Anthony Horowitz — [Alex Rider] 04 Lovitura Vulturului

LOVITURA 


ULtunuuu 


ANTHONY HOROWITZ 


* 
ă salveze lumea! N 


ANTHONY HOROWITZ este, cu 
siguranţă, unul dintre cei mai iubiţi 
autori de cărţi pentru copii şi 
tineri. Născut la Londra, el 
mărturisea: „am ştiut cu siguranţă 
că vreau să devin scriitor la vârsta 
de 8 ani; [...] doream să mă 
răzbun în cărţile mele pentru toate 
nedreptăţile pe care le-am avut de 
suferit în copilărie”. Cea mai 
celebra serie scrisă de Horowitz 
este cea a romanelor despre Alex 
Rider, superspionul de 14 ani, 
acest James Bond adolescent pe 
care-l vom întâlni în: 
Stormbreaker, Point Blank, 
Skeleton Keys. La fel de celebre sunt şi celelalte romane ale 
sale: cele din seria Diamond Brothers (The Falcon's 
Malteser, Public Enemy Number Two, South by South East), 
dar şi: Granny, The Devil and his Boy, The Switch, 
Groosham Grange and the Unholy Grail. 


ANTHONY HOROWITZ 


LOVITURA 
VULTURULUI 


Original: Eagle Strike (2003) 


Al patrulea volum al seriei 
ALEX RIDER, 
SUPERSPIONUL ADOLESCENT 


Traducerea: 
DIANA GEORGIANA VLASE 


y 


virtual-project.eu 


O 
Editura: RAO 
2007 


Pentru MG 


PROLOG 


Jungla Amazonului. Cu cincisprezece ani în urmă. 

Călătoria lor durase cinci zile, răstimp în care îşi croiră 
drum prin vegetaţia deasă, sufocantă, luptându-se chiar şi 
cu aerul greu, umed şi nemişcat. Erau înconjurați de copaci 
la fel de înalți ca şi catedralele şi o lumină ciudată verde - 
aproape sfântă - străbătea prin vasta pătură de frunze. 
Pădurea tropicală părea să aibă inteligență proprie. Vocea 
ei era țipătul ascuțit al unui papagal, balansul unei 
maimuțe ce atârna de ramurile de deasupra. Ştia că ei se 
aflau acolo. 

Dar până atunci avuseseră noroc. Fuseseră atacați, 
bineințeles, de lipitori, de țânțari şi de furnici înțepătoare. 
Dar şerpii şi scorpionii îi lăsaseră în pace. Râurile pe care le 
traversaseră nu aveau piranha. Li se permisese să treacă. 

Călătoreau pe lumină. Cărau cu ei doar lucrurile 
necesare: hartă, compas, sticle de apă, tablete de iod, 
plase de țânțari şi cuțite mari. Singurul obiect greu era 
puşca Winchester 88 cu lunetă pe care aveau să o 
folosească pentru a-l ucide pe bărbatul care locuia în acel 
loc impenetrabil, la 160 de km mai la sud de Iquitos, în 
Peru. 

Cei doi bărbați îşi cunoşteau unul celuilalt numele, dar nu 
le folosiseră niciodată. Făcea parte din antrenamentul lor. 
Cel mai în vârstă dintre cei doi îşi spunea Hunter. Era 
englez, dar vorbea şapte limbi atât de fluent, încât putea 
trece drept nativ al multor tări în care se afla. Avea cam 
treizeci de ani, era chipeş, tuns scurt şi cu ochi vigilenți, de 
soldat antrenat. Celălalt bărbat era suplu, blond şi plin de 
energie debordantă. Își alesese numele de Cossack. Avea 
doar nouăsprezece ani. Aceasta era prima lui misiune de 
ucidere. 

Amândoi erau îmbrăcaţi în kaki - culoarea standard de 
camuflaj pentru junglă. Şi feţele le erau pictate în verde, cu 
dungi maro-inchis de-a lungul obrajilor. Ajunseseră la 
destinație exact când soarele începuse să urce şi stăteau 


Een 


acum, complet nemişcați, ignorând insectele care bâzâiau 
în jurul fetelor lor, adulmecându-le transpiraţia. 

In fața lor era un luminiş făcut de oameni, separat de 
junglă de un gard înalt de zece metri. În mijlocul lui se afla 
o casă colonială elegantă, cu verande de lemn şi obloane, 
draperii albe şi ventilatoare ce se roteau încet, iar în 
spatele acesteia, cam la douăzeci de metri, se aflau două 
clădiri joase de cărămidă. Locuinţe pentru paznici. Erau 
vreo doisprezece din aceştia, patrulâna perimetrul şi păzina 
din turnurile metalice ruginite. Poate că erau mai mulţi 
înăuntru. Dar erau leneşi. Se târau de colo-colo, fără să se 
concentreze asupra a ceea ce aveau de făcut. Erau în 
mijlocul junglei. Credeau că sunt în siguranță. 

Un elicopter cu patru locuri aştepta pe un pătrat de 
asfalt. Stăpânul casei ar fi avut de făcut doar douăzeci de 
paşi de la uşa din fată până la elicopter. Era singura 
perioadă de timp în care ar fi fost vizibil. Atunci trebuia să 
moară. 

Cei doi bărbați ştiau numele persoanei pe care veniseră 
să o ucidă, dar nici pe acesta nu-l foloseau. Cossack îl 
pronunţțase o dată, dar Hunter îl corectase. 

— Niciodată să nu te referi la ţinta ta folosind numele 
real. O personalizează. Deschide o uşă în viața sa şi, atunci 
când vine timpul, îti poate aminti ceea ce faci şi te poate 
face să eziți. 

Doar una dintre numeroasele lecții pe care Cossack le 
învățase de la Hunter. Ei numeau tinta Comandantul. Era 
un militar sau, mai bine zis, fusese. Încă îi plăcea să poarte 
haine militare. Cu atâtea gărzi de corp, era încă la comanda 
unei mici armate. Numele i se potrivea. 

Comandantul nu era un om bun. Era traficant de droguri, 
exporta cocaină la scară mare. De asemenea, controla una 
dintre cele mai viciate bande din Peru, torturând şi 
omorând pe oricine îi stătea în cale. Dar toate acestea nu 
însemnau nimic pentru Hunter şi Cossack. Ei se aflau acolo 
pentru că primiseră douăzeci de mii de lire sterline să íl 
lichideze -, iar, dacă ținta lor ar fi fost doctor sau preot, nu 
ar fi fost nicio diferență pentru ei. 


=G 


Hunter se uită la ceas. Era opt fără două minute 
dimineață şi i se spusese că Comandantul urma să plece la 
Lima la fix. Ştia de asemenea că avea de-a face cu un 
bărbat punctual. Încărcă un singur cartus .308 în 
Winchester şi reglă luneta. Trebuia să tragă o singura dată. 

Între timp, Cossack își scosese ochelarii de câmp şi 
scruta locul să vadă vreo mişcare. Tânărului nu îi era frică, 
dar era încordat şi emoţionat. O picătură de transpiratie i se 
scurse după ureche şi îi cobori pe gât. Gura îi era uscată. 
Ceva îl atinse uşor pe spate şi se întreba dacă era Hunter, 
avertizându-l să stea calm. Dar Hunter era la ceva 
depărtare, concentrat la armă. 

Ceva mişcă. 

Cossack ştiu sigur că era acolo când i se urcă pe umăr şi 
apoi pe gât - şi atunci era deja prea târziu. Foarte încet, îşi 
întoarse capul. Şi era acolo, exact la marginea câmpului 
său vizual. Un păianjen, atârnat într-o parte a gâtului său, 
chiar sub linia bărbiei. După greutatea acestuia, crezuse că 
era o tarantulă - dar era ceva mai rău, mult mai rău. Era 
foarte negru, cu un cap mic şi cu un corp dezgustător, 
umflat, ca un fruct gata să explodeze. Ştia că dacă s-ar fi 
întors, ar fi găsit o clepsidră roşie marcată pe abdomenul 
acestuia. 

Era o văduvă neagră. Latrodectus curacaviensis. Unul 
dintre cei mai ucigători păianjeni de pe pământ. 

Păianjenul se mişcă, picioarele din fată mutându-se astfel 
încât unul aproape că atingea colțul gurii lui Cossack. 
Celelalte picioare erau încă pe gât, cu o mare parte a 
corpului păianjenului atârnânau-i acum sub maxilar. Voia să 
înghită din nou, dar nu îndrăznea. Orice mişcare putea 
alarma creatura, care oricum nu avea nevoie de motiv 
pentru a ataca. Cossack credea că era femelă: de o mie de 
ori mai periculoasă decât masculul. Dacă se hotăra să îl 
muşte, colții săi goi aveau să îl injecteze cu un venin 
neurotoxic care i-ar fi paralizat întregul sistem nervos. La 
început nu ar fi simţit nimic. Ar fi rămas doar două urme 
mici roşii pe piele. Durerea - valuri ale acesteia - ar fi 
apărut cam într-o oră. Pleoapele i s-ar fi umflat. Nu ar fi 


S aa 


putut să respire. Ar fi intrat în convulsii. Ar fi murit cu 
siguranță. 

Cossack se gândi să ridice o mână şi să încerce să 
azvârle creatura hidoasă departe. Dacă ar fi fost oriunde în 
altă parte pe corpul său, poate că ar fi riscat. Dar se 
stabilise pe gâtul său, fascinată de pulsul pe care îl găsise 
acolo. Cossack voia să-l strige pe Hunter, dar nu putea să 
rişte să îşi mişte muşchii gâtului. Abia dacă respira. Hunter 
făcea ultimele reglări, fără să ştie ce se întâmpla. Ce putea 
face? 

În final fluieră. Era singurul sunet pe care îndrăzni să-l 
facă. Era cât se poate de conştient de creatura care atârna 
pe el. Simti înțepătura unui alt picior, de data aceasta 
atingându-i buza. Era pe cale să i se urce pe față? 

Hunter privi şi văzu că ceva era în neregulă. Cossack 
stătea ciudat de nemişcat, cu capul contorsionat, fața, sub 
vopsea, complet albă. Hunter făcu un pas, astfel încât 
Cossack se afla acum între el şi complex. Lăsă arma în jos, 
cu vârful acesteia spre sol. 

Hunter zări păianjenul. 

În acelaşi moment, uşa casei se deschise şi Comandantul 
ieşi: un bărbat scund, îndesat, cu o tunică închisă la culoare 
descheiată la gât. Nebărbierit, căra o servietă şi fuma. 

Douăzeci de paşi până la elicopter - şi deja se pusese în 
mişcare, vorbind cu cele două gărzi care il însoțeau. Ochii 
lui Cossack clipiră către Hunter. Ştia că organizaţia care îi 
angajase nu ar fi tolerat un eşec, şi aceasta era singura 
şansă pe care o aveau. Păianjenul se mişcă din nou şi, 
privind în jos, Cossack îi zări capul: o ingrămădire de ochi 
mici strălucitori - vreo jumătate de duzină - holbându-se la 
el, mai urâţi decât orice pe lumea asta. Il mânca pielea, 
întregul obraz ar fi dorit să se descuameze cu totul. Dar ştia 
că Hunter nu putea face nimic. Trebuia să tragă acum. 
Comandantul era la doar zece paşi de elicopter. Elicele se 
mişcau deja. Cossack vroia să strige către el. „Fă-o!” 
Zgomotul impuşcăturii l-ar fi speriat pe păianjen şi acesta 
ar fi înțepat. Dar asta nu era important. Misiunea trebuia să 
aibă succes. 


SE 


Îi trebuiră lui Hunter mai puţin de două secunde să se 
hotărască. Putea folosi vârful armei pentru a îndepărta 
văduva neagră. Putea avea succes în a o îndepărta înainte 
ca aceasta să-l înțepe pe Cossack. Dar, până atunci, 
Comandantul ar fi fost în elicopter, după un geam rezistent 
la gloanțe. Sau putea să-l impuşte pe Comandant. Dar 
odată ce ar fi tras cu arma, trebuia să se întoarcă şi să fugă 
imediat, să dispară în junglă. Nu avea timp să-l ajute pe 
Cossack; nu putea face nimic. 

Se hotări, ridică arma, tinti şi trase. 

Glonțul, încins, trecu ca săgeata, tăind o linie pe gâtul lui 
Cossack. Văduva neagră se dezintegră instantaneu, 
distrusă de forța  împuşcăturii. Glonţul îşi continuă 
traiectoria prin luminiş şi gard şi - purtând încă fragmente 
din văduva neagră, se îngropă în pieptul Comandantului. 
Acesta tocmai se pregătea să urce în elicopter. Se opri 
surprins parcă, duse o mână la inimă şi se prăbuşi. Gărzile 
se întoarseră, țipând, privind către junglă, încercând să 
Zărească duşmanul. 

Dar Hunter şi Cossack plecaseră deja. Jungla îi înghiți în 
câteva secunde, deşi trecu mai bine de o oră până ce se 
opriră să îşi tragă răsuflarea. 

Cossack sângera. Avea o dungă roşie care părea trasă cu 
linia pe o parte a gâtului lui, iar sângele se prelingea, 
intrând în cămaşă. Dar văduva neagră nu-l înțepase. Intinse 
o mână, acceptând o sticlă de apă de la Hunter, şi bău. 

— Mi-ai salvat viața, spuse el. 

Hunter se gândi. 

— Să iei o viaţă şi să salvezi una cu un singur glonț... nu 
e chiar aşa de rău. 

Cossack avea să aibă cicatricea pentru restul vieţii. Dar 
aceasta nu avea să dureze atât de mult. 

Viața unui asasin profesionist este adesea scurtă. Hunter 
avea să moară primul, în altă ţară, în altă misiune. Mai 
târziu avea să fie rândul lui. _ 

Acum nu spunea nimic. Işi făcuseră datoria. Era tot ce 
conta. Dădu înapoi sticla de apă şi, în timp ce soarele 
strălucea şi jungla privea şi reflecta la ceea ce se 


E. ee 


întâmplase, cei doi bărbaţi porniră împreună, tăind şi 
croindu-şi drum prin căldura dimineţii unei noi zile. 


sil 


NU E TREABA MEA 


Alex Rider stătea întins pe spate, uscându-se în soarele 
amiezii. 

Simţea apa sărată de la ultima baie scurgându-i-se prin 
păr şi uscându-se pe piept. Pantalonii scurţi, încă uzi, îi erau 
lipiţi de trup. Era, în acel moment, cât de fericit putea fi; o 
săptămână de vacanţă care fusese perfectă de la început, 
de când avionul aterizase în Montpellier şi el păşise în 
splendoarea primei lui zile mediteraneene. li plăcea sudul 
Franţei - intensitatea culorilor, mirosurile, liniştea vieţii pe 
care o trăia cu fiecare minut şi refuza să o lase să plece. 
Habar nu avea cât era ceasul, numai că îi era foame şi ghici 
că se apropia prânzul. O muzică se auzi brusc când o fată 
trecu cu un radio şi Alex întoarse capul să o urmărească. ŞI 
atunci apuse soarele, marea îngheţă şi întreaga lume păru 
să îşi ţină respiraţia. 

Nu se uita la fata cu radioul. Se uita dincolo de ea, către 
digul care despărţea plaja de apă, acolo unde acosta un 
iaht. Acesta era enorm, aproape de mărimea unui vas de 
pasageri care ducea turişti în susul şi în josul coastei. Dar 
niciun turist nu punea vreodată piciorul pe acea 
ambarcaţiune. Era complet neprietenoasă, plutind în tăcere 
pe apă, cu sticla vopsită la ferestre şi prora masivă, se 
ridica precum un zid alb solid. Un bărbat stătea la bord, 
privind atent înainte, cu faţa inexpresivă. Era o faţă pe care 
Alex o recunoscu pe loc. 

Yassen Gregorovici. Trebuia să fie el. 

Alex rămase nemişcat, sprijinindu-se într-un braţ, cu 
mâna pe jumătate îngropată în nisip. În timp ce privea, un 
bărbat de douăzeci şi ceva de ani apăru din cabină şi se 
grăbi să acosteze vasul. Era mic de statură şi ca o primată, 
purtând o vestă ce-i dezvăluia tatuajele care îi acopereau în 
întregime braţele şi umerii. Un ajutor pe punte? Yassen nu 
se oferi să îl ajute la treabă. Un al treilea bărbat se grăbi 
de-a lungul zidului. Era gras şi chel, îmbrăcat cu un costum 
alb ieftin. Partea superioară a capului îi fusese arsă de 


soare şi pielea devenise urâtă, de un roşu canceros. 

Yassen îl zări şi cobori, mişcându-se precum uleiul vărsat. 
Purta jeanşi albaştri şi o cămaşă albă descheiată la gât. Alţi 
bărbaţi poate că ar fi trebuit să se lupte să-şi menţină 
echilibrul păşind în jos pe puntea mişcătoare, dar el nici 
măcar nu ezita. Era ceva inuman la el. Cu părul tuns scurt, 
ochii albaştri duri şi palizi, faţa inexpresivă, era clar că nu 
era în vacanţă. Dar numai Alex ştia adevărul despre el. 
Yassen Gregorovici era un asasin plătit care îi omorâse 
unchiul şi îi schimbase viaţa. Era căutat în întreaga lume. 

Oare ce făcea el într-un orăşel de pe malul mării, de la 
marginea mlaştinilor şi a lagunelor care alcătuiau zona 
Camargue? Nu era nimic în Saint-Pierre în afară de plaje, 
locuri turistice, prea multe restaurante şi o biserică 
exagerat de mare care arăta mai degrabă a fortăreață. li 
trebuise lui Alex o săptămână să se acomodeze cu şarmul 
tăcut al locului. Şi acum asta! 

— Alex? La ce te uiţi? murmură Sabina, şi Alex trebui să 
se forţeze să se întoarcă, să îşi aducă aminte că ea era 
acolo. 

— Eu... 

Cuvintele nu-i ieşeau. Nu ştia ce să spună. 

— Crezi că mă mai poţi da cu puţină cremă de soare pe 
spate? Mă ard... 

Asta era Sabina. Subţire, cu părul închis la culoare, şi 
uneori mai matură decât cei cincisprezece ani ai ei. Dar era 
genul de fată care probabil schimbase jucăriile pe băieţi 
înainte de a împlini unsprezece ani. Deşi folosea crema cu 
factor de protecţie 25, se părea că avea nevoie de mai 
multă cremă la fiecare cincisprezece minute, şi cumva era 
mereu Alex cel care trebuia să o ungă. El îi privi repede 
spatele, care, de altfel, era perfect bronzat. Purta un bikini 
făcut din atât de puţin material, încât nu se obosise să aibă 
un model. Ochii îi erau acoperiţi de o pereche de ochelari 
de soare Dior contrafăcuţi (pe care îi cumpărase la o 
zecime de preţ din valoarea reală) şi avea capul îngropat în 
Stăpânul inelelor, agitând în acelaşi timp crema de 
protecţie. 


=I 


Alex privi înapoi către iaht. Yassen dădea mâna cu 
bărbatul chel. Ajutorul de pe punte stătea aproape, 
aşteptând. Chiar şi de la acea distanţă, Alex îşi putea da 
seama că Yassen deţinea controlul; că, atunci când vorbea, 
cei doi bărbaţi ascultau. Alex îl văzuse odată pe Yassen 
împuşcând mortal un om numai pentru că scăpase un 
pachet. Bărbatul ăsta emana o răceală extraordinară, care 
părea să neutralizeze chiar şi soarele mediteranean. Lucrul 
ciudat era că existau puţini oameni în lume care ar fi putut 
să-l recunoască pe rus. Alex era unul dintre ei. Oare 
prezenţa lui Yassen aici avea de a face cu el? 

— Alex...? spuse Sabina. 

Cei trei bărbaţi se îndepărtară de vas, îndreptându-se 
către oraş. Deodată Alex sări în picioare. 

— Mă întorc imediat, spuse el. 

— Unde mergi? 

— Vreau ceva de băut. 

— Am apă. 

— Nu, eu vreau o cola. 

Chiar în timp ce-şi luă tricoul şi-l trase pe cap, Alex ştiu 
că nu era o idee prea bună. Yassen Gregorovici putea să fi 
venit la Camargue pentru că-şi dorea o vacanţă. Poate că 
venise să-l ucidă pe primarul local. Indiferent despre ce ar fi 
fost vorba, nu avea de a face cu Alex şi ar fi fost o nebunie 
să se încurce cu Yassen din nou. Alex îşi aminti promisiunea 
pe care o făcuse ultima dată când se întâlniseră, pe un 
acoperiş din centrul Londrei. 

„L-ai ucis pe lan Rider. Într-o zi te voi ucide eu pe tine.” 

La vremea aceea vorbise serios - dar asta fusese atunci. 
Acum nu voia să aibă de a face cu Yassen sau cu lumea pe 
care o reprezenta el. 

Şi totuşi... 

Yassen era acolo. Trebuia să ştie de ce. 

Cei trei bărbaţi mergeau pe lângă strada principală, 
urmând linia mării. Alex îi urmărea din spate pe nisip, 
trecând de arena de tauri, din beton alb, care îl frapase 
când sosise aici - până ce-şi aminti că se afla la doar 160 
de kilometri de Spania. Urma să fie o coridă în seara aceea. 


2I S 


Lumea făcea deja coadă la ghişeele cu ferestre mici pentru 
a cumpăra bilete, dar el şi Sabina hotărâseră că nu vor 
merge. 

— Sper că va câştiga taurul, fusese singurul comentariu 
al Sabinei. 

Yassen şi cei doi bărbaţi o luară la stânga, dispărând în 
centrul oraşului. Alex grăbi pasul, ştiind ce uşor ar putea să- 
i piardă în învălmăşeala de alei care împrejmuiau biserica. 
Nu trebuia să fie prea atent să nu fie văzut. Yassen se 
credea în siguranţă. Era puţin probabil ca, într-o staţiune de 
vacanţă aglomerată, să observe că îl urmăreşte cineva. Dar 
cu Yassen nu se ştia niciodată. Alex îşi simţea inima 
tresărind cu fiecare pas pe care îl făcea. Gura i se uscase, 
şi, de data asta, nu era soarele de vină. 

Yassen dispăruse. Alex privi în dreapta şi în stânga. O 
mulţime de lume mişuna în toate direcţiile, ieşind din 
magazine şi intrând în restaurantele deschise care serveau 
deja prânzul. Mirosul de paella umplea aerul. Îşi reproşa că 
rămase în urmă, că nu îndrăznise să se apropie mai mult. 
Cei trei bărbaţi puteau să fi dispărut în oricare dintre clădiri. 
Se poate oare să-şi fi imaginat că-i văzuse? Era un gând 
plăcut, dar acesta fu alungat o secundă mai târziu, când îi 
zări la o terasă în faţa unui restaurant din piaţă, bărbatul 
cel chel cerând deja meniurile. 

Alex păşi în faţa unui chioşc unde se vindeau vederi, 
folosind standurile ca un ecran între el şi restaurant. Alături 
era o cafenea ce servea gustări şi băuturi sub umbrele 
mari, multicolore. Se apropie de aceasta. Yassen şi ceilalţi 
doi erau acum la mai puţin de zece metri distanţă şi Alex 
putea distinge mai multe detalii. Ajutorul de pe punte îşi 
îndesa pâine în gură ca şi când n-ar fi mâncat de o 
săptămână. Bărbatul chel vorbea încet, precipitat, 
scuturând pumnul în aer ca să se facă înţeles. Yassen 
asculta răbdător. Din cauza zgomotului din jur, Alex nu 
putea auzi niciun cuvânt din ce spuneau. Se strecură pe 
lângă o umbrelă şi un chelner aproape că se izbi de el, 
lăsând să-i scape un torent de cuvinte furioase în franceză. 
Yassen privi în direcţia lui şi Alex se ascunse, de frică să nu 


— 14 — 


atragă atenţia asupra lui. 

Un şir de plante în vase de lemn despărţea cafeneaua de 
terasa-restaurant în care mâncau bărbaţii. Alex se strecură 
între două vase şi se duse repede după draperiile din 
interiorul restaurantului. Se simţea mai în siguranţă acolo, 
mai puţin expus. Bucătăriile erau chiar în spatele lui. De o 
parte era un bar şi în faţa acestuia cam o duzină de mese, 
toate goale. Chelnerii intrau şi ieşeau cu farfurii de 
mâncare, dar toţi clienţii aleseseră să mănânce afară. 

Alex privi afară pe geam. Şi îşi ţinu respiraţia. Yassen se 
ridicase şi se îndrepta cu un scop precis către el. Fusese 
văzut? Dar apoi observă că Yassen ţinea ceva în mână: un 
telefon mobil. Probabil că primise un telefon şi venea în 
restaurant să vorbească nestingherit. Câţiva paşi în plus şi 
ar fi ajuns la uşă. Alex privi în jur şi observă o nişă separată 
de o draperie de mărgele. Trecu prin ea şi se trezi într-o 
zonă de depozitare destul de mare să-l ascundă. Mopuri, 
găleți, cutii şi sticle goale de vin erau înghesuite în jurul lui. 
Draperiile tremurară şi apoi deveniră nemişcate. 

Yassen era deja acolo. 

— Am sosit acum douăzeci de minute, spunea el. Vorbea 
engleză cu un accent rusesc aproape imperceptibil. Franco 
mă aştepta. Adresa este confirmată şi totul a fost aranjat. 

Urmă o pauză. Alex încerca să nu respire. Era la câţiva 
centimetri de Yassen, separat doar de o barieră fragilă de 
mărgele colorate. Dacă nu ar fi fost atât de întuneric 
înăuntru după strălucirea soarelui, Yassen cu siguranţă l-ar 
fi văzut. 

— O vom face în după-amiaza aceasta. Nu ai de ce să-ți 
faci griji. E mai bine să nu comunicăm. Îţi voi raporta la 
întoarcerea mea în Anglia. 

Yassen  Gregorovici închise telefonul şi rămase 
încremenit. Alex prinse momentul, alerta instantanee ca şi 
când un instinct animalic i-ar fi spus lui Yassen că fusese 
ascultat. Telefonul era încă în mâna bărbatului, dar putea fi 
un cuţit pe care era gata să-l arunce. Capul îi era nemişcat, 
dar ochii priveau dintr-o parte în alta, căutând duşmanul. 
Alex stătea unde era, în spatele mărgelelor, neîndrăznind 


= 15 — 


să se mişte. Ce trebuia să facă? Era tentat să evadeze, să 
fugă afară în spaţiu deschis. Nu. Ar fi fost mort înainte de a 
face doi paşi. Yassen l-ar fi omorât chiar înainte de a şti 
cine era sau de ce se afla acolo. Foarte încet, Alex privi în 
jurul lui după o armă, după orice cu care s-ar fi putut apăra. 

Şi apoi uşa de la bucătărie se deschise şi un chelner ieşi, 
trecând pe lângă Yassen şi strigând pe cineva în acelaşi 
timp. Momentul de nemişcare se risipi. Yassen îşi puse 
telefonul în buzunarul pantalonilor şi ieşi afară să li se 
alăture celorlalţi. 

Alex răsuflă din greu, uşurat. 

Ce aflase? 

Yassen Gregorovici venise acolo să ucidă pe cineva. Era 
sigur de asta. „Adresa este confirmată şi totul a fost 
aranjat.” Dar măcar Alex nu-şi auzise numele menţionat. 
Deci avea dreptate. [inta era probabil vreun francez, ce 
locuia acolo, în Saint-Pierre. Avea să se întâmple cândva în 
după-amiaza aceea. O împuşcătură sau probabil un cuţit ce 
lucea în lumina soarelui. Un moment de violenţă şi cineva, 
undeva, avea să se relaxeze, ştiind că avea cu un duşman 
mai puţin. 

Ce putea face? 

Alex împinse draperia de mărgele şi ieşi prin spatele 
restaurantului. Era uşurat să se afle pe stradă, departe de 
piaţă. De-abia acum încerca să-şi adune gândurile. Putea 
merge la poliţie, bineînţeles. Le putea spune că era un 
spion care lucrase deja de trei ori pentru MI6 - Serviciul 
Britanic de Spionaj. Putea spune că-l recunoscuse pe 
Yassen, că ştia cu ce se ocupa acesta şi că urma să aibă loc 
o omucidere aproape sigur, în acea după-amiază, dacă nu 
avea să fie oprită. 

Dar la ce-ar fi ajutat? Poliţia franceză l-ar fi putut 
înţelege, dar nu l-ar fi crezut. Era un elev englez de 
paisprezece ani cu nisip în păr şi bronzat. S-ar fi uitat la el 
şi ar fi râs. 

Se putea duce la Sabina şi la părinţii ei. Dar Alex nu voia 
să facă nici acest lucru. Se afla acolo la invitaţia lor şi nu 
avea rost să le strice vacanţa vorbindu-le despre o crimă. 


= lore 


Nu că ei l-ar fi crezut mai mult decât poliţia. Odată, când a 
stat cu ea în Cornwall, Alex a încercat să-i spună Sabinei 
adevărul. Ea a crezut că glumeşte. 

Alex privi în jur la magazinele de turişti, la gelaterii, la 
mulţimea ce trecea fericită pe stradă. Era o privelişte tipică 
de carte poştală. Lumea adevărată. Aşa că de ce dracu' 
căuta el să se implice din nou într-o afacere cu spioni şi 
asasini? Era în vacanţă. Nu era treaba lui. Lasă-l pe Yassen 
să facă ce vrea. Alex nu putea să-l oprească chiar dacă ar fi 
încercat. Mai bine să uite că-l văzuse. 

Alex inspiră adânc şi se întoarse pe drumul către plajă să 
o găsească pe Sabina şi pe părinţii ei. In timp ce mergea, se 
gândea ce motiv să inventeze ca să le explice de ce 
plecase aşa de brusc şi de ce nu mai zâmbea, acum că se 
întorsese. 


În acea după-amiază, Alex şi Sabina au fost luaţi cu 
maşina de către un fermier local către Aigues-Mortes, un 
oraş fortificat la marginea mlaştinilor sărate. Sabina dorea 
să scape de părinţi şi să stea la o cafenea franceză, unde să 
poată privi mulţimea de turişti şi de localnici care se 
plimbau pe stradă. Realizase un sistem de notare a 
adolescenților francezi pentru felul în care arătau - cu 
puncte lipsă pentru picioare strâmbe, dinţi stricaţi sau 
alegere proastă a ţinutei vestimentare. Nimeni nu luase 
încă mai mult de 7 din 20 şi Alex ar fi fost în mod normal 
fericit să stea cu ea, să o asculte râzând în gura mare. 

Dar nu şi în aceasta după-amiază. 

Totul era deplasat. Zidurile înalte şi turnurile care îl 
înconjurau se aflau la kilometri depărtare, iar trecătorii 
păreau să se mişte prea încet, ca un film stricat. Alex dorea 
să se bucure că se afla acolo. Voia să se simtă din nou în 
vacanţă. Dar faptul că-l văzuse pe Yassen stricase totul. 

Alex o cunoscuse pe Sabina cu doar o lună în urmă, când 
amândoi ajutaseră la Turneul de tenis de la Wimbledon, dar 
se împrieteniseră pe loc. Sabina era singură la părinţi. 
Mama ei, Liz, era creator de modă, iar tatăl ei, Edward, 
lucra ca jurnalist. Alex nu-l prea văzuse, pentru că acesta îşi 


începuse vacanţa mai târziu, venise cu trenul de la Paris şi 
de atunci lucra la un articol. 

Familia închiriase o casă în apropiere de Saint-Pierre, pe 

marginea unui râu, Micul Rhon. Era o locuinţa simplă, tipică 
zonei: albă cu obloane albastre şi un acoperiş din ţiglă de 
teracotă arsă de soare. Avea trei dormitoare şi, la parter, o 
bucătărie aerisită, în stil clasic, care dădea într-o grădina cu 
piscină şi teren de tenis cu buruieni ieşind prin asfalt. Lui 
Alex i-a plăcut de la început. Dormitorul lui dădea către râu 
şi în fiecare seară el şi Sabina petreceau ore în şir trântiţi 
pe o sofa veche, vorbind încet şi privind râul curgând. 
_ Prima săptămână de vacanţa trecuse într-o clipită. 
Inotaseră în piscină şi în mare, care era la mai puţin de doi 
kilometri. Se plimbaseră, se urcaseră pe stânci, merseseră 
cu o canoe şi, o dată (nu era sportul preferat al lui Alex), 
călăriseră. Lui Alex chiar îi plăceau părinţii Sabinei. Erau 
genul de adulţi care nu uitaseră că şi ei fuseseră cândva 
adolescenţi şi mai mult sau mai puţin îi lăsau pe el şi 
Sabina să facă ce voiau. Şi în ultimele şapte zile totul 
fusese perfect. 

Până la Yassen. 

„Adresa este confirmată şi totul a fost aranjat. O vom 
face în după-amiaza aceasta...” 

Ce avea de gând să facă rusul în Saint-Pierre? Ce ghinion 
îl adusese aici, să arunce din nou o umbră asupra vieţii lui 
Alex? In ciuda căldurii soarelui de după-amiază, Alex 
tremura. 

jeg Alex? 

Işi dădu seama că Sabina vorbise cu el şi privi împrejur. 
Ea se uita peste masă cu o privire îngrijorată. 

— La ce te gândeşti? întrebă ea. Erai tare departe. 

— La nimic. 

— N-ai fost în apele tale toată după-amiaza. S-a 
întâmplat ceva de dimineaţă? Unde ai dispărut de pe plajă? 

— Ţi-am spus. Voiam ceva de băut. 

Ura faptul că trebuia s-o mintă, dar nu-i putea spune 
adevărul. 

— Tocmai spuneam că ar trebui să plecăm. Am promis că 


e, = PE 


vom fi acasă până la cinci. O, Doamne! Uită-te la ăla! Arătă 
înspre un alt adolescent ce trecea. 4 din 20. Chiar nu e 
niciun băiat arătos în Franţa? Îl privi pe Alex. În afară de 
tine, vreau să spun. 

— Deci eu cât primesc din 20? întrebă Alex. 

Sabina se gândi. 

— 12 şi jumătate, spuse în final. Dar nu te îngrijora, Alex. 
Peste zece ani vei fi perfect. 


Uneori ororile se anunţă singure în cel mai simplu mod. 

In acea zi fu o singură maşină de poliţie, gonind pe 
drumul larg şi pustiu care şerpuia către Saint-Pierre. Alex şi 
Sabina stăteau în spatele aceleiaşi maşini care îi adusese. 
Priveau o turmă de vaci împrăştiată pe unul dintre câmpuri 
când maşina poliţiei - albastru cu alb cu o lumină pâlpâind 
deasupra - îi depăşi şi se îndepărtă. Alex îl avea încă pe 
Yassen în minte şi priveliştea aceasta îi strânse mai tare 
nodul din stomac. Dar era doar o maşină de poliţie. Nu 
însemna nimic. 

Dar apoi urmă un elicopter, ce decolă de undeva nu 
departe, urcând pe cerul strălucitor. Sabina îl văzu şi arătă 
spre el. 

— S-a întâmplat ceva, spuse ea. Tocmai a venit din oraş. 

Elicopterul venise din oraş? Alex nu era sigur. Îl privi cum 
trece deasupra lor şi dispare în direcţia Aigues-Mortes, şi în 
tot acest timp respira din ce în ce mai sacadat şi simţea 
povara grea a unei frici fără nume. 

Şi apoi făcură o întoarcere şi Alex ştiu că frica lui cea mai 
mare se adeverise - dar într-un mod pe care nu-l 
prevăzuse. 

Bucăţi de piatră, cărămidă sfărâmată şi oţel răsucit. Fum 
gros, negru, răsucindu-se pe cer. Casa lor fusese aruncata 
în aer. Doar un perete rămăsese intact, dând iluzia crudă că 
nu fuseseră făcute prea multe stricăciuni. Dar restul 
dispăruse. Alex văzu un pat metalic atârnând într-un unghi 
ciudat, cumva pe jumătate suspendat în aer. O pereche de 
obloane albastre zăceau în iarbă cam la 50 de metri 
distanţă. Apa din piscină era maro şi plină de gunoaie. 


— 19 — 


O puzderie de vehicule erau parcate împrejurul clădirii. 
Maşini de poliţie, de pompieri, cele ale trupelor antitero şi 
ambulanţe. Lui Alex nu i se păreau reale: mai degrabă 
jucării intens colorate. Intr-o ţară străină, nimic nu pare mai 
străin decât serviciile de urgenţă. 

— Mamă! Tată! 

Alex o auzi pe Sabina strigând şi o văzu sărind din 
maşină înainte ca aceasta să oprească. Apoi alergă pe alee, 
trecând cu forţa printre oficiali în diferite uniforme. Maşina 
se opri şi Alex cobori, nesigur dacă picioarele lui vor lua 
contact cu solul sau dacă pur şi simplu se vor scufunda în 
acesta. Capul i se învârtea; credea că avea să leşine. 

Nimeni nu îi vorbi în timp ce mergea. Era ca şi cum nu se 
afla deloc acolo. In faţa lui o văzu pe mama Sabinei 
apărând de nicăieri, cu faţa acoperită de cenuşă şi lacrimi, 
şi el gândi că dacă ea era teafără, dacă nu se afla în casă 
când avusese loc explozia, poate că şi Edward Pleasure 
scăpase. Dar apoi o văzu pe Sabina începând să tremure şi 
căzând în braţele mamei ei, şi ştiu că se întâmplase ce era 
mai rău. 

Se apropie, la timp să audă cuvintele lui Liz în timp ceo 
strângea la piept pe fiica ei. 

— Incă nu ştim ce s-a întâmplat. Tata a fost luat cu 
elicopterul la Montpellier. Este în viaţă, Sabina, dar e grav 
rănit. Mergem la el acum. Ştii că tatăl tău este un luptător. 
Dar doctorii nu sunt siguri dacă are să reziste sau nu. Pur şi 
simplu nu ştim... 

Mirosul de ars ajunse la Alex şi îl înecă. Fumul acoperise 
soarele. Ochii îi lăcrimau şi se chinuia să respire. 

Era vina lui. 

Nu ştia de ce se întâmplase, dar era aproape sigur că el 
era responsabil. 

Yassen Gregorovici. 

„Nu e treaba mea.” Asta gândise Alex. Acesta era 
rezultatul. 


2250 


CU DEGETUL PE TRĂGACI 


Polițistul din faţa lui Alex era tânăr, neexperimentat şi se 
chinuia să găsească cuvintele potrivite. Nu avea numai 
dificultăţi cu limba engleză, după cum şi-a dat seama Alex. 
Aici, în acest colţ ciudat şi liniştit al Franţei, cel mai rău 
lucru cu care avea el de a face putea fi un şofer beat sau 
poate un turist care să-şi piardă portofelul pe plajă. Aceasta 
era o situaţie nouă şi el era cu totul depăşit. 

— Este groaznic, spunea el. Il cunoşteai de multă vreme 
pe domnul Pleasure? 

— Nu. Nu de mult timp, spuse Alex. 

— Va primi cele mai bune îngrijiri. Polițistul zâmbi 
încurajator. Doamna Pleasure şi fiica ei merg acum la spital, 
dar ne-au rugat să avem grijă de tine. 

Alex stătea pe un scaun pliant la umbra unui copac. Era 
trecut de ora cinci, dar soarele ardea încă. Râul curgea la 
câţiva metri distanţă, şi Alex ar fi dat orice să se arunce în 
apă şi să înoate, să continue să înoate, până ce va fi lăsat 
în urmă toată afacerea asta. 

Sabina şi mama ei plecaseră de vreo zece minute şi 
acum rămăsese singur cu polițistul acesta tânăr. Primise un 
scaun la umbră şi o sticlă de apă, dar era clar că nimeni nu 
ştia ce să facă cu el. Nu era familia lui. Nu avea niciun drept 
să fie acolo. Mai apăruseră nişte oficiali: poliţişti de grad 
mai mare şi pompieri mai în vârstă. Se mişcau încet printre 
ruine, mutând din când în când câte o placă de lemn sau o 
piesă de mobilier stricată ca şi când ar fi putut descoperi 
simplul indiciu care le-ar spune de ce se întâmplase acel 
lucru. 

— Am telefonat la Consulatul britanic, spunea polițistul. 
Vor veni să te ia acasă. Dar trebuie să trimită un 
reprezentant din Lyon. Este drum lung. Aşa că în seara 
aceasta trebuie să aştepţi aici, în Saint-Pierre. 

— Ştiu cine a făcut asta, spuse Alex. 

— Comment? 

— Ştiu cine e responsabil. Alex privi în direcţia casei. 


Trebuie să mergeţi în oraş. Este un iaht legat de ponton. N- 
am văzut numele, dar nu-l puteţi rata. Este imens... alb. 
Este un bărbat pe iaht; numele lui este Yassen Gregorovici. 
Trebuie să-l arestaţi înainte de a apuca să fugă. 

Polițistul se holba la Alex, înmărmurit. Alex se întreba cât 
de mult înţelesese. 

— Poftim? Ce spui acolo? Acest bărbat, Yassen... 

— Yassen Gregorovici. 

— Îl cunoşti? 

— Da. 

— Cine e? 

— Este un asasin. E plătit să ucidă oameni. L-am văzut în 
dimineaţa aceasta. 

— Te rog! Polițistul ridică o mână. Nu voia să mai audă 
nimic. Aşteaptă aici. 

Alex îl privi îndepărtându-se spre maşinile parcate, 
probabil să găsească un ofiţer superior. Luă o gură de apă, 
apoi se ridică în picioare. Nu voia să stea acolo şi să 
privească evenimentele dintr-un scaun pliant, ca cineva la 
picnic. Merse înspre casă. Adia o briză de seară, dar mirosul 
de lemn ars plutea încă de jur împrejur. O bucată de hârtie, 
arsă şi înnegrită, pluti deasupra ruinelor. Dintr-un impuls, 
Alex se aplecă şi o ridică. 

Citi: 


caviar la micul dejun, iar piscina de la pen- 
siunea lui Wiltshire se zvoneşte că este con- 
struită să semene cu silueta lui Elvis Presley. 
Dar Damian Cray este mai mult decât cel mai 
bogat și cel mai de succes star pop din lume. 


Afacerile sale — incluzând hoteluri, posturi TV și 
jocuri pe computer — au adăugat milioane la 
averea sa personală. 
Rămâne întrebarea; De ce se afla Cray la 
Paris la începutul săptămânii şi de ce a 
aranjat o întâlnire secretă cu 


Atât era. Hârtia se înnegri, şi cuvintele dispărură. 

Alex îşi dădu seama despre ce era vorba. Trebuia să fie o 
pagină din articolul la care Edward Pleasure tot scria de 
când ajunsese aici. Ceva care avea de a face cu celebrul 
Damian Cray... 

— Excusez-moi, jeune homme... 

Privi în sus şi văzu că polițistul se întorsese cu un alt 
bărbat, ceva mai în vârstă, cu o gură cu colţurile în jos şi cu 
o mustață mică. Inima lui Alex se strânse. Recunoscu tipul 
de om, înainte ca acesta să apuce să vorbească măcar. 
Unsuros şi plin de importanţă, purtând o uniformă care era 
prea îngrijită şi cu o expresie neîncrezătoare întipărită pe 
faţă. 

— Ai ceva să ne spui? întrebă el. Vorbea engleza mai 
bine decât colegul lui. 

Alex repetă ce spusese deja. 

— De unde îl cunoşti pe acest bărbat? Cel de pe barcă. 

— Mi-a ucis unchiul. 

— Cine era unchiul tău? 

— Era spion. A lucrat pentru MI6. Alex inspiră adânc. 
Cred că eu s-ar putea să fi fost ţinta bombei. Cred că 
încerca să mă ucidă pe mine... 

Cei doi poliţişti stătură de vorbă împreuna pentru scurt 


Ep e 


timp, apoi se întoarseră la Alex. Băiatul ştia ce urma. 
Polițistul mai în vârstă îşi rearanjase trăsăturile, astfel încât 
acum îl privea pe Alex cu un amestec de bunătate şi 
îngrijorare. Dar mai era şi aroganță acolo: „Eu am dreptate. 
Tu te înşeli. Şi nimic nu mă va convinge de contrariu”. Era 
ca un profesor rău la o şcoală proastă, care pune o 
cruciuliţă lângă un răspuns bun. 

— Ai suferit un şoc groaznic, spuse polițistul. Explozia... 
Ştim deja că a fost cauzată de o scurgere în ţeava de gaz. 

— Nu... Alex dădu din cap. 

Polițistul ridică o mână. 

— Nu există niciun motiv pentru care un asasin ar răni o 
familie în vacanţă. Dar înţeleg. Eşti supărat; este posibil să 
fii şocat. Nu ştii ce vorbeşti. 

— Vă rog... 

— Am trimis după cineva de la consulatul tău şi va sosi în 
curând. Până atunci ar fi mai bine dacă nu ai interveni. 

Alex îşi lăsă capul în jos. 

— Vă deranjează dacă mă duc să mă plimb? spuse el. 
Cuvintele îi erau încete şi înfundate. 

— La plimbare? 

— Doar cinci minute. Vreau să fiu singur. 

— Bineînţeles. Să nu mergi prea departe. Vrei să te 
însoţească cineva? 

— Nu. E în regula. 

Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă. Evitase să privească 
în ochii poliţistului şi ei, fără îndoiala, crezuseră că îi era 
ruşine. Nu conta. Alex nu voia ca ei să-i vadă furia, mânia 
neagră care-l străbătea ca un râu arctic. Nu-l crezuseră! Il 
trataseră ca pe un copil prost! 

Cu fiecare pas pe care-l făcea, i se întipăreau imagini în 
minte. Ochii Sabinei, mărindu-se când a văzut ruina casei. 
Edward Pleasure, dus cu elicopterul la un spital orăşenesc. 
Yassen Gregorovici pe puntea iahtului său, alunecând 
înspre apus, după o altă misiune îndeplinită. Şi era vina lui 
Alex! Asta era partea cea mai rea. Era un lucru de neiertat. 
Ei bine, nu avea de gând să stea cu mâinile în sân şi să 
accepte asta. Alex se lăsă în voia furiei. Dar era timpul să 


SER g 


preia controlul. 

Când ajunse pe strada principala, privi înapoi. Poliţiştii 
uitaseră de el. Privi încă o dată către ruinele arse ale casei 
de vacanţă şi furia crescu din nou în el. Se întoarse şi 
începu să alerge. 

Saint-Pierre era la mai puţin de doi kilometri distanţă. Era 
seara devreme când ajunse el acolo şi străzile erau pline de 
oameni binedispuşi. De fapt, oraşul părea mai aglomerat ca 
niciodată. Apoi îşi aminti. Era coridă în seara aceea, şi 
lumea venise de peste tot să o urmărească. 

Soarele se scufunda deja după orizont, dar lumina zilei 
mai zăbovea încă în aer, ca şi cum ar fi fost uitată din 
greşeală. Becurile de pe străzi erau aprinse, aruncând o 
lumină portocalie pe pavajul cu nisip. Un carusel vechi se 
învârtea întruna, o roată înceţoşată de becuri electrice şi 
muzică. Alex îşi făcu loc printre toate acestea fără să se 
oprească. Deodată se trezi de partea cealaltă a oraşului, 
unde străzile erau liniştite. Noaptea sosise şi totul era ceva 
mai gri. i 

Nu se aşteptase să vadă iahtul. Işi închipuise că Yassen 
plecase demult. Dar era încă acolo, acostat unde îl văzuse 
mai devreme în acea zi, cu o veşnicie în urmă. Nu se vedea 
nimeni în jur. Părea că întregul oraş plecase la coridă. Apoi 
cineva apăru din întuneric, şi Alex îl văzu pe bărbatul chel, 
ars de soare. Era încă îmbrăcat în costum alb. Fuma un 
trabuc, iar capătul care ardea arunca o lumină roşie peste 
faţa lui. 

Se vedea lumină prin hublouri. Oare avea să-l găsească 
pe Yassen în spatele unuia dintre ele? Alex nu prea avea 
habar de ceea ce făcea. Mânia îl orbea încă. Tot ce ştia era 
că trebuie să ajungă pe iaht şi nimic nu avea să-l oprească. 


Numele bărbatului era Franco. leşise pe ponton pentru că 
Yassen nu suporta fumul de trabuc. Nu-l plăcea pe Yassen. 
Mai mult de atât; îi era frică de el. Când rusul aflase că 
Edward Pleasure fusese rănit, nu ucis, nu spusese nimic, 
dar era ceva intens şi urât în ochii lui. Pentru o secundă îl 
privise pe Raoul, ajutorul de pe punte. Raoul fusese cel care 


E PE 


plasase de fapt bomba... prea departe de camera 
jurnalistului, după cum se părea. Greşeala era a lui. Şi 
Franco ştia că Yassen fusese foarte aproape de a-l ucide 
atunci şi acolo. Poate că încă urma să o facă. Doamne - ce 
porcărie! 

Franco auzi un zgomot de papuci pe pietriş şi văzu un 
băiat îndreptându-se spre el. Era subţire şi bronzat, cu un 
tricou decolorat Stone Age, cu un şirag de mărgele din 
lemn la gât. Era blond şi părul îi atârna şuviţe pe frunte. Era 
turist - arăta ca un englez. Dar ce făcea acolo? 

Alex se întrebase cât de mult se putea apropia de bărbat 
înainte de a-l face suspicios. Dacă de barcă s-ar fi apropiat 
un adult, ar fi fost altceva; dar tocmai pentru că avea doar 
paisprezece ani, era motivul pentru care le fusese atât de 
folositor celor de la MI6. Oamenii nu-l observau decât 
atunci când era prea târziu. 

Asta se întâmplase acum. În timp ce băiatul se apropia, 
Franco era uimit de ochii căprui-închis aşezaţi pe o faţă ce 
părea prea serioasă pentru un băiat de vârsta lui. Erau ochi 
care văzuseră prea multe. 

Alex ajunse aproape de Franco. În acel moment atacă, 
învârtindu-se pe călcâiul piciorului stâng, lovind cu dreptul. 
Franco fu luat prin surprindere. Călcâiul lui Alex îl lovi tare 
în stomac - dar imediat Alex ştiu că-şi subestimase 
adversarul. Se aşteptase să simtă un strat moale de 
grăsime sub costum. Dar piciorul lui lovise un inel de 
muşchi, şi, deşi îl durea şi îşi pierduse echilibrul, Franco nu 
căzuse. 

Franco scăpă trabucul şi se repezi, scotocind cu mâna în 
buzunarul hainei. O scoase de-acolo ţinând în ea un obiect. 
Se auzi un clic încet şi şapte centimetri de argint strălucitor 
apărură de nicăieri. Avea un cuţit. Mişcându-se mult mai 
repede decât ar fi crezut Alex, se repezi de-a latul 
pontonului. Mâna i se răsuci într-un arc. Alex auzi lama 
tăind aerul. Se răsuci din nou şi cuțitul trecu cu repeziciune 
pe lângă faţa lui Alex, ratându-l cu un centimetru. 

Alex era neînarmat. Cu siguranţă, Franco folosise cuțitul 
de multe ori înainte şi, dacă prima lovitură nu l-ar fi năucit, 


=e 


această luptă ar fi fost încheiată deja. Alex privi în jur, 
căutând ceva cu care ar fi putut să se apere. Nu era 
aproape nimic pe ponton - doar câteva cutii vechi, o 
găleată, o plasă de pescar. Franco se mişca mai încet 
acum. Se lupta cu un puşti, nimic mai mult. Mica puşlama 
poate că-l luase prin surprindere cu primul atac, dar era 
destul de uşor să-l pună la punct. 

Mormăi câteva cuvinte în franceză: ceva urât. Apoi, o 
secundă mai târziu, pumnul lui se răsuci în aer, de data 
asta cu cuțitul într-un arc ascendent care ar fi tăiat 
beregata lui Alex, dacă acesta nu s-ar fi aruncat în spate. 

Alex ţipă. 

Işi pierduse echilibrul, căzând pe spate, cu un braţ întins. 
Franco rânji, arătând doi dinţi de aur, şi păşi înspre băiat, 
grăbit să termine cu el. Prea târziu observă că fusese 
păcălit. Mâna lui Alex apucase plasa de pescuit. Când 
Franco se aplecă asupra lui, el sări, legănându-şi braţul 
înainte cu toată puterea. Plasa se întinse, căzând peste 
capul, umărul şi mâna cu cuțitul lui Franco. Acesta înjură şi 
se răsuci, încercând să se elibereze, dar mişcarea îl prinse 
şi mai mult. 

Alex ştia că trebuia să termine repede cu asta. Franco se 
zbătea în continuare în plasă, dar Alex îl văzu deschizând 
gura să strige după ajutor. Dacă Yassen ar fi auzit ceva, 
Alex n-ar mai fi putut face nimic. Ţinti şi lovi a doua oară, 
cu piciorul în stomacul bărbatului. | se opri respiraţia; Alex 
văzu că se înroşeşte la faţă. Era pe jumătate în afara plasei, 
dansând într-un mod ciudat pe marginea pontonului, când 
îşi pierdu echilibrul şi căzu. Cu mâinile captive, nu se putea 
proteja. Capul lovi betonul cu un sunet puternic şi rămase 
nemişcat. 

Alex era în picioare, respirând din greu. La distanţă auzi 
un zgomot de trompetă şi o rafală de aplauze. Corida 
trebuia să înceapă în zece minute. Venise o mică trupă care 
urma să cânte. Alex îl privi pe bărbatul fără cunoştinţă, 
ştiind că scăpase cu greu. Cuţitul nu era de găsit; poate 
căzuse în apă. Se întrebă dacă să continue. Apoi se gândi la 
Sabina şi la tatăl ei, iar următorul lucru pe care îl făcu fu să 


se caţere pe pasarelă şi să ajungă pe punte. 

Barca se chema Fer de Lance. Alex observase numele în 
timp ce urca şi îşi aminti că-l mai văzuse undeva. Asta era! 
Într-o excursie şcolară la Grădina Zoologică din Londra. Era 
un fel de şarpe. Otrăvitor, bineînţeles. 

