John Saul — Prezenta

PREZENȚA 


JOHN SAUL 


PREZENȚA 


Original: The Presence (1997) 
Ediţia | 


Traducere din limba engleză: 
RADU PINTEA 


y 
virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2006 


Pentru toţi prietenii mei din Maui, și mai ales 
pentru Conferinţa și Școala de Arta Scrisului din 
Maui, care mi-au îmbogăţit viața nu numai ca 
scriitor, ci și în alte privințe. 

După cum știm cu toţii, Maui No Ka Oi - cu- 
adevărat Maui este cel mai bun, paradisul pe 
pământ. 


e DESCOPERIREA 


De sus, ziua era perfectă. 

Un cer de un albastru siniliu, o mare scânteietoare de 
smarald. Câţiva nori răzleţi pe vasta întindere azurie ca niște 
flori de nalbă. 

Vântul se oprise de tot, iar oceanul se ridica și cobora 
încetișor de-a lungul unui șuvoi de lavă întărită, care se întindea 
dinspre mare și până la răsuflătoarea aflată pe la jumătatea 
drumului către versantul Kilauea de pe Insula Hawaii. 

Insula Mare. Cu mult mai mare decât toate insulele 
arhipelagului hawaian la un loc. 

Și cu fiecare an crescând tot mai mare. 

Cu toate acestea, astăzi, chiar și pământul părea să fie 
cuprins de toropeala aerului și a apei. Focurile care ardeau în 
măruntaiele insulei păreau să se fi domolit, se auzea doar o 
ușoară sfârâială, de parcă ar fi așteptat o altă zi pentru a ţâșni 
prin mantaua de rocă de deasupra și pentru a-și trimite 
tentaculele de magmă topită, șerpuind la vale pe coasta 
craterului, până hăt-departe, în largul mării. 

O zi pe care echipa de scufundători o așteptase. 

La un ceas după ce se crăpase de ziuă, ei se găseau la bordul 
unui remorcher și a unui șaland care-i scotea din Golful Hilo. 
Acum șalandul era ancorat la vreo două sute de metri de șuvoiul 
de lavă pietrificat, păstrându-și poziţia cu ajutorul a trei ancore 
legate de niște parâme solide. Remorcherul nu avea nevoie 
decât de o simplă prăjină de amarare pentru a-și păstra poziţia, 
iar echipajul de la suprafaţă - fără a mai avea nimic special de 
făcut până în clipa când avea să primească semnal de la 
scufundători - se relaxa pe punte, bând bere și jucând cărți la 
fel de apatici ca și vremea însăși. 

Poate că, dacă vântul și marea n-ar fi complotat împotriva lor, 
cineva ar fi simţit ușoara zgâlţăială seismică și și-ar fi dat seama 
că idilica serenitate a zilei era iluzorie. 

Dedesubtul limbii groase de lavă, care se întindea la vale 
tocmai de la răsuflătoarea cea îndepărtată, presiunea produsă 


de miezul fierbinte aflat în adâncul scoarţei terestre crescuse, 
fisurând gigantica lespede de rocă. 

Nu era o fisură explozivă - nu aducea cu deplasarea ce se 
petrece atunci când marginile lipite ale plăcilor continentale se 
desprind brusc și sute de kilometri de relief cu aparenţă solidă 
zvâcnesc în direcţii contrare. 

Și nu era nici genul de fisură prin care, fără niciun 
avertisment, fundul mării să se ridice stârnind o maree seismică 
pe o rază de mii de kilometri de jur împrejur, care se năpustește 
asupra uscatului și îneacă tot ce întâlnește în cale. 

Producându-se atât de aproape de suprafaţă, această fisură 
provocase numai o foarte mică oscilație pe seismografele ce 
monitorizau mișcările din interiorul muntelui. Chiar dacă cineva 
de pe insulă ar fi simţit totuși ceva, probabil că în clipa 
următoare a mai reflectat și și-a spus că i se năzărise. 

Dedesubtul șuvoiului de lavă solidificată, fisura din rocă a fost 
suficientă pentru a permite unei coloane strălucitoare de rocă 
topită să-și înceapă ascensiunea către suprafață, temperatura și 
presiunea croindu-i drum din ce în ce mai larg. In cele din urmă, 
magma topită de o strălucire orbitoare a erupt în crevasa goală 
de sub imensa lespede de lavă solidificată de la suprafaţă. Cu 
ani în urmă, miezul încă lichid se scursese afară prin acest soi 
de tunel natural, format prin rapida întărire a suprafeţei 
exterioare. 

Acum, în vreme ce remorcherul plutea liniștit la capătul 
șuvoiului, iar scafandrii lucrau într-o senină nepăsare jos, în 
imersiune, lichidul încins cobora la vale, deopotrivă ascuns și 
izolat de stânca neagră de deasupra. 

Ajunsă la capătul tunelului, acolo unde ultimul șuvoi fusese 
până la urmă pietrificat de apa mării, lava s-a acumulat din ce în 
ce mai mult cu fiecare minut, greutatea ei apăsând tot mai tare 
dinăuntru asupra feţei interne a povârnișului, temperatura 
acesteia consumând fără contenire peretele de stâncă ce 
despărțea magma clocotită de apa mării. 

La treizeci de metri adâncime, cei doi scufundători, un bărbat 
și o femeie, lucrau foarte concentrați la recuperarea unui obiect 
pe care-l descoperiseră în urmă cu o săptămână. 

Întepenit într-un strat de lavă care acoperea fundul oceanului, 
acest obiect era aproape perfect sferic, de o culoarea atât de 
apropiată de nuanţa lavei, încât atunci când scufundătorii 


5 


dăduseră de el, fusese cât pe ce să nu-l bage de seamă. Forma 
obiectului îi atrăsese atenţia femeii - părea ceva curbiliniu la 
limita percepţiei vizuale. 

Scufundătoarea s-a oprit pentru a studia mai bine obiectul, 
fiindcă îl considera o formaţiune interesantă de lavă. La câteva 
secunde după ce începuse să cerceteze, partenerul ei, simțind 
că femeia nu se mai află în același loc, undeva în dreapta lui, s-a 
întors pentru a se convinge că nu i s-a întâmplat ceva. In mai 
puțin de un minut, a devenit la fel de curios în privinţa obiectului 
sferic. 

Au examinat sfera vreme de aproape zece minute. Cu toate 
că era bine prinsă în lavă, și-au dat seama că era altceva. 
Trebuie să fi fost un fel de geodă. După ce-au fotografiat-o și i- 
au înregistrat poziţia, au încheiat scufundarea și mai târziu, în 
aceeași zi, i-au adus la cunoștință șefului lor descoperirea. 

Acum se aflau din nou la locul cu pricina. Erau în apă de 
aproape o oră, chinuindu-se să cuprindă sfera într-un fel de 
plasă specială și, la sfârșit, să fixeze plasa la o cange aflată la 
capătul unei saule de bigă mare, instalate în mijlocul punţii de 
pe șaland. 

Nacela respectivă, gândită special pentru acest scop, semăna 
cu setcile împletite în care de generaţii pescarii japonezi 
învelesc flotoarele de sticlă, numai că această plasă era făcută 
dintr-o fibră sintetică chiar mai rezistentă decât oţelul. 

Odată asigurată prinderea nacelei și mulțumită că țesătura 
rezistentă nu avea să alunece, femeia a acționat dispozitivul de 
semnalizare de la centura cu balast. 

Pe remorcher, echipajul a început să ridice geoda de pe 
fundul oceanului. 

Unul dintre bărbaţi, adulmecând o miasmă de sulf în aer, 
strâmbă din nas, apoi își spuse că aceasta trebuia probabil să 
provină de la emanaţiile puturoase răspândite de bateria cu 
acumulatori a șalandei. 

Atenţia ei fiind concentrată asupra bigii, niciunul dintre 
membrii echipajului nu a băgat de seamă fumul care începea să 
se strecoare printre primele fisuri apărute în colina versantului, 
aflat la două sute de metri mai departe. 

La treizeci de metri sub nivelul mării, cei doi scufundători se 
îndepărtară la vreo zece metri de geodă, apoi se întoarseră 
pentru a observa cum se întinde cablul bigii. Preţ de o clipă, 


6 


care dură cât eternitatea, nimic nu se clinti. Apoi geoda - cu un 
diametru de aproximativ un metru - se smulse brusc din stratul 
de lavă, ţâșnind mai întâi în sus câţiva metri, pentru ca imediat 
să cadă aproape de fundul mării, ca una dintre acele mingiuţe 
din hârtie și poleială colorate și umplute cu rumeguș care atârnă 
de un elastic. O scurtă pauză. După care își începu urcușul lent, 
dar constant către suprafață, pe când cei doi scufundători se 
deplasau către locul din care fusese dislocată sfera. 

Biga tocmai adusese la bord geoda în clipa când versantul 
muntelui cedă. La o fracțiune de secundă după ce un jet de lavă 
de un galben strălucitor ţâșni explodând în milioane de 
fragmente la contactul cu apa mării, cineva răcni un 
avertisment. In câteva secunde parâmele fuseseră tăiate, 
ancorele abandonate cu tot cu lanţuri, iar remorcherul se 
îndreptă spre larg cu toată viteza. 

Apa, liniștită cu numai câteva secunde în urmă, bolborosea în 
jurul remorcherului reacţionând la forța explozivă a jetului de 
lavă ce se mărea cu repeziciune, prăvălindu-se din craterul 
versantului surpat. 

— Cum rămâne cu scafandrii? strigă cineva. 

Dar chiar în clipa când rostea aceste cuvinte, îngrozitul 
membru al echipajului cunoștea deja răspunsul la propria 
întrebare. 

Scufundătorii tocmai cercetau alveola în care fusese prinsă 
geoda când au simţit prima vibraţie subsonică. În clipa când 
surpriza se transformă în panică și își duseră mâna la centurile 
cu balast pentru a și le abandona și a efectua o urcare de 
urgență, era deja mult prea târziu. 

Brusc pe fundul oceanului se căscă o crăpătură și, în 
momentul când magma năvăli în mare, apa însăși păru a 
exploda într-o infernală jerbă de acid sulfuric, apă clocotită și 
abur. O canonadă de fragmente de tuf vulcanic cu consistenţă 
sticloasă fu împroșcată în toate direcţiile. Îndată ce scafandrii 
fuseseră uciși de abur, acid și de apa de mare clocotită, 
corpurile lor fură sfârtecate de așchiile de siliciu care i-au tăiat 
ca tot atâtea milioane de bisturie încinse la roșu. 

In câteva secunde nu mai rămase nici urmă de ele. 

e 

La o milă în larg, echipajul remorcherului se holba uluit la 

spectacolul din spatele lor. 


Țărmul dispăruse înecat într-o pâclă groasă de abur 
amestecat cu emanaţii toxice și cenușă vulcanică lăsată 
asemenea unei cortine deasupra locului unde cu numai câteva 
minute în urmă se aflase versantul muntelui. Marea, biciuită de 
vântul care se întețea, se umfla tot mai mult, iar deasupra se 
adunau nori negri ca și cum forţele ce dezlănţuiseră furia 
muntelui stârniseră acum și furtuna. 

Echipajul scruta suprafaţa apei cu binoclurile în căutarea 
vreunui semn de la scafandri, dar, deși făceau acest lucru, știau 
deja că așteptarea lor avea să fie zadarnică. Ei înșiși abia-abia 
scăpaseră cu viață. Pe măsură ce vântul sporea în intensitate, 
iar talazurile se umflau și deveneau tot mai înalte, căpitanul 
remorcherului cârmi înapoi spre golful Hilo și spre port. 

Pe șaland, trei oameni fixau geoda pe punte, întrebându-se în 
sinea lor dacă recuperarea acesteia meritase preţul unor vieţi 
omenești. 


e PROLOG 


LOS ANGELES 


N-ar fi trebuit să se întâmple astfel. 

Din contră, totul ar fi trebuit să meargă spre bine, nu spre mai 
rău. 

Doar îi promiseseră - toți îi promiseseră asta. 

Primul fusese doctorul: „Dac-ai să iei pastilele, ai să te simti 
mai bine." 

Pe urmă, antrenorul: „Hai, străduiește-te un pic! Nu reușești, 
dacă nu strângi un pic din dinti.” 

Chiar și maică-sa: „Nu încerca să faci totul deodată, ci în 
fiecare zi câte puțin.” 

Așa că luase pastilele, se străduise mai mult, fiind, în același 
timp, hotărât s-o lase mai moale cu efortul. Pentru ca, 
săptămâna trecută, o vreme, lucrurile să pară a se îmbunătăți. 
In ciuda pâclei ce se lăsase peste oraș atât de densă, încât 
majoritatea prietenilor săi plecaseră de la școală mai devreme și 
se îndreptaseră spre plajă unde briza ar fi putut aduce dinspre 
ocean aer proaspăt, el se dusese la toate cursurile. După ultimul 
clopoțel se dezbrăcă în vestiar și-și trase pe el șortul înainte de- 
a o zbughi spre pistă pentru cele patru ture de încălzire, pe care 
le făcea întotdeauna înaintea adevăratei curse cu obstacole. 

Eveniment care, cu puțină muncă, ar fi putut să-l transforme 
în campion al statului la aniversarea vârstei de optsprezece ani. 

Săptămâna trecută, într-o zi când era singur pe teren, 
pastilele începuseră în sfârșit să-și facă efectul. Se așteptase să- 
și piardă suflul pe la jumătatea primului tur de pistă, dar chiar și 
atunci când isprăvise de alergat ultimul tur îşi simţise corpul 
pulsând de energie, plămânii pompând aer cu ușurință, bătăile 
inimii uşor mai accelerate. În cel de-al doilea și al treilea tur, el 
își iuți un pic ritmul, dar se simtea prefect - într-adevăr perfect. 
Așa încât în al patrulea tur de pistă dăduse din el tot ceea ce 
putea să dea și avusese aceeași senzație ca în urmă cu câteva 
luni, când încă mai reușea să ducă la bun sfârșit o cursă. Dar în 
acea zi din săptămâna trecută se simţise mai bine ca oricând, 


9 


plămânii lui inspiraseră volume imense de aer și întregul său 
organism reacționase. In locul acelei arsuri dureroase pe care de 
obicei o resimțea în finalul milei de încălzire, în mușchi avea 
doar o senzație de gâdilitură plăcută, pieptul i se umfla și i se 
dezumfla într-un ritm lejer, sincronizat perfect cu bătăile inimii. 
Întregul său organism funcţionase în desăvârșită armonie. Ba, în 
acea zi, mai făcuse și câteva tururi de pistă suplimentare, 
încântat de rezistența corpului său, bucuros cum nu se mai 
poate că, în sfârșit, pastilele și exerciţiile dădeau roade. Atunci 
începuse să așeze obstacolele la distanțe precise, dar puțin mai 
înalte decât de obicei. 

Plutise peste ele, trecând lejer de barele transversale, 
simțindu-se cu desăvârșire imponderabil în clipele când zbura 
peste baricade, lăsându-le, pe rând, în urmă. 

Când, două ore mai târziu, se îndreptase din nou către 
vestiar, abia dacă respira mai accelerat, inima îi bătea ușor și îşi 
simțea picioarele de parcă venea de la o plimbare de o jumătate 
de oră, nu după două ore de cros și sărituri. 

În ziua următoare toate se întorseseră împotriva lui. 

După un sfert din primul tur simțise senzația aceea cunoscută 
de sufocare, iar inima începu să-i bubuie de parcă s-ar fi aflat pe 
ultima linie dreaptă dintr-o cursă de zece mii de metri. Continuă 
să alerge spunându-și că nu era decât o reacție la efortul depus 
ieri, când se antrenase mai mult decât ar fi trebuit. Însă în clipa 
în care isprăvi primul tur de pistă știu că n-avea să reușească. 
leșind de pe suprafața pistei, se lăsă să cadă în iarbă, 
rostogolindu-se cu fața în sus pentru a privi cerul cu ochii mijiți 
din cauza luminii puternice a soarelui amiezii. Ce naiba se 
întâmplase? leri se simţise formidabil. Astăzi se simtea ca un 
bOȘorog. 

Refuzase să se lase pradă durerii de plămâni, bubuiturilor 
inimii și agoniei din picioare. Când antrenorul se apropiase să 
vadă ce se întâmpla, el îi spuse că era bine, pretextând că nu 
avea decât o crampă obișnuită, apoi își fricționă mușchii gambei 
ca să-și facă minciuna mai credibilă. Antrenorul înghiți păcăleala 
- sau cel puțin așa lăsa să se înțeleagă, oricum, tot aia era - iar 
el se ridicase de pe iarbă și revenise pe pistă. 

Isprăvi cele patru tururi, dar pe ultimul abia dacă izbuti să 
mențină un tempo care era, mai curând, acela al unui mers 
rapid. 


10 


Antrenorul îi spusese să apese pe accelerație sau să se ducă 
acasă. 

Apăsase pe accelerație, dar, până la urmă, trebuise să se 
ducă acasă. 

Și din acea zi situația se înrăutățise tot mai mult. 

În fiecare zi făcuse eforturi de a-și învinge durerea. 

Alaltăieri se dusese la doctor a patra oară de la Anul Nou și, 
pentru a patra oară, doctorul nu fusese în stare să descopere 
nimic în neregulă. Ultima dată răspunsese la toate întrebările: 
da, se simţise bine când s-a întors împreună cu mamă-sa din 
Maui, imediat după revelion; nu, tatăl său nu fusese acolo; el 
plecase în insula Grand Cayman împreună cu noua lui soție și cu 
bebelușul lor. Nu, nu-l deranjase faptul că taică-său nu-i însoţise 
în Maui. De fapt, era bucuros că maică-sa renunțase la taică- 
său, fiindcă acesta obișnuia să-i pocnească pe amândoi când era 
beat, ceea ce se întâmplase practic în fiecare seară în ultimii doi 
ani în care au locuit împreună. Nu, nu-l ura pe tatăl lui. Nu-l 
plăcea din cale-afară și era bucuros că acesta plecase, dar de 
urât, nu-l ura. 

Ceea ce ura, într-adevăr, era cum se simtea. 

Doctorul îi spusese că poate ar fi fost cazul să consulte un 
psihiatru, dar n-avea de gând să facă asta. Numai excentricii și 
ratații aveau nevoie să se ducă la psihiatru. Oricare ar fi fost 
problema, avea s-o depășească de unul singur. Numai că în 
ultimele două zile durerea devenise aproape insuportabilă. Avea 
coșmaruri și se trezea din somn, sufocându-se și tremurând din 
tot trupul. 

În această după-amiază, după cursuri, când începuse să-i 
treacă prin cap că mai bine-ar fi fost să moară decât să mai 
suporte acele dureri cumplite, se plimba cu mașina fără vreun 
tel anume, până când un polițist îl opri și-i tăie chitanță pentru 
că avea toba de eșapament spartă. Așa că acum pe unde naiba 
avea să mai scoată cămașa? El nu-și putea permite nici să-și 
plătească amenda, ca să nu mai vorbim de plata reparației 
afurisitei ăleia de tobe. Și ce mare lucru era? La urma urmei nici 
nu făcea cine știe ce zgomot, iar în cabină abia dacă se simtea 
izul de gaze arse. Dar maică-sa avea oricum să-i frece ridichea 
pentru amendă, iar taică-său, dacă s-ar fi apucat să-i ceară bani 
cu împrumut ca să repare toba, avea numaidecăât să-i dea 


11 


drumul unui interminabil discurs despre cât de greu e să ai grijă 
de două familii. 

Ce mai porcărie! 

Luând-o pe strada străjuită de copaci unde locuia de când se 
născuse, apăsă butonul din parasolar care urma să activeze prin 
telecomandă ușile garajului în momentul când mai avea doar 
două case până să ajungă și intră pe aleea ce ducea la garaj 
exact în clipa când ușa acestuia era complet deschisă. Pornind 
automat jocul pe care-l juca de unul singur în fiecare după- 
amiază, apăsă din nou butonul telecomenzii încercând să 
ghicească exact clipa când ușa de la garaj avea să culiseze 
după ce mașina trecea de ea. 

Astăzi rată și automobilul se zgâltâi zdravăn în clipa când ușa 
în coborâre ricoșă din parașocul-spate. Așa că acum, pe lângă 
amendă și toba spartă, aveau să mai fie și zgârieturi pe mașină 
și pe ușa de la garaj. 

Si durerea tot nu-i trecuse. 

Poate că, în loc să se ducă în casă, ar fi fost mai bine să mai 
rămână o vreme aici. 

Să stea acolo unde era și să vadă ce s-a întâmplat. 

Simti cum îl inundă o senzație de căldură care alungă durerea 
și, dintr-o dată, se simti mai bine. 

Poate că, în sfârșit, găsise răspunsul la problemele lui. 

Fără maică-sa. 

Fără antrenor. 

Băiatul închise ochii, trase adânc aer în piept și, pentru prima 
dată după săptămâni de zile, nu mai simti niciun fel de durere. 

Pentru mamă, ziua nu fusese cu nimic mai bună decât fusese 
pentru fiul ei, începând cu un telefon matinal de la fostul ei sot, 
care i-a sugerat renegocierea pensiei alimentare a copilului. 
Adică în traducere liberă: pupăza cu care se combinase avea 
nevoie să cheltuiască mai mult. În fine, ea-i scoase ideea din 
cap în doi timpi și trei mișcări. La amiază descoperise că un 
asociat al firmei care îi fusese subaltern un an întreg fusese 
promovat într-un post care ar fi trebuit să-i aparțină, de drept, 
ei. Astfel că în prezent avea de luat o decizie: fie să mai rămână 
pe poziția pe care era încă un an, fie să înceapă să-și caute alt 
serviciu. Dar la asta cunoștea răspunsul: n-avea să fie 
promovată ca partener în vecii vecilor, așa că era mai bine să 
înceapă să ia legătura cu agențiile de plasare a forței de muncă. 


12 


Apoi, când tocmai se gândea că lucrurile nu puteau sta mai 
prost de-atât, o sună doctorul ca să-i recomande un psihiatru 
bun pentru fiul ei. Ei bine, mai înainte de a-l expedia pentru 
consult la spitalul de nebuni, avea să mai ceară părerea și altui 
specialist. Doar că asigurările de sănătate n-aveau să-i 
plătească un sfant, iar excursia de Anul Nou în Maui îi subțiase 
portofelul la maximum. 

Cu toate astea, va găsi ea o rezolvare. 

In timp ce vira pe aleea spre casă, apăsă cu degetul 
telecomanda și opri automobilul pentru a aștepta deschiderea 
ușilor de la garaj. 

Zgomotul motorului, mai mult chiar decât fumul gros de 
eșapament care se revărsa din garaj, o avertiză că ceva nu era 
în regulă. Cu o mână scoase mașina din viteză, în vreme ce cu 
cealaltă deschise portiera, apoi țâșni din mașină și fugi în garaj. 

Il văzu pe fiul său zăcând inert în automobilul lui, cu picioarele 
cocoțate pe bancheta din dreapta și cu spinarea rezemată de 
ușa de pe partea șoferului. Capul îi era căzut cu bărbia rezemată 
în piept. 

Inăbușindu-și un țipăt, apucă închizătoarea portierei. 

Blocată! 

Ocoli în fugă automobilul și-ncercă cealaltă ușă, apoi îl strigă 
pe nume. 

Nimic! 

la stai un pic! 

Oare nu cumva s-a mișcat ceva în mașină? 

Isi puse mâinile streașină la ochi și se uită mai cu luare- 
aminte înăuntru. 

Pieptul i se mișca! Încă mai respira! 

Tușind din cauza gazelor de eșapament răspândite în garaj, 
bâjbâi după setul de chei de rezervă agățate într-un cui sub 
bancul de lucru, trânti ușa de la bucătărie și înșfăcă telefonul. 

o 

— Fiul meu! strigă ea de îndată ce-i răspunse operatoarea de 
la 911. Dumnezeule, am nevoie de o ambulanță! 

O voce ponderată îi ceru cu calm adresa. 

Adresa! 

Brusc mintea i-o luă razna. 

— Nu pot să... oh, Dumnezeule. Este... După care-și aduse 
aminte și pronunță la iuteal un număr. E pe North Maple, între 


13 


Dayton și Clifton. Grăbiţi-vă, pentru Dumnezeu, grăbiți-vă! S-a 
încuiat în mașina din garaj și... 

— Fiți liniștită, doamnă, o întrerupse calm vocea. O ambulanță 
e deja pe drum. 

Lăsă receptorul pe masă și alergă înapoi în garaj. Trebuia să 
deschidă portiera mașinii - neapărat! Un ciocan! Undeva în 
capătul bancului de lucru se afla un baros! Strecurându-se între 
botul mașinii fiului său și bancul de lemn, se trezi rugându-se ca 
nu cumva fostului ei sot să-i fi trebuit pur și simplu acel baros. 
Nu-i trebuise - încă se mai afla acolo unde îşi amintea. 
Inșfăcându-l de coadă cu ambele mâini, îl ridică și izbi capul 
uriaș de fier în geamul din stânga mașinii. Sticla securizată se 
spulberă în mii de cioburi, iar femeia dădu drumul ciocanului, își 
vâri mâna prin fereastra spartă și deschise portiera. Întinzându- 
se peste trupul fiului ei, răsuci cheia și opri motorul; zgomotul 
asurzitor al acestuia se stinse, pentru ca imediat să se audă o 
sirenă apropiindu-se cu repeziciune. Iși apucă fiul de glezne 
încercând să-l scoată afară din automobil, dar înainte ca ea să fi 
izbutit, doi bărbați îmbrăcați în alb preluaseră deja sarcina, 
dând-o ușurel la o parte, trăgându-l pe băiat din mașină şi 
punându-i imediat o mască de oxigen pe față. Când îl văzu 
mișcându-se, panica ei începu să mai scadă. 

— IȘi revine, o asigură unul din medicii de pe salvare în timp 
ce-l transportau afară din garaj pe băiat și-l întindeau pe 
brancardă. Pare-se că totul are să fie bine. 

Fiul ei începu să se zbată când medicii îl băgară în ambulantă. 
Erau pe punctul de a inchide ușa din spate, când femeia îi rugă: 

— Vreau să vin și eu! Pentru Dumnezeu! Este fiul meu! Vă 
rog! 

Ușa salvării se deschise din nou și femeia urcă repede. Cu 
sirena urlâna, ambulanta goni către Spitalul Cedars-Sinai, aflat 
cam la douăzeci de străzi mai departe. 

Drumul păru să dureze o veșnicie, iar femeia asista 
neputincioasă la zvârcolirile fiului ei între cei doi medici, din care 
unul încerca să-l imobilizeze, iar celălalt să-i țină masca de 
oxigen bine fixată peste nas și gură. Strângându-i mâna între 
palmele ei, femeia încerca să-l aline și, într-un târziu, spasmele 
lui se potoliră. Dar tocmai când ambulanta oprea în fața intrării 
de urgență a spitalului, simti deodată că mâna fiului ei devine 
moale și tot trupul inert. 


14 


Ea-l auzi pe unul din paramedici înjurând cu jumătate de gură. 

Simti cum o cuprinde amorțeala și, când ușile fură deschise 
din afară, se dădu jos încet, ca și cum ar fi fost în transă. 

Niște brancardieri îl transportară repede pe băiat în sala de 
urgente unde o echipă de doctori aștepta să-l preia. 

Intră în spital pășind în urma brancardei. 

Pentru ca până la urmă să audă aceleași cuvinte pe care le 
auzise mai întâi de la doctorul fiului ei, apoi de la echipajul 
ambulanţei.: 

— Nu înțeleg... ar fi trebuit să se simtă mai bine! 

Numai că fiul ei - drăgălașul, chipeșul, singurul ei fiu - nu se 
simțea mai bine. 

Fiul ei era mort. 


15 


e CAPITOLUL I 


NEW YORK 


— Și acu’ ce-ai de gând să faci, Sundquist? Să-ţi pui ștreangu' 
singur? 

Un hohot răutăcios urmă acelor cuvinte batjocoritoare, 
ricoșând din pereţii goi, din beton ai sălii de sport a colegiului, în 
urechile lui Michael Sundquist. Chiar așa, ce-ar fi trebuit să facă? 
Să pună jos halterele cu care lucra și să se încaiere cu 
nemernicul ăsta? 

Nu era o idee prea fericită. Nemernicul, pe numele său 
Slotzky - prenumele necunoscut, cel puţin lui Michael - era cam 
cu vreo treizeci de centimetri mai înalt decât el și cu vreo 
douăzeci și cinci de kilograme mai greu - și numai mușchi. A-l 
înfrunta pe Slotzky ar fi însemnat o cale sigură de a se alege cu 
o ciomăgeală strașnică, iar încasarea unei ciomăgeli strașnice în 
mod clar nu figura pe lista de priorităţi a lui Michael Sundquist 
din acea dimineață. 

Terminarea exerciţiilor cu greutăţi era însă o prioritate, cum 
erau și cele cincizeci de flotări și cincizeci de ridicări în braţe, 
urmate de atâtea ture de pistă la mezaninul sălii de sport câte 
era în stare să alerge, până când clopoţelul ce anunţa scurgerea 
a zece minute îl trimitea la dușuri. Dacă nu-l lua în seamă pe 
Slotzky, dacă evita încăierarea și nu se gândea decât la treburile 
sale, și-ar fi putut atinge cu ușurința scopul: nominalizarea în 
echipă. 

Asta era, de fapt, ceea ce-și dorea cel mai mult. 

Niciodată n-avea să fie destul de înalt pentru baschet și nici 
destul de solid pentru fotbal. Și ceva îi zicea că și pentru 
baseball era deja cam prea târziu pentru el. Nu-i mai rămânea 
decât pista. lar lucrul la care întotdeauna fusese cel mai bun era 
alergarea. Chiar și atunci când avusese crize de astm și abia 
mai putea să respire, tot fusese în stare să-i întreacă pe toți 
puștanii din clasa lui la sprint. De fapt, fusese un fel de glumă: 
nu-ți bate capul să-l întreci pe Sundquist la plecarea din 


16 


blocstarturi; e suficient să-i duci trena pentru ca mai devreme 
sau mai târziu acesta să cedeze ca un ceas stricat. 

Gluma fusese, vai, prea adevărată! În urmă cu numai un an 
găsise adesea imposibilă alergarea unei curse mai mari de patru 
sute de metri. Cu toate că el conducea întotdeauna plutonul la 
începutul curselor, niciodată nu izbutise să câștige o alergare de 
cincizeci de metri, iar în una de o sută de metri sosea mereu pe 
ultimul loc. 

Însă chiar și atunci când criza de astm era mai gravă, nu 
renunţa niciodată. Când mamă-sa făcuse observaţia că 
problema asta nu e așa importantă - oricum nimeni din ambele 
ramuri ale familiei nu fusese atlet - Michael nu făcuse decât să 
se ambiţioneze și mai mult. Ce putea biata de ea să priceapă? 
Asta era o chestiune bărbătească. Genul de chestiune pe care, 
dacă ar mai fi fost în viață, tatăl său ar fi înţeles-o. 

De câte ori alerga, luptându-se cu respiraţia, împingându-și 
corpul dincolo de limită, hotărât să învingă starea cumplită care- 
| ţinuse în gheare de când era mic copil, Michael și-l închipuia pe 
tatăl lui încurajându-l. Deși chipul tatălui său devenea tot mai 
înceţoșat, iar uneori abia dacă-și mai putea aminti acel glas gros 
și sonor, Michael se agăța de această imagine. Și continuă acest 
lucru până când, anul trecut, începuse să câștige lupta cu 
astmul. 

Terminându-și lucrul cu greutăţile, se așeză pe podea pentru 
a executa cele cincizeci de flotări rapide - fără a i se accelera 
respirația - după care se duse la bară pentru a-și începe 
ridicările în brațe, privindu-și în trecere imaginea reflectată în 
fereastră. 

Da, mușchii pectorali i se dezvoltaseră - se putea vedea asta. 

În fiecare zi greutăţi după greutăţi, flotări după flotări, tur de 
sală după tur de sală, iar acum munca își arăta roadele. 

Ceilalţi băieți nu mai râdeau de el, în afară de Slotzky. Dar nici 
măcar Slotzky nu l-ar mai sâcâi, dacă ar reuși să obţină 
nominalizarea pentru echipa de atletism. 

Dar nu ca sprinter. 

Nu, Michael urmărea un ţel mult mai înalt - cursele pe 
distanțe lungi, unde rezistenţa conta cel puţin la fel de mult ca 
și viteza, dacă nu mai mult. 

Isprăvi, în sfârșit, exerciţiile la bară și-și controlă din nou 
respiraţia. Respirația îi era un pic mai grea decât la începutul 


17 


orei de antrenament, dar oricum era departe de a gâfâi și niciun 
semn care să anunţe acele teribile crize de panică obișnuite. 
Alerga ușor pe treptele de metal ce duceau la pista suspendată 
la mai bine de trei metri înălțime, imediat sub grinzile 
acoperișului și binișor deasupra coșurilor de baschet. Urcând 
câte două trepte o dată, se uită la ceasul de pe celălalt perete. 

Mai erau douăzeci de minute. Putea să alerge vreo trei 
kilometri până să se îndrepte spre dușuri. 

Incepu cu o alergare lejeră, reglându-și cu grijă tempoul astfel 
încât să nu fie nevoit să-și rupă fuleul în apropierea schimbărilor 
bruște de direcţie din cele patru colţuri ale sălii de sport. Pe 
pistă nu mai era nimeni; restul clasei se afla jos, la parter, unii 
jucând baschet, alţii trăgând de fiare, dar cei mai mulţi întinși pe 
jos, așteptând terminarea orei. 

— Hei, Sundquist, strigă Slotzky cu un rânjet oribil pe buze. 
Nu ţi-e teamă c-o să dai ortu’ popii colo la cucurigu? 

In vreme ce amicii lui Slotzky se hlizeau slugarnic, Michael, 
țintuit locului de răcnetul lui Slotzky, își ridică spontan drept în 
sus degetul mijlociu de la mâna stângă. 

Mare greșeală. 

Rânjetul lui Slotzky dispăru. Se ridică de jos și începu să urce 
scările cu trei dintre tovarășii lui după el. Căutând o scăpare, 
Michael se întreba ce imbold necugetat îl îndemnase oare să 
comită o asemenea idioţenie. 

Și se mai întreba, de asemenea, dacă se afla vreun sâmbure 
de adevăr în zvonul că Slotzky azvârlise odată pe cineva de pe 
acoperișul unei clădiri. 

In vreme ce Slotzky și unul dintre amicii lui se apropiau de el 
dintr-o direcție, ceilalți veneau din partea cealaltă, prinzându-l la 
mijloc ca într-un clește. 

— Și ce ziceai c-ai să-mi faci, mă, căcărează? îi aruncă Slotzky 
pe un ton batjocoritor, apropiindu-se vertiginos de Michael. 

Michael aruncă o privire rapidă spre Slotzky, apoi spre amicul 
bătăușului. Nu mai exista decât o scăpare. Azvârlindu-se pe 
burtă își basculă picioarele peste marginea pistei suspendate, 
apoi se lăsă în jos până rămase agăţat în degete. Acum Slotzky 
alerga către el și, deși măgădanul se afla la vreo zece metri 
distanţă, Michael parcă simţea deja tălpile adidașilor Nike ai lui 
Slotzky strivindu-i degetele încleștate de bară. Fără a mai 
arunca nici măcar o privire în jos, dădu drumul barei și se 


18 


aruncă în gol, rostogolindu-se de-a berbeleacul în clipa când 
picioarele îi atinseră podeaua tare, de scândură. 

O durere fulgerătoare îi străbătu umărul, dar n-o luă în 
seamă, ridicându-se și uitându-se în sus pentru a vedea ce- 
aveau de gând urmăritorii. 

Slotzky se apleca peste balustradă cu chipul roșu de furie. 
Apoi, cu o precizie atinsă după ani și ani de exersare, îl scuipă 
pe Michael. 

— Ne vedem noi după școală! spuse el. 

Ștergându-și de pe față flegma cleioasă a lui Slotzky, Michael 
se dădu îndărăt câţiva pași, după care se răsuci pe călcâie și-o 
zbughi către dușuri. 

Se întreba dacă în acea zi, după ore, Slotzky avea să vină la el 
cu un cuțit sau cu un pistol. 

Sau cu amândouă. 

(J 

Katharine Sundquist ştia că ar fi trebuit să se concentreze 
asupra lucrului pe care îl avea de făcut imediat. În fața ei, pe 
biroul laboratorului, se afla un fragment din mandibula unui 
hominid, sosită cu o săptămână în urmă de la un șantier 
arheologic din Africa. Nu că ar fi fost cine știe ce mult de muncă: 
din prima clipă când dăduse cu ochii de ea, identificase 
exemplarul ca aparținând lui Australopithecus afarensis, iar la o 
examinare ulterioară constată că nu apăruse nimic nou de 
natură să-i infirme prima impresie. Fusese descoperită într-o 
zonă unde Australopithecus afarensis era, dacă nu chiar un 
lucru obișnuit, cel puțin ceva de care se auzise, și dezgropat de 
la o adâncime la care, în afara surprizelor ținând de datarea cu 
carbon a stratului, corespundea în mare cu nivelul unde acest 
precursor al lui Homo sapiens s-ar fi putut găsi. Problema era că 
atenţia îi era distrasă de o serie de fotografii ce sosiseră la o zi 
după mandibula de australopitec. 

Erau vreo șase fotografii însoţite de o scrisoare care descria in 
extenso șantierul arheologic respectiv. Numele din antetul 
scrisorii - Rob Silver - îi atrase imediat atenţia lui Katharine, 
fiindcă, deși în cei mai bine de douăzeci de ani de la absolvirea 
școlii nu-l mai văzuse pe Silver decât de vreo câteva ori, încă își 
mai amintea cum arată: înalt, musculos, cu rebelul lui păr șaten 
și niște ochi albaștri care - cel puţin pentru o vreme - nu 
conteniseră a-i face inima să-i bată mai repede ori de câte ori îl 


19 


vedea. Acești fiori se stinseră totuși repede când interesul lui 
față de cultura polineziană și al ei față de omul preistoric i-au 
trimis pe amândoi în direcții opuse, fiind despărțiți de un întreg 
golf științific, dar și de o întreagă planetă, geografic vorbind. 
Patru ani mai târziu, îl întâlnise pe Tom Sundquist și apoi îl 
născuse pe Michael. 

Când Michael avea șase ani, Tom Sundquist a murit. 

Murise în Africa, într-o splendidă dimineaţă de vară, în urmă 
cu zece ani. Dar i se întipărise în minte cu atâta limpezime, de 
parcă mai ieri se întâmplase. Tom pleca la Nairobi pentru a 
prinde zborul de Amsterdam unde era programat să ţină o 
prelegere despre rezultatele arheologice pe care le obținuseră 
împreună în cinci ani. Ea și Michael locuiau în incinta șantierului, 
unde Katharine avea să supravegheze lucrările în absenţa lui 
Tom, iar Michael să se joace fericit cu niște copii africani cu care 
se împrietenise la cataramă. Ea și Michael rămăseseră în 
picioare, ţinându-se de mână, în vreme ce avionul Cessna, cu un 
singur motor, al lui Tom accelera în lungul pistei de pământ și se 
ridica spre cerul dimineţii. Ca întotdeauna, pilotul făcu un viraj 
pentru a mai trece pentru ultima oară pe deasupra lor, dar în 
acea zi se hotărî să facă o demonstraţie de acrobație. 

Sub privirile lui Katharine și ale lui Michael - ale ei tot mai 
îngrijorate, ale copilului tot mai pline de încântare - pilotul puse 
micul avion într-o serie de lupinguri și tonouri, după care-l puse 
într-un cabraj și urcă până când avionul se opri sus de tot, se 
rostogoli și se îndreptă în picaj spre pământ cu viteză tot mai 
mare. 

Nu era prima dată când Katharine asista la așa ceva - și 
întotdeauna era îngrozită. În ultima clipă pilotul avea să 
redreseze avionul, să-și balanseze aripile dintr-o parte în alta și 
să se îndrepte apoi către Nairobi, zburând suficient de razant, 
cât să bage strechea-n turmele pe care le survola. 

Dar în dimineaţa aceea, sub ochii ei și ai lui Michael, avionul 
intră-n pământ și se transformă instantaneu într-un glob de foc. 

Ea și Michael părăsiră șantierul în aceeași zi, pentru a nu se 
mai întoarce niciodată. 

La mai puţin de un an începură crizele de astm ale lui 
Michael, iar Katharine era convinsă că ele fuseseră provocate de 
priveliștea la care fusese martor în dimineața în care se 
prăpădise tatăl lui. În anii scurși de la moartea lui Tom, 


20 


Katharine se concentrase asupra a două lucruri: sănătatea fiului 
și munca ei. Aproape în tot acest răstimp îi fusese de ajuns. Insă 
în ultima vreme, și mai ales în ultimele luni, de când Michael 
părea, în sfârșit, să fi biruit acele crize chinuitoare, începuse a 
se-ntreba dacă nu cumva ea însăși nu se transforma într-una 
dintre fosilele pentru studiul cărora petrecuse atâta amar de 
vreme. 

Ca pe urmă, săptămâna trecută, să sosească scrisoarea de la 
Rob Silver împreună cu fotografiile. Șantierul, explica el, se afla 
pe coasta vulcanului Haleakala din Maui. În ultimii cinci ani 
lucrase în insulele Hawaii, cercetând evoluţia arhitecturii 
polineziene în dinamica ei dinspre Pacificul de Sud către 
arhipelagul Hawaii. Însă șantierul din fotografii, scria el, nu 
semăna cu nimic din tot ceea ce văzuse până atunci în Hawaii. 
În bugetul alocat dispunea de bani pentru un consultant și dorea 
să știe dacă Katharine ar fi interesată de job. 

Ea revenea întruna la fotografii, uitându-se cu băgare de 
seamă la imaginile șantierului ce fusese descoperit sub un strat 
gros de vegetaţie. 

Studiase în biblioteca muzeului, comparând fotografiile cu 
toate imaginile reprezentând relicve rupestre din Hawaii, pe 
care izbutise să le găsească. 

Nu se putea face nicio comparaţie. 

Și totuși singurul mod în care ar putea cu adevărat analiza 
excavațiile ar fi să meargă acolo și să vadă cu ochii ei. 

Acum, dând încă o dată deoparte fosila cenușie și fotografiile 
la fel de cenușii ale sitului unde fusese descoperită, privi din nou 
pozele șantierului din Maui. 

Deși șantierul propriu-zis părea a fi un pic mai răsărit decât un 
morman de bolovani, era înconjurat de o luxuriantă pădure de 
arbori înalţi, de tufani înfloriţi și de liane. În unele clișee, 
undeva, în fundal se putea zări culoarea bleu-turcoaz a 
Oceanului Pacific, iar în altele se puteau distinge cascade ce se 
revărsau în lacuri de-o limpezime de cleștar, un peisaj atât de 
frumos, încât ar fi putut foarte bine să fie viziunea despre Eden 
a vreunui scenograf de la Hollywood. 

Oare într-adins îi strecurase Rob acele imagini de seducător 
paradis ce-i înconjura șantierul? 

Ce-o apucase să viseze cu ochii deschiși la flori tropicale și 
alizee? Ceea ce conta era șantierul! 


21 


Dar când își făcu ochii roată prin chichineața fără geamuri din 
grota abjectă care era biroul ei și când își aduse aminte cât de 
mizerabilă era vremea de-afară, și-a dat seama de ce era tot 
atât de atrasă de luxuriantul peisaj din jurul șantierului lui Rob 
Silver, pe cât de incitată era de descoperirea acestuia. 

Luă scrisoarea încă o dată. 

Treizeci de mii de dolari. 

Rob Silver îi oferea treizeci de mii de dolari pentru a lucra trei 
luni alături de el în Maui. 

Plus cheltuielile. 

Își aminti discuţia tensionată pe care o avusese săptămâna 
trecută cu directorul muzeului. Doar bugetul îi fusese hăcuit cu 
treizeci la sută. 

Sponsorizarea de la Fundaţia Naţională de Știință - 
sponsorizare pe care contase la finanţarea lucrărilor arheologice 
din acea vara - era „aprobată, dar nu eliberată.” 

Așa că, în afară de oferta de pe birou, viitorul ei arăta așa: 
fără șantier și cu un buget care era perfect, numai că lipsea. 

Problema era că Rob Silver avea nevoie de ea până la întâi 
ale lunii, pentru că doar până la acea dată putea opri lucrările 
de excavaţie. Asta ar fi însemnat să-i întrerupă școala lui 
Michael - să-l facă să renunţe la echipa de atletism de care se 
atașase atât de mult în ultima vreme - ceea ce, bănuia ea, n- 
avea să-i fie deloc pe plac. Mă rog, poate când avea să-i spună 
unde mergeau, obiecțiile lui aveau să dispară. 

Apucă telefonul și-l sună pe director. 

— M-am gândit să plec în concediu, spuse ea. Trei luni. Șovăi, 
după care vorbi din nou. Fără plată, desigur. Cinci minute mai 
târziu, când punea receptorul în furcă, se întrebă dacă Michael 
avea să fie la fel de ușor de convins pe cât se dovedise 
directorul. 

Totuși, când în acea după-amiază ajunse acasă și-l văzu pe 
fiu-său tăiat la mână, cu ochiul umflat și învineţit, Katharine nu 
mai avea niciun dubiu în privința deciziei. Trei luni departe de 
New York era exact lucrul de care aveau nevoie amândoi. 


22 


e CAPITOLUL II 


Ochii lui Pedro Santiago se deschiseră brusc în momentul în 
care altitudinea Boeingului 747 se schimbă imperceptibil, 
pregătindu-se să intre pe culoarul de coborâre spre Honolulu. 
Pedro nu avusese de gând să adoarmă în timpul zborului, din 
clipa în care omul din Manila îi întinsese trusa de machiaj Louis 
Vuitton se hotărâse să rămână treaz pe toată durata călătoriei 
până-n Hawaii. „Nu, cu siguranță că, de fapt, nici nu adormise”, 
își spuse el. Nu, cu siguranță că nu. Probabil că ochii i se 
lipiseră, iar mintea îi alunecase în acea stare de relaxare care 
era aproape la fel de odihnitoare ca un somn adevărat, dar el 
continua să fie perfect conștient de tot ce era în jurul lui. 

O auzise pe femeia din cealaltă parte a șirului de scaune 
comandând pentru a treia oară mai-tai, pe urmă a patra oară și, 
în urmă cu vreo câteva minute, pentru a cincea oară. 

Îl auzise pe pasagerul de pe scaunul din fată sforăind. 

Își odihnea picioarele pe trusa de machiaj vârâtă sub scaunul 
din fața lui, de unde bărbatul adormit o proteja, fără să știe, la 
fel de bine cum o făcea și el. 

Pentru această călătorie cumpărase două bilete de clasa întăi. 
Nu putea suferi să facă conversație politicoasă cu străinii în 
avion, dar, lucru și mai important, scaunul gol avea rol de 
protecție suplimentar în strategia discretului său sistem de 
securitate. 

Un eventual ocupant al locului de lângă el, îşi reaminti Pedro 
grijuliu, dacă era extraordinar de inteligent - sau inteligentă - ar 
fi fost în stare să-l ademenească și să-l facă să-și lase garda jos 
suficient de mult încât să... 

Să... ce? 

Să-l ucidă? _ 

Posibil. În mod sigur, astfel de lucruri se mai Îîntâmplaseră. În 
ultimii trei ani, doi dintre membrii frăţiei de care aparținea 
muriseră, din cauza unor „atacuri de cord" suferite la bordul 
avioanelor, dându-și tăcuți duhul în scaunele lor fără ca nimeni 
să știe, în afara ucigașului, până când avioanele se pregăteau 
de aterizare. Otrava putea fi administrată în atâtea feluri: 


23 


O băutură abia turnată în pahar, pregătită de o stewardesă a 
cărei atenție fusese momentan distrasă de un pasager exagerat 
de volubil. 

Un ac fin, înfipt cu pricepere în gât de cineva care părea a-și fi 
pierdut echilibrul în timp ce se îndrepta spre toaletă. 

Pedro Santiago îşi lua întotdeauna loc la fereastră și bea 
numai din cutii pe care le desfăcea el însuși. 

Totuși, instinctele profesiunii sale îi spuneau că aceasta avea 
să fie o călătorie fără probleme. Dacă avea să-l pândească vreo 
primejdie, atunci aceasta avea să apară pe drumul de 
întoarcere, după livrare, când plata va fi fost făcută. 

Ridică  jaluzeaua și-și miji ochii afară în dimineata 
strălucitoare. Departe, în jos, o formațiune compactă de nori 
acoperea marea și tot restul, cu excepția piscurilor a trei vulcani 
înalți. Pedro ridică din umeri, splendoarea grandioasă a 
Hawaiilor nu-l interesa câtuși de putin. Când interfonul se trezi 
la viață anunțându-i că vor ateriza în curând, Santiago apucă 
trusa de machiaj și o puse în poală. 

— Toate bagajele de mână trebuie depuse fie sub scaune, fie 
în portbagajul aflat deasupra capului, domnule Jennings, îi 
reaminti stewardesa care traversa culoarul cu ultima măsuţă pe 
rotile plină cu pahare de cocteil goale. 

EI surâse, încuviință din cap și puse trusa înapoi, dedesubtul 
scaunului din față. 

Avionul ateriză, reduse viteza și rulă până la poarta aeriană. 

Pedro Santiago părăsi coridorul de acces la pistă, ajungând în 
zona porții de zbor și nu luă în seamă indicatorul care îl îndruma 
către Vamă. 

Lucrul pe care Santiago nu-l făcuse niciodată în întreaga lui 
carieră profesională era să riște transportând unul dintre 
pachetele lui prin fata unui inspector vamal. Genul ăsta de 
stupizenie era rezervat pentru catâri - de obicei studenți debili 
la minte care ar fi fost dispuși să riște ani grei de pușcărie 
pentru mai puțini gologani decât ar fi spart el într-o o noapte cu 
o târfă în Amsterdam. 

În vreme ce restul pasagerilor se îmbulzeau spre Vamă, 
Santiago se apropie de un bărbat în uniformă albastră care 
ședea în picioare la câțiva metri de poarta SOSIRI. 


24 


— Cred că pe mine mă aștepți, spuse el într-o engleză fără pic 
de accent, cum erau și spaniola, portugheza și turca pe care le 
vorbea. 

— Cred că ai dreptate, domnule... Omul lăsă propoziția 
neterminată. 

— Jennings, isprăvi Pedro Santiago completând nevinovatul 
cod ce fusese stabilit când convenise să livreze trusa Vuitton. 

— Vă rog să mă urmați. 

Omul în uniformă îl conduse pe Santiago până la o ușă 
închisă, apăsă o serie de taste, după care îi ingădui curierului să 
intre înaintea lui. 

La capătul unui scurt șir de trepte aștepta o mașină de golf cu 
propulsie electrică. Bărbatul în uniformă conduse vehiculul până 
la un elicopter ce aștepta la o distanță de o jumătate de 
kilometru. Urmânadu-și călăuza, Santiago urcă în elicopter, 
închise ușa și își legă centura de siguranță. Motorul scrâșni o 
clipă, după care se trezi la viață și începu să șuiere. Deasupra 
elicea uriașă prinse a se învâărti. 

Pilotul mări viteza turației și aeronava zvâcni în sus, o luă 
drept înainte și traversă în zbor razant linia țărmului. Odată 
ajuns deasupra mării, schimbă direcția de drum urmărind putin 
linia litoralului către Honolulu, ca apoi să vireze spre sud-est, 
spre Molokai și Maui. 

Patruzeci de minute mai târziu Pedro Santiago se uita în jos 
prin carlinga de plexiglas, în timp ce elicopterul survola 
stâncosul versant de sud-est al insulei Maui, iar suprafața 
bleumarin a oceanului fu deodată înlocuită de covorul verde, 
unduitor, al unei păduri tropicale. Elicopterul reduse altitudinea 
până când, după câte i se părea lui Santiago, mai-mai că 
atingea vârful copacilor. Apoi arborii făcură loc unui luminiș 
punctat de mai multe clădiri ale căror acoperișuri de țiglă verde 
aveau menirea de a le face invizibile de la orice altitudine mai 
mare decât cea la care zbura în acel moment elicopterul. 

Cu rapiditate și îndemânare, pilotul lăsă aparatul de zbor pe o 
pajiște înconjurată de mai multe clădiri. Pe când Santiago își 
dădea jos centura de siguranță și deschidea ușa din dreptul său, 
un bărbat ieși dintr-o clădire, dar nu se apropie de elicopter. 

Recunoscându-l instinctiv pe cel care-l angajase, deși până 
atunci nu-l mai văzuse vreodată, Santiago încercă să-și 


25 


protejeze capul pe cât putu când trecu prin vârtejul stârnit de 
palele rotorului, ținând strâns la piept trusa Louis Vuitton. 

— Domnule... Jennings, exclamă omul care-l aștepta, șovăind 
suficient de mult înainte de-ai rosti pseudonimul, încât să-i dea 
de înteles lui Santiago că folosirea unui nume de cod era vecină 
cu inepția. Dar lui Santiago putin li păsa de părerea celuilalt - 
numele de cod îl ținuseră în viată și-i umflaseră contul la banca 
elvețiană dincolo de imaginaţia oricărui om care se născuse în 
suburbiile orașului São Paolo. Incuviințând scurt din cap, îl urmă 
pe celălalt bărbat în clădire, de-a lungul unui coridor, până se 
opriră într-o cămăruță fără ferestre, complet nemobilată, cu 
excepția unei măsute pe care se afla o valijoară la fel cu trusa 
pe care o ducea Santiago. 

Omul arătă cu capul spre măsuţă și Santiago lăsă jos trusa, 
după care încercă încuietoarea celeilalte. Aceasta se deschise 
cu un pocnet, iar el îi înălță capacul. Cu toate că instinctul îi 
spunea că toti banii aveau să fie acolo, tinu totuși să-i numere. 

Erau bancnote de câte cincizeci de dolari, întocmai cum 
solicitase. 

Nu-l interesa prea mult dacă seriile bancnotelor erau așezate 
în ordine, dar, numărându-le, observă că nu erau. 

Indiferent cine era cel cu care avea de-a face, acesta îşi 
cunoștea meseria. 

Termină de numărat și-și ridică privirea. 

— Două sute de mii. 

— Exact cum am convenit, replică bărbatul. 

Pedro Santiago vâri teancurile de bancnote înapoi în valijoară, 
schimbă combinația și o încuie. 

— Atunci am terminat. 

Omul încuviință din cap și-i întinse mâna. Santiago ignoră 
gestul, întorcându-se spre singura ușă care oferea acces în 
încăpere. Acceptând faptul că Santiago nu mai avea nimic 
altceva de adăugat, omul îl însoți înapoi până la ieșire și aşteptă 
până ce curierul se urcă din nou în elicopter, închise ușa și își 
legă centura de siguranță. In timp ce aparatul se ridică de pe 
peluză și alunecă înapoi către mare, bărbatul rămase lângă ușă, 
observând. 

In clipa în care omul ieși din raza sa vizuală, Pedro Santiago 
începu să se gândească la următoarea lui afacere, un transport 
clandestin din Africa de Sud. 


26 


Afacerea aceea, gândea el, avea să fie cu mult mai 

interesantă decât se dovedise a fi aceasta. 
o 

Când elicopterul dispăru dincolo de orizontul verde al pădurii 
tropicale, bărbatul intră iar în clădire și închise ușa în urma lui. 
Intorcându-se în camera unde avusese loc tranzacţia cu 
persoana pe care o cunoștea sub numele de, „domnul 
Jennings”, se încuie, apoi deschise trusa Louis Vuitton. 

Când săltă capacul, mâinile îi tremurau. 

In trusa de machiaj se afla un singur obiect. 

Un craniu. 

Găvanele lui goale se holbau la el. 

d 

Lui Pedro Santiago i se zbârli brusc părul de pe ceafă și în 
creier îi zbârnâi un micut semnal de alarmă. 

Pericol! 

Elicopterul era acum la o distanță de cinci mile de insula Maui 
și, cu toate că n-ar fi putut să spună exact ce anume l-a 
neliniștit, ceva se schimbase în cabină. 

Nu era o mișcare - cel putin nu o mișcare a aeronavei. 

Pilotul? 

N-ar fi putut spune cu siguranță. 

Fiind atent să nu trădeze faptul că acum era alertat, Santiago 
îi aruncă o privire rapidă pilotului, dar acesta privea drept în 
față, părând a fi uitat aproape cu desăvârșire de prezența 
pasagerului său. 

Sau poate căuta ceva? 

Santiago își întoarse privirea de la pilot, scrutând panorama 
oceanului și a insulelor ce se întindeau dincolo de geamul de 
plexiglas al cabinei. Pe suprafața apei erau câteva ambarcațiuni 
și, cu excepția unui avion de pasageri undeva, departe, cerul 
era gol. 

Și totuși, alarmele interne ale lui Santiago sunau mai tare ca 
oricând. 

Corpul i se încordă, deși încă tot n-avea habar care ar putea fi 
amenințarea, și nici din ce direcţie ar fi putut să vină. 

Incă o dată ochii lui se îndreptară spre pilot, iar acum putea 
desluși încordarea celuilalt; îngustarea ochilor, încleștarea mai 
puternică a degetelor pe manșa elicopterului. 


27 


Deodată, o mișcare imperceptibilă fu reflectată pe suprafața 
convexă a plexiglasului, o deplasare atât de minusculă, de slabă 
și de distorsionată, încât Santiago era cât pe-aci să n-o bage de 
seamă. Apoi, în timp ce trupul i se încorda, înțelese. 

În spatele lui! 

Cineva era în spatele lui! 

Dar era deja prea târziu. Chiar când Pedro Santiago dădu 
instinctiv să se ferească, omul care se ascunsese în elicopter în 
cele câteva minute în care acesta se oprise pe peluză deblocă 
ușa cu una din mâini, iar cu cealaltă decuplă centura de 
siguranță a lui Santiago. 

Exact în aceeași clipă pilotul trase puternic de manșă, iar 
elicopterul se înclină violent spre babord. 

Înainte de a realiza ce se întâmplase, Pedro Santiago se 
prăbușea spre marea aflată la o sută douăzeci de metri mai jos. 


28 


e CAPITOLUL Ill 


Michael se uita lung la insulele care apăruseră, în sfârșit, din 
nesfârșita imensitate a oceanului. Trei luni! Trei luni întregi! Și, 
mă rog, ce anume o să facă el aici trei luni? Vreo două 
săptămâni, sigur că da! Dar trei luni?! Nici acum nu-i venea să 
creadă că maică-sa îl luase pe sus de la școală tocmai în 
momentul când era pe punctul de a fi selecționat în echipa de 
atletism. Și totuși, cam știa el de ce procedase astfel. 

Ceea ce-o făcuse să se decidă erau tăietura de la mână și 
ochiul lui învinețit. Ah, dacă ar fi izbutit să-l păcălească pe 
Slotzky în ziua aceea... 

Dar nu reușise, așa că acum se afla aici, în mijlocul oceanului! 
Nu cunoștea absolut pe nimeni și niciodată nu se pricepuse să-și 
facă prieteni, întotdeauna se temuse că astmul lui avea să-l 
încurce. Oare ce-ar fi putut să facă el în timp ce maică-sa lucra 
la șantierul arheologic? Din ceea ce-i spusese ea, în Maui nu 
exista nici măcar un oraș - numai câteva orășele, iar ei n-aveau 
să locuiască în vreunul dintre ele! Pe de altă parte, insulele 
arătau superb, într-adevăr, și existau șanse ca până la urmă 
maică-sa să-i dea voie să înveţe să facă scufundări. Și-acum își 
mai aducea aminte că taică-său îi promisese să-l ia la scufundări 
de cum se făcea destul de puternic să poată ridica buteliile. Ca 
pe urmă el să... 

Imaginea avionului în flăcări, în care murise Tom Sundquist, îi 
reveni în minte lui Michael și simţi din nou senzaţia veche și 
familiară de sfârșeală din stomac ce-l cuprindea ori de câte ori 
își amintea acea dimineaţă, în care întreaga sa viaţă se 
spulberase literalmente dinaintea ochilor săi. Pentru ca acum, 
tocmai când lucrurile începeau să meargă bine, maică-sa să-l 
aducă aici! 

— Măcar ai să mă lași să fac scufundări? se rugă el, uitându- 
se pe fereastră la insulele de dedesubt. 

In glasul fiului ei era o deznădejde care-i frângea inima 
Katharinei. Nu fusese atât de ușor pe cât sperase să-l convingă 
că asta avea să fie o mare aventură. Dar, până la urmă, Michael 
acceptase faptul că era musai să meargă și, de la încercările lui 


29 


de a o convinge să renunţe la călătorie, trecuse la a încerca să o 
convingă că ar fi bine să-l lase să facă scufundări subacvatice. 
Și, decât să-l refuze pe faţă, ea preferase o poziție mai lașă. 

— Mai vedem noi, spuse, întrebându-se oare cât avea să mai 
poată amâna inevitabila confruntare ce avea să se producă 
atunci când ea nu va mai avea încotro și va trebui să îi spună lui 
Michael verde în faţă că nu se împăca deloc cu gândul de a-l ști 
riscându-și viaţa la o adâncime de treizeci de metri. Dar când el 
se strâmbă auzindu-i răspunsul în coadă de pește, se convinse 
că băiatul anticipase care avea să fie hotărârea ei. Acum, 
încercând să-i distragă atenţia de la subiect, se aplecă spre 
băiat și se uită pe fereastra, în depărtare. 

Sub avion se întindea un lanţ de insule. Ziua era senină, iar 
vârfurile muntoase acoperite de zăpadă scânteiau contrastând 
cu nuanţa cerului, care era parcă mai închisă decât cea a mării. 
Când avionul intra pe culoarul de coborâre, insulele se văzură 
tot mai clar și tot atunci se auzi vocea pilotului prin interfon, 
identificându-le pe fiecare în parte: 

— În dreapta avionului avem o imagine superbă a insulei 
Oahu, iar pasagerii din partea stângă pot vedea piscurile Mauna 
Kea și Mauna Loa de pe Insula Mare a arhipelagului Hawaii. 
Peste câteva minute o să ne putem uita chiar în craterele lui 
Mauna Loa din Insula Mare și Haleakala din Maui. Mă îndoiesc că 
o să fie cineva care să nu distingă vulcanul activ. 

Pe măsură ce avionul continua să coboare, Katharine zări 
fumarola emanată de una dintre răsuflătorile de pe versantul 
vulcanului Kilauea, dar atunci atenţia ei fu distrasă de vocea 
pilotului: 

— Când vom da turul insulei Maui, pasagerii din dreapta vor 
putea vedea coasta de sud-vest a insulei, cu zonele turistice din 
Wailea și Kihei, înșiruite de-a lungul a ceea ce mulţi oameni - 
printre care mă număr și eu - cred că este cea mai grozavă 
salbă de plaje din întreg statul. Celor care vin în vizită, le doresc: 
Aloha. Celor care au norocul să locuiască aici, le spun: Bine aţi 
venit acasă! 

Avionul cobori și se pregăti să intre direct pe traiectoria de 
aterizare. Prin fereastră Katharine putea vedea litoralul șerpuind 
spre Lahaina și apoi fortăreaţa bolovănoasă smălţată-n verde a 
lanţului muntos West Maui. Dedesubt, valea era toată îmbrăcată 
într-un covor verde. 


30 


Avionul ateriză, frână și se întoarse pentru a rula de la capătul 
pistei și până la clădirea lungă și joasă ce adăpostea aeroportul 
de la Kahul. Michael se și ridicase în picioare în momentul când 
avionul DE-10 se opri, lovindu-se de Katharine în nerăbdarea lui 
de a recupera bagajele de mână din compartimentul care le era 
destinat. Trei minute mai târziu, Katharine cobora din avion 
gustând pentru prima dată după multe luni de zile senzaţia că 
inspiră un aer cald proaspăt. Traversă repede incinta 
aeroportului îndreptându-se spre poarta de sosiri. Michael se 
afla deja dincolo de ușile de sticlă și, când întoarse capul, îl văzu 
zâmbind. 

Trase adânc aer în piept în vreme ce ușile de sticlă culisante 
se deschideau dinaintea ei și, pe măsură ce aerul înmiresmat îi 
umplea plămânii, în minte îi veni un singur cuvânt: 

Blândețe. 

Era singurul potrivit să descrie mângâierea acelei brize 
delicate. 

Blândețe. 

— În mod sigur nu mai suntem la New York, nu-i așa? îl auzi 
pe fiul ei întrebând. 

Se uită la el cu o expresie de exasperare care era ușor 
exagerată. 

— Să nu-mi vină să cred ce-aud! Noi suntem pentru trei luni în 
Paradis, și tot ce ești tu în stare să comentezi e că nu mai 
suntem la New York. 

— Ei, haide, mami! Doar n-am zis că e groaznic. De fapt, 
vremea nu e prea rea. E... 

Dar Katharine deja nu-l mai asculta, fiindcă tocmai zărise o 
figură cunoscută în celălalt capăt al aleii. 

O siluetă pe care n-o mai văzuse de la terminarea facultății, 
dar pe care o recunoscu imediat. 

Rob Silver. 

Era la fel de zvelt și de musculos ca în urmă cu douăzeci de 
ani, doar chipul îi căpătase o frumuseţe înăsprită de climă, iar 
părul lui dezordonat era puţin înspicat. Dar ochii lui, care se 
luminaseră când dăduseră de ea, erau întru totul aidoma 
acelora de care își aducea atât de bine aminte. Pe când îi punea 
pe umeri un colan de flori de /e; cu parfum dulce, repetă 
întocmai ca un ecou aceleași cuvinte care-i veniră și ei în minte 
în clipa când dăduse cu ochii de el: 


31 


— Dumnezeule, dar arăţi parcă și mai grozav față de cum te 
știam! 

Încercând să-și ascundă îmbujorarea ce-i încingea obrajii, 
bărbatul îi întinse mâna fiului lui Katherine. 

— Bună, spuse el. Tu trebuie să fii Michael. Eu sunt Rob Silver. 

Michael șovăi, privirea lui mutându-se de la Rob la mama lui. 
Băiatul se încrunta ca și cum ar fi încercat să descifreze ceva și, 
când în sfârșit apucă mâna ce-i fusese întinsă, Katharine putu 
simţi ezitarea lui. 

— Imi pare bine, spuse el. 

In timp ce se îndreptau spre transportorul de bagaje, 
Katharine era convinsă că, în ciuda cuvintelor sale, Michael nu 
era sigur dacă era sau nu era prea încântat să-l cunoască pe 
Rob. 

Avea ea o bănuială că mai degrabă „nu”. 

e 

— Și zici că te plătesc ca să lucrezi aici? se interesă Katharine 
chiar când Rob Silver intra cu prăfuitul său Ford Explorer pe 
autostrada cu patru benzi, ce părea că duce direct spre muntele 
gigantic din care era alcătuită jumătatea de sud-est a insulei 
Maui. Ferestrele automobilului erau deschise complet și, cu 
toate că bătea vântul, nu avea nimic din asprimea viscolelor ce 
șuierau iarna pe străzile din Manhattan. 

Rob îi aruncă o căutătură vicleană. 

— Să înțeleg din asta că te oferi să lucrezi gratis? 

— Ba, asta s-o crezi tu, răspunse Katharine. Îţi amintesc că ai 
de-a face cu o biată mămică săracă și muncitoare. N-a mai 
rămas nimic din studenta de altădată, care făcea bucuroasă 
foamea. 

— Nu știu, spuse molcom Rob. Mie nu mi se pare că te-ai 
schimbat deloc. Prinzând în oglinda retrovizoare căutătura din 
ochii lui Michael - un amestec de neîncredere și dezaprobare în 
proporții egale - Rob renunţă la tonul curtenitor din timbrul vocii 
sale. De fapt, după terminarea lucrării de aici nu sunt sigur ce-o 
să fac. Am niște propuneri de la universitate, dar cred că mai 
există vreo zece persoane pe care ar trebui să le asasinez 
pentru a ajunge în capul listei. 

— Și pentru ce perioadă mai e valabilă sponsorizarea? întrebă 
Katharine. 


32 


Pe bancheta din spate Michael se întoarse și privi pe fereastră 
culturile de trestie de zahăr ce se întindeau de ambele părți ale 
șoselei, renunțând încet-încet să mai asiste la discuţia ce avea 
loc în faţă. Oare nu mai puteau vorbi de nimic altceva decât de 
bani? | se părea câteodată că singurul lucru care-i preocupa pe 
maică-sa și pe prietenii ei erau banii. 

Cu excepţia lui Rob Silver. Din clipa când îl văzu pe Rob Silver 
cum se uită la maică-sa, Michael ar fi putut băga mâna-n foc că 
știa ce-l interesa pe tipul ăsta. Și era foarte sigur că Silver și cu 
mama lui nu fuseseră doar prieteni demult, în vremea 
studenţiei, că nimic nu se schimbase în această privință, cel 
puţin din punctul de vedere al lui Rob Silver. 

Era ciudat cum de maică-sa nu-i pomenise absolut nimic 
despre asta când încercase să-l convingă cât de grozavă era 
ideea de a veni în Maui. Acum, când Fordul Explorer trecea 
printre câmpurile cultivate, începuse să înțeleagă ce voise ea să 
zică de fapt. Păi sigur că da, cum să nu! - slujba, slujbă, banu’, 
ban și un bărbat de care se vedea de la o poștă că era 
interesată, având în vedere felul în care se uitase la el în 
aeroport. 

Așa că asta era situaţia. Aterizase într-un loc unde nu 
cunoștea pe nimeni, cu excepţia maică-sii și unde ar fi putut 
pierde vreo trei luni de școală. Prea mult ca s-o poată convinge 
pe maică-sa să nu se mai ducă la școală până la sfârșitul anului 
- asta mai încercase - dar nu suficient ca să aibă răgazul de a-și 
face prieteni contrar celor spuse de maică-sa. Parc-o auzea: 
„Desigur c-ai să-ţi faci prieteni. Aici nu-i ca la New York. O să fie 
uşor”. 

Dar n-avea să fie deloc floare la ureche. Ha! Ușor! Michael își 
dorea ca maică-sa să fi fost în stare să priceapă cât de greu îi 
era să facă acum cunoștință cu un întreg grup de puștani. 
Puștani care s-ar fi putut să nu-l înghită. Sau să-și bată joc de el 
cum obișnuiau să facă atunci când lui îi era rău întruna. Ei bine, 
acum nu se mai simțea rău, așa că s-ar fi putut ca lucrurile să 
stea altfel. Poate că n-avea să se simtă atât de singur cum 
credea. Spera din inimă să nu fie așa. 

Fu întrerupt din visare, văzând o uriașă coloană de fum ce se 
ridica de undeva din partea stângă. 

— Ce-i asta? întrebă el. 


33 


— Arderea câmpului de trestie de zahăr, le explică Rob Silver. 
Câmpul se arde pentru a putea fi înlesnită recoltarea trestiei. 
Procedând astfel, nu mai e nevoie să te obosești și cu 
buruienile. Ai să te murdărești într-un asemenea hal, încât, ori 
de câte ori ai să vezi așa ceva, automat ai să ridici ferestrele. 

— Cum așa? Trebuie să fie o distanță de jumătate de milă 
până acolo. 

Chiar în acea clipă un strop de fum negru intră pe fereastra 
deschisă și se întinse pe cămașa lui Michael exact când acesta 
încercă să îl îndepărteze. Auzindu-l pe Rob râzând în față, simţi 
cum se îmbujorează. 

— E numită zăpada Maui, îi spuse Rob. 

După ce automobilul urcă versantul muntelui Haleakala, 
culturile de trestie de zahăr fură înlocuite de ananas, pentru ca 
vreo câteva mile mai departe să apară pășunile. Erau însă niște 
pășuni care nu semănau deloc cu cele din partea de nord a 
statului New York. Aici pășunea era de un verde-smarald, 
smălţată cu palisanadri și flori de lavandă. 

După vreo câteva mile Rob viră la stânga. 

— Acolo ai să mergi la școală, spuse el arătând cu capul în 
direcția unui pâlc de clădiri aflate undeva în dreapta. Uitându-se 
pe fereastră, Michael zări un campus ce nu semăna câtuși de 
puțin cu cel al școlii la care învățase în New York. În locul unui 
bloc mare de cărămidă cu o curte interioară închisă cu gard și 
pavată cu asfalt servind drept pistă de atletism, această școală, 
situată pe o pajiște mare, era alcătuită dintr-un grup de clădiri 
cu un singur nivel, aflate la umbra unor arbori înalţi. Dincolo de 
acestea erau un teren de baseball, terenuri de baschet și tenis 
de câmp, o pistă adevărată de atletism și un teren de fotbal. 

Șase sau șapte băieţi se aflau pe pista de atletism și, în timp 
ce automobilul trecea prin dreptul lor, Michael le studie viteza și 
ritmul făcând o comparaţie între performanţele sale și cele ale 
alergătorilor. 

Mama lui se întoarse spre el de pe scaunul din faţă. 

— Ce zici, am avut sau nu dreptate când ţi-am zis că au și 
pistă de atletism? 

Michael se strădui să-și stăpânească zâmbetul ce stătea să-i 
lumineze chipul, dar nu reuși. 


34 


— Așa s-ar zice, recunoscu el. Și mai cred că ceea ce văd aici 
nu-i cu nimic mai prejos decât ce-aveam noi la școala din New 
York, nu? 

— Slavă Domnului! exclamă Katharine. Că n-o exista doar 
New York-ul pe pământul ăsta! 

După vreun kilometru ajunseră într-un orășel. 

— Acesta este Makawao, spuse Rob. Era un oraș de văcari, 
dar acum e capitala New Age a insulei Maui. Mai multe feluri de 
terapie decât numărul locuitorilor. Cele mai interesante 
specimene de oameni locuiesc aici, inclusiv eu. 

În timp ce Fordul Explorer încetinea pentru a vira la dreapta, 
Katharine privi în stânga și zări niște construcții de-a dreptul 
butaforice, întinzându-se pe lungimea a două străzi și care erau 
parcă desprinse direct dintr-un film western. 

— Sunt reale? întrebă ea. 

Rob încuviință: 

— Au mai fost reparate, dar, în mare sunt la fel ca atunci când 
au fost construite. Doar că, în loc să vândă șei și căpestre, vând 
acum ceaiuri de plante și remedii homeopatice. 

Dincolo de Makawao drumul pe care o luară se îngustă și urca 
abrupt pe niște serpentine înguste. Curând vegetația tropicală 
din jurul aglomerării urbane cedă locul pâlcurilor de eucalipt, 
apoi începură să apară pinii și cedrii. 

— Unde mergem? întrebă până la urmă Katharine. 

— Acasă la voi, replică Rob. V-am găsit o casă foarte aproape 
de șantier. Nu e foarte mare, dar staţia autobuzului de școală se 
află la mai puţin de cinci sute de metri. Se uită încă o dată în 
oglinda retrovizoare. Indiferent dacă asculta sau nu, Michael nu 
spuse nimic, iar când Rob își mută privirea către Katharine, 
aceasta nu făcu altceva decât să ridice din umeri. Sper c-o să vă 
placă, spuse el. 

— Mi se pare mie sau e cam izolată, nu? întrebă Michael din 
spate. Vreau să zic, nu știu să șofez, iar până-n oraș e o 
grămadă de mers, nu? 

— Ce-ai zice de o bicicletă? sugeră Rob. 

Michael privi lung la panta abruptă a drumului: 

— La vale, hai, mai treacă meargă, dar cu urcatul ce te faci? 
Ar fi nevoie de un schimbător în cincizeci de trepte, nu crezi? 


35 


Rob făcu o grimasă când își dădu seama că Michael avea 
dreptate și că atunci când alesese casa nu-i trecuse prin cap 
cum avea să se descurce băiatul. 

— Cred c-am dat-o-n bară, recunoscu el. De fapt, cred c-am 
ales-o pe aia care mi-a plăcut mie cel mai mult. Așa că, dacă nu 
vă place, puteți găsi altceva. Bine? 

Michael ridică din umeri, dar nu mai avu nimic de adăugat. 

Părăsind liziera de cedri, încetiniră pentru a lua încă o curbă 
strânsă și, în cele din urmă, intrară pe o alee lungă și îngustă 
străjuită de eucalipţi. De-o parte și de alta erau risipite câteva 
case mici de lemn. După vreo patru sute de metri ajunseră la 
capătul aleii. De aici se desprindea un drumeag strâmt, croit 
printre niște garduri construite în întregime din bușteni de 
eucalipt înșiraţi unul lângă altul printre trunchiurile arborilor încă 
netăiați. Dincolo de gard se întindea o poiană umbroasă în 
mijlocul căreia se afla cea mai încântătoare casă din câte 
văzuse vreodată Katharine. 

Avea un singur nivel și era înconjurată în întregime de o 
verandă spațioasă. Marginea acoperișului de deasupra intrării 
făcea un unghi diedru, după care urca tot mai înclinat până în 
vârf. Chiar de la prima vedere Katharine observă că era o clădire 
perfect dreptunghiulară și că fiecare faţă a acoperișului avea 
câte o lucarnă. Stâlpii și grinzile ce susțineau veranda erau 
împodobiţi cu ornamente, fapt ce dădea construcției un aer 
victorian, în ciuda arhitecturii ei eminamente polineziene. 

Înăuntru se afla o cameră de zi spațioasă, o bucătărie, două 
dormitoare și o baie. În continuarea bucătăriei, o parte din 
verandă fusese închisă pentru a forma un fel de spălătorie 
improvizată. 

Dincolo de casă și de crângul de eucalipţi, se întindea pe 
coasta muntelui ca un covor ondulat o pășune, pe care ici-colo 
se itea câte un eucalipt sau palisandru. Dincolo de pășune 
panorama se lărgea și mai mult pentru a cuprinde ambele 
coaste ale insulei, valea care le separa și munţii West Maui, cu 
versanții lor erodaţi de vânt și ploaie în forme barbare. 

Katharine stătea în picioare pe verandă, bucurându-se de 
aerul răcoros cu parfum de eucalipt. Soarele scăpăta la orizont, 
păsările cântau și oriunde întorcea privirile întâlnea un curcubeu 
de culori, oferit de luxurianta bogăţie de flori tropicale. 


36 


Se întoarse către Michael, care tocmai ieșea din casă cu un 
pliant în mână. 

— Ei? întrebă ea. Ce zici? 

Michael privi peisajul, iar ea-l văzu străduindu-se să reziste 
splendorii ce se întindea în faţa lor. Însă, în cele din urmă, se 
dădu bătut și scutură din cap. 

— Mă rog, să zicem că m-am înșelat, spuse el. La urma urmei, 
ăsta nu-i chiar cel mai rău loc de pe pământ. E bine? 

— Prin urmare, nu ai nimic împotriva bătrânei tale mame? 

— Nu am nimic împotriva ta, replică Michael și zâmbi, 
observând expresia de ușurare de pe chipul ei. Și nu ești 
bătrână. Ai înţeles? Și dacă ţii neapărat ca eu să arunc prosopul 
în ring și să recunosc că ai avut întru totul dreptate în legătură 
cu... și întrerupse fraza și îi întinse pliantul. Pot să mă înscriu și 
eu? o întrebă el. Te rog! Glasul lui suna plângăreţ, pe jumătate 
plin de speranţă, pe jumătate resemnat în faţa răspunsului la 
care se aștepta. 

Katharine luă pliantul. Știa înainte de-a se uita peste el că 
trebuia să fi fost o reclamă pentru cursurile de scufundători. 
Prima ei reacție fu aceea de a-l refuza pur și simplu, dar, înainte 
de deschide gura, Rob apăru în ușa din spatele lui Michael. 

— Să știi că nu e absolut niciun pericol, spuse el. Sute de 
turiști fac asta zilnic, de la puștani și până la oameni de optzeci 
de ani. 

Katharine își ridică ochii din broșură, încrucișându-și pentru o 
fracțiune de clipă privirea cu a lui Rob, înainte de a se îndrepta 
spre Michael. Amintirile i se învălmășeau în cap - amintiri 
despre coșmarurile din care fiul ei se trezea sufocându-se în 
miezul nopţii, abia reușind să respire. Ce s-ar fi întâmplat dacă 
făcea o criză când se afla la cincisprezece metri sub apă? Ce-ar 
fi făcut atunci? Dacă i se întâmpla ceva... 

Era ca și cum Michael i-ar fi citit gândurile. 

— N-am să mă înec, mami! Și nici vreo criză de astm n-o să 
mai fac, îți promit. 

Katharine ezita totuși, dar imediat își mai aduse aminte de 
ceva: de tatăl lui Michael, care făcuse o mare pasiune pentru 
scufundări cu mult înainte ca fiul său să se nască. Tom 
Sundquist îndrăgise schiul, surfingul, parașutismul și încă vreo 
șase sporturi care-o îngrozeau pe Katharine. lar dacă el ar fi fost 


37 


acum aici, știa exact ce-ar fi spus. Trăgând adânc aer în piept, 
rosti cuvintele pe care le-ar fi spus Tom: 

— Du-te! Nu trăim decât o singură dată, nu-i așa? 

Scoțând un strigăt victorios de luptă, Michael o îmbrăţișă 
strâns, apoi dispăru în casă ca să se pregătească pentru lecţia 
de scufundare. 

Rob își ridică în sus palmele în semn de scuze. 

— Poate că n-ar fi trebuit să fi adus broşura aia... începu el, 
dar Katharine scutură din cap. 

— Mă bucur că ai făcut-o, Rob. Nu era deloc încântat de 
mutare. Poate că asta are să-i facă bine. 

— Cred că știu ce se petrece cu el, spuse Rob. Câţi ani are, 
cincisprezece? Șaisprezece? 

— Șaisprezece. 

— Nenorocită vârstă pentru băieţi. Eram cam de-o seamă cu 
el când mama l-a întâlnit pe... Amuţind, Rob păru pentru o clipă 
fâstăcit, apoi schimbă stângaci vorba: Mă rog, cu un puști de 
vârsta asta, n-ai ce-i face, trebuie să-i lași hăţul puţin mai larg, 
înţelegi? O parte din el vrea să încerce lucruri noi, dar o altă 
parte din el vrea ca nimic să nu se schimbe. 

În sinea ei, Katharine termină în gând ceea ce intenţionase 
Rob să spună, dar nu fusese în stare. „Când mama l-a întâlnit pe 
tatăl meu vitreg.” În timp ce soarele cobora spre orizont, ea 
stătea în picioare în pridvor și-l privea lung. 

Ochii albaștri ai lui Rob îi cercetau chipul. 

Niciunul din ei nu vorbi. 

Niciunul nu trebuie să o facă. 

e 

Era aproape ora două noaptea când Katharine se deșteptă 
brusc dintr-un somn agitat. Pentru o clipă nu realiză unde se 
găsea, dar în momentul când își dădu seama că zgomotele 
traficului din New York fuseseră înlocuite de ţărâitul pașnic al 
insectelor și că aerul uscat din apartament dispăruse, luându-i 
locul o aromă blândă, tropicală, ea-și aminti. Dându-se jos din 
pat, simţi o înfiorare din cauza răcorii datorate altitudinii și își 
trase pe ea un halat gros, plușat. În verandă descoperi că și 
Michael se trezise și ieșise afară. Preţ de-o clipă rămase așa, în 
picioare, lângă el, uitându-se la cerul spuzit cu atâtea stele cum 
nu mai văzuse de când fusese în Africa. În cele din urmă întinse 
mâna și și-o rezemă de umărul lui Michael. 


38 


— Nu e chiar așa groaznic, nu-i așa, scumpete? 

Michael șovăi, apoi ridică din umeri și când vorbi, în cuvintele 
lui răsuna mai multă durere decât mânie. 

— Nu, nu e groaznic. De fapt, e frumos. Numai că la New York 
lucrurile începeau să meargă bine, mami. Vreau să zic bine- 
bine! Și ce-o să se întâmple dacă n-o să-mi pot face prieteni aici 
sau n-o să pot intra în echipa de atletism, sau... 

— ... Sau ce-ar fi să-ţi joci șansa? interveni Katharine. Mâine ai 
să te duci să faci scufundări, așa că nu e chiar atât de groaznic, 
nu? 

Mai statură câteva minute în întuneric fără să-și spună nimic. 
Katharine își zise că, de fapt, tăcerea lui era mai bună decât 
răspunsul pe care i l-ar fi putut da. Când el nu se smulse din 
îmbrăţișarea ei de noapte bună, se gândi că, poate, la urma 
urmei, avea să fie bine. 

Michael mai stătu în verandă multă vreme după ce mama lui 
se dusese din nou la culcare, covârșit de o mulţime de 
sentimente contradictorii. Nu intenţionase să-i reproșeze ceva 
mamei sale și-i era puţin rușine de faptul că-și trădase temerile 
ca un ţânc. Dar îi era totuși frică de ceea ce avea să se întâmple 
luni la noua școală. Și cum avea el să reziste aici vreme de trei 
luni? 

Dac-ar fi avut măcar o casă pe plajă! 


39 


e CAPITOLUL IV 


Michael se uită pe furiș la cei șase-șapte oameni adunaţi în 
jurul instructorului de scufundare subacvatică și se întrebă dacă 
și ei erau la fel de emoţionaţi ca și el. În definitiv, în dimineaţa 
aceea, cu numai o jumătate de oră în urmă, scufundarea în 
ocean păruse a fi o idee minunată. Dar azi-dimineaţă fusese 
într-o piscină unde nu era niciun val, iar în apa puţin adâncă nu 
erau decât trei scufundători începători și Dave, instructorul. În 
caz că s-ar fi întâmplat ceva rău, la marginea bazinului se mai 
afla o persoană care îi supraveghea. 

Ceva rău, cum ar fi să te îneci. 

Acum, în afară de el mai erau șase persoane, ceea ce 
însemna că Dave n-avea să fie în stare să-i urmărească pe toţi, 
iar Pacificul era cu mult mai mare decât piscina. Pe lângă asta 
îmbrăcarea costumului impermeabil fusese un chin, era extrem 
de strâmt și incomod, ca să nu mai pomenim de faptul că te 
încingea cumplit la soare. Începuse deja să transpire și să aibă 
mâncărimi acolo unde șiroaiele de transpiraţie i se scurgeau pe 
spinare. 

Și echipamentul părea acum mult mai greoi decât fusese de 
dimineaţă. Butelia era mai grea decât își amintea și, o dată ce 
era prinsă în chingi la spate, părea a-l dezechilibra. Cum-necum 
ajunsese până aici și n-avea de gând să renunţe tocmai acum. 
Luându-și labele și masca, își mai verifică încă o dată 
regulatorul, apoi o porni spre plajă. 

Valurile, care nu păruseră cine știe ce în urmă cu câteva 
minute, când coborâseră din microbuz și începură să care 
echipamentul până la părculeţul de deasupra plajei, se 
transformaseră brusc în niște creste de dimensiuni gigantice, 
deși era sigur că nu erau așa. 

Destul de sigur, în orice caz. 

În spatele lui cineva i se adresă: 

— Ăsta-i primul tău plonjon, nu-i așa? 

Lui Michael i se păru că detectează o notă de ostilitate în 
vocea celui care vorbise. Se crispă și îi veni în minte imaginea 
chipului rânjit al lui Slotzky. Dar Slotzky nu era aici - era în New 


40 


York, unde, dacă era după Michael, n-avea decât să-i îngheţe 
noada. Totuși Michael nu era pregătit să admită faptul că acesta 
era primul său plonjon și că, în afară de antrenamentul la bazin 
din acea dimineaţă, nu avea niciun fel de experienţă. 

— Am mai făcut-o de câteva ori. 

— Fac scufundări de când aveam zece ani, spuse vocea, iar 
acum Michael recunoscu modulaţiile acelea ușor cântate ale 
accentului local. Cu toate astea, prima dată făceam pe mine de 
frică. Nu mă refer la lecţiile de la bazin. 

Acum erau pe plajă și, în cele din urmă, Michael izbuti să se 
dumirească cu cine avea de-a face. Băiatul nu făcea parte din 
grupul lor și Michael își dădu seama imediat că nici turist nu era. 
Deși avea cam aceeași vârstă cu el, era un pic mai scund și 
avea un corp cu alură vânjoasă, chiar îmbrăcat în costumul 
greoi de scufundător. Ochii îi erau aproape la fel de negri ca și 
părul, iar când băiatul îi surâse, dinţii îi erau ireal de albi. 

Michael n-ar fi putut spune dacă rânjetul arăta prietenos sau 
dimpotrivă. 

— Tu te scufunzi de unul singur? întrebă el. 

— Desigur, răspunse celălalt băiat. Mereu fac asta. 

Michael își aminti ce îi spusese Dave în dimineaţa aceea, 
niciodată să nu se scufunde de unul singur, dar băiatul nu părea 
a fi genul de om care avea nevoie de sfaturi de la un începător. 
Acum își punea labele, iar Michael se aplecă pentru a-i urma 
exemplul. Dar chiar înainte de a-și vâri talpa în laba de cauciuc i 
se și umpluse cu nisip și până să izbutească să și le tragă pe 
amândouă își pierdu echilibrul de două ori. 

Cel puţin nu căzuse-n fund pe plajă cum făcuse unul dintre 
ceilalți începători. 

— Ne vedem în apă, îi spuse brunetul. Trăgându-și ochelarii și 
vârându-și în gură tubul de oxigen, merse de-a-ndăratelea pe 
plajă până când valurile îi ajunseră la mijloc, după care se lăsă 
pe spate în apă, se rostogoli și dispăru. 

Peste cinci minute Michael și restul grupului erau, în sfârșit, 
gata și Dave îi conduse în apă. 

Lucrau doi câte doi și perechea lui Michael era un bărbat de 
vreo treizeci de ani, pe nume Les, care abia dacă-l băga în 
seamă. Întorcându-se cu spatele pentru a intra în apă, așa cum 
văzuse cu numai câteva minute în urmă, Michael fu cât pe-aici 
să se împiedice de trei ori înainte de-a ajunge la o adâncime 


41 


destul de mare pentru a putea încerca și el să se scufunde. Își 
băgă în gură muștiucul, verifică supapele pentru a se asigura că 
totul funcţiona bine și, în cele din urmă, își puse ochelarii. Apoi 
inspiră adânc, se lăsă în jos și se rostogoli. 

Intr-o clipă lumea s-a schimbat. 

Costumul impermeabil nu mai era greoi - de fapt, îl simţea ca 
pe o a doua piele care-l proteja de răceala apei fără a-i stânjeni 
în niciun fel mișcările. 

Apa era de cleștar. Dedesubt, nisipul se mișca și se învolbura 
de parcă fundul oceanului s-ar fi transformat și el în lichid. 

Simţi o durere ușoară în piept și abia atunci realiză că își ţine 
respiraţia. Se forță să expire, apoi să inspire. Plămânii i se 
umplură cu aer proaspăt din butelia de la spate. Liniștit, se uită 
de jur împrejur și-l zări pe Les înotând cam la șase metri în faţă 
și îndepărtându-se deja de plajă. Instinctiv, prima reacţie a lui 
Michael fu aceea de a-l striga să-l aștepte, dar își dădu seama 
că, și dacă ar fi putut să-l strige, bărbatul n-avea cum să-l audă. 

Era mai bine dacă se străduia doar să-l ajungă din urmă. 

Michael înotă lovind puternic cu picioarele și ţinându-și 
palmele lipite de stomac întocmai cum îi învățase Dave 
dimineaţă la bazin. Cu ajutorul labelor țâșni înainte lăsând în 
urmă un firicel subţire de bule de aer de la regulator. Pe măsură 
ce se îndepărta tot mai mult de plajă, vedea nisipul de pe fundul 
mării ca o suprafaţă ușor vălurită ce se înclina tot mai mult spre 
adânc. Cu fiecare mișcare simțea cum tensiunea din el se 
topește și sufletul îi fu cuprins de o liniște interioară cum nu mai 
cunoscuse până atunci. Apa scânteia de la razele soarelui care 
răzbătuseră până aici. Deodată, o pereche de pești, de vreo 
jumătate de metru, apărură plutind leneș în calea lui atât de 
aproape, încât, dacă Michael ar fi întins mâna, ar fi putut să-i 
atingă. Apoi se îndepărtară cu o ușoară zvâcnire a cozii. 

Se apropia de Les tot mai mult. Bărbatul o luă spre dreapta și, 
când Michael se îndreptă și el în aceeași direcţie, zări pentru 
prima oară reciful. 

De la suprafaţă semăna cu un deget de lavă neagră întins în 
mare, însă de dedesubt Michael putea desluși nuanțele de roșu 
și albastru ale coloniilor de coral cu sute de pești roind printre 
ele, unii dintre ei atât de pali, încât erau aproape transparenţi, 
alţii atât de strălucitor colorați, încât păreau faruri subacvatice. 
Când se apropie de recif, un banc de pești-papagali se strânse în 


42 


jurul lui căutând de mâncare. Neavând ce să le dea, se 
împrăștiară cât ai clipi îndreptându-se către o femeie care 
plutea la suprafață la câţiva metri depărtare și respira prin tub; 
ea le întinse niște boabe de mazăre pe care peștii i le ciuguliră 
chiar din mână. 

Michael asistă vreo câteva clipe la acest spectacol, dorindu-și 
să fi adus și el ceva care să-i atragă la fel de mult ca boabele de 
mazăre care, evident, le plăceau. Peștii terminară de mâncat, 
apoi dispărură ca prin farmec. Nu-și amintea să-i fi văzut 
plecând; pur și simplu în secunda asta erau acolo, iar în 
următoarea nu mai erau. Se întoarse ca să-i caute, dar văzu 
numai apa. 

Apă în care nu se mai zărea nici Les, cel care ar fi trebuit să 
fie coechipierul lui de scufundare. 

Primul impuls al lui Michael fu acela de a urca la suprafaţă să 
strige după ajutor, dar atunci își dădu seama că ar fi fost o 
greșeală să facă acest lucru. 

