceea ce se și întâmplase. Sosise și recunoscuse o mulțime de 
chipuri, dar cei mai mulţi nici nu-l băgaseră în seamă. Pe drumul 


spre cimitir făcuse un popas ca să-și vadă mama. Lucrurile se 
desfășuraseră exact așa cum îi prezisese ea. 

— Loco, îi spusese ea. Ești fiul meu, dar ești loco. Crezi că te 
vrea cineva acolo? Numai pentru că ai un titlu, pentru că ai un 
spital al tău, crezi că te vor accepta? N-ai decât să te duci, 
atunci! Du-te și lasă-te tratat cum te-au tratat întotdeauna. 
Crezi că s-au schimbat cumva? Gringos nu se schimbă niciodată. 
A, nu-ţi vor spune nimic. Vor fi politicoși. Dar să vezi dacă te 
invită vreunul acasă la el! 

Ochii îi fulgerau mânioși și trupul îi tremura de furia 
acumulată atâţia ani de zile. 

— Casele lor! spusese, ca și cum ar fi scuipat. Casele pe care 
le-au furat străbunilor noștri! 

— Asta a fost acum multe generaţii, mamă, protestase el. 
Acum totul s-a uitat. Niciunul din oamenii ăștia nu are ceva 
comun cu ce s-a întâmplat acum sute de ani. lar eu am copilărit 
cu Marty. 

— Ai copilărit cu ea! pufnise ea cu dispreţ. Si, ai crescut 
împreună cu ea, ai mers la aceeași școală cu ea. Dar ea ţi-a 
vorbit vreodată? Te-a tratat vreodată ca pe o ființă omenească? 

Maria Torres își miji ochii. 

— Nu pentru înmormântare te duci. E altceva la mijloc. Ce e, 
Ramón? 

Sub privirea scrutătoare a mamei sale, Raymond Torres 
constatase că siguranţa sa atât de atent cultivată se topea. Cum 
de știa? Cum de știa că interesul său în această înmormântare 
trecea dincolo de ultimul omagiu adus unei persoane pe care o 
cunoscuse cu mult timp în urmă? Știa că, în adâncul sufletului 
său, era de fapt dorința de a vedea durerea din ochii prietenilor 
Marthei Lewis și stupefacţia de pe chipul Cynthiei Evans, că era 
dorinţa de a-i vedea suferind așa cum suferise el cu atâţia ani în 
urmă? Nu, nu putea ști de toate astea, iar el nu avea să 
recunoască niciodată faţă de ea. 

— E vorba de Alex, îi spusese în cele din urmă. Vreau să văd 
cum reacţionează la înmormântare. 

Îi povestise despre experienţa de la San Francisco, iar bătrâna 
dăduse din cap ca și cum ar fi știut. 

— Nu știi al cui mormânt era? întrebase ea. Don Roberto a 
avut un frate preot. 

— Vrei să spui că Alex Lonsdale a văzut o stafie? 


În tonul lui se auzea limpede reținerea faţă de convingerile 
mamei sale. 

Ochii bătrânei sclipiseră. 

— Nu te pripi să batjocorești. Sunt o mulţime de legende 
despre familia lui Don Roberto. 

— Ai noștri au o mulţime de legende despre orice, replicase el 
sec. Asta e cam tot ce ne-a mai rămas. 

— Nu. Mai avem ceva. Avem mândria. Cu excepţia ta. Pentru 
tine mândria nu a fost de ajuns. Ai vrut mai mult, ai vrut să ai ce 
au gringos, chiar dacă, pentru a căpăta toate astea, a trebuit să 
devii unul dintre ei. Și iată, ai încercat și ai dat greș. Uită-te la 
tine, la mașina ta fandosită, la hainele tale scumpe, la educaţia 
ta de gringo. Și, cu toate astea, te acceptă? Nu. Și nici nu te vor 
accepta vreodată. 

Așa părăsise căsuţa în care se născuse. Mama sa avea 
dreptate. La înmormântare se simţise stingher, chiar dacă îi 
cunoștea pe cei mai mulţi dintre cei prezenți. 

Dar avusese dreptate să se ducă. 

Pentru că ceva se întâmplase într-adevăr cu Alex Lonsdale. 
Timp de câteva clipe, înainte ca braţul tatălui său să îl 
înconjoare, Alex avusese un comportament complet schimbat. 

În ochii săi se citise viaţa, iar el păruse să asculte ceva. 

Dar ce? 

La toate astea se gândea Raymond Torres pe drumul înapoi 
spre Palo Alto. Ajuns la institut, se opri direct în biroul său, unde 
se așeză să revadă cazul lui Alex. 

Undeva se înregistrase o greșeală. Alex dădea semne din ce 
în ce mai multe de trăiri emoţionale. 

Și, dacă mergea prea departe, avea să distrugă totul, inclusiv 
pe el însuși. 

e Capitolul 16 

Alex stătea în mijlocul pieţei, așteptând durerea din creier și 
amintirile stranii, care nu se potriveau cu viața reală. Măsura 
atent clădirile care  mărgineau piaţa, căutând detaliile 
necunoscute pe care se aștepta să le vadă. Nimic. Clădirile 
arătau la fel ca întotdeauna: o primărie de ţară, cândva biserica 
unei misiuni, și o bibliotecă, fostă școală. 

În capul lui nu se auzeau șoapte și în creier nu simţea nicio 
durere. 


Când, în fine, se asigură că nimic din ceea ce era în piaţă sau 
în clădirile adiacente nu avea să-i provoace vreun proces mintal, 
intră cu pași măsuraţi în bibliotecă și se apropie de birou. Arlette 
Pringle, bibliotecară în La Paloma de treizeci de ani, ridică din 
sprâncene a reproș. 

— S-a dat vacanţă și eu nu știu, Alex? 

Alex clătină din cap. 

— Azi-dimineaţță am fost la înmormântarea doamnei Lewis. lar 
după-amiază... Am de căutat câteva lucruri pe care nu le găsesc 
în biblioteca școlii. 

— Aha. 

Arlette Pringle încerca să se lămurească dacă Alex tocmai îi 
spusese o minciună - după treizeci de ani petrecuți cu copiii din 
La Paloma și cu părinţii lor, era convinsă că nimic nu o mai 
putea lua prin surprindere - sau într-adevăr avea de pregătit o 
temă și se afla aici cu aprobarea profesorilor. Apoi hotărî că nu 
avea importanţă. Elevii care veneau încă la bibliotecă erau atât 
de puţini, încât o faţă tânără era binevenită în orice împrejurări. 

— Pot să te ajut să găsești ce cauţi? 

— Orașul, spuse Alex. Există vreo carte despre istoria La 
Palomei? încă de la început, de la sosirea întemeietorilor? 

Arlette Pringle dădu repede din cap și deschise dulapul încuiat 
din spatele biroului. Scoase un volum legat în piele și i-l întinse. 

— Dacă te interesează istoria veche, o ai aici. Dar volumul a 
fost publicat acum aproape patruzeci de ani. Dacă îţi trebuie 
ceva mai recent, mă tem că ai ghinion. 

Alex studie o clipă coperta volumului de dimensiuni mari, apoi 
îl deschise la prima pagină. Deasupra unui desen al pieței, făcut 
în cerneală, era titlul: La Paloma: porumbița peninsulei. Pe 
pagina următoare era tabla de materii. Parcurgând-o în grabă, 
văzu că găsise exact ce îi trebuia. 

— Pot s-o iau acasă? 

Domnișoara Pringle clătină din cap. 

— Imi pare rău, dar e singurul exemplar pe care îl avem și e 
de neînlocuit. Până și pe Cynthia Evans am obligat-o să stea aici 
de fiecare dată când voia să se documenteze pentru hacienda. 

Alex o privi nedumerit și Arlette își aminti ceea ce auzise în 
legătură cu memoria lui. 


— Pentru restaurare, continuă ea. Poate că, după ce citești 
despre ea, o să vrei să te duci până la familia Evans, să vezi ce 
au făcut cu casa. Pe dinafară cel puţin, e exact ca pe vremuri. 

Ușa de la intrare se deschise și Arlette își ridică ochii în mod 
reflex. 

— Dacă ai întrebări, sunt aici. 

Se întoarse către noul venit, în timp ce Alex se așeza la una 
din mesele grele de stejar care decorau unica încăpere a 
bibliotecii. 

Cartea, după cum se dovedi în timp ce o parcurgea, era în 
primul rând o grupare de imagini care datau din primele zile ale 
La Palomei, însoţite de relatarea schematică a istoriei orașului, 
începând cu sosirea primilor părinţi franciscani în 1775, cu 
primele terenuri cedate de mexicani celor pe care îi numeau 
californios, în 1820, și cu efectul Tratatului de la Hidalgo 
Guadelupe, în 1848. 

Un capitol întreg se ocupa de povestea lui Roberto Meléndez 
y Ruiz, spânzurat după ce încercase să ucidă un general-maior 
al armatei americane. După spânzurarea lui, familia abandonase 
hacienda de pe dealul din afara La Palomei și se înapoiase în 
Mexic, în timp ce ceilalţi californios își vindeau în grabă casele 
americanilor și le călcau pe urme. 

Restul cărții cuprindea desene amănunțite ale haciendei, ale 
misiunii și ale caselor celorlalţi californios. Aceste desene îi 
reținură atenţia lui Alex. Pagină după pagină se succedau 
planurile și relevmentele caselor dinăuntrul și din afara satului. 
Multe dintre ele erau însoțite și de fotografii din care reieșeau 
modificările aduse caselor pe parcursul anilor. 

Spre sfârșitul cărţii Alex descoperi și casa lor. Privi multă 
vreme desenele vechi. Se schimbase foarte puţin peste ani - 
dintre toate casele din La Paloma, numai cea a familiei Lonsdale 
părea să fi supravieţuit în forma sa originară. 

Cu excepţia zidului care împrejmuia grădina. 

Desenele detaliate ale casei, făcute de preoţi imediat după ce 
misiunea îşi pierduse pământurile în favoarea primilor 
californios, prezentau foarte detaliat zidul care înconjura terasa, 
împreună cu _ inserțiile complicate de faianţă, amplasate la 
distanțe egale pe toată lungimea lui. Între ele, așezate cu 
aceeași precizie, erau tulpini de iederă îngrijit tunse, cocoțate pe 
mici spaliere. Alex studie foarte atent imaginea. 


Era exact așa cum crezuse că va arăta atunci când părinții îl 
aduseseră prima dată acasă de la institut. In fotografia aceluiași 
zid însă, făcută cu vreo patruzeci de ani în urmă, iedera apărea 
peste tot, acoperind zidul cu un desiș prin care inserțiile nu se 
mai vedeau. 

Pe pagina următoare găsi casa lui Valerie Benson. Nu mai 
semăna prea mult cu ceea ce fusese odată. Arsese de două ori 
în decursul anilor și, de fiecare dată când fusese reclădită, 
zidurile fuseseră mutate și linia acoperișului schimbată. Singurul 
lucru care nu fusese definitiv modificat era terasa, dar nici ea nu 
scăpase de schimbări. 

In 1927 fusese adăugat bazinul pentru pești, alimentat de o 
cascadă. 

Din nou Alex studie vechiul desen și fotografia mai recentă. 

Din nou cel care i se părea real era desenul, cel în care se 
vedea terasa așa cum crezuse că și-o amintește nu mai departe 
de dimineaţa aceea. 

Închise cartea și rămase neclintit timp de câteva minute, 
încercând să găsească un răspuns întrebărilor care i se nășteau 
în minte. În cele din urmă se ridică și puse volumul pe biroul lui 
Arlette Pringle. Bibliotecara îl luă și îl puse cu grijă la loc, în 
dulapul încuiat din spatele biroului. 

— Domnișoară Pringle, spuse el, există vreo modalitate de a 
afla când am văzut cartea asta ultima dată? 

Arlette își ţuguie buzele. 

— De ce vrei să știi, Alex? 

— Pentru că... Sunt atât de multe lucruri pe care nu mi le 
amintesc, dar multe din imaginile din cartea asta mi se par 
cunoscute. M-am gândit că s-ar putea să mă ajute dacă aș afla 
când m-am uitat la ea ultima oară. 

— Păi, nu știu. 

Domnișoara Pringle se gândi câteva momente dacă merita să- 
și piardă vremea  scotocind prin registrele vechi. Apoi, 
amintindu-și din nou de ceea ce i se întâmplase lui Alex cu 
numai câteva luni în urmă, se hotări. 

— Sigur. Dacă ar fi fost la raft, nu ar fi fost posibil, dar fiecare 
carte care intră și iese din dulapul ăsta este înregistrată. Hai să 
ne uităm. 

Scoase un registru gros din sertarul de jos al biroului și începu 
să îl răsfoiască. Un minut mai târziu îi zâmbi nedumerită. 


— Îmi pare rău, Alex, dar din registrul meu reiese că nu ai 
văzut volumul ăsta niciodată. Numai Cynthia Evans l-a cerut în 
ultimii cinci ani, iar înainte de asta tu și prietenii tăi eraţi atât de 
mici, încât oricum nu v-aș fi lăsat să puneţi mâna pe el. 

Încruntat, Alex se răsuci pe călcâie și părăsi biblioteca fără un 
cuvânt. Porni pe jos spre casă, adâncit în gânduri. Pe măsură ce 
se apropia, hotăra ce avea de făcut. Deși era obosit, își continuă 
drumul în sus pe Hacienda Drive. 

Se opri o dată să se odihnească, în curba unde, cu numai 
câteva luni în urmă, mașina sa trecuse prin balustrada 
protectoare și se răsturnase în râpă. Rămase acolo mai bine de 
o jumătate de oră, încercând să regăsească amintiri legate de 
accident. 

Știa ce se petrecuse: i se povestise totul de mai multe ori de 
când își revenise pe patul de spital. Fuseseră la o petrecere, el și 
Lisa se certaseră, iar Lisa plecase singură. Câteva minute mai 
târziu pornise pe urmele ei, dar conducea cu viteză prea mare și 
trebuise să vireze pentru a evita să o lovească. Atunci mașina 
ieșise de pe șosea. _ 

Totuși, părea să lipsească ceva. In adâncurile minţii sale 
trebuia să mai fie ceva, o frântură de imagine pe care nu o 
putea prinde, motivul real al accidentului. 

Nici el nu știa cum, dar era sigur că faptul că trebuise să o 
ocolească pe Lisa nu era singurul motiv. Trebuia să mai fie ceva, 
cineva, care trebuise ocolit. 

Dar cine? Nu reușea să clarifice această imagine, să o 
identifice. 

Ridicându-se cu greu în picioare, o porni din nou spre casa 
familiei Evans și spre dealurile de dincolo de ea. 

e 

Așezat în arhiva Centrului Medical, Marsh Lonsdale bătea 
furios pe tastatura computerului. Monitorul stătea pe biroul din 
faţa lui, ca un Ciclop. Existau, desigur, momente când mulțumea 
tuturor zeilor pe care îi cunoștea pentru sistemul automatizat pe 
care îl instalase la Centru cu cinci ani în urmă, dar avea și zile - 
și aceasta era una dintre ele - când ar fi vrut ca microprocesorul 
să nu fi fost inventat niciodată. 

— Îţi trebuie o diplomă specială numai ca să umbli cu porcăria 
asta? mormăi el. 

De lângă fișier, Barbara Fannon zâmbi cu înţelegere. 


— Nu reacționează la înjurături, îi atrase ea atenţia. Nu vrei 
să-mi spui ce cauţi și îţi scot eu ce trebuie? 

Il împinse ușurel la o parte și se așeză, punându-și degetele 
pe taste. 

— Alex. Nu vreau decât dosarul medical al propriului meu fiu, 
iar nenorocita asta de mașinărie nu vrea să mi-l dea. 

— Nu spune prostii. Nu trebuie decât să i-l ceri politicos, în 
termeni pe care să-i înţeleagă. 

Apăsă pe câteva taste și ecranul prinse viaţă. 

— Poftim. Apasă pe butonul ăsta și îți dă informaţiile, de la 
ziua când s-a născut până la ultima dată când a fost aici. 

Se ridică, eliberând din nou scaunul pentru Marsh și 
întorcându-se la fișierul ei. 

Marsh trecu în viteză peste datele de pe ecran până când, pe 
neașteptate, ajunse la sfârșitul dosarului. Ultima informaţie era 
datată în aprilie trecut. Privi un moment iritat ecranul, apoi 
spatele întors al Barbarei Fannon. 

— Atât de mult am rămas în urmă cu introducerea datelor? 

— Poftim? 

— Am întrebat dacă suntem într-adevăr cu cinci luni în urmă 
în introducerea datelor, repetă Marsh. Suntem în septembrie și 
ultima intrare în dosarul lui Alex e un control de rutină în aprilie. 
Asta înseamnă cinci luni. 

— Nu se poate. În ultimii trei ani nu am rămas în urmă nici 
măcar cu douăzeci și patru de ore. De obicei, tot ce i se 
întâmplă unui pacient apare în computer în două-trei ceasuri. 
Lasă-mă pe mine. 

Se aplecă peste umărul lui Marsh și mai apăsă încă o dată pe 
taste, dar și de data aceasta fără rezultat. Dosarul se încheia 
brusc. 

— Vezi? 

— Văd că ceva nu e în regulă, dar ar putea fi din mai multe 
motive. Eu zic că ar fi bine să te întorci la biroul tău și să te 
ocupi de administrarea instituţiei ăsteia, iar eu am să văd ce s-a 
întâmplat cu dosarul lui Alex. Dacă nu-l pot scoate din computer 
o să-ţi aduc originalul de la subsol, dar asta s-ar putea să mai 
dureze. E bine așa? 

Neconvins, Marsh se ridică și se îndreptă spre ușă, oprit de 
vocea Barbarei. 

— Marsh, s-a întâmplat ceva? Cu Alex, vreau să spun? 


— Nu știu, îi răspunse Marsh. Am un fel de presimţire rea în 
legătură cu el și, în plus, nu-mi place Torres. Nu vreau decât să 
văd din nou dosarul cu tot ce i s-a făcut, asta-i tot. 

— Bine, oftă Barbara Fannon. Măcar știu ce caut. Ti-l aduc cât 
pot de repede. 

Dar peste o oră intră în biroul lui Marsh cu o expresie 
nedumerită și îngrijorată în același timp. 

— Nu-l găsesc, spuse ea. 

Marsh își ridică privirea din raportul pe care îl citea. 

— Nu e în computer? 

— Mai rău decât atât, spuse ea, așezându-se și întinzându-i 
coperţile goale ale unui dosar. Nu există pur și simplu. 

Marsh deschise încruntat dosarul cu numele lui Alex tipărit 
ordonat în partea de sus. Înăuntru nu se afla decât o singură 
foaie de hârtie, pe care era scrisă o frază. 


Conținutul dosarului transferat la Institutul pentru 
Cercetarea Creierului Uman, cu aprobarea lui 
Marshall Lonsdale, doctor în medicină, director. 


Marsh se încruntă și mai tare. 

— Asta ce dracu' înseamnă? 

Barbara ridică din umeri. 

— Presupun că ai trimis toate informaţiile legate de accident 
la Palo Alto, de unde nu s-au întors. 

Marsh se aplecă și apăsă pe unul dintre butoanele 
interfonului. 

— Frank, poţi să vii puţin până aici? 

O clipă mai târziu, Frank Mallory intră în birou, iar Marsh îi 
întinse foaia de hârtie. 

— Ştii ceva? 

Mallory îi aruncă o privire, iar apoi dădu din umeri. 

— Sigur. Tot ce am avut am trimis la Palo Alto. Torres a avut 
nevoie de dosar. 

— Dar de ce nu ni l-a trimis înapoi? Și de ce noi n-am păstrat 
o copie? 

Era rândul lui Mallory să se încrunte. 

— Păi... cred că am presupus că l-au trimis. Ar fi trebuit să se 
întoarcă demult, împreună cu copii după tot ce i-au făcut acolo. 
Face parte din fișa medicală completă a lui Alex. 


— Exact, aprobă Marsh. Dar, după cum se vede, n-au făcut-o. 
Barbara, vrei te rog să-i suni? Află ce se petrece și de ce dosarul 
lui Alex nu s-a întors până acum la noi. 

După ce rămaseră singuri, Frank Mallory îl studie pe Marsh 
timp de o clipă. 

— Ce înseamnă toate astea, așa deodată, Marsh? Se întâmplă 
ceva cu Alex și eu nu știu? 

— Nu știu, recunoscu Marsh. E ceva ce nu pot defini. Dar mă 
îngrijorează. 

— În plus, nu-ţi place Raymond Torres. 

— Nici n-am susţinut vreodată că-mi place, răspunse Marsh, 
fără să-și poată controla tonul defensiv al vocii. Dar e mai mult 
decât atât. Din ce în ce mai mult, Torres se comportă ca și cum 
Alex i-ar aparține, iar Alex... ce mai, sunt îngrijorat din cauza lui. 

— Și Ellen? Ea e îngrijorată? 

Marsh dădu neputincios din umeri. 

— Ar fi bine. Din păcate, e convinsă că Torres e una din 
minunile secolului. Dar e la fel de convinsă și că prin La Paloma 
bântuie un blestem, ori ceva asemănător. 

Mallory căscă ochii neîncrezător. 

— Blestem? Haide, Marsh, să nu-mi spui că Ellen... 

— Știu, oftă Marsh. Și nici nu cred că e convingerea ei de- 
adevăratelea. Dar azi-dimineaţă era supărată. Și de când cu 
moartea lui Marty Lewis atât de curând după accidentul lui 
Alex... 

— Între care nu poate exista nicio legătură, sublinie Frank. 

— Asta i-am spus și eu. Sunt convins că, dacă se gândește 
mai bine, va fi și ea de acord. Dar ce mă neliniștește cu 
adevărat e atitudinea lui Torres. 

Îi relată lui Mallory conversaţia avută cu doctorul după 
înmormântare. 

— Și s-a mulțumit să-mi atragă atenţia asupra angajamentului 
pe care l-am semnat. 

— Dar l-ai citit? Adică l-ai mai citit de când l-ai semnat? 

Înainte ca Marsh să poată răspunde, Barbara Fannon intră în 
birou cu un alt dosar în mână. Dintr-o privire aruncată chipului 
ei, Marsh înțelese că se întâmplase ceva. 

— Ce e? Ce-au spus? 

Barbara clătină din cap, ca și cum tot nu i-ar fi venit să creadă 
ceea ce auzise. 


— Au zis că dosarul este în posesia lor și că nu intenţionează 
să ni-l înapoieze. Nu ne înapoiază nici măcar dosarul nostru, iar 
de copii după datele lor nici nu poate fi vorba! 

— Nu se poate, spuse Marsh. Nu pot face așa ceva... 

— Spuneau... spuneau că pot, Marsh, replică Barbara atât de 
încet, încât cei doi bărbaţi trebuiră să facă un efort ca să o audă. 
Spuneau că instrucțiunile și autorizaţia sunt clare în 
angajamentul pe care l-ai semnat înainte de operaţie. 

— Nu pot să cred, spuse Marsh. Hai să ne uităm la 
angajament. 

Barbara i-l întinse. 

— M-am gândit că o să vrei să-l vezi. L-am... l-am citit deja. 

Marsh îl parcurse în grabă, iar apoi îl luă de la capăt și îl mai 
citi o dată atent. După ce termină, i-l întinse lui Frank Mallory. 

— Nu ţine, spuse Mallory după ce termină de citit 
angajamentul pe care Marsh și Ellen îl încheiaseră cu Institutul 
pentru Cercetarea Creierului Uman. Niciun tribunal n-o să-i dea 
câștig de cauză. Ce Dumnezeu, dacă te iei după el, individul nu 
are de dat socoteală nimănui. Nu e obligat să pună la dispoziţia 
nimănui niciun fel de informaţie, nici să-și descrie metodele, 
nimic. Și poate face orice cu Alex, oricât timp dorește. Conform 
hârtiei, i-ai cedat până și custodia asupra lui Alex. De ce dracu' 
ai semnat-o? 

Văzu expresia lui Marsh și își regretă imediat cuvintele. 

— lartă-mă, Marsh, am luat-o razna. 

— Oare? întrebă Marsh cu o voce spartă. Nu sunt sigur. Ar fi 
trebuit să o citesc - Dumnezeu mi-e martor că Torres m-a 
îndemnat de nu știu câte ori. Probabil că mi-am imaginat că eo 
hârtie obișnuită. 

— N-am văzut în viaţa mea ceva mai puţin obișnuit. Părerea 
mea e că ar trebui să contactăm imediat un avocat. 

Marsh dădu din cap. 

— Deși nu știu ce-ar mai putea face. Chiar dacă reușește să 
dovedească lipsa de valabilitate, o să dureze luni, dacă nu ani 
de zile. Și pe urmă, chiar dacă aș fi citit atent, tot aș fi semnat. 

— Dar mie mi se pare că ai semnat sub cea mai a naibii 
constrângere, spuse Mallory. Ori semnai, ori îl lăsai pe Alex să 
moară, pentru numele lui Dumnezeu! Ce altceva ai fi putut 
face? 

— Mai important e ce fac acum? întrebă Marsh. 


În încăpere se așternu o tăcere stânjenită. Cei prezenţi 
înțelegeau situația în care se afla Marsh. Fără dosar, nu aveau 
să afle ce i se făcuse lui Alex, dar aceasta era partea cea mai 
puţin proastă. 

Primul gând al tuturor fu să-l mute pe Alex din zonă. Dar nici 
asta nu se putea. Nu numai că nu știau prin ce metode fusese 
salvată viața băiatului, dar nu aveau idee dacă nu cumva era 
încă în tratament și care ar putea fi consecinţele întreruperii 
acestui tratament. 

Era o capcană din care nu se vedea nicio cale de ieșire. 

e 

Alex stătea pe coasta dealului. Soarele după-amiezii îi 
încălzea spatele, în ciuda brizei care începuse deja să 
răcorească aerul. Privea în vale către hacienda și, în mintea lui, 
imaginile începeau din nou să fulgere. 

| se părea că își amintește curtea plină de cai, care porneau 
apoi spre sat. 

Își amintea de niște oameni - ai lui - care se îndepărtau de 
hacienda, cărând boccele. 

Și își amintea de alți trei, rămași în curte multă vreme după 
plecarea celorlalţi. Nu le vedea chipurile, dar știa cine erau. 

Erau familia lui. 

Apoi începu să-și amintească vocile, dintre care una le 
acoperea pe toate celelalte. 

Nu ne temem să murim... nu ne vom părăsi pământurile... 

Și totuși, le părăsiseră. În carte scria că fugiseră în Mexic. 

Nu vă ajută la nimic că ne omorâți pe noi... fiul meu vă va 
găsi și vă va ucide... 

Cuvintele reverberau în mintea lui Alex. Se ridică și începu să 
urce coasta dealului. Ajuns în vârf, se pierdu în desișul de stejari 
și, în clipa următoare, se apucă să sape. Pământul era tare și 
pătătorit, după aproape un secol și jumătate, dar în cele din 
urmă cedă. 

La o jumătate de metru adâncime, Alex dădu peste scheletele 
vechi. Rămase ghemuit, cu privirile aţintite asupra celor trei 
tigve ale căror orbite goale păreau că imploră; apoi le îngropă la 
loc, cu gesturi măsurate. Când sfârși, o porni din nou pe creasta 
dealului, fără a pierde din ochi hacienda. Amintirile erau tot mai 
clare, ca și imaginile care îi fulgerau prin minte. 


Zidul - zidul văruit - era stropit cu pete stacojii, iar cadavrele, 
sfâșiate și mutilate, zăceau în praf. 

Și, în timp ce înainta spre răsărit, imaginile începură să 
pălească, dispărând până la urmă cu totul. 

Imaginile dispăruseră, dar amintirile rămăseseră. 

Într-un târziu se întoarse în sat. 

Clopoţelul de la ușa barului lui Jake sună ascuţit și Lisa 
Cochran își ridică ochii. Îi făcu semn lui Alex, care tocmai 
intrase. Acesta șovăi, iar apoi se așeză la masa pe care Lisa o 
împărțea cu Bob Carey. 

— De ce n-ai venit la școală azi? 

— Am fost la bibliotecă, răspunse Alex. Aveam de căutat câte 
ceva. 

— Și te-ai dus pur și simplu? întrebă Bob. Zău, Alex, puteai 
măcar să ceri voie. Or să te pedepsească. 

Alex ridică din umeri. 

— Nu are importanţă. 

Lisa îl privi iute. 

— Alex, s-a întâmplat ceva? 

Băiatul ridică din nou din umeri și privi de la unul la celălalt. 

— Pot... pot să vă întreb ceva fără să credeţi că sunt nebun? 

Bob își dădu ochii peste cap și se ridică. 

— Întreab-o pe Lisa. Eu trebuie s-o șterg, i-am promis lui Kate 
că, în drum spre casă, trec pe la ea să-i dau temele. 

— Când vine la școală? întrebă Lisa. 

— Habar n-am. 

Bob își cobori vocea. 

— Aţi auzit că s-ar putea să nu mai vină deloc? 

Lisa clătină din cap. 

— Cine ţi-a spus? 

— Carolyn Evans. Zicea că de fapt Kate n-o să mai vină la 
școală până nu-l judecă pe tatăl ei și, dacă-l găsesc vinovat, 
nimeni n-o s-o învinuiască pe Kate. 

— Nu știu, răspunse Bob. Uneori oamenii se comportă ciudat. 

Și, după ce-i aruncă lui Alex o privire încărcată de semnificații, 
ieși. 

— Nu-mi vine să cred! izbucni Lisa. Pe cuvântul meu, Alex, 
uneori mă-nfurie oamenii. Carolyn Evans, care răspândește 
zvonuri din astea, și Bob, care se uită la tine ca și cum ai fi 
ticnit... 


— Poate că sunt, spuse Alex. 

Lisa îl privi un moment cu gura căscată. 

— Ce? 

— Am spus că poate că sunt ţicnit. 

— Haide, Alex. Nu ești nebun, doar că nu-ţi amintești o 
mulţime de lucruri. 

— Știu. Dar am început să-mi amintesc altele, grozav de 
ciudate. Lucruri pe care nu am cum să mi le amintesc, pentru că 
s-au întâmplat cu mult înainte să mă fi născut. 

— De exemplu? 

Lisa începu să se joace cu un pai din care picura coca-cola, 
lăsând urme pe suprafața lucioasă a mesei. Nu era defel sigură 
că voia să afle. 

— Nu știu sigur. Imagini, cuvinte, lucruri care par să fie altfel 
decât ar trebui. Dar nu pricep ce înseamnă toate astea. 

— Poate că nu înseamnă nimic. Poate că nu sunt decât în 
mintea ta. Știi, de când cu accidentul. 

Alex ezită, apoi dădu din cap. 

— Poate ai dreptate. 

Dar nu era chiar atât de sigur. Amintirile păreau prea reale 
pentru a fi simple roade ale imaginaţiei sale. 

Lisa îl privi brusc. 

— Alex, tu crezi că domnul Lewis a omorât-o pe doamna 
Lewis? 

Alex șovăi, apoi ridică din umeri. 

— De unde să știu eu? 

— Păi, nimeni nu știe cu adevărat. Dar tu ce crezi? 

Pe neașteptate, Alex își aminti visul din noaptea morții mamei 
lui Kate. 

— Nu cred că a omorât-o el. Cred că altcineva a făcut-o. 

Ezită. 

— Și cred că va ucide din nou. 

Lisa îl privi încremenită, după care se ridică în picioare. 

— Cum poţi să spui un lucru atât de îngrozitor, șopti ea 
furioasă. Dacă te străduiești să mă convingi că ești ţicnit, m-ai 
convins. Numai un nebun ar putea spune asemenea lucruri! 

Inșfăcându-și cărțile și geanta, ieși valvârtej în stradă, lăsând 
ușa să se trântească în urma ei. 

Alex o urmări plecând, cu ochii goi. 


e Capitolul 17 


Ellen ascultă tăcută, în timp ce soţul ei îi repeta termenii 
angajamentului semnat înainte de operaţia lui Alex. După mai 
bine de o oră de discuţii, încă era convinsă că exagera. 

— Marsh, ai luat-o razna de tot, îi spuse ea când el încheie. 
Nici nu mă interesează ce spui că vrea să facă Raymond Torres, 
pentru că te înșeli. Raymond nu vrea să facă nimic. E medicul lui 
Alex și, indiferent ce face, e în interesul lui. 

— Atunci de ce nu vrea să ne dea dosarul? întrebă Marsh. 

Ellen nu putu decât să clatine din cap obosită. 

— Nu știu. Dar sunt sigură că trebuie să existe o explicaţie și 
că, dacă vrei să vorbești cu cineva, ar trebui să vorbești cu el, 
nu cu mine. 

Până atunci, Marsh stătuse în picioare lângă cămin, sprijinit 
de poliţă. Acum se răsuci cu faţa la ea. Nu reușise să o facă să 
înţeleagă. Indiferent ce îi spunea - despre zidul pe care îl 
ridicase Torres în jurul cazului lui Alex, despre termenii 
angajamentului care îi dădea puteri absolute asupra copilului - 
ea rămânea neclintită pe poziţie, în apărarea lui. Pentru ea totul 
se rezuma la un singur lucru: Torres îi salvase viaţa lui Alex. 

