Anthony Horowitz — [Alex Rider] 06 Hotelul spatial Ark Angel

ARK ANGEL 


ANTHONY HOROWITZ 


a 
L + 
intors 
există limite. Y ] 


A şasea aventură a lui Alex 
Rider îl găseşte pe Anthony 
Horowitz ducându-l pe eroul său 
pe noi culmi de pericol. „Acţiunea 
include o evadare spectaculoasă 
dintr-un bloc de apartamente în 
flăcări şi o cursă pe apă în mare 
viteză (deşi Alex nu are o 
barcă...).” Vorbind despre viitorul 
lui Alex, Anthony spune: „V-am zis 
mereu că veţi şti că aţi ajuns la 
ultima carte când Alex se apropie 
de a cincisprezecea aniversare. 
Sunt hotărât să-i ofer un final 
fericit!” 


ANTHONY HOROWITZ 


HOTELUL SPAŢIAL 
ARK ANGEL 


Original: Ark Angel (2005) 


Al şaselea volum al seriei 


ALEX RIDER, 
SUPERSPIONUL ADOLESCENT 


Traducerea din limba engleză: 
DIANA GEORGIANA VLASE 


7 


virtual-project.eu 


Editura: RAO 
2008 


Lui A.C. 


FORŢA TREI 


Bomba fusese programată să se declanşeze exact la ora 
trei şi jumătate. 

Ciudat, dar bărbatul pentru care fusese creată ştia mai 
multe despre bombe şi despre terorism decât oricine 
altcineva din lume. Scrisese chiar şi cărţi despre acest 
subiect. Având grijă de Numărul Unu: Cincizeci de moduri 
de a te proteja acasă şi în străinătate poate că nu e cel mai 
atrăgător titlu, dar cartea se vânduse în douăzeci de mii de 
exemplare în America şi se spunea că preşedintele însuşi 
avea un exemplar pe noptieră. Bărbatul nu se considera o 
ţintă, dar, chiar şi aşa, era mereu precaut. După cum 
glumea adesea, ar fi fost rău pentru afacerea sa dacă ar fi 
fost aruncat în aer în timp ce traversa strada. 

Se numea Max Webber şi era scund şi durduliu, cu 
ochelari de baga şi păr negru ca pana corbului, care fusese, 
de fapt, vopsit. Spunea lumii că făcuse cândva parte din 
SAS, ceea ce era adevărat. Ce nu spunea era că fusese dat 
afară după prima misiune. Pe la patruzeci de ani, 
deschisese un centru de antrenamente în Londra, 
învăţându-i pe oamenii de afaceri bogaţi cum să se apere 
singuri. Devenise scriitor şi jurnalist, apărând frecvent la 
televiziune pentru a discuta despre securitatea 
internaţională. 

Şi acum era invitat să ţină un discurs la a patra 
Conferinţă de Securitate Internaţională, ce se ţinea în Sala 
Regina Elisabeta de pe malul sudic al Tamisei, în Londra. 
Întreaga clădire fusese împrejmuită. Elicopterele 
survolaseră zona toată dimineaţa şi poliţiştii cu câini 
antrenați aşteptaseră în foaier. Servietele, aparatele de 
fotografiat şi toate dispozitivele electronice fuseseră 
interzise în holul principal, iar delegaților li se ceruse să 
treacă printr-un sistem serios de securitate înainte de a li 
se permite să intre. Participau mai mult de opt sute de 
bărbaţi şi femei din şaptesprezece ţări. Printre aceştia erau 
diplomaţi, oameni de afaceri, politicieni, jurnalişti şi membri 


= 


ai diferitelor servicii de securitate. Trebuia să se simtă în 
siguranţă. _ 

Alan Blunt şi doamna Jones erau amândoi în public. In 
calitate de şef şi adjunct ai Operaţiunilor Speciale MI6, era 
responsabilitatea lor să fie la curent cu ultimele descoperiri, 
deşi, în ceea ce-l priveşte pe Blunt, toată chestia era o 
pierdere de timp. Existau mereu conferinţe despre 
securitate în fiecare oraş mare, dar nu aveau niciun 
rezultat. Experții vorbeau. Politicienii minţeau. Presa 
consemna totul. Lumea pleca acasă şi nimic nu se schimba. 
Alan Blunt era plictisit. Părea pe jumătate adormit. 

La două şi un sfert fix, Max Webber începu să vorbească. 

Era îmbrăcat într-un costum elegant şi vorbea rar, cu o 
voce sentenţioasă, plină de autoritate. Avea notițe în faţă, 
dar se folosea de ele doar ocazional; ochii săi fixau 
audiența, el adresându-se direct fiecăruia. In nişte cabine 
de sticlă situate cu faţa la scenă, nouă translatori vorbeau 
încet în microfoane, cu doar o secundă, două, în urma lui. 
Ici şi colo, în public, bărbaţi şi femei puteau fi văzuţi cu o 
mână dusă la ureche, concentrându-se la ceea ce se 
spunea. 

Webber întoarse o pagină. 

— Sunt adesea întrebat care este cea mai periculoasă 
grupare teroristă din lume. Răspunsul nu este acela la care 
vă aşteptaţi. Este o grupare pe care s-ar putea să nu o ştiţi. 
Dar vă asigur că este una de care ar trebui să vă temeţi şi 
vreau să vorbesc puţin despre aceasta acum. 

Apăsă un buton şi apărură două cuvinte proiectate pe un 
ecran gigant din spatele lui. 


FORŢA TREI 


În al cincilea rând, Blunt deschise ochii şi se întoarse 
către doamna Jones. Părea derutat. Ea dădu repede din 
cap. Deodată, amândoi deveniră agitaţi. 

— Se  autointitulează Forţa Trei, continuă Webber. 
Numele se referă la faptul că Pământul este a treia planetă 
de la soare. Aceşti oameni nu s-ar descrie drept terorişti. 
Probabil că ar prefera să îi socotiți ecoluptători, care se zbat 
să protejeze Pământul de răul provocat de poluare. În 
general vorbind, ei protestează împotriva schimbărilor 
climatice, a distrugerii pădurilor tropicale, a folosirii puterii 
nucleare, a ingineriei genetice şi a avântului afacerilor 
multinaționale. Toate condamnabile, aţi putea crede. 
Agenda lor este comparabilă cu cea a organizaţiei 
Greenpeace. Diferenţa este că aceşti oameni sunt fanatici. 
Ucid pe oricine le stă în cale; au ucis deja de nenumărate 
ori. Pretind că respectă planeta, dar nu au respect pentru 
viaţa umană. 

Webber făcu iar clic pe buton şi o fotografie apăru pe 
ecran. Se auzi un freamăt în public la vederea acesteia. La 
o primă impresie, părea o fotografie a globului. Apoi văzură 
că era un glob aşezat pe nişte umeri. În final, îşi dădură 
seama că era un bărbat. Avea un cap foarte rotund, 
complet ras - inclusiv sprâncenele. Şi harta lumii era 
tatuată pe pielea sa. Anglia şi Franţa îi acopereau ochiul 
stâng. Lumea Nouă era pe cel drept. Argentina plutea pe o 
parte a gâtului. Un murmur de repulsie se răspândi în 
încăpere. Bărbatul era un monstru. 

— Acesta este comandantul Forţei Trei, explică Webber. 
După cum vedeţi, îi pasă atât de mult de planeta noastră, 
încât lasă să i se urce la cap. Numele lui - sau cel puţin 
numele după care e cunoscut - este Kaspar. Se ştiu puţine 
despre el. Se crede că ar putea fi francez, dar nu ştim sigur 
unde s-a născut. Nici nu ştim când a căpătat aceste tatuaje. 
Dar vă pot spune că a fost foarte ocupat în ultimele şase 
luni. Este responsabil de asasinarea lui Marjorie Schultz, o 


HFa 


jurnalistă din Berlin, în luna iunie; singura ei crimă a fost că 
a scris un articol critic la adresa Forţei Trei. A plănuit 
răpirea şi uciderea a doi membri ai Comisiei Energiei 
Atomice din Toronto. A organizat atentate în şase ţări, 
inclusiv în Japonia şi Noua Zeelandă. A distrus o fabrică de 
automobile din Dakota. Şi, trebuie să vă spun, doamnelor şi 
domnilor, îi place ceea ce face. Când e posibil, preferă să 
apese el însuşi butonul. După părerea mea, Kaspar este 
acum cel mai periculos bărbat în viaţă, pentru simplul 
motiv că este convins că are întreagă lumea de partea lui. 
Şi, într-un fel, are dreptate. Sunt sigur că sunt mulţi oameni 
în această încăpere care cred în protejarea mediului. 
Problema este că el ar ucide pe oricare dintre 
dumneavoastră dacă ar crede că îl va ajuta să-şi atingă 
scopurile. De aceea lansez această avertizare. Găsiţi-l pe 
Kaspar! Găsiţi Forţa Trei înainte ca ei să mai poată face 
rău! Pentru că, pe zi ce trece, cred că membrii ei devin o 
ameninţare mai serioasă şi mai ucigătoare. 

Webber făcu o pauză şi întoarse o altă pagină din notițele 
sale. Când începu din nou să vorbească, subiectul se 
schimbase. Douăzeci de minute mai târziu, exact la ora trei, 
termină. Lumea aplaudă politicos. 

In foaier, se servea cafea şi biscuiţi, sesiunea se 
terminase, dar Webber nu voia să rămână. Dădu repede 
mâna cu un diplomat pe care-l cunoştea şi schimbă vreo 
două vorbe cu câţiva jurnalişti, apoi plecă. Se îndrepta spre 
ieşire, când descoperi că drumul îi era blocat de un bărbat 
şi de o femeie. 

Erau o pereche neobişnuită. Nu aveai cum să-i iei drept 
soţ şi soţie, deşi aveau cam aceeaşi vârstă. Femeia era 
subţire, cu păr scurt şi negru. Bărbatul părea mai scund şi 
cărunt. Nu avea nimic interesant. 

— Alan Blunt! Webber zâmbi şi dădu din cap. Doamna 
Jones! 

Puţină lume i-ar fi recunoscut pe aceşti doi indivizi, dar 
Webber ştiu pe dată cine erau. 

— Ne-a plăcut prezentarea dumneavoastră, domnule 
Webber, spuse Blunt, deşi vocea sa nu trăda mult 


SI - 


entuziasm. 

— Mulţumesc. 

— Ne-au interesat în mod deosebit comentariile 
dumneavoastră cu privire la Forţa Trei. 

— Ştiţi despre aceasta, nu-i aşa? 

Întrebarea îi era adresată lui Blunt, dar doamna Jones fu 
cea care răspunse. 

— Am auzit despre ea, bineînţeles. Dar adevărul este că 
ştim foarte puţine. Cu şase luni în urmă, nici nu exista, în 
ceea ce ne priveşte. 

— Este adevărat. A fost înfiinţată foarte recent. 

— Păreţi să ştiţi multe despre ei, domnule Webber. Am fi 
interesaţi să aflăm de unde aveţi informaţiile. 

Webber zâmbi din nou. 

— Ştiţi că nu-mi pot dezvălui sursele, doamnă Jones, 
spuse el uşor. Deodată deveni serios. Dar mă îngrijorează 
faptul că serviciile de siguranţă ale ţării noastre sunt atât 
de ignorante. Credeam că datoria dumneavoastră este să 
ne protejaţi. 

— Din acest motiv stăm de vorbă acum, răspunse 
doamna Jones. Dacă ştiţi ceva, cred că ar trebui să ne 
spuneţi... 

Webber o întrerupse. 

— Cred că v-am spus destule. Dacă doriţi să ştiţi mai 
multe, vă sugerez să veniţi la următoarea mea prelegere. 
Voi vorbi la Stockholm peste două săptămâni şi este destul 
de probabil ca atunci să am mai multe informaţii despre 
Forţa Trei. Dacă e aşa, voi fi bucuros să vi le împărtăşesc. 
Acum, dacă nu vă supăraţi, vă doresc o zi bună. 

Webber îşi făcu loc printre ei şi se îndreptă către 
garderobă. Nu se putea abţine să nu zâmbească. Mersese 
perfect, iar întâlnirea cu Alan Blunt şi cu doamna Jones 
fusese un bonus neaşteptat. Căută în buzunar şi scoase un 
jeton de plastic pe care i-l dădu femeii de la garderobă. 
Telefonul mobil îi fusese luat la intrare - măsură de 
siguranţă pe care el însuşi o recomandase în cartea lui. 
Acum îl lua înapoi. 

Nouăzeci de secunde mai târziu, ieşi pe trotuarul larg din 


=O 


faţa râului. Era început de octombrie, dar vremea era caldă 
încă, soarele după-amiezii preschimbând culoarea apei în 
albastru intens. Era puţină lume în jur - în special copii 
alunecând încoace şi-ncolo pe plăcile lor de skateboard - 
Webber îi observă, totuşi, asigurându-se că niciunul nu era 
interesat de el. Hotări să meargă acasă pe jos, în loc să ia 
un mijloc de transport în comun sau un taxi. Acesta era un 
alt lucru pe care-l precizase în cartea sa. „In orice oraş 
mare, eşti întotdeauna mai în siguranţă în aer liber, pe 
picioarele tale.” 

Făcuse doar câţiva paşi când mobilul său sună, vibrând în 
buzunarul hainei. Îl scoase afară. Undeva în mintea lui, 
părea să-şi amintească faptul că oprise telefonul când îl 
dăduse femeii de la garderobă. Dar era atât de mulţumit de 
el însuşi, de felul în care avusese loc prezentarea, încât lăsă 
la o parte cea mai mică bănuială. 

Era ora trei şi douăzeci şi nouă de minute. 

— Alo? 

— Domnule Webber, vă sun să vă felicit. A mers foarte 
bine. 

Vocea era blândă şi cumva artificială. Nu vorbea un 
englez. Era cineva care învățase limba cu mare atenţie. 
Pronunţia era prea calculată, prea precisă. Nu exista nici 
urmă de emoție în acea voce. 

— M-aţi ascultat? 

Max Webber mergea în continuare, vorbind în acelaşi 
timp. 

— A, da. Am fost în public. Sunt foarte mulţumit. 

— Ştiţi că şi cei de la MI6 au fost acolo? 

— Nu. 

— Am vorbit cu ei după. Erau foarte interesaţi de ceea ce 
aveam de spus, chicoti Webber încet. Poate ar trebui să 
ridic preţul. 

— Cred că vom rămâne la aranjamentul iniţial, răspunse 
vocea. 

Max Webber strânse din umeri. Două sute cincizeci de 
mii de lire sterline erau o groază de bani. Fuseseră viraţi 
într-un cont secret, fără impozite, fără întrebări. Şi avusese 


i 


de făcut un lucru atât de simplu. Un sfert de milion pentru o 
treabă de doar zece minute! 

Bărbatul de la capătul celălalt vorbi din nou şi brusc 
vocea sa sună trist: 

— Mă îngrijorează un singur lucru, domnule Webber... 

— Care e acela? 

Webber auzea ceva, în fundal. Un fel de interferenţe. 
Apăsă telefonul mai tare pe ureche. 

— În discursul de astăzi, aţi făcut din Forţa Trei un 
inamic. Şi, după cum aţi subliniat şi singur, membrii ei sunt 
fără scrupule. 

— Nu cred că vreunul din noi trebuie să-şi facă griji în 
privinţa Forţei Trei. Webber privi în jur să se asigure că nu 
era auzit. Şi cred că trebuie să îţi aminteşti, prietene, că am 
făcut parte din SAS. Ştiu cum să-mi port de grijă. 

— Într-adevăr? 

Vocea îşi bătea joc de el? Din motive pe care Webber nu 
le înţelegea, începea să se simtă incomod. Şi interferenţele 
erau mai puternice; o auzea în telefonul său mobil. Un fel 
de ticăit. 

— Nu mă tem de Forţa Trei! se repezi el. Nu mă tem de 
nimeni! Asiguraţi-vă doar că banii ajung în contul meu. 

— La revedere, domnule Webber, spuse vocea. 

Se auzi un clic. 

O secundă de tăcere. 

Apoi telefonul mobil explodă. 

Max Webber îl apăsase tare pe ureche. Dacă auzise 
explozia, fusese mort înainte ca aceasta să se producă. O 
pereche de tineri care alergau se apropiară din cealaltă 
direcţie şi ţipară amândoi în timp ce silueta care, cu câteva 
minute mai devreme, fusese un bărbat căzu în calea lor. 

Explozia fusese surprinzător de puternică. Se auzise şi în 
sala de conferinţe, unde lumea încă bea cafea, felicitându- 
se reciproc. Auziră şi sirenele ambulanţei şi ale poliţiei, 
sosite imediat după. 

Mai târziu, în acea după-amiază, Forţa Trei contactă 
presa şi îşi asumă responsabilitatea pentru crimă. Max 
Webber le declarase război şi din acest motiv trebuia să 


moară. 
În acelaşi comunicat lansară şi o avertizare fermă. 
Îşi aleseseră deja următoarea ţintă. 
Şi plănuiau ceva ce lumea nu avea să uite. 


ERIE, n 


BĂIATUL DIN REZERVA 9 


Asistenta medicală avea douăzeci şi trei de ani, era 
blondă şi nu-şi găsea defel locul. Era abia în a doua 
săptămână la St. Dominic's, unul dintre cele mai 
exclusiviste spitale private din Londra. Staruri rock şi 
celebrităţi TV veneau aici - aşa i se spusese. Erau şi VIP-uri 
din străinătate, adică pacienţi foarte importanţi. Chiar şi cei 
faimoşi se îmbolnăvesc, iar aceia care doresc să se refacă 
într-un spital de cinci stele aleg St. Dominic's. Chirurgii şi 
terapeuţii erau de clasă mondială. Mâncarea de la spital era 
atât de bună, încât se întâmplase ca pacienţii să se 
pretindă a fi bolnavi pentru a se bucura încă puţin de 
aceasta. 

In acea seară, asistenta trecea pe un culoar larg, 
puternic iluminat, ducând o tavă cu medicamente. Purta un 
halat alb, proaspăt spălat. Numele ei - „D. MEACHER” - era 
scris cu litere de tipar pe un ecuson prins de uniforma ei. 
Câţiva dintre doctorii mai tineri pariaseră care dintre ei 
urma să o convingă primul să iasă cu el. 

Se opri în faţa unei uşi deschise - rezerva 9. 

— Bună seara, spuse ea. Sunt Diana Meacher. 

— Mă bucur să vă cunosc, răspunse băiatul din rezerva 9. 

Alex Rider stătea aşezat pe pat, citind un manual de 
franceză pe care ar fi trebuit să-l studieze la şcoală. Purta o 
pijama care se deschisese la gât şi asistenta putu scoate 
imediat bandajele prinse de-a curmezişul pieptului. „Un 
băiat foarte chipeş”, gândi ea. Era blond şi avea ochi 
căprui, foarte serioşi, care păreau că văzuseră prea multe. 
Ea ştia că băiatul avea doar paisprezece ani, deşi părea 
mult mai în vârstă. Era din cauza durerii. Asistenta Meacher 
îi citise fişa medicală şi înţelesese prin ce trecuse. 

În realitate, ar fi trebuit să fie mort. Alex Rider fusese 
lovit de un glonţ tras de o puşcă de calibrul 22, de la o 
distanţă de aproape şaptezeci şi cinci de metri. Lunetistul 
ţintise către inima lui şi dacă glonţul şi-ar fi nimerit ţinta, 
Alex nu ar fi avut nicio şansă de supravieţuire. Dar nimic nu 


E, e 


e sigur - nici măcar moartea. O mişcare imperceptibilă îi 
salvase viaţa. În timp ce ieşea din sediul MI6 de pe 
Liverpool Street, coborând de pe trotuar, cu piciorul drept 
înainte, îşi echilibră corpul la nivelul străzii. Exact în acel 
moment, glonţul îl atinsese şi, în loc să-i intre în inimă, îi 
intrase în corp cu jumătate de centimetru mai sus, ricoşând 
într-o coastă şi ieşind orizontal, pe sub braţul stâng. 

Glonţul ratase zonele vitale ale inimii, dar, chiar şi aşa, 
făcuse destul rău, distrugând artera subclaviculară, care 
duce sângele pe deasupra plămânului către braţ. Asta 
simţise Alex când fusese lovit. Când sângele i se scursese 
din artera grav afectată, umplând spaţiul dintre plămân şi 
cavitatea toracică, simţise că nu mai poate respira. Alex ar 
fi putut muri cu uşurinţă din cauza şocului sau a pierderii de 
sânge. Dacă ar fi fost bărbat, aproape sigur ar fi murit. Dar 
corpul unui copil este diferit de cel al unui adult. Artera unei 
persoane tinere se blochează automat dacă este tăiată - 
doctorii nu pot explica cum sau de ce - şi acest lucru 
limitează cantitatea de sânge pierdută. Alex era 
inconştient, dar respira încă, patru minute mai târziu, când 
sosise prima ambulanţă. 

Paramedicii nu puteau face mare lucru: fluide 
intravenoase, oxigen şi o apăsare uşoară în jurul spaţiului 
de intrare a glonţului. Dar asta era suficient. Alex fu dus de 
urgenţă la St Dominic's, unde doctorii îndepărtaseră 
fragmentele de os şi puseseră o grefă pe arteră. Se aflase 
în sala de operaţii timp de două ore şi jumătate. 

Acum arăta de parcă nimic nu i s-ar fi întâmplat. Când 
asistenta intră în cameră, închise cartea şi se lăsă la loc pe 
perne. Diana Meacher ştia că aceea era ultima lui seară la 
spital. Se afla acolo de zece zile şi a doua zi pleca acasă. 
Ştia şi că nu avea voie să pună prea multe întrebări. Pe fişa 
lui era scris mare: 


PACIENTUL 9/75958  RIDER/ALEX: STATUT SPECIAL 
(MISO). a | 
FĂRĂ VIZITATORI NEAUTORIZAŢI. FĂRĂ PRESĂ. 
REDIRECŢIONAŢI TOATE  SOLICITĂRILE CĂTRE DR. 


— 14 — 


HAYWARD! 


Totul era foarte ciudat. | se spusese că avea să 
întâlnească nişte oameni interesanți la St. Dominic's şi i se 
ceruse să semneze o clauză de confidenţialitate înainte de 
a începe munca acolo, dar nu se aşteptase la aşa ceva. 
MISO însemna Spionaj Militar: Operaţiuni Speciale. Dar ce 
făceau serviciile secrete cu un adolescent? Cum ajunsese 
Alex să fie împuşcat? Şi de ce se aflaseră doi poliţişti 
înarmaţi la uşa rezervei sale în primele patru zile ale şederii 
lui acolo? Diana încercă să-şi scoată din minte aceste 
gânduri în timp ce punea tava jos. Poate ar fi trebuit să 
continue să lucreze la stat. 

— Cum te simţi? întrebă ea. 

— Sunt bine, mulţumesc. 

— Nerăbdător să pleci acasă? 

— Da. 

Diana îşi dădu seama că se uita lung la Alex şi îşi întoarse 
atenţia către medicamente. 

— Te doare? întrebă ea. Să-ţi dau ceva care să te ajute 
să dormi? 

— Nu, e în regulă. 

Alex dădu din cap şi, timp de o secundă, îi sclipi ceva în 
ochi. Durerea din piept îi scăzuse treptat, dar ştia că nu 
avea să-i treacă nicicând de tot. O putea simţi acum, vagă 
şi distantă, ca o amintire urâtă. 

— Vrei să vin mai târziu? 

— Nu, e în regulă, mulţumesc, zâmbi el. N-am nevoie de 
nimeni să mă învelească la culcare. 

Diana se înroşi. 

— Nu la asta m-am referit, spuse ea. Dar dacă ai nevoie 
de mine, sunt pe coridor. Mă poţi chema oricând. 

— S-ar putea să fac asta. 

Asistenta îşi luă tava şi ieşi din cameră. Lăsă în urmă 
miros de parfum - flori de câmp, flori de primăvară. Alex îl 
adulmecă. | se părea că, de când fusese rănit, simţurile îi 
deveniseră mai ascuţite. 

Se întinse spre cartea de franceză, apoi se răzgândi. S-o 


— 15 — 


ia naiba, gândi el. Verbele neregulate pot aştepta. Viitorul 
său îl preocupa mai mult. 

Privi în jur la camera curată, iluminată subtil, care încerca 
din greu să pară că aparţinea mai degrabă unui hotel 
scump decât unui spital. Era un televizor pe măsuţa din 
colţ, ce funcţiona cu ajutorul unei telecomenzi de lângă pat. 
Fereastra dădea într-o stradă largă din nordul Londrei, 
mărginită de pomi. Camera sa era la etajul al doilea, una 
dintr-o duzină de încăperi aşezate în cerc, în jurul unui 
spaţiu de primire modern şi luminos. În primele zile după 
operaţie, fuseseră flori peste tot, dar Alex ceruse să fie 
luate. Il duceau cu gândul la o cameră funerară şi hotărâse 
că prefera să fie în viaţă. 

Păstrase totuşi ilustratele. Primise peste douăzeci, şi îl 
surprinsese câtă lume auzise că fusese rănit şi cât de mulţi 
îi trimiseseră mesaje. Vreo douăsprezece erau de la şcoală, 
unul de la director, altul de la domnişoara Bedfordshire, 
secretara şcolii, şi câteva de la prieteni. Tom Harris îi 
trimisese nişte fotografii făcute în excursia lor la Veneţia şi 
un bilet: 


Ne-au spus că e apendicită, dar pun pariu că nu e. 
Să te faci bine curând, orice ar fi. 


Tom era singura persoană de la Brookland care ştia 
adevărul despre Alex. 

Sabina Pleasure descoperise cumva că se afla în spital şi 
îi trimisese o vedere de la San Francisco. Îi plăcea viaţa în 
America, dar îi era dor de Anglia, spunea ea. Spera să vină 
de Crăciun. Jack Starbright îi trimisese cea mai mare 
felicitare din cameră, însoţită de ciocolată, reviste şi băuturi 
energizante, vizitându-l de două ori pe zi. Era chiar şi un 
mesaj de la biroul prim-ministrului - deşi părea că acesta 
fusese prea ocupat pentru a-l semna. 

Avea şi mesaje de la MI6. Unul de la doamna Jones, altul 
de la Alan Blunt (tipărit, cu un singur cuvânt - „BLUNT” - 
semnat cu cerneală verde, de parcă era o notiţă, nu o urare 
de însănătoşire grabnică). Alex fusese surprins şi bucuros 


SEI, | E 


să primească o vedere de la Wolf, soldatul pe care-l 
cunoscuse în timpul antrenamentelor cu cei de la SAS. 
Timbrul poştal arăta că fusese expediat din Bagdad, dar 
favoritul său fusese trimis de Smithers. Pe faţă se afla un 
ursuleţ. Nu era niciun mesaj înăuntru, dar, când Alex 
deschise felicitarea, ochii ursuleţului scânteiară şi acesta 
începu să vorbească: 

— Alex - îmi pare rău să aud că ai fost rănit. Ursuleţul 
vorbea cu vocea lui Smithers. Sper să te faci bine repede, 
prietene. la-o încet - sunt sigur că meriţi să te odihneşti. A, 
apropo, mesajul acesta se va autodistruge în cinci secunde. 

Bineînţeles, spre oroarea asistentelor, felicitarea se 
aprinsese imediat. 

In afară de vederi, avuseseră parte şi de vizitatori. 
Doamna Jones venise prima. 

Alex abia ieşise din operaţie când apăruse ea. Nu o 
văzuse niciodată atât de nesigură pe adjuncta de la 
Operaţiuni Speciale. Purta o haină de ploaie gri cărbune 
descheiată, ce dezvăluia un costum închis la culoare. Părul 
îi era ud şi picături de ploaie îi luceau pe umeri. 

— Nu prea ştiu cum să-ţi spun asta, Alex, începu ea. Nu-l 
întrebase cum se simte. Probabil că ştia deja de la medici. 
Ce ţi s-a întâmplat în Liverpool Street a fost o lacună de 
neiertat în asigurarea securităţii. Prea multă lume ştie 
locaţia sediului nostru central. Suntem pe cale să renunţăm 
la a mai folosi intrarea principală. Este prea periculos. 

Alex se mişcă incomod în pat, dar nu spuse nimic. 

— Starea ta e stabilă. Nu-ţi pot spune cât de uşurată mă 
simt. Când am auzit că ai fost împuşcat, am... se opri ea. 
Privind în jos, către tuburile şi firele ataşate de băiatul care 
zăcea în faţa ei, intrându-i în braţ, nas, gură şi stomac. Ştiu 
că nu poţi vorbi acum, continuă. Deci voi fi succintă. Eşti în 
siguranţă aici. Am mai folosit şi înainte St. Dominic's şi sunt 
respectate anumite proceduri. Există gărzi la uşa ta. Va fi 
cineva aici douăzeci şi patru de ore pe zi, cât timp e nevoie. 
Impuşcătura trasă în Liverpool Street a fost semnalată în 
presă, dar numele tău nu s-a menţionat. Lunetistul care a 
tras era pe clădirea de peste drum. Investigăm încă felul în 


e e 


care a reuşit să urce acolo fără a fi detectat - şi mă tem că 
încă nu am reuşit să-l găsim. Dar acum siguranţa ta este 
prima noastră grijă. Putem discuta cu Scorpionul. După cum 
ştii, am mai avut înţelegeri în trecut. Sunt sigură că-i pot 
convinge să te lase în pace. Le-ai distrus operaţiunea, Alex, 
iar ei te-au pedepsit. Dar totul are o limită. 

Se opri. Aparatul care monitoriza inima lui Alex pulsa 
uşor în lumina scăzută. 

— Te rog, încearcă să nu ne judeci prea aspru, adăugă 
ea. După toate prin care ai trecut - Scorpionul, tatăl tău... 
Nu mă voi ierta pentru ce s-a întâmplat. Uneori cred că noi, 
în primul rând, am greşit implicându-te de la început. Dar 
putem vorbi despre asta altădată. 

Alex era prea slăbit să răspundă. Privi cum doamna Jones 
se ridică şi pleacă şi presupuse că Scorpionul hotărâse să-l 
lase în pace, pentru că, după câteva zile, gărzile înarmate 
de la uşa sa dispăruseră în linişte. 

Şi acum, în doar douăsprezece ore, avea să plece şi el de 
aici. Jack planificase deja săptămânile următoare. Voia să-l 
ducă în vacanţă în Florida sau poate în Caraibe. Era 
octombrie şi vara era cu siguranţă încheiată, frunzele 
cădeau, iar nopţile erau reci. Jack dorea ca Alex să se 
odihnească şi să-şi recapete forţele la soare - dar, în secret, 
el nu era atât de sigur. Luă din nou manualul. Nu credea că 
va spune vreodată asta, dar adevărul era că voia să se 
întoarcă la şcoală. Dorea să fie din nou un elev obişnuit. 
Scorpionul îi trimisese un mesaj simplu, de neuitat. Joaca 
de-a spionul îl putea ucide. Verbele neregulate era mai 
puţin periculoase. 

Se mişcă ceva la uşă şi un băiat privi înăuntru. 

— Bună, Alex! 

Băiatul avea un accent ciudat - est-european, probabil 
rusesc. Avea paisprezece ani, păr scurt, blond şi ochi de un 
albastru-deschis. Faţa îi era îngustă, pielea - palidă. Purta 
pijama şi un halat mare care îl făcea să pară mai mic decât 
era. Stătea în rezerva de alături şi fusese cu adevărat tratat 
de apendicită cu complicaţii. Se numea Paul Drevin - 
numele de familie suna oarecum cunoscut - dar Alex nu 


Ep, = E 


ştia mai multe despre el. Cei doi vorbiseră puţin, doar de 
câteva ori. Avea aproape aceeaşi vârstă şi erau singurii 
adolescenţi de pe palier. 

Alex ridică o mână în semn de salut. 

— Bună! 

— Am auzit că pleci mâine de aici, spuse Paul. 

— Da. Tu? 

— Încă o zi, din nefericire, spuse el clătinându-se în 
cadrul uşii. Părea că vrea să intre, dar în acelaşi timp parcă 
îl trăgea ceva înapoi. Mă bucur că voi pleca, recunoscu el. 
Vreau să plec acasă. 

— Unde anume acasă? 

— Nu sunt sigur. Paul era foarte serios. Locuim în Londra 
mult timp, dar tatăl meu se mută mereu. Moscova, New 
York, sudul Franţei... a fost prea ocupat chiar şi pentru a 
veni să mă vadă. Şi avem atâtea case, încât uneori mă 
întreb care este căminul meu. 

— Unde mergi la şcoală? Alex se gândi la faptul că 
menţionase Moscova şi presupuse că Paul trebuie să fie 
rus. 

— Nu merg la şcoală; am meditatori. Paul ridică din 
umeri. Este dificil. Am o viaţă destul de ciudată din cauza 
tatălui meu, din cauza tuturor lucrurilor. Oricum, sunt 
invidios că pleci înaintea mea. Succes! 

— Mulţumesc! 

Paul mai ezită o secundă, apoi plecă. Alex privi 
îngândurat către cadrul gol al uşii. Poate că tatăl său era 
vreun politician sau bancher. În puţinele dăţi când vorbiseră 
avusese impresia că băiatul nu avea prieteni. Se întrebă 
câţi copii sunt internaţi la spitalul acesta, cu taţi dispuşi să 
cheltuie mii de lire pentru a-i însănătoşi, dar care nu aveau 
timp să-i viziteze acolo. 

Era ora nouă. Alex parcurse programele TV, dar nu era 
nimic de văzut. Îşi dorea acum să fi luat pastilele de dormit 
de la asistentă. O înghiţitură de apă şi ar fi adormit pe loc. 
Şi ar fi plecat din spital a doua zi. Alex de-abia aştepta 
acest lucru. Avea nevoie să-şi reînceapă viaţa. 

Privi timp de jumătate de oră o comedie care nu-l făcea 


As o A 


să râdă. Apoi închise televizorul, stinse lumina şi se băgă în 
acel pat pentru ultima dată. Ar fi preferat ca Diana Meacher 
să se fi întors să-l vadă. Îşi aminti pentru o secundă mirosul 
parfumului ei. Apoi adormi. 


Dar nu pentru mult timp. 

Când Alex se trezi, era ora douăsprezece şi jumătate. 
Avea un ceas lângă pat, cu cifrele strălucind în întuneric. 
Derutat, încercă să se întoarcă la somnul din care se 
trezise. Adevărul era că îi venea greu să doarmă când nu 
făcuse nimic obositor. Toată ziua zăcuse acolo, respirând în 
atmosfera curată, condiţionată, care la St. Dominic's trecea 
drept aer. 

Zăcea în semiîntuneric, întrebându-se ce să facă. Se 
dădu jos din pat şi-şi puse halatul. Acesta era cel mai rău 
lucru când erai internat Nu aveai cum să ieşi, nici unde să 
te duci. Alex nu se putea obişnui cu asta. În fiecare seară, 
timp de o săptămână, se trezise cam la aceeaşi oră şi, în 
final, decise să încalce regulile şi să evadeze din cutia 
sterilă care era rezerva sa. Voia să fie afară. Avea nevoie 
de mirosul Londrei, de zgomotul traficului, de sentimentul 
că aparţinea încă lumii reale. 

Işi puse o pereche de papuci şi ieşi. Luminile erau slabe, 
aruncând doar o strălucire discretă pe hol. Un ecran de 
computer lumina în camera asistentelor, dar nici urmă de 
Diana Meacher sau de altcineva. Alex făcu un pas înainte. 
Sunt puţine locuri mai tăcute decât un spital la miezul 
nopţii şi aproape că îi era frică să se mişte, de parcă ar fi 
încălcat o lege nescrisă între cei bolnavi şi sănătoşi. Dar 
ştia că ar fi zăcut ore întregi dacă ar fi stat în pat. Nu avea 
de ce să-şi facă griji. Doamna Jones era sigură că 
Scorpionul nu mai reprezenta o ameninţare. Aproape că era 
tentat să părăsească spitalul şi să prindă autobuzul de 
noapte către casă. 

Bineînţeles că asta ieşea din discuţie. Nu putea merge 
atât de departe. Era totuşi hotărât să ajungă la recepţia 
principală, ce avea uşi glisante de sticlă şi - chiar în spate - 
se găsea o stradă adevărată cu oameni, şi maşini, şi 


= a e 


zgomot, şi mizerie. În timpul zilei, trei recepţioneri 
răspundeau la telefon solicitărilor. După ora opt nu mai 
rămânea decât unul. Alex îl cunoscuse deja - un irlandez 
vesel pe nume Conor Hackett. Cei doi deveniseră repede 
prieteni. 

Conor avea şaizeci şi cinci de ani şi-şi petrecuse aproape 
toată viaţa în Dublin. Se angajase aici pentru a putea ajuta 
la creşterea celor nouă nepoți ai săi. După ce vorbiseră 
puţin, Alex îl convinsese pe Conor să-l lase afară şi 
petrecuse cincisprezece minute fericite pe trotuarul din faţa 
intrării principale, privind traficul şi respirând aerul nopţii. 
Voia să facă acelaşi lucru şi acum. Poate putea beneficia de 
jumătate de oră. Conor avea să se plângă; ar fi ameninţat 
că o să cheme asistenta, dar Alex era sigur că avea să 
procedeze cum dorea el. 

Evită liftul, de teamă că zgomotul clopoţelului la sosire l- 
ar fi dat de gol. Cobori pe trepte la etajul întâi şi înaintă pe 
coridor. De acolo putea privi în jos la podeaua lustruită a 
recepţiei şi la uşile de sticlă de la intrare. Il văzu pe Conor 
aşezat la biroul său, citind o revistă. Chiar şi aici jos 
luminile erau scăzute, ca şi când spitalul ar fi vrut să le 
reamintească vizitatorilor unde se aflau, în momentul în 
care intrau. 

Conor dădu pagina. Alex era pe cale să coboare ultimele 
trepte, când deodată uşa de la intrare se deschise. 

Fu deopotrivă surprins şi puţin ruşinat. Nu voia să fie 
prins acolo, în halat şi pijama. În acelaşi timp, se întreba 
cine putea vizita spitalul St. Dominic's la acea oră din 
noapte. Făcu un pas înapoi, dispărând în umbră. Acum 
putea privi tot ce se întâmplă, neobservat. 

Intrară patru bărbaţi. Aveau spre treizeci de ani şi erau 
bine-făcuţi. Şeful purta o jachetă de camuflaj şi un tricou 
Che Guevara. Ceilalţi purtau jeanşi, pulovere şi adidaşi. De 
unde era ascuns, Alex nu le putea distinge feţele foarte 
bine, dar ştia deja că era ceva ciudat în legătură cu ei. 
Modul în care se mişcau era cumva prea rapid, prea 
energic. Oamenii păşesc mai cu grijă când intră într-un 
spital. La urma urmei, nimeni nu vrea să se afle acolo. 


— Hei, ce mai faci? întrebă primul bărbat. 

Cuvintele sale curmară liniştea. Avea o voce veselă, 
cultivată. 

— Cum vă pot ajuta? întrebă recepţionerul. Părea la fel 
de surprins ca şi Alex. 

— Am dori să vizităm un pacient de aici, explică bărbatul. 
Mă întreb dacă-mi puteţi spune unde este. 

— Îmi pare foarte rău. Alex nu-i vedea faţa lui Conor, dar 
îşi imagina zâmbetul din vocea sa. Nu puteţi vizita pe 
nimeni acum. Este aproape ora unu! Va trebui să reveniţi 
mâine. 

— Nu cred că înţelegi. 

Alex simţi primele semne de nervozitate. O notă 
amenințătoare se strecurase în vocea bărbatului - ceva 
sinistru în modul în care ceilalţi trei se poziţionaseră. Erau 
înşiraţi între recepţioner şi intrarea principală, de parcă n-ar 
fi vrut ca el să plece. Sau să intre altcineva. 

— Vrem să-l vedem pe Paul Drevin. 

Alex auzi numele cu un fior de îndoială. Băiatul din 
rezerva alăturată! De ce voiau aceşti bărbaţi să-l vadă la 
ora aceea târzie din noapte? 

— În ce cameră este? întrebă bărbatul în jacheta de 
camuflaj. 

Conor dădu din cap. 

— Nu vă pot da această informaţie, protestă el. Reveniţi 
mâine şi cineva va fi bucuros să vă ajute atunci. 

— Vrem să ştim acum, insistă bărbatul. Băgă mâna în 
haină şi Alex simţi cum îi alunecă pământul de sub picioare 
când acesta scoase o armă. Era echipată cu amortizor şi se 
îndrepta către capul recepţionerului. 

— Ce faceţi...? Conor devenise agitat; vocea sa căpătase 
un timbru foarte ascuţit. Nu vă pot spune! exclamă el. Ce 
faceţi aici? Ce doriţi? 

— Dorim numărul camerei lui Paul Drevin. Dacă nu ni-l 
spui în următoarele trei secunde, voi apăsa pe trăgaci şi 
singura zonă din acest spital de care vei mai avea nevoie 
va fi morga. 

— Aşteptaţi! 


— Unu... 

— Nu ştiu unde se află! 

— Doi... A 

Alex simţi o durere în piept. Işi dădu seama că-şi ţinea 
respiraţia. 

— Bine! În regulă! Staţi să caut. 

Recepţionerul începu să butoneze în grabă pe tastatura 
ascunsă sub birou. Alex auzi păcănitul tastelor. 

— Este la etajul doi! Rezerva opt. 

— Mulţumesc, spuse bărbatul şi-l împuşcă. 

Alex auzi zgomotul înfundat făcut de glonţul ce trecuse 
prin amortizor. Văzu o pată neagră în faţa frunţii 
recepţionerului. Conor fu aruncat pe spate, cu mâinile 
ridicate. 

Nimeni nu se mişca. 

— Rezerva opt. Etajul doi, mormăi unul dintre bărbaţi. 

— V-am spus eu că era în camera opt, spuse primul. 

— Atunci, de ce ai mai întrebat? 

— Voiam să fiu sigur. 

Unul dintre ei rânji. 

— Să mergem după el, spuse un altul. 

Alex îngheţase. Îşi simţi rana zvâcnindu-i puternic. Nu se 
putea întâmpla asta, nu? Dar se întâmpla. O văzuse cu ochii 
lui. 

Cei patru bărbaţi se puseră în mişcare. 

Alex se întoarse şi o luă la fugă. 


SER e E 


TRATAMENT DE URGENŢĂ 


Alex urca două trepte deodată şi sute de gânduri îi 
străbăteau mintea. Cine erau cei patru bărbaţi şi ce căutau 
ei aici? Ce voiau de la Paul? Numele Drevin îi spunea ceva, 
dar acum nu era momentul să se lămurească. Ce putea 
face pentru a-i opri? 

Ajunse la un sistem de alarmă în caz de incendiu, 
amplasat într-o cutie roşie, agăţată de perete, şi se opri. 
Timp de câteva secunde preţioase, pumnul său ezită 
deasupra sticlei. Ştia că pornirea alarmei nu ar fi ajutat. Pe 
moment, surpriza era tot ce avea de partea lui. Alarma în 
caz de incendiu doar i-ar fi anunţat pe intruși că fuseseră 
văzuţi, după care şi-ar fi făcut treaba mai repede, omorând 
sau răpind băiatul cu mult înainte ca poliţia sau pompierii 
să ajungă. 

Alex nu voia să se confrunte singur cu cei patru bărbaţi. 
Simţea o nevoie disperată de a chema ajutoare, deşi ştia că 
ar fi venit prea târziu. 

Îşi continuă drumul în sus pe scări, cu un gând în minte. 
Bărbaţii dovediseră că erau hotărâți şi nemiloşi. Dar 
făcuseră deja o greşeală. 

Când porniseră, o luaseră în direcţia liftului, şi Alex ştia 
ceva ce ei nu ştiau. Lifturile de la St. Dominic's erau în 
locaţiile originale de aproape douăzeci de ani. Erau 
destinate transportării pacienţilor de la sălile de operaţii la 
etajul întâi şi trebuia să se oprească fără cea mai mică 
abatere. Din acest motiv erau foarte, foarte încete. l-ar fi 
luat lui Alex mai puţin de douăzeci de secunde pentru a 
ajunge la etajul doi; bărbaţilor le-ar fi luat aproape două 
minute. Acest lucru îi oferea un minut şi patruzeci de 
secunde ca să facă totuşi ceva. 

Dar ce? 

Trecu printre uşi, către camera asistentelor din faţa 
rezervei sale. Tot nu era nimeni în zonă, ceea ce păru 
ciudat. Poate că bărbaţii creaseră un fel de diversiune. Aşa 
se explica totul. Scăpaseră de asistentă cu un singur 


E 


telefon şi acum ea putea fi oriunde în spital. Alex stătea 
gâfâind în lumina palidă, încercând să gândească. Işi 
imagina liftul înaintând centimetru cu centimetru către el. 

Era dureros de conştient de inegalitatea dintre ei. 
Bărbaţii erau ucigaşi profesionişti. Alex ar fi ştiut asta chiar 
dacă nu i-ar fi văzut omorându-l pe recepţionerul din 
schimbul de noapte. Era evident din limbajul trupului, din 
felul în care zâmbeau, din conversaţia pe care o auzise. A 
ucide făcea parte din viaţa lor. Alex nu se putea lupta cu ei. 
Era neînarmat. Mai rău, era în pijama şi papuci, cu o rană la 
piept acoperită de plasturi şi de pansamente. Nu fusese 
niciodată mai neajutorat. Odată văzut, ar fi fost terminat. 
Nu avea nicio şansă. 

Şi, totuşi, trebuia să facă neapărat ceva. Se gândi la 
băiatul ciudat, singuratic, din rezerva alăturată. Paul Drevin 
avea doar paisprezece ani - era cu opt luni mai mic decât 
Alex. Aceşti bărbaţi veniseră după el. Alex nu-i putea lăsa. 

Se uită la uşa deschisă a rezervei lui - numărul 9. Era 
exact vizavi de lift - primul lucru pe care bărbaţii l-ar fi 
văzut când ieşeau. Paul Drevin dormea în rezerva alăturată. 
Uşa sa era închisă. Numele erau vizibile în lumina slabă: 
„Alex Rider” şi „Paul Drevin”. Erau scrise pe fâşii de plastic 
puse într-un suport pe fiecare uşă. Dedesubt, tot pe fâşii, 
erau trecute numerele camerelor. 

Deodată, de nicăieri, un plan începu să prindă contur în 
mintea lui Alex. Intrebându-se dacă avea destul timp, se 
repezi înainte şi luă o linguriţă de pe farfurioara pe care o 
asistentă o lăsase pe birou. Folosind mânerul acesteia, 
scoase numele şi numărul lui din suporturi, apoi făcu 
acelaşi lucru la camera vecină. li luă alte câteva secunde 
pentru a pune la loc fâşiile din plastic. Acum Alex Rider 
dormea în camera 9. Uşa de la camera 8 era deschisă şi 
Paul Drevin nu era acolo. 

Alex alergă în camera lui, deschise în grabă dulapul şi 
înşfăcă o cămaşă şi o pereche de jeanşi. Ştia că nu era 
destul ce făcuse. Dacă bărbaţii s-ar fi uitat mai bine la uşi, 
şi-ar fi dat seama de încurcătură, pentru că nu era 
continuitate: şase, şapte, novă, opt, zece. Alex trebuia să 


RE 


se asigure că ei nu aveau timp să examineze nimic. 

Trebuia să-i facă să vină după el. 

Nu avusese curaj să se îmbrace în faţa liftului. leşi în fugă 
cu hainele şi trecu de cabinetul asistentelor, departe de 
cele două camere. Ajunse la un coridor ce se întorcea la 90 
de grade. Acesta mai continua vreo douăzeci de metri 
ajungând la o pereche de uşi glisante şi la o altă scară. De 
o parte a holului era un dulap de depozitare deschis şi, 
lângă acesta, un cărucior cu un fel de aparat mic şi plat, cu 
o serie de butoane şi cu un ecran TV îngust, dreptunghiular, 
care arăta de parcă fusese strivit. Alex recunoscu aparatul. 
Mai erau şi două tuburi de oxigen. Îşi simţea inima bătând 
sub bandaje. Liniştea din spital era deranjantă. Cât timp 
trecuse de când Conor fusese ucis? 

Se dezbrăcă în viteză de pijama şi-şi puse hainele pe el. 
Era bine să fie îmbrăcat din nou după zece zile şi zece nopţi 
lungi. Nu mai era pacient. Incepea să-şi recapete viaţa. 

Uşile liftului se deschiseră, întrerupând liniştea cu un 
zgomot metalic. Alex îi privi pe cei patru ieşind. Imediat îi 
examină. Erau doi negri şi doi albi. Se mişcau ca un tot 
unitar, de parcă erau obişnuiţi să lucreze împreună. Le 
dădu nume după felul în care arătau. Bărbatul care îl 
împuşcase pe Conor era şeful. Avea un nas spart care 
părea să-i împartă faţa precum o crăpătură într-o oglindă. 
Alex îl numi Jachetă de Camuflaj. Următorul era slab, avea 
obraji ridaţi şi ochelari portocalii: Ochelari. Al treilea era 
scund, musculos şi, evident, petrecea mult timp la sală. 
Avea un ceas greu, metalic, la încheietură, de unde i se 
trase şi numele: Ceas de Oțel. Ultimul era nebărbierit, cu 
păr negru, răvăşit. Cândva fusese la un dentist nepriceput, 
care îşi lăsase amprenta foarte vizibil. El avea să fie Dinte 
de Argint. 

Toţi patru se mişcau repede, grăbiţi după lunga aşteptare 
din lift. Acesta era momentul adevărului. 

Jacheta de Camuflaj văzu uşa deschisă şi patul gol de 
dinăuntru. Citi numele. În acel moment apăru Alex, 
mergând pe coridor de parcă ar fi fost la toaletă şi s-ar fi 
întors în cameră. Se opri şi păru surprins. Bărbaţii îl priviră 


=o 


şi imediat presupuseră ce ghicise Alex. Chiar dacă ar fi ştiut 
cum arăta ţinta lor, nu-i puteau vedea faţa în lumina slabă. 
Era Paul Drevin. Cine altcineva putea fi? 

— Paul? 

Jachetă de Camuflaj rosti doar acest cuvânt. 

Alex dădu din cap. 

— Nu vrem să-ţi facem rău, dar va trebui să vii cu noi. 

Alex făcu un pas înapoi. 

Jachetă de Camuflaj scoase o armă. Aceeaşi pe care o 
folosise pentru a-l ucide pe recepţionerul de noapte. 

Alex se întoarse şi dispăru. 

În timp ce alerga pe covorul spitalului cu picioarele goale, 
se temea că era prea târziu, că va simţi căldura albă a 
glonţului trecându-i printre umeri. Dar coridorul se afla 
drept în faţa lui. Cu un sentiment de uşurare, o luă după 
colţ. Acum se afla în afara razei lor vizuale. 

Cei patru reacționară greu. Era ultimul lucru la care s-ar fi 
aşteptat. Paul Drevin ar fi trebuit să doarmă buştean. Dar el 
îi văzuse. Fugise. Mişcându-se ca un grup compact 
înaintară. Mişcările le păreau neîndemânatice - nu voiau să 
facă zgomot -, dar înaintau rapid. Ajunseră pe coridor şi 
văzură uşile glisante în faţă. Una dintre ele se închidea. 
Fără îndoială, băiatul trecuse pe-acolo cu câteva secunde în 
urmă. Cu Jachetă de Camuflaj în frunte, continuară drumul. 
Nimeni nu observă dulapul din stânga. 

Jachetă de Camuflaj trecu prin uşile glisante; Ceas de 
Otel şi Ochelari îl urmară. Dinte de Argint rămase în urmă, 
şi atunci Alex luă iniţiativa. 

Alex alergase pe toată lungimea holului, deschisese uşile 
şi apoi se ascunsese după dulap. Acolo se afla acum. 
Mişcându-se pe vârfuri, ieşi. Acum era în spatele lui Dinte 
de Argint. Ţinea ceva în mână, un disc circular, de care 
atârnau fire electrice. 

Aparatul pe care îl văzuse pe cărucior era un defibrilator 
Lifepack 300, un echipament standard în majoritatea 
spitalelor britanice. Alex văzuse destul de des defibrilatoare 
în seriale TV pentru a şti la ce ajută şi cum funcţionează. 
Când inima unui pacient se oprea, doctorul apăsa discurile 


pe pieptul pacientului şi folosea încărcătura electrică pentru 
a-l readuce la viaţă. Alex conectase defibrilatorul în ultimele 
secunde înainte ca liftul să ajungă. Era proiectat să fie uşor 
de folosit şi gata numaidecât; bateriile erau mereu 
încărcate. Strângând din dinţi, fixă discurile pe gâtul 
bărbatului din faţa lui şi apăsă pe butoane. 

Dinte de Argint ţipă şi sări în sus, în timp ce curentul 
electric trecea prin el. Căzu în inconştienţă înainte de a 
ajunge la podea. 

Uşile se deschiseră din nou. Ochelari auzise ţipătul. Se 
întoarse, aproape târându-se, alergând cu un cuţit în mână. 
Faţa îi era contorsionată într-un rânjet de mânie 
dezgustător. Ceva nu era în regulă. Dar cum se putea asta? 
De ce nu dormea băiatul? 

Nici măcar nu parcursese jumătate din hol. Forţa întreagă 
a unui tub de oxigen de zece kilograme îl lovi chiar între 
picioare. Se făcu mov la faţă şi scăpă cuțitul. Incercă să 
respire, dar nu avea aer. Se prăvăli, cu ochii holbaţi. 

Alex lăsă să-i cadă tubul. li trebuise toată puterea pentru 
a-l ridica. Îşi trecu o mână peste piept, întrebându-se dacă 
nu cumva îşi făcuse rău, dar se părea că plasturii ţinuseră. 

Lăsându-i în urmă pe cei doi bărbaţi fără cunoştinţă, 
alergă înapoi pe lângă camera lui, până la scara principală. 
Auzi uşile izbindu-se de perete când ceilalţi se întorceau 
după el. Cel puţin înjumătăţise numărul de adversari, deşi 
avea să fie mai dificil de acum încolo. Cei doi care 
rămăseseră ştiau că este periculos; nu aveau să se mai lase 
luaţi prin surprindere. Alex se gândi să dispară. Erau zeci de 
locuri în care se putea ascunde. Dar nu acesta era scopul. 
Se forţă să o ia mai încet. Trebuia să-i ducă departe de 
rezervele 8 şi 9. 

Îl văzură. Alex îl auzi pe unul din ei înjurând - o singură 
şoaptă intensă, plină de ură. Asta era bine. Cu cât erau mai 
furioşi, cu atât aveau să facă mai multe greşeli. Alex alergă 
în jos pe scări. Se simţi ameţit şi un moment se gândi că 
avea să leşine. După ce petrecuse atâta timp în pat, corpul 
său nu era pregătit pentru asta. Braţul stâng îl durea. 

Braţul îi aminti unde mergea. Sala de fizioterapie era la 


SER - en 


etajul întâi. Alex fusese acolo de mai multe ori; făcea parte 
din tratament. 

Glonţul care îi trecuse prin arteră îi afectase grav şi 
plexul branhial. Aceasta este o reţea complicată de nervi 
spinali, ce duc la braţul stâng. Doctorii îl avertizaseră că 
braţul avea să-l doară; va simţi înţepături şi muşchii i se vor 
încorda aleatoriu, poate chiar pentru tot restul vieţii. Dar, 
încă o dată, Alex avea tinereţea de partea sa. După câteva 
zile de terapie, o parte din durere dispăruse. În acest 
răstimp făcuse o serie de exerciţii - rezistenţă statică, 
întinderi, reacţie şi viteză. La sfârşitul săptămânii, Alex 
cunoştea sala de fizioterapie mai bine decât orice altă 
încăpere din spital. De aceea se ducea acolo acum. 

Trecu, împleticindu-se, de câteva uşi şi se opri un 
moment, să-şi tragă răsuflarea. Erau două compartimente 
cu paturi în care pacienţii stăteau întinşi pentru exerciţii. Un 
schelet uman - foarte realist, dar, de fapt, de plastic - 
atârna de o ramă metalică de partea cealaltă. Coridorul 
făcea o curbă, apoi continua pe lângă o serie de uşi şi 
dulapuri până la o altă pereche de uşi glisante la capăt. 
Alex ştia exact ce găsea în dulapuri. Una dintre camerele la 
care ducea coridorul era o sală de gimnastică echipată 
complet cu biciclete, gantere, mingi medicinale grele şi 
steppere. Dulapurile conţineau şi mai multe echipamente, 
printre care extensoare de piept şi benzi elastice. În fiecare 
zi, fizioterapeutul tăia o fâşie de elastic şi i-o dădea lui Alex 
să o întrebuinţeze la exerciţii simple de întindere. Acestea 
fuseseră uşoare la început, dar deveniseră mai solicitante, 
întrebuinţând benzi elastice mai groase pe măsură ce se 
vindeca. 

__ Deschise primul dulap. Se gândi la ce avea de făcut. 
Intrebarea era aceeaşi ca înainte. Avea suficient timp? 

Patruzeci de secunde mai târziu, uşile se deschiseră şi 
Jachetă de Camuflaj intră. Respira din greu. El era şeful 
acestei operaţiuni şi într-o zi avea să dea socoteală pentru 
cele întâmplate. Doi dintre bărbaţi zăceau inconştienţi la 
etaj - unul din ei, electrocutat. Şi ceea ce era mai rău - de 
neimaginat - era că amândoi fuseseră doborâţi de un puşti! 


=g 


Li se spusese că va fi simplu. Poate că de asta făcuseră atât 
de multe greşeli. Ei bine, nu avea de gând să mai comită 
niciuna. 

Se strecură încet înainte, cu pumnul strâns pe o armă 
urâtă de mână. Era un FP9, un pistol cu acţiune simplă, 
fabricat în Ungaria, una dintre numeroasele arme aduse 
ilegal din Europa de Est. Nu era lumină în partea aceasta a 
spitalului. Singura sursă de lumină era luna ce se strecura 
prin ferestre. Se uită într-o parte şi văzu scheletul înşirat 
acolo ca un obiect ieftin luat din târg. Găurile ochilor păreau 
să se holbeze la el. Îl avertizau? Bărbatul îşi mută privirea, 
cu dispreţ. Nu-l speria atâta lucru. 

Privi în cele două compartimente. Draperiile fuseseră 
strânse, şi era evident că băiatul nu se ascundea acolo. 
Jachetă de Camuflaj trecu de schelet şi o luă după colţ. 
Acum putea privi coridorul întreg. Era foarte întuneric, dar 
când ochii i se acomodaseră, el distinse o figură în capăt. 
Zâmbi. Era băiatul! Părea că ţine ceva la piept. Ce era? Un 
fel de minge. Ei bine, de data asta făcuse o greşeală mare. 
Nu avea să-i dea şansa de a o arunca. Dacă ar fi mişcat 
vreun pic, Jachetă de Camuflaj l-ar fi împuşcat în picior şi 
apoi l-ar fi târât în maşină. 

— Las-o jos! ordonă Jachetă de Camuflaj. 

Alex Rider dădu drumul mingii. 

Era o minge medicinală de la sala de gimnastică. 
Cântărea cinci kilograme şi, pentru a doua oară, Alex se 
temuse că bandajele aveau să cedeze. Dar ce nu văzuse 
Jachetă de Camuflaj era că Alex luase şi o bucată de elastic 
din dulap. O legase între pereţii coridorului, de la un mâner 
al uşii la celălalt, şi apoi o întinsese până în spate cu 
mingea medicinală. Aceasta era acum un proiectil într-o 
catapultă mărită şi, când Alex îi dădu drumul, mingea 
străbătu toată lungimea coridorului, de parcă ar fi fost trasă 
de un tun. 

Jachetă de Camuflaj nu fu conştient de marea greutate 
ce se repezea înspre el din umbră decât atunci când 
aceasta îl lovi drept în stomac, dărâmându-l. Arma îi zbură 
din mână. | se tăie respiraţia. Umerii săi atinseră podeaua şi 


bărbatul alunecă cinci metri înainte de a se izbi de perete. 
Avu timp doar pentru a-şi spune că acesta nu era Paul 
Drevin - că nu era un băiat obişnuit de paisprezece ani - 
înainte de a leşina. 

Ceas de Oțel tocmai intrase în sala de fizioterapie. Auzise 
izbitura şi apăru de după colţ în poziţie de luptă, cu arma 
pregătită. Nu înţelegea ce se întâmpla, dar ştia că pierduse 
iniţiativa. Ceea ce trebuia să fie o simplă răpire mersese 
foarte prost. Era cineva întins pe podea în faţa lui, cu gâtul 
răsucit şi cu faţa palidă. O minge medicinală mare zăcea 
alături. 

Ceas de Otel clipi fără să înţeleagă. Văzu una dintre uşile 
de la capătul holului închizându-se. Atât voia să ştie. Plecă 
şi el. 

La douăzeci de paşi în faţa lui, Alex cobora din nou 
scările. Părea singura cale. Scara îl ducea la parter, unde 
începuse totul. Recepţia era neobişnuit de liniştită, în afară 
de zgomotul făcut de dozatorul de băuturi reci. Lumina albă 
se revărsa peste rândurile de Cola şi de Fanta, aruncând 
umbre peste podea. Trei birouri erau aşezate faţă în faţă. 
Alex ştia că era un cadavru în spatele unuia dintre ele, dar 
nu îndrăzni să privească. Vedea strada dincolo de uşile din 
sticlă. Oare să treacă printre ele? Să iasă şi să ceară ajutor? 
Nu avea timp. Îl auzi pe Ceas de Oțel coborând scările şi se 
aruncă în spatele celui mai apropiat birou, căutând 
acoperire. 

Un moment mai târziu, Ceas de Oțel ajunse. Privind din 
locul său de ascunzătoare, Alex îi vedea ceasul strălucind la 
mână. Era imens, genul purtat de scufundători. Bărbatul 
avea o încheietură neobişnuit de groasă. Întregul său corp 
era supradezvoltat, diversele grupări de muşchi aproape că 
se luptau unele cu altele în timp ce mergea. Deşi era 
ultimul supravieţuitor, nu era panicat. Avea asupra lui un 
alt FP9. Părea că simte prezenţa lui Alex în apropiere. 

— Nu vreau să-ţi fac rău! strigă el. Nu părea convingător 
şi probabil că ştia asta, pentru că după o secundă izbucni: 
leşi cu mâinile sus sau îţi trag un glonţ în genunchi! 

Alex îşi calculă exact mişcarea, alergând de-a lungul 


Etc un E 


recepţiei. Ceva pocni de două ori şi covorul se făcu ferfeniţă 
în faţa picioarelor lui. Atunci se schimbară regulile. Ceas de 
Otel hotărâse să-l prindă viu sau mort şi părea că preferă 
mort. Dar Alex dispăruse deja. Găsise un alt coridor cu 
semnul spre „RADIOLOGIE”, şi ştia exact unde mergea. 
Venise aici de două ori la începutul spitalizării sale. 

Era o uşă încuiată în faţa lui - dar Alex văzuse când 
fusese introdus codul cu doar câteva zile în urmă. Cât de 
repede putu, apăsă numărul de patru cifre, încercând să nu 
greşească. Împinse şi uşa se deschise. Zona aceasta a 
spitalului era pustie la acea oră, dar el ştia că aparatele de 
pe partea cealaltă nu erau dezactivate niciodată noaptea. 
Rămâneau în funcţiune în caz că era nevoie de ele. Şi nu 
fusese nicicând mai mare nevoie de ele decât acum. 

Alex îl auzea pe Ceas de Oțel venind în urma lui, dar se 
străduia să rămână calm. Mai era o încuietoare cu care 
avea de a face, adăpostită de un întrerupător ascuns sub 
unul din birourile asistentelor. Alex şopti o rugăciune tăcută 
de mulţumire personalului de la spital care glumise despre 
asta când îl adusese aici. In faţa lui era o uşă mare, grea. 
Era acoperită cu semne de avertizare sub un singur cuvânt: 


TOMOGRAF MAGNETIC 


Alex ştia ce spun avertismentele. | se spusese şi lui. 
Deschise uşa şi intră. 

Era o bancă îngustă, acoperită, în faţa lui. Aceasta se afla 
lângă un aparat mare, ce îl ducea cu gândul la un uscător 
de rufe, o capsulă a timpului şi o gogoaşă uriaşă, toate la 
un loc. Era o gaură în mijlocul acesteia, cu marginea 
interioară rotindu-se încet. Banca era astfel construită încât 
putea fi ridicată şi trecută uşor prin gaură. Alex fusese 
aşezat pe ea atunci când venise prima dată la St. Dominic's 
şi doctorul îi explicase exact ce făcea. 

Era un aparat pentru RMN. niţialele veneau de la 
„rezonanţă magnetică nucleară”. Când Alex trecuse prin 
gaură, un scanner luase o imagine tridimensională a 
corpului său, verificând rănile musculare din piept, braţ şi 


RE ip 


umăr. Îşi aminti ce-i spusese doctorul. Avea nevoie de acele 
cunoştinţe acum. 

