Anthony Horowitz — [Alex Rider] 05 Scorpionul

Al cincilea volum al seriei 
ALEX RIDER, SUPERSPIONUL ADOLESCENT 


C 
SCORPIONU 


f = E 
ireileii [| Fri pas Pa: FF. a pp pa Pa A, 
AP pi i păi lt Ari RE AA ML m AR Măi SI a 
Pi 


Înțepat o dată, de două ori mai ucigător. i 
Alex Rider dorește răzbunare. ) 


Acesta este al cincilea volum al 


seriei „Alex Rider,  superspionul 
adolescent”, despre care Anthony 
Horowitz spune: „Această carte 


completează multe dintre detaliile 
despre trecutul lui Alex Rider şi în final 
dezvăluie adevărul despre tatăl său. ŞI 
mai sunt câteva surprize...” Munca de 
cercetare a lui Anthony a fost, ca de 
obicei, minuțioasă. „Există o armă 
secretă în Scorpionul numită Sabia 
Invizibilă. Deşi pare fantastic, după 
câte pot spune eu tehnologia există şi 
ar putea fi folosită oricând. N-am 
inventat asta. De aceea este atât de 
înfricoşător.” 


ANTHONY HOROWITZ 
SCORPIONUL 


Original: Scorpia (2004) 

Al cincilea volum al seriei 
ALEX RIDER, 
SUPERSPIONUL ADOLESCENT 
Traducerea din limba engleză: 
DIANA GEORGIANA VLASE 


= 


virtual-project.eu 


20 


mO os 
Editura: RAO 
2007 


Pentru M.N. 


STUDIU ÎN PLUS 


Pentru cei doi hoţi de pe motocicleta Vespa 200cc, era cazul 
unei victime nepotrivite aflate la locul nepotrivit, într-o duminică 
nepotrivită din septembrie. 

Părea că toată lumea se adunase în Piaţa Esmeralda, la câţiva 
kilometri în afara Veneţiei. Slujba de duminică tocmai se 
terminase şi o mulţime de familii se plimbau împreună agale 
sub soarele strălucitor: bunicuţe în negru, băieţi purtând cele 
mai bune costume ale lor şi fete în rochite de comuniune. 
Cafenelele şi gelateriile erau deschise, cu clienţii împrăştiaţi pe 
trotuar şi în stradă. O fântână uriaşă - cu statui reprezentând 
nuduri de zei şi şerpi - împroşca jeturi de apă rece ca gheaţa. ŞI 
acolo se afla o piaţă. Fuseseră instalate tarabe la care se 
vindeau zmeie, flori uscate, vederi vechi, ceasuri cu cuc şi pungi 
cu seminţe pentru sutele de porumbei care se fâţâiau ţanţoş de 
jur împrejur. 

În mijlocul tuturor se găsea un grup de vreo doisprezece elevi 
britanici. Ghinionul celor doi hoţi era că unul dintre aceştia era 
Alex Rider. 

Era începutul lui septembrie. Trecuse mai puţin de o lună de 
la confruntarea finală a lui Alex cu Damian Cray în Air Force One 
- avionul prezidenţial american. Fusese sfârşitul unei aventuri 
care-l purtase de la Paris la Amsterdam şi, în final, pe pista 
principală a Aeroportului Heathrow, exact când douăzeci şi cinci 
de proiectile nucleare fuseseră lansate către ţinte în întreaga 
lume. Alex reuşise să distrugă aceste proiectile. Fusese acolo 
când Damian Cray murise, şi în final ajunsese acasă cu colecţia 
obişnuită de vânătăi şi de zgârieturi pentru a o găsi pe Jack 
Starbright cu o figură încruntată şi hotărâtă, aşteptându-l. Jack 
era menajera lui, dar îi era totodată şi prietenă, şi, ca de obicei, 
era îngrijorată pentru el. 

— N-o mai poţi ţine aşa, Alex, spuse ea. Aproape că nu mai 
dai pe la şcoală. Ai lipsit jumătate din trimestrul al treilea când 
ai fost pe Insula rechinilor şi o mare parte din al doilea când ai 
fost în Cornwall şi apoi la acea îngrozitoare Academie Point 
Blanc. Dacă vei continua aşa, vei pica toate examenele, şi apoi 
ce vei face? 

— Nu e vina mea, începu Alex. 

— Ştiu că nu e vina ta. Dar e de datoria mea să fac ceva în 


privinţa asta, şi am decis să-ţi angajez un meditator pentru 
restul verii. 

— Doar nu vorbeşti serios! 

— Ba da. A mai rămas ceva din vacanţa asta. Şi poţi începe 
chiar acum. 

— Nu vreau un meditator, începu Alex să protesteze. 

— Nu ai de ales, Alex. Nu mă interesează ce dispozitive noi ai 
sau ce mişcări deştepte vrei să încerci - de data asta nu scapi! 

Alex ar fi vrut să mai comenteze, dar în adâncul sufletului ştia 
că femeia avea dreptate. MI6 îi oferise mereu o adeverinţă 
medicală pentru a justifica îndelungata absenţă de la şcoală, dar 
profesorii începeau să-l cam lase baltă. În ultimul referat se 
spunea clar: 


Alex continuă să petreacă mai mult timp în afara şcolii 
decât la ore, şi, dacă va merge în ritmul ăsta, îşi poate lua 
gândul de la examene. Deşi nu poate fi învinovăţit pentru 
numeroasele sale probleme medicale, dacă rămâne în 
continuare în urmă, mă tem că se va pierde de tot. 


Deci asta era. Alex împiedicase un cântăreţ pop multimilionar 
nebun să distrugă jumătate din lume - şi cu ce se alesese? Cu 
studiu în plus! 

Începu fără prea mare avânt - mai ales când află că 
meditatorul pe care i-l găsise Jack preda de fapt la Brookland, 
şcoala la care învăţa el. Alex nu îl avea ca profesor la clasă, dar 
şi aşa se simţea stânjenit şi spera că nimeni nu avea să afle. 
Totuşi, se văzu nevoit să recunoască faptul că domnul Grey era 
într-adevăr bun în ceea ce făcea. Charlie Grey era tânăr şi de 
treabă, şi venea la meditaţie pe o bicicletă, cu un rucsac plin cu 
cărţi. Preda ştiinţele umaniste, dar părea să se priceapă la toate 
obiectele din programă. 

— Avem doar câteva săptămâni la dispoziţie, anunţă el. Poate 
că nu pare mult, dar ai fi surprins de câte poţi învăţa în acest 
timp. Voi lucra cu tine şapte ore pe zi şi, pe deasupra, îţi voi da 
şi teme acasă. La sfârşitul vacanței, probabil că mă vei urî. Dar 
măcar la începutul noului an şcolar vei fi cât de cât pe linia de 
plutire. 

Alex nu-l ura pe Charlie Grey. Cei doi lucrau în linişte şi cu 
viteză, trecând în timpul unei zile de la matematică la istorie, la 


ştiinţe şi aşa mai departe. La fiecare sfârşit de săptămână, 
profesorul îi dădea teste, şi, treptat, Alex constată că notele sale 
cresc. Şi apoi domnul Grey veni cu o surpriză. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Alex! Nu aveam de gând să-ţi 
spun despre asta, dar ce-ai zice să vii cu mine într-o excursie cu 
şcoala? 

— Unde mergeţi? 

— Ei bine, anul trecut am fost la Paris; cu un an înainte, la 
Roma. Vizităm muzee, biserici, palate... chestii de genul ăsta. 
Anul acesta mergem la Veneţia. Vrei să vii? 

Veneţia. 

Numai asta avusese în minte tot timpul - ultimele minute 
petrecute în avion după moartea lui Damian Cray. Yassen 
Gregorovici era acolo, asasinul rus care aruncase o mare parte 
din viaţa lui Alex într-un con de umbră. Yassen era pe moarte, 
cu un glonţ în piept. Dar, chiar înainte de a-şi da sufletul, reuşise 
să dezvăluie un secret îngropat de paisprezece ani. 

Părinţii lui Alex fuseseră ucişi la scurt timp după ce acesta se 
născuse, iar el fusese crescut de fratele tatălui său, lan Rider. La 
începutul acestui an, lan Rider murise şi el... într-un accident de 
maşină. Alex suferise un adevărat şoc atunci când aflase că 
unchiul său era de fapt spion şi fusese ucis într-o misiune în 
Cornwall. Atunci îşi făcuseră apariţia cei de la MI6. Reugşiseră 
cumva să-l atragă pe Alex în lumea lor, şi el începuse să lucreze 
pentru ei din acel moment. 

Alex ştia foarte puţine lucruri despre părinţii lui, John şi Helen 
Rider. Avea o fotografie cu ei în dormitor: un bărbat chipeş, 
vigilent, cu părul tuns scurt, ţinându-şi braţul în jurul unei femei 
drăguţe, care zâmbea cam pe jumătate. El fusese în armată şi în 
poză arăta în continuare ca un soldat. Ea fusese asistentă la 
radiologie. Dar pentru Alex erau ca doi străini; nu-şi putea 
aminti nimic despre ei. Ei muriseră când el era încă bebeluş. 
Într-un accident aviatic. Asta i se spusese. 

Acum ştia altceva. 

Prăbuşirea avionului fusese o minciună, ca şi accidentul de 
maşină al unchiului său. Yassen Gregorovici îi spusese adevărul 
în Air Force One. Tatăl lui Alex fusese asasin - ca şi Yassen. Cei 
doi chiar lucraseră împreună; John Rider îi salvase o dată viaţa 
lui Yassen. Dar apoi, tatăl său fusese ucis de MI6 - aceiaşi 
oameni care îl forţaseră pe Alex să lucreze pentru ei de trei ori, 


minţindu-l, manipulându-l şi, în final, abandonându-l când nu le 
mai fusese de ajutor. Era aproape imposibil de crezut, dar 
Yassen îi oferise o cale de a găsi dovezi. 

„Mergi la Veneția. Găseşte Scorpionul. Şi-ţi vei găsi 
destinul...” 

Alex trebuia să afle ce se întâmplase cu paisprezece ani în 
urmă. Să descopere adevărul despre John Rider ar fi fost ca şi 
când ar fi aflat mai multe despre sine. Dacă tatăl lui ucisese cu 
adevărat oameni pentru bani, atunci el ce era? Alex era furios, 
nefericit... şi confuz. Trebuia să găsească Scorpionul, orice ar fi 
fost acesta. Scorpionul i-ar fi spus ceea ce voia să ştie. 

O excursie cu şcoala nu ar fi putut veni într-un moment mai 
potrivit. Şi Jack nu-l împiedică să meargă. De fapt, chiar îi 
încurajă. 

— Este exact ceea ce-ţi trebuie, Alex! O şansă de a fi cu 
prietenii tăi şi de a te comporta ca un elev obişnuit. Sigur te vei 
distra de minune. 

Alex nu zise nimic. Ura faptul că trebuia să o mintă, dar n- 
avea cum să-i spună adevărul. Jack nu-l cunoscuse pe tatăl lui; 
nu era treaba ei. 

Aşa că o lăsă să-l ajute la împachetat, ştiind că, pentru el, 
excursia nu prea avea de a face cu biserici şi cu muzee. Urma să 
se folosească de acest prilej pentru a explora oraşul şi pentru a 
vedea ce scoate la iveală. Cinci zile nu era chiar aşa de mult. 
Dar era un început. Cinci zile la Veneţia. Cinci zile pentru a găsi 
Scorpionul. 

Şi acum se afla acolo. Într-o piaţă italiană. Trecuseră deja trei 
zile din excursie şi încă nu aflase nimic. 

— Alex, vrei o îngheţată? 

— Nu. Mi-e bine aşa. 

— Mie mi-e cald. Îmi voi cumpăra o chestie din aceea despre 
care mi-ai povestit. Cum ai spus că se cheamă? Granada sau 
aşa ceva... 

Alex stătea lângă un alt băiat de paisprezece ani, cel mai bun 
prieten al său de la Brookland. Fusese surprins să afle că Tom 
Harris mergea în excursie, pentru că Tom nu părea foarte 
interesat de artă sau de istorie. Tom nu era atras de nicio 
materie, şi de obicei era codaş la toate. Dar cel mai bun lucru 
era că nu-i păsa. Rămânea mereu vesel, şi chiar şi profesorii se 
vedeau nevoiţi să admită că era distractiv să-i fii în preajmă. Şi, 


dacă la învăţătură nu se descurca de minune, pe terenul de 
sport îşi lua revanşa. Era căpitanul echipei de fotbal a şcolii şi 
principalul adversar al lui Alex la orele de sport, învingându-l la 
cursa de garduri, la cea de patru sute de metri şi la săritura cu 
prăjina. Prea mic de statură pentru vârsta lui, Tom era un băiat 
brunet cu ochi albaştri strălucitori. Nu-l găseai nici mort într-un 
muzeu, aşa că, de ce oare se afla aici? Alex află în curând. 
Părinţii lui Tom treceau printr-un divorţ urât şi-l trimiseseră ca 
să nu fie prins la mijloc. 

— Se cheamă granita, spuse Alex. 

EI comanda mereu asta când se afla în Italia: gheaţă zdrobită 
cu suc proaspăt de lămâie. Era ceva între o îngheţată şi o 
băutură, şi nu exista nimic mai răcoritor. 

— Haide. Poţi să comanzi una pentru mine. Când cer ceva în 
italiană, se uită la mine de parcă aş fi nebun. 

Nici Alex nu ştia decât puţine cuvinte în italiană. Era una 
dintre limbile pe care lan Rider nu îl învățase. Chiar şi aşa, 
merse cu Tom şi comandă două îngheţate la un magazin de 
lângă tarabele din piaţă, una pentru prietenul său şi una - 
insistase acesta - pentru el. Tom avea o grămadă de bani. 
Părinţii îl burduşiseră cu euro înainte de a pleca. 

— Vei da pe la şcoală trimestrul acesta? întrebă el. 

Alex ridică din umeri. 

— Bineînţeles. 

— Nu prea ai fost în ultimul trimestru... Nici în cel de dinainte. 

— Am fost bolnav. 

Tom dădu din cap. Purta ochelari de soare Diesel cumpăraţi la 
magazinul duty-free de pe Heathrow. Erau prea mari pentru faţa 
lui şi îi tot alunecau de pe nas. 

— Cred că îţi dai seama că nimeni nu crede asta, comentă el. 

— De ce nu? 

— Pentru că nimeni nu este chiar atât de bolnav. Nu e posibil. 
Tom vorbi mai în şoaptă. Se zvoneşte că eşti hoţ, îi mărturisi el. 

— Cum? 

— De asta lipseşti atât de mult. Ai probleme cu poliţia. 

— Tu asta crezi? 

— Nu. Dar domnişoara Bedfordshire mi-a pus întrebări despre 
tine. Ştie că suntem prieteni. A spus că ai intrat în bucluc odată 
pentru că ai şterpelit o barcă sau altceva. A auzit asta de 
undeva şi crede că faci terapie. 


— Terapie? 

Alex era uimit. 

— Mada. li pare rău pentru tine. Crede că de asta trebuie să 
lipseşti atât de mult. Ca să te consulte un psihiatru. 

Jane Bedfordshire era secretara de la şcoală, o femeie 
atrăgătoare de douăzeci şi ceva de ani. Şi ea venise în excursie, 
ca în fiecare an. Alex o vedea acum de cealaltă parte a pieţei, 
discutând cu domnul Grey. Multă lume spunea că ar fi ceva între 
ei, dar Alex presupuse că zvonul era la fel de adevărat ca şi 
acela despre el. 

Un orologiu anunţă ora douăsprezece. În jumătate de oră 
urmau să ia prânzul la hotelul la care erau cazaţi. Şcoala 
Brookland era una obişnuită din vestul Londrei, şi deciseseră să 
facă economie, cazându-se în afara Veneţiei. Domnul Grey 
alesese un hotel în orăşelul San Lorenzo, la zece minute de 
mers cu trenul. In fiecare dimineaţă soseau la gară şi luau 
vaporaşul către centrul oraşului. Dar nu şi astăzi. Era duminică 
şi aveau dimineaţa liberă. 

— Deci eşti... începu Tom. 

Se opri. Se întâmplase foarte repede, dar amândoi băieţii 
văzuseră. 

Pe partea cealaltă a pieţei o motocicletă ţâşni înainte. Era o 
Vespa Granturismo 200cc, aproape nouă, cu doi bărbaţi în şa. 
Amândoi purtau jeanşi şi cămăşi largi cu mâneci lungi. 
Pasagerul avea o cască, atât pentru a-şi ascunde identitatea, 
cât şi pentru a se proteja în caz de accident. Şoferul - care purta 
ochelari - se năpusti către domnişoara Bedfordshire, ca şi cum 
ar fi avut de gând să dea peste ea. Dar, cu o fracțiune de 
secundă înainte de contact, trase de ghidon. În acelaşi timp, 
celălalt se întinse şi îi înşfăcă poşeta. Totul fusese făcut cu atâta 
precizie, încât Alex îşi dădu seama că sunt profesionişti - 
scippatori, cum erau numiţi în Italia. Hoţi de poşete. 

Unii dintre ceilalţi elevi văzuseră şi ei. Unul sau doi strigau şi 
arătau cu degetul, dar nu puteau face nimic. Motocicleta se 
îndepărtase deja. Şoferul era ghemuit peste ghidon; partenerul 
său îngrămădise poşeta de piele în poală. Mergeau cu viteză de- 
a lungul pieţei, îndreptându-se către Alex şi către Tom. Cu 
câteva momente înainte, vedeai oameni peste tot, dar deodată 
centrul pieţei se golise şi nu mai rămăsese niciun obstacol în 
calea fugarilor. 


— Alex! strigă Tom. 

— Stai deoparte, îl avertiză Alex. 

Se gândi rapid cum să blocheze calea motocicletei Vespa. Dar 
nu avea nicio şansă. Motocicleta se putea strecura uşor pe lângă 
el - şi, dacă ar fi ales să nu o facă, Alex ar fi petrecut cu 
siguranţă trimestrul următor în spital. Motocicleta avea deja 
peste 30 de kilometri la oră, motorul într-un singur cilindru 
purtându-i pe cei doi hoţi fără efort către el. Alex n-avea de 
gând să le stea în cale. 

Privi în jurul său, încercând să vadă ceva cu care ar putea 
arunca înspre ei. O plasă? O găleată cu apă? Dar nu exista nicio 
plasă, şi fântâna se afla prea departe, deşi găleți erau... 

Motocicleta se găsea la mai puţin de douăzeci de metri 
distanţă, accelerând în continuare. Alex se repezi şi smulse o 
găleată de la taraba cu flori, o goli, împrăştiind flori uscate pe 
pavaj, şi o umplu cu seminţe pentru păsări de pe taraba de 
alături. Amândoi proprietarii tarabelor strigau ceva către el, dar 
Alex îi ignoră. Fără să se oprească, se răsuci şi azvârli seminţele 
către Vespa exact când aceasta trecea pe lângă el. Tom privea - 
mai întâi minunat, apoi dezamăgit. Dacă Alex crezuse că duşul 
de seminţe avea să-i doboare pe cei doi bărbaţi de pe 
motocicletă, se înşelase. Ei îşi vedeau de drum. 

Dar nu acesta fusese planul său. 

Probabil că erau vreo două, trei sute de porumbei în piaţă, şi 
toţi văzuseră seminţele împrăştiindu-se din găleată. Cei doi hoţi 
erau acoperiţi din cap până-n picioare. Semințele le umpluseră 
hainele şi pantofii. Unele căzuseră în poala şoferului. Altele, în 
poşeta domnişoarei Bedfordshire; se prinseseră unele chiar şi în 
părul şoferului. 

Pentru porumbei, hoţii de poşete deveniseră un ospăț pe roţi. 
Cu o explozie bruscă de pene gri, se năpustiră asupra celor doi 
din toate direcţiile. Deodată, o pasăre se prinse de capul 
şoferului, lovindu-l cu ciocul şi culegându-i seminţele din păr. Un 
alt porumbel îi stătea pe gât, şi un al treilea, între picioare, 
ciugulind în zona cea mai sensibilă dintre toate. Pasagerul avea 
doi pe gât, un altul atârnat de cămaşă şi un altul îngropat în 
poşeta furată. Şi mulţi alţii li se alăturau. Erau cel puţin douăzeci 
de porumbei, un vârtej de pene, de gheare şi - rezultat al 
lăcomiei şi al bruştei emoţii - de împroşcături albe ce se 
abăteau asupra lor. 


Şoferul era orbit. Una din mâini ţinea bine ghidonul, cealaltă 
era pe faţă. Alex privi cum motocicleta făcu o întoarcere la 180 
de grade, astfel încât acum se îndrepta direct către ei, mai 
repede ca niciodată. O secundă, rămase nemişcat, aşteptând să 
fie trântit la pământ. Ciocnirea părea inevitabilă. Dar apoi 
motocicleta se roti pentru a doua oară, îndreptându-se către 
fântână, cei doi de-abia distingându-se din norul de aripi 
fâlfâinde. Roata din faţă lovi marginea fântânii, şi motocicleta se 
făcu praf. Amândoi bărbaţii fură aruncaţi din şa. Păsările se 
împrăştiară. În răstimpul dinainte de a atinge apa, bărbatul de 
pe locul din spate scoase un țipăt şi dădu drumul poşetei. 
Aproape cu încetinitorul, geanta se roti în aer. Alex făcu doi paşi 
şi o prinse. 

Şi apoi totul se sfârşi. Cei doi hoţi erau grămadă, pe jumătate 
scufundaţi în apa rece. Vespa zăcea strivită pe pământ. Doi 
poliţişti, care sosiseră cam la spartul târgului, se grăbeau către 
ei. Proprietarii tarabelor râdeau şi aplaudau. Tom se holba. Alex 
se duse la domnişoara Bedfordshire şi-i dădu poşeta. 

— Cred că vă aparţine, spuse el. 

— Alex... Domnişoara Bedfordshire nu-şi găsea cuvintele. 
Cum...? 

— E ceva ce am învăţat la şedinţele de terapie, spuse Alex. 

Se întoarse şi se duse înapoi la prietenul său. 


PALATUL VADUVEI 

— lată, această clădire se numeşte Palazzo Contarini del 
Bovolo, anunţă domnul Grey. Bovo/o înseamnă „cochilie de 
melc”; după cum vedeţi, această scară aduce cu o cochilie. 

Tom îşi înăbuşi un căscat. 

— Dacă mai văd vreun palat, un muzeu sau un canal, mormăi 
el, mă voi arunca în faţa unui autobuz. 

— Nu există autobuze în Veneţia, îi reaminti Alex. 

— Un vaporaş, atunci. Dacă nu mă răneşte, atunci poate că 
am noroc şi mă înec. Tom oftă. Ştii care e problema acestui 
palat? Este ca un muzeu imens. Mi se pare că am petrecut aici 
jumătate din viaţă. 

— Plecăm mâine. 

— Nu e destul de repede, Alex. 

Alex nu era deloc de acord. Nicăieri nu se simţise ca la 
Veneţia - dar nu exista niciun loc în lume care să se compare cu 
aceasta, cu străzile sale înguste şi cu canalele întunecate 
şerpuind într-o încurcătură imensă. Fiecare clădire părea să 
concureze cu vecina în ornamente şi în spectaculozitate. O 
plimbare scurtă te putea duce cu patru secole în urmă şi fiecare 
colţ părea să-ţi ofere o altă surpriză. O piaţă pe marginea 
canalului, cu hălci de carne aşezate pe mese şi cu peşte din 
care se scurgea încă sângele. Sau o biserică, înconjurată de apă 
pe toate părţile, ce părea că pluteşte. Un hotel mare sau un 
restaurant mic. Chiar şi magazinele erau adevărate opere de 
artă, cu vitrinele ce expuneau măşti exotice, vaze din sticlă în 
culori aprinse, paste uscate sau antichităţi. Era un muzeu, 
poate, dar unul cât se poate de viu. 

Dar Alex îl înţelegea pe Tom. După patru zile, chiar şi el 
începea să creadă că stătuseră suficient. Destule statui, biserici, 
mozaicuri. Şi destui turişti îngrămădiţi laolaltă sub soarele 
înăbuşitor de septembrie. La fel ca Tom, începea să se simtă 
supraîncălzit. 

Dar cum rămânea cu Scorpionul? 

Problema era că nu avea nicio idee despre sensul ultimelor 
cuvinte ale lui Yassen Gregorovici. Scorpionul putea fi o 
persoană. Alex se uitase în cartea de telefon şi găsise nu mai 
puţin de paisprezece persoane cu acest nume în Veneţia. Putea 
fi o firmă. Sau o clădire. Scuole erau case pentru oamenii săraci. 
La Scala era opera din Milano. Dar Scorpionul nu părea să fie 


nimic. Niciun semn nu arăta asta; nicio stradă nu purta numele 
acesta. 

De-abia acum, când excursia se apropia de final, Alex realiză 
că totul fusese în van, încă de la început. Dacă Yassen îi spusese 
adevărul, cei doi bărbaţi - el şi John Rider - fuseseră asasini 
plătiţi. Lucraseră oare pentru Scorpion? Dacă era aşa, atunci 
acesta era foarte bine ascuns... poate că în interiorul unuia 
dintre aceste palate. Alex privi din nou către scara pe care o 
descria domnul Grey. De unde putea el şti că aceste trepte nu 
duceau către Scorpion? Acesta putea fi oriunde. Putea fi peste 
tot. Şi, după patru zile petrecute la Veneţia, Alex nu aflase 
nimic. 

— Ne ducem înapoi la Frezzeria, către piaţa principală, anunţă 
domnul Grey. Putem mânca tartinele acolo, şi apoi vom vizita 
Biserica San Marco. 

— Grozav! exclamă Tom. O altă biserică! 

Porniră, o duzină de elevi englezi, cu domnul Grey şi 
domnişoara Bedfordshire în faţă, discutând aprins unul cu 
celălalt. Alex şi Tom erau la urmă, amândoi posomorâţi. Mai 
rămăsese o zi, şi, după cum zisese Tom, însemna cu o zi mai 
mult decât era necesar. După cum el însuşi spunea, dădea pe 
dinafară de atâta cultură. Dar el nu se întorcea la Londra cu 
restul grupului. Avea un frate mai mare la Napoli, şi avea să-şi 
petreacă ultimele zile din vacanţa de vară cu el. Pentru Alex, 
sfârşitul excursiei ar fi însemnat eşecul. S-ar duce acasă, ar 
începe imediat trimestrul de toamnă şi... 

Şi atunci îl văzu, o scânteie argintie reflectată de soare în 
colţul ochilor. Işi întoarse capul. Nu era nimic. Un canal drept în 
faţă. Un altul intersectându-se cu acesta. O singură 
ambarcaţiune ce aluneca uşor pe sub un pod. Fațada înălţându- 
se pe deasupra acoperişurilor cu ţiglă roşie. Îşi închipuise. 

Dar apoi vaporaşul începu să se întoarcă, şi atunci îl zări 
pentru a doua oară şi avu certitudinea că era cu adevărat acolo: 
un scorpion argintiu ce decora o laterală a bărcii, prins de 
marginea de lemn. Alex îl privi cum se strecoară pe al doilea 
canal. Nu era o gondolă sau un vaporaş de transport public, ci o 
ambarcaţiune uşoară particulară - făcută toată din tec, cu 
perdele la ferestre şi cu scaune de piele. Se zăreau doi membri 
ai echipajului, cu jachete albe imaculate şi pantaloni scurţi, unul 
la cârmă, iar celălalt servind o băutură singurului pasager. 


Acesta era o femeie, aşezată, care privea drept înainte. Alex de- 
abia avu timp să-i zărească părul negru, nasul cârn şi faţa fără 
nicio expresie. Apoi vaporaşul se întoarse complet şi dispăru. 

Un scorpion ce decora un vaporaş. 

Scorpionul. 

Era o legătură foarte slabă, dar brusc Alex îşi puse în cap să 
afle unde mergea barca. Era ca şi cum scorpionul de argint 
fusese trimis să-l ghideze către ceea ce trebuia să afle el. 

Şi mai era ceva. Rigiditatea femeii. Cum se putea să fii purtat 
prin acest oraş nemaipomenit fără să arăţi pic de emoție, fără 
ca măcar să-ţi mişti capul în stânga şi în dreapta? Alex se gândi 
la Yassen Gregorovici. Şi el ar fi făcut la fel. Rusul şi femeia 
aceasta erau la fel. 

Alex se întoarse către Tom. 

— Acoperă-mă, spuse el grăbit. 

— Ce mai e acum? întrebă Tom. 

— Spune-le că nu mă simţeam bine. Spune că m-am întors la 
hotel. 

— Unde mergi? 

— Îţi voi spune mai târziu. 

Cu acestea, Alex se îndepărta deja, strecurându-se printre un 
magazin cu antichităţi şi o cafenea, către aleile cele mai 
înguste, încercând să nu piardă din vedere barca. 

Dar imediat îşi dădu seama că are o problemă. Veneţia fusese 
construită în jurul a mai bine de o sută de insule. Domnul Grey 
explicase asta în prima zi. În Evul Mediu zona nu era altceva 
decât o mlaştină. De aceea nu existau şosele - doar canale şi 
fâşii de pământ cu formă ciudată legate între ele prin poduri. 
Femeia era pe apă; Alex, pe uscat. Să o urmeze ar fi fost ca şi 
cum ar fi încercat să-şi facă drum printr-un labirint în care 
drumurile lor nu s-ar fi intersectat niciodată. 

O pierduse deja. Aleile pe care o luase ar fi trebuit să continue 
drept înainte. In schimb, făceau o curbă, întrerupte de un bloc 
de locuinţe înalte. Fugi după colţ, privit de două italience 
îmbrăcate în rochii negre, care stăteau afară pe scăunele din 
lemn. Se vedea un canal în faţa lui, dar era gol. Un şir de pietre 
grele ducea la apa murdară, dar nu putea înainta... decât dacă 
alegea să înoate. 

Se uită în stânga, dar nu se alese decât cu o bucată de lemn 
şi cu nişte stropi de apă dinspre vaporaşul ce trecea pe lângă 


nişte gondole legate una lângă cealaltă aproape de un dig 
dărăpănat. Femeia era acolo, aşezată încă, acum sorbind dintr- 
un pahar de vin. Barca trecu pe sub un pod atât de jos, încât de- 
abia era loc să se strecoare. 

Nu putea face decât un lucru. Se răsuci şi o luă înapoi, 
alergând cât de tare putea. Cele două femei îl văzură din nou şi 
dădură din cap dezaprobator. El nu-şi dădea seama cât de cald 
era. Soarele părea prins între străduţele înguste, şi chiar şi la 
umbră era zăpuşeală. Transpirând deja, se întoarse pe străzile 
de unde plecase. Din fericire, nu se vedea nici urmă de domnul 
Grey. 

Pe unde să o ia? 

Fiecare stradă şi fiecare intersecţie arătau la fel. Bazându-se 
pe spiritul său de orientare, Alex alese să meargă în stânga şi 
trecu în fugă pe lângă un magazin de fructe, unul de lumânări şi 
o terasă unde chelnerii pregăteau deja masa pentru prânz. 
Ajunse la un colţ, şi acolo zări un pod - atât de scurt, încât îl 
traversă din cinci paşi. Se opri în mijlocul lui şi se aplecă peste 
margine, privind în josul canalului. Mirosul de apă stătută îi 
umplu nările. Nu se zărea nimic. Vaporaşul dispăruse. 

Dar el ştia încotro se îndrepta. Nu era prea târziu - dacă se 
putea mişca în continuare. Plecă. Un turist japonez tocmai făcea 
o fotografie cu soţia şi cu fiica lui. Alex auzi declicul aparatului 
când trecu printre ei. La întoarcerea în Tokio, aveau să aibă o 
fotografie cu un băiat atletic, subţirel, cu părul blond atârnându- 
i pe frunte, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi într-un tricou 
Billabong, cu transpiraţia curgându-i pe faţă şi cu privirea 
trădându-i determinarea. Ceva care să le amintească de el. 

O mulţime de turişti. O persoană care cânta la chitară. O altă 
cafenea. Chelneri cu tăvi argintii. Alex trecu printre toţi aceştia, 
ignorând tipetele de protest pe care le isca. Acum nu mai era 
nici urmă de apă; strada părea să continue la nesfârşit. Dar ştia 
că trebuia să existe un canal pe undeva. 

Il găsi. Drumul se sfârşi. Apa gri se scurgea la vale. Ajunsese 
la Marele Canal, zona de apă cea mai întinsă din Veneţia. Şi 
acolo era ambarcaţiunea cu scorpionul argintiu acum cât se 
poate de vizibil. Se afla la cel puţin treizeci de metri distanţă, 
înconjurată de alte vase şi îndepărtându-se cu fiecare secundă. 

Alex ştia că, dacă o pierdea acum, nu avea să o mai 
găsească. Erau prea multe canale ce porneau în ambele părţi. 


Putea să se îndrepte către zona privată a vreunuia dintre palate 
sau să se oprească la vreunul dintre hotelurile elegante. 
Observă o platformă din lemn ce plutea pe apă exact în faţa lui 
şi îşi dădu seama că era una dintre staţiile de plecare pentru 
vaporaşele publice din Veneţia. Exista un chioşc unde se 
vindeau bilete şi o mulţime de oameni mişunau pe acolo. Un 
semn galben arăta numele acestui punct de pe canal: SANTA 
MARIA DEL GIGLIO. O barcă mare, ticsită, tocmai acosta. Grupul 
său luase o ambarcaţiune similară de la gara centrală în ziua 
când sosiseră, şi Alex ştia că traseul acesteia era de-a lungul 
canalului. Se deplasa rapid, îl separau deja câţiva metri de 
rampa de acostare. 

Alex privi înapoi. Nu avea cum să-şi facă drum prin labirintul 
de străzi, în urmărirea vaporaşului. Ambarcaţiunea reprezenta 
singura lui şansă. Dar era prea departe. O pierduse, şi probabil 
că următoarea venea peste vreo zece minute. Trecu o gondolă, 
cu gondolierul cântând în italiană pentru familia de turişti pe 
care o plimba. Preţ de o secundă, lui Alex îi trecu prin cap să 
fure gondola. Dar avu imediat o idee mai bună. 

Se întinse şi apucă vâsla, smulgând-o din mâna gonaolierului. 
Luat prin surprindere, acesta trase un țipăt, se întoarse şi-şi 
pierdu echilibrul. Familia privi alarmată cum acesta căzu pe 
spate în apă. Între timp, Alex analiză rapid vâsla. Avea cam cinci 
metri lungime şi era grea. Gondolierul o ţinuse vertical, folosind 
capătul lat pentru a-şi ghida barca. Alex îşi făcu vânt, cu vâsla 
înainte, sperând că apa nu se va dovedi prea adâncă. 

Avu noroc. Fluxul era mic, şi fundul canalului era plin cu tot 
ce-ţi putea trece prin minte, de la maşini de spălat vechi la 
biciclete şi roabe, aruncate într-o veselie de către localnici, fără 
a le păsa de consecinţe. Capătul vâslei atinse ceva tare, şi Alex 
se folosi de aceasta pentru a face un salt înainte. Era aceeaşi 
tehnică folosită la săritura cu prăjina, la orele de sport. Timp de 
o secunda, se află în aer, înclinat pe spate, suspendat deasupra 
Marelui Canal. Apoi se răsuci, se îndreptă către uşa deschisă a 
vaporaşului şi ateriză pe punte. Vâsla rămase undeva în spate, 
iar el stătea acum şi privea în jur. Ceilalţi pasageri se uitau la el 
uimiţi. Dar ajunsese la bord. 

Erau puţini controlori de bilete în vaporaşele publice din 
Veneţia, aşa că nimeni nu îl luă la rost pe Alex pentru modul 
neortodox în care ajunsese pe punte şi nici nu i se ceru să-şi 


cumpere bilet. Se aplecă peste margine, bucurându-se de briza 
ce sufla deasupra apei. Şi nu pierduse din raza vizuală 
ambarcaţiunea privată. Era încă în faţa lui, îndepărtându-se de 
laguna principală şi întorcându-se înspre centrul oraşului. Un 
pod din lemn se întindea deasupra canalului, şi Alex îşi dădu pe 
dată seama că era Podul Academiei, ce ducea la cea mai mare 
galerie de artă din oraş. Petrecuse o dimineaţă întreagă acolo, 
contemplând lucrări de Tintoretto, de Lorenzo Lotto şi de mulţi 
alţi artişti ale căror nume păreau să se termine toate în „o”. 
Brusc, începu să se întrebe ce făcea. Abandonase excursia. 
Domnul Grey şi domnişoara Bedfordshire probabil că sunau deja 
la hotel, dacă nu chiar la poliţie. Şi pentru ce? Ce date avea 
pentru a putea merge mai departe? Un scorpion ce decora o 
barcă privată. Probabil că îşi pierduse minţile. 

Vaporaşul public începuse să încetinească. Se apropia de 
următorul ponton de acostare. Alex deveni agitat. Ştia că, dacă 
aştepta ca un grup de pasageri să coboare şi un altul să urce, 
nu mai avea să vadă ambarcaţiunea cu motor. Se afla de partea 
cealaltă a canalului acum. Străzile erau mai puţin aglomerate. 
Alex îşi trase răsuflarea. Se întreba cât avea să mai fie în stare 
să alerge. 

Apoi văzu, uşurat, cum ambarcaţiunea privată ajunsese şi ea 
la destinaţie. Trăgea lângă un palat aflat ceva mai departe, 
oprindu-se în spatele unui şir de stâlpi din lemn ce ieşeau haotic 
din apă, ca şi cum ar fi fost aruncaţi la întâmplare. In timp ce 
privea, Alex văzu doi servitori în uniformă ieşind din palat. Unul 
prinse barca; celălalt întinse o mână cu mănuşă albă. Femeia 
apucă mâna şi păşi pe mal. Purta o rochie crem mulată şi un 
sacou până deasupra taliei. O poşetă îi atârna pe braţ. Părea a fi 
un model decupat de pe coperta unei reviste. Foarte sigură pe 
ea. În timp ce servitorii erau ocupați cu descărcatul bagajelor, 
ea urcă treptele şi dispăru după o coloană de piatră. 

Vaporaşul public era pe punctul de plecare. Alex ieşi repede 
pe platforma de acostare. Trebui să-şi facă iar drum printre 
clădirile îngrămădite în Marele Canal. Dar acum ştia după ce să 
se uite. Câteva minute mai târziu, găsi exact ce căuta. 

Era un palat venețian tipic, roz cu alb, cu ferestrele înguste 
construite într-o dantelărie fantastică de stâlpi, de arcuri şi de 
balustrade, amintind de Romeo şi Julieta. Dar ceea ce făcea ca 
locul să fie de neuitat era poziţia acestuia. Nu numai că dădea 


înspre Marele Canal. Era scufundat în acesta, cu apa bătându-i 
zidul de cărămidă. Femeia din barcă trecuse printr-un fel de 
grilaj cu ţepi, ca şi când ar fi intrat într-un castel. Dar era un 
castel plutitor. Părea imposibil să spui unde se termina apa şi 
unde începea palatul. 

Palatul avea cel puţin o latură prin care se putea ajunge pe 
uscat. În spatele său se afla o piaţă largă, cu pomi şi cu tufe 
ornamentale. Se vedeau bărbaţi - servitori - peste tot, punând 
bariere din frânghii, aşezând torţe cu ulei şi derulând un covor 
roşu. Tâmplarii erau la lucru, construind ceea ce părea a fi un 
foişor. Alţi bărbaţi cărau lăzi şi cutii în palat. Alex văzu sticle de 
şampanie, artificii, diferite feluri de mâncare. Se pregăteau, cu 
siguranţă, pentru o petrecere serioasă. 

Alex îl opri pe unul dintre ei. 

— Scuzaţi-mă, spuse el. Puteţi să-mi spuneţi cine locuieşte 
aici? 

Bărbatul nu vorbea engleza. Nici măcar nu încercă să fie 
prietenos. Alex întrebă pe un al doilea, dar cu exact acelaşi 
rezultat. Recunoscu genul ăsta de oameni: mai întâlnise bărbaţi 
precum aceştia. Paznicii de la Academia Point Blanc. Tehnicienii 
de la Cray Software Technology. Genul de indivizi care lucrează 
pentru cineva care-i intimidează. Plătiţi să facă o treabă, ei nu 
calcă pe lângă. Oare aceştia aveau ceva de ascuns? Poate. 

Alex părăsi piaţa şi se îndreptă către laterala palatului. Un al 
doilea canal trecea de-a lungul întregii clădiri, şi de data aceasta 
avu mai mult noroc. Văzu o femeie mai în vârstă într-o rochie 
neagră cu şorţ alb, care mătura cărarea. Se duse la ea. 

— Vorbiţi engleza? întrebă el. Mă puteţi ajuta? 

— Si, con piacere, mio piccolo amico. Femeia dădu din cap. 
Puse mătura jos. Petrecut mulţi ani în Londra. Vorbesc engleza 
bună. Cine pot face? 

Alex arătă înspre clădire. 

— Ce este acest loc? 

— Este Ca' Vedova. Încercă să explice. Ca... ştii... în Veneţia 
noi spunem casa. Înseamnă palat. Şi vedova? Căută cuvântul. 
Este Palatul Văduvei. 

— Ce se petrece? 

— Este o petrecere mare diseară. Pentru o aniversare. Măşti şi 
costume. Mulţi oameni importanţi vin. 

— A cui zi de naştere? 


Femeia ezită. Alex punea prea multe întrebări şi se vedea 
lesne că ea începuse să devină suspicioasă. Dar, încă o dată, 
vârsta fu de partea băiatului. Avea doar paisprezece ani. Ce 
conta dacă era curios? 

— Signora Rothman. Ea este femeie foarte bogată. Stăpâna 
casei. 

— Rothman? Precum ţigările? 

Dar gura femeii se închise deodată şi frica apăru în ochii ei. 
Alex privi în jur şi văzu unul dintre bărbaţii din piaţă stând la un 
colţ de stradă, privindu-l. Îşi dădu seama că rămăsese prea mult 
acolo - şi că nimeni nu era prea fericit să-l vadă prin zonă. 

Decise să mai încerce totuşi ceva. 

— Caut Scorpionul, spuse el. 

Femeia se holbă la el de parcă fusese plesnită peste faţă. 
Ridică mătura, şi ochii i se îndreptară către bărbatul care îi 
urmărea. Noroc că acesta nu auzise schimbul de replici. 
Sesizase că era ceva în neregulă, dar nu se urnise. Chiar şi aşa, 
Alex ştia că venise timpul să plece. 

— Nu contează, spuse el. Mulţumesc pentru ajutor. 

Se îndreptă repede către canal. Un alt pod se întindea în faţa 
lui; îl traversă. Deşi nu ştia exact de ce, era recunoscător că lăsa 
Palatul Văduvei în urmă. 

De cum îl pierdu din priviri, se opri să analizeze tot ce aflase. 
O barcă privată cu un scorpion argintiu pe ea îl dusese la un 
palat, ce îi aparţinea unei femei frumoase şi bogate care nu 
zâmbea. Palatul era protejat de un grup de bărbaţi care arătau 
înfricoşător, şi, în momentul în care menţionase numele 
Scorpionului unei femei de serviciu, devenise deodată la fel de 
bine-venit cum ar fi ciuma. _ 

Nu avea prea multe date, dar deocamdată era suficient. In 
seara aceea, urma să aibă loc un bal mascat, o petrecere 
aniversară. Fuseseră invitate persoane importante. Alex nu era 
una dintre ele, dar luase deja decizia. Plănuise să fie acolo, cu 
orice preţ. 


SABIA INVIZIBILA 

Numele întreg al femeii care intrase în palazzo era Julia 
Charlotte Glenys Rothman. Aceasta era casa ei - sau una dintre 
ele, oricum. Mai avea un apartament în New York, o casă în 
Londra şi o vilă cu vedere la Marea Caraibilor şi la nisipul alb al 
Golfului Ţestoaselor de pe insula Tobago. 

Merse de-a lungul coridorului ce traversa clădirea către un lift 
privat, cu tocurile ţăcănind pe plăcile de gresie. Nu era niciun 
servitor la vedere. Se întinse şi apăsă butonul liftului; mătasea 
albă a mănuşii ei abia atinse argintul, că uşa se şi deschise. Era 
un lift mic, în care abia de încăpea o persoană. Dar ea locuia 
singură. În plus, servitorii foloseau scările. 

Liftul o duse la etajul trei şi se deschise direct într-o sală de 
conferinţe modernă, fără covoare, fără tablouri pe pereţi şi fără 
decoraţiuni. Şi, mai ciudat, deşi ar fi trebuit să ofere una dintre 
cele mai frumoase privelişti din lume, camera fusese construită 
fără nicio fereastră. Dar, dacă nimeni nu putea privi afară, nici 
înăuntru nu se putea privi. Era mai sigur aşa. Iluminatul se făcea 
cu ajutorul unor lămpi cu halogen mascate în pereţi, şi singura 
mobilă din cameră o reprezenta o masă lungă din sticlă 
înconjurată de scaune din piele. Exista o uşă de partea cealaltă 
a liftului, dar era încuiată. Doi paznici stăteau acolo, înarmaţi şi 
gata să ucidă pe oricine s-ar fi apropiat în următoarea jumătate 
de oră. 

În jurul mesei se aflau opt bărbaţi care o aşteptau. Unul avea 
peste şaptezeci de ani, era chel şi gâfâia, avea ochii afectaţi de 
boală şi purta un costum gri, boţit. Bărbatul care şedea lângă el 
era chinez, în timp ce acela aşezat faţă în faţă, blond, cu o 
cămaşă deschisa la gât, era australian. Nu exista niciun dubiu 
că oamenii adunaţi în acest loc veneau din diferite părţi ale 
lumii, dar aveau un lucru în comun: o stare de imobilitate, o 
răceală chiar, care făcea încăperea la fel de veselă ca o morgă. 
Nimeni nu o salută pe doamna Rothman când aceasta îşi luă 
locul în capul mesei. Nici măcar nu se obosiră să se uite la ceas. 
Dacă ea sosise, era exact ora unu. Atunci trebuia să înceapă 
întâlnirea. 

— Bună ziua, spuse doamna Rothman. 

Câteva capete se mişcară, dar nimeni nu scoase un cuvânt. 
Saluturile erau o risipă de cuvinte. 

Cei nouă oameni care stăteau la masa de la etajul trei al 


Palatului Văduvei formau comitetul executiv al uneia dintre cele 
mai nemiloase şi mai de succes organizaţii criminale din lume. 
Numele bărbatului în vârstă era Max Grendel; chinezul era dr. 
Three. Australianul nu avea niciun nume. Veniseră în camera 
aceasta fără ferestre pentru a pune la punct ultimele detalii ale 
unei operaţiuni care, în câteva săptămâni, avea să-i facă mai 
bogaţi cu o sută de milioane de lire sterline. 

Organizaţia se numea Scorpionul. 

Era un nume cam ciudat, ştiau toţi asta, pus de cineva care 
probabil citise prea multe cărţi cu James Bond. Dar trebuiau să 
îşi spună cumva, şi într-un final aleseseră un nume care să aibă 
legătură cu cele patru domenii de activitate ale lor. 

Sabotaj. Corupţie. Informaţii secrete. Omoruri. 

Scorpionul. Un nume sugestiv într-un număr surprinzător de 
limbi şi care făcea să se împleticească limba oricui dorea să îi 
angajeze pe membrii acestei organizaţii. Scorpionul. Cuvântul 
care se găsea în baza de date a fiecărei secţii de poliţie şi a 
fiecărei agenţii de securitate din lume. 

Organizaţia fusese formată la începutul anilor optzeci, în 
timpul aşa-numitului Război Rece, războiul secret purtat de 
decenii între Uniunea Sovietică, China, America şi Europa. 
Fiecare guvern din lume avea armata sa de spioni şi de asasini, 
toţi pregătiţi să ucidă sau să moară pentru ţara lor. Totuşi, nu 
erau pregătiţi să rămână fără lucru; şi doisprezece dintre ei, 
văzând că Războiul Rece avea să se termine în curând, îşi 
dăduseră seama că exact asta avea să li se întâmple. Să nu mai 
fie de folos nimănui. Era timpul să intre în afaceri pe cont 
propriu. 

Se adunaseră laolaltă la Paris, într-o duminică dimineaţă. 
Prima întâlnire a lor avusese loc la Maison Berthillon, o gelaterie 
vestită de pe L'lle Saint-Louis, nu departe de Notre-Dame. Se 
cunoşteau cu toţii: încercaseră să se ucidă unii pe ceilalţi de 
multe ori. Aflaţi în drăguţa cameră lambrisată cu oglinzi vechi şi 
cu perdele de dantelă, în faţa a doisprezece porţii din vestita 
îngheţată de căpşune Berthillon, discutaseră despre cum ar 
putea lucra împreună pentru a se îmbogăţi. La acea întâlnire se 
născuse Scorpionul. 

De atunci organizaţia înflorise. Scorpionul era peste tot în 
lume. Dăduse jos două guverne şi aranjase ca un al treilea să fie 
ales pe nedrept. Distrusese zeci de afaceri, corupsese politicieni 


şi funcţionari publici, aranjase dezastre ecologice majore şi 
ucisese pe oricine îi stătuse în cale. Era acum responsabil pentru 
o zecime dintre acţiunile teroriste ce aveau loc la nivel mondial, 
pe care le executa pe bază de contract. Scorpionului îi plăcea să 
creadă că în sfera crimei organizate el avea aceeaşi greutate ca 
IBM-ul în lumea calculatoarelor - dar de fapt, în comparaţie cu 
Scorpionul, IBM-ul era nimic. 

Din cei doisprezece de la început, rămăseseră doar nouă. 
Unul murise de cancer; doi fuseseră ucişi. Dar acesta nu era un 
record negativ după douăzeci de ani de crime violente. Nu 
existase niciun lider al Scorpionului. Toţi nouă erau parteneri 
egali, dar pentru fiecare proiect se desemna mereu un director, 
în ordine alfabetică. 

Proiectul pe care îl discutau în această după-amiază primise 
un nume de cod: Sabia Invizibilă. Julia Rothman era la comandă. 

— AŞ dori să raportez comitetului că totul decurge conform 
programului, anunţă ea. 

Era o urmă de accent galez în vocea femeii. Se născuse în 
Aberystwyth. Părinţii ei fuseseră naţionalişti galezi, din rândul 
celor care incendiau casele de vacanţă ale englezilor. Din 
nefericire, uneia dintre acestea îi dăduseră foc cu tot cu familia 
de englezi aflată înăuntru, aşa că, la vârsta de şase ani, Julia se 
trezi instituţionalizată, în timp ce părinţii ei primiseră sentinţa de 
închisoare pe viaţă. Acesta a fost, într-un fel, începutul vieţii ei 
criminale. 

— Sunt deja trei luni, continuă ea, de când am fost contactaţi 
de către clientul nostru, un domn din Orientul Mijlociu. Să-l 
numim bogat ar fi mult prea puţin. Este multimiliardar. Omul 
acesta a privit lumea, balanţa de putere, şi a decis că este ceva 
în neregulă. Ne-a cerut să remediem lucrul acesta. Pe scurt, 
clientul nostru crede că Vestul a devenit prea puternic. El şi-a 
îndreptat atenţia înspre Marea Britanie şi America. Prietenia 
dintre acestea a câştigat cel de-al Doilea Război Mondial. Şi 
aceeaşi prietenie permite acum Vestului să invadeze orice ţară 
doreşte pentru a lua orice îi pofteşte inima de acolo. Clientul 
nostru ne-a cerut să punem capăt alianţei britanico-americane o 
dată pentru totdeauna. Ce vă pot spune despre clientul nostru? 
Doamna Rothman zâmbi dulce. Poate că este un vizionar, 
interesat doar de pacea mondială; poate că este total nebun. 
Oricum ar fi, pentru noi nu contează. Ne-a oferit o sumă de bani 


enormă - o sută de milioane de lire sterline, mai exact - pentru 
a face ceea ce doreşte. Să îngenunchem Marea Britanie şi 
America şi să ne asigurăm că ei încetează să mai lucreze 
împreună ca putere mondială. Şi sunt fericită să vă spun că 
douăzeci de milioane de lire, prima tranşă de bani, a intrat în 
contul nostru elveţian chiar ieri. Acum suntem gata să trecem la 
etapa a doua. 

Se făcu tăcere în cameră. În timp ce bărbaţii aşteptau ca 
doamna Rothman să vorbească din nou, se putea auzi zgomotul 
slab al unui aparat de aer condiţionat. Dar niciun zgomot de 
afară. 

— Faza a doua - cea finală - va avea loc în mai puţin de trei 
săptămâni. Vă promit că foarte curând britanicii şi americanii 
vor sări unii la gâtul celorlalţi. Mai mult decât atât: până la 
sfârşitul lunii, ambele ţări vor fi în genunchi. America va fi urâtă 
în întreaga lume; britanicii vor fi fost martorii unei orori pe care 
nu şi-ar fi putut-o imagina vreodată. Noi vom fi toţi cu mult mai 
bogaţi. Şi prietenul nostru din Orientul Mijlociu va considera că 
banii săi au fost cheltuiţi cu folos. 

— Scuză-mă, doamnă Rothman. Am o întrebare... 

Dr. Three dădu din cap politicos. Faţa sa părea făcută din 
ceară, iar părul - negru intens - părea al unui om cu douăzeci de 
ani mai tânăr. Cu siguranţă şi-l vopsea. Era foarte scund şi 
dădea impresia unui profesor pensionar. Putea fi orice, dar era 
de fapt expertul mondial în tortură şi în durere. Scrisese mai 
multe cărţi pe marginea acestor subiecte. 

— Câţi oameni intenţionaţi să ucideţi? întrebă el. 

Julia Rothman se gândi. 

— E încă dificil să vă spun exact, dr. Three, răspunse ea. Dar 
cu siguranţă vor fi mii. Multe mii. 

— Şi vor fi toţi copii? 

— Da. În principal vor fi copii de doisprezece şi de 
treisprezece ani. Oftă. Este, trebuie să spunem, un lucru 
nefericit. lubesc copiii, deşi mă bucur că nu am şi eu. Dar acesta 
este planul. Şi trebuie să spun că efectul psihologic al morţii 
atâtor tineri va fi, cred, de mare ajutor. Sunteţi cumva 
îngrijorat? 

— Deloc, doamnă Rothman. 

Dr. Three dădu din cap. 

— Are cineva obiecţii? 


Nimeni nu vorbi, dar, cu coada ochiului, doamna Rothman îl 
observă pe Max Grindel foindu-se în scaunul său din capătul 
mesei. La şaptezeci şi trei de ani, era cel mai în vârstă de acolo, 
cu pielea atârnând şi cu pete pe frunte. Suferea de o boală care 
îl făcea să lăcrimeze mereu. Acum îşi ştergea ochii cu un 
şerveţel. Era greu de crezut că fusese comandant în poliţia 
secretă germană şi că odată sugrumase cu mâinile lui un spion 
străin. 

— Sunt gata pregătirile la Londra? întrebă australianul. 

— Construcţia din biserică s-a încheiat acum o săptămână. 
Platforma, cilindrele de gaz şi restul maşinăriei vor fi livrate 
astăzi, puţin mai târziu. 

— Va funcţiona Sabia Invizibilă? 

Era tipic pentru Levi Kroll să fie scurt şi la obiect. El se 
alăturase Scorpionului din Mossad, serviciul secret israelian, şi 
se considera încă soldat. Timp de douăzeci de ani dormise cu un 
pistol FN de 9 mm sub pernă. Apoi, într-o noapte, acesta se 
descărcase. Era un bărbat masiv, cu o barbă ce îi acoperea mai 
toată faţa, mascându-i cele mai urâte răni. Avea un fel de 
plasture care îi ascundea orbita în care fusese cândva ochiul lui 
stâng. 

— Bineînţeles că va funcţiona, i-o trânti doamna Rothman. 

— A fost testată? 

— O testăm chiar acum. Dar trebuie să vă spun că doctorul 
Liebermann este un geniu. Un om plictisitor, dacă trebuie să 
petreci mai mult timp cu el - şi Dumnezeu mi-e martor că a 
trebuit să o fac din plin. Dar a creat o armă nouă-nouţă, şi 
frumuseţea acesteia constă în faptul că niciun expert din lume 
nu va şti ce este sau cum funcţionează. Bineînţeles că-şi vor da 
seama la sfârşit, şi am luat în calcul această eventualitate. Dar 
va fi prea târziu. Străzile Londrei vor fi pline de cadavre. Va fi cel 
mai rău lucru care s-a întâmplat copiilor dintr-un oraş de la 
treaba cu Pied Piper! încoace. 

— Dar cum rămâne cu Liebermann? întrebă dr. Three. 

— Nu m-am hotărât încă. Probabil că va trebui să-l ucidem şi 


1 Personaj al unei poveşti germane (Der Rattenfânger von Hemeln - 


„Prinzătorul de şoareci din Hamelin”) care, drept răzbunare pentru faptul că 
nu a fost răsplătit atunci când a scăpat un orăşel de invazia şobolanilor, a 
atras - cântând din fluier - copiii localnicilor într-o peşteră din afara oraşului; 
aceştia nu au mai fost găsiţi vreodată (n.red.). 


pe el. A inventat Sabia Invizibilă, dar habar nu are la ce 
intenţionăm să o folosim. Mă aştept să se opună. Aşa că va 
trebui să dispară. Doamna Rothman privi în jur. Mai e ceva? 
întrebă ea. 

— Da. 

Max Grendel îşi întinse mâinile pe suprafaţa mesei. Doamna 
Rothman nu fu surprinsă că el avea ceva de spus. Era tată şi 
bunic. Mai mult decât atât, la vârsta lui înaintată, devenise 
sentimental. _ 

— Sunt în Scorpion de la început, spuse el. Imi amintesc de 
prima noastră întâlnire de la Paris. Am câştigat multe milioane 
lucrând cu voi şi m-am bucurat de tot ce am realizat împreună. 
Dar acest proiect... Sabia Invizibilă. Chiar vom ucide atâţia 
copii? Cum vom putea trăi după aceea? 

— Chiar mai bine decât înainte, mormăi Julia Rothman. 

— Nu, nu, Julia. Grendel clătină din cap. O lacrimă apăru în 
ochii săi bolnavi. Poate nu vă va surprinde. Am vorbit despre 
asta ultima dată când ne-am întâlnit. Dar am decis că e destul. 
Sunt bătrân. Vreau să mă retrag la castelul meu din Viena. 
Sabia Invizibilă va fi cea mai mare realizare a voastră, sunt sigur 
de asta. Dar eu nu mai pot. Este timpul să mă retrag. Trebuie să 
continuaţi fără mine. 

— Nu te poţi retrage! protestă Levi Kroll vehement. 

— De ce nu ne-ai spus despre asta mai devreme? întrebă 
nervos un alt bărbat. 

Era negru, dar avea ochi de japonez. Avea un diamant de 
mărimea unei boabe de mazăre încastrat într-unul din dinţii din 
faţă. 

— l-am spus doamnei Rothman, spuse Max Grendel. Ea este 
conducătorul proiectului. N-am crezut că e necesar să informez 
întregul comitet. 

— Nu trebuie să ne certăm din cauza asta, domnule Mikato, 
spuse Julia Rothman blând. Max a vorbit despre retragere de 
multă vreme şi cred că trebuie să-i respectăm dorinţa. Este 
păcat. Dar, cum spunea răposatul meu soţ, toate lucrurile bune 
au un sfârşit. 

Soţul multimilionar al doamnei Rothman murise căzând de la 
etajul şaptesprezece al unei clădiri. Se întâmplase la doar două 
zile de la căsătoria lor. 

— E foarte trist, Max, continuă ea. Dar sunt sigură că faci 


ceea ce trebuie. Este timpul să pleci. 


Ea cobori cu bătrânul până la ponton. Ambarcaţiunea cu 
motor plecase, dar era o gondolă care-l aştepta să-l ducă înapoi 
pe canal. Păşeau încet, braţ la braţ. 

— Îmi va fi dor de tine, spuse ea. 

— Îţi mulţumesc, Julia. Max Grendel îi mângâie braţul. Şi mie 
îmi va fi dor de tine. 

— Nu ştiu cum ne vom descurca fără tine. 

— Sabia Invizibilă nu are cum să dea greş. Nu cu tine la 
cârmă. 

Femeia se opri brusc. 

— Aproape că am uitat, exclamă ea. Am ceva pentru tine. 

Pocni din degete, şi un servitor alergă înspre ei cărând o cutie 
mare împachetată în hârtie roz cu albastru, legată cu o fundă 
argintie. Este un dar pentru tine, spuse ea. 

— Un cadou de retragere? 

— Ceva care să-ţi amintească de noi. 

Max Grendel se opri lângă gondolă. Aceasta se legăna pe 
suprafaţa neregulată. Un gondolier îmbrăcat într-un jerseu cu 
dungi tradiţional stătea în spate, sprijinit în vâslă. 

— Mulţumesc, draga mea, spuse el. Şi baftă! 

— Să te distrezi, Max! Ţinem legătura. 

Ea îl sărută, buzele atingând uşor obrazul său uscat. Apoi îl 
ajută să urce în gondolă. Bărbatul se aşeză, punând cutia 
colorată pe genunchi. Pe dată, gondolierul porni. Doamna 
Rothman ridică o mână în chip de rămas-bun. Bărcuţa îşi croia 
drum prin apa gri. 

Doamna Rothman se întoarse în Palatul Văduvei. 

Max Grendel o privi cu tristeţe. Ştia că viaţa nu va fi la fel fără 
Scorpion. Timp de două decenii, îşi dedicase toată energia 
acestei organizaţii. Asta îl păstrase tânăr, viu. Dar acum trebuia 
să se gândească şi la nepoți. Gândul îi zbură la gemeni, micii 
Hans şi Rudi. Aveau doisprezece ani. Aceeaşi vârstă precum 
ţintele din Londra ale Scorpionului. Nu putea lua parte la aşa 
ceva. Luase decizia corectă. 

Aproape că uitase de pachetul de pe genunchi. Era tipic 
pentru Julia. Poate pentru că era singura femeie din comitetul 
executiv, dar ea fusese mereu cea mai emotivă. Se întreba ce-i 
cumpărase. Pachetul era greu. Dintr-un impuls, desfăcu funda, 


apoi rupse hârtia. 

Era o servietă managerială, cu siguranţă foarte scumpă. Işi 
putea da seama după calitatea pielii, după cusăturile de mână... 
şi după etichetă. Era făcută de Gucci. Iniţialele sale - MUG - 
fuseseră gravate cu aur chiar sub mâner. O deschise cu un 
zâmbet. 

Şi, în vreme ce conţinutul se revărsa asupra lui, slobozi un 
țipăt. 

Scorpioni. Zeci. Aveau cel puţin zece centimetri lungime, erau 
maro-închis cu cleşti mici şi corpuri umflate. In timp ce curgeau 
în poala lui şi începură să urce pe cămaşă, bătrânul îşi dădu 
seama ce erau: scorpioni cu coada groasă din specia 
Parabuthus, una dintre cele mai mortale din lume. 

Max Grendel căzu pe spate, tremurând, cu ochii holbaţi, cu 
braţele şi cu picioarele zbătându-se în timp ce creaturile hidoase 
găseau găurile din hainele lui şi se târau înăuntrul cămăşii şi jos, 
sub centura pantalonilor. Primul îl înţepă în gât. Apoi fu înţepat 
peste tot, zbătându-se fără rost, cu ţipetele stingându-i-se în 
gâtlej. r 

Inima îi cedă cu mult înainte ca neurotoxinele să îl ucidă. In 
timp ce gondola plutea încet în continuare, fiind acum ghidată 
către cimitirul din Veneţia, turiştii putură observa un bătrân care 
zăcea nemişcat, cu braţele larg deschise, privind cu ochi fără 
suflare către seninul cer venețian. 


DOAR PE BAZA DE INVITAŢIE 

În acea seară, Palatul Văduvei se întoarse în timp cu trei sute 
de ani. 

Era o privelişte extraordinară. Torţele cu ulei fuseseră aprinse 
şi flăcările aruncau umbre pâlpâind peste piaţă. Servitorii se 
schimbaseră în costume din secolul optsprezece, cu peruci, 
ciorapi strâmţi, pantofi ascuţiţi şi veste. Un cvartet de coarde 
cânta sub cerul înstelat, în foişorul care fusese ridicat acolo în 
acea după-amiază. Stelele erau cu miile, şi era chiar şi lună 
plină. Părea că organizatorii petrecerii reuşiseră să controleze şi 
vremea. 

Invitaţii soseau pe apă sau pe jos. Şi aceştia erau costumaţi, 
purtând pălării fistichii şi pelerine din catifea viu colorate care 
măturau pământul. Unii purtau bastoane de abanos; alţii aveau 
săbii sau pumnale. Dar nicio faţă nu putea fi văzută în mulţime 
croindu-şi drum către uşă. Chipurile erau ascunse în spatele 
unor măşti albe şi aurii, incrustate cu bijuterii sau înconjurate de 
pene imense. Era imposibil să ştii cine fusese invitat la 
petrecerea doamnei Rothman - dar nu putea intra chiar oricine. 
Intrarea dinspre Marele Canal în palat era închisă, şi toată lumea 
era direcţionată către uşa principală pe care Alex o văzuse mai 
devreme în acea zi. Patru paznici purtând tunici roşu aprins ca 
ale curtenilor venețieni erau aşezaţi acolo, verificând fiecare 
invitaţie. 

Alex privea toate acestea din partea cealaltă a pieţei. Era 
ghemuit în spatele unuia dintre pomii miniaturali, împreună cu 
Tom, amândoi în afara razelor de lumină aruncate de torţe. Nu 
fusese uşor să îl convingă pe Tom să vină. Dispariţia lui Alex de 
dinainte de prânz fusese observată aproape imediat, şi Tom 
fusese nevoit să scornească o poveste neconvingătoare despre 
o durere de stomac în faţa unui domn Grey foarte nervos. Alex 
dăduse de necaz când se întorsese în sfârşit la hotel, şi, dacă n- 
ar fi fost domnişoara Bedfordshire - care îi era încă 
recunoscătoare pentru că îi recuperase geanta -, ar fi fost 
pedepsit în seara aceea. Oricum, acesta era Alex. Toţi ştiau că 
puteau conta pe el în materie de comportament ciudat. 

Dar să dispară din nou! Era ultima seară a excursiei, şi grupul 
primise două ore libere pe care să le petreacă în San Lorenzo, în 
cafenele sau în piaţă. Alex avea alte planuri. Găsise tot ce îi 
trebuia în Veneţia în acea după-amiază înainte de a se duce 


înapoi la hotel. Dar ştia că nu putea face asta singur. Trebuia ca 
Tom să-l însoţească. 

