Danny Tobey — Stapanul jocului

DANNY TOBEY 


J 


Nnaq22l04d- 


„O poveste care ține cititorul intr-o stare constantă de suspans... 
un thriller cu o intrigă excelentă.” - BOOKLIST 


PNIA 


DANNY TOBEY 
STĂPÂNUL JOCULUI 


Original: The God Game (2020) 


Traducere din limba engleză: 
ROXANA-CRISTINA GHEORGHE 
prin LINGUA CONNEXION 


y 


virtual-project.eu 


Pentru părinţii mei 


Oamenii au iubit întunericul 
mai mult decât Lumina. 
Căci faptele lor erau rele. 


Ioan 3:19 


doxologie 
substantiv 
1. cântare liturgică de preamărire a lui Dumnezeu 


1. 
JOCUL 


Lumina albăstruie a ecranului se reflecta pe chipurile lui 
Charlie şi Peter, care păreau nişte astronauți luminaţi de 
cosmos. 

— Zi ceva. 

— Nu. 

— Vorbesc serios. Fă-o. 

— E o prostie. 

— Nu vrei să-l întâlneşti pe Dumnezeu? 

Cineva a bătut la uşă. Era tatăl lui Charlie. 

Peter s-a repezit să stingă jointul. A suflat nişte fum pe 
fereastră. 

— Zi-i să plece, a spus Peter. 

— Tu eşti prostul care a adus marijuana. 

— Da, păi, dacă pic eu, pici şi tu. 

O altă bătaie. 

— Spune-i că te masturbezi. Asta îl face pe tata să plece 
de fiecare dată. 

— Eşti nebun. Ştii asta, nu? 

Într-un fel, era adevărat. Peter era deştept, frumos, 
fermecător şi fusese exmatriculat din una dintre cele mai 
scumpe şcoli private din oraş, adică era atât bogat, cât şi 
nechibzuit. Dar mai era ceva. Un aer periculos plutea 
deasupra lui. Ceva aproape de nihilism, mai mult decât 
curiozităţile morbide specifice adolescenților. Asta l-a atras 
pe Charlie, dar o parte destul de mare din elevul onorabil 
rămăsese încă în el şi îl făcea să asculte vocea aceea din 
adâncul său care spunea: „Sigur, n-ai decât să dai de 
necaz, dar chiar vrei să mergi atât de departe? Tatăl lui 
Charlie nu îl suporta pe Peter şi nu avea habar că acesta 
era acum în cameră. 

— Charlie, hai odată, vreau să vorbesc ceva cu tine. 

— Nu acum, tată. 

— Haide. Deschide. 


A încercat mânerul uşii. 

— Tată, putem să vorbim mai târziu. Bine? 

— M-au sunat de la şcoală. 

— Mai târziu, îţi promit. Sunt ocupat. 

Charlie şi-a imaginat cum tatăl său îşi cântărea 
următoarea mişcare. Umbra de sub uşă s-a mişcat. 

— Bine. Diseară, da? Nu mâine. Diseară. 

— Bine, îţi promit. 

Charlie şi-a ţinut respiraţia şi a urmărit umbra de sub 
uşă. A părut că ezită, dar apoi a plecat. 

A răsuflat uşurat. I-a aruncat o căutătură urâtă lui Peter 
şi, uitându-se la jointul fumat pe jumătate, i-a zis: 

— Aruncă porcăria aia. 

— Hmm, nu vreau. 

Peter l-a băgat în buzunarul din faţă al cămăşii. 

Şi-au îndreptat din nou atenţia asupra ecranului 
calculatorului. Acelaşi cuvânt rămăsese singur pe ecranul 
negru, strălucind. 

Bună. 

— Zi ceva, l-a repezit Peter. 

Charlie a clătinat din cap. În cele din urmă, a scris: 
Bună. 

Niciun răspuns. Cursorul doar a licărit. 

Au aşteptat puţin. Nimic. 

Peter a propus: 

— Încearcă altceva. 