Percepu o mişcare la uşă. Ceas de Otel îl urmărise 
înăuntru. 

— Nu mişca! ordonă Ceas de Oțel. 

Ţinea arma la înălţimea pieptului. Amortizorul era 
îndreptat către capul lui Alex. 

Alex lăsă umerii jos. 

— Se pare că am greşit direcţia, spuse el. 

— Ei bine, acum vei veni cu mine, băiete, răspunse 
bărbatul. Îşi trecu limba peste buză. Ceilalţi... poate că nu 
au vrut să te rănească. Dar dacă încerci ceva, bag un glonţ 
în tine. 

— Nu mă pot mişca. 

— Ce? 

— Sunt rănit... 

Ceas de Oțel se uita la Alex, încercând să vadă ce e în 
neregulă. Făcu un pas înainte. Şi atunci se întâmplă. 

Arma îi fu smulsă. 

Atât de repede, încât nu înţelese ce i se întâmplă. Era ca 
şi cum o pereche de mâini invizibile îi smulseseră pur şi 
simplu arma. Băiatul dispăru în întuneric. Ceas de Oțel 
strigă de durere. Arma îi dislocase două degete, aproape 
smulgându-i-le. Se auzi un zgomot puternic când aceasta 
se izbi de aparat şi rămase acolo, de parcă ar fi fost lipită. 

Aparatul RMN foloseşte un câmp magnetic incredibil de 
puternic pentru a scana țesutul moale. Puterea acestui 
aparat este de 1,5 tesla şi avertismentele de pe uşă 
spuneau tuturor celor care se apropiau de încăpere să 
scoată toate obiectele din metal. Un RMN poate scoate un 
set de chei din buzunar sau şterge o carte de credit de la 
douăzeci de paşi distanţă. Ceas de Oțel simţise puterea 
enormă a acestuia, dar tot nu înţelesese despre ce era 
vorba. Era pe cale să afle. 

Alex Rider adoptă poziţia de karate cunoscută drept 
zenkutsu dachi, cu picioarele depărtate şi mâinile ridicate. 
Fiecare fibră îi era concentrată asupra bărbatului din faţa 
lui. Era o provocare pentru Ceas de Oțel să-l doboare cu 


mâinile goale şi acesta nu putu rezista tentaţiei. Făcu un 
pas înainte. 

Ţipă când ceasul său greu intră în câmpul magnetic. Alex 
privi uimit cum are loc ceea ce e cunoscut drept efect de 
proiectil. Bărbatul fu ridicat şi azvârlit în aer, târât de ceasul 
de la mână. Se auzi un zgomot oribil în timp ce acesta se 
izbi de aparatul RMN. Aterizase ciudat, cu braţul şi capul 
adunate la un loc. Rămase unde era, jumătate în picioare, 
jumătate zăcând, cu picioarele atârnând neputincios în 
urmă. 

Era gata. Intraseră patru bărbaţi în spital, şi fiecare dintre 
ei era fie fără cunoştinţă, fie mai rău. Alex era încă pe 
jumătate convins că în orice secundă se va trezi în pat. 
Poate luase prea multe calmante. Cu siguranţă totul era un 
vis indus de medicamente. 

Dar nu era. Alex se întoarse la recepţie, unde se afla 
Conor, întins în spatele biroului său, cu o singură rană la 
cap, cauzată de glonţ. Alex ştia că trebuie să cheme poliţia. 
Era uimit că nu văzuse nicio asistentă în tot acest calvar. Se 
aplecă peste birou, spre telefon. O adiere răcoroasă de 
noapte îi trecu peste ceafă. 

Asta ar fi trebuit să-l avertizeze. 

Patru bărbaţi intraseră în spital, dar cinci fuseseră trimişi 
în misiune. Mai era unul: şoferul. Şi, dacă uşa de la intrare 
nu s-ar fi deschis, nu ar fi fost nicio adiere. 

Alex realiză prea târziu ce însemna. Se îndreptă cât putu 
de repede, dar nu fu suficient de rapid. Nu auzi nimic. Nici 
măcar nu simţi lovitura de la ceafă. 

Se prăbuşi la podea şi rămase nemişcat. 


Esi pe 


KASPAR 


Te doare. E tot ce ştii. Capul îţi zvâcneşte, inima îţi bate 
cu putere şi te întrebi dacă nu cumva cineva a reuşit să 
facă un nod în gâtul tău. 

Era o senzaţie pe care Alex Rider o ştia prea bine. Fusese 
doborât de domnul Grin pe când se afla la fabrica 
Stormbreaker, de către maliţioasa doamnă Stellenbosch la 
Academia Point Blanc şi de Nile la Palatul Văduvei din 
Veneţia. Chiar şi Alan Blunt pusese un om să tragă cu o 
săgeată tranchilizantă în el, când se infiltrase prima dată în 
sediul MI6. 

Şi era la fel de data aceasta, revenirea lentă din neant în 
lumea aerului şi a luminii. Alex era conştient că zăcea pe 
jos, cu obrazul apăsat pe podeaua prăfuită din lemn. Avea 
în gură un gust neplăcut. Deschise ochii cu efort şi apoi îi 
închise deoarece lumina unui bec gol atârnând deasupra îi 
ardea. Aşteptă, apoi îi deschise din nou. Îşi strânse 
picioarele încet, întinse braţele şi se gândi la ce se gândise 
şi în alte dăţi când se aflase în situaţia asta. 

„Eşti în viaţă încă. Eşti prizonier. Dar, dintr-un motiv 
anume, nu te-au ucis încă.” 

Alex se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Era într-o 
cameră complet goală: fără covor, fără perdele, fără mobilă 
sau decoraţiuni. Nimic. Avea o uşă din lemn, probabil 
încuiată, şi o singură fereastră. Fu surprins să vadă că 
aceasta nu avea zăbrele, dar, când se împletici până la ea, 
înţelese de ce. 

Era sus de tot, la etajul şapte sau opt. Zorile abia 
apăreau şi era greu să vezi prin sticla murdară, dar ghici că 
zăcuse fără cunoştinţă timp de câteva ore şi că se afla încă 
în Londra. Se părea că era ţinut într-un bloc de 
apartamente abandonat. Mai era un bloc vizavi şi, privind în 
sus, Alex văzu un afiş imens, atârnat între două sârme 
întinse de la un bloc la celălalt. Primele cuvinte erau în 
afara câmpului său vizual, dar putea distinge restul: 


HORNCHURCH TOWERS - ÎN CURÂND 
POSIBILITĂŢI NOI DE DEZVOLTARE 
PENTRU LONDRA 

DE EST 


Se duse la uşă şi o încercă, poate-poate. Aceasta nu se 
clinti. 

Braţul stâng îl durea tare, şi el masă, întrebându-se cât 
rău îşi făcuse. Aceea trebuia să fie ultima lui noapte în 
spital! Cum de ajunsese să aibă de-a face cu o bandă de 
ucigaşi care intraseră prin efracţie?... 

Pentru ce? 

Alex îşi sprijini umerii de un perete şi alunecă înapoi pe 
podea, ţinându-şi braţul. Era încă descult şi tremura. 
Cămaşa de pe el nu ajungea pentru a-l proteja de răcoarea 
dimineţii. Aşezat astfel, rememoră evenimentele care îl 
aduseseră acolo. 

Patru bărbaţi veniseră la St. Dominic's, dar nu aveau 
treabă cu el. Intrebaseră de băiatul din camera alăturată, 
Paul Drevin. Deodată Alex îşi aminti unde auzise numele. Îl 
văzuse în ziare - dar nu Paul. Nikolai. Asta era. Nikolai 
Drevin era un rus miliardar. Ei bine, asta avea sens. Bărbaţii 
îl voiau pe fiul lui din motive evidente. Bani. Dar ei îl 
răpiseră, din greşeală, pe el. 

Ce aveau să facă atunci când descopereau adevărul? 
Alex încercă să-şi scoată asta din minte. Văzuse cum 
rezolvaseră cu Conor, recepţionerul de noapte. Cumva îşi 
dădea seama că nu aveau să îşi ceară scuze şi să-i ofere un 
taxi care să-l ducă acasă. 

Dar nu putea face nimic. Stătea acolo unde era, sprijinit 
de perete, privind cerul care devenea din gri, roşu şi apoi 
albastru straniu. 

Probabil că aţipise, pentru că următorul lucru de care fu 
conştient era că uşa se deschisese şi Ochelari stătea în 
picioare în faţa lui, cu o expresie de ură pe faţă. Alex nu era 
surprins. Ultima dată când se văzuseră, Alex îi trântise un 
tub de oxigen de zece kilograme între picioare. Dacă era 
vreo surpriză, aceasta consta în faptul că, la doar câteva 


Mei 36 


ore după, bărbatul găsise tăria să stea în picioare. 

Ochelari ţinea o armă. Alex îl privi în ochi. Aceştia aveau 
o nuanţă portocalie în spatele lentilelor fumurii şi îl priveau 
cu otravă nedisimulată. 

— Ridică-te! strigă el. Vii cu mine. 

— Cum spuneţi, zise Alex şi se supuse. E doar imaginaţia 
mea, întrebă el, sau vocea vă este mai subţire decât 
înainte? 

Mâna ce ţinea arma zvâcni. 

— Pe aici, mormăi Ochelari. 

Alex îl urmă pe un hol care era la fel de gol ca încăperea 
în care fusese închis. Pereţii erau umezi şi se cojeau. Multe 
dintre plăcile de gresie de pe jos lipseau, dezvăluind găuri 
mari, pline de fire şi de ţevi. Erau uşi la fiecare zece sau 
cincisprezece metri, unele de-abia ţinându-se în ţâţâni. 
Odată, deschideau calea către apartamentele oamenilor; 
acum însă era evident că - în afară de şobolani şi de 
gândaci - nimeni nu locuise acolo de ani de zile. 

Jachetă de Camuflaj îi aştepta afară. Se recuperase după 
întâlnirea cu mingea medicinală, dar avea o vânătaie urâtă 
într-o parte a capului, acolo unde se lovise de perete. Cei 
doi îl duseră pe Alex pe un hol, către o uşă din capăt. 

— lnăuntru! spuse Ochelari. 

Alex împinse uşa şi intră. 

Se găsea într-un spaţiu mare, deschis, cu paie pe jos şi 
graffiti peste tot. Erau ferestre pe două părţi, unele 
acoperite cu jaluzele. Alex ghici că se afla într-unul dintre 
apartamente, deşi pereţii despărțitori fuseseră demolaţi 
pentru a face o singură încăpere. Văzu o baie abandonată 
într-un colţ. In mijloc era o masă cu două scaune. Un bărbat 
era aşezat acolo, aşteptându-l. Ochelari îşi înfipse arma în 
spatele lui Alex. Acesta păşi înainte şi se aşeză. 

Cu un fior, îl examină pe bărbatul care stătea în faţa lui. 
Era îmbrăcat în ceea ce fusese cândva o uniformă, dar 
haina era ruptă şi fără nasturi. Bărbatul părea să aibă cam 
treizeci de ani. Faţa şi capul îi erau tatuate în întregime. 
Alex văzu Statele Unite ale Americii întinzându-se pe un 
obraz, Europa pe celălalt. Nasul şi pielea de deasupra 


ey IEEE 


buzelor erau albastre, de culoarea Oceanului Atlantic. 
Brazilia şi Africa de Vest îi atingeau colţurile gurii. Dacă 
bărbatul s-ar fi întors, Alex ştia că ar fi dat cu ochii de Rusia 
şi de China. Nu mai văzuse ceva atât de ciudat - sau de 
revoltător - în viaţa sa. 

Cu dificultate, Alex îşi întoarse ochii şi privi în jur. Jachetă 
de Camuflaj şi Ochelari stăteau de o parte şi de alta a uşii. 
Dinte de Argint era într-un colţ. Alex nu-l observase în 
umbră, dar acum acesta ieşise în lumină şi Alex văzu că 
avea gâtul umflat, cu două urme roşii de arsură pe piele. 
Nu era nici urmă de Ceas de Otel. Poate că nu reușiseră să-l 
desprindă de tomograful magnetic. 

Bărbatul tatuat vorbi. 

— Ne-ai dat mare bătaie de cap, spuse el. Ar trebui să fii 
mort. 

Alex tăcu. Nu era încă sigur ce avea să spună. 

— Mă numesc Kaspar, continuă bărbatul. 

Alex dădu din umeri. 

— Vreţi să spuneţi... Casper, fantoma prietenoasă? 

Bărbatul nu zâmbi. 

— De ce nu erai în camera ta aseară? 

— Aveam nevoie de aer. 

— Era mai bine dacă ai fi deschis fereastra, spuse 
Kaspar. Când vorbea, continente întregi se mişcau. Alex se 
gândi că, dacă acesta ar fi strănutat, ar fi declanşat un 
cutremur mondial. Ştii cine sunt? întrebă el. 

— Nu, răspunse Alex. Dar aţi fi de folos la un examen la 
geografie. 

— N-aş crede că eşti în situaţia de a face glume. Vocea 
lui Kaspar era uniformă şi neutră. Făcu semn către ceilalţi. 
Le-ai cauzat colegilor mei multă durere şi disconfort. Ei ar 
vrea să te ucid. Poate că o voi face. 

— Ce doriţi de la mine? întrebă Alex. 

— Îţi voi spune, zise Kaspar şi îşi trecu un deget peste 
faţă, din Norvegia până în Algeria. Văd că eşti surprins de 
aspectul meu. Poate că îl crezi extrem. Dar aceste 
însemnări reprezintă cine sunt şi în ce cred. Noi toţi suntem 
parte a acestei lumi. Eu am făcut lumea parte din mine. Se 


— 38 — 


opri. Sunt ceea ce poţi numi un luptător pentru libertate. 
Dar libertatea în care cred este o planetă fără exploatare şi 
poluare cauzată de bogătaşi şi de companii multinaționale 
care ar distruge toată viaţa doar pentru a se îmbogăţi. Ne 
confruntăm cu încălzirea globală. Stratul de ozon a fost 
distrus. Resursele noastre preţioase se termină cu 
repeziciune. Dar în continuare aceste vaci grase îşi umplu 
buzunarele fără să se gândească la ziua de mâine. Tatăl tău 
este un astfel de om. 

— Tatăl meu? Greşiţi... 

Bărbatul se mişca incredibil de repede. Se ridică şi îl lovi 
pe Alex cu dosul palmei într-o parte a capului. Alex sări în 
spate, mai mult speriat decât rănit. 

— Nu mă întrerupe! porunci Kaspar. Tatăl tău şi-a făcut 
averea din petrol. Sondele lui au afectat trei continente. ŞI 
acum, nemulţumit că a distrus Pământul, îşi întoarce 
atenţia către spaţiu. Patru specii de păsări sălbatice au 
dispărut din cauza lansării rachetelor sale din Caraibe. 
Maimuţele şi cimpanzeii au fost victimele fără voie ale 
acestor zboruri-test. El este duşmanul omenirii şi a devenit, 
aşadar, o ţintă legitimă pentru Forţa Trei. Kaspar se aşeză 
din nou. Sunt unii care ne cred criminali, continuă el. Dar 
tatăl tău este adevăratul criminal şi el ne-a forţat să 
acţionăm astfel. Acum am decis să-l facem să plătească. Ne 
va da un milion de lire sterline pentru ca tu să te întorci 
întreg. Aceşti bani vor fi folosiţi pentru a ne continua lupta 
pentru protejarea planetei. Dacă refuză, nu te va mai vedea 
niciodată. De asta te-am luat aseară de la St. Dominic's. Vei 
rămâne cu noi până ce răscumpărarea va fi plătită. Nu 
vreau să-ţi fac rău, Paul, dar trebuie să-i dovedim tatălui 
tău că eşti la noi. Trebuie să-i trimitem un mesaj pe care să 
nu-l poată ignora. Şi mă tem că îţi cer un mic sacrificiu. 

Alex încercă să vorbească, dar capul i se învârtea. Totul 
se întâmpla prea repede. Inainte de a putea reacţiona, 
braţul drept îi fu apucat de la spate. Jachetă de Camuflaj se 
furişase lângă el în timp ce Kaspar vorbise. Alex încercă să 
opună rezistenţă, dar bărbatul era prea puternic. Manşeta îi 
fu ruptă şi mâneca trasă. Apoi mâna i se aşeză cu forţă pe 


Ai» PE 


masă, cu degetele răsfirate unul câte unul. Nu putea face 
nimic. Jachetă de Camuflaj îl ţinea atât de strâns, încât 
degetele îi deveniră albe. Dinte de Argint se apropie din 
partea cealaltă. Îşi scosese cuțitul şi i-l înmână lui Kaspar. 

— Am putea să-i trimitem tatălui tău o fotografie, explică 
apoi Kaspar. Dar la ce ar ajuta? El ştie deja că ai fost luat cu 
forţa. Există căi mai dure de a ne face cunoscute cererile, 
căi pe care le găsim mai convingătoare. 

Îşi duse cuțitul aproape de bărbie, de parcă ar fi fost pe 
cale să se bărbierească. Lama avea cincisprezece 
centimetri şi marginea - zimţată. Îşi examină imaginea 
reflectată în oţel. 

— l-am putea trimite o şuviţă de păr. Ar recunoaşte-o ca 
fiind a ta, sunt sigur. Dar apoi, ar putea-o lua ca pe un 
semn de slăbiciune - sau de compasiune - din partea 
noastră. Aşa că îmi cer scuze, Paul Drevin. Nu-mi face 
plăcere să rănesc un copil, chiar şi unul bogat şi răsfăţat ca 
tine. Dar ce intenţionez să-i trimit tatălui tău este un deget 
de la mâna ta dreaptă... 

Alex încercă să se tragă înapoi, dar Jachetă de Camuflaj 
se aştepta la asta. Întreaga sa greutate apăsa pe mâna lui 
Alex. Degetele îi erau răsfirate, neputincioase, pe masă. 

— Durerea va fi imensă. Dar există copii în întreaga lume 
care nu cunosc decât durerea şi foametea, în timp ce băieţi 
ca tine se lăfăie în locul de joacă al bogaţilor. Cânţi la pian, 
Paul? Sper că nu. Nu va mai fi aşa uşor de azi înainte. 

Se întinse şi apucă degetul cel mic al lui Alex. Pe acesta îl 
alesese. Cuţitul îşi începu drumul în jos. 

— Nu sunt Paul Drevin! Alex scuipă cuvintele în viteză. 
Ochii i se măriseră. Simţea cum i se scurge sângele din 
faţă. Cuţitul se mişca în continuare. Aţi făcut o greşeală! 
insistă el. Mă numesc Alex Rider. Eu stăteam în camera 9. 
Nu ştiu nimic despre Paul Drevin. 

Cuţitul se opri. Era la câţiva milimetri deasupra degetului 
cel mic. 

— Fă-o! sâsâi Jachetă de Camuflaj. 

— Eram treaz aseară, insistă Alex. Vorbele i se 
împleticeau în gură. leşeam de la toaletă. Am văzut oameni 


== 402 


în faţa uşii mele. Unul dintre ei a scos o armă şi apoi au 
început să mă urmărească. Nu ştiam ce se întâmplă. 
Trebuia să mă apăr... 

— Minte, strigă Jachetă de Camuflaj. L-am întrebat cum îl 
cheamă. Se întoarse către Ochelari. Spune-i! 

— E adevărat, aprobă Ochelari. Am văzut camera lui. 
Rezerva 8. Era goală. Apoi a apărut el. L-am strigat pe 
nume şi a răspuns. 

Kaspar strânse mai tare cuțitul. Se hotărâse. 

— Eram în camera 9, nu 8! 

Alex tipa. Îi vâjâia capul. Vedea deja cuțitul tăind carnea 
şi osul. Îşi putea imagina durerea. Apoi se gândi la ceva. 

— Pentru ce credeţi că mă aflam în spital? întrebă el. 

— Ştim pentru ce erai acolo, răspunse Kaspar. 
Apendicită. 

— Apendicită. În regulă. Atunci priviţi-mi pansamentele. 
Nu se află deloc lângă apendice. 

Urmă o tăcere lungă. Alex simţea cum Jachetă de 
Camuflaj apasă în continuare cu putere, dorind ca tăierea 
să înceapă. Dar Kaspar era nesigur. 

— Deschideţi-i cămaşa! ordonă el. 

Nimeni nu mişcă. 

— Acum! 

Jachetă de Camuflaj îl ţinea încă foarte strâns pe Alex, 
dar Dinte de Argint păşi înainte. Se întinse şi trase cămaşa 
lui Alex, rupând primii doi nasturi de sus. Kaspar se uită 
uimit la pansamentele încrucişate de pe pieptul lui Alex. 
Acesta îşi simţea inima zbătându-se dedesubt. 

— Ce e asta? întrebă Kaspar. 

— Am fost rănit la piept. 

— Cum? 

— Un accident cu bicicleta. 

Era singura minciună pe care o spusese Alex. Nu le putea 
spune ce se întâmplase cu adevărat. Nu voia ca ei să ştie 
cine era. 

— L-am cunoscut pe Paul Drevin, recunoscu el. E de 
vârsta mea. Dar nu arată deloc ca mine. Daţi un simplu 
telefon. Puteţi afla destul de uşor, zise el inspirând adânc. 


=A 


Îmi puteţi tăia toate degetele dacă vreţi, dar tatăl său nu vă 
va da niciun ban. Nici măcar nu ştie că exist! 

Urmă o nouă tăcere. 

— Minte! Jachetă de Camuflaj insista. 

Dar Kaspar se prinsese deja. Il auzise pe Alex vorbind. 
Paul Drevin avea un uşor accent rusesc. Acest băiat era 
evident că trăise toată viaţa lui în Anglia. Kaspar înjură şi 
azvârli cuțitul. Lama se înfipse în tablă la mai puţin de un 
centimetru de mâna lui Alex. Mânerul tremură. 

Alex văzu dezamăgirea de pe feţele lui Ochelari şi Dinte 
de Argint. Dar Kaspar se hotărâse. 

— Daţi-i drumul! 

Jachetă de Camuflaj îl mai ţinu strâns un moment, apoi îi 
dădu drumul la braţ şi se trase înapoi, mormăind ceva urât. 
Alex îşi trase mâna. Braţul drept îl durea la fel de tare ca 
stângul. Era curios dacă avea să fie trimis înapoi la spital. 
Când ar fi ieşit de acolo, ar fi avut nevoie de asta. 

Dar nu era gata încă. 

Ochelari şi Dinte de Argint aşteptau să-l escorteze afară, 
dar Kaspar le făcu semn să aştepte. II examină încă o dată 
pe Alex. Era imposibil să-ţi dai seama, după semnele de pe 
faţa lui, ce-i trece prin minte. 

— Dacă reiese că într-adevăr nu eşti Paul Drevin, nu ne 
eşti de niciun folos. Putem să te ucidem în orice mod ne 
dorim. Şi cred că oamenii mei vor fi foarte mulţumiţi să te 
ucidă încet. Aşa că, prietene, poate ar fi fost mai bine 
pentru tine să nu fie nicio greşeală. Poate că pierderea unui 
deget ar fi fost calea cea mai uşoară. 

Dinte de Argint rânjea. Ochelari aproba din cap, grav. 

— Duceţi-l înapoi în camera lui! comandă Kasper. Voi 
face cercetările necesare. Şi apoi ne vom reîntâlni. 


Da 


IEŞIRE ÎN CAZ DE INCENDIU 


Era după-amiază târziu, când uşa se deschise şi intră 
Jachetă de Camuflaj. Alex ghici că se afla în cameră de opt 
ore. | se permisese odată să folosească o toaletă chimică şi 
cam pe la prânz primi un sendviş de la Ochelari. Sendvişul 
era expirat de două zile şi împachetat încă în plastic, 
cumpărat dintr-un garaj, dar Alex îl înfulecă, de foame. 

Jachetă de Camuflaj fusese trimis să îl aducă. Il duse pe 
Alex pe un hol către apartamentul în care avusese loc 
interogatoriul, figura lui cu nasul spart şi urât nedezvăluind 
nimic. Era ceva la întreaga scenă ce Alex nu înţelegea. 
Kaspar îi spusese că ei erau luptători pentru libertate - 
ecoluptători sau aşa ceva. Erau cu siguranţă fanatici. 
Tatuajele erau dovada vie. După felul în care se purtau cu 
el, amenințările pentru bani păreau să aparţină unei alte 
lumi. Vorbeau despre poluare şi stratul de ozon, dar se 
purtau ca nişte hoţi sau criminali de rând. Il omorâseră pe 
recepţionerul de noapte fără motiv. Nu părea să le pese 
deloc de oameni. 

Dar acum, presupuse Alex, probabil că ştiau adevărul. 
Aşadar ce aveau să facă cu el? Işi aminti ce spusese Kaspar 
şi se mai linişti. În schimb, căuta o modalitate prin care să 
scape de acolo. Nu avea să fie uşor. Cei patru bărbaţi îl 
testaseră deja o dată. Ştiau de ce e în stare. Nu aveau să-i 
ofere o a doua şansă. 

Kaspar îl aştepta. Era un ziar pe masă în faţa lui, dar nici 
urmă de cuţit. Ochelari şi Dinte de Argint stăteau în 
picioare în spatele lui. Când Alex se aşeză, Kaspar întoarse 
ziarul. Era Evening Standard şi titlul de pe prima pagină 
spunea întreaga poveste în doar trei cuvinte. 


Răpirea altui băiat 


Nimeni nu vorbea, aşa că Alex citi repede articolul. Era o 
fotografie cu St. Dominic's Hospital, dar niciuna a lui sau a 
lui Paul Drevin. Asta nu-l surprinse. Işi aminti că citise 


43 


undeva despre faptul că tatăl lui Paul - Nikolai Drevin - 
reuşise să pună embargo pe orice publicare a fotografiilor 
cu familia, pretinzând că era un risc prea mare. Şi, 
bineînţeles, MI6 nu lăsaseră să fie folosită nicio fotografie 
de-a lui Alex. Nici măcar numele nu îi era menţionat. 


Un paznic a fost ucis dimineaţa devreme în timpul 
unui atac fără milă la un spital din nordul Londrei. 
Este aproape sigur că ţinta dorită era Paul Drevin, în 
vârstă de 14 ani, fiul unuia dintre cei mai bogaţi 
oameni din lume, omul de afaceri rus Nikolai Drevin. 
Drevin a ţinut titlurile ziarelor la începutul acestui an, 
când a cumpărat Clubul de Fotbal Stratford East. El 
este şi persoana din umbră în proiectul de miliarde 
de lire sterline Ark Angel - primul hotel din spaţiu. 

Uimită, poliţia a confirmat că banda a reuşit să 
răpească un alt băiat, căruia nu i s-a dat numele. 
Acesta lipsea din camera sa, în care se afla în urma 
unei operaţii grave. Din partea spitalului, Doctorul 
Roger Hayward le cere răpitorilor ca băiatul să fie 
înapoiat de urgenţă. Condiţia sa e, conform 
declaraţiilor, stabilă, dar gravă. 


Alex privi în sus. Kaspar părea că aşteaptă să-l audă 
vorbind. 

— V-am spus, zise el. Deci, de ce nu-mi daţi drumul? Nu 
am de a face cu toate astea. Eram alături, atâta tot. 

— Te-ai implicat special, spuse Kaspar. 

— Nu. 

Alex negă, dar gura îi era uscată. 

— Ai schimbat numerele camerelor. Ai răspuns la numele 
de Paul Drevin. Mi-ai rănit oamenii. 

Alex nu spuse nimic, aşteptând să cadă securea. 

— Nu înţeleg de ce ai ales să te implici, continuă Kaspar. 
Dar ai ales. Ai ales să devii un inamic al Forţei Trei, aşa că 
trebuie să plăteşti. 

— Nu am ales nimic. 

— Nu am de gând să mă cert cu tine. Lupt într-un război 


— 44 — 


şi în războaie există victime - victime inocente care se 
întâmplă să stea în cale. Dacă îţi e mai uşor, consideră-te 
una dintre ele. Kaspar oftă, dar nu era nici urmă de tristeţe 
pe harta de pe faţa lui. La revedere, Alex Rider! Păcat că a 
trebuit să ne întâlnim. M-a costat un milion de lire sterline, 
bani de răscumpărare. Pe tine te va costa ceva mai mult... 

Înainte ca Alex să poată reacţiona, fu înşfăcat de la spate 
şi ridicat în picioare. Nu vorbi, în timp ce fu împins către 
ieşirea din cameră şi înapoi pe hol. De data asta fu aruncat 
într-o altă cameră, mai mică decât celula anterioară. Alex 
de-abia avu timp să vadă un scaun, o fereastră cu gratii şi 
patru pereţi goi, înainte de a fi împins tare în spate şi 
aruncat la podea. 

Jachetă de Camuflaj stătea peste el. 

— Aş fi vrut să mă lase puţin cu tine, rosti el. Dacă ar fi 
fost după mine, am face asta în alt mod... 

— Mişcă! 

Vocea venise de afară. Unul dintre ceilalţi bărbaţi îi 
aştepta. 

jJachetă de Camuflaj îl scuipă pe Alex şi ieşi. Uşa se 
închise şi aproape imediat Alex auzi sunetul inconfundabil 
al ciocanului. Îşi scutură capul în semn de neîncredere. Nu 
numai că îl încuiau. Băteau uşa în cuie. 

Încă o dată, examină împrejurimile. Se întreba de ce 
aleseseră acea cameră. Gratiile de la fereastră nu contau. 
Chiar dacă fereastra ar fi fost larg deschisă, era cel puţin la 
etajul şapte. N-ar fi fost în stare să iasă. Şi ce-şi propuneau 
ei să facă? Era evident că nu plănuiau să se întoarcă după 
el. Îl lăsau pur şi simplu acolo, să moară de foame şi de 
sete? 

Răspunsul veni cam după o oră. Soarele se pregătea să 
apună şi lumini apăreau la ferestre în tot estul Londrei. Alex 
devenea tot mai nervos. Era de unul singur, sus de tot, într- 
un bloc-turn părăsit. Era ca şi cum Kaspar şi ceilalţi 
plecaseră deja; nu se auzea nimic de partea cealaltă a uşii. 
Liniştea era apăsătoare. Ştia că MI6 făcea tot posibilul, 
căutând în tot oraşul după el, dar ce speranţe avea să-l 
găsească acolo? Nu putea deschide fereastra. Camera era 


= 45 


goală. Nu putea atrage atenţia nimănui. De data asta părea 
complet neajutorat 

Atunci simţi mirosul. Strecurându-se prin pardoseală, 
venea de undeva din inima clădirii. 

Ardea. 

Dăduseră foc blocului-turn. Alex îşi dădu seama de asta 
chiar înainte de a vedea primele fâşii gri strecurându-se sub 
uşă. Stropiseră locul cu benzină, puseseră foc şi îl lăsaseră 
pe el închis în ceea ce avea să devină în curând cel mai 
mare monument funerar. Un moment simţi panica - neagră 
şi irezistibilă - cum îl copleşeşte. Şi mai mult fum se 
strecura sub uşă. Alex sări în picioare şi se duse cu spatele 
la geam, întrebându-se dacă avea cum să spargă sticla. Dar 
nu l-ar fi ajutat. Se forţă să o ia încet, să se gândească. Nu 
voia să-i lase să-l ucidă. Cu doar unsprezece zile în urmă, 
un asasin plătit trăsese cu un glonţ de calibrul 22 în inima 
lui. Dar trăia încă. Nu era uşor de ucis. 

Erau două căi de a ieşi din cameră: uşa şi fereastra. 
Ambele erau evident fără scăpare. Dar pereţii? Erau făcuţi 
din placă dură şi din tencuială. În apartamentul în care 
Kaspar îl interogase, fuseseră dărâmaţi. Poate că reuşea să 
facă acelaşi lucru aici. Trecu mâinile peste ei, apăsând şi 
probând, căutând locuri slabe. Il durea gâtul şi ochii 
începură să-i lăcrimeze. Tot mai mult fum pătrundea 
înăuntru. Se dădu înapoi, apoi luă o poziţie de karate, 
lovind cu piciorul în mijlocul peretelui. Durerea îi străbătu 
piciorul şi întregul corp. Peretele nici măcar nu crăpă. 

Rămânea doar tavanul. Alex îşi aminti de holul de afară. 
Îi lipseau câteva plăci de pe tavan şi văzuse o gaură sub 
ţevile şi sârmele ce treceau pe deasupra. Tavanul din 
camera aceasta era acoperit cu aceleaşi plăci. 

Şi îi lăsaseră un scaun. 

ÎI trase în colţul cel mai apropiat de uşă şi se urcă în 
picioare pe el. Podeaua aproape că dispăruse sub un covor 
de fum. Părea că se ridică de parcă ar fi vrut să-l prindă şi 
să-l devoreze. Alex se echilibră, apoi lovi în sus cu podul 
palmei. Plăcile erau făcute dintr-un fel de fibre şi cedară 
uşor. Lovi din nou, apoi trase de marginile găurii pe care o 


AB 


făcuse. Praf şi moloz căzură, orbindu-l aproape. Când privi 
din nou în sus, văzu că era un spaţiu deasupra lui. Dacă ar 
putea ajunge acolo, s-ar strecura peste uşă şi ar sări de 
partea cealaltă. 

Rupse mai multe plăci până ce gaura fu destul de largă 
pentru a se strecura prin ea. Auzea ceva câteva etaje mai 
jos - un trosnet slab. Sunetul îi făcu pielea să se 
încreţească. Asta însemna că focul se apropia. Se forţă să 
se concentreze la ce făcea. Scaunul se clătina sub el. Dacă 
ar fi căzut şi şi-ar fi sucit glezna, ar fi fost terminat. 

In sfârşit era gata. Se încordă, apoi sări. Simţi cum 
scaunul se zgâlţâie şi cade la podea - dar reuşise! Mâinile i 
se prinseră de ţeava de apă şi acum atârna chiar sub tavan, 
cu braţele dispărând în spaţiul de deasupra. Incă o dată, 
conştient fiind de bandajele de la piept, se întrebă scurt 
dacă aveau să reziste. Doamne! Cei de la fizioterapie îi 
spuseseră că trebuie să continue cu exerciţiile de întindere, 
dar se îndoia că la asta se gândiseră. 

Strângând din dinţi, Alex îşi adună toate puterile pentru a 
se trage în cavitate. Faţa îi trecu printr-o plasă de păianjen 
şi Alex se strâmbă când firele subţiri îi rămaseră pe nas şi 
pe gură. Atinse cu abdomenul marginea găurii. Era pe 
jumătate în afara camerei. Spaţiul în care se putea târî era 
în faţa lui. Peretele cu uşa era dedesubt. Zeci de fire şi ţevi 
izolate îi treceau la centimetri deasupra capului, întinzându- 
se la distanţă. Praful îi înţepa ochii. Ce urma acum? 

Alex se târî de-a lungul ţevii, aducându-şi picioarele în 
cavitatea din tavan. Lovi în jos cu călcâiele. Mai multe plăci 
de pe tavan se desprinseră şi văzu holul dedesubt. Era o 
distanţă de circa patru metri. Se legănă înainte, apoi îşi lăsă 
picioarele şi torsul să-i atârne. In final îşi dădu drumul. 
Căzu, aterizând ghemuit. Era pe hol, de partea cealaltă a 
uşii încuiate. Cu un oftat de uşurare, se îndreptă. Stătea în 
afara camerei, dar se afla cel puţin la etajul şapte al unei 
clădiri abandonate care ardea. Nu era încă în siguranţă. 

Zgomotele făcute de flăcări erau mai mari pe hol. Blocul i 
se păruse lui Alex umed şi mucegăit, dar ardea ca o torţă. 
Simţea căldura din aer. La capătul holului - unde fusese 


y y SE 


interogat - aerul tremura deja din cauza căldurii. Unde erau 
pompierii? Cu siguranţă că văzuse cineva ce se întâmplase. 
Alex observă o alarmă de incendiu în perete, dar sticla era 
deja spartă şi butonul de alarmă lipsea. Trebuia să iasă 
singur de acolo. 

Pe unde? Avea două opţiuni - la stânga sau la dreapta - 
şi hotărî să se îndepărteze de camera de interogatoriu. Nu 
văzuse nicio scară când fusese dus acolo la întâlnirea cu 
Kaspar, dar poate că era una în direcţia cealaltă. Fumul se 
strecura în sus prin plăcile podelei. Atârna deasupra uşilor. 
În curând, ar fi devenit imposibil să vadă ceva. Foarte 
curând ar fi devenit imposibil să respire. 

Alergă pe lângă prima uşă în care fusese ţinut captiv şi 
înaintă mai departe pe coridor, trecând pe lângă uşile unor 
lifturi. Nici măcar nu-i trecu prin minte să încerce liftul. 
Nimic din clădire nu funcţiona şi uşile erau închise. Dar 
lângă lift găsi ce căuta: o scară. Treptele erau solide şi 
coborau în zigzaguri, împrejmuind casa liftului. Se sprijini 
puţin de balustrada de metal a scării - era fierbinte. Focul 
se apropia. 

Dar nu avea de ales. Începu să alerge în jos, cu picioarele 
goale lipăind pe ciment. Spera doar să nu treacă peste 
sticlă spartă. Erau douăzeci şi cinci de trepte între etaje; le 
numără fără să vrea. Ajunse la un colţ şi văzu o uşă care 
ducea la un hol plin de fum. Cu siguranţă nu putea ieşi pe- 
acolo. 

Cu cât cobora mai mult, cu atât mai greu îi era să 
respire. Încă douăzeci şi cinci de trepte, şi ajunse la altă 
uşă. Holul de pe partea cealaltă era în flăcări. Acestea erau 
roşii şi portocalii, acoperind pereţii, sărind de pe podea, 
devorând totul în calea lor. Alex era şocat de viteza şi de 
puterea lor. Trebui să ridice o mână pentru a se proteja de 
vâlvătaie. 

Continuă să coboare. Forţa Trei aprinsese focul la parter, 
permiţând aerului să ridice flăcările. Când Alex ajunse la 
etajul trei şi se angajă într-o nouă fugă pe scări în jos, de- 
abia mai putea respira. Fumul îl copleşea. Işi dorea să se fi 
gândit să-şi înmoaie cămaşa în apă, pentru a-şi acoperi 


== A48-= 


ochii şi gura. Dar unde ar fi găsit apă în clădirea aceea? 
Alte douăzeci şi cinci de trepte. Apoi altele. Alex se îneca. 
Simţea cum transpiraţia i se prelingea pe faţă, de parcă s- 
ar fi aflat într-un cuptor uriaş. Cât mai era? 

Văzu lumina zilei, apoi o uşă ce ducea în stradă. 

Şi atunci apăru Jachetă de Camuflaj, o creatură de 
coşmar ce ieşi de nicăieri dat parcă cu încetinitorul, având 
arma ridicată în faţa lui. Alex zări flama de la capătul armei 
şi se aruncă înapoi în timp ce glonţul trecu la câţiva 
centimetri deasupra capului său. Ateriză incomod pe scări 
şi se rostogolea deja când un al doilea glonţ ţintit în beton îi 
proiectă bucăţi de ciment pe obraz. Reuşi să se ridice în 
picioare şi începu să urce înapoi. Jachetă de Camuflaj trase 
încă de două ori, dar fumul fu de partea lui Alex şi gloanţele 
îşi ratară ţinta. Acesta o luă după un colţ. Nu se opri până 
nu ajunse înapoi la etajul întâi. 

Îi era rău - un amestec de furie şi disperare. Aproape că 
reuşise. Ce căuta Jachetă de Camuflaj acolo, aşteptându-l? 
ghicise că Alex ar putea evada cumva? Nu avea sens. Dar 
nu se putea gândi la asta acum. Era încă prins într-o clădire 
în flăcări şi i se epuizau rapid alternativele. Îi venea din ce 
în ce mai greu să respire. Privi pe hol. Era ca un furnal. Nu 
putea merge pe acolo. Nu putea cobori. li rămânea doar să 
o ia în sus. 

Îngrijorat, începu să urce. Ajunse la al doilea etaj în 
câteva secunde. În timp ce continua să urce, o avalanşă de 
flăcări apăru brusc şi se auzi un zgomot puternic când o 
parte din tavan se prăbuşi. Lemn arzând, metal şi sticlă se 
prăvăleau în jos. Focul ajunsese la scări: acum drumul în jos 
era blocat de tot. Trebuia să încerce să ajungă pe acoperiş. 
Poate că avea noroc. Poliţia şi pompierii erau pe drum. 
Poate că aveau elicoptere. 

Alex continua să urce. Mâinile îi erau negre, faţa, plină de 
lacrimi. Dar nu se opri. În cel mai rău caz, avea să moară în 
aer liber. Nu voia să lase focul să-l nimicească acolo. 

Nu mai număra treptele. Picioarele îl dureau şi bandajele 
de pe piept se lărgiseră. Trecu de etajul opt cu o senzaţie 
crescândă de disperare. Acolo începuse totul. Se forţă să 


= 4 


continue să urce; trecu de etajul nouă, zece... unsprezece... 
doisprezece... Era conştient de flăcările ce-l urmăreau, 
umplând casa scării, atingându-i călcâiele. Parcă focul ştia 
că el e acolo şi se temea să nu-l piardă. In sfârşit, ajunse la 
o uşă solidă cu un mecanism din metal de deschidere prin 
împingere. Apăsă cu palmele mânerul, îngrozit că acesta ar 
putea fi încuiat; dar uşa se deschise. Răcoarea aerului de 
seară îl întâmpină. Soarele apusese, dar cerul era roşu 
strălucitor, la fel ca focul care avea să îl ajungă foarte 
curând. 

Alex era aproape epuizat. Nu mâncase mai nimic toată 
ziua. Trebuia să fie în pat. Îi venea să plângă. În schimb 
înjură. Apoi se şterse pe faţă cu mâneca murdară şi privi în 
jur. _ 

Era pe acoperiş, deasupra etajului cincisprezece. In faţa 
lui avea un rezervor de apă şi o clădire de cărămidă ce 
adăpostea cablurile lifturilor. Dar lifturile nu mergeau şi 
probabil că nici apă nu era, aşa că nimic nu-l putea ajuta. 
Cândva muncitorii în construcţii lucraseră aici sus. Lăsaseră 
câteva ţevi şi un malaxor de ciment care se uscase de mult. 
Alex alergă la marginea acoperişului, căutând o ieşire de 
incendiu. Simţea smoala pe tălpi. Era deja fierbinte. In 
curând avea să se topească. 

Nu era nicio ieşire în caz de incendiu. Nicio cale în jos. 
Vedea strada mult dedesubt. Nu erau maşini. Nici pietoni. 
Se afla într-un fel de zonă industrială din estul Londrei. 
Întreaga zonă părea abandonată, în aşteptarea banilor ce 
ar fi făcut posibilă redezvoltarea ei. Clădirea de peste drum 
era identică cu aceasta, în aceeaşi stare de condamnare. 
Era la mai puţin de cincizeci de metri, comunicând cu blocul 
în flăcări prin afişul pe care Alex îl văzuse când se trezise. 


HORNCHURCH TOWERS - ÎN CURÂND POSIBILITĂŢI 
NOI DE DEZVOLTARE PENTRU LONDRA DE EST 


Dacă s-ar întoarce aici peste un an, s-ar găsi poate în 
balconul unui apartament fabulos de la mansardă. Alex 
privi în jur. Se vedea Tamisa în faţă. Domul Mileniului, 


50 


nedorit şi neiubit, se găsea pe o insulă de pământ, 
înconjurat de apă. Un avion apăru, îndreptându-se către 
aeroport; băiatul îl văzu peste umăr. Alex ridică braţul, 
făcând semn, dar ştiu pe loc că nu ajuta la nimic. Avionul 
era prea sus. Era deja întuneric. Fumul era şi el prea gros. 

Se repezi înapoi la uşă. Trebuia să coboare înapoi şi 
spera să se poată circula încă pe holurile superioare. Voia 
să încerce în partea cealaltă a clădirii. Deschise uşa cu 
grijă. Era imposibil ca Jachetă de Camuflaj să-l fi urmărit 
până acolo sus, dar nu dorea să rişte. Când uşa se 
deschise, realiză că bărbatul era cea mai mică problemă a 
sa. 

II izbi o flacără. Scările deveniseră un infern. 

In acelaşi moment avu loc o explozie şi Alex fu trântit pe 
spate de mii de fragmente de aşchii de lemn arzând, 
aruncate de jos. Ateriză dureros pe spate şi, când privi din 
nou în sus, văzu că până şi uşa ardea. Era singura cale de a 
scăpa de pe acoperiş. 

Era prins în capcană. 

Alex se ridică. Bitumul se încingea. Nu mai putea sta 
prea mult într-un picior. Fum negru ieşea din casa scării, 
încolăcindu-se spre cer. Acum auzi sunetul la care spera - 
cel al sirenelor. Dar ştia că până ajungeau la el ar fi fost 
prea târziu. Urmă o altă explozie dedesubt. Ferestrele 
începeau să se spargă, incapabile să suporte căldura. Nicio 
cale de coborâre. Ce putea face? 

Afişul. 

Avea cam douăzeci de metri, se afla la o sută de metri 
deasupra solului, o linie de viaţă între clădirea aceasta şi 
următoarea. Reclama la Hornchurch Towers era suspendată 
între două cabluri de oţel; cel de sus se afla la nivelul 
acoperişului, prins în cărămidă. Alex alergă într-acolo. 
Putea sta în picioare pe cablul de jos şi să se ţină de cel de 
sus? Ar fi fost ca o punte suspendată în junglă. Putea să-şi 
croiască încet drum până în partea cealaltă, unde ar fi fost 
în siguranţă. 

Dar cablurile erau prea departe unul de celălalt, şi 
materialul flutura în vânt. L-ar fi dat jos înainte de a ajunge 


EBJ 


la jumătatea drumului. 

Se putea târî cumva în mâini şi în genunchi? 

Nu. Cablul era gros de numai doi centimetri. Nu era 
suficient de larg pentru a-l susţine. Alex şi-ar fi pierdut 
echilibrul şi ar fi căzut Asta era sigur. 

Deci cum? 

Răspunsul îi veni într-o secundă. Tot ce avea nevoie era 
în faţa lui. Dar funcţiona numai asamblat. Putea face asta? 

O altă fereastră se sparse. În spatele lui, ieşirea 
dispăruse într-un amalgam de flăcări şi fum. Stătea pe o 
uriaşă farfurie încinsă şi, cu fiecare secundă care trecea, 
devenea din ce în ce mai greu să rămână acolo. Alex vedea 
maşinile de pompieri de mărimea unor jucării, grăbindu-se 
la aproape un kilometru distanţă. Trebuia să încerce. Nu 
exista altă cale. 

Ridică una dintre ţevile de plastic, cântărind-o în mână. 
Avea cam şase metri şi era destul de uşoară pentru ca el s- 
o care fără să se simtă împovărat. Trebuia s-o facă mai 
grea. Mişcându-se mai rapid, examină găleţile de oţel. Erau 
pe jumătate pline cu ciment întărit şi cântăreau cam la fel. 
Trebuia să le prindă cumva de ţeavă. Dar nu era nicio 
sfoară. Se înecă şi-şi şterse transpiraţia şi lacrimile de pe 
faţă. Ce putea folosi? Apoi privi în jos şi văzu bandajele 
atârnând de pieptul lui. Prinse de un capăt şi începu să le 
rupă. 

Şaizeci de secunde mai târziu, era gata. 

Lui lan Rider trebuia să-i mulţumească, bineînţeles. O 
vizită la circul din Viena, cu şase ani în urmă, când Alex 
avea doar opt ani. Era de ziua lui. Şi îşi amintea încă actul 
său preferat - cei care merg pe frânghie. 

— Funambulism, spusese lan Rider. 

— Ce înseamnă? 

— E din latină. Funis înseamnă „frânghie”. Şi ambulare „a 
merge”. Funambulismul e arta de a merge pe frânghie. 

— E dificil? 

— Ei bine, e mult mai uşor decât pare. Nu mulţi îşi dau 
seama de asta, dar e un truc la mijloc... 

Alex ridică ţeava din plastic, cu mijlocul apăsat pe piept, 


52 = 


cam trei metri din ea întinzându-se în fiecare parte. Câte o 
găleată grea de oţel era ataşată la fiecare capăt, legată cu 
bandajele rupte. Cu fiecare secundă care trecea, Alex 
simţea căldura crescând. Tălpile îi erau deja umflate şi el 
ştia că nu mai putea aştepta. Păşi către marginea 
acoperişului. Cablul metalic de deasupra reclamei se 
întindea la distanţă. Deodată celălalt bloc părea mult mai 
departe. Incercă să nu privească în jos. Ştia că ar fi devenit 
imposibil pentru el chiar şi să înceapă înaintarea. 

Aşa trebuia procedat. Asta îi explicase lan Rider. 

Sârma funcţionează ca o axă. Dacă încerci să mergi pe 
ea, vei cădea în secunda în care centrul greutăţii tale nu 
este exact deasupra acesteia. O singură clătinare şi 
gravitația va face restul. 

Dar o prăjină lungă creşte ceea ce se numeşte inerție 
rotaţională a artistului pe frânghie. Face mai dificilă 
căderea. Şi, dacă adaugi suficientă greutate la fiecare 
capăt, îţi deplasezi de fapt centrul gravităţii sub sârmă. 
Asta făcuse Alex cu cele două găleți. Cu condiţia să nu 
scape ţeava, era aproape imposibil să-şi piardă echilibrul. 
Văzuse jucării care funcționau după acelaşi principiu. 
Trebuia să fie uşor. 

Cel puţin asta era teoria. 

Alex făcu un pas. Avea un picior pe marginea cărămizii şi 
unul pe cablul de metal. Tot ce avea de făcut era să se 
aplece înainte, transferând greutatea de pe un picior pe 
altul, şi avea să meargă pe frânghie. Dacă legile fizicii 
funcționau, ar fi traversat fără probleme. Dacă nu, ar fi 
murit. Era atât de simplu! 

Inspiră adânc şi se desprinse de clădire. 

Simţea ţeava flexându-se din cauza găleţilor ce atârnau 
de o parte şi de alta. Timp de o secundă terifiantă, lumea 
părea să se mişte de o parte şi de cealaltă, şi fu sigur că 
avea să cadă. Se forţă totuşi să nu intre în panică. Apăsă 
teava mai strâns pe piept şi se concentră asupra cablului 
din faţa lui. Închise o clipă ochii, dorind să nu se lupte 
pentru echilibru, ci să lase legile fizicii să-l ghideze. 

Şi funcţionă. Nu căzu. Simţea cablul zdrelindu-i tălpile, 


dar în mod miraculos era stabil. Acum - câţi paşi până pe 
partea cealaltă? Flăcările îi încălzeau spatele. Era timpul să 
se mişte. 

Un pas după altul, se îndrepta către ţintă. Voia să 
privească în jos. Fiecare nerv din corpul lui ţipa la el să facă 
doar asta, iar gâtul şi coloana sa erau rigide de încordare. 
Dar acela era singurul lucru pe care nu trebuia să-l facă. 
Incercă să-şi imagineze că era din nou pe terenul de sport 
de la şcoala Brookland. Mersese de multe ori pe liniile 
vopsite în alb. Era cam la fel - numai că puţin mai sus. 

Se afla cam la jumătatea drumului când lucrurile 
începură să se înrăutăţească. Şi încă cum... 

Mai întâi, ajunseră poliţia şi pompierii. Alex auzi ţipetele 
sirenelor chiar sub el şi, deşi n-ar fi trebuit, privi în jos. Era 
greşit. Nu mai mergea pe terenul de sport. Stătea pe o 
sârmă, nebuneşte de departe de sol. Văzu oameni în 
uniformă arătând înspre el şi strigând; aproape că le putea 
auzi vocile. Unul dintre camioanele de pompieri îşi întinse 
scara către el, dar Alex se îndoia că ar fi ajuns la timp până 
la el. 

Întreaga lume începu să se învârtă. Simţi cum îl cuprinde 
un atac de panică ce părea să dizolve fiecare muşchi din 
corpul său şi-l lăsă atât de slăbit, încât crezu că o să leşine. 
In acelaşi timp, vântul se înteţi şi afişul începu să fluture ca 
pânza unui iaht, cablurile legănându-se dintr-o parte în alta. 
Alex ştia că doar greutăţile de la capetele ţevii îl ţineau 
drept. Era paralizat. Nu putea face nimic. 

Şi atunci explodă acoperişul. Flăcările se eliberaseră, în 
sfârşit. O minge de foc acoperi bitumul. Poliţia şi pompierii 
plonjaseră să se ascundă din cauza cărămizilor şi a 
bucăţilor de metal ce cădeau. Intregul bloc-turn era gata să 
se prăbuşească. Alex simţi o vibraţie străbătându-i corpul şi 
realiză îngrozit că partea metalică ce ţinea cablul de sus 
era gata să se desprindă. Nu putea aştepta ca pompierii să 
ajungă la el. Mai avea poate doar câteva secunde. 

Şocul exploziei îl făcu să-şi vină în fire. Alex alergă, 
împingând în ţeavă ca un sprinter care trece linia de sosire. 
Găleţile se legănau nebuneşte, ţinute strâns de bandaje. Se 


— 54 — 


auzi o altă explozie, mai tare de data aceasta. Nu îndrăzni 
să privească în jur. 

Cealaltă clădire era apropiată, dar încă nu suficient. 
Mâinile îl dureau, de-abia reuşeau să ţină greutatea. Cablul 
îi tăia tălpile. Era bătut de vânt. Nu avea să reuşească. 

Atunci cablul plesni. 

Alex auzi un sunet ca de bici şi ştiu că viaţa îi era în 
pericol. Cu un strigăt, aruncă ţeava şi se azvârli înainte, 
îndreptându-se spre acoperişul situat la câţiva metri 
distanţă. Cablul şi afişul se rupseră sub picioarele lui. 
Mâinile sale ratară marginea clădirii şi începu să plonjeze în 
jos, înfăşurat în afiş. Alex apucă materialul şi icni când se 
izbi de perete. Picioarele îi atârnau în gol. Cablul atârna sub 
el, dar era ataşat încă de acoperişul situat la câţiva metri 
deasupra capului său. Alex aşteptă până ce fu sigur că 
nimic altceva nu se mai mişca. Apoi, cu durere, începu să 
se caţere. 

Doi pompieri reuşiseră să ajungă pe acoperiş. Stăteau 
acolo, urmărind cum clădirea de peste drum îşi încheia 
colapsul spectaculos. Auziră un zgomot şi priviră în jos. Un 
băiat tocmai se căţărase pe margine, chiar la picioarele lor. 
Cămaşa îi era zdrenţe şi câteva bandaje rupte îi atârnau de 
pe piept. Faţa şi mâinile îi erau acoperite de funingine. 
Avea părul negru şi plin de transpiraţie. 

— Ce...? 

Il prinseră şi-l traseră sus; era în siguranță. 

Alex se aşeză cu greu. Se uită la ruinele clădirii în care 
fusese ţinut prizonier. Nu prea rămăsese mare lucru din ea. 
Pe cerul întunecos săreau scântei. 

— Frumoasă seară pentru plimbare, spuse el şi leşină. 


— 55 — 


O&R 


Jack Starbright gătea cea mai grozavă omletă din lume. 
Secretul, spunea ea, era să foloseşti ouă de ţară 
amestecate cu unt fără sare şi puţin lapte, apoi să mănânci 
tot cât mai repede cu putinţă. Nu-i plăcea să gătească şi 
folosea doar reţete care puteau fi preparate în mai puţin de 
zece minute. Acest mic dejun, de exemplu, trecea din 
frigider pe masă în exact opt minute şi jumătate. 

Puse ouăle pe două farfurii, adăugă şuncă prăjită, roşii şi 
pâine prăjită, şi le duse pe masa din bucătărie la care 
aştepta Alex Rider. Era ora unsprezece dimineaţa şi cei doi 
erau înapoi în casa din Chelsea în care Alex locuise cândva 
cu unchiul său. Jack venise aici prima dată ca studentă; 
plătea pentru camera ei având grijă de Alex când lan Rider 
era plecat. Treptat, devenise un fel de menajeră. Acum era 
tutorele legal al lui Alex şi totodată, cea mai bună prietenă 
a lui. Alex purta pantaloni de trening şi un tricou larg; părul 
îi era încă ud de la duş. Trecuseră două zile de la 
confruntarea sa cu Forţa Trei şi băiatul începea să semene 
cu el, cel de dinainte - deşi Jack observă că îşi masa încă 
braţul stâng. Aşeză farfuriile şi turnă două ceşti cu ceai. 
Niciunul din ei nu vorbea. 


Alex fusese dus direct la spital după dramatica lui 
scăpare. Niciunul dintre pompieri nu-şi putea crede ochilor 
şi fiecare presupunea că fuseseră trimişi să salveze pe 
cineva care fusese antrenat la circ. Incă o dată, MI6 fusese 
forţat să anuleze dezvăluirile în presă. Fotografii cu Alex pe 
sârmă apăruseră în ziare din întreaga lume, dar el era prea 
departe pentru a fi recunoscut şi nu i se menţionase 
numele. Îl luase deja o ambulanţă înainte ca jurnaliştii să 
apară şi, pe la ora zece în acea seară, era din nou în patul 
său de la St. Dominic's. Adormise pe loc. 

În dimineaţa următoare, fu trezit de asistentă - Diana 
Meacher - care intră în camera lui. 

— Cum te simţi? întrebă ea. 


— 56 — 


— Obosit, răspunse Alex. 

— Erai chiar tu acolo pe acoperiş? Am văzut la ştiri 
aseară, zise ea şi se duse la geam să ridice jaluzelele. Toată 
lumea vorbeşte despre asta - deşi ni s-a spus că nu avem 
voie, spuse ea şi se întoarse la pat, ca să-i bage un 
termometru în gură. Şi bărbaţii aceia care au intrat prin 
efracţie! Ştim cu toţii ce ai făcut şi credem că eşti foarte 
curajos. 

— Mulţumesc, spuse Alex cu dificultate. 

— M-aş păzi, dacă aş fi în locul tău. Doctorul Hayward 
este foarte supărat. Spune că nu a petrecut ore întregi să te 
opereze doar pentru a fi aproape omorât a doua oară. Va 
veni aici în curând, spuse ea şi scoase termometrul să Îl 
examineze. Temperatura ta e normală, deşi aş spune că e 
singurul lucru normal la tine! 

Mai târziu în acea dimineaţă, doctorul Hayward intră la el 
şi, cu siguranţă, nu păru prea vesel. Îl examină în întregime 
pe Alex, începând cu tensiunea arterială şi pulsul, şi 
continuă cercetându-i rana. Abia dacă scoase un cuvânt în 
tot timpul acesta. 

— Ai noroc că eşti în formă, remarcă el la sfârşit, privind 
în sus şi vorbind ca un director de şcoală, după o suferinţă 
lungă. Oamenii aceia puteau să-ţi facă mult rău, dar se 
pare că suturile au ţinut şi eşti întreg. 

— Când pot pleca acasă? 

— Te mai ţinem aici până la sfârşitul zilei. Mă tem că 
aceia pentru care lucrezi vor să discute cu tine. 

— Nu lucrez pentru nimeni. 

— Ei bine... ştii la ce mă refer. Oricum, există mereu o 
şansă ca organismul tău să reacționeze la greul la care a 
fost supus. Aşa că vreau să stai în pat azi şi voi veni să te 
mai văd după ceai. 

Se ridică. _ 

— Şi încă ceva, Alex. li voi prescrie cel puţin două 
săptămâni de odihnă şi recuperare. Insist chiar. 

— Mă pot întoarce la şcoală? 

— Mă tem că nu. Acum nicio săptămână erai supus unei 
intervenţii chirurgicale majore. Ştiu că te-ai recuperat 


Ay 


nemaipomenit de bine, dar există încă tot felul de riscuri - 
infecţii şi altele. Două săptămâni de vacanţă, Alex. Fără 
comentarii! 

Doctorul Hayward plecă şi Alex rămase singur. Ca să mai 
treacă timpul, se duse la o plimbare pe coridor, pe lângă 
rezerva 8. Era goală. Nimeni nu-l menţionase pe Paul 
Drevin şi se părea că băiatul plecase. 

Nu e nimic mai rău decât să fii în spital când simţi că nu 
trebuie să te afli acolo şi la ora unsprezece Alex era deja 
într-o dispoziţie proastă. Jack sună, dar el îi spuse să nu 
vină; avea să o vadă când venea să-l ia. Următorul vizitator 
ajunse chiar înainte de prânz. Nu era persoana la care se 
aştepta. 

Îşi dăduse seama că toţi cei de la MI6 vor dori să ştie ce 
se întâmplase la Hornchurch Towers şi vor trimite pe cineva 
să afle totul. Se aşteptase la doamna Jones. In schimb fu 
John Crawley cel care veni, îmbrăcat într-un blazer albastru 
dezagreabil cu o insignă pe un buzunar şi ţinând o cutie cu 
ciocolată în mână. Crawley pretinsese odată că era 
manager de resurse umane şi Alex încă nu era sigur ce 
făcea el la MI6. Avea aproape patruzeci de ani, păr rărit şi o 
faţă îngrijorată. Părea genul de om care numără agrafele şi 
îşi ţine creioanele într-un sertar special. 

Se aşeză lângă pat. 

— i-am adus astea, spuse el, dându-i ciocolata. 

— Mulţumesc, domnule Crawley. Acum că era mai 
aproape, Alex văzu că insigna de pe jachetă aparţinea 
Clubului de Golf şi de Crichet Royal Tunbridge Wells. 

— Doamna Jones îşi cere scuze că nu a putut veni ea 
însăşi. Este în Berlin. Mi-a cerut să aflu ce se întâmplă. Și 
poliţia voia să stea de vorbă cu tine, dar am discutat cu ei 
şi nu te vor deranja. Cum te simţi, apropo? Am fost toţi 
foarte şocaţi de ce s-a întâmplat. Am avut de-a face cu 
Scorpionul acu' vreo zece ani şi mi-a fost de ajuns. Oricum, 
să revenim la Forţa Trei. Ce s-a întâmplat, mai exact? 

Crawley scoase un reportofon miniatural şi îl puse pe pat. 
Repede, Alex îi povesti toate evenimentele, începând cu 
momentul în care cei patru bărbaţi intraseră în spital. Se 


— 58 — 


gândi la faptul că acesta lăsase să-i scape ceva despre 
trecutul lui. Se luptase cu Scorpionul. Fusese şi el cândva 
agent de teren? Alex descrise lupta din spital, întâlnirea cu 
Kaspar din apartamentul pustiu, suma de răscumpărare şi 
evadarea din foc. Crawley clipi de câteva ori în timp ce Alex 
vorbea, dar nu îl întrerupse. 

— Ei bine, a fost o aventură, comentă el când Alex 
termină. Îmi amintesc când ne-am întâlnit pentru prima 
dată. Mi-am dat seama imediat că erai special. L-am 
cunoscut pe tatăl tău. N-am avut voie să-ţi spun asta până 
acum. Am lucrat cu el de vreo două ori. 

— Pe teren? 

— Da. Asta a fost înainte... spuse Crawley, trecându-şi o 
mână prin păr. Ei, am fost rănit şi a trebuit să mă opresc. 
Dar tu eşti exact ca el. Remarcabil. Oricum, am câteva 
întrebări şi apoi te voi lăsa în pace, continuă el închizând 
reportofonul, după care îl deschise din nou. Bărbatul care 
te-a interogat - spui că se numea Kaspar. Îl poţi descrie? 

— Este uşor, domnule Crawley. Are o faţă pe care nu o 
poţi uita. 

— Tatuaje? 

— Da. 

Alex descrise bărbatul care fusese atât de aproape de a-i 
tăia degetul cel mic. 

— Şi sigur ţi-a spus că reprezintă Forţa Trei? 

— Da. Vorbea despre încălzire globală şi lucruri de genul 
ăsta. 

— Aş spune că şi-a adus contribuția la asta dând foc 
clădirii. 

— Şi eu m-am gândit la asta. 

— Ce altceva îmi mai poţi spune despre el? Vorbea cu 
accent? 

Alex se gândi. 

— Nu cred că e englez. Poate că avea un mic accent 
franțuzesc. Nu sunt sigur. 

Crawley aprobă din cap. 

— Încă o întrebare. Ceilalți trei bărbați din bloc - tu le 
spui Jachetă de Camuflaj, Ochelari şi Dinte de Argint. Ai 


auzit vreun nume? 

— Nu, mă tem că nu. 

— Mulţumesc, Alex. 

Crawley apăsă un buton al reportofonului. Se auzi un clic 
şi acesta se opri. 

— Aşadar cine e Kaspar? Ce este Forţa Trei? Despre ce e 
vorba? 

— E o poveste lungă. 

— Nu plec nicăieri. 

— Ei bine, răspunse Crawley. Să începem cu Nikolai 
Drevin. Cred că ştii cine e. 

— Am auzit de el. Este un multimilionar rus. 