— Alex, nu-mi vine să cred că faci asta, şoptea Tom acum. De 
ce este petrecerea asta aşa de importantă? 

— Nu-ţi pot explica. 

— De ce nu? Uneori chiar nu te înţeleg. Se presupune că 
suntem prieteni, dar nu-mi spui niciodată nimic. 

Alex oftă. Era obişnuit cu asta. Când se gândea la toate 
lucrurile care i se întâmplaseră în ultimele şase luni, la modul în 
care fusese târât într-o lume a spionajului, o reţea de secrete şi 
de minciuni... aceasta era partea cea mai rea. MI6 îl 
transformase în spion. Şi, în acelaşi timp, făcuse imposibil 
pentru el să fie ceea ce dorea - un elev obişnuit. Jonglase cu 
două vieţi, într-o zi salvând lumea de la un holocaust nuclear, în 
următoarea luptându-se cu tema la chimie. Două vieţi paralele, 
dar sfârşise prin a fi prins la mijloc. Nu mai ştia căreia îi 
aparţinea. Tom, Jack Starbright şi Sabina Pleasure - deşi ea se 
mutase în America acum. În afara lor, nu avea prieteni 
adevăraţi. Nu fusese deloc intenţia lui, dar cumva rămăsese 
singur. 

Alex se decise. 

— Bine, spuse el. Dacă mă ajuţi, îţi voi spune totul. Dar nu 
încă. 

— Când? 

— Mâine. 

— Mâine merg la Napoli să stau cu fratele meu. 

— Inainte de a pleca. 

Tom se gândi. 

— Te ajut oricum, Alex, spuse el. Pentru asta sunt prietenii. Şi, 
dacă vrei cu adevărat să-mi spui, o poţi face când ne întoarcem 
la şcoală. OK? 

Alex dădu din cap şi zâmbi. 

— Mulţumesc. 

intinse mâna în spate după rucsacul sport pe care-l adusese 
cu el de la hotel. Inăuntrul acestuia erau mai multe lucruri pe 
care le cumpărase în după-amiaza aceea. Işi dădu repede jos 
pantalonii şi tricoul, apoi îşi puse o pereche de pantaloni de 
mătase largi şi o vestă de catifea care îi lăsa braţele şi pieptul 
dezgolite. Apoi luă un tub cu ceva gelatinos, de culoare aurie. 
Vopsea de corp. Stoarse puţină şi o frecă între palme, apoi o 


întinse peste braţele sale, peste gât şi peste faţă. Îi făcu semn 
lui Tom, care se strâmbă, şi apoi îşi termină de acoperit umerii. 
Toată pielea rămasă la vedere era acum aurie. 

In final, scoase nişte sandale aurii, un turban cu o singură 
pană mov şi o mască, suficient de mare pentru a-i acoperi ochii. 
Ceruse la magazinul de costume să i se dea tot ce-i trebuia 
pentru a deveni sclav turc. Spera ca rezultatul final să nu fie la 
fel de dezastruos ca starea lui de spirit. 

— Eşti gata? întrebă Alex. 

Tom dădu din cap, ştergându-şi mâinile de pantaloni. 

— Ştii, arăţi cam trist, mormăi el. 

— Nu mă interesează... atâta timp cât funcţionează. 

— Cred că eşti nebun de-a binelea! 

Alex privi cum alţi oameni soseau la palat. Dacă planul său 
avea să funcţioneze, trebuia să aleagă momentul potrivit. 
Trebuia şi să aştepte invitaţii potriviţi. Veneau în continuare, 
înghesuindu-se la intrarea principală, în timp ce paznicii le 
verificau invitaţiile. Privi către canal. Un taxi pe apă tocmai 
acostase şi un cuplu cobori, un bărbat în sutană şi o femeie într- 
o pelerină neagră ce atârna în urma ei. Amândoi erau mascaţi. 
Reprezentau ocazia perfectă. 

Alex dădu din cap către Tom. 

— Acum! 

— Baftă, Alex! 

Tom scoase ceva din rucsac şi se repezi înainte, fără a se 
strădui să nu fie văzut. Câteva secunde mai târziu, Alex se 
strecură pe la marginea pieţei, rămânând în umbră. 

Era aglomeraţie la intrare. Un paznic ţinea o invitaţie şi îl 
chestiona pe unul dintre invitaţi. Acest lucru îi era de folos lui 
Alex, care avea nevoie de cât mai multă agitaţie. Tom 
observase probabil că era momentul potrivit, deoarece se auzi 
dintr-odată un zgomot puternic, şi toate capetele se întoarseră 
pentru a vedea în piaţă un băiat sărind, râzând şi ţipând. El 
tocmai pornise un set de artificii şi, în timp ce lumea se uita, mai 
aprinse unul. 

— Come stai? strigă el. Ce mai faci? Quanto tempo ci vuole 
per andare a Roma? Cât durează să ajungi la Roma? 

Alex alesese frazele dintr-un ghid turistic. Erau singurele 
cuvinte în italiană pe care Tom reuşise să le înveţe. 

Tom aruncă al doilea set de artificii, şi se auzi un nou bubuit. 


În acelaşi timp, Alex se grăbi către canal, exact când cei doi 
invitaţi urcau treptele către piaţă. Sandalele lui clămpăneau pe 
pavajul pietruit în timp ce alerga, dar nimeni nu-l observă. Toţi 
se holbau la Tom, care cânta You'll Never Walk Alone? cât putea 
de tare. Alex se aplecă şi apucă trena femeii. În timp ce ea se 
îndrepta către intrarea principală, el păşea în urma ei, ţinând 
materialul în aer. 

Totul se întâmplă exact cum sperase. Mulțimea se plictisi 
repede de băiatul englez nebun care se dădea în stambă. Unul 
dintre paznici fusese deja trimis să se ocupe de el. Cu coada 
ochiului, Alex îl văzu pe Tom întorcându-se şi luând-o la fugă. 
Cuplul ajunse la uşă, şi bărbatul în sutană înmână invitaţia. Un 
paznic îi privi pe nou-veniţi şi le făcu semn să intre. Presupuse 
că Alex era cu invitaţii; aduseseră un băiat turc la petrecere ca 
parte a deghizării lor. Între timp, oaspeţii presupuseră că Alex 
lucra la palat şi că fusese trimis să îi escorteze. Din ce alt motiv 
ar fi apărut? 

Cei trei intrară pe uşă în sala de recepții imensă cu tavanul 
acoperit cu mozaic, cu coloane albe şi cu podea din marmură. O 
pereche de uşi din sticlă foarte înalte se deschise către o curte 
interioară cu o fântână înconjurată de tufe ornamentale şi de 
flori. Cel puţin o sută de invitaţi erau adunaţi acolo, vorbind, 
râzând şi bând şampanie din pahare de cristal. Era evident că se 
bucură să se afle acolo. Servitori, îmbrăcaţi identic cu cei de 
afară, circulau cu tăvi argintii cu mâncare. Un bărbat cânta la un 
clavecin piese de Mozart şi de Vivaldi. Pentru a completa 
această atmosferă, toate becurile fuseseră stinse, dar fuseseră 
aşezate pe pereţi torţe ale căror flăcări dansau în briza serii. 

Alex urmă stăpânul şi stăpâna, dar acum dădu drumul la 
pelerină şi se ascunse într-o parte. Privi în sus. Palatul se ridica 
deasupra lui cu trei niveluri, legate între ele printr-o scară în 
formă de spirală asemenea aceleia pe care o văzuse la Palazzo 
Contarini del Bovolo. Primul etaj dădea într-un balcon cu şi mai 
multe arcade şi coloane, iar unii dintre invitaţi se îndreptaseră 
într-acolo şi se adunau încet laolaltă, privind către mulţimea de 
jos. Uitându-se în jurul său, lui Alex îi venea cu greu să creadă 
că este în secolul douăzeci şi unu. Intre pereţii palatului fusese 
creată o iluzie perfectă. 


2 „Nu vei merge niciodată singur” - imnul echipei de fotbal F.C. Liverpool 
(n.red.). 


Acum că se afla acolo, nu era sigur de ce urma să facă. Oare 
găsise cu adevărat Scorpionul? Cum putea fi sigur? li trecu prin 
minte că, dacă Yassen Gregorovici spusese adevărul şi tatăl său 
lucrase cândva pentru aceşti oameni, poate că vor fi bucuroşi 
să-l vadă. l-ar fi întrebat ce se întâmplase, cum murise tatăl său, 
şi ei i-ar fi spus. Nu trebuia să se strecoare deghizat. 

Dar dacă se înşela? Îşi aminti de privirea îngrozită a femeii 
bătrâne atunci când menţionase numele Scorpionului. Şi mai 
erau şi oamenii care lucrau din greu în afara palatului. Nu 
vorbeau engleza, şi Alex se îndoia că le putea explica motivul 
pentru care se afla acolo, dacă l-ar fi prins. Până ar fi apucat 
cineva să pună mâna pe un dicţionar englez, existau toate 
şansele ca Alex să fie găsit plutind cu faţa în jos în canal. 

Nu. Trebuia să afle mai multe înainte de a face o mişcare. 
Cine era femeia aceea - doamna Rothman? Ce făcea ea acolo? | 
se părea incredibil că un mare bal mascat într-un palat venețian 
putea fi legat de o crimă ce se petrecuse cu paisprezece ani în 
urmă. 

Clavecinul tăcu. Conversaţia se auzea din ce în ce mai tare, 
pentru că mulţimea devenea tot mai numeroasă. Majoritatea 
invitaţilor îşi scoseseră măştile - altfel s-ar fi dovedit imposibil 
să mănânce şi să bea -, şi Alex constată că era o reuniune 
internaţională. Invitaţii vorbeau în principal în italiană, dar erau 
multe feţe de culoare şi asiatice în mulţime. Văzu un chinez 
scund adâncit în discuţii cu un alt bărbat care avea un diamant 
într-unul din dinţii din faţă. O femeie cu o figură familiară 
traversă curtea prin faţa lui, şi el o recunoscu ca fiind o actriţă 
vestită. Acum, când privi în jur, văzu că locul era plin de staruri 
de la Hollywood. De ce fuseseră invitate? Apoi îşi aminti. Era 
începutul lui septembrie, perioada Festivalului Internaţional de 
Film de la Veneţia. Ei bine, asta îi spunea ceva despre doamna 
Rothman, dacă îşi permisese să invite asemenea celebrităţi. 

Alex ştia că nu trebuia să stea prea mult. Era singurul 
adolescent din palat şi nu avea să treacă prea mult timp până 
să-l observe cineva. leşea în evidenţă. Avea braţele şi umerii 
dezgoliţi. Pantalonii de mătase erau atât de subţiri, încât nici nu- 
i simţea pe el. Costumul turcesc îi fusese de ajutor ca să poată 
intra, dar era cam ciudat şi nu-i mai folosea la nimic acum că 
ajunsese înăuntru. Se hotărî să facă următorul pas. Doamna 
Rothman nu părea a se afla la parter. Ea era persoana pe care 


dorea cel mai mult să o vadă. Poate că avea s-o găsească 
undeva la etaj. 

Se strecură printre petrecăreţi şi urcă scara în spirală. Ajunse 
la balcon şi văzu o serie de uşi ce duceau în palat. Locul era mai 
puţin aglomerat, şi câţiva oameni îl priviră curioşi în timp ce 
trecea. Alex ştia că era foarte important să nu ezite. Dacă se 
lăsa luat la întrebări, avea să fie aruncat afară cât de curând. 
Trecu printr-o uşă şi se trezi într-un culoar care se intersecta cu 
un altul foarte lat şi care dădea într-o cameră. O oglindă cu 
ramă aurie atârna pe un perete deasupra unei mese vechi 
ornamentate, pe care se afla o vază mare cu flori. Un dulap 
imens se găsea de partea cealaltă. In afară de acestea, locul era 
gol. 

Exista o uşă la capătul celălalt, şi Alex era gata să-şi continue 
drumul, când auzi nişte voci apropiindu-se. Se uită în jur după o 
ascunzătoare. Singurul obiect care-i putea oferi adăpost era 
dulapul. Nu avea timp să se strecoare înăuntru, dar se lipi de 
perete, în spatele acestuia. Ca şi curtea, holul era luminat numai 
de lămpi cu ulei. Spera ca masivul dulap să-l poată ascunde. 

Uşa se deschise. leşiră doi oameni vorbind în engleză: un 
bărbat şi o femeie. 

— Am primit certificatele de eliberare, şi încărcătura va fi pe 
drum poimâine. Vorbea bărbatul. După cum v-am explicat, 
doamnă Rothman, execuţia la timp este foarte importantă. 

— Transport frigorific. 

— Exact. Acesta nu poate fi întrerupt. Cutiile vor zbura în 
Anglia. După asta... 

— Mulţumesc, doctore Liebermann. V-aţi descurcat de 
minune! 

Cei doi se opriseră, în apropiere de locul în care se ascunsese 
Alex. Totuşi, aplecându-se uşor înainte, le putea vedea reflecţiile 
în oglindă. 

Doamna Rothman arăta nemaipomenit. Alex nu avea cuvinte 
să o descrie. Arăta ca un star de cinema mai mult decât oricare 
dintre actrițele pe care le văzuse jos, cu părul lung căzându-i în 
valuri pe umeri. Avea o mască, prinsă la capătul unui băț de 
lemn, dar o ţinea în mână, astfel încât îi putea vedea faţa: ochii 
negri strălucitori, buzele roşii ca sângele, dinţii perfecţi. Purta o 
rochie fantastică din dantelă de culoarea fildeşului, şi Alex îşi 
dădu seama că aceasta nu era o simplă costumaţie, ci o 


veritabilă piesă de muzeu. Un colier din aur cu safire îi înconjura 
gâtul fin. 

Şi partenerul său era costumat: o pelerină lungă din blană, o 
pălărie cu boruri largi şi mănuşi din piele. Şi el ţinea o mască, 
dar era o chestie neagră cu ochi mici şi cu un cioc lung. 
Incercase să întruchipeze un personaj hidos, şi, se gândi Alex, 
nici nu trebuia să se costumeze prea mult. Faţa îi era palidă şi 
fără viaţă, buzele - mânjite de salivă. Era foarte înalt, privind-o 
de undeva de sus pe doamna Rothman. Totuşi, ea îl eclipsa. 
Alex se întreba de ce fusese bărbatul invitat. 

— Imi  promiteţi, doamnă Rothman, spuse doctorul 
Liebermann, scoțând o pereche de ochelari şi ştergându-i 
nervos, că nimeni nu va fi rănit? 

— Contează? răspunse ea. Sunteţi plătit cu cinci milioane de 
euro. O mică avere. Gândiţi-vă la asta, doctore Liebermann. 
Sunteţi aranjat pe viaţă. 

Alex mai riscă o privire, şi văzu femeia stând într-o parte, 
aşteptând ca bărbatul să vorbească. Doctorul Liebermann 
încremenise. Prins între lăcomie şi frică. 

— Nu ştiu, bălmăji el. Poate că, dacă m-aţi plăti mai mult... 

— Da, poate că ar trebui să ne gândim la varianta asta! 
Doamna Rothman părea complet relaxată. Dar să nu stricăm 
petrecerea vorbind despre afaceri! Vin şi eu la Amalfi în două 
zile. Vreau să fiu acolo când pleacă încărcătura, şi putem vorbi 
despre bani atunci. Zâmbi. Acum să mergem să bem un pahar 
de şampanie şi să vă prezint unor vestiți prieteni de-ai mei! 

O porniră din loc, şi, în timp ce vorbeau, trecură pe lângă 
Alex. Timp de o secundă, băiatul fu tentat să iasă din 
ascunzătoare. Aceasta era femeia pe care venise să o vadă. Ar fi 
trebuit să o abordeze înainte ca ea să dispară în mulţime. Dar, 
în acelaşi timp, era intrigat. Certificate de eliberare şi transport 
frigorific. Se întreba despre ce era vorba. Încă o dată, decise că 
e mai bine să afle mai multe înainte de a-şi dezvălui prezenţa. 

Păşi pe coridor şi merse la uşa prin care ieşiseră doamna 
Rothman şi partenerul ei. O deschise şi se trezi într-o cameră 
imensă - ce putea fi cu adevărat numită somptuoasă. Avea cel 
puţin treizeci de metri lungime, cu un şir de ferestre din podea 
până în tavan ce ofereau o privelişte minunată înspre Marele 
Canal. Podeaua era din lemn lustruit, dar în rest aproape totul 
era alb. Exista un şemineu masiv făcut din marmură albă, cu un 


covor din blană de tigru deschisă la culoare (Alex se încruntă; 
nu îşi putea imagina ceva mai dezgustător) întins în faţa lui. 
Rafturi cu cărţi albe se găseau pe peretele opus, şi, lângă o a 
doua uşă, Alex văzu o masă antică albă pe care era ceva ce 
arăta ca o telecomandă TV. In centrul camerei se găsea un birou 
din nuc masiv. Al doamnei Rothman? Alex se duse înspre el. 

Era gol, cu excepţia unei mape de piele albă şi a unei tăvi cu 
două stilouri din argint. Alex şi-o imagină pe doamna Rothman 
aşezată aici. Era un birou ca al judecătorilor sau al directorilor 
de companii, din acela menit să impresioneze. Privi repede în 
jur, verificând să nu fie camere de supraveghere, apoi încercă 
unul dintre sertare. Era descuiat, dar avea în el doar hărtie de 
scris şi plicuri. Incercă sertarul de mai jos. In mod surprinzător, 
şi acela se deschise, şi de data aceasta găsi un fel de broşură cu 
copertă galbenă şi cu un nume scris cu negru: 


CONSANTO 
ENTERPRISES 


Deschise broşura. Pe prima pagină văzu imaginea unei clădiri. 
Era, evident, de înaltă tehnologie, lungă şi cu multe colţuri, cu 
pereţi făcuţi în întregime din sticlă reflectorizantă. Exista şi o 
adresă: Via Nuova, Amalfi. 

Amalfi. Acesta era locul pe care-l menţionase doamna 
Rothman ceva mai devreme. 

Dădu la altă pagină. Erau fotografii cu diferiţi bărbaţi şi femei 
în costume albe. Personalul de la Consanto, poate? Unul dintre 
ei - în mijlocul rândului de sus - era Harold Liebermann. Numele 
său era scris dedesubt, dar textul era în italiană. Alex nu putea 
afla nimic de aici. Inchise broşura şi încercă alt sertar. 

Ceva se mişcă. 

Alex fusese convins că nu mai era nimeni acolo. Se mirase că 
încăperea nu era supravegheată, mai ales dacă găzduia biroul 
doamnei Rothman. Dar îşi dădu deodată seama că între timp 
ceva se schimbase. li luă câteva secunde pentru a înţelege 
despre ce era vorba şi pe dată simţi părul de pe ceafă cum i se 
ridică. 

Ceea ce crezuse iniţial a fi un covor din blană de tigru tocmai 
se ridicase. 

Era un tigru, cât se poate de viu şi de furios. 


Un tigru siberian. De unde ştia că e siberian? După culoare, 
bineînţeles! Dungile erau mai mult albe şi aurii decât portocalii 
şi nu erau foarte numeroase. Când creatura se uită la el, 
cântărindu-l din priviri, Alex încercă să-şi amintească tot ce ştia 
despre această specie rară. Existau mai puţin de cinci sute de 
tigri siberieni rămaşi în sălbăticie, iar în captivitate, şi mai puţini. 
Era cea mai mare pisică din lume. Şi... da! Avea gheare care se 
retrag. Aceasta reprezenta o informaţie bună de luat în calcul în 
timp ce animalul se pregătea să-l sfâşie. 

Pentru că Alex nu avea niciun dubiu că asta urma să se 
întâmple. Tigrul părea să se fi trezit dintr-un somn adânc, dar 
ochii săi galbeni erau acum fixaţi asupra lui, şi aproape că putea 
auzi cum informaţia este transmisă către creier. Mâncare. Işi 
aminti de altceva acum. Un tigru siberian putea mânca 45 de 
kilograme de carne la o masă. După această masă, n-ar mai fi 
rămas mare lucru din trupul băiatului. 

Capul lui Alex vâjâia. Peste ce dăduse el în Palatul Văduvei? 
Ce fel de femeie nu îşi bătea capul cu încuietori şi cu camere de 
supraveghere, dar ţinea un tigru viu lângă birou? Creatura se 
întinse. Alex văzu muşchii perfecţi încordându-se sub blana 
groasă. Încercă să se mişte, dar nu putea. Se întrebă ce se 
întâmplase cu el, apoi îşi dădu seama. Era înspăimântat. Se afla 
la câţiva paşi de un prădător, care, de-a lungul secolelor, 
inspirase groază în întreaga lume. Era aproape de necrezut că 
acest animal poate fi ţinut prizonier într-un palat venețian. Dar 
se găsea acolo. Asta era tot ce conta. Şi, oricare ar fi fost 
împrejurările, măcelul ar fi fost acelaşi. 

Tigrul mâărâi. Era un zgomot puternic, mai groaznic decât 
orice auzise Alex vreodată. Încercă să găsească puterea de a se 
mişca, de a pune o barieră între ei. Dar nu avea ce. 

Tigrul făcu un pas înainte. Se pregătea să sară. Ochii i se 
întunecară. Maxilarul îi atârna deschis, dezvăluind două rânduri 
de colţi albi, ascuţiţi ca un pumnal. Mai mârâi o dată, mai tare şi 
mai prelung. 

Apoi sări. 


FLUX PERICULOS 

Alex făcu singurul lucru pe care-l putea face. Pus faţă în faţă 
cu peste două sute de kilograme de fiară sălbatică urlând şi 
repezindu-se asupra lui, căzu în genunchi, alunecă pe podeaua 
de lemn şi dispăru sub birou. Tigrul ateriză deasupra acestuia. li 
putea simţi corpul masiv, separat de el doar de partea 
superioară a biroului - şi îi putea auzi ghearele zgâriind lemnul. 
Îi trecură două lucruri prin minte. Primul - şansele minime de a 
înfrunta un tigru viu. Al doilea, faptul că ştia că, dacă nu găsea 
un mod de a ieşi din cameră, acesta putea fi cel din urmă gând 
al său. 

Avea de ales între două uşi. Cea prin care intrase el se afla cel 
mai aproape. Tigrul era jumătate pe covor, jumătate pe birou, 
pe moment confuz. În sălbăticie, l-ar fi găsit pe dată, dar lumea 
aceasta îi era complet străină. Alex profită de ocazie şi se târi 
înainte. Doar când se află la vedere, departe de protecţia 
biroului, îşi dădu seama că nu avea să reuşească. 

Tigrul îl privea. Alex se răsucise, cu mâinile în spate, cu 
picioarele îndoite într-o parte, pe cale de a se ridica. Labele din 
faţă ale tigrului se odihneau pe birou. Niciunul nu se mişcă. Alex 
ştia că uşa era prea departe. Nu avea unde să se ascundă. Un 
val de mânie îl cuprinse. N-ar fi trebuit să vină aici. Ar fi trebuit 
să fie mai precaut. 

Tigrul mârâi. O explozie de aer horcăit ce făcea ca fiecare 
muşchi să tremure. Era, pur şi simplu, sunetul terorii. 

Şi atunci se deschise a doua uşă şi un bărbat intră în 
încăpere. 

Toată atenţia lui Alex era fixată asupra tigrului, dar observă 
că bărbatul nu purta costumaţie. Avea un pulover pe gât, jeanşi 
şi adidaşi; hainele păreau foarte scumpe, dar nu într-un mod 
strident. Şi după felul în care se mulau pe muşchii braţelor şi ai 
pieptului, Alex îşi putu da seama că bărbatul era foarte în formă. 
Tânăr, cam de vreo 25 de ani. Un tip de culoare. 

Dar era ceva în neregulă. 

Bărbatul îşi întoarse capul, şi Alex văzu că un obraz îi era 
acoperit cu nişte pete albe ciudate, ca şi cum fusese victima 
unui accident chimic sau poate a unui incendiu. Apoi Alex îi 
observă mâinile. Şi acestea erau de culori diferite. O fi fost 
cândva bărbatul ăsta chipeş. Dar acum era o catastrofă. 

Bărbatul îşi dădu pe loc seama de ceea ce se întâmpla. Văzu 


că tigrul era gata să atace. Fără să se gândească prea mult, se 
întinse şi ridică telecomanda pe care Alex o văzuse pe masă. O 
îndreptă în direcţia tigrului şi apăsă un buton. 

Şi atunci se întâmplă imposibilul. Tigrul se dădu jos de pe 
birou. Alex văzu cum ochii acestuia se micşorează, iar animalul 
se întinse pe podea. Alex se uita uimit. Tigrul fusese 
transformat, în câteva secunde, dintr-un monstru de temut în 
nimic altceva decât o pisicuţă exagerat de mare. Şi apoi 
animalul adormi, cu pieptul ridicându-se şi coborând regulat şi 
cu ochii închişi. 

Cum se întâmplase asta? 

Alex privi din nou către bărbatul care tocmai intrase. El ţinea 
încă telecomanda, sau ce-o fi fost aceea, în mână. Alex se 
întrebă dacă animalul era într-adevăr real. Oare avea în faţă un 
fel de robot care putea fi dirijat cu o telecomandă? Nu, era 
ridicol! Fusese îndeajuns de aproape de tigru pentru a observa 
orice detaliu. Îi simţise respiraţia. Îl putea vedea acum, gâfâind, 
cum se întorsese în pădurile din care venise... în visele sale. Era 
cât se poate de viu. Dar fusese cumva oprit la fel de rapid şi de 
uşor ca un bec electric. Alex nu se simţise niciodată mai derutat. 
Urmărise o ambarcaţiune cu un scorpion argintiu pe ea, şi 
aceasta îl purtase într-un fel de lume a minunilor italiană. 

— Chi sei? Cosa fai qui? 

Bărbatul îi vorbea. Alex nu înţelese cuvintele, dar îşi dădu 
seama de sens. „Cine eşti? Ce cauţi aici?” Se ridică, dorindu-şi 
să fi apucat să se schimbe. Se simţea gol şi îngrozitor de 
vulnerabil. Se întreba dacă Tom îl mai aştepta încă afară. Nu. li 
spusese să se întoarcă la hotel. 

Bărbatul îi vorbi din nou. Alex nu avea de ales. 

— Nu vorbesc italiana, spuse el. 

— Eşti britanic? 

Bărbatul trecu fără efort la limba engleză. 

— Da. 

— Ce faci în biroul doamnei Rothman? 

— Mă numesc Alex Rider... 

— Şi eu mă numesc Nile. Dar nu asta te-am întrebat. 

— Caut Scorpionul. 

Bărbatul - Nile - zâmbi, etalând nişte dinţi perfecţi. Cu tigrul 
neutralizat, Alex putea să-l examineze mai îndeaproape. Fără 
problemele de piele, ar fi fost foarte chipeş. Era proaspăt 


bărbierit, elegant, într-o formă fizică perfectă. Avea părul tuns 
foarte scurt, cu un model de linii curbe rase în jurul urechilor. 
Deşi părea relaxat, Alex ştia că era deja în poziţie de luptă, gata 
să sară în orice clipă. Era un om periculos; radia de încredere în 
sine şi de autocontrol. Nu păruse alarmat să găsească un 
adolescent în birou, ci, mai degrabă, amuzat. 

— Ce ştii despre Scorpion? întrebă bărbatul. 

Alex nu spuse nimic. 

— Este un nume pe care l-ai auzit jos, spuse Nile. Sau poate l- 
ai găsit pe birou. Ai căutat prin birou? De asta eşti aici? Eşti un 
hoţ? 

— Nu. 

Alex hotărî că era destul. În orice moment putea sosi 
altcineva. Era timpul să plece. Se întoarse şi începu să se 
îndrepte către uşa prin care venise. 

— Dacă mai faci un pas, mă tem că va trebui să te ucid, îl 
avertiză Nile. 

Alex nu se opri. 

Auzi paşii slabi pe podea în urma lui şi calculă totul cu 
precizie. În ultimul moment, se opri şi se răsuci, lovind cu 
călcâiul în spate, sperând să atingă abdomenul bărbatului, 
dezechilibrându-l sau chiar doborându-l. Dar Alex fu şocat să 
lovească în gol. Nile fie anticipase ceea ce urma el să facă, fie 
se răsucise cu o viteză de necrezut. 

Alex se întoarse complet, încercând să continue cu un pumn 
frontal - kizami-zuki, mişcare pe care o învățase la karate. Dar 
era prea târziu. Nile se feri din nou, şi urmă o mişcare neclară. 
Era ca şi cum ar fi fost lovit de o bucată de lemn. Alex fu 
aproape aruncat din picioare. Întreaga cameră se cutremură şi 
el văzu negru în faţa ochilor. Disperat, încercă să adopte o 
poziţie de apărare, încrucişându-şi mâinile, ţinându-şi capul jos. 
Nile se aşteptase la asta. Alex simţi un braţ aproape de gâtul 
său. O mână îi apăsa pe cap. Cu o singură răsucire, Nile îi putea 
rupe gâtul acum. 

— N-ar fi trebuit să faci asta, spuse Nile, adresându-i-se ca 
unui copil mic. Te-am avertizat, şi n-ai ascultat. Aşa că acum 
eşti mort. 

Urmă un moment de durere ucigătoare, o licărire de lumină 
albă. Apoi nimic. 


Alex îşi reveni, având senzaţia că îi fusese smuls capul. Chiar 
şi după ce-şi deschise ochii, îi luă câteva secunde până îşi 
recăpătă vederea. Încercă să mişte o mână, şi fu uşurat să vadă 
că îşi poate îndoi degetele. Deci nu avea gâtul rupt. Incercă să 
rememoreze ceea ce se întâmplase. Nile probabil că-i dăduse 
drumul la gât în ultimul moment şi îi aplicase o lovitură cu cotul. 
Alex îşi mai pierduse şi altă dată cunoştinţa, dar niciodată nu se 
trezise cu asemenea dureri. Oare Nile dorise să îl ucidă? Se 
îndoia de asta. Chiar dacă întâlnirea lor fusese de scurtă durată, 
Alex era conştient de faptul că întâlnise un maestru al luptelor 
fără arme, care ştia exact ce face şi nu comitea greşeli. 

Nile îl doborâse pe Alex şi-l târâse acolo. Unde se afla? Cu 
capul încă greu, Alex privi în jur. Nu-i plăcu deloc ceea ce văzu. 
Se afla într-o încăpere mică, undeva sub palat, aşa i se păru. 
Pereţii erau făcuţi din ghips pătat, iar felul în care arătau, plini 
de umezeală, îl ducea cu gândul la un beci. Podeaua fusese 
inundata recent. El stătea pe un fel de scânduri de lemn putred. 
Încăperea era luminată de un singur bec ascuns de un înveliş 
din sticlă murdară. Nu erau deloc ferestre. Pe Alex îl apucă 
tremuratul. Era rece acolo, în ciuda căldurii care fusese în timpul 
zilei. Şi mai era ceva. Îşi trecu degetul pe unul dintre pereţi şi 
simţi un înveliş de mâzgă. El crezuse că pivniţa fusese vopsită 
într-o nuanţă de verde murdar, dar acum realiză că apa trecuse 
cândva cu mult peste nivelul podelei. Continuase să se ridice 
până înspre tavan. Chiar şi becul se aflase la un moment dat în 
apă. 

În timp ce simţurile îi reveneau, Alex deveni conştient de 
mirosul de apă stătută din aer şi recunoscu duhoarea de legume 
putrezite, de noroi şi de sare din sistemul de canalizare 
venețian. Putea auzi chiar şi apa. Clipocea nu de partea cealaltă 
a peretelui, ci undeva dedesubtul lui. Ingenunche şi examină 
podeaua. Una dintre scânduri era slăbită, şi putu să o mişte 
destul pentru a crea o deschizătură. Intinse o mână prin aceasta 
şi atinse apa. Nu avea cale de ieşire. Se întoarse. Câteva trepte 
din lemn duceau la o uşă ce părea solidă. Merse într-acolo şi se 
împinse în ea cu toată forţa. Uşa, acoperită de mâzgă, nu cedă. 

Acum ce urma să facă? 

Alex purta încă pantalonii de mătase şi vesta în care venise 
costumat, iar aceste haine nu-l puteau apăra de frig şi de 
umezeală. Se gândi o clipă la Tom şi asta îl încurajă puţin. Dacă 


el nu se întorcea până dimineaţă, cu siguranţă că Tom avea să-i 
anunţe dispariţia. Răsăritul nu putea fi departe. Alex habar nu 
avea cât timp fusese inconştient, şi-şi dăduse jos ceasul când se 
deghizase, lucru pe care acum îl regreta. Nu se auzea nimic de 
după uşă. Se părea că nu avea altă variantă decât să aştepte. 

Se ghemui într-un colţ, cu braţele strânse în jurul corpului. 
Vopseaua aurie de pe corp se dusese, şi el se simţea murdar. Se 
întreba ce avea să-i facă Scorpionul. Cu siguranţă cineva - Nile 
sau doamna Rothman - va veni jos să afle motivul pentru care 
se obosise el să pătrundă acolo. 

In mod incredibil, reuşi să adoarmă. Următorul lucru de care 
fu conştient: durerea de gât cu care se trezi. O imobilitate rece îi 
cuprinse tot corpul. Un fel de sirenă îl trezise. O auzea ţiuind - 
nu în clădire, ci undeva departe. In acelaşi timp, era conştient că 
în încăpere se schimbase ceva. Privi în jos şi văzu apa 
împrăştiindu-se pe podea. 

Preţ de o secundă păru nedumerit. Se spărsese o ţeavă? De 
unde venea apa? Apoi reuşi să-şi adune gândurile şi înţelese ce i 
se pregătise. Scorpionul nu era interesat de el. Nile îi spusese că 
avea să moară şi avusese dreptate. 

Sirena avertiza că urma fluxul. Veneţia are un sistem de 
alarmă ce funcţionează tot anul. Oraşul se află la nivelul mării şi, 
din cauza vântului şi a presiunii atmosferice, furtunile sunt 
frecvente. Acestea fac apa din Marea Adriatică să se reverse în 
laguna venețiană, având ca rezultat inundarea malurilor şi 
dispariţia sub ape a unor străzi şi pieţe, timp de câteva ore. Apa 
rece şi murdară continua să intre în încăpere. Cât de mult avea 
să crească nivelul apei? Nu mai era cazul să se întrebe. Petele 
de pe pereţi urcau până la tavan. Apa urma să îl acopere, iar el 
se va zbate în zadar, incapabil să se salveze, până când avea să 
se înece. In cele din urmă nivelul apei urma să scadă la loc, şi 
corpul său neînsufleţit avea să fie aruncat în lagună. 

Sări în picioare, alergă la uşă şi începu să bată cu pumnii în 
ea. Striga în acelaşi timp, deşi ştia că era inutil. Nimeni nu veni. 
Nimănui nu-i păsa. Cu siguranţă că nu era primul care ajunsese 
să fie încuiat acolo. Asta se întâmplă dacă pui prea multe 
întrebări şi pătrunzi în camere în care nu ai voie. 

Nivelul apei creştea regulat. Ajunsese cam la cinci centimetri. 
Podeaua dispăruse. Nu existau ferestre, iar uşa era bine închisă. 
Exista o singură cale de a ieşi de acolo, şi lui Alex aproape că îi 


era prea frică să încerce. Dar una dintre scânduri era desprinsă. 
Poate că era vreun puț sau vreo ţeavă dedesubt. În definitiv, 
apa intra cumva acolo. 

Şi intra din ce în ce mai repede acum. Alex cobori uşor scara. 
Apa îi trecuse de glezne acum, ajungându-i aproape la 
genunchi. Făcu un calcul rapid. In felul acesta, încăperea avea 
să fie inundată complet în trei minute. Îşi smulse vesta şi o 
aruncă deoparte. Nu mai avea nevoie de ea. Înainta, căutând cu 
picioarele scândura desprinsă. Işi amintea că era undeva în 
mijloc, şi o găsi repede, prinzându-şi un deget de la picior într-o 
parte a deschizăturii. Îngenunche, apa ajungându-i acum până 
la piept. Nici măcar nu era sigur că se putea strecura prin 
deschizătură. Şi, chiar dacă ar fi putut, ce ar fi găsit de partea 
cealaltă? 

Incercă să pipăie în jur. Era o mare de apă chiar dedesubtul 
lui. Aceasta era sursa fluxului. Apa venea direct în sus dintr-un 
fel de deschidere. Deci aceea trebuia să fie calea de a ieşi de 
acolo. Singura întrebare era: putea oare să iasă? Trebuia să se 
forţeze - mai întâi capul, prin gaura mică, să găsească 
deschiderea şi apoi să înoate prin ea. Dacă s-ar fi înţepenit 
acolo, s-ar fi înecat, cu capul în jos. Dacă pasajul era blocat, nu 
avea cum să se întoarcă. Şi s-ar afla în faţa celei mai groaznice 
morţi posibile. Apa îi urca de-a lungul şirei spinării, rece şi fără 
milă. 

O mânie amară îl cuprinse. Acesta era destinul pe care i-l 
promisese Yassen Gregorovici? Venise la Veneţia doar pentru 
asta? Sirenele urlau în continuare. Apa acoperise primele două 
trepte şi o atingea deja pe a treia. Alex înjură, apoi inspiră adânc 
de câteva ori. Când crezu că îşi umpluse plămânii cu suficient 
aer, se aplecă şi plonjă cu capul înainte. 

De-abia încăpu prin gaură. Simţi marginea plăcilor din lemn 
strivindu-i umerii, dar putu să-şi folosească mâinile pentru a se 
împinge în faţă. Nu vedea nimic. Chiar dacă ar fi deschis ochii, 
n-ar fi putut vedea prin apa murdară. O putea simţi apăsându-i 
nările şi buzele. Era rece ca gheaţa şi urât mirositoare. 
Dumnezeule! Ce mod de a muri! Mijlocul îi trecu prin 
deschizătură, dar şoldurile îi rămaseră înţepenite. Alex se răsuci 
ca un şarpe, şi partea inferioară a corpului se eliberă. 

Deja aerul din plămâni i se împuţinase. Voia să se întoarcă, 
dar acum îl cuprinse panica, înțelegând că era prins într-un fel 


de tub din care nu putea merge decât în jos. Umerii i se izbeau 
de bucăţi de cărămidă. Lovi cu piciorul, dar nu obţinu decât o 
durere, căci se izbise în peretele care îl ţinea captiv. Simţea 
curentul învăluindu-i faţa şi gâtul - ca nişte funii de apă ce voiau 
să-l lege pentru totdeauna în această moarte neagră. Deveni 
conştient de întreaga situaţie oribilă acum că nu mai avea 
scăpare din ea. Niciun adult nu ar fi putut ajunge până aici. Doar 
pentru că era mai mic putuse să-şi croiască drum până în acest 
puț, sau ce-o fi fost ăla. Dar n-avea loc de manevră. Pereţii îl 
împresurau deja din toate părţile. Dacă tubul se mai îngusta, 
avea să rămână înţepenit acolo. 

Se forţă să continue. Înainte şi în jos, bâjbâind, temându-se că 
s-ar putea izbi oricând de nişte bare metalice, lucru care i-ar da 
de înţeles că Nile îşi bătuse joc de el de la bun început. Simţea 
că se sufocă; presiunea îi spărgea pieptul. Incerca să nu intre în 
panică, ştiind că astfel aerul i s-ar termina mai repede, dar 
creierul îi striga deja să se oprească, să respire, să renunţe şi să 
îşi accepte destinul. Înainte şi în jos. Îşi putea ţine respiraţia 
pentru două minute. Şi nu se putea să fi trecut mai mult de un 
minut de când plonjase. „Nu ceda! Continuă să te mişti...” 

Acum era probabil cu zece sau cincisprezece metri mai jos de 
nivelul pivniţei. Întinse mâinile şi gemu când degetele sale loviră 
cărămida. Câteva bule preţioase de aer scăpară printre buze în 
sus, pe lângă corp, trecându-i de picioarele care nu mai 
atingeau pământul. La început crezuse că se blocase. Deschise 
ochii pentru o fracțiune de secundă. Nu era nicio diferenţă. Cu ei 
deschişi sau închişi, nu se vedea nimic: era întuneric beznă. 
Inima părea că i se oprise. În acel moment, Alex experimenta 
ceea ce simte un muribund. 

Dar apoi, cealaltă mână a sa simţi curba peretelui, şi îşi dădu 
seama că în sfârşit tubul se îndoia. Ajunsese la capătul unui J 
alungit şi trebuia cumva să cotească. Poate că acesta dădea în 
final spre canal. Dar, acolo unde se răsucea, se şi îngusta. Şi, ca 
şi când vârtejul nu era îndeajuns, Alex simţi cărămida 
strângându-se în jurul lui, zgăriindu-i picioarele şi pieptul. Ştia că 
mai are foarte puţin aer. Se sufoca şi simţea un gol ametitor în 
cap. Era pe cale să-şi piardă cunoştinţa. Asta ar fi venit ca o 
binecuvântare. Poate că n-ar fi simţit cum apa i se repede în 
gură şi pe gât. Poate că ar fi adormit înainte de sfârşit. 

Trecu de colţ. Mâinile sale loviră ceva - un fel de bare - şi 


putu să-şi tragă picioarele. De-abia atunci descoperi că temerile 
sale cele mai mari se adeveriseră. Ajunsese la capătul tubului, 
dar acolo era o barieră metalică, o poartă circulară. Se prinse de 
aceasta. Nu avea cale de ieşire. 

Poate că faptul că ajunsese până aici şi că era înşelat la 
sfârşit îi dădu tărie. Alex împinse, şi balamalele metalice, slăbite 
de rugina de trei sute de ani, se cutremurară. Poarta se 
deschise. Alex trecu prin ea. Umerii i se eliberară şi ştiu că nu 
era nimic deasupra lui în afară de apă. Dădu din picioare şi simţi 
cum marginea ruptă a porţii îi sfâşie coapsa. Dar nu îl durea. Era 
doar disperat, dorind ca totul să se termine. 

Se îndrepta în sus. Nu vedea nimic, dar se încredea în 
simţurile sale, convins că merge în direcţia potrivită. Simţi bule 
care îi gâdilau obrajii şi pleoapele şi ştiu că, fără să vrea, lăsa 
să-i scape ultimele resurse de aer. Cât de jos mersese pe acel 
tub? Oare avea aer suficient să ajungă la suprafaţă? Dădea din 
picioare cât de tare putea, trăgând din mâini - în stilul craul, 
numai că pe verticală. Incă o dată deschise ochii, sperând să 
vadă lumina... lumina lunii, a lanternelor... oricare. Şi parcă era 
o strălucire, o eşarfă albă ce flutura în câmpul său vizual. 

Alex ţipă. Bulele explodară din gura sa. Şi apoi ţipătul erupse 
când ajunse la suprafaţă în lumina răsăritului. Timp de o 
secundă, braţele şi umerii îi ieşiră din apă, şi el inspiră adânc, 
apoi căzu la loc. Apa plescăia în jurul lui. Întins pe spate, 
îmbrăţişat de apă, respira din nou. Şiroaie i se prelingeau pe 
faţă. Alex ştia că sunt amestecate cu lacrimi. 

Privi în jur. 

Presupuse că era cam şase dimineaţa. Sirena suna încă, dar 
nu se vedea nimeni afară. Şi asta era foarte bine. Alex plutea în 
mijlocul Marelui Canal. Văzu Podul Academiei, un contur vag în 
lumina slabă. Luna era încă pe cer, dar soarele se întrezărea 
deja de după bisericile tăcute şi de după palate, aruncând o 
lumină palidă peste lagună. 

Lui Alex îi era atât de frig, încât nu mai simţea nimic altceva. 
Era conştient doar de curentul ucigaş al canalului, care încerca 
să-l atragă. Cu ultimul strop de putere, înotă până la un şir de 
trepte inegale, de partea cealaltă a Marelui Canal, departe de 
Palatul Văduvei. Orice s-ar întâmpla, nu voia să se mai apropie 
de acel loc în veci. _ 

Era gol de la brâu în sus. Işi pierduse sandalele, iar pantalonii 


săi ajunseseră nişte zdrenţe. Sângele i se prelingea pe un picior, 
amestecându-se cu apa murdară din canal. Era leoarcă. Nu avea 
bani, şi la hotel putea ajunge doar cu trenul, căci se afla în afara 
Veneţiei. Dar lui Alex nu-i păsa. Era în viaţă. 

Privi înapoi. Palatul era tăcut, învăluit în întuneric. Petrecerea 
se terminase de mult. 

Se îndepărta încet, şchiopătând. 


GANDURI IN TREN 

Tom Harris stătea în vagonul de clasa a doua din pendolino - 
trenul rapid de la Veneţia la Napoli - şi privea pe fereastră cum 
se succedau prin faţa lui clădirile şi câmpiile. Se gândea la Alex 
Rider. 

Absența lui Alex fusese, bineînţeles, observată cu o seară 
înainte. Domnul Grey presupusese că acesta întârziase la hotel, 
dar, când constatase că şi la ora zece şi jumătate patul său era 
tot gol, dăduse alarma. Domnul Grey alertase poliţia şi apoi îi 
telefonase tutorelui lui Alex - o americancă pe nume Jack 
Starbright - la Londra. Toată lumea de la Brookland ştia că Alex 
nu are părinţi; era unul dintre multele lucruri ce-l făceau diferit 
de ceilalţi. Jack a fost cea care i-a mai calmat. 

— Ştiţi cum e Alex. Uneori se întâmplă să lase curiozitatea să-l 
acapareze. Mă bucur că aţi sunat, dar sunt sigură că va apărea. 
Chiar nu trebuie să vă faceţi griji. 

Dar Tom era îngrijorat. Îl văzuse pe Alex înghiţit de mulţimea 
de la Palatul Văduvei şi era conştient de faptul că altceva decât 
simpla curiozitate îl dusese acolo. Nu ştia ce să facă. O parte din 
el dorea să-i spună domnului Grey ce făcuseră ei doi. Poate că 
Alex era încă în palat. Poate avea nevoie de ajutor. Dar o altă 
parte a lui se temea să nu intre în belea... şi poate să nu-l bage 
pe Alex în şi mai mare belea decât era deja. In final, hotărî să 
păstreze tăcerea. Plecau de la hotel la zece şi jumătate a doua 
zi dimineaţă. Dacă până atunci nu aveau noutăţi de la Alex, 
avea să le dezvăluie unde se afla. 

Alex sună la şapte şi jumătate. Era, spunea el, în drum spre 
Anglia. | se făcuse dor de casă şi hotărâse să plece mai 
devreme. Domnul Grey preluă convorbirea. 

— Alex, spuse el, nu pot să cred că ai făcut asta! Când te-am 
adus în excursie, am avut încredere în tine. M-ai dezamăgit! 

— Îmi pare rău, domnule! 

Alex părea trist, şi aşa şi era. 

— Nu e de ajuns. Din cauza ta, s-ar putea să nu mi se mai 
permită să mai merg în alte excursii pe viitor. Bagi pe toată 
lumea în bucluc. 

— N-am vrut să se întâmple asta, spuse Alex. Sunt lucruri pe 
care nu le înţelegeţi. Când ne vedem trimestrul următor, voi 
încerca să vă explic... cât de mult pot. Chiar îmi pare rău, 
domnule! Şi vă sunt recunoscător pentru felul în care m-aţi 


ajutat vara asta. Dar nu trebuie să vă faceţi griji pentru mine. 
Sunt bine. 

Domnul Grey ar mai fi vrut să spună multe lucruri, dar se opri. 
Ajunsese să-l cunoască bine pe Alex în orele petrecute împreună 
şi-l plăcea cu adevărat. Mai ştia şi că Alex era altfel decât toţi 
ceilalţi băieţi pe care-i cunoştea. Nu crezu nicio secundă că lui 
Alex i se făcuse dor de casă. Nici că acesta era în drum spre 
Anglia. Dar, uneori, doar ocazional, e mai bine să nu întrebi. 

— Baftă, Alex, spuse el. Ai grijă de tine. 

— Mulţumesc, domnule. 

Celorlalţi din grup li se spusese că Alex plecase deja. 
Domnişoara Bedfordshire îi împachetase bagajele, şi toţi ceilalţi 
erau prea ocupați cu lucrurile lor pentru a-şi mai bate capul cu 
el. Doar Tom ştia că Alex minţea. Împărţiseră camera de hotel, 
şi paşaportul lui Alex era încă pe noptieră. Dintr-un impuls, Tom 
îl luă cu el. li dăduse lui Alex adresa fratelui său din Napoli. 
Poată că avea să apară acolo. 

Peisajul trecea pe lângă el, la fel de neinteresant cum este 
orice loc atunci când este văzut prin geamul îngust al trenului. 
Tom se despărţise de grupul de la şcoală în afara hotelului. Ei 
zburau către Anglia. El avea un bilet către Napoli, unde îl 
aştepta fratele său. Avea cam şase ore de pierdut. Avea un 
Game Boy în rucsacul său şi o carte - Luminile Nordului. Tom nu 
prea se dădea în vânt după cărţi, dar tuturor din clasă li se 
spusese să citească măcar un roman în vacanţa de vară. Mai 
rămăseseră doar câteva zile până la începutul trimestrului, şi el 
era de-abia la pagina 7. 

Se întreba ce se întâmplase cu Alex. Şi de ce fusese acesta 
atât de hotărât să pătrundă în Palatul Văduvei. În timp ce trenul 
mergea, lăsând în urmă suburbiile Veneţiei, Tom se gândea la 
prietenul său. Se cunoscuseră cu doi ani în urmă. Tom - care era 
mult mai mic decât restul colegilor săi de an - tocmai luase 
bătaie. Era ceva ce i se întâmpla destul de des. În cazul acesta 
fuseseră câţiva băieţi de 16 ani, conduşi de un anume Michael 
Cook, care îi sugerase să-şi folosească banii de prânz pentru a le 
cumpăra lor ţigări. Tom refuzase politicos, şi la scurt timp Alex 
dăduse peste el stând pe bordură, adunându-şi cărţile 
împrăştiate şi ştergându-şi sângele care îi cursese din nas. 

— Eşti bine? 

— Mada. Am nasul spart. Mi-am pierdut banii pentru prânz. Şi 


mi-au spus că şi mâine vor face la fel. Dar în rest sunt bine. 

— Mike Cook? 

— Da. 

— Poate că ar trebui să-i spun vreo două. 

— Ce te face să crezi că te va asculta? 

— Mă pricep la cuvinte. 

Alex se întâlnise cu bătăuşul şi cu doi prieteni de-ai lui lângă 
standul de biciclete, a doua zi. Fusese o întâlnire scurtă, dar 
după aceea Michael Cook nu mai deranjase pe nimeni. Se 
observase şi că, în săptămâna următoare, acesta cam 
şchiopătase şi vorbise foarte subţire. 

Acela a fost începutul unei prietenii strânse. Tom şi Alex 
locuiau aproape unul de celălalt, şi de multe ori mergeau cu 
bicicletele împreună. Erau coechipieri în multe echipe - în ciuda 
staturii sale, Tom era foarte iute. Când părinţii lui Tom 
începuseră să vorbească despre divorţ, Alex fusese singura 
persoană căreia băiatul îi spusese. 

In acelaşi timp, Tom ştia despre Alex mai mult decât oricine 
altcineva de la Brookland. Il vizitase acasă de câteva ori şi o 
cunoscuse pe Jack, americanca veselă cu părul roşu care nu era 
exact bonă sau menajeră, dar părea să aibă grijă de el. Alex nu 
avea părinţi. Toată lumea ştia că Alex locuieşte cu unchiul său - 
care cu siguranţă era bogat, judecând după casă. Dar apoi 
acesta murise într-un accident de maşină. Se anunţase la 
şcoală, şi Tom se dusese la el acasă de vreo două ori, sperând 
să-l găsească pe Alex, dar nu-l găsise niciodată. 

După aceea, Alex se schimbase. Totul începuse cu prima 
absenţă mai îndelungată în trimestrul al doilea, şi toată lumea 
presupusese că fusese foarte afectat de moartea unchiului său. 
Dar apoi dispăruse din nou în trimestrul al treilea. Fără nicio 
explicaţie. Nimeni nu părea să ştie unde era. Când cei doi se 
întâlniră din nou, Tom fu surprins de cât se schimbase prietenul 
său. Fusese rănit. Tom văzuse unele cicatrici recente. Dar Alex 
părea să aibă şi altele, mult mai vechi. Era ceva în ochii săi, 
ceva ce nu fusese acolo înainte, ca şi cum văzuse lucruri pe care 
nu avea să le uite nicicând. 

Şi acum treaba asta în Veneţia! Poate că domnişoara 
Bedfordshire avea dreptate până la urmă, şi Alex avea cu 
adevărat nevoie de un psiholog. Tom întinse mâna după jocul 
Game Boy, sperând ca jucându-se să uite de toate. Ştia că 


trebuia să continue cartea şi îşi promise că se va întoarce la ea 
peste vreo sută, două de kilometri... După ce vor fi trecut prin 
Roma. 

Îşi dădu seama că stătea cineva lângă el în picioare şi căută 
din reflex biletul. Privi în sus şi rămase cu gura căscată. Era 
Alex. 

Purta nişte jeanşi demodaţi şi o bluză lălâie, ambele obiecte 
de îmbrăcăminte cu un număr mai mare. Era murdar; părul îi 
era şiclit. Tom îi privi picioarele şi văzu că Alex era desculţ. 
Părea distrus. 

— Alex? 

Tom era prea şocat pentru a vorbi. 

— Bună! Alex indică un loc gol. Te superi dacă stau lângă 
tine? 

— Nu. Aşază-te! 

Tom stătea singur la o masă - ceea ce era foarte bine. Ceilalţi 
pasageri se holbau la Alex oripilaţi. 

— Cum ai ajuns aici? Ce s-a întâmplat? De unde ai hainele 
astea? 

Întrebările nu se mai opreau. 

— Mă tem că am furat hainele, mărturisi Alex. Le-am şterpelit 
de pe o sârmă. N-am putut face rost de pantofi însă. 

— Ce ţi s-a întâmplat aseară? Am văzut că ai intrat în palat. 
Te-au găsit? Tom strâmbă din nas. Ai căzut într-o hazna sau ce? 

Alex era prea obosit pentru a răspunde la vreuna dintre 
întrebări. 

— Te rog ceva, Tom, spuse el. 

— Vrei să te ascund de poliţie? 

— Am nevoie să împrumut nişte bani. N-am putut cumpăra 
bilet. Şi voi avea nevoie şi de nişte haine. 

— E în regulă. Am mulţi bani. 

— Şi trebuie să stau cu tine - cu fratele tău - pentru o vreme. 
E în regulă? 

— Sigur. Jerry nu se va supăra. Alex... 

Dar Alex alunecase deja în faţă, cu capul sprijinit în mâini. 
Dormea buştean. 

Trenul prinse viteză, ocolind Golful Veneţiei şi continuându-şi 
călătoria spre sud. 


Când Alex se trezi, trenul traversa încă zona rurală a Italiei. Se 


întinse. Se simţea deja mai bine. Trenul nu numai că lăsase 
Veneţia în urmă, ci îl dusese departe de experienţa din noaptea 
trecută. Se ridică şi îl văzu pe Tom privindu-l. Un sendviş, o 
pungă de covrigei şi o cola stăteau pe masă între ei. 

— M-am gândit că ţi-o fi foame, spuse Tom. 

— Sunt lihnit! Mersi. Alex deschise cutia de cola. Era călduţă, 
dar nu-i păsa. Unde suntem? întrebă el. 

— Am trecut prin Roma cam acum o oră. Cred că ajungem în 
curând. Tom aşteptă cât Alex bău. Puse cartea jos. Arăţi 
groaznic, comentă el. Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat aseară? 

— Desigur. Alex hotărâse înainte de a se urca în ten să-i 
spună totul lui Tom. Nu numai că avea nevoie de ajutorul lui, dar 
era sătul de atâtea minciuni. Dar nu sunt sigur că mă vei crede, 
adăugă el. 

— Ei bine, am citit din cartea mea în ultimele două ore şi 
jumătate, zise Tom şi sunt de-abia la pagina 19. Aşa că prefer să 
te ascult pe tine, orice ai avea de spus. 

— Bine... 

Alex îi dezvăluise unei singure persoane până atunci adevărul 
despre el, prietenei sale Sabina Pleasure. Ea nu-l crezuse - nu 
până ce nu fusese prinsă şi legată în pivniţa unei case de la ţară 
deţinute de multimiliardarul nebun Damian Cray. Acum Alex îi 
mărturisea lui Tom tot ce îi spusese şi ei, începând cu adevărul 
despre moartea unchiului său şi continuând până la evadarea 
din camera inundata din seara de dinainte. Era ciudat că îi făcea 
plăcere să povestească. Nu se lăuda cu faptul că fusese spion şi 
că lucrase pentru serviciile secrete. Din contră. Fusese prea 
mult timp servitorul celor de la MI6, forţat de ei să păstreze 
secretul despre tot ce făcuse. Îl puseseră şi să semneze Actul 
Secretelor Oficiale. Spunând adevărul, făcea exact ce nu doreau 
ei să facă, şi asta venea ca o uşurare, ca o povară ce îi fusese 
luată de pe umeri. Îl făcea să simtă că el deţinea controlul. 

— ...Nu mă puteam duce înapoi la hotel. Nu fără bani. Nu 
desculţ. Dar ştiam că tu iei trenul către Napoli, aşa că am mers 
la gară şi te-am aşteptat. Te-am urmărit în tren. Şi iată-mă! 

Alex terminase şi aştepta emoţionat reacţia lui Tom. Tom nu 
spusese nimic în ultimele douăzeci de minute. Oare avea să-l 
părăsească şi el, cum făcuse Sabina? 

Tom dădu încet din cap. 

— Ei bine, are logică, spuse el în sfârşit. 


Alex se uită uimit. 

— Mă crezi? 

— Nu văd altfel cum s-ar explica tot ce s-a întâmplat. Atâtea 
absente de la şcoală. Şi toate rănile astea ale tale. Mă gândeam 
că poate te bate menajera, dar nu părea posibil. Aşa că, da. 
Trebuie să fii spion. Dar e greu, Alex. Mă bucur că eşti tu, şi nu 
eu. 

Alex nu se putea abţine să nu zâmbească. 

— Tom, eşti cu adevărat cel mai bun prieten al meu! 

— Mă bucur că pot fi de ajutor. Dar mai e ceva ce nu mi-ai 
spus. De ce te interesa Scorpionul? Şi ce vrei să faci acum, la 
Napoli? 

Alex nu spusese nimic despre tatăl său. Era singurul lucru 
care-l preocupa încă. Mult prea intim pentru a fi împărtăşit. 

— Trebuie să găsesc Scorpionul, începu el. Se opri, apoi 
continuă cu grijă. Cred că tatăl meu a avut de-a face cu ei. Nu l- 
am cunoscut. A murit la scurt timp după ce m-am născut. 

— L-au ucis ei? 

— Nu. E dificil de explicat. Vreau să aflu despre el. N-am 
cunoscut pe nimeni care să-mi poată spune ceva. Nici măcar 
unchiul meu nu vorbea prea mult despre el. Trebuie să ştiu cine 
a fost. 

— Şi Napoli? 

— Am auzit-o pe doamna Rothman vorbind despre o 
companie în Amalfi. Nu e foarte departe de Napoli. Cred că se 
cheamă Consanto. Am văzut numele într-un fel de broşură în 
biroul ei, şi persoana cu care vorbea femeia apărea într-o 
fotografie înăuntru. Ea spunea că va fi acolo în două zile. Asta 
înseamnă mâine. Aş vrea să ştiu de ce. 

— Dar, Alex... Tom se încruntă. Ai dat de negrul ăla, Nile... 

— De fapt, nu era chiar negru. Era mai degrabă... negru cu 
alb. 

— Ei, în momentul în care ai amintit de Scorpion, te-a încuiat 
într-o pivniţă şi a încercat să te înece. De ce să te întorci? Mi se 
pare că ei nu sunt prea nerăbdători să te întâlnească. 

— Ştiu. 

Alex nu putea nega că Tom avea dreptate. Şi aflase foarte 
puţine despre doamna Rothman. Nici nu putea fi sigur că femeia 
avea legătură cu Scorpionul. Singurul lucru pe care-l ştia era că 
ea - sau oamenii care lucrau pentru ea - n-avea pic de milă. Dar 


nu se putea lăsa. Nu încă. Yassen Gregorovici îi arătase o cale. 
Trebuia să o urmeze până la capăt. 

— Vreau doar să arunc o privire, atâta tot. 

Tom ridică din umeri. 

— Ei bine, cred că nu poţi intra într-o belea mai mare decât 
eşti deja cu domnul Grey. Când te vei întoarce la şcoală, cred că 
te va ucide. 

— Mda, ştiu. Nu părea prea fericit la telefon. 

Urmă o tăcere scurtă. Trenul trecu printr-o gară - cu neoane 
şi mult beton - fără a opri. 

— Probabil că înseamnă mult pentru tine, spuse Tom. Să afli 
despre tatăl tău. 

— Da. Înseamnă. 

— Mama şi tatăl meu ţipă unul la altul de secole. Tot ce face 
să se certe. Acum se despart, şi se ceartă pe tema asta. Nu-mi 
mai pasă de niciunul din ei. Nici nu cred că-mi plac. Timp de o 
secundă, Tom arătă mai trist decât îl văzuse Alex vreodată. Aşa 
că înţeleg ce vrei să spui; sper să afli ceva bun despre tatăl tău, 
pentru că acum nu mă pot gândi la nimic bun despre al meu. 


Jerry Harris, fratele mai mare al lui Tom, îi aşteptă la gară şi îi 
duse cu un taxi la apartamentul său. Avea 22 de ani şi venise în 
Italia ca voluntar, dar uitase, se pare, să se mai întoarcă. Alex îl 
plăcu pe loc. Jerry era total relaxat şi îngrozitor de slab, cu părul 
decolorat şi cu un zâmbet enigmatic. Nu conta pentru el că Alex 
apăruse neinvitat şi nu comentă nimic despre sosirea lui sau 
despre faptul că acesta părea să fi făcut călătoria de la Veneţia 
fără pantofi. 

Locuia în Cartierul Spaniol al oraşului. Era o stradă tipică 
pentru Napoli: îngustă, cu clădiri de cinci sau de şase etaje pe 
ambele părţi şi cu frânghii pentru întins rufele între ele. Privind 
în sus, Alex zări o lucrătură fantastică de decoraţiuni din ghips, 
obloane din lemn, balustrade ornate, balcoane şi terase cu 
italience care se aplecau peste margine pentru a sta de vorbă 
cu vecinele. Jerry stătea cu chirie la ultimul etaj. Nu era lift. Cei 
trei urcară pe o scară spiralată, cu mirosuri şi cu sunete diferite 
la fiecare etaj: dezinfectant şi un bebe ce plângea la primul, 
paste şi o vioară cântând la al doilea... 

— Am ajuns, anunţă Jerry, descuind o uşă. Simţiţi-vă ca 
acasă! 


Casa era un spaţiu deschis fără prea multă mobilă, cu pereţi 
vopsiți în alb, cu podea din lemn şi cu privelişte către oraş. Era o 
bucătărie în colţ, cu un maldăr de farfurii murdare şi cu o uşă ce 
dădea către un dormitor mic şi către o baie. Cumva, cineva 
cărase o canapea din piele cu trei locuri până acolo sus. Era 
aşezată în mijlocul camerei, înconjurată de un morman de 
echipamente sportive, din care Alex recunoscu doar câteva. 
Erau două plăci de skateboard, frânghii şi pitoane, un zmeu 
foarte mare, un monoschi şi ceea ce părea o paraşută. Tom îi 
spusese deja lui Alex că fratele său practica sporturi extreme. 
Preda engleza ca limbă străină la Napoli, dar numai ca să aibă 
bani pentru excursiile sale montane, pentru surf şi altele 
asemenea. 

— Vă e foame? întrebă Jerry. 

— Mada. Tom se trânti pe canapea. Am mers cu trenul vreo 
şase ore. Ai ceva mâncare? 

— Cred că glumeşti! Nu. leşim la o pizza. Ce mai faci, Tom? 
Ce fac mama şi tata? 

— La fel. 

— Atât de rău? Jerry se întoarse către Alex. Părinţii noştri sunt 
ca naiba. Sunt sigur că fratele meu ţi-a spus. Vezi doar: să-l 
numească pe el Tom şi pe mine, Jerry. Ce poate fi mai rău? 
Ridică din umeri. Ce faci aici, Alex? Vrei să vizitezi zona? 

In tren, Alex îl convinsese pe Tom de cât era de important să 
nu repete nimic din ce-i spusese el. Acum tresări când Tom 
anunţă: 

— Alex e spion. 

— Chiar aşa? 

— Da. Lucrează pentru MI6. 

— Uau. E grozav! 

— Mersi. 

Alex nu prea ştia ce să spună. 

— Deci ce faci în Napoli, Alex? 

Tom răspunse pentru el. 

— Vrea să afle despre o companie, Constanza. 

— Consanto, îl corectă Alex. 

— Consanto Enterprises? 

Jerry deschise frigiderul şi scoase o bere. 

Alex observă că, în afară de bere, nu mai era nimic în frigider. 

— Am auzit de ei. Un om de-al lor învăţa engleza. Era un 


cercetător chimist, sau aşa ceva. Sper că stătea mai bine cu 
chimia decât cu limba engleză - căci la asta era un dezastru. 

— Ce este Consanto? întreba Alex. 

—E o companie farmaceutică din acelea mari. Fac 
medicamente şi chestii biologice. Au o fabrică lângă Amalfi. 

— Mă poţi băga înăuntru? 

Alex era încrezător. 

— Cred că glumeşti! Cred că nici papa nu poate intra. Am 
trecut cu maşina pe acolo odată, şi totul este ultimul răcnet. 
Arată ca dintr-un film SF. Şi are o groază de garduri şi de 
camere de supraveghere. 

— Probabil că ascund ceva, spuse Tom. 

— Bineînţeles că ascund ceva, să fii sigur de asta, mormăi 
Jerry. Toate companiile de medicamente patentează lucruri noi 
care valorează o avere. Adică, dacă cineva descoperă 
tratamentul pentru SIDA sau altceva, valorează miliarde. De 
asta nu se poate intra. Tipul căruia i-am predat n-a vorbit 
niciodată despre munca sa. N-avea voie. 

— Ca şi Alex. 

— Poftim? 