„Niciodată să nu îngăduiţi panicii să vă sperie trimiţându-vă la 
suprafață”, își aminti el că le spusese Dave de dimineaţă. „La 
prima voastră scufundare din după-amiaza aceasta n-o să 
coborâţi prea mult, așa că n-o să fie niciun pericol să vă 
cuprindă răul de decompresie. Dar la o scufundare de adâncime, 
o ieșire rapidă este cel mai rău lucru pe care-l puteţi face. Dacă 
ieșiți prea repede, în cel mai fericit caz veţi avea niște dureri 
cum n-aţi mai avut în viaţa voastră. În cel mai rău caz, aţi putea 
muri.” Dave făcuse o pauză pentru ca toţi să priceapă 
avertismentul. „Dar nu e numai asta”, continuă el. „Dacă vă 
treziţi singur, asta ar putea însemna că perechea voastră este în 
primejdie. Nu vă duceţi după ajutor. Aduceţi-vă aminte că e de 
presupus că tu trebuie să fii cel care-l ajută. leșiţi la suprafață 
numai dacă nu mai aveți alternativă.” 

Alungind panica pe care începuse s-o simtă, Michael trase 
adânc aer în piept pentru a redobândi încrederea că încă putea 
respira, dar și pentru a se simţi mai bine. 

Ceva mai calm se uită în jur după Les. Nu era nici urmă de 
acesta, ceea ce putea însemna una din două: Les era la 
ananghie sau, pur și simplu, o luase de capul lui, fără a se mai 
sinchisi dacă partenerul lui se mai afla cu el sau nu. 

Oricum nu era o situaţie bună, fiindcă, dacă Michael dădea de 
bucluc acum, nu era nimeni să-i vină în ajutor. 


43 


Adulmecând o altă ocazie, panica îi dădu din nou târcoale, dar 
Michael o îndepărtă mai repede de astă dată. Avea suficient aer, 
apa nu era adâncă, iar labele îl făceau un înotător și mai 
redutabil decât era de obicei. 

Se întoarse la reciful aflat la vreo douăzeci de metri de el, o 
revărsare de lavă capitonată cu coral de culoare portocaliu- 
strălucitor. Deasupra acestuia se vedeau trei înotători cu tuburi 
de respirat la suprafaţă și trei scafandri la baza acesteia. 

Trei? Cine știe, poate că, în sfârșit, dăduse de Les! 

Lovi apa cu picioarele, iar labele îl propulsară lin și repede 
prin apă. Puțin mai târziu se afla lângă cei trei scafandri și prin 
vizorul unuia recunoscu chipul lui Les. 

Dar imediat, fără ca măcar să-l bage în seamă pe Michael, Les 
își continuă scufundarea în preajma recifului. 

Teama care-l cuprinsese ceva mai devreme pe Michael se 
transformă în furie. Ce-avea de gând să facă ticălosul ăsta? 
Oricare ar fi fost răspunsul, era clar ca bună ziua că el nu avea 
să includă grija faţă de colegul lui. Și ce-ar fi trebuit să facă în 
acest caz? Să renunţe la scufundare și să se întoarcă pe plajă? 
Sau să rămână cu Les, deși era limpede că n-ar fi putut să se 
bizuie pe el, dacă ar fi fost vorba să dea de necaz? 

Apoi își aduse aminte de celălalt puști de vârsta lui care se 
scufundase de unul singur. Poate că avea să dea de el și 
împreună să aibă grijă unul de altul. Işi făcu ochii roată. Les 
dispăruse. 

Ce-ar fi trebuit să facă? își spuse că n-ar trebui să-i pese, că 
nu conta dacă Les avea sau nu grijă de el. Acceptase să-i fie 
coechipier - fiindcă nu avusese de ales - și cu asta basta. 

Incă o dată începu să cerceteze, de astă dată înotând mai 
sus, deasupra recifului. Aici erau pești peste tot, peștele-trăgaci 
ce se deplasa în bancuri numeroase, câţiva pești humahuma viu 
colorați, căutând de mâncare printre corali și eternul peşte- 
papagal ciugulind de-a dreptul din corali. 

Dar nici urmă de Les. 

Se lăsă mai la fund, înotând de-a lungul recifului, însă tot nu 
dădu de Les. Tocmai era pe punctul de-a se întoarce pentru a 
cerceta cealaltă parte a recifului când zări brusc ceva. 

Capătul unei labe de scafandru, cu banda verde- 
reflectorizantă sclipind. S-o fi pierdut cineva? 

Apoi se-ndreptă într-acolo, lovind energic apa. 


44 


Ce naiba?! 

Și deodată Michael înțelese ce se petrecea. 

Cineva era în pericol. Nu era Les - coechipierul lui purta o 
pereche de labe negre absolut identice cu ale lui. 

Înotând repede, Michael se apropie de labă apoi de o 
proeminenţă a _ recifului care se desprindea din structura 
principală și fu martor la cele întâmplate. În recif se afla o gaură, 
iar cel al cărui picior purta laba trebuie să se fi vârât înăuntru ca 
să se uite și se înțepenise acolo. Acum, că se mai apropiase, 
Michael îi putea vedea picioarele acelei persoane. Cea de-a 
doua labă era înfiptă în nisip într-o zadarnică încercare de a găsi 
un punct de sprijin. Dar nu reușea decât să stârnească nisipul în 
vârtejuri, lăsând o mică adâncitură în locul unde laba bâjbâia 
după un punct de sprijin. Michael îl atinse pe una din înotătoare. 
Simţind că sosise ajutorul, persoana captivă în mica grotă nu se 
mai zbătu. 

Nimic. 

Michael urcă puţin și ajunse la caverna, apoi înțelese motivul 
pentru care scafandrul nu mai putea să se elibereze: butelia de 
oxigen i se înţepenise în marginea de coral a micii grote 
submarine. Apropiindu-se cu multă băgare de seamă, Michael 
încercă să elibereze butelia, dar grota era atât de întunecoasă, 
încât nu se vedea nimic; într-adevăr, abia dacă putea ajunge la 
ea. În cele din urmă făcu singurul lucru care se mai putea face: 
pipăind după cataramele de la curelele de prindere ale buteliei 
de oxigen, le desfăcu, apoi inspiră adânc o gură de aer, își propti 
picioarele în recif de-o parte și de alta a orificiului îngust, înșfăcă 
ambele glezne ale scafandrului și trase. 

Cel care rămăsese blocat în grotă alunecă de sub cele două 
rezervoare și până să iasă complet afară din crevasă, Michael 
știu ce are de făcut: mai luă încă o gură de aer, își smulse 
muștiucul din gura și-l împinse către faţa celuilalt. 

Era puștiul cu care vorbise pe plajă. 

Puștiul care se scufunda de unul singur. 

Băiatului îi căzuseră ochelarii în momentul când Michael îl 
trăsese afară din grotă, dar simţi tubul pe care i-l întindea 
Michael, își strecură muștiucul între buze, inspiră adânc, după 
care i-l înapoie lui Michael și arătă spre suprafaţa apei, în timp 
ce trăgea de șnurul vestei de salvare ca să o umfle. După ce 
hawaianul începu să se ridice la suprafață, Michael își umflă și el 


45 


vesta. Câteva clipe mai târziu, pluteau la suprafaţa apei față-n 
faţă. 

Tânărul salvat respira precipitat. 

— E-n ordine? întrebă Michael. Poţi să ajungi la plajă? 

Băiatul dădu afirmativ din cap. 

— Unde e coechipierul tău? 

— Dispărea întruna. Pe el îl căutam când am dat peste tine. 

Incepură să înoate, unul lângă altul până aproape de plajă. 
Apoi băiatul salvat se scufundă și când apăru din nou stătea în 
picioare în apa care-i ajungea doar până la piept, cu toate că se 
aflau dincolo de geamandură. 

— Scoate-ţi labele, îi spuse băiatul. După care o să-ţi dăm jos 
buteliile. 

Michael se lăsă în apă, își scoase ambele labe și se ridică. 
Simţi când celălalt băiat îi saltă rezervoarele ca el să-și poată 
desface curelele. 

— Cu buteliile tale cum rămâne? întrebă el. 

Băiatul ridică din umeri. 

— O să le iau mai târziu. Cel puţin știu unde sunt și, cu 
siguranţă, n-au să fugă nicăieri. 

Pe când pășeau greoi prin apa de la țărm, băiatul îi întinse 
mâna! 

— Eu sunt Josh Malani. 

— Michael Sundquist, spuse Michael. 

— Mike? 

— Michael, îl corectă Michael. Nimeni nu-mi zice Mike. 

Un zâmbet larg lumină chipul lui Josh Malani: 

— Acum e cineva care-ţi zice. Așa că obișnuiește-te cu ideea. 
Cât rămâi în Maui? 

Ajunseseră pe nisip. Lăsând jos rezervoarele lui Michael, 
începură să-și dea jos costumele. 

— Tocmai m-am mutat aici. 

Ochii lui Josh se luminară. 

— Vrei să zici că nu ești turist? 

Michael scutură din cap: 

— Mama lucrează aici. leri am venit. 

— Nu-i rău deloc, omule, îi spuse Josh. Ești aici doar de-o zi și 
ţi-ai și făcut deja cel mai bun prieten! 


46 


Michael se aplecă pentru a-și căra rezervoarele de oxigen, dar 
Josh i-o luase înainte traversând deja limba de nisip în direcția 
părculețului. Michael rămase în picioare în locul unde se afla. 

— Dar dacă mie nu-mi place de tine? strigă el după Josh. Dacă 
până la urmă se dovedește că ești o jigodie? 

Josh își întoarse capul cu zâmbetul lui mai lătăreţ ca oricând 
și-i strigă peste umăr: 

— O mulţime de oameni cred că sunt o jigodie. Dar bunicu' 
meu e chinez, și în China, dacă salvezi viaţa cuiva, atunci ești 
răspunzător pentru el. Acum vrând-nevrând suntem legaţi unul 
de altul. Așa că mai bine obișnuiește-te cu ideea. 


47 


e CAPITOLUL V 


Katharine tocmai așeza ultima valiză pe un raft din debara 
când auzi zgomotul unui claxon și, uitându-se pe fereastră, zări 
Fordul Explorer al lui Rob Silver care intra în poiană dinspre 
eucalipți. Privi repede la ceasul de pe noptieră și observă cu 
satisfacție că obiceiul lui Rob, din vremea studenției, de a fi 
punctual, rămăsese neschimbat. Ora două spusese, ora două 
era, exact la fix. Își luă vechiul ei rucsac de pânză care-i servise 
drept geantă de șantier încă de pe vremea când se afla în Africa 
și ajunse în verandă tocmai când Rob cobora din mașină. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse el cu un zâmbet larg. Chiar în 
clipa când soseam puneai deoparte ultima valiză, este? 

— In fine, asta e, încă mai suntem doi dintre cei mai tipicari 
oameni din câţi cunoaștem. Katharine râdea pe când urca în 
cabină. Deși prefer să-i zic perfectă sincronizare. E nevoie să 
încui casa? 

Rob scutură din cap: 

— Aici, nu. Ai găsit cheile? Erau pe masa de la bucătărie, 
pare-mi-se. 

— Le-am găsit, răspunse Katharine. Hai să mergem. Mor de 
curiozitate să-ţi văd misteriosul șantier. 

Rob întoarse printr-un viraj larg, intră pe drumeagul îngust 
străjuit de eucalipţi și-o apucă la vale. 

— După-masă vei avea și tu o mașină, îi spuse el când, peste 
câteva minute, traversau orășelul Makawao pentru a o lua apoi 
la dreapta pe drumul către Haiku. De fapt, seamănă foarte mult 
cu asta numai că un pic mai hodorogită. Dar e gratis. 

Sprâncenele lui Katharine se arcuiră: 

— Un salariu de două ori mai mare decât de obicei, cheltuieli 
de călătorie pentru mine și pentru fiul meu, o casă și acum o 
mașină. Cine te finanţează? În mod sigur nu Fundaţia Naţională 
pentru Știință! 

— Ai dreptate, fu Rob de acord. Nu e FNS. E un tip pe care-l 
cheamă Takeo Yoshihara. Ai auzit de el? Katharine scutură din 
cap. Sediul central se află în Tokio și operează în toată lumea, 
dar cea mai mare parte a timpului și-o petrece aici. 


48 


— Cum ai dat de el? îl întrebă Katharine. Nu cumva mai e încă 
unul ca el care e interesat de oamenii primitivi din Africa? 

— El a dat de mine, îi explică Rob. Este interesat de tot ce are 
legătură cu Brâul Pacificului, inclusiv cultura băștinașilor. Ştie ce 
vrea, ai să-ţi dai seama de asta pe drumul spre șantier. 

Trecură pe lângă niște clădiri răzlețe ce alcătuiau orășelul 
Haiku și, câteva minute mai târziu, ieșeau pe autostrada Hana. 
Rob făcu la dreapta. După vreo câteva mile, drumul se îngusta 
brusc, urmând traseul ușor de serpentine înguste, care pe o 
parte coteau periculos de aproape de marginea abruptă a 
falezei, iar pe cealaltă aproape se înfundau într-o pădure 
tropicală. 

— Ăsta este versantul insulei expus la intemperii, explică Rob. 
Drumul continuă la fel încă vreo cincizeci de kilometri. In 
sezonul ploilor sunt cascade și torente în toate depresiunile prin 
care treci. Viră brusc la dreapta pe aleea strâmtă pe care 
Katharine era convinsă că nu ar fi găsit-o, dacă ar fi fost ea la 
volan. Având două benzi de beton, drumeagul străbătea o 
pădure deasă de arbori năpădiţi de liane, pentru a ajunge în 
cele din urmă la o poartă construită din lemn de bambus, bronz 
și cupru patinat, care se încadra aproape perfect cu vegetaţia 
înconjurătoare. La apropierea automobilului, poarta se deschise 
aparent de la sine. 

— Toate mașinile autorizate să intre au niște senzori care 
activează poarta, explică Rob în chip de răspuns la întrebarea 
nerostită a lui Katharine. Când se răsuci să se uite înapoi, poarta 
se închidea deja silențios. 

— De ce se teme? întrebă ea. 

Rob zâmbi: 

— Ceva îmi spune că Takeo Yoshihara nu se teme de nimic. 
Pur și simplu îi place să nu fie deranjat. Și-o poate permite, 
crede-mă! 

Katharine se lăsă pe spate în scaunul ei în timp ce, după încă 
un viraj, mașina părăsi pădurea tropicală și putu să vadă un 
peisaj care-i tăie respiraţia nu numai prin surpriza oferită, dar și 
prin splendoarea lui. 

Înaintea ei se întindea o suprafaţă ce acoperea vreo cinci acri. 
Părea că natura însăși sculptase peisajul de-a dreptul în pădure, 
deși Katharine știa prea bine că asta era cu neputinţă. Cu toate 
astea contururile de bază trebuie să se fi aflat acolo de la bun 


49 


început. Proprietatea lui Takeo Yoshihara fusese construită pe o 
amplă terasă, pe un fundal stâncos acoperit cu ferigi și 
împodobit cu trei cascade separate - niște panglici strălucitoare 
de argint ce curgeau de pe un prag înalt și umpleau aerul cu 
susurul lor blând, pentru a se prăbuși apoi în heleșteul de la 
poale. În faţa heleșteului se afla un gazon la fel de bine 
întreţinut precum cel mai select teren de golf, o întindere de 
smarald împestriţată cu flori tropicale viu colorate. Straturile 
roșii de ghimber înalt înflorit erau echilibrate cu orhidee în 
nuanțele cele mai suave pe care Katharine le văzuse vreodată. 
Erau și stânci, de asemenea, bolovani uriași de lavă dispuși într- 
o asemenea manieră încât, pentru o clipă, Katharine ar fi putut 
să jure că natura însăși îi așezase acolo. Dar pe când Fordul 
Explorer străbătu aleea pavată cu pietriș care înlocuia acum 
cele două benzi de beton, își dădu seama că se afla în faţa unei 
grădini Zen la scară enormă, fiindcă în clipa în care automobilul 
trecu printre aceste pietre, aveai senzaţia că se deplasează, 
apărând și dispărând ca o imagine caleidoscopică. 

De jur-împrejurul grădinii se aflau mai multe clădiri care, abia 
acum își dădu ea seama, formau un fel de curte imensă. 
Clădirile aveau un aer oriental, dar mai păstrau câte ceva și din 
stilul vechi hawaian. Acoperișurile erau acoperite cu ţiglă verde 
în armonie cu pajiștile și pădurea tropicală înconjurătoare și nu-i 
fusese deloc greu să și le imagineze acoperite cu frunze de 
palmier. Cu toate că pereţii erau acoperiţi cu stucatură, 
giganticii piloni de susţinere ce ieșeau în evidență în fiecare colţ 
trimiteau cu gândul la străvechile debarcadere polineziene în 
care aceste structuri își aveau sursa de inspiraţie. Inainte ca 
automobilul să parcheze dinaintea celei mai mari dintre clădiri, 
un bărbat își făcu apariţia în veranda spațioasă care se întindea 
pe întreaga lungime a clădirii. 

Katharine știu fără să-i spună nimeni că acesta era 
binefăcătorul lui Tom, Takeo Yoshihara. Era înalt și zvelt și, chiar 
înainte de a cobori cele două trepte late pentru a le ieși în 
întâmpinare cu mâna întinsă în chip de salut, ea simţi că avea 
să găsească foarte puţin din acea formalitate rigidă cu care se 
obișnuise în cursul celor câteva întâlniri pe care le avusese cu 
japonezii pe parcursul anilor. Asta pe de o parte din cauza felului 
cum era îmbrăcat: o cămașă viu colorată, cu model floral, 
deschisă la gât, pantaloni albi de bumbac și sandale. 


50 


— Doamna doctor Sundquist! Glasul lui Yoshihara era la fel de 
cald și de prietenos ca și felul în care își vâri mâna prin fereastra 
Fordului Explorer ca s-o strângă pe-a ei. Zâmbi când adăugă: 
Așa presupun. 

Surâsul lui Yoshihara compensă gluma slăbuţă pe care 
Katharine o auzise de atâtea ori până atunci, încât încetase 
demult să-i mai stârnească altceva decât un chicotit politicos. 
Dar în această după-amiază, pe când ochii ei cuprindeau 
pădurea tropicală ce apăra proprietatea lui Takeo Yoshihara de 
lumea din afară, se trezi zâmbind din toată inima. 

— In sfârșit ajunsă la locul potrivit, făcu ea. Presupun că m-aș 
fi pierdut precum Livingston dacă m-aș fi aventurat vreodată 
atât de departe în această pădure. 

— Serios? Mm, oare de ce nu te cred? zise Yoshihara. Să fie 
oare din cauza a ceea ce-mi spune Rob, cum că ești unul dintre 
cei mai buni oameni de șantier din câţi a întâlnit? 

Katharine nu văzu niciun rost să menţioneze că ea și Rob 
aproape că nu se văzuseră deloc în ultimii douăzeci de ani. 

— Sper să nu dezamăgesc! 

Yoshihara se trase înapoi de lângă Ford: 

— Sunt sigur că nu. Și voi fi foarte interesat să aud ce crezi 
despre mica noastră descoperire. 

După ce conduse Fordul Explorer încă vreun kilometru și 
jumătate pe un drum atât de accidentat, încât puse la grea 
încercare până și tracţiunea integrală a  rezistentului 
autovehicul, Rob opri într-un al doilea luminiș din pădurea 
tropicală. Acesta nu semăna deloc cu cel din care tocmai 
plecaseră. Aici nu era nici urmă de peluze cu iarba tunsă, stânci 
aranjate cu meșteșug, grădini perfect îngrijite sau clădiri 
minunat ornamentate, dar scena care i se înfățișa înaintea 
ochilor îi era mult mai familiară Katharinei: 

Câteva corturi mari, de fapt ceva mai mult decât niște 
mușamale suspendate între copaci, cu niște bucăţi de pânză 
legate de margine pentru a forma un fel de pereţi improvizaţi ce 
se puteau rula ori de câte ori vremea era suficient de frumoasă. 
In acea după-amiază, cu cerul plumburiu, sub ameninţarea unei 
rafale de ploaie tropicale, majoritatea „pereţilor” fuseseră deja 
coborâţi, dar prin spațiul liber suficient de mare dintre bucăţile 
de pânză atârnate, Katharine putea să vadă bine aceleași mese 
de lucru, făcute din capre de lemn și un blat de scândură, pe 


51 


care și ea lucrase de atâtea ori. Locul fusese nu demult defrișat, 
presărat cu buturugi de arbori tăiaţi de curând. Pe margini se 
aflau mormane de ramuri care începeau să putrezească. Vizavi 
de locul unde Rob parcase Fordul Explorer, un bărbat fără 
cămașă tăia de zor buruieni cu ajutorul unei machete cu aspect 
sinistru. La câţiva metri în stânga acelui bărbat, Katharine zări 
ceva care părea a fi începutul unei cărărui. 

— Cărarea duce la șantier? 

Rob încuviință: 

— De aici mergem pe jos. Până acolo mai sunt vreo două sute 
de metri, dar e imposibil de ridicat tabăra mai aproape de zona 
săpăturilor. 

— Inainte de a urca, pot să văd și eu ce-aţi descoperit până 
acum? 

— Sigur că da. O conduse într-unul dintre corturi, unde 
fuseseră întinse două mese mari. Una din ele era încă goală, iar 
pe cealaltă nu se găseau decât vreo zece sau douăsprezece 
obiecte care nu păreau a fi mai mult decât niște bucăţi de lavă 
rudimentar prelucrate. 

— De când lucraţi aici? întrebă Katharine apucând în mâini un 
obiect lung și deteriorat care nu arăta cu nimic diferit de alte 
sute de pietre primitive pe care le văzuse. 

— De două luni, îi spuse Rob. Și de când ai fost de acord să vii 
am oprit totul. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o 
într-un sat dincolo de Hana. 

Katharine luă alt obiect, îl răsuci și, din nou, nu văzu nimic 
neobișnuit la el. 

— Să urcăm și să vedem despre ce este vorba. 

Cărarea ce ducea la șantier era abruptă și stâncoasă. 

— Și, fiindcă veni vorba, cum aţi făcut descoperirea? întrebă 
Katharine sărind peste un buștean putred și încercând mai întâi 
terenul înainte de a se lăsa cu toată greutatea. 

— N-am făcut-o eu. Unul dintre grădinarii lui Yoshihara căuta 
un anume soi de ferigă acolo sus și a dat peste unul dintre 
obiectele pe care le-ai văzut în cort. Chiar și după ce m-a adus 
pe mine a mai durat o săptămână până să fim siguri că am dat 
peste ceva. 

După încă vreo cincizeci de metri ajunseră la o altă poieniţă. 
Deși foarte mică, aceasta fusese meticulos defrișată și Katherine 
își dădu seama că echipa lucrase cu mare grijă să nu distrugă 


52 


nimic din ceea ce se găsea pe sol. Numai că șantierul nu se afla 
propriu-zis în pădure, ci pe o lespede înaltă de piatră, situată în 
capătul uneia dintre nenumăratele râpe ce brăzdau acest 
versant al muntelui. Câţiva metri mai sus, Katharine putu să 
audă zgomotul unei cascade ce se prăvălea într-un heleșteu - 
acea cascadă îmbietoare din fotografiile lui Rob, recunoscu ea. 
Torentul care secase heleșteul se unduia pe fundul râpei. 

— Pe vremea când Haleakala era activ, aici se afla un crater, 
explică Rob. Majoritatea râpelor din această zonă sunt rezultatul 
eroziunii, dar aceasta este diferită. Pare a fi fost formată de 
vulcanul însuși. Arătă spre niște depuneri gălbui de pe o piatră 
aflată la oarecare înălțime. Poţi vedea sulful care nu s-ar fi aflat 
aici dacă aceasta nu s-ar fi format prin eroziune. 

Katharine se apropie mai mult: 

— Uite că și miroase! Eşti sigur că răsuflătoarea nu e activă? 

— Vor declara anul acesta vulcanul Haleakala stins, îi spuse 
el. De două sute de ani nu a mai fost semnalată vreo activitate. 

— Sincer vorbind, două sute de ani în geologie e o nimica 
toată, îi reaminti Katharine. 

— O nanosecundă pe ceasul arheologului. Dar dacă băieţii 
care se pricep la vulcani spun că el e stins, cine sunt eu să-i 
contrazic? 

Ridicând din umeri, Katharine își mută atenţia spre un cerc 
foarte rudimentar din pietre. Încă nu fusese pe de-a-ntregul 
dezvelit, însă chiar și așa - pe jumătate îngropat - era limpede 
că rocile alcătuiau o vatră. 

— Va trebui să fii foarte atent la excavare, îl avertiză ea pe 
Rob. Din ea ai putea obţine niște informaţii foarte valoroase. 

— Ce vrei să spui cu „ar trebui să fiu foarte atent”? întrebă 
Rob. Specialitatea mea e arhitectura, ţi-aduci aminte? 
Arhitectura polineziană. Privirea lui se opri un pic asupra 
pietrelor. lar asta nu e ceea ce se numește arhitectură. Asta se 
numește loc de tabără! El zâmbi, cu o scânteiere maliţioasă în 
ochi. Tocmai de-aia te-am chemat și te plătesc regește. E 
vremea să-ţi scoţi micile târnăcoape și periile, Kath. Surâsul lui 
se laţi într-un rânjet larg. Și fii atentă când excavezi, adăugă el. 
Cineva mi-a zis că acolo s-ar putea găsi niște informații foarte 
valoroase. Dar adevăratul motiv pentru care te afli aici este 
acesta, spuse el, pe un ton devenit serios, aplecându-se pentru 


53 


a da la o parte o folie de plastic ce acoperea o suprafaţă aflată 
la câțiva metri distanță de vatra primitivă. 

Katharine scoase o exclamaţie de surpriză. 

Oase. 

Excavate cam de la aceeași adâncime ca și vatra, erau puțin 
vizibile la suprafaţă, dar chiar și cu superficiala decopertare ce 
avusese loc, Katharine recunoscu imediat zona occipitală a unui 
craniu și un fragment de mandibulă. Când se lăsă în patru labe 
pentru a examina oasele cu o sondă dentară subţire pe care o 
scosese din rucsac, Rob se lăsă pe vine lângă ea. 

— Ce crezi? o întrebă el. 

Katharine, deja concentrându-se asupra oaselor pe jumătate 
îngropate, de-abia dacă-l auzi, și se scurseră câteva secunde 
bune până când să-i răspundă la întrebare. 

Secunde în care simţi cum o cuprinse o senzaţie stranie. 

Deși nu știa prea bine de ce, deși abia le putea vedea, era 
sigură că ceva nu era în regulă cu aceste oase. 

Dar deloc. 


54 


e CAPITOLUL VI 


— Ești sigur că nu vrei să te conduc la școală? îl întrebă 
Katharine. 

Michael își înăbuși un geamăt. Îi fusese de-ajuns vineri când 
ea țţinuse morțiș să meargă cu el la școală ca să-l înscrie. Nu că 
ar fi fost cine știe ce mare scofală - nu trebuia decât să 
completeze niște formulare, după care i se transfera prin 
computer tot dosarul din New York. Ea nu trebuise să semneze 
decât o singură hârtie pe care ar fi putut să i-o aducă el acasă, 
la sfârșit de săptămână, iar azi s-o aducă înapoi semnată. Dar 
nu! Trebuia să fie acolo, suflându-i în ceafă, de parcă ar fi fost 
un mucos dintr-a patra sau ceva de genul ăsta, pe când toţi care 
intraseră în birou se holbau la el de parcă ar fi fost cine știe ce 
handicapat care nu se putea duce nici măcar până la școală fără 
să-l ţină de mână mămicuţa. 

Pentru ca azi, în prima zi, ea să vrea să-l ducă la școală cu 
mașina. 

— Mami, cred că sunt în stare să mă duc și singur până la 
staţia de autobuz, spuse el. E chiar la capătul aleii, nu-ţi mai 
aduci aminte? 

— Am întrebat, doar, îi spuse Katharine uitându-se la ceas și 
luându-și rucsacul. Dacă ești gata, te duc până în staţie. 

Michael scutură din cap: 

— Mai e juma’ de oră până la autobuz. 

— Atunci faci tu curat prin bucătărie, bine? Și ne vedem 
diseară. 

Sărutându-l pe obraz, dispăru din încăpere mai înainte ca 
Michael să aibă ocazia de a comenta. 

Imediat auzi zgomotul de motor al rablei de la Rob Silver pe 
care Katherine încerca s-o pornească. Pentru un minut sună de 
parcă bateria avea să-și dea duhul mai înainte ca motorul s-o ia, 
dar tot atunci zări un nor de fum ţâșnind din ţeava de 
eșapament, iar obositul Ford Explorer cu tracţiune pe patru roți 
se puse în mișcare pe aleea care dădea în drumul principal. 

În cele din urmă, scăpat de stânjeneala de a fi condus de 
maică-sa la școală cu mașina, Michael curăţă farfuriile de la 


55 


micul dejun, trată cu indiferenţă harababura din camera lui, își 
vâri echipamentul de sport, pantofii de atletism și un caiet în 
ghiozdan și ajunse la capătul aleii chiar în momentul când 
autobuzul galben stropit de noroi se ivi la curba din vârful 
dealului. 

Urcându-se, ochi un scaun liber în partea din spate a 
autobuzului aglomerat și o luă pe culoarul din mijloc. 

Simţi ochii tuturor celor din autobuz ațintiți asupra lui. 

Observându-l, evaluându-l. 

Aproape că era în stare să audă cuvântul care le trecea prin 
minte tuturor: 

Haole. 

„Alb.” 

Josh Malani îl avertizase asupra celor ce aveau să se întâmple. 

„Unii dintre puștii de pe-aici au chiar un fel de zi a lor,” îi 
spusese în sâmbăta în care îi dădea lui Michael prima lecţie de 
surfing. „Ziua când se omoară un haole. Sigur că nu e vorba de 
a-i omori de-adevăratelea pe tipii cu piele ca a ta. Ei, cum să zic, 
încearcă să-i schimbe culoarea. Adică, s-o facă neagră sau 
albastră, în loc de albă.” 

„Glumești,” îi răspunsese Michael, deși era foarte sigur că 
Josh vorbea cât se poate de serios. 

Josh ridicase din umeri: „Voi, albii ăştia, aţi venit aici, aţi furat 
totul și câteva sute de ani aţi condus cum aţi vrut voi. Timpurile 
s-au schimbat.” 

Cu toate astea, Michael sperase că Josh nu vorbise serios. 

Acum știa că vorbise serios. 

Trecând printre scaune, se simţi dintr-o dată ca în New York 
cu Slotzky, căutând cearta cu lumânarea. Numai că acum erau 
vreo șase Slotzky numai în acest autobuz și Dumnezeu știe câţi 
aveau să-l mai aștepte la școală. 

Ar fi trebuit să-i privească drept în ochi? 

În New York acesta era ultimul lucru pe care te puteai gândi 
să-l faci. Dacă se uita cineva la tine, tu trebuia să te uiţi în 
partea cealaltă, evitând orice contact vizual. A privi pe cineva 
drept în ochi era o insultă. Presupuse că nici aici lucrurile nu 
stăteau altfel decât în New York. Având grijă să-și ţină ochii-n 
jos, Michael se duse până la primul scaun liber, se așeză în el și 
se strădui să treacă cât mai neobservat. 


56 


Autobuzul continuă coborâșul oprind încă de trei ori. Deși 
simţea privirile tuturor celor ce urcau în autobuz pironindu-l, 
nimeni nu-i adresă niciun cuvânt. 

Avea să fie mizerabil cum se și aștepta. 

Autobuzul se opri în sfârșit în parcarea școlii și, în timp ce 
acesta se golea de pasageri, Michael răsuflă ușurat: poate că n- 
avea să se întâmple ceva chiar atât de oribil pe cât prezisese 
Josh. 

Poate aveau să se mulțumească ignorându-l. 

Dar, pe când se îndrepta spre ușă, trebui să se oprească. Doi 
băieți - amândoi cu mult mai mari decât el - rămăseseră în 
urmă, căutând, chipurile, ceva sub scaunul din faţa lor. 

Oare chiar îl credeau tâmpit? 

Și de ce naiba nu putuse Josh Malani să fie și el în autobuz? 

Dându-și în cele din urmă seama că n-aveau să plece de acolo 
până când nu pleca el, Michael porni din nou spre ușă. Când se 
apropie de bancheta lor, unul din ei ieși pe interval. Pentru o 
clipă Michael crezu că acesta avea să-l împiedice. 

Insă băiatul o luă spre ușă. 

Michael șovăi. Nu voia să pară că se teme de ei. Ce dacă 
amândoi erau cu opt centimetri mai înalţi decât el și fiecare era 
mai greu cu cel puţin douăzeci de kilograme? Să se arate speriat 
era exact ceea ce așteptau ei. 

Michael continuă să meargă. Al doilea băiat veni în urma lui. 

Exact în urma lui - atât de aproape, încât îi simţea răsuflarea 
în ceafă. 

— De ce oare vă băgaţi voi unde nu vă fierbe oala, hm? îl auzi 
el pe băiatul din spate bodogănind, dar nu suficient de tare ca 
să-l audă șoferul. In timp ce individul din spate vorbea, cel din 
faţă se opri brusc. 

Cel din spate îl îmbrânci violent. 

— Ce faci, mă, căcăciosule? se rățoi tipul din faţă întors 
imediat pentru a-și aţinti privirea răutăacioasă asupra lui Michael. 
Voi, ăștia, haoles, vă credeţi stăpânii lumii. Să-mi mănânci 
căcatu'! 

Michael știa că, indiferent ce-ar spune, nu-l va salva din 
situaţia asta. Se încorda pregătit să încaseze pumnul în burta. 
Pe urmă auzi o altă voce. 


57 


— Da’ nu în autobuzu' meu, spuse șoferul, ridicându-se în 
picioare și pironindu-l pe agresorul lui Michael cu o privire 
sumbră. 

Băiatul din faţa lui Michael șovăi o clipă, după care făcu 
stânga-mprejur și cobori din autobuz. Michael, înghiontit din 
spate, n-avu de ales decât să coboare. Se pregăti sufletește 
pentru confruntare și se pomeni rugându-se ca să apară Josh 
Malani. Chiar dacă s-ar fi dovedit că Josh Malani nu era mai bun 
decât el la a bumbăci derbedei de două ori mai mari, poate-ar fi 
reușit cel puţin să-i convingă în vreun fel pe mardeiașii ăștia să 
nu-l omoare. 

După ce cobori din autobuz situaţia se mai schimbase 
oarecum. Pentru moment, cel puţin, erau înconjurați de alţi 
șase-șapte puștani. Orice ar fi avut de gând bătăușii trebuia 
amânat deocamdată. Cel mai mare îi aruncă lui Michael același 
soi de căutătură pe care-o văzuse și-n ochii lui Slotzky în ziua în 
care se alesese cu ochiul învinețit și rana la braț. 

— După școală, spuse băiatul pe un ton ameninţător. Sau 
poate mâine. Dar fii fără grijă, haole, te aranjăm noi. După care 
se răsuci pe călcâie și împreună cu tovarășul lui se amestecă în 
mulţimea de elevi care se foiau peste tot. 

După ce plecară, Michael se întrebă oare cu cât avea tipu' 
ăsta pumnul mai greu decât Slotzky din New York. 

Probabil cu mult. 

e 

Ușoara deplasare a scoarței terestre sub insula Hawaii fusese 
atât de mică și se petrecuse atât de lent, încât vreme de mai 
multe ore continuă să rămână nedetectată de nimeni, doar de 
aparate. 

Aparatele, desigur, detectau totul, pentru că ăsta este rostul 
construirii lor. Instrumente sensibile percepeau vibraţiile ușoare 
în momentul când pe versanţii marelui vulcan Mauna Loa 
apărea o nouă fisură, înregistrându-le și transmițând rezultatele 
altor aparate. 

Nu sună nicio alarmă, nicio sirenă nu ţinu să avertizeze 
apariţia de unde seismice generate de bruștele deplasări majore 
ale fundului oceanului, ce se mai produc uneori. 

In loc de toate acestea, aparatele „șușotiră” între ele, 
pasându-și informaţiile despre activitatea de sub Mauna Loa de 
la un nucleu informaţional la altul până când, cu mult înainte ca 


58 


vreun om să fie conștient de mișcare, computerele din lume să 
și descifreze ce anume ar putea să însemne aceste deplasări 
ușoare pentru viitorul planetei. 

În străfundurile muntelui, magma, în stare topită și clocotind 
agitată, își croia drum către suprafaţă, strecurându-se printre 
fisurile și crăpăturile provocate de presiunea internă, lărgindu-le 
și umplându-le, acumulând de dedesubt energie internă pentru 
a se putea propulsa către suprafață. 

Și cu cât magma se mișca, muntele ceda și vibrația creștea. 

Oamenii, ca și mașinile, începură să simtă. 

Printre cei dintâi din Maui care remarcaseră trepidaţia solului 
au fost tehnicienii care aveau grijă de reţeaua de telescoape de 
pe vârful muntelui Haleakala. Computerele lor erau anume 
programate să-i avertizeze asupra activităţilor vulcanice. In 
ciuda blocurilor masive de beton pe care se aflau telescoapele și 
a amortizoarelor ce sunt proiectate pentru a le proteja chiar și 
împotriva celor mai slabe oscilaţii, vibrația terestră înseamnă 
pur și simplu dezastru pentru activitatea de observare a 
universului. 

Când pământul se mișcă, nimic nu-l poate opri. 

lar observaţiile astronomice se opresc imediat. 

Phil Howell era nervos. Experienţa îi spunea că aceste vibrații, 
aproape sigur, aveau să continue, cel puţin în următoarele 
câteva zile. Asta însemna că s-a zis cu observarea unei 
îndepărtate stele din Galaxia Whirlpool, aflate la cincisprezece 
milioane de ani-lumină. 

Howell era fascinat din două motive. Primul era acela că 
steaua părea a fi sursa unui semnal pe care diversele 
radiotelescoape începuseră a-l recepționa de vreo câţiva ani și 
de-abia acum începuse să pună cap la cap informaţiile disparate 
pentru a-și face o idee despre ce-ar fi putut să însemne. 

Celălalt motiv al interesului lui Phil Howell era că steaua 
respectivă se transforma într-o nova. Semnalul radio, aproape 
sigur, avea până la urmă să dovedească faptul că anticipa 
iminenta distrugere a stelei. 

Acum însă computerul îl alertase că activitatea din centrul 
pământului avea să-i amâne observarea cerului pentru o 
perioadă nedeterminată. Lăsând computerele să-și continue 
munca de analizare a diverselor semnale radio, el decise să-și ia 
liber restul zilei, să urce în automobil și să meargă la șantierul 


59 


despre care Rob Silver îi împuiase capul în ultima lună. 
Descoperirea lui Rob era foarte tentantă; însă și mai tentantă 
era șansa de a o întâlni pe Katharine Sundquist, femeia de care 
Rob Silver era fascinat la fel de tare, pe cât era el de steaua lui. 
Lăsând computerele să aibă grijă de univers, încuie biroul și o 
porni spre Hana. 

e 

Clic! făcu obturatorul aparatului de fotografiat, avansul 
automat al filmului băzâi și Katharine își mai schimbă un pic 
poziţia, neluând în seamă nici muștele care roiau în jur și nici 
transpiraţia care-i șiroia pe faţă, lăsând dâre murdare. Din cauza 
orelor pe care le petrecuse aplecată deasupra craniului - acum 
complet excavat - o dureau toate oasele, dar nu-i păsa de 
durere, cum nu se sinchisea nici de muște sau de zăpușeală. 

Era important să facă fotografiile și să aibă dovada poziţiei în 
care craniul și restul scheletului fuseseră descoperite. 

Apăsă din nou butonul aparatului fotografic. 

Clic! 

Un alt zumzet, o altă schimbare dureroasă a poziţiei. 

Altă fotografie. 

Alt document care, în ultimă instanţă, va demonstra că, deși 
ceea ce dezgropa i se părea fără nicio noimă, fusese totuși găsit 
în exact cutare poziție din exact cutare loc. 

Trecuseră deja două zile de când muncea la excavaţie, 
scobind cu atenţie depunerile pentru a scoate la lumină 
rămășițele, fără să aibă încă nici cea mai mică idee când fusese 
îngropat corpul. Din ce văzuse până acum putea fi un an sau 
zece, sau o sută. 

O mie de ani? Patru mii? În mod cert nu mai mult de atât, 
fiindcă nu existaseră oameni în Maui - și nicăieri altundeva în 
Hawaii - înainte de acea dată, și niciun animal în afară de om nu 
construia vetre de foc. 

In mod neîndoielnic așezarea avea mult mai puţin de o mie de 
ani - probabil câteva sute, dată fiind adâncimea relativ mică la 
care fuseseră descoperite osemintele. 

Refuzase să fie ajutată de echipa lui Rob la scoaterea la 
suprafață a scheletului, repartizându-le lor zona din jurul vetrei 
rudimentare. Dar și aceasta era încă neatinsă. Hotărându-se să 
lucreze la schelet mai întâi, Katharine porunci imediat 
acoperirea vetrei și declararea ei zonă interzisă. Pe măsură ce 


60 


dezgropa oasele, le fotografia în fiecare fază a excavării până 
când ajunse să fie mulţumită că obținuse un set complet de 
mărturii documentare privind recuperarea lor. După ce le va 
putea duce într-un laborator, se va simţi mai ușurată și își va 
putea concentra atenţia asupra vetrei. 

„Vreau ca fiecare strat să fie izolat, îi explicase ea lui Rob. 
Chiar dacă pentru asta va trebui să le curăț milimetru cu 
milimetru.” 

„Ce crezi că avem aici?” o întrebase Rob, dându-și seama că 
ea vorbise serios când spusese că vrea să facă toată excavaţia 
cu mâna ei. 

Prima oară când îi pusese această întrebare, Katherine n-avea 
niciun răspuns. Se bazase doar pe instinct - acea intuiţie 
născută din experienţă care-i spunea că n-avea să mai vadă 
niciodată vreun asemenea șantier arheologic. 

Pe măsură ce dezgropa craniul, motivele ei de a nu-i spune lui 
Rob ce credea se schimbaseră. 

Adevărul era că lucrul la care se gândea era absurd. 

Când văzuse prima dată craniul fusese clar că era vorba de 
un soi de primat. Dar și acest lucru era destul de straniu, fiindcă 
ea știa prea bine că nu exista niciun primat originar din Hawaii. 

In plus, localizarea era problematică: n-ai să găsești niciun 
cimpanzeu ori gorilă - de fapt, nicio altă specie de maimuţă - în 
imediata apropiere a unei vetre de foc. In afara cazului când 
cineva ucisese animalul și-l lăsase acolo. 

Era un scenariu, care după părerea ei era posibil, dar puţin 
probabil din cauza locului. 

Insă pe măsură ce excava, curăţând cu răbdare craniul cu 
ajutorul instrumentelor dentare și al periilor, începu să-și dea 
seama că nu semăna deloc cu un primat. 

De fapt, aducea cel mai bine cu unii dintre primii hominizi. 

Ceea ce, desigur, era imposibil. 

Mai întâi, pentru că nu existaseră hominizi în Hawaii. 

In al doilea rând, această zonă nici nu existase în epoca 
primilor oameni. 

Prin urmare, craniul trebuia să fie altceva. Orice-ar fi fost, era 
hotărâtă să facă un raport științific perfect, în care să-și susțină 
concluziile la care va ajunge în cele din urmă. 

Mai făcu încă o fotografie, așteptă să se deruleze filmul, apoi 
se ridică, se întinse și trase adânc aer în piept, strâmbându-se 


61 


când simţi miasma de sulf care astăzi se răspândise deasupra 
șantierului arheologic mai puternic decât până atunci. Tocmai își 
reîncărca aparatul fotografic atunci când auzi glasul lui Tom: 

— Kath? Avem un oaspete care dorește să te vadă! : 

Ridicându-și ochii, Katharine îl văzu pe Rob în luminiș. In 
spatele lui se mai afla un bărbat cam de aceeași vârstă cu Rob. 

— Acesta e Phil Howell. E șeful astronomilor de pe vârful 
muntelui. Phil, ea e Katharine Sundquist. 

Phil Howell păși înainte, întinse mâna, apoi ridică din 
sprâncene în clipa când îi ajunse la nas un iz de ouă clocite. 

— Dumnezeule, cu ce faceţi excavaţiile, oameni buni, cu acid 
sulfuric? 

Katharine scutură din cap: 

— Sunt doar niște sedimente în jurul unui crater vechi. Dar azi 
parcă s-a mai înrăutățit mirosul. 

Astronomul se încruntă: 

— Hm, ești sigură? 

Ceva în tonul lui activă alarmele interioare din capul lui 
Katharine. 

— Așa cred, spuse ea. Presupun că trebuie să fie ceva în 
legătură cu ploaia de azi-dimineaţă. 

— Sau poate cutremurele au deschis o pungă de gaze, replică 
Howell. 

Privirea lui Katharine se îndreptă îngrijorată spre Rob. 

— Cutremure? îngână ea. Ce vrea să zică? 

— Vulcanul, spuse Phil Howell, mai înainte ca Rob să-i 
răspundă. Se pare că e gata din nou să erupă. 

Katharine simţi că i se oprește inima în loc și se uită din nou la 
Rob: 

— Ai zis că e stins! 

— Și este, o asigură Rob. El se referă la Kilauea de pe Insula 
Mare. După expresia de pe faţa ei își dădu seama că nu era 
convinsă. Spune-i tu, Phil! E limpede că pe mine nu mă crede. 

Katharine îl ascultă în tăcere pe Phil Howell explicând 
mișcările vulcanice de sub Insula Mare. 

— Și aici nu e vorba numai de cutremure, încheie el. Dacă, 
într-adevăr, se hotărăște să scuipe, atunci emană în atmosferă o 
cantitate atât de mare de praf, încât nu se mai poate vedea 
absolut nimic chiar dacă suporturile pe care se află telescoapele 
sunt nemișcate. Făcu o pauză. Și să mai spună cineva că 


62 


vârfurile munţilor sunt cele mai bune locuri pentru instalarea 
telescoapelor! 

Katharine nu mai răspunse, dar când începu să-i prezinte 
astronomului șantierul arheologic, se trezi uitându-se spre râpa 
ce marca vechiul crater vulcanic. Pierdută aproape cu totul sub 
abundenta vegetaţie a pădurii tropicale, arăta, în mod cert, 
destul de inofensiv. 

Încercând să se concentreze la ce se discuta, se gândea 
întruna la mirosul de sulf care devenise tot mai puternic. 

Să le pomenească de asta lui Rob și lui Phil? Dar nu, ei nu 
păreau preocupați. 

Trebuie să fi fost doar rodul propriei imaginaţii. 

Nu se putea să fie altminteri. 

e 

Ostilitatea pe care o simțise la cei doi băieți din autobuz îl 
urmări pe Michael toată ziua. Oriunde se afla, ei păreau a fi 
acolo, întotdeauna împreună, întotdeauna observându-l. In 
timpul pauzei dintre ultimele două ore, îl trântiseră de un dulap 
din vestiare. 

„Încă o oră, mormăise cel mai corpolent și o să fi mort, 
haole!” Cu toate astea, până acum nu încercaseră nimic, iar, 
dacă aveau cumva de gând să-l aștepte după cursuri, aveau să 
aștepte cam multișor, fiindcă astăzi Michael avea să facă ceva 
ce nu mai făcuse niciodată. Astăzi, pentru prima dată în viaţa 
lui, avea să lupte pentru o echipă. 

Se decise în timpul orei de sport. Toată ziua își controlase 
respiraţia și nu întâmpinase niciun fel de probleme. De fapt, se 
simțea mai bine ca oricând. 

„Așteaptă numai”, îi spuse Josh Malani în timp ce alergau 
împreună pe pista de atletism. „Câteodată alizeele nu mai suflă, 
și atunci încep să ardă câmpurile de trestie de zahăr, și muntele 
din Insula Mare erupe. Omule, atunci poţi muri sufocat de la 
gazele emanate!” 

Dar respiraţia lui fusese profundă și ușoară, și chiar după ce 
alergase trei tururi de pistă abia dacă se resimțea. Așa că în 
clipa când văzu orarul de antrenament al echipei de atletism 
afișat în avizierul de la vestiare, se hotărî. Azi era ziua. 

Acum, după ce sună clopoțelul și se termină și ultima oră, în 
loc să se îndrepte spre staţia de autobuz - și spre cei doi bătăuși 
- Michael se îndreptă în direcție opusă, spre vestiare. 


63 


Dezbrăcându-se de haine, își puse șortul încă jilav de la ora 
de educaţie fizică din acea dimineaţă. Își înnodă cu grijă 
șireturile, atent să nu le strângă prea tare și-n felul ăsta să 
înceapă să i se umfle picioarele încă înainte de a apuca să se 
încălzească, după care părăsi vestiarul și o apucă în pas alert 
spre teren, unde echipa de atletism își începuse deja exercițiile 
fizice de încălzire. 

Oare să se ducă direct la ei sau să-și facă încălzirea de unul 
singur? 

Ce se întâmpla dacă mergea cu ei și pe urmă nu prindea 
echipa la selecționare? Mai bine era să facă doar vreo câteva 
ture în jurul terenului. 

Terminase primul tur și parcurse vreo treizeci de metri dintr-al 
doilea când, brusc, simţi-n coaste, pe dreapta, o lovitură 
puternică de cot. 

— Şi, ia zi, bă, ce faci tu aici? rosti o voce familiară. 

Michael aruncă o privire în lateral fără a-și întoarce însă capul. 
Era vlăjganul cel mai înalt din cei doi din autobuz. Și era 
îmbrăcat în echipament de atletism. 

Fără să sufle un cuvânt, Michael continuă să alerge. 

Celălalt băiat, cu vreo cincisprezece centimetri mai înalt decât 
Michael, își reduse ritmul cât pentru a și-l regla după cel al lui 
Michael. 

— Ce-i, căcăciosule, nu poți să vorbești? 

Michael rămase tăcut, dar continuă să alerge, concentrându- 
se numai la ritm, hotărât să nu-l modifice și nici să-și întrerupă 
fuleul. Dacă individul avea să-l azvârle afară de pe pistă, asta 
era. Dar n-avea de gând să abandoneze. 

Treceau acum prin ultima turnantă. Când Michael rupse ritmul 
și, în pas normal, se îndreptă spre antrenor, celălalt băiat 
continuă mai departe, întețindu-și tempoul cu o ușurință care-l 
făcu pe Michael să se întrebe dacă nu cumva ar fi fost mai bine 
să se ducă la vestiare, să facă un duș și să plece acasă. Apoi îl 
văzu pe celălalt băiat din autobuz cu buzele strâmbate într-un 
rânjet dispreţuitor, de parcă tipul i-ar fi citit exact gândurile în 
acea clipă. 

Michael își dădu foarte bine seama că, dacă părăsea acum 
terenul, toate zilele de-acum și până la întoarcerea în Bailey 
High aveau să fie un coșmar. Trăgând adânc aer în piept, se 
apropie de antrenor. 


64 


— Mă numesc Michael Sundquist, spuse el. Vreau să fac parte 
din echipă. Simţi privirea antrenorului cântărindu-l și citindu-i 
imediat îndoielile. Sunt sprinter. 

— Cred că-mi pot da seama și singur ce poţi, spuse 
antrenorul. Echipa, cu excepţia unui singur om care mai alerga 
încă pe pistă, izbucni în râs, iar Michael încercă să nu ia în 
seamă fierbinţeala care-i încingea obrajii. Dar când el nu se 
clinti la auzul vorbelor, antrenorul o lăsă mai moale. Bine, ce 
vrei să încerci? 

— O sută de metri plat sau două sute. 

— Ce-ai zice de patru sute? îl întrebă antrenorul. 

Michael își mușcă buza, apoi se decise că era mai bine să 
spună adevărul. 

— Am avut astm. Nu sunt sigur că aș putea să rezist atât. 

Antrenorul ridică o sprânceană, dar, când vorbi, vocea nu 
trăda nicio judecată. 

— Bine. Îţi spun eu când să pornești. Scoțând din buzunar un 
cronometru, îl potrivi, apoi i-l întinse celui de-al doilea dintre 
băieții din povestea cu autobuzul. Când cel care făcea 
cronometrarea ajunse la semnul ce marca o sută de metri în 
lungul pistei, antrenorul îi făcu semn lui Michael, care se afla la 
blocstarturi. 

— Pe locuri! 

Michael se lăsă pe vine, așezându-și talpa piciorului stâng pe 
blocstart. 

— Fiţi gata! 

Michael se încordă, pregătit pentru ultima comandă de start a 
antrenorului. 

Și așteptă. 

Ce Dumnezeu se petrecea? Nu cumva antrenorul glumea pe 
socoteala lui? Picioarele începură să-l doară. Cu fălcile strânse și 
cu toți mușchii încordaţi, aștepta cu genunchiul puţin ridicat 
deasupra pistei. Piciorul stâng era încă lipit de blocstart, 
tensionat și gata de detentă. Apoi, în momentul când auzi pași 
apropiindu-se din spate, înţelese. 

Așa cum se aștepta, exact când individul care-l înghiontise-n 
coaste cu câteva minute în urmă trecu prin dreptul lui, 
antrenorul strigă: 

— Start! 


65 


Când Michael ţâșni, văzu că vlăjganul se afla deja în față, 
mărind ritmul. Frumos, nimic de zis! Nu numai că acum trebuia 
să încerce să prindă din urmă pe cineva care beneficiase de 
start lansat și care era și mai mare, dar mai trebuia și să ducă 
trena, înghițind praful! 

Ei bine, dacă ăsta era jocul pe care-l voiau, foarte bine! 

Umplându-și până la refuz plămânii cu aer, Michael zvâcni 
înainte, din doi pași atingându-și ritmul obișnuit, după care 
începu să accelereze cât putea. 

După vreo zece pași realiză că alergătorul din faţă nu mai 
putea mări distanţa dintre ei. 

De fapt, aceasta se micșora. 

Apoi auzi o voce strigând din tribună și, când se uită o clipă 
într-acolo, îl zări pe Josh Malani ţopăind și ţipând întruna: 

— Haide, Mike, haide! 

Strângând din pumni ca pentru a-și stoarce și ultima picătură 
de energie, Michael se concentră să reducă handicapul. După ce 
alergaseră patruzeci de metri, nu mai erau decât patru între ei. 

La șaptezeci de metri, Michael se afla la numai treizeci de 
centimetri în spate. 

Ajunse umăr la umăr cu celălalt alergător la optzeci de metri, 
iar când trecu linia de sosire avea cel puţin un metru avans. 

Încetinind, așteptă consecinţele. Tipul îl ura deja fie și numai 
din cauza culorii pielii, iar acum îl mai și învinsese în fața 
amicilor săi. Minunat! 

Josh Malani coborâse din tribună și alerga spre pistă. 

— Bravo, Mike, l-ai făcut să înghită praf! 

Fără veste, tipul pe care tocmai îl întrecuse și care adineaori 
arăta de parcă ar fi fost gata să-i zdrobească mutra lui Michael 
se opri-n loc pradă confuziei. 

— Tu ești Mike Sundquist? îl întrebă el. 

— Michael! sări Josh imediat. Nu suportă să-i spună cineva 
Mike. 

— Aha, de aia-i spui tu Mike, făcu tipul cu cronometrul. 
Credeam că el te-a scos din recif. 

— Chiar el m-a scos. 

— Atunci arată-i puţin respect! Se întoarse spre Michael: Dacă 
Malani te supără, spune-mi mie. Ani de zile am tot vrut să-l bat 
de să se cace pe el, dar e prea pipernicit ca să-mi pun mintea cu 
el. E chiar mai mic decât tine. Dar nu poate să alerge! 


66 


Michael nu știa ce să mai creadă. Ce se petrecea? 

— Cum ai făcut? îl întreba învinsul. Doamne sfinte, omule! 
Când ai pornit tu, aveam zece metri în faţă și alergam cu viteză 
maximă! Punându-și brațul pe după umerii lui Michael se 
îndreptă spre antrenor și spre restul echipei strigându-i celui 
care cronometrase cursa: Hei, Rick, cât a scos pe sută? 

— Puțin peste unsprezece secunde, răspunse Rick. 

— Asta înseamnă cu o secundă sub cel mai bun timp realizat 
vreodată de noi, spuse celălalt. La curse lungi mă descurc, dar 
la astea de viteză, nu. 

Michael îi aruncă o privire neîncrezătoare: 

— Credeam că o să mă faci să mănânc rahat! 

Vlăjganul rânji: 

— Asta se întâmpla pe vremea când nu erai decât un împuţit 
de haole. Eu sunt Jeff Kina. Îi întinse mâna, apoi se întoarse 
pentru a striga spre antrenor: Hei, domnule Peters, e în echipă, 
nu-i așa? 

— El e, dar nu știu câtă vreme ai să mai fii tu. Cum de ai fost 
învins de cineva mai scund cu cincisprezece centimetri, când 
mai aveai și avantajul unui start lansat? 

Jeff Kina izbucni într-un hohot de râs zguduitor: 

— Hei, nu pot să fac chiar totul, nu? Ce nu pot să fac eu va 
avea grijă Michael să facă, iar anul ăsta o să-i învingem pe toți. 
Corect? 

Pentru prima oară, Michael începu să creadă că, la urma 
urmelor venirea în Maui nu fusese o idee chiar atât de rea și 


când, o oră mai târziu, suna acasă - după primul lui 
antrenament de atletism - nici măcar nu se mai sinchisi să se 
prefacă. 


— Eu sunt, mami, spuse el când robotul telefonic se declanșă. 
la ghici! Am reușit! Am fost primit în echipa de atletism! Îţi dai 
seama? Am reușit! Se opri o clipă, după care turui mai departe, 
cuvintele  revărsându-se într-un torent de entuziasm: Am 
cunoscut câţiva băieţi grozavi. În afară de unu' care... dar se 
opri pentru a schimba vorba. N-avea rost s-o îngrijoreze pe 
maică-sa pârând că dimineaţă cineva îl ameninţase cu bătaia; 
și-apoi chestiunea era oricum depășită: Oricum, o să ieșim 
undeva cu Josh și cu alţi tipi din echipă, la Kihei la un 
hamburger, la un film ceva, să sărbătorim. Pe la zece jumate am 
să fiu acasă - poate unsprezece. Nu-i așa că-i minunat c-am 


67 


reușit? Pa! Închizând telefonul, Michael rânji spre Josh Malani și 
la Jeff Kina care-l așteptau lângă ușă: Unde sunt ceilalți? 

— S-au cărat deja, îi spuse Josh. 

— Atunci să mergem! spuse Michael înșfăcându-și geanta de 
școală. Ştie cineva ce filme rulează? 

Dar pe când părăseau vestiarul și se îndreptau spre parcare, 
Josh Malani veni cu o altă idee - una care nu avea nimic de-a 
face cu filmele. Ascultându-l, Michael simţi cum începe să i se 
pună un nod în stomac. 

Una dintre cauze era, știa prea bine, emoția provocată de 
ideea propusă de Josh. 

Dar cealaltă era frica. 

— Scufundare de noapte? întrebă el, azvârlindu-și geanta de 
școală în Chevrolet-ul lui Josh. Nu e periculos? 

Josh rânji spre el: 

— Un pic, poate. Dar ce dacă? Are să-ţi placă! 

„Poate c-ar trebui s-o sun iar pe mami, reflectă Michael pe 
când se urca împreună cu ceilalţi doi băieţi în camioneta 
ruginită a lui Josh. Poate c-ar trebui să-i spun ce facem cu- 
adevărat. La urma urmei, dacă s-ar întâmpla ceva... 

Las-o baltă, își spuse el. Și așa își face tot timpul numai griji!” 


68 


e CAPITOLUL VII 


— Eşti sigur că e o idee bună? întrebă din nou Michael. 

El, Josh Malani, Jeff Kina și alţi doi tipi din echipa de atletism - 
Rick Pieper și cineva pe nume Kioki al cărui nume de familie nu 
și-l amintea - înfulecaseră niște hamburgeri, cartofi prăjiţi și 
Coca-Cola într-un local, pe nume „La Peggy Sue”. În timp ce 
mâncau, Josh explică modul în care se va face echiparea de la 
magazinul cu articole subacvatice al lui Kihei Ken: 

— Acesta își lasă cheile sub butoiul de după ușa din spate. 

— Și care-i legătura? întrebă Michael, deși începuse de pe 
acum să-l cunoască pe Josh suficient de bine pentru a fi sigur că, 
oricât de ciudată ar fi fost lipsa de logică a prietenului său, el 
avea să știe cum s-o facă să sune rezonabil. 

— Ken e prietenul meu și n-ar avea nimic împotrivă. 

— De ce nu-l suni, pur și simplu, să-i ceri voie? întrebă 
Michael pentru a se alege doar cu una dintre acele căutături 
tipice de dispreţ absolut. 

— Pentru Dumnezeu, el nu e pe insulă! E la Lanai și până 
mâine n-o să se întoarcă. Haide, Mike, nu mă sâcâi! Eu sunt cel 
mai bun prieten al tău. 

— Și pe deasupra și nebun, îi reaminti Michael. 

Zâmbetul afabil al lui Josh se lăţi: 

— Nimic nou. Dar tu ești totuși cel care mi-a salvat viaţa, așa 
că n-am să ma apuc tocmai eu să-ţi fac viața grea, n-am 
dreptate? 

In momentul acela, logica finală păruse impecabilă. Acum 
însă, când se afla chiar lângă ușa din spate a magazinului de 
articole subacvatice al lui Ken împreună cu trei inși pe care abia- 
i cunoscuse în după-amiaza aceea și un singur prieten bun care 
era - după părerea tuturor celor ce-l cunoscuseră mai multă 
vreme decât Michael - un ţicnit cu acte în regulă, nu mai era 
chiar atât de sigur. 

Dacă activau o alarmă? 

Dacă erau prinși? 

Dacă erau duși la închisoare? 


69 


Dar chiar când întrebările roiau prin capul lui Michael, Josh 
Malani subtiliză cheia de sub butoiul din spate, deschise ușa și 
aprinse lumina. 

— lisuse Hristoase, Josh! Stinge lumina! strigă Jeff Kina. 

— De ce? întrebă Josh. Nu facem nimic rău. Hai, intrați și 
ajutaţi-mă să găsesc lucrurile de care avem nevoie. 

Nu dură nici pe departe atât de mult pe cât crezuse Michael: 
în zece minute în bena camionetei lui Josh se afla suficient 
echipament pentru toţi cinci. Dar când Jeff Kina începu să 
încarce buteliile, scoase o înjurătură. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Michael. 

— Nu avem decât o singură butelie plină, spuse Jeff. Băieți, 
știe vreunul dintre voi cum se acţionează compresorul? 

Toţi negară și ridicară din umeri a neputinţă, iar Michael simţi 
o clipă de ușurare crezând că, poate, asta însemna renunțarea 
la escapadă. Dar tocmai când se pregătea să le sugereze să 
ducă echipamentul la loc, Josh descoperi cinci butelii pe un raft 
de lângă ușa care separa depozitul din spate de magazin. Noii 
lui prieteni duseră patru dintre ele la camionetă împreună cu 
butelia din primul lot, după care băieţii urcară și ei. 

O luară spre sud, pe șoseaua Kihei prin Wailea și pe lângă 
Plaja Makena. Drumul se îngustă și deveni denivelat. În cele din 
urmă, ajunseră la un golfuleț unde apa scânteia sub razele lunii 
pline. Michael începu să se destindă, apoi înţelese că Josh n- 
avea de gând să oprească. 

— Ce nu ţi-a plăcut la golfuleţul ăla? îl întrebă peste umăr. 

Chiar și pe întuneric laguna părea rezonabilă din punct de 
vedere al siguranţei. 

— LaPerousse? întrebă Josh. Aia-i pentru turiști. Noi mergem 
la acvariul cu caras auriu. 

Merseră mai departe spre sud. Desișurile de kiawe ce 
străjuiau ambele părţi ale drumului cedară locul unui teren care, 
la prima vedere, i se păru lui Michael a fi o imensă câmpie 
proaspăt arată, întinsă pe sute de hectare de-o parte și de alta a 
drumului. Apoi realiză că, de fapt, ceea ce-avea înaintea ochilor 
nu era deloc o câmpie: era doar lavă uscată. 

Dezolant - pe ea nu creștea absolut nimic. În întuneric 
răspândea ceva atât de malefic, încât simţi că-l cuprind fiorii, în 
ciuda atmosferei calde. 


70 


Avansaseră adânc în câmpia de lavă când Josh trase 
camioneta pe dreapta, într-un spaţiu de parcare îngust. 

Michael se uită în jur fără a vedea nimic altceva decât un vast 
deșert de lavă. 

— Unde-i acvariul cu peștișorul de aur? întrebă el. 

— Unde se termină lava, îi spuse Josh. E o cărare un pic mai 
încolo, dar aici e cel mai apropiat loc de parcare. Practic, nimeni 
nu știe despre el. 

Cei cinci băieţi se dădură jos din furgonetă, își luară buteliile 
în spinare și-n mâini sacii pe care-i umpluseră cu regulatoare de 
aer, vizoare, labe și veste de salvare. Josh îi conduse vreo două 
sute de metri, apoi păși peste o țeavă care mergea paralel cu 
drumul asfaltat. 

— Ce-i asta? întreba Michael. 

— O ţeavă de apă, îi spune Jeff Kina. E prea greu de îngropat 
în lavă, așa că o lasă la suprafaţă imediat lângă drum. 

Işi croiau drum de-a dreptul prin câmpia de lavă, dar Michael 
nu văzu nicăieri ceva care să semene cu o cărare până în 
momentul când ajunseră la un panou care-i avertiza să nu facă 
acolo tabără în timpul nopţii. 

— Asta chiar e o cărare? întrebă el înaintând cu greu printre 
niște brazde de lavă solidificată, ce arătau suficient de ascuţite 
cât să se taie în ele, fie și numai dacă le-ar fi atins. 

— Tocmai ăsta-i șpilu', îi explică Josh. Dacă nu știi exact unde 
e, n-ai cum s-o găsești. 

— Eu știu unde e, însă de cele mai multe ori nu pot s-o 
găsesc, bombăni Rock Pieper. Ultima oară când am venit aici 
era cât pe-aci să rămân fără picioare. 

— Termină cu prostiile, îi spuse Kioki. E floare la ureche! Apoi, 
o clipă mai târziu se dezechilibră, întinse instinctiv mâna pentru 
a se sprijini și scoase un țipăt de durere: Fir-ar să fie! Nu pot s-o 
sufăr! 

— Atunci întoarce-te și așteaptă în camionetă, îi spuse Josh. 

— Vezi să nu! se stropși Kioki. N-am nimic. 

Patruzeci de minute mai târziu ajunseră la o mică lagună care 
era aproape complet închisă de un istm lung de lavă ce o 
proteja de apele oceanului. In vreme ce golfuleţul se întindea 
perfect liniștit, la nici șapte metri mai departe, valurile asaltau 
nedomolite braţul de rocă protectoare. Era ca și cum un animal 
flămând încerca să-și scoată prada din adăpostul unei scorburi. 


71 


Valurile mugeau și arteziene furibunde de spumă ţâșneau spre 
înaltul cerului ca picăturile de salivă ce anticipau ospăţul bestiei. 
Vreme îndelungată Michael privi spectacolul întrebându-se câtă 
siguranţă putea oferi acel bazin. 

— Nu-ţi face probleme, îi spune Josh Malani, ghicindu-i încă o 
dată gândurile. Bazinul nu are decât un singur canal și acesta se 
află în partea cealaltă, în zona de adăpost. Aproape că nu există 
niciun curent submarin, iar eu am să fiu la doar câţiva metri 
distanţă de tine. În ordine? 

Michael încuviinţă, încă nesigur dacă voia să intre în apa ce 
părea a se fi întunecat și mai mult chiar sub ochii lui. Își spuse 
că de vină era numai imaginaţia lui, fiindcă luna strălucea la fel 
de tare ca și până atunci. Ceilalţi începuseră deja să se dezbrace 
și, în curând, toţi erau în pielea goală, ajutându-se unul pe altul 
să-și fixeze în spinare tuburile de oxigen și să-și potrivească 
regulatoarele de aer. Apoi unul câte unul intrară în lagună până 
când numai Josh și Michael mai rămaseră pe mal. 

— Vrei să renunţi? îl întrebă Josh. 

Nu mai era nimic batjocoritor în vocea lui și Michael ghici că, 
dacă el se hotăra să renunţe din cauza fricii, Josh avea în mod 
cert să-i facă pe ceilalţi băieţi să creadă că fusese ideea lui să 
rămână pe uscat. De fapt, bănuia că Josh ar fi fost în stare chiar 
să-și zdrelească picioarele în lavă, dacă ar fi considerat că asta 
i-ar fi convins pe toţi că Michael nu și-a pierdut curajul. 

Se mai uită încă o dată la apă, apoi îl lovi ușor pe Josh în 
umăr: 

— Să mergem, spuse el. 

Merseră de-a-ndăratelea până când apa le ajunse la brâu, 
apoi Michael își verifică din nou regulatorul, se lăsă în jos, se 
întinse și se rostogoli. 

Apa se închise în jurul lui, și, cum se întâmplase și la prima 
scufundare, lumea se schimbă. 

Nu semăna deloc cu scufundarea pe timp de zi. Nu mai era 
nici măcar o rază de soare și, o dată cu ele, dispăruseră și 
culorile fosforescente ale coralilor și ale peștilor. Acum apa era 
străbătută de lumina argintie a razelor lunii, iar peștii care 
zvâcneau încoace și-ncolo printre umbrele lagunei păreau a fi 
mai mult niște strigoi. Ici-colo luminau creaturi fosforescente și 
când și când câte un pește scânteia sub razele lunii reflectate în 
solzii lui. 


72 


Josh Malani aprinse lanterna subacvatică și totul se schimbă 
încă o dată. Oceanul se însufleți cu creaturi atrase de lumină, iar 
apa care cu numai o clipă în urmă părea populată doar de 
fantomatice umbre plutitoare se transformă într-un ametitor 
caleidoscop de pești-chirurg, pești tropicali de coral și pești- 
fluture. Dincolo de conul strălucitor care ţâșnise din lanterna lui 
Josh, nu exista decât întuneric ca de cerneală și, brusc, Michael 
își dori ca Josh să nu fi aprins deloc lanterna. Tocmai voia să-i 
facă semn lui Josh s-o stingă, când o formă de dimensiuni mari 
alunecă în lumină, speriindu-l puţin pe Michael înainte de a-și fi 
dat seama că era o broască ţestoasă. Țestoasa înota grațios 
spre ei, se scăldă în lumină preţ de vreo câteva clipe, apoi se 
întoarse dispărând în întunericul din jur. Apropiindu-se de Josh, 
Michael îi făcu semn să o stingă și, o clipă mai târziu, amândoi 
băieții erau cufundați într-un întuneric absolut. 

Vederea de noapte a lui Michael îi reveni încet sub lumina 
lunii filtrată prin perdeaua de întuneric. Alături de Josh, care 
înota chiar în faţa lui, Michael aluneca prin apă simțindu-se 
plăcut izolat de lumea aflată dincolo de laguna de cristal. 
Adâncimea apei nu depășea cinci metri și chiar în lumina slabă a 
lunii fundul se distingea clar. Tentaculele anemonelor se 
unduiau delicat în apa aproape necilintită, iar ţepii întunecaţi ai 
aricilor-de-mare se iveau din orificiile în lavă. 

Timpul părea a se scurge mai lent când pe lângă el pluteau 
siluetele fantomatice ale peștilor. 

Un melc-de-mare gigantic se târa pe fundul acoperit cu lavă al 
lagunei, cu antenele întinse și cu mantia acoperindu-i parţial 
cochilia strălucitoare. Michael plonjă mai adânc, cu intenţia de a 
se uita la melc mai de aproape, când altceva îi atrase atenţia. 

In lavă era o crăpătură din care ieșea ceva afară. 

Michael schimbă direcţia, apropiindu-se de acea fisură, apoi 
recunoscu ceea ce vedea. 

O murenă! Șirurile ei de dinţi ascuţiţi scânteiau în lumina lunii 
în timp ce își închidea și-și deschidea ritmic maxilarul. 

Atent, străduindu-se să se miște lent pentru a nu tulbura 
murena, Michael se apropia centimetru cu centimetru. 

Murena, văzându-l venind, își deschise larg fălcile. Tot corpul 
ei se încordă. 

Aștepta, observând, gata să atace. 


73 


Josh Malani înota la vreo doi metri sub nivelul apei urmărind o 
caracatiţă care părea a se uita drept la el. De două ori încercase 
să atingă micul cefalopod, dar de fiecare dată acesta se ferise, 
iar Josh avusese senzaţia stranie că micuța creatură se simţea la 
fel de ciudat ca și el în apa luminată de lună. Adevărul era că ar 
fi dorit să aprindă din nou lanterna, chiar și numai pentru a 
retrăi sentimentul de familiaritate pe care coloritul viu al peștilor 
și al coralilor i-l dădeau. În întuneric însă era ca și cum ar fi 
rătăcit printr-un cimitir: era sigur că în lagună nu se afla nimic 
care-ar fi putut să-i facă vreun rău, dar fie și numai umbrele din 
apă erau de ajuns să-i mărească nervozitatea. Așa că la cea 
dintâi atingere pe care-o simţi, fu atât de speriat, încât aproape 
că smuci de cordonul de siguranţă. 

Apoi își dădu seama că trebuia să fie Michael cel care-l 
înștiinţa că e cu el. 

Apoi veni a doua atingere. 

Dar nu delicată, ca prima, ci ascuţită - ca și cum niște gheare 
i-ar fi sfâșiat coastele. 

Dând înapoi din reflex, Josh rezistă încă o dată ispitei de a 
trage cordonul de urgenţă care avea să descarce cartușul de 
bioxid de carbon și să-i umfle vesta de salvare, pentru ca apoi 
să-l propulseze la suprafaţă. Forţându-se să nu cedeze în faţa 
panicii care-l străfulgerase când fusese atins, se răsuci în apă, 
căutând sursa atacului. 

La început nu văzu nimic. Apoi zări cu colțul ochiului o siluetă 
care se îndrepta spre el. O clipă simţi din nou cum îl cuprinde 
panica. Atunci își dădu seama a cui siluetă se întrevedea. 

O broască ţestoasă! Nimic altceva decât ţestoasă, întoarsă ca 
să mai privească o dată creaturile ciudate care-i invadaseră 
spaţiul. Probabil era aceeași pe care el și Michael o văzuseră cu 
puţin timp în urmă. 

Michael! 

Unde era? Josh se uită rapid de jur împrejur, dar nu văzu nici 
urmă de prietenul său. Fusese chiar acolo, în spatele lui, la nici 
doi metri în dreapta! 

Sau nu? 

Brusc își aduse aminte de caracatiță. Oare cât timp o 
observase? Sub apă aveai tendinţa de a pierde noțiunea 
timpului; toți păţeau asta. lar întunericul nu făcea decât să 


74 


înrăutățească lucrurile. Fir-ar să fie! Oare cât să fi trecut de 
când îl văzuse ultima oară pe Michael? 

Acum Josh se agita frenetic prin apă, căutând să dea de 
Michael. Ce-o fi fost în capul lui să-l care pe Michael după el în 
miezul nopţii? Simplul fapt că Michael reușise să-l scoată din 
recif nu-l făcea un expert în scufundări! Ar fi trebuit să se 
gândească mai bine la asta. Și, cu siguranţă, n-ar fi trebuit să-l 
scape din ochi nicio clipă. 

Aprinse lanterna și o plimbă de jur împrejur. 

Nimic. 

Acum îndreptă fasciculul în jos, măturând fundul în lung și-n 
lat, rugându-se ca în clipa când razele aveau să-l descopere pe 
Michael în întuneric, el să mai miște, nu să... 

Înainte de a-și fi dus gândul la bun sfârșit, îl văzu. 

Michael se afla la șase-șapte metri spre stânga și la trei metri, 
trei metri și jumătate mai jos. Și se mișca. 

Liniștit acum, că-l descoperise pe Michael, trase automat o 
gură de aer și se îndreptă să verifice dacă prietenului său nu i se 
întâmplase ceva. 

Numai că presiunea normală din regulator dispăruse ca și 
cum s-ar fi terminat aerul din butelie. Era absurd, nu erau în apă 
decât de patruzeci de minute, iar butelia ar fi trebuit să ajungă 
pentru o oră. 

Doar dacă nu fusese complet umplută, la începutul 
scufundării, așa cum crezuse. 

Dar o verificase! Își amintea clar că verificase butelia pe care 
o avea, ca și pe a lui Michael și pe a lui Jeff Kina. 

Se uită din nou în jos. Oare Michael chiar se mișca? 

Brusc îl cuprinse îndoiala. 

Dacă și Michael rămăsese fără aer? 

Dacă uitase ce să facă și se pierduse cu firea? 

Fiindu-i teamă pentru viaţa lui Michael, Josh își duse mâna la 
spate și împinse robinetul pe poziţia de rezervă și, în cele din 
urmă, plonjă după Michael. Tocmai intra în straturile mai 
întunecoase ale apei când îl zări pe Michael abandonându-și 
lestul și trăgând de cordonul de siguranţă care activa cartușul 
de bioxid de carbon din vesta sa de salvare. Vesta se umflă 
imediat și Michael ţâșni spre suprafaţă trecând chiar pe lângă 
Josh. Fără să-și mai tragă cordonul de siguranţă, Josh înotă 


75 


repede la suprafaţă, smulgându-și muștiucul din gură în clipa 
când își scoase capul la suprafaţă. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă el. Dar, și prin întuneric, putea 
să vadă că se întâmplase ceva cu Michael. 

— Așa... așa cred, se bâlbâi Michael. Pur și simplu... nu știu... 
dar așa, dintr-o dată, n-am mai putut să respir! 

— Fir-ar să fie! exclamă Josh Malani. la să-ţi văd manometrul! 

Veni în spatele lui Michael, aprinse lanterna și o orientă spre 
indicatorul de presiune. 

— Buteliile sunt de vină! îi spune el lui Michael. Și a mea s-a 
terminat! Tocmai plonjam după tine, când ai tras coarda de 
siguranţă. Să mergem pe mal și să vedem dacă nu li s-a 
întâmplat nimic celorlalți. 

Umflându-și și el vesta de salvare pentru a înota mai ușor, 
Josh o luă spre plaja, ţinând ritmul cu Michael. Abia după ce-au 
izbutit să se caţăre pe țărm, l-au zărit pe Jeff Kina care se 
chinuia să strângă o grămăjoară de kiawe pentru un foc de 
tabără improvizat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Josh. Cum se face c-aţi și ieșit 
deja? întotdeauna stai până îţi intră apa-n gură. 

— Ceea ce nu s-a întâmplat prea demult, replică Jeff. Când am 
intrat, manometrul spunea că rezervorul era plin, dar în urmă cu 
zece minute nu mai aveam aer. Făcu o strâmbătură în lumina 
lunii, apoi se uită urât la butelia buclucașă. Și nici măcar nu ne 
putem plânge lui Ken în legătură cu asta, de vreme ce el nici nu 
ne-a închiriat, de fapt, echipamentul! 

Aprinse un alt chibrit. Mica grămăjoară de surcele de sub 
ramurile de kiawe sfârâiră, apoi se aprinseră. 

Câteva minute mai târziu, pe când flăcările se înteţeau, 
luminând tot mai mult, Rick și Kioki ieșiră și ei la suprafaţă. 

— Hei, băieţi, ce-i cu voi, ce vi s-a-ntâmplat? întrebară ei. 

Josh ridică din umeri: 

— Buteliile nu erau pline. 

Kioki se încruntă: 

— Nici ale voastre? Eu credeam că numai a mea. 

Rick Pieper se uită spre amicul său: 

— Ce tot spui tu acolo? Și tu ai avut necazuri vasăzică? 

Kioki încuviinţă: 

— Eu cred că manometrul meu era bulit. A trebuit să trec pe 
avarie devreme. 


76 


— De ce nu mi-ai dat un semnal? întrebă Rick. Eu am avut aer 
berechet. lisuse, Kioki, zău, dac-am fi coborât la mare adâncime, 
ai fi putut să dai de belea. 

Pe chipul lui Michael se întipări brusc o expresie de teamă, iar 
Josh vorbi repede: 

— Dar n-am fost la adâncime. Toţi suntem bine și tot ce mai 
avem acum de făcut e să ducem porcăriile astea la loc de unde 
le-am luat și să avem grijă ca data viitoare să nu se mai repete. 
E-n regulă? Se uită la fiecare pe rând ca și cum ar fi așteptat să 
vadă dacă e cineva care să-l contrazică. 

— Nu crezi c-ar trebui să-i spunem lui Ken? îndrăzni în cele din 
urmă Rick. 

— Să-i spunem... ce? întrebă Josh. Că ne-am strecurat 
înăuntru și că i-am „împrumutat” echipamentul? Glasul 
căpătase deja acel sarcasm care îi suna atât de familiar lui 
Michael: Asta chiar c-ar fi o idee, n-am ce zice! 

— Și-atunci ce facem? întrebă Jeff Kina. 

Josh ridică din umeri: 

— Ceea ce deja ne-am propus să facem. Nu s-a-ntâmplat 
nimic, așa că ducem frumușel echipamentul înapoi, îl curățăm și 
ne ducem acasă. Sau poate ţineţi cu toţii să asmută Ken gaborii 
pe noi? 

Pe măsură ce se apropiau de foc, lăsând căldura acestuia să 
alunge din corp răcoarea apei, nimeni nu mai scoase niciun 
cuvânt. 

Nici nu era nevoie. 

Michael privi lung peste focul de tabără ochiul întunecat de 
apă și îl cuprinseră fiorii când își dădu seama cât de aproape 
fuseseră de primejdie. 

Dar nu se întâmplase nimic. Nu intrase în panică, își 
desprinsese repede lestul și... 

Și tare-ar fi dorit să nu fi participat la această scufundare. 


77 


e CAPITOLUL VIII 


Rick Pieper își consultă ceasul - era unsprezece și treizeci și 
cinci de minute. Dacă ai lui mai erau treji, avea să se lase cu 
tămbălău mare, fiindcă jurase c-are să fie înapoi până-n 
unsprezece. Numai că durase ceva mai mult decât scontaseră 
ca să ducă înapoi la magazin echipamentul și, chiar când 
isprăviră, era ferm convins că dimineaţă Ken tot avea să-și dea 
seama, indiferent ce-ar fi îndrugat Josh Malani. Ei bine, în cazul 
în care Ken se prindea, Josh nu mai avea altceva de făcut decât 
să găsească o soluţie prin care să-i scape pe toţi basma curată. 
Ce era al lui era al lui - pe Josh îl ducea întotdeauna capul la tot 
felul de chestii. Acum, când Rick încetinea pentru a părăsi 
autostrada și a vira la stânga spre sătucul din câmpul de trestie 
de zahăr unde locuia Kioki Santoya, îl claxonă pe Josh care băga 
viteză pe coasta muntelui. 

— Nu vrei să te duc până acasă? întrebă Rick peste câteva 
minute, când se apropiară de intersecţia la care ar fi trebuit să 
vireze pentru a-l lăsa pe Kioki drept în faţa casei. 

Celălalt băiat scutură din cap. 

— Se trezește mami. Am impresia că poate să audă mașinile 
de la doi kilometri distanţă. Lasă-mă aici și mă duc pe jos. 

Rick Pieper trase automobilul aproape de șanț. Când Kioki 
deschise portiera, simţi ceva ciudat, ca un fel de amețeală. 
Șovăind, se întrebă dacă, la urma urmei, nu cumva ar fi fost mai 
bine ca Rick să-l ducă până în fața casei. Dar senzaţia dispăru la 
fel de brusc pe cât apăruse. Kioki trânti portiera în urma lui. 

— Pe mâine-dimineaţă! strigă el. 

Rick ambreie brusc, demarând în trombă cu scrâșnet de 
cauciucuri și lăsând un nor de praf care-i veni lui Kioki drept în 
faţă. Acesta îi arătă prietenului său degetul, după care o luă pe 
drumul spre casă. 

Nu făcuse nicio sută de metri când senzaţia stranie îl cuprinse 
din nou, o amețeală, apoi o durere în piept. Brusc se simţi ca 
atunci când ardeau câmpurile de trestie de zahăr noaptea, iar el 
uita să închidă fereastra de la dormitor. 


78 


Tușind, se opri și privi în jur căutând focurile, dar nu zări nimic 
în afara puzderiei de stele de pe cer și de luna care apunea 
scufundându-se spre orizont. 

Nu simțea nici mirosul care se răspândea când erau 
incinerate câmpurile și nici nu auzea trosniturile tulpinilor de 
trestie de zahăr arzând de parcă ar fi fost în pragul ușii, când în 
realitate se găseau la o milă distanţă. 

Tusea se mai potoli, dar durerea din piept se înrăutăţi. 

Ce naiba se petrecea? Nu-i fusese rău niciodată! 

Kioki începu să meargă din nou, însă după câţiva metri trebui 
să încetinească. Incepuse să-l doară tot corpul și să respire 
greoi. 

Acasă! 

Trebuia să ajungă acasă! 

Mergea împleticit, chinuindu-se să-și simtă picioarele, dar își 
pierdu echilibrul și căzu în drum cu faţa în jos. Pentru a se 
proteja, își duse mâinile la față. Se juli de o piatră la mâna 
stângă și se taie în palma dreaptă într-o bucată de sticlă spartă. 

Kioki scoase un geamăt de durere, se ridică în fund și încercă 
să se uite la mâna care-i sângera. 

Rana se întindea de la baza degetului mare până la degetul 
cel mic și deja începuse să se umfle. 

Ținându-se cu mâna stângă de cea dreaptă, Kioki se ridică cu 
greu în două picioare, clătinându-se din cauza efortului. Inima 
începu să-i bubuie și fiecare respiraţie era agonie. 

Făcu o sforțare pentru a-și convinge trupul să alerge, dar 
simţi cum îl cuprinde din nou ameţeala. După numai un singur 
pas picioarele i se muiară și se prăbuși la pământ. Căzând prea 
aproape de marginea canalului de irigaţii ce mergea paralel cu 
drumul, alunecă pe rambleul abrupt al acestuia și se scufundă în 
apa stătută și în stratul de mâl gros de aproape un metru. 

Speriat din cauza apei care se închidea deasupra lui, se 
mobiliză preţ de o clipă și se aruncă spre mal, zgâriind pământul 
cu ambele mâini, neluând în seamă durerea care-i pulsa în braţ 
și sângele ce i se scurgea din palma dreaptă. 

Picioarele îi păreau încleiate în nămol, de-abia de mai putea 
să respire, dar, până la urmă, izbuti să se târască afară din 
mizerie, să se cațăre pe panta abruptă a șanțului și să se întindă 
lângă drum. 


79 


Kioki rămase nemișcat, epuizat, cu o durere care-i cuprinsese 
corpul. 

Privi spre cer, așteptând să-i treacă acea criză necunoscută, 
respirând neregulat. 

Apoi privirea i se încețoșă și, simțind că-l apucă greaţa, se 
rostogoli pe-o parte, să nu verse pe el. 

Efortul de a vomita, însoţit de spasme necontrolate îl făcură 
să alunece din nou în șanțul de irigare. 

De data asta nu mai găsi puterea necesară pentru a ieși afară 
și zgârie zadarnic malul, în timp ce durerile din piept și stomac 
se răspândeau tot mai mult, amețeala se accentuă și în gură 
începu să-i bolborosească voma. 

Câteva minute mai târziu, Kioki Santoya, singur în 
întunecimea din mijlocul culturii de trestie de zahăr, se scufundă 
în braţele morții. 


Încă zece minute. 

Katharine intenţiona să mai aștepte încă zece minute până 
când ceasul de deasupra căminului avea să arate miezul nopții 
și să înceapă să dea telefoane. 

Își notase deja numărul de telefon al Spitalului Memorial din 
Maui, ca și numărul principalei secţii de poliţie din Wailuku și al 
uneia din Kihei. Până-n prezent nu fusese în stare să obțină 
informaţii despre părinţii lui Josh Malani. 

Film. Acolo zisese Michael că se duceau. Un lucru absolut 
rezonabil și nevinovat. 

Dar ea știa cauza îngrijorării: Josh Malani. Cu toate că de-abia- 
| cunoștea - și-și tot spunea întruna că n-ar fi trebuit să judece 
un adolescent de șaisprezece ani după prima impresie - toate 
instinctele ei o avertizau că frumușelul ăsta a cărui viață o 
salvase Michael era o tovărășie foarte periculoasă pentru fiul ei. 
Ea îl găsea înfumurat, iar faptul că se dusese să facă pe 
scafandrul de unul singur spunea multe despre completa lui 
lipsă de discernământ. Și cu cine mai era Michael? Alţi câţiva 
puștani din echipa de atletism. 

Puști ale căror nume nici măcar nu se mai sinchisise să le 
menţioneze. 

— Și ce relevanță ar fi avut dacă le-ar fi lăsat numele? o 
întrebase Rob cu o logică ce nu contribuise cu nimic la liniștirea 
temerilor. Altceva tot n-ai mai fi putut afla despre ei. 


80 


— Ar fi sporit numărul de persoane pe care să le sun în cazcă 
întârzie! 

Rob se uitase la ea peste masa din restaurantul unde 
serviseră cina. 

— Asta știu că l-ar fi încântat la culme, observă el ironic. 
Adolescenţii sunt în extaz să știe că mămicile lor le sună 
prietenii ca să-i caute. Și apoi aici e Maui, nu New York. N-a pățit 
nimic! 

Restul cinei și al drumului până acasă Katharine izbutise să-și 
țină-n frâu îngrijorarea, dar o oră mai târziu, pentru că Michael 
tot nu apăruse, îl sunase pe Rob. 

— Mai păsuiește-l până la unsprezece jumate, o sfătuise el. 
Dacă nici atunci n-a ajuns, atunci sună-mă și-o să mai vedem ce 
e de făcut. Sau poate dacă vrei să vin eu la tine... 

— Nu, oftase Katharine. Nu-i nicio problemă. Oricum, 
mulțumesc că te-ai oferit. 

Făcuse toate eforturile pentru a-și păstra calmul spunându-și 
că erau o mulţime de motive pentru întârzierea lui Michael. 

Se putea ca filmul să fi început mai târziu decât scontaseră 
sau cinematograful să se fi aflat destul de departe de Makawao, 
ceea ce i-ar fi luat mai mult timp de întoarcere decât anticipase. 
La urma urmei niciunul dintre ei încă nu apucase să cunoască 
bine insula și, dacă ar fi întrebat-o cineva cât dura un drum cu 
mașina de acasă de la ea și până în Kihei, n-ar fi avut nici cea 
mai mică idee care-ar fi răspunsul corect. 

Totuși, pe la unsprezece și patruzeci de minute, toate 
explicaţiile raţionale dispăruseră. La douăsprezece fără un sfert 
o imagine de coșmar îi veni în minte: Michael prins într-un 
automobil avariat, chinuindu-se să iasă afară. 

Când ceasul prinse să toarcă încetișor, pregătindu-se să bată 
miezul nopţii, Katharine se întinse după telefon pentru a suna la 
spital. Chiar înainte ca degetul ei să atingă primul buton de pe 
tastatură, lumina unor faruri ce tocmai intrau pe alee se 
proiectă pe peretele opus ferestrelor dinspre intrare. 

În momentul în care ceasul bătu de douăsprezece, mâna ei se 
îndepărtă de telefon. Când Michael intră pe ușă principală, 
sentimentul de teamă ce-i tot crescuse în suflet se transformă în 
mânie pentru întârzierea lui. 

— Tu ai idee cât e ceasul? îl întrebă ea până să apuce el să 
închidă ușa. 


81 


Ochii lui Michael se îndreptară cu iuțeală spre ceas și făcu o 
strâmbătură când văzu ce târziu era. 

— Aă, pur și simplu am pierdut noţiunea timpului, spuse el. 
Jucam jocuri video și... 

— Jocuri video? îl întrerupse Katharine. Am crezut c-ai zis că 
vă duceţi la film. 

— Așa e, făcu repede Michael, improvizând pe loc. Dar la 
filmul pe care voiam să-l vedem nu mai erau bilete, așa c-am 
început să jucăm jocuri video și ne-a furat peisajul. Mami, eu... 

— De ce nu mi-ai dat un telefon? îl întrerupse Katharine. Tu-ţi 
dai seama cât de îngrijorată am fost? 

Căinţa din ochii lui Michael dispăru brusc: 

— lisuse Hristoase, mami, dar n-am întârziat decât o oră! Ce-i 
așa o mare scofală? 

— Marea scofală, cum îi zici tu, e că m-am îmbolnăvit de 
îngrijorare, îl repezi Katharine. Ar fi putut să ţi se întâmple orice! 
Ai fi putut să ai un accident sau să te atace cineva, sau... 

— Mami, aici e Hawaii, nu New York! Și nu mai sunt bebeluș. 
Niciunul dintre prietenii mei n-a trebuit s-o sune pe mămica! 

— Poate că nimeni nu are o mămică așa cum zici tu, căreia 
să-i pese, i-o reteză Katharine imitându-i înadins tonul. Nici 
măcar nu știu cu cine ai fost, în afară de Josh Malani, și nu pot 
spune că înnebunesc de fericire pentru că te-ai înhăitat cu el. 

Rănit de asprimea din cuvintele maică-sii, Michael simţi că i 
se pune un nod în gât și că i se umezesc ochii. 

— N-am fost decât cu niște tipi din echipă, e bine? Doamne 
sfinte, mamă! Am fost selecționat în echipa de atletism și mi-am 
făcut prieteni acolo. Credeam c-ai să te bucuri pentru mine! 

Mânia Katharinei se topi văzând durerea fiului ei, dar era prea 
târziu. 

— N-am murit, continuă el. Și nici n-am paţit nimic. O pironea 
cu privirea ca și cum ar fi provocat-o să mai zică ceva: Și-acum 
mă duc să mă culc! 

Părăsind camera de zi, Michael se duse în dormitor și trânti 
ușa după el. 