— Născut în Rusia, da. Dar e multimiliardar, de fapt. Un 
bărbat absolut minunat. Locuieşte în Anglia o mare parte a 
timpului şi a spus clar că-i place să se socotească englez. 

— A cumpărat un club de fotbal. 

— Stratford East. E adevărat. Nimeni nu auzise vreodată 
de el, dar a adus unii dintre jucătorii cei mai buni din lume 
şi acum sunt în Liga |. Domnul Drevin are o reşedinţă 
imensă în Oxfordshire, un apartament la mansardă lângă 
Tower Bridge şi case în întreaga lume. Are chiar şi propria 
insulă în Caraibe - Flamingo Bay. Acolo au loc lansările. 

— Ark Angel, spuse Alex. 

— Ark Angel este numele hotelului din spaţiu pe care îl 
construieşte. Este asamblat bucată cu bucată şi trebuie să 
trimită din când în când rachete cu următoarea 
componentă. Poate că nu ştii asta, Alex, dar guvernul 
britanic este partener în acest proiect şi asta înseamnă 
mult pentru el. Primul hotel din spaţiu va avea arborat 
steagul britanic! Peste zece ani, călătoriile comerciale 
spaţiale vor fi o realitate. De fapt sunt deja. Un om de 
afaceri american a călătorit deja în spaţiu. A plătit douăzeci 
de milioane de dolari pentru acest privilegiu. Când Ark 
Angel va fi gata şi va funcţiona, vor urma şi altele. Cei mai 
influenţi şi puternici oameni din lume vor sta la coadă 
pentru bilete şi noi le vom furniza. 

— Kaspar a spus ceva despre spaţiu, spuse Alex. Nu 
părea prea încântat de idee. 


— Kaspar e un fanatic, răspunse Crawley. Este adevărat 
că au dispărut câteva păsări sălbatice în Flamingo Bay la 
lansare. De fapt, acolo nu mai există păsări flamingo. 
Prieteni ai Fondului pentru Pământ şi Viaţă Sălbatică s-au 
supărat puţin, dar nu-i vezi ucigând oameni. Forţa Trei este 
cu totul altceva. 

— Ce ştiţi despre ei? 

Crawley se încruntă. 

— Nu prea multe. Până anul acesta, nimeni nu auzise de 
ei. Apoi o femeie din Germania a scris un articol despre ei 
în Der Spiegel, şi câteva zile mai târziu a fost împuşcată pe 
stradă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Londra, chiar acum 
o săptămână. Un tip pe nume Max Webber i-a denunţat la o 
conferinţă despre siguranţa internaţională şi a sărit în aer, 
ca rezultat. Investigăm ambele morţi acum - de aceea 
doamna Jones este la Berlin. Forţa Trei pare să fie ceva 
destul de nou. Ecoterorişti... cred că aşa i-ai numi. Este 
foarte alarmant 

— Dar Kaspar? 

— In afară de ce ne-ai spus tu, nu ştim mai nimic despre 
el. 

— Ei, ar trebui să fie destul de uşor de prins. Era ceva ce- 
| derutase pe Alex încă de la început - tatuajele. Cu o faţă 
ca a lui, poate fi depistat de la un kilometru. 

— Măcar ştim ce căutăm. In ceea ce-l priveşte pe Drevin, 
îşi poate purta de grijă singur, cred. Are destule forţe de 
securitate pe Flamingo Bay. Grija noastră este că Forţa Trei 
poate avea ceva cu Ark Angel. Deja au făcut să sară în aer 
o fabrică de autoturisme, un centru de cercetare şi alte 
câteva instalaţii. Bineînţeles că au şi piedici. La urma urmei, 
Ark Angel este la cinci sute de kilometri în spaţiu. Dar asta 
nu te priveşte pe tine, zise Crawley şi se ridică. Ai făcut o 
treabă grozavă, Alex! Sunt sigur că Drevin îţi este foarte 
recunoscător. N-aş fi surprins dacă ar apărea prin poştă un 
cec mare. Sau poate că vei primi cel puţin două bilete la un 
meci al echipei Stratford East. 

— Nu vreau niciun cec, spuse Alex. Vreau doar să merg 
acasă. 


= În 


— Doctorul a spus că poţi pleca în seara aceasta. 
Crawley îşi băgă reportofonul în buzunar. Am stat destul, 
spuse el. Mă bucur că te-am văzut, Alex. Sunt sigur că ne 
vom revedea. 


„Sunt sigur că ne vom revedea.” 

Alex îşi reaminti aceste cuvinte acum, în timp ce mânca 
omleta. Oare Crawley chiar credea că el va mai lucra 
vreodată pentru MI6? Dacă era aşa, greşea cumplit. Lucru 
ciudat era că se putea gândi la zeci de băieţi de la şcoala 
Brookland care visau să fie spioni. Işi imaginau probabil că 
e distractiv. Alex descoperise realitatea neplăcută. Fusese 
rănit, ameninţat, manipulat, împuşcat, bătut şi aproape 
ucis. Se aflase într-o lume în care nu se putea încrede în 
nimeni şi unde nimic nu era ceea ce părea a fi. Şi îi 
ajunsese. În doi ani avea să termine şcoala. De acum 
înainte avea să ţină capul plecat şi, data următoare când 
patru terorişti răpitori aveau să intre într-un spital, pur şi 
simplu avea să facă stânga împrejur şi să se culce la loc! 

Jack Starbright aproape terminase de mâncat şi Alex îşi 
dădu seama că ea nu scosese nicio vorbă de când se 
aşezase. Fusese foarte tăcută şi când îl luase de la spital. 

— Jack, eşti supărată pe mine? întrebă el. 

— Nu, spuse ea. 

Cuvântul îi dezvălui lui Alex exact contrariul. 

Alex puse cuțitul şi furculiţa jos. 

— Îmi pare rău. 

Jack oftă. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun, Alex. Nu sunt sigură că mai pot 
avea grijă de tine. 

— Te întorci în America? 

— Nu! Nu ştiu, răspunse ea privindu-l cu tristeţe. Nu ai 
idee cum a fost pentru mine în ultimul timp. Mai întâi îmi 
spui că pleci în vacanţă la Veneţia, după care aflu că te-ai 
înhăitat cu o bandă internaţională de criminali, apoi că ai 
fost împuşcat. Cum crezi că m-am simţit când mi-au spus? 
Dar scapi şi eşti la spital, şi orice alt copil ar fi stat acolo să 
se facă bine. Nu şi tu! Trebuia să te iei de o bandă de 


2103: 


răpitori şi să fii din nou aproape ucis! 

— N-a fost vina mea, protestă Alex. S-a întâmplat. 

— Ştiu. Asta îmi spun şi eu. Dar mă simt complet inutilă. 
Tăcu. Şi nu vreau să fiu aici data viitoare când îmi vor 
spune că n-ai supravieţuit. N-aş putea suporta asta. 

Alex se duse la ea. 

— Nu va mai exista o dată viitoare, spuse el. Şi nu eşti 
inutilă, Jack. Nu ştiu ce m-aş face fără tine. Nu mai e nimeni 
care să aibă grijă de mine. Şi nu e numai asta. Uneori, cred 
că eşti singura persoană care mă cunoaşte cu adevărat. Mă 
simt normal doar când sunt cu tine. 

Jack se ridică şi îl îmbrăţişa. 

— Norocul meu, spuse ea. Dintre toţi puştii de 
paisprezece ani din lume, m-am ales exact cu tine. 

Telefonul sună pe hol. 

— Răspund eu, spuse ea. 

Alex duse farfuriile la maşina de spălat vase şi începu să 
le aşeze înăuntru. Două minute mai târziu, Jack se întoarse. 
Avea o privire ciudată. 

— Cine era? întrebă el. 

— Era pentru tine. Nu-mi vine să cred! Era Nikolai Drevin. 

— A sunat chiar el? 

— Da. Te-a invitat să iei ceaiul cu el în după-amiaza 
aceasta. Dă o conferinţă de presă la hotelul Waterfront şi 
voia să ştie dacă mergi să te întâlneşti cu el după. 

— Şi ce i-ai spus? 

— l-am spus că te voi întreba şi el a zis că va trimite o 
maşină. Presupun că se aştepta să spui da. 

Alex se gândi un moment. Domnul Crawley spusese că 
Drevin îl va contacta, probabil. 

— Crezi că ar trebui să merg? 

Jack oftă. 

— Nu ştiu. Presupun că vrea să-ţi mulţumească. La urma 
urmei, i-ai economisit un milion de lire, şi datorită ţie fiul 
său e acum sănătos. 

Alex îşi aminti de Paul Drevin. Se întreba dacă băiatul 
avea să fie la hotel. 

— Pot suna să spun că eşti prea obosit, adăugă Jack. 


O secundă, Alex fu tentat de această idee. Ultima dată 
când cunoscuse un multimilionar, fusese Damian Cray - şi 
acea experienţă aproape că-l ucise. Pe de altă parte, de 
data aceasta era diferit Drevin reprezenta o ţintă. Bărbatul 
pe nume Kaspar era inamicul. Şi era de aşteptat ca Drevin 
să vrea să-l întâlnească după cele întâmplate. Alex credea 
că nu e bine să refuze. 

Uneori, cele mai mici lucruri fac diferenţa dintre viaţă şi 
moarte. Câţiva centimetri de bordură îl salvaseră pe Alex 
când păşise pe trotuarul de pe Liverpool Street, atunci când 
lunetistul trăsese în el. Acum, un cuvânt avea să-l atragă 
înapoi în lumea pe care credea că o lăsase în urmă. 

— Să mergem! 


— 64 — 


LA HOTELUL WATERFRONT 


Hotelul Waterfront era nou-nouţ - un turn din sticlă şi 
argint ce se ridica deasupra Tamisei, lângă St. Katharine's 
Dock. Privind în sus, pe fluviu, Alex vedea Tower Bridge şi 
vasul reginei, Belfast, ancorat la țărm. Nu privi în cealaltă 
parte. Era la mică distanţă de locul unde fusese ţinut 
prizonier. Nu voia să-şi amintească despre asta. 

În spatele său, Jack Starbright cobori din taxiul londonez 
obişnuit care îi adusese acolo. La început, fusese puţin 
dezamăgită. 

— Deci ce s-a întâmplat cu Rolls Royce-ul? se întrebă ea 
cu voce tare. 

Dar admise că Drevin avusese dreptate. Ultimul lucru pe 
care îl doreau ei era să-şi facă apariţia în stil grandios. 

Păşiră în foaier, unde totul părea alb sau din sticlă. O 
tânără aştepta să îi întâmpine. 

— Bună, spuse ea. Voi trebuie să fiţi Alex Rider şi Jack 
Starbright. Domnul Drevin mi-a cerut să am grijă de voi, 
zise ea cu un accent american. Mă numesc Tamara Knight. 
Sunt asistenta personală a domnului Drevin. 

Alex o studie în timp ce-şi strângeau mâinile. Tamara 
Knight avea douăzeci şi cinci de ani, deşi părea mult mai 
tânăra. Nu era mai înaltă decât el, avea părul şaten-deschis 
strâns la spate şi ochii albaştri, atrăgători. Lui Alex i se păru 
că ţinuta formală de afaceri şi pantofii din piele lustruită nu 
i se potriveau. Ar fi vrut să zâmbească şi ea mai mult. Nu 
părea deloc încântată să-l vadă. 

— Domnul Drevin este încă prins în conferinţa de presă, 
explică ea în timp ce-i conducea prin sala principală a 
hotelului. 

Lifturi argintii, din sticlă, urcau şi coborau în jurul lor, 
mişcându-se silențios pe cabluri ascunse. Un grup de 
oameni de afaceri japonezi trecu pe lângă ei, pe podeaua 
din marmură. 

— A spus că sunteţi bine-veniţi să priviţi, dacă doriţi. Sau 
îl puteţi aştepta în apartamentul său. 


— Aş vrea să ştiu cât costă un apartament aici, şopti 
Jack. 

Tamara Knight zâmbi rece. 

— Pe domnul Drevin nu-l costă nimic. E hotelul său. 

— Să mergem şi noi la conferinţa de presă, spuse Alex. 

— Bineînţeles. Vorbeşte despre Ark Angel. Sunt sigur că 
vi se va părea interesant. 

li duse pe o scară largă şi apoi pe un coridor, până lao 
uşă dublă din sticlă fumurie. Doi bărbaţi bine făcuţi în 
costume păzeau intrarea. 

— Ne vom strecura în spate, şopti Tamara. Aşezaţi-vă! 
Nimeni nu vă va observa. 

Făcu semn cu capul şi unul din bărbaţi deschise uşa. 

Alex intră şi se pomeni într-o încăpere mare, 
impunătoare, cu ferestre mari ce ofereau o vedere 
panoramică asupra râului. Erau cam o sută de jurnalişti 
aşezaţi în rânduri cu faţa către o masă mare pe o 
platformă. Cuvintele „ARK ANGEL” apăreau cu litere mari 
din oţel, fiecare de doi metri înălţime, şi erau fotografii cu 
Pământul, luate din spaţiu, suspendate pe cabluri subţiri. 
Trei oameni erau aşezaţi în spatele mesei. Unul era 
ministrul pentru ştiinţă şi inovaţie; celălalt arăta ca un 
funcţionar - Alex nu-l recunoscu; cel din mijloc era Nikolai 
Drevin. 

Drevin era inexpresiv - acesta fu primul gând al lui Alex. 
Dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, l-ar fi confundat cu un 
director de bancă sau cu un contabil. Drevin era un bărbat 
foarte serios de vreo patruzeci şi ceva de ani, cu ochi gri, 
apoşi, şi păr ce fusese cândva blond, dar acum era cărunt. 
Avea o piele ciudată; în jurul bărbiei şi pe gât avea o iritaţie 
de parcă ar fi avut probleme la bărbierit. Hainele sale - 
costumul, cămaşa cu guler scrobit, cravata de mătase - 
păreau nou-nouţe şi scumpe. Dar nu-l avantajau. Le purta 
cu la fel de mult stil ca un manechin dintr-o vitrină. Alex 
observă un ceas de aur pe o mână şi un inel din platină sau 
aur alb pe cealaltă. 

Drevin părea pitic pe lângă cei din jur. Era mai mic de 
înălţime decât cei doi bărbaţi cu care împărțea platforma. 


Ministrul răspundea la o întrebare când intră Alex. Drevin 
se agita neliniştit, răsucindu-şi inelul de pe deget. Tamara 
făcu semn către un scaun şi Alex se aşeză. Ministrul 
termină de vorbit şi celălalt bărbat privi în jur după alte 
întrebări. 

Unul dintre jurnalişti ridică mâna. 

— Inţeleg că Ark Angel este acum cu două luni în urma 
programului stabilit şi cu trei sute de milioane de dolari 
peste buget, spuse el. Aş vrea să-l întreb pe domnul Drevin 
dacă regretă acum că s-a implicat. 

— Greşiţi, răspunse Drevin şi Alex sesiză imediat 
accentul din vocea sa, care era mai pronunţat decât cel al 
fiului său; vorbea rar, accentuând fiecare cuvânt. Ark Angel 
a depăşit de fapt cu trei sute de milioane de lire sterline 
bugetul. Este un proiect britanic, trebuie să reţineţi. 

Urmă o rafală de râsete în sală. Drevin ridică din umeri. 

— Ne aşteptam să fie unele dificultăţi, continuă el. Este 
cel mai ambițios proiect al secolului XXI. Un hotel funcţional 
în spaţiu! Dar dacă regret? Bineînţeles că nu. Vorbim acum 
despre începuturile turismului în spaţiu, cea mai mare 
aventură din timpul vieţii noastre. Peste o sută de ani, nu 
va fi doar posibil să călătoreşti până la marginea 
universului, ci şi ieftin! Poate că într-o zi strănepoţii 
dumneavoastră vor păşi pe lună şi îşi vor aminti că totul a 
început cu Ark Angel. Totul a început de aici. 

O altă mână se ridică. 

— Ce mai face fiul dumneavoastră? Nu vă îngrijorează 
faptul că toţi cei care au încercat să-l răpească sunt încă în 
libertate? 

Jack îl înghionti pe Alex. Ajunseseră la momentul potrivit. 

— ln mod normal nu vorbesc despre familia mea, 
răspunse Drevin. Dar vă spun asta. Aceşti oameni - Forţa 
Trei - pretind că luptă pentru mediu. Este adevărat că viaţa 
sălbatică de pe Flamingo Bay a fost deranjată când am 
lansat primele rachete şi regret profund acest lucru. Dar nu 
am decât dispreţ pentru aceşti oameni. Au încercat să 
scoată bani de la mine. Sunt criminali de rând şi sunt sigur 
că poliţia britanică sau europeană îi va aduce în curând în 


BE y 


faţa justiţiei. 

— Cu siguranţă! aprobă ministrul. 

— Mai avem timp pentru încă o întrebare, spuse al doilea 
bărbat. 

Un domn cu barbă din primul rând ridică un deget pătat 
de nicotină. 

— Eu am o întrebare, spuse el. Am auzit zvonuri că 
guvernul Statelor Unite îl investighează în prezent pe 
domnul Drevin. Se pare că verifică anumite nereguli 
financiare. Este ceva adevărat în asta? 

— Domnul Drevin nu este aici ca să răspundă unor 
întrebări despre afacerile lui personale. 

Funcţionarul se încruntă şi ministrul aprobă din cap. 

Drevin interveni, fără să pară îngrijorat: 

— E în regulă, spuse el privindu-l pe jurnalist drept în 
ochi. Sunt om de afaceri. Sunt, veţi fi de acord, un afacerist 
de succes. 

Asta produse câteva zâmbete. Toată lumea din sală era 
conştientă că le vorbea unul dintre cei mai bogaţi oameni 
din lume. 

— Este foarte adevărat că CIA îmi verifică afacerile. Ar fi 
surprinzător să nu o facă. Este treaba lor. Dar... - îşi întinse 
braţele - nu am nimic de ascuns; într-adevăr, îmi ofer 
întreaga cooperare. Se opri. Este posibil să găsească 
anumite nereguli. Am luat masa în oraş săptămâna trecută 
şi am uitat să păstrez chitanţa. Dacă ei hotărăsc să mă 
acuze pentru asta, mă voi asigura că sunteţi primii care 
află. 

De data asta se râse puternic şi chiar se aplaudă. 
Bărbatul cu barbă se înroşi şi îşi cobori privirea în carneţelul 
său. Ceilalţi jurnalişti se ridicară şi începură să iasă. 
Conferinţa de presă se terminase. 

— Este un orator deosebit, spuse Tamara Knight şi Alex 
nu se putu îndoi de entuziasmul din vocea ei. 

Ea îi conduse pe Alex şi pe Jack înapoi pe unde veniseră, 
apoi prin sala principală până la unul dintre lifturi. Înăuntru, 
scoase o cheie. Clădirea avea douăzeci şi cinci de etaje; 
cheia activa butonul pentru ultimul. 


Uşile se închiseră şi liftul începu să urce cu viteză. Alex 
simţi un gol în stomac în timp ce holul dispăru sub ei. La 
etajul douăzeci liftul intră într-un cadru închis şi vederea le 
fu blocată. Alte câteva secunde încetiniră, liftul se opri şi 
uşile se deschiseră. 

Ajunseseră. 

Se aflau într-o încăpere imensă, cu ferestre pe două 
părţi, dezvăluind asupra St. Katharine's Dock o vedere ce-ţi 
tăia respiraţia, iahturi şi vase de croazieră ancorate mult 
mai jos. Tower Bridge era aproape. Părea ireal, ca de 
jucărie, scăldat în soarele după-amiezii. Alex privi în jur. 
Camera era simplă, dar decorată scump, cu trei covoare 
persane peste podeaua din lemn deschis la culoare. Mobila 
era modernă. Intr-o parte se afla o masă de sufragerie cu 
douăsprezece scaune din piele. Un coridor ducea la o uşă 
închisă, în capăt. In mijlocul camerei, era o zonă mai joasă 
cu trei canapele uriaşe şi o măsuţă de cafea din sticlă. 
Ceaiul - cu sendvişuri şi biscuiţi - era deja servit. 

— Ce loc! spuse Jack. 

— Aici stă domnul Drevin când se află la Londra. Tamara 
Knight arătă spre o fereastră. Vedeţi a treia barcă din 
stânga? Crimean Star. Şi aceea îi aparţine. 

Jack inspiră adânc. Vasul era alb strălucitor, de 
dimensiunile unui vas oceanic mic. 

— Aţi fost vreodată la bord? întrebă ea. 

— Sigur că nu. Munca mea pe lângă domnul Drevin nu-mi 
permite să intru în spaţiul său privat, explică ea prompt. 

Chiar atunci uşa de la capătul coridorului se deschise şi 
Nikolai Drevin intră. Alex se gândi că probabil mai era un 
lift, ce-l adusese în altă parte a apartamentului de la 
mansardă. Era singur, cu mâinile încrucişate, răsucindu-şi 
inelul cu degetele. 

— Mulţumesc mult, domnişoară Knight, spuse el. Ne poţi 
lăsa acum. 

— Da, domnule Drevin. 

— Ai programat întâlnirile de sâmbătă? 

— Am lăsat dosarul pe biroul dumneavoastră, domnule 
Drevin. 


— Bun. Vorbim mai târziu. 

Tamara Knight îi făcu semn din cap lui Alex. 

— Mă bucur că te-am cunoscut, spuse ea, dar fără prea 
mult entuziasm. Apoi se întoarse şi se duse înapoi la lift. 
Uşile se închiseră şi ea dispăru. 

Pentru prima dată, Nikolai Drevin părea să se relaxeze. 
Merse până la Alex şi îi puse mâinile pe umeri - timp de o 
secundă, Alex se întrebă dacă avea să-l sărute. In schimb, 
Drevin îl strânse tare, ca un fel de îmbrăţişare. 

— Tu eşti Alex Rider, spuse el. Mă bucur foarte, foarte 
mult să te cunosc. li dădu drumul lui Alex şi se întoarse 
către Jack; dădu mâna cu ea. Domnişoară Starbright. Mă 
bucur că aţi putut veni. Vă rog, luaţi loc! zise el şi îi 
conduse la canapele, după care luă ceainicul. Ceai? întrebă 
el. 

— Mulţumesc. 

Nimeni nu vorbi în timp ce el turna. În sfârşit, se lăsă pe 
spate şi îi studie pe cei doi oaspeţi. 

— Nu-ţi pot spune cât de recunoscător îţi sunt, Alex, 
spuse el. Deşi sper că mă vei lăsa să încerc. Este posibil ca 
tu să fi salvat viaţa fiului meu. Cu siguranţă l-ai scăpat de 
un mare chin. Îţi sunt foarte îndatorat 

— Ce mai face? întrebă Alex. 

— Paul e bine, mulţumesc. Vă rog, serviţi... 

Jack luă un sendviş, dar lui Alex nu-i era foame. Se 
simţea oarecum stingherit atât de aproape de Drevin. 
Bărbatul era cu doar câţiva centimetri mai înalt decât el; 
părea un om obişnuit. Şi totuşi, iradia putere, ca toţi 
oamenii bogaţi pe care Alex îi cunoscuse. Banii lor, 
miliardele de lire din conturi vorbeau înaintea lor. 

— Ar trebui să întreb cum te simţi tu, Alex, continuă 
Drevin. Am înţeles că te recuperai în urma unei răni la 
piept. Un accident de bicicletă? 

— Da. 

Alex ura să mintă, dar asta era povestea la care se 
convenise. 

— Alex este foarte dispus la accidente, mormăi Jack, 
ţinând sendvişul sus. 


E e Ra 


— Ei bine, a fost un mare noroc pentru mine că ai nimerit 
în rezerva de lângă cea a lui Paul. Incă îmi vine greu să 
cred că ai acţionat în felul în care ai făcut-o. Dar să trec 
direct la subiect. Sunt sigur că ştii cine sunt. Nu caut 
atenţie, dar ziarelor le place să scrie despre mine, în special 
când echipa mea pierde. Simt un om foarte bogat. Dacă 
există ceva pe lumea asta ce îţi doreşti, Alex, eu îţi pot 
oferi. Nu o spun ca să mă dau mare - chiar aşa e. Mi-ai 
făcut un mare serviciu şi aş vrea să te răsplătesc. 

Alex se gândi un moment. 

— Chiar nu vreau nimic, mulţumesc, spuse el. Mă bucur 
că l-am putut ajuta pe fiul dumneavoastră. Dar s-a 
întâmplat pur şi simplu. Nu am nevoie de recompensă. 

Drevin dădu din cap. 

— M-am gândit eu că s-ar putea să spui asta şi mă tem 
că nu accept acest răspuns. Aşa că vreau să-ţi fac o 
propunere. Am vorbit cu doctorul tău în dimineaţa asta - 
doctorul Hayward. Poate vrei să ştii că am făcut o donaţie 
de două milioane de lire în numele tău pentru o nouă secţie 
de cardiologie la St. Dominic's. 

— Este foarte drăguţ din partea dumneavoastră, spuse 
Alex. Atâta vreme cât nu îi daţi numele meu. 

Drevin zâmbi. 

— Nu te îngrijora! Doctorul Hayward mi-a spus că nu ai 
voie să te întorci la şcoală pentru încă două săptămâni. Ce 
vreau să-ţi propun este să vii să stai cu mine, ca oaspete al 
meu. Aş fi foarte bucuros să am grijă de tine cât timp te 
recuperezi. Angajez personal medical non-stop, aşa că vei fi 
pe mâini sigure dacă apar complicaţii. lar bucătarul meu 
este un specialist de talie mondială. Vei primi tot ce-ţi 
doreşti. Domnişoara Starbright este şi ea bine-venită. 

— Nu sunt sigur, începu Alex. 

— Te rog, Alex! Drevin îl întrerupse. E ceva ce nu ţi-am 
spus. Fiul meu, Paul. E aproape de vârsta ta şi mi-a zis că 
aţi stat de vorbă de câteva ori la spital. Ştiu că se va bucura 
de compania ta. Paul nu se prea întâlneşte cu alţi băieţi - în 
mare parte din cauza mea. Mă tem pentru el. Există mereu 
pericolul să ajungă cineva prin el, la mine. Ce s-a întâmplat 


PR n | 


la St. Dominic's este dovada acestui lucru. 

Se opri. Alex simţi cum îl examinează ochii gri. 

— Vreau să vă ofer două săptămâni de lux cum n-aţi mai 
avut parte niciodată. Vom începe aici în Anglia. Nu pot 
pleca până la sfârşitul săptămânii; am afaceri, dar, mai 
important, jucăm cu Chelsea sâmbătă şi nu pot rata meciul. 
După aceea zbor la New York. Am un apartament acolo şi 
din nou nişte afaceri de care trebuie să mă ocup. Vedeţi? 
Paul este mereu singur. 

Işi puse jos ceaşca şi se aplecă. Deşi tonul nu i se 
schimbase, Alex simţi energia şi entuziasmul. 

— Peste o săptămână este ceva de la care nu puteţi lipsi. 
Avem o lansare pe Flamingo Bay. Aţi văzut vreodată cum 
decolează o rachetă? Este o experienţă de neuitat. Dacă 
vremea permite, va porni exact la ora nouă, ora locală, 
miercuri dimineaţă. Va căra un modul de observare pentru 
Ark Angel; Ne-a luat trei ani să-l construim. Va fi inima lui 
Ark Angel - centrul de comunicaţii, o fereastră ca niciuna 
din lume. Bineînţeles că şi Paul va fi acolo şi vreau ca tu să 
fii acolo cu el. Am o casă pe insulă şi plajele sunt 
spectaculoase. După lansare, poţi sta cât de mult vrei. 

Alex nu spuse nimic. Voia să meargă. Nu văzuse 
niciodată o lansare de rachetă şi părea genul de aventură 
de care s-ar fi bucurat - fără să încerce cineva să-l ucidă. Și 
totuşi... 

Drevin părea să-i simtă nesiguranța. 

— Sunt sigur că doctorul Hayward va fi de acord că puţin 
soare din Caraibe îţi va face bine, spuse el. Te rog! Nu mă 
refuza. Trebuie să-ţi spun, m-am hotărât deja şi sunt genul 
de persoană obişnuită să obţină ceea ce doreşte. 

Alex se întoarse către Jack. Incă nu era sigur. Ceva îl 
deranja - ceva din ce spusese Drevin nu se punea cap la 
cap. 

— Ce crezi? întrebă el. 

Ochii lui Jack străluceau. Era evident impresionată de 
Drevin, de apartamentul de la mansardă, de vasul Crimean 
Star. 

— Cred că e o idee grozavă, spuse ea. Două săptămâni la 


soare sunt exact ceea ce-ţi trebuie. Sunt sigură că domnul 
Drevin va avea grijă de tine. 

— Aveţi cuvântul meu. 

Alex aprobă din cap. 

— În regulă, atunci. Mulţumesc, zise el luând un sendviş. 
Dar cred că trebuie să vă avertizez: sunt fan Chelsea. 

Drevin zâmbi. 

— E în regulă. Nimeni nu e perfect. Voi trimite un şofer să 
vă ia - să spunem poimâine? Vă va duce la Neverglade - e 
casa mea din Oxfordshire. Paul e acolo acum. Trebuie să-l 
sun să-i spun că veniţi, zise el şi îşi privi ceasul. Acum vă 
rog să mă scuzaţi, trebuie să vă părăsesc. Am o întâlnire la 
Banca Angliei. 

— Acolo aveţi contul? întrebă Jack. 

— Unul dintre ele. Domnişoara Knight vă va conduce 
când terminati - şi va aranja ca o maşină să vă ducă acasă. 
Mulţumesc din nou, Alex. Sunt sigur că nu vei regreta. 

Din nou îşi răsuci inelul. Alex observă că mâinile lui nu 
stăteau niciodată nemişcate. Drevin plecă pe unde venise. 

Urmă o tăcere lungă. 

— Uau! exclamă Jack. 

— Flamingo Bay... murmură Alex. 

— Exact ce ţi-a prescris doctorul, Alex. Nici nu putea veni 
într-un moment mai bun. 

— Sigur... 

Dar Alex nu era sigur. Ce îl deranja? 

Da. Asta era. 

Paul Drevin era o ţintă. Asta spusese Drevin - mereu în 
pericol. _ 

Atunci de ce fusese singur? In noaptea aceea la spital, 
patru bărbaţi intraseră pentru a-l răpi. Ştiau că era acolo. 

Totuşi nu era nimeni care să-l păzească. 


E, pe E 


O VIAŢĂ DE LUX 


— Bine ai venit la Neverglade! spuse Paul Drevin. 

Alex ieşi din maşina luxoasă care-l adusese acolo şi privi 
în jur. Mai văzuse astfel de lucruri înainte. Odată se dăduse 
drept fiul unui magnat al supermarketurilor, şi petrecuse o 
săptămână la o vilă din Lancashire. Dar locul acesta era cu 
totul deosebit. 

Pe domeniul de la ţară al lui Drevin văzu o poartă 
drăguță, dar foarte obişnuită, pe o alee rurală, cam la 
treizeci de kilometri nord de Oxford. Chiar şi acolo, Alex 
observă pereţii înalţi, pădurile ce împrejmuiau domeniul şi 
camerele de filmat cu circuit închis care se roteau discret 
printre copaci. Aleea avea cam doi kilometri şi ducea din 
pădure către o câmpie cu iarba tunsă foarte scurt. Intr-o 
parte era un lac cu două ambarcaţiuni jet ski şi cu o barcă 
din lemn ancorată lângă un ponton. În cealaltă parte, 
parţial ascuns după o adâncitură, şerpuia un circuit de 
curse în miniatură, care trasa viraje; acesta avea propria 
tribună pentru spectatori. Patru dintre cei mai frumoşi cai 
pe care-i văzuse Alex vreodată se aflau într-un padoc. 
Soarele strălucea, de parcă s-ar fi întors vara. 

Acolo se afla Neverglade. Nu era o casă, ci un castel din 
secolul al XIV-lea, cu turnuri, metereze, val de apărare şi 
capelă separată. Era construit din piatră cenuşie, cu iederă 
verde-închis ce se întindea în diagonală pe faţadă. Alex îşi 
tinu respiraţia în timp ce trecu pe lângă acesta, apoi 
traversară podul de la intrare. Castelul nu părea real. 
Semăna cu unul dintr-o carte ilustrată. De ce fusese 
construit tocmai aici? Se întrebă de ce nu văzuse până 
atunci fotografii cu acesta. 

Alex îşi dorea acum ca Jack Starbright să fi venit şi ea. 

Deşi păruse stingheră şi gânditoare în taxiul care îi 
adusese de la hotelul Waterfront, abia mai târziu în aceeaşi 
seară îi anunţase decizia ei. 

— Mi-ar plăcea să vin cu tine, Alex, spuse ea. Şi aş vrea 
să văd lansarea acelei rachete. Dar nu pot. Nu i-am văzut 


— 74 — 


pe mama şi pe tata de aproape un an şi trebuie să mă 
întorc la Washington. Săptămâna viitoare e aniversarea 
căsătoriei lor şi aceasta ar fi o ocazie bună pentru o 
vacanţă. Eşti în siguranţă şi vei fi bine îngrijit. Oricum, îl ai 
pe Paul Drevin. Este de vârsta ta şi n-aveţi nevoie de mine 
în preajmă. Aşa că du-te şi simte-te bine; şi vezi să nu mai 
intri în belele! Odihnă şi recuperare - asta a spus doctorul. 

Nikolai Drevin trimisese un şofer în uniformă să-l ia pe 
Alex - de data asta venise cu un Rolls-Royce, un Corniche 
albastru-deschis decapotabil. Călătoriseră în afara Londrei, 
pe M40, maşina cu motor V8, de 6,75 litri, depăşind fără 
efort tot ce era în trafic, de parcă drumurile ar fi fost 
construite special pentru ea. Maşina dispăruse în laterala 
castelului în timp ce Paul Drevin ieşise să-l întâmpine. 

Ultima dată când Alex îl văzuse pe băiat, acesta purta 
halat şi pijama. Acum era îmbrăcat în jeanşi şi într-un jerseu 
larg. Părea mult mai sănătos decât în spital - dar mai era 
ceva. Era mai încrezător. Aceasta era casa lui, teritoriul lui, 
şi într-o zi avea să-l moştenească. Alex trebui să-şi 
reamintească faptul că acest băiat era el însuşi 
multimilionar. Banii săi de buzunar pe o săptămână veneau 
probabil cu o dubiţă securizată. Brusc Alex se întrebă dacă 
fusese o idee aşa de bună să vină aici. 

— Ce loc! spuse el în timp ce mergeau către uşa 
principală, paşii lor răsunând pe pietriş. 

— Tatăl meu a pus să fie construit aici. Castelul era 
undeva în Scoţia. Se dărâma, aşa că l-a cumpărat, l-a adus 
aici pe apă, bucată cu bucată, şi apoi l-a reasamblat. Haide, 
să-ţi arăt camera ta! 

Alex l-a urmat pe Paul într-un hol de intrare cu tapiserii şi 
un şemineu atât de mare, încât ar fi intrat şi un autobuz în 
el. În timp ce urcau pe o scară maiestuoasă, trecură pe 
lângă tablouri semnate de Picasso, Warhol, Hockney şi 
Lucian Freud. Nikolai Drevin era pasionat, se părea, de arta 
modernă. 

— Ce ai făcut la spital a fost uimitor, spuse Paul. Chiar ai 
vrut să-mi iei locul? 

— Ei bine, s-a întâmplat.. 


2575. 


— Dacă bărbaţii aceia m-ar fi răpit, mi-ar fi tăiat degetul! 

Paul se cutremură şi Alex se întrebă de unde ştia el asta. 
Detaliile despre ce se întâmplase exact la Hornchurch 
Towers nu apăruseră în ziare. Dar presupuse că, pentru un 
om ca Drevin, chiar şi informaţiile cele mai confidenţiale nu 
erau greu de obţinut. 

— Erau cât pe ce să te omoare din cauza mea, continuă 
Paul. Nu ştiu ce să spun. 

— Nu trebuie să spui nimic. 

— Mă bucur că ai acceptat să vii. 

Alex ridică din umeri. 

— Tatăl tău nu accepta un refuz. 

— Da. Aşa eel. 

Ajunseră în capătul scărilor. Paul scoase un aparat de 
inhalat şi inspiră de două ori din el. 

— Am astm, explică el. 

— Ghinion. 

— Pe aici... 

Păşiră pe un coridor cu uşi din lemn decorat, dispuse de 
ambele părţi, la intervale regulate. 

— Sunt treizeci de dormitoare, îi spuse Paul. Nu ştiu de 
ce avem nevoie de atâtea. Nu sunt niciodată pline. Ti-am 
dat unul lângă mine. Dacă doreşti ceva, ridică telefonul. 
Este ca atunci când locuieşti la un hotel, numai că nu 
trebuie să plăteşti. 

Ajunseră lângă o uşă deschisă şi intrară într-un dormitor 
cu ferestre ce dădeau spre lac. Şoferul probabil că intrase 
prin altă parte; bagajul lui Alex se afla pe pat. Camera era 
modernă. Alex văzu un ecran TV cu plasmă montat pe 
perete, o consolă cu DVD, video şi PlayStation, telefonul cu 
vreo douăsprezece butoane pentru diferite servicii, un raft 
cu cărţi - toate noi-nouţe, după aspect - baia cu cadă, duşul 
cu jet puternic şi un jacuzzi. Drevin îi promisese un stil de 
viaţă luxos şi se ţinuse de cuvânt 

— Ce vrei să faci? întrebă Paul. 

— Spune tu. 

— Putem merge să călărim, dacă vrei. Avem două 
piscine: înăuntru şi afară. Mai târziu putem vedea un film. 


e Grea 


Avem şi un cinema şi tata cumpără toate ultimele noi 
apariţii. Putem juca tenis sau golf. Ai văzut lacul - putem 
merge cu jet skiul sau cu barca, ori la pescuit. Cred că mai 
bine ţi-aş arăta împrejurimile. Asta ne va ocupa toată ziua 
şi tata ia cina cu noi diseară. Depinde de tine. 

Alex nu ştia ce să spună. 

— Nu mă deranjează. 

— Atunci îţi arăt casa, apoi putem lua două biciclete şi te 
voi duce pe domeniu. Sunt cam două sute de acri. Ţi-e 
foame? 

— Nu, mi-e bine. 

— Atunci să mergem! 

— Bine. 

Alex încerca să pară entuziasmat, dar nu reuşea. 

Paul observase asta. 

— Cred că e foarte ciudat pentru tine, spuse el. Nu mă 
cunoşti şi probabil nici nu mă placi. Nu multă lume mă 
place. Toţi cred că sunt un puşti bogat şi răsfăţat şi, dacă 
vin aici, este pentru că nu îi costă nimic. Tatăl meu te-a 
invitat pentru că voia să-ţi mulţumească pentru ce ai făcut 
la spital. Dar a fost mai mult de atât. Speră că vom fi 
prieteni şi e singurul lucru pe care nu-l poate cumpăra - 
prietenia. Dar voi înţelege dacă vrei să-ţi iei lucrurile şi să 
pleci naibii de aici. Uneori şi eu simt asta. 

Alex se gândi un moment. 

— Nu, spuse el. Sunt bucuros să mă aflu aici. Nu mă pot 
întoarce la şcoală; trebuie să mă odihnesc în următoarele 
două săptămâni şi, ca să fiu sincer, nu am unde merge. Aşa 
că, dacă tatăl tău vrea să mă trateze ca pe un 
multimilionar, nu mă plâng. 

— Bine, spuse Paul uşurat. Vom merge la New York 
duminică şi va fi grozav. Apoi, la Flamingo Bay. Ai încercat 
vreodată să faci surfing cu zmeul? 

Alex dădu din cap că nu. 

— Îţi voi arăta cum se face. Suntem pe partea cu 
Atlanticul, aşa că avem valuri uriaşe. 

Paul deveni deodată mai animat şi Alex se trezi că se 
însufleţeşte şi el, influenţat fiind de Paul. 


— Să începem de la cinema, spuse el. Putem merge... 


Două ore mai târziu, încă nu terminaseră. Alex văzuse 
mai multă bogăţie decât îşi putea imagina. Majoritatea nu 
trăia aşa. Era, probabil, doar o mână de oameni în lume, 
care să aibă veniturile lui Nikolai Drevin. Putea avea tot ce 
dorea - de la armura medievală din afara sălii de mese, la 
jet skiurile Polaris MSX de pe lac. Aflase ceva mai mult şi 
despre trecutul lui Paul. Nu avea fraţi sau surori. Părinţii săi 
divorţaseră când el avea doar şase ani, iar mama lui locuia 
acum în America. O vedea de câteva ori pe an, dar ea şi 
tatăl lui nu vorbeau niciodată. Când Paul era mai mic, 
fusese la o şcoală obişnuită, dar cum apăruseră prea multe 
probleme de securitate, era acum educat de meditatori 
particulari. O parte din casă devenise şcoală. Alex o văzuse 
şi îl întristase. Erau cărţi şi table, pupitre şi computere. Dar 
nu erau copii; nu se făcea gălăgie; nu era viaţă adevărată. 

La ora cinci se duse înapoi în cameră, dormi o oră, apoi 
făcu duş şi se schimbă pentru cină. Văzuse sala de mese 
imensă de la Neverglade, cu candelabrele şi masa din 
stejar antic - mare cât pentru douăzeci de persoane - şi fu 
uşurat să afle că aveau să mănânce în încăperea de lângă 
bucătărie. Aceasta era o cameră drăguță cu coloane din 
marmură, gresie italiană şi plante exotice în vase mari din 
teracotă. Nikolai Drevin era deja acolo când ajunse. 

— Te rog, intră, Alex! Aşază-te! 

Drevin tocmai bea vin. Se schimbase în jeanşi şi o 
jachetă denim şi Alex nu putu să nu observe că hainele nu i 
se potriveau deloc. Părea prea bătrân pentru acestea - era 
un tip născut pentru a purta costum. 

— Vrei nişte vin? întrebă Drevin. Sau poate bere? 

— Apă, mulţumesc, răspunse Alex. 

— In Rusia, copiii beau alcool de la o vârstă fragedă. 

Uşa se deschise şi intră o tânără ducând primul fel pe o 
tavă: pepene galben cu şuncă. Alex nu avea idee câtă lume 
lucra la Neverglade; servitorii erau invizibili, în afară de 
momentele în care era nevoie de ei. Servi apă cu gheaţă. 
Paul sosi şi se aşeză fără să vorbească. Servitoarea plecă şi 


BERE A» PE 


cei trei rămaseră singuri. 

— Ţi-a arătat Paul împrejurimile? întrebă Drevin. 

— Da. E grozav. 

— L-am cumpărat când am venit prima dată în ţara 
voastră. La origine, Neverglade este un conac din secolul al 
XVI-lea. Se spune că Regina Elisabeta | a stat aici şi a văzut 
piesa A douăsprezecea noapte în sala mare. Dar nu mi-a 
plăcut stilul arhitectonic. Casa era prea întunecoasă şi avea 
doar unsprezece dormitoare. Era prea mică. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

Drevin oftă. 

— Un accident îngrozitor. A ars din temelii. Acest castel s- 
a ridicat din cenuşă - sau, mai degrabă, eu l-am adus aici. 
Mi-a plăcut din momentul în care l-am văzut. Singura 
problemă a fost că se afla în Scoţia. Dar, din fericire, am 
putut să fac ceva în privinţa asta. Aţi hotărât ce veţi face 
mâine? 

— M-am gândit că am putea face o plimbare, spuse Paul. 

Drevin se întoarse către el şi Alex văzu o străfulgerare în 
ochii săi gri. Fu scurtă şi nu putea fi sigur, dar semănase cu 
o privire dispreţuitoare. 

— Cu siguranţă vă puteţi gândi la ceva mai aventuros 
decât atât! spuse el. De ce nu scoateţi caii afară? Sau 
bicicletele? Bineînţeles, amândoi vă recuperaţi! Paul după 
operaţia de apendicită, iar tu, Alex - ochii i se aţintiră 
asupra lui - după accidentul cu bicicleta. 

— Da. 

Îi punea Drevin povestea la îndoială? 

— Am sărit peste ghidon şi m-am lovit de un gard. 

— Probabil că mergeai cu viteză mare. 

— Da, până ce am lovit gardul. 

— Atunci probabil că bicicletele nu sunt cea mai bună 
idee. 

Drevin se gândi un moment. Degetele îi pipăiau inelul, 
dar figura sa nu lăsa să se vadă nimic. Era un bărbat 
obişnuit să-şi ţină secretele doar pentru el. 

— Vă spun eu, zise el. Am o teleconferinţă mâine- 
dimineaţă. Având în vedere că lansarea este peste mai 


O, et 


puţin de o săptămână, trebuie să fiu în contact continuu cu 
oamenii mei, la fel şi cu NASA, şi bineînţeles, cu guvernul 
britanic. Dar după-amiază nu v-ar plăcea să vă întreceţi cu 
mine? 

— Călare? 

— Cu carturile. Cred că ai văzut că am o pistă aici. Am 
construit-o pentru Paul, deşi mă tem că el o foloseşte foarte 
rar. 

— O folosesc, protestă Paul. Dar nu e distractiv când nu 
ai cu cine să te întreci. 

Drevin îl ignoră. 

— Am mai multe carturi, continuă el. Îţi va plăcea, Alex. 
Tu împotriva mea. Ce spui? 

— Sigur. 

Lui Alex nu-i plăcea cum sună, dar era ceva în modul în 
care îl întrebase - la fel ca atunci când Drevin îl invitase să 
stea, care arăta că nu prea i se oferă alternativă. 

— Şi ca să fie mai distractiv, de ce nu pariem? Dacă mă 
baţi, îţi dau o mie de lire. 

— Nu sunt sigur că vreau o mie de lire, spuse Alex. 

Nu banii erau problema; nu ştia dacă voia să-i ia de la 
acest bărbat. 

— Atunci îi voi da în scop caritabil, unde vrei tu. Dar nu 
trebuie să-ţi faci griji. Nu ai nicio şansă să câştigi. Paul 
poate da startul. La ora două e bine? 

— În regulă. 

Drevin luă tacâmurile şi începu să mănânce. Alex 
observă că fiul lui nu se atinsese de mâncare. Deja simţea 
distanţa dintre ei - era evident cu fiecare cuvânt spus, cu 
fiecare moment petrecut împreună. Şi, încă o dată, se 
întrebă dacă fusese o idee bună să vină. 


Două ore mai târziu, Alex se întorcea în cameră singur. 
Nikolai Drevin ieşise în grădină să fumeze un trabuc. Paul 
spusese că era obosit şi se dusese deja la culcare. 

Păşea pe coridorul principal de la parter. Acolo se aflau o 
sală de sport complet echipată şi o piscină olimpică la 
capătul celălalt - Alex fu tentat să înoate puţin înainte de 


Sigo 


culcare. Nu se mai simţea obosit. Voia să se scufunde în 
apa caldă şi să spele unele dintre amintirile primei zile la 
Neverglade. Era tentat să o sune pe Jack Starbright. 
Probabil că ajunsese deja în America. Încă îi părea rău că 
hotărâse să nu vină cu el şi îi era teamă că o dezamăgise. 
Poate ar fi trebuit să plece cu ea. 

In drum, trecu pe lângă uşa dublă a biroului lui Drevin. 
Paul i-l arătase mai devreme, dar nu intraseră. Dintr-un 
impuls, se opri şi privi în dreapta şi în stânga. Coridorul se 
întindea pustiu, în ambele direcţii, cu gresia alb-negru dând 
impresia celei mai lungi table de şah din lume. Apăsă pe 
clanţă. Uşa se deschise. Fără să ştie exact ce face, Alex 
aprinse lumina şi intră. 

Biroul era enorm, dominat de o masă din oţel şi sticlă în 
formă de semilună. Podeaua de lemn era parţial acoperită 
de un covor persan care fusese probabil ţesut în ani de zile. 
In spatele biroului erau uşi din sticlă ce dădeau spre peluza 
din faţă. Alex numără patru telefoane pe birou, două 
computere, o imprimantă, câteva teancuri cu documente şi 
o serie de ceasuri ce arătau ora în toată lumea. Era şi o 
fotografie mică a lui Paul într-o ramă de argint. 

Dacă Alex spera că această cameră îi va spune puţin mai 
multe despre gazda sa, fu dezamăgit. Nikolai Drevin era 
foarte bogat şi puternic, dar băiatul nu avea nevoie de un 
birou supradimensionat şi de o groază de echipamente 
scumpe drept mărturie. Unul dintre pereţi era acoperit cu 
fotografii; Alex se apropie. Era altceva. Găsise cel puţin o 
fisură în armura impresionantă a bărbatului, şi anume 
vanitatea. Peretele conţinea o galerie de celebrităţi. 

Erau fotografii ale lui Drevin cu staruri pop şi actori, 
fotografii făcute la petreceri pretenţioase şi în hoteluri de 
lux. Nu părea prea emoţionat în niciuna dintre ele, dar chiar 
şi aşa, Alex îşi putea da seama că era destul de satisfăcut 
că se afla acolo - Drevin cu Tom Cruise, Drevin cu Julia 
Roberts, Drevin pălăvrăgind cu Steven Spielberg la ultimul 
său film, sau la Whitehall, în guvernul britanic, cu prim- 
ministrul (care zâmbea larg), ori în Washington, cu 
preşedintele Statelor Unite. Într-una dădea mâna cu 


— 81 — 


preşedintele Rusiei - Alex fu surprins să vadă figura 
rotundă a lui Boris Kirienko. Se întâlnise cu acesta când 
fusese ţinut prizonier pe Insula Rechinilor. 

Papa îi oferise lui Drevin o audienţă. Ca şi Nelson 
Mandela, la Cape Town. Unele fotografii fuseseră luate din 
ziare, iar titlurile spuneau povestea vieţii lui cu litere mari, 
groase, în prezentări simple: 


DREVIN SE MUTĂ ÎN MAREA BRITANIE 
DREVIN, MAI BOGAT DECÂT REGINA 


DREVIN ÎŞI CONSTRUIEŞTE O CASĂ 
DE 50 DE MILIOANE DE LIRE STERLINE 
ÎN OXFORD 


DREVIN CUMPĂRĂ STRATFORD EAST 


Acest ultim titlu era însoţit de o fotografie a lui Drevin cu 
Adam Wright, atacantul Angliei care fusese prima lui mare 
achiziţie pentru noua echipă. Alex privi celelalte articole. 


DREVIN ANUNŢĂ PLANUL ARK ANGEL 
DREVIN CUMPĂRĂ HOTELUL WATERFRONT 


DREVIN PĂTRUNDE PE PIAŢA DE 
PROPRIETĂŢI LONDONEZE 


Se auzi o mişcare în spatele său. 

Nikolai Drevin intrase în birou prin ferestrele franceze. 
Ţinea încă trabucul în mână şi îl examina pe Alex curios. 

— Alex? Ce faci aici? Nu se simţea niciun pic de supărare 
în vocea lui. Părea, cel mult, puţin surprins. 

— Îmi pare rău. Alex avu nevoie de câteva secunde ca 
să-şi găsească cuvintele. Ştia că încălcase spaţiul intim. Pe 
de altă parte, uşa nu era încuiată. Eram în drum către 
camera mea. Nu mai intrasem aici şi m-am gândit să arunc 


=g 


o privire. 

— Este biroul meu privat; aş prefera să nu intri aici. 

— Bineînţeles. Eram pe cale de a ieşi, dar am văzut 
aceste imagini, zise Alex arătând către una dintre ele. Aţi 
întâlnit-o pe regină. 

— De mai multe ori, chiar. Mi-a vorbit mult despre caii ei. 
Nu mi s-a părut interesantă. 

— Şi pe Nelson Mandela. 

— A, da, un mare om. Mi-a dat o copie cu autograf a 
cărţii sale. 

Tăcerea şi suspiciunea pluteau în aer. 

— Ei, mai bine merg sus, spuse Alex. 

— Te descurci? 

— Da, mulţumesc, zâmbi Alex. Noapte bună! 

— Noapte bună! 

Alex se simţea ameţit. Braţul stâng îi zvâcnea. Părăsi 
biroul cât de normal putu şi nu se opri până nu ajunse în 
camera lui de la etajul doi. Se aşeză cu greu pe pat. Ştia ce 
tocmai văzuse, dar nu-i venea să creadă. 

Ultima tăietură din ziar îl arăta pe Drevin purtând o 
jachetă fluorescentă şi o cască de protecţie, stând în 
picioare în faţa unei clădiri părăsite din estul Londrei. Alex o 
recunoscuse imediat şi nu avusese nevoie de afişul ce se 
zărea în fundal ca să-i afle numele. 

Hornchurch Towers - clădirea care arsese. Fotografia 
fusese făcută cu doar câteva zile înainte ca el să se fi aflat 
în pragul morții, în acelaşi loc. 

Fie era o coincidenţă incredibilă, fie Kaspar şi oamenii lui 
- grupul ce se autointitula Forţa Trei - îl duseseră în mod 
deliberat într-un bloc de apartamente pe care Drevin 
tocmai îl achiziţionase. Crezuseră că era Paul Drevin. 
Plănuiseră să ceară o răscumpărare de un milion de lire în 
schimbul lui. Şi, totuşi, de ce îl duseseră într-o clădire a 
tatălui său? 

Alex se dezbrăcă şi se băgă în pat. Nu putea să mai 
doarmă. Crezuse că urma să aibă parte de două săptămâni 
de răsfăţ. „Îngrijit şi în siguranţă”, cum spusese Jack. 
Începea să creadă că poate se înşelaseră amândoi. 


CIRCUIT SCURT 


Clădirea se afla în Soho, la capătul sudic al 
Manhattanului. Era situată între o cofetărie şi un garaj, pe o 
stradă plină de depozite cu ieşiri de incendiu metalice şi de 
buticuri care nu simțeau nevoia să-şi facă reclamă. In 
această parte a New Yorkului nu se găseau zgârie-nori. 
Soho se mândrea cu atmosfera sa rurală, chiar dacă aveai 
nevoie de un salariu bun pentru a-ţi putea permite un 
apartament aici. Întreg cartierul era liniştit. Oamenii îşi 
plimbau câinii sau îşi mâncau sendvişurile sub soarele de 
toamnă. Nu prea era trafic. Puteai să uiţi gălăgia şi haosul 
ce se aflau la doar douăzeci de străzi depărtare. 

Creative Ideas Animation se potrivea perfect aici. Vindea 
desene animate - de la Familia Simpson până la Futurama, 
desene originale de la companiile Disney şi Dreamworks. 
Avea doar o vitrină micuță şi câteva imagini afişate. Spre 
deosebire de celelalte galerii din zonă, uşa din faţă era 
încuiată. Vizitatorii trebuiau să sune. Chiar şi aşa, oamenii 
ar fi intrat ocazional, dar odată ajunşi înăuntru, aflau că fata 
care lucra acolo nu era de ajutor, preţurile erau ridicole şi 
găseai lucruri mai bune oriunde altundeva. In cei douăzeci 
de ani de când galeria se afla acolo, nimeni nu cumpărase 
nimic. 

Asta era şi ideea. Oamenii care lucrau la Creative Ideas 
Animation nici nu doreau asta. Aveau nevoie de o sucursală 
la New York şi o aleseseră pe asta. Soho li se potrivea de 
minune. Nimeni nu observa cine intra sau ieşea şi, oricum, 
nu conta. Deţineau garajul de alături şi foloseau o intrare 
laterală secretă. 

La ora şase în acea seară, cinci bărbaţi şi două femei 
stăteau în jurul unei mese de conferinţă, într-o încăpere 
surprinzător de spațioasă şi de bine aranjată, la etajul întâi 
al galeriei. Masa era un dreptunghi din sticlă lustruită pe o 
ramă cromată şi scaunele erau făcute din crom, cu şezut 
din piele neagră. Ceasuri ce arătau ora în întreaga lume 
erau aliniate pe doi pereţi. Un ecran mare cu plasmă 


— 84 — 


acoperea un al treilea perete. Al patrulea era o fereastră 
mare din sticlă, ce dădea spre un restaurant de pe cealaltă 
parte a străzii; avea sticla reflectorizantă. Nimeni din 
restaurant nu putea vedea înăuntru. 

Toţi oamenii din încăpere erau îmbrăcaţi formal, în 
costume închise la culoare şi cămăşi albe, scrobite. Şase 
dintre ei erau tineri şi în formă, de parcă abia terminaseră 
colegiul. Al şaptelea, aşezat în capul mesei, era mai ridat - 
un bărbat de culoare, la vreo şaizeci de ani, cu ochi 
afundaţi în orbite, păr grizonant, mustață şi o expresie 
veşnic obosită. 

Unul dintre bărbaţii mai tineri vorbea. 

— Trebuie să raportez ceva din Anglia, spunea el. Poate 
că nu e relevant, dar, după cum ştiţi, Nikolai Drevin a fost 
acum şase zile ţinta unei grupări ecologiste, Forţa Trei. Au 
plănuit răpirea fiului său pentru a obţine o răscumpărare, 
dar au capturat un alt puşti. Se pare că acest băiat le-a ieşit 
în cale intenţionat. S-a lăsat răpit, pur şi simplu. Puteţi 
crede asta? Ce s-a întâmplat după e încă neclar, dar, 
cumva, puştiul a reuşit să scape şi Drevin a decis să-l 
răsplătească luându-l sub aripa sa. Aşa că acum sunt pe 
cale să ajungă aici. Va călători cu Drevin şi cu fiul său până 
la Flamingo Bay. 

— Puştiul ăsta are un nume? întrebă cineva. 

— Alex Rider, răspunse bărbatul mai în vârstă. Cred că ar 
trebui să vă uitaţi puţin la el. 

Pe masă, în faţa lui, era un dosar fără titlu. Se aplecă, îl 
deschise şi scoase o fotografie. l-o dădu bărbatului de lângă 
el. 

— Asta mi-a fost trimisă aseară, explică el. Despre puştiul 
ăsta vorbim. Femeia de lângă el este tutorele lui. Nu are 
părinţi. 

Unul după celălalt, cei patru bărbaţi şi cele două femei 
examinară fotografia - îi arăta pe Alex Rider şi pe Jack 
Starbright intrând în hotelul Waterfront şi fusese făcută cu 
o cameră ascunsă la nivelul solului. 

— Faptul că Alex Rider s-a implicat schimbă totul, 
continuă bărbatul mai în vârstă. Mă miră faptul că Drevin 


nu l-a verificat. Ar putea fi prima şi cea mai mare greşeală a 
lui. 

Una din femei dădu din cap. 

— Nu înţeleg. Cine este Alex Rider? 

— Nu e un băiat obişnuit. Şi, drept să vă spun, informaţia 
nu trebuie să părăsească această încăpere. Ce vă zic, este 
strict confidenţial, dar se pare că suntem într-o situaţie în 
care trebuie să ştim. Se opri. Alex este un agent care 
lucrează pentru Operațiunile Speciale de la MI6. 

Un murmur de neîncredere circulă în jurul mesei. 

— Dar, domnule... protestă femeia. Este o nebunie. Nu 
poate avea mai mult de cincisprezece ani. 

— Are paisprezece. Şi aveţi perfectă dreptate. Ce idee au 
avut şi cei de la MI6... Dar a funcţionat. Alex Rider este 
aproape o armă mortală şi lucrează pentru britanici. 

— Atunci, cum de a ajuns în compania lui Drevin? întrebă 
cealaltă femeie. 

Bărbatul mai în vârstă zâmbi de parcă ar fi ştiut ceva în 
plus. De fapt, de-abia începea să pună lucrurile cap la cap. 

— Poate e o coincidenţă, poate nu, murmură el. Oricum 
ar fi, e cu totul altceva. Alex Rider l-a întâlnit pe Kaspar. A 
fost în mijlocul Forţei Trei. Şi acum e aproape de Drevin. 

— Credeţi că ne poate ajuta? 

— Ne va ajuta, fie că vrea sau nu, zise bărbatul privind 
fotografia; deodată, privirea i se înăspri. Dacă Alex Rider 
vine la New York, vreau să-l văd. Înţelegeţi? Este obiectivul 
numărul unu. Folosiţi toate mijloacele necesare pentru a-l 
găsi. Vreau să mi-l aduceţi pe acest băiat. 


La cinci mii de kilometri depărtare, la Neverglade, Alex 
tocmai terminase două seturi de tenis cu Paul Drevin. Spre 
surprinderea lui, fusese bătut măr. 

Paul era un jucător strălucit. Dacă ar fi vrut, ar fi făcut as 
după as şi Alex n-ar fi avut nicio şansă. Îşi încetinise 
dinadins serviciul, dar în ciuda eforturilor lui Alex, scorul 
fusese 3-6 în primul set şi 4-6 în al doilea. Alex ar mai fi 
jucat bucuros, dar Paul dădu din cap că nu. Se trântise în 
iarbă cu o sticlă de apă în mână. Alex observă că-şi scosese 


— 86 — 


din nou şi inhalatorul. La sfârşitul ultimului set se luptase să 
respire. 

— Ar trebui să te înscrii la un club, remarcă Alex, aşezat 
lângă el. Poţi juca la competiţii? 

Paul dădu dezaprobator din cap. 

— Două seturi e tot ce pot. După asta plămânii mei 
cedează. 

— De când ai astm? 

— Dintotdeauna. Din fericire, nu e chiar aşa de rău, dar 
apare şi asta e. Tata s-a săturat. 

— N-ai ce face dacă eşti bolnav. 

— El nu vede lucrurile aşa, zise Paul şi se uită la ceas. 
Probabil e deja la pistă. Haide, merg cu tine! 

Lăsară rachetele în urmă şi o luară peste pajişte 
împreună. Un bărbat trecu cu un tractor şi îi salută din cap. 
Alex observase că nimeni din personal nu vorbea cu Paul; 
se întrebă dacă aveau voie. 

— Tu nu participi la întrecere? întrebă el. 

— Poate mai târziu. Dacă am fi fost doar eu şi cu tine, nu 
m-ar fi deranjat. Dar tata... zise Paul şi tăcu, de parcă era 
ceva ce nu voia să spună. Tata o ia foarte în serios, mormăi 
el. 

— Cât de repede merg carturile astea? 

— Ajung la o sută şaizeci de kilometri pe oră, răspunse 
Paul şi văzu cum ochii lui Alex se fac mari. Nu sunt jucării, 
dacă la asta te aşteptai. Tata a avut nişte prieteni de 
afaceri în vizită acum câteva luni. Unul dintre ei a pierdut 
controlul la o curbă şi cartul s-a rostogolit. Se mai întâmplă 
- am văzut eu. S-a rostogolit de vreo şase, şapte ori. Noroc 
că purta cască, altfel ar fi murit. 

— Cât de grav a fost rănit? 

— Şi-a rupt încheietura şi clavicula, iar faţa îi era toată 
tăiată. Şi trebuia să vezi cartul! Era distrus. Fii foarte atent, 
Alex, îl avertiză el. Tatălui meu nu-i place să piardă. 

— Ei bine, nu cred că am vreo şansă să câştig. 

— Dacă vrei sfatul meu, nici să nu încerci. 

Era o întrebare pe care Alex dorise să i-o pună toată 
dimineaţa şi hotărî că, probabil, atunci era momentul cel 


SEN: iy 


mai potrivit 

— De ce locuieşti cu el şi nu cu mama ta? 

— El a insistat. 

— Părinţii tăi chiar se urăsc? 

— El nu vorbeşte despre ea, iar ea se enervează dacă 
întreb despre el, oftă Paul. Dar părinţii tăi? 

— Nu am. Au murit când eram foarte mic. 

— Îmi pare rău. 

Merseră un timp în tăcere. 

— Aş vrea să fi avut un frate, spuse Paul deodată. E 
groaznic să fiu mereu singur. 

— Nu poţi merge la şcoală? 

— Am fost o vreme, dar au apărut tot felul de probleme. 
A trebuit să am gardă de corp - tata a insistat - aşa că nu 
m-am încadrat niciodată. În final, a decis că e mai uşor să 
iau lecţii acasă. Mă tot gândesc că în curând voi avea 
şaisprezece ani şi poate o să pot pleca de aici. Tata nu e 
atât de rău, dar îmi doresc să pot avea viaţa mea. 

Traversaseră pajiştea şi pista se afla acum în faţa lor: un 
kilometru de asfalt şerpuit, cu tribună pentru circa cincizeci 
de spectatori şi şase carturi aşteptând într-o parte. Nikolai 
Drevin era deja acolo, verificând unul dintre motoare. Erau 
şi vreo doi mecanici, dar nimeni altcineva. Cursa asta urma 
să aibă loc fără public. 

— Succes! şopti Paul. 

— A, Alex! Drevin îi auzise sosind. Privi în sus. Ai mai 
făcut asta vreodată? 

— De vreo două ori. Alex mai fusese pe pista de la King's 
Cross din Londra. Nu cred că respectivele carturi erau la fel 
de puternice ca acestea. 