Se afla într-o zonă cu o cârmă şi butoane de control, 
alături de o uşă pe o parte şi canapele din piele în spate. 
Bărbatul chel probabil că stătuse aici înainte de a cobori să 
fumeze. Alex văzu o revistă boţită, o sticlă de bere, un 
telefon mobil şi o armă. ` 

Recunoscu telefonul. Era al lui Yassen. Il văzuse în mâna 
rusului la restaurant, mai devreme în acea zi. Telefonul 
avea o culoare ciudată - o nuanţă de maro -, altfel Alex l-ar 
fi ignorat. Dar acum observă că era deschis. Il ridică. 

Alex intră repede în meniul principal şi apoi la Apeluri. 
Găsi ceea ce căuta: o înregistrare a apelurilor primite în 
acea zi. La ora 12.53 vorbise cu un număr ce începea cu 
44207.44 era Anglia; 207 însemna că era undeva în Londra. 
Era convorbirea pe care Alex o auzise în restaurant. 
Memoră repede numărul. Era al persoanei care îi dăduse 
ordinele lui Yassen. Avea să-i spună tot ce voia să ştie. 

Ridică arma. 

În sfârşit, o avea. De fiecare dată când lucrase pentru 
MI6 le ceruse să-i dea o armă şi de fiecare dată îl 
refuzaseră. Îi dăduseră dispozitive - dar erau doar săgeți 
tranchilizante, grenade, bombe fumigene. Nimic care să 
ucidă. Alex simţi puterea armei pe care o ţinea. O cântări în 
mână. Arma era un Grach MP-443 negru, cu vârful scurt. 
Era o armă rusească, bineînţeles, nou apărută în armată. 
Alex lăsă degetul să atingă trăgaciul şi rânji larg. Acum el şi 
Yassen erau egali. 

Bâjbâi înainte, intră pe uşă şi cobori câteva trepte ce 
duceau sub punte pe un coridor ce părea să fie la fel de 
lung ca întreaga barcă, cu cabine de o parte şi de cealaltă. 
Văzuse un living deasupra, dar ştia că era gol. Nu erau 
lumini aprinse în spatele acelor ferestre. Dacă Yassen se 
afla undeva, trebuia să fie jos. Strângând mai puternic 
pistolul, se târî mai departe, picioarele sale nefăcând niciun 


— 28 — 


zgomot pe podeaua acoperită de covor. 

Ajunse la o uşă şi văzu o dungă galbenă de lumină 
strecurându-se prin crăpătura de dedesubt. Strângând din 
dinţi, căută mânerul, sperând pe jumătate să fie încuiată. 
Mânerul se mişcă, şi uşa se deschise. Alex intră. 

Cabina era surprinzător de mare, în formă 
dreptunghiulară, cu un covor alb şi mobilier modern din 
lemn pe doi dintre pereţi. Al treilea perete era ocupat de un 
pat dublu cu o masă şi veioze de fiecare parte. Era un 
bărbat întins pe cuvertura albă, cu ochii închişi, nemişcat ca 
un cadavru. Alex păşi înainte. Nu era niciun sunet în 
cameră, dar la distanţă se putea auzi formaţia cântând la 
arenă: două sau trei trompete, o tubă şi o tobă. 

Yassen Gregorovici nu mişcă, în timp ce Alex se apropie, 
cu arma în faţa lui. Alex ajunse lângă pat. Niciodată nu se 
aflase mai aproape de omul care îi omorâse unchiul. Putea 
vedea fiecare detaliu al feţei lui: buzele, genele aproape 
feminine. Arma era la doar un centimetru depărtare de 
fruntea lui Yassen. Acolo se opri. Tot ce avea de făcut era 
să apese pe trăgaci şi... gata! 

— Bună seara, Alex. 

De fapt Yassen nu se trezise. Îşi ţinuse ochii închişi şi 
acum îi deschisese. Era atât de simplu. Faţa nu i se mişcă. 
Ştiu imediat cine era Alex, vorbind în timp ce arma era 
îndreptată către el. Acceptase acest lucru. 

Alex nu spuse nimic. Mâna care ţinea pistolul tremura 
uşor şi aduse şi cealaltă mână să o susţină. 

— E arma mea, spuse Yassen. 

Alex inspiră. 

— Intenţionezi să o foloseşti? 

Nimic. 

Yassen continuă calm: 

— Cred că ar trebui să te gândeşti foarte bine. Să omori 
un om nu e la fel cum vezi la televizor. Dacă apeşi pe 
trăgaci, vei trimite un glonţ adevărat în carne adevărată. 
Nu voi simţi nimic; voi muri pe loc. Dar tu vei trăi cu 
amintirea a ce ai făcut tot restul vieţii. Nu vei uita niciodată. 
Făcu o pauză, lăsând cuvintele să plutească în aer. Chiar ai 


=g 


curajul ăsta, Alex? Îţi poţi face degetul să ţi se supună? Mă 
poţi ucide? 

Alex era neclintit ca o statuie. Se concentra doar asupra 
degetului de pe trăgaci. Era simplu. Era un mecanism. 
Trăgaciul ar fi apăsat cocoşul şi l-ar fi lansat. Cocoşul ar fi 
lovit glonţul, o moarte de doar 19 milimetri, trimisă în 
scurta şi rapida ei călătorie către capul bărbatului. O putea 
face. 

— Poate că ai uitat ce ţi-am spus cândva. Asta nu este 
viaţa ta. Nu are nimic de a face cu tine. 

Yassen era complet relaxat. Nu avea pic de emoție în 
glas. Părea să-l cunoască pe Alex mai bine decât Alex 
însuşi. Alex încercă să privească în altă parte, să evite ochii 
albaştri calmi care îl priveau cu un fel de milă. 

— De ce ai făcut-o? întrebă Alex. Ai pus o bombă în casă. 
De ce? 

Ochii clipiră din scurt. 

— Pentru că am fost plătit. 

— Plătit să mă ucizi pe mine? 

— Nu, Alex. Timp de o secunda Yassen păru amuzat. Nu 
are nimic de a face cu tine. 

— Dar cine... 

Dar era prea târziu. 

O văzu întâi în ochii lui, ştiu că rusul îl ţinuse de vorbă 
când uşa cabinei se deschise încet în spatele lui. O pereche 
de mâini îl apucară şi fu tras în mod violent departe de pat. 
Il văzu pe Yassen dându-se deoparte la fel de repede ca un 
şarpe - la fel de rapid ca un fier de lance. Arma se 
descărcă, dar Alex nu trăsese intenţionat şi glonţul se izbi 
de podea. Lovi un perete şi simţi cum arma îi cade din 
mâini. Simţea gust de sânge în gură. lahtul părea să se 
legene. 

La distanţă se auzea o fanfară, urmată de ecoul mulţimii. 
Corida începuse. 


210500): 


MATADORUL 


Alex îi asculta pe cei trei bărbaţi care îi decideau soarta, 
încercând să înţeleagă ce spun. Vorbeau în franceză, dar cu 
un accent marseiez aproape ininteligibil - şi foloseau un 
limbaj argotic, nu cel pe care îl învățase el. 

Fusese târât în salonul principal şi trântit pe un fotoliu 
mare din piele. Dar acum Alex reuşea să-şi dea seama ce 
se întâmplase. Ajutorul de punte, Raoul, se întorsese din 
oraş cu provizii şi-l găsise pe Franco inconştient pe ponton. 
Se grăbise la bord să-l avertizeze pe Yassen şi-l auzise 
vorbind cu Alex. Raoul fusese, bineînţeles, cel care se 
strecurase în cabină şi-l apucase pe Alex din spate. 

Franco era aşezat într-un colţ, cu faţa distorsionată de 
mânie şi ură. Avea o vânătaie mov-închis pe frunte, în locul 
în care se lovise de pământ. Când vorbea, cuvintele lui 
împroşcau venin. g 

— Lasă-mi mie puşlamaua. Il omor cu mâna mea şi apoi îl 
arunc peste bord la peşti. 

— Cum ne-a găsit, Yassen? întrebă Raoul. De unde a ştiut 
cine suntem? 

— De ce ne pierdem vremea cu el? Lasă-mă să-l termin 
acum. 

Alex îl privi pe Yassen. Până acum rusul nu spusese 
nimic, deşi era clar că el era încă la comandă. Era ceva 
curios în modul în care-l privea pe Alex. Ochii albaştri goi nu 
trădau nimic, şi totuşi Alex simţea că este evaluat. Era ca şi 
cum Yassen l-ar fi cunoscut de mult timp şi se aşteptase să- 
| revadă. 

Yassen ridică o mână să se facă tăcere, apoi i se adresă 
lui Alex. 

— De unde ai ştiut că o să ne găseşti aici? întrebă el. 

Alex nu spuse nimic. O undă de enervare trecu pe faţa 
rusului. 

— Eşti în viaţă doar pentru că permit eu acest lucru. Te 
rog, nu mă face să întreb a doua oară. 

Alex dădu din umeri. Nu avea nimic de pierdut. Oricum 


sia ji 


aveau să-l omoare, probabil. 

— Eram în vacanţă, spuse el. Eram la plajă. V-am văzut 
pe iaht când a acostat. 

— Nu eşti cu cei de la MI6? 

— Nu. 

— Dar m-ai urmărit la restaurant. 

— Este adevărat, confirmă Alex. 

Yassen zâmbi pe jumătate, ca pentru sine. 

— Mi s-a părut mie că e cineva. Apoi redeveni serios. 
Stăteai în casa aceea. 

— Am fost invitat de o prietenă, spuse Alex. Îi trecu 
deodată un gând prin minte. Tatăl ei e jurnalist. Pe el aţi 
vrut să-l ucideţi? 

— Asta nu e treaba ta. 

— Este acum. 

— Ghinion că stăteai cu el, Alex. Ţi-am spus deja. Nu a 
fost nimic personal. 

— Bineînţeles. Alex îl privi pe Yassen drept în ochi. Cu 
dumneata niciodată nu este. 

Yassen se întoarse la cei doi şi pe dată Franco începu să 
turuie din nou în franceza aceea de neînțeles, scuipând 
cuvintele. Îşi turnase un whisky pe care-l înghiţise dintr- 
odată, ochii lui nedezlipindu-se de Alex. 

— Băiatul nu ştie nimic şi nu ne poate face rău, spuse 
Yassen. 

Vorbea în engleză, pentru el, gândi Alex. 

— Ce  făceaţi cu el? întrebă Raoul într-o engleză 
stângace. 

— Îl ucidem! 

Acesta era Franco. 

— Eu nu ucid copii, răspunse Yassen, şi Alex ştiu că 
spune numai jumătate din adevăr. Bomba din casă ar fi 
putut ucide pe oricine s-ar fi întâmplat să fie acolo, şi lui 
Yassen nu i-ar fi păsat. 

— Ai înnebunit? Franco o dădu iarăşi pe franceză. Nu-l 
poţi lăsa să plece pur şi simplu. A venit să te ucidă. Dacă n- 
ar fi fost Raoul, poate că ar fi reuşit. p 

— Poate. Yassen îl studie pe Alex încă o dată. In final luă 


Rei ip E 


o hotărâre. N-a fost înţelept din partea ta că ai venit aici, 
micule Alex, spuse el. Aceşti oameni cred că ar trebui să te 
reduc la tăcere şi au dreptate. Dacă nu aş crede că doar 
pura întâmplare te-a adus la mine, dacă ai şti ceva, ai fi 
deja mort. Dar sunt un om rezonabil. Nu m-ai omorât când 
ai avut ocazia, aşa că acum îţi ofer şi eu o şansă. 

Vorbi repede cu Franco în franceză. La început, Franco 
păru resemnat. Dar când Yassen continuă, Alex văzu că pe 
faţa lui începe să se întindă un zâmbet din ce în ce mai 
larg. 

— Cum vom aranja asta? întrebă Franco. 

— Cunoşti oameni. Ai influenţă. Trebuie doar să plăteşti 
pe cine trebuie. 

— Băiatul va fi ucis. 

— Atunci ţi se va îndeplini dorinţa. 

— Bun! scuipă Franco. Îmi va face plăcere să privesc. 

Yassen se întoarse la Alex şi se opri la mică distanţă. 

— Ai curaj, Alex, spuse el. Admir asta la tine. Acum îţi voi 
oferi şansa de a-l demonstra. Se întoarse către Franco. la-l! 


Era ora nouă. Noaptea se aşternuse peste Saint-Pierre, 
aducând cu ea ameninţarea unei furtuni de vară. Aerul era 
nemişcat şi greu, iar nori groşi acoperiseră stelele. 

Alex stătea pe nisip în umbra unui arc de beton, incapabil 
să desluşească ce i se întâmplă. Fusese forţat, sub 
ameninţarea armei, să-şi schimbe hainele de vacanţă cu o 
uniformă atât de bizară, încât, dacă n-ar fi fost conştient de 
pericolul care-l aştepta, s-ar fi simţit pur şi simplu ridicol. 

Mai întâi fuseseră o cămaşă albă şi o cravată. Apoi urmă 
o jachetă cu umeraşe ce atârnau peste braţele lui şi o 
pereche de pantaloni strâmţi în dreptul coapselor şi în talie, 
dar care se opreau mult deasupra gleznelor. Amândouă 
erau acoperite cu solzi aurii şi mii de perle mici, aşa încât 
atunci când Alex se mişca în lumină părea un foc de artificii 
în miniatură. În final primise nişte pantofi negri, o pălărie 
ciudată, curbată şi o capă roşu aprins care îi fusese 
înfăşurată în jurul braţului. 

Uniforma aceasta avea un nume. Traje de luces. 


NE i 


„Costumul luminilor” purtat de matadori în arenă. Acesta 
era testul de curaj pe care Yassen îl aranjase cumva. Voia 
ca Alex să se lupte cu un taur. 

Acum stătea lângă Alex, ascultând zgomotul mulţimii din 
arenă. La o luptă tipică cu taurii, explicase el, sunt ucişi 
şase tauri. Al treilea dintre aceştia este adesea luat de cel 
mai puţin experimentat matador, un novillero, un tânăr 
care poate fi în ring pentru prima dată. In seara aceea nu 
era niciun novillero în program... nu până când rusul 
sugerase altfel. Banii schimbaseră situaţia. Şi Alex fusese 
pregătit. Era o nebunie - dar mulţimea avea să-l adore. 
Odată aflat în arenă, nimeni nu avea să ştie că el nu fusese 
niciodată pregătit pentru asta. Avea să fie o siluetă 
minusculă în mijlocul ringului inundat de lumină. Hainele 
aveau să ascundă adevărul. Nimeni nu putea să vadă că 
avea doar paisprezece ani. 

Din arenă se ridică un potop de strigăte şi aclamații. Alex 
ghici că matadorul tocmai omorâse cel de al doilea taur. 

— De ce faceţi asta? întrebă Alex. 

Yassen dădu din umeri. 

— Îţi fac o favoare, Alex. 

— Eu nu văd aşa lucrurile. 

— Franco vroia să bage un cuţit în tine. Era greu să-l 
opresc. La final i-am oferit puţină distracţie. Se întâmplă să 
fie un mare fan al acestui sport. Astfel el se amuză, şi tu ai 
o şansă. 

— O şansă? 

— Poţi spune că este o alegere între taur şi glonţ. 

— Oricum ar fi, sunt ucis. 

— Da. Mă tem că e foarte probabil. Dar măcar vei avea 
parte de o moarte eroică. O mie de oameni te vor privi. 
Vocile lor vor fi ultimul lucru pe care-l vei auzi. 

— Mai bine decât s-o aud pe a dumitale, mormăi Alex. 

Şi deodată veni timpul. 

Doi bărbaţi în jeanşi şi cămăşi negre alergară şi 
deschiseră o poartă. Era ca o cortină de lemn trasă peste 
scenă care descoperea un decor fantastic în spate. Întâi era 
arena însăşi, un oval de nisip galben-deschis. După cum 


== dida 


promisese Yassen, era înconjurată de o mie de oameni, 
înghesuiți pe locurile din tribună. Mâncau şi beau, mulţi 
dintre ei fluturându-şi programe în faţă, încercând să 
împrăştie aerul greu, înghiontindu-se şi vorbind. Deşi toţi 
erau aşezaţi, niciunul nu stătea nemişcat. In colţul 
îndepărtat, cânta o trupă, cinci bărbaţi în uniforme militare, 
arătând ca nişte jucării antice. Lumina spoturilor era 
copleşitoare. 

Goală, arena era modernă, urâtă şi moartă. Dar umpluta 
până la refuz în această seară mediteraneană fierbinte, 
Alex îi putea simţi energia şi-şi dădu seama că toată 
cruzimea romanilor cu gladiatorii şi animalele lor sălbatice 
supravieţuise timp de secole şi era plină de viaţa aici. 

Un tractor se îndrepta înspre poarta unde stătea Alex, 
trăgând după el silueta neagră care cu câteva secunde în 
urmă fusese o creatură vie şi mândră. Cam o duzină de 
sulițe puternic colorate atârnau în spatele acesteia. Când se 
apropie, Alex observă că lăsa în urmă o dâră de sânge 
strălucitor în nisip. | se făcu rău şi se întrebă dacă ceea ce 
simţea era frică faţă de ce urma sau ură faţă de ce fusese. 
El şi Sabina căzuseră de acord că nu vor merge la o coridă 
nici într-un milion de ani. Şi nu se aşteptase să-şi încalce 
promisiunea aşa curând. 

Yassen dădu din cap către el. 

— Ţine minte, spuse el, Raoul, Franco şi cu mine vom fi 
lângă barrera - asta e chiar lângă marginea ringului. Dacă 
nu-ţi faci treaba, dacă încerci să fugi, te vom împuşca şi 
vom dispărea în noapte. Îşi ridică cămaşa pentru a-i arăta 
lui Alex pistolul, ascuns sub centură. Dar dacă eşti de acord 
să lupţi, după zece minute plecăm. Dacă printr-un miracol 
eşti încă în picioare, poţi face ce vrei. Vezi? ţi dau o şansă. 

Trompetele se auziră din nou, anunțând următoarea 
luptă. Alex simţi o mână apăsând pe spatele lui şi păşi 
înainte, plin de neîncredere. Cum de se ajunsese la una ca 
asta? Cu siguranţă, cineva va vedea că sub costumul 
împopoţonat el era doar un elev englez, nu un matador sau 
un novillero, sau cum s-o fi chemat. Cineva trebuia să 
oprească lupta. 


Dar spectatorii ovaţionau. Câteva flori zburară în direcţia 
lui. Nimeni nu putea vedea adevărul şi Franco plătise destui 
bani pentru ca să nu se afle decât când era prea târziu. 
Inima îi bătea puternic. Mirosul de sânge şi transpiraţie de 
animal îi ajunse în nări. Îi era mai frică decât îi fusese 
vreodată. 

Un bărbat cu un costum elegant de mătase neagră cu 
butoni de perle şi epoleţi lustruiţi se ridică în mulţime şi 
flutură în aer o batistă albă. Era preşedintele arenei, care 
dădea semnalul pentru următoarea luptă. Trompetele 
sunară. O altă poartă se deschise şi taurul cu care trebuia 
să lupte Alex năvăli în ring ca un glonţ tras dintr-o armă. 
Alex rămase uimit. Creatura era imensă - o masă de 
muşchi negri, strălucitori. Probabil cântarea şapte sau opt 
sute de kilograme. Dacă ar fi dat peste el, ar fi fost ca şi 
cum ar fi fost lovit de autobuz - unde mai pui că ar fi fost 
mai întâi împuns de coarnele ce-i ieşeau din cap, 
micşorându-se în două puncte mortale. Acum îl ignora pe 
Alex, alergând nebuneşte în cerc, lovind cu picioarele din 
spate, înfuriat de lumini şi de mulţimea gălăgioasă. 

Alex se întreba de ce nu primise o sabie. Matadorii nu 
aveau nimic cu care să se apere? Văzu o suliță care zăcea 
pe nisip, rămasă de la ultima luptă. Aceasta era o 
banderilla. Avea cam un metru lungime, un mâner decorat, 
şi un cârlig scurt ascuţit. 

Zeci de astfel de obiecte erau înfipte în gâtul taurului, 
distrugându-i muşchii şi slăbindu-l înainte de a fi ucis. Alex 
însuşi avea să primească o suliță în timpul luptei, dar luase 
deja o decizie. Orice s-ar întâmpla, va încerca să nu 
rănească taurul. La urma urmei, nici acesta nu alesese să 
se afle acolo. 

Trebuia să evadeze. Porţile fuseseră închise, dar peretele 
de lemn ce închidea arena - barrera, cum o numise Yassen 
- nu era mai înalt decât el. Putea alerga şi sări peste el. 
Privi peretele în locul prin care tocmai venise el. Franco se 
aşezase în primul rând. Îşi ţinea mâna sub haină şi Alex nu 
se îndoia ce avea în ea. Îl putea vedea pe Yassen la celălalt 
capăt. Raoul era în dreapta lui. Cei trei bărbaţi acoperiseră 


tot ringul. 

Trebuia să lupte. Cumva trebuia să supravieţuiască zece 
minute. Poate că acum mai erau doar nouă minute. Părea 
că trecuse o eternitate de când intrase în ring. 

Mulțimea tăcu. O mie de feţe aşteptau ca el să facă 
mişcarea. 

Apoi taurul îl observă. 

Deodată se opri din mişcarea circulara şi se îndreptă 
înspre el, oprindu-se cam la douăzeci de metri, cu capul în 
jos şi coarnele îndreptate înspre el. Alex fu sigur că avea 
să-l atace. Cu reticenţă, lăsă capa roşie să cadă, astfel încât 
atârna până la nisip. Doamne - probabil că arată ca un idiot 
în costumul acesta, fără să aibă habar de ceea ce trebuie 
să facă. Era surprins că lupta nu fusese încă oprita. Dar 
Yassen şi cei doi oameni îi urmăreau fiecare mişcare. 
Franco avea nevoie de cel mai mic pretext pentru a scoate 
arma. Alex trebuia să-şi joace rolul. 

Tăcere. Căldura furtunii ce se anunţa îl apăsa. Nimic nu 
mişca. 

Taurul se repezi. Alex fu şocat de brusca transformare. 
Până atunci taurul nu păruse să-l bage în seamă. Acum 
venea spre el ca la comandă, cu umerii masivi ridicaţi, cu 
fiecare muşchi concentrat la ţinta care îl aştepta, 
neînarmată, singură. Animalul era destul de aproape pentru 
ca Alex să-i poată vedea ochii: negri, roşii şi albi, injectaţi 
cu sânge şi furioşi. 

Totul se petrecu foarte repede. Taurul era aproape 
deasupra lui. Coarnele periculoase se îndreptau către 
stomacul lui. Mirosul animalului îl sufoca. Alex sări într-o 
parte, în acelaşi timp ridicând capa, imitând mişcări pe care 
le văzuse... poate la televizor sau la cinema. Simţi taurul 
trecând pe lângă el şi în acel contact uşor îi percepu forţa 
imensă. Urmă o străfulgerare roşie când capa zbură în sus. 
Intreaga arenă părea să se învârtă, mulţimea se ridica şi 
tipa. Taurul trecu de el. Alex nu era rănit. 

Deşi nu ştia asta, Alex executase o imitație bună de 
veronica. Aceasta e prima şi cea mai simpla mişcare într-o 
coridă, dar îi dă matadorului informaţii vitale despre 


Ee y 


oponent: viteza acestuia, forţa, ce corn preferă. Dar Alex 
aflase doar două lucruri: că matadorii erau mai curajoşi 
decât credea el - un curaj nebunesc să faci asta de bună 
voie! Şi că va fi foarte norocos să supravieţuiască unui al 
doilea atac. i 

Taurul se oprise la capătul celălalt al ringului. Işi scutură 
capul şi dâre gri de salivă îi atârnau la colțurile gurii. De jur 
împrejur, spectatorii băteau din palme. Alex îl văzu pe 
Yassen Gregorovici printre ei. El era nemişcat, nu aplauda. 
Fără vlagă, Alex lăsă capa să atârne din nou, întrebându-se 
câte minute trecuseră. Nu mai avea noţiunea timpului. 

Simţi mulţimea ţinându-şi respiraţia când taurul porni la 
al doilea atac. Se mişca şi mai repede de data asta, cu 
copitele lovind nisipul. Coarnele erau din nou îndreptate 
către el. Dacă l-ar fi lovit, l-ar fi tăiat în două. 

În ultimul moment, Alex păşi într-o parte, repetând 
mişcarea pe care o făcuse înainte. Dar de data asta taurul o 
anticipase. Deşi se mişca prea repede pentru a schimba 
direcţia, îşi mişcă capul şi Alex simţi o durere lângă stomac. 
Fu aruncat din picioare, pe spate, şi căzu pe nisip. Mulțimea 
izbucni. Alex aştepta ca taurul să se întoarcă şi să se aşeze 
peste el. Dar fu norocos. Animalul nu-l văzuse căzând. 
Continuase să alerge către partea cealaltă a arenei, 
lăsându-l în pace. 

Alex se ridică. Îşi duse o mână la stomac. Jacheta fusese 
ruptă şi, când luă mâna, avea în palmă sânge roşu-deschis. 
Era zdruncinat şi partea laterală a corpului parcă-i luase 
foc. Dar tăietura nu era prea adâncă. Intr-un fel, Alex era 
dezamăgit. 

Dacă ar fi fost rănit mai grav, lupta ar fi trebuit să fie 
oprită. 

Cu colţul ochiului zări o mişcare. Yassen se ridicase şi 
pleca. Trecuseră cele zece minute sau rusul decisese că 
distracţia se terminase şi nu mai avea rost să stea în arenă 
să vadă sfârşitul sângeros? Alex privi în jurul arenei. Şi 
Raoul pleca. Dar Franco stătea la locul lui. Bărbatul era în 
primul rând, la doar zece metri distanţă. Şi zâmbea. Yassen 
îl păcălise. Franco avea să rămână. Chiar dacă Alex ar fi 


reuşit să scape de taur, Franco va scoate arma şi-l va 
termina el însuşi. 

Alex, slăbit, se aplecă şi lua de jos capa. Materialul se 
rupsese la ultima confruntare şi-i dădu lui Alex o idee. Totul 
era la locul potrivit: capa, taurul, banderilla, Franco. 

Ignorând durerea, începu să alerge. Audienţa vocifera 
nemulțumită. Era treaba taurului să-l atace pe matador, 
dar, deodată, în faţa lor, părea să se întâmple invers. Chiar 
şi taurul fu luat prin surprindere, privindu-l pe Alex ca şi 
cum ar fi uitat regulile jocului sau ar fi decis să trişeze. 
Înainte să aibă o şansă să se mişte, Alex aruncă capa. Era 
un mâner mic de lemn cusut în material şi greutatea 
acestuia cără întregul obiect departe, astfel încât ateriză 
perfect - peste ochii creaturii. Taurul încercă să scuture 
cârpa, dar unul dintre coarne trecuse prin gaură. Strănută 
furios şi bătu cu piciorul în pământ. Dar capa rămase la 
locul ei. 

Toată lumea striga acum. Jumătate dintre spectatori se 
ridicaseră în picioare, şi preşedintele privea în jur 
neputincios. Alex alergă şi prinse banderi/la, observând 
cârligul urât, pătat cu roşu de la sângele taurului de 
dinainte. Cu o singură mişcare o răsuci şi o aruncă. 

Ţinta lui nu era taurul. Franco se ridicase de pe scaun 
când realizase ce are de gând să facă Alex; mâna lui căuta 
deja arma. Dar era prea târziu. Ori Alex era norocos, ori 
disperarea sa îl ajută să ţintească perfect. Banderi/la se roti 
o dată în aer, apoi se înfipse în umărul lui Franco. Bărbatul 
ţipă. Vârful nu era destul de lung ca să-l ucidă, dar cârligul 
îndoit ţinea banderilla pe loc, fiind imposibil de scos. 
Sângele se împrăştie pe mâneca costumului. 

Întreaga arenă fremăta. Mulțimea nu mai văzuse aşa 
ceva. Alex continuă să alerge. Văzu cum taurul reuşi să 
scape de capă. Îl căuta deja, hotărât să se răzbune. 

„Răzbună-te în alta zi, gândi Alex. Nu vreau să mă cert cu 
tine.” 

Ajunsese la barrera şi sări, se apucă de partea de sus şi 
trecu peste ea. Franco era prea şocat şi îl durea prea tare 
ca să reacționeze; oricum, fusese înconjurat de oameni 


care încercau să-l ajute. N-ar fi avut cum să scoată arma şi 
să tragă. Toată lumea părea să fii intrat în panică. 
Preşedintele făcu un semn furios şi orchestra începu din 
nou, dar muzicanţii nu se sincronizară şi niciunul dintre ei 
nu cânta acelaşi cântec. 

Unul dintre bărbaţii în jeanşi şi cămaşă neagră sări către 
Alex, strigând ceva în franceză. Alex îl ignoră. Sări pe 
pământ şi alergă. 

În acelaşi moment în care Alex dispăru în noapte, se 
declanşă furtuna. Ploaia cădea ca un ocean aruncat din cer. 
Lovea oraşul, se izbea de pavaj formând râuri care inundau 
rigolele şi înfundau canalizarea. Nu erau tunete. Doar 
această avalanşă de apă ce ameninţa să înece lumea. 

Alex nu se opri. În câteva secunde părul îi era fleaşcă. 
Apa îi curgea în pârâiaşe pe faţă şi de-abia vedea. În timp 
ce alerga încerca să se descotorosească de costumul de 
matador, întâi pălăria, apoi jacheta şi cravata, aruncându-le 
pe fiecare deoparte, lăsând în urmă amintirea lor. 

Marea era în stânga lui, cu apa neagră spumegând lovită 
de ploaie. Alex părăsi drumul şi simţi nisipul sub picioare. 
Era pe plajă - aceeaşi plajă pe care stăteau el şi Sabina 
când începuse totul. Digul şi pontonul erau dincolo de ea. 

Sări pe dig şi se căţără pe pietrele acestuia. Cămaşa îi 
atârna afară din pantaloni; era deja udă, atârnând la piept. 

Barca lui Yassen plecase. 

Alex nu putea fi sigur, dar i se părea că vede o umbră 
vagă dispărând în întuneric şi în ploaie şi ştiu că o ratase cu 
câteva secunde. Se opri, gâfâind. La ce se gândise, totuşi? 
Dacă Fer de Lance ar fi fost încă acolo, s-ar fi urcat din nou 
la bord? Bineînţeles că nu. Avusese noroc că prima dată 
scăpase cu viaţă. Ajunsese aici exact cât să o vadă plecând 
şi fără să fi aflat ceva. 

Nu. 

Era ceva. 

Alex stătu acolo câteva momente cu ploaia curgându-i pe 
faţă, apoi se întoarse şi plecă înapoi în oraş. 


Găsi cabina telefonică pe o stradă chiar în spatele unei 
— 40 — 


biserici. Nu avea bani, aşa că fu nevoit să telefoneze cu 
taxă inversă. Formă numărul centralei şi dădu numărul pe 
care-l găsise şi îl memorase din telefonul mobil al lui 
Yassen. 

— Cine e acolo? întrebă centralista. 

Alex ezită. Apoi... 

— Mă numesc Yassen Gregorovici, spuse el. 

Urmă o tăcere lungă în timp ce i se făcea legătura. Va 
răspunde cineva? Anglia era cu o oră în urma Franţei, dar 
era totuşi târziu în noapte. 

Ploaia cădea mai uşor acum, bătând pe acoperişul de 
sticlă al cabinei. Alex aşteptă. Apoi centralista reveni. 

— Convorbirea a fost acceptată, domnule. Vă rog să 
vorbiţi... 

Altă tăcere. Apoi un glas. Spuse doar două cuvinte. 

— Damian Cray. 

Alex nu spuse nimic. 

Glasul vorbi din nou. 

— Alo? Cine este acolo? 

Alex tremura. Poate era din cauza ploii; poate era o 
reacţie la tot ce se întâmplase. Nu putea vorbi. La capătul 
firului auzi respiraţia bărbatului. 

Apoi se auzi un clic şi telefonul amuţi. 


e] 


ADEVĂR ŞI CONSECINŢĂ 


Londra l-a întâmpinat pe Alex ca un prieten vechi şi de 
încredere. Autobuze roşii, taxiuri negre, poliţişti în uniforme 
albastre şi nori gri... putea fi în altă parte? Mergând pe 
King's Road, se simţea la un milion de kilometri distanţă de 
Camargue - nu numai acasă, ci înapoi în lumea reală. 
Stomacul îl durea încă şi simţea presiunea pansamentului 
pe piele, dar Yassen şi corida erau deja un trecut 
îndepărtat. 

Se opri în faţa unei librării care, ca multe altele, îşi făcea 
reclamă cu un miros plăcut de cafea. Stătu o secundă, apoi 
intră. 

Găsi repede ceea ce căuta. Erau trei cărţi despre Damian 
Cray la secţiunea de biografii. Două dintre ele nici nu 
puteau fi numite cărţi - mai mult broşuri lucioase scoase de 
companiile de înregistrări pentru a promova omul care le 
adusese atâtea milioane. Prima se numea Damian Cray - 
Live! Era aşezată lângă o carte numită Cray-zee! Viaţa şi 
timpurile lui Damian Cray. Aceeaşi fotografie apărea pe 
coperţi. Păr negru tăiat scurt ca al unui şcolar. Un chip 
foarte rotund cu obraji proeminenţi şi ochi verzi strălucitori. 
Un nas mic, aproape prea exact aşezat în mijlocul feţei. 
Buze groase şi dinţi perfect albi. 

A treia carte fusese scrisă câţiva ani mai târziu. Faţa era 
ceva mai îmbătrânită, ochii ascunşi după ochelari albăstrii 
şi acest Damian Cray cobora dintr-un Rolls-Royce, purtând 
un costum Versace şi cravată. Titlul cărţii arăta ce altceva 
se schimbase: Sir Damian Cray: omul, muzica, milioanele. 
Alex privi prima pagină, dar stilul greoi, complicat, îl lămuri 
repede. Părea scrisă de cineva care probabil citea Financial 
Times ca să se distreze. 

În final nu cumpără niciuna dintre cărţi. Dorea să ştie mai 
multe despre Cray, dar nu credea că avea să afle din ele 
ceva ce nu ştia deja. Şi, cu siguranţă, nu l-ar fi lămurit de ce 
numărul de telefon particular al lui Cray se afla în agenda 
telefonului mobil al unui asasin plătit. 


= ip 


Alex se întoarse prin Chelsea, ajungând pe strada 
drăguță, cu faţade albe, pe care locuise unchiul său, lan 
Rider. Acum împărțea casa cu Jack Starbright, o americancă 
ce fusese cândva menajeră, dar devenise tutorele lui legal 
şi prietena cea mai apropiată. Ea fusese motivul pentru 
care Alex acceptase la început să lucreze pentru MI6. 
Fusese trimis sub acoperire să-l spioneze pe Herod Sayle şi 
computerele sale Stormbreaker. In schimb, ea primise viza 
care-i permitea să rămână în Londra şi să aibă grijă de el. 

Tânăra îl aştepta în bucătărie când intră. El îi spusese că 
se va întoarce până la ora unu şi ea îi pregătise un prânz 
rapid. Jack era o bucătăreasă bună, dar refuza să facă ceva 
ce dura mai mult de zece minute. Avea 28 de ani, era 
slabă, cu păr roşu cârlionţat şi cu o expresie veselă pe faţă, 
chiar şi atunci când era într-o dispoziţie proastă. 

— Ai avut o dimineaţă bună? întrebă ea când el intră. 

— Da. 

Alex se aşeză încet, ţinându-se cu mâna într-o parte. 

Jack observă, dar nu spuse nimic. 

— Sper că ţi-e foame, continuă ea. 

— Ce avem la prânz? 

— Pui cu legume. 

— Miroase bine. 

— Este o reţetă veche chinezească. Cel puţin aşa scria pe 
pachet. la-ţi nişte cola şi îţi servesc mâncarea. 

Mâncarea era bună şi Alex încercă să mănânce, dar 
adevărul era că nu prea avea poftă şi în curând renunţă. 
Jack nu comentă nimic când el îşi duse farfuria pe jumătate 
plină la chiuvetă, dar apoi se întoarse brusc spre el şi-i 
spuse: 

— Alex, nu poţi continua să te învinovăţeşti pentru ce s-a 
întâmplat în Franţa. 

Alex fusese pe cale să iasă din bucătărie, dar acum 
reveni la masă. 

— Este momentul să discutăm despre asta, continuă 
Jack. De fapt, e momentul să discutăm despre tot! Işi 
împinse farfuria de mâncare deoparte şi aşteptă ca Alex să 
se aşeze. In regulă. Deci se pare că unchiul tău - lan - nu 


j3 


era director de bancă. Era spion. Ei bine, ar fi fost drăguţ 
dacă mi-ar fi spus şi mie acest lucru, dar acum e prea târziu 
pentru că a plecat şi a fost ucis, ceea ce m-a făcut pe mine 
să rămân aici să am grijă de tine. Ridică repede o mână. N- 
am vrut să spun asta. Îmi place că sunt aici. Îmi place 
Londra. Chiar şi tu îmi placi. Dar tu nu eşti spion, Alex. Ştii 
asta. Chiar dacă lan a avut ideea nebunească să te 
antreneze. De trei ori până acum ai plecat de la şcoală şi de 
fiecare dată ai venit şi mai răvăşit. Nici măcar nu vreau să 
ştiu ce ai făcut, dar eu am fost moartă de îngrijorare! 

— N-a fost alegerea mea... spuse Alex. 

— Exact asta vreau să subliniez. Spionii şi gloanţele, şi 
nebunii care vor să preia lumea - nu au de a face cu tine. 
Aşa că ai avut dreptate să pleci din Saint-Pierre. Ai făcut 
ceea ce trebuia. 

Alex dădu din cap. 

— Ar fi trebuit să fac ceva. Orice. Dacă aş fi făcut, tatăl 
Sabinei nu ar fi... 

— Nu poţi şti asta. Chiar dacă ai fi chemat poliţia, ce ar fi 
putut face? Aminteşte-ţi - nimeni nu a ştiut că a fost o 
bombă. Nimeni nu ştia cine e ţinta. Nu cred că ar fi 
schimbat ceva. Şi nu te supăra că-ţi spun, Alex, să te duci 
singur după tipul ăsta, Yassen, a fost... sincer, ei bine, a 
fost foarte nesăbuit. Ai noroc că n-ai fost omorât. 

Cu siguranţă, avea dreptate în privinţa asta. Alex îşi 
aminti arena şi văzu din nou coarnele şi ochii injectaţi de 
sânge ai taurului. Se întinse către pahar şi luă o înghiţitură 
de cola. 

— Tot trebuie să fac ceva, spuse el. Edward Pleasure 
scria un articol despre Damian Cray. Ceva despre o 
întâlnire secretă în Paris. Poate cumpăra droguri sau ceva. 

Dar chiar când spunea asta, Alex ştiu că nu putea fi 
adevărat. Cray ura drogurile. Fuseseră campanii publicitare 
- postere şi la TV - folosind imaginea şi numele lui. Ultimul 
său album, Linii albe, conţinuse patru cântece antidrog. 
Făcuse din asta o problemă personală. 

— Poate e implicat în pornografie, sugeră el încet. 

— Orice ar fi va fi greu de dovedit, Alex. Intreaga lume îl 


— 44 — 


iubeşte pe Damian Cray. Jack oftă. Poate că ar trebui să 
vorbeşti cu doamna Jones. 

Alex îşi simţi inima grea. Se temea să se ducă la MI6 şi să 
o întâlnească pe femeia care era adjunctul Operaţiunilor 
Speciale. Dar ştia că Jack are dreptate. Măcar doamna 
Jones putea investiga. 

— Cred că aş putea merge să o văd, spuse el. 

— Bine. Dar să te asiguri că nu te implică şi pe tine. Dacă 
Damian Cray pune la cale ceva, asta e treaba ei, nu a ta. 

Sună telefonul. 

Era un telefon fără fir în bucătărie, şi Jack răspunse. 
Ascultă un moment, apoi îi înmână receptorul lui Alex. 

— E Sabina, spuse ea. Pe tine te caută. 


Se întâlniră în faţă la Tower Records, în Picadilly Circus, şi 
merseră la un Starbucks în apropiere. Sabina purta 
pantaloni gri şi un jerseu larg. Alex se aşteptase ca ea să se 
fi schimbat într-un fel după tot ce se întâmplase, şi într- 
adevăr părea mai tânără, mai puţin sigură pe ea. Era 
evident obosită. Toate urmele bronzului ei din sudul Franţei 
dispăruseră. 

— Tata va trăi, spuse ea în timp ce se aşezau la o masă 
cu două sticle de suc în faţă. Doctorii sunt destul de siguri 
de asta. Este puternic şi era în formă. Dar... Vocea îi 
tremură. Va dura mult timp, Alex. Este încă inconştient - şi 
a suferit arsuri grave. Se opri şi bău nişte suc. Poliţia a spus 
că a fost o scurgere de gaz. Îţi vine să crezi? Mama spune 
că are de gând să dea în judecată. 

— Pe cine să dea în judecată? 

__— Pe cei care ne-au închiriat casa. Compania de gaz. 
Intreaga ţară. E atât de furioasă! 

Alex nu spuse nimic. O scurgere de gaz. Asta îi spuseseră 
şi lui poliţiştii. 

Sabina oftă. 

— Mama mi-a spus că trebuie să te văd. A spus că vrei să 
ştii ce face tata. 

— Tatăl tău tocmai venise de la Paris, nu-i aşa? Alex nu 
era sigur dacă e momentul potrivit, dar trebuia să ştie. A 


= 45 


spus ceva despre articolul pe care-l scria? 

Sabina păru surprinsă. 

— Nu. Niciodată n-a vorbit despre munca lui. Nu cu 
mama. Cu nimeni. 

— Unde fusese? 

— La un prieten. Un fotograf. 

— Ştii cum îl cheamă? 

— Marc Antonio. De ce îmi pui toate întrebările astea 
despre tata? Ce vrei să ştii? 

Alex evită întrebările. 

— Unde e tatăl tău acum? întrebă el. 

— La spital, în Franţa. Nu este destul de puternic să 
călătorească. Mama e încă acolo cu el. Eu am venit cu 
avionul singură. 

Alex se gândi un moment. Nu era o idee buna. Dar nu 
putea să tacă. Nu ştiind ce ştia. 

— Cred că ar trebui să îl păzească un poliţist, spuse el. 

— Cum? Sabina se holbă la el. De ce? Vrei să spui... că 
nu a fost o scurgere de gaz? 

Alex nu răspunse. 

Sabina îl privi cu grijă, apoi luă o hotărâre. 

— Ai pus o mulţime de întrebări, spuse ea. Acum e rândul 
meu. Nu ştiu ce se întâmplă exact, dar mama mi-a spus că 
după explozie ai fugit de la casa de vacanţă. 

— De unde ştia? 

— Poliţiştii i-au spus. Au spus că tu credeai că cineva 
încercase să-l ucidă pe tata... şi că era o persoană pe care 
o cunoşteai. Şi apoi ai dispărut. Te-au căutat peste tot. 

— Am fost la poliţia din Saint-Pierre, spuse Alex. 

— Dar asta de-abia la miezul nopţii. Erai ud leoarcă şi 
erai tăiat şi îmbrăcat în haine ciudate... 

Alex fusese interogat timp de o oră după ce se 
prezentase într-un târziu la jandarmerie. Un doctor îi 
pusese trei copci şi-i bandajase rana. Apoi un poliţist îi 
adusese haine de schimb. Întrebările încetară doar la 
sosirea reprezentantului Consulatului britanic din Lyon. 
Acesta, care era un bărbat mai în vârstă şi foarte eficient, 
părea să ştie totul despre Alex. Il dusese la aeroportul 


= Are 


Montpellier pentru a lua primul zbor din ziua următoare. 
Nu-l interesa ce se întâmplase. Singura lui dorinţa părea să 
fie de a-l scoate pe Alex din ţară. 

— Ce făceai? întrebă Sabina. Ai spus că tata are nevoie 
de protecţie. Ştii ceva? 

— Nu-ţi prea pot spune... începu Alex. 

— Încetează cu asta! spuse Sabina. Bineînţeles că-mi poţi 
spune! 

— Nu pot. Nu m-ai crede. 

— Dacă nu-mi spui, Alex, voi pleca de aici şi nu mă vei 
mai vedea niciodată. Ce ştii despre tatăl meu? 

În final îi spuse. Era foarte simplu. Ea nu-i oferise 
alternativă. Şi, într-un fel, era bucuros. Purta secretul de 
prea mult timp şi începuse să-l apese. 

Începu cu moartea unchiului său, intrarea lui în MI6, 
antrenamentul şi prima întâlnire cu Yassen Gregorovici la 
fabrica de computere Stormbreaker, în Cornwall. Descrise, 
pe cât de scurt posibil, cum fusese forţat, încă de două ori, 
să lucreze pentru MI6 - în Alpii francezi şi pe coasta 
Americii. Apoi îi spuse ce a simţit în momentul în care-l 
văzuse pe Yassen pe plaja din Saint-Pierre, cum îl urmărise 
la restaurant şi de ce se hotărâse să nu facă nimic. 

Credea că trecuse repede peste toată povestea, dar de 
fapt vorbise o jumătate de oră înainte de a ajunge la 
întâlnirea cu Yassen pe Fer de Lance. |n cea mai mare parte 
a timpului evitase să o privească în faţă pe Sabina, dar 
când ajunse la coridă, descriind cum se îmbrăcase ca 
matador şi păşise în faţa unei mulţimi de o mie de oameni, 
îşi ridică ochii şi-i întâlni privirea. Ea se uita la el de parcă-l 
vedea pentru prima dată. Părea aproape să-l urască. 

— Ton spus că nu e uşor de crezut, conchise el. 

— Alex.. 

— Ştiu că întreaga poveste pare o nebunie. Dar asta s-a 
întâmplat. Îmi pare foarte rău pentru tatăl tău. Îmi pare rău 
că n-am putut împiedica să se întâmple una ca asta. Dar 
măcar ştiu cine este responsabil. 

— Cine? 

— Damian Cray. 


PY, iy Oe 


— Starul pop? 

— Tatăl tău scria un articol despre el. Am găsit un 
fragment din el la casa de vacanţă. Şi numărul lui pe 
celularul lui Yassen. 

— Deci Damian Cray voia să-l ucidă pe tata. 

— Da. 

Urmă o tăcere lungă. Prea lungă, gândi Alex. 

În final Sabina vorbi din nou. 

— Îmi pare rău, Alex, spuse ea. N-am auzit atâtea prostii 
în toată viaţa mea. 

— Sab, ţi-am zis... 

— Ştiu că mi-ai zis că nu te voi crede. Dar doar pentru că 
ai spus asta, nu înseamnă că e adevărată! Dădu din cap. 
Cum te aştepţi să creadă cineva o asemenea poveste? De 
ce nu-mi poţi spune adevărul? 

— Este adevărul, Sab. 

Deodată, el ştiu ce avea de făcut. 

— Şi o pot dovedi. 


Luară metroul de-a lungul Londrei spre staţia din 
Liverpool Street şi merseră către clădirea despre care Alex 
ştia că găzduieşte divizia Operaţiuni Speciale a MI6. Se 
găseau în faţa unei uşi înalte, vopsite în negru, extrem de 
impresionante. Alături de aceasta, prinsă în cărămidă, era o 
placă pe care scria: 


ROYAL & GENERAL 
BANK PLC 
LONDRA 


Sabina o văzuse. ÎI privi pe Alex cu îndoială. 

— Nu te îngrijora, spuse Alex. Royal & General Bank nu 
există. Este doar semnul pe care l-au pus pe uşă. 

Intrară. Holul principal era rece, cu tavane înalte şi cu o 
podea de marmură maro. Domnea o atmosferă de afaceri. 
De o parte era o canapea de piele şi Alex îşi aminti că 
stătuse acolo prima dată când venise, aşteptând să urce în 


— 48 — 


biroul unchiului lui, la etajul cincisprezece. Se duse direct la 
biroul de recepţie din sticlă unde o tânără doamnă stătea 
cu un microfon în dreptul gurii, preluând convorbiri 
telefonice şi întâmpinând vizitatorii în acelaşi timp. Lângă 
ea era şi un ofiţer de pază mai în vârstă, în uniformă şi cu 
şapcă. 

— Vă pot ajuta? întrebă femeia, zâmbindu-le lui Alex şi 
Sabinei. 

— Doamna Jones? spuse Alex. Aş dori să o văd pe 
doamna Jones. 

— Doamna Jones? Tânăra doamnă se încruntă. Ştii în ce 
departament lucrează? 

— Lucrează cu domnul Blunt. 

— Îmi pare rău... Se întoarse către ofiţerul de pază. 
Cunoaşteţi o doamnă Jones? 

— Este o domnişoară Johnson, sugeră acesta. Este 
casieriţă. 

Alex privi de la unul la celalalt. 

— Ştiţi la cine mă refer, spuse el. Spuneţi-i doar că Alex 
Rider este aici... 

— Nu lucrează nicio doamnă Jones la banca aceasta, îl 
întrerupse femeia. 

— Alex, începu Sabina. 

Dar Alex refuza să renunţe. Se aplecă înainte ca să poată 
vorbi în şoaptă. 

— Ştiu că aceasta nu este o bancă, spuse el. Este 
Operaţiuni Speciale de la MI6. Vă rog, puteţi... 

— Încerci să faci vreun fel de glumă? De data aceasta 
vorbea ofiţerul de pază. Ce este cu prostia asta despre MI6? 

— Alex, hai să plecăm, spuse Sabina. 

— Nu! Lui Alex nu-i venea să creadă ce se întâmpla. Nici 
nu ştia exact ce se întâmplă, de fapt. Trebuia să fie o 
greşeală. Oamenii aceştia erau noi. Sau poate că aveau 
nevoie de un fel de parolă ca să-l lase în clădire. 
Bineînţeles. La vizitele lui anterioare, venise aici doar când 
era aşteptat. Sau fusese adus împotriva voinţei lui. De data 
aceasta venise neanunţat. De asta nu i se permitea să 
intre. 


=g 


— Ascultaţi, spuse Alex. Înţeleg de ce nu lăsaţi pe oricine 
să intre, dar nu sunt oricine. Sunt Alex Rider. Lucrez cu 
domnul Blunt şi cu doamna Jones. Îi puteţi spune, vă rog, că 
sunt aici? 

— Nu este nicio doamnă Jones, repetă recepţionista. 

— Şi nu cunosc niciun domn Blunt, adăugă ofiţerul de 
pază. 

— Alex, te rog. 

Sabina era din ce în ce mai disperată. Voia cu adevărat 
să plece. 

Alex se întoarse către ea. 

— Mint, Sabina, spuse el. Îţi voi arăta. 

O apucă de braţ şi o trase către lift. Se întinse şi apăsă 
butonul de comandă. 

— Opriţi-vă! 

Ofiţerul de pază se ridică. 

Recepţionista apăsă un buton, probabil ca să cheme 
ajutoare. 

Liftul nu veni. 

Alex îl văzu pe ofiţer îndreptându-se către el. Tot niciun 
lift. Privi în jur şi văzu un coridor ce ducea undeva, cu nişte 
uşi glisante la capăt. Poate că erau nişte scări sau lifturi în 
altă parte a clădirii. Îl auzi pe ofiţer apropiindu-se. Grăbi 
pasul, căutând o modalitate de a urca. 

Trecu prin uşile duble. 

Şi se opri. 

Nimeri într-o încăpere de bancă. Era imensă, cu un tavan 
înalt şi cu reclame pe pereţi pentru ipoteci, economii şi 
împrumuturi personale. Erau şapte sau opt ferestre de 
sticlă aranjate de o parte, cu casieriţe care ştampilau 
documente şi încasau cecuri, în timp ce aproximativ o 
duzină de clienţi - oameni obişnuiţi de pe stradă - aşteptau 
la rând. Doi consilieri personali, tineri în costume elegante, 
stăteau în spatele unor birouri. Unul dintre ei discuta 
despre planuri de pensie cu un cuplu în vârstă. Alex îl auzi 
pe celălalt răspunzând la telefon. 

— Bună ziua. Aici Royal & General Bank, Liverpool Street. 
Adam la telefon. Vă pot ajuta? 


50 


O lumină clipi deasupra unei ferestre. Numărul 4. Un 
bărbat în costum cu dungi păşi într-acolo şi rândul se mişcă 
înainte. 

Alex observă toate acestea dintr-o privire. Se uită la 
Sabina. Ea privea cu un amestec de emoţii pe chip. 

Şi atunci îi ajunse ofiţerul de pază. 

— Nu aveţi voie să intraţi în bancă pe aici, spuse el. Este 
intrarea pentru personal. Acum, vreau să plecaţi înainte de 
a da de bucluc. Vorbesc serios! Nu vreau să fiu nevoit să 
chem poliţia, dar e datoria mea. 

— Plecăm. 

Sabina interveni şi vocea ei era rece, hotărâtă. 

— Sab... 

— Plecăm acum. 

— Trebuie să ai grijă de prietenul tău, spuse ofițerul de 
pază. Poate crede că treaba asta e amuzantă, dar nu e. 

Alex plecă - mai degrabă o lăsă pe Sabina să-l târască 
afară. leşiră în stradă. Alex se întreba ce se întâmplase. De 
ce nu văzuse banca înainte? Apoi îşi dădu seama. Clădirea 
era de fapt ascunsă între cele două străzi cu faţadă şi spate 
separate. El intrase întotdeauna pe cealaltă parte. 

— Ascultă, începu el. 

— Nu. Ascultă tu! Nu ştiu ce e în capul tău. Poate e din 
cauză că nu ai părinţi. Trebuie să atragi atenţia asupra ta 
creând această... fantezie! Dar ascultă ce spui, Alex! E 
destul de ciudat. Elevi spioni şi asasini ruşi, şi tot restul... 