Rămasă singură, Katharine se lăsă, istovită, într-un scaun. De 
ce țipase oare la el? Cel puţin să fi ascultat explicaţia înainte de- 
a se năpusti asupra lui! De fapt, când stătea acum și se gândea 
la vorbele lui, ea-și dădu seama că băiatul avea dreptate. Unul 
dintre motivele pentru care în New York fusese întotdeauna 


82 


acasă la ţanc era pentru că fusese singur. Astmul care-l ţinuse 
departe de școală atâta timp avusese grijă de asta. Până în 
urmă cu un an, când se hotărâse să lupte pentru a fi selecționat 
în echipa de atletism, Michael nu avusese niciodată un cerc de 
prieteni, iar când izbutea să aibă un amic rareori dura mai mult 
de câteva săptămâni la rând. Și tocmai când el fusese pe 
punctul de a-și realiza visul, ea-l mutase aici. 

lar el reușise. Cum de se năpustise asupra lui înainte de a-l 
felicita că fusese admis în echipă în după-amiaza aceea? 
Trebuie să fi fost una dintre cele mai fericite zile din viața lui, iar 
ea ce făcuse? Îi stricase tot cheful, doar pentru că ajunsese 
acasă mai târziu cu o oră. 

Rob avea dreptate - ar fi trebuit să-și controleze temerile și să 
fie fericită că, pentru prima oară în viața lui, Michael era unul 
dintre băieţii din gașcă, și nu doar puştiul slăbănog și plângăcios 
care stătea veșnic pe tușă. 

Probabil că a fost atât de bucuros, încât ea ar fi trebuit să se 
considere norocoasă, că el totuși îi telefonase! 

Katharine se duse la ușa lui, ciocăni încetișor, apoi crăpă ușa. 

— Michael? Pot să intru? Când văzu că nu îi răspunde, vorbi 
din nou: Știi ceva? Eu am să te iert pentru că ai întârziat, dacă și 
tu ai să mă ierţi c-am uitat de selecționare. Imi pare sincer rău 
că am ţipat la tine. 

Ea așteptă, în speranţa că el avea să aprindă lumina și s-o 
invite înăuntru, dar, după o lungă tăcere, el rosti doar scurt în 
întuneric: 

— E-n ordine, mamă, spuse el. Apoi adăugă: Ne vedem mâine 
dimineață. 

Katharine închise iar ușa lui Michael. 

În camera lui, Michael ședea cu fața în sus, cu ochii pironiţi în 
tavan pe întuneric. Ar fi trebuit oare să-i fi spus adevărul despre 
locul unde fusese și despre ce făcuse? Dar, dacă ar fi făcut asta, 
ea ar fi țipat și mai abitir. 

Mai bine s-o lase baltă. 

Și totuși în acea noapte somnul îi veni cu greu. 

e 

Nu putea simţi nimic altceva decât frig în jurul lui. 

Era întuneric, genul de întunecime care ar fi putut să se 
înfășoare ca un linţoliu, creându-i o stare de claustrofobie. Era 
numai întuneric în jurul lui și i se părea că plutește în aer. 


83 


Încet, chiar pe măsură ce spaţiul din jur începea să se strângă 
- atât de lent, încât în prima clipă Michael nici măcar nu-și 
dădea seama de asta - întunecimea prinse a se destrăma într- 
un cenușiu-argintiu. 

Apa! 

Era din nou în apă! 

Ca pentru a-i confirma gândul, un pește înotă pe lângă el. Un 
pește frumos, cu dungulițe roșii ca sângele, albastru-intens și de 
un verde atât de strălucitor, încât aproape îl orbiseră. 

Michael nu mai văzuse niciodată un astfel de pește și se 
întoarse să se uite la el. Simţind parcă faptul că îi stârnea 
curiozitate, peștele înotă în cerc, ca și cum ar fi vrut să fie 
admirat. Cu o singură mișcare din labe, Michael se îndreptă spre 
pește, dar acesta îi contracară mișcarea, retrăgându-se din faţa 
lui cu exact aceeași viteză cu care omul se apropiase. 

El se opri. 

Peștele se opri. 

El înotă mai aproape, iar de data asta peștele ezită înainte de 
a se îndepărta spre apă mai adâncă. 

Michael încercă din nou, dar de astă dată se mișcă foarte lent, 
sperând că peștele n-avea să observe apropierea lină. 

Se apropie cam la un metru, dar peștele se scufundă, 
oprindu-se sub el, ca și cum l-ar fi provocat să-l urmeze. 

Michael rămase unde era. Timpul părea să se fi oprit. Plutea 
prin apă holbându-se la pește, tot atât de nemișcat ca și el. În 
apa liniștită, de un cenușiu spectral, realiză că prietenii lui 
dispăruseră. 

Era singur. 

Încet, inexorabil, peștele îl atrăgea tot mai mult în adânc, 
apropiindu-se tot mai mult, ori de câte ori ezita, pentru a se 
îndepărta de el exact în clipa când Michael l-ar fi atins cu 
degetele. 

Ademenindu-l. 

Peștele se afunda tot mai mult în apă, iar Michael, incapabil 
să reziste ispitei, plonjă după el. Tot mai adânc. Și mai adânc, și 
unul, și altul. Hipnotizat, Michael urmărea peștele în culori 
strălucitoare. Pentru ca peștele să se oprească și, cu o mișcare 
bruscă de coadă, să dispară. 

Surprins, Michael se răsuci prin apă în căutarea peștelui, dar 
acesta nu se mai vedea nicăieri. 


84 


Și dintr-o dată realiză că fundul mării părea să se fi surpat. 
Nici o singură rază de lună nu mai pătrundea prin apa de 
deasupra. Întunericul revenise. Oceanul însuși îl apăsa acum. 
Era din ce în ce mai greu de respirat. 

Se simțea de parcă ar fi avut pieptul strâns în niște chingi de 
metal. Se smuci să scape, dar fără rezultat. 

Cuprins de panică se zbătu mai tare. 

Respiră, respiră! 

Dar nu putea! 

Indiferent cât de tare se străduia, nu mai putea trage aer în 
plămâni. 

Buteliile! 

Cu buteliile se întâmplase ceva! 

Sugea din muștiucul regulatorului, încercând să-și umple 
plămânii cu aer din rezervorul din spate, dar nu se întâmplă 
nimic. 

Gol! 

Rezervorul era gol! 

Dar mai era și o cantitate de rezervă! Nu trebuia decât să 
ducă mâna la spate și să răsucească de maneta care avea să-i 
mai asigure încă zece minute de aer. 

Dădu să ducă mâna înapoi; dar braţele nu i se mai mișcau. 

Acum se scufunda, căzând prin întuneric, în abisul cel mare 
căscat dedesubt... 

Se zbătu să ajungă la robinetul de siguranţă, sforțându-se să 
inspire cât mai mult aer din rezervor, însă plămânii lui parcă s-ar 
fi umplut cu apă. 

Suprafaţa. Trebuia să ajungă la suprafață! 

Să scape de lest! Să scape de lest și să tragă de cordonul de 
siguranţă. Vesta avea să se umfle și să-l scoată la suprafaţă. 

Dar nu se putea mișca! 

Nu-și mai putea simţi nici măcar degetele. 

Îngrozit, se zbătu din nou, smulgându-și muștiucul din gură. 

Trebuia să și-l pună la loc! 

Dar mâinile nu-l mai ascultau. Regulatorul atârna de 
furtunurile de aer, dincolo de distanţa la care îl putea apuca. 

Dacă ar fi putut să-și aducă gura suficient de aproape! 

Se strădui să-și miște capul, dar și asta era zadarnic. 

Acum putea simţi apa intrându-i prin nas. Încercă să expire, 
dar în plămâni nu mai exista nimic de expirat. 


85 


Gura i se deschise și se strădui din nou să respire. 

Apa îi năvăli în gură, pe gât, în plămânii care erau deja 
sufocați. 

Avea să moară. 

Să moară aici, cu mult sub suprafaţa mării. 

Nu! 

Să scape! Trebuia să scape! 

Simţindu-și plămânii înecaţi și negura morţii strângându-se în 
jurul lui, Michael sfâșie cu violenţă linţoliul lăptos ce încă se mai 
lipea de el și simţi că e gata să scoată un urlet cumplit. 

Se agită, dădu din picioare, răsucindu-și corpul într-o tentativă 
disperată de a scăpa, chinuindu-se să strângă suficientă putere 
pentru încă un ultim efort înainte ca întunericul să se închidă în 
jurul lui pentru totdeauna. 

Apoi brusc, din gât îi ieși urletul. 

Michael se trezi. 

Era înfășurat în cearșafuri; panica încă îl mai ţinea în gheare. 
Abia dacă se putea mișca, abia dacă putea respira. 

Apoi, încet-încet, începu să priceapă. 

Un vis. 

Nu fusese altceva decât un vis groaznic. 

Becul din mijlocul tavanului se aprinse, orbindu-l. 

— Michael? o auzi pe maică-sa strigând. Ce-i, puiule, nu te 
simţi bine? 

Își simţea pieptul în strânsoarea acelorași chingi care-l 
sufocaseră în coșmar, iar Michael nu era sigur că era în stare să 
articuleze vreun cuvânt. Când, în cele din urmă, izbuti să 
pronunţe cuvintele, glasul abia dacă i se putea auzi. 

— Un coșmar, spuse el. A fost groaznic. Eu... 

Își înghiţi cuvintele în clipa când realiză de unde venea visul, 
ce îl stârnise. 

— Ai avut tulburări de respiraţie, spuse Katharine venind 
lângă pat pentru a se uita neliniștită la chipul fiului ei. M-am 
temut că ai să ai o criză... 

— N-am avut, îi spuse Michael, dând la o parte așternuturile, 
ridicându-se în capul oaselor și respirând cu atâta nesaț aerul 
proaspăt al nopţii, încât începu să tușească. 

O clipă mai târziu depășea criza de tuse și se lăsă pe perne: 

— E-n ordine, mamă, insistă el în timp ce ea dădu să 
vorbească. N-a fost decât un vis urât, nimic mai mult. 


86 


Katharine se aplecă și-l sărută pe frunte: 

— Ești sigur? îl întrebă ea încă îngrijorată. Știu că tu credeai c- 
ai depășit crizele, dar... 

— Dar nimic, îi spuse Michael. Mă simt bine. Aruncă o privire 
spre ceasul de pe noptieră; era aproape cinci; iar pe fereastră se 
vedea același întuneric ca la sfârșitul coșmarului: Hai să 
dormim, bine? 

— Poate că n-ar fi trebuit să întârzii atât aseară, sugeră 
Katharine, dar își puse o mână pe obrazul lui Michael pentru a 
mai îndulci puţin cuvintele. 

Michael se afundă și mai mult în pat: 

— Îmi pare rău, spuse el. Cred că atunci când mi-am dat 
seama c-o să întârzii ar fi trebuit să găsesc un telefon. Nu? 

— Și mie îmi pare rău că am cam exagerat, îi spuse Katharine. 
Felicitări pentru primirea în echipă. Sunt, într-adevăr, mândră de 
tine. Pentru prima oară de când venise acasă îi apăru un surâs 
pe buze: Somn ușor! 

Îl mai sărută încă o dată și, ieșind din cameră, stinse lumina. 
Dar, ajunsă în camera ei, nu se linişti. Oare fusese numai un vis 
urât ceea ce-i tulburase somnul? Sau era debutul unui nou 
puseu al bolii pe care și unul, și altul o crezuseră biruită? 

Ea se vâri la loc în pat, dar nu adormi decât foarte târziu. 
Stătu în schimb cu urechea ciulită, rugându-se în tăcere să nu 
audă zgomotul horcăit al plămânilor astmatici chinuindu-se să 
se umple cu aer. 

În camera lui, Michael se ridicase din pat. Stătea lângă 
fereastra deschisă trăgând adânc în piept aerul proaspăt al 
nopţii, încercând să scape de cumplita senzaţie de sufocare pe 
care o resimţise în vis. 

Dar chiar și acum, că era treaz de-a binelea, tot nu putea 
scăpa de ea, tot nu putea să-și recapete respiraţia. 


87 


e CAPITOLUL IX 


Alice Santoya împinse teancul de clătite pe farfuria fiului ei o 
puse pe masă și strigă pentru a patra oară: 

— Kioki, dacă nu te trezești chiar acum, n-ai să mai prinzi 
autobuzul, iar eu cu mașina nu te duc! 

Când nici de data asta nu obţinu un răspuns, se duse la ușa 
fiului ei, ciocăni tare, apoi o deschise: 

— Kioki, îţi spun că... 

Cuvintele îi îngheţară pe buze când văzu patul gol și când își 
dădu seama că aseară el nici nu venise măcar acasă. 

Dar Kioki venea întotdeauna acasă! 

Era un băiat bun, nu ca puştiul ăla, Josh Malani, cu care se 
înhăita câteodată. lar când sunase îi promisese că avea să se 
întoarcă devreme acasă. Tocmai se ducea la un film împreună 
cu Rick Pieper și Josh, și... 

Josh! 

Ar fi fost în stare să parieze pe ultimul gologan că Josh Malani 
șterpelise de pe cine știe unde niscai bere și-l îmbârligase pe 
Kioki să meargă împreună cu el pe vreo plajă unde probabil se 
îmbătaseră mangă. După care i se făcuse frică să mai vină 
acasă. 

Ei, stai numai să vezi ce-avea să-i facă atunci când o pune ea 
mâna pe el! 

Întorcându-se în bucătărie, Alice apucă receptorul și formă 
numărul de telefon al familiei lui Rick Pieper. 

— Maria? spuse ea când mama lui Rick ridică receptorul. Aici 
e Alice. Kioki s-a întors aseară cu Rick cumva? 

O clipă mai târziu, când Rick veni la aparat și-i spuse că-l 
lăsase pe Kioki chiar la intersecţie, mânia ei se transformă în 
teamă. Dacă băuseră... 

— Nu, nu s-a îmbătat, insistă Rick Pieper, apoi Maria Pieper 
apucă ea receptorul. 

— Rick s-a întors cu puţin înainte de miezul nopţii, îi spuse ea 
lui Alice. Crede-mă, știu ce vorbesc! îl așteptam. El a zis că 
jucau jocuri video și că n-au mai știut ce oră e. 

— Ha! Dacă Josh Malani era cu ei... 


88 


— N-au băut, Alice, o asigură Maria Pieper. Rick era treaz 
când a ajuns acasă. 

Pe când punea jos receptorul, Alice Santoya încerca să-și 
spună că existau o duzină de motive serioase pentru care Kioki 
ar fi putut să nu se întoarcă acasă noaptea trecută. 

Dar nu-i putea trece prin cap niciunul. 

Singura imagine care-i revenea totuși întruna și-ntruna în 
minte era cea a soțului său care se întorcea acasă din schimbul 
de noapte de la o fabrică din Puunene. Locuiau la distanţă de 
numai două străzi de fabrică și ar fi trebuit să fie în siguranţă. 

Dar în noaptea aceea când traversase șoseaua de la Kihei - la 
numai o jumătate de stradă depărtare de casă - un automobil 
apăruse ca din senin și-l lovise pe Kali'i, omorându-l pe loc. 

Niște puști care se îmbătaseră pe câmpurile de trestie de 
zahăr. 

Ca și câmpul de trestie de zahăr din jurul acestei case. 

Din ce în ce mai neliniștită, Alice Santoya ieși din casă și se 
urcă în automobil. Avea să întârzie la serviciu - o slujbă într-un 
hotel din Wailea - dar n-avea importanţă. Dacă Kioki zăcea 
undeva pe marginea drumului... 

Ba nu! 

Era bine sănătos! 

Se întâmplase ceva, dar el era bine sănătos! 

Însă, pe măsură ce conducea pe drumeagul îngust ce dădea 
în autostrada aflată cam la un kilometru depărtare, începu să 
simtă un fel de sfârșeală în capul pieptului, ca și cum ar fi pus 
stăpânire pe ea o presimţire sumbră de care nu putea scăpa în 
niciun chip. 

În timpul nopţii plouase și tot asfaltul era acoperit cu o mâzgă 
roșiatică. Premoniţia o făcea să-și încleșteze mâinile pe volan. 

Și atunci îl văzu. 

Era în stânga drumului, cam la vreo cincizeci de metri. 

Zăcea cu faţa în jos, cu braţele ridicate deasupra capului și cu 
picioarele în canalul de irigaţii. 

Înăbușindu-și strigătul, frână la câţiva metri de Kioki. Lăsă 
motorul în funcţiune, cobori din mașină și se duse la fiul ei: 

— Kioki! îl strigă ea. N-ai nimic, ai să te faci... 

Kioki nu se mișcă! 

Leșinat! 

Era leșinat și n-o putea auzi. 


89 


Lăsându-se-n genunchi în noroi, întinse braţele către el și-l 
atinse: 

— Kioki, e mama... Glasul i se stinse când simţi răceala pielii: 
Kioki? 

Vreme îndelungată Alice Santoya rămase îngenuncheată în 
noroi sperând ca fiul ei să se trezească, să se miște, să 
scâncească, să facă orice numai să-i arate că lucrul de care se 
temea nu e adevărat. 

Imaginea soţului ei îi veni în minte, dar în locul chipului lui 
Kali'i era Kioki care se uita la ea lung prin masca morții. 

— Nu... gemu ea în cele din urmă. Oh, nu, nu, Kioki, oh, nu, te 
rog, nu... 

Vârându-și mâinile pe sub umerii fiului ei, îl trase din canalul 
de irigaţii. Stătea în noroi și-i ţinea capul în poală, mângâindu-i 
fruntea cu degetele; cu fața scăldată-n lacrimi, scoase un țipăt 
sfâșietor. 

După o vreme se apropie o mașină care încetini și opri, iar 
șoferul cobori. Apoi sosi o altă mașină, și încă una. La puţină 
vreme după aceea sosiră polițiștii și o ambulanţă. 

Dar Alice Santoya nu mai avea habar de ce se întâmpla în 
jurul ei. 

Cu inima frântă, cu sufletul zdrobit, şedea în noroi, ţinându-și 
copilul în braţe. 

e 

În dimineața aceea, imediat ce descuie ușa din spate a 
magazinului, Ken Richter mirosi că ceva nu era în ordine. Un om 
tipicar - se botezase „Kihei Ken” în urmă cu doi ani când 
deschisese magazinul de articole subacvatice pe baza reputației 
de care se bucura și a unui împrumut de la Takeo Yoshihara - 
crezuse întotdeauna că fiecare lucru de pe lume avea un loc al 
său și că fiecare lucru trebuie să se afle la locul lui. 

In acea dimineaţă nu se aflau toate unde ar fi trebuit. 

Nimic nu sărea în ochi; într-adevăr, când puse piciorul în 
camera din spate a magazinului, era ceva mai mult decât o 
simplă presimţire. Insă, când aprinse luminile și se uită de jur 
împrejur, presimţirea i se accentuă. 

Apoi dădu cu ochii de băltoaca din mijlocul podelei. 

Ken Richter nu lăsa băltoace în mijlocul podelelor. 

Găsi un prosop și începu să șteargă băltoaca repetând deja în 
gând morala pe care-avea să i-o facă lui Nick Grieco pentru că 


90 


aseară încuiase fără să se asigure mai întâi că se făcuse 
curățenie. 

In urmă cu vreo doisprezece ani, el, împreună cu Nick 
sosiseră în Maui ca surferi și, cu toate că erau încă prieteni, Nick 
lucra acum pentru Ken și își petrecea destule ore pe zi având 
grijă de magazin sau ducând turiștii să facă scufundări pentru a 
câștiga suficient ca să-și poată acoperi plata chiriei pentru 
garsoniera lui din Kihei și ca să-și poată face plinul la dubiţa lui 
Volkswagen care-l transporta pe el și planșa lui de surfing 
oriunde brizanţii se spărgeau cel mai bine, valul perfect fiind 
scopul vieții lui. În mod evident, cu o seară în urmă nu prea se 
omorâse cu munca. Nu numai că era o băltoacă în mijlocul 
podelei, dar echipamentul care ar fi trebuit să fie pregătit pentru 
imersiune nu arăta ca și cum ar fi fost verificat. 

Asta îl deranja pe Ken Richter și mai mult, fiindcă-i spusese lui 
Nick ieri după-masă, înainte de a-și lua zborul spre Lanai, să mai 
verifice încă o dată totul. Ultimul lucru de care avea nevoie era 
să rateze o scufundare care fusese comandată de firma lui 
Takeo Yoshihara. Aceasta era suficient de importantă încât să 
vină un camion special cu echipament nou-nouț. 

Odată terminată treaba, Ken Richter își îndreptă atenţia spre 
echipament, întrebându-se dacă Nick se uitase măcar la el, ca 
să se asigure că totul era în perfectă stare. Tocmai începea să 
inspecteze labele și vizoarele, când ușa din spate se deschise și 
apăru Nick împreună cu Al Kalama, care avea să-l asiste la 
scufundare. 

— Te muncesc cumva prea mult? îl întrebă Ken pe un ton 
aspru. Pentru că, dacă-i așa, nu trebuie decât să-mi spui și 
angajez pe altcineva. Ochii lui îl pironeau pe Nick cu mânie: 
Adică în locul tău, vreau să spun, nu ca să te ajute. 

Nick se uită stânjenit la Al Kalama: 

— De ce te stropșești la mine? 

Ochii lui Ken Richter făcură roată prin magazie: 

— Arată locul ăsta așa cum ar trebui să arate? Am curățat 
deja mizeria pe care ai lăsat-o pe podea. 

— Ce tot spui tu acolo? îl întrebă Grieco. Nu era nicio mizerie! 

— Nu ţi-am spus eu aseară să verifici toate astea înainte de 
plecare? îl interogă Ken, neluând în seamă întrebarea celuilalt. 
Ce-ai crezut, că glumeam? 


91 


— L-am verificat, insistă Nick Grieco. Labe, ochelari, butelii. 
Totul! 

Privirea lui Ken Richter se mută spre cele cinci tuburi pe care 
cu mâna lui le pusese ieri pe al treilea raft. 

— Le-ai verificat pe toate? îl întrebă el. 

Tonul său era suficient pentru a-l face pe Nick Grieco să 
urmărească direcţia privirii șefului și, când văzu că manometrele 
a patru dintre tuburi indicau faptul că acestea erau goale, simţi 
o bruscă nedumerire. 

Oare le-o fi verificat? 

Încercă să-și amintească. 

leri fusese chiar o după-amiază cât se poate de liniștită și 
închisese magazinul la vreo jumătate de oră după ultima 
returnare a echipamentului închiriat. 

lar la cină luase și vreo câteva sticle de bere. Nu, asta era mai 
bine să nu i-o amintească lui Ken. Dar se întorsese după ce 
mâncase și deschisese din nou prăvălia, întocmai cum trebuia. 

Ba chiar și vânduse vreo câteva costume de baie și un set de 
scafandru cu tub de respiraţie. 

Pe urmă, pe la șapte, închisese, dar nu înainte de a fi 
inspectat echipamentul pentru scufundarea de azi-dimineatță, 
cum îi spusese Ken să facă. 

Dar oare le-o fi verificat pe toate sau... 

Gândurile îi fură întrerupte de un ciocănit tare în ușa 
principală. 

— Trebuie să fie oamenii lui Yoshihara. Du-te și dă-le drumu' 
și vezi dacă nu poţi să-i faci să mai aștepte un piculeţ. Vinde-le 
niște ochelari de soare, ceva, numai ţine-i puţin, până când Al și 
cu mine o să ne ocupăm de tuburile astea. 

— Lasă c-o fac eu... protestă Nick, dar Ken i-o reteză. 

— Lasă, lasă. Așa ai spus și ieri și degeaba, nu? 

Pe când Nick Grieco se ducea în față, Al Kalama înșfăcă de pe 
raft una dintre butelii și o duse la compresorul de aer. 

— Aă, făcu el precaut, fără să aibă nicio idee cât de furios era 
Ken, s-ar putea să nu fie vina lui Grieco. Dacă buteliile sunt de 
vină... 

— Patru butelii defecte? i-o reteză Richter. Să fim serioși, Al! 
Una da - hai, două. Dar patru? Şi în niciun caz de la Yoshihara. 
Tot ce-a trimis el a fost întotdeauna perfect. Ce să mai... Grieco 
și-a băgat picioarele. 


92 


— Dar... 

— Gura, Al! spuse Ken. Hai mai bine să umplem odată 
buteliile astea, să le verificăm și să-i vedem odată plecați de aici 
pe puștii ăștia. Numai asta-mi mai trebuia acum, să-i văd cum 
se duc la babacii lor văicărindu-se că a trebuit să aștepte o oră 
din cauză că nu era ceva în ordine cu echipamentul. 

Când primul rezervor se umplu, Ken arătă cu capul spre 
butoiul cu apă ce se afla dincolo de ușa din spate: 

— Scufundă-l acolo un minut, așa, de control. Până-n prezent 
nu s-a întâmplat să-mi plece un tub care să răsufle și nu vreau 
să se întâmple nici de-acum încolo. 

Ducând butelia nou umplută la butoi, Al Kalama o scufundă în 
apă, apoi căută vreo urmă de bulă de aer care ar fi trădat un 
defect de etanșeizare. 

Nimic. 

Repetă procedura cu celelalte trei recipiente după ce Ken le 
umplu. Toate cele patru rezervoare trecură testul perfect. 

Niciun semn că ar fi fost sparte, iar toate manometrele 
indicau încărcare maximă. 

— la-le, spuse el. Mai știi? Posibil ca oamenii lu' Yoshihara să 
le fi trimis goale, iar Nick pur și simplu n-o fi băgat de seamă. 

Buteliile fură duse la dubiţă, dubiţa plecă spre plajă, iar Kihei 
Ken își văzu mai departe de treburile zilnice. Dar, mai târziu, tot 
mai avea el de discutat cu Nick Grieco, fiindcă, indiferent de ce 
făcuse el aseară - sau de ce nu făcuse - ar fi trebui să se 
asigure de două ori de starea acelor butelii. 

Buteliile defecte puteau omori oameni. 

e 

În dimineaţa următoare, Michael simţi că ceva nu e în ordine 
exact când puse piciorul în autobuzul de școală. 

— Ce se întâmplă? întrebă el, ocupând scaunul de lângă Jeff 
Kina. 

Jeff se uită stânjenit în stânga și-n dreapta, iar când vorbi, o 
făcu în șoaptă, astfel încât numai Michael să-l poată auzi: 

— Kioki n-a mai ajuns aseară acasă. 

— Cum adică? Nu l-a condus Rick? 

Jeff ridică din umeri: 

— Uite ce s-a întâmplat. Rick zicea că e târziu, Kioki nu voia s- 
o trezească pe maică-sa. Așa că Rick l-a lăsat la intersecție, în 
loc să-l lase chiar în faţa casei. 


93 


— Când ai vorbit cu Rick? 

— Chiar înainte să vin în staţia de autobuz. Mama lui Kioki a 
sunat-o pe maică-sa, iar el m-a sunat pe mine imediat ce-au 
închis telefonul. 

— Ce s-a întâmplat cu Kioki? 

— Habar n-am, spuse Jeff. Dar nu mai e niciun kilometru de 
unde l-a lăsat Rick și până acasă la el, și nu e nimic periculos pe 
cărare. 

— Poate c-a fost prins făcând trafic de droguri, spuse un glas 
venit din scaunul din spatele lor. 

Jeff Kina se întoarse oţărât spre băiatul care ședea pe scaunul 
din spate. 

— Cine, Kioki? În veci n-ar fi făcut una ca asta! 

— Da’ dacă a dat peste alţii care făceau trafic? insistă 
puștanul. 

Jeff pufni: 

— Las-o baltă, Jimmy! Dacă tu te amesteci mereu în chestii 
dintr-astea, nu înseamnă că toţi se bagă. 

— Nu m-am băgat niciodată... începu Jimmy, dar Jeff îl opri. 

— Nu mă vrăji tu pe mine. Toată lumea știe că ești cel mai 
mare traficant din școală. Dar lui Kioki nu i-ai vândut nimic, este 
că nu i-ai vândut? Jimmy se înroși de furie, iar Jeff se ridică din 
scaunul său pentru a se apleca deasupra băiatului de pe scaunul 
din spate: Nu-i așa? întrebă Jeff. 

— Voi, ăia din spate, staţi jos! le strigă șoferul, privindu-l 
furios pe Jeff prin oglinda retrovizoare. 

Pe când autobuzul încetinea, Michael îl trase pe Jeff înapoi pe 
scaun: 

— Dă-l încolo! Nu-i nici cât Josh barem! Jeff se așeză fără chef 
înapoi, pentru ca autobuzul să prindă din nou viteză. 

— Poate că Kioki se întâlnea cu cineva, sugera Michael. Are 
prietenă? 

Jeff scutură din cap: 

— Niciodată n-a avut. E întotdeauna exagerat de timid cu 
fetele. 

Când autobuzul opri în parcare, Michael și cu Jeff îl văzură pe 
Rick Pieper așteptându-i negru la față. In jurul lui se strânseseră 
o grămadă de puștani. Michael îi putea vedea șușotind 
înfierbântaţi între ei. 


94 


— Ptiu! Fir-ar să fie! exclamă Jeff cu jumătate de gură. Hai să 
mergem! 

Ridicându-se din scaun, se strecură pe lângă Michael și o luă 
pe interval cu Michael după el: 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el pe Rick când se dădu jos din 
autobuz. 

Rick părea lovit de dambla când se uita la Michael și Jeff: 

— L-a găsit maică-sa, spuse el. Șovăi o clipă, apoi vorbi din 
nou cu o voce spartă: E mort. 

Michael și Jeff se uitară la Rick nedumeriți. 

Cu toate că niciunul din ei nu scoase niciun cuvânt, amândoi 
simțeau același lucru: o stare ciudată de rău care li se 
răspândea peste tot, amorțindu-le atât trupul, cât și mintea. 

Era imposibil - fuseseră cu Kioki cu numai câteva ore în urmă, 
și fusese bine. 

Cum să fie mort? 

instinctiv, Jeff, Rick și Michael se strânseră unul lângă altul în 
timp ce se îndreptau încet spre școală. Glasurile colegilor de 
clasă zumzăiau parcă în jurul lor și, cu toate că fiecare persoană 
care povestea în șoaptă întâmplarea avea o explicaţie pentru 
moartea lui Kioki, niciunul dintre ei nu cunoștea adevărul. 

Michael se îndreptă ca în transă spre vestiarul lui și se uită 
tâmp la încuietoarea cu cifru, fiindcă secvenţa de numere care-l 
deschidea în fugise complet din cap. Apoi din spate auzi glasul 
lui Josh Malani: 

— Trebuie să vorbim, spuse Josh. Cu toții. 

Michael se răsuci și-l privi fix pe prietenul lui: 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Ce s-a întâmplat cu Kioki? 

Ochii lui Josh Malani se îngustară: 

— Habar n-am. Apoi se răsuci repede ca și cum ar fi verificat 
să nu-i audă cineva; când vorbi din nou, glasul lui era ceva mai 
tare decât o șoaptă: Dar n-are nicio legătură cu noi, spuse el. 
Niciun fel de legătură. 

Michael își privi lung prietenul și tare și-ar mai fi dorit să fie în 
stare să-l creadă. 

Dar în adâncul sufletului nu putea. 


95 


e CAPITOLUL X 


Katharine era sincer nervoasă pe ea însăși. Oasele 
scheletului, în întregime dezgropate, erau întinse exact în 
poziția în care fuseseră descoperite. Fusese nevoită să mute 
vreo câteva dintre ele în cursul operației de curățare a 
sedimentelor, însă, pe lângă nesfârșitele bobine de film de 35 
mm expuse mai erau și câteva duzini de clișee polaroid - o 
înregistrare fotografică completă a excavațiilor și un sprijin 
esenţial pentru reconstituirea scheletului in situ. Acum, în timp 
ce se uita lung la schelet, enervarea ei sporea tot mai mult. 

Ar fi trebuit să știe ce are dinaintea ochilor. 

De fapt, ar fi trebuit să știe ce are dinaintea ochilor ieri, 
imediat după excavarea completă a craniului și a mandibulei. 
Însă, indiferent ce-i venea în minte - cimpanzeu, gorilă, gibon 
sau oricare dintre celelalte zece-douăsprezece specii de 
maimuțe și primate - ceva nu se lega: craniul nu era destul de 
prognat! sau maxilarul era prea larg, sau dentiţia prezenta o 
configuraţie greșită... Dracul însuși, își spuse ea, își vârâse 
coada în detaliile acestui caz, pentru că tocmai detaliile nu se 
legau între ele. 

— Prin urmare, ţi-ai dat seama ce este? o întrebă Rob Silver 
ieșind din pădurea tropicală și oprindu-se lângă Katharine. 

— Ei bine, sunt absolut convinsă că este vorba de un 
antropoid, îi spuse Katharine, încercând să mascheze zăpăceala 
pe care o simţea, dar neizbutind să-l păcălească pe Rob. Și sunt 
foarte sigură că a murit din cauza unei lovituri la cap. 

Rob se așeză pe vine: 

— Pot să-l iau în mână? 

— Ești invitatul meu, spuse Katharine, așezându-se și ea pe 
vine, lângă el. Chiar în clipa asta mă simt nevoită să-ţi spun că 
degeaba cheltuiești pe mine o grămadă din banii lui Takeo 
Yoshihara. Ori e asta, ori mie-mi scapă ceva care e, probabil, 
prea bătător la ochi. 

— Nu fi atât de aspră cu tine, îi spuse Rob. Dacă ar fi fost 
floare la ureche, n-aș fi avut nevoie să mai apelez la ajutorul 


1 Care are maxilarele proeminente, ieșite înainte. 
96 


tău, nu crezi? Înălţă craniul, îl suci și-și vâri un deget prin gaura 
existentă în osul parietal stâng: Ce crezi că a produs asta? 

Avea convingerea că cel puţin acest lucru îi era cât de cât 
limpede. 

— O suliță. Am văzut exact același tip de rană pe sute de 
cranii din Africa. Și poţi vedea, după poziţia scheletului, că, deși 
această rană la cap pare să fi fost letală, corpul a fost mișcat. 

— Asta vezi tu, replică el. Te rog, explică! 

— Mai întâi scheletul stă pe spate. Presupunând că cel care a 
azvârlit sulița l-a omorât pe loc, acesta s-ar fi prăbușit imediat. 

— Așadar, cine a azvârlit sulița, și-a recuperat-o din rană. 

Katharine încuviinţă din cap: 

— Numai că, de asemenea, cineva i-a întins corpul, urmă ea. 
Vezi cum sunt dispuse brațele? Ele nu atârnă pur și simplu pe 
lângă corp. 

Își mișcă arătătorul de-a lungul humerusului drept care era 
paralel cu șira spinării. Dar mâna i se răsucea la cot cu radiusul 
făcând un unghi orientat spre interior, către centrul pelvisului. 
Oasele braţului stâng copiau în oglindă așezarea celor din 
dreapta, iar oscioarele firave care alcătuiau mâinile și degetele 
erau amestecate între ele, ca și cum mâinile ar fi fost așezate 
una peste cealaltă. 

— Ca și cum ar fi fost așezat pentru înmormântare, sugeră 
Rob. 

— Exact, spuse Katharine. 

— Pare-se că anchetăm un caz de crimă, spuse Rob, așezând 
craniul la loc în poziţia în care se aflase. Cineva l-a omorât pe 
tipul ăsta, și atunci familia l-a adus aici și l-a îngropat. 

Katharine clătină din cap: 

— Nu se potrivește, spuse ea. Mai întâi că n-a fost îngropat. 
Tot materialul excavat de mine a fost sediment natural, genul 
de depunere care se acumulează la repezeală în pădurile 
tropicale. Nu găsesc niciun vestigiu legat de înhumare. A fost 
doar întins aici și lăsat. lar hawaienii nu procedau în felul acesta, 
nu? 

— Sigur că nu. Ei au un mare respect pentru morţii lor. 
Locurile lor de înhumare sunt sacre, indiferent cât de vechi ar fi. 
lar corpurile erau întotdeauna îngropate. 

— Și-atunci ce s-a petrecut aici? îl întrebă Katharine. 

— Ucigașul tipului ăstuia l-a lăsat și s-a cărat? 


97 


— Poate, conveni Katharine, ridicându-se-n picioare, dar 
continuând să privească scheletul. Dar nu asta e ceea ce mă 
frământă pe mine cel mai tare. Rob se uită la ea: Cea mai mare 
problemă a mea e că nu-mi dau seama ce este. 

— E hominid, cred, spuse Rob. 

— Din câte știu eu despre hominizi, nu, îi răspunse Katharine. 
Abia dacă măsoară un metru douăzeci, ceea ce-nseamnă o 
piticanie chiar și pentru un homo sapiens adult. 

— Poate că e un copil. 

— Craniul nu pare a fi de copil. Este complet dezvoltat, după 
cum se prezintă. Oprindu-se iar, ea își plimbă degetul arătător 
pe suturile dintre parietal și occipital: Vezi? Oasele sunt perfect 
suturate, ceea ce-nseamnă că e un craniu complet dezvoltat. Și 
totuși nu e mai mare decât al tău pe vremea când aveai șase 
ani. Și mai uită-te la frunte - mult prea teșită pentru un homo 
sapiens. Nici mandibula nu se potrivește deloc. 

— E, prin urmare, un soi de primat, sugeră Rob. 

Katharine îl pironi cu o căutătură nimicitoare: 

— În primul rând, că n-au existat nici acum și nici altădată 
primate în aceste insule, în afara celor de la grădina zoologică 
din Honolulu. Dar, lucru încă și mai important, atunci când un 
cimpanzeu sau o gorilă moare, nu te apuci s-o așezi așa cum ai 
așeza un om. 

Rob își mușcă gânditor buza de jos: 

— Dacă era un animal de casă... 

— Las-o baltă, îl întrerupse Katharine, care acum nu mai era 
supărată doar pe sine, ci și pe Rob. Crede-mă, m-am gândit și la 
asta. Acesta nu este un animal de casă. 

— Și-atunci ce e? întrebă Rob decis să facă abstracţie de 
enervarea ei. Haide, nu se poate să nu ai tu vreo idee. 

Katharine trase adânc aer în piept: 

— Ei bine, fie, spuse ea. Deoarece suntem între patru ochi, 
am să-ţi spun. Dar tu trebuie să promiţi că n-ai să râzi. 

Sprâncenele lui Rob se arcuiră în ceea ce Katharine bănuia că 
era limita maximă a promisiunii lui. 

— Ce pare a fi e... absolut imposibil. N-o să-ţi vină să crezi 
mai mult decât mi-a venit mie. 

— Sunt numai ochi și urechi, spuse Rob. 

— Omul primitiv, murmură Katharine. 

Rob scutură din cap: 


98 


— Ai dreptate. Nu e cu putinţă. Lăsând la o parte faptul că în 
această regiune nici nu poate fi vorba de existenţa unei 
asemenea fiinţe cum e omul primitiv, aceste insule nici măcar 
nu erau formate pe vremea când omul primitiv sfredelea borte? 
pe planetă. Chiar dacă Maui ar fi fost aici - fapt asupra căruia eu 
am serioase îndoieli - locul pe care stăm noi acum nu exista. 
Aceasta este o insula vulcanică, Kath! Strat de lavă peste strat 
de lavă. Pun pariu că stratul pe care stăm nu e mai bătrân de 
două mii de ani, probabil mult mai tânăr decât atât. 

— N-am spus că și cred una ca asta, spuse Katharine. Și mai 
pot adăuga încă vreo cinci-șase motive pentru care acest lucru 
este imposibil, începând cu faptul că toate exemplarele de 
oameni primitivi pe care le-am întâlnit - repet, toate - erau 
fosile. lar aceste oseminte, în caz că n-ai observat, nu sunt 
fosile. Nu arată mai vechi de câteva sute de ani, asta în cel mai 
bun caz. 

— Și-atunci ce-avem aici? întrebă Rob. 

— Tare-aș vrea să știu și eu, oftă Katharine. Ce mi-ar trebui 
acum, într-adevăr, ar fi un computer, ca să verific niște date de 
pe Internet. 

— Ei bine, cel puţin asta nu e greu, îi spuse Rob. Vino! 

e 

Senzaţia ciudată începu aproape în minutul când Michael 
părăsi vestiarul și se îndreptă în pas ușor spre terenul de sport 
pentru ora de educaţie fizică. La început abia dacă a observat-o, 
dar pe măsură ce alerga pe gazon spre locul de lângă capătul 
îndepărtat al terenului de fotbal, unde clasa lui fusese 
repartizată pentru executarea gimnasticii de înviorare, el o simţi 
din nou. Era exact ca noaptea trecută, când se trezise din 
coșmar și se simțea de parcă undeva, în plămâni, se afla ceva 
care nu-i dădea voie să respire sau să-și umple plămânii cu aer. 

Astmul. 

Dar chiar când cuvântul izbucni în conștiința lui, el îl respinse. 

Nu era astmul, și apoi el depășise boala - de luni de zile nu 
mai suferise vreo criză! 

„Ignoră-l”, se sfătui el. „Are să treacă.” 

Intră în plutonul răzleț exact la fix pentru a răspunde: 
„Prezent!” când profesorul îi strigă numele, apoi se lăsă la 


2 1, Scobitură, adâncitură într-un corp, într-un material sau în pământ; gaură, groapă. 
2. Scorbură. 3. Vizuină. 


99 


pământ pentru un set de zece flotări rapide care deschideau ora 
de gimnastică. Clasa era mută în această dimineaţă și toţi știau 
de ce. 

Kioki Santoya. 

Toată dimineaţa veniseră la el oameni pe care nici măcar nu-i 
cunoștea, întrebându-l dacă aseară observase ceva straniu la 
Kioki. Nici nu știa ce-ar fi trebui să spună; de-abia făcuse 
cunoștință cu Kioki - chiar și-n această dimineaţă îi era greu să- 
și aducă aminte numele lui de familie. Acum, în timp ce-și 
executa flotările, îi putea simţi pe ceilalţi studiindu-l, întrebându- 
se dacă nu cumva le ascundea ceva. După flotări, cu toate că 
senzația ciudată din piept nu dispăruse încă, nici nu părea să se 
fi înrăutățit. Împreună cu restul clasei se ridică în picioare și 
începură să execute extensii cu salturi pe loc. Spre sfârșitul 
setului de douăzeci și cinci, Michael începu să-și simtă 
musculatura încălzindu-se. 

— Bine! spuse profesorul. Alergare pe loc! 

Michael își lipi braţele de trunchi când începu alergarea, 
ridicându-și genunchii tot mai sus cu fiecare pas, și mișcându-și 
picioarele ca pe două pistoane. Acesta era unul dintre exerciţiile 
lui favorite, fiindcă, în lungile luni de care avusese nevoie pentru 
a-și reface plămânii, i se dezvoltaseră și picioarele, iar el 
începuse să considere rezistenţa lor ca pe un gen de barometru, 
dovadă clară a faptului că întregul său corp se întărea din 
săptămână în săptămână, scăpând pentru totdeauna de 
strânsoarea cumplită în care-l ţinuse boala. 

În această dimineaţă totuși, după numai câţiva pași, începu să 
simtă ca un fel de arsură în mușchii picioarelor. Bine, dar era 
absurd - abia dacă începuse antrenamentul! Dacă o ţinea-n felul 
ăsta, nu-i trebuia mai mult de un tur de pistă pentru a cădea lat. 

— Bine, la treabă! strigă profesorul. O tură și primii doi clasațţi 
își aleg echipele pentru baseball! 

Clasa rupse rândurile și se îndreptă spre culoarul de patru 
sute de metri care înconjura terenul de fotbal. Doi dintre băieţi - 
Zack Cater, care urma același curs de engleză cu Michael, și un 
alt tip pe care-l chema Sky și care locuia aproape de el - erau în 
fruntea plutonului. Pe loc, Michael realiză că n-avea nicio șansă 
să-i învingă. Ar fi putut să mărească viteza și să-i depășească în 
prima sută de metri, dar într-a doua sută ar fi rămas în urmă. 


100 


Apoi, consumându-și cea mai mare parte a energiei în primul 
sprint, ar fi încheiat cursa târându-se printre codași. 

Nu era bine pentru cineva care de-abia ieri fusese primit în 
echipa de atletism. 

Și mai rea ar fi fost umilirea ce-ar fi urmat când Zack și Sky l- 
ar fi ales abia la urmă de tot pentru echipa de baseball. 

Mai bine era să ţină ritmul și să încheie cursa undeva, în 
mijlocul plutonului compact. 

Uitându-se în jur, văzu că nu mai erau decât doi băieţi în urma 
lui, așa că mări ușor tempoul, depășind repede alţi trei 
alergători și apropiindu-se de alţi doi. O dată ce i-a lăsat în urmă 
pe toţi cinci, își stabiliză ritmul adoptând un fuleu ușor care ar fi 
trebuit să-l ducă în mod confortabil dincolo de turnantă și până 
la capătul terenului, apoi îndărăt, până-n partea opusă a 
terenului. 

Numai că acea senzație stranie din piept se înrăutățea și în 
mușchii din ambele picioare simţea arsuri cumplite care 
amenințau să se transforme în crampe din clipă-n clipă. 

Dar ieri făcuse o tură completă, după care-l bătuse pe Jeff 
Kina la sprint! Ce naiba se întâmpla? 

Încă o dată, cum se întâmpla la fiecare câteva minute în 
dimineaţa aceea, își amintea scufundarea de ieri-noapte. 

Numai că nu se gândea doar la scufundare. Mai fusese și 
plimbarea aceea lungă peste lava denivelată, pe care se 
împiedica la fiecare pas. 

Cearta cu maică-sa și orele de somn pe care le pierduse! Așa 
că la ce se mai putea aștepta? Corpul lui nu făcea altceva decât 
să-l pedepsească pentru aseară. 

Un gând straniu îi trecu prin minte lui Michael: nu cumva tot 
asta i se întâmplase și lui Kioki? Dacă ei nu s-ar fi dus deloc să 
facă scufundări - dacă s-ar fi dus doar la un film după care să se 
întoarcă acasă devreme, cum plănuiseră la început - oare Kioki 
ar mai fi fost acum în viață? 

Dar era pur și simplu absurd! N-avea nicio legătură cu ceea ce 
făcuseră ei aseară - ceea ce i se întâmplase lui Kioki... se 
întâmplase și basta. 

Totuși, în ce-l privea pe el, drumul și înotul subacvatic și orele 
de nesomn îl costau. Ei bine, fie! Dacă trebuia să plătească 
pentru ceea ce făcuse, fie. Dar chiar și așa și tot n-avea să-și 
permită să termine cursa pe ultimul loc. 


101 


Hotărât să nu ia în considerare durerea din piept și din 
picioare indiferent ce s-ar întâmpla, Michael își menţinu ritmul 
prin turnanta de la capătul terenului și intră pe ultima linie 
dreaptă. Unul dintre băieţii pe care-i depășise la prima linie 
dreaptă îi apăru în dreapta și trecu pe lângă el. 

— Te credeam mare șmecher, spuse și, râzând în gura mare, 
se îndepărtă de Michael răsucindu-și intenţionat tălpile în așa fel 
încât să ridice un nor de praf din zgura ce acoperea pista. 

Michael încercă să-și întoarcă faţa, dar, neputând să evite 
praful se pregăti sufletește pentru criza de tuse care era sigur 
că avea să-l cuprindă. Pe urmă străbătu norul cenușiu și, dintr-o 
dată, simţi cum accelerează. 

Avusese dreptate! Orice-ar fi avut, nu fusese nevoie decât să 
depășească situația. Incepuse să-l lase durerea de picioare și de 
piept, așa că mai mări puţin viteza și, pentru a doua oară, 
încercă să reducă din nou distanţa faţă de cei care alergau în 
fața lui pe pistă. Deși praful stârnit de celălalt băiat îi dădea 
usturimi de ochi, Michael simţea cum își recapătă vigoarea. Pe 
când se îndreptau spre ultima turnantă, ţâșni înainte. 

Până la linia de sosire mai erau doar câţiva metri. În sprintul 
final Michael dădu din el tot ce putu. Mai depăși încă un băiat 
după care trecu linia de-abia respirând și cu arsuri în picioare. 
Doar după ce încetini și se întoarse printre colegi realiză că 
profesorul de sport fusese cu ochii pe el. 

— Ce se întâmplă, Sundquist? îl întrebă el. Jack Peters mi-a 
spus cât de bun ai fost ieri după-amiază, ceea ce te asigur că n- 
am izbutit să văd în dimineaţa aceasta. Nu te simţi bine? 

Michael șovăi. Ar trebui oare să pomenească despre senzația 
ciudată pe care-o simţise în piept? Sau despre arsura din 
picioare? Insă, dacă făcea asta, mai mult ca sigur, profesorul de 
sport avea să facă același lucru pe care-l făceau invariabil cei 
din New York: să-l trimită la infirmerie. 

N-avea de gând s-o ia de la capăt cu vechea poveste. Nici în 
ruptul capului! 

— N-am nimic, spuse el. Am stat până târziu aseară, asta-i 
tot. 

— Vezi să nu-i ajungă lui Peters la ureche, îi spuse profesorul. 
Dacă vrei să rămâi în echipă, trebuie să te păstrezi în formă. 
Clar? 


102 


— Clar, fu de acord Michael, bănuind că exista pe undeva o 
lege conform căreia toţi profii de sport trebuie să fie niște 
ticaloși. 

Tocmai era pe punctul de a se îndepărta, când profesorul îi 
vorbi din nou, iar Michael se întrebă dacă nu cumva îi citise 
gândurile: 

— Mai fă atunci câteva ture. Şi-n timp ce alergi, poţi să 
reflectezi la cât de mult înseamnă un somn bun noaptea. 

În timp ce restul clasei se împărțea în echipe pentru a juca 
baseball, Michael începu să alerge. 

Se  îmbărbătă singur împotriva arsurilor din mușchii 
picioarelor, hotărât ca, oricât de mari ar fi durerile, să nu 
cedeze. 

Se întremase, fusese admis în echipa de atletism și, indiferent 
ce provocase acea ciudată senzaţie din piept, avea s-o 
depășească. 

Ori să moară încercând. 


103 


e CAPITOLUL XI 


Katharine rămase cu gura căscată când văzu ce birou avea 
Rob Silver pe proprietatea lui Takeo Yoshihara. Situat într-o 
aripă enormă ce se contopea aproape perfect cu coasta 
muntelui de la celălalt capăt al pavilionului, apartamentul de 
două camere se găsea dincolo de o ușă din lemn de koa frumos 
sculptată. Cea mai mică din cele două camere spaţioase era 
dotată cu un birou și fișete, iar cea mai mare era plină cu mese 
pe care se găseau fotografii, desene și machete de clădiri 
polineziene de prin partea locului, așezate într-un mod perfect 
grăitor în ce privește meticulozitatea înnăscută pe care și unul, 
și altul o împărtășeau. Dincolo de niște uși franțuzești putea 
vedea panorama grădinilor de pe domeniu. In afară de 
priveliște, spaţiul de lucru al lui Rob era de cel puţin opt ori mai 
mare decât biroul ei de la muzeul din New York și, în mod 
evident, de orice ar fi avut nevoie Rob, Takeo Yoshihara îi 
procura. Lângă unul dintre pereţii camerei mai mari se afla un al 
doilea birou, pe care stăteau computerul lui Rob, împreună cu 
vreo câteva imprimante, un scanner și alte câteva aparate pe 
care Katharine nu le cunoștea. 

— Poţi să mă conectezi? întrebă ea. Vreau să încep prin a 
consulta câteva fișiere de la muzeu. Mi-aduc aminte de ceva 
care seamănă cu micul nostru craniu... 

— Am o idee mai bună, spuse Rob. Dacă vrei să-mi dai 
fotografiile polaroid. 

Fâstăcită, Katharine scormoni prin geanta ei după poze. Rob 
le așeză pe scanner, porni un program de scanare a imaginii și 
începu să acceseze rapid meniuri folosind tastatura și mouse-ul. 
Câteva minute mai târziu, pe ecran apărură opt imagini ale 
craniului pe care-l descoperiseră în pădurea tropicală, fiecare 
luată dintr-un alt unghi. 

Și încă șase cu mandibula. 

Rob se ridică în picioare: 

— Ce vreau eu acum de la tine e să alegi câteva lucruri 
deosebite, pe care le-ai căuta dacă ai studia alte cranii și 
mandibule similare. 


104 


Luând loc pe scaun, Katharine exersă cu mouse-ul și, în 
curând, învăţă cum să mărească imaginea evidențiind detaliile, 
mai întâi pe o imagine, apoi pe următoarea. Cinci minute mai 
târziu, alesese ce o interesa, iar Rob îi arătă cum să copieze 
micile zone selectate cu cursorul astfel încât ele să fie așezate 
pe un fundal alb ca tot atâtea piese de puzzle. 

— Dar sunt numai fragmente! obiectă Katharine. Chiar dacă 
le-ai așeza împreună, tot n-ai reuși să obţii un craniu complet. 

Rob zâmbi: 

— Facem pariu? Şi ceva în tonul lui o avertiză pe Katharine că 
ea ar fi urmat să piardă. Acum o să-i cerem computerului să 
caute acele fragmente de imagini care se potrivesc perfect 
acestor contururi, explică Rob. El o să caute în toate bazele de 
date disponibile pe Internet și... 

— Ai înnebunit? obiectă Katharine. Asta ar lua luni de zile. 

— La muzeul tău, poate, replică sec Rob, dar acest computer 
este cuplat la unul dintre primele două dintre cele mai puternice 
computere din lume. 

— Glumești! zise, dar o singură privire spre figura lui care 
avea un aer superior a fost suficientă ca să-și dea seama că nu 
glumea. 

— A fost configurat pentru a putea procesa toate informaţiile 
furnizate de telescoapele din vârful muntelui, îi explică Rob în 
timp ce introducea, folosind tastatura, comenzile de căutare a 
unor forme similare celor pe care le descoperiseră. Forţele 
Aeriene au un proiect mare de monitorizare a sateliților spion, a 
deșeurilor spaţiale și a asteroizilor și a Dumnezeu mai știe ce. 

Apăsă tasta ENTER pentru a începe căutarea și, după câteva 
clipe, ecranul monitorului se umplu cu rânduri de text într-un 
ritm atât de rapid, încât Katharine nici nu apuca să le mai 
citească. Rob întinse mâna, apăsă tasta PAUSE, iar pe ecran 
rămase doar ultimul text. 

Katharine se pomeni cercetând o listă de adrese de site-uri, 
fiecare dintre ele urmată de un nume de fișier, iar fișierele astea 
erau salvate în aproape o duzină de formate grafice. Și fiecare 
era urmat de un procent. 

Pe ecranul urmărit de Katharine aceste numere se schimbau 
cu repeziciune de la 1 la 100 la sută. 

Rob apăsă din nou tasta ENTER și PAUSE și apărură noi 
fișiere. 


105 


— Dumnezeule, dar sunt sute! exclamă Katharine. 

— Căutare proastă, îi spuse Rob izbind tasta ESCAPE și 
introducând mai multe instrucţiuni. A fost configurat să compare 
fiecare imagine individuală. O să îngustăm câmpul de filtrare 
prin impunerea condiţiei de a exista cel puţin patru elemente 
identice pentru craniu și trei pentru mandibulă. 

Execută din nou comanda de căutare. In câteva secunde 
apăru o listă de 382 de fișiere, fiecare dintre ele având atașată 
mărimea fișierului. 

— Să le rearanjăm pe acestea în funcţie de procentul de 
similitudine. 

O clipă mai târziu ecranul pâlpâi și apăru din nou lista de 
fișiere cu dimensiunile cele mai mari aflate în capătul de sus al 
listei. 

— Bine. la să vedem ce-avem noi aici, spuse Rob dând dublu- 
clic cu mouse-ul pe fișierul aflat chiar în capul listei. 

Apăru imaginea grafică a unui fragment de mandibulă foarte 
asemănător celui pe care-l dezgropaseră. Se afla într-o colecţie 
dintr-o universitate suedeză și fusese descoperit în Africa în 
urmă cu patruzeci de ani. 

Katharine îl privea șocată: 

— E prima oară când dau cu ochii de el. 

Ea studie imaginea și legenda care specifica „Hominid găsit în 
Canionul Olduvai”. Deși fosila nu fusese atribuită unei specii, 
Katharine crezu că vede o certă asemănare cu Astra/opithecus 
afarensis. 

Execută clic cu mouse-ul pe al doilea fișier. 

De astă dată apăru imaginea unui craniu. 

Un craniu care, după părerea lui Katharine, semăna ca două 
picături de apă cu cel pe care-l găsiseră. 

Imaginea nu purta niciun alt text de identificare, în afară de 
faptul că fusese găsit pe coastele muntelui Pinatubo, din 
Filipine. În afară de imaginea propriu-zisă și de scurta notă 
explicativă, pe ecran nu se mai vedea altceva decât o legătură 
spre un alt fișier. 

Încruntându-se, Katharine dădu dublu-clic pe legătură. Câteva 
clipe mai târziu se deschise o nouă fereastră și apăru o nouă 
imagine. 

Aceasta însă nu era numai o simplă imagine. 


106 


Era un film sau videoclip, în mod evident realizat de cineva 
ale cărui calităţi în mânuirea camerei de luat vederi nu erau cu 
nimic mai grozave decât ale lui Katharine. Stângăcia fotografiilor 
însă nu fu deloc de natură să știrbească fascinația cu care 
Katharine și Rob urmăriră ceea ce se desfășura pe monitorul 
computerului. 

e 

Camera de luat vederi era orientată pe ceva ce Katharine 
Sundquist și Rob Silver nu mai văzuseră până acum. 

Părea a fi un fel de umanoid și, cu toate că era cu neputinţă 
de spus cu siguranţă, lăsa impresia a fi un mascul tânăr. 

Mandibula era proeminentă, în vreme ce fruntea îi era mult 
teșită. Trăsăturile îi erau mari și bolovănoase, ochii priveau 
speriaţi din fundul găvanelor. Falca îi atârna, iar corpul lui, 
„Îmbrăcat” doar în regiunea genitală, părea a fi în întregime 
acoperit cu o ușoară pilozitate. 

Dispuși într-un cerc larg în jurul băiatului - dacă într-adevăr îl 
puteau numi băiat - se afla un grup de vreo cincisprezece inși 
aparţinând tribului. Oamenii păreau a-l observa cu multă atenţie 
pe băiatul pe care-l încercuiseră, de parcă nu ar fi fost lămuriţi 
la ce anume să se aștepte de la el. 

Sub privirile lui Katharine, cercul se strânse, și-l putea vedea 
pe cel din mijloc cum se încordează, cu ochii alergând de la o 
persoană la alta. Apoi, printr-o mișcare ce se petrecuse atât de 
repede, că mai curând se distinse ca o umbră, tânărul se 
strecură printre ei și dispăru în junglă. Împietriţi pentru moment 
de uluire, membrii tribului părură a discuta aprins între ei vreo 
câteva clipe și-n cele din urmă se afundară și ei în junglă, 
încercând în mod clar să dea de urma fugarului. 

Ecranul se înnegri și, preţ de o clipă, Katharine și Rob crezură 
că filmuleţul se terminase. 

Se înșelau! 

După câteva clipe ecranul computerului se umplu cu imagini 
din junglă. Nici urmă de sat și Katharine își spuse că, poate, cel 
care filmase își verifica pur și simplu camera. Dar atunci lentilele 
se focalizară și, în cele din urmă, Katharine îl zări. 

Chipul - chipul hominid al tânărului, dacă era într-adevăr ceea 
ce părea - se holba dintr-un desiș de liane într-un fel care-i 
stârni fiori lui Katharine, dar și un sentiment de déjà vu. Apoi își 
dădu seama despre ce era vorba: nu era vorba deloc un 


107 


sentiment de déjà vu. Imaginea de pe ecran îi stârnea o 
amintire autentică, o amintire legată de un exponat de muzeu 
pe care-l văzuse cu ani în urmă, reprezentând o familie de Homo 
habilis, poate cel mai timpuriu hominid primitiv apt să-și 
construiască unelte. 

Fiinţa de pe ecran, excepţie făcând culoarea pielii și 
pilozitatea corporală specifică, parcă era coborâtă direct din 
dioramă și picată în scena de junglă pe care-o urmăreau ea și 
Rob Silver. 

Dar firește că așa ceva era cu neputinţă: Homo habilis 
dispăruse în urmă cu două milioane de ani! 

Prin urmare, ceea ce vedeau ei acum era o păcăleală. 

— Poţi să faci un stop cadru? îl întrebă Katharine când 
obiectivul camerei de luat vederi avea în prim-plan faţa 
tânărului. 

Rob întinse mâna și execută un clic cu mouse-ul pe unul 
dintre butoanele de pe ecran. Imaginea încremeni. Katharine se 
aplecă înainte, examinând chipul. Trebuie să fi fost un actor 
savant machiat, capodopera unui cosmetician-vrăjitor demn de 
efectele speciale de la Hollywood. Insă cum de izbutiseră ei să-i 
teșească fruntea într-un mod atât de perfect? Ar fi fost, desigur, 
floare la ureche adăugarea retușurilor necesare pentru a conferi 
actorului fizionomia corespunzătoare, dar prea multe adăugiri i- 
ar fi mărit capul. 

Care părea totuși a fi perfect proporțional cu trupul. 

Manevrând mouse-ul ea însăși, Katharine readuse imaginea la 
vechea ei dimensiune și o rulă din nou. 

O fracțiune de clipă mai târziu lovea prima lance. 

Obiectivul era încă focalizat pe prim-plan și impresia de șoc 
din ochii tânărului era perfectă. Se holbau și se mișcau de parcă 
ar fi căutat sursa bățului ce-i ieșea din cavitatea toracică. 

O a doua și o a treia lance loviră, iar expresia de șoc a 
tânărului se contorsionă într-o grimasă de durere cumplită atât 
de autentică, încât Katharine se bucura că filmul n-avea coloană 
sonoră - chiar și în liniștea încăperii aproape că putea auzi 
urletul ce trebuie să-i fi ieșit din beregată. 

Gura i se căscă larg, după care el se prăvăli înainte, zvâcni 
spasmodic câteva secunde, după care înţepeni. 

Rob o apucă pe Katharine de mână în timp ce urmăreau 
desfășurându-se restul imaginilor. 


108 


Bărbaţii și băieţii tribului se strângeau în jurul corpului, 
împungând în el până când se convinseră că era mort. 

Ei îi legară mâinile și picioarele de un par, lăsându-l să se 
bălăngăne în timp ce-l transportau înapoi spre satul lor. 

În sat bărbaţii preparară corpul, despicându-i burta și 
aruncând măruntaiele unei haite de câini care le înșfăcară, se 
încăierară pe ele, după care se așezară să-și înfulece în tihnă 
prânzul într-o atmosferă de neliniștită suspiciune. 

Oamenii fripseră corpul la foc, pe când tribul se strângea să 
se înfrupte din neașteptata delicatesă. 

Preţ de o clipă camera luă în obiectiv chipul unei femei care 
ședea mai la o parte decât restul, cu ochii sticlind în timp ce 
privea. 

Tribul înfulecă, dar, în loc să arunce oasele câinilor, le 
azvârliră într-o oală mare unde resturile de carne rămase pe os 
aveau să fiarbă la foc scăzut pentru a face o zeamă consistentă. 

Decorul se schimbă iar, și acum deasupra satului se pogorâse 
întunericul. 

O siluetă se mișcă în întuneric, iar Katharine trebui să-și 
forțeze privirea pentru a desluși detaliile. 

Era femeia. Sub ochii lui Katharine, ea folosi o plasă pentru a 
scoate oasele din oală, pe care le așeză pe o bucată de pânză 
întinsă pe pământ. Continuă să caute până când se asigură că 
nu mai rămăsese nimic. Femeia începu să strângă pânza în jurul 
oaselor și, pentru o clipă, obiectivul zăbovi asupra mormanului 
grotesc. 

Femeia părea să fi găsit toate oasele, în afară de unul singur. 

Lipsea craniul. ` 

Fereastra în care rulase secvenţa video se închise brusc. Incă 
o dată Katharine și Rob se treziră privind lung, în tăcere, 
imaginea craniului. 

Implicaţia era limpede. 

Rob sparse într-un târziu tăcerea: 

— Ce crezi? Există vreo șansă ca filmul să fie real? 

Katharine scutură din cap: 

— Categporic, nu! Nicio creatură de genul ăsta n-a trăit... 

Dar își curmă fraza amintindu-și de scheletul care chiar la 
acea oră zăcea lângă vatră la numai câţiva kilometri distanţă. 

Scheletul care ar fi putut aparţine tocmai creaturii pe care o 
văzuseră pe ecranul computerului. 


109 


Și, cu toate astea, ei tot nu-i venea să creadă. Filmul trebuie 
să fi fost o făcătură ingenioasă. 

— Hai să-l mai vedem o dată, spuse ea. 

Rob apucă mouse-ul pentru a executa clic încă o dată pe 
legătură. Dar chiar când mișca mouse-ul peste ecranul 
monitorului, fereastra care afișa craniul se închise. 

— Fir-ar să fie! spuse el încet. Îmi pare rău. În locul unde cu 
numai o clipă în urmă fusese fereastra, acum apăru lista de 
fișiere. Rob deplasă încă o dată mouse-ul, încercând să 
selecteze din nou numele fișierului. 

Numele fișierului și fereastra dispăruseră. 

— Unde e? întrebă Katharine. 

O oră căutară fișierul dispărut, dar, în cele din urmă, se lăsară 
păgubași. Parcă fișierul respectiv nici nu existase vreodată. 

e 

În biroul său personal, Takeo Yoshihara se lăsă pe spate în 
scaun privind lung craniul care-i fusese livrat prin curier de la 
Manila. El însuși fotografiase craniul folosind o cameră digitală și 
transferase conţinutul înregistrării video care acompaniase 
craniul într-un fișier grafic digital. Înregistrarea video propriu- 
zisă era acum încuiată în seiful aflat chiar în acel birou și a cărui 
combinaţie numai el o cunoștea. 

Înainte de a părăsi biroul, craniul avea să-și ocupe locul lângă 
înregistrare. 

Fișierele grafice din computerul lui erau în tot atât de mare 
siguranţă, protejate de coduri de securitate cunoscute numai de 
colaboratorii lui de încredere, cărora cu o oră în urmă le 
transmisese copii ale fișierelor. 

Banii pe care-i cheltuise pe craniu fuseseră bine investiţi. 
Păcat totuși că băiatul trebuise să moară. 

Nimic nu se putea realiza fără sacrificii și ce mai contau 
câteva vieți când era vorba de ceea ce încerca el să realizeze? 


110 


e CAPITOLUL XII 


Sergentul Cal Olani tocmai venise la slujbă în dimineaţa 
aceea, când primise apelul telefonic ce-l expedie tocmai în 
pustietatea aia de drum, în care Alice Santoya dăduse peste fiul 
ei. În timp ce conducea, el presupuse c-avea să descopere 
victima unui accident de circulaţie în care vinovatul fugise de la 
locul faptei. La cinci minute de la sosirea lui la fața locului, 
știuse că nu era vorba de un accident. Absența urmelor nu 
însemna mare lucru prin ea însăși, întrucât ploaia din noaptea 
trecută ar fi putut să le șteargă. Dar starea în care se afla corpul 
băiatului nu trăda nimic în sprijinul ipotezei unui accident. 

Cu excepţia rănii din palma dreaptă, tânărul nu prezenta 
niciunul dintre traumatismele care ar fi fost prezente în cazul că 
ar fi fost lovit atât de tare de un automobil, încât să-l ucidă. 

Olani muncise alături de echipa de medici care încercase să-l 
resusciteze pe băiat, în ciuda faptului că era evident, după 
temperatura corpului, că murise de câteva ceasuri. Rămăsese 
acolo până când fotograful venise și plecase și cercetase 
împrejurimile în căutarea vreunui indiciu. 

Olani încercase să obțină o declaraţie de la Alice Santoya, dar 
ea fusese cât se poate de incoerentă pe când jelea pierderea 
singurului ei copil. 

După o oră își isprăvise misiunea, fără să găsească nicio 
dovadă despre comiterea unei crime. Dar îl avusese pe Kioki 
Santoya în minte toată ziua, în vreme ce se ocupase de câteva 
cazuri de tulburare a ordinii publice. Fusese, de pildă, o 
ciondăneală în familie undeva sus, la deal, în Paia. Pe asta o 
rezolva parcând mașina în fața casei cu pricina și claxonând de 
câteva ori pentru a le da de știre lui Lee și lui Rosie Chin că, 
dacă nu se potoleau, avea să intre să-i potolească el. 

Pe urmă mai fusese un incident minor soldat cu îndoire de 
tablă, în care fusese nevoit să-l convingă pe proprietarul unei 
ruginituri de Chevrolet Impala model 1974 că, probabil, n-o să 
reușească să se aleagă cu cine știe ce despăgubiri de la un 
turist care, spunea el, „m-a lovit când a dat cu curu', dom'le! M- 
a bușit rău, ce mai!” Problema cu proprietarul rablamentului de 


111 


Chevy era aceea că trei martori susțineau povestea turistului, 
anume că acesta așteptase la stop să se facă verde când se 
trezise că automobilul din fața lui îl lovește cu spatele. Dacă n-ar 
fi avut piciorul ferm apăsat pe pedala de frână, probabil că, la 
rândul lui, ar fi izbit automobilul din spate. 

După ce-o lămuri și pe asta, Olani se învârti în sus și-n jos o 
bucată de vreme pe Strada Principală din Lahaina, doar așa, ca 
să fie văzut și scandalagiii să ia act de prezenţa lui în zonă. 

Nu-și putuse însă scoate din cap nicio clipă întâmplarea cu 
Kioki Santoya. Acum, cu numai o oră înainte de terminarea 
schimbului său, când se putea duce acasă la Malia și la gemeni, 
hotări că n-ar avea ce pierde dacă, în drum spre departamentul 
șerifului, ar da o raită și pe la spitalul din Maui. De la spital și 
până la sediu nu erau nici patru sute de metri, iar el știa că n- 
avea să-nceteze să se gândească la băiatul care murise aseară, 
până când nu găsea motivul care i-a provocat moartea. 

Trase automobilul în parcarea aproape pustie din imediata 
vecinătate a spitalului și pătrunse prin intrarea de la Urgenţă, 
care era aproape ascunsă undeva, în colţul clădirii în formă de L. 
Jo-Nell Sims, infirmiera de serviciu, își ridică privirea: 

— Zece minute, spuse ea când îl recunoscu. Doar atât mi-a 
mai rămas din tură. Arborând o expresie de prefăcută enervare, 
ea-i făcu un semn cu degetul: Să nu-mi spui acum că-mi aduci 
un caz, Cal! Te rog, numai asta să nu-mi spui. 

— Liniștește-te, Jo! îi zise Olani. Afară toate-s bune și 
frumoase. M-am oprit numai să văd ce s-a întâmplat cu puștiul 
pe care l-au adus azi-dimineaţă. Kioki Santoya. 

Ochii lui Jo-Nell nu mai sclipeau: 

— Nu-i așa că-i groaznic? Imi pare așa de rău pentru maică- 
sa! 

— Au terminat autopsia? insistă Olani. 

Continuând să scuture din cap în semn de simpatie pentru 
pierderea suferită de Alice Santoya, Jo-Nell se uită într-un 
registru: 

— Laura Hatcher s-a ocupat de el, spuse ea. Ridicând 
receptorul unui telefon, vorbi o clipă după care-i făcu semn lui 
Cal că poate intra prin ușile ce dădeau spre sălile de examinare: 
Vine în câteva minute. Prima ușa pe stânga. 

Cinci minute mai târziu, Laura Hatcher intră. Nu mai înaltă de 
un metru cincizeci și trei și cântărind nu mai mult de patruzeci și 


112 


șase de kilograme, Cal Olani ar fi zis că are vreo doisprezece 
ani. Numai că el mai colaborase cu ea de multe ori și știa că 
dincolo de aparenţa extrem de fragilă și de aspectul inocent se 
ascundea o mare inteligență și un experimentat patolog. 

— Cum e cu Kioki Santoya? întrebă Cal. Ai vreo idee ce anume 
l-a omorât? 

Laura Hatcher deschise blocnotesul cu coperte metalice pe 
care-l ţinea în mână, răsfoi câteva file, după care găsi ceea ce 
căuta: i 

— Ei bine, pot să-ţi spun ce nu s-a întâmplat, spuse ea. In ce 
privește traumatismele externe, absolut nimic semnificativ - 
câteva leziuni minore la palma stângă, o tăietură profundă în 
cea dreaptă. 

— Pe asta am văzut-o. Arăta mai mult a rană provocată de o 
bucată de sticlă decât a rană provocată de cuțit. 

Laura Hatcher încuviinţă: 

— Aici lucrurile sunt clare. Și nici nu era suficient de gravă ca 
el să fi murit din cauza sângelui scurs. 

— Ceva alcool? sugeră polițistul. Felul în care unii puști 
obișnuiesc să tragă la măsea în zilele noastre... 

— Imediat m-am gândit la asta. Nimic. 

— Și-atunci, ce-mi spui? Că a murit pur și simplu? Puștanii de 
vârsta asta parcă nu fac atacuri de cord, nu? 

— De fapt, nu e chiar imposibil însă, în cazul lui, nu există 
nicio probă patologică pentru susţinerea acestei ipoteze. 
Singurul lucru care prezenta ceva ușor anormal erau plămânii, 
dar până când nu obțin niște rezultate de la laborator, nici 
măcar n-aş ști să spun dacă asta l-a omorât. Işi întinse mâinile 
într-un gest de neputinţă: Aș vrea să pot fi mai clară, dar pentru 
moment n-am prea multe de spus. Ar fi putut să fie un virus - 
unul dintre noile forme care s-au înmulțit în ultima vreme - dar 
nu pare să fi manifestat vreun simptom de îmbolnăvire înainte 
de deces. Mama lui susține că era sănătos. 

— Dar nici de asta nu poți fi sigur. 

Olani oftă, știind verdictul pe care în mod cert avea să-l dea 
doctorul. 

Hatcher încuviinţă din cap: 

— Îmi pare rău. Aș fi dorit să te pot ajuta mai mult. Se uită 
rapid peste notițele sale: îţi spun ceva numele Rick Pieper, Josh 
Malani și Jeff Kina? 


113 


— Cu puştiul Kina au fost câteva probleme. E un tip bine 
făcut, și când e vorba de haole el e cel-mai-tare-din-parcare. Și 
Josh Malani se străduiește să facă pe Gigi-duru', dar e de fapt 
doar de garagaţă. De ce? 

— Conform spuselor lui Alice Santoya, fiul ei ieșise aseară cu 
cei trei băieți. Lăsase un mesaj în care zicea că se duce la un 
film împreună cu ei. În funcţie de ce aflăm de la laborator, poate 
că ar trebui să stea cineva de vorbă cu ei. 

Cal Olani scrise cele trei nume în carnețelul său. Poate c-o să 
dea chiar el pe la școală și-o să aibă o discuţie cu băieții ăștia. 

e 

La zece minute după ce Cal Olani termină de vorbit cu Laura 
Hatcher, în cămăruța care servea drept morgă a spitalului 
pătrunse un bărbat. Având grijă să nu-l vadă nimeni intrând, 
încuie ușa, apoi trase sertarul în care se afla cadavrul lui Kioki 
Santoya. Să aibă de-a face cu morți era partea cea mai rea din 
slujba de om de serviciu. Restul corvoadei ce-o avea de făcut nu 
i se părea grea lui Elvis Dinkins - n-avea nimic împotrivă să 
golească plosca și să schimbe cearșafuri. 

Nici măcar bolnavii nu-l deranjau. 

Dar morții... 

În ciuda repulsiei de a fi nevoit să aibă de-a face cu cadavrul - 
ori poate tocmai din cauza asta - privirea lui Elvis Dinkins se 
pironi pe chipul lui Kioki Santoya. Ochii băiatului erau deschiși, 
iar faţa îi era buhăită. Și gura îi era deschisă, de asemenea, iar 
lui Elvis i se păru că limba puștiului era umflată toată. Stomacul 
i se întoarse pe dos când dădu peste locul unde doamna doctor 
Hatcher secţionase un eșantion pentru a-l trimite la laborator. 

Pe când își trăgea mănușile chirurgicale pe care le subtilizase 
din camera sterilă, Elvis se întrebă dacă nu cumva și el ar trebui 
să preleveze un fragment de limbă. Dar asta ar însemna să-și 
vâre mâna în gura băiatului mort, iar Elvis nu era prea convins 
că putea. 

Și așa avea să fie destul de scârboasă tăierea unor bucăţi de 
țesut din locul unde Hatcher îl deschisese pe puști în vederea 
autopsiei. Elvis se cutremură. Vederea sângelui avea tendinţa 
de a-l face să se simtă rău. 

De fapt, îl făcea să se simtă atât de rău, încât să-i dea prin 
cap să-nceapă să-și caute altceva de lucru. 


114 


Poate să lucreze pentru Takeo Yoshihara, care, auzise el, 
plătea mai bine decât oricine altul în Maui. 

lar acesta, în mod indirect, era motivul pentru care se afla el 
azi, în morgă. 

La câteva zile după ce-și începuse slujba la spital, tocmai 
curăța una dintre încăperi când intră un doctor. Deși Elvis 
Dinkins lucra în spital de mai puţin de o sâptămână, știa deja 
cine era doctorul. 

Stephen Jameson. Medicul personal al lui Takeo Yoshihara. 

Cineva faţă de care trebuia să ai respect. 

Prin urmare, Elvis Dinkins ciulise bine urechile atunci când 
Jameson sugerase că, dacă afla cumva de vreun lucru 
neobișnuit în spital și-i dădea de știre, urma să-i fie 
recunoscător. 

La vremea respectivă, desigur, Elvis nu știuse de fapt ce 
anume ar fi putut fi considerat neobișnuit într-un spital. 
Așteptase cu atenţie trează, însă nimic „neobișnuit” nu-i sărise 
în cale. Până acum. 

Un puști care murise dintr-o cauză căreia nici măcar doamna 
doctor Hatcher nu reușise să-i dea de cap - ei, da, asta era cu 
totul altceva! Pur și simplu avusese un noroc chior să se afle în 
camera de Urgenţe în urmă cu câteva minute, când intrase 
sergentul Olani. 

Își făcuse de lucru prin sală în timp ce polițistul discuta cu 
Hatcher, iar când i se termină tura, o tuli prompt, imediat după 
Jo-Nell Sims. Numai că, în loc să plece, el așteptase să plece și 
doctorita Hatcher, după care făcu o copie după raportul de 
autopsie pe care-l întocmise aceasta. Preţ de un minut se 
gândise că poate asta avea să fie tot ce-avea să-i dea doctorului 
Jameson, însă atunci își adusese aminte că doamna doctor 
spusese ceva despre cât de ciudat arătau plămânii. Atunci se 
hotărâse să mai ia și o mostră din plămânii băiatului. 

Totuși, acum, când se uita lung la acele copci slabe pe care le 
folosise Hatcher pentru a închide la loc incizia mare în formă de 
„T” pe care i-o făcuse lui Kioki Santoya, se cam îndoia că avea în 
el tăria s-o facă. Mâinile începură să-i tremure și nici măcar nu 
tăiase cusătura. 

Strângând mânerul bisturiului pe care-l luase din sala de 
operaţii, Elvis Dinkins se îmbărbătă singur și se aplecă mai mult. 


115 


Tăie una câte una copcile până când torsul cadavrului se 
deschise. 

Elvis Dinkins se uită lung la organele interne ce fuseseră 
vârâte talmeș-balmeș după terminarea autopsiei. | se strânse 
din nou stomacul și trebui să facă eforturi pentru a nu vomita 
chiar acolo, pe loc. Însă, pe măsură ce înfigea bisturiul tot mai 
adânc în plămânul stâng, își spuse că nu era mare diferenţă faţă 
de a tăia ficatul pe care maică-sa obișnuia să-l prăjească cu 
ceapă. 

Îi mai trecu un pic greata. 

Câteva secunde mai târziu, desprinse o bucată de plămân pe 
care o vâri într-unul din borcanele de plastic pentru eșantioane 
pe care-l descoperise în același dulap în care găsise și bisturiul. 
Desigur, n-avea nicio idee ce-ar fi putut descoperi Jameson în 
bucata de plămân, dar el credea că ar fi putut fi important. 

Într-adevăr important. 

lar dacă era... 

Furișându-se afară din spital, Elvis Dinkins își făcea deja 
planuri de viitor. Poate că, după ce-și găsea ceva de lucru 
pentru Takeo Yoshihara, avea să-și găsească și un nou 
apartament. 

La naiba! Dacă avea noroc, conţinutul săculețului de plastic ar 
fi putut să-i schimbe întreaga viață! 

Lui Elvis Dinkins nici prin cap nu-i trecea că același conţinut i- 
ar fi putut sfârși viaţa. 


116 


e CAPITOLUL XIII 


Jack Peters tare ar fi vrut să știe ce să le spună celor zece- 
doisprezece băieţi adunaţi ciorchine în jurul lui. Nimic din 
obișnuitele râsete și zbenguieli care precedau în general 
antrenamentul de atletism; în această după-masă păreau cu 
toții rătăciţi fiecare cu gândurile lui și, pe când privirea 
antrenorului se plimba de la unul la altul, văzu la toţi același 
lucru. 

Frica. 

Niciunul dintre ei nu știa de ce murise Kioki Santoya aseară și, 
pentru că nu știau, erau înspăimântați. 

Aproape că le putea auzi gândurile. 

Dacă Kioki avea una dintre bolile alea noi, ca Ebola, de care, 
odată molipsit, te curăţai în câteva ceasuri, borându-ţi până și 
creierii din tine și sângerând ca un porc? 

Dacă pe Kioki l-a omorât cineva? 

Dacă...? 

Însă erau atât de mulţi „dacă”, încât Jack Peters știa că era cu 
neputinţă găsească un răspuns pentru fiecare; asta era situaţia, 
până când n-aveau să afle exact ce anume păţise Kioki, nu se 
putea răspunde la nicio întrebare. 

— Cred că nimeni dintre noi nu mai are chef de antrenament 
azi, spuse el în cele din urmă. Eu, unul, n-am. Și cunosc o 
mulțime de oameni care zic că, atunci când se întâmplă ceva de 
genul ăsta, cel mai bun lucru e să-ţi găsești o ocupaţie, să faci 
orice numai să nu te mai gândești la acel lucru. Dar Kioki îmi 
lipsește și mie, și... 

Glasul i se stinse în timp ce se străduia să scape de nodul cei 
se pusese în gât. 

— Cred că pur și simplu vreau să-mi aduc aminte de el. Așa 
că, pentru astăzi, am să anulez antrenamentul de atletism. Dacă 
vreunul dintre voi dorește să mai rămână, doar ca să mai 
schimbe o vorbă, mă găsește aici. Dacă nu, sunteţi liberi să 
plecaţi când doriţi, nicio problemă. Încă o dată privirea lui rătăci 
spre echipă: Cred că asta e tot ce-am avut de spus, încheie el. 


117 


Câteva clipe niciunul nu se clinti; parcă fiecare dintre ei 
aștepta ca altul să miște. Insă, în cele din urmă, Rick Pieper, 
adus de spate și cu mâinile în buzunare, o luă-ndărăt spre 
vestiare. Kioki, Peters știa asta, fusese cel mai bun prieten al lui 
Rick. Imediat, Jeff Kina și Michael Sundquist îl urmară pe Rick. 
Ca și cum ar fi luat exemplu de la cei trei care fuseseră ultimii 
care-l văzuseră pe Kioki în viață, restul echipei începu să se 
răzlețească și ea spre vestiar. Se păstrase aceeași tăcere de pe 
teren când ei își schimbaseră echipamentul de sport cu hainele 
de stradă. 

Zece minute mai târziu, încă împreună, Michael, Jeff Kina și 
Rick Pieper părăseau complexul sportiv. Josh Malani îi aștepta. 

— Nu vreţi să mergem undeva să mâncăm? îi întrebă Josh, iar 
Michael putea să jure din tonul lui nesigur că Josh se întreba 
dacă nu cumva ei credeau că el era de vină pentru moartea lui 
Kioki. 

— Nu mi-e prea foame, spuse Jeff. 

Ochii lui Josh se mai îngustară un pic: 

— Uitaţi ce e: ceea ce i s-a întâmplat lui Kioki nu e din vina 
noastră. 

— Nimeni n-a zis asta, replică Jeff. Vreau să știu doar ce s-a 
întâmplat. Adică... Amuţi când văzu o mașină de poliţie virând 
pentru a intra în spaţiul de parcare al școlii: Oh! 

Ceilalţi trei se întoarseră pentru a urmări direcţia privirii lui 
Jeff. 

— Ce credeţi, s-au prins c-am intrat în magazinul de articole 
subacvatice al lui Ken? întrebă Rick Pieper când mașina patrulei 
frână. 

— N-am intrat în niciun magazin! rosti repede Josh Malani. 
Polițistul coborâse din mașină și se îndreptă spre el: Și nici n-are 
de unde să-și dea seama. Tot ce-o să-i spunem are să fie cum c- 
am fost în Kihei la club și-am jucat jocuri electronice. Înţeles? 
Am jucat doar jocuri electronice. 

O clipă mai târziu, Cal Olani se apropiase de ei, iar Michael 
zări în ochii lui Josh Malani izbucnind un licăr de ostilitate. 

Nici lui Cal Olani nu-i scăpă. 

— Binișor, Josh, binișor, spuse el. N-am venit să-ți fac 
necazuri. Voiam numai să te întreb pe tine și pe prietenii tăi 
despre ce s-a întâmplat aseară. Studie pe rând chipul fiecăruia 


118 


dintre ei, ajungând în cele din urmă: să-l fixeze pe Michael: Pe 
tine nu cred că te știu. Îi întinse mâna. Eu sunt Cal Olani. 

— Michael Sundquist, răspunse Michael, strângând mâna 
ofițerului. 

— Prin urmare, și tu ai fost aseară cu Kioki Santoya, este? 

Michael dădu din cap în semn de aprobare. 

— Te deranjează dacă-ţi pun câteva întrebări? 

Michael ridică din umeri. 

— Și ce-aţi făcut voi, măi, băieţi? 

Michael simţi punându-i-se un nod în stomac. Era ferm 
convins că polițistul avea să-și dea seama pe loc de minciună. 
Dar, înainte ca el să apuce să deschidă gura, Josh Malani i-o luă 
înainte: 

— Haide, omule, ne-am dus s-o lălăim pe la clubul din Kihei. 

— E-adevărat? îl întrebă Olani pe Michael. _ 

Michael putea simţi privirea lui Malani sfredelindu-l. In cele 
din urmă, convingându-se că dacă nu spunea nimic asta nu 
însemna că minte, ridică nepăsător din umeri și se strădui din 
răsputeri să arboreze aceeași mină sictirită pe care o avuseseră 
Jeff Kina și Josh Malani la apariţia poliţistului. 

Olani se întoarse spre Rick Pieper: 

— Tu ai fost cel care l-a lăsat pe Santoya acasă, nu-i așa? 

Rick încuviinţă: 

— M-am oferit să-l duc chiar până-n curte, dar n-a vrut ca 
zgomotul mașinii s-o trezească pe maica-sa. Așa că l-am lăsat la 
capătul aleii. 

— Părea că se simte bine? 

Rick se încruntă: 

— Adică vrei să zici dacă era cumva bolnav sau o chestie 
dintr-asta? Când polițistul înclină din cap afirmativ, Rick ridică 
din umeri: Presupun că n-avea nimic. Vreau să spun că nu s-a 
plâns de nimic și că m-a refuzat să-l duc până acasă, așa că 
presupun că nu-l durea nimic, nu? 

Privirea lui Cal Olani trecea de la unul la altul: 

— Dar voi? Voi, băieţi, cum vă simţiţi? Nu vă doare nimic? 

— De când îţi pasă ţie cum ne simţim noi? îl întrebă Josh 
Malani. 

Înainte ca Olani să răspundă, Rick Pieper se băgă în vorbă: 

— De asta s-a întâmplat cu Kioki... ce s-a întâmplat? Era 
bolnav? 


119 


Olani șovăi, conștient că orice răspuns s-ar fi răspândit prin 
școală fulgerător și de acolo în toată insula mai iute decât o 
epidemie de gripă. lar Laura Hatcher, de fapt, nu spusese clar 
care era cauza morții lui Kioki; nu era dispusă decât să excludă 
anumite posibilități. 

— Deocamdată nu știu nici eu. Dar se pare că nu prezenta 
niciun fel de leziuni. Ochii lui îl fixară din nou pe Josh Malani: 
Uite ce-i, Malani, nu-ţi fac nimic, nu te teme! Incerc numai să 
aflu ce i s-a întâmplat amicului vostru ca să nu se mai întâmple 
și altuia. Așa că, liniștește-te, e-n regulă? 

Josh își înfundă și mai mult mâinile în buzunare: 

— Sunt liniștit, spuse el. Numai că nu știm nimic. 

Încă o dată privirea lui Cal Olani încercă să descifreze 
chipurile celor patru băieţi. li ascundeau ceva. Pe de altă parte, 
nici nu mai ţinea minte de când vorbise cu vreun puști din insulă 
care să nu aibă aceleași reacţii într-o măsură mai mică sau mai 
mare. Și, până când nu știa exact ce anume îl omorâse pe Kioki, 
n-avea niciun rost să se bizuie pe ce spuneau ei. In altă zi, 
poate, dar acum, în niciun caz. 

— Bine, făcu el. Aveţi grijă și nu faceţi prostii. Până mâine 
sunt liber. 

— Ce ziceţi? îi întrebă Jeff Kina când Olani părăsea parcarea. 
Știe oare că am împrumutat echipamentul lui Ken? 

— Bineînţeles că nu, insistă Josh. Dacă ar fi știut, n-ar fi 
plecat. Se întoarse spre Michael: Te duc până acasă? 

Michael ezită, întrebându-se dacă nu cumva ar fi fost mai bine 
dacă-i spuneau adevărul ofițerului despre cele petrecute 
noaptea trecută. lar când tipu-i întrebase dacă se simțeau bine, 
el își adusese aminte imediat de ora de educaţie fizică și de... 

Dar trecuse peste acea criză! 

Numai că nu trecuse. Cel puţin nu de tot. Chiar și acum mai 
simțea ceva în piept - nu grav, în niciun caz, dar nici absolut 
normal. lar dacă ceilalţi băieţi se simțeau bine, nu era el omul 
care să se vaiete. 

— Sigur, răspunse el într-un târziu la întrebarea lui Josh. Hai 
să ne cărăm. 

Dar, cinci minute mai târziu, când traversau Makawao, 
înţelese că Josh îi simţise reținerea. 

— Eşti şucărit pe mine? 

Michael ridică din umeri: 


120 


— Nu știu. Numai că... 

— Nu ai avut niciodată de-a face cu poliția, este? îl întrebă 
Josh. Michael își întoarse capul spre prietenul lui, dar acesta se 
uita drept înainte. Nu te-au întrebat niciodată ce făceai pe plajă 
la miezul nopții și să nu vrei să le zici, fiindcă nu vrei să 
recunoști că taică-tău e beat criţă și de aia nu te duci acasă. 

Michael își mușcă buza. 

— N-a trebuit să stai niciodată la poliţie toată noaptea, fiindcă 
babacii n-aveau chef să vină să te scoată, e? 

Michael scutură din cap, dar continuă să tacă mâlc. 

— În fine, poate că ar fi trebuit să-i spui, recunoscu Josh în 
cele din urmă. Numai că mi s-a acrit să mă tot sâcâie mereu și 
mereu. Așa că nu fi șucărit pe mine, bine? Făcu o pauză, apoi 
adăugă: Hai, Mike, hai să facem ceva! 

— Ce? întrebă Michael, suspicios. 

Josh șovăia. Când vorbi, glasul îi suna aproape timid și 
continua să-și ţină privirile aţintite undeva, dincolo de parbriz: 

— Crezi că maică-ta s-ar supăra dacă mi-ai arăta și mie la ce 
sapă? 

Michael se întoarse și-l privi lung pe prietenul lui: 

— Vorbești serios? Chiar te interesează pe tine un șantier 
arheologic?! 

Josh Malani se înroși: 

— Și, mă rog, de ce nu? făcu el. Doar nu sunt tâmpit. 

Michael izbucni în râs: 

— Sincer, câteodată acționezi prostește, spuse el. Apoi zări 
cabina unui telefon public lângă una dintre clădirile din 
Makawao: Trage pe dreapta. 

Josh se conformă: 

— Așadar, ce să înțeleg, mai suntem încă prieteni sau nu? 

— Dar sigur că suntem prieteni, îl asigură Michael. Trebuie 
numai s-o sun pe mami să ne aștepte la poartă. 

— Poartă? îl îngână Josh. Care poartă? 

— Ai auzit vreodată de un tip pe nume Takeo Yoshihara? 

Josh făcu ochii cât cepele: 

— Pentru ăsta lucrează maică-ta? 

Michael se burzului: 

— Ce, are vreo importanţă cumva? răspunse el. 

Josh clătină din cap afirmativ: 


121 


— Prin partea locului nimeni nu-i mai mare și mai tare ca el. 
Nimeni nu-l vede și nimeni nu știe, de fapt, ce învârtește. Și nu 
cred că a văzut cineva vreodată unde locuiește. 

— Ei bine, atunci pregătește-te, îi spuse Michael. Pentru că o 
să mergem să vedem totul. 

„Asta s-o crezi tu”, îi trecu prin cap lui Josh, când Michael 
coborî din mașină ca s-o sune pe maică-sa. „Asta s-o crezi tu, 
frăţioare!” 

e 

— Sfinte Sisoe! exclama Josh în șoaptă când camioneta lui, 
aflată în spatele Fordului Explorer al lui Rob Silver, ieși deodată 
din hăţișul pădurii tropicale drept în vasta grădină care era 
domeniul privat al lui Takeo Yoshihara. Uită-te puţin la toate 
astea! Ai idee cât or costa? 

Deși mama lui îi descrisese proprietatea, Michael nu era mai 
pregătit decât Josh pentru ce avea în faţa ochilor. In timp ce 
privirea îi zburda de la heleșteu la cascadă, la grădina Zen, se 
trezi că nu poate să se uite la ceva anume. 

— Să zic... zece milioane? încercă el să ghicească. 

— Mult mai mult decât atât, spuse Josh. Uită-te puţin la 
clădirile alea. Tot ce vezi acolo e făcut din lemn de koa, omule! 
Chestia asta costă o avere. 

Reduse mult viteza camionetei până când abia se târa, 
holbându-se când într-o parte, când într-alta. Brusc, dintr-un 
crâng apăru un păun alb care se opri-n loc și-și răsfiră coada 
imensă într-un enorm evantai: 

— Omule, ciupește-mă să văd dacă sunt treaz, șopti Josh. De 
câţi oameni crezi că e nevoie pentru a întreţine toate astea? 