— Acestea sunt cele mai bune. Am pus să fie construite 
special. Cadru din crom Molly şi motoare Rotax pentru 
Formula E, 125cc, pornire electrică, răcire cu apă. Arătă cu 
degetul. Le porneşti apăsând butonul de lângă volan. Sper 
că ai simţul vitezei. Ajung de la zero la şaizeci în 3,8 
secunde. E mai rapid decât un Ferrari. 

— Câte tururi vreţi să facem? 

— Trei e bine? Dacă treci primul linia de sosire, voi da 


banii în scopuri caritabile, unde vrei tu. Drevin ridică două 
căşti şi îi dădu una lui Alex. Sper că e pe măsurata. 

Casca lui Alex era albastră; Drevin purta una neagră. 

Alex şi-o puse pe a lui şi o strânse sub bărbie. Casca avea 
un vizor care aluneca peste faţă şi protecţie pentru gât şi 
urechi. 

— E ultima ta şansă, Alex, spuse Drevin. Dacă ai emoţii, 
acum e momentul să te retragi... 

Alex examină carturile. Erau ceva mai mult decât un 
schelet, un amalgam de sârme şi ţevi cu un scaun din 
plastic în mijloc şi două rezervoare de combustibil în spate. 
Când s-ar fi aşezat, s-ar fi aflat la doar câţiva centimetri 
deasupra solului. Şi mai lipsea ceva - în afară de podea. 
Observase deja asta - spre deosebire de carturile pe care le 
condusese la King's Cross, acestea nu aveau tampoane 
laterale. Acum înţelegea ce-i spusese Paul. Maşinile erau 
mortale. Pista avea de jur împrejur baloturi de paie, dar, 
dacă ar fi pierdut controlul şi unul dintre cauciucuri ar fi 
intrat în contact cu roţile lui Drevin, ar fi putut uşor să se 
răstoarne - exact cum menţionase Paul. lar dacă motorul se 
atingea de asfalt şi scânteile ajungeau la rezervoarele de 
combustibil, ar fi explodat cu totul. 

Drevin aştepta ca el să răspundă. Privindu-l cum ţine 
casca, detaşat, cu degetul mare prins în jeanşii de firmă, 
Alex se enervă. Avea să se întreacă cu acest individ şi avea 
să câştige. 

— Nu am emoţii, spuse el. 

— Bine. Vom face două tururi de probă înainte de a 
începe. Paul poate semnala primul şi ultimul tur cu 
steguleţul. 

Alex examină circuitul. Avea o serie de curbe strânse, cu 
doar două secţiuni drepte unde putea prinde viteză. O parte 
a pistei se ridica pe picioare metalice şi apoi cobora 
formând un pod peste o altă secţiune a pistei. Alex îşi dădu 
seama că acolo trebuie să încetinească. Avea să se afle la 
şase metri înălţime - şi, deşi marginile pistei erau protejate 
de un perete din cauciucuri, nu voia să se gândească ce s- 
ar fi putut întâmpla dacă ar fi pierdut controlul şi s-ar fi izbit 


de ele. După pod, urma un tunel cu linia de sosire de partea 
cealaltă. 

Se urcă în cart şi apăsă butonul de pornire. Imediat 
motorul hurui zgomotos. Alex se simţea deja groaznic de 
expus. Cartul nu avea margini laterale, nici acoperiş. Şedea 
cu genunchii îndoiţi şi cu picioarele întinse în faţa lui. Trase 
centura peste umăr şi o închise. Era prea târziu să se mai 
retragă. Drevin îşi pornise cartul şi se mişca încet. Alex 
testă pedalele de pe fiecare parte a schimbătorului de 
viteze - erau doar două. Piciorul stâng opera frâna, piciorul 
drept, viteza. Cartul său înaintă - motorul era nerăbdător să 
îl ducă pe pistă. Drevin o luase deja înainte. Alex strânse 
din dinţi şi apăsă pedala până la pământ. 

De la zero la şaizeci în 3,8 secunde. Alex nu merse atât 
de repede din primul tur de pistă, dar chiar şi aşa, puterea 
motorului îl uimi. Nu exista vitezometru şi, fiind atât de jos, 
era greu să judeci cât de repede gonea. Presupuse că 
mergea cam cu şaizeci şi patru de kilometri la oră, deşi 
simţea că se deplasa cu mult mai repede. Pista se vedea ca 
prin ceaţă. Întreg circuitul părea să se fi contractat în timp 
ce perspectiva lui se îngusta. Văzu tribuna trecând pe lângă 
el. Mecanicii se opriseră din treburi şi îl urmăreau. Intreaga 
lui atenţie era concentrată pe mâinile care strângeau cu 
putere volanul şi îi tremurau. Ajunse la un viraj şi răsuci 
volanul la dreapta. Simţi cum cauciucurile alunecă sub el şi 
aproape pierdu controlul. Depăşise viteza. Se corectă rapid. 
Cartul intră în porţiunea ridicată şi se trezi urcând. La 
jumătatea podului, pista făcea o curbă strânsă la stânga. 
Alex se roti şi peretele de cauciucuri trecu pe lângă el; 
aproape îl atinse. Deja regreta că acceptase întrecerea 
aceasta stupidă. De-abia ieşise din spital. O singură 
greşeală la viteza asta şi ar fi ajuns înapoi. 

Îşi termină primul tur şi începu un altul. Nu era nici urmă 
de Drevin şi Alex se întreba dacă părăsise pista. Apoi se 
auzi un zgomot în spatele lui şi rusul îl întrecu, cu faţa 
ascunsă după casca neagră. Reuşise să facă două tururi 
complete în timp ce Alex terminase doar unul şi jumătate. 
Era clar că nu era nicio întrecere, decât dacă Alex apăsa pe 


pedală. Cât de repede îi spusese Paul că mergeau carturile? 
O sută şaizeci la oră. Ce nebunie! 

Şi Paul se afla acolo, la linia de pornire, cu un steguleţ în 
mână. Drevin încetinise, aşteptând ca Alex să-l ajungă din 
urmă. Cursa era pe cale să înceapă. Ei bine, cel puţin Alex 
avusese şansa de a testa cele mai grele viraje şi curbe. 
Incepuse să-şi pună la punct cursa şi îşi dădu seama că 
avea un mare avantaj în faţa lui Drevin - cântărea cu mult 
mai puţin decât el. Asta îi oferea o şansă în plus când 
venea vorba despre viteză. 

Dar nu mai era timp de gândire. Steguleţul căzu. Porniră. 

Cincizeci la oră, şaizeci, şaptezeci. La doar câţiva 
centimetri deasupra asfaltului, Alex apăsă piciorul drept cât 
putu de tare şi îl simţi zvâcnind cu putere în spatele lui. Îl 
prinsese repede din urmă pe Drevin. Ajunseră la o curbă. 
Drevin o luă strâns, pe interior. Alex veni pe exterior, fiind 
la conducere, şi trecu prin tunel. Deci avea dreptate: 
greutatea lui făcea diferenţa în mod vital. Acum tot ce-i mai 
rămânea de făcut era să se menţină în faţă, în următoarele 
două tururi, ca să câştige. 

Tocmai începuse al doilea tur, când cartul lui se 
cutremură. Un moment, Alex se gândi că motorul 
explodase. Apoi se întâmplă din nou, mai tare de data 
aceasta. Simţi cum este împins înapoi în scaunul său şi 
oasele gâtului îi scrâşnesc. Cauciucurile derapară şi trebui 
să se lupte să menţină controlul. O a treia lovitură. La 
viteza aceea, se simţea de parcă fusese lovit de un baros. 
Privi în spate şi înţelese ce se întâmpla. Drevin îl tampona 
din spate. Era destul de metodic; nu încerca să preia 
conducerea. Aveau o sută zece kilometri la oră, suspendaţi 
în mijlocul unui cadru de oţel ce nu oferea nicio protecţie. 
Oare Drevin dorea ca amândoi să moară? 

Alex puse frână şi imediat Drevin o luă înainte, urcând pe 
panta pistei. Alex îl urmă, căutând o posibilitate de a trece 
pe lângă el. Dar Drevin trişa din nou, făcând zigzaguri la 
dreapta şi la stânga, refuzând să-i facă loc. Coborâră panta 
şi ajunseră la partea dreaptă, apoi intrară în tunel. După 
soarele strălucitor, înăuntru era foarte întuneric. Alex 


= Bl 


acceleră şi ajunse în dreptul lui Drevin. Acesta răsuci 
volanul şi se izbi din lateral în Alex. 

Întreaga lume se răsuci. Scântei explodară în întuneric, 
când metalul se atinse de metal. Pereţii tunelului fugeau pe 
lângă ei. Alex se luptă cu disperare să menţină controlul şi, 
odată ce cele două carturi ajunseră la lumina zilei, se 
retrase. Din nou, Drevin era în faţă. 

Cu coada ochiului, Alex îl văzu pe Paul fluturând 
steguleţul, semnalizând al treilea tur, cel final. Cursa părea 
să fi durat secunde - şi se părea că Drevin avea să câştige. 
Alex se gândi să-l lase. Mai conta cine câştigă? La urma 
urmei, era jucăria lui Drevin. Drevin plătea. Poate era 
politicos să piardă. 

Dar ceva în interiorul său se opunea acestei idei. Apăsă 
pe pedală, grăbind cartul înainte. Încă o dată ajunse la 
acelaşi nivel cu adversarul. Acum, cele două carturi erau 
unul lângă altul, îndreptându-se către pantă pentru ultima 
dată. Alex îl văzu pe Drevin cum priveşte în lateral şi apoi 
învârte volanul. Alex înţelese pe dată ce făcea: încerca să-l 
lovească în cauciucuri, să-l trimită peste margine! Timp de 
o secundă, Alex se văzu sărind cu cartul în lături. Văzu cum 
lumea se întoarce cu capul în jos şi auzi scrâşnetul metalic 
în timp ce atingea asfaltul de dedesubt. Oare Drevin l-ar fi 
ucis doar ca să câştige cursa? Nervii săi îi strigau: „Opreşte- 
te acum!” Era o prostie. Nu avea nimic de dovedit. 

Drevin îl izbi din nou. Asta era. Alex nu avea să-l lase în 
niciun caz pe rusul miliardar să câştige. Apăsă pe frână, ca 
şi cum ar fi acceptat înfrângerea. Drevin se lansă înainte, 
luând curba. Apoi Alex acceleră. Dar nu întoarse volanul. Se 
îndrepta direct către peretele din cauciucuri. Se izbi de 
acestea cu capul înainte şi, ţipând în gura mare, zbură în 
aer. Pentru scurt timp se află suspendat în spaţiu. 
Cauciucuri negre cădeau în jurul lui, rostogolindu-se ca 
nişte monede supradimensionate. Apoi căzu. Pista se 
apropia cu repeziciune. Urmă o izbitură care îi zgâlţâi 
oasele când atinse din nou solul şi Alex căzu înapoi în 
scaunul său. Volanul i se răsuci în mâini, încercând să-l 
tragă într-o parte în timp ce el se zbătea să-l controleze. 


:=03.= 


Cumva cartul continua să meargă. Cauciucuri săreau de jur 
împrejur şi era forţat să le ocolească gonind nebuneşte. Dar 
reuşise. Tăiase curba şi acum era cu zece metri în faţa lui 
Drevin. 

Tunelul se întindea în faţa lui. Intră în întuneric şi ieşi pe 
partea cealaltă, traversând linia de sosire. Puse frână. Prea 
tare. Cartul se răsuci necontrolat şi se opri. Motorul se 
oprise. Dar cursa se terminase. 

Alex câştigase. N 

Câteva secunde mai târziu, Drevin opri lângă el. Işi 
scoase casca. Transpirase puternic; părul îi era lipit de cap. 
Era furios. 

— Ai trişat! exclamă el. Ai ratat o parte a pistei. 

— M-aţi împins, protestă Alex. Nu a fost vina mea. 

— Ne vom întrece din nou! 

— Nu, mulţumesc. Alex îşi scosese casca, bucuros să 
simtă vântul pe faţă. A fost foarte distractiv, dar cred că mi- 
a ajuns. leşi din cart. Mecanicii se plimbau pe marginea 
pistei, întrebându-se dacă trebuie să se apropie. 

Paul sosi, cu steguleţul încă în mână. 

— Nu-mi vine să cred ce am văzut! A fost uimitor, Alex. 
Dar puteai să mori! 

— Cursa e fără câştigător, spuse Drevin. Nu am pierdut! 

— Ei bine, dar nici nu aţi câştigat, mormăi Alex. 

Paul stătea acolo fără să ştie ce să facă, uitându-se de la 
unul la celălalt. Drevin se gândi un moment, apoi dădu 
încet din cap. 

— A fost egalitate, spuse el. Apoi se întoarse şi plecă. 

Alex îl privi cum pleacă. 

— Înţeleg ce vrei să spui, murmură el. Chiar nu ştie să 
piardă. 

Paul se întoarse către Alex, foarte serios. 

— Să fii atent, Alex, îl avertiză el. Să nu ţi-l faci duşman. 
Alergă după tatăl său. 

Alex rămase singur. 


PRELUNGIRI 


Până sâmbătă, cursa părea uitată. Nikolai Drevin era într- 
o dispoziţie bună, aştepta un alt Rolls-Royce - acesta era 
un Silver Phantom - să fie tras la uşa din faţă. Era o zi 
importantă pentru el. Stratford East, echipa pe care o 
cumpărase pentru douăzeci de milioane de lire sterline, 
juca împotriva echipei Chelsea în Prima Ligă şi, deşi 
fuseseră bătuţi cu 3-0 de către Newcastle cu doar o 
săptămână înainte, Drevin era foarte optimist. 

— Ai fost mereu suporter Chelsea? îl întrebă pe Alex în 
timp ce plecau de acasă. 

— Da. 

Era adevărat. Alex locuia la o distanţă de doar douăzeci 
de minute de Stamford Bridge şi mergea adesea la meciuri 
cu unchiul său. 

— Clubul era aproape falimentar când a fost cumpărat de 
Roman Abramovici. Drevin păru gânditor. L-am întâlnit de 
câteva ori la Moscova. Nu ne-am înţeles. Sper să vă 
dezamăgesc astăzi pe amândoi. 

Alex nu spuse nimic. Era o intensitate în vocea lui Drevin 
ce sugera că, în ceea ce-l priveşte, acesta era mai mult 
decât un joc. Maşina apăru şi cei doi urcară. 

Paul Drevin nu-i însoțea. Avusese un atac de astm şi 
doctorul, care se afla permanent la Neverglade, spusese că 
avea nevoie de odihnă. Aşa că Alex se afla singur cu 
Drevin, pe bancheta din spate a maşinii, în timp ce erau 
conduşi pe autostrada către Londra. 

— Nu ai părinţi, spuse Drevin deodată. 

— Nu. Au murit amândoi când eram foarte mic. 

— Imi pare rău. Un accident? 

— Un accident aviatic. 

Era uşor pentru Alex să repete minciuna pe care MI6 i-o 
spusese toată viaţa. 

— Nu ai rude? 

— Nu. Doar pe Jack. Ea are grijă de mine. 

— Este foarte neobişnuit. Dar mi se pare că şi tu eşti un 


— 94 — 


băiat neobişnuit. Ar fi interesant, cred, să am un fiu ca tine. 
Drevin privi pe fereastră. Cum te înţelegi cu Paul? întrebă. 

— Bine. 

— Te place. 

Drevin continua să privească afară, evitând privirea lui 
Alex. 

— Aş vrea să fie măcar puţin ca tine. Pare atât de... fără 
ţintă. 

— Poate că ar fi mai fericit dacă l-aţi lăsa să meargă la o 
şcoală obişnuită, spuse Alex. 

— Asta nu e posibil. 

— Chiar credeţi că e în pericol? 

— Este fiul meu. Drevin spuse cuvintele fără nicio 
emoție. Îl descrisese pe Paul. Nu mai era nimic de spus. Se 
strădui să schiţeze un zâmbet. Dar destul cu asta, continuă 
el. Echipa mea o va bate pe a ta. Doar asta contează azi. 


O oră mai târziu, cotiră pe Fullham Road şi fură forţaţi să 
conducă încet printre miile de oameni care soseau la meci, 
fanii Chelsea în albastru, suporterii Stratford East în roşu şi 
negru. Alex era bucuros că ferestrele maşinii lui Drevin 
erau fumurii. Nimeni nu vedea înăuntru. Venise la Stamford 
Bridge de sute de ori pe jos şi mereu îi plăcuse sentimentul 
acela de apartenenţă, momentul în care devenea o parte a 
mulţimii care-şi croia drum prin ploaie sau zăpadă, în 
speranţa de a vedea o victorie acasă. Acum stătea prea 
confortabil, prea izolat. S-ar fi simţit stânjenit să-l vadă 
cineva. 

Ajunseră la complexul de hoteluri, restaurante şi centre 
de sănătate numit Chelsea Village, apoi se îndepărtară de 
fani, trecând pe o cale îngustă, către tribuna vestică. 
Maşina se opri în faţa unei uşi cu cuvintele „MILLENIUM 
RECEPTION”, scrise cu litere argintii deasupra. leşiră. 

Drevin devenise mai încordat pe măsură ce se 
apropiaseră de Londra. Ochii şi gura îi erau trei dungi 
înguste şi îşi răsucea inelul cu mişcări bruşte. 

— Uite-o pe domnişoara Knight, spuse el şi Alex o văzu 
pe Tamara Knight, secretara personală super-eficientă pe 


care o întâlnise la hotelul Waterfront. 

Era îmbrăcată tot elegant, cu sacou şi cămaşă, deşi era 
la un meci de fotbal. Alex observă că avea cercei negru cu 
roşu: nu uitase complet de culorile echipei. 

— Bună ziua, domnule Drevin. Alex... Dădu din cap către 
amândoi. Masa se serveşte la etajul trei. Am permisele 
dumneavoastră. 

Le dădu două permise de trecere pe care scria „ACCES 
COMPLET + T”. 

— T-ul de la ce vine? întrebă Alex. 

— Cred că înseamnă că se poate trece prin tunel, explică 
Tamara. Părea neinteresată. De fapt, poţi merge oriunde 
vrei, cu excepţia terenului. Se întoarse către domnul 
Drevin. Succes în după-amiaza aceasta, spuse ea. 

— Mulţumesc, domnişoară Knight. 

Intrară în ceea ce putea fi holul unui club de sănătate 
foarte elegant, cu un birou din lemn închis la culoare şi un 
coridor cu două lifturi supradimensionate. Un paznic în 
uniformă şi un recepţioner îi priviră în timp ce Tamara 
chema liftul. Urcară la etajul trei în tăcere. 

Alex observă că se afla pe teritoriu sfânt. Aici veneau 
directorii, preşedinţii, managerii şi sponsorii. In mod 
normal, nu i s-ar fi permis să se apropie. Incă nu se simţea 
în largul său. Drevin poate că uitase de cursa de carturi, dar 
el nu. Lui Alex i se părea că, cu cât afla mai multe despre 
el, cu atât îi plăcea mai puţin. Un om deosebit. Aşa îl 
descrisese Crawley. Ei bine, şi MI6 spuse la fel despre 
Damian Cray. Alex ştia că lui Drevin nu-i plăcea să piardă şi 
nu putea să scape de presentimentele referitoare la acest 
meci. 

— Îţi place la domnul Drevin? întrebă Tamara deodată. 

— E bine. 

— Sper că nu intri în bucluc. 

încerca să îi spună ceva? Alex examină ochii albaştri 
atrăgători, dar aceştia nu dezvăluiau nimic. 

Uşile de la lift se deschiseră şi ieşiră pe un coridor cu 
lambriuri din lemn, ca mai apoi să intre într-o sală de mese, 
cu un bufet într-o parte. Chelneriţe serveau oaspeţii cu 


şampanie. Spre deosebire de restul complexului, camera 
era de modă veche, cu tavan sculptat şi cu ferestre 
ornamentate, fumurii. Exceptând cele două ecrane late de 
televizor montate pe pereţi, ar fi putut data din secolul al 
XIX-lea. 

Drevin acceptă un pahar de şampanie şi se aşeză la una 
dintre mese unde vreo şase persoane, inclusiv preşedintele 
de la Stratford East şi vreo două soţii de fotbalişti erau deja 
aşezaţi. Se aflau cam cincizeci de persoane în încăpere. 
Alex recunoscu nişte actori TV care vorbeau cu preşedintele 
de la Chelsea care, spre deosebire de Drevin, părea 
complet relaxat. O chelneriţă îi dădu lui Alex un pahar cu 
limonadă şi el o bău în tăcere. 

Se trezi aşezat lângă Tamara Knight. 

— Sunteţi microbistă? întrebă el. 

— Nu. Părea plictisită. Nu am înţeles niciodată obsesia 
britanicilor pentru fotbal. Bineînţeles, vreau ca domnul 
Drevin să câştige. Dar altfel nu mă interesează. 

Alex simţi că începe să îl deranjeze ceva. Tamara arăta 
ca un model sau ca o actriţă. Dar părea hotărâtă să se 
poarte ca o femeie de afaceri cu sânge rece. 

— Cum aţi ajuns să lucraţi pentru domnul Drevin? întrebă 
el. 

— A, o agenţie m-a recomandat. 

— Vă place? 

— Bineînţeles. Domnul Drevin este un bărbat foarte 
interesant. 

Nu voia să spună mai multe şi păru uşurată când uşa se 
deschise deodată şi o tânără intră. Alex privi părul blond, 
bronzul, colierul cu diamante şi dantura perfectă. O 
recunoscu pe loc. Figura ei lipsea rar din ziare sau de pe 
ecranul TV. 

Se numea Cayenne James şi fusese cândva model şi 
actriţă. Apoi se căsătorise cu Adam Wright, unul dintre cei 
mai vestiți atacanţi britanici şi jucător al echipei naţionale. 
Wright se aflase şi el pe prima pagină când Drevin plătise 
douăzeci şi patru de milioane de lire sterline pentru a-l 
cumpăra de la Manchester United; acum era căpitanul 


= y 


echipei Stratford East. Alex nu era surprins că soţia sa 
venise să-l vadă jucând. 

O privi cum merge lângă Drevin şi sărută aerul de lângă 
obrajii lui, apoi tânăra se aşeză şi se servi cu şampanie. 
Conversaţia din cameră se oprise când intrase ea şi Alex 
auzi primele lor replici. ` 

— Ce mai faci, Niki? Avea o voce puternică. Imi pare rău 
că am întârziat. Tocmai am fost la Harrod's. E foarte 
aproape. 

— A fost şi soțul tău cu tine? 

— Nu! Stai liniştit! chicoti. Adam se concentrează la 
marele meci. Nu merge niciodată la cumpărături când 
urmează un meci... _ 

Se servi mâncare. Alex se simţea tot mai stingher. li 
părea rău că Paul nu putuse veni. Era două şi jumătate. 
Dorea ca meciul să înceapă. 

O jumătate de oră mai târziu, acesta începu. Ferestrele 
fumurii şi uşile se deschiseră şi toată lumea ieşi. Alex 
merse cu ei, în tribuna suprapusă cu o sută de locuri, faţă 
în faţă cu tunelul. Şi în momentul acela putu să uite de 
Drevin, Neverglade, carturi şi toate celelalte. Magia 
stadionului, momentele premergătoare meciului îl 
copleşiră. 

Stamford Bridge are locuri pentru peste patruzeci şi două 
de mii de spectatori şi, în acea zi, în soarele strălucitor al 
după-amiezii, toate erau ocupate. Muzica se auzea din 
difuzoare, la concurenţă cu fanii, care cântau deja, plini de 
voie bună. Alex privi cum un val mexican se formează în 
faţa lui. Primise locul A10, exact la mijloc între cele două 
porţi. Nu se vedea niciun poliţist. Chelsea avea propria 
armată de gardieni, dar nimeni nu părea pus pe scandaluri. 

Apoi se auzi un vuiet când echipele apărură şi formară 
două rânduri, fiecare jucător fiind însoţit de un copil. 
Arbitrul de centru şi cei doi de tuşă erau prezenţi şi ei. 

— Stai lângă mine, îl anunţă Tamara. 

Alex se aşeză. Era hotărât să se bucure de următoarea 
oră şi jumătate. 

Dar era evident, chiar de la început, că avea să fie un 


— 98 — 


meci greu, neprietenos. După doar zece minute, unul dintre 
jucătorii lui Chelsea fu doborât printr-un fault urât ce aduse 
imediat echipei Stratford East un cartonaş galben. Era 
primul din multe. Chelsea domină prima jumătate şi, dacă 
portarul de la Stratford East n-ar fi asudat din greu, ar fi 
preluat curând conducerea. Apoi, după o jumătate de oră, 
aripa dreaptă prinse mingea şi o trimise perfect către careu 
şi o secundă mai târziu aceasta intrase în poartă. Multimea 
urla; difuzoarele vuiau. Era 1-0 pentru Chelsea şi doar cinci 
minute mai târziu căpitanul acesteia trecu de doi apărători 
şi trimise mingea în poartă. 

Stratford East intră la pauză cu două goluri în minus. 

În pauză se mai serviră băuturi în sala de mese, dar Alex 
era atent să-l evite pe Nikolai Drevin. Îşi amintea cum se 
purtase la sfârşitul cursei de carturi. Acum era de mii de ori 
mai umilitor. Meciul era difuzat în întreaga ţară. Drevin 
cheltuise o avere pentru echipă. Şi faptul că era învins de 
Chelsea, deţinută de un alt rus, făcea ca totul să fie şi mai 
rău. 

Cayenne James nu era de ajutor. 

— Nu te supăra Niki, spuse ea cu vocea ei prostească şi 
piţigăiată. Nu s-a terminat încă. Sunt sigură că Adam va 
vorbi cu băieţii la vestiare. 

— Ar fi bine dacă soţul tău ar atinge mingea, răspunse 
Drevin. Luase un pahar de şampanie, dar îl ţinea de parcă 
era otravă. 

— Pare puţin obosit azi. Poate că îşi păstrează forţele 
pentru a doua jumătate. 

De fapt, Adam Wright nu prea se făcu văzut nici la 
reînceperea meciului şi Alex se întreba de ce antrenorul nu- 
| scoate. Juca la centru, dar nu părea să se afle pe lângă 
minge şi când o avea în posesie, nu crea nicio oportunitate. 
Alex ştia că presa îl criticase pe căpitanul de la Stratford 
East. N-ar fi trebuit să părăsească Manchester United. 
Petrecea mai mult timp prezentând moda şi făcând reclamă 
la aftershave decât jucând fotbal. Ultimele jocuri pentru 
Anglia fuseseră dezastruoase. Jumătate din ţară se 
întorsese împotriva sa şi poate că asta îi afecta jocul. 


Următorul gol, când sosi, fu mai uşor decât orice altceva. 
În faţa porţii echipei Chelsea era atât de îngrămădeală, 
încât mingea nici nu se mai vedea. Apoi un jucător de la 
Stratford East puse piciorul pe ea. Mingea ricoşă din coapsa 
altui jucător şi trecu la milimetri de degetele întinse ale 
portarului lui Chelsea. Nu fusese frumos, dar a făcut ca 
scorul să devină 2-1 cu cincisprezece minute rămase de 
jucat 

După asta, Chelsea pierdu arareori controlul mingii. Alex 
îşi dorea să continue aşa, să-şi păstreze avantajul până la 
fluierul arbitrului. Ştia că nu era frumos din partea lui; se 
afla acolo ca oaspete al lui Drevin. Dar Chelsea era echipa 
mai bună şi el fusese un fan al albaştrilor toată viaţa. Işi 
păstra totuşi emoţiile pentru el, rezistând tentaţiei de a se 
alătura suporterilor loiali care îşi încurajau formaţia. 

Nouăzeci de minute. Se părea că Chelsea câştigase. Dar 
apoi, de niciunde, 3 minute de prelungiri, care aduseră 
şansa de a egala: un fault în careul celor de la Chelsea. 
Unul dintre jucătorii de la Stratford East căzu, ţinându-se de 
picior în agonie, şi, deşi Alex îl suspectă pe acesta de 
prefăcătorie, arbitrul îl crezu. Se auzi fluierul. Un alt 
cartonaş galben. Un val de proteste din mulţime. Dar 
Stratford East primise lovitură de pedeapsă. Trebuia să fie 
ultimul şut al meciului. 

Adam Wright făcu un pas înainte pentru a lovi. 

Nu putea rata. Executase penaltiuri pentru Anglia de 
nenumărate ori. Alex îl urmărise executând nemaipomenit 
împotriva Portugaliei în ultimul Campionat European, 
trimițând mingea direct în poartă. Cu siguranţă avea să 
facă la fel acum. 

O linişte ciudată se lăsă peste stadion. După atâta 
zgomot, era uimitor că patruzeci şi două de mii de oameni 
puteau fi atât de tăcuţi. Alex îl privi pe Drevin, aşezat la 
patru scaune distanţă. Întregul corp al bărbatului era 
tensionat, dar pe faţa lui părea să fie schiţat un zâmbet. 
Ştia că Stratford East nu avea cum să câştige acest meci. 
Dar un egal ar fi fost de ajuns. Un egal n-ar fi fost umilitor. 

Adam Wright aşeză mingea pe punctul de la şapte metri. 


— 100 — 


Ceilalţi jucători de la Stratford East erau înşiraţi în 
spatele lui. Portarul de la Chelsea era ghemuit, frecându-şi 
mâinile. Momentul părea să dureze o eternitate. Mulțimea 
îşi tinu respiraţia. 

Adam Wright îşi trecu mâinile prin păr. Îl avea lung 
sezonul acesta, cu şuviţe blonde. Arbitrul fluieră. Scurt. 
Wright alergă şi trase. 

Alex privi fără să-şi creadă ochilor. 

Ceva era total greşit. Portarul fusese derutat şi se 
aruncase spre stânga, dar mingea se dusese departe de 
poartă. Un petic de iarbă sări într-o parte, în timp ce 
mingea se duse în cealaltă, trecând cu un metru peste 
poartă. Adam Wright realiză ce se întâmplase şi, chiar de la 
distanţa aceea, Alex putu vedea şocul din privirea sa. Apoi, 
încet, totul păru să se dezmorţească. Portarul se ridică în 
picioare, cu pumnii în aer. Ceilalţi jucători de la Stratford 
East rămaseră unde erau, împietriţi. Fanii Chelsea răcneau 
de plăcere; oaspeţii stăteau într-o tăcere paralizantă. 

Şi Drevin? Devenise foarte palid. Mâinile îi erau 
împreunate, iar ochii - goi. 

La câteva scaune mai departe, Cayenne James chicotea 
nervos. 

— O, dragă! strigă ea. 

Drevin se întoarse către ea şi Alex văzu că acesta nu 
încerca să-şi ascundă disprețul. 

Şi apoi totul se termină. Arbitrul nici măcar nu se mai 
obosi cu o altă lovitură. Fluieră de final şi apoi cele două 
echipe se întâlniră pentru a-şi da mâinile şi a schimba 
tricourile. Se auzi din nou muzica în timp ce ecranele afişau 
scorul final 2-1 pentru Chelsea. Personalul stadionului 
apăru din nou şi mulţimea începu să iasă de pe stadion. 

Drevin era deodată foarte singur. În timp ce Alex îl 
privea, băgă o mână în buzunarul de la pantaloni şi scoase 
un celular. Apăsă pe o tastă de formare rapidă a numărului 
de telefon şi vorbi scurt. Alex avu impresia că vorbea în 
ruseşte, dar chiar dacă ar fi fost engleză, nu ar fi putut auzi 
din cauza gălăgiei generale. Faţa lui Drevin era lipsită de 
culoare. Orice ar fi spus, Alex se îndoia că îşi felicita echipa. 


— 101 — 


Drevin puse telefonul deoparte şi se ridică. Părea că-l 
vede pe Alex pentru prima dată. 

— Îmi pare rău, mormăi Alex. Nu ştia ce să spună. 

— Vor mai fi şi alte meciuri. Vocea lui Drevin era abătută. 
Dacă nu te superi, Alex, o voi ruga pe domnişoara Knight să 
te conducă acasă. Şoferul aşteaptă afară. Am nişte treabă. 

Tamara aprobă din cap. 

— Cum spuneţi, domnule Drevin. 

Drevin se întoarse în sala de mese. Alex privi pentru 
ultima dată stadionul, dreptunghiul imens de iarbă verde şi 
pe spectatorii care plecau. Ştia că era puţin probabil să mai 
vadă astfel Stamford Bridge vreodată. 

Ceva îi atrase atenţia. 

Soarele reflectat de ceva. Cineva în mulţime. 

Nu. Nu era posibil. 

Alex privi din nou, apoi se repezi pe scări în jos, până la 
marginea terasei şi privi mai atent, ochii săi scrutând 
mulţimea. Ştia ce văzuse. Spera doar să se înşele. 

Dar nu se înşela. 

Dinte de Argint stătea la marginea terenului. Alex privi în 
jos, şocat. Bărbatul pe care el îl doborâse cu un defibrilator 
şi care fusese acolo cu Forţa Trei când el era interogat se 
afla în mulţime! Urmărise meciul de parcă asta făcea 
sâmbăta după-amiaza când nu răpea oameni. Alex îl văzu 
băgând ceva în buzunarul hainei şi îndreptându-se către 
peluza sud. 

Tamara Knight îl strigă: 

— Alex? 

Ce să facă? Alex nu voia să mai aibă de a face cu Forţa 
Trei. Era în vacanţă, se recupera. Dar nu putea să-l lase să 
plece. 

Se hotărî. Se întoarse şi trecu în fugă pe lângă ea. 

— Ne întâlnim la maşină! strigă el. 

Şi apoi dispăru prin uşile din sticlă de la sala de mese, 
căutând o cale spre parter. 


— 102 — 


MOARTE ALBASTRĂ 


Forţa Trei se afla la Stamford Bridge. 

Când ieşi din clădire, Alex nu se îndoia că bărbaţii nu 
veniseră să privească meciul. Îl atacaseră deja pe Drevin o 
dată - prin fiul său. Oare era posibil ca ei să încerce din 
nou, de data aceasta ţinta fiind echipa de fotbal? 

Alex ajunse la marginea terenului şi privi în jur. Mulțimea 
se îndrepta încet spre ieşire, precum nisipul ce se scurge 
dintr-o găleată spartă, dar erau încă vreo zece mii de 
oameni pe stadion. Acum că se afla la nivelul solului, se 
întreba dacă avea vreo şansă să-l vadă pe cel pe care-l ştia 
drept Dinte de Argint. 

Pe ecranele imense, Adam Wright era intervievat despre 
lovitura de pedeapsă ratată. Căpitanul de la Stratford East 
avea o figură de copil; de parcă avea nouăsprezece ani. 
Arăta şi vorbea de parcă era prost dispus. 

— ...Aşa că nu ştiu exact ce s-a întâmplat, spunea el. Mi 
s-a părut că mingea s-a mişcat exact înainte de a o lovi. 
Pământul era puţin cam moale în jurul locului de pedeapsă. 
Nu ştiu. S-a întâmplat, presupun. Există mereu data 
viitoare... 

Alex privi în altă parte şi atunci îl văzu. Dinte de Argint 
purta o jachetă Gore-Tex portocalie. Probabil credea că va 
ploua. Era un spaţiu mare între terase şi teren, şi Alex îl 
văzu pe Dinte de Argint depărtându-se de mulţime. Mergea 
intenţionat prin faţa peluzei sud, fără să se îndrepte spre 
vreo ieşire. Alex putu să-l examineze cum trebuie pentru 
prima dată. Avea vreo douăzeci de ani. Nu era englez. 
Arăta ca unul din Orientul Mijlociu. Avea părul lung şi 
murdar. Nu numai dinţii săi aveau nevoie de îngrijiri. Alex îl 
urmări prin spatele porţii, către tunelul jucătorilor. Ce căuta 
acolo? se întreba mereu asta. 

Dinte de Argint ajunse la tunel şi dispăru din câmpul lui 
de vedere. Alex grăbi pasul, recunoscător pentru permisul 
de trecere pe care-l avea la gât. Vreo doi gardieni îl priviră, 
dar niciunul nu încercă să-l oprească. Se gândi că probabil 


— 103 — 


şi Dinte de Argint avea un permis. Dacă era aşa, cum îl 
obținuse? Sau era oare falsificat? 

Ajunse la tunel, care era înconjurat de o mare de scaune 
albastre goale şi de cabina presei exact deasupra. Nouă 
trepte duceau în jos la o poartă metalică de modă veche. În 
condiţii normale, Alex ar fi dat orice să se afle acolo. Privise 
echipa preferată ieşind de unde se afla acum de 
nenumărate ori. Vedea miile de spectatori, le auzea 
cântecele şi bătăile din palme, într-un vuiet de bucurie când 
apăreau jucătorii. Aceasta era cu adevărat gura leului. Dar 
nu se bucura deloc. În ciuda tuturor lucrurilor, Alex ştia că 
se băga în belea încă o dată. Se părea că nu putea scăpa 
de asta. 

Alex intră într-o incintă modernă, surprinzător de goală, 
cu tavanul atât de jos, încât era apăsător, şi cu gresie gri pe 
jos. Nu era nici urmă de Dinte de Argint. Se vedeau doar 
două pubele argintii şi o bancă pe care jucătorii răniţi 
primeau primul ajutor. Aerul era cald şi arid, reciclat la 
nesfârşit de un sistem de aer condiţionat puternic. Totul 
mirosea a nou şi Alex îşi aminti că patronul echipei Chelsea 
cheltuise sute de mii de lire pentru amenajarea acestui 
spaţiu. Deschise o uşă şi dădu cu ochii de o încăpere pentru 
conferinţe, un spaţiu dreptunghiular cu vreo douăzeci de 
scaune aşezate cu faţa spre o platformă îngustă. Jurnaliştii 
plecaseră deja. Exista şi o încăpere alăturată, cu doi pereţi 
acoperiţi cu reclame aşezate cu grijă, şi Alex recunoscu 
locul în care Adam Wright fusese intervievat doar cu câteva 
minute înainte. 

Încercă o altă uşă. Când o împinse, auzi voci venind de 
dinăuntru. Una era foarte familiară. Ţinu uşa întredeschisă 
şi privi înăuntru. Da. Jachetă de Camuflaj era acolo. Ultima 
dată când îl văzuse Alex, acesta trăgea în el cu un pistol cu 
acţiune simplă FP9, blocându-i ieşirea dintr-o clădire în 
flăcări. Acum stătea cu spatele la uşă şi cu mâinile în 
şolduri. Dinte de Argint şi Ochelari erau cu el. Ei îl 
înconjurau pe un al patrulea bărbat, care stătea pe o bancă, 
având un prosop în jurul taliei. 

Era Adam Wright. Acesta era vestiarul echipei oaspete. 


— 104 — 


Privind prin deschiderea îngustă - Alex nu îndrăznise să 
deschidă uşa mai larg - văzu băncile căptuşite în albastru, 
dulapurile de vestiar, dozatorul de sucuri şi apă, duşurile şi 
toaletele ultramoderne din partea cealaltă. Tavanul era jos 
şi aici. Alex aproape că simţea greutatea tribunelor de 
deasupra. 

Căpitanul echipei Stratford East era singurul jucător din 
cameră. Ceilalţi probabil că plecaseră când el era la 
interviu, luându-şi tălpăşiţa cât mai repede după pierderea 
meciului. Adam Wright privea în sus către cei trei bărbaţi 
de deasupra lui. Era, în mod evident, surprins să-i vadă. 

— Dacă nu vă supăraţi, spuse el, tocmai voiam să fac 
duş. De obicei, nu primim vizitatori în vestiar. 

— Noi reprezentăm Clubul Suporterilor Stratford East, 
spuse Jachetă de Camuflaj. Şi avem ceva să vă dăm. 

— Un cadou de mulţumire, adăugă Ochelari. 

— Aşa e. Să vă mulţumim pentru tot ce aţi făcut pentru 
echipă. 

Jachetă de Camuflaj scoase o cutie din plastic din 
buzunar şi i-o întinse. 

Adam Wright o luă. 

— Ei, e foarte frumos din partea voastră. Dar dacă nu vă 
supăraţi, o voi deschide mai târziu. 

— Am prefera s-o deschideţi acum. 

Alex se afla la doar câţiva metri de căpitanul echipei 
Stratford East, care stătea cu faţa către el. Privi cum 
jucătorul deschide cutia şi scoate un medalion aurit cu un 
lanţ. Era un cadou adecvat. Adam Wright purta mai multe 
bijuterii decât majoritatea femeilor: cercei, brățări şi câte 
un colier în fiecare zi a săptămânii. Dar asta nu avea sens. 
Cei trei bărbaţi erau asasini. Ce căutau ei, să-i ofere cadouri 
unui fotbalist care tocmai ratase un meci? 

— Este foarte drăguţ, spuse căpitanul echipei Stratford 
East, ţinând medalionul. Era rotund, cam de mărimea unui 
mini disc. Avea o figură gravată pe o faţă. Era el, dând gol 
către poartă. E grozav! exclamă el. Le puteţi spune fanilor 
că, ştiţi, apreciez asta. 

— Nu îl puneţi? întrebă Jachetă de Camuflaj. 


— 105 — 


— Bineînţeles! Wright îl trecu peste cap. Medalionul îi 
stătea pe pieptul muşchiulos. E destul de uşor. Din ce e 
făcut? 

— Din cesiu, spuse Jachetă de Camuflaj. 

Adam Wright păru derutat. 

— E preţios? întrebă el. 

— O, da. Să pui mâna pe el poate fi crimă... 

Ceva îl înţepă pe Alex în ceafă. Băiatul păşi înapoi, lăsând 
uşa de la vestiar să se închidă şi nu mai auzi nimic din 
conversaţie. 

Era ceva din atingerea unei arme de neconfundat. Nu 
numai răceala metalului; era şoapta morţii care o însoțea. 
Foarte încet, Alex se întoarse. Văzu arma ţinută de două 
mâini, din care una bandajată. Ştia că acela care o ţinea 
avea măcar vreo două degete rupte. Alex şi-l aminti din 
camera de rezonanţă magnetică de la spitalul St. 
Dominic's. Era scund şi bine făcut. Alex îl numise Ceas de 
Oțel, dar ceasul nu mai era acolo. Probabil că fusese distrus 
când bărbatul fusese prins de aparatul pentru RMN. Alex 
era surprins că acelaşi lucru nu se întâmplase şi cu gâtul 
lui. 

— Tu! 

Ceas de Oțel era şocat să-l vadă pe Alex. 

Alex ridică mâinile. 

— Cred că nu ştiţi cât e ora? întrebă el. 

Ceas de Otel se strâmbă. Părea nesigur de ce are de 
făcut. Era gata să intre în vestiar; ceilalţi membri ai Forţei 
Trei îl aşteptau. Dar avea o problemă personală de rezolvat 
cu Alex. 

Se decise. 

— Vom pleca împreună în linişte, ordonă el. Voi merge în 
spatele tău. Arma nu va fi la mai mult de câţiva centimetri 
depărtare de tine. Nu vei vorbi; nu te vei opri. Dacă încerci 
ceva - orice - îţi trag un glonţ în spate. Înţelegi? 

— Unde mergem? 

— La o camionetă. Îţi voi arăta. Acum mişcă. 

Alex nu avea de ales. Vedea că Ceas de Otel era serios. 
Avea să-l ducă în afara stadionului şi să-l ia prizonier a doua 


— 106 — 


oară. Alex ştia că, dacă urcă în camionetă, oricum avea să 
fie mort. Atât Jachetă de Camuflaj, cât şi Ceas de Oțel 
aveau de reglat nişte conturi cu el. Erau adulţi. Asasini de 
meserie. El era un copil. Dar îi învinsese de două ori. Avea 
să îi distreze să-l facă să plătească. 

Ceas de Oțel făcu semn cu arma şi Alex păşi pe un 
coridor ce se îndepărta de tunel. Observase că bărbatul 
purta un permis de trecere exact ca al lui. Trebuia să fie 
fals. Nu era nimeni în jur, dar chiar dacă ar fi apărut cineva 
de la pază, Alex nu putea face nimic. Dacă ar fi strigat după 
ajutor, Ceas de Otel l-ar fi ucis şi ar fi fugit. Erau încă sute 
de oameni pe Stamford Bridge; era simplu să dispară în 
mulţime. 

Alex se gândi repede la Adam Wright şi se întrebă ce se 
întâmpla în vestiar. Dar nu putea face nimic pentru 
fotbalist. Era mai îngrijorat pentru sine. 

Părăsiră clădirea. Peluza est era acum în spatele lor, 
terasele ridicându-se de la pământ. Drept în faţă era un 
perete înalt. Alex ştia că dincolo de el trecea calea ferată - 
peretele fusese construit pentru a ţine zgomotul deoparte. 
De partea cealaltă a şinelor se afla un cimitir. Alex fusese 
acolo când unchiul său, lan Rider, fusese îngropat. Trebuia 
să gândească. Dacă nu făcea repede ceva, nu era exclus să 
i se alăture curând. 

Ceas de Otel îl împinse cu arma, lovindu-l intenţionat. 
Văzuse doi poliţişti de partea cealaltă a porţilor care 
dădeau în Fullham Road. Era o coadă nesfârşită de oameni 
care treceau încet de porţi. Barurile, restaurantele şi 
hotelurile erau deschise. Alex se opri. Nu-i venea să creadă 
că urmau să treacă prin mijlocul a toate astea. 

Ceas de Oțel simţi ezitarea sa. 

— Vom merge acum, sâsâi el. Ţine minte. Arma nu se 
vede. Un singur glonţ şi nimeni nu va şti de unde a venit. 
Vei zace în şanţ, şi eu voi fi plecat. Treci de porţi şi 
traversează strada. Îţi voi spune eu unde să mergi după 
asta. 

Alex începu să înainteze, având peretele în stânga. O luă 
după colţ şi văzu casele de bilete şi magazinul de suveniruri 


— 107 — 


chiar în faţa lui. Fanii Stratford East păreau să fi plecat, 
luând dezamăgirea cu ei. Dar suporterii lui Chelsea nu se 
grăbeau. Era o după-amiază plăcută şi era un loc în care să 
întâlneşti prieteni, savurând victoria. Alex ştia că situaţia sa 
avea să se înrăutăţească cu fiecare pas pe care-l făcea. 
Chiar acolo, acum, trebuia să poată face ceva. Erau şi cei 
doi poliţişti care vorbeau unul cu celălalt, neştiind că e în 
neregulă ceva. Trebuiau să fie alte zeci pe Fullham Road. 
Dar odată ce Alex se îndepărta de mulţime, avea să fie 
expus complet. Ceas de Oțel spusese ceva despre o 
camionetă. Alex îşi imagină uşa de oţel închizându-se în 
urma lui. În acel moment avea să fie ca şi mort. 

Trebuia să facă acum ceva, înainte să fie prea târziu. 
Privi peste umăr. Ceas de Oțel era atent, păstrând o 
distanţă între ei. Bărbatul avea mâinile ascunse sub 
jachetă. Nici nu părea că cei doi sunt împreună, dar Alex 
ştia că arma era îndreptată către el. Dacă ar fi încercat 
ceva, Ceas de Oțel ar fi tras prin material. Nu putea vorbi; 
nu se putea întoarce. Trebuia să meargă. 

Porţile se apropiau. Fullham Road era după ele. Unul 
dintre poliţişti dădea cuiva indicaţii. Dar nu aveau să-l ajute 
pe el. Dar mulţimea? În faţa lui, aproape de ieşire, zări ceva 
roşu şi negru. Doi suporteri Stratford East în tricourile 
echipei. Unul din ei era chel, cu ochi mici, roşii şi o faţă 
aspră, marcată de semne. Se certa cu fanii Chelsea care 
plecau şi Alex văzu că acesta era pus pe harţă. Se legăna 
pe picioare. Probabil că băuse. Dar erau prea mulţi poliţişti 
în jur. Tot ce avea era atitudine - şi arăta din plin că o avea. 

Alex se îndrepta către el, cu Ceas de Oțel în spatele lui. 
Şi deodată îi veni o idee. Ceas de Oțel supraveghea orice 
mişcare a sa. Dar nu-i vedea faţa. Nu vedea ce făcea cu 
mâinile. 

Dar suporterul Stratford East putea. 

Alex încetini. 

— Mergi în continuare! ordonă Ceas de Oțel cu o voce 
joasă, urâtă. 

Alex se holba la bărbatul chel. Citise odată undeva că, 
dacă te uiţi atent la cineva mult timp, persoana respectivă 


— 108 — 


devine conştientă de tine. Încercase acest lucru destul de 
des când se plictisea în clasă. Acum îşi concentra toată 
atenţia asupra bărbatului în timp ce continua să meargă 
înainte, făcându-şi loc prin mulţime. 

Bărbatul privi în sus. Nu era telepatie; pur şi simplu nu-l 
putea evita. Alex era cam la cincisprezece metri distanţă, 
apropiindu-se mereu. Oamenii treceau prin faţa lui - taţi cu 
fiii lor, cupluri, fani îmbrăcaţi în costumul albastru al 
Chelsea -, dar Alex îi ignora. Ochii săi erau aţintiţi asupra 
suporterului Stratford East. 

Chelul îl observă. Ochii i se îngustară. 

Alex îşi ţinea mâna pe piept. Cu privirea fixată pe bărbat, 
ridică două degete încet şi deliberat, apoi lăsă să cadă unul 
din ele. Fără ca Ceas de Oțel să-l vadă, el semnalase scorul: 
2-1. Şi ridicase degetul mijlociu în mod ofensator. Alex se 
strâmbă la suporter, încercând să pară cât de agresiv 
putea. Suporterul făcu ochii mari. Alex repetă semnul. 
Aceasta era cea mai ofensatoare insultă pe care o putea 
adresa bărbatului fără să deschidă gura. 

Alex avusese dreptate. Suporterul era beat. Privise cum 
echipa sa pierduse cu aproape la fel de mult dezgust ca şi 
Drevin însuşi şi lovitura de pedeapsă ratată în ultimele 
secunde îl înrăise. Şi iată că un puşti tupeist, un suporter 
Chelsea îşi bătea joc de el! Ei bine, la dracu' cu poliţia! La 
dracu' cu mulţimea. Nu avea de gând să stea şi să suporte. 
Avea să-i facă felul. 

Se repezi înainte. Alex simţi o undă de exaltare când 
văzu că tactica sa funcţionase. In spatele său, Ceas de Otel 
nu realizase ce se întâmpla. Trebuia ca totul să se petreacă 
foarte repede; Alex avea nevoie de elementul surpriză. 

Suporterul Stratford East se opri în faţa lui, blocându-i 
calea. 

— Care e problema ta? întrebă el. 

Alex se opri - nu avea de ales - şi îl simţi pe Ceas de Otel 
izbindu-se de el. Nu mai exista nicio distanţă între ei. 

— Am spus - care e problema ta? ` 

Alex nu spuse nimic. | se ordonase să nu vorbească. In 
schimb, îşi schimonosi faţa într-o grimasă de amuzament, 


— 109 — 


bătându-şi joc de bărbatul care stătea în faţa lui. 

Funcţionă. Suporterul îl înjură şi întinse pumnul drept. 
Alex se aplecă. Pumnul trecu de capul lui şi izbi gâtul lui 
Ceas de Oţel, care stătea chiar în spatele lui. Arma se 
descărcă. Glonţul îl nimeri pe suporter în braţ. Izbucni 
panica. Deodată toată lumea tipa şi alerga, conştientă că 
cineva fusese împuşcat, dar fără să ştie cine trăsese. Cei 
doi poliţişti intrară pe porţi. În spatele lor un al treilea 
poliţist apăru călare. Calul necheză şi începu să-şi croiască 
drum prin mulţimea care se împrăştia. 

Suporterul Stratford East stătea pe jos, ţinându-se de 
braţul rănit. Lui Alex îi păru rău pentru el, dar nu avea de 
gând să zăbovească. |n secunda în care arma se 
declanşase, el se  îndepărtă, plonjând în mulţime, 
strecurându-se în dreapta şi în stânga, în speranţa că Ceas 
de Oţel nu va avea şansa să tragă din nou. 

Se sincronizase perfect. Ceas de Oțel nu îndrăzni să mai 
tragă o dată. Era deja prea multă lume între el şi Alex. Şi nu 
putea scoate arma fără să atragă atenţia asupra sa. Poliţia 
era peste tot. Nu mai putea face nimic. 

Alex alergă, trecu de magazinul Chelsea către intrare, 
unde îl lăsase maşina înainte de meci. Tamara Knight se 
afla acolo. Părea alarmată şi Alex se întrebă dacă auzise 
împuşcătura. Apoi realiză că ea se uita la el. Se vedea pe 
faţa lui că ceva era în neregulă. 

— Alex? Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Chemaţi ajutoare! exclamă el. Chemaţi poliţia. Orice. 
Inspiră adânc. Trebuie să trimiteţi pe cineva la vestiare. 
Adam Wright. Cred că este în pericol. 

— Cum? Despre ce vorbeşti? 

— Forţa Trei. Era prea complicat să explice. Asistenta 
personală a lui Drevin îl privea de parcă era sonat. De unde 
să înceapă? Aveţi încredere în mine, imploră el. Trebuie să 
trimiteţi paza la vestiare. Vă rog! Credeţi-mă... 

Tamara se uită la el câteva secunde, cântărindu-l. Nu 
părea să-l creadă. Dar apoi aprobă din cap. 

— Bine, atunci. Este un paznic înăuntru. Se întoarse şi se 
îndreptă în grabă către tribuna vestică. 


— 110 — 


Dar era deja prea târziu. 

Cei trei bărbaţi părăsiseră vestiarul. Adam Wright era 
singur. Juca între degete noul medalion primit. Avea mai 
mult de o duzină acasă - din aur şi platină. li plăcuseră 
mereu medalioanele, chiar de când era un băieţel, în Essex. 
| se părea că i se potrivesc. 

Era ciudat, totuşi. Să primească un cadou după un astfel 
de meci. Adam Wright se gândi la lovitura de pedeapsă 
ratată în timp ce se îndrepta către duş. Oricum ar fi privit 
lucrurile, nu avea un sezon bun. Poate era vremea să se 
gândească la un nou transfer. Trebuia să fie atent. Dacă 
jocul său începea să scadă, putea pierde din afacerile cu 
reclame şi sponsorizări. Şi, dacă s-ar fi întâmplat asta, cum 
avea să-şi plătească următorul Ferrari? 

Scoase prosopul. Zâmbi zărindu-se într-o oglindă. Avea 
un corp perfect şi îi plăcea cum îi stătea cu medalionul pe 
piept. De-abia aştepta să i-l arate lui Cayenne. 

Dădu drumul la apă la maximum. Apa fierbinte ţâşni în 
jos. Păşi sub jet şi apa îi inundă gâtul şi umerii. Se întoarse. 

Bărbaţii care îi dăduseră lui Adam Wright medalionul îi 
spuseseră că era făcut din cesiu. Ce nu îi spuseseră era că 
cesiul este un metal alcalin din prima grupă a tabelului 
periodic al elementelor. Nu se găseşte în natură. Are doar 
un electron în stratul exterior. Şi, ca toate metalele alcaline, 
reacţionează extrem de violent când este expus la apă. 
Medalionul avusese un strat de ceară pentru a-l proteja de 
atmosferă, dar ceara se topea acum la duş. 

Adam Wright ştiu că era ceva în neregulă când simţi o 
arsură puternică. Se gândi un moment că apa era prea 
fierbinte. Apoi privi în jos şi, spre uimirea lui, văzu o flacără 
strălucitoare izbucnind în faţa lui. Deschise gura ca să ţipe 
şi, în acel moment, medalionul din cesiu explodă. Ţipătul i 
se stinse în gât. Cu apa curgând, căzu în genunchi cu 
mâinile întinse şi, timp de o secundă, arătă exact ca un 
portar, la câteva secunde după ce lăsase mingea să intre în 
poartă. Apoi căzu înainte şi rămase nemişcat. 

Două minute mai târziu, uşa vestiarului se deschise şi un 
grup de oameni de la pază se năpustiră înăuntru. Nu mai 


— 111 — 


puteau face nimic. Adam Wright zăcea pe podea, cu apă în 
jurul lui. Din pieptul său ieşea fum, urcând pe la subsuori. 
Căpitanul echipei Stratford East şi atacantul Angliei 
executase ultimul lui penalty. 
Şi cei care veniseră după el nu rataseră. 


— 112 — 


DATA DE EXPIRARE 


În ziua următoare, Alex juca tenis de masă cu Paul 
Drevin. Incă o dată, Paul îl bătea. Scorul era 15-18 şi era la 
serviciu. Lovi mingea, încercând să-i exprime un efect de 
rostogolire. Paul o pară. Alex se repezi şi o prinse. Mingea 
lovi colţul mesei şi sări peste marginea lui Paul. 16-18. Mai 
avea o şansă. 

Cei doi băieţi jucau în cea mai deosebită încăpere în care 
Alex fusese vreodată. Era mai lungă de şaizeci de metri, 
dar avea o lăţime de doar şase metri, ca un trabuc 
supradimensionat, cu hublouri de-a lungul pereţilor. O parte 
din cameră avea covor şi scaune luxoase din piele, aşezate 
în jurul unei măsuţe de cafea, un dulap cu băuturi şi un TV 
cu ecran lat. Apoi era zona de jocuri: cu masă de ping-pong, 
de biliard, PlayStation şi sală de fitness. Alături era o 
bucătărie mică, dar bine echipată şi, de partea cealaltă, 
închis, un birou cu o bibliotecă şi masă de conferinţe unde 
Nikolai Drevin lucra acum. 

Şi toate acestea se aflau la doisprezece de mii de metri 
deasupra Pământului. 

Alex şi Paul se îndreptau către America, zburând cu 
avionul particular 747 al lui Drevin, pe care acesta îl 
adaptase nevoilor personale. Fără scaune îngrămădite şi 
mâncare de la microunde pe tăvi din plastic. Interiorul 
acestui avion era de neimaginat. Cu excepţia zgomotului 
motoarelor şi a turbulenţelor ocazionale, Alex cu greu ar fi 
crezut că se află în aer. 

Era bucuros să fie departe de Anglia. 

Moartea lui Adam Wright ajunsese, bineînţeles, pe prima 
pagină a fiecărui ziar. Devenise şi principalul subiect al 
tuturor programelor de ştiri de la TV. De data aceasta, Alex 
nu fusese implicat - şi pentru asta trebuia să-i 
mulţumească Tamarei Knight. Ea era singura care ştia că îl 
văzuse şi-l urmărise pe unul dintre ucigaşi la Stamford 
Bridge şi, când cadavrul fusese descoperit la duş, ea 
hotărâse să păstreze informaţia pentru sine. După cum îi 


— 113 — 


spusese lui Alex, el trecuse prin destule. Forţa Trei se 
declarase deja responsabilă pentru crimă, explicând că 
fotbalistul reprezentase o altă victimă în războiul lor 
împotriva lui Drevin. Ce diferenţă ar fi fost dacă Alex ar fi 
fost târât în asta încă o dată? 

Tamara era şi ea în avion, aşezată într-unul din scaune, 
citind o carte. Alex privi coperta şi văzu titlul. Citea o istorie 
a călătoriilor în spaţiu, evident pregătindu-se pentru 
lansarea care urma să aibă loc în doar trei zile. Privi în sus 
pentru puţin timp în timp ce el îşi pregăti următorul 
serviciu, apoi dădu pagina. 

Alex pierdu serviciul şi, două puncte mai târziu, şi meciul. 
Se întreba dacă ajunseseră deja deasupra coastei 
canadiene. Trecuseră cinci ore de când părăsiseră 
aeroportul Heathrow şi, cu tot confortul din avion, era 
conştient de faptul că se afla într-un spaţiu ciudat, gol, 
bântuind la marginea lumii, între două fusuri orare. 

— Ţi-e foame? îl întrebă Paul. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Alex. 

Avionul avea bucătar şi două stewardese, care le 
serviseră o masă cu fructe proaspete, cafea şi cornuri, 
imediat după ce decolaseră. 

— Putem vedea un film dacă vrei. 

— Bine. 

Paul puse jos paleta şi se lăsă într-unul din scaunele de 
alături. 

— Păcat că nu avem mai mult timp la New York, spuse el. 
Chiar voiam să ţi-l arăt. Este un oraş ca lumea, în care e 
bine numai să te plimbi. Şi are magazine grozave. Voiam să 
cumpăr multă aparatură. 

— Cât timp vom sta acolo? 

— Tata spune că doar o zi. Trebuie să întâlnească nişte 
oameni - sau plecăm direct spre Flamingo Bay. Paul apăsă 
un buton de pe braţul scaunului şi, un moment mai târziu, 
apăru una din stewardese. Putem vedea un film? întrebă el. 

— Bineînţeles. Stewardesa zâmbi. Vă voi aduce meniul. 
Şi doriţi ceva de băut? 

— Eu vreau o cola. Alex? 


= 114 — 


— Nu, mulţumesc. 

Alex se aşeză faţă în faţă cu Paul, evitând privirea 
acestuia. | se părea că Paul semăna mai mult cu tatăl său 
decât realiza el. In ciuda protestelor sale, se încadra perfect 
în stilul de viaţă de miliardar, cu avion particular, case în 
întreaga lume şi libertate totală. Amândoi ar fi trebuit să se 
afle la şcoală. Alex se gândi la Brookland şi îşi dori să fie cu 
prietenii săi, jucându-se şi intrând în belele - să se întoarcă 
la realitate. 

Se simţea vinovat deoarece, deşi nu-i spusese nimic lui 
Paul, se hotărâse deja. De îndată ce ajungeau la New York, 
avea să părăsească familia Drevin. Îi părea rău pentru Paul. 
Din ce în ce mai mult, celălalt băiat părea să se bazeze pe 
prietenia lor, purtându-se cu el ca şi cu celelalte lucruri de 
care dispunea. Paul nu alesese asta, dar aşa era să fie şi, 
într-o zi, urma să iasă şi el în lume şi să ia decizii 
importante. 

Dar Alex se săturase. Nikolai Drevin nu avea nimic din 
ce-şi dorea el. Mai mult decât atât, Alex devenea din ce în 
ce mai stingherit, conştient de plasa invizibilă care-l 
înconjura. Se întâlnise deja cu Forţa Trei de două ori. Poate 
că a treia oară nu mai era la fel de norocos. Oricare ar fi 
fost disputa lor cu Drevin, nu voia să fie implicat în ea. 

Şi mai era şi problema lui Drevin însuşi. Erau multe care 
nu se legau. Dacă era îngrijorat de siguranţa lui Paul, de ce 
nu pusese gărzi la spital? Şi era, oare, o coincidenţă că 
răpitorii îl duseseră pe Alex într-o clădire pe care Drevin - 
sau una din multele sale companii - o deţinea? Alex se 
gândi la întâlnirea cu Kaspar. Şeful Forţei Trei era gata să-i 
taie un deget - şi ar fi făcut-o dacă Alex nu l-ar fi convins 
cine este. Dacă Paul Drevin ar fi fost răpit, ar fi fost 
desfigurat. De ce? Exista vreo răfuială personală între 
Nikolai Drevin şi Kaspar pe care amândoi o ţineau ascunsă? 

Alex nu avea încredere în Drevin. Acesta era adevărul. 
Când se întrecuseră pe pistă, Drevin încercase să-l omoare. 
Dacă Alex s-ar fi răsturnat în tunel, ar fi fost strivit - şi asta 
pentru că rusului nu-i plăcea să piardă. Pierduse împotriva 
lui Chelsea şi, ca rezultat, un om murise. Oare Drevin era 


— 115 — 


răspunzător şi pentru asta? Alex îşi aminti că-l văzuse 
vorbind la telefon la câteva secunde după terminarea 
meciului. Şi, când Alex îl zărise pe Dinte de Argint, acesta 
băga ceva în buzunar. Putea fi un telefon? Oare primise 
ordin direct de la Drevin? 

Ei bine, se hotărâse. De îndată ce ajungea la New York, 
avea să o sune pe Jack Starbright, care se afla la doar două 
ore distanţă, în Washington. Ştia că ea s-ar fi bucurat să i 
se alăture, mai ales dacă ar fi aflat că este în pericol. l-ar fi 
spus lui Nikolai Drevin că îi era dor de casă. Nu conta ce 
scuză avea să inventeze. Când Drevin şi fiul său vor zbura 
către Flamingo Bay, urmau să călătorească fără el. 

— E totul în regulă, Alex? 

Alex privi în sus şi realiză că Tamara Knight îl examina. 
Încă nu se lămurise în privinţa ei. Nu se purtase niciodată 
deosebit de prietenos cu el şi părea complet devotată lui 
Nikolai Drevin. Pe de altă parte, după câte ştia el, nu-i 
spusese despre implicarea lui în moartea lui Adam Wright. 
Chiar acum, îl studia cu suspiciune. Poate că şi ea încerca 
să se dumirească în privinţa lui. 

— Sunt bine, mulţumesc, spuse Alex. 

— Aştepţi cu nerăbdare lansarea? 

Alex ridică din umeri. 

— Cred că da. 

Paul alesese un film. Luminile din centrul cabinei se 
micşorară şi, câteva minute mai târziu, începu filmul. 