— Nu are de-a face cu părinţii mei, spuse Alex, simțind că 
începe să se înfurie. 

— Dar are de a face cu ai mei. Tatăl meu e rănit într-un 
accident... 

— Nu a fost un accident, Sab. Nu se putea abţine. Eşti 
atât de proastă să crezi că aş inventa toate acestea? 

— Proastă? M-ai făcut proastă? 

— Spun doar că eu credeam că suntem prieteni. 
Credeam că mă cunoşti... 

— Da! Credeam că te cunosc. Dar acum văd că m-am 
înşelat. lţi spun eu ce e prostie. Să te ascult pe tine. Să vin 
să te văd pe tine. Chiar faptul că te-am cunoscut... aceasta 


= Í= 


a fost cea mai mare prostie. _ 

Se întoarse şi se îndreptă în direcţia staţiei de metrou. In 
câteva secunde dispăru în mulţime. 

— Alex... spuse o voce în spatele lui. Era o voce 
cunoscută. 

Doamna Jones stătea pe trotuar. Auzise şi văzuse tot ce 
se întâmplase. 

— Las-o să plece, spuse ea. Cred că trebuie să stăm de 
vorbă. 


ENI - A 


SFÂNT SAU CÂNTĂREŢ? 


Biroul era la fel ca întotdeauna. Aceeaşi mobilă banală, 
modernă, aceeaşi privelişte, acelaşi bărbat în spatele 
aceluiaşi birou. Nu pentru prima dată, Alex s-a trezit 
întrebându-se cu privire la Alan Blunt, şeful Operaţiunilor 
Speciale MI6. Cum a fost drumul către serviciu pentru el 
astăzi? Avea o casă la periferie, o nevastă drăguță, 
zâmbitoare şi doi copii care-i făceau cu mâna când el pleca 
să prindă metroul? Familia lui ştia adevărul despre el? Le 
spusese vreodată că el nu lucra la o bancă sau la o 
companie de asigurări sau ceva de genul ăsta, şi că purta 
cu el - poate într-o servietă elegantă din piele, primită de 
ziua lui - dosare şi documente pline de moarte? 

Alex încercă să vadă adolescentul din bărbatul în costum 
gri. Blunt avusese şi el vârsta lui odată. Fusese la şcoală, 
transpirase la examene, jucase fotbal, încercase prima 
ţigară şi se plictisise în weekenduri ca toţi ceilalţi. Dar nu 
era nimic de copil în ochii aceia gri şi goi, părul lipsit de 
culoare, pielea pătată. Aşadar, când se întâmplase? Ce îl 
transformase într-un funcționar public, un spion 
profesionist, un adult fără emoţii şi remuşcări? 

Şi apoi Alex se întrebă dacă acelaşi lucru i se va întâmpla 
şi lui într-o zi. Oare pentru asta îl pregătea MI6? Întâi îl 
transformaseră în spion; apoi îl vor transforma într-unul de- 
al lor. Poate că deja aveau un birou pregătit cu numele lui 
pe uşă. Ferestrele erau închise şi era cald în încăpere, dar 
el tremura. Greşise că venise aici cu Sabina. Biroul de pe 
Liverpool Street era otrăvitor şi, într-un fel sau altul, avea 
să-l distrugă şi pe el dacă nu stătea deoparte. 

— Nu te puteam lăsa s-o aduci pe fata aceea aici, Alex, 
spunea Blunt. Ştii foarte bine că nu te poţi da mare în faţa 
prietenilor oricând... 

— Nu mă dădeam mare, întrerupse Alex. Tatăl ei era 
gata să fie ucis de o bombă în sudul Franţei. 

— Ştim totul despre treaba din Saint-Pierre, mormăi 
Blunt. 


— Ştiţi că Yassen Gregorovici a fost cel care a pus-o? 

Blunt oftă iritat. 

— Asta nu schimbă nimic. Nu e treaba ta. Şi, cu 
siguranţă, nu are de a face cu noi. 

Alex se holbă la el fără să creadă. 

— Tatăl Sabinei este jurnalist, exclamă el. Scria despre 
Damian Cray. Dacă Cray l-a vrut mort, trebuie să existe un 
motiv. Nu e treaba dumneavoastră să-l aflaţi? 

Blunt ridică o mână să se facă linişte. Ochii săi, ca de 
obicei, nu exprimau nimic. Alex gândi că, dacă acest om ar 
muri, aşezat aici la biroul lui, nimeni nu ar observa 
diferenţa. 

— Am primit un raport de la poliţia din Montpellier şi de 
la Consulatul britanic, spuse Blunt. Este procedura standard 
când este implicat cineva de-al nostru. 

— Eu nu sunt de-al vostru, mormăi Alex. 

— Îmi pare rău că tatăl... prietenei tale a fost rănit. Dar 
trebuie să ştii şi că poliţia a investigat - şi ai dreptate. Nu a 
fost o scurgere de gaz. 

— Asta încercam să vă spun. 

— A reieşit că o organizaţie teroristă locală - CST - a 
revendicat fapta. 

— CST? Capul lui Alex se învârtea. Cine sunt ei? 

— Sunt foarte noi, explică doamna Jones. CST vine de la 
Camargue Sans Touristes (Camargue Fără Turişti). La bază 
sunt naţionalişti francezi care vor să oprească dezvoltarea 
turismului, a vânzării sau închirierii de case de vacanţă. 

— Nu are de a face cu CST, insistă Alex. A fost Yassen 
Gregorovici. L-am văzut şi a recunoscut. Şi mi-a spus că 
ţinta adevărată era Edward Pleasure. De ce nu ascultați ce 
vă spun? Este vorba despre un articol pe care îl scria 
Edward. Ceva despre o întâlnire în Paris. Damian Cray este 
cel care-l voia mort. 

Urmă o pauză scurtă. Doamna Jones îl privi pe şeful ei ca 
şi când ar fi cerut permisiunea să vorbească. El dădu din 
cap aproape imperceptibil. 

— Yassen l-a menţionat pe Damian Cray? întrebă ea. 

— Nu. Dar i-am găsit numărul personal de telefon în 


54 


agenda mobilului lui Yassen. Am sunat şi l-am auzit 
vorbind. 

— Nu ai de unde să ştii că era Damian Cray. 

— Ei bine, ăsta e numele pe care l-a spus. 

— Nu are niciun sens, spuse Blunt, şi Alex era uimit să-l 
vadă furios. 

Era pentru prima dată când îl vedea arătând vreo emoție 
şi îşi dădu seama că nu multa lume îndrăznea să-l 
contrazică pe şeful Operaţiunilor Speciale. Cu siguranţă, nu 
în faţă. 

— De ce nu are sens? 

— Pentru că vorbeşti despre unul dintre cei mai admiraţi 
şi respectaţi artişti din ţara. Un om care a strâns milioane şi 
milioane de lire pentru caritate. Blunt se lăsă înapoi în 
scaun. O secundă păru nehotărât. Apoi dădu din cap scurt. 
În regulă, spuse el. Pentru că ne-ai fost de ajutor în trecut şi 
pentru că vreau să clarificăm asta o dată pentru totdeauna, 
îţi voi spune tot ce ştim despre Cray. 

— Avem dosare amănunțite despre el, spuse doamna 
Jones. 

— De ce? 

— Întocmim dosare tuturor celebrităților. 

— Continuati. 

Blunt încuviinţă şi doamna Jones preluă. Părea să ştie 
toate faptele pe de rost. Ori citise dosarele recent ori, mai 
probabil, avea o memorie care nu o lăsa să uite nimic 
niciodată. 

— Damian Cray s-a născut în nordul Londrei pe 5 
octombrie 1950, începu ea. Nu e numele lui adevărat, 
totuşi. A fost botezat Harold Eric Lunt. Tatăl lui era Sir 
Arthur Lunt, care a făcut avere construind parcări de maşini 
pe mai multe niveluri. În copilărie, Harold avea o voce 
remarcabilă şi la 11 ani a fost trimis la Academia Regală de 
Muzică din Londra. De fapt, acolo obişnuia să cânte în mod 
regulat cu alt băiat care a devenit şi el vestit. Acela era 
Elton John. Dar când avea 13 ani, a avut loc o tragedie. 
Părinţii lui au murit într-un accident de maşină bizar. 

— De ce bizar? 


— Maşina a căzut peste ei. S-a rostogolit de la etajul 
superior al uneia dintre parcările lor. După cum îţi poţi 
imagina, Harold a fost distrus. A părăsit academia şi a 
călătorit prin lume. Şi-a schimbat numele şi s-a convertit la 
budism o vreme. A devenit vegetarian. Chiar şi acum, nu se 
atinge de carne. Biletele la concertele lui sunt făcute din 
hârtie reciclabilă. Are valori foarte stricte şi le respectă. 
Oricum, s-a întors în Anglia şi a format o trupă - Slam! Au 
avut succes imediat. Cred că restul îţi este cunoscut, Alex. 
La sfârşitul anilor '70 trupa s-a destrămat şi Cray a început 
o cariera solo care l-a dus pe culmi. Primul lui album solo, 
Firelight, a luat discul de platină. După aceea, rareori lipsea 
din topurile britanice sau americane. A câştigat cinci premii 
Grammy şi un Oscar pentru Cel mai bun cântec original. În 
1986 a vizitat Africa şi a hotărât să facă ceva pentru a-i 
ajuta pe oamenii de acolo. A planificat un concert pe 
Wimbledon, cu toate încasările pentru caritate. Chart 
Attack - aşa s-a numit. A avut un succes uriaş şi atunci, de 
Crăciun, a lansat un single: Ceva pentru copii. S-a vândut în 
patru milioane de copii şi el a donat toţi banii. Acesta a fost 
doar începutul. De la succesul cu Chart Attack, Cray a făcut 
neîncetat campanie pentru mai multe probleme stringente 
ale lumii: Salvaţi pădurile; protejaţi stratul de ozon; 
încheiaţi datoriile mondiale. A construit centre de 
reabilitare pentru a-i ajuta pe tinerii cu probleme cauzate 
de droguri şi a petrecut doi ani luptându-se să se închidă un 
laborator pentru că acolo se făceau experienţe pe animale. 
In 1989 a cântat în Belfast şi multă lume a considerat acest 
concert gratuit un pas înainte pe drumul către obţinerea 
păcii în Irlanda de Nord. Un an mai târziu a făcut două vizite 
la Palatul Buckingham. A fost acolo într-o joi să cânte solo 
cu ocazia zilei de naştere a prinţesei Diana; şi vineri s-a 
întors să primească titlul de cavaler de la regină. Anul 
trecut a apărut pe coperta revistei Time. „Bărbatul anului. 
Sfânt sau cântăreţ?” De asta acuzaţiile tale sunt ridicole, 
Alex. Intreaga lume ştie că Damian Cray este foarte 
aproape de a fi considerat un sfânt. 

— Totuşi, era vocea lui la telefon, spuse Alex. 


Gr 


— Ai auzit pe cineva spunând numele lui. Nu ştii că era 
el. 

— Nu înţeleg! Acum Alex era mânios, confuz. În regulă, 
tuturor ne place Damian Cray. Ştiu că e celebru. Dar dacă 
cumva a fost implicat în treaba cu bomba, de ce nu-l 
investigaţi, măcar? 

— Pentru că nu putem. Vorbise Blunt şi cuvintele lui erau 
seci şi grele. Îşi drese vocea. Damian Cray este 
multimilionar. Are un apartament imens pe Tamisa şi o altă 
reşedinţă în Wiltshire, chiar lângă Bath. 

— Şi ce dacă? 

— Oamenii bogaţi au relaţii, iar cei foarte bogaţi au relaţii 
foarte sus-puse. Din anii 1990, Cray şi-a investit banii într-o 
mulţime de afaceri. Şi-a cumpărat propriul post de 
televiziune şi are un număr de programe care se difuzează 
acum în toată lumea. Au urmat apoi hotelurile - şi, în final, 
jocurile pe computer. Este pe cale de a lansa un nou sistem 
de jocuri. Îl numeşte Gameslayer şi se pare că va eclipsa 
toate celelalte sisteme - Playstation 2, GameCube şi care-or 
mai fi. 

— Tot nu văd... 

— Este un angajator important, Alex. Are o influenţă 
foarte mare. Şi, contează mult, a donat un milion de lire 
guvernului chiar înainte de ultimele alegeri. Acum înţelegi? 
Dacă s-ar descoperi că-l investigăm, şi asta doar pe baza 
celor spuse de tine, s-ar isca un scandal uriaş. Prim- 
ministrul oricum nu se dă în vânt după noi. Urăşte tot ce nu 
poate controla. Ar putea folosi deschiderea unei anchete 
asupra lui Damian Cray drept scuză să ne închidă 
departamentul. 

— Cray a fost la TV chiar azi, spuse doamna Jones. Luă 
telecomanda în mână. Uită-te la asta şi apoi îmi spui ce 
crezi. 

Un monitor TV din colţul camerei se aprinse şi Alex 
începu să privească o înregistrare a ştirilor de dimineaţă. 
Ghici că probabil doamna Jones înregistra ştirile în fiecare 
zi. Ea derulă înainte şi apoi lăsă ştirile să decurgă normal. 

Şi era vorba despre Damian Cray. Părul îi era îngrijit şi 


PE A 


purta un costum închis la culoare, formal, cămaşă albă şi 
cravată mov de mătase. Stătea în faţa Ambasadei 
americane din Piaţa Grosvenor, din Londra. 

Doamna Jones dădu sonorul mai tare. 

— „Fostul cântăreţ pop, acum un neobosit susţinător al 
unor cauze de mediu şi politice, Damian Cray. El a fost la 
Londra să-l întâlnească pe preşedintele SUA, care tocmai şi- 
a întrerupt vacanţa de vară pentru a face o escală în Anglia. 

Imaginea s-a schimbat arătând un avion aterizând pe 
Aeroportul Heathrow, apoi pe preşedinte stând în dreptul 
uşii deschise şi fluturând din mână. 

— Preşedintele a sosit pe Aeroportul Heathrow cu Air 
Force One, avionul prezidenţial. El urmează să ia masa cu 
prim-ministrul pe Downing Street nr. 10 astăzi... 

Din nou imaginea s-a schimbat. Acum preşedintele 
stătea lângă Damian Cray şi cei doi bărbaţi îşi strângeau 
mâna, pentru mai mult timp, pentru ca aparatele de 
fotografiat să-i imortalizeze. Cray cuprinsese mâna 
preşedintelui într-ale lui şi părea să nu mai vrea să-i dea 
drumul. Spuse ceva şi preşedintele râse. 

— ...dar mai întâi l-a întâlnit pe Cray pentru o discuţie 
informală la Ambasada americană din Londra. Cray este 
purtător de cuvânt pentru Greenpeace şi a condus 
mişcarea de prevenire a scurgerilor de petrol din zonele 
nelocuite ale Alaskăi, de teama distrugerilor pe care 
acestea le-ar putea provoca mediului. Deşi nu a făcut nicio 
promisiune, preşedintele a consimţit să studieze raportul pe 
care Greenpeace... 

Doamna Jones a închis televizorul. 

— Vezi? Cel mai puternic om din lume îşi întrerupe 
vacanţa să-l întâlnească pe Damian Cray. Şi se întâlneşte 
cu el chiar înainte de a-l întâlni pe prim-ministrul! Ar trebui 
să-ţi faci o părere despre el. Aşa că spune-mi! Ce motiv ar 
putea să aibă să arunce în aer o casă şi poate să omoare o 
întreagă familie? 

— Asta vreau să aflaţi. 

Blunt pufni. 

— Cred că ar trebui să aşteptăm date de la poliţia 


— 58 — 


franceză, spuse el. Ei investighează CST. Să vedem ce află. 

— Deci nu veţi face nimic! 

— Cred că ţi-am explicat, Alex. 

— În regulă. Alex se ridică. Nu încerca să-şi ascundă 
mânia. M-aţi făcut să par un caraghios în faţa Sabinei; m-aţi 
făcut să pierd una dintre cele mai bune prietene. Este 
uimitor! Când aveţi nevoie de mine, pur şi simplu mă luaţi 
de la şcoală şi mă trimiteţi în partea cealaltă a lumii. Dar 
când am eu nevoie, doar de data asta, pretindeţi că nici 
măcar nu existaţi şi mă abandonaţi în stradă... 

— Pui prea mult patos, spuse Blunt. 

— Ba nu. Dar vă spun atât: Dacă nu-l urmăriţi pe Cray, o 
voi face eu. O fi el Moş Crăciun, loana D'Arc şi papa de la 
Roma într-unul singur, dar era vocea lui la telefon şi ştiu că 
a fost cumva implicat în ceea ce s-a întâmplat în sudul 
Franţei. Vă voi demonstra asta. 

Alex se ridică şi, fără să aştepte un răspuns, părăsi 
camera. 

Urmă o pauză lungă. 

Blunt luă un stilou şi notă ceva pe o hârtie. Apoi o privi 
pe doamna Jones. 

— Ei bine? întrebă el. 

— Poate că ar trebui să ne uităm pe dosare încă o dată, 
sugeră ea. Şi Herod Sayle se dădea prieten al poporului 
britanic şi, dacă n-ar fi fost Alex... 

— Poţi face ce vrei, spuse Blunt. Trase un cerc peste 
ultima propoziţie pe care o scrisese. Doamna Jones văzu 
cuvintele Yassen Gregorovici. E curios că a dat peste 
Yassen a doua oară, mormăi el. 

— Şi mai curios e că Yassen nu l-a ucis când a avut 
ocazia. 

— N-aş spune asta, având în vedere tot ce s-a întâmplat. 

Doamna Jones dădu din cap. 

— Poate că ar trebui să-i spunem lui Alex despre Yassen, 
sugeră ea. 

— Cu niciun chip. Blunt luă bucata de hârtie şi o strânse 
în mână. Cu cât Alex Rider ştie mai puţin despre Yassen 
Gregorovici, cu atât mai bine. Sper din tot sufletul ca ei doi 


— 59 — 


să nu se mai întâlnească. Dădu drumul ghemotocului de 
hârtie în coşul de gunoi de sub birou. La sfârşitul zilei, tot 
ce se afla în coş urma să fie ars. Şi cu asta, spuse el, basta. 


Jack era îngrijorată. 

Alex se întorsese din Liverpool Street într-o dispoziţie 
proastă şi de-abia dacă vorbise cu ea de atunci. Intrase în 
camera de zi unde ea citea o carte şi reuşise să afle că 
întâlnirea cu Sabina nu mersese prea bine şi că Alex nu o 
va mai vedea vreodată. Dar, în cursul după-amiezii, ea 
reuşise să scoată mai mult de la el, încetul cu încetul, până 
ce aflase toată povestea. 

— Sunt toţi nişte idioţi! exclamă Alex. Ştiu că ei nu au 
dreptate, dar doar pentru că eu sunt mai tânăr, nu vor să 
mă asculte. 

— i-am spus şi înainte, Alex. N-ar trebui să ai de a face 
cu ei. 

— N-o să mai am. Niciodată. Lor nu le pasă deloc de 
mine. 

Se auzi soneria. 

— Mă duc eu, spuse Alex. 

Afară era parcată o camionetă albă. Doi bărbaţi 
deschiseră uşa din spate şi, în timp ce Alex privea, 
descărcară o bicicletă nou-nouţă, şi o duseră pe roţi până la 
casă. Alex se uită la ea. Bicicleta era o Cannondale Bad 
Boy, o mountain bike care fusese adaptată pentru oraş, 
având un cadru de aluminiu uşor şi roţi de un inci. Era 
argintie şi părea să fie echipată cu toate accesoriile pe care 
le-ar fi putut cere el: lumini Digital Evolution, o pompă mică 
Blackburn... totul de primă calitate. Doar clopoţelul de pe 
ghidon părea demodat şi nelalocul lui. Alex îşi trecu mâna 
peste şaua din piele cu design Celtic şi apoi pe cadru, 
admirând manufactura. Nu era nicio urmă de îmbinări. 
Bicicleta era făcută manual şi probabil valora sute de lire. 

Unul dintre bărbaţi veni la el. 

— Alex Rider? întrebă el. 

— Da. Dar cred că e o greşeală. N-am comandat nicio 
bicicletă. 


— E un dar. Uite... 

Al doilea bărbat lăsase bicicleta sprijinită de gard. Alex se 
trezi cu un plic gros în mână. Jack apăru pe trepte în 
spatele lui. 

— Ce e asta? întrebă ea. 

— Cineva mi-a dat o bicicletă. 

Alex deschise plicul. Înăuntru erau un manual de 
instrucţiuni şi o scrisoare ataşată. 


Dragă Alex, 

Probabil că voi fi mustrat pentru asta, dar nu-mi 
place să te ştiu pe cont propriu, fără niciun ajutor. 
Acesta este un obiect pe care l-am făcut special 
pentru tine şi acum este al tău. Sper să-ți fie de 
ajutor. 

Ai grijă de tine, băiete dragă. N-aş vrea să aud că 
ți s-a întâmplat ceva mortal. 

Toate cele bune, 

Smithers 

PS Această scrisoare se va autodistruge la zece 
secunde după ce va intra în contact cu aerul, aşa că 
sper s-o citeşti repede! 


Alex de-abia avu timp să citească ultima propoziţie 
înainte ca literele de pe pagină să dispară, şi hârtia se boţi 
şi se transformă în cenuşă albă. Işi trase mâinile şi ce 
rămase fu luat de vânt. Între timp, cei doi bărbaţi se 
urcaseră înapoi în camionetă şi plecaseră. Alex rămase cu 
bicicleta.  Răsfoi primele pagini ale manualului de 
instrucţiuni. 


POMPĂ DE BICICLETĂ - ȚEAVĂ DE EŞAPAMENT 
LAMPĂ PENTRU CAP CU MAGNEZIU 
MÂNER CU PROIECȚIE A GLOANŢELOR 
SCAUN DIN JERSEU (ANTIGLONŢ) 
PRINDERE MAGNETICĂ 


— Cine e Smithers? întrebă Jack. 
— 61 — 


Alex nu îi pomenise niciodată nimic despre el. 

— M-am înşelat, spuse Alex. Am crezut că nu am prieteni 
la MI6. Dar se pare că am unul. 

Duse bicicleta în casă. Zâmbind, Jack închise uşa. 


= 62 — 


DOMUL PLĂCERILOR 


De-abia în lumina rece a dimineţii Alex începu să-şi dea 
seama de imposibilitatea sarcinii pe care o avea. Cum 
putea el să investigheze un om precum Cray? Blunt 
menţionase că acesta avea case în Londra şi Wiltshire, dar 
nu furnizase adrese. Alex nici măcar nu ştia dacă Cray mai 
era în Anglia. 

Dar avu noroc şi la ştirile de dimineaţă. Alex îşi dădu 
seama de unde ar putea începe. 

Când intră în bucătărie, Jack citea ziarul în timp ce-şi bea 
a doua ceaşcă de cafea. Il privi, apoi îi întinse ziarul peste 


masă. 


— Asta te va face să renunti la fulgii de porumb. 
Alex întoarse ziarul şi iată că, de pe pagina a doua, 
Damian Cray îl privea. Un titlu sub poză: 


CRAY LANSEAZĂ GAMESLAYER 
O afacere de o sută de milioane de lire sterline 


CU SIGURANŢĂ CEL MAI 
TARE BILET DIN LONDRA. 
Astăzi împătimiţii de jocuri 
vor avea ocazia să vadă 
mult-aşteptatul 
Gameslayer, produs de 
Cray Software Technology, 
o companie cu sediul în 
Amsterdam, despre care 
se spune că a cheltuit 
peste o sută de milioane 
de lire sterline pentru 
realizarea lui. Sistemul 
jocului va fi demonstrat de 
însuşi Sir Damian Cray în 
faţa invitaţilor: jurnalişti, 
prieteni, celebrităţi şi 


experţi în domeniu. 

Nu s-a făcut rabat de la 
nimic pentru lansare, care 
va avea loc astăzi 
începând cu ora unu şi 
care include un bufet cu 
şampanie în incinta 
Domului Plăcerilor pe care 
Cray l-a construit în Hyde 
Park. Fiind prima dată 
când un parc regal este 
folosit în scopuri pur 
comerciale, au existat şi 
critici când a primit 
aprobarea, ceva mai 
devreme, în cursul acestui 
an. 


Dar Damian Cray nu 
este un om de afaceri 
obişnuit. El a anunţat deja 
că 20% din profituri de la 
Gameslayer vor fi donate 
în scopuri caritabile, de 
data aceasta în ajutorul 
copiilor cu dizabilitaţi din 
Marea Britanie. leri, Cray 
s-a întâlnit cu preşedintele 
SUA pentru a discuta 
despre forările de petrol 


Alex se opri din citit. 


din Alaska. Se spune ca 
regina însăşi a aprobat 
construcţia temporară a 
Domului  Plăcerilor, care 
foloseşte aluminiu şi PTFE 
(acelaşi material folosit şi 
la Domul Mileniului). 
Designul futurist al 
acestuia s-a dovedit cu 
siguranţă o atracţie pentru 
londonezi. 


— Trebuie să plecăm, spuse el. 
— Vrei ouăle omletă sau fierte? 


— Jack... 


— Alex, este un eveniment la care se intră numai pe bază 


de bilet. Ce vei face? 
— Mă descurc eu. 
Jack se încruntă. 
— Eşti sigur? 


— Ştiu, Jack. Este vorba despre Damian Cray. Toată 
lumea îl adoră. Dar iată ceva ce ei nu au observat. Impături 
ziarul şi îl împinse înapoi la ea. Grupul terorist care a 
revendicat atentatul cu bombă din Franţa se numea 


Camargue Sans Touristes. 
— Ştiu. 


— Şi acest nou joc pe computer a fost produs de Cray 


Software Technology. 
— Ce e cu asta, Alex? 


— Poate că e doar o altă coincidenţa. Dar CST... Sunt 


aceleaşi litere. 
Jack dădu din cap. 


— În regula, spuse ea. Deci cum intrăm? 


Luară un autobuz până la Knightsbridge şi traversară să 


— 64 — 


ajungă în Hyde Park. Chiar înainte de a trece pe porţi şi de 
a intra în parcul propriu-zis, Alex putu vedea cât de mult se 
investise în lansare. Erau sute de oameni înghesuindu-se pe 
pavaj, coborând din taxiuri şi limuzine, formând o mulţime 
ce părea să acopere fiecare centimetru de iarbă. Poliţişti 
călare şi pe jos stăteau la fiecare colţ, dând informaţii şi 
încercând să alinieze lumea. Alex era uimit că până şi caii 
puteau rămâne atât de calmi, înconjurați de atâta haos. 

Şi apoi era Domul Plăcerilor însuşi. Era ca şi cum o navă 
spaţială fantastică aterizase în mijlocul lacului din centrul 
Hyde Park. Părea să plutească pe suprafaţa apei, o carcasă 
neagră înconjurată de o ramă din aluminiu strălucitor, cu 
bare argintii ce se încrucişau, formând un model deosebit. 
Spoturi de lumină albastre şi roşii se roteau în toate 
direcţiile, licărind cu putere chiar şi ziua. Un singur pod 
metalic se întindea de la bancă până la intrare, dar erau 
mai mult de o duzină de oameni de pază care barau calea. 
Nimănui nu i se permitea să traverseze apa fără să arate 
biletul. Altă cale de intrare nu exista. 

Se auzea muzică din nişte difuzoare ascunse: Cray 
interpretând piese de pe ultimul său album, Linii albe. Alex 
merse până la marginea apei. Auzea strigăte şi, chiar în 
soarele după-amiezii, fu aproape orbit de sute de becuri, 
toate strălucind deodată. Primarul Londrei tocmai sosise şi 
saluta presa, reprezentată de vreo sută de persoane, toate 
adunate buluc lângă pod. Alex privi în jur şi recunoscu 
câteva dintre chipurile care se îndreptau către Domul 
Plăcerilor. Erau actori, prezentatori de televiziune, modele, 
DJ, politicieni... toţi fluturând invitaţiile şi stând la coadă ca 
să intre. Era mai mult decât lansarea unui nou sistem de 
jocuri. Era cea mai mondenă petrecere care avusese loc în 
Londra în ultima vreme. 

Şi el trebuia să intre cumva. 

Îl ignoră pe polițistul care încerca să-l dea la o parte şi se 
îndreptă către pod, păşind plin de încredere, ca şi cum ar fi 
fost invitat. Jack era la câţiva paşi distanţă de el şi îi făcu 
semn din cap. 

lan Rider fusese, bineînţeles, cel care îl iniţiase în tainele 


meseriei de hoţ de buzunare. Fusese doar un joc, imediat 
după a zecea aniversare a lui Alex, când ei doi vizitaseră 
împreună Praga. Vorbeau despre Oliver Twist şi unchiul său 
îi explica tehnicile lui Artful Dodger, făcându-i chiar şi o 
demonstraţie. Mult mai târziu descoperise Alex că şi asta se 
întâmplase tot pentru a-l antrena; că tot timpul unchiul lui îl 
transformase în secret în ceva ce nu dorise niciodată să fie. 

Dar avea să-i fie de folos acum. 

Alex era aproape de pod. Putea vedea cum bărbaţii în 
uniforme de pază verificau invitaţiile: carduri argintii cu 
logoul  Gameslayer ştampilat pe spate. Aici era o 
aglomeraţie firească pentru că mulţimea ajunsese şi 
formase un singur rând pentru a traversa podul. O privi o 
ultimă dată pe Jack. Ea era gata. 

Alex se opri. 

— Cineva mi-a furat biletul! strigă el. 

Chiar şi cu muzica urlând în difuzoare, vocea lui a fost 
destul de puternică, pentru a fi auzit de mulţimea din jurul 
lui. Era un tertip clasic al hoţilor de buzunare. Nimeni nu-l 
băgă în seamă, dar deodată începură cu toţii să-şi facă griji 
pentru propriile bilete. Alex zări un bărbat care-şi deschise 
haina şi se uită în buzunarul interior. Lângă el, o femeie 
deschise şi închise repede poşeta. Câţiva oameni scoaseră 
biletele şi le strânseră tare în mâini. Un bărbat bondoc, cu 
barbă, duse mâna în spate şi îşi verifică buzunarele de la 
jeanşi. Alex zâmbi. Acum ştia unde se află biletele. 

li făcu semn lui Jack. Bondocul cu barbă avea să fie ţinta 
- cea pe care o alesese el. Era perfect plasat, la câţiva paşi 
în faţa lui Alex. Şi colţul biletului era vizibil, ieşind din 
buzunarul din spate. Jack avea să joace rolul de a-i distrage 
atenţia, în timp ce Alex acţiona. Acesta era planul. 

Jack păşi înainte şi păru să-l recunoască pe bărbatul cu 
barbă. 

— Harry! exclamă ea şi-şi aruncă braţele în jurul lui. 

— Eu nu sunt... începu bărbatul. 

In acelaşi moment, Alex făcu doi paşi în faţă, trecu pe 
lângă o femeie pe care o recunoscu vag dintr-un serial 
dramatic TV, sustrase biletul din buzunarul bărbatului şi-l 


vâri repede sub haina lui, ţinându-l pe loc cu laterala 
braţului. Durase mai puţin de trei secunde şi Alex nici 
măcar nu fusese foarte atent. Acesta era simplul adevăr 
despre furtul din buzunare. Cerea organizare şi multă 
îndemânare. Tinta era distrasă. Toată atenţia ei era 
îndreptată asupra lui Jack, care îl îmbrăţişa încă. Dacă pişti 
pe cineva de braţ, nu va observa că în acelaşi timp îi atingi 
şi piciorul. Asta îl învățase lan Rider pe Alex în toţi acei ani 
din urmă. 

— Nu-ţi aminteşti de mine? exclamă Jack. Ne-am întâlnit 
la Savoy! 

— Nu. Îmi pare rău. Mă confundați. 

Alex deja trecea mai departe, către pod. In câteva 
minute ţinta avea să caute biletul şi să-şi dea seama că 
lipseşte, dar chiar dacă ar fi prins-o pe Jack şi ar fi acuzat-o, 
nu avea nicio dovadă. Alex dispăruse împreună cu biletul. 

Arătă biletul unui om de pază şi păşi pe pod. Se simţea 
ruşinat pentru ceea ce făcuse şi spera că bărbatul cu barbă 
va putea totuşi să intre. ÎI înjură în gând pe Damian Cray 
pentru că îl transformase într-un hoţ. Dar ştia că, din 
momentul în care Cray răspunsese la apelul lui din sudul 
Franţei, nu exista cale de întoarcere. ` 

Traversă podul şi predă biletul la celălalt capăt. In faţa lui 
se afla o intrare triunghiulară. Alex păşi înainte şi intră în 
dom: o suprafaţă imensă puternic iluminată şi o scenă cu 
un ecran cu plasmă imens pe care se puteau citi literele 
CST. Erau deja cam cinci sute de invitaţi împrăştiaţi în faţa 
ei, bând şampanie şi mâncând caviar. Chelnerii treceau cu 
sticle şi tăvi. Un sentiment de nerăbdare plutea în aer. 

Muzica se opri. Lumina se schimbă şi ecranul deveni gol. 
Apoi se auzi un sunet uşor şi nori de gheaţă uscată 
începură să curgă pe scenă. Un singur cuvânt - 
GAMESLAYER - apăru pe ecran; sunetul deveni mai 
puternic. Literele dispărură de pe ecran şi apăru o figură 
animată, un luptător ninja, îmbrăcat în negru din cap până 
în picioare, agăţându-se de ecran ca o versiune decupată a 
lui Spiderman. Sunetul deveni asurzitor ca un vânt din 
deşert acompaniat de undeva din spate de muzica unei 


E ya e 


orchestre. Trebuie să fi existat nişte ventilatoare ascunse, 
pentru că un vânt adevărat se porni deodată prin dom, 
îndepărtând fumul şi dezvăluindu-l pe Damian Cray - într- 
un costum alb cu o cravată lată, în dungi roz şi argintii - 
stând singur pe scenă, cu imaginea lui mărită pe ecranul 
din spate. 

Publicul se îndreptă către el, aplaudând. Cray ridică o 
mână, ca să se facă tăcere. 

— Bine aţi venit, spuse el. 

Alex se trezi împins către scenă, ca toţi ceilalţi. Voia să 
ajungă cât mai aproape de Cray. Deja simţea acea emotie 
ciudată de a fi în aceeaşi încăpere cu un om pe care-l ştia 
dintotdeauna... dar pe care nu-l întâlnise încă. Damian Cray 
era mai scund în realitate decât părea în fotografii. Acesta 
fu primul gând al lui Alex. Totuşi, Cray era o celebritate 
care se aflase timp de treizeci de ani în atenţia publicului. 
Prezenţa sa era impunătoare şi radia încredere şi 
autoritate. 

— Astăzi lansez Gameslayer, consola mea de jocuri, 
continuă Cray, cu un uşor accent american. Aş vrea să vă 
mulţumesc tuturor că aţi venit. Dar dacă e cineva aici de la 
Sony sau Nintendo, mă tem că am veşti proaste pentru voi. 
Făcu o pauză şi zâmbi. Sunteţi de domeniul trecutului. 

Publicul râse şi aplaudă. Chiar şi Alex se trezi zâmbind. 
Cray avea un fel de a vorbi, de parcă ar fi cunoscut 
personal pe fiecare din mulţime. 

— Gameslayer oferă calitate grafică şi detalii ca niciun alt 
sistem de pe planetă, continuă Cray. Poate genera lumi, 
personaje şi simulări fizice foarte complexe în timp real, 
datorită puterii de procesare în punct mobil a sistemului, 
care este, într-un cuvânt, uriaşă. Alte sisteme vă oferă 
păpuşi din plastic care se luptă cu jucărele din carton. Cu 
Gameslayer, părul, ochii, tenul, apa, lemnul, metalul şi 
fumul par toate reale. Noi ne supunem regulilor gravitaţii şi 
fricţiunii. Mai mult decât atât, am construit în sistem ceva 
numit durere sintetizată. Ce înseamnă asta? Veţi afla într- 
un minut. 

Făcu o pauză şi publicul aplaudă din nou. 


— 68 — 


— Înainte de a trece la demonstraţie, mă întreb dacă 
cineva dintre jurnalişti are vreo întrebare. 

Un bărbat din faţă ridică mâna. 

— Câte jocuri lansați anul acesta? 

— Chiar acum avem un joc, răspunse Cray. Dar vor mai fi 
alte douăsprezece în magazine până la Crăciun. 

— Cum se numeşte primul joc? întrebă cineva. 

— Şarpele cu pene. 

— Este un joc cu împuşcături? întrebă o doamnă. 

— Ei bine, da. Este un joc de acţiune, admise Cray. 

— Deci implică Împuşcături? 

— Da. 

Femeia zâmbi, dar fără să fie amuzată. Avea cam 
patruzeci de ani, păr alb şi o figură serioasă, de profesoară. 

— Este bine cunoscut faptul că nu vă place violenţa, 
spuse ea. Deci cum justificaţi vânzarea de jocuri violente 
pentru copii? 

Publicul fremătă a neplăcere. Poate că femeia era 
jurnalist, dar părea inoportun să îl interogheze pe Cray în 
acest mod. Nu când îi bei şampania şi îi mănânci mâncarea. 

Totuşi, Cray nu părea ofensat. 

— Este o întrebare bună, răspunse el cu voce blândă, 
veselă. Şi vă spun că atunci când am început cu 
Gameslayer, am creat un joc în care eroul trebuia să adune 
flori diferit colorate dintr-o grădină şi apoi să le aranjeze în 
vaze. Avea şi iepuraşi şi tartine cu ouă. Dar ştiţi ce? Echipa 
noastră de marketing a descoperit că adolescenţii moderni 
nu voiau să-l joace. Vă puteţi imagina? Mi-au spus că nu 
vom vinde nicio copie! 

Toată lumea izbucni în râs. Acum jurnalista arăta 
stânjenită. 

Cray ridică din nou o mână. 

— De fapt aveţi dreptate, continuă el. Este adevărat - 
urăsc violenţa. Cea adevărată... războiul. Dar ştiţi, copiii din 
ziua de azi au multă agresiune în ei. Acesta este adevărul. 
Presupun că stă în firea omului. Şi am ajuns să cred că este 
mai bine pentru ei să scape de această agresiune jucând 
jocuri nevinovate pe calculator, ca ale mele, decât pe 


stradă. 

— Totuşi, jocurile dumneavoastră încurajează violenţa! 
insistă femeia. 

Damian Cray se încruntă. 

— Cred că v-am răspuns la întrebare. Aşa că poate ar 
trebui să încetaţi să-mi mai comentaţi răspunsul, spuse el. 

Mai multe aplauze răsunară şi Cray aşteptă să se 
oprească. 

— Dar acum, destul cu vorba, spuse el. Vreau să vedeţi şi 
singuri Gameslayer şi cel mai bun mod de a o face este să-l 
jucaţi. Mă întreb dacă avem vreun adolescent în public, deşi 
dacă stau să mă gândesc, nu-mi amintesc să fi invitat 
vreunul... 

— Uitaţi aici! strigă cineva şi Alex se simţi împins în faţă. 

Deodată toată lumea se uită la el şi Cray privea în jos de 
pe scenă. 

— Nu... începu Alex să protesteze. 

Dar publicul aplauda, grăbindu-l. Mulțimea se dădu la o 
parte să-i facă loc. Alex se împiedică mergând şi, înainte de 
a-şi da seama ce face, urcă pe scenă. Incăperea părea să 
se micşoreze. Un spot luminos se răsuci, ameţindu-l. Şi iată- 
l. 

Stătea pe scenă alături de Damian Cray. 


=] e = 


ȘARPELE CU PENE 


Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat Alex. 

Se afla faţă în faţă cu bărbatul care - dacă el avea 
dreptate - ordonase moartea tatălui Sabinei. Dar avea 
dreptate, oare? Pentru prima dată, putea să-l studieze pe 
Cray îndeaproape. Era o experienţă ciudată. 

Cray era una dintre cele mai cunoscute personalităţi din 
lume. Alex îi văzuse chipul pe coperte de CD-uri, pe 
postere, în ziare şi reviste, la TV... chiar şi pe spatele 
cutiilor cu cereale. Şi totuşi, chipul din faţa lui îl dezamăgea 
cumva. Era mai puţin real decât toate imaginile pe care le 
văzuse. 

Cray arăta surprinzător de tânăr, ţinând cont de faptul că 
trecuse de cincizeci de ani, dar pielea era prea întinsă şi 
lucioasă ca să nu fi fost aranjată în urma unei operaţii 
estetice. Şi, cu siguranţă, părul negru, îngrijit, era vopsit. 
Chiar şi ochii verzi strălucitori păreau lipsiţi de viaţă. Cray 
era un bărbat foarte scund. Lui Alex îi amintea de o păpuşă 
dintr-un magazin de jucării. Notorietatea şi milioanele de 
lire sterline îl transformaseră într-o copie de plastic a 
propriei persoane. 

Şi totuşi... 

Cray îi urase bun venit pe scenă şi se purta cu el de 
parcă ar fi fost vechi prieteni. Era cântăreţ. Şi, după cum se 
exprimase clar, se opunea violenţei. Voia să salveze lumea, 
nu să o distrugă. MI6 adunase informaţii despre el şi nu 
găsise nimic. Alex se afla acolo datorită unei voci, a câtorva 
cuvinte spuse la capătul firului de telefon. Începea să-şi 
dorească să nu fi venit. 

Părea că cei doi stăteau acolo de veacuri, sus pe scenă, 
cu sute de oameni aşteptând să vadă demonstraţia. De fapt 
trecuseră doar câteva secunde. Apoi Cray întinse mâna. 

— Cum te cheamă? întrebă el. 

— Alex Rider. 

— Ei bine, mă bucur să te cunosc, Alex Rider. Eu sunt 
Damian Cray. 


07 


Îşi dădură mâna. Alex nu putu să nu se gândească la 
faptul că existau milioane de oameni pe tot globul care ar fi 
dat orice să fie acum în locul lui. 

— Câţi ani ai, Alex? întrebă Cray. 

— Paisprezece. 

— Îţi sunt recunoscător că ai venit. Mulţumesc că ai fost 
de acord să ne ajuţi. 

Cuvintele erau amplificate în dom. Cu colţul ochiului, Alex 
văzu că imaginea sa se alăturase celei a lui Cray pe ecranul 
uriaş. 

— Suntem într-adevăr norocoşi să avem un adolescent, 
continuă Cray, adresându-se publicului. Aşa că, să vedem 
cum... Alex... se descurcă cu primul nivel al lui Gameslayer 
Unu: Şarpele cu pene. 

În timp ce Cray vorbea, trei tehnicieni veniră pe scenă, 
aducând cu ei un monitor TV, o consolă pentru jocuri, o 
masă şi un scaun. Alex îşi dădu seama că avea să fie rugat 
să joace jocul în faţa publicului - cu progresele făcute de el 
expuse pe ecranul de plasmă. 

— Şarpele cu pene a fost inspirat de civilizaţia aztecă, 
explică Damian Cray publicului. Aztecii au sosit în Mexic în 
anul 1195, dar unii pretind că ei au venit de fapt de pe altă 
planetă. Pe acea planetă se va afla Alex. Misiunea lui este 
să găsească cei patru sori dispăruţi. Dar mai întâi trebuie să 
intre în Templul Tlaloc, să-şi găsească drumul prin cinci 
încăperi şi să se arunce în bazinul unde arde un foc sacru. 
Aceasta îl va duce la nivelul următor. 

Un al patrulea tehnician li se alătură, cu o cameră web. 
Se opri în faţa lui Alex şi îi scană repede chipul, apăsă un 
buton pe o parte a camerei şi plecă. Cray aşteptă până ce 
acesta părăsi scena. 

— Poate v-aţi întrebat ce este cu silueta aceea mică în 
costum negru pe care aţi văzut-o pe ecran, spuse el, 
câştigând încă o dată încrederea publicului. Se numeşte 
Omni şi va fi eroul jocurilor Gameslayer. Poate îl credeţi 
cam plicticos şi lipsit de imaginaţie. Dar Omni întruchipează 
orice băiat şi fată din Marea Britanie. El este fiecare copil 
din lume... şi acum vă voi arăta de ce! 


Imaginile dispărură de pe ecran, înlocuite brusc de un 
vârtej digital de culori. Se auzi o fanfară asurzitoare - nu de 
trompete, ci un echivalent electronic - şi apărură porţile 
templului cu o figură aztecă uriaşă cioplită în lemn. Alex îşi 
dădu seama imediat că detaliile grafice ale jocului erau cele 
mai bune pe care le văzuse el vreodată, dar, un moment 
mai târziu, publicul îşi ţinu răsuflarea de uimire şi Alex 
înţelese perfect de ce. Un băiat păşi pe scenă şi stătea în 
faţa porţilor, aşteptând comanda sa. Băiatul era Omni. Dar 
se schimbase. Purta acum exact aceleaşi haine ca şi Alex. 
Arăta ca Alex. Mai mult, era Alex, de la ochii căprui şi până 
la şuviţele de păr blond. 

Sala izbucni în aplauze. Alex îi văzu pe ziarişti notând în 
carneţelele lor sau vorbind repede la telefoanele mobile, 
sperând să fie primii care transmiteau incredibila inovaţie. 
Mâncarea şi şampania fuseseră date uitării. Tehnologia lui 
Cray crease un avatar, o dublură electronică a sa, făcând 
posibil ca fiecare jucător nu numai să joace, ci să devină 
parte a jocului. Alex ştia că Gameslayer avea să se vândă în 
lumea întreagă. Cray avea să câştige milioane. 

„Şi douăzeci la sută din acestea vor fi donate, îşi reaminti 
el. Oare poate fi acest om cu adevărat duşmanul meu?” 

Cray aşteptă să se facă linişte şi apoi se întoarse către 
Alex. 

— Este timpul să joci, spuse el. 

Alex se aşeză în faţa ecranului computerului pe care îl 
instalaseră tehnicienii. Apucă maneta de control şi apăsă cu 
degetul mare de la mâna stângă, în faţa lui şi pe ecranul 
uriaş de plasmă, celălalt eu al său păşi spre dreapta. Se 
opri şi se întoarse în direcţia opusă. Maneta de control era 
incredibil de sensibilă. Alex se simţi aproape ca un zeu 
aztec, având controlul total al eului său muritor. 

— Nu te îngrijora dacă ai să fi ucis la prima încercare, 
spuse Cray. Consola este mai rapidă decât orice altceva de 
pe piaţă şi s-ar putea să îţi ia ceva timp să te obişnuieşti cu 
ea. Dar suntem toţi de partea ta, Alex. Deci - să jucăm 
Șarpele cu pene! Să vedem cât de departe poţi ajunge! 

Porţile templului se deschiseră. 


RER ic RE 


Alex apăsă tasta şi pe ecran avatarul lui păşi înainte şi 
intră într-o atmosferă de joc ciudată şi extraordinar 
realizată. Templul era un amestec de artă primitivă şi 
ficţiune, cu coloane ca nişte turnuri, faruri luminate, 
hieroglife complexe şi statui aztece ghemuite. Dar podeaua 
era din argint, nu din piatră. Scări ciudate din metal şi 
coridoare întortocheate se aflau în perimetrul templului. 
Lumină electrică clipea în spatele geamurilor cu gratii 
groase. Camere pentru circuit închis îi urmăreau fiecare 
mişcare. 

— Trebuie să începi prin a găsi două arme în prima 
încăpere, îl sfătui Cray, lăsându-se pe umărul lui Alex. Poate 
vei avea nevoie de ele mai târziu. 

Prima cameră era imensă, cu muzică de orgă şi vitralii 
reprezentând câmpuri de porumb, cercuri şi nave spaţiale. 
Alex găsi prima armă destul de uşor. Era o sabie care 
atârna sus de tot pe un perete. Dar îşi dădu repede seama 
că existau capcane peste tot. O parte a peretelui se prăbuşi 
când se căţără şi când apucă sabia se activă un proiectil 
care trăgea de nicăieri, ţintind avatarul. Proiectilul era un 
bumerang dublu cu margini ca de lamă, care se învârtea cu 
viteza fulgerului. Alex ştia că, dacă este lovit, va fi tăiat în 
două. 

Apăsă cu degetele mari şi omuleţul se ghemui. 
Bumerangul trecu de acesta. Dar când continuă, una dintre 
lame atinse avatarul pe braţ. Publicul îşi ţinu respiraţia. O 
dâră mică de sânge îi apăruse pe mâneca şi faţa - faţa lui 
Alex - se schimonosi, exprimând durere. Totul părea atât 
de real, încât Alex aproape că simţi nevoia să-şi verifice 
propriul braţ. Trebui să-şi reamintească singur că doar 
avatarul era rănit. 

— Durere sintetizată! repeta Cray cuvintele, care 
reverberară în Domul Plăcerilor. În lumea Gameslayer, toţi 
împărtăşim emoţiile eroului. Şi dacă Alex moare, unitatea 
centrală de procesare se va asigura că vom simţi moartea 
sa. 

Alex cobori înapoi şi căuta a doua armă. Mica rană se 
vindeca deja, dâra de sânge se subţia. Se eschivă când un 


— 74 — 


alt bumerang trecu pe lângă umărul lui. Dar tot nu putea 
găsi a doua armă. 

— Încearcă să te uiţi după iederă, sugeră Cray în şoaptă, 
iar publicul zâmbi, amuzat că Alex avea nevoie de ajutor 
atât de repede. 

Acolo era un arc ascuns într-o nişă. Dar ceea ce Cray nu-i 
spusese lui Alex era că iedera care acoperea nişa conţinea 
o încărcătură de zece mii de volţi. El descoperi asta 
imediat. În momentul în care avatarul său atinse iedera, 
apăru o scânteie albastră şi fu aruncat în spate, ţipând în 
gura mare, cu ochii larg deschişi. Avatarul nu fusese ucis, 
dar fusese grav rănit. 

Cray îl bătu pe Alex pe umăr. 

— Trebuie să fii mai atent, îl sfătui el. 

Publicul fremătă de emoție. Nu mai văzuseră până atunci 
aşa ceva. 

Şi atunci Alex prinse curaj. Deodată MI6, Yassen, Saint- 
Pierre... totul fu uitat. Cray îl păcălise să atingă iedera. Il 
rănise cu intenţie. Bineînţeles, era doar un joc. Numai 
avatarul fusese rănit. Dar umilinţa fusese a lui - aşa că se 
decise să-l dea gata pe Șarpele cu pene. Nu avea să se lase 
bătut. Nu avea să-şi împărtăşească moartea cu nimeni. 

Ridică arcul cu îndârjire şi trimise avatarul înainte, mai 
departe, în lumea aztecă. 

A doua încăpere avea o gaură imensă în pardoseală. Era 
de fapt un abis, adânc de cincizeci de metri, cu stâlpi 
înguşti întinzându-se până sus. Singura modalitate de a 
trece dintr-o parte în cealaltă era de a sări de pe un stâlp 
pe următorul. Dacă ar fi călcat greşit sau s-ar fi balansat 
prea tare, ar fi murit - şi ca să fie şi mai greu, ploua cu 
găleata în interiorul încăperii, făcând suprafaţa alunecoasă. 
Ploaia însăşi era extraordinară. După cum spusese Cray 
publicului, tehnologia imaginii jocului permitea ca fiecare 
picătură să fie realizată individual. Avatarul era ud leoarcă, 
cu hainele muiate şi părul lipit de cap. 

Se auzi deodată un foşnet electronic. O creatură cu aripi 
de fluture şi faţa şi ghearele de dragon se năpusti în jos, 
încercând să dezechilibreze avatarul. Alex scoase arcul şi 


75 = 


trase în ea, apoi făcu ultimele trei salturi până pe partea 
cealaltă a abisului. 

— Te descurci foarte bine, spuse Damian Cray. Dar mă 
întreb dacă vei trece de a treia încăpere. 

Alex era încrezător. Şarpele cu pene era foarte bine 
realizat. Hărțile şi fundalul erau perfecte. Personajul Omni 
era cu mult înaintea concurenţilor. Dar, cu toate astea, era 
doar un joc pe computer, asemănător cu cele pe care Alex 
le jucase pe Xbox şi PlayStation 2. Ştia ce face. Putea 
câştiga. 

Trecu uşor de a treia etapă: un coridor înalt, îngust, cu 
feţe sculptate pe ambele părţi. O rafală de sulițe de lemn şi 
săgeți ieşiră din gurile de lemn, dar niciuna nu ajunse 
aproape, căci avatarul se ferea, în timp ce continua să 
alerge. Un râu cu acid şerpuia bolborosind de-a lungul 
coridorului. Avatarul sări peste el, ca şi cum ar fi fost un 
pârâu inofensiv. 

Acum ajunse într-o junglă incredibilă, unde cea mai mare 
ameninţare, între copaci şi plante agăţătoare, era un şarpe- 
robot uriaş, acoperit cu ţepi. Creatura arăta groaznic. Alex 
nu mai văzuse o grafică la fel de bună. Dar avatarul său 
alergă în cerc în jurul acesteia, lăsând-o în urmă atât de 
repede, încât publicul de-abia avu timp să o vadă. 

Expresia de pe faţa lui Cray nu se schimbă, dar se aplecă 
deasupra lui Alex, cu ochii fixaţi pe ecran, cu o mână 
sprijinită pe umărul lui Alex. Încheieturile degetelor îi erau 
aproape albe. 

— Faci să pară că este prea uşor, murmură el. Deşi 
cuvintele fuseseră rostite uşor, se simţea o nervozitate 
crescândă în vocea lui. 

Pentru că publicul era acum de partea lui Alex. Milioane 
de lire sterline fuseseră cheltuite pentru realizarea 
software-ului Şarpelui cu pene. Dar era învins de primul 
adolescent care îl juca. Când Alex scăpă de un al doilea 
şarpe-robot, cineva râse. Mâna de pe umărul lui se strânse. 