Michael rânji: 

— Poate în vacanța de vară ne lipim și noi de niște slujbe de 
grădinari. 

— Ai dreptate, gemu Josh. Numai că, din câte am auzit eu, 
trebuie să fii cel puţin arhitect peisajist numai pentru a ţi se 
îngădui să tunzi gazonul aici. 

Un minut mai târziu, traversaseră proprietatea și hurducăiau 
pe drumul neamenajat ce ducea la șantierul arheologic, aflat la 
vreo trei kilometri distanță. 

e 

Stephen Jameson se uita, fără să vadă, pe fereastra biroului 

său din clădirea lungă și joasă, aflată vizavi de reședința 


122 


personală a patronului său. Deși urmărise inconștient cu privirea 
Fordul Explorer și vechea camionetă traversând grădina, la 
niciun minut de la trecerea lor, n-ar fi putut spune cu certitudine 
nici măcar ce culoare aveau, atât de preocupat era de problema 
care se ivise. 

Pe biroul lui se afla copia după raportul autopsiei. Lângă 
aceasta se afla borcanul ce conţinea un eșantion din plămânul 
lui Kioki Santoya pe care omul de serviciu îl prelevase din 
cadavru. Preţ de o clipă Jameson se lăsă tentat de ideea de a 
aranja ca trupul băiatului să fie transferat de la morgă pe 
proprietate, însă realiză că asta ar fi însemnat să atragă și mai 
mult atenţia asupra cadavrului. Și apoi, la ce bun? Jameson era 
deja sigur că știe cauza morții băiatului. Aruncase deja o privire 
rapidă la mostra de ţesut respectivă prin microscopul din biroul 
său. Analiza completă de laborator ce urma a fi efectuată pe 
mostră avea, cu siguranţă, să-i confirme descoperirea 
preliminară. 

Problema era cum de ajunsese Kioki să fie expus? ȘI, lucru la 
fel de important, fuseseră oare și ceilalți trei băieți menţionaţi în 
anexa la raportul medico-legal expuși și ei? 

Stephen Jameson apucă receptorul de pe biroul său, formă un 
număr din patru cifre și începu să vorbească de cum i se 
răspunse la celălalt capăt al firului. 

— Aici e doctorul Jameson. Dispun de trei nume: Jeff Kina, Josh 
Malani și Rick Pieper. Toţi trei în vârstă de șaisprezece- 
șaptesprezece ani. Toţi trei trebuie ţinuţi sub strictă 
supraveghere. Dacă li se întâmplă ceva vreunuia dintre ei - 
dacă se îmbolnăvesc, aduceţi-i aici. Clar? 

Omul de la celălalt capăt al firului reciti cele trei nume. 
Stephen Jameson tocmai voia să închidă, când deodată îi veni 
un gând: 

— Mai e încă un nume. Elvis Dinkins. Tocmai a părăsit 
proprietatea în urmă cu câteva minute. Ar fi foarte bine dacă n- 
ar mai ajunge înapoi la Wailuku. 

e 

Nici nu parcurseseră încă cinci sute de metri de la domeniul 
principal al lui Takeo Yoshihara, că Josh Malani și derapase deja 
de două ori, iar, în cele din urmă, Rob Silver trebui să-l 
remorcheze pe Josh pentru a putea aduce camioneta Înapoi pe 
drum. 


123 


— Poate c-ar fi mai bine dac-am lăsa-o aici și am parcurge 
restul drumului numai în Explorer, sugeră el în timp ce recupera 
funia de remorcare de pe bara de protecție din faţă a vechii 
camionete. 

— O să mă descurc, insistă Josh. Am mers eu pe niște drumuri 
și mai rele decât ăsta. 

Expresia din privirea lui Josh îi spuse lui Rob că orice încercare 
de a-l convinge n-avea sorţi de izbândă, așa că azvârli funia 
înapoi în spatele Explorer-ului și continuă drumul uitându-se 
câteva secunde în oglinda retrovizoare pentru a se asigura că 
rablamentul lui Josh se mai afla în spatele lui. 

În mod miraculos, Josh reuși să se menţină pe drum până 
când, într-un final, hurducăindu-se, opri în luminișul unde 
fuseseră ridicate corturile ce adaposteau mesele. Josh se uita și 
iar se uita de jur împrejur, citindu-i-se clar pe faţă dezamăgirea 
de a nu găsi nimic mai interesant decât niște pietre tocite. 

— De fapt, nu ăsta e locul propriu-zis, le spuse Katharine 
băieţilor, ivită dintr-unul din corturi. Este undeva, mai sus. 
Haidetți! 

În timp ce ea-i conducea pe cărarea abruptă spre râpa cu 
pricina, Michael simţi din nou acea senzaţie stranie în piept. 

De fapt, nu o durere. 

Doar o un fel de senzaţie ciudată, ca și cum ar fi fost pe 
punctul de a-și pierde suflul, cu toate că în momentul de față 
respira cât se poate de normal. 

Ciudat! 

Strângând din dinţi în faţa ciudatului fenomen, el continuă să 
urce cărăruia ce-i aduse la lespedea unde se aflau vatra și 
scheletul. 

— lisuse, șopti Josh când dădu cu ochii de oasele care erau 
încă în aceeași poziţie în care le lăsase Katharine. Ce e? Un 
cimpanzeu? 

— Nu e nici cimpanzeu - și nici gorilă, îi spuse Katharine. 

Îngenunche și începu să le explice caracteristicile scheletului, 
dar Michael deja nu o mai auzea, fiindcă în clipa în care dăduse 
cu ochii de el, îl cuprinse o senzaţie încă și mai ciudată decât 
cea din piept. 

O senzaţie care-l gâdila pe șira spinării ca niște degete de 
gheaţă. 

O senzaţie aproape ca de frică, dar nu în totalitate. 


124 


Rămase în picioare privind ca hipnotizat scheletul, după care, 
cu efort, își dezlipi încet ochii de el. 

Se uită repede în jur. 

Poate că asta se datora faptului că îi amintea de un alt loc - 
un loc în care el și cu mama lui fuseseră cu ani în urmă, un 
șantier arheologic, undeva, prin Africa. 

Dar niciunul dintre locurile din Africa pe unde fuseseră nu era 
ca ăsta. Se aflaseră în zone uscate, deșertice, locuri unde ploaia 
era atât de rară, încât practic nu creștea nimic, pe când aici 
erau înconjurați de pădure tropicală cu arbori înalţi și liane 
căţărându-se pe trunchiurile lor, cu ferigi crescute din pereţii 
verticali ai râpei, cu mușchi pretutindeni. 

Nu semăna deloc cu zonele din Africa unde fusese - și nici cu 
vreun alt loc de care-și putea aduce aminte. 

Privirea i se întoarse la schelet. Se aplecă și-și puse o mână 
pe craniul teșit. 

„De ce? gândi el. De ce-am făcut asta?” 

— Ai grijă, o auzi pe maică-sa spunându-i. 

Retrăgându-și brusc mâna cu un aer aproape vinovat, își 
ridică ochii spre ea. 

— Ce este? o întrebă el. 

Katharine își ridică sprâncenele, iar pe buze îi apăru un 
zâmbet nostim. 

— N-ai fost atent la ce-am spus? Tocmai îi ziceam lui Josh că 
nu seamănă cu nimic din ce-am văzut până acum. 

Însă privirea lui Michael nu se dezlipi de pe schelet. Simţi din 
nou fiorul acela ciudat, senzaţia aceea de gheară în piept. 
întinse fără să vrea mâna, dar, înainte de a atinge din nou 
craniul, vocea mamei sale îl trezi din reverie: 

— Michael? Ți-e rău, puiule? 

Michael își trase mâna de pe craniu și se îndreptă de spate. 
Cum ar fi putut să-i spună mamei ce simțea? Cum ar fi putut să 
spună cuiva, când el însuși abia de putea înţelege? 
Desprinzându-și, în cele din urmă, cu greu privirea de schelet, 
se uită la mama lui. 

— Ce s-a întâmplat? îl iscodi ea din nou. Ce nu-i în ordine? 

În creierul lui Michael era un vârtej, dar, înainte de a putea 
răspunde, îl auzi pe Josh spunând: 

— Unul dintre prietenii noștri a murit aseară. 

Katharine rămase cu gura căscată: 


125 


— Unul dintre prietenii voștri? îl îngână ea. Ochii ei se mutară 
de la Josh la Michael: Vrei să spui unul dintre băieții cu care-ați 
ieșit aseară? 

Michael încuviinţă: 

— Kioki Santoya, spuse el. Era în echipa de atletism. 

Katharine se așeză pe un bolovan mare: 

— Cum așa? întrebă ea. Ce s-a întâmplat? 

Încet-încet, Michael și Josh îi spuseră puţinul pe care-l știau în 
legătură cu moartea lui Kioki. 

— Și cum adică a murit? întrebă Katharine când ei terminară 
de povestit. Într-un câmp de trestie de zahăr? 

Când Michael și Josh încuviinţară, Katharine își încolăci brațele 
în jurul fiului ei: 

— Ce groaznic, spuse ea. Cred că vă simţiţi... 

— Nu-i nimic, mami, spuse Michael, înroșindu-se de jenă și 
încercând să scape din îmbrăţișare. Eu... eu de-abia făcusem 
cunoștință cu el. Ochii săi se îndreptară spre Josh și imediat 
regretă felul în care sunaseră probabil cuvintele: Vreau să 
spun... Se fistici pentru o clipă, apoi adăugă: Oh, lisuse, nu mai 
știu ce vreau să spun! și întorcându-se cu spatele, începu să se 
caţăre pe cărăruie spre fisura adâncă din peretele râpei unde 
era străvechea fumarolă. Puțin mai târziu, aproape ascuns de 
frunzișul des din jur, se așeză pe trunchiul căzut al unui arbore. 

„Rahat!” 

Ce naiba se întâmpla cu el? De ce spusese una ca asta? 

Deodată zări o mișcare la câţiva metri mai jos pe cărare. Ce 
să zic, asta mai lipsea acum! Maică-sa să se ţină de coada lui de 
parcă ar fi avut zece ani! 

Sau de parcă ar mai avea încă astm! 

Dar apăru Josh Malani și, încă o dată, Michael simţi cum se 
îmbujorează de rușine. 

— Să știi, n-am vrut să zic asta despre Kioki. Adică... 

— Nu-i nicio problemă, îi spuse Josh așezându-se și el pe 
trunchiul de copac. Și eu spun tot timpul lucruri pe care nu le 
cred. 

Michael simți fierbințeala din obraji risipindu-se un pic: 

— Mai suntem încă prieteni? 

Josh râniji: 

— Nu scapi tu de mine cu una, cu două. 


126 


Cei doi băieţi rămaseră în tăcere preț de un minut, ascultând 
ciripitul păsărelelor și susurul cascadei. Apoi Josh vorbi din nou: 

— Cum se face că n-ai vrut ca mama ta să te strângă în 
brațe? 

Fruntea lui Michael se încreți: 

— Nu mai sunt un puști, gemu el. lisuse Hristoase, zău, Josh! 
Ție-ţi convine când maică-ta te strânge în brațe dinaintea 
prietenilor? 

Josh se întoarse și-l privi pe Michael drept în ochi: 

— N-am de unde să știu, spuse el. Mama mea nu mă ia 
niciodată în braţe. Se ridică în picioare: Poate c-ar fi mai bine să 
ne întoarcem, ce zici? 

Michael și Josh tocmai coborau pe cărare, când Rob Silver se 
ivi la o cotitură: 

— Hei, voi, ce puneţi la cale acolo? 

— Nimic, răspunse Michael. Discutam doar. 

— Tocmai aici? îi întrebă Rob strâmbând din nas din cauza 
emanaţiilor sulfuroase ce umpleau aerul. Cum de puteţi suporta 
duhoarea asta? 

Michael și Josh se uitară unul la altul: 

— Care duhoare? întrebă Michael. 

— Fumarola, răspunse Rob. Chiar nu simţiţi mirosul de sulf? 
Mama ta și cu mine practic ne-am asfixiat toată după-amiaza. 

Michael tocmai era pe punctul de a spune ceva, dar, din nou, 
Josh îi luă vorba din gură: 

— Nu e chiar atât de rea. Am mirosit eu altele și mai și. 

Rob Silver își dădu ochii peste cap: 

— Poate numai dacă locuiești într-o hazna. Haide, s-o ștergem 
de aici. 

Merseră până la luminișul unde se afla scheletul, iar Michael, 
incapabil să se abţină, se mai uită o dată la craniu, fiorul familiar 
străbătându-l mai puternic decât oricând, ca și când i-ar fi 
poruncit să se mai aplece o dată, să vadă mai bine. Apoi, în timp 
ce încerca să facă faţă tentaţiei, își dădu seama că acea ciudată 
senzație din piept - senzaţia că se află pe punctul de a-și pierde 
respiraţia - dispăruse. 

Cinci minute mai târziu, pe când se înapoiau la camioneta lui 
Josh, Katharine îi strigă: 

— Hei, băieţi, vreţi friptură la masă? 

Michael se uită repede la Josh care încuviinţă: 


127 


— Sigur. 

— Vreţi să vă opriţi voi în Makawao și să cumpăraţi câteva 
cotlete în drum spre casă? 

— Nicio problemă, strigă Josh și, ambalând motorul, ambreie 
și părăsi luminișul. 

Clătinând din cap, Katharine se uită după camionetă până 
când aceasta nu se mai văzu. 

— Ce crezi, întotdeauna gonește așa sau a făcut-o doar ca să 
impresioneze? 

Rob își puse brațul după umerii lui Katharine: 

— Vrei să nu-ţi mai faci griji? Crede-mă, Josh știe să conducă 
bine mașina aia. Când veneam încoace, n-a trebuit să-l 
remorchez decât o singură dată ca să-l scot din decor. 

judecând după tonul lui Rob, Katharine n-ar fi putut spune 
dacă glumea sau dacă vorbea serios. 

În timp ce camioneta hurducăia prin hârtoapele de pe drum, 
Michael se ţinea de torpedo cum putea, dorindu-și să fi avut 
centuri de siguranţă. 

— Nu vrei s-o lași mai moale? se rugă el. Dacă ni se rupe vreo 
planetară? 

Josh izbucni în râs: 

— N-o să se rupă. Și, dacă se rupe, se rupe și gata. De aici 
putem ajunge la tine acasă pe jos. 

— Ce, ești într-o ureche? îi strigă Michael. E la o depărtare de 
câţiva kilometri. 

Josh scutură din cap: 

— Ne-am învârtit în cerc. Dac-o iei în cealaltă direcţie când 
ieși din luminiș, ajungi la o cărare. Nu trebuie decât să sari vreo 
câteva garduri și ajungi cam la vreun kilometru de casa în care 
locuiești tu. Am fost pe-aici de o grămadă de ori. Deși, sigur, n- 
aveam nicio idee că era cineva îngropat aici sus. 

e 

Soarele scăpăta când Josh ieșea, în sfârșit, din crângul de 
eucalipți și își parca rabla în fața casei Sundquist. Insă, în loc să 
coboare din cabină, Michael rămase uitându-se lung la 
panorama tot mai estompată a văii ce se deschidea la picioarele 
lor. 

— Hei, Josh? întrebă el. 

Ceva din glasul lui îl făcu pe celălalt băiat să-i răspundă după 
o clipă de ezitare: 


128 


— Da? 

— Sus, acolo, la fumarola de sulf, continuă Michael mișcându- 
și în cele din urmă ochii către prietenul lui, chiar ţi-a mirosit a 
ceva? 

Josh șovăi, apoi scutură din cap: 

— Nu mi-a mirosit a nimic. 

— Și-atunci de ce-ai minţit? 

Josh ridică din umeri: 

— N-aveam chef de ceartă. Mi-am zis că era mai bine să fiu 
de acord cu el. 

— Și crezi că lui Rob chiar i-a mirosit ceva? 

Josh se încruntă: 

— Desigur. De ce-ar fi minţit? 

Michael simţi un fior de teamă: 

— Atunci novă de ce nu ne-a mirosit? întrebă el. Cum de se 
face că noi n-am simţit absolut niciun miros? 

Fața lui Josh Malani căpătă o expresie nostimă: 

— Ce se întâmplă cu tine? Parcă ai fi speriat sau mi se pare 
mie? 

Michael scutură din cap: 

— De fapt, nu sunt chiar speriat. Mă gândesc numai la Kioki 
și... 

Josh apăsă clanţa portierei și cobori din cabină: p 

— Nu vrei să încetezi odată cu toate grijile astea? Iți spun, 
indiferent ce i s-a întâmplat lui Kioki, nu are nimic de-a face cu 
noi. Nu trebuie să ne facem nicio problemă. 

Dar, coborând din maşină, Michael continua să fie ros de 
întrebări. 

„Dacă nu era nicio problemă și toate erau bune și frumoase, 
atunci cum de Kioki era mort?” 


129 


e CAPITOLUL XIV 


Vălătuci de fum și abur ieșeau dintr-o crăpătură mare din 
versantul muntelui și o perdea de foc se întindea pe cerul 
întunecat al nopţii. Parcă tot muntele era pe punctul de a 
exploda. Katharine se cutremură uitându-se la imaginea de pe 
ecran. 

Rob Silver, șezând lângă ea pe canapea, o stârnea și mai 
mult. 

— Și asta nu-i nimic, spuse el. Să-l vezi în realitate! 

De o jumătate de oră urmăreau transmisia în direct a noii 
erupții din Insula Mare și, cu toate că era pentru a treia oară 
când Rob o liniștea, Katharine continua să privească încremenită 
de groază imaginile de coșmar ce erau transmise de pe insula 
vecină - o insulă care, brusc, părea cu mult mai aproape decât 
fusese cu numai o oră în urmă. 

— Știu ce-mi tot spui tu întruna, răspunse ea. Și înţeleg că 
vulcanii de aici nu sunt din cei care să explodeze. Dar trebuie să 
recunoști că arată foarte, foarte înspăimântător. 

Întins pe jos lângă Michael, Josh Malani se uita ca hipnotizat la 
scena cutremurătoare. 

— N-ar fi grozav să fii acum acolo? Să fii undeva, deasupra 
râurilor de lavă și să te uiţi direct în crăpăturile unde magna 
este încă incandescentă! 

— Poate c-ar fi posibil să zburăm pe deasupra, sugeră 
Michael. Poate... 

— Poate că Josh se duce acasă, iar tu în pat, îi întrerupse 
Katharine, stingându-le televizorul. Amândoi vă duceţi mâine la 
școală, aţi uitat? 

— Haide, mami, dă-i drumul, se milogi Michael. De-abia a 
trecut de ora zece și.. 

—..„. și e educativ? îi luă ea vorba din gură, citindu-i 
gândurile. Nu cred că mai trebuie să-ţi repet ce-am vorbit odată, 
sper... 

Josh Malani, simțind asprimea din tonul lui Katharine, se ridică 
în picioare: 

— Cred că e cazul s-o iau din loc, spuse el. 


Câteva minute mai târziu, când împreună cu Michael se 
îndreptau spre camionetă, îi spuse lui Michael: 

— Îmi place de mama ta. 

— Da, sigur! gemu Michael. Pe tine tocmai te-a dat afară și pe 
mine m-a trimis la culcare! 

— Și ce dacă? ripostă Josh. Mi-a dat voie să vin aici la masă și 
nimeni nu s-a îmbătat, și nici n-a început să urle. 

Michael își cercetă prietenul: 

— Așa se întâmplă la tine acasă? 

— Nu chiar în fiecare seară, răspunse Josh un pic prea repede, 
regretând că-și dăduse drumul la gură. Dar probabil că asta se 
întâmplă la toată lumea, nu? 

— Normal, făcu Michael, deși în mod clar lui, personal, nu i se 
întâmplase una ca asta niciodată. Hei, dacă vrei, poţi să rămâi 
să dormi aici. 

Josh șovăi, apoi scutură din cap. 

— Mai bine plec. Nu vreau ca mama ta să creadă că mă mut 
aici. Surâse brusc: Și apoi nici nu mi-e somn. Cred c-o să mă mai 
învârt un pic cu mașina. Vii și tu cu mine? 

Michael își dădu ochii peste cap: 

— Ce, mă lasă mama? 

Josh ridică din umeri și porni motorul: 

— Bine. Pe mâine. 

Băgând în marșarier, întoarse cu îndemânare camioneta, 
schimbă viteza în prima treaptă și acceleră râzând când îl văzu 
pe Michael încercând să se ferească de norul de praf pe care 
cauciucurile lui îl stârniră. Dar când viră pe Calea Olinda, râsul i 
se stinse și neliniștea aceea stranie care îl copleșise toată seara 
îl năpădi din nou. 

Numai că nu era vorba numai de neliniște. 

Mai era încă ceva - ce anume? - n-ar fi putut să precizeze. 

Era ceva cu pieptul lui, simțea ceva foarte ciudat. Nu putea 
spune că-l durea, și nici nu-l simţea inflamat ca atunci când era 
răcit. 

Doar că se simţea... ciudat. 

Odată intrat pe Calea Olinda, o luă la deal. Deși noaptea era 
răcoroasă, lăsă fereastra deschisă de tot. In cele din urmă, când 
ajunse aproape de creastă, făcu stânga și-ncepu să coboare pe 
serpentine înapoi spre Makawao. La un viraj, farurile luminară o 
siluetă cunoscută. 


131 


Jeff Kina, mătăhălos și adus de spate, se plimba cu capul 
plecat pe marginea drumului. Josh încetini când ajunse în 
dreptul lui Jeff. 

— Hei! Ce faci, omule? 

Jeff tresări, își miji ochii în întuneric, apoi recunoscu 
camioneta lui Josh. 

— Nimic; mă plimb, spuse el. Nu prea pot să adorm și... nu 
știu... dar mă simt într-un fel ciudat. Mi s-a părut că, dacă nu ies 
din casă, o să înnebunesc. Tăcu o clipă, apoi: Nu știu ce să zic. 
Mai știi, o fi din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu Kioki. 

— Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu Kioki, îi reaminti Josh. la 
zi, nu vrei să mergem să facem ceva? 

Jeff ridică din umeri: 

— În definitiv, de ce nu? se declară el de acord. 

Deschizând portiera din dreapta, urcă în cabină, după care 
Josh continuă drumul spre Makawao. 

Niciunul, nici altul nu dădură atenţie automobilului tras pe 
dreapta la ieșirea din următorul viraj. 

Şoferul însă îi observă și, de îndată ce camioneta lui Josh 
trecu prin dreptul lui, porni în urmărirea lor. Conform ordinelor 
primite în urmă cu câteva ore, continua supravegherea lui Jeff 
Kina. 

Şoferul camionetei - indiferent cine-o fi fost el - era în 
răspunderea altcuiva. 

e 

Josh intră pe autostrada Haleakala fără să știe că îl urmărea o 
mașină. În depărtare se vedeau flăcările roșietice de la un câmp 
de trestie de zahăr incendiat. Fumul care se ridica spre înaltul 
cerului întunecat îi readuse în minte imaginea vulcanului din 
Insula Mare. În același timp, de nerăbdare, începu să aibă 
palpitaţii. 

— Ai fost vreodată în apropierea unui câmp de trestie de 
zahăr incendiat? îl întrebă el pe Jeff. 

Când celălalt băiat nu răspunse, Josh se uită spre el. Privirea 
lui Jeff - ca și a lui Josh cu puţin timp în urmă - era aţintită 
asupra vâlvătăilor din depărtare. 

— Jeff? întrebă el ridicând glasul și, în cele din urmă, Jeff se 
întoarse să se uite la el, cu toate că, preţ de o clipă, Josh avu 
impresia că prietenul lui, de fapt, nu-l vedea. Nu te simţi bine? 

Jeff încuviință: 


132 


— Ai fost vreodată în apropierea unui câmp de trestie de 
zahăr incendiat? îl întrebă el, cuvintele fiind exact aceleași pe 
care i le adresase și Josh mai-nainte. 

Hotărându-se să nu-l mai întrebe de ce se poartă atât de 
straniu, Josh îi propuse: 

— Vrei să mergem să-l vedem? 

Jeff încuviinţă din nou, dar nu spuse nimic, îndreptându-și 
doar privirea în depărtare, către câmpul de trestie de zahăr, 
unde focul se întindea cu repeziciune. Josh călcă pedala de 
acceleraţie și camioneta își mări viteza în timp ce străbătea 
autostrada aproape pustie. 

e 

Şoferul observă camioneta țâșnind, apoi apăsă unul din cele 
două butoane de memorie de pe telefonul lui celular. Așteptă cu 
nerăbdare să i se răspundă. 

— S-ar putea să mă fi văzut tipu’, spuse el. Oricum, ceva 
tocmai l-a speriat și băiatul cu care e a și tulit-o ca un iepuroi cu 
o petardă-n fund. Avem pe cineva în Kahului? 

— Ești acoperit, replică vocea din celular. Descrie-mi numai 
mașina. 

— E o camionetă antică, ruginită rău de tot, bușită rău de tot. 
În cabină sunt doi puștani. 

— Are placă de înmatriculare? 

— Nu m-am putut apropia destul. 

Terminând convorbirea, bărbatul apăsă pedala accelerației 
pentru a mări viteza doar atât cât să nu scape din vedere 
luminile de poziţie ale camionetei care gonea. 

Josh viră brusc, intrând pe un drumeag îngust ce traversa 
câmpul pentru a se îndrepta spre punctul în care pălălaia 
continua să se mărească. 

— lisuse, șopti Jeff în scaunul de lângă el. Ai mai văzut 
vreodată așa ceva? 

— De un milion de ori, replică Josh. 

Dar exact în clipa când rostea cuvintele, știa că în seara 
aceea avea să fie diferit. 

Făcuse până atunci întotdeauna tot posibilul să evite 
câmpurile de trestie incendiate închizând bine ferestrele ca să 
nu intre fumul și funinginea, ba chiar închizând și gurile de 
ventilaţie ca să evite intrarea în cabină a aerului viciat. 


Odată, când se întorcea din Pukalani - în urmă cu numai 
câteva luni - trebuise să șofeze prin apropierea unei culturi de 
trestie incendiată. Preţ de un minut se gândise să se întoarcă și 
să ocolească, deși asta ar fi însemnat o abatere de vreo treizeci 
de kilometri. Și cam pe la jumătatea lanului incendiat începuse 
să regrete că n-o făcuse. Simţise căldura ce-i dogorea faţa de 
parcă era gata să i-o jupoaie, iar urletul flăcărilor îl speriase 
aproape la fel de mult ca și trosnetul jăraticului. 

În noaptea asta însă, infernul de foc al câmpiei îl fascina 
aproape mai mult decât imaginile craterelor în erupție de pe 
Insula Mare. 

Apăsă pedala de acceleraţie și camioneta ţâșni. 

— luhuhuuuuu! strigă Jeff Kina în scaunul de lângă el. Haida- 
haida! 

Camioneta gonea, iar praful drumului, amestecat cu cenușa 
neagră ce venea de sus intra în vârtejuri prin ferestrele 
deschise. Aerul era plin de fum, iar Jeff, chiuind încă lângă el, îl 
trăgea adânc în plămâni. 

Josh conduse mai departe. Autovehiculul pătrunse în trombă 
chiar în zona incendiată. Câmpurile din ambele părţi ale 
drumului, ardeau, cu tulpinile de trestie carbonizate și frunzele 
fumegânde _iradiind un roșu-aprins. Josh opri camioneta pe 
dreapta și contemplă amuţit de uimire infernul din jurul lui. 

Acea senzaţie stranie, de strânsoare, pe care-o simţise 
accentuându-se toată seara - dispăruse subit. 

Jeff Kina privea extaziat vârtejul de foc ce mistuia câmpurile 
din jur. Pretutindeni unde întorcea ochii erau flăcări și, în timp 
ce trăgea adânc în plămâni amestecul de aer cu fum, simţi un 
val de plăcere revărsându-se asupra lui și stârnindu-i la 
maximum fiecare nerv din corp și ațâțându-i toate simțurile. 
Pielea lui tremura de plăcere sub dogoarea flăcărilor și putea 
simţi în gură gustul dulceag de trestie de zahăr. Flăcările dansau 
în jurul lui și, în timp ce fumul se ridica deasupra câmpului 
carbonizat, i se năzări că vede niște siluete ciudate, 
fantomatice, dansând deasupra infernului. Era ca și cum ar fi 
fost drogat și o copleșitoare stare de euforie puse stăpânire pe 
el, alungând acea neliniște neobișnuită care-l mânase afară din 
casă cu numai un ceas în urmă. Apoi, pe când vâlvătaia feroce 
se răsucea tot mai sus, dogorind tot mai tare, mai desluși încă 
un sunet - cântecul șoptit și seducător al unei sirene. 


134 


| se părea că sirena îi vorbea numai lui, îndemnându-l să 
părăsească mașina și să se prindă în dansul flăcărilor pe 
câmpie. 

Până și fumul însuși îl chema. Jeff Kina deschise portiera 
camionetei și cobori... 

e 

Vaierul sirenelor întrerupse visarea în care se cufundase Josh 
Malani, iar zgomotul portierei trântite o risipi de tot. 

— Ce faci? strigă el la Jeff care ședea lângă mașină și privea 
flăcările ca hipnotizat. 

Întinzându-se peste scaunul din faţă, îl înșfăcă de mână pe 
Jeff tocmai când sirena de avertizare suna tot mai tare și 
girofarurile unei mașini de pompieri deveniră vizibile prin aerul 
încărcat de fum. Jeff încerca să scape din prinsoare, dar Josh 
strânse și mai tare braţul prietenului său: 

— Hristoase, Jeff! Urcă înapoi în cabină! Vin pompierii! Ce 
naiba te-a apucat? 

Mașina galbenă frână brusc chiar în faţa furgonetei și, pe 
când un bărbat cobora din cabină, alţi doi săriră de pe 
platformă. Doi dintre ei îl înșfăcară pe Jeff de braţ și începură să- 
| târască spre tulumba galbenă, iar al treilea îi strigă lui Josh: 

— Băi, puștilor, aţi înnebunit? Scoateţi nenorocita aia de 
camionetă de aici până nu sare-n aer! 

Reluându-și poziţia în scaunul de la volan, Josh băgă în 
marșarier. Prin geamul deschis intră o bucată de tăciune care-i 
arse fruntea și în fracțiunea de secundă în care pierdu controlul 
volanului, camioneta derapă violent către dreapta. Imediat Josh 
încercă să controleze volanul, apoi îl lăsă să se răsucească liber. 
Camioneta se roti până când partea din spate părăsi carosabilul 
și aluneca spre câmpul în flăcări, însă chiar înainte ca aceasta 
să se oprească, Josh și schimbase direcţia de mers, apăsând cu 
toată puterea pedala de acceleraţie. Roţile din spate patinară, 
apoi făcură priză și Josh demară în trombă, neîncetinind până nu 
ajunse la autostradă. 

Jeff! 

Unde era Jeff? 

Ar fi trebuit să se întoarcă și să-l caute? 

Văzu în faţa lui o pereche de faruri care se aprindeau și 
pentru prima dată Josh realiză că pe partea cealaltă a drumului 
era parcată o mașină. Apoi, după ce motorul mașinii se puse în 


135 


funcțiune o apucă pe drumul de pe care tocmai ieșise Josh, mai 
văzu un vehicul îndreptându-se spre el, de astă dată dinspre 
Kahului. 

Pe capota fulgerau girofaruri albastre. 

Poliţaii! 

Rahat! Și-acum ce-ar fi trebuit să facă el? 

Ce-ar fi putut el să facă? 

Privind pentru ultima oară în lungul drumului și nevăzând nici 
urmă de Jeff Kina, nici de vehiculul spre care-l trăseseră cei doi 
bărbaţi, nici de mașina care fusese parcată pe cealaltă parte a 
autostrăzii, Josh se hotărî. 

Jeff avea să fie bine. Bărbaţii trebuie să fi fost pompieri. Aveau 
să-l scoată pe Jeff de acolo. Dar acum era momentul ca și e/să 
se cărăbănească de aici. Băgând în viteză, porni pe autostradă. 
Câteva secunde mai târziu, depăși automobilul cu girofaruri, 
neobservând că aceasta, de fapt, nu era o mașină de poliţie. 

Cum trecu de ea, se uită în oglinda retrovizoare, ferm convins 
că poliţaii aveau să întoarcă și să se ia după el. Insă mașina lor 
ieși de pe autostradă și intră în câmpul de trestie de zahăr 
incendiat. 


e CAPITOLUL XV 


Katharine se trezi deodată din somn și, alertată de instinctul 
ei matern, știu fără îndoială care era motivul. 

La urma urmei, de câte ori nu fusese ea smulsă din somn 
exact în același fel, acum adormită buștean și peste o clipă cât 
se poate de trează! 

Dar cine le mai știa numărul? 

Rămase întinsă în întuneric, rugându-se să se fi înșelat, 
rugându-se numai să nu se întâmple iarăși. Și ascultând. 

Pe urmă îl auzi - era zgomotul care-o trezise din somn. 

Venea din camera lui Michael și era acel zgomot cumplit de 
respiraţie chinuită al cuiva care nu poate să-și umple plămânii 
cu aer. 

Ridicându-se din pat și înșfăcând un capot subţire de pe un 
scaun dintr-un colț, dădu fuga în camera fiului ei. 

e 

Era numai o lumină argintie în jurul lui și el știu că din nou se 
află în apă. 

Mai știa și că era noapte. 

Și că era singur. 

Simţi cum îl cuprinde frica: regula era ca niciodată să nu te 
scufunzi de unul singur. 

Se răsuci prin apă încercând să se orienteze. 

Unde era fundul? Se uită în jos, încercând să deslușească 
ceva, însă argintiul acela strălucitor părea să fie nesfârșit. Nu 
era niciun pește, nicio masă de coral, niciun fund nisipos vălurit 
de curenți. 

Se răsuci, ca să privească în sus. 

Nimic! Singurul lucru pe care-l putea percepe era aceeași 
întindere argintie, ce îl înconjura. 

Simţi cum inima începe să-i bată mai iute; și o putea chiar 
auzi în liniștea adâncului. 

Cât de adânc? 

Dar la ce adâncime se afla? Nu avea echipament de 
scafandru - nici măcar costumul impermeabil. 


137 


De spaimă, simţea cum îi ţiuie urechile și realiză nu numai că 
prietenii lui nu erau cu el, dar că nici măcar nu se afla în spaţiul 
adăpostit și sigur al lagunei de la capătul revărsării de lavă. 

Era singur în imensitatea oceanului. 

Și totuși, nu era singur. 

Mai era ceva în apropiere - o anumită prezenţă. 

Putea s-o simtă undeva, dincolo de raza lui vizuală. 

Panica îl prinse ca niște tentacule ce se încolăcesc în jurul 
prăzii. 

Se răsuci prin apă căutând acea prezenţă nevăzută, zărind 
doar o frântură din ea: o alcătuire fantomatică și palidă ce îl 
privea fix. 

Tentaculele se strângeau și mai tare în jurul lui. 

Simţi din nou prezenţa, mai aproape de astă dată, și se 
zvârcoli. 

Din nou apucă s-o zărească doar cu o clipă înainte de a 
dispărea. 

După care văzu o alta și o alta: arătări fantomatice, aproape 
fără formă sau contur, dar care se apropiau prin apă tot mai 
mult de el. 

Trebuia neapărat să scape de ele. 

Începu să înoate, dar apa părea a se fi transformat în mocirlă 
în care abia dacă mai izbutea să-și miște brațele și picioarele. 
Apoi simţi pe picior ceva lipicios, simţi atingerea uneia dintre 
acele fiinţe și încercă să se ferească. 

Erau peste tot în preajma lui, înconjurându-l, încolăcindu-i-se 
pe corp atât de strâns, încât nu mai putea să se miște și nici să 
respire. 

Aer! 

Nu mai avea aer! 

Își dublă eforturile de a lupta împotriva arătărilor, dar acestea 
erau încolăcite în jurul pieptului, strângându-l din ce în ce mai 
tare, până când știu că nu mai avea niciun fel de importanţă 
dacă în butelii mai avea aer, fiindcă nu mai avea puterea de a 
respira. 

Avea să moară singur, înecat în ocean! 

Mai zvâcni o singură dată, de astă dată suficient de energic, 
încât să se smulgă din lumea de coșmar în a cărei capcană 
fusese prins. 


Trezindu-se, căzu din pat și zăcu așa pe podea câteva clipe, 
încercând să-și regleze respiraţia, luptându-se cu arătările care-l 
înlănţuiau. 

Cearșaful! 

ÎI smulse de pe el izbutind în cele din urmă să se elibereze și 
să-l azvârle într-o parte, dar tot nu putu respira normal. 

Era ca și cum coșmarul ar fi continuat, deși era conștient că 
se trezise. 

Brusc întunericul din cameră fu alungat de o lumină orbitoare 
și în albul acela neașteptat zări aplecându-se deasupra lui una 
dintre acele apariţii din ocean, aproape invizibile în lumina 
strălucitoare din jur. 

Cu un lung, agonizant suspin, Michael reuși în cele din urmă 
să tragă aer în plămâni. 

Deschizând fereastra de cum se ridică de pe podea, dispăru în 
noapte. 

e 

— Michael! strigă Katharine în clipa când fiul ei sărea pe 
fereastră. Michael, nu! Lasă-mă să te ajut! 

Nu ştia dac-o auzise, iar, dacă o auzise, nu reacționase în 
niciun fel. O clipă mai târziu, când Katharine ajunse lângă 
fereastră, băiatul fusese deja înghițit de întuneric, ca și cum ar fi 
dispărut definitiv de pe fața pământului. 

Strângându-și capotul în jurul corpului, Katharine găsi o 
lanternă și merse pe verandă, aprinse becul la intrare, dar îl 
stinse imediat când își dădu seama că nu lumina decât în fața 
casei. În timp ce privirea ei se acomoda cu întunericul, aprinse 
lanterna și-i deplasă fasciculul prin poieniţa în mijlocul căreia se 
afla casa. 

Nimic! 

Nimic, în afara crângului umbros de eucalipţi, bătrânii copaci 
înconjurând-o ca niște giganţi dintr-un basm. Când raza 
lanternei trecea peste trunchiurile lor contorsionate, acestea 
păreau a prinde viață mișcându-se în întuneric, cu ramurile 
întinzându-se către ea. 

„Nu!” își spuse ea. „Nu sunt decât niște copaci.” 

— Michael! strigă ea din nou. Michael, vino înapoi! 

Din nou nu-i răspunse nimeni, dar ea era aproape sigură că el 
încă o mai putea auzi. Dacă el alerga prin crângul de eucalipţi, 
atunci de ce nu-l auzea? 


139 


Dar sigur că nu putea, tălpile lui goale nu scoteau aproape 
niciun sunet pe covorul gros de frunze ce acoperea pământul 
îmbibat de apa numeroaselor ploi, încât abia dacă trosnea 
înfundat sub tălpile de piele ale pantofilor. 

Ea înconjură casa, apoi se duse până la liziera crângului și 
dădu iar înconjur zonei, folosind lumina lanternei pentru a putea 
pătrunde pe cât putea de adânc printre copacii deși. 

În cele din urmă, se întoarse în casă, însă rămase pe verandă, 
încercând să decidă ce avea de făcut. 

să-l caute prin pădure? 

Să se ducă singură în crângul de eucalipţi și în pădurea 
tropicală de dincolo însemna să riște să se rătăcească. 

Să sune la poliție? 

Ca să le spună... ce? Că fiul ei cel astmatic își luase zborul în 
miez de noapte? Când ar fi auzit ce vârstă are, aveau, probabil, 
să-i spună să revină cu un telefon dimineaţă. 

Dar ce-l apucase pe Michael să fugă așa de ea? 

Evident, avusese din nou un coșmar, iar acesta trebuie să fi 
fost cu mult mai înfricoșător decât primul. Cu toate că abia 
dacă-l zărise cu un moment înainte de a fugi pe fereastra 
deschisă, apucase să distingă teroarea întipărită pe chipul lui. 

Ochii îi erau dilataţi, iar gura îi era strâmbată într-un rictus de 
groază, ca și cum s-ar fi uitat la faţa hidoasă a unui demon care- 
l ataca. 

Dar nu fusese decât ea, îmbrăcată în capot alb, întinzând 
brațele spre el. 

Apoi el dispăruse azvârlindu-se pe fereastră cu capul înainte, 
rostogolindu-se o singură dată pe verandă înainte de a sări în 
picioare și a o rupe la fugă prin poieniţă pentru a se topi în 
întunericul nopţii chiar mai înainte de a intra în pădure. 

Dacă, într-adevăr, spre pădure se îndrepta. 

Îmbrăcat doar în chiloti. 

Pentru întâia oară resimţi într-un mod neplăcut faptul că 
închiriase o casă izolată. De ce o luase, oare? Pe insulă erau și 
locuinţe cu stâlpi de iluminat public unde ea l-ar fi putut vedea 
fugind, știind cel puţin direcţia în care a apucat-o. 

Unde, de asemenea, erau vecini care-ar fi putut eventual să-l 
vadă și să se îngrijoreze văzând un băiat doar în slip alergând în 
noapte. 


140 


Aici însă nu era decât întunericul în care el s-ar fi putut 
ascunde ușor și doar câteva case risipite, după care s-ar fi putut 
pitula, dacă n-ar fi vrut să fie văzut. 

Poate c-ar trebui doar să mai aștepte. 

Poate că atunci când teroarea visului îl va fi eliberat din 
ghearele sale, el avea să vină din nou acasă. 

Când Katharine se întoarse spre casă, băgă de seamă că ochii 
o usturau. Apoi, când și-i frecă cu pumnii, mai observă ceva. 

Nu mai bătea vântul, iar foșnetul frunzelor de eucalipt 
încetase. În afara unui ţârâit slab de insecte, noaptea era 
tăcută. 

lar aerul devenise foarte greu, încărcat cu praful și emanațiile 
provenite de la erupția de pe Insula Mare. 

Dacă asta era cauza usturimii ei de ochi, își imagina ce efect 
trebuie să fi avut asupra lui Michael! Oare asta să se fi 
întâmplat? Oare se trezise sufocându-se din cauza poluării pe 
care până-n urmă cu un moment nici măcar ea n-o simţise? 

Intră pe ușile de sticlă, închizându-le în urma ei, apoi merse 
prin casă și aprinse toate becurile și dinăuntru, și din afară, 
transformând mica reședință într-un far în noapte. 

Dacă Michael încerca să vină acasă, cel puţin avea s-o vadă 
de la distanţă. 

După care se așeză să-l aștepte, întrebându-se cât de mult ar 
mai fi putut rămâne singură în casă, făcându-și griji, și la cine să 
apeleze în momentul când n-avea să fie în stare să mai suporte. 

Dar bineînţeles că știa de pe acum la cine să apeleze. 

Rob Silver. 

lar el va veni și-o va ajuta și pe ea, și pe Michael. 

Cu condiţia, firește, să-l găsească pe Michael. 


141 


e CAPITOLUL XVI 


Michael se mișca iute printre umbrele aruncate de desișul 
crângurilor de copaci ce străjuiau drumul. Pierduse noţiunea 
timpului - nu avea nicio idee cât trecuse de când fugise de- 
acasă, nici ce oră era. 

Abia dacă-și mai putea aminti cum sărise pe fereastră, cum 
încălecase balustrada verandei și cum traversase în fugă 
luminișul pentru a se îndrepta glonţ către crângul întunecat de 
eucalipți, într-atât de tare fusese încătușat de teroarea visului. 
Singura lui dorinţă fusese aceea de a scăpa de lumină și de 
apariţia ce i se năzărise în ea. Însă chiar și după ce evadase la 
adăpostul protector al întunericului, continuă să fugă, 
strecurându-se printre copaci până când traversă pădurea și 
ajunse la o pajiște. Își dădu drumul să cadă respirând greu. 

Să scape! 

Trebuia să scape! 

Dar unde? Exact în momentul în care-și punea întrebarea, îi 
veni în cap și răspunsul; cu ochii minţii văzu crăpătura din râpă, 
de deasupra locului unde mama lui dezgropase straniul schelet. 

Acolo trebuia să se ducă. 

Dar cum avea să-l găsească? 

Pe măsură ce spaima care pusese stăpânire pe el în vis 
începu să-l părăsească, își aminti ce-i spusese Josh în acea 
după-amiază. Undeva, la deal, era o cărare. 

Încă mai mergea pe șoseaua șerpuită, dar de multe ori se 
cățăra de-a dreptul pe panta abruptă unde serpentinele erau 
atât de strânse, încât i-ar fi luat mult mai mult timp să le 
parcurgă pe asfalt. Depășise vreo cinci-șase drumuri de acces și 
chiar ceea ce părea a fi o cărare, dar o voce interioară îl 
îndemna să continue să meargă tot în sus. Câţiva metri mai 
încolo totuși se opri brusc. 

O clipă nu pricepu nici el prea bine motivul pentru care se 
oprise, dar în următoarea, se dumiri: cam acolo trebuia să se 
afle o potecă îngustă care să ducă spre domeniul lui Takeo 
Yoshihara - și spre șantierul mamei lui. Dar cum putea să știe? 
Dacă era cărarea greșită? Dacă îl ducea într-o altă direcţie? 


142 


În ciuda îndoielilor, o luă pe potecă, ceva în el asigurându-l că 
se află pe drumul cel bun. Douăzeci de minute mai târziu poteca 
dădu într-un drum accidentat. Fără șovăire, Michael o apucă la 
stânga. 

Incepu să meargă repede, siguranţa că se afla pe drumul cel 
bun consolidându-se cu fiecare pas făcut. Puțin mai departe 
ajunse la o poartă pe care o escaladă, apoi sări și peste gardul 
pe care-l întâlni câteva minute mai târziu. Parcă s-ar fi călăuzit 
după un far, deși întunericul nopţii de-abia dacă era îmblânzit de 
luna acoperită de norii vălătuciți de deasupra. 

In momentul când intră în luminișul care adăpostea mesele de 
lucru și corturile, dispărură și ultimele reminiscenţe din groaza 
care-l înlănţuise în timpul coșmarului. 

Se mișcă mai departe și ajunse la arhaica vatră lângă care 
zăcea scheletul. Michael îngenunche. Ochii lui se pironiră pe 
craniul descărnat și, când o rază argintie de lună străpunse norii 
și lumină găvanele goale ale ochilor ființei demult răposate, 
Michael simţi încă o dată cum îl cuprinde sentimentul acela 
straniu pe care îl simţise și după-amiază, o combinaţie de 
familiaritate și de frică. 

Apoi raza de lună dispăru în spatele cortinei de nori, făcându-l 
să răsufle ușurat. Michael se ridică în picioare și se duse la 
adăpostul protector al unei răsuflători de mult stinse. 

In acea noapte fumarola era caldă - cu mult mai caldă decât 
aerul de afară - iar Michael simţi cum o ceaţă blândă îl învăluie. 
Se afundă în acea bortă, întinzându-se pe roca acoperită de 
mușchi. 

Curând aluneca într-un somn fără vise. 

(J 

Habar n-avea ce anume ÎI trezise; poate, un sunet, poate, un 
al șaselea simt. 

Nu avea cea mai mică idee cât dormise. 

Dar în clipa când Michael se deștepta, toate simțurile îi erau 
treze. Se ghemui și rămase așa, încordat și perfect nemișcat, 
ascultând. 

Luna aproape asfinţise, iar norii deveniseră mai groși. Chiar și 
așa el putea să distingă cu ușurință contururile arborilor din 
jurul lui și să vadă silueta a unei manguste traversând cărăruia 
îngustă, care-l adusese până la bârlogul în care se ascundea. 


143 


Nu făcu nicio mișcare, fiindcă peste zumzetul insectelor și 
uguitul slab al păsărilor adormite, un alt sunet ajungea până la 
el. 

Voci. 

Voci omenești, atât de șoptite, încât nu putea distinge 
cuvintele. 

Dar acestea se apropiau. 

Michael se ridică în picioare, cu toate simţurile la pândă în 
fata primejdiei iminente. 

Își ciuli urechile și-n cele din urmă izbuti să distingă o 
propoziţie: 

— Cam la vreun sfert de milă înainte - acolo unde lucrează 
prietena doctorului Silver. 

El! 

Pe el îl căutau! 

Instinctiv, Michael se ghemui mai adânc în adâncitura din 
peretele râpei, dar o secundă mai târziu își dădu seama de 
capcană. Dacă ei știau unde se află, nu mai avea scăpare. 

Țâșnind în întuneric, se înfioră puţin de frig, dar nu se gândi la 
asta, concentrându-se asupra unui singur lucru. 

Să scape. 

Se mișcă repede - cu mult mai repede decât la venire - 
părăsind cărarea la numai câţiva metri de marginea râpei și 
croindu-și drum prin hăţișul des al pădurii tropicale, până când 
ajunse la trecătoarea aflată la o sută de metri distanţă de 
luminișul unde erau mesele de lucru. 

Se mai auzeau încă vocile, dar ascultându-le deveneau tot 
mai estompate și își dădu seama că nu se mai apropiau de el, 
ci-l căutau acolo unde se aflase în urmă cu numai câteva 
momente. 

Profitând de ocazie, se întoarse și o zbughi, ţopăind pe drumul 
desfundat cu o ușurință care sfida întunericul. 

Ajungând la gard, îl escaladă după care, un minut mai târziu, 
sări și poarta. Continuă să alerge, cu picioarele mișcându-i-se 
într-un ritm constant și aproape total silențios de-a lungul 
drumului. Ajunse la cărarea ce o lua spre dreapta, dar, în loc s-o 
apuce pe-acolo, continuă coborâșul direct, apoi o tăie de-a 
dreptul peste coasta muntelui, revenind la cărăruie când mai 
erau doar câţiva metri de locul unde părăsise asfaltul... 

Când? 


144 


Cât timp trecuse? 

N-avea nicio idee. 

Brusc se simţi epuizat. Mușchii picioarelor începură să-l 
usture, iar în genunchi și în glezne simţea o durere de parc-ar fi 
alergat ore întregi. Gâfâia și, când se opri să-și tragă sufletul, 
asculta cu urechea ciulită. 

Nu auzi nimic. 

Incă o dată era singur în noapte. 

e 

leșind de pe aleea îngustă ce trecea printre eucalipți, Michael 
o zări pe mama lui șezând pe verandă îmbrăcată încă în halatul 
ei de baie alb și subţire. În clipa în care-o văzu înţelese ce-i 
provocase panica mai devreme. 

Ceea ce văzuse în camera lui nu fusese una dintre apariţiile 
din vis. 

Fusese numai mama lui care aprindea lumina! 

Idiot! 

Cum de putuse fi atât de imbecil? 

Trăgând adânc aer în piept, se îndepărtă de crângul de 
eucalipți și intră în cercul de lumină ce se răspândea dinspre 
verandă până în luminiș. 

Ochii lui Katharine se rotunjiră de uimire și rămase cu gura 
căscată. 

— Michael? Repetă: Michael! Tu ești, nu? O secundă mai 
târziu coborâse de pe verandă: Michael, ce s-a întâmplat? Oh, 
Dumnezeule, am fost atât de speriată! Când ai sărit pe 
fereastră... , 

— Sunt bine, mami, îi spuse Michael. Aă... nu știu ce... a fost 
ceva straniu de tot și... Erau acum amândoi în verandă, iar 
mama îl ţinea de braţ: Îmi pare sincer rău. 

Katharine îl trase pe Michael în casă și se uită neliniștită la 
chipul lui. 

— Ești sigur că te simţi bine? îl întrebă ea din nou. Am fost 
atât de îngrijorată! Horcăiai de parcă te-ai fi sufocat, iar felul în 
care-ai șters-o... 

Michael se desprinse de lângă ea: 

— Chiar mă simt ca un dobitoc, spuse el așezându-se pe 
canapea, își ridică ochii spre ea: lar tu chiar c-ai să fii supărată 
pe mine. 

Katharine își dădu drumul în scaunul din fața lui: 


145 


— Spune-mi numai ce s-a întâmplat. 

El încercă să-i spună despre coșmar, dar cea mai mare parte 
din el îi dispăruse din minte. Totuși încă proaspătă în memorie 
era vedenia ce i se năzărise când, de spaimă, se trezise în cele 
din urmă din somn: 

— Erai tu, sfârși el. În halatul de baie. Eu eram între somn și 
veghe, și halatul ăla te făcea să arăţi ca una dintre creaturile 
care mă urmăreau în coșmar. 

— Bine, dar e o nebunie! obiectă Katharine. Eu încercam 
numai să-ţi fiu de ajutor! Nu voiam decât să... 

— N-are importanţă, mami, spuse Michael. Regret sincer că 
te-am speriat. 

— Dar unde te-ai dus? întrebă Katharine. 

Să-i spună? Cum ar putea s-o facă? El însuși abia dacă 
înţelegea ce făcuse. Deodată i se păru aproape imposibil ca el 
nu numai să fi găsit cărarea despre care îi vorbise Josh, dar și să 
urmeze un traseu nemarcat până la șantierul arheologic! 

Dar ce era cu oamenii care fuseseră pe urmele lui? Dintr-o 
dată își dădu seama cine trebuie să fi fost aceștia și cum de 
aflaseră că el se afla acolo. 

Șantierul se afla pe proprietatea lui Takeo Yoshihara și 
probabil că dispunea de un sistem de supraveghere în orice 
punct alei. 

Probabil că fuseseră cu ochii pe el din clipa când escaladase 
acea primă poartă. Și dacă l-ar fi prins... 

lisuse! Probabil că mami și-ar fi pierdut slujba! 

Dar nu-l prinseseră - scăpase! 

Se decise. 

— De fapt n-am fost nicăieri, spuse el. Când, în sfârșit, m-am 
trezit - vreau să zic când m-am trezit de-a binelea - eram afară, 
pe câmp. Șovăi: Și era cam ciudat să mă trezesc afară în miezul 
nopţii. Așa că m-am așezat să privesc puţin cerul și cred c-am 
adormit. Oare-l credea? Michael n-ar fi putut spune: Cred că 
trebuie să fii foarte furioasă pe mine, nu-i așa? 

Katharine inspiră adânc, apoi dădu încet drumul aerului afară: 

— Nu mai știu, recunoscu ea în cele din urmă. Eram atât de 
înspăimântată de felul cum horcăiai și când nu te-ai mai întors... 
Scutură din cap: Ești sigur că acum te simţi bine? 

— Mă simt bine, insistă Michael. 


146 


— Dacă zici că te simţi „bine”, atunci de ce te chinuiai atât de 
tare să respiri? îl întrebă Katharine, teama fiindu-i încet-încet 
înlocuită de mânie când își amintea chinurile prin care trecuse. 
Și ai tu idee de câte ori am pus mâna pe telefon ca să anunţ 
poliția? Michael își înăbuși un geamăt: Dar n-am făcut-o, 
continuă Katharine. Îmi spuneam întruna că nu mai ești un 
băiețel și că trebuie să încetez să mă mai gândesc că ești 
bolnav. Îl privi în ochi: Așa că n-am sunat. În schimb, am stat și- 
am murit, și-am înviat din grijă pentru tine. 

— Îmi pare sincer rău, mami, începu din nou Michael. Nu știu 
ce să-ți spun. Eu... 

— Nu-mi spune nimic, îl întrerupse Katharine. Dar fără 
comentarii: mâine-dimineaţă mergem la doctor. 

Prin fereastră apăru lumina unor faruri. 

— N-ai zis că n-ai sunat pe nimeni? Michael se afla deja în 
picioare și se îndrepta spre camera lui dintr-o dată jenat că era 
îmbrăcat doar în chiloţi. 

— N-am chemat poliţia, îi spuse Katharine. Dar a trebuit să 
vorbesc cu cineva. 

Portiera unui automobil se trânti și o clipă mai târziu Rob 
Silver apăru la ușa din faţă. 

— M-am răzgândit, începu el. Cred că, într-adevăr, ar trebui 
să sunăm la poliţie. Dacă e plecat de... 

— A venit, îi spuse Katharine. Doar acum câteva minute s-a 
întors. Și se pare că se simte bine. Dar mâine-dimineaţă am să-l 
duc să-l vadă un doctor. 

Rob încuviință: 

— Am să-l chem pe Stephen Jameson neapărat, spuse el. E 
cel mai bun doctor de pe insulă și lucrează pentru Takeo 
Yoshihara. 


147 


e CAPITOLUL XVII 


— N-o să-ţi spună decât că sunt bine, iar tu ai să apari ca o 
mamă exagerată, bombăni Michael. De ce nu vrei să mă lași 
direct la școală? 

— În caz că n-ai observat, remarcă Katharine jignită, noi acum 
mergem exact în direcția opusă. Cât privește exagerarea mea, 
aici va trebui să cădem de acord... asupra unui „dezacord”. 
Având în vedere antecedentele tale medicale, eu cred că 
dificultăţile tale de respiraţie de aseară constituie un motiv 
perfect legitim pentru a mă îngrijora. Și, întrucât doctorul 
Jameson a fost de acord cu mine, discuţia este închisă. 

Cearta izbucnise încă de la micul dejun când Rob Silver, care- 
și petrecuse restul nopţii pe canapeaua familiei Sundquist, îl 
sunase pe Stephen Jameson, pentru a-i trece apoi receptorul lui 
Katharine. Michael ascultase în tăcere cum ea stabilise 
întâlnirea, și se întreba dacă cineva de pe proprietatea lui Takeo 
Yoshihara, văzându-l noaptea trecută, ar fi în stare să-l 
recunoască în dimineața aceasta. La urma urmelor, ceva le 
spusese că el a fost acolo noaptea trecută și adusese gardienii 
după el să-l caute. 

Dar dacă aveau fotografii cu el? 

Existau camere de luat vederi în stare să facă așa ceva - 
camere ce puteau fotografia lucruri la o lumină cu mult mai 
slabă decât fusese noaptea trecută. 

Dar dacă dispuneau de fotografii, n-ar fi chemat ei oare 
poliția? 

Cu toate că-și dădu toată silinţa s-o convingă și știa că acum 
chiar patina pe gheaţă subţire, Michael consideră că totuși n-ar 
fi stricat să mai facă o ultimă încercare. 

— E o staţie a autobuzului pentru școală chiar aici, spuse el 
arătând spre un panou galben aflat la vreo sută de metri mai 
sus. Dacă mă lași aici... 

— N-am să te las aici și-ncepe să mă plictisească insistența 
asta, i-o reteză Katharine. 

Văzând panoul staţiei de autobuz rămânând în urmă și auzind 
fermitatea din glasul mamei, Michael renunţă și întinse mâna 


148 


pentru a da drumul la radio. Un crainic tocmai termina o știre 
despre opinia primarului asupra situaţiei economice a insulei, iar 
Michael era pe punctul de a schimba postul, când glasul 
crainicului luă o notă mai gravă: 


„Doi localnici au murit aseară în timpul incendierii 
programate a unei culturi de trestie de zahăr din Maui. 
Corpurile lor au fost recuperate în dimineaţa aceasta 
dintr-un câmp aflat pe autostrada Haleakala. Numele 
lor nu vor fi date publicității decât după înștiințarea 
familiilor. Într-un alt incident, un băiat din Makawao a 
fost declarat dispărut de mama sa. Jeff Kina a plecat 
de acasă aseară în jurul orei nouă, iar poliția confirmă 
că el era unul dintre cei trei tineri chestionați în 
legătură cu moartea lui Kioki Santoya, al cărui cadavru 
a fost descoperit ieri-dimineaţă. Cu toate că 
deocamdată nu există nicio dovadă că ar fi o legătură 
între dispariția tânărului Kina și decesul lui Kioki 
Santoya, poliția nu exclude încă posibilitatea ca între 
aceste două incidente să existe o legătură. Oricine l-a 
văzut pe Jeff Kina, descris ca un tânăr cu o înălțime de 
un metru nouăzeci și cinci și o sută zece kilograme, 
este rugat să contacteze de urgență Departamentul 
Serifului din Maui... 

Alte știri..." 


Dar Michael nu mai asculta. 

Ce se întâmpla? Jeff dispăruse? Se uită repede la mama lui. 
Oare ar fi fost bine să-i spună că el îi cunoștea și pe Jeff, și pe 
Kioki? Că amândoi fuseseră cu ei alaltăseară? 

In cazul acesta, ar fi trebuit să-i spună totul. Și când ea va 
auzi că el nu numai că s-a dus să facă scufundări de noapte, dar 
că a mai și intrat prin efracţie într-un magazin de articole 
subacvatice... 

Nu! Josh știuse unde era cheia, așa că nu intraseră prin 
efractie! 

Dar, în definitiv, poate că asta făcuseră. 

Tocmai se frământa dacă să-i spună sau nu mamei sale 
despre Kioki și Jeff, când văzu poarta domeniului lui Takeo 
Yoshihara deschizându-se. Dar maică-sa n-apăsase pe niciun 


149 


buton din parasolar și nici din altă parte după câte putuse el să 
vadă. 

— Unde-i telecomanda? întrebă el, simțind deja un nod în 
stomac. 

— Nu există, îi spuse Katharine. Automobilul are vreun 
dispozitiv pe care poarta îl simte. 

— Glumești, spuse Michael respirând adânc. Privirea lui căuta 
deja camerele despre care era de-acum sigur că ţineau sub 
supraveghere domeniul. Și dispozitivul ăsta știe și cine ești tu? 
încercă să-și menţină tonul vocii cât mai calm: Sau au camere 
de luat vederi? 

Katharine se uită amuzată cu coada ochiului spre Michael: 

— Nu prea cred că au nevoie de camere de luat vederi, spuse 
ea. 

Și totuși în momentul când intrară în holul în care fusese ieri 
împreună cu Rob Silver, ochii ei - aproape fără să vrea - se 
uitară în acele unghere unde mai mult ca sigur ar fi trebuit să fie 
camerele. 

Și erau. 

„ȘI, mă rog, de ce să nu fie - se întrebă ea - dată fiind 
prezenţa colecţiei de artă ce-o adăpostea holul respectiv?” In 
spaţiul vast se aflau cinci-șase sculpturi, lângă pereţi erau 
dulapuri pline cu vestigii arheologice nepreţuite, iar tabloul 
atârnat deasupra biroului unde şedea ofițerul de securitate 
privată putea fi chiar un Vlaminck. Ofiţerul de securitate - 
același care fusese de gardă ieri când ea și Rob se duseseră în 
biroul lui Rob pentru a folosi computerul - se uită la ea și-i zâmbi 
când o recunoscu. 

— M'neaţa, doamnă doctor Sundquist. Doctorul Jameson se 
află deja în cabinetul său, îi spuse el și arătă în direcția opusă 
aripii unde se afla biroul lui Rob. A treia ușa pe dreapta. 

O frumoasă euro-asiatică de vreo treizeci de ani ședea în 
spatele unui birou de dincolo de ușa indicată de ofițerul de 
securitate. 

— Sunt Jade Quinn, spuse ea ridicându-se și întinzându-i 
mâna lui Katharine în momentul când ea și Michael intrară în 
spaţioasa incintă. Asistenta lui Steve Jameson, secretara și toate 
celelalte... Ea-i zâmbi lui Michael: Tu trebuie să fii Michael, dar, 
cu siguranță, nu arăţi foarte bolnav. 


— Vezi? îi spuse Michael lui Katharine. Ti-am spus eu. Acum 
putem pleca? Dacă ne grăbim, n-am să pierd ora a doua. 

— Hei, hei, ușurel! zise Katharine. Doctorul Jameson mai e? 

— Momentan nu e în birou, este undeva, în clădire, răspunse 
asistenta zâmbind a scuză. Se ridică și-i conduse la o ușă care 
dădea spre un birou interior. Faceţi-vă comozi, sunt sigură că 
doctorul Jameson va fi aici într-un minut sau două. 

Katharine și Michael intrară într-o încăpere care nu arăta 
deloc ca un cabinet obișnuit. Decorat ca un adevărat sanctuar, 
cei trei pereţi interiori erau lambrisaţi în lemn de koa, iar 
peretele dinspre exterior era format din uși-ferestre ce dădeau 
spre o elegantă grădină Zen. Pietrișul era perfect greblat, iar 
pietrele, deși la prima vedere păreau naturale, fuseseră, de fapt, 
sculptate subtil pentru a închipui forme abstracte care, în egală 
măsură, atrăgeau privirea și-o încântau. Tocmai când Katharine 
și Michael erau gata să ia loc într-o confortabilă canapea de 
piele, ușa dinspre recepţie se deschise și intră Stephen Jameson. 

— Bună dimineaţa, doamnă doctor Sundquist, spuse el, 
apucând mâna lui Katharine și strângând-o cu căldură. Sunt atât 
de bucuros să vă cunosc! lertaţi-mă pentru întârziere - tocmai 
am terminat ceva în laboratorul de la subsol... lar tu trebuie să 
fii Michael, continuă el, dând drumul mâinii lui Katharine pentru 
a i-o întinde lui Michael. Steve Jameson! f 

— Bună, spuse Michael, strângând scurt mâna doctorului. Imi 
pare rău că mama a apelat la dumneavoastră... 

— Eu zic să mă laşi pe mine să judec dacă a fost bine că a 
apelat la mine sau nu, în regulă? îl întrerupse Jameson. Făcu un 
semn din cap către o ușă dintr-un perete care în rest era 
capitonat peste tot cu rafturi de cărți: Poţi să te duci dincolo să- 
ţi scoţi cămașa să ne uităm un pic, bine? 

După ce Michael plecă, el îi făcu semn lui Katharine să ia loc 
într-unul din cele două scaune din faţa biroului, dădu drumul în 
sertarul de sus al unui dulap unui obiect ce semăna cu o cartelă 
de plastic, după care luă loc în scaunul din faţa femeii: 

— De ce nu-mi spui ce s-a întâmplat aseară? 

Katharine istorisi povestea pe cât de succint crezu de 
cuviință, iar Jameson își notă câte ceva din când în când. După 
care așteptă în cabinet în timp ce doctorul se duse dincolo după 
Michael. 


151 


O jumătate de oră mai târziu, când doctorul Jameson sfârși 
consultaţia, se așeză în scaunul de la birou și aşteptă ca 
Michael, care își încheia încă nasturii de la cămașă, să iasă din 
sala de consultaţii și să ia loc în celălalt scaun, lângă mama lui. 
Jameson îi făcu cu ochiul, apoi se întoarse către Katharine: 

— Ei bine, l-am examinat, l-am ascultat, l-am ciocănit și i-am 
consultat practic fiecare centimetru de plămân. Am pus-o pe 
Jade să-i facă niște radiografii, pe care o să le termine de 
developat în câteva minute. Probele de sânge și de urină o să ia 
ceva mai mult, dar, sub rezerva unor surprize, eu, unul, nu văd 
niciun motiv de îngrijorare. 

— Dar aseară... 

— Aseară a avut un coșmar, iar visurile urâte pot produce 
unele dintre cele mai groaznice zgomote ce se pot auzi, o 
întrerupse Jameson. 

Ușa cabinetului de consultaţii se deschise și apăru Jade Quinn 
ținând în mâini o radiografie pe care-o așeză deasupra unui 
geam mai luminat pe dedesubt și încastrat într-unul dintre 
pereţi: 

— Ce-aţi zice dacă ne-am uita puţin? sugeră el. 

Pe cât își putea Katharine da seama, radiografia plămânilor lui 
Michael n-arăta cu nimic diferită de cea pe care-o făcuseră 
ultima oară la New York. 

— Dacă ţinem seama de antecedentele sale astmatice, 
plămânii lui sunt într-o formă excelentă, îl auzi ea pe doctorul 
Jameson. Una peste alta, nu văd de ce n-aș spune că este într-o 
stare foarte bună. 

Katharine simţi un val de ușurare. 

— Acum mă pot duce la școală? întrebă Michael. 

— Din punctul meu de vedere, sigur că da. 

— lar mami nu se poate opri să-și facă griji în fiecare secundă 
din zi. 

Jameson zâmbi: 

— Eu sunt numai doctor, spuse el. Există unele lucruri pe care 
nici eu nu le pot opri. 

Katharine se ridică: 

— Cred că aseară am cam exagerat, spuse ea întinzându-i 
doctorului mâna. Totuși nu știu cum să vă mulţumesc pentru că 
l-aţi consultat. 

Jameson își întinse mâinile într-un gest prietenesc: 


152 


— Sunt bucuros să pot fi de folos. Și vă rog să apelaţi la mine 
oricând. 

Îi conduse până la ușa cabinetului, iar când se despărțiră 
înclină din cap în semn de rămas-bun, apoi se întoarse la birou 
și ridică receptorul: 

— Am terminat  consultaţia băiatului, spuse el când 
interlocutorul îi răspunse. Se pare că și el a fost oarecum expus 
proiectului. 

— Cum de-a fost posibil așa ceva? îl întrebă Takeo Yoshihara. 

— Bineînţeles că nu știu, fiindcă securitatea nu ţine de 
resortul meu, replică Jameson. Și totuși se pare că a avut loco 
contaminare. 

Takeo Yoshihara rămase tăcut vreme îndelungată. Apoi 
adăugă: N 

— Deocamdată, nu luăm niciun fel de măsuri. Il vom ţine sub 
observaţie cum îi ţinem și pe ceilalți. În momentul de față 
suntem mult prea aproape de succes pentru a risca, spuse el. 
Dacă va fi necesar, o să ne debarasăm de el. 


e CAPITOLUL XVIII 


— Tu ești sigur că te simţi bine? exclamă îngrijorată Katharine 
pe când frâna ca să oprească Fordul Explorer în parcarea școlii. 

In ciuda asigurărilor doctorului, nu se putea convinge că 
respiraţia grea de aseară a fiului ei fusese provocată doar de un 
vis urât. 

— Sunt bine, mami, insistă Michael pentru a patra oară de 
când plecaseră de pe proprietate. 

Inșfăcându-și geanta de școală de pe bancheta din spate, 
cobori din mașină și trânti portiera. Apoi o deschise din nou și 
spuse: 

— Mami, să știi că-mi pare rău pentru ce s-a întâmplat aseară. 
N-am vrut să te sperii și n-are să se mai repete. Dar trebuie să 
încetezi să-ţi mai faci griji din pricina mea în fiecare minuţel din 
zi. Să știi că acum mă simt chiar bine. 

Katharine oftă și se întinse în scaunul șoferului. O durea tot 
corpul și se simţea obosită, de parcă întreaga zi ar fi stat 
aplecată deasupra scheletului din râpă și ar fi trudit, când de 
fapt abia de acum încolo avea să se ocupe cu asta. 

— O să încerc, se declară ea de acord. 

Inainte ca ea să mai poată adăuga ceva, Michael își privi 
ceasul, îi făcu un semn cu mâna, apoi făcu stânga-mprejur și-o 
luă către clădire. Ea-l privi până când dispăru în interior, încă 
neputând să scape de sentimentul că, în ciuda asigurărilor pe 
care i le făcuse, îi mai ascundea ceva, ceva ce ţinea numai 
pentru el însuși. Dar, când o clipă mai târziu părăsea parcarea, 
își spuse că poate problema nu era deloc Michael. 

Ci ea. 

Noaptea trecută nu reușise să aţipească mai mult de o oră - 
poate două - și deja se simțea frântă de oboseală. Și avea în 
faţă o zi întreagă de muncă la mutatul scheletului din râpă, în 
siguranţă, în biroul lui Rob. Dar numai la gândul de a-și petrece 
restul zilei aplecată lângă oase pentru a le putea scoate cu grijă 
din mormânt o epuiza și mai mult. În cele din urmă, își scoase 
celularul din geantă și-l sună pe Rob: 


154 


— Am să-ţi fac o propunere, spuse ea. Dacă poţi să te 
descurci fără mine cu transportul scheletului, în seara asta îţi 
pregătesc eu cina. Cred că sunt prea bătrână ca să stau trează 
noaptea-ntreagă și a doua zi să muncesc pe șantier toată ziua. 

— Nicio problemă, replică el. Du-te acasă! Până după-masă l- 
am și mutat înăuntru. Pe curând. 

Punându-și la loc celularul în geantă, Katharine ieși din 
parcare, amintindu-și pe drumul spre casă că singurele lucruri 
din frigider erau vreo doi litri de lapte, câteva ouă și o sticlă de 
Coca-Cola. Trăgând adânc aer în piept, mai merse încă vreun 
kilometru și se îndreptă spre piața din Kula fără să știe sigur ce 
prefera Rob, pui sau cotlet de porc. 

Auzindu-se strigată pe nume, o jumătate de ceas mai târziu, 
pe când împingea căruciorul pe cel din urmă culoar al băcăniei, 
Katharine își ridică ochii surprinsă. Bărbatul care-i zâmbea i se 
părea cunoscut, dar pentru o clipă nu știa de unde să-l ia. 

— Phil Howell, spuse el, citindu-i confuzia. Astronomu'? 
Prietenu' lu' Rob Silver? 

— Ah, da, sigur că da, îl asigură Katharine, reușind, în sfârșit, 
să-și aducă aminte cum s-au cunoscut. Scuză-mă, ăăă, mă tem 
c-am stat trează toată noaptea. De fapt, tocmai mă îndreptam 
spre casă ca să dorm toată ziua. 

— Norocoaso, oftă Howell. Toată noaptea am petrecut-o sus, 
în creierii munţilor, iar acum mai am încă vreo cinci ore de lucru 
la supercomputerul din Kihei. 

Katharine ciuli urechea: 

— Kihei?! Nu cumva se află pe țărm, pe partea cealaltă a 
insulei? Credeam că supercomputerul se află sus, pe munte. 

— Aș fi vrut eu, oftă Howell. Dar băieţii noștri nu utilizează 
decât o infimă parte din capacitate. Cea mai mare parte este 
utilizată de toată lumea. Elevi de școală, afaceriști, cine vrei și 
cine nu vrei. E o mașină uluitoare - cu ea poți să faci orice dacă 
știi cum. 

Katharine tăcu, imaginea pe care-o văzuse pe monitorul din 
biroul lui Rob revenindu-i dintr-o dată în minte: craniul și acel 
straniu filmuleţ de care fusese legat, care dispăruseră în mod 
misterios de pe ecran, pentru ca nici utilizatorul experimentat 
care era Rob să nu mai poată găsi fișierele. 

— Cât de bine știi să lucrezi la computerul acela? 


— De fapt, mult mai bine decât mi-aş dori, spuse posomorât 
Phil Howell. În ultimele zile, îmi petrec mai multe ore la 
computerul ăla decât la telescoapele mele. Ce-ţi trebuie? 

Katharine îi spuse despre fișierul care dispăruse ieri. 

— Crezi că există vreun mijloc de a afla de unde-a venit? 
întrebă ea. 

Howell reflectă o clipă: 

— Nu sunt sigur, murmură el gânditor. Însă, practic, tot ce 
umblă pe net se stochează într-un cache sau altul. Dacă putem 
să dăm de înregistrarea potrivită din memoria-cache... 

Pe loc istovirea pe care-o resimţise Katharine cu numai o clipă 
în urmă se evaporă. Dacă Phil Howell ar fi putut să-i găsească 
iar fișierul - sau numai locaţia - ar mai fi avut cel puţin o șansă 
de a-și face o idee despre ce-ar fi putut să fie craniul descoperit 
în râpă. 

— Dacă n-o facem în dimineața asta, presupun că practic n-o 
să mai fie nicio șansă de a-l descoperi, îi spuse Howell. Toate 
cache-urile sunt setate să se golească după trecerea unei 
anumite perioade de timp, care am eu presimţirea că nu e mai 
mare de douazeci și patru de ore. Dar ar putea fi și mult mai 
scurtă. 

— Atunci să mergem, spuse Katharine. 

Renunţând la restul cumpărăturilor, se îndreptă spre casa de 
marcaj. Chiar dacă nu va fi o cină prea grozavă, Rob și Michael 
nu vor avea ce face. 

e 

Pe Josh Malani îl durea tot corpul. 

Incercând instinctiv să scape de durere, el își duse genunchii 
la piept, dar asta nu făcu decât să-i sporească și mai mult 
durerile. 

Apoi, când se deșteptă de-a binelea și simţi dogoarea soarelui 
pe obraji, știu de unde erau durerile. 

Nu se afla în pat. Nu se afla nici măcar acasă. 

Era în bena din spate a camionetei care se afla în parcarea 
plajei Makena. 

Încet, ca și cum ar fi răsfoit printr-un teanc de fotografii, îi 
reveneau în minte amintirile de aseară. 

Cât de ciudat se simţise după ce plecase de acasă de la Mike 
Sundquist. 

Cum îl pescuise pe Jeff cu care o tăiase în noapte. 


Câmpul de trestie de zahăr incendiat, scuipând în aer foc și 
fum. 

Imaginile se succedau mai rapid: frânturi de Jeff coborând din 
camionetă. 

Un alt camion îndreptându-se spre ei. 

Cum și-a pierdut el cumpătul și-a luat-o din loc. Dar dacă 
poliţaii ar fi pus laba pe el... 

Numai că nu puseseră. Aseară nu se mai încumetase să se 
ducă acasă de teamă ca nu cumva cineva din mașina cu 
girofaruri care trecuse pe lângă el pe autostradă să-și fi notat 
numărul lui de înmatriculare. Dacă gaborii veneau acasă după el 
și taică-său era beat, lucrurile aveau să se înrăutăţească și mai 
mult. Așa că venise aici, la Makena, parcase sub copaci și-ntr-un 
târziu adormise pe suprafaţa tare, metalică a benei camionetei. 

Se ridică. Soarele era deja deasupra muntelui, așa că era prea 
târziu pentru a se mai duce la școală. Poate că era mai bine 
dacă chiulea toată ziua și rămânea acolo, pe plajă, să piardă 
vremea. 

Dar ce era cu Jeff? Își aminti felul nebunesc în care se 
comportase Jeff - coborâse din cabină de parcă ar fi fost gata să 
o ia la fugă direct spre câmpia de foc. 

Dar dacă murise? Dacă se asfixiase sau încercase să scape de 
echipajul de pompieri și alergase în câmpul de trestie de zahăr? 

Josh se cutremură închipuindu-și-l pe Jeff alergând printr-un 
câmp cuprins de flăcări. Dacă s-a împiedicat... Josh închise ochii 
pentru a se feri de imaginea ce-i venise în minte. De ce naiba a 
fugit? Dacă i s-a întâmplat ceva lui Jeff... 

„Dar nu i se întâmplase nimic lui Jeff’, își spuse el. „Jeff era 
bine. Cu siguranță, Jeff nu păţise nimic.” 

Ştia că încerca să se îmbete singur cu apă rece. De unde 
naiba putea el să știe dacă Jeff era bine? Doar nu rămăsese în 
urmă să se convingă! Ce s-ar fi întâmplat dacă Mike Sundquist 
ar fi înotat pur și simplu mai departe în ziua când el se 
înţepenise în recif, în loc să încerce să-l ajute? 

Acum el, Josh, ar fi fost mort. 

Simţind cum, de rușine, un val de căldură îi străbate corpul, 
Josh Malani se dădu jos din benă, trecu în cabină, porni motorul 
și se îndreptă spre casă. Poate, dacă nimeni dintr-ai lui nu mai 
era acolo, avea să-și facă un duș și să-și schimbe hainele. Apoi, 


157 


chiar dacă nu va ajunge decât la amiază, se va duce la școală, 
să-l găsească pe Jeff și să-i ceară iertare. 

Dacă Jeff mai avea chef să-i vorbească. 

O oră mai târziu, încetinea în apropierea casei dărăpănate în 
care el și părinţii lui se mutaseră în urmă cu șase luni, după ce 
tatăl său își pierduse ultima slujbă. Dând cu ochii pe alee de 
Dodge-ul mâncat de rugină al tatălui său - și pe taică-său 
răsturnat pe canapeaua din sufragerie uitându-se la televizor - 
el apăsă acceleraţia și trecu mai departe. Avea să facă dușul la 
școală și să-și pună pe el hainele pe care le purta de ieri. Mai 
bine așa decât să-l audă pe taică-său zbierând la el; dacă 
bătrânu' era cherchelit, era posibil să se ia de el. 

Continuând să accelereze în timp ce lua curba la capătul 
străzii și preocupat numai ca taică-său să nu-și dea seama că 
trecuse pe-acolo, Josh nu observă automobilul de culoare maro 
care părăsi parcarea aflată la o distanţă de trei case de a lui și 
care-l urmări tot drumul spre școală. 

e 

În liniștea clădirii cu geamuri întunecate din Kihei, cele peste 
șase sute de noduri de reţea din câte era compus unul din cele 
două computere considerate a fi cele mai puternice din lume 
erau ocupate serios. Și totuși, când Katharine Sundquist privi 
lung prin fereastra uriașă care oferea oricui s-ar fi aflat în holul 
clădirii imaginea reală și lipsită de secrete a enormei mașini, 
nimic nu trăda furibunda activitate electronică ce se desfășura 
în circuitele ei. 

Ea văzu o bobină cu bandă magnetică rotindu-se din timp în 
timp și vreo câteva luminiţe clipind când și când. 

Mașina lucra într-o stranie și înfiorătoare singurătate 
supraveghindu-se ea însăși, remediindu-și cele mai multe dintre 
defecţiuni cu mult înainte ca oamenii care se ocupau cu 
întreţinerea ei să apuce să-și dea seama că ceva nu mersese 
cum trebuie. 

Dedesubtul podelei false din incinta mașinii, perfect ventilate, 
o junglă de fire conecta între ele nodurile rețelei de computere 
din care era formată. La rândul lor, toate procesoarele și firele 
din interior erau conectate la cablurile ce ieșeau din clădire și 
erau legate la cablul cu fibre optice, aflat sub Pacific, „aorta” 
care îi furniza mașinii fluidul ei vital. 

Informațiile. 


Miliarde și miliarde de biţi de informaţii, aproape o infinitate 
de informaţii, care curgeau prin sistemele computerului; 
miliarde și miliarde de conexiuni în fiecare secundă, douăzeci și 
patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Deși Katharine avea 
o vagă idee despre cum funcţiona, mintea ei nu putea înţelege 
complexitatea acestei mașini mai mult decât putea să înțeleagă 
conceptul de infinit. 

Prea multe se întâmplau într-un timp prea scurt și fără niciun 
efort vizibil. 

Nu semăna deloc cu arheologia! 

Intorcându-se de la fereastră, traversă holul și trecu prin ușile 
ce dădeau spre camerele terminalelor, unde zeci de monitoare 
și de tastaturi erau repartizate în separeuri amenajate pe șirurile 
de mese din încăpere. 

Cele mai multe dintre monitoare erau în stare de repaus; 
numai câteva persoane lucrau liniște în fața tastaturilor. 

In al șaselea separeu din al patrulea șir de mese, Katharine îl 
găsi pe Phil Howell care arăta de parcă nu se clintise deloc în 
cele câteva minute în care ea-și își pusese în mișcare un pic 
mușchii care-o dureau. Epuizarea care se risipise atât de repede 
la gândul că ar fi existat o șansă de a găsi fișierul pierdut 
revenise imediat când Phil începuse să configureze un program 
de căutare care avea să studieze toate memoriile-cache 
temporare din giganticul computer, încercând să dea de urma 
tuturor fișierelor de imagine care trecuseră prin computer ieri 
după-amiază. 

— Poate între ora două și trei, îi spusese Katharine când el o- 
ntrebase când anume văzuseră acel fișier. Poate un pic mai 
devreme - poate un pic mai târziu. 

Prima listă pe care o generă computerul părea a fi o derulare 
aproape infinită. Chiar dacă fișierele pe care le căutau se aflau 
acolo, gândi ea, găsirea lor avea să semene cu căutarea unui ac 
în o mie de care cu fân. 

In vreme ce Phil restrângea căutarea, Katharine își simţi și 
energia, și entuziasmul sleite. 

Apoi, când se aplecă puţin mai mult de ecran, se auzi sunând 
un bip electronic și se deschise o fereastră. 

Simţi cum o cuprinde un val de adrenalină. 

— Asta e? făcu ea. 


— E ceva, îi spuse Phil. Dar e al meu, nu ce cauţi tu. Cu un clic 
pe mouse el mări fereastra pentru a umple tot ecranul. Erau 
niște cercetări ale mele, spuse el. O mulțime de oameni au 
recepționat semnale radio stranii provenite de undeva din 
apropierea unei nove pe care o ţin sub observație. Sunt numai 
niște fragmente, dar sunt foarte ciudate. Așa că am pus 
computerul să mai caute și alte semnale care s-ar putea potrivi, 
dar despre care eu n-am auzit. Zâmbi văzând expresia perplexă 
de pe chipul lui Katharine. E ca și cum ai vâna partitura unei 
întregi simfonii când nu dispui decât de câteva note disparate. 
Sincer îți spun, n-am crezut c-o să obţin vreun rezultat. Işi 
îndreptă din nou atenţia spre ecranul computerului care afișa 
acum o altă fereastră: 


Raport căutare date: 


Nume proiect. Star Bright 
Cerut de: Phil Howell 
Început căutare: 17.46.24 
Terminat căutare: 22.06.58 
Început analiză: 22.06.58 
Terminat analiza: 10.37.13 
Generare raport: 10.37.14 
Vezi Starbrit.rtf 


Folosind tastatura, el aduse la zi raportul generat de 
computer. Pe ecran se derulă o listă a fișierelor pe care 
computerul le copiase din toată lumea, urmată de o altă listă, 
aproape la fel de lungă, a fișierelor pe care se baza raportul. 

Pentru fiecare fișier fuseseră notate: mărimea lui, data la care 
fusese întocmit, computerul pe care fusese iniţial stocat, 
precum și sursa datelor primare conţinute de fișiere. 

Phil simţi prima undă de emoție când observă că a doua listă 
de fişiere conţinea numai informaţii obţinute de la 
radiotelescoape. 

În continuare urmară rezultatele încercărilor computerului de 
a așeza împreună fișierele într-o secvenţă coerentă. 

Inima începu să-i bată mai repede când văzu că, începând de 
mai bine de doi ani încoace, semnalul părea a fi fost recepționat 
constant timp de câteva luni. Dar apoi, la șaptezeci și nouă de 


160 


zile după apariţie, el se întrerupsese brusc. După o tăcere deo 
sută patruzeci și două de zile, el reapăruse și fusese recepționat 
de unul sau altul din circa zece-douăsprezece radiotelescoape, 
vreme de două sute nouă zile. Apoi iar trecuseră o sută 
patruzeci și două de zile de tăcere radio. Fusese detectat din 
nou pentru o sută treizeci și două de zile, până sâmbăta trecută 
la prânz, ora GMT. 

Phil Howell se uită lung la ecran cu o expresie de om căruia 
nu-i vine să-și creadă ochilor ce vede: dacă semnalul fusese 
recepționat de atâta timp cât pretindea computerul, și de atâtea 
radiotelescoape de câte pretindea computerul, cum de nu se 
scrisese aproape nimic despre asta? Însă, pe măsură ce 
aprofunda informaţiile, începu să se dumirească. 

Semnalele fuseseră recepționate de o manieră atât de 
fragmentară, încât acestea pur și simplu se strecuraseră 
nebăgate în seamă în oceanul de informaţii primite zilnic din 
cosmos. 

Apoi mai observă ceva care-l făcu să transpire de emoție. 

Semnalul nu fusese recepționat în mod consecvent pe o 
frecvenţă unică. Dimpotrivă, el era recepționat pe sute de 
frecvențe, ca și cum ar fi fost împroșcat de un fel de armă 
cosmică. 

Un radiosemnal emis de către o stea sau de un quasar era 
purtat de o frecvenţă unică. 

În mod evident, stelele nu dispuneau de niciun fel de 
tehnologie care să le permită să schimbe frecvenţa unei emisii. 

Nimic nu putea face asta, după câte știa Phil Howell, cu o 
singură excepţie. 

lar această excepţie era omenirea. 

— O planetă, șopti Phil cu respiraţia tăiată. Dumnezeule! 

Katharine se încruntă: 

— O planetă? Ce vrei să spui? 

Howell nu-și dezlipea ochii de pe ecranul computerului în timp 
ce vorbea. 

— E vorba de această transmisie, spuse el, atingând cu 
degetele numerele de pe ecran ca și cum ar fi fost în stare să 
simtă semnalul însuși pe care ele îl reprezentau. S-a întrerupt de 
două ori, de fiecare dată pentru o perioadă de o sută patruzeci 
și două de zile. Această pauză e foarte semnificativă. Și una 
dintre explicaţii ar putea fi că semnalul provine mai degrabă de 


161 


la o planetă, decât de la o stea. În caz că orbita planetei era 
coplanară, atunci semnalul avea să fie blocat pentru 
telescoapele noastre de câte ori planeta se găsea în umbra 
soarelui ei. 

Katharine îl privea lung, străduindu-se să înţeleagă implicațiile 
raportului pe care-l vedea pe ecran. 

— Dar asta înseamnă că... 

Ea se opri lăsându-l pe astronom să-i termine gândul. 

— Dacă eu am dreptate, spuse Howell în cele din urmă, asta 
înseamnă că acolo e cineva. 

— Dacă ai dreptate? îl îngână Katharine. Parcă ziceai că 
singura explicaţie... 

— Am spus că este una dintre explicaţii, o întrerupse Howell. 
Și, cu siguranță, preferata mea, continuă el cu un surâs șui pe 
buze, întrucât descoperirea cuiva acolo m-ar face cel mai 
celebru astronom al planetei. Dar, din nefericire, presimt că mai 
există vreo sută de explicaţii, toate cu mult mai plauzibile decât 
cea pe care tocmai ţi-am relatat-o. Ochii lui reveniră pe ecranul 
monitorului. Ascultă, să nu sufli nimănui nicio vorbuliţă, m-auzi? 
E prea puţin probabil să am dreptate, iar dacă nu voi fi cel mai 
celebru astronom al planetei sunt șanse să fiu cunoscut drept 
cel mai idiot. Da? 

— Dar dacă ai dreptate... începu Katharine, și din nou 
astronomul o întrerupse. 

— Dacă am dreptate, poţi să-mi fii martor că ai fost de faţă 
când a fost făcută descoperirea. Așa că aș vrea s-o demonstrez 
înainte de a începe să vorbesc despre ea. Se uită la Katharine: 
Ne-am înţeles? 

— E-n ordine, se declară Katharine de acord. 

Se auzi un alt semnal sonor generat electronic și amândoi se 
uitară la monitor pentru a constata că o altă fereastră se 
deschisese în colțul din dreapta-jos al ecranului pe care-l studia 
Howell. 

— He-he, ia te uită! spuse el. În această dimineaţă amândoi 
obținem rezultate. 

Katharine studie numele celor două fișiere ce apăruseră în 
caseta de avertizare, ambele extrem de simple: 


Skull.jpg 
Video. avi 


162 


Amândouă aveau același domeniu de origine, care era 
prezentat drept mishimoto.com. 

— Sunt aproape sigură că numele fișierelor erau puţin mai 
lungi decât astea, spuse Katharine. E ca și cum computerul ar fi 
căutat numele care se potriveau la ce-am văzut eu, nu la 
conţinut. 

Phil Howell scutură din cap. 

— Ziceai că era o legătură pe pagina cu craniul care te-a dus 
la filmuleţ. Numele fișierului pe care l-ai văzut era, probabil, cel 
pentru pagina care conţinea grafica craniului și legătura. 
Acestea trebuie să fie fișierele propriu-zise. 

— Dar cum le găsesc? 

— Du-te iar la biroul lui Rob Silver, îi spuse astronomul. 
Mishimoto este numele companiei lui Takeo Yoshihara, ceea ce- 
ar trebui să însemne că mishimoto-punct-com este numele 
domeniului său personal pentru poșta electronică. Ceea ce 
înseamnă că acele fișiere se află undeva, într-unul dintre 
computerele personale ale lui Takeo Yoshihara. 

— Poţi să le găsești de aici? 

Howell ridică din umeri: 

— Poate, dacă aș fi un bun hacker. Dar din biroul lui Rob n-ar 
trebui să fie mare scofală să ajungi la ele, întrucât el se află deja 
în reţeaua lui Yoshihara. Așa că eu o să mă întorc acum la 
radiosemnalul meu. Și nu uita, adăugă el arătând spre ecranul 
computerului care încă mai afișa rezultatele propriilor cercetări. 
Nu sufli nimănui o vorbă despre asta. Te rog! 

— Nici măcar o aluzie, promise Katharine. Și mulțumesc 
pentru ajutor. Dacă găsesc ceva, am să-ţi dau de știre, ai 
încredere. 

— Minunat, replică Howell. 

Dar până să ajungă Katharine la mașina ei, astronomul și 
uitase de cele două fișiere. Pentru el ciudatul radiosemnal de la 
o stea aflată la cincisprezece milioane de ani-lumină era cu mult 
mai interesant decât imaginea unui craniu îngropat în pământ. 


e CAPITOLUL XIX 


Se întorsese din nou la câmpul incendiat. 

Pălălaia trosnea în jurul lui și, cu toate că nu vedea nicio 
flacără, strălucirea ei umplea întunericul cu o nuanţă roșiatică. 

Simţea cum se apropia de el venind din toate direcţiile. Parcă 
ar ti fost înconjurat de vânători atât de siguri de pradă, încât nu 
mai simțeau nevoia să-și disimuleze prezenţa tăcând. 

În ciuda apropierii vânătorilor, lui nu-i era frică. 

Putea mirosi primele rotocoale de fum pe când acestea i se 
insinuau în nări, în beregată, în plămâni. 

Dar ele nu miroseau a fum - cel puțin nu în totalitate. 

Fumul îl făcuse întotdeauna să se înece, îi provoca usturimi și 
lăcrimări, lăsându-i un gust amar în gură. 

Trase adânc în piept, umplându-și plămânii de parcă ar fi fost 
aer salin, adiind dinspre mare o dată cu briza. Pe când acesta îi 
umplea corpul, simţi ceva ce nu mai trăise nicicând, o 
exuberanţa și un entuziasm ce-i invada ființa cu o putere și o 
stare de bine ce-l făceau să se simtă de neînvins. 

Trosnetul focului deveni mai puternic, dar pe lângă acesta se 
mai auzea ceva. Un geamăt straniu, ca și cum cineva se afla în 
mare suferință. De fapt nu, nu un geamăt, ci mai curând șuierul 
și trosnetul focului ce dobândea putere, pe măsură ce mistuia 
trestia de zahăr și tot ce se mai afla în calea sa, mărindu-se din 
ce în ce mai mult. Devenise o forţă vie ce asalta pământul, dând 
naștere unui mare vârtej ce se-nălţa tot în sus, absorbind fiecare 
moleculă de aer din regiune pentru a alimenta monstrul devenit 
uriaș și care continua sa crească și să se întindă. 