Era imediat după ora unu, la New York, când aterizară pe 
Aeroportul JFK. Nikolai Drevin ieşise din birou în ultima oră 
a zborului, îi dictase o scrisoare Tamarei şi se întreţinuse cu 
Paul. O parte din conversaţie era în rusă şi Alex avu 
impresia că tatăl şi fiul vorbeau despre el. 

Avionul 747 trase la o zonă de aşteptare. Privind pe 
geam, Alex zări o limuzină cu şofer aşteptându-i. Presupuse 
că un om atât de bogat şi de influent precum Drevin nu 
trebuia să stea cu toţi ceilalţi la rând pentru controlul 
vamal, şi avea dreptate. Uşa avionului se deschise automat 
şi doi bărbaţi în costume - de la vamă - intrară. Unul din ei 


— 116 — 


avea o servietă metalică ce conţinea un computer şi o 
ştampilă uzată pentru paşapoarte. 

— Bună ziua, domnule Drevin, spuse bărbatul. Era tânăr, 
proaspăt bărbierit, cu păr blond scurt şi ochelari fumurii. 
Bine aţi venit la New York! 

— Mulţumesc. Drevin îşi scoase paşaportul. 

Bărbatul îl scană pe computer fără ca măcar să-l 
privească, apoi ştampilă una dintre pagini. Făcu acelaşi 
lucru pentru Paul şi Tamara. Pe al lui Alex îl luă la sfârşit, se 
uită la fotografie şi o lăsă mai jos, în spatele capacului 
servietei. Ofiţerul vamal îl ridică înapoi cu o privire de 
nedumerire politicoasă. 

— Îmi pare rău, domnule, spuse el către Drevin. Avem o 
problemă aici. 

— Ce problemă? Drevin era enervat. 

— Paşaportul acesta este expirat. A expirat acum două 
zile. 

— Nu este posibil. Drevin se întinse după paşaport Privi 
data de expirare, apoi pe Alex. Omul are dreptate, spuse el. 

— Nu. Alex era şocat. Era adevărat că nu se uitase atent 
la paşaportul său de multă vreme, dar era sigur că-l avea 
de numai patru ani. Era o fotografie caraghioasă cu el la 
zece ani; îşi aminti cum mersese cu Jack să o facă. Nu se 
poate! protestă el. 

Drevin îi dădu paşaportul. Alex îl studie. Aceeaşi 
fotografie. Tunsoarea groaznică îl ruşina ca de obicei. 
Figurau semnătura lui şi numele şi adresa lui lan Rider, 
acesta fiind cea mai apropiată rudă a lui. Dar ofiţerul vamal 
avea dreptate. Paşaportul său expirase cu o zi înainte ca el 
să părăsească Londra. 

— Dar cum s-a putut întâmpla? se întrebă Alex. Nu-i 
venea să creadă că fusese atât de prostuţ. De ce nu au 
observat pe Heathrow? 

— Presupun că nu s-au uitat cu atenţie, spuse 
americanul. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Drevin. Vocea îi suna rece. 

— Ei bine, domnule, îmi pare rău, dar nu-i putem permite 
oaspetelui dumneavoastră să intre în Statele Unite. In 


— 117 — 


condiţii normale, ar fi trimis înapoi acasă, dar cred că 
putem rezolva. Cât timp plănuiţi să staţi aici? 

— Mai puţin de douăzeci şi patru de ore, răspunse 
Drevin. Plecăm mâine. 

— În acest caz, îl putem ţine pe domnul Rider aici, la 
aeroport va fi ca şi cum ar fi în tranzit. Îl puteţi lua când 
plecaţi. 

— Dar băiatul doreşte doar să stea aici o noapte. Nu 
poate fi o ameninţare pentru siguranţa americană, încât să 
nu-i permiteţi să stea cu mine! 

— Îmi pare foarte rău, domnule Drevin. Asta e situaţia. Ar 
trebui, într-adevăr, să se afle în drum spre Marea Britanie. 
Fac tot ce se poate. Dar nu-i pot permite să intre. 

— Nu înţeleg, insistă Alex. L-am făcut acum patru ani - 
sunt sigur de asta. Se simţea nedreptăţit. Atât Drevin, cât şi 
fiul său se uitau la el de parcă ar fi fost numai vina lui, ceea 
ce, într-un fel, era adevărat. 

— Se pare că nu avem de ales, Alex, spuse Drevin. Se 
întoarse către ofiţerul vamal. Unde îl veţi ţine? 

— Avem camere aici la aeroport, domnule. Va avea TV şi 
un duş. Vă asigur că va fi în regulă. 

— Atunci, se pare că va trebui să te luăm mâine, Alex. 

Drevin se ridică şi părăsi avionul. Paul şi Tamara îl 
urmară. Asistenta nu spusese nimic pe durata discuţiei. 
Alex privi pe fereastră cum aceştia intră în limuzină. Apoi 
plecară şi rămase singur cu cei doi americani. 

— Ai vreun bagaj de mână? întrebă unul din ei. 

— Nu. 

— OK. Numele meu este Shulsky. Ed Shulsky. Vino cu 
mine. 

Alex îl urmă pe american pe pistă, iar celălalt ofiţer 
vamal veni în spatele lor. O altă maşină îi aştepta şi Alex se 
urcă în spate. Shulsky se urcă în faţă. Celălalt rămase. 

— Stai liniştit. Nu va dura mult, spuse Shulsky. 

Uşile se închiseră automat. Alex, departe de a fi liniştit, 
se lăsă pe spate şi privi încotro se îndreptau. 

leşiră din aeroport, trecură de o barieră dublă şi de o 
poartă. Deja era ciudat. Nu spusese Shulsky că avea să-şi 


— 118 — 


petreacă noaptea pe JFK? Dar se părea că se îndreptau 
către Manhattan. Şoferul intră în traficul de pe strada care 
ducea către podul Brooklyn şi, deodată, Alex se trezi privind 
peste apă, către cel mai frumos orizont din lume. Chiar şi 
acum, în aceste circumstanţe, priveliştea îl emoţiona, 
aroganţa magnifică a zgârie-norilor strânşi grămadă pe 
insula haotică, crispată, un monument al puterii, al 
succesului şi al stilului de viaţă american. 

Alex se aplecă înainte. 

— Unde mergem? întrebă el. 

— Ajungem în curând, răspunse Shulsky. 

— Am crezut că aţi spus că rămânem la aeroport. 

— Relaxează-te, Alex! Vom avea grijă de tine. 

Alex ştia că se petrecea ceva. Nu fusese nimic în 
neregulă cu paşaportul lui. Era sigur de asta. Dar nu putea 
face nimic. Era încuiat într-o maşină, în cealaltă parte a 
lumii, şi nu putea decât să stea aşezat pe spate şi - după 
cum ar fi spus americanii - să fie luat la o plimbare cu 
maşina. 

Privi pe fereastră în timp ce traversau podul şi o luară 
spre nord, către pustiul groaznic unde se aflase cândva 
World Trade Center. Vizitase New Yorkul de câteva ori şi 
avea amintiri plăcute despre oraş. Acum era dus prin Soho, 
în sudul Manhattanului. 

Maşina încetini şi observă o galerie de artă cu o vitrină 
plină de desene animate, cu numele scris cu litere aurii pe 
sticlă. Intrară într-un garaj. Alex oftă şi scutură din cap. 
Acum ştia exact unde se afla. 

În Miami se numeau Centurion International Advertising. 
Galeria de aici, din New York, se numea Creative Ideas 
Animation. Două nume diferite, dar aceleaşi trei litere. 

CIA. 

Maşina urcă la primul etaj al garajului şi se opri. Shulsky 
ieşi şi deschise uşa pentru Alex. 

— Pe aici, îi zise el. 

Alex îl urmă către o uşă de metal goală, care ar fi putut 
duce într-o cameră frigorifică sau poate în încăperea unui 
generator electric. Era un cifru de acces pe perete şi 


— 119 — 


Shulsky introduse un cod din şapte cifre. Se auzi un zgomot 
şi uşa se deschise. Alex intră printr-un coridor gol, cu 
camere TV cu circuit închis îndreptate către el şi o altă uşă 
la capăt. Se deschise în timp ce el se apropia. 

Acolo era o zonă plăcută de primire şi, după ea, birouri 
pline de telefoane şi de calculatoare. Două telefoniste 
stăteau după biroul principal, iar bărbaţi şi femei în costum 
treceau de-a lungul coridoarelor mochetate. Un bărbat de 
culoare, cu păr alb şi mustață, îl aştepta. Alex îl recunoscu 
pe dată. Se numea Joe Byrne. Era directorul adjunct al 
operaţiunilor din Departamentul de Acţiuni sub Acoperire al 
CIA din Statele Unite. 

— Mă bucur să te revăd, Alex, spuse el. 

— Nu sunt atât de sigur, răspunse Alex. Acum îşi aminti 
că paşaportul său dispăruse pentru scurt timp în servieta 
lui Shulsky. Mi-aţi substituit paşaportul, spuse el. Cel pe 
care i l-aţi arătat lui Drevin era fals. 

Joe Byrne aprobă din cap. 

— Vino pe aici. Să-ţi arăt biroul meu. Cred că e timpul să 
stăm puţin de vorbă. 


— 120 — 


CEL MAI MARE CRIMINAL DIN LUME 


Biroul lui Byrne era identic cu cel pe care Alex îl vizitase 
în Miami. Avea aceeaşi mobilă obişnuită, aceeaşi pereţi goi, 
acelaşi aer condiţionat dat prea tare. Numai priveliştea era 
diferită. Alex presupuse că avea probabil ceva similar 
aproape în fiecare oraş mare din America. 

— Vrei ceva de băut? întrebă Byrne în timp ce se aşeza la 
biroul său. 

— Nişte apă, mulţumesc. 

Erau câteva sticle pe un dulap, într-o parte. Alex se servi. 

— Mă bucur să te văd din nou, Alex. Byrne părea obosit 
Arăta de parcă nu dormise o săptămână. N-am avut ocazia 
să-ţi mulţumesc pentru munca pe care ai făcut-o pentru noi 
pe Insula rechinilor. 

— Mi-a părut rău pentru agenţii dumneavoastră. 

— Tom Turner şi Belinda Troy. Da, a fost neplăcut Am 
regretat că i-am pierdut. Dar n-a fost vina ta. Tu ai făcut o 
treabă grozavă. Byrne îl studie pe Alex. Arăţi bine, continuă 
el. Mi-a părut rău să aud că ai fost rănit în Londra. l-am 
spus şefului ăluia al tău, Alan Blunt, că nu e o idee bună să 
implice un puşti într-o astfel de treabă. Bineînţeles că nu m- 
a ascultat. Niciodată nu o face. Intr-un fel, de asta te afli 
aici acum. 

— De ce mă aflu aici? 

— Trebuia să te luăm de lângă Drevin fără să-l alertăm 
asupra faptului că CIA este implicat, explică Byrne. După 
cum ai spus, ţi-am schimbat paşaportul, aşa că acum el 
crede că eşti blocat în vamă. Asta ne oferă şansa de a sta 
de vorbă. De fapt, speram că ne poţi ajuta. 

— Lăsaţi-o baltă, domnule Byrne. Alex dădu din cap. M- 
am hotărât deja înainte de a ateriza. Nu vreau să mai am 
de a face cu Drevin. Aşa că, dacă nu vă deranjează să mă 
urcați într-un avion spre Washington, eu vă spun la 
revedere. 

— Washington? Byrne ridică o sprânceană. Este ciudat că 
ai spus asta. Dar mă tem că nu poţi pleca pur şi simplu, 


— 121 — 


Alex. Lăsând celelalte la o parte, nu ai paşaport valid, ai 
uitat? Ridică imediat o mână cu un gest conciliant. Ascultă- 
mă, doar. Ceea ce vreau să spun te poate interesa cu 
adevărat şi când termin, îmi poţi spune ce crezi. Adevărul e 
că acum te afli într-o situaţie unică. Ne-ai putea fi de mare 
folos. Şi habar nu ai câte sunt în joc. 

Alex oftă. 

— Unde am mai auzit asta? Deschise sticla de apă şi se 
aşeză în faţa omului de la CIA. Bine. Spuneţi. 

— Ei bine, după cum probabil ai ghicit, totul are de a face 
cu Drevin, începu Byrne. Nikolai Vladimir Drevin. După 
calculele noastre, este al patrulea sau al cincilea cel mai 
bogat om în viaţă şi, bineînţeles, britanicii îl adoră. A 
cumpărat o echipă de fotbal, este mare om de afaceri, 
donează bani în scopuri caritabile. Şi apoi mai e şi Ark 
Angel. Mulțumită lui, voi, britanicii, veţi monopoliza piaţa 
turistică spaţială or acesta este un premiu care merită. Dar 
mă tem că nu e chiar atât de uşor. Vezi tu, în ultimele 
optsprezece luni, CIA şi Departamentul de Stat l-au 
investigat pe Drevin şi noi am descoperit că nu e chiar ceea 
ce pare. Mă refer la crima organizată, Alex. Şi toate 
drumurile duc direct la el. Ca să rezum, credem că el este 
cel mai mare criminal din lume. 

Byrne se opri. Alex nu reacţionă în niciun fel. După toate 
prin câte trecuse, nimic nu-l mai surprindea. 

— Este complicat, continuă Byrne. Aşa că îţi voi spune în 
linii mari. Ca să-l înţelegi pe Drevin, trebuie să te întorci la 
destrămarea Uniunii Sovietice la începutul anilor '90. 
Comunismul primise lovitura de graţie şi întreaga ţară de- 
abia aştepta un nou început. Dar era o problemă. Noul 
guvern rus era falimentar. Avea mare nevoie de bani şi a 
decis să vândă toate bunurile sale, adică fabricile de 
maşini, centralele hidroelectrice, companiile aeriene şi, cel 
mai crucial, câmpurile petroliere. Le-au vândut ieftin, uneori 
pentru o sumă nesemnificativă. Nu le rămânea altă 
alternativă, pentru că aveau nevoie de bani rapid şi pe loc. 
In următorii ani, a apărut un nou grup de oameni de afaceri. 
Ei se aflau la locul potrivit, la momentul potrivit şi au 


— 122 — 


observat această oportunitate fantastică. Aceşti oameni nu 
aveau să devină milionari peste noapte. Cum preţul 
acţiunilor a crescut, aveau să devină miliardari - şi exact 
asta s-a întâmplat. Nikolai Drevin era unul dintre aceşti 
oameni, dar el era foarte diferit de restul. Nu ştim multe 
despre trecutul său. Este greu să afli ce s-a întâmplat în 
Rusia în ultimii douăzeci de ani. Credem că Drevin a 
început în armată. Era cu siguranţă o figură importantă în 
KGB. Apoi îi pierdem urma până ce reapare cu o vânzare de 
succes - din toate lucrurile posibile - de echipamente de 
grădinărit. Şi-a dublat şi acţiunile, în special cele petroliere. 
O ducea bine, dar nu foarte bine, iar când vânzarea 
secolului a început, nu avea destui bani să ia şi el o felie. Şi 
atunci i-a venit o idee măreaţă. Munca sa în armată şi în 
KGB îl pusese în contact cu lumea subterană a Rusiei - 
vorbesc despre mafie. Ştia toate numele mari, aşa că a 
mers la ei pentru un împrumut. Vezi tu, el era un om de 
afaceri respectabil. Vedea în viitor şi, cu ajutorul lor, putea 
cumpăra mult. Avea nevoie de circa opt milioane de dolari, 
destul pentru a cumpăra acţiuni de control la Novgerol, una 
dintre marile companii petroliere ruseşti. Mafia s-a întâlnit 
cu el şi a decis că îl plăcea, dar nu avea suficienţi bani, aşa 
că a apelat la prietenii ei din Japonia. Ai auzit de yakuza? Ei 
bine, şi ei erau interesaţi şi, ca să se rotunjească lucrurile, 
triadele chinezeşti au decis să se alăture afacerii. Între cele 
trei s-au adunat banii şi Drevin a intrat în joc. Dintr-odată, 
el era un jucător important. Aşa că a cumpărat la Novgerol. 
A luat pe nimic şi cei care au avut de suferit la sfârşit au 
fost ruşii. Era petrolul lor şi a fost, mai mult sau mai puţin, 
furat de la ei. Mă îndoiesc că Drevin n-a putut dormi din 
cauza asta. Acţiunile lui s-au dublat, triplat, multiplicat cu o 
sută şi el a putut plăti înapoi prietenilor săi criminali cu 
dobândă, şi cu asta basta. Bineînţeles că au fost oameni 
care i-au stat în cale. Unii au protestat. Poliţia a început o 
anchetă. Şi, ghici! Toţi au fost ucişi. Era suficient să strănuţi 
înspre Drevin şi cineva venea acasă la tine cu mitraliera. Să 
te ucidă. Să-ţi ucidă familia. Să-i ucidă pe toţi cunoscuţii tăi. 
Era mai uşor să taci şi, crede-mă, după o vreme, lumea 


— 123 — 


asta a făcut. Deci, Drevin lucrează cu mafia. Şi cu yakuza. 
Şi cu triadele. Şi, bineînţeles, dacă aceşti oameni îl cunosc, 
nu-l vor lăsa în pace. Nu că lui Drevin i-ar păsa. Are destui 
bani; dar chestia e că oameni ca aceştia vor mereu mai 
mult. Aşa că el continuă să lucreze cu ei. Devine, dacă vrei, 
bancherul a jumătate dintre organizaţiile criminale din 
lume. Yakuza vinde arme energetice ruseşti grupărilor 
teroriste; triadele scot droguri din Burma şi din Afganistan; 
mafia pătrunde pe piaţa drogurilor şi a prostituţiei în Vest: 
Drevin oferă banii în mână. Aş spune că în întreaga lume 
există sute de afaceri murdare şi banii lui Drevin sunt în 
spatele majorităţii acestora. 

— Dacă ştiţi atât de multe despre el, de ce nu-l arestaţi? 
întrebă Alex. 

Capul i se învârtea. Tocmai petrecuse aproape o 
săptămână cu acest bărbat şi încerca să pună cap la cap ce 
spunea Byrne cu ceea ce observase el însuşi. Ghicise că 
Drevin nu era un sfânt; dar nu suspectase niciodată aşa 
ceva. _ 

— || vom aresta, răspunse Byrne. [i-am spus. Il 
investigăm de peste un an. Dar când ai de a face cu mari 
criminali, Alex, nu este atât de uşor pe cât ai putea crede. 
Uită-te la Al Capone. A fost unul dintre cei mai mari 
gangsteri ai Americii. Nimeni nu ştie câţi oameni a ucis. Dar 
în ciuda tuturor investigaţiilor FBI, la sfârşit l-au putut 
prinde doar cu faptul că nu îşi plătise taxa pe venit. La fel 
este cu Drevin. Este inteligent. Şi-a acoperit spatele. O 
afacere aici, una dincolo - nu lasă urme. Auzim şoapte şi 
aluzii, dar e ca atunci când încerci să construieşti un castel 
din fire de nisip. Martorii sunt prea speriaţi să vorbească. 
Oricine iese în faţă este ucis. Chiar şi aşa, încet, dar sigur, 
am construit un caz împotriva lui. Departamentul de Stat a 
adunat peste două mii de documente. Există mărturii 
scrise, casete audio şi video, fotografii. O echipă de treizeci 
de oameni a lucrat zi şi noapte luni de zile; încă lucrează. Şi 
toţi au trebuit să fie protejaţi. De la început ne-a fost frică 
să nu ajungă Drevin la ei. Poate chiar să trimită oameni să 
distrugă dovezile. Mercenari. Sinucigaşi cu bombe. |! cred în 


— 124 — 


stare de orice. Aşa că am depozitat totul undeva, în 
siguranţă. 

— Unde? 

— Asta m-a interesat când ai spus de Washington. 
Dosarul lui Drevin este depozitat probabil în locul cel mai 
sigur din Statele Unite. În Pentagon. 

Byrne se ridică şi îşi luă o sticlă de apă; toată vorbăria îl 
făcuse să arate mai extenuat ca niciodată. 

— Plănuim să-l arestăm pe Drevin peste o săptămână. Nu 
cred că trebuie să-ţi spun că aceste informaţii sunt strict 
confidenţiale. Problema reală este Ark Angel. Guvernul 
britanic a investit miliarde în staţia spaţială şi, dacă îl 
arestăm pe Drevin, întregul proiect poate pica. De asta a 
trebuit să aşteptăm. A trebuit să fim absolut siguri că am 
unit toate punctele înainte de a acţiona. Bineînţeles că cei 
de la MI6 ştiu ce facem. Nu am putut să-i împiedicăm să 
afle. Le-am arătat dovezile, dar nu vor să creadă. Nu-şi 
permit să creadă. Când va cădea Drevin, se va declanşa un 
scandal care va distruge piaţa financiară. Dar asta e. Omul 
e un borfaş; trebuie să ajungă la închisoare. 

— Deci de ce aveţi nevoie de mine? Alex întrebă. 

Byrne se aşeză din nou. 

— Pentru că s-a întâmplat ceva, recunoscu el. Ceva ce nu 
înţelegem - şi se pare că tu eşti în mijlocul acestui lucru. 

— Forţa Trei. 

— Exact. lată un grup de oameni care se autointitulează 
ecoluptători şi care se pare că se ceartă cu Drevin, chipurile 
pentru că el a distrus câteva specii de păsări de pe 
Flamingo Bay. Dar nu ştim de unde au apărut. Nu ştim cine 
sunt. Ne întrebăm dacă nu cumva Drevin însuşi nu-i 
foloseşte ca un fel de diversiune ca să ne distragă de la 
investigația noastră. Doamna Jones încearcă să afle asta 
chiar acum - dar timpul trece. Sunt îngrijorat ca Drevin să 
nu facă vreo şmecherie în următoarele şapte zile şi să ne 
scape printre degete. Poate are de gând să dispară. Se 
poate duce în America de Sud sau în unele zone ale 
Australiei, unde să nu-l găsim. Unui om cu legături ca ale lui 
nu îi va fi dificil să-şi construiască o nouă identitate. Trebuie 


— 125 — 


să aflăm dacă încearcă să plece şi, dacă e aşa, unde poate 
pleca. Aici intervii tu. Avem deja un om în interiorul 
organizaţiei lui, dar nu e de ajuns, Drevin e foarte atent Nu 
lasă să-i scape nimic. Dar cu tine e altceva. Eşti chiar în 
mijlocul familiei lui, eşti prieten cu Paul Drevin. Şi chestia 
bună e că ei nu ştiu nimic despre tine. Nu te suspectează. 
Cu siguranţă nu ştiu despre legătura ta cu noi. Mâine te vor 
lua cu ei pe Flamingo Bay. Este ca pe Insula Rechinilor, în 
reluare. Nu putem trimite pe nimeni acolo. Are baza 
spaţială în sudul insulei şi întregul loc este protejat de 
propriile forţe de securitate. Nici măcar nu e teritoriu 
american. Insula este la şaisprezece kilometri de coasta 
statului Barbados şi întâmplarea face să aparţină 
britanicilor. Drevin a închiriat-o de la guvernul vostru când 
a construit acolo centrul spaţial. Aşa că nu putem da buzna 
acolo. Tot ce-ţi cer este să mai stai cu ei timp de o 
săptămână şi să raportezi dacă vezi că se întâmplă ceva. 
Va fi ca o vacanţă în ceea ce te priveşte. Eşti oaspetele lui 
Drevin... 

— Am fost oaspetele lui Drevin, îl întrerupse Alex. V-am 
spus, plec. 

— De ce? 

Alex ridică din umeri. 

— Ceea ce mi-aţi spus despre el - oricum nu-l plăceam. 
lar acum nici nu vreau să mă apropii de el. 

— Nu vei fi în niciun fel de pericol. 

— Aşa aţi spus şi data trecută, domnule Byrne. ŞI 
aproape că am fost ucis. Doi agenţi chiar au fost ucişi. 

— Şi dacă nu ne-ai fi ajutat, alte mii ar fi murit. Byrne 
părea cu adevărat derutat. Ce s-a întâmplat, Alex? Ţi-e 
frică? Este din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu lunetistul? 

Alex simţi o durere în piept. | se întâmpla de fiecare dată 
când cineva îi aducea aminte de rana cauzată de glonţ. 
Poate că avea să i se întâmple aşa mereu. 

— Nu mi-e frică, spuse el. Numai că nu-mi place să fiu 
folosit. 

— Noi te folosim numai pentru că eşti foarte bun, 
răspunse Byrne. Şi de data aceasta nu te mint. Nu lucrezi 


— 126 — 


pentru MI6 şi nici pentru noi. Vreau doar să-ţi continui 
vacanţa şi, dacă-l vezi pe Drevin împachetând valizele sau 
dacă un submarin apare în mijlocul nopţii, dă-ne un telefon. 
Ţi-am spus deja, am un agent pe insulă şi va exista o 
echipă de sprijin la doar şaisprezece kilometri, pe 
Barbados. Vei fi supravegheat mereu. Nu ţi se va întâmpla 
nimic. Mă tem doar că Drevin va scăpa. Incă şapte zile, 
Alex. Apoi îl putem aresta şi tu poţi pleca acasă. 

— Dar Paul? 

De-abia acum Alex se gândi la Paul Drevin. Se întreba 
dacă ştia adevărul despre tatăl său. 

— Nu i se va întâmpla nimic. Vom avea grijă de el. Cred 
că va merge la mama lui. 

Alex nu vorbi. Voia să refuze, dar ceva îl oprea. Nu vroia 
ca Byrne să creadă că se teme. Poate de asta. 

— O săptămână, promise Byrne. Drevin nu va suspecta 
nimic. Şi, în caz că dai de necaz, avem pe cineva aici care 
te poate ajuta. 

— Pe cine? 

— Te aşteaptă afară. 

Se ridică şi Alex îl urmă în afara biroului, pe un coridor 
către o zonă deschisă. Un bărbat era aşezat la o masă şi 
Alex îl recunoscu pe dată. Ar fi fost greu să n-o facă. 
Bărbatul era foarte gras. Era chel şi avea o mustață neagră 
şi o faţă rotundă, zâmbitoare. Purta o cămaşă hawaiiană 
foarte colorată care nu putea fi mai puţin adecvată printre 
costumele închise la culoare ale agenţilor CIA: Alex nu 
văzuse niciodată atâtea flori pe o bucată de material. 

— Bună, Alex! sări în picioare bărbatul. 

— Bună, domnule Smithers, răspunse Alex. 

— Ce bucurie să te revăd! Arăţi îngrozitor de bine, dacă 
pot spune aşa. Doamna Jones îţi transmite salutări. 

— Ştie că sunt aici? 

— O, da. Te-am supravegheat. De fapt, ea m-a trimis aici. 
Smithers vorbi mai încet, deşi putea încă fi auzit în întreaga 
încăpere. Ne-am gândit că poate ţi-ar plăcea unul sau două 
dispozitive noi şi, deşi americanii le fac şi ei pe ale lor, cred 
că noi suntem cei mai tari. Nu că ei ar fi de acord, 


— 127 — 


bineînţeles! 

— Dispozitive... 

Alex privi cum Smithers se aplecă şi ridică o servietă pe 
masă. 

— Absolut. N-ar avea niciun farmec fără dispozitive, nu-i 
aşa? Şi am nişte idei interesante. Asta, de exemplu. Scoase 
un obiect pe care Alex îl recunoscu imediat. Era un aparat 
de inhalat, identic cu cel pe care-l folosea Paul Drevin. Uite, 
ştim că fiul lui Drevin foloseşte un astfel de inhalator, 
explică Smithers. Aşa că, dacă îl observă cineva în bagajul 
tău, vor presupune că e al lui. Dar e sensibil la amprente şi 
l-am programat pentru ca numai tu să-l foloseşti. Când 
apeşi pe cilindru, va trimite un nor mic de gaz. Eficient 
până la cinci metri. Sau poţi roti cilindrul de două ori în 
direcţia acelor de ceasornic; asta îl transformă în grenadă 
de mână. Cu explozie de cinci secunde. Am testat-o pe unul 
dintre asistenții mei. Săracul Bennett... va ieşi din spital 
peste vreo două luni. Îl puse deoparte şi se întoarse la 
servietă. Aparat de ascultat, continuă el. Parte din datoria 
ta este să asculţi orice lucru interesant care poate fi spus 
de Drevin şi pentru asta ai nevoie de acestea. Scoase o 
cutie albă subţire cu un set de căşti. Alex o ridică. Era un 
iPod. Sau arăta ca unul. Acestea folosesc tehnologia 
microundelor, explică Smithers. Îndrepţi ecranul către 
oricine aflat la cel mult cincizeci de metri distanţă şi asculţi 
în căşti. Vei auzi tot ce spune. O poţi folosi şi în contactul cu 
CIA: roteşti butonul de trei ori invers acelor de ceasornic şi 
vorbeşti. Am o altă versiune, cu destul exploziv cât să 
arunce în aer o clădire, dar domnul Blunt a spus să nu ţi-o 
dau. Păcat, într-adevăr. Eu îl numesc i-x-Plod. Şi încă ceva. 
Flamingo Bay este o insulă tropicală cu multe insecte 
târâtoare. Aşa că te poate ajuta... Incă o dată băgă mâna în 
servietă şi de data aceasta scoase o sticlă pe care scria: 


STINGO 
Lotiune puternică împotriva ţânţarilor 


— Împotriva ţânţarilor, spuse Alex. 
— 128 — 


— În niciun caz, răspunse Smithers. Este o formulă foarte 
puternică şi face, de fapt, contrariul. Atrage țânțari. Dacă 
deschizi sticla, va atrage toate insectele de pe insulă. O vei 
găsi folositoare dacă ai nevoie de o diversiune. Inchise 
servieta şi se ridică. Plec pe Sf. Lucia, anunţă el. O mică 
vacanţă - şi îmi va da şansa să testez costumele de înot ce 
îndepărtează rechinii. Aşa că nu voi fi prea departe dacă ai 
nevoie de mine, deşi ştiu că nu vei avea. Pa, pa! 

Smithers plecă pe un alt coridor. Alex rămase cu Joe 
Byrne. 

— Deci o vei face? întrebă Byrne. 

Alex se uită la cele trei dispozitive de pe masă. 

— Se pare că toată lumea a hotărât deja pentru mine. 

— E grozav, Alex. Mulţumesc. Byrne făcu un semn cu 
mâna şi veni bărbatul blond care îl adusese pe Alex de la 
aeroport. L-ai cunoscut deja pe agentul special Shulsky, 
spuse el. 

— Spune-mi Ed, zise agentul. Fără ochelarii fumurii şi 
manierele intimidante, părea mult mai plăcut. Alex ghici că 
nu avea încă treizeci de ani; părea că nu terminase de mult 
timp colegiul. 

— Agentul Shulsky va conduce operaţiunea de susţinere, 
explică Byrne. El şi o duzină de oameni se vor afla în 
Barbados. Acolo vei ateriza şi tu. Flamingo Bay nu are pistă 
de aterizare proprie. În momentul în care vei suna, vor veni 
în viteză. 

Shulsky zâmbi. 

— E o adevărată plăcere să lucrez cu tine, Alex, spuse el. 
Ne-au arătat dosarul tău. Trebuie să spun că e mai mult 
decât impresionant. 

— Mai doreşti să afli ceva? întrebă Byrne. 

— Da. Mai e ceva, spuse Alex. Asta s-a întâmplat numai 
pentru că am fost în rezerva aflată alături de cea a lui Paul 
Drevin la spitalul St Dominic's. Dar nu a fost o coincidenţă, 
nu-i aşa? Domnul Blunt m-a pus acolo pentru că spera că o 
să-l cunosc pe Paul şi că ne vom împrieteni. 

Byrne ezită. 

— Nu pot răspunde la asta, Alex, spuse el. Dar îţi spun 


— 129 — 


atât: Alan Blunt are un talent de a face lucrurile să se 
întâmple cum vrea el. 

Deci era adevărat. Alex ar fi putut fi dus la orice spital din 
Londra. Dar chiar şi când zăcea acolo cu un glonţ în piept, 
şeful MI6 planificase totul, punând la cale următoarea lui 
misiune. Era aproape de necrezut. Nu. Dacă Blunt se 
implica, era de aşteptat. 

— Shulsky te va duce înapoi la aeroport, adăugă Byrne. 
Vom face un fel de paşaport temporar şi Drevin te va lua 
mâine. Succes pe Flamingo Bay! 

— Să nu vă aşteptaţi să vă trimit vederi, spuse Alex. 

El şi Ed Shulsky plecară împreună. Byrne dădu din cap şi 
se îndreptă încet în direcţia opusă. 


— 130 — 


FLAMINGO BAY 


Hidroavionul maritim Cessna 195 cu şase locuri se roti 
deasupra insulei aproape cu încetinitorul înainte de a 
ateriza. Alex, împreună cu Paul şi cu tatăl acestuia, zburase 
din New York către aeroportul Grantley Adams International 
în sud-estul insulei Barbados. De acolo îi transportase o 
maşină câţiva kilometri de-a lungul coastei, până la Ragged 
Point, unde hidroavionul îi aşteptase pentru ultimul zbor de 
şaisprezece kilometri către insula privată a lui Drevin. 

Alex, cu faţa lipită de fereastră, îl putea vedea acum, 
bâzâind cu unica lui elice şi cu aripa întinsă drept deasupra 
capului. Din aer, Flamingo Bay părea ridicol de frumoasă, la 
fel ca orice insulă din Caraibe, culorile aproape prea intense 
pentru a fi adevărate. Prin faţa ochilor lui Alex se perindau 
albastrul ameţitor al oceanului, albul imaculat al plajelor, 
verdele bogat, originar al pinilor şi pădurii tropicale. 
Vremea nu putea fi mai perfectă pentru lansarea 
programată. În timp ce avionul cobora, îndreptându-se spre 
fâşia de apă care avea să-i servească drept pistă de 
aterizare, soarele strălucitor pătrundea pe fereastră. 

— Uite-l! Paul Drevin se aplecă spre Alex şi arătă într-o 
direcţie. Poţi vedea locul de lansare! exclamă el. 

Insula avea vreo trei kilometri lungime şi forma unui 
peşte. Scheletele de susţinere a rachetelor erau amplasate 
în locul în care s-ar fi aflat ochiul peştelui. Erau două 
rachete, chiar lângă mare, şi vreo douăsprezece clădiri din 
cărămidă, multe dintre ele cu antene satelit deasupra, cam 
la jumătate de kilometru distanţă. Solul din zonă era gol, 
toată vegetația arsese, probabil din cauza lansării 
rachetelor. Alex îşi aminti ce îi spusese Kaspar pe când era 
prizonier al Forţei Trei. Patru specii de păsări dispăruseră 
de pe insulă. Era surprins că nu fuseseră mai multe. 

În timp ce capul „peştelui” arăta pustiit, restul era 
acoperit cu păduri tropicale dese, separate de o şosea 
îngustă ce străbătea toată insula în lungime. Aceasta ducea 
la un gard înalt, ce împrejmuia insula de la nord la sud, cu 


— 131 — 


un punct de control şi o serie de cabane din lemn de jur 
împrejur. Aceasta era singura cale către locul lansării. In 
întreaga insulă se aflau turnuri de pază, pentru ca nimeni 
să nu se poată apropia nevăzut pe mare. 

Casa lui Drevin fusese construită pe ceea ce Alex 
considera coada peştelui. Construcţia se profila simplă şi 
albă, şi, chiar de la distanţă, adolescentul putea vedea că 
era ultramodernă, cu ferestre uriaşe din sticlă ce ofereau o 
vastă perspectivă asupra mării. Burta arcuită a peştelui se 
prezenta ca o plajă lungă cu palmieri aplecată spre mare. In 
timp ce avionul cobora, Alex văzu un ponton din lemn viu 
colorat, trei bărci cu motor şi câteva cu pânze, ancorate la 
mal. Nu putea auzi muzica tobelor sau simţi mirosul de rom 
- dar era uşor să şi le imagineze. 

— Puneţi-vă centurile, spuse Drevin. Vom ateriza. 

Drevin era aşezat de cealaltă parte a avionului şi purta o 
cămaşă galben pal, deschisă la gât Nu vorbise prea mult în 
timpul călătoriei de la New York, nici chiar atunci când îl 
luase pe Alex de la terminalul de plecare de pe JFK. Alex 
avu impresia că Drevin îl considera vinovat pentru 
încurcătura cu paşaportul. Sau poate că era enervat de 
faptul că autorităţile americane îi deranjaseră un oaspete. 
Acum era adâncit în gânduri, pipăindu-şi inelul. In soarele 
strălucitor, faţa sa părea mai palidă decât oricând. 

Alex era recunoscător pentru linişte. Nu ştia cum să se 
mai poarte cu Drevin. Tot ce-i spusese Joe Byrne i se 
învârtea în cap. În doar câteva zile, Drevin devenise dintr- 
un miliardar retras, căruia nu-i plăcea să piardă, cel mai 
mare criminal din lume. Avea de-a face cu mafia şi cu 
triadele, care - cu doar câteva luni înainte - încercaseră să-l 
ucidă pe Alex. Oamenii care îi stăteau în cale mureau. Era 
un alt monstru şi se afla la doar câteva locuri distanţă. 

Avionul Cessna se înclină şi ateriză lin, apa stropind până 
la nivelul ferestrelor. Ajunse la nivelul pontonului şi se opri. 
Paul Drevin fu primul care se ridică, urmat de Tamara 
Knight, care stătuse exact în spatele lui Alex. leşiră în 
soarele blând al după-amiezii caraibiene. 

Îi aştepta un mic automobil electric, din acelea care, în 


— 132 — 


mod normal, se folosesc la golf. Drevin îi explicase deja că 
pe insulă se găsea foarte puţină benzină; vehiculele 
electrice erau mai la îndemână. Acum că se afla din nou la 
sol, părea mai vesel. 

— Mergem întâi în casă şi ne schimbăm, anunţă el. Alex, 
sunt sigur că vrei să vezi insula. Putem face asta înainte de 
cină. Mâine voi fi ocupat cu pregătirile pentru lansare, aşa 
că voi doi va trebui să vă distraţi singuri. Dar aveţi ce face. 
Înot, scuba-diving, navigaţie... Bine aţi venit, am putea 
spune, în paradis. 

Drevin îi conduse cu maşina scurta distanţă până la Little 
Point, colţul insulei unde se afla casa. Clădirea era 
impresionantă în felul ei, ca fiecare proprietate deţinută de 
Drevin. Era aproape futuristă, cu ferestre imense care se 
retrăgeau în pereţi, astfel că la apăsarea unui buton puteau 
fie deschise de tot, fie închise. Fusese ridicată cam la 
jumătate de metru de sol, probabil pentru a permite 
circularea aerului. Piloni masivi din lemn o susțineau pe o 
suprafaţă stâncoasă, orientată spre vest. Nu erau decât trei 
dormitoare. Tamara urma să stea în cealaltă parte a insulei. 
Camera lui Alex era lângă a lui Paul şi avea două paturi de 
o persoană, o baie şi mult spaţiu. 

Zece minute mai târziu, îmbrăcat în tricou, pantaloni 
până la genunchi şi sandale, Alex se afla din nou în 
maşinuţă lângă Paul. Era după-amiaza devreme şi soarele 
strălucea încă puternic. Drevin îi duse pe singura şosea de 
pe insulă. Deşi insula nu avea mai mult de opt sute de 
metri în lăţime, marea dispăruse din vedere, pierdută în 
spatele unui desiş impenetrabil de vegetaţie. Aici atmosfera 
era umedă şi grea, şi Alex auzea miile de insecte mişunând 
printre frunze. 

Trecură de cabanele pe care Alex le văzuse din aer şi 
foarte curând ajunseră la o poartă electrică cu un punct de 
control şi trei gărzi. Erau primele gărzi pe care le vedea 
Alex, îmbrăcate în salopete gri cu un logo - o pereche de 
aripi şi o rază de lumină - imprimat pe partea stângă a 
pieptului. Purtau ghete de luptă şi aveau arme Mini Uzi de 
19 mm. Văzând armele, Alex se îngrijoră. Joe Byrne spusese 


— 133 — 


despre vizita pe Flamingo Bay că va fi în siguranţă maximă. 
Era acolo pentru a se asigura că Drevin nu fuge. Nimic mai 
mult. Dar dacă ceva ar fi dat greş, dacă Drevin ar fi aflat că 
CIA îl contactase, Alex ar fi fost prins. Era sigur că bărcile cu 
motor erau scoase din funcţiune noaptea. Avionul plecase 
deja. Barbados şi echipa de sprijin CIA erau la şaisprezece 
kilometri distanţă. Încă o dată, Alex se trezi înconjurat de 
armata inamică şi, ca de obicei, era pe cont propriu. 

Maşina se opri şi un bărbat apăru, îmbrăcat în aceeaşi 
salopetă gri ca şi gărzile. Era un bărbat urât, de peste 
treizeci de ani, cu obraji rotunzi, buze groase şi păr creţ, de 
culoarea ghimbirului. Ceva din faţa lui ce părea ireal. Pielea 
îi era palidă, aproape cadaverică, de parcă n-ar fi stat 
niciodată la soare. Alex îi vedea burta voluminoasă 
împingând în salopetă. Nu numai că nu era în formă. Părea 
bolnav. 

— Bună ziua, domnule Drevin, spuse el. Vocea i se 
potrivea cu înfăţişarea. Vorbele se exteriorizaseră într-o 
şoaptă ciudată, neplăcută, de parcă îl gâtuia ceva. 

— Bună ziua. Drevin se întoarse către cei doi băieţi. 
Acesta este unul din cei mai importanţi oameni de pe 
insulă, explică el. Îl cheamă Magnus Payne şi este şeful 
pazei. Se întoarse către Payne. Nu l-ai cunoscut pe fiul meu, 
Paul; şi pe prietenul său, Alex Rider. 

Şeful pazei dădu din cap către Alex. 

— Mă bucur să te cunosc, Alex, spuse el. 

Şi, în acel moment, Alex fu conştient de două lucruri. 
Deşi ştia că era imposibil, se întreba dacă îl mai văzuse pe 
Payne înainte. Şi mai era ceva. Ceva ce nu se potrivea. Dar 
ce? 

— Ar trebui să vă avertizez că Payne are controlul deplin 
al acestei părţi a insulei, explica Drevin. Trebuie să faceţi ce 
vă spune. Şi vă rog să nu încercaţi să treceţi pe aici fără 
aprobarea sa. 

— Care este rostul unei bariere de securitate? întrebă 
Alex. Este o insulă. Dacă ar vrea cineva să pătrundă prin 
efracţie, ar putea să o ocolească înotând. 

— Sârma electrică, răspunse Magnus Payne. Pe sub apă. 


— 134 — 


Ar putea încerca, dar ar fi destul de dureros. 

Ridică o mână şi poarta se deschise, activată din 
interiorul punctului de control. Payne se urcă lângă Drevin 
şi cei patru continuară drumul către locul de lansare. 

Alex văzuse multe lucruri uimitoare în viaţa lui, dar ştia 
că nu avea să uite niciodată priveliştea din faţa sa. 

Racheta era chiar în faţa lui, la marginea unei zone 
drepte, goale, îndreptată către cer şi susţinută de două 
braţe din oţel. Avea cel puţin cincizeci de metri înălţime, 
era zveltă şi mai frumoasă decât orice şi-ar fi putut imagina 
Alex. Văzuse rachete la muzeu; văzuse lansări la TV. Era 
înconjurată de cerul albastru, vast, care, dintr-odată, părea 
nesfârşit. Şi acum, aşezată acolo, părea să radieze puterea 
conținută de cele patru propulsoare de rachetă solide care 
aveau s-o lanseze foarte curând în spaţiu. Vreo douăzeci de 
oameni lucrau împrejurul ei. Racheta îi făcea să pară mici 
de tot. 

— O numim Gabriel 7, spuse Drevin, care nu-şi putea 
ascunde încântarea din glas. Este o rachetă Adas 2AS. Poţi 
vedea cargoul. Arătă către o formă bombată aproape de 
vârful rachetei. Are o armătură aerodinamică, adăugă el. 
Trebuie să reziste trecerii prin atmosferă. Dar dedesubt 
este un modul de observaţie din sticlă şi oţel care 
cântăreşte 1,8 tone. Atlas va avea nevoie de doar 
cincisprezece minute pentru a o duce în spaţiu şi poimâine 
va fi acolo sus, la cinci sute de kilometri deasupra capetelor 
noastre, în inima lui Ark Angel! 

Paul dădu din cap. 

— E cu adevărat cool! 

— Cool? se repezi Drevin. Dispreţuiesc argoul acesta al 
adolescenților! Foloseşti un limbaj de ghetou pentru a 
descrie ceea ce nici măcar nu-ţi imaginezi. Cool? Doar asta 
poţi spune? 

— Dar cealaltă rachetă? întrebă Alex. 

O văzuse pe a doua din avion. Era mai departe, pe țărm, 
la ceva distanţă de Adas. A doua rachetă, ceva mai mică, 
părea, de asemenea, pe punctul de a lua startul. Mai multă 
lume mişuna în jurul ei, lucrând la ultimele pregătiri înainte 


— 135 — 


de lansare. 

— Domnule Payne? 

Drevin se întoarse către şeful pazei. 

— Am devansat lansarea, explică Payne cu o voce aspră. 
Plănuim să o trimitem sus imediat după Gabriel 7. 

— De ce? se miră Alex. 

— Suntem implicaţi într-o serie de experimente pe 
termen lung, spuse Drevin. Trebuie să ştim mai multe 
despre efectele imponderabilităţii asupra corpului uman. A 
doua rachetă este o Soiuz-Fregat va duce în spaţiu un 
model al sistemului uman. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Alex. 

— O maimuţă. 

— Nu ştiam că este încă permisă folosirea animalelor în 
astfel de experimente. 

Drevin ridică din umeri. 

— Nu este ideal. Dar nu există altă cale. 

Merseră cu maşina la prima clădire din cărămidă. 

Era cea mai mare din complex, cu trei antene satelit 
îndreptate spre cer. 

— Aici este centrul de control, le spuse Payne. Celelalte 
clădiri sunt folosite pentru depozitare şi asamblare. Avem şi 
locuri de dormit şi de recreere. Sunt mai mult de şaizeci de 
oameni care lucrează pe insulă. 

Continuară drumul, pe un coridor şi apoi într-o cameră cu 
ferestre glisante, care dădeau spre locul de lansare. 
Deasupra ferestrelor se afla un ecran uriaş, gol pe moment, 
dar gata să transmită imagini ale lansării propriu-zise. Erau 
vreo douăzeci de computere, dispuse în două grupuri, 
aflate faţă în faţă. Unul era marcat cu „comandă”, celălalt 
cu „telemetrie”. Intr-o parte Alex observă o masă de 
conferinţe, o duzină de scaune şi un alt ecran. Un panou 
imens cu sute de becuri afişa diverse informaţii, inclusiv 
ORLS - ora reală locală solară -, echivalentul spaţial al GMT. 
Centrul de control era mai puţin sofisticat decât îşi 
imaginase Alex. In multe privinţe, arăta ca o sală de clasă 
ceva mai mare. 

Un bărbat se ridicase când ei intrară. Era scund, dar 


— 136 — 


îndesat şi părea fie chinez, fie coreean cu păr negru drept, 
ochelari cu ramă metalică şi o mustață subţire. Era 
îmbrăcat ca un om de afaceri, cu un costum elegant şi 
cravată. Hainele nu se prea potriveau pe o insulă 
caraibiană, dar, bineînţeles, în camera de control aerul era 
condiţionat. Alex simţea aerul steril suflându-i rece pe 
braţele şi picioarele goale. 

Drevin îl prezentă. 

— Acesta este profesorul Sing Joo-Chan, directorul de 
zbor de aici, de pe Flamingo Bay. Am fost foarte norocoşi 
să-l putem recruta de la Centrul Spaţial Krunicev. 

— Mă bucur. 

Sing vorbea cu accent englezesc cultivat. Dădu mâna cu 
Alex şi Paul, dar ochii săi căprui-închis din spatele 
ochelarilor nu arătau vreun interes la adresa lor. Erau copii. 
Nu aveau ce căuta aici. Asta păreau să spună ochii lui. 

— In acest loc se întâmplă totul, continuă Drevin. Vom 
controla atât lansarea, cât şi zborul spaţial de aici. 
Bineînţeles, o mare parte a procedurii este computerizată. 
Dar avem o cameră foto în botul lui Gabriel 7. Călătorind 
cinci sute de kilometri cu viteza luminii, imaginile ajung aici 
cam în 0,001 secunde. Este cam ca un joc pe computer 
uriaş, în afara faptului că atunci când apeşi un buton de aici 
manevrezi vreo patru tone de echipament în spaţiu. Nu-ţi 
poţi permite greşeli. 

Sing dădu din cap. 

— Nu vor exista greşeli, îi asigură el. 

— Am aflat ultimele ştiri despre vreme? întrebă Drevin. 

— Da, domnule Drevin. Am verificat chiar eu hărţile 
meteo şi condiţiile sunt exact cum s-a prevăzut. 

— Bine. Drevin era mulţumit. Miercuri dimineaţă, la ora 
nouă. Va fi o privelişte pe care nu o veţi uita, băieţi! 

— Nu putem merge mai aproape? întrebă Paul. 

Profesorul Sing privi într-o parte, ca şi cum întrebarea ar 
fi fost prea prostească să i se răspundă. Alex se întrebă ce 
anume nu îi plăcea la acest om. Poate lipsa lui totală de 
entuziasm. Nu i se citea nicio emoție pe faţă - şi niciuna în 
glas. Cum putea fi el răspunzător de un asemenea proiect 


= 137 — 


uriaş fără să se bucure de asta? 

— Dacă te-ai afla mai aproape ai surzi, spuse Drevin. 
Când Gabriel 7 va fi lansat, nivelele de vibraţie vor fi uriaşe. 
Ţi-ar distruge timpanul dacă ai fi mai aproape. Chiar şi aici 
înăuntru va fi nevoie să fim complet izolaţi. 

— Mă tem că trebuie să vă cer să discutăm câteva 
minute între patru ochi, domnule Drevin, îl întrerupse Sing. 
E vorba despre dispersiile traiectoriei de lansare. 

Drevin se întoarse către Alex şi Paul. 

— Magnus vă va arăta restul bazei dacă mai vreţi să 
vedeţi ceva. Ne vedem din nou la cină. 

— Sigur. 

Alex încercă să zâmbească, dar nu privi în sus. Nu se mai 
încumeta să-i întâlnească privirea lui Drevin. Şi mai era 
ceva ce-l îngrijora cu cât vedea mai mult din insulă - 
rachetele, zona de lansare, centrul spaţial - cu atât avea un 
sentiment mai mare de groază. Era greu de explicat, dar 
Alex începea să creadă că Joe Byrne şi cei de la CIA 
greşeau. Drevin nu se comporta ca un om pe cale să fugă. 
Avea altceva în minte. Alex era sigur de asta. 

Erau mai puţin de patruzeci şi cinci de ore până la 
lansare. Poate că doar atâta timp îi mai rămăsese ca să afle 
despre ce era vorba. 


Dar mai târziu în după-amiaza aceea, Alex putu să uite 
de unele din grijile sale. Paul îl luă cu el la plajă şi, după 
cum îi promisese, îi dădu lui Alex prima lecţie de surf cu 
zmeul. 

Acest sport, foarte simplu, combina surful cu jocul cu 
zmeul. După cum spusese Paul, stăteai pe o placă şi ţineai 
un zmeu în mână, iar vântul făcea restul. Bineînţeles că era 
mai mult decât atât. Zmeul era, de fapt, o aripă imensă din 
poliester - lung de nouă metri - care trebuia umflată cu o 
pompă. Era legată de Alex prin patru funii care se prindeau 
de un ham din cauciuc pe pieptul său. Apoi mai era şi placa, 
similară cu una de surf, dar cu patru aripi şi margini duble, 
devenind bidirecţională. Şi, în final, mai era şi bara de 
direcţie, pe care o ţinea în faţa lui. Mecanica era destul de 


— 138 — 


simplă. Bara de direcţie era volanul său, pe care îl putea 
ridica şi cobori, întoarce la stânga şi la dreapta. Restul era 
echilibru şi reacţie. 

Alex era norocos. Nu prea bătea vântul şi marea era 
destul de calmă. Dar chiar şi aşa, în curând simţi puterea 
noului sport. Incepu la marginea apei cu Paul la douăzeci de 
metri în spatele său, ţinând zmeul. Paul îi dădu drumul şi 
Alex îl duse repede sus până la zenit, direct deasupra 
capului său. În timp ce era acolo, zmeul nu juca încă niciun 
rol. Cărând placa, Alex înaintă în mare; se opri când apa îi 
ajungea până la glezne. Puse un picior pe placă. Apoi dădu 
drumul la zmeu în vânt. _ 

Şi dus a fost. Ce senzaţie incredibilă! Işi simţea braţele 
foarte solicitate la încheieturi. Intregul său corp era 
tensionat din cauza rezistenţei opuse forţei cu care-l trăgea 
zmeul. Inainte de a-şi da seama, se mişca foarte repede, 
plutind pe suprafaţa mării, picături de apă împroşcându-l în 
faţă. Placa era incredibil de flexibilă. Alex nu avea decât să 
tragă de bara de direcţie şi direcţia se schimba 
instantaneu. In soarele de după-amiază târzie, cu palmierii 
trecând în fugă pe lângă el, Alex uită de toate grijile lui în 
legătură cu Drevin, CIA, Ark Angel şi Forţa Trei. 
Următoarele două ore fu fericit, bucurându-se, în sfârşit, de 
vacanţa care îi fusese promisă. 

După ce băieţii obosiră jucându-se cu zmeul, se trântiră 
pe nisip şi priviră cum soarele începe să coboare. Era încă 
foarte cald. Briza, care adia pe plajă, aducea miros de pin şi 
de eucalipt. Din partea aceasta a insulei era imposibil să 
vezi zona de lansare şi cele două rachete în aşteptare. Un 
singur bâtlan gri stătea la capătul pontonului, cu ochii fixaţi 
asupra apei, căutând peşte. Bărcile de navigat şi cele cu 
motor se balansau în sus şi în jos, în voia valurilor. 

Alex stătea întins pe spate, bucurându-se de căldura 
soarelui la apus. Privi într-o parte şi-l văzu pe Paul privindu-i 
pieptul gol. Cicatricea lăsată de operaţie se vindecase 
rapid, dar era încă foarte roşie. 

— Probabil că te-ai rănit tare, spuse Paul. 

— Da. Alex era reticent în a vorbi despre falsul accident 


— 139 — 


de bicicletă. 

— Mai ai şi multe alte tăieturi şi vânătăi. 

Alex nici nu privi măcar. De fiecare dată când MI6 îl 
trimitea într-o misiune, corpul său se întorcea cu mai multe 
amintiri. Se ridică în şezut şi se întinse după tricou. 

— Sunt hămesit, spuse el, schimbând subiectul. Când e 
cina? 

— Peste o oră. Dar putem mânca ceva, dacă vrei. 

— Nu, aştept. 

Alex îşi trase tricoul pe el. Soarele era un disc perfect, 
tăiat în două de marginea lumii. Marea devenise roşie- 
sângerie. 

— Îţi place aici? întrebă Paul. 

— Este fantastic. Cu adevărat. Alex se strădui să imprime 
o notă de entuziasm vocii sale. 

— E o mare schimbare să am aici pe cineva ca tine. Paul 
privea orizontul de parcă îşi căuta vorbele potrivite. Trebuie 
să fie groaznic să nu ai părinţi, continuă el. Dar nu ştii cum 
e să ai untată ca al meu. Are atâţia bani şi toată lumea ştie 
cine e. Dar, uneori, cred că nici măcar eu nu ştiu cine e. 

— Îţi place să stai cu mama ta? întrebă Alex. Voia să 
îndepărteze conversaţia de Drevin. 

Paul aprobă din cap. 

— Da. Aş vrea să mă lase să o văd mai mult. Şi nu mă 
ajută să fiu de unul singur tot timpul. Uneori mă întreb ce 
caut eu aici, printre toate astea. Ar fi mai uşor dacă ar mai 
fi cineva în preajmă. 

Alex se simţea tot mai incomod. Paul nu avea habar că 
întreaga sa viaţă era pe cale să fie distrusă şi că el - Alex - 
fusese trimis aici să ajute să se întâmple asta. In mai puţin 
de o săptămână, CIA avea să-l aresteze pe tatăl lui. Toate 
bunurile lui Drevin vor fi probabil confiscate de guvernul 
american. Drevin urma să meargă la închisoare. 

Şi ce avea să se întâmple cu Paul? Povestea urma să fie 
pe prima pagină a fiecărui ziar din întreaga lume. Va trebui 
să-şi schimbe numele. Va trebui să o ia de la început, să se 
adapteze la o viaţă complet diferită. Cumva trebuia să se 
obişnuiască cu faptul că era fiul unui criminal fără scrupule. 


— 140 — 


Un ucigaş. Dar nu era vina lui Alex. Se forţă să ţină minte 
asta. Şi Paul avea o mamă care va fi acolo, să aibă grijă de 
el când toate acestea vor fi explodat. Avea să treacă peste 
toate. 

Soarele aproape că dispăruse la orizont. O umbră mare 
părea să se întindă peste mare şi Alex privi cum bâtlanul îşi 
ia zborul, ridicându-se fără efort deasupra palmierilor. 
Paradisul? Poate că pasărea ştia altceva. 

Alex se ridică. 

— Să mergem, spuse el. 

Păşiră pe plajă împreună, valurile izbindu-se uşor în 
apropierea lor. 


De cealaltă parte a insulei, avea loc o altă conversaţie. 

Şeful pazei, Magnus Payne, stătea într-un birou mare cu 
perspectivă asupra zonei de lansare. Drevin era aşezat pe o 
canapea din piele, citind e-mailul pe care Payne tocmai i-l 
dăduse. 

— Alex Rider este agent MI6, spunea Payne. Poate că nu 
lucrează pentru ei acum, dar cu siguranţă a lucrat pentru ei 
în trecut - şi nu o dată, ci de mai multe ori. Dacă ei ştiu că 
el se află aici, este posibil să-l fi abordat deja şi să-i fi cerut 
să vă spioneze. l-am cercetat bagajul şi n-am găsit nimic. 
Dar asta nu înseamnă că nu e echipat în vreun fel. 

Drevin lăsă mai jos e-mailul. 

— Nu e posibil! Degetele sale începură să se joace cu 
inelul. Spion? Are paisprezece ani! 

— Sunt de acord, bineînţeles că e ceva neobişnuit. 
Buzele lui Payne se schimonosiră într-un rânjet. Dar vă 
asigur, domnule Drevin, că sursa mea este de încredere. 
După ce s-a întâmplat la spital, apoi la Hornchurch Towers 
şi a treia oară la Stamford Bridge, mi s-a părut că băiatul 
era prea bun ca să fie adevărat. Era ceva în legătură cu el... 
aşa că am făcut investigaţii. Făcu semn înspre e-mail. lată 
rezultatul. 

— Accidentul de bicicletă? 

— De fapt o rană de glonţ în ultima lui misiune. Asta mi s- 
a spus. 


— 141 — 


Drevin tăcu. Payne vedea că se gândeşte, că îşi 
cântăreşte opţiunile, făcând socoteli. Era totul acolo, în 
ochii gri apoşi. 

— Treaba aceea cu paşaportul la New York, spuse el. 
Pocni din degete nervos şi înjură scurt în rusă. Probabil că 
au vrut să ia legătura cu el. A scăpat de sub supravegherea 
mea aproape douăzeci şi patru de ore. Poate că l-au 
instruit, i-au spus ce să facă. 

— Ei? 

— CIA. Drevin vorbea cu ură. Sunt mână în mână cu MI6. 
Băiatul poate lucra cu oricare din ele. Sau cu amândouă. 

— Întrebarea este, ce vreţi să facem cu el? 

— Ce sugerezi? 

— Este periculos. N-ar trebui să fie aici. Nu acum. 

— L-am putea trimite de aici. 

— Sau l-am putea ucide. 

Drevin se mai gândi puţin. Respirația îi era aproape 
imperceptibilă. Magnus Payne aştepta răbdător. 

— Ai dreptate, spuse Drevin deodată. Paul nu va fi foarte 
fericit, dar n-avem ce face. Ne vedem mâine, domnule 
Payne. Se ridică în picioare. Ucide-l! 


— 142 — 


NECAZURI LA ADÂNCIME 


Era o altă zi perfectă. Alex Rider lua micul dejun cu 
Drevin şi cu fiul său pe o terasă pe malul mării, valurile 
izbindu-se sub ei. Un servitor - tot personalul fusese adus 
din Barbados - le servise carne rece, fructe, brânză şi chifle 
proaspete. Mai era şi o cană cu cafea Blue Mountain din 
Jamaica, una dintre cele mai delicioase şi mai scumpe 
mărci din lume. Acesta era stilul de viaţă al milionarilor, 
într-adevăr. O casă nemaipomenită, o insulă privată, 
soarele caraibian... un instantaneu dintr-o altă lume. 

Drevin se afla într-o dispoziţie deosebit de bună. Mai era 
o zi până la lansare şi Alex simţi entuziasmul acestuia. 

— Ce aţi plănuit pentru azi, băieţi? 

— Vrei să mai ieşim cu zmeul? îl întrebă Paul pe Alex. 
Poate că e mai mult vânt. 

Alex aprobă din cap. 

— Sigur. 

— De ce nu faceţi schi pe apă? sugeră Drevin. 

— Am putea face şi asta. Paul era evident încântat că 
tatăl său se interesa. Lui Alex i se părea că, dacă Drevin ar 
fi sugerat o întrecere de ridicat castele de nisip, celălalt 
băiat ar fi fost de acord. 

Drevin se întoarse către Alex. 

— Ai făcut vreodată scufundări? 

— Da. 

Alex era scafandru calificat de când avea doisprezece 
ani. 

— Atunci, de ce nu faci asta după-amiază? Avem 
echipamentul necesar - şi poţi vizita Mary Belle. Alex păru 
derutat. Drevin continuă. 

— Este un vas vechi de transport; a fost scufundat în al 
Doilea Război Mondial, în timp ce ducea provizii pentru 
bazele americane din Caraibe. Poţi înota în câteva locuri. 

Alex mai făcuse scufundări pe epave. Ştia că nu era ceva 
mai frumos într-un mod straniu, mai fantastic decât 
fantoma unei nave vechi. Se întoarse către Paul. 


— 143 — 


— Vrei să vii şi tu? 

— Nu pot, răspunse Paul. Astmul meu... 

— Scufundările cu scuba reprezintă unul din multele 
lucruri pe care Paul nu le poate face, spuse Drevin. Dar pot 
cere uneia dintre gărzi să te însoţească. Ar fi păcat să nuo 
vezi. 

— Nu te opri din cauza mea, Alex, adăugă Paul. Toată 
lumea spune că Mary Belle este uimitoare şi eu am ceva 
teme de făcut. Aşa că mergi. 

În acel moment, Tamara Knight apăru pe terasă, 
îmbrăcată într-o jachetă de lână şi pantaloni, cu ochelari de 
soare atârnând în jurul gâtului. Ducea un dosar voluminos. 

— Aveţi corespondenţă importantă de verificat, domnule 
Drevin, spuse ea. 

— Mulţumesc, domnişoară Knight. Vin în câteva minute. 
Drevin îi făcu semn cu capul lui Alex. Bucură-te de 
scufundări, spuse el şi intră în casă. 

— Faci scufundări? întrebă Tamara. Părea surprinsă. 

— Da. Alex nu era sigur ce să spună. 

— Unde? 

— Pe Mary Belle. 

— O, da! Tamara tot nu zâmbea. Mai bine fii atent. Am 
înţeles că e la foarte mare adâncime. Sper să nu vezi niciun 
rechin. 


După micul dejun, Alex se duse înapoi în camera lui să se 
schimbe. jaluzelele fuseseră trase şi ferestrele erau larg 
deschise. Avea o privelişte minunată asupra întregului Little 
Point. Privind afară, Alex îl văzu pe Drevin stând lângă 
maşinuţă, vorbind într-un fel de telefon. Alex se gândi 
puţin, apoi se duse la valiza sa şi scoase iPodul pe care i-l 
dăduse Smithers. Îşi puse căştile, îl deschise, apoi îndreptă 
ecranul în direcţia lui Drevin. Aproape imediat, auzi vocea 
lui Drevin. Era atât de clară, de parcă ar fi fost chiar lângă 
el. 

— „pentru pregătirile finale. Voi verifica azi totul, din 
nou. Vreau ca toată programarea să fie verificată de două 
ori. Punct. Barca vine diseară la ora 23.00. Nu la Little 


— 144 — 


Point. La capătul vestic al insulei, în spatele zonei de 
lansare. O voi aştepta acolo. 

Se auzi o mişcare la uşă. Era Paul. 

— Ce faci, Alex? întrebă el. 

Alex scoase câăştile. 

— Nimic. 

Paul văzu iPodul. 

— Îl iei cu tine la plajă? 

— Nu, verific doar dacă merge. 