— Și apoi, ce importanţă are? o auzi el spunând. De ce e atât 
de important dosarul acela? Ce contează e că, indiferent ce-a 
făcut, a dat rezultate. 

Pe neașteptate, faţa calmă pe care și-o păstrase până atunci 
cedă și în vocea ei se strecură o notă de amărăciune. 

— Ar trebui să-i fii recunoscător. Întotdeauna ai susținut că 
Alex e foarte inteligent - ba chiar superdotat - iar acum 
Raymond a dovedit-o. 

— Dar asta nu e totul! Pentru numele lui Dumnezeu, Ellen, 
nici macar pe Alex nu-l mai vezi? E ca o mașină! Nu simte nimic. 
Pentru nimeni și nimic. E... într-un fel e ca minunatul tău doctor 
Torres. Și nu dă semne că ar urma să se schimbe. 

Ochii lui Ellen fulgerau de mânie. Nu încercă să se 
stăpânească, chiar dacă știa că ce avea să-i spună va adânci și 
mai mult prăpastia dintre ei. 

— Deci asta era! Ştiam eu! Am știut încă de când a început 
toată povestea că nu are nimic de-a face cu angajamentul. 
Raymond e buba, nu-i așa? Până la urmă totul se reduce la asta. 
Ești gelos, Marsh. A făcut un lucru de care tu nu ai fost în stare 
și nu suporţi. 


— Așa a început, recunoscu el, îndepărtându-se de cămin 
pentru a se lăsa să cadă în fotoliul său favorit. N-am să-ţi spun 
că n-a fost așa. Dar ceva nu e în regulă, Ellen. Cu cât mă 
gândesc mai mult, cu atât înțeleg mai puţin. Cum e posibil ca 
Alex să fi avut parte de o recuperare atât de extraordinară din 
punct de vedere intelectual și fizic, dar să nu facă niciun fel de 
progres emoţional? 

— Sunt convinsă că există o explicaţie... începu Ellen. 

— Desigur, o întrerupse Marsh. 

Se ridică din nou în picioare și începu să măsoare încăperea, 
agitat. 

— lar explicaţia e în dosarul pe care Torres nu vrea să ne lase 
să-l vedem. 

Ellen oftă și se ridică. 

— Așa nu ajungem nicăieri. Nu facem decât să ne învârtim în 
cerc. Sunt sigură că Raymond are motive întemeiate să nu 
permită accesul la hârtiile lui și sunt la fel de sigură că aceste 
motive sunt valabile. Cât despre restul, despre termenii 
angajamentului... 

Ezită, apoi își făcu curaj și continuă. 

— ... mă tem că asta e o problemă pe care va trebui să o 
rezolvi tu cu tine însuți. 

— Vrei să spui că tu ești gata să accepţi acești termeni? 
întrebă Marsh stupefiat. 

Ellen dădu din cap. 

— Sunt convinsă că ei sunt stabiliți așa pentru a-l apăra pe 
Alex și că Raymond are să mi-i explice. De altfel, a și început să 
o facă acum câteva zile. 

— Acum câteva zile. Ce tot spui? 

— Am vorbit cu el. Când voiai să-l retragi pe Alex de la școală 
și să-l trimiţi la Stanford, am vorbit cu el. Mi-a fost... mi-a fost 
teamă că n-ai să ţii seama de sfatul lui. În orice caz, el m-a 
asigurat că nu am de ce să mă tem. Mi-a spus... mi-a spus că, 
dacă încerci să faci ceva, o să se descurce el cu tine. 

Pe Marsh îl cuprinse ameţeala. 

— Să se descurce cu mine? A spus el asta? 

Ellen aprobă din cap, fără un cuvânt. 

— lar asta nu ţi-a dat de gândit, faptul că pentru el eu sunt o 
persoană cu care trebuie să se descurce? 

Timp de câteva secunde, Ellen rămase tăcută. 


— Nu, spuse ea în cele din urmă. Adevărul este că m-am 
simțit ușurată. 

Cuvintele îl loviră pe Marsh cu forța unei izbituri materiale. 
Căzu înapoi pe scaun, în timp ce Ellen ieșea tăcută din cameră. 

e 

Alex renunțase de mult să mai asculte discuţia de la parter. 
Ignorând vocile părinţilor săi, se adânci în lectura cărţii pe care o 
luase de la bibliotecă după ce plecase de la Jake's. 

De cum îl văzuse intrând a doua oară, Arlette Pringle se 
întorsese să ia volumul din dulap, dar Alex o oprise. 

— Am nevoie de niște cărți de medicină. 

— De medicină? Tatăl tău nu are? 

— Îmi trebuie ceva mai nou. Ceva referitor la creier. 

— Creierul uman? 

Alex încuviinţase din cap. 

— Aveţi ceva? 

Arlette Pringle își scosese ochelarii și rămăsese pe gânduri, în 
timp ce trecea în revistă biblioteca medicală. 

— Nu avem prea multe cărţi de specialitate, spusese ea în 
cele din urmă. Dar tocmai am primit una de curând. 

Se ridicase de la birou și se apropiase de raftul pe care scria 
LITERATURĂ DE SPECIALITATE - NOUTATI. 

— Uite-o. Creierul. E destul de tehnică? 

Alex răsfoise cartea, dând din cap. 

— Cred că da. O să vă spun mâine. Pot să o iau acasă? 

Arlette îl dusese înapoi la birou și îl învățase cum se 
împrumuta un volum. 

— Dacă ţi se pare o noutate, adăugase ea sec, pot să-ţi spun 
și de ce. Cărţile nu ţi-au plăcut niciodată prea mult. 

— Atunci înseamnă că m-am schimbat, răspunsese el, 
adăugând în gând: Și poate că aici voi găsi o explicaţie. 

După cină, în timp ce părinţii săi se certau, el parcursese 
întreaga carte și citise de încă două ori capitolul 7, referitor la 
învăţare și la memorie. Și, cu cât citea mai mult, cu atât era mai 
nedumerit. 

Din ceea ce citise, lucrurile care se petreceau cu el erau 
imposibile. 

Se pregătea să recitească același capitol pentru a treia oară 
când auzi o bătaie ușoară în ușă. O clipă mai târziu, mama lui își 
băgă capul înăuntru. 


— Hei. 

— Da, mamă. 

Ridică ochii din carte. 

— Tot n-aţi terminat cearta? 

Ellen își studie fiul, căutând un semn cât de mic că vorbele 
grele pe care le schimbase cu Marsh îl supăraseră, dar chipul lui 
era la fel de lipsit de expresie ca întotdeauna, iar întrebarea 
fusese pusă pe același ton pe care ai întreba cât e ceasul. 

— Ba da, spuse ea. Dar nu ne-am certat, iubitule. Discutam 
despre doctorul Torres, atâta tot. 

Alex se încruntă gânditor. 

— Lui tata nu-i place de el, așa-i? 

— Nu, recunoscu Ellen, nu-i place. Dar asta nu are nicio 
importanţă. Singurul lucru care are importanţă este ca tu să te 
faci bine. 

— Și dacă nu mă fac? 

Ellen intră în cameră închizând ușa în urma ei, apoi se așeză 
pe pat. 

— Dar te faci. 

— Oare? 

— Sigur. Ai început să îţi aduci aminte tot felul de lucruri, nu-i 
așa? 

— Nu știu nici eu, răspunse Alex. Uneori așa mi se pare și mie, 
dar amintirile nu au nicio noimă. E ca și cum... Imi amintesc 
lucruri pe care nu am cum să mi le amintesc. 

— Cum adică? 

Alex încercă să îi explice câte ceva din ceea ce se întâmplase, 
atent să nu pomenească de glasurile care îi răsunau din când în 
când în minte. Nu va putea vorbi despre ele decât atunci când le 
va înțelege. Ellen îl ascultă atentă și, la sfârșit, îi zâmbi 
încurajator. 

— Dar e foarte simplu. Ai mai văzut și altă dată volumul. 

— Domnișoara Pringle zice că nu l-am văzut. 

— Memoria lui Arlette Pringle nu e atât de grozavă cum ar 
vrea ea să pară, îi replică Ellen. Și oricum, dacă nu ai văzut chiar 
exemplarul acela, poate că ai văzut altul, altundeva. De 
exemplu, la bunici. 

— La bunici? Dar nici nu mi-i amintesc. Cum aș putea să-mi 
amintesc ceva ce am văzut în casa lor, fără să mi-i amintesc nici 
pe ei, nici casa? 


— O să-l întrebăm pe doctorul Torres. Dar mie mi se pare că 
trebuie să-ţi revină memoria, chiar dacă deocamdată doar pe 
bucățele. În loc să-ţi baţi capul cu lucrurile pe care ţi le 
amintești, cred că ar trebui să faci un efort să-ți amintești mai 
multe. 

Pentru prima oară, ochii îi căzură pe cartea pe care o citea 
Alex. O ridică, studiind un moment imaginea mult mărită a 
celulei nervoase de pe copertă. 

— De ce citești asta? 

— M-am gândit că, dacă aflu mai multe despre creier, o să pot 
să înţeleg ce se întâmplă cu mine, răspunse Alex. 

— Și? 

— Nu știu încă. O să trebuiască să aflu mai multe. 

Ellen lăsă cartea și luă mâinile lui Alex într-ale ei. Chiar dacă 
nu-i răspunse, băiatul măcar nu-și retrăsese imediat mâinile. 

— lubitule, singurul lucru care are importanţă este că te faci 
bine. Nu contează de ce și cum. Nu înţelegi? 

Alex clătină din cap. 

— Adevărul e că mie nu mi se pare că mă fac bine și vreau să 
știu mai multe. Mi se pare... ce mai, cred că e important să știu 
ce se petrece în creierul meu. 

Ellen îi strânse mâinile, apoi le dădu drumul și se ridică. 

— Bine, eu nu-ţi interzic să înveţi și cu siguranţă că nici tatăl 
tău nu o va face. Dar să nu stai toată noaptea, bine? 

Alex dădu din cap și puse din nou mâna pe carte. Când Ellen 
se aplecă să-l sărute de noapte bună, îi întoarse gestul. 

Dar, pe când ea ieșea din cameră, Alex se întrebă de ce 
mama sa îl săruta tot timpul și ce simţea când făcea asta. 
Pentru că el nu simţea nimic... 

e 

Marsh stătea încă în fotoliu și privea căminul fără foc o oră 
mai târziu, când intră Alex. 

— Tată? 

Marsh își ridică ochii, clipind ostenit. 

— Credeam că te-ai culcat. 

— Am citit, dar trebuie să vorbesc cu tine. Am citit despre 
creier, rosti Alex, și sunt câteva lucruri pe care nu le pricep. 

— Și te-ai gândit să apelezi la medicul familiei? 

Îi făcu semn spre sofa. 


— Nu sunt sigur că te pot ajuta, dar o să încerc. Care e 
problema? 

— Vreau să știu cât de afectat a fost creierul meu în urma 
accidentului, spuse Alex, dar imediat clătină din cap. Nu, de 
fapt, nu asta e problema. Aș vrea să știu cât de profunde au fost 
leziunile, cortexul însuși nu mă îngrijorează prea tare. Cred că el 
e în regulă. 

Marsh îl privi uluit și oboseala îi dispăru din priviri. 

— Crezi că e în regulă? îl îngână el. Ai citit două-trei ceasuri și 
crezi că e în regulă? 

Alex dădu din cap. Dacă tonul sceptic al tatălui său îl 
afectase, acest lucru nu era vizibil. 

— Leziunile par să fi fost mult mai profunde, dar sunt lucruri 
care par să nu aibă sens. 

— Ca de exemplu? 

— Amigdala, spuse Alex. 

Marsh îl privi uluit. Își cercetă memoria și în fine asocie 
termenul cu imaginea unui mic organ, de forma unei amigdale, 
ascuns în adâncul creierului, înconjurat aproape în totalitate de 
hipocampus. Poate că știuse vreodată și care era funcţia acestui 
organ, dar o uitase demult. 

— Știu unde e, spuse el. Ce-i cu ea? 

— În cazul meu pare să fi fost afectată, deși nu înţeleg cum a 
fost posibil. 

Marsh se aplecă înainte, cu coatele sprijinite pe genunchi. 

— Nu te urmăresc. De ce spui că ţi-a afectat acest organ? 

— Dacă judec după ce am citit în carte, ceea ce se întâmplă 
pare a fi în legătură cu amigdala. Nu am trăiri emoţionale și știm 
bine ce s-a întâmplat cu memoria mea. lar acum încep să-mi 
amintesc diferite lucruri, doar că felul în care mi le amintesc nu 
este cel real, ci felul în care au fost ele odată. 

Marsh aprobă din cap, deși nu era sigur unde bătea Alex. 

— Bun. Și tu ce crezi că înseamnă asta? 

— Păi, se pare că am niște amintiri imaginare. Îmi amintesc 
lucruri pe care nu am cum să mi le amintesc. 

— Poate, îl avertiză Marsh. Sau poate că amintirile tale sunt 
numai un pic distorsionate. 

— M-am gândit și la asta. Dar nu cred. Îmi tot amintesc 
lucrurile așa cum au fost cu mult înainte de a mă fi născut eu, 
deci probabil că numai îmi închipui că mi le amintesc. 


— Și ce legătură au toate astea cu amigdala? 

— În carte scrie că ea ar putea fi partea creierului care 
mediază rearanjarea imaginilor memoriei și asta am impresia că 
mi se întâmplă mie. Ca și cum imaginile ar fi fost într-adevăr 
rearanjate și ele apar acum ca amintiri reale, ceea ce nu sunt. 

Marsh își arcui sprâncenele, sceptic. 

— lar mie mi se pare că te cam pripești cu concluziile. 

— Dar mai e ceva, continuă Alex. Din câte spune cartea asta, 
tot amigdala este centrul care coordonează amintirile 
emoţionale. Din care eu nu am deloc. Nu am nici sentimente și 
nici amintirea unor sentimente. 

Marsh făcu un efort să rămână impasibil. 

— Continuă. 

Alex ridică din umeri. 

— Atât. Dată fiind această combinaţie între lipsa emoţiilor sau 
a amintirilor lor și amintirile imaginare, concluzia este că în 
cazul meu amigdala trebuie să fi fost afectată. 

— Asta dacă ai interpretat corect ce ai citit și dacă informaţia 
în sine este corectă, ceea ce e sub semnul îndoielii, dat fiind că 
despre creier se știu încă atât de puţine lucruri. 

— Atunci ar trebui să fiu mort. 

Marsh rămase tăcut, conștient că afirmaţia fiului său era 
perfect corectă. 

— E prea adânc situată, spuse Alex de parcă ar fi comentat 
vremea de afară. Pentru a lovi amigdala, trebuie să distrugi 
practic totul în jur: lobul frontal, parietalul, hipocampusul, 
corpus callosum și probabil talamusul și glanda pineală. Tată, 
dacă mi s-ar fi întâmplat toate astea, ar trebui să fiu mort. Sau 
aș fi fost o legumă. N-ar fi fost normal să fiu nici măcar 
conștient, ca să nu mai vorbesc că n-aș fi putut să merg; să 
vorbesc, să văd, să aud și toate celelalte lucruri pe care le fac. 

Marsh dădu iar din cap, fără să spună nimic. Din nou 
afirmaţiile fiului său erau perfect adevărate. 

— Tată, vreau să știu ce s-a întâmplat. Vreau să știu cât de 
tare mi-a fost afectat creierul și cum se face că doctorul Torres a 
putut să-l repare. Și mai vreau să știu de ce unele părți ale 
creierului meu funcționează atât de bine, în timp ce altele nu 
funcționează deloc. 


Marsh se lăsă pe spate în fotoliu, închise ochii un moment și 
încercă să hotărască ce trebuia să-i spună fiului său. În cele din 
urmă se decise. Era mai bine ca Alex să afle adevărul. 

— Nu aș putea să-ţi spun. Şi eu aș vrea să aflu câteva lucruri, 
motiv pentru care azi am încercat să scot dosarul tău din 
computer. Dar el nu mai e acolo. Doctorul Torres dispune de 
toate informaţiile în ce te privește și, dintr-un motiv sau altul, nu 
permite nimănui accesul la ele. 

Fu rândul lui Alex să rămână tăcut, în timp ce cântărea 
spusele tatălui său. În cele din urmă continuă, privindu-l drept în 
ochi: 

— Înseamnă că ceva e în neregulă, nu-i așa? 

Marsh făcu un efort ca să-și păstreze un ton neutru. 

— Mama nu e de aceeași părere. Ea zice că totul e bine și că 
doctorul Torres nu face altceva decât să își protejeze cercetările. 

Alex clătină din cap. 

— Dacă asta crede, atunci se înșală. 

— Sau poate ne înșelăm noi, sugeră Marsh. 

Continuă să-l privească pe Alex, așteptând o reacție 
emoţională. Până acum, nu observase niciuna. Alex nu făcea 
altceva decât să dea din cap. 

— Nu, nu ne înșelăm. Dacă trăiesc, atunci lucrurile care mi se 
întâmplă nu ar trebui să mi se întâmple. lar eu trăiesc. Deci, 
ceva nu e așa cum ar trebui și am neapărată nevoie să aflu ce. 

— Să aflăm, îl corectă Marsh încet. 

Se ridică, se apropie de Alex și îi puse o mână pe umăr. 

— Alex? 

Băiatul își ridică ochii spre el. 

— Alex, îţi e frică? 

Alex tăcu o clipă, apoi clătină din cap. 

— Nu, nu mi-e frică. Sunt doar curios. 

— Mie mi-e frică, recunoscu Marsh. 

— Atunci ai noroc, spuse băiatul încet. Aș vrea să simt și eu 
frica, nu doar curiozitatea... Aș vrea să simt spaima. 

e 

Alex stătea singur în bancă la prima oră din ziua aceea. 
Înţelesese că ceva nu mergea încă de când se oprise în drum ca 
să o ia pe Lisa la școală și aflase că plecase deja. Kim fusese 
aceea care îl lămurise. 


— Zice că ești sărit, îi spusese fetița, privindu-l cu ochii ei 
mari și albaștri, plini de încredere. Zice că nu mai vrea să fie 
prietena ta. Dar e o proastă. 

Apoi apăruse Carol Cochran, care o trimisese pe Kim înapoi în 
casă. 

— Îmi pare rău, Alex. O să-i treacă. Dar ai speriat-o ieri, când 
i-ai spus că cel care a ucis-o pe Marty Lewis e încă în libertate. 

— N-am vrut să o sperii. M-a întrebat dacă cred că domnul 
Lewis a omorât-o pe doamna Lewis și i-am spus că nu. 

— Știu ce i-ai spus, oftase Carol. Și sunt sigură că o să-i 
treacă. Dar în dimineaţa asta a vrut să meargă singură la 
școală. Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic, răspunsese Alex. 

Își luase rămas-bun de la mama Lisei și își continuase drumul 
spre școală. Dar nu se mirase să constate că nu-i vorbea nimeni 
și nici că, la intrarea lui, în clasă se lăsase tăcerea. 

Nu se mirase nici la vederea locului ocupat de lângă Lisa. 

Nu se mirase, dar nici nu se simţise jignit. 

Se hotărâse însă ca pe viitor să fie mai atent la ce le spunea 
oamenilor, pentru ca aceștia să nu cumva să-l creadă nebun. 

Ascultă primele fraze ale profesorului de istorie, după care se 
detașă de el, așa cum se detașase de glasurile părinţilor săi cu o 
seară în urmă. Tot materialul despre care vorbea profesorul se 
găsea în manualul pe care îl citise acum trei zile. 

Conţinutul lecţiei de istorie era deja imprimat în creierul său. 
Dacă i s-ar fi cerut, ar fi putut să scrie cartea din nou, cuvânt cu 
cuvânt. 

Și pe urmă, ceea ce îl preocupa pe Alex în dimineaţa aceea nu 
era cartea de istorie, ci cea despre creier, împrumutată de la 
bibliotecă. Revăzu în minte conversaţia pe care o avusese cu 
tatăl său, căutând o soluţie a problemei. Era convins că undeva 
făcuse o greșeală. Ori citise el greșit, ori cartea se înșela. 

Mai era și o a treia posibilitate, la care medită tot restul zilei. 

Ideea îi venise după-amiază, târziu. 

Ultima oră fusese de studiu individual, iar el hotărâse să sară 
peste ea. Se plimbă prin campus, încercând să provoace vreuna 
din amintirile acelea latente. Nimic nu-i stârnea memoria, iar 
lucrurile din jur i se păreau tot mai cunoscute. Cu fiecare zi ce 
trecea, erau tot mai puţine părți din La Paloma cu care să nu se 
fi refamiliarizat. 


Tocmai trecea prin aripa dedicată studiului științelor, când se 
auzi strigat. Se opri și privi pe ușa deschisă a unui laborator. La 
catedră îl recunoscu pe Paul Landry. 

— Bună ziua, domnule Landry. 

— Intră, Alex. 

Intră în laborator și privi în jur. 

— Recunoști ceva? 

După o ezitare, băiatul clătină din cap. 

— Nici măcar asta? 

Landry îi indică o cutie de lemn cu capac de sticlă, așezată pe 
o masă de lângă tablă. 

— Ce este? întrebă Alex. 

— Uită-te bine. Chiar nu ţi-o amintești? 

Alex privi construcţia grosolană. 

— Ar trebui? 

— Tu ai făcut-o. Anul trecut. A fost tema ta de proiect și ai 
terminat-o chiar înainte de accident. 

Alex se trase mai aproape pentru a studia structura făcută din 
placaj. Era un simplu labirint, făcut însă din bucăţi separate, în 
așa fel încât putea fi desfăcut și recompus în nenumărate alte 
feluri. 

— Ce am vrut să fac? 

— la gândește-te, îl provocă Landry. Din câte îmi spune 
Eisenberg, n-ar trebui să-ţi ia mai mult de un minut ca să-ţi dai 
seama. 

Alex se uită la ceas, apoi se apropie din nou de cutie. La un 
capăt era un pasaj care făcea legătura cu o cușcă în care se 
aflau trei șoareci, iar la celălalt un vas cu mâncare. Pe partea 
din față a cutiei era încastrat un cronometru. Patruzeci și cinci 
de secunde mai târziu, Alex dădea din cap. 

— Trebuie să fi fost un proiect de dresaj. Probabil că voiam să 
cronometrez cât timp le ia șoarecilor să dezlege fiecare nouă 
configuraţie a labirintului. Dar pare simplist. 

— Anul trecut nu vorbeai așa. Erai de părere că e chiar 
sofisticat. 

Alex dădu din umeri nepăsător și ridică portita, lăsând 
șoarecii să intre în labirint. Unul după altul, fără greșeală, 
parcurseră drumul până la vasul cu mâncare și se așezară la 
masă. 

— Cum se face că încă îl mai aveți? 


Landry ridică din umeri. 

— M-am gândit că poate îl vrei. Și pentru că am fost în școală 
la cursurile de vară, n-a fost deloc o problemă să-l ţin. 

Ideea îi veni lui Alex în timp ce urmărea șoarecii. 

— Dar șoarecii? întrebă el. Sunt tot ai mei? 

Landry dădu din cap, iar el săltă capacul de sticlă și luă unul 
din șoarecii mari și albi. Acesta se zbătu puţin, dar se relaxă 
când Alex îl puse la loc în cușcă. 

Un minut mai târziu, ceilalţi doi i se alăturară primului. 

— Pot să-i iau acasă? întrebă Alex. 

— Numai șoarecii? Și cu cutia ce faci? 

— Nu am nevoie de ea. După părerea mea, nu face prea 
multe parale. Dar șoarecii vreau să-i iau acasă. 

Landry șovăia. 

— Poţi să-mi spui și mie de ce? 

— Mi-a venit o idee. Vreau să fac o experienţă cu ei, atâta tot. 

In tonul lui era ceva ce lui Landry i se păru ciudat, încă înainte 
de a realiza ce anume. Nu mai rămăsese nimic din vechea 
dispoziţie a lui Alex, veselă și deschisă. Acum era rece și - deși 
lui Landry îi repugna cuvântul - arogant. 

— Nu am nimic împotrivă, spuse el în cele din urmă. Cum 
spuneam, sunt șoarecii tăi. Cutia las-o aici, dacă n-o vrei. Ție ţi 
s-o fi părând simplistă - ceea ce e adevărat - dar tot mai poate 
fi utilă. O mai folosesc la ore. 

Zâmbi. 

— Și le spun elevilor că pentru proiectul ăsta superinteligentul 
Alex Lonsdale a luat șapte minus. Chiar și anul trecut ai fi putut 
face o treabă mai bună, Alex. 

— Poate, răspunse băiatul, apucând cușca și îndreptându-se 
spre ușă. Și poate că aș fi făcut, dacă dumneavoastră aţi fi fost 
un profesor mai bun. 

Și dispăru, lăsându-l pe Paul Landry să împace imaginea 
acestui Alex, cu care tocmai vorbise, cu cel pe care îl cunoscuse 
cu un an în urmă. Nu reuși și asta pentru că o comparaţie era 
imposibilă. Alex cel de anul trecut dispăruse fără urmă. În locul 
lui era acum altcineva, iar Landry se bucura că, oricine va fi fost, 
nu era și anul acesta în clasa lui. Inainte de plecare luă cutia lui 
Alex și o aruncă la gunoi. 


e Capitolul 18 


Ușa bucătăriei se trânti și Ellen tresări fără să vrea. 


— Alex? strigă ea. Tu ești? Știi cât e... 

La intrarea lui în bucătărie amuţi, văzând cușca pe care o 
ținea în mâna dreaptă. 

— Ce Dumnezeu ai acolo? 

— Șoareci. Cei de la tema de proiect de anul trecut. Domnul 
Landry încă îi mai păstra. 

Ellen privi la micile fiinţe plină de repulsie. 

— Doar n-ai de gând să-i păstrezi? 

— M-am gândit să fac o experienţă, spuse Alex. N-or să stea 
aici decât vreo două zile. 

— Foarte bine. Acum hai să mergem, altfel o să întârziem. Ba 
chiar - adăugă ea, aruncându-și ochii la ceasul de bucătărie - 
am întârziat deja. Și știi cât ţine doctorul Torres la punctualitate. 

Alex se îndreptă spre scară. 

— Nici eu și nici tata nu suntem siguri că ar trebui să continuu 
tratamentul cu doctorul Torres. 

Ellen îngheţă, în timp ce tocmai încerca să-și îmbrace haina 
ușoară. 

— Alex, ce tot spui? 

Alex o privi impasibil. 

— Am discutat aseară cu tata și am căzut de acord că s-ar 
putea să fie ceva în neregulă cu mine. 

— Nu înţeleg, șopti Ellen, temându-se că de fapt înțelegea 
foarte bine. 

În dimineaţa aceea abia dacă schimbase câteva vorbe cu 
Marsh; în plus, pentru prima oară de când își amintea ea, Marsh 
nu o sunase nici măcar o singură dată toată ziua. lar acum, 
după cât se părea, încerca să se folosească de Alex ca de un 
pion în bătălia dintre ei. Dar nu avea să tolereze așa ceva, mai 
ales că până la urmă cel care va pierde va fi Alex însuși. 

— Am citit câte ceva, îl auzi pe Alex spunând. 

— Oprește-te! strigă ea, pe un ton mai aspru decât 
intenţionase. Nu-mi pasă nici ce-ai citit și nici ce aţi stabilit tu și 
cu tatăl tău. Ești încă pacientul doctorului Torres și în după- 
amiaza asta ai o consultație la care te vei prezenta, indiferent 
că vrei sau nu. 

Alex ezită doar o fracțiune de secundă înainte de a da din 
cap. 

— Pot măcar să duc asta în cameră? întrebă el, ridicând 
cușca. 


— Nu. Las-o afară, pe terasă. 

Parcurseră drumul către Palo Alto fără ca vreunul din ei să 
rostească un cuvânt. 

e 

— Credeam că azi vine soţul tău, Ellen, observă Raymond 
Torres. 

Nu se ridicase din fotoliu, dar le făcu semn să se așeze pe 
scaunele pe care ședeau de obicei. 

— Nu vine, îi răspunse Ellen. Și cred că ar trebui să discutăm 
despre asta. 

Aruncă o privire furișă către Alex. Torres prinse mesajul. 

— Cred că laboratorul nu e pregătit încă, îi spuse el băiatului. 
Nu vrei să te duci să aștepți în biroul lui Peter, până e gata? 

Alex părăsi biroul lui Torres fără să spună nimic. După 
plecarea lui, Ellen începu să-i relateze doctorului cele petrecute 
între ea și soțul ei în seara precedentă. 

— lar acum, încheie ea, se pare că l-a convins și pe Alex că 
ceva nu e în regulă. 

Degetele lui Torres bătură un moment darabana pe birou, 
apoi trecură la ritualul elaborat al umplutului și aprinsului pipei. 
Abia când primul nor gros de fum începu să se ridice spre tavan, 
vorbi din nou. 

— Necazul e că are dreptate. De fapt, chiar azi voiam să-i 
spun că aș vrea să îl internez pe Alex din nou la institut. 

Brusc, Ellen simţi cum o cuprinde amorţeala. 

— Ce... ce vrei să spui? bâigui ea. Credeam că... credeam că 
totul merge foarte bine. 

— Sigur că așa credeai. Și, în mare, așa și este. Dar se 
întâmplă un lucru pe care nu-l înţeleg. 

Întoarse ușor capul și o fixă pe Ellen cu privirea. 

— Așa că Alex se va întoarce aici până îi dau de capăt și până 
hotărăsc ce e de făcut. 

Timp de o clipă, Ellen închise ochii, ca și cum prin această 
acţiune ar fi putut goni gândurile care se năpusteau asupra ei. 
Cum o să se descurce cu Marsh? Dacă îl lăsa pe Alex la institut, 
după cum era sigură că va insista Torres să facă, ce avea să-i 
spună lui Marsh? Că avusese dreptate, că ceva era, într-adevăr, 
în neregulă cu Alex și că ea îl lăsase în grija unui doctor care, 
după toate aparențele, făcuse o greșeală? Realiză însă că Torres 


nu spusese nimic din toate astea. Nu spusese decât că ceva era 
nelămurit. 

— Poţi să-mi explici ce nu merge? îl întrebă ea, incapabilă să- 
și stăpânească tremurul din glas. 

— Nu-i nimic grav, o asigură Torres pe un ton blând, dar fără 
a-și dezlipi privirile de ale ei. Poate că de fapt nu e nimic. Dar 
până mă lămuresc, vreau ca Alex să stea aici. 

Ellen se trezi că-și răsucește verigheta pe deget cu gesturi 
nervoase, știind că, dacă el insista, va ceda inevitabil. 

— Nu știu dacă Alex va fi de acord, spuse ea încet, abia șoptit. 

— Dar nu Alex hotărăște, nu-i așa? Și nici soțul tău. 

Văzând că Ellen încă șovăie, continuă. 

— Ellen, tu știi că tot ce fac e pentru binele lui. 

După doar o fracțiune de secundă, Ellen aprobă din cap. 

— Dar nu mai putem aștepta o zi? se rugă ea. Dă-mi măcar o 
zi ca să-l conving pe Marsh. Dacă azi mă duc acasă fără Alex, 
nici nu vreau să mă gândesc la ce ar putea să facă. 

Raymond Torres dezbătu chestiunea un timp, amintindu-și ce 
îi spusese avocatul său nu mai departe de dimineața aceea: 

„Da, până la urmă probabil că angajamentul poate fi dovedit 
ca valabil. Dar nu uita că Marsh Lonsdale nu e numai tatăl 
copilului, ci și medic. El va obţine o hotărâre de suspendare și va 
păstra custodia asupra băiatului până la decizia tribunalului. lar 
atunci va fi prea târziu. Știu că nu-ţi place, Raymond, dar de 
data asta te sfătuiesc să încerci să negociezi. Dacă nu încerci 
să-l iei cu forța, poate că ţi-l dau de bună voie.” 

— Bine, spuse el. Azi o să-i fac doar câteva teste, dar mâine 
vreau să-l aduci pe Alex înapoi. Ai douăzeci și patru de ore ca 
să-ți convingi soțul. 

e 

Alex era de cinci minute în biroul lui Peter Bloch, de lângă 
laboratorul de testare, când văzu pe masa laborantului teancul 
de documente. 

Chiar deasupra, bătută ordonat la mașină de către Torres, era 
lista care îl privea. Parcurse unica pagină, încercând să dezlege 
în minte diferitele abrevieri, dar niciuna nu avea sens pentru el. 

Apoi ochii îi căzură pe un rând din josul foii. „Anestezie: 
SPTL.” 

Privi timp de o secundă la cele patru litere, iar apoi la maşina 
veche de scris de pe birou. Luă hotărârea într-o fracțiune de 


secundă și aproape tot atât de iute o puse în practică. Băgă 
foaia de hârtie în mașină și o alinie atent la semnele roșii de pe 
car. In treizeci de secunde terminase, schimbând rândul din 
josul paginii. 