Și totuși, încă nu putea să zărească flăcările. 

Apoi, în sfârșit, veniră. 

La început doar scăpărări ce abia se zăreau, ca niște limbi 
cercetătoare de șerpi iţindu-se prin desișul de trestie din jurul 
lui. 

Simţi prima dogorire a focului pe piele, dar nu semăna cu 
dogoarea nici unui alt foc din câte simţise vreodată. 

Acest foc părea să-l alimenteze, mai degrabă să-i dea din 
tăria lui decât să-l consume. Apoi, pe măsură ce-și simţea 


164 


propria fiinţă exultând la apropierea răsuflării pulsatile a 
monstrului, vegetația din jurul lui prinse să tremure în calea 
bestiei. Oriîncotro se uita, frunzele și tulpinile se uscau și se 
răsuceau înaintea pârjolului ce avansa, apoi izbucneau în flăcări, 
dispărând după asaltul focului. 

Rotocoalele de fum se îngroșară ca niște șerpi, încolăcindu-se 
în jurul trupului său, strângându-l tare în volutele lor, însă nu se 
zbătu să scape din îmbrăţișarea lor, ci se bucura de senzaţie, 
trăgând la fel de multă vitalitate din spiralele tot mai strânse de 
fum, ca și din focul însuși. 

Urletul turbionului îi umplea auzul, iar întunericul nopții fu 
alungat de ploaia de tăciuni ţâșnită din câmp. Fum și flacără se 
împleteau dansând în jurul lui ca o fiinţă vie. 

Ca în transă, întinse mâinile ca pentru a atrage forţa vârtejului 
de foc către el, și un mare strigăt de extaz se ridică din pieptul 
lui. 

Nu mai era el cel vânat, ci acum, făcându-se una cu infernul 
din jur, simţi spiritul focului însuși intrându-i în suflet. 

Se întinse cât putu, cu picioarele desfăcute și braţele larg 
deschise, și un strigăt de vânător izbucni din străfundul fiinţei 
sale... 

e 

Tot corpul lui Jeff Kina zvâcni spasmodic drept răspuns la 
țipătul care ţâșnise din el, smulgându-l din înlănțuirea visului. Și 
totuși, când se trezi, visul rămase cu el. Dogoarea focului pe 
care-o simţise cu numai o clipă în urmă dispăruse, dar fumul - 
nu. De cum deschise ochii îl văzu vălătucindu-se în jurul lui, o 
ceață cenușiu-maronie atât de densă, încât instinctiv închise 
ochii. 

Stătu așa întins și nemișcat, cu pleoapele strânse și inima 
bubuind, dar de astă dată nu din extaz oniric. 

Acum îi bătea de frică. 

Visul fusese atât de real, era întocmai ca în câmpul de trestie 
de zahăr, în vârtejul de foc chiar înainte ca oamenii din camionul 
galben să-l înșface, iar Josh Malani să plece în camioneta lui. 

In acele câteva clipe - cele câteva clipe cât stătuse în picioare 
lângă furgoneta lui Josh - simţise ceva ce nu mai simţise 
niciodată în viață. 

În parte, fusese din cauza focului însuși. Ceva în legătură cu 
modul în care flăcările pulsau, șerpuiau și dansau împreună îi 


165 


dădea de gândit, atingea ceva din străfundurile lui, îl făcea să se 
simtă aproape hipnotizat. lar când fumul îi pătrunsese în nări, 
simţise cu totul altceva. 

Neliniștea care-l bântuise toată seara dispăruse și-n întregul 
corp simţise aceleași furnicături ca atunci când își termina 
încălzirea la un concurs de atletism și era gata de cursă. 

Apoi oamenii din camionul galben dăduseră năvală peste el, 
țipând la el și înșfăcându-l, încercând să-l tragă din calea focului. 

Era mai solid decât ei - mult mai solid - și-și ridicase braţul 
drept scăpând din mâinile unuia dintre bărbaţi, ca să-și poată 
repezi pumnul în mutra celuilalt. Acum, cu ochii închiși, își 
amintea sângele care năpădise nasul bărbatului, expresia de 
surpriză din ochii lui și ţipătul înfuriat al acestuia. 

Dar după aceea, totul era confuz. Luminile îl izbiseră în ochi, 
lămpi strălucitoare, cu halogen care-l orbiseră de parcă i-ar fi 
tras cineva un sac pe cap. 

După aceea amintirile nu mai erau altceva decât impresii. 

Mai multe lumini. 

Zgomot de motoare; voci care ţipau. 

Deodată mai multe mâini se aflau pe el, iar el era întins pe 
pământ, imobilizat de cineva care ședea pe pieptul lui și de 
altcineva care-i ședea pe picioare. 

Ceva i se apăsa pe figură, iar el se zbătea să-și ferească fața, 
dar nu reușise. 

Întunericul începuse să se strângă în jurul lui, iar el fusese 
sigur că avea să moară. 

Dar acum era treaz, nu murise. 

Rămase perfect nemișcat, ascultând. 

Putea auzi niște sunete cum nu mai auzise până atunci. 

Bătăile propriei inimi pompându-i sângele prin artere. Deși 
știa că nu era posibil, își închipui chiar că auzea zgomotul 
sângelui însuși, gâlgâind încetișor în timp ce curgea prin artere, 
zgomotul schimbându-se cu fiecare contracție a inimii. 

Încercă să vadă ce s-a întâmplat cu el, testându-și fiecare 
mușchi, dar mișcându-și-l pe fiecare atât de puţin, încât să fie 
imperceptibil. 

Nimic nu era rupt; nici măcar nu-l durea. 

Și era în pielea goală. 


Își îndreptă atenţia de la propriul corp la locul în care se afla. 
Cu toate că ţinea ochii închiși, își putea da seama că în jurul său 
erau pereţi, foarte aproape de el. 

Și era singur. 

Aerul din jur se mișca și arome necunoscute îi adiau pe la 
nări. 

Nu erau neplăcute aromele, ci doar nefamiliare. 

In cele din urmă, își deschise ochiul drept - nu mai mult de 
câţiva milimetri - mișcare atât de perfect executată, încât niciun 
observator n-ar fi putut să bage de seamă imperceptibila clipire. 

Ceaţă. 

Aceeași ceaţă maronie. 

Dar nu era ceaţă, pentru că nu simţea nimic din umiditatea 
răcoroasă a ceţii pe piele. 

Ochiul se mișcă la adăpostul pleoapei sale cercetând zona din 
jur, cu toate că era cu mult prea nesigur de locul în care se afla 
sau ce s-ar putea afla în apropiere pentru a se trăda prin altceva 
decât cea mai ușoară dintre mișcări. 

Nu văzu nimic. 

Atunci își deschise amândoi ochii, îi căscă, pleoapele 
deschizându-se larg pentru a privi fix, fără să clipească. 

Se uită drept înainte, mintea lui analizând deja informaţiile pe 
care ochii, urechile și nasul lui le adunau în căutarea unui inamic 
deocamdată neidentificat, ce s-ar fi putut ascunde în acea 
miasmă. 

De ce nu-l dureau ochii? 

De ce oare nu-l usturau de la smog și de ce nu-i lăcrimau? 

De ce nu tușea și nu se îneca de la vaporii ce pluteau în jurul 
lui? 

Niciun răspuns nu-i părea plauzibil. 

Zăcea inert, numai ochii i se mișcau, clipind ba într-o direcţie, 
ba în alta. 

Nimic din ce vedea, nimic din ce auzea, nimic din ce mirosea 
nu trăda prezenţa unei alte creaturi. 

Și totuși era supravegheat. 

Putea simţi asta cu o certitudine pe care n-o mai trăise 
vreodată, în ciuda a ceea ce-i spuneau ochii și urechile, și nasul, 
simţea furnicături pe piele și nervii îi erau întinși la maximum. 

Apoi o văzu. 

Sus, deasupra lui și-nspre dreapta. 


167 


O cameră de luat vederi. 

Işi întoarse capul spre ea, uitându-se direct în lentilă, ca un 
lup care se uită drept în colimatorul lunetei unei arme de foc. 

Fără să scape din ochi camera de luat vederi, Jeff Kina se 
strânse încet în poziție ghemuit, fiecare mișcare atât de subtilă 
și de lină, încât abia era perceptibilă. 

Dacă s-ar fi aflat pe o pajiște cu iarbă înaltă, nici măcar un 
firicel nu s-ar fi clintit. 

Încremeni, cu ochii aţintiţi pe cameră, așteptând. 

Apoi ţâșni dintr-o dată, azvârlindu-se de pe podeaua unde 
zăcea, cu trupul întinzându-i-se cu graţia unei pisici, cu brațele 
ridicate în sus pentru a prinde camera de luat vederi și cu 
picioarele aruncate în spate pentru a-i propulsa trupul solid. 

Și într-o fracțiune de secundă, se izbi de o barieră invizibilă. 

Cu un geamăt scăpându-i printre buze, căzu pe podea, 
străfulgerat de durere în șoldul drept și în genunchiul stâng, în 
momentul când se lovi de suprafața de gresie dură de dedesubt. 

Zăcu nemișcat așteptând să-l lase durerea, apoi se ridică 
încet în picioare și începu să se miște precaut, explorând cu 
mâinile și cu degetele locul cel straniu în care se afla. 

Se afla într-o cutie. 

O cutie mare, transparentă, deloc rece la atingere. 

Plexiglas. 

Ceaţa groasă, cenușiu-maronie ce-l înconjurase îl împiedicase 
s-o vadă pân-atunci, dar acum, după ce-i parcurse perimetrul 
pentru a doua oară, o putea vedea și pipăi. 

Era închis, prizonier într-o cușcă ce părea a nu avea nici 
intrare, nici ieșire, cu excepţia a două orificii de aerisire prin 
care circula în mici vârtejuri aerul acela ceţos, și o mică ecluză 
cu câte o ușă la fiecare capăt. 

Putea deschide ușa dinspre interior, dar pe cea dinspre 
exterior - nu. 

Era într-o cușcă, asemenea unui animal sălbatic. 

lar pentru oamenii care observau imaginile preluate de 
camera de luat vederi de deasupra lui, el chiar era un animal 
sălbatic. 

O creatură feroce, mișcându-se încoace și-ncolo între pereţii 
cuștii sale. 


Michael tocmai își încuia dulapul său de la vestiare înainte de 
a merge la bufet pentru masa de prânz când auzi vocea din 
spatele lui. 

— Crezi ce vrei, dar eu, unul, încep să mă tem. 

Lui Michael nu mai era nevoie să i se spună la ce anume se 
referea Rick Pieper; în cursul dimineţii el însuși devenise din ce 
în ce mai îngrijorat, de când Josh nu apăruse nici după a doua 
pauză. Chiar și după ce auzise la buletinul de știri despre 
dispariţia lui Jeff, el tot se mai așteptase să dea de mătăhălosul 
hawaian sub smochinul indian unde echipa de atletism avea 
obiceiul să se adune. Dar cum Jeff nu mai apărea... 

— Ai încercat să-l suni pe Jeff? întrebă el în drum spre bufet. 

Rick încuviinţă din cap. 

— Chiar înainte de a treia oră am vorbit cu mama lui. Zicea că 
aseară s-a dus să se plimbe și nu s-a mai întors. Zicea că pe la 
patru dimineaţa a alertat poliția. 

Michael se opri brusc chiar în pragul bufetului, așteptând să 
intre mai întâi puștanii din spate. 

— Poate c-ar trebui să sunăm și noi la poliţie, spuse el. Având 
în vedere ce-a păţit Kioki... 

— Nu știm ce i s-a întâmplat lui Kioki, se opuse Rick. 

— Dar dacă ne-a văzut cineva alaltăseară când am intrat în 
magazinul de articole subacvatice? insistă Michael căutând o 
explicaţie - oricare ar fi fost ea - pentru ceea ce i se întâmplase 
lui Kioki și care-ar fi fost în stare acum să justifice și absenţa lui 
Josh Malani și Jeff Kina. Vreau să zic ce-ar fi să-i fi spus cineva 
proprietarului cine a intrat în magazin în absenţa lui? 

Ochii lui Rick Pieper se holbară când pricepu sensul cuvintelor 
acestuia, dar o clipă mai târziu clătina din cap: 

— Ken Richter n-ar face una ca asta. 

— De unde știi? făcu Michael. În New York... 

— Aici nu-i New York, spuse tăios Rick. Dacă ar fi luat Ken 
vreo măsură, atunci ar fi chemat poliţia, dar ajutorul de șerif cu 
care am discutat ieri n-a menţionat nimic despre intrarea prin 
efracţie în magazin. 

— Atunci ce-ar mai putea fi? întrebă Michael. Să fi dat oare 
Josh și Jeff de vreun necaz? 

Rick șovăi. 

— Poftim? îl îndemnă Michael. 


— Jeff n-a avut niciodată probleme, spuse Rick cu băgare de 
seamă, dar Josh Malani dă mereu de câte-o belea... 

— Serios? Ei nu, zău? întreba o voce și Rick se răsuci pe 
călcâie pentru se trezi nas în nas cu Josh Malani, apărut de după 
colțul bufetului cu ochii scăpărând de mânie. Ce, dacă sunt 
numai de capu' meu... 

— Ei, eu cred că-n privinţa lui Josh nu trebuie să ne mai batem 
capu’, îl întrerupse Rick pe un ton glacial și, cu o expresie 
severă și înainte ca Michael sau Josh să mai poată spune ceva, 
Rick dispăru în bufet. 

Michael se uita lung la hainele boţite ale lui Josh și la dârele 
de funingine de pe faţa lui, dându-și pe loc seama că Josh nu 
dormise acasă noaptea trecută. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. Unde-i Jeff? 

— lisuse! șopti Josh. Nu-i aici? 

În glasul prietenului său era ceva ce făcu presimţirea din 
cursul dimineţii să se transforme în teamă. Scutură din cap și-i 
spuse lui Josh ce auzise la radio și ce tocmai îi confirmase Rick. 

— După ce-am plecat de la tine, am dat de el, spuse Josh. Se 
uită în jur: Eu zic s-o ștergem de aici, bine? 

— Vrei să zici să chiulim restul zilei? întrebă Michael. Haide, 
Josh! Spune-mi și mie ce se întâmplă, bine? 

— Nu aici, spuse Josh când ușa bufetului se deschise și doi 
puști ieșiră, uitându-se la ei întrebător. 

— Ce-au toți? se miră Josh când aceștia dispărură după un 
colţ. 

— Tu te-ai uitat la tine? Ce-ai făcut aseară? 

Josh simţi un licăr de mânie. De ce-l descosea Mike în halu' 
ăsta? Nu însemna că, dacă-l întreba asta... 

Dar dacă îl repezea și pe Michael, unde se mai putea duce? 
Cu cine-ar mai fi putut să vorbească? Și mai începea să se simtă 
și rău. Și cum să nu fie așa după ce azi-noapte inhalase tot 
fumul ăla în câmpul de trestie de zahăr și după o noapte 
dormită în bena din spate a camionetei? 

— Uite ce, haide să mergem la vestiare. Cel puţin o să pot 
face și eu un duș și am să-ţi spun ce s-a întâmplat aseară. Dar 
trebuie să-mi promiţi să nu spui la nimeni, bine? 

Văârând câteva monede de un sfert de dolar în automatul din 
afara bufetului, Michael luă două cutii de Cola, o pungă de 
cartofi prăjiţi și două pachetțele cu prăjituri ce păreau cam vechi. 


170 


Desfăcând una din cutiile de Cola el i-o întinse lui Josh care trase 
un gât lung în vreme ce se îndreptau spre vestiare. Dar, când 
Josh o duse din nou la buze să mai bea, îl cuprinse o criză de 
tuse. 

— Nu te simţi bine? îl întrebă Michael. 

Josh scutură din cap: 

— Hm, mă simt de rahat. _ 

In vestiar Josh se dezbrăcă și merse la dușuri. In timp ce se 
afla sub apa fierbinte îndepărtându-și funinginea și mizeria de 
pe piele, îi povesti lui Michael cele întâmplate noaptea trecută. 

— L-ai lăsat pur și simplu acolo? îl întrebă Michael, după ce 
Josh termină dușul și apucă un prosop. 

— Și, mă rog, ce-ai fi vrut să fac? îl repezi Josh pe când se 
ștergea, sărindu-i din nou ţandăra. N-a vrut să urce-n 
camionetă, iar focul era peste tot în jurul nostru, indivizii ăia 
veneau și... un nou acces de tuse îi reteză vorba făcându-l să se 
aplece în faţă. 

— Mai bine du-te acasă, îi spuse Michael. 

— Acasă?! făcu Josh când tușea i se mai potoli. Ce ușor îţi 
vine ţie să zici, Mike! Mămica ta nu se îmbată și nu te ia la 
ciomăgeală cum face taică-meu, și... 

Deodată Josh simţi că nu mai poate să respire. Se înecă, ieși 
împleticindu-se din vestiar și se duse cu greu până la toaletă. 

Michael veni în fugă după el, dar până să ajungă și el acolo, 
Josh deja se trântise pe jos, cu chipul palid. Inspăimântat de 
starea prietenului său, Michael întinse mâna și atinse brațul lui 
Josh. 

Pielea îi era rece și transpirată. 

Josh respira greu. 

— Ce e? îl întrebă Michael. Ce te doare? 

Josh se uita la Michael cu o privire pierdută. 

— Nnnu știu... gâfâi el. Nu pot să respir... 

Michael căscă ochii. Astm? Să fi suferit Josh o criză de astm? 
Atomizorul! - cel pe care mama lui i-l dăduse să-l aibă tot timpul 
la el, deși de un an nu mai suferise o criză... oare unde îl 
pusese? 

In dulapul lui de la vestiare! 

Sau mai bine să dea fuga și să anunţe infirmiera? 

Nici măcar nu știa unde era infirmeria! 


171 


— Vin imediat, spuse el. Mă duc să încerc să dau de infirmieră 
și mai am ceva în dulap care s-ar putea să te ajute la respiraţie. 

— Nu infirmiera, horcăi Josh. Nu vreau... 

Dar era prea târziu. Michael deja plecase. 

Luptându-se să-și recapete respiraţia, Josh se ridică cu greu 
pe picioare, ajutându-se de clanţa ușii de la dulapul de care se 
sprijinise o clipă mai devreme. Încercă să facă un pas, își pierdu 
echilibrul și smuci de clanţă. 

Ușa se deschise dând la iveală o grămadă de sticle și de cutii 
de carton și de tablă - substanțele de curăţat și dezinfectantele 
pe care omul de serviciu le depozitase acolo. 

Dându-se instinctiv înapoi un pas, Josh privi lung la mulţimea 
de sticle și recipiente înșirate dinaintea lui. Apoi, reacționând la 
un imbold ce-l cuprinsese deja, întinse mâna și apucă o sticlă de 
amoniac, o destupă și-o duse cu grijă la nas. 

Trăgând adânc în piept vaporii, simţi pe loc un val de energie, 
de parcă în sânge i se injectase o doză de adrenalină. 

Trase din nou în piept; întregul lui corp tresări, aproape 
electrizat. 

O clipă mai târziu, când Michael Sundquist reapăru cu 
aparatul în mână, întreaga dispoziţie a lui Josh Malani se 
schimbase. 

Tenul arata sănătos, ochii îi erau strălucitori, iar respiraţia lui 
părea perfect normală. 

Pe când Michael îl privea uluit, Josh duse din nou la nas sticla 
de amoniac și trase în plămâni vaporii. 

— Dumnezeule mare, Josh, ce faci? strigă Michael, 
smulgându-i lui Josh sticla din mână. Ce-nseamnă tot balamucul 
ăsta? 

— Dă-mi-o înapoi! ceru Josh. O adulmecam numai. 

— Ai înnebunit? Chestia aia e otrăvitoare! Te poate ucide. 

Josh întinse încă odată mâna după sticlă. 

— Dă-mi-o când îţi spun! 

Împingându-l pe Josh de lângă dulap, Michael închise ușa, 
după care se sprijini cu spatele de ea ţinând sticla de amoniac în 
mână. Josh îl privea mânios și, pentru o clipă, Michael se temu 
că prietenul lui avea să-l bată. Dar Josh scutură din cap. 

— Du-te naibii! murmură el. 


172 


Întorcându-se cu spatele spre Michael, părăsi rapid încăperea. 
Până ce Michael pusese la loc sticla de amoniac și se dusese 
după el, Josh se și îmbrăcase deja. 

— Haide, Josh, se rugă Michael. Eu nu încerc decât să te ajut. 

Josh aproape că nici nu se uita la el. 

— N-am nevoie de ajutorul tău. N-am nevoie de ajutorul 
nimănui. 

După care dus a fost, îmbrâncindu-l pe Michael la ieșirea din 
vestiar și îndreptându-se spre parcare. Michael fugi după el și-l 
ajunse chiar când se urca în cabina camionetei: 

— Merg și eu cu tine, spuse Michael, îndreptându-se spre locul 
din dreapta șoferului. 

— Asta s-o crezi tu. 

Pornind motorul, Josh băgă în marșarier și-o porni din parcare 
în scârțâit de cauciucuri. 

Michael rămase în norul de praf pe care-l stârnise camioneta, 
uitându-se lung după prietenul lui. Ochii i se umplură de lacrimi, 
iar în stomac simţea un nod de mânie și de durere atât de 
încâlcit și de strâns, că nici nu se simţea în stare să-l 
descâlcească. „O să treacă peste asta, își spuse el pe când se 
întoarse și-o luă spre vestiare. Până la terminarea școlii o să 
treacă peste asta. Are să fie bine.” 

Dar chiar în clipa când își rostea în șoaptă aceste cuvinte, știa 
că nu le credea nici el. 


173 


e CAPITOLUL XX 


Când demară în trombă din parcarea școlii, Josh Malani habar 
n-avea unde se duce. Nu știa decât că trebuie s-o ia din loc. 

Acea revigorare pe care-o simţise în trup adulmecând sticla 
cu amoniac începea deja să dispară, la fel și furia care clocotise 
în el când Michael îi smulsese sticla din mâini. 

Chiar așa, ce naiba îl apucase să se șucărească pe Michael? 
Michael era cel mai bun prieten al lui! 

Michael îi salvase viaţa. 

Michael nu incercase altceva decât să-l ajute. 

lar el ce făcuse? Îi sărise muștarul și se cărăbănise. 

Mare rahat! 

Și-acum? 

Acasă - în niciun caz, nici nu se punea problema să dea pe- 
acasă cel puţin până la cinci, când maică-sa avea să se întoarcă 
de la serviciu și nu avea să fie singur cu taică-său. 

Poate c-avea să se ducă pe plajă pentru vreo câteva ceasuri. 
Întotdeauna se simţea mult mai bine după înot, pe urmă avea să 
dea din nou pe la școală la terminarea cursurilor ca să-l ia pe 
Mike. 

O să-și ceară scuze și dup-aia au să găsească o modalitate să 
afle ceva despre Jeff Kina. Poate că Mike avea dreptate - poate 
că, într-adevăr, ar fi trebuit să spună la poliţie unde fuseseră în 
noaptea în care murise Kioki. 

Ajungând în partea cea mai de jos a văii dintre Haleakala și 
munții West Maui, straniul disconfort din piept îi reveni și, pe 
când se îndrepta spre un parc de pe versantul expus, de obicei 
puţin frecventat în timpul săptămânii, îl apucă o altă criză de 
tuse. Apoi, cu aceeași înspăimântătoare senzaţie de sufocare 
care-l cuprinsese la școală, apăsă puternic pedala de acceleraţie 
hotărât să ajungă la plajă unde putea să tragă în piept briza ce 
adia dinspre ocean. Își dorea atât de mult să învingă senzaţia de 
sufocare, încât nici nu băgă de seamă că automobilul din 
spatele lui mări și el viteza, ţinând perfect ritmul cu camioneta 
sa. 


174 


„Amoniacul, se gândi el. Michael avea dreptate.” Acum 
pieptul îl durea tare și, indiferent cât de tare se străduia, nu 
părea a mai fi în stare să tragă suficient de mult aer în plămâni. 
Când opri camioneta în parcarea pustie din spatele plajei, 
strângea volanul cu ambele mâini, în parte din cauza durerii 
cumplite ce i se răspândise prin tot corpul, dar mai mult ca să 
reziste. 

Din cauza strânsorii, pumnii, deja albiţi, începeau să i se 
învineţească și, când se uita spre mare, abia de mai putea zări 
orizontul. 

Totul părea a fi acoperit de ceaţă, iar strălucirea amiezii se 
estompa, deși până-n urmă cu o clipă nu fusese pic de nor pe 
cer. 

Afară. 

Trebuia să iasă din camionetă și să se ducă pe plajă. Dacă 
putea ajunge până acolo, avea să poată respira din nou, să se 
întindă pe jos și să se odihnească un pic, după care această 
criză ciudată avea să treacă. Avea să-i fie din nou bine. Bâjbâi 
după clanţa portierei, o găsi și se dădu jos din mașină. Insă nu 
se putu ţine pe picioare, genunchii i se muiară și se prăbuși în 
țărână. 

Gâfâia, horcăind după aer, dar cu fiecare mișcare a 
diafragmei, își simţea parcă plămânii arși prin interior cu o 
flacără de sudură. 

Murea! 

Ştia acest lucru, îl știa cu o cumplită certitudine. 

Întunericul se ţesea în jurul lui, iar durerea devenea tot mai 
insuportabilă și nu mai putea respira deloc. 

Întinse braţele și le agită un pic căutând ceva - orice - de care 
să se agate, de care să se sprijine, ca și cum simplul fapt de a 
strânge ceva în mâini ar fi putut să împiedice sufocarea 
cumplită ce pusese acum stăpânire pe el. 

Încercă să strige după ajutor, dar din beregata lui nu ieși 
decât un geamăt șoptit. 

Apoi, când întunericul pogori deasupra lui și ultima picătură 
de vlagă îl părăsi, simţi o nouă senzaţie. 

Parcă ar fi fost ridicat în aer. 

Ridicat și dus departe. 

Cu plămânii încă asediați, luptându-se să respire, Josh Malani 
se predă întunericului. 


175 


— Jeff al meu e băiat bun, insistă Uilani Kina. Jeff al meu n-ar 
pleca așa de-acasă! Ceva i s-a întâmplat. 

Cal Olani dădu din cap condescendent, dar gestul era mai 
mult mașinal. După cincisprezece ani de poliţie învățase demult 
că nu exista mamă pe fața pământului pentru care odorul ei să 
nu fie „băiat bun”. N-avea importanţă care era acuzaţia sau cât 
de zdrobitoare erau dovezile. 

— Fiul meu e băiat bun, repetă din nou doamna Kina. 

Și totuși, făcându-și ochii roată prin casa îngrijită a lui Uilani 
Kina, nu zări niciunul dintre semnele tipice care să indice 
prezenţa unui adolescent recalcitrant. Pe o străduţă laterală la 
deal de Makawao, casa din bârne era situată în mijlocul unei 
grădini bine întreţinute. Peticul de gazon din faţă era tuns și, cu 
toate că vreo câteva găini ciuguleau într-un coteț aflat lângă 
casă, asta nu știrbea aspectul altfel îngrijit al gospodăriei. Soţul 
lui Uilani avea un mic magazin de zarzavaturi ceva mai la vale 
pe șoseaua Makawao, unde Jeff lucra după orele de școală, mai 
puţin în perioada concursurilor atletice. In afară de câteva 
incidente când ameninţase niște haole - fără ca să facă nimic 
serios pentru a-și pune amenințările în practică - Jeff nu intrase 
niciodată în bucluc. Și totuși, era la vârsta când băieţii vor să-și 
demonstreze independenţa și, dacă n-ar fi fost cazul cu 
descoperirea cadavrului puștiului Kioki Santoya în dimineaţa 
trecută, Cal probabil c-ar fi încercat un pic mai mult s-o asigure 
pe Uilani Kina că fiul ei avea să se întoarcă până la sfârșitul 
acelei zile. Așa însă, n-avea încotro și trebuia să dea mai mare 
atenţie absenței băiatului. 

— După-amiaza am să difuzez un comunicat de dispariţie de 
persoană, promise el, deși știa cu siguranţă că știrea despre Jeff 
făcuse deja înconjurul insulei. Iși închise carnețelul de însemnări 
și, vârându-l la loc în buzunarul interior al tunicii, spuse cât putu 
mai blând: Încercaţi doar să nu fiţi prea îngrijorată, doamnă 
Kina. 

— Dacă nu se întâmpla cu Kioki ce s-a întâmplat... începu 
Uilani Kina, dar nu mai fu în stare să-și termine nici măcar 
gândul. O fărâmă de femeie firavă, cu trăsături blajine și cu o 
claie de păr negru și ondulat, scutură trist din cap: Nu știu ce- 
are să se facă Alice. Nu-l avea decât pe el, și acum... Făcea 
eforturi să-și recapete stăpânirea de sine. Ce-au făcut băieţii în 


176 


noaptea aia? îl întrebă, ochii ei căutând pe chipul lui Cal Olani 
un răspuns. S-a întâmplat ceva? S-au încăierat cumva cu 
cineva? S-a înfuriat cineva pe ei? Scutură din cap plescăind 
ușurel cu limba. Cine s-ar fi putut înfuria pe ei? Nişte băieți atât 
de buni! Vocea i se schimbă și Cal Olani avea sentimentul că ea- 
și vorbea mai degrabă sieși decât lui. Chiar și Josh Malani. La ce 
să te aștepți de la el cu niște părinţi ca ai lui? Îmi pare atât de 
rău pentru el... Glasul i se stinse din nou, dar strălucitorii ei ochi 
căprui continuau să-l fixeze pe poliţist: Vă rog, găsiţi-mi-l pe Jeff, 
se rugă ea. Vă rog, găsiţi-mi-l! 

Câteva minute mai târziu, în mașină, cu amintirea rugăminţii 
bietei femei disperate încă proaspătă în minte, Olani auzea 
ecoul întrebării ei: S-a întâmplat ceva? 

Și își mai aduse aminte de chipurile celor patru băieţi cu care 
vorbise ieri după-masă. Felul în care privirile lor se îndreptaseră 
spre Josh Malani înainte de a-i răspunde la întrebări, ca și cum i- 
ar fi cerut sfatul sau permisiunea înainte de a vorbi. 

lar puștiul cel nou - cel pe care nu-și amintea să-l mai fi văzut 
până alaltăieri - de fapt nici nu-i răspunsese decât printr-o 
ridicare din umeri echivocă. Uitându-se la ceas, văzu că era 
aproape ora când se terminau cursurile. Ar trebui să mai dădea 
o raită pe-acolo, să mai stea încă o dată de vorbă cu cei trei. Dar 
chiar când lua decizia, staţia radio din mașină se trezi din 
muţenie și-l auzi pe dispecer chemându-l. 

— Mașina cinci, rosti el în microfon. 

— Am un raport despre o mașină abandonată, Cal, îi spuse 
dispecerul. Jos, în parcul de lângă Spreckelsville. Ești cumva pe- 
aproape? 

— Mai sus de Makawao, spuse Olani, după care-i spuse 
dispecerului ce avea de gând să facă. 

— Cred că o să te intereseze mașina abandonată, îi spuse 
dispecerul. Am verificat numărul de înmatriculare. E o 
camionetă Chevrolet '82 înregistrată pe numele Joshua Malani. 

Olani simţi un fior de neliniște. 

— De când e acolo? întrebă el. 

— Nu de mult, replică dispecerul. Femeia care-a anunţat 
abandonul zice că azi-dimineaţă mașina nu era acolo. 

— Atunci de ce e raportată ca abandonată? întrebă Olani. 
Cine-ar raporta o camionetă la prima vedere? După o zi sau 
două, poate, dar... Vocea dispecerului îi întrerupse gândul. 


177 


— Cheile sunt în contact, iar portofelul a fost lăsat pe 
bancheta din faţă. 

Fiorul de neliniște ce-l cuprinsese pe Cal Olani se transformă 
într-o sumbră presimţire. 

— Zece-patru, spuse el. Am plecat. 

e 

— Mult v-a mai trebuit până să veniţi! 

Femeia era arsă de soare, supraponderală și înfășurată într-un 
muumuu cu model extravagant într-o nuanță de mov de-a 
dreptul hidoasă. Nu se sinchisi câtuși de puţin să-și ascundă 
țâfna când Cal Olani cobori din mașina de patrulare cam la o 
jumătate de oră după ce primise apelul dispecerului. 

— Myrtle, draga mea, spuse soţul ei, încercând s-o 
tempereze. Și el purta o cămașă într-o nuanţă asortată la 
muumuu-ul soţiei și avea un ten încă și mai stacojiu de la soare. 
Nu trebuie să uiţi, aici e Maui, nu Cleveland. El îi întinse mâna lui 
Cal Olani: Eu sunt Fred Hooper, iar ea e soţia mea, Myrtle. 
Locuim într-un apartament în direcția aia cam la vreo doi 
kilometri. Făcu un gest vag spre Spreckelsville: Eu i-am zis lu' 
Myrt că n-ar fi trebuit să vă bată la cap cu asta, dar... 

— Nimeni nu pleacă și lasă vraiște un camion cu cheile-n 
contact și cu portofelul pus pe banchetă, de unde oricine trece i 
l-ar putea lua, îl întrerupse Myrtle Hooper, tăindu-i vorba lui Fred 
cu un gest scurt. În Cleveland cel puţin nu se întâmplă așa ceva 
Și, pur și simplu, nu-mi vine a crede ca pe-aici lucrurile stau 
altfel. În timp ce Cal Olani se îndreptă spre furgoneta lui Josh, cu 
cei doi Hooper după el, Myrtle îi tot dădea-nainte: Ceva nu-mi 
miroase-a bine cu camioneta asta. Știu că Fred crede că sunt o 
proastă, dar ca mamă, simt anumite lucruri. Ajunseră la 
camionetă și, când Olani se întoarse cu o privire întrebătoare 
către doamna Hooper, aceasta strânse din buze: Desigur că ne- 
am uitat în portofel. Am crezut c-o să găsim vreun număr de 
telefon sau ceva. Ea scoase un oftat adânc: Doar șaptesprezece 
ani. Ce păcat! 

— Uite, ce-i, Myrt, nu știm ce s-a-ntâmplat, începu Fred, dar 
din nou nevastă-sa îi curmă vorba printr-un gest energic cu 
palma. N 

— Desigur că știm ce s-a întâmplat, spuse ea. In zilele noastre 
e ceva des întâlnit la puști. Adolescenţi care se sinucid. Am citit 
despre asta în revista Time. Își mută privirea spre Cal Olani: 


178 


Hainele lui sunt pe plajă, spuse ea. Adică presupun că sunt ale 
lui. Nu mai e nimeni altcineva pe-aici. Și i-am pus portofelul 
înapoi pe bancheta mașinii exact așa cum era când l-am găsit, 
adăugă ea, în vreme ce polițistul se uita prin fereastra deschisă 
a camionetei. 

Intocmai cum spusese femeia, pe bancheta mașinii zăcea un 
portofel jerpelit, iar cheile erau în contact. Luând portofelul, 
Olani verifică el însuși permisul de conducere. 

Josh Malani. 

Mai erau câţiva dolari în bancnote, o legitimaţie de elev, 
câteva fotografii uzate și diverse bucăţi de hârtie cu numerele 
de telefon ale unor fete scrise pe ele și altceva mai nimic. 

Ducându-se pe plajă, Cal Olani dădu peste o grămăjoară de 
haine, întocmai cum îi spusese Myrtle Hooper. Erau acolo o 
pereche de pantaloni vechi de bumbac, un tricou, niște chiloţi, 
șosete și pantofi. 

Pantalonii erau puși dedesubt, apoi tricoul și chiloţii, cu 
pantofii deasupra grămăjoarei și șosetele vârâte-n ei. 

Foarte ordonat. 

Foarte disciplinat. 

Și, din câte știa Cal Olani despre băiat, deloc în stilul lui Josh 
Malani. 

In afara cazului în care Josh ar fi încercat să le spună ceva. 

_ Fără să scoată o vorbă, Cal Olani se duse înapoi la camionetă. 
In spatele scaunului șoferului găsi un prosop un pic jilav, în care 
era învelit un costum de baie la fel de umed. 

Chiar dacă Josh ar fi avut pe el un costum de baie uscat, n-ar 
fi trebuit oare să-și ia pe plajă și prosopul, dacă s-ar fi dus acolo 
doar pentru o baie? 

Desigur, dacă puştiul - cum observase foarte corect Myrtle 
Hooper - avea de gând să intre în apă și să nu mai iasă, ce sens 
ar mai fi avut să ia cu el și prosopul pe plajă? 

Mai scotoci încă o dată prin cabina camionetei, căutând o 
însemnare, deși știa că n-avea să găsească niciuna. Puțin prea 
neastâmpărat, mereu puţin prea imprevizibil, Josh Malani nu era 
genul de puști care să lase bileţele în urmă. Dar nici genul de 
puști care să se sinucidă. Și totuși, dovezile indicau aproape fără 
niciun echivoc faptul că tocmai asta făcuse. 

Se duse înapoi pe plajă unde doamna Hooper îl aștepta cu un 
aer de ușoară aroganță întipărit pe chip. Deodată Cal Olani se 


179 


trezi c-o antipatizează: o femeie mai interesată de a i se 
confirma  supoziţiile, decât de soarta unui tânăr de 
șaptesprezece ani. 

— Mai sunt și niște urme de pași, îl auzi el pe Fred Hooper. 
Am fost atenţi să nu le stricam. 

Olani se apropie de hainele frumos împăturite și-și aplecă 
privirea spre nisip. Niște urme de pași duceau spre apă, 
dispărând în locul unde valurile - blânde astăzi - le șterseseră. 
Punându-și palma streașină la ochi pentru a se feri de reflexia 
orbitoare a soarelui pe luciul apei, scrută întinderea oceanului 
încercând să vadă pe cineva înotând, dar nu zări nici urmă de 
Josh, nici de altcineva. De fapt, nici nu se aștepta; instinctul îi 
spunea că Josh Malani era mort. 

— E greu și pentru ei, rosti încetișor Fred Hooper cu privirile 
îndreptate spre larg, ca și ale lui Cal Olani. Nu mai e ca pe 
vremea când eram eu copil. Pe vremea mea nu trebuia să ne 
facem griji pentru nimic. Voiam să ne facem mari, să ne 
întemeiem o familie, să ne retragem și să venim în locuri ca 
astea. Dar azi, la ce se mai poate aștepta un tânăr? Droguri și 
gangsteri, și gloanţe când tu nu faci altceva decât să-ţi vezi de 
ale tale. Tăcu o vreme, apoi: Îmi pare rău că n-am ajuns aici mai 
devreme. Poate că, dacă ar fi avut lângă el pe cineva cu care să 
schimbe o vorbă, cine știe? s-ar fi răzgândit. 

Cal Olani își sprijini braţul de umărul bărbatului. 

— Poate, spuse el. Dar nu-i prea venea a crede asta. 

începu să izoleze perimetrul cu o panglică, pentru ca 
eventualele probe să nu fie distruse - înainte de a fi fotografiate 
- de persoanele care fuseseră deja atrase de mașina sa de 
patrulare. Oare să-i fi fost de ajutor dacă ar fi avut pe cineva cu 
care să discute? 

leri, nici Josh Malani și niciunul dintre amicii săi nu fuseseră 
interesați de vreo discuţie. 

Acum Kioki era mort, Jeff Kina era dat dispărut, iar Josh 
Malani, aparent, se înecase. 

Ce naiba se petrecea? 


e CAPITOLUL XXI 


Katharine Sundquist era extrem de emoționată când se 
reîntoarse pe proprietatea lui Takeo Yoshihara, convinsă că 
deținea nu numai cheia fișierelor lipsă, dar și a misterului 
scheletului din râpă. Sosind chiar în timp ce Rob și unul dintre 
lucrători transferau ultimele oase atent etichetate de pe 
platforma Fordului Explorer și până la birou, de-abia-și ţinuse în 
frâu nerăbdarea până când fuseseră minuţios așezate pe o 
masă de laborator din camera învecinată biroului lui Rob. 

Entuziasmul ei fusese totuși temperat atunci când fișierele se 
dovediră a nu fi chiar atât de ușor de localizat pe cât sperase. Ar 
fi trebuit să fie floare la ureche: aveau numele fișierelor, iar Phil 
Howell era convins că ele se aflau undeva, în computerul lui 
Takeo Yoshihara. Dar când Rob accesă directorul rădăcină al 
unităţii centrale, nu aparu niciun fișier cu aceste nume. Simţind 
dezamăgirea lui Katharine, el încercă s-o încurajeze: 

— Nu-ţi face griji. Aceasta e doar o unitate centrală, și trebuie 
să fie mult mai multe. O să dau o comandă de căutare. 

Deși căutarea dură doar câteva minute, lui Katharine i se păru 
că durează o veșnicie, dar apoi pe ecran apărură două rânduri 
ce prezentau rezultatele căutării, iar speranțele ei prinseră din 
nou aripi. 


X:NserinusiartifacăPhilippineskull.jpg 
XilserinusiartifachPhilippinevideo. avi 


— Dacă există cât de cât o logică în configurarea 
directoarelor, cel puţin vom ști de unde a venit craniul, spuse 
Katharine cu ochii pironiţi pe ecran. Dar ce înseamnă serinus? 

— Este unul dintre proiectele lui Yoshihara, spuse Rob Silver. 
E ceva în legătură cu poluarea. Serinus este denumirea de gen 
pentru cinteze. Și mai concret, Serinus canaria - canarul. 

— Canari?! repetă Katharine. Nu cred că văd legătura. 

— Legătura vine din vechiul obicei de a cobori canari în 
puţurile exploatărilor miniere. Dacă păsările urcă înapoi vii și 
nevătămate, atunci omul poate cobori în siguranță. Dacă 


181 


păsările mor, atunci în mină sunt gaze periculoase. El făcu o 
pauză: Nu cunosc prea multe despre acel proiect, dar presupun 
că Yoshihara caută noi căi de a opri uciderea de canari. De unde 
și numele proiectului. Absolut delicat, dacă vrei să știi părerea 
mea. la să vedem dacă putem arunca o privire la fișierele 
acelea. 

Tot mai nerăbdătoare, Katharine observă cum Rob lansează 
un program de vizualizare, și cum copiază path-ul până la 
fișierul respectiv. „Incă puţin și gata!” gândi ea. Până când 
ecranul deveni monocolor și apăru un nou mesaj: 


VĂ RUGĂM INTRODUCEŢI ACUM PAROLA 


Rob încercă vreo câteva parole posibile, de la anagrame ale 
cuvintelor „artifact” și „serinus” și până la numele lui Takeo 
Yoshihara scris de la dreapta la stânga. După cum se așteptau 
amândoi, niciuna nu dădu rezultate. 

— Cine știe? oftă el în cele din urmă. Ar putea fi ziua de 
naștere a soacrei cuiva sau un șir aleatoriu de litere și cifre. Și 
bănuiesc eu că, dacă mai încerc mult, computerul va sesiza și 
va transmite informaţia cuiva. 

Katharine se uita dezamăgită la monitor, incapabilă să alunge 
din amintire tulburătoarele imagini din acel straniu film. 

— Oricum, probabil că nici nu e fișierul care ne-ar fi trebuit, 
spuse ea deziluzionată. Pentru Dumnezeu, ce legătură o fi între 
un trib care omoară o specie de primat și poluarea aerului? 

Rob ridică din umeri: 

— Tare mă tem că ar trebui să știi mult mai mult decât mine. 
La urma urmei, tu ești specialista în oase, ţi-aduci aminte? 

Dar Katharine n-avea niciun răspuns. Petrecură câteva minute 
butonând în jurul directorului pe nume Serinus, dar descoperiră 
rapid că fără parolă, doar un singur fișier putea fi deschis. 

Un fișier care confirma că Takeo Yoshihara și Mishimoto 
Corporation erau, într-adevăr, implicaţi într-un important proiect 
de cercetare a problemei poluării globale. 

— Fără îndoială o să câștige o avere indiferent de ce anume 
descoperă, observă Rob când terminară de citit fișierul. 

Lăsară deoparte computerul, dar, în restul după-amiezei, în 
timp ce Katharine se concentra asupra reconstituirii scheletului 
ce fusese scos din râpă, primele idei prinseră a i se înfiripa în 


182 


minte. Când Rob o întrerupse în cele din urmă pentru a-i sugera 
să ia masa împreună, ea-și dădu seama că după-amiaza trecuse 
pe nesimţite. 

Deși nu era cu nimic mai aproape de obținerea accesului la 
fișierele ce conţineau imaginea craniului și filmul, scheletul era 
aproape complet. lar ideea, deși încă nedeplin formată, începea 
să prindă contur în mintea ei. 

— Cred c-am să mă ocup de lămurirea acestei probleme, 
spuse ea. Tu poţi să te duci, ne vedem mâine-dimineaţă. 

După ce Rob plecă, ea-l sună pe Michael și-i spuse c-o să 
întârzie. 

— Cât? o întrebă el. 

— Numai două ore, promise ea. Apoi o să ieșim undeva să 
mâncăm o pizza, bine? 

— Mm, mă rog, replică Michael, iar ea detectă neliniște în 
tonul vocii lui. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea. S-a întâmplat ceva? 

Se scurse o pauză lungă, apoi: 

— Nu-i nimic. Ne vedem când o s-ajungi acasă. 

Puse receptorul jos și șovăi, întrebându-se dacă n-ar fi fost 
mai bine să declare încheiată ziua de muncă și să se ducă acasă 
imediat, însă chiar când îi veni acest gând, ideea care îi tot 
dăduse târcoale toată după-amiaza deveni mai clară. 

Rulă încă o dată filmul, dar de astă dată, în loc de a încerca 
să-și dea seama ce fel de creatură era aceea pe care o văzuse, 
se concentră asupra vârstei pe care ar fi putut s-o aibă 
exemplarul. 

Dacă era o specie anume de primat de talie mică, ar fi trebuit 
sa fie adult. 

Dar dacă nu era primat? 

Mai multe imagini i se succedară caleidoscopic prin minte. 

Felul cum membrii tribului se holbaseră la el. 

Felul în care frica lui părea să se accentueze și expresia de 
surpriză pe care o avusese când începuseră să-l vâneze! 

Era atât de mic în comparaţie cu bărbaţii. 

lar femeia se comportase ca... 

Femeia se comportase ca o mamă disperată care tocmai și-a 
pierdut un copil. 

Să fi fost oare cele văzute în filmul de pe ecranul monitorului 
imagini cu un copil mutant? 


183 


Mutant din ce cauză? Poluare? 

Chiar în clipa în care își puse întrebarea, îi apăru și un posibil 
răspuns. 

Muntele Pinatubo. 

Vulcanul care erupsese în Filipine în urmă cu mai puţin de 
zece ani, scuipând în atmosferă destulă cenușă și gaze toxice 
pentru a face zeci de sate de nelocuit. 

Dacă alcoolul și tutunul puteau afecta un fetus, ce-ar fi fost 
atunci în stare să producă gazele emanate de un vulcan activ? 
Ochii lui Katharine se fixară încă o dată pe scheletul de pe 
masă, dar acum ochiul minţii ei nu mai vedea vatra lângă care 
fusese înhumat corpul, ci fumarola sulfuroasă situată un pic mai 
sus de râpă. Dar dacă rămășițele pe care le dezgropase erau ale 
cuiva care fusese născut la numai câteva luni după o erupție a 
vulcanului Haleakala? 

Brusc deveni extrem de important să determine vârsta cât 
mai exactă a oaselor, să încerce o corelare cu una dintre 
ultimele erupții de pe Maui. 

Sau de pe Insula Mare, unde chiar și acum se deschideau noi 
răsuflători care degajau gaze venite tocmai din măruntaiele 
pământului. 

Mai lucră încă trei ore, pregătind mostre de os și căutând prin 
Internet laboratoarele care-ar fi putut face evaluarea cel mai 
rapid și mai eficient. 

Acum însă mintea ei începu să se înceţoșeze de oboseală și 
tot trupul o durea. 

Și întârziase deja cu mult peste ora la care-i promisese lui 
Michael că va ajunge acasă. 

Lăsând totul așa cum era, Katharine tocmai închidea camera 
de lucru. Stinsese luminile și era pe punctul de a încuia ușa când 
atenția îi fu atrasă de niște faruri de automobil ce traversară 
fereastra de vizavi. 

Lăsând luminile stinse, se duse la fereastră și privi afară. 

e 

Michael şedea și se uita la televizor încercând să se 
concentreze la ce se întâmplă pe ecran, dar nu putea să 
urmărească filmul mai mult de câteva secunde la rând. 

Se gândea întruna la Josh, la felul cum îmbrăţișa sticla de 
amoniac, la cum trăgea adânc în plămâni mirosul acesteia, la 


184 


cum se zbătuse ca s-o recupereze când el i-o smulsese din 
mâini. 

Și-și aminti expresia din privirea lui Josh cu puţin înainte de a 
fi plecat ca din pușcă de la vestiare. O clipă, Michael nu fusese 
în stare să-și recunoască deloc prietenul. Josh cel pe care-l 
cunoștea dispăruse complet, și-n locul lui apăruse... 

Ce? 

Un animal sălbatic. 

Cuvintele îi veniră în minte lui Michael nechemate, dar cu cât 
reflecta mai mult la ele, cu atât își dădea seama că Josh arătase 
întocmai unei fiare: un animal în capcană căutând un mijloc de 
scăpare. 

Și preţ de o secundă, Michael își aduse aminte: îi fusese 
teamă că Josh avea să-l atace în încercarea de a-și recupera 
sticla pe care i-o smulsese din mâini lui Josh. 

După cursuri Michael așteptase cât putuse de mult, sperând 
că Josh avea să se întoarcă, dar când autobuzul fusese gata de 
plecare, se suise și el. Pe tot drumul spre casă privise pe geam, 
crezând c-ar putea să vadă camioneta lui Josh gonind ca să 
prindă din urmă autobuzul, să-i audă claxonul ca apoi să-l 
găsească așteptând în staţia unde el cobora. Dar ceva îi spunea 
că mașina lui Josh n-avea să apară, că prietenului său i se 
întâmplase ceva groaznic. 

Să cheme poliţia? 

Și ce să le spună? 

Să le repete bazaconiile pe care i le povestise Josh despre 
comportamentul straniu al lui Jeff și despre cum a tulit-o el 
aseară din câmpul de trestie de zahăr? Dar asta ar fi însemnat 
să-l bage pe Josh încă și mai tare în beleaua în care deja se afla. 
lar dacă lui Jeff Kina i se întâmplase ceva în câmpul de trestie de 
zahăr, n-ar fi trebuit oare să știe cineva? La urma urmei, el 
aflase înainte de a pleca de la cursuri numele celor două victime 
care decedaseră în câmpul incendiat: niște pompieri într-o 
misiune de rutină, uciși într-un accident stupid. Unul dintre ei 
fusese unchiul unuia dintre băieţii din echipa de atletism. Dar 
nimeni nu auzise nimic de Jeff Kina. 

Când ajunse acasă, sună la Josh, dar îi răspunse Sam Malani, 
pare-se beat, și zbierând că atunci când i-o mai prinde picioarele 
pe-acasă lui Josh are să-l cotonogească rău de tot. 

Michael nu mai sunase. 


Apoi, în urmă cu o oră, începu din nou să se simtă ciudat. Nu 
era prea rău - în niciun caz cum era când avea astm - și pentru 
un minut fusese tentat s-o sune pe maică-sa. Dar izgoni ideea 
de îndată ce-i trecu prin cap. Dacă n-avea să-l convingă să 
meargă la spital în seara asta - „paza bună trece primejdia rea” 
- atunci cu siguranţă că mâine-dimineaţă avea să-l târască până 
la doctorul Jameson. 

Mai bine să nu-i zică nimic; oricum, probabil până mâine 
dimineaţă avea să se simtă iar bine. 

Se așeză mai bine-n canapea și încă o dată încercă să se 
concentreze la filmul la care se uita. 

„Încetează! își spuse el. Încetează odată! N-ai nimic la 
plămâni, Josh e doar șucărit, iar pe Jeff Kina nici măcar n-ai 
apucat să-l cunoşti.” 

Numai că, indiferent cât de mult se străduia să se convingă că 
nu era nimic grav, își amintea întruna de singurul lucru care 
făcea să sune fals totul. 

Kioki Santoya murise alaltăieri noapte. 

Dacă Jeff și Josh erau și ei morți? 

Ce urma atunci? 

La această întrebarea nu avea niciun răspuns. 

e 

Până când lui ochii Katharine se obișnuiră cu luminile difuze 
de pe domeniul lui Takeo Yoshihara noaptea, vehiculul se oprise 
lângă una dintre ușile din cealaltă aripă a clădirii. In timp ce 
Katharine privea, ofițerul de gardă, care în mod normal ședea la 
biroul din hol, ieși din clădire și merse repede la vehiculului 
care, după cum putea acum desluși, era o dubiţă. Doi inși 
coborâră din ea, iar un al doilea bărbat ieși din clădire. O clipă 
mai târziu cei patru deschideau ușile din spate ale dubiței și 
descărcau din ea o ladă. 

O ladă lată cam de un metru, înaltă tot de un metru și, 
probabil, lungă de vreo doi. 

Imaginea unui coșciug îi veni instantaneu în minte lui 
Katharine și, cu toate că ea încerca s-o respingă, imaginea nu se 
lăsa deloc dată la o parte cu una cu două. Dimpotrivă, ideea de 
coșciug fu imediat întărită de amintirea scheletului din camera 
alăturată. 

Schelet care, deși nu aparţinea speciei Homo sapiens, fusese 
pregătit pentru înhumare ca și cum ar fi aparţinut. 


186 


Părăsindu-și biroul, Katharine porni pe coridorul cel lung care 
ducea la hol, apoi șovăi. Cum avea să procedeze? Să meargă pe 
celălalt coridor încercând ușile până când dădea de una care nu 
era încuiată și să intre? Nu era prea înțeleaptă manevra, 
întrucât sosirea dubei în miezul nopţii sugera faptul că prezența 
ei s-ar fi putut să nu fie deloc bine venită. 

Același raţionament mai excludea și posibilitatea de a ieși pur 
și simplu și a se duce la dubiţă unde să întrebe ce se întâmplă. 
Schimbând direcția, se îndreptă spre biroul ofițerului responsabil 
cu paza, o încăpere mare în formă de cub din lemn pe care nu 
se afla nimic în afara a două monitoare de computer identice. 
Dând ocol biroului, temătoare de parcă el era un tigru gata să se 
năpustească asupra ei, Katharine se aplecă pradă nervozităţii 
peste scaunul ofițerului și studie cele două monitoare. 

Primul - cel din stânga - prezenta imaginea zonei limitrofe 
porții principale a domeniului. Deși nu-și putea aminti să fi văzut 
nici un fel de proiectoare în jurul porţilor, imaginea de pe ecran 
era aproape la fel de strălucitoare ca și cum ar fi fost luată ziua- 
n amiaza mare. 

Așadar, își dădu ea seama, camerele de luat vederi erau 
echipate cu dispozitive de amplificare a luminozităţii, care 
făceau întunericul din jurul porții cât se poate de iluzoriu. 

Celălalt ecran afișa doar o serie de imagini de butoane 
virtuale, unele dintre ele etichetate, altele nepurtând decât niște 
simboluri grafice ce identificau rostul lor în manipularea camerei 
de luat vederi. Întinzând mâna, Katharine atinse ecranul acolo 
unde era reprezentat un buton pe care era desenată o lupă. 

instantaneu imaginea de pe celălalt ecran se mări când 
obiectivul camerei se apropie de prim-planul porții. 

Acum Katharine examina butoanele, atingându-l pe cel 
marcat „Aripa de nord”. 

Toate butoanele dispărură cu excepţia celor care controlau 
camerele, iar în locul lor apăru planul clădirii din aripa de nord, 
văzut de sus. Alegând o încăpere pe care ea o crezu apropiată 
de zona unde parcase dubiţa, Katharine atinse din nou ecranul. 

Monitorul de afișare reacționă pe dată, prezentând interiorul 
biroului lui Stephen Jameson. 

Biroul său gol. 

Atinse camera aflată la două uși mai departe pe coridor și fu 
răsplătită prin imaginea celor doi inși din dubiţă și a celor doi 


187 


ofițeri din serviciul de pază și protecţie, care așezau lada pe un 
cărucior cu rotile. Când inșii din dubiță plecară, cei doi paznici 
împinseră lada ca un coșciug prin birou și până-n coridor. 
Comutând monitorul pentru a vedea partea de nord a culoarului, 
Katharine îngheţă când îi zări pe paznici, câte unul la fiecare 
capăt al căruciorului pe rotile, mișcându-se exact în direcţia ei; o 
fracțiune de secundă mai târziu când gardianul, care-n mod 
normal ar fi trebuit să se afle în scaunul pe care acum îl ocupa 
ea, se uită drept în obiectivul camerei de luat vederi, Katharine 
avu senzaţia oribilă că el o putea vedea tot atât de clar, pe cât îl 
vedea ea pe el. Inima-i bubuia și trebui să-și înfrângă imboldul 
de a o zbughi imediat în direcție opusă și a se duce la ea în 
birou. Dar când paznicii cu lada dispărură din faţa ochilor ei - 
pentru a nu mai apărea prin ușile duble de la capătul culoarului 
- ea-și dădu seama că ei nu se îndreptaseră spre ea câtuși de 
puţin. De fapt, se deplasau exact în direcţie opusă. 

Dar unde? 

Cercetă iar ecranul monitorului de control și descoperi un 
buton inscripţionat „NI”. 

Nivel Inferior? Desigur! Acel „până jos”, pe care-l menţionase 
chiar azi-dimineaţă doctorul Jameson. 

Ea atinse butonul. Păru că nu se întâmplă nimic. Pe monitorul 
din dreapta era afișat același plan în vedere de sus și aceleași 
butoane de control, iar pe monitorul din stânga apărea imaginea 
aceluiași culoar. 

Și totuși, ar fi putut băga mâna-n foc că ambele ecrane 
pâlpâiseră o fracțiune de secundă ca și cum afișajele ar fi 
reacţionat într-un anume fel la comandă. Apoi, pe când cerceta 
mai cu băgare de seamă ecranul de control, realiză că se 
modificase un singur lucru: butonul „NI” purta acum eticheta 
SS; 

Mai exista, prin urmare, încă un nivel dedesubt! 

Ca pentru a i se confirma gândurile, pe ecran apărură și cei 
doi gardieni deplasându-se în direcție opusă și îndepărtându-se 
de camera de luat vederi. Pe la jumătatea coridorului se 
deschise o ușă și paznicii introduseră lada prin ea. Încă o dată 
Katharine trebui să atingă două dintre incintele reprezentate pe 
monitorul de control până să o găsească pe cea căutată și 
imaginea de pe monitorul camerei se modifică din nou. 


Camera era, în mod evident, un fel de laborator. Sub privirile 
lui Katharine, doi bărbaţi în uniforme de oameni de serviciu 
începură să deșurubeze capacul cutiei. Degetele lui Katharine se 
mișcară pe butoanele care-i permiteau controlul camerei de luat 
vederi și aduse în prim-plan lada. Când capacul a fost desfăcut, 
din conteiner începură să iasă fuioare de ceață. 

Zăpadă carbonică? 

Capacul a fost dat la o parte și Katharine a putut să vadă că 
acel ceva ce se afla acolo era vârât într-un sac de plastic. 

Privi cum patru mâini cu mănuși chirurgicale desfac ambalajul 
de plastic, dându-l la o parte. 

Patru mâini. 

Unde erau celelalte patru mâini, mâinile ofițerilor de pază? 

Katharine readuse imaginea normală. Cei doi paznici nu mai 
erau. 

Atingând din nou ecranul de control, îi găsi. 

Erau pe coridor, venind către ea. 

Ba nu! Se îndepărtau de ea, spre celălalt capăt al clădirii, 
unde, în mod evident, trebuia să se afle un ascensor. Cât timp 
mai avea oare la dispoziţie până când ei aveau să revină la 
acest nivel și să se apropie de hol? 

Un minut? 

Două? 

În niciun caz mai mult. 

Atinse din nou ecranul și apărură din nou cei doi oameni de 
serviciu. Isprăviseră de îndepărtat primul strat de plastic și 
scoteau acum ce mai rămăsese din zăpada carbonică în care 
fusese ambalat conţinutul lăzii. Îndemnându-i în sinea ei să se 
grăbească, vrând aproape să intre ea însăși prin monitor și să 
smulgă cu mâna ei al doilea strat de plastic de pe ceea ce se 
afla înfășurat acolo, Katharine abia de-și mai putea ţine în frâu 
nerăbdarea. 

Cu inima-n dinţi, comută monitorul pe supraveghere-coridor. 
Agenţii de pază se aflau încă acolo, așteptând ascensorul. Apoi, 
exact în clipa când ea avea de gând să comute iar pe incinta 
unde lucrau oamenii de serviciu, agenţii de pază dispărură din 
cadru. 

Erau deja în lift, iar liftul trebuie să se fi pus în mișcare. 

Cât de repede? 

Habar n-avea. 


Comută imaginea înapoi în laborator. În sfârșit, unul dintre 
lucrători părea a fi terminat de scos gheaţa carbonică. Ținându- 
și fără să vrea respiraţia, Katharine se uita lung în conteiner. 
Unul din cei doi lucrători se ocupa acum de învelișul din plastic 
aproape transparent - singurul obstacol între privirea lui 
Katharine și acea livrare care sosise pe proprietate în miezul 
nopții. Apoi, cu o mișcare care pe ea, una, o făcu aproape să 
izbucnească într-un țipăt de frustrare, lucrătorul îl smulse la o 
parte. 

Prim-planul! 

Cu degetele tremurânde, atinse butoanele de reglaj ale 
camerei. Aceasta aduse în prim-plan imaginea și își reajusta 
puţin claritatea. Preţ de nu mai mult de o singură clipă, înainte 
ca unul dintre lucrătorii aceia să se aplece brusc înainte și s-o 
împiedice să vadă, Katharine avu impresia că zărește ceva. 

Un chip. 

Un chip de om? 

Fracțiunea de secundă fusese prea fulgerătoare, distorsiunea 
foliei de plastic încreţite - prea mare. 

Cât timp îi mai rămânea la dispoziţie? Dacă ar fi putut să mai 
arunce încă o singură privire... 

Atinse butonul „NS”, apoi holul. 

Agenţii de pază veneau pe culoar! 

Cu inima ticăindu-i nebunește, Katharine sări jos de pe scaun 
și fugi spre ușile duble dinspre coridorul de sud și spre biroul lui 
Rob. 

Afișajul! Cum aveau să vină, agenţii aveau să vadă ce făcuse 
ea! Răsucindu-se-n loc, era cât pe ce să se împiedice-n graba ei 
de a ajunge înapoi la pupitrul agentului de pază, căută din nou 
pe ecran și găsi un buton cu eticheta „Principal”. Îl atinse și 
instantaneu meniul, care fusese pe ecran în urmă cu câteva 
minute la venirea ei, reapăru la loc pe monitor. 

Poarta! 

Unde era butonul pentru poartă? 

Acolo - în partea de jos și-n dreapta. 

Îl apăsă și aşteptă doar atât cât să vadă imaginea de pe 
monitor schimbându-se, apoi traversă în fugă holul. Trecând 
valvârtej prin ușile duble, se întoarse pentru a le opri mișcarea, 
după care traversă în fugă culoarul spre biroul lui Rob, se 
strecură înăuntru și aprinse lumina. Sprijinindu-se cu toată 


190 


greutatea de birou, așteptă până ce bătăile inimii îi reveniră la 
normal și respiraţia așijderea, după care-și luă geanta. Stinse 
lumina, părăsi biroul pentru a doua oară în zece minute, îl încuie 
și-o luă spre ușile duble. 

Pentru o clipă trăi senzaţia cumplita că cei doi agenţi de pază 
o așteptau pe ea, știind ce făcuse. Dacă ei aveau s-o ia la 
întrebări, ce-avea să le răspundă? Că fusese îngrijorată văzând 
că agentul nu era la post și că tocmai îl căuta? 

Oare aveau s-o creadă? 

Împingând ușile batante, ea pătrunse în holul de la intrare. 

Spre imensa ei ușurare, agenţii de pază n-o așteptau pe ea. 
Unul dintre ei, cel care fusese acolo înainte de sosirea dubiţei, 
ședea din nou la pupitrul lui, răsfoind o revistă. Când Katharine 
intră în hol, el își ridică privirea. 

— Doamnă doctor Sundquist! Credeam că aţi plecat. 

Oare era suspiciune în glasul lui? 

— Am avut ceva de terminat, replică ea. Apoi, când se afla pe 
la jumătatea holului, își dădu brusc seama ce trebuia să spună 
pentru a îndepărta orice bănuială ce ar fi putut plana asupra ei. 
Ce-a fost cu duba aceea care-a sosit în urmă cu câteva minute? 
întrebă ea, întorcându-se încă o dată cu faţa spre agentul de 
pază. Nu-i prea de târziu pentru livrări? 

Agentul de pază surâse: 

— Unul dintre camioanele noastre, spuse el. Șoferul a oprit 
numai ca să afle unde are voie să parcheze. 

— Ei, atunci e reconfortant să știi că nu suntem singurii care 
muncesc până noaptea târziu, spuse Katharine zâmbindu-i și ea 
agentului. Dar nu știu cum de asta nu mă face să mă simt mai 
puţin istovită. 

Agentul de pază chicoti: 

— Și nici pe mine, dacă stau să mă gândesc. 

Încheind cu o urare de noapte bună, Katharine părăsi clădirea 
și se îndreptă repede spre automobilul ei. 

Paznicul minţise. 

În mod clar, se întâmpla ceva ce ea nu trebuia să știe. Dar ce 
anume? 

Și cum ar fi putut să afle? 

Nu cumva cadavrul care fusese adus în noapte asta - dacă 
într-adevăr era un cadavru - avea vreo legătură cu acel 
alarmant filmuleţ și cu scheletul din biroul de lucru al lui Rob? 


191 


Era ridicol! Nu exista niciun temei pentru o asemenea 
conexiune. 

Însă imaginile craniului anormal din Filipine și filmul cu 
măcelărirea acelei creaturi îi erau, de asemenea, proaspăt 
întipărite în minte. O fotografie și un film care erau stocate în 
niște fișiere păstrate sub parolă, întocmai ca și coletul care 
tocmai sosise și care acum era dosit undeva, într-un subsol 
despre care până-n această noapte Katharine nici măcar nu 
avusese habar că există. 

Toate instinctele îi spuneau lui Katharine că trebuia să existe 
o legătură oarecare între aceste lucruri. 

Corpul - dacă asta era într-adevăr - fusese livrat abia acum. 

Mutantul - dacă asta era într-adevăr - fusese ucis în Filipine. 

Și scheletul pe care ea însăși îl dezgropase era chiar aici, în 
Maui. 

Dar cum să afle ce legătură era între toate acestea? Pe când 
conducea prin întuneric spre porţile domeniului, se întreba cum 
ar fi putut proceda pentru a obţine acces nu numai la fișierele 
ascunse din computer, dar și la nivelul inferior al aripii de nord. 
Încetinind pentru a permite deschiderea porților, ajunse la o 
concluzie tulburătoare: securitatea era aici cu mult mai severă 
decât îi spusese Rob Silver. Întocmai cum își amintea, nu erau 
niciun fel de proiectoare care să lumineze porțile, și totuși ea 
era sigură că, în timp ce automobilul trecea prin dreptul lor, 
agentul de pază din hol o vedea ca și cum ar fi fost ziua în 
amiaza mare. Acest gând îi trimise fiori pe șira spinării și, cu 
toate că-și spunea întruna că-i o nebună, nu putea scăpa de 
impresia stranie de a se ști observată până la părăsirea aleii 
înguste ce lega proprietatea de autostrada Hana. Dar nici atunci 
senzația n-o părăsi în totalitate și, pe când cobora spre 
Makawao, continua să se uite în oglinda retrovizoare în căutarea 
unui indiciu care să-i confirme că era urmărită. 

Deși nu văzu nimic, acea senzaţie care-i făcea pielea ca de 
găină o însoţi cu persistenţă. 

e 

Cu toate că televizorul încă mergea când Katharine intră în 
casă, Michael nu se uita la el. Întins pe canapea, dormea deja 
tun, iar când ea se aplecă pentru a-l săruta pe frunte, el nici nu 
simți. Lăsându-și geanta de piele pe podea, lângă fiul ei, 
Katharine opri televizorul, apoi merse în bucătărie după ceva de 


192 


mâncare. Resturile - nu chiar o jumătate - de la o pizza rece se 
găseau în cutia mânjită de grăsime pe masa din bucătărie. 
Luându-și două bucăţi și punându-le pe o farfurie, le introduse 
apoi în cuptorul cu microunde, după care își turnă un pahar de 
vin, așteptând să se încălzească pizza. Luându-și farfuria cu ea 
în sufragerie, o lăsă pe măsuţa de cafea, dar, înainte de a se 
așeza direct pe podea ca să mănânce, traversă casa, să încuie 
ferestrele și ușile. 

Și să tragă draperiile. 

Înainte de a o trage pe ultima, se uită lung în întuneric, 
aproape  înfiorată de acea senzaţie înfricoșătoare că era 
urmărită. 

„Dar e ridicol, își spuse ea. Aici nu e nimeni. Nimeni nu te 
urmărește!” 

Își repetă aceste cuvinte, dar nu reuși să risipească paranoia 
care-o cuprinsese când plecase în acea noapte din pavilionul de 
cercetare. Trase și ultima draperie înainte de a se duce din nou 
la măsuţa de cafea pentru a mânca restul de pizza pe care i-o 
lăsase Michael. 

Tocmai termina prima bucată, când Michael se foi pe canapea 
și ritmul respirației lui se schimbă, devenind greoi. În câteva 
secunde începu să dea din picioare și să-și agite braţele. 
Katharine se încordă, îngrozită la gândul că acea cumplită scenă 
de seara trecută când el fugise în întuneric pentru a se mai 
întoarce doar după câteva ore, avea să se repete. Ridicându-se 
în picioare, ocoli măsuţa de cafea, se așeză pe vine și-l atinse cu 
blândețe. 

— Michael! Michael, trezește-te! Ai un coșmar. 

El gemu și dădu să se răsucească cu spatele, dar ea-l apucă 
strâns de umăr și-l zgâlțâi: 

— Michael, trezește-te! 

Brusc, tot corpul lui Michael a fost cuprins de convulsii, după 
care el s-a ridicat imediat în capul oaselor, treaz pe loc. El o privi 
lung și uluit. 

— Ce-a fost? îl întrebă Katharine. Ce-ai visat? 

— Noaptea când m-am scu... începu Michael, dar se și opri. 

— Când ce? îl întrebă Katharine. Își aţinti privirea asupra lui și 
încercă să deducă ce cuvânt retezase el. 

Îmbujorându-se, Michael știa după cum se uita mama la el că 
nu mai avea niciun rost să se mai ascundă după deget. 


193 


— Am fost într-o scufundare de noapte, spuse el în cele din 
urmă. 

— Scufundare de noapte? îl îngână Katharine confuză. Apoi, 
pe măsură ce sensul cuvintelor lui i se clarifica, ochii i se 
deschiseră larg. 

— Tu vrei să zici că te-ai dus să faci pe scafandrul noaptea?! 

Michael șovăi, apoi încuviinţă cu un aer nenorocit: 

— Cu Josh Malani și cu încă niște băieţi. 

— Cum, ce băieți? îl întrebă Katharine. 

Michael șovăi: 

— Jeff Kina și Kioki Santoya. Și Rick Pieper. 

La auzul primelor nume, în creierul Katharinei sună un 
clopoțel, îi sunau familiare, dar unde oare le auzise? Chiar 
înainte de a formula întrebarea, Michael îi dădu răspunsul: 

— Kioki e tipul pe care l-a găsit maică-sa ieri-dimineaţă în 
câmpul de trestie de zahăr. 

Katharine își aduse aminte de buletinul de știri pe care-l 
auziseră dimineaţă. 

— Asta a fost alaltăieri noapte, nu-i așa? îl întrebă ea. 
Noaptea în care-ai venit târziu? 

Michael încuviință. 

— Și aseară despre asta ai visat? Și-n seara asta la fel? 

Michael încuviinţă din nou. 

Ochii lui Katharine îl fixau pe Michael: 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă ea. În timpul scufundării? 

Michael cântări rapid, dar ezitase un pic prea mult pentru ca 
ea să nu-și dea seama că scufundarea aceea nu fusese lipsită 
de evenimente. 

— Nimic serios, spuse el. Buteliile nu erau complet pline, așa 
c-a trebuit să ieșim repede din imersiune, atâta tot. Nu-i cine 
știe ce. 

— Doar că-ţi dă coşmaruri, îi spuse Katharine. Și după ce i s-a 
întâmplat lui... 

Michael gemu: 

— Haide, mami! Nimeni nu știe ce i s-a întâmplat lui Kioki. 

Katharine își studie fiul. Nu numai că o minţise, dar ceea ce 
făcuse el nu fusese numai stupid, dar și iresponsabil. Ar fi 
trebuit să-l pedepsească exemplar, să-i taie toate privilegiile, să 
ia toate măsurile cuvenite pentru a se asigura că așa ceva nu se 
va mai repeta, însă, pentru moment, după aproape o noapte 


194 


întreagă de veghe, era mult prea obosită ca să întreprindă ceva. 
Și-apoi el era în viaţă și acasă, și nu i se întâmplase nimic 
groaznic. lar faptul că el îi ţinuse ascuns ceea ce făcuse era, 
poate, parţial și din vina ei - la urma urmei, ani de zile îi 
cocoloșise ca pe puiu’ mamei. Dacă n-ar fi fost Rob, nu l-ar fi 
lăsat în ruptul capului să facă scufundări subacvatice. 

Extenuarea căreia îi făcuse faţă toată ziua o ajunse în sfârșit 
și decise că acest subiect putea să mai aștepte. 

— Du-te la culcare, îi spuse ea. Du-te și-ncearcă să dormi. 
Apoi îi veni o idee: Știi ce, Michael? Tu ești cel care-a dat-o-n 
bară, așa că tu hotărăști cum ai să fii pedepsit. Eu sunt prea 
obosită și prea furioasă să mă mai gândesc și la asta. Așa că 
gândește-te tu! Bine? 

Michael o privi lung și ea-și putu da seama după expresia lui 
că nimerise răspunsul potrivit: era sigură că oricare-ar fi fost 
până la urmă pedeapsa pe care și-o dădea, aceasta avea să fie 
cu mult mai rea decât cea pe care i-ar fi administrat-o ea. 

— E-n ordine, spuse el într-un târziu. Cred c-așa e corect. Se 
ridică și se îndreptă spre camera sa, dar până să ajungă acolo 
se întoarse din drum și-o sărută pe obraz: Imi pare rău, spuse el. 
N-ar fi trebuit să fac ce-am făcut, și-ar fi trebuit să-ţi spun. Își 
îndreptă spinarea: Noapte bună, mai spuse el încetișor pe când 
se îndrepta încă o dată spre camera lui. 

— Michael? 

El se întoarse cu faţa spre maică-sa: 

— Încearcă să nu fii prea aspru cu tine. Un an de pedeapsă ar 
fi totuși parcă prea mult. 

Când peste câteva minute se prăbușea epuizată în pat, 
Katharine atinsese punctul acela în care era prea obosită ca să 
mai poată adormi. În cele din urmă, simțind atmosfera 
înăbușitoare din casă, se ridică din pat și deschise toate 
ferestrele. Nu că ar fi fost cine știe ce mare diferenţă; un vânt 
kona începuse deja să aducă o miasmă ușor acră, de fum, 
dinspre vulcanul în erupție din Insula Mare. 

Înainte să se urce din nou în pat, Katharine se opri un pic să 
asculte la ușa lui Michael. Cu toate că ea era trează, fiul ei 
dormea în pace. 


e CAPITOLUL XXII 


Takeo Yoshihara se trezi ca întotdeauna o dată cu ivirea 
zorilor. Pe cât de treaz era acum, pe atât de profund adormit 
fusese cu numai o clipă în urmă. Se ridică din pat și, îmbrăcând 
o cămașă aloha, pantaloni albi și sandale care constituiau ţinuta 
lui standard în Maui, se duse spre micul pavilion unde i se 
servea masa. Micul dejun compus din supă miso, pește și ceai îl 
aștepta ca întotdeauna când se afla în vizită la proprietatea sa. 

În timpul mesei trecu în revistă situaţia pieţelor financiare și 
răsfoi în fugă teancul de rapoarte care sosiseră în cursul nopţii, 
din toată lumea. 

Se părea că era cu treizeci de milioane de dolari mai bogat 
decât aseară, când se dusese la culcare. 

Isprăvind cu rapoartele când termină de sorbit și ultima 
picătură de ceai, Yoshihara părăsi pavilionul, croindu-și drum 
printre grădini spre centrul de cercetări, oprindu-se doar o 
singură dată pentru a îndepărta o orhidee ofilită care le scăpase 
grădinarilor filipinezi. 

Întrând în pavilionul de cercetare pe ușile principale, înclină 
din cap în timp ce trecea prin dreptul pupitrului, împinse ușile 
duble spre coridorul care ducea în aripa de sud și parcurse rapid 
culoarul până la ascensorul aflat în celălalt capăt. Scoțându-și 
din buzunar portofelul, îl trecu peste o plăcuţă gri obișnuită, 
aflată deasupra butonului de apel, și lumina roșie din partea de 
sus a plăcii începu imediat să clipească în verde. O clipă mai 
târziu, ușa se deschise prin culisare. Yoshihara păși în ascensor 
și ușa se închise în urma lui. 

In mai puţin de un minut se afla în laboratorul căruia aseară, 
târziu, îi fusese livrată lada mare de lemn. Aceasta însă fusese 
demult scoasă afară, ca și restul de gheaţă carbonică în care 
fusese păstrat conţinutul, împreună cu folia de plastic în care 
acesta fusese înfășurat. 

Doar corpul rămăsese, dar era de nerecunoscut. 

Când ușa laboratorului se deschise, Stephen Jameson își ridică 
privirea. Surprins să-și vadă șeful intrând în laborator, el se uită 
repede la ceas. 


Aproape șase și jumătate. 

Simţind brusc oboseala unei lungi nopţi de muncă, Jameson își 
scoase ochelarii, se frecă la ochi și se întinse. 

Salutându-l pe doctor printr-o ușoară înclinare a capului, 
Yoshihara se apropie de masă și se uită la ceea ce mai 
rămăsese din corpul deshumat și expediat în Maui. Pe chipul său 
nu se vedea nimic care să trădeze faptul că dezgustătoarea 
priveliște l-ar fi impresionat câtuși de puţin. 

Cadavrul fusese deschis de la regiunea pubiană până la gât, și 
cele câteva organe care se mai aflau în cutia toracică zăceau 
acum vraiște ca niște piese dintr-un puzzle stricat în pripă. 
Toracele fusese secționat și deschis larg, pentru a permite 
accesul ușor la plămâni și la inimă - ambele lipsind de la locul 
lor - așa că tot ce mai rămăsese acum era o mare cavitate 
deschisă care, fiind complet lipsită de sânge, conferea corpului 
ciudata aparenţă de a nu fi fost viu nicicând. Aceste rămășițe 
aveau mai degrabă un aer artificial și ciudat de impersonal, ca și 
cum ceea ce se mai afla întins pe masă fusese sculptat din 
ceară, și nu fusese niciodată din came și sânge. 

Yoshihara știa totuși că nu așa stăteau lucrurile, fiindcă doar 
el, cu ochii lui, văzuse fotografiile băiatului luate cu numai 
câteva săptămâni în urmă. Un tânăr alb, în vârstă de 
șaptesprezece ani, un pic peste un metru optzeci înălțime, lat în 
umeri și îngust în șolduri. Într-una dintre fotografiile pe care le 
văzuse Yoshihara, băiatul zâmbea cu gura până la urechi, cu 
dantura de un alb perfect, gropiţe adânci în obraji și una în 
bărbie. Adăugate la ochii lui albaștri și la părul blond, fusese 
exemplarul desăvârșit de surfer californian. 

In mod straniu, frumusețea chipeșului băiat se păstră. 

Părul lui bălai, frumos pieptănat și dat cu fixativ fusese ușor 
deranjat de ambalare și, mai înainte ca Yoshihara să-și dea 
seama el însuși ce face, se trezi că întinde mâna pentru a netezi 
niște șuviţe rebele. 

Paloarea morții fusese în mod abil mascată cu fond de ten și 
obrajii băiatului aveau o roșeaţă trandafirie, de parcă te-ai fi 
așteptat să se trezească în orice moment. 

Gropiţa din bărbie era la fel de clară ca în fotografie, deși în 
expresia solemnă a morţii nu i se mai vedea nici urmă de 
gropiţe în obraji. 


197 


Yoshihara își întoarse din nou atenţia spre Jameson, care ţinea 
acum în mâini un plic de format mare din hârtie groasă. 

— Ai determinat cauza exactă a morţii? 

Jameson deschise plicul și răsfoi hârtiile din el. Avusese o 
echipă de asistenţi de laborator care lucraseră cu el toată 
noaptea, analizând țesuturile pe care Jameson însuși le 
prelevase din fiecare organ, după cum tot el făcuse și autopsia. 

După cum se așteptase Jameson, majoritatea organelor 
tânărului se dovediră a fi fost tot atât de sănătoase pe cât 
păreau a fi. Testele de laborator n-au descoperit niciun semn de 
îmbolnăvire sau de substanţe toxice. 

Sau, cel puţin, nu era nicio urmă de substanţă care ar fi fost 
de așteptat să ucidă un tânăr de șaptesprezece ani. 

Nici urmă de stricnină, cianură sau alte otrăvuri. 

Și nici droguri. Nici heroină, nici cocaină, nici fortifiante, nici 
calmante. 

Nici măcar alcool sau marijuana. 

Și totuși băiatul murise, iar raportul de laborator din mâna lui 
Jameson arăta limpede motivul. 

— Cauza morții, spuse el, a fost o violentă reacţie de natură 
alergică la substanţa în chestiune. Îi surâse lui Yoshihara - un 
surâs ironic: La sosirea ambulanţei, mama lui încerca să-l dea 
jos din mașina care era cu motorul în funcţiune, într-un garaj cu 
ușile închise. 

Yoshihara încuviinţă din cap: 

— Și i-au administrat oxigen. 

— Și el a murit, spuse Jameson. 

— Și cum a fost vremea în Los Angeles în acea zi? întrebă 
Yoshihara. 

Jameson surâse fin: 

— Aproape perfectă. Buletinele meteo pomeneau de o zi atât 
de senină, cum Los Angeles-ul rar mai cunoscuse până atunci. 

— Dar deloc bună pentru subiectul nostru, observă Yoshihara. 
Care-ar fi fost rezultatul dacă ei nu i-ar fi administrat oxigen 
pur? 

— Greu de spus, replică Jameson. Dar se pare că ultimii noștri 
subiecţi se simt mai bine. Până acum, patru dintre cei cinci par a 
se simţi bine. Desigur, aerul din Mexico City a fost chiar extrem 
de poluat în ultimele câteva zile, dar cel din Chicago n-a fost rău 
deloc. 


198 


— Și de când se află pe poziţie? 

— Doar de două zile, îi spuse Jameson. 

— Interesant, murmură visător Yoshihara. Ce se aude cu 
tânărul localnic care a murit? Cum îi zicea? 

— Kioki Santoya, replică Jameson. Lui, desigur, nu i s-a dat 
oxigen - era deja mort când l-a descoperit mama sa. Dar 
analizele noastre de laborator arată faptul că plămânii lui sunt 
într-o condiție asemănătoare cu ai subiectului din fața noastră; 
și arătă printr-un gest cadavrul de pe masa de disecţie. 

Takeo Yoshihara rămase tăcut o clipă, reflectând. 

— Ceilalţi doi localnici, spuse el în cele din urmă. Aș dori să-i 
văd. Nu pe monitoare. Vreau să-i văd direct la faţă. 

Privirea lui Stephen Jameson se înnegură: 

— Nu sunt sigur că asta e o idee bună, începu el. Dacă 
vreunul dintre ei vă recunoaște... 

— N-ar avea niciun fel de importanță, i-o reteză Takeo 
Yoshihara. La urma urmei, nu este sigur c-au să mai plece de- 
aici vreodată, nu? 

Stephen Jameson înclină indiferent din cap. Nu se cădea să 
arate ceea ce simţea în faţa șefului său. 

— Cum doriţi, spuse el conducându-l pe Takeo Yoshihara 
printr-o ușă. 

Traversară o cameră plină cu butelii de gaz comprimat și o 
pompă de dimensiuni mari, după care intrară într-alta. Această 
incintă era goală cu excepţia unei cutii mari, din plexiglas. 

Cutia era umplută cu un fel de ceaţă maronie. 

Prin ceața aceea abia se puteau distinge siluetele a doi tineri. 
Dormeau direct pe jos, dezbrăcaţi, cu capetele sprijinite pe un 
braţ. Dar tocmai când Takeo Yoshihara se uita la ei, ochii unuia - 
ai celui mai mare, un polinezian după trăsăturile feţei - se 
deschiseră brusc. Într-o clipită se ridică încordat pe vine, gata de 
atac. 

„Ca un animal, se gândi Takeo Yoshihara. Ca un animal 
sălbatic care simte primejdia.” Yoshihara se apropie cu încă un 
pas, întocmai cum ar fi făcut într-o grădină zoologică pentru a se 
uita mai bine la o maimuţă dintr-o cușcă. 

Creatura se repezi la el cu mâinile întinse, de parcă ar fi vrut 
să-l înșface de beregată pe Yoshihara până când, izbindu-se de 
peretele de plexiglas, aceasta se prăbuși înapoi pe podeaua 
cuștii, cu un urlet de durere. 


199 


Acum și celălalt exemplar se trezise uitându-se lung prin 
pereţii transparenţi, cu o privire în care clocotea furia. 

— Și tot n-avem nicio idee cum de s-au implicat ei în 
experiențele noastre? îl întrebă Yoshihara, întorcându-se cu 
spatele la cutia de plexiglas, pentru a se mai uita încă o dată 
lung la Jameson. 

— De vreme ce sunt convins că nici măcar ei n-au habar... 
începu el, dar încă o dată Yoshihara i-o reteză scurt. 

— Nu mă interesează ce au și ce nu au habar, spuse el. 
Doresc să înțeleg cum de-au devenit expuși la compusul nostru. 
Află! Până la sfârșitul zilei vreau un răspuns. E clar? 

Stephen Jameson înghiţi nervos, apoi dădu din cap în semn de 
încuviinţare, știind că niciun alt răspuns nu va fi acceptabil. 

— Bine, făcu blajin Yoshihara. 

Apoi fără a mai arunca nici măcar o privire spre cei doi băieți 
închiși în cutia de plexiglas, o luă îndărăt prin toate camerele, 
luă liftul până la parter și părăsi clădirea pentru a se plimba o 
vreme prin grădină. _ 

Mai avea o oră până la plecare. In afara micului incident cu 
puștanii ăștia, lucrurile păreau a fi progresat mulțumitor. Ba 
chiar și problema cu acești localnici fusese bine ţinută în frâu. 

„Ținută în frâu”, își repetă el în gând. Ar fi fost mai bine dacă 
toţi subiecții experimentelor ar fi putut să fie ţinuţi departe de 
Maui, așa cum se prevăzuse iniţial, dar, întrucât survenise o 
greșeală - iar el avea să afle exact cum de se petrecuse acea 
greșeală - nu avea niciun rost să nu transforme această 
greșeală într-un avantaj. 

Câtă vreme aveau să mai trăiască, cei doi tineri masculi din 
laborator aveau să constituie niște prețioși cobai de laborator. 

Câtă vreme aveau să mai trăiască. 

Pentru Takeo Yoshihara durata vieții lui Jeff Kina și Josh Malani 
n-avea nicio importanță. Cu mult mai importante - de fapt, 
singurele lucruri cu adevărat importante - erau datele științifice 
pe care cadavrele lor aveau să le furnizeze. 


200 


e CAPITOLUL XXIII 


Katharine tocmai vira dinspre autostrada Hana pe drumul 
lung și bătătorit ce ducea la domeniu, când auzi zgomotul 
ritmic, de neconfundat, produs de elicea în rotaţie a unui 
elicopter. Deși zgomotul era înfricoșător de aproape, nu putea 
zări nici urmă de aparat. Frânând instinctiv, se uită sus pe cer 
punându-și mâna streașină la ochi pentru a se feri de strălucirea 
soarelui de dimineaţă. Ca o libelulă fosforescentă, elicopterul 
apăru deasupra copacilor, părând a se furișa prin felul în care 
zbura și urma formele de relief. Pe când trecea pe deasupra 
capului, crezu că-i recunoaște pe Stephen Jameson și pe Takeo 
Yoshihara care se uitau afară prin geamul de plexiglas; se răsuci 
pentru a-l urmări cu privirea, așteptându-se să-l vadă virând 
spre stânga, către aeroportul din Kahului. 

Elicopterul viră însă spre dreapta și dispăru dincolo de un 
parapet stâncos ce se înălța la vreo șaizeci de metri de la nivelul 
pădurii tropicale. 

Numai după ce se stinse zgomotul făcut de elicopter, 
Katharine băgă din nou în viteză și conduse mai departe pe 
drumeagul îngust. Anticipându-i sosirea, cum se întâmpla în 
fiecare dimineaţă, porţile se deschiseră când se apropie și abia 
dacă fu nevoită să reducă un pic viteza în dreptul lor. In această 
dimineaţă totuși Katharine simţi cum i se zbârlește părul pe 
ceafă când se gândi la camera de luat vederi care, în mod sigur, 
o observa și, pe când traversa domeniul, trebui să facă eforturi 
conștiente de a nu se uita de jur împrejur, să zărească alte 
camere. Tocmai se apropia de pavilionul de cercetare care 
adăpostea biroul lui Rob când observă că majoritatea locurilor 
din parcare erau goale în această dimineaţă. 

Studie parcarea aproape pustie și-i veni o idee. O idee care 
începea să-i alunge proasta dispoziţie care-o cuprinsese în 
lungile ore de insomnie când își frământase mintea să găsească 
o modalitate de obținere a accesului în laboratoarele din 
subsolul aripii de nord. Aseară nu se alesese cu nimic. In 
dimineața asta lucrurile se schimbaseră. 

Mai întâi elicopterul, apoi și parcarea aproape goală. 


În mod clar, se petrecea ceva. 

Renunţând la ideea de a se mai duce sus, la râpă, în această 
dimineaţă, Katharine își trase Fordul Explorer într-unul dintre 
spaţiile libere aflate în parcare. Intrând în holul principal - și 
rezistând din nou tentaţiei de a căuta camere ascunse - o luă în 
direcţia ușilor ce dădeau spre biroul lui Rob Silver, dar apoi se 
opri brusc, ca și cum s-ar fi răzgândit dintr-o dată. Pe când se 
apropia de pupitrul agentului de pază, acesta se uită la ea, iar 
Katharine ar fi putut să jure ca citea în ochii lui o expresie de 
surpriză. Poate că nici nu avea să mai fie nevoie să-i fure vreo 
informaţie; cu puţin noroc, acesta poate c-avea să-i spună ce se 
petrece fără ca ea să-l mai întrebe. O clipă mai târziu, el rostea 
tocmai cuvintele pe care Katharine le aștepta: 

— Credeam că toată lumea e la ședința din Hana. 

Ea se strădui să nu-și trădeze ignoranța. Hana? Oare ce voia 
să spună? Ce se petrecea oare acolo? 

— O să mă duc și eu acolo după-amiază, minţi ea fără să 
clipească. 

De ce simţise oare nevoia să mintă? 

Dar sigur că știa de ce - paranoia pe care-o simţise noaptea 
trecută când fusese martora acelei livrări clandestine, după care 
șofase până acasă cu senzaţia că niște ochi o urmăreau întruna 
o cuprinse din nou, încolăcindu-i-se în jur ca un boa constrictor. 

Dar, în același timp, scânteia unei idei ce-i venise în parcare 
începea să prindă consistenţă. 

— Doctorul Jameson a plecat deja? îl întrebă ea cu mintea 
lucrându-i rapid, în timp ce se străduia să-i impună vocii un ton 
de îngrijorare. 

Agentul de pază încuviinţă: 

— A plecat cu elicopterul, împreună cu domnul Yoshihara, 
acum câteva minute. 

— Fir-ar să fie! murmură Katharine, mimând supărarea. 

— Pardon? făcu agentul. 

Katharine oftă din greu: 

— Fiul meu crede că ieri i-au scăpat cheile din buzunar. Voiam 
să-l întreb pe doctorul Jameson dacă nu cumva a dat de ele. 

Și deschise gura, de parcă ar mai fi dat să spună ceva, după 
care o închise, în semn că se răzgândise. Ea șovăi, după care 
mai dădu drumul la o mică momeală, ca și cum ar fi ademenit 
un pește: 


202 


— Sigur că dă vina tot pe mine. Copii, ce vrei! 

Se răsuci pe călcâie de parcă nu s-ar mai fi așteptat ca 
paznicul să se ofere s-o ajute. Dar când se apropia de ușile 
batante ce dădeau spre aripa de nord, aproape că și simțea cum 
celălalt adulmeca momeala încercând-o, să vadă dacă avea sau 
nu un cârlig ascuns înăuntru. 

— Poate că v-aș putea lăsa înăuntru pentru un minut, doamnă 
doctor Sundquist, sugeră el. 

Katharine se răsuci pe loc, nevenindu-i să-și creadă urechilor: 

— N-aș vrea să îndrăznesc să vă cer să faceți una ca asta, 
spuse ea riscând totul pentru a-și asigura cârligul. In absenţa 
lui... 

— Nicio problemă, îi spuse agentul. Și eu am un băiat de 
șaisprezece ani. Știu ce-i în capul lor. Dacă cheile sunt acolo, o 
să le găsim în câteva minute. 

Katherine îl urmă pe agentul care o conduse pe coridor spre 
aripa de nord. Când acesta se opri, căutându-și inelul de chei de 
la biroul lui Stephen Jameson, ea aruncă o privire rapidă spre 
ascensorul din capătul opus. Deasupra butonului de apel se afla 
plăcuţă cenușie, cu lampa roșie clipind batjocoritor spre ea. 