Charlie a dat din umeri. 

Cine eşti? 
Cursorul a licărit de câteva ori, apoi au apărut literele: 
Sunt Dumnezeu. 

Peter a râs. 

— Ce mişto! 

— Mişto? Hm. 

— Poţi să-l întrebi orice. Ia uite. 

Peter a luat tastatura. 

Eşti bărbat sau femeie? 

După o clipă, a răspuns: 

Sunt ceea ce sunt. 


e 6» 


— Uau, a exclamat Charlie sarcastic. 

— Nu da vina pe maşinărie. Pune întrebări mai bune. 

Charlie ştia ce întrebare voia să pună. 

De ce a murit mama? 

Dar nici într-o mie de ani nu l-ar fi întrebat asta pe un 
program stupid de pe calculator, chiar şi unul care 
pretindea că este Dumnezeu. 

Charlie a scos un oftat şi a tastat: 

De ce există războaie? 

O pauză, iar apoi: 

Pentru că omorurile aduc plăcere. 

Ei, asta a sunat frumos. Charlie a întrebat: 

Cui? 

Încă o pauză. Charlie s-a gândit că o să primească o 
predică despre dorinţele întunecate ale oamenilor, 
impulsul ascuns de a ucide, setea de sânge camuflată în 
subconştientul umanităţii în spatele vălului subţire care se 
numeşte civilizaţie. Apoi programul a răspuns: 

Mie. 

Aşa spunea Dumnezeu, sau cel puţin prima maşinărie de 
inteligenţă artificială care pretindea că îl reprezintă pe 
Dumnezeu. Aşa era povestea. Potrivit lui Peter, care auzise 
destule poveşti absurde de pe 4chan şi din alte locuri 
bizare de pe internet, informaticienii creaseră o maşinărie 
IA! care să conţină fiecare text religios cunoscut de om, 
din antichitate până în prezent, care a fost îmbunătăţită de 
mulţi susţinători, prin donaţii, folosindu-se de longevitatea 
istorică şi de orice altă speculație pe care o aveau la 
îndemână, toate circulând printr-o reţea neurală de 
cunoaştere avansată. Într-un final, rezultatul se presupune 
că a reprezentat suma totală a concepţiilor umane cu 
privire la divinitate, care prind viaţă astfel, capabilă să se 
exprime de una singură şi să răspundă la întrebări şi să 
scoată noi proverbe şi instrucţiuni. Era o glumă. O 
năzbâtie născocită de câţiva savanţi creştini mult prea 
inteligenţi. O altă diversiune a internetului, menită să te 
facă să-ţi iroseşti timpul, precum filmuleţele cu pisici şi 


1 Inteligență artificială (n. tr.). 


e 7» 


jocurile online cu jucători multipli. Dar acum, toată treaba 
asta i se părea interesantă lui Charlie. Acest meta- 
Dumnezeu părea a fi unul furios. Era pe stilul Vechiului 
Testament. 

Îţi plac omorurile? 


Da. 
Dar Tu eşti Dumnezeu. 
Da. 
Nu se presupune că ar trebui să fii bun şi iubitor? 
Ba da. 


Deci... asta nu ar fi o contradicţie? 

Charlie a aşteptat. 

Apoi Dumnezeu a dat un răspuns. 

Oricine este un ucigaş în circumstanţele potrivite. 

Peter privea schimbul de replici, iar ochii îi licăreau a 
pericol. 

— Ţi-am spus că e mişto. 

Charlie a tremurat fără să vrea. 

— Ce să-i spun? 

— Spune-i să se ducă dracului. 

— Ăă, clar nu. Nu vreau să fiu lovit de vreun fulger. 

— E doar un chat. Nu începe cu superstiţiile. 