Cei doi plecară împreună. Restul dimineţii înotară, făcură 
snorkeling şi surfing cu zmeul. De data asta era mai mult 
vânt şi Paul îl învăţă pe Alex câteva şmecherii - sărituri şi 
răsucirea mânerului. Dar lui Alex îi era greu să se 
concentreze. Se gândea numai la conversaţia pe care o 
auzise. O barcă sosea în acea seară la ora 23.00. De ce? 
Drevin nu voia ca aceasta să fie văzută, era evident. De 
asta nu folosea pontonul de lângă casă. Oare plănuia să 
plece şi, dacă era aşa, oare Alex trebuia să-i alerteze pe cei 
de la CIA acum? Nu. Era prea devreme. Mai bine ar fi fost să 
meargă în partea cealaltă a insulei după înserat şi să vadă 
cu ochii lui. De aceea se afla acolo. Ar fi trebuit să se 
strecoare pe lângă punctul de control, dar, bineînţeles, nu-l 
putea ocoli înotând. Alex îşi aminti ce spusese şeful pazei. 
Era o sârmă electrică ascunsă în apă. Trebuia să existe o 
altă cale. 


Luară prânzul la ora 13.00: creveţi delicioşi, serviţi cu 
orez şi salată. Apoi se odihniră o oră, evitând căldura 
puternică a soarelui. La ora trei şi jumătate se auzi o bătaie 
în uşa lui Alex şi un tânăr de culoare apăru, purtând 
salopeta gri a personalului de pază. 

— Domnul Rider? întrebă el. 

Alex se ridică în picioare. 

— Sunt Alex. 

— Mă numesc Kolo. Domnul Drevin a spus că aveţi 
nevoie de companie la scufundări. 

— Aşa este. 

— Sunteţi scufundător calificat? 


— 145 — 


— Da. 

— Atunci să mergem! 

Paul nu era acolo. Alex îl urmă pe Kolo afară şi apoi jos, 
la un depozit de echipamente de sub casă. Era o încăpere 
mare, ceva între un garaj şi un debarcader. Erau acolo 
echipamente pentru bărci, câteva plase de pescuit şi, într-o 
zonă separată, butelii de oxigen, veste compresoare, 
costume şi labe de scafandru, şi tot ce mai trebuia pentru 
scufundări. 

— Apa e caldă, spuse Kolo în timp ce scoase două 
rezervoare. Dar Mary Belle este la adâncime, cam la 
douăzeci şi doi de metri. Aşa că-ţi voi da un costum lejer şi 
un lest cu greutăţi. 

O jumătate de oră mai târziu, Alex era îmbrăcat într-un 
costum de neopren albastru strălucitor care îi ajungea până 
la coapse şi la jumătatea braţelor. Kolo era îmbrăcat în 
negru. Cărându-şi echipamentul, Alex merse clătinându-se 
pe plajă, unde o barcă cu un căpitan aştepta să-i ia pe cei 
doi pe mare. 

— Noroc, Alex! 

Alex se întoarse şi-l văzu pe Paul pe terasa de deasupra, 
făcându-i semn cu mâna. li răspunse, apoi se urcă în barcă. 

Călătoria dură doar câteva minute. In acest timp, Alex 
verifică echipamentul, ca de obicei. Masca i se potrivea. 
Vesta compresoare era nouă. Examină butelia de oxigen şi 
verifică apoi cantitatea. | se dăduseră doar 3.000 de psi. 
Alex calculă rapid. Cu cât mergea mai adânc, cu atât 
folosea mai mult aer. Dar respira puţin. La douăzeci şi doi 
de metri adâncime, unde se afla Mary Belle, se gândi că ar 
rezista cel puţin o jumătate de oră. 

Îl observă pe Kolo privindu-l în timp ce-şi termina 
propriile pregătiri. Alex de-abia aşteptase să viziteze epava, 
dar deodată se simţi stingherit. Se mai scufundase de 
multe ori cu unchiul său şi o dată cu prietenii, de fiecare 
dată scufundările reprezentând un prilej de bucurie 
împărtăşită. Acum se afla într-o barcă cu un căpitan care nu 
spunea nimic şi cu un camarad care abia dacă scotea un 
cuvânt. Doi angajaţi care duceau un puşti bogat la 


— 146 — 


plimbare. Pentru moment, înţelese singurătatea pe care 
Paul probabil că o simţise toată viaţa lui. 

Barca încetini şi ancora fu aruncată. Căpitanul ridică un 
steag - roşu cu o dungă albă - semnalând că în zonă se 
aflau scufundători. Kolo îl ajută pe Alex să-şi pună 
echipamentul. Apoi veni timpul pentru instrucţiuni. 

— Mary Belle este chiar dedesubtul nostru, îi spuse Kolo. 
Intrăm în apă pe aici şi apoi, dacă totul este în ordine, vom 
merge în jos. Marea este cu valuri astăzi şi vizibilitatea lasă 
de dorit, dar vei vedea epava curând. Vom începe de la 
pupă. Poţi vedea cârma şi elicea. Apoi vom înota de-a 
lungul punţii şi în cala secundară. Sunt mulţi peşti acolo jos. 
Barramundi, bibani-de-mare, poate ai noroc şi vezi chiar şi 
un rechin. li voi face semn când e timpul să urcăm înapoi. 
Întrebări? 

Alex dădu din cap. 

— Atunci să mergem. 

Alex îşi puse masca pe faţă, verifică detentorul încă o 
dată, apoi se aşeză pe marginea bărcii cu mâinile 
încrucişate pe piept. Kolo îi făcu semn cu degetul mare în 
sus şi el se lăsă pe spate, împroşcând apa în jurul lui. Era 
un moment care îi plăcuse întotdeauna, simţindu-şi umerii 
cum împing apa caldă, rotindu-se într-un nimb de bule 
argintii cu lumina refractată de apă deasupra. Apoi vesta 
compresatoare, parţial umplută, îl trase înapoi la suprafaţă. 
Plutea pe apă, faţă în faţă cu Kolo. Căpitanul îi privea peste 
marginea bărcii. 

— În regulă? îi strigă Kolo. 

Alex făcu semnul universal al scafandrilor: arătătorul şi 
degetul mare formând un O, celelalte trei degete ridicate în 
sus. „Totul e OK.” 

Kolo răspunse ţinând pumnul strâns cu degetul mare în 
jos. „Coborâm.” 

Alex puse în funcţiune tubul de oxigen şi lăsă lestul cu 
greutăţi să-l tragă în jos. Apa îi trecu de bărbie, peste nas şi 
ochi. Incepu încet o coborâre controlată, ascultând sunetul 
propriei respiraţii amplificat în urechi. De-abia acum îşi 
reaminti că fusese operat cu doar trei săptămâni în urmă. 


— 147 — 


Ce ar fi spus doctorul Hayward despre scufundări? Ei bine, 
cel puţin nu era ceva ce să-i fi fost interzis. 

Un peşte trăgător - verde cu dungi galbene strălucitoare 
şi coadă galbenă - înotă pe lângă el, fără să-l observe. Apa 
era de un albastru tropical ce devenea mai întunecat şi mai 
opac pe măsură ce cobora. Privi adâncimea. 11 metri, 
12,13... Se simţea bine, avea control deplin. Kolo era la 
câţiva metri deasupra lui, cu picioarele încrucişate. Bule 
mari, fiecare conţinând o perlă de aer, se ridicau ciorchine 
la suprafaţă. 

Şi, deodată, Mary Belle se ivi în faţa lui, ca proiectată pe 
un ecran. Era mereu la fel sub apă. Obiectele, chiar şi 
acelea mari ca un cargou scufundat, păreau să se ivească 
de nicăieri. Alex strânse puţin aerul din tub pentru a-şi 
încetini coborârea. Se asigură că avea echilibrul necesar de 
apă, apoi dădu din picioare şi înotă să examineze acest 
martor tăcut din al Doilea Război Mondial. 

Mary Belle zăcea în nisip, înclinată pe o parte. Era în 
două jumătăţi, despicată de o spărtură cu marginile 
neregulate cauzată, probabil, de o torpilă germană. Avea 
cam o sută treizeci de metri lungime, douăzeci de metri 
lăţime şi întregul vas era acoperit de alge şi de corali viu 
colorați, care într-o zi aveau să devină un recif artificial 
extraordinar. În timp ce înota pe deasupra punţii, spre 
pupă, Alex privi în jos la suprafeţele verzi-închis, la scările 
răsucite şi şinele, lanţul ancorei şi acoperişul. Trecu de 
două vagoane de mărfar aşezate unul lângă altul. O parte 
dintr-o locomotivă zăcea distrusă, la câţiva metri pe nisip. 
In capătul celălalt văzu o armă antiaeriană, îndreptată 
acum, fără rost, către nisip. Cândva puntea trebuie să fi 
fost plină de viaţă, cu marinari tineri alergând înainte şi 
înapoi, căpitanii lor dând ordine, cu vântul şi marea 
bpătându-le în faţă. Dar Mary Belle fusese lovită. Zăcea 
acolo de mai bine de jumătate de veac. Nu exista nimic mai 
tăcut pe lume. Era chiar definiţia morţii. 

Alex observă semnul făcut de Kolo şi înotă către pupa 
epavei. Deranjase un banc de peşti care se îndepărtară în 
zigzag, dispărând rapid. Elicea era chiar deasupra lui. Când 


— 148 — 


vasul se rupsese în două, pupa căzuse într-o parte, altfel ar 
fi fost îngropată în nisip. Kolo făcu semn din nou. „Eşti în 
regulă?” Alex privi aparatul de măsurat aerul disponibil. 
Consumase 500 psi. Făcu semn înapoi. „In regulă.” 

Inotară încet în jurul epavei. Alex avea braţele încrucişate 
pe piept, cu fiecare mână prinsă de braţul celălalt. Aşa se 
scufunda mereu. ll ajuta să-şi păstreze temperatura 
corpului şi îl oprea de la a fi tentat să atingă ceva. Se 
ridicară deasupra podului şi urmară o scară - fiecare 
găzduind viaţă nouă - înapoi pe puntea superioară. Kolo 
arătă o deschizătură lângă un vagon de marfă pe care Alex 
îl observase. O scară ce ducea în jos. Era intrarea în a doua 
cală. 

Kolo părea că dorea ca băiatul să intre acolo înaintea lui. 
Alex îşi scoase lanterna, apoi lovi cu picioarele în jos şi 
înotă cu atenţie prin deschidere, mai întâi cu capul şi 
umerii. Să te scufunzi în epave este cât se poate de sigur 
cu condiţia să ştii ce faci şi Alex ştia că singurul pericol real 
era să i se agaţe tuburile de aer sau să şi le taie de o 
margine ascuţită. Soluţia era să facă totul foarte încet, să 
verifice eventualele piedici. Dar era destul de larg pentru 
el. O luă pe scară în jos, aprinse lanterna şi privi în jur. 

Se afla într-un spaţiu mare, cavernos, care se întindea pe 
toată lăţimea navei şi pe vreo douăzeci şi cinci de metri din 
lungime. Lumina verde fantomatică se strecura prin nişte 
hublouri şi Alex stinse lanterna, dându-şi seama că nu avea 
nevoie de ea. Lumina dezvăluia un şir de obiecte pe care le 
recunoşteai pe dată, chiar şi după şaizeci de ani petrecuţi 
sub mare. Se vedeau un Jeep, parcat la perete, un stoc de 
arme Winchester, un rând de ghete şi o pereche de 
motociclete. Alex se gândi că, dacă ar fi dat peste toate 
acestea pe pământ, ar fi fost ruginite şi urâte, doar o 
grămadă de gunoi. Dar şederea lor îndelungată sub apă le 
conferise o frumuseţe ciudată. De parcă natura încerca să 
le revendice şi să le transforme în mod magic în ceva cu 
totul diferit. 

Sunetul se auzea altfel sub apă. 

Alex auzi zdrăngănit de metal lovind alt metal, dar un 


— 149 — 


moment nu fu sigur de unde venise sau ce era cu el. Privi în 
dreapta şi în stânga, dar nimic nu mişca. Apoi privi înapoi, 
de unde venise. Nici urmă de Kolo. De ce nu înotase şi 
acesta în cală? Apoi Alex îşi dădu seama. Tambuchiul prin 
care intrase nu mai era deschis. Se izbise închizându-se. 
Acesta era sunetul pe care îl auzise el. 

Se răsuci şi înotă până sus la scară. Nu purta mănuşi şi 
se temea să nu se taie, dar când ajunse la tambuchi îşi 
propti mâna în el şi apăsă. Acesta nu se clinti. Era atât de 
bine fixat, de parcă ar fi fost cimentat. 

Ce naiba se întâmpla? Alex simţi primii fiori de 
nesiguranţă ce se puteau transforma uşor în panică. Dar 
ştia că regula cea mai importantă la scufundări este să 
rămâi calm şi se strădui să respire încet, să ia totul pas cu 
pas. Probabil că suportul ce ţinea tambuchiul deschis 
cedase. Dar nu conta. Kolo ştia că el era acolo. Era o barcă 
de scufundări chiar deasupra. Trebuia doar să găsească o 
altă ieşire. 

Alex se îndepărtă de tambuchi şi înotă în lungul calei. 
Ajunse la un perete de oţel de partea cealaltă a depozitului, 
şi acesta era plin de găuri, unele suficient de mari să treacă 
un braţ prin ele, dar nu tot corpul. Dar exista o uşă - şi era 
crăpată. Cândva, permitea accesul echipajului dintr-o cală 
în cealaltă. lată ieşirea de care avea nevoie Alex. Acesta 
înotă până acolo şi împinse în uşă. Uşa se deschise vreo 
cinci centimetri, dar nu mai mult Fusese închisă cu lanţ de 
partea cealaltă. Alex văzu ceva strălucind. Lanţul era nou- 
nouţ. Atunci începu să se îngrijoreze. 

Un lanţ nou la o uşă veche. Putea fi acolo dintr-un singur 
motiv. Drevin aflase cumva cine este. Alex se gândise că 
era grozav de deştept, trăgând cu urechea cu iPodul lui şi 
furişându-se pe insulă. Dar îi lăsase să-l urce într-o barcă şi 
să-l ducă pe mare. Făcuse exact ce voiseră ei, înotând în 
capcana morţii. Şi acum încuiaseră uşa. Aveau să-l lase 
acolo să se înece. 

ÎI învălui o furie neagră, de nestăvilit. Inima îi bătea cu 
putere; nu putea respira. Pentru scurt timp fu tentat să-şi 
scoată tubul de respirat din gură şi să ţipe. Era lipsit de 


— 150 — 


ajutor. La mila unui singur tub şi a unei rezerve de aer în 
scădere. 

Următoarele nouăzeci de secunde fură probabil cele mai 
dificile din viaţa lui Alex. Trebuia să lupte să-şi păstreze 
controlul, la douăzeci şi doi de metri sub nivelul mării, 
conştient că se afla, poate, în mormântul său. Trebuia 
cumva să-şi canalizeze mânia departe de el, înapoi înspre 
Drevin, care se purtase cu el mai crud decât oricine 
altcineva. 

Un alt sunet. Un motor deasupra. Alex simţi o undă de 
speranţă, dar renunţă repede la ea. Nu era sunetul făcut de 
cineva care venea să-l salveze. Kolo se întorsese la 
suprafaţă. Îşi făcuse treaba şi acum pleca. 

Fără să lase loc de îndoieli, zgomotul se îndepărtă şi 
dispăru. 

Alex era singur. 

Trebuia să ştie un singur lucru, deşi se temea să se uite. 
Întinse mâna în jos, după aparatul de măsurat rezerva de 
aer. Cât aer consumase? Acul îi indică tot ce era mai rău. 
Mai avea 1.750 psi. La 500 psi, acul trecea pe roşu. La acel 
nivel, o valvă din interiorul buteliei cu aer urma să se 
închidă. Mai avea doar câteva minute. Şi apoi murea. 

Când fu sigur că îşi stăpânea emoţiile, înotă înainte, din 
nou. Alex ştia că, la adâncimea aceea, ar fi consumat 
curând aerul rămas. Dar mişcându-se prea repede, folosind 
prea multă energie, doar ar fi grăbit această evoluţie. Cât 
mai avea? Cincisprezece minute cel mult. Înţelegea deja că 
situaţia sa era disperată şi se străduia să ignore şoaptele 
sinistre din mintea sa. Nimeni nu ştia că el se afla acolo. Nu 
era nicio cale de scăpare. Dar trebuia totuşi să încerce. 
Persoane mai capabile decât Drevin încercaseră să-l ucidă 
şi eşuaseră. Avea să găsească o cale de ieşire. 

Tambuchiul era închis. Ferestrele - prea mici. Podeaua, 
tavanul şi pereţii - solizi. Exista o singură uşă ce putea să-l 
ducă undeva în siguranţă, şi aceea era înlănţuită. Alex privi 
în jur, apoi ridică una dintre armele Winchester. Nu era 
nicio şansă ca aceasta să tragă după atâţia ani sub apă, dar 
poate că avea să o facă. Cărând vechea armă, înotă până la 


— 151 — 


uşă şi, ţinând-o de pat, băgă ţeava puştii prin uşa 
întredeschisă. Avea s-o folosească drept pârghie. Poate că 
reuşea să deschidă uşa; lanţul era nou, dar era prins de un 
mâner vechi şi ruginit. Folosindu-şi toată puterea, Alex 
împinse. Crezu o secundă că simte metalul îndoindu-se. 
Împinse mai tare şi făcu un salt înapoi când ceva cedă. 
Arma. Ţeava puştii se frânsese. 

Înotă până la grămada de puşti şi luă o alta. Simţea 
aparatele de măsurat cantitatea de aer disponibil atârnând 
în urma lui, dar nu le mai privi. Îi era prea frică de ce putea 
vedea. Îşi auzea fiecare respiraţie; îi răsuna ca un ecou în 
urechi. Şi de fiecare dată când deschidea gura vedea cum 
rezerva sa prețioasă de aer dispărea într-un nor de bule. 
Vedea şi îşi auzea moartea. Era măsurată cu atenţie peste 
tot în jurul lui. 

A doua armă se frânse exact ca prima. Alex simţi că 
înnebuneşte. Apucă uşa cu mâinile şi trase de ea cât putu 
de tare, de parcă ar fi putut s-o scoată din ţâţâni. Bule de 
aer explodară în jurul capului său. Văzu negru în faţa 
ochilor. Când se calmă, nimic nu se schimbase. Degetele îi 
erau albe şi se tăiase în palmă. _ 

Şi rezerva sa de aer scăzuse la 900 psi. li mai 
rămăseseră doar câteva minute. 

Trebuia să se mişte repede. Nu, mişcarea rapidă ar fi 
grăbit sfârşitul. Dar trebuia să mai existe o cale de ieşire. 
Examină din nou ferestrele. Cea mai mare dintre ele avea 
formă neregulată, o parte din metal fiind mâncat de rugină. 
Lui Alex îi încăpea capul şi jumătate din umăr prin gaură. 
Dar atât. Chiar dacă şi-ar fi scos butelia de aer, pieptul şi 
şoldurile nu i-ar fi trecut prin deschizătură. Se trase înapoi, 
de teamă că va fi prins şi tăiat de tubul său de aer. Nu 
rezolvase nimic. 

Şi rezerva sa de aer scăzuse la 650 psi. Acul era cu doar 
un milimetru deasupra nivelului roşu. 

Lui Alex îi era frig. Nu-i mai fusese atât de frig niciodată. 
Costumul de scafandru păstra poate ceva din căldura 
corpului lui, dar mâinile şi picioarele îi deveneau albastre. 
Lumina soarelui nu pătrundea în cală. Băiatul se afla pe 


— 152 — 


fundul mării. Dar era mai mult decât atât. Alex ştia că urma 
să moară. Urma să fie găsit plutind în acest loc, înconjurat 
de maşinării ruginite şi de amintiri ale unui război demult 
încheiat. De data aceasta nu avea cale de scăpare. 

500 psi. 

Cum se întâmplase asta? Pierduse cumva noţiunea 
timpului în ultimele două minute - două minute preţioase 
când avea atât de puţin timp rămas? Alex se strădui să se 
concentreze. Mai era ceva acolo ce putea folosi? Poate că 
nava transportase bombe de artilerie. Văzuse o armă 
antiaeriană pe punte. Oare şi-ar fi putut croi o cale de ieşire 
detonând explozibil? _ 

Începu să caute disperat muniţie. În timp ce făcea asta 
simţi ceva în gât şi îşi dădu seama că va fi tot mai dificil să 
respire. Rezerva sa de aer era pe sfârşite. Se întreba dacă 
avea să leşine înainte de a se îneca. | se părea nedrept. 
Printr-un miracol, supravieţuise glonţului unui asasin din 
Londra. Şi doar pentru asta? Pentru o altă moarte, mai 
groaznică, doar câteva săptămâni mai târziu? 

Ceva gri trecu pe lângă o fereastră. Un peşte mare. Un 
rechin? Alex simţi un val de disperare nemărginită. Chiar 
dacă printr-un miracol ar fi găsit o cale de ieşire, creatura l- 
ar fi aşteptat. Poate că ştia deja că el se afla acolo. In 
câteva secunde, situaţia sa devenise de două ori mai 
disperată. 

Dar apoi văzu din nou umbra cenuşie şi, cu un şoc de 
neîncredere, îşi dădu seama că nu era un rechin. Era un 
scafandru echipat corespunzător. 

Cineva îl căuta. 

Trebui să facă un efort să nu strige în gura mare. Dădu 
repede din labele de scafandru şi ajunse la ultima fereastră 
chiar când scafandrul era gata să treacă mai departe. 
Braţul lui Alex se strecură prin gaură şi îl prinse pe 
scafandru de picior. Acesta se răsuci. 

Păr şaten ce se unduia în apă. Ochi albaştri îngrijoraţi în 
spatele măştii care-i acoperea. Scafandrul bătea apa pe loc 
de partea cealaltă a ferestrei şi Alex o recunoscu pe 
Tamara Knight. 


— 153 — 


Disperat, făcu semnul de pericol pe care-l învățase cu ani 
în urmă, cu mâna în dreptul gâtului. „Nu mai am aer. 
Ajutor!” Îi era din ce în ce mai greu să respire, încercând să 
dozeze aerul rămas în rezervor, atent ca plămânii săi să fie 
permanent cel mult pe jumătate plini. Tamara căută în 
buzunarul de la vesta sa compresoare şi scoase ceva. li 
dădu prin fereastră. Alex era derutat. [inea unul din 
inhalatoarele lui Paul Drevin. La ce îi ajuta? Apoi îşi dădu 
seama că probabil ea îl luase din camera lui. Era 
dispozitivul pe care Smithers i-l dăduse la New York. De 
unde ştiuse de el? 

Şi avea să funcţioneze sub apă? 

Ameţit, menţinându-şi cu greu autocontrolul, Alex înotă 
până la uşa cu lanţ. Trebui să facă un efort să-şi aducă 
aminte cum funcţiona dispozitivul. Răsuceşte cilindrul de 
două ori în sensul acelor de ceasornic. De ce nu-l pornise 
Tamara? Bineînţeles că nu putea. Era sensibil la amprente. 
Alex trebuia să o facă. Respiră! Acum inhalatorul era armat 
îl puse pe lanţ, apoi înotă înapoi, cât mai departe în 
interiorul calei. 

10 psi. Acul aparatului de măsurat oxigenul disponibil nu 
mai avea mult spaţiu de parcurs. 

Uşa se deschise brusc. O minge de flăcări, stinsă pe loc, 
şi Alex simţi şocul valului cum îl izbeşte, proiectându-l spre 
obiectele depozitate în cală. Nu mai respira; nu mai avea ce 
să respire. Unde era Tamara? Alex presupuse că mai era o 
cale de ieşire, dar dacă se înşela? 

Totul devenea negru. Fie explozia îl doborâse, fie se 
sufoca. y 

Dar apoi simți brațul Tamarei în jurul lui. li scotea tubul 
din gură. Era nefolositor şi el îi dădu drumul. Simţi ceva 
atingându-i buzele şi îşi dădu seama că ea îi dăduse un alt 
tub, ataşat de butelia ei cu aer. Inspiră adânc şi simţi valul 
de aer în plămâni. Era o senzaţie minunată. 

Stătură pe loc câteva minute, ţinându-se în braţe. Apoi 
Tamara îl bătu uşor pe Alex pe umăr şi arătă în sus. El 
aprobă din cap. Mai aveau cale lungă şi, dat fiind că 
împărțeau o singură butelie cu aer, nu mai era mult până 


— 154 — 


ce s-ar fi terminat şi rezerva de oxigen a Tamarei. 

Tamara înotă prin uşa spartă şi Alex o urmă. Era un 
tambuchi deschis şi se strecurară prin el, urcând încet. Se 
opriră când aparatele lor de măsurat arătau că, până la 
suprafaţă, mai aveau cinci metri. Aceasta era oprirea de 
siguranţă care permitea nitrogenului să iasă din sânge, 
prevenind apariţia complicaţiilor. Cinci minute mai târziu îşi 
terminară urcarea, ajungând la suprafaţa apei, în soarele 
strălucitor de după-amiază. 

Alex nu avea aer să umfle echipamentul, aşa că desfăcu 
lestul cu greutăţi şi-i dădu drumul. Apoi îşi scoase masca. 

— Cum...? începu el. 

— Mai târziu, spuse Tamara. 

Aveau mult de înotat până la insulă şi Tamara voia să se 
asigure că nu erau văzuţi. Lăsară curenţii să-i ducă lângă 
Little Point, apoi se îndreptară către malul din spatele casei. 
Tamara verifică să nu fie gărzi în apropiere înainte să fugă 
pe plajă şi apoi între palmieri. 

Alex îşi scoase tubul şi se aruncă la pământ. Zăcu acolo 
gâfâind. Tamara stătea întinsă lângă el. In costumul de 
scafandru, cu părul liber şi apa şiroindu-i pe faţă, nu părea 
deloc secretară personală... şi deodată Alex înţelese că nici 
nu fusese vreodată cu adevărat. 

— A fost cât pe-aci, spuse ea. 

Alex o privea nedumerit. 

— Cine eşti? întrebă el. Dar ştia deja răspunsul. CIA. 

Bineînţeles. Joe Byrne îi spusese că avea pe cineva pe 
insulă. 

— Îmi pare rău că am fost atât de neprietenoasă, spuse 
Tamara. Îi zâmbi, de parcă ar fi vrut să facă asta de mult 
timp. Sunt sigură că înţelegi. Era acoperirea mea. 

— Sigur. Totul avea sens. Cum de m-ai găsit? întrebă el. 

— Îmi spuseseşi deja unde mergeai, explică Tamara. Nu 
ştiu de ce, dar eram agitată şi am decis să te urmăresc. Am 
intrat în camera ta şi am înhăţat inhalatorul. M-am gândit 
că ar putea fi folositor şi am avut dreptate. Apoi am înotat 
în larg. Eram chiar lângă locul epavei când am văzut barca 
plecând fără tine şi am ghicit ce se întâmplase. Aşa că am 


— 155 — 


coborât să te caut. 

— Mulţumesc. Alex era ameţit. În bătaia soarelui de 
după-amiază târzie se uscase deja de apă. Deci ce se 
întâmplă acum? întrebă el. 

— Spune-mi tu. 

— Cred că Drevin plănuieşte să plece diseară. 

Alex îi spuse repede despre convorbirea telefonică pe 
care o auzise. 

Dar Tamara părea să se îndoiască. 

— Nu pot crede asta, spuse ea. Lansarea de mâine... Ark 
Angel. Înseamnă totul pentru el. Lucrează la asta de luni de 
zile. De ce să dispară acum? 

— Sunt de acord. Dar cu siguranţă a vorbit despre o 
barcă. Care soseşte la ora 23.00. 

— Atunci trebuie să fim acolo. O unitate de sprijin 
staţionează, până la alte ordine, în Barbados. Dacă Drevin 
încearcă să plece, îi putem contacta şi vor veni în câteva 
minute. 

— Ce facem până atunci? 

— Mai bine aşteaptă aici. Merg în casă să-ţi aduc nişte 
haine. Şi ceva de mâncat şi de băut. Îl studie pe Alex mai 
îndeaproape. Eşti în regulă? 

— Sunt bine. Mulţumesc, Tamara. Mi-ai salvat viaţa. 

— Este grozav să lucrez cu tine, Alex. Joe mi-a spus totul 
despre tine. 

Tamara plecă, lăsându-l pe Alex singur. El privi valurile 
spărgându-se uşor de nisipul alb. Soarele începea să apună 
şi primele umbre se întindeau deja, către Alex, avertizându- 
| în tăcere asupra pericolelor nopţii care se apropia. 


— 156 — 


FURTUNĂ TROPICALĂ 


La ora 22.00, în acea seară, Alex şi Tamara aşteptau la 
marginea pădurii tropicale, privind de-a lungul şoselei, 
către cabanele din lemn unde gărzile se spălau şi se 
schimbau. Amândoi erau îmbrăcaţi în haine închise la 
culoare. Tamara luase pantaloni de camuflaj şi o bluză cu 
mânecă lungă pentru Alex. Acestuia îi era prea cald. 
Noaptea adusese cu ea o căldură umedă ce i se lipea de 
piele şi el simţea transpiraţia alunecându-i pe spate. Dar 
astfel existau şanse slabe să fie văzut şi el era protejat de 
țânțari. 

Tamara se îmbrăcase şi ea în negru. Adusese şi o armă 
de undeva, o Beretta subţire, pe care o purta într-un toc, 
sub braţ. Avea şi un radio transmiţător cu care plănuia să 
contacteze echipa de sprijin a CIA - deşi era îngrijorată 
asupra recepţiei. Norii erau groşi, acoperind luna şi stătea 
să plouă. Să aibă semnal bun în mijlocul unei furtuni 
tropicale n-ar fi fost uşor. 

Alex era bucuros că ea se afla cu el. Fusese singur prea 
mult timp şi i se părea că ei doi se potriveau. Tamara îi 
spusese că ea era unul dintre cei mai tineri agenţi care 
lucrau cu Joe Byrne; fusese recrutată la doar nouăsprezece 
ani. Nu părea mult mai în vârstă acum, ghemuită sub un 
copac imens în formă de umbrelă, atât de comun 
Caraibelor de Est. Simţea că pentru ea această acţiune 
reprezenta o mare aventură. Poate în aceasta consta 
diferenţa dintre ei. Ei îi plăcea munca pe care o făcea. 

Existau trei cabane, comunicând între ele prin alei 
acoperite, aflate lângă şosea. Erau destul de primitive: 
buşteni din lemn închis la culoare drept pereţi, acoperişul 
făcut din frunze de palmier. Cam la douăzeci de metri mai 
departe, Alex văzu poarta electrică şi punctul de control 
care păzea zona de lansare din partea cealaltă. Erau trei 
gărzi de pază în permanenţă, unul dintre gardieni stând în 
cabina de pază, ceilalţi doi patrulând înainte şi înapoi în 
faţa gardului metalic înalt de zece metri. Întreaga zonă era 


— 157 — 


iluminată de o serie de corpuri luminoase arcuite, strălucind 
din turnurile de pază metalice. Alex văzu sute de molii şi de 
țânțari dansând în lumină. g 

Gărzile plecau la zece şi un sfert. In calitate de asistent 
personal al lui Drevin, Tamara avusese acces la orar şi ştia 
că a doua tură de noapte putea sosi în orice moment. Alex 
privi înapoi pe şosea, în direcția casei lui Drevin. Se gândi 
brusc la Paul. Probabil i se spusese că Alex se înecase... un 
accident groaznic. Se întreba ce gândea Paul şi îi părea rău 
că Tamara nu îl văzuse când se întorsese în casă să-i ia 
nişte haine. 

Dar nu se putea gândi la asta acum. Venise timpul să 
acţioneze. Şoseaua era încă goală; nici urmă de automobile 
electrice venind dintr-o direcţie sau alta. Tamara îi făcu 
semn şi el se târî înainte, ţinându-se cât mai aproape de 
vegetaţie, către prima dintre cele trei cabane. Deschise uşa 
cu mare grijă. Nu se auzise niciun sunet şi nici nu se 
înregistrase vreo mişcare timp de douăzeci de minute, dar, 
chiar şi aşa, putea să fie cineva adormit acolo. 

Cabana era goală. Alex se strecură înăuntru şi ajunse 
într-un spaţiu mic, dreptunghiular. În încăpere se găseau 
două canapele vechi, un frigider şi o masă cu sticle goale 
de bere, câteva reviste porno şi un pachet de cărţi de joc 
aruncat deasupra. Un ventilator se afla într-un colţ, dar era 
închis. Camera mirosea a fum de ţigară şi aerul era stătut. 

Trecu prin cabana aceasta către următoarea, una şi mai 
mică, cu patru duşuri şi cu un rând de bănci din lemn. Pe 
jos era gresie. Prosoape ude atârnau de cuiere. larăşi, nu se 
vedea niciun om. 

De-abia în a treia cabană găsi ceea ce căuta. Acolo se 
schimbau gărzile pentru muncă. Uniforme proaspăt călcate 
atârnau de umeraşe metalice; ghete lustruite erau frumos 
aranjate lângă perete. Exact cum spusese Tamara. 

Alex nu putu să nu zâmbească atunci când băgă mâna în 
buzunar şi scoase flaconul pe care i-l dăduse Smithers. Privi 
numele de pe etichetă - „STINGO” - apoi deschise flaconul 
şi-i vărsă conţinutul peste uniforme. Lichidul era incolor şi 
inodor. Gărzile nu aveau să bănuiască ce urma să se abată 


— 158 — 


asupra lor. 

Auzi un fluierat uşor de afară: o avertizare din partea 
Tamarei. O a doua uşă ducea afară şi Alex se strecură prin 
aceasta în întuneric. Afară auzi un automobil apropiindu-se. 
Sincronizare perfectă. 

Gărzile se schimbau. Când Alex ajunse înapoi la Tamara, 
sosi o maşinuţă şi trei bărbaţi îmbrăcaţi în şorturi şi tricouri 
coborâră. Alex îl recunoscu pe unul dintre ei. Era Kolo, 
scafandrul care îl lăsase să moară. Era mulţumit. Dacă 
cineva merita să sufere, acesta era Kolo. 

— O să meargă? şopti Tamara când cei trei dispărură în 
vestiar. 

— Stai liniştită, răspunse Alex. Smithers nu m-a 
dezamăgit niciodată. 

După vreo cinci minute, cei trei îşi făcură din nou 
apariţia, de data aceasta îmbrăcaţi în salopetele gri. Alex şi 
Tamara priviră cum bărbaţii se apropiau de punctul de 
control să le înlocuiască pe cele trei gărzi de acolo. 
Schimbară câteva cuvinte încet apoi îşi preluară poziţiile. 
Cei trei care ieşiseră din tură se duseră la cabină să se 
schimbe şi plecară cu un automobil câteva minute mai 
târziu. 

— Să ne apropiem, şopti Alex. 

Era nerăbdător să vadă ce se întâmplă. 

Kolo stătea în cabina de pază, în faţa unui şir de 
telefoane şi monitoare. Fereastra era deschisă pentru a 
putea comunica cu ceilalţi doi, care erau acum înarmaţi şi 
stăteau împreună în faţa gardului. Era o sarcină ingrată, 
gândi Alex, să stea toată noaptea aşteptând să se întâmple 
ceva. Şi, deşi niciunul nu ştia asta, avea să devină şi mai 
rău. 

Alex observă primul. Norul de insecte vizibil în lumina 
lămpilor arcuite se îngroşase. Înainte fuseseră sute. Acum 
erau mii. Imposibil să spui ce fel de insecte erau: gândaci, 
muşte, goange sau țânțari. Se vedeau doar pete negre 
alcătuite din aripi bătând cu înverşunare, antene şi picioare 
atârnânde. Erau atât de multe, încât lumina se estompase 
considerabil. 


— 159 — 


Kolo se plesni peste faţă. Sunetul se auzi surprinzător de 
tare în căldura grea a nopţii. Unul dintre ceilalţi gardieni 
mormăi ceva şi se scărpină sub braţ. Kolo se plesni din nou 
peste faţă, apoi pe ceafă. Ceilalţi începeau să se agite, de 
parcă ar fi executat un dans ciudat. Unul se frecă cu ţeava 
armei sale automate pe piept, apoi şi-o trecu peste umăr, 
folosind-o să se scarpine pe spate. In cabina de pază, Kolo 
lovea aerul din faţa lui. Părea să aibă dificultăţi în a respira 
şi Alex putu vedea de ce. Aerul din jurul său fusese invadat 
de mii şi mii de insecte. Kolo nu putea deschide gura fără 
să le înghită. 

Loţiunea de țânțari pe care Smithers o crease era 
fantastică. Toate insectele de pe insulă fuseseră atrase de 
cei trei nefericiţi. Cei doi de afară pierduseră controlul, 
plesnindu-se, zbătându-se şi sărind de colo-colo de parcă ar 
fi fost curentaţi. Kolo ţipă. Alex văzu un centiped uriaş 
urcându-i-se pe gât. O mică parte din pielea bărbatului se 
mai vedea acum. Era acoperit de o masă de insecte care Îl 
muşcau şi îl înţepau. Acestea se luptau să intre în ochii şi în 
nasul lui. Ţipând în continuare, Kolo se lovea cu frenezie. 
Ceilalţi doi făceau la fel. 

Se auzi o explozie mică şi scântei izbucniră şuvoi când 
unul dintre monitoarele TV, invadat de insecte, făcu 
scurtcircuit. Era culmea. Orbit şi înjurând, Kolo se clătină pe 
picioare şi ieşi afară. Ceilalţi doi intrară în el, agăţându-se 
ca să se susţină şi toţi trei îşi croiră drum spre duşuri şi spre 
vestiar. Un nor imens de insecte îi urma. 

Deodată se lăsă liniştea. 

— Ai avut dreptate, observă Tamara. Domnul Smithers al 
vostru este destul de bun. 

Ei doi trecură în fugă pe lângă punctul de control, acum 
gol, pe poartă şi apoi de-a lungul şoselei, pe partea 
cealaltă. Pădurea tropicală se termină curând şi zăriră 
schelele şi rachetele în faţă. Luna încă nu era vizibilă. 

Tamara privi în sus. 

— Ne vom uda, anunţă ea. 

Avea dreptate. Câteva minute mai târziu, se porni ploaia 
şi se udară imediat leoarcă. Ploaia era caldă şi cădea din 


— 160 — 


cer de parcă ar fi fost turnată dintr-o găleată enormă. Un 
fulger brăzdă cerul deasupra mării, reflectat fiind pe solul 
care se învolbura în jurul lor. Totul devenise alb şi negru. 

— Ce se va întâmpla cu lansarea? strigă Alex. 

Nu mai era nevoie să şoptească. Tamara de-abia îl putea 
auzi în ploaia puternică. 

Ea îşi scutură apa din ochi şi strigă înapoi: 

— Nu contează. Ploaia nu va dura mult. Totul va fi uscat 
mâine-dimineaţă. 

De fapt, furtuna nu s-ar fi putut dezlănţui într-un moment 
mai potrivit. Zona de lansare consta dintr-un acru de teren 
deschis şi Alex se întrebase cum vor putea să-l traverseze 
fără a fi văzuţi. Nu se îndoia că existau şi acolo gărzi care 
patrulau, precum şi TV cu circuit închis. Ploaia le asigura 
acoperirea perfectă. În hainele închise la culoare, el şi 
Tamara erau invizibili. 

Al doilea ponton se afla în punctul vestic al insulei şi 
comunica cu schelele rachetelor şi cu diferitele clădiri de 
control printr-o pistă din ciment alb. Alex şi Tamara alergau 
pe aceasta când, deodată, o lumină apăru brusc, săgetând 
ploaia. Felinarul era montat pe o barcă ce se îndrepta spre 
mal, luptându-se cu valurile tumultoase. 

— Pe aici! ţipă Tamara şi-l trase pe Alex spre o clădire de 
cărămidă cu un noian de ţevi metalice şi de aparate de 
măsurat în exterior. 

În timp ce alergau, ea se împiedică. Alex reuşi să o 
prindă înainte de a cădea şi câteva secunde mai târziu cei 
doi se aflau în siguranţă, ascunşi în spatele unui rezervor 
de apă. Pontonul era chiar în faţa lor. Alex se întreba dacă 
Drevin avea să apară. 

Ambarcaţiunea ajunse la ponton. Ploaia cădea şi mai 
abundent acum şi era greu să vezi ce se întâmplă. Cineva 
sări din vaporaş, cu o funie. Alte persoane apărură pe 
punte. Alex se gândise că Drevin plănuia să plece de pe 
insulă, dar se părea că ambarcaţiunea adusese oaspeţi - 
oameni care nu doreau să fie văzuţi. 

Alex auzi un sunet în spatele său, se întoarse şi-i văzu pe 
Magnus Payne şi două gărzi venind cu o maşinuţă în josul 


— 161 — 


şoselei, spre barcă. Părul de culoarea ghimbirului şi pielea 
lipsită de viaţă ale şefului pazei erau de neconfundat, chiar 
şi în timpul unei furtuni tropicale. Ajunseră la ponton şi 
Payne cobori din automobil. Patru bărbaţi se dădură jos din 
ambarcaţiune. Alex se prinse cu o mână de Tamara, şocat. 
Ştia cine erau bărbaţii, deşi nu le aflase niciodată numele 
adevărat. 

Jachetă de Camuflaj. Ochelari. Ceas de Otel şi Dinte de 
Argint. 

Forţa Trei venise pe Flamingo Bay. Dar de ce? Ce 
însemna asta? Magnus Payne dădea mâna cu ei, urându-le 
bun venit Era gruparea teroristă care jurase să-l distrugă pe 
Drevin. Dar erau întâmpinați ca vechi prieteni. 

Şi apoi o voce răsună în furtună, amplificată de difuzoare 
ascunse, răsunând de peste tot din jur. 

— Nu trageţi! Ştim că sunteţi acolo. Lăsaţi armele şi ieşiţi 
cu mâinile sus. 

Cei cinci bărbaţi îngheţară. Doi dintre ei scoaseră armele. 
Dar cuvintele nu le erau adresate. 

Dacă Alex avea vreo îndoială că el şi Tamara erau ţinta, 
aceasta dispăru câteva secunde mai târziu. Alte patru 
maşini apărură din ploaie. Se opriră, în faţa lor, orbindu-i cu 
farurile. O duzină de umbre negre apărură şi luară poziţie în 
jurul lor. Lângă el, Tamara se crispă, apoi acţionă scoțând 
arma. Se auzi o singură împuşcătură, trasă dintr-o maşină. 
Tamara ţipă. Arma îi zbură cât colo. Sângele începu să-i 
curgă dintr-o rană la umăr, împrăştiindu-se rapid în josul 
mânecii. 

— Acesta a fost ultimul avertisment! răsună vocea. 
Ridicaţi-vă şi mişcaţi-vă încet. Dacă opuneţi rezistenţă, veţi 
fi împuşcaţi. 

Cum fuseseră descoperiţi? Alex se gândi şi îşi aduse 
aminte că Tamara se împiedicase de ceva. O sârmă. Asta 
trebuia să fie. Când ei alergaseră, ea declanşase o alarmă. 

Magnus Payne îşi făcu loc printre gărzi. Cei patru membri 
ai Forţei Trei îl urmară. Întreaga zonă fusese goală cu doar 
câteva minute în urmă; acum era plină. Tamara îşi ţinea 
mâna la umărul rănit. Alex stătea alături, dărâmat. 


— 162 — 


Şi Nikolai Drevin apăru, îmbrăcat într-o haină de ploaie şi 
- în mod ciudat - ţinând o umbrelă viu colorată de golf, care 
îl proteja de rafalele de ploaie. Părea relaxat, de parcă doar 
se hotărâse să facă o plimbare nocturnă. Stătea în faţa lui 
Alex şi a Tamarei. Nu arăta niciun fel de emoție. 

— Domnişoară Knight, spuse el şi, deşi vorbea încet, 
vorbele lui dominau sunetul ploii. Am avut mereu îndoielile 
mele în privinţa ta. Sau, mai degrabă, am suspectat că CIA- 
ul va încerca să se infiltreze în operaţiunea mea şi păreai 
cea mai bună alegere. Ce păcat că mi s-au adeverit 
temerile! 

— Băiatul... Magnus Payne ajunsese lângă Drevin. 

— Da. Se pare că omul tău nu a reuşit să-şi termine 
treaba. Drevin făcu un pas înainte până ajunse la câţiva 
centimetri de Alex. Alex nu se mişcă; ploaia îi curgea peste 
faţă. Spune-mi, Alex, îl întrebă Drevin. Mă interesează să 
ştiu pentru cine lucrezi de data asta. MI6 sau CIA? Sau 
poate pentru amândouă? 

— Duceţi-vă la naiba, răspunse Alex încet. 

— Îmi pare chiar rău că ai decis să-mi fii duşman, 
continuă Drevin. Mi-ai plăcut de la început. Şi lui Paul. Dar 
ai abuzat de ospitalitatea mea, Alex. Mare greşeală! A 

Alex tăcea. Lângă el, Tamara devenise foarte palidă. Işi 
ţinea o mână peste rană şi era evident că o durea. Dar era 
în continuare sfidătoare. 

— Cei de la CIA ştiu că suntem aici, Drevin, spuse ea. 
Dacă ne faci ceva, vor veni peste voi. Nu vei scăpa; nu ai 
unde să fugi. 

— Ce v-a făcut să credeţi că aş pleca undeva? răspunse 
Drevin. Încuiați fata! ordonă el. Nu vreau s-o mai văd. 
Magnus - du-l pe Alex Rider în hangarul principal. Vreau să 
vorbesc cu el. 

Drevin se întoarse şi plecă. După doar trei paşi, dispăru 
în ploaie. 


— 163 — 


ŢINTĂ PRIMARĂ 


Hangarul principal era imens. Poate că acolo staţiona 
avionul Cessna când nu era folosit. Acoperişul consta dintr- 
o boltă mare din tablă ondulată. Un perete se dădea în 
lături pentru a permite accesul către zona de lansare. 
înăuntru, se găseau mai multe piese de maşini şi câteva 
canistre de combustibil împrăştiate în jur, dar în rest 
hangarul era gol. Alex stătea legat de un scaun din lemn. 
Drevin era în faţa lui; Magnus Payne stătea în picioare 
alături de el. Jachetă de Camuflaj, Dinte de Argint, Ochelari 
şi Ceas de Oțel formau un grup aflat la mică distanţă. 
Fuseseră invitaţi acolo, dar era evident că Drevin nu se 
aşteptase ca ei să i se alăture. 

Ploaia se oprise la fel de repede cum începuse. Alex 
auzea încă apa curgând în burlane şi ultimii câţiva stropi 
răpăind pe acoperiş. Aerul din hangar era cald şi umed. 
Alex se udase până la piele. Payne folosise un cablu electric 
pentru a-l lega de scaun şi acesta îi tăia carnea. Picioarele 
şi mâinile îi erau goale. 

Drevin purta un jerseu din caşmir bleu. Era relaxat, 
ţinând un pahar uriaş de coniac într-o mână, cu doi 
centimetri de lichid gălbui ce formau un cerc perfect pe 
fund. ÎI ridică în dreptul nasului şi pufni în mod apreciativ. 

— Coniac Ludovic al XIII-lea, spuse el. Are o vechime de 
treizeci de ani. O singură sticlă costă mai mult de o mie de 
lire. Este singurul coniac pe care-l beau. 

— Ştiam că sunteţi bogat, spuse Alex. Ştiam şi că sunteţi 
lacom. Dar nu ştiam că sunteţi şi plictisitor. 

— Există cinci bărbaţi aici care ar fi bucuroşi să se ocupe 
de tine dacă le-aş permite asta, răspunse Drevin blând. Ar 
fi mai bine dacă ţi-ai ţine gura şi ai asculta ce am de spus. 
Roti coniacul şi luă o înghiţitură. Trebuie să mărturisesc, 
sunt fascinat de tine. Ochii lui gri îl studiau atent pe Alex. 
Când Magnus mi-a spus că eşti agent MI6, am râs. Pur şi 
simplu n-am crezut. Dar când privesc înapoi la tot ceea ce 
s-a întâmplat, are sens. L-am întâlnit odată pe Alan Blunt şi 


— 164 — 


mi s-a părut un individ foarte prefăcut şi dizgraţios. Asta îmi 
confirmă impresia. Chiar şi aşa, îmi e greu să accept că te-a 
trimis după mine. Asta s-a întâmplat, Alex? Ai fost trimis de 
la început? 

— A fost împuşcat, mormăi Payne. Am văzut copii ale 
actelor de la spital. Asta e suficient de real. 

— Atunci poate că nu a fost decât o coincidenţă 
nefericită. Nefericită pentru tine. Dar mă bucur de timpul 
petrecut împreună. Deşi mă tem că atât tu, cât şi 
domnişoara Knight trebuie să dispăreţi repede, cel puţin am 
ocazia să mă justific în faţa ta. Vezi tu, Alex, aş vrea ca Paul 
să ştie despre mine. Aş vrea să-i spun tot ce îţi voi spune 
ţie. Dar el este slab. Nu e pregătit încă. Poate că va sfârşi 
prin a mă uri pentru ceea ce sunt. Dar tu ştiu că vei 
înţelege. 

Drevin îşi cobori nasul în pahar şi inspiră adânc. 

— Sunt, după cum tocmai ai spus, un om bogat. Unul 
dintre cei mai bogaţi de pe planetă. Am o echipă de 
contabili angajaţi care lucrează pentru mine tot anul şi nici 
măcar ei nu sunt siguri de câţi bani dispun. Nu ai idee cum 
e, Alex, să poţi avea tot ce-ţi doreşti. Pot intra într-un 
magazin să-mi cumpăr un costum şi să decid în schimb să 
cumpăr magazinul. Dacă văd o maşină nouă sau un avion 
într-o revistă, pot fi ale mele înainte de sfârşitul zilei. La 
ultima numărătoare aveam unsprezece case în toată 
lumea. Pot dormi într-o altă ţară în fiecare zi a săptămânii şi 
mă pot trezi într-un alt colţ de paradis. Bineînţeles, după 
cum probabil ţi s-a spus, această bogăţie nu mi-a parvenit 
pe căi tocmai oneste. Aceste lucruri nu mă interesează. 
Sunt criminal; o recunosc. Am ucis eu însumi numeroşi 
oameni şi mulţi alţii au murit ca rezultat al ordinelor mele. 
O mare parte dintre asociaţii mei sunt criminali. De ce să 
mă deranjeze asta? Nu există om de afaceri în viaţă care să 
nu fi înşelat sau minţit vreodată. Toţi facem asta! Este doar 
o chestiune de grad. Am avut un succes imens în ultimii 
douăzeci de ani şi intenţionez să devin şi mai bogat şi mai 
de succes în următorii ani. Totuşi, faţa lui Drevin se 
întunecă, cu vreo optsprezece luni în urmă am devenit 


— 165 — 


conştient de două mici probleme şi acestea m-au forţat să 
acţionez într-un anume fel. Acestea reprezintă şi motivul 
pentru care te afli aici acum, Alex. Sunt probleme care m-ar 
putea distruge foarte uşor şi pentru care am cheltuit o 
grămadă de bani şi de timp încercând să le depăşesc. 

— De ce îmi spuneţi toate astea dacă plănuiţi să mă 
ucideţi, întrebă Alex? 

— Pentru că plănuiesc să te ucid, de aceea îţi pot spune, 
răspunse Drevin. Nu va exista pericolul ca tu să repeţi cele 
auzite. Dar, te rog, nu mă mai întrerupe, Alex, sau va trebui 
să-l rog pe Magnus să te lovească. Işi închise puţin ochii. 
Când îi deschise din nou, era complet liniştit. Prima 
problemă, spuse el, are legătură cu Departamentul de Stat 
al Statelor Unite, care a decis să investigheze unele dintre 
chestiunile mele financiare, în special cele legate de mafia 
rusească. Bineînţeles că am ştiut chiar de la început că se 
construieşte un caz împotriva mea. Am fost mereu un om 
prevăzător. Evit dovezile scrise şi mă asigur că nu există 
martori care să mă poată incrimina. Dar chiar şi aşa, nu ar 
fi posibil să acţionez la scara la care o fac fără să las vreo 
urmă şi ştiu că americanii cotrobăie prin resturi, vorbesc cu 
toată lumea care m-a cunoscut - şi că, mai devreme sau 
mai târziu, plănuiesc să mă aducă în faţa justiţiei. Soluţia 
evidentă ar fi să distrug Departamentul de Stat al Statelor 
Unite şi, în special, pe aceia care au făcut o slujbă din a se 
amesteca în afacerile mele. Mi-am dat seama că, într-un 
fel, au fost chiar de ajutor. Au adunat toate dovezile la un 
loc: au pus toate ouăle într-un singur coş! Cu un proiectil 
unic, bine direcționat, i-aş putea ucide pe toţi investigatorii 
şi aş distruge toate benzile, fişele, hârtiile, înregistrările 
telefonice şi paginile printate - totul! Aş putea să o iau de la 
început cu o filă complet nouă. Cu cât m-am gândit la asta, 
cu atât am devenit mai recunoscător americanilor pentru 
eforturile depuse. Bineînţeles că nu are să fie uşor. Pentru 
că, vezi tu, rezultatele investigaţiei se află într-una din cele 
mai sigure clădiri din lume - Pentagonul din Washington. 
Locul acela nu e nimic mai mult decât o clădire imensă din 
beton - o mare parte din ea aflându-se sub pământ. 


— 166 — 


Dispune de o unitate antiteroristă aflată în alertă douăzeci 
şi patru de ore pe zi. Acolo poţi găsi orice formă de 
monitorizare imaginabilă şi, de când cu 11 septembrie, 
niciun avion comercial nu se poate apropia de el. 
Pentagonul este complet protejat împotriva unui atac 
chimic, biologic şi radiologie. Ştiu asta pentru că le-am luat 
pe toate în consideraţie. Dar chiar şi o examinare scurtă mi- 
a arătat că o astfel de abordare era sortită eşecului. Și 
acum, dacă îmi permiţi, voi trece la a doua problemă pe 
care am menţionat-o. Poate părea că nu este legată deloc 
de prima. Multă vreme, chiar am crezut că nici nu era. Dar 
vei vedea într-un minut cum se leagă totul. 

Alex nu spuse nimic. Era conştient că Magnus Payne şi 
cei din Forţa Trei îl urmăreau. Se întreba încă ce rol aveau 
ei în toate astea. Şi unde era Kaspar, bărbatul cu capul 
tatuat? Chiar şi acum, nimic nu se lega. Alex se mişcă în 
scaun, încercând să simtă ceva în mâini şi picioare. 

— Cealaltă problemă a mea era Ark Angel, continuă 
Drevin. Turismul spaţial m-a interesat întotdeauna, Alex, şi, 
când guvernul britanic m-a abordat să colaborez cu el, 
trebuie să admit că am fost flatat. Urma să beneficiez de pe 
urma banilor investiţi de ei în proiect. Aveam să fiu în 
fruntea uneia dintre cele mai interesante şi profitabile 
afaceri ale secolului al XXI-lea. lar aceasta îmi promitea 
lucrul de care aveam nevoie cel mai mult: respect! 
Americanii poate că mă văd ca pe un criminal, dar s-ar fi 
gândit de două ori văzând că iau masa cu regina. M-am 
gândit că le-ar fi fost mai dificil să mă ducă la închisoare 
dacă aş fi fost Sir Nikolai Drevin. Sau chiar Lord Dervin. 
Uneori ajută să ai relaţiile adecvate. Aşa că am fost de 
acord să devin partener cu guvernul vostru în proiectul Ark 
Angel, primul hotel spaţial din lume. Este mai presus de noi 
acum. Este mereu mai presus de noi. Şi nu pot uita asta. 
Pentru că, vezi tu, a devenit un coşmar, o catastrofă. Chiar 
fără americani şi fără investigația lor, Ark Angel poate să 
mă distrugă uşor. Drevin se încruntă şi sorbi o gură mare 
de coniac. Ark Angel depăşeşte cu miliarde de lire sterline 
bugetul. Mă usucă de bani. Chiar şi cu toată bogăţia mea, 


— 167 — 


nu mai pot susţine toate astea. Şi e doar din vina 
guvernului vostru stupid. Nu poate lua nicio decizie fără a o 
discuta luni de zile. Au comitete şi subcomitete. Şi, când se 
ia o hotărâre, este mereu cea greşită. Ar fi trebuit să ştiu de 
la început. Uite la parlamentul scoţian! Domul Mileniului! 
Tot ceea ce construieşte guvernul britanic costă de zece ori 
mai mult decât ar trebui şi nici măcar nu funcţionează. Cu 
Ark Angel e la fel. Este târziu, are defecte şi s-a pierdut 
orice speranţă de a fi gata vreodată. Totul se duce de râpă. 
Şi mă gândesc de luni de zile că ar fi mai bine ca 
blestemăţia asta să cadă din cer. Aş putea să-mi recuperez 
ceva din bani pentru că este asigurat, ca orice proiect 
major. Mai mult de atât, aş putea să mă spăl pe mâini de 
toată afacerea. Aş putea să mă trezesc fără să o mai simt, 
literalmente vorbind, atârnându-mi deasupra capului. Au 
fost zile în care m-am gândit serios să plătesc pe cineva să 
o facă să sară în aer. Şi atunci, Alex, mi-a venit ideea 
măreaţă. Este cum ţi-am spus. Două probleme care au o 
singură soluţie. 

Drevin se aplecă şi, în sfârşit, Alex văzu destul de clar 
nebunia din ochii lui. 

— Mă întreb câtă fizică ştii, Alex. Chiar acum când noi 
stăm aici, există sute de obiecte care orbitează în spaţiu, 
de la sateliți de comunicaţii mici la staţii spaţiale uriaşe, 
cum ar fi SSI sau Mir înainte de ea. Te-ai întrebat vreodată 
ce le ţine acolo? Ce le opreşte să cadă? Ei bine, răspunsul 
este o ecuaţie destul de simplă ce constă în viteza lor 
invers proporţională cu distanţa lor de pământ. Ai fi amuzat 
să ştii că, teoretic, ar fi posibil ca un satelit să orbiteze la 
câţiva metri deasupra capului tău. Dar ar trebui să o facă 
cu o viteză imposibil de mare. Ark Angel se află la cinci sute 
de kilometri. Poate, deci, să-şi menţină viteza orbitală la 
doar douăzeci şi şase de mii de kilometri pe oră. Dar, chiar 
şi aşa, la câteva luni trebuie ajustată. La fel a fost cu Mir 
când se afla pe orbită şi cu Staţia Spațială Internaţională 
acum. La fiecare câteva luni, rachetele care sunt cunoscute 
drept vehicule în progres trebuie să împingă toţi aceşti 
sateliți mari înapoi în spaţiu. Altfel s-ar prăbuşi pe pământ. 


— 168 — 


De fapt, cu unele aşa se întâmplă. Sonda spaţială rusească 
Mars 96 s-a prăbuşit din cer pe 17 noiembrie 1996 şi 
fragmente din ea au căzut în toată America de Sud. In 
aprilie 2000, al doilea corp al rachetei Delta a ratat la limită 
Cape Town. Lumea a fost norocoasă până acum că nu a 
avut loc nicio catastrofă majoră. Aproape trei sferturi din 
planetă constă din apă. Există deşerturi imense şi lanţuri 
muntoase. Probabilitatea ca un fragment de navă spaţială 
să cadă într-o zonă populată este relativ mică. Chiar şi aşa, 
astronomii sunt de acord că e pe cale să se întâmple un 
accident. lţi e greu să mă urmăreşti? Fac să-ţi fie mai uşor. 
Imaginează-ţi că învârţi o bilă ataşată de o bucată de sfoară 
în jurul mâinii tale. Dacă încetineşti, aceasta va cădea şi te 
va lovi la mână. Şi asta e. Bila e staţia spaţială; mâna ta e 
Pământul. Nu e greu ca una să se lovească de cealaltă. Şi 
asta intenţionez să fac. Mâine, când Gabriel 7 va fi lansat, 
va transporta o bombă care a fost programată şi care 
trebuie poziționată exact în Ark Angel. Totul a fost pregătit 
pe computere şi programul este codat. Dacă priveşti pe o 
hartă, vei afla că Washingtonul este poziţionat la 38 de 
grade nord. Unghiul de înclinaţie urmat de Ark Angel - ruta 
sa de zbor - este de asemenea la 38 de grade. Aceasta 
înseamnă că, de fiecare dată când orbitează Pământul, 
hotelul spaţial trece exact peste Washington. Bomba va 
exploda la două ore după ce Gabriel 7 se va fi ataşat de Ark 
Angel - exact la ora 16.30. Aceasta va avea efectul de a 
scoate hotelul spaţial de pe orbită. Staţia spaţială va începe 
să se îndrepte către pământ. Va intra în atmosferă şi apoi 
lucrurile se vor petrece foarte repede. Cu cât va fi mai 
multă atmosferă în jur, cu atât bolidul va cădea mai repede. 
Curând va pierde controlul. Sau aşa va părea. De fapt, am 
programat în secret ceea ce se cheamă manevre de ieşire 
de pe orbită. Deşi va părea să se mişte la întâmplare, va fi 
la fel de precisă ca un proiectil nuclear ţintit în mod 
independent. Îţi dai seama, Alex? Ark Angel cântăreşte cam 
şapte sute de tone. Bineînţeles, o mare parte va arde când 
reintră în atmosferă. Dar estimez că aproximativ 60% va 
rezista. Asta înseamnă cam patru sute de tone de oţel topit, 


— 169 — 


sticlă, beriliu şi aluminiu care vor călători cu douăzeci şi 
patru de mii de kilometri pe oră. Pentagonul reprezintă 
ţinta primară. Clădirea va fi distrusă. Toţi cei care lucrează 
acolo vor muri şi toate informaţiile vor fi incinerate. Cred că 
valul şocului va distruge şi o mare parte din Washington. 
Capitoliul. Casa Albă. Diferite monumente. Parcurile. Păcat, 
pentru că mereu am crezut că este un oraş destul de 
frumos. Dar va rămâne puţin din el. 

Alex închise ochii. Jack Starbright era la Washington, în 
vizită la părinţi. Poate că va supravieţui exploziei oribile pe 
care o planificase Drevin. Dar mii de oameni - sute de mii - 
nu o vor face. Încă o dată, Alex se trezi întrebându-se cum 
de se băgase el în asta. Oare începuse totul cu 
recomandarea doctorului de a-şi lua două săptămâni de 
odihnă şi recuperare? 

— Şi acum trebuie să-ţi spun despre Forţa Trei, spuse 
Drevin. 

— Nu e nevoie, răspunse Alex. Îşi dăduse seama singur. 
Aveţi nevoie de cineva care să-şi asume vina. Forţa Trei nu 
există. Aţi inventat-o. 

— Exact. Drevin făcu semn cu paharul către cei patru 
bărbaţi de alături. Consider Forţa Trei drept cel mai 
ingenios aspect al întregii operaţiuni. Evident, dacă Ark 
Angel este sabotat, dacă se prăbuşeşte pe Pentagon, aş fi 
suspectul principal. Aşa că a trebuit să găsesc un tap 
ispăşitor. A trebuit să mă asigur că sunt mai presus de orice 
bănuială. Am creat Forţa Trei. l-am angajat pe oamenii pe 
care îi vezi aici acum. Instruiţi de mine, au comis mai multe 
acte de terorism aparent direcționate împotriva unor 
concerne capitaliste. Au făcut să sară în aer o fabrică de 
automobile din Dakota, una din Japonia, un centru de 
cercetare din Noua Zeelandă. Am plătit şi un jurnalist din 
Berlin şi un referent din Londra să se exprime împotriva 
Forţei Trei, să avertizeze lumea împotriva acesteia. Apoi am 
pus să fie ucişi imediat. Vezi? Am creat iluzia unei grupări 
de ecoluptători fără scrupule, care urau pe toată lumea 
implicată în marile afaceri - şi în special pe mine. 

— V-aţi răpit propriul fiu! exclamă Alex. În sfârşit, 


— 170 — 


evenimentele din spital şi de la Horncurch Towers începeau 
să aibă sens. 

— Ţi-am spus. Trebuia să fiu privit ca fiind mai presus de 
orice bănuială. Lumea trebuia să creadă că Forţa Trei era 
duşmanul meu. Ce fel de tată ar permite ca fiul său să fie 
răpit la câteva zile după o operaţie... 

— Dar au greşit, îl întrerupse Alex. M-au luat pe mine în 
loc. Se gândi la zilele când fusese luat prizonier şi ameţi. 
Aveau de gând să-i taie degetul lui Paul! Chiar le-aţi 
ordonat să facă asta? 

— Bineînţeles. Pentru prima dată, Drevin părea derutat. 
Alex îl văzu cum se lupta cu emoţiile, încercând să le 
domine. Amenințarea trebuia să fie credibilă. Dacă Paul ar 
fi fost mutilat, nimeni nu ar fi suspectat că aveam de a face 
cu asta. Şi când Forţa Trei m-ar fi atacat aici, pe Flamingo 
Bay, eu aş fi fost victima. 