— De unde să-ncepem? o întrebă agentul de pază. 

Katharine ridică din umeri, afișând un monument de 
neajutorare. 

— Cabinetul de consultaţii, presupun. Acolo ar fi cel mai 
probabil loc unde să le fi scăpat, nu? Ce-ar fi să mă uit eu lângă 
scaunul pe care a stat în biroul lui Stephen, în vreme 
dumneavoastră vă uitaţi puţin prin sala de consultaţii? E doar un 
inel cu vreo trei-patru chei pe el. 

Când pătrunseră în biroul lui Jameson, Katharine se prefăcu 
foarte preocupată cu controlarea scaunului, în vreme ce 
paznicul se duse în cabinetul de consultații. De cum rămase 
singură, Katharine sări la dulap, rugându-se ca sertarul să nu fie 
încuiat. 

Nu era. Acolo, chiar în faţa ei, la vedere și fără a fi ascunsă 
nici cel puţin sub o foaie de hârtie, se afla cartela gri de plastic. 
Înșfăcând-o, închise încet sertarul, după care se duse lângă 
agentul din cabinetul de consultații. 

— Ei bine, nu le-am găsit lângă scaun. 


203 


— Nici eu nu le-am găsit pe-aici. El făcu un semn către un 
dulap cu vreo șase sertare: la vedeţi, nu cumva sunt aici? Euo 
să mă uit prin celelalte. În biroul lui v-aţi uitat? 

— Dacă e vorba ca cineva să caute prin biroul altcuiva, atunci 
acel cineva o să fiți dumneavoastră, replică Katharine. Eu sunt 
încă nouă pe-aici, nu? Doar ce-am căpătat cartela de acces la 
lift. N-o să mă apuc acum să răscolesc prin sertare. 

Câteva minute mai târziu, părăsiră biroul lui Jameson 
trăncănind amical. 

„Cheia” de la lift se afla în buzunarul Katharinei. 

lar cheile lui Michael, presupunea ea, erau încă în buzunarul 
lui. După câte știa, până atunci Michael nu le pierduse nici 
măcar o singură dată. 

e 

Aşteptă cam o jumătate de oră până să se îndrepte din nou 
spre coridorul de nord, oprindu-se doar să schimbe câteva 
amabilități cu noul ei prieten, agentul de pază. 

— Ei, și-acum înapoi la ocnă, spuse ea făcându-i cu ochiul 
înainte de a-și croi drum prin ușile batante și de a se îndrepta 
hotărâtă spre ascensor. 

A trebuit să recurgă la toată stăpânirea de sine pentru a nu 
privi înapoi și a nu se uita în obiectivul camerei de luat vederi pe 
care-o bănuia îndreptată spre ea. Când luă cartela din buzunar 
și o așeză deasupra plăcuței cenușii cu senzori, se rugă ca 
tremurul mâinii ei să nu fie vizibil. 

Lumina se făcu verde. O clipă mai târziu, ușile ascensorului se 
deschiseră prin culisare. Păși înăuntru și apăsă butonul, JOS”, 
apoi încercă să evalueze adâncimea la care cobora cabina 
ascensorului. Deplasarea era totuși atât de lină, încât nu avu, 
practic, deloc impresia de mișcare; când peste cincisprezece 
secunde ușile se deschiseră, s-ar fi putut afla mai jos cu cinci 
metri sau cincisprezece. 

Sau cincizeci. 

Coridorul era pustiu. Katharine merse la fel de hotărât cum 
mersese și pe culoarul de deasupra în urmă cu câteva clipe, deși 
nu avea nici cea mai mică idee ce anume căuta, de fapt. 

Sigur că da, întâi și întâi voia să găsească obiectul care fusese 
livrat noaptea trecută. Își reaminti planul nivelului inferior, așa 
cum îl văzuse pe monitorul de securitate și încercă să-și 


204 


amintească și în ce cameră fusese martoră la deschiderea lăzii 
care semăna cu un sicriu. 

Ar fi putut să jure că era a treia ușă pe dreapta. 

Când ajunse în dreptul celei de-a treia uși, se opri, rezistând 
tentaţiei puternice de a se uita spre camera de luat vederi 
instalată deasupra ușii; ascensorului, apoi apăsă clanța. Spre 
marea ei ușurare, ușa se deschise. 

Recunoscu încăperea din clipa în care păși pragul: de o 
curățenie impecabilă, podeaua era pavată cu gresie albă, cu o 
masă de examinare din email alb așezată în mijloc, iar lângă 
unul dintre pereţi se afla un banc de laborator. Un alt perete era 
căptușit cu trei rânduri de sertare imense. 

Sertare pe care le recunoscu imediat de prin scenele de la 
morgă pe care le văzuse la televizor de atâtea ori. 

Îmbărbătându-se, Katharine traversă camera și se opri 
dinaintea șirului de sertare. 

Ba nu, greșea, desigur! Nu se putea să nu greșească! Nu 
putea fi o morgă în niciun caz! 

Gânduri tulburătoare i se învălmășeau prin cap. Dacă intra 
cineva? 

Dacă agentul o vedea? 

Dacă încăperea era prevăzută cu alarmă? 

„leşi afară, o îndemna o voce interioară. leși afară și du-te 
sus, și vezi-ți de-ale tale! Tu nu trebuie să vezi decât de un 
singur schelet. Un schelet pe care Rob la descoperit la vreo trei 
kilometri depărtare!” Indiferent ce s-ar fi aflat înăuntru, nu era 
treaba ei. 

„leşi afară! 

lesi afară!” 

Dar chiar pe când vocea îi șoptea, ea întinse o mână 
tremurătoare și trase unul dintre sertare. 

Gol. 

Încordarea o mai lăsă un pic și-și mișcă mâna spre următorul 
sertar. 

Gol. 

La fel și al treilea, și al patrulea. 

Acum mâna ei nu mai tremura și începea să se simtă 
oarecum stupid. Indiferent ce văzuse ea noaptea trecută ar fi 
putut să fie... 


Gândul îi dispăru în clipa când, deschizând al cincilea sertar, 
se trezi uitându-se drept la chipul unui băiat. 

Un băiat de șaptesprezece sau poate optsprezece ani, cu 
trăsături puternice, păr blond și gropiţă în bărbie. 

Și ochi de un albastru-închis ce se holbau fără să clipească din 
fundul unor găvane scufundate mult în chipul lui pământiu, lipsit 
de orice expresie. 

Katharine rămase încremenită, luptând cu senzaţia de vomă 
ce i se ridicase din stomac. „Nu reacționa, își spuse ea. Dacă 
ăștia sunt cu ochii pe tine, nu trebuie să reacționezi deloc. 
Trebuie să te comporti ca și cum ar fi normal să te afli aici.” 

Trăgând complet sertarul, se uită la incizia în formă de „Y” 
care fusese făcută pe toracele tânărului. Cele câteva organe 
rămase erau puse vraiște, ca și cum după autopsie ele ar fi fost 
azvârlite acolo în mare grabă. Plămânii îi fuseseră extrași în 
totalitate. 

Plămânii?! 

Deodată îi veni în minte ce citise în singurul fișier din 
directorul Serinus la care avusese acces. 

Poluare? Oare acest băiat ar fi putut muri din cauza otrăvirii 
cauzate de poluare? 

Trase și mai mult sertarul căutând ceva - orice - care ar fi 
putut să-i dea un indiciu despre identitatea cadavrului. lar atunci 
când sertarul ajunse la limita maximă văzu eticheta. 

Era legată de degetul cel mare de la piciorul drept. 
Desprinzând-o de la locul ei, o vâri în buzunar, închise la loc 
sertarul și tocmai era pe punctul de a părăsi încăperea când 
dădu cu ochii de o ușă în peretele din stânga ce dădea spre 
fundul incintei. Apropiindu-se, trase o clipă cu urechea și desluși 
un băzâit. Șovăi, după care încercă clanţa. 

Se răsuci și o întredeschise cât să poată vedea ce se afla 
înăuntru. 

Era un fel de depozit pentru echipament, plin de butelii de 
diferite mărimi ce păreau a fi conectate la un rezervor central 
prin intermediul a mai multe furtunuri și robineţi. Din rezervorul 
central plecau în câteva direcţii conducte ceva mai groase, ce 
traversau doi dintre pereţi. 

Apoi văzu sursa acelui băzâit: era o pompă aflată chiar lângă 
rezervorul principal, în mod evident punând în mișcare 
conţinutul rezervorului prin conducte. 


206 


Atât peretele din faţa lui Katharine, cât și cel din partea opusă 
erau penetraţi și de conducte, și de ambrazuri pentru uși, iar ea 
se îndreptă repede spre cea mai apropiată, trase cu urechea și 
încercă clanta. 

Încuiat. 

Se duse la cealaltă ușă doar ca să constate că și aceasta era 
încuiată. 

Frustrată, zgâlţăi tare clanţa ușii. Căută vreun cititor de 
cartelă de acces, dar nu se vedea nici urmă de așa ceva. Să 
încerce să găsească o cheie? Dacă era urmărită prin camera de 
luat vederi? 

Mai zgâlțâi încă o dată clanţa după care renunţă și se întoarse 
în camera de autopsie. Era tentată să se ducă imediat la 
ascensor - și să nu-și mai forțeze norocul - dar odată afară pe 
coridor, toată înșiruirea aceea de uși închise o atrase ca un 
magnet. 

Hotărându-se, nu se mai duse spre ascensor și o luă încet pe 
culoar către capătul opus al acestuia. După zece metri văzu o 
ușă a cărei placă purta inscripţia: 


PROIECT SERINUS 


Se uită lung la inscripţie și, încet-încet, în capul ei se făcu 
lumină: nu mai avea nevoie de parola de acces pentru directorul 
protejat care-o întărâtase atât de mult ieri după-amiază. 
Luându-și inima-n dinţi, puse mâna pe clanţă, putând să jure că, 
la fel ca și ușile interioare din incinta de la morgă, avea să fie 
încuiată. 

Nu era; în mod clar, Takeo Yoshihara considera suficient 
sistemul de securizare al ascensorului, cel puţin pentru această 
zonă a pavilionului. 

Păși într-o anticameră lambrisată în care se afla doar un birou 
și o casetă-vitrină. În clipa în care realiză ce se afla în birou, 
inima începu să-i bată cu repeziciune. 

Craniul? 

Ar fi putut fi acesta craniul pe care-l văzuse ea pe monitorul 
din biroul lui Rob? Katharine se apropie de casetă, o cutie din 
plexiglas, închisă etanș, amplasată deasupra unui soclu negru, 
lustruit. Pe când studia craniul din toate unghiurile, entuziasmul 
îi creștea tot mai mult. Acesta chiar era cel pe care-l văzuse pe 


207 


ecran. Era imposibil să nu fie chiar acesta! Și părea a fi absolut 
identic în toate privinţele cu craniul pe care-l descoperise în 
râpă. Dezlipindu-și privirea de el, Katharine căută ceva care ar fi 
oferit o indicație în privinţa provenienţței. La început, i se păru că 
așa ceva nu există, dar apoi o descoperi: o plăcuță mică, foarte 
asemănătoare cu cea lipită pe ușa prin care tocmai intrase. Pe 
ea se specifica doar faptul că acest craniu fusese descoperit 
într-un sătuc din Filipine în urmă cu două luni. Reţinând numele 
satului, Katharine mai cercetă încă o dată craniul, apoi trecu mai 
departe. 

Și se opri ca trăsnită când intră în camera următoare. Pentru 
o fracțiune de secundă avu strania senzaţie că intrase în 
cabinetul unui doctor veterinar, fiindcă un întreg perete era 
acoperit cu cuști de animale. Numai că ele nu erau deloc cuști, 
ci mai degrabă niște cutii făcute din plexiglas. Exploră mai 
departe încăperea, fiind atentă la particularităţile 
echipamentului. Celulele - cuvântul îi veni din senin lui 
Katharine, și tot atunci avu impresia clară că era cel mai nimerii 
cuvânt pentru a descrie cuștile de plastic - erau ermetice, 
prevăzute cu niște dispozitive în mod vădit telecomandate prin 
care animalele primeau apă și hrană, fiind în același timp izolate 
unele față de altele. 

Fiecare cușcă avea un sistem de ventilaţie propriu, care 
păstra atmosfera din celule în circulație permanentă, iar un 
ecran mare de computer afișa compoziţia chimică a atmosferei 
ce se găsea între pereţii de plastic ai cuștilor. Într-o clipită 
Katharine pricepu: buteliile din magazia de echipament pe care- 
o descoperise cu numai câteva momente în urmă furnizau gazul 
care umplea cuștile. 

Se apropie de peretele tapetat cu cuști. 

Celulele erau de diverse mărimi și conţineau diferite specii. 

_ In cele mai mici se găseau șoareci, unii solitari, alţii perechi. 
Intr-una se afla o femelă care alăpta vreo duzină de pui. 

Un rând de cuști mai mari era pentru câini și pisici. Aceștia 
erau închiși fiecare separat și majoritatea pisicilor erau făcute 
covrig pe podeaua celulelor lor, unele lingându-și blana, altele 
dormind. 

Ori poate că muriseră? 

Privirea Katharinei alunecă spre unul dintre monitoare; 
ecranul - o secvență de litere și cifre indicând compoziţia 


208 


chimică a atmosferei din celula de plastic. Văzu niște simboluri 
chimice cunoscute: NH3, CH,, CO... 

Amoniac. 

Metan. 

Monoxid de carbon. 

Mai erau încă vreo șase-șapte formule chimice, dintre care 
unele îi erau familiare, pe altele nu le cunoștea. 

Dar toate, bănuia ea, erau gaze letale. Dumnezeule mare, ce 
se petrecea aici? 

Katharine se apropie de una dintre cuști și ciocăni tare în ea. 
Pisica dinăuntru tresări, după care se lăsă iar jos și păru a se 
culca din nou. 

În afara unuia singur, toţi câinii erau treji. Doi dintre ei ședeau 
și se uitau la ea, dar fără nimic din acea vioiciune de cățelandru 
care arde de nerăbdare să te joci cu el. Din contră, ochii lor 
păreau goi, ca și cum înțelegeau că n-aveau să mai fie niciodată 
scoși din cuștile de plastic în care erau ţinuţi prizonieri. Ceilalţi 
trei ședeau lungiţi, fără să se uite la nimic anume. Cu un fior de 
repulsie, Katharine își aduse aminte de semnificaţia numelui 
proiectului: canarii de mină - asta erau bietele animale! Întinse 
mâna și deschise una dintre cuști și ridică puiul în brațe, apoi 
închise repede ușa cuștii de unde se răspândea o miasmă 
puturoasă. 

Căţelușul, bâţâind recunoscător din codiţă, se lipi de pieptul ei 
și, în timp ce-i mângâia blănița moale, dezaprobă experimentele 
ce se efectuau în această încăpere. Cum de putea cineva să 
facă una ca asta? Să supună toate aceste animale nevinovate 
unor... 

Gândurile îi fură întrerupte de un fel de horcăială stranie care 
venea de la cățelușul din brațele ei. Apoi el începu să se 
zvârcolească de parcă ar fi vrut să scape din braţele ei, iar când 
Katharine se uită la el mai cu băgare de seamă, în ochii lui 
speriaţi se putea citi teama, gura îi atârna deschisă într-o 
încercare disperată a respira. 

Murea! Cățelușul murea în brațele ei! 

ÎI strânse mai tare la piept, încercând să-i calmeze neliniştea, 
dar într-o clipă totul se termină. Căţelușul zăcea inert în braţele 
ei, tăcut și nemișcat. Pentru un moment, Katharine se uită la el 
prostită. 

Ce-ar trebui să facă acum cu el? 


209 


Și apoi își aduse aminte unde se găsea și ce făcea. Dacă o 
descoperea cineva... 

Așeză repede leșul în cușca de unde-l luase. 

Ar fi trebuit să plece - să plece chiar acum, mai înainte de a fi 
descoperită. Dar dincolo de această incintă mai era una și, cu 
toate că încerca să se smulgă din acest complex și straniu 
laborator, știa că nu putea. Trebuia să încerce să afle exact ce 
făceau ei aici. 

Cum de era cu putinţă ca animalele din celule să mai rămână 
în viaţă având în vedere ce respirau? 

Trecu printr-o serie de laboratoare pustii în care se aflau doar 
câţiva laboranţi în halate albe, majoritatea concentrați asupra 
muncii. 

Nu se opri și nu puse nicio întrebare, decisă să meargă 
neluată în seamă cât mai mult cu putinţă. 

Și-n cele din urmă ajunse la ultima încăpere. 

Era mică. În centrul ei, capsulată într-o casetă groasă, de 
sticlă, se afla o sferă cu diametrul cam de un metru, făcută 
dintr-o substanţă gri-neagră ce-ar fi putut fi ori metal, ori piatră. 
Din sferă ieșea o conductă care se curba și o lua drept în jos, în 
mod evident străbătând caseta și suportul pe care se sprijinea. 

Pe unul dintre pereţii încăperii se afla un panou cu aparate ce 
păreau a înregistra toate condiţiile posibile din acea casetă, de 
la temperatură și umiditate până la presiunea aerului și 
prezenţa elementelor rare din atmosfera însăși. 

Katharine dădu ocol casetei, studiind-o din toate unghiurile, 
dar fiecare detaliu al sferei dinăuntru părea a fi absolut identic 
cu oricare altul. 

Tocmai se afla cu spatele la ușă când o surprinse o voce: 

— Prima dată când o vezi? 

Ea se răsuci pe călcâie, dându-și seama o clipă prea târziu ce 
aer vinovat trebuie să fi avut, apoi se strădui cât putu să 
recupereze terenul pierdut. 

— Dumnezeule, nici n-ai idee ce tare m-ai speriat! 

— Îmi pare rău, răspunse laborantul. Apoi zâmbi. Presupun că- 
ți puneai veșnica întrebare. 

— Poftim? 

— „Ce este?” întrebă laborantul. 

Întrebarea o luă pe Katharine pe nepregătite. 

— Tocmai asta intenţionam să te-ntreb, replică ea. 


Acum expresia de pe chipul laborantului deveni ușor confuză. 

— Păi, doar nu asta încercăm cu toţii să aflăm? Eu credeam 
că, poate, cineva nou poate veni cu o idee nouă. 

Pentru o clipă Katharine rămase blocată, după care-și reveni. 

— Ce n-aş da să pot, spuse ea. Dar mă tem că sunt la fel de 
uimită ca toată lumea. De fapt, eu îl căutam pe doctorul 
Jameson. 

— Nu-i aici, răspunse laborantul. S-a dus la ședință la Hana. 
Acum orice urmă de surâs dispăru, iar ochii săi se îngustară cu o 
scânteie de suspiciune: Tu nu participi? 

Katharine se decise să spună pur și simplu adevărul: 

— N-am fost invitată, spuse ea. Și pentru că doctorul Jameson 
nu-i aici, cred că acum m-aș putea duce în biroul meu să m-apuc 
să fac și eu ceva util, nu? Simţind că privirea laborantului n-o 
slăbește deloc, Katharine făcu stânga-mprejur din nou, luptând 
cu tentaţia de a privi înapoi peste umăr. 

Dar chiar și după ce se întoarse în biroul lui Rob, senzaţia că 
niște ochi continuau să-i urmărească fiecare mișcare persista. 

e 

Într-o sală de conferinţe din Hotelul Hana Maui, retras undeva, 
la capătul uneia dintre cele mai întortocheate autostrăzi din 
lume, la vreo șaptezeci de kilometri distanţă, Takeo Yoshihara 
se afla în compania celor șapte membri ai Societăţii Serinus care 
sosiseră în ultimele treizeci și șase de ore de pe fiecare 
continent al planetei. 

— Am vești bune, începu el. Patru dintre ultimii noștri „canari” 
nu au murit. Unul dintre cei doi noi subiecţi din Chicago, 
împreună cu cel mai nou din Tokyo și din Mexico City par a se 
simţi bine. 

Un murmur de emoție se făcu simţit în sală, pe care Yoshihara 
îl reduse la tăcere cu o mână ușor ridicată. . 

— De asemenea, mai avem o problemă. In urmă cu două zile 
un băiat a murit aici, în Maui, aparent după ce a fost expus 
compusului nostru. Emoţia din sală se transformă în 
consternare: Și, de asemenea, aici mai sunt alţi trei băieți, 
dintre care toţi sunt... El ezită, căutând cuvântul potrivit, după 
care zâmbi ușor când îl găsi: Dintre care toți „o duc mai bine” în 
diverse grade. Doctorul Jameson vă va spune totul despre ei. 

Însoţit de șoaptele neliniștite ale celor din public, Stephen 
Jameson se ridică în picioare. In același timp, apărură pe un 


211 


ecran mare atârnat pe peretele din spatele lui fotografiile lui 
Josh Malani, Jeff Kina și Michael Sundquist. 

— După cum știți, n-am avut niciodată de gând să desfășurăm 
niciun experiment uman atât de aproape de laboratorul central 
de cercetări. Cum-necum cel puţin patru tineri din Maui par a se 
fi contaminat cu substanţa cu care experimentăm. Aruncă o 
privire scurtă spre cele trei chipuri de pe ecran, apoi fixă un spot 
de fascicul laser pe fotografia lui Jeff Kina. Acesta este un tânăr 
de șaptesprezece ani, de origine polineziană. Are un metru 
nouăzeci și cinci și o sută douăsprezece kilograme. A fost 
surprins într-un câmp de trestie de zahăr incendiat în urmă cu 
vreo treizeci și șase de ore, respirând normal într-o atmosferă 
care era extrem de poluată cu fum. El se află acum în 
laboratorul nostru și se simte bine. Spotul laser se deplasă pe 
fotografia lui Josh Malani: Acesta este un alt băiat de 
șaptesprezece ani, un metru șaptezeci înălțime și șaizeci și 
șapte de kilograme. Descendenţă amestecată. În urmă cu mai 
puţin de douăzeci și patru de ore, în timp ce se afla sub 
supravegherea noastră, s-a prăbușit într-un spaţiu de parcare de 
lângă una dintre plaje. A fost menţinut în viață prin 
administrarea unui amestec de monoxid de carbon, metan și 
amoniac, iar acum se simte bine în laboratorul nostru. 

— Și al treilea băiat? întrebă cineva din spatele sălii. 

Jameson studie câteva secunde fotografia lui Michael 
Sundquist. 

— Acesta e cel mai interesant, spuse el în cele din urmă. Are 
șaisprezece ani, descendență caucaziană sau suedeză, și, cu 
toate că nu l-am ales în mod special pentru proiectul nostru mai 
mult decât i-am ales pe ceilalți trei localnici, el se dovedește a fi 
unul dintre cei mai interesanți subiecți de care dispunem. 
Desigur, nu aşteptăm de la el un succes complet, dar eu cred că 
atunci când va muri, autopsia lui va avansa în mod considerabil 
înțelegerea mult mai exactă a mecanismului prin care substanța 
afectează corpul omenesc. 

O voce cu un puternic accent vorbi din spatele sălii: 

— Și dacă se întâmplă să nu moară? 

Jameson surâse, dar nu era pic de căldură în acel zâmbet: 

— Credeţi-mă, Herr von Schmidt, într-un fel sau altul, toti 
acești băieți vor muri. 


e CAPITOLUL XXIV 


— Doamna Reynolds? spuse Katharine când în telefon se auzi 
o voce de femeie. Katharine, așezată în biroul lui Rob privea 
dincolo de ușile cu geamuri peisajul idilic de afară: pretutindeni 
flori, umplând înmiresmata dimineaţă hawaiană cu un curcubeu 
de culori care erau într-un izbitor contrast cu frica rece și 
cenușie ce-o cuprinsese pe Katharine în jumătatea de oră care 
trecuse de când ieșise din laboratoarele din subsolul aripii de 
sud a pavilionului de cercetare. 

Cel dintâi lucru pe care-l făcuse la reîntoarcerea în biroul lui 
Rob a fost acela de a localiza satul din Filipine din care provenea 
craniul, întocmai cum intuise ieri, craniul fusese recuperat de pe 
coastele muntelui Pinatubo. lar dacă era, într-adevăr, craniul 
unui copil, el respirase întreaga sa viaţă gaze - poluare - 
emanate de vulcan. 

Apoi, din buzunar scoase eticheta de identificare pe care o 
găsise legată de degetul mare al cadavrului. Numele băiatului, 
clar dactilografiat pe etichetă de carton, era Mark Reynolas. 
Lângă data nașterii și a decesului, pe etichetă se mai găsea și o 
adresă din North Maple Drive din Beverly Hills, California. Chiar 
în mijlocul metropolei Los Angeles - unul dintre cele mai poluate 
orașe din ţară. Dar chiar într-un asemenea grad de poluat încât 
să-l omoare? Neapărat trebuia să afle. Mai întâi sună la spitalul 
unde decedase Mark Reynolds, doar ca să i se spună că nui se 
puteau da niciun fel de informaţii prin telefon. Poate, dacă ar lua 
în considerare adresarea unei cereri în scris... 

Nu, nu luase în considerare o adresare în scris. Așa că, fără 
chef, Katharine formă numărul pe care îl găsise pe etichetă, pe 
de o parte, arzând de curiozitate să găsească răspunsuri la 
întrebările ei, iar, pe de altă parte, displăcându-i ideea de a-i 
telefona mamei lui Mark Reynolds, care era trecută la rubrica 
„ruda cea mai apropiată”. Receptorul a fost ridicat după al 
doilea apel. Acum nu mai putea da înapoi. 

— Elaine Carter Reynolds? întrebă ea, repetând numele 
întocmai cum îl văzuse scris pe bucăţica de carton. 


— Da, replică o voce, cu o tristeţe atât de mare în ton, încât 
Katharine a fost pe punctul de a închide telefonul. 

Insă știa că nu avea să facă așa. 

— Aţi avut un fiu pe nume Mark? întrebă ea. 

Tăcere, apoi, din nou, un singur cuvânt: 

— Da. 

Katharine respiră adânc: 

— Doamna Reynolds, numele meu este Katharine Sundquist. 
Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră despre Mark. Știu că are 
să vă vină foarte greu, dar am nevoie de niște informaţii și sper 
că veţi putea să mi le dați. 

Ceva ce părea a fi un suspin înăbușit se auzi în receptor, dar 
apoi Elaine Reynolds vorbi din nou și pentru prima oară în glasul 
ei se simţi o urmă de însufleţire. 

— N-are cum să fie mai greu decât prin ce-am trecut până 
acum, replică femeia. 

— Nu cred că există ceva mai rău decât moartea unui copil, 
spuse Katharine. 

— Mark nu numai că a murit, doamna... ea se întrerupse, fără 
să-și amintească numele ce-i fusese prezentat. 

— ... Sundquist, spuse repede Katharine. Dar, vă rog, spuneți- 
mi Katharine. 

— Îţi mulţumesc, murmură Elaine Reynolds. Făcu din nou o 
pauză, iar Katharine aşteptă, simțind că femeia mai în vârstă 
făcea eforturi de a depăși un obstacol; în cele din urmă, Elaine 
rosti brusc: Katharine, fiul meu s-a sinucis. Mark s-a omorât. 

Cuvintele o amuţiră pe Katharine. Să se omoare?! 

— Imi... Imi pare rău... se bâlbâi ea. Eu credeam că... amuţi 
brusc, nevenindu-i în minte ce să mai spună. 

— Ce credeai, Katharine? spuse Elaine Reynolds, iar acum în 
vocea ei era ceva mai mult decât un simplu licăr de interes. 
Când în cele din urmă Katharine își exprimă părerea că moartea 
lui Mark trebuia, într-un fel sau altul, să aibă legătură cu aerul 
poluat din Los Angeles, un singur hohot de râs amar izbucni din 
pieptul lui Elaine Reynolds: Cred că unii o numesc intoxicare cu 
monoxid de carbon, adăugă femeia. Poticnindu-se aproape la 
fiecare propoziţie și de două ori trebuind să se oprească pentru 
a-și stăpâni emoția, Elaine îi descrise lui Katharine Sundquist 
scena sinuciderii fiului ei. Dar au ajuns acolo prea târziu, spuse 


214 


ea. l-au dat oxigen, dar era prea târziu. A murit în drum spre 
spital. 

Imaginea cățelușului care-i murise în brațe cu puțin timp în 
urmă - un cățeluș care dintr-o dată avusese probleme cu 
respiratul aerului din afara cuștii sale pline de gaze toxice - îi 
veni în minte lui Katharine. 

— Fiul dumneavoastră a murit în timp ce i se dădea oxigen, 
doamna Reynolds? întrebă ea, rugându-se să fi auzit greșit. 

Cu o voce spartă, Elaine îi relată convulsiile lui Mark din 
ambulanţă. 

— S-a luptat cu ei. Sunt sigură că nu știa ce face, dar se lupta 
împotriva măștii de oxigen. lar eu nu puteam să fac nimic. Nici 
nu-ți dai seama cât de neputincioasă mă simţeam. Făcu o 
pauză, apoi: Katharine? Despre ce e vorba? Încă nu mi-ai spus 
exact de ce m-ai sunat. 

— Vorbesc din Hawaii, începu Katharine. Lucrez pentru cineva 
care este foarte interesat de poluare... 

— În Honolulu? o întrerupse Elaine Reynolds. Aș fi zis că aerul 
de acolo e tot atât de curat ca oriunde altundeva în lume. Cu 
toate că de Crăciun, cât am fost cu Mark în Maui o zi sau două, 
aerul a fost totuși foarte încărcat de vog. 

Katharine încremeni. 

— Maui?! o îngână ea. 

Ce se întâmplă? Ar fi putut fi doar o simplă coincidenţă faptul 
că Mark Reynolds fusese în Maui în urmă cu câteva luni? 

— Doamnă Reynolds - Elaine - ce-ați făcut în Maui? 

— O mică vacanţă. De ce? 

— Elaine, eu sunt în Maui, nu în Honolulu. Și am aflat ceva... 
Făcu o pauză, nevrând să-i provoace lui Elaine Reynolds mai 
multă durere decât era necesar: În fine, ceva foarte straniu, zise 
ea în cele din urmă. Se pare că, din anumite motive, plămânii 
fiului dumneavoastră sunt în momentul de față studiați. 

— Dar cum asta? întrebă Elaine. Vreau să zic, fără corpul lui, 
ce studiază? Katharine șovăi, dar își dădu seama că n-avea 
încotro și că trebuia să-i spună femeii adevărul: Corpul lui este 
aici, Elaine. 

— Tare mă tem că-i o greșeală, spuse Elaine Reynolds după 
ce înţelese sensul cuvintelor Katharinei. Corpul lui Mark a fost 
îngropat imediat după funeralii. 


215 


„Îngropat? Ce tot vorbea acolo?” Oare era posibil să se fi 
înșelat? Să stea de vorbă cu altă persoană? 

— Doamnă Reynolds, spuse Katharine revenind subconștient 
la forma de adresare reverenţioasă, aţi avea ceva împotrivă 
dacă... mă rog, dacă v-aș descrie cum arăta băiatul pe care l-am 
văzut azi? Se scurse o pauză lungă, dar în cele din urmă Elaine 
Reynolds își dădu încuviințarea. 

Katharine își reconstitui în minte imaginea chipului pe care-l 
văzuse în sertarul morgii de la subsol și începu să-l descrie cât 
mai sec posibil. Abia atunci când menţionă gropița din bărbia 
băiatului un geamăt slab, dar sfâșietor se auzi dinspre femeia de 
la celălalt capăt al firului. 

— De ce? șopti Elaine o clipă mai târziu. De ce l-ar fi scos de 
acolo? Și de ce-ar fi minţit în legătură cu înmormântarea? 

— Tare-aș dori să-ţi pot spune ceva, Elaine, rosti încetișor 
Katharine. Mă tem însă că nici eu nu știu mai mult decât tine. 
Apoi: Dar ia spune-mi, nu vi s-a întâmplat nimic când aţi fost 
aici? Nu vi s-a întâmplat ceva neobișnuit? Vreau să spun 
straniu... È 

— Nu, oftă Elaine. A fost o excursie minunată. In afara 
scufundării, desigur. 

Katharine simți c-o ia cu fiori: 

— Scufundarea? repetă ea. 

— Mark s-a dus cu alți băieți și au avut probleme cu buteliile. 
Câţiva dintre ei au fost nevoiți să iasă la suprafață foarte repede 
şi cred că s-au cam speriat. Oricum, pe mine, una, cel puțin, m-a 
speriat suficient de mult ca să nu-l mai las pe Mark să se ducă 
iar. Și-acum tot mă mai întreb dacă nu cumva de-atunci i s-au 
tras problemele de respiraţie. 

Când auzi ultimele trei cuvinte, Katharine se îngrozi de-a 
binelea, iar teama ce o cuprinsese încă de aseară spori și mai 
mult. În noaptea de după scufundare și Michael avusese 
probleme de respiraţie, și chiar și aseară... 

Apoi își aduse aminte. Kioki! Ce era cu el? De ce-a murit? Și 
Jeff Kina. Se întorsese, oare, acasă? Ori și lui i se întâmplase ce i 
s-a întâmplat și lui Kioki Santoya? Dar chiar când întrebările i se 
rostogoleau prin cap, își mai aduse aminte și de glasul lui 
Michael: 

„Haide, mami! Nici măcar nu se știe ce i s-a întâmplat lui 
Kioki!” 


216 


— Elaine? rosti ea cu glas tremurător. Știi ceva despre ceilalți 
băieţi cu care a făcut scufundarea fiul tău? Iți mai aduci aminte 
numele lor? Sau de unde erau? 

— Nu cred că mai știu, începu Elaine. Dar poate - ia stai! Era 
un băiat pe nume Shane din New Jersey de care Mark era 
nedespărțit după scufundare. la stai așa un pic! După o 
așteptare ce păru să nu mai ia sfârșit, Elaine se întoarse la 
aparat: Am găsit-o, spuse ea. Mark a scris-o pe o bucată de 
hârtie din portofel. Numele lui este Shane Shelby și locuiește în 
Trenton, New Jersey. În timp ce Elaine îi citea adresa și numărul 
de telefon, Katharine le scria pe dosul etichetei pe care o luase 
de la cadavrul lui Mark Reynolds. Dă-mi de știre dacă afli ceva, 
bine? o rugă Elaine. _ 

— Promit, spuse Katharine. In mod sigur voi face asta. 

Imediat formă prefixul de zonă și numărul pe care i-l dăduse 
Elaine Reynolds. După ce sună a patra oara, la aparat răspunse 
o voce de bărbat: 

— Keith Shelby. 

Katharine făcu o sforţare pentru a-și ţine glasul sub control în 
momentul când puse întrebarea: 

— Domnule Shelby, sunt doctor Katharine Sundquist. 
Dumneavoastră sunteți tatăl unui băiat pe nume Shane? 

In receptor se auzi o lungă tăcere și, pentru o clipă, Katharine 
crezu că omul închisese telefonul. Dar Shelby vorbi din nou, cu o 
voce de om nedumerit: 

— Cine aţi zis că e la telefon? 

Katharine se prezentă din nou: 

— Știu că pare ciudat, domnule Shelby, dar trebuie să știu 
dacă fiul dumneavoastră se simte bine. 

Urmă o altă perioadă de tăcere îndelungată - cu mult mai 
lungă decât prima - iar Katharine avu o cumplită presimţire 
despre ce avea să-i spună bărbatul de la telefon. In cele din 
urmă, o spuse ea însăși. Nu-i așa că nu se simte bine, domnule 
Shelby? 

— A decedat, doamnă doctor Sundquist, spuse Keith Shelby, 
pe un ton de completă dezolare. Ceva la plămâni. N-au reușit să 
descopere ce anume. Cea mai probabilă cauză e un virus nou, 
după cât se pare. Eu nu mă pricep deloc la chestiile astea, dar 
mi s-a spus că aceștia se transformă întruna. Am crezut că s-a 


217 


contaminat la întoarcerea din Maui. După aceea nu s-a mai 
simțit cu adevărat bine niciodată. 

Când convorbirea luă sfârșit, Katharine rămase ca prostită cu 
privirea pierdută pe fereastră. 

Ce Dumnezeu se petrecea? 

Oare și corpul lui Shane Shelby era ascuns pe undeva, pe- 
aici? 

Câteva minute lungi Katharine rămase așa privind grădina, 
dar fără să vadă nimic. Își simţea mintea înceţoșându-i-se din 
cauza ultimelor două nopţi în care aproape că nu pusese geană 
pe geană, dar și datorită frânturilor de informaţii ce-i pluteau 
chiar pe la nas și pe care nu le putea apuca, niște piese de 
puzzle pe care nu știa cum să le potrivească. 

„Gândeşte! își porunci ea. Răspunsurile sunt aici. Găsește-le!” 

Dând la o parte frica și epuizarea, Katharine se puse pe lucru. 

(J 

În sala de conferințe de la hotelul Hana din Maui, Takeo 
Yoshihara simți telefonul celular vibrând silențios în buzunarul 
hainei. leșind pe coridor, deschise telefonul și-l duse la ureche. 

— Da? Ascultă pentru o clipă, după care vorbi din nou: Mai 
exact, cu cine a vorbit doamna doctor Sundquist? îl întrebă el pe 
cel care-i întrerupsese ședința cu asociaţii din Proiectul Serinus. 

Câteva secunde mai târziu, după ce terminase convorbirea și 
se întorcea în sala de ședințe, Takeo Yoshihara deja se gândea 
la metoda cea mai eficace de a se ocupa de Katharine 
Sundquist. Și de fiul ei. 

e 

Din clipa în care se trezise în acea dimineaţă, Michael nu se 
simțise bine. Simţea un fel de gheară în piept și-l durea tot 
corpul, dar nu voia să se plângă pentru că mama avea să-l 
expedieze imediat la doctorul Jameson. Așa că, în loc să 
deschidă gura, se duse în staţia de autobuz unde cel dintâi lucru 
pe care l-a făcut a fost să-l caute pe Josh Malani. 

Dar Josh Malani nu era de găsit nicăieri. În cele din urmă, sună 
acasă la el. Tatăl lui - a cărei voce suna de parcă încă nu se 
trezise din beţia de aseară - bombăni că Josh nu era acasă, dar 
când Michael îl întrebă dacă fusese acasă noaptea trecută, Sam 
Malani bodogăni că nu-i păsa unde naiba era Josh și-i trânti 
telefonul. Tot restul dimineţii Michael deveni tot mai îngrijorat 
din pricina lui Josh, iar durerea din piept i se înrăutățea. 


218 


La a treia oră, când abia mai putea să respire, se gândi că, 
probabil, avea să sufere o nouă criză de astm. Efortul de a scăpa 
de gheara din piept la ora de educaţie fizică nu-l ajută deloc. 

În pauza de masă, Rick Pieper încercă să-l convingă să 
meargă la cabinetul medical al campusului, dar Michael știa ce 
urmează dacă făcea una ca asta - cei de la cabinet aveau s-o 
sune pe maică-sa; maică-sa avea să vină și să-l ducă la doctorul 
Jameson care avea să-i înfigă în corp tot felul de ace și să-i vâre 
pe gât tot soiul de lucruri. 

Și avea să se simtă și mai rău decât se simţea deja. 

După-amiază abia izbuti să mai reziste la ultimele două ore de 
curs. Din fericire, ferestrele ambelor încăperi erau larg deschise 
și la ambele ore șezu în apropierea lor, străduindu-se să tragă în 
plămânii care-l dureau cât mai mult aer proaspăt. 

Când clopoțelul anunţa terminarea orelor de curs, pieptul încă 
îl durea și începea să simtă slăbiciune. Ameţeală. 

Poate că ar fi fost cazul să renunţe la antrenament și să 
meargă acasă. 

Respinse pe loc gândul în timp ce niște amintiri vechi îi 
veneau în minte. Fuseseră perioade la New York, cu câţiva ani în 
urmă, când criza de astm era atât de rea, încât, pentru a ajunge 
acasă, trebuia să ia un taxi doar pentru o distanţă de câteva 
străzi câte erau între școală și casa lor. Ei bine, nu, trudise mult 
prea mult timp pentru a depăși situaţia ca să-i îngăduie acum 
să-i facă viaţa harcea-parcea din nou. Avea să strângă din dinţi, 
să îndure durerea și slăbiciunea și s-o învingă pe pista de 
atletism. O să-nceapă s-alerge și-avea s-o ţină așa până când ori 
durerea dispărea, ori el n-avea s-o mai simtă. 

Pe când ultimele ecouri ale clopoţelului se stingeau, Michael 
își vâri cărţile în geantă și se alătură grupului de elevi ce-și 
croiau drum spre ieșire. Odată ajuns pe fâșia de trotuar ce 
înconjura ca un brâu clădirea, trebui să se oprească un pic 
pentru a-și recăpăta suflul mai înainte de a-și face curaj să se 
îndrepte spre vestiarele ce se aflau chiar lângă terenul de sport. 

Deschizând ușa, păși în încăperile umede. Aerul era încărcat 
de miasmele amestecate de transpiraţie, săpun, dezinfectant și 
vreo alte șase-șapte soluţii chimice. Michael se îndreptă spre 
dulapul lui, îl deschise și, dezbrăcându-se în pielea goală își 
trase pe el echipamentul de educaţie fizică, încă jilav de la 
încălzirea de la ora a patra. După care cotrobăi după o pereche 


219 


de șosete curate, nevrând să-și pună în picioare perechea 
murdară pe care-o folosise până atunci. 

In timp ce-și îmbrăca echipamentul de atletism, începu parcă 
să se simtă ceva mai bine, și se îmbujoră de emoție pentru că 
izbutise să învingă tentaţia de a abandona antrenamentul. 
Odată terminată echiparea, se duse la toaletă. 

Abia la pisoar începu să devină conștient de prezenţa unei 
miasme noi care-i pătrundea în nări. Instinctiv, Michael își umflă 
pieptul trăgând-o adânc în plămâni. Izul înţepător al mirosului 
aproape că-l ameţi, dar gheara din piept îl eliberă aproape 
instantaneu și simţi imediat cum o parte din oboseală îi dispare. 

Făcându-și ochii roată, Michael căută sursa acelui miros, dar 
nu văzu altceva decât dulapul în care Josh descoperise ieri sticla 
de amoniac. Ușa de la dulap era puţin întredeschisă. Michael își 
aranjă chiloţii și trase apa la WC. Merse apoi la chiuvetele care 
se aflau între pisoare și dulap, iar mirosul se intensifică. 
Nemaiputându-și înfrâna curiozitatea, se apropie de dulap și 
deschise ușa de tot. 

Cutiile erau aliniate pe o policioară, întocmai ca ieri. Erau în 
total zece-douăsprezece cutii și recipiente în care se păstrau 
substanţe chimice de la detergent de geamuri și până la praf de 
curățat, de la detergenţi pentru toaletă și până la solvenți 
suficient de puternici pentru a îndepărta, practic, orice de pe 
pereţii școlii fie că erau văruiţi, placați cu gresie sau din beton 
curat. Dar nu era nimic care să indice sursa acelui damf pe care- 
| inhala de câteva minute. 

Ochii lui căzură pe sticla de amoniac pe care Josh o 
adulmecase. Aproape fără să se gândească, întinse mâna, o 
apucă, îi deșurubă dopul și-o duse la nas. 

Mirosul deveni și mai persistent și simţi cum i se răspândește 
în corp un fel de căldură. 

Incruntându-se, Michael se uită pe etichetă. Ceva înlocuise 
mirosul acrișor și familiar de amoniac pe care l-ar fi recunoscut 
imediat. 

Pe etichetă nu scria nimic în afara listei obișnuite de 
avertismente împotriva folosirii produsului în incinte, a inhalării 
vaporilor și a ingerării. 

Apucând dopul cu intenţia de a-l înșuruba la loc, șovăi. 
Încruntându-se mai mult, Michael își duse sticla la nas și mai 


220 


inspiră încă o dată, de astă dată trăgând în piept și mai profund. 
Căldura i se răspândi în corp, făcându-l să tremure. 

Oare așa se simţise și Josh ieri? Uitându-se pe furiș prin 
toaletă, de parcă tocmai urma să-și injecteze în arteră doza de 
heroină, Michael priză din nou vaporii din sticlă, și apoi încă o 
dată. Cu fiecare inspiraţie simţea cum prinde tot mai multă 
putere, și ultimele reminiscențe ale oboselii și durerii pe care le 
simţise în acea zi se volatilizară. Mai priză de zece-douăsprezece 
ori și mai ţinea încă sticla în mână când ușa de la toaletă se 
deschise brusc. 

— lisuse, ce duhoare! 

Inșurubând la repezeală dopul la sticlă, Michael se trezi faţă-n 
faţă cu omul de serviciu. 

— Cineva a lăsat deschisă sticla de amoniac, spuse el. 

— Asta trebe să fie Joe, spuse omul de serviciu, cu atâta 
promptitudine încât Michael era sigur că Joe - cine-o fi fost el - o 
lua pe cocoașă pentru tot ce nu mergea cum trebuie în 
departamentul întreţinere. Hristoase! Eu mă întreb cum de mai 
poţi să reziști aici? 

Evident, fără să aștepte vreun răspuns la întrebarea lui, omul 
de serviciu propti ușa de perete pentru a aerisi toaleta și începu 
să-și scoată materialele din dulap. 

— La revedere, făcu Michael, întorcându-se la vestiare. 

Omul de serviciu abia dacă se sinchisi să-i răspundă. 

Zece minute mai târziu, graţie efectului miraculos al vaporilor 
de amoniac care-i dăduseră o vigoare cum nu mai cunoscuse 
vreodată, Michael alergă prima cursă de o sută de metri plat 
cronometrată a după-amiezei. 

Işi doboriî propriul record cu aproape zero virgulă șase 
secunde și recordul școlii cu treizeci și opt de sutimi. 


e CAPITOLUL XXV 


Ușile-ferestre ce dădeau spre grădinile din faţa biroului lui 
Rob erau larg deschise, dar Katharine se simţea de parcă pereţii 
s-ar fi strâns în jurul ei. Toată ziua - de când ajunsese în zori în 
dreptul porților - nu fusese în stare să scape de senzaţia că era 
supravegheată. Intr-adevăr, acel sentiment sinistru că niște ochi 
nevăzuți îi urmăreau fiecare mișcare se accentuase cu fiecare 
ceas scurs, până când se trezi suspectând că până și grădinarul, 
care venise după-masă cu o greblă și o mătură pentru a 
îndepărta toate frunzulițele și florile căzute de pe fiecare 
centimetru pătrat de grădină ce se putea vedea, se afla acolo, 
de fapt, numai pentru a o spiona. Pentru ea n-avea nicio 
importanță faptul că nici măcar o singură dată nu îl surprinsese 
uitându-se la ea, ca să nu mai vorbim de aparate de fotografiat 
sau dispozitive de captare și amplificare a sunetului îndreptate 
în direcţia ei; n-o convingea nimic. N-avea habar cum ar fi 
trebuit să arate un astfel de microfon, nici dacă s-ar fi împiedicat 
de unul. Nu mai avea nici curajul de vorbi la telefon de teamă că 
aparatul era ascultat și, înainte de prânz, chiar deșurubase 
telefonul lui Rob, examinând componentele interne în căutarea 
a ceva care să semene cu un microfon miniatural, dar apoi 
renunţase și la asta. 

Ziua părea că nu se mai termină și, dacă nu ar fi fost convinsă 
că stârnește bănuieli, ar fi plecat imediat după convorbirile cu 
Elaine Reynolds și Keith Shelby. 

Așa însă ea rămăsese în biroul lui Rob, chinuindu-se și 
încercând să lase impresia oricui s-ar fi nimerit să fie cu ochii pe 
ea că își vede mai departe de treburile ei: stabilirea unei 
identități pentru scheletul de la situl arheologic de lângă 
fumarolă. Dar în ultimele trei ore nu se gândise la altceva decât 
la ceea ce văzuse în laboratorul proiectului Serinus. 

Și la ce-i spusese ieri Rob despre canarii care erau coborâți în 
abatajele miniere. Și cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât 
mai mult i se întărea certitudinea că tocmai asta erau animalele 
din cuști. Erau folosite pentru a testa nivelurile de toxicitate pe 
care fiinţele ce respiră oxigen le-ar putea suporta în atmosferă. 


222 


Însă era o întrebare care nu-i dădea pace: luând în 
considerare ce respirau și concentrațiile gazelor pe care le 
respirau, cum de era posibil ca animalele să mai 
supravieţuiască? 

După-amiază târziu intrase pe Internet, unde petrecuse ceva 
timp căutând informaţii despre efectele diverselor substanțe 
chimice care se găseau în cuștile de plexiglas asupra 
animalelor. Concluziile pe care le trase erau inevitabile: date 
fiind concentrațiile de gaze otrăvitoare pe care le citise pe 
cadranele aparatelor de măsură, toate animalele ar fi trebuit să 
fie moarte. 

Dar nu erau. 

Atunci singura concluzie logică era că Proiectul Serinus era 
ceva mai mult decât un simplu studiu despre efectele poluării 
asupra diverselor forme de viaţă. Se făceau și experienţe. 
Experienţe în care animalele erau tratate pentru a deveni 
rezistente la factorii poluanţi din atmosferă. 

Gândurile îi reveneau întruna la straniul obiect pe care-l 
văzuse în ultima incintă pe care-o explorase și la acea ciudată 
remarcă pe care-o făcuse laborantul: „Eu credeam că o 
persoană nouă poate veni cu o idee nouă”. 

Nu-i trebuise mult până să-și dea seama că tehnicienii din 
laborator nu știau decât atât cât era necesar ca să-și facă 
munca și, în mod evident, Takeo Yoshihara hotărâse că ei n- 
aveau nevoie să știe natura exactă a obiectului sferic sau a 
conţinutului acestuia. Și, cu toate acestea, nu făcuse nicio 
încercare de a ascunde sfera. 

Datoria lor era de a avea grijă de animale și, bănuia ea, dea 
le administra acestora doze din substanţa obţinută prin ţeava 
care ieșea din sferă, oricare ar fi fost acea substanţă. 

Vreun gaz? Tot ce se poate. Atât forma sferică a obiectului, 
cât și compoziţia cu aspect metalic foarte dur păreau a fi 
gândite pentru a rezista la presiuni uriașe. Aidoma celor 
generate de gazele lichefiate. 

Cu toate că i se părea aproape imposibilă, concluzia logică 
era că, indiferent ce era acea substanţă care se administra 
animalelor, ea ar fi trebuit să contracareze efectele gazelor 
toxice pe care le inhalau. Și, de vreme ce unele dintre ele mai 
trăiau, aceasta însemna că experienţa dădea rezultate, cel puţin 
într-o oarecare măsură. 


223 


Dar dacă conţinutul gazos al sferei ar fi putut schimba 
metabolismul animalelor, permițându-le să supraviețuiască într- 
o atmosferă otrăvitoare, ce efecte secundare ar fi putut avea? 

Privea lung la straniul schelet pe care-l exhumase. Să fi fost 
acesta vreo specie de antropoid care fusese modificat genetic 
chiar aici, în pavilionul de cercetări al lui Takeo Yoshihara și care 
pur și simplu a fost îngropat după ce a murit? 

Dar, pe măsură ce se uita la schelet, observând iar că el arăta 
mult mai mult a umanoid decât a antropoid, și când își aminti de 
cadavrul lui Mark Reynolds care zăcea în sertarul de la subsol, și 
la fișierele parolate din computer, o idee insidioasă începu să 
prindă contur în mintea ei: să fie, oare, posibil ca fișierele 
protejate din directorul Serinus să nu conţină numai experienţe 
pe animale? 

Dacă cercetările erau făcute și pe oameni? 

Dacă trupul lui Mark Reynolds nu fusese adus în Maui numai 
fiindcă murise din cauza efectelor provocate de inhalarea 
prelungită a monoxidului de carbon? 

Creierul îi lucra cu repeziciune. Tot mai multe dintre piesele 
puzzle-ului începeau să se lege între ele. 

Dacă voiai să administrezi un gaz cuiva, cum procedai? 

Butelii, desigur. 

Nu exista, desigur, niciun motiv ca buteliile de aer să nu 
poată fi umplute și cu altceva în afară de aer, și atât Mark 
Reynolds, cât și Shane Shelby făcuseră scufundări subacvatice 
când fuseseră în Maui. 

Dar dacă Mark Reynolds și Shane Shelby nu erau singurii? 

Fișierele! Afurisitele alea de fișiere cu parolă în care ea nu 
putea să intre! Dar cunoștea pe cineva care putea... 

Phil Howell! 

El era mereu călare pe computer! 

Se îndreptă spre telefon să-l sune, dar se răzgândi pe loc, 
imaginându-și camere de luat vederi și microfoane ascunse, și- 
atunci renunţă. Numai că, reflectă ea, dacă în toată teoria asta 
îngrozitoare care i se născuse în minte exista fie și numai o 
fărâmă de adevăr, atunci chiar că nu mai exista nimic exagerat 
în temerile ei. 

Katharine se uită la ceas - aproape patru. 

O oră de plecare perfect rezonabilă și suficient de mult timp 
pentru a ajunge la biroul lui Phil Howell din Kihei. Dacă nu era 


224 


acolo, avea cu siguranţă să-l găsească la Centrul de Computere 
de peste drum. Se pregăti să părăsească biroul lui Rob, 
străduindu-se să lase impresia că toate erau bune și la locul lor. 

Fiecare mișcare pe care-o făcea părea în mod deliberat 
exagerat de firească și, în mintea ei, deja se dăduse de gol de 
zece-douăsprezece ori. Când îi scrise cu multă atenţie lui Rob un 
bileţel - „Ne vedem la biroul lui Phil. Mi-a venit o idee” - mai-mai 
că simţise camera de luat vederi uitându-i-se peste umăr nu 
doar ca să-i citească cuvintele, dar și ca să le interpreteze 
semnificaţia. Dar când, în cele din urmă, străbătu holul câteva 
clipe mai târziu, agentul de pază înclină din cap, continuând să- 
și citească revista. 

In drum spre Kahului păstră viteza automobilului exact la 
limita admisă și tocmai era să treacă de scurtătura prin 
Makawao, când se mai gândi încă o dată la Michael. 

Fiindcă în ultima oră, cam de când începuse să ia în serios 
posibilitatea ca Mark Reynolds și Shane Shelby să mai fi inhalat 
și altceva pe lângă aer din buteliile de scafandri, ea încercase să 
nu se gândească la posibilitatea ca același lucru să i se fi 
întâmplat și lui Michael. 

Şi unul dintre băieţii cu care făcuse scufundarea deja murise! 

Işi spuse că își lăsa paranoia să scape de sub control, că 
moartea lui Kioki Santoya nu fusese altceva decât o cumplită, 
dar nesemnificativă coincidență. Insă, când ajunse la 
întretăierea cu drumul spre Makawao, ştiu că n-avea nicio 
alternativă. În acea după-amiază Michael avea antrenament. Ar 
mai fi trebuit să-l găsească la pista de atletism. Dacă mai era 
acolo, avea să treacă mai departe, spre Kihei. Dacă nu... 

| se făcu pielea de găină și inima îi bubuia în timp ce încerca 
să respingă până și gândul că lui Michael i s-ar fi putut întâmpla 
exact ceea ce li se întâmplase lui Mark Reynolds și Shane 
Shelby. 

Când zări campusul, încetini Fordul și opri cât putu mai 
aproape de pistă. In partea cealaltă a terenului se aflau vreo 
doisprezece băieți care ședeau înșiraţi de-a lungul pistei. Pentru 
o clipă, Katharine nu reuși să-și dea seama deloc care era 
Michael. Apoi îl zări, aplecat pe vine, cu picioarele apăsate pe 
niște blocstarturi. Un bărbat despre care presupuse că era 
antrenorul își ţinea mâna ridicată deasupra capului și apoi, când 


225 


mâna acestuia cobori, Michael țâșni din blocstarturi, iar ceilalţi 
băieți îl încurajau. 

În timp ce-l urmărea alergând suta de metri, Katharine își 
simţi, în sfârșit, o parte din temeri risipindu-i-se. 

Indiferent ce se întâmplase - indiferent ce păţiseră Mark 
Reynolds, Shane Shelby și Kioki Santoya, Michael era în 
siguranţă. 

De fapt, după câte își putea da ea seama, se părea că el se 
afla în momentul de față într-o condiţie mult mai bună decât 
avusese parte până atunci în toată viaţa lui. 

Când demară de lângă bordură, abia dacă observă 
automobilul prăfuit, cu patru uși ce fusese parcat în faţa ei. 

În mod sigur nu văzuse că omul de la volan îl observase și el 
pe Michael. 

Chiar cu și mai multă atenţie decât ea. 

e 

Când văzu mașina maică-sii desprinzându-se de marginea 
drumului și, îndreptându-se spre autostrada Haleakala, Michael 
respiră ușurat. Bine cel puţin că nu coborâse din mașină - asta 
ar mai fi lipsit! Și-așa era destul de emoţionat când restul 
echipei își oprise antrenamentele și se aliniase de-a lungul pistei 
pentru a-l vedea cum aleargă, dar dacă și maică-sa ar fi coborât 
să-l vadă... 

Fie și numai imaginându-și asta, se îmbujoră de rușine. 

Pe de altă parte, dacă ea ar fi rămas mai departe ca să-l vadă, 
atunci cel puțin ar fi avut ocazia să se convingă cu ochii ei că nu 
glumise când îi spusese despre recordurile pe care le stabilise 
astăzi. 

Deși timpul cronometrat nu era oficial, el doborâse recordul 
școlii la cincizeci, la o sută și la două sute de metri și, cu toate 
că trebuise să se ducă înăuntru să mai inhaleze niște amoniac 
înainte de ultima cursă, încă se simţea bine. Când automobilul 
mamei sale dispărea după o curbă, el își îndreptă toată atenţia 
înapoi la pistă. 

Chiar și după ce bătuse toate recordurile de viteză ale școlii, 
încă se mai simţea bine. De fapt, atât de bine, încât parcă ar fi 
încercat și curse mai lungi - de ce nu? 

O luă pe linia dreaptă reglându-și cu atenţie tempoul, cât să-l 
țină pe toată cursa de patru sute. Alerga relaxat, nici măcar nu 
respira greu când ajunse la prima turnantă. Işi păstră tempoul 


226 


constant până când atacă a doua linie dreaptă în partea cealaltă 
a terenului tribunei, dar apoi mai apăsă un pic pe acceleraţie 
când intră în cealaltă linie dreaptă. 

Cu o lună în urmă - ba chiar cu o săptămână - s-ar fi resimţit. 
Respirația i-ar fi devenit precipitată și-ar fi simţit arsuri în 
mușchii picioarelor și, până să ajungă la următoarea turnantă, 
ar fi trebuit să încetinească până la mers normal, dacă nu 
cumva să se prăbușească la pământ, icnind și gâfâind până ce- 
avea să-și normalizeze respiraţia. Azi însă nu mai simţea nicio 
durere în picioare, iar respiraţia îi era regulată, cu toate că 
începea să fie marcat de efectele efortului la care-și supusese 
corpul. 

În general, era începutul unei ușoare jene în piept. De fapt nu- 
| durea. Era doar o senzaţie că ceva nu era chiar în regulă. 

Intrând în turnantă, el își mări un pic tempoul; indiferent care- 
ar fi fost problema cu pieptul, avea să-i treacă, dacă o ignora 
pur și simplu. Schimbând ritmul de la alergare lejeră la alergare 
rapidă, pătrunse în linia dreaptă din fața tribunelor principale 
pustii. În timp ce privirea lui mătura șirurile de scaune goale, 
Michael și le imagina pline cu oameni care-l ovaţionau, și încă o 
dată iuți ritmul, galopul lui rapid cedând locul unui fuleu lung 
care era mai ușor pentru picioare, dar solicita mai mult 
plămânii. 

Termină și al doilea tur de pistă și, în cele din urmă, începu să 
simtă o ușoară arsură în picioare. Și pieptul îl durea, dar durerea 
nu era aidoma acelei agonii astmatice cu care crescuse. 

Părea să fie o durere normală din cauza efortului și era ferm 
convins că, dacă nu-i ceda - dacă-și păstra numai ritmul 
constant sau chiar accelerat un pic - ar fi putut să depășească 
durerea și pentru prima dată să trăiască experienţa „înaltului”, 
despre care de când era un ţânc îi tot auzise vorbind pe 
alergătorii de cursă lungă, dar pe care n-o trăise. Când termină 
cel de-al treilea tur, antrenorul era lângă el. 

— Ce se-ntâmplă cu tine, Sundquist? Ziceai că nu știi să alergi 
pe distanţă mare. 

Michael îi aruncă antrenorului un rânjet scurt: 

— Simplu - simt că vreau să alerg. 

Peters îi aruncă o căutătură secretoasă: 

— Ai luat ceva? 


Michael se simţi vinovat. Ce-ar fi trebuit să spună? Să mintă? 
Dar amoniacul nu era un drog! Nu era decât lichid de curăţat. 

Toate avertismentele pe care le citise pe eticheta îi defilau 
prin minte. Dar dacă era, într-adevăr, atât de otrăvitor pe cât 
pretindea eticheta, cum se face că el se simţea atât de bine? 

Numai că, dintr-o dată, nu se mai simţi atât de bine. 

Acea penetrare pe care-o aștepta - fluxul de feromoni care 
era sigur c-avea să spele durerea din pieptul lui, dându-i un al 
doilea suflu ce-avea să-l propulseze într-un sprint exploziv pe 
ultimii patru sute de metri pe care scontase - nu se produse. 

In schimb, durerea din piept se înrăutăţise, iar acum arsurile 
din mușchii picioarelor începeau să-l frigă precum jăraticul. 

Amoniacul! Asta era! 

Sigur că asta trebuia să fie! 

Acum durerea sporea cu fiecare secundă și simţea că-i vine 
să leșine. 

„Continuă alergarea! Dacă ești în stare să continui, ai să treci 
prin ea!” 

Antrenorul, care continua să ţină ritmul cu el, vorbi din nou: 

— Ce-i Sundquist? N-arăţi prea bine. 

Așadar, acum durerea începea să se vadă! Dacă-l prindea - 
dacă antrenorul afla ce făcuse el în dulapul omului de serviciu - 
îl dădea afară din echipa de atletism cât ai clipi. 

„Aleargă, se îndemnă el. Tu continuă numai să alergi și totul 
are să fie cum nu se poate mai bine!” 

Dar când intră în turnanta dinaintea liniei drepte, din fața 
tribunei principale, fuleul lui nu mai era același și simțea cum 
pierde ritmul. 

Respirația îi era sacadată și, de fiecare dată când își umplea 
plămânii, simţea niște cuțite înfigându-i-se în piept. 

Se împiedică, își pierdu complet ritmul, și-l recăpătă pentru 
câţiva pași, după care din nou se împiedică. De data asta, știind 
că avea să cadă, ieși în gazonul terenului de fotbal și-n cele din 
urmă se prăbuși la pământ. 

— Sundquist! Sundquist! Jack Peters se așezase pe vine lângă 
el. 

Michael era întins pe spate și, când privi cerul, îl văzu cum se 
întunecă, și luminiţe dansau la marginea câmpului său vizual, de 
parcă urma să se stingă totul. 

Sau să moară. 


228 


Nu! Nu putea muri! Nu acum! Nu după ce se simţise atât de 
bine și după ce alergase mai bine decât oricând până atunci! 

Trebuia să se ridice înapoi în picioare, să continue alergarea, 
să învingă durerea. Se rostogoli pe-o parte, încercă să se 
ghemuiască și căzu înapoi pe pământ. Apoi simţi pe umeri 
palmele antrenorului. 

— Rămâi lungit, îl auzi el spunând pe antrenor. Ce e, 
Sundquist? Ce s-a întâmplat? 

Acum întunericul se închidea deasupra lui și, indiferent cât de 
tare se străduia să respire, nu părea să fie în stare să mai tragă 
niciun pic de aer în piept. 

Apoi simţi o altă pereche de mâini și auzi o altă voce: 

— Michael? Michael, ce-i cu tine? Ce te doare? 

Simţind cum îl părăsesc puterile, Michael se chinui să 
rostească un cuvânt. Buzele se mișcau, dar, pe măsură ce 
secundele se scurgeau, niciun sunet nu-i ieșea din gură. 

Rick Pieper se uită la antrenor cu o privire îngrijorată. Kioki 
Santoya era deja mort, Jeff Kina și Josh Malani dispăruseră 
amândoi. lar acum Michael arăta de parcă avea să-și dea duhul 
chiar acolo, sub ochii lor. 

— Fă ceva! se milogi el. Pentru numele lui Dumnezeu, chiar 
nu poți să faci nimic? 

Antrenorul se apropie de el: 

— Ce este? întrebă el. Ce-ncerci să spui? 

Limba lui Michael de-abia se mișca, dar el se strădui din 
răsputeri și într-o singură șoaptă izbuti să pronunțe un singur 
cuvânt: 

— A... amoniac... 

Epuizat de efortul făcut pentru a pronunţa cuvântul, renunţă 
la luptă și-și canaliză ultima picătură de energie ce-i mai 
rămăsese ca să respire. 

Un lucru care acum era aproape imposibil. 

e 

Takeo Yoshihara și Stephen Jameson se aflau în elicopter când 
le sosi vestea că Michael Sundquist se prăbușise pe terenul 
Colegiului Bailey. 

— Unde suntem? întrebă Yoshihara, vorbind în căștile care-i 
permiteau comunicarea cu pilotul, în ciuda vacarmului asurzitor 
produs de rotor. 

— Putem ajunge acolo în cinci minute, răspunse pilotul. 


229 


— Fă-o, îi porunci Yoshihara. Apoi își îndreptă atenţia spre 
Stephen Jameson: Are să reziste? 

— Dacă ajungem noi înaintea ambulanţei, replică Jameson. 
Însă, dacă-i administrează același tratament ca și puștiului din 
Los Angeles, o să-l omoare. 

— Atunci vorbește cu echipajul de pe Salvare, porunci 
Yoshihara. Spune-le că tu ești doctorul băiatului și că ei nu 
trebuie să facă nimic până nu vii tu. 

Vocea pilotului se auzi în cască: 

— Nu putem face asta. Nu avem aceleași frecvențe pe care le 
folosesc staţiile de pe ambulante. Și parcă vorbeam de lup... 
uitaţi-vă! 

Arăta în jos și un pic spre dreapta prin carlinga de plexiglas a 
elicopterului. O ambulanţă gonea pe șoseaua de dedesubtul lor; 
se puteau vedea chiar și girofarurile. 

— Mai repede, porunci Takeo Yoshihara. 

Deși nu-și ridicase glasul nici cu un singur decibel, în comandă 
era o notă de autoritate totală care-l mobiliză instantaneu pe 
pilot. 

Punând elicopterul în picaj, el mări turaţia rotorului și, cu un 
zvâcnet care aproape-l făcu pe Stephen Jameson să vomite, în 
timp ce Takeo Yoshihara păru a rămâne imperturbabil, plonjă 
înainte. 

Ajunseră la campus cu treizeci de secunde înaintea 
ambulanţței. Până ca medicii să se înființeze cu brancarda, 
Stephen Jameson controla deja situaţia. 

Ascultând fără șovăire ordinele doctorului, infirmierii îl fixară 
pe Michael de brancardă și-l urcară în elicopter. 

— Spitalul Memorial Maui? întrebă pilotul, accelerând deja 
turația rotorului în pregătirea decolării. 

Takeo Yoshihara scutură din cap: 

— Acasă. 

Pilotul, ca și echipajul ambulanţei, ascultă ordinele fără niciun 
comentariu. 


230 


e CAPITOLUL XXVI 


Phil Howell își simțea umărul drept anchilozat; ochii îl înțepau 
și imaginile de pe computerul în fața căruia se aflase aproape 
toată noaptea trecută și toată ziua de azi începeau să-i danseze 
dinaintea ochilor. Dar, în cele din urmă, totul începea să se lege. 

începuse ieri după-amiaza târziu, când se văzuse obligat să 
admită că în niciun chip nu putea să pună supercomputerul să 
compare șirul de stranii tonalități dizarmonice pe care le 
culeseseră radiotelescoapele, cu fiecare fișier din computerele 
din întreaga lume. Până la urmă, îi ceruse computerului să 
atașeze litere tonalităţilor, alegând notele cele mai apropiate de 
tonalitățile corespunzătoare: A(La), B(Si)-bemol, D(Re)-diez și 
G(Sol). Chiar în timp ce făcea acest lucru era neîncrezător că 
această manieră de abordare ar fi dus undeva; la urma urmei, 
după câte știa el, nici nu existau game muzicale din câte patru 
note și, oricum, în mod cert nu era niciun motiv de a crede că 
vreo civilizație - în caz că ar fi existat - la o distanță de 
cincisprezece milioane de ani lumină ar fi avut o „ureche 
muzicală” asemănătoare cu a celor de pe Terra. 

Asta doar fiindcă nu fusese în stare să se mai gândească ce 
altceva să facă. Atunci când notele începuseră să defileze pe 
ecran însă, ceva începuse să se ridice din negura ce-i vâjâia prin 
minte. În cele din urmă, apăsă butonul STOP din partea din 
dreapta-sus a tastaturii și rămase așa uitându-se la ecran. 

Nimic altceva decât o înșiruire de patru note, una după alta, 
într-o succesiune întâmplătoare, la fel de imposibil de 
recunoscut ca și sunetul - ce se auzea acum din difuzor - lipsit 
de melodicitate. 

Și totuși, era ceva ce părea straniu de familiar. Apoi se dumiri 
ce. Deschizând o nouă fereastră pe monitor, căută prin reţea 
până când dădu peste o adresă Internet care prezenta un 
anume tip de cod. 

Codul genetic. 

O clipă mai târziu, ochii lui Phil se fixară asupra unei secvenţe 
lungi de cod. Nefiind prezentat sub formă de rânduri pe o 
structură cromozomică dublu elicoidală ca de obicei, codul 


231 


fusese pur și simplu înșirat la rând, fiecare dintre bazele azotice 
- adenină, guanină, cytosină și thymină - reduse la niște simple 
litere. 

A,G, CșiT. 

Inima începu să-i bată repede când ochii i se îndreptară spre 
celălalt ecran care afișa semnalul recepționat din spaţiul cosmic. 

A, B-bemol, D-diez și G. 

Dacă înlocuia pe C și T cu B-bemol și D-diez - era clar ca bună 
ziua. 

Se gândi la racheta pe care NASA o trimisese în cosmos cu ani 
în urmă și care purta o placă cu siluetele simplificate ale unui 
bărbat și ale unei femei și câteva simboluri matematice. 

Dar dacă într-adevăr voiai să comunici cu o altă formă de 
viaţă - o formă de viaţă similară cu a ta, pentru ca cele două 
rase să poată avea o brumă de speranţă de comunicare - ce alt 
semn putea fi mai bun decât descrierea exactă a tipului de fiinţă 
care-l reprezentau? 

Mai cu seamă când însăși definiţia fiinţei tale putea fi 
transpusă într-un simplu cod de patru simboluri înșirate într-o 
anumită ordine? 

În mod cert, orice civilizaţie care descoperea un astfel de 
semnal și era suficient de avansată pentru a-l recunoaște ar fi 
trebuit, de asemenea, să fi evoluat într-o manieră asemănătoare 
ca să facă nu numai posibilă, ci și comprehensibilă comunicarea 
dintre cele două rase. 

Ochii lui Phil se mișcau înainte și-napoi între cele două 
ferestre de pe ecran. Cu cât se uita mai mult, cu atât era mai 
sigur. 

Avea dreptate. Era cu neputinţă să fie altfel! 

Semnalul nu era muzică. 

Era un cod. 

Codul ADN. 

O specie întreagă redusă la un set complet de formule! 

In acel moment mintea începu să-i funcţioneze la capacitate 
maximă. Mai întâi, trebuia să convertească semnalul din notația 
pe caro i-o alocase în notație genetică. Asta era o simplă 
problemă de înlocuire. 

Dar ce notă să atribuie unei anumite proteine? Era o pură 
coincidenţă faptul că două note ale semnalului se nimereau să 
corespundă cu două dintre literele pe care oamenii le 


232 


întrebuinţau pentru a simboliza substanţele din componenţa 
ADN-ului. Nici nu încercase să calculeze probabilitatea ca o rasă 
extraterestră nu numai să fi avut aceeași gamă muzicală care 
era proprie doar unor zone ale planetei Pământ, dar să fi 
desemnat cu aceleași litere proteinele propriilor structuri 
anatomice, oricare ar fi fost acelea. 

Pe la ora zece se dăduse bătut și chemă de la universitate un 
matematician care izbutise, cu ajutorul unui program simplu, să 
construiască un întreg director de fișiere noi. Fiecare fișier se 
deosebea de celelalte numai prin notele pentru care literele A, 
C, T și G erau înlocuite. In total erau douăzeci și patru de fișiere 
reprezentând fiecare combinaţie posibilă de substituţii. 

Apoi supercomputerul putea să înceapă compararea fiecăruia 
dintre aceste douăzeci și patru de fișiere cu fiecare fișier 
conținând informaţii despre ADN, stocate în oricare dintre 
computerele din rețea. 

Până și matematicianul se codise să estimeze cât de mult ar fi 
putut să dureze căutarea. Deși Phil era pe punctul să clacheze 
din cauza epuizării, rămăsese pironit în faţa computerului 
aproape toată noaptea trecută și ziua de azi, incapabil să se 
smulgă din scaun pentru mai mult de câteva minute la rând, de 
teamă ca nu cumva să rateze momentul când avea să se 
producă identificarea. 

Dacă avea să se facă vreo identificare. Matematicianul îi 
spusese că o identificare era atât de improbabilă, încât putea fi 
considerată imposibilă. 

— Dar asta nu-nseamnă că n-ai să găsești ceva similar, 
continuase amicul lui, adâncind încă și mai mult confuzia. De 
fapt, aș fi surprins dacă n-ai găsi. La urma urmei, dacă spațiul 
cosmic este, într-adevăr, infinit, atunci trebuie să fie undeva o 
copie exactă. De fapt, trebuie să fie un număr infinit de copii 
exacte. Desigur că probabilitatea ca tu să găsești vreuna între - 
câte să fie? O infinitate de infinităţi? 

Toată ziua Phil Howell privi nesfârșitele șiruri de litere defilând 
și nu era mai aproape de răspunsul pe care-l căuta decât atunci 
când începuse. 

Dar avea să-l găsească. Dacă era acolo, avea să-l găsească. 


233 


Tot drumul dintre Makawao și Kihei, Katharine repetă ceea ce- 
avea să-i spună lui Phil Howell, iar după părerea ei suna perfect 
rezonabil, perfect logic. 

Și absolut... înnebunitor. 

Takeo Yoshihara era unul dintre cei mai respectaţi oameni din 
Maui. De ce-ar fi crezut-o Phil Howell sau oricine altcineva? 

Măcar de-ar fi fost Rob cu ea! 

Dacă nu-i găsea biletul? Dacă dădea de el altcineva, care-și 
dădea seama ce înseamnă, și... 

„Stop!” Rosti cuvântul atât de tare, încât, în mod reflex, apăsă 
brusc pedala de frână determinând o reacţie promptă și furioasă 
a automobilului din spatele ei. „Asta-i paranoia!” își reaminti ea 
în timp ce își recăpăta controlul asupra mașinii, intrând pe 
banda stângă a autostrăzii Piilani și luând-o pe strada Lipoa. „N- 
a fost decât un bilet nevinovat!” lar dacă Rob nu ajungea, ea va 
trebui să-l convingă de una singură pe Phil că nu e nebună. 

Dar când ajunse la biroul lui Howell, acesta nu era acolo. Pe 
moment, simţi că o cuprinde disperarea când se gândi cât de 
departe era până-n vârful muntelui, dar apoi de la recepţie i se 
spuse că el nu se dusese la Haleakala ca să lucreze cu 
telescopul. 

— E chiar vizavi, la Centrul de Computere. 

Katharine se simţi ușurată și părăsi valvârtej clădirea. Tocmai 
traversa strada când cineva o claxonă și-l auzi pe Rob Silver 
strigând-o: 

— Kath! Ce s-a-ntâmplat? Ce e? 

O clipă mai târziu coborâse din cabină și-o strângea în braţe. 
Ea-și sprijini pentru o clipă capul de pieptul lui, apoi respiră 
adânc încercând să-și aducă aminte cuvintele pe care le 
repetase cu atenţie, dar nu reuși deloc. În schimb, ea i-o trânti 
hodoronc-tronc: 

— Rob, se-ntâmplă ceva groaznic și trebuie să-l convingem pe 
Phil Howell să ne ajute să aflăm exact cât de neagră e situaţia. 

Următoarele zece minute ea vorbi întruna, străduindu-se să 
separe ceea ce știa de ceea ce presupunea numai; străduindu- 
se să îmbine fragmentele întregii povești într-o formă coerentă. 
Însă chiar în timp ce vorbea, putea să vadă îndoiala din ochii lui 
Rob. 

— Nu crezi nimic din toate astea, nu-i așa? îl întrebă ea când 
în sfârșit, termină ce-avusese de spus. 


234 


Rob trase adânc aer în piept: 

— Nu e vorba că nu te cred, Kath, rosti el cu grijă. Chestia e 
că foarte mult din ce mi-ai relatat e - mă rog - doar 
presupunere. 

— Rob, știu ce-am văzut în laborator, spuse Katharine pe un 
ton tăios. _ 

— Nu pun la îndoială ce-ai văzut, replică repede Rob. Insă 
concluziile la care-ai ajuns... vreau să zic insinuările tale la 
adresa lul Takeo Yoshihara... 

— ... Că ar putea să facă experienţe pe fiinţe umane? i-o 
reteză Katharine. De ce-ţi vine atât de greu să accepţi asta? 
Intotdeauna au existat oameni care au dorit să facă experiențe 
pe alţi oameni. Și poate că m-am înșelat. Dumnezeule, tu nici nu 
știi cât de mult îmi doresc să mă fi înșelat în această privință! 
Dar trebuie să aflu, Rob! Trebuie să aflu exact ce se petrece 
acolo, iar eu, de una singură, n-am cum. Și pot să jur că totul se 
află în afurisitul ăla de director Serinus în care nu putem intra! 
Așa că trebuie să mă ajuţi să-l conving pe Phil să-l spargă 
cumva, altfel... 

Vocea lui Katharine se frânse când toată frica acumulată se 
revărsă asupra ei ca un val mare ce-o dobora și-o strivea sub 
greutatea lui. Ochii i se umplură de lacrimi și corpul începu să-i 
tremure. O clipă crezu că articulațiile picioarelor aveau s-o lase 
și că se va prăbuși, dar din nou Rob o luă în braţe. 

— E-n ordine, Kath, îi șopti el în ureche, mângâind-o cu 
degetele pe păr. Gata, gata! Nu-i nicio problemă. Sigur c-am să 
te ajut. Numai nu te mai frământa, bine? 

Braţele lui Katharine îl înlănţuiră și-l strânseră cu putere. 

— O să încerc, rosti ea, slab. Dar mi-a fost atât de teamă să 
nu i se întâmple ceva lui Michael... 

Rob o strânse lângă el: 

— N-are să i se întâmple, îi spuse el. Îţi promit. Lui Michael n- 
are să i se întâmple nimic rău. 

Katharine asculta cuvintele și încerca să se agaţe de ele tot 
așa cum se agăța de Rob, însă, pe când traversau strada spre 
Centrul de Computere, iar ea încerca din răsputeri să-și pună 
speranţa în ceea ce-i spusese el, o altă voce îi vorbea. 

lar vocea aceea, a raţiunii, poate, îi spunea că, în ciuda 
asigurărilor date de Rob și în ciuda văditei stări de sănătate a lui 


235 


Michael, la care ea însăși fusese martoră la școală cu numai o 
oră în urmă, s-ar fi putut ca deja să fie mult prea târziu. 
e 

Phil Howell încă se uita lung la ecran, când încet-încet își dădu 
seama că nu mai era singur. Când își ridică ochii și văzu chipul 
pământiu al lui Katharine și îngrijorarea din ochii lui Rob, știu că 
ceva se-ntâmplase. 

— Avem nevoie de ajutorul tău, Phil, rosti încet Rob. Și-avem 
nevoie acum. 

Phil se încruntă, privirile lui revenind pe ecran. Dacă era 
descoperită o identificare, iar el nu-o vedea... 

— Te rog! se milogi Katharine. Mi-e frică... 

Glasul ei tremurător a fost suficient să-l convingă pe Phil cât 
de serioasă era teama ei. 

Convins că indiferent ce voiau de la el Katharine și Rob avea 
legătură cu calculatorul, el mai deschise o fereastră pe monitor. 

Semnalul avea deja cincisprezece milioane de ani. 

Putea să mai aștepte un pic. 

În mod clar însă, Katharine nu mai putea aștepta. 

e 

Un punct minuscul de lumină scânteie slab în întuneric, atât 
de puţin la început, încât Michael abia dacă-l zări. Pe măsură ce 
se facea tot mai strălucitor, se trezi cum se agaţă cu ochii de el, 
precum un marinar de pe un vapor care se uită la un far, 
semnalizând zona de adăpost pe timp de furtună. Se concentra 
pe sâmburele de lumină dorind să-l vadă crescând mai 
strălucitor și să alunge linţoliul de întuneric ce-l cuprinsese. 

Tăcerea goală ce-l îmbrăţișase în același timp cu întunericul 
începea, de asemenea, să se destrame. La început, nu putu auzi 
decât ceva ce semăna cu un fel de huruit îndepărtat, provenit 
de la o sursă neidentificabilă. Insă, pe măsură ce se făcea 
lumină și întunericul se risipea, zgomotul crescu tot mai mult în 
intensitate, pentru ca în cele din urmă să detecteze chiar și o 
variaţie în el. 

Wup! wup! wup! 

Era un zgomot pe care-l mai auzise, un zgomot pe care-ar fi 
trebuit să fie în stare să-l identifice pe loc. Dar tentacule de 
întuneric continuau încă să-i încolăcească parcă mintea, 
zăpăcindu-l, pentru ca numai atunci când zgomotul deveni 


236 


suficient de asurzitor pentru a-l speria, să-l poată, în sfârșit, 
recunoaște. 

Un elicopter! 

Se auzea tot mai tare, și mai tare, dar de văzut nu putea 
vedea nimic, fiindcă întunericul fusese înlocuit de o strălucire 
care-l orbea la fel de complet ca și bezna dinainte. 

Zgomotul făcut de elicopter era acum asurzitor. Știa că mai 
avea numai o secundă sau două până când aveau să-l izbească 
palele acelea. 

„Aleargă!” 

Trebuia să se ridice și să alerge! 

Dar își simţea tot corpul ca de plumb. Abia dacă-și putea 
încorda mușchii. 

Încercă să respire, însă plămânii îl dureau și pe față avea 
ceva. 

Oare din cauza asta nici nu putea să vadă? 

Încercă să-și miște capul într-o parte, apoi, peste urletul 
rotorului, mai auzi ceva. 

O voce: 

— Nu, Michael! Nu încerca să te miști! Relaxează-te doar! 

Cunoștea vocea, dar nu știa de unde. Ca prin ceaţă începu să- 
și aducă aminte crâmpeie din ultimele câteva minute înainte de 
a-l fi cuprins acea cumplită beznă. 

Alergase. Şi alergase mai bine ca oricând. Alergase mai bine 
din cauza... 

Amoniacul! 

Inhalase amoniac, iar antrenorul îl iscodise... 

Dar vocea asta nu era a antrenorului Peters. Era altcineva, 
cineva care... 

Doctorul Jameson! 

Asta era. Când i se făcuse rău și leșinase, probabil că l-au 
chemat pe doctorul Jameson. 

Chestia de pe figura lui era o mască de oxigen și-acum îl 
duceau la spital. 

Nu! Nu putea suferi spitalul - încă de la început, când astmul 
îl înșfăcase în ghearele lui pentru prima dată, iar maică-sa îl 
dusese la Urgenţă, nu putuse suferi nimic din tot ce avea 
legătură cu spitalul. 

Nu doar mirosul și vopseaua aia scârboasă, verde sau 
mâncarea. Cel mai rău fusese felul în care-l trataseră, înfigând 


237 


ace în el, vârându-i cu forța tot felul de pilule în gură, doctorii și 
infirmierele, în care ajunsese să nu aibă nicio încredere din 
cauza felului cum vorbeau despre el, de parcă nici nu se afla 
acolo. lar azi nu se simţise deloc rău - deloc. Leșinase doar. Ar fi 
putut să jure, fiindcă deja se simțea cu mult mai bine, iar când 
suferise crize de astm, oxigenul ce i se administrase aproape că 
nu-i fusese de niciun ajutor. Acum însă durerea din piept 
aproape că dispăruse și nu îi era deloc greu să respire! Dacă ar 
fi putut măcar să-și dea la o parte masca de pe faţă și să le 
spună... 

Se zvârcoli mai tare și, pentru prima oară, realiză de ce nu-și 
putea mișca nici mâinile, nici picioarele: erau imobilizate în 
chingi. 

Işi mișcă gâtul, încercând să-și dea jos masca, și-și dădu 
seama cu uluire ce era acea lumină orbitoare. 

Soarele luminând de pe bolta albastră a cerului printr-un... 

Geam dintr-o carlingă de elicopter! Putea distinge deasupra 
capului umbra lăsată de palele rotorului și putea simţi oscilaţia 
aparatului ce zbura prin aer. 

— E-n ordine, Michael! Observă în vocea doctorului Jameson o 
anumită schimbare și pricepu că și el purta căști la urechi, și 
mască de oxigen pe față: Dacă înţelegi ce-ţi spun, fă un semn 
din cap. Nu-l mișca mult, numai puţin. 

Fără să gândească, Michael mișcă din cap. 

— E-n ordine. Cineva de la școală menţiona ceva despre 
amoniac. Ai băut așa ceva? 

Michael rămase înmărmurit pentru o clipă, după care scutură 
din cap. 

— Atunci l-ai inhalat. 

Nu era o întrebare. Ci o constatare. Dar de unde știa 
Jameson? 

— E-n ordine, Michael, îi spuse Jameson. Știm despre ce e 
vorba. N-are să ţi se întâmple nimic. 

Michael se strădui din nou să vorbească, dar nu găsea destulă 
vlagă. Apoi auzi iarăși vocea lui Jameson îndemnându-l să se 
relaxeze și să nu se zbată-n chingile care-l ţineau pe brancardă, 
și nici să-și dea jos masca. 

— Relaxează-te, repetă Jameson, vocea lui dobândind o 
calitate aproape hipnotică. Nu trebuie decât să te relaxezi, atât. 
N-ai să mori! M-auzi? N-ai să mori! 


238 


Concentrându-se asupra vocii, Michael simţi cum începe iar să 
alunece în tenebre, iar duduitul constant al elicei începu să se 
atenueze. Dar înainte de a deveni din nou inconștient, mai auzi 
O voce. 

O voce pe care n-o cunoștea: 

— De ce spui că n-are să moară, Stephen? De ce-ar trebui el 
să fie diferit de toți ceilalţi? 

— Sunt doctor, sir, îl auzi el pe Jameson vorbind. Și cred că 
trebuie să le ofer cât mai multă alinare pacienţilor mei, chiar 
dacă asta înseamnă să-i mint. 

Cuvintele sunară și răsunară în mintea lui Michael. Auzindu-le, 
îi veni să plângă, să se mai zbată încă o dată, ca să scape de 
legăturile care-l ţineau prizonier și de masca de pe faţă. Dar era 
neputincios. 

Apoi se lăsă cuprins de întuneric. 


239 


e CAPITOLUL XXVII 


Se apropia ora șase. Katharine Sundquist și Rob Silver încă se 
mai aflau la Centrul de Computere, Rob asistându-l răbdător pe 
Phil, în timp ce Katharine se fâțâia de colo-colo, tot mai frustrată 
cu fiecare minut care se scurgea. În ochii ei până și computerul 
devenise aproape un inamic. O dureau ochii de cât privise 
ecranul monitorului. 

— Acum mă credeţi? oftă ea. 

În timp ce una dintre ferestrele afișate pe monitorul din faţa 
lor era plină de o listă infinită de combinaţii aleatorii ale literelor 
A, C, G și T, într-o altă fereastră - cea în care Phil Howell lucrase 
de aproape o oră - pulsa același mesaj enervant care fusese 
singurul rezultat al tuturor încercărilor astronomului: 


Parolă incorectă. 

Vă rugăm să introduceți parola:| 
Mica bară verticală a cursorului clipea ispititor imediat în 
dreapta celor două puncte, ca și cum i-ar fi provocat la încă o 
încercare pentru a rezolva enigma parolei ascunse ce le-ar fi 
permis accesul la directorul Serinus. 

— Ei bine, eu, unul, sunt convins că șeful tău nu vrea ca noi 
să ne băgăm nasul în fișierul ăla, declară Howell. Și totuși, nu-mi 
vine mie a crede că e singurul protejat prin parolă. Omul are 
afaceri în toată lumea și poţi să pariezi că n-ar ţine să vadă chiar 
toţi cu ce se ocupă. Chiar dacă toate tranzacţiile sale sunt 
perfect legale - ceea ce mă îndoiesc - undeva, stocată în 
memoria computerelor, trebuie sa existe o cantitate enormă de 
informaţii confidenţiale. 

— Dar acest computer este numai al celor din departamentul 
de cercetare, îi reaminti Rob Silver. Partea de afaceri trebuie să 
se afle în altă parte. Probabil, în Japonia. 

— Mai degrabă în Insulele Cayman, aș zice eu, murmură 
Howell, apoi scrise Cayman pe tastatură, apăsă ENTER și 
observă apariţia aceleiași casete, cu același mesaj. 


240 


— Eei, asta-i. Mă depășește, oftă el. Pentru a intra în 
directorul ăsta e nevoie de un hacker mai bun decât mine. 

— Cunoști pe cineva? întrebă Katharine. 

Howell reflectă o clipă: 

— Nu, spuse el mohorât. Ochii i se mutară la fereastra de pe 
monitor care-i afișa proiectul, dar nimic nu părea să se fi 
schimbat și simţi cum îi chiorăie matele de foame, fapt ce-i 
aminti că astăzi uitase complet să mănânce: Ce ziceţi, luăm o 
mică pauză să înfulecăm ceva? După care ne întoarcem și mai 
încercăm. 

Prima reacţie a lui Katharine a fost să-i spună că nu era timp 
pentru mâncat, dar, când se uită la Phil și-i văzu cearcănele din 
jurul ochilor și chipul tras, știu că puterile lui erau pe sfârșite. 

— Poate că n-ar fi rău, spuse ea, fricționându-și ceafa 
înțepenită pentru a mai atenua încordarea provocată de 
observarea  afișajului în veșnică mișcare de pe ecranul 
computerului. Vreau să văd ce mai face Michael, spuse ea cu 
voce tare, întorcându-se spre Rob. Ai celularul la tine? 

Rob și-l scoase din buzunar. 

— Vrei să te duci până-n Makawao și să-l iei și pe Michael? 

Când robotul telefonic de acasă răspunse după primul apel, 
semnalând că era un mesaj în așteptare, Katharine presupuse 
că era Michael care-i transmitea propriul program pentru seară. 
Insă, când formă codul de redare și vocea electronică o anunţă: 
„Șapte... mesaje... noi”, simţi cum o străbate un fior de panică. 

Telefonul de acasă rareori înregistra fie și un singur mesaj, 
darămite șapte. Tastă repede codul de redare a tuturor 
mesajelor înregistrate. In clipa în care auzi tonul primului 
interlocutor, știu că e vorba de Michael. 

Și că e de rău. 

„Doamnă doctor Sundquist, aici e Jack Peters, antrenorul de 
atletism al Campusului Bailey. Îmi... îmi pare rău că sunt nevoit 
să vă aduc la cunoștință în acest fel... adică vreau să spun că aș 
fi dorit să putem vorbi direct, dar...” 

Vocea se întrerupse, apoi reluă: „Azi după-amiaza Michael s-a 
prăbușit pe pistă. Nu știu exact care-a fost problema, dar am 
chemat de urgenţă Salvarea. Ambulanţa tocmai sosea, când 
doctorul Jameson a venit cu elicopterul lui Takeo Yoshihara. 
Presupun că l-au dus pe băiat la Spitalul Memorial Maui. Tocmai 
am sunat acolo, dar încă nu figura înregistrat la intrare. Totuși 


241 


am să mai încerc, iar dacă vreţi să mă sunați după ce primiţi 
acest mesaj, eu mă voi afla la numărul 555-3568. Pur și simplu 
nu-mi dau seama ce s-a întâmplat. Adică, alerga mai bine ca 
oricând, și atunci... Glasul lui Jack Peters se întrerupse pentru a 
doua oară. Oricum, continuă el, o să mai încerc la spital și, dacă 
aflu ceva, o să vă mai las un mesaj. Dumnezeule, ce nesuferite 
sunt mașinile astea!” Până să înceapă derularea următorului 
mesaj, micul țipăt de neliniște pe care-l scoase la auzul 
cuvintelor lui Peters îl și adusese pe Rob lângă ea. Katherine 
înclină un pic telefonul celular astfel încât să poată asculta și el. 
Auziră glasul unui băiat speriat: 

„Doamna Sundquist? Numele meu e Rick Pieper.” Când 
băiatul începu să repete ceea ce tocmai îl auzise zicând pe 
antrenor, ea apăsă tasta de cod pentru a trece la următorul 
mesaj. 

„Aici Yolanda Umiki, doamnă doctor Sundquist. Lucrez în 
biroul domnului Yoshihara. Dumnealui mi-a cerut să vă sun și să 
vă transmit că fiul dumneavoastră este bolnav și că ar dori să vă 
vorbească cât mai repede cu putință. Dacă mă puteţi suna când 
primiţi acest mesaj, vă pot face legătura să vorbiţi direct cu 
domnul Yoshihara.” 

Panica ce-o cuprinsese când auzise că Michael era bolnav se 
transformă în teroare în clipa când auzi că Takeo Yoshihara era 
și el implicat. Și cum de apăruse doctorul Jameson cu 
elicopterul? 