— Nu, dar ştii tu. Chiar dacă este doar un chat, care e 
rostul să fii nesimţit? î 

— Păi, în primul rând, este distractiv. In al doilea rând, 
este amuzant. Şi când altcândva mai ai ocazia să-i zici lui 
Dumnezeu să se ducă dracului? Vreau să zic, prin mesaje 
directe? Ce ar putea fi mai îndrăzneţ? N-ai vrea să dăm cu 
zarul? 

Ideea îi trimitea un fior pe spate lui Charlie. Nu era o 
persoană religioasă. Era ateu, sau, în cel mai bun caz, era 
agnostic. Când mama lui a murit, a îngropat odată cu ea 
orice sentiment religios pe care l-ar fi avut. Rugăciunile lui 
n-au fost ascultate. S-au ofilit, cu multă suferinţă, iar apoi, 
într-o zi... gata cu ele. Aşa că ideea de a-i spune lui 
Dumnezeu, sau chiar şi surogatului său sub formă de 
calculator, să se ducă dracului era excitantă şi fascinantă. 
Dar tot i se părea ceva greşit. Nesăbuit. 


e 3» 


— Ştii ce e pariul lui Pascal? a întrebat Charlie. 

— Asta e atunci când pariezi împotriva triunghiului? 

— Fumezi prea multă iarbă. 

— Probabil. 

Peter şi-a atins jointul cu dor. 

— Pariul lui Pascal. Trebuie să crezi în Dumnezeu pentru 
că dacă nu ai dreptate, nu se va întâmpla nimic. Dar dacă 
pui pariu împotriva existenţei Sale şi greşeşti, ajungi în iad 
- pierdere infinită. Aşa că pariul inteligent este să crezi. 

— Bine. OK. Asta presupune să te prefaci că ai credinţă 
şi să-L. păcăleşti pe tip. 

— De acord. Dar gândeşte-te la asta în cazul de faţă. 
Vrei să-i spui unui program pe calculator care crede că 
este Dumnezeu să se ducă dracului. 

— Da. 

— Şi dacă există un Dumnezeu adevărat care te 
urmăreşte? 

— Păi, nu există. 

— Bine, dar să presupunem că există o şansă de una la 
un miliard să existe. Dacă da, s-ar putea să se enerveze. 
Dacă este doar un program pe calculator, nu obţii nimic 
dacă.-l înjuri. Dar dacă e ceva mai mult de atât... 

— Cred că tu eşti cel care vorbeşte ca un drogat. 

Peter a înşfăcat tastatura şi a scris: 

Du-te dracului! 

Charlie a încercat să-l apuce de mână, dar Peter a dat 
Enter, râzând şi neluându-l în seamă. 

Nu mai poţi lua înapoi o vorbă spusă, aşa că nu s-au mai 
ciondănit şi au privit ecranul. Charlie s-a simţit oarecum 
entuziasmat. Nu mai avea cum să oprească mesajul acum, 
iar el nu ar fi spus-o, dar ce-i făcut e bun făcut. Era curios 
cu ce răspuns avea să vină suma totală a informaţiilor 
religioase, aruncate într-o reţea neurală. 

Cursorul a licărit mult şi bine. 

Dumnezeu nu a răspuns. 


2. 
OCROTITORII 


Mama lui Charlie a murit când el avea aproape 
şaptesprezece ani, după o lungă luptă cu cancerul, ce a 
lăsat restul familiei - adică pe Charlie şi pe tatăl său - în 
ruine. Imaginea tatălui în dormitorul lor, lipindu-şi faţa de 
perna cea veche a mamei sale, era pur şi simplu prea mult 
de suportat. Aşa că atunci când Charlie a coborât, 
îmbrăcat pentru şcoală, şi a observat că tatăl său gătea, 
ceva ce nu mai făcuse de mult timp - bacon şi ouă, care 
sfârâiau pe plită - lui Charlie nu i-a venit să creadă. Un 
teanc de clătite era pregătit, toate unse cu unt. 