— Fiind spion. Nici el nu are voie să vorbească despre asta. 

— Sigur. 

Jerry aprobă din cap. ` 

Alex se uita de la unul la celălalt. In ciuda faptului că îi 
despărțeau opt ani, cei doi fraţi se înțelegeau bine. Işi dorea să 
poată petrece mai mult timp cu ei. Se simțea mai relaxat acum 
decât fusese în ultima vreme. 

— Mă poţi duce la Amalfi? întrebă el. 

— Bineînţeles. Jerry ridică din umeri şi îşi termină berea. N-am 
ore mâine. E în regulă? 

— Ar fi grozav! 

— Nu e aşa departe de Napoli. Pot împrumuta maşina 
prietenei mele să vă duc acolo. Poţi vedea Consanto şi singur. 
Dar îţi spun de pe acum, Alex, sigur n-ai cum să intri. 


CONSANTO 

Stând lângă maşină, în căldura soarelui de dimineaţă, Alex 
trebui să recunoască faptul că Jerry Harris avea dreptate. 
Consanto reuşise cu siguranţă să protejeze ceea ce avea de 
ascuns. 

Era o singură clădire principală, dreptunghiulară, de cel puţin 
50 de metri lungime. Alex văzuse fotografia în broşură, şi fu 
uimit de cât de bine se asemăna clădirea în realitate - ca şi cum 
fotografia fusese mărită de o mie de ori, tăiată şi cumva făcută 
să stea în picioare. Alex privea un perete de sticlă 
reflectorizantă. Parcă nici lumina soarelui nu găsea o cale de a 
se strecura înăuntru. Era un bloc argintiu uriaş cu o singură 
inscripţie - CONSANTO - făcută din oţel solid. 

Jerry stătea lângă el, îmbrăcat în pantaloni până la genunchi 
şi într-un tricou fără mâneci. Adusese cu el un binoclu, şi Alex 
examina treptele largi din beton ce duceau până la intrarea 
principală. Mai erau câteva clădiri înconjurătoare, depozite, nişte 
instalaţii de ventilare şi o parcare cu vreo sută de maşini. 
Indreptă binoclul către acoperişul complexului principal. Vedea 
două rezervoare de apă, un rând de panouri solare şi, alături de 
acestea, un turn din cărămidă cu o singură uşă, deschisă. O 
ieşire în caz de incendiu? Dacă ajungea acolo, poate că găsea 
un mod de a intra. i 

Dar era evident că nu se putea apropia. Intregul complex era 
înconjurat de un gard mai înalt de şase metri, ce avea deasupra 
sârmă ghimpată. O singură alee ducea la un punct de control, 
cu un al doilea aflat imediat după. Fiecare maşină care intra şi 
ieşea era verificată. Şi, pentru siguranţă, camere de 
supraveghere aşezate pe stâlpi de oţel se roteau, lentilele lor 
acoperind fiecare centimetru de sol. Chiar şi o muscă ar fi fost 
depistată dacă ar fi încercat să intre. „Şi terminată”, se gândi 
Alex. 

Consanto Enterprises îşi alesese poziţia cu mare atenţie. 
Amalfi, portul mediteraneean aglomerat şi plin de forfotă, la 
câţiva kilometri mai la sud, în timp ce la nord existau câteva 
sate izolate. Complexul era într-un fel de văgăună, o bucată de 
pământ plană şi stâncoasă cu puţini copaci şi cu clădiri - fără loc 
de ascunzătoare. Alex se găsea cam la un kilometru distanţă de 
mare. Se vedeau bărci plutind şi un singur feribot ce-şi croia 
drum prin apă către insula Capri. Senzaţia care-l copleşea era că 


nu te puteai apropia din nicio parte de Consanto fără a fi 
depistat. Probabil că era filmat chiar în acele clipe. 

— Vezi la ce m-am referit? spuse Jerry. 

Tom stătea cu spatele către clădiri; privea marea. 

— Vrea cineva să înoate? întrebă el. 

— Mda. Jerry dădu uşor din cap. V-aţi adus slipurile? 

— Nu. 

— Nu contează. Putem înota în chiloţi. 

— Nu port chiloţi. 

Jerry se uită la fratele său. 

— Eşti aşa de scârbos! 

Alex privea cum o dubiţă de aprovizionare trecea de primul 
post de control. Părea într-adevăr imposibil. Chiar dacă ar fi 
reuşit să se strecoare într-o maşină sau într-un camion, ar fi fost 
găsit la verificare. Nu avea rost să aştepte căderea nopţii. Erau 
zeci de stâlpi de iluminat de-a lungul perimetrului şi aveau să se 
aprindă în secunda în care se întuneca. Vedea paznicii în 
uniformă cum patrulează cu câini ciobăneşti germani în lesă. 
Probabil că şi ei aveau să fie toată noaptea acolo. 

Era pe cale să renunţe. Nu putea intra prin faţă sau prin 
lateral; nu se putea căţăra pe gard. Privi peste complex. Era 
aşezat lângă o stâncă abruptă. Suprafaţa stâncoasă se ridica la 
cel puţin trei sute de metri, şi observă un pâlc de clădiri, 
departe, în vârf. 

Arătă în acea direcţie. 

— Ce e acolo? întrebă el. 

Jerry privi în direcţia indicată de Alex. 

— Nu ştiu. Se gândi un moment. E probabil Ravello. Un sat. 

— Putem merge acolo? 

— Da. Sigur. 

Alex puse totul cap la cap într-o secundă. Acoperişul plan, cu 
ieşirea de incendiu deschisă. Satul aşezat sus pe stâncă. 
Echipamentul pe care-l văzuse în apartamentul lui Jerry din 
Napoli. Deodată era foarte simplu. 

Consanto Enterprises poate că părea intangibilă. Dar Alex 
găsise o cale de a intra. 


Vila veche din secolul optsprezece se afla la ceva depărtare 
de Ravello, ajungându-se la ea pe o cărare ce şerpuia pe lângă 
munte, mult deasupra pinilor. Era un loc minunat de evadare, 


pierdut în singurătate, departe de mulţimea de pe plaje şi de pe 
străzile de jos. O briză răcoroasă de seară venea dinspre mare şi 
lumina se transformase din albastru în mov şi apoi în roşu, în 
timp ce soarele se retrăgea încet. Era acolo o grădină 
ornamentală cu o alee lungă ce o străbătea pe mijloc şi, la 
capătul îndepărtat, o terasă ce apăru pe neaşteptate, cu busturi 
din marmură aşezate pe parapet. După terasă nu mai era nimic. 
Grădina se termina brusc cu o pantă abrupta ce ducea direct 
până la drumul de coastă, complexul Consanto şi câmpiile 
stâncoase fiind cu mai bine de trei sute de metri mai jos. 

Turiştii plecaseră de mult. Vila era pe cale să se închidă. Alex 
stătea de unul singur, gândindu-se la ce anume trebuia să facă. 
Gura îi era uscată şi avea un nod în stomac. Asta era nebunie 
curată. Trebuia să existe o altă soluţie. Dar nu. Examinase toate 
posibilităţile. Aceasta era singura cale. 

Ştia că săriturile CARP sunt printre cele mai periculoase 
sporturi extreme şi că fiecare practicant de CARP cunoaşte pe 
cineva care murise sau se rânise după un asemenea salt. CARP 
vine de la Clădire, Antenă, Răsucire şi Pământ. Inseamnă, de 
fapt, paraşutare fără ajutorul unui avion. Practicanţii de CARP 
sar de obicei de pe zgârie-nori, de pe baraje, de pe stânci şi de 
pe poduri. Săriturile în sine nu sunt împotriva legii, dar se fac de 
obicei fără permisiune, adesea în toiul nopţii. Să încalci 
proprietatea cuiva, să fii în afara sistemului, toate astea fac 
parte din distracţie. 

Ei se întorseseră cu maşina la Napoli pentru a lua 
echipamentul pe care Jerry Harris fusese de acord să i-l 
împrumute lui Alex. Jerry folosise lunga călătorie pentru a-i da 
lui Alex cât mai multe informaţii tehnice, avertizându-l totodată 
de pericolul la care se expunea. 

— O instruire pe fugă, mormăi Tom. Exact ce nu-i trebuia lui 
Alex. 

— Prima şi cea mai importantă regulă este una pe care 
începătorii o găsesc cea mai grea, spuse Jerry. Când sari, 
trebuie să aştepţi cât mai mult posibil înainte de a deschide 
paraşuta. Cu cât aştepţi mai mult, cu atât te îndepărtezi mai 
mult de marginea stâncii. Şi trebuie să-ţi menţii nivelul umerilor. 
Ultimul lucru de care ai nevoie este un optzeci pe beton. 

— Cum se traduce asta? întrebă Alex. 

— Asta se întâmplă când se deschide aiurea, înseamnă că o 


apuci greşit şi loveşti stânca. 

— Şi ce se întâmplă atunci? 

— Hmm... Ei bine... mori. 

Alex purta o cască, apărători pentru genunchi şi pentru coate. 
Jerry îi împrumutase şi o pereche de ghete de căţărare. Dar asta 
era tot. Trebuia să reacționeze prompt când cădea din cer, şi 
prea mult echipament protector l-ar fi încetinit. Şi, după cum 
Jerry îi explicase foarte clar, nimeni nu făcuse o săritură CARP 
fără antrenament. Dacă mergea ceva prost, niciun echipament 
de protecţie din lume nu l-ar fi ajutat în vreun fel. 

Şi diferenţa dintre viaţă şi moarte? 

Pentru Alex se rezuma la douăzeci de metri pătraţi de nailon 
F111. Paraşutiştii au nevoie în medie de 0,20 metri pătraţi de 
paraşută pentru fiecare kilogram din greutatea lor şi a 
echipamentului. Dar săritorii CARP au nevoie doar de jumătate. 
Paraşuta lui Alex fusese aleasă pentru Jerry, care era mai greu 
decât el. Avea material din plin. 

Purta o paraşută Blackjack cu şapte elemente pe care Jerry o 
cumpărase la mâna a doua cu mai puţin de 1000 de dolari 
americani. În mod normal, o paraşută conţine nouă elemente - 
nouă buzunare separate. Paraşuta CARP mai mare se presupune 
că este mai docilă, mai uşor de manevrat şi mai precisă la 
aterizare. Greutatea lui Alex avea să o tragă din sacul de 
lansare când cădea el, şi s-ar fi umflat deasupra capului său, 
luând o formă aerodinamică, având designul unei paraşute 
moderne. 

Jerry era lângă el, îndreptând către sol un dispozitiv cam de 
mărimea şi de forma unui binoclu. Făcea o măsurătoare. 

— Trei sute cincizeci şi şapte de metri, spuse el. Scoase un 
card laminat - un planificator de întârziere a altitudinii - şi îl 
consultă imediat. Poţi face un patru, spuse el. lţi va oferi 
aproximativ 15 secunde sub paraşută. Un şase, maximum. Dar 
asta înseamnă să aterizezi pe dată. 

Alex înţelese ce spunea. Putea face o cădere liberă între patru 
şi şase secunde. Cu cât petrecea mai puţin timp atârnând sub 
paraşută, cu atât avea mai puţine şanse de a fi observat de jos. 
Pe de altă parte, cu cât ajungea mai repede, cu atât avea şanse 
mai mari de a-şi frânge oasele. 

— Şi când ajungi jos, adu-ţi aminte... 

— Balansarea. 


— Da. Dacă nu vrei să-ţi rupi ambele picioare, trebuie să 
încetineşti cam cu trei, patru secunde înainte de impact. 

— Nu cu trei, patru secunde după impact, adăugă Tom, să fie 
şi el de ajutor. Ar fi prea târziu. 

— Mersi! 

Alex privi în jur. Nu era nimeni la vedere. O parte din el spera 
ca un poliţist sau cineva din vilă să vină şi să oprească totul 
înainte de a sări. Dar grădinile erau goale. Capetele de marmură 
albă priveau dincolo de el, nici pe departe interesate. 

— Vei ajunge de la O la 120 de kilometri la oră în circa două 
secunde, continuă Jerry. Ti-am pus o bucată de țesătură, dar tot 
vei simţi şocul de deschidere. Dar măcar asta te va avertiza că 
eşti pe cale de a ateriza. Atunci strânge-ţi picioarele. Pune 
bărbia în piept. Şi încearcă să nu-ţi tai limba în două. Eu aproape 
că am făcut asta la prima săritură. 

— Da. 

Cuvintele monosilabice erau tot ce putea rosti Alex. 

Jerry privi peste marginea stâncii. 

— Acoperişul de la Consanto este chiar dedesubt şi nu bate 
vântul. Nu ai mult timp de manevră, dar poţi încerca să tragi 
funiile. Îşi puse o mână pe umărul lui Alex. Aş putea face eu asta 
pentru tine, dacă vrei. 

— Nu. Alex dădu din cap. Mulţumesc, Jerry. Dar e treaba mea. 
A fost ideea mea... 

— Succes. 

— Baftă! exclamă Tom. Ai grijă. 

Alex merse către marginea dintre două statui şi privi în jos. Se 
afla exact deasupra complexului, deşi de la înălţimea aceasta 
totul părea mic, ca un joc Lego argintiu. Majoritatea muncitorilor 
probabil că plecaseră deja, dar erau încă paznici. Spera ca 
nimeni să nu se uite în sus în cele câteva secunde cât îi lua să 
aterizeze. Dar asta observase el mai devreme, în afara porţii. 
Consanto se găsea cu faţa la mare. Drumul şi intrarea principală 
se aflau pe aceeaşi parte. Acolo era îndreptată toată atenţia 
paznicilor, şi, dacă Alex avea noroc, putea să cadă înăuntru - la 
propriu - fără a fi observat. 

Avea un gol în stomac. Nu-şi mai simţea picioarele. Părea că 
pluteşte. Încercă să inspire adânc, dar aerul părea că nu vrea să 
urce mai sus de piept. Era oare atât de important să intre în 
Consanto, să afle ce are acesta de a face cu Scorpionul? Ce ar fi 


spus Tom şi fratele lui dacă s-ar fi răzgândit, chiar şi acum, în 
ultima secundă? 

„La dracu'”, îşi zise el. Mulţi adolescenţi făceau sărituri CARP. 
Jerry însuşi sărise recent de pe Podul New River Gorge, în 
Virginia de Vest. Fusese Ziua Podului, singura zi în America în 
care săritura era legală, şi spunea că văzuse o mulţime de puşti 
care aşteptau la rând să sară. Era un sport. Oamenii făceau asta 
din plăcere. Dacă mai ezita, l-ar fi părăsit definitiv curajul. Era 
timpul să treacă la treabă. 

Cu o singură mişcare, se caţără pe parapet, verifică linia de la 
paraşută, privi o ultimă dată la ţintă şi sări. 

Era ca şi cum s-ar fi sinucis. 

Era ca nimic altceva ce experimentase înainte. 

Totul se găsea în ceaţă. Cerul, marginea stâncii şi (doar dacă 
nu-şi imagina cumva el asta) ochii holbaţi ai lui Tom. Apoi totul 
dispăru. Albastrul se repezi în gri, cu albul acoperişului ivindu-se 
la vedere. Vântul îi biciuia faţa. Ochii îi erau absorbiți în orbite 
cu acceleraţie maximă. Trebuia să deschidă paraşuta. Nu. Jerry 
îl avertizase. Câte secunde? 

„Acum!” 

Trase cordonul paraşutei, sperând că va găsi fluxul de aer ce 
trebuia să-l înconjoare. Funcţionase? Paraşuta dispăruse deja, 
trăgând după ea sfoara ce avea la rândul ei să o desfacă din 
pachet. Doamne! Era prea târziu. Cădea prea repede. Un strigăt 
prelung, mut... vântul în urechi şi pielea încreţindu-i-se. Unde 
era nenorocita de paraşută? Ce era sus? Ce, jos? In cădere... 

Şi apoi, o senzaţie de smulgere, de frânare. Crezu că fusese 
rupt în două. Zărea ceva, sfori şi material în valuri, chiar la 
marginea câmpului său vizual. Paraşuta! Dar nu conta. Încotro 
se îndrepta? Privi în jos şi-şi văzu picioarele, atârnând. Un 
dreptunghi alb se grăbea să le întâlnească. Acoperişul 
complexului - dar era prea departe. Avea să rateze. „Repede. 
Trage de sfori.” E mai bine. Acoperişul se legănă iarăşi spre el. 
Ce uitase? Balansarea! Trase de ambele frâne, lăsând să cadă 
coada paraşutei, astfel încât - asemenea unui avion la aterizare 
- ajunse într-un unghi ascendent. Era oare prea târziu? 

Nu vedea decât suprafaţa acoperişului. Apoi o atinse. Simţi 
şocul impactului trecând prin glezne, prin genunchi şi, în sus, 
prin coapse. Paraşuta îl trăgea. Jerry îl avertizase asupra acestui 
fapt. Jos putea fi o briza mai puternică, şi, dacă nu era atent, 


putea fi aruncat de pe acoperiş. Vedea marginea cum se repede 
spre el. Işi înfipse călcâiele, căutând în spate mânerele. Se 
prinse de ele şi le trase. „Nu mai alerga!” La doar câţiva 
centimetri distanţă de hău, reuşi să se echilibreze pe picioare. 
Se lăsă pe spate, trăgând paraşuta înspre el. Se aşeză cu greu. 

Ajunsese. 

Timp de câteva secunde, nu făcu nimic. Experimenta trăirile 
pe care le ştiu toţi cei care sar în stilul CARP, senzaţii care fac 
sportul acesta atât de plăcut. Corpul său elibera un flux de 
adrenalină ce-l străbătea din cap până-n picioare. Inima îi bătea 
de două ori mai tare. Îşi simţea fiecare fir de păr de pe corp 
ridicat. Privi în sus către stâncă. Tom şi fratele său nu se 
vedeau. Chiar dacă s-ar fi aflat acolo, ar fi fost prea mici pentru 
a fi observați. Lui Alex nu-i venea să creadă cât de mult 
coborâse şi cât de repede ajunsese. Şi, după câte îşi dădea 
seama, paznicii stătuseră cu capetele în jos, cu ochii în pământ, 
nu îndreptaţi spre cer. Ce mai sistem de securitate la Consanto! 

Alex aşteptă ca pulsul şi bătăile inimii să îi revină la normal, 
apoi îşi scoase casca şi apărătorile. Împături repede paraşuta 
cât de bine putu şi o băgă înapoi în geantă. Simţea gust de 
sânge în gură şi constată că, în ciuda avertismentelor lui Jerry, 
tot reuşise să-şi muşte limba. 

Rămânând ghemuit, cără geanta cu paraşuta până la uşa pe 
care o văzuse mai devreme. Trebuia să lase echipamentul lui 
Jerry acolo sus, pe acoperiş, până ce avea să plece. Îşi făcu vreo 
câteva planuri pentru cum avea să iasă din Consanto. Cel mai 
uşor era să cheme poliţia şi să se lase arestat. În cel mai rău 
caz, avea să fie condamnat pentru încălcarea proprietăţii 
private. Dar avea doar paisprezece ani. Se îndoia că l-ar fi băgat 
într-o închisoare italiană - mai degrabă l-ar fi trimis pachet 
înapoi în Anglia. 

Uşa era întredeschisă. Avusese dreptate în legătură cu asta. 
Vreo zece mucuri de ţigară de pe acoperiş spuneau povestea 
acelei uşi. In ciuda tuturor paznicilor, a camerelor de 
supraveghere şi a alarmelor superdotate, un singur fumător 
dependent găsise un loc retras aici sus şi lăsase totul deschis. 

Ei, asta era bine. Alex se strecură înăuntru şi găsi un şir de 
trepte metalice care coborau. Urmă un set de alte uşi solide din 
oţel, cu ferestre mici de sticlă, şi, preţ de o secundă, Alex se 
gândi că drumul îi era blocat. Dar trebuia să existe un fel de 


senzor. Acestea se deschideau când el se apropia, apoi se 
închideau în urma lui. Poate că fumătorul anonim le reglase aşa. 
Alex se întoarse şi flutură o mână. Uşile nu se mişcară. O 
tastatură numerică de pe perete îi dădu vestea cea proastă. Să 
intre era una. Dar, pentru a ieşi, avea nevoie de un cod. Era 
prins în capcană. 

Nu putea merge decât într-o direcţie: înainte. Trecu pe un 
coridor alb până la un alt set de uşi care se deschiseră şi se 
închiseră când el trecu. Ajunsese în mijlocul complexului. Sesiză 
imediat diferenţa în calitatea aerului. Era foarte rece şi se 
simţea un miros metalic. Privi în sus şi observă un tub lucios 
argintiu ce trecea de-a lungul pasajului. Existau tastaturi şi 
monitoare peste tot. Deja îl durea capul. Locul acesta întrecea 
orice aşteptări. 

Continuă să se mişte, dorind să vadă cât mai multe înainte de 
a fi descoperit. Nu părea să fie nimeni în preajmă - toţi 
muncitorii probabil că plecaseră peste noapte acasă -, dar putea 
fi doar o chestiune de timp până când cei de la pază s-ar fi 
sesizat. Auzi o uşă deschizându-se undeva. Inima lui Alex stătu 
în loc, şi băiatul căută repede un loc în care să se ascundă. 
Coridorul era gol, puternic iluminat de neoane aşezate în spatele 
unor panouri de sticlă. Nu exista nici măcar un spaţiu umbrit 
care să-l acopere. Văzu o uşă şi se grăbi într-acolo, dar era 
încuiată. Alex se lipi de aceasta, sperând să nu fie zărit. 

Apăru un bărbat de după colţ. La început nu îţi puteai da 
seama că era vorba despre un bărbat. Purta un costum de 
protecţie albastru-deschis care îi acoperea fiecare centimetru 
din corp. Avea o glugă pe cap şi o mască pe faţă, ce-i ascundea 
trăsăturile - dar apoi se întoarse, şi Alex zări o pereche de 
ochelari şi o barbă. Bărbatul împingea ceea ce părea a fi un 
ceainic imens, din crom strălucitor, aşezat pe rotile. Ceainicul 
era mare cât el, cu o serie de valve şi de ţevi pe capac. Spre 
uşurarea lui Alex, bărbatul o luă pe un alt coridor. 

Alex se uită înspre uşa lângă care se ascunsese. Avea un 
geam de sticlă groasă - ca al unei maşini de spălat -, şi de 
partea cealaltă era o încăpere mare, tot iluminată, dar goală. 
Alex presupuse că trebuia să fie laboratorul, însă arăta mai mult 
ca o distilerie, cu şi mai multe vase, unele suspendate pe 
lanţuri. O scară metalică ducea la un fel de pod rulant şi către 
un perete întreg, pe care se aflau ceea ce păreau uşi de frigider 


enorme. Metalul părea nou-nouţ, bine lustruit. 

În timp ce Alex privea, o femeie traversă încăperea. 
Complexul nu era, evident, atât de pustiu cum crezuse el. Şi ea 
purta haine de protecţie, având o mască pe faţă, şi împingea un 
cărucior argintiu. Respirația lui aburea geamul când încercă să 
se uite. Nu avea sens, dar părea că femeia căra ouă... cu sutele, 
frumos aranjate pe tăvi. Aveau mărimea ouălor de găină, fiecare 
fiind de un alb imaculat. Oare femeia făcea parte din echipa de 
catering? Alex se îndoia. Exista ceva aproape sinistru la ouăle 
alea. Poate din pricina uniformităţii lor, a faptului că erau 
evident identice. Femeia se duse în spatele unei maşinării şi 
dispăru. Tot mai derutat, Alex decise că era timpul să meargă 
mai departe. 

Se duse pe un al doilea coridor, pe urmele bărbatului cu 
ceainicul. Acum auzea o maşinărie, un ţăcănit uşor, ritmic. 
Ajunse la un panou din sticlă aflat pe un perete şi privi prin el 
într-o cameră întunecoasă, unde o altă femeie era aşezată în 
faţa unei maşinării ciudate, complicate, care părea să sorteze 
sute de eprubete, rotindu-le, numărându-le, etichetându-le şi, în 
final aducându-le în dreptul ei. 

Ce se făcea la Consanto Enterprises? Poate arme chimice? Și 
cum naiba avea să iasă de acolo? Alex privi în jos şi îşi văzu 
mâinile, încă murdare de pe urma saltului. Era murdar şi 
transpirat şi se mira că nu declanşase încă alarmele din clădire. 
înconjurat de toţi aceşti pereţi albi, inspirând aerul care era 
aspirat şi sterilizat, devenise echivalentul unui microb imens, iar 
monitoarele ar fi trebuit să dea alarma în momentul în care se 
apropiase. 

Ajunse la un alt set de uşi, şi fu uşurat când acestea se 
deschiseră. Poate că, până la urmă, avea să găsească o cale de 
ieşire. Dar aceste uşi duceau la un alt coridor, ceva mai larg 
decât cel pe care tocmai îl părăsise, dar la fel de nepromiţător. 
Îşi dădu seama că era încă la ultimul etaj. Intrase prin acoperiş. 
Trebuia să găsească un lift sau o scară care să-l ducă jos. 

Deodată, o uşă se deschise cam la zece metri distanţă şi 
apăru un bărbat, care rămase locului, holbându-se la Alex. 

— Cine naiba eşti şi ce cauţi aici? întrebă acesta. 

Alex observă că bărbatul vorbea în engleză. În acelaşi timp, îl 
recunoscu: cap chel, nas ca un cârlig şi ochelari negri, groşi. 
Purta un halat larg peste un sacou şi o cravată, dar ultima dată 


când îl întâlnise Alex era costumat. Era dr. Liebermann, 
musafirul pe care-l văzuse vorbind cu doamna Rothman la 
petrecerea din Veneţia. 

— Eu... Alex nu ştia ce să spună. M-am pierdut, mormăi el 
fără vlagă. 

— N-ai voie aici! Este o zonă securizată. Cine eşti? 

— Mă numesc Tom. Tatăl meu lucrează aici. 

— Cum îl cheamă? În ce departament? Dr. Liebermann nu 
credea clişeul cu băiatul pierdut. Cum ai ajuns aici? întrebă el. 

— M-a adus tata. Dar dacă vreţi să-mi arătaţi pe unde să ies, 
e în regulă. 

— Nu! Chem paza. Poţi să vii cu mine! 

Dr. Liebermann făcu un pas înapoi spre camera din care 
ieşise. Alex nu ştia ce să facă. Oare să încerce să fugă? Odată 
alarma pornită, l-ar fi prins în câteva minute. Şi apoi? 
presupusese că indivizii de la Consanto l-ar preda poliţiei. Dar, 
dacă ei ascundeau ceva aici, dacă el ar fi văzut ceva secret, 
poate că nu ar fi avut norocul acesta. 

Dr. Liebermann se întindea spre ceva, şi Alex văzu butonul de 
alarmă lângă uşă. 

— E în ordine, Harold. Mă ocup eu de asta. 

Vocea venea din spatele lui Alex. 

Băiatul se întoarse, şi simţi cum inima i se opreşte în loc. Era 
un coşmar. Nile, bărbatul care îl doborâse şi-l lăsase să se înece, 
stătea lângă el, cu un zâmbet pe faţă, total relaxat. Şi acesta 
purta un halat alb. În cazul său, halatul stătea peste jeanşi şi 
peste un tricou strâmt. Avea o servietă gri într-o mână, dar, în 
timp ce Alex privea, o puse pe podea, lângă el. 

— Nu mă aşteptam să te revăd. 

Harold Liebermann era derutat. 

— Doamna Rothman m-a trimis înapoi. 

— De ce? 

— Ei bine, după cum vezi, doctore Liebermann, este o 
problemă serioasă de siguranţă. Inainte de a pleca mi-a spus să 
am grijă de asta. 

— Îl cunoşti pe acest băiat? Cine este? 

— Îl cheamă Alex Rider. 

— Mi-a spus că se numeşte Tom. 

— Minte! E spion. 

Alex era prins în mijlocul acestei conversații, cu cei doi bărbaţi 


de o parte şi de alta. El se găsea la mijloc. Se simţea copleşit, şi 
ştia că nu avea ce să facă. Nile era prea rapid şi prea puternic 
pentru el. O dovedise deja. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă dr. Liebermann. 

Părea deranjat, ca şi când nici Alex, nici Nile nu aveau ce 
căuta acolo. 

— Ţi-am spus, Harold. Nu putem avea probleme de siguranţă. 
Am de gând să mă ocup de asta. 

Nile băgă mâna sub haină şi scoase una dintre cele mai 
mortale arme pe care le văzuse Alex vreodată. Era o sabie de 
samurai, foarte uşor curbată, cu mânerul de fildeş şi cu lama 
foarte ascuţită. Dar era mai scurtă - ceva între o sabie şi un 
pumnal. Nile o cântări o secundă în mână, bucurându-se în mod 
evident, apoi o ridică până la nivelul umerilor. Acum o putea 
arunca sau putea reteza cu ea. Oricum, Alex ştiu pe dată că 
avea de-a face cu un maestru. Mai avea, poate, câteva secunde 
de trăit. 

— Nu-l poţi ucide aici! exclamă dr. Liebermann disperat. Vei 
împroşca sânge peste tot. 

— Nu te îngrijora, Harold, răspunse Nile. Acesta trece prin gât 
şi ajunge în creier. Va fi puţin sânge. 

Alex se ghemui, pregătindu-se să se ferească, ştiind că nu 
avea nicio şansă. Nile zâmbea încă, distrându-se, evident. 

Aruncă sabia. 

O singură mişcare. Alex nici măcar nu-l văzu pe Nile ţintind, 
dar lama o pornise deja de-a lungul coridorului. Trecu de umărul 
lui Alex. Ratase Nile? Nu. Era imposibil! Işi dădu deodată seama 
că Nile nu ţintise înspre el. 

Alex se întoarse şi îl văzu pe dr. Liebermann deja mort, încă în 
picioare, cu o privire surprinsă. Reuşise să ridice o mână, astfel 
încât atingea uşor lama sabiei ce-i ieşea acum din gât. Se 
prăvă.li în faţă şi rămase nemişcat. 

— Direct în creier, comentă Nile. Cum am spus. 

În timp ce Alex privea, înmărmurit, Nile trecu pe lângă el şi se 
aplecă lângă dr. Liebermann. Scoase sabia, folosi cravata 
mortului pentru a o şterge şi o puse înapoi în apărătoare, care 
atârna la pieptul său, sub halat. Privi în sus. 

— Bună, Alex, spuse el vesel. Eşti ultima persoană pe care mă 
aşteptam să o văd aici. Doamna Rothmann va fi mulţumită. 

— Nu vreţi să mă ucideţi? murmură Alex. 


Încă nu-i venea a crede ce se întâmplase. 

— Nici gând. 

Nile se ridică, se întoarse la servietă şi o deschise. Lui Alex îi 
era greu să ţină pasul cu evenimentele. lnăuntrul servietei văzu 
o tastatură, un ecran mic de computer, două pachete pătrate şi 
o serie de fire. Nile îngenunche şi tastă rapid ceva. O serie de 
coduri apăru pe ecran: negru cu alb, ca degetele care tastau. 

— Sper că mă vei ierta, Alex. Trebuie să spun că-mi pare 
foarte rău pentru ce s-a întâmplat în Palatul Văduvei. N-am ştiut 
că eşti fiul lui John Rider. Cred că modul cum ai reuşit să scapi a 
fost foarte ingenios. Nu m-aş fi iertat niciodată dacă trebuia să 
merg să-ţi pescuiesc trupul. Termină de tastat, apăsă „enter”, 
apoi închise capacul servietei. Dar nu putem vorbi acum. 
Doamna Rothman e pe coastă. De-abia aşteaptă să te cunoască. 
Aşa că, să mergem! 

— De ce l-aţi omorât pe doctorul Liebermann? întrebă Alex. 

— Pentru că mi-a ordonat doamna Rothman. Nile se ridică. 
Uite, sunt sigur că ai o mulţime de întrebări, dar nu pot 
răspunde acum. Tocmai am setat o bombă pentru a face să sară 
în aer locul ăsta în - se uită la ceas - 92 de secunde. Aşa că nu 
cred că avem timp de discuţii. 

Lăsă servieta lângă capul doctorului Liebermann, îl verifică pe 
mort încă o dată, apoi se îndepărtă. Alex îl urmă. Ce altceva 
putea face? Nile ajunse la o uşă şi tastă un cod. Uşa se deschise 
şi trecură prin ea. Se mişcau repede. Nile se deplasa asemenea 
unui atlet - rapid şi fără efort. Aici era scara pe care o căutase 
Alex. Coborâră trei etaje şi ajunseră la o altă uşă. Nile tastă un 
număr şi deodată se găseau în aer liber. Exista o maşină acolo - 
o Alfa Romeo Spider cu două locuri -, aşteptând afară cu 
acoperişul coborât. 

— Urcă! spuse Nile. 

După cum vorbea, părea că el şi Alex tocmai ieşiseră de la 
cinema şi se îndreptau spre casă. 

Alex urcă, şi plecară. Cât timp trecuse de când Nile setase 
bomba? Era acum întuneric beznă afară. Soarele dispăruse, în 
sfârşit. Urmară o alee asfaltată până la punctul principal de 
control. Nile îi zâmbi paznicului. 

— Grazie. E” stato bello vedervi... 

„Mulţumesc. Mă bucur că v-am văzut.” Alex ştia deja de la 
prima lor întâlnire că Nile vorbea italiana. Paznicul dădu din cap 


şi ridică bariera. 

Nile apăsă pe acceleraţie, şi maşina se îndepărta încet. Alex 
se răsuci în scaunul său. Câteva secunde mai târziu, se auzi o 
explozie imensă. Ca şi cum o flacără portocalie hotărâse să iasă 
din complex. Geamurile se sparseră. Fumul şi focul ţâşniră. Mii 
de bucăţi de sticlă şi de metal - o rafală mortală - cădeau pe 
pământ. Alarmele - asurzitoare - începură să şuiere. Se 
desprinse o bucată mare din acoperiş şi din clădire. Alex văzuse 
mărimea bombei. Era greu de crezut că aceasta cauzase atâtea 
pagube. 

Nile privi în oglindă, admirându-şi opera. Scoase un sunet 
dezaprobator. 

— Accidentele astea industriale... murmură el. Nu ştii 
niciodată când se mai întâmplă unul. 

Conduse maşina de-a lungul coastei, ajungând deja la 150 de 
kilometri pe oră. În spatele său, Consanto Enterprises ardea, 
flăcările sărind în sus şi reflectându-se în marea întunecoasă şi 
tăcută. 


HAINE DE FIRMA 

Alex stătea pe balcon şi admira priveliştea oraşului Positano şi 
apa neagră a Mediteranei din spate. Trecuseră două ore de la 
asfinţit, dar căldura se păstrase încă în aer. Era îmbrăcat într-un 
halat şi avea părul ud încă, de la duşul care împroşca jeturi 
puternice de apă caldă din toate direcţiile. Pe masa de lângă el 
se afla un pahar cu suc proaspăt de lămâie cu gheaţă. Din 
momentul în care îl întâlnise pe Nile pentru a doua oară, totul 
părea un vis. Acum parcă acest vis îl ducea într-o direcţie cu 
totul nouă. 

Mai întâi hotelul. Se chema Sirenuse, şi Nile dorise să 
precizeze că era unul dintre cele mai luxoase din tot sudul 
Italiei. Camera lui Alex, imensă, nu părea deloc o cameră de 
hotel - ci mai degrabă un apartament de oaspeţi dintr-un palat 
italian. Patul era foarte mare şi avea cearşafuri din bumbac pur 
egiptean. Avea propriul birou, un TV cu diagonala de 92 de 
centimetri, cu video şi DVD, o canapea din piele şi, de partea 
cealaltă a ferestrelor uriaşe, terasă proprie. lar baia! Pe lângă 
cabina de duş, exista o cadă încăpătoare, cât pentru o echipă de 
fotbal, cu hidromasaj. Cada era din marmură, decorată cu plăci 
de gresie lucrate manual. Apartament pentru milionari. Alex se 
cutremură gândindu-se cât costa o noapte aici. 

Nile îl adusese cu maşina la acest hotel de la ruinele Consanto 
Enterprises. Niciunul nu vorbise în timpul călătoriei. Erau o sută 
de întrebări pe care Alex dorea să i le pună lui Nile, dar vântul şi 
zgomotul făcut de motorul cu şase cilindri în V, de 220 de cai- 
putere al maşinii Alfa Romeo Spider făceau conversaţia 
imposibilă. Oricum, Alex avea impresia că nu Nile era cel ce 
deţinea răspunsurile. Merseseră doar douăzeci de minute, 
urmând linia coastei, şi deodată se văzuseră acolo, parcaţi în 
faţa unui hotel ce era decepţionant de mic şi de obişnuit - 
observat din afară. 

In timp ce Alex îndeplinea formalităţile de cazare, Nile dăduse 
un telefon scurt de pe mobil. 

— Doamna Rothman este deosebit de încântată de prezenţa 
ta aici, spusese el. Va lua cina cu tine la nouă şi jumătate. M-a 
rugat să-ţi trimit sus nişte haine. Îl cântărise pe Alex din priviri. 
Mă pricep la mărimi. Ai ceva preferinţe în acest domeniu? 

Alex dăduse din umeri. 

— Orice doriţi. 


— Bine. Băiatul de aici te va duce în camera ta. Mă bucur 
foarte mult că am dat peste tine, Alex. Ştiu că vom fi prieteni. 
Poftă bună! Mâncarea de aici este deosebită. 

Se întorsese la maşină şi plecase. 

„Ştiu că vom fi prieteni.” Alex dădu din cap a neîncredere. Cu 
doar două seri înainte, acelaşi bărbat îl abandonase inconştient, 
lăsându-l să se înece într-o pivniţă. 

Fu smuls din aceste gânduri de sosirea unui bărbat mai în 
vârstă, în uniformă, care îi făcu semn şi apoi îl conduse pe Alex 
în camera lui, la al doilea etaj, de-a lungul coridoarelor pline de 
antichităţi şi de obiecte de artă. In sfârşit fu lăsat singur. Verifică 
imediat. Uşa era descuiată. Cele două telefoane de pe birou 
aveau ton direct. Putea suna pe oricine, oriunde în lume... 
inclusiv la poliţie. Fusese, la urma urmei, martorul distrugerii 
unei părţi din Consanto Enterprises şi al uciderii lui Harold 
Liebermann. Dar era evident că Nile avea încredere că el va 
păstra tăcerea, cel puţin până când o va fi întâlnit pe doamna 
Rothman. Putea pleca, dacă dorea. Să dispară pur şi simplu. 
Dar, din nou, ei presupuneau că doreşte să rămână. Se simţea 
foarte derutat. 

Alex sorbi din băutură, admirând priveliştea. 

Era o seară frumoasă, cerul se întindea către eternitate, 
împânzit de mii de stele strălucitoare. Auzea valurile 
rostogolindu-se, în depărtare. Oraşul Positano era construit pe 
un deal abrupt, cu magazinele, restaurantele, casele şi 
apartamentele aşezate toate unele peste celelalte, cu o serie de 
alei ce se încrucişau şi cu o stradă îngustă ce mergea în zigzag 
până jos, la golful în formă de potcoavă. Sezonul se apropia de 
sfârşit, dar locul era încă înţesat de lume hotărâtă să se bucure 
de vară până la sfârşit. 

Se auzi o bătaie în uşă. Alex se duse înapoi în cameră şi 
traversă planşeul din marmură lustruită. Zări un chelner în haină 
alba, cu cravată neagră. _ 

— Hainele dumneavoastră, domnule, spuse el. li înmână lui 
Alex o valiză. Domnul Nile a sugerat să purtaţi costumul în seara 
aceasta, adăugă în timp ce se întorcea să plece. 

Alex deschise valiza. Era plină de haine, toate scumpe, noi- 
nouţe. Costumul se afla deasupra. Il scoase şi îl întinse pe pat. 
Era gri cărbune, din mătase, cu etichetă Miu Miu. Mai văzu şi o 
cămaşă albă ce se potrivea cu acesta: de la Armani. Dedesubt 


găsi o cutie subţire din piele. O deschise şi privi. Îi dăduseră 
chiar şi un ceas nou, un Baume & Mercier cu brățară din oţel. Il 
scoase şi îl cântări în mână. Costa cel puţin câteva sute de lire 
sterline. Intâi camera, acum toate astea! Era evident că se 
azvârlea cu bani - şi, la fel ca apa de la duşul din cameră, 
bănetul venea din toate direcţiile. 

Se gândi o secundă. Nu era sigur în ce se bagă, dar putea să 
joace aşa pentru moment. Se făcuse aproape nouă şi jumătate, 
iar el era lihnit. Se îmbrăcă şi se examină în oglindă. Costumul 
avea linie clasică, cu revere mici ce de-abia îi ajungeau la piept 
şi cu pantaloni pe măsură. Cravata era albastru-închis, îngustă 
şi dreaptă. Doamna Rothman îi mai trimisese şi o pereche de 
pantofi din piele întoarsă de la Dolce & Gabbana. Era o 
costumaţie pe cinste. Alex abia de se recunoscu. 

La nouă şi jumătate fix intră în restaurantul de la parter. 
Hotelul, constată el acum, fusese construit pe o parte a dealului, 
aşa că era mai mare decât părea, cu mai multe etaje coborând 
şi sub nivelul recepţiei. Se găsi într-o cameră lungă cu arcade, 
ce avea mese întinse până afară, pe o altă terasă. Era luminată 
de sute de lumânări mici aşezate frumos, în candelabre de 
sticlă. Chelnerii se grăbeau de la o masă la alta, şi camera era 
inundată de zgomotul cuţitelor scrâşnind pe farfurii şi de 
murmurul scăzut al conversaţiilor. 

Doamna Rothman avea cea mai bună masă, în mijlocul 
terasei, cu vedere către oraş şi către mare. Era singură la masă, 
cu un pahar de şampanie în faţă, aşteptându-l. Purta o rochie 
neagră decoltată şi un colier cu diamant. Il văzu, zâmbi şi îi făcu 
semn cu mâna. Alex se duse la ea, amintindu-şi deodată că 
purta costum. Toţi ceilalţi meseni păreau îmbrăcaţi de zi. Işi 
dorea să nu-şi fi pus cravata. 

— Alex, arăţi minunat! Îl analiză rapid cu ochii săi negri. 
Costumul ţi se potriveşte perfect. Este Miu Miu, nu-i aşa? Îmi 
place stilul. Te rog, ia loc! 

Alex se aşeză la masă. Se întreba ce gândeau cei care 
priveau. O mamă şi fiul ei la masă? Se simţea ca un personaj în 
plus într-un film - şi începea să-şi dorească să-i arate cineva 
scenariul. 

— A trecut ceva vreme de când am mai luat masa cu propriul 
meu băiat de jucărie. Vrei nişte şampanie? 

— Nu, mulţumesc. 


— Altceva? 

Un chelner apăruse de nicăieri şi stătea lângă Alex, gata să ia 
comanda. 

— Aş dori un suc de portocale, vă rog! Proaspăt stoarse. Cu 
gheaţă. 

Chelnerul făcu o plecăciune uşoară şi se îndepărtă. Alex 
aşteptă ca doamna Rothman să vorbească. Era jocul ei, aşa că 
ea făcea regulile. 

— Mâncarea de aici este absolut minunata, îl informă femeia. 
Printre cele mai bune din Italia - şi, bineînţeles, mâncarea 
italiana este cea mai bună din lume. Sper că nu te superi, dar 
am comandat deja pentru tine. Dacă e ceva ce nu-ţi place, o 
poţi trimite înapoi. 

— E în ordine. 

Doamna Rothman îşi ridică paharul. Alex văzu bulele mici ce 
se ridicau la suprafaţă în lichidul de culoarea mierii. 

— Voi bea în sănătatea ta, anunţă ea. Dar mai întâi trebuie 
să-mi spui că m-ai iertat. Ce s-a întâmplat cu tine la Palatul 
Văduvei a fost monstruos. Mă simt foarte stânjenită. 

— Vă referiţi la faptul că aţi încercat să mă ucideţi? spuse 
Alex. 

— Dragul meu Alex! Ai sosit la petrecerea mea fără invitaţie. 
Te-ai strecurat în casă şi te-ai furişat în biroul meu. Ai menţionat 
un nume care ar fi trebuit să te ucidă pe loc, aşa că eşti foarte 
norocos că Nile a decis să te înece, în loc să-ţi rupă gâtul. Deci, 
deşi ce s-a întâmplat a fost un eveniment nefericit, nu poţi 
spune că nu a fost provocat. Bineînţeles, totul ar fi decurs altfel 
dacă am fi ştiut cine eşti. 

— l-am spus lui Nile numele meu. 

— Evident că nu l-a impresionat, şi mie nu mi l-a spus decât a 
doua zi. Am fost şocată când am auzit. Nu-mi venea să cred! 
Alex Rider, fiul lui John Rider, în casa mea! Şi fusese închis în 
acel loc şi lăsat să... Se cutremură şi închise ochii pentru puţin 
timp. A trebuit să aşteptăm ca apa să scadă înainte de a putea 
deschide uşa. Eram îngrijorată de moarte. Mă gândeam că e 
prea târziu. Şi apoi... Am privit înăuntru, şi nu era nimeni acolo. 
Ai făcut o schemă à la Houdini şi ai dispărut. Presupun că ai 
înotat prin puţul cel vechi... 

Alex aprobă din cap. 

— Mă mir că a fost destul de încăpător. Oricum, am fost 


furioasă pe Nile. Nu s-a gândit. Faptul că te numeai Rider ar fi 
trebuit să fie de ajuns. Şi apoi să te întâlnească din nou la 
Consanto! Ce făceai acolo, apropo? 

— Vă căutam. 

Ea făcu o pauză, gândindu-se. 

— Probabil că ai văzut broşura din biroul meu. Şi m-ai auzit 
vorbind cu Harold Liebermann? Nu aşteptă răspuns. Trebuie să 
ştiu neapărat un lucru. Cum ai intrat în complex? 

— Am sărit de pe terasa din Ravello. 

— Cu o paraşută? 

— Bineînţeles. A 

Doamna Rothman îşi dădu capul pe spate şi râse zgomotos. În 
acel moment, aducea mai mult cu o vedetă de cinema decât 
oricine altcineva cunoscut băiatului. Nu numai frumoasă, ci şi 
foarte încrezătoare. 

— Este minunat, declară ea. Este foarte frumos! 

— Era o paraşută împrumutată, adăugă Alex. Aparține fratelui 
unui prieten de-al meu. Am pierdut tot echipamentul. Şi probabil 
se întreabă unde sunt. 

Doamna Rothman era înţelegătoare. 

— Mai bine i-ai suna să le spui că ai supravieţuit. Şi mâine îi 
voi scrie fratelui prietenului tău un cec. Măcar atât să fac, după 
ceea ce s-a întâmplat. 

Chelnerul sosi cu sucul de portocale al lui Alex şi cu primul fel: 
două farfurii cu ravioli. Pastele erau proaspete, umplute cu 
ciuperci şi servite cu salată şi cu parmezan. Alex gustă. Trebuia 
să recunoască, mâncarea era delicioasă, după cum promisese 
doamna Rothman. 

— Ce s-a întâmplat cu Nile? întrebă el. 

— Poate fi cât se poate de tâmpit. Acţionează mai întâi, apoi 
pune întrebări. Nu se opreşte niciodată să gândească şi el o 
clipă. 

— Mă refeream la pielea lui. 

— A, asta! Suferă de vitiligo. Sunt sigură că ai auzit de asta. 
Este o boală de piele. Pielea sa nu are celulele pigmentare sau 
cam aşa ceva. Săracul Nile! S-a născut negru, dar va fi alb când 
va muri. Dar hai să nu vorbim despre el! Sunt atâtea alte lucruri 
care merită discutate. 

— L-aţi cunoscut pe tatăl meu. 

— L-am cunoscut foarte bine, Alex! Era un prieten foarte bun 


de-al meu. Şi trebuie să spun că tu eşti copia sa fidelă. Nu-ţi poţi 
imagina ce ciudat e să stau aici cu tine. lată-mă, cu 
cincisprezece ani mai în vârstă. Dartu... 

Îl privi fix în ochi. Alex văzu că femeia îl examina, dar în 
acelaşi timp parcă absorbea ceva din el. 

— E aproape ca şi cum s-ar fi întors John, spuse ea. 

— Vreau să aflu despre el. 

— Ce-ţi pot spune din ce nu ştii deja? 

— Nu ştiu nimic, cu excepţia a ceea ce mi-a spus Yassen 
Gregorovici. Alex se opri. Sosise momentul de care se temuse. 
Motivul pentru care el se afla aici. Era asasin? întrebă băiatul. 

Dar doamna Rothman nu răspunse. Privirea ei era undeva 
departe. 

— L-ai întâlnit pe Yassen Gregorovici, spuse femeia. El te-a 
îndreptat către mine? 

— Eram acolo când a murit. 

— Mi-a părut rău pentru Yassen. Am auzit că a fost ucis. 

— Vreau să ştiu despre tatăl meu, insistă Alex. A lucrat pentru 
o organizaţie numită Scorpionul. Era asasin. Este adevărat? 

— Tatăl tău a fost prietenul meu. 

— Nu-mi răspundeţi la întrebare, spuse băiatul, încercând să 
nu se enerveze. 

Doamna Rothman părea destul de prietenoasă, dar el ştia 
deja că femeia era foarte bogată şi lipsită de milă. Era conştient 
de faptul că nu reprezenta un lucru înţelept să te afli în tabăra 
opusă ei. 

Doamna Rothman rămăsese cât se poate de calmă. 

— Nu vreau să vorbesc despre el, spuse femeia. Nu încă. Nu 
înainte de a vorbi despre tine. 

— Ce vreţi să ştiţi despre mine? 

— Ştiu deja multe despre tine, Alex. Ai o reputaţie uimitoare. 
Acesta e motivul pentru care ne aflăm în seara aceasta aici. Am 
să-ţi fac o ofertă, ceva ce te va surprinde. Dar vreau să înţelegi, 
chiar de la început, că eşti cât se poate de liber. Poţi pleca 
oricând. Nu vreau să-ţi fac niciun rău. Din contră. Tot ce-ţi cer e 
să te gândeşti la ceea ce-ţi propun şi apoi să-mi spui ce crezi. 

— Şi după aceea îmi veţi povesti despre tata? 

— Tot ceea ce vrei să ştii. 

— În regulă. 

Doamna Rothman îşi terminase şampania. Făcu semn cu o 


mână, şi imediat apăru un chelner care îi umplu paharul. 

— Îmi place şampania, spuse ea. Eşti sigur că nu vrei şi tu? 

— Nu beau alcool. 

— E probabil mai înţelept. Deodată deveni serioasă. Din câte 
am înţeles, ai lucrat pentru MI6 de patru ori, începu ea. A fost 
treaba aceea cu computerele Stormbreaker. Apoi şcoala la care 
te-au trimis, în Alpii Francezi. După aceea ai fost în Cuba. Şi, în 
final, povestea cu Damian Cray. Mă interesează de ce ai făcut-o. 
Ce ai obţinut din asta? 

— La ce vă referiţi? 

— Ai fost plătit? 

Alex dădu din cap. 

— Nu. 

Doamna Rothman se gândi un moment. 

— Atunci... eşti patriot? 

Alex dădu din umeri. 

— Îmi place Marea Britanie, spuse el. Şi presupun că aş lupta 
pentru ea dacă ar fi un război. Dar nu m-aş numi patriot. Nu. 

— Atunci trebuie să răspunzi la întrebarea mea. De ce-ţi rişti 
viaţa şi te laşi rănit pentru MI6? Să nu-mi zici că e din cauză că- 
ţi sunt dragi Alan Blunt şi doamna Jones. l-am cunoscut pe 
amândoi şi nu pot spune că m-au impresionat. Ţi-ai riscat viaţa 
pentru ei, Alex! Ai fost rănit - aproape ucis. De ce? 

Alex era derutat. 

— Unde vreţi să ajungeţi? întrebă el. De ce mă întrebaţi toate 
astea? 

— Pentru că, după cum ţi-am spus, vreau să-ţi fac o ofertă. 

— Ce ofertă? 

Doamna Rothman gustă din ravioli. Folosea doar furculiţa, 
tăind fiecare pastă în jumătate. Mânca foarte delicat, şi Alex 
vedea plăcerea din ochii ei. Nu era numai mâncare pentru ea. 
Era o operă de artă. 

— Ţi-ar plăcea să lucrezi pentru mine? întrebă femeia. 

— Pentru Scorpion? 

— Da. 

— Ca tatăl meu? 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— Îmi cereţi să devin asasin? 

— Poate. Zâmbi. Eşti foarte talentat, Alex! Pentru un băiat de 
paisprezece ani, eşti chiar remarcabil - şi, bineînţeles, fiind atât 


de tânăr, ne poţi fi de folos în multe feluri. Îmi închipui că de 
asta domnul Blunt a fost atât de preocupat să te păstreze. Poţi 
face lucruri şi poţi merge în locuri inaccesibile unui adult. 

— Ce este Scorpionul? întrebă Alex. Ce făceaţi la Consanto? 
Ce este Consanto? Ce se făcea în acel complex? Şi de ce a 
trebuit să îl ucideţi pe doctorul Liebermann? 

Doamna Rothman termină de mâncat primul fel şi lăsă jos 
furculita. Alex se trezi hipnotizat de diamantele din jurul gâtului 
ei. Acestea reflectau lumina lumânărilor, fiecare bijuterie 
multiplicând şi mărind flăcările galbene. 

— Ce multe întrebări! remarcă femeia. Ridică din umeri. 
Consanto Enterprises este o companie farmaceutică banală. 
Dacă vrei, poţi găsi rapid informaţii despre ea. Au birouri în 
toată Italia. Cât despre ce făceam noi acolo, asta nu-ţi pot 
spune. In acest moment suntem implicaţi într-o operaţiune 
numită Sabia Invizibilă, dar nu e cazul să ştii tu ceva despre 
asta. Nu încă. Îţi voi spune totuşi de ce a trebuit să-l ucidem pe 
doctorul Liebermann. Este foarte simplu. Pentru că nu era de 
încredere. L-am plătit cu foarte mulţi bani pentru a ne ajuta într- 
o problemă. Era îngrijorat pentru ceea ce făcea, şi în acelaşi 
timp voia mai mulţi bani. Un astfel de personaj poate fi un 
pericol pentru noi toţi. A fost mai sigur să scăpăm de el. Dar să 
ne întoarcem la prima ta întrebare! Vrei să ştii despre Scorpion. 
De asta ai fost în Veneţia şi de asta m-ai urmat aici. Foarte bine. 
Iti voi spune. 

Sorbi din şampanie, apoi lăsă paharul din mână. Alex îşi dădu 
deodată seama că masa lor fusese poziționată astfel încât să 
poată discuta fără să fie auziţi. Chiar şi aşa, doamna Rothman 
se dădu mai aproape de el înainte de a vorbi. 

— După cum ai ghicit deja, Alex, Scorpionul este o organizaţie 
criminală, începu ea. S este de la sabotaj. CORP vine de la 
corupţie. | vine de la informaţii secrete, cu alte cuvinte, spionaj. 
Şi O, de la omoruri. Acestea sunt principalele noastre arii de 
expertiză, deşi mai sunt şi altele. Avem succes, şi asta ne-a 
făcut puternici. Suntem în întreaga lume. Serviciile secrete nu 
pot face nimic în privinţa noastră. Suntem o organizaţie prea 
mare, şi ei s-au trezit prea târziu. Oricum, din când în când, unii 
dintre ei se folosesc de noi. Ne plătesc să le facem treburile 
murdare. Am învăţat să convieţuim. 

— Şi vreţi să mă alătur organizaţiei? Alex lăsă jos cuțitul şi 


furculita, deşi nu terminase de mâncat. Nu sunt ca 
dumneavoastră. Nu sunt deloc aşa. 

— Ce ciudat... Tatăl tău era. 

Asta durea. Ea vorbea despre un bărbat pe care el nu avusese 
şansa să-l cunoască. Dar cuvintele femeii îl atingeau direct în 
inimă, lovind în cine şi în tot ce era el. 

— Alex, trebuie să te maturizezi puţin şi să încetezi să mai 
vezi lucrurile în alb şi negru. Lucrezi pentru MI6. Îi crezi cumva 
băieţii cei buni? Presupun că asta mă face pe mine să fiu în 
tabăra celor răi. Poate că ar trebui să stau aici într-un scaun cu 
rotile, rasă în cap şi cu o cicatrice pe faţă, mângâind o pisică. 
Râse la gândul acesta. Din păcate, nu mai este atât de simplu. 
Nu în secolul douăzeci şi unu. Gândeşte-te puţin la Alan Blunt! In 
afara oamenilor pe care i-a ucis în întreaga lume, uită-te la 
modul în care s-a folosit de tine, pentru Dumnezeu! Te-a rugat 
frumos înainte de a te lua de la şcoală şi de a te transforma în 
spion? Nu cred! Ai fost exploatat, Alex, şi ştii asta. 

— Nu sunt asasin, protestă Alex. N-aş putea fi nicicând. 

— Este foarte ciudat că spui asta. Mi se pare mie, sau chiar 
nu-l zăresc pe Damian Cray la masa de alături? Mă întreb ce i s- 
a întâmplat. Sau ce zici de drăguţul doctor Grief? Inţeleg că nu a 
supravieţuit ultimei întâlniri cu tine. 

— Acestea au fost accidente. 

— Se pare că ai fost martor la o groază de accidente din 
acestea în ultimele luni. Se opri. Când vorbi din nou, vocea îi era 
mai delicată, ca a unei profesoare adresându-i-se elevului 
preferat. Văd că eşti încă supărat pentru ce i s-a întâmplat 
doctorului Liebermann, spuse ea. Să nu fii. Nu era un om drăguţ 
şi nu cred că va lipsi cuiva. De fapt, n-aş fi surprinsă dacă soţia 
sa ne-ar trimite o scrisoare de mulţumire. Zâmbi, ca după o 
glumă. Ai putea spune că moartea lui a fost o înţepătură în braţ 
pentru noi toţi. Şi să nu uiţi, Alex, a fost alegerea lui. Dacă nu ar 
fi minţit şi nu şi-ar fi înşelat compania ca să vină să lucreze 
pentru noi, ar fi fost încă în viaţă. Nu a fost deloc vina noastră. 

— Bineînţeles că a fost vina dumneavoastră. L-aţi ucis! 

— Ei bine, da. Presupun că e adevărat. Dar afacerile noastre 
sunt importante la nivel mondial. Şi uneori se întâmplă ca unii 
să ne stea în cale, iar din acest motiv să-şi găsească sfârşitul. 
Îmi pare rău, dar asta e. 

Un chelner veni şi luă farfuriile. Alex îşi termină sucul de 


portocale, sperând ca gheaţa să-l ajute să-şi limpezească 
gândurile. 

— Tot nu mă pot alătura Scorpionului, spuse el. 

— De ce nu? 

— Trebuie să mă întorc la şcoală. 

— De acord. Doamna Rothman se aplecă înspre el. Avem o 
şcoală; vreau să te trimit acolo. Numai că şcoala noastră te va 
învăţa lucruri pe care le vei găsi mai folositoare decât logaritmii 
şi gramatica engleză. 

— Ce fel de lucruri? 

— Cum să ucizi, de exemplu. Spui că nu ai putea face asta 
niciodată, dar cum poţi fi sigur? Dacă mergi la Malagosto, vei 
afla. Nile a fost un elev eminent acolo; e asasinul perfect - sau 
va fi. Din nefericire, are o slăbiciune enervantă. 

— Vă referiţi la boala lui? 

— Nu. Este şi mai enervantă decât asta. Ezită. Ai putea fi mai 
bun decât el, Alex, cu timpul. Şi, deşi ştiu că nu ai vrea să auzi 
asta, tatăl tău a fost, de fapt, instructor acolo. Unul deosebit. 
Am fost devastaţi când a murit. 

Din nou se ajungea la asta. Totul începea şi se termina cu 
John Rider. Alex nu mai putea evita întrebarea. Trebuia să ştie. 

— Spuneţi-mi despre tatăl meu, începu el. De asta mă aflu 
aici. Este singurul motiv pentru care am venit. Cum de a ajuns 
să lucreze pentru dumneavoastră? Şi cum a murit? Alex se forţă 
să continue. Nici măcar nu ştiu cum suna vocea lui. Nu ştiu 
nimic despre el. 

— Eşti sigur că vrei să afli? Ţi-ar putea face râu. 

Alex tăcu. 

Chelnerul sosi cu felul principal. Doamna Rothman alesese 
miel prăjit; carnea era uşor rozalie şi fusese presărată cu 
usturoi. Un al doilea chelner îi reumplu paharul. 

— În regulă, spuse ea când aceştia plecară. Să terminăm de 
mâncat şi să vorbim despre altele! Imi poţi povesti despre 
Brookland. Vreau să ştiu ce muzică asculţi şi cu ce echipă de 
fotbal ţii. Ai prietenă? Sunt sigură că un băiat atât de chipeş ca 
tine are multe oferte. Acum te-am făcut să roşeşti. Mănâncă! Te 
asigur că e cel mai bun miel pe care l-ai gustat vreodată. Şi, 
după ce terminăm, mergem sus şi îţi voi spune tot ce vrei să ştii. 


PODUL ALBERT 

Îl conduse într-o cameră de la ultimul etaj al hotelului. Nu 
exista niciun pat, ci doar două scaune şi o masă cu un video 
player şi câteva dosare. 

— Am cerut să mi se trimită astea de la Veneţia când am aflat 
că eşti aici, explica doamna Rothman. M-am gândit că vrei să 
vezi. 

Alex dădu din cap. După aglomeraţia din restaurant, se 
simţea ciudat să se afle aici - ca un actor pe o scenă fără 
decoruri. Camera era mare, cu tavan înalt, şi faptul că era goală 
făcea ca orice sunet să aibă ecou. El se duse până la masă, 
devenind deodată agitat. La cină pusese anumite întrebări. 
Acum trebuia să primească răspunsurile. Avea să-i placă ce 
urma să audă? 

Doamna Rothman veni şi se aşeză lângă el, tocurile auzindu-i- 
se pe pardoseala din marmură. Părea complet relaxată. 

— la loc, îl invită ea. 

Alex îşi scoase haina şi o atârnă pe spătarul scaunului. Îşi 
desfăcu cravata, apoi se aşeză. Doamna Rothman stătea lângă 
el la masă, studiindu-l. Trecu un moment înainte ca femeia să 
vorbească. 

— Alex, începu ea. Nu e prea târziu să te răzgândeşti. 

— Nu vreau asta, spuse el. 

— Ideea e că, dacă îţi voi vorbi despre tatăl tău, s-ar putea să 
spun lucruri care te-ar putea supăra, şi nu vreau asta. Chiar 
contează trecutul? Se mai schimbă ceva? 

— Cred că da. 

— Foarte bine... 

Deschise un dosar şi scoase o fotografie alb-negru. Era a unui 
bărbat chipeş în uniformă militară, care purta o beretă. Se uita 
fix către aparatul de fotografiat şi ţinea umerii traşi uşor înapoi 
şi mâinile la spate. Era proaspăt bărbierit, cu ochi ageri, 
inteligenţi. 

— Acesta este tatăl tău, la douăzeci şi cinci de ani. Fotografia 
a fost făcută cu cinci ani înainte ca tu să te naşti. Chiar nu ştii 
nimic despre el? 

— Unchiul meu mi-a vorbit puţin despre tata. Ştiu că era 
militar. 

— Ei bine, poate că îţi voi lămuri lucrurile. Sunt sigură că ştii 
că s-a născut în Londra şi a frecventat liceul din Westminster. 


De acolo a plecat la Oxford şi a studiat ştiinţele politice şi 
economice. Dar dorinţa sa a fost mereu aceea de a se înrola. Şi 
exact asta a făcut. S-a alăturat Regimentului de paraşutişti de la 
Aldershot. A fost o mare realizare. Era unul dintre cele mai dure 
regimente din armata britanică, al doilea după SAS:. Şi nu te 
înrolezi pur şi simplu; trebuie să fii invitat. Tatăl tău a petrecut 
trei ani acolo. A fost în acţiune în Irlanda de Nord şi în Gambia şi 
a participat la atacul de la Goose Green, în Insulele Falkland, în 
mai 1982. A cărat un soldat rănit, deşi se trăgea asupra lui, şi, 
drept urmare, a primit o medalie de la regină. A fost, de 
asemenea, promovat la rangul de căpitan. 

Alex văzuse odată medalia: Crucea Militară. lan Rider o păstra 
mereu în sertarul de sus de la biroul său. 

— S-a întors în Anglia şi s-a căsătorit, continuă doamna 
Rothman. O cunoscuse pe mama ta la Oxford. Studia medicina, 
şi a devenit în cele din urmă asistentă medicală. Dar nu-ți pot 
spune prea multe despre ea. Nu ne-am întâlnit niciodată, iar el 
nu vorbea despre ea, nu cu mine, cel puţin. Oricum, mă tem că, 
la scurt timp după ce s-au căsătorit, lucrurile au început să 
meargă prost... bineînţeles, nu dau vina pe mama ta pentru 
asta. Dar, la doar câteva săptămâni după nuntă, tatăl tău era 
într-un bar în Londra şi a fost implicat într-o bătaie. Câţiva 
oameni făceau comentarii despre războiul din Insulele Falkland. 
Probabil că erau beţi. Nu ştiu. A fost o încăierare, şi el a lovit un 
bărbat şi l-a ucis. O singură lovitură la gât... aşa cum fusese 
antrenat. Şi cu asta, basta. 

Doamna Rothman scoase din dosar un fragment dintr-un ziar 
şi i-l înmână lui Alex. Avea cu siguranţă cel puţin cincisprezece 
ani vechime. Îşi dădu seama după scrisul şters şi după hârtia 
îngălbenită. Citi titlul: 


Închisoare pentru 
„soldatul excepţional” 
care şi-a pierdut cumpătul 


Exista şi o altă fotografie a lui John Rider, dar acum era 
îmbrăcat civil, înconjurat de fotografi, ieşind dintr-o maşină. 
Poza era puţin neclară şi fusese făcută cu mult timp în urmă, 
dar, privind-o, Alex aproape că putea simţi durerea bărbatului, 


3 Special Air Service. 


sentimentul că lumea se întorsese împotriva lui. Citi articolul. 


John Rider, descris ca un soldat excepţional de către 
comandantul său, a fost condamnat la patru ani de 
închisoare pentru omor, ca urmare a uciderii lui Ed Savitt, 
acum nouă luni, într-un bar din Soho. 