Mai erau încă două apeluri de la Yolanda Umiki și un altul de 
la Rick Pieper: 

„Tot eu sunt, Rick Pieper, doamnă Sundquist, și mă aflu la 
Spitalul Memorial Maui. Am venit să aflu cum se simte Michael 
numai că el nu-i aici! Adică ei spun că nici măcar n-a ajuns aici! 
Dar unde să-l fi dus în altă parte? Oh, Doamne, iertaţi-mă - sunt 
- în fine, cred că m-a apucat frica. Adică eu credeam că l-au 
adus aici și când colo... zău, îmi pare rău, doamnă Sundquist! 
Dar Michael a zis ceva chiar înainte să leșine, și eu am crezut 
că-i bine să știți. A zis ceva despre amoniac înainte de a leșina. 
Nu știu ce anume voia să zică, habar n-am, dar cam asta cred că 
l-am auzit zicând. Doar amoniac.” 

Ultimul mesaj era din nou de la Jack Peters și era aproape o 
copie fidelă a mesajului de la Rick Pieper: „Nu, nu pricep, 
doamnă Sundquist. Dacă nu l-au dus la Memorialul Maui, atunci 


242 


unde...?” Se opri brusc: „lisuse Hristoase, cred că deja v-am 
speriat de moarte! Probabil că s-o fi trezit și, cum n-a fost nimic 
serios, n-a mai existat niciun motiv ca să-l ducă la spital. 
Oricum, v-aș rămâne îndatorat dacă aţi putea să mă ţineţi și pe 
mine la curent cu situaţia lui.” 

Vocea electronică se auzi încă o dată: 

„Terminarea... ultimului... mesaj.” 

— E la proprietate, spuse Katharine. Nu l-au dus la spital! Oh, 
Dumnezeule, Rob, dacă l-au... Chiar dacă Rob nu i-ar fi pus 
degetul pe buze, ea tot n-ar fi fost în stare să-și ducă la bun 
sfârșit propoziţia: Michael nu putea fi mort! Pur și simplu nu 
putea! 

— Sun-o pe femeia din biroul lui Yoshihara, îi spuse Rob. 

Când lui Katharine îi fu cu neputinţă să taie legătura cu 
robotul telefonic de la ea de acasă, Rob îi luă telefonul din 
mână, formă numărul pe care-l memoră din al doilea mesaj al 
Yolandei Umiki și apăsă butonul TRIMITE. Apoi îi înmână 
celularul lui Katharine. 

Când asistenta răspunse la al doilea apel, Katharine se 
prezentă și întrebă: 

— Fiul meu e acolo? Este la proprietate? 

— Doctorul Jameson a crezut că-l poate trata mai bine aici 
decât... 

— Ba nu! o întrerupse Katharine. Vreau să-l trimiteţi imediat 
la Spitalul Memorial Maui. Sau să fie transportat cu avionul la 
Honolulu. Dar nu vreau ca doctorul Jameson să... 

— Tare mă tem că nu am autoritatea să fac nimic din toate 
astea, doamnă doctor Sundquist, replică Yolanda Umiki pe un 
ton care nu lăsa nici urmă de echivoc asupra faptului că ordinele 
le primea numai de la Takeo Yoshihara. Dacă veniţi până la 
proprietate, domnul Yoshihara vă va explica situaţia. 

Katharine șovăi dacă să pună sau să nu pună următoarea 
întrebare, neștiind dacă ar fi crezut sau nu răspunsul pe care l- 
ar fi primit, știind totuși că n-ar fi putut încheia convorbirea fără 
s-o pună. În cele din urmă, ea pronunţă cuvintele cu forţa: 

— Spuneţi-mi doar un lucru. Michael mai trăieşte? 

Asistenta lui Takeo Yoshihara șovăi, apoi spuse: 

— N-am auzit nimic în sens contrar. 


243 


Închizând telefonul, Katharine încercă să se convingă că 
detectase o undă de compasiune în tonul Yolandei Umiki. Insă 
cuvintele femeii erau cât se poate de... ciudate. 

Să fi încercat oare ea să-i comunice că Michael era încă în 
viață fără a viola vreo directivă dată de Takeo Yoshihara în 
sensul interdicţiei de a da vreo informaţie? Sau poate, pur și 
simplu, nu voise să fie ea prima care să-i dea vestea cea 
proastă? Ochii lui Katharine, scăldaţi în lacrimi, se fixară asupra 
lui Phil Howell: 

— Te rog, șopti ea. Mai încearcă! Nu știu ce anume fac ăștia, 
dar dacă noi n-aflăm, cred că fiul meu are să moară. 

În stare de șoc, Katharine se lăsă condusă de Rob afară din 
clădire. Un minut mai târziu, cu Rob la volanul mașinii ei, în 
vreme ce ea însăși ședea tremurând în bancheta din dreapta 
șoferului, traversau în viteză insula. 

e 

Josh Malani se sprijini de peretele de plexiglas privind înfuriat 
prin pâcla maronie ce se agita în jurul lui la camera goală, aflată 
dincolo de imensa cutie în care erau încarcerați el și Jeff Kina. 
Pierduse noţiunea timpului de când se afla aici, fiindcă lumina 
din incintă nu se schimba niciodată. 

Niciun ceas nu atârna de perete. 

Nicio fereastră nu trăda schimbarea luminii de la noapte la zi. 

Ultimul lucru de care-și amintea, într-adevăr, era momentul în 
care se ducea spre plaja din Spreckelsville, crezând că aerul 
curat și, poate, înotul aveau să-l facă să se simtă mai bine. 

Amintirea se ștergea rapid, dar credea că se prăbușise chiar 
lângă camioneta lui. Se simţise groaznic - mai rău ca niciodată 
în viaţa lui. 

Se simţise de parcă ar fi murit. 

Apoi venise cineva care-l ridicase de jos și-l pusese în spatele 
unei mașini. 

Următorul lucru de care-și amintea era trezirea și faptul că se 
simţea bine. 

Gheara din piept dispăruse și întregul său corp trepida de 
vitalitate. Însă, când deschisese ochii, îşi dăduse imediat seama: 
ceva nu era în ordine. 

La început, fusese pâcla; apoi văzu că era în pielea goală. 

Și nu se afla într-un salon de spital. 

Nici măcar nu se afla într-un pat adevărat. 


244 


Zăcea întins pe un pat pliant, iar pâcla maronie îl făcuse greu 
de distins; în afară de asta, se simțea perfect. Se ridicase în 
capul oaselor, privise în jur și înţelesese că nu era singur. 

Mai era cineva întins pe un alt pat pliant, cam la vreo doi 
metri mai încolo. Când se dezmeticise de-a binelea, îl 
recunoscuse pe Jeff Kina. Jeff, de asemenea gol pușcă, dormea 
nu glumă, dar când Josh îl atinse, se deșteptă imediat, sărind cu 
ochii aţintiţi pe Josh, ca și când ar fi fost gata de atac. 

— lisuse, Jeff, eu sunt! spuse Josh, retrăgându-se instinctiv de 
lângă trupul încordat al lui Jeff. 

La început, i se păru că Jeff nu l-a recunoscut deloc, dar apoi 
încet-încet, se destinse lăsându-se pe vine direct pe podeaua de 
beton. Mult timp nu făcuse decât să se uite lung la Josh, iar 
când, în cele din urmă, vorbi, vocea lui avea un timbru aspru, 
aproape gutural. Cu toate că Jeff nu mai părea gata atac, ochii 
lui erau fixaţi, fără să clipească măcar, asupra lui Josh, cu 
concentrarea unui animal care-și pândește prada. 

— Te-au prins și pe tine. 

Pentru o clipă Josh nu a priceput ce încerca să zică Jeff, apoi s- 
a lămurit - câmpul de trestie de zahăr! 

Mașina parcată la intrarea pe drumul de ţară și care țâșnise în 
câmpul de trestie de zahăr când el ieșea! 

Și cealaltă mașină - cea cu girofaruri albastre despre care ar 
fi putut să jure că era de poliţie, dar care nu se luase după el, 
atunci când accelerase fără să ţină seama de limita de viteză, 
încercând să scape din câmpul de trestie incendiat. 

Câmpul de trestie de zahăr în flăcări în care îl abandonase pe 
Jeff Kina! 

— Îmi... îmi pare rău, șopti el. N-ar fi trebuit să... Șovăi, apoi: 
N-ar fi trebuit să te las acolo. 

— Vrei să spui că n-ar fi trebuit s-o ștergi de acolo, mormăi 
Jeff. Încă o dată trupul i se încordă, mușchii lui puternici 
umflându-i-se sub piele, iar Josh se pregăti pentru a întâmpina 
atacul. 

Jeff Kina era cu cel puţin cincisprezece centimetri mai înalt 
decât el, și aproape de două ori mai greu, însă până acum Josh 
nu se simţise câtuși de puţin ameninţat de Jeff. 

Acum aproape că putea simți efortul lui Jeff de a se stăpâni. 

— Ce-au făcut? șopti el, nefăcând niciun efort să-și ascundă 
groaza pe care o simţea. Unde suntem? Ce ne-au făcut? 


245 


Josh urmări timp de câteva clipe furia ce clocotea în Jeff. În 
cele din urmă, masivul trup al lui Jeff se relaxă din nou: 

— O să crăpăm, spuse el. Ca și Kioki, omule, ai înţeles? Pur și 
simplu o să murim. 

— De ce? întrebă Josh. Ce s-a întâmplat? 

Jeff ridică din umeri: 

— Habar n-am. Habar n-am de nimic și nu există nimeni pe 
care să-l întrebăm. 

Sub ochii lui Jeff, Josh începu să se plimbe de-a lungul 
pereţilor de plexiglas, examinând fiecare centimetru, atingând 
fiecare suprafaţă pe care o putea atinge, căutând o cale de 
ieșire. lar și iar. Jur-împrejur. Ca un șobolan în labirint, Josh se 
mișca întruna, parcurgând perimetrul închisorii lor. 

Timp de o oră. 

Poate două. 

Poate mai mult. 

Vreme îndelungată Josh simţise ochii lui Jeff pândindu-i fiecare 
mișcare. La început, a avut grijă ca niciodată să nu stea cu 
spatele la celălalt băiat. Insă, pe măsură ce minutele se 
scurgeau, și Jeff rămânea nemișcat pe podea, Josh își concentră 
mai mult atenţia asupra închisorii de plexiglas, și mai puţin 
asupra lui Jeff Kina. 

In cele din urmă, Jeff se strecură înapoi în patul lui și adormi. 

Și totuși Josh mai simţea niște ochi observându-l, și-atunci își 
îndreptă atenţia spre încăperea din afara celulei. 

Și-atunci văzu camerele de luat vederi. 

Patru, toate orientate spre cutie, observându-i fiecare 
mișcare, din toate unghiurile. 

Nu exista niciun loc în care să se ascundă, nicăieri unde ar fi 
putut să scape de lentilele atotvăzătoare. 

După un timp adormi și Josh, dar se trezi brusc, încordându-și 
instantaneu corpul, apoi ţâșni din pat, se răsuci pe loc și se lăsă 
pe vine. 

Jeff Kina era aplecat deasupra patului. 

— E-n ordine, spuse el. N-am să-ţi fac niciun rău, omule! 

De atunci încolo fuseseră ca două animale în cușcă, 
spionându-se precaut unul pe altul, dormind numai iepurește, 
prelingându-se pe lângă pereţii închisorii lor, când nu erau 
întinși direct pe jos sau în paturi, ațipiţi. 


246 


De două ori un om în alb intră în celulă, le puse mâncare în 
ecluza cutiei etanșe din plexiglas și ieși apoi fără să scoată 
niciun cuvânt. 

Până la urmă, foamea birui și ei mâncară. 

Apoi, cu câtva timp în urmă - Josh n-avea niciun reper ca să 
știe cât timp se scursese - cineva încercă să apese clanţa ușii de 
la încăperea aflată dincolo de închisoarea lor din plexiglas. 

De astă dată ușa nu se deschise și omul îmbrăcat în alb care 
aducea mâncare nu apăru. Josh realiză că scurta zgâlţăire a 
clanţei însemna că cineva care nu avea cheie încerca să intre. 

— Ajutor! ţipă el. Ajutaţi-ne! 

Dar chiar în clipa când el striga, avu impresia că indiferent 
cine se afla în spatele ușii nu avea cum să-l audă, că plexiglasul 
și pereţii camerei de dincolo alcătuiau o barieră de izolaţie 
fonică. Dacă ei nu voiau să-i lase să vadă afară sau să știe unde 
erau, sau chiar să știe ce oră era, în mod cert n-aveau să le dea 
voie nici să se facă auziţi. 

Totuși, mai încercă încă o dată: 

— Vă rog! strigă el. Vă rog, lăsaţi-ne să ieşim! 

Clanţa se mai agită încă o dată, dar asta a fost tot. 

Oricine s-ar fi aflat dincolo plecase. 

De atunci Josh își dăduse drumul pe pământ, uitându-se lung 
la ușă, așteptând. 

Ceva, simţea el, avea să se întâmple, deși nimic nu se 
schimbase în cameră; lumina era la fel de orbitoare și de fără 
umbră ca întotdeauna, pereţii la fel de anoști, pâcla din 
interiorul cutiei avea aceeași nuanţă cafeniu-închis cu care se 
obișnuise atât de mult, încât aproape că nici n-o mai observa. 
Știa că și Jeff Kina putea simţi încordarea. 

Ca și el, Jeff se afla pe podea, cu spinarea lipită de unul dintre 
pereţi și cu genunchii lipiţi de piept. 

Ochii lui, ca și ai lui Josh, supravegheau ușa. 

Timpul se încetini; liniștea se așternea peste încăpere. 

Ochii lui Josh nu se dezlipeau de ușă. 

Când clanţa se clinti - o fracțiune de milimetru la început - 
Josh observă imediat. Așezându-se imediat pe vine, el își simți 
mușchii încordându-i-se și adrenalina încălzindu-i tot corpul. 

Clanţa se mișcă, limba broaștei se trase cu un C!/ic! și ușa se 
deschise. 


247 


Intrară doi oameni, dintre care niciunul nu era omul în alb 
care le aducea de mâncare. 

Unul din ei era un haole, celălalt, un japonez - exact aceiași 
oameni care apăruseră în afara cuștii în urmă cu câteva ore. 

Amândoi erau îmbrăcaţi în costum și, cu toate că Jeff nu-l mai 
văzuse pe japonez până atunci, în jurul omului acesta era un 
nimb de putere care-i spunea cine era acel om, acum, că mintea 
îi era suficient de limpede ca să gândească. 

Takeo Yoshihara. 

Ochii lui Josh se îngustară, iar mușchii i se încordară și mai 
mult. 

— Sunt periculoși, doctore Jameson? îl auzi vorbind pe 
Yoshihara. 

Chiar și prin panoul gros de plexiglas nu putu să detecteze 
niciun pic de nervozitate în vocea omului, ci doar obișnuita 
curiozitate. 

— După câte s-ar părea, nu, replică Stephen Jameson. 
Amândoi par nervoși și suspicioși, însă, cu excepţia dimineţii de 
azi, niciunul din ei nu a prezentat vreun semn de reală 
agresivitate. Mai degrabă, aș spune că simţurile lor s-au ascuţit. 

— Interesant, murmură gânditor Takeo Yoshihara. Înconjură 
cutia, iar ochii lui Josh îl urmăriră, corpul lui întorcându-se o dată 
cu privirea după traiectoria celui urmărit. Foarte interesant, 
remarcă Yoshihara după ce execută un cerc complet. În urmă cu 
un an, în India, am văzut un tigru în cușcă. Se uita la mine cu 
aceeași intensitate. Zâmbi, dar nu era pic de căldură în surâsul 
lui: Presupun ca voia să mă mănânce. Ochii lui îl fixară pe Josh: 
Aș fi vrut să avem mai mult timp pentru a face studii 
psihologice, urmă el. Dar poate că cercetătorii vor fi în stare să 
înveţe la fel de mult din disecţie. Instruiește-i să acorde atenţie 
mai ales structurilor creierului. 

Pe când începea să deslușească sensul cuvintelor, Josh simţi 
cum se cutremură. Întregul trup începu să se zgâlțâie. 

„Nu se poate! Probabil că n-am auzit bine!” 

Dar atunci dădu cu ochii de Jeff Kina și avu certitudinea că 
auzise perfect. O expresie de furie contorsiona chipul lui Jeff, iar 
mușchii lui erau încordați ca niște noduri. Un urlet de furie ieși 
din beregata lui Jeff Kina și se azvârli în plexiglas cu destulă 
vigoare încât să zgâlţâie întreaga structură. Prăbușindu-se la 
podea, cu nasul sângerând din cauza impactului cu peretele dur, 


248 


Jeff rămase acolo numai o secundă înainte de a-și mai aduna 
încă o dată forţele pentru a se azvârli asupra barierei 
transparente. 

— Nu! strigă Josh pe când o șuviţă de sânge ţâșni din gura lui 
Jeff. Jeff, nu! 

Jeff, prea mistuit de ura sa pentru a-l mai auzi pe Josh, se 
prăbuși pe podea încă o dată, doar pentru a mai lua cu asalt 
peretele a treia oară. Degetele lui încleștate ca niște gheare 
râcâiau suprafaţa de plexiglas fără să lase cine știe ce urme pe 
ea. Un geamăt subțire și straniu îi gâlgâia din gât și băiatul izbi 
în perete cu picioarele goale, iar geamătul lui crescu în 
intensitate până când se transformă într-un țipăt atunci când 
durerea pe care o simţea în degetele lui zdrobite depăși furia. 

— Oprește-te! zbieră Josh, aruncându-se el însuși asupra lui 
Jeff și încercând să-l imobilizeze la podea. 

Jeff se descotorosi de el de parcă ar fi fost un cățeluș care 
latră și se întoarse la atacurile sale asupra cuștii. 

Dincolo de pereţii celulei, Takeo Yoshihara și Stephen 
Jameson urmăreau atacul lui Jeff Kina. 

Yoshihara vorbi: 

— Golește incinta. 

Cu respiraţia tăiată de lovitura lui Jeff, Josh zăcea pe podea, 
încercând să-și recapete suflul. Și atunci, pe când Jeff se izbea 
de perete, lăsând pete roșii-maronii oriunde mâinile sale 
sângerânde izbeau suprafaţa unsuroasă a plasticului, atmosfera 
din interiorul celulei începu să se schimbe. 

Pâcla maronie începu să se limpezească. 

lar Josh Malani începu să simtă că-ncepe să-l doară pieptul. 

încercă să se ridice în picioare, dar nu putu. Râcâind instinctiv 
podeaua, își întinse o mână spre cei doi oameni care ședeau în 
siguranţă dincolo de graniţa de plexiglas. 

— Ajutaţi-ne! se rugă el. Vă rog, ajutaţi-ne, doar atât... 

Zvârcolindu-se acum pe podea, Jeff Kina se strângea de piept, 
chinuindu-se să respire aerul bogat în oxigen ce înlocuia cu 
rapiditate vaporii toxici cu care celula fusese umplută până-n 
urmă cu numai o clipă. Josh se târî până la el și-l apucă pe Jeff 
de încheieturi: 

— Ne omoară, Jeff, șopti el. Oh, Dumnezeule, ne omoară! 


249 


Încă o dată Jeff Kina se strădui să se ridice de jos, încercă să 
lanseze un atac final, însă deja vitalitatea îl părăsise și 
întunericul se pogora asupra lui. 

— Mamă... șopti el. Mamă... 

Vocea lui se stinse, trupul îi fu cuprins de convulsii, apoi se 
liniști și rămase nemișcat. 

— E interesant faptul că cel mai mare a murit primul, îl auzi 
spunând Josh Malani pe Takeo Yoshihara. 

A fost cel din urmă lucru pe care l-a mai auzit înainte de a-l 
cuceri întunericul. 


e CAPITOLUL XXVIII 


— Și tot nu pricep de ce l-au adus aici, spuse Rob în timp ce 
conducea Fordul Explorer prin porțile domeniului lui Takeo 
Yoshihara. 

— Asistenta nu mi-a zis, spuse Katharine. 

Stătea încordată în bancheta din dreapta strângându-se 
singură în braţe ca pentru a-și ţine-n frâu neliniștea. Prin mintea 
ei se derulau imagini ale lui Michael, ascuns într-una dintre 
camerele subterane din subsolul aripii de sud a pavilionului de 
cercetări; Michael încarcerat precum acel sărman cățeluș care-a 
murit în braţele ei. 

— Yolanda Umiki n-a zis decât ca eu să vin la cabinetul lui 
Yoshihara. 

Sărind din mașină în momentul în care aceasta opri, ea 
traversă în fugă grădinile ce separau pavilionul de cercetări de 
clădirile ce alcătuiau reședința personală a lui Takeo Yoshihara - 
și se opri realizând că ea nu văzuse niciodată cabinetul lui 
Yoshihara și nu era sigură unde era. Tocmai privea în jur 
fâstăcită, când dinaintea lor se înfiinţă un servitor care făcu o 
plecăciune. 

— Domnul Yoshihara vă așteaptă în cabinetul său. Pe aici, vă 
rog. 

Un pod mic ducea la o clădire în stil oriental, ca o perfectă 
ceainărie, ce plutea în mijlocul unui lac. lnăuntru se aflau două 
încăperi pe care Takeo Yoshihara le folosea drept cabinet. Cea 
mai mică, mai degrabă un fel de anticameră, adăpostea biroul 
puţin cam aglomerat al Yolandei Umiki, două scaune sculptate 
în lemn de tec, un tonsu, și mai multe fișete. In cabinetul 
personal al lui Takeo Yoshihara se afla numai o masă din lemn 
simplă și foarte lustruită ce servea drept birou - cu nimic altceva 
pe ea decât un telefon - și un singur scaun. 

Pe jos erau împrăștiate mai multe perniţe. Takeo Yoshihara 
însuși păși înăuntru printr-o shoj; deschisă ce ducea la o verandă 
de unde se putea admira suprafaţa ca o oglindă a lacului și 
grădina perfect întreţinută de conifere bonsai, ce se întindea 


251 


dincolo. Închizând glasvandul la loc, Yoshihara se apropie de 
Katharine și-i întinse mâna cu o expresie foarte serioasă. 

Katharine fusese tentată să nu-i strângă mâna deloc, dar într- 
o clipă se răzgândi. 

De ce să-i stârnească bănuieli? 

— Doamna doctor Sundquist, nu-ţi pot spune cât de mult 
regret ce i s-a întâmplat fiului tău. 

— Unde e? întreba Katharine. Vreau să-l văd. 

— Eu însumi te voi duce peste câteva clipe la el. 

— Câteva clipe!? îngână Katharine ridicând vocea. Domnule 
Yoshihara, vorbiţi acum despre fiul meu! Fiul meu! Din câte știu, 
a căzut pe terenul de sport al Campusului Bailey. De ce n-a fost 
dus la spitalul din Maui? 

Takeo Yoshihara schiţă un gest de a o invita să ia loc pe una 
dintre pernițele de pe jos, dar când ea rămase în picioare, 
rămase și el la fel. 

— Din dispoziţia mea a fost adus aici, explică el. 

— Dispoziţia dumneavoastră? explodă Katharine. Cine sunteţi 
dumneavoastră ca să spuneţi ce trebuie să se facă în legătură 
cu fiul meu? Și de unde aţi știut ce i s-a întâmplat? ÎI 
supravegheați? 

Dacă Katharine se aștepta ca el să dea înapoi în fața 
acuzaţiei, o aștepta o mare dezamăgire; departe de se eschiva 
din faţa întrebării, Takeo Yoshihara avea aerul că o aștepta cu 
braţele deschise: 

— Adevărul e că da, spuse el. De la moartea lui Kioki Santoya 
noi ne-am preocupat nu numai de Michael, dar și de prietenii lui, 
Josh Malani și Jeff Kina. Șovăi, apoi continuă: Nu prea știu cum ar 
trebui să-ţi aduc la cunoștință asta, doamnă doctor Sundquist, 
dar puştiul Malani a murit ieri după-amiază pe plaja de la 
Speckelsville. 

Cuvintele o izbiră pe Katharine ca un pumn. Instinctiv, îl căută 
pe Rob ca să se sprijine de el. Pe când acesta îi lua braţul, Takeo 
Yoshihara veni cu scaunul pe care îl adusese de la biroul lui. 

— Pot să-i spun Yolandei să-ţi aducă ceva, se oferi el, în timp 
ce Katharine se prăbușea în scaun. 

Scutură din cap amuţită. „Josh? Mort? Cum a putut să se- 
ntâmple una ca asta? lar dacă Josh era mort...” 


— Cum? întrebă ea, fără vitejia pe care o avusese în glas cu 
numai o clipă înainte, pe când mâna i-o căuta inconștient pe cea 
a lui Rob. Dumnezeule mare, de ce? 

— Doctorul Jameson nu este încă sigur unde a-nceput 
problema, spuse Takeo Yoshihara, sprijinindu-se de birou. Dar 
era foarte interesat de ceea ce i s-a întâmplat tânărului Santoya, 
și mai cu seamă, de starea plămânilor lui. Din analiza de 
laborator a țesutului pulmonar a rezultat că plămânii tânărului 
deveniseră oarecum incapabili să mai absoarbă oxigenul în 
sânge. De fapt, era ca și cum băiatul devenise alergic la el. 
Când s-a stabilit că și băiatul tău avea probleme respiratorii, 
fără însă a părea că are dificultăţi la transferul aerului în și din 
plămâni, doctorul Jameson a considerat foarte necesar ca lui 
Michael să nu i se administreze oxigen. 

Degetele lui Katharine se înfigeau puternic în mâna lui Rob, 
pe când lupta din răsputeri cu panica teribilă care-o năpădise. 
Rob o strânse mai tare de umeri ca pentru a o proteja de ceea 
ce-ar mai fi putut spune Takeo Yoshihara. 

— Dar tot nu ne-aţi spus ce s-a-ntâmplat cu Michael? zise el. 

— Pentru a face asta, trebuie să vă spun câte ceva despre 
anumite experimente ce au loc aici, replică Yoshihara. Privirea 
lui se mută spre Katharine: Doctorul Silver a semnat deja un 
acord de confidenţialitate. Era stipulat în contactul său de 
angajare. Mă tem că va trebui să-ţi cer și ţie să semnezi unul. 

Apăsă un buton al telefonului, chemând-o pe Yolanda Umiki, 
care apăru cu o singură foaie de hârtie în mână. 

Ochii lui Rob Silver se îngustară: 

— E oare necesar? întrebă el. Având în vedere împrejurările, 
eu nu cred că... 

— Tare mă tem că va trebui să insist. 

Scoțând un stilou de argint din buzunarul hainei, Yoshihara i-l 
întinse lui Katharine. 

Fără să citească nici măcar un rând din document - 
nepăsându-i deloc de ce scria acolo - Katharine semnă și îi 
înmână foaia femeii. 

La fel de tăcută pe cât intrase, secretara ieși, închizând ușa 
după ea. 

Când nu mai rămaseră decât ei trei, Takeo Yoshihara se 
întoarse spre Katharine. 


— După cum poate că ţi-a spus și doctorul Silver, noi aici 
desfășurăm un amplu studiu asupra mediului înconjurător. Ceea 
ce nu ţi-a spus, întrucât până acum nici el n-a știut, este faptul 
că noi lucrăm cu o substanţă care, după câte se pare, conferă 
formelor de viață pe bază de carbon și care se întreţin cu oxigen 
- ceea ce include majoritatea regnului viu de pe această planetă 
- calitatea de a se susţine și cu alte gaze în afara oxigenului. 
Gaze care în mod obișnuit sunt otrăvitoare. 

— Vreţi să spuneţi că aţi pus la punct un compus care le-ar 
permite oamenilor să trăiască într-un aer extrem de poluat? îl 
întrebă Katharine având grijă să nu trădeze prin tonul vocii sale 
ceea ce văzuse deja în laboratoarele subterane. 

— Nu noi l-am pus la punct, explică Yoshihara. L-am găsit. 

— Găsit? îngână Rob. Vreţi să ziceți că-l exploataţi dintr-o 
mină? 

Yoshihara scutură din cap: 

— Una dintre echipele mele de cercetare - un grup de 
scafandri - lucra în largul coastei Kalapana din Insula Mare. 

— Acolo unde a fost plaja cu nisip negru! exclamă Rob. Dar 
acum e sub lavă proaspătă. 

— Intocmai, spuse Yoshihara. Oricum, lângă un crater au dat 
peste ceea ce părea a fi o geodă, pe care au adus-o aici. Numai 
că, în loc să conţină cristalele tipice majorităţii geodelor, aceasta 
conţinea un fel de gaz lichefiat. Am început să experimentăm cu 
substanța și am descoperit că, atunci când le-o administrăm 
animalelor ce respirau oxigen, efectul ei era de a le permite să 
trăiască într-o atmosferă conţinând ceea ce în mod normal ar 
constitui doză letală din diverse gaze și agenţi contaminanțţi. 

— Tare mă tem că n-am înțeles prea bine, spuse Rob. 

Takeo Yoshihara surâse: 

— Nici nu mă surprinde - eu însumi abia dacă reușesc să-mi 
fac o idee despre ce se-ntâmplă. Dar doctorul Jameson îmi 
spune că animalele noastre de laborator par a se simţi perfect 
normal într-o atmosferă care e puternic încărcată cu compuși de 
genul hidrocarburilor neoxidate și al oxizilor de azot. De 
asemenea, ozon, bioxid de sulf și cianură. 

— Cianură?! exclamă Rob, neîncrezător. 

O umbră de surâs se ivi pe chipul lui Yoshihara: 

— Te pot asigura, doctore Silver, că cei mai mulţi dintre noi 
respiră zilnic asemenea lucruri, dar în cantități suficient de mici, 


254 


cât să nu aibă niciun efect advers. Desigur, cu excepţia zonelor 
extrem de poluate. Însă acest compus pare să facă animalele 
noastre de laborator imune la efectele unei astfel de poluări, 
chiar și în cele mai substanţiale concentraţii. 

— Pare a fi ca un miracol, spuse Rob. 

— Poate și este, se declară de acord Yoshihara. Numai că mai 
există și un efect secundar. Toate animalele noastre de 
laborator au devenit alergice la oxigen. O dată ce le-a fost 
administrat compusul, ele nu pot să mai respire ceea ce noi 
considerăm a fi o atmosferă nepoluată. 

„Căţelușul”, se gândi Katharine. Omorâse cățelușul doar prin 
simplul fapt că-l scosese din casetă. Simţi cum se înfioară 
anticipând care-aveau să fie următoarele cuvinte ale lui Takeo 
Yoshihara, iar când acestea veniră, le percepu doar ca pe un 
straniu ecou a ceea ce mintea ei îi spusese deja. Trăsăturile lui 
Yoshihara exprimau îngrijorare, deși Katharine găsea că nici în 
clipa când rostea cuvinte triste, ochii lui nu păreau a trăda cea 
mai mică emoție. 

— Îmi pare nespus de rău că n-am încotro și trebuie să ţi-o 
spun, Katharine, dar tare mă tem că fiul tău, împreună cu 
prietenii lui au fost contaminaţi cu compusul din interiorul 
geodei. Încă nu avem nici cea mai mică idee cum de s-a putut 
întâmpla așa ceva. 

„Scufundarea! Dar în timpul scufundării nu s-a întâmplat 
nimic grav! spusese Michael. Singurul lucru nelalocul lui era 
faptul că unii dintre ei își terminaseră aerul, dar nici asta nu 
fusese până la urmă o problemă.” 

— Credem că Michael și prietenii lui au dat fără să știe peste o 
altă geodă, îl auzi ea spunând pe Takeo Yoshihara. 

„O geodă! Dar nu era o geodă! O văzuse cu ochii ei și era o 
sferă perfect rotundă, al cărei conţinut, Katharine era absolut 
convinsă, fusese inventat chiar aici, pe domeniul lui Takeo 
Yoshihara!” 

— Vreau să-l văd, spuse ea pe un ton calm, deși mintea încă îi 
vâjâia. Vreau să-l văd pe fiul meu. 

a 

Katharine trebui să facă apel la ultima picătură de stăpânire 
de sine pentru a nu țipa când îl văzu pe Michael. 

Camera lui se găsea la subsol și, cu toate că nu părea a face 
parte nici din complexul aferent proiectului Serinus și nici din 


255 


laboratorul pe care-l descoperise, era, probabil, chiar mai 
cumplită decât tot ce-i văzuseră ochii până atunci. 

Era într-un pat, dar patul era într-o cutie. 

Același tip de cutie de plexiglas cum văzuse în laboratoarele 
Serinus adăpostind animale care, deși vii încă, păruseră 
neliniștite și suferinde. 

Cutia era prevăzută cu o pereche de conducte mari și cu 
diverse alte ecluze pentru accesul mâncării și al băuturii, fără a 
contamina atmosfera controlată din interiorul acesteia. 

De fapt, atmosfera din interiorul cubului se putea distinge sub 
forma unor vârtejuri de fum care pluteau în jurul lui Michael, 
umplând incinta cu o pâclă maronie. Numai văzând-o, Katharine 
simţi că se îneacă, deși aceasta nu putea ieși dintre pereţii 
cutiei. 

Rezemat cu spatele de o pernă sprijinită de căpătâiul unui pat 
de spital, Michael era treaz. Chipul lui i se păru lui Katharine că 
avea o paloare cadaverică, dar când el o văzu intrând în cameră 
în compania lui Rob Silver, Takeo Yoshihara și Stephen Jameson, 
izbuti să surâdă. 

— Cred că de data asta am avut o criză de astm serioasă de 
tot, spuse el. 

Glasul i se făcea auzit prin intermediul unui difuzor pe care 
Katharine nu-l putea vedea. Suna subțire! și stins, ca și cum ar fi 
venit de foarte departe. 

„Nu plânge!” Dar chiar în clipa când își dădea porunca, 
Katharine își simţi ochii umplându-i-se de lacrimi. Făcu un pas 
spre el, vrând să-și ia în braţe fiul, să-l ţină strâns la piept și să-i 
spună că totul are să se sfârșească cu bine. 

Cutia o oprea. 

Brusc se simţi neputincioasă, nefiind în stare să facă nimic 
pentru Michael, nici măcar să-l încurajeze. 

— Oh, Michael, șopti ea. Ce s-a întâmplat? Te simţeai așa de 
bine. Am crezut că... 

Ea scutură din cap și-și mușcă buza chinuindu-se să-și 
înfrâneze plânsul ce ameninţa s-o podidească. 

— Mă simțeam extraordinar, spuse Michael. M-ai văzut, doar, 
mami! 

— Cum să nu! Sigur că te-am văzut! îi spuse Katharine. Și 
arătai în mare formă! Chiar am încetat să-mi mai fac griji din 
pricina ta. Încă o dată încercă instinctiv să întindă mâna spre el, 


256 


de astă dată atingând plasticul tare ce-o despărțea de copilul ei. 
Puiule, ce s-a întâmplat? 

Michael ridică din umeri: i 

— Nu... nu sunt sigur, făcu el evaziv. li povesti cu multe 
întreruperi că toată ziua avusese dificultăți de respirație: Pe 
urmă am dat peste o sticlă în toaleta bărbaților, isprăvi el de 
povestit. De cum am inhalat din ea, m-am simțit extraordinar! 

În urechile lui Katharine îi răsună mesajul dezlânat al lui Rick 
Pieper. 

„Amoniac! Inhalase amoniac! Sigur că se simţea rău!” 

Insă aproape în aceeași clipă cu gândul veni și convingerea că 
nu era decât paiul de care se agăța cu disperare pentru a evita 
confruntarea cu adevărul. 

Nu amoniacul îl făcuse să se simtă rău. Dimpotrivă! 

Mintea îi lucra cu repeziciune, pe măsură ce noi frânturi de 
informaţii completau imaginea de ansamblu a ceea ce se 
petrecea. 

Mark Reynolds - băiatul din Los Angeles - nu încercase să se 
sinucidă; încercase să se sa/veze, iar medicii care-i veneau în 
ajutor îl omorâseră fără să-și dea seama prin administrarea de 
oxigen. 

Oxigen! 

Pentru prima oară de când intrase în incintă, ochii lui 
Katharine se dezlipiră de Michael pentru a lua seama la ce era în 
jur. 

In perete era instalat un monitor de computer, cu ecranul 
împărțit într-o serie de ferestre; una afișa graficul continuu al 
parametrilor vitali ai lui Michael, în vreme ce restul monitoriza 
amestecul componentelor din atmosfera cutiei. Pe unele dintre 
ele le putea recunoaște: CO, SO». 

Monoxid de carbon. 

Bioxid de sulf. 

Cele mai multe dintre ele erau lungi șiruri de simboluri 
atomice desemnând compuși chimici complecși, probabil 
hidrocarburi, din care ea nu pricepea o iotă. 

— Pot să rămân singură cu el câteva minute? întrebă ea. 

— Desigur, consimţi Takeo Yoshihara. Eu mai am niște afaceri 
de care trebuie să mă ocup numaidecât. Doctorul Silver te poate 
aștepta, împreună cu doctorul Jameson. 


257 


Când rămase numai cu Michael, ea se apropie cât putu mai 
mult, punându-și mâinile pe plastic încetișor, ca și cum l-ar fi 
atins pe piele. 

— Îmi pare rău, puiule, șopti ea. Eu sunt de vină. Dacă n-am fi 
venit aici... 

— Nu ești tu de vină, spuse Michael. Numai că s-a întâmplat. 
Trebuie să se fi întâmplat când... 

Katharine își duse rapid un deget la buze și când Michael 
tăcu, ea scoase din sacoșă un pix și un carnetel. Camerele de 
luat vederi puteau vedea - Katharine era convinsă că niște 
lentile puternice erau aţintite asupra incintei - dar poate că ele 
nu știau să citească. Era un risc pe care trebuia să și-l asume. 
Nu avea de ales. Ea începu să vorbească în vreme ce scria cu 
repeziciune în carneţel. 

— Ei cred că tu ai fost contaminat cu o substanţă pe care au 
descoperit într-o geodă, rosti ea cu voce tare. 

„Ce s-a întâmplat în noaptea când aţi făcut scufundarea? scria 
ea. Nu cred că are legătură cu geoda.” Deschizând ecluza, vâri 
pixul și carnețelul înăuntru. Aerul din ecluză fu imediat extras și 
înlocuit de atmosfera toxică din interiorul cutiei de plexiglas. 

— Ce fel de geodă? întrebă Michael citind iute notiţa și scriind 
la fel de iute răspunsul. 

„N-a fost vorba de nicio geodă, scria el. Patru dintre butelii au 
rămas fără aer și-am început să ne înecăm de la ceva. A mea, a 
lui Jeff, a lui Kioki și a lui Josh.” El trecu prin ecluză la loc pixul și 
carneţelul. 

— Nu sunt sigură că domnul Yoshihara ne-a spus ceva despre 
ea, răspunse Katharine când citea cele scrise de el. 

Apoi scrise: „De unde-aţi luat buteliile?” 

— Nici măcar nu-mi aduc aminte să fi văzut ceva asemănător 
cu o geodă, spuse Michael. 

„Magazinul lui Kihei Ken, scrise el. Josh a zis că n-are să se 
întâmple nimic.” 

După ce ea citi ultimul lui răspuns, Michael spuse: 

— Mămico, totul are să fie bine cu mine? 

Katharine nu-și mai putu opri lacrimile, și chiar mai înainte ca 
ea să poată deschide gura, Michael citi adevărul în expresia de 
pe chipul ei. 

— Am să mor, nu-i așa? întrebă el. 

Vocea lui era atât de tânără! 


Foarte tânără și foarte înspăimântată. 


e CAPITOLUL XXIX 


Maşina n-avea nimic neobişnuit; arăta ca oricare altă maşină 
cu patru uși asemenea majorității celor din parcul de închirieri 
auto din Maui - de mărime mijlocie, vopsea normală, echipată 
cu strictul necesar. Nici cei doi bărbaţi din automobil nu ieșeau 
prin nimic în evidență. Amândoi erau cam între două vârste și 
amândoi erau îmbrăcaţi în uniforma turistică standard - 
pantaloni largi din poliester și cămăși ieftine a/oha, cum erau 
cele vândute în buticurile din Lahaina și prin dughenele înșirate 
de-a lungul plajei Kihei. 

Ca orice turiști, ei conduceau cu viteză mică pe drumul Kihei, 
ca și cum n-ar fi știut prea sigur unde ajung, de parcă admirau 
doar peisajul. 

Însă automobilul nu era închiriat și niciunul din ei nu era 
turist. Erau ani de zile de când amândoi trăiau în Maui, deși 
niciunul nu se născuse aici. 

Și știau exact unde mergeau. Destinația lor se afla, practic, 
cam la o stradă distanţă, retrasă după colţul uneia dintre 
prăvăliile de care nu dădeai prea ușor, dacă nu știai exact unde 
vrei să ajungi. Jumătate dintre magazinele de pe stradă 
trăseseră deja obloanele și majoritatea celor care încă nu 
procedaseră așa erau situate în jurul unei prăvălii ce vindea 
îngheţată lângă capătul dinspre sud al unui lung șir de vitrine. 

Magazinul cu articole pentru scufundări subacvatice al lui 
Kihei Ken se afla în capătul opus prăvăliei de îngheţată și ocupa 
aproape în întregime clădirea oarecum izolată, ce părea a fi fost 
adăugată zonei comerciale în ultimul moment. Cei doi bărbaţi 
opriră automobilul în mijlocul parcării și-o luară la pas spre 
magazin, oprindu-se în drum pe la diverse vitrine pentru a se 
uita la mărfuri. A 

Intocmai cum li se spusese, plăcuța pe care scria INCHIS era 
pusă pe partea cealaltă a uşii de sticlă, dar luminile erau încă 
aprinse și se putea vedea cineva șezând dincolo de tejghea, în 
mod evident completând un formular. Pe când unul din cei doi 
bărbaţi deschidea ușa, celălalt intra în magazin. 

— Tu ești Kihei Ken? îl întrebă primul bărbat. 


260 


— În persoană. 

Împinse deoparte bilanţul la care lucrase și veni din spatele 
tejghelei pentru a le întinde mâna în semn de bun venit. 

— Voi trebuie să fiți cei despre care am fost anunţat de la 
biroul domnului Yoshihara că urmează să veniți. 

Cel de-al doilea bărbat intrase acum și el, iar ușa magazinului 
se închise în urma lui. 

— Nu știm pe nimeni cu acest nume. 

Surâsul lui Ken Richter se transformă în nedumerire când 
primul bărbat îi ignoră mâna întinsă. 

— Îmi pare rău, spuse el, ochii lui privind nesigur înspre locul 
de parcare în căutarea celor pe care-i aștepta conform ordinului 
primit prin telefon, în urmă cu cincisprezece minute, de la un 
bărbat din cabinetul lui Takeo Yoshihara. De fapt, e închis. Mai 
completam niște hârţțoage în timp ce-i aşteptam pe... 

— Noi, spuse primul bărbat. 

Ceva în tonul acelui singur cuvânt declanșă un semnal de 
alarmă în sufletul lui Ken Richter, care fu pe dată cuprins de 
nervozitate. 

— Uitaţi ce e. Eu am închis magazinul... începu el din nou. 

De data aceasta nu doar un singur cuvânt îi închise gura. 

De data aceasta era pistolul care apăruse în mâna celui de-al 
doilea bărbat. Cu numai o clipă în urmă nu se deosebea de un 
turist curios. Acum nimic nu mai amintea de un turist, cu 
excepţia cămășii a/oha din poliester. Ochii lui aveau o uitătură 
sumbră care-i spunea lui Ken Richter că omul n-ar fi șovâit să 
utilizeze pistolul negru și urât pe care îl ţinea în mână cu atâta 
naturaleţe, de parcă i-ar fi crescut acolo. 

— Aă... uitaţi ce, spuse Ken, dându-se instinctiv îndărăt. Dacă 
vreţi banii, luaţi-i, bine? 

În timp ce „turistul” care era cel mai aproape de Ken ţinea 
pistolul îndreptat spre el și nu zicea nimic, celălalt se duse în 
camera din fund pentru a se convinge că era goală, apoi încuie 
intrarea principală și stinse luminile, lăsând aprinsă numai 
reclama din neon violet ce schiţa conturul unui scafandru cu 
mască și labe. 

Omul cu pistolul vorbi din nou: 

— In spate, rogu-te! 


„N-au să mă omoare, gândi Ken. Dac-ar fi avut de gând să mă 
omoare, nu mai avea rost politeţea.” Agăţându-se de acest 
gând, se îndreptă încet spre camera din fund. 

— Uitaţi care-i problema. De ce nu luaţi voi monetaru' și să 
mă lăsaţi în pace? Aici în spate nu ţin bani - nici măcar n-am o 
casă de bani. Și n-am să chem poliţia. O să... 

— Stai jos, te rog. 

Omul cu pistolul arătă cu capul spre un scăunel ce servea și 
pentru încercat labele și drept treaptă de scară pentru a putea 
ajunge la rafturile de sus ale magaziei. 

„Au să mă lege”, se gândi Ken când își dădu drumul pe 
suprafața dură. „Au să mă lege și poate-au să «facă curățenie», 
dar n-au să-mi facă niciun rău.” 

Cel de-al doilea bărbat venise acum și el în camera din fund. 
Ken îl urmărea cum dădea roată locului. 

Evalua rafturile? 

Căuta ceva anume? 

— Te rog, nu sta cu ochii pe el, spuse primul om. Uită-te la 
mine! 

Ken era zăpăcit. Ce anume voiau? Dacă voiau să fure ceva, 
atunci de ce nu furau? 

Se scurse un moment de tăcere, întrerupt de două ori de ceva 
ce lui Ken îi suna a zgomot făcut de un obiect dintr-un fel de 
cauciuc. 

Apoi se auzi clar un clic făcut de metal pe metal, ca și cum 
tocmai se armase o capcană pentru animale mici. 

Lui Ken Richter i se zbârli părul la ceafă. Deodată pricepu. 

Dar era prea târziu. Chiar când Ken Richter își dădea seama 
ce se întâmpla, omul din spatele lui apăsa trăgaciul pistolului pe 
care-l ţinea în mână. 

Se auzi o plescăitură moale - aproape blândă - când 
percutorul lovi capsa cartușului și glonțul de plumb perfect 
șlefuit țâșni din ţeava cu amortizor. 

Ken Richter nu simţi nimic atunci când glonţul îi perforă 
craniul pentru ca în mijloc să se despice, făcând ravagii prin 
creierul lui ca tocătorul unui robot de bucătărie Cuisinart. Se și 
prăbușea pe podea în fracțiunea de clipă în care glonţul îi ieșea 
prin frunte, smulgându-i, totodată, jumătate din față. 


Katharine nu voia să plece de pe domeniu - nu voia să-l lase 
pe Michael singur nici măcar un minut. Dar știa că nu putea să-i 
spună lui Rob despre scufundarea de noapte până când n-avea 
să fie sigură că nu mai ascultă nimeni. Asta-i mai lipsea, să afle 
Takeo Yoshihara câte știa ea! Străduindu-se din răsputeri să 
adopte o expresie de totală încredere în doctor și de teamă 
pentru fiul ei, ea-i spuse lui Stephen Jameson că trebuia să se 
repeadă până acasă pentru a-i aduce lui Michael câteva lucruri; 
avea să se întoarcă într-un ceas - cel mult două. Și era, oare, 
vreo problemă dacă rămânea și ea cu Michael peste noapte? 
Bietul băiat, petrecuse atâta timp prin spitale și el nu le putea 
suferi, și îi era atât de frică... 

Povestea improvizată îi ieși de pe buze cu deplină sinceritate, 
de vreme ce chiar era adevărată... o mare parte din ea. Insă, de 
îndată ce ea și Rob se îndepărtară de domeniu, Katharine îi 
spuse despre mesajele schimbate între ea și Michael. Pe loc 
folosi telefonul său celular pentru a suna la magazinul lui Ken cu 
articole pentru scufundări subacvatice. 

— E ceva putred undeva, zise Rob manevrând Fordul Explorer 
al lui Katharine în parcare, foarte aproape de vechitura de Volvo 
a lui Ken Richter. 

Cu toate că oprise motorul, nici el, nici Katharine nu coborâră. 
Stăteau amândoi și se uitau lung la magazinul cufundat în 
întuneric. Arăta de parcă s-ar fi închis cu ceasuri în urmă. 

— Poate s-o fi dus pe undeva, sugeră Katharine, rugându-se 
încă să dea de Kihei Ken și ca el să le poată oferi o explicaţie 
rezonabilă a ceea ce i se întâmplase lui Michael în cursul 
scufundării. Poate-o servi cina pe undeva? Sau s-o fi dus la un 
film? 

Rob scutura din cap: 

— Cinematografele sunt undeva, în Complexul Kukui, așa că 
s-ar fi dus cu mașina. lar când am sunat noi prima dată, ar fi 
trebuit să fie încă aici. Sunt ani de zile de când îl cunosc pe Ken 
Richter - am făcut împreună zeci de scufundări - și este una 
dintre cele mai riguroase și ordonate persoane din câte am 
cunoscut vreodată. In fiecare seară închide la șapte, dar 
întotdeauna mai rămâne până la șapte și jumătate, ca să se 
asigure el însuși că pentru dimineaţă totul e gata pregătit. lar 
dacă are programată o scufundare, adeseori îl prinde aici nouă 
sau zece seara. Mă duc să arunc o privire. 


263 


Ei coborâră din mașină și se apropiară de clădire. În ciuda 
faptului că spera că există o explicaţie perfect rezonabilă pentru 
care Ken Richter nu-i răspundea la telefon, Katharine avea 
senzaţia că se întâmplase ceva. Amândoi își făcuseră palmele 
streașină și se uitau prin geam înăuntru. Întunericul sinistru din 
interior era alungat numai de lumina albastră și slabă a neonului 
de pe firmă. 

Nimic nu părea a fi deranjat de la locul lui până când nu au 
ajuns în partea laterală a magazinului și Rob arătă spre o 
tejghea ce se putea distinge clar în lumina albastră și pe care se 
aflau câteva foi de hârtie împrăștiate. 

— Ken nu lasă nimic vraiște, spuse Rob. Asta face din el un 
mare scufundător. Nu suportă să nu fie ceva la locul lui. 

Venind la ușa din spate și lăsându-se pe vine, el își strecură 
degetele sub un recipient mare, din metal, care ședea pe patru 
bucăţi de lemn ce-l ţineau la o oarecare distanţă de pământ. 

— Ce cauţi? îl întrebă Katharine. 

— Același lucru pe care l-au căutat Michael și cu prietenii lui 
în noaptea când s-au dus să facă scufundarea. Cheia. 

O clipă mai târziu o găsi în aceeași cutie din metal 
magnetizată în care Josh Malani o găsise în urmă cu câteva zile. 
Introducând cheia în broască, Rob o răsuci, apoi deschise ușa. 
Bâjbâi după comutator, îl găsi și aprinse lumina. 

Pentru o clipă, pe jumătate orbit de brusca revărsare de 
lumina, nu înţelese ce anume avea în faţa ochilor. Pe măsură ce 
privirea i se adapta, el văzu balta roșie de sânge ce se lăţise în 
jurul capului lui Ken Richter, și stomacul i se întoarse pe dos. 

— lisuse Hrisoase, șopti el, cuvintele înecându-i-se în gât. 

— Ce e? întrebă Katharine din spatele lui. Ce... 

Intrebarea îi muri pe buze când dădu cu ochii de priveliștea 
de pe podea. Imaginea aceea înfiorătoare îi încremeni pe 
amândoi pentru o clipă ce păru a se prelungi într-o eternitate. 
Instinctiv, Katharine îl apucă pe Rob de mână: 

— El e, nu-i așa? E Ken Richter. 

Rob încercă să spună ceva, dar nu reuși. Făcu o mișcare spre 
prietenul lui. 

Mâna lui Katharine i-o strânse și mai tare pe a lui, reținându-l: 

— Nu, spuse ea. Nu-l atinge. Nu atinge nimic, Rob. Haide doar 
să chemăm poliţia. 


264 


Dar cum clipele treceau, iar Rob nici nu vorbea, nici nu se 
mișca, ea începea să se întrebe dacă el o auzise măcar. Tocmai 
când ea era pe punctul de a vorbi din nou, își regăsi glasul: 

— Du-te înapoi la mașină și sună-i de pe celular. Apoi 
întoarce-te aici! 

— Să mă întorc? Ar trebui să așteptăm poliţia afară. 

Rob scutură din cap: 

— O dată ce poliţia ajunge aici, n-au să ne mai dea voie să ne 
uităm la nimic. Au să împrejmuiască totul cu bandă și cel dintâi 
lucru pe care vor dori să-l știe e ce căutăm noi aici. 

— Și nu putem să le spunem? 

Rob izbuti să-și dezlipească ochii de priveliștea înfiorătoare de 
pe podeaua camerei din spate a magazinului de închiriat 
articole pentru scufundări subacvatice. Punându-și palmele pe 
umerii lui Katharine, el o privi drept în ochi: 

— Să le spunem... ce anume, Kath? o întrebă el. Să le spunem 
adevărul? Chiar crezi c-o să mai putem scăpa cu viaţă dacă le 
spunem că Takeo Yoshihara are legătură cu asta? Crede-mă, n- 
au să fie deloc fericiţi să ne-audă acuzându-l de crimă pe unul 
dintre cei mai bogaţi oameni din Maui. Pentru Dumnezeu, totuna 
ar fi dacă l-am acuza pe un Baldwin sau pe un Alexander! lar în 
minutul în care am lansat vreo acuzaţie, Yoshihara va afla de 
ea. Dacă el s-a debarasat în felul ăsta de Ken Richter pentru a 
nu se afla ce are de gând, crezi că are să-i pese lui de tine sau 
de mine, sau de Michael? Într-o oră Michael ar fi mort, iar eu aș 
avea curaj să fac pariu că tu și cu mine am avea un „accident” - 
fatal, desigur - până mâine-dimineaţă. Tot ce ne rămâne de 
făcut este să facem pe proștii și să aflăm cât putem mai multe. 
Și nici nu ne putem permite să ne pierdem vremea răspunzând 
interogatoriilor poliţiei. O singură scăpare și ne-am dus pe 
copca. Michael n-ar mai avea nicio șansă. 

Noaptea caldă, hawaiană păru deodată a fi devenit cumplit de 
răcoroasă. Katharine simţi cum o cuprind fiorii când realiză 
adevărul celor tocmai rostite de Rob. 

Reîntorcându-se la mașină, ea formă 911 pe tastatura 
telefonului celular al lui Rob și apăsă butonul TRIMITERE. În timp 
ce vorbea precipitat, șovăind atunci când centralista îi ceru 
numele și, închizând apoi legătura, întregul corp i se zgâlţâia 
cuprins de frisoane. 


Nu se putea gândi decât la Michael - să se ducă înapoi la 
domeniu, să-l ia pe Michael și să-l scoată de acolo. 

Dar ea știa că sub nicio formă agenţii de pază ai lui Takeo 
Yoshihara n-aveau să-i îngăduie să-l ia pe Michael și să plece. 
Chiar dacă ar fi lăsat-o să-l ia, la ce bun? Avea să moară de cum 
ajungea afară, la aer curat! 

Pentru o clipă aproape că se prăbuși într-un sentiment de 
profundă neputinţă care puse stăpânire pe ea, însă gândul la 
Michael, închis în colivia de plexiglas, transformă frustrarea și 
frica într-o furie lucidă. 

Michael încă nu murise. Până în prezent, Takeo Yoshihara n- 
avea idee cât de multe știa ea. 

Și nici noaptea nu se sfârșise încă. 

Trupul ei încetă să mai tremure și acel frig cumplit își slăbi 
puterea. Ținând telefonul încă strâns în mână, ea se înapoie la 
magazinul de închiriat articole pentru scufundări. De astă dată, 
văzând corpul lui Ken Richter, oroarea pe care-o resimțea era 
dublată și de altceva. 

Mânie. 

— Ce-ai descoperit? îl întrebă ea pe Rob. 

— Nu cine știe ce, recunoscu el. În lipsa ei cercetase din ochi 
magazia, dar nici nu atinsese nimic și nici nu se dusese în 
camera din faţă: Aici nu-i nimic altceva decât echipament de 
închiriat pentru scufundări. 

— Asta ce-i? întrebă Katharine, arătând spre o tablă albă de 
pe perete, pe care era un tabel cu niște nume. 

— Programarea scufundărilor, spuse Rob uitându-se la ea 
pentru prima dată mai cu băgare de seamă. Intotdeauna ţinea 
0... Ochii i se măriră și se apropie de tablă, întinzând mâna și 
retrăgându-și degetele chiar în clipa când era cât pe-aici s-o 
atingă: Oh, lisuse, asta e! Privește! 

Katharine veni lângă el: 

— Să privesc ce anume? ` 

— Tabla! spuse Rob din nou. li indică o anumită coloană din 
tabel: Uite! repetă el. Avea o scufundare VIP în dimineata 
următoare nopţii în care Michael și prietenii lui s-au dus să se 
scufunde. 

Katharine se încruntă: 

— VIP? Ce-nseamnă asta? Vedete de cinema? 

Rob clătină din cap: 


266 


— Era codul lui special. Din când în când îl sunau de la 
cabinetul lui Takeo Yoshihara ca să aranjeze scufundări pentru 
copiii partenerilor lui de afaceri. 

— Tot n-am înţeles... 

— Nu numai că Yoshihara le aranja scufundările, continuă 
Rob. Dar mai și trimitea echipament special. Labe, ochelari de 
scafandru, butelii cu oxigen, tot tacâmul. 

— Inclusiv butelii de aer, șopti Katharine, înțelegând dintr-o 
dată totul. 

Rob încuviință: 

— Dacă băieţii au luat buteliile care erau deja aici pentru 
scufundarea de a doua zi dimineaţă... începu Rob, dar Katharine 
era deja înaintea lui. 

Scosese deja carnețelul și scria acum în el numele celor cinci 
băieţi care fuseseră programaţi pentru așa-numita scufundarea 
VIP. 

Graţie lui Michael și prietenilor lui, patru dintre acești cinci 
băieţi scăpaseră indiscutabil sorții pe care le-o hărăzise Takeo 
Yoshihara. 

Al cincilea ar fi putut să fie deja mort. 

Tocmai își strecurase la loc carnețelul în geantă când sirena 
primei mașini de poliţie se auzi în noapte. 


e CAPITOLUL XXX 


— Dacă nu poate s-o facă? întrebă Katharine. _ 

Urcau acum pe strada Lipoa spre Centrul de Computere. In 
cele cincisprezece minute de când părăsiseră magazinul de 
închiriat articole pentru scufundări subacvatice, Rob Silver 
dăduse două telefoane. Nick Grieco nu răspunsese, dar Al 
Kalama - da. Cu o sumbră presimţire, Rob luase hotărârea de a 
trece prin apropierea clădirii unde se afla apartamentul lui Nick. 
Prezenţa a trei mașini de poliţie îi confirmă faptul că neagra sa 
presimţire se adeverise. 

— Nu cred că mai avem de ales, spuse Rob pe un ton sumbru. 
Nu mai poţi să-l lași singur pe Michael sus la Yoshihara și, în 
niciun caz, Phil Howell și cu mine nu mai putem afla de capul 
nostru ceea ce vrem. Avem nevoie de un expert. 

— Dar parcă ziceai că e ghid însoțitor la scufundări 
subacvatice... începu Katharine. 

— În afară de asta, mai e și un computerist înrăit. Când nu e 
în apă, e mereu pe Internet. Dacă nici el nu poate da de 
informaţiile de care avem nevoie, atunci înseamnă că aceste 
informaţii nu există. Nu știu de ce nu m-am gândit la el de-acum 
o oră. 

— Dacă e așa un geniu cum se face că n-are nicio slujbă? 

Rob îi aruncă o privire cu o sprânceană ridicată: 

— Haide, Kath... aici e Maui. Chiar n-ai observat câte slujbe 
există doar ca să-ţi poţi plăti chiria și echipamentul sportiv? Și 
apoi Al a avut o mică problemă în urmă cu câţiva ani. Ceva în 
legătură cu pătrunderea neautorizată într-un computer 
guvernamental unde, evident, n-avea ce să caute. Din câte-am 
înţeles de la el, singurul motiv pentru care n-a ajuns după gratii 
era că nimeni nu era dispus să recunoască în mod cinstit că era 
posibil ceea de făcuse el. E greu să condamni pe cineva pentru 
o infracțiune dacă tu n-ai admite nici în ruptul capului c-a fost 
comisă. 

Lumina de pe autostrada Piilani se schimbă. Pe când Rob 
apăsa pe accelerator, din spate se auzi un claxon și o Honda 
Civic veche, cu ușa din dreapta bușită și legată cu un capăt de 


268 


funie destrămată și cu o planșă de surf pe capotă ţâșni și apăru 
lângă ei. 

— Hei, omule! Dă-ţi la o parte din drum jafu’! și pe fereastra 
șoferului se ivi o mână care le făcea un semn bâţâind degetul 
cel mare și cel mic. 

Katharine se dezumflă: 

— Ăsta-i Al Kalama, nu? întrebă ea. 

— Crede-mă, tipu' știe ce face, insistă Rob, dar o privire 
rapidă aruncată spre Katharine îi spuse fără echivoc care era 
părerea ei. 

Câteva clipe mai târziu, Rob trăgea Explorer-ul lângă Honda. 

Al Kalama, îmbrăcat doar într-un şort de plajă Speedo, o 
pereche de șlapi și cu un rânjet victorios pe faţă se sprijinea de 
ușa mașinii lor. 

— Hei, omule, ce-i zoru’ ăsta? După cum vorbeai, ai fi zis că-i 
moarte de om. 

Ochii lui Rob Silver îl pironiră pe bărbat: 

— Ken Richter e deja mort și cred că și Nick Grieco. 

Fără urmă de rânjet pe chip, Kalama ascultă ceea ce aflaseră 
ei, mai întâi la magazinul de închiriat articole pentru scufundare, 
apoi la complexul de locuinţe unde era apartamentul lui Nick 
Grieco. Când Rob termină, scoase un șuierat ușor. 

— lisuse! Ce naiba se petrece aici? _ 

— Tocmai de asta avem nevoie de tine, spuse Rob. li dădu lui 
Kalama lista cu numele copiate de Katharine de pe tabla de 
programări din magazia din spate a firmei lui Ken: Trebuie să 
aflăm unde sunt aceste cinci persoane sau cel puţin dacă mai 
sunt în viaţă. 

Al Kalama păli când citi numele respective: 

— Am avut o scufundare cu gagii ăștia acum câteva zile. 

Rob privi rapid spre Katharine: 

— Ești sigur? 

— Sigur că sunt sigur! Mi-aduc aminte de puștanii ăștia, 
fiindcă erau nătărăi de tot. În plus, unul dintre ei a avut și un 
necaz cu butelia de aer, ceea ce a fost cât se poate de straniu, 
fiind vorba de un echipament nou-nouţ provenit chiar de la 
Takeo Yoshihara. 

Cuvintele i se întipăriră în minte lui Katharine ca niște cuie 
într-un sicriu. 

Sicriul lui Michael. 


269 


Până în acel moment ea se agăţase de speranţa, oricât de 
firavă, că boala lui Michael era un accident, după cum insistase 
Takeo Yoshihara. Acum nu mai putea evita adevărul. 

— Despre cel care a avut necazul cu butelia de aer, rosti ea 
cu glas tremurător, poţi în vreun fel să afli dacă mai trăiește? 
Sau dacă mai e pe insulă? 

Kalama ridică din umeri: 

— Ar trebui să fie floare la ureche. Toţi puștii care au 
participat la scufundarea aia urmau să plece chiar în acea după- 
amiază sau în dimineaţa următoare. Tipul care-a avut problema 
era din Chicago și, în caz că a murit, ar trebui să fie vreo 
menţiune într-unul din ziarele locale. 

— Verifică, spuse ea. Te rog, fă-o! Se întoarse apoi spre Rob: 
Trebuie să mă duc sus. Trebuie neapărat să-l scot pe Michael de 
acolo. 

Încercă să se așeze la volanul Ford-ului, dar Rob o opri: 

— Katharine, ai înnebunit? Cum ai să reușești să-l scoţi? o 
întrebă el. Și chiar dacă ai să poţi, unde-ai să-l duci? Știi doar 
bine, el nu poate să respire dacă e scos afară din cutia aia! 

Katharine respinse orice argument: 

— Nu știu, spuse ea. Găsesc eu o modalitate. Dar trebuie 
neapărat să mă duc la el. Dumnezeule, Rob, nu-ţi dai seama? 
Takeo Yoshihara nu-l vrea viu! Vrea numai să afle cum au ajuns 
Michael și prietenii lui să fie contaminaţi și când are să afle asta, 
o să-l omoare! 

Chiar pe când pronunţa cuvintele, alte întrebări - întrebări la 
care Rob încă nici nu se gândise - îi veniră în minte. 

Dacă n-aveau să-i mai dea drumul pe domeniu? 

Dacă Michael era deja... 

Ea curmă ultima întrebare, neîngăduindu-i să-i stăruie nici 
măcar pentru o secundă în minte. 

— Află tot ce poţi, se rugă ea de Rob. Află ce e în fișiere. Află 
ce fac ei, de fapt! 

Luându-l în braţe, îl ţinu strâns pentru o clipă apoi rupse 
îmbrăţișarea și urcă în Ford. Tocmai era pe punctul de a părăsi 
parcarea când Rob își scoase din buzunar telefonul mobil și i-l 
întinse prin fereastra deschisă. 

— Ține.-l, spuse el. Ceva îmi spune că va fi nevoie să ţinem 
legătura. 

— Dar dacă eu am telefonul tău... începu Katharine. 


Rob n-o lăsă să termine: 

— Găsesc eu altul. Phil Howell are și el unul - mașina lui e 
aici, așa că pariez că nici el nu poate fi departe. Te sun eu 
imediat să-ţi dau numărul lui, imediat ce-l am. 

În timp ce mașina lui Katharine gonea spre autostrada Piilani, 
Rob și Al Kalama intrau în fugă în Centrul de Computere. 

În mai puţin de un minut, Al ședea în faţa unui terminal lângă 
cel la care lucra Phil Howell. Abia acordând atenție introducerilor 
făcute de Rob, degetele lui Kalama chinuiau tastatura înainte 
chiar ca monitorul să apuce să se încălzească. 

Pe când Kalama naviga pe Internet, Rob se întoarse către Phil 
Howell: 

— Am nevoie să-mi împrumuți mobilul tău, Phil. 

Cum nu obţinu niciun răspuns, aruncă o privire rapidă spre 
monitorul din faţa astronomului, pe care rezultatele programului 
de substituție pe care-l rula începuseră în sfârșit să apară. 
Ecranul afișa acum o nouă fereastră și înăuntrul casetei se afla o 
listă a celor douăzeci și patru de fișiere pe care le generase 
computerul, fiecare dintre ele conţinând rezultatele uneia dintre 
cele douăzeci și patru de ecuaţii de substituție posibile care 
puteau fi aplicate secvenței originale de patru litere. 

Alături de fiecare fișier se afla probabilitatea ca secvența de 
litere să reprezinte un cod ADN. 

Varianta a patra de la sfârșit era evidenţiată; cifra era: 
nouăzeci și șapte la sută. 

Rob se încruntă, apoi simţi că i se accelerează pulsul. 

— Asta înseamnă ceea ce cred eu? îl întrebă el pe Howell. 

Astronomul încuviinţă. Îl năpădise brusc transpiraţia când, în 
urmă cu câteva secunde, în fereastra deschisă, dăduse cu ochii 
de fișierul evidenţiat în partea de jos a raportului. El vorbi, cu 
glasul tremurând de emoție: 

— Cred. Așa crede și computerul. Scutură încet din cap, de 
parcă tot nu-și credea ochilor ceea ce vedea: Dumnezeule, rosti 
el cu sufletul la gură. Dar dacă-i adevărat? 

— Ce să fie adevărat? întrebă Al Kalama de la terminalul 
vecin, dar Phil Howell se întorsese deja la treaba lui, atât de 
pierdut în ea, încât nici măcar nu auzise întrebarea. Apoi, mai 
înainte ca Al s-o repete, o fereastră de pe propriul monitor se 
umplu cu un scurt paragraf - un necrolog funerar din Chicago 
Tribune despre decesul lui Kevin O'Connor, un tânăr de 


271 


șaisprezece ani dispărut din cauze de natură respiratorie 
necunoscute. 

— Vrei să-mi spui și mie ce se-ntâmplă? îl întrebă el pe Rob. 

Rob Silver, care se holbase fascinat la ecranul lui Phil Howell, 
se întoarse spre Al: 

— Takeo Yoshihara face experiențe pe oameni, spuse el fără 
preambul. Fiul lui Katharine este unul dintre cobaii pe care 
experimentează. 

Al Kalama scoase un fluierat ușor, dar nu făcu niciun 
comentariu, nu puse nicio întrebare. Nu rosti decât atât: 

— Și-atunci cum facem să-l prindem pe ticălosul ăsta? 

— Există un director în computerul aflat pe domeniul lui, îi 
spuse Rob. Acelea sunt fișierele de care vorbea Katharine 
înainte să plece. Noi credem că ele conţin toate informaţiile 
asupra proiectului. 

— Cu puștiul cum rămâne? întrebă Al Kalama. Ce trebuie să 
facem pentru el? 

La această întrebare Rob nu avea niciun răspuns. 

Știind prea bine că nu era nicio șansă de a mai tulbura atenţia 
lui Phil Howell pentru ceva atât de bicisnic ca un telefon celular, 
Rob începu să-l caute singur și când îl găsi - chiar în buzunarul 
din dreapta al cămâășii lui Howell - astronomul nici măcar nu-și 
dădu seama că i l-a subtilizat. 

— Kath? spuse Rob o clipă mai târziu, după ce-i formase 
numărul. Se pare că ai dreptate. Fii cu băgare de seamă! 

După ce-i dădu numărul telemobilului pe care tocmai și-l 
însușise, încheie convorbirea. 

Și încă n-avea nicio idee în legătură cu modul cum trebuiau să 
procedeze cu Michael Sundquist. 

e 

Katharine era urmărită. 

O știa la fel de bine pe cât de bine își cunoștea numele. 

Farurile mașinii se aprinseseră când virase la stânga spre 
Puunene. O văzuse în retrovizor apropiindu-se și rămânând în 
spatele ei când lua virajul strâns pe Calea Hansen, scurtătura 
spre autostrada Hana. 

De unde știuseră că ea avea s-o ia pe acolo? 

Să aibă, oare, mașina un emiţător secret? 


Desigur, același dispozitiv care deschidea automat porțile 
emitea un semnal pe care oamenii lui Takeo Yoshihara îl 
monitorizau și știau de unde vine. 

De două ori fusese tentată să părăsească Calea Hansen 
pentru a apuca pe una dintre scurtăturile mai înguste printre 
câmpurile de trestie de zahăr care-aveau s-o ducă la Kula, dar în 
ambele rânduri își pierduse răbdarea când fusese nevoită să 
reducă mult viteza Fordului pentru a-și miji ochii în lungul 
drumeagurilor pustii ce dispăreau iute în întunericul nopții. 

Un întuneric care părea cu mult mai adânc decât de obicei. 

Dacă o apuca pe unul dintre aceste drumeaguri și se rătăcea, 
putea să se tot învârtă prin Kula sau Pukalani și tot n-ar mai fi 
găsit drumul spre Makawao. Mai rău, dacă mașina care-o 
urmărea o ajungea și-o forţa să iasă de pe drum... 

Nu se mai gândi la asta, spunându-și că senzaţia de a fi 
urmărită îi venea de la paranoia, dar, fără să vrea, imaginea 
corpului neînsufleţit al lui Ken Richter zăcând într-o baltă de 
sânge proaspăt îi apărea dinaintea ochilor, iar spaima pe care-o 
trăise toată ziua reveni încă și mai înfricoșătoare. Dacă nu 
ezitaseră ei să-i zboare creierii lui Ken Richter, de ce-ar fi ezitat 
să-i facă și ei la fel? 

Când automobilul din spate claxonă și trecu pe lângă ea, 
dispărând în noapte, trupul lui Katharine se cutremură atât de 
tare, încât își smulse centura de siguranţă. 

„Asta e! își spuse ea cu năduf. Dacă nu te calmezi, n-ai nicio 
șansă să-l salvezi pe Michael.” 

Mărind din nou viteza Fordului, o păstră constantă până când 
ajunse la intersecţia cu autostrada Hana și viră câteva sute de 
metri mai departe pe drumul care ducea la deal spre Haleakala. 
Rămase calmă până când se apropie de scurtătura Haliimaile cu 
câmpul de trestie de zahăr pe partea stângă și care avea s-o 
ducă în Calea Baldwin, aflată la mai puţin de doi kilometri de 
Makawao. 

Aproape fără să vrea, își îndreptă ochii spre cele două faruri 
care sclipeau în sticla polarizată a oglinzii retrovizoare. 

Mușcându-și tare buza de jos, Katharine se înscrise pe banda 
de viraj la stânga. 

Mașina din spate veni după ea. 

Lăsă mașina să-și reducă viteza până aproape de intersecţie, 
apoi apăsă mult acceleraţia, smucind volanul spre dreapta și 


273 


făcându-și loc printr-un spaţiu suficient de strâmt pentru a-l face 
pe șoferul căruia i-a tăiat drumul să claxoneze furios. Neluându-l 
în seamă, Katharine se uită în oglinda laterală. 

Cealaltă mașină tocmai își termina virajul la stânga, luminile 
de poziţie din spate dispărând sub ochii ei pe drumul spre 
Haliimaile. 

Simţindu-se și ușurată, și puţin cam zăpăcită, izbuti să-și ţină 
disperarea cât de cât în frâu până când ajunse la intersecţia 
dintre Calea Olinda și drumul întunecos ce ducea acasă la ea. 

Ca și cum ar fi acţionat de la sine, piciorul ei drept părăsi 
pedala accelerației și se așeză pe pedala de frână. Explorer-ul 
se opri, cu farurile orientate în lungul aleii, alungind umbrele 
până la prima curbă a aleii ce trecea printre eucalipţi. 

Drumul părea a fi pustiu. 

Prea pustiu? 

Prin minte i se derulau imagini ale unei siluete întunecate, 
pândind din pădure și spionând prin ferestre, în timp ce ea-și 
făcea iute bagajul astfel încât supraveghetorul să creadă că ea 
avea de gând să petreacă cel puţin o noapte la domeniul lui 
Takeo Yoshihara. 

Oare când aveau să vină după ea? 

La adăpostul întunericului aveau oare să se apropie de casă în 
timp ce ea era orbită de falsa siguranță pe care i-o dădeau 
luminile electrice? 

Sau vor aștepta până când ea va ajunge la domeniu? 

„Nu! Nu! Nu! NU!” 

Nimeni n-o urmărise; nimeni n-o aștepta! 

Apoi, tocmai când era gata să-și pună piciorul înapoi pe 
pedala de acceleraţie, sună celularul, speriind-o atât de tare, 
încât ţipă. Răscolind prin sacoșă, găsi aparatul, îl deschise și-l 
duse la ureche. 

— Rob? 

— Eu sunt, confirmă vocea lui familiară. Două lucruri. Primul: 
Al nu poate să intre în directorul Serinus de la niciun computer 
din afara proprietăţii. Dar el zice c-ar exista o metodă. O dată 
ce-ajungi acolo, du-te la orice computer - încearcă la cel de la 
mine din birou - și conectează-l la numărul acesta. Ai un pix? 

Katharine cotrobăi prin sacoșă, apoi îi spuse să continue. Rob 
îi dictă un număr de telefon, apoi îl repetă: 


274 


— O dată ce te-ai conectat la el din orice birou, Al va putea 
să-mi utilizeze computerul ca pe un sclav, iar serverul central al 
lui Yoshihara n-are să-și dea seama că, de fapt, comenzile vin 
din afară. 

— Care-i celălalt lucru? 

— Michael, spuse Rob. Avem nevoie de un loc unde să-l 
ducem. 

— Mai întâi trebuie să-l scoatem de acolo. 

— Asta credem că se poate face. Dar marea întrebare este 
unde o să-l ducem? 

Era întrebarea pe care Katharine o evitase tot drumul spre 
casă. Acum nu mai avea cum s-o amâne. Dacă Michael, într- 
adevăr, nu mai putea să respire aer curat, atunci unde s-ar mai 
putea duce? Oriunde-l duceau, chiar oriunde... 

Și-atunci îi veni în minte: craniul. 

Craniul din Filipine - și motivul pentru care el era de o 
asemenea importanţă pentru proiectul Serinus. Băiatul mutant - 
iar Katharine era acum convinsă că acel copilandru ucis fusese 
un mutant - trăise pe muntele Pinatubo respirând emanaţiile 
vulcanului. 

— Insula Mare, spuse ea. Dacă-l putem duce acolo unde 
erupția e în toi, s-ar putea să poată respira. 

După un moment de tăcere, Rob vorbi din nou: 

— S-ar putea să fie posibil. Dar o să trebuiască să fie nevoit să 
respire suficient de mult timp până izbutești să-l scoţi din 
clădire, plus alte zece sau cincisprezece minute. Poate face 
asta? 

Katharine nu șovăi: 

— O să am eu grijă să poată. 

— Când ajungi la domeniu? 

Katharine se uită la ceas. Era doar nouă și jumătate: 

— De-abia am ajuns acasă, spus ea calculând timpul cât să-și 
ia din fugă câteva lucruri, apoi să plece spre domeniu. Cred că 
pe la zece am să fiu acolo. Asta dac-au să mă lase să trec. 

— Nu mai vorbi așa, îi spuse Rob. Nici măcar să nu te mai 
gândești la asta. la doar ce ai de luat și pleacă! Cu puţin noroc, 
o să avem tot ce ne trebuie la câteva minute după ce ești on- 
line cu Al. De cât timp ai nevoie ca să găsești un mijloc de a-l 
scoate afară din clădire? 

— Cât am la dispoziţie? îl întrebă Katharine. 


275 


— Întreabă-mă să te-ntreb. 

— E-n ordine. Te-anunţ când ajung acolo. O să fiu în stare să 
discut cu Al prin computer? 

— Absolut. El făcu o pauză: O să fie ca schimburile de bileţele 
din școală. 

În întuneric, Katharine surâse: 

— De ce oare nu-mi vine să cred toate astea? 

— Ei bine, credeam că oricum merită cel puţin să facem o 
încercare, nu? Se scurse un moment de tăcere, apoi Rob vorbi 
din nou, pe un ton dintr-o dată timid: Katharine? Fii atentă, 
bine? 

Nu erau numai cuvintele, ci felul în care le spusese. O fărâmă 
din încordarea lui Katharine se risipi, și-n cele din urmă ea porni 
lent automobilul pe alee: 

— Nici n-ai idee cât de atentă am de gând să fiu, rosti ea 
încet. Și nici n-ai idee cât de mult curaj o să am dacă vei 
continua doar să vorbești cu mine în timp ce eu conduc pe aleea 
asta. O să-mi aduc aminte ca niciodată să nu îmi mai iau o casă 
care se află la capătul unui drumeag lung, strâmt și întunecos. 

— Despre ce vrei să-ţi vorbesc? 

— Despre orice. Spune-mi că nu trebuie să-mi fie teamă și că 
nu mă așteaptă nimeni acasă, și că Michael o să se facă bine, și 
că atunci când toate astea se vor sfârși tu ai să te însori cu mine 
și-ai să mă duci undeva, departe de toate astea, ca un cavaler în 
armură strălucitoare. 

— E-n ordine. 

— Poftim? 

— Am spus că-i în ordine. Tot ce-ai spus. Tu ai propus. Eu 
accept. Consideră asta o afacere încheiată. Ascultă-mă cu 
atenție, Kath! Acasă la tine nu e nimeni. Ai să-ți iei ce ai nevoie, 
după care-o să te duci sus, la domeniu, iar noi o să intrăm în 
computer și să-i spargem toate fișierele cu secretele murdare 
ale lui Takeo Yoshihara. Pe urmă, eu am să vin să vă iau pe tine 
și pe puștanul care-o să trebuiască să înveţe să mă placă, și-o 
să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

Katharine rămase tăcută preţ de o clipă, apoi: 

— Promiţi? 

— Promit. 

Mașina părăsi pădurea și intră în luminiș. Katharine scrută cu 
atenţie întunericul. 


276 


— Bagă de seamă că ţi-ai dat cuvântul, spuse ea. Sună-mă 
peste o jumătate de oră. Dacă nu răspund, înseamnă că m-ai 
minţit și că era cineva acasă. _ 

— Nu te-aș minţi. Te iubesc. Intotdeauna te-am iubit. 

— Afurisit moment ţi-ai mai găsit să mi-o spui, oftă Katharine. 
Totuși, parcă mă face să mă simt un pic mai bine. Vorbim mai 
târziu. 

Întrerupând legătura, ea mai rămase în mașină câteva 
secunde, făcându-și curaj să intre în casă. Aprinzând luminile de 
cum intră, ea-și făcu ochii roată, așteptându-se să vadă o scenă 
dintr-un film în care Mafia tocmai a făcut o vizită cuiva. 

Totul era întocmai cum îl lăsase. 

Nimic nu se clintise de la locul său. 

Nimic nu fusese atins. 

Katharine își aruncă într-o valijoară destule haine cât să pară 
că va rămâne la proprietate pentru mai multe zile. Apoi, 
gândindu-se la ce avea de făcut în următoarele ore, mai adăugă 
și alte câteva lucruri în bagaj. 

În mai puţin de cinci minute, era din nou în mașină, 
conducând ferm spre orice avea s-o aștepte pe domeniul lui 
Takeo Yoshihara. 


277 


e CAPITOLUL XXXI 


Telefonul celular zbârnâi. 

— Aproape am ajuns la pori, zise Katharine înainte ca Rob să 
spună ceva. 

— Se deschid? 

— Pe mine nu intrarea mă îngrijorează, îi spuse Katharine. 
Simt eu, nu știu cum, că problema o să fie la ieșire. Și n-am nicio 
idee cum o să fiu în stare să comunic cu Michael. 

Asasinarea lui Kihei Ken îi dovedise lui Katharine că ochiul 
camerei de luat vederi văzuse mesajele pe care le schimbaseră 
ea și Michael. Cu siguranță, puteau auzi și fiecare vorbă pe care 
ea ar fi pronunţat-o. 

— Găsești tu ceva, o asigură Rob, iar ea se rugă ca el să aibă 
dreptate. 

În faţa ei poarta se deschise așa cum făcea întotdeauna când 
mașina ei se apropia. 

Katharine respiră adânc când se văzu dincolo, apoi zise: 

— Acum am trecut de poartă, Rob. Am să te sun dac-am să 
pot, dar să nu te surprindă nimic din ce s-ar putea să auzi. Și s- 
ar putea chiar să nu spun nimic. 

— Am să fac tot ce pot ca să-ţi decodific mesajele cum 
trebuie. 

închizând celularul, ea se surprinse uitându-se în oglinda 
retrovizoare în momentul când porţile se închideau în urma ei. 

Ca poarta unei închisori? 

Deși spaţiul de parcare de lângă pavilionul de cercetare era 
cu mult mai gol decât fusese vreodată în timpul zilei, se aflau 
totuși mult mai multe mașini decât s-ar fi așteptat Katharine. 
Preţ de o clipă simţi că i se năruie curajul pe care cu atâta grijă 
și-l adunase în ultimele treizeci de minute. 

„Nu până când Michael și cu mine n-am scăpat de-aici, își 
spuse ea. După ce l-ai scos de aici, n-ai decât să te transformi 
într-o idioată smiorcăită, oricum nu mai contează. Dar nu 
acum!” 

Trăgând Fordul Explorer într-un spaţiu de parcare liber, ea-și 
luă valijoara de pe bancheta din spate, încuie mașina și se duse 


278 


în holul pavilionului de cercetare. Poate, dacă avea noroc, 
agentul de pază de serviciu avea să fie cel cu care se 
împrietenise - oh, Dumnezeule, de-ar fi fost să fie el, măcar în 
dimineaţa asta! 

Pe când ușa holului se închidea în urma ei, agentul din spatele 
pupitrului își ridică ochii spre ea. Katharine avea în faţa ei un 
străin. Apoi, pe când acesta se ridica în picioare și vorbi, ea 
realiză că o cunoștea. 

— Doamna doctor Sundquist! Ziceau c-o să veniţi în seara 
asta. 

„Ziceau! Cine erau ăia care ziceau? Conducerea 
departamentului de pază și securitate? 

Stephen Jameson? 

Takeo Yoshihara însuși?” 

— Fiul meu, spuse ea, sperând că arată la fel de îngrijorată, 
pe cât era în realitate. Dacă avea să-l scoată pe Michael afară, 
trebuia să lase impresia că e atât de tulburată, încât nici nu mai 
e în stare să judece limpede: E... e... Se prefăcu a-și pierde șirul 
vorbelor, și ezită ca și cum n-ar fi fost sigură de cât de multe s- 
ar fi cuvenit să spună în faţa unui agent de pază. 

— E-n ordine, doamna doctor Sundquist, o asigură agentul de 
pază. Mi s-a spus ce s-a întâmplat cu băiatul dumneavoastră. Vă 
conduc la ascensor și vă puteţi duce chiar la el. 

Ascensorul! Uitase cu desăvârșire de ascensor. 

Dar nu era niciun fel de problemă - încă mai avea cartela lui 
Stephen Jameson. 

Numai să nu fi apucat Jameson să-și dea seama de lipsa ei. S- 
o fi raportat deja pierdută? Mai putea oare acel dreptunghi 
cenușiu de plastic să activeze ascensorul sau i se ștersese codul 
de acces din computer? „Nu-ţi face griji acum, își spuse ea. Și 
nici să nu-ţi treacă prin cap s-o folosești chiar de prima dată. 
Dacă văd asta prin camerele de supraveghere, totul s-a 
terminat încă înainte de a începe.” 

Computerul! Neapărat trebuia să ajungă la computerul lui 
Rob, fie și numai pentru un minut sau două. Oferi agentului de 
pază un surâs distrat și își puse jos mica valijoară. 

— AȘ putea lăsa aici asta pentru un minut? Am nevoie să mă 
duc pentru o clipă în biroul doctorului Silver. 

— Nicio problemă, replică agentul de pază, lăsându-se din nou 
în scaun. 


279 


Oare avea s-o observe pe monitor? S-ar fi cuvenit să-i ofere 
vreo explicaţie? Nu! De ce ar fi trebuit să-i explice ea lui ce 
face? Asta n-ar fi făcut altceva decât să-i stârnească agentului 
curiozitatea în legătură cu motivul pentru care găsise necesar 
să se justifice. 

e 

Lăsând valijoara jos, lângă pupitrul agentului de pază, ea 
parcurse coridorul care conducea spre biroul lui Rob, aprinse 
luminile și computerul. Găsind programul de comunicații, ea 
introduse repede numărul pe care i-l dăduse Rob și apoi apăsă 
tasta ENTER. Conexiunea se făcu aproape instantaneu și ea auzi 
un zgomot scurt în momentul când computerul de pe biroul ei 
stabilea o legătură cu cel din Kihei. Se deschise o fereastră care 
conţinea două rânduri de text. Un cursor pulsa la sfârșitul celui 
de-al doilea rând. Sub ochii ei ultima cifră de pe primul rând se 
modifica o dată cu trecerea fiecărei secunde. 


Conectare 04:00:00 Ora: 22:16:53 
Apăsati ENTER pentru confirmare. 


înțelegând pe loc mesajul, Katharine se uită la ceas. Era 
înainte cu aproape exact două minute și treizeci de secunde 
faţă de timpul afișat pe ecran. Reglându-și ceasul pentru a-l 
sincroniza cu ora de pe ecran, apăsă din nou tasta ENTER. Se 
deschise o nouă fereastră și apărură niște litere, în timp ce Al 
Kalama făcea primele eforturi pentru a deschide directorul 
Serinus. Mai înainte ca el să fi isprăvit de introdus primul rând 
de instrucțiuni, Katharine se folosi de mouse-ul de pe biroul ei 
pentru a micșora iconița programului astfel încât pe monitor să 
apară doar desktop-ul obișnuit. 

Închise monitorul, stinse luminile în birou și parcurse în sens 
invers coridorul. 

— Totul e-n ordine? o întrebă agentul când ea intră din nou în 
hol. 

Katharine încuviinţă și-și luă valijoara, uitându-se pentru 
ultima oară la ceas în timp ce călca pe urmele agentului ce-o 
conducea prin ușile dinspre coridorul în capătul căruia se afla 
ascensorul. 


280 


— Nimic mai rău decât să ţi se îmbolnăvească copilul, nu-i 
așa? observă agentul în vreme ce trecea cartela pe deasupra 
plăcii cenușii de lângă ușa liftului. 

Katharine scutură din cap, dar nu răspunse. | se păru că trece 
o eternitate până când cabina ascensorului sosi, iar ea păși 
înăuntru. 

Spre ușurarea ei, agentul rămase pe loc, înclinând puţin din 
cap, apoi plecă exact când ușile culisante se închideau. 

Consultându-și ceasul, ea văzu că „eternitatea” durase 
cincizeci și două de secunde. 

Katharine numără câte secunde îi trebuiau liftului pentru a 
ajunge la subsol. 

Cincisprezece, inclusiv timpul aferent deschiderii ușilor. 

Părăsind cabina ascensorului, traversă coridorul până în 
dreptul ușii în spatele căreia zăcea Michael. 

Camera în care fusese pus Michael era supravegheată dintr-o 
anticameră. În spatele unui birou pe care nu se afla decât un 
aparat telefonic, ședea o femeie. Infirmieră sau gardian? Cu 
toate că purta uniformă albă, alura ei și privirea severă îi 
spuneau lui Katharine că n-avea în faţă un înger. Această femeie 
n-avea să stea cu mâinile în sân când ea și Michael aveau să 
plece de acolo. 

Dacă Michael va putea merge. 

— Puteţi intra direct, doamnă doctor Sundquist, spuse femeia. 
Doctorul Jameson este cu fiul dumneavoastră. 

Ea intră pe ușa din camera unde se afla Michael și, când îl 
văzu, simţi cum începe să se înfurie cumplit. 

Atmosfera din interiorul cutiei era acum atât de rea, încât pe 
dinăuntrul peretelui de plexiglas se depusese deja o peliculă de 
culoare cafenie. Pe alocuri devenise atât de groasă, încât, 
practic, se scurgea pe suprafaţa plasticului, lăsând în urmă dâre 
lungi și băloase. 

Și când Stephen Jameson își ridică ochii de pe monitorul 
consolei la care ședea, mai avea și tupeul să-i zâmbească. 

— Se simte foarte bine, spuse el. Aveţi un băiat jos pălăria. 

De parcă Michael tocmai ar fi câștigat cine știe ce cursă! se 
gândi Katharine, iar mânia ameninţa s-o copleșească. 

Atunci, chiar în acea clipă, ea avu ferma convingere că avea 
să-l scoată pe fiul ei din acea dezgustătoare cutie în care zăcea. 
Într-un fel sau altul. Chiar dacă pentru asta trebuia să-l omoare 


281 


pe Stephen Jameson și pe femeia-gardian. Și pe oricine 
altcineva care-ar fi încercat să-i stea în drum. Chiar așa, uite- 
acum, pe loc, ar fi fost nespus de încântată să-l omoare pe acest 
bărbat care-l privea pe Michael ca pe un cobai oarecare și nimic 
mai mult. 

— Întotdeauna a avut mult curaj, spuse ea fără să-și trădeze 
cu nimic gândurile. Pot vorbi cu el? 

— Desigur. 

În timp ce se apropia de cutie, se uită rapid în jur, căutând 
camera ascunsă care, știa bine, trebuia să fie pe-aproape. Ca și 
mai înainte, nu văzu nimic. 

— Bună, puiule, spuse ea cu blândeţe. Te simţi bine? 

Dinăuntrul cutiei, Michael încuviinţă. 

— Așa cred. Apoi: Am să mai fiu vreodată în stare să respir 
aer curat? 

Întrebarea îi zdrobi inima Katharinei. „Diseară! voia ea să ţipe 
în gura mare. Am să te scot de aici și am să te duc într-un loc 
unde-ai să poţi să respiri până-o să reparăm noi ce ţi-au făcut 
ticaloșii ăștia!” Dar nu putea sufla nicio vorbuliţă. 

Apoi, pe când tăcerea ei se prelungea, băgă de seamă că 
Michael mișca din cap. Părea să fi arătat spre poala lui. 

Privind în jos, ea îi văzu arătătorul de la mâna dreaptă 
mișcându-se. Doar pentru o clipă nu înţelese ce anume făcea el. 

Apoi se dumiri. 

El desena litere cu degetele pe cearșaf, atât de firesc, încât 
nimeni care nu s-ar fi uitat atent la ele nu și-ar fi dat seama ce 
făcea. 

— Sigur că da, spuse ea. lar doctorul Jameson zice că te simţi 
bine. 

„SCOATE-MĂ DE AICI”, scriau degetele lui. 

Asigurându-se repede că Jameson încă era concentrat asupra 
ecranului computerului, ea înclină din cap o singură dată: 

— În noaptea asta, spuse ridicându-și mâna dreaptă la 
înălţimea stomacului cu cele patru degete întinse și lipite, iar cel 
mare pliat în palmă. Ochii ei îl priveau fix pe Michael vrând 
parcă să-l facă să înțeleagă că ea răspundea rugăminţii pe care 
el o scrisese cu degetele pe cearșaf: In noaptea asta am să 
rămân cu tine aici. Bine? 

Era aproape sigură că îi văzuse ochii clipind la vederea celor 
patru degete pe care i le arătase în clipa când pronunţțase „în 


282 


noaptea asta”. Oare pricepuse el că ea-i dădea ora evadării - 
ora patru dimineaţa? 

Și Katharine avu confirmarea când îl văzu că-i face cu ochiul. 

e 

— Gata! 

Preţ de câteva secunde bune, Rob nici nu reacționă la 
strigătul lui Al Kalama. În ultimele trei ore, în vreme ce Al lucra 
cu răbdare la computerul de lângă Phil Howell, Rob se trezise 
din ce în ce mai fascinat de nenumăratele liste de fișiere ce se 
derulau pe ecranul monitorului de la terminalul astronomului. 
Trecuseră ore întregi de când supercomputerul aflat la numai 
câţiva metri depărtare căuta prin toate celelalte computere care 
erau disponibile fișiere conţinând secvenţe de ADN. De câte ori 
găsea ceva, compara conţinutul nu numai cu al acelui unic fișier 
pentru care  supercomputerul dăduse o probabilitate de 
nouăzeci și șapte la sută că ar purta o secvenţă ADN a unui 
organism necunoscut, ci și cu celelalte douăzeci și trei de fișiere 
pe care le generase. 

