Anthony Horowitz — [Alex Rider] 03 Insula rechinilor

INSULA 


ANTHONY HOROWITZ 


à ga 


Horowitz a devenit scriitorul care îi determină 
H 
pe tineri să citească.” 


The Times À 


ANTHONY HOROWITZ este, cu 
siguranţă, unul dintre cei mai iubiţi 
autori de cărţi pentru copii şi 
tineri. Născut la Londra, el 
mărturisea că „am ştiut cu 
siguranţă că vreau să devin 
scriitor la vârsta de 8 ani; [...] 
doream să mă răzbun în cărţile 
mele pentru toate nedreptăţile pe 
care le-am avut de suferit în 
copilărie”. Cea mai celebră serie 
scrisă de Horowitz este cea a 
romanelor despre Alex Rider, 
superspionul de 14 ani, acest 
James Bond adolescent pe care-l 
vom întâlni în: Stormbreaker, Point 
Blanc, Skeleton Keys. La fel de celebre sunt şi celelalte 
romane ale sale; cele din seria Diamond Brothers (The 
Falcon's Malteser, Public Enemy Number Two, South by 
South East), dar şi: Granny, The Devil and his Boy, The 
Switch, Groosham Grange and the Unholy Grail. 


ANTHONY HOROWITZ 


INSULA 
RECHINILOR 


Original: Ske/eton Key (2002) 


Al treilea volum al seriei 
ALEX RIDER, 
SUPERSPIONUL ADOLESCENT 


Traducerea: 
DIANA GEORGIANA VLASE 


y 


virtual-project.eu 


O 
Editura: RAO 
2006 


Pentru B.B. 


ÎN ÎNTUNERIC 


Noaptea poposi degrabă în Insula Rechinilor. Soarele 
plană scurt deasupra orizontului şi apoi se cufundă în 
adâncuri. Imediat norii se rostogoliră pe cer - întâi roşii, 
apoi purpurii, argintii, verzi şi negri ca şi cum toate culorile 
pământului ar fi fost amestecate într-un imens ghiveci. O 
singură fregată plutea deasupra mangrovelor, 
confundându-se printre culorile de pe cer. Aerul era 
irespirabil. Stătea să plouă. Se anunţa o furtună. 

Avionul cu un singur motor Cessna Skyhawk SP se roti de 
două ori în văzduh înainte de a survola pământul. Era acel 
tip de avion care cu greu ar fi putut fi observat zburând în 
această parte a lumii. De asta şi fusese ales. Dacă ar fi fost 
cineva destul de curios încât să verifice numărul de 
înregistrare imprimat sub aripă, ar fi aflat că acest avion 
aparţine unei companii fotografice din Jamaica. Acest lucru 
nu era adevărat. Nu exista nicio companie şi era deja prea 
întuneric pentru a face fotografii. 

Erau trei bărbaţi în avion. Toţi aveau pielea închisă la 
culoare şi purtau jeanşi decoloraţi şi cămăşi largi, 
descheiate la gât. Pilotul era brunet, cu părul lung, ochi 
căprui pătrunzători, şi avea o cicatrice subţire de-a lungul 
obrazului. Îi cunoscuse pe cei doi pasageri de-abia în după- 
amiaza aceea. Se prezentaseră drept Carlo şi Marc, dar el 
se îndoia că acestea erau adevăratele lor nume. Ştia că 
aventura lor începuse cu mult timp în urmă, undeva în 
Europa de Est. Acest zbor scurt era ultima etapă. Ştia ce 
cărau ei. Deja ştia prea multe. 

Pilotul trase cu ochiul la ecranul multifuncțional de pe 
pupitrul de comandă. Ecranul luminat al computerului îl 
avertiza cu privire la furtuna ce se apropia. Însă aceasta nu- 
| îngrijora. Norii joşi şi ploaia îl acopereau. Autorităţile erau 
mai puţin vigilente în timpul unei furtuni. Cu toate acestea, 
era neliniştit. Mai zburase în Cuba înainte, dar niciodată în 
acele locuri. Şi în acea seară aproape că prefera să fi mers 
oriunde în altă parte. 


= 


Cayo Esqueleto. 

Era acolo, în faţa lui, întinzându-se pe treizeci şi opt de 
kilometri lungime şi nouă kilometri lăţime în zonele cele 
mai întinse. Marea din jur, de un albastru feeric, strălucitor 
până nu demult, se înnegrise deodată, ca şi cum cineva ar 
fi învârtit un întrerupător. Înspre vest putea întrezări clipind 
luminile din Puerto Madre, al doilea oraş ca mărime de pe 
insulă. Principalul aeroport era mai departe, înspre nord, în 
afara capitalei Santiago. Dar el nu se îndrepta într-acolo. 
Apăsă pe manetă şi avionul viră spre dreapta, rotindu-se 
deasupra pădurilor şi a mlaştinilor cu mangrove ce 
înconjurau vechiul aeroport abandonat de la marginea 
sudică a insulei. 

Avionul Cessna fusese echipat cu radar cu senzor de 
căldură, la fel ca sateliții americani de spionaj. Apăsă un 
buton şi privi ecranul. Câteva păsări apărură pe ecran ca 
mici puncte roşii. Erau mai multe puncte clipind în mlaştină. 
Probabil crocodili sau lamantini. Şi un singur punct la vreo 
douăzeci de metri de pista de aterizare. Se întoarse să-i 
vorbească bărbatului pe nume Carlo, dar nu mai era 
nevoie. Carlo era deja aplecat deasupra umărului lui, 
uitându-se pe ecran. 

Carlo dădu din cap. li aştepta un singur om, aşa cum 
stabiliseră. Dacă ar fi fost cineva ascuns pe o rază de 
câteva sute de metri s-ar fi văzut pe ecran. Se putea ateriza 
în siguranţă. 

Pilotul se uită pe fereastră şi văzu pista de aterizare. Era 
o fâşie de pământ pe marginea coastei, tăiată din junglă, ce 
se întindea paralel cu marea. Pilotul ar fi ratat-o în amurg, 
dacă n-ar fi existat două şiruri de becuri aprinse la nivelul 
solului, scoțând în evidenţă pista pentru avioane. _ 

Avionul Cessna se năpusti asupra pământului. In ultimul 
moment fu izbit de o rafală umedă, trimisă parcă să încerce 
răbdarea pilotului. Acesta nu clipi şi, un minut mai târziu, 
roţile atinseră solul şi avionul sări şi se cutremură, oprindu- 
se apoi în mijloc, între cele două şiruri de lumini. Pilotul era 
recunoscător că aterizase acolo. Mangrovele - tufişuri 
groase, pe jumătate plutind în apa stătută - ajungeau 


>o 


aproape până la marginea pistei. Dacă ar fi mers fie şi doi 
metri în direcţia greşită, roţile se puteau împotmoli. Ar fi 
fost destul pentru a distruge avionul. 

El apăsă butoanele, motorul se opri şi elicele cu două 
palete îşi reduseră viteza şi apoi se opriră. Se uită pe geam. 
Era un jeep parcat lângă una dintre clădiri, unde bărbatul 
singur - punctul roşu de pe ecran - aştepta. Se întoarse 
către pasageri. 

— E aici. 

Cel mai în vârstă din cei doi bărbaţi dădu din cap. Carlo 
avea cam treizeci de ani şi păr negru, creţ. Nu se 
bărbierise. Barba nerasă, de culoarea scrumului de ţigară, îi 
acoperea maxilarul. Se întoarse către celălalt pasager. 

— Marc, eşti gata? 

Bărbatul care îşi spunea Marc putea fi fratele mai tânăr al 
lui Carlo. Abia dacă avea douăzeci şi cinci de ani şi, deşi 
încerca s-o ascundă, era speriat. Avea picături de 
transpiraţie pe pomeţii feţei, lucind verde sub lumina de la 
pupitrul de comandă. Căută în spatele lui şi apucă o armă, 
un Glock german automat de 10 mm. Verifică dacă este 
încărcat, apoi îl strecură în cingătoare, la spatele 
pantalonilor, sub cămaşă. 

— Sunt gata, spuse el. 

— El este singur. Noi suntem doi. Carlo încercă să-l 
îmbărbăteze pe Marc. Sau poate încerca să se îmbărbăteze 
singur. Suntem amândoi înarmaţi. Nu poate face nimic. 

— Să mergem, atunci. 

Carlo se întoarse spre pilot. 

— Să stai cu avionul pregătit, comandă el. Când ne 
întoarcem, îţi voi face semn. Ridică o mână, cu arătătorul şi 
degetul mare formând un „O”. Acesta este semnul că 
afacerea noastră s-a încheiat cu bine. Să porneşti motorul 
atunci. Nu vrem să stăm aici nicio secundă mai mult decât 
trebuie. 

Se dădură jos din avion. Era un strat subţire de pietriş pe 
pistă care scrâşnea sub bocancii lor în timp ce ocoliră 
avionul, până la uşa încărcăturii. Puteau simţi atmosfera 
încărcată şi caldă, apăsarea nopţii pe cer. Insula părea să-şi 


A AR 


ţină răsuflarea. Carlo se întinse şi deschise o uşă. În spatele 
avionului se afla un container negru, cam de un metru pe 
doi. II dădu cu dificultate jos, împreună cu Marc. 

Tânărul privi în sus. Luminile de pe pista de aterizare îl 
buimăceau, dar putea distinge o statuie lângă jeep, care îi 
aştepta să se apropie. Nu se mişcase de când avionul 
aterizase. 

— De ce nu vine el la noi? întrebă Marc. 

Carlo scuipă şi nu zise nimic. 

Containerul avea două mânere, de o parte şi de cealaltă. 
Cei doi bărbaţi îl cărară între ei, păşind anevoie, împovăraţi 
de greutate. Le luă mult timp să ajungă la jeep. Dar 
ajunseră în cele din urmă. Pentru a doua oară, puseră 
containerul jos. 

Carlo se îndreptă, frecându-şi palmele de jeanşi. 

— Bună seara, domnule general, rosti el. Vorbea în 
engleză. Nu era limba lui maternă. Nu era nici a 
generalului. Dar era singura limbă pe care o cunoşteau toţi. 

— Bună seara. Generalul nu se mai încurcă cu aflarea 
numelor, despre care ştia oricum că sunt false. V-a fost 
greu să ajungeţi aici? 

— Nu, deloc, domnule general. 

— ÎI aveţi? 

— Un kilogram de uraniu pentru arme. Suficient pentru a 
construi o bombă destul de puternică încât să distrugă un 
oraş. Aş fi interesat să ştiu la ce oraş vă gândiţi. 

Generalul Alexei Sarov făcu un pas înainte şi luminile de 
pe pistă îi dezvăluiră trăsăturile. Nu era un bărbat înalt, dar 
exista ceva în fiinţa lui ce iradia putere şi control. Purta cu 
sine pecetea anilor petrecuţi în armată. Putea fi observată 
în părul grizonat tuns scurt, în ochii atenţi de culoare 
albastru-pal şi în figura ce nu trăda nicio emoție. Era vizibilă 
în felul în care se purta. Era perfect echilibrat; relaxat şi 
îngrijorat în acelaşi timp. Generalul Sarov avea şaizeci şi doi 
de ani, dar arăta cu douăzeci de ani mai tânăr. Era 
îmbrăcat într-un costum negru, cămaşă albă şi avea o 
cravată subţire, bleumarin. In căldura umedă a serii, 
hainele lui ar fi trebuit să fie boţite. Ar fi trebuit să 


= es 


transpire. Dar părea că tocmai ieşise dintr-o cameră cu aer 
condiţionat. 

Se ghemui lângă container, în acelaşi timp scoțând un 
dispozitiv mic din buzunar. Arăta ca o brichetă de maşină 
cu un cadran ataşat. Găsi o dulie într-o laterală a 
containerului şi introduse dispozitivul înăuntru. Examină 
scurt cadranul. Rezultatul era satisfăcător. 

— Aveţi şi restul banilor? întrebă Carlo. 

— Bineînţeles. Generalul se ridică şi păşi înspre jeep. 
Carlo şi Marc se încordară - acesta era momentul când el 
putea scoate o armă. Dar când se întoarse, ţinea o geantă 
diplomat de piele neagră. Apăsă încuietorile şi o deschise. 
Geanta era plină cu bancnote: erau de o sută de dolari în 
pachete de câte cincizeci. O sută de pachete în total. Adică 
o jumătate de milion de dolari. Mai mulţi bani decât văzuse 
Carlo în toată viaţa lui. 

Dar tot nu era de ajuns. 

— Am avut o problemă, spuse Carlo. 

— Da? 

Sarov nu păru deloc surprins. 

Marc îşi simţi transpiraţia şerpuind în jos pe ceafă. Un 
ţânţar îi băzâia la ureche, dar rezistă tentaţiei de a-l plesni. 
Asta aştepta el. Stătea la câţiva metri depărtare, cu mâinile 
atârnând pe lângă corp. Încet, îi lăsă să se furişeze în 
spatele lui, mai aproape de arma ascunsă. Se uită la 
clădirile în ruină. Una dintre ele fusese, se pare, un turn de 
control. Cealaltă părea să fi fost vama. Amândouă erau 
distruse şi părăsite, părăginite şi cu geamurile sparte. Se 
putea ascunde cineva acolo? Nu. Senzorul de căldură al 
avionului ar fi arătat acest lucru. Erau singuri. 

— Preţul uraniului, ridică din umeri Carlo. Prietenul nostru 
din Miami îşi cere scuze. Dar sunt sisteme noi de securitate 
peste tot în lume. Contrabanda - în special cu astfel de 
lucruri - a devenit tot mai greu de făcut. Şi asta înseamnă 
costuri în plus. 

— Cât în plus? 

— Un sfert de milion de dolari. 

— Asta-i un lucru neplăcut. 


SR e ei 


— Neplăcut pentru dumneata, domnule general. 
Dumneata eşti cel care trebuie să plătească. 

Sarov medită. 

— Am avut o înțelegere, începu el din nou. 

— Prietenul nostru din Miami spera că veți înțelege. 

Urmă o tăcere adâncă. Degetele lui Marc se îndreptară 
spre cingătoare, la spate, strângând mai aproape Glock-ul 
automat. Dar apoi Sarov dădu din cap. 

— Va trebui să strâng banii, spuse el. 

— li puteţi transfera în acelaşi cont pe care l-am folosit şi 
înainte, spuse Carlo. Dar trebuie să vă previn, domnule 
general. Dacă banii nu ajung în trei zile, serviciile de 
informaţii americane vor afla ce s-a întâmplat aici în seara 
asta... despre ce aţi primit. Puteţi crede că sunteţi în 
siguranţă aici, pe insulă. Vă asigur, nu veţi mai fi. 

— Mă ameninţi, mormăi Sarov. 

Era ceva calm şi ameninţător dintr-odată în felul în care 
vorbea. 

— Nu e nimic personal, îi răspunse Carlo. 

Marc scoase un sac din pânză. Il despături şi apoi vărsă 
banii din geantă în sac. Geanta putea conţine un radio- 
transmiţător. Putea conţine o bombă în miniatură. O lăsă 
acolo. 

— Noapte bună, domnule general, îi ură Carlo. 

— Noapte bună, zâmbi Sarov. Să aveţi un zbor uşor. 

Cei doi bărbaţi se îndepărtară. Marc simţea banii, 
pachetele îi împungeau piciorul prin sacul de pânză. 

— Omul ăsta e un prost, şopti el, revenind la limba 
maternă. Este în vârstă. De ce ne-a fost frică? 

— Hai să plecăm odată de-aici, îl grăbi Carlo. 

Se gândea la ce spusese generalul: „Să aveţi un zbor 
uşor”. Oare zâmbea când a spus asta? 

Făcu semnul prestabilit, aducând laolaltă arătătorul şi 
degetul mare. Imediat, motorul avionului Cessna porni. 

Generalul Sarov încă îi privea. Nu se mişcase, dar mâna i 
se duse încă o dată la buzunarul hainei. Degetele lui 
apucară radio-emiţătorul ce aştepta acolo. Se întrebase 
dacă va fi necesar să îi omoare pe cei doi bărbaţi şi pe pilot. 


= I0 


Din partea lui, ar fi preferat să n-o facă totuşi, ca pe o poliţă 
de asigurare. Dar pretenţiile lor o cereau. Trebuia să se 
aştepte ca ei să fie lacomi. Luând în consideraţie ce fel de 
oameni erau, era aproape inevitabil. 

Întorşi în avion, cei doi bărbaţi îşi legară centurile, în timp 
ce pilotul se pregătea să decoleze. Carlo auzi motorul 
accelerând şi avionul începu încet să se întoarcă. Undeva 
departe, se auzi bubuitul unui tunet. Şi-ar fi dorit să fi întors 
avionul imediat după ce aterizaseră. Ar fi câştigat secunde 
preţioase şi era nerăbdător să se îndepărteze, să fie din 
nou în aer. 

„Să aveţi un zbor uşor.” 

Nu se simţise nicio emoție în vocea generalului, când 
spusese asta. Poate chiar asta a vrut să spună. Dar Carlo 
gândi că ar fi vorbit exact la fel dacă ar fi pronunţat o 
sentinţă la moarte. 

Lângă el, Marc număra deja banii, afundându-şi mâinile 
în grămezile de bancnote. Se uită înapoi la clădirile în ruină, 
la jeepul ce-l aştepta. Va încerca oare Sarov ceva? Ce fel de 
mijloace ar fi putut avea pe insulă? Dar în timp ce avionul 
se întoarse pe loc, nu se mişcă nimic. Generalul a rămas 
locului. Nu mai era nimeni prin preajmă. 

Luminile de pe pistă se stinseră. 

— Ce dracu' se întâmplă? înjură pilotul cu sete. 

Marc se opri din numărat. Carlo înţelese imediat ce se 
întâmplă. 

— A stins luminile, spuse el. Vrea să ne ţină aici. Poţi 
decola fără ele? 

Avionul se întoarse la 180 de grade, astfel încât era cu 
faţa în direcţia din care venise. Pilotul se holbă prin geamul 
de la carlingă, chinuindu-se să vadă în noapte. Era foarte 
întuneric acum, dar mai era şi o lumină urâtă, parcă ireală, 
pâlpâind pe cer. Dădu din cap. 

— Nu va fi uşor, dar... 

Luminile se aprinseră din nou. 

lată-i în avion, sloboziţi ca o săgeată îndreptată către 
libertate şi cu un profit în plus de un sfert de milion de 
dolari. Pilotul răsuflă uşurat. 


— Trebuie să fi fost din cauza furtunii, spuse el. A 
întrerupt curentul electric. 

— Hai să plecăm de aici, mormăi Carlo. Cu cât ajungem 
mai repede în aer, cu atât voi fi mai fericit. 

Pilotul dădu din cap. 

— Cum spui tu. 

Apăsă butoanele şi avionul Cessna se târî înainte, 
prinzând repede viteză. Luminile pistei îl ghidau înainte. 
Carlo se aşeză în scaunul lui. Marc privea pe fereastră. 

Şi apoi, la câteva secunde după ce roţile avionului se 
ridicaseră de pe sol, avionul şovăi dintr-odată. Intreaga 
lume se răsuci ca un gigant, o mână invizibilă îl apucă şi îl 
smuci într-o parte. Avionul Cessna zburase cu o sută 
cincizeci de kilometri la oră şi fusese oprit brusc în câteva 
secunde, încetinirea aruncându-i pe cei trei pasageri din 
scaunele lor. Dacă n-ar fi avut centurile de siguranţă legate, 
ar fi fost azvârliţi prin geamul din faţă - sau prin ce mai 
rămăsese din sticla spartă. În acelaşi timp se auziră o serie 
de bubuituri puternice, ca şi cum ceva ar fi lovit fuzelajul. 
Una din aripile avionului se înclinase şi propulsorul se 
desprinse, învârtindu-se în noapte. Deodată avionul rămase 
nemişcat, răsturnat pe o parte. 

Pentru o secundă, nimeni nu mişcă în cabină. Motoarele 
avionului huruiră şi apoi se opriră. Marc se ridică din scaun. 

— Ce s-a întâmplat? strigă el. 

Îşi muşcase limba şi sângele i se prelingea pe bărbie. 
Sacul era încă deschis şi banii i se răsturnaseră în poală. 

— Nu înţeleg... pilotul era prea uluit să vorbească. 

— Ai ieşit de pe pistă! 

Faţa lui Carlo era încremenită de furie. 

— Ba nu! 

— Uite! 

Marc arătă ceva şi pilotul îi urmări degetul tremurând. 
Uşa de sub avion cedase. Apa neagră se prelingea înăuntru, 
formând o baltă la picioarele lor. 

Urmară alte bubuituri, de data asta mai aproape. 

— El a făcut asta, spuse pilotul. 

— Ce a făcut? întrebă Carlo. 


Ei în e 


— A mutat pista. _ 

Fusese o şmecherie simplă. In timp ce avionul se 
întorcea, Sarov stinsese luminile de pe pistă folosind radio- 
transmiţătorul din buzunar. Pe moment, pilotul fusese 
dezorientat, pierdut în întuneric. Apoi avionul îşi terminase 
întoarcerea şi luminile se reaprinseră. Dar ce nu ştiuse el, 
ceea ce nu avusese cum să vadă era că un al doilea set de 
lumini fusese activat - şi că acestea aveau o altă direcţie, 
părăsind siguranţa pistei şi continuând peste mlaştină. 

— Ne-a îndreptat către mangrove, spuse pilotul. _ 

Acum Carlo înţelese ce se întâmplase cu avionul. In 
momentul în care roţile atinseseră apa, soarta lor fusese 
pecetluită. Fără pământ solid dedesubt, avionul se 
împotmolise şi se răsturnase în mlaştină. Apa continua să 
se infiltreze înăuntru, în timp ce ei se scufundau încet. 
Crengile mangrovelor care aproape că distruseseră avionul 
îi înconjurau, formând o închisoare vie. 

— Ce-o să facem? întrebă Marc, purtându-se deodată ca 
un copil. O să ne înecăm! 

— Putem ieşi, spuse Carlo, care fusese rănit în coliziune. 

Îşi mişcă un braţ cu durere, desfăcându-şi centura. 

— N-ar fi trebuit să-l înşelăm, strigă Marc. Ştiai cine este. 
Ţi s-a spus... 

— Taci! Carlo avea şi el o armă. O scoase din tocul de 
sub cămaşă şi o puse pe genunchi. Vom ieşi de aici şi-i vom 
cere socoteală. Şi apoi vom găsi cumva şi o cale de a pleca 
de pe insula asta blestemată. 

— E ceva... începu pilotul. 

Afară mişcase ceva. 

— Ce este? şopti Marc. 

— Şşt! 

Carlo se ridică pe jumătate, corpul lui acoperind spaţiul 
strâmt al cabinei. Avionul se înclină din nou, afundându-se 
şi mai mult în mlaştină. Carlo îşi pierdu echilibrul şi apoi îşi 
reveni. Porni înainte, pe lângă pilot, ca şi cum ar fi vrut să 
iasă prin geamul spart din faţă. 

Ceva imens şi îngrozitor se repezi înspre el, acoperind 
puţina lumină ce se putea vedea pe cerul nopţii. Carlo ţipă 


SERE, pc E 


când acesta se aruncă în avion, înspre el. Era o licărire albă 
şi un grohăit fioros. Şi ceilalţi bărbaţi ţipau. 

Generalul Sarov stătea şi privea. Încă nu ploua, dar 
umezeala era puternică în atmosferă. Un fulger străbătu 
cerul cu mişcări lente, savurându-şi traiectoria. In acel 
moment zări avionul Cessna stând pe o parte, pe jumătate 
cufundat în mlaştină. O jumătate de duzină de crocodili se 
înghesuiau peste el. Cel mai mare dintre ei se strecurase 
primul prin fereastra carlingei. Numai coada i se vedea, 
bătând, în timp ce se ghiftuia. 

Se aplecă şi ridică containerul negru. Deşi trebuise ca doi 
oameni să o care când i-a fost adusă, părea că nu 
cântăreşte nimic în mâinile lui. O aşeză în jeep şi se sprijini 
pe banchetă. Îşi acordă satisfacția rară a unui zâmbet şi îl 
simţi, pentru scurt timp, pe buze. Mâine, când crocodilii îşi 
vor fi terminat masa, va trimite muncitorii de pe câmp - 
macheteros - să recupereze bancnotele. Nu că banii ar fi 
fost importanţi. Era posesorul unui kilogram de uraniu 
pentru arme. După cum spusese Carlo, avea de-acum 
putere cât să distrugă un orăşel. 

Dar Sarov nu intenţiona să distrugă un oraş. 

Ţinta lui era lumea întreagă. 


— 14 — 


MINGE DE MECI 


Alex făcu un stop pe piept, împingând mingea în faţă, şi 
trase un şut în poartă. Abia apoi îl zări pe bărbatul cu 
câinele mare, alb. Era o după-amiază senină de vineri, între 
o primăvară târzie şi o vară timpurie. Era doar un meci de 
antrenament, dar Alex îl lua în serios. Domnul Wiseman, 
care preda educaţia fizică, îl selecţionase în prima echipă şi 
era nerăbdător să joace împotriva altor şcoli din vestul 
Londrei. Din păcate, şcoala lui, Brookland, nu avea teren 
propriu. Era un teren public şi oricine putea să treacă pe 
acolo. Şi puteau să vină şi cu câini. 

Alex îl recunoscu imediat pe bărbat şi îşi simţi inima 
grea. Era şi nervos în acelaşi timp. Cum de avusese tupeul 
să vină acolo, pe terenul şcolii, în mijlocul unui meci? Oare 
oamenii ăştia nu aveau să-l lase în pace? 

Pe bărbat îl chema Crawley. Cu părul rar, faţa pătată şi 
hainele demodate, arăta ca un ofiţer tânăr sau ca un 
profesor la o şcoală particulară de mâna a doua. Dar Alex 
ştia adevărul. Crawley lucra pentru MI6. Nu era chiar spion, 
dar făcea parte din acea lume. Crawley era directorul unuia 
dintre birourile cele mai secrete ale ţării. Lucra cu actele, 
făcea aranjamentele şi stabilea întâlnirile. Când cineva 
murea cu un cuţit în spate sau cu un glonţ în piept, Crawley 
era cel care semna pe linia punctată. 

În timp ce Alex alerga la linia de centru, Crawley se 
îndreptă către o bancă, trăgând câinele după el. Animalul 
nu părea să vrea să meargă. Bărbatul se aşeză. Era încă 
acolo zece minute mai târziu, când se auzi fluierul de final 
şi meciul se încheie. Alex stătu pe gânduri o secundă. Apoi 
îşi luă haina şi se îndreptă către el. 

Crawley păru surprins să-l vadă. 

— Alex! exclamă el. Ce surpriză! Nu te-am văzut de... ei 
bine, de când te-ai întors din Franţa. 

Trecuseră doar patru săptămâni de când MI6 îl forţase pe 
Alex să investigheze o şcoală pentru cei foarte bogaţi aflată 
în sud-estul Franţei. Sub un nume fals, el devenise elev la 


— 15 — 


Academia Point Blanc şi ajunsese să fie luat prizonier de 
directorul nebun, Dr. Grief. Fusese urmărit când cobora un 
munte, împuşcat şi aproape disecat de viu în timpul unei 
ore de biologie. Alex nu-şi dorise niciodată să devină spion 
şi întreaga afacere îl convinsese că avea dreptate. Crawley 
era ultima persoană pe care dorea s-o vadă. 

Dar bărbatul de la MI6 zâmbea. 

— Eşti în echipa şcolii? Aici jucaţi voi? Mă mir că nu te-am 
mai văzut. Eu şi Barker ne plimbăm adesea pe aici. 

— Barker? 

— Câinele. Crawley se aplecă şi îl mângâie. Este 
dalmaţian. 

— Credeam că dalmaţienii au pete. 

— Nu şi acesta. Crawley ezită. De fapt, Alex, am mare 
noroc că am dat peste tine. Putem sta de vorbă puţin? 

Alex dădu din cap. 

— Lăsaţi-o baltă, domnule Crawley. V-am spus şi data 
trecută. Nu mă interesează MI6. Sunt elev. Nu sunt spion. 

— Bineînţeles, aprobă Crawley. Asta n-are nimic de-a 
face cu... compania. Nu, nu, nu. Părea aproape stânjenit. 
Chestia e că tot ce voiam să te întreb este... Nu ţi-ar plăcea 
un loc în primul rând la Wimbledon? 

Întrebarea îl luă pe Alex prin surprindere. 

— Wimbledon? Vreţi să spuneţi... tenis? 

— Aşa este, zâmbi Crawley. La All England Tennis Club. 
Eu sunt în comitetul de organizare. 

— Şi îmi oferiţi un bilet? 

— Da. 

— Care-i şpilul? 

— Nu e niciun şpil, Alex. Chiar nu e. Dar... lasă-mă să-ți 
explic. Alex îşi dădea seama că ceilalţi jucători erau gata să 
plece. Orele de şcoală erau aproape pe sfârşite. El îl ascultă 
pe Crawley în continuare. Chestia e că, vezi tu, acum o 
săptămână am avut o spargere. Paza la club este strictă, 
dar cineva a reuşit să se caţere pe zid şi să pătrundă în 
clădirea Millennium printr-un geam. 

— Ce este clădirea Millennium? 

— Este locul în care jucătorii au vestiarele. Are şi o sală 


tije 


de gimnastică, un restaurant, câteva săli de odihnă şi aşa 
mai departe. Avem camere de supravegheat, dar 
spărgătorul a dezactivat sistemul - odată cu alarma 
principală. A fost o treabă cât se poate de profesionistă. N- 
am fi ştiut niciodată că a intrat cineva acolo, fără un dram 
de noroc. Unul dintre paznicii noştri de noapte l-a văzut pe 
bărbat plecând. Era un chinez de vreo douăzeci de ani. 

— Paznicul? 

— Nu, spărgătorul. Îmbrăcat din cap până în picioare în 
negru, cu un fel de rucsac în spate. Paznicul a alertat poliţia 
şi am căutat peste tot. Clădirea Millennium, terenurile de 
tenis, cafenelele... peste tot. Ne-a luat trei zile. Nu există 
celule teroriste active în Londra pe moment, slavă 
Domnului, dar există mereu posibilitatea ca vreun nebun să 
pună o bombă. Am adus şi trupele antitero. Câini dresați. 
Nimic! Oricine a fost s-a evaporat şi se pare că nu a lăsat 
nimic în urmă. lată care este chestia ciudată, Alex. N-a 
lăsat nimic, dar nici nu a luat nimic. Cum ţi-am spus, dacă 
paznicul nu l-ar fi văzut pe tipul ăsta, noi nici n-am fi ştiut 
că a fost acolo. Ce crezi despre asta? 

Alex dădu din umeri. 

— Poate că paznicul l-a deranjat înainte de a apuca să 
pună mâna pe ceea ce voia să ia. 

— Nu. Pleca deja când a fost văzut. 

— Se poate ca paznicul să-şi fi imaginat? 

— Am examinat camerele de supraveghere. Pe film sunt 
înregistrate data şi ora şi am descoperit că ele nu au 
funcţionat timp de două ore. De la miezul nopţii până la 
două dimineaţa. 

— Atunci ce credeţi, domnule Crawley? De ce îmi spuneţi 
mie toate astea? 

Crawley oftă şi îşi întinse picioarele. Purta pantofi de 
piele întoarsă, uzaţi. Câinele adormise. 

— Părerea mea este că cineva vrea să saboteze 
Wimbledonul în acest an, spuse el. Alex era pe cale să-l 
întrerupă, dar Crawley ridică o mână. Ştiu că pare ridicol şi 
trebuie să recunosc că ceilalţi membri ai comitetului de 
organizare nu mă cred. Pe de altă parte, ei nu au instinctele 


mele. Ei nu lucrează în aceeaşi branşă ca şi mine. Dar 
gândeşte-te, Alex. Trebuie să fi fost o cauză pentru o 
spargere atât de bine executată. Dar n-am găsit niciun 
mobil. Ceva e în neregulă. 

— De ce ar dori cineva să saboteze Wimbledonul? 

— Nu ştiu. Dar gândeşte-te, turneul de două săptămâni 
de la Wimbledon este o afacere uriaşă. Sunt milioane de 
lire sterline în joc. Numai banii din premii însumează 
aproape opt milioane şi jumătate. Apoi mai sunt drepturile 
de difuzare la televiziune, de reclamă, sponsorizările... Vin 
vedete importante cu avionul, din toată lumea - de la actori 
de cinema până la preşedinţi - iar biletele pentru finala 
masculină se ştie că aduc milioane de lire. Nu este doar un 
joc. Este un eveniment mondial şi dacă s-ar întâmpla 
ceva... ei bine, nici nu mă pot gândi la asta. 

Era evident că totuşi Crawley se gândise la asta. Părea 
obosit. Ingrijorarea se putea observa în ochii lui. 

Alex se gândi pentru un moment. 

— Vreţi să arunc o privire. Zâmbi. N-am fost niciodată la 
Wimbledon. L-am văzut doar la televizor. Mi-ar plăcea un 
bilet în Arena Centrală. Dar nu văd cum o vizită de o zi ar 
putea fi de folos. 

— Exact, Alex. Dar o vizită de o zi nu e chiar ce aveam în 
minte. 

— Continuati. 

— Ştii, m-am gândit că ai putea dori să devii băiat de 
mingi. 

— Vorbiti serios? 

— De ce nu? Poţi sta acolo două săptămâni întregi. Te vei 
distra de minune şi vei fi în miezul evenimentelor. Vei 
vedea nişte meciuri grozave. lar eu voi putea fi mai relaxat, 
ştiind că eşti acolo. Dacă se întâmplă ceva deosebit, sunt 
şanse mari ca tu să descoperi despre ce e vorba. Apoi mă 
suni şi eu pot să am grijă de asta. Dădu din cap. Era clar că 
reuşise să se convingă singur, dacă nu şi pe Alex. Doarnue 
periculos sau altceva. Vreau să spun că... e doar 
Wimbledon. Vor mai fi mulţi alţi băieţi şi fete. Ei, ce crezi? 

— Nu aveţi deja destui oameni de pază? 


E, = PE 


— Bineînţeles că am angajat o firmă de pază. Sunt uşor 
de reperat - ceea ce-i face uşor de evitat. Dar tu ai fi 
invizibil, Alex. Ăsta e şi scopul. 

— Alex...? 

Domnul Wiseman îl strigase. Profesorul îl aştepta. Toţi 
ceilalţi jucători plecaseră deja, în afară de doi sau trei băieţi 
care pasau mingea de la unul la celălalt. 

— Imediat, domnule profesor, răspunse Alex. 

Profesorul ezită. Era ciudat că unul dintre băieţi stătea de 
vorbă cu bărbatul acela cu haine demodate şi cu cravată 
dungată. Dar, pe de altă parte, era Alex Rider şi întreaga 
şcoală ştia că se întâmplă ceva ciudat cu el. Lipsise de la 
şcoală de două ori în ultimul timp, de ambele dăţi fără 
scuze adecvate, şi ultima dată când revenise întregul 
laborator de ştiinţe fusese distrus într-un incendiu 
misterios. Domnul Wiseman decisese să ignore situaţia. 
Alex îşi putea vedea de grijă singur şi fără îndoială că avea 
să apară mai târziu. 

— Să nu stai prea mult! îi spuse. 

Se îndepărtă, şi Alex se trezi singur cu Crawley. 

Se gândise la ce i se spusese. O parte din el nu avea 
încredere în Crawley. Era doar o coincidenţă că venise 
exact când Alex era pe teren, în mijlocul meciului? Nu prea. 
In lumea celor din MI6, unde totul este planificat şi calculat, 
nu există coincidenţe. Era unul dintre motivele pentru care 
Alex îi ura. Se folosiseră de el de două ori şi de ambele dăţi 
nu le păsase dacă supravieţuia sau murea, atâta timp cât le 
era de ajutor. Crawley făcea parte din acea lume care lui 
Alex nu-i plăcea deloc, şi, în sufletul lui, băiatul nu-l putea 
suferi. 

Dar, în acelaşi timp, îşi spuse, poate că gândea prea 
departe. Crawley nu-i ceruse să se infiltreze într-o 
ambasadă străină sau să se paraşuteze în Irak, sau orice 
altceva periculos. | se ofereau două săptămâni la 
Wimbledon. Pur şi simplu. O şansă de a privi meciuri de 
tenis şi - dacă avea ghinion - de a depista pe cineva care 
încerca să pună mâna pe averea clubului. Ce putea să se 
întâmple? 


— 19 — 


— În regulă, domnule Crawley, acceptă în cele din urmă. 
Nu văd de ce nu. 

— E minunat, Alex. Voi face aranjamentele necesare. 
Haide, Barker. 

Alex se uită la câine şi observă că tocmai se trezise. Se 
holba la el cu o privire roz în ochii injectaţi. Îl avertiza? Ştia 
oare câinele ceva ce el nu ştia? 

Dar apoi Crawley trase de lesă şi, înainte ca Barker să 
poată dezvălui vreunul dintre secretele stăpânului său, 
plecaseră deja. 


Şase săptămâni mai târziu, Alex se găsea în Arena 
Centrală, îmbrăcat în culorile verde-închis şi mov ale All 
England Tennis Club. Meciul final din runda de calificări 
urma să înceapă. Unul din cei doi jucători, care stătea la 
doar câţiva centimetri de el, urma să meargă în runda 
următoare cu şansa de a câştiga premiul de jumătate de 
milion de lire sterline ce revenea campionului. Celălalt 
urma să plece cu primul autobuz înapoi acasă. De-abia 
acum, când stătea cu un genunchi aşezat lângă fileu, 
aşteptând serviciul, Alex înţelegea cu adevărat ce putere 
avea campionatul de la Wimbledon şi de ce îşi câştigase 
faima mondială. Pur şi simplu nu mai exista o competiţie ca 
aceasta. 

Era înconjurat de tribunele mari, cu mii şi mii de 
spectatori aşezaţi tot mai sus până ce dispăreau în umbre, 
la capăt. Era greu să distingi vreo faţă. Erau prea mulţi şi 
păreau mult prea departe. Dar simţi cutremurarea mulţimii 
când jucătorii se îndreptară la locurile lor de pe teren, cu 
iarba proaspăt tunsă ce părea să strălucească sub 
picioarele lor. Urmă o rundă de aplauze, cu ecou, şi apoi 
deodată se făcu linişte. Fotografii atârnau, ca nişte vulturi, 
deasupra unor lentile uriaşe în timp ce sub ei, în huse verzi, 
camerele de televiziune aşteptau să difuzeze primul 
serviciu. Jucătorii se uitau unul la celălalt: doi bărbaţi ale 
căror vieţi îi aduseseră până aici şi al căror viitor urma să 
se decidă în câteva minute. Era totul pur englezesc: iarba, 
căpşunele, pălăriile de paie. Şi totuşi, era sângeros, ca o 


2200 


întrecere între gladiatori, cum nu mai existase vreodată. 

— Linişte, vă rugăm, doamnelor şi domnilor... 

Vocea arbitrului se auzi printre ceilalţi vorbitori şi apoi 
primul jucător servi. Jacques Lefevre era francez, avea 22 
de ani şi era pentru prima dată la turneul acesta. Nimeni nu 
se aştepta ca el să ajungă atât de departe. Juca împotriva 
unui german, Jamie Blitz, unul dintre favoriţii anului. Dar 
era Blitz cel care pierdea, două seturi pierdute şi 5-2 la 
ghemuri. Alex îl privi cum aştepta, balansându-se pe 
vârfurile picioarelor. Lefevre servea. Mingea trecu aproape 
de linia de centru. Era as. 

— 15 la 0. 

Alex era destul de aproape ca să observe înfrângerea din 
ochii germanului. Aceasta era cruzimea jocului: partea 
psihologică. Dacă-ţi pierzi firea, atunci poţi pierde totul. 
Asta se întâmpla acum cu Blitz. Alex aproape că o putea 
simţi în transpiraţia lui. În timp ce păşi în cealaltă parte a 
terenului pentru următorul serviciu, întregul lui corp părea 
greu, ca şi cum îşi folosea toată energia să se menţină 
acolo. Pierdu următorul punct şi pe cel de după. Alex fugi 
de-a lungul terenului, prinse o minge şi de-abia avu timp să 
o rostogolească la băiatul de mingi din stânga. Nu că ar fi 
avut nevoie de ea. Se părea că va mai fi doar un serviciu în 
meciul acesta. 

Şi bineînţeles, Lefevre reuşi un as final, căzând apoi în 
genunchi, cu pumnii încleştaţi în semn de victorie. Era o 
imagine văzută de sute de ori înainte pe terenurile de la 
Wimbledon şi spectatorii se ridicară în picioare, aplaudând. 
Dar nu fusese un meci bun. Blitz ar fi trebuit să câştige. 
Sigur că meciul nu ar fi trebuit să se termine în numai trei 
seturi. Nu fusese deloc în formă şi tânărul francez îl călcase 
în picioare. 

Alex adună ultimele mingi şi le trimise de-a rostogolul 
până în colţul îndepărtat. Privi atent când cei doi jucători îşi 
dădură mâinile, întâi unul cu celălalt şi apoi cu arbitrul. Blitz 
se îndreptă către el şi începu să-şi strângă lucrurile în 
geantă. Alex îi studie faţa. Germanul părea uimit, ca şi când 
nu-i venea să creadă că pierduse. Salută încă o dată 


mulţimea şi părăsi terenul. Lefevre încă semna autografe 
pentru primul rând de spectatori. Blitz fusese deja uitat. 


— N-a fost un meci prea reuşit, spuse Alex. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu Blitz. Părea că e somnambul jumătate din 
meci. 

O oră mai târziu, Alex stătea la o masă în complex, în 
camerele de sub biroul arbitrului din colţul terenului 
numărul 1, unde cei două sute de băieţi şi fete care lucrau 
în timpul turneului luau masa, se schimbau şi se odihneau. 
Bea un suc cu alţi doi băieţi de mingi şi cu o fată. Devenise 
bun prieten cu fata în ultimele două săptămâni - atât de 
mult, încât ea îl invitase să meargă împreună cu familia ei 
în Cornwall după ce se va fi terminat turneul. Era brunetă, 
cu ochi de un albastru-deschis şi avea pistrui. Era o bună 
alergătoare de viteză şi foarte în formă. Frecventa o şcoală 
catolică în Wimbledon, şi tatăl ei era ziarist, scriind articole 
despre economie şi ştiri cotidiene, dar nu era absolut nimic 
serios la ea. Îi plăceau glumele, cât mai grosolane, şi Alex 
era sigur că râsul ei se putea auzi până pe terenul 19. O 
chema Sabina Pleasure. 

— Mare păcat, spuse Sabina. Dar îmi place Lefevre. E 
drăguţ. Şi e doar cu puţin mai mare decât mine. 

— Cu şapte ani, îi aduse aminte Alex. 

— Nu mai înseamnă nimic în ziua de azi. Oricum, voi fi 
din nou în Arena Centrală mâine. Îmi va fi greu să mă 
concentrez la meci. 

Alex zâmbi. Îi plăcea cu adevărat de Sabina, deşi ea 
părea să aibă o fixaţie pentru bărbaţii mai în vârstă. Era 
bucuros acum că acceptase oferta lui Crawley. 

— Ai grijă numai să îţi ţii mâinile pe mingile care trebuie, 
spuse el. 

— Rider! 

Vocea întrerupse conversaţia din cantină şi un bărbat mic 
de statură, cu o înfăţişare dură, ieşi dintr-un birou lateral. 
Era Wally Walfor, fost sergent RAF, responsabil de băieţii şi 
fetele de mingi. 

— Da, domnule? 


22195: — 


Alex se antrenase patru săptămâni cu Walfor şi îşi 
dăduse seama că bărbatul nu era atât de dur pe cât voia să 
pară. 

— Am nevoie de un om de rezervă. Te deranjează? 

— Nu, domnule, e în ordine. 

Alex îşi termină sucul şi se ridică. Era bucuros să vadă că 
Sabina se întristează la plecarea lui. 

Rezerva trebuia să stea lângă biroul arbitrului în caz că 
ar fi fost nevoie de ea pe unul dintre terenuri sau oriunde în 
altă parte. De fapt, lui Alex îi plăcea să stea afară la soare, 
să privească mulţimea. Işi duse tava înapoi la tejghea şi era 
gata să plece când observă ceva ce îl făcu să se oprească şi 
să se gândească. 

Era un paznic care vorbea la o cabină telefonică dintr-un 
colţ. Nu era nimic ciudat în asta. Erau mereu paznici la 
intrarea în complex şi adesea se furişau pentru un pahar cu 
apă sau să meargă la toaletă. Paznicul vorbea repede şi cu 
entuziasm, cu ochii strălucitori, ca şi cum ar fi transmis 
ceva important. Era imposibil să auzi ce spune, din cauza 
gălăgiei din cantină, dar şi aşa, Alex se furişă mai aproape 
în speranţa că va auzi câteva cuvinte. Şi atunci observă 
tatuajul. Cu atâţia copii de mingi în încăpere şi cu bucătarii 
ocupați în spatele tejghelei, temperatura crescuse. Paznicul 
îşi dăduse jos jacheta. Purta o cămaşă cu mânecă scurtă. ŞI 
pe braţ, exact acolo unde se termina cămaşa, avea un cerc 
mare roşu. Alex nu mai văzuse aşa ceva înainte. Un cerc 
simplu, nedecorat, fără scris, fără vreun desen. Ce putea să 
însemne? 

Paznicul se întoarse deodată şi îl văzu pe Alex uitându-se 
la el. Se întâmplă foarte repede şi Alex era supărat pe el 
însuşi că nu fusese mai grijuliu. Paznicul nu se opri din 
conversaţie, dar se mişcă astfel încât braţul cu tatuajul nu 
se mai afla sub privirile lui Alex. În acelaşi timp, îşi acoperi 
tatuajul cu mâna liberă. Alex îi zâmbi şi îi făcu semn, ca şi 
cum ar fi aşteptat la rând la telefon. Paznicul mai bolborosi 
câteva cuvinte şi apoi închise. Apoi îşi puse înapoi jacheta 
şi se îndepărtă. Alex aşteptă până acesta urcă pe scări şi 
apoi îl urmă. Dar paznicul dispăruse. Alex îşi reluă locul de 


SER e E 


pe bancă, lângă biroul arbitrului, şi cugetă. 

O conversaţie telefonică într-o cantină aglomerată. Poate 
că nu însemna nimic. Dar era ciudat că Alex îl mai văzuse 
pe paznic cu o oră înainte de începerea meciului Blitz - 
Lefevre. Alex fusese trimis în clădirea Millennium să ducă o 
rachetă unuia din jucători şi fusese îndrumat spre sala 
jucătorilor. Urcând scările care duceau de la recepţia 
principală, se găsi într-o încăpere mare, aerisită, cu 
monitoare de televiziune pe o parte şi cu monitoare de 
calculator de alta, cu canapele roşii şi albastre între ele. 
Ştia că era un privilegiu să se găsească acolo. Era o 
încăpere privată. Tim Henman privea un meci la televizor. 
Şi acolo era şi Jamie Blitz, luând un pahar de apă minerală 
cu gheaţă din dozatorul de pe peretele opus. 

Şi paznicul fusese acolo. Alex îl observase stând în 
picioare destul de stânjenit, lângă scări. Il privea pe Blitz, 
dar în acelaşi timp folosea un telefon mobil. Cel puţin aşa 
părea. Dar Alex se gândise atunci că era ceva în neregulă 
cu el. Deşi avea mobilul la ureche, de fapt nu vorbea. 
Atenţia lui era îndreptată asupra lui Blitz. Alex îl privise pe 
jucător bându-şi apa şi apoi plecând. Paznicul plecase la 
câteva secunde după. 

Ce făcuse el în clădirea Millennium? Aceasta era prima 
întrebare pe care Alex şi-o punea acum, în timp ce stătea în 
soare, ascultând zgomotul făcut de mingile de tenis în 
depărtare şi de mulţimea nevăzută. Şi mai era ceva, şi mai 
enigmatic. Dacă paznicul avea un telefon mobil şi dacă 
acesta funcţiona cu câteva ore înainte, de ce a avut nevoie 
să sune de la telefonul public din colţul complexului? 
Bineînţeles, se poate ca bateria să se fi descărcat. Dar chiar 
şi aşa, de ce să folosească exact acel telefon? Erau cabine 
în tot clubul, sus la suprafaţă. Oare nu voia să fie văzut? 

Şi de ce avea un cerc roşu tatuat pe braţ? Nu voia să i se 
vadă nici acela. Alex era sigur că încercase să îl acopere. 

Şi mai era ceva. Poate că era doar o coincidenţă, dar 
paznicul, ca şi cel care pătrunsese în All England Tennis 
Club, era chinez. 


RE, 


SÂNGE ŞI CĂPSUNE 


Alex nu se hotărî în mod conştient să-l urmărească pe 
paznic, dar în următoarele zile părea atras de el parcă din 
întâmplare. Îl mai zări de două ori; o dată verificând 
poşetele la poarta 5 şi din nou, îndrumând un cuplu de 
spectatori. 

Din păcate, era imposibil să îl ai sub observaţie tot 
timpul. Acesta era singurul defect al planului lui Crawley. 
Munca de băiat de mingi a lui Alex îl ţinea pe terenul 
central aproape toată ziua. Băieţii şi fetele de mingi lucrau 
prin rotaţie, două ore - muncă, două ore pauză. In cel mai 
bun caz, putea fi spion cu jumătate de normă. Şi când era 
pe teren, îl uita foarte repede pe paznic, telefonul lui şi 
întreaga afacere a spargerii, fiind absorbit de tensiunea 
meciului. 

Dar la două zile după ce Blitz părăsise Wimbledonul, Alex 
se pomeni încă o dată în urmărirea paznicului. Era cam cu 
jumătate de oră înaintea meciului de după-amiază şi Alex 
era pe cale să se prezinte în complex când îl văzu intrând în 
clădirea Millennium din nou. Clădirea avea propriul personal 
de pază. Publicul larg nu putea trece de recepţie fără 
permis. Aşadar, ce făcea el înăuntru? Alex se uită la ceas. 
Dacă întârzia, Walfor ar fi ţipat la el şi probabil l-ar fi mutat 
într-unul dintre colţurile cele mai puţin interesante de pe 
teren. Dar mai era timp. Şi, trebuia să recunoască, era 
foarte curios. 

Intră în clădirea Millennium. Ca de obicei, nimeni nu-l 
întrebă nimic. Uniforma de băiat de mingi era îndeajuns. 
Urcă treptele, trecu de holul jucătorilor şi intră în 
restaurantul din partea cealaltă. Paznicul era acolo, în faţa 
lui. Din nou, avea telefonul mobil în mână. Dar nu suna 
nicăieri. Stătea pur şi simplu în picioare, uitându-se la 
jucători şi la jurnalişti cum îşi terminau masa. 

Sala de mese era mare şi modernă, cu un bufet pentru 
mâncarea caldă şi cu o zonă centrală cu salate, băuturi 
răcoritoare şi fructe. Probabil că erau vreo sută de oameni 


Z725 


care mâncau la mese şi Alex recunoscu vreo două figuri 
celebre printre ele. Se uită la paznic. Stătea într-un colţ, 
încercând să treacă neobservat. În acelaşi timp, atenţia lui 
părea să se îndrepte către o masă de lângă geam. Alex 
privi şi el în acea direcţie. Erau doi bărbaţi aşezaţi la acea 
masă. Unul purta costum cu cravată. Celălalt era într-un 
trening. Alex nu-l ştia pe primul, dar al doilea era Owen 
Bryant, un alt jucător de talie mondială, american. Urma să 
joace în acea după-amiază. 

Celălalt se poate să fi fost antrenorul sau poate agentul 
sportiv. Cei doi stăteau de vorbă în şoaptă, aprins. 
Antrenorul vorbea şi Bryant râdea. Alex înaintă în 
restaurant, în continuare aproape de perete. Voia să vadă 
ce face paznicul, dar nu voia să fie reperat. Era bucuros că 
restaurantul era aglomerat. Erau destui oameni în mişcare 
care îi puteau servi drept paravan. 

Bryant se ridică. Alex zări ochii paznicului făcându-se 
mici. Avea telefonul mobil la ureche. Dar nu formase niciun 
număr. Bryant se duse la un dozator de apă şi scoase un 
pahar din cilindrul de plastic. Paznicul apăsă un buton pe 
telefon. Bryant bău nişte apă. Alex zări o bulă de aer 
urcând la suprafaţă în rezervorul de apă. Jucătorul de tenis 
luă apa la masă şi se aşeză. Antrenorul spuse ceva. Bryant 
îşi bău apa. Şi cu asta gata. Alex văzu totul. 

Dar ce văzuse? 

Nu avu timp să răspundă la întrebare. Paznicul se mişca 
deja, îndreptându-se spre ieşire. Alex luă o hotărâre. Uşa 
principală era între el şi paznic şi acum se îndrepta şi el 
într-acolo, cu capul în jos, ca şi cum nu s-ar fi uitat pe unde 
merge. Cronometra perfect. Când paznicul ajunse la uşă, 
Alex se izbi în el. În acelaşi timp, mişcă un braţ cu grijă, 
lovind mâna paznicului. Telefonul mobil căzu pe podea. 

— Vai, îmi pare rău, spuse Alex. Înainte ca paznicul să-l 
poată opri, se aplecase şi ridicase telefonul. Il cântări o 
secundă în mână înainte de a-l da înapoi. Poftim, îi spuse el. 

Paznicul nu spuse nimic. Pentru o secundă, ochii lui se 
uitau într-ai lui Alex şi acesta se trezi inspectat de două 
pupile foarte negre, fără viaţă. Pielea bărbatului era palidă 


=e 


şi cu urme de vărsat de vânt, cu o dungă de transpiraţie 
deasupra buzei superioare. Nu avea nicio expresie facială. 
Alex simţi cum telefonul îi este smuls din mână şi apoi 
paznicul plecă, uşa închizându-se în urma lui. 

Mâna lui Alex rămase în aer. Se uită în palmă. Era 
îngrijorat că se dăduse de gol, dar măcar aflase ceva din 
asta. Telefonul mobil era un fals. Era prea uşor. Nu era 
nimic pe ecranul lui. Niciun logo cunoscut: Nokia, 
Panasonic, Virgin... nimic. 

Se întoarse spre cei doi bărbaţi de la masă. Bryant îşi 
terminase apa şi strânse paharul de plastic în mână. Dădu 
mâna cu prietenul lui, gata să plece. 

Apa... 

Alex avu o idee complet absurdă, şi totuşi avea sens din 
ceea ce văzuse. Se întoarse în restaurant şi se ghemui 
lângă dozator. Văzuse dozatoarele astea în tot clubul de 
tenis. Luă un pahar şi îi folosi marginea să apese robinetul 
de sub rezervor. Apa, filtrată şi rece, curse în pahar. O 
putea simţi, rece, în palmă. 

— Ce naiba crezi că faci aici? 

Alex se uită în sus şi văzu un bărbat roşu la faţă îmbrăcat 
cu o jachetă cu blazonul Wimbledon. Era prima faţă 
neprietenoasă pe care o vedea de când venise aici. 

— Luam şi eu nişte apă, explică el. 

— Văd asta! E evident. Vreau să spun, ce cauţi aici în 
restaurant? Este rezervat jucătorilor, oficialităților şi presei. 

— Ştiu asta, spuse Alex. Se străduia să nu se enerveze. 
Nu avea niciun drept să fie aici şi dacă oficialul - oricine ar 
fi fost el - s-ar fi plâns, îşi putea pierde locul de băiat de 
mingi. Îmi pare rău, domnule, spuse. Am adus o rachetă 
pentru domnul Bryant. Tocmai i-am dat-o. Dar mi-era sete 
şi m-am oprit să beau nişte apă. 