Inainte, tatăl lui Charlie gătea. Era contabil, dar 
pasiunea lui a fost dintotdeauna gătitul. Pregătea cine 
imense şi mic dejunuri delicioase în timp ce mama se juca 
adesea cu Charlie sau stătea ghemuită într-un fotoliu şi 
citea. Când ea s-a îmbolnăvit, lucrurile s-au schimbat 
complet. 

Dar acum, la aproape un an de la moartea ei, tata stătea 
aplecat deasupra plitei, iar mirosul de clătite şi de bacon 
împânzea toată casa. 

— 'Ţi-e foame? a întrebat tata. 

Vorbea vesel, dar în acelaşi timp precaut. Ca şi cum ar fi 
purtat un tricou nou pentru prima dată şi nu ştia dacă 
oamenii vor râde de el sau nu. 

Charlie şi-a dat seama că se simţea sfâşiat. În adâncul 
său, ceva se isca - o rază de speranţă. Tatăl lui se cam 
pierduse cu firea în ultimii doi ani. Încercase să-l protejeze 
pe Charlie de orice. Analizele de la laborator, operaţiile, 
chimioterapia, speranţele deşarte. A funcţionat o perioadă, 
dar apoi, tatăl său a clacat, iar mama lui era prea slăbită şi 
nu mai rămăsese nimeni altcineva decât Charlie să-i ţină 
părul când vomita sau să-i pună comprese reci pe frunte. 
În timp ce se gândea la asta, vechea furie a ieşit la 
suprafaţă şi a călcat în picioare speranţa, şi vocea din 


e 10 - 


capul lui spunea: „De ce el poate să se simtă mai bine în 
timp ce eu încă mă simt ca şi cum aş fi pe podea sfărâmat 
într-un miliard de bucăţi?” 

— Nu, a zis Charlie, ducându-se spre uşă şi luându-şi 
ghiozdanul din cuier. Nu mi-e foame. 

Imediat ce a rostit cuvintele, s-a simţit groaznic, dar şi 
puţin puternic, într-o lume în care nu-i mai rămăsese nicio 
putere, nici de a-şi salva propria mamă, nici de a face orice 
altceva. 

Când a văzut zâmbetul tatălui său cum piere puţin - încă 
mai zâmbea, dar fals de data aceasta, doar de dragul lui 
Charlie - i s-a frânt inima, dar era prea târziu să mai 
repare ceva, aşa că a plecat. 


Charlie a parcat în locurile rezervate elevilor şi a trecut 
de găştile de sportivi şi copii bogaţi care stăteau prin zonă, 
a trecut de sala de sport, unde elevii se adunau ca vitele 
într-un ţarc înainte de prima oră, şi s-a îndreptat spre 
laboratorul de tehnologie, unde îl aşteptau adevărații săi 
prieteni, grupuleţul de inadaptaţi inteligenţi care-şi 
spuneau Ocrotitorii. 

Laboratorul de tehnologie era ca un cufăr cu comori 
pentru tinerii jucători şi pasionaţii de maşinării: aveau 
şaisprezece calculatoare conectate la reţea pe care se 
puteau juca în timpul prânzului, o imprimantă 3D şi o zonă 
destinată roboticii. Charlie a înfiinţat grupul pe vremea 
când era boboc, când a observat aceiaşi trei elevi care 
veneau la prânz să joace Bolo, ediţia veche - Vanhi, Kenny, 
Alex. I-a invitat la el acasă să vadă Blade Runner şi să 
joace Cyberpunk. După un alt maraton de zaruri poliedrice 
şi jocuri, ce a ţinut toată noaptea acasă la Kenny, au făcut 
prima lor farsă: au pus scheletul de la anatomie în cantină 
cu o etichetă care spunea „Am mâncat toată mâncarea”. 
Cu ochii înceţoşaţi şi râzând în hohote, la ora şapte 
dimineaţa, unul dintre ei a zis: 

— Avem nevoie de un nume. 

După zero ore de somn, ideea asta părea să aibă logică 
pentru totdeauna, chiar dacă era ridicolă. Nu le păsa. 


e 11» 


— Ce nume să fie? a întrebat Kenny. 