— Dar e monstruos!  protestă Alex. Este fiul 
dumneavoastră! 

— Poate că puţină durere l-ar fi întărit, răspunse Drevin. 
Băiatul e prea moale. Şi într-o zi va moşteni miliarde. 
Întreaga lume va fi a lui. Un deget mic e prea mult de cerut 
în schimb? 

— Probabil că e grozav să ai aşa un tată! pufni Alex. 

— Vei muri în chinuri dacă vei continua să-mi vorbeşti 
aşa! Drevin îşi termină coniacul. Deodată faţa i se 
congestionă şi i se tăie răsuflarea. Singura greşeală pe care 
am făcut-o a fost să nu-i dau lui Kaspar o fotografie a lui 
Paul. li cunoşteam numărul camerei; ştiam că nu-l păzea 
nimeni la spital. Cum să bănuim noi că un alt băiat - tu - se 
va decide să se implice? 

— De aceea aţi încercat să mă ucideţi în incendiu? 
întrebă Alex. 

— Nu. Drevin dădu din cap. Aveam nevoie de tine viu. 
Asta era ideea. Paul fusese salvat din acest chin, dar tot 
aveam nevoie de cineva să spună lumii că Forţa Trei se afla 
în spatele răpirii. Să te ucidem nu ne-ar fi fost de folos. 
Trebuia să scapi. Era un scaun în cameră ca să te poţi urca 
prin tavan şi apoi să ieşi pe hol. Focul a fost pus special 


— 171 — 


departe de casa scării, ca să poţi ieşi din clădire. 

— Dar unul dintre oamenii dumneavoastră mă aştepta cu 
o armă. Alex se uită la bărbatul pe care-l ştia doar drept 
Jachetă de Camuflaj. Acesta era cel care-l împuşcase pe 
recepţionerul de noapte la spital. Se uita la Alex cu ochii 
apoşi, prea mici şi prea apropiaţi de nasul spart. 

Drevin, evident, auzea asta pentru prima dată. 

— E adevărat? întrebă el. 

— Minte, spuse Jachetă de Camuflaj. Era prima dată când 
vorbea. L-am lăsat să plece cum aţi spus. Nu m-am 
apropiat de el. 

Alex înţelese. Îl umilise. Şi bărbatul nesocotise ordinele 
pentru a se răzbuna. El era cel care minţea. Era evident 
pentru toată lumea de acolo; se auzea în vocea lui. 

Drevin ridică din umeri. 

— Nu contează, spuse el şi Jachetă de Camuflaj se relaxă. 
Poate te întrebi de ce Forţa Trei a venit pe insulă, Alex. Este 
pentru că am nevoie pentru ultima dată de membrii ei. 
Lansarea este programată pentru ora 9.00 mâine- 
dimineaţă. Bomba se va declanşa la 16.30 după-amiaza. ŞI 
când Ark Angel se va prăbuşi peste Washington, aici, pe 
Flamingo Bay, va izbucni o luptă. Intruşii vor fi descoperiţi. 
Oamenii mei îi vor ucide. Şi când autorităţile vor veni şi vor 
începe investigaţiile, voi putea să le ofer dovada finală că 
Forţa Trei a fost responsabilă. Tu i-ai descris pe răpitorii tăi, 
Alex. Mâine, trupurile lor ciuruite de gloanţe vor putea fi 
văzute. 

Acum Dinte de Argint fu cel care vorbi. Ochelari şi Ceas 
de Oţel păreau şi ei tot neliniştiţi. 

— Cum vei crea această iluzie? întrebă el. 

Drevin zâmbi. 

— Cine a zis că voi crea o iluzie? 

Zgomotul de armă fu atât de puternic, încât Alex aproape 
căzu din scaun. Cei patru falşi terorişti nu avură nicio 
şansă. Erau morți înainte de a apuca să reacționeze, întinşi 
pe podeaua din ciment. Alex se răsuci. Magnus Payne ţinea 
în mână un Mini Uzi. Avea un zâmbet sinistru pe faţă. Un 
nor de fum plutea deasupra mâinilor sale. 


— 172 — 


— Sunteţi nebun! Alex scuipă cuvintele fără să ştie ce 
spune. Nu veţi scăpa! Vor şti că aţi fost dumneavoastră... 

— Poate că vor suspecta că am fost eu, dar va fi aproape 
imposibil de dovedit, răspunse Drevin. Mă tem că eu sunt 
victima în toate astea. 

— Dar eu? Dar Tamara? Dacă ne ucideţi, cei de la CIA vor 
veni după dumneavoastră. 

— Cei de la CIA sunt deja pe urmele mele. Ce diferenţă 
vor face două cadavre în plus? Mă tem că tu şi domnişoara 
Knight veţi fi găsiţi pe plajă. Prinşi, în mod accidental, în 
focul de arme. Păcat! Dar nu din cauza mea. 

— Şi Kaspar? 

De ce se gândise Alex la el? Era piesa lipsă din acest 
puzzle nebun. Dacă forţa Trei lucrase pentru Drevin în tot 
acest timp, deci şi Kaspar făcuse asta. Dar unde era el? 

— Arată-i! ordonă Drevin. 

Magnus Payne puse jos mitraliera. Ridică mâna şi prinse 
părul de culoarea ghimbirului. O perucă. O scoase, apoi 
trase de piele. Alex ar fi trebuit să recunoască latexul. Şi el 
purtase recent o deghizare similară. Privi îngrozit cum şeful 
pazei părea să-şi scoată faţa şi cum tatuajele urâte apărură 
dedesubt. In doar câteva secunde, trucul îşi arătă 
rezultatul. Magnus Payne dispăruse; Kaspar se afla în locul 
lui. 

— Tatuajele au fost destul de dureroase şi de neplăcute, 
comentă Drevin. Dar trebuia să creăm un lider terorist pe 
care oamenii să şi-l amintească. Aş spune că am reuşit, nu-i 
aşa? 

Alex se simţi învins. Îşi aminti acum de prima sa întâlnire 
cu Payne pe Flamingo Bay. Şeful pazei îşi schimbase vocea, 
bineînţeles. Dar chiar şi aşa, Alex fusese sigur că îl mai 
văzuse undeva. Şi Payne ştiuse pe dată cine era. Atât el, 
cât şi Paul se aflau în maşinuţă când Drevin le făcuse 
cunoştinţă şi Payne se presupunea că îi vede pe amândoi 
pentru prima dată. Dar ştiuse pe dată cine era fiecare. 
Bineînţeles. Îl recunoscuse pe Alex. 

— Vom aranja cadavrele pe plajă după lansare, îi spuse 
Drevin lui Kaspar. Şi vom adăuga apoi băiatul şi femeia. Îşi 


— 173 — 


puse jos paharul şi se ridică. La revedere, Alex. Mi-a făcut 
plăcere să te întâlnesc. Mi-ar fi plăcut să te cunosc mai 
bine. Dar mă tem că am ajuns la final. 

Îşi răsuci inelul o ultimă dată, de parcă uitase să spună 
ceva. Bărbaţii care pretinseseră a fi Forţa Trei, ale căror 
nume Alex nu le aflase niciodată, zăceau pe podea, cu 
mâinile şi picioarele desfăcute. 

Kaspar înainta şi smulse scaunul din loc. Alex nu putu 
riposta în timp ce scaunul îi fu tras în spate şi târât de 
acolo. 


— 174 — 


VÂNT ŞI APĂ 


Kaspar îl duse pe Alex prin complex, până la o clădire 
dreptunghiulară, cu ferestre cu gratii şi o uşă cu trepte ce 
duceau jos, la subsol. Alex nu se mai putea gândi la el ca la 
Magnus Payne. Şeful pazei lui Drevin nu se obosise să-şi 
pună la loc peruca sau masca şi, chiar şi în întuneric, harta 
hidoasă a lumii strălucea lividă pe pielea sa. Alex se întreba 
cât fusese plătit pentru a se desfigura. Oricare ar fi fost 
suma, probabil că într-o zi îl va costa la fel de mult să 
plătească operaţia cu laser pentru a-şi îndepărta tatuajele. 

Alex fusese dezlegat de scaunul din lemn, dar mâinile îi 
erau încă prinse la spate. Când coborâră din maşinuţă, 
examină sârma, încercând să-i găsească un punct slab. | se 
părea că, dacă i se oferă timp, ar fi avut şanse să se 
elibereze. Nu că l-ar fi ajutat foarte mult. Clădirea din faţa 
lui arăta ca o închisoare. Şi Kaspar ştia de ce e în stare. Nu 
mai avea să facă greşeli. 

Coborâră treptele şi ajunseră într-o încăpere mare, plină 
cu echipamente electronice, computere şi staţii de lucru. 
Un model de navă spaţială - oţel strălucitor, cu circuite 
împrăştiate peste tot - ocupa aproape toată încăperea. Alex 
observă două costume, ca de antrenament, atârnate într-un 
cuier. Ambele aveau logoul Ark Angel inscripţionat pe 
mânecă. Presupuse că erau echipamentele purtate de 
astronauți. 

— Pe aici, mormăi Kaspar. 

Făcu semn cu arma către o altă scară care ducea în jos. 

Alex se conformă şi ajunse pe un coridor larg, cu două 
cuşti solide de fiecare parte. Când intră, auzi un zgomot din 
prima cuşcă şi, spre surprinderea lui, un urangutan se 
aplecă spre el, dând cu pumnii în zăbrele. Apoi îşi aminti. 
Drevin spusese că plănuia să trimită o maimuţă în spaţiu - 
un fel de experiment de anduranţă. 

— Fă cunoştinţă cu Arthur, spuse Kaspar. Şi îi zâmbi urât. 

— Sunteţi rude? întrebă Alex. 

Remarca aceasta îi aduse o lovitură dureroasă cu arma. 


— 175 — 


Dar aceasta fu repede uitată. Se uitase în următoarea 
cuşcă şi o văzuse pe Tamara Knight, încă foarte palidă, dar 
în viaţă. Îi zâmbi lui Alex, dar nu spuse nimic în timp ce 
Kaspar deschidea uşa cuştii opuse. 

— Aici! ordonă el. 

Alex nu avea de ales. Păşi înăuntru şi aşteptă în timp ce 
Kaspar încuia uşa în urma lui. Privi în jur. Cuşca avea cam 
doi metri pătraţi. Barele erau din oţel solid. Încuietoarea 
arăta ca nouă. Alex nu avea dispozitive asupra lui şi mâinile 
îi erau încă legate. Nu putea pleca nicăieri. 

Kaspar scoase cheia şi o băgă în buzunar. 

— Vă las pe voi trei împreună. Îşi privi ceasul. Era 
aproape ora 1.00 noaptea. Veţi auzi lansarea rachetei, 
spuse el. Şi după aceasta, cineva va veni după voi. Vă va 
duce pe plajă şi atunci se va termina. Colţul Africii de Vest 
se răsuci într-o grimasă de ură pură. 

Alex mai văzuse asta şi înainte. Cu cât criminalii sunt mai 
mari, cu atât nu suportă să fie învinşi de un adolescent. Și 
Alex îl învinsese pe Kaspar de două ori. 

— Imi pare rău doar că nu voi ţine eu arma, continuă 
Kaspar. Dar mă voi gândi la voi. Sper că nu se va întâmpla 
prea rapid. 

Plecă. Alex îi auzi paşii pe scări. Uşa principală se 
deschise şi apoi se închise la loc. Arthur urangutanul se 
duse în spatele cuştii lui şi se aşeză. 

— Ce tip încântător, spuse Tamara. 

— Tamara, eşti bine? Alex fusese îngrijorat în privinţa ei 
şi răsufla uşurat să o vadă acum. 

— Am fost şi mai bine, recunoscu ea. Acela era cumva 
Magnus Payne? 

Alex aprobă din cap. 

— Mi s-a părut că am recunoscut vocea. Ce s-a întâmplat 
cu capul lui? ` 

Alex îi spuse. li vorbi şi despre întâlnirea din hangar şi 
despre planul lui Drevin de a distruge Washingtonul. 
Tamara se sprijinea îngenuncheată de uşa cuştii sale, 
ascultând cu atenţie. Când băiatul termină de vorbit, ea 
scoase un oftat adânc. Lui Alex i se păru că faţa ei devenise 


— 176 — 


şi mai palidă. 

— Noi am crezut că are să o şteargă, spuse ea. Credeam 
că e terminat. Nu ne-am gândit că ar veni cu una ca asta. 

— Chiar poate face asta? întrebă Alex. 

Tamara se gândi un moment, apoi aprobă din cap. 

— Poate. Nu ştiu. Trebuie să fi pus totul la punct până la 
ultima secundă. Explozia. Tot restul. Dar, da... Mă tem că 
poate. 

— Trebuie să-l contactăm pe Joe Byrne. 

— Gărzile mi-au luat radio-transmiţătorul. Îmi închipui că 
au luat şi iPodul tău. 

— Dar telefoanele? 

— Există radiotelefoane pe insulă, dar probabil că Drevin 
le-a deconectat. Celularele obişnuite nu ajută; nu au 
semnal. Nu ştiu, Alex. Fie îl vom opri noi, fie unul din noi va 
merge după ajutor. 

— Barbados... 

— E la doar şaisprezece kilometri de aici. Ed Shulsky 
aşteaptă la Harrison Point; are mulţi oameni cu el. Poate 
poţi fura o barcă. 

— De ce eu? De ce nu amândoi? 

Tamara dădu din cap. 

— Îmi pare rău, Alex. Dar am un glonţ în umăr. Te-aş 
încetini doar. _ 

Alex dădu un picior în uşa cuştii. Barele se zguduiră. li 
era clar că nu putea pleca nicăieri, şi spuse asta. 

— Poate te ajut eu, spuse Tamara. Ea purta adidaşi şi, în 
timp ce Alex o privea, se aplecă şi scoase şireturile. Prinde! 
Băgă mâna sănătoasă printre barele cuştii sale şi aruncă 
şireturile la Alex. 

— Ce... 

— Nu numai tu ai dispozitive. Este sârmă din wolfram în 
interiorul şireturilor. Cu margine de diamant. Poţi tăia 
barele. 

— E bine, spuse el, deşi îşi dorea în secret ca CIA să fi 
inventat ceva mai uşor de manevrat şi poate mai eficient. 

— Mi-au scos cerceii explozivi, adăugă Tamara, de parcă 
i-ar fi citit gândurile. 


— 177 — 


Alex luă un şiret şi examină uşa. Barele din oţel erau 
puternice, dar înguste şi trebuia să taie doar trei dintre ele 
pentru a se strecura. Munca nu îi era prea uşoară pentru că 
avea mâinile legate, dar poate că avea să se descurce şi cu 
asta. 

— Cât timp avem? întrebă el. 

— Nu prea mult. Se face lumină pe la 6.00 şi, dacă nu ieşi 
până atunci, nu cred că ai multe şanse. 

— Aşa e. 

Alex trecu şiretul peste cablul de la încheieturile sale, 
apoi îi prinse capetele cu dinţii. Trase tare de şiret şi începu 
să-şi mişte mâinile ca pe un ferăstrău. În mai puţin de un 
minut, mâinile îi erau libere. O văzu pe Tamara zâmbind. 
Acum putea începe cu adevărat munca. 

Nu era aşa de uşor cu barele. Dură mai bine de o 
jumătate de oră să taie prima bară şi Alex descoperi 
dezamăgit că, după ce fusese tăiată la bază, bara tot nu se 
îndoia. Trebuia să facă o a doua tăietură - încă o jumătate 
de oră de muncă - înainte ca aceasta să cadă la podea cu 
un zăngănit. Alex se blestemă singur. Dacă era vreun 
paznic sus, zgomotul l-ar fi alertat Dar avu noroc. Nu veni 
nimeni. Se părea că ei doi erau singuri. 

Tamara nu vorbise în timp ce el lucra, dar acum dădu din 
cap. 

— Ţine-o aşa! îl încurajă ea. 

— Cât e ceasul? 

— Nu ştiu. Mi l-au luat. 

Asta era cel mai rău. Când Alex începu să taie a doua 
bară, nu avea idee cât timp trecuse. Ştia doar era că era 
vlăguit. Avea nevoie de somn. Şi avea băşici pe degete şi în 
podul palmelor, acolo unde se roseseră. 

Era tot noapte. Stătea cocoşat în cuşcă, mişcând şiretul 
înainte şi înapoi. Tamara îl privea. Urangutanul se întorsese 
cu spatele la amândoi şi părea să doarmă. 

În final, fu gata. A treia bară se desprinse, lăsând 
suficient spaţiu pentru ca Alex să se strecoare pe coridor. 
Se duse la Tamara. 

— Te voi scoate de aici, spuse el. 


— 178 — 


— Nu, Alex. 

— Nu te pot lăsa aici. 

Tamara dădu din cap. 

— Nu ai prea mult timp. Mergi în Barbados. Găseşte-l pe 
Ed. Se lăsă pe spate. Deşi încerca să n-o arate, Alex văzu 
că o durea tare. Va fi bine, continuă ea. Arthur îmi ţine 
companie. Acum du-te, înainte să vină cineva. 

Alex ştia că avea dreptate. Luă una dintre barele tăiate şi 
urcă scara. Privind pe fereastră, fu alarmat să vadă raze de 
lumină roz răsfrânte pe cerul indigo. Era trecut de ora 6.00, 
rămăseseră mai puţin de trei ore până la lansare. 

Se duse la uşă şi o deschise puţin. Un paznic stătea într- 
un scaun, purtând o salopetă gri şi o şapcă. Alex zâmbi în 
sinea lui. De data asta norocul era de partea lui. Bărbatul 
moţăia. Strânse bara de metal mai tare. Se gândi că i-ar 
putea fi de ajutor. 


Zece minute mai târziu, îmbrăcat în uniforma paznicului 
şi cu şapca trasă pe frunte, Alex conducea un automobil 
electric spre punctul de control. Fără să încetinească, 
scoase permisul de trecere al paznicului, ţinând mâna astfel 
încât să-i acopere aproape toată faţa. Era pregătit să treacă 
în forţă prin poartă dacă era nevoie şi răsuflă uşurat când 
aceasta se deschise. Se părea că serviciul de pază de pe 
Flamingo Bay avea nevoie de o reevaluare serioasă. Pe de 
altă parte, se presupunea că Tamara şi cu el erau încuiaţi. 
Se aflau pe o insulă, la şaisprezece kilometri depărtare de 
cel mai apropiat țărm. De ce şi-ar fi făcut griji Drevin sau 
ceilalţi? 

Maşina era uşor de condus, cu doar două pedale - 
acceleraţie şi frână - şi fără viteze. Apăsă pedala şi goni 
prin pădurea tropicală, conştient că cerul se lumina tot mai 
mult. Casa lui Drevin şi capătul îndepărtat al insulei, Little 
Point, intrară în raza lui vizuală. Alex întoarse volanul şi ieşi 
de pe şosea, virând printre palmieri către plajă. Parcurse 
cam jumătate din distanţă înainte de a se împotmoli în 
nisip. Suficient pentru Alex. Sări din maşină şi alergă la 
ponton. 


— 179 — 


Erau două canoe şi o barcă ancorate - una cu motor 
Princess V55. O canoe ar fi fost prea înceată. Dar barca? 
Era un vas minunat, foarte jos, cu prora ca un cuţit, 
construit pentru viteză. Alex căută cheia în contact. De ce 
nu? Un paznic era adormit. Altul nici nu se uitase la el când 
trecuse cu maşina. Un al treilea făcuse poate greşeala cea 
mai mare. 

Dar de data aceasta Alex fu dezamăgit Nu era nicio 
cheie. Căută în toate dulapurile şi sertarele din cabina 
principală, dar nu găsi nimic. Frustrat, Alex îşi puse mâinile 
pe volan şi se strădui să gândească calm. Se vedea casa lui 
Drevin. Era tentat să se strecoare înăuntru să ia un telefon. 
Dar Tamara îl avertizase că toate telefoanele de pe insulă 
erau probabil desfiinţate şi Alex o crezu. Oare ar fi putut 
găsi o cheie de la Princess în casă? Posibil, dar riscul era 
prea mare. Alex privi în sus. Cerul se lumina rapid, 
întunericul  disipându-se precum cerneala vărsată. Se 
crăpase de ziuă. Drevin se putea trezi în orice moment. 

Fără telefoane. Fără barcă. Barbados era la şaisprezece 
kilometri distanţă - prea departe pentru a înota sau a vâsli 
într-o canoe. Alex ştia ce avea de făcut. Se gândise când 
tăia barele cuştii, dar sperase că va putea găsi o altă cale. 
Ei bine, nu era. Aşa că trebuia să o aleagă pe aceasta. 

Sări din barcă şi alergă pe plajă, către casă. Dar nu intră. 
În schimb, se duse în spate, la locul de depozitare a 
echipamentelor, acolo unde îl dusese Kolo înainte de 
scufundare. Se gândi că ar fi găsit înăuntru o cheie de la 
barca cu motor, dar nu voia să mai piardă timpul căutând. 
Acolo îşi ţinea Paul Drevin zmeul şi placa. Pentru asta 
venise Alex. 

Dar chiar când găsi zmeul şi începu să-l desfacă, se 
întrebă dacă va fi posibil. Şaisprezece kilometri însemna un 
drum lung şi, după furtună, marea era probabil agitată. Cel 
puţin vântul sufla puternic. Alex simţise asta când ajunsese 
pe ponton - şi bătea dinspre mal. Majoritatea surferilor cu 
zmeul evită vântul dinspre țărm; este agitat şi dificil, şi 
există mereu pericolul să te poarte spre larg. Dar Alex 
exact asta voia. Trebuia să scape. Repede. 


— 180 — 


să întinse după placă şi în acel moment uşa se deschise 
în spatele lui. Alex se întorcea deja, cu pumnii ridicaţi, 
pregătindu-se de o lovitură de karate, când Paul intră 
înăuntru. 

— Alex? Băiatul de-abia se trezise, era evident. Purta o 
pereche de pantaloni scurţi şi nimic altceva. Îl privi pe Alex, 
şocat. Ce faci...? Nu-şi putea găsi cuvintele. Credeam că ai 
plecat, spuse el. 

— Mă tem că nu. Alex nu era sigur cât de mult aflase 
Paul şi nu ştia ce să spună. Era conştient că întreaga 
situaţie se schimbase. Unde se ajunsese? 

— Ce ai păţit? îl întrebă Paul. Ce faci aici? De ce eşti 
îmbrăcat aşa? _ 

— Imi pare rău, spuse Alex. Nu-ţi pot spune. Işi dorea cu 
disperare ca Paul să nu-l fi găsit. De unde ai ştiut că sunt 
aici? 

— Nu puteam dormi. Am mers la fereastră să iau puţin 
aer - şi te-am văzut pe plajă. 

— Ai vreo cheie de la barcă? Ştii unde este? 

— Nu. Deodată Paul deveni nervos. Tata mi-a spus că ai 
fost trimis să-l spionezi. Am spus că nu poate fi adevărat, 
dar el era sigur de asta. Spunea că are duşmani la New 
York şi că ei te-au plătit să vii aici, să-i provoci necazuri. 

— Ţi-a spus ce mi-a făcut el mie? îl întrerupse Alex. 

Se enerva şi el. lată că Paul îl acuza pe el. Dar nu ştia 
nimic. 

— A spus că te-a urcat într-un avion să pleci de aici. Paul 
îl privi pe Alex nesigur. Este adevărat, Alex? întrebă el. Ne 
spionezi? 

— Nu am timp să vorbesc despre asta acum. 

Făcu un pas şi mâna lui Paul se întinse către un buton de 
pe un panou aflat pe perete. Alex nu-l observase înainte. 

— Asta este o alarmă, îi spuse Paul. Dacă o apăs, o 
duzină de gărzi vor apărea aici în mai puţin de un minut. 
Vreau să-mi spui adevărul. Ce faci aici? Ce se întâmplă? 

— Dacă apeşi acel buton, voi fi ucis. 

— Minti... 

— Tatăl tău mă va ucide, Paul. A încercat deja o dată. 


— 181 — 


— Nu! 

Paul se holba la Alex şi acum era altceva în privirea lui. 
Nu numai neîncredere. Era mânie. Şi Alex înţelese. Nu 
putea spune nimic. li putea spune lui Alex tot ce ştia despre 
Nikolai Vladimir Drevin şi nu ar fi contat. 

Drevin îl minţise pe Paul. ÎI insultase şi-i arătase puţină 
afecţiune. Dar era totuşi tatăl lui. Pur şi simplu. Şi, 
indiferent de sentimentele dintre ei, Paul l-ar fi apărat. 
Pentru că era fiul lui Drevin. 

Alex ştia că mai avea câteva secunde înainte ca Paul să 
sune alarma. Ridică mâinile, cu palmele în sus, vrând să 
arate că nu-i voia răul. 

— Bine, Paul, spuse el. iți voi spune totul. 

— Nu te apropia... 

Mâna lui Paul era la câţiva centimetri de alarmă. 

Alex riscă încă un pas înainte. 

— Nu e ce crezi. Tatăl tău s-a înşelat în privinţa mea. Şi 
tu la fel. Mama ta mi-a cerut să vin aici. 

— Cum? 

Alex o menţionase pe mama lui Paul pentru că ştia ce 
efect ar avea afirmaţia lui. Paul îngheţă, nesigur, şi în 
secunda aceea, Alex lovi cu cotul în tâmpla băiatului. Paul 
se ghemui pe loc; Alex îl prinse şi îl aşeză pe jos. Învăţase 
Karate de la şase ani, dar aceasta era prima dată când 
lovea pe cineva de vârsta lui. Se simţi ruşinat. Paul nu 
dorise decât să aibă un prieten, cineva pe care să-l admire 
- Şi se ajunsese la asta. Dar ce altceva putea face? Trebuia 
să plece de pe insulă. Era necesar să prevină distrugerea 
unui întreg oraş. 

Făcu eforturi să-l ignore pe băiatul inconştient, luă zmeul 
şi restul echipamentului, şi le târî pe plajă. Soarele se 
ridicase deja destul de mult deasupra orizontului. Alex 
umflă zmeul şi îl întinse pe mal, privind mereu în jur, să nu 
se apropie vreun paznic. Cât mai dura până ce Paul avea 
să-şi revină? Un sfert de oră, poate douăzeci de minute. 
Indiferent cum privea lucrurile, timpul era limitat. 

Şi mai era problema lansării zmeului. Cu două persoane 
fusese uşor. De unul singur avea să dureze mai mult. Alex 


— 182 — 


îşi scoase repede uniforma gri; pe dedesubt purta slip. Luă 
echipamentul şi şi-l puse. Era marca Mystic Darkrider, făcut 
din cauciuc negru, spongios. Paul alesese tot echipamentul 
şi se asigurase că era cel mai bun. Ce bine ar fi fost dacă s- 
ar fi aflat şi el acolo cu Alex, să-l ajute! 

Cum să facă asta? 

Alex verifică direcţia vântului, apoi aşeză zmeul pe jos, 
cu sforile întinse către marginea apei. Luă câţiva pumni de 
nisip şi-i puse pe marginea zmeului aflată în bătaia 
vântului. Pe cealaltă o lăsă liberă. 

Apucă placa şi bara de control, şi începu să meargă cu 
spatele către mare. Apa, surprinzător de rece, îi atingea 
gleznele. Zmeul, de forma unei semiluni, era întins în 
spatele lui. Se zbătea deja ca un animal rănit, încercând să 
se ridice. Numai nisipul îl ţinea jos. 

Alex puse placa lângă el şi trase una din sforile prinse de 
marginea de jos, săltând-o uşor, spre briză. Aproape 
instantaneu marginea începu să se ridice, şi zmeul se 
umflă, vântul pătrunzând rapid prin orificiile lui. Alex păşi 
mai adânc în apă. Zmeul trăgea mai tare, materialul 
mişcându-se şi zvâcnind pe nisip. Şi apoi, deodată, se 
ridică. Alex îl dirijă cu atenţie în aer şi-l opri deasupra 
capului său. Durase câteva minute ca să ajungă în acest 
punct şi era dureros de conştient de faptul că timpul trecea. 
Dar reuşise. Era gata de plecare. 

Prinse bara de control de echipament şi apoi păşi pe 
placă. Lăsă zmeul mai jos în bătaia vântului. Aproape 
imediat simţi cum acesta trage cu forţă. Se lăsă pe spate, 
lăsându-l să-l ducă. Pornise. Un moment mai târziu, era 
plecat. 

Zmeul zbura în faţa lui, cam la cincisprezece metri 
deasupra mării. În ciuda tuturor lucrurilor, Alex simţea 
acelaşi entuziasm pe care-l încercase cu Paul când cei doi 
se amuzau împreună, fără să se gândească la lucruri mai 
serioase. Părea să înainteze incredibil de repede. Vântul 
trecea peste el, stropii de apă aproape că-l orbeau, 
împroşcându-l în faţă. Soarele era deja fierbinte; îl simţea 
bătând, încălzindu-i braţele, pieptul şi umerii. Dacă ar fi stat 


— 183 — 


prea mult acolo afară, l-ar fi ars soarele. Dar Alex ştia că 
asta era cea mai mică dintre probleme lui. Trebuia să 
străbată cumva cei şaisprezece kilometri. Şi Drevin avea să 
vină după el în curând. 

Trecea pe lângă Little Point; odată ce l-ar fi lăsat în urmă, 
avea să se găsească în ape mai puţin prietenoase. Ţinu mai 
lejer bara de control, ridicând-o încet pentru a-şi încetini 
viteza, apoi trase de cele două sfori din faţă, virând spre 
stânga. În momentul în care trecu de promontoriu, simţi 
diferenţa. Valurile erau deodată mai mari. Vederea în faţă 
era blocată de pereţi albaştri solizi care se ridicau cu o 
viteză alarmantă şi amenințau să se izbească de el. Reuşi 
cumva să-i depăşească, unul după altul. Dar braţele, care 
preluaseră toată greutatea, îl dureau deja. Şi, când reuşi să 
privească puţin orizontul, nu se distingea nimic în 
depărtare, nici măcar o pată. Barbados era încă departe. 

Trecură zece minute. Alex era un surfer bun, dar era cu 
totul altceva să faci surfing cu zmeul. Întreaga sa atenţie se 
concentra asupra aripii plutitoare alb cu negru Flexifoil. 
Dacă i-ar fi permis să iasă din bătaia vântului, ar fi căzut cu 
siguranţă în mare. S-ar fi oprit imediat şi i-ar fi fost 
imposibil să lanseze zmeul din nou. Trebuia să rămână în 
picioare. Era epuizat din cauza lipsei de somn. „Ignoră asta. 
Concentrează-te.” Strângând din dinţi, se strădui să 
continue. 

Vântul bătea acum dintr-o parte, cu vreo patruzeci şi 
cinci de kilometri pe oră. Apa îl împroşca. Se întreba dacă 
mergea în direcţia potrivită şi riscă o privire în spate. 
Flamingo Bay era deja mic şi la distanţă. Se gândi că, atâta 
vreme cât acesta rămânea în urma umărului stâng, merge 
mai mult sau mai puţin drept. 

Privi din nou înapoi şi simţi un râu în stomac. Trebuia să 
se lupte să-şi păstreze echilibrul. Probabil că mersese vreo 
opt kilometri, era sigur de asta. Dar încă nu se vedea nici 
urmă de Barbados şi se întâmplase cel mai rău lucru 
posibil. 

Era urmărit. 

Probabil că Paul îşi revenise şi dăduse alarma. Fie asta, 


= 184 — 


fie cineva văzuse zmeul şi ghicise ce se întâmplase. 
Princess V55 tăia apa, forma sa ascuţită îndreptându-se 
către el. Era incredibil de rapidă, mişcându-se cu aproape 
şaptezeci de kilometri la oră. Nu i-ar fi luat foarte mult timp 
să-l ajungă. Şi mai urma ceva. 

Încă două bărci mai mici. Când Alex riscă o altă privire 
înapoi, le văzu dezlipindu-se de aceasta, repezindu-se 
înainte şi parcurgând rapid distanţa dintre Princess şi el. 

Erau bărci de viteză Bella 620 DC nou-nouţe, făcute în 
Finlanda şi transportate cu vaporul în Caraibe. Aveau circa 
şapte metri lungime, erau joase şi păreau încruntate, având 
nişte mânere laterale argintate, de forma nărilor unui taur 
furios. Fiecare era echipată cu motor de o sută cincizeci de 
cai putere şi Alex ştia că probabil mergeau de două ori mai 
repede decât el. Se aflau la mai puţin de un minut 
depărtare. 

Nu putea face nimic. Mâinile îi erau prinse strâns de bara 
de control şi lăsă zmeul mai jos cât de mult îndrăzni, 
încercând cu disperare să prindă viteză. Acum auzea 
motoarele mai tare decât vântul. Şi mai mulţi pereţi de apă 
se ridicară în faţa lui. Picioarele îi tremurau cu putere, în 
timp ce încerca să se lupte cu marea agitată. Bărcile se 
apropiau, tăind valurile. 

Erau câte doi bărbaţi în fiecare, unul la volan, celălalt cu 
o mitralieră în mână. Nu veniseră să-l prindă şi să-l ducă 
înapoi. Erau acolo pentru a-l ucide. Alex auzi prima rafală 
de mitralieră, aproape pierdută în zgomotul valurilor. Îşi izbi 
bara de piept, ridicând zmeul. În acelaşi timp, îşi transferă 
greutatea pe lăţimea plăcii, se încordă şi sări. Acum se afla 
în aer, la zece metri deasupra apei. Gloanţele treceau pe 
sub el. Timpul în care se afla în aer părea să se întindă la 
nesfârşit. Zbura, cu întregul corp înclinat pe spate, cu 
tălpile către cer. Bărbaţii din bărcile cu motor fuseseră luaţi 
prin surprindere. Purtaţi haotic de mare, îşi pierdură 
echilibrul, pe jumătate orbiţi de apa care-i împroşca, 
incapabili fiind să ţintească deasupra capetelor lor. Timp de 
câteva secunde, Alex fu în siguranţă. 

Dar nu putea sfida gravitatea la nesfârşit. Alex se încordă 


— 185 — 


pentru coborâre, încercând să ignore cele două bărci, care 
erau îngrozitor de aproape. Ateriză între ele, îndoindu-şi 
genunchii pentru a amortiza impactul, lăsând mai jos zmeul 
pentru a menţine viteza. Dacă s-ar fi răsturnat, ar fi murit. 
Dar cât rămânea în picioare, bărbaţii nu puteau trage în el. 
Era prea mare riscul ca ei să se rănească unii pe alţii în 
schimbul de focuri. 

Şi atunci Alex zări Barbadosul. Era acolo, în faţa lui, nu 
mai mare decât o monedă. Dacă ar fi reuşit să 
supravieţuiască măcar două minute, ar fi fost totul în 
regulă. 

Era tras printre cele două bărci, toţi trei mergând cu 
aceeaşi viteză. Era atât de aproape de ceilalţi, încât, dacă 
motoarele nu ar fi urlat şi valurile nu ar fi făcut zgomot, ar fi 
putut să strige la ei. Simţea cum îl lăsau puterile. Îl dureau 
braţele. Toţi muşchii săi erau încordaţi. De-abia mai putea 
simţi placa sub picioare. 

Şi atunci barca din stânga lui o luă înainte, făcându-i celei 
din dreapta loc să tragă. Alex văzu cum gardianul ridică 
mitraliera, pregătindu-se să tragă. Avea poziţia unei rațe 
care aluneca pe apă, total neprotejat, la doar câţiva metri 
de cel care era gata să-l secere. 

Alex făcu singura manevră posibilă. Încă o dată se ridică 
în aer, dar de data aceasta nu sări la fel de sus. Bărbatul cu 
arma probabil crezuse că greşise calculul. Dar Alex ştia 
exact ce făcea. Totul depindea de surpriză. 

In timp ce decola, dădu drumul la bară cu o mână şi se 
aplecă. Era un mâner pe mijlocul plăcii şi el se prinse de 
acesta. Atârna în aer şi placa se eliberă de sub picioarele 
sale. Ţinând-o strâns, Alex o legăna sub el ca pe o bâtă. 
Placa izbi capul bărbatului. Alex ştia că e făcută din Kevlar, 
acelaşi material pe care cei de la SAS îl foloseau pentru 
armura corporală. Pentru bărbatul cu mitraliera era ca şi 
cum ar fi fost lovit cu o bară de metal. Se prăbuşi. Dar 
degetul său era încă pe trăgaci. Alex văzu flama de la 
capătul mitralierei. Gloanţele sparseră puntea bărcii, 
parbrizul şi apoi îl loviră pe cel de la volan. Acesta căzu în 
faţă. Barca îşi pierdu controlul. 


— 186 — 


Alex lăsă placa înapoi sub el şi reuşi să îşi bage picioarele 
în locul de prindere cu o secundă înainte de a ajunge pe 
apă. 

Bella 620 DC avea un pasager inconştient şi un şofer 
mort prăvălit peste volan. Aceasta parcurse o traiectorie în 
formă de un „S” fantastică, virând mai întâi la dreapta, apoi 
la stânga, traversă apa şi se izbi cu viteză de cealaltă 
barcă. Alex privi cum cele două ambarcaţiuni se 
tamponează. O explozie împroşcând frânturi de metal şi 
fibră de sticlă, şi a doua barcă sări în aer. Puțin timp, păru 
să rămână tampon, şi Alex zări figura şoferului îngrozit, cu 
capul în jos, parcă privindu-şi moartea. Apoi se prăbuşi cu 
un pleoscăit puternic. 

Se terminase. Alex permise zmeului să-l ducă departe de 
pericol. Era deodată singur. 

Dar nu pentru mult timp. Princess era în spate, aşteptând 
ca cele două bărci cu motor să-şi termine treaba. Acum 
înainta. Pe lângă şofer, pe ea se mai aflau trei gărzi 
înarmate cu mitraliere. Aceştia văzuseră ce se întâmplase; 
aveau să fie mai atenţi. Era suficient să se apropie şi 
puteau să-l doboare. 

Alex nu mai avea putere să sară încă o dată. Barbados se 
întindea în faţa lui, dar, ca pentru a-l lua în zeflemea, vântul 
se potolise. Simţea cum pierde viteză. Aduse zmeul cât 
îndrăzni de jos, dar nu conta. Nu mai putea face nimic. 

Se încordă, aşteptând rafala de gloanţe şi agonia ce ar fi 
urmat. 

Se auzi o altă explozie. Un nor de fum şi benzină aprinsă. 
Alex fu proiectat într-o parte, asurzit. O clipă se întrebă 
dacă fusese lovit. Apoi plonjă în apă, în timp ce fragmente 
de fibre de sticlă spartă, înnegrită, ricoşau în jurul lui ca un 
roi de albine. Mâinile sale nu mai aveau puterea de a se 
ţine de bara de control. Fu tras sub apă, răsucindu-se o 
dată şi încă o dată, distrus, terminat. 

Ajunse la suprafaţă. 

Princess ardea. Nu era nici urmă de şofer, nici de cei trei 
bărbaţi înarmaţi. Barca vira, lăsând un nor de fum în urmă, 
şi începu să încetinească. 


— 187 — 


Alex se sufoca. Tuşi expectorând apă şi se răsuci. O altă 
ambarcaţiune apăru, un fel de vas naval. Un om stătea în 
picioare la proră, cu o bazuka în mână. Alex recunoscu 
părul blond şi trăsăturile cizelate ale lui Ed Shulsky, agentul 
CIA pe care-l cunoscuse la New York. 

— Alex! strigă Shulsky. Vrei să te duc undeva? 

Alex era prea slăbit să răspundă. Umerii şi faţa îi fuseseră 
arse de soare, dar tremura. Ambarcaţiunea fu trasă la bord. 
Erau o duzină de oameni la bord, toţi tineri şi bine făcuţi. 
Cineva scoase un prosop mare şi-l înfăşură pe Alex în el. 

— Noi supravegheam insula, îi spuse Shulsky. Te-am 
văzut venind, deşi n-am ştiut de la început că eşti tu. Ca să 
fiu sincer, nu ne-a venit să credem ce am văzut. Incă nu-mi 
vine să cred! Aşa că am venit să te ajutăm... 

Erau toate explicaţiile de care avea nevoie Alex. 

— Drevin o are pe Tamara Knight, spuse el. E prizonieră. 
Şi trebuie să ştiţi ceva... 

Atunci se întâmplă. 

O lumină orbitoare, atât de strălucitoare că părea să 
întreacă soarele, sorbind albastrul din cer şi din mare, 
învăluind totul în alb. Un zgomot ca de explozie, însă de 
zece ori mai puternic şi mai susţinut. Un val de şoc 
zguduind apa puse în mişcare valuri noi care izbiră barca. 
Chiar şi aerul părea să vibreze şi Alex simţi o durere 
puternică în ambele urechi. 

Se întoarse la timp pentru a vedea un creion de argint 
îndreptându-se spre cer, lăsând flăcări în urmă, ridicându- 
se de pe o pernă de fum. Era la şaisprezece kilometri 
distanţă, dar, chiar şi aşa, Alex simţi puterea imensă şi 
măreţia ei. Văzu cum dispare, penetrând fără efort 
straturile superioare ale atmosferei. 

Era prea târziu. Gabriel 7 fusese lansat. 

Bomba destinată să devieze hotelul spaţial Ark Angel 
astfel încât acesta să distrugă Washingtonul se găsea pe 
traiectoria prevăzută pentru ea. 


— 188 — 


BUTONUL ROŞU 


Uneori, lui Alex i se părea că întregul univers era 
împotriva lui. Fuga de pe Flamingo Bay aproape că îl 
omorâse. Fusese o luptă epuizantă contra cronometru, cu 
elementele naturii şi cu forţa de intervenţie armată a lui 
Drevin. 

Şi acum se întorcea. 

Agentul CIA, Ed Shulsky era cel care făcea să se întâmple 
asta. 

— Alex, tu cunoşti locul. Am nevoie de tine ca să-mi spui 
unde o ţin pe Tamara. Imi poţi descrie insula. Oricum, nu 
avem mult timp. Ai văzut şi singur. Racheta a plecat şi, 
dacă ce mi-ai spus e adevărat... 

— Este. Alex se simţi deranjat. 

De ce americanii se îndoiau, fie şi pentru un moment, de 
spusele lui? Oare pentru că avea doar paisprezece ani? 

Shulsky îi observă reacţia. 

— Imi pare rău. Am fost deplasat Dar planul acesta al lui, 
Ark Angel... Washington... Dădu din cap. Este mai presus 
de orice ne-am fi putut imagina. Şi de asta trebuie să-l 
eliminăm. Chiar acum. Timpul nu ne permite să te lăsăm să 
pleci. 

— Dar e prea târziu, comentă Alex. Gabriel 7 a plecat. Ce 
veţi face? Il doborâţi cu armele? 

Shulsky zâmbi. 

— Nu e nevoie. Tot ce trebuie să facem este să găsim 
butonul roşu. 

Alex păru derutat. 

— Cel de autodistrugere! Dacă ar fi mers ceva greşit la 
lansare, Drevin ar fi trebuit să aibă o cale de ieşire. Putem 
face racheta să explodeze înainte de a se apropia de Ark 
Angel. 

Alex se afla la prora vasului de luptă Mark V Operațiuni 
Speciale, folosit în special pentru a duce înotători SEAL la 
locul de desfăşurare al operaţiunilor. Era echipat cu tunuri 
Gatlong de 7.62 mm şi cu rachete Stinger, şi cei 


— 189 — 


doisprezece bărbaţi fuseseră recrutaţi de la Unitatea de 
Operaţiuni Speciale, înarmaţi din cap până-n picioare şi 
gata de a invada insula. 

Alex purta haine de luptă care erau puţin prea mari 
pentru el; cineva găsise un set de rezervă la bord. Acum 
privea cum se apropie de insulă; peisajul familiar intra în 
raza lui vizuală. Ciudat, în sinea lui ştia că ar fi dorit să 
revină, chiar dacă Shulsky nu i-ar fi adus argumente solide. 
Tamara Knight îl aştepta. Şi mai era şi Paul Drevin. Alex 
dorea să aibă şansa să-i ofere explicaţii. li părea rău încă 
pentru fapta lui. 

— Două minute! strigă Shulsky. 

Bărbaţii începură să-şi verifice armele şi armura 
corporală. Se îndreptau către pontonul vechi din lemn de 
lângă casă. Shulsky intenţiona să se apropie de centrul de 
control prin pădurea tropicală. Ar fi însemnat să facă un 
marş forţat pe lungimea insulei şi ar fi durat mai mult, dar, 
după ce Alex descrisese zona de lansare, Shulsky ajunsese 
la concluzia că un atac frontal ar fi fost prea riscant. Nu 
exista niciun adăpost; ar fi fost doborâţi din momentul în 
care ar fi părăsit ambarcaţiunea. 

Shulsky se întoarse lângă Alex, la proră. 

— Vreau să stai la bord până ce se termină lupta, anunţă 
el. 

— Ce vreţi să spuneţi? protestă Alex. Credeam că vreţi să 
vă ajut. 

— Ne-ai ajutat deja. Mulțumită ţie, ştim unde mergem şi 
ce vom face. Dar va fi un război, Alex. Şi nu-mi pot permite 
ca oamenii mei să aibă grija ta. Rămâi în barcă şi stai 
ascuns. 

Era prea târziu pentru a mai comenta. Ajunseră la ponton 
şi Alex trebui să recunoască faptul că Shulsky avea 
dreptate într-o privinţă. Partea aceasta a insulei era pustie. 
Dacă Drevin prevăzuse venirea lor, îşi concentrase forţele 
în jurul zonei de lansare; nimeni nu clipi măcar când barca 
acosta lângă ponton. Alex îi privi pe cei treisprezece 
americani debarcând. Alergară pe plajă şi dispărură printre 
palmieri. Îşi dorea încă să fi mers cu ei. Le spusese unde s-o 


— 190 — 


găsească pe Tamara, dar i-ar fi plăcut să fie el cel care o 
elibera. 

Rămase singur. Uitat. Avea casa lui Drevin în raza lui 
vizuală, soarele reflectându-se în ferestre. Cineva lăsase 
nişte schiuri acvatice şi două funii pe nisip, dar altfel plaja 
era goală. Avionul Cessna 195 se legăna pe apă, dar nu se 
vedea nici urmă de pilot. 

Cessna. 

Nu era acolo când Alex plecase cu zmeul. Avu un 
sentiment de îndoială. Dacă Drevin ar fi ştiut că vin 
americanii, primul său gând ar fi fost să-şi salveze propria 
piele. Shulsky şi oamenii lui se repeziseră fără să 
gândească. Ar fi trebuit mai întâi să decupleze avionul 
marin. 

Alex privi în jur, căutând o armă sau ceva ce putea folosi 
pentru a face el treaba asta. Dar americanii luaseră totul şi 
nu se îndoia că tunurile Gatling erau blocate. Ce altceva? 
Nimic. Doar cele două canoe care staţionau liniştite lângă 
ponton, echipamentele de schi nautic şi un pelican care-l 
privea de pe un stâlp din lemn din depărtare. 

Liniştea fu întreruptă de o rafală de mitralieră şi pelicanul 
zbură. Începuse. Alex ascultă cum împuşcăturile se 
intensifică. Urmă o explozie şi un nor de flăcări se ridică 
repede deasupra copacilor. O mişcare îi atrase atenţia. O 
maşină gonea pe şosea. Alex îl zări printre palmieri. Apoi 
apăru la vedere şi el îngheţă. Maşina era condusă de 
Nikolai Drevin. Era singur. 

Alex presupuse că Drevin se va duce la avionul marin, 
dar acesta îşi continuă drumul spre casă. Poate că avea un 
seif acolo. Poate trebuia să ia câteva lucruri. Sau poate că 
se întorsese după Paul. Alex încercă să-şi dea seama ce să 
facă. Îşi dorea mai mult decât oricând ca Shulsky să-l fi luat 
cu el - sau să-l fi lăsat cu cineva. 


Cinci minute mai târziu, se apropia de casă. 

Alex ştia că face o greşeală, dar voia să vadă ce avea de 
gând Drevin. Oricum, era împotriva firii sale să stea acolo, 
fără să facă nimic, în ambarcaţiunea americană, în timp ce 


— 191 — 


lupta continua peste tot în jurul său. Simţea miros de ars. 
Deasupra pădurii plutea un fum negru. Se auziră şi mai 
multe împuşcături. Alex alergă pe nisipul încins, ştiind că 
ajunsese la finalul jocului. Urmau ultimele mutări. 

Ajunse pe o latură a clădirii şi se lipi de perete, rămânând 
adăpostit. Terasa unde luase micul dejun cu Drevin şi Paul 
se afla exact deasupra. O scară din lemn urca de pe plajă şi 
Alex se întrebă dacă putea risca să o urce pentru a privi pe 
fereastră, când Drevin apăru de după casă, cu un diplomat 
în mână şi cu un pistol automat în cealaltă. 

Îl văzu pe Alex şi se opri. 

— Alex Rider! exclamă el. Ochii îi erau curios de lipsiţi de 
expresie. În ultimele ore părea să fi intrat la apă. De ce te- 
ai întors? 

Alex ridică din umeri. 

— Am uitat să vă mulţumesc că m-aţi găzduit. 

— Mă bucur să te revăd pentru ultima dată. Mă întreb ce 
ne-a adus laolaltă. Soarta oare? Destinul? 

— Cred că Alan Blunt. 

— MI6? Ei bine, au eşuat. Gabriel 7 va ajunge pe Ark 
Angel; nu poate fi oprit. Bomba va exploda şi oraşul 
Washington va fi distrus, odată cu toate dovezile împotriva 
mea. 

— Nu mai au nevoie de dovezi acum, spuse Alex. Ştiu toţi 
că sunteţi nebun. 

— Da. Este necesar să dispar. Dar va fi uşor. Un om cu 
sănătatea mea, cu contactele mele... 

— Lumea e prea mică pentru a vă ascunde. 

— Vom vedea. Drevin ridică arma. Dar un lucru e sigur. 
Nu ne vom revedea. 

Trase. 

Alex se aşteptase la asta. Plonjă în nisip. Simţi prima 
rafală de gloanţe trecând la câţiva centimetri deasupra 
capului său - şi ştiu că nu o putea evita pe a doua. 

Drevin gemu. 

Fu cel mai groaznic sunet pe care-l auzise Alex vreodată, 
un strigăt animalic ce părea să vină din adâncul sufletului 
său. Privi în sus, scuturându-şi nisipul din ochi. Il văzu pe 


— 192 — 


Drevin stând acolo, destul de moale, cu privirea rătăcită. 
Apoi se uită în urma lui. 

Paul Drevin ieşise din casă. Probabil îi auzise vorbind şi 
venise pe lângă clădire, exact când Drevin trăsese. Alex se 
ferise din bătaia gloanţelor, dar Paul nu fusese la fel de 
norocos. Gloanţele îl loviseră din plin şi acum zăcea pe 
spate, cu braţele şi cu picioarele larg desfăcute, sângele lui 
şiroind pe nisip. 

— Tu...! 

Drevin începu să bolborosească. Nu în engleză, ci în rusă. 
Faţa îi era albă, schimonosită de durere şi de ură. Lacrimile 
îi curgeau din colţurile ochilor. Îndreptă din nou arma către 
Alex. Dar de data aceasta Alex era pregătit. 

Inainte ca Drevin să apese pe trăgaci, Alex începu să se 
rostogolească, îndreptându-se către casă. Gloanţele săriră 
din nisip, apoi se izbiră de cel mai apropiat perete. Dar 
Drevin fusese luat prin surprindere. Continuând să se 
rostogolească, Alex dispăru în spaţiul de sub casă. Era rece 
şi umed acolo. Poate că erau păianjeni şi scorpioni 
adăpostiţi în fundaţie. Dar se afla în întuneric, în afara razei 
de bătaie a gloanţelor. Pentru moment, era în siguranţă. 

Drevin nu părea să observe. Trase înspre casă până ce 
arma scoase un clinchet, zadarnic. Trecu ceva timp până ce 
realiză că i se terminaseră gloanţele. Apoi, cu o înjurătură, 
aruncă arma şi se duse la fiul său. Paul nu mişca. La 
distanţă se auzeau strigăte. O maşină se apropia prin 
pădurea tropicală. Drevin se întoarse şi alergă pe plajă, 
către avionul ce aştepta. 

Zăcând pe burtă, Alex privi prin deschizătura dintre baza 
casei şi nisip. Îl văzu pe Drevin ajungând la marginea apei 
şi ştiu că acesta nu se mai întorcea, încet, temându-se de 
ceea ce avea să găsească, se târi înapoi la aer şi se duse la 
Paul. 

Acesta zăcea într-o baltă de sânge. Alex era sigur că 
băiatul era mort şi fu copleşit de un sentiment de tristeţe şi 
de vină. Dar apoi, spre surprinderea lui, Paul deschise ochii. 
Alex îngenunche lângă el. Acum, că privea mai de aproape, 
văzu că, sub tot acel sânge, rana nu era atât de gravă 


— 193 — 


precum părea. Paul fusese împuşcat în umăr şi la braţ, dar 
restul gloanţelor trecuseră probabil pe deasupra capului lui. 

— Alex... şopti el. 

— Nu te mişca, spuse Alex. Îmi pare tare rău, Paul. Este 
doar vina mea. N-ar fi trebuit să vin deloc aici. 

— Nu. Eu am greşit... 

Paul încerca să vorbească, dar efortul era prea mare. 

Alex auzi zgomotul făcut de motorul avionului Cessna şi 
se întoarse la timp pentru a vedea avionul îndepărtându-se 
de ponton. Drevin îl pilota. Alex vedea faţa nebună, 
schimonosită în spatele aparatelor de bord. In acelaşi timp, 
o maşină opri scrâşnind din frâne în faţa casei şi Ed Shulsky 
şi alţi doi bărbaţi săriră din el. Alex era uşurat să vadă că 
Tamara se afla cu ei, încă palidă, dar părând mai puternică 
decât ultima dată când o văzuse. 

— Alex! strigă ea, apoi se opri, văzându-l pe Paul. 

Shulsky făcu semn şi cei doi bărbaţi alergară către 
băiatul rănit, scoţându-şi trusele medicale. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă el. 

— Drevin, spuse Alex. A vrut să tragă în mine, dar l-a 
rănit pe Paul. 

— Cât de grav este? se adresă Shulsky unuia din cei doi 
bărbaţi. 

— Cred că se va reface, răspunse bărbatul, şi Alex se 
simţi mai bine. A pierdut sânge şi va trebui să-l transportăm 
cu elicopterul cât de repede posibil. Dar va trăi. 

Shulsky se întoarse spre Alex. 

— Am preluat controlul insulei, îi spuse el. Oamenii lui 
Drevin nu prea au ripostat Dar l-am pierdut pe Drevin. Unde 
e? 

Alex arătă într-o direcţie. Cessna 195 ajunsese la viteza 
maximă şi se ridica uşor de pe apă. In mod bizar, imposibil, 
două canoe se ridicaseră în urma lui, de parcă îl urmăreau 
din apă înspre cer. 

— Ce nai... începu Shulsky. 

Era singurul lucru pe care Alex fusese capabil să-l facă în 
timpul pe care-l avusese la dispoziţie. Folosind cele două 
funii de la echipamentul de schi acvatic, legase canoele de 


— 194 — 


pernele de aer ale avionului maritim. Se gândise să lege 
avionul de ponton, dar Drevin ar fi observat asta. Sperase 
că avionul nu va putea decola, dar fu dezamăgit. Era deja 
sus, o ciudăţenie cu două canoe atârnând dedesubt. Alex 
se întreba dacă Drevin observase măcar. Ei bine, orice s-ar 
fi întâmplat, avionul era mai uşor de depistat şi, când ar fi 
aterizat, cu puţin noroc, canocele poate-l făceau să se 
răstoarne. 

Dar atunci Drevin făcu ultima sa greşeală. 

Alex nu-şi putea închipui ce era în mintea rusului. Credea 
oare că fiul său era mort? Credea că Alex era de vină? 
Părea să fi hotărât să se răzbune. Avionul se răsuci şi 
deodată se îndreptă înapoi către ei. Fără nicio avertizare, 
înainte de a se auzi vreun sunet, nisipul începu să sară în 
jurul lor şi Alex realiză că Drevin trăgea în ei, folosind o 
mitralieră montată undeva pe avion. Zgomotul se auzi ceva 
mai târziu. Toată lumea se ascunse, cei doi agenţi 
ghemuindu-se peste băiatul rănit, protejându-l cu corpurile 
lor. Gloanţele loviră peretele casei; aşchii de lemn săriră şi 
unul dintre geamurile mari se sparse şi căzu. Avionul pluti 
deasupra lor şi se îndreptă către pădurea tropicală. Canoele 
se zbăteau şi se răsuceau în urma lui. 

Drevin ratase la prima trecere, dar Alex ştia că nu vor fi 
la fel de norocoşi şi a doua oară. Îl privi pe Shulsky, 
întrebându-se ce plănuia să facă agentul CIA. Poate că 
reuşeau să intre în casă. Dar cum rămânea cu Paul? Dacă l- 
ar fi mutat prea repede, ar fi murit. 

Avionul începu manevra de întoarcere. Canoele se 
afundară. Drevin era exact deasupra pădurii tropicale. Nu 
văzuse canoele, aşa că nu avea idee cât de jos se aflau. 
Erau doi copaci unul lângă altul. In timp ce Alex privea - cu 
un fior de oroare - canoele se izbiră de trunchiurile 
copacilor şi se prinseră între aceştia, agăţându-se. 

Avionul se opri brusc. Părea că ancorase în aer. Se auzi 
zgomot de lemn rupt. Canoele se spărseseră - dar şi 
pernele de aer ale avionului. De fapt, întreaga parte de jos 
a avionului se desprinsese şi Drevin rămăsese suspendat în 
aer, înconjurat de jumătate din avion. Cu puţin timp înainte 


— 195 — 


zburase. Acum se roti pur şi simplu la 90 de grade şi se 
năpusti vertical către pământ. Se auzi un scrâşnet scos de 
rămăşiţele motorului; elicea lui Cessna se roti zadarnic. 
Alex văzu avionul dispărând în pădure. Se auzi o izbitură şi, 
câteva secunde mai târziu, se văzu o minge de foc. Avionul 
sărise în aer, de parcă dorea să scape de dezastrul de 
dedesubt. Incă două explozii. Apoi tăcere. 

Preţ de câteva clipe cât o eternitate, Alex se holbă către 
locul accidentului. Focul ardea încă printre copaci şi el se 
întreba dacă se va răspândi peste insulă. Dar în timp ce 
privea, flăcările începură să se stingă, fiind înlocuite de un 
fum care se ridica în forma unui semn de exclamare. Drevin 
era mort. Nu încăpea îndoială. 

Alex simţi o oboseală cumplită. | se părea că tot ce se 
întâmplase, din momentul în care îl cunoscuse pe Nikolai 
Drevin la hotelul Waterfront din Londra, dusese cumva la 
acest moment. Se gândi la luxul de la Neverglade, la cursa 
de carturi, la meciul de fotbal care se terminase cu o crimă, 
la zborul către America. Drevin fusese un monstru şi merita 
să moară. Washingtonul nu mai era în pericol. Gabriel 7 şi 
bomba pe care o purta aveau să fie distruse cu mult înainte 
de a ajunge la Ark Angel. 

Dar Alex nu avea sentimentul victoriei. Îl privi din nou pe 
Paul Drevin. Cei doi agenţi erau cu el, unul îi înfăşură 
bandaje în jurul rănilor pe când celălalt îi punea o perfuzie. 
Ochii lui Paul erau închişi. Îşi pierduse, spre binele lui, 
cunoştinţa şi nu văzuse ce se întâmplase. Alex se întoarse 
şi privi fumul care se răspândea în aer, şi deodată îşi dori să 
fie departe de Flamingo Bay. Voia să fie cu Jack. Ei doi ar fi 
luat avionul spre casă. 

Era, în sfârşit, gata. 

Işi dădu seama că Ed Shulsky şi Tamara îl priveau 
pătrunzător. 

— Ce este? întrebă el. 

Cei doi agenţi schimbară priviri. Apoi Shulsky vorbi: 

— AŞ fi vrut ca tu să nu fi făcut asta. Am vrut să stăm de 
vorbă cu domnul Drevin. 

Alex ridică din umeri. 


— 196 — 


— Nu cred că plănuia să rămână la o discuţie. 

— Poate că ai dreptate, încuviinţă Shulsky. Dar tot 
trebuia să vorbim cu el. Se opri. Îţi aminteşti de butonul 
roşu despre care ţi-am vorbit? 

Alex aprobă din cap. 

— Da. 

— Ei, se pare că m-am înşelat. Nu există niciunul. Nu 
putem distruge Gabriel 7. Nu putem face nimic pentru a-l 
opri. 

— Cum? Capul lui Alex se învârtea. Dar tocmai aţi spus 
că deţineţi controlul insulei. Trebuie să puteţi face ceva. 

Tamara dădu din cap. 

— După lansare, Drevin a blocat toate sistemele 
computerizate, explică ea. El era singurul care ştia codurile. 
Nu e vina ta, Alex! Până ce am fi aflat de la el ar fi fost 
probabil prea târziu. Dar acum Gabriel 7 este lansat şi nu 
putem comunica cu el. Nu-l putem aduce înapoi şi nu-l 
putem devia. Va ajunge la Ark Angel în mai puţin de trei 
ore. Bomba este programată. Totul se va întâmpla exact 
cum a plănuit Drevin. 

— Deci ce veţi face? întrebă Alex. 

Pe Tamara n-o lăsă inima să-i spună. Îl privi pe Shulsky. 

— Alex, zise el. Mă tem că avem nevoie din nou de 
ajutorul tău. 


— 197 — 


HOTELUL SPAŢIAL ARK ANGEL 


— Nu, spuse Alex. Nici gând. Lăsaţi-o baltă. Răspunsul e 
nu! 

— Să ne mai gândim, sugeră Ed Shulsky. 

Se aflau în centrul de control din partea vestică a insulei 
Flamingo Bay. Alex fusese adus aici de la casa lui Drevin şi 
era clar că oamenii lui Shulsky preluaseră comanda. Nu se 
înregistrau prea multe pagube. Cabina de pază şi poarta 
săriseră în aer - explozia pe care o auzise Alex -, dar se 
părea că oamenii lui Drevin se predaseră repede. Nimeni 
nu ştiuse ce plănuise Drevin cu adevărat. Fuseseră plătiţi 
pentru a ajuta la lansarea în spaţiu a unei rachete: Drevin 
nu le spusese ce conţinea de fapt racheta. 

Cel puţin Paul Drevin scăpase de asta. Fusese dus în zbor 
la Spitalul Regina Elisabeta din Bridgetown, în Barbados. 
Alex era bucuros să audă că avea să fie bine. | se făcuseră 
deja transfuzii de sânge şi doctorii aşteptau stabilizarea 
condiţiei lui înainte de a-l trimite în America. Mama lui era 
după toate aparențele în drum către el. Alex se întreba 
dacă ei doi aveau să se mai vadă vreodată. Se îndoia de 
asta, totuşi. 

Acum erau doar patru persoane în încăpere, înconjurate 
de computere, ecrane video şi luminile pâlpâind ale 
pupitrului electronic de comandă. O serie de schiţe fuseseră 
împrăştiate pe masa de conferinţe. Acestea arătau planul 
de ansamblu al hotelului Ark Angel cu diferite module - o 
duzină - extinse în toate direcţiile, în sus şi în jos. Era ca o 
enormă jucărie complicată. 

Alex era trântit într-un scaun, cu o figură aspră, îmbrăcat 
încă în hainele de luptă împrumutate. Ed Shulsky şi Tamara 
Knight stăteau în faţa lui. Tamara părea epuizată, palidă din 
cauza oboselii şi a durerii. Acceptase o injecție cu morfină, 
dar nimic altceva. Nu voia să se despartă de Alex până ce 
nu se lua o decizie. 

A patra persoană din cameră era profesorul Sing Joo- 
Chan, omul răspunzător de lansarea lui Gabriel 7. Directorul 


— 198 — 


de zbor părea o cu totul altă persoană. Îşi pierduse calmul 
şi stăpânirea de sine, şi arăta de parcă era pe cale să facă 
un atac de cord. Faţa îi era palidă şi transpira abundent, 
ştergându-şi fruntea cu o batistă mare. Ca toţi ceilalţi, 
pretindea să nu ştie nimic despre bombă, nimic despre 
planurile reale ale lui Drevin. Promisese să coopereze, să 
facă tot ce cerea CIA-ul, şi în prezent Shulsky îi acorda 
prezumția de nevinovăție. Dar Alex nu era aşa de sigur. 
Profesorul fusese recrutat de către Drevin, fiind însărcinat 
încă de la început cu comanda operaţiunii. Alex nu se 
îndoia că ştia mai mult decât lăsa să se creadă. 