Oficialul se mai îmblânzi. Povestea lui Alex părea 
plauzibilă. Şi îi plăcuse că i se adresase cu „domnule”. 
Dădu din cap. A 

— Bine. Dar nu vreau să te mai văd pe aici. Intinse o 
mână şi luă paharul de plastic. Hai, du-te. 

Alex ajunse înapoi în complex cam cu zece minute 


înainte de începerea meciului. Walfor se încruntă către el, 
dar nu zise nimic. 

În acea după-amiază, Owen Bryant pierdu meciul 
împotriva lui Lefevre, acelaşi francez necunoscut care îl 
bătuse în mod neaşteptat şi pe Jamie Blitz cu două zile 
înainte. Scorul final a fost 6-4, 6-7, 4-6, 2-6. Deşi Bryant 
câştigase primul game, jocul lui se deteriorase treptat de-a 
lungul după-amiezii. Era un nou rezultat neaşteptat. Ca şi 
Blitz, Bryant fusese favorit. 

Douăzeci de minute mai târziu, Alex era înapoi în 
restaurantul de la bază, la masă cu Sabina, care bea o Cola 
Light. 

— Mama şi tatăl meu sunt aici azi, spunea ea. Am reuşit 
să le fac rost de bilete şi în schimb mi-au promis că o să-mi 
ia o nouă placă de surfing. Ai făcut surfing vreodată, Alex? 

— Cum? 

Alex era departe. 

— Vorbeam despre Cornwall. Surfing... 

— Da, am făcut. 

Alex învățase cu unchiul lui, lan Rider. Spionul a cărui 
moarte îi schimbase brusc viaţa. Cei doi petrecuseră o 
săptămână împreună în San Diego, California. Cu mulţi ani 
în urmă. Ani ce uneori păreau secole. 

— Este ceva în neregulă cu băutura ta? întrebă Sabina. 

Alex îşi dădu seama că îşi ţinea Cola în faţă, legănând-o 
în mână, cu privirea fixă îndreptată către ea. Dar el se 
gândea la apă. 

— Nu, e în ordine... începu el. 

Şi apoi, cu colţul ochiului, îl zări pe paznic. Coborâse 
înapoi în complex. Incă o dată, folosea telefonul din colţ. 
Alex îl zări băgând o monedă şi formând un număr. 

— Vin imediat, spuse Alex. 

Se ridică şi se îndreptă către telefon. Paznicul era cu 
spatele la el. De data aceasta, poate că va reuşi să se 
apropie suficient de mult să audă ce se vorbeşte. 

— ...Va fi o reuşită. Paznicul vorbea în engleză, dar cu 
accent. Era încă cu spatele la Alex. Urmă o pauză. Apoi: Il 
voi întâlni acum. Da... imediat. Îmi va da obiectul şi vi-l voi 


— 28 — 


aduce. Încă o pauză. Alex avu impresia că urmează să se 
încheie conversaţia. Făcu câţiva paşi înapoi. Trebuie să 
plec, spuse paznicul. La revedere. Puse receptorul la loc şi 
plecă. 

— Alex? Sabina îl striga. Era singură, acolo unde o lăsase. 
Îşi dădu seama că ea trebuie să fi văzut ce făcuse el. Îi făcu 
cu mâna. Va trebui să găsească o cale să-i explice toate 
acestea mai târziu. 

Paznicul nu urcă înapoi la suprafaţă. O luă pe o uşă ce 
dădea într-un coridor lung. Alex deschise uşa şi îl urmări. 

All England Tennis Club acoperă o suprafaţă imensă. 
Deasupra pare un parc tematic, deşi poate singura temă ar 
fi tenisul. Mii de oameni trec pe alei şi pe potecile 
acoperite, un flux neîntrerupt de cămăşi albe strălucitoare, 
ochelari de soare şi pălării de paie. Pe lângă terenuri, sunt 
ceainării şi cafenele, restaurante, magazine, puncte 
sanitare, case de bilete şi puncte de pază. 

Dar mai există o lume, mai puţin cunoscută, sub toate 
acestea. Întregul club este legat printr-o reţea de coridoare 
şi tuneluri, unele suficient de mari să lase să treacă o 
maşină. Dacă este uşor să te pierzi la suprafaţă, este şi mai 
uşor să te  rătăceşti dedesubt. Sunt foarte puţine 
indicatoare şi nimeni nu stă pe la colţuri să-ţi ofere 
informaţii. Aceasta este lumea bucătarilor şi a chelnerilor, a 
celor care strâng gunoiul şi livrează marfa. Cumva ei 
reuşesc să îşi găsească drumul pe-aici, apărând la 
suprafaţă exact acolo unde este nevoie de ei, înainte de a 
dispărea din nou. 

Coridorul pe care se găsea Alex se chema Calea Regală 
şi făcea legătura dintre clădirea Millennium şi terenul 
numărul 1, permiţând jucătorilor să îşi croiască drum fără 
să fie văzuţi. Era curat şi gol, cu un covor albastru 
strălucitor. Paznicul era cu vreo douăzeci de metri înaintea 
lui Alex şi era straniu să fie dintr-odată singur. Erau doar ei 
doi acolo. Deasupra lor, la suprafaţă, erau oameni peste 
tot, învârtindu-se în lumina soarelui. Alex era recunoscător 
că exista covorul, care estompa zgomotul făcut de 
picioarele lui. Părea că paznicul se grăbeşte. Până aici nu se 


Syo 


oprise şi nici nu se uitase în urmă. 

Paznicul ajunse la o uşă de lemn pe care scria INTERZIS. 
Fără să se oprească, intră. Alex se opri un moment şi apoi îl 
urmă. Pătrunse într-un loc mai murdar, un coridor de 
ciment cu semne industriale galbene şi guri de ventilaţie 
mari deasupra. Atmosfera mirosea a ulei şi gunoi şi Alex 
ştia că ajunsese în aşa-numita Cale Buggy, un culoar ce 
forma un cerc mare sub club. Doi adolescenţi cu şorţuri 
verzi şi jeanşi trecură pe lângă el, împingând două pubele 
de plastic. Se intersectă cu o chelneriţă care căra tăvi 
murdare. Nu era niciun semn că paznicul era acolo şi Alex 
gândi pentru un moment că îl pierduse. Dar apoi zări o 
siluetă dispărând după nişte fâşii de plastic transparente ce 
atârnau din tavan până la podea. Putea distinge uniforma 
bărbatului de partea cealaltă a perdelei. Se grăbi înainte şi 
trecu şi el. 

Alex îşi dădu seama de două lucruri în acelaşi moment. 
Nu mai avea habar unde se află - şi mai era şi singur acolo. 

Se afla într-o cameră de la subsol, în formă de banană, 
cu stâlpi de beton ce susțineau acoperişul. Părea o parcare 
subterană şi erau într-adevăr trei sau patru maşini în nişele 
de lângă culoarul pe care se afla Alex. Dar cea mai mare 
parte din spaţiu era acoperită de gunoaie. Erau cutii goale 
de carton, paleţi de lemn, o betonieră ruginită, bucăţi de 
garduri vechi şi automate de cafea stricate, aruncate şi 
lăsate să putrezească pe pardoseala umedă de ciment. 
Mirosea urât şi Alex putea auzi un vuiet constant, ca un 
ferăstrău electric, venind dintr-un compresor de gunoi pe 
care nu-l vedea. Şi totuşi, suprafaţa era folosită şi pentru 
depozitarea mâncării şi a băuturii. Erau butoaie de bere, 
sute de sticle de băuturi carbogazoase, tuburi cu gaz şi opt 
sau nouă cutii albe mari îngrămădite unele peste altele - 
frigidere, fiecare cu eticheta REFRIGERATION. 

Alex privi în sus la acoperiş. Era înclinat şi forma îi 
amintea de ceva. Bineînţeles! Tribunele din jurul terenului 
numărul 1. Acolo era el - în nişa de încărcare de sub terenul 
de tenis. Era buricul Wimbledonului. Era acolo unde veneau 
toate proviziile şi de unde pleca gunoiul. Şi chiar acum, 


zece mii de oameni stăteau la doar câţiva metri deasupra 
lui, bucurându-se de meci, neştiind că tot ce consumaseră 
ei de-a lungul zilei începea şi sfârşea aici. 

Dar unde era paznicul? De ce venise aici şi cu cine urma 
să se întâlnească? Alex se furişă înainte cu atenţie, încă o 
dată simțindu-se foarte singur. Era pe o platformă ridicată 
pe care cuvântul PERICOL era scris din loc în loc cu litere 
galbene. Nu trebuia să i se spună. Se avântă câţiva paşi şi 
cobori, ajungând în partea principală a încăperii, la acelaşi 
nivel cu frigiderele. Trecu pe lângă un vraf de tuburi cu gaz, 
îmbuteliate cu dioxid de carbon. Habar nu avea pentru ce 
erau. Se părea că jumătate din lucrurile de aici fuseseră 
aruncate fără niciun motiv. 

Era destul de sigur că paznicul plecase. De ce ar fi vrut 
să se întâlnească cu cineva? Pentru prima dată de când 
părăsise complexul, Alex rememoră în gând conversaţia 
telefonică. 

„Urmează să-l întâlnesc acum. Da... imediat. Îmi va da...” 

Părea ridicol, fals, ca o secvenţă dintr-un film prost. Îşi 
dădu seama că fusese păcălit, auzi ţipătul şi văzu silueta 
întunecată ieşind în viteză din umbră. Era în mijlocul 
pardoselii de beton, la vedere. Paznicul era la volanul unui 
motostivuitor, furca de metal venind înspre el precum 
coamele unui taur uriaş. Pus în funcţiune de motorul său 
electric de 48 de volţi, motostivuitorul se îndrepta cu viteză 
înspre el pe roţi pneumatice. Alex privi în sus şi zări paleţii 
grei de lemn, cam o duzină, în aer deasupra cabinei. Zări 
zâmbetul paznicului, o licărire de dinţi urâţi pe o faţă şi mai 
urâtă. Maşina parcurse distanţa dintre ei cu o viteză 
uimitoare, apoi se opri brusc când paznicul apăsă pe frâne. 
Alex ţipă sărind într-o parte. Paleţii de lemn, purtaţi în faţă 
de mecanismul stivuitorului, alunecară de pe furcă şi 
căzură cu zgomot. Alex ar fi trebuit să fie strivit şi ar fi fost, 
dacă nu erau butoaiele de bere. Un rând din acestea 
susţinuse greutatea paleţilor, lăsând un mic spaţiu în formă 
de triunghi. Alex auzi lemnul strivindu-se la câţiva 
centimetri deasupra capului. Aşchii săriră peste gâtul şi 
peste spatele lui. Praful şi murdăria îl înăbuşiră. Dar era 


Estic n NE 


încă în viaţă. Tuşind înecat şi pe jumătate orbit, se târî 
înainte în timp ce motostivuitorul se întoarse pregătindu-se 
să vină din nou după el. 

Cum a putut fi atât de prost? Paznicul îl văzuse prima 
dată în complex, când dăduse telefon. Alex stătuse acolo, 
cu gura căscată la tatuajul de pe braţul bărbatului şi 
crezuse că uniforma lui de băiat de mingi îl va proteja. Și 
apoi, în clădirea Millennium, Alex se ciocnise de el pentru a 
pune mâna pe telefonul mobil. Bineînţeles că paznicul ştia 
cine este şi ce făcea. Nu conta că era adolescent. Era 
periculos. Trebuia eliminat. 

Aşa că pusese o capcană atât de evidentă, că n-ar fi 
păcălit niciun... ei bine, un elev. Alex poate că se credea un 
fel de superspion care salvase de două ori lumea întreagă, 
dar era o prostie. Paznicul dăduse un telefon fals şi îl 
păcălise pe Alex să-l urmeze în acest loc pustiu. Şi acum 
urma să-l omoare. Nu conta cine este sau cât aflase, odată 
ce era mort. 

Simţindu-se rău, Alex se clătină pe picioare, în timp ce 
motostivuitorul venea înspre el încă o dată. Paznicul părea 
aproape ridicol, cocoşat în cabină. Dar maşina pe care o 
conducea era rapidă, învârtind un ciclu întreg pe o monedă 
de zece penny. Alex încercă să schimbe direcţia, sărind 
într-o parte. Stivuitorul se roti şi îl urmă. Putea ajunge oare 
la platforma înaltă? Nu. Alex ştia că e prea departe. 

Paznicul se întinse şi apăsă un buton. Furca de metal se 
cutremură şi căzu la pământ astfel încât nu mai arăta ca 
nişte coame, ci mai degrabă ca două săbii gemene ale unui 
cavaler medieval de coşmar. Pe unde s-o ia? Stânga sau 
dreapta? Alex de-abia avu timp să se hotărască până ce 
maşina veni din nou peste el. Sări înspre dreapta, 
rostogolindu-se pe beton. Paznicul trase de manetă şi 
maşina se roti din nou. Alex se răsuci şi roţile grele trecură 
la doar un centimetru de el şi apoi se izbiră într-unul dintre 
stâlpi. 

Urmă o pauză. Alex se ridică, ameţit. Pentru o fracțiune 
de secundă, speră că izbitura îl terminase pe paznic, dar, 
cu o senzaţie de greață în stomac, îl văzu pe bărbat ieşind 


Ei ip E 


din cabină, scuturându-şi praful de pe braţul jachetei. Se 
mişca cu încetineala încrezătoare a unui om care ştie că 
deţine controlul. Şi Alex îşi putea da seama de ce. Imediat, 
paznicul luase poziţia unui luptător de arte marţiale; cu 
picioarele uşor depărtate şi centrul de greutate coborât. 
Avea mâinile curbate în aer, aşteptând să lovească. Incă 
zâmbea. Tot ce putea vedea era un băiat fără apărare, unul 
deja slăbit de două ciocniri cu motostivuitorul. 

Cu un strigăt, se repezi înainte, cu mâna dreaptă lovind 
înspre gâtul lui Alex. Dacă lovitura şi-ar fi atins ţinta, Alex 
ar fi fost omorât. Dar în ultima secundă ridicase ambii 
pumni, încrucişând braţele pentru a para. Paznicul fu luat 
prin surprindere şi Alex profită de moment pentru a lovi cu 
piciorul drept, ţintind între picioare. Dar paznicul nu mai era 
acolo, se rotise într-o parte şi în acel moment Alex ştiu că 
avea de înfruntat un adversar mai puternic, mai rapid şi 
mai experimentat decât el, şi că nu avea nicio şansă. 

Paznicul se răsuci şi de data asta mâna lui îl apucase pe 
Alex de o parte a capului. Alex auzi pocnitura. Pentru o 
secundă, orbi. Căzu pe spate, izbindu-se de ceva metalic. 
Era uşa unuia dintre frigidere. Cumva se apucase de mâner 
şi, când se poticni înainte, uşa se deschise. Simţi un val 
rece pe ceafă şi poate că asta îl refăcu şi îi dădu puterea de 
a se arunca înainte, evitând o altă lovitură periculoasă ce 
ţintise spre beregata lui. 

Alex era într-o formă proastă şi ştia asta. Nasul îi 
sângera. Simţea sângele cald prelingându-se în colţul gurii. 
Capul îi vâjâia şi becuri păreau să-i sclipească în faţa 
ochilor. Dar paznicul nici măcar nu gâfâia. Pentru prima 
dată, Alex se întreba peste ce dăduse el. Ce putea fi atât de 
important pentru paznic încât să fie gata să ucidă cu sânge 
rece un băiat de 14 ani? Alex îşi şterse sângele de pe gură 
şi îl înjură pe Crawley că venise la el în timpul meciului, se 
blestemă şi pe el pentru că îl ascultase. Un bilet în primul 
rând la Wimbledon? La cimitirul din Wimbledon, poate. 

Paznicul venea către el. Alex se întinse şi apoi sări din 
cale, evitând o dublă lovitură mortală, de pumn şi picior. 
Ateriză lângă o pubelă, plină ochi cu gunoi. Cu toată 


puterea lui, o ridică şi o aruncă, rânjind printre dinţi în timp 
ce pubela se izbi de atacator, vărsând mâncare putrezită 
peste el. Paznicul înjură şi se împletici înapoi. Alex fugi în 
spatele frigiderului, încercând să-şi tragă răsuflarea, 
căutând o cale de ieşire. 

Avea câteva secunde la dispoziţie. Ştia că paznicul va 
veni după el şi că data viitoare va termina cu el. Îi era 
deajuns. Alex se uită în dreapta şi în stânga. Văzu tuburile 
cu gaz şi trase unul de marginea de sârmă. Tubul părea să 
cântărească o tonă, dar Alex era disperat. Smulse caneaua 
şi auzi gazul ieşind. Apoi, ţinând tubul în faţa lui cu ambele 
mâini, păşi înainte. În acel moment, paznicul apăru pe 
laterala frigiderului. Alex se smuci înainte, cu muşchii 
încleştaţi, împingând tubul în faţa bărbatului. Gazul îi 
explodă în ochi, orbindu-l temporar. Alex puse jos tubul şi 
apoi îl ridică din nou. Marginea de metal zăngăni în capul 
paznicului, chiar deasupra nasului. Alex simţi oţelul solid 
lovind osul. Paznicul se clătină înapoi. Alex făcu încă un pas 
înainte. De data asta învârtea tubul ca pe un băț de crichet, 
lovindu-l pe bărbat cu o forţă uimitoare în umeri şi în gât. 
Paznicul nu mai avea nicio şansă. Nici măcar nu mai strigă 
în timp ce era aruncat de pe picioare şi împins înainte în 
frigiderul deschis. 

Alex dădu drumul tubului şi gemu. Simţea că parcă 
braţele îi fuseseră smulse de la locul lor. Capul încă îi vâjâia 
şi se întreba dacă nasul îi fusese spart. Şchiopătă înainte şi 
se uită în frigider. 

Era o perdea de fâşii de plastic şi în spatele acesteia un 
munte de cutii de carton, fiecare dintre ele umplută până la 
margine cu căpşune. Alex nu se putu abţine să nu 
zâmbească. Căpşunele cu frişcă erau una dintre tradiţiile de 
la Wimbledon, servite la preţuri exorbitante în chioşcurile şi 
restaurantele de deasupra. Aici le depozitau. Paznicul 
aterizase în mijlocul cutiilor, zdrobind multe dintre ele. Era 
inconştient, pe jumătate îngropat în căpşuni, cu capul pe o 
pernă roşie formată din ele. Alex se uita din uşă, 
sprijinindu-se de margine, lăsând aerul rece să-l 
răcorească. Era un termostat lângă el. Afară, temperatura 


Ei pă 


era ridicată. Căpşunele trebuiau ţinute la rece. 

Se mai uită o dată la bărbatul care încercase să-l 
omoare. 

— Rece, spuse el. 

Apoi se întinse şi răsuci termostatul, dând temperatura 
sub zero. 

Şi mai rece. 

Închise uşa frigiderului şi se îndepărtă, şchiopătând de 
durere. 


Rae 


SPĂRGĂTORUL 


Doar câteva minute îi trebuiră inginerului să desfacă 
dozatorul de apă. Acum se uita înăuntru şi desprinse cu 
atenţie o fiolă subţire de sticlă dintr-o grămadă de fire şi 
circuite. 

— Încorporată în filtru, spuse el. Este un sistem cu valvă. 
Foarte ingenios. 

Îi dădu fiola unei femei consternate care o ridică în 
lumină, examinând conţinutul. Fiola era pe jumătate plină 
cu un lichid transparent. O răsturnă, puse o picătură pe 
degetul arătător şi o mirosi. Ochii i se îngustară. 

— Librium, anunţă ea. Avea un mod tăios de a vorbi. Un 
drog foarte păcătos. O lingură din asta te ucide. Câteva 
picături, însă... te  derutează numai. Practic, te 
dezechilibrează. 

Restaurantul şi întreaga clădire Millenium fuseseră 
închise în noaptea aceea. Mai erau trei bărbaţi acolo. John 
Crawley era unul dintre ei. Lângă el stătea un poliţist în 
uniformă, evident mai în vârstă. Cel de-al treilea era cărunt 
şi serios, purtând o cravată Wimbledon. Alex era aşezat 
într-o parte, simțindu-se deodată obosit şi nelalocul lui. 
Nimeni în afară de Crawley nu ştia că el lucra pentru MI6. În 
ceea ce-i privea, era doar un băiat de mingi care 
descoperise cumva adevărul. 

Alex era îmbrăcat în hainele lui acum. Îi telefonase lui 
Crawley, făcuse un duş şi se schimbase, lăsându-şi 
uniforma în vestiar. Ştia cumva că o purtase pentru ultima 
dată. Se întreba dacă i se va permite să păstreze pantalonii 
scurţi, cămaşa şi tenişii cu logoul cu rachete încrucişate 
cusut pe limbă. Uniforma era singura răsplată pe care 
băieţii şi fetele de mingi le primeau de la Wimbledon. 

— Este destul de clar ce se întâmplă, spunea Crawley. Ţii 
minte că eram îngrijorat de spargerea pe care am avut-o, 
domnule Norman. Se adresa bărbatului cu cravată. Ei, se 
pare că am avut dreptate. Nu voiau să fure nimic. Veniseră 
aici să aranjeze dozatoarele de apă. In restaurant, pe hol şi 


probabil în toată clădirea. Telecomandă... nu-i aşa, 
Henderson? 

Henderson era bărbatul care desfăcuse dozatorul. Un alt 
angajat MI6. 

— Aşa este, domnule, răspunse el. Dozatorul funcţiona 
perfect normal, dădea apă rece. Dar când primea un 
semnal radio - şi asta făcea prietenul nostru cu telefonul 
fals - injecta câţiva mililitri din acest drog, Librium. Nu 
suficient încât să apară într-un test al sângelui, dacă ar fi 
fost cineva testat. Dar destul să distrugă meciul cuiva. 

Alex îşi aminti de jucătorul german, Blitz, părăsind 
terenul după ce pierduse meciul. Părea ameţit şi lipsit de 
concentrare. Dar era mai mult de atât. Era drogat. 

— E transparent, adăugă femeia. Şi practic nu are niciun 
gust. Intr-un pahar cu apă rece nu s-ar fi simţit. 

— Dar nu înţeleg! domnul Norman interveni în 
conversaţie. Care era scopul? 

— Cred că pot răspunde la asta, spuse polițistul. După 
cum ştiţi, paznicul nu vorbeşte, dar tatuajul de pe braţul lui 
indică faptul că este - sau a fost - membru al Marelui Cerc. 

— Şi ce anume ar fi ăsta? se repezi domnul Norman. 

— Este o triadă, domnule. O bandă chineză. Triadele, 
fireşte, sunt implicate într-o serie de activităţi criminale. 
Droguri. Crime. Ilmigrări ilegale. Şi, bineînţeles, pariuri. Cred 
că această operaţiune are de-a face cu cele din urmă. Ca 
orice alt eveniment sportiv, Wimbledonul atrage pariuri în 
valoare de milioane de lire sterline. Acum îmi dau seama că 
tânărul francez, Lefevre, începuse turneul cu şanse de 300 
la 1 de a câştiga. 

— Dar apoi i-a bătut pe Blitz şi pe Bryant, spuse Crawley. 

— Exact. Sunt sigur că Lefevre habar n-avea despre ce 
era vorba. Dar dacă toţi adversarii lui au fost drogaţi înainte 
de a intra pe teren... ei, bine, s-a întâmplat de două ori. 
Putea să se petreacă până în finală. Marele Cerc ar fi făcut 
avere! O sută de mii de lire sterline pariate pe francez le-ar 
fi adus treizeci de milioane. 

Domnul Norman se ridică. 

— Lucrul cel mai important acum este ca nimeni să nu 


Eey ae 


afle despre asta, spuse el. Înseamnă scandal naţional şi un 
dezastru pentru reputaţia noastră. De fapt, s-ar putea să 
fim nevoiţi să reîncepem turneul de la capăt! Îl privi pe 
Alex, dar se adresă lui Crawley: Putem avea încredere că 
acest băiat nu va vorbi? întrebă el. 

— Nu voi spune nimănui ce s-a întâmplat, confirmă Alex. 

— Bine. Bine. 

Polițistul dădu din cap. 

— Ai făcut o treabă foarte bună, adăugă el. Depistându-l 
pe tipul ăsta, pentru început şi apoi urmărindu-l şi toate 
celelalte. Deşi, trebuie să spun că ai fost destul de 
iresponsabil să-l încui în frigider. 

— A încercat să mă omoare, se apără Alex. 

— Chiar şi-aşa! Putea să îngheţe până murea. Aşa, se 
poate să-şi fi pierdut câteva degete de la degerături. 

— Sper să nu-i afecteze capacităţile de a juca tenis. 

— Ei bine, nu ştiu... Polițistul tuşi. Era clar că nu ştia ce 
să creadă despre Alex. Oricum, bravo ţie. Dar data viitoare, 
încearcă să te gândeşti la ce faci. Sunt sigur că nu vrei să 
răneşti pe nimeni! 


La dracu' cu ei toţi! 

Alex stătea în picioare privind valurile negre şi argintii în 
lumina lunii, rostogolindu-se şi măturând plaja Fistral. 
încerca să şi-i scoarță din minte pe poliţist, pe domnul 
Norman şi toată afacerea Wimbledon. Salvase într-un fel 
sau altul întregul All England Tennis Tournament şi, deşi nu 
se aşteptase la un bilet în tribuna regală şi o invitaţie la 
ceai cu ducesa de Kent, nici nu credea că va fi înlăturat aşa 
de uşor. Privise finala de unul singur, la televizor. Măcar îl 
lăsaseră să păstreze uniforma de băiat de mingi. 

Şi mai era un lucru bun care reieşise din toate astea. 
Sabina nu uitase de invitaţia făcută. 

El stătea pe veranda casei pe care părinţii ei o 
închiriaseră, o casă ce ar fi părut urâtă oriunde altundeva în 
lume, dar care se potrivea perfect acolo unde era aşezată, 
pe marginea unei stânci ce dădea înspre coasta 
Cornwallului. Era demodată, pătrată, parţial din cărămidă, 


parţial din lemn vopsit în alb. Avea cinci dormitoare, trei 
scări şi prea multe uşi. Grădina era mai mult uscată decât 
înfloritoare, distrusă de sare şi de apa de mare. Casa era 
Saltul lui Brook, deşi nimeni nu ştia cine era Brook, de ce 
sărise sau dacă a supravieţuit. Alex era acolo de trei zile. 
Fusese invitat să stea toată săptămâna. 

Ceva se mişcă în spatele lui. Se deschise o uşă şi Sabina 
Pleasure ieşi, înfăşurată într-un halat gros de prosop, cu 
două pahare în mână. Era cald afară. Deşi plouase când 
sosise Alex - se pare că în Cornwall mereu plouă - vremea 
se înseninase şi acum era o noapte de vară. Sabina îl lăsase 
afară cât se dusese să facă o baie. Părul îi era încă ud. 
Halatul îi cădea greu până jos, la picioarele goale. Alex se 
gândi că părea mult mai matură decât cei cincisprezece ani 
pe care îi avea. 

— Ţi-am adus o Cola, spuse ea. 

— Mulţumesc. 

Veranda era largă, cu un balcon jos, un balansoar şi o 
masă. Sabina puse paharele jos şi se aşeză. Alex i se 
alătură. Rama de lemn a balansoarului scârţâi şi se 
legănară împreună, admirând priveliştea. Pentru un timp, 
niciunul din ei nu spuse nimic. Apoi, deodată... 

— De ce nu-mi spui adevărul? întrebă Sabina. 

— La ce te referi? 

— Mă gândeam la Wimbledon. De ce ai plecat imediat 
după sferturile de finală? Ai fost acolo un minut. Pe terenul 
numărul 1. Şi apoi... 

— Ţi-am spus, interveni Alex, simțindu-se stingherit. Nu 
mă simţeam bine. 

— Nu asta am auzit eu. A existat un zvon că ai fost 
implicat într-o bătaie. Şi mai e ceva. Te-am observat în slip. 
N-am mai văzut pe nimeni cu atâtea tăieturi şi vânătăi. 

— Sunt terorizat la şcoală. 

— Nu cred asta. Am o prietenă care merge la Brookland. 
Spune că nu eşti niciodată acolo. Dispari mereu. Ai lipsit de 
două ori semestrul trecut şi, în ziua în care te-ai întors, 
jumătate din şcoală a luat foc. 

Alex se aplecă şi ridică paharul rece de Cola, răsucindu-l 


2030 


în palme. Un aeroplan trecea pe cer, mic în marele 
întuneric, cu luminile clipind din când în când. 

— Bine, Sabina, spuse el. Nu sunt elev de fapt. Sunt 
spion, un James Bond adolescent. Trebuie să lipsesc de la 
şcoală să salvez lumea. Am făcut-o de două ori până acum. 
Prima dată aici în Cornwall. A doua oară a fost în Franţa. Ce 
altceva mai vrei să ştii? 

Sabina zâmbi. 

— Bine, Alex. Am pus o întrebare stupidă... îşi trase 
picioarele, învelindu-le în halat. Dar e ceva diferit la tine. Nu 
eşti ca niciun băiat pe care l-am cunoscut. 

— Copii?! Mama Sabinei striga din bucătărie. Nu ar trebui 
să mergeţi la culcare? 

Era ora zece. Cei doi urmau să se trezească la cinci 
dimineaţă să facă surfing. 

— Cinci minute! strigă Sabina. 

— Încep să număr. 

Sabina oftă. 

— Mamele! 


Dar Alex nu îşi cunoscuse niciodată mama. 

Douăzeci de minute mai târziu, în pat, se gândea la 
Sabina Pleasure şi la părinţii ei; tatăl ei, cu un aer uşor 
studios, cu păr lung cărunt şi ochelari, mama rotofeie şi 
veselă, semănând mult cu Sabina. Erau doar ei trei. Poate 
că asta îi făcea atât de uniţi. Locuiau în vestul Londrei şi 
închiriau casa aceasta pentru o lună în fiecare vară. 

Stinse lumina şi se întinse în întuneric. Camera lui, la 
mansardă, avea doar un geam micuţ şi putea vedea luna, 
strălucind albă, perfect rotundă precum o monedă de un 
penny. Din momentul în care ajunsese, s-au purtat cu el ca 
şi cum l-ar fi cunoscut de o viaţă. Fiecare familie are 
obiceiurile ei şi Alex rămase surprins cât de repede se 
obişnuise cu ale lor, însoţindu-i în plimbările lungi de-a 
lungul stâncilor, ajutând la cumpărături şi la gătit sau pur şi 
simplu stând cu ei în tăcere - citind sau privind marea. 

De ce nu putea avea şi el o familie ca aceasta? Alex simţi 
cum îl copleşeşte o tristeţe veche, bine-cunoscută. Părinţii 


== 40 


lui muriseră când el avea abia câteva săptămâni. Unchiul 
care îl crescuse şi care îl învățase atâtea, rămăsese, în 
multe privinţe, un străin. Nu avea fraţi sau surori. Uneori se 
simţea la fel de izolat ca şi avionul pe care îl văzuse de pe 
verandă, în călătoria lungă pe cerul nopţii, neobservat şi 
singur. 

Alex îşi trase pernele în jurul capului, supărat pe sine 
însuşi. Avea prieteni. li plăcea viaţa lui. Reuşise să fie la zi 
cu şcoala şi se bucura de o vacanţă grozavă. Şi, cu ceva 
noroc, cu afacerea Wimbledon încheiată, poate că şi MI6 îl 
va lăsa în pace. Aşa că de ce se lăsa pradă acestei stări? 

Uşa se deschise. Cineva intrase în cameră. Era Sabina. 
Se aplecă deasupra lui. Părul îi căzu peste obrazul lui şi îi 
simţi parfumul slab, de flori şi mosc. Buzele ei se şterseră 
uşor de ale lui. 

— Eşti mult mai drăguţ decât James Bond, spuse ea. 

Şi apoi plecă. Uşa se închise în urma ei. 


Cinci şi cinci dimineaţa. 

Dacă ar fi fost o zi de mers la şcoală, Alex nu s-ar fi trezit 
decât peste vreo două ore şi chiar şi atunci ar fi tras de el 
să se dea jos din pat, fără chef. Dar în dimineaţa aceasta se 
trezise într-o clipă. Simţise energia şi  încordarea 
străbătându-i corpul. Şi coborând pe plaja Fistral, cu lumina 
roz a răsăritului pe cer, încă le putea simţi. Marea îl chema, 
provocându-l să o încerce. 

— la uite ce valuri! exclamă Sabina. 

— Sunt mari, mormăi Alex. 

— Sunt imense. E nemaipomenit! 

Era adevărat. Alex mai făcuse surfing de două ori înainte 
- o dată în Norfolk, altădată cu unchiul lui în California - dar 
nu văzuse niciodată aşa ceva. Nu era vânt deloc. Postul 
local de radio avertizase asupra unor vârtejuri adânci de 
apă şi a unei maree deosebit de înalte. Acestea împreună 
produceau valuri care îi tăiau respiraţia. Erau înalte de cel 
puţin trei metri, rostogolindu-se încet către țărm ca şi cum 
ar fi cărat pe umeri greutatea întregului ocean. Momentul în 
care se spărgeau era terifiant. Alex îşi simţi inima cât un 


— 41 — 


purice. Se uita la pereţii mişcători de apă, de un albastru- 
închis, cu spumă albă. Oare chiar el avea să se afle 
deasupra unuia dintre aceşti monştri pe o placă şubredă 
făcută dintr-o biată fâşie de fibrosticlă? 

Sabina îl văzu că ezită. 

— Ce crezi? întrebă ea. 

— Nu ştiu... răspunse Alex, dându-şi seama că ţipă ca să 
se facă auzit în zgomotul produs de valuri. 

— Marea e prea agitată! Sabina era un bun surfer. Cu o 
dimineaţă înainte, Alex o privise manevrând cu dibăcie 
nişte valuri ce se spărgeau de recif aproape de țărm. Poate 
că ar trebui să ne întoarcem în pat! strigă ea. 

Alex privi întreaga scenă. Mai erau vreo jumătate de 
duzină de surferi pe plajă şi, undeva departe, un bărbat 
pregătind un ski-jet în apa mică. Ştia că el şi Sabina erau 
cei mai tineri de acolo. Ca şi ea, purta un costum de 
neopren gros de trei milimetri şi ghete care îl protejau 
împotriva frigului. Aşa că, de ce tremura? Alex nu avea 
placa lui şi închiriase un Ocean Magic. A Sabinei era mai 
lată şi mai groasă, bazându-se pe stabilitate mai degrabă 
decât pe viteză, dar Alex prefera placa închiriată, pentru 
mâner şi pentru sentimentul de control dat de cele trei 
aripioare. Era bucuros că alesese una mare. Dacă avea să 
prindă valuri mari ca acestea, avea nevoie de extra 
mărime. 

Dacă... 

Alex nu era sigur că va intra în apă. Valurile păreau de 
două ori mai înalte decât el şi ştia că, dacă ar fi făcut o 
greşeală, i-ar fi putut fi fatală cu uşurinţă. Părinţii Sabinei îi 
interziseseră să intre în apă dacă era prea periculoasă şi 
trebuia să recunoască, niciodată nu arătase mai 
primejdioasă. Privi un alt val care se sparse şi poate că s-ar 
fi întors dacă n-ar fi auzit un alt surfer strigând către altul, 
cuvintele lui biciuind plaja goală. 

— Spărgătorul! 

Nu putea fi adevărat. Spărgătorul pe plaja Fistral. Alex 
auzise numele de multe ori. Spărgătorul devenise o 
legendă nu numai în Cornwall, ci în întreaga lume a 


RER? ip a 


surferilor. Prima vizită înregistrată fusese în septembrie 
1966, când valul avusese mai mult de şase metri, cel mai 
puternic dintre cele care au izbit vreodată coasta engleză. 
De atunci mai fusese zărit ocazional, dar de către puţini, şi 
mult mai puţini reuşiseră să-l stăpânească. 

— Spărgătorul! Spărgătorul! Ceilalţi surferi îi strigau 
numele, sărind şi ţipând. Îi privi dansând pe plajă, cu plăcile 
deasupra capetelor. Deodată ştiu că trebuie să intre în apă. 
Era prea tânăr. Valurile erau prea mari. Dar nu şi-ar fi 
iertat-o niciodată, dacă ar fi ratat ocazia. 

— Intru! strigă el şi alergă înainte, cărându-şi placa în 
faţă, cu coada legată de glezna lui printr-o coardă 
rezistentă. Cu colţul ochiului o zări pe Sabina ridicând o 
mână în semn de baftă, dar apoi ajunse la marginea mării 
şi simţi apa rece punând stăpânire pe gleznele lui. Aruncă 
placa jos şi se aşeză pe ea, purtat de apă înainte. Şi apoi, 
culcat pe burtă, cu picioarele întinse în spatele lui, bătea 
apa cu furie. Aceasta era partea cea mai obositoare a 
aventurii. Alex se concentra pe braţe şi umeri, ţinând 
nemişcat restul corpului. Avea de mers cale lungă. Trebuia 
să-şi păstreze energia. 

Auzi un zgomot la țărm şi zări ski-jetul părăsind malul. 
Acest lucru îl derută. Ambarcaţiunile personale erau rare în 
Cornwall şi cu siguranţă că nu o mai văzuse pe aceasta 
înainte. În mod normal erau folosite să-i tracteze pe surferi 
către valuri mai mari, dar acest ski-jet era diferit. Putea să-l 
vadă pe cel care conducea, cu glugă şi costum de apă 
negru. Avea el sau ea de gând să încalece Spărgătorul cu o 
maşină? 

Uită de asta. Braţele îi obosiseră şi nu parcursese nici 
măcar jumătate din distanţă. Mâinile sale făcute căuş 
împingeau apa şi se simţi avansând. Ceilalţi surferi erau 
mult înaintea lui. Putea vedea locul în care valurile făceau 
creastă, la vreo douăzeci de metri în faţă. Un munte de apă 
se ridică în faţa lui şi plonjă ca o rață prin el. Pentru o 
secundă nu mai văzu nimic. Avea în gură un gust sărat şi 
apa rece îl lovi cu putere. Dar ieşi pe partea cealaltă. Işi fixă 
privirea la orizont şi îşi dublă efortul. Placa îl purta înainte 


E ie 


ca şi cum ar fi fost însufleţită. 

Alex se opri să-şi tragă răsuflarea. Deodată totul părea 
foarte tăcut. Stătea încă pe burtă, ridicându-se şi lăsându- 
se peste valuri. Se uită înapoi spre mal şi fu uimit să vadă 
ce mult parcursese. Sabina se aşezase şi îl privea, o pată 
mică la distanţă. Cel mai apropiat surfer era la vreo treizeci 
de metri de el; prea departe să-l ajute dacă ar fi fost în 
neregulă ceva. Avea un nod în stomac şi se întreba dacă nu 
fusese cam îndrăzneţ să vină până aici singur. Dar era prea 
târziu acum. 

ÎI simţi înainte de a-l vedea. Era ca şi cum lumea ar fi ales 
acel moment să se sfârşească şi întreaga natură îşi dădea 
ultima suflare. Spărgătorul venea. Se repezea înspre el. Era 
prea târziu să se răzgândească. 

Timp de câteva secunde Alex se uită uimit la apa ce se 
rostogolea, cădea şi bubuia. Era ca şi cum ai privi o clădire 
cu patru etaje prăbuşindu-se şi izbindu-se de stradă. Doar 
că era în întregime din apă şi apa era vie. Alex îi simţi 
puterea incredibilă. Deodată, se ridică spectaculos în faţa 
lui. Şi continua să se ridice până când acoperi cerul. 

Mişcările pe care le învățase cu mult timp în urmă 
preluară în mod automat controlul. Alex apucă marginile 
plăcii şi se întoarse astfel încât privea din nou ţărmul. Se 
forţă să aştepte până în ultima secundă. Dacă s-ar fi mişcat 
prea târziu, ar fi pierdut totul. Prea devreme, ar fi fost pur şi 
simplu strivit. Muşchii i se încordară. Dinţii îi clănţăneau. 
Întregul corp părea să i se fi electrizat. 

„Acum!” 

Aceasta era partea cea mai dificilă, mişcarea cel mai 
greu de învăţat şi imposibil de uitat. Ridicarea. Alex putea 
simţi placa mişcându-se cu pulsul valului. Viteza lui şi cea a 
apei deveniseră una şi aceeaşi. Işi lăsă mâinile jos, pe 
placă, îşi arcui spatele şi împinse. În acelaşi timp, îşi aduse 
piciorul drept înainte. În poziţia învățată. Când mergea cu 
placa pe zăpadă, era exact la fel. Dar nu îi păsa, atâta 
vreme cât putea să stea în picioare fără să-şi piardă 
echilibrul şi deja făcea asta, echilibrând cele două mari 
forţe, viteza şi gravitația, în timp ce placa tăia valul în 


— 44 — 


diagonală. 

Stătea drept, cu braţele în afară, dinţii dezgoliţi, perfect 
centrat pe placă. Reuşise! Era pe Spărgător. Îl cuprinsese o 
bună dispoziţie evidentă. Putea simţi puterea valului. Făcea 
parte din ea. Fusese conectat la lume şi, deşi înainta cu 60- 
70 de kilometri la oră, timpul părea că încetinise, aproape 
că se oprise şi îngheţase în acest moment perfect care îl va 
urmări pentru tot restul vieţii. Strigă tare, un țipăt animalic 
pe care nici măcar el nu-l putea auzi. Stropii îi veneau în 
faţă, apa se împrăştia în jurul lui. De-abia mai simţea placa 
sub picioare. Zbura. Nu fusese niciodată mai viu. 

Şi apoi auzi prin vuietul valurilor. Venea cu viteză, dintr-o 
parte, era zgomotul unui motor pe benzină. Să auzi aşa 
ceva aici, în acest moment, era atât de puţin probabil încât 
crezu că-şi imaginează. Apoi îşi aduse aminte de ski-jet. 
Trebuie să fi ieşit în larg şi apoi se întorsese, în spatele 
valurilor. Acum venea cu viteză. 

Primul lui gând fu că acela care conducea îi făcea o 
vizită. Era una dintre legile nescrise ale surfingului. Alex era 
sus pe val. Era valul lui. Cel de pe ski-jet nu avea niciun 
drept să se bage. Dar, în acelaşi timp, ştia că era o 
nebunie. Plaja Fistral era practic pustie. Nu era nevoie să te 
baţi pentru spaţiu. Şi oricum, un ski-jet să vină după un 
surfer... nu se mai auzise aşa ceva. 

Motorul se auzea mai tare acum. Alex nu putea vedea 
ski-jetul. Se concentra în întregime asupra Spărgătorului, 
să-şi menţină echilibrul, şi nu îndrăznea să se întoarcă. Era 
deodată conştient de apa ce venea năvală, de miile de tone 
ce se cutremurau sub el. Dacă ar fi căzut, ar fi murit, rupt în 
bucăţi înainte de a se îneca. Ce făcea ski-jetul? De ce venea 
atât de aproape? 

Alex ştiu dintr-odată că era în mare pericol. Ce se 
întâmpla nu avea nimic de-a face cu Cornwall şi cu vacanţa 
lui de surfing. Cealaltă viaţă a lui, cea de la MI6, îl ajunsese 
din urmă. Îşi aminti cum fusese urmărit la coborârea de pe 
munte la Point Blanc şi ştiu că acelaşi lucru se întâmplă din 
nou. Cine şi de ce nu mai conta. Avea câteva secunde să 
facă ceva totuşi înainte ca ski-jetul să îl lovească. 


— 45 — 


Îşi răsuci capul şi privi pentru o secundă. Un nas negru ca 
o torpilă. Crom strălucitor şi sticlă. Un bărbat aplecat peste 
butoanele de comandă, cu privirea pironită pe Alex. Ochii 
erau plini de ură. Se aflau la mai puţin de un metru 
depărtare. 

Era un singur lucru pe care Alex îl putea face şi îl acţionă 
instantaneu, fără să gândească. Aerianul este o mişcare ce 
necesită sincronizare la fracțiune de secundă şi stăpânire 
totală. Alex se răsuci şi se aruncă deasupra valului, în aer. 
În acelaşi timp se ghemui şi apucă placa, cu o mână de 
fiecare parte. Acum chiar că zbura, suspendat în aer, în 
timp ce valul se rostogolea sub el. Văzu ski-jetul trecând 
prin locul în care fusese cu câteva secunde în urmă. Se 
învârti, făcând aproape un cerc complet în aer. In ultimul 
moment îşi aminti să pună piciorul drept fix pe mijlocul 
plăcii. Aceasta i-ar fi preluat toată greutatea la aterizare. 

Apa se grăbi să îl întâmpine. Alex termină cercul şi se 
scufundă încă o dată în val. Fusese o aterizare perfectă. 
Apa ţâşni în jurul lui, dar el rămase drept şi se trezi chiar în 
spatele ski-jetului. Cel de la volan se întoarse şi Alex îi putu 
vedea figura uimită. Bărbatul era chinez. Imposibil, 
incredibil, avea o armă în mână. Alex o putu vedea 
ridicându-se, cu apa picurând de pe ţeavă. De data aceasta 
nu mai avea unde să se ducă. Nu mai avea putere să 
încerce un alt aerian. Cu un strigăt, se aruncă de pe placă, 
înainte, pe ski-jet. Simţi o zdruncinătură, piciorul fiindu-i 
aproape smuls în timp ce placa fu trasă înapoi de apa 
răuvoitoare. 

Urmă o explozie. Bărbatul trăsese cu arma. Alex crezu că 
îi trecuse pe lângă umăr. În acelaşi timp, mâinile i se 
prinseră de gâtul bărbatului. Genunchii i se izbiră de o 
parte a ski-jetului. Şi apoi întreaga lume fu rasă de pe faţa 
pământului, în timp ce bărbatul şi maşina pierdură controlul 
şi se prăbuşiră într-un vârtej de apă. Piciorul lui Alex se 
smuci încă o dată şi apoi simţi coarda plesnind. Auzi un 
strigăt. Deodată bărbatul nu mai era acolo. Alex era singur. 
Nu putea respira. Apa îl copleşi. Simţea, neajutorat, cum 
este aspirat înăuntru. Nu se putea împotrivi. Braţele şi 


= bre 


picioarele îi erau nefolositoare. Nu mai avea pic de putere. 
Deschise gura să strige, dar apa năvăli înăuntru. 

Apoi umărul i se izbi de ceva tare şi ştiu că ajunsese pe 
fundul mării şi că acesta îi va fi mormântul. Îndrăznise să se 
joace cu Spărgătorul şi acesta se răzbunase. Undeva, în 
depărtare, un alt val se spărgea deasupra lui, dar Alex nu-l 
vedea. El zăcea acolo jos, în sfârşit, împăcat. 


— 47 — 


DOUĂ SĂPTĂMÂNI LA SOARE 


Alex nu înţelegea ce era mai surprinzător. Că era încă în 
viaţă sau că se afla din nou în sediul londonez al Diviziei 
Operaţiuni Speciale a MI6. 

Faptul că încă respira se datora, ştia bine, Sabinei. Ea 
stătuse pe plajă, privind îngrozită cum el venea pe 
Spărgător înspre ea. Văzuse ski-jetul venind în spatele lui, 
înainte ca Alex să-l observe, şi ştiuse instinctiv că era ceva 
în neregulă. Începuse să alerge în momentul în care Alex 
sărise în aer şi era deja în apă când el se prăbuşise lângă 
ski-jet şi dispăruse dedesubt. Mai târziu, ea spusese că 
fusese o coliziune... un accident îngrozitor. De la acea 
distanţă era imposibil să vezi ce se întâmplă în realitate. 

Sabina era o înotătoare puternică şi norocul era de 
partea ei. Deşi apa era întunecată şi valurile erau încă 
uriaşe, ştiuse locul în care se scufundase Alex şi ajunsese 
acolo în mai puţin de un minut. Il găsise la a treia 
scufundare, îi târâse trupul inconştient la suprafaţă şi apoi îl 
trăsese la mal. Învăţase la şcoală să facă respiraţie gură la 
gură şi îşi folosise cunoştinţele, apăsându-şi buzele peste 
ale lui, împingându-i aerul în plămâni. Chiar şi atunci era 
sigură că Alex este mort. Nu respira. Ochii îi erau închişi. 
Sabina îl bătuse peste piept - o dată, de două ori - şi fusese 
în sfârşit răsplătită cu un spasm şi un acces de tuse care Îl 
copleşiseră pe Alex. Până atunci, sosiseră şi alţi surferi. 
Unul dintre ei avea un telefon mobil şi sunase la ambulanţă. 
Nu era nici urmă de omul de pe ski-jet. 

Şi Alex fusese norocos. După cum reieşea, el venise pe 
Spărgător până aproape de punctul unde valul era cel mai 
slab. O tonă de apă căzuse peste el, dar cinci secunde mai 
devreme ar fi fost cinci tone. Şi nu era prea departe de 
țărm când îl găsise Sabina. Dacă ar fi fost mai departe, ar fi 
fost posibil ca ea să nu-l mai fi găsit. 

Trecuseră cinci zile de atunci. 

Era luni dimineaţă, începutul unei noi săptămâni. Alex se 
găsea în camera 1605, la etajul 16 al clădirii anonime din 


— 48 — 


Liverpool Street. Jurase că nu se va mai întoarce acolo. 
Bărbatul şi femeia care se găseau în cameră cu el erau 
ultimele două persoane pe care voia să le vadă. Şi totuşi, 
iată-l acolo. Fusese atras înăuntru, precum peştele în plasă. 

Ca de obicei, Alan Blunt nu părea deosebit de încântat să 
îl vadă, preferând să studieze dosarul de pe biroul din faţa 
lui decât pe băiat. Era a cincea sau a şasea oară când Alex 
îl întâlnea pe bărbatul care deţinea comanda supremă a 
acestei divizii a MI6 şi încă nu ştia aproape nimic despre el. 
Blunt avea cam cincizeci de ani şi era un bărbat în costum, 
într-un birou. Nu părea că ar fi fumător şi Alex nu-şi imagina 
nici că era un băutor înrăit. Era oare căsătorit? Avea copii? 
Îşi petrecea sfârşiturile de săptămână plimbându-se prin 
parc sau pescuind, sau urmărind meciuri de fotbal? Cumva 
Alex se îndoia de toate astea. El se întreba dacă Blunt are 
vreo viaţă în afara acestor patru pereţi. Era un om pe care îl 
caracteriza munca lui. Îşi dedicase întreaga viaţă secretelor 
şi ajunsese ca propria viaţă să devină un secret. 

Ridică ochii de pe raportul concis. 

— Crawley nu avea niciun drept să te implice în afacerea 
asta, spuse el. 

Alex nu răspunse. Pentru prima dată, nu era sigur dacă 
să dezaprobe. 

— Campionatul de tenis de la Wimbledon. Aproape că ai 
fost omorât. Se uită întrebător la Alex. Şi afacerea asta din 
Cornwall. Nu-mi place ca agenţii mei să fie implicaţi în 
sporturi periculoase. 

— Nu sunt unul dintre agenţii dumneavoastră, îi replică 
Alex. 

— Este destul pericol în meseria asta fără a mai adăuga 
şi altceva, continuă Blunt, ignorându-l. Ce s-a întâmplat cu 
bărbatul de pe ski-jet? întrebă el. 

— Îl interogăm acum, răspunse doamna Jones. 

Vicecomandantul de la Operaţiuni Speciale purta un 
costum gri cu pantalon şi avea o geantă din piele neagră ce 
se asorta cu culoarea ochilor ei. Avea o broşă de argint pe 
rever, reprezentând un pumnal în miniatură. Se potrivea. 

Fusese prima care-l vizitase pe Alex când era în 


e pe 


convalescenţă în spital în Newquay şi ea, cel puţin, fusese 
preocupată de ceea ce se întâmplase. Bineînţeles că nu 
arătase decât puţină, dacă nu niciun fel de emotie. Dacă ar 
fi fost întrebată, ar fi spus că nu ar fi dorit să piardă pe 
cineva care i-a fost folositor şi care i-ar mai putea fi din 
nou. Dar Alex bănuia că acesta era doar jumătate din 
adevăr. Ea era femeie, iar el avea doar 14 ani. Dacă 
doamna Jones ar fi avut un fiu, ar fi putut foarte bine să fie 
de vârsta lui Alex. Aceasta era diferenţa - una pe care ea 
nu putea s-o ignore. 

— Am găsit un tatuaj pe braţul bărbatului, continuă ea. 
Se pare că şi el era membru al bandei Marelui Cerc. Se 
întoarse către Alex. Marele Cerc este o triadă relativ nouă, 
explică ea. Este, din păcate, şi una dintre cele mai violente. 

— Cred că mi-am dat seama de asta, spuse Alex. 

— Bărbatul pe care l-ai închis în frigider la Wimbledon era 
Sai-lo. Asta înseamnă „frate mic”. Trebuie să înţelegi cum 
lucrează oamenii aceştia. Le-ai stricat operaţiunea şi i-ai 
făcut să piardă. Este ultimul lucru pe care şi-l pot permite. 
Aşa că au trimis pe cineva după tine. Încă nu a spus nimic, 
dar bănuim că este Da'-/o sau „frate mare”. Are gradul 
438... sub Capul Dragonului, liderul triadei. Şi acum şi el a 
eşuat. Este neplăcut, Alex, ca şi faptul că aproape l-ai 
înecat şi că i-ai spart nasul. Triada va considera asta o altă 
umilinţă. 

— N-am făcut nimic, spuse Alex. Era adevărat. Îşi 
amintea cum dispozitivul fusese smuls de pe glezna lui. Nu 
era vina lui că îl lovise pe bărbat în faţă. 

— Ei aşa vor vedea asta, continuă doamna Jones. Vorbea 
ca o profesoară. Avem de-a face cu un Guan-shi. 

Alex aştepta ca ea să-i explice. 

— Guan-shi este ceea ce dă putere Marelui Cerc, spuse 
ea. Este un sistem de respect reciproc. Îi leagă pe toţi 
membrii laolaltă. In mare înseamnă că, dacă îl răneşti pe 
unul dintre ei, îi răneşti pe toţi. Şi dacă unul devine 
duşmanul tău, atunci devin toţi. 

— Ai atacat pe unul de-al lor la Wimbledon, replică Blunt, 
au trimis pe un altul în Cornwall. 


— 50 — 


— L-ai doborât pe omul lor în Cornwall, toţi membrii 
triadei primesc ordinul de a te ucide, spuse doamna Jones. 

— Câţi membri mai sunt? întrebă Alex. 

— Cam nouăsprezece mii la ultima numărătoare, 
răspunse Blunt. 

Urmă o tăcere lungă, întreruptă doar de zgomotul distant 
al traficului, desfăşurat cu şaisprezece etaje mai jos. 

— În fiecare minut petrecut în ţara asta eşti în pericol, 
continuă doamna Jones. Şi nu putem face mare lucru. 
Bineînţeles, avem o oarecare influenţă asupra triadelor. 
Dacă îi înştiinţăm pe cei care trebuie că eşti sub protecţia 
noastră, se poate să-şi retragă oamenii de pe urmele tale. 
Dar asta va lua ceva timp şi chestia e că ei s-ar putea să 
lucreze la următorul plan de atac chiar acum. 

— Nu te poţi duce acasă, spuse Blunt. Nu te poţi întoarce 
nici la şcoală. Nu poţi merge nicăieri singur. Femeia aceea 
care are grijă de tine, menajera, am luat deja măsuri să fie 
trimisă în afara Londrei. Nu putem risca. 

— Şi eu ce trebuie să fac? întrebă Alex. 

Doamna Jones privi înspre Blunt, care dădu din cap. 
Niciunul din ei nu părea îngrijorat în mod special şi el îşi 
dădu seama dintr-odată că lucrurile evoluaseră aşa cu 
doriseră ei. Cumva, fără să o ştie, el ajunsese exact în 
mâinile lor. 