„Anestezie: FĂRĂ.” 

Când se întoarse, câteva minute mai târziu, Peter Bloch îl găsi 
pe Alex așezat pe scaunul de lângă ușă, răsfoind un catalog 
pentru echipamentul de laborator. Cu coada ochiului, îl urmări 
pe tehnicianul care se apropie de birou și ridică teancul de 
hârtii. 

— Ha! exclamă el. Deci până la urmă l-ai convins. 

Alex ridică privirile și puse catalogul deoparte. 

— L-am convins să ce? 

Bloch făcu o mutră acră și ridică din umeri. 

— N-are importanţă. Dar, dacă ce-o să ţi se întâmple astăzi n- 
o să-ţi placă, să nu dai vina pe mine. S-o dai pe tine însuţi și pe 
doctorul ăsta minune. Hai, la treabă. 

După douăzeci de minute Alex era prins bine de masă și 
electrozii erau conectaţi la calota sa craniană. 

— Sper că nu vrei să te răzgândești, spuse Bloch. N-am idee 
cum va fi, dar pot să-ți garantez că nu va fi plăcut. 

II lăsă pe Alex și se apropie de tabloul de comandă, unde 
începu să manevreze nenumăratele butoane. 

Primul lucru pe care îl înregistră Alex fu un miros straniu în 
încăpere. La început ca de vanilie, dulce și plăcut, se transformă 
încet în altceva. Dulceaţa dispăru, înlocuită de un iz acru. Primul 
său gând fu că luase foc ceva în laborator. Apoi mirosul de fum 
se acri și nările lui Alex părură să se umple cu duhoarea 
gunoiului în putrefacție. 

Nu e decât în mintea mea, își spuse Alex. Totul e în mintea 
mea, în realitate nu miros nimic. 

Apoi începură sunetele și, o dată cu ele, senzațiile fizice. 

Incăperea se încălzise și Alex se simţea transpirând, în timp 
ce un țipăt ascuţit îi străpungea timpanele și îi sfâșia creierul. 

Căldura care creștea se concentră deodată asupra zonei sale 
ventrale. 

Un vătrai fierbinte. 

Cineva îi împungea organele genitale cu un vătrai înroșit în 
foc. 


Simţi mirosul dulceag-greţos de carne arsă. Se zbătu în 
legăturile care îl ţineau pe masă. 

Sunetul din mintea sa era cel al propriei voci, urlând de 
durere. g 

Arsura încetă și, brusc, simţi că îl ia cu frig. Incet, cu greu, 
deschise ochii; nu vedea nimic decât vârtejul orbitor de alb al 
fulgilor, care îl înconjura și îi gemea în urechi. 

Pe neașteptate, simţi o apăsare pe piciorul stâng. 

Incepu prin a fi blândă, ca și cum cineva l-ar fi atins doar o 
dată la câteva secunde. 

Mai apoi, cu ochii galbeni sticlind la el prin furtună și colții 
picurând de salivă, zări capul unui lup. 

Imaginea dispăru și, în timp ce mâărâitul înfometat al fiarei 
acoperea geamătul vântului, simţi cum fălcile i se încleștează pe 
picior. 

Carnea îi era ruptă în fâșii și oasele cedau forței fălcilor 
lupului. Partea de jos a piciorului îi amorţise, dar simţi sângele 
cum țâșnește din artera retezată mai jos de genunchi. 

În jurul lui crivățul continua să urle. 

Brusc, sunetele începură să se îndepărteze și, o dată cu ele, și 
durerea. Albeaţa orbitoare a zăpezii prindea culoare. Curând fu 
înconjurat de o mare de albastru. Simţea apa albastră 
mângâindu-i pielea și briza răcoroasă atingându-i faţa. 

Plutea liniștit, legănat ușor de mișcarea apei, dar în 
adâncurile creierului începu să simtă ceva nou. 

La început nedefinit, pe urmă ceva mai clar, pe măsură ce se 
concentra. 

Energie. 

Ca și cum în minte i se scurgea un flux de energie pură. 

Și totul încetă, iar briza dispăru. Apa din jur își încetă 
mișcarea și albastrul din faţa ochilor săi se șterse treptat, până 
când Alex rămase iar cu ochii aţintiţi în tavanul laboratorului. 
Peter Bloch era aplecat deasupra sa. 

— Eram gata să te întrerup, îi spuse tehnicianul. Ai ţipat și te- 
ai zbătut până am început să mă tem că ai să te rănești. 

Alex nu răspunse. Cu ochii aţintiţi asupra lămpii de deasupra 
capului său, își fixă în memorie tot ce se petrecuse. 

— Nu s-a întâmplat nimic, spuse el în cele din urmă. 

— Pe dracu'! izbucni Peter. Mai aveai puțin și înnebuneai de 
tot! Ce dracu' mai încearcă Torres să dovedească? 


— Nimic, repetă Alex. Mie nu mi s-a întâmplat nimic, iar el nu 
încearcă să dovedească nimic. 

Bloch clătină din cap, neconvins. 

— Poate că nu ţi s-a întâmplat nimic, dar pot să-ţi spun că a 
fost ca și cum ţi s-ar fi întâmplat. Nu vrei să-mi spui ce? 

În cele din urmă, Alex își mută privirea asupra laborantului. 

— Nu știi? 

— Ce, crezi că Torres îmi spune ceva? făcu el. Știu doar că îţi 
stimulăm creierul. Dar habar n-am ce înseamnă asta. 

— Asta e tot, spuse Alex încet. Totul e legat de ceea ce intră 
în creierul meu și de modul cum reacţionează el. 

Expresia de pe chipul lui se schimbă într-un zâmbet straniu. 

— Doar că ăsta nu mai e creierul meu, nu-i așa? 

Și pentru că Peter Bloch nu-i răspundea, Alex își răspunse 
singur. 

— Nu mai e creierul meu. De când mi-am revenit după 
operaţie, e creierul doctorului Torres. 

e 

Raymond Torres luă rapoartele testelor de la Peter Bloch, fără 
să spună un cuvânt și începu să le răsfoiască. Se încruntă ușor, 
iar apoi încruntarea i se adânci într-un rictus. 

— Ai făcut o greșeală, spuse el în final, aruncând teancul de 
foi pe birou și întorcându-se cu faţa către laborantul-șef. 
Rezultatele astea nu au nicio noimă. Așa ceva obţii de la un 
creier în stare de veghe, nu adormit. 

— Atunci nu am făcut nicio greșeală. 

Chipul lui Bloch era o mască de nepăsare forțată. Ca de obicei 
când avea de-a face cu Raymond Torres, tare ar fi vrut să poată 
face testele sul și să i le vâre pe gâtul ăla arogant. Dar banii 
erau prea mulţi și munca prea ușoară pentru a-și permite să le 
riște doar pentru că cel care îl angajase îi era antipatic. Observă 
că acesta îl privi cu fulgere în ochi. 

— Cum adică n-ai făcut nicio greșeală? Vrei să spui că Alex 
Lonsdale a fost treaz tot timpul? 

Peter Bloch simţi podeaua înclinându-i-se sub picioare. 

— Sigur, răspunse el cât putu de ferm. Dumneavoastră aţi 
scris ordinul. 

Dar acum era sigur că știa ce se întâmplase. 

— Da, l-am scris, răspunse Torres. Ba chiar am o copie a lui 
chiar aici. 


Deschise sertarul de jos al biroului și scoase o foaie de hârtie 
roz, pe care i-o întinse lui Bloch. Aproape de marginea de jos a 
paginii, scria: „Anestezie: SPTL.” 

O dată în plus, Peter îl revăzu pe Alex Lonsdale așezat 
impasibil pe scaun, răsfoind un catalog. 

Și urmărindu-l cu privirea. 

Cât timp stătuse acolo? După cum se părea, suficient. 

— Mi s-a părut... Și mie mi s-a părut neobișnuit, domnule, 
murmură el. 

— Neobișnuit? se răsti Torres cu un sarcasm aspru. Ți s-a 
părut neobișnuit să anesteziezi un pacient căruia i se induc 
halucinaţii? 

— Nu, domnule doctor, murmură tehnicianul, copleșit. Mi s-a 
părut neobișnuit să nu-l anesteziez. Ar fi trebuit... ar fi trebuit să 
vă cer confirmarea. 

Torres tremura de furie. 

— Ce tot spui acolo? 

Exact trei minute și douăzeci și două de secunde mai târziu, 
când Bloch se întoarse, Torres înţelesese. Rămase timp de 
câteva secunde privind recomandarea de anestezie modificată, 
apoi se întoarse către tehnician. 

— Și nu ţi-a trecut prin cap să suni și să mă întrebi? întrebă el 
pe un ton înșelător de calm. 

— M-am... âă... puştiul mi-a spus mai demult că voia să facă 
testele fără anestezie. M-am gândit că v-a convins să-l lăsați. 

Raymond Torres se ridică în picioare și se aplecă peste masă, 
cu faţa aproape de cea a lui Peter Bloch. Strigă, făcând eforturi 
să se stăpânească: 

— Că m-a convins? Nici măcar n-am discutat vreodată despre 
asta! Ai idee ce fel de teste sunt astea? 

— Da, domnule doctor, reuși să îngaime Peter. 

— Da, domnule doctor, îl îngână Torres pe un ton glacial. Ele 
induc durerea, domnule Bloch, durerea fizică și psihică și încă 
din cea mai puternică. Singurul lucru care o face suportabilă e 
faptul că pacientul e sub anestezie. Fără ea, riscăm ca pacientul 
să-și piardă minţile. 

— E... pare să fie bine, se bâlbâi Bloch, dar Torres îl îngheță 
cu o privire. 


— Poate că e. Dar dacă e, asta se întâmplă numai pentru că 
băiatul nu are trăiri emoţionale. Sau, cum destul de brutal ai 
spus-o altă dată, pentru că e „un strigoi”. 

Bloch se crispă, dar continuă să se apere. 

— L-aș fi întrerupt, insistă el. L-am urmărit tot timpul și, dacă 
ar fi părut că suferă prea tare, l-aș fi deconectat în ciuda 
ordinelor dumneavoastră. 

— Nu e suficient. Dacă aveai îndoieli în legătură cu aceste 
ordine, trebuia să mă suni imediat. N-ai făcut-o. Atunci poate 
vrei să faci altceva: te duci în laborator și te apuci să strângi tot 
ce îți aparţine cu titlu de obiect personal. Apoi ai să aștepți să 
vină un gardian care te va escorta afară din clădire. Ți se va 
trimite un cec cu salariul. E clar? 

— Domnule... 

— E CLAR? repetă Torres, ridicând glasul pentru a-l acoperi pe 
celălalt. 

— Da, domnule, șopti Bloch. 

Dispăru în clipa următoare, iar Raymond Torres se așeză la 
loc. Așteptă ca respiraţia să-i revină la normal, înainte de a pune 
din nou mâna pe rezultatele testelor. 

Poate că va ieși bine până la urmă, reflectă el. Băiatul 
rezistase asalturilor asupra creierului său. Cu puţin noroc, 
mintea lui Alex va fi fost atât de prinsă în noianul de stimuli, 
încât nu va fi perceput procesul adiacent. 

Dar dacă nu era așa? 


e Capitolul 19 


— Dar n-a spus ce e în neregulă, așa-i? întrebă Marsh. 

Își împături atent șervetul - gest în care Ellen recunoscu 
imediat hotărârea irevocabil luată - și îl așeză pe masă, alături 
de ceașca de cafea. 

— De-aia îl vrea pe Alex înapoi, spuse Ellen pentru a treia 
oară. 

Se întrebă cum de nu pricepea Marsh că în dorinţa lui 
Raymond de a-l readuce pe Alex la institut pentru câteva zile nu 
era nimic sinistru. 

— Și pe urmă, continuă ea, dacă ar fi considerat că era ceva 
grav, nu l-ar fi lăsat pe Alex să vină cu mine azi. L-ar fi oprit 
acolo. 

— Și până mâine dimineaţă eu aș fi avut hotărârea de 
suspendare. Sunt sigur că e conștient de asta. Cu tot 


angajamentul lui, sunt încă tatăl copilului și, dacă nu ne dă 
amănunte asupra operaţiei și nu ne spune ce crede că e în 
neregulă, Alex nu se va mai întoarce acolo în veci. 

Impinse scaunul și se ridică. Ellen ar fi vrut să continue 
discuţia, dar știa că nu mai avea rost. Va trebui să facă ceea ce 
știa că e mai bine pentru Alex și să se descurce cu Marsh după 
aceea. Pe când Marsh ieșea din sufragerie, se apucă să strângă 
vasele și să le pună în spălător. 

Marsh îl găsi pe Alex la el în cameră. Era așezat la birou, cu 
una din cărțile de medicină ale lui Marsh în faţă, deschisă la 
anatomia creierului uman. Unul din șoarecii albi mișuna 
cercetător prin dezordinea din jurul cărții. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

Alex își ridică ochii. 

— Nu cred. 

— Incearcă, îl provocă Marsh. 

Alex șovăi. Marsh luă șoricelul în palmă și începu să-l scarpine 
după urechi. Animalul se fâțâi de plăcere. 

— Pot să te întreb cu ce ai de gând să secționezi creierul 
mititelului ăstuia? 

Alex își privi tatăl în ochi. 

— Cum de-ai ghicit? 

— N-oi fi eu genial, dar aseară mi-ai spus că, având în vedere 
măsura în care ţi-a fost afectat creierul, ar trebui să fii mort. 
Acum te găsesc studiind anatomia creierului uman, iar șoarecii 
albi sunt cunoscuți pentru disecţii. 

— Da, recunoscu Alex. Vreau să văd ce i se întâmplă 
șoarecelui dacă tai atât de profund cât a trebuit să taie doctorul 
Torres în creierul meu. 

— Adică vrei să vezi dacă moare, i-o întoarse Marsh. 

Alex încuviinţă din cap. 

— Atunci ar fi mai bine dacă am merge la Centru și poate că o 
să mă lași să te ajut. 

— Adică vrei? 

— Dacă n-o fac, șoarecii tăi nu vor supravieţui nici primei 
incizii. 

Coborâră câteva minute mai târziu. De lângă chiuveta din 
bucătărie, Ellen văzu cușca cu șoareci și zâmbi, evident 
mulțumită. 


— Măcar suntem de acord că locul lor nu e în casă, spuse ea, 
sperând să rupă tensiunea care le stricase cina. 

— li ducem la laborator, îi explică Marsh. Și o să mai întârziem 
puţin, în cazul în care se întâmplă ceva interesant. 

Ellen se încruntă. 

— Ceva interesant? Ce-ar putea fi interesant în laborator la 
ora asta? Nu mai e nimeni acolo. 

— O să fim noi, îi răspunse Marsh. 

Și, lăsând-o să se întrebe ce se petrecea, fiul și soțul ei ieșiră 
pe terasă. O clipă mai târziu, Ellen auzi poarta grădinii trântindu- 
se. 

e 

Lămpile fluorescente de deasupra mesei de laborator dădeau 
o lumină fără umbre. Pe când se pregătea să anestezieze 
șoarecele, Marsh se întrebă deodată dacă acesta știa ce i se 
pregătește. Avea o privire neliniștită și îl simțea tremurându-i în 
palmă. Se uită la Alex, care urmărea scena impasibil de pe 
partea cealaltă a mesei. 

— Ştii că nu va supravieţui, îi spuse el. 

— Știu, răspunse băiatul, pe tonul acela impersonal cu care 
Marsh știa că nu se va putea obișnui niciodată. Dă-i drumul. 

Marsh înfipse acul sub pielea animalului și apăsă pe piston. 
Șoarecele se zbătu preţ de câteva secunde, apoi rămase inert. 
Marsh se apucă să-l lege pe placa de disecţie. Când termină, 
mai examină o dată ilustraţia pe care o găsise într-unul din 
manualele de laborator și, cu un scalpel, tăie cu îndemânare 
pielea de pe capul șoarecelui, începând de sub ochiul stâng și 
continuând de jur împrejur până sub ochiul drept, rulând apoi 
pielea desprinsă înspre în faţă. Pe urmă, cu ajutorul unui 
ferăstrău miniatural, începu să taie calota craniană. Lucra încet. 
Când termină, creierul animalului rămase expus în lumină, dar 
bătăile inimii și respiraţia îi erau normale. 

— S-ar putea să nu meargă, spuse Marsh. Ne-ar fi trebuit 
instrumente mult mai mici și pe urmă, proporţional, o parte mult 
mai mare din creierul unui șoarece e folosită pentru întreţinerea 
funcțiilor vitale decât în cazul omului. 

— Atunci hai să tăiem puţin câte puţin, să vedem cât de 
adânc putem ajunge. 


Marsh ezită, apoi dădu din cap. Folosind cel mai mic scalpel 
pe care îl avea, începu să desprindă ușor cortexul de pe creierul 
șoarecelui. 

O oră mai târziu, toţi cei trei șoareci muriseră. Marsh nu 
reușise să ajungă la structurile interioare ale creierului nici 
unuia dintre ei înainte ca bătăile inimii să înceteze. 

— Dar nu era neapărată nevoie să moară, sublinie Marsh. Aș 
fi putut să intru cu o sondă și să distrug o parte a sistemului 
limbic fără să afectez altceva. 

Alex clătină din cap. 

— Dar nu asta e problema, tată. Când le-ai tăiat din creier, 
chiar așa cum trebuie să-mi fi tăiat doctorul Torres mie, șoarecii 
au murit. Și atunci, eu cum de n-am murit? 

— Nu știu, mărturisi Marsh. Tot ce știu e că n-ai murit. 

Alex rămase multă vreme tăcut, uitându-se la cele trei 
cadavre mici de pe masă. 

— Poate că am murit totuși, spuse el în cele din urmă. Poate 
că în realitate sunt mort. 

e 

Valerie Benson își ridică privirile de pe lucrul de mână. De 
partea cealaltă, a încăperii, Kate Lewis stătea încolăcită pe 
canapea, cu ochii lipiţi de televizor, dar Valerie era aproape 
sigură că nu urmărea emisiunea. 

— Vrei să vorbim? o întrebă ea. 

Ochii lui Kate rămaseră pe ecranul televizorului. 

— Despre ce să vorbim? 

— Despre ce te frământă. 

— Nu mă frământă nimic, spuse Kate. Mă simt perfect. 

— Nu. Nu te simți perfect. 

Lăsă lucrul deoparte, se ridică și închise televizorul. 

— Te duci la școală mâine? 

— Nu... nu știu. 

Ar fi trebuit să am copii, își zise Valerie. Dacă aș fi avut, acum 
aș fi știut ce să fac. Dar oare chiar ar fi știut? Ar fi știut ce să 
spună unei adolescente al cărei tată îi ucisese mama? Ce îi 
putea spune? Și cu toate acestea, Kate nu mai putea rămâne 
așa, toată ziua în fața televizorului, jelind. 

— Eu zic că a venit vremea să te duci, riscă Valerie. 

Convinsă că știa ce se petrece în mintea fetei, continuă: 


— Ce s-a întâmplat nu a fost din vina ta, Kate, și sunt sigură 
că niciunul dintre copii nu are să dea vina pe tine. 

Kate se întoarse să o privească. 

— Asta crezi? Că mi-e frică de ce-ar putea zice copiii? 

— Nu-i așa? 

Kate clătină din cap. 

— Tot orașul știa despre tata, spuse ea atât de încet, încât 
Valerie făcu un efort să o audă. Întotdeauna le-am povestit 
tuturor ce beţiv îngrozitor era, de teamă să nu o facă altcineva 
înaintea mea. 

Valerie se apropie de canapea și se așeză alături. 

— Trebuie să-ţi fi fost foarte greu. 

— Era mai bine decât să aud lumea bârfind pe la colţuri. 

Pentru prima oară o privi pe Valerie în ochi. 

— Dar nu a omorât-o el pe mama. Nu-mi pasă de aparenţe și 
nici că nu își amintește ce a făcut după ce am plecat eu. Tot ce 
știu e că se certau ori de câte ori el se îmbăta, dar nu a lovit-o 
niciodată. Tipa la ea și uneori o ameninţa, dar nu a lovit-o. Până 
la urmă, se lăsa întotdeauna dus la spital. 

— Atunci ar trebui să te întâlnești cu prietenii tăi și să le spui 
exact ce gândești. 

Kate clătină ușor din cap și ochii i se umplură de lacrimi. 

— Îmi... îmi e frică, șopti ea. 

— Frică? Frică de ce? 

— Mi-e frică de ce s-ar putea întâmpla dacă plec. Mi-e frică să 
nu mă întorc și să te găsesc... să te găsesc... 

Incapabilă să rostească vorbele, Kate începu să suspine ușor. 
Valerie o luă în braţe. 

— lubita mea, nu trebuie să te temi pentru mine. Ce ar putea 
să mi se întâmple? 

— Dar cineva a omorât-o pe mama, sughiță Kate. Era singură 
și cineva a intrat și... și... 

Tatăl tău a omorât-o, îi spuse Valerie în gând, știind bine că 
era un lucru pe care nu-l putea rosti cu voce tare. In cazul în 
care Kate nu voia să accepte evidenţa, ea nu avea să o oblige, 
cel puţin nu încă. Dar dacă, după proces, Alan Lewis avea să fie 
condamnat... Își întrerupse gândul, spunându-și că ar trebui să- 
și păstreze obiectivitatea. 


— N-o să-mi facă nimeni nimic, spuse ea. De cinci ani stau 
singură în casa asta și n-am avut niciodată necazuri. Și nu am 
de gând să te las să te transformi în prizonier aici. 

Se ridică iute, luă telefonul așezat pe o măsuţă lângă fotoliul 
ei și îl aduse lângă sofa. 

— Sună-l pe Bob Carey și spune-i că vrei să ieși la o pizza. 

Kate ezită. 

— Nu pot... 

— Ba poţi. Vine în fiecare zi să-ţi aducă temele, nu-i așa? 
Atunci de ce să nu vrea să te scoată în oraș? 

Ridică receptorul. 

— Ce număr are? 

Înainte să-și dea seama ce face, Kate îi spuse numărul, iar 
Valerie apăsă repede pe taste. Când răspunse chiar Bob, nu zise 
decât: 

— Am aici pe cineva care vrea să-ţi vorbească. 

Și îi întinse receptorul lui Kate, care se smiorcăi, dar îl luă. 

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, băiatul era la ușă. 

— Și indiferent ce spune, n-o vreau acasă nici cu un minut 
înainte de ora unsprezece, îi spuse Valerie lui Bob Carey. A stat 
prea mult închisă în casă, are nevoie să se distreze. 

Urmări din ochi mașina lui Bob coborând dealul, apoi închise 
ușa și se întoarse la lucrul ei. 

e 

Ellen tocmai se pregătea să sune la Centrul Medical când auzi 
din nou poarta grădinii. Ușa se deschise și soțul și fiul ei intrară 
în casă. Lăsă receptorul din mână tocmai când tonul se 
transformă în văicăreala furioasă a unui telefon abandonat, fără 
a încerca măcar să își mai ascundă supărarea. 

— Aţi fi putut măcar să-mi spuneţi cât aveți de gând să lipsiţi. 
Ce Dumnezeu aţi făcut? 

— Am omorât șoareci, îi răspunse Alex. 

Ellen păli ușor și își mută privirile către soţul ei. 

— Marsh, ce tot spune? 

— O să-ţi povestesc mai târziu. 

Dintr-o privire văzu însă că Ellen avea să-i ceară o explicaţie 
atunci, pe loc. Oftă și își agăţă haina în cuierul de lângă ușă. 

— Le-am secționat creierele, ca să aflăm cât de departe pot 
merge până să moară. 


Ellen simţi cum i se strânge stomacul și făcu un efort ca să-și 
păstreze un ton calm. 

— l-aţi ucis? întrebă ea. Aţi omorât niște biete creaturi fără 
apărare? 

Marsh dădu din cap. 

— Draga mea, știi bine că în laboratoare mor în fiecare zi 
șoareci. Și e vorba de ceva ce trebuia să aflăm, și eu și Alex. 

Trecu pe lângă ea și intră în living, iar apoi se întoarse către 
Alex. 

— Nu vrei s-o ștergi de-aici? întrebă el, zâmbind obosit. Am 
impresia că eu și cu mama ne pregătim de o nouă discuţie. 

Alex porni către scară, dar Marsh îl opri, căutând în buzunar 
cheile mașinii pe care i le azvârii. 

— Mai bine du-te și caută-ţi niște prieteni. 

Urmărindu-i, Ellen se simţi cuprinsă de un fior. Ceva se 
întâmplase între cei doi. Era convinsă că formaseră un fel de 
alianţă din care ea nu făcea parte. In clipa următoare îl auzi pe 
Alex vorbind și convingerea i se întări. 

— Adică să fac ce-am vorbit? 

Marsh aprobă din cap. Și atunci se petrecu ceva ce Ellen nu 
mai văzuse din seara balului, în primăvara trecută. 

Alex zâmbi. 

Era mai mult o încercare de zâmbet, care nu dură mult, dar 
era totuși ceva. Băiatul plecă. 

Ellen rămase cu privirea pironită în urma lui, însă pe urmă se 
întoarse spre Marsh și furia i se evaporă. 

— Ai văzut? șopti ea. Marsh, a zâmbit. A zâmbit de- 
adevăratelea! 

Marsh dădu din cap. 

— Dar asta nu înseamnă nimic, spuse el. Sau nu încă. 

Se apucă să-i explice pe îndelete conversaţia pe care o 
avusese cu Alex pe drumul spre casă, ca și hotărârea pe care o 
luaseră. 

— Așa că, vezi tu, zâmbetul acela nu înseamnă nimic, încheie 
el cincisprezece minute mai târziu. Nu simte nimic, Ellen, și e 
conștient de asta, ceea ce face lucrurile și mai neplăcute. Mi-a 
spus că a început să se întrebe dacă mai e om. Dar spunea că 
poate mima emoţiile, sau cel puţin formele lor de manifestare. 
Ceea ce a și dovedit. A judecat că ar trebui să se bucure că 
poate ieși în oraș cu mașina și știe că, atunci când se bucură, 


oamenii zâmbesc. Așa că a zâmbit. Nu a simţit zâmbetul ăsta. Și 
în el nu a fost nimic spontan. A fost ca un actor care joacă un 
rol. 

Fiorul care o cuprinse pe Ellen la auzul spuselor lui Marsh se 
schimbă în tremur. 

— De ce? șopti ea. De ce ar face toate astea? 

— Mi-a spus că lumea a început să-l creadă nebun. Și nu vrea. 
Spune că nu vrea să fie închis până nu înţelege ce se petrece cu 
el. 

— Să fie închis? 

Încăperea începu să se rotească și, timp de o clipă, Ellen 
crezu că va leșina. 

— Cine să-l închidă? 

— Nu așa se întâmplă cu nebunii? întrebă Marsh. Trebuie să 
privești lucrurile din perspectiva lui. Știe că îl iubim și că îi 
purtăm de grijă, dar nu știe ce înseamnă asta. Tot ce știe a citit 
din cărţi, iar ce a citit a fost despre instituţiile speciale pentru 
boli mintale. 

Vocea i se frânse deodată. 

— Fir-ar să fie, murmură el. Citește tot ce-i cade în mână și 
reține tot. Doar că nu știe ce înseamnă ceea ce a citit. 

e 

María Torres își trecu greutatea sacoșei cu cumpărături din 
mâna dreaptă în stânga, apoi oftă și o puse un pic pe trotuar. 

Ramón îi promisese că va veni în seara aceea să o ducă la 
cumpărături, dar mai apoi o sunase ca să-i spună că nu mai 
vine. Pacientului i se întâmplase ceva și trebuia să rămână la 
spital. Pacientul, își repetă ea amar. Pacientul era Alejandro, 
care se simţea perfect. Dar Ramón, cu toată școala lui, nu era în 
stare să vadă atâta lucru. Ramón uitase. Uitase atâtea lucruri. 
Într-o bună zi va înţelege. Într-o zi nu prea îndepărtată, Ramân 
va afla toată ura pe care i-o insuflase cu atâta grijă acolo. 
Deocamdată însă, îi mai plăcea să se creadă un gringo. 

Dar cumpărăturile tot trebuiau făcute, în ciuda oboselii de 
peste zi. Făcuse drumul până la magazin, preţ de patru cvartale, 
ceea ce nu era chiar atât de rău. Cele cinci cvartale de la 
înapoiere, cu sacoșa plină, erau cele mai grele. Cu braţele care 
o dureau din cauza artritei, ridică sacoșa și tocmai se pregătea 
să își continue drumul, când lângă ea, la bordură, opri o mașină. 


Îi aruncă o privire lipsită de interes, dar apoi se uită mai bine 
după ce îl recunoscu pe cel de la volan. 

Era băiatul. 

Îi întorcea privirea, studiind-o la rândul său. 

O cunoștea pe bătrână, iar sfinţii - sfinţii ei - îl trimiseseră. 
Era un semn: chiar dacă Ramón nu venise în seara asta, 
Alejandro venise. Făcu un pas înainte și se aplecă să-și bage 
capul pe geamul deschis al mașinii. 

— Vámos, șopti ea cu o lucire în ochii îmbătrâniţi. Vámos a 
matar. 

Cuvintele reverberară în mintea lui Alex, care le înțelese. 
Mergem să ucidem. În adâncul minţii sale se stârni o amintire, 
iar ceţurile începură să se strângă din nou în jurul lui. Intinse o 
mână și deschise portiera. Maria Torres urcă alături de el și 
trase portiera, închizând-o. În timp ce bătrâna continua să-i 
șoptească, băgă în viteză și porni încet spre dealurile din afara 
orașului. 

Cincisprezece minute mai târziu parcă mașina, ascultând în 
continuare șoaptele Mariei. Apoi rămase singur, iar Maria se 
îndepărtă încet de mașină, cu plasa de cumpărături strânsă la 
piept. 

Abia când ea dispăru dincolo de un cot al drumului, Alex 
cobori la rândul lui din mașină și intră pe poarta grădinii lui 
Valerie Benson. 

În adâncurile întunecate ale minţii sale, vocile preluau vechea 
litanie a Mariei... 

Venganza... venganza... 

Deveni vag conștient de existența unui alt sunet și se întoarse 
să vadă o femeie care stătea în cadrul unei uși luminoase, 
deschise. 

(J 

— Alex? întrebă Valerie Benson. Alex, te simţi bine? 

Auzise poarta deschizându-se și așteptase să audă soneria. 
Pentru că nu o auzise, se apropiase de ușă și își lipise ochiul de 
vizor. ÎI văzuse pe Alex Lonsdale pe terasă și deschisese. Și, 
fiindcă nu primise niciun răspuns, ieșise la rândul ei pe terasă. 

Stătea acolo și o privea, dar tot nu era sigură că o auzise. 

— Alex, ce este? S-a întâmplat ceva? 

— Ladrones, murmură el. Asesinos... 


Valerie se încruntă și făcu un pas înapoi, neliniștită. Ce 
spunea? Hoti? Criminali? Păreau elucubraţiile unui nebun. 

— K-Kate nu-i aici, se bâlbâi ea, dând înapoi spre ușă. Dacă pe 
ea o cauţi, a ieșit în oraș. 

Intrase și reușise să închidă ușa pe jumătate, când Alex se 
aruncă înainte, izbind ușa cu toată greutatea și răsturnând-o pe 
Valerie la podea. Ușa se lovi violent de perete. 

Valerie încercă să scape de-a lungul coridorului pardosit cu 
gresie roșie de carieră, dar era deja prea târziu. 

Degetele lui Alex i se încleștară în jurul gâtului și începură să 
strângă. 

— Venganza... murmură el încă o dată. 

Și din nou, în timp ce Valerie Benson își dădea sufletul: 

— Venganza... 

e 

Alex intră la Jake's și privi de jur împrejur. În separeul din 
colțul cel mai îndepărtat îi văzu pe Kate Lewis și pe Bob Carey, 
la o masă cu Lisa Cochran și alţi câţiva copii. Compunându-și cu 
grijă un zâmbet, se apropie de ei. 

— Salut. E o petrecere intimă, sau poate participa oricine? 

Cei șase ocupanţi ai separeului tăcură brusc. Alex văzu 
privirile stânjenite pe care le schimbau, dar avu grijă să-și 
păstreze zâmbetul pe faţă. În cele din urmă, Bob ridică din 
umeri și se trase mai aproape de Kate, ca să-i facă loc la capătul 
separeului. Tăcerea persista. O sparse Lisa, spunând că trebuia 
să plece. 

Alex își schimbă prudent expresia, lăsând zâmbetul să i se 
dizolve într-o grimasă de dezamăgire. 

— Dar abia am venit, spuse el. 

Lisa ezită, privindu-l bănuitor. 

— N-aș fi crezut că-ţi pasă dacă stau sau nu. De fapt, niciunul 
dintre noi nu mai crede că-ţi pasă de ceva sau de cineva. 

Alex dădu din cap, sperând că putea împrumuta vocii sale 
inflexiunile cuvenite. 