Juriul a aflat că Rider, în vârstă de douăzeci şi şapte de 
ani, băuse în exces atunci când a fost implicat într-o 
altercaţie cu Savitt, şofer de taxi. Rider, care a fost 
decorat pentru merite deosebite în războiul din Falkland, 
l-a ucis pe Savitt cu o singura lovitura la cap. Juriul a aflat 
că Rider era un maestru al artelor marţiale. 

În final, judecătorul Gillian Padgham a spus: „Căpitanul 
Rider a renunţat la o cariera promițătoare în armată într- 
un moment de rătăcire. Am luat în consideraţie 
performanţele sale cu adevărat deosebite. Dar a curmat o 
viaţă, şi societatea cere să plătească preţul...” 


— Îmi pare rău, spuse doamna Rothman încet. Îl privise pe 
Alex cu atenţie. Nu ştiai. 

— Unchiul meu mi-a arătat odată medalia, spuse Alex. Se opri 
un moment. Vocea îi era răguşită. Dar nu mi-a arătat niciodată 
asta. 

— Nu a fost vina tatălui tău. A fost provocat. 

— Ce s-a întâmplat după? 

— A fost trimis la închisoare. S-a făcut mare vâlvă. Era 
simpatizat de public. Dar adevărul era că omorâse un om şi a 
fost găsit vinovat. Judecătorul nu avea de ales. 

— Şi apoi? 

— l-au dat drumul după doar un an. S-a făcut totul foarte pe 
ascuns. Mama ta i-a fost alături; nu şi-a pierdut niciodată 
încrederea în John, şi el s-a întors să locuiască împreună cu ea. 
Din nefericire, cariera sa militară era compromisă; fusese lăsat 
la vatră într-un mod nu foarte onorant. Era pe cont propriu. 

— Continuati. 

Vocea lui Alex era rece. 

— l-a fost greu să găsească un loc de muncă. Nu era vina lui; 
aşa se întâmplă în astfel de situaţii. Dar atunci a ajuns în atenţia 
departamentului nostru de recrutare. Doamna Rothman se opri. 
Scorpionul caută mereu noi talente, explică ea. Era evident 


pentru noi că tatăl tău fusese tratat nedrept. Ne-am gândit că 
reprezenta candidatul perfect pentru organizaţia noastră. 

— L-aţi abordat? 

— Da. Părinţii tăi aveau puţini bani atunci. Erau disperaţi. Unul 
dintre ai noştri s-a întâlnit cu tatăl tău, şi două săptămâni mai 
târziu John a venit la noi pentru evaluare. Femeia zâmbi. Testăm 
fiecare recrut nou, Alex! Dacă te hotărăşti să ni te alături, şi încă 
mai sper că o vei face, te vom duce în acelaşi loc în care l-am 
dus pe tatăl tău. 

— Unde este acesta? 

— Ţi-am mai spus numele. Malagosto. Este lângă Veneţia. 
Doamna Rothman nu vru să spună mai multe. Am putut vedea 
imediat că tatăl tău era extrem de dur şi excepţional de 
talentat, continuă ea. A trecut cu brio toate testele la care l-am 
supus. Ştiam, apropo, că avea un frate - lan Rider - care lucra 
pentru MI6. Am fost mereu surprinsă că lan nu a încercat să îl 
ajute atunci când intrase în necaz, dar presupun că nu putea 
face nimic. Oricum, nu conta că ei doi erau fraţi. Tatăl tău era 
perfect pentru noi. Şi, după ce i s-a întâmplat, trebuie să spun 
că şi noi eram perfecţi pentru el. 

Alex începea să se simtă obosit. Era aproape ora unsprezece. 
Dar ştia că nu putea părăsi camera aceea până nu afla întreaga 
poveste. 

— Aşa că s-a alăturat Scorpionului, spuse el. 

— Da. Tatăl tău a lucrat pentru noi ca asasin plătit. A petrecut 
patru luni pe teren. 

— Câte persoane a ucis? 

— Cinci sau şase. Era interesat mai mult să lucreze ca 
instructor la şcoala de antrenamente unde fusese evaluat. Ţi-ar 
plăcea să ştii, Alex, că Yassen Gregorovici a fost unul dintre 
asasinii pe care i-a antrenat. Tatăl tău i-a salvat viaţa odată, 
când erau într-o misiune în jungla amazoniană. 

Alex ştia că doamna Rothman spunea adevărul. Yassen îi 
mărturisise şi el acelaşi lucru în ultimele sale secunde, înainte 
de a muri. 

— L-am cunoscut pe tatăl tău foarte bine, continuă doamna 
Rothman. Am cinat împreună de multe ori, o dată chiar în acest 
hotel. Îşi dădu capul pe spate, lăsând părul negru să îi atârne pe 
gât în jos, şi câteva momente privi în gol. Am fost foarte atrasă 
de el. Era un bărbat extrem de chipeş. Un tip inteligent, care mă 


făcea să râd. Era, din păcate, căsătorit cu mama ta. 

— Ea ştia cu ce se ocupa el? Ştia despre dumneavoastră? 

— Sper din toată inima că nu. Deodată, doamna Rothman se 
transformă într-o femeie de afaceri. Trebuie să-ţi spun acum 
cum a murit tatăl tău. Îmi doresc ca tu să nu mă fi rugat acest 
lucru. Eşti sigur că vrei ca eu să continui? 

— Da. 

— Bine. Femeia inspiră adânc. Cei din MI6 îl voiau. Era unul 
dintre cei mai buni oameni ai noştri şi îi antrena pe alţii să 
devină la fel de eficienţi ca el. Aşa că au început să-l vâneze. Nu 
voi intra în detalii, dar i-au întins o capcană în insula Malta. 
întâmplarea a făcut ca şi Yassen Gregorovici să fie acolo. A 
scăpat - dar tatăl tău a fost prins. Noi am presupus că acesta 
însemna sfârşitul lui şi că nu îl vom mai vedea. Ai putea crede 
că pedeapsa cu moartea a fost abolită în Marea Britanie, dar - 
după cum se spune - se mai întâmplă accidente. Dar atunci era 
în desfăşurare o acţiune... Scorpionul răpise fiul de optsprezece 
ani al unui înalt funcţionar britanic, un bărbat cu influenţă 
deosebită în guvern - sau, cel puţin, aşa am crezut noi. Din nou, 
e o poveste complicată şi e târziu, aşa că nu-ți voi da toate 
detaliile. Dar ideea principală este că, dacă tatăl nu făcea tot ce 
voiam noi, i-am fi ucis fiul. 

— Cu asta vă ocupați, nu? întrebă Alex. 

— Corupţie şi omoruri, Alex! Este o parte din ceea ce facem 
noi. Oricum, am descoperit repede că funcţionarul nu putea face 
ce voiam. Din nefericire, asta însemna că trebuia să-i ucidem 
fiul. Nu poţi ameninţa, şi apoi să te răzgândeşti în privinţa asta, 
pentru că, dacă o faci, nimeni nu se va mai teme de tine după 
aceea. Aşa că eram pe cale de a ucide băiatul într-un mod cât 
mai dramatic posibil. Dar apoi, din senin, MI6 ne-a contactat şi 
ne-a propus o afacere. Un schimb echitabil. Ni-l înapoiau pe John 
Rider în schimbul fiului. S-a întrunit Consiliul Director al 
Scorpionului şi, deşi a fost un vot la limită, am hotărât să 
acceptăm afacerea. În mod normal, n-am fi permis ca o 
operaţiune să se deruleze în acest fel, dar tatăl tău era extrem 
de important pentru noi, şi, după cum am spus, eram foarte 
apropiată de el. Aşa că am hotărât. Urma să facem schimbul la 
ora şase dimineaţa - era luna martie. Şi avea să aibă loc pe 
Podul Albert. 

— Martie? În ce an? 


— Era acum 14 ani, Alex: pe 13 martie. Tu aveai două luni. 
Doamna Rothman se aplecă peste masă şi puse o mână pe 
televizor. Cei din Scorpion au avut mereu obiceiul de a înregistra 
tot ceea ce fac, explică ea. Există un motiv bun pentru aceasta. 
Suntem o organizaţie criminală. Ca urmare, nimeni nu are 
încredere în noi - nici măcar clienţii noştri. Ei presupun că 
minţim, înşelăm... şi altele. Noi înregistrăm ceea ce facem 
pentru a dovedi că suntem, în felul nostru, cinstiţi. Am filmat 
schimbul de pe Podul Albert. Dacă fiul înaltului funcţionar ar fi 
fost rănit în vreun fel, am fi putut demonstra că nu se 
întâmplase din cauza noastră. 

Apăsă un buton, şi ecranul prinse viaţă, arătând imagini de 
demult, din vremea când Alex avea doar opt săptămâni. Primul 
cadru arăta Podul Albert, ce se întindea peste o Tamisa rece, 
având parcul Battersea de o parte şi cartierul Chelsea de 
cealaltă. Era ceaţă. Umezeala plutea în atmosferă. 

— Am avut trei camere de filmat, spuse ea. A trebuit să le 
ascundem cu grijă, căci altfel cei de la MI6 le-ar fi îndepărtat. 
Dar, după cum vei vedea, acestea spun toată povestea. 

Prima imagine. Trei bărbaţi în costume şi pardesie. Cu ei, un 
tânăr având mâinile legate în faţă. Acesta era probabil fiul. 
Părea mai tânăr de optsprezece ani. Tremura. 

— Acum vezi partea sudică a podului, explică doamna 
Rothman. Aşa se convenise. Agenţii noştri aduceau fiul dinspre 
parc. MI6 şi tatăl tău erau pe celălalt mal. Cei doi trebuiau să 
traverseze podul, şi schimbul urma să fie făcut. Simplu. 

— Nu este circulaţie, spuse Alex. 

— La ora şase dimineaţa? Oricum ar fi fost puţină, dar cred că 
MI6 închisese străzile. 

Imaginea se schimbă. Alex simţi un nod în stomac. Camera de 
filmat era ascunsă undeva pe pod, sus de tot. l-I arăta pe tatăl 
său, prima imagine cu John Rider în mişcare pe care Alex o 
vedea. Purta o haină groasă. Privea în jur, observând totul. Alex 
îşi dorea ca imaginea să se mărească. Voia să vadă mai mult din 
figura tatălui său. 

— Este metoda clasică de schimb, îi spuse doamna Rothman. 
Un pod într-o zonă neutră. Cei doi participanţi - în acest caz, 
băiatul şi tatăl tău - sunt pe cont propriu. Nimic n-ar trebui să 
meargă prost. 

Întinse un deget şi apăsă pe butonul „pause”. 


— Alex, îl avertiză ea, tatăl tău a murit pe Podul Albert. Ştiu 
că nu l-ai cunoscut; erai doar un bebeluş când s-a întâmplat 
asta. Dar nu sunt sigură că e ceva ce trebuie să vezi. 

— Arătaţi-mi! ordonă Alex. 

Vocea sa părea foarte distantă. 

Doamna Rothman dădu din cap. Apăsă pe butonul „play”. 

Imaginea începu să se mişte. Acum se distingea ceva filmat 
cu o cameră ascunsă, ţinută în mână, şi imaginea nu era prea 
clară. Alex vedea podul şi sute de becuri în aer. Din nou râul şi, 
la distanţă, coşurile mari ale centralei electrice Battersea. Urmă 
o tăietură de montaj. Acum imaginea nu mai era tremurată, iar 
cadrul, mult mai larg, ca şi cum s-ar fi filmat dintr-o barcă. 

Cei trei bărbaţi cu fiul înaltului funcţionar se găseau la un 
capăt. Tatăl său, la celălalt. Alex distingea trei indivizi în spatele 
său; probabil că aceştia lucrau pentru MI6. Calitatea imaginii era 
proastă. Abia se crăpa de ziuă, aşa că lumina era slabă. Apa nu 
avea culoare. Probabil că fusese dat semnalul, pentru că tânărul 
începu să înainteze. In acelaşi timp, John Rider părăsi celălalt 
grup, de asemenea cu mâinile legate în faţă. 

Alex îşi dorea să întindă mâna şi să atingă ecranul. Îşi privea 
tatăl cum păşeşte către cei trei bărbaţi din Scorpion. Dar figura 
din imagini avea doar un centimetru mărime. Alex ştia că era 
tatăl său. Faţa era cea din fotografiile pe care le văzuse. Dar se 
afla prea departe. Nu putea vedea dacă John Rider zâmbea sau 
era nervos. Oare bănuia ce urma să se întâmple? 

John Rider şi fiul înaltului funcţionar se întâlniră la jumătatea 
podului. Se opriră, şi păreau să-şi vorbească unul altuia, dar 
singurul sunet al filmului era ropotul ploii şi zgomotul maşinilor 
ce treceau ocazional. Apoi începură din nou să meargă. Fiul se 
afla în partea nordică a podului, partea controlată de cei de la 
MI6. John Rider se îndrepta către sud, ceva mai repede acum, 
către bărbaţii ce aşteptau. 

— Acum se întâmplă, spuse încet doamna Rothman. 

Tatăl lui Alex aproape că alerga. Probabil simţise că era ceva 
în neregulă. Se deplasa ciudat, cu mâinile încă legate în faţă. Pe 
partea nordică a podului, unul dintre cei de la MI6 scoase un 
transmiţător radio şi vorbi repede. O secundă mai târziu, urmă o 
singură împuşcătură. John Rider păru că se împiedică, şi Alex îşi 
dădu seama că fusese atins în spate. Mai făcu doi paşi, se răsuci 
şi se prăbuşi. 


— Vrei să opresc înregistrarea, Alex? 

— Nu. 

— Este un cadru luat mai de aproape... 

Camera era acum îndreptată în jos. Alex îşi vedea tatăl 
zăcând pe o parte. Cei trei bărbaţi din Scorpion scoaseră 
armele. Alergau, ţintind către fiul înaltului funcţionar. Alex se 
întreba de ce. Adolescentul nu avea nimic de-a face cu ceea ce 
tocmai se întâmplase. Dar apoi înţelese. MI6 îl împuşcase pe 
John Rider. Nu-şi respectaseră partea de învoială. Aşa că şi fiul 
trebuia să moară. 

Dar acesta reacţionase incredibil de repede. Alerga deja, cu 
capul în jos. Părea să ştie exact ce se întâmpla. Unul dintre 
bărbaţii din Scorpion trase şi rată. Urmă o explozie, o mitralieră 
deschise focul. Alex văzu gloanţe ce ricoşau din balustradele 
metalice ale podului. Becurile se sparseră. Păreau să sară bucăţi 
din asfalt. Bărbaţii ezitară şi se retraseră. Între timp, 
adolescentul ajunsese la capătul podului. O maşină se repezi 
înainte, apărând de nicăieri. Alex văzu cum uşa se deschide şi 
băiatul este tras înăuntru. 

Doamna Rothman opri filmul. 

— Se pare că MI6 dorea băiatul înapoi, dar nu erau pregătiţi 
să plătească acest lucru cu libertatea tatălui tău, spuse ea. Ne- 
au tras pe sfoară şi l-au împuşcat sub ochii noştri. Ai văzut şi 
singur. 

Alex nu spuse nimic. Camera părea să se fi întunecat, şi 
umbre apăreau din colţuri. Simţea o răceală cuprinzându-l din 
creştet până în tălpi. 

— Mai e o parte finală a filmului, continuă doamna Rothman. 
Nu-mi place să te văd aşa, Alex. Nu-mi place că trebuie să-ţi 
arăt asta. Dar ai văzut deja până aici; poţi vedea şi restul. 

Ultima secţiune a filmului relua momentele finale ale vieţii lui 
John Rider. Încă o dată era în picioare, începând să alerge în 
timp ce fiul înaltului funcţionar se grăbea în direcţia opusă. 

— Priveşte la agentul MI6 care a dat ordinul de a trage, spuse 
doamna Rothman. 

Alex privi figurile în miniatură de pe pod. 

Doamna Rothman arătă cu degetul. 

— Am mărit imaginea pe calculator. 

Camera se apropie, şi acum Alex putea vedea că agentul MI6 
cu transmiţătorul era de fapt o femeie, care purta un pardesiu 


negru. 

— Putem să apropiem mai mult. 

Camera mări imaginea. 

— Şi mai mult. 

Aceeaşi acţiune, repetată a treia şi a patra oară. Femeia 
scoțând radiotransmiţătorul. Dar acum chipul ei umplea ecranul. 
Alex vedea degetele femeii ţinând dispozitivul în faţa gurii. Nu 
avea sonor, dar îi văzu buzele mişcându-se, dând ordinul, şi 
înţelese perfect ceea ce spusese. 

„Impuşcaţi-l!” 

— Era un lunetist într-o clădire de birouri pe malul nordic al 
Tamisei, îi spuse doamna Rothman. A fost doar o problemă de 
sincronizare. Femeia pe care o vezi a condus operaţiunea. A fost 
unul dintre primele ei succese în domeniu, unul dintre motivele 
pentru care a fost promovată. O cunoşti. 

Alex ştiu pe dată. Era cu 14 ani mai tânără, dar nu se 
schimbase atât de mult. Şi putea recunoaşte foarte uşor părul 
negru - tuns scurt -, faţa palidă, ca de femeie de afaceri, ochii 
negri care parcă aparţineau unui corb. 

Doamna Jones, şeful Operaţiunilor Speciale de la MI6. 

Doamna Jones, care era acolo la prima recrutare a lui Alex şi 
care pretinsese că îi era prietenă. Când el se reîntorsese la 
Londra, rănit şi epuizat după confruntarea cu Damian Cray, ea 
venise să îl caute şi încercase să îl ajute. Spunea că era 
îngrijorată în privinţa lui. Şi în tot acest răstimp minţise! Stătuse 
lângă el, zâmbise, ştiind că luase viaţa tatălui său la câteva 
săptămâni după naşterea lui Alex. 

Doamna Rothman stinse televizorul. 

Urmă o tăcere lungă. 

— Mi-au spus că a murit într-un accident de avion, murmură 
Alex cu un glas care nu era al lui. 

— Bineînţeles. Nu voiau să ştii. 

— Ce s-a întâmplat cu mama mea? Simti o umbră de 
speranţă. Dacă minţiseră în privinţa tatălui său, poate că mama 
sa nu era moartă. Putea fi posibil? Oare mama sa era undeva în 
Anglia, încă în viaţă? 

— Îmi pare foarte râu, Alex! A fost un accident aviatic. S-a 
petrecut câteva luni mai târziu. Era un avion particular, iar 
mama ta călătorea singură către Franţa. Doamna Rothman puse 
o mână pe braţul lui. Nimic nu poate compensa ce ţi s-a 


întâmplat, toate minciunile care ţi s-au spus... Dacă vrei să te 
întorci în Anglia, la şcoală, voi înţelege. Sunt sigură că vrei să 
uiţi totul despre noi. Dar, dacă te consolează cu ceva, să ştii că 
l-am adorat pe tatăl tău. Încă mi-e dor de el. Acesta este ultimul 
lucru pe care mi l-a trimis, chiar înainte de a fi luat prizonier în 
Malta. 

Deschise un al doilea dosar şi scoase o vedere. Arăta o fâşie 
de coastă, cu soarele apunând. Erau doar câteva rânduri, scrise 
de mână. 


Draga mea Julia, 

Este foarte greu fără tine. De-abia aştept să fim din nou 
împreună în Palatul Văduvei. 

John R. 


Alex recunoscu scrisul, deşi nu-l mai văzuse vreodată, şi, în 
acea clipă, orice îndoială dispăru. 

Scrisul aparţinea tatălui său. 

Dar era identic cu al său. 

— Este foarte târziu, spuse doamna Rothman. Chiar trebuie să 
mergi la culcare. Putem relua discuţia mâine. 

Alex privi ecranul ca şi cum s-ar fi aşteptat ca doamna Jones 
să-şi fi bătut joc de el timp de paisprezece ani, distrugându-i 
viaţa chiar înainte de a începe cu adevărat. 

— Vreau să mă alătur Scorpionului, spuse el. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

„Mergi la Veneţia. Găseşte Scorpionul. Găseşte-ţi destinul”, 
asta îi spusese Yassen. Şi asta se întâmplase. Se hotărâse. Nu 
putea da înapoi. 


CUM SA UCIZI 

Insula se afla la doar câţiva kilometri de Veneţia, dar fusese 
uitată de o sută de ani. Se numea Malagosto şi avea forma unei 
luni convexe şi numai câteva sute de metri lungime. Existau 
şase clădiri pe insulă, înconjurate de iarbă şi de plopi, şi toate 
păreau părăsite. Cea mai mare dintre ele fusese o mănăstire, 
construită în jurul unei curţi, cu o clopotniţă din cărămidă roşie, 
înclinată uşor, alături. Mai era un spital în ruine şi nişte clădiri ce 
păreau a fi blocuri cu apartamente cu ferestre sparte şi cu găuri 
în acoperiş. Câteva bărci treceau pe lângă Malagosto, dar nu 
acostau niciodată acolo. Era interzis. lar locul avea o reputaţie 
proastă. 

Cândva existase pe insulă o comunitate mică, prosperă. Dar 
asta se întâmplase cu mult timp în urmă, în Evul Mediu. Insula 
fusese devastată în anul 1380, în timpul războiului cu Genova, şi 
după aceea fusese folosită pentru victimele ciumei. „Strănută în 
Veneţia, se spunea, şi vei ajunge în Malagosto.” Când ciuma 
dispăruse, devenise centru de carantină, iar apoi, în secolul 
optsprezece, sanatoriu. In final, fusese abandonată şi lăsată în 
paragină. Dar erau pescari care pretindeau că, în nopţile reci de 
iarnă, se puteau încă auzi ţipetele şi râsetele demente ale 
nebunilor care fuseseră ultimii rezidenţi ai insulei. 

Malagosto reprezenta baza perfectă pentru Centrul de 
Antrenamente al Scorpionului. Cumpăraseră insula în leasing de 
la guvernul italian, la jumătatea anilor 1980, şi de atunci se 
aflau acolo. Dacă întreba cineva ce se întâmpla acolo, i se 
spunea că acum era un centru de afaceri unde avocaţi, bancheri 
şi directori puteau veni pentru tot felul de întâlniri. Era, 
bineînţeles, o minciună. Scorpionul trimitea noii recruți la şcoala 
pe care o aveau în Malagosto. Acolo învățau cum să ucidă. 

Alex Rider stătea în partea din faţă a bărcii cu motor, privind 
cum se apropiau de insulă. Era aceeaşi ambarcaţiune care îl 
atrăsese către Palatul Văduvei, şi scorpionul argintiu strălucea în 
lumina soarelui. Nile stătea faţă în faţă cu el, relaxat, îmbrăcat 
în pantaloni albi şi într-o jachetă sport. 

— Am petrecut trei luni antrenându-mă aici, strigă el pentru a 
acoperi zgomotul motorului. Dar asta la mult timp după tatăl 
tău. 

Alex dădu din cap, dar nu spuse nimic. Vedea clopotniţa 
ridicându-se peste vârfurile copacilor. Vântul îi răvăşea părul şi 


apa îi sărea în ochi. 

Julia Rothman părăsise Positano înaintea lor în acea 
dimineaţă, întorcându-se la Veneţia, unde era implicată în ceva 
ce necesita prezenţa ei. Se întâlniseră pe fugă după micul dejun, 
şi de data aceasta femeia fusese mai serioasă. Alex avea să 
petreacă următoarele zile în Malagosto, spusese ea; nu pentru 
antrenamente complete, ci pentru o verificare iniţială, care 
includea examinarea medicală, testarea psihologică şi o vedere 
de ansamblu asupra stării sale fizice şi asupra aptitudinilor. li 
oferea şi ceva timp lui Alex pentru a reflecta asupra deciziei lui. 

Dar Alex nu se mai gândea la asta. Se hotărâse, şi, în ceea ce- 
| privea, nimic altceva nu conta. Seara trecută avusese ca 
rezultat un singur lucru bun. Nu-i uitase pe Tom Harris şi pe 
fratele acestuia. Ei nu ştiau nimic de el de când intrase la 
Consanto, cu o după-amiază înainte - şi mai era şi problema 
întregului echipament al lui Jerry, lăsat pe acoperiş. Dar doamna 
Rothman promisese să aibă grijă de asta, iar Alex îi reamintise. 

— Sună-i, spusese ea. Pe lângă cele discutate, nu vrem să se 
îngrijoreze în privinţa ta şi să tragă alarma. In ceea ce priveşte 
paraşuta şi celelalte, ţi-am spus deja. Îi voi trimite fratelui 
prietenului tău un cec pentru a acoperi costurile. Cinci mii de 
euro? Cred că e de ajuns. Femeia zâmbise. Vezi, Alex? La asta 
mă refer. Vrem să avem grijă de tine. 

După ce ea plecase, Alex îl sunase pe Tom din camera sa. 
Tom fusese încântat să îl audă. 

— Te-am văzut aterizând, şi am ştiut că ai aterizat bine, spuse 
el. Apoi nu s-a întâmplat nimic ceva vreme. Şi, dintr-odată, 
întregul loc a sărit în aer! A fost din vina ta? 

— Nu chiar, spuse Alex. 

— Unde eşti? 

— Sunt în Positano. Sunt bine. Tom, ascultă... 

— Ştiu. Vocea lui Tom era lipsită de inflexiuni. Nu te întorci la 
şcoală. 

— Deloc. 

— E MI6 din nou? 

— Într-un fel. Îţi voi spune într-o zi. Era o minciună. Alex ştia 
că nu avea să-şi mai vadă vreodată prietenul. Spune-i lui Jerry 
că va primi în curând un cec pentru a compensa distrugerea 
echipamentului. Şi mulţumeşte-i din partea mea. 

— Cum rămâne cu Brookland? 


— Ar fi mai simplu dacă ai spune că nu m-ai văzut. În ceea ce- 
i priveşte, am dispărut în Veneţia, şi cu asta, basta. 

— Alex... e ceva ciudat în vocea ta. Sigur eşti în regulă? 

— Sunt bine, Tom. La revedere! 

Închise, şi imediat simţi un val de tristeţe. Tom era ultima 
legătură cu lumea pe care o cunoscuse - şi tocmai încheiase 
convorbirea. 

Barca acostă. Era un ponton, bine ascuns într-un şir de stânci, 
astfel încât nimeni nu putea fi văzut venind sau plecând de pe 
insulă. Nile sări pe țărm. Avea graţia unui balerin. Alex 
observase acelaşi lucru şi la Yassen Gregorovici. 

— Pe aici, Alex! 

Alex îl urmă. Cei doi păşiră pe o alee şerpuind printre pomi. O 
vreme clădirile rămaseră ascunse. 

— Îţi pot mărturisi ceva? întrebă Nile. Îi zâmbi prieteneşte lui 
Alex. Am fost încântat că ai decis să ni te alături. Este 
nemaipomenit să te avem de partea învingătorilor! 

— Mulţumesc. 

— Dar sper să nu te răzgândeşti niciodată, Alex! Sper să nu 
încerci să ne păcăleşti, sau aşa ceva. Sunt sigur că nu o vei face. 
Dar, după ce s-a întâmplat la Palatul Văduvei, nu mi-ar plăcea 
să fiu din nou nevoit să-ţi vin de hac. 

— Da. Nu a fost prea distractiv ultima dată, încuviinţă Alex. 

— M-ar supăra chiar foarte tare. Doamna Rothman se 
aşteaptă la lucruri mari de la tine. Sper să n-o dezamăgeşti! 

Trecuseră prin pădurice, şi apoi apăru mănăstirea, cu pereţii 
scorojiţi de vreme şi de nepăsare. Era o uşă grea din lemn şi una 
mai mică, încorporată în aceasta, iar lângă, singurul semn care 
arăta că poate totuşi clădirea fusese adaptată timpurilor 
moderne: o mini-tastatură numerică şi o cameră video. Nile 
tastă un cod. Se auzi un bâzâit, şi uşa mai mică se deschise. 

— Bine ai revenit la şcoală! anunţă Nile. 

Alex ezită. Noul trimestru la Brookland avea să înceapă în 
câteva zile. Şi iată-l gata să intre într-o şcoală total diferită. Dar 
era prea târziu pentru a se răzgândi. Călca pe urmele pe care 
tatăl său le lăsase pentru el. 

Nile aştepta. Alex intră. 

Se trezi într-o curte deschisă, cu peristiluri în trei părţi şi cu 
clopotniţa ridicându-se în a patra. Solul era un pătrat de iarbă cu 
doi chiparoşi unul lângă celălalt, la un capăt. Un acoperiş de 


ţiglă era înclinat, acoperind aleile, ca la un teren de tenis de 
modă veche. Cinci bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe stăteau în 
jurul unui instructor, un bărbat mai în vârstă îmbrăcat în negru. 
Când Alex şi Nile intrară, ei înaintară la unison, loviră cu pumnii 
în aer şi strigară - kiai, strigătul pe care Alex îl ştia de la karate. 

— Uneori, la uciderea tăcută, nu e posibil să strigi, spuse 
instructorul. Vorbea cu accent rusesc sau est-european. Dar 
ţineţi minte puterea strigătului Kia; în tăcere. Folosiţi-l pentru a 
vă duce chi'-ul în zona de luptă. Nu-i subestimaţi puterea în 
momentul uciderii. 

— Acesta este profesorul Yermalov, îi spuse Nile lui Alex. El 
m-a antrenat şi pe mine când am fost aici. Nu vrei să-l superi cu 
ceva, Alex! L-am văzut terminând o luptă cu un singur deget. 
Rapid precum un şarpe şi cam la fel de prietenos... 

Traversară curtea şi intrară pe sub o arcadă într-o cameră 
mare cu o podea din mozaic multicolor, cu ferestre ornate, cu 
stâlpi şi cu îngeri din lemn gravaţi în pereţi. Acesta probabil 
fusese cândva un loc de rugăciune; acum era folosit ca loc de 
întâlnire, cu mese lungi, canapele moderne şi un hol ce ducea 
spre o bucătărie, în spate. Tavanul era boltit şi păstra rămăşiţele 
unei fresce. Şi aici fuseseră îngeri, dar se şterseseră de multă 
vreme. 

La capătul celălalt era o uşă. Nile se duse într-acolo şi ciocăni. 

— Entrez! 

Vocea, care vorbea în franceză, era prietenoasă. 

Intrară într-o încăpere înaltă, octogonală. Pe cinci dintre cei 
opt pereţi erau înşirate cărţi. Tavanul, vopsit în albastru cu stele 
argintii, avea cel puţin douăzeci de metri înălţime. Exista o scară 
pe roţi ce ajungea până la rafturile de sus. Două ferestre dădeau 
înspre pădurea de-afară, dar lumina era blocată în mare parte 
de frunziş, şi un candelabru din fier cu vreo doisprezece becuri 
electrice atârna pe un lanţ greu. Centrul camerei era ocupat de 
un birou ce părea solid, cu două scaune antice în faţă şi cu unul 
în spate. Pe al treilea scaun şedea un bărbat mic, rotofei, în 
costum cu vestă. Lucra la un laptop, cu degetele butucănoase 
tastând cu mare viteză. Se uita la ecran prin ochelari cu rame 


4 Cuvânt chinezesc folosit pentru a descrie „energia naturala a Universului”. 
Această energie, deşi numită „naturală”, este mai degrabă spirituala sau 
supranaturala şi este o parte a sistemului chinez de convingeri metafizice 
(n.red.). 


aurii. Avea o barbă neagră îngrijită, ce se îngusta într-un punct 
de sub bărbie. Părul îi era şi el negru. 

— Alex Rider! Te rog... intră. Bărbatul privi în sus de după 
computer, evident încântat. Te-aş fi recunoscut din prima! L-am 
cunoscut pe tatăl tău foarte bine, şi arăţi exact ca el. În afara 
unui uşor accent francez, engleza sa era perfectă. Mă numesc 
Oliver d'Arc. Sunt, ai putea spune, directorul acestei instituţii: 
profesorul-şef. Tocmai mă uitam la informaţiile despre tine de 
pe internet. 

Alex se aşeză pe unul dintre scaunele antice. 

— N-aş fi crezut că sunt postate pe internet, comentă el. 

— Depinde ce motor de căutare foloseşti. D'Arc îi zâmbi şiret 
lui Alex. Ştiu că doamna Rothman ţi-a spus că tatăl tău a fost 
instructor aici. Am lucrat cu el, şi îmi era prieten bun, dar n-am 
visat niciodată că într-o bună zi am să-i întâlnesc fiul. Şi Nile 
este cel care te aduce! Nile a absolvit aici acum câţiva ani. A 
fost un elev eminent, al doilea din clasa lui. 

Alex îl privi pe Nile, şi pentru prima dată văzu pe chipul 
bărbatului o sclipire de enervare. Işi aminti ce spusese doamna 
Rothman... ceva despre Nile, cum că avea o slăbiciune... şi se 
întrebă ce îl oprise să devină primul. 

— Ţi-e sete după călătorie? întrebă d'Arc. Te pot servi cu 
ceva? Un sirop de grenadine, poate? 

Alex tresări. Sucul roşu era băutura sa preferată când se afla 
în Franţa. Oare d'Arc aflase şi asta de pe internet? 

— Asta bea întotdeauna tatăl tău, explică d'Arc, citindu-i 
parcă gândurile. 

— Mi-e bine aşa, mulţumesc! 

— Atunci să-ţi spun programul. Nile te va prezenta celorlalţi 
elevi care se află aici, la Malagosto. Niciodată nu sunt mai mult 
de cincisprezece, şi în acest moment avem unsprezece. Nouă 
bărbaţi şi două femei. Li te vei alătura, şi în următoarele zile îţi 
vom examina progresul. În final, dacă voi considera că ai 
abilităţile necesare pentru a te alătura Scorpionului, voi scrie un 
raport şi adevăratul tău antrenament va începe. Însă nu am 
niciun dubiu, Alex. Eşti foarte tânăr, ai doar paisprezece ani. Dar 
eşti fiul lui John Rider, şi el era cel mai bun. 

— Trebuie să vă spun ceva, începu Alex. 

— Te rog! Spune. 

D'Arc se lăsă pe spate, radiind de mulţumire. 


— Vreau să fac parte din Scorpion. Vreau să fiu parte din ceea 
ce faceţi. Dar trebuie să ştiţi că nu cred că aş putea ucide pe 
cineva. l-am spus doamnei Rothman, şi nu m-a crezut. Ea a 
afirmat că aş face doar ce făcea şi tatăl meu, dar ştiu cum sunt 
eu construit pe dinăuntru, şi sunt diferit de el. 

Alex nu era sigur de cum va reacţiona d'Arc. Dar bărbatul 
părea total lipsit de griji. 

— Sunt multe activităţi ale Scorpionului care nu implică 
asasinate, spuse el. Ai putea fi foarte folositor pentru noi, de 
exemplu, în materie de şantaj. Sau pentru curierat. Cine ar 
putea suspecta că un tânăr de paisprezece ani ar căra droguri 
sau explozibil? Dar e devreme, Alex! Trebuie să ai încredere în 
noi. Vom descoperi ce poţi şi ce nu poţi face şi vom găsi 
activităţile care ţi se potrivesc cel mai bine. 

— Eu aveam optsprezece ani când am ucis prima dată, 
adăugă Nile. Doar cu patru ani mai mult decât ai tu acum. 

— Dar, Nile, tu ai fost întotdeauna excepţional, spuse d'Arc 
mieros. 

Se auzi o bătaie în uşă, şi o femeie intră. Era thailandeză, 
delicată şi cu câţiva centimetri mai scundă decât Alex. Avea 
ochi negri, inteligenţi, şi buze ce păreau a fi trasate cu penelul 
unui artist. Se opri şi făcu salutul tradiţional al thailandezilor, 
împreunând mâinile ca la rugăciune şi aplecând capul. 

— Sawasdee, Alex, spuse ea. Mă bucur să te cunosc. 

Avea o voce plăcută şi, ca şi directorul, vorbea engleza 
excelent. 

— Aceasta este domnişoara Binnag, spuse d'Arc. 

— Mă cheamă Eijit. Dar îmi poţi spune Jet. Am venit să te 
conduc în camera ta. 

— Te poţi odihni în după-amiaza aceasta, şi ne vedem din nou 
la cină. D'Arc se ridică. Era foarte scund. Barba lui ascuţită de- 
abia trecuse de nivelul biroului. Mă bucur foarte mult că eşti 
aici, Alex! Bine ai venit la Malagosto! 

Femeia numită Jet îl conduse pe Alex în afara camerei, înapoi 
în holul principal, şi apoi pe un coridor cu un tavan înalt boltit şi 
cu pereţi de ipsos goi. 

— Ce faceţi aici? întrebă Alex. 

— Predau botanica. 

— Botanica? 

Nu-şi putu ascunde mirarea. 


— Este o parte foarte importantă a programei, răspunse jet. 
Sunt multe plante care pot fi folositoare în munca noastră. Tufa 
de leandru, de exemplu. Se poate obţine din ea o otravă 
asemănătoare cu digitalina extrasă din frunze, şi aceasta 
paralizează sistemul nervos şi cauzează moartea. Fructele 
vâscului pot fi şi ele fatale. Trebuie să înveţi cum să cultivi 
plantele otrăvitoare. Acestea pot ucide un om. Mâine poţi veni în 
sera mea, Alex. Fiecare floare de acolo este un prilej de 
înmormântare. 

Ea vorbea foarte pe şleau. Alex simţea un fel de stânjeneală. 
Dar nu spuse nimic. 

Trecură printr-o clasă care odată fusese probabil o capelă - 
decorată şi ea cu fresce şi lipsită de ferestre. Un alt profesor, cu 
păr sur şi cu o figură dură, bătută de vreme, stătea în faţa tablei 
vorbindu-le câtorva studenţi, dintre care două femei. Pe tablă 
era o diagramă complicată, şi fiecare student avea în faţă ceva 
ce semăna cu o cutie de trabucuri. 

— ...Şi puteţi duce circuitul principal prin capac şi înapoi în 
explozibil, spunea el. Şi exact aici, în faţa încuietorii, pun mereu 
comutatorul. 

Jet se opri puţin la uşă. 

— Acesta este domnul Ross, şopti ea. Specialistul tehnic. Îţi 
este compatriot, din Glasgow. Îl vei cunoaşte diseară. 

Continuară să meargă. In spatele său, Alex îl auzi pe domnul 
Ross vorbind din nou. 

— Vă rog să vă concentrați, domnişoară Craig! N-am vrea să 
ne faceţi pe toţi să sărim în aer... 

Părăsiră clădirea principală şi merseră la cel mai apropiat bloc 
de apartamente pe care Alex îl văzuse din barcă. Din nou, 
clădirea părea în paragină din afară, dar era elegantă şi 
modernă pe dinăuntru. Jet îl conduse pe Alex într-o cameră cu 
aer condiţionat, la etajul doi. Încăperea era pe două niveluri, iar 
din patul foarte mare se vedea un living cu canapele şi cu un 
birou. Erau ferestre franţuzeşti şi un balcon cu vedere înspre 
mare. 

— Mă întorc să te iau la ora cinci, îi spuse Jet. Ai întâlnire cu 
asistenta medicală. Doamna Rothman vrea să ţi se facă un 
consult complet. Ne întâlnim să bem ceva înainte de cină, care 
este devreme, la şapte. Avem un exerciţiu nocturn diseară; 
studenţii fac scufundări. Dar, nu te îngrijora, tu nu vei participa. 


Se înclină din nou şi ieşi cu spatele din cameră. Alex rămase 
singur. Se aşeză pe una din canapele, observând că în cameră 
erau un frigider, un televizor şi chiar şi un Playstation 2 - puse 
probabil pentru el. 

În ce se băgase? Oare făcuse bine? Gânduri negre îi trecură 
prin minte, dar le alungă. Îşi aminti de film, de imaginile 
groaznice pe care le văzuse. Doamna Jones rostind ordinul în 
transmiţător. Închise ochii. 

Afară, valurile se spărgeau de țărm, iar studenţii, în 
echipamentele lor albe, treceau încă o dată prin ritualul uciderii 
tăcute. 


La peste 1100 de kilometri depărtare, femeia care fusese atât 
de prezentă în gândurile lui Alex examina o fotografie. Exista o 
singură foaie de hârtie ataşată acesteia, şi ambele erau 
ştampilate cu cuvintele TOP SECRET, în roşu. Femeia ştia ce 
însemna fotografia. Avea un singur lucru de făcut. Dar o dată în 
viaţă - şi pentru ea era cu adevărat prima dată - era ezitantă. 
Nu-şi putea permite să lase emoţiile să intervină. Atunci se fac 
greşeli, şi în meseria ei ar fi reprezentat un dezastru. Dar chiar 
şi aşa... 

Doamna Jones îşi scoase ochelarii de citit şi se frecă la ochi. 
Primise fotografia şi raportul în urmă cu câteva minute. De 
atunci dăduse două telefoane, sperând că totul fusese o 
greşeala. Dar nu exista niciun dubiu. Dovada se afla chiar în faţa 
ei. Se întinse şi apăsă un buton de la telefon, apoi începu să 
vorbească. 

— William, domnul Blunt e în birou? 

Într-un birou de afară, asistentul ei personal, William Dearly, 
privi ecranul computerului său. Avea 23 de ani şi absolvise 
Cambridge; era într-un scaun cu rotile. 

— Încă n-a părăsit clădirea, doamnă Jones. 

— Are vreo întâlnire? 

— Nimic programat. 

— Bine. Mă duc la el acum. 

Trebuia să o facă. Doamna Jones lua fotografia şi hârtia scrisă 
şi păşi pe coridorul de la etajul 16 al clădirii care părea a fi o 
bancă internaţionala, dar care era de fapt cartierul general al 
Departamentului de Operaţiuni Speciale de la MI6. Alan Blunt 
era superiorul ei direct. Se întreba cum va reacţiona el la aflarea 


veştii că Alex Rider se alăturase Scorpionului. 

Biroul lui Blunt era la capătul coridorului şi avea vedere către 
Liverpool Street. Doamna Jones intră fără să bată. Nu era nevoie 
să o facă. William sunase deja să anunţe că soseşte. Şi, cu 
siguranţa, Blunt nu păru surprins când ea intră. Nu că faţa lui 
rotunda, ciudat de inexpresiva, ar fi trădat vreodată vreo 
emoție. Şi el citea un raport, gros de câţiva centimetri. Ea putu 
vedea că bărbatul făcuse însemnări folosind un stilou cu 
cerneală verde, pentru a sări imediat în ochi. 

— Da? întreba el în timp ce ea se aşeza. 

— Asta tocmai a venit de la Satint. M-am gândit că trebuie să 
vezi. 

Satint era serviciul de informaţii prin satelit. 

Îi întinse hârtia. 

Doamna Jones îl privi cu atenţie pe Alan Blunt în timp ce 
acesta citea foaia. Îi fusese adjunctă în ultimii şapte ani şi 
lucrase cu el zece ani înainte de asta. Nu fusese niciodată acasă 
la Blunt. Nu-i cunoscuse soţia. Dar probabil că-l cunoştea mai 
bine decât oricine din clădire. Şi era îngrijorată în privinţa lui. De 
curând făcuse o greşeală imensă, refuzând să-l creadă pe Alex 
când acesta venise la el în chestiunea cu Damian Cray. Drept 
rezultat, Cray se aflase la câteva minute de a distruge jumătate 
din lume. Blunt fusese aspru criticat de către ministrul de 
interne, dar era ceva mai mult decât faptul că îi fusese greu să 
accepte această umilire. Problema era că el, şeful 
Departamentului Operaţiuni Speciale, fusese depăşit de un băiat 
de paisprezece ani. Doamna Jones se întreba cât de mult va mai 
rezista. 

Acum examina fotografia, fără să clipească în spatele ramelor 
de oţel ale ochelarilor. Aceasta arăta două persoane, un bărbat 
şi un băiat, care coborau dintr-o barcă. Fusese făcută la 
Malagosto şi mărită de mai multe ori. Ambele feţe erau 
înceţoşate. 

— Alex Rider? întrebă Blunt. 

Vocea sa nu avea nicio inflexiune. 

— Poza a fost făcută de un satelit spion, spuse doamna Jones. 
Dar Smithers a procesat-o printr-un computer de-al său şi e cu 
siguranţă el. 

— Cine e bărbatul de lângă Alex? 

— Credem că ar putea fi un agent de-al Scorpionului numit 


Nile. E greu de spus. Fotografia e alb-negru, dar aşa e şi 
bărbatul. Am adunat informaţii despre el. 

— Trebuie să deducem că Rider a schimbat tabăra? 

— Am vorbit cu menajera lui, americanca... Jack Starbright. Se 
pare că Alex a dispărut acum patru zile dintr-o excursie în 
Veneţia. 

— A dispărut unde? 

— Nu ştia. E surprinzător că nu a luat legătura cu ea. Este cea 
mai apropiată prietenă a lui. 

— Este posibil ca băiatul să fi avut ceva de-a face cu 
Scorpionul şi să fi fost luat cu forţa? 

— AŞ vrea să cred asta. Doamna Jones oftă. Acest lucru nu 
putea fi totuşi împiedicat mult timp. Dar există şansa ca Yassen 
Gregorovici să fi reuşit să vorbească cu Alex înainte de a muri. 
Când l-am întâlnit pe Alex după afacerea cu Cray, mi-am dat 
seama că era ceva în neregulă. Cred că Yassen i-a spus ceva 
despre John Rider. 

— Podul Albert. 

— Da. 

— Asta ar pica foarte prost. 

Urmă o tăcere lungă. Doamna Jones ştia că Blunt se gândea la 
zeci de posibilităţi, luând-o în consideraţie şi eliminând-o pe 
fiecare în câteva secunde. Nu mai cunoscuse pe nimeni cu o 
minte aşa de analitică. 

— Scorpionul nu a fost prea activ în ultimul timp, spuse el. 

— Este adevărat. A fost foarte liniştit. Credem că poate fi 
implicat într-un sabotaj de la Consanto Enterprises, lângă 
Amalfi, ieri-seară. 

— Cei cu compania biomedicală? 

— Da. Tocmai am primit rapoartele şi ne uităm peste ele. 
Poate fi o legătură. 

— Dacă Scorpionul îl are pe Alex, îl va folosi împotriva 
noastră. 

— Ştiu. 

Blunt se uită pentru ultima oară la fotografie. 

— Aici e Malagosto, spuse el. Şi asta înseamnă că nu e 
prizonierul lor. Îl antrenează. Cred că ar trebui să începem 
imediat acţiunile de asigurare a protecţiei în ceea ce te priveşte. 

— Şi cu tine cum rămâne? 

— Eu n-am fost pe Podul Albert. Lăsă jos fotografia din mână. 


Vreau toţi agenţii locali din Veneţia puşi în alertă imediată, şi 
mai bine am contacta aeroporturile şi toate punctele de intrare 
în Marea Britanie. Îl vreau pe Alex Rider aici. 

— Nevătămat. 

Cuvântul fu rostit ca o provocare. Blunt o privi cu ochi goi. 

— Cu orice preţ. 


CLOPOTNIȚA 

— Deci spune-mi, Alex, ce vezi? 

Alex era aşezat într-un scaun din piele într-o cameră goală, 
vopsită în alb, aflată undeva în spatele mănăstirii. Era aşezat la 
un birou, faţă în faţă cu un bărbat de vârstă medie care zâmbea. 
Numele bărbatului era Karl Steiger şi, deşi vorbea cu un uşor 
accent german, venise pe insulă din Africa de Sud. Era psihiatru 
şi o arăta - cu ochelari cu rame de argint, păr subţiat şi ochi mai 
degrabă iscoditori decât prietenoşi. Doctorul Steiner ţinea un 
carton alb cu o formă neagră desenată pe el. Forma nu arăta a 
nimic; era doar un şir de bule. Dar Alex trebuia să le poată 
interpreta. 

Se gândi o secundă. Ştia că acesta era testul Rorschach; 
văzuse ceva într-un film. Presupuse că era important. Dar nu era 
sigur că vedea ceva anume pe carton. În cele din urmă, vorbi. 

— Presupun că este un bărbat care zboară în înaltul cerului, 
sugeră el. Poartă un rucsac. 

— Excelent! Foarte bine! Doctorul Steiner puse cartonul jos şi 
ridică altul. Dar acesta? 

A doua formă era mai uşoară. 

— Este o minge de fotbal care se umflă, spuse Alex. 

— Bine, mulţumesc. 

Doctorul Steiner puse jos al doilea carton, şi pentru o clipă în 
birou se făcu linişte. Afară Alex auzi împuşcături. Ceilalţi 
studenţi erau la poligonul de tragere. Dar acesta nu se vedea pe 
fereastră. Poate că psihiatrul alesese acea cameră tocmai din 
acest motiv. 

— Deci cum te acomodezi? întrebă doctorul Steiner. 

Alex ridică din umeri. 

— Bine. 

— Nu ai nicio temere? Nimic despre care să vrei să vorbeşti? 

— Nu. Sunt bine, mulţumesc, domnule Steiner. 

— Bine. Asta e bine. 

Psihiatrul părea hotărât să aibă o atitudine pozitivă. Alex se 
întreba dacă interviul se terminase, dar apoi bărbatul deschise 
un dosar. 

— Am raportul tău medical aici, spuse el. 

Pentru o secundă, Alex deveni agitat. Fusese examinat din 
punct de vedere fizic în prima lui zi pe insulă. Dezbrăcat până la 
piele, fusese supus unei serii de teste de către o asistentă 


italiană care vorbea puţină engleză. | se luaseră mostre de 
sânge şi de urină, i se măsuraseră presiunea arterială şi pulsul, i 
se verificaseră vederea, auzul şi reflexele. Se întreba acum dacă 
găsiseră ceva în neregulă. 

Dar doctorul Steiner zâmbea încă. 

— Eşti într-o formă foarte bună, Alex, comentă el. Mă bucur că 
ai avut grijă de tine. Nu prea multă mâncare de la fast-food. 
Fără ţigări. Impresionant. 

Deschise un sertar şi scoase o seringă hipodermică şi o fiolă. 
Alex privi cum acesta bagă acul în fiolă şi umple seringa. 

— Ce este aceea? întrebă Alex. 

— Conform raportului tău medical, eşti cam epuizat. Presupun 
că e de aşteptat după tot ce ţi s-a întâmplat. Şi cred că este 
foarte solicitant să fii aici pe insulă. Asistenta a sugerat nişte 
vitamine. Asta este. Ţinu acul în sus la lumină şi scoase puţin 
din lichidul gălbui prin vârf. Vrei să-ţi sufleci mâneca? 

Alex ezită. 

— Credeam că sunteţi psihiatru, spuse el. 

— Sunt cât se poate de calificat să-ţi fac o injecție, îl asigură 
doctorul Steiner. Ridică un deget acuzator. N-ai să-mi spui că ți- 
e teamă de o mică înţepătură!? 

— N-aş spune asta, mormăi Alex. 

Işi suflecă mâneca. 

Două minute mai târziu, era afară, în spate. 

Lipsise de la exerciţiile de trageri din cauza examinării 
medicale, şi se alătură celorlalţi studenţi la poligonul de trageri. 
Acesta era pe partea vestică a insulei - partea care nu se vedea 
din Veneţia. Deşi Scorpionul avea permisiunea de a se afla pe 
Malagosto, nu voiau să atragă atenţia asupra lor cu sunetul 
focurilor de armă, iar pădurea le asigura intimitatea. Era o fâşie 
de insulă lungă şi plană pe care nu creştea nimic în afară de 
iarbă sălbatică, iar şcoala construise un oraş, cu birouri şi cu 
magazine, dar doar de faţadă, ca la un studio de filmare. Alex 
fusese deja de două ori aici, folosind o armă pentru a trage la 
ţinte din hârtie - inele negre cu ţintă în mijloc - care apăreau la 
ferestre şi la uşi. 

Gordon Ross, specialistul tehnic cu păr sur care părea să fi 
deprins toate apucăturile din cele mai dure închisori din Scoţia, 
era responsabil de poligonul de trageri. El dădu din cap când 
Alex se apropie. 


— Bună ziua, domnule Rider. Cum a fost vizita la psihiatru? Ti- 
a zis că eşti nebun? Dacă nu, mă întreb ce naiba cauţi aici!? 

Câţiva alţi studenţi stăteau în jurul lui, descărcând şi 
reglându-şi armele. Alex îi ştia pe toţi de acum. Era acolo Klaus, 
un mercenar german care se antrenase cu talibanii în 
Afganistan. Walker, care petrecuse cinci ani la CIA, în 
Washington, înainte de a decide că ar putea câştiga mai mult 
lucrând de partea cealaltă. Una din cele două femei devenise 
destul de apropiată de Alex, şi el se întrebase dacă fusese 
special aleasă pentru a avea grijă de el. Se numea Amanda şi 
fusese soldat în armata israeliană în zona ocupată din Fâşia 
Gaza. Văzându-l, ridică mâna în semn de salut. Părea cu 
adevărat bucuroasă să-l vadă. 

De altfel, toţi păreau bucuroşi. Acesta era un lucru ciudat. 
Fusese acceptat în viaţa de zi cu zi de la Malagosto fără nicio 
problemă. Era un lucru remarcabil. Alex îşi aminti de perioada în 
care MI6 îl trimisese să se antreneze cu cei de la SAS în Ţara 
Galilor. Fusese exilat din ziua în care sosise, nedorit şi 
neacceptat, un copil în lumea adulţilor. Era de departe cel mai 
tânăr şi aici, dar asta nu părea să conteze. Din contră. Fusese 
acceptat şi chiar admirat de ceilalţi. Era fiul lui John Rider. Toţi 
ştiau ce însemna asta. 

— Ai sosit la timp ca să ne arăţi ce poţi face înainte de masa 
de prânz, anunţă Gordon Ross. Accentul său scoţian făcea ca 
totul să pară o provocare. Ai făcut un punctaj mare alaltăieri. De 
fapt, ai fost al doilea din clasă. Să vedem dacă te descurci mai 
bine azi. Dar de data asta s-ar putea să-ţi fi pregătit o surpriză! 

Îi înmână o armă lui Alex, un pistol semiautomat belgian. Alex 
îl cântări în mână, încercând să creeze un echilibru între el şi 
armă. Ross explicase că acest lucru era esenţial pentru tehnica 
pe care o numea tragere instinctivă. 

— Ţine minte: trebuie să tragi pe loc. Nu trebuie să te opreşti 
să ţinteşti. Dacă faci asta, eşti mort. Intr-o situaţie reală de 
război nu ai timp să eziţi. Tu şi arma sunteţi una. Şi, dacă tu 
crezi că poţi atinge ţinta, o vei atinge. Asta înseamnă instinctul 
de tragere. 

Acum Alex făcu un pas înainte, cu arma într-o parte, privind 
uşile şi ferestrele improvizate din faţa lui. Ştia că nu va fi 
avertizat. Oricând putea apărea o ţintă. Se aştepta să se 
întoarcă şi să tragă. 


Aşteptă. Era conştient că toţi ceilalţi îl priveau. Cu coada 
ochiului de-abia putea distinge silueta lui Gordon Ross. Oare 
profesorul zâmbea? 

O mişcare bruscă. 

Apăruse o ţintă într-o fereastră de sus, şi imediat Alex văzu că 
ţintele cu inele fuseseră schimbate. O fotografie apăruse în loc. 
Era o imagine în mărime naturală, color, a unui tânăr. Alex nu-l 
cunoştea - dar nu conta. Reprezenta o ţintă. 

Nu avea timp să ezite. 

Alex ridică arma şi trase. 


Mai târziu în acea zi, Oliver d'Arc, directorul Centrului de 
Antrenamente al Scorpionului, stătea în biroul său din 
Malagosto, vorbind cu Julia Rothman. Imaginea femeii umplea 
ecranul laptopului de pe biroul lui. Era o cameră web aşezată pe 
un raft, şi imaginea bărbatului apărea simultan undeva în 
Palatul Văduvei, chiar peste apă, în Veneţia. Doamna Rothman 
nu venea niciodată pe insulă. Ea ştia că era supravegheată şi de 
serviciile de informaţii americane, şi de cele britanice, şi într-o zi 
acestea puteau fi tentate să atace insula cu proiectile 
nonnucleare. Nu putea risca. 

Era pentru a doua oară când cei doi discutau de la sosirea lui 
Alex pe insulă. Ceasul arăta exact ora şapte seara. Afară soarele 
începea să apună. 

— Cum progresează? întrebă doamna Rothman. 

Camera web nu o arăta mai frumoasă ca în realitate; faţa ei 
pe ecran arăta rece şi lipsită de culoare. 

D'Arc se gândi puţin. Îşi trecu două degete peste bărbie, 
mângâindu-şi barba. 

— Băiatul este cu siguranţă excepţional, murmură el. 
Bineînţeles, unchiul său, lan Rider, l-a antrenat toată viaţa, 
aproape din momentul în care a putut merge. Trebuie să spun 
că a făcut o treabă grozavă. 

— Şi? 

— Este foarte inteligent. Isteţ. Toată lumea de aici îl place cu 
adevărat. Din păcate, am îndoielile mele cu privire la felul în 
care ne poate el ajuta. 

— Îmi pare rău să aud asta, profesore! Vă rog să-mi explicaţi. 

— Vă voi da două exemple, doamnă Rothman. Astăzi Alex s-a 
întors la poligonul de trageri. A urmat un curs de tragere 


instinctivă. Este ceva ce n-a mai făcut până acum, şi, trebuie să 
spun, majoritatea studenţilor aprofundează arta aceasta după 
câteva săptămâni. După doar câteva ore, Alex avea deja 
rezultate impresionante. La sfârşitul celei de-a doua zile, a ajuns 
la un punctaj de 72. 

— Nu văd nimic rău în asta. 

D'Arc se foi în scaun. În costumul său cu cravată, micşorat 
pentru a se încadra în ecranul doamnei Rothman, arăta ca 
marioneta unui ventriloc. A 

— Astăzi am schimbat ţintele, explică el. In loc de inelele roşu 
cu negru, Alex a trebuit să tragă în fotografii cu bărbaţi şi cu 
femei. Trebuia să ţintească zonele vitale: inima... între ochi... 

— Cum s-a descurcat? 

— Asta e problema. Procentajul său a scăzut la 46. A ratat 
câteva ţinte. D'Arc îşi dădu jos ochelarii şi îi şterse cu o cârpă. 
Am şi rezultatele de la testul său psihologic Rorschach, continuă 
el. | s-a cerut să identifice anumite forme... 

— Ştiu ce este un test Rorschach, profesore. 

— Bineînţeles! Scuzaţi-mă! Ei bine, era o formă pe care 
fiecare student care a fost aici a identificat-o drept un bărbat 
care zace într-o baltă de sânge. Dar nu şi Alex. Ela spus că e un 
bărbat care zboară cu un rucsac în spate. Despre o altă formă, 
care e mereu văzută ca o armă ţintită spre capul cuiva, Alex a 
crezut că este cineva care umflă o minge de fotbal. La prima 
noastră întâlnire, Alex mi-a mărturisit că n-ar putea ucide pentru 
noi, şi trebuie să spun că, din punct de vedere psihologic, pare 
să nu aibă ceea ce se cheamă instinct criminal. 

Urmă o pauză lungă. Imaginea de pe ecran pâlpâi. 

— Este foarte dezamăgitor, continuă d'Arc. Cunoscându-l pe 
Alex, trebuie să spun că un asasin adolescent ne-ar fi de mare 
ajutor. Posibilităţile sunt aproape nelimitate. Cred că trebuie să 
facem o prioritate din a ne găsi unul. 

— Mă îndoiesc că există adolescenţi la fel de experimentați ca 
Alex. 

— Asta începusem şi eu să spun. Dar, chiar şi aşa... 

O altă pauză. Doamna Rothman se hotărî. 

— Alex s-a întâlnit cu doctorul Steiner? întrebă ea. 

— Da. Totul s-a făcut după cum aţi spus. 

— Bine. Aprobă din cap. Spuneţi că Alex nu va ucide pentru 
noi, dar poate că vă înşelaţi totuşi. Se pune problema de a-i 


oferi ţinta potrivită... şi de data aceasta nu vorbesc despre una 
din hârtie. 

— Doriţi să-i daţi o misiune? 

— După cum ştiţi, Sabia Invizibilă este gata de a intra în 
ultima sa fază, cea critică. Dacă l-am introduce pe Alex acum în 
acea vâltoare s-ar putea să fie o distracţie interesantă, cel puţin. 
Şi, dacă ar reuşi, ceea ce eu cred că va face, s-ar putea dovedi, 
într-adevăr, foarte folositor. La urma urmei, sincronizarea n-ar 
putea fi mai bună. Julia Rothman se aplecă înainte, astfel încât 
ochii ei aproape că umplură ecranul. lată ce vreau să faceţi... 


Erau 247 de trepte până în vârful clopotniţei. Alex ştia, pentru 
că le numărase. Partea de jos a turnului era goală, o singură 
încăpere cu pereţi de cărămidă şi cu miros de umezeală. Era 
evident abandonată de ani de zile. Clopotele fuseseră fie furate, 
fie căzuseră şi se pierduseră. Treptele erau făcute din piatră, 
spiralate, urcând pe marginea turnului, iar ferestrele mici 
permiteau să treacă puţină lumină, doar cât să se poată vedea 
cât de cât. Sus de tot se afla o uşă. Alex se întrebă dacă era 
încuiata. Turnul era folosit ocazional pentru exerciţii de 
camuflaj, când studenţii trebuiau să se strecoare dintr-o parte a 
insulei în cealaltă. Un loc folositor. Dar el nu mai fusese aici sus 
de unul singur. 

Uşa era deschisă. Ducea la o platformă pătrată, largă cam de 
zece metri. Probabil că existase cândva o balustradă ce o 
înconjura, făcând-o mai sigură. Dar la un moment dat fusese 
îndepărtată, şi acum pardoseala de piatră se termina brusc. 
Dacă Alex ar mai fi făcut încă trei paşi, ar fi călcat în gol. Ar fi 
căzut, şi acolo şi-ar fi găsit sfârşitul. 

Alex păşi cu atenţie până la margine şi privi în jos. Era chiar 
deasupra curţii mănăstirii. Putea vedea makiwara care fusese 
instalată mai devreme în după-amiaza aceea. Aceasta era un 
stâlp greu cu o fâşie din piele groasă legată împrejur la 
înălţimea capului. Era folosita pentru a exersa loviturile de 
kickboxing şi de karate. Nu se găsea nimeni în zonă. Lecţiile se 
terminaseră în acea zi, şi ceilalţi studenţi se odihneau înainte de 
cină. 

Privi peste pădurea care înconjura mănăstirea, deja 
întunecoasă şi de nepătruns. Soarele se scufunda în mare, 
împrăştiind ultimele raze peste apa neagră. La distanţă, putea 


vedea luminile Veneţiei pâlpâind. Ce se întâmpla acum acolo? 
Turiştii ieşeau din hoteluri, îndreptându-se către restaurante şi 
către baruri. In unele biserici erau probabil concerte. Gondolierii 
îşi legau bărcile. Poate că iarna era departe, dar se făcuse deja 
prea rece pentru plimbări nocturne pe apă. Lui Alex încă îi 
venea greu să creadă că această insulă, cu toate secretele ei, 
putea exista atât de aproape de una dintre cele mai populare 
destinaţii de vacanţă. Două lumi. Una lângă cealaltă. Dar una 
din ele era oarbă, total neştiutoare de existenţa celeilalte. 

Stătea acolo nemişcat, simțind briza răvăşindu-i părul. Purta 
numai o cămaşă cu mânecă lungă şi jeanşi, dar simţea răcoarea 
serii. Şi totuşi, era cumva distant. Devenise însă o parte a 
turnului - o statuie sau o frescă. Se afla pe Malagosto pentru că 
nu avea unde merge în altă parte; nu mai avea de ales. 

Se gândi la ultimele două săptămâni. De când se afla pe 
insulă? Habar nu avea. In multe feluri se simţea ca şi cum ar fi 
fost la şcoală. Erau profesori şi săli de clasă, şi cursuri, iar zilele 
se succedau cu repeziciune. Numai materiile de aici nu aveau 
nicio legătură cu cele de la Brookland. 

Mai întâi era istoria - predată tot de Gordon Ross. Dar 
versiunea sa nu avea nimic de a face cu regi şi regine, cu bătălii 
şi tratate. Ross era specializat în istoria armelor. 

— lată, acesta este cuțitul de comando cu două tăişuri, folosit 
în al Doilea Război Mondial de către Fairbairn şi Sykes. Unul era 
specialist în uciderea în tăcere, celălalt - un nebun cu o armă. 
Nu e o frumuseţe? Veţi vedea că are o lamă de douăzeci de 
centimetri şi mijlocul sculptat pe ambele părţi. Este creat special 
pentru a se potrivi palmelor voastre. Ţi se poate părea puţin 
cam greu, Alex, pentru că mâna ta nu e complet dezvoltată. Dar 
e cea mai grozavă armă pentru ucidere care s-a inventat 
vreodată. Armele de foc fac zgomot. Dar cuțitul de comando 
este un prieten adevărat. Îşi va face treaba imediat şi nu te va 
dezamăgji niciodată. 

Apoi erau lecţiile practice cu profesorul Yermalov. După cum 
spusese Nile, el era cel mai puţin prietenos membru al grupului 
de pe Malagosto; un bărbat tăcut, de vreo cincizeci de ani, care 
avea puţin timp pentru ceilalţi. Dar Alex află repede de ce. 
Yermalov era din Cecenia şi îşi pierduse întreaga familie în 
războiul cu Rusia. 

— Astăzi vă voi arăta cum să deveniți invizibili, spuse el. 


Alex nu se putu abţine să nu schiţeze un zâmbet. Yermalov 
observă. 

— Crezi că glumesc cu tine, domnule Rider? Crezi că spun 
poveşti de adormit copiii? Despre o pelerină care te face 
invizibil, poate? Te înşeli. Vă învăţ tehnicile practicate de ninja, 
cei mai mari spioni care au existat vreodată. Asasinii ninja din 
Japonia feudală erau cunoscuţi pentru abilităţile de a dispărea 
ca prin farmec. De fapt, ei foloseau cele cinci elemente de 
evadare şi de ascundere - gotonpo. Nu magie, ci ştiinţă. Se 
puteau ascunde sub apă, respirând printr-un tub. Se puteau 
îngropa la câţiva centimetri sub pământ. Purtând haine de 
protecţie, se puteau ascunde într-un foc. Pentru a dispărea în 
aer, cărau cu ei o sfoară sau chiar o scară ascunsă. Şi mai 
existau şi alte posibilităţi. Au dezvoltat arta ieşirii din câmpul 
vizual sau ochelarii de cal. Orbeşte-ţi inamicul cu fum sau cu 
substanţe chimice, şi vei deveni invizibil. Asta vă voi arăta 
acum, şi în această după-amiază domnişoara Binnag vă va arăta 
cum se face o pudră de orbire din ardei iute... 