— Din coincidenţă, Alex, începu doamna Jones, cu câteva 
zile în urmă ne-au fost solicitate serviciile tale. De la un 
serviciu de informaţii american. Agenţia Centrală de 
Informaţii sau CIA, cum probabil îi ştii. Au nevoie de o 
persoană tânără pentru o operaţiune în derulare şi se 
întrebau dacă eşti disponibil. 

Alex fu surprins. MI6 îl folosise de două ori şi de ambele 
dăţi accentuaseră că nimeni nu trebuie să ştie despre asta. 
Acum, se pare, se lăudaseră cu privire la spionul lor tânăr. 
Şi, mai rău, se pregătiseră să-l împrumute, ca pe o carte de 
la bibliotecă. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, doamna Jones ridică o 
mână. 

— Le-am spus, bineînţeles, că nu doreşti să continui 


5] 


munca aceasta, spuse ea. Doar asta ne-ai spus nouă. Elev, 
nu spion. Asta ai spus. Dar se pare acum că totul s-a 
schimbat. Îmi pare rău, Alex, dar din nu ştiu ce motiv, ai 
ales să intri din nou în teren şi, din nefericire, eşti în pericol. 
Trebuie să dispari. Aceasta s-ar putea să fie calea cea mai 
bună. 

— Vreţi să merg în America? întrebă Alex. 

— Nu chiar în America, îl întrerupse Blunt. Vrem să mergi 
în Cuba... sau cel puţin pe o insulă la doar câţiva kilometri 
sud de Cuba. Se cheamă Cayo Esqueleto. E în spaniolă. 
Înseamnă... 

— Insula Scheletului, interveni Alex. 

— Aşa e. Bine, sunt multe insule pe lângă coasta 
americană. Ai auzit de Key Largo şi Key West. Aceasta a 
fost descoperită de Sir Francis Drake. Se spune că atunci 
când a acostat acolo, insula era nelocuită. Dar a găsit un 
singur schelet, un conchistador îmbrăcat în armură, aşezat 
pe plajă. Aşa a fost botezată insula. Oricum, nu contează 
cum se cheamă, este, de altfel, un loc foarte frumos. O 
staţiune turistică. Hoteluri de lux, scufundări, 
ambarcaţiuni... Nu îţi cerem să faci nimic periculos, Alex. 
Chiar contrariul. O poţi considera o vacanţă plătită. Două 
săptămâni la soare. 

— Continuă! îl îndemnă Alex. 

Nu putea să nu pară nesigur. 

— CIA-ul este interesat de această insulă din cauza unui 
bărbat care locuieşte acolo. Este rus. Are o casă imensă - 
unii îi spun palat - pe un fel de istm, adică o porţiune foarte 
îngustă de pământ, în cel mai nordic punct al insulei. Este 
generalul Alexei Sarov. 

Blunt scoase o fotografie din dosar şi o întoarse astfel 
încât să o vadă Alex. Era un bărbat în uniformă militară. 
Fotografia fusese făcută în Piaţa Roşie, în Moscova. Alex 
putea vedea turnurile în formă de ceapă ale Kremlinului în 
spatele său. 

— Sarov aparţine altor vremuri, începu doamna Jones, 
preluând discuţia. A fost comandant în armata rusă pe 
timpurile când ruşii ne erau duşmani şi făceau parte din 


= 


Uniunea Sovietică. Căderea comunismului nu s-a petrecut 
cu mult timp în urmă, Alex. De-abia în 1989 a picat Zidul 
Berlinului. Se opri. Cred că nimic din toate astea nu 
reprezintă ceva pentru tine. 

— N-are cum, spuse Alex. Aveam doar doi ani. 

— Da, bineînţeles. Dar trebuie să înţelegi, Sarov a fost un 
erou al vechii Rusii. A fost făcut general când avea doar 
treizeci şi opt de ani - în acelaşi an în care ţara lui a invadat 
Afganistanul. A luptat acolo timp de zece ani, ajungând să 
fie al doilea la comanda Armatei Roşii. A avut un fiu care a 
fost ucis acolo. Sarov nici măcar nu a fost la înmormântare. 
Ar fi însemnat să-şi abandoneze oamenii şi nu ar fi făcut 
asta - nici măcar pentru o zi. 

Alex privi din nou fotografia. Putea vedea duritatea din 
privirea bărbatului. Era o faţă lipsită de orice fel de căldură. 

— Războiul din Afganistan a încetat în momentul în care 
ruşii s-au retras în 1989, a continuat doamna Jones. In 
acelaşi timp, întreaga ţară se dezmembra. Comunismul a 
luat sfârşit şi Sarov a plecat. Nu a făcut niciun secret din 
faptul că nu-i plăcea noua Rusie cu jeanşii şi pantofii sport 
Nike şi cu McDonald's la fiecare colţ de stradă. A părăsit 
armata, deşi îşi spune încă general şi a plecat să trăiască... 

— Pe Cayo Esqueleto, termină Alex propoziţia. 

— Da. Este acolo de zece ani deja - şi asta e treaba, Alex. 
Peste două săptămâni preşedintele rus plănuieşte să-l 
întâlnească acolo. Nu e nimic surprinzător în asta. Cei doi 
sunt prieteni vechi. Chiar au crescut în aceeaşi parte a 
Moscovei. Dar cei de la CIA sunt îngrijoraţi. Vor să ştie ce 
plănuieşte Sarov. De ce se întâlnesc cei doi? Vechea Rusie 
şi noua Rusie. Ce se întâmplă? 

— CIA vrea să îl spioneze pe Sarov. 

— Da. E o simplă operaţiune de supraveghere. Vor să 
trimită o echipă sub acoperire să arunce o privire înainte de 
sosirea preşedintelui. 

— Bine, dădu Alex din umeri. Dar de ce au nevoie de 
mine? 

— Pentru că insula este una comunistă, explică Blunt. 
Aparține de Cuba, unul dintre ultimele locuri din lumea 


occidentală în care comunismul încă există. Să ajungi pe ea 
şi să pleci de acolo este foarte dificil. Există un aeroport la 
Santiago. Dar fiecare avion este urmărit. Fiecare pasager 
este verificat. Mereu pândesc spioni americani şi oricine 
este cât de puţin suspect este oprit şi întors din drum. 

— Şi de aceea CIA ni s-a adresat, continuă doamna Jones. 
Un bărbat singur poate fi suspicios. Un bărbat şi o femeie 
pot fi o echipă. Dar un bărbat şi o femeie călătorind cu un 
copil...? Înseamnă o familie! 

— Asta e tot ce dorim de la tine, Alex, spuse Blunt. Să 
mergi cu ei. Stai la hotelul lor. Înoţi, te scufunzi şi te bucuri 
de soare. Ei fac toată treaba. Tu eşti acolo doar ca o 
acoperire pentru ei. 

— Nu pot folosi un băiat american? 

Blunt tuşi, evident stânjenit. 

— Americanii nu ar folosi niciodată un tânăr de-al lor într- 
o astfel de operaţiune, spuse el. Ei au altfel de reguli decât 
noi. 

— Vrei să spui că ei ar fi îngrijoraţi să nu fie omorât. 

— Nu ţi-am fi cerut să faci asta, întrerupse doamna Jones 
tăcerea penibilă. Dar trebuie să părăseşti Londra. De fapt, 
trebuie să părăseşti Anglia. Nu încercăm să te punem în 
pericol. Incercăm să te protejăm şi aceasta e cea mai bună 
cale. Domnul Blunt are dreptate. Cayo Esqueleto este o 
insulă foarte frumoasă şi eşti într-adevăr foarte norocos să 
mergi acolo. Poţi privi întreaga afacere ca pe o vacanţă 
gratis. 

Alex cugetă. Se uita de la Alan Blunt la doamna Jones, 
dar bineînţeles că ei nu dezvăluiau nimic. Câţi agenţi 
stătuseră înainte în camera aceasta cu cei doi, ascultându- 
le vorbele mieroase? 

„E o treabă simplă. Nimic deosebit. Te întorci peste două 
săptămâni...” 

Unchiul lui fusese unul dintre aceştia, trimis să verifice 
paza dintr-o fabrică de calculatoare de pe coasta de sud. 
Dar lan Rider nu s-a mai întors. 

Alex nu voia să aibă parte de asta. Mai erau câteva 
săptămâni din vacanţa de vară şi voia să o vadă pe Sabina 


— 54 — 


din nou. Ei doi discutaseră despre nordul Franţei şi Valea 
Loarei, moteluri de tineret şi drumeţii. Avea prieteni în 
Londra. Jack Starbright, menajera şi cea mai bună prietenă 
a lui se oferise să-l ia cu ea în vizită la părinţii ei în Chicago. 
Şapte săptămâni de normalitate. Cerea prea mult? 

Şi totuşi, îşi aminti ce se întâmplase pe Spărgător când îl 
ajunsese din urmă tipul de pe ski-jet. Alex îi văzuse privirea 
pentru doar câteva secunde, dar în ochi i se citea cruzimea 
şi fanatismul. Acesta era un om care fusese antrenat să-l 
urmărească pe vârful unui val de 10 metri pentru a-l secera 
din spate - şi fusese periculos de aproape de a face asta. 
Alex ştia cu siguranţă că triada va încerca din nou. li 
ofensase... nu numai o dată, ci de două ori. Blunt avea 
dreptate. Orice speranţă pentru o vară grozavă se dusese 
pe apa sâmbetei. 

— Dacă îi ajut pe prietenii dumneavoastră de la CIA veţi 
face triada să mă lase în pace? întrebă el. 

Doamna Jones dădu din cap. 

— Avem contacte în lumea interlopă chineză. Dar ne va 
lua ceva timp, Alex. Orice s-ar întâmpla, trebuie să te 
ascunzi - măcar pentru următoarele două săptămâni. Aşa 
că, de ce nu la soare? 

Alex dădu din cap obosit. 

— În regulă, spuse el. Se pare că nu prea am de ales. 
Când vreţi să plec? 

Blunt scoase un plic din dosar. 

— Am biletul tău de avion aici, spuse el. Este un zbor în 
după-amiaza aceasta. 

Bineînţeles, ştiuseră că va accepta. 

— Vom vrea să ţinem legătura cu tine cât timp eşti 
plecat, şopti doamna Jones. 

— Vă voi trimite o vedere, îi replică Alex. 

— Nu, Alex, nu la asta m-am gândit. De ce nu te duci să 
discuţi puţin cu Smithers? 


Smithers avea un birou la etajul 11 şi pentru început Alex 
fu nevoit să admită că era dezamăgit. 
Smithers era cel care crease toate dispozitivele pe care 


Sp 


Alex le folosise în misiunile anterioare şi băiatul se 
aşteptase să-l găsească undeva la subsol, înconjurat de 
maşini şi motociclete, arme hitech şi bărbaţi şi femei în 
halate albe. Dar încăperea aceasta era plictisitoare: mare, 
pătrată, banală. Ar fi putut aparţine preşedintelui unei 
companii de asigurări, poate, sau unei bănci. Era un birou 
din oţel şi sticlă, cu un telefon, un calculator, tăviţe pentru 
corespondenţă, precum şi o lampă cu braţ. O canapea din 
piele era aşezată lângă un perete şi pe partea cealaltă era 
un dulap argintiu cu şase sertare. Un tablou atârna pe 
peretele din spatele biroului: o pictură cu marea. Dar, spre 
dezamăgirea lui Alex, nu erau niciun fel de dispozitive. Nici 
măcar o ascuţitoare electrică. 

Smithers era aşezat la birou, bătând la calculator cu 
degetele prea groase pentru tastatură. Era unul dintre cei 
mai graşi oameni pe care îi văzuse Alex vreodată. Purta un 
costum din trei piese, negru, cu o cravată parcă de la 
şcoală, atârnând peste burta mare. Văzându-l pe Alex, se 
opri din scris şi se roti în scaunul de piele ce trebuie să fi 
fost întărit pentru a-l susţine. 

— Dragul meu băiat! exclamă el. Ce plăcere să te văd! 
Intră, intră! Am auzit că ai avut ceva de furcă în Franţa. 
Trebuie să ai grijă de tine, Alex. Aş fi îngrozit dacă ţi s-ar 
întâmpla ceva. Uşă! 

Alex fu surprins când uşa se închise în urma lui. 

— E activată de voce, explică Smithers. Te rog, aşază-te. 

Alex se aşeză pe un alt scaun din piele, de partea 
cealaltă a biroului. În timp ce se aşeza, se auzi un zumzet şi 
lampa se răsuci şi se aplecă înspre el, ca şi cum o pasăre 
metalică s-ar fi uitat mai de aproape. În acelaşi timp, 
ecranul monitorului pâlpâi şi apăru un schelet uman. Alex 
mişcă o mână. Mâna scheletului mişcă. Cu un fior, îşi dădu 
seama că se uita la, sau mai degrabă prin, el. 

— Arăţi bine, spuse Smithers. Ai o structură osoasă foarte 
bună. 

— Ce...? începu Alex. 

— E ceva la care lucrez. Un dispozitiv simplu cu raze. E 
util dacă are cineva o armă. Smithers apăsă un buton şi 


ecranul se albi. Domnul Blunt mi-a spus că pleci să îi 
însoţeşti pe prietenii noştri de la CIA. Sunt foarte buni. 
Foarte, foarte buni, numai că, bineînţeles, nu poţi avea 
încredere în ei şi nu au simţul umorului. Cayo Esqueleto, se 
pare...? 

Se aplecă înainte şi apăsă un alt buton de pe birou. Alex 
privi tabloul de pe perete. Valurile începură să se mişte! In 
acelaşi timp, imaginea se schimbă, trăgându-se înapoi, şi îşi 
dădu seama că privea un ecran de televizor cu plasmă cu o 
imagine prin satelit de undeva de deasupra oceanului 
Atlantic. Alex se trezi privind o insulă neregulată ca formă, 
înconjurată de apă turcoaz. Imaginea arăta data şi ora şi îşi 
dădu seama că era transmisă în direct. 

— Climat tropical, mormăi Smithers. Va ploua mult în 
perioada aceasta a anului. Am lucrat la un poncho care 
devine paraşută, dar nu cred că vei avea nevoie de el. Şi 
am şi o spirală grozavă pentru țânțari. De fapt, ţânţarii sunt 
singurul lucru pe care nu-l distruge. Dar nu ai nevoie nici de 
asta! De fapt, mi s-a spus că singurul lucru de care ai 
nevoie este ceva cu care să păstrezi legătura. 

— Un transmiţător secret, spuse Alex. 

— De ce trebuie să fie secret? 

Smithers deschise un sertar şi scoase un obiect pe care-l 
puse în faţa lui Alex. 

Era un telefon mobil. 

— Am deja unul, mulţumesc, mormăi Alex. 

— Nu unul ca ăsta, răspunse Smithers. Îţi face legătura 
direct cu biroul acesta, chiar şi când eşti în America. 
Funcţionează şi sub apă - şi în spaţiu. Tastele recunosc 
amprentele, aşa că numai tu îl poţi folosi. Acesta este 
modelul 5. Avem şi un model 7. Îl ţii invers când tastezi sau 
îţi explodează în mână... 

— De ce nu pot avea modelul acela? întrebă Alex. 

— Domnul Blunt mi-a interzis. Smithers se aplecă în faţă, 
conspirativ. Dar ţi-am pus ceva în plus. Vezi antena asta de 
aici? Formezi 999 şi va ţâşni ca un ac. Cu un drog, 
bineînţeles. Va dobori pe oricine pe o rază de 20 de metri. 

— Bine. Alex ridică telefonul. Mai ai şi altceva? 


PE, Ai 


— Mi s-a spus că nu-ţi trebuie nicio armă... Smithers oftă, 
apoi se aplecă şi vorbi către o plantă din ghiveci. Le poţi 
aduce, te rog, domnişoară Pickering? 

Alex începu să aibă îndoieli mari cu privire la acest birou 
- şi acestea fură confirmate un moment mai târziu când 
canapeaua din piele se despărţi în două, cele două capete 
separându-se unul de celălalt. În acelaşi timp, o parte din 
podea alunecă într-o parte, lăsând o altă parte de canapea 
să apară încet pe loc, formând trei locuri în loc de două. O 
tânără apăru cu noua piesă. Stătea cu picioarele încrucişate 
şi cu mâinile pe genunchi. Se ridică şi păşi către Smithers. 

— Acestea sunt piesele pe care le-ai cerut, spuse ea, 
înmânând un pachet. Scoase o coală de hârtie şi o aşeză în 
faţa lui. Şi raportul acesta tocmai a sosit din Cairo. 

— Mulţumesc, domnişoară Pickering. 

Smithers aşteptă până ce femeia plecă - folosind uşa de 
data aceasta - apoi se uită repede peste raport. 

— Nu sunt veşti bune, mormăi el. Deloc, chiar. Ei, bine... 
puse raportul în tăviţa pentru exterior. Urmă un scurt- 
circuit şi foaia se auto-distruse. O secundă mai târziu, nu 
mai erau decât urme de cenuşă. Încalc regulile dacă fac 
asta, continuă el. Dar sunt vreo două lucruri pe care le-am 
lucrat pentru tine şi nu văd de ce nu le-ai lua. Mai bine să 
sufli şi-n iaurt. 

intoarse cutia şi un pacheţel roz-deschis de gumă 
alunecă de acolo. 

— Plăcerea de a lucra cu tine, Alex, spuse Smithers, este 
să adaptezi lucrurile pe care te aştepţi să le găseşti în 
buzunarele unui băiat de vârsta ta. Şi sunt extrem de 
mulţumit de acesta. 

— Gumă de mestecat? 

— Face nişte baloane speciale. Dacă o mesteci 30 de 
secunde, substanţele chimice din saliva ta vor reacţiona cu 
conţinutul, făcându-l să se extindă. Şi dacă se extinde, va 
distruge orice. O pui într-o armă, de exemplu, şi o va 
desface. Sau va distruge yala de la o uşă. 

Alex întoarse pachetul. Scris cu litere galbene, pe o 
parte, era cuvântul BALON 0-7. 


— Cu ce aromă aţi făcut-o? întrebă el. 

— Căpşune. Uite, celălalt dispozitiv este şi mai periculos 
şi sunt sigur că nu vei avea nevoie de el. L-am numit 
Distrugătorul şi aş fi fericit să-l primesc înapoi. 

Smithers scutură pachetul şi un inel de chei alunecă 
lângă gumă, pe birou. Avea o figurină de plastic ataşată, un 
fotbalist purtând pantaloni scurţi albi şi un tricou roşu. Alex 
se aplecă şi o întoarse. Se trezi privind modelul de trei 
centimetri al lui Michael Owen. 

— Mulţumesc, domnule Smithers, spuse el. Dar personal, 
n-am fost niciodată fan Liverpool. 

— Acesta este un prototip. Putem face un alt fotbalist 
data viitoare. Cel mai important lucru este capul. Ţine 
minte asta, Alex. Dacă îl întorci de două ori în sensul acelor 
de ceas şi o dată invers vei acţiona dispozitivul. 

— Va exploda? 

— E o grenadă. Face o lumină şi apoi un zgomot. Un fitil 
de 10 secunde. Nu îndeajuns de puternic să ucidă - dar în 
spaţiu închis va imobiliza adversarul pentru câteva minute, 
care îţi vor oferi şansa de a scăpa. 

Alex băgă în buzunar figurina cu Michael Owen şi guma, 
la un loc cu telefonul mobil. Aceasta poate fi o operaţiune 
simplă de supraveghere, o vacanţă plătită cum spusese 
Blunt, dar nu voia să plece cu mâinile goale. 

— Baftă, Alex, îi ură Smithers. Sper că te vei înţelege cu 
cei de la CIA. Nu sunt chiar ca noi, să ştii. Şi cine ştie ce vor 
crede despre tine. 

— La revedere, domnule Smithers. 

— Am un lift privat, dacă mergi jos. În timp ce vorbea, 
cele şase sertare ale dulapului se deschiseră, trei într-o 
parte şi trei în cealaltă, lăsând să se vadă o cămăruţă 
puternic iluminată. 

Alex dădu din cap. 

— Mulţumesc, domnule Smithers, spuse el. O voi lua pe 
scări. 

— Cum vrei, băiete. Să ai grijă de tine. Şi orice ai face, să 
nu înghiţi guma! 


AGENŢI NU CHIAR ATÂT DE SPECIALI 


Alex stătea la fereastră, încercând să înţeleagă lumea în 
care se găsea acum. Cele şapte ore petrecute în avion îi 
răpiseră ceva ce nici măcar surpriza de a avea un loc la 
clasa întâi nu-i putuse reda. Se simţea dezmembrat, ca şi 
cum corpul lui ar fi reuşit să ajungă acolo, dar lăsase 
undeva în urmă jumătate din creier. 

Privea Oceanul Atlantic. Era de partea cealaltă a unei 
fâşii de nisip alb-strălucitor ce se întindea la distanţă, cu 
şezlonguri şi umbrele aşezate aliniat. Miami era cel mai 
sudic punct al Statelor Unite şi părea că jumătate dintre 
oamenii care veniseră în oraş urmaseră calea soarelui. 
Putea vedea sute de persoane, întinse pe spate în bikini 
foarte mici şi costume de înot, coapse şi bicepşi modelaţi 
până la perfecţiune în sala de sport şi apoi aduşi la rumenit. 
Adorau soarele? Nu. Aceşti oameni erau aici pentru că se 
adorau pe ei înşişi. 

Era după-amiază târziu şi căldura era încă intensă. Dar în 
Anglia, la opt mii de kilometri depărtare, era noapte şi Alex 
se străduia să rămână treaz. Îi era şi frig. Aerul condiţionat 
din clădire fusese dat la maximum. 

Poate că soarele strălucea de partea cealaltă a geamului, 
dar în biroul acesta curat şi scump, îi era răcoare. „Miami 
Ice”, se gândi el. 

Nu avusese parte de primirea la care se aşteptase. Un 
şofer îl întâmpinase la sosirea pe aeroport, un bărbat solid 
în costum, cu numele lui Alex pe o pancartă. Bărbatul avea 
ochelari de soare care îi ascundeau ochii, oferindu-i lui Alex 
două reflexii ale sale. 

— Eşti Rider? 

— Da. 

— Maşina e pe aici. 

Maşina se dovedi a fi o limuzină. Alex se simţi ridicol 
aşezat singur într-un compartiment lung şi îngust, cu două 
locuri din piele faţă în faţă, un bar şi un ecran TV. Nu 
semăna deloc cu o maşină şi se bucura că geamurile, ca şi 


= 60 


ochelarii şoferului, erau fumurii. Nimeni nu putea privi 
înăuntru. Privea cum magazinele şi terminalele de pe 
aeroport treceau pe lângă el şi după aceea traversară dintr- 
odată apa pe o pasarelă largă ce se întindea deasupra 
golfului, înspre Miami Beach. Aici clădirile nu erau foarte 
înalte, doar ceva mai ridicate decât palmierii care le 
înconjurau, şi erau vopsite în nuanţe surprinzătoare de roz 
şi bleu-pal. Aleile erau largi, dar oamenii păreau mai 
degrabă că trec pe jumătate dezbrăcaţi pe lângă ei pe role, 
decât la volan. 

Limuzina se opri lângă o clădire albă cu zece etaje, cu 
margini atât de ascuţite încât ar fi putut fi tăiate dintr-o 
foaie de hârtie gigantică. Era o cafenea la parter, cu birouri 
deasupra. Lăsând bagajele lui Alex în maşină, trecură prin 
hol şi luară liftul („ascensorul”, îşi reaminti Alex) până la 
etajul zece. Se deschise exact în zona cu recepţia a ceea ce 
părea un birou obişnuit, cu două fete competente în spatele 
unui pupitru curbat din mahon. Se putea citi: „Centurion 
International Advertizing”. „CIA, se gândi Alex. Grozav!” 

— Alex Rider pentru domnul Byrne, spuse şoferul. 

— Pe aici. 

Una din fete arătă o uşă într-o parte. Alex nu ar fi zărit-o 
altfel. 

Totul era diferit de cealaltă parte a recepţiei. 

Alex se trezi faţă în faţă cu două tuburi de sticlă cu două 
uşi glisante, una pentru intrare şi alta pentru ieşire. Şoferul 
îi făcu un semn şi intră. Uşa se închise automat şi se auzi 
un zumzet în timp ce era scanat pentru arme convenţionale 
şi biologice, se gândea el. Apoi uşa se deschise de partea 
cealaltă şi îl urmă pe şofer într-un coridor gol şi apoi într-un 
birou. 

— Sper să nu-ți fie dor de casă, atât de departe de 
Anglia. 

Şoferul plecase, şi Alex rămăsese cu un alt bărbat, în 
vârstă de vreo şaizeci de ani, cu păr grizonat şi mustață. 
Părea în formă, dar se mişca greu, ca şi cum de-abia s-ar fi 
dat jos din pat sau avea nevoie să se bage în pat. Purta un 
costum închis la culoare care nu se prea potrivea în Miami, 


== 


o cămaşă albă şi o cravată tricotată. Se numea Joe Byrne şi 
era vicecomandantul operaţiunilor din divizia Operaţiuni 
Secrete a CIA. 

— Nu, răspunse Alex, mă simt bine. 

Nu era adevărat. Deja îşi dorea să nu fi venit. l-ar fi 
plăcut să fie înapoi în Londra, chiar dacă ar fi fost nevoit să 
se ascundă cumva de triade. Dar nu avea de gând să-i 
spună asta lui Byrne. 

— Ai o reputaţie deosebită, continuă Byrne. 

— Serios? 

— Bineînţeles. Byrne zâmbi. Doctorul Grief şi tipul acela 
din Anglia - Herod Sayle. Nu te teme, Alex! Noi nu ar trebui 
să ştim aceste lucruri, dar în ziua de azi... nimic nu se 
întâmplă fără să audă cineva despre asta. Nu poţi tuşi în 
Kabul fără să înregistreze cineva asta în Washington. 
Zâmbi. Trebuie să vă lăsăm asta vouă, britanicilor. Aici la 
CIA am folosit pisici şi câini - am încercat să băgăm o pisică 
în ambasada coreeană, cu un microfon la gât. Era o 
operaţiune curată şi ar fi reuşit, dar, din nefericire, au 
mâncat-o. Dar n-am mai folosit un puşti până acum. Cu 
siguranţă nu unul ca tine... 

Alex dădu din umeri. Ştia că Byrne încearcă să fie 
prietenos, dar în acelaşi timp bătrânul era stânjenit şi asta 
se vedea. 

— Ai făcut multe pentru ţara ta, conchise Byrne. 

— Nu sunt sigur că le-am făcut pentru ţara mea, spuse 
Alex. Doar că ţara mea nu m-a lăsat să aleg. 

— Ei bine, noi suntem recunoscători că ai acceptat să ne 
ajuţi. Ştii, Statele Unite şi Marea Britanie au avut mereu o 
relaţie deosebită. Ne place să ne ajutăm reciproc. Urmă o 
tăcere ciudată. L-am cunoscut pe unchiul tău, spuse Byrne. 
lan Rider. 

— A fost aici în Miami? 

— Nu. În Washington. Era un bărbat bun, Alex. Un agent 
bun. Mi-a părut rău să aud că... 

— Mulţumesc, răspunse Alex. 

Byrne tuşi. 

— Trebuie să fii obosit. Ţi-am făcut rezervare la un hotel, 


= 102 


nu foarte departe de aici. Dar mai întâi vreau să-i cunoşti 
pe agenţii speciali Turner şi Troy. Trebuie să sosească. 

Turner şi Troy. Ei urmau să fie „mama şi tatăl” lui Alex. 
Se întreba care e unul şi care celălalt. 

— Oricum, voi trei veţi pleca spre Cayo Esqueleto 
poimâine, spuse Byrne. Se aşeză pe braţul unui scaun. 
Ochii nu i se dezlipiseră de Alex. Îţi trebuie ceva timp să te 
dezmeticeşti după zbor şi mai ales trebuie să îi cunoşti pe 
„mama şi pe tatăl” tău. Ezită. Trebuie să-ţi spun, Alex, că 
nu au fost prea încântați de participarea ta la această 
operaţiune. Să nu mă înţelegi greşit. Ei ştiu că eşti un agent 
foarte isteţ. Dar ai totuşi paisprezece ani. 

— Paisprezece ani şi trei luni, spuse Alex. 

— Da. Byrne nu era sigur dacă Alex era serios. 
Bineînţeles că nu sunt obişnuiţi să aibă în preajmă tineri ca 
tine când sunt în acţiune. li deranjează. Dar se vor obişnui 
cu asta. Şi, lucrul cel mai important, odată ce i-ai ajutat să 
ajungă pe insulă, vei putea să nu le mai stai în cale. Sunt 
sigur că Alan Blunt ţi-a spus - doar stai în hotel şi te 
distrezi. Toată afacerea trebuie să dureze o săptămână. 
Maxim două. 

— Ce speră ei exact să realizeze? întrebă Alex. 

_ — Trebuie să pătrundă în Casa de Oro. Asta e în spaniolă. 
Inseamnă „casa aurită”. E o casă veche de pe o plantație, 
pe care o deţine generalul Sarov la un capăt al insulei. Dar 
nu va fi uşor, Alex. Insula se îngustează şi este un singur 
drum mărginit de apă de o parte şi de cealaltă, care duce 
până la peretele exterior. Locul e mai degrabă un castel 
decât o casă. Oricum, asta nu e problema ta. Avem oameni 
pe insulă care ne pot ajuta să pătrundem. Şi odată intraţi, 
putem pune microfoane. Avem camere de luat vederi de 
mărimea unui ac. 

— Vreţi să ştiţi ce face generalul Sarov. 

— Exact. 

Byrne privi în jos la pantofii săi proaspăt lăcuiţi şi 
deodată Alex se întrebă dacă nu cumva omul de la CIA îi 
ascunde ceva. Totul părea prea evident - şi ce îi spusese 
Smithers? „Nu poţi avea niciodată încredere în ei.” Byrne 


părea destul de OK, dar acum avea îndoieli. 

Se auzi o bătaie în uşă. Fără să aştepte răspuns, un 
bărbat şi o femeie intrară. Byrne se ridică. 

— Alex, spuse el, aş vrea să ţi-i prezint pe Tom Turner şi 
Belinda Troy. Oameni buni... acesta este Alex Rider. 

Atmosfera din cameră deveni deodată glacială. Alex nu 
mai văzuse niciodată doi oameni mai puţin încântați să-l 
cunoască. 

Tom Turner avea cam patruzeci de ani, era chipeş, blond, 
tuns scurt, avea ochi albaştri şi o figură ce reuşea să fie şi 
dură, şi copilăroasă. Era îmbrăcat - bizar - în jeanşi, o 
cămaşă albă deschisă la gât şi o jachetă din piele moale, 
lejeră. Nu era nimic în neregulă cu hainele. Doar că nu 
păreau să i se potrivească. Era un bărbat care fusese 
modelat de munca pe care o făcuse. Cu aspectul acesta: 
proaspăt bărbierit, parcă era de plastic, îi amintea lui Alex 
de un manechin din vitrina unui magazin. „Dacă-l întorci, se 
gândi Alex, găseşti sigur CIA ştampilat pe tălpile lui.” 

Belinda Troy era cu câţiva ani mai în vârstă decât el, 
subţire, şatenă, cu părul ondulat căzându-i pe umeri. Şi ea 
era îmbrăcată lejer, cu o fustă largă şi un tricou, cu o 
geantă viu colorată atârnând pe umăr şi un colier de 
mărgele la gât. Nu părea să fie machiată. Îşi ţinea buzele 
strâns lipite. Nu chiar încruntată, dar departe de a zâmbi. Îi 
amintea lui Alex de o profesoară... poate chiar de 
educatoarea de la grădiniţă. Troy închise uşa şi se aşeză. 
Cumva reuşise să evite să-l privească pe Alex din 
momentul în care intrase în cameră. Era ca şi cum ar fi 
încercat să pretindă că el nu e acolo. 

Alex se uita de la unul la celălalt. Era ciudat că, în ciuda 
aspectului lor, era ceva identic la Tom Turner şi Belinda 
Troy. Ca şi cum amândoi ar fi supravieţuit aceluiaşi 
groaznic accident. Erau rodaţi, fără emoție, goliţi de 
sentimente. Acum ştia de ce CIA avea nevoie de el. Dacă ar 
fi încercat să pătrundă pe Cayo Esqueleto cu cei doi singuri, 
ar fi fost identificaţi drept spioni încă înainte de a se da jos 
din avion. 

— Mă bucur să te cunosc, Alex, zise Turner într-un mod în 


— 64 — 


care părea să spună exact contrariul. 

— Cum a fost zborul? întrebă Troy. Şi apoi, înainte ca 
Alex să poată răspunde, continuă: Trebuie să fi fost 
înspăimântător. Să călătoreşti de unul singur. 

— A trebuit să închid ochii la decolare, spuse Alex. Dar 
m-am oprit din tremurat când am ajuns la zece mii de metri 
înălţime. 

— Ţi-e frică să zbori? Turner fu şocat. Ș 

— E o nebunie! Troy se întoarse către Byrne. Il bagi pe 
puştiul ăsta într-o operaţiune CIA şi deja aflăm că îi e frică 
să zboare cu avionul! 

— Nu, nu, Belinda! Tom! Byrne era stânjenit. Cred că 
Alex glumea. 

— Glumea? 

— Sigur. Are un simţ al umorului diferit de al nostru. 

Troy îşi ţinea buzele strânse. 

— Nu mi se pare comic, spuse ea. De fapt, cred că toată 
treaba asta e o nebunie. Îmi pare rău, domnule... continuă 
ea repede, înainte ca Byrne să o poată întrerupe. Imi 
spuneţi că băiatul acesta are reputaţie bună. Dar e minor! 
Dacă face o glumă proastă când suntem în acţiune? Ne 
poate distruge acoperirea! lar cu accentul lui! Doar n-o să- 
mi spuneţi că e american? 

— Nu pare american, întări Turner. 

— Alex nu va trebui să vorbească, spuse Byrne. Şi dacă 
va vorbi, sunt sigur că îşi va schimba accentul. 

Turner tuşi. 

— Permiteţi să vorbesc, domnule? 

— Spune, Turner. 

— Sunt de acord în totalitate cu agentul Troy, domnule. 
Nu am nimic contra lui Alex. Dar nu e antrenat. Nu e testat. 
Nu e american! 

— La dracu’! deodată Byrne deveni furios. Am mai trecut 
prin asta. Ştiţi cât de dură e paza de pe insulă - şi cu 
preşedintele rus pe drum, va fi mai rău decât a fost 
vreodată. Dacă mergeţi pe aeroportul din Santiago pe cont 
propriu, nu veţi trece de partea cealaltă. Amintiţi-vă ce s-a 
întâmplat cu Johnson! S-a dus de unul singur, îmbrăcat ca 


un ornitolog. Asta a fost acum trei luni de zile şi n-am mai 
auzit nimic de la el de atunci! 

— Atunci găseşte-ne un băiat american! 

— De ajuns, Turner! Alex a zburat mii de kilometri ca să 
ne ajute şi cred că ai putea arăta puţină apreciere. 
Amândoi. Alex... Byrne îi făcu semn lui Alex să se aşeze. 
Pot să te servesc cu ceva? Vrei ceva de băut? O Cola? 

— Nu, e în regulă, refuză Alex şi se aşeză. 

Byrne deschise un sertar de la birou şi scoase o grămadă 
de hârtii şi documente oficiale. Alex recunoscu coperta 
verde a unui paşaport american. 

— lată cum vom face, începu el. Pentru început, toţi trei 
veţi avea nevoie de acte false când mergeţi în Cayo 
Esqueleto. M-am gândit că vă va fi mai uşor să vă păstraţi 
prenumele - aşa că Alex Gardiner va călători cu mama şi 
tatăl lui, Tom şi Belinda Gardiner. Aveţi grijă de 
documentele astea, însă. Agenţia nu are voie să facă 
paşapoarte false şi a trebuit să trag nişte sfori să le procur. 
Când e totul gata, le vreau înapoi. 

Alex deschise paşaportul. Fu uimit să-şi găsească 
fotografia deja la locul ei. Avea trecută aceeaşi vârstă, dar 
după cum scria acolo, se născuse în California. Se întreba 
cum se făcuse asta. Şi când. 

— Locuieşti în Los Angeles, explică Byrne. Mergi la liceu 
undeva, în vestul Hollywoodului. Tatăl tău lucrează în 
cinema şi asta e o vacanţă de o săptămână pentru 
scufundări şi pentru a vizita obiective. Îţi voi da ceva de 
citit diseară şi bineînţeles că totul e asigurat. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Alex. 

— Înseamnă că, dacă întreabă cineva de familia Gardiner 
ce locuieşte în Los Angeles, totul se verifică. Şcoala, vecinii, 
totul. Sunt oameni acolo care vor spune că vă cunosc deo 
viaţă. Byrne făcu o pauză. Ascultă, Alex! Trebuie să înţelegi. 
Statele Unite nu sunt în război cu Cuba. Sigur, am avut 
neînţelegeri, dar în mare parte am reuşit să trăim unii lângă 
alţii. Ei fac însă treburile în felul lor. Cuba - şi asta 
înseamnă şi Cayo Esqueleto - e o ţară de sine stătătoare. 
Dacă află că eşti spion, te vor băga în închisoare. Te vor 


interoga. Poate că te vor ucide - şi noi nu putem face nimic 
să îi împiedicăm. Sunt trei luni de când n-am mai auzit de 
Johnson şi ceva îmi spune că nici nu vom mai auzi. 

Urmă o tăcere lungă. 

Byrne îşi dădu seama că mersese prea departe. 

— Dar ţie nu ţi se va întâmpla nimic, spuse el. Tu nu faci 
parte din operaţiunea asta. Tu priveşti doar de pe margine. 
Se întoarse către cei doi agenţi. Lucrul cel mai important 
este să începeţi să vă purtaţi ca o echipă. Aveţi doar două 
zile până plecaţi. Asta înseamnă să vă petreceţi timpul 
împreună. Cred că Alex e prea obosit pentru cină în seara 
asta, dar puteţi începe prin a lua micul dejun împreună 
mâine. Petreceţi ziua împreună, începeţi să gândiţi ca o 
familie. Asta trebuie să fiţi. 

Era ciudat. Stând întins pe pat în Cornwall, Alex îşi dorise 
să aparţină unei familii. Şi acum dorinţa i se îndeplinise - 
dar nu în felul în care intenţionase el. 

— Întrebări? 

— Da, domnule. Eu am o întrebare, spuse Turner. Era 
îmbufnat. Gura îi devenise ceva mai mult decât o linie 
subţire desenată pe faţa chipeşă. Vreţi să ne jucăm de-a 
familia fericită mâine. E în regulă, domnule, dacă e ordin, 
voi face tot ce îmi stă în putinţă. Dar cred că aţi uitat că 
mâine trebuie să mă întâlnesc cu comis-voiajorul. Nu cred 
că el se aşteaptă ca eu să apar cu soţia şi copilul. 

— Comis-Voiajorul? 

Byrne era vizibil deranjat. 

— Îl întâlnesc la prânz. 

— Dar Troy? 

— Voi fi acolo ca acoperire, spuse Troy. E procedura 
standard. 

— În regulă! Byrne se gândi un moment. Comis-Voiajorul 
e pe un vas, nu-i aşa? Turner, tu mergi în barcă. Aşa Alex 
va putea sta cu Troy pe uscat. In siguranţă. 

Byrne se ridică. Întâlnirea luă sfârşit. Alex simţi un nou 
val de oboseală cuprinzându-l şi se strădui să-şi ascundă un 
căscat. Byrne se pare că sesiză. 

— Odihneşte-te, Alex, spuse el. Sunt sigur că noi doi ne 


SER ur 


vom reîntâlni. Şi sunt cu adevărat recunoscător că ai 
acceptat să ne ajuţi. Întinse mâna şi Alex i-o strânse. 

Dar agentul special Troy era încă morocănoasă. 

— Vom lua micul dejun la 10.30, spuse ea. Vei avea timp 
să citeşti toată documentaţia. Nu că vei dormi chiar atât de 
mult. Unde stai? 

Alex dădu din umeri. 

— L-am cazat la Delano, o anunţă Byrne. 

— OK. Te luăm de acolo. 

Turner şi Troy se întoarseră şi părăsiră camera. Niciunul 
din ei nu se obosi să-şi ia la revedere. 

— Nu-i lua în seamă, spuse Byrne. E o situaţie nouă 
pentru ei. Dar sunt agenţi buni. Turner a intrat în armată 
imediat după colegiu şi Troy a lucrat cu el de multe ori 
până acum. Vor avea grijă de tine când veţi fi în misiune. 
Sunt sigur că totul va fi în regulă. 

Dar Alex se îndoia cumva de asta. Şi era încă nedumerit. 
Multă muncă şi multă bătaie de cap adusese operaţiunea 
asta. Acte false - cu fotografia lui - fuseseră pregătite cu 
mult timp înainte ca el să ştie că va veni. O întreagă 
identitate îi fusese pregătită în Los Angeles. Şi un alt agent, 
Johnson, probabil că murise. 

O simplă operaţiune de supraveghere? Byrne era agitat. 
Alex era sigur de asta. Şi poate că şi Turner şi Troy erau. 

Orice s-ar fi întâmplat acolo, ei nu îi spuneau întregul 
adevăr. Trebuia, cumva, să afle de unul singur. 


Era o cameră ce nu arăta deloc a cameră. Era prea mare. 
Avea prea multe uşi şi nu numai uşi, ci şi arcade, alcovuri şi 
o terasă mare, deschisă. Pardoseala era din marmură, ca o 
tablă de şah din pătrate verzi şi albe care păreau să-i 
exagereze mărimea. Mobila era ornamentală, antică - şi era 
peste tot. Mese şi scaune lăcuite. Piedestaluri cu vase şi 
statuete. Oglinzi imense, cu rame aurite. Candelabre 
spectaculoase. Un crocodil uriaş împăiat era aşezat în faţa 
unui şemineu. Omul care îl omorâse stătea de partea 
cealaltă. 

Generalul Sarov sorbea cafeaua neagră dintr-o ceşcuţă 


— 68 — 


de porțelan. Cofeina îţi dă dependenţă şi Sarov îşi permitea 
doar un degetar de cafea o dată pe zi. Era singurul lui viciu 
şi îl savura. Astăzi era îmbrăcat într-un costum lejer de 
lână, dar pe acest bărbat părea aproape formal, fără nicio 
încreţitură. Cămaşa îi era deschisă la guler, lăsând să se 
vadă gâtul ce părea gravat în piatră gri. Un ventilator de pe 
tavan se învârtea încet, la câţiva metri deasupra biroului la 
care era aşezat. Sarov îşi savură ultima înghiţitură de cafea 
şi apoi aşeză ceşcuţa şi farfurioara înapoi pe birou. 
Porţelanul nu scoase niciun sunet când fu aşezat pe 
suprafaţa lăcuită. 

Se auzi o bătaie în uşă - una dintre ele - şi un bărbat păşi 
în cameră. „Păşi” nu este totuşi cuvântul potrivit. Nu există 
cuvânt pentru a descrie exact cum se mişca acest bărbat. 

Totul la el era pe dos. Capul îi era aşezat strâmb pe 
umerii care erau, la rândul lor, curbați şi cocoşaţi. Braţul 
drept era mai scurt decât cel stâng. Piciorul drept, însă, era 
cu câţiva centimetri mai lung decât stângul. Picioarele îi 
erau încălţate cu pantofi negri din piele, unul mai greu şi 
mai mare decât celălalt. Purta o haină din piele neagră şi 
jeanşi, şi, în timp ce se apropia de Sarov, muşchii se 
încreţeau pe sub haină ca şi când ar fi avut viaţă. Nimic din 
corpul lui nu era bine coordonat, aşa că, deşi mergea 
înainte, părea că încearcă să meargă înapoi sau într-o 
parte. Faţa era cea mai urâtă parte a lui. Părea că fusese 
făcută bucățele şi pusă la loc de un copil cu foarte puţine 
noţiuni despre corpul uman. Era vreo duzină de cicatrici pe 
gâtul lui şi pe obraji. Unul din ochi era roşu, în permanenţă 
injectat. Avea păr lung, decolorat, doar pe jumătate de cap. 
Pe cealaltă, era complet chel. 

Deşi ar fi fost imposibil să-ţi dai seama uitându-te la el, 
acest bărbat avea doar douăzeci şi opt de ani şi, până cu 
câţiva ani în urmă, fusese cel mai de temut terorist din 
Europa. Îl chema Conrad. Se ştiau puţine despre el, deşi se 
spunea că este turc, născut în Istanbul, fiul unui măcelar, şi 
că la nouă ani făcuse să sară în aer şcoala cu o bombă 
fabricată la ora de chimie, când fusese pedepsit pentru că 
întârziase. 


larăşi, nimeni nu ştia cine îl antrenase pe Conrad sau 
cine îl angajase. Era ca un cameleon. Nu avea convingeri 
politice şi lucra numai pentru bani. Se credea că fusese 
responsabil de acte de violenţă în Madrid, Atena şi Londra. 
Un lucru era sigur. Serviciile de securitate din nouă ţări 
erau pe urmele lui, era al patrulea pe lista CIA cu cei mai 
căutaţi infractori şi exista o recompensă oficială de două 
milioane de dolari pusă pe capul lui. 

Cariera i se sfârşise brusc şi neaşteptat în iarna anului 
1998, când o bombă pe care o căra - menită pentru o bază 
militară - s-a detonat mai repede. Bomba l-a desfăcut 
practic în bucăţi, dar n-a reuşit să-l omoare. A fost cusut la 
loc de o echipă de medici albanezi într-un centru de 
cercetare de lângă Elbasan. Munca lor era acum atât de 
vizibilă. 

Lucra ca asistent personal şi secretar pentru Sarov. O 
făcea de doi ani. Altădată ar fi considerat o astfel de muncă 
mult inferioară calităţilor lui, dar Conrad nu prea avea de 
ales acum. Şi oricum, el înţelegea viziunea lui Sarov. In 
noua lume pe care rusul încerca să o creeze, Conrad şi-ar fi 
primit răsplata. 

— Bună dimineaţa, tovarăşe, spuse Sarov. Vorbea 
engleza fluent. Sper că am reuşit să recuperăm restul 
bancnotelor din mlaştină. 

Conrad dădu din cap. Prefera să nu vorbească. 

— Excelent, banii, bineînţeles, va trebui să fie spălaţi. 
Apoi vor putea fi puşi la loc în contul meu. Sarov se întinse 
şi deschise un jurnal legat în piele. Erau notate câteva 
intrări, fiecare cu un scris perfect. Totul se desfăşoară 
conform planului, continuă el. Construcţia bombei...? 

— Completă. Conrad părea să aibă dificultăţi în a vorbi. 
Trebuia să îşi răsucească faţa pentru a face asta. 

— Ştiam că mă pot baza pe tine. Preşedintele rus va sosi 
aici peste câteva zile. Mi-a confirmat asta azi printr-un e- 
mail. Boris îmi spune cu câtă nerăbdare îşi aşteaptă 
vacanţa. Sarov zâmbi repede. Va fi, bineînţeles, o vacanţă 
pe care n-o va uita cu uşurinţă. Ai pregătit camerele? 

Conrad dădu din cap. 


E e RE 


— Camerele de luat vederi? 

— Da, domnule general. 

— Bine. Sarov trecu degetul peste paginile jurnalului. Se 
opri la un singur cuvânt care fusese subliniat cu un semn 
de întrebare. Mai rămâne problema uraniului, adăugă el. 
Am ştiut mereu că procurarea şi livrarea de materiale 
nucleare sunt periculoase şi delicate. Cei din avion m-au 
ameninţat şi au plătit preţul. Dar ei lucrau pentru altcineva, 
bineînţeles. 

— Comis-Voiajorul, spuse Conrad. 

— Într-adevăr. Până acum, cred că totuşi Comis-Voiajorul 
a auzit ce s-a întâmplat cu mesagerii lui. Când va vedea că 
nu mai soseşte nicio plată din partea mea, va continua cu 
ameninţarea şi va alerta autorităţile. E puţin probabil, dar 
nu sunt pregătit să-mi asum riscul. Mai avem mai puţin de 
două săptămâni până când bomba va fi detonată şi lumea 
va lua forma pe care am hotărât să i-o dau. Nu ne putem 
asuma riscul. Aşa că, dragă Conrad, trebuie să mergi la 
Miami şi să-l scoţi pe Comis-Voiajor din vieţile noastre - 
ceea ce, mă tem că înseamnă să i-o iei pe a lui. 

— Unde e? 

— Operează de pe un vas de croazieră numit Mayfair 
Lady. De obicei e ancorat la Bayside Marketplace. Comis- 
Voiajorul se simte mai în siguranţă pe apă. Personal, mă voi 
simţi mai în siguranţă când va fi sub ea. Sarov închise 
jurnalul. Şedinţa se terminase. Poţi pleca imediat. 
Raportează-mi când e gata. 

Conrad dădu din cap pentru a treia oară. Acele de metal 
din gâtul lui se încreţiră scurt când capul i se mişcă în sus şi 
în jos. Apoi se întoarse şi merse, şchiopătă, se târf afară din 
cameră. 


o 


MOARTEA UNUI COMIS-VOIAJOR 


Luau micul dejun foarte târziu la o cafenea în Bayside 
Marketplace, chiar pe chei, cu ambarcaţiuni ancorate de jur 
împrejurul lor şi taxiuri pe apă galben-deschis cu verde, 
circulând înainte şi înapoi. Tom Turner şi Belinda Troy 
bătuseră în uşa lui Alex la ora 10 în acea dimineaţă. De 
fapt, Alex era deja treaz de câteva ore. Adormise repede cu 
o seară în urmă, dormise profund şi se trezise prea 
devreme - era de aşteptat după cursa transatlantică. Dar 
măcar a avut timp destul să citească toată documentaţia 
pe care i-o dăduse Joe Byrne. Acum ştia totul despre noua 
lui identitate - cei mai buni prieteni pe care nu-i cunoscuse 
nicicând, câinele pe care nu-l văzuse niciodată, chiar şi 
notele de la şcoală pe care nu le luase nicicum. 

Şi acum stătea împreună cu noua lui mamă şi cu noul 
tată, privindu-i pe turişti plimbându-se, intrând şi ieşind din 
buticurile ce împânzeau zona. Soarele era deja sus pe cer, 
iar apa strălucea aproape orbitor. Alex îşi pusese o pereche 
de ochelari Oakley Eye Jackets şi lumea de partea cealaltă 
a lentilelor negre devenise mai blândă şi mai uşor de 
suportat. Fuseseră un cadou de la Jack. Nu se aşteptase să 
aibă nevoie de ei atât de repede. 

Pe masă era o cutie de chibrituri cu cuvântul 
„Snackyard” imprimat pe ea. Alex o ridică şi o întoarse cu 
degetele. Beţele de chibrit erau calde. Era surprins că 
soarele nu le aprinsese. Un chelner în alb şi negru, costum 
complet cu cravată, veni să le ia comanda. Alex se uită la 
meniu. Nu se gândise niciodată că poţi alege dintre atâtea 
lucruri la micul dejun. La masa de alături un bărbat mânca 
dintr-o farfurie plină cu clătite cu şuncă, carne tocată şi 
omletă. Lui Alex îi era foame, dar priveliştea aceasta îi tăie 
pofta. 

— Voi lua un suc de portocale şi pâine prăjită, spuse el. 

— Pâine albă sau integrală? 

— integrală. Cu unt şi gem... 

— Vrei să spui jeleu! Troy făcu o pauză până ce chelnerul 


plecă. Niciun copil american nu cere gem. Dacă ceri asta pe 
aeroportul din Santiago, vom ajunge în închisoare sau mai 
rău, înainte de a clipi. 

— Nu m-am gândit, începu Alex. 

— Dacă nu gândeşti, vei fi mort. Şi mai rău, vom fi şi noi 
din cauza ta. Dădu din cap. Încă mai spun că nu e o idee 
bună. 

— Ce mai face Lucky? 

Capul lui Alex se învârtea. Ce vrea să spună? Apoi îşi 
aminti. Lucky era labradorul pe care se presupunea că îl are 
familia Gardiner în Los Angeles. 

— E bine, spuse Alex. Doamna Beach are grijă de el. Ea 
era doamna care locuia alături. 

Dar Turner nu fu deloc impresionat. 

— N-ai fost destul de rapid. Dacă te opreşti să te 
gândeşti la asta, inamicul va şti că minţi. Trebuie să 
vorbeşti despre câinele tău şi despre vecini ca şi cum i-ai 
cunoaşte de o viaţă. 

Nu era drept, bineînţeles. Turner şi Troy nu îl pregătiseră. 
Nu îşi dăduse seama că testul deja începuse. De fapt, era 
pentru a treia oară când Alex lucra sub acoperire cu o altă 
identitate. Alex Lester când fusese trimis în Cornwall şi Alex 
Friend, fiul unui multimilionar, în Alpii francezi. De ambele 
dăţi reuşise cu succes să îşi joace rolul şi ştia că o poate 
face din nou, ca Alex Gardiner. 

— Deci, de cât timp lucraţi la CIA? întrebă Alex. 

— Asta e o informaţie secretă, răspunse Turner. Văzu 
privirea lui Alex şi se mai înmuie. Toată viaţa am lucrat, 
spuse el. Am fost în Marină. E ceea ce mi-am dorit 
dintotdeauna să fac, de când eram copil... mai mic decât 
tine. Am vrut să-mi dau viaţa pentru ţară. Acesta e visul 
meu. 

— N-ar trebui să vorbim despre noi, spuse Belinda 
furioasă. Se presupune că suntem o familie. Aşa că, hai să 
vorbim despre familie! 

— În regulă, mamă! mormăi Alex. 

Îl mai întrebară câte ceva despre Los Angeles în timp ce 
aşteptau mâncarea. Alex le răspundea cu gândul aiurea. 


SER pe a 


Văzu o pereche de tineri trecând pe skateboard şi îşi dori să 
îi însoţească. Asta ar fi trebuit să facă un puşti de 
paisprezece ani sub soarele din Miami. Nu să se joace de-a 
spionul cu doi adulţi cu feţe acre care deja hotărâseră că 
nu-i vor acorda nicio şansă. 

Sosi mâncarea. Turner şi Troy comandaseră amândoi 
salată de fructe şi cappuccino - fără cofeină - cu lapte. Alex 
se gândi că ţineau la siluetă. Sosi şi pâinea lui prăjită - cu 
jeleu de struguri. Untul era alb şi părea să dispară când era 
uns pe pâine. 

— Deci cine e Comis-Voiajorul? întrebă Alex. 

— Nu trebuie să ştii tu asta, răspunse Turner. 

Alex decise că îi ajungea. Puse jos cuțitul. 

— In regulă, spuse el. Mi-aţi dat de înţeles destul de clar 
că nu vreţi să lucraţi cu mine. E în regulă, pentru că nici eu 
nu vreau să lucrez cu voi. Şi, dacă vreţi să ştiţi, nimeni nu 
ar crede că sunteţi părinţii mei, pentru că niciun părinte nu 
s-ar purta ca voi doi! 

— Alex... începu Troy. 

— Lăsaţi-o baltă! Mă întorc la Londra. Şi dacă domnul 
Byrne vă întreabă de ce, puteţi să-i spuneţi că nu mi-a 
plăcut marmelada şi m-am dus acasă să iau nişte gem. 

Se ridică. Troy se ridică şi ea, în acelaşi timp. Alex se uită 
la Turner. Şi el era nesigur. Credea că se vor bucura să îl 
vadă plecat. Dar, în acelaşi timp, le era frică de şeful lor. 

— Aşază-te, Alex, spuse Troy, dând din umeri. OK. Am 
depăşit limita. N-am vrut să te facem să te simţi prost. 