Ajunse în a cincea încăpere. Era un labirint cu oglinzi, plin 
cu fum şi păzit de o duzină de zei azteci acoperiţi de pene, 
bijuterii şi măşti aurite. Din nou, fiecare dintre zei era o 


Gr 


capodoperă de artă grafică în miniatură. Dar deşi trăgeau 
în avatar, îl ratau mereu şi o mai mare parte a publicului 
râdea şi aplauda, îndemnându-l pe Alex să continue. 

Incă un zeu, de data aceasta unul cu gheare şi coadă de 
aligator, stătea între Alex şi bazinul cu foc care l-ar fi dus la 
următorul nivel. Tot ce avea de făcut era să treacă de el. 
Atunci acţionă şi Cray. Era atent. Nimeni nu avea să vadă 
ce s-a întâmplat şi, chiar dacă ar fi văzut, ar fi părut un gest 
involuntar. Dar a fost deliberat. Îl prinse de braţ pe Alex şi îi 
trase mâna de pe maneta de control. Timp de câteva 
secunde, Alex ezită. Fu îndeajuns. Zeul aztec se întinse şi 
ghearele lui ajunseră la stomacul avatarului. Alex auzi chiar 
cum îi era sfâşiată cămaşa şi aproape că simţi durerea când 
ţâşni sângele. Avatarul căzu în genunchi, se prăbuşi în faţă 
şi rămase nemişcat. Ecranul îngheţă şi cuvintele SFÂRŞITUL 
JOCULUI apărură cu litere roşii. 

In dom se făcu tăcere. 

— Păcat, Alex, spuse Cray. Mă tem că nu este aşa de 
uşor cum ai crezut. 

Sala izbucni în aplauze. Era greu de spus dacă aplaudau 
jocul sau modul în care Alex aproape câştigase. Şi totuşi, se 
simţea o nelinişte abia perceptibilă. Poate că Sarpele cu 
pene era prea realist. Părea chiar că o parte din Alex 
murise acolo pe ecran. 

Alex se întoarse către Cray. Era furios. Doar el ştia că 
bărbatul trişase. Dar Cray zâmbea din nou. 

— Te-ai descurcat minunat, spuse el. Am vrut o 
demonstraţie şi tu chiar ne-ai oferit una. Să laşi adresa ta 
unuia dintre asistenții mei. Îți voi trimite un sistem 
Gameslayer gratis şi toate jocurile introductive. 

Când publicul auzi asta, aplaudă cu mai mult entuziasm. 
Pentru a doua oară, Cray ridică o mână. Alex ezită un 
moment, apoi o strânse. Intr-un fel, nu-l putea condamna 
pe Cray. Acesta nu putea permite să se facă de râs chiar la 
lansare. Trebuia să-şi protejeze investiţia. Dar lui Alex tot 
nu-i plăcea ce se întâmplase. 

— Mă bucur că te-am cunoscut, Alex. Bravo... 

Cobori de pe scenă. Urmară şi alte demonstraţii şi 


discursuri ale membrilor echipei lui Cray. Apoi fu servită 
masa. Dar Alex nu mâncă. Văzuse destul. Părăsi Domul 
Plăcerilor şi traversă apa, trecând prin parc şi apoi pe King's 
Road. 

Jack îl aştepta când ajunse acasă. 

— Deci cum a fost? întrebă ea. 

Alex îi povesti. 

— Ce trişor! rosti Jack. Să ştii, Alex. Mulţi oameni bogaţi 
nu ştiu să piardă, şi Cray este cu adevărat foarte bogat. 
Crezi că asta dovedeşte ceva? 

— Nu ştiu, Jack. Alex era derutat. Trebuia să nu scape din 
vedere că o parte mare din profituri erau donate. O mare 
parte. Şi tot nu avea nicio dovadă. Doar câteva cuvinte la 
telefon. Era destul pentru a-l lega pe Cray de cele 
întâmplate în Saint-Pierre? Poate că ar trebui să mergem la 
Paris, spuse el. Acolo a început totul. Era o întâlnire. Edward 
Pleasure a fost acolo. A lucrat cu un fotograf. Sabina mi-a 
spus numele lui. Marc Antonio. 

— Cu un astfel de nume, ar trebui să fie uşor de găsit, 
spuse Jack. Şi iubesc Parisul. 

— Tot poate fi o pierdere de timp, oftă Alex. Înainte nu- 
mi plăcea de Damian Cray. Dar acum că l-am cunoscut... 
Ştie să distreze lumea. Face jocuri pe computer. Nu pare 
genul de om care ar răni pe cineva. 

— E decizia ta, Alex. 

Alex dădu din cap. 

— Nu ştiu, Jack. Chiar nu ştiu... 


Lansarea Gameslayer apăru la ştiri în seara aceea. 
Conform rapoartelor, întreaga industrie fusese 
revoluţionată de calitatea grafică şi puterea de procesare a 
noului sistem. Nu se menţionă nimic despre jocul 
demonstrativ şi nici despre Alex. Totuşi, se spuse altceva. 

Avusese loc un eveniment care aruncase o umbră asupra 
a ceea ce ar fi putut fi o zi perfectă. Se părea că cineva 
murise. Apăru o fotografie pe ecran, faţa unei femei, şi Alex 
o recunoscu pe dată. Era femeia cu aer de profesoară care-l 
încolţise pe Cray, punându-i întrebări despre violenţă. Un 


y PE 


poliţist relata cum aceasta fusese lovită de o maşină în 
timp ce părăsea Hyde Park. Şoferul nu oprise. 

In dimineaţa următoare, Alex şi Jack merseră la Waterloo 
şi cumpărară bilete la Eurostar. 

La ora prânzului erau în Paris. 


O aa 


RUE BRITANNIA 


— Îţi dai seama, Alex, spuse Jack, că Picasso a stat la 
aceeaşi masă la care stăm noi acum? Şi Chagall. ŞI 
Salvador Dali... 

— Chiar la această masă? 

— La această cafenea. Toţi marii artişti veneau aici. 

— Ce vrei să spui, Jack? 

— Ei, mă întrebam dacă vrei să uiţi de toată treaba asta 
şi să vii cu mine la Muzeul Picasso. Parisul este un loc 
distractiv. Şi întotdeauna mi s-a părut mai plăcut să priveşti 
nişte tablouri decât să fii în bătaia gloanţelor. 

— Nu trage nimeni în noi. 

— Încă. 

Trecuse o zi de când sosiseră la Paris şi se cazaseră într- 
un hotel mic, vizavi de Notre Dame. Jack cunoştea oraşul 
bine. Petrecuse cândva un an la Sorbona, studiind arta. 
Dacă nu ar fi murit lan Rider şi n-ar fi trebuit să stea cu 
Alex, probabil că ar fi ales să locuiască acolo. 

Avusese dreptate într-o privinţă. Să afle unde locuieşte 
Marc Antonio fusese destul de uşor. Telefonase la doar trei 
agenţii înainte de a o găsi pe cea care îl reprezenta pe 
fotograf, deşi avusese nevoie de tot farmecul ei - şi de 
franceza ei uitată - pentru a face rost de numărul lui de 
telefon. Însă se dovedi şi mai dificil să reuşească să 
stabilească o întâlnire cu el. 

Sunase la numărul de telefon de vreo douăsprezece ori în 
cursul dimineţii până ce răspunsese cineva. Era o voce de 
bărbat. Nu, nu era Marc Antonio. Da, era locuinţa lui Marc 
Antonio, dar nu ştia cine este. Vocea era plină de 
suspiciune. Alex ascultase şi el, la acelaşi receptor cu Jack. 
La sfârşit preluă conversaţia. 

— Ascultaţi-mă, spuse el. Franceza lui era aproape la fel 
de bună ca a lui Jack, dar el începuse să o înveţe când avea 
trei ani. Mă numesc Alex Rider. Sunt prieten cu Edward 
Pleasure. El e un jurnalist britanic... 

— Ştiu cine este. 


— Ştiţi ce i s-a întâmplat? 

Urmă o pauză. 

— Continuati... 

— Trebuie să vorbesc cu Marc Antonio. Am nişte 
informații importante. Alex se gândi un moment. Ar trebui 
să-i spună acestui bărbat ce ştia? Este vorba despre 
Damian Cray, spuse el. 

Numele păru să aibă efect. Urmă o altă pauză, mai lungă 
de data aceasta. Apoi... 

— Veniţi la Palette. Este o cafenea pe Rue de Seine. Ne 
întâlnim acolo la ora unu. 

Apoi bărbatul închise receptorul. 

Acum era ora unu şi zece minute. La Palette era o 
cafenea mică în colțul unei pieţe, înconjurată de galerii de 
artă. Chelneri cu şorţuri albe ieşeau şi intrau, cărând tăvi cu 
băuturi deasupra capetelor. Locul era plin de lume, dar Alex 
şi Jack reuşiseră să ocupe o masă chiar la margine, unde 
erau vizibili. Jack bea o sticlă de bere; Alex avea un suc de 
fructe roşii - un sirop de grenadine - cu gheaţă. Era băutura 
lui preferată când se afla în Franţa. 

Începea să se întrebe dacă bărbatul cu care vorbise la 
telefon avea să apară. Sau poate că era deja acolo? Cum 
aveau să se găsească în mulţimea aceea? Apoi observă un 
motociclist aşezat pe o Piaggio 125cc veche, de partea 
cealaltă a străzii; era un tânăr într-o jachetă de piele, 
brunet, cu părul cârlionţat şi nebărbierit. Ajunsese de 
câteva minute, dar nu coborâse, ca şi cum aştepta pe 
cineva. Alex îl privi în ochi; se stabili un contact. Tânărul 
păru uimit, dar apoi se dădu jos de pe motocicletă şi veni 
înspre ei, mişcându-se timid, ca şi cum se temea de o 
capcană. 

— Tu eşti Alex Rider? întrebă el. Vorbea engleza cu un 
accent plăcut, ca un actor din filme. 

— Da. 

— Nu mă aşteptam la un copil. 

— Ce contează? întrebă Jack, luându-i apărarea lui Alex. 
Eşti Marc Antonio? adăugă ea. 

— Nu. Numele meu este Robert Guppy. 


=g 


— Ştii unde este? 

— Mi-a spus să vă duc la el. Guppy privi spre Piaggio. Dar 
am loc doar pentru o persoană. 

— Ei bine, poţi s-o laşi baltă. Nu-l las pe Alex să meargă 
de unul singur. 

— E în ordine, Jack, interveni Alex. Îi zâmbi. Se pare că ai 
totuşi ocazia să vizitezi Muzeul Picasso. 

Jack oftă. Apoi dădu din cap. 

— In regulă, spuse ea. Dar ai grijă. 


Robert Guppy conduse prin Paris ca unul care cunoaşte 
oraşul bine - sau care vrea să moară acolo. Se strecura prin 
trafic, ignora semaforul roşu şi traversa intersecțiile lăsând 
în urmă claxoanele maşinilor. Alex ajunse în situaţia de a-şi 
dori să rămână în viaţă. Habar nu avea unde mergeau, dar 
îşi dădu seama că modul periculos în care conducea Guppy 
avea un motiv. Se asigura că nu sunt urmăriţi. 

Incetiniră de partea cealaltă a Senei, la marginea 
cartierului Marais, aproape de Forum des Halles. Alex 
recunoscu zona. Ultima dată când fusese aici, se numea 
Alex Friend şi o însoțea pe hidoasa doamnă Stellenbosch în 
drum spre Academia Point Blanc. Acum încetiniseră şi se 
opriră pe o stradă cu case tipic pariziene - înalte de cinci 
etaje cu intrări masive şi ferestre înalte. Alex observă o 
plăcuţă: Rue Britannia. Strada nu ducea nicăieri şi jumătate 
din clădiri păreau goale şi dezafectate. Intr-adevăr, cele de 
la capătul celălalt erau mărginite de schele şi înconjurate 
de roabe şi mixere de ciment, cu folie de plastic pentru 
protecţie. Dar nu se vedea niciun muncitor. 

Guppy cobori de pe motocicletă. Arătă înspre una dintre 
uşi. 

— Pe aici, spuse el. Privi încă o dată într-o parte şi în 
cealaltă a străzii, apoi îl conduse pe Alex înăuntru. 

Uşa ducea într-o curte interioară cu mobilă veche şi cu 
un rastel cu biciclete ruginite într-un colţ. Alex îl urmă pe 
Guppy în sus pe o scară scurtă şi apoi printr-o altă uşă. Se 
trezi într-o încăpere înaltă cu pereţi vopsiți în alb, ferestre 
de ambele părţi şi podea din lemn închis la culoare. Era 


200 Di 


studioul unui fotograf. Se aflau acolo paravane, lămpi 
complicate pe stative metalice şi umbrele argintii. Dar 
cineva şi locuia acolo. Într-o parte era o bucătărie cu un 
maldăr de oale şi farfurii murdare. 

Robert Guppy închise uşa şi un bărbat apăru din spatele 
unuia dintre ecrane. Era desculţ, purta o vestă şi jeanşi 
simpli. Alex îi dădu cam cincizeci de ani. Era slab, 
nebărbierit, grizonat. Ciudat, avea doar un ochi; celălalt era 
ascuns de un plasture. Un fotograf cu un singur ochi? Alex 
nu vedea de ce nu. 

Bărbatul îl privi curios, apoi vorbi cu prietenul lui. 

— C’est lui qui a téléphoné? 

— Oui... 

— Sunteţi Marc Antonio? întrebă Alex. 

— Da. Spui că eşti prieten cu Edward Pleasure. Nu ştiam 
că Edward are prieteni nişte puşti. 

— O cunosc pe fiica lui. Eram cu ei în Franța când... Alex 
ezită. Ştiţi ce i s-a întâmplat? 

— Bineînţeles că ştiu ce a păţit. De ce crezi că mă ascund 
aici? Se holbă la Alex nedumerit, cu singurul ochi bun 
evaluându-l. Ai spus la telefon că-mi poţi spune ceva 
despre Damian Cray. Il cunoşti? 

— L-am cunoscut acum două zile la Londra... 

— Cray nu mai este la Londra. Robert Guppy vorbea, 
sprijinindu-se de uşă. Are o fabrică de software chiar lângă 
Amsterdam. La Sloterdijk. A ajuns acolo azi-dimineaţă. 

— De unde ştiţi? 

— Îl urmărim îndeaproape pe domnul Cray. 

Alex se întoarse către Marc Antonio. 

— Trebuie să-mi spuneţi ce aţi descoperit împreună cu 
Edward Pleasure despre el, spuse el. La ce lucraţi 
împreună? Ce întâlnire secretă a avut el aici? 

Fotograful se gândi un moment, apoi zâmbi şmechereşte, 
arătându-şi dinţii pătaţi de nicotină. 

— Alex Rider, mormăi el, eşti un puşti ciudat. Spui că ai 
să-mi dai nişte informaţii, dar vii aici şi pui numai întrebări. 
Ai tupeu. Dar îmi place asta. Scoase o ţigară - o Gauloise - 
şi o băgă în gură. O aprinse şi scoase un fum albastru în 


aer. Bine. Nu fac asta de obicei. Dar îţi voi spune ce ştiu. 

Erau două scaune de bar lângă bucătărie. Se aşeză pe 
unul şi-l invită pe Alex să facă la fel. Robert Guppy stătea 
lângă uşă. 

— Povestea la care lucra Ed nu avea nimic de a face cu 
Cray, începu el. Cel puţin, nu la început. Ed nu a fost 
niciodată interesat de industria de divertisment. Nu. El 
lucra la ceva mult mai important... la un articol despre ANS. 
Ştii ce e asta? Este Agenţia Naţională de Securitate a 
Americii. Este o organizaţie implicată în lupta împotriva 
terorismului, în spionaj şi în protejarea informaţiilor. 
Majoritatea activităților acesteia sunt ultrasecrete. 
Producători de coduri. Spărgători de coduri. Spioni... Ed a 
devenit interesat de un bărbat pe nume Charlie Roper, un 
ofiţer de grad foarte înalt din ANS. Avea informaţii - nu ştiu 
cum le-a obţinut - că acest om, Roper, s-ar putea să fi 
devenit trădător. Avea datorii foarte mari. Era dependent... 

— Droguri? întrebă Alex. 

Marc Antonio dădu din cap. 

— Jocuri de noroc. Poate fi la fel de distructiv. Ed auzise 
că Roper se afla la Paris şi credea că venise să vândă 
secrete - fie chinezilor, fie, mai degrabă, nord-coreenilor. 
Ne-am întâlnit cu ceva mai mult de o săptămână în urmă. 
Colaboraserăm destul de des. El avea poveştile; eu - 
fotografiile. Eram o echipă. Mai mult decât atât - eram 
prieteni. Marc Antonio ridică din umeri. Oricum, am aflat 
unde stătea Roper şi l-am urmărit de la hotelul lui. Habar 
nu aveam cu cine se întâlnea şi, chiar dacă mi-ar fi spus 
cineva, nu aş fi crezut. 

Se opri şi trase din Gauloise. Fumul se răsuci în sus, în 
faţa ochiului teafăr. 

— Roper s-a dus să ia masa la restaurantul numit la Tour 
d'Agent. Este unul dintre restaurantele cele mai scumpe din 
Paris. Şi Damian Cray a plătit nota. l-am văzut pe cei doi 
împreună. Restaurantul este foarte sus, dar are ferestre 
mari, de sticlă cu vedere spre Paris. l-am fotografiat cu 
lentile telescopice. Cray i-a dat lui Roper un plic. Cred că 
erau bani înăuntru şi, dacă e aşa, erau bani mulţi, pentru că 


— 84 — 


plicul era foarte gros. 

— Staţi puţin, îl întrerupse Alex. Ce treabă poate avea un 
cântăreţ pop cu cineva de la ANS? 

— Exact asta voia şi Ed să ştie, răspunse fotograful. A 
început să pună întrebări. Probabil că a pus prea multe. 
Pentru că următorul lucru de care am auzit a fost că cineva 
a încercat să-l omoare în Saint-Pierre şi în aceeaşi zi au 
venit şi după mine. În cazul meu, bomba se afla în maşina 
mea. Dacă aş fi pornit motorul, n-aş vorbi cu tine acum. 

— De ce nu l-aţi pornit? 

— Sunt un om atent. Am observat o sârmă. Aruncă 
ţigara. Cineva a intrat şi în apartamentul meu. Mult 
echipament mi-a fost furat, inclusiv camera şi toate 
fotografiile făcute la Tour d'Agent. Nu a fost o coincidenţă. 

Făcu o pauză. 

— Dar de ce îţi spun toate astea, Alex Rider? Acum este 
rândul tău să-mi spui tot ce ştii. 

— Eram în vacanţă în Saint-Pierre... începu Alex. 

Dar atât reuşi să spună. 

O maşină oprise undeva în apropierea clădirii. Alex nu o 
auzise venind. Îi atrăsese atenţia doar când motorul se opri. 
Robert Guppy făcu un pas înainte, ridicând o mână. Marc 
Antonio întoarse capul. Urmă un moment de tăcere - şi 
Alex ştiu că nu era o tăcere benefică. Era fatală. Finală. 

Şi apoi urmă o explozie de gloanţe şi geamurile se 
sparseră, unul după celălalt, cu sticla căzând bucăţi mari pe 
podea. Robert Guppy fu ucis pe loc, doborât din picioare cu 
pieptul ciuruit. Un bec fu atins şi explodă; bucăţi de 
tencuiala căzură de pe perete. De afară se auziră voci de 
bărbaţi şi zgomote de paşi alergând prin curte. 

Marc Antonio fu primul care se dezmetici. Stând lângă 
bucătărie, se aflase în afara traiectoriei gloanţelor şi nu 
fusese atins. Alex era şi el şocat, dar teafăr. 

— Pe aici! strigă fotograful şi-l trase pe Alex prin cameră, 
chiar când uşa se deschise în viteză cu zgomot şi aşchii de 
lemn împrăştiate. Alex de-abia avu timp să vadă un bărbat 
îmbrăcat în negru cu o mitralieră în mâini. Apoi fu tras după 
unul dintre paravanele pe care le văzuse mai devreme. Mai 


era o ieşire aici - nu o uşă, ci o gaură în perete. Marc 
Antonio trecuse deja prin ea. Alex îl urmă. 

— Sus! Marc Antonio îl împinse pe Alex în faţa lui. Este 
singura cale! 

Era o scară din lemn, se pare nefolosită, veche şi 
acoperită cu praf de var. Alex începu să urce... trei etaje, 
patru, cu Marc Antonio chiar în spatele lui. Era câte o 
singură uşă la fiecare etaj, dar Marc Antonio îl grăbea 
înainte. Il putea auzi pe bărbatul cu mitraliera. | se 
alăturase încă cineva. Cei doi ucigaşi îi urmăreau în sus pe 
scări. _ 

Ajunse la capăt. O altă uşă îi bloca accesul. Intinse mâna 
şi atinse clanţa chiar în momentul când o altă rafală de 
gloanţe se dezlănţui, iar Marc Antonio gemu şi se chirci, 
căzând pe spate. Alex ştiu că era mort. Din fericire, uşa se 
deschise în faţa lui. Trecu prin ea, aşteptându-se în orice 
moment să simtă gloanţele ciuruindu-l. Dar fotograful îl 
salvase, căzând între el şi urmăritori. Alex ajunsese pe 
acoperişul clădirii. Impinse cu călcâiul, trântind uşa în urma 
lui. 

Se găsea într-un loc plin de luminatoare şi coşuri de fum, 
rezervoare de apă şi antene TV. Acoperişurile se continuau 
pe întreaga Rue Britannia, cu pereţi joşi şi ţevi groase 
despărţind casele. Cum avusese de gând Marc Antonio să 
scape de acolo de sus? Era la şase etaje deasupra nivelului 
străzii. Exista vreo ieşire în caz de incendiu? O scară care 
ducea jos? 

Alex nu avea timp să afle. Uşa se deschise şi cei doi 
bărbaţi trecură prin ea, mişcându-se mai încet acum, ştiind 
că el era ca şi prins. Undeva, în subconştientul lui Alex, o 
voce îi şoptea - de ce nu-l puteau lăsa în pace? Veniseră 
după Marc Antonio, nu după el. El nu avea de a face cu 
asta. Dar ştia că aveau ordinele lor. Omorâţi fotograful şi pe 
oricine are de-a face cu el. Nu conta cine era Alex. Făcea 
parte din pachet. 

Şi, deodată, îşi aminti ceva ce văzuse când intrase pe 
Rue Britannia, şi începu să alerge, nefiind prea sigur dacă 
mergea în direcţia cea bună. Auzi mitraliera pârâind şi ţigla 


neagră crăpându-se la câţiva centimetri în spatele lui. O 
altă rafală. Simţi cum gloanţele îi şuieră pe lângă urechi şi 
nimeresc un horn, împroşcându-l cu funingine. Sări peste 
un perete mic despărțitor. Se apropia de capătul 
acoperişului. Cei din spatele lui se opriră, gândindu-se că 
nu are unde merge. Alex continua să alerge. Ajunse la 
margine şi sări. 

Pentru cei doi bărbaţi înarmaţi putea părea că Alex sărise 
şi avea să cadă mort pe trotuarul care se afla cu şase etaje 
mai jos. Dar Alex văzuse clădiri în lucru: schele, mixere de 
ciment - şi un tub portocaliu menit să care materialele 
constructorilor de la diferite etaje, jos în stradă. 

Tubul consta de fapt dintr-o serie de găleți, fiecare fără 
fund, asamblate ca un jgheab la o piscină. Alex nu putuse 
estima saltul - dar avu noroc. Timp de o secundă sau două 
căzu, cu braţele şi picioarele întinse. Apoi văzu intrarea în 
tub şi reuşi să se îndrepte înspre ea. Intâi îşi întinse 
picioarele, apoi şoldurile şi umerii şi intră în tub perfect. 
Tunelul era plin cu praf de ciment care îl orbi. Putu să 
observe doar pereţii portocalii trecând pe lângă el. In 
cădere se lovi la cap, la coapse şi la umeri. Nu putea 
respira şi-şi dădu seama că, dacă ieşirea era blocată, îşi va 
rupe toate oasele. 

Tubul avea forma unui ] întins. Când Alex ajunse la capăt, 
simţi că încetineşte şi apoi fu aruncat pe o grămadă de 
nisip de lângă unul dintre mixerele de ciment. Nisipul şi 
cimentul îi umpluseră gura. Dar era în viaţă. 

Îl durea tot corpul, dar se ridică şi se uită în sus. Cei doi 
bărbaţi erau încă pe acoperiş, cu mult deasupra lui. 
Deciseră să nu încerce cascadoria lui. De-abia încăpuse el 
în tubul portocaliu; ei ar fi rămas înţepeniţi înainte de 
jumătatea drumului. Alex privi pe stradă. Era o maşină 
parcată în faţa studioului lui Marc Antonio. Dar nu se vedea 
nimeni. 

Scuipă şi-şi trecu dosul mâinii peste buze; apoi se 
îndepărtă şchiopătând. Marc Antonio era mort, dar îi 
dăduse o altă piesă din puzzle. Şi Alex ştia unde trebuia să 
plece în continuare. Sloterdijk. O fabrică de software de 


BEN: y 


lângă Amsterdam. La doar câteva ore de mers cu trenul din 
Paris. 

leşi de pe Rue Britannia şi coti, mergând cât putea de 
repede. Era plin de vânătăi, murdar, dar şi norocos să se 
afle în viaţă. Se întreba cum avea să-i explice asta lui Jack. 


— 88 — 


BANI MÂNJIŢI CU SÂNGE 


Alex stătea întins pe burtă, privind cum gărzile verifică 
maşina parcată. Ţinea în mână un binoclu Bausch & Lomb 
care mărea de treizeci de ori şi, deşi era la mai mult de o 
sută de metri de poarta principală, putea vedea totul foarte 
clar... de la numărul de înmatriculare al vehiculului până la 
mustaţa şoferului. 

Încremenise acolo de mai bine de o oră, în faţa unui pâlc 
de pini, ascuns vederii de un şir de arbuşti. Purta jeanşi gri, 
un tricou închis la culoare şi o jachetă kaki, pe care o 
achiziţionase din acelaşi magazin de unde cumpărase şi 
binoclul. Vremea era din nou umedă, aducând cu ea o 
după-amiază cu ploaie, şi Alex era ud până la piele. Işi 
dorea acum să fi luat cu el termosul cu ciocolată caldă pe 
care i-l oferise Jack. La momentul acela, considerase că-l 
tratează ca pe un copil - dar până şi cei de la SAS ştiau 
importanţa menţinerii căldurii organismului. Îl învăţaseră 
asta când fusese antrenat de ei. 

Jack venise cu el la Amsterdam şi tot ea fusese cea care 
îi cazase la un hotel, de data aceasta pe Herengracht, unul 
dintre cele trei canale principale. Ea era acolo acum, 
aşteptând în camera lor. Bineînţeles că dorise să-l 
însoţească. După cele întâmplate în Paris, era mai 
îngrijorată pentru el decât fusese vreodată. Dar Alex o 
convinsese de faptul că două persoane au şanse mai mari 
de a fi depistate decât una, iar părul ei un roşu aprins nu i- 
ar fi ajutat deloc. Ea acceptase până la urmă. 

— Ai grijă să te întorci la hotel înainte de a se lăsa 
întunericul, spuse ea. Şi dacă treci pe lângă o florărie, 
poate îmi aduci şi mie un buchet de lalele. 

El zâmbi, amintindu-şi de cuvintele ei. Se mişcă pe o 
parte, simțind iarba udă sub coate. Se întreba ce aflase el 
mai exact în ultima oră. 

Se afla în mijlocul unei zone industriale ciudate de la 
periferia Amsterdamului. Sloterdijk avea mai multe fabrici, 
depozite şi uzine de procesare. Majoritatea clădirilor erau 


joase, separate una de cealaltă de piste largi, dar existau şi 
pâlcuri de copaci şi suprafeţe cu iarbă, ca şi cum cineva 
încercase - dar eşuase - să înveselească locul. Trei mori de 
vânt dominau cartierul general al imperiului tehnologic al 
lui Cray. Dar nu erau modelul tradiţional olandez, acela de 
pe cărţile poştale. Acestea erau moderne, cu stâlpi în formă 
de turnuri din beton gri cu trei lame care brăzdau neîncetat 
aerul. Erau imense şi amenințătoare, ca nişte invadatori de 
pe altă planetă. 

Locul îi amintea lui Alex de o unitate militară... sau poate 
de o închisoare. Era înconjurat de un gard dublu, cu partea 
de sus din sârmă ghimpată. Erau turnuri de pază la fiecare 
cincizeci de metri şi gărzi care patrulau întregul perimetru. 
In Olanda, o ţară în care poliţiştii sunt dotați cu arme, Alex 
nu fu surprins că gărzile aveau arme. Înăuntru distinse opt 
sau nouă clădiri joase şi dreptunghiulare, din cărămidă albă 
cu acoperişuri dintr-un material plastic foarte rezistent. O 
mulţime de oameni se deplasau de colo-colo, unii în maşini 
electrice. Alex auzea bine bâzâitul motoarelor. Incinta avea 
un centru de comunicaţii propriu, cu cinci antene satelit 
imense montate în exterior. În rest, părea să cuprindă 
laboratoare, birouri şi sedii. O clădire se remarca în mijlocul 
tuturor: un cub din sticlă şi oţel, agresiv de modern prin 
design. Probabil că era sediul central, gândi Alex. Poate că 
îl va găsi pe Damian Cray înăuntru. 

Dar cum avea să intre? Studia intrarea de o oră. 

Un singur drum ducea la poartă, cu semafor la fiecare 
capăt. Era un proces complicat. Când sosea o maşină sau 
un camion, se oprea la capătul drumului şi aştepta. Numai 
când se schimba primul semafor i se permitea să continue 
drumul până la ghereta de pază din sticlă şi cărămidă. 
Acolo, apărea un bărbat în uniformă care lua cartea de 
identitate a şoferului, probabil pentru a o verifica pe un 
computer. Alţi doi oameni examinau vehiculul, verificând să 
nu existe alţi pasageri. Şi asta nu era tot. Exista şi o cameră 
de securitate montată sus de tot pe un gard şi Alex 
observase o porţiune de drum din sticlă rezistentă. Când 
maşinile opreau se aflau exact deasupra acesteia şi Alex 


ghici că trebuia să existe o a doua cameră sub ea. Nu avea 
cum să se furişeze în incintă. Cray Software Technology nu 
dădea nicio şansă unui intrus. 

Mai multe camioane intraseră în incintă cât timp privise 
el. Alex recunoscuse silueta îmbrăcată în negru a lui Omni, 
pictată - în mărime naturală - pe laterale, ca parte a 
logoului Gameslayer. Se întreba dacă era posibil să se 
strecoare într-unul dintre camioane, poate în timp ce 
aştepta la primul semafor. Dar drumul era prea la vedere. 
Noaptea, locul avea să fie inundat de lumină. Oricum, cu 
siguranţă uşile erau închise. 

Nu se putea căţăra pe gard. Sârma ghimpată îl 
împiedica. Se îndoia că putea să sape un tunel. Oare se 
putea deghiza să se amestece cu cei din tura de noapte? 
Nu. De data aceasta înălţimea şi vârsta nu îi erau de ajutor. 
Poate că prietena lui, Jack ar fi putut să încerce să se dea 
drept femeie de serviciu sau tehnician angajat de curând. 
Dar nu era posibil ca el să-i convingă pe paznici să-l lase 
înăuntru, mai ales că nu vorbea o boabă olandeză. Măsurile 
de securitate erau prea stricte. 

Şi apoi Alex văzu ceva care îi dădu o idee. 

Un alt camion se oprise şi şoferul era chestionat în timp 
ce cabina era verificată. Oare putea face asta? Işi aminti de 
bicicleta care era legata de un stâlp la doar câteva sute de 
metri în josul străzii. Înainte de a părăsi Anglia citise 
manualul care o însoțea şi fusese uimit de câte dispozitive 
fusese Smithers în stare că conceapă în şi în jurul unui 
obiect atât de obişnuit. Până şi apărătorile erau magnetice! 
Alex privi cum se deschide poarta şi camionul trece. 

Da. Avea să meargă. Trebuia să aştepte până se 
întuneca - dar era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat 
cineva. În ciuda tuturor lucrurilor, Alex se trezi zâmbind de 
unul singur. 

Spera doar să găsească un magazin cu haine de carnaval 
în Amsterdam. 


La ora nouă era deja întuneric, dar proiectoarele din 
incintă fuseseră activate cu mult înainte, transformând 


— 91 — 


zona într-un amestec uimitor de alb şi negru. Porţile, sârma 
ghimpată, gărzile înarmate... totul putea fi văzut de la doi 
kilometri distanţă. Dar acum ele aruncau umbre vii, zone de 
întuneric care puteau oferi un loc de ascunzătoare oricui ar 
fi fost suficient de curajos să se apropie. 

Un singur camion se apropia de poarta principală. Şoferul 
era olandez şi condusese din portul Rotterdam. Nu avea 
idee de ce anume transporta şi nici nu-i păsa. Din prima zi 
în care începuse să lucreze pentru Cray Software 
Technologies ştiuse că e mai bine să nu pună întrebări. 
Primul dintre semafoare era roşu şi el încetini, apoi opri. Nu 
mai erau alte vehicule şi era deranjat de faptul că trebuia 
să aştepte, dar era mai bine să nu se plângă. Se auzi o 
bătaie scurtă şi privi pe fereastră, prin oglinda retrovizoare. 
Oare încerca cineva să-i atragă atenţia? Dar nu era nimeni 
acolo şi o secundă mai târziu semaforul se schimbă, aşa că 
el băgă în viteza întâi şi porni din loc. 

Ca de obicei, opri pe porţiunea din sticlă şi îşi cobori 
geamul. Acolo se afla un gardian căruia îi înmână cartea de 
identitate, un card de plastic cu fotografia, numele şi 
numărul de angajat. Şoferul ştia că alţi paznici îi vor 
inspecta camionul. Se întreba adesea de ce sunt atât de 
sensibili în ceea ce priveşte securitatea. La urma urmei, tot 
ce făceau erau jocuri de computer. Dar auzise despre 
sabotaj industrial... companii care furau secrete unele de la 
altele. Probabil că avea rost. 

Doi paznici înconjurară camionul exact în timp ce el 
stătea acolo, gândindu-se la asta. Un al treilea studia 
imaginile transmise de camera de dedesubt. Camionul 
fusese curăţat recent. Cuvântul GAMESLAYER se remarca 
pe o laterală, cu silueta Omni ghemuită alături. Unul dintre 
bărbaţi se întinse şi încercă să deschidă uşa din spate. Era, 
aşa cum trebuia, încuiată. Între timp celălalt paznic privi în 
cabină prin geamul din faţă. Dar era evident că şoferul era 
singur. 

Verificarea nu fusese greu de îndeplinit. Camerele de luat 
vederi arătaseră că nu se ascundea nimeni dedesubtul sau 
deasupra camionului. Şoferul era liber să treacă. Unul 


= 03: = 


dintre paznici dădu semnalul şi poarta se deschise 
electronic, alunecând lateral şi permiţând camionului să 
intre. Şoferul ştia unde să meargă fără să i se spună. După 
vreo cincizeci de metri se desprinse de drumul principal şi o 
luă pe o alee mai îngustă care îl ducea la zona de 
descărcare. Acolo erau parcate vreo douăsprezece 
vehicule, iar de o parte şi de cealaltă se aflau depozitele. 
Şoferul opri motorul, cobori şi încuie uşa. Trebuia să se 
ocupe de documente. Urma să predea cheile şi să 
primească o hârtie ştampilată cu ora sosirii. Maşina avea să 
fie descărcată a doua zi. 

Şoferul plecă. Nimic nu mişca. Nu mai era nimeni în zonă. 

Dar dacă ar fi trecut cineva pe acolo, ar fi văzut ceva 
uluitor. Pe laterala camionului, silueta lui Omni îmbrăcată în 
negru îşi întoarse capul. Cel puţin aşa părea. Dar dacă acea 
persoană s-ar fi uitat mai cu atenţie, ar fi observat că, de 
fapt, erau două siluete pe camion. Una era pictată; cealaltă 
era o persoană reală, atârnată de panoul de metal în 
aceeaşi poziţie ca şi desenul de dedesubt. 

Alex Rider sări pe pământ. Îl dureau muşchii braţelor şi ai 
picioarelor şi se întreba cât ar mai fi putut să reziste. Odată 
cu bicicleta, Smithers îi dăduse patru dispozitive magnetice 
puternice şi pe acestea le folosise Alex: două pentru mâini 
şi două pentru picioare. Îşi scoase repede costumul de ninja 
pe care-l cumpărase în acea după-amiază în Amsterdam, îl 
făcu sul şi-l aruncă într-un coş de gunoi. Fusese expus 
vederii paznicilor când camionul trecuse pe poartă. Dar ei 
nu se uitaseră îndeaproape. Se aşteptaseră să vadă o 
siluetă alături de logoul Gameslayer şi exact asta văzuseră. 
De data aceasta fuseseră traşi pe sfoară. 

Alex privi de jur împrejur. Se afla în incintă, dar norocul 
lui nu putea dura la nesfârşit. Nu se îndoia că mai erau şi 
alte gărzi care patrulau, dar şi alte camere. Ce căuta el mai 
exact? Ciudat, dar nu prea avea habar. Dar ceva îi spunea 
că dacă măsurile de securitate erau atât de stricte trebuia 
să fie din cauză că Damian Cray avea ceva de ascuns. 
Bineînţeles, poate că Alex se înşela în continuare, poate 
Cray era nevinovat. 


Trecu prin incintă, îndreptându-se spre construcţia în 
formă de cub care se afla în centrul ei. Auzi un zgomot şi se 
ascunse în umbră lângă un perete, în timp ce o maşină 
electronică trecu în viteză cu trei pasageri şi o femeie în 
salopetă albastră la volan. Işi dădu seama că se întâmpla 
ceva, undeva în faţa lui. O zonă deschisă, iluminata 
puternic, se întindea după unul dintre depozite. O voce 
răsună în atmosfera, amplificată de un sistem de portavoci. 
Vorbea un bărbat, dar în olandeză. Alex nu înţelegea nimic. 
Mişcându-se mai repede, îşi continuă drumul, hotărât să 
vadă ce se întâmplă. 

Găsi o alee îngustă între două clădiri şi alergă pe toată 
lungimea ei, recunoscător pentru adăpostul oferit de pereţi. 
La capăt ajunse la o ieşire în caz de incendiu, o scară de 
metal care urca în spirală. Fără să stea pe gânduri, se 
ascunse după ea. Dar, privind printre trepte, putea vedea 
ce se întâmpla în faţa lui. 

Era o zonă pătrată din asfalt negru cu clădiri de birouri 
din sticlă şi oţel de jur împrejur. Cea mai mare dintre 
acestea era cubul pe care Alex îl văzuse de afară. Damian 
Cray vorbea cu un bărbat în haină albă, iar alţi trei bărbaţi 
stăteau în spatele lui. Chiar de la distanţă, Cray era de 
neconfundat. Era cea mai scundă persoană de acolo, 
îmbrăcat tot într-un costum de firmă. leşise afară să 
privească un fel de demonstraţie. Vreo şase paznici 
aşteptau în picioare, împrăştiaţi în zonă. Două turnuri 
metalice pe care Alex nu le observase înainte aruncau în jur 
o lumină albă, orbitoare. 

Privind prin ieşirea în caz de incendiu, Alex văzu un avion 
în mijlocul zonei. Îi luă un moment sau două să îşi dea 
seama ce văzuse. Nu era posibil ca un avion să aterizeze 
acolo. Suprafaţa era suficient de încăpătoare să-l 
adăpostească, dar nu exista o pistă în incintă, din câte ştia 
el. Probabil că fusese adus acolo cu un camion sau 
asamblat la faţa locului. Dar de ce se afla acolo? Avionul 
era vechi. Avea elice şi aripi în sus, aşezate aproape pe 
partea centrală. Cuvintele MILLENNIUM AIR erau pictate cu 
roşu de-a lungul fuselajului şi pe coadă. 


— 94 — 


Cray îşi privi ceasul. Un minut mai târziu, portavocea 
răsună din nou cu un alt anunţ în olandeză. Toată lumea 
tăcu şi privi către avion. Alex privi şi el. În cabina principală 
izbucnise un foc. Putea vedea flăcările prin geamuri. Fum 
negru începu să iasă din fuselaj şi una dintre elice se 
aprinse. Focul părea să scape de sub control în câteva 
secunde, atingând motorul şi apoi împrăştiindu-se către 
aripă. Alex aştepta ca cineva să facă ceva. Dacă exista 
combustibil în avion, cu siguranţa avea să explodeze în 
orice secundă. Dar nimeni nu mişca. Cray părea că dă din 
cap. 

Se termină la fel de repede cum începu. Bărbatul în haină 
albă vorbi într-un radiotransmiţător şi focul se stinse. 
Fusese stins atât de repede, încât, dacă Alex n-ar fi văzut 
cu ochii lui, nici n-ar fi crezut că avusese loc. Nu folosiră 
apă sau spumă. Nu existau urme de arsură sau fum. 

Nici n-ai fi spus că în urmă cu câteva clipe avionul ardea. 

Cray şi cei trei bărbaţi care-l însoțeau vorbiră timp de 
câteva secunde, înainte de a se întoarce în clădirea în 
formă de cub. Gărzile din zonă plecară şi ele. Avionul fu 
lăsat acolo unde era. Alex se întreba în ce naiba se băgase. 
Asta nu avea de a face cu jocurile pe computer. Nu avea 
niciun sens. 

Dar măcar îl reperase pe Damian Cray. 

Alex aşteptă până ce gărzile plecară, apoi ieşi din 
ascunzătoare. Traversă zona cât putu de repede, rămânând 
în umbră. Cray făcuse o greşeală. Intrarea în incintă era 
practic imposibilă, aşa că neglijase măsurile de securitate 
în interior. Alex nu zărise nicio cameră, iar gărzile din 
turnuri se uitau mai degrabă în afară decât înăuntru. Pentru 
moment era în siguranţă. 

Îl urmă pe Cray înăuntru şi se trezi pe pardoseala din 
marmură albă a acelei cutii imense din sticlă. Deasupra lui 
putea vedea cerul nopţii cu cele trei mori de vânt iţindu-se 
la distanţă. Nu se afla nimic în clădire. Exista însă o gaură 
rotundă într-un colţ şi o scară care ducea în jos. 

Alex auzi voci. 

Se strecură pe scara care ducea într-o cameră mare la 


subsol. Ghemuit pe ultima treaptă, privi ascuns de 
balustradele mari din oţel. 

Incăperea era mare, cu pardoseală din marmură albă şi 
coridoare ce duceau în diferite direcţii. Arhitectura îl ducea 
cu gândul la o visterie dintr-o bancă ultramodernă. Dar 
covoarele minunate, şemineul, mobila italiană şi pianul 
mare alb Bechstein păreau să amintească de un palat. Într- 
o parte era un birou sculptat cu un maldăr de telefoane şi 
monitoare de computer. Toată iluminaţia era la nivelul 
pardoselii, creând o atmosferă bizară, neplăcută, toate 
umbrele apărând în locuri nepotrivite. Un portret al lui 
Damian Cray cu un pudel alb în braţe acoperea un perete 
întreg. 

Acesta stătea pe o canapea, sorbind dintr-o băutură 
galbenă. Avea o cireaşă pe un băț de cocktail şi Alex îl privi 
cum o apucă cu dinţii lui perfect albi şi o mănâncă încet. 
Cei trei bărbaţi de afară erau şi ei aici, şi Alex îşi dădu 
seama că nu se înşelase - Cray era într-adevăr în centrul 
web. 

Unul dintre bărbaţi era Yassen Gregorovici. Purta jeanşi şi 
un tricou şi şedea pe scăunelul de la pian, cu picioarele 
încrucişate. Al doilea bărbat stătea lângă el, sprijinit de 
pian. Era mai în vârstă, cu păr grizonat şi faţa ciupită de 
vărsat. Haina bleu cu cravată îngustă îl făcea să arate ca un 
funcţionar de bancă sau al unui club de cricket. Avea 
ochelari mari care-i acopereau o mare parte din faţă. Părea 
agitat şi clipea întruna din spatele lentilelor groase. Al 
treilea bărbat era un brunet atrăgător cu ochi gri şi cu o 
bărbie pătrată care-i dădea un aer sever. Era îmbrăcat lejer 
într-o jachetă din piele şi cu o cămaşă deschisă la gât şi 
părea să se simtă bine. 

Cray vorbea cu el. 

— lţi sunt foarte recunoscător, domnule Roper. Mulțumită 
dumitale, Lovitura Vulturului se va încadra în programul 
stabilit. 

Roper! Acesta era bărbatul pe care Cray îl întâlnise la 
Paris. Alex simţi că cercul se închide. Se întinse să audă ce 
spuneau cei doi. 


— Hei, te rog, spune-mi Charlie. Bărbatul vorbea cu 
accent american. Şi nu e nevoie să-mi mulţumeşti, Damian. 
Mi-a făcut plăcere să fac afaceri cu tine. 

— Am totuşi nişte întrebări, spuse Cray, şi Alex îl văzu că 
ridică un obiect de pe o măsuţă de lângă canapea. Era o 
capsulă metalică, cam de mărimea şi forma unui telefon 
mobil. După cum am înţeles, codurile de aur se schimbă 
zilnic. Presupun că memoria portabilă este programată cu 
codurile de azi. Dar dacă Lovitura Vulturului ar avea loc 
peste două zile... 

— Pur şi simplu o conectezi. Memoria portabilă se va 
actualiza singură, explică Roper. Avea un zâmbet leneş, 
uşor. Asta e frumuseţea acestui lucru, întâi se va strecura 
prin sistemele de securitate. Apoi va prelua noile coduri... 
ca şi cum ai lua o acadea de la un copil. În momentul în 
care ai codurile, le transmiţi înapoi prin Milstar şi eşti 
aranjat. Singurul inconvenient pe care îl ai este, după cum 
ţi-am spus, problema degetului pe buton. 

— Ei bine, am rezolvat deja asta, spuse Cray. 

— Atunci îmi pot lua tălpăşiţa de aici. 

— Mai oferă-mi câteva minute din timpul tău preţios, 
domnule Roper... Charlie... spuse Cray. Sorbi din cocktail, 
îşi linse buzele şi puse paharul jos. Cum pot fi sigur că 
memoria portabilă va funcţiona? 

— Ai cuvântul meu, spuse Roper. Şi, cu siguranţă, mă 
plăteşti îndeajuns. 

— Aşa este. Jumătate de milion de dolari în avans. Şi 
două milioane acum. Totuşi... Cray făcu o pauză şi-şi încreţi 
buzele. Mai am un motiv de îngrijorare. 

Lui Alex îi amorţise piciorul, privind scena de pe scări. ÎI 
îndreptă încet. Işi dorea să înțeleagă mai mult din cele 
spuse de ei. Ştia că memoria portabilă era un dispozitiv de 
stocare folosit în tehnologia computerelor. Dar cine sau ce 
era Milstar? Şi ce era Lovitura Vulturului? 

— Care este problema? întrebă Roper liniştit. 

— Mă tem că dumneata eşti, domnule Roper. Ochii verzi 
de pe faţa rotundă, ca de bebeluş, a lui Cray deveniră 
deodată duri. Nu eşti atât de încredere pe cât am sperat. 


== Of 


Când ai fost la Paris, ai fost urmărit. 

— Nu este adevărat. 

— Un jurnalist britanic a aflat despre dependenţa ta de 
jocuri de noroc. El şi un fotograf te-au urmărit la Tour 
d'Agent. Cray ridică o mână, nelăsându-l pe Roper să-l 
întrerupă. Am avut grija de amândoi. Dar dumneata m-ai 
dezamăgit, domnule Roper. Mă întreb dacă mai pot avea 
încredere în dumneata. 

— Ascultă-mă bine, Damian, vorbi Roper nervos. Am avut 
o înţelegere. Am lucrat aici cu băieţii tăi de la serviciul 
tehnic. Le-am dat informaţiile de care au avut nevoie ca să 
încarce memoria portabila, şi cu asta mi-am încheiat partea 
mea de treabă. Cum vei ajunge la Salonul VIP şi cum vei 
activa sistemul... este treaba ta. Dar îmi datorezi două 
milioane de dolari şi acest jurnalist - oricine ar fi fost el - nu 
contează deloc. 

— Bani mânjiţi cu sânge, spuse Cray. 

— Cum? 

— Aşa se numesc banii oferiţi trădătorilor. 

— Nu sunt trădător! răcni Roper. Aveam nevoie de bani, 
asta e tot. Nu mi-am trădat ţara. Aşa că nu mai vorbi astfel, 
plăteşte-mi ce-mi datorezi şi lasă-mă să plec. 

— Bineînţeles că îţi voi plăti ce îţi datorez, zâmbi Cray. Va 
trebui să mă ierţi, Charlie. Gândeam cu voce tare. Făcu un 
gest cu mâna, apoi o lăsă în jos. Americanul privi de jur 
împrejur şi Alex văzu un alcov într-o parte a camerei. Avea 
forma unei sticle uriaşe, cu un perete curbat în spate şi o 
uşă transparentă, tot curbă în faţă. Înăuntru era o masă, iar 
pe masă o servietă din piele. 

— Banii tăi sunt acolo înăuntru, spuse Cray. 

— Mulţumesc. 

Nici Yassen Gregorovici, nici bărbatul cu ochelari n-au 
scos o vorba în tot acest timp, dar îl urmăreau cu atenţie 
din priviri pe american apropiindu-se de alcov. Probabil că 
era un senzor în uşă pentru că aceasta se deschise 
automat. Roper merse până la masă şi deschise servieta. 
Alex auzi zgomotul încuietorilor. 

Apoi Roper se întoarse. 


— Cred că asta e o glumă, spuse el. Este goală. 

Cray îi zâmbi de pe sofa. 

— Nu te îngrijora, spuse el. O voi umple. Se întinse şi 
apăsă un buton pe măsuţa de cafea din faţa lui. Se auzi în 
sunet şi uşa alcovului se închise. 

— Hei! strigă Roper. 

Cray apăsă pe buton pentru a doua oară. 

Timp de o secundă nu se întâmplă nimic. Alex îşi dădu 
seama că nici nu mai respira. Inima îi bătea de două ori mai 
tare decât în mod obişnuit. Apoi ceva argintiu strălucitor 
căzu de undeva de sus înăuntrul camerei închise, ajungând 
în interiorul servietei. Roper se întinse şi ridică o monedă. 
Era o monedă de douăzeci şi cinci de cenți. 

— Cray! Ce fel de joc e ăsta? întrebă el. 

Mai multe monede începură să cadă în servietă. Alex nu 
putea vedea exact ce se întâmplă, dar ghici că într-adevăr 
camera era ca o sticlă, sigilată complet, în afară de o gaură 
undeva sus. Monedele cădeau pe acolo, ca o cascadă. In 
câteva secunde, servieta se umplu, dar monedele 
continuau să cadă, formând o grămadă, împrăştiindu-se pe 
masă şi pe jos. 

Probabil că Charlie Roper începea să-şi dea seama de 
ceea ce urma să se întâmple. Trecu prin ploaia de monede 
şi bătu în uşa din sticla. 

— Opreşte asta! striga el. Dă-mi drumul de aici! 

— Dar nu ţi-am plătit toţi banii, domnule Roper, răspunse 
Cray. Mi-ai spus că-ţi datorez două milioane de dolari. 

Dintr-odată, cascada deveni un torent. Mii şi mii de 
monede curgeau în cameră. Roper striga, cu braţul 
deasupra capului, încercând să se protejeze. Alex făcu 
repede calculele. Două milioane de dolari, în câte douăzeci 
şi cinci de cenți. Plata era făcută în cea mai mică unitate. 
Câte monede trebuiau să fie? Deja acoperiseră podeaua, 
ajungând până la genunchii americanului. Torentul se 
intensifică. Acum, valul de monede era solid şi ţipetele lui 
Roper erau aproape înecate de zgomotul de metal pe 
metal. Alex voia să privească într-o parte, dar continua să 
se holbeze la el, cu ochii larg deschişi de groază. 


De-abia îl mai putea vedea pe bărbat. Monedele cădeau 
ca tunetul. Roper încerca să le îndepărteze, ca şi cum ar fi 
fost un roi de albine. Braţele şi mâinile de-abia se vedeau, 
dar faţa şi corpul îi dispăruseră. Se repezi cu pumnul şi Alex 
văzu o pată de sânge apărând pe uşă - dar sticla dură nu 
voia să se spargă. Monedele continuau să curgă, umplând 
fiecare centimetru de spaţiu. Se ridicau din ce în ce mai 
sus. Roper nu se mai vedea acum, ascuns de masa 
strălucitoare. În caz că încă mai ţipa, nu se mai auzea 
nimic. 

Şi apoi, deodată, totul se termină. Căzură şi ultimele 
monede. Un mormânt de opt milioane de monede de un 
sfert de dolar. Alex se cutremură, încercând să-şi imagineze 
cum trebuie să fie să fii prins înăuntru. Cum murise 
americanul? Fusese sufocat de monedele căzute sau strivit 
de greutatea lor? Alex nu avea nicio îndoiala că bărbatul 
dinăuntru era mort. Bani mânjiţi cu sânge! Gluma macabră 
a lui Cray nu putea fi mai adevărată. 

Cray râdea. 

— A fost amuzant! spuse el. 

— De ce l-ai omorât? 

Bărbatul cu ochelari vorbi pentru prima dată. Avea 
accent olandez. Vocea îi tremura. 

— Pentru că a fost neglijent, Henryk, răspunse Cray. Nu 
ne putem permite să facem greşeli, nu în aceasta ultimă 
etapă. Şi nu se poate spune ca mi-am încălcat vreo 
promisiune. Am spus că îi voi plăti două milioane de dolari 
şi, dacă vrei să deschizi uşa şi să-i numeri, vei găsi exact 
două milioane de dolari. 