Mai erau şi alte exerciţii. Cum să asamblezi şi să desfaci un 
pistol automat legat la ochi (Alex scăpase toate piesele, spre 
amuzamentul celorlalţi). Cum să folosească teama. Cum să 
folosească surpriza. Cum să-şi focalizeze agresivitatea. Existau 
manuale - inclusiv unul despre cele mai vulnerabile părţi ale 
corpului uman, scris de un anume doctor Three -, table şi chiar 
examene scrise. Existau săli de clasă cu bănci obişnuite. Cu o 
singură diferenţă. Era o şcoală pentru asasini. 

Şi mai erau şi demonstrațiile. Ceva ce Alex nu avea să uite 
vreodată. 

Într-o după-amiază, elevii se adunaseră în curtea principală, 
unde Oliver d'Arc stătea în picioare cu Nile, care purta costumul 
alb de judo, cu o curea neagră la brâu. Era ciudat cât de des 
cele două culori păreau să apară în jurul lui, ca şi cum i-ar fi luat 
mereu în râs boala. 

— Nile a fost unul dintre cei mai buni elevi ai noştri, explicase 
d'Arc. De când este aici, a ridicat standardele Scorpionului cu 
misiuni de succes în Washington, Londra, Bangkok, Sidney - de 
fapt, în toată lumea. A acceptat cu plăcere să vă arate câteva 
tehnici. Sunt sigur că toţi veţi învăţa ceva de la el. Se aplecă. 
Mulţumesc, Nile. 

În următoarea jumătate de oră, Alex văzuse o demonstraţie 


de putere, de agilitate şi de condiţie fizică pe care nu avea să o 
uite. Nile spărsese cărămizi şi scânduri cu coatele, cu pumnii şi 
cu picioarele goale. Trei elevi cu bețe mari din lemn se 
apropiaseră de el. Neînarmat, îi bătuse pe toţi, mişcându-se atât 
de repede, încât uneori mâinile sale erau doar o umbră. Apoi 
începuse să facă demonstraţii cu o varietate de arme ninja: 
cuțite, săbii, lănci şi lanţuri. Alex îl văzuse aruncând o duzină de 
hira shuriken la o ţintă de lemn. Acestea erau mortale, proiectile 
în formă de stea care se învârteau prin aer, fiecare vârf de oţel 
fiind ascuţit ca o lamă. Una după alta izbeau lemnul, atingând 
punctul central. Nile nu rata niciodată. Şi acesta era bărbatul cu 
o slăbiciune secretă? Alex n-o putea vedea - şi acum înţelese de 
ce fusese atât de uşor învins la Palatul Văduvei. Impotriva unui 
om ca Nile nu avea nicio şansă. 

Dar ei se aflau în aceeaşi tabără. 

Alex îşi aminti asta în timp ce stătea în vârful clopotniţei, 
privind cum noaptea se apropia şi cum întunericul prelua 
controlul. Alesese. Devenise parte a Scorpionului. 

La fel ca tatăl său. 

Luase decizia corectă? La momentul acela, păruse totul foarte 
uşor. Yassen Gregorovici spusese adevărul; doamna Rothman i-l 
arătase pe film. Dar el încă nu era sigur. O voce îi şoptea în 
briza serii că aceasta reprezenta o greşeală imensă, că n-ar fi 
trebuit să se afle acolo, că nu era prea târziu să scape. Dar unde 
putea merge? Cum se putea întoarce în Anglia, ştiind ceea ce 
ştia? Podul Albert. Nu-şi putea alunga imaginile din minte. Cei 
trei agenţi ai Scorpionului aşteptând. Doamna Jones vorbind în 
radiotransmiţător. Trădarea. John Rider căzând şi rămânând 
nemişcat. 

Alex simţi cum era cuprins de ură. Un sentiment mai puternic 
decât simţise vreodată. Se întreba dacă mai era posibil să ducă 
o viaţă obişnuită cândva. Se părea că nu avea unde să meargă. 
Poate că era mai bine pentru toată lumea dacă ar fi făcut un pas 
înainte. Deja stătea pe margine. De ce nu putea lăsa noaptea 
să-l înghită? 

— Alex? 

Nu auzise pe nimeni apropiindu-se. Privi în spate şi-l văzu pe 
Nile în dreptul uşii, sprijinindu-se cu o mână de tocul acesteia. 

— Te-am căutat, Alex. Ce faci? 

— Mă gândeam. 


— Profesorul Yermalov mi-a spus că i s-a părut că te vede 
urcând. N-ar trebui să fii aici. 

Alex se aştepta ca Nile să înainteze, dar acesta rămase pe loc. 

— Voiam să fiu singur, explică Alex. 

— Cred că ar trebui să cobori. Ai putea cădea. 

Alex ezită. Apoi dădu din cap afirmativ. 

— Bine. 

Îl urmă pe Nile înapoi pe scări, şi în final ajunseră la sol. 

— Profesorul d'Arc vrea să te vadă, spuse Nile. 

— Să mă pice? 

— De unde ţi-a venit ideea asta? Te-ai descurcat extrem de 
bine. Toată lumea este foarte mulţumită de tine. Eşti aici de mai 
puţin de două săptămâni, dar ai progresat foarte mult. 

Se întoarseră împreună. Doi elevi trecură pe lângă ei şi 
murmurară un salut. Cu doar o zi înainte, Alex îi văzuse 
luptându-se într-un duel feroce cu săbii. Erau ucigaşi; erau 
prietenii lui. Dădu din cap şi-l urmă pe Nile în mănăstire şi apoi 
în biroul lui d'Arc. 

Ca de obicei, directorul stătea în spatele biroului său. Arăta la 
fel de îngrijit ca de obicei, cu barba perfect tunsă. 

— Te rog, aşază-te, Alex, spuse el. Tastă ceva şi privi 
monitorul prin ochelarii cu rame aurii. Am câteva dintre 
rezultatele tale aici, continuă directorul. Vei fi mulţumit să ştii că 
toţi profesorii te laudă. Se încruntă. Avem o mică problemă, 
totuşi. Profilul tău psihologic... 

Alex nu zise nimic. 

— Treaba asta cu ucisul, reluă d'Arc. Am auzit ce ai zis prima 
dată când ai venit în biroul meu, şi, după cum ţi-am spus, sunt 
alte lucruri pe care le-ai putea face pentru Scorpion. Dar există 
o problemă, dragul meu. Te temi să ucizi, aşa că te temi de 
Scorpion. Nu eşti chiar unul de-al nostru - şi mă tem că nu vei fi 
niciodată. Acest lucru nu este foarte plăcut. 

— Imi cereţi să plec? 

— Deloc. lţi cer doar să ai puţin mai multă încredere în noi. 
Caut un mod de a te face să simţi că ne aparţii în totalitate. Şi 
cred că am găsit răspunsul. 

D'Arc închise computerul şi ieşi de după birou. Era îmbrăcat în 
alt costum - purta unul diferit în fiecare zi. Acesta era maro, cu 
un model discret. 

— Trebuie să înveţi să ucizi, spuse el deodată. Trebuie să o 


faci fără ezitare. Pentru că, dacă o faci o dată, vei vedea că nu 
este mare scofală. Este la fel ca săritul în piscină. La fel de uşor. 
Dar trebuie să depăşeşti bariera psihologică, Alex, dacă vrei să 
devii unul de-al nostru. Ridică o mână. Ştiu că eşti foarte tânăr; 
ştiu că nu este uşor. Vreau să fac totul mai puţin dureros pentru 
tine. Şi cred că pot. Te voi trimite în Anglia mâine. Pe seară, vei 
duce la bun sfârşit prima ta misiune pentru Scorpion, şi, dacă 
vei reuşi, nu va exista cale de întoarcere. Vei şti că eşti cu 
adevărat unul de-al nostru, iar noi vom şti că putem avea 
încredere în tine. D'Arc zâmbi, dezvăluind nişte dinţi ce păreau 
falşi. Am ales singura persoană din lume care - credem că eşti 
de acord - merită cu adevărat să moară. Este persoana pe care 
ai toate motivele să o urăşti, şi noi sperăm că ura şi mânia te 
vor călăuzi, îndepărtând orice urmă de îndoială ai putea avea. 
Doamna Jones. Adjunctul Serviciilor Speciale MI6. Este 
responsabilă pentru moartea tatălui tău. Ştim unde locuieşte; te 
vom ajuta să ajungi la ea. Ea este persoana pe care vrem s-o 
ucizi. 


„DRAGA DOMNULE PRIM-MINISTRU...” 

Chiar înainte de ora patru după-amiaza, un bărbat cobori 
dintr-un taxi în Whitehall, plăti cu o bancnotă nouă-nouţă de 
douăzeci de lire sterline şi începu să meargă pe jos către 
Downing Street. Acesta îşi începuse călătoria în Paddington, dar 
nu acolo locuia. Nici nu venise la Londra cu trenul. Avea cam 
treizeci de ani, era blond şi purta un costum şi cravată. 

Nu era posibil să mergi pe jos pe Downing Street, nu de când 
Margaret Thatcher ridicase porţi antiteroriste uriaşe. Marea 
Britanie este singura ţară democratică ai cărei conducători simt 
nevoia de a se ascunde după garduri de fier. Ca de obicei, era 
un poliţist acolo, a cărui tură de opt ore tocmai se termina. 

Bărbatul merse până la el, scoțând între timp un plic din 
hârtie foarte fină. Mai târziu, când hârtia avea să fie analizată, 
urma să se descopere că provenea de la un furnizor din Napoli. 
Nu avea amprente, deşi bărbatul care livrase plicul nu purta 
mănuşi. Însă el nu mai poseda amprente; îi fuseseră îndepărtate 
chirurgical. 

— Bună ziua, spuse el. 

Nu avea niciun fel de accent. Vocea sa era plăcută şi blândă. 

— Bună ziua, domnule. Am o scrisoare pentru domnul prim- 
ministru. 

Polițistul auzise asta de sute de ori. Erau tot felul de 
excentrici, grupuri de presiune, oameni cu diverse suferinţe şi 
oameni care aveau nevoie de ajutor. Adesea ei veneau aici cu 
scrisori şi cu petiţii, sperând ca acestea să ajungă pe biroul 
prim-ministrului. Polițistul era prietenos. Aşa fusese învăţat să 
fie. 

— Mulţumesc, domnule. Dacă doriţi să îl lăsaţi la mine, mă voi 
asigura că ajunge unde trebuie. 

Polițistul luă scrisoarea - şi acestea aveau să fie singurele 
amprente ce urmau să apară mai târziu. Pe faţa plicului, cu un 
scris îngrijit, cursiv, erau cuvintele: 


În atenţia domnului prim-ministru al Marii Britanii, prim- 
lord al Trezoreriei, Downing Street nr. 10. 


ÎI duse în biroul îngust şi lung, puţin mai mare decât o gheretă 
şi prin care toţi cei care vin trebuie să treacă înainte de a intra 
pe vestita stradă. De obicei doar atât de aproape ajunge o 


scrisoare de acest număr zece. Urmează să fie redirecţionată 
către un birou unde o secretară - una din multe altele - o 
deschide şi o citeşte. Dacă e necesar, merge mai departe la 
departamentul adecvat. Cel mai probabil după câteva 
săptămâni, expeditorul primeşte un răspuns standard. 

Această scrisoare era însă diferită. 

Când ofiţerul de serviciu o primi, o întoarse, şi atunci văzu 
scorpionul imprimat pe partea cealaltă. Există multe simboluri şi 
coduri folosite de organizaţii criminale şi teroriste. Acestea sunt 
create pentru a fi identificate pe loc, astfel încât autorităţile să 
le trateze cu maximă seriozitate. Ofiţerul de serviciu ştiu pe 
dată că ţinea în mână un comunicat de la Scorpion şi apăsă 
butonul de alarmă, alertând vreo şase poliţişti de afară. 

— Cine a adus asta? întrebă el. 

— Era cineva... 

Polițistul era în vârstă şi se apropia de sfârşitul carierei. După 
ziua aceea, asta avea să se întâmple chiar mai repede decât se 
aştepta. 

— Era tânăr. Blond. Purta costum. 

— leşiţi de aici şi vedeţi dacă-l puteţi prinde. 

Dar era prea târziu. La câteva secunde după ce bărbatul în 
costum livrase scrisoarea, un alt taxi se apropiase şi acesta 
urcase. Taxiul respectiv era de fapt neînmatriculat, şi plăcuţa - 
falsă. După mai puţin de un kilometru bărbatul coborâse din 
nou, dispărând în mulţimea care ieşea din staţia Charing Cross. 
Părul său era acum şaten-închis; îşi scosese haina şi purta 
ochelari. Nu avea să mai fie văzut vreodată. 

Până la ora cinci şi jumătate în acea după-amiază, scrisoarea 
fusese fotografiată, iar plicul - verificat de urme de agenţi 
biochimici. Prim-ministrul nu se afla în ţară. Era plecat în Mexico 
City să se alăture altor lideri mondiali la un summit despre 
mediul înconjurător. Se găsea în mijlocul unei şedinţe foto, dar 
fusese chemat afară şi i se spusese despre scrisoare. Era deja în 
drum spre casă. 

Intre timp, doi bărbaţi stăteau în biroul său particular. Unul 
era secretarul permanent al Cabinetului. Celălalt era directorul 
de comunicaţii. Fiecare avea o copie a scrisorii - trei foi 
dactilografiate, nesemnate - în faţa sa. 

lată ce citiseră ei: 


Dragă domnule prim-ministru, 

Vă informăm cu regret că suntem pe cale de a aduce 
teroarea în ţara dumneavoastră. 

Acţionăm la instrucţiunile unui client de departe, care 
doreşte să aducă un echilibru puterilor mondiale. 

Are patru cerinţe: 

1. Americanii trebuie să-şi retragă toate trupele şi toţi 
membrii serviciilor secrete din toate ţările din lume. 
America să nu mai acţioneze niciodată ca poliţie 
internaţională. 

2. Americanii trebuie să anunţe intenţia de a distruge 
întregul lor program de arme nucleare, precum şi 
sistemele lor de arme convenţionale. 

3. Suma de un miliard de dolari trebuie plătită Băncii 
Mondiale, bani ce urmează a fi folosiţi pentru 
reconstrucţia ţărilor sărace şi a celor distruse de 
războaiele recente. 

4. Preşedintele Statelor Unite ale Americii trebuie să 
demisioneze imediat. 

Domnule prim-ministru, probabil vă întrebaţi de ce vă 
este adresată această scrisoare, de vreme ce cerinţele 
noastre sunt îndreptate către guvernul american. 

Motivul este simplu. Sunteţi cei mai buni prieteni ai 
americanilor. Aţi susţinut mereu politica lor externă. 
Acum este timpul să vedeţi dacă vă vor fi la fel de loiali 
cum le-aţi fost voi lor. 

Dacă ei nu se conformează, veţi plaţi preţul. 

Vom aştepta doua zile. Ca să fim mai exacţi, suntem 
pregătiţi să vă acordăm 48 de ore, începând cu momentul 
în care aceasta scrisoare este livrată. In acest timp, ne 
aşteptăm să aflăm că preşedintele Statelor Unite ale 
Americii este de acord cu condiţiile noastre. Dacă nu este, 
vom pedepsi aspru poporul britanic. 

Trebuie să vă informăm, domnule prim-ministru, că am 
creat o nouă armă, numita Sabia Invizibila. Această armă 
este acum operaţională. Dacă preşedintele Statelor Unite 
ale Americii alege să nu răspundă tuturor celor patru 
cerinţe ale noastre în timpul alocat, atunci - exact la ora 
patru, joi după-amiază - mii de elevi din Londra vor muri. 
Vă asigurăm, cu mare sinceritate, că acest lucru nu poate 


fi evitat. Tehnologia este la locul ei; ţintele au fost 
selectate. Nu este o ameninţare fără acoperire. 

Chiar şi aşa, înţelegem că vă puteţi îndoi de puterea 
Sabiei Invizibile. 

De aceea am aranjat o demonstraţie. În această seară, 
echipa a doua de fotbal a Angliei se va întoarce în Marea 
Britanie din Nigeria, unde a jucat o serie de meciuri 
demonstrative. În timp ce dumneavoastră citiţi acestea, 
jucătorii sunt deja pe drum. Trebuie să ajungă la 
aeroportul Heathrow la ora şapte şi cinci minute. 

La ora şapte şi un sfert fix, toţi cei 18 membri ai 
echipei, inclusiv antrenorii, vor fi ucişi. Nu-i puteţi salva; 
nu-i puteţi proteja: puteţi doar privi. Sperăm, prin această 
acţiune, că veţi înţelege că trebuie să fim luaţi în serios, 
şi astfel veţi acţiona repede, pentru a-i convinge pe 
americani să se supună. Făcând asta, veţi evita 
masacrarea groaznică şi fără sens a atâtor tineri. 

Ne-am luat libertatea de a trimite această scrisoare şi 
ambasadorului Statelor Unite la Londra. Vom privi 
posturile TV de ştiri, unde ne aşteptăm să se facă un 
anunţ. Nu veţi mai primi niciun comunicat de la noi. 
Repetăm: aceste cereri nu pot fi negociate. 
Numărătoarea inversa a început deja. 

Cu respect, 

SCORPIONUL 


Urmă o tăcere lungă, curmată doar de ticăitul unui ceas antic, 
în timp ce ambii bărbaţi studiau scrisoarea pentru a patra sau a 
cincea oară. Fiecare era conştient de celălalt, întrebându-se cum 
va reacţiona. Nu se puteau găsi doi oameni mai diferiţi. Nici care 
să se antipatizeze mai mult. 

Sir Graham Adair fusese înalt funcţionar de când lumea, fără a 
face parte din vreun guvern, ci doar în slujba acestuia, sfetnic şi 
(după unii) manipulator al acestuia. Avea acum cam şaizeci de 
ani, păr sur şi o faţă obişnuită să nu trădeze nicio emoție. Era 
îmbrăcat, ca de obicei, într-un costum demodat. Era tipul de om 
care face economie de energie şi nu spune nimic până nu 
întoarce problema pe toate părţile. Lucrase cu şase prim- 
miniştri în cariera sa şi avea diferite opinii despre fiecare. Dar nu 
spusese nimănui, nici măcar soţiei sale, ceea ce gândea. Era 


înaltul funcţionar perfect. Unul dintre cei mai puternici oameni 
din ţară, încântat că foarte puţină lume îi cunoştea numele. 

Directorul de comunicaţii nici nu era născut când Sir Graham 
intrase pentru prima dată pe Downing Street. Mark Kellner era 
unul dintre mulţii „consilieri speciali” cu care prim-ministrului îi 
plăcea să se înconjoare - şi era şi cel mai influent. Acesta fusese 
la universitate - studiase ştiinţele politice şi economice - cu 
soţia prim-ministrului. Lucrase un timp în televiziune, până ce 
fusese invitat să îşi încerce norocul pe coridoarele puterii. Era 
scund, zvelt, cu ochelari şi cu prea mult păr creţ. Purta şi el 
costum şi avea mătreaţă pe umeri. 

Kellner fu cel care rupse tăcerea, cu un cuvânt porcos. Sir 
Graham se uită la el. El nu folosea niciodată un asemenea 
limbaj. 

— Doar nu credeţi prostiile astea, nu-i aşa? întrebă Kellner. 

— Această scrisoare a venit de la Scorpion, răspunse Sir 
Graham. Am avut de-a face în mod direct cu ei în trecut şi 
trebuie să-ţi spun că nu sunt genul care să facă ameninţări 
nefondate. 

— Acceptaţi că au inventat o armă secretă? O sabie invizibilă? 
Mark Kellner avea un ton foarte ironic. Deci ce se va întâmpla? 
Vor flutura un fel de baghetă magică, şi toată lumea va pica jos 
moartă? 

— După cum am spus deja, domnule Kellner, după părerea 
mea, Scorpionul n-ar fi trimis scrisoarea asta dacă nu avea 
mijloacele cu care să-şi susţină vorbele. Este probabil cea mai 
periculoasă organizaţie criminală din lume. Mai mare decât 
Mafia, mai nemiloasă decât triadele. 

— Dar ce fel de armă ar putea avea ca ţintă copii? Mii de elevi 
- asta spun ei. Ce vor face? Vor pune o bombă în vreun parc de 
joacă? Sau poate că vor merge prin şcoli cu grenade de mână! 

— Ei spun că arma este operaţională. 

— Arma nu există! Kellner trânti mâna peste copia scrisorii. 
Şi, chiar dacă ar exista, aceste cereri sunt ridicole. Preşedintele 
american nu va demisiona. Popularitatea sa nu a fost nicicând 
mai mare. Cât despre sugestia ca americanii să renunţe la 
sistemele lor armate - oare Scorpionul crede vreo secundă că 
vor lua asta în consideraţie? Americanii iubesc armele! Au mai 
multe arme decât oricine în lume. Dacă arătam scrisoarea asta 
preşedintelui, ne va râde în nas. 


— MI6 nu elimină posibilitatea ca arma să existe. 

— Aţi vorbit cu ei? 

— Am vorbit la telefon cu Alan Blunt mai devreme. l-am trimis 
şi o copie a scrisorii. Crede, la fel ca mine, că ar trebui să tratăm 
această problemă foarte serios. 

— Prim-ministrul şi-a scurtat vizita în Mexic, mormăi Kellner. E 
în drum spre casă chiar acum. Nu e nimic mai serios decât asta! 

— Cu siguranţă îi suntem cu toţii recunoscători domnului 
prim-ministru pentru că şi-a întrerupt conferinţa, răspunse Sir 
Graham. Dar cred că trebuie să ne gândim la avionul care aduce 
acasă fotbaliştii. Am vorbit şi cu British Airways. Zborul 0074 a 
fost întârziat în Lagos astăzi şi a plecat de-abia după-amiază, la 
12.30 ora noastră. Ar trebui să aterizeze pe Heathrow la şapte şi 
cinci minute, aşa cum spune scrisoarea. Şi echipa a doua a 
Angliei se află la bord. 

— Deci ce sugeraţi să facem? întrebă Kellner. 

— Este foarte simplu. Amenințarea referitoare la avion este 
legată de Heathrow. Scorpionul ne-a ajutat spunându-ne locul şi 
ora. Trebuie să redirecţionăm avionul pe dată. Poate ateriza la 
Birmingham sau la Manchester. Prioritatea noastră este să ne 
asigurăm că jucătorii sunt în siguranţă. 

— Mă tem că nu sunt de acord. 

Sir Graham Adair îl privi pe directorul de comunicaţii, 
nemulţumirea citindu-i-se în ochi. Vorbise pe larg cu Adam 
Blunt. Amândoi se aşteptaseră la asta. 

— Să vă spun cum gândesc eu, continuă Kellner. Ridică 
ambele arătătoare în aer, pentru a încadra ceea ce spunea. Ştiu 
că vă e teamă de Scorpion; aţi spus foarte clar asta. Am citit 
cererile lor şi cred că sunt o grămadă de idioţi. Dar, oricum ar fi, 
ne-au dat o şansă de a le dovedi că blufează. Redirecţionarea 
avionului echipei de fotbal este ultimul lucru pe care vrem să-l 
facem. Vom avea ocazia să testăm aşa-numita Sabie Invizibilă. 
Şi la şapte şi şaisprezece minute vom şti că nu există şi vom 
putea arunca scrisoarea Scorpionului acolo unde îi este locul - la 
coşul de gunoi! 

— Vreţi să riscaţi vieţile fotbaliştilor? 

— Nu este niciun risc. Vom securiza aeroportul Heathrow, 
făcând imposibilă apropierea oricui. Scrisoarea spune că 
jucătorii vor fi ucişi exact la ora şapte şi un sfert. Putem afla cine 
este în avion. Apoi ne putem asigura că sunt sute de soldaţi 


înarmaţi care acoperă zona când avionul aterizează. S-ar putea 
ca Scorpionul să reuşească să scoată arma, şi vom vedea exact 
ce este şi cum funcţionează. Oricine încearcă să pună piciorul 
pe aeroport va fi arestat şi aruncat în închisoare. Gata povestea; 
gata cu amenințările. 

— Şi cum veţi poziţiona sute de soldaţi înarmaţi pe aeroportul 
Heathrow? întrebă Sir Graham. Veţi genera panică naţională. 

Kellner rânji. 

— Credeţi că nu pot face asta? Voi spune că este un 
antrenament. Nici măcar nu va clipi cineva. 

Secretarul permanent oftă. Existau momente când se întreba 
dacă nu era prea bătrân pentru astfel de lucruri - şi acesta era 
cu siguranţă unul dintre respectivele momente. Rămânea o 
ultimă întrebare. Dar ştia deja răspunsul. 

— l-aţi spus prim-ministrului? întrebă el. 

— Da. În timp ce vorbeaţi cu cei de la MI6, eu am discutat cu 
dânsul. Şi este de acord cu mine, aşa că mă tem că în această 
chestiune sunteţi depăşit, Sir Graham. 

— Este conştient de riscuri? 

— Noi nu credem că există vreun risc. Dar este foarte simplu. 
Dacă nu acţionăm acum, vom pierde şansa de a vedea această 
armă în acţiune. Dacă facem cum spun eu, fortăm Scorpionul să 
ne arate ce cărţi are. 

Sir Graham Adair se ridică. 

— Se pare că nu mai avem ce discuta, spuse el. 

— Mai bine aţi lua legătura cu cei de la MI6. 

— Bineînţeles. Sir Graham se îndreptă către uşă. Se opri şi se 
întoarse. Şi ce se întâmplă dacă vă înşelaţi? întrebă el. Dacă 
jucătorii sunt ucişi până la urmă? 

Kellner ridică din umeri. 

— Măcar vom şti cu ce avem de a face, spuse el. Şi aceştia au 
pierdut toate meciurile din Nigeria. Sunt sigur că putem încropi 
o altă echipă. 


Avionul ce ateriza pe Heathrow era un Boeing 747 - zborul 
numărul BA 0074 dinspre Lagos. Se afla în aer de şase ore şi 
treizeci şi cinci de minute. Ora de decolare se decalase. In 
Lagos, întârzierea părea să se tot prelungească: o problemă 
tehnică, se spunea. Scorpionul aranjase asta, bineînţeles. Era 
important ca avionul să urmeze programul stabilit de 


organizaţie. Trebuia să aterizeze la şapte şi cinci minute. De 
fapt, atinse pista la şapte fără cinci. 

Cei optsprezece membri ai echipei de fotbal călătoreau la 
clasa business. Erau albi la faţă şi cu ochii obosiţi, nu numai din 
cauza zborului lung, ci şi din pricina înfrângerilor pe care le 
suferiseră. Turneul fusese un dezastru de la început până la 
sfârşit. Erau numai meciuri demonstrative. Rezultatele nu 
contau, dar excursia avusese consecinţe umilitoare. 

În timp ce priveau pe fereastră, la lumina gri şi la asfaltul 
pistei de pe Heathrow, vocea căpitanului se auzi din difuzor. 

— Bună seara, doamnelor şi domnilor, şi bine aţi venit la 
Heathrow! Încă o dată, îmi cer scuze pentru întârziere. Mă tem 
că am vorbit cu turnul de control şi, din anumite motive, suntem 
redirecţionaţi de la terminalul principal, aşa că vom mai sta 
puţin aici. Vă rog să rămâneţi aşezaţi, cu centurile prinse, şi veţi 
părăsi avionul cât de repede posibil. 

Era ceva ciudat. In timp ce avionul înainta, două jeepuri ale 
armatei apărură de nicăieri, fiecare de o parte şi de cealaltă, 
escortându-i pe pistă. In spatele acestora se aflau soldaţi cu 
mitraliere. Urmând instrucţiunile turnului de control, avionul se 
întoarse şi începu să se îndepărteze de clădirile principale. Cele 
două jeepuri îl însoţiră. 

Alan Blunt stătea în spatele unei ferestre de observare, 
privind avionul Boeing 747 printr-un binoclu. Nu se mişcă în 
timp ce avionul se îndrepta către o zonă asfaltată. Când cobori 
binoclul, ochii îi rămaseră fixaţi la distanţă. Nu vorbise de câteva 
minute; de-abia respira. Nu este nimic mai periculos decât un 
guvern care nu are încredere în serviciile sale de informaţii şi în 
cele de apărare. Din nefericire, prim-ministrul lăsase clar să se 
înţeleagă încă din primele zile ale mandatului său că nu se 
dădea în vânt nici după MI5, nici după MI6 - iar Blunt era şi el 
mai mult decât conştient de asta. Acesta era rezultatul. 

— Deci ce facem acum? 

Sir Graham Adair se afla lângă el. Secretarul permanent al 
Cabinetului îl cunoştea foarte bine pe Alan Blunt. Se întâlneau o 
dată pe lună, în mod formal, pentru a discuta probleme de 
securitate. Dar erau şi membri ai aceluiaşi club şi ocazional 
jucau bridge împreună. Acum Alan Blunt privea cerul şi pista ca 
şi cum se aştepta să vadă un proiectil îndreptându-se către 
avionul ce se mişca încet. 


— Suntem pe cale de a privi optsprezece oameni murind. 

— Kellner este un tâmpit, dar, chiar şi aşa, nu ştiu cum vor 
face asta. Sir Graham refuza să-l creadă. Aeroportul este sigilat 
de la ora şase. Am triplat securitatea. Toată lumea este în alertă 
maximă. Te-ai uitat la lista de pasageri? 

Blunt ştia cam totul despre fiecare bărbat, femeie şi copil care 
urcaseră în avion în Lagos. Sute de agenţi petrecuseră ultimele 
ore verificând şi răsverificând informaţiile despre aceştia, 
căutând ceva suspect. Dacă s-ar fi aflat la bord asasini sau 
terorişti, aceştia ar fi trebuit să aibă o acoperire solidă. In acelaşi 
timp, piloţii şi personalul din cabină fuseseră alertaţi să se uite 
după orice ar părea în neregulă. Dacă cineva s-ar fi clintit 
înainte să înceapă debarcarea, ar fi dat alarma. 

— Bineînţeles, spuse Blunt iritat. 

— Şi? 

— Turişti. Oameni de afaceri. Doi meteorologi şi un bucătar 
renumit. Nimeni nu pare să ştie cu ce ne confruntăm. 

— Mie-mi spui! 

— Scorpionul va face întocmai cum a spus: e atât de simplu. 
Niciodată nu dă greş. 

— Poate că nu le va fi atât de uşor de data asta. Sir Graham 
se uită la ceas. Era şapte şi nouă minute. E încă posibil să fi 
comis o greşeală avertizându-ne. 

— V-au avertizat doar pentru că ştiau că nu aveţi ce face. 

Avionul se opri, cu jeepurile de o parte şi de cealaltă. In 
acelaşi timp, apărură şi mai mulţi soldaţi înarmaţi. Erau peste 
tot. Unii se aflau pe pistă, privind avionul prin luneta armelor 
automate. Erau şi lunetişti pe acoperişuri, toţi aflaţi în legătură 
prin radio. Poliţişti înarmaţi cu câini aşteptau la intrarea 
terminalului principal. Fiecare uşă era păzită. Nimeni nu avea 
voie să treacă. 

Mai trecură şaizeci de secunde. Rămăseseră cinci minute 
până la termenul-limită: şapte şi un sfert. 

În avion căpitanul oprise motoarele. În mod normal, pasagerii 
ar fi fost deja în picioare, luându-şi bagajele, nerăbdători să 
plece. Dar deja ştiau că era ceva în neregulă. Avionul părea că 
se oprise în pustietate. Reflectoare puternice erau îndreptate 
asupra acestuia, înţepându-l parcă. Nu exista niciun tunel care 
să lege uşa de terminal. Un vehicul se apropia încet, aducând cu 
el o scară. Soldaţi înarmaţi, în uniforme kaki, cu căşti şi cu 


apărătoare, se furişau pe lângă acesta. Pe oricare fereastră ar fi 
privit, pasagerii puteau vedea forţe de ordine înarmate 
înconjurând avionul. 

Căpitanul vorbi din nou, străduindu-se ca vocea să îi fie 
calmă. 

— Doamnelor şi domnilor, se pare că există o problemă aici, 
pe Heathrow, dar turnul de control mă asigură că este doar ceva 
de rutină... nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi. Vom deschide 
imediat uşa principală, dar trebuie să vă cer să rămâneţi aşezaţi 
până când vi se va spune că vă puteţi ridica. Vom debarca mai 
întâi pasagerii de la clasa business, începând cu aceia din 
rândurile şapte, opt, nouă. Ceilalţi vor avea permisiunea de a 
pleca imediat după aceea. Vă rog să mai aveţi răbdare câteva 
minute. 

Rândurile şapte, opt, nouă. | se spusese deja căpitanului. 
Acestea erau rândurile ocupate de echipa de fotbal. Niciunui 
jucător nu i se spusese ce se întâmplă. 

Mai erau patru minute. 

Jucătorii se ridicară şi începură să-şi ia bagajele de mână, 
genţi sport şi suvenire: haine viu colorate şi sculpturi din lemn. 
Erau bucuroşi că fuseseră aleşi să plece primii. Unora li se părea 
totul chiar distractiv. 

Scara se lipi de laterala avionului şi Blunt privi cum omul în 
salopetă portocalie fuge să ajungă lângă uşă. Bărbatul arăta ca 
un tehnician de la aeroport, dar de fapt lucra pentru MI6. O 
duzină de soldaţi săriră înainte şi formară un cerc împrejurul 
treptelor, cu armele aţintite în afară. Fiecare unghi era acoperit. 
Cea mai apropiată clădire se afla la mai mult de cincizeci de 
metri depărtare. 

In acelaşi timp, apăru un autobuz. Era unul din cele două de 
pe Heathrow ţinute pentru situaţii speciale, precum aceasta. 
Părea obişnuit, dar caroseria sa era din oţel întărit, şi geamurile 
erau antiglonţ. Blunt se ocupase de toate aceste pregătiri, 
împreună cu poliţia şi cu autorităţile aeroportuare. Odată suiţi în 
autobuz, jucătorii aveau să părăsească aeroportul fără a mai 
îndeplini formalităţile vamale şi fără a li se mai verifica 
paşapoartele. Maşini rapide aşteptau de partea cealaltă a 
gardului de perimetru. Fotbaliştii, câte doi sau câte trei, urmau 
să fie transportaţi într-o locaţie secretă din Londra. Acolo aveau 
să fie în siguranţă. 


Sau, cel puţin, aşa spera toată lumea. Blunt era singurul ceva 
mai neîncrezător. 

— Nu e nimic, murmură Sir Graham. Nu e nimeni nici măcar 
pe aproape. 

Avea dreptate. Zona din jurul avionului era pustie. Existau 
poate cincizeci de soldaţi şi de poliţişti la vedere. Dar nimeni 
altcineva. 

— Scorpionul s-a aşteptat la asta. 

— Poate unul dintre soldaţi... 

Sir Graham nu se gândise la varianta aceasta până acum, 
când era prea târziu. 

— Au fost verificaţi cu toţii, spuse Blunt. Am verificat lista 
personal. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu... 

Uşa avionului se deschise. 

O stewardesă apăru în capătul treptelor, clipind deranjată de 
lumina reflectoarelor. De-abia acum îşi dădea seama cât de 
serioasă era situaţia. Avionul parcă aterizase în mijlocul unui 
câmp de bătălie. Era înconjurat din toate părţile. Se vedeau 
bărbaţi înarmaţi peste tot. 

Agentul MI6 în salopetă portocalie îi adresă rapid câteva 
cuvinte, şi femeia intră din nou în avion. Apoi apăru primul 
jucător, cu un sac sport pe umăr. 

— Acela este Hill-Smith, spuse Sir Graham. Este căpitanul 
echipei. 

Blunt se uită la ceas. Era şapte şi paisprezece minute. 

Edmund Hill-Smith era brunet, un bărbat bine făcut. Privi în 
jur, evident derutat. Era urmat de ceilalţi membri ai echipei. Un 
jucător de culoare cu ochelari de soare. Se numea Jackson 
Burke; era portarul. Apoi unul din atacanţi, un bărbat blond. 
Purta o pălărie de paie, cumpărată probabil dintr-o piaţă 
nigeriana. Apărură toţi pe rând în uşă şi începură să coboare 
treptele către autobuzul ce aştepta. 

Blunt nu spunea nimic. Sângele îi pulsa încet în tâmplă. Toţi 
cei optsprezece bărbaţi erau acum afară. Sir Graham privi în 
dreapta şi în stânga. De unde să se aştepte la un atac? Nu putea 
face nimeni nimic. Hill-Smith şi Burke ajunseseră deja la 
autobuz. Acum se aflau înăuntru, în siguranţă. 

Blunt se uită iar la ceas: era şi cincisprezece minute. 

Unul dintre jucători, cel care părăsise ultimul avionul, păru să 


se împiedice. Sir Graham văzu unul dintre soldaţi întorcându-se, 
alarmat. În autobuz, Burke se clătină şi se prăbuşi pe spate 
deodată, lovindu-se cu spinarea de geam. Un alt jucător, la 
jumătatea scării, scăpă geanta şi se prinse de piept, cu faţa 
contorsionată de durere. Căzu, lovindu-i pe cei doi din faţa lui. 
Dar şi ei păreau să fi fost atacați de o forţă invizibilă... 

Unul după altul, jucătorii se prăbuşeau. Soldaţii ţipau, 
gesticulând violent. Nu zăreau niciun inamic. Nimeni nu făcuse 
nimic. Dar optsprezece sportivi sănătoşi tun cădeau în faţa 
ochilor lor. Sir Graham văzu un soldat vorbind într-un 
radiotransmiţător, şi o secundă mai târziu apărură mai multe 
ambulante, grăbindu-se către avion. Deci exista cineva care se 
pregătise pentru ce era mai rău. Sir Graham se uită la Blunt şi 
ştiu că el fusese acela. 

Ambulanţele veneau, dar era deja prea târziu. Când ajunseră 
acestea, Burke se găsea deja pe spate, dându-şi ultima suflare. 
Hill-Smith i se alăturase, trântit pe podeaua autobuzului, cu 
buzele vinete şi cu ochii goi. Treptele erau acoperite de corpuri, 
unul sau două zbătându-se încet, celelalte fiind deja moarte. 
Bărbatul blond se afla în mijlocul unei grămezi de trupuri. 
Pălăria de paie se rostogolise, dusă departe de vânt. 

— Cum e posibil? se răsti Sir Graham. 

Nu-şi putea găsi cuvintele. 

— Sabia Invizibilă, spuse Blunt. 


Exact în acel moment, la distanţă de nici cinci sute de metri, 
în terminalul 2, pasagerii tocmai soseau cu un zbor de la Roma. 
La controlul paşapoartelor, ofiţerul observă o mamă şi un tată 
cu fiul lor. Băiatul avea paisprezece ani. Era plinuţ, avea păr 
negru şi creţ, ochelari cu lentile groase şi un ten groaznic. Avea 
o mustață subţire. Era italian; pe paşaportul său era scris 
numele Federico Casali. 

Ofiţerul de la paşapoarte ar fi trebuit să se uite mai bine la 
băiat. Exista o alertă pentru un băiat de paisprezece ani numit 
Alex Rider. Dar ştia ce se întâmpla pe pista principală. Toţi ştiau. 
Întregul aeroport fusese cuprins de panică; ofiţerul era şi el 
distras. Nici măcar nu se obosi să compare figura din faţa lui cu 
fotografia lui Alex care circulase în toate aeroporturile. Ceea ce 
se întâmpla afară era mai important. 

Scorpionul sincronizase totul la perfecţie. 


Băiatul luă paşaportul şi se îndepărtă, trecu prin vamă şi ieşi 
din aeroport. Alex Rider ajunsese acasă. 


LIVRARE DE PIZZA 

Spionii trebuie să fie atenţi unde aleg să locuiască. 

O persoană obişnuită va alege o casă sau un apartament 
pentru vederea frumoasă, pentru că îi place forma camerelor, 
pentru că se simte ca acasă. Pentru spioni, primul criteriu îl 
reprezintă siguranţa. O cameră de zi poate fi confortabilă - dar 
fereastra va oferi oare o ţintă pentru glonţul unui lunetist? O 
grădină este bună - atâta vreme cât gardul este suficient de 
înalt şi nu sunt prea mulţi arbuşti care să ofere adăpost unui 
eventual intrus. Vecinii, bineînţeles, vor fi verificaţi. La fel 
poştaşul, omul care aduce laptele, cel care spală geamurile şi 
oricine vine la uşa casei. Uşa va avea şi ea mai multe lacăte 
separate şi vor fi instalate sisteme de securitate, camere video 
pentru supravegherea pe timp de noapte şi butoane de alarmă. 
Cineva a spus odată despre casa unui englez că este ca un 
castel. Pentru un spion, poate deveni şi închisoarea acestuia. 

Doamna Jones locuia în apartamentul de la mansarda unei 
clădiri de opt etaje din Clerkenwell, nu departe de vechea piaţă 
de carne din Smithfield. Erau patruzeci de apartamente cu totul, 
şi sistemul de securitate implementat de MI6 arătase că 
majoritatea rezidenţilor erau bancheri şi avocaţi care lucrau în 
oraş. Casa Melbourne nu fusese deloc ieftină. Doamna Jones 
avea la dispoziţie două mii de metri pătraţi şi două terase 
private la ultimul etaj - o grămadă de spaţiu, mai ales că locuia 
singură. Cu şapte ani în urmă, când îl cumpărase, preţul pieţei 
pentru un asemenea apartament era cam de un milion de lire 
sterline. Dar se întâmplase ca MI6 să aibă dosarul unui agent 
imobiliar. Acesta şi-l văzuse şi fusese bucuros să facă un târg. 

Apartamentul era unul sigur. Şi, din momentul în care Alan 
Blunt hotărâse că adjunctul său ar avea nevoie de protecţie, 
devenise şi mai securizat. 

Uşile din faţă dădeau într-o zonă de recepţie lungă, destul de 
simplă, cu un birou, cu doi smochini şi cu un singur lift în capăt. 
Erau camere de supraveghere cu circuit închis deasupra biroului 
şi afară, pe stradă, înregistrând pe oricine intra. Casa Melbourne 
avea portari care lucrau 24 ore pe zi, dar Blunt îi înlocuise cu 
agenţi din subordinea sa. Aceştia urmau să rămână acolo atâta 
timp cât era nevoie. Instalaseră şi un detector de metale alături 
de biroul de la recepţie, identic cu acelea din aeroporturi. Toţi 
vizitatorii trebuiau să treacă prin acesta. 


Ceilalţi rezidenţi nu fuseseră prea încântați de idee, dar li se 
dăduseră asigurări că era ceva temporar. Fuseseră de acord, 
deşi cu reticenţă. Toţi ştiau că femeia care locuia singură la 
ultimul etaj lucra pentru un departament din guvern. Ştiau şi că 
era mai bine să nu pună prea multe întrebări. Detectorul de 
metale sosise şi fusese instalat. Viaţa mergea mai departe. 

Era imposibil să intri în Casa Melbourne fără a trece de cei doi 
agenţi de la recepţie. Exista şi o intrare pentru mărfuri în spate, 
dar era încuiată şi prevăzută cu alarmă. Pe clădire nu se putea 
căţăra nimeni. Pereţii nu aveau suporturi pentru picioare de 
niciun fel; oricum, mai existau patru agenţi care patrulau în 
permanenţă. În sfârşit, era şi un agent de serviciu la uşa 
doamnei Jones, amplasat astfel încât să cuprindă cu privirea un 
perimetru larg. Nu aveai unde te ascunde. Agentul - în contact 
permanent cu cei de jos - era dotat cu o armă automată 
sensibilă la amprente, de ultimă generaţie. Doar el o putea 
folosi, aşa că în situaţia - imposibilă, de altfel - în care arma ar fi 
căzut pe mâna altcuiva devenea inutilizabilă. 

Doamna Jones protestase la toate aranjamentele acestea. Era 
unul dintre puţinele momente în care se certase cu superiorul 
ei. 

— Pentru Dumnezeu, Alan, vorbim despre Alex Rider! 

— Nu, doamnă Jones. Vorbim despre Scorpion. 

Nu mai discutaseră după asta. 

La unsprezece şi jumătate în acea seară, la câteva ore după 
incidentul de pe aeroportul Heathrow, doi agenţi stăteau la 
recepţie. Amândoi aveau douăzeci şi ceva de ani şi purtau 
uniforme ale gărzilor de securitate. Unul era scund, cu păr blond 
tuns periuţă şi cu o faţă de copil, care părea că nu trebuie 
bărbierită niciodată. Îl chema Lloyd. Fusese încântat să intre în 
MI6 direct de pe băncile universităţii, dar îşi pierduse rapid 
entuziasmul. Din cauza misiunilor de acest tip, de exemplu. Nu 
era ceea ce sperase el. Celălalt bărbat era tuciuriu şi părea 
străin; putea fi confundat cu un fotbalist brazilian. Fuma o ţigară 
- deşi fumatul era interzis în clădire -, iar asta îl enerva pe 
Lloyd. Bărbatul se numea Ramirez. Cei doi bărbaţi îşi începuseră 
tura de noapte cu câteva ore în urmă. Aveau să stea acolo până 
la şapte a doua zi dimineaţă, când doamna Jones pleca. 

Erau plictisiţi. Din punctul lor de vedere, nu exista vreo şansă 
să se apropie cineva de şefa lor de la etajul nouă. Şi, ca pentru a 


pune sare pe rană, li se spusese să aibă grijă la un băiat de 
paisprezece ani. Li se dăduse o fotografie a lui Alex Rider; 
amândoi fuseseră de părere că totul era nebunie curată. De ce 
s-ar fi aflat un elev pe urmele adjunctului de la Departamentul 
de Operaţiuni Speciale? 

— Poate că e mătuşa lui, se amuză Lloyd. Poate că ea a uitat 
de ziua lui de naştere, şi el caută să se răzbune. 

Ramirez scoase un rotocol de fum. 

— Chiar crezi asta? 

— Nu ştiu. Tu ce crezi? 

— Nu-mi pasă. E o pierdere de timp. 

Începuseră să discute despre ceea ce se întâmplase pe 
aeroportul Heathrow. Deşi făceau parte din MI6, erau prea tineri 
pentru a li se spune ce se petrecuse cu adevărat cu echipa de 
fotbal. Conform celor comunicate la radio, jucătorii 
contractaseră o boală rară din Nigeria. Dar nu se putuse explica 
încă de ce muriseră toţi în acelaşi timp. 

— A fost probabil malarie, îşi dădu cu părerea Lloyd. Au nişte 
țânțari noi acolo. 

— Ţânţari? 

— Superţânţari. Modificaţi genetic. 

— Mda. Sigur! 

Chiar atunci uşa de la intrare se deschise şi un tânăr de 
culoare intră la recepţie, îmbrăcat în costum de piele, de 
motociclist, cu o cască într-o mână şi cu o geantă din pânză 
atârnându-i pe umăr. Avea un logo pe piept, care se repeta şi pe 
geantă: 


Pizza Perelli 
Prindeţi o felie de pizza în plină acţiune 


Agenţii îl priviră. Avea cam 17-18 ani. Păr tuns scurt şi un 
început de barbă. Un dinte de aur. Şi mult tupeu. Zâmbea 
şmechereşte, ca şi cum nu numai că servea mâncare la un 
apartament de lux, dar parcă şi locuia acolo. 

Lloyd îl opri. 

— La cine livrezi comanda? 

Băiatul păru derutat. Băgă mâna în buzunarul de sus şi scoase 
o bucată de hârtie murdară. 

— Foster, spuse băiatul. O pizza la etajul şase. 


Ramirez deveni şi el interesat. Urma să fie o noapte lungă. 
Nimeni nu intrase şi nici nu ieşise încă. 

— Va trebui să ne uităm în geanta aia, spuse el. 

Băiatul îşi dădu ochii peste cap. 

— Eşti pus pe glume, omule? Este doar o pizza fierbinte, asta-i 
tot! Ce este acest loc? Fort Knox? 

— Trebuie să ne uităm înăuntru, îl asigură Lloyd. 

— Mada. OK. Dumnezeule! 

Băiatul deschise geanta şi scoase o sticlă de cola pe care o 
puse pe birou. 

— Parcă ai spus că ai numai pizza, comentă Lloyd. 

— O pizza. O sticlă de cola. Vreţi să sunaţi la mine la serviciu? 

Cei doi agenţi se priviră unul pe celalalt. 

— Ce mai ai acolo? întrebă Lloyd. 

— Vreţi să vedeţi totul? 

— Da. Să ştii că da. 

— OK! OK! 

Băiatul puse casca jos, lângă sticlă. Scoase o mână de paie de 
băut, ambalate în hârtie. Alături era un cartonaş rectangular, 
lung cam de cincisprezece centimetri. Lloyd îl luă. 

— Ce este acesta? 

— Ce pare că este? Băiatul oftă. Trebuie să-l las. Este ca... un 
fel de promoţie. Nu ştiţi să citiţi? 

— Dacă vrei să intri aici, ai grijă cum vorbeşti! 

— Este promoţional. Le lăsăm în tot oraşul. 

Lloyd examină cardul. Erau poze cu pizza pe ambele părţi şi o 
serie de oferte speciale. Pizza mare, cola şi pâine cu usturoi 
pentru doar nouă lire şi jumătate. Dacă o comanzi înainte de ora 
şapte, ai reducere de o liră. 

— Vreţi să comandaţi pizza? întrebă băiatul. 

Le aduse aminte celor doi agenţi de ceea ce trebuiau să facă. 

— Nu, spuse Lloyd. Dar vrem să vedem pizza pe care o livrezi. 

— Nu se poate asta, omule! Nu este igienic. 

— Nu o vedem, nu o livrezi. 

— OK. Cum spuneţi. Ştiţi, am livrat în toată Londra, şi nu mi s- 
a mai întâmplat asta. 

Scoase o cutie de carton, caldă la atingere, şi o puse pe biroul 
de la recepţie. Lloyd ridică rapid capacul şi văzu o pizza - o 
Quatro Stagioni, cu şuncă, brânză, roşii şi măsline negre. Mirosul 
de mozzarella topită se împrăştie în aer. 


— Vreţi şi să o gustaţi? întrebă băiatul sarcastic. 

— Nu. Ce altceva mai ai acolo? 

— Nu mai am altceva. Este goală. Băiatul deschise geanta 
pentru a le arăta. Ştiţi ce, dacă sunteţi atât de îngrijoraţi, de ce 
nu o livraţi singuri? 

Lloyd închise cutia. Ştia că ar fi trebuit să facă asta. Dar era 
agent secret, nu băiatul cu pizza! Şi, oricum, pizza mergea doar 
până la etajul şase. Vedea liftul de unde stătea. Era un panou 
din oţel alături de uşă, marcat cu litera P şi apoi numerele de la 
1 la 9. Fiecare număr se aprindea când liftul trecea prin dreptul 
etajului respectiv, şi dacă băiatul care livra pizza încerca să 
meargă mai sus, ar fi observat. Cât despre scările dintre etaje, 
acestea fuseseră echipate cu perne de presiune şi cu camere de 
supraveghere. Chiar şi conductele de aerisire ce treceau prin 
clădire aveau alarme. 

Era un loc sigur. 

— Bine, decise el. Poţi merge sus. Te duci direct la etajul şase. 
Nu mergi altundeva. Înţelegi? 

— De ce aş vrea să merg în altă parte? Am pizza pentru 
cineva pe nume Foster care stă la etajul şase. 

Băiatul puse totul înapoi în geantă şi se îndepărtă. 

— Treci prin detectorul de metale! ordonă Ramirez. 

— Aveţi detector de metale? Credeam că este un bloc de 
apartamente, nu aeroportul Heathrow. 

Băiatul îi înmână casca lui Ramirez şi, cu geanta de pânză pe 
umăr, păşi prin cadrul metalic. Maşinăria rămase tăcută. 

— lată! spuse el. Sunt curat. Acum pot livra pizza? 

— Stai puţin! Agentul blond părea ameninţător. Ai uitat de 
cola şi de cartonul ăla cu promoţii. 

Le luă de pe biroul de la recepţie şi i le dădu. 

— Mda. Mersi! 

Băiatul începu să meargă către lift. 

Ştiuse că avea să fie luat la bani mărunți. 

În spatele perucii şi a măştii negre de latex, Alex Rider respiră 
uşurat. Deghizarea funcţionase. Nile îi spusese că aşa va fi, şi nu 
existaseră motive să-i pună cuvântul la îndoială. Avusese grijă 
ca vocea lui să pară mai matură, cu accent autentic. Costumul 
de motociclist, din piele, îl făcuse să pară mai solid, şi purta 
pantofi speciali, care adăugaseră câţiva centimetri la înălţimea 
lui. Nu se temuse de faptul că geanta avea să fie controlată. In 


momentul în care dăduse cu ochii de Ramirez şi de Lloyd, Alex 
ştiuse că aceştia erau noi în domeniu, cu puţină experienţă. 

Dacă ei ar fi acceptat oferta lui de a suna la compania de 
pizza, Alex le-ar fi dat o carte de vizită cu un număr de telefon. 
Dar ar fi răspuns cei din Scorpion. Dacă ar fi fost deştepţi, cei 
doi agenţi ar fi telefonat la etajul şase. Dar Sarah Foster - 
proprietara apartamentului - era plecată. Linia sa telefonică 
fusese comutată din exterior. Convorbirea ar fi fost 
redirecţionată... din nou la Scorpion. 

Totul mergea exact cum plănuiseră. 

Alex fusese adus de la Malagosto la Roma, unde se îmbarcase 
într-un avion cu doi oameni ai Scorpionului pe care nu îi văzuse 
niciodată. Ei fuseseră cu el pe aeroportul Heathrow, însoţindu-l 
la controlul paşapoartelor, pentru a se asigura că nu apare nicio 
problemă. Cum ar fi putut apărea? Alex era deghizat; avea un 
paşaport fals. lar la aeroport se iscase o adevărată nebunie - 
toată lumea alerga de colo până colo. Cu siguranţă totul fusese 
pus la cale de Scorpion. 

De la Heathrow fusese dus la o casă în centrul Londrei, 
reuşind doar să vadă puţin din uşa de intrare şi din strada 
liniştită, plină de frunze, înainte de a fi condus înăuntru. Nile îl 
aşteptase acolo, aşezat într-un scaun vechi, stând picior peste 
picior. 

— Federico? îl întâmpinase pe Alex cu numele fals din 
paşaport. 

Alex vorbise puţin. Nile îl instruise repede. Fusese iarăşi 
deghizat - de data aceasta ca un băiat care livrează pizza - şi i 
se dăduse tot ceea ce îi era necesar pentru a intra în 
apartamentul doamnei Jones şi a o ucide. Cum avea să iasă de 
acolo, asta era problema lui. 

— Va fi uşor, spusese Nile. Vei pleca pe unde ai intrat. Şi, 
dacă sunt probleme, sunt sigur că te vei descurca, Alex. Am 
încredere în tine. 

Scorpionul inspectase deja apartamentul. Nile îi arătase 
planurile. Ştiau unde se aflau camerele de supraveghere, câte 
perne de presiune fuseseră instalate, câţi agenţi fuseseră aduşi. 
Şi totul fusese pus la punct în amănunt, până la sticla de cola pe 
care Alex o lăsase deliberat pe biroul de la recepţie şi care îi 
fusese dată înapoi fără a fi trecută prin detectorul de metale. 
Era o chestie de psihologie elementară. O sticlă din plastic plină 


cu lichid. Cum era posibil să conţină ceva metalic? 

Alex ajunse la lift şi se opri. Era momentul decisiv. 

Stătea cu spatele la cei doi agenţi. Se afla între ei şi lift, 
blocându-le câmpul vizual. Deja scosese materialul promoţional 
din geanta de pânză în timp ce păşise spre lift şi îl ţinea în 
ambele mâini. De fapt, o parte a acestuia se dezlipise pentru a 
dezvălui o plăcuţă subţire din argint inscripționată cu litera P şi 
cu numerele de la 1 la 9. Semăna cu plăcuţa de lângă lift. 
Cealaltă parte era magnetică. Alex se aplecă şi puse plăcuţa 
falsă peste cea originală. Aceasta se lipi imediat. In acelaşi 
moment, se şi activase. Acum era doar o problemă de 
sincronizare. 

Uşile liftului se deschiseră şi intră. Se întoarse şi îi văzu pe cei 
doi agenţi privindu-l. Se întinse şi apăsă butonul de la etajul 9. 
Uşile liftului se închiseră. O secundă mai târziu, liftul începu să 
urce. 

Cei doi agenţi văzură numerele schimbându-se lângă uşa 
liftului. Parter... unu... doi.. Ceea ce agenţii nu realizau era că ei 
nu urmăreau progresul real al liftului. Un cip minuscul şi un ceas 
cu baterie dinăuntrul plăcuței argintii iluminau cifrele false. 
Cifrele reale nu erau vizibile. 

Alex ajunse la etajul 9. 

Panoul argintiu arăta că se oprise la etajul 6. 

Durase treizeci de secunde ca el să ajungă de la Parter la 
ultimul etaj. În acest timp, Alex scăpă de hainele de motociclist, 
dând la iveală nişte haine largi, uşoare şi negre: uniforma 
asasinilor ninja. Îşi dădu jos peruca şi smulse latexul care îi 
acoperea faţa. În final, îşi scoase dintele de aur. Uşile se 
deschiseră. Acum era el însuşi. 

Deja văzuse un plan al întregii clădiri. Apartamentul doamnei 
Jones era la dreapta - şi se puteau constata două omisiuni de 
neiertat ale echipei de securitate. Deşi erau instalate camere de 
luat vederi cu circuit închis în ieşirile în caz de incendiu, nu 
exista niciuna pe hol. Şi agentul care stătea în faţa uşii putea 
vedea de la un capăt la celălalt, dar nu putea vedea în lift. Două 
puncte slabe. Alex avea să profite de amândouă. 

Agentul de la etajul nouă auzise liftul ajungând. La fel ca 
Lloyd şi Ramirez, de jos, era nou în serviciu. Se întreba de ce 
trimiseseră liftul sus. Poate că ar fi trebuit să întrebe prin radio. 
Înainte de a lua vreo decizie, un băiat blond cu o privire ucigaşă 


ieşi din lift. Alex Rider avea în mână unul dintre paiele de băut 
pe care cei doi agenţi le văzuseră, dar nu le examinaseră. Il 
desfăcuse şi îl dusese deja la gură. Suflă. 

Fukidake - sau armă de suflat - era un alt instrument mortal 
folosită de ninja. O săgeată ascuţită ca un ac trasă în artera 
principală poate ucide pe loc. Dar existau şi săgeți goale pe 
dinăuntru şi umplute cu otravă. Un ninja poate lovi un om de la 
o distanţă de douăzeci de metri sau mai mult fără a produce 
niciun zgomot. Alex era mai aproape de atât. Din fericire pentru 
agent, săgeata cu care trăsese din pai conţinea doar o 
substanţă de adormit. Îl lovi în obraz. Agentul deschise gura să 
strige, se uită uimit la Alex, apoi se prăbuşi. 

Alex ştia că trebuia să se mişte repede. Cei doi agenţi de jos îi 
acordau câteva minute, dar apoi se aşteptau să se întoarcă. 
Apucă sticla de cola şi o deschise - nu capacul, ci sticla cu totul. 
Aceasta se desfăcu în două bucăţi. Din ea curse un lichid maro- 
închis, udând covorul. Înăuntrul sticlei se afla un pachet, 
ambalat în plastic maro, de aceeaşi culoare, ca sucul. Cu 
eticheta acoperindu-l în mare parte, pachetul era complet 
invizibil. Alex îl rupse, înăuntru se găsea o armă. 

Era o Kahr P9, semiautomată cu dublă acţiune, fabricată în 
America. Avea 15 centimetri lungime, era din oţel inoxidabil şi 
din polimeri şi cântărea doar 500 de grame, fiind una dintre cele 
mai mici şi mai uşoare arme din lume. Incărcătorul putea 
conţine şapte gloanţe; pentru a fi cât mai uşoară, acum nu avea 
decât unul. Era destul pentru Alex. 

Cărând geanta cu pizza după el, trecu de agentul adormit şi 
ajunse la uşa doamnei Jones. Avea trei încuietori, aşa cum i se 
spusese. Ridică rapid capacul cutiei de pizza şi scoase trei 
măsline de deasupra, băgând-o pe fiecare într-o încuietoare. 
Geanta avea un fund fals. Il deschise şi scoase trei sârme pe 
care le legă de măsline. O cutie de plastic şi un buton erau 
prinse de fundul genţii. Aplecându-se, Alex apăsă. Măslinele - 
care nu erau deloc măsline - explodară în tăcere, fiecare cu o 
flamă ce arse încuietoarea. Mirosul ascuţit de metal se ridică în 
aer. Uşa se deschise. 

Ţinând strâns arma, Alex păşi într-o cameră mare, cu draperii 
gri, cu o masă cu patru scaune şi cu un set de canapele de 
piele. Era iluminată de o singură lampă care împrăştia o lumină 
galbenă difuză. Camera era modernă, fără prea mult mobilier; 


nu existau multe lucruri care să-i spună ceva în plus despre 
doamna Jones faţă de ceea ce ştia el deja. Chiar şi picturile de 
pe pereţi erau abstracte, pete de culoare care nu dezvăluiau 
nimic. Dar existau indicii. Văzu o fotografie pe un raft, o doamnă 
Jones mai tânără - zâmbind chiar -, cu doi copii, un băiat şi o 
fată, cam de şase, respectiv patru ani. Un nepot şi o nepoată? 
Semănau mult cu ea. 

Doamnei Jones îi plăcea să citească; avea un televizor scump 
şi un DVD-player; şi mai exista şi o tablă de şah. Era la 
jumătatea unui joc. Dar cu cine juca? Alex se miră. Nile îi 
spusese că locuia singură. Auzi un zgomot uşor şi zări o pisică 
siameză întinsă pe una din canapele. Asta îl surprinse. Nu se 
aşteptase ca adjunctul Departamentului de Operaţiuni Speciale 
de la MI6 să aibă nevoie de vreun fel de companie. 

Torsul pisicii se înteţi. Era ca şi cum pisica încerca să-şi 
avertizeze stăpâna de prezenţa lui; şi, bineînţeles, o uşă se 
deschise de partea cealaltă a camerei. 

— Ce este, Q? 

Doamna Jones intră. Apropiindu-se de pisică, îl văzu deodată 
pe Alex şi se opri. 

— Alex! 

— Doamnă Jones. 

Femeia purta un halat din mătase gri. Alex avu în faţa ochilor, 
pentru o fracțiune de secundă, imaginea vieţii ei, şi îşi dădu 
seama de goliciunea acesteia. Venise acasă de la serviciu, 
făcuse un duş, luase cina singură. Apoi jocul de şah... poate că 
juca pe internet. La televizor, ştirile de seară. Şi pisica. 

Femeia se opri în mijlocul camerei. Nu părea alarmată. Nu 
putea face nimic - cu siguranţă nu exista niciun buton de alarmă 
la care să poată ajunge. Părul îi era încă ud; Alex îi observă 
picioarele goale. Ridică mâna, şi ea văzu arma. 

— Te-a trimis Scorpionul? întrebă ea. 

— Da. 

— Să mă ucizi? 

— Da. 

Ea aprobă din cap, ca şi cum ar fi înţeles de ce trebuia să se 
întâmple asta. 

— Ţi-au spus despre tatăl tău, continuă ea. 

— Da. 

— Îmi pare rău, Alex! 


— Vă pare rău că l-aţi ucis? 

— Că nu ţi-am spus eu. 

Ea nu încercă să se mişte; stătea pur şi simplu acolo, 
înfruntându-l. Alex ştia că nu avea mult timp la dispoziţie. Liftul 
se putea întoarce la parter în orice moment. De îndată ce 
agenţii ar fi văzut că el nu era înăuntru, ar fi dat alarma. Puteau 
fi deja în drum spre el. 

— Ce s-a întâmplat cu Winters? întrebă femeia. 

Alex nu ştia la cine se referea. 

— Era afară, la uşă, explică ea. 

Winters era al treilea agent. 

— E scos din joc. 

— Deci ai trecut de cei doi de jos. Ai urcat aici. Şi ai intrat prin 
efracţie. Doamna Jones ridica din umeri. Scorpionul te-a 
antrenat bine. 

— Nu Scorpionul m-a antrenat, doamnă Jones, dumneavoastră 
aţi făcut-o! 

Alex dădu din cap. ` 

— Nu mi te închipui ca asasin, Alex! Imi dau seama că nu mă 
placi - nici pe Alan Blunt. Inţeleg asta. Nu cred că ai idee în ce 
te-ai băgat. Pun pariu că membrii Scorpionului sunt toți numai 
un zâmbet; sunt sigură că au fost încântați să te vadă. Dar te-au 
mințit... 

— Opriţi-vă! 

Degetul lui Alex se încordă pe trăgaci. Ştia că ea încerca să 
facă totul cât mai dificil pentru el. Fusese avertizat că aşa va 
proceda. Vorbind cu el, adresându-i-se pe numele mic, îi 
amintea că nu era o simplă formă decupată din hârtie, o ţintă. li 
insera îndoiala în minte. Şi, bineînţeles, trăgea de timp. 

Nile îi spusese să o facă repede, în secunda în care se 
întâlnesc. Alex îşi dădu seama că deja nu era bine; ea câştigase 
deja o primă mână - deşi el era cel care avea arma. Işi reaminti 
de ceea ce îi arătase doamna Rothman în Positano. Podul Albert. 
Moartea tatălui său. O avea în faţa lui pe femeia care ordonase 
să se tragă. 

— De ce aţi făcut-o? întrebă el. _ 

Vocea sa devenise o şoaptă. Incerca să-şi canalizeze ura, 
pentru ca astfel să găsească forţa de a face lucrul pentru care 
fusese trimis acolo. 

— De ce am făcut ce, Alex? 


— L-aţi ucis pe tatăl meu. 

Doamna Jones îl privi lung, şi era imposibil să spui ce se 
întâmpla în spatele ochilor acelora negri. Dar el vedea că ea îşi 
făcea nişte calcule. Bineînţeles, întreaga ei viaţă era o serie de 
calcule - şi, odată ce afla rezultatele, cineva murea, de obicei. 
Exista o singură diferenţă în situaţia de faţă: acum ea era cea 
care urma să moară. 

Păru să ajungă la o hotărâre. 

— Vrei să-mi cer iertare de la tine, Alex? întrebă ea, devenind 
deodată dură. Vorbim despre John Rider, un bărbat pe care nu l- 
ai cunoscut. N-ai vorbit niciodată cu el; nu ai nicio amintire 
despre el. Nu ştii nimic despre el. 