Alex se uită în ochii ei. Se aşeză încet. 

— Ne va lua ceva timp să ne obişnuim cu situaţia, 
continuă Troy. Turner şi cu mine... am mai lucrat împreună 
înainte... dar pe tine nu te cunoaştem. 

Turner dădu din cap. 

— Dacă te omoară, cum crezi că ne vom simţi? 

— Mi s-a spus că nu va fi niciun pericol, spuse Alex. 
Oricum, pot să-mi port singur de grijă. 

— Nu cred asta. 

Alex deschise gura să vorbească, apoi se opri. Nu avea 
niciun rost să îi contrazică pe cei doi. Ei erau deja hotărâți 


— 74 — 


şi, oricum, erau tipul de oameni care au întotdeauna 
dreptate. Întâlnise profesori exact ca ei. Dar măcar 
obținuse ceva acum. Cei doi agenţi speciali deciseseră să 
se mai relaxeze. 

— Vrei să ştii despre Comis-Voiajor? începu Troy. Se află 
un şarlatan. E aici în Miami. E un mare ticălos. 

— E mexican, adăugă Turner. Din Mexico City. 

— Şi ce face? 

— Exact ce spune şi numele lui. Vinde lucruri. Droguri. 
Arme. lIdentităţi false. Informaţii. Troy număra pe degete. 
Dacă ai nevoie de ceva ilegal, Comis-Voiajorul îţi va face 
rost. Contra cost, bineînţeles. 

— Credeam că îl investigaţi pe Sarov. 

— Aşa este. Turner ezită. Comis-Voiajorul s-ar putea să 
aibă de-a face cu Sarov. Asta e legătura. 

— Ce a vândut? 

— Nu ştim exact. Turner începea să-şi piardă răbdarea. 
Ştim doar că doi dintre agenţii Comis-Voiajorului au zburat 
recent către Cayo Esqueleto. Au plecat într-acolo, dar nu s- 
au mai întors. Am încercat să aflăm ce a cumpărat Sarov. 

— Şi toate astea ce legătură au cu preşedintele rus? 

Alex încă nu era sigur că i se spune adevărul. 

— Nu vom şti asta până când nu aflăm ce a cumpărat 
Sarov, continuă Troy, ca şi când ar fi explicat asta unui 
puşti de şase ani. 

— Lucrez de ceva timp sub acoperire cu Comis-Voiajorul, 
continuă Turner. Cumpăr droguri. Cocaină în valoare de 
jumătate de milion de dolari, sosită din Columbia. Cel puţin, 
asta crede el. Turner zâmbi. Avem o relaţie destul de bună. 
Are încredere în mine. Şi azi este ziua sa de naştere, aşa că 
m-a invitat să beau ceva pe vasul lui. 

Alex se uită spre apă. 

— Care este al lui? 

Turner arătă înspre un vas ancorat la capătul unui dig, 
cam la cincizeci de metri depărtare. Băiatul îşi ţinu 
respiraţia. 

Era unul dintre cele mai frumoase vase pe care le văzuse 
vreodată. Nu era murdar, ci alb, din fibrosticlă, ca multe 


75 


alte vase de croazieră pe care le văzuse ancorate prin 
Miami. Nici măcar nu era modern. Se numea Mayfair Lady 
şi era un iaht cu motor clasic, vechi de optzeci de ani, părea 
ca fiind dintr-un film alb-negru. Vasul avea 36 de metri 
lungime şi un singur coş ce se ridica din mijloc. Salonul 
principal se afla la nivelul punţii, chiar după pasarelă. O 
linie de cincisprezece sau poate mai multe hublouri sugera 
că mai jos se aflau cabinele şi sala de mese. Vasul era 
crem, cu ornamente din lemn natural, punte de lemn şi 
lămpi de alamă sub acoperiş. Un catarg înalt, subţire, se 
ridica în faţă, cu un radar, singura legătură vizibilă a vasului 
cu secolul al XXI-lea. Mayfair Lady nu se potrivea în Miami. 
Ar fi trebuit să fie într-un muzeu. Şi orice alt vas care se 
apropia de acesta părea urât prin comparaţie. 

— Este un vas frumos, spuse Alex. După câte se pare, 
Comis-Voiajorul o duce bine. 

— Ar trebui să fie în închisoare, mormăi Troy. Văzuse 
privirea admirativă a lui Alex şi nu o aproba. Şi într-o zi 
acolo îl vom băga. 

— Între treizeci de ani şi închisoare pe viaţă, aprobă 
Turner. 

Troy îşi cufundă lingura în salata de fructe. 

— În regulă, Alex, spuse ea, hai să o luăm de la capăt. 
Profesoara ta de aritmetică. Cum o cheamă? 

Alex privi în jur. 

— Se numeşte doamna Hazeldene. Şi, bună încercare, 
dar aritmetica se învaţă în Anglia. Americanii învaţă 
matematică. 

Troy dădu din cap, dar nu zâmbi. 

— Începi să te apropii, spuse ea. 

Îşi terminară micul dejun. Agenţii CIA îl testară pe Alex cu 
alte detalii, apoi tăcură. Nu îl întrebară despre viaţa lui din 
Anglia, despre prieteni sau despre cum ajunsese în lumea 
celor de la MI6. Păreau că nu vor să ştie nimic despre el. 

Tinerii cu skateboardul terminaseră joaca şi se prăbuşiră 
pe dig, bând Cola. Turner se uită la ceas. 

— E timpul să plec, spuse el. 

— Voi sta cu puştiul, adăugă Troy. 


Bre 


— Nu cred că îmi va lua mai mult de douăzeci de minute. 

Turner se ridică, apoi se plesni peste frunte. 

— La dracu'! Nu i-am luat Comis-Voiajorului un cadou! 

— Nu se va supăra. Spune-i că ai uitat. 

— Nu crezi că va fi supărat? g 

— E în regulă, Turner. Invită-l la masă cu altă ocazie. li va 
plăcea asta. 

Turner zâmbi. 

— Bună idee. 

— Baftă, spuse Alex. 

Turner se ridică şi plecă. În timp ce se îndepărta, Alex 
observă un bărbat în cămaşă hawaiană şi pantaloni albi 
venind din direcţie opusă. Era imposibil să-i vezi faţa pentru 
că purta ochelari de soare şi o pălărie de paie. Dar trebuia 
să fi fost implicat într-un accident groaznic, picioarele i se 
târau ciudat şi părea că braţele lui nu au viaţă. Pentru o 
secundă, se află lângă Turner pe dig. Turner nu-l observă. 
Apoi, mişcându-se surprinzător de repede, dispăru. 

Alex şi Troy îl priveau pe Turner în timp ce se îndrepta 
înspre Mayfair Lady. Era o rampă la capătul digului, ce 
ducea până pe punte. Le era de folos celor din echipaj să 
transporte provizii pe vas. Doi de-abia terminau în timp ce 
Turner sosea. El le vorbi. Unul din ei arătă către cabina 
salon. Turner urcă pe rampă şi dispăru la bord. 

— Ce se întâmplă acum? întrebă Alex. 

— Aşteptăm. 

Timp de cincisprezece minute nu se întâmplă nimic. Alex 
încercă să discute cu Troy, dar atenţia ei era îndreptată 
către vas şi nu spunea nimic. El se întreba despre relaţia 
dintre cei doi. Evident se cunoşteau destul de bine şi Byrne 
îi spusese că mai lucraseră împreună. Niciunul din ei nu-şi 
arăta sentimentele, dar el se întreba dacă prietenia lor 
putea fi mai mult decât profesională. 

Apoi Alex o văzu pe Troy că se ridică de pe scaun, îi 
urmări privirea către vas. leşea fum din coş. Motoarele 
porniseră. Cei doi membri ai echipajului cu care vorbise 
Turner erau pe dig. Unul din ei desfăcu funia şi apoi urcă la 
bord. Celălalt se îndepărtă. Încet, Mayfair Lady începu să se 


îndepărteze de mal. 

— Ceva nu e în ordine, şopti Troy. Nu vorbea cu Alex. 
Vorbea singură. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Capul ei se răsuci, în timp ce îşi amintea de prezenţa lui. 

— Era o întâlnire de zece minute. Tom nu trebuia să 
plece nicăieri. 

Tom. Era pentru prima dată când ea îi folosea 
prenumele. 

— Poate că s-a răzgândit, sugeră Alex. Poate că l-a 
invitat Comis-Voiajorul la o plimbare. 

— Nu s-ar fi dus. Nu fără mine. Nu fără acoperire. Este 
împotriva procedurii companiei. 

— Atunci... 

— A fost descoperit. Troy deveni deodată palidă. Trebuie 
să fi descoperit că e agent. Il duc pe mare cu ei... 

Era în picioare acum, dar nu se mişca, paralizată de 
nesiguranţă. Vasul continua să se mişte grațios. Deja 
jumătate din lungime trecuse de dig. Chiar dacă ar fi fugit, 
nu ar fi ajuns la timp. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Alex. 

— Nu ştiu. 

— Oare au de gând să-l...? 

— Dacă ştiu cine e, îl vor ucide. 

Rosti răspicat cuvintele, ca şi cum ar fi fost vina lui Alex, 
ca şi cum era o întrebare prostească pe care el nu ar fi 
trebuit să o pună. Şi poate că asta îl hotărî. Deodată, 
înainte de a-şi da seama de ce face, se ridică şi o luă la 
fugă. Era mânios. Avea să le arate el că era mai mult decât 
un puşti englez prost, cum îl credeau ei. 

— Alex! strigă Troy. 

El o ignoră. Ajunsese deja la dig. Cei doi adolescenţi pe 
care îi văzuse mai devreme stăteau la soare, terminându-şi 
băuturile, şi nu observară când el înşfăcă unul dintre 
skateboarduri şi se urcă pe el. De-abia când îşi făcu vânt, 
alunecând pe suprafaţa din lemn către vasul ce pleca, unul 
din ei strigă la el, dar era deja prea târziu. 

Alex îşi ţinea echilibrul perfect. Snowboard, skateboard, 


SEA: IE 


surfboard, toate erau la fel pentru el. Şi placa aceasta era o 
frumuseţe, Flexdex cu rulmenţi ABEC5 şi roţi criptonice. Ce 
tipic pentru puştii din Miami să cumpere ce e mai bun! Işi 
mută greutatea, realizând că nu are nici cască, nici 
apărătoare de genunchi. Dacă ar fi căzut, l-ar fi durut cu 
siguranţă. Dar asta îl îngrijora cel mai puţin. Vasul se 
îndepărta. Chiar când Alex o privea, partea din spate a 
vasului, cu elicele în mişcare trecea pe lângă capătul 
digului. Acum vasul era pe mare. Putea vedea numele, 
Mayfair Lady, micşorându-se în timp ce se îndepărta. In 
câteva secunde avea să fie prea departe să mai fie ajuns. 

Alex ajunse la rampa pe care oamenii o folosiseră să 
încarce şi să descarce vasul. Işi luă avânt şi deodată se 
trezi în aer, zburând. Simţi skateboardul căzându-i de sub 
picioare şi îl auzi făcând pleosc în apă. Dar mişcarea făcută 
de el îl purta înainte. Nu avea să reuşească! Vasul se mişca 
prea repede. Alex se ducea în jos acum, formând un arc ce 
avea să rateze capătul vasului cu câţiva centimetri. Va 
cădea în apă - şi apoi? Elicea! îl va face bucăţi. Alex întinse 
mâinile şi, cumva, degetele sale se prinseră de balustrada 
de la capătul vasului. Corpul i se izbi de metalul vasului, 
picioarele scufundându-i-se în apă, deasupra elicei. 

Simţi că-şi pierde respiraţia. Cineva de pe vas trebuie să-l 
fi auzit. Dar nu asta îl îngrijora acum. Va trebui doar să 
spere că zgomotul făcut de elice acoperise izbitura. 
Folosindu-şi toată puterea, se trase în sus, peste 
balustradă. Şi apoi ajunse, în sfârşit pe punte, ud până la 
genunchi, cu durere în tot corpul din cauza impactului. Dar 
era la bord. Şi, în mod miraculos, nu fusese observat. 

Se ghemui, uitându-se de jur împrejur. Partea din spate a 
punţii era o porţiune mică, în formă de potcoavă, pe 
jumătate închisă. În faţa lui se afla cabina-salon cu un 
singur geam ce dădea în spate şi uşa ceva mai încolo, pe o 
parte. Era o grămadă de provizii sub o prelată şi două 
canistre mari. Alex desfăcu capacul unuia şi mirosi. Era plin 
de benzină. Comis-Voiajorul planificase, evident, să plece 
pentru mai mult timp. 

Întreaga punte, şi babord, şi tribord, era acoperită, de o 


RES A» ARE 


parte şi de alta a salonului principal şi o barcă de salvare de 
lemn era suspendată pe doi scripeţi deasupra capului lui. 
Odihnindu-se puţin sprijinit de balustradă, Alex ştia că era 
în siguranţă atât timp cât nimeni nu venea în spatele 
vasului. Câţi membri ai echipajului puteau fi? Probabil că 
era un căpitan la cârmă. Ar fi putut avea pe cineva pe lângă 
el. Privind în sus, Alex zări două picioare traversând puntea 
de sus, deasupra salonului. Cu acesta erau trei. Mai puteau 
fi vreo doi-trei înăuntru. Poate şase în total? 

Se uită înapoi. Portul Miami era deja departe. Alex se 
ridică şi îşi dădu jos pantofii şi şosetele. Apoi se târî înainte, 
mişcându-se în linişte, încă temându-se că ar putea fi văzut 
de pe puntea de sus. Primele două geamuri ale salonului 
erau închise, dar al treilea era deschis şi, ghemuindu-se 
dedesubt, auzi o voce. Vorbea un bărbat. Avea un puternic 
accent mexican şi de fiecare dată când pronunţa litera „s” 
fluiera uşor. 

— Eşti un prost. Numele tău este Tom Turner. Lucrezi 
pentru CIA. lar eu am să te ucid. 

Un alt bărbat vorbi repede: 

— Te înşeli. Nu ştiu despre ce vorbeşti. Alex recunoscu 
vocea lui Turner. Se uită în dreapta şi în stânga. Apoi, cu 
umerii sprijiniți de peretele cabinei, se ridică până când 
ajunse la nivelul geamului şi se putu uita înăuntru. 

Cabina-salon era pătrată, cu o podea din lemn acoperită 
parţial de un covor care fusese rulat, probabil ca să nu fie 
pătat cu sânge. Spre deosebire de vas, mobila era 
modernă, ca de birou. Şi era multă. Turner era aşezat pe un 
scaun cu mâinile la spate. Alex putu vedea că un fel de 
bandă adezivă fusese folosită pentru a-i lega mâinile şi 
picioarele. Deja fusese bătut. Părul blond îi era murdar şi îi 
curgea sânge din colţul gurii. 

Erau doi bărbaţi cu el în cabină. Unul era un salahor în 
jeanşi şi tricou negru, cu burta atârnându-i peste curea. 
Celălalt trebuie să fi fost Comis-Voiajorul. Era un om cu faţa 
rotundă, brunet şi cu mustață. Purta un costum alb din trei 
piese, croit impecabil, şi pantofi din piele lustruiţi. Salahorul 
ţinea o armă mare, automată. Comis-Voiajorul era aşezat 


într-un scaun din trestie, ţinând un pahar cu vin roşu. ÎI roti 
sub nas, simțind buchetul, apoi sorbi. 

— Ce vin delicios! murmură el. Este din Chile. Un 
Cabernet Sauvignon cultivat pe moşia mea. Vezi, prietene, 
sunt un om de succes. Am afaceri peste tot în lume. Lumea 
vrea să bea vin? Vând vin. Vrea să se drogheze? E o 
nebunie, dar nu e problema mea. Vând droguri. Ce e aşa de 
rău în asta? Vând orice vrea cineva să cumpere. Dar, vezi, 
sunt precaut. Nu am crezut povestea ta. Am făcut cercetări. 
A fost menţionat CIA-ul. Şi de asta te afli aici. 

— Ce vrei să ştii? întrebă tăios Turner. 

— Vreau să ştiu când suntem la o oră depărtare de 
Miami, pentru că atunci am de gând să te împuşc şi să te 
arunc peste bord. Comis-Voiajorul zâmbi. Asta e tot. 

Alex se lăsă din nou în jos. Nu putea intra în cabină. Ei 
erau doi şi el era singur. Şi, deşi avea o armă, nu ar fi fost 
de ajuns. Nu împotriva unei puşti. Avea nevoie de o 
diversiune. 

Apoi îşi aduse aminte de benzină. Uitându-se rapid către 
puntea de sus, se pregăti să se ducă înapoi în spate, apoi 
îngheţă când uşa de pe punte se deschise şi un bărbat ieşi. 
Alex nu avea ce să facă; nu avea unde să se ascundă. Dar 
avu noroc. Bărbatul, îmbrăcat într-o uniformă ponosită de 
căpitan de vas, fumase o ţigară. Se oprise atât cât să 
arunce mucul în mare, apoi se duse înapoi de unde venise, 
fără să întoarcă deloc capul. Scăpase la mustață şi Alex ştia 
că era o chestiune de timp până când va fi descoperit. 
Trebuia să se mişte repede. 

Alergă pe vârfuri până la canistrele de benzină, încercă 
să încline una, dar era prea grea. Se uită în jur după o 
cârpă, nu găsi niciuna, aşa că îşi dădu jos bluza, rupând-o 
cu mâinile. Băgă repede o mânecă în bidon, înmuind-o în 
benzină. Apoi o trase afară, lăsând numai un capăt 
înăuntru; un fitil. Ce se va întâmpla când va da foc 
benzinei? Alex credea că explozia va fi destul de mare 
pentru a atrage atenţia tuturor de la bord, dar nu destul de 
puternică încât să ucidă pe toată lumea sau să scufunde 
vasul. De vreme ce avea şi el să fie pe vas, nu putea spera 


ME - ue 


decât că are dreptate. 

Băgă mâna în buzunar şi scoase cutia de chibrituri cu 
care se jucase la restaurant. Cu mâna făcută căuş ca să 
protejeze flacăra de briză, aprinse întâi un băț, apoi toată 
cutia. Atinse flacăra de cârpa ce fusese odată cămaşa lui. 
Totul luă foc într-o secundă. g 

Alergând înainte, se întoarse la cabina salon. Il putea auzi 
pe Comis-Voiajor vorbind încă înăuntru. 

— Încă un pahar, cred. Da. Dar apoi, mă tem că trebuie 
să vă las. Am treabă. 

Alex privi înăuntru. Comis-Voiajorul era în picioare la o 
masă, turnându-şi un alt pahar de vin. Alex privi înapoi, 
peste umăr. Nu era nimeni acolo. Nu se întâmplase nimic. 
De ce nu luase foc motorina? Oare vântul îi stinsese fitilul? 

Apoi explodă. O ciupercă imensă de flăcări şi fum negru 
sări în aer în spatele vasului, fiind imediat dusă de vânt. 
Cineva strigă. Alex văzu că benzina se vărsase pe ambele 
punți. Era foc pretutindeni. Acoperişul de deasupra lui era 
în flăcări. lar tot ce se afla sub prelată era de asemenea 
cuprins de foc. Şi mai multe strigăte. Se auzeau paşi 
îndreptându-se spre capătul din spate al vasului. Acum era 
timpul să facă mişcarea. 

— Vezi ce se întâmplă! 

Alex îl auzi pe Comis-Voiajor dând comanda şi o secundă 
mai târziu salahorul ieşi în fugă. Dispăru de partea cealaltă 
a cabinei. Asta însemna că bărbatul rămăsese singur cu 
Turner. Alex aşteptă câteva secunde, apoi păşi în pragul 
uşii, din nou căutând în buzunarul de la pantaloni. Turner îl 
zări înaintea Comis-Voiajorului. Făcu ochii mari. Străinul se 
întoarse. Alex văzu că pusese jos paharul şi apucase o 
armă. Pentru o secundă, niciunul din ei nu făcu nicio 
mişcare. Bărbatul se uita la un puşti de paisprezece ani, 
desculţ şi dezbrăcat de la brâu în sus. Era evident că nu-i 
trecea prin minte că Alex ar putea reprezenta vreo 
ameninţare pentru el, că băiatul acesta dăduse foc vasului 
său. Şi în acest moment de ezitare, Alex făcu mişcarea. 
Când ridică mâna, ţinea un telefon mobil. Deja tastase doi 
de 9 înainte de a intra. Apăsă pe tastatură pentru a treia 


=g 


oară în timp ce ţinti cu telefonul. 

— E pentru dumneata, spuse el. 

Simţi cum telefonul îi tremură în mână şi, în linişte, 
antena ieşi dintr-un capăt, plasticul lăsând să apară un ac 
strălucitor. Traversă cabina şi îl lovi pe adversar drept în 
piept. Acesta reacţionase repede, rotind deja arma. Dar o 
secundă mai târziu ochii i se dădură peste cap şi se prăbuşi 
pe podea. Alex sări peste el, luă un cuţit de pe masă şi se 
duse la Turner. 

— Ce naiba...? începu agentul. Alex putu vedea că nu era 
rănit tare. În acelaşi timp, dispoziţia nu părea să i se fi 
schimbat. Privirea i se muta de la telefon la figura 
inconştientă a Comis-Voiajorului. Ce i-ai făcut? întrebă el. 

— Era număr greşit, spuse Alex. Tăie banda adezivă. 

Turner se ridică în picioare şi apucă arma pe care o 
scăpase infractorul. Arma era încărcată. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Am auzit o explozie. 

— Mda. Eu am fost. Am dat foc vasului. 

— Ce? 

— Am dat foc vasului. 

— Dar noi suntem pe vas! 

— Ştiu. 

Înainte ca Alex să apuce să mai spună ceva, Turner se 
mişcă, învârtindu-se, luă poziţia de luptă, cu mâinile 
ridicate şi picioarele îndepărtate. Era o scară la capătul 
celălalt al cabinei. Alex n-o observase înainte. Apăruse 
cineva, venind de jos. Turner trase cu arma de două ori. 
Persoana căzu înapoi. Apoi agentul se opri. Fum negru se 
strecura în cabină. Se auzi o a doua explozie şi vasul se 
zgudui cu totul, ca şi când ar fi fost cuprins de o vijelie 
bruscă. Se auzeau strigăte pe punte. Uitându-se pe geam, 
Alex putea vedea flăcările. 

— Ăsta trebuie să fi fost al doilea rezervor de motorină, 
spuse el. 

— Şi câte sunt? 

— Doar astea două. 

Turner păru aproape năuc. Se forţa să ia o decizie. 

— Marea... se hotări el. Va trebui să înotăm. 


Agentul CIA ieşi primul, pe lângă peretele cabinei. 
Deodată puntea se umplu de oameni. Erau cel puţin şapte. 
Alex se întreba de unde apăruseră toţi. Doi dintre ei, tineri 
în cămăşi albe murdare şi jeanşi, se luptau cu flăcările, cu 
extinctoare. Doi erau pe acoperiş, un altul pe punte. Toţi 
strigau. 

Fumul urca spre cer, în urma vasului, care era în 
întregime în flăcări. O parte din acoperiş ardea. Cel puţin 
nimeni nu ştia ce se întâmplase. Nimeni nu-l văzuse pe Alex 
urcând la bord. Exploziile îi luaseră pe toţi prin surprindere 
şi tot ceea ce îi preocupa era să aibă focul sub control. 
Totuşi, când Turner ieşi din cabină, unul dintre cei de pe 
puntea superioară îl zări. Strigă în spaniolă. 

— Mişcă! strigă Turner. 

Alergă la marginea vasului. Alex îl urmări. Se auzi o 
rafală asurzitoare de împuşcături şi ceea ce rămăsese din 
acoperiş fu distrus total. Gloanţele ajunseseră în punte, 
făcând să zboare aşchii de lemn. Un bec explodă. Alex nu 
era sigur cine trăgea. Tot ce ştia era că e prins în mijlocul 
fumului şi al flăcărilor, al gloanţelor şi a multor oameni care 
îl voiau mort. Il văzu pe Turner că sare peste bord. Urmă o 
altă rafală de gloanţe şi Alex simţi cum puntea se rupe la 
câţiva centimetri de picioarele lui goale. Ţipă. Aşchii îi 
intrară în călcâie şi în glezne. Îşi luă avânt şi se aruncă 
peste balustradă. Pentru ceea ce îi păru o eternitate, se 
trezi înconjurat de haos. Putea simţi vântul bătându-i pe la 
picioarele desculţe. Se mai auziră focuri de armă. Apoi 
plonjă cu capul în Atlantic şi dispăru sub apă. 

Alex lăsă oceanul să îl îmbrăţişeze. După războiul ce se 
purtase pe Mayfair Lady, apa lui era caldă şi liniştitoare. 
Inotă în jos, cu o putere ce îl ducea înspre adâncuri. Ceva 
vâjâi pe lângă el şi îşi dădu seama că încă se trăgea în el. 
Cu cât mergea mai jos, cu atât era mai în siguranţă. 
Deschise ochii. Apa sărată îi înţepa, dar trebuia să ştie cât 
de departe merge. Se uită în sus. Lumina licărea la 
suprafaţă, dar nu se vedea niciun semn de vas. Plămânii 
începeau să-l doară. Dar aştepta încă. Ar fi fost fericit dacă 
ar fi putut sta sub apă o oră. 


— 84 — 


Nu putea. Cu corpul gemând după oxigen, Alex dădu din 
picioare să ajungă la suprafaţă. leşi gâfâind, cu apa şiroind 
pe faţă. Turner era lângă el. Agentul CIA părea mai mult 
mort decât viu. Alex se întreba dacă fusese atins de 
gloanţe, dar nu era nicio urmă de sânge. Poate că era 
şocat. 

— Eşti în regulă? întrebă Alex. 

— Eşti nebun? Turner era atât de mânios încât înghiţea 
apă în timp ce vorbea. Stropea în jur şi se străduia să se 
menţină la suprafaţă. Puteam să murim din cauza ta! 

— Tocmai ţi-am salvat viaţa! 

Alex devenea şi el nervos. Nu putea să creadă ce aude. 

— Aşa crezi? Uite! 

Cu teamă, Alex se întoarse în apă. Mayfair Lady nu 
fusese distrus. Focul fusese stins. Şi vasul se întorcea. ` 

El fusese sub apă cam vreo nouăzeci de secunde. In 
acest timp, vasul continuase să meargă cu toţi de la bord 
luptându-se cu focul şi nimeni la cârmă. Motorul era la turaj 
maxim şi acum se afla cam la cinci sute de metri. Dar 
căpitanul se pare că se întorsese la cârmă. Vasul se 
întorcea. Alex putea distinge vreo patru-cinci oameni la 
proră. Toţi erau înarmaţi. Îl văzuseră. Unul dintre ei îl indică 
şi strigă. El şi Turner erau neajutoraţi, plutind pe apă, cu o 
singură armă, poate. În curând vasul avea să-i ajungă. Erau 
ţinte în aşteptare, ca nişte răţuşte la bâlci. 

Ce putea face? Se uită la Turner, cu speranţa că totuşi 
cel mai în vârstă va face ceva, că va scoate un iepure din 
pălărie. Cei de la CIA nu aveau niciun fel de dispozitive? 
Unde era barca gonflabilă sau aparatul de respirat ascuns 
pe sub apă? Dar Turner era neajutorat. Reuşise şi să piardă 
arma. 

Mayfair Lady se întoarse complet. 

Turner înjură. 

Vasul se apropia, alunecând pe apă. 

Şi apoi explodă. De data aceasta exploziile fură imense, 
mortale. Au fost trei, simultane, pe proră, la mijloc şi în 
spate. Mayfair Lady se rupse în trei bucăţi separate, 
catargul şi cabina principală ridicându-se peste ocean ca şi 


cum ar fi încercat să scape de restul vasului. Alex simţi 
şocul produs de explozie trecând prin apă. Zgomotul era 
asurzitor. Un val de apă se izbi de el, aproape doborându-l. 
Bucăţi de lemn, unele dintre ele arzând, cădeau peste tot. 
Ştia atunci că nimeni nu putea să fi supravieţuit. Şi cu 
aceasta, îi veni un gând groaznic. 

Era vina lui? El îi omorâse pe toţi? 

Turner poate gândea acelaşi lucru. Nu spunea nimic. Cei 
doi priveau cum cele trei secţiuni ale navei ce fusese odată 
un vas de croazieră se scufundau şi dispăreau. 

Se auzi zgomotul unui motor. Alex se întoarse. O vedetă 
rapidă se îndrepta către ei. O zări pe Belinda Troy la volan. 
Se pare că făcuse rost de ea cumva şi venise după ei. Era 
singură. 

Il ajută întâi pe Turner să urce, apoi pe Alex. Pentru 
prima dată, Alex îşi dădu seama că ţărmul nu se vedea. | se 
păruse că totul se întâmplase foarte repede. Şi totuşi, 
Mayfair Lady reuşise să parcurgă câţiva kilometri de pe 
coastă până în momentul în care fusese distrus. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Troy. Vântul îi răvăşise părul 
lung. Arăta de parcă era turbată de furie. Am văzut vasul 
sărind în aer. Am crezut că sunteţi... Se opri să-şi tragă 
respiraţia. Ce s-a întâmplat? repetă ea. 

— A fost puştiul. Vocea lui Turner era neutră. Încă încerca 
să-şi dea seama ce se întâmplase în ultimele minute. M-a 
dezlegat... 

— Erai legat? 

— Da. Vânzătorul descoperise că sunt agent. Avea de 
gând să mă ucidă. Alex l-a doborât. Avea un fel de celular... 
Relata cele întâmplate, fără niciun fel de mulţumire în glas. 
Barca plutea încet. Nimeni nu se mişca. A produs explozia 
vasului. l-a omorât pe toți. 

— Nu. Alex dădu din cap. Focul era stins. Ați văzut. Aveau 
vasul sub control. Se întorseseră, cu gândul să vină după 
noi. 

— Pentru Dumnezeu! Bărbatul de la CIA era prea obosit 
ca să îl mai contrazică. Ce crezi că s-a întâmplat? Crezi că 
unul dintre becuri a provocat explozia de pe vas? Tu ai 


făcut asta, Alex. Tu ai dat foc la combustibil şi asta s-a 
întâmplat. 

Combustibil. Aşa spuneau americanii. Era unul dintre 
cuvintele cu care îl testaseră în dimineaţa aceea la 
Snackyard. Cu un secol în urmă. 

— Ţi-am salvat viaţa, spuse Alex. 

— Mda. Mulţumesc, Alex. 

Dar glasul lui era rece. 

Troy se aşeză la volan şi porni motorul. Barca se întoarse 
şi o porniră spre țărm. 


BEN: E 


CONTROLUL PAŞAPOARTELOR 


Alex avea un loc la geam în partea din faţă a avionului. 
Troy stătea lângă el, cu Turner de partea cealaltă a ei, 
lângă culoarul de trecere. O familie în concediu („în 
vacanţă”, îşi aminti el). Troy citea o revistă. Turner avea un 
scenariu de film. Se presupunea că este producător de 
filme şi îşi petrecuse călătoria făcând notații pe margine, în 
caz că s-ar fi uitat cineva la el. Alex se juca în linişte cu un 
Game Boy Advance. Se întreba ce e cu acesta. Turner i-l 
dăduse chiar înainte de a pleca din Miami. Fusese aşa, ca 
din întâmplare, în timp ce aşteptau în holul de plecare. 

— Poftim, Alex. Ceva ce te va ţine ocupat în avion. 

Alex era suspicios. Ţinea minte că, ultima dată când 
avusese un Game Boy, acesta fusese umplut cu dispozitive 
inventate de Smithers, de la MI6. Dar din câte putea să-şi 
dea seama, acesta era unul obişnuit. Cel puţin, ajunsese la 
nivelul 5 al jocului Rayman şi până acum nu îi explodase în 
mâini. 

Privi pe fereastră. Zburau cam de o oră. Era al doilea 
zbor al lor în ziua aceea. Plecaseră de la Miami la Kingston, 
în Jamaica, şi de acolo luaseră al doilea avion. Primiseră 
gustările la care se aşteaptă lumea, dar care nu fac plăcere 
în avion. Un sendviş, o prăjitură şi o sticlă de plastic cu apă. 
Acum stewardesa se întoarse luând tăvile în grabă. 

— Vă vorbeşte pilotul avionului. Vă rog să vă legaţi 
centurile de siguranţă şi să staţi în scaune în poziţie 
verticală. Vom ateriza în curând. 

Alex privi din nou pe geam. Marea avea o nuanţă 
extraordinară de turcoaz. Nici nu părea apă. Apoi avionul 
cobori şi deodată văzu insulele. Ambele insule. Cuba era la 
nord. Cayo Esqueleto era sub ea. Nu era niciun nor pe cer şi 
pentru o secundă pământul se văzu foarte clar, două petice 
de un verde smarald cu țărmurile ce irizau un albastru- 
electric. Avionul se înclină. Insulele dispărură şi, când Alex 
le zări din nou, avionul era destul de jos, grăbindu-se spre 
pista ce părea aproape de neajuns, înconjurată de clădiri, 


— 88 — 


hoteluri, drumuri şi palmieri. Era un turn de control, urât şi 
diform. Un terminal modest, din beton prefabricat şi sticlă. 
Mai erau deja două avioane pe pistă, înconjurate de 
vehicule utilitare. Se simţi o hurducătură când roţile din 
spate ale avionului intrară în contact cu pista. 

Alex îşi desfăcu centura. 

— Aşteaptă o secundă, Alex, îl atenţionă Troy. Becul de la 
centură este încă aprins. 

Se purta ca o mamă. Dar alesese să fie o mamă 
autoritară şi exigentă. Alex trebuia să recunoască totuşi că i 
se potrivea. Oricine îi privea putea crede că sunt o familie, 
dar trebuia să adauge că erau una nefericită. De la 
evenimentele din Miami, cei doi agenţi practic îl ignoraseră. 
Lui Alex îi era greu să-şi dea seama ce era cu ei. Turner ar 
fi fost mort dacă nu era el, dar niciunul din ei nu recunoştea 
asta, ca şi cum, în vreun fel, le rănise cumva mândria 
profesională. Şi ei încă insistau că el dăduse foc vasului 
Mayfair Lady, omorând pe toată lumea de la bord. Până şi 
lui Alex îi era greu să evite un sentiment de 
responsabilitate. Era adevărat că el dăduse foc motorinei. 
Ce alt motiv putea fi pentru explozia care urmase? 

Incercă să îşi scoată asta din minte. Avionul se oprise şi 
toată lumea se ridicase, bătându-se pe dulapurile de bagaje 
de deasupra capetelor în compartimentul îngust. Când Alex 
se ridică să-şi ia şi el bagajul, jocul Game Boy aproape că îi 
căzu din braţe. Turner întoarse capul imediat. 

— Fii atent cu ăla! îl avertiză el. 

Aşadar, avusese dreptate. Era ceva ascuns în Game Boy. 
Era tipic pentru agenţii de la CIA să îi ascundă multe. Dar 
asta nu-i oprise de la a-i cere să ducă lucrul acela. 

Era prânzul, cel mai rău moment în care se putea ajunge 
acolo. Când ieşiră din avion, Alex simţi căldura reflectându- 
se de pe pistă. Era dificil să respiri. Aerul era greu şi 
mirosea a motorină. Transpirase deja înainte de a ajunge în 
capătul scărilor şi sala pentru sosiri nu oferea nicio alinare. 
Aerul condiţionat se stricase şi Alex se găsi prins într-un 
spaţiu închis, cu două-trei sute de oameni şi niciun geam. 
Terminalul semăna mai degrabă cu un hangar mare decât 


22000) = 


cu o clădire modernă a unui aeroport. Pereţii erau verde 
oliv, decoraţi cu afişe reprezentând insula, ce păreau vechi 
de douăzeci de ani. Pasagerii din avionul lui Alex îi 
ajunseseră pe cei de la cursa anterioară şi rezultatul era o 
mulţime informă de oameni şi bagaje de mână, târându-se 
încet înspre trei oficiali în uniformă de la imigrări, în cabine 
de sticlă. Nu erau rânduri. Când fiecare paşaport era 
ştampilat şi încă o persoană avea voie să intre, mulţimea 
pur şi simplu se împingea înainte, scurgându-se printre 
controalele de securitate. 

O oră mai târziu, Alex era încă acolo. Era murdar şi 
şifonat, chinuit de o sete teribilă. Se uită într-o parte, unde 
două uşi vechi, crăpate, duceau la toaletă. Poate că era un 
robinet înăuntru, dar apa era bună de băut? Un gardian în 
cămaşă maro şi pantaloni lungi stătea privind, cu o armă în 
braţe, sprijinit de un perete, lângă o oglindă mare, întinsă 
din podea până în tavan. Alex voi să-şi întindă braţele, dar 
era prea îngrămădit. Era o femeie în vârstă, căruntă şi 
deprimată chiar lângă el. Mirosea a parfum ieftin. Când ea 
se întoarse pe jumătate, se trezi aproape îmbrăţişat, 
incapabil de a-şi exprima dezgustul. Privi în sus şi văzu o 
singură cameră de supraveghere în tavan. Îşi aminti ce 
îngrijorat era Joe Byrne cu privire la securitatea de pe 
aeroportul din Santiago. Dar i se părea că oricine ar fi putut 
intra şi că nimeni nu ar fi observat. Gardianul părea plictisit 
şi pe jumătate adormit. Camera de supraveghere probabil 
că nu funcţiona. 

In sfârşit, ajunseră la controlul  paşapoartelor. 
Funcţionarul de după sticlă era tânăr, brunet, cu părul 
slinos şi ochelari. Turner strecură trei paşapoarte şi trei 
formulare de imigrare completate. Funcţionarul le deschise. 

— Nu te foi, Alex, spuse Troy. Terminăm imediat. 

— Bine, mami. 

Omul cu paşapoartele se uită la ei. Privirea lui nu ura bun 
venit. 

— Domnul Gardiner? Care e scopul vizitei 
dumneavoastră? întrebă el. 

— Vacanţă, răspunse Turner. 


Ochii bărbatului trecură repede peste paşapoarte şi apoi 
către persoanele cărora le aparţineau. Le băgă sub un 
aparat de scanat, căscând în acelaşi timp. Gardianul pe 
care Alex îl observase era acum aproape de ei. Se uita pe 
geam, la avioane. 

— Unde locuiţi? întrebă funcţionarul. 

— La Los Angeles. Faţa lui Turner nu exprima nimic. 
Lucrez în cinematografie. 

— Şi soţia? 

— Eu nu lucrez, răspunse Troy. p 

Funcţionarul ajunse la paşaportul lui Alex. Il deschise şi 
compară fotografia cu băiatul din faţa lui. 

— Alex Gardiner, spuse el. 

— Ce mai faceţi? 

Alex îi zâmbi. 

— Este prima vizită în Cayo Esqueleto? 

— Da. Dar sper că nu va fi ultima. 

Funcţionarul de la paşapoarte se uită lung la el, cu ochii 
măriţi de ochelari. Părea complet dezinteresat. 

— La ce hotel staţi? întrebă el. 

— Valencia, spuse Turner încet. Deja scrisese numele pe 
trei formulare de imigrare. 

O altă pauză. Apoi funcţionarul luă o ştampilă şi o trânti 
de trei ori, trei împuşcături în spaţiul închis al cabinei. 
Înmână paşapoartele. 

— Distracţie plăcută în Cayo Esqueleto. 

Alex şi cei doi agenţi CIA trecură prin camera de imigrări 
în sala de bagaje, unde valizele deja îi aşteptau, rotindu-se 
la nesfârşit pe o bandă veche, ce scârţâia. „Şi cu asta, gata, 
îşi spuse Alex. Nu putea fi mai uşor!” Toată agitația aceea 
şi de el nici nu aveau nevoie. 

Işi ridică bagajul. 

În acelaşi timp, deşi el nu ştia asta, fotografia lui şi 
detaliile de pe paşaport erau transmise la sediul poliţiei din 
Havana, Cuba, împreună cu cele ale lui Turner şi Troy. 
„Familia” fusese, de fapt, fotografiată de trei ori. O dată de 
camera de supraveghere de deasupra pe care Alex o 
văzuse în sala de sosiri, dar care era mult mai sofisticată 


== Oi 


decât crezuse el. Deşi părea învechită, putea vedea până şi 
gaura de la nasturele cuiva sau chiar o literă scrisă într-un 
ziar şi o putea mări de cincizeci de ori, la nevoie. Fuseseră 
fotografiaţi a doua oară de camera din spatele oglinzii de 
lângă toalete. Şi în final, un profil de aproape fusese luat de 
camera ascunsă în broşa purtată de femeia în vârstă care 
mirosea a parfum ieftin şi care nu sosise, de fapt, cu 
avionul, ci era mereu acolo, amestecându-se printre nou- 
sosiți, trecând pe lângă oricine părea suspect persoanelor 
pentru care lucra ea. Formularele de imigrare pe care le 
completase Turner au fost şi ele sigilate într-o pungă de 
plastic. Răspunsurile lui la întrebările standard contau mai 
puţin pentru autorităţi decât formularele. Hârtia fusese 
făcută special să înregistreze amprentele şi în mai puţin de 
o oră acestea aveau să fie scanate digital şi verificate într-o 
bază de date imensă în aceeaşi clădire a poliţiei. 

Dispozitivul invizibil care opera în aeroportul din Santiago 
fusese concentrat asupra lui Turner şi a lui Troy înainte ca 
ei să sosească. Spuseseră că erau în vacanţă şi bagajele lor 
(care fuseseră, bineînţeles, verificate la coborârea din 
avion) conţineau loţiuni de plajă, prosoape de baie şi 
medicamente de bază pe care te aşteptai ca orice familie 
americană să le împacheteze. Etichetele de pe hainele lor 
arătau toate că fuseseră cumpărate în Los Angeles. Dar un 
singur bon găsit în buzunarul uneia dintre cămăşile lui 
Turner spunea o altă poveste. Cumpărase recent o carte 
din Langley, în Virginia. Langley este acolo unde CIA are 
sediul central. Mica bucată de hârtie a fost îndeajuns pentru 
a porni alarma. Acesta era rezultatul. 

Ofiţerul însărcinat cu securitatea aeroportului îi 
supraveghea cu grijă. Stătea într-un birou mic, fără geam şi 
imaginile cu ei erau chiar în faţa lui, pe un set de 
televizoare. Îi privi cum ies şi merg la bagaje şi apoi la 
sosiri. Degetul i se aşeză repede pe un buton roşu de pe 
consolă. Încă nu era prea târziu. Îi putea aduce înapoi până 
să ajungă la taxiuri. Erau destule celule la subsol. Şi când 
întrebările normale eşuau, existau drogurile. 

Şi totuşi... 


= 93:— 


Şeful serviciului de securitate se numea Rodriguez şi era 
bun în meseria lui. Interogase atât de mulţi spioni 
americani, încât uneori spunea că îi poate recunoaşte de la 
o sută de metri. li depistase pe „domnul şi doamna 
Gardiner” înainte ca ei să traverseze pista şi îşi trimise 
ajutorul să se uite de mai aproape. Acesta era gardianul 
plictisit pe care-l văzuse Alex. 

Dar de data aceasta Rodriguez nu era sigur - şi nu-şi 
putea permite să greşească. Totuşi, Cayo Esqueleto avea 
nevoie de turişti. Avea nevoie de banii din turism. Poate că 
era suspicios cu privire la cei doi adulţi, dar ei călătoreau cu 
un copil. Auzise conversaţia scurtă dintre Alex şi funcţionar. 
Erau microfoane ascunse peste tot. Câţi ani avea băiatul? 
Paisprezece? Cincisprezece? Un alt băiat american care 
primea o vacanţă de două săptămâni pe plajă. 

Rodriguez se hotărî. Işi ridică mâna de pe butonul de 
alarmă. Mai bine evita publicitatea negativă. Privi familia 
dispărând în mulţime. Chiar şi aşa, autorităţile urmau să îi 
supravegheze. Mai târziu în ziua aceea, ca să fie sigur, avea 
să completeze un raport care va fi trimis cu fotografiile şi 
amprentele la poliţia din Cayo Esqueleto. O copie va fi 
înaintată şi domnului foarte important care locuia în Casa 
de Oro. Şi poate că avea să fie trimis cineva la hotelul 
Valencia să îi supravegheze pe nou-sosiţi. 

Rodriguez se lăsă în scaun şi îşi aprinse o ţigară. Un alt 
avion ateriză. Se aplecă în faţă şi începu să examineze 
mulţimea. 


Valencia era unul dintre hotelurile acelea uluitoare pe 
care Alex le vedea de obicei la televizor oferind premii 
constând în vacante de vis. Era ascuns într-un golf în formă 
de semilună cu vile în miniatură împrăştiate pe plajă şi o 
recepţie aproape pierdută într-o junglă mică de plante 
exotice şi flori. Mai era şi o piscină în formă de gogoaşă cu 
un bar în mijloc şi scaune ce abia se vedeau peste nivelul 
apei. Intregul loc părea să fie adormit. Era valabil pentru cei 
câţiva musafiri pe care Alex îi putea vedea, întinşi pe 
şezlonguri, nemişcaţi. 


203 


Alex şi părinţii lui împărțeau o vilă cu două dormitoare şi 
o verandă adăpostită de soare de un acoperiş din stuf. Erau 
palmieri, nisip alb şi albastrul nemaipomenit al Caraibelor. 
Alex se aşeză puţin pe pat. Era acoperit de un singur 
cearşaf alb şi pe tavan un ventilator se învârtea încet. O 
pasăre de un verde cu galben strălucitor poposi puţin pe 
pervazul camerei lui şi apoi zbură spre mare, parcă 
invitându-l şi pe el. 

— Pot merge să înot puţin? întrebă el. În mod normal nu 
i-ar fi cerut voie, dar se gândi că se potriveşte rolului. 

— Bineînţeles,  dragule. Troy  despacheta. Deja îl 
avertizase pe Alex că trebuie să îşi joace rolul când erau în 
vilă. Hotelul putea avea microfoane. Dar să ai grijă! 

Alex se schimbă în pantaloni scurţi şi alergă pe nisip, 
către mare. 

Apa era perfectă; caldă şi limpede precum cristalul. Nu 
era pietriş, ci numai un covor moale de nisip. Peştişori 
înotau în jurul lui, speriindu-se când el întindea mâna. 
Pentru prima dată în viaţă, Alex era bucuros că îl cunoscuse 
pe Alan Blunt. Era cu siguranţă mai bine decât să piardă 
vremea în vestul Londrei. Măcar o dată, lucrurile păreau să 
meargă în favoarea lui. 

După ce înotă, se urcă într-un hamac întins între doi 
copaci şi se relaxă. Era cam patru şi jumătate şi după- 
amiaza părea la fel de fierbinte ca atunci când sosiseră. Un 
chelner sosi la el şi ceru o limonadă, trecând-o în contul 
vilei. Mama şi tatăl lui aveau să plătească. 

Mama şi tata. 

În timp ce se legăna cu apa prelingându-i-se prin păr şi 
uscându-i-se pe piept, Alex se întreba cum ar fi fost părinţii 
lui dacă nu ar fi murit amândoi în accidentul acela de avion, 
la puţin timp după ce se născuse el. Şi ce ar fi însemnat 
pentru el să crească într-o familie obişnuită, cu o mamă la 
care să alerge când se lovea şi cu un tată cu care să se 
joace, de la care să împrumute bani sau pe care să-l evite 
uneori. Ar fi fost el altfel? Ar fi fost un elev obişnuit, 
îngrijorat de examene - nu spioni şi Comis-Voiajori şi vase 
ce explodează. Poate că ar fi fost o persoană mai blândă. 


— 94 — 


Poate că ar fi avut mai mulţi prieteni. Şi cu siguranţă nu ar 
fi stat întins într-un hamac la hotelul Valencia. 

Stătu acolo până când părul i se uscă şi ştiu că e 
momentul să plece din soare. Turner şi Troy nu veniseră 
afară după el şi bănuia că erau ocupați cu treburile lor. Era 
sigur că încă erau multe lucruri pe care ei nu i le spuneau. 
Îşi aminti de Game Boy Advance. Pomeniseră de joc în 
ultimul moment, înainte de a se urca în avion. Poate că 
voiau ca el să îl ducă pe insulă, ştiind că un băiat de 
paisprezece ani avea mai puţine şanse de a fi 
percheziţionat. 

Alex cobori din hamac pe nisip. Un localnic trecea pe 
acolo, vânzând şiraguri cu mărgele turiştilor de pe plajă. Se 
uită la Alex şi întinse un şirag; o duzină de scoici pe o fâşie 
din piele. Alex dădu din cap şi parcurse distanţa scurtă 
până la vilă. Avea încă jocul în bagajul de mână. Turner 
uitase să i-l ceară înapoi. Alex se strecură înapoi în cameră 
şi îl examină din nou. Nu părea nimic ieşit din comun. Era 
albastru-deschis cu un singur joc, Rayman. Alex îl cântări în 
mână. După câte îşi dădea seama, nu era mai greu sau mai 
uşor decât ar fi trebuit să fie. 

Apoi îşi aminti. Jocul Game Boy pe care îl primise odată 
de la MI6 putea fi activat apăsând pe butonul „play” de trei 
ori. Poate că modelul acesta va funcţiona în acelaşi fel. Alex 
îl întoarse şi apăsă butonul o dată, de două ori... a treia 
oară. Nu se întâmplă nimic. Se uită un moment la ecranul 
gol, enervat pe el însuşi. Se înşela. Era doar un joc, pe care 
îl primise ca să tacă în avion. Era timpul să se îmbrace. 
Puse jocul pe noptieră şi se ridică. 

Jocul scoase un sunet strident. 

Alex se întoarse, recunoscând sunetul, fără a şti însă ce 
reprezintă. Jocul făcea încă acel zgomot, ciudat, metalic. 
Ecranul prinsese deodată viaţă. Pulsa, era verde şi alb. Ce 
însemna asta? Ridică obiectul. Imediat însă, zgomotul 
încetă şi luminile de pe ecran se stinseră. Mută jocul înapoi 
pe noptieră. Acesta căpătă din nou viaţă. 

Alex privi către masă. Nu era nimic pe ea, în afară de 
ceasul deşteptător demodat, furnizat de hotel. Deschise 


— 95 — 


sertarul. Înăuntru era o Biblie cu textul în engleză şi în 
spaniolă. Nimic altceva. Deci ce făcea jocul să scoată astfel 
de zgomote? ÎI luă de-acolo. Se făcu linişte. Îl puse înapoi. 
Incepu din nou. 

Ceasul... 

Alex se uită mai îndeaproape la cadran. Ceasul avea o 
faţă luminoasă. Puse jocul mai aproape de ceas şi acum 
zgomotele se înteţiră. Acum Alex înţelese. Cifrele de pe 
cadranul ceasului erau uşor radioactive. Asta detecta jocul. 

Game Boy ascundea un contor Geiger. Alex rânji. 
Rayman era cu siguranţă jocul potrivit pentru maşinăria 
aceasta. Excepţie făcea faptul că razele pe care le detecta 
erau radioactive. 

Ce însemna asta? Turner şi Troy nu erau pe insulă pentru 
o simplă operaţiune de supraveghere. Avusese dreptate. ŞI 
Blunt în Londra, şi Byrne în Miami îl minţiseră de la început. 
Alex ştia că se află la câţiva kilometri mai la sud de Cuba. 
Ceva ce învățase la istorie îi veni în minte. Cuba. Anii 1960. 
Criza proiectilelor cubaneze. Arme nucleare din America... 

Incă nu putea fi sigur. Poate că se repezea să tragă 
concluzii. Dar adevărul era că CIA-ul băgase pe furiş un 
contor Geiger pe Cayo Esqueleto şi, oricât de ciudat părea, 
putea fi un singur motiv pentru care aveau nevoie de el. 

Căutau o bombă nucleară. 


— 96 — 


PIAŢA FRĂŢIEI 


Alex nu vorbi prea mult la cină în seara aceea. Deşi 
hotelul păruse gol mai devreme, pe timpul zilei, fu surprins 
de câţi oaspeţi apăruseră pentru cină în fustele şi cămăşile 
lor largi, bronzaţi, şi ştiu că era imposibil să vorbească 
deschis. 

Stăteau pe terasa restaurantului ce dădea spre mare, 
mâncând peşte - proaspăt cum Alex nu mâncase niciodată 
- servit cu orez, salată şi fasole neagră. După căldura toridă 
de după-amiază, aerul era răcoros şi primitor. Doi chitarişti 
cântau muzică latino la lumina lumânărilor. Greierii ţârâiau 
cu miile, ascunşi în iarbă. 

Cei trei vorbeau cum ar fi făcut-o o familie. Despre 
oraşele pe care aveau să le viziteze, despre locurile unde 
voiau să înoate. Turner spuse o glumă şi Troy râse suficient 
de tare încât să-i facă pe ceilalţi să întoarcă uşor capetele. 
Dar era totul fals. Ei nu mergeau nicăieri şi gluma nu fusese 
amuzantă. În ciuda mâncării gustoase şi a împrejurimilor, 
Alex se trezi displăcându-i fiecare minut al rolului pe care 
fusese forţat să-l joace. Ultima dată când stătuse cu o 
familie fusese cu Sabina şi părinţii ei în Cornwall. Părea cu 
mult timp în urmă şi masa aceasta, cu oamenii aceştia, îi 
strica parcă şi amintirea aceea. 

Dar se termină în cele din urmă şi Alex putu să se scuze 
şi să meargă la culcare. Se duse în cameră, închizând uşa 
în urma lui. Pentru un moment, stătu acolo cu umerii 
sprijiniți de lemn. Se uită de jur împrejur. Ceva nu era în 
regulă. Păşi înainte cu atenţie, pus pe ceartă. Cineva fusese 
acolo. Valiza lui, pe care o lăsase închisă, era acum 
deschisă. Fusese cineva de la hotel înăuntru şi căutase în 
cameră în timp ce el era la cină? Oare mai era acolo? Se 
uită în baie şi după draperii. Nu era nimeni. Se duse la 
valiză. Îi luară câteva secunde să îşi dea seama că numai 
jocul Game Boy îi lipsea. Deci asta se întâmplase! Turner şi 
Troy se strecuraseră cumva în cameră în timp ce el era 
plecat. Jocul, cu contorul său ascuns, era important pentru 


ES «E 


misiunea lor. Îl luaseră înapoi. 

Alex se dezbrăcă repede şi se băgă în pat, dar deodată 
nu îi mai era somn. Stătea în întuneric, ascultând cum 
valurile se spărgeau de nisip. Putea vedea mii de stele prin 
fereastra deschisă. Nu conştientizase niciodată că erau 
atâtea, nici că străluceau atât de puternic. Turner şi Troy se 
întoarseră în cameră o jumătate de oră mai tărziu. li auzi 
vorbind în şoaptă, dar nu putea distinge ce spun. Işi trase 
cearşaful peste cap şi se forţă să adoarmă. 

Primul lucru pe care îl văzu a doua zi dimineaţă când se 
trezi fu un bilet băgat pe sub uşă. Se dădu jos din pat şi îl 
ridică. Era scris cu litere mari. 


AM PLECAT LA PLIMBARE. AM CREZUT CĂ Al NEVOIE DE 
ODIHNA. NE VEDEM MAI TARZIU. MAMI. 


Alex rupse biletul în jumătate şi din nou în jumătate. 
Aruncă resturile la gunoi şi ieşi la micul dejun. Îi trecu prin 
minte că era ciudat pentru nişte părinţi să plece, lăsându-şi 
fiul, dar se gândi că probabil era destule familii, cu bone 
sau dădace, care făceau des acelaşi lucru. Işi petrecu după- 
amiaza pe plajă, citind. Nişte băieţi de vârsta lui se jucau în 
mare şi se gândi să li se alăture. Dar nu vorbeau engleza şi 
păreau prea exclusivişti. La ora 11 „părinţii” lui încă nu se 
întorseseră. Brusc Alex se sătură să stea singur în hotel. Era 
pe o insulă aflată de partea cealaltă a lumii. Putea foarte 
bine să vadă o parte din ea! Se îmbrăcă şi porni spre oraş. 