— Știu. Dar cred că lucrurile încep să se schimbe: Cred... își 
lăsă ochii în jos, așa cum îi văzuse pe alţii făcând atunci când 
nu-și găseau cuvintele. 

— ... cred că încep să simt din nou. 

Continuă, făcând un efort să se bâlbâie. 

— Eu... eu țin la voi și îmi pare rău dacă v-am făcut să suferiţi. 


Copiii începură să schimbe iar priviri între ei, și mai stânjenite 
acum, din cauza vorbelor lui. 

Bob Carey rupse tăcerea jenată. 

— Haide, haide. Acum nu trebuie să exagerezi cu scuzele. 

Și deodată totul reveni la normal, iar Alex înțelese că 
învinsese. 

ÎI crezuseră. 

Dar, încetul cu încetul, pe măsură ce conversaţia curgea, 
îndoielile îi reveniră, căci Lisa Cochran continua să îl evite. 

Lisa nu intenţiona să-i spună că nici acum nu era sigură ce 
urmărea. 

Mai demult, înainte de accident, îl auzise pe Alex bâlbâindu-se 
și îl văzuse ferindu-și privirile când vorbea despre propriile sale 
sentimente. 

Și, ori de câte ori făcea asta, roșea. 

De data asta, totul fusese perfect, cu excepţia acestui mic 
detaliu. 

De data asta, Alex nu roșise. 


e Capitolul 20 

— Vino cu mine. 

Bob Carey nu vedea faţa lui Kate în întuneric, dar tremurul din 
glasul ei îi spunea că era speriată. Privi dincolo de silueta ei, la 
casa luminată. După părerea lui, totul arăta ca de obicei. Mai 
puţin poarta. 

Poarta grădinii era deschisă, deși atât el cât și Kate își 
aminteau perfect că o închiseseră la plecare, cu câteva ceasuri 
mai devreme. 

— Nu-i nimic neobișnuit, o încurajă el, încercând să dea vocii 
sale mai multă siguranţă decât simţea în suflet. Poate că am 
uitat noi să o închidem. 

— Am închis-o, șopti Kate. Știu bine că am închis-o. 

Bob cobori din mașină și trecu pe partea cealaltă ca să îi 
deschidă portiera lui Kate. Dar, în loc să coboare, fata rămase cu 
ochii la poarta căscată ameninţător. 

— Poate... poate ar trebui să chemăm poliţia. 

— Numai pentru că am găsit poarta deschisă? întrebă Bob cu 
un curaj pe care nu-l simţea în realitate. Or să creadă că ne-am 
ţicnit. 

— N-or să creadă asta, îl contrazise Kate. Nu acum, după... 

Tăcu, incapabilă să-și continue gândul. 


Bob încercă să-și mai spună o dată că poarta deschisă nu 
însemna nimic. Putea să o fi deschis vântul, sau chiar doamna 
Benson putea să fi ieșit și să o fi lăsat așa. Poate că nici măcar 
nu era acasă. 

Se hotări. 

— Stai aici, îi spuse el lui Kate. Mă duc să văd. 

Intră în grădină și privi în jur. Lumina aprinsă de lângă ușa 
principală se reflecta în pereţii văruiţi, în așa fel încât chiar și 
colțurile mai puţin luminate ale micii terase erau perfect vizibile. 
Nimic nu părea să fie altfel decât de obicei și totuși, stând acolo, 
pe terasă, simţea că ceva era în neregulă. 

Își spuse că neliniștea din ce în ce mai mare era rodul propriei 
imaginații și că, de îndată ce va suna la ușă, doamna Benson va 
apărea și totul se va dovedi a fi în ordine. 

Dar doamna Benson nu apăru când sună la ușă. Sună încă o 
dată, așteptă, apoi încercă ușa. Era încuiată. Se îndepărtă încet, 
cu spatele, iar pe urmă o rupse la fugă spre mașină. 

— Nu e aici, îi spuse el lui Kate câteva secunde mai târziu. 
Probabil că a ieșit în oraș. 

Dar știa că nu era adevărat, chiar în timp ce rostea cuvintele 
acelea. Pomi motorul. 

— Unde mergem? întrebă Kate. 

— Mergem să sunăm la poliţie, așa cum ai spus. Nu-mi place 
ce se petrece aici. 

Se întoarseră cincisprezece minute mai târziu. Bob parcă 
Porsche-ul în spatele mașinii de poliţie, cobori și se apropie de 
poarta grădinii. 

— Rămâi în mașină, îi spuse unul dintre polițiști. Dacă 
înăuntru s-a întâmplat ceva, nu vreau să trebuiască să-ți mai 
port și ţie de grijă. 

Abia când băiatul dispăru, Roscoe Finnerty apăsă pe butonul 
soneriei a doua oară, așa cum făcuse și Bob cu câteva minute 
mai devreme. 

— Probabil că a plecat pur și simplu de-acasă, îi spuse el lui 
Tom Jackson, dar pe copiii ăștia doi nu-i poţi învinui că se sperie 
uşor. 

Și, pentru că la ușă nu răspundea nimeni, se apropie de o 
fereastră și lumină vestibulul cu lanterna. 

— Drace, spuse el încet. 

Tom simţi un nod în stomac. 


— E acolo? 

Finnerty dădu din cap. 

— Întinsă pe jos, exact ca cealaltă. Și dacă e vreun pic de 
sânge, eu unul nu-l văd. la uită-te și tu. 

Tom Jackson se apropie conștiincios de fereastră și privi 
înăuntru. 

— Poate că e doar leșinată, spuse el. 

— Poate, răspunse Finnerty. 

Amândoi însă știau că nu era. 

— Du-te și întreab-o pe fată dacă are cheie, dar nu-i spune ce 
am văzut. Și vezi cum reacţionează când îi ceri cheia. 

Jackson se încruntă. 

— Doar nu crezi... 

— Nu știu ce să mai cred, mârâi Finnerty. Dar sunt sigur că pe 
asta n-a mai făcut-o Alan Lewis și singurul lucru la care mă tot 
gândesc e porcăria aia de-acum câţiva ani din Marin, când fata 
și prietenul ei i-au omorât pe părinţii ei și după aia au petrecut 
de minune toată noaptea. Du-te și vezi dacă are cheie și cască 
bine ochii. 

— E bine? îl întrebă Kate pe Jackson, care se apropia de 
mașină. 

— Nici nu știm dacă e înăuntru, minţi acesta. Ai o cheie? Vrem 
să aruncăm o privire. 

Kate scotoci o clipă în geantă și îi întinse tăcută o cheie pe un 
inel. 

— Staţi aici, le ordonă Jackson. 

Porni înapoi spre casă, întrebându-se ce ar fi trebuit să vadă. 
Dacă era ceva de văzut, îi scăpase. Singurul lucru pe care îl 
văzuse erau doi copii care, cu numai câteva zile înainte, 
trecuseră printr-o experiență oribilă și care acum erau 
înspăimântați de-a binelea. 

— Ei? 

Jackson săltă din umeri. 

— Mi-a dat cheia când i-am cerut-o. Și m-a întrebat dacă 
doamna Benson e bine. 

— Și ce i-ai spus? 

— Am minţit-o. M-am gândit că ar trebui să fim amândoi când 
o să le spunem. 

Finnerty aprobă din cap, băgă cheia în broască, împinse ușa și 
intră în vestibul înaintea colegului său. Dintr-o singură privire 


aruncată ochilor deschiși ai lui Valerie Benson și măștii îngrozite 
de pe fața ei își dădu seama că era moartă. Sună la secţie și îi 
relată ofițerului de serviciu cele întâmplate, apoi i se alătură din 
nou lui Jackson. 

— Ar trebui să le spunem. 

Din acel moment, noaptea aceasta lungă căpătă un aer 
cunoscut pentru Finnerty, care repetă scenele desfășurate cu o 
săptămână mai înainte, când aceiași doi copii descoperiseră 
cadavrul Marthei Lewis. 

e 

Drumul prăfos se unduia urcând dealul. Alex nu privea nici în 
dreapta, nici în stânga. Cunoștea fiecare centimetru al dealurilor 
acestora, pe care le străbătuse călare împreună cu tatăl său 
încă de când era copil. Acum era nevoit să urce pe jos, căci 
gringos le luaseră nu numai pământul, ci și caii. Îi luaseră totul, 
chiar și numele. 

Dar nu părăsise La Paloma - și nici nu avea să o părăsească 
până când gringos nu vor fi plătit cu viaţa pentru viețile pe care 
le răpiseră. 

Ajunse la o casă, deschise poarta și urcă pe terasă. Nu demult 
stătuse aici ca oaspete respectat, împreună cu părinţii și surorile 
sale, la o fiesta. Acum venise cu un alt scop. 

În schimbul unei sume de mizerie, noii proprietari îl lăsau să 
le îngrijească plantele de pe terasă. Se întrebă ce ar face dacă 
ar afla cine era cu adevărat. 

In timp ce lucra, nu pierdea din ochi casa. Unul câte unul, 
plecară cu toţii până când femeia rămase singură. Atunci se 
duse la ușa principală, ridică mânerul greu și îi dădu drumul să 
cadă pe placa metalică. Ușa se deschise. Femeia stătea în 
penumbra răcoroasă a vestibulului și îl privea, ușor nedumerită. 

intinse braţele și își încleștă mâinile în jurul gâtului ei. 

Pe măsură ce viaţa i se scurgea din trup, îi simţea groaza, 
simţea toate trăirile care se zbăteau în ea. O simţea murind. 
Incepu să asude... 

Se trezi brusc și se ridică în șezut. Visul se sfârșise, dar Alex 
vedea în continuare chipul femeii pe care o sugrumase, în timp 
ce trupul îi era scăldat în sudoarea stârnită de amintirea 
spaimei. 

O cunoștea pe femeia din vis. 

Era Valerie Benson. 


Dar el cine era? 

Amintirea visului îi era clară în minte. Îl revăzu, bucată cu 
bucată. 

Drumul nu era pavat. Era un drum de ţară, care însă nu i se 
păruse deloc ciudat. 

Nu avea nume. 

Îi furaseră numele. 

Ştia cine erau „ei”, așa cum știa și de ce o sugrumase pe 
Valerie Benson. 

Părinţii lui erau morţi, iar el se răzbuna pe cei care îi 
uciseseră. 

Dar toate astea nu aveau niciun sens, pentru că părinţii lui 
dormeau în camera lor de la capătul culoarului. 

Și dacă nu era așa? 

Limita dintre ce era real și ce nu era devenea din ce în ce mai 
puțin clară. 

Amintirile a ceea ce nu putea exista deveneau din ce în ce 
mai reale, în lumea necunoscută în care trăia. Poate că în 
noaptea aceea își ucisese părinţii și nu își aducea aminte. Se 
uită la ceasul de lângă pat; limbile fosforescente arătau că era 
unsprezece și jumătate. Nu se culcase decât de o jumătate de 
oră. Nu avusese timp să adoarmă, să se trezească, să-și ucidă 
părinţii, să adoarmă din nou și apoi să viseze. 

Revăzu întreaga seară pas cu pas. Totul îi era perfect limpede 
în memorie, cu excepţia unui moment de scurtă durată. Tocmai 
parcase mașina vizavi de barul lui Jake când Maria Torres se 
apropiase de el și îi vorbise. 

Îi vorbise în spaniolă. 

Următorul lucru pe care și-l amintea era că intrase în bar. Și 
aici totul era limpede: coborâse din mașină, o încuiase și 
traversase parcarea, intrând în pizzerie. 

Parcarea. 

Își amintea perfect cum parcase pe stradă, vizavi de pizzerie, 
dar la fel de clar își amintea cum intrase la Jake's dinspre 
parcarea amplasată într-o latură a localului. 

Cele două amintiri se băteau cap în cap, dar erau la fel de 
puternice. În consecinţă, trebuie să fi fost două momente 
diferite. Intrase de două ori la Jake's. 


Încă mai încerca să își lămurească amintirile și să le lege 
cumva de vis, când în depărtare se auzi o sirenă. Apoi un alt 
sunet, sunetul telefonului. 

Alex se dădu jos din pat, își puse halatul și se apropie de 
camera părinţilor săi, la capătul celălalt al coridorului. Vocile li 
se auzeau înfundat prin ușa închisă, dar totuși înţelegea ce 
spuneau. 

— Nu se știe, îl auzi pe tatăl său zicând. Tot ce se știe e că o 
aduc acum și că e probabil moartă. 

— Dacă te duci, merg și eu cu tine. Nu încerca să mă oprești. 
Am fost prietenă cu Valerie de când mă știu. Vreau să fiu acolo. 

— Draga mea, niciunul din noi nu se duce nicăieri. Nu sunt de 
serviciu în noaptea asta, ai uitat? Au sunat numai pentru că 
știau că ești prietenă cu Valerie. 

Alex se îndepărtă încet de ușa închisă și se întoarse în camera 
lui. 

Valerie. Își scotoci memoria, în speranţa că mai exista și o altă 
Valerie, dar în zadar. Era cu siguranţă vorba de Valerie Benson, 
care era moartă. 

În clipa aceea, deși nu își amintea nimic, își dădu seama de ce 
sosise de două ori la Jake's. 

Ajunsese acolo prima dată, apoi plecase. După ce Maria 
Torres îi vorbise în spaniolă, pornise spre casa lui Valerie 
Benson, pe care o ucisese. Apoi se întorsese la Jake's, unde se 
așezase la masă cu Kate, Bob și Lisa și făcuse o vreme 
conversaţie cu ei. 

Pe urmă se întorsese acasă, se dusese la culcare și visase ce 
făcuse. Părinţii îi erau încă în viaţă, iar pe Valerie Benson abia 
dacă o cunoștea. Nu avea niciun motiv să o ucidă. 

Și totuși, o ucisese. 

Se întinse în pat și rămase o vreme așa, privind tavanul în 
întuneric. Era sigur că răspunsurile se găseau undeva în mintea 
sa și că, dacă se gândea destul, avea să le descopere. 

Auzi o ușă deschizându-se și închizându-se la loc, apoi pași pe 
hol. Mama. O auzi coborând, urmată la puţină vreme de tatăl 
său. 

Preţ de câteva minute cochetă cu ideea de a cobori și dea le 
povesti despre vis, despre faptul că era sigur că el o omorâse pe 
Valerie Benson și probabil și pe Marty Lewis. În cele din urmă 


respinse ideea. Dacă nu le putea spune de ce le ucisese pe cele 
două femei, cu siguranţă că nu aveau să-l creadă. 

Or să creadă că era nebun. ` 

Se întoarse pe o parte și se înfășură strâns în pături. Işi lăsă 
mintea să speculeze liber. 

Și, așa cum se așteptase, conexiunile începură să se facă, iar 
el începu să înţeleagă ce se petrecea cu el. 

Câteva minute mai târziu dormea adânc. Pentru tot restul 
nopții somnul îi fu liniștit. 

e 

— Ascultă-mă pe mine, Tom, puștii au făcut-o, îi spuse Roscoe 
Finnerty lui Tom Jackson a doua zi, în secţia de poliţie. 

Niciunul dintre ei nu dormise deloc, iar Tom nu mai voia decât 
să plece acasă și să se culce. Dar, dacă Finnerty dorea să stea 
de vorbă - iar el dorea mai tot timpul să stea de vorbă - putea 
cel puţin să îl asculte. De fapt, cu Finnerty nici nu trebuia să 
facă mai mult, căci acesta era perfect capabil să pună 
întrebările, dar să dea și toate răspunsurile. 

— Gândește-te puţin, spuse Finnerty. Avem două asasinate, 
amândouă în aceleași împrejurări. Aceiași doi copii au 
descoperit ambele cadavre. Ce poate fi mai simplu? Să nu-mi 
spui că niciunul dintre ei nu are un trecut violent. Amândoi au 
fost la petrecerea de astă-primăvară, când cu accidentul 
tânărului Lonsdale, și amândoi erau băuţi... 

— Stai puţin, Roscoe îl întrerupse Jackson. Hai să fim corecti. 
Le-a făcut cineva vreo analiză copiilor ălora? 

— Aă... nu, dar... 

— Atunci nu-mi spune că ai să mergi la tribunal să spui că 
erau beţi, pentru că știu că n-ai să o faci. Acum ce-ar fi să 
mergem acasă și să-i lăsăm pe detectivi să-și facă datoria? 

Timp de câteva secunde, Finnerty își privi colegul peste 
marginea cănii de cafea. 

— Deci crezi că ar trebui să uităm toată povestea? 

Jackson oftă și își întinse mușchii obosiţi. 

— Nu zic că ar trebui să o uităm. Zic doar că avem o meserie 
de făcut și că ar trebui să ne-o facem fără să ne băgăm unde nu 
ne fierbe oala. 

— Și să lăsăm un beţivan amărât să înfunde pușcăria pentru o 
crimă pe care nu a comis-o. 


— Hei, stai așa! sări Jackson, hotărând că era destul. Uiţi că 
cele două întâmplări s-ar putea să nu aibă nicio legătură una cu 
cealaltă! Că s-ar putea să avem de-a face cu doi autori. 

— Da, sigur. Amândoi au intrat în casă cu consimțământul 
victimelor, care au fost amândouă strangulate. Amândouă au 
fost descoperite de aceeași fată, care a stat un timp în casele 
unde s-au comise crimele. După părerea mea, e cam mult. 

— Și ce propui? întrebă Jackson, știind că, oricare va fi ea, 
propunerea nu va include mersul acasă și somnul. 

— Pentru început, propun să stăm de vorbă și cu restul 
copiilor care au fost aseară la Jake's, să vedem dacă au 
observat ceva ciudat la prietenii lor. 

e 

Cu ochii umflaţi de nesomn, Carol Cochran îi privi pe cei doi 
polițiști din faţa ușii, apoi se uită la ceas. Era trecut de ora șapte 
cu câteva minute, dar ei i se păruse mai devreme. In ciuda 
epuizării fizice, era sigură că știa care era motivul prezenţei lor. 

— E vorba de Valerie Benson, nu-i așa? 

Cei doi schimbară o privire, apoi Finnerty dădu din cap. 

— Mă tem că da. Am vrea... am vrea să stăm puţin de vorbă 
cu fiica dumneavoastră. 

Carol își miji ochii. Ce tot spuneau? Ce legătură putea fi între 
Lisa și ce i se întâmplase lui Valerie? 

— Imi... îmi pare rău, dar nu înțeleg despre ce e vorba. 

Jim, îşi spuse. Trebuia să-l cheme pe Jim. El va ști ce era de 
făcut. Ca și cum i-ar fi auzit gândul, soțul ei apăru din bucătărie. 

— S-a întâmplat ceva, dragă? îl auzi întrebând. 

Nu fu în stare să-i răspundă decât dând din cap. 

— Vor... vor să vorbească cu Lisa. 

Jim Cochran ieși și închise ușa în urma lui. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

Finnerty și Jackson îi explicară cât mai sumar de ce se aflau 
acolo. Jim îi invită fără chef în living, unde le oferi câte un scaun. 

— Dacă ea vrea să stea de vorbă cu voi, e în regulă. Dar nu e 
obligată. 

— Știm, răspunse Finnerty. Vă rog să mă credeţi, domnule 
Cochran, nu e suspectată de nimic. Nu vrem decât să aflăm 
dacă aseară a observat ceva ieșit din comun. 


— Mie mi se pare imposibil de crezut că Bob Carey și Kate 
Lewis ar putea omori pe cineva, spuse Jim cu un glas gâtuit. Și 
cu atât mai puţin două persoane. 

— Știu, domnule Cochran. Dar aș vrea să stau de vorbă și cu 
fiica dumneavoastră, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

— Ce este? întrebă Carol în bucătărie, un minut mai târziu. 

Jim privi în jur, dar nu erau pe-aproape decât soţia și fiica lui 
mai mare. Kim nu era de văzut. 

— Am trimis-o pe Kim în camera ei și i-am spus să nu coboare 
până nu vin după ea. Acum spune-mi, ce s-a întâmplat? 

— După părerea mea e o nebunie. Nu știu cum de le-a intrat 
în cap că e posibil ca Bob și Kate s-o fi omorât pe Valerie și 
acum vor să vorbească cu Lisa despre ce s-a întâmplat aseară. 
Vor să afle dacă i s-a părut ceva ciudat în comportarea vreunuia 
dintre ei. 

— O, Doamne! exclamă Carol. 

Se lăsă să cadă pe un scaun, în timp ce degetele îi răsuceau 
nervoase capetele cordonului de la halatul de casă. Lisa, cu 
ochii măriţi, clătină din cap a neîncredere. 

— Cred că pe doamna Benson a omorât-o Kate? întrebă ea. 
Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată! 

— Știu, draga mea, spuse Jim. Pare imposibil, dar am impresia 
că ei așa cred. Dacă nu vrei, nu ești obligată să vorbești cu ei. 

Dar Lisa se ridică. 

— Nu. E în regulă. O să vorbesc cu ei și o să le spun ce idee 
prostească le-a venit. 

Intră în living. Cei doi ofițeri se ridicară în picioare, dar, înainte 
ca vreunul din ei să fi putut scoate vreun cuvânt, Lisa începuse 
deja să vorbească. 

— Kate și Bob n-au făcut nimic rău. Și dacă vă așteptați să vă 
spun că aseară s-au comportat mai știu eu cum, vă înșelați. S-au 
comportat ca de obicei, doar Kate era ceva mai tăcută. 

— Nimeni nu spune că au făcut ceva, Lisa, reuși să o întrerupă 
Finnerty. Încercăm numai să aflăm ce s-a întâmplat și dacă ei ar 
fi putut participa în vreun fel. 

— N-ar fi putut, răspunse Lisa. Și știu și de ce v-aţi gândit 
tocmai la ei. Din cauza celor doi din Marin, nu-i așa? 

Finnerty înghiţi în sec, apoi încuviinţă din cap. 

— Dar ăia erau niște neispraăviţi. Se drogau, beau și așa mai 
departe. Bob și Kate nu sunt deloc așa. 


— lubita mea, ia-o mai încet, spuse Jim Cochran, intrând în 
living și punându-și braţul pe după umerii ei. Nu vor decât să-ți 
pună câteva întrebări. Dacă nu vrei să răspunzi, nu te obligă 
nimeni, dar nu-i împiedica să-și facă datoria. 

Lisa se întoarse să-și privească tatăl și indignarea i se 
transformă în plâns. 

— Dar, tati, e oribil. Cum pot să creadă că Bob și Kate ar 
putea face așa ceva? 

— Nu știu, recunoscu Jim. Și poate că nici ei nu știu. Acum 
spune-mi, vrei să vorbești cu ei sau nu? 

Lisa șovăi, apoi dădu din cap, ștergându-se la ochi cu batista 
pe care i-o întinsese tatăl său. 

— lertaţi-mă, se scuză ea. Dar aseară nu s-a întâmplat nimic 
neobișnuit. 

— Bine, spuse Finnerty, punând mâna pe carneţel. Hai să 
începem de-aici. 

Încetul cu încetul, Lisa reconstitui evenimentele serii 
precedente. Ajunsese la Jake's singură, dar acolo erau, ca de 
obicei, o mulțime de alţi copii. Apoi, când sosiseră Kate și Bob, 
se așezaseră la o masă, băuseră coca-cola și discutaseră despre 
vrute și nevrute. Pe urmă venise și Alex Lonsdale și, după o 
vreme, plecaseră cu toții. 

— Și n-ai văzut nimic neobișnuit nici la Kate, nici la Bob? Nu 
păreau neliniștiţi sau îngrijoraţi? 

Lisa își miji ochii. 

— Dacă vreţi să știți dacă arătau ca și cum tocmai ar fi 
asasinat pe cineva, răspunsul este nu. Ba chiar înainte de a 
pleca, Kate s-a gândit să-i dea un telefon doamnei Benson, să-i 
spună că sunt pe drum. 

Îi văzu pe polițiști schimbând o privire și continuă. 

— Dar să nu credeţi că asta înseamnă ceva. Kate o suna 
întotdeauna pe mama ei când avea de gând să mai întârzie. 
Spunea că are destule pe cap cu tatăl ei, care era un bețiv, și că 
nu-i mai trebuia să-și facă griji și din cauza ei. 

Finnerty își închise carneţelul și se ridică. 

— Bine, spuse el. Cred că asta încheie discuţia, dacă nu-ţi mai 
amintești nimic... nimic neobișnuit. 

Lisa ezită, iar Jackson și Finnerty schimbară încă o privire. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Jim. 

— Nu... nu știu, spuse Lisa. 


— Nu are importanţă, orice ar fi. 

Finnerty își deschise din nou carnețelul. 

— Dar nu are nicio legătură cu Kate și cu Bob. 

Jackson se încruntă. 

— Atunci cu cine? Cu vreunul din ceilalți? 

Lisa ezită din nou și aprobă din cap. 

— Cu... cu Alex Lonsdale. 

— Ce-i cu Alex? întrebă Jim. Haide, draga mea, spune-ne ce s- 
a întâmplat cu Alex. 

— Păi, de fapt nu s-a întâmplat nimic. De la accident încoace 
se poartă foarte ciudat. Dar aseară a spus că se face bine și, o 
vreme, l-am crezut. Zâmbea și râdea la glume, părea aproape... 
aproape ca înainte. 

Fata tăcu. În cele din urmă Finnerty o întrebă exact ce se 
petrecuse. 

— Nu știu nici eu, mărturisi ea. Dar Bob a început să-l 
tachineze, iar Alex n-a roșit. 

— Asta e tot? întrebă Finnerty. E ciudat că n-a roșit? 

Lisa dădu din cap. 

— Alex roșea foarte des. Erau copii care intenţionat îi spuneau 
tot felul de lucruri ca să-l facă să se simtă prost. Dar aseară, 
chiar dacă zâmbea și râdea, nu l-am văzut roșind. 

— Aha. 

Finnerty își închise pentru ultima oară carnețelul și își puse 
pixul în buzunar. La câteva minute după aceea, afară, se 
întoarse spre Jackson. 

— Ei, ce părere ai? 

— Părerea mea e că ne batem capul de pomană. Dar, dacă 
tot am ajuns până aici, hai să vorbim și cu tânărul Lonsdale. 

— Mda, acceptă Finnerty, dându-și ochii peste cap. Puștii ăștia 
sunt extraordinari. Stau o seară întreagă împreună și singurul 
lucru neobișnuit pe care și-l amintește fata e că prietenul ei n-a 
roșit. Nu e formidabil? 

Jackson se încruntă. 

— Poate că e important, spuse el. Poate că e foarte important. 


e Capitolul 21 
Marsh Lonsdale ascultă discuţia celor doi ofițeri cu fiul său, 
referitoare la evenimentele serii precedente, dar descoperi că se 
concentra mai degrabă asupra felului în care vorbea Alex decât 
asupra cuvintelor propriu-zise. Stăteau în living, adunaţi în jurul 


căminului. La celălalt capăt al încăperii, ghemuită într-un scaun 
ca și cum ar fi vrut să se despartă de tot ceea ce era în jurul ei, 
Ellen părea că nici nu ascultă. 

— Totul, spusese Finnerty cu o oră în urmă. Vrem să ne 
povestești tot ce s-a întâmplat aseară, așa cum îţi amintești. 

Din acel moment, Alex continuase să vorbească pe un ton 
egal și lipsit de expresie, relatând ce își amintea din activităţile 
serii precedente, din clipa când plecase de acasă pentru a se 
duce la Jake's și până când se întorsese. Era ca și cum ai fi 
ascultat o bandă de magnetofon. Alex reţinuse absolut tot ce 
spusese fiecare și repeta totul pe de rost. După primele 
douăzeci de minute, atât Finnerty, cât și Jackson renunţaseră să 
mai ia notițe și acum stăteau pur și simplu și ascultau. Când, în 
fine, monologul lui Alex luă sfârșit, el fu urmat de o tăcere 
îndelungată. Finnerty se ridică și se apropie de cămin. Își sprijini 
mai toată greutatea corpului pe bârna de stejar care se întindea 
pe toată lăţimea acestuia și se uită curios la Alex. 

— Chiar îți amintești toate astea? întrebă el în cele din urmă. 

Alex dădu din cap. 

— Cu toate amănuntele? se miră Finnerty cu voce tare. 

— Are o memorie ieșită din comun, spuse Marsh, deschizând 
pentru prima dată gura de la începutul discuţiei. Pare să fie o 
consecinţă a operaţiei pe care a suferit-o în urma accidentului. 
Dacă vă spune că își amintește toate astea, puteţi să îl credeți 
pe cuvânt. 

Finnerty dădu din cap. 

— Nici nu m-am îndoit, spuse el. Numai că mă miram de 
multitudinea detaliilor. 

Se întoarse spre Alex. 

— Ne-ai spus tot ce s-a întâmplat la Jake's și tot ce aţi spus 
fiecare. Ce vreau eu să știu e dacă ai observat ceva special la 
Kate Lewis sau la Bob Carey. S-au comportat... cum să zic... 
normal? 

Alex îi susținu privirea. 

— Nu știu. Eu nu mai știu ce e aia normal. Îmi cereţi să 
descriu ce simțeau, dar asta nu pot să fac, pentru că nu mai am 
sentimente. Le-am avut înainte de accident - sau cel puţin așa 
îmi spune toată lumea - dar de la accident încoace nu le mai 
am. Dar de purtat s-au purtat ca întotdeauna. 

Deodată, zâmbi stânjenit. 


— Bob m-a tachinat un pic. 

— Știu, spuse Jackson. Prietena ta ne-a povestit. Și ne-a spus 
că n-ai roșit. 

— Nu cred că mai pot să roșesc. Poate că o să învăţ odată, 
dar până acum nu mi s-a întâmplat. 

— Să înveţi? îl îngână Jackson cu un glas. Dar tocmai ai 
zâmbit. 

Alex îi aruncă o privire tatălui său, care încuviinţă din cap. 

— Am făcut exerciţii. Nu mai sunt la fel ca toată lumea, așa că 
trebuie să exersez dacă vreau să fiu ca toată lumea. M-am 
gândit că ar fi normal să zâmbesc înainte de a recunoaște că 
Bob m-a tachinat, așa că am zâmbit. 

— Bine, spuse Finnerty, cuprins de fiori. Altceva îţi mai 
amintești? Indiferent ce? 

Alex ezită, apoi clătină din cap. Câteva minute mai târziu, 
Finnerty și Jackson plecară. 

— Alex? întrebă Marsh. Mai e ceva ce îţi amintești în legătură 
cu aseară și nu le-ai spus? 

Alex clătină din nou din cap. Le spusese tot ce își amintea. 
Dar nu-l întrebaseră dacă știa cine o ucisese pe Valerie Benson. 
Dacă l-ar fi întrebat, le-ar fi spus, deși nu le-ar fi putut spune și 
de ce murise, sau de ce murise doamna Lewis. In dimineaţa 
aceasta, când se trezise, ultimele piese ale jocului erau la locul 
lor și în capul lui imaginea era completă. Acum își înţelegea 
propriul creier și în curând avea să înțeleagă exact și ce se 
întâmplase. 

Va înțelege ce se întâmplase și va afla cine este. 

e 

— Alex, spuse Arlette Pringle, al cărei chip șters se lumină 
într-un mic zâmbet, vrei să devii clientul nostru permanent, din 
câte văd. 

— Mai am nevoie de informaţii, domnişoară Pringle, îi 
răspunse Alex. Trebuie să mai aflu câte ceva despre oraș. 

— Despre La Paloma? întrebă femeia cu îndoială în glas. Mă 
tem că nu mai am mare lucru. Am cartea pe care ţi-am arătat-o 
acum câteva zile, dar cam atât. 

Ridică din umeri cu părere de rău. 

— Din păcate, nu s-au petrecut prea multe lucruri pe-aici. Și, 
în orice caz, nu prea multe demne de menţionat în scris. 


— Trebuie să mai fie ceva, insistă Alex. Ceva despre zilele de 
demult, când orașul era mai mult mexican. 

— Mexican, repetă Arlette, ţuguindu-și buzele și bătând 
darabana cu degetele în birou. Mă tem că nu înțeleg prea bine 
ce vrei. Am câte ceva despre părinţii franciscani și despre 
misiuni, dar nu sunt sigură că e ceva special referitor la 
misiunea noastră. La Paloma nu a fost niciodată o localitate prea 
importantă. 

— Dar de când au venit mexicanii? 

Din nou, Arlette ridică din umeri. 

— Nimic, din câte știu eu. Desigur, sunt toate vechile legende, 
dar eu nu le dau atenţie și nici nu cred că sunt scrise undeva. 

— Ce legende? 

— A, unii dintre mexicanii din oraș încă mai povestesc de 
zilele de demult, când Don Roberto de Meléndez y Ruiz era 
stăpânul haciendei, și despre întâmplările de după semnarea 
tratatului. 

Se aplecă peste masă și continuă pe un ton scăzut. 

— Se spune că a avut loc un masacru. 

Alex se încruntă ușor; undeva, la granița conștientului, i se 
stârnise o amintire. 

— Unde, la hacienda? 