— Ceva tare, suntem un grup tare, a spus Charlie. 

— Ceva feroce, a spus şi Vanhi. Doar ne păzim spatele 
unul altuia. 

Numele ei însemna „foc” în hindi, ceea ce i se potrivea, 
pentru că era plină de intelect arzător, farmec şi bunătate. 
Îi înfrunta pe bătăuşi şi nu accepta prostiile nimănui. Ea 
era feroce. 

— Noi împotriva lumii, a adăugat Kenny. Unul pentru 
toţi şi toţi pentru unul. 

Kenny era cel mai tensionat din grup. Era unul dintre cei 
mai buni violoncelişti din stat şi redactor-şef adjunct la 
ziarul şcolii. Părinţii lui erau amândoi doctori. li spuseseră 
că a fi de culoare este un dar, iar darul era că întotdeauna 
trebuia să lucreze de două ori mai mult decât ceilalţi 
pentru acelaşi nivel de respect. Fără presiune. Grupul 
Ocrotitorilor era micul său secret faţă de părinţi şi faţă de 
biserică - era portiţa lui de evadare. 

— Perturbatorii, a propus Alex. 

— Sună prea obscur, a răspuns Charlie. 

— Terminatorii! a încercat Kenny. 

— Doamne, nu suntem ucigaşi, a râs Vanhi. 

Charlie a pocnit din degete. 

— Ocrotitorii. 

Se potrivea de minune. Au depus un jurământ. 

Doar Peter le ridica statutul social. Băiatul cu păr blond 
şi ochi albaştri şi strălucitori li s-a alăturat în clasa a X-a, 
după ce fusese exmatriculat de la St. Luke, o şcoală 
privată exclusivistă din Austin. FBI l-a prins cum accesa 
ilegal programele informatice ale companiilor telefonice şi 
crea conturi de telefon gratis pentru prietenii săi. Cu 
înfăţişarea şi banii lui, Peter ar fi putut să facă parte din 
elite, să stea alături de casta superioară, purtând pantaloni 
kaki şi tricouri de culoarea somonului. Era de felul lui 
atletic şi alerga pe stadion, aşa că se avea bine şi cu 
sportivii. Partea lui întunecată îl făcea să fie popular în 
rândul piromanilor şi al tinerilor goth, şi totuşi, el alegea 
să stea cu ei în laboratorul de informatică, iar dacă 


e 12 + 


Ocrotitorii ceilalţi nu aveau să recunoască asta cu voce 
tare, în secret faptul îi încânta peste măsură. Acea mare 
enigmă, Peter Quine, ne-a ales pe noi! 

— Unde e Alex? a întrebat Charlie în timp ce-şi punea 
geanta pe masă. 

Dar ştia deja răspunsul. 

— Nu e aici, a răspuns Vanhi. 

— Iar, a adăugat Kenny. 

— Poate are prieteni noi, a spus Peter pe un ton nu prea 
prietenos. 

Doar Peter putea să viseze la prietenii în afara cercului 
sigur al Ocrotitorilor. 

— L-am văzut stând de unul singur ieri, a zis Charlie. 

— Hmm, a spus Vanhi. Nu-mi place cum sună asta. 