Căldura îl izbi de îndată ce ieşi din hotel. Drumul făcea o 
curbă către interiorul insulei, departe de mare, urmând o 
pădurice pe o parte şi ceea ce părea o plantație de tutun - 
o masă de frunze late, verzi, înalte până la înălţimea 
pieptului - de cealaltă. Priveliştea era plană, dar nicio briză 
nu se simţea dinspre mare. Aerul era încă fierbinte şi 
nemişcat. Alex începu curând să transpire şi trebui să 
alunge muştele care păreau hotărâte să-l urmărească la 
fiecare pas. Câteva clădiri, din lemn albit de soare şi tablă 
ondulată apărură de jur împrejurul lui. O muscă îi bâzâi la 
ureche. O alungă. 


Îi trebuiră douăzeci de minute să ajungă în Puerto Madre, 
un sătuc de pescari ce crescuse în oraşul dens şi agitat. 
Clădirile erau un amestec uimitor de stiluri diferite; 
magazine din lemn, case din marmură şi cărămidă, biserici 
uriaşe din piatră. Totul fusese bătut de soare şi copt - şi era 
soare peste tot; în praf, în culorile vii, în mirosul 
condimentelor şi în fructele prea coapte. 

Zgomotul era asurzitor. Muzica de la radio - jazz şi salsa 
- se auzea până în stradă prin geamurile deschise. Maşini 
americane spectaculoase,  Chevrolete de epocă şi 
Studebakere asemenea unor jucării viu colorate, se 
îmbulzeau pe străzi, claxonând în timp ce încercau să-şi 
croiască drum printre cai şi căruţe, ricşe motorizate, 
vânzători de ţigări şi băieţi care lustruiau pantofii. Femei în 
rochii strâmte stăteau languros în faţa uşilor. Alex nu mai 
fusese niciodată într-un loc mai zgomotos sau mai murdar, 
sau mai plin de viaţă. 

Ajunse cumva în piaţa principală, ce avea o statuie mare 
în centru; un soldat revoluţionar cu o puşcă într-o parte şi o 
grenadă atârnând la centură. Erau acolo cel puţin o sută de 
tarabe îngrămădite, unde se vindeau fructe şi legume, 
cafea boabe, suveniruri, cărţi vechi şi tricouri. Şi peste tot 
era aglomerat, lumea ieşea şi intra în magazine, în 
gelaterii, stătea la mese sub bolți arcuite, făcea coadă la 
restaurante fast-food şi la paladares - mici restaurante ce 
se găseau în case particulare. 

Era o plăcuţă stradală pe un perete. Scria: PLAZA DE 
FRATERNIDAD. Alex ştia destulă spaniolă ca să traducă 
asta. Piaţa Fraternităţii. Se îndoia cumva că va găsi 
fraternitate aici. Un bărbat gras îmbrăcat într-un costum de 
lână vechi şi murdar se izbi de el. 

— Vrei trabuce? Cele mai bune trabuce cubaneze. Dar 
ieftin, foarte ieftin. 

— Hei, amigo. Îţi vând un tricou... 

— Muchacho! Adu-ţi părinţii la barul meu... 

Înainte de a-şi da seama, era înconjurat. Alex îşi dădu 
seama cât de mult trebuie să iasă în evidenţă în mulţimea 
asta de oameni colorați, tropicali, învârtindu-se în cămăşile 


lor colorate şi pălăriile de paie. Îi era cald şi sete. Se uită 
împrejur să vadă unde putea bea ceva. 

Şi atunci îi văzu pe Turner şi pe Troy. Cei doi agenţi 
speciali stăteau la o masă de fier forjat în faţa unuia dintre 
restauratele mai elegante, umbrite de o vie mare care se 
întindea şi se rostogolea peste peretele ciupit. O reclamă 
luminoasă la trabucele Montecristo atârna deasupra capului 
lor. Erau cu un bărbat, cineva de pe insulă, adânciţi, se 
pare, în conversaţie. Toţi trei beau câte ceva. Alex se 
îndreptă către ei, întrebându-se dacă e posibil să audă ce 
vorbesc. 

Bărbatul cu care vorbeau părea să aibă cam şaptezeci de 
ani şi purta o cămaşă neagră, pantaloni largi şi o beretă. 
Fuma o ţigară ce părea să fi fost împinsă printre buzele lui, 
trăgând şi pielea cu ea. Faţa, braţele şi gâtul îi erau arse de 
soare şi ridate. Dar pe măsură ce se apropie, Alex văzu 
lumina şi puterea din ochii lui. Troy spuse ceva şi bărbatul 
râse, îşi luă paharul cu o mână osoasă şi dădu pe gât 
conţinutul, dintr-odată. Îşi şterse gura cu dosul mâinii, 
spuse ceva şi plecă. Alex ajunsese prea târziu să tragă cu 
urechea la conversaţia lor. Decise să iasă la lumină. 

— Alex! 

Ca de obicei, Troy nu părea încântată să-l vadă. 

— Bună, mamă. Alex se aşeză fără a fi invitat. Primesc şi 
eu ceva de băut? 

— Ce faci aici? întrebă Turner. Încă o dată, gura lui era o 
linie dreaptă. Ochii îi erau goi. Ţi-am spus să stai la hotel. 

— Credeam că este o vacanţă de familie, spuse Alex. Şi, 
oricum, am terminat de căutat prin hotel azi. Nu există 
arme nucleare acolo, în caz că vă întrebaţi. 

Turner se holbă. Troy se uită împrejur, nervoasă. 

— Vorbeşte încet! îi trânti ea, ca şi cum l-ar fi putut auzi 
cineva în hărmălaia din piaţă. 

— M-aţi minţit, spuse Alex. Oricare ar fi motivul pentru 
care sunteţi aici, nu îl spionaţi numai pe generalul Sarov. 
De ce nu îmi spuneţi despre ce este vorba, de fapt? 

Urmă o tăcere lungă. 

— Ce vrei de băut? întrebă Troy. 


— 100 — 


Alex se uită la paharul ei. Conţinea un lichid galben ce 
arăta bine. 

— Ce beţi acolo? întrebă. 

— Un mojito. E o specialitate locală. Un amestec de rom, 
suc proaspăt de lămâie, gheaţă, sifon şi frunze de mentă. 

— Sună bine. Vreau şi eu asta. Fără rom. 

Turner chemă un chelner şi îi vorbi scurt în spaniolă. 
Chelnerul dădu din cap şi plecă repede înapoi. 

Între timp, Troy luase o hotărâre. 

— Bine, Alex, spuse ea. Îţi vom spune ceea ce vrei să 
ştii... 

— Este împotriva ordinelor! întrerupse Turner. 

Troy se uită supărată la el. 

— Ce alternativă avem? Alex evident ştie despre Game 
Boy. 

— Contorul Geiger, spuse Alex. 

Troy dădu din cap. 

— Da, Alex, asta este. Şi este motivul pentru care 
suntem aici. Îşi ridică băutura şi luă o înghiţitură. N-am vrut 
să ştii asta ca să nu te sperii. 

— Este foarte drăguţ din partea dumneavoastră. 

— Ni s-a ordonat să nu îţi spunem! Se încruntă. Dar... 
bine, de vreme ce ştii atâtea, poţi afla şi restul. Credem că 
există un dispozitiv nuclear ascuns pe insulă. 

— Generalul Sarov? Credeţi că el are o bombă nucleară? 

— N-ar trebui să facem asta, mormăi Turner. 

Dar de data aceasta Troy îl ignoră. 

— Ceva se întâmplă, aici, pe Cayo Esqueleto, continuă 
ea. Nu ştim ce este, dar dacă vrei să ştii adevărul, ne 
înspăimântă. Peste câteva zile, Boris  Kiriyenko, 
preşedintele rus, va sosi pentru o vacanţă de două 
săptămâni. Nu e chiar aşa o chestie. Se ştie cu Sarov de 
mult timp. Au crescut împreună. Şi doar ruşii nu ne mai 
sunt inamici. 

Alex ştia deja toate astea. Îi spusese şi Blunt în Londra. 

— Dar recent, ca prin minune, Sarov ne-a atras atenţia. 
Turner şi cu mine îl investigam pe Comis-Voiajor. Şi am 
descoperit că, printre toate lucrurile pe care le vindea, a 


— 101 — 


reuşit să pună mâna şi pe un kilogram de uraniu pentru 
arme, furat din Europa de Est. Ce contează este că 
vânzarea de uraniu este unul dintre coşmarurile cele mai 
de temut ale serviciilor secrete astăzi. Dar el a făcut-o - şi, 
ca şi cum nu era de ajuns, persoana căreia i l-a vândut... 

— ...Este Sarov, Alex termină propoziţia. 

— Da. Un avion a zburat pe insulă şi nu a mai plecat de 
aici. Sarov l-a întâmpinat. Făcu o pauză. Şi acum, deodată, 
avem o întâlnire între aceşti doi bărbaţi - vechiul general şi 
noul preşedinte - şi se pare că este şi o bombă nucleară în 
peisaj. Aşa că nu vei fi surprins să afli că există mulţi 
oameni speriaţi la Washington. De asta suntem noi aici. 

Alex ascultă tot ce i se spusese. Fierbea de nervi. Blunt îi 
promisese două săptămâni la soare. Dar se părea că era în 
prima linie a celui de-al Treilea Război Mondial. 

— Dacă este o bombă, ce are de gând Sarov să facă cu 
ea? întrebă. 

— Dacă am şti asta, n-am fi aici, răspunse ea. Alex o privi 
îndeaproape. Era uimit să vadă că ei îi era cu adevărat 
frică. Incerca să ascundă lucrul acesta, dar era acolo, în 
ochii ei şi în maxilar. 

— Misiunea noastră este să găsim materialul nuclear, 
spuse Turner. 

— Cu contorul Geiger. 

— Da. Trebuie să pătrundem în Casa de Oro şi să 
aruncăm o privire. Despre asta tocmai vorbeam. 

— Cine era cel cu care eraţi? 

Turner oftă. Deja spusese mai mult decât ar fi dorit. 

— Numele lui este Garcia. Este unul dintre achiziţiile 
noastre. 

— Achiziţii? 

— Inseamnă că lucrează pentru noi, explică Troy. L-am 
plătit de-a lungul anilor ca să ne informeze şi să ne ajute 
când suntem aici. 

— Are o barcă, adăugă Turner, şi vom avea nevoie de ea 
pentru că este singurul mod de a pătrunde în Casa de Oro, 
adică pe mare. Casa este construită pe un fel de platou, 
chiar pe vârful insulei. Este o veche plantație de zahăr. 


— 102 — 


Obişnuiau să cultive trestie de zahăr acolo şi au o moară 
veche care încă funcţionează. Oricum, este un singur drum 
care duce acolo şi este îngust, cu o pantă abruptă până la 
mare, de ambele părţi. Există gărzi la poartă. Nu am putea 
intra vreodată pe acolo. 

— Dar cu barca... începu Alex. 

— Nu cu barca... Turner ezită, întrebându-se dacă să 
continue. Se uită la Troy, care dădu din cap. Vom folosi 
echipamente de scufundat. Vezi tu, noi ştim ceva ce Sarov 
nu ştie. Există o cale de a pătrunde în subsolul vilei, ce 
depăşeşte paza lui Sarov. Este o fisură naturală, o crevasă 
în stâncă ce duce de la vârf până jos. 

— Vă veţi urca pe ea? 

— Există trepte din metal. Familia lui Garcia este pe 
insulă de secole şi ei ştiu fiecare centimetru al coastei. El 
jură că scara este încă acolo. Cu trei sute de ani în urmă 
era folosită de contrabandişti ca să ajungă de la vilă pe 
plajă fără a fi găsiţi. Era o peşteră acolo jos. Crevasa, 
denumită de ei Hornul Diavolului, duce până sus şi iese 
undeva în grădină. Pe acolo intrăm noi. 

— Staţi puţin. Alex era confuz. Aţi spus că veţi folosi 
echipamente de scufundat. 

Troy dădu din cap. 

— Nivelul apei a crescut de jur împrejurul insulei şi 
intrarea în peşteră este acum scufundată. Este cam cu 20 
de metri sub nivelul apei. Dar e fantastic pentru noi. 
Majoritatea oamenilor au şi uitat că există peştera. 
Bineînţeles că nu va fi păzită. Vom înota în costum de 
scafandru. Ne urcăm pe scară şi pătrundem la subsol. Apoi 
căutăm în vilă. 

— Şi dacă găsiţi bomba? 

— Asta nu e problema noastră, Alex. Munca noastră se 
va termina. 

Chelnerul sosi cu băutura lui Alex. El ridică paharul. Chiar 
şi numai atingerea aceea rece pe pielea lui era o alinare. 
Bău puţin. Era dulce şi surprinzător de răcoritor. Puse 
paharul pe masă. 

— Vreau să vin cu voi, spuse el. 


— 103 — 


— Nici vorbă. În niciun caz! Troy părea neîncrezătoare. 
De ce crezi că ţi-am spus toate astea? Doar pentru că ştii 
deja prea multe şi vreau să înţelegi că avem treburi 
importante. Trebuie să stai deoparte. Nu e un joc de copii. 
Nu căutăm răufăcătorul pe un ecran de calculator. Este 
viaţa reală, Alex. Şi tu vei sta la hotel şi vei aştepta să ne 
întoarcem! 

— Vin cu voi, insistă Alex. Poate că aţi uitat, dar se 
presupune că e o vacanţă în familie. Dacă mă lăsaţi singur 
la hotel pentru a doua oară, poate că va băga cineva de 
seamă. Poate se vor întreba unde sunteţi. 

Turner se juca cu gulerul cămăşii. Troy privi într-o parte. 

— Nu vă voi sta în cale, oftă Alex. Nu cer să mă scufund. 
Nici să mă caţăr. Vreau doar să vin în barcă. Gândiţi-vă la 
asta. Dacă suntem toţi trei împreună, vom părea o familie 
în croazieră. 

Turner dădu încet din cap. 

— Ştii, Troy, puştiul are dreptate. 

Troy ridică băutura şi o privi, ca şi când s-ar fi aşteptat să 
găsească un răspuns înăuntrul paharului. 

— Bine, spuse ea într-un final. Poţi veni cu noi dacă asta 
vrei cu tot dinadinsul. Dar nu participi, Alex. Treaba ta a 
fost să ne aduci pe insulă şi, dacă mă întrebi pe mine, nici 
n-am avut nevoie de tine pentru asta. Ai văzut paza de la 
aeroport, era o glumă. Dar, bine, dacă tot eşti aici, poţi veni 
cu noi. Dar nu vreau să te aud. Nu vreau să te văd. Nu 
vreau să ştiu că eşti acolo. 

— Cum spuneţi voi, o lăsă Alex mai moale. 

Obţinuse ce îşi dorise, dar trebuia să se întrebe de ce 
vrea toate astea. Dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat să ia 
primul avion înapoi spre casă şi să plece cât mai departe de 
CIA şi de Sarov, şi de ei toţi. Dar nu putea alege. Tot ce ştia 
el era că nu voia să stea în hotel singur, îngrijorat. Dacă era 
într-adevăr o bombă undeva pe insulă, voia să fie primul 
care să ştie despre asta. Şi mai era ceva. Turner şi Troy 
păreau foarte convinşi de povestea despre Hornul 
Diavolului. Erau siguri că nu este păzit şi că îi va duce până 
sus. Dar la fel de siguri fuseseră şi de ziua de naştere a 


— 104 — 


Comis-Voiajorului, şi Turner aproape că fusese omorât. 
Alex îşi termină băutura. 
— În regulă, spuse el. Deci, când plecăm? 
Troy tăcu. Turner scoase portofelul şi plăti băuturile. 
— Imediat, răspunse el. O facem în seara asta. 


— 105 — 


HORNUL DIAVOLULUI 


Era după-amiaza târziu când au plecat din Puerto Madre, 
lăsând portul cu pieţele sale de peşte şi croazierele de 
plăcere în urmă. Turner şi Troy aveau să se scufunde cât 
era încă lumină afară. Urmau să găsească peştera şi să 
aştepte acolo până la apusul soarelui, ca apoi să se caţere 
în Casa de Oro la adăpostul întunericului. Acesta era planul. 

Bărbatul numit Garcia avea o ambarcaţiune ce cunoştea 
marea foarte bine. Aceasta gemea din greu şi stropea de 
jur împrejur, lăsând în urmă un nor negru de fum. Rugina 
apăruse şi apoi se împrăştiase pe toată suprafaţa, ca o 
boală gravă de piele. Barca nu avea niciun nume la vedere. 
Câteva steaguri fluturau pe catarg, dar erau ca nişte cârpe, 
culorile lor originale nelăsând nicio urmă. Erau şase tuburi 
de oxigen sprijinite de o bancă sub un umbrar. Acestea 
erau singurul echipament nou la vedere. Garcia îl 
întâmpinase pe Alex cu un amestec de ostilitate şi 
suspiciune. Apoi stătu de vorbă în spaniolă pe îndelete cu 
Turner. Alex petrecuse o bună parte dintr-un an la 
Barcelona cu unchiul său şi înţelegea destul de bine limba 
ca să priceapă ce vorbesc ei. 

— N-ai spus niciodată nimic de băiat. Ce crezi că e asta? 
O excursie pentru turişti? El cine e? De ce l-aţi adus aici? 

— Nu e treaba ta, Garcia. Hai să mergem. 

— Aţi plătit pentru doi pasageri. Garcia ridică două 
degete subţiri, fiecare os şi tendon distingându-se. Doi 
pasageri... aşa ne-am înţeles. 

— Eşti bine plătit. Nu are rost să discutăm. Băiatul vine 
cu noi şi cu asta basta. 

Garcia nu a mai zis nimic. Oricum nu ar mai fi avut rost 
să spună ceva. Zgomotul făcut de motor era prea puternic. 

Alex privea coasta insulei Cayo Esqueleto rămânând în 
urmă. Trebuia să recunoască, Blunt avusese dreptate - 
insula era ciudat de inimoasă, cu culorile ei extraordinar de 
intense; palmierii erau grupaţi împreună, separați de mare 
printr-o panglică strălucitoare de nisip alb. Soarele apunea 


— 106 — 


într-un cerc perfect deasupra orizontului. Un pelican maro, 
neîndemânatic şi comic pe pământ, ţâşni de pe un pin şi 
plană grațios deasupra lor. Alex se simţi ciudat de liniştit. 
Chiar şi zgomotul motorului părea să se fi îndepărtat. 

Cam după o jumătate de oră, uscatul părea să se ridice şi 
îşi dădu seama că ajunseseră în punctul nordic al insulei. 
Vegetaţia dispăruse şi deodată el privi un perete abrupt de 
stâncă; acesta cădea până jos, în mare. Acesta trebuie să fi 
fost istmul despre care i se spusese, cu drumul ce ducea la 
Casa de Oro, undeva sus. Casa nu se vedea, dar, 
întinzându-şi gâtul, putea zări vârful unui turn, alb şi 
elegant, cu un acoperiş roşu de ardezie, ascuţit. Un turn de 
pază. Era o singură siluetă undeva sub o arcadă, ceva mai 
mult decât o pată. Cumva, Alex ştia că aceea era o 
santinelă. 

Garcia opri motorul şi se duse în spatele bărcii. Pentru un 
bărbat atât de în vârstă, era destul de agil. Ridică o ancoră 
şi o aruncă peste bord, apoi arboră un steag, de data 
aceasta mai uşor de identificat decât celelalte. Avea o 
dungă albă în diagonală pe un fundal roşu. Alex recunoscu 
semnul internaţional pentru scufundări. 

Troy veni la el. 

— Ne scufundăm aici şi înotăm până pe coastă, spuse ea. 

Alex se uită în sus la silueta din turn. Era o licărire a 
soarelui ce reflecta ceva. Un binoclu, oare? 

— Cred că suntem urmăriţi, spuse el. 

Troy dădu din cap. 

— Da. Dar nu contează. Bărcile cu scufundători nu au 
voie să vină până aici, dar uneori o fac. Sunt obişnuiţi cu 
asta. Este strict interzis să te apropii de mal, dar este o 
epavă pe undeva pe aici... Şi oamenii înoată până acolo. 
Vom fi în regulă, cu condiţia să nu atragem atenţia asupra 
noastră. Numai să nu faci nicio prostie, Alex. 

Nici acum nu se putea abţine să nu-i facă morală. Alex se 
întreba ce ar putea face să-i impresioneze pe oamenii ăştia. 
Nu spuse nimic. 

Turner îşi scosese cămaşa, arătând un piept musculos, 
fără păr. Alex îl privi cum rămâne în slip şi cum îşi pune 


— 107 — 


apoi un costum de scafandru luat dintr-o cabină de 
dedesubt. Cei doi agenţi CIA terminară repede, ataşându-şi 
tuburile de oxigen la echipament - BCD - apoi adăugând 
centurile cu greutăţi, măştile şi tuburile de aer. Garcia 
fuma, stând deoparte şi privind toate astea amuzându-se în 
sinea lui, ca şi când el n-ar avea de a face cu toate acestea. 

In sfârşit, erau gata. Turner luase cu el o geantă 
impermeabilă şi o deschise. Alex văzu jocul Game Boy 
sigilat în plastic înăuntru. Mai erau hărţi, torţe, cuțite şi un 
harpon. 

— Lasă-le pe toate, spuse Troy. 

— Jocul Game Boy?... 

— Ne întoarcem după el. Troy se întoarse către Alex. 
Bine, Alex, i se adresă ea. Ascultă! Ne scufundăm în 
recunoaştere, pentru început. Plecăm pentru circa douăzeci 
de minute. Nu mai mult. Trebuie să găsim intrarea în 
peşteră şi să verificăm dacă nu sunt amplasate dispozitive 
de securitate. Se uită la ceas. Era doar şase şi jumătate. 
Soarele va apune abia peste o oră, continuă ea. Nu vrem să 
petrecem prea mult timp în peşteră, aşa că ne întoarcem la 
barcă după restul echipamentului, schimbăm tuburile şi ne 
întoarcem. Nu trebuie să îţi faci griji. In ceea ce îi priveşte 
pe cei din vilă, suntem simpli turişti care fac scufundări la 
apus. 

— Eu sunt scafandru calificat! se repezi Alex. 

— La dracu' cu asta! întrerupse Turner. 

Troy fu de acord. 

— Ne-ai convins să te luăm în barcă, spuse ea. Bine. 
Personal, mi-aş fi dorit să rămâi la hotel. Dar poate că ai 
avut dreptate în legătură cu asta, ar fi trezit suspiciuni. 

— Nu vii cu noi, interveni Turner. Se uită la Alex cu 
răceală. Nu mai vrem să fie ucişi oameni. Stai aici cu Garcia 
şi lasă restul în seama noastră. 

Cei doi agenţi făcură verificările corporale de rigoare, 
fiecare uitându-se la echipamentul celuilalt. Niciun furtun 
răsucit. Aer în tuburi. Greutăţi. În final, se duseră la 
marginea bărcii, cu faţa la mare. Işi puseră înotătoarele. 
Turner îi făcu lui Troy semnul de OK; cu arătătorul şi 


— 108 — 


degetul mare formând un O, cu celelalte degete ridicate, îşi 
coborâră măştile şi se dădură pe spate, dispărând imediat 
în adâncimile mării. 

Aceasta fu ultima dată când Alex îi văzu în viaţă. 

El rămase cu Garcia pe barca legănându-se uşor. Soarele 
aproape că atingea linia orizontului şi câţiva nori, de un 
roşu-aprins, pătrunseră pe cer. Aerul era cald şi plăcut. 
Garcia trăgea din ţigară, şi vârful acesteia era 
incandescent. 

— Tu american, întrebă el deodată, vorbind în engleză. 

— Nu. Sunt englez. 

— De ce aici? Garcia zâmbi, ca şi cum era amuzat de 
faptul că se află pe mare cu un băiat englez. 

— Nu ştiu. Dar dumneata? 

— Bani. Răspunsul de un cuvânt era suficient. 

Garcia veni şi se aşeză lângă Alex, examinându-l cu doi 
ochi negri ce deveniseră deodată foarte serioşi. 

— Ei nu te plac, spuse el. 

— Nu cred, aprobă Alex. 

— Ştii de ce? 

Alex nu răspunse. 

— Sunt adulţi. Cred că sunt buni în ceea ce fac. Şi găsesc 
un copil care este mai bun. Şi nu doar atât. Este un copil 
englez. Nu un americano! Garcia chicoti şi Alex se întrebă 
cât de multe i se spuseseră. Sunt stânjeniţi. Aşa este 
oriunde în lume. 

— N-am cerut eu să fiu aici, spuse Alex. 

— Totuşi, ai venit. Ar fi fost mai fericiţi fără tine. 

Barca  scârţâi. O briză uşoară se porni, unduind 
steagurile. Soarele se scufunda mai repede acum, întregul 
cer devenind de un roşu sângeriu. Alex se uită la ceas. Era 
şapte şi zece minute. Cele douăzeci de minute trecuseră 
repede. Privi cu atenţie oceanul, dar nu era niciun semn de 
la Turner sau Troy. 

Mai trecură cinci minute. Alex începu să se simtă nesigur. 
Nu îi cunoştea foarte bine pe cei doi agenţi, dar bănuia că 
sunt oameni care fac totul ca la carte. Aveau procedurile 
lor, şi dacă spuseseră douăzeci de minute, aşa şi era. 


— 109 — 


Trecuseră deja de douăzeci şi cinci de minute. Aveau, 
desigur, oxigen suficient pentru o oră. Dar chiar şi aşa, Alex 
se întreba de ce dura atât de mult. 

După încă un sfert de oră, ei tot nu se întorseseră. Alex 
nu-şi putea ascunde teama. Se plimba la bord, uitându-se 
în dreapta şi în stânga, după bulele de aer care ar fi arătat 
că se întorc, sperând să le vadă braţele şi capetele apărând 
de sub apă. Garcia nu se mişcase. Alex se întreba dacă 
bătrânul este măcar treaz. Trecuseră deja patruzeci de 
minute de când Turner şi Troy se scufundaseră. 

— Ceva nu e în regulă, spuse Alex. Garcia nu răspunse. 
Ce au de gând să facă? Garcia tot refuza să vorbească şi 
Alex deveni furios. Nu aveau un plan de rezervă? Ce v-au 
spus să faceţi? 

— Mi-au spus să îi aştept. Garcia deschise ochii. Aştept o 
oră. Aştept două ore. Aştept toată noaptea... 

— Dar peste zece sau cincisprezece minute vor rămâne 
fără aer. 

— Poate intrat în Hornul Diavolului. Poate urcat sus. 

— Nu. Nu ăsta era planul lor. Şi, oricum, şi-au lăsat aici 
tot echipamentul. Deodată Alex se hotărî. Mai aveţi vreun 
echipament de scufundat? Un alt echipament BCD? 

Garcia se holbă la Alex, surprins. Apoi dădu încet din cap. 

Cinci minute mai târziu, Alex era pe punte, îmbrăcat doar 
în pantaloni scurţi şi un tricou, cu un tub de oxigen legat în 
spate şi două furtunuri pentru respirat, unul în care să 
respire el, altul atârnând într-o parte. l-ar fi plăcut să aibă 
un costum de scafandru, dar nu găsise niciunul pe măsura 
lui. Spera doar că apa nu era prea rece. Echipamentul pe 
care-l purta era vechi şi cam prea mare pentru el, dar îl 
testase repede şi măcar funcţiona. Se uită la instrumentele 
lui; manometru de presiune, manometru de adâncime şi 
compas. Avea 3000 PSI în rezervorul de oxigen. Mai mult 
decât îi trebuia. In sfârşit, avea şi un cuţit legat de picior. 
Probabil că nu avea să-l folosească şi în niciun caz nu l-ar fi 
purtat în mod normal. Dar îi trebuia ceva care să-i confere 
siguranţă. Se duse la marginea bărcii şi se aşeză. 

Garcia dădu din cap a dezaprobare. Alex ştia că avea 


— 110 — 


dreptate.  Încălca singura regulă importantă a 
scufundătorilor. Nimeni nu se scufundă vreodată singur. 
Unchiul său îl învățase să se scufunde când avea 
unsprezece ani şi dacă lan Rider ar fi fost aici acum, ar fi 
rămas mut de uimire şi nu i-ar fi venit să creadă. Dacă eşti 
în pericol - tubul de aer rupt sau valva stricată - şi nu ai un 
partener, atunci eşti mort. E atât de simplu. Dar aceasta 
era o urgenţă. Turner şi Troy erau plecaţi de patruzeci şi 
cinci de minute. Alex trebuia să îi ajute. 

— la asta, spuse Garcia deodată. Ţinea un instrument 
vechi pentru scufundat. Acesta îi arăta lui Alex cât de adânc 
se scufunda şi cât timp trecuse. 

— Mulţumesc, spuse Alex. Il luă. 

Alex îşi trase masca, împinse în gură dispozitivul pentru 
respirat şi inspiră adânc. Putu simţi amestecul de oxigen şi 
nitrogen repezindu-se în gâtul lui. Avea un uşor gust 
rânced, dar putea să-şi dea seama că nu e contaminat. 
Încrucişă mâinile, ţinând masca şi tubul de respirat fix, apoi 
se rostogoli pe spate. Simţi cum braţul i se loveşte de ceva 
în timp ce lumea se întoarse cu fundul în sus. Apa se repezi 
să îl întâmpine şi apoi vederea i se acoperi cu o perdea, în 
timp ce se trezi aterizând în apă. 

Îşi lăsase destul aer ca să-l ţină la suprafaţă şi făcu o 
ultimă verificare, uitându-se spre țărm, ca să ştie încotro să 
înoate şi, mai important, cum să se întoarcă. Cel puţin 
marea era încă destul de caldă, deşi Alex ştia că, dacă 
soarele apunea, nu avea să mai fie pentru mult timp. Apa 
rece este un inamic al scufundătorilor, slăbindu-le forţa şi 
concentrarea. Cu cât mergea mai adânc, cu atât avea să fie 
mai frig. Nu îşi permitea să stea prea mult. Dădu drumul la 
aer. Deodată greutăţile începură să îl tragă în jos. Marea se 
năpusti asupra lui şi îl devoră. 

Înotă în jos, strângându-şi nasul şi suflând puternic, 
pentru a opri durerea din urechi. Pentru prima dată putu să 
se uite în jurul lui. Era încă destulă lumină de la soare 
pentru a se vedea în mare şi Alex îşi tinu respiraţia, 
minunându-se de frumuseţea uimitoare a lumii acvatice. 
Apa era de un albastru-închis şi foarte limpede. Erau câţiva 


— 111 — 


corali în jurul lui, cu forme şi culori atât de ciudate, încât nu 
era posibil să-i vezi altundeva pe pământ. Se simţi total 
împăcat, sunetul propriei respiraţii făcându-i ecou în urechi 
şi fiecare respiraţie provocând o cascadă de bule argintii. 
Cu braţele încrucişate lejer peste piept, Alex lăsă 
aripioarele să îl ducă spre mal. Era la cincisprezece metri 
adâncime, cam cu cinci metri mai sus de fundul mării. O 
familie de peştişori viu colorați înota pe lângă el; buze 
groase, ochi holbaţi şi corpuri ciudate, fără formă. Hidoşi şi 
frumoşi în acelaşi timp. Trecuse un an de când Alex se 
scufundase ultima dată şi îşi dorea să aibă timp să se 
bucure de asta. Se mişcă înainte. Peştişorii se îndepărtară, 
alarmaţi. 

Nu îi luă mult timp să ajungă la marginea stâncii. 
Peretele din mare, era, bineînţeles, mai mult decât un 
perete; o masă de rocă, corali şi vegetaţie clocotind, şi de 
viaţă acvatică. Ceva viu. Evantaie enorme, alcătuite din mii 
de oase minuscule, se legănau dintr-o parte în alta. 
Mormane de corali explodau strălucitor în jurul lui. Un banc 
de circa o mie de peştişori argintii trecu pe lângă el. Ceva 
mişcă şi un ţipar dispăru după o piatră. Se uită la 
instrumentul de scufundat. Cel puţin, părea să funcţioneze. 
li arăta că se află de şapte minute sub apă. 

Trebuia să găsească intrarea în peşteră. De asta se afla 
aici. Se forţă să ignore culorile şi ceea ce vedea împrejur, în 
regatul subacvatic, şi să se concentreze asupra stâncii. 
Timpul pe care-l petrecuse să se orienteze înainte de a se 
scufunda îi era de folos acum. Ştia cam pe unde se afla 
Casa de Oro în raport cu barca şi înotase în direcţia aceea, 
lăsând stânca în stânga. Ceva negru şi lung trecu mult pe 
deasupra lui. Alex văzu cu colţul ochiului, dar până să se 
întoarcă, trecuse. Era o barcă la suprafaţă? Alex se duse cu 
vreo doi metri mai jos, căutând peştera. 

Era destul de greu de găsit, până la urmă. Intrarea era 
circulară, ca o gură căscată. Această impresie îi fu 
confirmată când Alex înotă mai aproape şi se uită înăuntru. 
Peştera nu fusese dintotdeauna în apă şi o perioadă de 
timp, milioane de ani, stalactite şi stalagmite crescuseră, ca 


— 112 — 


nişte sulițe ascuţite ce atârnau din tavan şi ţâşneau din sol. 
Ca întotdeauna, Alex nu-şi putea aminti care erau unele şi 
care celelalte. Dar chiar de la distanţă, era ceva 
ameninţător în legătură cu locul acela. Era ca şi cum ar fi 
privit în gura deschisă a unui gigant, un monstru marin. Îşi 
putea imagina stalactitele şi stalagmitele muşcând, întregul 
ansamblu înghiţindu-l. 

Dar trebuia să intre. Peştera nu era foarte adâncă şi în 
afară de formațiunile stâncoase era goală, cu o podea 
întinsă de nisip. Era recunoscător pentru asta. Să înoţi prea 
departe într-o peşteră subacvatică, la apus, de unul singur, 
era cu adevărat ceva nebunesc. Putea vedea peretele din 
spate chiar de la intrare - şi acolo erau primele trepte 
metalice. Erau de un roşu-închis acum şi acoperite cu 
muşchi verde şi coral, dar era clar că fuseseră făcute de 
mâna omului, dispărând în sus pe perete şi probabil 
continuând până sus, în vârful Hornului Diavolului. Nu era 
nici urmă de Turner sau de Troy. Oare cei doi agenţi 
deciseseră să urce, până la urmă? Să încerce oare să urce 
după ei? 

Alex era pe cale să înoate înainte când o nouă mişcare se 
simţi chiar în afara câmpului său vizual. Lucrul pe care-l 
văzuse el înainte se întorsese, înotând în direcţie opusă. 
Nedumerit, privi în sus. Şi îngheţă. Simţi, de fapt, aerul 
oprindu-i-se undeva, în gât. Ultimele bule de aer se 
urmăriră unele pe altele până la suprafaţă. Alex stătea pur 
şi simplu acolo, luptându-se să reziste. Ar fi vrut să strige. 
Dar sub apă e imposibil să strigi. 

Privea un rechin alb imens, de cel puţin trei metri 
lungime, care se rotea încet deasupra lui. Priveliştea era 
atât de ireală, atât de şocantă, încât, la început, nu îi veni 
să creadă. Sigur era o iluzie, o şmecherie, ceva. Simplul 
fapt că era atât de aproape de el părea imposibil. Se holba 
la burta albă, la cele două perechi de aripioare, la gura 
mare de dedesubt, cu dinţii ascuţiţi ca o lamă. Şi mai erau 
şi ochii rotunzi, ucigaşi, negri şi cât se poate de periculoși. Il 
văzuseră deja? 

Alex se forţă să respire. Inima îi bătea cu putere. Nu 


— 113 — 


numai inima, ci întregul corp îi tremura. Îşi putea auzi 
respiraţia, amplificată, în creier. Picioarele îi atârnau 
dedesubt, refuzând să se mişte. Era înspăimântat. Acesta 
era purul adevăr. Nu mai fusese atât de speriat niciodată în 
viaţa lui. 

Ce ştia el despre rechini? Oare marele alb avea să îl 
atace? Ce putea face? Disperat, Alex încercă să îşi aducă 
aminte puţinele cunoştinţe pe care le avea despre rechini. 

Existau trei sute cincizeci de specii de rechini cunoscute, 
dar despre puţine dintre ele se ştia că atacă oamenii. 
Marele alb - carcharodon carcharias - era cu siguranţă unul 
dintre aceştia. Nu era prea bine. Dar atacurile rechinilor 
erau foarte rare. Doar circa o sută de oameni erau ucişi 
anual. Mai mulţi oameni mureau în accidente de maşină. Pe 
de altă parte, apele dimprejurul Cubei erau periculoase. 
Acesta era un rechin singur... 

„„.Care încă se rotea, ca şi cum şi-ar fi ales momentul... 

„„.Şi poate că nu îl văzuse. Nu. Asta nu era posibil. Ochii 
unui rechin sunt de zece ori mai sensibili decât ai unui om. 
Chiar şi pe întuneric pot vedea la opt metri distanţă. Şi 
oricum, nu are nevoie de ochi. Are receptori în bot, care pot 
detecta până şi cei mai mici curenţi electrici. O inimă 
bătând, de exemplu. 

Alex încercă să se calmeze. Inima lui genera cantităţi 
mari de electricitate. Frica avea să ghideze creatura înspre 
el. Trebuia să se relaxeze. 

Ce altceva? Să nu se agite în apă. Să nu facă mişcări 
bruşte. Sfaturile primite de la lan Rider se întorceau peste 
ani ca un ecou. Un rechin va fi atras de obiecte metalice 
lucioase, haine viu colorate şi de sânge proaspăt. Alex îşi 
întoarse încet capul. Tubul său de oxigen fusese vopsit în 
negru. Tricoul îi era alb. Nu era sânge. Era oare? 

Îşi întoarse mâinile, examinându-se. Şi apoi văzu. Chiar 
deasupra încheieturii mâinii stângi. Era o zgărietură mică. 
Nici nu o observase, dar acum îşi amintea că îşi julise 
încheietura pe marginea bărcii când se dădu pe spate. O 
cantitate mică de sânge, mai degrabă maro decât roşu, 
ieşea din rană ca dintr-un fuior. 


— 114 — 


Mică, dar suficientă. Un rechin poate mirosi o picătură de 
sânge în circa o sută de litri de apă. Cine îl învățase asta? 
Uitase, dar ştia că e adevărat. Rechinul îl mirosise... 

„„.Şi încă îl mirosea, apropiindu-se încet... 

Cercurile erau din ce în ce mai mici. Aripioarele rechinului 
erau în jos. Spatele îi era arcuit. Şi se mişca într-un mod 
ciudat, neregulat. Cele trei semne clasice ale unui atac 
iminent. Alex ştia că mai avea câteva secunde până la 
lupta între viaţă şi moarte. Încet, încercând să nu facă 
mişcări bruşte în apă, se aplecă. Cuţitul era încă acolo, 
legat de picior şi îl desfăcu cu atenţie. Arma avea să fie 
minusculă împotriva marelui alb şi lama avea să fie jalnică 
în comparaţie cu dinţii aceia diabolici. Dar Alex se simţea 
mai bine cu el în mână. Măcar era ceva. 

Se uită în jurul lui. În afară de peşteră, nu avea unde să 
se ascundă - şi peştera era nefolositoare. Gura acesteia era 
prea largă. Dacă mergea înăuntru, rechinul l-ar fi urmărit. Şi 
totuşi, dacă ar fi ajuns la scară, ar fi putut să urce. L-ar fi 
dus sus, la suprafaţă, până în Hornul Diavolului, pe uscat. 
Adevărat, ar fi ajuns chiar în Casa de Oro. Dar oricât de rău 
ar fi fost generalul Sarov, nu putea fi mai rău decât un 
rechin. 

Se hotărâse. Încet, cu privirile aţintite către rechin, 
începu să se îndrepte către intrarea în peşteră. Pentru un 
moment, avu impresia că rechinul îşi pierduse interesul 
pentru el. Părea că înoată mai departe. Dar apoi văzu că 
fusese păcălit. Creatura se întoarse şi, ca şi cum ar fi ţâşnit 
dintr-o armă, se repezi prin apă, îndreptându-se fix către el. 
Alex se scufundă mai jos, aerul explodându-i din plămâni. 
Era o stâncă pe o margine a intrării în peşteră şi încercă să 
se înghesuie într-un colţ, lăsând stânca între el şi atacator. 
Îi merse figura. Rechinul se duse într-o parte. În acel 
moment, Alex se repezi înainte cu cuțitul. Simţi braţul 
tremurându-i când lama tăie în pliul gros de sub cele două 
aripioare. Când rechinul trecu pe lângă el, văzu că lasă în 
urmă o dâră de ceea ce arăta ca un fum maro. Sânge. Dar 
ştia că de-abia îl rănise. Reuşise să îl aţâţe, nimic mai mult. 
Şi probabil că îl enervase, făcându-l şi mai hotărât. 


— 115 — 


Mai rău de atât, sângera şi el mai mult. În încercarea de 
a reuşi să scape, intrase cu spatele în corali, tăindu-se pe 
braţe şi pe picioare. Alex nu simţea nicio durere. Avea să 
vină mai târziu. Dar acum chiar că o făcuse. Atrăsese 
atenţia asupra lui: cina, proaspătă şi sângerând. Era un 
miracol că marele alb nu era însoţit de o duzină de prieteni. 

Trebuia să intre în peşteră. Rechinul era la ceva distanţă, 
în mare. Intrarea în peşteră era la doar câţiva metri în 
stânga lui. Din două sau trei mişcări ar fi ajuns - apoi 
printre stalactite şi stalagmite, până la scară. Putea să o 
facă la timp? 

Alex se mişcă cu toată puterea lui. În acelaşi timp dădea 
puternic din braţe şi înjura fără zgomot, pentru că scăpase 
din greşeală cuțitul. Oricum, nu l-ar fi ajutat prea mult. Se 
împinse din nou. Intrarea în peşteră se apropia în faţa lui. 
Era în faţa ei acum, dar nu înăuntru... 

„„.Şi era prea târziu! Rechinul se apropia în viteză de el. 
Ochii păreau că îi crescuseră şi mai mari. Gura îi era întinsă 
şi părea să conţină toată ura din lume. Gura se deschidea, 
dinţii îngrozitori muşcând apa. Alex se dădu înapoi, rotindu- 
se. Rechinul îl rată cu câţiva centimetri. Simti curentul de 
apă împingându-l. Acum rechinul era în peşteră, dar el nu 
era. Se întorcea să atace din nou, şi de data asta nu avea 
să fie derutat de stâncă. De data aceasta Alex era chiar în 
vizorul lui. 

Şi apoi se întâmplă totul. Alex auzi un zgomot metalic, 
stalagmitele se ridicară de jos şi stalactitele căzură din 
tavan, ca nişte dinţi care îi sfâşiară pielea rechinului nu într- 
un loc, ci în cinci sau şase. Sângele ţâşni în apă. Alex văzu 
ochii îngrozitori în timp ce capul era azvâărlit dintr-o parte în 
alta. Îşi putea imagina creatura urlând de durere. Era prins 
într-o menghină, ca între fălcile unui monstru, mai fioros 
decât el. Cum se întâmplase asta? Alex stătea şocat fără să 
înţeleagă. Încet sângele se limpezi. Şi înţelese. 

Turner şi Troy greşiseră din nou. Sarov ştia de Hornul 
Diavolului şi se asigurase că nimeni nu va putea ajunge la 
el înotând prin peşteră. Stalagmitele şi stalactitele erau 
false. Erau făcute din metal, nu din piatră, şi erau puse pe 


— 116 — 


un fel de arc hidraulic. Înotând în peşteră, rechinul se pare 
că activase o rază infraroşie care la rândul ei generase 
ambuscada. Chiar când privea el, lăncile ucigătoare se 
retrăgeau, alunecând înapoi pe podea şi spre tavan. Se auzi 
un zumzet şi leşul rechinului fu tras în peşteră, dispărând 
într-o capcană. Deci locul avea şi sistemul propriu de 
aruncare a resturilor! Alex începea să înţeleagă felul de a fi 
al bărbatului care locuia în Casa de Oro. Oricine ar fi fost el, 
nu lăsa nicio şansă nimănui. 

Şi acum ştia ce li se întâmplase celor doi agenţi CIA. Alex 
se simţi rău. Tot ce îşi dorea era să plece de acolo. Nu 
numai din apă, ci din ţară. Işi dorea să nu fi venit deloc. 

Mai era încă mult sânge în apă. Alex înotă repede, de 
teamă să nu mai atragă şi alţi rechini. Dar se calmă, atent 
la ascensiunea către suprafaţă. Dacă un scafandru urcă 
prea repede, nitrogenul rămâne în sânge, cauzând o boala 
dureroasă şi posibil letală, cu dureri de decompresiune 
bruscă. Era ultimul lucru de care Alex avea nevoie acum. 
Petrecu cinci minute la trei metri adâncime, un ultim stop 
de siguranţă, apoi ieşi la suprafaţă să respire, întreaga 
lume se schimbase cât timp el fusese sub apă. Soarele se 
rostogolise în spatele orizontului şi cerul, marea, pământul, 
chiar şi aerul fuseseră invadate de un roşu-aprins. Putea să 
vadă barca lui Garcia, o umbră întunecată, cam la douăzeci 
de metri depărtare şi înotă înspre ea. Deodată i se făcu frig. 
Dinţii îi clănţăneau, deşi probabil începuseră din momentul 
în care văzuse rechinul. 

Alex ajunse la o margine a bărcii. Garcia stătea încă pe 
punte cu o ţigară între buze, dar nu se oferi să îl ajute. 

— Mulţumesc mult, mormăi Alex. 

Işi dădu jos echipamentul BCD, tubul de oxigen căzu 
odată cu el şi îl aruncă în barcă, apoi se ridică din apă. 
Tresări. Afară din apă, putea simţi rănile pe care coralii i le 
făcuseră pe membre. Dar nu era timp de asta acum. Când 
ajunse pe punte, îşi dădu jos cureaua cu greutăţi şi o azvârli 
într-o parte, împreună cu masca şi aparatul de respirat. Era 
un prosop în geanta lui Turner. Il scoase şi îl folosi ca să se 
şteargă. Apoi se duse la Garcia. 


— 117 — 


— Trebuie să plecăm, spuse. Turner şi Troy sunt morţi. 
Peştera este o capcană. Inţelegi? Trebuie să mă duci înapoi 
la hotel. 

Garcia tot nu spunea nimic. Pentru prima dată, Alex 
observă ceva în legătură cu ţigara din gura bătrânului. Nu 
era aprinsă. Deodată, nesigur, Alex întinse mâna către el. 
Garcia căzu în faţă. Era un cuţit înfipt în spatele lui. 

Simţi ceva atingându-l între umeri şi o voce, care părea 
să rostească greu cuvintele, şopti de undeva din spatele lui. 

— E cam târziu să înoţi, cred. Te sfătuiesc acum să stai 
nemişcat. 

O barcă cu motor care aştepta în întuneric, pe partea 
cealaltă a bărcii de scufundări, se trezi la viaţă, cu luminile 
aprinse. Alex rămase unde era. Alţi doi bărbaţi se urcară la 
bord, amândoi vorbind în spaniolă. Abia apucă să zărească 
feţele rânjind ale oamenilor lui Sarov - macheteros - înainte 
ca un sac să îi fie aruncat peste cap. Ceva îi atinse braţul şi 
simţi o înţepătură, ştiind că tocmai fusese injectat cu o 
seringă hipodermică. Imediat puterea i se scurse din 
picioare şi s-ar fi prăbuşit dacă n-ar fi fost mâinile invizibile 
care îl susțineau. 

Apoi fu ridicat şi cărat. Alex începu să se întrebe dacă era 
mai bine că rechinul nu a ajuns la el. Bărbaţii care îl cărau 
din barcă se purtau de parcă ar fi fost deja mort. 


— 118 — 


MOARA 


Alex nu se putea mişca. 

Zăcea întins pe spate pe o suprafaţă dură, lipicioasă. 
Când încercă să ridice umerii, simţi cum tricoul rămâne 
prins de ceea ce se afla dedesubt. Era ca şi cum ar fi fost 
lipit de locul acela. Substanţa cu care fusese injectat îi 
secase toate puterile din mâini şi din picioare. Sacul încă îi 
acoperea capul, lăsându-l în întuneric. Ştia că fusese pus în 
barca cu motor şi dus înapoi pe coastă. Acolo, un fel de 
dubiţă îl aşteptase şi îl adusese aici. Auzise zgomotul făcut 
de paşi şi nişte mâini ferme îl înşfăcaseră, cărându-l ca pe 
un sac de legume. Bănuia că trei sau patru bărbaţi fuseseră 
implicaţi în călătoria aceasta, dar nu prea îi auzise vorbind. 
O dată îl auzi pe bărbatul care i se adresase pe barcă. 
Mormăise nişte cuvinte în spaniolă. Dar vocea îi era 
neclară, cuvintele pocite, aşa încât lui Alex îi fu dificil să 
înţeleagă ce spunea. 

Nişte degete îi trecură peste ceafă şi deodată sacul fu 
îndepărtat. Alex clipi. Zăcea într-un depozit sau într-o 
fabrică puternic iluminată; primul lucru pe care îl zări era 
marginea metalică ce susţinea acoperişul, cu lămpi arcuite 
atârnând din tavan. Pereţii erau din cărămidă, vopsiți în alb, 
iar pe jos erau plăci din teracotă. Erau utilaje de ambele 
părţi. Majoritatea păreau maşini agricole şi vechi de peste o 
sută de ani. Mai erau lanţuri, găleți şi un sistem complicat 
de scripeţi care se continua cu o serie de roţi metalice care 
ar fi putut aparţine unui ceas antic gigantic, iar lângă ele, o 
pereche de cazane de lut. Alex se răsuci şi văzu mai multe 
cazane pe partea cealaltă şi, la distanţă, un fel de sistem 
de filtrare cu tuburi în toate părţile. Acum îşi dădu seama 
că se afla pe o lungă bandă rulantă. Încercă din nou să se 
ridice sau să se rostogolească, dar corpul nu îl asculta. 

Un bărbat păşi în câmpul lui vizual. 

Alex privi către o pereche de ochi care nu era de fapt o 
pereche. Nu erau aşezaţi corect pe faţa bărbatului şi unul 
dintre ei era congestionat. Alex se întrebă dacă acesta 


— 119 — 


putea măcar vedea. Bărbatul fusese cândva rănit într-un 
mod groaznic. Era chel pe o parte a capului, dar nu şi pe 
cealaltă. Gura îi era strâmbă. Pielea îi părea fără viaţă. 
Dacă ar fi participat la un concurs de frumuseţe, marele 
rechin alb l-ar fi întrecut de departe. 

În spatele său erau doi muncitori încruntaţi, închişi la 
culoare. Erau îmbrăcaţi sărăcăcios, aveau mustață şi 
bandane. Niciunul din ei nu vorbea. Păreau foarte interesaţi 
de ceea ce urma să se întâmple. 

— Numele tău? 

Mişcările gurii bărbatului nu se potriveau cu ceea ce 
spunea, aşa că văzându-l vorbind era ca şi cum ai fi privit 
un film dublat prost. 

— Alex Gardiner, spuse Alex. 

— Numele tău adevărat? 

— Tocmai v-am spus. 

— Ai minţit. Numele tău este Alex Rider. 

— De ce întrebaţi dacă deja credeţi că ştiţi? 

Bărbatul dădu din cap ca şi cum Alex ar fi avut dreptate. 

— Numele meu este Conrad, îl informă el. Ne-am mai 
întâlnit. 

— Oare? 

Alex încercă să se gândească. Apoi îşi aminti. Bărbatul pe 
care îl văzuse şchiopătând pe puntea din Miami, care purta 
ochelari de soare şi o pălărie din paie. Era acelaşi. 

Conrad se aplecă în faţă. 

— De ce te afli aici? întrebă el. 

— Sunt în vacanţă cu mama şi tatăl meu. Alex hotărî că 
este momentul să se prefacă iar că este doar un puşti de 
paisprezece ani. Unde sunt ei? întrebă. De ce m-aţi adus 
aici? Ce s-a întâmplat cu bărbatul din barcă? Vreau să merg 
acasă! 

— Unde este casa ta? 

— Locuiesc în Los Angeles. Strada De Flores, în vestul 
Hollywoodului. 

— Ba nu. Nu era nicio urmă de îndoială în vocea lui 
Conrad. Accentul tău este foarte convingător, dar nu eşti 
american. Eşti englez. Cei cu care ai venit se numesc Tom 


— 120 — 


Turner şi Belinda Troy. Erau agenţi CIA. Acum sunt morţi. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. Nu sunt cine credeţi voi. 

Conrad zâmbi. Cel puţin, o parte din gura lui zâmbea. 

Cealaltă nu reuşea decât să se smucească. 

— Să mă minţi e o prostie şi o pierdere de timp. Trebuie 
să ştiu de ce eşti aici. Este o experienţă neobişnuită să 
interoghez un copil, dar este una pe care o voi savura. Tu 
eşti singurul rămas în viaţă. Aşa că, spune-mi, Alex Rider, 
de ce ai venit în Cayo Esqueleto? Ce plănuiai să faci? 

— Nu plănuiam să fac nimic. În ciuda tuturor faptelor, 
Alex crezu că merită să mai facă o încercare. Vorbea iar cu 
accent american. Tatăl meu este producător de film. Nu are 
de-a face cu CIA-ul. Cine sunteţi? Şi de ce m-aţi adus aici? 

— Imi pierd răbdarea! Conrad făcu o pauză, ca şi cum 
efortul de a vorbi era prea mult pentru el. Spune-mi ce 
vreau să ştiu. 

— Sunt în vacanţă! răspunse Alex. V-am spus deja! 

— Mi-ai spus minciuni. Acum îmi vei spune adevărul. 
Conrad se aplecă şi ridică o cutie metalică mare, cu două 
butoane - unul roşu şi unul verde - legate printr-un cablu 
gros. Apăsă butonul verde. Deodată, Alex simţi o 
hurducătură sub el. Un clopoțel de alarmă sună. Undeva, 
mai departe, se auzea un zgomot puternic făcut de o 
maşinărie pornită. Câteva secunde mai târziu, banda 
rulantă începu să se mişte. 

Folosindu-şi toată puterea, Alex se luptă cu drogul care-l 
subjuga, forţându-se să-şi ridice capul, astfel încât să poată 
privi peste picioarele lui. Ceea ce văzu avu efectul unui 
spasm ce-i cuprinse întregul corp. Capul i se roti şi avu 
impresia că avea să leşine. Banda rulantă îl purta către 
două pietre de moară imense ce se roteau cam la vreo 
şapte metri de el. Erau atât de aproape una de cealaltă 
încât aproape că se atingeau. Erau una dedesubt şi una 
deasupra. Banda rulantă se oprea exact acolo unde cele 
două se întâlneau. Alex zăcea lipsit de ajutor pe bandă. Nu 
putea face nimic. Se mişca înspre cele două pietre de 
moară cu viteza de circa zece centimetri pe secundă. l-ar fi 
luat puţin mai mult de un minut să ajungă până la ele. Când 


— 121 — 


ar fi ajuns acolo, ar fi fost strivit. Aceasta era moartea pe 
care i-o pregătise acest bărbat. 