— Așa se spune. Dar toate aceste legende au trecut din 
generaţie în generaţie și nu cred că e prea mult adevăr în ele. 
Oricum, dacă te interesează, de ce nu o întrebi pe doamna 
Torres? 

— Maria? 

Glasul lui Alex sună dintr-o dată spart. Pentru prima dată de 
la operație, un fior de teamă trecu dincolo de barierele minţii 
sale, iar el simţi cum începe să tremure. Se potrivea. Se potrivea 
perfect cu ideea care i se născuse în creier noaptea trecută și 
care se conturase în această dimineaţă. 

Arlette Pringle dădu din cap. 

— Exact. Locuiește tot în căsuţa din spatele misiunii, după 
colţ. Spune-i că te-am trimis eu, dar te avertizez, o dată ce 
începe să vorbească, n-o mai poți opri. 

Scrise o adresă pe o bucăţică de hârtie pe care i-o întinse lui 
Alex. 

— Să nu crezi tot ce-ţi spune, îl mai sfătui ea pe Alex, care se 
pregătea să iasă din bibliotecă. Nu uita că e bătrână și că toată 


viața a strâns în suflet ura. Nu pot să spun că o condamn, dar e 
mai bine să nu te încrezi prea tare în ce spune. Mă tem că în 
mare parte sunt doar exagerări. 

Alex părăsi biblioteca. Se uită la adresa de pe bucăţica de 
hârtie pe care o mototoli și o aruncă într-un coș de gunoi, în 
câteva minute era la un cvartal și jumătate distanţă, cu ochii 
fixaţi pe căsuţa de lemn ce părea că stă să se prăvale. 

Acasă. 

Cuvântul îi fulgeră prin minte și imagini ale casei i se 
îngrămădiră una peste alta. Ştia, cu certitudinea unei vieți 
întregi de amintiri, că se întorsese casă. Împinse portiţa ruptă a 
grădinii și urcă treptele dărăpănate. Bătu la ușa din faţă și 
așteptă. Când se pregătea să bată din nou, ușa se crăpă și ochii 
bătrâni ai Mariei Torres îl priviră de după ea. 

Din gâtlej îi ieși un suspin ușor, iar ea deschise ușa ceva mai 
larg. 

— M-mamă? se bâlbâi Alex, nesigur. 

Maria îl măsură o clipă, apoi clătină încet din cap. 

— Nu, spuse ea încet. Tu nu ești fiul meu. Ești altcineva. Ce 
dorești? 

— D-domnișoara Pringle m-a trimis, bâigui Alex din nou. 
Spunea că aţi putea să-mi povestiţi despre ce s-a petrecut aici 
demult. 

Urmă o tăcere îndelungată, timp în care femeia păru să 
mediteze la vorbele lui. În fine, cu ochii mijiţi, ca două fante 
subţiri, spuse: 

— Vrei să afli? Dar știi deja. Ești Alejandro. 

Alex se încruntă. Simțea durerea cumplită, dar familiară, 
pregătindu-se să-i sfâșie creierul și vocile pe cale să înceapă a-i 
șopti din nou. Aproape că le simţea făcându-și loc în 
subconștientul său. Li se împotrivi îndârjit. 

— Am... am vrut doar să aflu ce s-a petrecut aici demult, reuși 
el să repete. 

Maria Torres tăcu din nou, privindu-l gânditoare. 

— Ești Alejandro, îi spuse ea din nou. Ar trebui să știi ce s-a 
întâmplat. 

Deschise larg ușa și Alex păși în interiorul straniu de cunoscut 
al livingului micut, mobilat doar cu o canapea roasă, un fotoliu 
scofâlcit și o masă cu o tăblie de plastic, în jurul căreia stăteau 
patru scaune vechi. 


Totul arăta ca în amintirile care îl năpădiseră cu câteva clipe 
înainte. 

Transperantele erau lăsate, dar dintr-un colţ un televizor color 
inunda încăperea cu o lumină stranie. Sonorul era întrerupt. 

— Îmi ţine de urât, murmură femeia. Nu-l ascult, dar mă uit. 

Se așeză cu greu în fotoliu, iar Alex rămase pe marginea 
canapelei. 

— Ce legende vrei să asculți? 

— Hoţii, răspunse băiatul încet. Povestiţi-mi despre hoţi și 
criminali. 

Ochii Mariei Torres fulgerară scurt în semiîntuneric. 

— Por qué? întrebă ea repede. De ce vrei să afli tocmai acum? 

— Îmi amintesc. Îmi amintesc lucruri care s-au întâmplat și 
vreau să știu mai multe despre ele. 

— Ce fel de lucruri? 

Femeia era aplecată de mijloc, cu ochii aţintiţi asupra lui Alex. 

— Fernando, spuse Alex. Tio Fernando. E îngropat la San 
Francisco, în cimitirul misiunii. 

Ochii Mariei se măriră o clipă. Dădu din cap și se lăsă din nou 
pe spate în fotoliu. 

— Su tio, murmură ea. Si, es la verdad... 

— Adevărul? Care este adevărul? 

Din nou, ochii femeii se aprinseră. 

— Habla usted español? 

— Nu... nu știu, spuse Alex. Dar am înţeles ce-ati spus. 

Bătrâna tăcu și continuă să-l măsoare cu ochii ei îmbătrâniți. 
La lumina ecranului de televizor, trăsăturile lui nu-i erau prea 
clare, dar își dădea seama că avea coloritul care trebuia. Părul 
negru și ochii albaștri, așa cum îi spusese bunicul că le avusese 
Don Roberto, și așa cum le avusese el însuși. Se hotărî și dădu 
energic din cap. 

— Si, murmură ea. Es la verdad. Don Alejandro ha 
regresado... 

— Povestiţi-mi legendele, insistă Alex. Vă rog, povestiţi-mi 
legendele. 

— Ne-au jefuit, începu ea. Au venit, ne-au furat pământurile și 
au ucis oamenii. La început au urcat în canioane, unde au 
omorât mai întâi pe soțiile vechililor, în timp ce aceștia erau la 
muncă. Pe urmă au mers la hacienda, l-au luat pe Don Roberto 
și l-au spânzurat. 


— Copacul, spuse Alex încruntându-se. L-au spânzurat de 
copacul cel mare. 

— Si, aprobă Maria. Apoi s-au întors la hacienda și i-au ucis 
familia. Pe Doña Maria, pe Isabella și pe Estellita. Și l-ar fi ucis și 
pe Alejandro, dacă l-ar fi găsit. 

— Alejandro? 

— El hijo, spuse Maria. Fiul lui Don Roberto de Meléndez y 
Ruiz. Doña Maria le-a spus că l-a trimis la Sonora și ei au crezut- 
o. Dar nu era adevărat. A rămas ascuns la misiune cu unchiul 
său, care era preot. După aceea au fugit la San Francisco. Mai 
târziu, când a murit părintele Ferdinand, Alejandro s-a întors în 
La Paloma. 

— De ce? întrebă Alex. De ce s-a întors? 

Maria Torres îl privi lung. Când vorbi din nou, o făcu cu un 
glas abia auzit, dar cuvintele păreau să umple încăperea. 

— Venganza. A venit să se răzbune pe hoţi și pe criminali. 
Până pe patul de moarte a spus că nu va pleca niciodată. De 
dincolo de mormânt, așa spunea. De dincolo de mormânt, 
venganza. 

e 

Alex ieși din căsuță drept în lumina soarelui dimineţii de 
septembrie. Porni înapoi spre sat, oprindu-se din când în când, 
răsucind în minte bucățele din povestirea Mariei, examinându-le 
atent, în căutarea neconcordanţelor. Rațiunea îi spunea că 
răspunsul găsit era imposibil, dar legenda se suprapunea prea 
exact amintirilor sale. Știa și unde va găsi adevărul ultim și ce 
avea de făcut o dată ce îl găsea. 

e 

Telefonul de pe birou țârâi strident. Timp de o clipă, Marsh vru 
să-l lase să sune. Apoi își dădu seama că suna pe linia privată. 
Nu mulţi știau acest număr și chiar și aceștia îl foloseau numai 
în cazuri extreme. 

— Sper că n-o să mă obligaţi să aplic cu forța clauzele 
angajamentului, spuse glasul îngheţat al lui Raymond Torres. 

— De unde aveţi numărul ăsta? 

— Am numărul încă de când am preluat cazul fiului 
dumneavoastră, domnule doctor Lonsdale. Dar asta nu are nicio 
importanță. Important e că soţia dumneavoastră trebuia să îl 
aducă pe Alex aici, astăzi. 


— Mă tem că nu se mai poate, domnule doctor Torres, îi 
răspunse Marsh. Am dezbătut problema și am decis că nu mai 
aveţi cu ce să îl ajutaţi pe Alex. Mă tem că nu se va mai întoarce 
la institut. 

Urmă o pauză lungă. În cele din urmă, glasul lui Torres reveni 
pe fir, și mai îngheţat. 

— lar eu mă tem că dumneavoastră nu aveți căderea să luaţi 
o asemenea decizie, domnule doctor Lonsdale. 

— Și totuși, asta e decizia pe care am luat-o. Nu vă sfătuiesc 
să veniţi după el sau să trimiteţi pe altcineva. Sunt tatăl lui și, în 
ciuda angajamentului dumneavoastră, am o serie de drepturi 
asupra lui. 

— Inţeleg, spuse Torres, iar lui Marsh i se păru că aude un 
oftat la capătul celălalt al firului. Foarte bine, atunci am să 
încerc să ajung la un compromis cu dumneavoastră. Dacă îl 
aduceţi pe Alex aici după-amiază, vă explic exact tot ce am 
făcut cu el până acum și de ce cred că este nevoie să se 
întoarcă la institut. 

— Nici nu mă gândesc. Până când n-am să știu exact ce i-aţi 
făcut până acum, n-o să mai puneţi mâna pe el. 

Inchis în biroul său, Raymond Torres se prăbuși obosit în 
fotoliu. Prea multele ore nedormite își spuneau, în fine, 
cuvântul. Ştia că nu mai gândește limpede. Dar știa de 
asemenea că făcuse o greșeală lăsându-l pe Alex să părăsească 
institutul cu o zi înainte. Trebuia să-l aducă înapoi cu orice preţ. 

— Foarte bine, spuse el. Atunci, la ce oră să vă aștept? 

Marsh își consultă agenda. 

— In vreo două ore? 

— Perfect. După ce mă veti fi ascultat, sunt convins că veți fi 
de acord cu mine că Alex trebuie să se întoarcă aici. 

Telefonul din mâna lui Marsh amuți. 

(J 

Alex se opri la poarta grădinii și se uită la zidul înalt, acoperit 
cu iederă, care o despărțea de stradă. Se hotărî și intră, mai 
întâi pe terasă și apoi în casă. După cum sperase, aceasta era 
goală. Trecu în garaj și începu să scotocească în mormanul de 
cutii încă nedesfăcute de lângă peretele din fund. Pe fiecare era 
scris ce conţinea și nu-i trebui mult până să le găsească pe cele 
două pe care le căuta. 


Foarfeca de grădinărit era la fundul primei cutii. În timp ce o 
descurca dintre celelalte unelte, Alex se întrebă dacă proceda 
bine. Dar trebuia să știe. ledera care acoperea zidul făcea parte 
din schemă, iar el trebuia să se convingă că nu greșește. 

Poate cartea greșea. 

Cu foarfeca în mână ieși din garaj pe alee, apoi pe stradă. 
Încet, cu atenţie, începu să taie tulpinile de iederă cât mai 
aproape de sol, atâta cât îi permiteau forța braţelor și grosimea 
tulpinilor. Continuă în sus, de-a lungul zidului, până ce reteză și 
ultima tulpină; apoi, întorcându-se pe propriile urme, desprinse 
vegetația deasă, lăsând-o să cadă în grămezi pe trotuar. Treaba 
odată încheiată, făcu câţiva pași înapoi și privi din nou zidul. 

Era acoperit cu praf și noroi adunat în ani de zile și varul 
dispăruse demult, dar plăcile decorative rămăseseră. 

Zidul arăta exact așa cum își imaginase că va arăta când se 
întorsese acasă de la institut. 

Intră din nou în garaj și deschise cea de-a doua cutie. Pușca 
de vânătoare a tatălui lui era chiar deasupra, împachetată 
atent. O desfăcu și se apucă să o monteze cu grijă. La sfârșit, 
scoase dintr-o cutie pe jumătate plină cinci cartușe și le puse în 
buzunar. Cu pușca sprijinită lejer pe braţul drept, ieși din nou din 
garaj pe alee, apoi făcu la dreapta și începu urcușul lung spre 
hacienda... 

e 

Ellen avusese o dimineaţă proastă. Începându-și urcușul pe 
Hacienda Drive, se întrebă cum avea să răzbească în 
următoarele câteva zile. 

Cea mai mare parte a dimineţii și-o petrecuse împreună cu 
Carol Cochran, plângând și făcând aranjamentele pentru 
înmormântarea lui Valerie Benson. Peste tot și peste toate 
plutea întrebarea: cine o ucisese pe Valerie? 

Mai fuseseră și întrebările ciudat formulate ale lui Carol. 

„Dar se însănătoșește cu adevărat? Lisa îmi tot povestește de 
lucrurile stranii pe care le spune.” 

„Nu, nu-mi aduc aminte ce...” Dar Ellen era sigură că își 
amintea perfect, numai că nu voia să îi spună. „Dar Lisa e 
îngrijorată de-a binelea. Ba chiar cred că îi e un pic frică de 
Alex.” 


LU 


Ellen era din ce în ce mai sigură că, după înmormântarea lui 
Valerie Benson, familiile Cochran și Lonsdale aveau să se vadă 
din ce în ce mai rar. 

Dădu ultima curbă, cotind larg ca să intre în alee, și călcă 
violent frâna. Adunate grămadă pe trotuar, aproape blocând 
intrarea, zăceau rămășițele perdelelor de iederă ce acopereau 
zidul grădinii cu numai două ore în urmă. 

— Nu pot să cred, șopti ea, deși era singură în mașină. 

Sunetul unui claxon îi distrase atenţia de la grămada de 
iederă. Trăgând de volan, parcă în alee ca să facă loc mașinii 
care venea din susul dealului. O vreme rămase necilintită la 
volan, apoi cobori și se întoarse să mai vadă o dată masacrul de 
pe trotuar. 

Cine putuse face așa ceva? Nu avea niciun sens... absolut 
niciunul. lederii îi vor trebui ani întregi ca să crească la loc. Privi 
zidul și suprafaţa tencuită, cu modelul complicat de plăci de 
faianţă, care rupea monotonia. Pe neașteptate, auzi o voce în 
spatele său. Speriată, se întoarse și o văzu pe una din vecine, 
care privea trist la tulpinile de iederă. Trebui să facă un efort 
pentru a-și aminti cum o chema. Își aminti. Sheila. Sheila 
Rosenberg. 

— Sheila, spuse ea și continuă pe un ton în care se citea 
nedumerirea. Uită-te și tu. Numai uită-te puțin. 

Sheila zâmbi jalnic. 

— Așa-s copiii, spuse ea. 

Trăsăturile lui Ellen se înăspriră brusc. 

— Copiii? Copiii au făcut asta? 

Fu rândul Sheilei să se arate mirată. Oftă. 

— Adică să lase treaba neterminată. Știu și eu, presupun că tu 
știi mai bine, dar mie una o să-mi lipsească, mai ales în timpul 
verii. Avea niște culori incredibile. 

— Ce știu mai bine? întrebă Ellen. Sheila, ce Dumnezeu 
vorbești? 

Într-un târziu, zâmbetul pieri de pe faţa Sheilei. 

— Alex, spuse ea. Nutu i-ai spus să taie iedera? 

Alex? își repetă Ellen în gând. Alex să fi făcut asta? Dar... de 
ce? Mai privi o dată zidul și de această dată ochii îi căzură pe 
placile de faianţă. 

— Sheila, întrebă ea, tu știai că pe zidul ăsta sunt plăci 
decorative? 


Cealaltă clătină din cap. 

— Cine ar fi putut să știe? Vegetaţia era groasă de o jumătate 
de metru cel puţin. Nimeni n-a văzut peretele de ani de zile. 

Măsură din ochi zidul și se încruntă, gânditoare. 

— Știu și eu, poate că ai făcut bine. Dacă pui niște plante mici 
și niște spaliere, poate să arate chiar drăguţ. 

— Sheila, nu eu i-am cerut lui Alex să taie iedera. Ești sigură 
că el a fost? 

Sheila o privi ţintă timp de câteva secunde, apoi dădu 
hotărâtă din cap. 

— Categoric. Crezi că aș fi lăsat pe altcineva să o facă? L-am 
văzut acum două ceasuri, pe urmă m-am luat cu altele. Data 
următoare când m-am uitat, iedera era la pământ și Alex 
dispăruse. Mi-am închipuit că s-a dus să mănânce. 

Ellen își mută privirile la casă. 

— Poate că asta face, spuse ea. 

Dar nici ea nu credea ce spusese. Nu știa de ce, darera 
sigură că Alex nu era în casă. , 

— Mulţumesc, Sheila, spuse ea cu gândul în altă parte. Aă... 
cred că ar trebui să aflu ce se petrece. 

O lăsă pe Sheila Rosenberg pe trotuar și intră în casă dinspre 
grădină. 

— Alex? Alex, ești aici? 

Mai asculta încă liniștea casei când începu să sune telefonul. 
Smulse receptorul și spuse, fără să se mai gândească: 

— Alex? Alex, tu ești? 

Urmă un moment de tăcere, apoi pe fir auzi vocea lui Marsh. 

— Ellen, ce s-a mai întâmplat? 

Ce s-a mai întâmplat? repetă ea în gând. Prietenele mele cele 
mai bune sunt omorâte, eu nu știu ce se petrece cu propriul 
meu copil, iar tu vrei să știi ce s-a mai întâmplat? Ajunse la 
concluzia că, în clipa aceea, își ura soțul. Dar când vorbi, glasul 
îi era ciudat de calm. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Doar că, habar n-am de ce, Alex a 
tăiat iedera de pe zidul grădinii. 

Urmă o nouă tăcere. 

— Alex ar trebui să fie la școală. 

— Știu. Dar se pare că nu e. Se pare că a plecat de la școală - 
dacă o fi ajuns acolo - și s-a întors acasă, unde s-a apucat să 


taie iedera. Și pe urmă a plecat. Să nu mă întrebi unde, pentru 
că nu știu. 

Aflat la el în birou, Marsh asculta mai degrabă tonul vocii ei 
decât cuvintele în sine, știind că soţia sa era în pragul unei crize 
de nervi. 

— Ușurel, îi spuse. Așază-te și încearcă să te calmezi. Pornesc 
spre casă să te iau și mergem împreună la Palo Alto. 

— Palo Alto? întrebă Ellen stins. De ce? 

— Torres a acceptat să stea de vorbă cu noi. O să ne spună ce 
se întâmplă cu Alex. 

Ellen dădu din cap. 

— Dar Alex? N-ar trebui să încercăm să dăm de el? 

— O să-l găsim, o asigură Marsh. Până ne întoarcem noi de la 
Palo Alto, va fi probabil acasă. 

— ȘI... și dacă nu e? 

— Atunci o să-l căutăm. 

Acum, își puse Ellen în gând. Trebuie să-l căutăm acum. Dar 
cuvintele nu voiau să iasă. Se petreceau prea multe lucruri care 
o copleșeau. 

Și poate, își spuse ea, așteptându-l pe Marsh să vină să o ia, 
poate că Raymond va reuși în fine să-l convingă că Alex are 
nevoie de ajutorul lui. La numai câţiva kilometri depărtare, pe 
dealul care domina hacienda, Alex, la rândul său, aștepta. 

Încă nu ştia bine ce aștepta, dar știa că, orice va fi fost, el era 
gata. 

Strângea la piept pușca, acum încărcată. 


e Capitolul 22 


Cynthia Evans se uită neliniștită la ceas. Întârziase și asta nu-i 
plăcea. Dar, dacă se grăbea, încă mai avea timp să-și facă toate 
cumpărăturile, să treacă pe la școală să o ia pe Carolyn și să 
ajungă înapoi acasă până la trei și jumătate, când trebuia să 
vină grădinarul. Trase ușa după ea și porni grăbită spre BMW-ul 
parcat în curte, lângă poartă. Pe când se pregătea să se urce în 
mașină, o rază de lumină reflectată îi intră în ochi. Privi în sus, 
spre coama dealului ce se ridica în spatele haciendei. 

Era tot acolo, de pe la prânz. 

Știa cine era - Alex Lonsdale. Asta văzuse din prima clipă, 
încă înainte de a lua binocilul soțului ei. Dacă ar fi fost vorba de 
un străin, ar fi chemat imediat poliţia, mai ales după ce i se 
întâmplase lui Valerie Benson cu o seară înainte. Dar era 


nefiresc să cheme poliția împotriva lui Alex. El - ca și Ellen - 
avusese destule necazuri în ultima vreme, nu mai era nevoie să 
adauge și ea unul. Dacă băiatul voia să stea sus pe deal, 
probabil că avea motivele lui să o facă. 

Totuși, începuse să o cuprindă iritarea. De ce n-or fi cumpărat 
și terenul din jur o dată cu hacienda? Era atât de simplu pentru 
oricine să se suie pe deal și să privească peste zid, așa cum 
făcea Alex azi, încălcându-le intimitatea pentru care cheltuiseră 
atâţia bani. O clipă, Cynthia se lăsă tentată să cheme totuși 
poliţia, indiferent de ce vor zice soții Lonsdale. Singurul motiv 
pentru care nu o făcu era lipsa de timp. 

Intârziase și asta nu-i plăcea. 

Porni motorul BMW-ului, băgă în viteză și ieși în goană din 
curte pe Hacienda Drive, fără să-și mai bată capul să se asigure 
că porţile erau închise. 

e 

Alex urmări maşina cu privirea. Acum ştia că locuința era 
goală. Se ridică și începu să coboare dealul, cu pușca în mâna 
stângă, ajutându-se de dreapta pentru a-și menține echilibrul pe 
panta abruptă. În cinci minute era la poartă, privind în curte. 

Porţile nu erau așa cum ar fi trebuit. 

Ar fi trebuit să fie din lemn. Și le amintea construite din 
scânduri de stejar masiv, legate cu benzi late de fier forjat care 
se încheiau cu niște balamale uriașe. 

Nici curtea nu arăta așa cum ar fi trebuit. Nu ar fi trebuit să 
aibă o piscină și, în locul dalelor de piatră, ar fi trebuit să fie 
pavată cu un pământ bătătorit de pe care peonii măturau în 
fiecare zi praful. Incet, pe măsură ce amintirile i se limpezeau în 
minte, Alex trecu de poartă, intră în curte și apoi în casă. 

Aici era ceva mai bine. Incăperile arătau așa cum și le 
amintea și aveau un aer familiar, reconfortant. Trecu încet dintr- 
una într-alta, până ajunse la camera care fusese a lui. Aici 
fusese fericit. Pe vremea aceea casa era populată de părinţii și 
surorile sale, precum și de toți ceilalţi care locuiau în hacienda. 

Inainte să fi venit gringos. Los ladrones. Los ladrones y los 
asesinos. 

Durerea care îl copleșea ori de câte ori era năpădit de amintiri 
îl săgetă și de data asta, făcându-l să iasă din camera de la 
etajul doi și să continue să se plimbe prin casă. 


În bucătărie nimic nu era așa cum ar fi trebuit. Vechiul 
șemineu se afla tot acolo, însă ibricul dispăruse. Existau, în 
schimb, multe lucruri noi, care nu fuseseră niciodată în locul 
acela pe vremuri. leși și din bucătărie și se întoarse în vestibul. 

Rămase pe loc și se încruntă. 

Ochii îi erau ațintiţi asupra unei uși noi, pe care nu o mai 
văzuse până atunci. Avu o ezitare, după care o deschise. 

Dădu peste niște scări care duceau într-o pivniță. 

Casa lui nu avusese niciodată așa ceva. 

Incleștându-și mâna pe pușcă, cobori scările și se uită atent în 
jur. 

Pe tot peretele se afla o oglindă în fața căreia, pe niște polițe 
de sticlă, fuseseră înșirate o sumedenie de sticle și pahare. 

Nimic din toate astea nu trebuia să fie acolo și totul aparţinea 
hotilor. 

Alex ridică pușca, o duse la ochi și trase un foc în oglindă. 

Aceasta explodă, iar cioburile și așchiile minuscule aterizară 
peste tot, urmate de polițele care se prăbușiră de-a valma, cu 
tot cu sticle și pahare. După doar câteva clipe, Alex își dădu 
seama că nu mai lăsase nimic întreg. 

Se întoarse și începu să urce scările din nou. Avea să-i aștepte 
în curte pe criminali, la fel cum așteptaseră mama și surorile lui 
odinioară. 

Acum avea, în sfârșit, ocazia să se răzbune... 

e 

— De unde să știu ce căuta Alex acolo, draga mea? Stătea și 
se uita la casă, atâta tot. 

— Ei bine, ar fi trebuit să chemi poliţia, se plânse Carolyn. 
Toată lumea știe că Alex nu e-n toate mințile. 

Cynthia îi aruncă fiicei sale o privire dezaprobatoare. 

— Carolyn, zău că nu se cade să spui așa ceva. 

— E adevărat, recunoscu Carolyn. Dar crede-mă, mamă, se 
poartă din ce în ce mai ciudat. În plus, Lisa spune că Alex i-a zis 
că nu domnul Lewis a ucis-o pe doamna Lewis și că, după 
părerea lui, avea să mai moară și altcineva. Și uite ce i s-a 
întâmplat doamnei Benson aseară. 

Cynthia coti la stânga și se încadră pe Hacienda Drive. 

— Dacă încerci să-mi spui că ești de părere că Alex le-a ucis, 
nici nu vreau să te aud. Ellen Lonsdale e prietena mea... 


— Și ce legătură are asta cu ce discutăm noi? Nu-mi pasă nici 
dacă e cea mai cumsecade persoană din lume. Alex e sărit de 
pe șină! 

— Gata, Carolyn! 

— Haide, mamă... 

— Ajunge! M-am săturat de felul cum vorbeşti despre ceilalţi 
și nu vreau să mai aud nimic. 

Pe urmă, amintindu-și de ceea ce simţise ea însăși cu o oră în 
urmă, înainte de a părăsi casa, găsi de cuviinţă să se îmbuneze. 

— Uite cum facem. Tu îmi promiţi că n-o să mai vorbești așa 
despre el, iar eu îţi promit că o să chem poliţia dacă îl găsim tot 
acolo la întoarcere, bine? 

Carolyn ridică din umeri cu o falsă dezinvoltură, iar restul 
drumului fu parcurs în tăcere. Ajunseră la ultima curbă. În timp 
ce Cynthia scruta coasta dealului, o auzi pe Carolyn mormăind. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Poarta. Dacă o lăsam eu deschisă, mă închideai în casă o 
săptămână. 

Cynthia scoase o înjurătură înăbușită, dar își aminti că nu 
lipsise decât o oră și că era miezul zilei. Și apoi, curtea era 
goală. Băgă mașina înăuntru și cobori. 

— Măcar nu trebuie să chemăm poliţia, spuse ea, aruncând 
încă o privire în sus pe deal. A plecat. 

— Hoti, șuieră un glas din umbra loggiei largi din faţa casei. 
Criminali. 

Cynthia îngheţă. 

— Ci-cine e acolo? 

— Dumnezeule, o auzi pe Carolyn scâncind. E Alex. Mamă, e 
Alex. 

— Taci, spuse Cynthia încet. Nu spune un cuvânt. O să fie 
bine. 

Apoi, puţin mai tare: 

— Alex? Tu ești? 

Alex ieși din umbră, ţinând pușca strâns în mâini. 

— Sunt Alejandro, șopti el. 

Dintr-o tăietură de deasupra ochiului stâng îi curgea sânge pe 
față, iar cămașa îi era pătată de sânge dintr-o altă rană, la 
umăr, dar el nu părea să simtă durerea. Păși încet înainte și făcu 
un semn cu pușca spre zidul dinspre sud. 

— Acolo. Treceţi acolo. 


— Fă ce spune, Carolyn, spuse Cynthia încet. Fă exact așa 
cum spune și totul va fi bine. 

— Dar e nebun, mamă! 

— Sst! Taci și fă cum spune. 

Așteptă ceea ce îi păru o veșnicie, rugându-se ca fiica ei să nu 
încerce să se suie la loc în mașină sau să o rupă la fugă spre 
poartă. Cu coada ochiului, o văzu în sfârșit ocolind automobilul 
și venind spre ea. O luă de mână. 

— Trebuie să facem exact așa cum ne cere el, repetă ea. 
Dacă ne supunem, n-o să ne facă nimic. 

Încet, cu privirile aţintite asupra lui Alex, începu să dea înapoi, 
trăgând-o pe Carolyn după ea. 

— Ce este, Alex? întrebă ea. Ce dorești? 

— Venganza, murmură el. Venganza para mi familia. 

— Familia ta, Alex? 

Alex dădu din cap. 

— Sí. 

Porni din nou spre ele, împingându-le cu spatele spre zid. 

Vedea zidul așa cum fusese în ziua aceea, chiar dacă îl 
reparaseră și încercaseră să spele sângele membrilor familiei 
sale. Insă găurile gloanțelor erau încă acolo, iar petele de sânge 
erau la fel de proaspete ca în ziua în care își văzuse familia 
murind sub ochii lui. 

In sfârșit, sosise clipa. 

Se întreba dacă femeia gringa avea să înfrunte moartea cu 
același curaj ca și mama sa, sfidătoare în fața gloanţelor care îi 
curmau viaţa. 

Ştia că nu va fi așa. 

Avea să moară ca orice altă gringa, implorând milă. O auzea 
deja. 

— De ce? întrebă ea. De ce faci toate astea? Ce ţi-am făcut? 

Dar mama și surorile mele ce v-au făcut ca să merite moartea 
adusă de ai voștri? i-o întoarse el în gând. Dar nu era timp 
pentru întrebări. 

Era timpul răzbunării. 

Apăsă pe trăgaci și după-amiaza liniștită explodă în sunetul 
bubuitor al puștii. 

Chipul femeii gringa explodă înaintea lui și zidul se acoperi de 
sânge. Apoi, așa cum se întâmplase și cu mama sa, genunchii 


femeii cedară și ea se prăbuși lent la pământ în timp ce fiica sa 
o privea, urlând. 

Alex apăsă a doua oară pe trăgaci. Nu-și dorea decât ca 
lucrurile să fi fost așa cum ar fi trebuit și el să fi putut privi cum 
sângele celor două gringas dispare înghiţit în praful haciendei. 

e 

Jose Carillo coti pe Hacienda Drive și reduse viteza camionetei 
hodorogite. Cu urechea atentă la scrâșnetul strident al cutiei de 
viteze, spera ca mașina să nu se strice înainte să își înceapă 
slujba la hacienda. Cu banii pe care avea să-i ia de aici își va 
putea permite să își cumpere o camionetă nouă. Dar întârziase 
și se temea că s-ar putea să-și piardă slujba încă înainte de ao 
fi început... Călcă pe acceleraţie și motorul vechi tuși, după care 
vehiculul ţâșni înainte. 

Abia în dreptul celei de a doua curbe îl zări pe băiatul care 
venea pe drum cu pușca pe braţ, cu faţa și cămașa pătate de 
sânge. Frână și strigă la el. La început, băiatul păru să nici nu-l 
audă. Ridică ochii numai când Jose îl strigă a doua oară. 

— Ai păţit ceva? Ai nevoie de ajutor? 

Băiatul își aţinti privirea asupra lui timp de o clipă, apoi clătină 
din cap și își continuă drumul. Jose se uită după el până ce 
dispăru pe poarta curții a cărei iederă tocmai fusese retezată - 
lucru pe care ochii lui de grădinar îl observaseră în timp ce urca 
dealul. Apoi băgă din nou în viteză. 

Intrase deja în curte când zări carnagiul de lângă peretele 
sudic. 

— Jesus, Jose y Maria, murmură el. 

Își făcu cruce și, luptându-se cu greata care îi întorcea matele 
pe dos, intră în casă în căutarea unui telefon. 

e 

Alex se privi în oglindă. Din rana de deasupra ochiului, 
sângele continua să îi curgă, iar cămașa îi era ca o scoarță. 

Examinase deja pușca și știa că trăsese trei gloanţe. 

Ultimele două erau acum pe ţeavă. 

Și, chiar dacă nu avea amintiri reale, știa unde se aflase când 
vocile începuseră să-i șoptească și imaginile din trecut să-i 
copleșească mintea. Știa și unde se aflase când se terminase 
totul. 

La început, se găsea pe coasta dealului de lângă hacienda, 
rememorând poveștile din trecut ale Mariei Torres. 


La sfârșit, era pe drumul ce cobora de la hacienda. Mirosul de 
praf de pușcă era foarte puternic, iar el sângera. Dar, deși trupul 
îi era în suferinţă, sufletul său nu simţea nimic. 

Nimic. 