— Nu deschide uşa! sări bărbatul numit Henryk. 

— Nu. Cred că am face cam multa mizerie, zâmbi Cray. Ei 
bine, l-am aranjat pe Roper. Avem memoria portabilă. 
Suntem gata. Aşa că să mai bem ceva. 

Incă ghemuit la baza scării, Alex strânse din dinţi, 
forţându-se să nu intre în panică. Instinctele îi spuneau să 
se ridice şi să o ia la fugă, dar ştia că trebuie să aibă grijă. 
Ceea ce văzuse era aproape de necrezut - dar măcar acum 
misiunea sa era clară. Trebuia să iasă de acolo, să plece din 


— 100 — 


Sloterdijk şi să se întoarcă în Anglia. Fie că îi plăcea sau nu, 
trebuia să se ducă înapoi la MI6. 

Ştia acum că avusese dreptate. Damian Cray era şi 
nebun, şi diabolic. Toată faţada - actele de caritate şi 
discursurile împotriva violenţei - erau exact asta: o faţadă. 
Plănuia ceva numit Lovitura Vulturului şi, orice ar fi 
însemnat acest lucru, urma să aibă loc peste două zile. 
Implica un sistem de securitate şi un Salon VIP. Avea de 
gând să pătrundă într-o ambasadă? Nu conta. Avea să-i 
facă pe domnul Blunt şi pe doamna Jones să-l creadă 
cumva. Un bărbat pe nume Charlie Roper era mort. O 
legătură cu Agenţia Naţionala de Securitate a Americii. Cu 
siguranţă că Alex avea destule informaţii să-i convingă să 
facă o arestare. 

Dar mai întâi trebuia să iasă de acolo. 

Se întoarse exact la timp pentru a vedea o persoană 
apărând deasupra lui. Era un gardian, care cobora treptele. 
Alex dădu să reacționeze, dar era prea târziu. Acesta ÎI 
văzuse. Purta o armă. Alex ridică încet mâinile. Gardianul 
făcu un semn şi Alex se ridică, ajungând mai sus de 
balustrada scării. De partea cealaltă a încăperii, Damian 
Cray îl văzu. Faţa i se lumină de încântare. 

— Alex Rider! exclamă el. Speram să te revăd. Ce 
surpriză plăcută! Vino să bei ceva - şi lasă-mă să-ţi spun 
cum vei muri. 


— 101 — 


DURERE SINTETIZATĂ 


— Yassen mi-a povestit totul despre tine, spuse Cray. Se 
pare că ai lucrat pentru MI6. Trebuie să spun că e o idee 
inovatoare. Încă mai lucrezi pentru ei? Te-au trimis după 
mine? 

Alex nu spuse nimic. 

— Dacă nu-mi răspunzi la întrebări, s-ar putea să încep 
să mă gândesc la nişte modalităţi neplăcute de a te face să 
vorbeşti. Sau poate-l rog pe Yassen să le pună în practică. 
Pentru asta îl plătesc. Sârme şi ace... şi chestii din astea. 

— Cei de la Ml6 nu ştiu nimic, spuse Yassen. 

El şi Cray erau singuri în cameră cu Alex. Gardianul şi 
bărbatul pe nume Henryk plecaseră. Alex era aşezat pe 
sofa şi avea un pahar de lapte cu ciocolată pe care Cray 
insistase să i-l toarne. Cray stătea acum pe scăunelul de la 
pian. Picioarele îi erau încrucişate şi părea complet relaxat 
în timp ce sorbea dintr-un alt cocktail. 

— Serviciile de informaţii nu au cum să ştie despre noi, 
continuă Yassen. Şi, chiar dacă ar şti, nu l-ar fi trimis pe 
Alex. 

— Atunci ce căuta la Domul Plăcerilor? De ce e aici? Cray 
se întoarse către Alex. Nu cred că ai bătut atâta drum ca 
să-mi ceri un autograf. Să ştii însă, Alex, că mă bucur să te 
văd. Plănuiam să vin să te găsesc într-una din zilele astea. 
Mi-ai stricat complet lansarea Gameslayer. Eşti mult prea 
deştept! M-ai supărat foarte tare şi, deşi sunt destul de 
ocupat în prezent, voiam să aranjez un mic accident. 

— Aşa cum ai făcut cu femeia aceea din Hyde Park? 
întrebă Alex. 

— Era un ghimpe în coastă. Punea întrebări impertinente. 
Urăsc jurnaliştii, dar şi puştii care se cred deştepţi. Cum ți- 
am spus, mă bucur că ai reuşit să ajungi aici. Imi faci viaţa 
mai uşoară. 

— Nu-mi puteţi face nimic, spuse Alex. Cei de la MI6 ştiu 
că sunt aici. Ştiu totul despre Lovitura Vulturului. Poate că 
aveţi codurile, dar nu le veţi putea folosi. Şi dacă nu 


— 102 — 


raportez în această după-amiază, întreaga zonă va fi 
încercuită până dimineaţă şi veţi ajunge la închisoare... 

Cray îl privi pe Yassen. Rusul dădu din cap. 

— Minte. Probabil că ne-a auzit de pe scări. Nu ştie nimic. 

Cray îşi linse buzele. Alex îşi dădu seama că acesta se 
distra. Acum realiza el cât de nebun era Cray. Bărbatul nu 
trăia în realitate. Planurile pe care le făcuse erau, cu 
siguranţa, extrem de periculoase. 

— Nu contează, spuse Cray. Lovitura Vulturului tot va 
avea loc în mai puţin de patruzeci şi opt de ore de acum. 
Sunt de acord cu tine, Yassen. Băiatul nu ştie nimic. Este 
irelevant. Îl pot ucide şi nu va conta deloc. 

— Nu trebuie să-l ucizi, spuse Yassen. Alex fu surprins. 
Rusul îl omorâse pe lan Rider. Era cel mai mare duşman al 
lui Alex. Dar acum era a doua oară când Yassen încerca să-l 
protejeze. Îl poţi încuia până se va fi terminat totul. 

— Ai dreptate, spuse Cray. Nu trebuie să-l ucid. Dar 
vreau s-o fac. Este ceea ce-mi doresc foarte mult. Se ridică 
de pe scăunelul de la pian şi veni către Alex. iți aminteşti ce 
ţi-am spus despre durerea sintetizată? îl întrebă el. La 
Londra. Demonstrația... Durerea sintetizată permite 
jucătorilor să experimenteze emoţiile eroului - toate 
emoţiile lui, în special acelea asociate cu durerea şi 
moartea. Poate te întrebi cum am putut programa acest 
lucru în software. Răspunsul este simplu, Alex: cu ajutorul 
voluntarilor ca tine. 

— Nu m-am oferit voluntar, mormăi Alex. 

— Nici ceilalţi. Totuşi m-au ajutat. Aşa cum mă vei ajuta 
şi tu. Şi recompensa va fi sfârşitul suferinţei tale. Tihna şi 
liniştea morţii... Cray privi într-o parte. Îl puteţi lua, spuse 
el. 

Doi gardieni intraseră în cameră. Alex nu-i auzise când se 
apropiaseră, dar acum ei ieşiseră din umbră şi îl apucară de 
braţe. Încercă să se opună, dar erau prea puternici pentru 
el. Îl traseră de pe canapea şi îl duseră pe unul dintre 
coridoarele ce ieşeau din cameră. 

Alex reuşi să privească înapoi încă o dată. Cray uitase 
deja de el. Ţinea în mână memoria portabila, admirând-o. 


— 103 — 


Dar Yassen îl privea şi părea îngrijorat. Apoi o uşă automată 
se închise cu un zgomot de aer comprimat şi Alex fu târât, 
cu picioarele alunecând în urma lui, pe coridorul care ducea 
spre locul hotărât de Damian Cray. 


Celula se afla la capătul unui alt coridor subteran. Cele 
două gărzi îl aruncară pe Alex înăuntru, apoi aşteptară ca el 
să se întoarcă cu faţa la ei. Bărbatul care îl găsise pe scări 
rosti câteva cuvinte cu un puternic accent olandez. 

— Uşa se închide şi rămâne închisă. Trebuie să găseşti o 
cale de a ieşi. Sau mori de foame. 

Şi cu asta gata. Uşa se trânti şi Alex auzi două bare ce 
fuseră trase peste ea. Auzi paşii gărzilor îndepărtându-se. 
Deodată, totul deveni tăcere. Era pe cont propriu. 

Privi în jurul lui. Celula era o cutie metalica lungă cam de 
cinci metri şi lată de doi metri având un singur pat, fără apă 
şi fără ferestre. Uşa se închise în perete. Nu era nicio 
crăpătură de jur împrejur, nici măcar cât gaura cheii. Ştia 
că niciodată nu fusese în mai mare încurcătură. Cray nu-i 
crezuse povestea; nici nu o luase în seamă. Fie că Alex 
lucra pentru MI6, fie că nu, pentru el nu conta... şi adevărul 
era că de data aceasta Alex se băgase în ceva fără ca MI6 
să îl susţină. De data aceasta, nu avea dispozitive care să-l 
ajute să iasă din celulă. Adusese bicicleta pe care Smithers 
i-o dăduse de la Londra la Paris şi de acolo la Amsterdam. 
Dar acum era parcată în apropierea Gării Centrale din oraş 
şi avea să rămână acolo până ce va fi fost furată sau va fi 
ruginit. Jack ştia că el plănuise să se strecoare în incintă, 
dar chiar dacă ea ar fi dat alarma, cum avea să-l găsească 
cineva? Il apucă disperarea. Nu mai avea puterea să lupte. 

Şi tot nu ştia aproape nimic. De ce investise Cray atâta 
timp şi bani în sistemul de jocuri numit Gameslayer? De ce 
avea nevoie de memoria portabilă? Ce căuta avionul în 
mijlocul fabricii? Şi mai ales, ce plănuia Cray? Lovitura 
Vulturului urma să aibă loc în două zile - dar unde şi ce 
presupunea? 

Alex se strădui să-şi revină. Mai fusese sechestrat şi 
altădată. Era important să reacționeze - să nu accepte 


— 104 — 


înfrângerea. Cray mai făcuse greşeli. Chiar şi faptul că îşi 
rostise numele când Alex telefonase din Saint-Pierre fusese 
o eroare. Poate că avea putere, faimă şi resurse 
inepuizabile. Plănuia, cu siguranţă, o operaţiune de mari 
proporţii. Dar nu era atât de deştept pe cât se credea. Alex 
încă îl putea învinge. 

Dar cum să înceapă? Cray îl băgase în celulă pentru a 
experimenta ceea ce el numea durere sintetizată. Lui Alex 
nu-i plăcea cum suna asta. Şi ce spusese gardianul? 
„Găseşte o cale de a ieşi - sau mori de foame.” Dar nu era 
nicio cale de a ieşi. Alex îşi trecu mâinile peste pereţi. Erau 
din oţel pur. Se duse şi examină uşa pentru a doua oară. 
Nimic. Era bine închisă. Privi tavanul, uitându-se la singurul 
bec care ardea în spatele unui glob gros din sticlă. 
Rămânea numai patul... 

Găsi o trapă dedesubt, construită în perete. Era ca o 
ieşire pentru pisici, destul de mare încât să încapă corpul 
unui om. Cu grijă, întrebându-se dacă nu cumva era o 
capcană, Alex se întinse şi o împinse. Trapa de metal se 
balansă înăuntru. Era un fel de tunel de cealaltă parte, dar 
nu putea vedea nimic. Dacă s-ar fi târât înăuntru, ar fi intrat 
într-un spaţiu îngust fără lumină - şi nu putea fi sigur că 
tunelul ducea undeva. Avea curaj să intre? 

Nu avea alternativă. Alex studie celula pentru ultima 
dată, îngenunche şi se împinse înainte. Trapa de metal se 
deschise în faţa lui, apoi trecu peste spatele lui când se târî 
în tunel. Simţi cum îi atinge călcâiele şi auzi un clic. Ce era 
asta? Nu vedea nimic. Ridică o mână şi o flutură în faţa lui. 
Era ca şi cum nu o avea. Întinse mâna înainte şi simţi un zid 
dur. Doamne! Păşise - se târâse mai degrabă - într-o 
capcană. Se pare că nu era calea de ieşire, până la urmă. 

Se împinse înapoi pe unde venise şi descoperi că trapa 
era acum încuiată. Dădu cu piciorul în ea, dar nu se clinti. O 
panică nestăpânită îl cuprinse. Era îngropat de viu, în 
întuneric, fără aer. La asta se referise Cray când pomenise 
de durerea sintetizată: o moarte mult prea greu de 
imaginat. 

Alex înnebunea. 


— 105 — 


Fără a se putea controla, ţipă, lovind cu pumnii pereţii 
coşciugului său de metal. Se sufoca. 

Mâna sa lovi o porţiune a peretelui şi simţi că aceasta 
cedează. Mai era o portiţă! Incercând să respire, se răsuci şi 
intră în al doilea tunel, la fel de întunecat şi înspăimântător 
ca primul. Dar măcar îi oferea speranţă. Era o cale. Dacă s- 
ar fi putut stăpâni, poate că ar fi găsit drumul înapoi către 
lumină. 

Al doilea tunel era mai lung. Alex alunecă înainte, simțind 
metalul sub mâini. Se forţă să încetinească. Continua să nu 
vadă nimic. Dacă ar fi fost o groapă în faţa lui, ar fi căzut în 
ea înainte de a-şi da seama ce se întâmplă. În timp ce 
înainta, pipăia pereţii cu mâinile, căutând alte pasaje. Se 
lovi cu capul de ceva şi înjură. Acest lucru îl ajută. Era bine 
să-şi îndrepte ura către Damian Cray. Şi, auzindu-şi propria 
voce, îşi reaminti că este încă în viaţă. 

Se lovi de o scară. Se prinse de aceasta cu ambele mâini 
şi bâjbâi după deschiderea care trebuia să se afle deasupra 
umerilor lui. Stătea pe burtă, dar se întoarse încet şi începu 
să urce, cu mâna întinsă în caz că era vreun tavan 
deasupra. Mâna atinse ceva şi împinse. Spre marea lui 
uşurare, lumina îl inundă. Deschisese un fel de trapă care 
dădea într-o cameră mare, puternic iluminată. Mulţumit, 
urcă ultimele trepte şi trecu prin ea. 

Aerul era cald. Alex inspiră adânc, încercând să scape de 
sentimentele de panică şi claustrofobie care puseseră 
stăpânire pe el. Apoi privi în sus. 

Se afla în genunchi pe o podea acoperită cu paie, într-o 
cameră scăldată de lumină galbenă. Trei dintre pereţi 
păreau să fi fost construiți din blocuri mari de piatră. Torţe 
arzând se înclinau către el, fixate în suporturi metalice. 
Nişte porţi înalte de cel puţin zece metri se aflau în faţa lui. 
Erau făcute din lemn, cu balamale de fier şi un chip imens 
sculptat pe suprafaţă. Un zeu mexican cu ochi ca nişte 
farfurioare şi cu dinţi puternici. Alex mai văzuse înainte 
chipul acesta, dar trecură câteva momente înainte de a-şi 
da seama unde. Şi atunci ştiu exact ce-l aştepta. Aflase 
cum programa Cray durerea sintetizată în jocul său. 


— 106 — 


Porţile apăruseră la începutul Şarpelui cu pene, jocul pe 
care Alex îl jucase în Domul Plăcerilor din Hyde Park. Atunci 
fusese o imagine computerizată, proiectată pe un ecran - şi 
Alex fusese reprezentat de un avatar, o imagine 
bidimensională a sa. Dar Cray construise şi versiunea reală 
a acestui joc. Alex se întinse şi atinse unul dintre pereţi. 
Bineînţeles, nu era piatră adevărată, ci un fel de plastic 
tare. Intreaga scenă era ca unul dintre acele pasaje de la 
Disneyland... o lume recreată cu ajutorul tehnologiei de 
vârf. Cândva, Alex n-ar fi crezut că aşa ceva poate fi posibil, 
dar ştia cu o certitudine bolnăvicioasă că, odată ce porţile 
se vor deschide, se va găsi într-o replică perfectă a jocului - 
şi asta însemna că avea să fie supus aceloraşi încercări. 
Numai că de data asta avea să fie real: flăcări adevărate, 
acid adevărat, sulițe adevărate şi - dacă ar fi dat greş - 
moarte adevărată. 

Cray îi spusese că folosise şi alţi „voluntari”. Probabil că 
ei fuseseră filmaţi luptându-se să treacă prin diferite 
încercări; şi de fiecare dată emoţiile lor fuseseră 
înregistrate şi transferate digital şi programate în sistemul 
Gameslayer. Era morbid. Alex realiză că întunericul din 
pasajele subterane nu fusese parte din adevărata 
încercare. Aceasta începea de-abia acum. 

Nu se mişcă. Avea nevoie de timp să gândească, să-şi 
reamintească cât de mult putea din jocul pe care-l jucase la 
Domul Plăcerilor. Fuseseră cinci zone. Mai întâi un fel de 
templu, cu un arc şi o sabie ascunse în pereţi. Oare Cray îi 
furnizase arme în această reconstrucţie? Trebuia să aştepte 
şi să vadă. Ce urma după templu? Era un abis cu o creatură 
zburătoare: jumătate fluture, jumătate dragon. După aceea 
Alex alergase pe un coridor - cu sulițe ce ieşeau din pereţi - 
şi apoi printr-o junglă ce adăpostea şerpi metalici. Apoi 
urmase un labirint cu oglinzi păzit de zei azteci şi, în final, 
un bazin de foc, trecerea câtre nivelul următor. 

Un bazin de foc. Dacă acesta era reprodus aici, l-ar fi 
ucis. Alex îşi reaminti ce spusese Cray. „Tihna şi liniştea 
morţii.” Nu exista cale de ieşire din această casă de nebuni. 
Dacă ar fi reuşit să supravieţuiască celor cinci încercări, i s- 


— 107 — 


ar fi permis să sfârşească aruncându-se în flăcări. 

Alex simţi cum îl cuprinde ura. Îi simţea gustul. Damian 
Cray era mai mult decât diabolic. 

Ce putea face? Nu putea să se întoarcă prin tuneluri şi 
Alex nu era sigur că ar fi avut curaj să o facă. Avea o 
singură opţiune, aceea de a continua. Aproape că învinsese 
jocul o dată. Aceasta îi dădea o mică speranţă. Pe de altă 
parte, era o diferenţă imensă în a manipula o manetă de 
control şi a încerca acţiunea pe pielea ta. Nu se putea 
mişca sau reacţiona cu viteza personajului electronic. Nici 
nu avea extra vieţi. Dacă ar fi fost ucis, ar fi rămas aşa. 

Se ridică. Pe dată, porţile se deschiseră în tăcere şi se 
trezi în faţa templului pe care îl văzuse şi în joc. Se întreba 
dacă era monitorizat în timp ce lupta. Oare se putea baza 
măcar pe elementul-surpriză? 

Trecu printre porţi. Templul era exact aşa cum şi-l 
amintea de pe ecranul din Domul Plăcerilor: un spaţiu larg 
cu pereţi de piatră acoperiţi cu sculpturi ciudate şi stâlpi, 
statui ghemuite la baza lor, întinzându-se mult deasupra 
lui. Până şi vitraliile aveau reproduse imagini cu OZN-uri ce 
planau deasupra câmpurilor de porumb. Şi acolo erau 
camere care-l urmăreau, probabil pentru a înregistra 
progresele pe care le făcea. Muzică de orgă, mai degrabă 
modernă decât religioasă, se auzea în jurul lui. Alex se 
cutremură, acceptând cu greu că acestea se întâmplau cu 
adevărat. 

Păşi mai departe în templu, cu toate simţurile în alertă, 
aşteptându-se la un atac despre care ştia că poate veni din 
orice direcţie. Îşi dorea acum să fi jucat Șarpele cu pene 
mai cu atenţie. Trecuse peste etape atât de repede, încât 
probabil că pierduse jumătate dintre ambuscade. Picioarele 
sale făcură zgomot pe podeaua argintată. In faţa sa 
şerpuiau în sus trepte ruginite care-i aminteau de un 
submarin sau de un vas scufundat. Se gândi să le încerce. 
Dar nu fusese pe acolo când jucase jocul şi preferă să nu o 
facă nici acum. Era mai bine să rămână la ce ştia. 

Nişa în care se găsea arcul era sub o platformă din lemn, 
sculptată în formă de dragon. Era acoperită aproape în 


— 108 — 


totalitate cu ceva care semăna cu iedera - dar Alex ştia că 
vitele răsucite îl puteau curenta. Vedea arma aşezată pe 
piatră şi deschizătura era destul de mare. Merita să rişte? 
Alex se încordă, pregătindu-se să se întindă, apoi se aruncă 
pe podea. O jumătate de secundă ar fi fost prea târziu. Îşi 
amintise de bumerangul cu lame în aceeaşi clipă în care 
auzi un şuierat. Nu avea timp să se pregătească. Se lovi 
atât de tare de pământ, încât i se tăie respiraţia. Urmară o 
flamă şi nişte scântei. Simţi o durere arzătoare pe umeri şi 
ştiu că nu fusese suficient de rapid. Bumerangul îi tăiase 
tricoul şi pielea. Fusese aproape. Dacă ar fi fost foarte 
aproape, n-ar fi ajuns în a doua zonă. 

Camerele de luat vederi îl urmăreau tăcute. Totul era 
înregistrat. Intr-o zi urma să fie introdus în software-ul lui 
Cray - probabil Şarpele cu pene 2. 

Alex se ridică şi încercă să îşi aranjeze tricoul sfâşiat. Cel 
puţin bumerangul îl ajutase într-un fel. Lovise iedera, tăind 
şi scurtcircuitând firele electrice. Alex întinse o mână în 
nişă şi luă arcul. Era antic - din lemn şi fier - dar părea să 
funcţioneze. Chiar şi aşa, Cray trişase. Avea şi o săgeată 
dar nu era ascuţită. Era prea boantă pentru a putea răni 
ceva sau pe cineva. 

Decise să ia totuşi arcul şi săgeata. Se îndepărtă de nişă 
şi se îndreptă spre peretele pe care ştia că avea să 
găsească sabia. Era cam la douăzeci de metri deasupra lui, 
dar erau pietre mobile şi mânere care puteau fi folosite 
pentru a urca. Alex vru să se caţere, dar se răzgândi. Deja 
fusese cât pe ce să o păţească. Peretele era cu siguranţă o 
capcană. Putea să ajungă la jumătatea peretelui şi o piatră 
să cedeze. Dacă ar fi căzut, şi-ar fi rupt un picior. Lui Cray i- 
ar fi plăcut să-l privească zăcând lipsit de ajutor pe 
podeaua de metal, până ce un proiectil l-ar fi lichidat. Şi, 
probabil, sabia nu avea oricum lamă. 

Dar, gândindu-se la asta, Alex îşi dădu deodată seama că 
avea răspunsul. Ştia cum să învingă lumea simulată pe care 
o crease Cray. 

Orice joc pe computer constă dintr-o serie de evenimente 
programate, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Când 


— 109 — 


Alex jucase jocul la Domul Plăcerilor, luase arcul şi apoi îl 
folosise pentru a trage în creatura care îl atacase. In acelaşi 
fel, uşile încuiate au chei; otrăvurile au antidoturi. Nu 
contează câte opţiuni ai, de obicei te supui aceluiaşi set de 
reguli. 

Dar Alex nu fusese programat. Era o fiinţă umană şi 
putea face orice dorea. Plătise cu preţul unei cămăşi 
sfâşiate şi scăpase cu greu - dar îşi învățase lecţia. Dacă ar 
fi încercat să ia arcul, nu ar fi devenit ţintă pentru 
bumerang. Dacă s-ar fi urcat pe perete să ia sabia ar fi fost 
expus pericolului, pentru că ar fi făcut exact ceea ce s-ar fi 
aşteptat de la el. 

Pentru a ieşi din lumea pe care Cray o construise, trebuia 
să facă exact ceea ce nu s-ar fi aşteptat de la el. 

Cu alte cuvinte, trebuia să trişeze. 

Şi avea să înceapă chiar acum. 

Se duse la una dintre torţele arzând şi încercă să o ia de 
pe perete. Nu fu surprins să afle că aceasta era prinsă de 
perete. Cray se gândise la toate. Dar chiar dacă acesta 
controla suportul, nu putea controla şi flăcările. Alex îşi 
scoase cămaşa şi o înfăşură în jurul săgeţii din lemn. Apoi o 
aprinse. Zâmbi de unul singur. Acum avea o armă care nu 
fusese programată. 

Uşa de ieşire se afla la capătul îndepărtat al templului. 
Alex trebuia să o apuce pe drumul cel mai drept. In schimb, 
el o luă pe ocolite, stând aproape de pereţi, evitând 
capcanele care ar fi putut să-i apară în cale. In faţa lui văzu 
a doua încăpere - abisul scăldat de ploaie cu stâlpii care 
ieşeau din adâncimi şi se terminau la nivelul solului. Trecu 
de uşă şi se opri la marginea îngustă; vârfurile stâlpilor - 
ceva mai mari decât nişte farfurii de supă - îi ofereau o 
cărare de pietre pe care se putea păşi peste abis. Alex îşi 
aduse aminte de creatura zburătoare care îl atacase. Privi 
în sus. Da, era acolo, aproape ascunsă în întuneric: o sârmă 
de plastic care ducea din partea cealaltă până la uşa de 
deasupra capului său. Sări în sus cu săgeata transformată 
în torţă, ţinând flacăra în dreptul sârmei. 

Reuşi. Sârma arse şi apoi se rupse. Cray construise 


— 110 — 


versiunea robotică a creaturii care îl atacase pe el în joc. 
Alex ştia că s-ar fi repezit când el ar fi ajuns la jumătatea 
drumului, izbindu-se de el şi dezechilibrându-l, făcându-l să 
se prăbuşească în apa de dedesubt. Acum privea cu 
satisfacţie cum creatura căzuse din tavan şi atârna în faţa 
lui, o piesă din metal şi pene semănând mai degrabă cu un 
papagal mort decât cu un monstru mitologic. 

Calea îi era liberă, dar ploaia cădea în continuare, ieşind 
dintr-un sistem de stropit ascuns. Pietrele pe care trebuia 
să păşească erau cu siguranţă alunecoase. Alex ştia că 
avatarul său n-ar fi putut să-şi scoată încălţările pentru a 
păşi mai bine. Îşi scoase imediat pantofii sport, îi legă unul 
de celălalt şi şi-i atârnă în jurul gâtului. Apoi sări. Ştia că 
şmecheria era să facă acest lucru repede: să nu se 
oprească, să nu privească în jos. Inspiră adânc, apoi porni. 
Ploaia îl orbea. Vârfurile stâlpilor erau suficient de 
încăpătoare doar pentru picioarele sale goale. La ultimul îşi 
pierdu echilibrul. Dar nu trebuia să-şi folosească picioarele 
- se putea mişca într-un mod în care avatarul său nu o 
putea face. Se aruncă înainte, întinzând mâinile şi 
permiţând propriei forţe să îl poarte către siguranţă. Pieptul 
i se lovi de pământ şi Alex se prinse, cu picioarele 
atârnându-i deasupra abisului. Reuşise să treacă de partea 
cealaltă. 

Un coridor o lua la stânga, cu pereţii apropiaţi şi decoraţi 
cu figuri aztece hidoase. Alex îşi aminti cum avatarul său 
alergase prin acesta, ferindu-se de ploaia de lănci din lemn. 
Privi în jos şi văzu ceea ce părea un abur la nivelul solului. 

Acid? Ce mai urma? 

Avea nevoie de o altă armă şi îi veni în gând cum să facă 
rost de una. Îşi scoase şosetele, le făcu ghem şi le aruncă 
de-a lungul coridorului. După cum sperase, mişcarea 
aceasta fu îndeajuns pentru a activa senzorii care controlau 
armele ascunse. Suliţe scurte din lemn ieşiră din gurile 
zeilor azteci cu viteză fantastică, lovind pereţii opuşi. Una 
dintre sulițe se rupse în jumătate. Alex o ridică şi atinse 
vârful ascuţit ca un ac. Era exact ceea ce dorea. O prinse 
de cureaua de la pantaloni. Mai avea încă arcul; acum avea 


— 111 — 


şi o săgeată pe măsură. 

Jocul era programat în aşa fel încât nu se putea merge 
decât într-o direcţie. Alex reuşise să se ferească şi de sulițe 
şi de acid destul de uşor atunci când jucase Şarpele cu 
pene. Dar ştia că nu va putea face acelaşi lucru în 
versiunea tridimensională grotescă. Era destul să facă un 
pas greşit şi totul se termina. Se imagină căzând în acid şi 
intră în panică. Avea să fie atras în bătaia suliţelor 
încercând să ajungă în zona următoare. Nu. Trebuia să 
existe o altă cale. _ 

Alex se forţă să se concentreze. „Ignoră regulile!” Işi 
repetă mereu aceste două cuvinte în gând. Să meargă pe 
coridor nu era o opţiune. Dar dacă ar fi luat-o pe sus? Se 
încălţă, apoi încercă să păşească. Suliţele de lângă intrare 
fuseseră deja trase. Era în siguranţă atâta timp cât nu se 
mişca prea jos pe coridor. Se apucă de perete şi, balansând 
arcul deasupra capului, începu să se caţere. Capetele 
aztece erau găuri perfecte pentru picioare şi doar atunci 
când fu destul de sus începu să înainteze, cu mult deasupra 
pământului şi departe de pericol. Păşind pe rând, se 
îndrepta înainte. Ajunse la o cameră de luat vederi montată 
în tavan şi, cu un zâmbet pe buze, îi smulse firul. Era destul 
de lung şi hotărî să îl păstreze. 

Ajunse la capătul coridorului şi cobori în a patra zonă, 
jungla. Fu surprins să descopere că vegetaţia care-l 
împresura din toate părţile era adevărată. Se aşteptase la 
plastic şi hârtie. Simţea căldura aerului, iar solul de sub 
picioare era moale şi umed. Ce capcane îl aşteptau aici? Işi 
aminti de şerpii-robot care cu greu reuşiseră să se apropie 
când jucase jocul şi căută cu îngrijorare şinele care i-ar fi 
împins către el. 

Dar nu erau şine. Alex mai făcu un pas înainte şi se opri, 
paralizat de oroare. 

Văzu un şarpe şi, la fel ca frunzele junglei, era adevărat. 
Era gros precum talia unui bărbat şi avea cel puţin cinci 
metri lungime, stând nemişcat în iarba înaltă. Ochii îi erau 
ca două diamante negre. Timp de o secunda, Alex speră că 
era mort. Dar şarpele şfichiui aerul cu limba şi îşi înălţă 


— 112 — 


capul, confirmându-i că se afla faţă în faţă cu o creatura vie 
- una de coşmar. 

Şarpele fusese vârât într-un costum fantastic. Alex nu 
avea idee cât de mult putea supravieţui înfăşurat astfel. 
Oricât de terifiantă era creatura, tot i se făcu milă de ea. 
Costumul era realizat din sârma ce fusese încolăcită în jurul 
animalului, cu ţepi şi lame sudate de la gât până la coadă. 
Uitându-se în spatele cozii, Alex văzu brazdele pe care le 
lăsase acesta în urmă pe pământul moale. Orice atingea 
şarpele, tăia. Nu se putea altfel. Şi acesta se târa către el. 

Nu s-ar fi putut mişca dacă ar fi dorit acest lucru, dar 
ceva îi spunea că singura şansă pe care o avea era să 
rămână nemişcat. Şarpele trebuia să fie un boa, din familia 
Boidae. O informaţie nefolositoare pe care o aflase la ora 
de biologie îi veni deodată în minte. Şarpele mânca în 
special păsări şi maimuțe, găsindu-şi victimele după miros, 
apoi răsucindu-se în jurul lor şi sufocându-le. Dar Alex ştia 
că dacă şarpele îl sufoca, nu astfel avea să moară. Lamele 
şi ţepii aveau să-l taie în bucăţi. 

Şi se apropia. Val după val de argint zornăind se ondula 
în timp ce târa lamele după el. Acum era la doar un metru 
distanţă. Mişcându-se foarte încet, Alex cobori arcul de pe 
umărul lui. Trase de coardă ca să-l încarce, apoi căută la 
curea. Suliţa ruptă era încă acolo. Încercând să nu-i ofere 
şarpelui niciun motiv ca să-l atace, Alex fixă lemnul în arc. 
Avu noroc. Suliţa avea exact lungimea potrivită. 

Alex scoase un țipăt. Nu se putu abţine. Şarpele se 
întinsese deodată înainte, trăgându-se peste pantoful lui 
Alex. Lamele tăiară materialul moale, la doar câţiva 
milimetri de piele. Instinctiv, dădu din picior. Pe dată, 
şarpele se trase înapoi. Alex văzu flăcări negre aprinzându- 
i-se în ochi. Limba şfichiui din nou aerul. Era pe cale să se 
repeadă la el. Pregăti arcul şi trase. Nu putea face nimic 
altceva. Săgeata intră în gura şarpelui şi continuă până la 
spatele capului. Alex sări înapoi, evitând convulsiile mortale 
ale creaturii. Şarpele se zbătea şi se răsucea, tăind iarba şi 
boscheţii din jurul lui în bucățele. Apoi zăcu nemişcat. Alex 
ştiu că-l omorâse şi nu-i părea rău. Ceea ce i se făcuse 


— 113 — 


şarpelui era revoltător. Se bucura că-i curmase suferinţa. 

Mai rămăsese o zonă - labirintul cu oglinzi. Alex ştia că 
acolo îl aşteptau zei azteci. Probabil gărzi mascate. Chiar 
dacă ar fi trecut de aceştia, avea să se găsească în faţa 
bazinului cu foc. Dar se săturase. La dracu' cu Damian 
Cray. Privi în sus. Scosese din funcţiune o cameră de 
supraveghere şi acum nu mai era niciuna la vedere. Găsise 
un cusur parcului de joacă nebunesc. Lucrul acesta îl 
bucura nespus. 

Era timpul să-şi croiască drum afară. 


= 114 — 


ADEVĂRUL DESPRE ALEX 


Nu există zei mai cruzi şi mai feroce decât zeii azteci. 
Acesta era motivul pentru care Damian Cray îi alesese să 
populeze jocul pe computer. 

Convocase trei dintre ei să patruleze prin labirintul cu 
oglinzi, a cincea şi ultima zonă din arena imensa pe care o 
construise în incintă. Tlaloc, zeul ploii, era jumătate om, 
jumătate aligator, cu dinţi ascuţiţi, mâini cu gheare şi o 
coadă groasă ce se târa în urma lui. Xipe Totec, zeul 
primăverii, îşi scosese ochii. Aceştia atârnau încă în faţa 
figurii sale cutremurătoare, distorsionate de durere. ŞI 
Xoloti, cel care aduce focul, păşea pe picioare ce-i fuseseră 
strivite şi întoarse cu faţa în spate. Din mâini îi ieşeau 
flăcări care se reflectau în oglinzi şi fum. 

Bineînţeles că nu era nimic supranatural la cele trei 
creaturi care îl aşteptau pe Alex să apară. În spatele 
măştilor groteşti, a pielii din plastic şi a machiajului, nu 
erau decât nişte criminali, eliberaţi recent din Bijlmer, cea 
mai mare închisoare din Olanda. Acum lucrau ca gardieni la 
Cray Software Technologies, dar aveau şi sarcini speciale. 
Aceasta era una dintre ele. Cei trei bărbaţi erau înarmaţi cu 
săbii curbate, sulițe, gheare din oţel şi aruncătoare de 
flăcări. 

Cel îmbrăcat ca Xolotl îl văzu primul pe Alex. 

Camera din zona trei căzuse, aşa că nu se putea şti dacă 
Alex era pe drum sau dacă şarpele îl eliminase. Dar 
deodată mişcă ceva. Gardianul văzu pe cineva târându-se 
după colţ, gol până la brâu. Băiatul nu încerca să se 
ascundă şi gardianul îşi dădu seama de ce. 

Alex Rider era plin de sânge. Pieptul său era roşu în 
întregime. Gura i se deschidea şi i se închidea, fără să 
scoată niciun sunet. Apoi gardianul văzu sulița de lemn 
ieşindu-i din piept. Băiatul încercase, evident, să alerge pe 
coridor, dar nu reuşise. Una dintre sulițe îşi găsise ţinta. 

Alex îl zări pe gardian şi se opri. Căzu în genunchi. O 
mână arătă către suliță, apoi căzu. Privi în sus şi încercă să 


— 115 — 


vorbească. Şi mai mult sânge îi ieşi pe gură. Ochii i se 
închiseră şi se răsturnă pe o parte. Nu mai mişcă. 

Gardianul se relaxă. Moartea băiatului nu însemna nimic 
pentru el. Băgă mâna în buzunarul de la cămaşa de zale şi 
scoase un transmiţător radio. 

— Este gata, spuse el, vorbind în olandeză. Băiatul a fost 
ucis de o suliță. 

Tuburile de neon străluceau. În lumina albă, dură, 
detaliile păreau mai nefinisate, semănau mai degrabă cu 
nişte atracţii din parcurile de distracţii. Şi gardienii păreau 
ridicoli în costumaţiile lor. Ochii ce atârnau arătau ca nişte 
mingi de ping-pong pictate. Costumul de aligator nu era 
altceva decât un costum din cauciuc. Labele de picioare 
răsucite păreau să provină din recuzita unui farsor. Cei trei 
formară un cerc în jurul lui Alex. 

— Respiră încă, spuse unul. 

— Nu pentru mult timp. 

Al doilea gardian privi vârful suliţei, acoperit cu sânge 
care se coagula rapid. 

— Ce să facem cu el? 

— II lăsăm aici. Nu e treaba noastră. Cei de la curăţenie îl 
vor scoate mai târziu. 

Plecară. Unul dintre ei se opri lângă un perete care părea 
făcut din piatră de râu şi deschise un panou ascuns pe care 
se afla un buton. Il apăsă şi peretele se deschise. De partea 
cealaltă era un hol puternic luminat. Cei trei bărbaţi plecară 
să se schimbe. 

Alex deschise ochii. 

Farsa pe care o jucase era atât de veche, încât îi era 
aproape ruşine. Dacă ar fi fost jucata pe scenă, n-ar fi 
păcălit niciun copil de şase ani. Dar presupunea că 
circumstanţele erau diferite aici. 

Rămas de unul singur în jungla miniaturală, recuperase 
sulița ruptă cu care omorâse şarpele. Şi-o legase de piept 
folosind firul pe care îl smulsese din camera de 
supraveghere. Apoi se acoperise cu sânge de la şarpele 
mort. Aceasta fusese partea cea mai neplăcută, dar trebuia 
să se asigure că iluzia va funcţiona. Făcându-şi curaj, mai 


— 116 — 


scosese nişte sânge şi şi-l băgă în gură. Îi mai simţea încă 
gustul şi acum se forţa să nu-l înghită. Dar îi păcălise pe cei 
trei. Niciunul nu se uitase îndeaproape. Văzuseră ce 
doriseră să vadă. 

Alex aşteptă până ce fu sigur că era singur, apoi se ridică 
şi dezlegă sulița. N-avea decât să spere că toate camerele 
fuseseră închise când jocul se terminase. leşirea era 
deschisă încă şi Alex se strecură prin ea, lăsând în spate 
lumea imaginară. Se găsi într-un coridor obişnuit, cu pereţi 
acoperiţi cu faianţă şi uşi din lemn pe laterale. Ştiu că, deşi 
primejdia imediată trecuse, nu-şi putea permite să se 
relaxeze. Era pe jumătate gol şi acoperit cu sânge. Se afla 
tot în interiorul incintei. Şi nu avea să dureze mult până 
când cineva ar fi descoperit că îi dispăruse corpul şi ar fi 
înţeles că fuseseră traşi pe sfoară. 

Deschise prima dintre uşi. Dădea într-o debara. A doua şi 
a treia erau încuiate, dar la jumătatea coridorului găsi un 
vestiar cu duşuri, dulapuri şi un coş de rufe murdare. Alex 
ştia că îl costa minute preţioase, dar trebuia să se curețe. 
Se dezbrăcă şi făcu duş, apoi se uscă şi se îmbrăcă din nou. 
Înainte de a părăsi camera căută în coşul cu rufe şi găsi o 
cămaşă de schimb în locul celei pe care o arsese. Cămaşa 
era murdară şi cu două numere mai mare, dar o îmbrăcă 
recunoscător. 

Deschise uşa cu grijă - şi o închise repede pentru că 
treceau doi bărbaţi, vorbind în olandeză. Păreau că se 
îndreaptă către labirintul cu oglinzi şi Alex spera că nu 
făceau parte din echipa de curăţenie. Dacă era aşa, alarma 
avea să se dea în orice moment. Numără secundele până 
plecară, apoi se furişă şi se grăbi să plece. 

Ajunse la o scară. Nu avea idee unde ducea, dar era sigur 
că trebuia să urce. 

Intră într-o încăpere circulară din care porneau câteva 
coridoare. Nu existau ferestre. Singura iluminaţie venea de 
la nişte becuri aşezate la intervale egale în tavan. Işi privi 
ceasul. Era unsprezece şi un sfert. Trecuseră două ore şi un 
sfert de când pătrunsese în incintă; i se păruse mult mai 
mult. Se gândi la Jack, care îl aştepta la hotel în 


— 117 — 


Amsterdam. Probabil că era foarte îngrijorată. 

Era linişte. Alex îşi închipui că majoritatea oamenilor lui 
Cray dormeau. Alese un coridor şi merse pe el către o altă 
scară. Urcă din nou şi se trezi într-o cameră pe care o ştia. 
Era biroul lui Cray. Camera în care îl văzuse murind pe 
bărbatul pe nume Charlie Roper. 

Lui Alex aproape că îi era frică să intre. Dar camera era 
goală şi, uitându-se în jur, văzu că încăperea în formă de 
sticlă fusese curățată, iar banii şi cadavrul ridicaţi. | se păru 
ciudat că nu era niciun gardian care să păzească această 
cameră, chiar în inima reţelei lui Cray. Dar apoi, de ce ar fi 
fost? Toate măsurile de securitate erau concentrate pe 
poarta principală. Se presupunea că Alex este mort. Cray 
nu avea de ce se teme. 

In faţa lui era scara despre care băiatul ştia că duce în 
cubul de sticlă şi apoi afară. Dar, oricât de tentat era să oia 
la fugă, Alex îşi dădu seama că nu se va mai putea întâlni 
niciodată cu o aşa oportunitate. Undeva în adâncul minţii 
lui, ştia că, şi dacă ar fi reuşit să ajungă la MI6, tot nu avea 
o dovadă palpabilă că Damian Cray nu era doar un cântăreţ 
celebru şi un prosper om de afaceri cum credea toată 
lumea. Alan Blunt şi doamna Jones nu-l crezuseră ultima 
dată când stătuseră de vorbă. Poate că nu o să-l creadă nici 
acum. 

Ignorându-şi primele instincte, Alex se duse la birou. 
Acolo se aflau cam douăsprezece fotografii înrămate 
înfăţişându-l pe Damian Cray. Ignorându-le, Alex îşi întoarse 
atenţia către sertare. Acestea erau descuiate. Cele de jos 
conţineau tot felul de documente, dar majoritatea nu erau 
decât liste cu cifre şi nu păreau promițătoare. Apoi ajunse 
la ultimul sertar şi icni, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Capsula metalică pe care o ţinea Cray când vorbise cu 
americanul era acolo. Alex o ridică şi o cântări în mână. 
Memoria portabila. Conţinea coduri de computer. Sarcina sa 
era să spargă un sistem de securitate. Venise însoţită de un 
bon în valoare de două milioane şi jumătate de dolari. Il 
costase pe Roper viaţa. 

Şi Alex o avea! Ar fi vrut să o studieze, dar putea face 


— 118 — 


acest lucru mai târziu. O băgă în buzunarul de la pantaloni 
şi se grăbi spre scări. 

Zece minute mai târziu, alarma răsuna în incintă. Cei doi 
bărbaţi pe care îi văzuse Alex se duseseră într-adevăr în 
labirintul cu oglinzi pentru a lua cadavrul şi descoperiseră 
că nu era acolo. Ar fi trebuit să dea alarma imediat, dar 
ezitaseră. Ei presupuseseră că una dintre celelalte echipe îl 
ridicase şi se duseseră să îi caute. Doar atunci când au 
descoperit şarpele mort şi sulița au pus cap la cap ce se 
întâmplase. 

O camionetă se pregătea să părăsească incinta. Nici 
paznicii obosiţi, nici şoferul nu observaseră silueta care 
stătea pe maşină ca un vultur cu aripile întinse. Dar de ce 
ar fi făcut-o? Camioneta pleca, nu sosea. Nici măcar nu opri 
în dreptul camerelor de supraveghere. Gardianul de-abia se 
uită la cartea de identitate a şoferului şi deschise poarta. 
Alarma sună la câteva secunde după ce camioneta trecuse. 

La Cray Software Technology exista un regulament. 
Nimeni nu avea voie să intre sau să iasă în timpul unei 
alerte de securitate. Fiecare camionetă era echipată cu un 
radio cu două benzi şi paznicul de la poartă îi transmise 
imediat şoferului să se întoarcă. Acesta se opri înainte de a 
ajunge măcar la semafor şi se supuse. Dar era deja prea 
târziu. 

Alex se lăsă să alunece de pe camionetă şi sări. Apoi fugi 
în noapte. 


Damian Cray se afla din nou în biroul său, stând pe 
canapea cu un pahar de lapte în mână. Era în pat când 
alarma se declanşase şi acum purta un halat argintiu, 
pijamale albastru-închis şi papuci de casă moi, din bumbac. 
Ceva se întâmplase cu faţa lui. Viaţa i se scursese din ea, 
lăsând în urmă o mască rece, goală, ce părea tăiată din 
sticlă. O singură venă se zbătea deasupra unuia dintre ochii 
săi lucioşi. 

Cray tocmai descoperise că memoria portabilă fusese 
furată din biroul său. Căutase în toate sertarele, 
smulgându-le, întorcându-le şi răvăşind conţinutul lor pe 


— 119 — 


podea. Apoi, cu un răget nearticulat de furie, se aruncă 
deasupra biroului, dând din braţe şi aruncând telefoanele, 
dosarele şi ramele de fotografii în aer. Spărsese un press- 
papier de monitorul computerului, împrăştiind sticla. Şi apoi 
se aşezase pe canapea şi ceruse un pahar cu lapte. 

Yassen Gregorovici privise în tot acest timp fără să spună 
nimic. Şi el fusese scos din camera lui de alarmă, dar, spre 
deosebire de Cray, nu dormise. Yassen nu dormea 
niciodată mai mult de patru ore. Noaptea era prea 
prețioasă. Alerga sau făcea exerciţii la sală. Asculta muzică 
clasică. In noaptea aceasta, cu ajutorul unui casetofon şi al 
unui manual, îşi îmbunătăţea cunoştinţele de japoneză, una 
dintre cele nouă limbi pe care le ştia. 

Yassen auzise alarma şi ştiuse instinctiv că Alex Rider 
scăpase. Oprise casetofonul. Şi zâmbise. Acum aştepta ca 
Damian Cray să spargă tăcerea. Yassen fusese cel care 
sugerase în linişte ca acesta să caute memoria portabila. 
Se întreba dacă avea să fie învinovăţit pentru furt. 

— Trebuia să fie mort! se plânse Cray. Mi-au spus că era 
mort! ÎI privi pe Yassen, devenind nervos. Ai ştiut că a fost 
aici. 

— M-am gândit că aşa o să facă, spuse Yassen. 

— De ce? 

Yassen se gândi. 

— Pentru că este Alex, spuse el simplu. 

— Atunci povesteşte-mi despre el! 

— Nu pot să-ţi spun prea multe. Yassen privi în 
depărtare. Faţa lui nu sugera nimic. Adevărul despre Alex 
este că nu există pe lume un băiat ca el, începu el, vorbind 
încet şi blând. Gândeşte-te un pic. In seara asta ai încercat 
să-l omori - şi nu doar cu un glonţ sau cu un cuţit, ci într-un 
mod care ar fi îngrozit pe oricine. A scăpat şi a reuşit să 
intre aici. Probabil că a văzut scările. Orice alt băiat - orice 
bărbat - ar fi urcat imediat. Singura lui dorinţă ar fi fost să 
scape de aici. Dar nu Alex. El s-a oprit; a căutat. Asta îl face 
unic şi de asta este aşa de valoros pentru MI6. 

— Cum a ajuns aici? 

— Nu ştiu. Dacă m-ai fi lăsat să-l interoghez înainte de a-l 


— 120 — 


trimite în jocul tău, aş fi putut afla. 

— Nu e vina mea, domnule Gregorovici! Trebuia să-l ucizi 
în sudul Franţei, când ai avut ocazia. Cray îşi bău laptele şi 
puse paharul jos. Avea o mustață albă pe buza superioară. 
De ce n-ai făcut-o? întrebă el. 

— Am încercat... 

— Prostia aia din arenă! A fost o tâmpenie. Cred că ştiai 
că va scăpa. _ 

— Am sperat că o va face, confirmă Yassen. Incepuse să 
se plictisească de Cray. Nu-i plăcea să dea explicaţii şi când 
începu din nou să vorbească, fu atât pentru el, cât şi pentru 
Cray. Îl cunoşteam... spuse el. 

— Vrei să spui... înainte de Saint-Pierre? 

— L-am întâlnit o dată. Dar chiar şi atunci... îl ştiam deja. 
În momentul în care l-am văzut, am ştiut cine era şi ce era. 
Imaginea tatălui său... Yassen se opri. Spusese deja mai 
mult decât dorise. Nu ştie nimic din toate astea, mormăi el. 
Nimeni nu i-a spus adevărul. 

Dar Cray nu mai era interesat. 

— Nu pot face nimic fără memoria portabilă, se plânse el, 
şi deodată îi apărură lacrimi în ochi. S-a terminat totul! 
Lovitura Vulturului! Toate planurile. Ani şi ani de muncă. 
Milioane de lire sterline. Şi e numai din vina ta! 

lată, deci, în sfârşit, vina fusese aruncată. 

Timp de câteva secunde, Yassen Gregorovici fu tentat să- 
| ucidă pe Damian Cray. Ar fi fost rapid: o lovitură cu trei 
degete în gâtul palid şi fleşcăit. Yassen lucrase pentru mulţi 
oameni diabolici - nu că i-ar fi privit vreodată în termeni de 
buni sau răi. Nu conta decât cât erau aceştia dispuşi să 
plătească. Unii dintre ei - Herod Sayle, bunăoară - 
plănuiseră să ucidă milioane de oameni. Cifrele erau 
irelevante pentru Yassen. Oamenii mor tot timpul. Ştia că 
de fiecare dată când inspiră, în exact acel moment, undeva 
în lume o sută sau o mie de oameni îşi dau ultima suflare. 
Moartea este pretutindeni; nu poate fi măsurată. 

Dar se schimbase ceva în el în ultimul timp. Poate că era 
din cauză că-l întâlnise pe Alex din nou; poate era vârsta 
sa. Deşi Yassen părea să aibă mai puţin de treizeci de ani, 


— 121 — 


avea de fapt treizeci şi cinci. Îmbătrânea. Era deja prea 
bătrân pentru munca asta. Incepuse să se gândească că 
venise vremea să se oprească. 

Şi de asta hotărî acum să nu-l ucidă pe Damian Cray. 
Lovitura Vulturului urma să aibă loc peste două zile. Avea 
să-l facă mai bogat decât visase şi îi permitea să se 
întoarcă, în sfârşit, în ţara sa natală, Rusia. Avea să-şi 
cumpere o casă în Sankt Petersburg şi să trăiască 
confortabil, făcând probabil afaceri ocazionale cu mafia 
rusească. Oraşul făcea echipă cu activitatea criminală şi 
pentru un bărbat cu bogăţia şi experienţa sa, totul era 
posibil. 

Yassen întinse o mână, aceeaşi pe care ar fi folosit-o să-şi 
lovească angajatorul. 

— Îţi faci prea multe griji, spuse el. S-ar putea ca Alex să 
se afle încă în incintă. Dar chiar dacă a reuşit să iasă pe 
poartă, nu putea ajunge departe. Trebuie să iasă din 
Sloterdijk şi să se întoarcă la Amsterdam. Am instruit deja 
pe toţi oamenii noştri să plece să-l găsească. Dacă încearcă 
să părăsească oraşul, va fi interceptat. 

— De unde ştii că va merge în oraş? întrebă Cray. 

— Este miezul nopţii. Unde altundeva ar putea merge? 
Yassen se ridică şi căscă. Alex Rider va fi înapoi aici înainte 
de răsărit şi îţi vei recupera memoria portabilă. 

— Bine. Cray privi la harababura de pe podea. Şi data 
viitoare când pun mâna pe el, mă voi asigura că nu scapă. 
Data viitoare o să mă ocup eu de el. 

Yassen nu spuse nimic. Intorcându-se cu spatele la 
Damian Cray, ieşi încet din cameră. 


— 122 — 


PUTEREA PEDALEI 


Trenul local ajunse în Gara Centrală din Amsterdam şi 
începu să încetinească. Alex era singur, cu faţa sprijinită de 
geam, fără să privească peroanele lungi şi goale sau 
acoperişul imens de deasupra sa. Era aproape miezul 
nopţii, iar el era epuizat. Ştia că Jack trebuia să fie 
îngrozita, aşteptându-l la hotel. El era nerăbdător să o 
vadă. Simţi deodată nevoia să fie îngrijit de cineva. Voia o 
baie caldă, o ciocolată caldă... şi un pat. 