Până la exclamaţia lui Al Kalama, fuseseră procesate mii de 
fișiere și fiecare dintre ele fusese adăugat la lista din ce în ce 
mai lungă de secvențe ADN stocate digital - coduri genetice 
pentru cele mai minuscule organisme monocelulare, pentru mii 
de specii de alge, mușchi, ferigi, arbuști și arbori, ca și pentru 
mii de viermi, insecte, păianjeni, reptile, amfibii, pești și fiecare 
specie de creatură cu sânge cald cunoscută omului. 

Uluitorul rezultat era că în fiecare fișier erau anumite 
secvenţe - unele scurte, altele lungi - care erau perfect identice 
cu una sau alta dintre secvențele ce se puteau întâlni în fișierul 
pe care-l generase computerul prin prelucrarea semnalului 
provenit din adâncul spaţiului cosmic. Un semnal care, îi 
spusese Howell lui Rob, provenise dintr-un loc numit Galaxia 
Whirlpool. În toate cazurile, computerul raporta sârguincios, în 
procente, gradul de similitudine pe care-l descoperise. Deși nu 
exista nicio copie perfectă - nici măcar una pe care computerul 
să o considere ca semnificativ apropiată - tot mai multe 
crâmpeie de secvenţe provenite de la cincisprezece milioane de 
ani-lumină distanţă se potriveau cu una sau alta dintre 
segmentele de ADN ale vreunui organism de pe Pământ. 

Una peste alta, Howell era deja aproape sigur că dovada avea 
să fie de nerespins: nu numai că viața de pe Pământ nu era 


283 


unică în Cosmos, însă cărămizile ei fundamentale, cele patru 
baze azotice întâlnite la noi, se mai găseau și pe alte planete. 

Nu numai că viaţa era universală, dar formele ei, când aveau 
până la urmă să fie aflate, aveau să fie familiare... 

Gândurile lui Rob fură curmate brutal de o mână care-i 
zgâlţâia umărul. 

— Hei, Rob, spunea Al Kalama, și-acum ce vrei să mai fac 
după ce l-am spart? 

Rob se răsuci-n loc, concentrându-și atenţia asupra ecranului 
în faţa căruia Kalama trudise câteva ceasuri. Directorul Serinus 
era, în sfârșit, deschis, afișând mai multe subdirectoare. Sub 
fiecare subdirector se aflau zeci - ba uneori chiar sute - de 
fișiere. 

— Poţi să cauţi în ele? întrebă el, cântărind din priviri o 
anumită porţiune a unei lungi liste de fișiere cu nume criptice de 
pe ecran. 

— Nicio problemă, replică Al. Ce anume căutăm? 

— Nume, replică Rob. Michael Sundquist, Josh Malani și Kioki 
Santoya, asta pentru început. De asemenea, mai caută-l și pe 
un puști pe nume Mark Reynolds și un altul... Șovăi, încercând 
să-și amintească numele băiatului din New Jersey, apoi îl găsi: 
Shelby. Shane Shelby. Incepe cu astea. 

Degetele lui Al Kalama zburau pe tastatură, activând 
programul de căutare, introduse numele pe care Rob tocmai i le 
dăduse și apăsă tasta ENTER. Apăru o listă de cincisprezece 
fișiere, câte cinci în fiecare dintre cele trei subdirectoare ale 
directorului Serinus. 

În vreme ce Rob studia lista, încercând să decidă în care 
dintre fișiere să se uite mai întâi, dinspre terminalul alăturat 
răsună un mic semnal acustic și-l auzi apoi pe Howell exclamând 
doar două cuvinte pe un ton ceva mai sus decât o șoaptă 
încărcată de uluire: 

— Oh, lisuse! 

Pentru o clipă, Rob nu a înțeles ce semnificaţie avea acel 
semnal sonor, dar imediat își aminti. 

Phil Howell programase o alarmă. 

O alarmă care avea să sune dacă supercomputerul găsea o 
copie perfectă a fișierului pe care-l compara cu câteva sute de 
mii de alte fișiere. 

Nu pentru o identificare parțială. 


284 


Nici măcar pentru nouăzeci și nouă la sută similitudine. 

Numai pentru o copie absolut perfectă. 

Bine, dar era cu neputinţă! Ei știau ce însemna acea secvenţă 
și știau că nu exista nicio șansă pentru o potrivire perfectă - cel 
puţin nu pentru această planetă! Și totuși alarma sunase. 

Cu pulsul accelerându-i-se, Rob se apropie pentru a se uita la 
ecranul din faţa lui Phil Howell. 

Era evidenţiat doar un singur rând. În clipa în care se uită la 
ea, Rob avu o senzaţie de déjà vu: parcă mai privise undeva și 
acest ecran, și acest nume de fișier în exact aceeași 
configurație. li luă doar o clipă ca sa-și dea seama că nu-i era 
familiar numele fișierului. 

Ci numele directorului în care se afla. 

Directorul Serinus! 

— Al, spuse el încet. Uită-te un pic la asta. 

Al Kalama, încă în scaun, se întinse și se uită la ecranul pe 
care Rob Silver își ţinea pironite privirile. 

— lisuse! făcu el fără să vrea imitându-l pe Howell, când citi 
adresa completă a fișierului evidenţiat pe ecran. Ce naiba se 
întâmplă? 

O jumătate de oră mai târziu, toţi trei știau. 

La urma urmei, Takeo Yoshihara nu minţise când spusese că 
oamenii lui descoperiseră ceva ce aducea a geodă conţinând o 
substanţă organică. Dar Rob știa acum că nici Yoshihara și nici 
echipa de oameni de știință pe care-o formase pentru a analiza 
și descoperi o utilizare a substanței - echipă pe care el o numise 
Societatea Serinus - nu aveau nici cea mai mică idee despre 
proveniența substanţei din interiorul sferei. 

Deși ea ieșise la iveală din adâncul scoarţei terestre, scuipată 
de o violentă activitate vulcanică aflată mult sub fundul 
oceanului, sursa ei era un mister pe care numai conjunctura 
absolut accidentală în care-o descoperise Phil Howell era în 
stare s-o rezolve. 

Și brusc Rob înţelese: obiectul central al proiectului Serinus 
nu era câtuși de puţin o geodă. 

Ci o sămânță. 

O sămânță care sosise cândva, atât de demult în timp, încât 
aproape sfida orice posibilitate de înţelegere, de pe o planetă 
atât de îndepărtată, încât era cu desăvârșire invizibilă. Într- 


285 


adevăr, o planetă care încetase să existe în urmă cu 
cincisprezece milioane de ani în urmă. 

O sămânță care era neîndoielnic una dintre multele - mii, 
poate chiar milioane - ce fuseseră răspândite prin univers ca 
niște spori purtați de vânt. Cele mai multe dintre ele trebuie să 
fi plutit necontenit prin spaţiul cosmic, mișcându-se mii și mii de 
ani prin vidul îngheţat. 

Unele se vor fi prăbușit în stele pentru a fi mistuite 
instantaneu. 

Doar câteva - cea mai mică parte dintre ele - vor fi căzut pe 
planete, îngropându-se adânc în sol. Pentru ca acolo să zacă în 
letargie și așteptare. Când și când, câte una ieșea la suprafaţă 
purtată de un val de magmă pentru a se sparge la suprafaţă. 

Dacă nu erau prielnice condiţiile - și compoziţia chimică a 
atmosferei era necorespunzător echilibrată - viaţa din sămânță 
avea să moară. 

Alteori însă, undeva, una dintre semințe avea să se deschidă 
și să găsească o atmosferă care s-o hrănească, iar viața 
dinăuntrul seminţei avea să înceapă a se reproduce. 

O nouă planetă avea să fie însămânţată și evoluţia putea 
începe. 

lar viața de pe planeta cea moartă - planeta care, cu mult 
timp în urmă, fusese distrusă de explozia stelei în jurul căreia 
gravitase - avea să continue. 

— Câte planete? murmură în cele din urmă Rob, fără măcar 
să-și dea seama că gândise cu glas tare. Câte planete crezi că 
le-au primit? 

Pentru o clipă Phil Howell rămase tăcut. Când în cele din urmă 
vorbi, uluirea din șoapta lui îi spuse lui Rob că și el își dădea 
seama de adevăr: 

— Nu sunt ei, spuse el. Ci noi. Noi suntem cei care au evoluat 
din cele dintâi seminţe. Privirea lui era aţintită asupra lui Rob. 
Rob, semnalul ăla nu l-au trimis niște extratereștri. Ci chiar noi. 


286 


e CAPITOLUL XXXII 


Miezul nopţii. 

Încă patru ore. 

Cum să procedeze? 

„Am s-o fac, își spuse ea. N-am să-l las pe Michael să moară. 
Nici aici, nici în altă parte.” 

Înăuntrul cutiei de plexiglas, Michael părea adormit, deși 
Katharine bănuia că numai se preface. Stephen Jameson se uita 
la fiul ei, ca și cum acesta n-ar fi avut decât o formă ușoară de 
gripă. 

— Cred că pacientului nostru îi merge foarte bine, având în 
vedere circumstanțele, spuse el pe un ton profesional ce trebuia 
să insufle încredere, pe care Katharine se gândi că l-a învățat la 
facultatea de medicină. 

„Pacient?! Cum de-l putea numi pe Michael pacient? Mai 
degrabă victimă!” 

Tare-ar mai fi avut chef să-i tragă un pumn în nas, tare-ar mai 
fi vrut să-l închidă pe el în cutia în care era captiv Michael și să-l 
facă să respire atmosfera mortală care, brusc, devenise singura 
în stare să-l mai ţină pe fiul ei în viață. 

De ce oare nu s-o căra acasă? Dacă avea să stea și el lângă 
Michael toată noaptea? In acest caz ce-avea să mai facă? 

Deși ea reușea încă să-și păstreze masca pe chip - o mască 
pe care și-o compusese cu băgare de seamă din îngrijorare 
pentru Michael, pe de o parte, iar, pe de alta, din apreciere 
pentru eforturile doctorului - mintea îi lucra cu repeziciune. 
Atunci însă auzi cuvintele pe care le aștepta. 

— Cred că poate-ar fi cazul să încerc să închid și eu ochii, îi 
spuse Jameson, trecând în revistă pentru ultima oară 
monitoarele care supravegheau parametrii vitali ai lui Michael. 
Totul pare a se fi stabilizat. Dacă apare vreo problemă, LuAnne 
știe cum să ia legătura cu mine. 

„LuAnne!” își repetă Katharine în tăcere. O singură privire în 
ochii ei cenușii și duri era grăitoare pentru Katharine: în ciuda 
uniformei de infirmieră, meseria de bază a femeii care se afla în 
anticamera de dincolo - probabil singura ei meserie - era cea de 


287 


paznic. Mascându-și cu grijă adevăratele sentimente, Katharine 
își dădu silinţa să pună în cuvintele ei proporţia justă de 
îngrijorare și de încredere: 

— Chiar credeţi că se va simţi foarte bine? 

— Are să fie foarte bine, o asigură Jameson. 

„De parcă aș fi copil!” Katharine izbuti să scoată un suspin pe 
care ea-l dorea a suna a ușurare. 

— Ei, sper să vă odihniţi și pentru mine, spuse ea. Pur și 
simplu nu cred c-am să închid un ochi în noaptea asta! 

„Dumnezeule! Nu cumva am sărit peste cal?” Totuși Jameson 
părea dispus să creadă doar ce-auzise. 

Or poate că el pur și simplu știa că ea nu putea face nimic 
pentru a-l scoate pe Michael din această cameră? Katharine 
respinse pe loc întrebarea, nefiind dispusă să vadă ce implicaţii 
ar fi rezultat de aici. 

La cincisprezece minute după plecarea lui Jameson, ea 
purcese în prima dintre ceea ce ea numea misiuni de 
recunoaștere. Având certitudinea că fiecare cuvânt rostit era 
ascultat, că fiecare mișcare era pândită, se strădui să-i spună lui 
Michael să nu-și facă griji și să încerce să doarmă. Nădăjduind 
ca vorbele ei să nu sune tot atât de găunos pentru urechile celui 
ce asculta precum îi sunau ei, își luă punguţa de Ziploc din 
valiză, părăsi camera lui Michael și-o întrebă pe „infirmieră” 
dacă pe acolo se afla vreo bucătărie. 

— Dacă nu-mi fac niște cafea, n-o să rezist la noapte, spuse 
ea, oftând. 

Uitându-se la ea cu severitate, LuAnne șovăi, apoi arătă spre 
capătul coridorului. 

— Dar nu e cafea, spuse ea. 

— Nu-i nimic. Neluând în seamă răceala femeii și strângând în 
mână săculeţul Ziploc ce conţinea cam un pumn de pliculeţe de 
cafea în ambalajul lor original, Katharine îi explică: Mi-am adus 
de-acasă. 

LuAnne nu mai adăugă nimic, așa încât Katharine se îndreptă 
spre bucătărie. Când trecu pe lângă ușa în spatele căreia se 
aflau laboratoarele proiectului Serinus, ea observă că placa de 
metal dispăruse și abia de putu să se abţină să nu încerce 
clanța, să vadă dacă era închisă. 

În bucătărie puse pe foc un vas cu apă, apoi spălă două cești, 
punând câte un pliculeţ în fiecare. După ce cafeaua se făcu, 


288 


scoase cele două pliculeţe, apoi duse ambele cești în 
anticamera unde se afla femeia-gardian. 

— V-am făcut și dumneavoastră una, anunță ea punând 
ambele cești pe pupitru și îmbărbătându-se pentru a nu 
reacţiona în niciun fel la căutătura plină de suspiciune pe care i- 
o aruncă cealaltă femeie. 

— Asta-i marca Chocolate Mocha, cealaltă French Vanilia 
Bean. 

— Dumneavoastră pe care-o preferaţi? întrebă infirmiera. 

— Păi eu cred că Vanilia. 

— Poate c-am s-o încerc pe asta. 

Luând cealaltă ceașcă, Katharine intră în camera lui Michael. 
Deși el părea că doarme, era aproape sigură că se preface. 
Recunoscătoare pentru acest pretext care-o scutea să facă o 
conversație care fără doar și poate ar fi sunat la fel fals pentru 
urechile oricui ar fi asistat la ea ca și pentru ale ei, stinse 
lumina. Incăperea se scufundă într-un întuneric aproape deplin, 
cu excepţia pâlpâirii monitoarelor ce afișau încă parametrii vitali 
ai lui Michael și compoziţia chimică a atmosferei din interiorul 
cutiei de plexiglas. 

„Chiar şi întunericul are ochi”, se gândi Katharine, amintindu- 
și de camerele de luat vederi de la poarta principală. Se puse pe 
așteptat, sperând că, la patru dimineaţa, întunericul și tăcerea 
din cameră vor amăgi vigilenţa supraveghetorilor ce vor fi 
destul de neatenți încât să-i îngăduie lui Katharine să facă 
ultima mișcare în jocul pe care-l plănuise. 

Mișcându-se aproape neobservată, ea scoase din buzunar 
telefonul celular și-i comută avertizorul de apel de pe „sonerie” 
pe „vibraţie silențioasă”. 

Patruzeci de minute mai târziu, conform scenariului pe care-l 
pusese la cale în vreme ce-și făcea valiza în urmă cu numai 
câteva ore, mai făcu încă un rând de cafele pentru ea și pentru 
infirmieră. Totuși de astă dată mai rămase la biroul din 
anticameră destul de mult încât să afle că numele de familie al 
lui LuAnne era Jensen, că nu avea pe nimeni, că locuia singură și 
că părea a nu fi interesată de niciunul dintre subiectele de 
conversaţie în care Katharine încercase s-o antreneze. 

Dar ea acceptase o a doua ceașcă de cafea, pe care o termină 
în mai puţin de zece minute. 

Același lucru se petrecu și cu a treia. 


289 


În niciuna din deplasările ei până la bucătărie, Katharine nu 
văzu și nu auzi pe nimeni altcineva. Și nici nu era vreun alt 
semn cum c-ar mai fi fost vreun alt gardian în afara lui LuAnne 
Jensen. 

Ceea ce însemna una din două: ori ei credeau că ea înghiţise 
balivernele lui Takeo Yoshihara, ori erau atât de convinși de 
infailibilitatea sistemului lor de securitate, încât pur și simplu nu- 
și mai făceau probleme. 

Când, în cele din urmă, Katharine văzu minutarul ceasului ei 
indicând cinci minute peste ora trei, își luă ceașca goală și mai 
ieși încă o dată în anticameră. 

LuAnne Jensen chiar îi surâse: 

— Tocmai eram pe punctul de a veni să te întreb dacă nu vrei 
să ţi-o pregătesc eu de astă dată. 

— Nicio problemă, îi răspunse Katharine luând ceașca goală 
de pe birou. Michael doarme încă buștean, iar eu m-am săturat 
să stau pe întuneric. Ce marcă vrei de data asta? 

— Încă o Chocolate Mocha, dacă se poate. 

— Numaidecât. 

Ducându-se pentru a patra oară în bucătărie, Katharine puse 
iar apă la fiert pentru două cești de cafea. De astădată, din 
săculețul Ziploc mai scoase încă un pliculeţ învelit în staniol. 

Acesta însă conţinea nu numai cafea, fiindcă înainte de a 
pleca de acasă, ea-l tăiase binișor și, lângă conţinutul original, 
adăugase și trei pastile de Halcion pe care doctorul i le 
prescrisese cu mai bine de un an în urmă. Asta se întâmplase în 
timpul uneia dintre perioadele grele ale lui Michael, când, din 
cauza grijii permanente, Katharine suferea de insomnie. Cu 
toate că nu recursese niciodată la acele pilule, le păstrase totuși 
ca pe o superstiție, ca și cum simpla lor prezență ar fi făcut 
inutilă folosirea lor. 

— Nu ţi se pare câteodată că noaptea parcă nu se mai 
sfârșește? o întrebă ea acum, în timp ce așeza una din cești pe 
biroul lui LuAnne Jensen. 

— Toate par a fi din ce în ce mai lungi, se declară aceasta de 
acord luând ceașca, suflând în ea pentru o clipă, apoi sorbind. 
Nici n-ai idee cât e de bine venită. 

— Servește-te cât poftești, replică Katharine. Am adus 
destulă. 


290 


Luându-și ceașca cu ea, Katharine se duse înapoi în camera 
lui Michael. 

În întuneric, se dezbrăcă de hainele pe care le purtase toată 
ziua și-și trase pe ea niște pantaloni și o cămașă pe care și le 
adusese de acasă. Își puse celularul într-unul dintre buzunarele 
din faţă de la pantaloni, de unde îi putea simți vibrația, dacă 
Rob încerca s-o sune. 

La ora trei și patruzeci crăpă ușa de la anticameră atât cât să 
poată trage cu ochiul spre birou. LuAnne Jensen era tot în 
scaunul ei, însă capul îi căzuse cu bărbia în piept și un sforăit 
ritmic îi ieșea din gura deschisă. 

Katharine închise încet ușa. 

La trei și patruzeci și cinci de minute simți celularul vibrându-i 
în buzunar. Scoţându-l afară, îl deschise și era cât pe-aici să 
pronunțe numele lui Rob, dar se răzgândi la timp. 

— Michael? întrebă ea. Te-ai trezit? 

Imediat vocea lui se auzi în difuzor: 

— Îhî. 

În același timp auzi glasul lui Rob în telefon: 

— Dacă nu spui nimic, noi o să venim să te luăm în 
cincisprezece minute. Dacă este vreo problemă, mai vorbește-i 
lui Michael. 

Katharine șovăi. Avea ea ceva în cap, dar nu știa dacă va 
merge. Dacă nu mergea... Dar la urma urmei, nu mai avea de 
ales. 

În tăcere apăsă butonul END de pe celular, îl închise și-l vâri la 
loc în buzunar. Apoi se duse la pat. În lumina slabă provenită de 
la monitor, abia dacă putea distinge chipul lui Michael. Dar el o 
privea fix, cu ochii larg deschiși, și ea nu mai avu niciun fel de 
îndoială că și el fusese la fel de treaz pe tot parcursul acestor 
lungi ore de noapte. 

Ea-și duse un deget la buze, după care scoase din valiză 
hainele pentru el și le vârî în ecluză. El începu imediat să se 
îmbrace pe sub cearșaf, străduindu-se să se miște cât mai puţin 
cu putinţă. Când isprăvi, ea-i făcu semn să-și tragă din nou 
cearșaful pe deasupra și să se prefacă a se culca din nou. După 
care ea ieși în anticameră. 

— Ești gata pentru...? începu ea, dar lăsă vorba neterminată. 
LuAnne? LuAnne, ce s-a-ntâmplat? 


Ducându-se în spatele biroului, o zgâlţăi pe infirmieră care 
alunecă din scaun pe jos. Indreptându-și spinarea, se uită 
speriată prin anticameră ca și cum n-ar fi știut ce să facă, apoi 
luă telefonul și apăsă butonul pentru „Pupitru-Hol” Cineva 
răspunse la jumătatea celui de-al doilea apel. 

— Jensen? se auzi o voce. 

— Aici e doctor Sundquist, spuse Katharine. Lui LuAnne i s-a 
întâmplat ceva. Tocmai ieșeam ca să mai fac niște cafele și-am 
crezut c-a adormit. Dar, când am încercat să o trezesc, a 
alunecat jos din scaun. 

— Oh, lisuse! făcu gardianul. Vin imediat. 

Katharine se repezi înapoi în camera lui Michael și din valiză 
mai scoase încă trei obiecte. 

Două dintre ele erau niște saci mari de plastic pentru colectat 
gunoiul. 

Celălalt era femurul fosilizat al unui antropoid a cărui speţă se 
stinsese de-acum câteva milioane de ani. 

Vârând sacii de colectat gunoi prin ecluză, Katharine riscă în 
cele din urmă să-i vorbească lui Michael cu glas tare. 

— Ține-le pe astea cu gura la conducte, spuse ea. Umple-le 
cât se poate de mult. Apoi, luând femurul cu ea se duse înapoi 
în anticameră și încă o dată apăsă butonul „Pupitru Hol” de pe 
telefon. Când nici la al doilea apel nu răspunse nimeni, ea puse 
receptorul jos, părăsi anticamera și se duse să se așeze cu 
spatele lipit de zid, lângă ușa ascensorului. 

Pe când număra în gând secundele, se ruga ca 
supraveghetorul camerei de luat vederi de pe coridor să fie una 
și aceeași persoană cu cel pe care-l aștepta să iasă din lift peste 
încă cinci secunde. 

Drept răspuns parţial la rugăciunile ei, ușile se deschiseră 
exact după cinci secunde și gardianul ieși din lift. 

În momentul când secundarul ceasului lui Katharine mai 
cronometra încă o secundă, ea ridică deasupra capului femurul, 
apoi îl repezi cu toată puterea în moalele capului gardianului. 

Icnind, el căzu în genunchi. 

Katharine îl mai izbi încă o dată cu osul fosilizat. 

Gardianul se prăbuși pe podea cu fața în jos și rămase 
nemișcat. 

Înșfăcându-l de ambele mâini, îl duse târâș pe culoar până-n 
anticameră. Închizând ușa, îi legă mâinile la spate cu ajutorul 


292 


cablului de la telefon, apoi îi scoase portofelul din buzunarul de 
la spate. 

În cazul în care cartela de acces pe care-o subtilizase de la 
Jameson nu mai era bună de nimic, cea a gardianului avea să-i 
folosească. 

Ridicându-se-n picioare, își mai privi încă o dată ceasul. 

Trecuseră șapte minute. 

Ducându-se înapoi în camera lui Michael, aprinse, în cele din 
urmă, lumina. Înăuntrul cutiei de plexiglas unul dintre sacii de 
colectat gunoi era umflat, iar Michael îl strângea la gură cu 
șnurul. 

— Nu le lega, spuse ea. Haide, grăbește-te și umple-l și pe 
celălalt și... 

Cuvintele îi îngheţară pe buze când pentru prima dată își 
dădu seama că nu văzuse balamale la niciunul dintre colţurile 
cutiei de plexiglas: 

— Dumnezeule! șopti ea, uitându-se cu groază la Michael. 
Cum o să te scot de acolo? 

Ținând cel de-al doilea sac de plastic la gura conductei, 
Michael arătă cu capul spre colţul incintei: 

— Acolo. E un buton. 

Katharine căută în colţul cu pricina, în prima clipă nu văzu 
nimic, apoi desluși un butonaș minuscul îngropat în perete. 
Când îl apăsă, păru că nu se întâmplă nimic, dar ea-l văzu pe 
Michael făcând un gest spre tavan. 

Un mic panou culisase într-o parte, exact deasupra centrului 
cutiei de plexiglas. Pe acolo cobora o tijă din oțel inoxidabil, 
groasă de vreo douăzeci și cinci de milimetri. Un guseu de pe 
tijă intră într-o fantă de pe faţa de sus a cutiei. Ea auzi un clic în 
momentul când ceva se cuplă pe poziţie. 

O clipă mai târziu cutia începu să se ridice de pe podea. 
Imediat gazele toxice care umpluseră cubul se răspândiră în 
încăpere. Katharine, deja tușind din cauza lor, o luă spre ușa 
anticamerei. 

— la unul dintre saci, îl auzi pe Michael în momentul când 
cutia eliberase patul. Înșfăcând șnurul sacului pe care el îl 
împinsese în direcția ei, Katharine se năpusti în anticameră, 
trântind ușa în urma ei. 

Trecuseră nouă minute. 


293 


Mai așteptă încă un minut și tocmai era gata să se ducă 
înăuntru, când ușa se deschise brusc și Michael ieși, ducând cu 
el cel de-al doilea sac. 

— Vino după mine, îi zise Katharine. 

Deschizând larg ușa, traversă culoarul în fugă până la 
ascensor, ţinând deja cartela de acces în mână. Lipind-o de 
panou ea spuse în gând o rugăciune. 

Becul de pe panoul cenușiu se schimbă din roșu în verde, dar 
nu se întâmplă nimic. 

Ușile rămâneau închise. 

Apoi înțelese: liftul urcase la etajul superior. 

Cele cincisprezece secunde ce-i trebuiau liftului pentru a 
ajunge înapoi la subsol părură să dureze o veșnicie, dar, în cele 
din urmă, ușile culisară într-o parte. 

Katharine mai că nu-l îmbrânci pe Michael înăuntru, intră și ea 
și apăsă apoi butonul SUS. Apoi, în timp ce ușile se închideau, 
văzu pe cineva ieșind pe una dintre ușile de pe culoar. 

Ușa camerei unde se lucra la proiectul Serinus! 

Omul se holba la ea surprins și se repezi înainte, dar ușile 
ascensorului se închiseră mai înainte ca el să ajungă acolo. 

Ascensorul era la jumătatea drumului când Katharine auzi un 
fel de sunet slab, de sonerie. O alarmă. 

Când ascensorul ajunse sus, iar ușile culisante se deschiseră, 
zgomotul alarmei aproape o asurzi. Katharine își privi din nou 
ceasul. 

Mai erau cinci minute. 

— Haidem, îi spuse ea lui Michael. 

O luă la fugă spre ușile duble de la capătul celălalt, cu cei doi 
saci de gunoi umflaţi bălăbănindu-se în urma ei. Michael, 
oprindu-se numai cât să respire adânc din al doilea sac, alerga 
după ea, prinzând-o din urmă tocmai când ajungea la ușile de la 
holul. 

Le deschise. 

Aici alarma suna parcă și mai tare, dar holul era încă pustiu. 

— Să ieșim! spuse ea. 

O rupseră la fugă spre ușa de la intrarea principală și câteva 
secunde mai târziu erau afară, în noapte. Pentru o clipă, 
constatând că nu-i urmărea nimeni, Katharine îndrăzni să spere 
că la urma urmei ar putea să scape. Apoi întunericul fu sfâșiat 
de un fascicul orbitor de lumină albă. 


294 


Ca două insecte prinse într-un ac, Katharine și Michael se 
feriră din calea razelor. 

Peste zgomotul alarmei, Katharine distinse un alt sunet. 

Familiarul zgomot al unui elicopter! 

Protejându-și ochii de razele orbitoare, se uită în sus. Pe cât 
de brusc apăruse fasciculul, pe atât de repede dispăruse, şi- 
atunci îl văzu. 

Elicopterul cobora la nici douăzeci de metri mai încolo. 

Încremeni de groază, gândind: „Takeo Yoshihara!” 

Apoi, pe când luminile de pe domeniu începură să se aprindă, 
ea zări un chip cunoscut în cabina elicopterului. 

Chipul lui... Rob Silver. 

Înșfăcându-l pe Michael cu o mână și ţinând sacul de gunoi cu 
cealaltă, Katharine se îndreptă împleticindu-se spre elicopterul 
care-i aștepta și-l împinse pe Michael înăuntru. 

În timp ce mâinile puternice ale lui Rob o apucau de 
încheieturi și o trăgeau în cabină, auzi motorul elicopterului 
urlând. 

Chiar înainte de a se urca bine în aparat, acesta cabră, se 
înclină pe o parte și începu cursa în noapte. 

e 

De pe /anai-ul său din afara dormitorului, Takeo Yoshihara 
privi elicopterul dispărând în noapte, apoi vorbi în telefonul pe 
care-l luase în clipa când alarmele îl deșteptaseră din somn. 

— Urmăriţi-i pe radar, porunci el. Aflaţi încotro se duc. li vom 
aduce înapoi. Înţelegi? Și pe mamă, și pe fiu. Înainte de a 
închide, mai adăugă: Și când mergem, aș vrea să avem cu noi și 
un gardian special. Unul dintr-aceia care au fost antrenați ca 
lunetiști. 


e CAPITOLUL XXXIII 


Căștile pe care Rob i le puse lui Katharine pe urechi îndată 
după ce-o trase în cabina elicopterului atenuară urletul 
motorului suficient de mult, încât ea să-și dea seama că Rob 
încerca să-i spună ceva, dar cuvintele îi erau înecate în 
zgomotul infernal venit de deasupra capului. Când, în cele din 
urmă, ea-și redobândi curajul de a deschide gura după o serie 
ameţitoare de picaje și viraje ale elicopterului pe care pilotul le 
făcea pentru a se îndepărta de domeniu, Katharine trebui să 
tipe în gura mare, cu toate că microfonul căștii se găsea la doar 
câţiva milimetri de buzele ei. 

— Cât durează până ajungem în Insula Mare? 

Rob dădu să răspundă, după care amuţi când pilotul smuci de 
manșă, iar elicopterul pivotă violent spre stânga, pentru a evita 
piscul unui munte. Plonjă drept în jos, apoi se stabiliză și începu 
să urce, ajungând în cele din urmă dincolo de vârful munţilor, 
după care o apucă întins către apus. 

— Vreo patruzeci de minute, spuse Rob în cele din urmă. 

Patruzeci de minute! Dar, își aminti ea, Rob îi spusese înainte 
că Michael nu va trebui să respire decât vreo zece sau 
cincisprezece minute. Și cu toate că unul dintre cei doi saci era 
încă plin - ea însăși avea grijă să-l ţină strâns la gură ca să fie 
sigură că nimic din conţinutul lui nu avea să se piardă până 
când Michael urma să aibă nevoie de el - sacul pe care-l cărase 
Michael de la pavilionul de cercetare era deja pe jumătate gol. 
Dar mai înainte ca ea să vorbească, Michael zise: 

— O să încerc să respir aer normal! ţipă el în microfon. Poate 
așa reușesc să mai economisesc ce-i în sac. 

Katharine încuviinţă viguros din cap, apoi ţipă din nou în 
microfon: 

— Vezi numai să ai grijă să nu-l risipești încercând să 
vorbești! 

Michael îi făcu semnul clasic cu degetul mare ridicat în sus și 
pumnul strâns - totul e în regulă. Apoi, sub ochii ei, el expiră 
ultima gură de gaz din sac și trase în piept prima gură de aer 
normal din cabină. 


296 


Pentru o clipă, dar numai pentru o clipă, Katharine simţi cum i 
se naște speranţa. Apoi Michael fu lovit de o criză de tuse, iar 
Katharine putu să vadă durerea pe chipul lui. Își vâri din nou 
faţa în gura sacului, mai inspiră ceva din gazul conţinut și tusea 
se domoli. 

Sacul însă se mai subţie. Când Katharine își privi ceasul, 
constată că nu trecuseră decât vreo trei minute de când 
părăsiseră domeniul. În acest ritm ambii saci aveau să fie 
consumati chiar înainte de a ajunge la jumătatea drumului până 
la Insula Mare. 

— Ce ne facem? întrebă ea, încercând să-și ţină în frâu 
neliniștea ce începuse s-o cuprindă. Michael nu putea muri 
acum! Nu se putea! Ei trebuiau să-l salveze, nu să-l omoare! 

— Nu-ţi face griji, strigă Rob peste zgomotul motorului. Până 
când le termină el, totul are să se rezolve. 

Katharine privi afară în noapte prin pereţii de plexiglas ai 
cabinei. Drumul pe care-l urmau era paralel cu coasta muntelui, 
iar pilotul ţinea aparatul la joasă altitudine, urmărind de aproape 
denivelările reliefului. Pădurile tropicale din jurul domeniului 
cedaseră deja locul pășunilor bogate aflate mai sus de Makawao 
și Pukalani, și exact înaintea lor și spre stânga Katharine putea 
zări câteva lumini care bănuia că se află undeva, în Kula. 
Înșirate în depărtare, de-a lungul litoralului golfului Maalaea, ca 
un lanţ scânteietor de diamante erau luminile orașului Kihei și 
Wailea. 

Și mai departe, către sud, se afla o vastă întindere de 
întuneric întreruptă doar de ciorchinii de luminiţe slabe de la 
apartamentele de pe riviera Makena și de la Maui Prince Hotel, 
apoi câteva scânteieri risipite ici și colo trădau prezenţa celor 
zece-douăsprezece case de pe plajă, după care litoralul se 
termina abrupt acolo unde începea covorul de lavă. Dedesubtul 
elicopterului peisajul se schimba din nou, locul pășunilor bogate 
de munte fiind luat acum de terenurile fermelor agricole ce 
dominau versantul de miazăzi al masivului Haleakala. Chiar și la 
lumina stelelor ea putea desluși tufișurile dese de cactus cu 
pere ţepoase și arborii kiawe cu formele lor ciudate, ce alcătuiau 
majoritatea vegetației altminteri rară ce creștea prin partea 
locului. 

Se uită repede la Michael; primul din cei doi saci era aproape 
golit, dar, pe măsură ce începea să-și revină după acea risipă de 


297 


energie din timpul evadării, ritmul respirației lui, ca și al ei, 
începea să revină la normal, iar gazul care mai rămăsese în sac 
ținuse cu mult mai mult decât și-ar fi imaginat. Dar chiar și așa, 
sacul era dezumflat cu mult înainte de a traversa linia țărmului 
și a survola canalul larg ce separă Maui de Insula Mare. 

După ce Michael termină primul sac și începu să tragă prima 
gură din cel de-al doilea, Katherine realiză că, în loc s-o ia spre 
sud-est, spre Insula Mare, elicopterul își continua drumul spre 
sud-vest. În întuneric putea distinge silueta unei insule mai mici 
decupate clar pe cerul nopţii. Dar între Maui și Insula Mare nu 
erau niciun fel de insulițe! O privire rapidă spre busolă îi 
confirmă temerile și o nouă bănuială își găsi sălaș în sufletul ei, 
pe când căuta un motiv plauzibil al deplasării lor în direcţia 
greșită. 

Și de ce-o asigurase Rob că Michael nu va trebui să respire 
decât cel mult cincisprezece minute? 

Apoi, în vreme ce elicopterul menținea un cap compas 
constant la nouăzeci de grade faţă de singurul loc unde Michael 
mai avea o șansă de supravieţuire, alta decât cea din 
laboratorul lui Takeo Yoshihara, începu să întrezărească 
adevărul. 

Rob continua să lucreze pentru Takeo Yoshihara! 

Nu numai că lucra încă pentru el, dar o ademenise pe ea -și 
pe Michael - drept în cursă. 

Disperată, se uită înnebunită de jur împrejur, încercând să 
decidă ce era de făcut. Să încerce să preia ea însăși controlul 
elicopterului? Renunţă la idee exact în clipa când îi venise - 
poate doar în filme se întâmplă ca un ageamiu care până atunci 
nu mai pusese piciorul într-un elicopter să pună direct mâna pe 
manșă, dar în realitate acest lucru era pur și simplu imposibil. 

— De ce nu zburăm spre Insula Mare? întrebă ea, strigând în 
gura mare, pentru a acoperi zgomotul infernal al motorului. 

Rob își făcu palma pâlnie la ureche, arătându-i că n-o aude. 
Dar nu se poate să n-o fi auzit! Cum putea el să pretindă una ca 
asta? Deja furioasă la culme, arăta cu degetul spre busolă, apoi 
spre insula din faţă. 

— Asta nu-i Insula Mare, fir-ai tu să fii de mincinos! Ce vrei, să 
ne omori, nu-i așa? Nu-i așa că vrei să ne omori? Pe când Rob 
făcea ochii mari în faţa furiei ei dezlănțuite, ea-i strigă din nou: 
De ce? De ce faci asta? 


298 


Deodată totul era limpede: desigur că ea reușise să evadeze - 
exact asta și urmăriseră ei! Totul fusese perfect pus la punct: 
omul din laborator care apăruse pe hol cu câteva secunde prea 
târziu pentru a o împiedica să folosească ascensorul. 

Alarmele care începuseră să sune cu câteva clipe prea târziu 
pentru ca gardienii s-o mai poată împiedica să urce în elicopter. 

Chiar și sosirea elicopterului însuși, cu proiectorul lui care-o 
orbise, zăpăcind-o, speriind-o într-un asemenea hal, că-l 
îmbrâncise înăuntru pe Michael fără să mai facă niciun 
comentariu. 

O idioată! Fusese o mare idioată! Copleșită de furie și de 
frustrare, Katharine se repezi spre Rob, vrând să-l pocnească și 
mai abitir decât îl pocnise cu o jumătate de ora în urmă pe 
gardian cu osul fosilizat. Voia să-l lovească, să-l strângă de 
beregată, să-l azvârle pe ușa elicopterului. 

— Du-te naibii! strigă ea. Fir-ai al dracului să fii! Fir-ai al 
dracului! Du-te la dracu'! 

Rob își ridică instinctiv brațele pentru a se apăra, apoi 
degetele lui îi încleștară încheieturile mâinilor, imobilizându-i-le: 

— Katharine, despre ce tot vorbești tu acolo? o întrebă el. Ce 
s-a-ntâmplat? 

— Ce s-a-ntâmplat? strigă ea în gura mare. Pentru Dumnezeu, 
Rob! Da' cât de dobitoacă mă crezi, hai? Ce, crezi tu că nu mi- 
am dat seama de ce mi-ai zis că Michael nu trebuie să respire 
decât - cât era? De la zece la cincisprezece minute, parcă, nu? 

— Kath... 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama de-atunci, nu? Ar fi trebuit pe 
loc să-mi dau seama că nu se poate ajunge la Insula Mare într- 
un timp atât de scurt. Dar eu credeam că tu aveai un plan! Am 
avut încredere în tine, fir-ai tu să fii! Am avut încredere în tine! 

— Oprește-te! strigă Rob atât de tare, încât s-ar fi auzit peste 
zgomotul motorului și fără cască. Vrei să-mi zici și mie ce naiba 
crezi tu că se-ntâmplă? 

— Ce cred?! urlă Katharine. Nu cred - știu! arătă cu capul spre 
priveliștea ce se întindea dincolo de carlingă. Tocmai 
traversaseră linia țărmului și elicopterul gonea acum pe 
deasupra apei drept spre insulița pe care o văzuse ea: Aia de 
acolo nu e Insula Mare, Rob. Ce e? Yoshihara are cumva și acolo 
vreun laborator? Sau poate ai să ne azvârli pe amândoi în 
ocean? 


299 


Michael, cu tenul pământiu în faţa izbucnirii de furie a mamei 
sale, slăbi strânsoarea pe gâtul sacului de plastic și cabina 
începu să se umple cu gaz înecăcios. 

Pe loc una din mâinile lui Rob eliberă brațul lui Katharine și 
înșfăcă sacul. 

— Atenţie cu ăla! zbieră el. O să mai ai nevoie de el încă vreo 
cinci minute. Nu-l irosi de pomană. 

In vreme ce Michael, ezitând, îi lua sacul pe jumătate gol din 
mână, Rob se răsuci iar spre Katharine. 

— Din cauza vântului! strigă el. Nu ne putem duce direct în 
Insula Mare - Michael n-ar rezista. Vântul duce gazele de la 
erupție spre vest, așa încât o să întâlnim cea mai mare 
concentraţie a lor chiar în partea cealaltă a lui Koho'olawe. Pe 
urmă, o să ne putem întoarce iar către est, în direcţia gazelor. 
Pentru noi, ceilalţi, o să fie cam greu, dar Michael are să poată 
respira în voie. Este mai lung, ce-i drept, dar în felul ăsta cel 
puţin are o șansă. 

Ochii lui Katharine îi sfredeleau pe-ai lui, încercând să 
citească în ei adevărul. 

Și ce citi acolo se numea dragoste. 

Dragoste și durere pricinuită de neîncrederea ei. 

Apoi, ca și cum ceea ce deslușea în ochii lui nu-i era de ajuns 
pentru a o convinge, simţi o modificare a altitudinii elicopterului 
și auzi vocea pilotului în cască. 

— Să deschidă cineva o fereastră. Să vedem dacă puștiul 
poate să respire. 

Mâinile lui Rob îi dădură drumul lui Katharine, apoi el se răsuci 
și crăpă fereastra. In locul aerului proaspăt, de mare, aerul care 
umplea acum cabina avea o concentraţie atât de mare de gaze 
vulcanice, încât imediat începură s-o usture ochii. 

— Asta-i! ţipă vesel pilotul. Ei, ce zici de vog-ul ăsta? 

În momentul când elicopterul își termină giraţia, Katharine 
căută din priviri uriașa masă de relief care-ar fi trebuit să fie 
Insula Mare și să se afle undeva, înainte, dar Rob, citindu-i 
gândurile, scutură din cap: 

— Pe păcla asta n-ai să reușești s-o vezi, dar mai așteaptă 
zece sau cincisprezece minute. Acolo e, crede-mă! Apoi i se 
adresă fiului ei: Ei, Michael, ce zici, poţi să-l respiri sau am greșit 
adresa? 


Katharine se răsuci ca să-l privească pe Michael. Încă o dată, 
cum mai făcuse și imediat după decolarea elicopterului, el își 
goli plămânii de gazele din sac și inspiră aerul din cabină. Tuși o 
singură dată, șovăi, apoi încercă din nou. După o lungă pauză, 
pe când Katharine aștepta cu sufletul la gură, el întinse mâna cu 
pumnul strâns și degetul cel mare ridicat în sus. 

— Nu e cine știe ce, spuse el. Dar nu mă simt la fel de rău 
cum m-am simțit ieri la școală. 

— Atunci ţine sacu' la îndemână, dar folosește-l numai dacă 
n-ai încotro, îi spuse Rob. Apoi îi zâmbi lui Katharine: lar ţie, îţi 
iert suspiciunile, spuse, trăgând-o lângă el. 

e 

O jumătate de oră mai târziu, cu ambele ferestre larg 
deschise, elicopterul survola coasta Kalapana în sud-vestul lui 
Hilo. Întregul versant era perforat de crăpături fosforescente, iar 
Michael privea cu gura căscată șuvoaiele ce se scurgeau pe 
coasta vulcanului ca niște șerpi uriași de foc care se mișcau 
alene. 

Scăldate în lumina argintie a lunii, putea zări cum sunt lovite 
coastele stâncoase ale țărmului de valurile oceanul agitat - un 
ocean înfuriat de încercarea muntelui de a-i invada imperiul cu 
degetele lui curioase de rocă topită. Pacificul ducea un asalt 
neîntrerupt, stârnind vaste cantităţi de apă împotriva pietrei și 
făcând să ţâșnească spuma în înaltul cerului ca niște cartușe 
goale azvârlite de mitraliere. 

Ici și colo, de-a lungul acelei linii a frontului, enorme evantaie 
de abur se înfoiau în locurile unde oceanul înăbușea focul 
muntelui și, din spatele liniilor, pe povârnișurile vulcanului se 
ridicau nori de fum. 

Elicopterul traversă litoralul și începu să urmărească linia 
versantului. Dedesubt, cea mai mare parte a terenului era lavă 
stearpă fără nici măcar un deget de pământ deasupra, cu toate 
că ici-colo prinseseră rădăcină vreo câţiva tufani răzleți. 
Aproape pretutindeni unde-și arunca privirea, Michael putea 
vedea fuioare de abur sau fum care ieșeau tocmai din 
străfundurile muntelui. Aerul era plin de damful puturos al 
sulfului. 

EI îl trase adânc în plămâni, simțind căldura ce i se răspândea 
prin trup în momentul când inspiră izul acela pestilenţial. 

— Unde mergem? strigă el. 


301 


— Pilotul zice că e o zonă mai degajată unde poate să 
aterizeze, îi spuse Rob. Ideea e să te ducem cât mai aproape 
posibil de aceste răsuflători. 

In depărtare și la vreo șaizeci de metri deasupra lor, flăcările 
se ridicau din craterul ca un far. În timp ce pilotul ridica 
elicopterul la o altitudine mai mare, deasupra căldării, văzură 
pentru prima dată demonicul ei interior. Lava clocotea cu furia 
iadului, vâlvătăile izbucneau pe întreaga ei suprafaţă, fântâni 
malefice de rocă topită ţâșneau la mare înălţime, unele dintre 
ele pulverizându-se pentru a reveni în furnalul mistuitor, altele 
irupând în jerbe scânteietoare de cenușă incendiată care plutea 
dusă de vânt înainte de a se răci și a-și pierde strălucirea. 

Căldura se ridica în valuri, iar deasupra acelui hău de iad 
căscat în care privea Michael, aerul însuși pâlpâia și dansa. 
Flăcările dobândeau un fel de calitate hipnotică care-i învăluia 
mintea lui Michael până când el începu să privească spectacolul, 
fascinat, fără să clipească. 

Numai când elicopterul începu să coboare spre pământ, iar 
buza căldării ascunse încă o dată focul vederii lui, Michael 
înțelese în sfârșit unde mergeau. Un minut mai târziu, 
elicopterul se așeză în ceea ce lui îi păruse a fi un fel de oază în 
acest deșert de foc și lavă. Cumva prin meandrele capricioase 
ale revărsării sale, lava lăsase neatinsă o poiană în care se 
înălța un pâlc sărăcăcios de arbori kiawe. Pe sol, ca printr-o 
minune, mai supravieţuia un covor subţire de iarbă. 

Aproape în mijlocul luminișului era o vatră, alcătuită din niște 
pietre așezate în cerc, foarte asemănătoare celei din râpa unde 
Katharine descoperise scheletul. 

Dincolo de vatră se aflau ruinele unei colibe, cu pereţii 
construiți tot din lavă și cu acoperișul căzut demult. 

Elicopterul ateriză și pilotul opri motorul. Când zgomotul 
acestuia se stinse și palele lungi ale elicei încetară să se mai 
învârtească, o liniște stranie se pogori peste cei patru oameni 
dinăuntru. 

— Ce loc e ăsta? întrebă Michael în cele din urmă. 

— Pe vremuri era un fel de tabără, explică pilotul. Asta-i tot 
ce-a mai rămas din ea. E cam singurul colţ care-a mai rămas 
unde se poate ateriza în siguranţă. Oriunde în altă parte, nu 
prea știi ce-i sub tălpi. 


302 


Simţindu-se ciudat de dezorientată de acea pace bruscă, 
Katharine se uită nesigură la Michael, de parcă respiraţia lui ar fi 
avut vreo legătură cu puterea motorului elicopterului. 

— Ei bine? întrebă ea. 

Împingând ușa, Michael ieși din cabină și sări pe sol, apoi se 
întoarse și-i zâmbi mamei sale. 

— Pot să respir! strigă el. Ține! Pot să respir! 

Totuși, zâmbetul lui se topi aproape la fel de repede precum 
apăruse. Se uită de jur împrejur la peisajul dezolant, observând 
fiecare detaliu care se putea vedea în întunecimea dantelată de 
limbile roșii de foc și de vălătucii de fum și gaze. 

— Și-așa are să fie de-acum înainte? întrebă el cu vocea 
tremurându-i, în ciuda efortului de a și-o controla. Aici va trebui 
să trăiesc pentru tot restul vieții? 

Ochii lui Katharine îi întâlniră pe ai lui Michael și ea simţi cum 
se pogoară asupra ei o groază cumplită. 

Nu-i putea da niciun răspuns. 


e CAPITOLUL XXXIV 


Katharine și Rob ședeau unul lângă altul, foarte apropiați, la 
câţiva metri de un mic foc de tabără pe care-l aprinsese pilotul 
elicopterului. Acesta stătea pe vine, de partea cealaltă a focului 
pe care-l ațâța cu un băț. Era un lungan slab și deșirat pe nume 
Arnold Berman - „dar toată lumea îmi zice Puna” - care, după 
Katharine, trebuia să fi avut până-n douăzeci și cinci de ani. 

Vântul își schimbase direcţia, risipind temporar gazele de 
deasupra oazei, iar Michael, care începea deja să simtă dureri 
de piept, plecase în căutarea unei fumarole unde aburii și gazele 
răbufnind din adâncul pământului aveau să-i aline durerea din 
plămâni și să-i redea vlaga pe care oxigenul nu mai era în stare 
să i-o ofere. Katharine, îngrozită să-l piardă din ochi chiar și 
numai pentru o clipă, vru să-l însoţească, dar Rob o opri. 

— Lasă-l în pace, Kath, îi spusese el. Orice i se întâmplă - mă 
rog, oricum vor evolua lucrurile până la urmă - n-are încotro și-o 
să trebuiască să se descurce cum poate. La fel și noi. 

Epuizată atât psihic, cât și fizic, Katharine se așezase cam 
fără chef la loc, dar zece minute mai târziu regretă că făcuse 
asta, pentru că, în vreme ce primii lauri ai victoriei de a-l fi 
smuls pe Michael de pe domeniul lui Takeo Yoshihara începură 
să se ofilească, întreaga situaţie în care se afla fiul ei i se 
înfăţișă în toată oroarea. Acel peisaj straniu părea a se strânge 
în jurul ei, cu marginile luminate ciudat de limbile de flăcări ce 
se ridicau din vatră, în vreme ce totul avea aici o sclipire 
ciudată, care pulsa macabru, de la șuvoaiele de lavă. Când Puna 
făcuse micul foc de tabără, ea se simţise mai atrasă de acesta, 
nu atât pentru căldură, cât pentru familiaritatea lui și, în vreme 
ce micuțul foc de vatra părea a ţine la distanţă demonii ce-i 
înconjurau, se uită la cel care-i adusese aici prin aer, și pentru 
prima oară îl studie mai cu luare-aminte. 

Părul lui de un blond-închis era lung, și purta o ţinută tipică 
pentru Maui: pantaloni scurți, tricou și sandale. Arăta mai mult a 
unul care pierdea vremea pe plajă decât a pilot de elicopter. 

— AȘ putea oare vreodată să-ţi mulțumesc destul pentru ce-ai 
făcut în noaptea asta? 


304 


Puna ridică din umeri: 

— Ken Richter a fost cel mai bun prieten al meu. Am venit în 
Maui împreună. Dacă tot ce zice Rob e adevărat, tare-aș fi vrut 
să am o bombă pe care s-o arunc pe proprietatea nemernicului 
ăluia după ce v-am luat pe voi. 

— E adevărat, oftă Katharine pe când Rob îi cuprindea umerii 
protector. E-adevărat totul. Se lipi de Rob și-i privi chipul: Ce-o 
să facem? 

— Pentru moment, tot ce putem face e să așteptăm, îi spuse 
Rob. Dar, după câte simt eu, de cum se va lumina de ziuă, o să 
ne trezim cu musafiri. 

Katharine se cutremură: 

— Yoshihara o să vină după noi, nu-i așa? 

— Probabil, spuse Rob. Insă, dacă el crede c-aici o să fim 
singuri, ei bine, atunci o să afle că se înșală. 

Işi încordă un pic braţul pe care-l petrecuse peste umerii ei și- 
și ridică ochii pentru a scruta cerul. Și era chiar acolo unde Phil 
Howell îi spusese că avea s-o găsească. Scânteind pe bolta 
întunecată a unui cer de pe care focurile ce-ardeau în jurul lor 
alungaseră aproape toate stelele, o singură lumină strălucea 
undeva, departe, deasupra lor. 

O lumină care avea să strălucească tot mai tare în fiecare 
dintre nopţile următoare, pentru ca apoi - peste o săptămână 
sau poate o lună - să dispară. 

Să dispară pentru totdeauna. 

Nova. 

— Priveşte, spuse el blând, îndreptând privirea lui Katharine 
spre steaua ce strălucea tot mai puternic. De-acolo a plecat 
totul. 

Apoi, alegându-și cu mare băgare de seamă cuvintele, Rob 
începu să-i explice lui Katharine ce descoperiseră el și cu Phil 
Howell în acea noapte. 

e 

Cea dintâi geană de lumină tocmai alunga bezna dinspre 
miazăzi, când un zgomot se insinuă în visul lui Katharine. 

Se afla din nou în laboratorul Serinus de pe domeniul lui 
Takeo Yoshihara, însă, în loc de șobolani, hamsteri, maimute și 
cimpanzei, în fiecare dintre cuști era câte un băiețel. 

Șirurile de cutii de plexiglas păreau nesfârșite, și fiecare 
interval dintre rândurile de cuști se deschidea într-un altul, 


305 


alcătuind un labirint care continua la infinit. Katharine se văzu 
alergând prin el, căutându-l pe Michael, numai că erau prea 
multe cutii, prea mulţi copii, și toţi își întindeau mânuţele spre 
ea, implorând-o să-i ajute. 

In cele din urmă, se opri și deschise una dintre cuști, dar în 
momentul în care făcu acest lucru, copilul dinăuntru începu să 
tușească și să se înece și, când ea-l luă pe mititel în braţe - un 
băiat care era aidoma lui Michael la vârsta de șase ani - tusea 
lui deveni convulsivă. 

lar copilul muri în braţele ei. 

Incepu s-alerge din nou, însă acum o urmărea ceva, care se 
apropia din ce în ce, zgomotul înfricoșător al acestuia sporind în 
intensitate. 

Wup! wup! wup!... 

Încercă să alerge mai repede, dar culoarele se lungeau și se 
tot lungeau înaintea ei și la fiecare răscruce erau tot mai multe 
cele din care trebuia să aleagă. Insă, indiferent în ce direcţie 
apuca, de câte ori se ferea de un coridor pentru a intra într-altul, 
urmăritorul era tot mai aproape. 

Wup! wup! wup!... 

Strigă numele lui Michael, rugându-se ca el să-i răspundă, ca 
ea să-l poată găsi înainte ca... 

— Katharine! 

Se deștepta brusc, visul destrămându-se în jurul ei și, cu o 
tresărire, își aduse aminte unde se afla. Evadase de pe 
domeniu, iar Michael era cu ea și cu Rob, și erau în siguranţă. 

WUP! WUP! WUP! 

Zgomotul persista, iar acum, că se trezise de tot, știa exact ce 
anume era. 

Se ridică în picioare, neluând în seamă amorţeala care-i 
cuprinse trupul în timp ce moţăise pe umărul lui Rob lângă focul 
de care avea grijă Puna. 

— Unde e? întrebă ea, căutând pe cerul tot mai strălucitor 
sursa zgomotului. 

Apoi îl zări. Zburând la înălțime și venind dinspre insula Maui, 
ea recunoscu pe loc elicopterul lui Takeo Yoshihara. 

— Michael, șopti ea, agăţându-se de braţul lui Rob cu ochii 
lipiţi de aparatul de zbor. Unde-i Michael? 

— Nu s-a întors încă, îi spuse Rob. Să mergem după el. 


— Acolo! spuse Takeo Yoshihara indicând spre coasta 
vulcanului Kilauea unde elicopterul lui Arnold Berman se putea 
zări clar într-o mică insulă de verdeață. 

— Să aterizez? întrebă pilotul. 

— Nu până nu-l găsim pe băiat! 

Cu un zâmbet satisfăcut pe buze, Takeo Yoshihara cercetă 
priveliștea ce se întindea dedesubtul său. Deși strălucirea lavei 
ce se scurgea prin craterele fisurate și crăpate dispărea în 
lumina zorilor, flăcările ce dansau deasupra lacurilor de magmă 
și a căldărilor erau încă vizibile, ca și evantaiele de fum și aburi 
care ieșeau din crăpăturile ce înconjurau marea fisură - punctul 
în care o imensă parte din insula Hawaii avea în cele din urmă 
să alunece în mare, dând naștere unui val înalt de trei sute de 
metri. N-avea să se întâmple în această dimineaţă sau mâine, 
sau anul acesta, sau în următorul. Într-adevăr, poate că nici în 
cursul vieţii lui Takeo Yoshihara sau multe generații de-acum 
înainte. Ce păcat! Un fenomen natural de o asemenea 
grandoare și devastarea pe care-ar produce-o era, într-adevăr, 
ceva ce i-ar fi plăcut să vadă. In această dimineaţă totuși erau 
de făcut lucruri mult mai importante decât contemplarea 
peisajului de dedesubt. 

Orarul, cum sperase, de fapt, fusese respectat. 

Decolaseră din Maui pe întuneric, dar până aveau să-l 
găsească pe băiat - și aveau să-l găsească - se lumina binișor 
de zi. 

Suficientă lumină pentru a-l urmări și captura. 

Sau pentru a-l omori. 

Dar destul de devreme pentru ca martorii să fie puţini. Numai 
mama, nenorocita de Katharine Sundquist, și pilotul, dintre care 
niciunul nu va supraviețui. 

— Zboară mai jos, porunci el. Ar trebui să putem vedea... 

Cuvintele i se curmară în clipa când ochii lui detectară o 
mișcare infimă, care nu era nici flacără, nici fum și nici vreo 
izbucnire gazoasă aruncată în sus prin răsuflători. Ridicându-și 
la ochi binoclul Leica ce-i atârna la gât, privi cu atenţie în jos. 

— Da, spuse el încet. Uite-l acolo. 

Privindu-l prin binoclu pe Michael Sundquist, Takeo Yoshihara 
începu să ghideze pilotul spre punctul în care ședea băiatul. 


307 


Trecuseră aproape două ceasuri, dar Michael, hipnotizat de 
ritmul unduios al flăcărilor ce dansau la suprafața craterului, 
pierduse de mult noţiunea timpului. După ce părăsise mica oază 
înconjurată de lavă unde creșteau kiawe, iar ceilalți puteau 
respira aer suficient de lejer, el se mișcase cu repeziciune pe 
terenul accidentat. Simţurile lui, ascuţite cu fiecare minut în 
care plămânii absorbeau hrana de care acum corpul lui avea 
nevoie, îl ghidau de la o crăpătură la alta. Se oprise la fiecare 
dintre ele, respirând gazele ce fumegau prin fisurile din sol, 
inhalând mirosurile înțepătoare. Ajunsese, în cele din urmă, la 
căldare. Acolo, așezat pe vine pe buza craterului, se lăsase 
cuprins de noaptea ce-l învăluise într-un linţoliu de întuneric, 
prin care observa, minunându-se în tăcere, clocotul acela de 
pară de foc ce gâlgâia din adâncul pământului. Ore în șir 
observă dansul flăcărilor care ţeseau modele complicate pe roca 
topită, care lui Michael i se părea că bate ca inima planetei 
înseși. Acum, când mantia neagră a nopţii începu să se ridice de 
pe munte, simţi apropierea unei schimbări. 

Ritmul dansului flăcărilor părea a se fi intensificat, de parcă ar 
fi avut un mesaj urgent de transmis înainte ca focul orbitor al 
soarelui să le facă să pălească. 

Eliberat din faldurile întunericului, Michael își întinse oasele, 
dar nu simţi nicio urmă de amorţeală în ele, în ciuda orelor de 
veghe petrecute pe vine la marginea craterului. Apoi mai mult 
simţi decât auzi un nou ritm bătându-i în subconștient. La 
început, încercă să nu-l bage în seamă. In cele din urmă, deveni 
atât de puternic, încât își smulse privirile de la flăcări și le aţinti 
în sus. 

Elicopterul care zbura-n depărtare scânteia fosforescent ca o 
libelulă aflată-n căutarea prăzii la cele dintâi raze ale răsăritului. 
Michael îl privi fascinat, dar, pe măsură ce acesta cobora tot mai 
mult, îndreptându-se spre el, fascinaţiei sale îi luă locul o 
neliniște care-i dădea furnicături. 

Era, într-adevăr, un animal de pradă care vâna în zori, 
asemenea unei libelule. 

Pe el îl vâna. 

Dar în aceeași clipă în care realiză că el însuși era prada pe 
care-o căuta gigantica libelulă de metal, veni și convingerea 
fermă că trebuia să rămână acolo unde era, aproape de focuri, 


308 


unde fumul și gazele de erupție îl susțineau și care de-acum, 
într-un anume fel, aveau să-l apere. 

Ridicându-se în picioare, Michael așteptă. 

e 

Katharine, urmată de Rob, se cățăra cu greu pe cărăruia 
stâncoasă ce ducea afară din oază și drept pe revărsarea de 
lavă solidă, când deodată o umbră apăru deasupra capului. În 
mod reflex se uită spre cer și se opri locului când văzu 
elicopterul lui Takeo Yoshihara, care în ultimele câteva minute 
plutise la înălţime, executând o coborâre bruscă. 

— L-au găsit! îi spuse ea lui Rob. Grăbește-te! 

e 

— Aterizează! porunci Takeo Yoshihara. 

Cu ordinul șefului său răsunându-i încă în urechi, pilotul căută 
un loc corespunzător, dar nu găsi nimic. Deja începea să simtă 
efectele curenților termici generaţi de relieful frământat de 
dedesubt, unii dintre ei atât de puternici, încât aruncau 
elicopterul drept în sus, dar în același timp atât de îngust, încât, 
până reuși el să regleze altitudinea de zbor în funcţie de 
căldură, aparatul ieșise din ea și se înclină sever, gata să intre în 
picaj pentru o clipă sau două, ca o cabină de ascensor scăpată 
de sub control. 

— Nu există niciun loc de aterizare, spuse el în cele din urmă. 

— Găsește unul! îi ceru Yoshihara cu privirea pironită pe 
Michael Sundquist care ședea în picioare undeva, lângă punctul 
cel mai înalt al craterului, la numai câţiva metri de o prăpastie 
verticală de treizeci de metri până la un lac de lavă bolborosind. 

— Nicio șansă, replică pilotul. Datoria mea e să vă duc în zbor, 
nu să vă ucid. 

Takeo Yoshihara își miji ochii și acea singură căutătură pe 
care i-o aruncă pilotului fu suficient de grăitoare pentru a-i da de 
înțeles acestuia că s-ar putea ca acesta să fie ultimul lui zbor. 
După ce îi aruncă o privire malefică pilotului, ochii plini de 
cruzime ai lui Yoshihara se îndreptară spre șeful securităţii sale 
personale. 

— Împușcă băiatul, porunci el. 

Agentul de securitate duse mâna în spatele scaunului și luă 
carabina ghidată cu laser pe care-o luase exact în acest scop. 
Așezându-și ferm patul pe umărul drept, aprinse laserul, 
deschise ușa elicopterului și-apoi privi prin lunetă. Elicopterul, 


309 


zgâlțâit acum nu numai din cauza curenților termici, dar și din 
cauza alizeului ce se înteţea tot mai mult, pendula prea tare 
pentru ca el să poată avea măcar șansa de a-l ţinti pe Michael. 

— Prea sus, spuse el. 

— Coboară mai jos, îi porunci Takeo Yoshihara pilotului. 

Pilotul, punând în balanţă primejdia la care expunea aparatul 
și-n cealaltă pierderea salariului său deloc de lepădat, începu 
grijuliu să reducă altitudinea spre suprafaţa vulcanului. 

Omul lui Yoshihara, continuând să privească prin lunetă, văzu 
punctul roșu al laserului mișcându-se pe fața lui Michael mult 
prea repede pentru a putea apăsa pe trăgaci. 

„Mai bine-aș fi adus un AK-47 sau chiar un Uzi”, se gândi el. 

— Mai jos! comandă din nou Takeo Yoshihara, sperând să 
crească probabilitatea de a-și nimeri ţinta. 

e 

Michael se uita la țeava puștii ieșite pe ușa elicopterului și 
înțelese dintr-o dată că omul cu arma intenţiona să-l ucidă chiar 
pe el. Și totuși, din nu se știe ce motiv, gândul nu-l îngrijoră. 
Pacea care-l cuprinsese în timp ce contempla clocotul de foc 
rămase netulburată. In loc să se întoarcă pentru a încerca să se 
adăpostească din calea vânătorului, el se apropie și mai tare de 
buza căldării ca și cum ceva dinăuntrul lui i-ar fi spus că focurile 
din pământ erau scutul, iar nu dușmanul lui. 

„Bun”, își spuse Takeo Yoshihara când îl observă pe Michael 
cum se apropie de gura vulcanului. Când puştiul avea să se 
prăbușească sub singurul glonţ de care era nevoie pentru a-l 
executa, el urma să cadă în faţă, plonjând în marea de magmă 
topită unde corpul lui avea să fie incinerat instantaneu. 

— Mai jos! îi porunci el încă o dată pilotului. 

Acesta, cu mâinile încleștate pe manșă, își mijea ochii spre 
infernul clocotitor de dedesubt, după care își mută privirea în 
altă parte în clipa când simţi că își pierde cumpătul. 

Încă vreo trei metri numai. 

Avea să mai coboare numai vreo trei metri și gata. Chiar dacă 
asta avea să-l coste slujba, mai jos de-atât nu avea să mai 
coboare. 

Cu ochii lipiţi de altimetru, el apropie milimetric elicopterul de 
cota limită. 

Acum putea simţi dogoarea chiar și prin cochilia protectoarea 
cabinei. 


310 


Încă doi metri. 

Un metru și jumătate. 

Doar un singur metru, după care avea să menţină elicopterul 
staționar și să gireze cabina astfel încât să-i ofere lunetistului o 
poziție perfectă pentru a-l dobori pe băiatul care ședea pe buza 
vulcanului privindu-i liniștit. 

De ce nu alerga? 

Se ţicnise? 

Încă un metru... 

Michael nu simţea niciun fel de teamă privind elicopterul ce 
plutea deasupra craterului și cobora din ce în ce mai jos. Acum 
simţea ceva sub tălpi, un fel de trepidaţie ușoară, de parcă 
pământul însuși era pe cale de a se trezi la viaţă. Apoi, pe când 
elicopterul cobora milimetru cu milimetru, suprafața 
luminiscentă a lacului de lavă din fundul căldării se trezi la viață. 

Nivelul magmei crescu dintr-o dată, trepidațiile ei stranii fiind 
brusc întrerupte de o limbă de foc, care ţâșni din gura 
vulcanului, antrenând stânci și cenușă în aer, într-o izbucnire ce 
părea a pleca de nicăieri și a ajunge pretutindeni în același timp. 

Michael se feri în spatele unei stânci, dar privirea îi rămase 
pironită asupra spectacolului din faţa lui. 

Pentru elicopter nu mai era niciun loc unde să se ascundă și 
nici răgaz pentru a se îndepărta în zbor. 

Lunetistul văzu punctul roșu pe fața lui Michael, când ghidajul 
laser îşi găsi ţinta. Însă chiar cu o fracțiune de secundă înainte 
ca el să apese pe trăgaci, un fragment de magmă topită izbi 
elicea enormă a elicopterului. Una dintre pale fu smulsă din 
butucul arborelui și, în vreme ce aparatul se înclina violent, 
reacţionând la această avarie, pala de metal se întoarse ca un 
bumerang, pătrunzând prin ușa deschisă și retezând mai sus de 
cot braţul lunetistului și azvârlindu-l pe acesta în vârtejul de 
dedesubt. 

Sângele care ţâșnea din braţul secționat împroșcă toată 
cabina de plexiglas, orbindu-l pe pilotul care încă mai încerca să 
controleze aparatul de zbor defect. 

Un urlet de groază ieși din pieptul lui Takeo Yoshihara, pe 
care dintr-o dată îl părăsi stăpânirea de sine când privi în jos, 
spre gura de iad în care se prăbușea acum elicopterul. Urletul lui 
neauzit dincolo de cabină fu brusc anihilat în clipa în care 
rezervorul de combustibil, încălzit peste orice limită de 


311 


rezistență de flăcările atotdevoratoare izbucnite din crater, 
explodă într-o altă arteziană de foc ce spulberă elicopterul într-o 
puzderie de așchii aprinse chiar mai înainte de a cădea în 
adâncurile lacului de magmă topită. 

Jerba de foc, de parcă ar fi simţit că-și îndeplinise misiunea 
pentru care fusese chemată parcă din adâncuri, se retrase în 
măruntaiele vulcanului. Sub tălpile lui Michael, trepidaţia 
pământului începu să scadă. 

In momentul când Katharine și Rob ajungeau la Michael, nu 
mai rămăsese nici urmă din elicopter și din ocupanţii săi, 
incinerați de parcă n-ar fi existat vreodată. 

— Cât e de frumos, nu? spuse Michael cu privirea zăbovind 
încă pe suprafaţa căldării. 

Katharine îi luă de braţ pe Michael într-o parte și pe Rob în 
cealaltă. 

— E frumos, confirmă ea. Este cel mai frumos lucru din câte- 
am văzut până acum. 


312 


e EPILOG 


Două săptămâni mai târziu 


Nici nu părea că ar fi trecut două săptămâni. Două zile mai 
degrabă. Și totuși, extenuarea care din noaptea evadării ei și a 
lui Michael de pe domeniul lui Takeo Yoshihara devenise 
tovarășul ei cel mai fidel îi spunea clar lui Katharine că timpul, 
într-adevăr, trecuse. 

Era din nou la domeniu, într-un birou numai al ei, deși nu în 
aripa de nord din pavilionul de cercetare. 

Toată aripa de nord fusese dată pe mâna unei armate de 
ziariști ce invadaseră proprietatea. Katharine și Rob se mutaseră 
în fostele laboratoare ale proiectului Serinus și, printr-o ironie a 
sortii, tocmai sistemul de securitate al lui Takeo Yoshihara îi 
apăra împotriva jurnaliștilor care roiau pe-afară, permițându-le 
să-și concentreze eforturile pentru găsirea unei rezolvări a 
problemelor de sănătate ale lui Michael și ale altor zeci de 
adolescenţi din toată lumea. 

Oriunde erau depistate victime, fuseseră înjghebate pe loc 
instalaţii de fumigaţie sponsorizate de companiile pe care le 
deținuse Takeo Yoshihara, pentru a le oferi acestora maximum 
de confort posibil până la găsirea unui răspuns. 

Dacă exista vreunul. 

Majoritatea oamenilor de știință care fuseseră implicaţi în 
proiectul Serinus, acţionând la sfatul avocaţilor lor, refuzau orice 
discuţie legată de geodă - sau Sămânţă, cum mai era numită. 
Mass-media răspândise termenul chiar din prima clipă când îl 
auzise - ca să nu mai vorbim despre proiectul al cărui miez 
central îl constituia. 

— Până-n urmă cu două zile nici n-am știut de existența ei, 
insistase Herr Doktor Wolfgang von Schmidt. După câte știam 
noi eram chemaţi aici pentru a fi informaţi asupra unui nou 
proiect conceput de Takeo Yoshihara. Inutil să mai spunem că, 
în clipa când am aflat că planurile sale includeau experienţe pe 
subiecți umani, am ramas stupefiaţi. Și am refuzat cu toţii. 


Juan-Carlos Sanchez și doi dintre ceilalţi oameni de știință 
care fuseseră găzduiţi la Hotelul Hana Maui îmbrăţișaseră și ei 
poziţia lui von Schmidt, deși acum își vociferau inocența 
pretinsă din celulele închisorii din Honolulu, și nu din 
apartamentele hotelurilor din Maui. 

Personalul de laborator, cu excepţia celui care avusese 
misiunea de a umple buteliile înainte ca acestea să fie 
expediate magazinului de închiriat echipament de scufundare al 
lui Kihei Ken era încă neschimbat și lucra acum sub 
supravegherea lui Katharine, a lui Rob și a echipei de biologi și 
geneticieni pe care cei doi o adunaseră pentru a reanaliza 
compusul din interiorul Seminţei și pentru a încerca să găsească 
o metodă de a inversa efectele. 

Deocamdată însă nu se semnalase niciun progres. Deși 
Katharine făcea tot ce-i stătea în putință pentru a rămâne 
optimistă, cu fiecare zi care trecea speranțele ei scădeau câte 
puţin. În această dimineață, când unul dintre laboranţi ciocăni la 
ușa ei, altminteri deschisă, își ridică privirile din hârtiile pe care 
le consulta, încurajându-se singură pentru alte vești proaste. 

— Doctor Sundquist, e ceva ce eu cred c-ar trebui să vedeți, 
spuse el. Numaidecât! 

Se ridică de la birou și străbătură laboratorul pentru a intra în 
incinta în care pereţii erau tapetaţi cu cuști din plexiglas în 
interiorul cărora animalele își așteptau moartea. 

Laborantul se opri dinaintea unui cuști. Chiar și Katharine se 
oprise dimineața devreme în faţa aceleiași cuști pentru a 
încerca să-l aline pe unicul ei ocupant, un cimpanzeu a cărui 
vitalitate părea, în sfârșit, a fi fost pe ducă. Animalul, ce aducea 
atât de sfâșietor ca înfățișare cu un copilaș, respira încă, dar nu 
mai părea conștient de prezenţa ei, privind cu ochii pierduţi 
undeva, în gol, de parcă s-ar fi uitat la ceva care nu mai era 
acolo. Katharine vorbise cu el vreo câteva momente, dar 
cimpanzeul nu dădea semne c-ar fi auzit-o sau c-ar fi văzut-o. În 
cele din urmă, știind că nu mai putea face nimic pentru biata 
creatură, plecă. 

Indreptându-se spre biroul ei, un gând nu-i dăduse pace: 

„Oare-n felul ăsta o să sfârșească și Michael?” 

Acum, stând din nou în fața aceleași cuști, abia dacă mai avea 
curaj să-și ridice capul, convinsă că pacientul dinăuntru murise. 


314 


Cimpanzeul ședea însă în fund pe podea, scărpinându-se cu 
degetele de la mâna stângă, iar în dreapta ţinea o banană. 

Dând cu ochii de ea, cimpanzeul chelălăi încetișor, după care 
îi întinse banana, ca pentru a i-o oferi. 

Privirea lui Katharinei se mută imediat spre cadranele 
indicatoarelor care monitorizau compoziţia atmosferei din 
interiorul cuștii. 

Pe măsură ce-și dădea tot mai clar seama de semnificaţia 
parametrilor înregistrați, înţelese ce trebuia făcut mai departe. 

Și trebuia să facă acest lucru numaidecât. 

e 

Și Phil Howell, la fel de asaltat de reporteri ca și Katharine și 
Rob, se mutase pe domeniu, ascunzându-se într-unul dintre 
birourile de la subsol pentru a lucra la o monografie privind 
originea Seminţei. Acum, când în sfârșit terminase de redactat 
monografia, ședea nervos dinapoia unui podium aflat în cea mai 
spațioasă sală de conferinţe de pe domeniu, încercând să-și 
tempereze tracul ce-l cuprinsese când se văzuse în acea sală, 
înconjurat de o mulţime de reporteri, fiecare înfigându-i câte un 
microfon în faţă și mitraliindu-l cu o rafală de întrebări. 

Scuturând din cap și cu mâna ridicată ca pentru a-i da la o 
parte, își croi drum spre partea din faţă a sălii. Ajuns acolo, 
așteptă în tăcere până când masa de jurnaliști făcu liniște. Apoi 
începu: 

— Civilizaţia care a zămislit Semințele știa ce avea să i se 
întâmple, întocmai precum și noi știm cât are să trăiască soarele 
nostru și cum are să moară. Pentru noi acest eveniment este 
atât de îndepărtat, încât nici măcar nu-l luăm în considerare. 
Făcu o pauză, apoi continuă: însă acea civilizaţie de acum 
cincisprezece milioane de ani știa că soarele lor avea să 
explodeze. Ei... știau că planeta lor avea să fie incinerată și că 
toți aveau să moară. Nu lent. Nu într-o perioadă de un secol sau 
zeci de ani, sau chiar ani. Aveau să moară într-o clipă. Așa că s- 
au pregătit. Probabil, vreme de sute sau chiar mii de ani. Știau 
că nu puteau să împiedice explozia soarelui lor, și nici să-și 
salveze planeta. Așa că au făcut altceva. Au evadat. 

Cineva din fundul sălii se ridică în picioare: 

— Dar aici au eșuat, spuse persoana. Aici Sămânţa nu este 
viabilă. Indiferent ce-a ieșit din ea, nu s-a putut adapta la 
atmosfera noastră. 


315 


Privirea lui Phil Howell se mută spre Rob Silver care se 
rezemase de canatul ușii de la intrarea în sala de conferinţe: 

— Rob, poate reușești tu să faci niște comentarii pe această 
temă. 

Venind la podium, Rob se uită la feţele celor prezenţi; unele 
pline de speranţă, altele de scepticism. 

— Miezul lucrurilor este chiar faptul că, în opinia noastră, 
conținutul Seminţei este cât se poate de viabil. Murmurul 
mulțimii se stinse pe măsură ce sensul cuvintelor lui era încet- 
încet perceput la întreaga lui semnificaţie: Chiar în această 
clipă, Michael Sundquist trăiește pe creasta vulcanului Kilauea, 
respirând o atmosferă care ar fi toxică pentru oricare dintre noi. 
lar în subsolul acestei clădiri se află un craniu și un schelet, 
ambele având mari asemănări cu ale primilor hominizi. Testele 
preliminare relevă că ADN-ul ambelor specimene este extrem 
de apropiat de acela al compusului organic încapsulat în 
Sămânţă. Deși încă nu putem demonstra, suntem cât se poate 
de siguri că ființele ale căror rămășițe fosilizate le cercetăm în 
prezent trebuie să fi fost afectate de conţinutul unei Seminţe la 
o vârstă foarte fragedă, posibil chiar înainte de naștere, prin 
intermediul unei mame care, gravidă fiind, a venit în contact cu 
una dintre acestea. Atmosfera acestei planete, ca de altfel totul 
în Univers, se află într-o perpetuă schimbare și evoluţie. Dacă 
încă mai există și azi zone pe această planetă în care organisme 
cum sunt cele care au creat Sămânţa pot supravieţui, gândiţi-vă 
numai cât de numeroase trebuie să fi fost aceste zone în urmă 
cu milioane și milioane de ani, pe când viaţa pe Pământ abia se 
năștea. Rob se opri, cu ochii îndreptaţi spre femeia din spate 
care ridicase problema: Desigur, asta în afara cazului în care 
viaţa nu s-a născut deloc aici. 

Jurnalista se încruntă: 

— Poftim? 

— Bine, dar e evident! spuse Rob. Viaţa pe această planetă 
nu s-a născut, spuse el din nou. S-a adaptat. 

Preţ de o clipă, tăcerea din sală trădă faptul că jurnaliștii 
digerau ceea ce tocmai le spusese Rob Silver, pentru ca, apoi, 
vreo zece dintre ei să fie deja în picioare și toți deodată să pună 
întrebări. 

Rob așteptă până când se potoli hărmălaia, apoi dădu un 
singur răspuns tuturor întrebărilor: 


316 


— E foarte simplu, spuse el. Viaţa n-a apărut pe această 
planetă - ea a sosit aici. Inainte ca planeta să fie distrusă, în 
urmă cu cincisprezece milioane de ani, esenţa forţei sale vitale a 
evadat; de-aici a provenit. De aici și de la alte, probabil, sute - 
sau mii - de alte planete. Tonul lui se schimbă, aproape ca și 
cum nu s-ar mai fi adresat numai celor din sală, ci tuturor 
oamenilor, de pretutindeni. Când vă veţi uita diseară pe cer și 
veţi vedea o stea care este mai strălucitoare decât toate 
celelalte, să înţelegeţi ce este. Sau ce-a fost. 

In sală se lăsă din nou liniștea și, în cele din urmă, femeia din 
spatele sălii, care încă mai ședea în picioare, rosti un singur 
cuvânt: 

— Acasă. 

— Exact, spuse Rob cu blândeţe. Acasă. 

Apoi, văzând-o pe Katharine care-i făcea cu mâna din ușă, 
Rob îi dădu cuvântul în continuarea conferinţei de presă lui Phil 
Howell și părăsi sala. 

e 

În acea dimineaţă Michael se deșteptă înainte de revărsatul 
zorilor deschizându-și brusc ochii pe întuneric și ațintindu-și 
imediat privirea pe nova care era acum cea mai strălucitoare 
stea de pe cer. Pentru el, scânteietorul far de lumină dobândise 
o însemnătate specială, ivit fiind prima dată pe boltă exact în 
noaptea când fusese eliberat din cușca de plexiglas și 
transportat în oaza de pe platoșa de lavă ce acoperea versantul 
vulcanului Kilauea. 

Oaza era încă tabăra de bază și, în cele două săptămâni care 
se scurseseră de când elicopterul îl lăsase aici, fusese ridicat și 
un cort. O masă de picnic, și bănci, și vreo șase scaune pliante 
erau așezate într-un cerc aproximativ de jur împrejurul inelului 
de piatră în care mai mereu mocnea un foc de vatră. 

Ba mai fusese încropită și o bucătărie rudimentară, cu o sobă 
tip Coleman pentru gătit și un răcitor enorm cu gheata 
schimbată la fiecare trei zile. Ei se oferiseră să-i aducă și un 
generator de curent electric în oază, dar Michael îi implorase să 
nu facă una ca asta, fiindcă n-avea chef să mai tulbure puţina 
liniște a muntelui cu zgomotul constant produs de o altă mașină. 

Și-așa elicopterele care zburau pe deasupra făceau destul 
zgomot. 


317 


O mulţime de gazetari își înjghebaseră o tabără puţin mai la 
vale și doar o echipă de pază special constituită era în stare să-i 
protejeze lui Michael puţina intimitate pe care o mai avea. 
Reporterii își aduseseră propriile generatoare. Când vântul era 
propice, Michael îi putea auzi și încă foarte clar, iar când se 
ducea noaptea la căldare pentru a contempla dansul flăcărilor la 
suprafața lavei clocotitoare, confortabila perdea de întuneric în 
care se înveșmântase în cea dintâi noapte dispăruse de-acum, 
sfâșiată de orbitoarele lămpi cu halogen cu care ziariștii își 
luminau tabăra. 

În fiecare zi avea vizitatori și, de asemenea, în fiecare zi 
mama și Rob veneau, chiar dacă și numai pentru o oră sau 
două. De cele mai multe ori, cei trei luau cina împreună și 
adeseori unul sau altul dintre ei petrecea noapte cu el dormind 
în cort, în timp ce Michael se întindea afară, pentru a contempla 
imensitatea bolţii cerești. 

Cu fiecare zi se simțea mai puternic și în fiecare noapte 
steaua se făcea mai strălucitoare. În urmă cu trei zile, pentru 
prima dată, ea fusese încă vizibilă în zori, dispărând doar când, 
inevitabil, apusese dincolo de orizont. 

Dar el știa că până la urmă steaua se va stinge și, cu toate că 
nu-i suflase o vorbuliță nici mamei sale, nici lui Rob, începuse să 
se teamă de sosirea acelei zile. 

În această dimineaţă, când se deșteptase înainte de 
revărsatul zorilor și se uitase sus, pe bolta cerului, ceva se 
schimbase: nova nu mai fusese la fel de strălucitoare ca 
noaptea trecută. Se uită la ea vreme îndelungată și ațipi din nou 
pentru puţin, tânjind s-o vadă crescând tot mai mult în 
strălucire. 

Când se deșteaptă din nou, soarele răsărea, iar stelele, cu 
excepția novei, păliseră. 

Și simţi ca o gheară în piept. 

Toată dimineaţa își spuse că nu însemna nimic, că pur și 
simplu răcise și că până mâine sau poimâine durerea avea să-i 
treacă. Dar în fundul inimii știa că n-avea să mai fie așa; știa că 
mâine și în toate zilele de mâine de acum înainte nova avea să 
scadă în strălucire, iar durerea din piept avea să crească în 
intensitate. 

Noaptea în care nova dispărea, avea să fie noaptea morţii lui. 


318 


Petrecu ziua de unul singur, hălăduind pe munte, vizitând 
toate locurile lui favorite, inhalând fum și gaze și rugându-se ca 
ele să-i alunge durerea din piept și să-i readucă vitalitatea 
pierdută din trup. 

Dar nu se întâmplă așa. 

Era aproape ora trei când auzi zgomotul de rotoare și, când se 
uită pe cer, văzu elicopterul lui Puna trecând pe deasupra lui, 
apropiindu-se pentru ca în cele din urmă să aterizeze în oază. 
Chiar mai înainte de oprirea palelor elicei, mama lui și cu Rob 
coborâră din aparat. Apoi mâinile ei erau pe umerii lui, iar ochii 
îl priveau cu intensitate, studiindu-i fața, după care-i puse 
întrebările pe care i le punea în fiecare zi de când venise în 
acest loc: 

— Cum te simţi? Te simți bine? 

Michael șovăi, apoi decise că n-avea niciun rost să-i mai 
transmită și ei grija care-l măcinase și pe el când durerea de 
piept persistase în tot cursul zilei. 

— Sunt bine, spuse el. 

În ochii mamei sale apăru un anumit licăr, iar când ea vorbi 
din nou, tonul îi era dezamăgit: 

— Ești sigur? Nu te doare cumva? Ai destulă energie? 

Surâsul lui Michael păli: 

— A... a, da, sunt bine, mami. Zău! 

Din motive necunoscute, cuvintele lui nu păreau s-o facă a se 
simţi mai bine. Trase adânc aer în piept: 

— Ți-am adus ceva, îi spuse ea. 

Michael se uită spre elicopter, dar nu văzu pe nimeni în afară 
de Rob și de Puna, care scoteau la iveală un fel de cutie de după 
scaunele din spate ale aparatului de zbor. 

O cutie de plexiglas. 

O cutie de plexiglas care arăta suficient de mare ca să încapă 
și el în ea. 

Involuntar, se dădu un pas înapoi. 

— Nu! spuse el. N-am să mă... 

Amuţi brusc în momentul când își dădu seama că acea cutie 
nu era goală. 

Înăuntru se afla un cimpanzeu. 

— Femela asta este din laboratorul nostru, o auzi el zicând pe 
mama lui, în timp ce Rob descuia ușița cuștii de plexiglas. Azi- 
dimineaţă am crezut că are să moară. 


319 


Rob dădu la o parte capacul cuștii, iar cimpanzeul, ca și cum 
ar fi fost surprins să vadă ușa celulei deschizându-se, ezită mai 
întâi, după care ieși, pâș-pâș, afară. Pentru o clipă se uită 
curioasă jur-împrejur, apoi ochii ei se fixară pe Michael. Din două 
țopăituri scurte acoperi distanța dintre ei și-i sări drept în braţe, 
agăţându-se cu mânuţele de gâtul lui Michael și-ncepu să-l 
amușineze la ureche. 

— Dar cum de poate să respire? întrebă Michael, sigur că din 
clipă-n clipă cimpanzeul avea să înceapă să respire greu. 

înțelegând parcă, femela de cimpanzeu începu să sforăie 
parcă. 

— Du-o înapoi în cutie, se rugă Michael. Are să moară! 

Katharine scutură din cap: 

— Ba nu, Michael. N-o să i se întâmple nimic. 

Michael clipi din ochi. 

— Nu pricep... începu el, dar apoi braţele mamei sale erau din 
nou împrejurul lui, strângându-l la piept și pe el, și pe 
cimpanzeu. 

— E gata, spuse ea. S-a terminat. Motivul pentru care 
animalele din laborator mureau era că efectul Seminţei nu este 
de durată! El încetează după un anumit timp și, când se 
întâmplă asta, animalul începe din nou să aibă nevoie de oxigen 
pentru a supravieţui. Și ia te uită la ea! E bine! 

Rumegând sensul celor ce auzite, Michael se desprinse de 
mama lui și o privi în ochi. 

— Cât? întrebă el. Cu cât timp înaintea mea au tratat-o pe ea? 

— Nici două săptămâni, îi spuse Katharine. Și de o săptămână 
a-nceput să se simtă mai prost. Am crezut că are să se 
îmbolnăvească din ce în ce mai tare, dar, de fapt, se întâmpla 
pe dos. Se simţea mai bine, dar noi o otrăveam în continuare. 

Michael nu mai asculta. Se uita în schimb la novă și-și 
amintea ce-i spusese Rob în legătură cu cât mai avea aceasta 
până să înceapă să moară. 

Vreo câteva săptămâni. 

Poate o lună sau chiar mai mult. 

Însă acum nu mai conta, fiindcă mult timp după ce steaua 
murea, el tot avea să mai trăiască. 

Un surâs sfios i se așternu pe chip: 

— Mami? Katharine se uită la el: Când m-ai întrebat dacă mă 
simt bine, eu ţi-am spus că da, nu? 


Katharine încuviință. 

— Ei bine, află că te-am minţit. De fapt, toată ziua m-am 
simţit cam moleșit, iar inhalarea de fum și de gaze n-a fost de 
niciun ajutor! 

e 

Se lăsa amurgul când elicopterul decola pentru ultima dată de 
pe Insula Mare, ducându-i înapoi la Maui pe Michael, pe 
Katharine și pe Rob. 

Dedesubt răsuflătorile fosforescente parcă ale vulcanului se 
făceau tot mai strălucitoare, iar flăcările de deasupra căldării își 
începeau dansul lor nocturn, însă Michael văzu că lacul de lavă 
începea să dea înapoi, iar șerpii contorsionaţi din piatră topită își 
încetiniseră călătoria spre ocean. Erupția se termina; muntele 
aluneca lent într-o piroteală neliniștită. 

Deasupra lor doar nova se vedea pe boltă, dar de-acum 
începeau să apară și alte stele. 

Și-n curând - foarte curând - nova avea să se stingă. 

Spre deosebire de vulcan, ea nu avea să se mai trezească 
niciodată. 


321 


e ÎNCHEIERE 


În urmă cu mai bine de un an și jumătate, ideea Prezenţei mi- 
a venit pe când mă plimbam pe plaja de lângă casa mea din 
Maui. Aici, în acest paradis insular, se află unul dintre cele mai 
bune observatoare astronomice din lume, ca și unul dintre cele 
mai puternice computere de pe globul pământesc. Și, la doar 
câţiva kilometri distanță, un vulcan activ, Kilauea, scuipă 
încontinuu șuvoaie de lavă. Din aceste ingrediente interesante, 
aparent fără nicio legătură între ele, a început să prindă contur 
o carte de „ficțiune”. 

Când am început să scriu, nici prin cap nu-mi trecea că 
„ficțiunea mea” se va dovedi a nu fi chiar atât de speculativă. La 
început, s-a descoperit că ar fi fost posibil să existe viaţă pe 
Marte, iar vestigiile acestor forme de viaţă ar fi putut să fie 
transportate pe Pământ în miezul unui meteorit. O dată cu 
această descoperire, au sosit și niște noi fotografii de pe nava 
spaţială Galileo, care scoteau în evidenţă faptul că Europa, unul 
dintre sateliții naturali ai lui Jupiter, ar fi putut avea apă și 
activitate vulcanică dedesubtul scoarței sale de gheaţă. Și nu 
doar un singur om de știință a teoretizat faptul că aceste condiţii 
ar fi putut favoriza apariţia vieții. 

Cu doar trei luni înaintea publicării Prezentei, revista 
Smithsonian relata că la ședințele Asociaţiei Americane pentru 
Dezvoltarea Științei din Seattle s-a discutat despre niște foarte 
neobișnuite forme de viaţă trăitoare pe fundul oceanelor noastre 
în apropierea craterelor vulcanice hidrotermale: forme de viaţă 
care sunt capabile să supravieţuiască și să se dezvolte fără 
oxigen și fără lumina soarelui; forme de viaţă care se dezvoltă la 
o temperatură de 500 grade Fahrenheit, într-un mediu gazos, 
cum ar fi hidrogenul sulfurat - cele mai otrăvitoare gaze care ar 
fi exterminat acea formă de viaţă „clasică” pe care-o știam noi. 
Pe lângă aceasta, mulţi oameni de știință cred acum nu numai 
că vulcanii submarini pot găzdui forme de viaţă, dar și că acela 
poate fi chiar leagănul unde s-a născut viaţa. 

Brusc, toate presupunerile noastre privind originea vieţii s-au 
răsturnat cu susul în jos. Așa încât, acum, că eu am terminat de 


322 


scris Prezenţa, iar voi aţi terminat-o de citit, se pune întrebarea: 
este aceasta, oare, doar o carte de ficțiune? 
Nu cumva lucrurile ar fi putut să se întâmple chiar așa? 


John Saul 
Undeva, în Deșertul Arizona, 30 aprilie 1997 


e MULTUMIRI 


Multe mulțumiri lui John L. Africano, astronom și inginer 
specialist de la Corporația Internaționala Rockwell, și lui Paul W. 
Kervin, cercetător principal la Laboratoarele Phillips, pentru 
ajutorul și timpul acordat. Mahalo, băieți, pentru excursiile, 
pentru poveștile și pentru munca voastră. 

Multe aprecieri sunt îndreptate spre David Fisher, director de 
sucursală la Centrul de Dezvoltare pentru Micile Afaceri din 
Parcul de Cercetare și Tehnologie din Maui. Mulţumiri pentru că 
m-a prezentat și m-a introdus în cercuri de oameni fascinanți. 

Îi sunt, de asemenea, recunoscător lui A. Keith Pierce, 
proiectantul telescopului solar McMath-Pierce, pentru timpul pe 
care mi l-a acordat ca să-mi arate Kitt Peak. Multam, Keith, a 
fost extraordinar de amuzant! 

Mai datorez niște mulțumiri speciale lui Les Horn și lui William 
Longacre, care m-au pus în legătură cu cine trebuia. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


a af 


324