Dar știa sigur că la noapte avea să viseze din nou, avea să 
vadă ce făcuse și să simtă durerea din suflet. 

Era pentru ultima oară, căci acum știa ce se petrecea și cum 
putea să-i pună capăt. 

Și mai știa că el, Alex, nu era vinovat de nimic. 

Alejandro Meléndez y Ruiz făcuse totul. Acum nu-i mai 
rămăsese altceva de făcut decât să-l ucidă pe Alejandro. Işi 
schimbă cămașa, dar nu se obosi să-și bandajeze rana de pe 
frunte. 

Apucând pușca din nou, cobori în bucătărie, unde știa că 
mama ţinea un set de chei de rezervă ale mașinii. 

leși în alee și porni motorul. Băgă în marșarier, dar frână, în 
timp ce o mașină a poliţiei trecea în goană pe lângă casă, cu 
sirena urlând. 

Era sigur că știa ce se întâmplă și că știa ce vor găsi ocupanţii 
mașinii odată ajunși la destinaţie. Dar, în loc să îi urmeze și să le 
explice ce credea că se petrecuse, Alex porni în direcţia opusă. 

Cu mintea deodată perfect limpede, cobori dealul, trecu prin 
La Paloma și ieși din oraș. Îi trebuiau treizeci de minute să 
ajungă la Palo Alto. 

e 

— Îți spun eu că ceva nu e în regulă, tocmai spunea Roscoe 
Finnerty când începuse să sune telefonul din bucătărie, dar 
hotări că nu avea decât să sune până termina ce avea de spus. 
Puștiul a zis că a parcat vizavi de barul lui Jake. Uite, am scris 
aici în carnet. 

— lar eu am scris în carnetul meu că a tras alături, în parcare, 
răspunse Tom Jackson, făcând un semn din cap către telefon. Și 
pentru că ne aflăm la tine în bucătărie, ai putea să răspunzi și la 
telefon. 

— Pe dracu'! mormăi Finnerty, întinzându-se și ridicând 
receptorul. Da? 

Ascultă câteva secunde, timp în care Jackson văzu cum îi fuge 
sângele din obraz. 

— Fir-ar a dracului! spuse încă o dată. Bine, ne ducem. 

Închise telefonul și își privi colegul. 


— Altele două, spuse el. Șeful vrea să mergem să vedem dacă 
seamănă cu primele. Din câte mi-a spus însă, nu par să fie la fel. 
De data asta lucrurile sunt urâte. 

Dar nici măcar el nu-și închipuise cât de urâte erau. Stătea în 
picioare în mijlocul curţii, întrebându-se dacă mai avea vreun 
rost să încerce să ia pulsul cadavrelor ce zăceau lângă zid. Fața 
și jumătate din capul unuia lipseau cu desăvârșire. Cu toate 
acestea, știa cine era persoana, căci a doua victimă primise 
glonţul în piept, deci faţa îi era încă neatinsă. 

Carolyn Evans. 

Din câte își dădea seama Finnerty, cealaltă trebuia să fie 
mama ei. 

— Sună la Centru, îi spuse el încet lui Jackson. Spune-le să 
aducă saci și să nu se mai ostenească să dea drumul la sirene. 

Se întoarse către Jose Carillo care, așezat pe marginea 
piscinei, refuza să privească în direcţia trupurilor și a zidului 
împroșcat cu sânge, de care se sprijineau. 

— Știi ceva despre toată chestia asta, Jose? întrebă Finnerty. 

Aproape că știa răspunsul. II cunoștea pe Jose de trei ani, iar 
grădinarul avea trei calităţi pe care i le știa oricine: hărnicia, 
cinstea și refuzul de a se implica în evenimentele violente de 
orice fel. 

Jose clătină din cap. 

— Am venit pentru slujbă. Când am ajuns... 

Glasul i se stinse, iar el continuă să clatine din cap, 
neajutorat. 

— Imediat ce le-am găsit am chemat poliţia. 

— Ai văzut ceva? Indiferent ce? 

José vru să se clatine din nou din cap, apoi se opri, șovăind. 

— Ce este? îl îndemnă Finnerty. 

— Uitasem. Pe drum încoace am văzut un băiat. Părea să se fi 
bătut cu cineva și avea o pușcă. 

— Ştii cine e? 

Grădinarul clătină din cap. 

— Dar știu unde a intrat. 

Finnerty încremeni. 

— Poţi să-mi arăţi? 

— Ceva mai departe pe stradă. Chiar acolo. 

Finnerty aruncă o primire mașinii de patrulare, din care 
Jackson continua să transmită prin radio. 


— Hai să luăm camioneta ta, Jose. Te simţi în stare că 
conduci? 

José, încă nesigur, urcă la volan. Finnerty îi strigă lui Jackson 
că se întoarce imediat, iar grădinarul răsuci cheia în contact, 
rugându-se ca mașina să nu-l facă de rușine. Motorul se înecă și 
tuși, dar apoi porni. 

La un kilometru mai încolo, Jose opri camioneta și întinse o 
mână. 

— Aici. Aici a intrat. 

Finnerty privi timp de câteva secunde casa. 

— Ești sigur, Jose? Chestia asta poate fi foarte gravă. 

José dădu repede din cap. 

— Sunt sigur. Uitaţi-vă ce porcărie au făcut cu iedera. Au 
tăiat-o și nici măcar n-au strâns-o. Eu așa ceva nu uit. Asta e 
casa în care a intrat băiatul. 

Chiar și fără iedera de pe gard, Finnerty recunoscuse casa 
familiei Lonsdale. La urma urmelor, fusese aici el însuși cu nu 
mai mult de opt ore în urmă. Cobori din camionetă și remarcă 
garajul gol. 

— José, te rog să te duci înapoi la hacienda și să-l trimiţi aici 
pe colegul meu cu mașina. Pe urmă rămâi acolo și aștepți. Clar? 

Jose dădu din cap și întoarse stângaci camioneta în loc, 
dispărând în sus pe deal. Finnerty rămase unde era, cu ochii 
ațintiţi asupra casei, în ciuda sentimentului tot mai puternic că 
aceasta era goală. Jackson sosi în câteva minute, aproape în 
același timp în care din casa de vizavi, la câţiva metri de cea a 
familiei Lonsdale, ieșea o femeie. 

— Nu e nimeni acasă, spuse Sheila Rosenberg. Marsh și Ellen 
au plecat acum două ceasuri și pe Alex l-am văzut ieșind cu 
mașina lui Ellen cu câteva minute în urmă. 

— Știţi unde s-au dus? Părinţii, vreau să spun. 

— N-am idee, răspunse Sheila. Nu ţin socoteală la tot ce se 
petrece prin vecini. 

Apoi, cu o voce coborâtă: 

— S-a întâmplat ceva? 

Finnerty o ţintui cu privirea, convins că, dimpotrivă, ţinea 
foarte exact socoteala tuturor întâmplărilor din vecini. 

— Nu, îi răspunse el. 

Dacă îi spunea adevărul, avea să fie prima sus pe deal. 

— Avem nevoie de câteva informaţii, atâta tot. 


— Atunci mai bine sunaţi la Centru. Cu siguranţă că ei vă pot 
spune unde îl găsiți pe Marsh. 

În ciuda afirmației Sheilei că într-adevăr casa era atât de 
goală pe cât credea el însuși, Finnerty făcu totuși o percheziţie. 

În dormitorul care era cu siguranţă al lui Alex găsi cămașa 
îmbibată de sânge, pe care o puse cu grijă într-o pungă de 
plastic adusă de Jackson din mașină. Apoi sună la Centrul 
Medical. 

— Știu exact unde s-a dus, îi răspunse Barbara Fannon, după 
ce își declină identitatea. S-a dus cu Ellen la Palo Alto, să discute 
cu doctorul Torres despre Alex. Se pare că are ceva probleme. 

Ceea ce, își spuse Finnerty, în timp ce Barbara căuta numărul 
Institutului pentru Cercetarea Creierului Uman, era eufemismul 
anului. 

e 

Marsh simțea cum își pierde răbdarea. 

Erau deja de două ore la institut, din care în prima oră și 
jumătate fuseseră lăsaţi să-și tragă sufletul în sala de așteptare. 
De data aceasta Marsh ignorase revistele, preferând să măsoare 
încăperea. În schimb, Ellen aproape că nu se clintise de la locul 
ei de pe canapea, unde ședea tăcută, palidă, cu mâinile 
împreunate în poală. 

lar acum, în biroul lui Torres, erau nevoiţi să asculte vrute și 
nevrute. Primul lucru pe care îl făcuse Torres după ce se 
îndurase în sfârșit să-i primească fusese să le prezinte o 
reconstituire pe calculator a operaţiei. 

Nimic nu avea sens, după câte își putea da Marsh seama. 
Totul era prezentat cu o viteză mărită, iar imaginile grafice de 
pe monitor nu erau nici pe departe la fel de fidele ca cea pe 
care i-o prezentase Torres, imaginea creierului rănit al lui Alex. 

— Desigur, ceea ce urmăriţi acum este programul operator, 
nu cel de diagnosticare, spuse Torres calm. Ceea ce vedeţi aici 
nu a fost făcut pentru ochii omului. Programul a fost destinat 
citirii automatizate și introducerii într-un robot computerizat, 
astfel încât acurateţea imaginilor nu e chiar atât de importantă. 
Ele sunt mai mult sau mai puţin incidentale. 

— lar mie nu-mi spun nimic, domnule doctor Torres, declară 
Marsh. Aţi promis că ne explicaţi ce se petrece cu Alex, dar până 
acum nu aţi făcut altceva decât să vă ascundeţi după deget. 
Acum aveţi de ales. Ori treceţi la subiect, ori plec de-aici - 


împreună cu soţia mea - și nu ne mai vedem decât la tribunal. E 
nevoie să fiu mai explicit? 

Înainte ca Torres să apuce să răspundă, sună telefonul. 

— Am cerut să nu fiu deranjat sub niciun motiv, spuse el de 
îndată ce duse receptorul la ureche. 

Ascultă o clipă, apoi, încruntat, îi întinse telefonul lui Marsh. 

— E pentru dumneavoastră și presupun că e o urgenţă. 

— Doctorul Lonsdale, spuse Marsh, aproape la fel de iritat ca 
și Torres. Ce este? 

La rândul său ascultă, în timp ce persoana de la celălalt capăt 
al firului spunea ceva. Când închise, era palid și îi tremurau 
mâinile. 

— Marsh... șopti Ellen. Marsh, ce este? 

— Alex, răspunse Marsh pe un ton stins. Era sergentul 
Finnerty. Vrea să stea de vorbă cu Alex. 

— lar? întrebă Ellen, a cărei inimă începu brusc să bată foarte 
tare. De ce? 

Marsh îi răspunse, aţintindu-l cu privirea pe Torres. 

— Spune că Cynthia și Carolyn Evans sunt moarte amândouă 
și că are motive să creadă că Alex le-a ucis. 

În timp ce Ellen nu scotea niciun icnet, Raymond Torres sări în 
picioare, cu ochii, de obicei extrem de reci, scânteind de furie. 

— Dacă spune una ca asta, atunci e un prost. 

— Dar asta spune, șopti Marsh. Apoi, în timp ce Torres se lăsa 
să cadă la loc pe scaun, continuă: 

— Domnule doctor Torres, spuneţi-mi, vă rog, ce i-ați făcut 
fiului meu. 

— l-am salvat viaţa, răspunse Torres. 

Pentru prima dată însă, gheaţa dispăruse din tonul său. O 
clipă, îi susţinu privirea lui Marsh. Apoi, aproape imperceptibil, 
își înclină capul. 

— Bine, spuse el. Am să vă spun ce i-am făcut. Și, după ce vă 
voi fi povestit totul, veţi vedea de ce Alex nu putea să fi ucis pe 
nimeni. 

Tăcu un moment. Când reluă, Marsh era sigur că o făcea mai 
mult pentru el însuși decât pentru ei doi. 

— Nu, este cu neputinţă. Alex nu poate omori pe nimeni. 

Încet, cu grijă, le explică exact ce îi făcuse lui Alex Lonsdale. 


e Capitolul 23 


Ellen încerca să-și stăpânească tremurul mâinilor, scrutând 
chipul soțului său, în căutarea adevărului înscris acolo. Dar 
chipul lui Marsh rămase ca o mască de granit, așa cum fusese 
pe tot parcursul relatării lui Raymond Torres. 

— Dar... dar ce înseamnă toate astea? întrebă ea în cele din 
urmă. 

De cel puţin un ceas încoace nu mai reușise să urmărească 
detaliile medicale și nici măcar nu era sigură că ele contau. 
Ceea ce o înspăimânta erau implicaţiile celor auzite. 

— Nu are nicio importanţă ce înseamnă, spuse Marsh, pentru 
că, din punct de vedere medical, e imposibil. 

— Credeţi ce vreţi, domnule Lonsdale, dar tot ce v-am spus e 
absolut adevărat. Dovada e în faptul că fiul dumneavoastră e în 
viaţă. 

ÎI privi pe Marsh cu un zâmbet - puţin mai mult decât o 
grimasă. 

— În dimineaţa de după operaţie cred că aţi făcut referire la o 
minune. Cred că vă gândeaţi la o minune de ordin medical și am 
preferat să nu vă contrazic. Adevărul este însă că a fost o 
minune a tehnicii. 

— Dacă tot ce mi-aţi spus e adevărat, atunci ce aţi făcut nu e 
o minune. E o rușine. 

Ochii lui Ellen se umplură de lacrimi pe care nu încercă să le 
îndepărteze. 

— Dar trăiește, Marsh, spuse ea, chircindu-se la loc pe scaun 
sub privirea lui. 

— Trăiește? După ce criterii? Hai să presupunem că ce spune 
domnul doctor Torres e adevărat. Că creierul lui Alex era prea 
afectat ca să mai poată fi recuperat chirurgical. Pentru că asta 
aţi spus, nu-i așa? 

Ochii lui, scânteind de furie, îl fixară pe Raymond Torres. 
Acesta dădu din cap. 

— Activitatea cerebrală, în afară de cea la un nivel primar, era 
inexistentă. Inima îi funcţiona, dar asta era tot. Fără aparatul 
ajutător nu ar fi putut respira și, din câte ne-am putut da seama, 
nu răspundea la niciun fel de stimuli. 

— Cu alte cuvinte, creierul îi era mort, fără speranţă de 
recuperare? 

Din nou Torres încuviinţă din cap. 


— Nu numai mort, ci și dincolo de orice posibilitate de 
recuperare. Este singurul motiv pentru care am aplicat tehnicile 
pe care vi le-am menţionat. 

— Fără permisiunea noastră, mârâi Marsh. 

— Ba cu permisiunea dumneavoastră, îl corectă Torres. 
Angajamentul îmi permitea să folosesc orice metodă 
consideram necesară sau adecvată, verificată sau neverificată, 
tradiţională sau experimentală. Și aceste metode au funcţionat. 

Ezită, apoi continuă. 

— Poate că am făcut o greșeală. Poate că ar fi trebuit să îl 
declar pe Alex mort și să cer ca trupul lui să fie donat în scopuri 
științifice. 

— Dar oare nu asta ați făcut? întrebă Marsh imperativ. 
Desigur, fără a avea amabilitatea de a ne informa cum urma să 
procedaţi? 

Torres negă din cap. 

— Pentru ca operaţia să fie un succes deplin, am vrut să nu 
existe nicio îndoială că Alex este în continuare Alex. Dacă l-aș fi 
declarat mort, ceea ce aveam de gând să fac ar fi dat naștere 
unor întrebări cărora nu eram încă pregătit să le răspund. 

Deodată, Ellen sări în picioare. Privi agitată când la Marsh, 
când la Raymond Torres. 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă odată! Vorbiţi despre Alex ca și cum el 
n-ar mai exista. 

— Intr-un fel, Ellen, îi răspunse Torres, acesta este adevărul 
adevărat. Alex cel pe care îl cunoști tu nu mai există. Singurul 
Alex real este cel pe care l-am creat eu. 

In încăpere se lăsă liniștea, întreruptă în fine de vocea lui 
Marsh, abia auzită. 

— Pe care l-ai creat cu ajutorul microprocesoarelor? Tot nu-mi 
vine să cred. Așa ceva nu se poate. 

— Ba se poate. Și nici măcar nu e atât de complicat pe cât 
pare, cu excepţia aspectului material. Conexiunile sunt partea 
cea mai dificilă. Identificarea neuronilor care trebuie legați la 
terminaţiile microprocesoarelor. Din fericire, creierul însuși ne-a 
fost de ajutor aici. Dacă i se oferă posibilitatea, el își creează 
propriile conexiuni și îndreaptă singur erorile umane. 

— Dar Alex trăiește, insistă Ellen. Trăiește! 

— Trupul lui trăiește, aprobă Torres. E ţinut în viaţă cu 
ajutorul a șaptesprezece microprocesoare diferite, fiecare 


programat să menţină și să monitorizeze diversele sisteme fizice 
ale organismului. Trei dintre aceste microprocesoare se ocupă 
exclusiv de sistemul endocrin și patru de cel nervos. Alte 
sisteme, mai puţin complexe decât astea două, au intrat câte 
două într-un cip, cu unul de rezervă. Patru cipuri se ocupă doar 
de memorie. Acestea au fost cele mai simple. 

— Cele mai simple? îl îngână Ellen cu o voce stinsă. 

Torres aprobă din cap. 

— Proiectul acesta s-a născut în urmă cu mulţi ani, încă de 
când am început să studiez pentru prima dată inteligenţa 
artificială - ideea de a construi un computer care să raţioneze 
pe cont propriu în loc să efectueze calcule la viteze foarte mari. 
Problema este că, deși știm atât de multe despre creier, încă nu 
am aflat cum se naște procesul gândirii. Am înțeles foarte 
curând că până nu înţelegem cum se desfășoară acest proces în 
creierul uman nu putem spera să-l reproducem într-o mașină. 
Cu toate acestea, ne-am dori să avem mașini care să poată 
gândi ca oamenii. 

— Și ai găsit răspunsul, spuse Marsh cu un glas sugrumat. 

Torres ignoră tonul. 

— Am găsit răspunsul. M-am gândit că, dacă putem crea o 
mașină care să gândească la fel ca un om, atunci putem crea și 
un om care să funcţioneze ca o mașină. Un om cu o capacitate 
de memorie ca a unui computer. Dacă acum zece ani ne lipsea 
tehnologia, acum o avem. După părerea mea, soluţia constă în 
implantarea unui microprocesor de mare capacitate în interiorul 
creierului, permițându-i acestuia accesul la o cantitate uriașă de 
informaţie și conferindu-i capacitatea de a o prelucra, în timp ce 
el continuă să îndeplinească funcţiile pe care încă nu le putem 
reproduce pe cale artificială. 

— Și ai făcut toate astea? întrebă Marsh. 

Torres ezită, apoi clătină din cap. 

— Am considerat că riscurile sunt prea mari și miza prea 
ridicata. Nu știam care ar putea fi rezultatele. Și atunci am 
început lucrul la proiectul al cărui produs final este Alex. 

Zâmbi subţire. 

— Știţi, Institutul pentru Cercetarea Creierului Uman nu s-a 
născut din întâmplare în Silicon Valley. Toată activitatea noastră 
are un caracter tehnic cu totul special și e foarte costisitoare. În 


plus, în ciuda tuturor articolelor din revistele din hol, rezultatele 
palpabile sunt puţine. 

Marsh părea pe punctul de a-l întrerupe, dar Torres ridică o 
mână, oprindu-l. 

— Lăsaţi-mă să termin. După cum spuneam, tot ce fac eu aici 
e foarte sofisticat și foarte costisitor, dar în partea aceasta de 
țară banii pentru asemenea proiecte se găsesc din belșug. Așa 
că mi-am prezentat soluţiile unor companii și unor investitori 
particulari pe care am reușit să îi incit suficient pentru a-i 
convinge să îmi finanțeze cercetările. lar activitatea mea de 
cercetare din ultimii zece ani a fost nici mai mult nici mai puţin 
decât în domeniul funcţionării și monitorizării tuturor sistemelor 
organismului uman, al traducerii lor într-un limbaj accesibil 
computerelor şi al introducerii acestor informaţii pe 
microprocesoare. 

— Dacă e adevărat, atunci e nemaipomenit, șopti Marsh. 

— Nu chiar atât de nemaipomenit pe cât pare, îi replică 
Torres. La prima vedere e un lucru extraordinar, cu o mulţime 
de aplicaţii de tot felul, dar mă tem că nu e chiar așa. De obicei, 
atunci când ceva nu merge în organism, e din cauza unei boli, 
nu a unei disfuncţionalităţi a creierului. Și, oricât ar fi de grozave 
programele mele, ele nu funcţionează decât împreună cu 
sisteme sănătoase. Chiar dacă se pot dispensa de un creier 
bolnav. Vedeţi, continuă el încet, cu mulţi ani în urmă am 
hotărât că nu pot face experienţe pe fiinţe care au înaintea lor o 
viață normală. Nu eram dispus să lucrez decât cu cineva al cărui 
creier era distrus fără speranţă, cineva care avea categoric să 
moară dacă nu îi instalam microprocesoarele mele, dar al cărui 
trup era fundamental intact. Ceea ce însemna că doar memoria 
și cipurile care făceau calcule nu erau de ajuns. Și atunci am 
investit zece ani în programele de întreţinere a sistemelor. 

Raymond Torres deschise sertarul de sus al biroului și scoase 
un paralelipiped de plastic turnat, transparent, pe care i-l întinse 
peste masă lui Marsh. 

— Dacă vă interesează, în blocul ăsta se găsesc duplicatele 
cipurilor instalate în creierul lui Alex. 

Marsh apucă micul bloc de plastic - cu latura de numai câţiva 
centimetri - și privi materialul transparent. Înăuntru, aparent 
suspendate în vid, pluteau câteva scame nu mai mari decât o 
gămălie de ac. 


— Acestea, spunea Torres, sunt microprocesoarele cele mai 
puternice care se găsesc azi. Tehnologia e nouă și nici eu nu 
pretind că o înțeleg, dar ele pot funcţiona perfect, alimentate cu 
cantitatea infimă de energie produsă de creierul uman. Mi s-a 
spus că au nevoie de o cantitate mai mică de energie decât 
creierul însuși. 

În cele din urmă, privind la bucățele închise în plastic, Marsh 
începu să creadă ceea ce îi spunea Raymond Torres. Când își 
mută privirile din nou către el, ochii îi erau plini de lacrimi. 

— Atunci Alex a avut dreptate, spuse el cu o voce tremurată. 
Când mi-a spus aseară că poate că nici nu a supravieţuit cu 
adevărat operaţiei, că poate e de fapt mort, a avut dreptate. 

Torres șovăi, apoi dădu din cap fără entuziasm. 

— Da. Cel puţin într-un anume sens, Alex e mort. Trupul lui nu 
e mort, după cum nici intelectul lui nu e, dar e aproape sigur că 
personalitatea lui a murit. 

— Nu! 

Ellen, în picioare, făcu un pas spre biroul lui Torres. 

— Ai spus că e bine! Ai spus că se însănătoșește! 

— Și, în parte, așa e. Din punct de vedere fizic și mintal e din 
ce în ce mai bine, cu fiecare zi. 

— Dar nu e numai asta, protestă Ellen. Știi bine că nu e numai 
asta. A început... a început să-și amintească... 

— Este exact motivul pentru care vreau să se întoarcă aici, 
spuse Torres pe un ton egal. 

Până acum le spusese adevărul. Acum începeau minciunile. 

— Își amintește lucruri pe care nu are cum să și le 
amintească. Unele dintre ele s-au întâmplat - dacă s-au 
întâmplat - cu mult înainte ca el să se fi născut. 

— Totuși își amintește, insistă Ellen. 

Torres se mulțumi să clatine din cap. 

— Nu-și amintește nimic, spuse el sec. Te rog, ascultă-mă, 
Ellen. E foarte important să înţelegi ce urmează să îţi spun. 

Nesigură, Ellen se lăsă să cadă la loc pe scaun. 

— Există încă lucruri pe care nu vrei să le accepţi, dar, oricât 
ti-ar fi de greu, vreau să te obișnuiești cu ele. Mai întâi, Alex nu 
are nicio amintire de dinainte de accident. Tot ce știe i-a fost 
programat în băncile de date pe care i le-am instalat în timpul 
operaţiei, peste care s-a suprapus ceea ce a trăit de atunci 
încoace. Mai simplu spus, atunci când s-a trezit avea deja o 


cantitate de informaţie disponibilă. Vocabularul, câteva imagini 
recognoscibile și cam atât. De atunci a acumulat date pe care 
le-a procesat cu viteza unui computer de dimensiuni mari. De 
aceea - se întoarse el spre Marsh - pare să aibă inteligenţa unui 
geniu. 

Torres apucă micul bloc de plastic transparent și începu să se 
joace cu el. 

— Ceea ce are cu adevărat este înregistrarea completă a 
tuturor evenimentelor cu care a venit în contact de la operaţie 
încoace, plus capacitatea de a face calcule mintale cu o viteză și 
acuratețe uimitoare, capacitatea foarte umană de a raţiona. Nu 
știu dacă toate astea fac din el un geniu. Ca să fiu cinstit, ceilalţi 
trebuie să hotărască ce este Alex acum, nu eu. Dar își are în 
același timp și limitele lui. Cea mai evidentă este lipsa de reacții 
emoţionale. 

Pentru prima dată în după-amiaza aceea, Torres își luă pipa și 
începu să o umple cu tutun. 

— Despre emoţii se știu o mulțime de lucruri. Știm chiar și în 
care parte a creierului se nasc unele dintre ele. Pe unele le 
putem crea stimulând anumite părţi ale creierului. Dar adevărul 
este că nu am reușit să realizez un program pentru ele și de 
aceea Alex nu le are. Ceea ce, adăugă el aparent degajat, ne 
aduce la motivul pentru care v-am spus toate astea. 

In timp ce își aprindea pipa, ochii lui îi întâlniră pe ai lui Marsh, 
pe care îi susținură neclintit. 

— Dacă acceptaţi tot ce v-am povestit până acum, cred că 
veţi fi de acord cu mine că Alex e total incapabil de crimă. 

— Mă tem că nu sunt de acord, îi răspunse Marsh. Din tot ce 
ne-ai spus, mi se pare că Alex ar fi ucigașul ideal, tocmai pentru 
că nu are niciun fel de sentimente. 

— Asta așa este, îl aprobă Torres. Doar că asasinatul nu face 
parte din programul lui, iar el nu poate face decât ceea ce este 
programat să facă. Crima, după cum sunt sigur că știți, este, cel 
mai frecvent, motivată emoţional. Furie, gelozie, frică - sau 
altele. Dar toate astea sunt lucruri pe care Alex nu le cunoaște 
și pe care nu le-a trăit. Știe de existenţa emoţiilor, dar nu le-a 
încercat niciodată. Și, fără ele, nu va cădea niciodată pradă 
dorinţei de a ucide. 

— Doar dacă, interveni Marsh, doar dacă a fost programat să 
ucidă. 


— Exact. Dar și atunci el va analiza ordinul și va refuza să îl 
execute dacă acesta nu se justifică în plan raţional. 

Marsh încercă să digere spusele lui Torres, dar constată că nu 
reușește. Mintea îi era prea plină de gânduri și trăiri 
contradictorii. Se simţi cuprins de o amorțeală pe care o asimilă 
în mod abstract stării de șoc. Și de ce nu? își spuse el. E mort. 
Fiul meu e mort - și totuși nu e. Chiar acum se află undeva, 
merge, vorbește și gândește, în timp ce eu stau aici și ascult 
cum de fapt el nu mai există, cum nu mai e nimic mai mult 
decât... Respinse cuvântul care îi venise în minte, apoi îl 
acceptă: nimic mai mult decât un fel de mașinărie. Își îndreptă 
privirile către Ellen, pe care o văzu luptându-se, ca și el, cu 
emoţiile. Se ridică și se apropie de ea, îngenunchind lângă 
scaunul ei. 

— E mort, iubita mea, șopti el. 

— Nu, gemu Ellen, îngropându-și fața în palme, în timp ce 
trupul îi era în fine zguduit de suspinele pe care și le reţinuse 
atâta vreme. Nu, Marsh, nu se poate să fie mort. Nu se poate... 

O luă în braţe și o strânse, mângâindu-i ușor părul. Când vorbi 
din nou, o făcu către Torres, cu glasul sugrumat de furie, dar și 
de durere. 

— De ce? De ce ne-ai făcut una ca asta? 

— Pentru că mi-aţi cerut-o. Mi-aţi cerut să-i salvez viața, 
indiferent cum, și asta am făcut, așa cum m-am priceput. 

Oftă din greu și puse pipa la loc pe masă. 

— Am făcut-o și pentru mine însumi, n-o să neg, mai spuse el. 
Dispuneam de tehnica și cunoștințele necesare. 

ÎI privi pe Marsh drept în ochi. 

— Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Dacă ați fi fost în locul meu, 
aţi fi făcut la fel ca mine? 

Marsh rămase tăcut o vreme, știind că Torres îi pusese o 
întrebare la care nu avea răspuns. Într-un târziu spuse, cu o 
voce în care nu se auzea altceva decât sfârșeala: 

— Nu știu. Aș vrea să vă pot spune că nu, dar nu știu. 

Se ridică șovăitor în picioare, dar râmase cu mâna pe umărul 
lui Ellen, ca pentru a o apăra. 

— Ce e de făcut acum? 

— Găsiţi-l pe Alex. Trebuie să-l găsim și să-l aducem înapoi 
aici. leri s-a întâmplat ceva și nu știu ce efect va avea asupra lui. 


A fost... În laborator s-a comis o greșeală, iar Alex a trecut prin 
niște teste fără anestezie. 

Făcu pe scurt o descriere a testelor și a ceea ce simţise 
probabil băiatul. 

— Nu s-a manifestat niciun fel de efect după aceea, ceea ce 
înseamnă că nu s-a produs nicio disfuncţie, dar vreau să mă 
asigur. Și mai e și problema amintirilor pe care i se pare că le 
are. 

Marsh încremeni. Realiză brusc că, în pofida explicaţiilor sale 
detaliate, Torres încă le ascundea ceva. 

— Dar chiar le are. Cum se poate? 

— Nu știu, recunoscu Torres. De aceea vreau să se întoarcă 
aici. Undeva, în băncile lui de date, există o eroare care trebuie 
rectificată. Aparent, Alex e din ce în ce mai preocupat să 
găsească sursa acestor amintiri. lar o asemenea sursă nu există, 
mai spuse el și făcu o pauză, dându-le timp celor doi Lonsdale 
să simtă cuvintele penetrând ca niște pumnale de gheaţă. Și nu 
sunt sigur ce i se va întâmpla atunci când va descoperi asta. 

Glasul lui Marsh era din nou aspru. 

— Mi se pare, domnule doctor Torres, că insinuaţi că Alex ar fi 
putut înnebuni. Și dacă este așa, atunci nu este posibil să vă fi 
înșelat și Alex să fi comis, totuși, aceste crime? 

— Nu, insistă Torres. Termenul nu se aplică. Computerele nu 
înnebunesc. Dar pot înceta să mai funcţioneze. 

— O cădere de sistem, cred că așa i se spune, spuse Marsh 
rece, iar Torres dădu din cap. Și în cazul lui Alex, pot să 
presupun că o asemenea cădere ar fi fatală? 

Din nou Torres aprobă din cap, de data aceasta evident fără 
entuziasm. 

— Trebuie să recunosc că este foarte posibil, da. 

Continuă, văzând expresia de teamă și confuzie de pe chipul 
lui Ellen: 

— Ellen, crede-mă, Alex nu a făcut nimic rău. Am toate 
șansele să îl pot ajuta. O să fie bine. 

— N-o să fie, spuse Marsh încet, ajutându-și soția să se ridice 
în picioare. Domnule doctor Torres, vă rog să n-o mai încurajați 
cu speranțe false. Cel mai bun lucru pe care îl poate face acum 
este să accepte că Alex a murit în mai anul trecut. Din clipa 
aceasta nu știu cine e acela care arată ca fiul meu și care 
locuiește în casa mea, dar știu că nu e Alex. 


O conduse pe Ellen, care începuse din nou să suspine, către 
ușă. 

— Nu știu ce să fac, domnule doctor Torres, dar puteţi fi sigur 
că dacă Alex - sau cine va fi fiind el - vine acasă, chem poliţia și 
le explic că este în custodia dumneavoastră și că 
dumneavoastră trebuie să vă adreseze toate întrebările. Nu mai 
e fiul meu, domnule doctor Torres. A încetat să mai fie din ziua 
în care vi l-am adus. 

Se întoarse și ieși din birou împreună cu Ellen. 

e 

Abia la jumătatea drumului înapoi către La Paloma, Ellen 
deschise gura. Glasul îi era răgușit de plâns. 

— E mort cu adevărat, Marsh? întrebă ea. Ne-a spus 
adevărul? 

— Nu știu. 

Intrebarea era aceeași pe care și-o tot pusese de când 
plecaseră de la institut și la care încă nu găsea răspuns. 