Prima dată când mersese la Sloterdijk, o făcuse cu 
bicicleta în ambele sensuri. Dar a doua oară îşi păstrase 
energia şi lăsase bicicleta la gară. Călătoria înapoi fu 
scurtă, dar îi făcu plăcere, ştiind că fiecare secundă îl 
îndepărta de Cray şi de fabrica lui. Avea nevoie şi de timp 
pentru a se gândi la ceea ce i se întâmplase, să înţeleagă 
ce însemnau toate acestea. Un avion izbucnise în flăcări. 
Un Salon VIP. Ceva numit Milstar. Bărbatul cu faţa ciupită 
de vărsat de vânt. 

Şi încă nu avea răspunsul la întrebarea cea mai 
importantă. De ce făcea Cray toate astea? Era putred de 
bogat. Avea fani în toată lumea. Cu doar câteva zile înainte 
dăduse mâna cu preşedintele Statelor Unite. Muzica lui se 
difuza încă la radio şi fiecare apariţie a sa aduna mulţimea. 
Sistemul Gameslayer avea să-i aducă o nouă avere. Dacă 
ar fi existat un om care să nu fie nevoit să conspire şi să 
ucidă, acela era el. 

Lovitura Vulturului. 

Ce însemnau cele două cuvinte? 

Trenul se opri; uşile se deschiseră. Alex verifică dacă 
memoria portabilă se mai află în buzunarul lui şi ieşi. 

Nu era nimeni pe peron, însă holul principal era mai 
animat. Studenţi şi alţi călători tineri soseau la liniile 
internaţionale. Unii dintre ei zăceau pe podea, sprijiniți de 
rucsacii imenşi. Toţi păreau drogaţi în lumina artificială, 
dură. Alex presupuse că îi va lua cam zece minute să 
meargă cu bicicleta până la hotel, pe Herengracht. Dacă 


— 123 — 


era destul de treaz pentru a-şi aminti unde se afla. 

Trecu printre uşile grele de sticlă şi găsi bicicleta unde o 
lăsase, legată de o balustradă. De-abia o dezlegase când se 
opri, simțind pericolul chiar înainte de a-l vedea. Era ceva 
ce nu învățase. Chiar şi unchiul lui, care petrecuse ani 
antrenându-l să devină spion, n-ar fi fost în stare să explice 
acest lucru; instinctul care acum îi spunea că trebuia să se 
mişte - şi repede. Privi în jur. Exista o porţiune pavată ce 
ducea la o apă, după care era oraşul. Un chioşc ce vindea 
hotdogi era încă deschis. Cârnaţii se învârteau pe grătar, 
dar nu era nici urmă de vânzător. Câteva cupluri se plimbau 
pe poduri peste canale, bucurându-se de noaptea care 
devenise caldă şi uscată. Cerul nu era atât negru, cât 
albastru-închis. 

Undeva, un ceas bătu ora exactă, răsunând în tot oraşul. 

Alex observă o maşină parcată cu faţa către gară. 
Farurile clipeau, aruncând lumina prin piaţă, către el. Un 
moment mai târziu o altă maşină făcu acelaşi lucru. Apoi o 
a treia. Toate cele trei maşini erau la fel: Smart cu două 
locuri. Alte faruri apărură. Erau şase maşini parcate în 
semicerc în jurul lui, acoperind fiecare unghi al pieţei. Toate 
erau negre. Scurte, cu cabina în formă de bulb, păreau 
aproape ca nişte jucării. Dar Alex ştiu cu o certitudine care-i 
dădea fiori că nu se aflau acolo pentru distracţie. 

Uşile se deschiseră. Nişte bărbaţi devenind doar nişte 
siluete negre coborâră din maşini. Timp de o secundă 
nimeni nu mişcă. Îl aveau. N-avea unde să fugă. 

Alex întinse degetul cel mare de la mâna stângă, 
mişcând-o către clopoţelul ce părea încă ridicol, ataşat de 
mânerul bicicletei. Acolo se afla o pârghie mică argintie. 
Dacă o apăsa, suna clopoţelul. Alex trase. Partea de sus a 
clopoţelului sări în sus, deschizându-se şi lăsând să se vadă 
cinci butoane înăuntru, fiecare de altă culoare. Smithers le 
descrisese în manual. Erau codate după culori pentru a 
putea fi folosite mai uşor. Acum era momentul să afle dacă 
funcționau. 

Ca şi când ar fi simţit că urmează să se întâmple ceva, 
umbrele negre începuseră să se mişte prin piaţă. Alex 


= 124 = 


apăsă butonul portocaliu şi simţi un tremur sub mâini când 
două proiectile mici cu detectori de căldură ţâşniră la 
capetele ghidonului. Cu flăcări portocalii, acestea trecură 
de-a lungul pieţei. Alex îi văzu pe bărbaţi oprindu-se, 
nesiguri. Proiectilele zburară, apoi se întoarseră, mişcarea 
lor fiind perfect sincronizată. După cum se aşteptase Alex, 
cel mai fierbinte loc din piaţă era chioşcul cu hotdogi. 
Proiectilele căzură pe acesta, lovind amândouă în acelaşi 
timp. Urmă o explozie imensă, o minge de flăcări care se 
împrăştie pe pavaj şi se reflecta în apa canalului. 
Fragmente de lemn arzând şi bucăţi de cârnaţi cădeau de 
sus. Explozia nu fusese atât de puternică încât să omoare 
pe cineva, dar crease diversiunea perfectă. Alex apucă 
bicicleta şi o trase înapoi în gară. Piaţa era blocata. Aceasta 
era singura cale. 

Dar chiar când intra în holul principal, văzu alţi bărbaţi 
alergând spre el. La această oră târzie din noapte, 
mulţimea se mişca încet. Oricine ar fi alergat trebuia să 
aibă un motiv, şi Alex ştiu cu siguranţa că el era motivul. 
Oamenii lui Cray ţineau probabil legătura prin radio între ei. 
Acum, că un grup îl depistase, toţi ştiau unde se află. 

Sări pe bicicletă şi pedală de-a lungul pardoselii de piatră 
cât de tare putea: trecu de ghişeele de bilete, de 
chioşcurile de ziare, de rampele ce duceau la peroane, 
încercând să se îndepărteze cât mai mult de urmăritorii lui. 
O femeie ce împingea o maşină de curăţat electrică apăru 
în faţa lui şi trebui să o evite, aproape lovind un bărbat cu 
barbă şi rucsac mare. Bărbatul îl înjură în germană. Alex îşi 
continuă cursa. 

Era o uşă la capătul holului principal, dar înainte de a 
ajunge la ea, aceasta se deschise şi alţi bărbaţi apărură în 
fugă, blocându-i accesul. Pedalând furios, Alex răsuci 
bicicleta şi o luă spre singura sa cale de scăpare din 
coşmarul acela. O scară rulantă goală, ce cobora. Inainte 
chiar de a şti ce face, se lansase pe treptele metalice şi se 
legăna şi se cutremura cu capul înainte. Fu aruncat dintr-o 
parte în cealaltă, corpul izbindu-i-se de panourile de oţel. 
Se întreba dacă roata din faţă avea să cedeze presiunii sau 


— 125 — 


dacă cauciucurile se vor sparge de marginile tăioase. Dar 
ajunse la capăt şi se trezi pedalând - ciudat - într-o gară 
subterană, cu ghişee de bilete de o parte şi porţi automate 
de cealaltă. Se bucura că era atât de târziu. Gara era 
aproape goala. Totuşi câteva capete se întoarseră uimite 
când el intră în pasaj şi dispăru din vedere. 

Era cu siguranţa momentul nepotrivit pentru acest lucru, 
dar chiar şi aşa, Alex se trezi admirând uşurinţa cu care 
putea conduce bicicleta Bad Boy. Cadrul de aluminiu era 
uşor şi manevrabil, dar partea de jos era solidă, asigurând 
stabilitatea bicicletei. Ajunse într-un colţ şi automat luă 
poziţie de atac. Apăsă pe o pedală şi îşi lăsă greutatea pe 
aceasta, în acelaşi timp lăsându-şi corpul jos. Centrul său 
de gravitate era îndreptat către locul în care cauciucurile 
erau în contact cu solul, iar bicicleta coti. Acest lucru îl 
învățase cu mulţi ani înainte, când făcuse mountain biking 
în munţii Penini. Nu se aşteptase să folosească aceeaşi 
tehnică într-o gară subterană din Amsterdam. 

O altă scară rulantă îl duse înapoi la nivelul străzii, în altă 
parte a pieţei, departe de gară. Rămăşiţele chioşcului de 
hotdogi ardeau încă. O maşină de poliţie sosise, şi 
vânzătorul isteric încerca să explice unui poliţist ce se 
întâmplase. Timp de o secundă, Alex sperase că va putea 
să se strecoare neobservat. Dar auzi scârţâitul cauciucurilor 
când una dintre maşinile Smart alunecă înapoi într-un arc şi 
apoi se îndreptă în direcţia lui. Îl văzuseră! Şi erau din nou 
pe urmele lui. 

Incepuse să pedaleze pe Damrak, una dintre străzile 
principale din Amsterdam, prinzând viteză rapid. Privi 
înapoi. Un al doilea Smart se alătură primului şi, cu inima 
cât un purice, băiatul ştiu că picioarele lui nu se puteau 
compara cu motoarele lor. Probabil că în douăzeci de 
secunde aveau să-l ajungă. 

Apoi un clopoțel sună şi se auzi un zdrăngănit metalic. Un 
tramvai venea către el, clătinându-se pe şine către staţie. 
Alex ştiu ce avea de făcut. Auzea maşinile Smart venind în 
urma lui. Tramvaiul era un gigant metalic. În ultimul 
moment, răsuci ghidonul, aruncându-se direct în faţa 


— 126 — 


tramvaiului. Văzu figura oripilata a vatmanului, simţi roţile 
bicicletei cum tremură când traversară şinele. Dar ajunsese 
de partea cealaltă şi tramvaiul deveni un perete care îl 
separa - cel puţin pentru câteva secunde - de maşinile 
Smart. 

Chiar şi aşa, una dintre ele încercă să-l urmeze. Fu o 
greşeală teribilă. Maşina era la jumătatea distanţei dintre 
şine când o lovi tramvaiul. Se auzi o izbitură puternică, şi 
maşina dispăru în noapte. Fu urmată de un scrâşnet 
metalic când tramvaiul deraie de pe şine. Al doilea vagon al 
tramvaiului se răsuci şi lovi a doua maşină Smart, plesnind- 
o ca pe o muscă. În timp ce Alex pedala depărtându-se de 
Damrak, peste un pod vopsit în alb, lăsă în urmă o scenă de 
devastare totală, iar sirenele primei maşini de poliţie 
răzbăteau deja în liniştea nopţii. 

Se trezi pedalând pe nişte străzi foarte înguste care erau 
ceva mai populate, cu oameni ieşind şi intrând în cluburi de 
striptease şi în cinematografe unde rulau filme 
pornografice. Ajunsese din întâmplare în celebrul cartier al 
felinarelor roşii din Amsterdam. Se întreba ce ar zice Jack 
despre acest lucru. O femeie care stătea în uşa unei case îi 
făcu cu ochiul. Alex o ignoră şi pedală mai departe. 

La capătul străzii văzu trei motociclete negre. 

Alex gemu. Erau Suzuki Bandits 400cc şi exista un singur 
motiv pentru care se aflau acolo. Il aşteptau pe el. In 
momentul în care motocicliştii îl văzură, îşi porniră 
motoarele. Alex ştiu că trebuie să dispară - şi încă repede. 
Privi în jur. 

De o parte, zeci de oameni făceau paradă în faţa 
magazinelor iluminate cu neoane. De cealaltă, un canal 
îngust se întindea la distanţă, oferind întuneric şi, posibil, şi 
siguranţă de cealaltă parte a lui. Dar cum îl putea traversa? 
Nu era niciun pod la vedere. 

Dar poate că exista o cale. Apăru un vaporaş. Era unul 
dintre acelea de croazieră, cu acoperişul din sticlă, care 
oferea turiştilor plimbări târzii, cu cină. Se răsucise în 
diagonală peste apă, astfel încât aproape că atingea 
ambele maluri. Căpitanul nu calculase corect unghiul şi 


— 127 — 


vaporul părea blocat. 

Alex se avântă înainte. În acelaşi timp, apăsă butonul 
verde de sub clopoţelul bicicletei. Acolo se afla o sticlă de 
apă suspendată cu capul în jos sub şa şi, cu colţul ochiului, 
Alex văzu un lichid argintiu prelingându-se pe drum. Se 
repezii spre canal, lăsând o urmă ca de melc pe şosea. Auzi 
zgomotul motocicletelor Suzuki şi ştiu că îl ajunseseră. 
Totul se petrecu foarte repede. 

Alex părăsi drumul, traversă pavajul şi ridică bicicleta pe 
roata din spate. Prima motocicletă ajunse la porţiunea de 
drum acoperită de lichid. Imediat motociclistul pierdu 
controlul, alunecând atât de tare, încât părea că se scutură 
intenţionat. Motocicleta i se izbi de o alta, dărâmând-o şi pe 
aceea. În acelaşi timp, Alex ateriză ţipând pe acoperişul de 
sticlă dură al vaporului cu turişti şi începu să pedaleze cu 
viteză. Îi văzu pe turiştii care cinau privind în sus uimiţi. Un 
chelner cu o tavă cu pahare se răsuci, scăpând totul din 
mână. Se văzu bliţul unui aparat de fotografiat. Apoi el 
ajunse pe partea cealaltă. Reuşise să sară de pe acoperiş, 
să treacă peste rampa de acostare şi să aterizeze pe malul 
celălalt al canalului. 

Privi înapoi - exact la timp pentru a vedea că al treilea 
Bandit reuşise să-l urmeze. Era deja în aer şi turiştii de pe 
vas priveau alarmaţi cum acesta cobora către ei. Aveau 
dreptate să fie speriaţi. Motocicleta era prea grea. Sparse 
acoperişul de sticlă, care se făcu ţăndări. Motocicleta şi 
stăpânul ei dispărură în cabină în timp ce turiştii, ţipând, se 
dădură deoparte din calea lui. Farfuriile şi mesele 
explodară; luminile din cabină pâlpâiră şi se stinseră. Alex 
nu avu timp să vadă mai mult. 

Nu era chip să se ascundă în întuneric. O altă pereche de 
motociclete îl depistă, gonind în paralel cu canalul către el. 
Pedalând cu disperare, încercă să dispară din faţa lor, 
luând-o pe un alt drum, traversând un altul, după un colţ, 
de-a lungul unei pieţe. Picioarele şi coapsele îi luau foc. Ştia 
că nu mai putea continua mult timp. 

Apoi făcu o greşeală. 

Văzu o alee întunecoasă şi i se păru nimerit s-o ia pe 


— 128 — 


acolo. Avea să-l ducă undeva unde nu putea fi găsit. Asta 
crezuse el. Dar se afla la jumătatea ei când îi apăru în faţă 
un bărbat cu o mitralieră în mână. În spatele lui două 
motociclete se apropiau, barând drumul înapoi. 

Bărbatul cu mitraliera ţinti. Degetul lui Alex bâjbâi jos, de 
data asta găsind butonul galben. Urmă o explozie de 
lumină albă strălucitoare pentru că flama de magneziu 
ascunsă în farurile de la Digital Evolution se aprinse. Alex 
nu putea să creadă câtă lumină se scurgea din bicicletă. 
Întreaga zonă era iluminată. Bărbatul cu mitraliera fu 
complet orbit. 

Alex apăsă butonul albastru. Se auzi un fâsâit puternic. 
Undeva sub picioarele lui un nor de fum albastru ieşi din 
pompa de aer conectata pe cadrul bicicletei. Cele două 
motociclete Bandit se apropiaseră în spatele lui şi acum 
plonjară în fum şi dispărură. 

Totul era haos. Lumină strălucitoare şi fum gros. Bărbatul 
cu mitraliera deschise focul, simțind că Alex trebuie să fie 
undeva în apropiere. Dar Alex scăpase deja, iar gloanţele 
nimeriră primul Bandit ucigându-l pe motociclist pe loc. Cu 
toate că al doilea Bandit reuşise să treacă, curând se auzi o 
bufnitură, un strigăt şi un zgomot de metal izbindu-se de un 
zid de cărămidă. Rafala de gloanţe se opri şi Alex rânji, 
realizând ce se întâmplase. Bărbatul cu mitraliera fusese 
călcat de prietenul său de pe motocicletă. 

Zâmbetul îi dispăru când o altă maşină Smart apăru de 
nicăieri, se afla încă la distanţa, dar se apropia. Câţi erau 
oare? Cu siguranţă oamenii lui Cray vor decide că era 
destul şi vor renunţa. Dar apoi Alex îşi aminti de memoria 
portabilă din buzunarul său şi ştiu că Damian Cray va 
scotoci tot oraşul Amsterdam să o recupereze. 

În faţa lui era un pod, o construcţie veche din lemn şi 
metal cu cabluri groase şi contragreutăţi. O barjă se 
apropia de acesta. Alex fu derutat. Podul era mult prea jos 
pentru ca barja să poată trece. Apoi un semafor roşu clipi; 
podul începu să se ridice. 

Alex privi în urmă. Maşina Smart era cam la cincizeci de 
metri în urma lui şi de data asta nu avea unde se ascunde, 


— 129 — 


nu avea unde merge. Privi înainte. Dacă ar fi putut ajunge 
de partea cealaltă a canalului, ar fi putut dispărea. Nimeni 
nu l-ar fi putut urma - cel puţin până când podul nu ar fi 
coborât din nou. Dar părea că era deja prea târziu. Podul se 
desfăcuse în două, ambele secţiuni ridicându-se cu aceeaşi 
viteză, iar gaura de peste apă se lărgea cu fiecare secunda. 

Smartul accelera. Alex nu avea nicio alternativă. 

Simţind durere şi ştiind că ajunsese la ultimele rezerve 
de putere, Alex apăsă pe pedale şi bicicleta prinse viteză. 
Motorul maşinii se auzea mai puternic acum, dar el nu 
îndrăzni să privească înapoi. Toată energia sa era 
concentrată asupra podului, care se ridica rapid. 

Lovi suprafaţa din lemn când aceasta era înclinată la 
patruzeci şi cinci de grade. Se gândi nebuneşte la o lecţie 
de matematică de mult uitată. Un triunghi dreptunghic. 
Putea vedea şi tabla cu desenul. Şi el pedala pe ipotenuza 
acestuia! 

Nu avea să reuşească. De fiecare dată când apăsa pe 
pedală era mai greu şi se afla de-abia la jumătatea pantei. 
Vedea gaura - imensă de acum - şi apa întunecoasa, rece, 
de dedesubt. Maşina era exact în spatele lui. Era atât de 
aproape, încât nu auzea altceva decât motorul acesteia în 
timp ce mirosul de benzină îi umplu nările. 

Pedală o ultimă dată - şi în acelaşi timp apăsă butonul 
roşu din clopoțel: scaunul cu ejecţie. Se auzi o mică 
explozie chiar sub el. Şaua sărise de pe bicicletă, 
propulsată de aer comprimat sau de un sistem hidraulic 
ingenios. Alex fu aruncat până ajunse pe partea cealaltă a 
podului şi se rostogoli până jos. Răsucindu-se, văzu maşina 
Smart. Incredibil, dar aceasta încercase să îl urmeze. Era 
suspendată pe jumătate în aer, între cele două jumătăţi ale 
podului. Vedea faţa şoferului, ochii deschişi, dinţii rânjiţi. 
Apoi maşina plonjă. Se auzi un plescăit puternic, şi 
automobilul se scufundă pe loc în canalul negru. 

Alex de-abia se ridică de durere. Şaua zăcea lângă el şi o 
luă. Era un mesaj dedesubt. N-ar fi avut cum să-l citească 
cât timp şaua era ataşată de cadru. „Dacă poţi citi acest 
lucru, îmi datorezi o bicicletă nouă.” 


— 130 — 


Smithers avea un simţ ascuţit al umorului. Cărând şaua, 
Alex începu să şchiopăteze către hotel. Era prea obosit 
pentru a mai zâmbi. 


— 131 — 


MĂSURI DE URGENŢĂ 


Hotelul Saskia era o clădire care reuşise să se strecoare 
cumva între un depozit şi un bloc de locuinţe. Avea doar 
cinci dormitoare, aşezate unul deasupra celuilalt ca o casă 
din cărţi de joc, fiecare cu vedere spre canal. Piaţa de flori 
era la mică distanţă şi chiar şi noaptea aerul avea o aromă 
dulce. Jack îl alesese pentru că era mic şi nu era la vedere. 
Sperase să fie un loc unde nu aveau să fie remarcaţi. 

Când Alex deschise ochii, la ora opt în dimineaţa 
următoare, se trezi întins pe pat într-o cameră mică de 
mansardă, cu formă neregulată. Nu trăsese draperiile, şi 
lumina soarelui se strecura prin geamul deschis. Se ridică 
încet, deoarece tot corpul se resimțea după tot ce îndurase 
cu o seară înainte. Hainele îi erau frumos împăturite pe un 
scaun, dar nu-şi amintea să le fi pus acolo. Privi într-o parte 
şi văzu un bileţel lipit de oglindă. 


Micul dejun se serveşte până la zece 
Sper că te descurci până jos! Pupici 


Zâmbi, recunoscând scrisul lui Jack. 

Exista o baie micuță, ceva mai mare decât o cămară, în 
care se intra din cameră, iar Alex se duse să se spele pe 
dinţi, bucuros să simtă gustul de mentă. Nici după zece ore, 
nu uitase de tot gustul sângelui de şarpe. In timp ce se 
îmbrăca, îşi aminti de noaptea de dinainte, când intrase, 
într-un final, şchiopătând la recepţia hotelului şi o găsise pe 
Jack aşteptându-l pe un scaun. Lui nu i se părea că era grav 
rănit, dar privirea lui Jack îi spuse altceva. Ea comandase 
tartine şi ciocolată caldă, apoi îl dusese sub privirea uimită 
a recepţionerului la ascensorul cu care urcară cele cinci 
etaje. Jack nu pusese nicio întrebare şi Alex îi era 
recunoscător pentru asta. Era mult prea obosit pentru a da 
explicaţii, prea obosit pentru orice. 

Jack îl pusese să facă un duş şi, până ce el ieşi, făcuse 
rost de nişte plasturi, bandaje şi soluţie dezinfectantă. Alex 


— 132 — 


era sigur că nu are nevoie de niciuna dintre acestea şi se 
simţise uşurat când fură întrerupţi de băiatul de la room 
service. Crezuse că nu va putea mânca de oboseală, dar 
descoperise deodată că îi era o foame de lup şi înfulecă 
totul în timp ce Jack îl privea. În final, se întinsese pe pat. 

Adormise de cum pusese capul pe pernă. 

După ce se îmbrăcă, îşi verifică zgârieturile în oglindă şi 
ieşi din cameră. Luă liftul ce scârţâia până la o încăpere cu 
bolți, joasă, de sub recepţie. Acolo se servea micul dejun. 
Era un mic dejun olandez cu carne rece, brânzeturi şi chifle, 
servite cu cafea. Alex o văzu pe Jack stând singură la o 
masă, într-un colţ. Merse la ea şi i se alătură. 

— Bună, Alex, spuse ea. Era vizibil uşurata să-l vadă că 
arată mai bine. Cum ai dormit? 

— Ca un buştean. Se aşeză. Vrei să-ţi spun ce s-a 
întâmplat azi-noapte? 

— Nu încă. Am o presimţire că-mi va tăia pofta de 
mâncare. 

Mâncară şi apoi el îi povesti tot ce se întâmplase din 
momentul în care intrase în incinta lui Cray. Când termină, 
urmă o tăcere lungă. Ultima cană de cafea a lui Jack se 
răcise. _ 

— Damian Cray este un maniac! exclamă ea. |ţi spun un 
singur lucru, Alex, n-o să mai cumpăr niciodată vreun CD 
de-al lui! Îşi sorbi cafeaua, se strâmbă şi puse ceaşca jos. 
Dar tot nu înţeleg, spuse ea. Ce crezi că face, pentru 
Dumnezeu? Vreau să spun... Cray este un erou naţional. A 
cântat la nunta prinţesei Diana! 

— Era ziua ei de naştere, o corectă Alex. 

— Şi a donat catralioane în scopuri caritabile. Am fost o 
dată la un concert de-al lui. Fiecare bănuţ a fost donat 
pentru Salvaţi Copiii. Sau poate am înţeles eu greşit; poate 
era Bateţi şi Încercaţi să Ucideţi Copiii! Ce naiba se 
întâmplă? 

— Nu ştiu. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât are mai 
puţin sens. 

— Eu nici nu vreau să mă gândesc la asta. Mă bucur doar 
că ai reuşit să ieşi de acolo în viaţă. Şi mă urăsc pentru 


— 133 — 


faptul că te-am lăsat să intri singur. Se gândi un moment. 
Se pare însă că tot te-ai ales cu ceva, continuă ea. Acum 
trebuie să te întorci la MI6 şi să le spui ce ştii. Le poţi duce 
memoria portabilă. De data aceasta vor trebui să te creadă. 

— Sunt de acord cu tine, spuse Alex. Dar mai întâi 
trebuie să plecăm din Amsterdam. Şi va trebui să fim 
atenţi. Cray sigur are oameni la gară. Şi, cu siguranţa, şi la 
aeroport. 

Jack dădu din cap. 

— Vom lua un autobuz, spuse ea. Putem merge la 
Rotterdam sau Antwerp. Poate reuşim să luăm un avion de 
acolo. 

Terminară micul dejun. Apoi împachetară, plătiră hotelul 
şi plecară. Jack folosi bani gheaţă. Se temea că, cu relaţiile 
sale, Cray putea depista o carte de credit. Luară un taxi de 
la piaţa de flori şi merseră în suburbii, de unde luară un 
autobuz. Alex realiză că avea să fie o călătorie lungă până 
acasă şi asta îl îngrijora. Trecuseră douăsprezece ore de 
când îl auzise pe Cray anunțând că Lovitura Vulturului va 
avea loc peste două zile. Era deja jumătatea dimineţii. 

Rămâneau mai puţin de treizeci şi şase de ore. 


Damian Cray se trezise devreme şi stătea în capul 
oaselor în patul cu aşternuturi mov, înconjurat de cel puţin 
o duzină de perne. In faţa lui se afla o tavă pe care 
menajera personală i-o adusese împreună cu ziarele de 
dimineaţa, trimise special cu avionul din Anglia. Îşi lua 
micul dejun obişnuit: o fiertură organică făcută din miere 
din Mexic (de la albinele sale), lapte din soia şi afine. Se ştia 
bine că Damian Cray era vegetarian. În diferite ocazii 
făcuse campanie împotriva abatoarelor, a transportului de 
animale vii şi a importului de pate de gâscă. În dimineaţa 
aceasta nu avea poftă, dar mâncă. Avea un medic 
nutriţionist care nu îl lăsa să uite de micul dejun. 

Mânca încă, atunci când Yassen Gregorovici intră în 
cameră. 

— Ei bine? întreba Cray. Nu îl deranja să primească 
lumea în dormitor. Compusese unele dintre cele mai bune 


= 134 — 


cântece ale lui în pat. 

— Am făcut ce ai spus. Am oameni la gara centrală din 
Amsterdam, la Zuid, Lelylaan, Vlugtlaan... la toate gările 
din apropiere. Sunt oameni şi la aeroportul Schiphol şi chiar 
şi în porturi. Dar nu cred că Alex Rider va apărea la vreunul 
dintre acestea. 

— Atunci unde? 

— Dacă aş fi în locul lui, m-aş îndrepta către Bruxelles 
sau Paris. Am nişte cunoştinţe la poliţie şi le-am spus să îl 
caute. Dacă îl vede cineva, vom afla. Dar cred că nu-l vom 
găsi până ce se întoarce în Anglia. Se va duce direct la MI6 
şi memoria portabila va merge cu el. 

Cray îşi aruncă lingura. 

— Se pare că nu te prea îngrijorează toate astea, 
remarcă el. 

Yassen nu spuse nimic. 

— Trebuie să spun că sunt foarte dezamăgit de tine, 
domnule Gregorovici. Când pregăteam acţiunea aceasta, 
mi s-a spus că eşti cel mai bun. Am aflat că nu faci greşeli. 
Niciun răspuns. Cray se încruntă. Ti-am plătit o groază de 
bani. Ei bine, poţi să uiţi de asta acum. S-a terminat. 
Lovitura Vulturului nu va mai avea loc. lar eu? MI6 vor afla 
despre toate astea şi, dacă vin după mine... Acesta trebuia 
să fie momentul meu de glorie. E munca mea de o viaţă. 
Acum este distrusă, şi asta datorită ţie! 

— Nu s-a terminat, spuse Yassen. Vocea lui nu se 
schimbase, dar avea o inflexiune de gheaţă care ar fi putut 
din nou să-l avertizeze pe Cray că se apropiase periculos de 
mult de o moarte subită. Rusul privi în jos la bărbatul 
scund, sprijinit de pernele din pat. Dar trebuie să luăm 
măsuri de urgenţă. Am oameni în Anglia. Le-am dat 
instrucţiuni. Veţi intra în posesia memoriei portabile la timp. 

— Cum vei reuşi acest lucru? întrebă Cray. Nu părea 
convins. 

— Am luat în consideraţie întreaga situaţie. Tot timpul 
am crezut că Alex a acţionat de unul singur. Că întâmplarea 
ni l-a scos în drum. 

— Stătea în casa aceea din sudul Franţei. 


— 135 — 


— Da. 

— Deci cum explici acest lucru? 

— la gândeşte-te puţin. De ce a fost Alex supărat de ceea 
ce i s-a întâmplat jurnalistului? Nu era treaba lui. Dar a fost 
furios. Şi-a riscat viaţa venind pe vas, pe Fer de Lance. 
Răspunsul este evident. Prietenul la care stătea era o fată. 

— O prietenă? Cray zâmbi sarcastic. 

— Sigur are sentimente pentru ea. Acest lucru l-a lansat 
pe orbită. 

— Şi crezi că fata asta...? 

Cray înţelese la ce se gândea rusul şi, deodată, viitorul 
nu i se mai păru atât de sumbru. Se rezemă din nou de 
perne. Tava cu micul dejun se răsturnă. 

— Cum o cheamă? întrebă Cray. 

— Sabina Pleasure, spuse Yassen. 


Sabina urâse întotdeauna spitalele şi tot ce vedea la 
Whitchurch îi amintea de ce. 

Era imens. Îţi puteai imagina că intri pe uşile acelea şi nu 
mai ieşi niciodată de acolo. Poate că mori; poate că eşti 
înghiţit, pur şi simplu, de sistem. Nu era nicio diferenţă. 
Clădirea era cât se poate de impersonală, ca şi cum ar fi 
fost creată special pentru a-i face pe pacienţi să se simtă 
nişte obiecte. Medici şi asistente ieşeau şi intrau, părând 
epuizați şi învinşi. Chiar şi în apropierea clădirii, Sabina era 
cuprinsă de un sentiment de oroare. 

Whitchurch era un spital nou-nouţ din sudul Londrei. 
Mama Sabinei o adusese aici. Cele două erau în parcare, 
stând împreună în automobilul VW Golf al lui Liz Pleasure. 

— Eşti sigură că nu vrei să vin cu tine? spunea mama ei. 

— Nu. E bine aşa. 

— Este acelaşi, Sabina. Trebuie să ştii asta. A fost rănit. 
Vei fi poate şocată de felul în care arată. Dar dedesubt este 
încă acelaşi. 

— Vrea să mă vadă? 

— Bineînţeles că da. De-abia aşteaptă. Numai să nu stai 
prea mult. Oboseşte repede... 

Era prima dată când Sabina îl vizita pe tatăl ei de când 


— 136 — 


fusese adus cu avionul din Franţa. Nu fusese destul de 
întremat să o vadă până astăzi şi, realiză Sabina, acelaşi 
lucru se întâmplase şi cu ea. Într-un fel, se temea de asta. 
Se întrebase cum avea să fie când avea să-l vadă. Suferise 
arsuri destul de grave. Incă nu putea merge. Dar în visele ei 
era acelaşi. Avea o fotografie de-a lui lângă pat şi în fiecare 
seară, înainte de a adormi, îl vedea aşa cum era el: un 
domn stilat, sănătos şi mereu zâmbitor. Ştia că trebuia să 
înfrunte realitatea în momentul în care intra în camera lui. 

Sabina inspiră adânc. leşi din maşină şi traversă 
parcarea, trecu de Accidente şi Urgenţe şi intră în spital. 
Uşile se deschiseră şi se trezi într-o sală de primire 
aglomerată şi mult prea iluminată. Sabinei nu-i venea să 
creadă cât de multă lume era şi ce gălăgie se auzea - 
părea mai degrabă interiorul unui mall decât al unui spital. 
Erau şi nişte magazine, unul care vindea flori şi alături o 
cafenea cu bufet de unde se puteau cumpăra tartine şi 
gustări pentru prietenii şi rudele internate. Erau indicatoare 
către toate direcţiile. Cardiologie. Pediatrie. Urologie. 
Radiologie. Chiar şi denumirile sunau ameninţător. 

Edward Pleasure se afla în salonul Lister, denumit astfel 
după un chirurg din secolul al XIX-lea. Sabina ştia că era la 
etajul al treilea, dar, privind de jur împrejur nu văzu niciun 
indicator pentru lift. Era gata să ceară ajutor, când un 
bărbat - un tânăr doctor, după cum arăta - îi ieşi în cale. 

— Te-ai rătăcit? întrebă el. 

Avea douăzeci şi ceva de ani, purta un halat alb cam larg 
şi ţinea un pahar cu apă. Părea un actor dintr-un serial de 
televiziune. Zâmbea ca după o glumă şi Sabina admise că 
poate îl amuza că se pierduse, deşi era înconjurată de 
indicatoare. 

— Caut salonul Lister, spuse Sabina. 

— Este la etajul trei. Şi eu merg acolo. Dar mă tem că 
lifturile sunt defecte, adăugă medicul. 

Era ciudat. Mama ei nu-i spusese asta, cu toate că fusese 
la tatăl ei cu o seară înainte. Dar Sabina se gândi că într-un 
spital ca acesta lucrurile se strică mai mereu. 

— O poţi lua pe scări. De ce nu vii cu mine? 


— 137 — 


Medicul strânse în mână paharul de plastic şi-l aruncă la 
coş. Trecu prin zona de primire şi Sabina îl urmă. 

— Pe cine vizitezi? întreba doctorul. 

— Pe tatăl meu. 

— Ce a păţit? 

— A avut un accident. 

— Păcat. Cum evoluează? 

— E prima dată când îl vizitez. Este mai bine... cred. 

Trecură pe nişte uşi duble şi apoi pe un coridor. Sabina 
observă că toţi vizitatorii rămân în urma lor. Holul era lung 
şi pustiu. Ajunseră într-un loc din care porneau cinci 
coridoare diferite. Exista şi o scară, dar doctorul o ignoră. 

— Nu pe aici? întreba ea. 

— Nu. Medicul se întoarse şi zâmbi din nou. Aceasta duce 
sus la Urologie. Poţi ajunge şi la salonul Lister, dar pe aici e 
mai scurt. Arătă o uşă şi o deschise. Sabina îl urmă. 

Spre surprinderea ei, se trezi din nou afară. Uşa dădea 
într-o zonă parţial acoperită din spatele spitalului, unde 
erau descărcate maşinile care făceau aprovizionarea. Se 
vedeau lăzi deja stivuite, iar pe un perete era aliniat un 
rând de pubele, fiecare diferit colorată, în funcţie de 
deşeurile cu care trebuia umplută. 

— Scuzaţi-mă, cred că aţi... începu Sabina. 

Dar apoi făcu ochii mari de uimire. Doctorul se repezi şi, 
înainte ca ea să-şi dea seama de ce se întâmplă, o apucă 
de gât. Primul şi singurul ei gând fu că acesta era un fel de 
maniac şi reacţia sa fu automată. Sabina luase lecţii de 
autoapărare; părinţii ei insistaseră. Fără să ezite prea mult, 
se răsuci, lovind cu genunchiul între picioarele bărbatului. 
În acelaşi timp deschise gura să tipe. Fusese învățată că 
într-o situaţie ca asta, zgomotul era lucrul de care 
atacatorul se temea cel mai mult. 

Dar el fusese mai rapid. Înainte de a apuca să scoată un 
sunet, bărbatul îi acoperi gura. Văzuse ce avea ea de gând 
să facă şi se răsucise în spatele ei, cu o mână pe gura ei şi 
cu cealaltă ţinând-o strâns. Sabina ştia acum că mersese cu 
presupunerile prea departe. Individul purta un halat alb. Se 
aflau într-un spital. Dar bineînţeles că putea fi oricine şi ea 


— 138 — 


făcuse o nebunie mergând cu el. „Să nu mergi nicăieri cu 
un străin.” De câte ori îi spuseseră părinţii acest lucru? 

Apăru o ambulanţă ce dădea cu spatele în zona de 
servicii. Sabina simţi o undă de speranţa ce îi dădu tărie. 
Orice ar fi plănuit atacatorul său, îşi alesese greşit locul. 
Ambulanţa ajunsese la timp. Dar apoi îşi dădu seama că 
bărbatul nu reacţiona. Ea crezuse că o va lăsa şi o va lua la 
fugă. Din contră, el aşteptase ambulanţa şi începu să o 
târască pe ea către aceasta. Sabina văzu cum uşa din 
spatele ambulanţei se deschide şi doi bărbaţi săriră afară. 
Totul fusese plănuit! Cei trei erau complici. Ştiau că avea să 
fie acolo, în vizita la tatăl său, şi veniseră la spital cu gândul 
de a o răpi. 

Reuşise cumva să-l muşte pe bărbat de mâna cu care o 
ţinea de gură. Acesta înjură şi îi dădu drumul. Sabina izbi cu 
cotul şi îl pocni peste nas. Incercă din nou să ţipe, să atragă 
atenţia, dar cei doi din ambulanţă se năpustiră asupra ei. 
Unul dintre ei ţinea un obiect argintiu şi ascuţit, dar Sabina 
îşi dădu seama că era o seringă doar atunci când simţi cum 
o înţeapă în braţ. Zvâcni şi lovi, dar simţi cum o părăsesc 
puterile. Picioarele i se înmuiară şi ar fi căzut dacă cei doi 
nu ar fi prins-o. Nu era inconştientă, ci cât se poate de 
lucidă. Ştia că era în pericol cum nu mai fusese niciodată - 
dar habar nu avea ce se întâmplase. 

Necunoscuţii o târâră pe Sabina spre ambulanţă şi o 
aruncară înăuntru. Salteaua de pe podea măcar îi atenuă 
căderea. Apoi uşile se trântiră şi auzi cum sunt încuiate pe 
afară. Era închisă, singură, într-o cutie din metal goală, fără 
să se poată mişca, deoarece drogul începuse să îşi facă 
efectul. Pe fată o cuprinse disperarea. 

Cei doi bărbaţi se purtau ca şi cum nimic nu se 
întâmplase. Pretinsul medic îşi scoase halatul alb şi-l 
înghesui într-un coş de gunoi. Purta un costum obişnuit pe 
dedesubt şi Sabina observă că avea sânge pe partea din 
faţă a cămăşii. Nasul îi sângera, dar asta era bine. Când 
avea să intre din nou în spital, ar fi părut un simplu pacient. 

Ambulanţa plecă încet. Dacă s-ar fi obosit cineva să 
privească, ar fi văzut că şoferul era îmbrăcat în uniformă, 


— 139 — 


ca şi ceilalţi. În timp ce stătea în Volkswagen-ul său în 
parcare aşteptând-o pe Sabina, Liz Pleasure chiar văzuse 
ambulanta plecând. O jumătate de ora mai târziu, o aştepta 
tot acolo întrebându-se ce se întâmplase cu Sabina. Dar 
avea să mai dureze până să îşi dea seama că fiica ei 
dispăruse. 


— 140 — 


SCHIMB NEDREPT 


Era ora cinci când Alex ajunse la aeroportul London City, 
la capătul unei zile lungi şi frustrante, în care călătorise şi 
pe uscat şi în aer de-a lungul a trei ţări. El şi Jack luaseră 
autobuzul de la Amsterdam la Antwerp, ajungând prea 
târziu pentru a prinde zborul de la ora amiezii. Au avut de 
pierdut trei ore în aeroport, îmbarcându-se în final într-un 
Fokker 50 ce părea că nu mai ajunge în Anglia. Alex se 
întreba acum dacă nu irosise prea mult timp evitându-l pe 
Damian Cray. Trecuse o zi întreagă. Dar măcar aeroportul 
acesta din Londra nu era departe de Liverpool Street şi de 
birourile MI6. 

Alex intenţiona să se ducă cu memoria portabila direct la 
Alan Blunt. Ar fi telefonat înainte, dar nu putea fi sigur că 
Blunt ar fi acceptat convorbirea. Un lucru era sigur: Nu se 
va simţi în siguranţă până ce nu va preda dispozitivul. 
Odată ce MI6 l-ar fi avut, se putea relaxa. 

Acesta era planul - dar totul se schimbă în momentul în 
care păşi în sala de sosire. O femeie stătea la cafenea citind 
ziarul de seară. Prima pagină era deschisă. Era ca şi cum ar 
fi fost pusă acolo special să o vadă Alex. O fotografie a 
Sabinei şi titlul: 


ELEVĂ DISPĂRUTĂ 
LA SPITAL 


— Pe aici, spunea Jack. Putem lua un taxi. 

— Jack! 

Jack văzu expresia de pe faţa lui şi îi urmări privirea. Fără 
a spune altceva, se repezi în singurul magazin al 
aeroportului şi cumpără un ziar. 

Nu se spuneau prea multe - dar în etapa aceasta nu erau 
multe de spus. O elevă în vârstă de 15 ani din sudul Londrei 
îşi vizita tatăl la spitalul Whitchurch în acea dimineaţă. 
Bărbatul fusese de curând rănit într-un incident pus la cale 
de terorişti în sudul Franţei. În mod inexplicabil, ea nu 


— 141 — 


ajunsese în salon; în schimb, dispăruse fără urmă. Poliţiştii 
rugau eventualii martori să dea orice informaţie ar fi avut. 
Mama ei făcuse deja un apel televizat către Sabina, să se 
întoarcă acasă. 

— E mâna lui Cray, spuse Alex cu voce pierdută. A răpit-o 
pe Sabina. 

— O, Doamne, Alex. Vocea lui Jack suna la fel de 
neajutorată ca a lui Alex. A făcut asta ca să recupereze 
memoria portabilă. Trebuia să ne fi gândit... 

— Nu aveam cum să ne aşteptăm la asta. De unde ştia el 
că e prietena mea? Alex se gândi un moment. Yassen! îşi 
răspunse singur la întrebare. El trebuie să-i fi spus lui Cray. 

— Trebuie să te duci la MI6 imediat. Este singurul lucru 
pe care-l poţi face. 

— Nu. Vreau să merg acasă mai întâi. 

— Alex - de ce? 

Alex privi fotografia încă o dată, apoi mototoli pagina. 

— Poate Cray mi-a lăsat un mesaj, spuse el. 


Chiar îi lăsase un mesaj. Dar venise sub o formă la care 
Alex nu se gândise. 

Jack intrase prima ca să verifice că nu îi aştepta niciun 
intrus în casă. Apoi îl chemă pe Alex. Părea supărată, după 
modul în care stătea la uşa din faţă. 

— Este în camera de zi, spuse ea. 

Era vorba despre un televizor cu ecran plat. Cineva 
intrase în casă. Adusese un televizor şi-l lăsase în mijlocul 
camerei. Deasupra acestuia era o cameră web; un cablu 
roşu nou era conectat la o priză din perete. 

— Un dar de la Cray, murmură Jack. 

— Nu cred că este un cadou, spuse Alex. 

Lângă camera web era o telecomandă. Alex o ridică 
şovăind. Ştia că nu avea să-i placă ceea ce urma să vadă, 
dar nu putea ignora acest lucru. Deschise televizorul. 

Ecranul clipi şi se lumină, iar băiatul se trezi faţă în faţă 
cu Damian Cray. Nu era surprins. Se întreba dacă Cray se 
întorsese în Anglia sau rămăsese la Amsterdam. Ştia că era 
o confruntare în direct. Se aşeză încet în faţa ecranului. Nu 


— 142 — 


arăta nicio emoție. 

— Alex! Cray părea relaxat şi vesel. Vocea sa era atât de 
clară, încât ai fi zis că era cu ei în cameră. Mă bucur că ai 
ajuns teafăr acasă. Am aşteptat să stau de vorbă cu tine. 

— Unde e Sabina? întreba Alex. 

— Unde e Sabina? Unde e Sabina? Ce drăguţ! Dragoste 
adolescentină! 

Imaginea se schimbă. Alex o auzi pe Jack icnind. Sabina 
zăcea pe un pătuţ într-o cameră goală. Părul îi era răvăşit, 
dar altfel părea întreagă. Privi în sus către camera de luat 
vederi, şi Alex văzu confuzia şi teama din ochii ei. 

Apoi imaginea reveni la Cray. 

— Nu am rănit-o... încă, spuse el. Dar asta se poate 
schimba oricând. 

— Nu vă voi da memoria portabilă, spuse Alex. 

— Asculta-mă, Alex. Cray se aplecă înainte, astfel încât 
părea că se apropie de ecran. Tinerii din ziua de azi sunt 
atât de căpoşi! Intervenţia ta mi-a dat multă bătaie de cap 
şi m-a costat enorm. Şi treaba stă aşa: îmi vei da memoria 
portabilă, pentru că dacă nu o vei face, prietena ta va muri 
şi tu vei vedea acest lucru în direct. 

— Nu-l asculta, Alex! exclamă Jack. 

— Mă va asculta şi te rog să nu te bagi! Cray zâmbi. 
Părea foarte încrezător, ca şi cum acesta nu era altceva 
decât un alt interviu monden. Îmi imaginez ce-ţi trece prin 
minte, continuă el, adresându-i-se din nou lui Alex. Te 
gândeşti să te duci la prietenii tăi de la MI6. Te sfătuiesc 
serios să n-o faci. 

— De unde ştii că nu am fost deja la ei? întreba Jack. 

— Sper din toată inima că nu aţi făcut-o, răspunse Cray. 
Pentru că sunt un om foarte irascibil. Dacă mi se pare doar 
că cineva pune întrebări în legătură cu mine, o voi ucide pe 
fată. Dacă se întâmplă să fiu urmărit de oameni pe care nu- 
i cunosc, o voi ucide pe fată. Dacă un poliţist îmi aruncă 
doar o privire pe stradă, o voi ucide pe fată. Vă promit 
acest lucru. Dacă nu îmi aduci memoria portabilă personal, 
înainte de ora zece mâine-dimineaţă, cu siguranţă o voi 
ucide pe fată. 


— 143 — 


— Nu! Alex era sfidător. 

— Mă poţi minţi, Alex, dar nu te poţi minţi pe tine însuşi. 
Nu lucrezi pentru MI6. Ei nu înseamnă nimic pentru tine. 
Dar fata, da. Dacă o laşi baltă, vei regreta acest lucru 
pentru tot restul vieţii. Şi nu se va termina odată cu ea. li 
voi vâna şi pe ceilalţi prieteni ai tăi. Nu-mi subestima 
puterea! Voi distruge tot şi pe toţi cei pe care îi cunoşti. Şi 
apoi voi veni după tine. Aşa că nu te amăgi singur. Opreşte 
toate astea. Dă-mi ceea ce vreau. 

Urmă o tăcere lungă. 

— Unde vă pot găsi? întrebă Alex. 

Cuvintele aveau un gust amar. Gustul înfrângerii. 

— Sunt la casa mea din Wiltshire. Poţi lua un taxi de la 
gara Bath. Toţi şoferii ştiu unde locuiesc. 

— Dacă v-o aduc... Alex se chinui să găsească cuvintele 
potrivite. De unde ştiu că-i veţi da drumul? De unde ştiu că 
ne veţi da drumul? 

— Exact! Jack interveni din nou. De unde ştim că putem 
avea încredere în tine? 

— Am fost făcut cavaler al regatului! exclamă Cray. 
Regina are încredere în mine; prin urmare, şi voi puteţi 
avea! 

Ecranul se stinse. 

Alex se întoarse către Jack. Era prima dată când se 
simţea neputincios. 

— Ce mă fac? întrebă el. 

— Ignoră-l, Alex. Du-te la MI6. 

— Nu pot, Jack. Ai auzit ce a spus. Mâine înainte de ora 
zece. MI6 nu va putea face nimic până atunci şi, dacă 
încearcă să facă ceva, Cray o va ucide pe Sab. Işi sprijini 
capul în mâini. Nu pot permite să se întâmple una ca asta. 
Din cauza mea a intrat în bucluc. Nu mi-aş mai putea găsi 
liniştea după asta. 

— Dar, Alex... Mulţi alţi oameni ar putea fi afectaţi dacă 
Lovitura Vulturului - ce-o mai fi şi asta - are loc. 

— Nu ştim asta. 

— Crezi că Damian Cray ar face toate astea dacă ar jefui 
o bancă sau ceva de genul acesta? 


— 144 — 


Alex nu spuse nimic. 

— Cray este un asasin, Alex. Îmi pare rău. Aş vrea să te 
ajut mai mult. Dar nu cred că ar trebui să mergi în casa 
aceea. 

Alex se gândi la asta. Se gândi bine. Atâta timp cât Cray 
o avea pe Sabina, toate atuurile erau la el. Dar poate că 
exista o cale de a o scoate de acolo: să se predea el. Ar fi 
devenit încă o dată prizonierul lui Cray. După ce Sabina ar fi 
fost liberă, Jack ar fi putut contacta MI6. Şi poate - doar 
poate - Alex ar fi putut scăpa cu viaţă. 

Îi expuse repede ideea sa lui Jack. Ea ascultă - dar cu cât 
auzi mai mult, cu atât părea mai nefericită. 

— Este foarte periculos, Alex, spuse ea. 

— Dar s-ar putea să meargă. 

— Nu-i poţi da memoria portabilă. 

— Nu-i voi da memoria portabilă, Jack. 

— Şi dacă nu merge? 

Alex ridica din umeri. . 

— Atunci câştigă Cray. Are loc Lovitura Vulturului. Incercă 
să zâmbească, însă nu era deloc vesel. Dar măcar vom afla 
despre ce este vorba. 


Casa era la marginea văii Bath, la douăzeci de minute de 
mers cu maşina de gară. Cray avusese dreptate într-o 
privință. Şoferul de taxi ştia unde se află fără ajutorul 
vreunei hărţi sau a unei adrese - şi, în timp ce maşina rula 
pe aleea privată către intrarea principală, Alex înţelese de 
ce. 

Damian Cray locuia într-o mănăstire italiană. Potrivit 
celor relatate de presă, o văzuse în Cimbria, se îndrăgostise 
de ea şi o adusese cu vaporul aici, bucată cu bucată. 
Clădirea era cu adevărat extraordinară. Proprietatea părea 
să se întindă pe o suprafaţă mare şi era ferită de ochii lumii 
de un zid de cărămidă înalt, de culoarea mierii, cu două 
porţi sculptate de cel puţin zece metri înălţime. In spatele 
zidului, Alex văzu un acoperiş de ţiglă din teracotă, iar în 
spatele acestuia un turn cu stâlpi, ferestre arcuite şi 
creneluri în miniatură. O mare parte din gradină fusese 


— 145 — 


importată tot din Italia, cu chiparoşi şi măslini. Nici măcar 
vremea nu părea britanică. Răsărise soarele şi cerul era 
albastru şi senin. Probabil că era cea mai caldă zi a anului. 

Alex îl plăti pe şofer şi cobori. Purta un jerseu Trailrider 
gri, cu mâneci scurte. In timp ce se îndrepta spre porţi, îşi 
deschise puţin fermoarul şi lăsă briza să-i mângâie pielea. 
Văzu o funie ce ieşea dintr-o gaură din zid şi trase de ea. 
Un clopoțel sună. Alex se gândi că odată acest clopoțel 
chema măicuţele la rugăciune. Părea straniu că un lăcaş 
sfânt fusese desfiinţat şi adus aici pentru a deveni vizuina 
unui nebun. 

Porţile se deschiseră electronic. Alex păşi printre ele şi 
pătrunse într-o curte de mănăstire: o porţiune rectangulară 
cu iarba perfect tunsă împrejmuită de statui de sfinţi. In 
faţă era o capelă din secolul al XIV-lea, care se continua cu 
o vilă, cele două clădiri armonizându-se perfect. Simţi miros 
de lămâi în aer. Din casă se auzea muzică pop. Alex 
recunoscu melodia. Linii albe: Cray îşi asculta propriul CD. 

Uşa din faţă se deschise. Nu era nimeni care să-l 
întâmpine, aşa că Alex intră. Uşa ducea direct într-o 
încăpere largă, aerisită, cu mobilă frumoasă aranjată pe o 
pardoseală din gresie. Acolo era un pian mare din lemn de 
trandafir şi câteva tablouri, iar piese medievale de altar 
atârnau pe pereţii perfect albi. Un rând de şase ferestre 
dădea spre o terasă cu o grădină în spate. Draperiile albe 
ce atârnau din tavan până la podea se legănau uşor. 

Damian Cray era aşezat într-un scaun din lemn sculptat, 
cu un pudel alb ghemuit în braţe. Când Alex intră în 
cameră, îşi ridică privirea. 

— A, iată-te, Alex. Mângâie câinele. Acesta e Bubbles. Nu 
e drăguţ? 

— Unde e Sabina? întrebă Alex. 

Cray se încruntă. 

— Nu am de gând să primesc ordine de la tine, dacă nu 
te superi, spuse el. Cu atât mai puţin în casa mea. 

— Unde e? 

— Bine, bine! Momentul de furie trecuse. Cray se ridică şi 
câinele sări din braţe şi fugi din cameră. El se duse până la 


— 146 — 


birou şi apăsă un buton. Câteva secunde mai târziu se 
deschise o uşă, şi Yassen Gregorovici intră. Sabina era cu 
el. Făcu ochii mari când îl văzu pe Alex, dar nu putea vorbi. 
Mâinile îi erau legate şi avea o bucată de bandă peste gură. 
Yassen o aşeză pe un scaun şi rămase lângă ea. Ochii săi îl 
evitau pe Alex. 