— Totuşi, era tatăl meu! 

— Era un asasin! A lucrat pentru Scorpion. Ştii câţi oameni a 
ucis? 

„Cinci sau şase.” Asta îi spusese doamna Rothman. 

— Un om de afaceri care lucra în Peru; era căsătorit şi avea 
un fiu de vârsta ta. Un preot din Rio de Janeiro; acesta încerca 
să ajute copiii de pe străzi, dar, din nefericire, îşi făcuse prea 
mulţi duşmani, şi a trebuit să fie eliminat. Un politician britanic. 
Un agent american. Apoi o femeie; era pe cale de a demasca o 
corporație mare din Sidney. Avea doar 26 de ani, Alex, şi ela 
împuşcat-o când ieşea din maşină... 

— Destul! Acum Alex ţinea arma cu ambele mâini. Nu vreau 
să mai aud nimic. 

— Ba da, Alex, vrei. Tu m-ai întrebat. Ai vrut să ştii de ce 
trebuia oprit. Şi asta vei face şi tu, nu-i aşa? Vei călca pe urmele 
tatălui tău. Sunt sigură că te vor trimite în lume, îţi vor cere să 
ucizi oameni despre care nu ştii nimic. Sunt sigură că vei fi 
foarte bun. Tatăl tău a fost unul dintre cei mai buni. 

— L-aţi păcălit! Era prizonierul vostru şi aţi spus că-i daţi 
drumul. Trebuia să-l eliberaţi, să faceţi un schimb. Dar l-aţi 
împuşcat pe la spate. Am văzut... 

— M-am întrebat mereu dacă au filmat asta, murmură 
doamna Jones. 

Ea dădu din mână, şi Alex deveni mai încordat, întrebându-se 
dacă nu cumva încerca să-l deruteze. Dar erau încă singuri. 
Pisica adormise. Nimeni nu era în preajmă. 

— Îţi voi da un sfat, spuse ea. Vei avea nevoie, dacă vei lucra 
cu Scorpionul. Odată ce te alături celeilalte tabere, nu există 


reguli. Ei nu cred în fair-play. Nici noi. Răpiseră un băiat de 
optsprezece ani. 

Alex îşi aminti chipul de pe pod. 

— Era fiul unui înalt funcţionar britanic. Urmau să-l ucidă; dar 
aveau să-l tortureze mai întâi. A trebuit să-l aducem înapoi - aşa 
că, da, am aranjat schimbul. Dar nu puteam să-l eliberez pe 
tatăl tău. Era prea periculos. Prea mulţi oameni ar fi murit. Aşa 
că am pus la cale un schimb. Doi oameni pe un pod. Un lunetist. 
A mers perfect, şi sunt mulţumită. Poţi să mă împuşti dacă te 
face să te simţi mai bine, Alex. Dar îţi spun: nu l-ai cunoscut pe 
tatăl tău. Şi, dacă ar trebui să o iau de la capăt, aş face la fel. 

— Dacă spuneţi că tatăl meu era atât de rău, cum credeţi că 
sunt eu? 

Alex încerca să se încurajeze să tragă. Credea că furia îi va da 
putere, dar era mai mult obosit decât nervos. Acum încerca un 
alt mod de a se convinge să tragă. Era fiul tatălui său. Avea asta 
în sânge. 

Doamna Jones făcu un pas către el. 

— Rămâneţi pe loc! 

Arma era la mai puţin de un metru de ea, aţintită direct către 
capul femeii. 

— Nu cred că eşti un asasin, Alex. Nu l-ai cunoscut pe tatăl 
tău. De ce trebuie să fii ca el? Crezi că orice copil devine „ceva 
anume” în momentul în care se naşte? Cred că ai de ales... 

— N-am ales să lucrez pentru voi. 

— Nu? După afacerea Stormbreaker ai fi putut pleca. Nu 
trebuia să ne mai vedem. Dar, dacă îţi aduci aminte, ai a/es să 
te încurci cu traficanţii de droguri, şi a trebuit să te scăpăm. ŞI 
apoi a fost povestea cu Wimbledon. Nu te-am obligat să lucrezi 
sub acoperire. Ai fost de acord să mergi - şi, dacă nu ai fi încuiat 
un gangster chinez în frigider, n-ar fi trebuit să te trimitem în 
America. 

— Faceţi ca totul să pară altfel! 

— ŞI, în final, Damian Cray. Ai mers după el de unul singur, şi 
îţi suntem recunoscători, Alex! Dar mă întrebi ce cred că eşti? 
Cred că eşti prea deştept să apeşi pe trăgaci. Nu mă vei 
împuşca. Nici acum, nici altă dată. 

— Vă înşelaţi, spuse Alex. 

Il minţea, ştia asta. II minţise mereu. Putea face asta. Trebuia 
să o facă. 


Ţinea arma fix. 

Lăsă ura să-l cuprindă. 

Şi trase. 

Aerul din faţa lui păru să explodeze în mii de fragmente. 

Doamna Jones îl păcălise. Îl păcălise tot timpul, şi el nu-şi 
dăduse seama. Camera era împărţită în două. Un panou imens 
din sticlă transparentă, antiglonţ, se întindea dintr-un colţ în 
celălalt, din podea până în tavan. Ea fusese de o parte, el, de 
cealaltă. În lumina slabă, panoul fusese invizibil, dar acum sticla 
crăpase, o mie de raze împrăştiindu-se din locul în care izbise 
glonţul. Doamna Jones aproape că dispăruse din vedere, faţa îi 
era spartă, de parcă devenise dintr-odată o fotografie sfâşiată în 
mii de bucăţi. În acelaşi timp porni o alarmă, uşa se deschise, iar 
Alex fu înşfăcat şi aruncat pe o canapea. Arma îi zbură din 
mână. Cineva striga ceva în urechea lui, dar el nu desluşea 
cuvintele. Pisica mieună şi se năpusti asupra lui. Braţele îi erau 
ţinute la spate. Un genunchi îl apăsa în spinare. Un sac îi fu tras 
peste cap, şi simţi oţelul rece cuprinzându-i încheieturile. Se 
auzi un mic zgomot metalic. Nu-şi mai putea mişca mâinile. 

Acum auzea mai multe voci în încăpere. 

— Sunteţi bine, doamnă Jones? 

— Ne pare rău, doamnă... 

— Maşina aşteaptă afară... 

— Nu-l răniţi! 

Alex era trântit pe canapea cu mâinile legate la spate. Se 
simţea groaznic. Nu-şi făcuse datoria faţă de Scorpion. Faţă de 
tatăl său. Faţă de el însuşi. 

Nu strigă. Nu opuse rezistenţă. Şchiopătând şi incapabil să se 
mişte, se lăsă târât în afara camerei, înapoi pe hol şi în noapte. 


COBRA 

Încăperea era asemenea unei cutii goale, de culoare albă, 
gândită special pentru a intimida. Alex măsurase spaţiul: zece 
paşi într-o parte, patru în cealaltă. Exista un pat gol fără 
aşternut sau pături şi, în spatele unui paravan, o toaletă. Dar 
asta era tot. Uşa nu avea mâner şi se încadra atât de bine în 
perete, încât era aproape invizibilă. Nu se vedea niciun geam. 
Lumina venea din spatele unui panou pătrat din tavan şi era 
controlată din afară. 

Alex nu avea habar de cât timp stătea acolo. Ceasul îi fusese 
luat. 

După ce fusese scos din apartamentul doamnei Jones, fusese 
băgat într-o maşină. Sacul negru îi era încă pe cap. Nu avea idee 
încotro se îndreptau. Maşina mersese cu viteză cam vreo 
jumătate de oră, apoi încetinise. Alex simţise cum i se întoarce 
stomacul pe dos şi înţelesese că maşina cobora vreun fel de 
rampă. Il duseseră oare la subsolul sediului de pe Liverpool 
Street? Mai fusese o dată acolo, dar de data aceasta nu i se 
acorda nicio şansă. Maşina se oprise. Uşa se deschisese şi 
fusese apucat şi tras în afară. Nimeni nu vorbise cu el. Mersese - 
încadrat de doi bărbaţi - pe o scară în jos. Apoi mâinile îi 
fuseseră dezlegate, şi sacul, dat jos de pe cap. De-abia avusese 
timp să-i observe pe Lloyd şi pe Ramirez - cei doi agenţi de la 
recepţie - ieşind din cameră. Apoi uşa se închisese şi rămăsese 
singur. 

Acum se întinse pe spate, aducându-şi aminte de ultimele 
clipe petrecute în acel apartament. Era uimit că nu observase 
bariera de sticlă decât prea târziu. Oare vocea doamnei Jones 
fusese cumva amplificată? Nu mai conta. Încercase să o ucidă. 
Găsise în final puterea de a apăsa pe trăgaci, dovedind că 
Scorpionul avusese mereu dreptate în ceea ce-l privea. 

„Era un asasin! Ştii câţi oameni a ucis?” 

Alex îşi aminti ce spusese doamna Jones despre tatăl lui. Ea 
dăduse ordinul pentru uciderea lui John Rider; ea aranjase asta. 
Merita să moară. 

Sau aşa încerca el să se convingă. Dar lucrul cel mai rău era 
că băiatul înţelesese câte ceva din ce-i spusese ea. Dacă tatăl 
său n-ar fi fost ucis pe Podul Albert? Dacă Alex ar fi crescut cu el 
şi ar fi aflat într-o bună zi cu ce se ocupa acesta? Ce ar fi simţit 
atunci? Ar fi putut să-l ierte? 


Stând de unul singur în camera aceea albă, nemiloasă, Alex 
se gândi la momentul în care trăsese cu arma. Simţi din nou 
tremuratul mâinii. Văzu ecranul din sticlă invizibilă crăpând fără 
să se spargă. Meseriaşul de Smithers! Era aproape sigur că 
maestrul în materie de dispozitive de protecţie de la MI6 îl 
realizase. Şi totuşi, Alex era bucuros. Era bucuros că nu o 
ucisese pe doamna Jones. 

Se întreba ce i se va întâmpla acum. Oare MI6 îl va pune sub 
acuzare? Mai degrabă îl vor interoga. Vor dori să ştie despre 
Malagosto, despre doamna Rothman şi despre Nile. Dar poate 
că după asta, în sfârşit, îl vor lăsa în pace. După cele întâmplate, 
nu vor mai avea niciodată încredere în el. 

Adormi - nu numai obosit, ci de-a dreptul terminat. Era un 
somn adânc, negru, fără vise, fără acel sentiment plăcut de 
confort şi de căldură. 

Zgomotul unei uşi îl trezi. Deschise ochii şi clipi. Era derutant 
să nu ai idee cât e ceasul. Putea să fi dormit câteva ore sau 
toată noaptea. Nu se simţea odihnit; avea un cârcel la gât. Dar 
fără fereastră era imposibil să-ţi dai seama dacă era zi sau 
noapte. 

— Ai nevoie la toaletă? 

— Nu. 

— Atunci hai cu mine! 

Bărbatul de la uşă nu era Lloyd, sau Ramirez, sau cineva pe 
care Alex să-l fi cunoscut. Avea o faţă inexpresivă, 
neinteresantă, şi Alex ştia că, dacă l-ar fi întâlnit a doua zi, nu l- 
ar fi recunoscut. Se ridică de pe pat şi se duse spre uşă, 
devenind brusc nervos. Nimeni nu ştia că era acolo. Nici Tom, 
nici Jack Starbright... nimeni. MI6 îl puteau face să dispară. 
Pentru totdeauna. Nimeni n-ar fi aflat ce i se întâmplase. Poate 
că asta şi voiau. 

Dar nu putea face nimic. Îl urmă pe agent pe un coridor 
curbat, cu o pardoseală de oţel şi cu ţevi pe marginea tavanului. 
Parcă s-ar fi aflat în camera motoarelor unui vas. 

— Mi-e foame, se plânse el. 

Îi era. Dar voia şi să-i arate agentului că nu se temea. 

— Te duc la micul dejun. 

Micul dejun! Deci dormise toată noaptea. 

— Nu vă îngrijoraţi, spuse Alex. Mă puteţi lăsa la un 
McDonald's. 


— Mă tem că nu e posibil. Aici... 

Ajunseseră la o uşă, şi Alex trecu printr-o cameră ciudată, 
curbată - evident, se aflau încă la subsol. Erau panouri de sticlă 
groasă construite în tavan, şi vedea forma oamenilor - localnici 
- care păşeau deasupra. Camera era situată imediat sub asfalt. 
Picioare de diferite mărimi şi forme atingeau scurt sticla. 
Deasupra lor trecătorii erau ca nişte fantome, ondulându-se, 
mişcându-se fără zgomot în drumul spre serviciu. 

Pe o masă erau pregătite salata de fructe, cereale, lapte, 
cornuri şi cafea. Alex fu încântat de ce i se pregătise, dar îşi 
pierdu din pofta de mâncare când văzu cu cine trebuia să ia 
micul dejun. Alan Blunt îl aştepta, aşezat într-un scaun de 
partea cealaltă a mesei, îmbrăcat în alt costum de-al său gri. 
Chiar arăta ca un director de bancă, aşa cum pretindea că este, 
un bărbat de cincizeci şi ceva de ani care se simţea mai bine cu 
cifrele şi cu statisticile decât cu oamenii. 

— Bună dimineaţa, Alex, spuse el. 

Alex nu răspunse. 

— Ne poţi lăsa, Burns. Mulţumesc! 

Agentul dădu din cap şi ieşi. Uşa se închise. Alex se apropie 
de masă şi se aşeză. 

— Ţi-e foame, Alex? Te rog! Serveşte! 

— Nu, mulţumesc. 

Îi era foame. Dar nu se simţea bine să mănânce în faţa 
acestui om. 

— Nu te prosti! Ai nevoie de mâncare. Te aşteaptă o zi 
încărcată. 

Blunt aşteptă ca Alex să răspundă. Alex nu spuse nimic. 

— Îţi dai seama în ce belea ai intrat? întrebă Blunt. 

— Poate că am să iau nişte biscuiţi cu cereale, totuşi, spuse 
Alex. 

Se servi. Blunt îl privea cu răceală. 

— Avem puţin timp la dispoziţie, spuse Blunt în vreme ce Alex 
mânca. Am câteva întrebări pentru tine. Vei răspunde la toate, 
cu sinceritate. 

— Şi dacă nu o fac? 

— Ce crezi? Că o să-ţi dăm un ser pentru spus adevărul, sau 
aşa ceva? Vei răspunde pentru că este în interesul tău să o faci. 
Acum nu cred că ştii care este miza. Dar crede-mă când îţi spun 
că această întâlnire este vitală. Trebuie să ştim tot ce ştii tu. De 


asta depind mai multe vieţi decât îţi închipui. 

Alex lăsă jos lingura şi dădu din cap. 

— Continuati! 

— Ai fost recrutat de Julia Rothman? 

— Ştiţi cine este? 

— Bineînţeles că ştim! 

— Da. Am fost recrutat de către ea. 

— Ai fost dus pe Malagosto? 

— Da. 

— Şi ai fost trimis s-o ucizi pe doamna Jones! 

Alex simţi nevoia să se apere. 

— L-a ucis pe tatăl meu. 

— Nu asta e problema. 

— Nu pentru dumneavoastră. 

— Răspunde doar la întrebări. 

— Da. Am fost trimis să o ucid pe doamna Jones. 

— Bine. Blunt dădu din cap. Trebuie să ştiu cine te-a adus la 
Londra. Ce ţi s-a spus. Şi ce trebuia să faci când îţi încheiai 
misiunea. 

Alex ezită. Dacă îi spunea lui Blunt toate astea, ar fi trădat 
Scorpionul. Dar deodată nu-i mai păsa. Fusese atras într-o lume 
unde se trădau tot timpul unii pe alţii. Voia să scape. 

— Aveau planul apartamentului ei. Ştiau totul, cu excepţia 
ecranului de sticlă. Tot ce trebuia să fac era să aştept să apară 
ea. Doi agenţi de-ai lor m-au dus pe Heathrow. Ne-am dat drept 
o familie italiană; nu mi-au spus numele lor adevărate. Am avut 
paşaport fals. 

— Unde te-au dus? 

— Nu ştiu. O casă, undeva. N-am apucat să văd adresa. Alex 
se opri. Unde este doamna Jones? 

— N-a vrut să te vadă. 

Alex dădu din cap. 

— Inţeleg asta. 

— După ce ai fi omorât-o, ce ar fi trebuit să faci? 

— Mi-au dat un număr de telefon. Trebuia să sun acolo după 
ce terminam. Dar probabil că deja au aflat că m-aţi prins. 
Presupun că urmăreau apartamentul. 

Urmă o tăcere lungă. Blunt îl examina pe Alex cu atenţie, ca 
un om de ştiinţă care are în faţă un specimen de laborator 
interesant. Alex se foia stânjenit pe scaun. 


— Vrei să lucrezi pentru Scorpion? întrebă Blunt. 

— Nu ştiu. Alex ridică din umeri. Nu cred că este altfel decât a 
lucra pentru dumneavoastră. 

— Doar nu crezi asta! Nu poţi crede asta! 

— Nu vreau să lucrez pentru niciunul! Vreau doar să mă întorc 
la şcoală. Nu vreau să mai văd pe nimeni niciodată. 

— Aş vrea ca acest lucru să fie posibil, Alex. De data asta, 
Blunt păru sincer. Să-ţi spun ceva care te-ar putea surprinde. 
Sunt şase... şapte luni de când ne cunoaştem. In tot acest timp 
te-ai dovedit extrem de folositor. Ai avut mai mult succes decât 
aş fi putut estima. Şi totuşi, îmi doresc să nu ne fi cunoscut. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să fie ceva în neregulă - complet în 
neregulă - atunci când siguranţa întregii ţări atârnă pe umerii 
unui băiat de paisprezece ani. Crede-mă, aş fi foarte bucuros să 
te las să pleci de aici. Nu aparţii lumii mele, aşa cum nici eu nu 
aparţin lumii tale. Dar nu te pot lăsa să te întorci la Brookland, 
pentru că în aproximativ treizeci de ore fiecare copil din şcoala 
aceea poate fi mort. Mii de copii din Londra li s-ar putea alătura. 
Asta au promis prietenii tăi din Scorpion, şi nu mă îndoiesc că se 
vor ţine de cuvânt. 


— Mii? 

Alex deveni brusc palid. Nu se aşteptase la aşa ceva. În ce se 
băgase? 

— Poate mai mulţi. Poate zeci de mii. 

— Cum? 


— Nu ştim. Poate ştii tu. Tot ce-ţi pot spune acum este că 
Scorpionul a făcut o serie de cereri. Nu le putem da ceea ce 
solicită. Şi ne vor face să plătim foarte scump. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă Alex. 

Toată vlaga parcă i se scursese din trup. 

— Scorpionul a făcut o greşeală. Te-au trimis pe tine la noi. 
Vreau să ştiu tot ce ai văzut - tot ce ţi-a spus Julia Rothman. 
Incă nu avem idee cu ce ne confruntăm, Alex. Tu poate eşti în 
stare măcar să ne dai un indiciu. 

Mii de copii în Londra. 

„Asasinate, Alex. Cu asta ne ocupăm.” 

Asta spusese ea. 

La asta se referea. 

— Nu ştiu nimic, spuse Alex, cu capul plecat. 


— Poţi să ştii mai multe decât crezi. Tu eşti tot ce stă între 
Scorpion şi o baie de sânge inimaginabilă. Ştiu ce crezi despre 
mine; ştiu ce părere ai despre MI6. Dar vrei să ne ajuţi? 

Alex îşi ridică încet capul. Îl examină pe bărbatul care stătea 
în faţa lui şi văzu ceva ce nu şi-ar fi închipuit vreodată. 

Lui Alan Blunt îi era teamă. 

— Da, spuse el. Vă voi ajuta. 

— Bine. Atunci termină-ţi micul dejun, fă un duş şi schimbă- 
te! Prim-ministrul a convocat o întâlnire cu Cobra. Vreau să 
participi. 


Cobra. 

Este acronimul de la Cabinet Office Briefing Room A” - acolo 
unde, pe Downing Street, la numărul 10, au loc întâlnirile de 
taină. Cobra este consiliul de urgenţă, resortul final al 
guvernului în crize majore. 

Prim-ministrul este, bineînţeles, prezent la întâlnirile Cobra. 
Ca şi majoritatea miniştrilor importanţi, directorul de 
comunicaţii, şeful de personal şi reprezentanţi ai poliţiei, ai 
armatei şi ai serviciilor de informaţii şi de siguranţă. Apoi mai 
sunt şi înalții funcţionari, bărbaţi în costume închise la culoare, 
cu titluri lungi şi inutile. Tot ce se întâmplă, tot ce se spune este 
înregistrat, apoi îndosariat pentru treizeci de ani în Actul Oficial 
al Secretelor. O fi politica un joc, dar Cobra este cât se poate de 
serioasă. Deciziile luate aici pot da jos un guvern. O decizie 
greşită poate distruge întreaga ţară. 

Alex Rider fusese dus în altă cameră şi lăsat să facă duş şi să- 
şi pună haine curate. Recunoscu jeanşii Pepe şi cămaşa de la 
Cupa Mondială de Rugby: erau ale lui. Cineva fusese probabil 
acasă la el să le aducă; văzându-le aşezate aşa pe scaun, se 
simţi vinovat. Nu vorbise cu Jack de când plecase de la Veneţia. 
Se întreba dacă îi spusese cineva de la MI6 ce se întâmpla. Se 
îndoia de asta. MI6 nu spunea nimănui nimic decât dacă era 
absolut necesar. 

Dar, în timp ce-şi trăgea pantalonii, simţi ceva fâşâind într- 
unul din buzunarele de la spate. Băgă mâna şi scoase o bucată 
de hârtie împăturită. O desfăcu şi recunoscu scrisul lui Jack. 


Alex, 


> Camera A de Şedinţe a Cabinetului. 


În ce te-ai băgat de data asta? Agenţii secreţi (spioni) 
aşteaptă jos. Costume şi ochelari de soare. Se cred 
deştepţi, dar pun pariu că nu se uită în buzunare. 

Mă gândesc la tine. Ai grijă. Incearcă să vii întreg 
acasă. 

Te iubesc, 

Jack 


Asta îl făcu să zâmbească. Trecuse cam multă vreme de când 
se simţise ultima oară binedispus. 

Aşa cum bănuise, celula şi camera de interogatoriu se aflau 
sub sediul MI6. Fu însoţit afară într-o parcare, unde aştepta un 
Jaguar XJ6 albastru, şi începură să urce pe rampa ce dădea în 
Liverpool Street. Alex se afundă în scaunul de piele. | se părea 
ciudat să se afle atât de aproape de şeful Departamentului de 
Operaţiuni Speciale de la MI6 fără un birou sau o masă între ei. 

Blunt nu avea chef de vorbă. 

— Vei fi pus la curent la întâlnire, mormăi el scurt. Dar, în 
timp ce mergem într-acolo, vreau să te gândeşti la tot ce s-a 
întâmplat cu tine cât ai fost cu cei din Scorpion. Tot ce ai auzit. 
Dacă aş avea mai mult timp la dispoziţie, te-aş interoga eu 
însumi. Dar Cobra nu aşteaptă. 

După asta se îngropă într-un raport pe care-l scosese din 
servietă; era ca şi cum Alex ar fi rămas singur. Privea pe geam 
în timp ce şoferul îi ducea spre vest, de-a lungul Londrei. Era 
nouă şi un sfert. Lumea se grăbea încă spre serviciu. Magazinele 
erau deschise. De o parte a geamului, viaţa continua în mod 
obişnuit. Dar, încă o dată, Alex se găsea în partea nepotrivită, 
stând în maşină cu bărbatul acesta, îndreptându-se către cine 
ştie ce destinaţie. 

Privi cum ajung la Charing Cross şi se opresc la semafoarele 
din Trafalgar Square. Blunt citea în continuare. Alex avea o 
curiozitate. 

— Doamna Jones este căsătorită? întrebă el. 

Blunt ridică privirea. 

— A fost. 

— În apartamentul ei am văzut o fotografie cu ea şi cu doi 
copii. 

— Au fost ai ei. Sunt cam de vârsta ta acum. Dar i-a pierdut. 

— Au murit? 


— Au fost luaţi. 

Alex se gândi la asta. Răspunsurile lui Blunt nu-l prea 
lămureau. 

— Dumneavoastră sunteţi căsătorit? întrebă el. 

Blunt se întoarse. 

— Nu discut viaţa mea personală. 

Alex ridică din umeri. Era sincer surprins că Blunt avea o viaţă 
personală. 

Merseră pe Whitehall şi apoi o luară la dreapta, prin porţile 
care erau deschise deja să-i primească. Maşina se opri, şi Alex 
cobori, ameţit. Stătea în faţa celei mai vestite uşi din lume. ŞI 
aceasta era deschisă. Un poliţist făcu un pas înainte să-l 
întâmpine. Blunt dispăruse deja. Alex îl urmă. 

Primul lucru care-l surprinse fu dimensiunea pe dinăuntru a 
casei de pe Downing Street, numărul 10. Era de două sau de trei 
ori mai mare decât se aşteptase, cu ieşiri în toate direcţiile, cu 
tavan înalt şi cu un coridor ce se întindea în depărtare. Din 
tavan atârnau candelabre. Opere de artă, împrumutate de 
majoritatea galeriilor, erau aliniate pe pereţi. 

Blunt fusese întâmpinat de un bărbat înalt, cu păr sur, 
îmbrăcat într-un costum demodat şi cu cravată cu dungi. 
Bărbatul avea o figură ce s-ar fi potrivit de minune într-un tablou 
victorian. Aparţinea unei alte lumi, şi, la fel ca o pictura veche, 
părea şters. Numai ochii, mici şi întunecaţi, arătau urme de 
viaţa. Îl privi pe Alex şi păru să-l recunoască pe dată. _ 

— Deci acesta este Alex Rider, spuse bărbatul. Intinse o 
mână. Mă numesc Graham Adair. 

Îl privea pe Alex de parcă-l ştia - dar Alex era sigur că ei doi 
nu se întâlniseră înainte. 

— Sir Graham este secretar permanent al Cabinetului, explică 
Blunt. 

— Am auzit multe despre tine, Alex! Trebuie să spun că mă 
bucur să te văd. Îţi datorez multe. Mai multe decât îţi poţi 
închipui. 

— Mulţumesc! 

Era derutat. Nu ştia la ce se referea Sir Graham, şi se întreba 
dacă acesta fusese implicat în vreuna dintre misiunile sale 
anterioare. 

— Înţeleg că ni te vei alătura la Cobra. Sunt foarte bucuros - 
deşi trebuie să te avertizez că s-ar putea să fie o persoană sau 


două care ştiu mai puţine lucruri despre tine şi vor pune la 
îndoială oportunitatea prezenţei tale. 

— M-am obişnuit cu asta, spuse Alex. 

— Sunt sigur. Vino pe-aici! Sper că ne poţi ajuta. Ne 
confruntăm cu ceva ieşit din comun, şi nimeni nu ştie ce să facă. 

Alex îl urmă pe secretarul permanent pe coridor, printr-o 
arcadă, într-o cameră mare, lambrisată, cu cel puţin patruzeci 
de oameni adunaţi în jurul unei mese de conferinţă imense. 
Prima impresie a lui Alex fu că erau toţi de vârstă medie şi, cu 
doar câteva excepţii, bărbaţi. Apoi îşi dădu seama câte figuri 
cunoştea. Prim-ministrul stătea în capul mesei. Viceprim- 
ministrul - gras şi vesel - era alături de el. Ministrul de externe 
se juca nervos cu cravata. Un alt bărbat, care era probabil 
ministrul apărării, stătea faţă în faţă cu el. Majoritatea oamenilor 
purtau costum, dar erau câţiva şi în uniformă - a alinatei şi a 
poliţiei. Toată lumea din cameră avea un dosar gros în faţă. 
Doua femei mai în vârstă, îmbrăcate în costume negre, cu 
cămăşi albe, stăteau în colţuri, cu degetele deasupra a ceea ce 
păreau nişte maşini de scris în miniatură. 

Blunt îi arătă lui Alex un scaun gol la masă şi se aşeză lângă 
el. Sir Graham se aşeză de partea cealaltă. Alex observă câteva 
capete întorcându-se în direcţia lui, dar nimeni nu spuse un 
cuvânt. 

Prim-ministrul se ridică, şi Alex avu acelaşi sentiment pe care- 
| avusese atunci când îl întâlnise prima dată pe Damian Cray - 
realiză că vedea, de foarte aproape, o figură cunoscută în 
întreaga lume. Prim-ministrul părea mai bătrân şi mai extenuat 
decât la televizor. Acum nu era machiat, iar lumina nu părea să-l 
avantajeze. Arăta înfrânt. 

— Bună dimineaţa, spuse el, şi toată lumea tăcu. 

Şedinţa Cobrei începuse. 


CONTROL DE LA DISTANŢA 

Vorbeau de trei ore. 

Prim-ministrul citise conţinutul scrisorii de la Scorpion, şi copii 
ale acesteia se găseau în fiecare dosar de pe masă. Alex o citise 
pe a lui cu o senzaţie de neîncredere bolnavă. Optsprezece 
oameni nevinovaţi muriseră, şi nimeni din încăpere nu avea idee 
cum se întâmplase. Oare Scorpionul avea să meargă înainte cu 
ameninţarea de a ucide copiii din Londra? Alex nu se îndoia de 
asta, dar nimeni nu-i ceruse părerea, şi prima oră trecuse 
dezbătându-se această chestiune la nesfârşit. Cel puţin 
jumătate dintre persoanele din încăpere considerau că este o 
cacealma. Ceilalţi voiau să se facă presiuni asupra americanilor 
- să fie convinşi să accepte cererile Scorpionului. 

Dar nu existau şanse ca acest lucru să se întâmple. Ministrul 
de externe se întâlnise deja cu ambasadorul american. Prim- 
ministrul petrecuse câteva ore la telefon cu preşedintele 
Statelor Unite. Poziţia americanilor era clară: Scorpionul cerea 
imposibilul. Americanii considerau cererile acestora o chestiune 
hilară, ba chiar nebunească. Preşedintele oferise ajutorul FBI- 
ului pentru a da de urmele Scorpionului. Două sute de agenţi 
americani erau deja în drum spre Londra. Dar nu putea face mai 
mult. Marea Britanie era pe cont propriu. 

Acest răspuns provocase o mare furie în rândul celor de la 
Cobra. Viceprim-ministrul dădu cu pumnul în masă. 

— Este incredibil! Este scandalos! Noi îi ajutăm pe americani; 
suntem cei mai apropiaţi aliaţi ai lor. Şi acum ei ne întorc 
spatele şi ne spun să sărim în prăpastie! 

— N-au spus chiar asta. Ministrul de externe era mai prudent. 
Şi nu ştiu ce altceva ar putea face. Preşedintele are dreptate. 
Aceste cereri sunt imposibile. 

— Ar putea să încerce să negocieze! 

— Dar scrisoarea spune că nu mai există cale de negociere... 

— Asta spune. Dar ar putea încerca totuşi! 

Alex asculta cum se ceartă cei doi bărbaţi, fără ca vreunul din 
ei să asculte ce avea de spus celălalt. Deci aşa lucra guvernul! 

Urmă un ofiţer medic cu un raport despre cum muriseră 
fotbaliştii. 

— Au fost otrăviţi cu toţii, anunţă el. ` 

Era un bărbat scund, chel, cu o față rotundă, roz. Işi pusese 
un costum botit pentru întâlnire, dar lui Alex îi era foarte clar că 


acesta îşi petrecuse toată viaţa într-un halat alb. 

— Am găsit urme de cianură care se pare că a ajuns direct în 
inimă. Cantităţile au fost foarte mici - dar suficiente. 

— Cum au fost administrate? întrebă un şef de poliţie. 

— Nu ştim încă. Nu injectate, cu siguranţă. Nu era nicio 
înţepătură inexplicabilă pe pielea lor, am găsit doar un lucru 
destul de ciudat: urme vagi de aur în sângele lor. 

— Aur? 

Directorul de comunicaţii vorbi pentru prima dată, şi Alex îl 
observă aşezat alături de prim-ministru. Era cel mai mic - şi în 
multe feluri părea cel mai puţin impunător - bărbat din 
încăpere. Şi totuşi, la singurul său cuvânt, toate capetele se 
întoarseră. 

— Da, domnule Kellner. Nu credem că particulele de aur au 
dus la moartea lor. Dar fiecare jucător avea la fel... 

— Ei bine, mi se pare evident, spuse Kellner, cu o urmă de 
sarcasm în glas. 

Se ridică şi privi în jurul mesei cu un aer de superioritate şi cu 
ochi lipsiţi de expresie. Lui Alex nu îi plăcu din primul moment. 
Văzuse puşti ca el la Brookland. Mici şi dispreţuitori, întotdeauna 
zăpăcind lumea. Dar alergând în lacrimi către profesori în 
minutul în care o încasau. 

— Toţi aceşti oameni au murit exact în acelaşi moment, 
continuă el. Deci e evident că au fost otrăviţi în acelaşi timp. 
Când putea fi? Evident că atunci când se aflau în avion! Am 
verificat deja. Zborul a durat şase ore şi treizeci şi cinci de 
minute şi li s-a dat o masă imediat după ce au plecat din Lagos. 
Probabil că în mâncare era cianură, care şi-a făcut efectul exact 
când au ajuns pe Heathrow. 

— Vreţi să spuneţi că nu există nicio armă secretă? întrebă 
viceprim-ministrul.  Clipea des. Atunci ce vrea să spună 
Scorpionul cu Sabia Invizibilă? 

— Este o şmecherie. Încearcă să ne facă să credem că pot 
ucide oameni printr-un fel de control de la distanţă... 

„Control de la distanţă.” Asta îi spunea ceva lui Alex. Îşi aduse 
aminte de ceva ce văzuse când se aflase în Palatul Văduvei. Ce 
anume era? _ 

— ...dar nu există nicio Sabie Invizibilă. Incearcă doar să ne 
înspăimânte. 

— Mă tem că nu sunt de acord, domnule Kellner. Ofiţerul 


medic părea supărat pe directorul de comunicaţii. Să 
presupunem că au luat toţi otrava în acelaşi moment. Dar 
fiecare dintre bărbaţii aceia avea propriul metabolism. Otrava ar 
fi acţionat mai repede la unii decât la alţii. 

— Erau cu toţii sportivi. Metabolismul lor era cu siguranţă cât 
de cât la fel. 

— Nu, domnule Kellner. Nu sunt de acord. Mai erau şi doi 
antrenori, şi un manager. 

— La dracu’ cu ei! Nu există nicio Sabie Invizibilă! Aceşti 
oameni se joacă cu noi. Cer ceva ce ştiu că americanii nu pot 
oferi şi ne ameninţă cu ceva ce nu se va întâmpla. 

— Nu stă în obiceiul Scorpionului să facă asta. 

Alex fu surprins să vadă că Blunt era cel care vorbise. Şeful 
Departamentului de Operaţiuni Speciale de la MI6 stătea în 
stânga lui. Vocea sa era calmă şi fără inflexiuni. 

— Am mai avut de-a face cu ei, şi n-au făcut niciodată vreo 
ameninţare nefondată. 

— Aţi fost pe Heathrow, domnule Blunt. Ce credeţi că s-a 
întâmplat? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine, asta ne e de folos, nu-i aşa? Cei de la Informaţii vin 
la masă şi nu au nicio informaţie utilă. Şi, de vreme ce vă aflaţi 
aici - Mark Kellner păru să-l observe de-abia atunci pe Alex -, aş 
fi fascinat să ştiu de ce aţi adus un elev. Este fiul 
dumneavoastră? 

— Acesta este Alex Rider. De data asta era Sir Graham Adair 
cel care vorbea. Ochii săi întunecaţi erau îndreptaţi către 
directorul de comunicaţii. După cum ştiţi, Alex ne-a ajutat în 
diferite ocazii. El este şi cel care, din întâmplare, a fost ultimul în 
contact cu Scorpionul. 

— Chiar? Şi cum s-a întâmplat asta? 

— L-am trimis la Veneţia, sub acoperire, spuse Blunt, şi Alex 
fu surprins de uşurinţa cu care acesta minţea. Scorpionul are o 
şcoală de antrenament pe insula Malagosto, şi noi trebuia să 
aflăm anumite detalii. Alex s-a antrenat acolo o vreme. 

Unul dintre politicieni tuşi. 

— Este necesar acest lucru, domnule Blunt? întrebă el. Vreau 
să spun că, dacă s-ar şti că guvernul foloseşte elevi pentru 
astfel de treburi, n-ar fi prea bine pentru noi. 

— Nu prea cred că este relevant acum, răspunse Blunt. 


Şeful poliţiei părea derutat. Era un bărbat mai în vârstă, în 
uniformă albastră cu nasturi argintii strălucitori. 

— Dacă ştiţi despre Scorpion, dacă ştiţi chiar şi cum să-i 
găsiţi, de ce nu-i eliminaţi? întrebă el. De ce nu putem trimite 
acolo trupele SAS să-i ucidem pe toţi? 

— S-ar putea ca guvernul italian să nu fie prea încântat să îi 
fie invadat teritoriul, răspunse Blunt. Şi, oricum, nu este atât de 
simplu. Scorpionul este o organizaţie răspândită în toată lumea. 
Îi ştim pe unii dintre lideri, dar nu pe toţi. Dacă eliminăm o 
ramură, o alta va prelua operaţiunea. Şi se vor răzbuna. 
Scorpionul nu iartă şi nu uită niciodată. Trebuie să ţineţi minte: 
poate că ei sunt cei care ne ameninţă, dar ei lucrează pentru un 
client, şi acesta este adevăratul nostru duşman. 

— Şi ce a aflat Alex Rider cât timp s-a aflat pe Malagosto? 
întrebă Kellner sarcastic. 

Nu putea concepe să fie coborât de pe piedestal. Nu de către 
Alan Blunt. Şi cu siguranţă nu de către un băiat de paisprezece 
ani. 

Alex simţi toate privirile asupra lui. 

— Doamna Rothman m-a scos la cină şi a menţionat Sabia 
Invizibilă, spuse el. Dar nu mi-a spus ce este. 

— Cine este Julia Rothman, mai exact? întrebă Kellner. 

— Face parte din comitetul executiv al Scorpionului, spuse 
Blunt. Este unul dintre cei nouă membri cu vechime. Alex a 
cunoscut-o când a fost în Italia. 

— Ei bine, asta ne e de mare folos, spuse Kellner. Dar, dacă 
asta e tot ce are de oferit Alex, nu mai avem nevoie de el aici. 

— S-a spus ceva despre un transport frigorific, adăugă Alex, 
amintindu-şi de conversaţia pe care o auzise la Palatul Văduvei. 
Nu ştiu ce înseamnă asta, dar s-ar putea să aibă legătură. 

Într-un colţ al camerei, o tânăra îmbrăcată elegant, cu păr 
negru, lung, se îndreptă în scaun şi îl privi pe Alex cu interes 
subit. 

Dar Kellner trecuse deja mai departe. 

— Ni se cere să credem că Scorpionul poate cumva să 
otrăvească mii de copii şi să aranjeze ca ei să pice exact la ora 
patru mâine după-amiază... 

— Toţi vor ieşi de la şcoală la ora aceea, spuse unul dintre 
militari. 

— Nu se poate face asta! Echipa de fotbal a fost o scamatorie. 


Vor să intrăm în panică şi să facem public acest lucru, iar dacă 
facem asta, toată credibilitatea guvernului va fi subminată. 
Poate că asta vor. 

— Atunci ce sugeraţi să facem? întrebă Sir Graham Adair. 

Secretarul permanent încerca din greu să nu-şi arate 
nemulţumirea. Îşi aminti ce văzuse pe aeroportul Heathrow; nu 
voia ca asta să se repete în întreaga Londră. 

— Ignoraţi-i. Spuneţi-le să se care. 

— Nu putem! Ca toţi ceilalţi, ministrului de externe îi era 
evident teamă de Kellner. Dar era hotărât să spună ce avea de 
spus. Nu ne putem asuma riscul acesta! 

— Nu există niciun risc! Gândiţi-vă un minut. Fotbaliştii au fost 
otrăviţi cu cianură. Erau în acelaşi avion, în acelaşi timp. Nu a 
fost greu. Dar, dacă vrei să otrăveşti mii de copii, cum poţi face 
acest lucru? 

— Injecţii, spuse Alex. 

Toţi se uitară din nou la el. Ş 

Dezlegase misterul într-o secundă. li venise deodată, ca şi 
cum i-ar fi spus-o altcineva. Se gândise la o excursie pe care o 
făcuse odată în America de Sud, cu mult timp în urmă. Şi apoi îşi 
amintise ce văzuse la Consanto. Micile eprubete. Toată 
maşinăria... totul steril. Pentru ce erau? Acum înţelegea legătura 
cu doctorul Liebermann. Şi mai era ceva. Când se afla în 
restaurant cu Julia Rothman, făcuse o glumă despre un om de 
ştiinţă. 

„Ai putea spune că moartea sa a fost o înţepătură în braţ 
pentru noi toţi.” 

Un vaccin în braţ. O injecție. 

— Toţi elevii sunt vaccinaţi la un moment dat, spuse Alex. 

Era conştient că acum se afla în centrul atenţiei. Prim- 
ministrul, jumătate din Cabinet, şefii poliţiei şi ai armatei, înalții 
funcţionari - toţi oamenii puternici din ţară se găseau acolo, în 
acea încăpere. Era înconjurat de ei. 

— Când am fost la Consanto, am văzut eprubete cu lichid în 
ele, continuă el. Şi erau tăvi cu ceea ce păreau a fi ouă. 

— Unele vaccinuri sunt cultivate în ouă, explică ofiţerul medic. 
Şi Consanto furnizează vaccinuri în întreaga lume. Dădu din cap 
în timp ce fu izbit de un alt gând. Asta ar explica şi ce ai auzit. 
Bineînţeles! Transportul frigorific. Se referă la transportul 
vaccinurilor. Trebuie ţinute la o anumită temperatură mereu. 


Dacă nu se face asta, vaccinul nu poate fi folosit. 

— Continuă, Alex, îl grăbi Sir Graham Adair. 

— l-am văzut ucigând un bărbat pe nume Liebermann, spuse 
Alex. Lucra la Consanto, şi Julia Rothman mi-a spus că i-a plătit o 
groază de bani să-i ajute. Poate că a pus ceva într-o serie de 
vaccinuri. Un fel de otravă. Care le va fi injectată elevilor, 
întotdeauna sunt vaccinări la început de trimestru... 

Adair se uită la ofiţerul medic, care aprobă din cap. 

— Este adevărat. S-au făcut vaccinări antituberculoză în 
Londra săptămână trecută. 

— Săptămâna trecută! Mark Kellner interveni. Tonul vocii sale 
nu se schimbase; nu accepta nimic din toate astea. Dacă li s-a 
injectat cianură săptămâna trecută, cum de n-au căzut deja 
morţi cu toţii? Cum va aranja Julia Rothman ca otrava să 
funcţioneze mâine după-amiază la ora patru? 

Câteva capete din jurul mesei aprobară, iar el continuă. 

— Şi presupun că echipa de fotbal nu a făcut vaccin 
antituberculoză în timp ce era plecată. Sau îmi veţi spune că nu 
am dreptate? 

— Bineînţeles că a făcut vaccin, i-o trânti secretarul 
permanent, şi Alex văzu că acesta nu-şi mai putea stăpâni 
mânia. Au fost în Nigeria. Nu li s-ar fi permis să intre în ţară fără 
a fi vaccinaţi. 

— Într-adevăr! Ofiţerul medic nu-şi putu stăpâni emoția. Au 
fost vaccinaţi împotriva febrei galbene. 

— Acum o lună! insistă Kellner. 

— Atunci întrebarea nu este cum au administrat otrava, spuse 
Sir Graham. Întrebarea e cum o opresc din a funcţiona înainte 
de momentul ales de ei. Acesta este secretul Sabiei invizibile. 

— Ce ne mai poţi spune, Alex? întrebă Blunt. 

— Vorbeaţi despre control de la distanţă, spuse Alex. Ei bine, 
doamna Rothman ţinea un tigru siberian în biroul său. M-a 
atacat, şi credeam că o să fiu ucis... 

— Chiar te aştepţi să credem asta? îl chestionă Kellner. 

Alex îl ignoră. 

— Dar chiar atunci a intrat cineva şi a apăsat un buton pe 
ceea ce arăta ca o telecomandă. Ştiţi, ca pentru un televizor. 
Tigrul s-a aşezat pur şi simplu şi a adormit la loc. 

— Nanoparticule! 

Tânăra care stătea în colţ şi care îl examinase pe Alex mai 


devreme spusese acel cuvânt. Cu siguranţă că ea nu fusese 
considerată suficient de importantă pentru a i se oferi un loc la 
masă, dar acum se ridică şi făcu un pas înainte. Arăta cam de 
treizeci de ani - după Alex, era cea mai tânără din încăpere -, 
subţire şi palidă, purtând un costum cu o cămaşă albă şi un lanţ 
din argint la gât. 

— Ce dracu' sunt nanoparticulele? întrebă vice-premierul. Şi 
cine sunteţi? 

— Aceasta este doctor Rachel Stephenson, spuse ofiţerul 
medic. Este scriitoare şi cercetător... un specialist în domeniul 
nanotehnologiei. 

— Aha, deci acum intrăm în ştiinţifico-fantastic, se plânse 
Kellner. 

— Nu este nimic fantastic în asta, răspunse dr. Stephenson, 
refuzând să se lase intimidată. Nanotehnologia reprezintă 
manipularea materiei la nivel de atom şi este deja activă în mai 
multe feluri decât vă  închipuiţi. Universități, companii 
alimentare, farmaceutice şi, bineînţeles, armata cheltuiesc 
miliarde de lire sterline anual în programe de dezvoltare, şi toţi 
sunt de acord. În scurtă vreme, viaţa fiecărei fiinţe umane pe 
această planetă se va schimba pentru totdeauna. Sunt nişte 
descoperiri uimitoare, şi, dacă nu ştiaţi de asta, e timpul să vă 
treziţi la realitate. 

Kellner o luă ca pe un afront personal. 

— Nu văd cum... începu el. 

— Vorbiţi-ne despre  nanoparticule, îl întrerupse prim- 
ministrul, şi Alex îşi dădu seama că trecuse ceva timp de când 
acesta nu mai scosese un cuvânt. 

— Da, domnule. Dr. Stephenson îşi adună gândurile. Mă 
gândeam deja la nanoparticule când am auzit despre particulele 
de aur, dar Alex a clarificat totul. Este destul de complicat şi ştiu 
că nu avem prea mult timp, dar voi încerca să simplific totul. 
Vaccinurile trebuie să fie răspunsul. Ceea ce au făcut oamenii 
aceştia a fost să injecteze mai întâi fotbaliştii, iar apoi cine ştie 
câţi copii cu nanoparticule îmbrăcate în aur. Se opri. Vorbim aici 
despre un fel de capsule minuscule - şi, când spun minuscule, 
mă refer la unele cu diametrul de o sută de nanometri. Ca să 
ştiţi, un nanometru este a miliarda parte dintr-un metru. Sau, ca 
să spunem altfel, un singur fir de păr de pe capul cuiva are cam 
o sută de mii de nanometri lăţime. Aşa că fiecare dintre aceste 


capsule este de o mie de ori mai mic decât dimetrul firului de 
păr. 

Se aplecă înainte, sprijinindu-şi mâinile pe masă. Nimeni nu 
mişca. Alex nu auzea pe nimeni nici măcar respirând. 

— Din ce ar putea consta aceste capsule? continuă dr. 
Stephenson. Putem doar ghici. Dar, dacă vă imaginaţi un baton 
de ciocolată... ei bine, e ceva de genul ăsta. Interiorul ar fi ceea 
ce numim o rază polimer şi poate fi făcut dintr-un material nu 
foarte diferit de o sacoşă de la un supermarket. Nu uitaţi totuşi, 
vorbesc doar despre câteva molecule. Polimerul ar ţine totul la 
un loc şi ar fi destul de uşor de amestecat cu cianură. Când 
polimerul şi cianura sunt eliberate, persoana moare. Şi ce le 
opreşte din a fi eliberate? Ei bine, asta e ciocolata din exteriorul 
batonului - numai că noi vorbim aici despre aur. O capsulă din 
aur solid, atât de mică, încât nu poate fi văzută. Toate astea 
probabil că au fost făcute de doctorul Liebermann, bărbatul care 
a fost ucis, folosind chimia coloidală foarte avansată. Se opri din 
nou. Imi pare rău. Probabil că fac ca totul să sune mai complicat 
decât este în realitate. In esenţă, avem de a face cu o capsulă 
cu otravă înăuntru, şi după aceea este fixată o proteină pe 
exterior, o învelitoare. 

— Ce face proteina? întrebă cineva. 

— Ghidează întregul compus, cam ca un proiectil care caută 
căldura. Ar dura prea mult pentru a vă spune cum funcţionează, 
dar proteinele îşi pot căuta drumul prin corpul uman. Ele ştiu 
exact unde să meargă. Şi, odată ce nanoparticula a fost 
injectată, proteina adecvată o direcţionează către inimă. 

— Câte dintre aceste nanoparticule trebuie injectate pentru a 
produce moartea? întrebă Blunt. 

— Este imposibil de apreciat, răspunse dr. Stephenson. 
Acestea se localizează exact în inimă. Odată ce otrava este 
injectată, ar acţiona instantaneu, şi nu este nevoie de multă. De 
fapt, am studiat efectul nanoparticulelor asupra corpului 
omenesc, dezvoltându-le ca un tratament al cancerului. 
Bineînţeles, este diferit, pentru că Scorpionul este interesat doar 
să ucidă, dar să vedem... Se gândi un moment. Nu este prea 
mult lichid într-un vaccin antituberculoză. Cam a cincizecea 
parte dintr-o linguriţă. Estimativ, aş spune că este nevoie să se 
adauge o parte de cianură pentru fiecare o sută de părţi din 
vaccin. Calculă mental şi dădu aprobator din cap. Asta înseamnă 


cam un miliard de nanoparticule, spuse ea. Destul pentru a 
acoperi capul unui ac. 

— Dar aţi spus că otrava nu acţionează. Este protejată de aur. 

— Da. Insă mă tem că aici au fost foarte deştepţi aceşti 
oameni. Amestecul de polimer şi de otravă este conţinut în aur. 
Stă în interior şi nu face niciun rău. Dacă îl laşi în pace, va fi 
eliminat de organism după ceva timp, şi nimeni nu va şti. Dar 
Scorpionul poate sparge învelişul de aur. Şi poate face asta, 
după cum a spus Alex, de la distanţă. Aţi pus vreodată un ou 
crud în cuptorul cu microunde? După câteva momente, 
explodează. Este acelaşi lucru şi aici. Poate că intenţionează să 
folosească tehnologia microundelor. Stephenson scutură din 
cap, părul lung unduindu-se. Nu. Microundele ar avea frecvenţa 
prea joasă. Îmi pare rău. Nu sunt expert în rezonanţa 
plasmatică. Ezită. O rază terahertz poate fi răspunsul. 

— Imi pare rău, dr. Stephenson, dar începeţi să mă pierdeţi pe 
traseu. Ce sunt aceste raze? spuse ministrul de externe. 

— Nu sunt încă foarte folosite. Se află între razele infraroşii şi 
microunde, în spectrul electromagnetic, şi se dezvoltă pentru 
imagistica medicală şi pentru comunicațiile prin satelit. 

— Deci spuneţi că Scorpionul ar putea trimite un semnal 
folosind un satelit şi ar sparge aurul, eliberând otrava... 

— Da, domnule. Doar că nu ar avea nevoie de un satelit. De 
fapt, n-ar putea. Razele n-ar fi suficient de puternice. Dacă mă 
întrebaţi pe mine, când acei bieţi oameni au coborât din avion 
pe Heathrow, probabil că era ridicată vreo antenă satelit. Cred 
că fusese pusă acolo cu mult înainte, pe una dintre clădiri sau 
poate pe un stâlp, şi au dat-o jos deja. Dar tot ce au avut de 
făcut a fost să apese un comutator, razele terahertz au distrus 
învelişul de aur şi... ei bine, ştiţi rezultatul. 

— Este vreo şansă ca nanoparticulele să poată fi sparte 
accidental? întrebă Sir Graham Adair. 

— Nu. Asta este nemaipomenit la treaba asta. Trebuie să ştii 
exact grosimea învelişului de aur. Îţi spune ce frecvenţă să 
foloseşti. Este ca atunci când spargi o sticlă cântând nota 
adecvată. Cred că Alex a văzut aceeaşi tehnologie aplicată la 
acel tigru. 

Animalul probabil că avea un fel de sedativ în sânge. Ei 
apăsau doar pe buton, şi acesta adormea. 

— Deci, dacă nu folosesc satelitul, ce anume trebuie să 


caute? 

— O farfurie. Aceasta arată cam ca o antenă TV de tip satelit, 
doar că este mai mare. Au spus că au ca ţintă copiii din Londra, 
deci se află undeva în Londra. Instalată probabil pe o clădire de 
birouri. O numesc ei Sabia Invizibilă, dar eu zic că sunt mai 
degrabă săgeți invizibile trase din antene satelit. Ţintesc în linie 
dreaptă. 

— Şi cât durează ca aurul să se spargă odată ce comutatorul 
este activat? 

— Câteva minute. Poate mai puţin. Odată ce aurul se sparge, 
copiii mor. 

Dr. Stephenson se retrase de la masă şi se aşeză din nou. Nu 
mai avea nimic de spus. Imediat toată lumea începu să discute. 
Alex observă câţiva înalţi funcţionari vorbind la celulare. Cele 
două femei îmbrăcate în alb şi negru tastau furioase, încercând 
să facă faţă conversaţiei mormăite. Intre timp, secretarul 
permanent se aplecase peste Alex, vorbind repede şi încet cu 
Alan Blunt. Alex văzu că spionul-şef aprobă din cap. Apoi prim- 
ministrul ridică mâna pentru a se face linişte. Trecură câteva 
momente până când se potoliră. 

Prim-ministrul privi către directorul său de comunicaţii, care 
se uita în jos şi-şi rodea unghiile. Toată lumea aştepta ca acesta 
să vorbească. 

— În regulă, spuse Kellner. Ştim cu ce ne confruntăm. Ştim 
despre Sabia Invizibilă. Intrebarea este ce vom face. 


MOMENTUL DECIZIEI 

— Trebuie să evacuaţi Londra. 

Sir Graham Adair fu cel care făcu sugestia. Acesta era 
rezultatul conversaţiei sale şoptite cu Alan Blunt. Vocea sa era 
moale şi măsurată, dar Alex putea sesiza tensiunea din glas. 
Secretarul permanent era ca de gheaţă. 

— Scorpionul a planificat asta la momentul potrivit. Ora patru. 
Mii de copii vor ieşi de la şcoală - vor fi în drum spre casă. Nu 
avem cum să ştim cât de departe pot ajunge razele acestea 
terahertz. Pot exista mai multe antene, instalate pe clădiri în 
toată capitala... lângă şcoli, lângă staţii de metrou. Niciun copil 
din Londra nu va fi în siguranţă. Dar, după cum tocmai ne-a 
spus dr. Stephenson, dacă ei nu intră în contact cu razele, 
otrava va ieşi în cele din urmă din corpurile lor. li putem ţine 
departe de oraş atâta timp cât e necesar. 

— O evacuare de asemenea proporţii? Şeful poliţiei scutură 
din cap. Aveţi idee ce presupune asta? Şi toate astea trebuie să 
se întâmple până la ora patru mâine după-amiază. Nu putem 
face totul la timp. 

— Aţi putea încerca... 

— lertaţi-mă, Sir Graham. Dar ce motiv veţi invoca, mai 
exact? Veţi închide toate şcolile din capitală. Familii întregi vor 
trebui să se mute. Unde se vor duce? Ce le veţi spune? 

— Le vom spune adevărul. 

— Nu cred. 

Alex nu fu surprins că directorul de comunicaţii îşi alesese 
momentul acesta pentru a reintra în discuţie. 

— Dacă le spunem britanicilor că toţi copiii lor au fost injectaţi 
cu un fel de nanoparticule, vom crea panică, iar aceasta se va 
transforma rapid în isterie în masă, spuse el. 

— E mai bine decât să avem străzile pline cu cadavre, mormăi 
Blunt. 

— Şi de unde ştiţi că Scorpionul nu va apăsa comutatorul, în 
orice fel de circumstanţe? continuă Kellner. Dacă apăreţi la TV şi 
anunţaţi că evacuaţi capitala, poate că vor decide să ducă la 
capăt ameninţarea cu câteva ore mai devreme. 

— Nu există alternativă, spuse Sir Graham. Nu putem lăsa 
copiii expuşi pericolului. Dacă nu facem nimic... Clatină din cap. 
Națiunea nu ne va ierta niciodată. 

Alex îl privi pe prim-ministru, care era aşezat la capătul 


celălalt al mesei. Părea să fi intrat la apă în ultimele minute. 
Faţa sa era şi mai palidă ca la începutul întâlnirii. Viceprim- 
ministrul mesteca furios; ministrul de externe îşi lustruia 
ochelarii. Toată lumea aştepta hotărârea celor trei, dar aceştia 
păreau depăşiţi de situaţie. Prim-ministrul se uita de la Kellner la 
Adair. 

În sfârşit, vorbi. 

— Cred că Mark are dreptate. 

— Domnule prim-ministru... începu Sir Graham. 

— Dacă am avea mai mult timp, poate am găsi o soluţie. Dar 
avem puţin mai mult de 24 de ore. Şi este adevărat. Dacă facem 
totul public, vom înspăimânta lumea. Dar vom alerta şi 
Scorpionul. Mulțumită... - prim-ministrul arătă cu capul în 
direcţia lui Alex, dar păru să nu vrea să-i menţioneze numele - 
ştim ce este această armă şi cu ce ne confruntăm. Sabia 
Invizibilă. Este singurul nostru avantaj. Nu putem risca asta 
apărând la TV. 

— Deci ce vom face? întrebă viceprim-ministrul. 

Mark Kellner se întoarse către dr. Stephenson. Avea o privire 
ştearsă, iar ochii îi erau măriţi de ochelarii săi rotunzi, cu rame 
subţiri. Alex ştia că luase deja o hotărâre. 

— Aşadar, antene satelit, spuse el. 

— Da. 

Dr. Stephenson aprobă din cap. 

— Spuneţi că trebuie să fie destul de mari. Am putea să le 
recunoaştem? 

Dr. Stephenson se gândi repede. 

— Presupun că pot fi ascunse, spuse ea încet. Multe clădiri din 
Londra au antene satelit pentru un motiv sau altul. Dar sunt 
sigură că ar fi posibil să aflăm dacă nu ar avea ce să caute 
acolo. 

— Şi credeţi că trebuie să se afle destul de sus. 

— Da, probabil. Aş spune... cam la o sută de metri înălţime. 
Dar este doar o estimare. 

— Asta ne-ar uşura treaba. Kellner uitase că în urmă cu 
câteva minute se îndoise de însăşi existenţa Sabiei Invizibile. 
Deţinea din nou controlul. Dacă aveţi dreptate, căutăm antene 
satelit neautorizate care au fost montate pe orice structură 
înaltă în ultimele două sau trei luni, anunţă el. Tot ce avem de 
făcut este să le găsim şi să le deconectăm. In acelaşi timp, 


putem afla exact cine a făcut vaccinuri produse de Consanto. 
Fiecare nume şi adresă. Ne pot da şi indicii despre unde sunt 
localizate aceste antene - în ce zone din Londra. 

— lertaţi-mă, domnule prim-ministru. Sir Graham era 
exasperat. Spuneți că ar fi dificil să evacuăm Londra. Dar ce se 
sugerează aici este imposibil. Un mare joc de-a v-aţi ascunselea, 
şi nu avem idee câte căutăm. Dacă rămâne nedetectată chiar şi 
una dintre aceste antene, tot vor muri copii. 

— Nu avem alternativă, insistă Kellner. Dacă facem public 
lucrul acesta, copiii vor muri oricum. 

— Pot mobiliza douăzeci de mii de ofiţeri care să lucreze non- 
stop, spuse şeful poliţiei. Poliţia metropolitană. Suburbiile. Pot 
chema pe toată lumea din sudul Angliei. 

— Putem aduce trupe. 

Aceasta fu contribuţia unui militar. 

— Şi credeţi că vederea acestor oameni care escaladează 
clădiri nu va produce panică? comentă Sir Graham. 

Prim-ministrul ridică mâna pentru a se face linişte. 

— Vom începe căutarea imediat, ordonă el. Vom trece totul 
sub tăcere; putem spune că este o alertă pentru un atac 
terorist. Nu contează ce spunem. Nimeni nu trebuie să ştie. 

— Nu vor fi greu de găsit, mormăi Kellner. Nu pot fi multe 
clădiri înalte în Londra. Şi tot ce căutăm este o antenă ataşată. 

— Şi mai există o posibilitate, adăugă prim-ministrul. Il privi 
pe Blunt. Femeia aceasta, Julia Rothman, ştie unde sunt 
localizate antenele. O puteţi găsi? 

Blunt nu trăda nicio urmă de emoție. Nu se uita la nimeni din 
încăpere. Privirea sa era goală. 

— Este posibil, spuse el. Putem încerca. 

— Atunci sugerez să faceţi asta imediat. 

— Foarte bine, domnule prim-ministru. 

Blunt se ridică. Sir Graham făcu semn, şi Alex se ridică şi el. 
Se simţi deodată foarte obosit, de parcă ar fi stat în camera 
aceea zile întregi. 

— Mă bucur foarte tare că te-am întâlnit în sfârşit, Alex, spuse 
prim-ministrul. Mulţumesc pentru tot ce ai făcut! 

Putea la fel de bine să-i fi mulţumit lui Alex pentru că servise 
ceai şi biscuiţi. O secundă mai târziu, Alex trecuse în uitare. El şi 
Blunt părăsiră încăperea. 


Alex ştia ce aveau să-i ceară. Nu spuse nimic în timp ce el şi 
Blunt erau duşi înapoi în Liverpool Street. Nici Blunt nu vorbi, în 
afară de o singură dată, exact când intrau pe strada respectivă. 

— Te-ai descurcat foarte bine acolo, Alex, spuse el. 

— Mulţumesc. 

Era pentru prima oară când şeful Departamentului de 
Operaţiuni Speciale de la MI6 îl lăuda. 

Şi în final intrară în camera de la etajul 16, biroul pe care Alex 
îl cunoştea foarte bine. Doamna Jones îi aştepta. Nu se mai 
întâlniseră de când Alex încercase să o ucidă. Ea arăta exact aşa 
cum şi-o amintea el. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Era 
îmbrăcată în negru şi stătea picior peste picior. Mesteca una 
dintre bomboanele ei de mentă. 

După ce Alex intră în cameră, se lăsă un moment de linişte. 

— Bună, Alex, zise ea. 

— Doamnă Jones... Alex se simţea stânjenit, neştiind ce să 
spună. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, mormăi el. 

— Cred că trebuie să ştii ceva, Alex. Este important. Il privi pe 
Blunt. l-ai spus? 

— Nu. 

Femeia oftă şi se întoarse către Alex. 

— Ştiu că tu crezi că ai tras în mine, dar n-a fost deloc aşa. 
Glonţul n-ar fi ajuns aproape de mine. Te aflai la mai puţin de 
doi metri distanţă şi nu aveai cum să ratezi accidental, aşa că - 
după câte văd - te-a oprit ceva în ultima secundă. Oricât m-ai 
uri - şi presupun că eşti cât se poate de îndreptăţit să o faci -, n- 
ai fost capabil să mă împuşti cu sânge rece. 

— Nu vă urăsc, spuse Alex. 

Era adevărat. Nu simţea nimic. 

— Ei bine, nu trebuie să te urăşti nici pe tine. Orice ţi-ar fi 
spus cei din Scorpion, nu eşti unul de-al lor. 

— Trecem la treabă? 

Blunt se aşeză la birou. Îi relată rapid ce se întâmplase la 
Cobra. 

— Au luat numai hotărâri greşite, conchise el. Vor căuta 
antene - de parcă ar avea vreo şansă să le găsească. Cred că o 
evacuare ar fi prea dificilă. 

— Kellner. 

Doamna Jones pronunță numele cu o voce gravă. 

— Bineînţeles. Prim-ministrul face întotdeauna ce zice el. Şi 


problema e că sărmanul Kellner e total pe dinafară. Mi se pare 
că avem o singură speranţă. 

— Vreţi să mă întorc la ei, spuse Alex. 

Era evident. Lui Blunt i se spusese să o găsească pe Julia 
Rothman. Dar recunoscuse deja că nu ştia unde se afla. Nimeni 
nu ştia. Doar Alex o putea găsi. Avea un număr de telefon; cei 
din Scorpion aşteptau apelul lui. 

— Vor şti că am eşuat, spuse el. În orice caz, vor şti că am 
fost luat prizonier de dumneavoastră. 

— Ai putea evada, sugeră doamna Jones. Scorpionul nu are de 
unde să ştie dacă sunt vie sau moartă. Le-ai putea spune că m- 
ai ucis şi că ai reuşit să scapi din custodia noastră ulterior. 

— S-ar putea să nu mă creadă. 

— Va trebui să-i faci să creadă. Doamna Jones ezită. Ştiu că îţi 
cerem mult, Alex, continuă ea. După tot ce s-a întâmplat, sunt 
sigură că nu vrei să ne mai vezi vreodată. Dar cunoşti miza 
acum. Dacă ar exista o altă cale... 

— Nu există, spuse Alex. Se hotărâse chiar înainte de a pleca 
de pe Downing Street. Îi pot suna. Nu ştiu dacă va funcţiona; nu 
ştiu nici măcar dacă îmi vor răspunde. Dar pot încerca. 

— Să sperăm că te vor duce la Julia Rothman. Este singura 
noastră şansă de a o găsi, şi poate că ea ne va conduce la 
antene. Blunt se întinse şi apăsă un buton al telefonului. Vă rog 
să-l trimiteţi pe Smithers sus, şopti el în aparat. 

Smithers. Alex aproape că schiţă un zâmbet. Işi dădu seama 
că Alan Blunt şi doamna Jones planificaseră deja asta. Ştiuseră 
că îl vor trimite înapoi şi îi spuseseră deja lui Smithers să facă 
nişte dispozitive de care ar fi avut el nevoie. Era tipic pentru 
MI6. Se aflau mereu cu un pas înainte. Nu doar planificau 
viitorul, ci îl şi controlau. 