— Da, ne-a spus adevărul. Cred că a făcut exact așa cum ne-a 
spus. Cât despre Alex, nu știu ce să zic. Care din noi știe ce e 
moartea cu adevărat? Legal, Alex ar fi putut fi declarat mort 
încă înainte de a-l fi dus la Palo Alto. Examenele cerebrale nu 
mai relevau niciun fel de activitate, ceea ce constituie un 
criteriu legal pentru a declara pe cineva mort. 

— Dar mai respira... 

— Nu, nu mai respira. Nu cu adevărat. Aparatele respirau în 
locul lui. Și acum Raymond Torres a inventat niște aparate noi, 
iar Alex umblă și vorbește. Dar eu nu știu dacă este cu adevărat 
Alex. Nu se comportă ca Alex, nu gândește ca Alex și nu 
reacţionează ca Alex. De câteva săptămâni încoace trăiesc cu 
sentimentul ciudat că Alex de fapt nu mai există și se pare că 
am avut dreptate. Nu mai există decât ceea ce a construit 
doctorul Torres în trupul lui Alex. 

— Dar trupul e al lui Alex, insistă Ellen. 

— Atâta tot, răspunse Marsh, în glasul căruia se auzea 
durerea. Dar nu e asta partea pe care o îngropăm atunci când 
spiritul moare? lar spiritul lui Alex e mort, Ellen. Sau, dacă nu e 
mort, e închis atât de adânc între ruinele minţii lui, încât nu va 
mai scăpa niciodată de acolo. 

Multă vreme, Ellen nu spuse nimic. Rămase cu privirile 
pierdute în întunericul tot mai des al amurgului. 


— Atunci de ce îl mai iubesc încă? întrebă ea în cele din urmă. 
De ce tot mai simt că e fiul meu? 

— Nu știu. Dar mă tem că am fost minţit. Eram furios și rănit 
și, câteva clipe, chiar am vrut ca Alex să fie mort. O parte din 
mine e convins că e mort. 

Tăcu, dar Ellen știa că nu terminase, așa că îl așteptă în liniște 
să continue. După câteva clipe, Marsh urmă, ca și cum nu s-ar fi 
întrerupt. 

— Dar altă parte îmi spune că, atâta vreme cât există și 
respiră, e viu și e fiul meu. Și îl iubesc, Ellen. 

Pentru prima dată după mai multe luni, Ellen se trase mai 
aproape de el pe bancheta mașinii. 

— Doamne, Dumnezeule, Marsh, ce ne facem? șopti ea. 

— Nu știu, mărturisi el. Nici nu cred că putem face altceva 
decât să îl așteptăm pe Alex să se întoarcă acasă. 

Dar nu-i spuse că nu era deloc sigur că Alex avea să se mai 
întoarcă vreodată. 


e Capitolul 24 


Casa nu era mare, dar era retrasă de la stradă. Chiar dacă nu 
vedea nicăieri scrisă adresa, Alex știa că nimerise unde trebuia. 
Fusese simplu. Când ajunsese în Palo Alto își gonise din minte 
toate imaginile legate de La Paloma și se concentrase asupra 
ideii că mergea acasă. După aceea, nu mai trebuise să facă 
altceva decât să urmeze impulsurile pe care creierul i le trimitea 
la fiecare intersecție, până ajunsese în faţa casei în stil maur, 
despre care știa cu certitudine că aparţinea doctorului Raymond 
Torres. O studie câteva momente, apoi întoarse în alee și parcă 
mașina pe suprafaţa de asfalt care se lărgea în spatele casei. 

Din stradă, mașina nu se mai vedea. 

Alex cobori, închise portiera și deschise portbagajul. 

Luă pușca în mâna dreaptă, în timp ce cu stânga trântea 
capacul portbagajului la loc. Cu pușca ţinută într-o poziţie 
aproape neglijentă, se apropie de ușa din spate a casei și apăsă 
pe clanță. Ușa era încuiată. 

Privi în jur pe terasă, neștiind prea bine ce căuta, dar sigur că 
va recunoaște obiectul atunci când îl va vedea. Era un ghiveci 
mare, de lut, în care explodase, cu toată exuberanţa culorilor, o 
tufă de bucuria-casei. În mijlocul ghiveciului, învelită grijuliu într- 
o folie de aluminiu și ascunsă perfect între frunze, găsi cheia de 


rezervă de la casă. Intră, trecând sigur prin bucătărie și 
sufragerie, apoi printr-un coridor scurt, până în birou. 

Era sigur că aceasta era încăperea în care doctorul Torres își 
petrecea cea mai mare parte a timpului. Într-un colț se găseau 
un șemineu și un birou a cărui vechime contrasta în mod izbitor 
cu eleganța lucitoare a celui de la institut. La fel de izbitoare era 
dezordinea din încăpere. Peste tot erau reviste și cărți, așezate 
în grămezi înalte pe masa de lucru și aruncate la întâmplare pe 
rafturile care acopereau pereţii. Cele mai multe cărți și reviste 
medicale sau tehnice erau legate de activitatea doctorului, dar 
altele erau diferite. Rezemând pușca de pat, în colțul din spatele 
ușii, Alex începu să examineze mai atent biblioteca. Ştia ce 
căuta și știa că lecturile acelea se află acolo. 

Văzu câteva cărţi vechi despre istoria Californiei, care relatau 
amănunţit colonizarea zonei de către mexicanii de origine 
spaniolă și cedarea ulterioară către Statele Unite. Vârât între 
două cărți groase, se afla un volum subţire, îmbrăcat în piele, al 
cărui cotor era frumos lucrat în aur și pe care îl căuta Alex. 
Scoase delicat volumul din raft și se așeză în fotoliul vechi de 
piele care stătea între șemineu și masa de lucru. Deschise la 
prima pagină și examină detaliile cu care erau împodobite 
literele minuţios desenate. 

Era un arbore genealogic, istoria familiei lui Don Roberto de 
Meléndez y Ruiz, a strămoșilor și a descendenților săi. Alex 
parcurse în viteză paginile, până la cea din urmă. 

Ultimul nume era Raymond Torres, fiul Mariei și al lui Carlos 
Torres. 

Prin mama sa, Maria Ruiz, Raymond Torres descindea direct 
din familia lui Don Roberto, pe linia unicului său fiu, Alejandro. 
Dedesubtul numelui de Raymond Torres fusese desenată încă o 
căsuță. 

Era goală. 

Alex închise cartea și o puse pe jos, în fața căminului, apoi 
trecu la biroul lui Torres. Fără ezitare, deschise sertarul din 
dreapta jos, băgă mâna până în fundul lui și scoase un carnet cu 
o înfățișare oarecare. 

In carnet, scris cu o caligrafie ordonată, era planul lui 
Raymond Torres de a-l crea pe fiul pe care nu îl concepuse 
niciodată. 


__ Se întuneca atunci când Alex auzi mașina oprind în fața casei. 
Işi luă pușca din colţ. Când Raymond Torres intră în încăpere, 
aceasta era așezată aproape la întâmplare în poala lui Alex, dar 
degetul lui era făcut cârlig pe trăgaci. 

— Nu cred că o să mă omori, spuse el. Ba chiar nu cred că ai 
omorât până acum pe cineva. Așa că pune pușca aia deoparte și 
hai să discutăm despre ce se întâmplă cu tine. 

— Nu mai avem nevoie să discutăm. Știu deja ce se întâmplă 
cu mine. Mi-ai introdus un computer în creier și m-ai programat. 

— Ai găsit carnetul. 

— Nu aveam nevoie să-l găsesc. Ştiam unde e. Ştiam unde e 
casa asta și ce aveam să găsesc aici. 

Zâmbetul lui Torres se topi într-o încruntare ușoară. 

— Nu cred că puteai ști toate astea. 

— Ba bineînţeles că puteam, spuse Alex. Nu înţelegi ce-ai 
făcut? 

Torres închise ușa și, ignorând arma, ocoli biroul și se așeză 
pe scaun. Il privi atent pe Alex, întrebându-se rapid dacă nu 
cumva ceva funcţionase până la urmă greșit. Dar respinse 
ideea. Așa ceva era cu neputinţă. 

— Sigur că înțeleg, spuse el în cele din urmă. Dar nu sunt 
sigur că tu înţelegi. Mai exact, ce crezi că am făcut? 

— M-ai transformat în tine, răspunse băiatul încet. Ai crezut 
că n-o să-mi dau seama? 

Torres lăsă întrebarea fără răspuns. 

— Și cum anume am făcut asta? 

— Testele. Care de fapt nu erau teste reale. Erau sesiuni de 
programare. 

— De acord, spuse Torres, pentru că se întâmpla să fie 
absolut adevărat. Și pentru că veni vorba, le-am explicat totul 
părinţilor tăi azi după-amiază. 

— Zău? Le-ai explicat totul? Le-ai spus și că în memoria mea 
nu introduceai doar informații? 

Torres se încruntă. 

— Nu e adevărat. 

Alex clătină din cap. 

— In cazul ăsta, e clar că nu înţelegi. 

— Nu, nu înţeleg ce vrei să spui, răspunse Torres. 

De fapt, înţelegea foarte bine. Și, pentru prima dată, începea 
să-l cuprindă teama. 


— Atunci o să-ţi spun eu. După operaţie, creierul meu era o 
tabula rasa. Aveam capacitatea de a învăța, datorită 
computerului pe care mi-l implantaseși în creier, dar nu puteam 
raţiona. 

— Asta nu e adevărat... 

— Ba e adevărat, insistă Alex. Și cred că știai asta foarte bine, 
din moment ce a trebuit sa-mi creezi o personalitate și să-mi dai 
suficiente date pentru ca să par... ce? Să par că sufeream de o 
amnezie? Trebuia să-mi amintesc lucrurile pe rând, ca și cum m- 
aș fi însănătoșit? Dar eu nu-mi puteam aminti nimic, nu-i așa? 
Creierul meu, creierul lui Alex Lonsdale, era mort. Și atunci mi-ai 
dat amintirile, dar altele decât ar fi trebuit. 

— Habar n-am ce vorbești, Alex, și nici tu nu ai, declară Torres 
cu un glas înghețat. 

— Adevărul e că era ciudat, spuse Alex fără să-l ia în seamă. 
Unele dintre greșeli erau foarte mici, totuși ele m-au pus pe 
gânduri. Dacă ar fi fost numai chestiile cele mai vechi... 

— Chestiile mai vechi? repetă doctorul iute. 

— Amintirile cele mai de demult. Poveștile pe care ţi le 
spunea mama ta. 

— Mama mea e o femeie în vârstă. Uneori pierde contactul cu 
realitatea. 

— Ba nu. Nu-l pierde deloc, așa cum nici tu nu-l pierzi. 
Amintirile și-au făcut datoria și au murit atâţia oameni. Te-ai 
folosit de mine ca să-i ucizi. De îndată ce asasinatele erau 
încheiate, ele se ștergeau automat din băncile mele de date. 
Dar, chiar dacă n-ar fi fost așa, tot n-aș fi putut explica de ce Îi 
omoram. N-aș fi putut decât să povestesc despre Alejandro de 
Melendez y Ruiz și despre venganza. Răzbunare. Ar fi sunat ca și 
cum aș fi înnebunit, așa-i? 

— Exact așa cum sună, spuse Torres, ridicându-se în picioare. 

Alex își încleștă mâinile pe armă. 

— Stai jos. 

Torres ezită, apoi se lăsă să cadă înapoi pe scaun. 

— Dar asta doreai, răzbunare, continuă Alex. Răzbunare nu 
pentru ce s-a întâmplat în 1848, ci pentru ce s-a întâmplat acum 
douăzeci de ani. 

— Alex, ce spui nu are nicio noimă. 

— Ba are. Școala. A fost una din greșeli, chiar dacă una mică. 
Mi-am amintit de biroul decanului ca fiind în altă parte. Dar nu 


era în altă parte, doar că venisem eu cu douăzeci de ani prea 
târziu. Pe vremea când erai tu la liceul din La Paloma, biroul era 
acolo unde e acum cabinetul asistentei medicale. 

— Ceea ce nu înseamnă nimic. 

— Corect. Aceleași fotografii pe care le-am văzut în caietul tău 
le puteam vedea și în caietul mamei. 

Torres își aruncă ochii în jur, mai întâi spre raftul unde stătea 
arborele genealogic și pe urmă spre carnetul așezat tot pe 
birou, unde îl lăsase Alex. Alături de el, deschis, era anuarul 
liceului din anul în care absolvise cursurile liceului din La 
Paloma. Era deschis în dreptul unei fotografii pe care o privise 
de multe ori în decursul anilor. Uitându-se la ea, simţi din nou 
durerea pe care i-o provocaseră personajele surprinse acolo. 

Toate patru: Marty, Valerie, Cynthia și Ellen. 

Patru mușchetari care îi provocaseră răni pe care și le oblojise 
ani de zile, nelăsându-le să se închidă, până copseseră. 

Și, pe măsură ce infecția creștea, el își făcuse planurile pe 
care, când venise momentul, le pusese în aplicare. 

Amintirile îi fuseseră atent implantate lui Alex - amintiri pe 
care nu avea cum să le aibă - în așa fel încât, atunci când avea 
să fie prins, ceea ce Torres știa prea bine că se va întâmpla, 
băiatul nu va putea decât să povestească despre nedreptăţile 
din trecut și despre spiritul unui om demult mort, care pusese 
stăpânire pe el. 

Adevărul era ascuns bine, căci Torres nu-i programase lui Alex 
în memorie ura pe care o resimțea faţă de cele patru femei care 
îl disprețuiseră cu atâţia ani în urmă, care îl trataseră ca și cum 
n-ar fi existat. 

Încă mai auzea glasul mamei sale, atunci când vorbea despre 
ele. 

— Crezi că se uită măcar la tine, Ramón? Sunt gringas, te-ar 
putea scuipa. Nu sunt cu nimic diferite de cei care ne-au ucis 
familia și te-ar putea ucide și pe tine, la fel de bine. Așteaptă, 
Ramón. Poţi să te prefaci cât vrei, dar până la urmă ai să vezi 
adevărul. Te urăsc, Ramón, și tu le vei uri la rândul tău. 

Avusese dreptate; sfârșise prin a le uri la fel de tare ca și ea. 

Acum se sfârșise totul. Pentru că Raymond Torres îl crease pe 
Alex, știa ce va face Alex acum. În mod straniu, nici nu se 
gândea să se împotrivească. 


— Cu ajutorul instrumentelor pe care mi le-ai pus la dispoziție, 
îi spuse Alex, am procesat toate datele. Faptele sunt simple. În 
urma accidentului pe care l-am avut la cap ar fi trebuit să mor. 
Dar n-am murit. Cele două lucruri nu se potriveau. Până când 
am înțeles că nu există decât o modalitate de a le face să se 
potrivească. Puteam rămâne în viaţă numai dacă se făcuse ceva 
care să-mi păstreze trupul în stare de funcţionare, în ciuda 
creierului distrus. Și singurul lucru care putea face asta era un 
sistem de microprocesoare care să îndeplinească toate funcţiile 
creierului. Dar rămâneau neexplicate amintirile. Alex Lonsdale 
nu avea amintiri. Niciun fel de amintire, pentru că era mort. Însă 
eu îmi aduceam aminte de multe lucruri - iar răspunsul trebuia 
să fie același. Ceea ce îmi aminteam îmi fusese programat în 
creier, o dată cu restul informaţiilor. De aici încolo, mi-a fost 
relativ ușor să înţeleg cine sunt. 

— Fiul meu, spuse Torres încet. Fiul pe care nu l-am avut 
niciodată. 

— Nu, răspunse Alex. Nu sunt fiul tău, domnule doctor Torres. 
Sunt chiar tu. Înlăuntrul minţii mele se află toate amintirile cu 
care ai crescut tu. Nu sunt amintirile mele. Sunt ale tale. Nu 
înţelegi? 

— E același lucru, spuse Torres, dar Alex clătină din cap. 

— Nu, nu e același lucru, pentru că, dacă ar fi, atunci eu aș fi 
pe punctul de a-mi omori tatăl. Dar, pentru că sunt tu, domnule 
doctor Torres, am impresia că tu ești pe punctul de a te 
sinucide. 

Cu mână sigură, Alex ridică pușcă, o îndreptă spre Raymond 
Torres și apăsă pe trăgaci. Privi cum capul îi fu aproape smuls 
de trup de forţa glonțului de calibru mare, pornit de pe ţeava 
puștii. 

În timp ce ieșea din casa lui Torres, începu să sune telefonul, 
dar Alex îl ignoră. 

Se urcă în mașina lui Torres - mașina lui acum - și porni 
înapoi spre La Paloma. 

Toate erau moarte: Valerie Benson, Marty Lewis și Cynthia 
Evans, toate moarte - mai puţin una. 

Ellen Lonsdale era încă în viaţă. 

e 

Roscoe Finnerty puse cu grijă receptorul la loc în furcă și se 

întoarse către cei doi Lonsdale. 


De când sosise acasă, Ellen stătea pe sofa, cu chipul palid și 
mâinile tremurându-i. Ochii roșii de plâns îi clipeau nervos. 
Părea incapabilă să mai vorbească. 

Marsh, pe de altă parte, abordase o mască imobilă, care îi 
ascundea tumultul interior. Înainte de a începe să răspundă 
întrebărilor lui Finnerty, încercase să cântărească bine ceea ce 
avea să spună. În cele din urmă însă, hotărâse să le spună 
polițiștilor tot adevărul. 

Începuseră prin a-l întreba de pușcă și Marsh îi dusese în garaj 
la cutia în care era convins că pușca stătea și acum, bine 
împachetată. 

Aceasta dispăruse. 

Își aminti din nou cuvintele lui Torres: „Alex e absolut 
incapabil să ucidă pe cineva.” 

Dar, la capătul celălalt al străzii, Cynthia și Carolyn Evans 
fuseseră răpuse cu ajutorul unei puști și cineva a cărui descriere 
corespundea cu a lui Alex intrase în această casă ducând o 
pușcă. 

Torres se înșelase. 

Marsh începuse încet să le repete celor doi polițiști, lui 
Finnerty și lui Jackson, tot ce îi spusese Torres cu numai o oră 
mai devreme. Aceștia îl ascultaseră politicos, după care 
insistaseră să verifice, întrebându-l și pe Raymond Torres. 
Sunaseră la institut, dar li se spusese că directorul plecase. 
Reușiseră să obţină numărul de telefon de acasă abia după ce 
se recomandaseră. 

— Nu-i nici aici, spuse Finnerty. Domnule doctor Lonsdale, nu 
vreau să par prea insistent, dar cred că acum cel mai important 
lucru este să-l găsim pe Alex. Aveţi idee unde s-ar fi putut duce? 

Marsh clătină din cap. 

— Dacă nu e acasă la Torres, habar nu am unde ar putea fi. 

— La prieteni? întrebă Jackson, dar Marsh clătină din nou din 
cap. 

— De la accident nu prea mai are prieteni adevăraţi. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Mă tem... mă tem că, o dată cu trecerea timpului, tot mai 
mulţi copii au hotărât că ceva nu e în regulă cu Alex. Asta în 
afară de problemele evidente. 

— Bine. O să punem casa sub observaţie, îi spuse Finnerty. 
Am dat deja mașina soției dumneavoastră în urmărire, dar asta 


nu înseamnă mare lucru. Șansele ca cineva să o găsească sunt 
aproape nule. Și, după părerea mea, mai devreme sau mai 
târziu, fiul dumneavoastră se va întoarce acasă. lar noi o să fim 
afară, într-o mașină fără însemne oficiale. Noi sau alţii. Oricum, 
locul acesta va fi supravegheat. 

Marsh încuviinţă din cap, dar Finnerty nu era convins că îl 
auzise. 

— Domnule doctor Lonsdale? 

Marsh îl privi în ochi. 

— Nu am cuvinte să vă spun cât de rău îmi pare pentru tot ce 
se întâmplă. Tot sper că undeva e o greșeală și că fiul 
dumneavoastră nu are nicio legătură cu toate astea. 

Marsh își înălță capul și, cu batista, își șterse ultima lacrimă 
de pe obraz. 

— Nu-i nimic, domnule sergent. Vă faceți datoria, înţeleg. 

Continuă, după o scurtă ezitare. 

— Și trebuie să vă mai spun ceva. Eu... eu nu cred că eo 
greșeală. Cred că ar trebui să ţineţi seama de faptul că Alex 
poate fi extrem de periculos. De când cu operaţia nu mai are 
niciun sentiment - nici iubire, nici ură, nici furie, nimic. Dacă, 
dintr-un motiv sau altul, a început să ucidă, probabil că nu se va 
opri. Și nici nu-i va păsa de consecințe. 

În scurta tăcere care urmă, Finnerty încercă să cântărească 
spusele lui Marsh. În cele din urmă zise: 

— Domnule doctor, puteţi să-mi explicaţi puţin ce vreţi să 
spuneți? 

— Vreau să spun că, dacă îl găsiţi pe Alex, aţi face mai bine 
să-l ucideţi. Dacă n-o faceţi, bănuiesc că el nu va ezita să vă 
omoare. 

Jackson și Finnerty își aruncară o privire. Jackson fu acela care 
vorbi în numele amândurora. 

— Nu putem face așa ceva, domnule doctor. Până acum nu 
avem nicio dovadă că fiul dumneavoastră ar fi făcut ceva. Poate 
că e sus pe deal la vânătoare de iepuri și a avut un accident. 

— Nu, spuse Marsh aproape în șoaptă. Nu e așa. Ela făcut-o. 

— Dacă a făcut-o el, atunci decizia va aparţine tribunalului. Il 
vom găsi pe fiul dumneavoastră, domnule doctor, dar nu-l vom 
ucide. 

Marsh clătină din cap, obosit. 


— Tot nu înţelegeţi, nu-i așa? Băiatul ăsta... nu e Alex. Nu știu 
cine e, dar nu e Alex... 

— Bine, spuse Finnerty, pe tonul blând, amabil, pe care îl 
adopta întotdeauna când avea de-a face cu persoane care nu 
mai raţionau logic. Dumneavoastră odihniţi-vă, o să ne ocupăm 
noi de toate. 

Așteptă până când Marsh se așeză pe sofa, alături de Ellen, 
apoi îl scoase pe Jackson din casă. 

— Ei? Ce zici? 

— Nu știu ce să zic. 

— Nici eu, spuse Finnerty. Nici eu. 

e 

— Nu cred o iotă din toate astea, declară Jim Cochran. 

Privea când la soția, când la fiica sa cea mare, dar niciuna nu 
părea dispusă să îi înfrunte privirea. Numai Kim era de acord cu 
el, iar Carol insistase ca aceasta să fie trimisă sus, în camera ei, 
cu cinci minute mai devreme, când scandalul începuse să 
plutească în aer. 

— Ellen, Marsh, Alex - ne-au fost prieteni o viaţă întreagă. Și 
acum vrei să nu le mai dau nici măcar un telefon? 

— N-am spus asta, protestă Carol, deși știa că, chiar dacă nu 
cu aceste cuvinte, tocmai asta spusese. Dar cred că artrebui să- 
i lăsăm în pace până aflăm ce se petrece. 

— Nu ești tu cea care zice asta. E altcineva. 

— Nu! exclamă Carol. După ziua de azi, nu mai pot îndura. 

— Dar Marsh? Dar Ellen? Lor cum crezi că le este? Viaţa lor e 
cea care se fărâmă în bucăţi, Carol, nu a noastră. 

Carol încercă să gonească vorbele pe care ea însăși i le 
spusese Lisei cu numai câteva săptămâni în urmă. Dar, cu 
câteva săptămâni în urmă, nu murise încă nimeni. 

— Și dacă Alex se întoarce acasă? vru ea să știe. Nu știe 
nimeni unde e sau ce face, dar, după câte spune Sheila 
Rosenberg, el le-a omorât pe Cynthia și pe Carolyn Evans azi- 
dimineaţă și probabil că și pe Marty și pe Valerie. 

— Nu știm asta, insistă Jim. Știţi foarte bine amândouă că 
Sheila e cea mai înrăită bărfitoare din oraș. 

— Tată, interveni Lisa, lui Alex puţin îi pasă de ce i s-a 
întâmplat doamnei Lewis și era convins că nu domnul Lewis a 
omorât-o. El singur mi-a spus. Ba chiar a mai spus că, după 
părerea lui, crimele or să continue. 


— Asta înseamnă... 

— Și, de când a venit acasă, se poartă tot mai ciudat. O să-mi 
spui că nici asta nu e adevărat? 

— Nu asta e problema acum. Problema e că prietenii trebuie 
să se ajute între ei, indiferent ce se întâmplă. lar eu nu vreau să 
cred că Alex a omorât pe cineva. 

— Atunci mă tem că nu faci decât să-ţi ascunzi capul în nisip, 
îi spuse Carol. Dacă nu a făcut nimic rău, unde e? 

— Oriunde. Cine să știe? Poate că a urcat pe deal și a avut un 
alt accident. 

— Tată... 

— Nu, spuse Jim. Destul. O să-l sun pe Marsh să văd ce se 
întâmplă. Și, dacă au nevoie de mine, mă duc. 

leși din bucătărie. Câteva clipe mai târziu, Carol și Lisa îl 
auziră vorbind la telefon. 

— Nu vreau să merg acolo, mamă, se rugă Lisa. Mi-e frică de 
Alex. 

Carol o bătu ușor pe mână, ca s-o încurajeze. 

— E-n regulă, draga mea. Noi nu mergem nicăieri. Și mie... și 
mie îmi e la fel de frică. 

Jim apăru brusc în cadrul ușii și Carol își mută atenţia de la 
fiica la soţul său. 

— Am vorbit cu Marsh, zise Jim. Era incoerent. Ellen nu mai 
vorbește deloc. Marsh spune că nu s-a ridicat de pe sofa și că 
nici nu e sigur că aude ce i se spune. 

— Ce i se spune? Cine să-i spună? Mai e cineva acolo? 

— A fost poliţia. Tocmai au plecat. 

Urmă o tăcere lungă. Carol suspină, hotărându-se. Spuse 
încet: 

— Bine. Dacă tu crezi că trebuie, vom merge cu toții. 
Presupun că ai dreptate, nu putem sta cu brațele încrucișate, 
fără să facem nimic. 

Se ridică, dar Lisa rămase pe loc. 

— Nu, zise ea cu ochii în lacrimi. Eu nu merg. 

În fine, văzând spaima întipărită pe chipul fiicei sale, Jim se 
înduplecă. 

— Nu-i nimic, prinţeso îi spuse el blând. Cred că te înţeleg. 

Se uită la Carol și îi zâmbi strâmb. 

— Presupun că în felul ăsta scapi și tu. 

Carol ezită, apoi dădu din cap. 


— O să rămân aici. 

Speră că ușurarea pe care o simţea nu i se citea pe faţă, dar 
nu era prea sigură. 

— Nu stau mult, promise Jim. Mă duc numai să văd dacă pot 
să-i ajut cumva și să le spun că nu sunt singuri. Pe urmă mă 
întorc. E bine? 

Carol mai dădu o dată din cap și își conduse soţul până la ușă, 
unde îl sărută de la revedere. 

— Îmi pare rău că mi-am pierdut cumpătul, dar n-am ce face. 
Mă ierți? 

— Întotdeauna, răspunse Jim și adăugă, înainte de a închide 
ușa: până mă întorc nu deschide nimănui. 

După plecarea sa, Carol se întoarse în bucătărie, ca să-l 
aștepte. 


e Capitolul 25 


Întunericul se lăsa în timp ce Alex făcea curba din Middlefield 
Road și începea urcușul pe La Paloma Drive. Intinse mâna și 
aprinse farurile mașinii lui Raymond Torres. Se întrebă dacă 
avea să-l viseze la noapte - dacă avea să mai trăiască până 
atunci - și dacă, în vis, va resimţi aceeași durere ca atunci când 
le visase pe doamna Lewis și pe doamna Benson. Ajunse la 
concluzia că de data aceasta va fi altfel. Moartea lui Torres și-o 
amintea perfect și, când se gândea la ea, nu simțea nicio 
suferință. 

Dar avea să le viseze pe doamna Evans și pe Carolyn și asta 
avea să doară. 

Ajunsese să se convingă că mai exista totuși o părticică din 
Alex Lonsdale în el, ascunsă în adâncurile cele mai profunde ale 
creierului său. Această bucăţică era cea care visa, cea care 
simțea durerea pentru ceea ce făcuse el. Dar, când era treaz, 
acel Alex nu exista. Exista numai... cine? 

Avea vreun nume? 

Alejandro. 

Era numele pe care i-l dăduse doctorul Torres, pentru ca mai 
apoi să-i implanteze cu minuţie în creier amintirile acestuia. Dar 
trăirile care însoțeau aceste amintiri erau ale lui Raymond 
Torres, și tocmai pe ele le lăsase atent deoparte. 

Faptul acesta îl ajutase să evite confuziile, înțelese Alex. 
Atunci când le văzuse pe femeile pe care Torres le ura în același 


mediu ambiant în care le păstrase memoria lui Alejandro, ele 
deveniseră alte fiinţe din alt timp, iar Alejandro le ucisese. 

Și de ce nu? Pentru Alejandro ele erau soțiile hoţilor și ale 
criminalilor, la fel de vinovate ca și bărbaţii lor. 

Dar, în întunericul nopţii, în nălucirile născute în ceea ce mai 
rămăsese din creierul lui Alex Lonsdale, ele redeveneau prietene 
vechi, fiinţe pe care le cunoștea de o viaţă și pe care le jelea. 

Aceasta fusese greșeala lui Torres. 

Pentru ca creaţia sa să fie perfectă, nu ar fi trebuit să rămână 
nimic din Alex Lonsdale. 

În fața lui, în lumina farurilor apăru parcul de la marginea 
orașului. Alex trase în parcare și opri motorul. 

Tatăl său îi spusese că în copilărie se juca aici adesea, dar nu- 
și amintea nimic. Singura lui amintire era de fapt amintirea lui 
Raymond Torres: stătea în stradă și se ruga de mama lui să-l 
ducă la leagăne și să-i facă vânt, așa cum le făceau alte mame 
copiilor lor. 

— Nu, murmura Maria Torres. Parcul nu e pentru noi. E pentru 
los gringos. Mira! 

Și îi arăta placa pe care scria că parcul era dedicat primilor 
coloniști americani veniţi în La Paloma, după semnarea 
Tratatului de la Guadelupe Hidalgo. Pe urmă îl lua pe Ramón de 
mână și îl târa de-acolo. 

Alex cobori din mașină și porni de-a curmezișul pajiștii, spre 
leagăne. Se așeză timid într-unul din ele și își făcu vânt, ușor. 

Mișcarea avea un iz familiar, iar Alex începu să se balanseze 
tot mai tare. Simţind aerul care îi mângâia faţa și ușorul gol din 
stomac la capătul fiecărui arc de cerc, realiză că făcuse asta și 
în copilărie și că acesta era lucrul care îi plăcea atât de mult. 

Se opri din avânt și lăsă leagănul să își încetinească balansul, 
până când rămase din nou neclintit. 

Apoi, pentru că mai avea încă atâtea de făcut înainte de a se 
întoarce pe Hacienda Drive, unde locuiau cei care credeau că îi 
sunt părinţi, se dădu jos din leagăn și se întoarse la mașină. 

Intră în La Paloma și coti la stânga înainte de a pătrunde în 
Piaţă. La două străzi mai încolo era piaţeta. In lumina 
mișcătoare a lămpilor cu gaz, amintirile lui Alejandro începură 
să-l cuprindă din nou, dar Alex și le goni din minte, obligându-le 
să rămână în prezent. Le lăsă să se întoarcă abia după ce trecu 
de primărie și ajunse în dreptul cimitirului misiunii. 


Or să-l îngroape aici sau or să-l ducă sus, pe deal, în spatele 
haciendei, alături de mama și surorile lui? 

Nu. 

Or să-l îngroape aici, pentru că or să-l îngroape pe Alex, nu pe 
Alejandro. Cobori încă o dată din mașină și se strecură în micul 
cimitir. Ascuns într-un colț, găsi mormântul pe care îl căuta. 

Era, într-un fel, propriul său mormânt, vechi deja de șaizeci de 
ani. Dar pe mormânt erau flori. Alex știa cine le pusese acolo. 
Bătrâna Maria Torres, care continua să cinstească memoria 
bunicului său. Alex se aplecă și luă o floare pe care o mirosi. 
Apoi, cu ea în mână, se întoarse la automobil. 

Ajuns în Piaţă, păși dincolo de lanţul care înconjura copacul și 
rămase multă vreme sub ramurile bogate. Amintirile lui 
Alejandro reveneau din nou, iar Alex se lăsă cuprins de ele. 