— Uite-o, Alex, spuse Cray. Puțin cam speriată, poate, 
dar teafără. 

— De ce aţi legat-o? întrebă Alex. De ce nu o lăsaţi să 
vorbească? 

— Pentru că mi-a spus nişte lucruri urâte, răspunse Cray. 
A şi încercat să mă atace. De fapt, ca să fiu sincer, s-a 
purtat într-un mod nedemn de o domnişoară. Se încruntă. 
Acum ia să vedem, ai ceva pentru mine? 

Acesta era momentul de care se temuse Alex. Avea un 
plan. În trenul de la Londra la Bath, în taxi, şi chiar păşind 
către casă, fusese sigur că va funcţiona. Acum, faţă în faţă 
cu Damian Cray, nu mai era atât de sigur. 

Căută în buzunar şi scoase memoria portabila. Capsula 
argintie avea un capac, pe care Alex îl scoase, dezvăluind 
un labirint de circuite înăuntru. El băgase un tub colorat 
acolo, cu vârful în dispozitiv. Îl ridică astfel încât Cray să îl 
vadă. 

— Ce e asta? întreba Cray. 

— E superglue, răspunse Alex. Nu ştiu ce se află în 
memoria portabilă atât de prețioasă, dar mă îndoiesc că va 
funcţiona dacă se umple cu chestia asta. Trebuie doar să o 
strâng în mână şi puteţi uita de Lovitura Vulturului. Puteţi 
uita de toate. 

— Cât de ingenios! chicoti Cray. Dar nu prea văd rostul. 

— E simplu, spuse Alex. O lăsaţi pe Sabina să plece; ea 
iese de aici. Merge la un bar sau la o casă şi-mi telefonează 
aici. Îi puteţi da numărul. Când ştiu că e în siguranţă, vă voi 
da memoria portabilă. 

Alex minţea. 

Odată ce Sabina ar fi plecat, ar fi strâns oricum tubul. 
Memoria portabilă avea să se umple cu superglue, care s-ar 
fi întărit imediat. Alex era sigur că ar fi făcut ca dispozitivul 


— 147 — 


să devină inoperabil. Nu avea remuşcări că îl păcălea pe 
Cray. Acesta fusese planul său. Nu voia să se gândească la 
ceea ce avea să i se întâmple lui, dar nu conta. Sabina avea 
să fie liberă. Şi de îndată ce Jack ştia că ea e în siguranţă, 
putea acţiona. Jack avea să sune la MI6. Alex trebuia să 
rămână cumva în viaţă până ce soseau ei. 

— A fost ideea ta? întrebă Cray. Alex nu răspunse, aşa că 
acesta continuă. Este foarte isteaţă. Drăguţă. Dar 
întrebarea e... Ridică câte un deget de la fiecare mână. Va 
funcţiona? 

— Vorbesc serios. Alex ridică memoria portabilă. Daţi-i 
drumul. 

— Dar dacă se duce direct la poliţie? 

— Nu se va duce. 

Sabina încercă să-şi exprime dezaprobarea din spatele 
căluşului. Alex trase aer în piept. 

— Mă aveţi pe mine, explică el. Dacă Sabina merge la 
poliţie, îmi puteţi face ce vreţi. Aşa că asta o va opri. 
Oricum, ea nu ştie ce plănuiţi. Nu poate face nimic. 

Cray dădu din cap. 

— Imi pare rău, spuse el. 

— Cum? 

— Nicio învoială! 

— Sunteţi sigur? 

Alex strânse mâna în jurul tubului. 

— Absolut. 

— Cum rămâne cu Lovitura Vulturului? 

— Cum rămâne cu prietena ta? Pe birou se afla o 
foarfecă mare. Inainte ca Alex să spună ceva, Cray o ridică 
şi i-o aruncă lui Yassen. Sabina începu să se agite cu furie, 
dar rusul o ţinu pe loc. Ai greşit la calcule, Alex, continuă 
Cray. Eşti foarte viteaz. Ai face aproape orice ca fata să fie 
eliberată. Dar eu aş face orice ca să o păstrez. Şi mă întreb 
cât eşti pregătit să priveşti cât de departe va trebui să 
merg înainte să te hotărăşti să-mi dai memoria portabilă. 
Un deget, poate? Două degete? 

Yassen deschise foarfeca. Sabina se potoli dintr-odată. 
Ochii ei îl implorau pe Alex. 


— 148 — 


— Nu! strigă Alex. Îşi dădu îngrozit seama că de data 
asta Cray câştigase. El mizase pe faptul că măcar Sabina 
avea să fie eliberata. Dar n-a fost să fie. 

Cray văzu înfrângerea din ochii lui. 

— Dă-mi-o! ceru el. 

— Nu. 

— Începe cu degetul cel mic, Yassen. Apoi vom trece pe 
rând la fiecare, până la degetul mare. 

Lacrimi apărură în ochii Sabinei. Nu-şi putea ascunde 
groaza. 

Alex simţi că i se face rău. Era leoarcă de transpiraţie pe 
sub cămaşă. Nu putea face nimic. Îşi dorea acum să o fi 
ascultat pe Jack. Işi dorea să nu fi venit. 

Aruncă memoria portabilă pe birou. 

Cray o ridică. 

— Ei bine, problema asta s-a rezolvat, spuse el zâmbind. 
Acum, să uităm de toate neplăcerile şi să bem o ceaşca de 
ceai! 


— 149 — 


NEBUNIE ŞI BISCUIŢI 


Ceaiul se servea afară pe peluză - dar era o peluză de 
mărimea unui câmp, într-un parc cum Alex nu mai văzuse 
în viaţa lui. Cray îşi construise o lume fantastică în zona 
rurală a Angliei, cu zeci de piscine, fântâni, temple în 
miniatură şi grote. Exista şi o grădină de trandafiri şi una cu 
statui, o grădină plină cu flori albe şi una cu tot felul de 
plante care fuseseră sădite ca să arate ca un ceas. Şi peste 
tot construise replici ale unor clădiri pe care Alex le ştia. 
Turnul Eiffel, Colosseumul din Roma, Taj Mahalul, Turnul 
Londrei: fiecare era exact de o sută de ori mai mică decât 
originalul şi toate erau asamblate ca nişte ilustrate cu 
peisaje împrăştiate pe podea. Era parcul unui om care voia 
să stăpânească lumea, dar nu putea, aşa că o micşorase la 
dimensiunile lui. 

— Ce crezi despre asta? întrebă Cray când i se alătură lui 
Alex la masă. 

— Unele parcuri au pavaje cu modele nebuneşti, 
răspunse Alex încet, dar nu am văzut niciodată ceva atât de 
nebunesc ca aici. 

Cray zâmbi. 

Erau cinci persoane aşezate pe terasa înaltă. Cray, Alex, 
Yassen, bărbatul pe nume Henryk şi Sabina. Fata fusese 
dezlegată şi căluşul îi fusese scos de la gură - şi de îndată 
ce fusese eliberată, se repezise la Alex şi-şi aruncase 
braţele în jurul gâtului său. 

— Îmi pare foarte rău, şoptise ea. Trebuia să te fi crezut. 

Asta a fost tot ce a spus, apoi a rămas tăcută, albă ca 
varul la faţă. Alex ştia că ei îi era frică. Dar era tipic pentru 
Sabina să nu o arate. 

— Ei bine, iată-ne pe toţi. O familie mare şi fericită, spuse 
Cray. Arătă spre bărbatul cu păr sur şi faţa ciupită de 
vărsat. Acum, că era mai aproape de el, Alex văzu că era 
de-a dreptul urât. Ochii săi, măriţi de ochelari, erau uşor 
bulbucaţi. Purta o cămaşă de blugi prea strâmtă, care-i 
scotea în evidenţă burdihanul. 


— 150 — 


— Nu cred că l-ai cunoscut pe Henryk, adăugă Cray. 

— Nu cred că vreau să o fac, spuse Alex. 

— Trebuie să ştii să pierzi, Alex. Henryk mi-e de mare 
ajutor. Pilotează avioane cu reacţie. 

Avioane cu reacţie. O altă piesă din puzzle. 

— Şi unde vă duce cu avionul? întrebă Alex. Sper că 
undeva departe. 

Cray zâmbi în sinea lui. 

— Vom ajunge la asta imediat. Între timp, să vă servesc? 
Este ceai Earl Grey; sper să nu vă supăraţi. Şi serviţi-vă cu 
biscuiţi. 

Cray umplu cinci ceşcuţe şi puse ceainicul jos. Yassen 
încă nu vorbise. Alex avea impresia că rusul nu se simţea în 
largul său aici. Şi mai era un lucru ciudat. Intotdeauna îl 
considerase pe Yassen cel mai aprig duşman al său, dar 
acum, el părea aproape lipsit de importanţă. Doar Damian 
Cray conta. 

— Mai avem o oră până să plecăm, spuse Cray. Aşa că 
m-am gândit să vă spun câte ceva despre mine. M-am 
gândit că aşa va trece timpul mai uşor. 

— Nu mă interesează chiar atât de tare, spuse Alex. 

Zâmbetul lui Cray se subţie. 

— Nu pot să cred una ca asta. Am avut impresia că, în 
ultimul timp, te interesează persoana mea. 

— Aţi încercat să-mi ucideţi tatăl, spuse Sabina. 

Cray se întoarse, surprins să îi audă vocea. 

— Da, aşa este, admise el. Şi dacă îţi ţii gura, vei auzi şi 
de ce. 

Făcu o pauză. O pereche de fluturi străluciră în jurul unui 
strat de levănţică. 

— Am avut o viaţă foarte interesanta şi privilegiată, 
începu Cray. Părinţii mei erau bogaţi. Superbogaţi, aţi 
spune voi. Dar nu erau super. Tatăl meu era om de afaceri 
şi era cam plicticos, ca să fiu sincer. Mama nu prea făcea 
multe lucruri; nici pe ea n-am iubit-o prea mult. Am fost 
singur la părinţi şi bineînţeles că am fost cât se poate de 
alintat. Uneori mă gândesc la faptul că la vârsta de opt ani 
eram mai bogat decât sunt într-o viaţă majoritatea 


— 151 — 


oamenilor! 

— Trebuie să ascultăm toate astea? întrebă Alex. 

— Dacă mă mai întrerupi, îi voi cere lui Yassen să pună 
mâna pe foarfecă, răspunse Cray. Continuă: Prima mea 
dispută serioasă cu părinţii a avut loc când aveam 
treisprezece ani. Vedeţi, m-au trimis la Academia Regală 
din Londra. Eram un cântăreţ extrem de talentat. Dar 
necazul era că uram locul acela. Bach şi Beethoven, şi 
Mozart, şi Verdi. Eram adolescent, pentru Dumnezeu! 
Voiam să devin Elvis Presley; voiam să am o trupă; voiam 
să devin faimos! Tata s-a supărat foarte tare când i-am 
spus. Strâmba din nas la tot ce era la modă. Chiar 
considera că-l dezamăgisem şi mă tem că mama era de 
acord cu el. Amândoi aveau ideea asta că într-o zi voi cânta 
muzică de operă la Covent Garden sau ceva de genul ăsta. 
Nu voiau să plec de acolo. De fapt, mi-au interzis - şi nu 
ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut acel accident 
oribil de maşină. A căzut pe ei, ştiţi. Nu pot spune că am 
fost foarte supărat, deşi, bineînţeles, a trebuit să mă prefac. 
Dar ştiţi ce am crezut? Am crezut că Dumnezeu era de 
partea mea. El a dorit ca eu să am succes, aşa că Ela decis 
să mă ajute. 

Alex o privi pe Sabina să vadă cum reacţionează auzind 
toate astea. Ea stătea pe scaun nemişcată, cu ceaşca de 
ceai neatinsă. Nu avea pic de culoare în obraji. Dar se 
stăpânea încă. Nu lăsa să se vadă nimic. 

— Oricum, continuă Cray, cel mai bun lucru a fost că 
părinţii mei au ieşit din peisaj şi, chiar şi mai bine de atât, 
că eu am moştenit toţi banii lor. Când aveam douăzeci şi 
unu de ani mi-am cumpărat un apartament în Londra - de 
fapt era mai mult o mansardă - şi mi-am făcut o trupă. Se 
numea Slam! Cum sunt sigur că ştiţi, restul e istorie. Cinci 
ani mai târziu, am început o carieră solo şi în scurt timp am 
devenit cel mai mare cântăreţ din lume. Şi atunci am 
început să mă gândesc la lumea în care trăiam. Am vrut să 
ajut oamenii. Toată viaţa am dorit acest lucru. După felul în 
care mă priveşti, Alex, aş zice că mă crezi un fel de 
monstru. Dar nu sunt. Am strâns milioane de lire sterline 


— 152 — 


pentru caritate. Milioane şi milioane. Şi ar trebui să îţi 
reamintesc, în caz că ai uitat, că am fost înnobilat de 
regină. Sunt de fapt Sir Damian Cray, deşi nu mă folosesc 
de titlu pentru că nu sunt snob. Apropo, o doamnă foarte 
drăguță, regina. Ştiţi câţi bani a strâns numai cântecul meu 
„Ceva pentru copii”? Destul cât să hrănească o ţară 
întreagă! Dar problema este că, uneori, nu e de ajuns să fii 
vestit şi bogat. Voiam să fac ceva deosebit - dar ce puteam 
face când oamenii nu ascultă? Uitaţi cazul Institutului 
Milburn din Bristol. Acesta avea un laborator care lucra 
pentru o serie de firme cosmetice şi am descoperit că-şi 
testau multe dintre produse pe animale. Sunt sigur că în 
privinţa asta eşti de partea mea, Alex. Am încercat să-i 
opresc. Am făcut campanie timp de un an. Am făcut o 
petiție cu douăzeci de mii de semnături şi tot nu au vrut să 
asculte. Aşa că într-un final - cunoscusem oameni şi 
bineînţeles că aveam o groază de bani - mi-am dat seama 
că cel mai bine ar fi să punem ca profesorul Milburn să fie 
ucis. Şi asta am făcut. Şase luni mai târziu, institutul a fost 
închis şi cu asta basta. Niciun animal nu a mai fost rănit. 

Cray îşi roti mâna deasupra farfuriei cu biscuiţi şi luă 
unul. Era evident mulţumit de el însuşi. 

— Am pus să fie ucişi mulţi oameni în anii ce au urmat, 
spuse el, cum ar fi, bunăoară, nişte indivizi extrem de 
neplăcuţi care tăiau pădurile tropicale din Brazilia. Se află 
încă acolo... la doi metri sub pământ. Apoi a fost un grup de 
pescari japonezi care nu au vrut să mă asculte. Am pus să 
fie îngheţaţi în propriul frigider. Asta îi va învăţa minte să 
nu mai vâneze balenele rare! Şi a mai fost o companie în 
Yorkshire care vindea mine antipersonal. Nu mi-a plăcut 
asta deloc! Aşa că am aranjat ca întreg consiliul director să 
dispară într-o croazieră pe lacul District şi am pus capăt şi 
acestui lucru! A trebuit să fac nişte lucruri groaznice în 
viaţa mea, recunosc. Se întoarse către Sabina. Nu mi-a 
plăcut că a trebuit să arunc în aer casa de vacanţă în care 
se afla tatăl tău. Dacă nu m-ar fi spionat, n-ar fi fost 
necesar. Dar trebuie să înţelegi că n-am putut să-l las să-mi 
strice planurile. 


— 153 — 


Sabina spumega de furie, şi Alex ştiu că ea trebuia să 
facă un efort de voinţă să nu-l atace pe Cray. Dar Yassen 
stătea lângă ea şi nu s-ar fi putut apropia de el. 

Cray continuă: 

— Este o lume groaznică şi, dacă vrei să schimbi ceva, 
uneori trebuie să fii un pic extremist. Altfel, nu se poate. 
Sunt extrem de mândru de faptul că am ajutat atâţia 
oameni şi atâtea cauze diferite. De fapt, mi-am dedicat 
viaţa oamenilor - tot ce am făcut a fost pentru binele lor. 

Făcu o pauză suficient de mare pentru a mânca biscuitul 
pe care-l alesese. 

Alex se forţă să bea puţin din ceaiul parfumat. Ura gustul 
acestuia, dar gura îi era complet uscată. 

— Am două întrebări, spuse el. 

— Te rog, pune-le. 

— Prima este pentru Yassen Gregorovici. Se întoarse 
către rus. De ce lucraţi pentru aşa un nebun? Alex se 
întrebă dacă Cray îl va lovi. Dar merita. Toate semnele 
arătau că rusul nu împărtăşeşte viziunea despre lume a lui 
Cray. Părea să nu se simtă în largul lui. Merita să planteze 
nişte seminţe ale discordiei între ei. _ 

Cray se încruntă, dar nu reacţionă. li făcu semn lui 
Yassen să răspundă. 

— Mă plăteşte, spuse Yassen simplu. 

— Sper că a doua întrebare a ta este mai interesantă, i-o 
trânti Cray. 

— Da. Aţi încercat să-mi spuneţi că tot ce faceţi este 
pentru o cauză bună. Credeţi că toate aceste omoruri se 
justifică datorită rezultatelor. Nu pot fi de acord. Multă lume 
lucrează pentru binele altora; mulţi oameni vor să schimbe 
lumea. Dar ei nu se comportă ca dumneavoastră. 

— Aştept... se repezi Cray. 

— Bine. lată întrebarea mea. Ce este Lovitura Vulturului? 
Chiar vreţi să spuneţi că este un plan care va face din lume 
un loc mai bun? 

Cray râse încet. Pentru o secundă semăna cu elevul 
diabolic de odinioară, care se bucura de moartea părinţilor 
lui. 


— 154 — 


— Da, spuse el. Exact asta este. Uneori oamenii sunt 
greu de înţeles. Tu nu mă înţelegi, şi nici prietena ta nu mă 
înţelege. Dar eu chiar vreau să schimb lumea. Asta am vrut 
mereu. Şi am avut mare noroc pentru că muzica mea a 
făcut acest lucru posibil. In secolul XXI, artiştii sunt mai 
influenţi decât politicienii. Eu sunt singurul care a observat 
asta. 

Cray alese un al doilea biscuit, de data asta cu cremă. 

— Să te întreb ceva, Alex. Care crezi că este cel mai 
mare rău de pe planetă în ziua de azi? 

— Fără să vă pun la socoteală? întrebă Alex. 

Cray se încruntă. 

— Te rog să nu mă enervezi, ameninţă el. 

— Nu ştiu, spuse Alex. Spuneţi-mi. 

— Drogurile! Cray scuipă acest singur cuvânt ca şi cum 
era de la sine înţeles. Drogurile provoacă mai multă 
nefericire şi distrugere decât orice altceva în lume. 
Drogurile ucid mai mulţi oameni decât războaiele şi 
terorismul. Ştii că drogurile sunt cea mai mare cauză a 
infracţionalităţii în societatea occidentală? Avem copii pe 
străzi care iau heroină şi cocaină şi fură pentru a-şi susţine 
financiar obiceiurile. Dar nu sunt criminali; sunt victime. 
Drogurile sunt de vină. 

— Am vorbit despre asta la şcoală, spuse Alex. Ultimul 
lucru de care avea nevoie acum era o prelegere. 

— Toată viaţa mea m-am luptat cu drogurile, continuă 
Cray. Am apărut în reclame finanţate de guvern. Am 
cheltuit milioane construind centre pentru tratament. Şi am 
scris cântece. Trebuie să fi ascultat Linii albe... 

Inchise ochii şi fredonă uşor, apoi cântă: 


Otrava este peste tot. Otrava curge, 

E peste tot - pentru numele lui Dumnezeu 
De ce oare nu ştie nimeni 

Cum să pună capăt acestui joc mortal? 


Se opri. 
— Dar eu ştiu cum să-i pun capăt, spuse el simplu. Am 


— 155 — 


reuşit, până la urmă. Şi Lovitura Vulturului exact asta şi 
este. O lume fără droguri. Nu e ceva la care să visezi, Alex? 
Nu merită câteva sacrificii? Gândeşte-te la asta! Sfârşitul 
problemei drogurilor. Şi eu pot face acest lucru posibil. 

— Cum? 

Lui Alex aproape că îi era frică de răspuns. 

— Este uşor. Guvernele nu vor să facă nimic, nici poliţia. 
Nimeni nu-i poate opri pe traficanţi. Aşa că trebuie să te 
întorci la sursă. Trebuie să te gândeşti de unde vin 
drogurile astea. Şi de unde vin? lţi spun eu... In fiecare an, 
sute şi sute de tone de heroină vin din Afghanistan - în 
special din provinciile Nangarhar şi Helmand. Ştii că 
producţia a crescut cu 1400 la sută de când talibanii au fost 
învinşi? Cam asta s-a ales de războiul acela. Apoi, după 
Afghanistan, este Burma şi triunghiul de aur, cu vreo sută 
de mii de hectare de pământ folosit pentru a produce opiu 
şi heroină. Guvernului din Burma nu-i pasă. Nimănui nu-i 
pasă. Şi să nu uităm de Pakistan, care produce o sută 
cinzeci şi cinci de tone de opiu pe an, cu rafinării în întreaga 
regiune Khyber şi de-a lungul graniţelor. In cealaltă parte a 
lumii se află Columbia. Este furnizorul şi distribuitorul 
numărul unu de cocaină, dar produce şi heroină şi 
marijuana. Este o afacere în valoare de trei miliarde de 
dolari pe an, Alex. Optzeci de tone de cocaină la fiecare 
douăsprezece luni, Alex. Şapte tone de heroină. O mare 
parte din acestea ajung pe străzile oraşelor americane şi în 
licee. Un val de mizerie şi crime. Dar asta este doar o mică 
parte. Cray ridică o mână şi începu să enumere alte ţări pe 
degete. Sunt rafinării şi în Albania. În Tailanda. Culturi de 
cocaină în Peru. Plantaţii de mac în Egipt. Efedrina, 
substanţa chimică folosită în producerea de heroină este 
fabricată în China. Una dintre cele mai mari pieţe de 
droguri din lume poate fi găsită în Taşkent, în Uzbekistan. 
Acestea sunt principalele surse ale problemei drogurilor în 
lume. Aici încep problemele. Acestea sunt ţintele mele. 

— inte... Alex şopti acest cuvânt. 

Damian Cray băgă mâna în buzunar şi scoase memoria 
portabilă. Yassen deveni deodată atent. Alex ştia că are 


— 156 — 


armă şi că o va folosi dacă ar fi mişcat măcar. 

— Deşi nu trebuia să ştii acest lucru, explică Cray, 
aceasta este de fapt o cheie care descuie unul dintre cele 
mai complicate sisteme de securitate concepute vreodată. 
Cheia originală a fost creată de Agenţia Naţionala de 
Securitate a Americii şi este purtată de preşedintele 
Statelor Unite. Prietenul meu, răposatul Charlie Roper, era 
ofiţer la ANS şi cunoştinţele sale despre coduri mi-au 
permis să realizez un duplicat. Chiar şi aşa, a necesitat un 
efort imens. Nu ai idee ce putere de procesare mare a 
computerului a fost necesară pentru a crea o a doua 
cheie... 

— Gameslayer... spuse Alex. 

— Da. A fost acoperirea perfectă. Atâţia oameni; atâta 
tehnologie. O fabrică cu toată puterea de procesare de care 
aveam nevoie. Şi, în realitate, totul a fost pentru asta! 

Ridică în aer micuța capsulă metalică. 

— Această cheie îmi va oferi accesul către două mii cinci 
sute de proiectile nucleare. Acestea sunt proiectile 
americane şi sunt accesibile dintr-o lovitură - adică pot fi 
lansate într-o secundă. Intenţia mea este de a intra în 
sistemul ANS şi de a lansa douăzeci şi cinci dintre aceste 
proiectile către ţinte de pe glob pe care le-am ales cu 
atenţie. Cray zâmbi cu tristeţe. Este aproape imposibil să-ţi 
imaginezi devastarea care va fi produsă de douăzeci şi cinci 
de proiectile de o sută de tone ce vor exploda deodată. 
America de Sud, America Centrală, Asia, Africa... aproape 
fiecare continent va simţi durerea. Şi va fi durere, Alex. 
Sunt conştient de asta. Dar voi fi eliminat câmpurile de 
mac. Fermele şi fabricile. Rafinăriile, căile comerciale, 
pieţele. Nu vor mai fi traficanţi de droguri, pentru că nu vor 
mai exista resurse. Bineînţeles că vor muri milioane. Dar 
alte milioane vor fi salvate. Asta este Lovitura Vulturului, 
Alex. Începutul unei noi epoci de aur. O zi în care omenirea 
se va reuni şi se va bucura. Ziua aceea este acum. Vremea 
mea a sosit, în sfârşit. 


— 157 — 


LOVITURA VULTURULUI 


Alex şi Sabina fură duşi într-o cameră undeva la subsolul 
casei şi aruncaţi înăuntru. Uşa se închise şi rămaseră 
singuri. 

Alex îi făcu semn Sabinei să nu vorbească, apoi începu 
repede să cerceteze încăperea. Uşa era din stejar masiv, 
încuiată pe dinafară şi probabil prinsă în bolţuri. Exista o 
singură fereastră sus pe perete, dar avea gratii şi, oricum, 
nu era destul de mare să se poată strecura pe acolo. Nu se 
vedea nimic prin ea. Camera fusese probabil folosită 
cândva pentru depozitarea vinului; pereţii erau goi şi 
nedecoraţi, podeaua era din beton şi, în afară de câteva 
rafturi, nu era mobilă. Un bec simplu atârna din tavan. Alex 
căuta microfoane ascunse. Era puţin probabil ca Damian 
Cray să dorească să asculte ce vorbeau ei doi, dar chiar şi 
aşa, voia să fie sigur că nu sunt auziţi. 

Alex se întoarse către Sabina doar în momentul în care 
terminase de verificat fiecare centimetru al camerei. Fata 
părea neobişnuit de calmă. El se gândi la toate lucrurile 
care i se întâmplaseră. Fusese răpită şi ţinută prizonieră - 
legată la mâini şi cu căluş la gură. Fusese adusă faţă în faţă 
cu bărbatul care ordonase execuţia tatălui ei şi ascultase 
cum el îşi expusese ideea nebunească de a distruge 
jumătate din lume. Şi iată că era din nou încuiată, cu 
certitudinea că ea şi Alex nu aveau să fie lăsaţi să plece de 
acolo în viaţă. Sigur că era îngrozită. Dar aşteptă în tăcere 
până ce Alex termină de verificat, privindu-l ca şi cum l-ar fi 
văzut pentru prima dată. 

— Eşti în regulă? întrebă el în final. 

— Alex... Dar atunci când încercă să vorbească o năpădi 
emoția. Inspiră adânc şi încercă să-şi revină. Nu-mi vine să 
cred că se întâmplă toate astea, spuse ea. 

— Ştiu. Aş vrea să nu fie aşa. Alex nu ştia ce să spună. 
Când te-au prins pe tine? întrebă el. 

— La spital. Erau trei. 

— Ţi-au făcut rău? 


— 158 — 


— M-au speriat. Şi mi-au făcut o injecție. Se încruntă. 
Doamne - Damian Cray e aşa un ciudat! Şi nu mi-am dat 
seama niciodată că e aşa de mic! 

Asta îl făcu pe Alex să zâmbească, în pofida tuturor celor 
întâmplate. Sabina nu se schimbase. 

Dar era serioasă. 

— De îndată ce l-am văzut, m-am gândit la tine. Am ştiut 
că spuseseşi adevărul şi m-am simţit prost că nu te 
crezusem. Se opri. Eşti exact ce ai spus. Spion! 

— Nu chiar... 

— Cei de la MI6 ştiu că eşti aici? 

— Nu. 

— Dar trebuie să ai nişte dispozitive, ceva. Mi-ai spus că 
ei ţi-au dat dispozitive. Nu ai şireturi care explodează sau 
ceva care să ne ajute să scăpăm de aici? 

— Nu am nimic. MI6 nici măcar nu ştiu că sunt aici. După 
ce s-a întâmplat la bancă - pe Liverpool Street - am pornit 
pe urmele lui Cray de unul singur. Eram foarte furios pe 
felul în care te-au păcălit pe tine şi m-au minţit pe mine. 
Am fost un prost. Vreau să spun că am avut memoria 
portabilă în mână... şi i-am dat-o înapoi lui Cray! 

Sabina înţelese. 

— Ai venit aici să mă salvezi, spuse ea. 

— Şi uite cum te-am mai salvat! 

— După felul în care m-am purtat cu tine, trebuia să mă 
laşi baltă. 

— Nu ştiu, Sab. Credeam că am aranjat totul. Credeam 
că o să te lase să pleci şi totul va fi bine. Nu ştiam... Alex 
dădu un picior în uşă. Era tare ca piatra. Trebuie să-l oprim, 
spuse el. Trebuie să facem ceva. 

— Poate că a inventat totul, sugeră Sabina. Gândeşte-te 
la asta. Spunea că o să tragă douăzeci şi cinci de proiectile 
în toată lumea. Proiectile americane. Dar toate sunt 
controlate de la Casa Albă. Doar preşedintele american le 
poate activa. Toată lumea ştie asta. Deci ce poate el să 
facă? Să zboare la Washington şi să încerce să pătrundă 
acolo? 

— AŞ vrea să ai dreptate. Alex dădu din cap. Dar Cray are 


— 159 — 


o organizaţie uriaşă. A planificat ani de zile şi a băgat 
milioane de lire sterline în asta. Yassen Gregorovici 
lucrează pentru el. Probabil ştie ceva ce noi nu ştim. 

Se duse la ea. Ar fi vrut să o ia în braţe, dar nu îndrăzni şi 
se opri în faţa ei. 

— Asculta, spuse el. Ce îţi voi spune poate suna ciudat şi 
ştii că niciodată nu ţi-aş spune ce să faci. Dar chestia e că 
am mai trecut prin asta... 

— Cum? Ai mai fost încuiat de un maniac care să vrea să 
distrugă lumea? 

— Ei bine, da. Am fost. Oftă. Unchiul meu a încercat să 
facă din mine spion încă de când eram în scutece. Nici 
măcar nu mi-am dat seama de asta. Şi e adevărat ce ţi-am 
spus. M-am antrenat cu cei de la SAS. Oricum, adevărul e... 
că ştiu anumite lucruri. Şi poate că vom avea ocazia să ne 
răzbunăm pe Cray. Dar dacă se întâmplă asta, trebuie să 
laşi totul în seama mea. Trebuie să faci ce spun eu. Fără să 
te opui... 

— Nu e nevoie să insişti! Sabina dădu din cap. Voi face ce 
spui. Dar pe tatăl meu a încercat să-l ucidă. Şi-ţi spun că, 
dacă Cray lasă un cuţit de bucătărie la voia întâmplării, i-l 
voi băga undeva unde doare... 

— Poate că deja e prea târziu, spuse Alex disperat. Cray 
ne poate lăsa aici. Poate că a plecat deja. 

— Nu cred. Cred că are nevoie de tine; nu ştiu de ce. 
Poate pentru că ai fost foarte aproape de a-l învinge. 

— Mă bucur că eşti aici, spuse Alex. 

Sabina îl privi. 

— Eu nu mă bucur. 

Zece minute mai târziu, uşa se deschise şi Yassen 
Gregorovici apăru ţinând două salopete albe cu însemne 
roşii - serii de cifre - pe mâneci. 

— Trebuie să vă puneţi astea, spuse el. 

— De ce? întrebă Alex. 

— Aşa vrea Cray. Veniţi cu noi. Faceţi ce vi se spune. 

Dar Alex ezita încă. 

— Ce e asta? întrebă el. 

Îmbrăcămintea îi amintea de ceva, dar n-ar fi putut 


— 160 — 


spune de ce anume. 

— Este din poliamidă, explică Yassen. Cuvintele acestea 
nu-i spuseră nimic lui Alex. Se foloseşte în industria 
biochimică, adăugă el. Acum îmbrăcaţi-vă. 

Cu un sentiment crescând de groază, Alex puse costumul 
peste hainele sale. Sabina făcu la fel. Salopetele îi 
acopereau în întregime, şi aveau glugi care urmau să le 
acopere capetele. Alex îşi dădu seama că atunci când erau 
complet acoperiţi, practic nu aveau formă. Era imposibil să- 
şi dea cineva seama că erau nişte copii mai mari. 

— Acum veniţi cu mine, spuse Yassen. 

Fură duşi înapoi în casă şi de acolo în curte. Acum erau 
parcate trei maşini pe iarbă; un jeep şi două camioane 
acoperite, ambele vopsite în alb şi cu aceleaşi inscripţii roşii 
ca pe salopete. Erau vreo douăzeci de bărbaţi, toţi în 
costume de protecţie. Henryk, pilotul olandez, era în 
spatele jeepului, lustruindu-şi nervos ochelarii. Damian Cray 
stătea lângă el şi vorbea, dar când îl văzu pe Alex se opri şi 
veni la el. Fluiera de bucurie, călcând uşor, cu ochii mai 
strălucitori decât în mod obişnuit. 

— Eşti aici, deci! exclamă el, ca şi când i-ar fi urat bun 
venit la o petrecere. Excelent! Am decis să te iau cu noi. 
Domnul Gregorovici a încercat să mă convingă să n-o fac, 
dar asta e treaba cu ruşii. Nu au simţul umorului. Dar vezi, 
Alex, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără tine. Tu 
mi-ai adus memoria portabilă; n-ar fi cinstit să nu vezi cum 
se foloseşte. 

— Mai degrabă aş fi vrut să vă văd arestat şi trimis la 
spitalul de nebuni Broadmoor, spuse Alex. 

Cray râse pur şi simplu. 

— Asta îmi place la tine! exclamă el. Eşti atât de 
necioplit. Dar trebuie să te avertizez, Yassen te va 
supraveghea ca un uliu. Sau mai bine să spun ca un vultur. 
Dacă faci vreo mişcare, dacă clipeşti măcar fără 
permisiune, îţi va împuşca mai întâi prietena. Apoi te va 
împuşca şi pe tine. Înţelegi? 

— Unde mergem? întrebă Alex. 

— La Londra, pe autostradă. Va dura vreo două ore. Tu şi 


— 161 — 


Sabina veţi fi în primul camion cu Yassen. Apropo, Lovitura 
Vulturului a început. Totul se desfăşoară potrivit planului. 
Cred că te vei distra. 

Se întoarse cu spatele la ei şi se duse la jeep. Câteva 
minute mai târziu, convoiul porni, îndreptându-se spre 
drumul principal. Alex şi Sabina stăteau unul lângă celalalt 
pe o bancă îngustă din lemn. Erau şase bărbaţi cu ei, toţi 
înarmaţi cu puşti automate, atârnate peste costumele albe. 
Lui Alex i se păru că recunoaşte o figură de la fabrica de 
lângă Amsterdam. Cu siguranţă, ştia tipul de om. Piele 
palidă, păr lipsit de strălucire, ochi întunecaţi, goi. Yassen 
stătea faţă în faţă cu ei. Şi el purta un costum de protecţie. 
Părea că se uită la Alex, dar nu spunea nimic şi pe faţa lui 
nu se putea citi nimic. 

Călătoriră timp de două ore, luând-o pe autostrada M4 
către Londra. Alex se uita din când în când la Sabina şi, 
când privirile li se întâlniră, ea zâmbi nervos. Asta nu era 
lumea ei. Bărbaţii, mitralierele, costumele de protecţie... 
toate făceau parte dintr-un coşmar din care nu vedea cum 
ar fi putut să scape. Şi Alex era confuz. Dar costumele de 
protecţie sugerau o posibilitate groaznică. Oare Cray avea 
arme biochimice? Plănuia să le folosească? 

În sfârşit, ieşiră de pe autostradă. Privind pe geamul din 
spate, Alex văzu un indicator către Aeroportul Heathrow şi 
ştiu, deodată, fără să i se spună, că aceasta era adevărata 
lor destinaţie. Îşi aminti de avionul pe care-l văzuse la 
fabrică. Şi de ce-i spusese Cray în grădină. „Henryk mi-e de 
mare ajutor. Pilotează avioane cu reacţie.” Aeroportul avea 
şi el un rol, dar tot nu-l lămurea pe deplin. Preşedintele 
Statelor Unite. Proiectile nucleare. Numele - Lovitura 
Vulturului - însuşi. Alex era furios pe el însuşi. Erau toate 
acolo, sub nasul lui. O imagine prindea contur. Dar era încă 
în ceaţă, fără obiectiv. 

Se opriră. Nimeni nu mişca. Apoi Yassen vorbi pentru 
prima dată. 

— Afară! 

Un singur cuvânt. _ 

Alex cobori primul, apoi o ajută pe Sabina. li plăcu să 


— 162 — 


simtă mâna ei într-a lui. Deodată, se auzi un zgomot 
puternic deasupra şi el privi în sus, la timp pentru a vedea 
un avion planând pe cer. Văzu unde se aflau. Se opriseră la 
etajul superior al unei parcări supraetajate abandonate - o 
moştenire de pe urma lui Sir Arthur Lunt, tatăl lui Cray. Era 
chiar la marginea Aeroportului Heathrow, lângă aleea 
principală. Singura maşină, în afară de a lor, era o carcasă 
arsă. Pe jos erau canistre vechi de ulei aruncate şi pietriş. 
Alex nu-şi putea imagina de ce veniseră acolo. Cray aştepta 
un semnal. Ceva urma să se întâmple. Dar ce? 

Alex îşi privi ceasul. Era două şi jumătate fix. Cray îi 
strigă. El călătorise cu jeepul împreună cu Henryk şi acum 
Alex văzu că era un radio transmiţător pe scaunul din 
spate. Henryk răsuci un buton; urmă un sunet puternic. 
Cray, cu siguranţă, era mândru de performanţele acestuia. 
Radioul fusese conectat la o portavoce astfel încât toţi 
puteau auzi. 

— Este gata să înceapă, spuse Cray. Chicoti. Exact la 
timp! 

Alex privi în sus. Un al doilea avion se apropia. Era încă 
prea departe şi prea sus pentru a-l putea vedea clar, dar, 
chiar şi de la distanţă, i se păru că recunoaşte forma 
acestuia. Deodată, un glas răsună din portavocea din jeep. 

— Atenţie, controlul traficului aerian. Aici zborul 
Millenium 118 de la Amsterdam. Avem o problemă. 

Vocea vorbea în engleză, dar cu un puternic accent 
olandez. Urmă o pauză, un sâsâit şi apoi o voce de femeie. 

— Recepţionat, MA 118. Care este problema, terminat? 

— Ajutor! Ajutor! Vocea din avion deveni brusc mai 
puternică. Aici zborul MA 118. Avem un incendiu la bord. 
Cerem permisiunea de a ateriza imediat. 

O altă pauză. Alex îşi imagină panica din turnul de control 
de pe Heathrow. Dar când femeia vorbi din nou, vocea sa 
era de un calm profesional. 

— Recepţionat ajutorul solicitat. Va avem pe radar. Ţineţi 
ruta 0-90. Coborâţi 900 de metri. 

— Controlul traficului aerian. Radioul bâzâi din nou. 
Vorbeşte căpitanul Schroeder al zborului MA 118. Trebuie 


— 163 — 


să vă anunţ că am la bord produse biochimice extrem de 
periculoase pentru Ministerul Apărării. Avem o situaţie de 
urgenţă. Vă rugăm răspundeţi. 

Femeia de pe Heathrow răspunse imediat. 

— Trebuie să ştim ce aveţi la bord. Unde este şi în ce 
cantitate? 

— Controlul traficului aerian, cărăm un gaz otrăvitor. Nu 
putem spune mai multe. Este experimental şi extrem de 
periculos. Sunt trei canistre în cargo. Acum avem un 
incendiu în cabina principală. Ajutor! Ajutor! 

Alex privi din nou. Avionul era mult mai jos acum şi ştiu 
exact unde îl mai văzuse. Era avionul din curtea fabricii de 
lângă Amsterdam. leşea fum dintr-o parte şi, în timp ce 
Alex privea, flăcările se împrăştiară peste aripi. Pentru 
oricine privea, părea că avionul se află în pericol mare. Dar 
Alex ştia că întreaga poveste era o înscenare. 

Turnul de control monitoriza avionul. 

— Zborul MA 118, serviciile de urgenţă au fost alertate. 
Începem imediat evacuarea aeroportului. Vă rugăm să o 
luaţi spre stânga, 27. Aveţi cale liberă pentru aterizare. 

Pe dată, Alex auzi sunetul alarmelor din întregul 
aeroport. Avionul era încă la vreo 800-900 de metri 
înălţime, cu flăcările în urma sa. Trebuia să admită că era 
foarte convingător. Deodată totul începea să aibă sens. 
Începea să înţeleagă planul lui Cray. 

— E timpul să-i dăm drumul! anunţă Cray. 

Alex şi Sabina fură duşi înapoi la camion. Cray se urcă în 
jeep lângă Henryk, care conducea, şi plecară. Alex nu mai 
putea să vadă bine ce se întâmplă, dar ghici că părăseau 
parcarea şi mergeau pe lângă gardul care înconjura 
perimetrul aeroportului. Alarmele se auzeau mai tare; 
probabil se apropiau. Nişte sirene de poliţie începură să se 
audă la distanţă şi Alex observă că drumul era mai 
aglomerat, treceau maşini cu şoferi disperaţi să plece din 
zonă. 

— Ce face? şopti Sabina. 

— Avionul nu arde, spuse Alex. Cray i-a păcălit. 
Evacuează aeroportul. Aşa vom putea intra înăuntru. 


— 164 — 


— Dar de ce? i 

— Destul, spuse Yassen. Nu vorbiţi acum. Intinse mâna 
sub scaun şi scoase două măşti de gaz pe care le dădu 
Sabinei şi lui Alex. Puneţi-vă astea. 

— De ce am nevoie de mască? întrebă Sabina. 

— Faceţi cum vă spun. 

— Îmi va strica machiajul. 

O puse, oricum. 

Alex făcu la fel. Toţi bărbaţii din camion, inclusiv Yassen, 
aveau măşti de gaz. Deodată deveniseră complet anonimi. 
Alex trebui să admită că planul lui Cray dovedea 
ingeniozitate. Era modul perfect de a intra în aeroport. 
Toate forţele de securitate ştiau că un avion cu încărcătură 
periculoasă era gata să aterizeze forţat. Aeroportul trebuia 
evacuat de urgenţă. Când Cray şi mica sa armată soseau la 
poarta principală, era puţin probabil să le ceară cineva 
actele de identitate. In costumele lor de protecţie păreau 
persoane oficiale. Conduceau vehicule ce păreau oficiale. 
Faptul că sosiseră la aeroport în timp record nu putea trezi 
suspiciuni. Era mai mult un miracol. 

Se întâmplase exact aşa cum bănuise Alex. 

Jeepul se opri la o poartă de sud a aeroportului. Agenţii 
care asigurau paza erau tineri. Unul dintre ei era în serviciu 
doar de câteva săptămâni şi intrase în panică deja, 
confruntat cu alerta roşie. Avionul nu aterizase încă, dar se 
apropia din ce în ce mai mult, legănându-se în aer. Focul 
era mai puternic, evident scăpat de sub control. Şi iată 
două camioane şi un vehicul militar pline cu bărbaţi în 
costume albe, glugi şi măşti de gaz. Nu avea să se opună. 

Cray îşi scoase capul pe geam. Era de nerecunoscut 
purtând, ca şi ceilalţi, masca de gaz. 

— Ministerul Apărării, spuse el repede. Divizia arme 
biochimice. 

— Treceţi! 

Gărzile nu-i puteau grăbi mai mult de atât. 

Avionul atinse solul. Două maşini de pompieri şi o serie 
de vehicule de urgenţă se îndreptau către el. Camionul lor 
depăşi jeepul şi se opri. Privind prin spate, Alex văzu totul. 


— 165 — 


Începu cu Damian Cray. 

El stătea pe locul pasagerului în jeep şi scoase un 
transmiţător radio. 

— E timpul să ridicăm miza, spuse el. Hai să facem din 
asta o adevărată stare de urgenţă. 

Alex bănuia ce avea să se întâmple. Cray apăsă un buton 
şi avionul explodă, dispărând într-o minge de foc uriaşă. 
Fragmente de lemn şi metal se roteau în toate direcţiile. 
Combustibilul ars se împrăştia pe pistă, părând că o 
aprinde şi pe aceasta. Vehiculele de urgenţă se feriră, ca şi 
cum ar fi vrut să ocolească epava, şi Alex se gândi că 
acestea primiseră noi ordine din turnul de control. Nu mai 
puteau face nimic. Pilotul şi echipajul de la bord erau cu 
siguranţă morţi. Un gaz periculos necunoscut se putea 
scurge acum în atmosferă. „Întoarceţi-vă. Plecaţi de acolo. 
Acum!” 

Alex ştia că Damian Cray îi păcălise pe cei care pilotaseră 
avionul, ucigându-i cu acelaşi sânge rece cu care omora pe 
oricine îi stătea în cale. Pilotul fusese plătit să transmită 
alarma falsă şi apoi să aterizeze. Nu avea de unde să ştie 
că la bord era ascunsă o încărcătură explozivă. Poate că s- 
ar fi aşteptat la o şedere lungă la închisoare. Nu i se 
spusese că misiunea lui era să moară. 

Sabina nu se uita. Alex nu-i putea vedea faţa - masca de 
gaz se aburise - dar capul îi era întors. Un moment îi păru 
foarte rău pentru ea. In ce se băgase? Şi când se gândea că 
toate astea începuseră cu o vacanţă în sudul Franţei)! 

Camionul avansă. Erau în incinta aeroportului. Cray 
reuşise să scurtcircuiteze întregul sistem de securitate. 
Nimeni nu avea să-i observe - cel puţin nu pentru o vreme. 
Dar rămâneau nişte întrebări. Pentru ce veniseră? De ce 
aici? 

Şi apoi încetiniră pentru ultima dată. Alex privi afară. Şi, 
în final, totul căpăta sens. 

Se opriseră în faţa unui avion, un Boeing 747- 200B. Dar 
era mai mult decât atât. Era vopsit în albastru şi alb, cu 
cuvintele STATELE UNITE ALE AMERICII scrise de-a lungul 
fuzelajului principal, iar stelele şi dungile erau desenate pe 


— 166 — 


coadă. Şi acolo se afla vulturul, cu un scut în gheare, chiar 
sub uşă, râzând de Alex pentru că nu ghicise înainte. 
Vulturul care dăduse numele său Loviturii Vulturului. Era 
emblema prezidenţială şi acesta era avionul prezidenţial, 
Air Force One. Acesta era motivul pentru care Damian Cray 
se afla aici. 

Alex văzuse la televizor, în biroul lui Blunt, avionul care îl 
adusese pe preşedintele american în Anglia. Acesta îl ducea 
oriunde în lume, călătorind aproape cu viteza sunetului. 
Alex ştia foarte puţine despre el, pentru că toate 
informaţiile despre Air Force One erau restricţionate. Dar 
ştia un singur lucru. Aproape tot ce putea fi făcut în Casa 
Alba putea fi făcut în avion, chiar şi atunci când acesta se 
afla în zbor. 

Aproape totul. Chiar şi pornirea unui război nuclear. 

Doi bărbaţi stăteau de pază pe treptele care duceau la 
uşa deschisă şi la cabina principală. Erau soldaţi, îmbrăcaţi 
în costume de luptă kaki şi berete negre. Când Cray cobori 
din maşină, ridicară armele, luând o poziţie de alertă. 
Auziseră alarmele. Ştiau că se întâmpla ceva la aeroport, 
dar nu erau siguri dacă avea legătură cu ei. 

— Ce se întâmplă? întrebă unul din ei. 

Damian Cray nu spuse nimic. Mâna lui se ridică în aer. 
Avea un pistol. Trase de două ori, gloanţele abia dacă 
făcură zgomot - sau poate că zgomotul pistolului fusese 
înghiţit de imensitatea avionului. Soldaţii se răsuciră şi 
căzură pe pistă. Nimeni nu văzuse ce se întâmplase. Toţi 
ochii erau aţintiţi asupra avionului care ardea. 

Alex simţi ură faţă de Cray, faţă de laşitatea lui. Soldaţii 
americani nu se aşteptaseră să aibă probleme. Preşedintele 
nu se afla în preajma aeroportului. Air Force One nu trebuia 
să decoleze până a doua zi. Cray putea să-i doboare; putea 
să-i ia prizonieri. Dar fusese mai uşor să-i ucidă; deja punea 
arma înapoi în buzunar, cele două vieţi fuseseră pur şi 
simplu şterse şi uitate. Sabina stătea lângă el, privind şi 
nevenindu-i să creadă. ` 

— Aşteptaţi aici, spuse Cray. Işi scosese masca de gaz. 
Pe față i se citea bucuria. 


— 167 — 


Yassen Gregorovici şi jumătate dintre bărbaţi urcară 
treptele avionului. Ceilalţi îşi scoaseră costumele albe, 
rămânând în uniforme ale armatei americane. Cray nu 
uitase nimic. Dacă cineva ar fi privit din întâmplare, ar fi 
părut că Air Force One este puternic păzit şi totul este în 
ordine. De fapt, nimic nu putea fi mai departe de adevăr. 

Se auziră alte împuşcături dinăuntrul avionului. Cray nu 
lua prizonieri. Oricine îi stătea în cale era eliminat fără 
ezitare, fără milă. Cray stătea lângă Alex. 

— Bine ai venit în Salonul VIP, spuse el. Poate vrei să ştii 
că aşa se cheamă partea asta a aeroportului. Arătă către o 
clădire din sticlă şi oţel care se afla de partea cealaltă a 
avionului. Acolo merg toţi. Preşedinţi, prim-miniştri... Am 
fost şi eu o dată sau de două ori acolo. Foarte confortabil, 
nu sunt cozi la verificarea paşapoartelor! 

— Lăsaţi-ne să plecăm, spuse Alex. Nu aveţi nevoie de 
noi. 

— Preferi să vă ucid acum, în loc să o fac mai târziu? 

Sabina îl privi pe Alex, dar nu spuse nimic. 

Yassen apăru în uşa avionului şi le făcu semn. Air Force 
One fusese preluat. Nu mai avea cine să se opună. Oamenii 
lui Cray trecură pe lângă el şi coborâră. Unul dintre ei 
fusese rănit; avea sânge pe mânecă. Deci măcar cineva 
încercase să se opună! 

— Cred că putem urca la bord, spuse Cray. 

Acum, toţi oamenii lui erau îmbrăcaţi în uniforme militare 
americane, formând un semicerc în jurul treptelor ce 
duceau la uşa avionului, un zid de apărare în eventualitatea 
unui contraatac. Henryk urcase deja; Alex şi Sabina îl 
urmară. Cray era chiar în spatele lor, cu arma în mână. Deci 
numai ei cinci aveau să se afle în avion. Alex îşi salvă 
informaţia undeva în minte. Măcar şansele se împuţinaseră. 

Sabina amuţise de tot şi păşea ca hipnotizată. Alex ştia 
ce simţea ea. Aproape că şi picioarele lui refuzau să-l care, 
să urce aceste trepte, rezervate celui mai puternic om de 
pe planetă. Când uşa le apăru în faţă, cu un alt vultur pe 
laterală, îl văzu pe Yassen târând un corp îmbrăcat în 
pantaloni albaştri şi jachetă: unul dintre însoțitorii de zbor. 


— 168 — 


Un alt om inocent sacrificat pentru visul nebunesc al lui 
Cray. 

Alex intră în avion. 

Air Force One era ca niciun alt avion din lume. Nu erau 
scaune înghesuite laolaltă, nu avea clasa economică, nimic 
nu semăna nici pe departe cu interiorul unui avion obişnuit. 
Fusese modificat pentru preşedinte şi echipa sa pe trei 
niveluri: birouri şi dormitoare, o sală de şedinţe şi o 
bucătărie... aproape patru sute de metri pătrați de spațiu. 
Undeva înăuntru, era chiar şi o masă operaţională, deşi nu 
fusese niciodată folosită. Alex se găsi într-o zonă deschisă. 
Totul fusese creat să ofere confort, un covor gros, canapele 
joase şi fotolii, mese şi lămpi electrice clasice. Culorile 
predominante erau bejul şi maroul, iluminate uşor de zeci 
de spoturi din tavan. Un coridor lung pe care puteai vedea 
la anumite intervale canapele şi mese ducea într-o parte a 
avionului, unde se aflau o serie de birouri şi fotolii. 
Ferestrele erau acoperite cu jaluzele gălbui. 

Yassen luase cadavrele, dar lăsase o pată de sânge pe 
covor. Restul avionului fusese curăţat şi aspirat. Lângă un 
perete se afla un cărucior şi Alex zări paharele de cristal 
strălucitor, fiecare gravat cu cuvintele AIR FORCE ONE şi cu 
o fotografie a avionului. Câteva sticle stăteau pe raftul de 
jos al căruciorului: whisky şi vinuri alese. Erau servite cu un 
zâmbet, bineînţeles. Să zbori cu acest avion era un 
privilegiu de care se bucura puţină lume. 

Chiar şi Cray, care avea avionul său privat, părea 
impresionat. Se uită la Yassen. 

— Asta e tot? întrebă el. l-am omorât pe toţi cei care 
trebuiau omorâţi? 

Yassen încuviinţă. 

— Atunci să începem. Eu îl iau pe Alex. Vreau să-i arăt... 
Tu aşteaptă aici. 

Cray dădu din cap către Alex. Acesta ştiu că nu avea de 
ales. O privi pentru ultima dată pe Sabina şi încercă să-i 
spună din priviri: „Mă gândesc eu la ceva. Vom scăpa de 
aici”. Dar se îndoia de acest lucru. Măreţia Loviturii 
Vulturului îl atinse, într-un sfârşit. Air Force One! Avionul 


— 169 — 


prezidenţial nu fusese niciodată invadat în felul acesta - şi 
nu era de mirare. Nimeni altcineva nu fusese destul de 
nebun să se gândească la asta. 