— Ştii cum era produs zahărul? întrebă Conrad. Acest loc, 
în care te afli acum, era o moară de zahăr. Această 
maşinărie funcţiona pe bază de aburi, dar acum este 
electrică. Trestia de zahăr era adusă aici de co/onos - 
fermieri. Era ruptă şi apoi pusă pe bandă pentru a fi 
măcinată. Apoi era filtrată. Apa era lăsată să se evapore. 
Apoi siropul care rămânea era aşezat în cazane şi încălzit 
până ce forma cristale. Conrad făcu o pauză să îşi tragă 
răsuflarea. Tu, Alex, eşti la începutul acestui proces. Eşti pe 
cale de a fi măcinat. Te rog să îţi imaginezi durerea pe care 
urmează să o înduri. Degetele de la picioare îţi vor intra 
mai întâi. Apoi vei fi atras înăuntru, centimetru cu 
centimetru. După degete, picioarele. Şi apoi genunchii. 
Oare cât va trece din tine până ţi se va permite să mori? 
Gândeşte-te la asta! Oricum ar fi, te asigur că nu va fi 
dulce. 

Conrad ridică apoi cutia cu cele două butoane. 

— Spune-mi ce vreau să ştiu şi voi apăsa butonul roşu. 
Acesta opreşte maşinăria. 

— Te înşeli! strigă Alex. Nu poţi face asta! 

— Fac deja asta. Şi nu mă înşel niciodată. Te rog, nu mai 
irosi timpul. Ţi-a mai rămas atât de puţin... 

Alex îşi ridică din nou capul. Pietrele de moară se 
apropiau cu fiecare secundă ce trecea. Le putea simţi 
vibrația, transmisă prin banda rulantă. 

— Cât de mult ştiau agenţii? întrebă Conrad. De ce se 
aflau aici? 

Alex se trase înapoi. Deja, cele două pietre erau aproape 
de el. Se uită peste Conrad, la ceilalţi doi bărbaţi. Il vor lăsa 
să facă asta? Dar feţele lor erau împietrite. 

— Vă rog...! strigă el. 

Apoi se opri. Acest bărbat nu avea milă. Văzuse asta 
imediat. Scrâşni din dinţi, stăpânindu-şi frica. Voia să 
plângă. Nu asta îşi dorea el. Nu ceruse niciodată să devină 
spion. De ce să aştepte să moară ca unul? 

— Mai ai cam cincizeci de secunde, îl avertiză Conrad. 


— 122 — 


Şi atunci Alex se hotărî. Nu avea niciun rost să moară în 
acest fel sângeros şi de nedescris. Acesta nu era un film 
despre al Doilea Război Mondial în care el era eroul. El era 
elev, şi toată lumea - Blunt, doamna Jones, CIA-ul - îl 
minţise şi îi jucase farse pentru a-l aduce acolo. Oricum, 
deja Conrad ştia cine era el. Îl strigase pe numele său 
adevărat. Conrad ştia că Turner şi Troy erau spioni 
americani. Putea să adauge doar o mică informaţie la toate 
acestea. Că CIA căuta o bombă nucleară. Şi de ce să nu Îi 
spună lui Conrad asta? Poate că avea să fie suficient pentru 
a-l opri să o folosească. 

— Căutau o bombă! ţipă el. O bombă nucleară. Ştiau că 
Sarov cumpărase uraniu de la Comis-Voiajor. Veniseră aici 
cu un contor Geiger. Aveau de gând să pătrundă în vilă şi 
să caute bomba. 

— De unde ştiau? 

— Nu ştiu... 

— Treizeci de secunde. 

Huruitul morii era mai puternic decât fusese până atunci. 
Alex privi în sus şi văzu pietrele la mai puţin de trei metri 
distanţă. Aerul se strecura printre ele, înspre el. Putea simţi 
valul rece pe piele. Faptul că nu era legat, că mâinile şi 
picioarele îi erau libere, făcea ca totul să fie şi mai rău. Nu 
se putea mişca! Drogul îl transformase într-o bucată de 
carne vie gata de tocat. Transpiraţia îi curgea de o parte şi 
de alta a feţei, apoi pe maxilar şi pe gât. 

— A fost Turner! strigă Alex. A aflat de la Comis-Voiajor. 
Lucra sub acoperire. Aflaseră că vă vânduse uraniul şi au 
venit aici să caute o bombă. 

— Ştiau care era scopul bombei? 

— Nu! Nu ştiu. Nu mi-au spus. Acum opriţi maşina şi 
lăsaţi-mă să plec. 

Conrad se gândi un moment. Cutia era încă în mâinile lui. 

— Nu, spuse el. Nu cred. 

— Cum? strigă Alex. 

De-abia se putea auzi pe el în zgomotul acela. 

— N-ai fost băiat cuminte, spuse Conrad. Şi băieţii 
obraznici trebuie pedepsiţi. 


— 123 — 


— Dar aţi spus... 

— Am minţit. Ca şi tine. Dar bineînţeles că trebuie să te 
ucid. Nu-mi mai eşti de folos... 

Alex simţi că înnebuneşte. Deschise gura şi ţipă, 
încercând să găsească puterea de a se ridica de pe banda 
rulantă. Creierul său ştia ce doreşte. Corpul refuza să i se 
supună. Era în zadar. Se smuci în sus. Picioarele i se 
apropiau tot mai mult de pietrele de moară. Conrad făcu un 
pas înapoi. Avea să privească cum Alex este măcinat. Cei 
doi muncitori din spatele lui aveau să curețe când totul era 
gata. 

— Nu! urlă Alex. 

— La revedere, Alex, spuse Conrad. 

Şi apoi, se auzi o altă voce. Într-o altă limbă. Una pe care 
Alex nu o înţelegea. 

Conrad spuse ceva. Alex nu mai putea auzi. Buzele 
bărbatului se mişcau, dar orice sunet era acoperit de 
zgomotul maşinăriei. 

Degetele picioarelor lui Alex erau atinse de curentul de 
aer care ieşea printre pietre. Erau la cinci centimetri 
distanţă de a fi strivite. Patru centimetri, trei centimetri, doi 
centimetri... 

Urmă o împuşcătură. 

Scântei. Miros de fum. 

Pietrele de moară încă se învârteau. Dar banda rulantă 
se oprise. Degetele lui Alex atârnau la capătul ei. Aproape 
că putea simţi pietrele în mişcare pe lângă ele. 

Apoi vocea se auzi din nou, vorbind de data aceasta în 
engleză. 

— Dragul meu Alex. Îmi pare rău. Eşti în regulă? 

Alex încercă să răspundă cu cea mai urâtă înjurătură pe 
care o ştia. Dar nu îi ieşi. Nici nu putea respira. 

Cu un gest de mulţumire, leşină. 


— Va trebui să îl scuzi pe Conrad. Este un asistent 
deosebit de bun şi de folositor în multe feluri. Dar poate fi şi 
puţin... exagerat de entuziast. 

Alex se trezise în cel mai minunat dormitor pe care îl 


= 124 — 


văzuse vreodată. Era culcat pe un pat imens faţă în faţă cu 
o oglindă cu rama aurită, ce se întindea de la podea până în 
tavan. Toată mobila din cameră era în stil clasic şi s-ar fi 
potrivit de minune într-un muzeu. Mai erau o ladă pictată la 
picioarele patului, un şifonier masiv cu uşi sculptate, un 
candelabru cu cinci braţe curbate. Draperiile de la geamuri 
fuseseră strânse şi se putea zări o balustradă din fier forjat 
ce dădea înspre o curte interioară. 

Bărbatul, care se prezentase drept generalul Alexei 
Sarov, stătea aşezat pe un scaun lângă oglindă, îmbrăcat 
într-un costum negru. Stătea picior peste picior. Spatele îi 
era perfect drept. Alex examină faţa încadrată de păr 
grizonat şi cu ochi albaştri, inteligenţi. Recunoscu vocea de 
la moara de zahăr şi ştiu - fără a şti de ce - că generalul 
era cel care îl salvase. 

Afară era întuneric. Alex presupuse că era trecut de 
miezul nopţii. Cineva îl îmbrăcase într-o cămaşă de noapte 
albă, ce îi ajungea până la genunchi. Se întreba cât de mult 
dormise. Şi cât de mult aşteptase rusul ca el să se 
trezească. 

— Vrei ceva de mâncare? 

Aceasta fusese prima lui întrebare. 

— Nu, mulţumesc. Nu mi-e foame. 

— De băut, atunci? 

— Nişte apă... 

— Am aici. 

Apa era într-o carafă de argint şi fu servită într-un pahar 
de cristal. Generalul Sarov turnă el însuşi, apoi i-o întinse lui 
Alex. Băiatul se întinse după ea, mulţumit că drogul care îi 
fusese injectat îşi pierduse efectul în timp ce el dormise şi 
că îşi putea mişca braţele din nou. Bău. Apa era rece ca 
gheaţa. Apoi Sarov începu să îşi ceară scuze, vorbind într-o 
engleză fără cusur. 

— Lui Conrad nu i se ordonase să te omoare. Dimpotrivă, 
când am aflat cine eşti, am vrut foarte mult să te cunosc. 

Alex se îndoi de asta, dar decise să treacă peste asta în 
acel moment. 

— Cum aţi aflat cine sunt? întrebă el. Nu mai avea niciun 


— 125 — 


rost să nege acum. 

— Avem un sistem de securitate foarte sofisticat şi aici, şi 
în Havana. Generalul nu părea interesat în a spune mai 
multe. Mă tem că ai avut mult de suferit. 

— Cei cu care am venit au suferit şi mai mult. Din nou, 
generalul ridică o mână, lăsând la o parte detaliile. 

— Prietenii tăi sunt morţi. Erau prietenii tăi, Alex? urmă o 
pauză scurtă. Ştiam foarte bine de existenţa Hornului 
Diavolului când m-am mutat în Casa de Oro. Am pus să fie 
construit un mecanism foarte simplu de apărare. 
Scufundările sunt interzise în partea aceasta a insulei, aşa 
că atunci când scufundătorul de ocazie este destul de naiv 
încât să intre în peşteră, are doar de plătit preţul curiozităţii 
lui. Mi s-a spus că un rechin a fost ucis acolo... 

— Era un rechin alb. 

— L-ai văzut? 

Alex nu mai spuse nimic. Sarov ridică mâinile, sprijinindu- 
şi bărbia pe vârfurile degetelor. 

— Eşti remarcabil, aşa cum mi s-a spus, continuă el. Nu 
ai părinţi. Ai fost crescut de un unchi, care era şi el spion. Ai 
fost antrenat de Serviciul Aerian Special, SAS, şi trimis în 
prima misiune în sudul Angliei. Şi apoi, după câteva 
săptămâni, în Franţa... Unii spun că ai fi avut norocul 
diavolului, dar personal nu cred în el - nici în Dumnezeu. 
Dar cred în tine, Alex. Eşti unic. 

Alex se săturase de toată această linguşeală. Şi nu putea 
să nu simtă că era ceva sinistru la mijloc. 

— De ce sunt aici? întrebă el. Ce vreţi de la mine? 

— De ce eşti aici ar trebui să fie de la sine înţeles, 
răspunse Sarov. Conrad a vrut să te ucidă. L-am oprit. Dar 
nu te pot lăsa să te întorci la hotel sau să părăseşti insula. 
Te poţi considera prizonierul meu, deşi, dacă este o 
închisoare Casa de Oro, sper că o vei găsi confortabilă. Cât 
despre ceea ce vreau de la tine... Sarov zâmbi, privirea 
devenindu-i deodată distantă. Este târziu, spuse brusc. 
Putem vorbi despre asta mâine. 

Se ridică. 

— Este adevărat că aveţi o bombă nucleară? întrebă 


— 126 — 


Alex. 

— Da. 

O parte din puzzle se lămurea. 

— Aţi cumpărat uraniu de la Comis-Voiajor. Dar apoi i-aţi 
ordonat lui Conrad să îl omoare. Aţi făcut să sară în aer 
vasul lui! 

— Asta e adevărat. : 

Deci Alex avusese dreptate tot timpul. Il văzuse pe 
Conrad în Miami. Conrad pusese un dispozitiv explozibil pe 
Mayfair Lady - şi aceasta a fost cauza, nu focul, care a dus 
la distrugere şi la pierderea de vieţi. Turner şi Troy îl 
acuzaseră degeaba. 

— Bomba nucleară... continuă Alex. Ce aveţi de gând să 
faceţi cu ea? 

— Ţi-e teamă? 

— Vreau să ştiu. 

Generalul se gândi. 

— Îţi voi spune doar atât acum, spuse el. Nu îmi închipui 
că ştii foarte multe despre ţara mea, Alex. Uniunea 
Republicilor Sovietice Socialiste, cum se numea cândva. 
URSS. Rusia, cum este astăzi. Nu cred că vă învaţă despre 
asta în şcolile occidentale din ziua de azi. 

— Ştiu că a luat sfârşit comunismul, dacă la asta vă 
referiţi, spuse Alex. Şi e cam târziu pentru o oră de istorie. 

— Ţara mea a fost cândva o putere mondială, continuă 
Sarov, ignorându-l. Era una dintre cele mai puternice 
naţiuni de pe glob. Cine a trimis primul om în spaţiu? Cine a 
făcut cele mai mari descoperiri în ştiinţă şi în tehnologie? 
De cine se temea restul lumii? Tăcu. Ai dreptate. Da. 
Comunismul s-a încheiat. Şi ce vezi în locul lui? Un licăr de 
mânie apăru pe faţa lui - doar pentru o secundă şi apoi 
dispăru. Rusia a devenit de mâna a doua. Nu mai există 
lege şi ordine. Închisorile sunt goale şi criminalii 
controlează străzile. Milioane de ruşi sunt dependenţi de 
droguri. Alte milioane au SIDA. Femeile şi copiii se 
prostituează. Şi toate astea pentru ca oamenii să mănânce 
la McDonald's şi să-şi cumpere jeanşi Levi şi să vorbească 
la celulare în Piaţa Roşie. Generalul Sarov se îndreptă către 


— 127 — 


uşă. 

— M-ai întrebat ce am de gând să fac, spuse el. Am de 
gând să întorc pagina şi să repar stricăciunile care s-au 
produs în ultimii treizeci de ani. Îi voi reda ţării mele 
mândria şi poziţia în lume. Nu sunt un om rău, Alex. Orice 
ti-ar fi spus superiorii tăi, singura mea dorinţă este să 
opresc bolile şi să fac lumea un loc mai bun. Sper că poţi 
crede asta. Contează foarte mult pentru mine ca tu să poţi 
ajunge să vezi lucrurile ca şi mine. 

— Aveţi o bombă nucleară, spuse Alex, vorbind încet. Nu 
înţeleg. Cum vă va ajuta asta să obţineţi ceea ce doriţi? 

— Vei afla acest lucru... în timp. Hai să luăm micul dejun 
mâine dimineaţă la ora 9. Apoi îţi voi arăta domeniul. 

Generalul Sarov dădu din cap şi părăsi camera. 

Alex aşteptă un minut înainte de a se da jos din pat. Privi 
afară, în curte, apoi se duse şi încercă uşa. Nu fu surprins 
de ceea ce descoperi. Sarov descrisese Casa de Oro ca pe o 
închisoare şi avusese dreptate. Alex nu avea cum să 
coboare în curte. lar uşa dormitorului era încuiată. 


— 128 — 


CASA SCLAVILOR 


O bătaie în uşă îl trezi pe Alex după ora opt, a doua zi 
dimineaţă. În timp ce se ridica în pat în şezut, o femeie 
îmbrăcată în negru, cu un şorţ alb, intră cărând o valiză pe 
care o recunoscu - era a lui. Se pare că Sarov trimisese pe 
cineva la hotelul Valencia să o aducă. Alex aşteptă până ce 
femeia ieşi, apoi se dădu repede jos din pat şi o deschise. 
Toate hainele lui erau acolo. Ca şi figurina cu Michael Owen 
şi pachetul de gumă pe care i le dăduse Smithers. Numai 
telefonul mobil lipsea. Era clar, Sarov nu voia ca el să 
telefoneze acasă. 

După ce îi spusese Sarov în seara dinainte, se hotări să 
îşi lase jeanşii Levi în valiză. Alese în schimb o pereche de 
pantaloni scurţi, un tricou şi sandalele Reefer pe care le 
încălţase ultima dată când făcuse surfing în Cornwall. Se 
îmbrăcă şi se duse la fereastră. Curtea pe care o văzuse cu 
o seară înainte era acum scăldată de soare. Avea formă 
dreptunghiulară, fiind înconjurată de o alee din marmură şi 
o serie de coloane arcuite. Două servitoare măturau nisipul 
fin care acoperea solul. Altele două udau florile. Privi în sus 
şi zări turnul de pază pe care îl zărise din barcă. Cineva 
stătea cu ochii-n patru, cu mitraliera la vedere. 

La nouă şi zece, uşa se deschise din nou. De data 
aceasta fu Conrad cel care intră, îmbrăcat într-o cămaşă 
neagră închisă până la gât, pantaloni negri şi sandale care 
lăsau să se vadă patru degete la un picior şi doar trei la 
celălalt. 

— Desayuno! 

Alex recunoscu cuvântul spaniol pentru micul dejun. 
Conrad rostise acest unic cuvânt ca şi cum ar fi fost o 
jignire la adresa lui. Era vizibil nemulţumit să îl vadă pe 
Alex din nou - dar, bineînţeles, el avusese alte planuri cu el. 

— Bună dimineaţa, Conrad! Alex se forţă să zâmbească. 
După ce se întâmplase cu o seară înainte, era hotărât să îi 
arate bărbatului că nu îl speria câtuşi de puţin. Arătă cu 
degetul. Se pare că ţi-ai uitat câteva degete de la picioare. 


— 129 — 


Păşi către uşă. Când ieşi pe hol, Conrad se găsi deodată 
foarte aproape de el. 

— Nu s-a terminat încă, şopti el. Generalul se poate 
răzgândi. 

Alex păşi înainte. Se afla pe un coridor larg, deasupra 
unei alte curţi. Privi în jos la o fântână de piatră înconjurată 
de stâlpi albi. Simţea miros de parfum în aer. Sunetul apei 
susura în casă. Conrad îi arătă cu degetul şi Alex cobori pe 
o scară şi ajunse într-o cameră în care micul dejun fusese 
deja servit. 

Generalul Sarov era aşezat la o masă imensă, mâncând 
dintr-o farfurie cu fructe. Purta un costum de sport. Zâmbi 
când Alex intră, şi îi arătă un scaun gol. Avea de ales dintr-o 
duzină. 

— Bună dimineaţa, Alex. Trebuie să îmi scuzi ţinuta, 
întotdeauna alerg înainte de micul dejun. De trei ori în jurul 
plantaţiei. O distanţă de aproximativ 38 de kilometri. Mă voi 
schimba mai târziu. Ai dormit bine? 

— Da, mulţumesc. 

— Serveşte-te, te rog. Sunt fructe şi cereale. Pâine 
proaspătă. Ouă. Mie îmi plac ouăle crude. E un obicei pe 
care l-am avut toată viaţa. Să găteşti mâncarea înseamnă 
să o lipseşti de o jumătate din ce are bun. Se duce ca 
fumul. Ridică o mână în aer. Omul este singura creatură de 
pe planetă care are nevoie ca legumele sau carnea să fie 
prăjite sau fierte înainte de a le consuma. Totuşi, dacă 
doreşti, poţi primi nişte ouă preparate aşa cum îţi plac. 

— Nu, mulţumesc, domnule General. Voi mânca fructe şi 
cereale. 

Sarov îl zări pe Conrad stând în uşă. 

— Nu am nevoie de tine acum, mulţumesc, Conrad. Ne 
revedem la prânz. 

Singurul ochi bun al lui Conrad se îngustă. Dădu din cap 
şi părăsi camera. 

— Mă tem că nu te place Conrad, spuse Sarov. 

— E în regulă. Nici eu nu mă prea omor după el. Alex 
privi către uşă. Ce i s-a întâmplat? Nu arată prea bine. 

— Ar trebui să fie mort. A fost implicat într-o explozie cu 


— 130 — 


o bombă pe care se întâmpla să o aibă asupra lui. Conrad 
este un fel de miracol ştiinţific. Există mai mult de treizeci 
de ace metalice în corpul lui. Are şi o placă de metal în 
craniu. Şi sârme metalice în maxilar şi în majoritatea 
încheieturilor. 

— Probabil că porneşte multe alarme la aeroport, mormăi 
Alex. A 

— Te sfătuiesc să nu îl iei peste picior, Alex. Incă speră să 
te ucidă. Sarov îşi şterse buzele cu un şerveţel. Nu aş lăsa 
să se întâmple asta, dar în timp ce discutăm, mai bine am 
stabili nişte reguli, ca să spun aşa. Am îndepărtat telefonul 
mobil pe care l-am găsit în valiza ta şi trebuie să-ţi spun că 
toate telefoanele din casă necesită un cod înainte de a 
putea fi folosite. Nu poţi să iei legătura cu lumea exterioară. 

— Ai mei pot fi îngrijoraţi din cauza mea, spuse Alex. 

— Din ceea ce ştiu despre domnul Blunt şi colegii lui din 
Londra, nu prea cred. Dar nu e important. Până vor începe 
să pună întrebări, va fi prea târziu. 

Prea târziu? De ce? Alex îşi dădu seama că încă nu ştia 
nimic. 

— Casa de Oro este împrejmuită. Gardul este electrificat. 
Există o singură intrare şi este foarte bine păzită. Nu 
încerca să evadezi, Alex. Dacă încerci, vei fi împuşcat şi nu 
asta am în minte. Mă tem că de azi te voi muta. După cum 
bine ştii, voi primi nişte musafiri importanţi şi ar fi bine 
pentru tine să ai intimitatea ta, după cum cred că spuneţi 
voi. Eşti bine-venit în casă, la piscină, în curte. Dar te rog să 
rămâi invizibil. Musafirii mei nu prea vorbesc engleza, aşa 
că nu are rost să îi abordezi. Dacă mă faci de râs, voi pune 
să fii biciuit. 

Generalul Sarov se întinse şi luă o felie de ananas. 

— Dar de ajuns cu lucrurile neplăcute, continuă el. Avem 
toată dimineaţa împreună. Călăreşti? 

Alex ezită. Nu-i plăcea să călărească. 

— Am mai călărit, spuse el. 

— Grozav. 

Alex luă nişte pepene galben. 

— V-am întrebat aseară ce planuri aveţi cu mine, spuse 


— 131 — 


el. Încă nu mi-aţi răspuns. 
— Toate la timpul lor, Alex. Toate la timpul lor. 


După micul dejun, ieşiră în aer liber. Acum Alex înţelegea 
de unde se trăgea numele casei. Era făcută dintr-un fel de 
cărămidă galben-deschis care, atunci când bătea soarele, 
arăta cu adevărat ca aurită. Deşi casa avea doar două 
nivele, era întinsă pe o suprafaţă mare, cu trepte de piatră 
largi ce coborau spre o grădină. Blunt o descrisese ca pe un 
palat, dar era mai mult elegantă decât măreaţă, cu uşi şi 
ferestre delicate, mai multe arcade şi, în sfârşit, balustrade 
sculptate. Dacă priveai casa, părea că nimic nu se 
schimbase de la începutul secolului al XIX-lea, când fusese 
construită. Dar mai erau şi paznici înarmaţi de gardă. Mai 
erau şi clopote de alarmă şi o serie de spoturi luminoase 
instalate pe console metalice. Amintiri urâte ale erei 
moderne. 

Continuară să meargă până la un grajd, unde un bărbat îi 
aştepta cu doi cai minunaţi; un armăsar alb pentru Sarov, 
un cal mai mic sur, pentru Alex. Călăritul era un sport 
pentru care Alex nu avusese niciodată o pasiune. Ultima 
dată când se urcase pe un cal, acesta aproape că îl 
omorâse, aşa că acum apucă de frâie cu repulsie şi se urcă 
în şa. Cu colţul ochiului îl văzu pe Sarov făcând acelaşi lucru 
şi ştiu atunci că rusul era expert, având control total asupra 
bidiviului. 

Călăriră împreună, Alex încercând să-şi menţină echilibrul 
şi să nu pară prea nesigur. Din fericire, calul lui părea să 
ştie pe unde mergeau. 

— Aceasta a fost cândva o fermă de zahăr, explică Sarov, 
repetând ce îi spusese Troy deja. Aici lucrau sclavi. Au 
existat aproape un milion de sclavi în Cuba şi în Cayo 
Esqueleto. Arătă înspre turn. Acela era turnul de pază. Se 
suna dintr-un clopot la patru şi jumătate dimineaţa pentru 
ca sclavii să înceapă munca. Erau aduşi din vestul Africii. 
Lucrau aici. Şi apoi mureau aici. 

Trecură pe lângă o clădire dreptunghiulară, joasă, ceva 
mai departe de casa principală. Alex observă că singura 


— 132 — 


uşă şi toate ferestrele aveau gratii. 

— Aceea este barracân, spuse Sarov. Casa sclavilor. 
Două sute dintre ei dormeau înăuntru, îngrămădiţi precum 
animalele. Dacă avem timp, îţi voi arăta locul de pedeapsă. 
Avem încă trunchiurile originale. Îți închipui, Alex, să fii 
legat de glezne săptămâni întregi sau chiar luni la rând? 
Fără a te putea mişca. Să mori de foame şi de sete... 

— Nu vreau să-mi închipui asta, spuse Alex. 

— Bineînţeles că nu. Lumea occidentală preferă să uite 
crimele care au făcut-o bogată. 

Alex fu uşurat când o luară la galop. Măcar nu mai 
trebuia să vorbească. O luară pe o alee prăfuită ce îi duse 
la marginea mării. Uitându-se în jos, Alex putu să vadă locul 
în care barca lui Garcia fusese ancorată cu o zi înainte. 
Acest lucru îi aduse aminte de adevărata fire a omului cu 
care se găsea el acum. Sarov încerca să fie prietenos. Se 
pare că îi plăcea să îl aibă pe Alex drept oaspete. Dar era 
un criminal. Şi unul care avea o bombă nucleară. 

Ajunseră la capătul aleii şi continuară mai încet, având 
marea pe partea dreaptă. Casa de Oro dispăruse în spatele 
lor. 

— Aş vrea să îţi spun ceva despre mine, interveni Sarov 
deodată. De fapt, îţi voi spune mai mult decât am spus 
altcuiva vreodată. 

Mai merse puţin în tăcere. 

— M-am născut în 1940, continuă el. Era în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial, cu un an înainte ca nemţii să 
îmi atace ţara. Poate că de aceea am fost mereu patriot, de 
aceea am crezut mereu că ţara mea trebuie să fie prima. 
Mi-am petrecut o mare parte din viaţă apărând-o. In 
armată, luptând pentru crezul meu. incă mai cred că o 
apăr. 

Trase de hăţuri şi se întoarse către Alex, care se oprise 
lângă el. 

— M-am căsătorit la treizeci de ani. Un an mai târziu, 
soţia mea mi-a dăruit ceea ce-mi dorisem întotdeauna. Un 
fiu. Numele lui era Vladimir, şi din momentul în care a 
respirat pentru prima dată, a fost cel mai bun lucru din 


— 133 — 


viaţa mea. A devenit un băiat chipeş şi crede-mă, niciun 
tată nu putea fi mai mândru decât am fost eu. Era un elev 
bun, aproape mereu cel mai bun din clasă. Era şi un sportiv 
de primă mână. Cred că ar fi putut cândva să ajungă la 
nivel olimpic. Dar n-a fost să fie... 

Alex ştia deja sfârşitul poveştii acesteia. Îşi amintea ce îi 
spusese Blunt. 

— Am crezut că era bine ca Vladimir să-şi apere şi el 
ţara, aşa cum o făcusem eu, continuă Sarov. Voiam ca el să 
se înroleze în armată. Mama lui nu a fost de acord. Din 
nefericire, acest lucru a dus la sfârşitul căsătoriei noastre. 

— l-aţi cerut să plece? 

— Nu. Nu i-am cerut să plece. l-am ordonat să o facă. A 
plecat din casa mea şi nu am mai văzut-o niciodată. ŞI 
Vladimir s-a înrolat în armată. Asta era în 1988, când avea 
şaisprezece ani. A fost trimis în Afganistan, unde luptam 
într-un război greu. Era acolo de doar trei săptămâni când a 
fost trimis în recunoaştere într-un sat, cu o patrulă. Un 
puşcaş a tras în el şi l-a omorât. 

Vocea lui Sarov se poticni scurt şi el se opri. Daro 
secundă mai târziu continuă cu un ton atent, domol. 

— Războiul s-a terminat un an mai târziu. Guvernul 
nostru, slab şi laş, îşi pierduse spiritul de luptă. Ne-am 
retras. Totul a fost în zadar. Şi asta trebuie să înţelegi tu. 
Acesta este adevărul. Nu este nimic mai groaznic pe lumea 
asta decât un tată să-şi piardă fiul. Respiră din greu. 
Credeam că l-am pierdut pe Vladimir pentru totdeauna. 
Până te-am întâlnit pe tine. 

— Pe mine? 

Alex era prea speriat să vorbească. 

— Tu eşti doar cu doi ani mai tânăr decât era Vladimir 
când a murit. Dar ai atâtea în comun cu el, Alex - chiar 
dacă ai fost crescut în partea cealaltă a lumii! Pentru 
început, există o foarte mică asemănare. Dar nu e numai 
aspectul fizic. Şi tu îţi aperi ţara. Ai paisprezece ani şi eşti 
spion! Cât de rar întâlneşti o persoană tânără gata să lupte 
pentru ceea ce crede! 

— Ei, nu aş merge atât de departe, mormăi Alex. 


— 134 — 


— Ai curaj. Treaba aceea de la fabrica de zahăr şi din 
peşteră ar fi o dovadă chiar dacă dosarul tău nu ar spune 
mult mai multe. Vorbeşti multe limbi şi în curând, ai putea 
învăţa şi rusa. Călăreşti, te scufunzi, te baţi şi nu ţi-e frică. 
Nu am mai întâlnit un băiat ca tine. În afară de unul. Tu eşti 
ca Vladimir al meu, Alex, şi sper că aşa vei deveni. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Alex. 

Stăteau încă pe loc şi începuse să simtă arşiţa soarelui. 
Calul transpira şi atrăgea muştele. Marea se afla mult mai 
jos şi briza acesteia nu ajungea la ei. 

— Nu este evident? Ţi-am citit dosarul. Ai crescut de unul 
singur. Ai avut un unchi, dar nici măcar nu ai ştiut ce era 
până când a murit. Nu ai părinţi. Eu nu am fiu. Amândoi 
suntem singuri. 

— Ne desparte o lume întreagă, domnule general. 

— Nu e cazul. Plănuiesc ceva ce va schimba lumea 
pentru totdeauna. Când voi fi terminat, lumea va fi un loc 
mai bun, mai sănătos, mai puternic. Ai venit aici ca să 
preîntâmpini acest lucru. Dar când vei înţelege ce fac, vei 
vedea că nu este nevoie să fim duşmani. Dimpotrivă! Vreau 
să te adopt! 

Alex rămase cu gura căscată. Nu ştia ce să spună. 

— Vei fi fiul meu, Alex, şi vei continua de unde s-a oprit 
Vladimir. Îţi voi fi tată şi vom împărţi lumea nouă pe care o 
voi crea. Nu vorbi acum! Gândeşte-te. Dacă aş fi crezut cu 
adevărat că eşti duşmanul meu, l-aş fi lăsat pe Conrad să te 
ucidă. Dar în momentul în care am aflat cine eşti, am ştiut 
că nu poţi fi. Avem chiar şi acelaşi nume, tu şi cu mine. 
Alexei şi Alex. Te voi adopta, Alex. Voi deveni tatăl pe care 
l-ai pierdut. 

— Şi dacă refuz? _ 

— Nu vei refuza! In ochi îi apăru o sclipire de furie. Faţa îi 
era contorsionată, ca de durere. Sarov respiră adânc şi 
deodată deveni calm. Când vei şti planul, mi te vei alătura. 

— Atunci de ce nu îmi spuneţi planul? Spuneţi-mi ce aveţi 
de gând să faceţi! 

— Incă nu, Alex. Nu eşti pregătit. Dar vei fi. Şi se va 
întâmpla foarte curând. 


— 135 — 


Generalul Sarov trase de hăţuri. Calul se răsuci şi o luă la 
galop, lăsând marea în urmă. Alex clătină din cap uimit. 
Apoi dădu pinteni calului şi îl urmă. 


În acea seară, Alex cină de unul singur. Sarov se scuzase, 
spunând că are de lucru. Lui Alex nu prea îi era foame. 
Conrad stătea cu el în cameră, uitându-se la fiecare 
îmbucătură de-a lui şi, deşi nu vorbea, mânia şi ostilitatea 
iradiau din persoana lui. În momentul în care Alex termină, 
Conrad făcu semn cu o singură mână, arătând către uşă. 

Il urmă pe Conrad afară din casa principală, în jos pe 
scări şi în reşedinţa sclavilor, barracân, arătat de Sarov mai 
devreme. Se părea că aceea avea să fie noua lui locuinţă. 
Interiorul clădirii era împărţit într-o serie de celule cu pereţi 
de cărămidă şi uşi groase, fiecare cu un grilaj pătrat în 
mijloc. Dar măcar fusese modernizată. Exista electricitate, 
apă curentă şi - o minune în căldura nopţii - aer 
condiţionat. Alex ştia că era cu mult mai norocos decât 
sutele de suflete pierdute care fuseseră cândva închise 
acolo. 

Erau o chiuvetă şi o toaletă ascunse după un paravan în 
celula lui. Valiza lui Alex fusese adusă şi aşezată pe patul 
ce avea o ramă metalică şi o saltea subţire, dar care era 
destul de confortabil. Sarov îi lăsase şi cărţi de citit. Alex 
aruncă o privire la coperte. Erau traduceri în engleză ale 
clasicilor ruşi; Tolstoi şi Dostoievski. Bănui că fuseseră 
autorii preferaţi ai lui Vladimir. 

Conrad închise uşa şi o încuie. 

— Noapte bună, Conrad, strigă Alex. Te chem dacă am 
nevoie de ceva. 

Reuşi să vadă un ochi injectat prin grilaj şi ştiu că 
marcase un punct. Apoi Conrad plecă. 

Alex stătea întins pe pat, gândindu-se la ce îi spusese 
Sarov. Adoptie! Era cam prea mult pentru cât putea suporta 
el. Doar cu o săptămână în urmă se întrebase cum ar fi fost 
să aibă un tată şi deja apăruseră doi - întâi Tom Turner şi 
acum Sarov! Cu siguranţă, lucrurile mergeau din rău în mai 
rău. 


— 136 — 


Afară se produse deodată o explozie de lumină, 
întunericul nopţii fusese înlocuit cu electricitate ce ilumina 
ca ziua. Alex se dădu jos din pat şi se duse până la 
fereastra cu gratii. Aceasta dădea înspre curtea principală, 
în faţa casei. Luminile electrice pe care le observase mai 
devreme se aprinseseră toate şi acum curtea era plină de 
oameni. Paznicii - cam o duzină - formaseră un rând, cu 
mitralierele la piept. Servitoarele şi muncitorii de pe 
plantație se adunaseră în jurul uşii. Sarov însuşi era acolo, 
într-o uniformă de un verde-închis, cu câteva medalii prinse 
pe piept. Conrad era în spatele lui. 

În timp ce Alex privea, apărură patru limuzine negre, 
înaintând încet pe aleea ce venea dinspre poartă. Erau 
escortate de două motociclete ale căror şoferi erau 
îmbrăcaţi, ca şi Sarov, în uniforme. Praful se ridică în urma 
convoiului, răsucindu-se în lumina becurilor. 

Se opriră. Uşile maşinilor se deschiseră şi în jur de 
cincisprezece oameni coborâră. Alex putea distinge cu greu 
fizionomiile lor din cauza luminii orbitoare. Erau mai 
degrabă nişte siluete. Dar zări un bărbat - scund, slab şi 
chel, îmbrăcat în costum. Sarov făcu un pas înainte să-l 
întâmpine. Cei doi îşi dădură mâinile, apoi se îmbrăţişară. 
Era un semnal pentru ca toată lumea să se relaxeze. Sarov 
făcu un semn şi întregul grup începu să se mişte înspre 
casă, lăsând motocicliştii în urmă. 

Alex era sigur că îl mai văzuse pe bărbatul chel înainte, 
în ziare. Acum ştia de ce fusese închis în clădirea sclavilor, 
în afară de pericol. Oricare ar fi fost planul lui Sarov, 
următoarea etapă a acestuia tocmai începuse. 

Preşedintele rus sosise. 


— 137 — 


BĂTAIE DE INIMĂ 


Lui Alex i s-a dat drumul din casa sclavilor a doua zi 
dimineaţă. Se părea că avea să i se permită să-şi petreacă 
ziua în libertate în Casa de Oro... deşi nu de unul singur. Un 
paznic înarmat fusese însărcinat să îl urmărească. Acesta 
era tânăr, de vreo douăzeci de ani, bărbierit neîngrijit. Nu 
vorbea deloc engleza. 

Îl duse pe Alex la micul dejun, pe care acesta îl luă singur 
în bucătărie, nu în sufragerie, unde mâncase împreună cu 
Sarov. În timp ce Alex mânca, paznicul stătu în uşă, 
privindu-l nervos, ca şi cum ar fi fost o bombă care nu ar fi 
reuşit să explodeze. 

— Como se llama usted? întrebă Alex. Cum vă numiţi? 

— Juan... 

Paznicul era reticent chiar şi în a dezvălui această 
informaţie şi răspunse celorlalte întrebări din partea lui Alex 
prin cuvinte monosilabice sau cu tăcere. 

Era încă una dintre acele zile toride. Insula părea prinsă 
în mijlocul unei veri fără sfârşit. Alex îşi termină micul dejun 
şi ieşi în holul principal, unde câţiva servitori măturau sau 
cărau provizii la bucătărie, ca întotdeauna. Paznicii erau la 
locurile lor, sus în turn şi de jur împrejur. Alex porni către 
grajduri. Se întreba dacă i se va mai permite să călărească 
din nou şi fu plăcut surprins când paznicul îi aduse calul 
sur, gata înşeuat şi pregătit. 

Porni călare pentru a doua oară, cu Juan la câţiva paşi în 
urma lui, pe o iapă maronie. Alex nu dorea cu tot dinadinsul 
să călărească. Şoldurile şi spatele încă îl dureau după ziua 
precedentă. Dar era interesat de gardul împrejmuitor pe 
care Sarov îl menţionase. Acesta spusese că era electrificat. 
Dar şi gardurile electrice au uneori alături copaci pe care 
cineva se poate căţăra. Şi Alex hotărâse deja că trebuia să 
găsească o cale de ieşire. 

Încă nu ştia care era planul lui Sarov. Acesta vorbise 
despre o schimbare a lumii. Să o facă mai bună, mai 
sănătoasă, mai puternică. Era clar că se credea un fel de 


— 138 — 


erou - dar era un erou înarmat cu o bombă nucleară. În 
timp ce călărea de-a lungul ierbii înalte, Alex se întreba ce 
avea Sarov de gând să facă. Primul lui gând fu că rusul 
urma să arunce în aer un oraş american. America nu fusese 
cândva cel mai mare duşman al Rusiei? Dar nu avea niciun 
sens. Ar fi murit milioane de oameni, dar lumea nu s-ar fi 
schimbat. Cu siguranţă, nu în bine. Oare ţinta lui era 
undeva în Europa? Sau poate că avea de gând să 
folosească bomba pentru a şantaja guvernele să-i dea ce îşi 
dorea? Asta era mai credibil. Dar, în acelaşi timp, Alex se 
îndoia de asta. Orice ar fi avut în plan, era implicat şi 
preşedintele rus. 

„Am de gând să întorc pagina şi să repar stricăciunile 
care s-au produs în ultimii treizeci de ani.” 

Deodată Alex ştiu că, în ciuda prieteniei din copilărie, 
Sarov îl ura pe preşedintele rus şi că voia să îi ia locul. 
Despre asta era vorba. O nouă Rusie care va fi din nou o 
putere mondială. Cu Sarov în fruntea ei. 

Şi avea să obţină asta cu o singură explozie nucleară. 

Alex trebuia să scape. Trebuia să le spună celor de la CIA 
că Turner şi Troy fuseseră ucişi şi că Sarov avea într-adevăr 
o bombă. Şi odată ce ar fi ştiut asta, ar fi putut prelua 
situaţia. Şi îşi dorea să pună o distanţă cât mai mare între 
el şi Casa de Oro. Sentimentele lui Sarov pentru el, dorinţa 
de a îl adopta îl deranjau mai mult decât orice. Într-adevăr, 
Sarov îi salvase viaţa. Dar tot el era şi cel care i-o pusese în 
pericol de la început. În ciuda căldurii de dimineaţă, Alex 
tremura. Intreaga lui aventură se transformase în ceva ce îi 
scăpa deja de sub control. 

Ajunseră la marginea plantaţiei, de data aceasta pe 
partea departe de mare. Şi acolo era cu siguranţă gardul, 
cam de cinci metri înălţime, cu un gard mai mic de cealaltă 
parte. Erau plăcuţe mari roşii cu un singur cuvânt - 
PELIGRO - pericol, scris cu litere albe. Chiar şi fără 
avertizare, gardul dădea semne că este periculos. Se auzea 
un zumzet ce părea să vină din pământ. Alex putu vedea 
scheletul carbonificat şi rupt al unei păsări, pe sârmă. Se 
pare că zburase în gard şi fusese omorâtă pe loc. Ei bine, 


— 139 — 


un lucru era sigur. Nu avea să sară peste gard. Acesta se 
întindea de jur împrejurul uscatului, fără niciun copac la 
vedere. 

Alex îşi întoarse calul către celălalt capăt al plantaţiei, la 
singura poartă de intrare. Poate că avea să găsească o cale 
de ieşire pe acolo. Le luă cam o jumătate de oră să ajungă 
acolo, călărind în ritm de plimbare. Gardul se întindea pe 
tot parcursul. Intrarea era marcată printr-o căsuţă de pază 
din piatră, fără geamuri la ferestre şi cu o uşă pe jumătate 
ieşită din ţâţâni. Erau doi bărbaţi înăuntru şi un al treilea cu 
o mitralieră lângă o barieră. Când Alex ajunse lângă ei, 
trecu o maşină. Una dintre limuzinele pe care le văzuse în 
seara precedentă părăsea locaţia. Aceasta îi dădu o idee. 
Exista un singur mod de a pleca, şi acesta era doar cu o 
maşină. Poate că oamenii preşedintelui făceau mai multe 
plimbări. Poate avea şi el o şansă... 

Călăriră înapoi la grajduri şi descălecară. Cu Juan la doar 
câţiva paşi în spatele lui, Alex intră înapoi în casă. Imediat 
auzi voci ce veneau din partea cealaltă, precum şi 
pleoscăituri de apă. Traversă curtea interioară pe lângă 
fântână şi trecu pe sub o arcadă. Era o piscină de partea 
cealaltă, lungă şi pătrată, cu palmieri de ambele părţi, ce 
făceau umbră naturală meselor şi şezlongurilor. La distanţă, 
văzu un teren de tenis proaspăt amenajat. Mai erau cabine 
de schimb, o saună, un bar deschis. Din spate, Casa de Oro 
arăta ca locul de joacă al unui multimilionar. 

Sarov era aşezat la masă cu preşedintele şi amândoi 
aveau pahare în mână; apă pentru Sarov şi un cocktail 
pentru oaspetele său. Preşedintele se schimbase în 
pantaloni scurţi roşii şi o cămaşă înflorată cu mânecă scurtă 
ce îi atârna pe lângă corp. Patru bărbaţi stăteau aproape de 
el. Era clar că acelea erau gărzile prezidenţiale. Bărbaţii 
erau masivi, îmbrăcaţi în negru, cu ochelari de soare la fel 
şi nişte fire ce dispăreau în urechi. Era ceva aproape ridicol 
la întreaga scenă. Bărbatul mic în haine de vacanţă. Gărzile 
uriaşe. Alex privi către piscină. Erau trei fete deosebit de 
atrăgătoare stând pe o parte, cu picioarele în apă. Toate 
aveau vreo douăzeci de ani şi purtau bikini. Păreau a fi 


— 140 — 


localnice. Alex fu surprins să le vadă. Îl crezuse pe Sarov 
prea cu sânge rece să se bucure de o aşa companie. Sau 
poate că fuseseră invitate pentru preşedinte? 

Alex se întrebă dacă avea voie să se afle în partea aceea 
şi era gata să plece când Sarov îl văzu şi îi făcu semn cu o 
mână, chemându-l. Cu o curiozitate crescândă, Alex păşi 
într-acolo. Sarov vorbi repede către preşedinte, care dădu 
din cap şi zâmbi. 

— Bună dimineaţa, Alex! Sarov părea neobişnuit de 
vesel. Am înţeles că ai fost din nou la călărit. Dă-mi voie să 
te prezint vechiului meu prieten, Boris  Kiriyenko, 
preşedintele Rusiei. Boris, acesta este băiatul despre care 
îţi spuneam. 

Preşedintele rus se întinse şi dădu mâna cu Alex. Acesta 
putu simţi mirosul de alcool din respiraţia lui. Orice ar fi fost 
în cocktail, acesta băuse prea mult. 

— Îmi pare bine să te cunosc, spuse, cu un puternic 
accent britanic. 

Arătă cu degetul către faţa lui Alex şi apoi vorbi în 
ruseşte. Alex auzi numele Vladimir rostit de două ori. 

Sarov răspunse scurt, apoi traduse pentru Alex. 

— Spune că îi aminteşti de fiul meu. Zâmbi. Ai vrea să 
înoţi, Alex? Arăţi de parcă ai avea nevoie de asta. 

Alex privi către cele trei fete. 

— Aveţi nişte salvamari neobişnuiţi, spuse el. 

Sarov râse. 

— Companie pentru preşedinte. El este totuşi în vacanţă, 
deşi, din păcate, avem şi ceva treabă. Staţia locală de 
televiziune este bineînţeles interesată de oaspetele distins 
pe care îl avem şi Boris a acceptat să dea un scurt interviu. 
Echipa va sosi aici din minut în minut. 

Preşedintele dădu din cap, dar Alex nu era sigur că 
acesta înţelesese. 

— Ai toată piscina la dispoziţie. Noi mergem la Santiago 
după masa de prânz, dar sper că ni te vei alătura la cină, 
Alex. Bucătarul a planificat o surpriză deosebită la felul 
principal. 

Urmă o mişcare la arcada ce ducea în casă. Conrad 


— 141 — 


apăruse, şi cu el era o femeie scundă, serioasă, îmbrăcată 
într-o rochie verde ca măslina. Mai erau doi bărbaţi în 
spatele ei, cu camere de filmat şi echipament de luminat. 

— A! lată-i! Sarov se întoarse către preşedinte şi dintr- 
odată Alex fu uitat. 

Se dezbrăcă până la slip şi plonjă în piscină. După şedinţa 
lungă de călărie, apa era rece şi revigorantă. Văzu că toate 
cele trei fete îl priveau când înotă pe lângă ele. Una dintre 
ele îi făcu cu ochiul şi o alta chicoti. Între timp, echipa de 
filmare îşi instala echipamentul în umbra palmierilor. 
Preşedintele rus făcu un semn cu mâna şi una dintre gărzile 
de corp îi aduse un alt cocktail. Alex era surprins că un om 
care arăta atât de banal putea fi la cârma unei ţări imense. 
Dar, se gândi el apoi, majoritatea politicienilor sunt mici şi 
lipsiţi de importanţă, genul acela de oameni marginalizaţi la 
şcoală. De aceea devin politicieni. 

Alex nu se mai gândi la asta şi se concentră la înot. 
Reveni cu gândul la ce tocmai îi spusese Sarov. Se duceau 
în oraş după masă. Asta însemna că maşinile părăseau 
reşedinţa. Era singura lui ocazie. Alex ştia că nu avea nicio 
şansă să plece de pe insulă. În momentul în care s-ar fi 
aflat că dispăruse, ar fi fost dată alarma. Fiecare paznic de 
la aeroport l-ar fi căutat şi se îndoia că ar fi putut lua o 
barcă. Dar dacă ar fi reuşit măcar să găsească un telefon 
care ar fi funcţionat fără cod de acces, ar fi reuşit să ia 
legătura cu ţinutul american şi ar fi trimis pe cineva să-l ia. 

Termină a opta lungime de bazin şi se întoarse pentru a 
noua. Preşedintele rus stătea pe un scaun, punându-i-se 
microfonul. Juan, paznicul lui Alex, îl aştepta la capătul 
piscinei. Alex oftă. Trebuia să facă totuşi ceva în legătură 
cu Juan. 

Interviul televizat începu. Sarov privea cu atenţie şi, din 
nou, Alex avu impresia că era ceva acolo mai mult decât se 
putea vedea. 

leşi din piscină şi se întoarse la el în cameră să se 
schimbe. 


Acum purta o altă pereche de pantaloni scurţi şi un tricou 
— 142 — 


din bumbac, ambele alese pentru culoarea lor neutră, 
permițându-i să se confunde cu fundalul. In buzunar avea 
pachetul de gumă pe care i-l dăduse Smithers. Dacă totul 
avea să meargă conform planului, avea să aibă nevoie de 
el. 

Juan stătea în faţa uşii. Alex deveni deodată agitat pentru 
ce avea de gând să facă. Mai ales că Sarov îl avertizase 
asupra a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi încercat să 
evadeze. Ar fi fost împuşcat - sau cel puţin biciuit. Dar apoi 
se gândi la bomba nucleară. Sarov trebuia oprit. Se 
hotărâse. 

Se opri deodată şi gemu. Faţa i se contorsionă toată de 
durere şi se împletici într-o parte, întinzând o mână să nu 
se lovească în cădere. Juan sări, intrând în cameră cu o 
privire îngrijorată. În acel moment, Alex se ridică. Piciorul 
său se ridică cu o lovitură perfectă ce ţinti în carnea 
proaspătă din stomacul bărbatului. Juan nici măcar nu 
strigă. Cu respiraţia tăiată, căzu la pământ şi rămase 
nemişcat. Nu pentru prima dată, Alex fu recunoscător 
pentru cei cinci ani de antrenamente care îi dăruiseră o 
centură neagră - un Dan - la karate. Acum se mişcă 
repede. Luă cearşaful de pe pat şi îl rupse fâşii. Legă 
mâinile şi picioarele bărbatului, apoi îi puse căluş. In final, 
se strecură afară din cameră, încuind după el. Urmau să 
treacă ore întregi până ce paznicul avea să fie găsit. 

leşi din barracân. Limuzinele negre erau încă parcate în 
faţa vilei, aşteptându-i pe preşedinte şi pe oamenii lui să 
plece. Nu era nimeni. Alex fugi înainte. Sarov îl lăsase să se 
plimbe pe plantație, dar numai însoţit. Dacă l-ar fi văzut 
cineva fără pază, ar fi ghicit ce se întâmplase. Ajunse la 
marginea casei şi se opri, fără suflare, cu spatele lipit de 
zid. Chiar şi scurta alergare îl făcuse să transpire în căldura 
toridă a după-amiezii. Se uită la maşini. Erau trei. Cea care 
plecase mai devreme, dimineaţă, nu se întorsese încă. 
Întrebarea era, când preşedintele pleca la Santiago, pe care 
avea s-o ia? Sau toate trei aveau să îl însoţească? 

Alex era gata să păşească înainte când auzi paşi 
apropiindu-se pe lângă marginea casei. Erau fie paznici, fie 


— 143 — 


muncitori - dar odată ce ar fi venit după colţ l-ar fi văzut. 
Era o uşă îngustă pe o parte. N-o văzuse până atunci. 
Bâjbâi după clanţă. Din fericire, nu era încuiată, în timp ce 
doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine militare apărură la câţiva 
metri, amândoi înarmaţi, el se strecură înăuntru, închizând 
uşa după el. 

Răcoarea dată de un sistem de aer condiţionat îl învălui. 
Se uită în jur. Se afla într-o parte a casei ce părea total 
diferită de restul ei. Aici, podelele de lemn şi mobila antică 
erau înlocuite de un aspect modern, hitech. Lumina cu 
halogen arăta drumul spre un hol scurt cu uşi de sticlă pe 
fiecare parte. Intrigat, Alex se târî înainte. Ajunse la prima 
uşă şi privi înăuntru. 

Erau doi tehnicieni aşezaţi ce priveau la monitoare TV. 
Camera nu era mare şi arăta ca o sală dintr-un studio de 
televiziune. Alex deschise uşa. Tehnicienii nu aveau cum să 
îl audă. Amândoi purtau căşti, conectate la aparatele din 
faţa lor. Alex privi la monitoare. 

Fiecare cameră din casa principală era sub observaţie. 
Recunoscu pe loc camera în care se trezise. Mai era 
bucătăria, sufrageria, curtea principală cu doi dintre 
oamenii preşedintelui plimbându-se pe acolo. Se întoarse 
înspre alt ecran şi privi. Se văzu pe el înotând în piscină. Şi 
asta fusese înregistrat. Şi apoi mai era Sarov, aşezat cu 
paharul de apă în faţă, iar pe ecranul de alături, 
preşedintele dădea interviul echipei pe care Alex o zărise 
sosind. 

li luă ceva timp să conştientizeze exact ce vedea. Totul 
era înregistrat şi editat. Asta făceau cei doi tehnicieni 
acum. Sosirea lui Boris Kiriyenko se derula pe ecran. 
Alături, preşedintele golea un pahar de coniac, probabil cu 
o seară înainte. Pe al treilea ecran, fetele pe care Alex le 
văzuse la piscină îi erau prezentate. Se hlizeau în nişte 
rochiţe scurte ce lăsau puţin loc imaginaţiei. Le luase în 
camera lui? Dacă era aşa, fără îndoială că fusese 
înregistrat. 

O imagine clipi. Şi apoi apăru preşedintele dând interviul. 
Unul dintre tehnicieni primise înregistrarea făcută de 


— 144 — 


femeia în rochie verde. Kiriyenko vorbea direct către 
cameră în maniera miilor de politicieni prezenţi la ştiri. 
Foarte serios - deşi arăta puţin caraghios în cămaşa lui 
înflorată. Pe ecranul de lângă acesta, acelaşi Kiriyenko 
înota în piscină cu una dintre fete. 

Ce însemnau toate astea? De ce voia Sarov asta? Oare 
Casa de Oro nu era altceva decât o capcană elaborată în 
care preşedintele rus intrase fără de ştire? 

Alex nu mai putea sta acolo. Tot ce văzuse îl determina şi 
mai mult să iasă şi să-i avertizeze pe americani. Se temea 
să nu rateze plecarea maşinilor - şi nu mai avea o a doua 
şansă. 

Deschise din nou uşa şi privi afară. Maşinile erau încă 
acolo, dar gărzile plecaseră. Se uită la ceas. Era ora două. 
Dacă masa de prânz nu se terminase încă, avea să fie în 
curând gata. Trebuia să fie acum! Alergă spre cea mai 
apropiată maşină şi căută încuietoarea portbagajului. Era 
încuiată, oare? Degetul mare găsi butonul argintiu, apăsă 
şi, spre uşurarea lui, capacul se deschise. Era o maşină 
mare, spațioasă. Se aruncă înăuntru, apoi se întinse şi trase 
capacul înapoi, închizându-l. Deodată era captiv într-un 
întuneric beznă şi trebuia să se abţină să nu intre în panică. 
Era ca şi cum ar fi fost îngropat de viu. Incercă să se 
relaxeze. Avea să meargă. Dacă nu deschidea nimeni 
portbagajul să pună ceva înăuntru, nu va fi văzut. Limuzina 
urma să îl ducă în afara plantaţiei şi, când aveau să 
parcheze în Santiago, putea să evadeze. 