— Uite ce vreau să fac, explică Blunt. Vom aranja o evadare 
pentru tine. Dacă va fi suficient de spectaculoasă, putem s-o 
facem chiar să apară la ştirile de seară. Vei suna la Scorpion. Le 
poţi spune că ai împuşcat-o pe doamna Jones. Vei părea agitat, 
aproape panicat; le vei cere să vină să te ia. 

— Credeţi că vor veni? 

— Să sperăm. Dacă poţi lua cumva legătura cu Julia Rothman, 
vei putea afla unde sunt localizate antenele. Şi, în momentul în 
care ştii, ne contactezi. Noi vom face restul. 

— Va trebui să fii foarte atent, îl avertiză doamna Jones. Cei 


din Scorpion nu sunt proşti. Te-au trimis la noi, şi, când te vei 
întoarce, vor fi într-adevăr suspicioşi. Vei fi verificat, Alex. Tot ce 
spui şi faci va fi examinat. Va trebui să îi minţi. Crezi că te vei 
descurca? 

— Cum vă voi contacta? întrebă Alex. Mă îndoiesc că mă vor 
lăsa să folosesc un telefon. 

Ca un răspuns la întrebarea sa, uşa se deschise şi Smithers 
intră. Într-un mod ciudat, Alex era bucuros să-l vadă. Smithers 
era atât de gras şi de vesel, încât îţi venea greu să crezi că 
făcea parte din MI6. Purta un costum ce nu mai era la modă de 
cel puţin cincizeci de ani. Cu capul chel, mustață neagră, bărbie 
dublă şi figură jovială, ar fi putut fi unchiul oricui, tipul care face 
tot felul de trucuri la petreceri. 

Şi totuşi, de data asta, era serios. 

— Alex, băiatul meu drag! exclamă el. Ce nenorocire, nu-i 
aşa? Ce mai faci? Eşti în formă? 

— Bună ziua, domnule Smithers, spuse Alex. 

— Îmi pare rău să aud că ai avut de-a face cu Scorpionul. Sunt 
foarte, foarte periculoşi. Mai răi chiar decât erau ruşii. Unele 
dintre lucrurile pe care le fac... ei bine, sincer vorbind, sunt 
criminale. Nu mai putea respira şi se aşeză cu greu pe un scaun 
gol. Sabotaj şi corupţie. Informaţii secrete şi omoruri. Ce 
urmează oare? 

— Ce ai pentru noi, Smithers? întrebă Blunt. 

— Ei, mereu cereţi imposibilul, domnule Blunt, şi de data asta 
e chiar mai rău. Sunt tot felul de dispozitive pe care mi-ar plăcea 
să i le dau tânărului Alex. Mereu am idei noi. Tocmai am 
terminat de lucrat la o pereche de patine pe rotile. Lamele sunt 
de fapt ascunse în roţi, şi pot tăia orice. Am o grenadă de mână 
într-un cub Rubik, foarte drăguță. Dar înţeleg că oamenii ăştia n- 
o să-l lase să păstreze nimic când apare din nou. Dacă e ceva 
cât de cât suspicios, vor examina totul cu atenţie, şi atunci vor 
şti că lucrează pentru noi. 

— Ar trebui să aibă un dispozitiv de detectare, spuse doamna 
Jones. Trebuie să putem să-l depistăm oriunde merge. Şi trebuie 
să ne poată semnala când e momentul să intervenim. 

— Ştiu, spuse Smithers. Căută în buzunar. Şi cred că am găsit 
răspunsul. Este ultimul lucru la care se aşteaptă... dar, în acelaşi 
timp, este exact ce te aştepţi să aibă un adolescent. 

Scoase o pungă de plastic transparentă, şi înăuntru Alex văzu 


un obiect mic din metal şi plastic. Nu se putea abţine să nu 
zâmbească. Ultima dată când văzuse unul se afla la dentist. 

Era un aparat dentar. Pentru dinţii săi. 

— S-ar putea să fie necesar să mai facem nişte ajustări, dar ar 
trebui să se potrivească în gura ta. Smithers bătu în pungă. 
Sârma care vine peste dinţii tăi este transparentă, aşa că nu va 
fi sesizată. Este, de fapt, o undă radio extinsă. Aparatul va 
începe să transmită în momentul în care îl pui. Întoarse punga în 
degetele sale grosuţe şi arătă partea de jos. Este un buton mic 
aici, continuă el. Il activezi cu limba. De îndată ce poţi face asta, 
trimiţi un semnal, şi putem să intervenim. 

Doamna Jones dădu aprobator din cap. 

— Bine făcut, Smithers. E de primă clasă! 

Smithers oftă. 

— Mă simt groaznic că-l trimitem pe Alex fără nicio armă. ŞI 
am şi un nou dispozitiv grozav pentru el! Am lucrat la un Palm 
Organizer ce aruncă flăcări. Îl numesc Napalm Organizer... 

— Fără arme, spuse Blunt. 

— Nu putem risca, aprobă doamna Jones. 

— Aveţi dreptate. Smithers se ridică încet. Ai grijă, Alex, 
dragul meu! Ştii că îmi fac griji în privinţa ta. Să nu îndrăzneşti 
să te laşi ucis! Vreau să te mai văd. 

Plecă, închizând uşa în urma lui. 

— Imi pare rău, Alex, spuse doamna Jones. 

— Nu. 

Alex ştia că avea dreptate. Chiar dacă i-ar fi convins pe cei din 
Scorpion că îşi îndeplinise sarcina, ei tot n-ar fi avut încredere în 
el. L-ar fi căutat din cap până în picioare. 

— Activează dispozitivul de detectare de îndată ce găseşti 
antenele, ordonă Blunt. 

— Este posibil şi ca oamenii din Scorpion să nu te ducă la ele, 
adăugă doamna Jones. În cazul acesta, dacă nu te poţi strecura, 
dacă te simţi în vreun pericol, activează-l totuşi. Vom trimite 
forţele speciale să te scoată de acolo. 

Asta îl surprinse pe Alex. Nu arătaseră în trecut că le păsa 
prea mult de el. Era ca şi cum faptul că el intrase în 
apartamentul femeii schimbase lucrurile între ei. O privi cum 
stătea dreaptă, plăcută şi calmă, mestecând încet guma, şi ghici 
că exista ceva ce ea nu-i spunea. Ei bine, amândoi se aflau în 
situaţia asta. 


— Eşti sigur în legătură cu toate astea, Alex? întrebă ea. 

— Da. Alex tăcu puţin. Îi puteţi face într-adevăr să creadă că 
am evadat? 

Blunt zâmbi uşor, fără a fi însă amuzat. 

— A, da, spuse el. Îi vom face să creadă asta. 

Se întâmplă în Londra şi ajunse la ştirile de la ora şase. 

O maşină conducea cu viteză pe Westway, unul dintre 
drumurile principale ce duc în afara oraşului. Maşina se afla sus 
de tot - această parte a drumului era suspendată pe stâlpi 
imenşi din beton. Deodată pierdu controlul. Martorii o văzură 
răsucindu-se în dreapta şi în stânga, intrând în restul maşinilor 
din trafic. Cel puţin alte douăsprezece maşini fură implicate în 
accidentul în lanţ. Printre ele, un Fiat Uno, făcut ghemotoc ca o 
foaie de hârtie. Un BMW avea o aripă distrusă. O camionetă 
plină de flori, care nu putu opri la timp, se izbi de ele. Uşile 
acesteia se deschiseră şi, deodată - în mod bizar -, drumul se 
acoperi de trandafiri şi de crizanteme. Un taxi încercă să 
oprească, dar nu putu evita impactul şi zbură, izbindu-se de 
geamul casei cuiva. 

Fu un miracol că accidentul nu se soldă cu victime, deşi o 
duzină de oameni ajunseră la spital. Urmările coliziunii au fost 
înregistrate de poliţiştii de trafic dintr-un elicopter, şi difuzate la 
TV. Drumul era închis. Fumul se ridica încă dintr-o maşină arsă. 
Găseai metal contorsionat şi sticlă peste tot. 

Câţiva martori fură intervievaţi şi descriseră ce văzuseră. Era 
un băiat în maşina din faţă, spuneau ei, cea de la care pornise 
totul. Îl văzuseră ieşind după impact. Fugise pe stradă şi 
dispăruse în trafic. Mai era şi un bărbat - în costum negru şi cu 
ochelari - care încercase să-l urmărească. Dar acesta fusese 
evident rănit. Şchiopăta. Băiatul scăpase. 

Două ore mai târziu, drumul era încă închis. Poliţia spunea că 
este pe urmele băiatului, pentru a-i cere declaraţii. Dar, în afară 
de faptul că avea cam paisprezece ani şi era îmbrăcat în negru, 
nu se mai spunea nimic. Nu se aflau în posesia unui nume. 
Traficul în vestul Londrei se blocase. Aveau să treacă zile bune 
până să revină totul la normal. 

Într-un hotel din Mayfair, Julia Rothman văzu reportajul, şi 
ochii ei se îngustară. Ştia, bineînţeles, cine era băiatul. Se 
întreba ce se întâmplase. Mai bine zis, se întreba când avea să îi 
contacteze Alex Rider. 


De fapt, de-abia la ora şapte în acea seară Alex dădu telefon. 
Se afla într-o cabină lângă Marble Arch. Purta deja aparatul 
dentar, iar gura începuse să i se obişnuiască de acum cu acesta. 
Dar îi era încă greu să vorbească bine. 

Răspunse un bărbat. 

— Da? 

— Sunt Alex Rider. 

— Unde eşti? 

— Sunt într-o cabină telefonică pe Edgware Road. 

Spunea adevărul. Alex era îmbrăcat din nou în costumul 
negru de ninja pe care Scorpionul i-l dăduse. Cabina telefonică 
era lângă un restaurant libanez. Nu se îndoia că Scorpionul 
folosea echipament sofisticat pentru a localiza convorbirea. Se 
întreba cât va dura până vor ajunge la el. 

Se gândi la accidentul de maşină. Se văzu nevoit să 
recunoască faptul că totul fusese bine pus la cale de cei de la 
MI6. Nu mai puţin de douăzeci de maşini fuseseră implicate şi 
avuseseră doar vreo două ore la dispoziţie, împreună cu o 
echipă de cascadori, pentru a face totul cum trebuie. Nimeni din 
public nu fusese rănit. Dar, privind reportajul TV şi ascultând 
ştirile, Scorpionului ar fi trebuit să-i pară totul autentic. Asta 
spusese şi Blunt de la bun început. Cu cât mai mare era 
grămada de fiare, cu atât ar fi existat mai puţine motive de 
îndoială. Prima pagină a ziarului Evening Standard avea o 
fotografie a taxiului care lovise fereastra casei. 

Nimic din toate astea nu conta pentru vocea de la capătul 
firului. 

— Femeia e moartă? întrebă aceasta. 

„Femeia.” 

Scorpionul nu o mai numea doamna Jones. Dar cadavrele 
oricum nu au nevoie de nume. 

— Da, răspunse Alex. 

Când aveau să vină la el, aveau să găsească arma Kahr P9 în 
buzunarul său şi singurul glonţ tras. Dacă îi examinau mâinile 
(Blunt era sigur că ar fi făcut-o), ar fi găsit urme de praf de 
puşcă pe degetele lui. Şi exista şi o pată de sânge pe o mânecă. 
Sângele doamnei Jones. Ea le dăduse o mostră. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-au prins când ieşeam. M-au dus în Liverpool Street şi m- 


au interogat. În după-amiaza asta mă duceau în altă parte, dar 
am reuşit să scap. Alex lăsă panica să-i afecteze glasul. Era 
adolescent; tocmai ucisese pentru prima dată; şi era urmărit. Aţi 
spus că mă luaţi de îndată ce o fac. Sunt într-o cabină 
telefonică. Toată lumea mă caută. Vreau să-l văd pe Nile... 

O pauză scurtă. 

— In regulă. Du-te la staţia de metrou Bank. Este o intersecţie 
acolo. Întâlnirea a şapte drumuri. Să fii la intrarea principala la 
ora nouă fix, şi vom veni să te luăm. 

— Cine va... începu Alex. 

Dar telefonul era mort. 

Inchise şi ieşi din cabina telefonică. Două maşini de poliţie 
trecură în viteză pe lângă el, cu luminile aprinse. Dar nu pe el îl 
căutau. Alex îşi luă lucrurile şi porni către est. Staţia de metrou 
Bank se găsea în partea cealaltă a Londrei, şi avea să-i ia cel 
puţin o oră să ajungă acolo pe jos. Nu avea bani la el şi nu putea 
risca să meargă fără bilet cu autobuzul. Şi când ajunse acolo - 
şapte drumuri! Scorpionul fusese grijuliu. Puteau veni din orice 
direcţie. Dacă ar fi fost o înscenare şi MI6 îl urmărea, aveau 
şapte căi de scăpare. 

Porni pe trotuarul aglomerat, rămânând în umbră, încercând 
să nu se gândească la ce îl aştepta. Noaptea se apropia. Vedea 
o lună crudă, albă, moartă pe cer. Totul avea să se termine, într- 
un fel sau altul, a doua zi. Rămâneau doar douăzeci de ore până 
la termenul-limită dat de Scorpion. 

Era totodată şi termenul lui limită. 

Acesta era singurul lucru pe care nu i-l spusese doamnei 
Jones. 

Îşi amintise ce se întâmplase pe Malagosto. În ultima zi 
petrecută acolo fusese trimis la psihiatru - un bărbat de vârstă 
medie, cu vocaţie de inchizitor - care îi dăduse anumite teste şi 
apoi scosese raportul său medical. Ce spusese doctorul Steiner? 
Că era puţin extenuat. Că avea nevoie de mai multe vitamine. 

Şi îi făcuse o injecție. 

Alex era sigur că fusese injectat cu aceleaşi nanoparticule 
care erau pe cale de a ucide mii de alţi copii în Londra. Aproape 
că le simţea în sânge, milioane de capsule aurii rotindu-se în 
inima sa, aşteptând să elibereze conţinutul lor ucigător. Avea un 
gust amar în gură. Scorpionul îl păcălise. Işi bătuseră joc de el 
de la bun început. Atunci când doamna Rothman îşi sorbea 


şampania la Positano, deja se gândea, probabil, cum să scape 
de el. 

Nu-i spusese asta doamnei Jones pentru că nu voia ca ea să 
ştie. Nu voia ca nimeni să ştie ce neghiob se dovedise. Şi, în 
acelaşi timp, era cât se poate de hotărât. Odată ce butonul era 
apăsat, ar fi murit. Dar mai avea timp până atunci. 

Scorpionul îi spusese că e bine să te răzbuni. 

Şi exact asta intenţiona Alex Rider să facă. 


BISERICA SFINŢILOR UITAŢI 

Căutarea începuse deja. 

Sute de bărbaţi şi de femei cercetau întreaga Londră, iar alte 
sute îi susțineau: la telefon, pe computere, căutând şi cercetând 
prin toate înregistrările. Oamenii de ştiinţă ai guvernului 
confirmaseră previziunea doamnei Stephenson că antenele 
terahertz trebuiau să fie la cel puţin o sută de metri deasupra 
pământului pentru a fi eficiente - şi asta le uşura într-adevăr 
sarcina. Căutarea în subsolurile oraşului, în pivnițe şi pe alei 
întortocheate s-ar fi dovedit imposibilă, chiar cu toată poliţia şi 
forţele armate ale ţării la un loc. Dar ei căutau ceva ce trebuia 
să fie sus de tot, la vedere. Minutele erau numărate, dar ce-şi 
propuseseră se putea realiza. 

Fiecare antenă satelit din Londra era notată, fotografiată, 
autentificată şi apoi eliminată din aria de căutare. Se încerca 
găsirea planificării originale de amplasare şi se proba cu antena 
însăşi. Experții în telecomunicaţii fuseseră chemaţi şi, dacă 
existau dubii, erau duşi la etajul respectiv pentru a vedea ei 
înşişi. 

Chiar dacă oamenii erau derutaţi de forfota din blocurile cu 
apartamente şi cu birouri, nimeni nu spunea nimic. Cei câţiva 
jurnalişti care începuseră să pună întrebări fuseseră traşi 
deoparte în linişte şi ameninţaţi cu ferocitate, astfel încât 
deciseseră repede că erau alte subiecte, mai puţin periculoase, 
către care să se orienteze. Se răspândise zvonul că exista o 
problemă cu licenţele posturilor TV. Şi în fiecare moment, în tot 
oraşul, mai mulţi tehnicieni probau şi examinau antenele, 
asigurându-se că acestea erau îndreptăţite să se afle acolo. 

Şi apoi, chiar după ora zece în dimineaţa de joi, cu şase ore 
înaintea termenului-limită dat de Scorpion, le găsiră. 

Era un bloc de apartamente la marginea cartierului Notting 
Hill, cu vedere spectaculoasă asupra întregii Londre. Era una 
dintre cele mai înalte clădiri din oraş - vestită atât pentru 
înălţimea sa, cât şi pentru aspectul urât. Fusese creată în anii 
1960 de către un arhitect care probabil că fusese uşurat că nu 
trebuia să locuiască acolo. 

Acoperişul avea o structură din cărămizi: cabluri pentru lifturi, 
aparate de aer condiţionat, generatoare electrice pentru 
urgenţă. Alături de unul dintre acestea inspectorii găsiseră trei 
antene satelit nou-nouţe îndreptate înspre nord, sud şi est. 


Nimeni nu ştia pentru ce sunt. Nimeni nu avea vreo 
înregistrare a plasării lor acolo. În câteva minute, pe acoperiş se 
aflau zece tehnicieni, şi mai multe elicoptere survolau zona. 
Cablurile găsite duceau la un dispozitiv de transmitere radio, 
programat să înceapă să emită raze terahertz de frecvenţă 
înaltă exact la ora patru în acea după-amiază. 

Mark Kellner acceptă convorbirea telefonică în Downing 
Street, numărul 10. 

— Am reuşit! exclamă el. Un bloc de apartamente în vestul 
Londrei. Trei antene. Le deconectează acum. 

Cobra era încă în şedinţă. In jurul mesei se auzi un murmur de 
neîncredere ce crescu în volum şi deveni o explozie de bucurie. 

— Vom căuta în continuare, spuse Kellner. Există totuşi 
posibilitatea ca Scorpionul să fi pus alte antene, în alte locaţii, 
de rezervă. Dar, dacă mai sunt şi altele, le vom găsi şi pe 
acelea. Cred că putem spune că pentru moment am depăşit 
situaţia de criză. 

Pe Liverpool Street, Alan Blunt şi doamna Jones primiră şi ei 
veştile. 

— Ce crezi? întrebă doamna Jones. 

Blunt scutura din cap. 

— Scorpionul este mai deştept de atât. Dacă aceste antene 
au fost găsite este doar pentru că trebuia să fie găsite. 

— Deci Kellner se înşală din nou. 

— Tipul ăsta e un tâmpit. Blunt se uită la ceas. Nu avem mult 
timp la dispoziţie. 

Doamna Jones îl privi. 

— Alex Rider este singura noastră speranţă. 


Alex era în partea cealaltă a Londrei, departe de antenele 
satelit. 

Fusese luat din afara staţiei de metrou Bank la ora stabilită cu 
o seară înainte - dar nu cu maşina. O femeie tânără cu un 
aspect neglijent, pe care nu o mai văzuse vreodată, trecuse pe 
lângă el, şoptind două vorbe şi dându-i subtil un bilet de metrou. 

— Urmează-mă! 

Il condusese în staţia de metrou, şi apoi în tren. Nu mai 
vorbise deloc cu el, stând la distanţă în vagon, privind în gol, ca 
şi cum nu avea nimic de-a face cu Alex. Schimbară trenurile de 
două ori, aşteptând până în ultimul moment când uşile se 


închideau şi apoi sărind repede pe peron. Dacă i-ar fi urmărit 
cineva, ea ar fi observat. În final, ieşiră în staţia King's Cross. ÎI 
lăsă pe Alex pe stradă, făcându-i semn să aştepte. Câteva 
minute mai târziu sosi un taxi. 

— Alex Rider? 

— Da. 

— Urcă! _ 

Totul fusese făcut cât se poate de subtil şi de eficient. In timp 
ce plecau, Alex ştia că ar fi fost imposibil pentru vreun agent 
MI6 să-i urmărească. Ceea ce, bineînţeles, avusese şi Scorpionul 
în plan. 

Fusese dus la o casă - alta decât cea pe care o vizitase atunci 
când se întorsese în Londra. Aceasta se afla la marginea 
cartierului Regent's Park. Un bărbat şi o femeie îl aşteptau, şi îi 
recunoscu drept părinţii italieni falşi care îl însoţiseră la sosirea 
pe aeroportul Heathrow. Îl duseră sus într-un dormitor degradat, 
care avea şi baie. Cina îl aştepta pe o tavă. Il lăsară acolo, 
încuind uşa în urma lor. Nu exista telefon. Alex verifică 
fereastra. Şi aceasta era încuiată. 

lar acum era unu şi jumătate a doua zi, şi Alex stătea pe pat, 
privind pe geam la copacii şi la elementele de arhitectură în stil 
victorian din parc. li era puţin rău. Incepuse să creadă că 
Scorpionul planificase pur şi simplu să îl lase acolo până la ora 
patru, că dorea ca el să moară odată cu ceilalţi copii din Londra. 
Şi asta îi reaminti de nanoparticulele despre care ştia că se află 
înăuntrul lui, în inima sa. Îşi aminti înţepătura acului, faţa 
zâmbitoare a doctorului Steiner atunci când îi injectase moartea. 
Gândul acesta îi făcu pielea de găină. Oare îi era sortit să-şi 
petreacă ultimele ore ale vieţii acolo, în acea cameră, pe un pat 
nefăcut, singur? 

Uşa se deschise. 

Intră Nile, urmat de Julia Rothman. 

Ea purta o haină scumpă, gri, cu un guler alb de blană, 
încheiată până la gât - o altă haină de firmă. Părul ei negru era 
imaculat, machiajul, precum o mască din acelea care fuseseră 
purtate la petrecerea ei din Palatul Văduvei. Zâmbetul era de un 
roşu strălucitor. Ochii impresionau parcă mai mult ca niciodată, 
subliniaţi de un tuş negru perfect aplicat. 

— Alex! exclamă ea. 

Părea cu adevărat încântată să-l vadă, dar Alex ştia acum că 


totul în legătură cu ea era fals: nu te puteai încrede în nimic. 

— Mă întrebam dacă veţi veni, comentă Alex. 

— Bineînţeles că am venit, dragul meu! Doar că este o zi cam 
aglomerată. Ce mai faci, Alex? Mă bucur foarte mult să te văd! 

— Chiar ai omorât-o? întrebă Nile. 

Era îmbrăcat de zi, într-o jachetă largă şi jeanşi, adidaşi şi o 
bluză albă. 

Doamna Rothman se încruntă. 

— Nile, trebuie să fii atât de direct? Ridică din umeri. Se 
referă la doamna Jones, bineînţeles. Şi cred că ar trebui să ştim 
ce s-a întâmplat. Misiunea a fost un succes? 

— Da. 

Alex dădu din cap. Aceasta era partea cea mai periculoasă. 
Ştia că nu putea vorbi prea mult; se temea să nu se dea de gol. 
Şi era cât se poate de conştient de aparatul dentar. Acesta se 
potrivea bine, dar îi distorsiona vorbitul, chiar dacă numai puţin. 
Sârma de pe dinţi era transparentă, dar, chiar şi aşa, cu 
siguranţă doamna Rothman avea să o observe. 

— Deci ce s-a întâmplat? întrebă Nile. 

— Am reuşit să intru în apartamentul ei. Totul a mers exact 
cum aţi spus. Am folosit arma... 

— Şi apoi? 

— Am luat liftul înapoi şi tocmai ieşeam, când cei doi tipi de la 
recepţie m-au prins. Alex petrecuse jumătate de noapte 
repetând asta. Nu ştiu cum au aflat că eram eu. Dar, înainte să 
pot face ceva, m-au trântit la pământ şi mi-au pus cătuşe. 

— Continuă! 

Doamna Rothman îl privea. Parcă ochii ei încercau să-l 
absoarbă. 

— M-au dus undeva. O celulă. Partea aceasta era mai uşoară 
- Alex spunea de fapt adevărul. Se afla sub Liverpool Street. M- 
au lăsat acolo peste noapte, şi apoi Blunt a venit să mă vadă a 
doua zi. 

— Ce a spus? 

— Nu prea multe. Ştia că lucram pentru voi. Aveau fotografii 
luate din satelit cu mine sosind pe Malagosto. 

Nile o privi pe doamna Rothman. 

— Pare credibil, spuse el. Întotdeauna mi s-a părut că suntem 
supravegheați. 

— N-a vrut să ştie prea multe, continuă Alex. Nu voia să stea 


de vorbă cu mine. A spus că urma să fiu interogat undeva în 
afara Londrei. Am fost lăsat acolo o vreme, apoi o maşină a 
venit să mă ia. 

— Ai fost legat la mâini? întrebă doamna Rothman. 

— Nu şi de data asta. A fost greşeala lor. Era o maşină 
obişnuită. În faţă stătea doar şoferul, şi un bărbat de la MI6 se 
afla în spate, cu mine. Nu ştiam unde vor să mă ducă şi nu 
voiam să merg. Nu-mi păsa ce se întâmpla. Nu-mi păsa nici 
măcar dacă eram ucis. Am aşteptat până ce a prins puţină 
viteză, şi apoi m-am aruncat pe şofer. N-a putut face nimic. A 
pierdut controlul, şi maşina s-a lovit de o alta. 

— S-au izbit mai multe, remarcă doamna Rothman. 

— Mda. Însă am avut noroc. Totul a fost dat peste cap, dar 
următorul lucru pe care l-am conştientizat a fost că ne-am oprit, 
şi am putut cobori din maşină şi fugi. Am ajuns într-un final la un 
telefon şi am sunat la numărul pe care mi l-aţi dat... Şi iată-mă! 

Nile îl privise cu atenţie în tot acest timp. 

— Cum te-ai simţit, Alex? întrebă el. Când ai ucis-o pe 
doamna Jones. 

— N-am simţit nimic. 

Nile aprobă din cap. 

— A fost la fel şi pentru mine, prima dată. Dar vei învăţa să te 
bucuri de asta. În timp. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Alex. Doamna Rothman rostise 
aceste cuvinte, dar părea încă neîncrezătoare. Trebuie să spun 
că încă sunt uimită de evadarea ta îndrăzneață. Am văzut-o la 
ştiri şi nu mi-a venit să cred. Dar ai trecut testul, cu siguranţă. 
Eşti într-adevăr unul de-al nostru. 

— Asta înseamnă că mă duceti înapoi la Veneţia? 

— Nu încă. Doamna Rothman se gândi un moment, şi Alex 
văzu că ea se străduieşte să ia o hotărâre. Suntem într-un punct 
critic într-o anumită operaţiune, dezvălui ea. Te-ar putea 
interesa să vezi momentul culminant; va fi spectaculos. Ce 
crezi? 

Alex ridică din umeri. Nu trebuia să pară prea nerăbdător. 

— Nu mă deranjează, spuse el. 

— L-ai cunoscut pe doctorul Liebermann; ai fost acolo, la 
Consanto, când Nile l-a aranjat. Este deci firesc să vezi 
rezultatele muncii lui. Femeia zâmbi din nou. Mi-ar plăcea să te 
afli lângă mine la sfârşit. 


„Ca să mă vezi murind”, gândi Alex. 

— Aş vrea să fiu acolo, răspunse el. 

Apoi privirea femeii se îngustă şi zâmbetul păru să-i îngheţe 
pe chip. 

— Dar mă tem că va trebui să te verificăm, spuse ea. Am 
încredere în tine, bineînţeles. Dar, după cum vei vedea după ce 
vei fi alături de Scorpion pentru ceva timp, noi nu lăsăm nimic la 
voia întâmplării. Ai fost luat prizonier de către MI6. Este posibil 
să fi fost contaminat cu ceva fără să ştii. Aşa că, înainte de a 
pleca, vreau să mergi în baie cu Nile. iți va face o examinare 
completă. Şi ţi-am adus şi un rând de haine de schimb. Totul 
trebuie dat jos, Alex. Este puţin stânjenitor, ştiu, dar sunt sigură 
că înţelegi. 

— Nu am nimic de ascuns, spuse Alex. 

Nu se putea însă abţine să nu ţină limba peste aparatul 
dentar. Era sigur că ea îl va vedea. 

— Bineînţeles că nu ai. Sunt doar cât se poate de precaută. 

— S-o facem! 

Nile arătă cu un deget în direcţia băii. Părea amuzat de idee. 

Douăzeci de minute mai târziu, Alex şi Nile coborâră. Alex era 
îmbrăcat acum într-o pereche de jeanşi largi şi o bluză pe gât. 
Nile adusese hainele cu el, împreună cu şosete curate, adidaşi şi 
chiloţi. Doamna Jones avusese dreptate. Dacă ar fi avut chiar şi 
o monedă la el, Nile ar fi găsit-o. Alex fusese examinat în 
întregime. 

Dar Nile nu observase aparatul dentar. Gura lui Alex fusese 
singurul loc în care nu căutase. 

— Ei bine? întrebă doamna Rothman. 

Era nerăbdătoare să plece. 

— E curat, răspunse Nile. 

— Bine. Atunci putem merge. 

Pe hol era un ceas vechi, aşezat în colţ pe pardoseala din 
gresie negru cu alb. În timp ce Alex se îndrepta către uşa din 
faţă, acesta bătu ora exactă. Era ora două. 

— A sosit deja timpul? spuse doamna Rothman. Se întinse şi-l 
bătu pe Alex uşor peste obraz. Mai ai doar două ore, Alex! 

— Două ore până la ce? întrebă el. 

— În două ore vei şti totul. 

Femeia deschise uşa. 

O maşină îi aştepta afară. Îi duse prin Londra, către sud. 


Trecură pe lângă Podul Waterloo şi, pentru o clipă, Alex văzu pe 
geam una dintre cele mai frumoase privelişti ale capitalei: Casa 
Parlamentului şi Big Ben, cu Roata Mileniului pe malul opus. 
Cum ar fi arătat peste două ore? Alex încercă să-şi imagineze 
ambulanţele şi maşinile de poliţie cu sirenele urlând, lumea 
holbându-se fără a-i veni a crede, trupurile micuţe întinse pe 
asfalt. Ar fi fost ca un alt război mondial - dar fără a se trage 
măcar un singur cartuş. 

Şi apoi trecură pe malul sudic al râului, către est. Clădirile pe 
lângă care treceau deveneau tot mai vechi şi mai prăfuite. Se 
părea că nu călătoriseră doar câţiva kilometri, ci câteva sute de 
ani înapoi în timp. Alex era aşezat în spate, lângă Nile. Doamna 
Rothman stătea în faţă, alături de un şofer lipsit de orice 
expresie. Nimeni nu vorbea. Era cald în maşină - bătea soarele 
-, dar Alex simţea o tensiune ce îngheţa atmosfera. Era sigur că 
se îndreptau către un punct unde se afla ascunsă Sabia 
Invizibilă, dar nu ştia la ce să se aştepte. Un bloc de birouri? 
Poate o clădire în construcţie? Privea pe geam, cu capul lipit de 
sticlă, încercând să rămână calm. 

Se opriră. 

Maşina trase pe o stradă goală, cu un aspect straniu, care se 
întindea pe vreo cincisprezece metri înainte de a se înfunda. 
Doamna Rothman şi Nile coborâră din maşină, şi Alex îi urmă, 
examinând împrejurimile cu inima grea. Se părea că nu-l 
duseseră la antene, până la urmă. Nu erau clădiri înalte la 
vedere, pe o rază de mai bine de un kilometru şi jumătate. 
Strada - aproape la fel de lată pe cât era de lungă - trecea 
printre două rânduri de magazine părăsite, cu zidurile de la 
parter murdare şi cu ferestrele sparte. Până şi drumul era 
acoperit de gunoaie: ziare rupte, conserve goale şi pachete 
vechi de snackuri. 

Dar clădirea din capăt îi atrase atenţia. Strada ducea la o 
biserică - aceasta s-ar fi potrivit mai bine în Veneţia sau în 
Roma decât în Londra. Fusese evident abandonată cu mult timp 
în urmă şi se deteriorase, dar se lupta încă să fie impunătoare. 
Doi stâlpi uriaşi, crăpaţi, susțineau un acoperiş triunghiular 
deasupra intrării principale. Trepte de marmură duceau la nişte 
uşi imense din bronz masiv, care erau acum mai degrabă verzi 
decât aurii. Corpul imens al bisericii se ridica în spate, depăşit 
de o cupolă ce strălucea în lumina soarelui după-amiezii. Statui 


erau aliniate de-a lungul treptelor şi stăteau parcă presărate 
înspre acoperiş. Fuseseră brutalizate de timp şi de fenomenele 
naturii. Unora le lipseau braţele; multe nu aveau faţă. Odată 
fuseseră sfinţi şi îngeri. Două sute de ani de stat în Londra îi 
transformaseră în infirmi. 

— De ce suntem aici? întrebă Alex. 

Doamna Rothman se afla lângă el, privind în susul bisericii. 

— M-am gândit că ti-ar plăcea să fii martor la ceea ce poate 
Sabia Invizibilă. 

— Nu ştiu nimic despre Sabia Invizibilă. Fără să se dea de gol, 
Alex căuta vreun semn al antenelor satelit. Dar nu părea să fie 
nimic pe biserică, şi, oricum, oricât de impresionantă ar fi fost, 
aceasta nu era suficient de înalta. Antenele trebuiau să fie 
situate mai sus. 

— Ce este acest loc? 

Doamna Rothman îl privea într-un fel straniu. 

— Ştii, Alex, aş jura că este ceva diferit la tine. 

Alex închise gura, ascunzând aparatul. O privi uimit. 

— Nile! L-ai căutat din cap până în picioare? 

— Da. Exact cum mi-aţi spus. 

— Credeam că aveţi încredere în mine deja, protestă Alex, dar 
de data asta privi în altă parte, pentru ca ea să nu-i vadă dinţii. 
Am făcut exact ce mi-aţi spus. Şi aproape că am fost ucis. 

— N-am încredere în nimeni, Alex! Nici măcar în Nile. Dacă tot 
ai întrebat, clădirea aceasta este Biserica Sfinţilor Uitaţi. De 
fapt, nu e o biserică; este un oratoriu. A fost construit în secolul 
al XIX-lea de o comunitate de preoţi catolici care locuiau în 
zonă. Erau destul de ciudaţi. Venerau o serie de sfinţi căzuţi în 
obscuritate. Ai fi uimit să ştii câţi sfinţi de care s-a uitat complet 
există. Sfântul Fiacru, de exemplu, este patronul grădinarilor şi 
al taximetriştilor. Probabil că este foarte ocupat! Sfântul 
Ambrozie are grijă de apicultori, şi ce s-ar face croitorii fără 
Sfântul Homobonus? Ştii că şi antreprenorii şi creatorii de 
parfumuri au propriii sfinţi? Şi ei erau veneraţi aici. Presupun că 
nu este surprinzător că biserica a rămas nefolosită. A fost 
bombardată în război şi este pustie de atunci. Scorpionul a 
preluat-o acum câţiva ani. După cum vei vedea, am făcut câteva 
adaptări interesante. 

Alex ridică din umeri. 

— Cum spuneţi. 


Nu avea de ales. Dintr-un motiv anume, Julia Rothman 
alesese să îl aducă aici, şi probabil că se va afla tot aici când 
razele terahertz aveau să fie împrăştiate de-a lungul Londrei. 
Privi din nou către biserică, întrebându-se dacă suprafaţa 
acesteia era suficientă pentru a-l proteja. Se îndoia de asta. 

Cei trei înaintară. Maşina plecase. Alex privi magazinele de pe 
ambele părţi. Niciunul nu mai funcţiona. Se întreba dacă era 
urmărit. Îşi dădu seama că oricine ar fi vrut să intre în biserică 
ar fi trebuit să vină pe acolo, şi ar fi fost destul de uşor să fie 
supravegheați cu camere ascunse. Ajunseră la uşile principale, 
care parcă le simţiseră sosirea şi se deschiseră electronic. Acest 
lucru era interesant. Doamna Rothman vorbise despre ceva 
modificări, şi devenise clar deja că oratoriul nu era chiar atât de 
pustiu pe cât părea la prima vedere. 

Intrară într-un hol grandios, de formă dreptunghiulară, care 
folosea drept anticameră corpului principal al bisericii. Totul era 
gri: balcoanele imense, tavanul, stâlpii din piatră care îl 
susțineau. Alex privea în jur în timp ce ochii săi se acomodau cu 
lumina slabă. Existau ferestre circulare pe ambele părţi, dar 
sticla era atât de groasă, că părea să blocheze mai mult lumina 
decât să o lase să intre. Totul era şters şi prăfuit. Două statui - 
alţi sfinţi uitaţi? - stăteau de o parte şi de alta a unei cristelniţe 
crăpate şi sparte. În atmosferă persista un miros de umezeală. 
Era uşor de crezut că nimeni nu fusese acolo de cincizeci de ani. 
Alex tuşi şi ascultă sunetele. Camera rămase tăcută; părea să 
nu se poată merge mai departe. Strada se afla în urma lor; un 
bloc solid bloca drumul. Dar atunci Julia Rothman trecu peste 
pardoseală. Tocurile ei înalte făcură zgomot pe piatră, stârnind 
ecouri ce se răspândiră prin colţurile întunecoase. 

Mişcarea ei fusese un fel de semnal. Se auzi un bâzâit 
puternic şi dintr-odată se aprinseră o serie de lămpi arcuite, 
ascunse în pereţi şi în tavan. Raze de lumină strălucitoare se 
răspândiră din toate direcţiile. În acelaşi timp, cinci panouri se 
deschiseră încet, unul după altul. Acestea făceau parte dintr-un 
perete, fiind construite în el, deghizate pentru a arăta precum 
cărămida. Acum Alex văzu că acestea erau de fapt din oţel solid. 
Lumina deveni mai intensă şi, odată cu aceasta, răzbătu zgomot 
de bărbaţi, de maşinării aflate în funcţiune, de muncă intensă. 

— Bine ai venit la Sabia Invizibilă, anunţă doamna Rothman, 
şi în acel moment Alex ştiu de ce îl adusese aici. 


Era mândră de ceea ce făcuse. Nu-şi putea ascunde 
satisfacția din glas. Voia ca el să vadă. 

Alex trecu prin deschidere şi păşi într-un cadru pe care n-avea 
să-l uite vreodată. 

Era o biserică normală, la fel ca mănăstirea de pe Malagosto. 
Scorpionului părea că îi place să se ascundă în spatele religiei. 
Pardoseala era făcută din gresie negru cu alb. Existau vitralii, un 
altar din lemn bogat incrustat, chiar şi câteva bănci. Rămăşiţele 
unei orgi atârnau de un perete, dar, privind la tuburile acesteia, 
unele sparte, altele lipsă, Alex ştiu că nu avea să mai cânte 
vreodată. Cupola se înălța deasupra capului său, cu interiorul 
pictat cu şi mai mulţi sfinţi, bărbaţi şi femei ţinând diferite 
obiecte cu care erau asociaţi: mobilă, pantofi, cărţi şi pâine. Toţi 
fuseseră uitaţi. Toţi fuseseră imortalizaţi împreună într-un 
singur, imens tablou ce domina interiorul. 

Biserica fusese umplută cu echipament electronic: 
computere, monitoare TV, lumini industriale şi o serie de 
butoane şi de manete ce nu puteau fi mai nelalocul lor. Fuseseră 
construite două poduri rulante din oţel, unul pe fiecare parte, cu 
gărzi înarmate poziţionate la intervale regulate. Erau probabil 
douăzeci sau treizeci de persoane implicate în operaţiune, cel 
puţin jumătate având mitraliere, în timp ce Alex observa toate 
acestea, se auzi o voce, amplificată de difuzoarele prinse în 
perete. 

— Şase minute până la lansare. Numărătoarea continuă... 

Alex ştiu că ajunsese în centrul reţelei şi, chiar în timp ce 
privea la toate acestea, limba lui apăsă pe cerul gurii pe butonul 
pe care Smithers îl construise în aparatul dentar. Mark Kellner, 
directorul de comunicaţii al prim-ministrului, se înşelase din nou. 
Scorpionul nu ataşase antenele terahertz de nicio clădire înaltă. 

Le ataşase de un balon cu aer cald. 

Şase bărbaţi îmbrăcaţi în salopete închise la culoare îl umflau. 
Biserica era largă, înaltă cât o clădire cu şase etaje. Balonul 
fusese vopsit în albastru şi alb. „Cum au să-i dea drumul?” se 
întrebă Alex. Biserica era complet închisă. Chiar şi aşa, probabil 
că aveau un plan. Exista un cadru sub balon cu un singur 
arzător îndreptat în sus şi, dedesubt, o platformă de circa 
douăzeci de metri pătraţi. Balonul era demodat, dar într-un fel 
ciudat, ca dintr-o poveste de aventuri din epoca victoriană. 
Platforma părea să fie una foarte modernă, construită dintr-un 


fel de plastic uşor, cu o balustradă joasă pentru a proteja 
echipamentul pe care îl căra. 

Alex recunoscu echipamentul pe dată. Erau patru antene, una 
în fiecare colţ, îndreptate spre cele patru puncte cardinale. 
Aveau culoare argintie, fiind cam de trei metri diametru, cu un 
triunghi metalic ce ieşea din centrul lor. Antenele erau legate 
prin fire de nişte cutii complicate ce ocupau aproape tot spaţiul 
din centrul platformei. Ţevi negre duceau până la arzător, 
cărând propan din rezervoarele aşezate alături de cutii. Balonul 
era aproape umflat. Fusese aşezat pe pământ, dar, în timp ce 
Alex privea, aerul fusese încălzit de trei bărbaţi care foloseau un 
al doilea arzător, şi balonul începuse să se ridice uşor. 

Mai mulţi bărbaţi alergară să ţină platforma pe loc. Erau două 
sfori, una la fiecare capăt. Alex văzu că întregul obiect fusese 
ancorat cu un set de inele din fier din podea. Acum înţelese ce 
intenţiona să facă Scorpionul. Julia Rothman probabil anticipase 
că oamenii de ştiinţă ai guvernului vor depista cum muriseră 
fotbaliştii de pe Heathrow. Ştiuse că vor scotoci întreaga Londră 
după antene. Aşa că le păstrase ascunse până în ultimul 
moment. Balonul cu aer cald le ridica spre cer. Trebuia să stea 
acolo doar câteva minute. Când ar fi realizat cineva ce se 
întâmpla, ar fi fost deja prea târziu. Nanoparticulele de aur s-ar 
fi dizolvat, provocând moartea a mii de copii. 

Observă că Nile îşi scosese jacheta şi îşi prindea ceva la 
spate. Era un ham din piele cu două arme ce păreau mortale: nu 
chiar nişte săbii, nici pumnale, ci ceva între cele două. Alex îşi 
aminti cum murise doctorul Liebermann şi ştia că Nile era 
expert în iaido, arta ninja de a lupta cu sabia. Putea tăia cu 
săbiile sau putea arunca la ţintă cu ele. Oricum ar fi fost, era 
iute ca fulgerul; Alex ştia că putea ucide instantaneu. 

Nu putea face altceva decât să stea şi să privească. Nu avea 
niciun dispozitiv, nicio armă ascunsă. Doamna Rothman îi 
crezuse probabil povestea despre prindere şi evadare, dar îl 
păzea în continuare. Era suspicioasă încă. Dacă ar fi strănutat 
fără permisiunea ei, ar fi dat ordin, iar Alex ar fi fost pe loc 
executat. 

Cât timp trecuse de când activase dispozitivul de depistare? 
Un minut? Poate mai mult. Alex simţea sârma peste dinţi şi 
încercă să-şi imagineze semnalul transmis către MI6. Cât le va 
lua să ajungă acolo? 


Doamna Rothman se apropie şi puse o mână pe umărul lui. 
Degetele ei îi mângâiară gâtul. Îşi trecu limba, mică şi umedă, 
peste buze. 

— Să-ţi explic ce facem noi aici, Alex, începu ea. Ca membru 
al Scorpionului, sunt sigură că vrei să ştii. 

— Plecaţi la o plimbare cu balonul? întreba Alex. 

— Nu. Nu plec nicăieri. Zâmbi. Acum două zile am făcut 
anumite cereri. Aceste cereri erau direcționate împotriva 
guvernului american, dar am spus clar că, dacă nu se supun, 
britanicii vor fi cei care vor suferi consecinţele. Termenul-limită 
se apropie - se uită la ceas - în mai puţin de un sfert de oră. 
Americanii nu au făcut ce am cerut. Acum este momentul să 
înceapă pedepsirea. 

— Ce veţi face? întrebă Alex. 

Nu-şi putea ascunde teama, pentru că, bineînţeles, ştia deja. 

— În câteva minute, balonul se va umfla complet şi se va 
ridica deasupra bisericii. Sforile îl vor ţine suspendat la exact o 
sută de metri, şi, când ajunge la înălţimea respectivă, maşinăria 
pe care o vezi pe platformă se va activa imediat. Raze terahertz 
de mare frecvenţă vor fi transmise deasupra Londrei timp de 
exact două minute, şi, în acel moment, mă tem că foarte mulţi 
oameni vor muri. 

— De ce? Alex de-abia putea vorbi. Ce le-aţi cerut 
americanilor? Ce aţi vrut să facă? 

— De fapt, n-am vrut ca ei să facă nimic. Cererile erau 
complet ridicole. Le-am cerut dezarmarea; le-am spus să 
plătească un miliard de dolari. Ştiam că nu vor fi de acord. 

— Atunci de ce le-aţi cerut asta? 

— Pentru că tot ce doreşte clientul nostru este răzbunarea. 
Răzbunare pentru intervenţiile constante şi pentru amestecul 
americanilor şi al britanicilor în probleme care nu îi privesc. Ce 
doreşte este să se asigure că prietenia specială dintre cele două 
ţări va fi distrusă pentru totdeauna. Şi aşa se va întâmpla. Mă 
tem că foarte mulţi oameni vor muri în Londra. Morţile vor fi 
rapide şi total neaşteptate. Va fi ca şi cum ar fi doborâţi de o 
sabie invizibilă. Întreaga ţară va fi şocată. Şi apoi se vor 
răspândi ştirile: au murit pentru că americanii nu au fost de 
acord cu cererile noastre. Au murit pentru că americanii au 
refuzat să ajute aliatul care le-a fost mereu alături. iți imaginezi 
ce vor scrie ziarele? Îţi imaginezi ce va crede lumea? Până 


mâine britanicii îi vor uri pe americani. Şi apoi, Alex, în câteva 
luni, Sabia Invizibilă va lovi din nou - dar data viitoare va fi în 
New York. lar data viitoare cererile vor fi mai rezonabile. Vom 
cere mai puţin, şi americanii ne vor da ce vrem, pentru că vor fi 
văzut ce s-a petrecut în Londra şi nu vor dori să se întâmple din 
nou. Nu vor avea de ales. Şi acesta va fi sfârşitul alianţei anglo- 
americane. Nu vezi? Americanilor nu le pasă de englezi. Au fost 
mereu preocupaţi doar de ei înşişi. Asta va spune toată lumea, 
şi n-ai idee câtă ură se va isca. O ţară, umilită; alta, strivită. lar 
Scorpionul va fi câştigat o sută de milioane de lire sterline în 
acest timp. 

Se opri, ca şi când ar fi aşteptat ca el s-o felicite. Alex trebuia 
să fie un membru al organizaţiei ei, cel mai nou recrut. Tatăl său 
ar fi fost bucuros să se afle alături de ea. Dar Alex n-o putea 
face. Nu îi stătea în fire. Nici măcar nu era în stare să se 
prefacă. 

— Nu puteţi face asta! şopti el. Nu puteţi ucide copii doar 
pentru a vă îmbogăţi! 

Nici n-apucase să rostească acele cuvinte, că-şi dădu seama 
de greşeala pe care o făcuse. Reacţia Juliei Rothman fu rapidă 
ca a unui şarpe... rapidă ca a unui scorpion. Intr-un moment, 
acel zâmbet blând, specific ei, îi era pe buze; în următorul, 
deveni rigidă, în alertă, cu întreaga atenţie îndreptată asupra lui 
Alex. 

Nile privi înspre ei, simțind că era ceva în neregulă. Alex 
aştepta ca securea să cadă. Şi căzu. 

— Copii? murmură doamna Rothman. N-am spus nimic despre 
copii. 

— Dar vor fi şi copii. Alex încercă în zadar să o întoarcă. Adulţi 
şi copii. 

— Nu, Alex. Doamna Rothman părea aproape amuzata. Ştii că 
ţintele sunt copii. Nu ţi-am spus eu asta; aşa că ştii de la 
altcineva. 

— Nu ştiu la ce vă referii. 

Femeia îl examina cu atenţie. Se apropie de el. Şi deodată 
văzu. 

— Mi s-a părut mie că era ceva diferit la tine, răbufni ea. Ce ai 
acolo pe dinţi? 

Era prea târziu să se mai ascundă. Alex deschise gura. 

— Port aparat dentar. 


— Nu purtai aparat dentar în Positano. 

— Nu-l aveam pus. 

— Scoate-l! 

— Nu iese. 

— Va ieşi - cu un ciocan. 

Alex nu avea de ales. Băgă mâna în gură şi scoase piesa din 
plastic. Nile se apropie, cu ochii trădându-i curiozitatea. 

— Să văd, Alex! 

Ca un băiat obraznic prins mestecând gumă, Alex întinse 
mâna. Aparatul dentar se afla în palma lui. Şi era evident că nu 
aveau de-a face cu unul obişnuit. Se puteau vedea nişte circuite 
ce duceau la butonul pe care-l activase. 

Il apăsase oare la timp? 

— Dă-i drumul! comandă doamna Rothman. 

Alex lăsă aparatul să cadă pe podea şi ea făcu un pas înainte. 
Piciorul ei călcă pe acesta, şi Alex auzi sunetul plasticului care 
se sparge în timp ce ea îl strivea de gresie. Când îşi luă piciorul, 
aparatul era rupt în două, cu sârma îndoită. Dacă transmisese 
înainte, cu siguranţă nu o mai făcea acum. 

Doamna Rothman se întoarse către Nile. 

— Eşti un cretin, Nile! Am crezut că l-ai examinat din cap 
până în picioare. 

— Gura lui... Nile nu ştia ce să spună. Este singurul loc în care 
nu m-am uitat. 

Dar ea se întorsese deja către Alex. 

— N-ai făcut-o, nu-i aşa, Alex? Vocea femeii era plină de 
reproş. N-ai omorât-o. Doamna Jones este încă în viaţă. 

Alex nu spuse nimic. Doamna Rothman se uită la el preţ de 
ceea ce păru o eternitate, apoi lovi. Era mai rapidă şi mai 
puternică decât şi-ar fi închipuit băiatul. Palma îl lovi peste faţă. 
Sunetul se auzi cu ecou. Alex se clătină în spate. Fu cuprins de 
ameţeală şi simţi cum obrazul i se înroşeşte. Doamna Rothman 
făcu semn, şi două gărzi cu mitraliere se postară lângă Alex, de 
o parte şi de cealaltă. 

— S-ar putea să avem musafiri, anunţă ea cu voce tare. Vreau 
ca echipele 3, 4 şi 5 să ia poziţie de apărare. 

— Echipele 3, 4 şi 5 în perimetru. 

O voce amplificată repetă comanda, şi douăzeci de bărbaţi 
alergară înainte, tropăind, către partea din faţă a bisericii. 

Doamna Rothman îl privi pe Alex cu ochi ce-şi pierduseră 


orice aparenţă de blândeţe. Erau cât se poate de cruzi. 

— S-ar putea ca doamna Jones să fie în viaţă, spuse ea, dar tu 
nu vei fi. Mai ai foarte puţin de trăit, Alex. De ce crezi că te-am 
adus aici? Pentru că vreau să văd cu ochii mei. Aveam un motiv 
special să vreau să te ucid şi, mă crezi sau nu, dragul meu, eşti 
deja mort! 

Privi dincolo de el. Balonul era umflat de tot, plutind în spaţiul 
dintre podea şi cupolă. Platforma cu încărcătura ucigaşă se afla 
dedesubtul acestuia, la un metru deasupra solului. Funiile erau 
gata. Antenele fuseseră setate pe automat. 

— Porniţi lansarea! ordonă doamna Rothman. Este timpul ca 
Londra să vadă puterea Sabiei Invizibile! 


REZOLUŢIE MARE 

— Lansare... status roşu. Lansare... status roşu. 

Vocea se auzea în timp ce un tehnician al Scorpionului, aşezat 
în faţa unei maşinării, se întinse şi apasă un buton. 

Se auzi un declic metalic, şi apoi zumzetul maşinăriei în timp 
ce o roată se răsuci undeva deasupra. Alex privi în sus. La prima 
vedere, i se păru că sfinţii şi îngerii o iau din loc, de parcă 
prinseseră viaţă şi coborau către bănci să se roage. Apoi îşi 
dădu seama ce se întâmpla de fapt. Intregul acoperiş se mişca. 
Cupola oratoriului fusese reconstruită cu braţe hidraulice 
ascunse, ce o deschideau încet. Apăru o deschizătură. Puteau 
vedea cerul. Centimetru cu centimetru, imensa cupolă se 
desfăcea. Doamna Rothman privea în sus, cu faţa radiind de 
încântare. De-abia acum realiza Alex cât de bine fusese pusă la 
punct această operaţiune. Intreaga biserică fusese adaptată - 
probabil costase milioane - pentru acest unic moment. 

Şi nimeni habar nu avuse. Poliţia şi armata scotociseră 
întreaga Londră, examinând fiecare structură ce se afla la cel 
puţin o sută de metri înălţime. Dar antenele fuseseră ascunse la 
nivelul solului. De-abia acum le ducea balonul cu aer cald 
deasupra oraşului. Cu siguranţă că va observa cineva. Dar, până 
autorităţile vor ajunge în zona aceea pustie, va fi prea târziu. 
Antenele îşi vor fi făcut treaba. Mii de copii vor fi murit deja. 

Şi Alex era unul dintre ei. Doamna Rothman nu-l ucisese, 
pentru că nu avea de ce să o facă. O spusese chiar ea: băiatul 
era deja mort. 

— Ridicaţi balonul! 

Doamna Rothman dădu ordinul cu voce blândă. Dar cuvintele 
ei sunau răspicat în spaţiul vast din biserică. 

Arzătorul de sub balon era aprins, trimițând o flacără roşu cu 
albastru în sus. Doi bărbaţi înaintară şi traseră mecanismul de 
lansare, şi pe dată platforma începu să se ridice. Intregul 
acoperiş dispăruse. Era de parcă oratoriul fusese cojit ca un 
fruct exotic. Era spaţiu arhisuficient pentru ca balonul să-şi 
înceapă călătoria, şi Alex îl privi cum pluteşte lin, în linie 
dreaptă, de parcă ar fi repetat în trecut acest lucru. Nu bătea 
deloc vântul. Şi vremea părea să fie de partea Scorpionului. 

Alex privi în jur. Faţa îl durea încă acolo unde doamna 
Rothman îl plesnise, dar ignoră durerea. Era conştient într-un 
mod terifiant de faptul că secundele treceau, dar nu putea face 


nimic. Nile îl privea cu ură, o ură cum nu mai văzuse pe faţa 
cuiva. Cele două săbii de samurai se zăreau de după umerii săi, 
şi Alex ştia că era nerăbdător să le folosească. Trădase 
Scorpionul şi, mai rău, îl trădase pe Nile. II umilise pe acesta în 
faţa Juliei Rothman, şi pentru aceasta Nile avea să-l facă să 
plătească, tăindu-l în bucăţi. Nu aştepta decât cel mai mic 
motiv. Cele două gărzi înarmate îl încadrau încă pe Alex. Ceilalţi 
îl priveau din poziţiile pe care le ocupau. Era complet neajutorat. 

Şi unde erau cei de la MI6? Privi la bucăţile sparte ale 
aparatului dentar. Îşi dorea acum să fi activat aparatul în 
momentul în care văzuse biserica. Dar de unde să fi ştiut? Cum 
ar fi putut şti cineva? 

— Alex, înainte să mori, vreau să-ţi spun ceva, îi dezvălui 
doamna Rothman. 

— Nu mă interesează, răspunse Alex. 

— O, ba cred că da, dragul meu! Pentru că, vezi tu, este 
despre tatăl tău. Şi despre mama ta. Trebuie să ştii ceva. 

Alex nu voia să audă. Şi hotărâse ceva. Avea să moară - dar 
nu avea de gând să aştepte moartea pur şi simplu. Avea s-o 
rănească pe Julia Rothman cumva. Îl minţise; îl manipulase. Mai 
rău, aproape că-l făcuse să trădeze toate lucrurile în care el 
credea. Încercase să-l facă parte a Scorpionului, ca pe tatăl lui. 
Dar, orice fusese tatăl său, el nu avea să fie la fel. 

Alex se încordă, gata să se arunce înspre ea, întrebându-se 
dacă Nile l-ar fi hăcuit înainte ca gloanţele soldaţilor să-l atingă. 

Şi atunci una dintre ferestre se sparse şi ceva explodă în 
interiorul bisericii. Un fum gros se împrăştie peste gresia negru 
cu alb, împânzind totul. În acelaşi timp se auzi zgomotul 
mitralierelor şi o a doua explozie, de data aceasta afară. Julia 
Rothman se clătină şi căzu într-o parte. Nile se răsuci, petele 
albe de pe faţa sa devenind mai palide ca niciodată, iar ochii i se 
holbară de uimire. 

Alex acţionă. 

Se repezi la garda din stânga sa, lovind cu cotul în stomacul 
bărbatului şi simțind cum osul se afundă în carnea moale. 
Bărbatul se chirci. Cealaltă gardă se întoarse, şi Alex pivotă pe 
un picior, lovind puternic cu celălalt. Călcâiul său se izbi de 
mitraliera acestuia cu o fracțiune de secunda înainte de a trage. 
Alex simţi gloanţele trecând pe lângă umărul lui şi auzi un țipăt, 
pentru că un alt soldat fusese atins. Ei, asta făcea să fie cu unul 


mai puţin de înfruntat! Se pregăti, cu capul în piept, şi se avântă 
în bărbat ca un taur înfuriat. Acesta răcni. Alex lovi cu pumnul în 
gâtul bărbatului. Garda căzu la pământ, izbindu-se puternic de 
podea. 

Alex era liber. 

Se instaurase confuzia. Fumul plutea, răsucindu-se. Alte 
mitraliere, altă explozie. Alex văzu balonul ridicându-se încet 
deasupra bisericii. Nu fusese atins de vreun glonţ; trecuse prin 
acoperişul deschis şi-şi continua călătoria în sus, către cerul 
Londrei. Deodată Alex înţelese că, orice s-ar fi întâmplat acolo 
jos, el trebuia să fie sus. Cei din MI6 ajunseseră acolo. Puteau 
lua cu asalt biserica şi să o prindă pe Julia Rothman; puteau 
aduce balonul înapoi jos. Dar mai rămăseseră doar câteva 
minute. Se temea să nu fie prea târziu. 

Alex nu putea face decât un lucru. Balonul trăgea după el cele 
două funii care l-ar fi ancorat atunci când platforma ajungea la 
înălţimea corectă. Alex sări înspre acestea. Un bărbat îi blocă 
rapid calea, dar Alex îl dobori instantaneu cu o lovitură bine 
ţintită. Se apucă de funia cea mai apropiată şi simţi o smucitură 
în timp ce balonul îl ridica de la sol. 

— Opriţi-l! strigă doamna Rothman. 

Ea îl văzuse, dar fumul îl ascundea încă privirilor celorlalte 
gărzi. Se auzi o rafală de mitraliera, dar gloanţele îl ratară, 
retezând funia la câţiva metri sub picioarele sale. Alex privi în 
jos şi văzu că pământul era deja destul de departe. Şi apoi fu 
scos în afara bisericii, suspendat în aer, lăsându-i pe Nile, pe 
doamna Rothman şi tot haosul în urmă. 

Pe jumătate orbită de fum şi şocată de atacul neprevăzut, 
doamna Rothman pierdu secunde preţioase forţându-se să se 
calmeze. Privi către monitoarele TV, încercând să-şi dea seama 
ce se întâmpla. Vedea soldaţii în haine de lupta negre, cu căşti 
pe cap, luând sub control exteriorul bisericii. Ei bine, se putea 
ocupa de ei la timpul cuvenit. Acum, prioritatea ei o reprezenta 
băiatul. 

— Nile! strigă femeia. Du-te după el! 

Nile fusese lovit de fragmente de sticlă ce zburaseră la prima 
explozie. Pentru prima dată părea încet în reacţii, confuz. 

— Acum! ţipă ea. 

Nile se puse în mişcare. O funie atârna încă, tremurând în faţa 
lui. Se apucă de aceasta şi, la fel ca Alex, fu săltat în aer. 


Platforma era acum la patruzeci de metri deasupra solului. Mai 
avea de parcurs alţi şaizeci de metri înainte ca antenele să se 
activeze. Greutatea în plus - Alex pe o funie, Nile pe cealaltă - o 
încetinise. Dar arzătorul funcţiona încă, încălzind aerul 
dinăuntrul balonului. Un afişaj digital pe una dintre cutiile de 
metal clipea şi se schimba mereu, măsurând distanţa. 41... 42... 
Maşinăriile nu ştiau nimic din ce se întâmpla jos. Ele făceau ce 
trebuiau să facă. Antenele aşteptau semnalul pentru a începe să 
transmită. 
Balonul continua să se ridice. Mai erau doar patru minute. 


Doamna Jones acţionase imediat. Cinci echipe SAS se aflau în 
aşteptare în părţi diferite ale Londrei şi, de îndată ce fusese 
primit semnalul lui Alex, alertase echipa cea mai apropiată de 
el, celelalte pornind ca forţe de susţinere. 

Opt bărbaţi se apropiau încet de biserică, toţi echipați cu 
haine de luptă, cu salopete negre din material ignifug, centuri, 
veste antiglont şi căşti de luptă Mk6 cu microfoane încorporate. 
Aveau diferite arme. Majoritatea aveau un pistol Sig de 9 mm 
prins pe coapsă. Unul avea o armă cu pompă de acţiune pentru 
a sparge uşile bisericii. Alţii cărau topoare, cuțite şi grenade; şi 
fiecare era echipat cu acelaşi tip de mitralieră semiautomată de 
mare putere, Heckler & Koch de 9 mm MP5, arma de asalt 
preferată a celor de la SAS. În timp ce se împrăştiau pe strada 
goală, păreau orice, dar nu oameni. Arătau ca nişte androizi 
controlaţi prin radio, trimişi dintr-un război din viitor. 

Ştiau că biserica era ţinta lor, dar această operaţiune 
reprezenta coşmarul fiecărui soldat. In mod normal, când SAS 
acţiona, ar fi fost pregătiţi înainte de poliţie şi de cei din armată. 
Ar fi avut acces la o imensă bază de date, de unde ar fi obţinut 
informaţii despre clădirea pe care trebuiau să o atace: grosimea 
pereţilor acesteia, poziţia ferestrelor şi a uşilor. Dacă nu sunt 
informaţii disponibile, se poate realiza o imagine tridimensională 
pe computer prin introducerea a doar câtorva detalii văzute din 
afară. Dar de data asta nu aveau nimic. Biserica Sfinţilor Uitaţi 
era goală. Şi rămăseseră doar câteva minute. 

Instrucţiunile lor erau clare. „Găsiţi-l pe Alex Rider şi scoateţi-l 
de acolo. Găsiţi antenele şi distrugeţi-le.” Dar, după tot ce se 
întâmplase, Alan Blunt se asigurase că înțelegeau prioritatea. 
Antenele contau mai mult. 


Soldaţii ajunseră chiar la timp pentru a vedea cupola 
deschizându-se şi balonul începând să apară deasupra bisericii. 
Era prea târziu. Dacă ar fi venit echipați cu proiectile Stinger - 
proiectile căutătoare de sursă de căldură -, ar fi putut să-l 
doboare. Dar se găseau undeva în mijlocul Londrei. Veniseră 
pregătiţi pentru ce era în esenţă o situaţie cu luare de ostatici. 
Nu se gândiseră la posibilitatea unui adevărat război. 

Balonul se ridica în faţa ochilor lor, şi erau incapabili să-l 
oprească. Inţeleseră imediat că trebuiau să urce pe acoperişul 
oratoriului, dar pentru asta mai întâi trebuiau să ajungă la 
biserică. Unul dintre ei luă o decizie pe loc şi trase o rachetă 
HEAT de 94 mm dintr-un tub de plastic. Proiectilul se îndreptă 
către balon, dar nu-l atinse, spărgând o fereastră şi detonând în 
interiorul bisericii. Aceasta era explozia care îi oferise lui Alex 
şansa de a acţiona. 

Era semnalul pentru oamenii Scorpionului să se arate. 
Deodată, echipa SAS se găsi sub foc din ambele părţi, deoarece 
un torent de gloanţe erupse din magazinele abandonate. Cineva 
aruncă o grenadă. O minge imensă de flăcări şi bucăţi de asfalt 
căzură din cer. Un bărbat sări în aer, cu braţele şi cu picioarele 
zdrobite. Se izbi de pământ şi rămase nemişcat. 

SAS nu se aşteptase la un război, dar, în câteva secunde, se 
trezi în mijlocul unuia. Erau depăşiţi numeric. Biserica părea 
intangibilă. Balonul continua să se ridice. 

Unul dintre soldaţi căzu în genunchi şi vorbea nervos într-un 
radiotransmiţător. 

— Aici Delta Unu Trei. Am identificat inamicul şi suntem sub 
asediu. Avem nevoie urgentă de ajutoare! Urgent! Antenele 
satelit au fost localizate. Cerem ajutor aerian imediat pentru a le 
elimina repede. Sunt purtate de un balon cu aer cald peste 
zona-ţintă. Repet, sunt într-un balon. Nu putem ajunge la ele. 
Ajutor aerian... cod roşu. Terminat. 

Mesajul ajunse imediat la cartierul general al RAF High 
Wycombe‘, la cincizeci de kilometri în afara Londrei. Trecură 
câteva secunde preţioase până ce descifrară ce li se spusese şi 
alte câteva secunde preţioase până să înţeleagă cu adevărat. 
Dar, în mai puţin de un minut, două avioane de luptă Tornado 
GR4 se îndreptau spre pista principală. Fiecare avion era echipat 


€ Sediul din High Wycombe al Royal Air Force (forţele aeriene ale Marii 
Britanii). 


cu bombe de uz general Paveway II cu sisteme încorporate de 
ghidare laser şi cu stabilizatoare verticale. Piloții erau bine 
antrenați pentru atacurile cu precizie la joasă altitudine. 
Zburând cu peste o mie de kilometri pe oră, ar fi ajuns la 
biserică în mai puţin de cinci minute. Ar fi spulberat balonul de 
pe cerul Londrei. 