Cray îl împinse pe Alex cu arma, forțându-l să urce o 
scară. În adâncul sufletului, băiatul spera că se vor întâlni 
cu cineva. Poate un soldat sau un membru al echipajului 
care reuşise să scape şi care poate că stătea în aşteptare. 
Dar ştia că Yassen era minuţios în ceea ce făcea. li spusese 
lui Cray că întregul echipaj fusese eliminat. Alex nu vru să 
se gândească la câte persoane se aflaseră la bord. 

Intrară într-o cameră plină de echipament electronic din 
tavan până la podea. Computere imense sofisticate stăteau 
alături de telefoane şi sisteme radar elaborate cu multe 
butoane, comutatoare şi lumini ce pâlpâiau. Chiar şi 
tavanul era plin de aparatură. Alex realiză că se afla în 
centrul de comunicaţii al Air Force One. Cineva probabil că 
lucra acolo când Cray preluase avionul. Uşa nu era încuiată. 

— Nu e nimeni acasă, spuse Cray. Mă tem că nu aşteptau 
vizitatori. Avem locul doar pentru noi. Scoase memoria 
portabilă din buzunar. Acesta este momentul adevărului, 
Alex, spuse el. Totul numai datorită ţie. Dar, te rog, stai 
nemişcat. Nu vreau să te ucid până ce nu vei fi văzut asta, 
dar dacă clipeşti măcar, mă tem că va trebui să te împuşc. 

Cray ştia ce făcea. Lăsă arma pe o masă lângă el, astfel 
încât nu era mai departe de câţiva centimetri de mâna lui. 
Apoi deschise memoria portabilă şi o băgă într-un port din 
faţa computerului. În final se aşeză şi tastă câteva comenzi. 

— Nu pot explica exact cum funcţionează asta, spuse el 
în timp ce continua. Nu avem timp şi, oricum, întotdeauna 
computerele şi toate chestiile astea mi s-au părut 
plicticoase. Dar aceste computere sunt exact ca cele de la 
Casa Albă şi ele sunt conectate la Mount Cheyenne, acolo 
unde prietenii noştri americani au centrul de control 
subteran strict secret al armelor nucleare. Acum, primul 
lucru de care e nevoie pentru a lansa proiectilele nucleare 
este să ştii codurile. Ele se schimbă în fiecare zi şi îi sunt 
trimise preşedintelui, oriunde ar fi el, de către Agenţia 
Naţională de Securitate. Sper că nu te plictisesc, Alex? 


— 170 — 


Alex nu răspunse. El privea arma, măsurând distanţele. 

— Preşedintele le poartă cu el mereu. Ştii că preşedintele 
Carter le-a pierdut o dată? Le-a trimis la curăţătorie. Dar 
asta e o altă poveste. Codurile sunt transmise de Milstar - 
Sistemul militar de strategie şi tactică. Un set merge la 
Pentagon şi un altul vine aici. Codurile sunt în interiorul 
computerului şi... 

Se auzi un băzâit şi o serie de lumini de pe tabloul de 
comandă deveniră verzi. Cray strigă de plăcere. Faţa îi 
străluci în lumina verde. 

— „Şi iată-le. Ce repede a fost! Deşi pare ciudat, acum 
am controlul tuturor proiectilelor nucleare din Statele Unite. 
Nu e distractiv? 

Se grăbi să mai dea nişte comenzi şi, timp de o secunda, 
fu alt om. În timp ce degetele sale dansau pe taste, Alex îşi 
reaminti de acel Damian Cray pe care îl văzuse cântând la 
pian la Earls Court sau pe stadionul Wembley. Avea un 
zâmbet visător pe faţă şi privirea îi era departe. 

— Bineînţeles că exista un dispozitiv de salvare construit 
în acesta, continuă el. Americanii n-ar vrea ca oricine să le 
folosească proiectilele, nu-i aşa? Nu. Doar preşedintele 
poate face asta, datorita acestei... 

Cray scoase o cheie argintie din buzunar. Alex se gândi 
că trebuie să fie tot un duplicat, de asemenea furnizat de 
Charlie Roper. Cray o băgă într-o încuietoare argintie 
complicată din staţia de lucru şi o deschise. În partea de jos 
se aflau două butoane roşii. Unul pentru a lansa 
proiectilele. Celalalt marcat cu două cuvinte de mai mare 
interes pentru Alex. AUTODISTRUGERE. 

Cray era interesat doar de primul din ele. 

— Acesta este butonul, spuse el. Butonul cel mare. Cel 
despre care ai citit totul. Butonul care simbolizează sfârşitul 
lumii. Dar este sensibil la amprente. Dacă nu este degetul 
preşedintelui, poţi să pleci acasă. Se întinse şi apăsă 
butonul de lansare. Nu se întâmplă nimic. Vezi? Nu 
funcţionează! 

— Atunci totul a fost o pierdere de timp! spuse Alex. 

— A, nu, dragul meu Alex. Pentru că, vezi, poate îţi 


— 171 — 


aminteşti că am avut recent privilegiul - marele privilegiu - 
de a da mâna cu preşedintele. Am insistat să fac asta. Era 
important pentru mine. Dar am avut o mănuşă specială din 
latex şi, când ne-am dat mâinile, i-am luat amprentele. Nu 
e o chestie deşteaptă? 

Cray scoase o mănuşă din plastic subţire din buzunar şi 
şi-o puse pe mână. Alex văzu că degetele mănuşii erau 
mulaje. Înţelese. Amprentele preşedintelui fuseseră copiate 
pe suprafaţa din latex. 

Cray avea acum puterea de a lansa atacul nuclear. 

— Aşteptaţi un minut, spuse Alex. 

— Da? 

— Greşiţi. Greşiţi teribil. Credeţi că faceţi ca lumea să fie 
mai bună, dar nu e aşa! Se chinuia să găsească cuvintele 
potrivite. Veţi ucide mii de oameni. Sute de mii de oameni, 
iar majoritatea vor fi nevinovaţi. Nu au nimic de a face cu 
drogurile... 

— Trebuie făcute sacrificii. Dar dacă mor o mie de 
oameni ca să salveze un milion, ce e rău în asta? 

— Totul e rău! Dar consecinţele? V-aţi gândit la ce se va 
întâmpla cu restul planetei? Credeam că vă pasă de mediul 
înconjurător. Dar sunteţi pe cale de a-l distruge. 

— Este un preţ care merită plătit şi, într-o zi întreaga 
planetă îmi va da dreptate. Ca să fii bun, trebuie să fii crud. 

— Credeţi asta doar pentru că sunteţi nebun. 

Cray se întinse către butonul de lansare. 

Alex sări înainte. Nu-i mai păsa de viaţa lui. N-o mai 
putea proteja nici pe Sabina. Poate că ei doi aveau să fie 
ucişi, dar trebuia să oprească toate astea. Trebuia să 
protejeze milioanele care ar fi murit în întreaga lume dacă i- 
ar fi permis lui Cray să continue. Douăzeci şi cinci de 
proiectile nucleare să cadă simultan din cer! Era mai presus 
de imaginaţie. 

Dar Cray anticipase mişcarea. Se repezi la armă şi braţul 
i se legăna în aer. Alex simţi o izbitură puternică în tâmplă 
când Cray îl lovi. Fu aruncat înapoi, ameţit. Camera păru să 
se învârtească, iar el se împiedică şi căzu. 

— Prea târziu, mormăi Cray. 


— 172 — 


Se întinse şi desenă un cerc în aer cu un singur deget. 
Se opri. 
Apoi apăsă. 


— 173 — 


„LEGAŢI-VĂ CENTURILE” 


Proiectilele fuseseră activate. 

In toată America, în deşerturi şi munţi, pe străzi şi 
autostrăzi, chiar şi pe mare, lansarea începu automat. 
Bazele din Dakota de Nord, Montana şi Wyoming intrară 
deodată în alertă roşie. Sirenele urlau. Computerele erau 
suprasolicitate. Era începutul unei stări de panică care avea 
să se răspândească în câteva minute în întreaga lume. 

Şi, una câte una, cele douăzeci şi cinci de rachete 
ţâşneau în atmosferă într-un moment de frumuseţe teribilă. 

Opt Minutemen, opt Peacekeepers, cinci Poseidon şi 
patru Trident D5s urcară în atmosfera superioară în acelaşi 
timp, traversând-o cu o viteză de până la douăzeci şi cinci 
de mii de kilometri pe oră. Unele fuseseră lansate din 
silozuri îngropate adânc sub pământ. Altele explodară din 
vagoane de tren special adaptate. Altele ieşiră din 
submarine. Şi nimeni nu ştia cine dăduse ordinul. Era un foc 
de artificii în valoare de un miliard de dolari care avea să 
schimbe lumea pentru totdeauna. 

Şi în nouăzeci de minute avea să se termine. 


În centrul de comunicaţii, ecranele computerelor clipeau 
cu lumină roşie. Intregul panou de operaţiuni era luminat 
de beculete care clipeau. Cray se ridică în picioare. Avea un 
zâmbet senin pe faţă. 

— Ei bine, asta e, spuse el. Nimeni nu mai poate face 
nimic acum. 

— Le vor opri! spuse Alex. De îndată ce îşi vor da seama 
ce s-a întâmplat, vor apăsa un buton şi proiectilele se vor 
autodistruge. 

— Mă tem că nu e aşa de uşor. Vezi, toate protocoalele 
de lansare au fost urmate. Computerul de pe Air Force One 
a lansat proiectilele; aşa că numai Air Force One le poate 
opri. Am observat că te uitai la butonul roşu de pe tastatura 
de aici. AUTODISTRUGERE. Dar mă tem că nu te vei putea 
apropia de el, Alex. Plecăm. 


— 174 — 


Cray făcu semn cu arma şi Alex fu împins afară din 
camera de comunicaţii, înapoi în cabina principală. Capul îl 
durea încă în locul în care Cray îl lovise. Trebuia să îşi 
recapete forţele. Dar cât timp mai avea? 

Yassen şi Sabina îi aşteptau. De îndată ce apăru Alex, 
Sabina încerca să-i iasă în întâmpinare, dar Yassen o trase 
înapoi. Cray se lăsă pe canapea, chiar lângă ea. 

— E timpul să plecăm, spuse el. Îi zâmbi lui Alex. Îţi dai 
seama, bineînţeles, că, odată ce acest avion este în aer, e 
indestructibil. Poţi spune că e vehiculul perfect pentru a 
scăpa. In asta constă frumuseţea sa. Are peste trei sute 
şaizeci de kilometri de fire înăuntru şi este creat special 
pentru a rezista impulsului unei explozii termonucleare. Nu 
că ar mai conta. Chiar dacă reuşesc să ne doboare, 
proiectilele tot îşi vor găsi ţinta. Lumea tot va fi salvată! 

Alex încercă să-şi limpezească mintea. Trebuia să 
gândească limpede. 

Erau doar cinci persoane în avion. Sabina, Yassen, 
Damian Cray şi cu el - iar Henryk era în carlingă. Alex privi 
afară prin uşa principală. Oamenii lui Cray, deghizați în 
soldaţi americani se aflau la posturile lor. Chiar dacă cineva 
din aeroport s-ar fi uitat în direcţia lor, nu i s-ar fi părut 
nimic în neregulă. Nu că s-ar fi întâmplat asta. Autorităţile 
probabil se concentrau încă asupra norului produs de gazul 
ucigător, care, de fapt, nu exista. 

Alex ştia că dacă voia să facă ceva - dacă mai putea să 
facă ceva - trebuia să se întâmple înainte ca avionul să 
decoleze. Cray avea dreptate. Odată ce avionul se afla în 
aer, nu mai avea nicio şansă. 

— Inchide uşa, domnule Gregorovici, comandă Cray. Cred 
că e cazul să plecăm. 

— Aşteptaţi un minut! Alex dădu să se ridice, dar Cray îi 
făcu semn să se aşeze. Avea arma în mână. Era un pistol 
Smith şi Wesson .40, mic şi puternic, cu ţeava de nouă 
centimetri şi cu mâner pătrat. Alex ştia că este extrem de 
periculos să tragi cu arma într-un avion obişnuit. Dacă se 
sparge un geam sau se penetrează învelişul exterior, 
cabina se depresurizează şi zborul devine imposibil. Dar 


— 175 — 


acesta era, bineînţeles, Air Force One. Nu era un avion 
obişnuit. 

— Stai unde eşti, spuse Cray. 

— Unde ne duceţi? întrebă Sabina. 

Cray era încă aşezat lângă ea. Credea, se pare, că e mai 
bine să o ţină departe de Alex. Se întinse şi îşi trecu un 
deget peste obrazul ei. Sabina se cutremură. | se părea 
respingător şi nu-i păsa dacă el îşi dădea seama de acest 
lucru. 

— Mergem în Rusia, spuse el. 

— Rusia? 

Alex părea nedumerit. 

— O viaţă nouă pentru mine. Şi întoarcerea acasă pentru 
domnul Gregorovici. Cray îşi linse buzele. De fapt, domnul 
Gregorovici va fi un fel de erou. 

— Mă îndoiesc de asta. 

Alex nu-şi putea ascunde nemulţumirea. 

— Ba da. Heroina e strecurată în ţară - aşa mi s-a spus - 
în coşciuge de plumb, iar vameşii se uită în direcţia 
cealaltă. Corupţia e peste tot. Drogurile sunt de zece ori 
mai ieftine în Rusia decât în Europa şi există cel puţin trei 
milioane şi jumătate de dependenţi în Moscova şi Sankt 
Petersburg. Domnul Gregorovici va pune capăt unei 
probleme care aproape că a îngenuncheat ţara şi ştiu că 
preşedintele va fi recunoscător. Aşa că, vezi, se pare că noi 
doi vom trăi până la adânci bătrâneţi - ceea ce, îmi pare 
rău, dar nu se poate spune şi despre tine. 

Yassen închise uşa. Alex privi cum acesta trase de 
mâner, încuind-o. 

— Uşile sunt pe automat, spuse Yassen. 

În avion era activat un sistem de boxe. Tot ce se vorbea 
în cabină putea fi auzit în carlingă. Şi, aflat la comanda 
avionului, Henryk roti un comutator pentru ca şi vocea lui 
să poată fi auzită în restul aeronavei. 

— Vă vorbeşte căpitanul, spuse el. Vă rog să vă legaţi 
centurile şi să vă pregătiţi de decolare. Glumea: o parodie 
macabră a unei decolări reale. Vă mulţumim că aţi ales să 
zburaţi cu Cray Airlines. Sper să aveţi un zbor plăcut. 


— 176 — 


Motoarele porniră. Prin fereastră, Alex văzu cum soldaţii 
se împrăştie şi se întorc la camioane. Misiunea lor se 
terminase. Urmau să părăsească aeroportul şi să se 
întoarcă la Amsterdam. Se uită la Sabina. Stătea nemişcată, 
şi el îşi reaminti că ea aştepta ca el să facă ceva. „Ştiu 
unele lucruri... Trebuie să laşi totul în seama mea.” Asta îi 
spusese el. Cât de goale păreau cuvintele acum. 

Air Force One era echipat cu patru motoare imense. Alex 
le auzi în timp ce ele începură să se rotească. Avionul era 
pe cale de a decola! Privi cu disperare în jurul lui: la uşa 
închisă, cu levierul pus, la scara care ducea către carlingă, 
la mesele joase şi la revistele frumos aşezate, la căruciorul 
cu sticle şi pahare. Cray stătea cu picioarele uşor 
depărtate, cu arma sprijinită pe coapsă. Yassen era încă în 
picioare lângă uşă. Avea o a doua armă. Era într-unul din 
buzunarele lui, dar Alex ştia că rusul o putea scoate, ţinti şi 
trage înainte ca el să apuce să clipească. Nu mai erau şi 
alte arme la vedere, nu putea pune mâna pe nimic. Era fără 
speranţă. 

Avionul se mişcă şi începu să se retragă din locul unde 
staţionase. Alex privi din nou pe fereastră şi văzu ceva 
extraordinar. Alături de clădirea VIP era parcat un vehicul, 
nu departe de avion. Era ca un tractor în miniatură, cu trei 
remorci ataşate, încărcate cu cutii din plastic. În timp ce 
Alex privea, acesta fu deodată împins cu putere, de parcă 
ar fi fost făcut din hârtie. Remorcile se rotiră şi se detaşară. 
Tractorul se izbi într-o parte şi alunecă pe pistă. 

Erau motoarele! În mod normal un avion de mărimea 
acestuia ar fi trebuit tras într-o zonă deschisă, fără nimic în 
jur, înainte de a începe rularea. Cray bineînţeles că nu avea 
de gând să aştepte. Air Force One fusese pus în marşarier 
şi motoarele - cu o putere de peste nouăzeci de mii de 
kilograme - erau atât de puternice, încât ar fi distrus orice 
sau pe oricine le-ar fi stat în cale. Acum era rândul clădirii 
VIP însăşi. Geamuri sparte, cu sticla explodând înăuntru. Un 
om de la pază ieşise, şi Alex văzu cum acesta fu aruncat 
înapoi ca un soldat de plastic. Se auzi o voce în boxele din 
cabină. Henryk probabil conectase radioul ca ei să poată 


— 177 — 


auzi. 

— Aici controlul traficului aerian. De data aceasta era o 
voce de bărbat. Nu aveţi permisiunea de a rula. Vă rugăm 
să opriţi imediat. 

Scările pe care urcaseră la îmbarcare căzură într-o parte, 
strivindu-se de pistă. Avionul se mişca mai repede acum, 
dând cu spatele către pista principală. 

— Aici controlul traficului aerian către Air Force One. 
Repetam: nu aveţi pistă liberă. Vă rugăm să vă menţionaţi 
intenţiile... 

Erau în zona deschisă, departe de Salonul VIP. Pista 
principală era în spatele lor. Restul aeroportului era cam la 
doi kilometri de ei. În carlingă, Henryk băgă avionul în 
viteza de înaintare şi Alex simţi zdruncinătură şi auzi 
zumzetul motoarelor când începură din nou să se mişte. 
Cray fredona pentru el însuşi, cu ochii goi, pierdut în lumea 
lui. Dar arma Smith şi Wesson era încă în mâna lui, şi Alex 
ştia că cea mai mică mişcare avea să atragă după sine un 
răspuns prompt. Yassen nu se clintise. Şi el părea cufundat 
în propriile gânduri, ca şi cum ar fi încercat să uite că se 
întâmpla asta. 

Avionul începu să prindă viteză, îndreptându-se către 
pista de decolare. In carlingă era un computer, şi Henryk 
introdusese deja toate informaţiile necesare: greutatea 
avionului, temperatura exterioară, viteza vântului, 
presiunea. Avea să decoleze în briză, care bătea dinspre 
est. Pista principală era în lungime de aproape patru mii de 
metri şi computerul calculase deja că avionul avea nevoie 
de doar două mii cinci sute. Era aproape gol. Avea să fie o 
decolare simplă. 

— Air Force One. Nu aveţi cale liberă. Vă rugăm să vă 
opriţi imediat. Repet: opriţi imediat. 

Vocea de la controlul traficului aerian se auzea în 
continuare în boxe. Henryk se ridică şi închise staţia radio. 
Ştia că se introdusese o stare de urgenţa şi că celelalte 
avioane erau deturnate din calea sa. La urma urmei, acest 
avion aparţinea preşedintelui Statelor Unite ale Americii. 
Deja autorităţile de pe Heathrow ţipau unele la altele la 


— 178 — 


telefon, temându-se nu numai de un accident, ci şi de un 
incident diplomatic major. Prim-ministrul era informat. În 
întreaga Londra, persoanele oficiale şi funcţionarii civili 
puneau aceleaşi întrebări disperate. 

Ce naiba se întâmpla? 


La o sută de kilometri deasupra capetelor lor, cele opt 
proiectile Peacekeepers se apropiau de marginea spaţiului. 
Două dintre rachetele lor arseseră deja şi se separaseră, 
lăsând doar ultimele secţiuni cu modulele de lansare şi 
învelişurile de protecţie. Proiectilele Minutemen şi celelalte 
pe care Cray le lansase nu erau cu mult în urmă. Toate 
purtau cu ele sisteme de navigare strict secrete şi foarte 
avansate. Computere la bord calculau deja traiectoriile şi 
făceau ajustările necesare. În curând, proiectilele aveau să 
se întoarcă şi să atingă ţintele. 

Şi, în optzeci de minute, urmau să cadă înapoi pe 
pământ. 

Air Force One se mişca rapid, rulând către pista 
principală. In faţă se afla punctul de staţionare în care urma 
să facă o întoarcere şi să înceapă verificările înainte de 
zbor. 

In cabină Sabina îl studia pe Cray ca şi cum l-ar fi văzut 
pentru prima dată. Pe chipul ei nu se putea citi decât 
nemulţumire. 

— Mă întreb ce vă vor face când veţi ajunge în Rusia, 
spuse ea. 

— Ce vrei să spui? întrebă Cray. 

— Mă întreb dacă se vor descotorosi de dumneavoastră 
trimiţându-vă înapoi în Anglia sau vă vor împuşca doar, 
pentru a termina totul. 

Cray se holba la ea. Arăta de parcă fusese plesnit peste 
faţă. Alex se chirci, temându-se de ce era mai rău. 

— M-am săturat de remarcile astea, răbufni Cray. Nu mă 
mai amuză. Se întoarse către Yassen. Omoară-i. 

Yassen părea că nu auzise. 

— Ce? întrebă el. 

— M-ai auzit. M-am plictisit de ei. Omoară-i acum! 


— 179 — 


Avionul se opri. Ajunseseră la punctul de staţionare. 
Henryk auzise instrucţiunile din cabina principală, dar 
ignoră ce se întâmpla şi efectuă procedurile finale: ridică şi 
cobori elevatoarele, întoarse eleroanele. Mai avea câteva 
secunde până la decolare. De îndată ce urma să fie 
mulţumit că avionul era gata, avea să apese cele patru 
manete de viteză şi avionul o lua din loc. Testă pedalele 
cârmei şi roata de aterizare. Totul era gata. 

— Eu nu ucid copii, spuse Yassen. 

Alex îl auzise spunând acelaşi lucru pe vasul din sudul 
Franţei. Nu-l crezuse atunci, şi se întreba ce se petrecea în 
mintea rusului. 

Sabina îl urmărea pe Alex, aşteptând ca acesta să facă 
ceva. Dar, captiv în interiorul avionului, cu zgomotul 
motoarelor care începeau să ridice aeronava, el nu avea ce 
face. Nu încă... 

— Ce vrei să spui? întrebă Cray. 

— Nu e nevoie de acest lucru, spuse Yassen. la-i cu noi. 
Nu pot face rău. 

— De ce aş vrea să-i iau până în Rusia? 

— Îi putem încuia într-o cabină. Nici nu trebuie să-i vezi. 

— Domnule Gregorovici... Cray respira din greu. Era o 
picătură de transpiraţie pe fruntea lui şi forţa cu care 
strângea arma era mai mare ca niciodată. Dacă nu-i ucizi 
tu, o voi face eu. 

Yassen nu se mişcă. 

— În regulă! În regulă! Cray oftă. Credeam că eu sunt 
şeful, dar se pare că trebuie să fac totul singur. 

Cray ridică arma. Alex se ridică în picioare. 

— Nu! strigă Sabina. 

Cray trase. 

Dar nu ţintise către Sabina sau Alex. Glonţul îl lovi pe 
Yassen în piept, îndepărtându-l de uşă. 

— Îmi pare rău, domnule Gregorovici, spuse el. Dar eşti 
concediat. 

Apoi întoarse arma către Alex. 

— Tu eşti la rând, spuse el. 

Trase pentru a doua oară. 


— 180 — 


Sabina ţipă îngrozită. Cray ţintise spre inima lui Alex şi în 
spaţiul strâmt din cabină nu prea avea cum să rateze. Forţa 
glonţului îl dărâmă pe Alex, împingându-l prin cabină. Căzu 
la pământ şi rămase nemişcat. 

Sabina sări pe Cray. Alex era mort. Avionul decola. Nimic 
nu mai conta. Cray trase spre ea, dar rată. Pe neaşteptate 
fata se repezi iar către el, cu mâinile îndreptate spre ochii 
lui, ţipând întruna. Dar Cray era mult mai puternic decât ea. 
Ridică mâna, o prinse şi o trânti spre uşă. Ea rămase acolo, 
ameţită şi neajutorată. Ridică arma. 

— La revedere, draga mea, spuse Cray. 

Ţinti. Dar, înainte de a trage, braţul îi fu tras înapoi. 
Sabina se holbă. Alex era din nou în picioare, teafăr. Era 
imposibil. Dar, ca şi Cray, nu avea de unde să ştie că el 
purta jerseul antiglonţ pe care Smithers i-l dăduse odată cu 
bicicleta. Glonţul îl rănise; rupându-i, probabil, o coastă. 
Dar, cu toate că îl doborâse, nu-i penetrase pielea. 

Alex tăbări pe Cray. Bărbatul era mic de statură - ceva 
mai înalt decât Alex însuşi - dar chiar şi aşa era îndesat şi 
surprinzător de puternic. Alex reuşise să îl cuprindă cu o 
mână, ţinând arma departe de el. Dar Cray îl înşfăcă pe 
Alex de gât cu cealaltă mână, iar degetele i se încleştară 
într-o parte. 

— Sabina! leşi de aici! reuşi Alex să strige înainte de a 
simţi că se sufocă. 

Arma scăpase de sub control. El îşi folosea întreaga 
putere pentru a-l opri pe Cray să ţintească către el şi nu era 
sigur cât timp va mai putea să-l ţină aşa. Sabina fugi până 
la uşa principală şi trase de mânerul alb pentru a o 
deschide. 

Exact în acel moment, în carlingă, Henryk împinse 
levierul de viteză până la capăt. De unde stătea el, pista se 
întindea în faţa lui. Calea era liberă. Air Force One rula 
înainte şi începea să decoleze. 

Uşa principală se deschise cu un zgomot puternic. Fusese 
setată pe poziţia automată înainte ca avionul să înceapă să 
se mişte şi, de îndată ce Sabina o apăsă, se declanşă un 
sistem pneumatic. Un tobogan portocaliu se extinse din uşă 


— 181 — 


ca o limbă uriaşă şi începu să se umfle. leşirea de urgenţă. 

Vânt şi praf năvăliră înăuntru, într-o tornadă miniaturală 
care vâjâia nebuneşte prin cabină. Cray răsucise arma, 
ţintind către capul lui Alex, dar forţa vântului îl luă prin 
surprindere. Revistele de pe masă zburară, lipindu-se de 
faţa lui ca nişte molii uriaşe. Căruciorul cu băuturi alunecă, 
făcând sticlele şi paharele să se spargă. 

Faţa lui Cray era contorsionată, dinţii lui perfecţi 
scrâşneau, iar ochii i se făcură cât cepele. Înjură, dar nu se 
auzi niciun sunet datorită huruitului motoarelor. Sabina era 
lipită de perete, uitându-se neputincioasă prin uşa deschisă 
la iarba şi betonul ce treceau pe lângă ei într-un talmeş- 
balmeş de verde şi gri. Yassen nu se mişca; sângele se 
prelingea încet pe cămaşa lui. Alex simţea cum puterea i se 
scurge din vine. Slăbi strânsoarea şi arma se descărcă. 
Sabina ţipă. Glonţul lovise un bec la câţiva centimetri de 
faţa ei. Alex încercă să îndepărteze arma din mâna lui Cray. 
Acesta îl izbi cu genunchiul în stomac şi Alex se trase în 
spate, încercând să respire. Avionul înainta din ce în ce mai 
repede, huruind pe pistă. 

La tabloul de comandă, Henryk începu deodată să 
transpire. Erau derutat. Văzuse o lumină pâlpâind, 
avertizându-l că se deschisese o uşă şi că era depresurizată 
cabina principala. Deja înaintau cu două sute cincizeci de 
kilometri la oră. Controlul traficului aerian probabil realizase 
ce se întâmpla şi alertase autorităţile. Dacă ar fi oprit acum, 
ar fi fost arestat. Dar îndrăznea să decoleze? 

Şi apoi computerul de bord vorbi. 

— VI... 

Era vocea unei maşinării. Fără pic de emoție. Trei silabe 
rostite de un circuit electronic. Şi erau ultimele trei silabe 
pe care Henryk ar fi dorit să le audă. 

În mod normal, pilotul principal ar fi trebuit să anunţe 
viteza, ţinând sub observaţie progresul făcut de avion. Dar 
Henryk era singur. Trebuia să se bazeze pe sistemul 
automat. Ceea ce-i spunea computerul era că avionul rula 
cu o viteză de trei sute de kilometri pe oră - V1 - viteza de 
decizie. Acum mergea prea repede pentru a putea opri. 


— 182 — 


Dacă ar fi încercat să anuleze decolarea, dacă ar fi oprit 
motoarele, s-ar fi izbit de ceva. 

Era momentul de care se teme orice pilot - singurul 
moment periculos al oricărui zbor. Cele mai multe 
accidente în care sunt implicate avioane sunt cauzate de o 
decizie greşită luată într-un astfel de moment. Instinctele 
lui Henryk îi spuneau să oprească. Era în siguranţă la sol. 
Un accident aici ar fi fost mai puţin periculos decât unul la 
cinci sute de metri altitudine. Dar dacă ar fi încercat să se 
oprească, cu siguranţă s-ar fi ciocnit de ceva. 

Nu ştia ce să facă. 


Soarele apunea în oraşul Quetta din Pakistan, dar viaţa în 
campusul de refugiaţi era la fel de intensă ca întotdeauna. 
Sute de oameni care făceau pături şi sobe mişunau prin 
orăşelul de corturi, în timp ce copiii, unii dintre ei în 
zdrenţe, stăteau la rând să fie vaccinaţi. Nişte femei 
stăteau pe bănci, lucrând la o plapumă, bătând şi 
împăturind bumbacul. 

Aerul era răcoros şi proaspăt în Patkai Hills din Myanmar, 
ţara care odinioară se numea Burma. La o mie patru sute 
de metri deasupra nivelului mării, briza aducea cu ea 
mirosul pinilor şi al florilor. Era nouă şi jumătate seara, şi 
majoritatea oamenilor dormeau. Mii de stele luminau cerul 
nopţii. 

In Columbia, în regiunea Urabă, o altă zi începuse şi 
mirosul de ciocolată plutea pe străzile satului. Campesinas 
- soțiile fermierilor - începuseră lucrul în zori, prăjind 
boabele de cafea, apoi desfăcându-le. Copiii erau atraşi 
într-acolo, inspirând mirosul puternic, irezistibil. 

lar în munţii din Peru, în nordul provinciei Arequipa, 
familii în haine colorate se îndreptau către pieţe, unele 
cărând legături de fructe şi legume pe care voiau să le 
vândă. O femeie cu pălărie stătea lângă o grămadă de saci, 
fiecare plin cu alt fel de condimente. Adolescenţi râzând 
jucau fotbal pe stradă. 

Acestea erau ţintele pe care le aleseseră proiectilele, de 
sus din spaţiu. Erau mii - milioane - ca acestea. Şi toţi erau 


— 183 — 


nevinovaţi. Ştiau despre câmpurile pe care se cultiva 
macul. Îi cunoşteau pe oamenii care îl lucrau. Dar asta nu 
era treaba lor. Ei îşi trăiau doar viaţa. 

Dar nimeni nu ştia despre proiectilele ucigătoare care se 
apropiau de ei. Nimeni nu prevedea oroarea ce se îndrepta 
către ei. 


Sfârşitul veni foarte repede în Air Force One. 

Cray îl lovea cu pumnul pe Alex în cap. Alex se ţinea în 
continuare de armă, dar forţa îi slăbea. Căzu în final pe 
spate, plin de sânge şi epuizat. Faţa îi era plină de vânătăi, 
iar ochii pe jumătate închişi. 

Toboganul de urgenţă atârna în afară. Curentul de aer îl 
împingea înapoi, îndreptându-l câtre aripi. Avionul mergea 
cu o viteză de trei sute cincizeci de kilometri pe oră. În zece 
secunde urma să se desprindă de sol. 

Gray ridică arma pentru ultima dată. 

Apoi ţipă, pentru că ceva îl lovise. Era Sabina. Apucase 
căruciorul şi-l folosise ca pe un berbec de lovit. Acesta îl 
nimerise în spatele genunchilor. Picioarele i se îndoiră şi îşi 
pierdu echilibrul, căzând pe spate. Ateriză peste cărucior, 
scăpând arma. Sabina sări după ea, hotărâtă să nu-l lase să 
mai tragă o dată. 

În acel moment, se ridică Alex. 

Calculase rapid distanţele şi unghiurile. Ştia ce avea de 
făcut. Cu un strigat se aruncă înainte, cu braţele întinse. 
Palmele sale izbiră marginea căruciorului. Cray ţipă. 
Căruciorul traversă suprafaţa principală a cabinei şi, cu 
Cray deasupra, ieşi pe uşă. 

Şi nu se opri acolo. Toboganul de urgenţă ducea în jos 
către sol, care se îndepărta deja. Era ţinut pe loc de vântul 
rapid şi de aerul comprimat de dinăuntru. Căruciorul sări pe 
tobogan şi se rostogoli în jos. Alex se împletici până la uşă 
exact la timp ca să-l vadă pe Cray începându-şi cursa către 
iad. Toboganul îl duse până la jumătate, forţa vântului 
împingându-l către aripi. 

Damian Cray ajunse în zona principala a motorului doi. 

Ultimul lucru pe care îl văzu fu gura larg deschisă a 


— 184 — 


motorului. Apoi vârtejul îl aspiră. Cu un strigat de groază, fu 
tras în motor. Căruciorul odată cu el. 

Cray era acum carne tocata. Mai mult de atât, fu 
vaporizat. Într-o secundă fusese transformat într-un nor de 
gaz roşu care dispăruse în atmosferă. Nu mai rămăsese 
nimic. Dar căruciorul metalic opusese rezistenţă. Se auzi un 
bang, ca de tun. O limbă imensă de flăcări explodă în spate 
în timp ce motorul fu rupt în bucăţi. 

Atunci, avionul fu scăpat de sub control. 

Henryk hotărâse să anuleze decolarea şi încerca să 
încetinească, dar era prea târziu. Incă un motor se oprise. 
Dar celelalte două de pe partea opusă erau în plină putere. 
Avionul se dezechilibră violent spre stânga. Alex şi Sabina 
fură aruncaţi la podea. Luminile se stingeau şi pocneau în 
jurul lor. Tot ce nu era bine legat se rotea prin aer. Henryk 
se zbătea să recapete controlul, dar era în zadar. Avionul se 
roti şi părăsi pista. Acesta era sfârşitul. Pământul moale nu 
era capabil să suporte o încărcătură atât de grea. Cu un 
zgomot metalic infernal, partea de dedesubt a avionului se 
rupse şi totul se răsturnă într-o parte. 

Întreaga cabină se răsuci şi Alex simţi podeaua fugindu-i 
de sub picioare. Se părea că avionul se întoarce cu capul în 
jos. Dar în final se opri. Motoarele se opriră. Avionul rămase 
pe o parte şi ţipetele sirenelor răsunară în aer, căci 
vehiculele de urgenţă goneau pe pistă. 

Alex încercă să se mişte, dar picioarele nu-l ascultau. 
Zăcea pe podea şi simţea întunericul apropiindu-se. Dar 
ştia că trebuie să rămână conştient. Treaba nu avea să se 
termine aici. 

— Sab? o strigă şi fu uşurat când ea se ridică şi veni la el. 

— Alex? 

— Trebuie să te duci în centrul de comunicaţii. Este un 
buton acolo. Autodistrugere. Timp de o secundă, ea păru 
derutată, şi el o apucă de braţ. Proiectilele... 

— Da. Da... bineînţeles. 

Era şocată. Prea multe se întâmplaseră. Dar înţelese. Se 
clătină în sus pe scări, balansându-se între pereţii înclinați. 
Alex rămase acolo unde era. 


— 185 — 


Apoi Yassen vorbi. 

— Alex... 

Alex nu mai avea forţa necesară pentru a fi surprins. Îşi 
întoarse capul încet, aşteptându-se să vadă o armă în mâna 
rusului. Nu i se părea drept. După atâtea, avea să moară 
acum, chiar când ajutoarele erau pe drum? Dar Yassen nu 
ţinea o armă. Se sprijinise de masă. Era plin de sânge şi 
ochii îi erau de un albastru ciudat. Pielea lui Yassen era mai 
palidă decât de obicei şi, când îşi răsuci capul, Alex observă 
pentru prima dată că avea o cicatrice lungă pe gât. Era 
dreaptă, ca şi cum ar fi fost trasă cu o linie. 

— Te rog... 

Vocea lui Yassen era blândă. 

Era ultimul lucru pe care voia să-l facă, dar Alex se târi 
prin epava cabinei până la el. Îşi aminti că moartea lui Cray 
şi distrugerea avionului avuseseră loc doar pentru că 
Yassen refuzase să-i omoare pe el şi pe Sabina. 

— Ce s-a întâmplat cu Cray? întrebă Yassen. 

— S-a dat cu căruciorul, spuse Alex. 

— E mort? 

— Foarte. 

Yassen dădu din cap, părând mulţumit. 

— Am ştiut că e o greşeală să lucrez pentru el, spuse el. 
Am ştiut. Se chinuia să respire, îngustându-şi ochii pentru o 
secundă. Trebuie să-ţi spun ceva, Alex, spuse el. 

Era ciudat că vorbea absolut normal, ca şi cum era o 
conversaţie liniştită între doi prieteni. Alex nu se putea 
abţine să nu fie uimit de autocontrolul bărbatului. Mai avea 
doar câteva minute de trăit. 

Apoi Yassen vorbi din nou, şi toată viaţa lui Alex se 
schimbă pentru totdeauna. 

— Nu am putut să te ucid, spuse el. Nu te-aş fi ucis 
niciodată. Pentru că, vezi tu, Alex... l-am cunoscut pe tatăl 
tău. 

— Cum? 

În ciuda epuizării, în ciuda faptului că-l durea tot, Alex 
simţi cum se cutremură. 

— Tatăl tău. El şi cu mine... Yassen se opri să respire. Am 


— 186 — 


lucrat împreună. 

— El a lucrat cu dumneavoastră? 

— Da. 

— Vreţi să spuneţi... că era spion? 

— Nu spion, nu, Alex. Era ucigaş. Ca şi mine. Era cel mai 
bun. Cel mai bun din lume. L-am cunoscut când aveam 
nouăsprezece ani. M-a învăţat multe lucruri. 

— Nu! 

Alex refuza să accepte ce-i auzeau urechile. Nu-şi 
cunoscuse niciodată tatăl, nu ştia nimic despre el. Dar ceea 
ce spunea Yassen nu putea fi adevărat. Era o glumă 
macabră. 

Sirenele se apropiau. Primul vehicul probabil ajunsese. 
Auzea oameni ţipând afară. 

— Nu te cred, strigă Alex. Tatăl meu nu era ucigaş. Nu 
putea fi! 

— Îți spun adevărul. Trebuie să ştii. 

— A lucrat pentru MI6? 

— Nu. Umbra unui zâmbet apăru pe faţa lui Yassen. Dar 
era plin de tristeţe. MI6 l-a urmărit. Ei l-au ucis. Au încercat 
să ne omoare pe amândoi. Eu am scăpat în ultima clipă, dar 
el... Yassen înghiţi. L-au ucis pe tatăl tău, Alex. 

— Nu! 

— De ce te-aş minţi? Yassen se întinse cu un gest slăbit 
şi îl apucă pe Alex de braţ. Era primul contact fizic dintre 
cei doi. Tatăl tău... el a făcut asta. Yassen trecu cu degetul 
peste cicatricea de pe gât, dar vocea sa nu-l mai ajuta şi nu 
putea explica. Mi-a salvat viaţa. Într-un fel, am ţinut la el. Şi 
la tine ţin, Alex. Semeni foarte mult cu el. Mă bucur că eşti 
cu mine acum. Urmă o pauză şi un spasm de durere îi 
străbătu faţa muribundului. Mai avea un ultim lucru de 
spus. Dacă nu mă crezi, mergi la Veneţia. Găseşte 
Scorpionul. Şi-ţi vei afla destinul... 

Yassen închise ochii şi Alex ştiu că nu avea să-i mai 
deschidă vreodată. 

In centrul de comunicaţii, Sabina găsise butonul şi îl 
apăsase. Primul Minutemen explodă în mii de bucățele fără 
a scoate vreun zgomot. Câteva secunde mai târziu, la fel se 


— 187 — 


întâmplă şi cu celelalte proiectile în spaţiu. 

Air Force One era înconjurat. O caravană de vehicule de 
urgenţă ajunsese acolo, şi două camioane îl stropeau, 
acoperindu-l cu torente de spumă albă. 

Dar Alex nu ştia nimic din toate astea. Zăcea lângă 
Yassen, cu ochii închişi. Leşinase în tăcere, mulţumit. 


— 188 — 


PODUL RICHMOND 


Lebedele chiar nu plecau nicăieri. Păreau fericite doar să 
se învârtă încet la soare, băgându-şi din când în când 
ciocurile sub apă, în căutare de insecte, alge sau alt fel de 
hrană. Alex le privise în ultima jumătate de oră, aproape 
hipnotizat de ele. Se întreba cum este să fii lebădă. Se 
întreba cum de reuşesc ele să-şi păstreze penele atât de 
albe. 

Stătea pe o bancă pe malul Tamisei, chiar lângă 
Richmond. Acolo, râul părea să abandoneze Londra, lăsând 
în sfârşit oraşul în urmă, de partea cealaltă a podului 
Richmond. Privind în amonte, Alex vedea câmpiile şi 
pădurile, absurd de verzi, împrăştiate în căldura verii 
englezeşti. p 

O bonă, împingând un căruţ, trecu pe lângă el pe alee. Il 
zări pe Alex şi, deşi expresia feţei ei nu se schimbă, mâinile 
strânseră mai tare căruţul şi grăbi uşor pasul. Alex ştia că 
arată groaznic, ca un copil al străzii. Ultima sa confruntare 
cu Damian Cray îl marcase. Dar de data aceasta fuseseră 
mai mult decât nişte tăieturi şi vânătăi. Acestea aveau să 
dispară, cum dispăruseră şi altele. De data aceasta, viaţa 
lui fusese cu totul dată peste cap. 

Nu putea să nu se gândească la Yassen Gregorovici. 
Trecuseră două săptămâni, dar el se trezea încă în miezul 
nopţii retrăind ultimele clipe din Air Force One. Tatăl său 
fusese un ucigaş plătit, omorât de oamenii care acum 
deţineau controlul asupra vieţii lui. Nu putea fi adevărat. 
Yassen probabil că minţise, încercând să-l rănească pe Alex 
pentru ceea ce se întâmplase între ei doi. Voia să creadă 
asta. Dar el privise în ochii muribundului şi nu văzuse 
înşelăciune, ci doar un fel ciudat de tandreţe - şi o dorinţă 
ca adevărul să fie cunoscut. 

„Mergi la Veneția. Găseşte Scorpionul.  Găseşte-ţi 
destinul...” 

Lui Alex i se părea că singurul său destin era acela de a fi 
minţit şi manipulat de adulţi cărora nu le păsa de el. Oare 


— 189 — 


trebuia să meargă la Veneţia? Cum avea să găsească 
Scorpionul? Oare Scorpionul era o persoană sau un loc? 
Alex privea lebedele, dorindu-şi ca ele să-i poată da un 
răspuns. Dar ele pluteau pe apă, ignorându-l. 

O umbră apăru peste bancă. Alex privi în sus şi simţi un 
nod în stomac. Doamna Jones stătea lângă el. Agenta MI6 
era îmbrăcată în pantaloni gri de mătase şi avea o jachetă 
asortată ce-i atârna până la genunchi, ca o haină. Avea un 
ac din argint pe rever, fără alte bijuterii. Era ciudat pentru 
ea să se afle acolo, afară. Alex nu voia să o vadă. Alături de 
Alan Blunt, ea era ultima persoană pe care voia să o vadă. 

— Pot să mă aşez lângă tine? întrebă ea. 

— Se pare că deja aţi făcut-o, spuse Alex. M-aţi urmărit? 
întrebă Alex. 

Se întrebă de unde ştia femeia că el se afla acolo şi îi 
trecu prin minte că poate fusese supravegheat încontinuu 
în ultimele două săptămâni. Nu l-ar fi surprins. 

— Nu. Prietena ta - Jack Starbright - mi-a spus că vei fi 
aici. 

— Mă întâlnesc cu cineva. 

— Nu înainte de ora douăsprezece. Jack a venit la mine, 
Alex. Trebuia să raportezi în Liverpool Street până acum. 
Trebuia să te interogăm. 

— Nu are rost să raportez în Liverpool Street, spuse Alex 
cu amărăciune în glas. Nu e nimic acolo, nu-i aşa? Doaro 
bancă. 

Doamna Jones înţelese. 

— Am greşit, spuse ea. 

Alex îşi întoarse privirea. 

— Ştiu că nu vrei să vorbeşti cu mine, Alex, continuă 
doamna Jones. Ei bine, nu trebuie să o faci. Dar vrei măcar 
să asculţi, te rog? 

ÎI privi cu nerăbdare. El nu spuse nimic. Ea continuă. 

— Este adevărat că nu te-am crezut când ai venit la noi - 
şi bineînţeles că am greşit. A fost o prostie din partea 
noastră. Dar părea incredibil că un om ca Damian Cray 
poate fi o ameninţare pentru siguranţa naţională. Era bogat 
şi excentric; totuşi, era doar un star pop cu tupeu. Asta 


— 190 — 


credeam noi. Dar dacă tu crezi că te-am ignorat cu totul, 
Alex, te înşeli. Alan şi cu mine avem păreri diferite despre 
tine. Ca să fiu sinceră, dacă aş fi avut de ales, nu te-am fi 
implicat încă de la început... nici măcar în afacerea aceea 
cu computerele Stormbreaker. Dar nu despre asta vorbim 
acum. Inspiră adânc. Am decis să-l urmăresc totuşi pe 
Damian Cray. Nu puteam face prea multe, neavând 
autorizarea necesară, dar am pus să fie supravegheat şi 
toate mişcările lui îmi erau raportate. Am auzit că erai în 
Hyde Park, în domul acela, când s-a lansat Gameslayer. Am 
primit şi un raport de la poliţie despre femeia - jurnalista - 
care a fost ucisă. Părea o coincidenţă nefericită. Apoi mi s-a 
spus despre un incident petrecut la Paris: un fotograf şi 
asistentul său fuseseră ucişi. In timpul acesta, Damian Cray 
era în Olanda şi următorul lucru de care am auzit a fost un 
raport al poliţiei olandeze în legătură cu nişte maşini şi 
motociclete urmărind un băiat pe bicicletă în Amsterdam. 
Bineînţeles, mi-am dat seama că era vorba despre tine. Dar 
tot nu ştiam ce se petrece. Şi apoi prietena ta, Sabina, a 
dispărut de la spitalul Whitchurch. Asta chiar că a dat 
alarma. Ştiu. Probabil te gândeşti că am fost absurd de 
înceţi, şi ai dreptate. Dar fiecare serviciu secret din lume e 
la fel. Când acţionează, e eficient. Dar uneori se porneşte 
prea târziu. Aşa s-a întâmplat şi în cazul acesta. Când am 
fost gata să te aducem la noi, erai deja cu Cray, în 
Wiltshire. Am vorbit cu menajera ta, Jack. Apoi ne-am dus 
direct acasă la el. Dar te-am pierdut din nou şi de data asta 
nu aveam idee unde plecaseşi. Acum ştim, desigur. Air 
Force One! CIA-ul a înnebunit. Alan Blunt a fost chemat la 
prim-ministru săptămână trecută. S-ar putea să fie forţat să 
demisioneze. 

— Ei bine, asta îmi sfâşie inima, spuse Alex. 

Doamna Jones ignoră remarca lui. 

— Alex... prin ce ai trecut tu... Ştiu că ţi-a fost foarte 
greu. Ai fost de unul singur şi asta nu trebuia să se 
întâmple. Dar adevărul este că ai salvat milioane de vieţi. 
Trebuie să-ţi aminteşti de ceea ce simţi acum. S-ar putea 
spune chiar că ai salvat lumea. Dumnezeu ştie care ar fi 


— 191 — 


fost urmările dacă Cray ar fi reuşit. Oricum, preşedintele 
Statelor Unite ar vrea foarte mult să te cunoască. Şi prim- 
ministrul la fel. Şi, dacă mai contează, ai fost invitat la 
Palat, dacă vrei să mergi. Bineînţeles că nimeni altcineva 
nu ştie despre tine. Eşti încă top-secret. Dar trebuie să fii 
mândru de tine însuţi. Ceea ce ai făcut tu a fost... uimitor. 

— Ce s-a întâmplat cu Henryk? întrebă Alex. Întrebarea o 
surprinse pe doamna Jones, dar era singurul lucru pe care 
el nu-l ştia. Mă întrebam, spuse el. 

— E mort, spuse doamna Jones. A murit când s-a izbit 
avionul. Şi-a rupt gâtul. 

— Atunci asta e. Alex se întoarse spre ea. Puteţi pleca 
acum? 

— Jack e îngrijorată în privinţa ta, Alex. Şi eu sunt. Poate 
că ai nevoie de ajutor pentru a trece peste ce s-a întâmplat. 
Poate un fel de terapie. 

— Nu vreau nicio terapie. Vreau doar să fiu lăsat singur. 

— Bine. 

Doamna Jones se ridică. Mai făcu o încercare de a-l citi 
înainte de a pleca. Aceasta era a patra oară când îl întâlnea 
pe Alex la sfârşitul unei misiuni. De fiecare dată ştiuse că el 
fusese, într-un fel, zdruncinat. Dar de data asta se 
întâmplase ceva mai grav. Ştia că era ceva ce Alex nu-i 
spunea. 

Şi apoi, dintr-un impuls, zise: 

— Erai în avion cu Yassen când a fost împuşcat. A spus 
ceva înainte să moară? 

— La ce vă referiţi? 

— A vorbit cu tine? 

Alex o privi drept în ochi. 

— Nu. Nu a spus nimic. 

Alex o privi cum pleacă. Deci era adevărat ce-i 
mărturisise Yassen. Ultima ei întrebare o dovedise. El ştia 
cine este. 

Fiul unui ucigaş plătit. 


Sabina îl aştepta sub pod. Alex ştia că avea să fie o 
întâlnire scurtă. Nu mai era nimic de spus. 


— 192 — 


— Cum te simţi? întrebă ea. 

— Sunt bine. Ce face tatăl tău? 

— E mult mai bine. Dădu din umeri. Cred că se va face 
bine. 

— Şi nu se va răzgândi? 

— Nu, Alex. Plecăm. 

Sabina îi spusese la telefon cu o seară înainte. Ea şi 
părinţii ei părăseau ţara. Voiau să fie singuri, să-i ofere 
tatălui ei timp să se recupereze în întregime. Hotărâseră că 
ar fi fost mai uşor pentru el să înceapă o viaţă nouă şi 
aleseseră San Francisco. Edward primise o slujbă la un ziar 
mare de acolo. Şi mai aveau veşti bune. Scria o carte: 
Adevărul despre Damian Cray. Avea să-i aducă o avere. 

— Când pleci? întrebă Alex. 

— Marţi. Sabina se şterse la un ochi şi Alex se întrebă 
dacă putea fi o lacrimă. Dar când îl privi din nou, zâmbea. 
Bineînţeles că vom păstra legătura, spuse ea. Ne putem 
scrie pe e-mail. Şi ştii ca poţi veni oricând la noi dacă îţi 
doreşti o vacanţă. 

— Atâta timp cât nu e ca ultima, spuse Alex. 

— Va fi ciudat să merg la o şcoală americană... Sabina nu 
se mai putu abţine. Ai fost fantastic în avion, Alex, spuse ea 
deodată. Nu-mi venea să cred cât de curajos eşti. Când 
Cray îţi spunea toate lucrurile acelea nebuneşti, nici măcar 
nu păreai speriat. Se opri. Vei mai lucra pentru MI6? întreba 
ea. 

— Nu. 

— Crezi că te vor lăsa în pace? 

— Nu ştiu, Sabina. A fost vina unchiului meu, să ştii. El a 
început treaba asta cu mulţi ani în urmă şi acum nu mai pot 
scăpa. 

— Încă mi-e ruşine că nu te-am crezut. Sabina oftă. Şi 
acum înţeleg prin ce ai trecut. M-au pus să semnez Actul 
Secretelor Oficiale. Nu am voie să vorbesc cu nimeni despre 
tine. Tăcu o clipă. Nu te voi uita niciodată, spuse ea. 

— Îmi va fi dor de tine, Sabina. 

— Dar ne vom revedea. Poţi veni în California. Şi te anunţ 
dacă voi mai veni la Londra... 


— 193 — 


— În regulă. 

Ea minţea. Alex ştia că era mai mult decât un rămas-bun, 
că ei doi nu se vor mai vedea niciodată. Nu avea rost. Aşa 
avea să fie. 

Ea îl cuprinse cu braţele şi îl sărută. 

— La revedere, Alex, spuse ea. 

El o privi cum se îndepărtează şi dispare din viaţa lui. 
Apoi se întoarse şi urmă cursul râului, trecu de lebede şi 
ajunse în zona rurală. Nu se opri. Şi nici nu privi înapoi. 


| VIRTUAL | 


| Ad pa | 
PROJECT 


— 194 — 


„E fantezia fiecărui elev, numai că e de o mie de ori mai 
distractivă şi mai incitantă... E genială!” 
The Independent on Sunday 


Nominalizată în 2004 la British Book Awards, 
secțiunea Children's Book of the Year, 


ISEN 978-973-103-163-7