Bineînţeles, partea cea mai grea de-acum urma. Alex nu 
putea vedea în afara maşinii. Nu-şi putea vedea nici mâna 
în faţa ochilor. Era complet orb. O să ghicească pur şi 
simplu când şoferul şi pasagerii plecau şi spera la ceea ce 
era mai bun. Era imposibil şi să deschidă portbagajul 
dinăuntru. Din cauza asta Alex luase cu el guma de 
mestecat. Avea să aleagă momentul şi să folosească guma 
pentru a face o explozie, să poată ieşi. Cu puţin noroc, o să 
se strecoare în mulţime înainte să-şi dea cineva seama ce 
se întâmplase. 

Dar deja se întreba dacă fusese o idee bună. Era cald 


— 145 — 


înăuntru. Îşi imagina soarele bătând pe maşină şi îşi dădu 
seama că se încuiase într-un cuptor. Transpiraţia i se 
scurgea prin fiecare por. Hainele îi erau deja îmbibate şi 
putea auzi stropii pe suprafaţa metalică de sub el. Dacă 
Sarov nu avea să se mişte în curând, trebuia să facă să 
explodeze maşina cât era încă înăuntru şi să suporte 
consecinţele. 

Se luptă cu starea de panică şi încercă să respire cât de 
puţin profund putea. Pulsul îi bătea şi în urechi. Putea simţi 
muşchiul lucrând în pieptul lui, pompând sânge în întreg 
corpul. Venele de la gât şi pulsul îi băteau ritmic. Voia să-şi 
întindă picioarele, dar nu îndrăznea să se mişte, să nu 
balanseze maşina. Minutele trecură - şi apoi auzi voci. Se 
auzi zgomotul unei uşi de maşină deschise şi întregul 
vehicul se balansă dintr-o parte în alta, în timp ce pasagerii 
urcară. Ghemuit în poziţie fetală, Alex aştepta ca 
portbagajul să fie deschis, dar se părea că preşedintele sau 
cine era în limuzină hotărâse să nu ia bagaje. Motorul 
maşinii porni. Alex simţi vibraţiile şi, deodată, se mişcau, cu 
Alex smucit în sus şi în jos în timp ce porniră pe drumul 
improvizat. 

După doar un minut începură să încetinească din nou şi 
Alex ştiu că trebuie să se apropie de poartă şi de control. 
Era un alt motiv de îngrijorare. Gărzile o să cerceteze 
maşina? Dar văzuse deja limuzina care părăsise vila 
dimineaţă şi, deşi gărzile erau acolo, nu văzuse pe nimeni 
să deschidă portbagajul. Maşina se oprise. Alex nu mişcă. 
Totul era negru. Auzi voci în depărtare. Cineva strigă ceva, 
dar nu putea distinge nimic din ce se spunea. Maşina părea 
că era acolo de o veşnicie. De ce dura atât? Gata! Lui Alex îi 
era din ce în ce mai greu să respire. Părea că aerul se 
termina deja. f 

Şi apoi maşina porni şi el răsuflă uşurat. Işi putu imagina 
bariera ridicându-se, ca să-i lase pe ei să treacă. Casa de 
Oro trebuia să fie deja în spatele lor. Cât de departe era 
Santiago? Cum avea să ştie sigur când ajungeau? 

Maşina se opri din nou. 

Portbagajul se deschise. 


— 146 — 


Lumina crudă a soarelui se repezi i 
ridicând o mână să se apere. 

— Dă-te jos! îi ordonă o voce în engleză. 

Alex cobori, ud de transpiraţie. Sarov stătea în faţa lui. 
Conrad era lângă el, ţinând un pistol automat, fără a 
încerca să ascundă plăcerea din ochi. Alex privi în jur. 
Maşina nici măcar nu părăsise incinta. Se învârtise pur şi 
simplu pe loc. Aceea fusese mişcarea pe care o simţise. 
Erau două gărzi care îl păzeau, cu feţele inexpresive. Una 
din ele ţinea un dispozitiv ce părea un megafon, din acelea 
pe care le folosesc profesorii de sport. Era conectat printr- 
un fir la o cutie din clădire. 

— Dacă ai dorit să vizitezi Santiago, trebuia doar să spui, 
zise Sarov. Dar nu cred că voiai să vizitezi oraşul. Cred că 
evadai. 

Alex nu spuse nimic. 

— Unde este Juan? întrebă Sarov. 

Alex tot nu vorbea. 

Sarov se holba la băiat. Părea îndurerat, ca şi cum nu ar 
fi înţeles de ce Alex nu-l ascultase şi nu ştia ce să facă. 

— Mă dezamăgeşti, Alex, spuse el. Ai fost jos în peşteră. 
Ai văzut ce dispozitive de securitate am. Ai crezut, chiar şi 
pentru un minut, că aş lăsa o maşină să iasă sau să intre în 
incintă fără a şti cu exactitate ce sau cine este înăuntru? 

Se întinse deodată şi luă megafonul de la paznic. Îi 
îndreptă spre pieptul lui Alex şi apăsă un buton. Deodată, 
Alex auzi un zgomot surd ce răzbătea prin aer. Dură o 
secundă sau două până îşi dădu seama că era propria 
inimă, amplificată şi transmisă prin sistemul de boxe 
ascunse undeva înăuntrul casei de pază. 

— Maşina a fost scanată la barieră, explică Sarov. Fiecare 
maşină este scanată la barieră, cu ajutorul mecanismului 
pe care îl ţin acum. Un senzor sofisticat. Asta a auzit 
paznicul. Poţi auzi şi tu. 

Bum... bum... bum... 

Alex îşi asculta inima. 

Sarov deveni deodată nervos. Nu se schimbase nimic la 
faţa lui, dar ochii albastru-deschis deveniseră de gheaţă şi 


năuntru. Alex clipi, 


— 147 — 


era ceva înfricoşător la el, ca şi când viaţa i se scursese din 
Corp. 

— Îţi aduci aminte ce ţi-am spus? şopti el. Dacă încerci să 
evadezi, vei fi împuşcat. Conrad vrea foarte mult să te 
împuşte. Crede că sunt un prost să te am drept oaspete. 
Are dreptate. 

Conrad păşi înainte, cu arma ridicată. 

Bum... bum... bum... bum... 

Inima lui Alex era „animalul” din el, fără a putea fi 
controlat, răspunzând la frica pe care o simţea. Inima îi 
bătea mai tare şi mai repede, făcând ecou în boxe. 

— Nu te înţeleg, Alex. Nu ai idee ce îţi ofer? Nu ai auzit 
niciun cuvânt din ce ţi-am spus? |ţi ofer protecţia mea şi tu 
mă transformi în duşman! Vreau să îmi fii fiu, dar mă obligi 
să te distrug în schimb. 

Conrad lipi arma de pieptul lui Alex. 

Bumbumbumbumbumbumbum... _ 

— Ascultă zgomotul produs de groaza ta. Il auzi? Şi când 
auzi tăcere - poate fi peste doar câteva secunde - atunci 
vei fi murit. 

Degetele lui Conrad se încleştară pe trăgaci. 

Apoi Sarov opri senzorul. 

Bătăile inimii se opriră. 

Alex simţi ca şi cum ar fi fost împuşcat. Liniştea bruscă îl 
lovise ca un ciocan. Ca un glonţ dintr-o armă. Căzu în 
genunchi, aproape fără să poată respira. Ingenunche acolo 
în praf, cu mâinile pe pământ. Nu mai avea puterea să se 
ridice. Sarov îl privi şi acum era doar tristeţe pe faţa lui. 

— Şi-a învăţat lecţia, spuse el. Duceţi-l înapoi în camera 
lui. 

Puse jos senzorul şi, întorcându-se cu spatele la băiatul 
încă îngenuncheat, se urcă încet, înapoi în maşină. 


— 148 — 


PUBELA NUCLEARĂ 


La ora şapte în acea seară, uşa de la celula lui Alex se 
deschise şi apăru Conrad, îmbrăcat în costum şi purtând 
cravată. Hainele elegante făceau ca totul, începând cu 
capul lui pe jumătate chel, faţa distrusă şi roşie, şi 
terminând cu ochiul ce se zbătea, să pară mai urât decât 
de obicei. li aduse aminte lui Alex de un Guy Fawkes scump 
în seara cu artificii. 

— Eşti invitat la cină, spuse acesta. 

— Nu, mulţumesc, Conrad, răspunse Alex. Nu mi-e 
foame. i 

— Invitaţia nu este una pe care să o poţi refuza. Intinse o 
mână să se uite la ceas. Mâna fusese legată de încheietură 
nu tocmai perfect. Trebuia să o mişte mult ca să poată privi 
faţa ceasului. Ai cinci minute, spuse el. Trebuie să te 
îmbraci elegant. 

— Mă tem că mi-am lăsat sacoul în Anglia. 

Conrad îl ignoră şi închise uşa. 

Alex îşi trase picioarele de pe patul de metal pe care 
fusese întins. Stătuse în celulă de când fusese prins la 
poartă, întrebându-se vag ce avea să se întâmple în 
continuare. O invitaţie la cină era ultimul lucru la care s-ar 
fi aşteptat. Nu mai era nici urmă de Juan când se întorsese. 
Se părea că tânărul paznic fusese mustrat pentru că eşuase 
în a-l păzi pe Alex şi fusese trimis acasă. Sau împuşcat. Alex 
începea să conştientizeze că oamenii din Casa de Oro se 
ţineau de cuvânt atunci când spuneau ceva. Nu ştia ce 
avea de gând Sarov să facă în ceea ce-l privea în seara 
aceea, dar ştia că ultima dată când îl întâlnise, Alex 
scăpase cu viaţă ca prin urechile acului. Semăna cu 
Vladimir, fiul de şaisprezece ani pierdut de Sarov. Poate că 
Sarov încă mai visa să-l adopte. Altfel, acum ar fi fost mort. 

Decise că, având în vedere ce se întâmplase, ar fi fost 
mai înţelept să se supună invitaţiei la cină. Cel puţin îi 
permitea să afle ceva mai multe despre ceea ce se 
întâmpla. „Oare masa avea să fie filmată”, se întreba el? Şi 


— 149 — 


dacă era aşa, la ce avea să folosească filmul? Alex scoase o 
cămaşă curată şi o pereche de pantaloni negri Evisu din 
valiză. Îşi aduse aminte că directorul nebun, Dr. Grief, 
folosise camere ascunse la Academia Point Blanc ca să-i 
spioneze pe băieţii care erau acolo. Dar acum era diferit. 
Filmul pe care îl văzuse în sala de editare era tăiat, pus cap 
la cap, manipulat. Avea să fie folosit la ceva. Dar la ce? 

Conrad se întoarse exact cu cinci minute mai târziu. Alex 
era gata. Încă o dată, fu escortat în afara casei sclavilor 
până la casa principală. Ilnăuntru, auzi muzică clasică. Când 
ajunse în curte văzu un trio - doi violoncelişti mai în vârstă 
şi o doamnă durdulie cu un violoncel - cântând ceva ce 
suna a Bach, cu fântâna susurând în spatele lor. Erau cam o 
duzină de oameni adunaţi acolo, bând şampanie şi 
mâncând aperitive aduse pe tăvi rotunde argintate de către 
chelneriţe cu şorţuri albe. Cele patru gărzi stăteau 
împreună, formând un cerc strâns, de pază. Alţi şase 
bărbaţi din delegaţia rusă vorbeau cu fetele de la piscină, 
care străluceau de paiete şi bijuterii. 

Preşedintele însuşi vorbea cu Sarov, cu un pahar în mână 
şi cu un trabuc imens în cealaltă. Sarov spuse ceva şi râse 
tare, cu fumul ieşindu-i printre buze. Sarov îl zări pe Alex 
sosind şi zâmbi. 

— A, Alex! lată-te! Vrei ceva de băut? 

Se părea că evenimentele de după-amiază fuseseră 
uitate. Cel puţin nu aveau să mai fie menţionate. Alex ceru 
un suc de portocale proaspete care îi fusese adus imediat. 

— Mă bucur că eşti aici, Alex, spuse Sarov. N-am vrut să 
începem fără tine. 

Alex îşi aduse aminte de ceva ce spusese Sarov la 
piscină. Ceva despre o surpriză. |lncepea să aibă un 
sentiment neplăcut cu privire la cina aceea, dar fără să ştie 
de ce. 

Trioul termină o piesă muzicală şi fu aplaudat încet. Apoi 
sună un gong şi oaspeţii se mutară în sufragerie. Era 
aceeaşi cameră în care Alex şi Sarov luaseră micul dejun, 
dar fusese transformată pentru banchet. Paharele erau de 
cristal, farfuriile din porțelan, cuţitele şi furculiţele fuseseră 


— 150 — 


lustruite şi străluceau. Faţa de masă, şi ea albă, arăta ca 
nouă. Erau treisprezece locuri la masă - câte şase de 
fiecare parte şi unul în capăt. Alex observă numărul cu un 
alt sentiment de nesiguranţă. Treisprezece la cină. Număr 
cu ghinion. 

Toată lumea se aşeză la masă. Sarov îşi alesese locul din 
capăt, cu Alex de o parte şi Kiriyenko de cealaltă. Uşile se 
deschiseră şi chelneriţele se întoarseră, de data aceasta cu 
castroane pline de ouă minuscule negre, în care Alex 
recunoscu caviarul. Poate că Sarov îl importase direct de la 
Marea Neagră - sigur costase mii de lire sterline. Ruşii de 
obicei beau votcă la caviar şi, în timp ce castroanele erau 
puse pe masă, fiecare dintre musafiri primea câte un 
păhărel plin ochi. 

Apoi Sarov se ridică în picioare. 

— Prieteni, începu el. Sper că mă veţi ierta pentru că mă 
adresez în engleză. Din păcate, este la masa noastră un 
oaspete care are încă de învăţat limba noastră glorioasă. 

Lumea zâmbea şi câţiva dădură din cap în direcţia lui 
Alex. Alex privi către faţa de masă, nesigur de cum ar 
trebui să răspundă. 

— Pentru mine aceasta este o seară foarte importantă. 
Ce vă pot spune despre Boris Nikita Kiriyenko? Mi-a fost cel 
mai apropiat şi cel mai drag prieten timp de mai mult de 
cincizeci de ani! Este ciudat că încă îmi amintesc de el ca 
de un copil care chinuia animalele, care striga atunci când 
se bătea cu cineva şi care niciodată nu spunea adevărul. 
Alex îl privi pe Kiriyenko. Preşedintele se încruntă. Sarov 
părea că glumeşte, dar gluma nu îl amuzase pe musafirul 
său. Este şi mai greu de crezut că acesta este acelaşi om 
căruia i-a fost încredinţat privilegiul, onoarea sacră de a 
conduce ţara noastră măreaţă în aceste timpuri grele. Ei, 
bine, Boris a venit aici în vacanţă. Sunt sigur că are nevoie 
de una după atâta muncă grea. Acesta este toastul pe care 
doresc să-l ţin în seara aceasta. In cinstea vacanței lui! Sper 
să fie mai lungă şi de neuitat. 

Urmă o tăcere scurtă. Alex îşi dădu seama că oaspeţii 
erau derutaţi. Poate că le fusese greu să înţeleagă ce 


— 151 — 


spusese Sarov în engleză. Dar credea că tot ce spusese el Îi 
derutase, şi nu felul în care o spusese. Veniseră cu gândul 
la o cină deosebită, dar se părea că Sarov îl insulta pe 
preşedintele Rusiei! 

— Alexei, vechiul meu prieten! spuse preşedintele. Boris 
hotărâse că fusese o glumă. Zâmbi şi continuă în engleză, 
cu accentul său prost. De ce nu ni te alături? întrebă el. 

— Ştii că niciodată nu beau băuturi spirtoase, răspunse 
Sarov. Şi sper că eşti de acord că la paisprezece ani, fiul 
meu nu poate să bea votcă. 

— Am băut prima dată votcă la doisprezece ani! mormăi 
preşedintele. 

Cumva, Alex nu era surprins de acest lucru. 

Kiriyenko îşi ridică paharul. 

— Na zdarovie! spuse el. Acelea erau cam singurele 
cuvinte în ruseşte pe care Alex le înţelegea. În sănătatea 
ta! 

— Na zdarovie! 

Toată lumea din jurul mesei spuse în cor toastul. 

Băură toţi deodată, dând pe gât votca rece, aşa cum se 
obişnuieşte, dintr-o înghiţitură. 

Sarov se întoarse către Alex. 

— Acum începe, spuse el în şoaptă. 

Una dintre gărzi fu prima care reacţionă. Se întinse să se 
servească cu caviar, când, deodată, mâinile îi zvâcniră, 
scăpând furculiţa şi farfuria ce făcură zgomot la impactul cu 
solul. Toate capetele se întoarseră înspre el. O secundă mai 
târziu, la celălalt capăt al mesei, unul dintre ceilalţi bărbaţi 
se aruncă înainte, cu capul aplecat, în timp ce Alex privea, 
cu ochii holbaţi de oroare, fiecare persoană de la masă 
începea să reacționeze în acelaşi mod. Unul căzu pe spate, 
trăgând faţa de masă după el, paharele şi tacâmurile 
rostogolindu-i-se în poală. Câţiva se prăbuşiră pur şi simplu 
acolo unde erau. Altă gardă reuşise să se ridice în picioare 
şi căuta o armă sub jachetă, dar apoi ochii îi deveniră 
sticloşi şi se prăbuşi. Boris Kiriyenko fu ultimul. Stătea în 
picioare ca un taur rănit. Pumnul îi era încleştat ca şi cum 
ar fi ştiut că fusese trădat şi dorea să-l zdrobească pe cel 


— 152 — 


care făcuse asta. Apoi se aşeză cu greu. Scaunul se clătină 
şi fu aruncat la podea. 

Sarov mormăi câteva cuvinte în rusă. 

— Ce aţi făcut? rosti Alex cu respiraţia întretăiată. 
Sunt...? 

— Şi-au pierdut cunoştinţa, nu sunt morţi, spuse Sarov. 
Va trebui, bineînţeles, să fie ucişi. Dar nu încă. 

— Ce puneţi la cale? întrebă Alex. Ce aveţi de gând să 
faceţi? ` 

— Avem de făcut o călătorie lungă, spuse Sarov. Iți spun 
pe drum. 


Întreaga aşezare era iluminată. Bărbaţi - gărzi şi 
macheteros - alergau de colo-colo. Alex era încă îmbrăcat 
în hainele pe care le purtase la cină. Sarov se schimbase 
într-o uniformă militară verde-închis, de data aceasta fără 
medalii. Una dintre limuzinele negre aştepta. Conrad se 
urcase la volanul unei maşini militare. În timp ce Alex 
privea, încă două gărzi apărură la intrarea principală de la 
Casa de Oro şi începură să coboare treptele largi. Inaintau 
încet, cărând cu grijă ceva. În momentul în care apărură, 
toată lumea din jurul lor se opri. 

Era un container mare argintiu, cam de mărimea unui 
dulap de şcoală. Alex putu vedea că partea de deasupra 
era din metal, plată, dar avea nişte butoane, nişte taste, 
precum şi un fel de crestătură într-o parte. Sarov privi cum 
dispozitivul era cărat şi încărcat în camion. Toţi ceilalţi 
bărbaţi făcură acelaşi lucru, ca şi când gărzile ar fi ieşit 
dintr-o biserică şi acesta era efigia unui sfânt. Alex se 
cutremură. Ştia perfect la ce se uita şi nu avea nevoie de 
contorul Geiger să i-o confirme. 

Aceasta era bomba nucleară. 

— Alex? Sarov îi ţinea portiera deschisă. Uimit, Alex se 
urcă. Ştia că ajunsese la capătul drumului. Sarov dăduse 
semnalul şi pusese în mişcare o serie de evenimente de la 
care nu exista cale de întoarcere. Şi nici acum, în această 
etapă târzie, nu avea idee de ceea ce intenţiona să facă 
generalul. 


— 153 — 


Sarov se aşeză lângă el. Un şofer se urcă la volan şi 
porniră, cu Conrad în urma lor, în camion. În ultimul 
moment, când treceau de barieră, Sarov se uită înapoi, 
pentru scurt timp. Alex îi văzu privirea şi ştiu că bărbatul nu 
mai avea de gând să se întoarcă. Erau o sută de întrebări 
pe care dorea să le pună, dar nu spuse nimic. Nu era 
momentul. Sarov stătea în linişte, cu mâinile pe genunchi. 
Dar nici măcar el nu-şi putea ascunde nervozitatea. Ani de 
zile trebuie să fi plănuit toate acestea. 

Înaintară pe drumul întunecat şi numai pâlpâiri 
ocazionale de lumină arătau că insula era de fapt locuită. 
Nicio maşină nu trecu pe drumul lor. După vreo zece 
minute, începură să treacă pe lângă nişte clădiri. Privind pe 
fereastră, Alex văzu bărbaţi şi femei stând în faţa caselor 
lor, bând rom, jucând cărţi, fumând ţigări sau trabucuri sub 
cerul nopţii. Erau la periferia oraşului Santiago şi deodată o 
luară pe un drum pe care Alex îl recunoscu. Trecuse pe 
acolo la sosire. Se îndreptau către aeroport. 

De data aceasta nu exista pază, nici cozi la controlul 
paşapoartelor. Sarov nu trebuia nici măcar să meargă în 
clădirea principală. Două gărzi de la aeroport îl aşteptau la 
poarta care era deschisă pentru a-i permite să ajungă 
direct pe pistă. Camionul îi urmă. Alex privi peste umărul 
şoferului şi văzu un avion, un jet Lear, parcat de unul 
singur. Se opriră. 

— Afară, spuse Sarov. 

Se simţea briza ce străbătea pista, aducând cu ea miros 
de combustibil. Alex stătea pe pistă, privind containerul 
argintiu ce era încărcat în avion şi pe Conrad dând 
instrucţiuni. li era greu să creadă că un lucru atât de banal 
era în stare de o mare distrugere în masă. Işi amintea de 
filme pe care le văzuse. Flăcări şi rafale puternice de vânt 
ce copleşeau oraşe, distrugându-le. Clădiri prăbuşindu-se. 
Oameni carbonizaţi într-o secundă. Maşini şi autobuze 
aruncate în uitare ca nişte jucării. Cum putea o bombă atât 
de puternică să fie atât de mică? Conrad închise el însuşi 
uşa cargoului. Se întoarse către Sarov şi dădu din cap. 
Sarov făcu un semn cu mâna. Fără voie, Alex păşi înainte şi 


— 154 — 


urcă treptele ce duceau în avion. Sarov era chiar în spatele 
lui. Conrad şi cei doi bărbaţi care căraseră bomba îi urmară. 
Uşa avionului fu închisă şi sigilată. 

Alex se trezi într-un compartiment luxos ca niciunul 
dintre avioanele în care mai fusese. Erau doar 
douăsprezece locuri, fiecare tapiţat cu piele. 
Compartimentul era lung şi avea pe jos o mochetă groasă, 
un bar bine dotat, o bucătărie şi, în fața carlingii, un 
televizor cu plasmă de 70 de centimetri. Alex nu întrebă ce 
film aveau să vadă. Alese un loc la geam - dar toate erau la 
geam. Sarov se aşeză de partea cealaltă. Conrad era pe 
locul din spatele lui Sarov. Cele două gărzi erau în celălalt 
capăt al compartimentului. Alex se întreba de ce făceau ei 
această călătorie. Să-l păzească pe el? 

Şi ce călătorie făceau ei, de fapt? Oare se îndreptau către 
America sau traversau Atlanticul? 

Sarov se pare că îi citise gândurile. 

— Îţi explic imediat, spuse el. Imediat ce vom fi în aer. 

De fapt, era cam cu vreo cincisprezece minute înainte ca 
jetul Lear să decoleze de pe pistă şi să se ridice cu uşurinţă 
de la sol. Luminile cabinei se micşorară pe perioada 
decolării, dar de îndată ce atinseră nouă mii de metri, se 
aprinseră la loc. Gărzile se ridicară şi începură să servească 
apoi ceai fierbinte, ce fusese făcut în bucătărie. Sarov îşi 
permise să zâmbească scurt. Apăsă un buton de pe braţul 
fotoliului şi se întoarse cu faţa către Alex. 

— Poate te întrebi de ce am hotărât să nu te ucid, începu 
el. In această după-amiază, când te-am găsit în maşină... 
era cât pe ce să o fac. Conrad e încă supărat pe mine. 
Crede că fac o greşeală. Nu mă înţelege. Dar îţi voi spune 
de ce eşti încă în viaţă, Alex. Lucrezi pentru serviciul de 
informaţii britanic. Eşti spion. Şi îţi faci doar datoria. Admir 
asta şi ăsta e motivul pentru care te-am iertat. Eşti la fel de 
loial ţării tale precum sunt eu ţării mele. Fiul meu Vladimir a 
murit pentru ţara lui. Sunt mândru că erai gata să faci 
acelaşi lucru pentru a ta. 

Alex înţelese. 

— Unde mergem? întrebă el. 


— 155 — 


— Mergem în Rusia. Mai precis, mergem la Murmansk, un 
port din peninsula Kola. 

Murmansk! Alex încercă să îşi amintească dacă mai 
auzise numele acesta. Părea cunoscut. Il auzise la ştiri sau 
poate la o lecţie la şcoală? Un port în Rusia! Dar de ce să 
meargă acolo... cu o bombă nucleară? 

— Poate că vrei să ştii ce cale alegem, adăugă Sarov. 
Traversăm Atlanticul pe ruta nordică. Asta înseamnă că 
vom zbura pe deasupra Cercului Polar. O luăm pe 
scurtătură, urmând curbura pământului. Va trebui să oprim 
de două ori să alimentăm cu combustibil. O dată în Gander, 
în nordul Canadei. Apoi în insulele britanice, la Edinburgh. 
Sarov trebuie să fi văzut expresia plină de speranţă din 
ochii lui Alex. Continuă. Da. Vei fi acasă pentru o oră sau 
două mâine. Dar te rog să nu-ți faci vreo idee. Nu ţi se va 
permite să părăseşti avionul. 

— Chiar va dura atât de mult să ajungem acolo? 

— Cu prima oprire şi diferenţa de fus orar... da. S-ar 
putea să mai fim implicaţi şi în nişte conversații diplomatice 
cu autorităţile canadiene şi britanice. Acesta este avionul 
particular al lui Kiriyenko. Am înregistrat zborul la controlul 
european şi bineînţeles că au recunoscut numărul de 
înregistrare. Ei cred că preşedintele este la bord. Imi 
imaginez că guvernul canadian şi cel britanic pot fi 
interesate să ne ofere ospitalitate. 

— Cine conduce avionul? 

— Pilotul lui Kiriyenko. Îmi este totuşi loial. O mare parte 
dintre ruşi cred în mine, Alex. Au văzut viitorul... viitorul 
meu. Şi îl preferă versiunii care le-a fost oferită de alţii. 

— Încă nu mi-aţi spus ce este acest viitor. De ce zburăm 
spre Murmansk? 

— Îți voi spune acum. Şi apoi trebuie să dormim 
amândoi. Avem o noapte lungă înainte. 

Sarov îşi încrucişă picioarele. Avea o lumină deasupra 
capului ce strălucea în jos, lăsându-i ochii şi gura în umbră. 
Părea în acel moment şi foarte tânăr, dar şi foarte în vârstă. 
Nu avea nicio expresie facială. 

— Murmansk, începu el, este casa flotei nordice de 


— 156 — 


submarine a Rusiei. Sau a fost. Este acum, destul de 
simplu, cea mai mare pubelă nucleară a lumii. Sfârşitul 
Rusiei ca putere a lumii a dus la colapsul rapid al armatei 
acesteia, al forţelor aeriene şi acvatice. Am încercat deja 
să-ţi explic ce s-a întâmplat cu ţara mea în ultimii treizeci 
de ani. Felul în care i s-a permis să fie ruinată, cu sărăcia, 
crimele şi corupţia ce i-au secat pe oameni. Ei bine, acest 
proces de decădere poate fi văzut cel mai bine la 
Murmansk. O flotă de submarine nucleare este ancorată 
acolo. Spun „ancorată”, dar e mai corect „abandonată”. 
Unul dintre ele, Lepse, este mai vechi de patruzeci de ani şi 
conţine 642 de rezervoare de combustibil. Aceste 
submarine au fost lăsate să putrezească şi se descompun. 
Nimănui nu-i pasă. Nimeni nu găseşte banii cu care să facă 
totuşi ceva pentru ele. Se ştie foarte bine, Alex, aceste 
submarine vechi sunt singura mare ameninţare în ziua de 
azi. Şi sunt o sută! Vorbesc despre o cincime din 
combustibilul nuclear al lumii. O sută de bombe cu ceas, 
aşteptând să fie detonate. Un accident care aşteaptă să se 
întâmple. Un accident pe care m-am hotărât să-l provoc. 

Alex deschise gura să intervină, dar Sarov ridică o mână 
în semn de tăcere. 

— Lasă-mă să-ţi explic ce s-ar întâmpla dacă doar unul 
dintre aceste submarine ar exploda, continuă el. Pentru 
început, un număr imens de ruşi din peninsula Kola şi din 
nord ar fi ucişi. Mulţi alţii ar muri în ţările vecine, Norvegia 
şi Finlanda. De obicei, în această perioadă a anului, vântul 
bate înspre vest, aşa că explozia nucleară ar traversa 
Europa până în ţara ta. Este foarte posibil ca Londra să 
devină de nelocuit. De-a lungul anilor, alte mii de oameni s- 
ar îmbolnăvi şi ar muri încet, în chinuri cumplite. 

— Atunci de ce să faceţi asta? strigă Alex. De ce să 
provocaţi explozia? La ce va ajuta? 

— Dacă vrei s-o numeşti aşa, dau trezirea lumii, explică 
Sarov. Mâine-seară voi ateriza în Murmansk şi voi plasa 
bomba pe care ai văzut-o printre submarine. Căută în 
buzunarul de sus şi scoase un card din plastic. Avea o 
bandă magnetică pe o parte, ca o carte de credit. Aceasta 


— 157 — 


este cheia care va detona bomba, spuse el. Toate codurile 
şi informaţiile necesare sunt conţinute de banda magnetică. 
Tot ce am de făcut este să inserez cardul în bombă. În 
timpul exploziei propriu-zise, mă voi afla în drum spre sud, 
spre Moscova, în afară de pericol. Explozia va fi simțită în 
fiecare ţară din lume. Îţi poţi imagina ce şoc şi ce izbucniri 
violente va crea? Şi nimeni nu va şti că a fost cauzată de o 
bombă cărată special la Murmansk. Vor crede că a fost unul 
dintre submarine. Lepse, poate, sau unul dintre celelalte. 
Am spus deja asta - un accident pe cale să se întâmple. Şi 
atunci când se va întâmpla, nimeni nu va începe să 
bănuiască adevărul. 

— Ba da, o vor face! spuse Alex. Cei de la CIA ştiu că aţi 
cumpărat uraniu. Vor afla că agenţii lor sunt morţi. 

— Nimeni nu-i va crede pe cei de la CIA. Nimeni nu-i 
crede vreodată. Şi, oricum, până vor fi pus cap la cap 
probele împotriva mea, va fi prea târziu. 

— Nu înţeleg! exclamă Alex. Aţi spus deja că veţi omori 
mii de semeni. Care este rostul? 

— Eşti tânăr. Nu ştii nimic despre poporul meu. Dar 
ascultă-mă, Alex, şi îţi voi explica. Când se va întâmpla 
acest dezastru, întreaga lume se va uni în a condamna 
Rusia. Vom fi urâţi de către toată lumea. Şi poporul rus va fi 
ruşinat. Dacă am fi fost măcar mai atenţi, mai puţin proşti, 
mai puţin săraci, mai puţin corupți. Dacă măcar am mai fi 
puterea de odinioară. Şi în acest moment fiecare - în Rusia 
şi în întreaga lume - se va întoarce către Boris Kiriyenko 
pentru conducere. Preşedintele rus! Şi ce vor vedea? 

— L-aţi filmat... mormăi Alex. 

— Vom da pe piaţă filmul care îl prezintă beat lângă 
piscină. In pantaloni scurţi roşii şi cămaşă înflorată. 
jucându-se cu trei femei pe jumătate dezbrăcate îndeajuns 
de tinere să-i fie fiice! Şi i-am luat şi interviu. Vom arăta şi 
asta. 

— Aţi editat interviul! 

— Exact! Sarov dădu din cap, ochii ajungându-i în dreptul 
luminii. Cel care a luat interviul l-a întrebat despre greva 
feroviară din Moscova şi Kiriyenko, care era deja pe 


— 158 — 


jumătate beat, a răspuns: „Sunt în vacanţă. Sunt prea 
ocupat să mă ocup de asta”. Vom schimba întrebarea. „Ce 
aveţi de gând să faceţi în legătură cu accidentul din 
Murmansk?” Şi Kiriyenko va răspunde... 

— „Sunt în vacanţă. Sunt prea ocupat să mă ocup de 
asta”, termină Alex fraza. 

— Poporul rus va vedea în Kiriyenko o persoană slabă, 
beată şi imbecilă. II vor acuza foarte repede de dezastrul 
din Murmansk - şi pe bună dreptate. Flota nordică a fost 
odată mândria întregii naţiuni. Cum i s-a permis să devină o 
epavă nucleară letală ruginită şi fisurată? 

Avionul băzâi. Conrad asculta atent ceea ce spunea 
Sarov, cu capul balansându-i-se într-un mod straniu pe gât. 
Cele două gărzi din spate adormiseră. 

— Aţi spus că veţi fi în Moscova, mormăi Alex. 

— Va trebui mai puţin de douăzeci şi patru de ore ca 
guvernul să rămână fără putere, răspunse Sarov. Vor fi 
răscoale pe străzi. Mulţi ruşi cred că viaţa era mai bună - cu 
mult mai bună - în vremurile trecute. Ei cred încă în 
comunism. Ei bine, acum mânia lor va fi auzită. Va fi de 
neoprit. Şi eu voi fi acolo să o ţin în frâu, să mă folosesc de 
ea pentru a prelua puterea. Am adepţi care aşteaptă să se 
întâmple lucrul acesta. Inainte ca norul nuclear să se aşeze, 
voi avea control suprem asupra ţării. Şi acesta este doar 
începutul, Alex. Voi reconstrui Zidul Berlinului. Vor fi noi 
războaie. Nu voi avea linişte până când tipul meu preferat 
de guvern, cel comunist, nu va deveni singura putere 
dominantă din lume. 

Urmă o tăcere lungă. 

— Sunteţi gata să omorâţi milioane de oameni pentru a 
obţine asta? întrebă Alex. 

Sarov dădu din umeri. 

— Milioane de oameni mor în Rusia chiar acum. Nu-şi pot 
permite să mănânce. Nu-şi pot permite medicamente... 

— Şi ce se întâmplă cu mine? 

— Am răspuns deja la întrebarea asta, Alex. Nu cred că 
este o coincidenţă că ai apărut în modul în care ai făcut-o. 
Cred că aşa a fost să fie. Nu mi-a fost scris să fac toate 


— 159 — 


astea de unul singur. Tu vei fi cu mine mâine şi, când 
bomba este pregătită, vom pleca împreună. lIntâi la 
Murmansk, apoi la Moscova. Nu vezi ce îţi ofer? Nu vei fi 
doar fiul meu. Vei avea putere, Alex. Vei fi unul dintre cei 
mai puternici oameni din lume. 

Avionul ajunsese deja deasupra coastei Americii şi se 
întoarse, începându-şi călătoria către nord. Alex se cufundă 
în scaunul lui, cu capul învârtindu-i-se. Distras, îşi lăsă 
mâna să intre în buzunar. Reuşise să ia o lamă din guma 
MI6 cu el. Avea şi mica figurină ce era de fapt o grenadă. 

Închise ochii şi încercă să îşi dea seama ce avea să facă 
mai departe. 


— 160 — 


COŞMARUL SERVICIULUI DE SECURITATE 


Ore întregi petrecute într-un crepuscul ciudat ce nu era 
nici zi, nici noapte. Prins pe acoperişul lumii, complet 
nemişcat, dar înaintând cu viteză în acelaşi timp. Alex 
dormi în prima parte a călătoriei, ştiind că este obosit şi că 
va avea nevoie de putere. Se împăcase cu ceea ce avea de 
făcut. Înainte, când erau pe Cayo Esqueleto, o mică parte 
din el era tentată să stea deoparte şi să nu facă nimic. La 
urma urmei, el nu ceruse să se afle acolo. Toate acestea nu 
aveau de-a face cu el. 

Dar acum totul se schimbase. Putea vedea explozia 
nucleară din peninsula Kola. Era deja acolo, în imaginaţia 
lui. Mii de oameni ar muri instantaneu, zeci de mii mai 
târziu, ca urmare a particulelor radioactive letale 
împrăştiate peste Europa. Marea Britanie ar fi una dintre 
ţările care ar avea de suferit. Alex trebuia să împiedice 
toate acestea. Nu mai avea de ales. 

Avea să fie mult mai dificil de data aceasta. Sarov poate 
că îl iertase pentru tentativa eşuată de evadare din maşină, 
dar Alex ştia că acesta nu mai avea încredere în el. Şi nu-şi 
putea permite să mai facă vreo greşeală. Dacă ar fi fost 
prins încercând să scape a doua oară, nu ar mai fi existat 
păsuire, nici milă. În inima lui, Alex se îndoia serios că avea 
cum să se strecoare pe lângă generalul rus sau ciudatul său 
însoțitor. Sarov era cât se poate de alert, ca şi când ar fi 
stat acolo de zece minute, nu zece ore. Şi Conrad îl privea 
încă. Stătea în linişte de partea cealaltă a avionului, ca o 
pisică aşteptând un şoricel, cu ochiul roşu clipind în 
semiîntuneric. 

Şi totuşi... 

Alex avea cele două dispozitive pe care i le dăduse 
Smithers. Şi aveau să aterizeze în Marea Britanie! Doar 
gândul că se va afla în ţara lui, înconjurat de oameni care 
vorbeau limba lui, îi dădu lui Alex noi puteri. Avea un plan şi 
acesta avea să funcţioneze. Trebuia. 

Se pare că dormise pe perioada alimentării cu 


— 161 — 


combustibil de la Gander şi alte câteva ore pe parcursul 
zborului pentru că atunci când se trezi era lumină afară şi 
cele două gărzi strângeau micul dejun alcătuit din fructe şi 
iaurt ce fusese preparat în bucătăria în miniatură din jetul 
Lear. Privi pe fereastră. Nu putea zări decât norii. 

Sarov observă că se trezise. 

— Alex! Ţi-e foame? 

— Nu, mulţumesc. 

— Totuşi, trebuie să bei ceva. Este foarte uşor să te 
deshidratezi în aceste călătorii lungi. Vorbi ceva în ruseşte 
cu una dintre gărzi, care dispăru şi reveni cu un pahar cu 
suc de grep. Alex ezită înainte de a-l duce la gură, 
amintindu-şi ce păţise Kiriyenko. Sarov zâmbi. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji. Este doar suc de grep. Nu are 
nimic adăugat. 

Alex bău. Sucul era rece şi revigorant după lungul său 
somn. 

— Vom ateriza la Edinburgh în aproximativ treizeci de 
minute, îi spuse Sarov. Suntem deja în spaţiul aerian 
britanic. Cum te simţi acasă? 

— Dacă doriţi să mă lăsaţi, pot lua un tren către Londra. 

Sarov dădu din cap. 

— Mă tem că nu. 

Câteva minute mai târziu începură să coboare. Pilotul 
comunicase prin radio cu aeroportul şi confirmase că este o 
oprire de rutină, de reîncărcare cu combustibil. Nu avea să 
lase sau să ia pasageri, aşa că nu avea nevoie de permis 
operaţional. Totul fusese clarificat cu autoritățile 
aeroportului, coborârea fiind astfel ca o parcare a unei 
maşini într-un garaj local. Şi în ciuda temerilor lui Sarov, 
guvernul britanic nu invitase presupuşii pasageri VIP la un 
mic dejun diplomatic în Edinburgh! 

Avionul trecu prin nor şi, cu faţa lipită de geam, Alex 
văzu peisajul de ţară cu case în miniatură şi maşini ca nişte 
puncte, de jur împrejur. Soarele strălucitor al Caraibelor 
fusese înlocuit cu o lumină gri şi o vreme incertă a unei zile 
de vară britanice. Simti o uşurare. Se întorsese! Dar în 
acelaşi timp, ştia că Sarov nu îl va lăsa să coboare din 


— 162 — 


avion. Într-un fel, ar fi fost mai puţin crud dacă ar fi 
alimentat cu combustibil în Groenlanda sau în Norvegia. | 
se mai îngăduia să arunce o ultimă privire ţării sale. 
Următoarea dată când urma să o vadă, pentru că avea să 
fie otrăvită pentru mai multe generaţii. Alex băgă mâna în 
buzunar. Degetele strânseră figurina cu Michael Owen. 
Timpul se scurgea... 

Se aprinseră luminile pentru centurile de siguranţă. Un 
moment mai târziu, Alex simţi presiune în urechi în timp ce 
coborau din cer. Zări un pod ce părea fragil de la acea 
înălţime, întins peste un curs de apă. Podul Forth Road... 
acesta trebuia să fie. Şi apoi zări oraşul Edinburgh, înspre 
vest, cu castelul ce domina orizontul. Aeroportul apăru însă 
deodată. De-abia apucă să zărească un terminal strălucitor, 
modern, cu avioane ce aşteptau pe pistă, înconjurate de 
dubiţe şi cărucioare. Urmă o zguduitură în momentul în 
care roţile luară contact cu pista şi apoi zgomotul 
motorului. Avionul încetini. Aterizară. 

Ghidat de turnul de control, avionul se îndreptă către 
capătul pistei într-o zonă cunoscută drept zona de 
alimentare, departe de terminalul principal. Alex privea pe 
fereastră cu un sentiment ciudat, în timp ce clădirile 
publice alunecau pe lângă el. Pentru fiecare secundă pe 
care o parcurseseră, trebuia totuşi să fugă să alerteze 
lumea, presupunând că ar fi avut cum să scape din avion. 
Figurina cu Michael Owen era în mâna lui acum. Ce îi 
spusese Smithers? „Răsuceşte capul de două ori într-o 
direcţie şi o dată în cealaltă pentru a o arma. Aşteaptă zece 
secunde, apoi dă-i drumul şi fugi.” Spaţiul închis din cabina 
aeronavei părea locul perfect pentru a o încerca. Singura 
întrebare era, cum avea Alex să o împiedice să-l afecteze şi 
pe el? 

Se opriră. Aproape imediat, un camion cu combustibil 
începu să se îndrepte către ei. Sarov se pare că pregătise 
totul din timp. O maşină urma camionul şi, privind pe 
geam, Alex observă că scara era adusă până la uşa 
avionului. Acest lucru era interesant. Se părea că voia 
cineva să urce. 


— 163 — 


Sarov îl urmărea. _ 

— Nu vei vorbi, Alex, spuse el. Niciun cuvânt. Inainte de a 
te gândi să deschizi gura, îţi sugerez să te uiţi în spatele 
tău. 

Conrad se mutase pe scaunul din spatele lui Alex. Avea 
un ziar pus pe genunchi. Când Alex se întoarse, îl ridică şi 
lăsă să se vadă un pistol mare negru cu amortizor, 
îndreptat direct înspre el. 

— Nimeni nu va auzi nimic, spuse Sarov. Dacă Conrad 
crede doar că ai de gând să faci ceva, va trage. Glonţul va 
trece prin scaun până în coloana ta vertebrală. Moartea va 
fi instantanee, dar va părea că pur şi simplu ai adormit. 

Alex ştia că nu va fi chiar atât de uşor. Sarov risca foarte 
mult. Dar toată această afacere era un mare risc. Miza nu 
putea fi mai mare de atât. Alex nu se îndoia de faptul că, 
dacă ar fi spus cuiva ce se întâmplă, ar fi fost omorât pe 
loc. 

Uşa avionului se deschise şi un bărbat şaten în salopetă 
albastră intră, purtând un teanc de hârtii. Sarov se ridică să 
îl întâmpine. 

— Vorbiţi engleza? întrebă bărbatul, cu un accent 
scoţian. 

— Da. 

— Am nişte hârtii pe care să le semnaţi. 

Alex îşi întoarse capul încet. Bărbatul îl văzu şi dădu din 
cap. Alex făcu la fel. Aproape că putu simţi cum Conrad 
apasă cu arma prin spătarul scaunului. Nu spuse nimic. ŞI 
apoi se termină. Sarov semnase hârtiile şi înapoie stiloul 
bărbatului. 

— Aveţi aici chitanţa, spuse bărbatul, înmânându-i lui 
Sarov o foaie. Şi veţi fi înapoi în aer imediat. 

— Mulţumesc. 

Sarov dădu din cap. 

— Aveţi de gând să ieşiţi să vă dezmorţiţi picioarele? Este 
o zi plăcută aici la Edinburgh. Vă putem oferi nişte ceai şi 
fursecuri dacă doriţi să veniţi în birou. 

— Nu, mulţumim. Suntem cu toţii puţin obosiţi. Vom sta 
aici. 

— 164 — 


— Bine. Dacă sunteţi foarte sigur, vă voi lua scara... 

Aveau să ia scara şi, odată plecaţi, Sarov avea să sigileze 
uşa! Alex avea la dispoziţie doar câteva secunde în care să 
acţioneze. Aşteptă până când bărbatul părăsi cabina, apoi 
se ridică. Mâinile îi erau în faţă, cu figurina Michael Owen 
ascunsă în palmă. 

— Aşază-te, şuieră Conrad. 

— Este în regulă, Conrad, spuse Alex. Nu plec nicăieri. 
Îmi întind doar picioarele. 

Sarov se aşezase la loc. Examina hârtiile pe care i le 
dăduse bărbatul. Alex trecu pe lângă el. Gura îi era uscată 
şi se bucura că senzorul care fusese folosit la poarta de la 
Casa de Oro nu era în avion. Dacă ar fi fost pornit, bătăile 
inimii lui ar fi fost asurzitoare. Aceasta era ultima lui şansă. 
Alex măsura cu grijă fiecare pas. Dacă ar fi păşit către 
propria ghilotină, nu ar fi fost mai încordat. 

— Unde mergi, Alex? întrebă Sarov. 

Alex răsuci capul lui Michael Owen de două ori. 

— Nu merg nicăieri. 

— Ce ai acolo în mână? 

Alex ezită. Dar dacă ar fi încercat să pretindă că nu are 
nimic, Sarov ar fi devenit şi mai suspicios decât era. Ridică 
figurina. 

— Este mascota mea norocoasă, răspunse el, Michael 
Owen. 

Mai făcu un pas. Mai răsuci o dată capul jucătorului. 

Zece... nouă... opt... şapte... 

— Aşază-te, Alex, îl îndemnă Sarov. 

— Mă doare capul, spuse Alex. Vreau puţin aer proaspăt. 

— Nu ai voie să părăseşti avionul. 

— Nu plec nicăieri, domnule general. 

Dar Alex ajunsese deja la uşă şi simţi briza proaspătă 
scoțiană pe faţă. Un camion de remorcat trăgea scara. Privi 
cum o gaură se deschide între aceasta şi uşă. 

Patru... trei... doi... 

— Alex, întoarce-te la locul tău! 

Alex dădu drumul figurinei şi se aruncă înainte. 

Conrad sări în sus ca un şarpe înfuriat, cu arma în mână. 


— 165 — 


Figurina explodă. 

Alex simţi explozia în urma lui. O lumină puternică şi un 
zgomot foarte puternic, deşi niciun geam nu se sparse şi 
nici nu era foc sau fum. Urechile îi ţiuiau şi timp de o 
secundă nu putu vedea. Dar era afară din avion. Fusese 
afară din avion şi în momentul în care grenada explodase. 
Scara se îndepărta în continuare, dispărând în faţa lui. Avea 
să o piardă! Suprafaţa de asfalt a pistei de pe ferma de 
alimentare era cu cinci metri mai jos. Dacă ar fi căzut de la 
distanţa aceea, şi-ar fi rupt un picior. Putea chiar să moară. 
Dar făcuse mişcarea la timp. Aterizase cu burta pe capătul 
de sus al scării, cu picioarele atârnând în aer. Se trase 
repede în picioare. Bărbatul şaten se uita la el, înmărmurit. 
Alex alergă în jos pe treptele încă în mişcare. Când 
picioarele îi ajunseră în contact cu solul, simţi că se apropie 
victoria. Era acasă. Şi se părea că grenada îşi făcuse 
datoria. Nu era nicio mişcare în avion. Nimeni nu trăgea în 
el. 

— Ce naiba crezi că faci? întrebă bărbatul. 

Alex îl ignoră. Nu era persoana potrivită cu care să stea 
de vorbă - şi trebuia să se îndepărteze cât mai mult de 
avion. Smithers spusese că grenada anihila duşmanul timp 
de doar câteva minute. Sarov şi Conrad aveau să se 
trezească în curând. Şi nu aveau să întârzie în a-l căuta. 

Alergă. Cu coada ochiului, îl văzu pe bărbat scoțând o 
staţie radio din buzunar şi vorbind la ea, dar nu mai conta. 
Mai erau şi alţi oameni în jurul avionului, gata să înceapă 
alimentarea. Ei sigur auziseră explozia. Chiar dacă Alex ar fi 
fost prins din nou, avionului nu avea să i se permită să 
plece. 

Dar nu avea de gând să fie prins din nou. Observase deja 
un rând de clădiri administrative pe perimetrul aeroportului 
şi se îndrepta către ele, cu respiraţia întretăiată. Ajunse la o 
uşă şi trase de ea. Era încuiată! Privi prin geam. Era o sală 
de partea cealaltă şi un telefon public, dar, dintr-un motiv 
anume, clădirea era închisă. Pentru o secundă fu tentat să 
spargă geamul - dar ar fi durat prea mult. Injurând în 
tăcere, părăsi uşa şi alergă douăzeci de metri până la 


— 166 — 


clădirea următoare. 

Aceasta era deschisă. Se trezi pe un coridor cu vestiare şi 
birouri de fiecare parte. Nu părea să fie nimeni pe acolo. 
Acum tot ce îi trebuia era un telefon. Incercă o uşă. Aceasta 
dădea într-o cameră plină de rafturi cu un copiator şi 
obiecte de papetărie. Uşa următoare era încuiată. Alex 
devenea din ce în ce mai disperat. Incercă o altă uşă şi de 
data aceasta avu noroc. Era un birou cu o masă, şi pe masă 
un telefon. Nu era nimeni înăuntru. Alergă spre el şi îl 
apucă. 

Dar de-abia acum îşi dădu seama că nu avea habar la ce 
număr să sune. Telefonul mobil pe care i-l dăduse Smithers 
fusese echipat cu o tastă specială - o legătură directă cu 
MI6. Dar nimeni nu-i dăduse vreodată un număr direct. Ce 
avea să facă? Să sune la centrală şi să ceară Serviciul de 
Informaţii? O să-l creadă nebun. 

Nu avea timp de pierdut. Sarov putea să îşi fi revenit 
deja. Poate că era deja în căutarea lui. Biroul avea o 
fereastră, dar care dădea în spate, aşa că nu avea cum să 
vadă pista sau avionul. Alex se hotări şi formă 999. 

Sună de două ori înainte de a i se răspunde. 

Era o voce de femeie. 

— Aţi sunat la serviciile de urgenţă. Ce serviciu doriţi? 

— Poliţia, spuse Alex. 

— Vă fac legătura acum... 

Auzi cum sună. 

Şi apoi o mână se aşeză peste telefon, tăindu-i legătura. 
Alex se întoarse, fără suflare, aşteptându-se să-l vadă pe 
Sarov în faţa lui - sau, şi mai rău, pe Conrad cu arma. 

Dar nu era niciunul din ei. Era un ofiţer însărcinat cu paza 
aeroportului, care intrase în birou când Alex dădea telefon. 
Avea cam cincizeci de ani, era cărunt şi bărbia i se 
afundase în gât. Burta i se revărsa peste curea şi pantalonii 
se terminau cu vreo douăzeci de centimetri deasupra 
gleznelor. Bărbatul avea o staţie de emisie-recepţie ataşată 
la jachetă. Numele său - George Prescott - era scris pe 
insigna de pe buzunar. Se uita la Alex cu o privire dură şi, 
cu inima strânsă, Alex recunoscu adevăratul coşmar 


— 167 — 


reprezentat de serviciile de securitate: un bărbat îngust la 
minte, plin de importanţă din serviciile de securitate, cel 
din parcare sau orice funcţionar mărunt. 

— Ce faci aici, flăcău? întrebă Prescott. 

— Trebuie să dau un telefon, spuse Alex. 

— Văd asta. Dar nu este un telefon public. Nici măcar nu 
e un birou public. Este o zonă păzită. Nu ai voie aici. 

— Nu, nu înţelegeţi. Este o urgenţă! 

— A, da? Şi la ce fel de urgenţă te referi? 

Prescott, evident, nu-l credea. 

— Nu pot explica. Lăsaţi-mă doar să dau un telefon. 

Paznicul zâmbi. Se distra foarte bine. Îşi petrecea cinci 
zile pe săptămână târându-se dintr-un birou în altul, 
verificând uşile şi stingând luminile. Era bine să aibă pe 
cineva cu care să facă pe şeful. 

— Nu dai niciun telefon până nu îmi spui ce faci aici! 
conchise el. Este un birou privat. Ochii i se îngustară. Ai 
deschis vreun sertar? Ai luat ceva? 

Nervii lui Alex erau întinşi la maximum, dar se forţa să 
rămână calm. 

— N-am luat nimic, domnule Prescott, spuse el. Tocmai 
m-am dat jos dintr-un avion care a aterizat cu câteva 
minute în urmă. 

— Ce avion? 

— Unul particular. 

— Ai paşaport? 

— Nu. 

— Aste este o problemă foarte gravă. Nu poţi intra în ţară 
fără paşaport. 

— Paşaportul meu este în avion! 

— Atunci te voi însoţi înapoi şi îl vei lua. 

— Nu! Alex simţea cum se scurg secundele. Ce putea să 
îi spună acestui bărbat ca să îl convingă să îl lase să dea 
telefon? Mintea i se învârtea şi deodată, pentru prima dată 
în viaţă, se găsi spunând tot adevărul. Ascultaţi, spuse el. 
Ştiu că este greu de crezut, dar lucrez pentru guvern. Dacă 
mă lăsaţi să sun acolo, vă voi dovedi acest lucru. Sunt 
spion... 


— 168 — 


— Spion? Faţa lui Prescott se făcu toată un zâmbet. Dar 
nu era nimic ilar la ea. Câţi ani ai? 

— Paisprezece. 

— Un spion de paisprezece ani? Cred că te-ai uitat prea 
mult la televizor, flăcău. 

— Este adevărat! 

— Nu cred. 

— Ascultaţi-mă, vă rog. Un bărbat tocmai a încercat să 
mă ucidă. Este într-un avion pe pistă şi, dacă nu mă lăsaţi 
să dau acest telefon, mulţi oameni vor muri. 

— Cum? 

— Are o bombă nucleară, pentru Dumnezeu! 

Aceasta fu o greşeală. Prescott se burzului. 

— Te-aş ruga să nu iei în deşert numele Domnului, dacă 
nu te superi. Luase o hotărâre. Nu ştiu cum ai ajuns aici sau 
de-a ce te joci, dar vii cu mine la Serviciul de securitate şi 
de control al paşapoartelor, la terminalul principal. Se 
întinse către Alex. Haide, m-am săturat de prostiile tale! 

— Nu sunt prostii. Este un bărbat pe nume Sarov. Cară cu 
el o bombă nucleară. Are de gând să o detoneze la 
Murmansk. Eu sunt singurul care îl poate opri. Vă rog, 
domnule Prescott. Lăsaţi-mă doar să dau telefon la poliţie. 
Va dura doar douăzeci de secunde şi puteţi sta aici să mă 
urmăriţi. Lăsaţi-mă să vorbesc cu poliţia şi după aceea mă 
puteţi duce unde vreţi. 