Acesta era planul. 

Din nefericire, aveau mai puţin de cinci minute la dispoziţie. 
Acesta era primul test autentic pentru Forţa de Reacţie Rapidă 
care fusese creată pentru alerte teroriste de maximă 
importanţă. Dar totul se întâmplase prea rapid. Scorpionul 
amânase până în ultimul moment dezvăluirea operaţiunii. 

Când avioanele ar fi ajuns acolo, ar fi fost prea târziu. 


Alex Rider se căţăra în sus pe sfoară, punând o mână după 
cealaltă, păstrând o buclă între picioare. Făcuse acest exerciţiu 
destul de des la orele de sport de la şcoală, dar - nu era nevoie 
să-şi reamintească acest lucru - acum situaţia nu era aceeaşi. 

Chiar şi atunci când se oprea să se odihnească, tot urca. 
Balonul înainta constant. Aerul cald cântărea 741 de grame pe 
metrul cub. Aerul mai rece din atmosfera Londrei cântărea 988 
de grame pe metrul cub. Acest simplu calcul matematic făcea 
ca balonul să se înalțe. Şi exact asta făcea şi Alex. Dacă ar fi 
privit în jos, ar fi văzut solul la cincizeci de metri distanţă. Aşa că 
nu se uita în jos. Asta era diferit de exerciţiile de la şcoală. Dacă 
ar fi căzut de la înălţimea aceea, ar fi murit. 

Dar platforma se afla la mai puţin de zece metri deasupra lui. 
Vedea dreptunghiul mare, blocând perspectiva asupra cerului 
londonez. Deasupra acesteia arzătorul era încă aprins, aruncând 
o limbă de flăcări în balonul alb cu albastru. Pe Alex îl dureau 
umerii şi braţele. Mai rău decât atât, fiecare mişcare trimitea o 
suferinţa înfiorătoare în oasele sale. Incheieturile parcă îi erau 
rupte. Auzi o altă explozie şi o rafală de mitraliere. Se întreba 
dacă indivizii de la SAS trag în el. Dacă ar fi văzut balonul - şi 
probabil că îl văzuseră deja -, ar fi vrut să-l doboare, fără a ţine 
seama de implicaţii. Putea sta în balanţă viaţa lui cu vieţile 
miilor care ar fi murit dacă antenele ar fi ajuns la o sută de metri 
înălţime? 

Gândul acesta îi dădu puteri noi. Dacă un glonţ l-ar fi atins în 
timp ce atârna de funie, ar fi căzut. Pentru o mulţime de motive, 


trebuia să fie pe platformă. Strânse din dinţi şi se trase în sus. 

Şaizeci şi cinci de metri, şaizeci şi şase... Balonul era de 
neoprit. Dar distanţa dintre Alex şi ţinta lui se scurta. Se auzi oa 
treia explozie, şi atunci îşi luă inima în dinţi şi aruncă o privire în 
jos. Aproape pe dată îşi dori să n-o fi făcut. Pământul se zărea 
undeva foarte departe. Cei de la SAS erau de mărimea unor 
soldaţi de jucărie. Îi vedea luând poziţie pe strada ce ducea la 
biserică, gata să dărâme intrarea. Oamenii Scorpionului se aflau 
în magazinele părăsite de pe ambele părţi. Explozia pe care Alex 
tocmai o auzise venise probabil de la o grenadă de mână. 

Dar bătălia nu însemna nimic pentru el. Văzuse altceva ce îl 
înspăimântase. Un bărbat se căţăra pe cealaltă funie, şi nu 
putea fi confundat, datorită petelor albe de pe faţă. Era Nile. Se 
mişca încet, de parcă n-ar fi avut aer. Alex fu surprins de asta. 
Aproape că vedea muşchii încordându-se sub cămaşa acestuia. 
Trebuia să dezactiveze antenele - pentru totdeauna - înainte ca 
Nile să ajungă la el. Dacă-l prindea din urmă, n-ar fi avut nicio 
şansă. 

Ceva îl lovi la mână, şi scoase un strigăt. Alex continuase să 
urce - chiar şi cu privirea aţintită asupra lui Nile - şi nu văzuse 
că ajunsese în sfârşit la platformă. Se lovise cu degetele de 
marginea unei antene. O secundă se întrebă dacă nu putea 
cumva să se întindă şi să tragă cu totul de ea. Să o lase să cadă 
şi să se zdrobească. Dar văzu imediat că antenele erau bine 
fixate cu piese din metal. Trebuia să găsească o altă cale. 

Şi, pentru început, asta însemna să se caţăre pe platformă. 
Nu avea să fie uşor - şi totuşi, trebuia să se mişte repede, să 
aibă timp suficient înainte de a-l ajunge Nile. 

Se lăsă pe spate şi dădu drumul funiei dintr-o mână. Stomacul 
i se întoarse pe dos, şi crezu că o să cadă. Dar apoi se întinse şi 
se prinse de balustrada care înconjura platforma. Cu un ultim 
efort, se săltă în sus peste, căzând în partea cealaltă. Ateriză 
într-o poziţie ciudată, lovindu-se cu genunchiul de marginea 
cilindrului cu propan. Uită de durere, încercând să-şi dea seama 
ce să facă. 

Examină balonul. 

Erau două tuburi cu propan ce alimentau arzătorul la mai 
puţin de un metru deasupra capului său. Tuburi negre groase 
din cauciuc sau din plastic le legau, iar Alex se întrebă dacă le 
putea desprinde pentru a stinge flacăra. S-ar fi oprit balonul? 


Sau avea destul aer cald pentru a se ridica în continuare? 

Examină cutiile de metal care stăteau, precum un sistem 
stereo complicat, în centrul platformei. O cutie controla evident 
fiecare antenă. Era o reţea încurcată de cabluri ce le lega pe 
toate. Fiecare cutie avea o lumină intermitentă - pe moment, de 
culoare galbenă. Alimentarea cu energie fusese pornită. 
Antenele erau pregătite. Dar razele terahertz nu fuseseră încă 
activate. A cincea cutie era un fel de control principal. Avea o 
fereastră la suprafaţă, un afişaj digital. 77... 78... 79... Alex 
privea cum altitudinea creştea şi balonul se tot apropia de 
punctul de detonare. 

Şi deodată îi veni răspunsul. Să deconecteze antenele. Să o 
facă înainte ca platforma să atingă o sută de metri. Înainte ca 
Nile să ajungă sus. Cât timp mai avea la dispoziţie? Se gândi să 
dezlege cumva funia de care era prins Nile. Dar, chiar dacă era 
posibil, n-ar fi putut face asta, n-ar fi fost capabil să ucidă pe 
cineva cu atâta sânge rece. Oricum, ar fi durat prea mult. Nu. 
Cele patru lumini intermitente erau ţinta lui. Trebuia să 
găsească o cale să le oprească. 

Se ridică încet în picioare şi făcu un pas mic, platforma 
legănându-se sub el. li fu frică pentru scurt timp. Oare platforma 
îi susţinea greutatea? Dacă s-ar fi mişcat prea repede, ar fi putut 
să-l arunce peste. Făcu o grimasă de durere şi înaintă. În afară 
de sunetul scos de gazul ce alimenta flama, balonul era cât se 
poate de tăcut. Alex simţi undeva înăuntrul lui dorinţa de a se 
putea bucura de călătorie. Balonul maiestuos, sus pe cer. 
Priveliştea Londrei. Dar avea probabil mai puţin de un minut 
înainte ca Nile să ajungă acolo. Şi cât timp până când balonul 
ajungea la înălţimea potrivită? 

83... 84... 

Doamne! Parcă se afla din nou în Murmansk. Un alt contor 
digital, deşi acela cobora, nu urca, şi fusese ataşat de o bombă 
nucleară. De ce el? Alex căzu în genunchi şi se întinse către 
primul cablu. 

Îl examină repede. Era gros, prins de panoul central printr-un 
racord ce părea solid. incercă să îl desfacă, dar nu reuşi. Trebuia 
să îl rupă, şi astfel ar fi fost imposibil de reconectat. Prinse bine 
cablul şi trase cu toată puterea. Nu se întâmplă nimic. Legăturile 
erau prea bine făcute: metal înşurubat în metal. Avea nevoie de 
un cuţit sau de o foarfecă; nu avea nimic. 


Alex se lăsă pe spate şi apăsă cu picioarele pe cutia de metal. 
Se încordă, ţinând în continuare de cablu, folosind toată 
greutatea corpului. Balonul urca în continuare. Trecu pe lângă 
un nor - sau poate că era fumul care se ridica de jos. Alex înjură 
printre dinţi, concentrându-şi întreaga atenţie asupra cablului şi 
asupra legăturilor acestuia. 

Şi deodată se desprinse. Alex simţi cum cablul se rupe. Căzu 
pe spate, dând cu capul de balustrada platformei. Ignorând 
noua durere, se ridică înapoi. Vedea capetele separate - firele 
rupte - ieşind din mâinile lui. Avea şanţuri adânci în palme şi se 
lovise la cap. Dar, când privi, văzu că una dintre luminile 
galbene se stinsese. Una dintre antene nu mai funcţiona. 

93... 94... 

Mai erau trei. Şi Alex ştia că nu avea destul timp să le 
oprească pe toate. 

Chiar şi aşa, se repezi şi prinse al doilea cablu. Ce altceva 
putea face? Incă o dată apăsă cu picioarele pe cutie. Inspiră 
adânc... 

„„Şi cu coada ochiului surprinse ceva lucind. Din instinct, Alex 
se aruncă deoparte. Sabia samurai, de jumătate de metru 
lungime, sfârtecă aerul foarte aproape de faţa lui. Işi dădu 
seama că ţinta fusese gâtul său. Dacă soarele nu s-ar fi reflectat 
în lamă, ar fi fost ucis. 

Nile ajunsese la platformă. Stătea în colţ, prins de balustradă. 
Avusese două săbii prinse pe spate - aruncase doar una din ele. 
Acum se întindea după a doua. Alex stătea drept. Nu se putea 
mişca. Nu avea spaţiu pentru a face ceva. Era o ţintă facilă, 
prinsă între cutiile de metal şi laterala platformei. Deasupra lui 
flacăra ardea, purtând balonul pe ultimii metri. 

97... 98... 99... 

Afişajul digital pâlpâi până la ultima cifră. Se auzi un băzâit în 
controlul principal şi luminile de la cele trei cutii rămase 
conectate se schimbară din galben în roşu. Sistemul fusese 
activat. Semnale terahertz erau emise deasupra întregii Londre. 

Alex ştia că, înăuntrul lui, chiar în inimă, nanoparticulele de 
aur începuseră să se spargă. 

Nile scoase a doua sabie. 


Înăuntrul bisericii, doamna Rothman începea să 
conştientizeze faptul că bătălia era pierdută. Oamenii ei se 


luptaseră bine şi depăşiseră numeric inamicul - dar fuseseră pur 
şi simplu surclasaţi. Se înregistraseră mulţi răniţi, şi alte două 
unităţi SAS veniseră să o ajute pe prima. 

Vedea bătălia de afară. O avea chiar în faţa ei, pe monitoarele 
TV, unul pentru fiecare unghi. Strada fusese distrusă. Un soldat 
SAS rănit era tras deoparte de doi camarazi, praf şi moloz sărind 
în timp ce suprafaţa străzii era măturată de rafalele focului 
inamic. Mai mulţi soldaţi se mişcau din uşă în uşă, aruncând 
grenade prin geamurile din spatele lor. Acesta era tipul de luptă 
experimentat de cei de la SAS în Irlanda de Nord şi în Orientul 
Mijlociu. 

Întreaga zonă fusese împrejmuită. Maşinile de poliţie veneau 
din toate direcţiile. Nu puteau fi văzute, dar sirenele umpleau 
atmosfera. Aceasta era Londra. Se apropia de sfârşitul unei zile 
de muncă. Era imposibil de crezut că aşa ceva se putea 
întâmpla aici. 

Urmă o altă explozie - de data aceasta, mai aproape. Fum 
gros plutea deasupra cupolei deschise, şi de sus ploua cu 
vopseaua care se scorojea de pe pereţi. Majoritatea oamenilor 
Scorpionului îşi abandonaseră poziţiile, preferând să-şi încerce 
norocul afară. O gardă fugi către doamna Rothman, cu sânge 
şiroindu-i pe faţă. 

— Sunt înăuntrul bisericii, bâigui soldatul. Suntem terminaţi. 
Plec! 

— Vei rămâne pe poziţie! ţipă doamna Rothman la el. 

— La dracu' cu asta! Garda scuipă şi înjură. Toată lumea 
pleacă. Toţi ne cărăm de aici! 

Doamna Rothman părea agitată, speriată că avea să rămână 
singură. 

— Dă-mi, te rog, arma ta! imploră ea. 

— Bineînţeles. De ce nu? 

Îi înmână arma. 

— Mulţumesc, spuse femeia şi-i trase un glonţ în cap. 

Îl privi pe bărbat cum se prăbuşeşte, apoi se duse la 
monitoare. Cei de la SAS erau în camera de afară. li vedea 
punând explozibile pe peretele de cărămidă falsă. Era greu să-ţi 
dai seama, dar ea se gândi că vor avea nevoie de mai mult 
explozibil decât foloseau. Ea însăşi concepuse peretele, şi era 
din oţel solid. Chiar şi aşa, oricum ar fi trecut prin el până la 
urmă. N-ar fi renunţat. 


Privi în sus către balon, care acum se ţinea doar de o funie, la 
o sută de metri deasupra Londrei. Ştia că ajunsese la înălţimea 
corectă - echipamentul din biserică îi spusese asta. Intr-un 
minut, avea să fie totul gata. Se gândi la Alex Rider, care era 
undeva deasupra. La urma urmei, fusese o greşeală că-l 
adusese aici. De ce o făcuse? Să-l vadă murind, bineînţeles! Nu 
fusese acolo când murise John Rider, şi voia să recupereze 
cumva. L-ai pierdut pe tată, îl prinzi pe fiu. De asta riscase totul 
aducându-l pe Alex la biserică, şi ştia că alţi membri ai 
comitetului executiv al Scorpionului n-ar fi fost la fel de 
încântați. Dar nu conta. Operaţiunea avea să fie un succes. 
Membrii SAS veniseră prea târziu. 

O explozie imensă. Întreaga biserică se cutremură. Trei dintre 
cele mai mari tuburi ale orgii se îndoiră şi se prăbuşiră. Mici 
fragmente de cărămidă şi de plastic pluteau în aer. Jumătate 
dintre monitoarele TV deveniră negre. Dar peretele de oţel 
rezistase. Avusese dreptate în legătură cu asta. 

Aruncă mitraliera jos şi se grăbi către o uşă aproape invizibilă 
din perete, pe o laterală a capelei. Doamna Rothman era o 
persoană care se pregătea în prealabil pentru orice 
eventualitate - inclusiv pentru necesitatea de a se strecura 
afară fără a fi văzută. 

Bărbatul pe care-l omorâse avusese dreptate. Chiar era 
timpul să plece. 


Alex stătea pe spate, cu umerii apăsând balustrada 
platformei. Prima sabie pe care Nile o aruncase tăiase podeaua 
din plastic, la câţiva centimetri de capul său, şi era încă acolo, 
vibrând, chiar lângă gâtul său. Nile scosese a doua sabie şi o 
balansa în mână. Nu se grăbea. Alex ştia că nu era cazul să se 
grăbească. Nu avea unde să se ascundă. Erau mai puţin de trei 
metri distanţa. Alex văzuse ce putea face Nile. Nu avea cum să 
rateze. 

Şi totuşi... 

De ce era aşa de încet? Nu se grăbea cu sabia, se ţinea încă 
de balustradă cu cealaltă mână... 

Alex îl privi, examinând figura chipeşă, fără defecte, căutând 
ceva în privirea lui. 

Şi găsi. 

Acea uitătură. O mai văzuse. Îşi aminti de soldatul SAS cu 


care se antrenase. Şi deodată totul căpătă sens. Slăbiciunea 
secretă despre care vorbise doamna Rothman. Motivul pentru 
care Nile terminase al doilea, nu primul, la Malagosto. Se gândi 
la întâlnirea lor din clopotniţa din mănăstire. Nile rămăsese la 
uşă, nedorind să înainteze, ţinându-se de cadru în acelaşi fel în 
care se ţinea acum de balustradă. Nu era de mirare că Nile 
urcase aşa de încet pe balon. 

Nile avea frică de înălţime. 

Dar asta nu putea să-l salveze pe Alex. Trecuseră 
cincisprezece secunde de când luminile deveniseră roşii. Deja 
nanoparticulele cu încărcătura lor otrăvitoare se agitau în inima 
lui. În toată Londra, copiii mergeau acasă, aşteptând 
autobuzele, intrând în staţiile de metrou, fără să ştie ce se 
petrece. 

Apoi Nile vorbi. 

— i-am promis că se va întâmpla asta dacă ne trădezi, spuse 
el. Poate că afişa un zâmbet forţat, dar nu era nicio îndoială 
asupra a ceea ce avea de gând să facă. Balansă sabia în mână, 
simţindu-i greutatea înainte de a ţinti şi de a arunca. Am spus că 
te voi ucide. Şi asta voi face, chiar acum. 

— Bineînţeles, Nile, răspunse Alex. Dar cum vei cobori înapoi? 

— Cum? 

Zâmbetul păli. 

— Priveşte doar în jos, continuă Alex. Uite ce sus suntem. Privi 
către flacără şi către balon. Ştii, nu cred că balonul ăsta ne va 
ţine pe amândoi sus. 

— Taci! 

Nile abia pronunţă cuvintele. Mâna prinsă de balustradă era 
mai albă ca niciodată. Alex văzu cum degetele se strâng tot mai 
tare. 

— Priveşte oamenii; priveşte maşinile! Vezi cât de mici sunt! 

— Opreşte-te! 

Şi atunci, Alex făcu mişcarea. Ştia deja ce avea de făcut. Nile 
era ca de piatră, incapabil să reacționeze. Toată viteza şi 
puterea lui dispăruseră. Cu o mişcare, Alex trase prima sabie, 
eliberând-o din plastic. Cu un singur gest, o ridică şi reteză unul 
dintre tuburile de cauciuc care alimentau arzătorul. 

După asta, totul se petrecu foarte repede. 

Tubul tăiat se răsuci în dreapta şi în stânga ca un şarpe rănit. 
Propanul în formă lichidă era în continuare pompat, iar când 


capătul tăiat trecu pe lângă arzător, se aprinse, devenind pe 
dată o minge imensă de foc. Tubul se răsuci înapoi şi slobozi 
încărcătura mortală în direcţia lui Nile. 

Nile de-abia reuşise să ridice a doua sabie în poziţie de 
aruncare. Țintea către pieptul lui Alex. Atunci mingea de foc îI 
lovi. Ţipă o dată şi dispăru. Acum era acolo, în următoarea 
secundă fusese aruncat în aer, ca o marionetă arzând, căzând 
către moartea ce-l aştepta cu o sută de metri mai jos. 

Alex părea pe cale să-l urmeze. 

Întreaga platformă era cuprinsă de flăcări, plasticul se topea. 
Era propan arzând peste tot, şi acesta dizolva tot ce atingea. 
Alex se chinui să se ridice în timp ce flăcările se îndreptau către 
el. Acum ce putea face? Arzătorul se stinsese, dar balonul părea 
că nu pierde altitudine. Platforma avea totuşi să cadă - şi foarte 
curând. Cele patru funii ce o prindeau de balon erau făcute din 
nailon şi toate ardeau. Una plesni, iar Alex ţipă când platforma 
se clătină, aproape aruncându-l peste margine. Ochii îi erau 
aţintiţi asupra maşinăriei. Cablurile electrice probabil că erau 
rezistente la foc. Luminiţele roşii îi arătau că antenele rămase 
transmiteau încă. Trecuse cu siguranţă mai mult de un minut de 
când apăruse Nile! Alex apăsă o mână pe piept, aşteptând din 
moment în moment să simtă durerea în timp ce otrava era 
eliberată. 

Dar era încă viu şi ştia că mai avea câteva secunde pentru a 
scăpa de pe platforma arzând. Nu avea nicio şansă să scape 
sărind. Se afla la o sută de metri deasupra solului. Auzi o 
plesnitură de la o a doua funie ce se rupea. Focul scăpase de 
sub control. Il ardea; ardea totul. 

Alex sări. 

Nu în jos - ci în sus. Sări întâi în cutia de control, şi apoi se 
prinse cu mâinile de cadrul metalic ce împrejmuia arzătorul. Se 
ridică şi rămase acolo. Acum ajungea la partea circulară de la 
baza balonului propriu-zis. | se părea incredibil. Privind în sus, se 
vedea de parcă se afla într-o cameră imensă, circulară. Pereţii 
erau din material textil, dar foarte rezistenți. Se afla înăuntrul 
balonului, prizonierul acestuia. Văzu o sfoară de nailon. Ducea 
până la valva de control al coborârii, aflată sus de tot. Oare îi 
putea susţine greutatea? 

Şi apoi funiile ce mai ţineau încă platforma cedară. Aceasta 
căzu, ducând arzătorul şi antenele cu ea, dispărând de sub 


picioarele lui Alex. Băiatul de-abia avu timp să tragă funia de 
nailon peste o mână şi să se apuce de materialul balonului cu 
cealaltă. Se trezi atârnând în aer. Incă o dată, braţele lui şi 
încheieturile preluaseră greutatea. Se întreba dacă balonul avea 
să se dezumfle şi să cadă. Dar aproape toată greutatea 
dispăruse; rămăsese doar el. Balonul nu se mişcă din loc. 

Alex privi în jos. Nu se putea abţine. Şi atunci văzu - în 
mijlocul focului şi al fumului ce cuprinseseră platforma ce se 
rotea - că luminile roşii se stinseseră. Era sigur de asta. Fie 
flăcările distruseseră maşinăria, fie antenele se dezactivaseră 
singure în momentul în care căzuseră o sută de metri. 

Razele terahertz se opriseră. Niciun copil nu avea să moară. 

Nimeni nu ştia de unde apăruse cerşetoarea. Poate se 
ascunsese în micul cimitir din spatele Bisericii Sfinţilor Uitaţi. 
Dar acum se plimba prin rămăşiţele rămase după ceea ce 
fusese până cu câteva minute în urmă un război în toată regula. 

Avea noroc. Cei de la SAS preluaseră controlul bisericii şi al 
zonei învecinate. Majoritatea oamenilor Scorpionului erau morii; 
restul se predaseră. O explozie finală distrusese intrarea în 
biserica propriu-zisă. Soldaţii SAS se strecurau deja înăuntru, 
căutându-l pe Alex. 

Cerşetoarea era evident derutată de toate aceste activităţi; 
probabil era şi beată. Avea o sticlă de cidru într-una din mâini şi 
se opri să-şi bage gâtul sticlei între dinţii stricaţi şi să bea. Avea 
o faţă respingătoare şi păr sur lung şi încâlcit. Era îmbrăcată 
într-o haină murdară, legată în jurul taliei cu elastic. Cealaltă 
mână strângea două pungi de gunoi aproape de corp, de parcă 
ar fi conţinut tot aurul din lume. 

Unul dintre soldaţi o văzu. 

— Pleacă de aici! ţipă el. Eşti în pericol! 

— Bine, iubitule! Cerşetoarea chicoti. Ce s-a întâmplat? Parcă 
e al Treilea Război Mondial. 

Dar se îndepărtă, în afara zonei de pericol, în timp ce oamenii 
de la SAS trecură pe lângă ea, către biserică. 

Sub perucă, machiaj şi costum, doamna Rothman râse în 
sinea ei. Era aproape incredibil că aceşti soldaţi proşti de la SAS 
o lăsaseră să plece, strecurându-se printre ei în plină zi. Avea o 
armă ascunsă sub haină, şi ar fi folosit-o dacă ar fi încercat 
cineva s-o oprească. Dar erau atât de grăbiţi să intre în biserică, 
încât abia dacă o observaseră. 


Şi atunci unul dintre ei strigă: 

— Opreşte-te! 

Fusese reperată până la urmă. Doamna Rothman grăbi pasul. 

Dar soldatul nu încercase să o reţină; el încercase să o 
avertizeze. O umbră căzu peste faţa ei, şi femeia privi în sus 
exact la timp pentru a vedea un dreptunghi în flăcări ce cădea 
din cer. Julia Rothman deschise gura pentru a ţipa, dar sunetul 
nu avu timp să-i ajungă pe buze. Fu strivită, lipită de pavaj, 
presată ca o creatură dintr-un desen animat hidos. Bărbatul de 
la SAS care strigase nu putu decât să privească îngrozit la 
resturile arzânde. Apoi, încet, privi în sus să vadă de unde 
venise. 

Dar nu zări nimic acolo. Cerul era curat. 


Eliberat de platformă şi de funiile ce-l ancorau, balonul se 
îndrepta către nord, cu Alex atârnat de el. Îl durea peste tot şi 
era epuizat; picioarele şi o parte din piept fuseseră atinse de 
foc. Tot ce putea face era să se ţină bine. 

Dar aerul din balon se răcise, şi acesta cobora. Alex avusese 
noroc că materialul balonului fusese rezistent la foc. 

Bineînţeles, putea încă să fie ucis. Nu avea deloc controlul 
balonului, şi vântul putea să-l ducă în firele de înaltă tensiune. 
Traversase deja râul şi vedea Trafalgar Square, cu Coloana lui 
Nelson înălțându-se în faţa lui. Ar fi fost o glumă proastă să 
aterizeze acolo şi să fie călcat de vreo maşină. ; 

Alex nu putea decât să aştepte să vadă ce se întâmplă. In 
ciuda durerii din braţe, simţea o linişte interioară. Cumva, în 
ciuda tuturor celor întâmplate, scăpase cu viaţă. Nile era mort. 
Doamna Rothman căzuse probabil prizonieră. Nanoparticulele 
nu mai reprezentau un pericol. 

Dar el? Vântul se schimbase. Îl ducea către vest. Da. Era 
Green Park - la puţin mai mult de cincizeci de metri mai jos. 
Vedea oameni gesticulând către el şi ţipând. El ghidă balonul 
mai departe, în tăcere. Cu ceva noroc, putea ajunge în Chelsea, 
la casa lui, unde îl aştepta Jack Starbright. Cât de departe putea 
fi? Avea oare balonul puterea să-l ducă acolo? 

Spera asta, pentru că era tot ce îşi dorea acum. 

Nu voia decât să meargă acasă. 


SUB ACOPERIRE 

Povestea se termină - inevitabil, i se păru lui Alex - în biroul 
lui Alan Blunt de pe Liverpool Street. 

Îl lăsaseră în pace o săptămână, dar apoi apelul telefonic 
venise într-o vineri după-amiază, rugându-l să le facă o vizită. 
Rugându-l, nu cerându-i. Cel puţin, era o schimbare. Şi 
aleseseră ziua de sâmbătă, ca să nu lipsească de la şcoală. 

Balonul îl lăsase la margine de Hyde Park, aterizând pe iarbă 
lin ca o frunză de toamnă. Era sfârşitul zilei, şi la acea oră era 
puţină lume în parc. Alex putuse să se furişeze în linişte, cu cinci 
minute înainte ca o duzină de maşini de poliţie să apară cu 
sirenele pornite. Avusese de mers pe jos douăzeci de minute 
până acasă; căzuse în braţele lui Jack, apoi făcuse o baie 
fierbinte, mâncase şi se culcase. 

Nu era rănit grav. Avea arsuri pe braţe, şi încheieturile îi erau 
umflate acolo unde atârnase de balon. Doamna Rothman îşi 
lăsase şi ea amprenta pe obrazul lui. Privindu-se în oglindă, se 
întrebase cum avea să explice vânătaia foarte evidentă. La 
sfârşit, le spusese tuturor că fusese tâlhărit. Intr-un fel, simţea 
el, chiar aşa se întâmplase. 

Se întorsese la Brookland de cinci zile. Domnul Grey fusese 
printre primii cu care se întâlnise în curtea şcolii, şi acesta 
dăduse din cap îngrijorat, dar nu spusese nimic. Profesorul luase 
drept o insultă personală dispariţia lui Alex din excursie; deşi 
Alex se simţea îngrozitor, nu-i putea spune adevărul. Pe de altă 
parte, Tom Harris era extaziat. 

— Am ştiut că vei fi bine, spusese el. Păreai puţin supărat 
când am vorbit la telefon. Asta după ce sărise în aer locul acela. 
Dar măcar erai în viaţă. Şi, la vreo două zile, Jerry a primit un 
cec enorm pentru o paraşută nouă. Numai că era de vreo cinci 
ori mai mult. Este în Noua Zeelandă acum, datorită ţie. Face 
sărituri CARP de pe o clădire din Auckland. Ceea ce şi-a dorit 
mereu. Tom scosese o tăietură din ziar. Tu erai ăsta? întrebase 
el. 

Alex privi. Era o fotografie a balonului cu aer cald planând 
deasupra Londrei. Văzu o siluetă atârnând de acesta. Din 
fericire, fotografia fusese făcută de prea departe pentru a putea 
fi identificat. Nimeni nu ştia ce se întâmplase la Biserica Sfinţilor 
Uitaţi. Şi nimeni nu ştia că era implicat. 

— Da, recunoscuse Alex. Dar, Tom, nu trebuie să spui 


nimănui. 

— l-am spus deja lui Jerry. 

— Nimănuli altcuiva. 

— Mda. Ştiu. Secrete oficiale şi toate chestiile alea. Tom se 
încruntase. Poate că ar trebui să intru şi eu în MI6. Sunt sigur că 
aş fi un spion bun. 

Alex se gândea la prietenul său acum când stătea faţă în faţă 
cu Alan Blunt şi cu doamna Jones. Se lăsă mai jos în scaun, 
întrebându-se ce îi vor spune. Jack nu dorise ca el să vină acolo 
deloc. 

— În momentul în care ştiu că poţi merge ca lumea, te vor 
paraşuta probabil în Coreea de Nord. Nu te vor lăsa în pace, 
Alex! Nici măcar nu ştiu ce ţi s-a întâmplat după Veneţia. Dar, te 
rog, promite-mi că nu vei permite să se mai întâmple asta! 

Alex fu de acord cu ea. Ar fi preferat să rămână acasă. Dar 
ştia că trebuia să fie acolo. Dacă nu pentru altceva, măcar 
pentru doamna Jones - i-o datora după ceea ce se întâmplase în 
apartamentul ei. g 

— Mă bucur să te văd, Alex, spuse Blunt. Incă o dată, 
felicitări, ai făcut o treabă foarte bună! 

„Foarte bună.” Cea mai mare laudă de care era în stare Blunt. 

— Te voi pune la curent, continuă Blunt. Nu cred că trebuie 
să-ți spun că planul Scorpionului a fost un eşec total, şi mă 
îndoiesc că vor mai încerca vreodată ceva la scara asta. Au 
pierdut unul dintre cei mai buni asasini ai lor, pe bărbatul numit 
Nile, atunci când acesta a căzut din balon. Cum s-a întâmplat 
asta, apropo? 

— A alunecat, spuse Alex scurt. 

Nu voia să mai treacă prin asta. 

— Înţeleg. Ei bine, cred că te bucuri să afli că Julia Rothman a 
murit şi ea. 

Asta era o noutate pentru Alex. El crezuse că scăpase cumva. 

Doamna Jones preluă povestea. 

— Platforma de sub balon a căzut pe ea în timp ce încerca să 
scape, explică femeia. A fost strivită. 

— AŞ fi fost dezamăgit să fi scăpat, mormăi Alex. 

Blunt pufni. 

— Cel mai important lucru este că toţi copiii din Londra sunt 
în siguranţă. După cum a explicat omul de ştiinţă - dr. 
Stephenson -, corpurile lor vor elimina uşor, uşor 


nanoparticulele. Trebuie să-ţi spun, Alex, că razele terahertz au 
transmis cel puţin un minut. Dumnezeu ştie cât de aproape am 
fost de un dezastru. 

— Voi încerca să mă mişc mai repede data viitoare, spuse 
Alex. 

— Da. Bine. Încă un lucru. S-ar putea să te amuze să auzi că 
Mark Kellner a demisionat  azi-dimineaţă. Directorul de 
comunicaţii al prim-ministrului - ţi-l aminteşti? A spus presei că 
vrea să petreacă mai mult timp cu familia lui. Amuzant însă e că 
familia lui nu-l poate suporta. Nimeni nu poate. Domnul Kellner 
a făcut mult prea multe greşeli. Nimeni n-ar fi putut prezice 
cascadoria cu balonul cu aer cald. Dar cineva trebuie să-şi 
asume greşeala, şi mă bucur că este el acela. 

— Ei bine, dacă pentru asta m-aţi chemat, ar fi bine să plec, 
spuse Alex. Am lipsit de la şcoală şi am mult de recuperat. 

— Nu, Alex. Mă tem că nu poţi pleca încă. 

Doamna Jones părea mai serioasă decât o auzise Alex 
vreodată, şi băiatul se întreba dacă urma să-l facă să plătească 
pentru încercarea de a o ucide. 

— Îmi pare rău pentru ceea ce era sa fac, doamnă Jones, 
spuse el. Dar cred că m-am revanşat pentru asta, mai mult sau 
mai puţin... 

— Nu despre asta vreau să vorbim. În ceea ce mă priveşte, 
vizita ta în apartamentul meu n-a avut loc. Dar e ceva mai 
important. Noi doi n-am vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat 
pe Podul Albert. 

Alex se simţi cuprins de fiori reci. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— De ce nu? 

— Pentru că ştiu că a fost bine ce aţi făcut. Am văzut şi eu 
Scorpionul acum; ştiu de ce e capabil. Dacă tatăl meu era unul 
de-al lor, atunci aţi avut dreptate. A meritat să moară. 

Cuvintele îl durură pe Alex în timp ce le rostea, îi rămaseră în 
gât. 

— Vreau să cunoşti pe cineva, Alex. A venit la birou azi şi 
aşteaptă afară. Ştiu că nu vrei să stai aici mai mult decât 
trebuie, dar îl laşi să-ţi vorbească? Va dura doar câteva minute. 

— Bine. 

Alex dădu din umeri. Nu ştia ce dorea să dovedească doamna 
Jones. Nu dorea să revină asupra detaliilor morţii tatălui său. 


Uşa se deschise, şi intră un bărbat înalt, cu barbă, cu păr 
şaten cârlionţat care începea să albească. Era îmbrăcat lejer, cu 
o jachetă de piele şi cu jeanşi. Părea să aibă vreo treizeci şi ceva 
de ani, şi, deşi Alex era sigur că nu-l mai întâlnise, părea vag 
cunoscut. 

— Alex Rider? întrebă el cu o voce blândă, plăcută. 

— Da. 

— Îmi pare bine! 

Întinse mâna. Alex se ridică şi simţi cum mâna îi este strânsă 
într-un mod cald şi prietenos. 

— Mă numesc James Adair, spuse bărbatul. Cred că l-ai 
cunoscut pe tatăl meu, Sir Graham Adair. 

Alex nu uita uşor. Sir Graham Adair era secretarul permanent 
al Cabinetului. Vedea asemănarea dintre chipurile celor doi. Dar 
îl mai ştia pe James Adair şi din altă parte. Bineînţeles. Era mult 
mai în vârstă acum. Avea altă culoare a părului şi ceva 
kilograme în plus. Dar figura rămăsese aceeaşi. O văzuse pe un 
ecran TV. Pe Podul Albert. 

— James Adair este conferenţiar la Colegiul Imperial de aici, 
din Londra, explică doamna Jones. Dar acum paisprezece ani era 
student. Tatăl său era deja un înalt funcţionar, o persoană foarte 
importantă... 

— Aţi fost răpit. Sunteţi cel răpit de Scorpion... 

— Este adevărat. Uite, nu vrei să ne aşezăm? Totul pare prea 
formal stând aşa în picioare. 

James Adair se aşeză. Alex aşteptă ca el să vorbească. Era 
derutat şi nu prea înţelegea. Bărbatul acesta fusese acolo când 
tatăl său fusese ucis. Într-un fel, din cauza lui murise John Rider. 
De ce-l adusese aici doamna Jones? 

— Îţi voi spune povestea mea şi voi pleca, zise James Adair. 
Când aveam optsprezece ani, am fost victima unei încercări de 
şantaj asupra tatălui meu. Am fost răpit de o organizaţie numită 
Scorpionul care intenţiona să mă tortureze şi să mă ucidă dacă 
tatăl meu nu făcea exact ce spuneau ei. Dar Scorpionul a făcut 
o greşeală. Tatăl meu putea influenţa politica guvernamentală, 
dar nu o putea schimba. Nu putea face nimic. Mi s-a spus că voi 
muri. Dar apoi, în ultimul moment, planurile s-au schimbat. Am 
cunoscut o femeie pe nume Julia Rothman. Era foarte frumoasă, 
dar era o scorpie. Cred că de-abia aştepta să-şi arate ghearele. 
Oricum, mi-a spus că voi fi dat la schimb pentru unul dintre 


oamenii ei. Fusese prins de MI6. Şi urmau să facă schimbul pe 
Podul Albert. M-au dus acolo dimineaţa devreme. Mă simţeam 
îngrozit. Aveam convingerea că era o înscenare. M-am gândit că 
mă vor împuşca şi mă vor arunca în Tamisa. Dar totul părea să 
fie în regulă. Era ca într-un film cu spioni. Se aflau trei bărbaţi cu 
mine pe o parte a podului. Toţi aveau arme. Şi pe partea 
cealaltă vedeam o altă persoană. Tatăl tău. li stăteau alături 
nişte oameni de la MI6. Conferenţiarul o privi pe doamna Jones. 
Dumneaei se afla printre aceştia. 

— Era prima mea operaţiune importantă pe teren, murmură 
doamna Jones. 

— Continuaţi, spuse Alex. 

Fusese captivat. Nu se putea abţine să nu asculte. 

— Ei bine, cineva a făcut semn şi am început amândoi să 
mergem - de parcă urma să ne duelăm, numai că aveam 
mâinile legate. Trebuie să-ţi spun, Alex, mi se părea că podul 
avea un kilometru. Se părea că va dura o veşnicie să traversez. 
Dar în sfârşit ne-am întâlnit la mijloc, eu şi tatăl tău; îi eram într- 
un fel recunoscător, pentru că datorită lui nu aveam să fiu ucis, 
şi totuşi, în acelaşi timp, ştiam că lucra pentru Scorpion, aşa că 
eu credeam că e unul dintre tipii răi. Şi atunci mi-a vorbit. 

Alex îşi ţinu respiraţia. Îşi aminti de filmul video pe care i-l 
arătase doamna Rothman. Era adevărat. Tatăl său şi 
adolescentul vorbiseră. Nu putuse auzi cuvintele, şi chiar se 
întrebase ce spusese. 

— Era foarte calm, continuă James Adair. Sper că nu te superi 
că-ţi spun asta, Alex, dar, privindu-te acum, îl pot vedea pe el 
cum era atunci. Dădea dovadă de un control deplin. Şi uite ce 
am discutat: „Se va trage. Va trebui să te mişti repede”. „Cum? 
Ce vreţi să spuneţi?” „Când începe să se tragă, nu privi în jur. 
Fugi doar, cât poţi de repede. Vei fi în siguranţă.” 

Urmă o tăcere lungă. 

— Tatăl meu ştia că se va trage în el? 

— Da. 

— Dar cum? 

— Lasă-mă să termin. James Adair îşi trecu cu mâna prin 
barbă. Am mai făcut vreo zece paşi, şi deodată s-a auzit 
împuşcătura. Ştiu că nu trebuia să mă uit, dar am făcut-o. Doar 
o secundă. Tatăl tău fusese împuşcat în spate. Avea sânge pe 
jachetă; am văzut o gaură în material. Şi atunci mi-am amintit 


ce-mi spusese şi am început să fug... ca un nebun. Trebuia să 
scap de acolo. 

Mai era ceva ce Alex observase când văzuse caseta. James 
Adair reacţionase cu o viteză uimitoare. Oricine altcineva ar fi 
încremenit pe loc, cu siguranţă. Dar el ştia clar ce făcea. 

Pentru că fusese avertizat. 

De către John Rider. 

— Am fugit mâncând pământul, continuă el. Şi atunci s-a 
declanşat iadul. Oamenii Scorpionului au deschis focul. Voiau să 
mă ucidă, bineînţeles. Dar cei de la MI6 aveau mitraliere şi au 
ripostat. A fost un miracol că n-am fost rănit. Am reuşit să ajung 
pe partea nordică a podului, şi o maşină mare a apărut de 
nicăieri. S-a deschis o uşă şi am plonjat înăuntru. Şi cam asta a 
fost totul, în ceea ce mă priveşte. Am fost dus de acolo, şi în 
câteva minute m-am întâlnit cu tatăl meu, care era foarte 
uşurat. Crezuse că nu o să mă mai vadă vreodată. 

Şi asta înţelegea. Când Alex îl cunoscuse pe Sir Graham Adair, 
înaltul funcţionar fusese surprinzător de prietenos. Era evident 
că se simţea dator lui Alex într-un fel. 

— Deci tatăl meu... s-a sacrificat pentru dumneavoastră, 
spuse Alex. 

Nu înţelegea. Tatăl său lucrase pentru Scorpion. De ce era 
pregătit să moară pentru cineva necunoscut? 

— Trebuie să-ţi spun un lucru, reluă conferenţiarul. Te va şoca 
probabil. Pe mine m-a şocat cu siguranţă. Cam la o lună după, 
am fost la casa tatălui meu din Wiltshire. Până atunci trecusem 
prin debriefing, şi erau multe lucruri pe care trebuia să le ştiu în 
cazul în care Scorpionul ar fi încercat să mă prindă din nou. Şi - 
înghiţi cu greutate - tatăl tău era acolo. 

— Cum? 

Alex făcu ochii mari. 

— Am ajuns devreme. Când intram, tatăl tău pleca. Avusese o 
întâlnire cu tatăl meu. 

— Dar asta e... 

— Ştiu. E imposibil. Dar era cu siguranţă el. M-a recunoscut pe 
dată. „Ce mai faci?” „Foarte bine, mulţumesc.” „Mă bucur că am 
fost de ajutor. Ai grijă de tine.” Exact asta mi-a spus. Imi aduc 
aminte cuvintele exact. Apoi a urcat în maşină şi a plecat. 

— Deci tatăl meu... 

James Adair se ridică. 


— Sunt sigur că doamna Jones îţi poate explica totul, spuse el. 
Dar tatăl meu a dorit să-ţi spunem cât de recunoscători îţi 
suntem. Mi-a cerut să-ţi transmit asta. Tatăl tău mi-a salvat 
viaţa. Nu e nicio îndoială. Acum sunt căsătorit; am doi copii. L- 
am numit pe cel mai mare John, ca pe el. N-ar fi existat copiii 
dacă n-ar fi fost el. Tatăl meu n-ar mai fi avut fiu şi nici nepoți. 
Orice ai crede despre el, orice ţi s-ar fi spus, John Rider a fost un 
om curajos. 

James Adair înclină din cap în direcţia doamnei Jones şi părăsi 
încăperea. Uşa se închise. Urmă o a doua tăcere prelungă. 

— Nu înţeleg, spuse Alex. 

— Tatăl tău n-a fost asasin, începu doamna Jones. Nu lucra 
pentru Scorpion. Lucra pentru noi. 

— Era spion? 

— Unul foarte bun, mormăi Alan Blunt. l-am recrutat pe cei 
doi fraţi - lan şi John - în acelaşi an. lan era un agent bun. Dar 
John era de departe cel mai bun. 

— A lucrat pentru voi? 

— Da. 

— Dar a ucis oameni! Doamna Rothman mi-a arătat. A fost 
închis... 

— Tot ce credea Julia Rothman că ştie despre tatăl tău era o 
minciună. Doamna Jones oftă. Este adevărat că fusese în 
armată, că a avut o carieră strălucită în Regimentul de 
Paraşutişti şi că a fost decorat pentru participarea sa la războiul 
din Malvine. Dar restul - bătaia cu taximetristul, condamnarea la 
închisoare şi toate celelalte - l-am inventat noi. Se cheamă lucru 
sub acoperire, Alex. Am vrut ca John Rider să fie recrutat de 
Scorpion. El a fost momeala, şi ei au înhăţat-o. 

— De ce? 

— Pentru că Scorpionul se extindea în întreaga lume. Trebuia 
să ştim ce face, numele celor pe care îi angaja, mărimea şi 
structura organizaţiei. John Rider era expert în arme; era un 
luptător strălucit. Şi Scorpionul credea că fusese renegat. A fost 
primit cu braţele deschise. 

— Şi în tot acest timp vă raporta? 

— Informaţiile lui au salvat mai multe vieţi decât îţi poţi 
imagina. 

— Dar asta nu e adevărat! Totul se învârtea în capul lui Alex. 
Doamna Rothman mi-a spus că a ucis cinci sau şase oameni. ŞI 


Yassen Gregorovici îl venera! Mi-a arătat cicatricea. Mi-a zis că 
tatăl meu i-a salvat viaţa. 

— Tatăl tău pretindea că este un ucigaş periculos, spuse 
doamna Jones. Şi astfel - într-adevăr, Alex - a trebuit să ucidă. 
Una dintre victime era un traficant de droguri din jungla 
amazoniană. Atunci i-a salvat viaţa lui Yassen. O alta a fost un 
dublu agent american; o a treia a fost un politician corupt. Nu 
spun că aceşti oameni meritau să moară. Dar cu siguranţă 
lumea a reuşit să se descurce fără ei, şi mă tem că tatăl tău nu 
a avut de ales. 

— Dar ceilalţi despre care mi-aţi spus? 

Alex trebuia să ştie. 

— Au mai fost doi, interveni Blunt. Unul era un preot care 
lucra pe străzile din Rio de Janeiro. Şi apoi o femeie din Sidney. 
Era mai dificil. N-am putut să-i lăsăm să moară. Aşa că le-am 
înscenat moartea... cam la fel ca pe a tatălui tău. 

— Podul Albert... 

— A fost o înscenare. Doamna Jones preluă din nou 
povestirea. Tatăl tău ne spusese tot ce voiam să ştim despre 
Scorpion, şi trebuia să-l scoatem cumva de acolo. Existau două 
motive pentru asta. Primul era că mama ta tocmai născuse un 
băieţel. Este vorba despre tine, Alex. Tatăl tău dorea să vină 
acasă; voia să fie cu tine şi cu mama ta. Dar situaţia devenise şi 
prea periculoasă. Vezi tu, doamna Rothman se îndrăgostise de 
el. 

Erau cam prea multe informaţii deodată. Dar Alex şi-o aminti 
pe Julia Rothman vorbindu-i, în hotelul din Positano. 

„Eram foarte atrasă de el. Era un bărbat extrem de chipeş.” 

Alex încerca să desluşească adevărul din încrengătura de 
minciuni. _ 

— Ea mi-a spus că a fost capturat. In Malta... 

— Şi asta a fost înscenat, dezvălui doamna Jones. John Rider 
nu putea pleca pur şi simplu de la Scorpion; nu i-ar fi permis 
niciodată. Aşa că a trebuit să aranjăm lucrurile pentru el. Şi asta 
am făcut. Fusese trimis în Malta, chipurile pentru a ucide a 
şasea victimă a sa. Ne-a transmis asta, şi l-am aşteptat. Am pus 
în scenă o bătălie cu focuri de armă. Ştii de ce suntem în stare, 
Alex. Am făcut cam acelaşi lucru pentru tine pe Westway Street. 
Yassen era prezent, în Malta, dar l-am lăsat să scape. Aveam 
nevoie ca el să-i spună Juliei Rothman ce se întâmplase. Apoi l- 


am capturat pe John Rider. Din punctul de vedere al 
Scorpionului, urma să fie interogat şi apoi ori aruncat în 
închisoare, ori executat. Nu l-ar mai fi văzut vreodată. 

— Atunci de ce...? Alex încă nu înţelegea totul. De ce Podul 
Albert? 

— Podul Albert a fost o mizerie, spuse Alan Blunt. Alex îl auzi 
prima dată vorbind urât. L-ai cunoscut pe Sir Graham Adair. Este 
un bărbat foarte influent. Este şi un vechi prieten de-al meu. Şi, 
când Scorpionul i-a luat fiul, nu credeam că pot face ceva. 

— A fost ideea tatălui tău, continuă doamna Jones. Şi el îl 
cunoştea pe Sir Graham. Voia să ajute. Trebuie să înţelegi, Alex, 
aşa era el. Într-o zi îţi voi povesti despre el - şi nu doar asta. 
Credea cu pasiune în ceea ce făcea. Işi servea ţara. Ştiu că pare 
naiv şi demodat ce spun. Dar era un adevărat soldat. Şi credea 
în bine şi în rău. Nu ştiu cum altfel să-ţi prezint lucrurile. Voia să 
facă lumea un loc mai bun. Inspiră adânc. Tatăl tău a sugerat 
să-l trimitem înapoi la Scorpion, la schimb. Ştia ce simţea 
doamna Rothman pentru el; ştia că ea ar fi acceptat orice 
pentru a-l recupera. Dar, în acelaşi timp, plănuise să o tragă pe 
sfoară. Se găsea un ţintaş în poziţie de tragere, dar arma era 
încărcată cu gloanţe oarbe. John avea o capsă explozivă în 
jachetă, la spate, şi o pungă cu sânge. Când s-a tras, el le-a 
activat. A făcut o gaură mică în haina lui. S-a clătinat şi s-a 
prefăcut mort. Părea că oamenii de la MI6 l-au ucis cu sânge 
rece. Dar nu l-am rănit, Alex! De asta am vrut să-l cunoşti pe 
James Adair. Tatăl tău era în siguranţă şi putea să dispară pur şi 
simplu. 

Alex îşi îngropă capul în mâini. Voia să pună o sută de 
întrebări. Despre mama sa, despre tatăl său, despre Julia 
Rothman, despre pod... Tremura şi trebui să se abţină. In sfârşit 
fu gata. 

— Am două întrebări, zise el. 

— Te ascultăm, Alex. Îţi vom spune tot ce vrei să ştii. 

— Care a fost implicarea mamei mele în toate astea? Ştia ce 
era el? 

— Bineînţeles că ştia că el era spion! N-ar fi minţit-o. Erau 
foarte apropiaţi, Alex! Însă eu nu am cunoscut-o vreodată. Nu 
suntem foarte sociabili, noi, cei din domeniul acesta. Ea fusese 
asistentă medicală înainte de a se căsători cu el. Ştiai asta? 

lan Rider îi spusese lui Alex că mama sa fusese asistentă, dar 


nu voia să vorbească despre asta acum. Încerca să îşi revină, 
căutând tăria de a pune cea mai grea întrebare. 

— Deci cum a murit tatăl meu? întrebă el. Şi mama? Este încă 
în viaţă? Ce i s-a întâmplat ei? 

Doamna Jones se uită la Alan Blunt, şi bărbatul fu cel care 
răspunse. 

— După afacerea de pe Podul Albert, s-a hotărât că e mai bine 
ca tatăl tău să aibă o vacanţă prelungită, spuse el. Mama ta l-a 
însoţit. Am aranjat ca un avion privat să îi ducă în sudul Franţei. 
Trebuia să mergi şi tu cu ei, dar în ultimul moment ai făcut o 
infecţie la ureche şi au fost nevoiţi să te lase acasă cu o dădacă. 
Voi doi i-aţi fi urmat când te simţeai mai bine. Se opri. Privirea 
sa, ca de obicei, nu trăda nimic. Dar era puţină durere în vocea 
sa. Julia Rothman a descoperit cumva că fusese păcălită. Nu 
ştim cum; nu vom şti niciodată. Dar Scorpionul este o 
organizaţie puternică: asta ar trebui să fie deja evident pentru 
tine. A aflat că tatăl tău trăia încă şi a aranjat ca o bombă să fie 
plasată în compartimentul de bagaje. Părinţii tăi au murit 
împreună, Alex. Presupun că a fost mila Domnului. Şi s-a 
întâmplat foarte repede. Nici n-au ştiut... 

Un accident de avion. 

Asta i se spusese lui Alex toată viaţa. 

O altă minciună. 

Alex se ridică. Nu era sigur de felul în care se simţea. Tatăl 
său nu fusese un om rău. Fusese exact contrariul. Nimic din ce îi 
spusese Julia Rothman şi din ce crezuse despre el însuşi nu 
fusese adevărat. Dar, în acelaşi timp, era o tristeţe copleşitoare, 
de parcă şi-ar fi jelit părinţii pentru prima dată. 

— Alex, chemăm un şofer să te ducă acasă, spuse doamna 
Jones. Şi putem să mai stăm de vorbă când eşti pregătit. 

— De ce nu mi-aţi spus? strigă Alex, iar vocea i se gâtui. Asta 
nu înţeleg. Aproape v-am ucis, dar nu mi-aţi spus adevărul! M- 
aţi trimis înapoi la Scorpion - ca pe tatăl meu -, dar nu mi-aţi 
spus niciodată că Julia Rothman a fost cea care l-a ucis. De ce? 

Doamna Jones se ridică şi ea. 

— Aveam nevoie de ajutorul tău să găsim antenele. Nu 
încăpea discuţie. Totul depindea de tine. Dar n-am vrut să te 
manipulez. Ştiu că tu crezi că asta facem mereu, dar, dacă ţi-aş 
fi spus adevărul despre Julia Rothman şi apoi ţi-aş fi dat un 
dispozitiv de depistare şi te-aş fi trimis după ea, te-aş fi folosit în 


cel mai josnic fel. Ai fost acolo, Alex, pentru exact acelaşi motiv 
pentru care tatăl tău a fost pe Podul Albert, şi am vrut să ai de 
ales. Asta te face un spion atât de bun. Nu pentru că ai fi fost 
antrenat să fii aşa. Pur şi simplu ai asta în sânge. Presupun că se 
moşteneşte... 

— Dar am avut o armă! Am fost în apartamentul 
dumneavoastră... 

— N-am fost niciodată în pericol. În afara peretelui de sticlă, 
nici măcar n-ai putut să ţinteşti către mine, Alex. Ştiu că n-ai 
putut. Nu era nevoie să-ţi spun atunci. Şi nici n-am vrut. Felul în 
care te-a amăgit doamna Rothman a fost îngrozitor. Ridică din 
umeri. Am vrut să-ţi ofer şansa să-ţi dai seama singur de asta. 

O vreme nimeni nu spuse nimic. 

Alex se întoarse. 

— Vreau să rămân singur, murmură el. 

— Bineînţeles. Doamna Jones se apropie de băiat şi îl atinse 
uşor pe braţ. Era braţul mai puţin ars. Întoarce-te când eşti 
pregătit, Alex. 

— Da, o voi face. 

Alex se îndreptă către uşă. O deschise, dar păru că se 
răzgândeşte. 

— Pot să vă pun o ultimă întrebare, doamnă Jones? 

— Da. Spune! 

— Este ceva ce m-am întrebat mereu. Se opri. Care e 
prenumele dumneavoastră? 

Doamna Jones pufni. De după biroul său, Alan Blunt ridică 
privirea. Apoi ea se relaxă. 

— Este Tulip”, îi spuse ea. Părinţii mei erau grădinari înfocaţi. 

Alex dădu din cap. Totul avea sens. Nici el n-ar fi folosit 
numele acela. 

leşi, închizând uşa în urma lui. 


7 Lalea. 


ATINGEREA UNEI MAME 

Scorpionul nu uită niciodată. 

Scorpionul nu iartă niciodată. 

Lunetistul fusese plătit să se răzbune, şi asta avea să facă. 
Viaţa lui ar fi fost terminată dacă n-ar fi făcut-o. 

Ştia că în câteva minute un băiat de paisprezece ani va ieşi 
din clădirea ce pretindea a fi sediul unei bănci internaţionale, 
dar care nu era nici pe departe asta. Conta pentru el că ţinta era 
un copil? Se convinsese singur că nu. Era groaznic să omori o 
persoană. Dar era oare mai rău să ucizi un bărbat de 27 de ani 
care nu avea să mai apuce să aibă 28 decât un băiat de 14 ani 
care nu avea să aibă niciodată 15? Lunetistul hotărâse că 
moartea era moarte. Asta nu se schimba. Nici cele cincizeci de 
mii de lire sterline cu care urma să fie plătit pentru această 
misiune. 

Ca de obicei, avea să ţintească în inimă. Ţinta era puţin mai 
mică de data asta, dar nu putea rata. Niciodată nu o făcea. Era 
timpul să se pregătească, să-şi controleze respiraţia, să intre în 
starea de calm de dinainte de a ucide. 

Îşi concentra atenţia asupra armei pe care o ţinea, Ruger-ul 
cu autoîncărcare de calibru .22 modelul K10/22-T. Nu era o 
armă rapidă, mai puţin letală decât altele pe care le-ar fi putut 
alege. Era uşoară. Şi foarte compactă. Scoţând doar două 
şuruburi, putu să separe ţeava şi mecanismul trăgaciului de pat. 
Acesta se împărțea în două. Fusese capabil să care întregul 
arsenal într-o geantă sport obişnuită de-a lungul Londrei fără a 
atrage atenţia asupra sa. În domeniul său de activitate, asta era 
un lucru esenţial. 

Privi prin telescopul Leupold de 14x50 mm, ajustând centrul 
acestuia asupra uşii prin care urma să treacă băiatul. Îi plăcea 
cum simţea arma în mână, perfect echilibrată. O adaptase 
nevoilor sale. Patul era din lemn laminat cu adeziv rezistent la 
apă, ceea ce-l făcea mai puternic şi mai fiabil. Mecanismul 
trăgaciului fusese scos şi lustruit pentru a funcţiona mai uşor. 
Arma avea să se încarce singură de îndată ce trăgea cu ea - dar 
nu avea nevoie decât de un singur glonţ. 

Lunetistul era mulţumit. Când avea să tragă, cât ai clipi, în 
timp ce cartuşul îşi începea călătoria prin ţeavă, cu o viteză de 
331 de metri pe secundă, el şi arma ar fi fost o singură fiinţă. 
Ţinta nu conta. Chiar şi plata era neimportantă. Actul uciderii 


era îndeajuns. Era mai mulţumitor decât orice pe lume. În acel 
moment, lunetistul se simţea Dumnezeu. 

Aştepta. Stătea întins pe burtă pe acoperişul unui bloc de 
birouri de pe partea cealaltă a străzii. Fusese un pic surprins că 
imobilul de peste drum adăpostea Departamentul de Operaţiuni 
Speciale de la MI6, şi el s-ar fi aşteptat ca aceştia să fi fost 
extrem de atenţi la toate birourile din jur. Pe de altă parte, 
fusese nevoit să spargă două lacăte şi să dezactiveze un sistem 
de alarmă complicat pentru a ajunge acolo. Nu fusese uşor. 

Uşa se deschise, iar ţinta apăru. Dacă ar fi vrut, lunetistul ar fi 
văzut un băiat chipeş de paisprezece ani, cu o şuviţă atârnându- 
i deasupra unui ochi. Un băiat care purta un pulover gri şi jeanşi 
şi un colier din mărgele de lemn (putea vedea fiecare mărgea 
prin telescop). Ochi căprui şi o gură subţire, uşor strânsă. Genul 
de figură care ar fi atras multe fete dacă băiatul ar avea şansa 
să trăiască mai mult. 

Băiatul avea un nume: Alex Rider. Dar lunetistul nu se gândea 
la asta. Nici nu se gândea la Alex ca la un băiat. Pentru el era o 
inimă, o pereche de plămâni, un sistem complicat de vene şi 
artere. Dar curând avea să nu mai fie nimic. De asta se afla 
lunetistul acolo. Pentru a face o mică operaţie chirurgicală - nu 
cu bisturiul, ci cu un glonţ. 

Îşi umezi buzele şi îşi concentră atenţia asupra țintei. Nu ţinea 
arma. Arma era parte din el. Degetele i se încolăciră pe trăgaci. 
Se relaxă, bucurându-se de moment, pregătindu-se să tragă. 


Alex Rider ieşi în stradă. Era cam ora cinci după-amiază, şi 
erau destui oameni în jur. Se gândea la toate lucrurile care îi 
fuseseră spuse în biroul lui Alan Blunt. Încă nu asimilase totul. 
Era prea mult deodată. Tatăl său nu fusese asasin; fusese un 
spion care lucrase pentru MI6. John Rider şi lan Rider. lar acum 
Alex Rider. În sfârşit, erau o familie. 

Şi totuşi... 

Doamna Jones îi spusese că dorise ca el să aleagă, dar nu era 
sigur că îi aparținuse alegerea. Da, alesese să nu facă parte din 
Scorpion. Dar asta nu însemna că trebuia să fie membru pe 
viaţă al MI6. Alan Blunt va dori să-l folosească din nou: de asta 
era sigur. Dar poate că avea să găsească tăria de a refuza. 
Poate că, ştiind în sfârşit adevărul, ar fi fost de ajuns. 

Tot felul de lucruri confuze îi treceau prin minte. Dar hotărâse 


deja ceva. Voia să fie cu Jack. Voia să uite de teme şi să iasă la 
un film şi la cină. Nimic sănătos. Spusese că va ajunge acasă 
până la şase, dar poate că o va suna să se întâlnească la 
multiplexul de pe Fulham Road. Era sâmbătă. Merita o seară în 
oraş. 

Făcu un pas şi se opri. Ceva îl lovise în piept. Era de parcă ar 
fi fost izbit cu un pumn. Privi în stânga şi în dreapta, dar nu era 
nimeni lângă el. Ce ciudat! 

Şi mai era ceva. Liverpool Street părea că o ia la deal. Ştia că 
fusese dreaptă, dar acum cu siguranţă era în pantă. Chiar şi 
clădirile se aplecau. Culoarea se scurgea cu rapiditate din aer. In 
timp ce privea, lumea deveni, din colorată, alb-negru, în afara 
unor pete ici şi colo: galbenul strălucitor al unui semn, albastrul 
unei maşini... 

„„.Şi roşul sângelui. Privi în jos şi fu uimit să vadă că pieptul 
său devenise stacojiu. O formă neregulată se împrăştia rapid 
peste pulover. În acelaşi timp, îşi dădu seama că zgomotul 
traficului devenise mai slab. De parcă dintr-odată ceva îl trăsese 
afară din lume şi o vedea doar de undeva de foarte departe. 
Câţiva pietoni se opriseră să-l privească. Erau șocați. O femeie 
tipa. Dar nu se auzea niciun zgomot. 

Apoi strada îi jucă o farsă, mişcându-se atât de repede, încât 
păru a se întoarce cu susul în jos. Se adunase o mulţime în jurul 
lui. Se apropiau de el, şi Alex îşi dorea ca toţi să plece. Erau 
probabil vreo treizeci, patruzeci, gesticulând agitaţi. De ce erau 
aşa de interesaţi de el? Şi de ce nu se mai putea mişca? 
Deschise gura ca să ceară ajutor, dar nu putu rosti niciun cuvânt 
şi parcă îşi pierduse şi suflul. 

Alex începuse să se teamă. Nu îl durea nimic, dar ceva îi 
spunea că era rănit. Zăcea pe trotuar, deşi nu ştia cum ajunsese 
în starea aia. Era un cerc roşu în jurul lui, care se lărgea cu 
fiecare secundă ce trecea. Încercă să o strige pe doamna Jones. 
Deschise din nou gura şi auzi o voce strigând, dar undeva, 
foarte departe. 

Apoi văzu doi oameni şi ştiu că totul avea să fie bine până la 
urmă. Îl priveau cu un amestec de tristeţe şi înţelegere, de 
parcă s-ar fi aşteptat mereu să se întâmple asta, dar erau foarte 
supăraţi că se întâmplase. Culoarea începea să dispară din 
mulţime, dar cei doi erau în întregime în alb şi negru. Bărbatul 
era foarte chipeş, îmbrăcat în uniformă militară, tuns scurt, şi 


avea o faţă dură, serioasă. Semăna foarte mult cu Alex, deşi 
părea să aibă treizeci şi ceva de ani. Femeia, care stătea lângă 
el, era mai scundă şi părea mult mai vulnerabilă. Avea păr lung, 
blond şi ochi plini de regrete. Văzuse fotografii ale femeii 
acesteia, şi fu uimit să o găsească aici. Ştia că o privea pe 
mama lui. 

Incercă să se ridice, dar nu putu. Voia să o ţină de mână, dar 
braţele nu-l mai ascultau. Nu mai respira, dar nu îşi dăduse 
seama de asta. 

Bărbatul şi femeia ieşiră din mulţime. Bărbatul nu spuse 
nimic; încerca să-şi ascundă emoţiile. Dar femeia se aplecă şi 
întinse o mână. De-abia acum înţelese Alex că o căutase toată 
viaţa. Ea se întinse şi îl atinse, degetul ei găsind exact locul în 
care era o gaură mică în cămaşa lui. 

Fără durere. Doar o stare de oboseală şi de resemnare. 

Alex Rider zâmbi şi închise ochii. 


În curând: 
VOLUMUL AL ŞASELEA AL SERIEI 


ALEX RIDER, 
SUPERSPIONUL ADOLESCENT 


ARK ANGEL 


Alex Rider este în spital şi e hotărât să lase în urmă zilele sale 
ca spion. Dar adolescentul este forţat să acţioneze din nou când 
un grup de ecoterorişti ucigaşi pătrunde în spital. Dintr-odată, 
Alex se trezeşte aruncat în mijlocul unui război ce pare cumva 
legat de Ark Angel, un hotel spaţial revoluţionar. De data 
aceasta va trebui să-şi depăşească orice limită. Şi tot nu va fi de 
ajuns! 


VIRTUAL 
ETN 


VAF 
PROJECT 


- 


Alex Rider este acum în Veneţia, în încercarea de a afla 
adevărul despre tatăl său. Se pare că numele acestuia este 
legat de o organizație secretă, numită Scorpionul, care 
plănuiește o operaţiune de proporții i uriașe, menită să pună 
în pericol întreaga omenire. În curând, Alex va fi nevoit să 
aleagă: va lucra în continuare cu cei de la MI6, care l-au 
manipulat și l-au trădat, sau se va răzbuna, devenind 
membru al Scorpionului? 


ISEN 978-973-103-387-7 


T. "F [i E T F T. È d. i [i E. PI. È f 
pelerina 
COPI Pai Y