Văzu iar trupul tatălui său legănându-se inert în frânghia 
înnodată de gâtul lui și trăi senzaţia nefamiliară a lacrimilor 
umezindu-i obrajii. Luă floarea de pe mormântul lui Alejandro și 
o așeză blând pe pământ, deasupra mormântului tatălui său. 
Apoi se întoarse pe călcâie, știind că era pentru ultima oară 
când vedea bătrânul stejar. 

e 

Lisa și Carol Cochran erau încă în bucătăria bine luminată 
când auziră mașina oprind în stradă și o portieră trântindu-se. 
Carol așteptă o clipă, apoi trase transperantul atâta cât să poată 
vedea afară. Lângă bordură era parcată o mașină pe carenuo 
cunoștea, dar era prea întuneric pentru ca să poată vedea cine 
coborâse din ea. Dădu drumul transperantului și se apropie de 
aragaz, unde își mai turnă, cu mâini tremurânde, încă o cană de 
cafea. După plecarea lui Jim renunţase să spere că va mai dormi 
în noaptea aceea. 

— Cine e, mamă? șopti Lisa. 

Carol zâmbi forțat, cu mai multă liniște decât simțea în 
realitate. 

— Nimeni. N-am mai văzut mașina până acum și cred că nu e 
nimeni în ea. Cine a fost probabil că a traversat strada. 

Dar, chiar în timp ce rostea cuvintele, o făcea cu sentimentul 
că nu erau adevărate și că cel care sosise cu mașina se găsea 
acolo, afară. 

În clipa aceea sună soneria. Clinchetul ei, de obicei atât de 
prietenos, era acum sinistru. 


— Ce facem? întrebă Lisa abia auzit. 

— Nimic, îi răspunse Carol la fel. Stăm aici și, indiferent cine 
e, o să plece. 

Soneria se auzi din nou. Lisa păru că se chircește și mai tare. 

— O să plece, repetă Carol. Dacă nu-i deschidem, o să plece. 

In clipa aceea, în timp ce clopoțelul suna a treia oară, pe scări 
se auzi un zgomot de pași și, prin sufrageria deschisă, Carol o 
văzu pe Kim, care sărise probabil de pe a treia treaptă de jos, 
recăpătându-și echilibrul în ultima clipă, înainte de a se izbi cu 
capul de ușă. Înţelegând ce se întâmplă, se ridică în picioare. 

— Kim! 

Era prea târziu. Peste propriul ei glas, o auzi pe Kim întrebând 
vesel cine era, înainte de a deschise ușa. 

— Nu deschide, Kim! strigă ea, dar fetița se întoarse, 
aruncându-i o privire exasperată. 

— Nu fi fraieră, mami, e doar Alex. 

Întinse mâna, descuie și deschise ușa larg. 

Cu pușca în mâna dreaptă, Alex păși în vestibulul familiei 
Cochran. 

e 

— Cât mai stăm aici? întrebă Jackson. _ 

Băgă mâna în buzunar și scoase o ţigară. Işi făcu palma căuș 
deasupra brichetei și flacăra mică lumină scurt interiorul mașinii 
parcate pe stradă, la douăzeci de metri de casa familiei 
Lonsdale. 

— Cât trebuie, mârâi Finnerty, schimbându-și poziţia, în 
speranţa deșartă că va scăpa de crampele de la picioare. 

Erau aici de prea multă vreme, iar oboseala începea să-și 
spună cuvântul. 

— Ce te face să crezi că puștiul se mai întoarce aici? 

Finnerty dădu înţepenit din umeri. 

— Instinctul. Nu are unde să se ducă. Și-apoi, de ce să nu 
revină? 

Jackson îi aruncă o privire colegului său și trase adânc din 
țigară, sperând că fumul va alunga somnul care ameninţa să-l 
doboare. 

— Pentru mine, unul, dacă aș fi în locul lui, ăsta ar fi ultimul 
loc unde m-aș gândi să vin. Cred că aș fi deja în drum spre 
Mexic. 


— Uiți un lucru, mormăi Finnerty. După părerea tatălui lui, 
puștiul nu e vinovat. 

— Şi tu crezi toate tâmpeniile astea? 

— Îți aduci aminte că l-am văzut pe Alex Lonsdale în noaptea 
accidentului? În mod normal, copilul ăsta ar fi trebuit să fie 
mort. Tom, jumătate din cap îi era storcită complet. Și totuși, nu 
e mort. Și oricum, cine sunt eu să-mi dau cu părerea despre 
felul în care l-au salvat? Poate că au făcut exact așa cum susţine 
doctorul Lonsdale că au făcut. 

— Bine, răspunse Jackson. 

Chiar dacă nu credea o iotă din povestea stranie pe care o 
auzise, era gata să continue discuţia ca să mai treacă timpul. 

— Și tu ce crezi? 

— Cred că e posibil ca puştiul să fi fost într-adevăr programat 
să omoare și să uite ce a făcut după fiecare crimă. 

— Mergi prea departe. 

— Da, dar așa se explică de ce notițele noastre nu corespund. 
Ții minte că tu ai scris că Alex a declarat că a parcat vizavi de 
barul lui Jake aseară, iar eu am notat că a tras în parcarea de 
lângă bar? 

— Ei și? Unul din noi a înţeles greșit. 

— Și dacă nu? Dacă amândoi am înțeles și am notat bine? 
Dacă ne-a spus ambele lucruri? 

Jackson se încruntă în întuneric. 

— Atunci a minţit. 

— Sau poate că nu, spuse Finnerty gânditor. Dacă s-a dus la 
Jake's, a parcat vizavi, pe urmă s-a răzgândit și s-a dus la 
doamna Benson? A omorât-o, după care s-a întors la Jake's și a 
oprit în parcare. Dar a uitat ce a făcut între aceste două 
momente, pentru că așa a fost programat. lar când ne-a 
povestit nouă ce-și amintea despre seara dinainte, și-a amintit 
ambele parcări și ni le-a descris. Ceea ce înseamnă că noi n-am 
făcut nicio greșeală, iar el nu a minţit. Doar că nu-și amintește 
ce a făcut. 

— E o nebunie... 

— Tot ce se întâmplă în orașul ăsta e o nebunie, îl repezi 
Finnerty. Dar teoria asta măcar se potrivește cu faptele. Sau cu 
ce credem noi că ar fi faptele. 

— Deci are să se întoarcă acasă pentru că nu-și amintește ce 
a făcut? 


— Exact. De ce să nu se întoarcă? Din câte știe el, nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Și dacă își amintește? Dacă știe exact ce face, dar nu-i 
pasă? 

— Atunci, spuse Finnerty sumbru, s-ar putea să trebuiască să 
facem exact așa cum spunea tatăl lui. S-ar putea să fim nevoiţi 
să-l ucidem. 

Jackson mai trase două fumuri din ţigară, apoi o stinse în 
scrumieră. 

— Roscoe, eu nu cred că pot s-o fac, spuse el în cele din 
urmă. Dacă ajungem până acolo, eu nu cred că pot împușca pe 
cineva. 

— Atunci să sperăm că nu ajungem până acolo, spuse Roscoe 
Finnerty. 

Și, cedând până la urmă oboselii, se lăsă mai jos în scaun și 
închise ochii. 

— Trezește-mă dacă se întâmplă ceva. 

e 

— Kim! 

Carol Cochran încercase să își facă glasul să sune cât mai 
imperativ, dar spaima din el se auzea limpede. Totuși, Kim se 
întoarse și o privi, curioasă. 

— Vino aici, Kim, o rugă ea. 

Fetița continua să șovăie. Privi în sus la Alex și chipul i se 
strânse într-o grimasă de îngrijorare. 

— Te-ai lovit, Alex? întrebă ea, fixând cu privirea rana de 
deasupra ochiului lui. 

Alex dădu din cap. 

— Cum? 

— Nu... nu știu, recunoscu băiatul, apoi se întoarse către 
bucătărie, unde Lisa și Carol păreau înghețate. E-n regulă, le 
spuse. Nu vă fac niciun rău. 

Carol făcu un pas înainte, în timp ce spunea: 

— Kim, ţi-am spus să vii aici! 

Fetiţa privi nesigură de la ea la Alex, pe urmă iar la ea. Încet, 
dădu înapoi cu spatele, intră în sufragerie și de acolo se întoarse 
și o zbughi în bucătărie. Cu ea în braţe, Carol păru să mai 
capete puteri. 

— Pleacă, Alex, spuse ea pe un ton a cărui siguranţă o 
surprinse până și pe ea însăși. Pleacă și lasă-ne în pace. 


Alex încuviinţă din cap, dar înaintă încet, trecând prin 
sufragerie, până ajunse în ușa bucătăriei, cu pușca încă ţinută 
strâns în mâna dreaptă. 

De pe scaunul pe care stătea, Lisa îi urmări ochii și teama ei, 
în loc să se risipească, crescu. În ochii lui era un gol pe care nu-l 
mai zărise. Era ceva mult mai rău decât pustiul straniu cu care 
aproape că se obișnuise în ultimele câteva luni. Acum, ochii 
aceștia arătau ca cei ai unui mort. 

— Pleacă, șopti ea. Te rog, Alex, du-te. 

— Mă duc, răspunse el. Am... am vrut doar să vă spun că îmi 
pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. 

— Îți pare rău, repetă Lisa. Cum se poate... 

Se întrerupse, cu ochii la pușcă. Alex îi urmări privirile și 
expresia de pe chipul lui se transformă într-una de uimire. 

— Eu n-am ucis pe nimeni. Adică... Alex n-a ucis pe nimeni. 
Celălalt a făcut-o. 

Lisa și Carol se priviră neliniștite, iar Carol clătină din cap 
aproape imperceptibil. 

— Eu nu sunt Alex, continuă băiatul. De asta am venit. Să vă 
spun că Alex e mort. 

— Mort? îl îngână Lisa. Alex, ce tot spui? 

— E mort, repetă el. A murit în accident. Am venit să vă spun, 
ca să nu credeți că el a făcut ceva. 

Ochii îi erau aţintiţi asupra Lisei. Începu din nou, cu vocea 
sugrumată, ca și cum simplul act al vorbirii i-ar fi provocat 
dureri. 

— Te-a iubit, șopti el. Alex te-a iubit foarte mult. Eu... eu nu 
înțeleg ce înseamnă asta, dar știu că e adevărat. Să nu-l 
învinuiești pe Alex pentru ce am făcut eu. El nu m-a putut opri. 

Brusc, ochii i se umplură din nou de lacrimi. 

— Ar fi vrut să mă oprească. Dacă n-ar fi murit atât de mult 
din el... dacă ar fi trăit o parte mai mare a lui... știu că m-ar fi 
oprit. 

Carol Cochran se ridică în picioare, clătinându-se. 

— Ce, Alex? Ce ai fi oprit? 

— Nu eu, șopti Alex. El. Alex ar fi împiedicat ce a făcut 
doctorul Torres. Dar eu n-am știut. Nu m-a lăsat să îmi amintesc 
și n-am știut. Alex a aflat. Ceea ce a rămas din el a aflat și 
încearcă să oprească totul. Incearcă, dar s-ar putea să nu 
reușească, pentru că e mort. 


Ochii începură să-i lucească și se fixară din nou asupra Lisei. 

— Nu înţelegi? se rugă el. Alex e mort, Lisa! 

Se întoarse pe călcâie și ieși prin sufragerie în noapte. O clipă 
mai târziu, Carol auzi o portieră trântindu-se și un motor 
ambalat. Apoi o auzi pe Kim și o simţi trăgând-o de mână. 

— Ce are? întrebă fetița. Ce are Alex? 

Carol înghiţi în sec și o strânse în braţe. 

— E bolnav, iubita mea. E foarte bolnav la cap, atâta tot. 

Îi dădu drumul lui Kim și se îndreptă spre telefon. 

— Ar trebui să chemăm poliţia, spuse ea. 

— Nu! 

Carol se răsuci și o văzu pe Lisa, de pe fața căreia se ștersese 
neliniștea. Fata spuse încet: 

— Lasă-l să se ducă, mamă. N-o să mai facă rău nimănui 
acum. Nu pricepi? Asta a încercat să ne spună. Acum nu mai 
vrea decât să moară, iar noi trebuie să-l lăsăm. 

Se lăsă în genunchi și o trase pe Kim mai aproape. 

— Cel care a fost acum aici nu era Alex, Kim. Era altcineva. 
Alex e mort. Asta voia să spună. Că e mort și că trebuie să ne 
amintim de el așa cum era înainte. Cum era în seara în care a 
venit să mă ia la bal. 

Șovăi, cu ochii plini de lacrimi. 

— Îți amintești seara aceea, Kim? 

Kim dădu din cap fără o vorbă. 

— Atunci așa trebuie să ţi-l amintești. Să ne amintim cum 
arăta îmbrăcat în haina de seară și cât de bun era. Da? 

După o scurtă pauză, Kim dădu iar din cap. Lisa își mută 
privirile către mama ei. 

— Mamă, lasă-l să se ducă. Te rog. N-o să mai facă rău 
nimănui. Știu. 

Timp de câteva secunde lungi, Carol rămase în picioare, 
privindu-și fiica. În cele din urmă, se apropie și o îmbrăţișă. 

— Bine, spuse ea blând. Imi pare rău. 

— Și mie, zise Lisa. Și lui Alex îi pare rău. 

e 

— Ești sigur că nu vă pot ajuta în niciun fel? întrebă Jim 
Cochran. 

Marsh deschise ușa și măsură întunericul, ca și cum s-ar fi 
așteptat să-l vadă pe Alex, dar afară nu era nimeni. 


— Nu, oftă el. Du-te înapoi la Carol și la fete. Spune-le că 
înțeleg de ce nu au venit. 

Jim își privi atent prietenul. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi spus de ce n-au venit. 

— Mi-ai spus, răspunse Marsh, zâmbind chinuit. Poate nu ai 
pus-o în cuvinte, dar am înţeles. 

Se uită peste umăr în sufragerie, unde Ellen ședea în 
continuare neclintită pe sofa. 

— Trebuie să mă întorc înăuntru. Nu cred că poate sta singură 
prea multă vreme. 

În ceasul pe care îl petrecuse Jim Cochran acolo, Ellen 
începuse în sfârșit să vorbească, dar era confuză, ca și cum nu 
ar fi știut exact ce se întâmplase. 

— Unde e Carol? întrebase ea cu o jumătate de oră în urmă, 
privind nesigură în jur. 

— A plecat acasă, cu fetele, îi spusese Jim. Kim nu se simte 
prea bine. 

— Ah, șoptise Ellen, apoi tăcuse, pentru a repeta aceeași 
întrebare cinci minute mai târziu. 

— O să-și revină, îl asigurase Marsh. Acum e în stare de șoc, 
dar o să iasă din ea. 

Dar, rămas în prag, Jim nu era deloc sigur că făcea bine 
plecând. Nici Marsh nu arăta mult mai bine decât Ellen. 

— Poate că ar trebui să mai stau... 

— Nu. Nu știu ce se poate întâmpla dacă se întoarce Alex. Dar 
prefer să nu fie nimeni aici. Cu excepţia lor. 

Făcu un gest spre zidul grădinii și în sus pe stradă, în direcţia 
în care Jim știa că se afla parcată mașina poliţiei, în așteptare. 

— Bine. Dar dacă ai nevoie de mine, sună-mă. Da? 

— Da. 

Și, fără vreo altă vorbă, Marsh închise ușa. 

Jim Cochran traversă terasa și ieși pe poartă. Urcând în 
mașină le făcu semn cu mâna celor doi polițiști, iar unul din ei îi 
răspunse. În fine, porni motorul, băgă în viteză și scoase mașina 
cu spatele din alee. 

Treizeci de secunde mai târziu, ajuns la poalele dealului, trecu 
pe lângă un alt automobil, dar era prea întuneric ca să-l vadă pe 
Alex Lonsdale așezat la volan. 


Alex trase în afara drumului, chiar înainte de intrarea în 
ultima curbă. Era sigur că de-acum îl căutau și că supravegheau 
casa. Verifică piedica puștii. 

Îi mai rămăsese un cartuș. 

Nici nu-i trebuia mai mult. 

Cobori din mașină, închise portiera fără zgomot, apoi ieși de 
pe șosea și urcă coasta dealului, făcând un ocol pentru a se 
apropia de casa din spate. În lumina slabă a lunii, vechea casă 
arăta așa cum arătase cu mulţi ani în urmă și, în adâncul minţii 
sale, vocile - vocile lui Alejandro - începură din nou să-i 
șoptească. ` 

Se târî în jos pe pantă până în umbra casei. In clipa următoare 
escaladă zidul și se lăsă să cadă pe terasă. 

Stătea în faţa ușii principale. 

Ezită, apoi răsuci clanța și deschise ușa. La opt metri de el, în 
living, își văzu tatăl. 

Nu al lui. 

Al lui Alex Lonsdale. 

Dar Ellen Lonsdale era încă în viaţă. 

Venganza... venganza... 

Alejandro de Meléndez y Ruiz era mort, la fel de mort ca și 
Raymond Torres. 

Și totuși, nu. Ei trăiau în trupul lui Alex Lonsdale și în ce mai 
rămăsese din creierul său. 


Tatăl lui Alex îl privea. 

— Alex? 

Auzi numele, așa cum îl auzise și la familia Cochran, cu puţină 
vreme în urmă. Dar numele nu-i aparținea. 

— Nu. Nu Alex, șopti el. Altcineva. 

Ridică pușca și intră cu pași rari în living, acolo unde ultima 
dintre cele patru femei - mama lui Alex - ședea pe sofa și îl 
privea îngrozită. 

(J 

Roscoe Finnerty se trezi și deschise brusc ochii. Timp de o 
fracțiune de secundă se simți dezorientat, apoi se răsuci către 
colegul său. 

— Ce se mai întâmplă? 

— Nimic, îi răspunse Jackson. Acum câteva minute a plecat 
Cochran; de-atunci, nimic. 


— Hm, mărâi Finnerty. M-a trezit ceva. 

Jackson ridică imperceptibil o sprânceană, dar se îndreptă în 
scaun, își mai aprinse o ţigară și scrută Hacienda Drive. Din câte 
putea să vadă, nu se schimbase nimic. 

Și totuși, învățase demult că Finnerty dispunea de un al 
șaselea simţ. Își aminti. 

Cu câteva minute în urmă văzuse un halo de lumină, ca de la 
o mașină care urca dealul, dar care se oprise înainte de a intra 
în curbă. 

Presupusese că vreunul din vecini se întorcea acasă. 

— La dracu'! spuse el cu voce tare. 

li explică lui Finnerty ce se întâmplase și acesta blestemă în 
șoaptă, apoi deschise poarta. 

— Hai să aruncăm o privire. 

Cei doi ofițeri coborâră din mașină și porniră pe stradă. 

e 

Încet, cu greu, Ellen își concentră privirea asupra lui Alex. Era 
ca într-un vis din care nu vedea decât fragmente. 

Sângele de pe frunte, închegat peste o tăietură care îi 
ajungea până aproape de ochi. 

Ochii înșiși, aţintiţi fără să clipească asupra ei, goi de orice 
emoție, cu excepţia uneia. 

Adânc în ei, i se păru că vede o scânteie de ură. 

Pușca. Cele două guri enorme - găuri negre, la fel de goale ca 
și ochii lui Alex - care păreau să o aţintească, emanând aceeași 
ură ca și el. 

Brusc, Ellen înţelese că cel pe care îl privea nu era fiul ei. 

Cel pe care îl privea era un altul, cineva care avea să o ucidă. 

— De ce? șopti ea. De ce? 

Apoi, ca și cum simțurile i-ar fi revenit unul câte unul, auzi 
vocea lui Marsh. 

— Ce este, Alex? Ce s-a întâmplat? 

— Venganza... îl auzi șoptind pe Alex. 

— Răzbunare? întrebă Marsh. Răzbunare pentru ce? 

— Ladrones... asesinos... 

— Nu, Alex, spuse Marsh cu blândeţe. Ai înţeles greșit. 

Căuta cu disperare ceva de spus, ceva care să ajungă la 
sufletul lui Alex. 

Doar că acesta nu era Alex. Indiferent cine era, nu era Alex. 

Unde naiba erau polițiștii? 


În clipa aceea ușa se dădu de perete și Finnerty și Jackson 
intrară în vestibul. 

Alex întoarse capul, iar Marsh profită de moment. Aruncându- 
se înainte, apucă pușca de ţeavă și se lăsă pe-o parte, răsucind 
arma în mâinile lui Alex. Forţa izbiturii îl dezechilibrase pe 
băiatul care se împletici în direcţia șemineului, unde se sprijini în 
marginea lui. În clipa aceea, privirea lui o întâlni pe cea a lui 
Marsh. 

— Fă-o, șopti el. Dacă ţi-ai iubit fiul, fă-o. 

Marsh șovăi. 

— Cine ești? întrebă el cu un glas gâtuit. Ești Alex? 

— Nu. Eu sunt altcineva. Sunt acela care am fost programat 
să fiu și voi face ce am fost programat să fac. Alex a încercat să 
mă oprească, dar nu poate. Fă-o... tată. Te rog, fă-o pentru 
mine. 

Marsh ridică arma și, sub ochii lui Ellen și ai celor doi ofiţeri de 
poliţie, apăsă pe trăgaci. 

Pușca bubui o dată și trupul lui Alex, sfâșiat și sângerând, se 
prăbuși cu încetinitorul în fața căminului. 

Timpul încremeni. 

Ellen stătea cu privirea aţintită asupra trupului din fața 
căminului, care nu era al fiului ei. Era altcineva, cineva pe care 
nu-l cunoscuse niciodată, cineva care locuise o vreme în casa 
lor, pe care încercase să-l iubească, la care încercase să ajungă. 
Indiferent însă cine era, fusese prea departe de ea și nu-l putuse 
ajunge. 

Și nu fusese Alex. 

Se întoarse cu faţa spre Marsh. 

— Îți mulţumesc, spuse ea încet. 

Apoi se ridică și se duse să îl îmbrăţișeze. 

Cu o mână încă ţinând pușca și cu celălalt braț pe după umerii 
ei, Marsh își smulse în fine privirea de la trupul fiului său. Se 
întoarse către cei doi polițiști, încremeniţi în cadrul ușii. 

— Îmi pare... îmi pare rău, șopti el înecat. A trebuit... 

Păru că vrea să mai spună ceva, dar se răzgândi. Dădu 
drumul puștii să cadă pe jos și o strânse în braţe pe Ellen. 

— A trebuit să o fac. 

Jackson și Finnerty se priviră o secundă și Finnerty spuse pe 
un ton egal: 


— Am văzut cu toţii, domnule doctor. L-am văzut pe băiat 
atacându-vă, pe dumneavoastră și pe soția dumneavoastră... 

— Nu, începu Marsh, nu ne-a atacat... 

Dar Finnerty se făcu că nu-l aude. 

— V-a atacat, v-aţi luptat să-i smulgeţi pușca și aceasta s-a 
descărcat. 

Marsh încercă să-l întrerupă din nou, dar el ridică o mână. 

— Vă rog, domnule doctor. Jackson și cu mine am văzut 
perfect ce s-a întâmplat. Nu-i așa? mai întrebă el, întorcându-se 
spre colegul său. 

Tom Jackson șovăi numai o fracțiune de secundă înainte de a 
încuviinţa din cap. 

— Exact cum spune Roscoe, zise el în cele din urmă. A fost un 
accident pe care l-am văzut amândoi. Duceţi-o pe soţia 
dumneavoastră sus, domnule doctor Lonsdale. 

Fără să se mai uite la cadavrul de pe podea, Ellen și Marsh se 
întoarseră și ieșiră din încăpere. 


e EPILOG e 


Maria Torres își înfășură umerii cu șalul, pentru a goni 
răcoarea dimineţii de decembrie, apoi încuie ușa căsuţei și 
traversă strada, către cimitirul din spatele vechii misiuni. 

Cimitirul era plin de flori, căci nimeni în La Paloma nu uitase 
întâmplările petrecute cu trei luni în urmă. Toţi erau îngropaţi 
aici. Valerie Benson la numai câţiva metri de Marty Lewis, iar 
Cynthia și Carolyn Evans alături, un pic mai la nord. In fiecare zi, 
mormintele lor se acopereau cu flori proaspete. 

În colţul dinspre sud-est, la o parte de toţi ceilalţi, era 
mormântul lui Alex Lonsdale. Pe el nu era decât o singură floare: 
trandafirul alb trimis în fiecare zi de la florărie. Maria se opri 
lângă mormânt și se întrebă câtă vreme vor continua să mai 
sosească trandafirii, cât le va trebui celor doi Lonsdale care 
plecaseră de trei luni din La Paloma, pentru a-și uita fiul. Maria 
era sigură că vor avea și alţi copii și că, o dată cu sosirea lor, 
trandafirii vor dispărea. 

Atunci va fi rândul ei. Multă vreme după ce părinţii îi vor fi 
abandonat amintirea, ea va continua să aducă flori la 
mormântul lui Alejandro. 

Trecu în partea cea mai veche a cimitirului, unde erau 
îngropaţi părinţii și bunicii ei și unde, întors în sfârșit în sânul 
familiei, își dormea somnul de veci fiul ei. Rămase preț de 
câteva minute la picioarele gropii lui Ramón și, ca de obicei, 
încercă să înțeleagă care fusese rolul lui în ceea ce pentru ea 
era acum ziua răzbunării. Dar, ca de obicei, acesta îi rămase 
învăluit în mister. Într-un fel sau altul, îngerii își întinseseră aripa 
asupra lui, iar el își împlinise destinul. Maria îi cinstea memoria 
așa cum o cinstea și pe cea a lui Alejandro de Melendez y Ruiz. 
Șopti o rugăciune pentru fiul său, apoi ieși din cimitir. Mai avea 
atâta treabă de făcut. 

Traversă încet și greoi satul, simțind la fiecare pas povara 
anilor. Se opri încă o dată în Piaţă, în parte pentru a se odihni, în 
parte pentru a mai spune o rugăciune, pentru Don Roberto. 
Apoi, ceva mai odihnită, o porni mai departe. 

Coti pe Hacienda Drive, bucurându-se că astăzi n-o să mai 
trebuiască să urce până în capăt. Hacienda era din nou goală; 
nu se mai ducea acolo decât o dată pe săptămână, ca să 
șteargă praful de pe podelele de stejar lustruit și de pe 
ornamentele de fier forjat. Mobila dispăruse, dar nu-i simțea 


lipsa. Cu ochii minţii o vedea tot așa cum fusese. Nălucile ei 
erau încă aici. Ştia că li se va alătura în curând și că, deși trupul 
îi va zăcea în cimitir, spiritul ei se va întoarce la hacienda, acolo 
unde fusese dintotdeauna casa ei. 

Astăzi însă nu mergea la hacienda. Astăzi se va duce la una 
din celelalte case - aceea unde murise Alejandro - ca să discute 
cu noii proprietari. 

Sosiseră în La Paloma abia cu o săptămână în urmă și auzise 
că aveau nevoie de menajeră. 

Ajunse la ultima curbă înainte de a putea vedea casa și se 
opri să-și tragă răsuflarea. Apoi își continuă drumul și, o clipă 
mai târziu, casa îi apăru în faţa ochilor. 

Era așa cum trebuia să fie. De-a lungul zidului, așezate 
frumos între plăcile decorative, erau tulpini mici de iederă, 
agăţate pe spaliere. Cel puţin pe-afară, casa arăta așa cum 
arătase în urmă cu o sută de ani. 

Maria intră pe poartă, traversă mica terasă și bătu la ușă. 
Așteptă. Pe când se pregătea să bată din nou, ușa se deschise și 
în prag apăru o femeie. Blondă, cu ochi albaștri, strălucitori, și 
cu un chip zâmbitor. 

O femeie gringo. 

— Doamna Torres? întrebă ea, iar Maria dădu din cap. Mă 
bucur să vă cunosc. Eu sunt Donna Ruiz. 

Maria simţi cum i se înmoaie genunchii și inima i se oprește. 
Întinse o mână și se ţinu de tocul ușii. 

— Ruiz... șopti ea. No es posible... 

Zâmbetul femeii se lărgi. 

— Da, spuse ea. Știu că nu arăt ca o Ruiz. Și nici nu sunt. 
Până să mă mărit cu Paul eram o Riley. 

O luă pe Maria de braţ și o conduse în casă, închizând ușa în 
urma ei. O clipă mai târziu erau în living. 

— Nu-i așa că e minunat? Paul zice că e exact casa pe care și- 
a dorit-o dintotdeauna și că e autentică. El zice că trebuie să 
aibă o sută de ani. 

— Mai mult, răspunse Maria încet, cu ochii la căminul în fața 
căruia murise Alejandro, nu cu mult timp în urmă. A fost 
construită pentru unul dintre vechili. 

Donna Ruiz se arătă mirată. 

— Vechili? 

— De la hacienda, înainte... înainte să vină los americanos. 


— Ce interesant, raspunse Donna. Se vede că știți bine casa. 

— Si, am lucrat pentru Señora Lonsdale. 

Zâmbetul pieri de pe fața Donnei. 

— Ah, n-am știut... Poate aţi prefera să nu mai lucraţi aici. 

Maria negă din cap. 

— Nu-i nimic. Am lucrat aici înainte. Voi mai lucra aici în viitor. 
Și, într-o zi, mă voi întoarce la hacienda. 

Zâmbetul de pe chipul Donnei dispăru cu totul. Dădu trist din 
cap. 

— Trebuie să fi fost groaznic. Bietul băiat. Parcă era mai bine 
dacă murea în accident, nu? Să treci prin tot ce a trecut el și să 
sfârșești... 

Vocea i se stinse. Inspiră adânc și se ridică. 

— Ei. Haideţi să mergem să vă arăt ce vreau să faceţi. 

Maria se ridică în picioare și o urmă în liniște pe Donna Ruiz 
prin încăperile de la parter, întrebându-se de ce întotdeauna 
femeile gringo presupuneau că ea nu vedea și singură ce era de 
făcut într-o casă. Aveau impresia că ea nu făcea curăţenie la ea 
acasă? Sau că era pur și simplu proastă? 

Camerele erau toate așa cum fuseseră ultima dată când 
fusese aici, iar Señora Ruiz voia aceleași lucruri ca și Señora 
Lonsdale. 

Cele trebuincioase curăţeniei erau acolo unde fuseseră 
dintotdeauna, ca și aspiratorul, cârpele de praf și măturile. 

Bineînţeles, totul i se explică din nou, amănunţit, ca și cum nu 
ar fi auzit toate detaliile de o sută de ori până acum, ca și cum 
nu ar fi știut totul cu mult înainte ca femeile acestea să se fi 
născut măcar. 

În fine, urcară la etaj și Donna Ruiz îi arătă toate camerele pe 
care Maria le cunoștea deja. Ajunseră și la cea din capătul 
culoarului, camera lui Alejandro. Se opriră și Donna Ruiz bătu la 
ușă. 

— Da, strigă o voce dinăuntru, intră, mamă. 

Donna Ruiz deschise ușa și Maria aruncă o privire înăuntru. 
Mobila era încă acolo: patul și biroul lui Alejandro, rafturile de 
cărţi și covorul, toate așa cum fuseseră la plecarea familiei 
Lonsdale. 

Așezat la birou, aplecat asupra unei machete de avion, era un 
băiețel de vreo treisprezece ani. Îi zâmbi mamei, apoi, văzând 
că nu era singură, se ridică în picioare. 


— Dumneavoastră sunteţi menajera? întrebă el. 

Maria dădu din cap, studiindu-l cu ochii ei bătrâni. Avea ochi 
de culoare închisă, iar părul aproape negru îi era des și 
cârlionțat. 

— Cómo se llama? îl întrebă ea. 

— Roberto, răspunse copilul. Dar toată lumea îmi spune 
Bobby. 

— Roberto, spuse Maria, a cărei inimă începuse din nou să 
bată foarte repede. E un nume frumos. 

— Și e mort după istorie, adăugă Donna Ruiz. 

Se întoarse către fiul ei. 

— Maria pare să știe totul despre casă și despre oraș. Pun 
pariu că, dacă o rogi, o să-ti spună tot ce s-a întâmplat vreodată 
aici. 

Bobby Ruiz își întoarse nerăbdător ochii spre Maria. 

— Serios? Chiar știți totul despre oraș? 

După ce șovăi puţin, femeia spuse: 

— SÍ, știu toate poveștile și o să ţi le spun într-o bună zi. 

Îi zâmbi blând. 

— O să ţi le spun, iar tu o să le înţelegi. Pe toate. Și, într-o 
bună zi, o să locuiești la hacienda. Ti-ar plăcea? 

Ochii copilului sclipiră. 

— Da, mi-ar plăcea foarte mult. 

— Atunci o să te duc acolo îi spuse Maria. O să te duc acolo și, 
într-o zi, o să fie a ta. 

În clipa următoare, Maria dispăru, iar Bobby Ruiz rămase 
singur în încăpere. Se așeză pe pat și se întinse cu faţa în sus și 
cu ochii în tavan, dar fără să vadă nimic. Ascultă, în schimb, 
sunetele pe care le auzea în minte, șoaptele în spaniolă pe care 
le tot percepea încă de când intrase pentru prima oară în 
camera aceasta. Acum, după ce vorbise cu Maria Torres, le 
înțelegea. 

Știa că, în curând, crimele aveau să înceapă din nou... 


Sfârșit 


virtual-project.eu