Dar paznicul era de neclintit. 

— Nu o să dai niciun telefon şi vii cu mine acum, spuse 
el. 

Alex se hotărâse. Încercase să se justifice şi să spună 
adevărul. Nicio variantă nu fusese de ajutor, aşa că trebuia 
să-l elimine pe ofiţerul de pază. Prescott se mişcă în jurul 
biroului, apropiindu-se de el. Alex se încordă, balansându- 
se pe vârfurile degetelor de la picioare, cu pumnii pregătiţi. 
Ştia că bărbatul îşi face doar datoria şi nu voia să-l 
rănească, dar nu exista altă cale. 

Şi atunci se deschise uşa. 

— Aici erai, Alex! Eram îngrijorat în privinţa ta... 

Era Sarov. 


— 169 — 


Conrad era cu el. Amândoi păreau bolnavi - cu pielea 
albă şi privirea nu prea limpede. Nu era nicio expresie pe 
feţele lor. 

— Cine sunteţi? întrebă Prescott. 

— Sunt tatăl lui Alex, răspunse Sarov. Nu-i aşa, Alex? 

Alex ezită. Îşi dădu seama că se găsea încă în poziţie de 
luptă, gata să lovească. Incet, îşi lăsă mâinile în jos. Ştia că 
totul era terminat şi gusta din amarul înfrângerii. Nu mai 
putea face nimic. Dacă se certa în faţa lui Prescott, Sarov 
avea să îi împuşte pe amândoi. Dacă încerca să se lupte, 
rezultatul ar fi fost cam acelaşi. Alex mai avea doar o 
speranţă. Dacă ar fi ieşit de acolo cu Sarov şi Conrad şi 
ofiţerul de pază era încă în viaţă, mai exista o şansă ca 
acesta să povestească întâmplarea cuiva care ar fi 
raportat-o la MI6. Cu siguranţă ar fi fost prea târziu pentru 
Alex. Dar poate lumea ar fi fost salvată. 

— Nu e aşa, Alex? Sarov aştepta răspunsul lui. 

— Da, spuse Alex. Bună, tată. 

— Deci, ce-i cu toată povestea asta cu bombe şi spioni? 
întrebă Prescott. 

Alex gemu înăuntrul lui. De ce nu putea bărbatul să-şi 
ţină gura? 

— Asta ţi-a spus Alex? întrebă Sarov. 

— Mda. Asta şi multe altele. 

— A dat vreun telefon? 

— Nu. Prescott se umflă în pene. Pungaşul era chiar la 
telefon când am intrat. Dar l-am oprit imediat. 

Sarov dădu încet din cap. 

— Ei bine, are o imaginaţie bogată, explică el. Alex nu s-a 
simţit bine în ultima vreme. Are probleme mentale. 
Câteodată îi este greu să distingă între fantezie şi realitate. 

— Cum a ajuns aici? întrebă Prescott. 

— Probabil că s-a strecurat afară din avion când nu se 
uita nimeni. Bineînţeles că nu are permisiunea de a se afla 
pe teritoriul britanic. 

— Este britanic? 

— Nu. Sarov îl prinse pe Alex de braţ. Şi acum trebuie să 
ne întoarcem la avion. Avem o călătorie lungă de făcut. 


— 170 — 


— O secundă! Paznicul nu avea să îi lase atât de uşor să 
plece. Îmi pare rău, domnule, dar fiul dumneavoastră a 
întrecut măsura. Şi dumneavoastră la fel. Nu puteţi umbla 
prin aeroportul din Edinburgh aşa, pur şi simplu. Trebuie să 
raportez asta. 

— Înţeleg perfect. Sarov nu părea deloc deranjat. Trebuie 
să duc băiatul înapoi în avion. Dar vă las cu asistentul meu, 
care vă va da toate detaliile de care aveţi nevoie. Dacă e 
necesar, vă va însoţi la biroul superiorului dumneavoastră. 
Şi trebuie să vă mulţumesc că l-aţi oprit pe fiul meu să 
telefoneze, domnule Prescott. Ar fi fost foarte ruşinos 
pentru noi toţi. 

Fără să aştepte vreun răspuns, Sarov se întoarse şi, 
ţinându-l încă pe Alex de braţ, îl conduse afară din 
încăpere. 

O oră mai târziu, jetul Lear decola pentru ultima etapă a 
călătoriei. Alex stătea în acelaşi loc ca mai înainte, dar de 
data aceasta avea cătuşe la mâini. Sarov nu îi făcuse vreun 
rău şi nici nu mai părea conştient că se află în avion. Intr-un 
fel, acesta era cel mai înfricoşător lucru despre el. Alex se 
aştepta la mânie, violenţă, poate chiar la o moarte subită 
din partea lui Conrad. Dar Sarov nu făcuse nimic. Din 
momentul în care Alex fusese escortat înapoi în avion, rusul 
nici măcar nu se uitase la el. Fuseseră, evident, probleme. 
Explozia din avion şi fuga lui Alex ridicaseră tot felul de 
întrebări. Pilotul fusese în legătură continuă cu turnul de 
control. Sunetul exploziei fusese de la un cuptor cu 
microunde defect, explicase el. Cât despre băiat? Generalul 
Alexei Sarov, din echipa preşedintelui rus, călătorea cu un 
nepot. Băiatul avea probleme. Era cam tâmpit, dar totul era 
sub control... 

Dacă acesta ar fi fost un avion particular obişnuit, ar fi 
fost chemată poliţia. Dar era înregistrat pe numele lui Boris 
Kiriyenko. Avea imunitate diplomatică. Ţinând cont de toate 
acestea, autorităţile căzură de acord că era mai uşor să 
închidă un ochi şi să treacă peste asta. 

Trupul lui George Prescott fu găsit patru ore mai târziu. 
Stătea prăbuşit într-un dulap din depozit. Avea o privire 


— 171 — 


surprinsă şi o singură rană provocată de un glonţ rotund, 
între ochi. 

Dar atunci, avionul Lear era în spaţiul aerian rusesc. 
Chiar atunci când alarma porni şi poliţia fu chemată, în 
sfârşit, luminile din cabină scăzură în intensitate şi jetul se 
roti deasupra peninsulei Kola, pregătindu-se de aterizarea 
finală. 


— 172 — 


SFÂRŞITUL LUMII 


Aeroporturile sunt la fel în toată lumea, dar cel din 
Murmansk reuşise să atingă un nou nivel de urâţenie. 
Fusese construit în mijlocul pustietăţii astfel încât, din aer, 
părea o greşeală. La nivelul solului, oferea doar un terminal 
construit foarte jos, din sticlă şi ciment gri, spălăcit, cu opt 
litere albe cocoţate pe acoperiş: 


MYPMAHCK 


Alex recunoscu alfabetul rus. „Murmansk.” Un oraş cu mii 
de oameni. Se întreba câţi dintre ei vor mai fi în viaţă peste 
douăsprezece ore. 

Acum, încătuşat de una dintre gărzile care zburase cu ei 
tocmai din Cayo Esqueleto, era dus pe o pistă goală. 
Plouase recent. Asfaltul era ud şi uleios, cu băltiţe de apă 
murdară peste tot. Nu mai erau şi alte avioane. De fapt, 
aeroportul nu părea să fie folosit deloc. Câteva lumini de un 
galben stins ardeau în spatele sticlei. Dar nu erau oameni. 
Singura uşă pentru sosiri era încuiată şi cu lanţ, ca şi cum 
aeroportul pierduse orice speranţă că ar mai ateriza cineva 
acolo. 

Erau aşteptaţi. Trei camioane militare şi unul de 
persoane plin de noroi aşteptau. Un rând de oameni 
stăteau în poziţie de drepţi, în uniforme kaki cu centuri 
negre şi cizme ce li se ridicau peste gambe. Fiecare dintre 
ei avea o mitralieră pe o banderolă peste piept. 
Comandantul lor, purtând aceeaşi uniformă ca şi Sarov, 
făcu un pas înainte şi salută. Dădu mâna cu Sarov, apoi se 
îmbrăţişară.  Vorbiră timp de câteva minute, apoi 
comandantul strigă un ordin. Doi dintre oamenii săi 
alergară la avion şi începură să descarce containerul 
argintiu ce conţinea bomba nucleară a lui Sarov. Alex privi 
cum aceasta era scoasă prin spate şi încărcată într-unul 
dintre camioane. Soldaţii erau foarte disciplinaţi. Era acolo 
o bombă cât să distrugă un continent, dar nici măcar un 


— 173 — 


cap nu se întoarse când trecu pe lângă ei. 

Cu bomba bine aşezată, soldaţii se întoarseră şi, în pas 
de marş, se apropiară de cele două camioane care 
rămăseseră şi se urcară înăuntru. Cu mâinile prinse cu 
cătuşe, Alex fu împins pe unul dintre locurile din faţă ale 
unui camion, alături de şofer. Nimeni nu se uita la el. 
Nimeni nu părea prea curios în legătură cu el. Se pare că 
Sarov transmisese prin radio înainte de a ajunge şi îi 
avertizase că se va afla şi el acolo. Îl examină pe bărbatul 
care conducea camionul. Era dur, proaspăt bărbierit, cu 
ochii albastru-deschis. Nu avea nicio expresie facială. Un 
soldat profesionist. Alex se întoarse şi privi pe fereastră, la 
timp pentru a-i vedea pe Sarov şi pe Conrad urcându-se în 
maşină. 

Porniră. Nu era nimic în afara aeroportului, doar un peisaj 
anost, gol, în care chiar şi copacii reuşiseră să fie piperniciţi 
şi întunecaţi. Alex tremura şi încercă să-şi încrucişeze 
mâinile pentru a se încălzi la umeri. Se auzi un clinchet de 
la cătuşe şi şoferul se uită la el furios. 

Merseră timp de vreo patruzeci de minute pe un drum 
plin de gropi. Câteva clădiri, moderne, dar fără 
personalitate începură să apară şi deodată se aflară în 
Murmansk. Era zi sau noapte? Cerul era încă luminos, dar şi 
felinarele erau aprinse. Erau oameni pe trotuare, dar nu 
păreau să meargă nicăieri, lăsându-se în voia sorții ca nişte 
somnambuli. Nimeni nu se uită la ei când trecură pe 
singurul drum, cu patru benzi. Acesta era un bulevard din 
centrul oraşului. Era perfect drept şi părea să nu ducă 
nicăieri, având de fiecare parte clădiri pustii, neinteresante. 
Murmansk era construit din rânduri succesive de blocuri cu 
apartamente aproape identice, ca nişte cutii de chibrituri. 
Nu păreau să existe cinematografe, magazine - nimic din 
ce ar face ca viaţa să merite trăită. 

Nu existau suburbii. Oraşul se termină şi, deodată, 
mergeau prin tundra goală, îndreptându-se către un orizont 
care nu avea nimic de oferit. Se aflau la 1400 de kilometri 
de Polul Nord şi nu exista nimic acolo. Oameni fără viaţă şi 
un soare fără urmă de căldură. Alex se gândi la călătoria pe 


= 174 = 


care o făcuse. De la Wimbledon la Cornwall. Apoi Londra, 
Miami şi Cayo Esqueleto. Şi în final aici. Oare era sfârşitul? 
Ce loc oribil în care să îţi închei viaţa! Ajunsese cu adevărat 
la capătul lumii. 

Nu erau alte maşini pe drum şi nici semne de circulaţie. 
Alex nici măcar nu se mai uita încotro mergeau. După alte 
treizeci de minute, începuseră să încetinească, apoi se 
opriră. Se auzi un scârţâit sub roţi când părăsiră asfaltul şi 
continuară să meargă pe pietriş. Oare aici ţineau ruşii 
submarinele? Putea vedea doar un gard de sârmă şi o 
gheretă părăginită din lemn ce voia să pară un post de 
pază. Se opriră în faţa unei bariere roşu cu alb. Un bărbat 
apăru, îmbrăcat într-o salopetă largă bleumarin, ce lăsa să 
se vadă pe dedesubt o tunică şi un tricou vărgat. Era un 
marinar rus. Nu putea să aibă mai mult de douăzeci de ani 
şi părea derutat. Se duse până la maşină şi spuse ceva în 
ruseşte. 

Conrad îl împuşcă. Alex văzu mâna ieşind pe geam şi 
scânteia armei, dar totul se întâmplă atât de repede încât 
nu-i venea să creadă că s-a întâmplat ceva. Tânărul rus 
fusese aruncat pe spate. Conrad trase a doua oară. Mai era 
un marinar în ghereta de pază - Alex nici măcar nu-l zărise 
- şi acesta strigă, ghemuindu-se înapoi. Nimeni nu spuse un 
cuvânt. Doi soldaţi se dădură jos din primul camion şi se 
duseră la bariera ce bloca intrarea. Era cu adevărat intrarea 
într-o bază de submarine? Alex văzuse sisteme de 
securitate mai sofisticate la parcarea de la un supermarket. 
Soldaţii ridicară pur şi simplu bariera. Convoiul înaintă. 

Merseră pe un drum întortocheat, plin de dâmburi, 
coborâră o pantă şi acolo, în sfârşit, era marea. Primul lucru 
pe care Alex îl văzu a fost flota de spărgătoare de gheaţă, 
ancorate cam la opt sute de metri depărtare, blocuri de fier 
uriaşe stând în tăcere pe mare. Părea împotriva firii că 
astfel de lucruri monstruoase ar putea pluti. Nu erau lumini 
la bord, nicio mişcare. Pe partea cealaltă a apei se vedea o 
altă fâşie de coastă, vârstată cu alb; dacă era sare sau 
zăpadă permanentă, Alex nu-şi putea da seama. 

Camioanele făcură un salt în jos şi deodată se aflau în 


— 175 — 


port, înconjurate de macarale, schele, depozite şi barăci. 
Era locul de joacă al diavolului, format din oţel răsucit şi 
ciment, cârlige şi lanţuri, scripeţi şi cabluri, tamburi, paleţi 
din lemn şi containere imense din oţel. Nave ruginite 
stăteau în apă sau pe uscat, suspendate pe o reţea de 
piloni. Maşini, rulote şi tractoare, unele abandonate, 
stăteau nemişcate la marginea apei. Mai era şi un şir de 
barăci lungi din lemn pe o parte, fiecare numerotată cu 
vopsea galbenă şi gri. Îi aminteau lui Alex de clădirile pe 
care le văzuse în filmele despre al Doilea Război Mondial, în 
lagărele de prizonieri de război. Oare aici dormeau 
marinarii? Dacă aşa era, însemna că toţi erau în pat. Portul 
era pustiu. Nimic nu se mişca. 

Se opriră şi Alex simţi cum camionul se leagănă în timp 
ce soldaţii se dădeau jos. Un moment mai târziu, îi văzu cu 
mitralierele ridicate şi se întrebă dacă trebuia să îi urmeze. 
Dar şoferul dădu din cap, făcându-i semn să stea acolo 
unde era. Alex îi privi pe bărbaţi cum se împrăştie în 
incintă, mişcându-se repede către barăci. Nu era nici urmă 
de Sarov. Probabil era încă în maşină, care era parcată pe 
partea cealaltă. 

Urmă o pauză lungă. Apoi cineva dădu un semnal. Se 
auzi un zgomot de lemn trântit, o uşă fusese forţată să se 
deschidă, apoi o rafală puternică de gloanţe. Cineva strigă. 
O alarmă începu să ţiuie, cu un sunet mult prea slab şi 
ineficient. Trei bărbaţi pe jumătate îmbrăcaţi apărură pe o 
parte a barăcilor şi săriră înainte, încercând să găsească 
adăpost printre containere. Mai multe gloanţe. Alex văzu că 
doi dintre ei au căzut, urmaţi de al treilea, care ridică 
mâinile în aer când fu împuşcat în spate. Se auzi o singură 
împuşcătură de la o fereastră. Un bărbat încerca să 
riposteze. O grenadă zbură prin aer peste acoperişul 
clădirii. Urmă o explozie şi jumătate din acoperiş sări în aer, 
transformându-se în bețe de chibrit. Când Alex se uită din 
nou, fereastra şi probabil şi bărbatul din spatele acesteia 
fuseseră aruncaţi în aer. 

Atacul venise fără nicio avertizare. Oamenii lui Sarov 
fuseseră bine înarmaţi şi pregătiţi. Erau însă doar o mână 


— 176 — 


de marinari în port şi toţi dormeau. Totul fu gata foarte 
repede. Alarma se opri. Din clădirea distrusă ieşea fum. Un 
corp trecu plutind, cu faţa în apă. Portul fusese preluat. 
Sarov avea comanda totală. 

Şoferul se dădu jos din camion, ocoli repede cabina şi 
deschise uşa lui Alex. Acesta se dădu jos cu greu, cu 
mâinile încă legate. Oamenii lui Sarov trecuseră la faza a 
doua a operaţiunii. Alex văzu cadavre târâte spre colţuri 
întunecate, ascunse vederii. Unul dintre celelalte camioane 
porni în marşarier, mutându-se mai aproape de mal. 
Comandantul de la aeroport strigă un ordin şi soldaţii se 
împrăştiară, ocupând poziţii pe care trebuie să le fi exersat 
cu multe luni înainte. Era improbabil să fi avut timp cineva 
să pornească alarma, dar dacă s-ar fi apropiat cineva de 
şantierul naval din Murmansk, l-ar fi găsit ocupat. Sarov 
stătea deoparte, cu Conrad alături. Se uita la ceva. Alex îi 
urmări privirea. 

Şi iată submarinele! 

Lui Alex i se tăie respiraţia. lată pentru ce fusese toată 
povestea asta! Erau doar patru, bestii metalice fumurii care 
zăceau pe jumătate scufundate în mare, fixate cu funii 
groase cât braţul unui bărbat. Fiecare era de dimensiunile 
unei clădiri răsturnate pe o parte. Submarinele nu aveau 
niciun înscris şi nici steaguri. Păreau unse cu ulei negru sau 
cu smoală. Turnurile de comandă erau închise şi solide. 
Alex se cutremură. Nu-şi imaginase niciodată că o 
maşinărie putea emana răul, dar acestea o făceau. Erau la 
fel de întunecate şi de reci ca şi apa care le înconjura. 
Arătau exact ca bombele în care se transformaseră. 

Trei submarine erau aliniate, ancorate în port. Al patrulea 
era într-un golf de unul singur, ceva mai departe. Alex 
observă o macara la capătul unui chei, chiar lângă apă. Cu 
ani în urmă se poate să fi fost vopsită în galben, dar 
aproape toată culoarea se dusese. Cabina de control era la 
doar zece metri deasupra solului, cu o scară ce ducea la ea. 
Braţul macaralei era îndoit asemenea gâtului şi capului unei 
păsări. Era o macara fără cârlig. În locul lui avea un disc 
metalic ca un dop de cadă supradimensionat atârnând de 


— 177 — 


braţ, conectat la acesta printr-un lanţ şi o serie de cabluri 
electrice. 

Conrad strigă ceva şi şoferul îl duse pe Alex la o 
balustradă solidă, pe marginea cheiului. Era pusă acolo, 
evident, pentru a împiedica lumea să cadă şi era foarte 
bine fixată în sol. Şoferul desfăcu una din mâinile lui Alex şi 
apoi trase de lanţ, ducându-l ca pe un câine. Îl conduse la 
balustradă şi îl legă de aceasta. Alex fu lăsat singur acolo, 
în mijlocul evenimentelor. Trase de lanţ, dar era inutil. Nu 
putea pleca nicăieri. 

Alex putea doar să stea în picioare şi să se uite cum doi 
soldaţi ridicară bomba din camion cât se poate de atent. 
Observă încordarea de pe feţele lor în timp ce o puneau jos, 
chiar lângă marginea cheiului, la doar câţiva metri de 
macara. Sarov păşi până acolo, cu Conrad şchiopătând 
lângă el. Conrad se uită la Alex şi un colţ al gurii lui forţă un 
zâmbet. 

Sarov băgă mâna în buzunar şi scoase cardul din plastic 
pe care i-l arătase lui Alex în avion. Îl ţinu puţin, apoi îl 
introduse în fanta din laterala bombei nucleare. Imediat, 
containerul argintiu prinse viaţă. Mai multe lumini roşii 
începură să clipească pe un tablou. Alex zări o serie de cifre 
pe un ecran cu cristale lichide. Ore, minute şi secunde. 
Numărătoarea inversă începuse deja. Banda magnetică a 
cardului activase bomba. Undeva înăuntrul cufărului, rotiţe 
electronice erau puse în mişcare. Secvența detonării 
începuse. 

Apoi Sarov veni către Alex. 

Stătea acolo, examinându-l ca şi cum ar fi fost prima şi 
ultima dată. Ca de obicei, faţa lui nu trăda nimic, dar Alex 
detectă ceva în privirea bărbatului. Sarov ar fi negat asta. 
Ar fi fost furios dacă ar fi sugerat-o cineva. Dar tristeţea era 
acolo. Se vedea clar. 

— Şi iată că am ajuns la final, spuse el. Te afli pe 
şantierul Naval pentru Reparat Submarine Nucleare de la 
Murmansk. Poate te interesează să ştii că soldaţii pe care i- 
am întâlnit la aeroport au fost toţi în serviciul meu în trecut 
şi îmi sunt încă loiali. Întreaga incintă este acum sub 


— 178 — 


controlul meu şi, după cum ai văzut, bomba nucleară este 
amorsată. Mă tem că nu mai pot sta cu tine. Trebuie să mă 
întorc la aeroport să mă asigur că totul este gata pentru 
zborul nostru către Moscova. Il voi lăsa pe Conrad să 
plaseze bomba pe submarin, exact peste reactorul nuclear 
care se află încă înăuntru. Este posibil ca detonatorul din 
bombă să activeze reactorul, dublând sau triplând forţa 
exploziei. Aceasta va însemna foarte puţin pentru tine, 
pentru că tu vei fi vaporizat instantaneu, înainte ca mintea 
ta să realizeze ce s-a întâmplat. Conrad este foarte 
dezamăgit. Sperase că îi voi permite să te ucidă el însuşi. 

Alex nu spuse nimic. 

— Imi pare rău, Alex, că la sfârşit ai fost mult mai prostuţ 
decât am crezut, deşi poate că ar fi trebuit să mă aştept la 
asta. Un băiat occidental, crescut şi educat în Marea 
Britanie... o ţară care este ea însăşi doar o umbră a ceea ce 
a fost cândva. De ce nu ai putut vedea ce îţi ofeream eu? 
De ce nu ţi-ai acceptat locul în lumea nouă? Puteai fi fiul 
meu. Ai ales să îmi fii duşman. Şi acest lucru te-a adus aici. 

Urmă o nouă tăcere lungă. Sarov întinse mâna şi îi atinse 
obrazul lui Alex. Se uită în ochii băiatului pentru ultima 
oară. Apoi se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă. Alex îl privi 
cum se urcă în maşină şi pleacă. 

Ceilalţi soldaţi erau la distanţă, încă la locurile lor în 
incintă. Dar aici în centru, cu macaraua, submarinele şi 
bomba nucleară, Alex şi Conrad erau pe cont propriu. Era 
ca şi cum întregul port le aparţinea. 

Conrad păşi înainte şi se opri foarte aproape de Alex. 

— Am o treabă de făcut, spuse el. Dar apoi avem puţin 
timp împreună. Deşi este ciudat, lui Sarov încă îi pasă de 
tine. Mi-a spus să te las în pace. Dar cred că, de data asta, 
nu-i voi asculta ordinele generalului. Eşti al meu! Şi 
intenţionez să te fac să suferi... 

— Chiar şi numai să vorbesc cu dumneata mă face să 
sufăr, răspunse Alex. 

Conrad îl ignoră. Se duse la macara şi urcă scara scurtă 
până în cabină. Alex îl văzu pornind butoanele de control şi, 
o secundă mai târziu, discul metalic se roti astfel încât 


— 179 — 


ajunse deasupra bombei, apoi începu să coboare. Conrad 
mânuia macaraua ca un expert. Discul căzu repede, se opri, 
apoi ajunse uşor în contact cu suprafaţa containerului. Alex 
auzi un clic puternic şi imediat cufărul începu să se 
balanseze şi părăsi solul. Acum înţelese. Discul metalic era 
un electromagnet foarte puternic. Conrad opera o ridicare 
magnetică, folosind-o să care bomba peste apă şi să o 
depoziteze pe submarin. Intreaga operaţiune avea să îi ia 
cam trei minute. Apoi va veni după el. 

Nu mai avea timp. Trebuia să acţioneze. Lama de gumă 
de mestecat pe care i-o dăduse Smithers era în buzunarul 
drept. Doar mâna lui stângă era liberă şi îi trebuiră câteva 
secunde preţioase să o scoată de acolo, să o desfacă şi să o 
bage în gură. Se întreba ce ar crede Conrad dacă l-ar 
vedea. Cu siguranţă Sarov nu ar fi fost amuzat. Un băiat 
occidental faţă în faţă cu moartea, dar care se gândeşte 
doar la guma de mestecat! 

Alex mestecă. Lui Smithers îi reuşise o parte din formulă. 
Guma avea într-adevăr gust de căpşuni. Se întreba cât timp 
trebuie să o ţină în gură. Saliva trebuia să o activeze, dar 
de câtă avea nevoie? Mestecă până ce guma deveni moale 
şi uşor de modelat şi gustul de căpşuni dispăruse. Apoi o 
scuipă în palmă şi o apăsă repede pe cătuşe, forţând-o în 
încuietoare. 

Cufărul argintiu trecuse deja peste apă. Alex îl privi 
legănându-se peste submarin. Înăuntrul cabinei de control, 
Conrad se aplecă înainte. Încet, lăsă mai jos containerul 
până ce acesta ajunse pe suprafaţa metalică. Firele şi 
lanţurile ataşate de sistemul de ridicare se îndoiră, apoi se 
îndreptară la loc. Braţul începu să se mişte înapoi către 
chei. Dar lăsase în urmă bomba. 

Ceva se întâmpla cu siguranţă înăuntrul cătuşelor. Alex 
auzi un fâsâit slab. Guma roz îşi mărea volumul. Se scurgea 
din încuietoare şi ieşea mai multă decât pusese el înăuntru. 
Se auzi deodată o pocnitură. Metalul cedase. Alex simţi o 
înţepătură dureroasă când o bucată de metal rupt îi tăie 
încheietura. Dar cătuşele căzură desfăcute. Era liber! 

Conrad văzuse ce se întâmplase. Deja se dădea jos din 


— 180 — 


macara. Nu oprise butoanele de control şi magnetul se 
întorcea încă singur, la doar câţiva metri deasupra apei. 
Bomba era de neatins, de partea cealaltă. In timp ce Alex 
privea în jur după o armă, Conrad ajunse la capătul scării şi 
se repezi către el. Brusc se treziră faţă în faţă. 

Conrad zâmbi. Zâmbetul îi smuci partea feţei care se 
putea mişca. Cealaltă, cu scalpul chel deasupra, rămase 
nemişcată. Alex putu vedea pe loc că, în ciuda tuturor 
rănilor groaznice, Conrad era foarte sigur pe el. Imediat îşi 
dădu seama de ce. Plin de ură, Conrad se mişca cu o viteză 
uimitoare. Acum era în poziţie de luptă, în secunda 
următoare nu mai era. Alex simţi o lovitură de picior în 
piept. Totul se învârtea şi fu aruncat la pământ, răsucit şi 
învineţit. Şi nici măcar nu gâfâia. 

Cu dureri mari, Alex se ridică de jos. Conrad păşi către el 
şi lovi pentru a doua oară. Piciorul său rată cu câţiva 
centimetri pentru că Alex se aruncă la pământ, 
rostogolindu-se către marginea apei. O mână se întinse şi îl 
apucă de cămaşă. Alex văzu îngrozitoarele urme de 
cusături acolo unde mâna fusese prinsă înapoi de 
încheietură. Fu tras înapoi în picioare. Conrad îl plesni cu o 
forţă înspăimântătoare. Stătea în picioare, legănându-se, 
încercând să găsească o formă de apărare. 

Dar nu avea niciuna. Cu toată puterea şi iscusinţa lui, 
Conrad îl bătuse. Şi acum urma să îl ucidă. Alex putea 
vedea asta pe faţa lui... 

Şi apoi, ca de nicăieri, se auzi un zăngănit brusc. O rafală 
de gloanţe şi, câteva secunde mai târziu, o explozie. Cineva 
aruncase o altă grenadă. Conrad se opri, cu capul răsucit. 
Alte rafale. Deşi era imposibil, se părea că portul era 
atacat. 

Cu puteri noi, Alex fugi înainte. Zărise o bară de metal 
printre celelalte rămăşiţe. Mâinile lui cuprinseră bara şi o 
ridică, bucuros că avea ceva ce semăna cu o armă. Conrad 
se întoarse către el. Impuşcăturile se intensificară. Acum 
păreau să vină din două direcţii, şi oamenii lui Sarov se 
apărau de un inamic care venise de nu se ştie unde. Se auzi 
un scârţâit de cauciucuri şi, la distanţă, Alex văzu un jeep 


— 181 — 


înaintând peste gardul de sârmă. Se opri şi trei oameni 
săriră din el şi se adăpostiră. Toţi erau îmbrăcaţi în 
albastru. Ce se întâmpla? Marina rusă împotriva armatei 
ruse? Şi cine, mai exact, trăsese alarma? 

Dar chiar dacă planurile lui Sarov fuseseră deconspirate, 
chiar dacă fusese pornită o operaţiune de salvare, Alex era 
încă în mare pericol. Conrad era chiar lângă el, încercând 
să treacă de bara de metal. Şi cum rămânea cu bomba 
nucleară? Alex nu ştia dacă Sarov o amorsase să explodeze 
în cinci ore sau în cinci minute. Ştiind cât de nebun era, 
putea fi oricare din variante. 

Conrad sări înainte. Alex trase cu bara de metal şi simţi 
cum aceasta atinge umărul bărbatului. Dar zâmbetul de 
satisfacţie îi dispăru când Conrad prinse bara cu ambele 
mâini. Îi permisese lui Alex să îl lovească doar pentru ca 
bara să îi fie la îndemână. Alex trase înapoi, dar Conrad era 
prea puternic pentru el. Simţi cum metalul îi este smuls din 
mâini, tăindu-i palmele. Alex îi dădu drumul şi apoi strigă 
când Conrad îl roti prin aer cu răutate. Metalul îi lovi un 
picior şi Alex fu din nou la pământ, pe spate, incapabil să se 
mişte. 

Mai multe împuşcături. Deşi vederea îi era împăienjenită, 
Alex mai văzu două grenade zburând prin aer. Aterizară 
lângă una dintre nave şi explodară în flăcări. Doi din 
oamenii lui Sarov săriră în aer. Două sau trei mitraliere 
începură să tragă simultan. Se auzeau strigăte. Şi mai 
multe flăcări. 

Conrad stătea lângă el. 

Părea că uitase ce se întâmpla pe şantier. Sau poate că 
nu-i păsa. Îşi suflecă o mânecă, apoi pe cealaltă. În final se 
lăsă să cadă pe pieptul lui Alex, cu genunchii de o parte şi 
de cealaltă. Mâinile i se încleştară pe gâtul lui Alex. 

Încet, bucurându-se de ceea ce face, începu să strângă. 

Alex simţea cum este încet-încet strangulat. Nu putea 
respira. Deja vedea puncte negre în faţa ochilor. Dar 
văzuse şi ceva ce Conrad nu sesizase. Se îndrepta încet 
către ei, peste apă. Discul magnetic. 

Conrad lăsase butoanele de control din cabină pornite, în 


— 182 — 


graba lui de a ajunge la Alex. Era oare posibil...? Alex îşi 
amintise ce îi spusese Sarov despre asistentul lui. Că avea 
ace metalice în tot corpul. Avea sârme metalice în maxilar 
şi o placă metalică în cap... 

Magnetul era aproape deasupra lor, acoperind cerul. Alex 
nu putea respira. Mâinile lui Conrad erau strânse în jurul 
gâtului lui. Mai avea câteva secunde. 

Cu ultimele puteri, lovi deodată cu ambii pumni, în 
acelaşi timp smuncindu-şi corpul în sus. Conrad fu luat prin 
surprindere. Tresări, mâinile slăbind strânsoarea. Magnetul 
era chiar deasupra lui. Alex văzu şocul din privirea lui când 
toate plăcile metalice, acele şi sârmele din corpul său 
intrară în câmpul magnetic. Conrad ţipă şi dispăru, tras în 
aer de mâini invizibile. Spatele i se strivi de disc cu un 
trosnet puternic. Deodată se opri din mişcare, ataşat de 
disc cu umerii, cu braţele şi picioarele atârnând în jos. 
Macaraua continuă să se mişte, cărând corpul fără vlagă 
peste chei. 

Alex respiră adânc. Lumea începea să aibă din nou 
culoare pentru el. 

— Ce om drăguţ, mormăi el. 

Încet, se ridică în picioare, apoi se împletici până la 
balustrada de care fusese legat. Se propti de aceasta, 
nemaiputând sta pe picioare fără sprijin. Se auzi o rafală de 
gloanţe, mai lungă şi mai puternică decât cele de dinainte. 
Apăru un elicopter, zburând jos, deasupra mării. Văzu un 
aviator stând în uşa deschisă, cu o armă uriaşă în braţe. 
Unul dintre camioanele lui Sarov sări în aer, se rostogoli de 
două ori şi fu cuprins de flăcări. 

Bomba... 

Alex îşi putea da seama de ce se întâmpla acolo mai 
târziu. Nimeni nu putea fi în siguranţă până ce bomba nu 
era dezamorsată. Gâtul îi ardea încă. Îi trebuia întreaga 
putere pentru a respira. Dar alergă înainte şi se căţără în 
macara. Mânuise şi înainte macarale. Ştia că nu putea fi 
foarte dificil. Preluă comanda. În acelaşi moment, unul 
dintre oamenii lui Sarov trase în el. Gloanţele se izbiră de 
carcasa de metal a cabinei. Alex se înclină instinctiv şi trase 


— 183 — 


de un mâner. 

Discul magnetic se opri şi se răsuci în aer cu Conrad prins 
de el ca o păpuşă stricată. Alex împinse înainte şi începuse 
să coboare în mare. Nu! Nu asta voia el. Trase înapoi de 
mâner şi se opri brusc. Cum se opreşte magnetul? Alex se 
uită în jurul lui şi văzu un întrerupător. Îl apăsă. O lumină se 
aprinse deasupra capului lui. Nu acela era butonul! Mai era 
un buton în mânerul de comandă pe care îl ţinea şi îl 
încercă. Pe loc, Conrad căzu. Plonjă în apa gri, de gheaţă şi 
se scufundă imediat. „Cu tot metalul din el, se gândi Alex, 
era de aşteptat.” 

Trase maneta de control către el şi magnetul se ridică din 
nou. Un soldat alergă de-a lungul cheiului către el. Urmă o 
explozie în elicopter şi bărbatul căzu nemişcat la pământ. 
Acum... concentrează-te! Alex încercă un alt mâner şi de 
data aceasta magnetul se întoarse către submarin. Părea 
că durează la nesfârşit. Alex era doar parţial conştient de 
lupta ce se dădea încă de jur împrejurul lui. Părea că 
autorităţile ruse descinseseră în forţă. Oamenii lui Sarov 
erau depăşiţi numeric, dar încă ripostau. Ştiau că nu aveau 
nimic de pierdut. 

Magnetul ajunse la submarin. Alex îl lăsă să cadă pe 
containerul argintiu, amintindu-şi cât de grijuliu o făcuse 
Conrad. Era mai puţin îndemânatic - şi se crispă când discul 
greu se izbi de partea de sus. La dracu'! Putea chiar el să 
facă să explodeze bomba dacă nu era atent. Apăsă pe 
butonul de pe maneta de control pentru a doua oară, 
simțind magnetul prinzând viaţă şi ştiu că bomba nucleară 
era în mâinile lui. Trase înapoi, ridicând magnetul. 
Containerul argintiu era îndepărtat de submarin. 

Acum, centimetru cu centimetru, legăna braţul macaralei 
peste apă, aducând bomba nucleară înapoi înspre port. Un 
al doilea glonţ se izbi de macara şi geamul se sparse chiar 
lângă capul lui. Alex ţipă. Cioburi de sticlă căzură peste el. 
Credea că o să orbească. Dar când privi din nou în sus, 
bomba nucleară era deasupra cheiului şi ştiu că era 
aproape gata. 

O lăsă în jos. Imediat ce atinse pământul, se auzi o nouă 


— 184 — 


explozie, mai puternică şi mai aproape decât cele de 
dinainte. Dar nu era nucleară. Explodase unul dintre 
depozite. Un altul era în flăcări. Un al doilea elicopter 
aterizase, ridicând în aer praful şi rămăşiţele. Era greu să 
fie sigur, dar Alex credea că oamenii lui Sarov pierdeau 
teren. Se părea că sunt mai puţine Împuşcături de ripostă. 
Ei bine, în câteva secunde nu avea să mai conteze. Tot ce 
avea el de făcut era să scoată cardul de plastic. 

Opri magnetul, sări din macara şi alergă către container. 
Vedea cardul, pe jumătate ieşit din fanta în care îl 
introdusese Sarov. Luminile clipeau încă, cu cifrele rotindu- 
se. Acum erau mai puţine împuşcături în jurul lui. Privind 
peste umăr, văzu mai mulţi bărbaţi în albastru apropiindu- 
se de incintă, din toate direcţiile. Se aplecă şi scoase 
cardul. Luminile din bomba nucleară se stinseră. Cifrele 
dispărură. Reuşise! 

— Pune-l la loc. 

Cuvintele erau spuse încet, dar fiecare dintre ele era o 
ameninţare. Alex privi în sus şi îl văzu pe Sarov în faţa lui. 
Aflase cumva că erau atacați şi se întorsese. Cât timp 
trecuse de când ei doi se aflaseră faţă în faţă? Treizeci de 
minute? O oră? Oricât timp trecuse, Sarov se schimbase. 
Era mai mic, chircit. Lumina din ochii lui se stinsese şi 
puţina culoare care fusese în pielea lui se pare că se 
transformase în noroi. Fusese rănit pe drumul înspre port. 
Avea jacheta sfâşiată şi o pată roşie ce se mărea încet. 

Dar în mâna dreaptă ţinea o armă. 

— S-a terminat, domnule general, spuse Alex. Conrad 
este mort. Armata rusă este aici. Cineva se pare că le-a 
vândut pontul. 

Sarov dădu din cap. 

— Pot detona bomba. Este o a doua posibilitate. Tu şi cu 
mine vom muri. Dar rezultatul va fi acelaşi. 

— O lume mai bună? 

— Asta e tot ce mi-am dorit mereu, Alex. Toate astea...! 
Întotdeauna am făcut doar lucrurile în care am crezut. 

Alex simţi cum îl cuprinde o oboseală enormă. Cântări 
cardul în mână. Era chiar ciudat. Dintr-o insulă a morţii în 


— 185 — 


alta. Totul se reducea la asta. 

Sarov ridică arma. Sângele se împrăştia mai repede 
acum. Se balansa de pe un picior pe celălalt. 

— Dă-mi cardul sau te împuşc, îl ameninţă el. 

Alex îl ridică şi deodată îl azvârli. Cardul se răsuci de 
două ori în aer, apoi dispăru în apă. A 

— Dă-i drumul, atunci, dacă vrei, spuse el. Impuşcă-mă. 

Ochii lui Sarov scânteiară privind spre cardul pierdut, 
apoi se îndreptară iar spre Alex. 

— De ce...? şopti el. 

— Prefer să fiu mort decât să am un tată ca dumneata, 
răspunse Alex. 

Se auziră voci strigând. Paşi se apropiau. 

— Adio, Alex. 

Sarov ridică arma şi trase o singură dată. 


— 186 — 


ALEX DE DUPĂ 


— L-am pierdut pe Alex Rider, spuse doamna Jones. Îmi 
pare rău, Alan. Ştiu că nu asta voiai să auzi. Dar s-a 
terminat. 

Şeful Operaţiunilor Speciale de la MI6 şi secundul său 
luau prânzul împreună într-un restaurant de lângă staţia de 
pe Liverpool Street. Mâncau des acolo, deşi nu mereu 
împreună. Restaurantul era la demisol, cu tavane joase, 
boltite, lumină slabă şi pereţi goi din cărămidă. Lui Blunt îi 
plăceau feţele de masă albe, scrobite şi serviciul de modă 
veche. Şi că, mâncarea fiind proastă, puţină lume venea 
aici. Era folositor când voia să poarte o conversaţie ca 
aceasta. 

— Alex s-a descurcat foarte bine, mormăi el. 

— A, da. Am primit un e-mail de la Joe Byrne din Virginia. 
Bineînţeles, era supărat pentru pierderea celor doi agenţi ai 
săi în peştera subacvatică, dar l-a lăudat pe Alex. Cu 
siguranţă ne este dator... ceea ce ne va fi de folos în viitor. 
Luă o chiflă şi o rupse în două. N-aş fi surprinsă dacă CIA ar 
începe să antreneze propriii spioni adolescenţi. Americanii 
ne copiază întotdeauna ideile. 

— Când nu le copiem noi pe ale lor, remarcă Blunt. 

— Asta e adevărat. 

Se opriră din vorbit când chelnerul veni cu primul fel. 
Sardine la grătar pentru doamna Jones, supă pentru Blunt. 
Niciunul din feluri nu părea foarte apetisant, dar nu conta. 
Niciunuia nu-i era foame prea tare. 

— M-am uitat prin rapoarte şi cred că mi-am făcut o idee, 
spuse Blunt. Dar poate că îmi mai poţi da câteva detalii. Aş 
vrea să ştiu, în special, cum au reuşit autorităţile ruse să 
afle despre Sarov la timp. 

— Asta s-a întâmplat datorită a ceea ce s-a petrecut pe 
aeroportul din Edinburgh, explică doamna Jones. Privi în 
farfuria ei. Erau patru sardine una lângă cealaltă, întregi. 
Dacă este posibil ca un peşte să arate nefericit, aceştia 
reuşiseră. Stoarse lămâie peste sardine. Sucul formă lacrimi 


— 187 — 


sub ochii ce nu clipeau. Alex a dat peste un paznic numit 
George Prescott, continuă ea. Reuşise să scape din avionul 
lui Sarov folosind un dispozitiv pe care i-l dăduse Smithers. 

— Nu-mi amintesc să-l fi autorizat pe Smithers... începu 
Blunt. 

— Alex voia să folosească un telefon, întrerupse doamna 
Jones. Bineînţeles, urma să ne avertizeze cu privire la 
Murmansk, în legătură cu ce plănuia Sarov. Acest bărbat, 
Prescott, l-a oprit. 

— Din nefericire. 

— Da. Trebuie să fi fost foarte frustrant. Alex i-a spus 
chiar că este spion şi că lucrează pentru noi, dar apoi l-a 
ajuns Sarov din urmă. Prescott a fost ucis - şi cu asta s-a 
sfârşit. Sau s-ar fi sfârşit... dar am fost extrem de norocoşi. 
Prescott avea un radio-emiţător prins de haină. Acesta 
fusese pornit pe durata discuţiei cu Alex şi cei din biroul lui 
au auzit tot ce s-a discutat. Bineînţeles că nici ei nu l-au 
crezut pe Alex, dar când Prescott a fost găsit cu un glonţ în 
cap, au pus totul cap la cap şi au luat legătura cu noi cât de 
repede au putut. Eu am fost aceea care a alertat 
autorităţile de la Murmansk şi trebuie să spun că ruşii au 
acţionat foarte prompt. Au adunat forţele navale, plus două 
elicoptere militare şi au năvălit pe şantier. 

— Ce s-a întâmplat cu bomba? 

— E la ei. După spusele lor, ar fi fost îndeajuns de mare 
să facă o gaură de dimensiuni impresionante în peninsula 
Kola. Explozia ar fi contaminat Norvegia, Finlanda şi chiar o 
bună parte din Marea Britanie. Şi cred cu adevărat că 
această lovitură ar fi fost îndeajuns pentru a-l lăsa pe 
Kiriyenko fără putere. Oricum nimeni nu-l prea place. 

— Unde este Kiriyenko? 

Supa lui Blunt era aproape rece. Uitase ce trebuia să fie 
în ea. 

— Autorităţile cubaneze l-au găsit închis pe Cayo 
Esqueleto. Smulgându-şi părul din cap şi acuzând pe toată 
lumea, în afară de el. Doamna Jones dădu din cap. Este 
înapoi la Moscova acum. Sarov l-a speriat tare, dar ne-a 
speriat pe noi toţi, de altfel. Dacă nu ar fi fost Alex, cine ştie 


— 188 — 


ce s-ar fi întâmplat. 

— Ce spun cubanezii despre toate astea? 

— S-au lepădat de Sarov. Nu au nicio legătură cu el. Nu 
aveau idee despre ce plănuia. Ce e înspăimântător e că 
aproape scăpase. 

— Dacă n-ar fi fost Alex Rider... 

Cei doi terminară felul întâi în linişte. 

— Unde este Alex acum? întrebă Blunt într-un final. 

— Este acasă. 

— Cum îi este? 

Doamna Jones oftă. 

— Se pare că Sarov s-a împuşcat, spuse ea. Alex stătea 
chiar în faţa lui. Problema ta, Alan, este că nu ai avut 
niciodată copii şi refuzi să accepţi faptul că, la în timpul 
liber, Alex e doar un copil. Deja a trecut prin mult mai multe 
decât te-ai aştepta de la un puşti de paisprezece ani... iar 
această ultimă misiune! Aş spune că a fost cea mai dură de 
până acum. Şi la final a şi văzut ce a făcut Sarov! 

— Presupun că Sarov n-a vrut să fie prins viu, mormăi 
Blunt. 

— Aş vrea să fi fost atât de simplu. Se pare că Sarov... se 
ataşase într-un fel de Alex. Vedea în el fiul pe care îl 
pierduse. Alex l-a respins şi asta l-a făcut să îşi piardă 
cumpătul. De asta a făcut ce-a făcut. Nu mai putea trăi în 
pielea lui. 

Blunt făcu un semn şi un chelner veni şi turnă vinul. Era 
neobişnuit pentru doi maeştri ai spionajului să bea la masa 
de prânz, dar Blunt alesese o sticlă de jumătate de Chablis, 
care stătuse în frapiera de lângă masa lor. Un alt chelner le 
servi felul doi. Mâncarea stătea pe masă neatinsă. 

— Ce s-a întâmplat cu afacerea aceea cu triadele? 
întrebă Blunt. 

— O, am lămurit-o. Aveam vreo doi oameni de-ai lor în 
închisoare şi am aranjat să fie eliberaţi. Au zburat înapoi la 
Hong Kong. A fost deajuns. Il vor lăsa pe Alex în pace. 

— Atunci de ce spui că l-am pierdut? 

— Adevărul este că nu trebuia să-l folosim de la bun 
început. 


— 189 — 


— Noi nu l-am folosit. CIA a făcut-o. 

— Ştii că nu este nicio diferenţă. Doamna Jones gustă 
vinul. Chestia e că eu am fost aceea care l-a interogat şi tot 
ce pot spune este că... nu mai e acelaşi. Ştiu, am mai spus 
asta şi înainte. Dar eram cu adevărat îngrijorată în privinţa 
lui, Alan. Era foarte tăcut şi retras. A fost rănit tare. 

— Vreun os rupt? 

— Pentru Dumnezeu! Copiii pot fi răniţi în alte feluri! Îmi 
pare rău, dar cred cu tărie asta. Nu-l mai putem folosi. Nu e 
drept. 

— Viaţa nu e dreaptă. Blunt îşi ridică paharul. Cred că uiţi 
că Alex tocmai a salvat lumea. Băiatul devine cu 
repeziciune unul dintre cei mai eficienţi oameni ai noştri. 
Este cea mai bună armă secretă pe care o avem. Nu ne 
putem permite să devenim sentimentali în ceea ce-l 
priveşte. II vom lăsa să se odihnească. Trebuie să se pună 
la punct cu şcoala şi apoi urmează vacanţa de vară. Dar ştii 
la fel de bine ca şi mine, dacă e nevoie, nici nu se discută. Il 
vom folosi iar. Şi iar... 

Doamna Jones puse jos furculiţa şi cuțitul. 

— Deodată nu-mi mai este foame, spuse ea. 

Blunt se uită la ea. 

— Sper că nu capeţi o conştiinţă, spuse el. Dacă eşti cu 
adevărat îngrijorată în privinţa lui Alex, adu-l la mine şi vom 
avea o discuţie de la inimă la inimă. 

Doamna Jones îşi privi şeful drept în ochi. 

— S-ar putea să îi fie greu să o găsească pe ata. 


A doua zi era sâmbătă. Alex se trezi târziu, făcu duş, se 
îmbrăcă şi cobori să ia micul dejun pe care menajera lui, 
Jack Starbright, i-l pregătise. li preparase toate bunătăţurile 
care îi plăceau lui, dar el mâncă puţin, stând la masă în 
tăcere. Jack era disperat de îngrijorată în privinţa lui. Cu o zi 
în urmă încercase să îl facă să meargă la doctor şi pentru 
prima dată în viaţa lui se răstise la ea. Acum nu era sigură 
ce să facă. Dacă lucrurile nu se rezolvau, avea să stea de 
vorbă cu femeia aceea - doamna Jones. Jack nu trebuia să 
ştie ce se întâmplă, dar avea idee despre ce era vorba. 


— 190 — 


Avea să îi determine să facă ceva. Nu putea să rămână aşa. 

— Ce ai de gând să faci azi? îl întrebă ea. 

Alex dădu din umeri. Era bandajat în jurul mâinii, acolo 
unde îl tăiase metalul şi avea ceva julituri pe faţă. Dar cele 
mai rele erau vânătăile din jurul gâtului. Conrad îşi lăsase 
cu siguranţă amprenta. 

— Vrei să vezi un film? 

— Nu. M-am gândit să ies la plimbare. 

— Vin cu tine, dacă vrei. 

— Nu, mulţumesc, Jack, dar mă duc singur. 

Zece minute mai târziu, Alex părăsi casa. Prognoza 
meteo anunţase o zi senină, dar era întunecată şi noroasă. 
O porni pe King's Road, dorind să se piardă în mulţime. 
Habar n-avea unde merge. Trebuia doar să se gândească. 

Sarov era mort. Alex îşi întorsese privirea când bărbatul 
îşi îndreptase arma către inimă, nemaisuportând să vadă şi 
altceva. Cu câteva minute mai târziu, totul se terminase. 
Şantierul fusese izolat, bomba înlăturată. Alex fusese luat 
cu elicopterul, mai întâi dus la un spital în Moscova şi apoi 
la Londra. Cineva îi spusese că preşedintele Kiriyenko 
doreşte să îl vadă. Se vorbea despre o medalie. Alex 
refuzase. Voia doar să meargă acasă. 

Şi acolo era. Totul ieşise bine. Era erou! 

Atunci de ce se simţea aşa? Şi cum, exact, se simţea? 
Deprimat? Epuizat? Era şi una, şi alta, dar şi mai rău, se 
simţea golit. Era ca şi cum murise pe şantierul Naval de la 
Murmansk şi se întorsese la Londra ca o fantomă. Viaţa îl 
înconjura, dar parcă nu făcea parte din ea. Chiar în patul 
lui, în propria casă, parcă nu mai era viu. 

| se întâmplaseră atâtea, dar nu avea voie să discute cu 
nimeni despre asta. Nu-i putea spune nici măcar lui Jack. Ar 
fi fost oripilată şi supărată - şi oricum nu ar fi putut face 
nimic. Lipsise mai multe săptămâni de la şcoală şi ştia că 
nu numai cu lecţiile trebuia să se pună la punct. Şi prietenii 
se schimbaseră. Deja cei din jurul lui îl credeau ciudat. Nu 
mai era mult până ce nu mai avea să vorbească nimeni cu 
el. 

Nu va avea niciodată un tată. Ştia asta acum. Nu avea să 


— 191 — 


aibă o viaţă obişnuită niciodată. Cumva, căzuse într-o 
capcană. O fantomă. Asta devenise el. 

Alex nu auzise maşina oprindu-se în spatele lui. Nu 
auzise nici uşa deschizându-se şi închizându-se. Dar 
deodată nişte paşi alergară în spatele lui şi, înainte să se 
poată mişca, o mână îl cuprinse. 

— Alex! 

Se întoarse. 

— Sabina! 

Sabina Pleasure stătea în faţa lui, gâfâind după scurta 
fugă, purtând un tricou cu Robbie Williams şi blugi, pe umăr 
avea o geantă de paie viu colorată. Faţa ei exprima 
bucurie. 

— Slavă Domnului că te-am găsit! Te caut de săptămâni. 
Nu mi-ai dat niciodată numărul de telefon, dar noroc că-ţi 
ştiam adresa. Mama şi tata m-au adus aici cu maşina... Îi 
arătă pe părinţii ei, în maşină. Amândoi ridicară mâna, 
făcându-i semn lui Alex prin parbriz. Voiam să văd dacă eşti 
acasă. Şi iată-te! Se uită la gâtul lui, examinând vânătăile. 
Arăţi groaznic! Ai fost implicat într-un accident de maşină? 

— Nu chiar. 

— Oricum, Alex, întrerupse ea. Sunt foarte supărată pe 
tine. Ţi-am salvat viaţa în Cornwall, în caz că nu-ţi aminteşti 
- deşi trebuie să recunosc că sărutul pe care ţi l-am dat ca 
să te salvez pe plajă a fost cel mai bun lucru din vacanţă - 
şi imediat ai dispărut. Nici măcar nu am primit o vedere de 
mulţumire. 

— Ştii, am fost cam... ocupat. 

— Să fii James Bond, presupun? 

— Ei bine... Alex nu ştia ce să spună. 

Sabina îl luă de braţ. 

— Imi poţi povesti mai târziu. Mama şi tata te-au invitat 
să iei prânzul şi vrem să discutăm despre sudul Franţei. 

— Ce-i cu el? 

— Acolo mergem vara asta. Şi tu vii cu noi. Avem nişte 
prieteni care ne-au împrumutat o casă cu piscină şi va fi 
grozav. Se uită de aproape la faţa lui. Să nu-mi spui că ai 
alte planuri? 


— 192 — 


Alex zâmbi. 

— Nu, Sabina, nu am alte planuri. 

— Atunci e stabilit. Acum, ce doreşti la prânz? Mie îmi 
place un italian, dar mă cam ignoră, aşa că mă mulţumesc 
cu tine! i se confesă râzând. 

Alex şi Sabina porniră pe stradă împreună. Norii se 
risipiseră şi ieşise soarele. 

Se părea că o să fie o zi senină, până la urmă. 


E A r 
V 


| PROJECT 


— 193 — 


PEJ 
pa 


MI6 are din nou nevoie de serviciile 
superspionului adolescent Alex Rider. 
O misiune de rutină 

la Turneul de la Wimbledon . 
declanşează un lant | 

de evenimente înfricoșătoare, 

Alex riscînd chiar să fie ucis de o bandă chinezească 

a Triadelor. Forţat să se ascundă, el este trimis pe 

o insulă, în apropiere de Cuba. Acolo îl așteaptă Alexei 
Sarov, un general sovietic, care a pus la punct 

un plan criminal menit să schimbe cursul istoriei. 


„Scrisă într-un ritm alert, Insula rechinilor este amuzantă și 
plină de suspans. Cei care visează să devină James Bond 
vor fi de-a dreptul captivați de aventurile finărului spion.” 
The Guardian 


ISBN (10) 973-576-885-2 
ISBN (13) 978-973-376-885-0 


Fata 
Iferratioial 
publishing 
CONIDAE 


— 195 —