— Asta e situaţia, spuse Shulsky. Gabriel 7 va ajunge pe 
Ark Angel la ora 14.30 în această după-amiază. Transportă 
o bombă care se va declanşa la exact două ore după asta. Íl 
privi pe Alex. Drevin ţi-a spus asta şi singur. 

Alex aprobă din cap. 

— Aşa este. La 16.30. Asta a spus. 

— Din câte am înţeles, sunt trei docuri de acostare pe 
Ark Angel. Shulsky le arătă pe diagramă. Două sunt exact 
în centru... aici. Dar Gabriel 7 nu se îndreaptă într-acolo, 
pentru că, dacă bomba ar exploda acolo, ar distruge pur şi 
simplu întreaga staţie spaţială. Se întinse şi atinse cu mâna 
o altă secţiune din partea cealaltă, la capătul unui coridor 
lung. Gabriel 7 va acosta aici, explică el. Chiar pe margine. 

— Da - chiar la margine! aprobă Sing. Alex observă că 
ochii profesorului erau larg deschişi şi nu se uitau undeva 
anume. Avea grijă să nu privească pe nimeni în ochi. Aşa s- 
a hotărât. Domnul Drevin a insistat în acest sens. 

— Bomba trebuie să fie în interiorul modulului de 
observaţie, spuse Shulsky. Şi cred că va fi în poziţia exactă. 
Majoritatea forţei provenite din explozie va ieşi în afară. Va 
avea efectul unei împingeri în direcţia greşită, propulsând 
întreaga staţie spaţială înapoi spre Pământ. Inspiră adânc 
şi, o secundă, panica se ivi în ochii lui. Ce e mai rău e că nu 
putem face nimic pentru a-l opri. Este imposibil să 
provocăm explozia rachetei Gabriel 7. Şi conform spuselor 
domnului profesor Sing, aici de faţă, nu putem accesa 
computerele pentru a o reprograma. 


— 199 — 


— Nu se poate! Batista albă apăru din nou. Doar domnul 
Drevin are codurile. Doar domnul Drevin... 

— Am verificat, Alex, spuse Tamara. Este adevărat. 
Întregul sistem a fost închis. Ne-ar lua zile - poate chiar 
săptămâni - pentru a-i sparge codurile. 

— Ştiu că pare o nebunie, dar ne rămâne o singură 
opţiune, continuă Shulsky. Trebuie să trimitem pe cineva 
sus, pe Ark Angel. Crede-mă, Alex, e singura cale. Cineva 
care să găsească bomba şi să o neutralizeze - adică să o 
oprească. Şi, dacă asta nu e posibil, atunci trebuie să o 
mute. Trebuie cărată în mijlocul staţiei spaţiale şi lăsată 
acolo. Astfel, forţa exploziei va avea un efect complet 
diferit. Va distruge Ark Angel. Fragmentele rămase se vor 
împrăştia şi vor arde în atmosferă. 

— Veţi distruge Ark Angel! 

Profesorul Sing şopti cuvintele de parcă nu-i venea să-şi 
creadă urechilor. 

— Puțin îmi pasă de Ark Angel, profesore! Shulsky 
aproape că strigă cuvintele. Singura mea grijă este oraşul 
Washington. 

— Să mutaţi bomba sau să o opriţi - ce mai contează? 
întrebă Alex. Cum va ajunge cineva acolo? 

— Asta e şi ideea, spuse Shulsky. Soiuz-Fregat este gata 
de lansare. A fost pregătit să îl ducă pe Arthur în spaţiu. Se 
opri. Dar nu e niciun motiv pentru care să nu te poată duce 
pe tine. 

— Pe mine? Chiar vreţi să mă trimiteţi în spaţiu? 

— Da. 

— Nu sunt urangutan. 

— Ştiu. Ştiu. Dar trebuie să înţelegi! Nu vorbim despre 
ceva atât de complicat pe cât crezi. Vreau să spun că o 
rachetă este o maşinărie destul de simplă. Este ca un tanc. 
Nu ai controlul ei - totul se face de aici. Shulsky făcu un 
gest către încăpere. Avem încă acces la programele de zbor 
ale rachetei Soiuz-Fregat. Computerele pe care scrie 
„COMAND?” transmit rachetei manevrele de îndeplinit. 
Acostarea, reintrarea... totul. Şi acelea pe care scrie 
„TELEMETRIE” ne permit să monitorizăm sănătatea şi 


— 200 — 


starea de bine a pasagerului. Ale tale. 

— Nu eu. 

— Nu mai e altcineva, spuse Shulsky, şi Alex auzi 
disperarea din vocea sa. Asta e ideea, Alex. Noi suntem 
adulţi. Toţi suntem prea mari! Se întoarse către profesorul 
Sing. Spuneţi-i! 

Sing aprobă din cap. 

— Este adevărat. Am plănuit să îl trimitem pe Arthur - 
maimuța - în spaţiu. Am făcut calculele personal. Lansarea, 
apropierea, acostarea - totul. Dar prima problemă este 
greutatea. Greutatea  pasagerului. Dacă greutatea se 
schimbă, atunci toate calculele trebuie refăcute şi asta va 
dura zile. 

— Ce vă face să credeţi că eu cântăresc la fel? 

Profesorul întinse mâinile. 

— Cântăreşti aproape la fel şi ne putem încadra într-o 
marjă de variaţie. Este posibil. Dar nu e numai greutatea. E 
vorba şi de mărime. 

— Capsula a fost modificată şi niciunul dintre noi nu 
încape înăuntru, explică Shulsky. Nu este suficient spaţiu. 
Tu eşti singurul care poate merge, Alex. Dumnezeu ştie, nu 
ţi-aş cere-o altfel. Dar nu există altă cale. Tu trebuie să 
mergi. 

Lui Alex i se învârtea capul. Nu dormise de aproape 
treizeci de ore; se întreba dacă întreaga conversaţie nu era 
o halucinație. 

— Dar cum voi găsi bomba? întrebă el. Şi, dacă o găsesc, 
cum voi şti unde să o pun? 

— O pui aici. Din nou Shulsky arătă către un modul de pe 
diagramă. Aici e zona de dormit. Vei trece pe aici în drumul 
tău spre Gabriel 7. Este inima lui Ark Angel. Aici trebuie să 
se afle bomba când explodează. Am verificat cu profesorul 
şi este de acord. Dacă se detonează aici, Washingtonul va fi 
în siguranţă. 

— Eu trebuie doar să o duc dintr-o parte în alta? 

— Nu cântăreşte nimic, îi reaminti Sing. Ştii tu - zero 
gravitate! 

Alex se simţi slăbit. Voia să refuze, dar ştia că nimeni nu-l 


— 201 — 


asculta. Toţi deciseseră. 

Tamara se întinse şi-l luă de mână. 

— Alex, aş merge eu dacă aş putea, spuse ea. Sunt 
destul de mică şi cred că avem cam aceeaşi greutate. Dar 
nu ştiu dacă aş reuşi. Nu cu rana aceasta... 

— Am crezut că majoritatea puştilor şi-ar da şi mâna 
dreaptă pentru a merge în spaţiu, adăugă Shulsky fără de 
folos. N-ai visat niciodată să devii astronaut? 

— Nu, spuse Alex. Am vrut mereu să mă fac mecanic de 
locomotivă. 

— Statistic vorbind, Soiuz are parametri de fiabilitate 
foarte buni, zise Tamara. 

Alex îşi aminti că o văzuse citind despre călătoriile în 
spaţiu în avionul lui Drevin. Fuseseră lansate sute de astfel 
de rachete şi se înregistraseră doar vreo două, trei eşecuri. 

— În cât timp va ajunge acolo? întrebă Shulsky. 

In ceea ce-l priveşte, Alex acceptase deja să meargă. 

— Va fi lansat pe orbită, răspunse profesorul Drevin. Nu 
vă pot explica totul acum. Dar va urma o traiectorie care se 
potriveşte exact cu înclinația Ark Angel. În opt minute 
părăseşte atmosfera Pământului. Şi va acosta în mai puţin 
de două ore. 

— Şi Soiuz-Fregat e gata? 

— Da, domnule. Este gata acum. 

Asta i se păru ciudat lui Alex. Ştia că a doua lansare 
fusese grăbită - dar de ce se pregătise Drevin să trimită o 
maimuţă în spaţiu, la doar câteva ore după Gabriel 7? Dacă 
planul lui ar fi funcţionat, Ark Angel ar fi fost distrus curând 
după sosirea celei de a doua rachete. Nu pentru prima 
dată, Alex îşi dădea seama că mai era ceva ignorat de ei, 
ceva ce ei toţi trecuseră cu vederea. Dar gândurile sale 
erau atât de confuze, încât nu-şi dădea seama ce anume. 

Tamara îl ţinea încă de mână. 

— Ştiu că îţi cerem prea mult, spuse ea. Ştiu că nu vrei 
să o faci. Dar, crede-mă, nu ţi-am cere-o dacă ar exista altă 
cale. Şi vei fi în siguranţă. Te vei întoarce. Ştiu că aşa va fi. 

Deodată toată lumea tăcu. Il priveau toţi. Alex se gândi la 
bomba ce se apropia de Ark Angel chiar în acel moment. Se 


— 202 — 


gândi la o explozie în spaţiu şi apoi la staţia spaţială 
plonjând peste Washington. Ce spusese Drevin? Patru sute 
de tone din aceasta ar fi rezistat. Unda de şoc ar distruge o 
mare parte din oraş. Se gândi la Jack Starbright, care era 
undeva în mijlocul acestuia, în vizită la părinţi. Şi ştiu că - 
întocmai ca Arthur - nu avea de ales. 

Aprobă din cap. 

— Hai să te pregăteşti, spuse Ed Shulsky. 


După asta, lucrurile evoluară rapid. Pentru Alex era ca şi 
cum lumea se dezintegrase. În minte îi veneau momente şi 
secvenţe, dar nimic nu era cursiv. Din ziua în care ajunsese 
să aibă de-a face cu cei de la MI6, adesea îi venea greu să 
creadă ce i se întâmpla. Dar acum era din nou altceva. | se 
părea că-şi pierduse identitatea. Nu mai era stăpân pe 
soarta lui, pierduse controlul, se apropia tot mai mult de 
ceva ce-l umplea de o groază neîncercată până atunci. 

| se ceru să facă duş şi să se îmbrace în haine precum 
cele văzute în clădirea în care el şi Tamara fuseseră ţinuţi 
prizonieri: un tricou alb şi un costum albastru cu logoul Ark 
Angel inscripţionat pe mânecă. Avea elastic petrecut pe sub 
tălpi pentru a-i ţine pantalonii strâns şi şase buzunare 
închise cu fermoar. Dintr-odată se trezi înconjurat de 
oameni pe care nu-i cunoştea, toată lumea îi dădea sfaturi 
şi îl pregătea pentru călătoria groaznică pe care urma să o 
facă. 

— Trebuie să ai grijă la ceea ce numim fenomenul 
desprinderii! îi vorbea un bărbat cu ochelari şi păr pe gât. 
Un fel de psiholog. Este un sentiment de euforie. S-ar putea 
să-ţi placă atât de mult acolo sus, încât nu vei mai vrea să 
te întorci. 

— Mă cam îndoiesc de asta, mormăi Alex. 

— Îţi punem un EKG şi biosenzori... 

— lţi facem o injecție, îi zise o femeie blondă în halat alb. 
Ţinea o seringă mare hipodermică. E fenergan. Te va face 
să te simţi mai bine. 

— Mă simt bine. 

— Cu siguranţă vei vomita când o să ajungi la gravitatea 


— 203 — 


zero. Majoritatea astronauţilor o fac. 

— Ei bine, asta e ceva ce nu vezi niciodată în Star Trek, 
mormăi Alex. Bine. Îşi suflecă mâneca. 

— Nu braţul, Alex. Asta se face în fund... 

Se întreba de ce nu îi dăduseră un costum spaţial 
adecvat, din acelea pe care le văzuse în filmele vechi cu 
aterizări pe lună. Profesorul Sing îi explică. 

— Nu e nevoie, Alex. Arthur n-ar fi avut nici el costum. Te 
vei afla într-o capsulă sigilată. Dacă ar exista o fisură, este 
adevărat că ai avea nevoie de un costum spaţial pentru a 
te proteja; dar asta nu se va întâmpla, îţi promit. Ai 
încredere în mine! 

Alex privi ochii întunecaţi, clipind în spatele ochelarilor. 
Ştia că Sing se băgase pe sub pielea celor de la CIA, 
încercând să-i convingă că fusese inocent de la început. Era 
sigur că Ed Shulsky şi Tamara îl vor urmări pe întreaga 
durată a lansării. Dar tot nu avea încredere în profesor. Era 
sigur că totuşi ceva nu i se spusese. 

li dădură un set de căşti şi un radio, şi îi conectară inima. 
Lui Alex i se părea imposibil că putea merge cineva în 
spaţiu astfel, fără luni de pregătire. Tamara nu plecă de 
lângă el, încercând să-l liniştească. Un băiat de paisprezece 
ani era mai uşor de modelat decât un adult, spuse ea. Avea 
să fie o călătorie dificilă, dar o va duce la bun sfârşit, pentru 
că era tânăr. Şi poate că Ed Shulsky avea dreptate. Era 
ceva despre care să povestească. O experienţă pe care nu 
o va uita niciodată. 

Şi apoi urcă în maşină cu Tamara şi profesorul Sing, 
simțindu-se ciudat în costumul său, cu materialul moale 
lipit de pielea lui. Racheta era în faţa lui. Se uita la ea, dar 
nu o vedea, ca şi cum conexiunea dintre ochii şi creierul 
său nu mai funcţiona. Racheta era imensă. Capsula care 
avea să-l ducă în spaţiu era în vârful unui rezervor argintiu 
înalt cât un bloc de birouri, suspendat pe două schele. Apa 
şiroia la vale. Ploua? Nu, apa părea să vină din rachetă. 
Auzea scârţâitul metalic de parcă ar fi fost nevoie de un 
efort imens doar pentru a menţine racheta pe loc. Nori de 
spumă albă curgeau afară - vapori de carburant proveniţi 


— 204 — 


din propulsor. Alex văzu un şanţ adânc care străbătea zona 
de lansare, către mare; se gândi că probabil acesta va 
purta flăcările de la motoarele solide ale rachetei. | se 
părea imposibil ca un foc de artificii de dimensiuni uriaşe 
să-l ridice şi să-l ducă în spaţiu. 

Era în lift, ce urca tot mai sus, încă împreună cu Tamara 
şi cu profesorul. Vedea întreaga insulă, marea întinzându-se 
într-un albastru uimitor - şi Barbadosul la distanţă. | se 
dădeau sfaturi în continuare. Atâtea cuvinte! Dar nu-l 
ajungeau. Se roteau în jurul lui doar, ca nişte molii. 

— ...Să faci totul uşor, încet. Nu privi direct către soare. 
Te va orbi. Nu privi nici măcar norii din jurul Pământului. 
Soarele reflectă... Unele părţi din Ark Angel vor fi fierbinţi, 
altele reci; au fost probleme cu aerul condiţionat... Te vei 
simţi ciudat. Nu te îngrijora dacă ţi se umflă faţa. Dacă te 
mănâncă şira spinării. Dacă vrei să mergi la toaletă. Este la 
fel pentru toţi astronauții. Corpul tău trebuie să se adapteze 
la gravitatea zero... 

Cine vorbea? Erau serioşi? Cum se putea aştepta cineva 
ca el să facă asta? 

— Va trebui să accesezi modulul de observaţie de pe 
Gabriel 7 pentru a lua bomba. Este o uşă. Ai văzut-o pe 
diagramă. O muţi acolo unde ţi-a arătat Ed şi apoi te întorci 
în modulul de revenire al Soiuz. Nu pierde timpul. Noi vom 
controla totul de aici. Vei simţi cum se desprinde... 

Şi apoi se trezi înăuntru. Avuseseră cu siguranţă dreptate 
asupra spaţiului. Niciun adult n-ar fi încăput acolo. Stătea 
pe spate într-o cutie metalică care ar fi putut fi un fel de 
maşină de spălat complicată sau un rezervor de apă, cu 
picioarele în aer, strânse atât de tare, încât genunchii îi 
atingeau bărbia. Se vedeau hublouri mici de fiecare parte, 
dar erau acoperite cu un fel de material şi nu putea privi 
prin ele. Nu erau butoane de comandă. Bineînţeles că nu. 
Arthur urangutanul nu ar fi avut nevoie de ele. Profesorul 
Sing îl imobiliza. Acum Alex era cel care transpira. | se 
spusese că va asuda chiar şi mai mult, când se va afla în 
spaţiu. Din cauză că fluidele urcau, concentraţia de săruri a 
corpului avea de suferit. Alex încercă să nu se mai 


— 205 — 


gândească. Nici măcar nu putea crede că va ajunge acolo. 
Nu credea că va supravieţui călătoriei. 

Tamara Knight se aplecă deasupra lui. El era legat în 
scaun. Abdomenul îi era strâns tare şi lui Alex îi venea greu 
să inspire. Îşi putea mişca braţele, dar atât doar. Era deja 
amorţit şi nici măcar nu plecase. Faţa ei era aproape de a 
lui, umplându-i câmpul vizual. 

— Succes, Alex, şopti ea. Nimic mai mult. Făcu semn cu 
mâna, încrucişând două degete. 

— Vei auzi numărătoarea inversă, spuse profesorul Sing. 
(Aparatul era undeva în spatele Tamarei.) Nu ai de ce să-ți 
faci griji, Alex! Te vom ghida mereu. Ne vei auzi în radio. 
Vom avea grijă de tine. 

Încuiară uşa. Alex simţi aerul din capsulă compresându- 
se. Înghiţi, încercând să-şi desfunde urechile. În afara 
sunetului propriei respiraţii, nu auzea nimic. 

Era singur. 

— ...30. 

Un trosnet şi un săsâit. Cuvintele se auziseră prin căşti. 
Ce însemnau? Treizeci de minute până la lansare. In 
treizeci de minute avea să părăsească planeta! Alex 
încercă să se aşeze mai confortabil, dar nu se putea mişca. 

— Ce mai faci, Alex? 

Poate că Ed Shulsky vorbea. Alex nu ştia. Vocile răsunau 
ca un ecou în capul său şi toate sunau la fel. 

RIA RR 20... 

Nu putea decât să stea acolo, chircit, în timp ce 
numărătoarea inversă continua. Era ciudat însă că până şi 
timpul părea să o fi luat razna. Un minut i se părea ca o 
jumătate de oră. Şi totuşi, jumătate de oră trecea în câteva 
minute. Se concentră asupra respirației. 

— ...15. 

Înăuntrul camerei de control, Ed Shulsky îl privea pe Sing 
şi pe echipa lui de treizeci de persoane făcând ultimele 
pregătiri înainte de lansare. Se duse la profesor. Purta o 
armă într-un toc care îi atârna peste cămaşă. 

— Nu vreau să vă faceţi griji, profesore, chiar acum, 
spuse el. Dar vreau să ştiţi că, dacă Alex Rider nu iese din 


— 206 — 


asta întreg, vă voi ucide cu mâna mea. 

— Bineînţeles! Sing zâmbi nervos. Nu aveţi de ce să vă 
faceţi griji. Va fi în regulă! 

Tamara Knight stătea nemişcată în faţa ferestrei de 
observaţie. Fumul se ridica încă deasupra pădurii tropicale, 
acolo unde avionul Cessna se prăbuşise. Nu se vedeau 
păsări. Întreaga insulă părea să se încordeze pentru 
momentul lansării. 

— 9. 

Ce se întâmplase la „10”? Alex se simţea rău. Injecţia 
administrată nu-şi făcuse efectul. Auzea ceva în depărtare. 
Era doar imaginaţia lui sau ceva bubuia sub el? 

tra ua Dea 0 dai 2 tea le 

Începu. 

Întâi, fu încet. Alex simţi un trepidat, vag la început, dar 
în curând foarte puternic. Întreaga capsulă se cutremura. 
Nu era sigur dacă se mişca sau nu. Se auzi un zgomot şi 
clamele care imobilizau racheta se deschiseră automat. 
Trepidaţiile se  înteţiră. Acum întreaga capsulă vibra 
nebuneşte, astfel încât Alex îşi simţea dinţii clănţănind. Şi 
nivelul zgomotului crescuse; era acum un răget ce-l 
copleşea, iar el, imobilizat, stând pe spate cu picioarele 
îndoite în faţa lui, nu putea face nimic. Era neajutorat. 

Situaţia se agrava. 

Capsula se ridica, fără îndoială; simţea forţa de 
propulsare a rachetei. Era împins în scaun - nu împins, 
strivit! Aproape că nu mai vedea. Globii oculari îi erau 
striviţi fără milă. Încercă să deschidă gura pentru a ţipa, dar 
toţi muşchii îi înţepeniseră. Işi simţea faţa smulsă. 

Şi atunci se auzi o explozie asurzitoare şi el fu împins 
înainte în scaun, gâtul i se încordă, curelele îi tăiară pieptul. 
Alex se panică, gândindu-se că totul mersese prost, că o 
parte a rachetei explodase şi că urma să fie ori ars, ori 
trimis ca o cometă înapoi pe Pământ. Dar apoi îşi aminti ce 
i se spusese. Primul corp al rachetei arsese şi fusese 
ejectat. Asta auzise şi simţise. Cu ajutorul lui Dumnezeu, 
chiar se afla pe orbită. De la zero la douăzeci şi şase de mii 
de kilometri la oră în doar opt minute. 


— 207 — 


Totul fusese calculat. Trebuia să se afle o maimuţă în 
modulul orbital - în schimb, era un băiat. Pentru computere 
nu conta. La secunda exactă, corpul al doilea al rachetei 
porni şi încă o dată fu aruncat înainte, forţa gravitaţională 
pulverizându-l. Cât timp trecuse de la numărătoarea 
inversă? Se afla deja în spaţiu? | se părea că era zguduit 
mai tare ca oricând. Intreaga capsulă devenise o masă 
distorsionată de linii în zigzag, intermitente, ca imaginea de 
pe un televizor stricat. Energia era maximă, el stătea pe 
patru sute cincizeci de tone de exploziv, fiind lansat în 
spaţiu cu o viteză de douăzeci şi cinci de ori mai mare 
decât viteza sunetului. Motorul principal ardea la 
capacitatea maximă, consumând trei mii opt sute de litri de 
combustibil pe secundă. Dacă Soiuz ar fi sărit în aer, ar fi 
făcut-o acum. Ardea! O lumină orbitoare năvăli deodată în 
capsulă. O explozie nucleară. Nu. Acoperitorile hublourilor 
se dezlipiseră. Nu mai era nevoie de ele. Privea soarele, 
care se strecura înăuntru, năucindu-l. Se vedea cerul 
albastru sau marea? Cât mai suporta corpul său presiunea 
la care era supus? Alex se gândi că nimic din lume, niciun 
fel de antrenament, nu l-ar fi putut pregăti pentru o 
experienţă ca aceasta. 

Racheta se opri. Aşa i se părea. Zgomotul se stinse şi 
Alex simţi o senzaţie diferită: una de plutire uşoară, care îl 
anunţa că devenise imponderabil. Era pe cale de a testa 
asta, dar atunci al treilea corp al rachetei se activă şi el fu 
propulsat înainte în această inimaginabilă călătorie cu 
caruselul. De data aceasta închise ochii, incapabil să se mai 
mişte, aşa că rată momentul în care străpunse şi ultimul 
strat al atmosferei Pământului şi trecu de la albastru la 
negru. 

In sfârşit, deschise ochii. Voia să se întindă, dar îi era 
imposibil. Alex privi pe fereastră şi văzu stele... mii de 
stele. Milioane. Incă o dată, nu se simţea mişcându-se. 
Chiar era imponderabil? Băgă o mână în buzunarul 
pantalonilor şi scoase un creion de câţiva centimetri. Îi 
dădu drumul. Creionul pluti în faţa lui. Alex îl privi. Înainte 
de a-şi da seama ce face, râse. Nu se putea opri. Era chiar 


— 208 — 


ca unul dintre acele efecte speciale ieftine dintr-un film de 
la Hollywood. Dar nu existau fire ascunse. Nu era niciun 
truc pe computer. Se întâmpla chiar în faţa ochilor lui. 

— Alex? Ce faci? Mă auzi? Vocea lui Ed Shulsky îi răsună 
în ureche şi era ciudat că nu suna diferit, nu părea departe 
- deşi Alex se afla deja la aproape o sută cincizeci de 
kilometri de Pământ. 

— Sunt bine, răspunse Alex, cu o notă de mirare în voce. 
Supravieţuise lansării. Era pe drum. 

— Felicitări! Tocmai ai depăşit un record mondial. Eşti 
cea mai tânără persoană în spaţiu... 

Se afla în spaţiu! Odată depăşit şocul lansării, Alex 
încercă să se relaxeze şi să se bucure de privelişte. Dar 
hublourile erau prea mici şi poziţionate prost. Pământul era 
în spatele lui şi nu se vedea, dar stelele şi întunericul infinit 
îl înconjurau. Ce straniu era sentimentul acela că nu se 
îndrepta nicăieri! Creionul plutea încă în faţa lui. Il atinse cu 
degetele şi îl privi rotindu-se. Alex era hipnotizat de acesta. 
Nimic altceva nu părea să se mişte. Nu era deloc o 
călătorie. | se părea că totul, întreaga lui viaţă, se oprise. Și 
atunci văzu Ark Angel. 

La început, văzu ceva de forma unui păianjen apărând în 
periscopul ataşat de fereastra din capsulă. Arăta ca o stea, 
dar mult mai luminoasă decât celelalte. Şi deodată deveni 
clară, o construcţie nemaipomenită din module şi coridoare 
argintii, care se întrepătrundeau, se intersectau, atârnând 
de ceea ce părea turnul unei macarale, cu panouri masive 
întinzându-se în toate direcţiile, absorbind energia soarelui. 
Era imens; cântărea aproape şapte sute de tone. Dar plutea 
fără efort în vidul spaţial, şi Alex trebui să-şi reamintească 
faptul că fiecare piesă a acestuia fusese laborios construită 
pe Pământ şi apoi transportată separat şi asamblată. Era o 
inginerie mai presus de imaginaţia sa. 

Încet-încet, Ark Angel îi umplu câmpul vizual. Atât el, cât 
şi staţia spaţială călătoreau cu douăzeci şi opt de mii de 
kilometri pe oră, atât de repede, încât Alex nu conştientiza 
asta. Dar i se părea că merge foarte încet. Apoi un motor 
auxiliar al rachetei se aprinse şi Soiuz acceleră, mutându-se 


— 209 — 


către docul central de acostare. Era singura cale prin care 
Alex îşi putea aprecia deplasarea în spaţiu... câţiva metri, 
pe rând, se apropia tot mai mult. Rachetele erau controlate 
de pe Flamingo Bay, dar erau foarte precise, cu o marjă de 
eroare de o fracțiune de milimetru. Alex văzu plăcile 
metalice curbate, panoul complicat care alcătuia staţia 
spaţială. Văzu un Union Jack - steagul britanic - pictat şi 
cuvintele „ARK ANGEL” scrise cu gri. 

Ultima parte a călătoriei păru să dureze o veşnicie. Staţia 
spaţială îl înghiţea şi el trebui să-şi aducă aminte că, dacă 
mergea prost ceva, ar fi avut impactul pe care îl are un 
autobuz ce se izbeşte de un perete. 

Urmă o uşoară zdruncinătură - nimic în comparaţie cu ce 
simţise mai devreme. Gata. O voce se auzi în căşti şi i se 
păru că aude şi aplauze - doar dacă nu erau interferenţe 
radio. Oricare ar fi fost îndoielile sale cu privire la profesorul 
Sing, se părea că directorul de zbor se ţinuse de cuvânt. 
Alex ajunsese. 

Îşi privi ceasul. Cineva i-l dăduse când se îmbrăcase 
pentru lansare. Ora trei. Avea o oră şi jumătate să găsească 
bomba şi fie să o oprească, fie să o mute. Dar ceva era în 
neregulă. Alex se panică timp de o secundă. Rezerva de 
oxigen se terminase? Înghiţi cu greu în sec, de trei, patru 
ori, străduindu-se să respire. Îşi simţea inima bătând cu 
putere şi era sigur că urma să moară. Dar nu era asta. Mai 
era aer în modul - trebuia doar să-l inspire. Alex încercă să 
se calmeze. Ce era? 

Bineînţeles. Tăcerea. Nimeni nu mai vorbea cu el. Fie era 
pe partea greşită a planetei, în afara razei de transmisie a 
centrului de control, fie radioul cedase. Tăcerea era totală, 
absolută. Nu se simţise niciodată mai gol, mai singur. Dar 
nu conta. Nu simţea nevoia să audă pe cineva vorbind. 

Ştia ce avea de făcut. 

Îşi desfăcu centurile şi se întinse către uşa circulară de 
deasupra capului său. Experimenta prima dată 
imponderabilitatea şi înţelese pe dată că nu se descurca. 
Se ridică de pe scaun prea repede şi dădu cu capul de 
peretele de metal, căzând înapoi. Se întoarse de unde 


— 210 — 


pornise - dar acum avea o vânătaie în frunte şi gust de 
sânge în gură. Un început prost. 

Totul trebuia făcut încet. Se întinse din nou în sus şi găsi 
mânerul. Il trase şi îl întoarse. Uşa se deschise în afară. 

Se îmbărbătă. Dacă era vreo eroare, dacă nu era sigură 
camera de depresurizare, avea să fie expus celui mai letal 
mediu cunoscut de om. Şi ar fi murit de o moarte 
groaznică. Aerul i-ar fi absorbit din plămâni şi sângele i-ar 
fierbe. Toate organele interne i-ar fi distruse şi el ar fi 
sfâşiat de vidul spaţial total. Incercă să nu se gândească la 
asta. Nu avea să se întâmple. In mai puţin de nouăzeci de 
minute avea să fie înapoi în drum spre casă. 

Vedea un tunel, larg de vreo optzeci de centimetri şi lung 
de câţiva metri. Aceasta era intrarea - o numeau nodul - 
între capsulă şi recepţia de pe Ark Angel. Aer recondiționat, 
rece şi uscat, îi bătea în faţă. Impinse în sus cu picioarele, 
cu cea mai uşoară mişcare posibilă. Se ridică fără efort. Era 
exact cum văzuse în nenumărate filme. Zbura. 

Nodul ducea în primul modul. Ark Angel fusese construit 
pentru turişti. Se chema hotel spaţial. Dar, bineînţeles, era 
în realitate o staţie spaţială similară celor de tip Mir sau ISS, 
cu foarte puţin spaţiu şi fiecare centimetru disponibil plin 
de dulapuri, sertare şi toate firele, ţevile, aparatele de 
măsurat, butoanele şi circuitele, şi alte utilităţi necesare 
pentru a-i păstra în viaţă pe locuitori. Fiecare secţiune era 
un cilindru de dimensiunea unei caravane obişnuite, 
iluminat de o lumină rece şi aspră, plină de echipamente şi 
având bare pe trei părţi. In a patra secţiune se aflau şi mai 
multe bare şi cureluşe cu arici de care te puteai susţine. 
Alex înţelese că, dacă voia să nu mai plutească, trebuia să 
îşi prindă mâinile sau picioarele de podea. . 

Se aşteptase ca în interior să fie linişte. In schimb, auzea 
hârâitul aparatelor de aer condiţionat, pulsul pompelor care 
făceau să circule lichidele răcoritoare prin pereţi, scrâşnetul 
de metal pe metal... tone din toate acestea adunate la un 
loc, în timp ce se roteau în jurul orbitei. Inspiră adânc. Aerul 
era foarte uscat. Se întreba cum era obţinut. leşea dintr-o 
sticlă sau era produs de o maşină? 


— 211 — 


Alex plutea - sau cel puţin încerca. Încă o dată, împinse 
prea tare cu picioarele şi întreaga cameră se întoarse cu 
capul în jos în timp ce el se rotea neajutorat, lipsit total de 
control. În ciuda injecţiei, suferea de ceea ce NASA numea 
sindromul adaptării în spaţiu. Cu alte cuvinte, era pe cale 
să vomite. Încercă să se oprească. Una din mâinile sale se 
prinse de perete, care însă îi imprimă o mişcare de rotire 
către celălalt perete. Nu mai ştia care era susul şi care era 
josul. Nu vedea nici capsula care îl adusese aici. 

Se întinse şi reuşi să prindă un deget într-una dintre 
cureluşe. Asta îl încetini. Dar experienţa de până atunci 
fusese oribilă. Alex văzuse Star Wars. Îl privise pe Harrison 
Ford străbătând universul şi, ca alte milioane, crezuse totul. 
Realitatea era cu totul alta. Corpul său transmitea creierului 
semnale ciudate. Transpira. Simţul echilibrului îi dispăruse. 
Oasele sale, de care nu mai era nevoie, pierdeau calciu. Il 
durea spatele din cauza întinderii şirei spinării. In burtă, 
intestinele pluteau neajutorate şi, datorită modificării 
nivelului de lichide din corp, simţi o nevoie disperată de a 
merge la toaletă. Nimic din toate astea nu i se întâmplase 
lui Harrison Ford. 

Situaţia se agrava. Alex se opri din rotire şi se trezi 
plutind în centrul modulului. Fie se mişca foarte încet, fie nu 
se mişca deloc. Barele de sprijin şi cureluşele erau de acum 
sus de tot, nefolositoare. intinse braţele şi descoperi că 
pereţii se aflau la câţiva centimetri distanţă de mâinile lui. 
Era ca un coşmar groaznic. De fiecare dată când voia să o 
ia înainte, corpul său se mişca înapoi. Plutea neajutorat, 
fără ţintă. : 

Şi acum? Cum să meargă în sus sau în jos? Impinse 
corpul şi pedală cu picioarele. Nu ajută. Incercă să îşi facă 
vânt cu braţele ca o pasăre într-un desen animat stupid. 
Nimic. 

Alex începu să intre în panică. Nimeni nu-l avertizase 
despre asta. Era blocat în condiţii de imponderabilitate şi 
începu să se întrebe dacă nu era blestemat să rămână aşa 
până când Ark Angel sărea în aer. Nu se putea mişca! 

De-abia după ceea ce i se păru o eternitate reuşi să 


— 212 — 


rezolve problema. Era uimitor cum o lecţie de fizică dintr-o 
miercuri plictisitoare de la şcoala Brookland îi veni deodată 
în minte şi îi salvă viaţa. Îşi scoase pantofii şi îi azvârli cu 
toată puterea. Mişcarea înainte produse o reacţie opusă, 
aducând cu reculul unei arme. Alex fu aruncat înapoi şi 
reuşi să se prindă de o bară. Rămase acolo un moment, 
gâfâind. Fusese un moment neplăcut şi trebuia să fie atent 
să nu se repete. 

Trebuia să meargă mai departe. Nu reuşise să vadă 
modulul de observaţie şi părţile rămase din Gabriel 7 din 
partea cealaltă a staţiei spaţiale, dar ştia că erau acolo. 
Racheta acostase automat aproape cu o oră în urmă şi 
adusese cu ea o bombă activată. Işi privi din nou ceasul. 
Trecuseră douăzeci şi cinci de minute! De-abia dacă mai 
avea o oră. Dacă bomba exploda la ora exactă şi la locul 
stabilit, el ar fi fost vaporizat şi patru sute de tone de 
proiectil şi-ar fi început călătoria înapoi către Pământ. Alex 
se gândi înapoi la harta cu Ark Angel care îi fusese arătată 
şi ştia că trebuie să navigheze printr-o serie de module 
pentru a ajunge la destinaţie. Işi aminti ce-i spusese Ed 
Shulsky. 

„Nu încerca să o opreşti decât dacă eşti sigur de ceea ce 
faci, Alex. Dacă apeşi butonul greşit, vei face munca lui 
Drevin. Du-o doar în zona de dormit. Asta e tot ce trebuie 
să faci. Mut-o şi pleacă naibii de acolo! Repede.” 

Ticăia chiar acum. Alex şi-o imagina. Doar ei doi. El şi 
bomba pe o staţie spaţială ce orbita în jurul Pământului. 

Era gata să plece din loc, când auzi ceva. Zgomotul unei 
uşi închizându-se. Era inconfundabil. Se opri şi ascultă. 
Nimic. Ce altceva? Marţieni? Poate că-şi imaginase. Alex 
împinse din picioare, cât de uşor putu, încercând să se 
îndrepte către următorul modul. Incă o dată, împinse prea 
tare. Umărul său atinse tavanul - sau podeaua - nodului şi 
pentru a doua oară se găsi rotindu-se fără control. 

Întinse mâinile pentru a se opri şi se trezi ţinându-se de 
un mâner ce ieşea din perete. Era o jaluzea. Incapabil de a- 
şi stăpâni curiozitatea, o deschise, întrebându-se dacă avea 
să-i dezvăluie imaginea Pământului. Dar staţia spaţială era 


— 213 — 


cu faţa în direcţia greşită. Alex se lăsă pe spate, aproape 
orbit, când lumina strălucitoare năvăli în modul. Profesorul 
Sing îl avertizase să nu privească direct către soare. O 
clipită doar, şi Alex aproape că orbi. 

închise jaluzeaua şi aşteptă să-i revină vederea, apoi 
continuă, zburând uşor către zona de dormit, cu paturile 
ataşate vertical de pereţi cu frânghii pentru a-i susţine pe 
membrii echipajului sau pe oaspeţi să nu cadă. In spaţiu se 
putea dormi pe o parte, în picioare sau cu capul în jos; nu 
conta. În faţa lui se întindea un coridor puternic iluminat - 
patru sau cinci module adunate la un loc. Totul era alb. Aici 
era inima lui Ark Angel, cu sala de mese, cea de sport, 
duşurile şi băile, o cameră de zi şi două laboratoare, toate 
unul lângă celălalt. Gabriel 7 era acostat de partea cealaltă. 

Alex se încordă, pregătindu-se să facă următorul salt. 
Întinse palmele. Şi îngheţă. 

Un bărbat apăru în faţa lui, îmbrăcat cu un costum 
identic cu al lui. Bărbatul purta o glugă, dar, văzându-l pe 
Alex, o scoase, dezvăluind o imagine în oglindă a lumii 
aflate la cinci sute de kilometri depărtare de Terra. 

Kaspar. Bineînţeles. 

Alex uitase de el. La fel ca toţi ceilalţi. Dar profesorul 
Sing trebuia să fie informat despre prezenţa lui Kaspar pe 
Gabriel 7 - aceasta era informaţia pe care o ţinuse pentru 
el. De ce? Îi era atât de frică de Kaspar, încât nu putuse 
spune întreg adevărul? 

Se părea că Alex nu avea să afle niciodată. Kaspar îl 
văzuse. Se afla la doar douăzeci de metri distanţă, la 
celălalt capăt al coridorului. Nu scosese un cuvânt, dar, 
acum, cu îndemânare, de parcă ar fi fost antrenat, se 
împinse înainte, plutind prin aer, către el. Era sigur pe el, 
avea control deplin. 

Şi ţinea un cuţit. 


— 214 — 


REVENIREA 


Era ceva de coşmar. Erau toate coşmarurile adunate într- 
unul singur. Faţa hidos tatuată, cuțitul, Ark Angel, spaţiul... 
Alex privea neputincios cum Kaspar se îndrepta către el, 
zburând, cu braţele întinse şi târându-şi picioarele după el. 

Ce căuta el pe staţia spaţială? 

Şi Alex înţelese deodată. 

A doua rachetă, urangutanul, aşa-numitul experiment de 
imponderabilitate al lui Drevin - toate făceau parte din 
plan. Nu era niciun experiment. Nu existase niciodată. 

Kaspar urcase cu Gabriel 7. Şi Alex ştia de ce. Propria 
experienţă cu lansarea ar fi trebuit să-l facă să înţeleagă că 
ar fi fost ceva nebunesc să trimiţi o bombă armată în 
spaţiu. Vibraţiile îngrozitoare ar fi declanşat-o înainte chiar 
de a părăsi atmosfera. Putea fi armată doar când se afla în 
spaţiu, şi asta însemna să trimită pe cineva cu ea. Kaspar. 
Dar acum trebuia să se întoarcă. Acesta era scopul celei de 
a doua rachete. Profesorul Sing ştiuse acest lucru în tot 
acest timp. Soiuz fusese trimis să îl ia pe el. Şi Kaspar cu 
siguranţă lăsase instrucţiuni. Dacă mergea prost ceva, dacă 
racheta nu ajungea, profesorul ar fi fost ucis. De asta era 
aşa de agitat! În final, făcuse o alegere. Să trimită racheta 
şi să-i lase pe cei doi să se bată. 

Asta putea înţelege Alex. Acum erau doi pe staţia 
spaţială. Dar era numai un loc înapoi spre casă. 

Kaspar trecu prin primul nod, scăldat acum de o lumină 
blândă, roz, înainte de a ajunge în următorul modul. Părea 
să se descurce excelent în condiţii de imponderabilitate. Işi 
ţintise obiectivul şi se împinse uşor. O mână atinse un 
perete pentru a se corecta; cealaltă ţinea cuțitul. Nu se 
grăbea - ştia că Alex nu avea unde să se ascundă. 
Rămaseră câteva secunde înainte ca ei să ajungă faţă în 
faţă într-un modul care cu greu era suficient de spaţios 
pentru amândoi. 

Alex privi în jurul său, în speranţa că va găsi o armă, 
orice i-ar fi ajutat să se apere. Dar totul era ambalat foarte 


— 215 — 


exact. Dulapurile şi compartimentele erau încuiate. Îi era 
încă rău şi fiecare mişcare pe care o făcea ameninţa să-l 
propulseze în direcţia greşită. Dacă ar fi pierdut controlul şi 
s-ar fi rotit din nou, ar fi fost terminat. Kaspar l-ar fi tăiat 
bucăţi. 

Kaspar trecu prin următorul nod. În câteva momente ar fi 
ajuns în acelaşi modul cu Alex. Zona de dormit. Acesta era 
locul pe care profesorul Sing şi Ed Shulsky i-l arătaseră pe 
hartă. Inima lui Ark Angel. | se părea un loc de întâlnire 
adecvat. Poate reuşea să se înţeleagă cu Kaspar. Misiunea 
nu mai avea rost acum - dar putea el oare să înţeleagă? 

Alex se îndoia. Ochii lui Kaspar păreau inexpresivi, 
nebuni. Avea un zâmbet strâmb pe buze. Cuţitul pe care-l 
ţinea era un Sabatier, cu lama dintr-o bucată de oţel 
inoxidabil, lucrat manual, lung de vreo zece centimetri. De 
unde îl luase? Nu era posibil să-l fi adus cu el. Apoi Alex îşi 
aminti. Ark Angel era un hotel. Într-o zi un bucătar avea să 
taie friptura unui multimilionar american şi trebuia să fie 
bine echipat. Kaspar probabil că luase cuțitul când trecuse 
prin bucătărie. 

Când Kaspar intră în zona de dormit, Alex făcu singurul 
lucru pe care-l putea face. Se ghemui, apoi se întinse brusc, 
propulsându-se în lungime, la câţiva centimetri deasupra 
podelei, de parcă înota pe sub apă într-o piscină. Mişcarea 
sa îl luă pe Kaspar pe nepregătite şi bărbatul trecu pe 
deasupra lui. Alex îşi dădu seama că nu puteai realiza un 
singur lucru în condiţii de imponderabilitate: să schimbi 
direcţia. Kaspar îşi continuă drumul, dar când trecu pe 
lângă el dădu în jos cu cuțitul. Alex simţi vârful tăindu-i 
costumul între umeri. Avu noroc. Câţiva milimetri în plus şi 
ar fi ţâşnit sânge. Îi tăiase materialul costumului, dar nu şi 
pielea. 

Kaspar ajunse la celălalt perete şi se prinse de un mâner. 
Alex se duse în următorul modul şi reuşi să se oprească. 
Era înconjurat de echipamente de sport: un stepper, o 
pereche de extensoare, un aparat acţionat cu braţele - dar 
nimic cu ce să arunce în Kaspar. Unde erau greutăţile? 
Bineînţeles, nu-şi aveau rostul într-un mediu imponderabil. 


— 216 — 


Alex zgâlţâi unul dintre dulapuri şi uşa i se deschise. Erau 
scule înăuntru. Un ciocan, un fel de şurubelniţă. Apucă 
ciocanul, îl desprinse de la locul lui şi-l ţinu în faţa sa. 

Alex se întoarse şi-l văzu pe Kaspar pregătindu-se de un 
al doilea atac. Bărbatul părea înnebunit, de parcă ar fi fost 
drogat. Poate că şi era. Sau poate că experienţa de a fi în 
spaţiu era pentru el la fel de terifiantă ca şi pentru Alex. 

— Kaspar! Alex nu era sigur cum să-i spună. Care era 
numele lui adevărat? Magnus Payne? Dar nu aşa se ştiau ei. 
S-a terminat, continuă el. Nu mai are rost. Drevin este 
mort. CIA-ul deţine controlul insulei Flamingo Bay. 

— Minti! 

— Cum crezi că am ajuns aici? Nu mai ai ce să faci. Să 
provoci prăbuşirea Ark Angelului deasupra Washingtonului. 
Nu mai are rost. Drevin este mort. 

— Nu! 

Două continente se răsuciră de mânie şi de neîncredere, 
în timp ce Kaspar lovi cu picioarele, de data aceasta 
călătorind în diagonală în jos. Alex ştia că nu are rost să-l 
facă să înţeleagă. Orice s-ar fi întâmplat pe Flamingo Bay, 
Kaspar avea nevoie de Soiuz. Alex îi stătea în cale. Aşa că 
trebuia să moară. 

Kaspar zbură către el. Alex înălţă ciocanul şi îl zvârli cu 
toată forţa. O secundă se gândi că acesta se va mişca cu 
încetinitorul. Nu aşa se întâmpla în filme? Dar nu fu aşa. 
Ciocanul se roti cu viteză maximă prin aer şi îl lovi pe 
Kaspar în umăr. Dar îi făcea vreun rău ciocanul dacă nu 
avea greutate? Încă o dată, Alex se gândi la lecţiile de 
fizică, la ce învățase pregătindu-se pentru teză. Ciocanul 
avea energie datorită mişcării; energia era dispersată când 
era vorba de restul. În acest caz îl lovi pe Kaspar. Acesta 
ţipă şi scăpă cuțitul. Energia dispersată era egală cu 
durerea! 

Dar forţa de reacțiune datorată mişcării înainte era 
suficientă pentru a-l expedia pe Alex înapoi şi o secundă 
pierdu controlul. Umerii i se izbiră de perete. Sau poate că 
era tavanul sau podeaua. Nu conta. Kaspar sărise înainte. 
Plonja în jos de parcă fusese tras de o armă şi o secundă 


— 217 — 


mai târziu se afla peste Alex. 

Pielea albastră şi verde de pe faţa bărbatului era la doar 
câţiva centimetri de Alex. Ochii plini de ură se holbau la el. 
Mâinile lui Kaspar se apropiară de gâtul lui şi începură să 
strângă. Bărbatul îl strangula. Şi Alex nu putea face nimic. 
Nu avea dispozitive, nici arme. Nici măcar nu se putea 
mişca. Simţea metalul pe umeri, din cauza unui dulăpior ce- 
| împingea în spate. Kaspar plutea orizontal deasupra lui, 
atingându-l pe Alex doar cu mâinile. Aerul nu mai ajungea 
în plămânii lui Alex; strânsoarea era prea puternică. Ameţi. 
În câteva secunde avea să leşine. 

Încă ametit, bâjbâi în spatele lui. Degetele sale dădură 
peste un fel de mâner. Ce era? In timp ce începea să-şi 
piardă cunoştinţa, Alex îşi aminti. Ştia la ce ajuta mânerul. 
Dar acum nu-l mai găsea. Disperat, se întinse şi mâna sa îl 
apucă. Trase în jos. 

Jaluzeaua se deschise şi lumina care aproape că îl orbise 
mai devreme explodă în modul pentru a doua oară, trecând 
peste umărul lui. Fereastra dădea direct către soare şi 
lumina avea o forţă fizică. Alex simţea cum îi ardea ceafa şi 
umerii. Întreaga capsulă părea să se dezintegreze într-un 
haos strălucitor de alb şi argintiu, toate celelalte culori fiind 
absorbite. 

Kaspar ţipă când lumina îi pătrunse în ochi. Era de parcă 
ar fi fost izbit în faţă de soarele însuşi şi mâinile i se 
retraseră instinctiv, pentru a se proteja Alex ridică 
picioarele şi lovi; îl izbi pe Kaspar în stomac. Spatele lui 
Alex era lipit de perete şi Kaspar fu proiectat către partea 
cealaltă a modulului. 

Cuţitul Sabatier era chiar în spatele lui. 

Plutea acolo, cu vârful mortal aţintit către ceafa lui 
Kaspar. Acesta, catapultat în spate, intră în el, dar apoi 
mânerul intră în contact cu peretele. Lama intră în oraşul 
Beijing şi-şi continuă călătoria, tăind suprafaţa lumii. Corpul 
lui Kaspar zvâcni ca electrocutat. Apoi rămase nemişcat. 

Zăcând dedesubt, Alex privea fără să-şi creadă ochilor. 
Braţele lui Kaspar atârnau spre el. Era în mijlocul modulului, 
fără a atinge vreo suprafaţă, suspendat acolo. Un şir de 


— 218 — 


bule de un roşu aprins apăru şi începu să orbiteze în jurul 
capului său. Deveniră mai mari. Acum erau cât mingile de 
golf care se îndepărtau, de un roşu strălucitor. 

Cuţitul îi atinsese o arteră. Sângele lui Kaspar atârna în 
jurul lui ca o decoraţiune de Crăciun grotescă. 

Alex se săturase. Modulul se încingea rapid, expus în 
continuare soarelui, iar el se întinse şi închise jaluzeaua. O 
umbră se întinse pe faţa lui Kaspar. Bulele se întunecară. 

Cu pielea încreţită, dorind să plece de lângă corpul 
obscen ce plutea, Alex se trase către celălalt modul, 
prinzându-se de cureluşe. Se afla acum lângă o toaletă 
spaţială, o cutie gri din plastic cu un fel de dispozitiv conic 
ce plutea la capătul unei ţevi. Avea nevoie să-l folosească. 
Îi era rău. Înghiţi, străduindu-se să rămână calm. Nu voia să 
vadă cum arată voma în spaţiu. 

Bomba... 

Cât timp rămăsese? Alex se uită la ceas. 16.01. Mai avea 
doar douăzeci şi nouă de minute. Trebuia să se mişte 
repede. Să ajungă până aici, să treacă prin atâtea, doar ca 
să moară acum! Se strădui să se concentreze, să-şi 
controleze mişcările. Îşi aminti harta care îi fusese arătată 
în centrul de control. Ştia unde trebuia să meargă. 

Uşa care dădea în capsula care îl adusese pe Kaspar în 
spaţiu era deschisă şi Alex văzu imediat bomba. Avea 
forma unui proiectil, era neagră, cu şase butoane mici şi cu 
un panou din sticlă cu afişaj digital. Era prinsă de perete, 
imobilizată cu bandă adezivă tip arici. Cu un fel de 
fascinaţie, Alex se lăsă în jos în modul şi pluti pe lângă ea. 
Avea un afişaj de şase cifre, care descreştea cu viteză: 
27:07:05. Alex verifică apoi cronometrul uitându-se la ceas. 
Da. Patru şi trei minute. Mai avea doar douăzeci şi şapte de 
minute. 

O putea opri? Alex examină butoanele, dar nu era niciun 
simbol, nimic care să-i spună ce funcţie aveau, îndrăznea 
să apese vreunul? Dacă ar fi făcut o greşeală, ar fi fost 
făcut sfărâme. Ridică un deget. Gura îi era uscată. Să fie 
atât de aproape de bombă îl îngrozea. Dar trebuia să 
încerce, nu-i aşa? Drevin poate că transformase în mod 


— 219 — 


pervers Ark Angel, dar, chiar şi aşa, staţia spaţială era un 
miracol tehnologic, complet unic, primul hotel spaţial pe 
orbita Pământului. Putea Alex permite să fie distrus? 
Degetele sale rămaseră pe butonul principal. Tot ce trebuia 
să facă era să-l învârtă. Poate că ar fi dezactivat bomba, 
dar putea şi să o declanşeze. Întrebarea era, îndrăznea să 
rişte? 

Cifrele de pe afişaj cronometrau în continuare, în sens 
invers. Acum arătau 25:33:00. 

Alex înjură. De ce nu aveau un fel de tobogan de gunoi? 
Aşa ar fi putut scăpa de bombă, aruncând-o în spaţiu. Poate 
că exista o cale de ieşire de pe Ark Angel, dar el nu ştia să 
o folosească. Oricum, nu mai era timp. Degetul său atingea 
încă butonul. Unul dintre cele şase. O şansă la şase să 
nimerească butonul corect. 

Nu era destul. 

Alex răsuflă adânc şi trase mâna. Prinse bomba ce 
continua să ticăie şi o desprinse uşor, apoi o scoase pe uşă 
şi o duse înapoi în centrul hotelului spaţial. Ed Shulsky îi 
spusese unde să o lase, dar Alex hotărî singur. Toaleta. Era 
cumva un capăt. Introduse capătul proiectilului înăuntru şi îl 
abandonă acolo. 

Era timpul să plece. 

Se împinse înapoi cât mai uşor şi fu răsplătit cu o mişcare 
lentă, grijulie, înapoi către modulul de aşteptare de pe 
Soiuz. Trecu pe sub Kaspar, având grijă să nu privească în 
sus. În câteva minute, bărbatul mort avea să primească 
una din cele mai spectaculoase incinerări. Era mai mult 
decât merita. 

Staţia de acostare era în faţa lui - dar mai avea ceva de 
făcut. Privi ceasul. 16.11. Mai erau doar nouăsprezece 
minute şi Alex ştia că era o nebunie să pierzi fie şi câteva 
secunde. Dar n-ar mai fi avut niciodată o ocazie ca aceea. 
Găsi o altă fereastră pe partea opusă soarelui, deschise 
jaluzeaua şi privi. 

Şi acolo era. 

Planeta Pământ. Văzută din spaţiu. 

Primul său gând fu cât de mare era; al doilea cât de 


— 220 — 


mică. Bineînţeles că văzuse imagini ale Pământului luate de 
astronauți. Dar acum era diferit. Vedea cu ochii lui. Şi se 
mişca. În timp ce se ghemui în faţa oblonului, călătorea atât 
de rapid încât i-ar fi luat doar nouăzeci de minute să facă 
înconjurul Pământului. Nu era de mirare că părea mică. ŞI 
totuşi, planeta îi umplea câmpul vizual. Toată viaţa din 
Univers, cinci miliarde de oameni, era concentrată acolo. Și 
acest gând era extraordinar. 

Fu uimit de culori. Nicio fotografie nu putea să-l 
pregătească pentru  irizaţiile strălucitoare ale planetei. 
Terra arăta ca iluminată din interior. La început, părea că 
totul era albastru şi alb - mare parte din planetă consta din 
apă - şi Alex îşi aminti cum stătea pe spate când era mic, 
privind cerul perfect de vară. Dacă ar fi putut transforma 
cerul într-o minge, aceasta era priveliştea care i s-ar fi 
înfăţişat. Dar, în timp ce privea în jos, începu să distingă 
țărmurile, o linie subţire de verde smarald; şi apoi Ark 
Angel dezvălui o altă porţiune a lumii şi Africa era acolo - 
toată Africa în faţa lui - şi deodată vedea auriu intens, 
galben şi roşu... munţi şi deşerturi, dar nu şi oraşe. Nimic 
nu mişca. Şi se întrebă, oare, dacă ar fi fost extraterestru şi 
ar ajunge până aici, ar fi putut trece pe lângă această 
planetă, fără a fi conştient de lumea ce mişuna dedesubt? 

Dar apoi ziua deveni noapte şi el se găsi deasupra 
coastei de vest a Mării Mediterane şi chiar de la cinci sute 
de kilometri depărtare distingea miile de lumini electrice. 
Spania şi Gibraltarul, Turcia, Tunisia, Algeria şi Libanul - 
toate se vedeau, luminiţe clipind ca nişte licurici. Peste 
Europa erau furtuni. Alex văzu fulgerele strălucind printre 
nori. E 

Nu era numai viaţă pe Pământ. Intreaga planetă trăia. 
Alex o simţea pulsând dedesubt şi deodată ştiu că, în ciuda 
tehnologiei lui, Ark Angel era un loc steril, mort şi nu-i păsă 
că în curând avea să nu mai existe. Hotărâse corect. In acel 
moment, Alex avu o senzaţie de singurătate pe care avea 
să şi-o amintească tot restul vieţii. Voia să meargă acasă. 

Merse înapoi la modulul Soiuz, încercând să-şi controleze 
înaintarea, dar izbindu-se de pereţi. Numai ţinându-se de 


— 221 — 


barele de susţinere reuşi să nu intre din nou într-o rotire 
ameţitoare. li era îngrozitor de sete şi îşi dori să fi luat la el 
ceva de băut. Ce se întâmpla dacă deschidea o cutie de 
Cola în spaţiu? Nu avea să afle niciodată. 

Ajunse la intrare şi pătrunse în rachetă. Opera ceva 
automat. Tot ce dorea era să plece cât mai departe. Se 
întinse şi închise uşa, rotind mânerul pentru a încuia înainte 
de decolare. Acesta era compartimentul în care călătorise 
în sus. Mai era o uşă sub el şi o deschise, intrând în modulul 
de revenire de dedesubt. Acolo era mai mult spaţiu. 
Bineînţeles. Modulul de revenire trebuia să fie suficient de 
mare pentru Kaspar. Se prinse în centuri de scaun, găsi un 
nou set de căşti şi le puse, întrebându-se dacă vor 
funcţiona. 

— Alex? Cum te simţi? 

Era vocea Tamarei? Nu fusese niciodată mai fericit să 
audă pe cineva. 

— Bomba este în continuare activă, spuse el. Se uită la 
ceas. 16.25. Profesorul Sing ne-a minţit, continuă el. Kaspar 
era aici. Şi acum mai am doar cinci minute. Scoateţi-mă de 
aici. 

Interferenţe radio. O voce fără substanţă bolborosea 
jumătăţi de cuvinte fără rost. Era ceva în neregulă cu 
radioul. Alex se întrebă ce se va întâmpla în continuare. Cât 
trebuia să aştepte acolo până la decolare? Şi ce se întâmpla 
dacă nu decola? Secundarul de pe ceasul său continua să 
meargă. Părea că se joacă cu el, mişcându-se mai repede 
decât ar trebui. Era acum 16.28. 

Transpira deja. Prins pe spate, fără să vadă nimic, nu 
avea habar unde se afla, cât de departe era de Pământ. 
16.29. Trăia ultimele şaizeci de secunde din viaţa lui? 

Simţi o zdruncinătură. O secundă groaznică, socoti că 
bomba se detonase. Apoi înţelese că era imposibil. Nu 
auzise nimic şi se gândi că probabil motoarele modulului se 
aprinseseră. Îşi roti capul şi privi prin periscop. Ark Angel 
era deja la distanţă, dispărând în spaţiu ca o pietricică 
scăpată într-un put. 

Şi apoi explodă. 


— 222 — 


Bomba sări în aer, o explozie de flăcări portocalii care 
distruseră staţia spaţială, catapultând modulele în diferite 
direcţii. Braţele cu panourile solare căzură. Urmară alte 
două explozii. Un jet de scântei strălucitoare şi o explozie 
năucitoare de lumină albă expandând în tăcere. 

Alex avu un sentiment de euforie. Reuşise! Pusese 
bomba în locul potrivit şi, în loc să propulseze Ark Angel 
către Washington, îl distrusese. Nu rămăsese nimic. Câteva 
piese ce cădeau prin spaţiu, dar care urmau să ardă rapid. 
În sfârşit, se terminase totul. 

Se prăbuşi. 

Hârâitul transmiţătorului se opri brusc. Totul în jur se 
cufundă într-o linişte totală, încât Alex crezu pentru o 
secundă că murise şi trebui să-şi aducă aminte că nu era 
acasă încă. Plonja în jos, cu picioarele înainte, cu o viteză 
de douăzeci şi şase de mii cinci sute de kilometri la oră. Opt 
kilometri pe secundă. Aceasta era cea mai periculoasă 
parte a întregii călătorii. Dacă centrul de control calculase 
greşit, atunci urma să ia foc. Observase deja strălucirea roz 
din spatele hubloului datorată frecuşului modulului de 
stratul superior al atmosferei Pământului. 

Şi apoi se aprinse. Intreaga lume ardea. Aerul se sparse, 
se făcu bucăţi, electronii se separară de nuclei. Modulul se 
transformă într-o minge de foc şi Alex ştia că viaţa lui 
depindea de sutele de plăci protejate termic care îl 
înconjurau. Era în centrul unui iad. 

Strigă. Nu se putea abţine. 

Apoi roşul dispăru, ca o perdea trasă în lături. 

Văzu albastru. 

Într-o secundă o zdruncinătură îi rupse centurile în timp 
ce paraşuta i se deschise. Lumea părea să strălucească de 
partea cealaltă a ferestrei şi Alex văzu Oceanul Pacific 
întinzându-se în faţa lui. 

Un plescăit. Abur. Valuri izbindu-se de ferestre. Lumina 
soarelui transformând apa în diamante, în sfârşit tăcerea. 

Se legăna înainte şi înapoi, la o sută cincizeci de kilometri 
de coasta estică a Australiei. În partea cealaltă a lumii - dar 
nu conta. 


— 223 — 


Alex Rider revenise. 


— 224 — 


MULŢUNMIRI 


De obicei, nu includ o pagină cu mulţumiri, dar Hotelul 
spațial Ark Angel a fost cea mai complicat de scris aventură 
a lui Alex Rider şi de data aceasta trebuie să mulţumesc 
multor persoane. 

Ultimele capitole n-ar fi putut fi scrise fără sprijinul 
domnului profesor George Frasier, directorul Centrului de 
Cercetare Spațială de la Universitatea din Leicester, şi a lui 
Derek Pullan de la Centrul de Cercetări al Universităţii din 
Leicester. Oricine este interesat de spaţiu poate merge la 
Centrul Spaţial Leicester pentru a vedea un modul similar 
celui în care a călătorit Alex. Am fost, de asemenea, 
privilegiat să vorbesc cu domnul Michael Foale, care a 
petrecut trei sute şaptezeci şi patru de zile în spaţiu. 

Clare Hornick, directorul de operaţii de la Hospital of St. 
John & Elizabeth, mi-a oferit un tur amănunţit al spitalului şi 
mi-a prezentat tomograful magnetic. În acelaşi spital, 
domnul Roger Hayward, doctor în medicină, m-a înarmat cu 
expertiza care l-a readus pe Alex la viaţă. Simon 
Greenberg, persoana însărcinată cu relaţiile publice a 
echipei Chelsea, a avut amabilitatea să-mi arate stadionul 
Stamford Bridge - chiar şi duşurile jucătorilor. Simone 
Schehteman de la Teamworks mi-a ţinut un curs de carting 
cu accidente şi le mulţumesc tuturor celor de la King's 
Cross că mi-au împrumutat pista. 

Dispozitivul pe care Alex îl foloseşte la evadarea din apă 
a fost creat de Jonathan Bennett, câştigătorul unui concurs 
de la programul TV de la BBC, Blue Peter. Îi sunt 
recunoscător şi lui Mark Greener, care mi-a împărtăşit 
experienţele lui de surfing cu zmeul; şi lui Marsha Brown, 
asistenta mea, care a organizat totul. Şi, în final, 
mulţumirile mele merg către Jane Winterbotham, editorul 
meu la Walker Books, care a trebuit să citească această 
carte de o sută de ori, fără a înnebuni. 

Totul din povestirea aceasta este menit să se încadreze 
în limitele posibilului, dar vă rog să nu încercaţi cascadoriile 


— 225 — 


din ea, pentru că nu-mi asum răspunderea pentru braţe, 
picioare sau gâturi... rupte. 


| VIRTUAL 
ANA 


TN 


| AA TFS | 


— 226 — 


Alex Rider este în spital şi e hotărât să lase în urmă zilele 
sale ca spion. Dar adolescentul este forțat să acţioneze 
din nou când un grup de ecoteroriști pătrunde în spital. 
Dintr-odată, Alex se trezește aruncat în mijlocul unui 
război ce pare cumva legat de Ark Angel, un hotel 
spațial revoluționar. De data aceasta va trebui să-și 
depășească toate limitele. Și tot nu va fi de ajuns! 


„Explozivă, incitantă, plină de acţiune!“ 
THE GUARDIAN 


ALEX RIDER, SUPERSPIONUL ADOLESCENT: 


STORMBREAKER 
ACADEMIA POINT BLANC 
INSULA RECHINILOR 
LOVITURA VULTURIULUI 
SCORPIONIUL 


ISEN 978-973-103-644-1 


| 
| 
| | | 
31 /0DFAAA T 


Fo 


E] 


ll 


Fid 
anaintea 
Pabling 


COPREPA Y 


— 228 —