Alex Dinh a fost dintotdeauna tipul ciudat, cu un smoc 
de păr peste ochi şi un zâmbet caraghios care părea 
răutăcios, şi totuşi din altă lume, visând cu ochii deschişi. 
În generală îşi petrecea timpul singur şi le spunea 
oamenilor că vine de pe Marte. Până să ajungă în clasa a 
IX-a, trecuse peste faza asta şi ajunsese să fie un copil 
deşirat, cu o voce moale, care se lumina la faţă când venea 
vorba de farse. Pe atunci erau nişte nebunatici drăguţi, 
şmecherii pe care-i plac profesorii pentru că sunt 
inteligenţi şi au suflet bun. Dar pe măsură ce a trecut 
timpul, Alex a luat-o pe un alt drum, atât de încet încât 
abia dacă şi-au dat seama la început. Odată, când erau 
într-un magazin de cartier, un paznic a alergat după ei. Au 
fost buimăciţi când li s-a spus să-şi golească buzunarele - 
furtul nu prea era una dintre activităţile Ocrotitorilor - 
dar, ce să vezi, Alex strecurase un pachet de cărţi în 
buzunarul din spate atunci când au ieşit, fără niciun motiv. 
A petrecut noaptea în închisoare pentru 2,08 dolari. 
Intreaga experienţă l-a făcut să fie şi mai pus pe rele, ca şi 
cum închisoarea i se potrivise mănuşă. 

— Să-i dăm puţin spaţiu, a intervenit Kenny. Poate doar 
are nevoie de puţin timp singur. 

— Nu vrei să mai fie în grup cu noi, s-a răstit Vanhi. 

— Nu am spus asta. 


e 13 


Dar apoi Kenny a început să se plângă: 

— Aproape că am fost cu toţii arestați din cauza lui. 

— Acum are cea mai mare nevoie de noi, a replicat 
Vanhi. Charlie, tu ce crezi? 

Charlie s-a uitat la ei, dar nu a scos niciun cuvânt. A dat 
din umeri. 

O clipă mai târziu, uşa de la laboratorul de tehnologie s- 
a deschis şi a intrat Alex. Părea obosit, avea cearcăne sub 
ochi şi părul său era puţin mai ciufulit decât de obicei. 
Conversaţia s-a oprit şi toată lumea s-a uitat la el. 

— Ce e? 

Ţinea o mână pe ghiozdan de parcă nu se decisese încă 
dacă să rămână sau nu. A 

— Nimic, a zis Peter pe un ton plăcut. Intotdeauna era 
cel care îndrepta orice situaţie. Stăteam şi noi pe aici şi ne- 
o frecam puţin. 

— Mda, a zis Vanhi sarcastic, nişte oameni care şi-o 
freacă puţin. Povestea vieţii mele. 

Alex s-a uitat la ei sceptic, apoi şi-a aruncat geanta jos şi 
s-a îndreptat spre rândurile din capăt. Când a sunat 
clopoţelul, Charlie şi-a dat seama că nu şi-a terminat tema 
la matematică şi a înjurat în barbă. 

Când să iasă, Vanhi l-a apucat de braţ. 

— Ce e cu tine? Îmi aduc aminte când o luai razna dacă 
vreunul voia ca un membru să fie dat afară. 

— Eu nu am zis nimic. 

— Asta e şi ideea. Nu ai zis nimic. 

— Scuze. 

— Charlie, te înţeleg. Ai fost bătut măr timp de doi ani 
lungi şi grei. Dar e un nou început. Clasa a XII-a. Trebuie 
să te întorci. Tu erai şeful clasei! Tu aveai numai note de 
zece. Uită-te la tine acum. Îl vreau pe vechiul Charlie 
înapoi. Cel mai bun prieten al meu. 

Charlie i-a pus mâna pe umeri. 

— Mă tem că trebuie să te mulţumeşti cu tipul ăsta. 

Ştia că ea doar încerca să-l ajute. Toată lumea încerca să 
ajute. Dar niciunul din ei nu mai trecuse prin ce a trecut el, 
cu excepţia lui Peter, a cărui mamă murise cu mult timp în 


e 14» 


urmă. Peter era singurul care nu-l trata ca pe un ciudat 
delicat. Peter înţelegea: compasiunea era o notă de 
aducere aminte. 

— Vanhi, sunt bine. Pe cuvânt. 

În timp ce ea pleca încruntată, Charlie şi-a simţit 
telefonul vibrând în buzunar. A primit un mesaj ciudat: 

DD! 

Charlie ştia de însemna asta. Era prescurtarea de la „du- 
te dracului”. 

Nu-i apărea niciun număr. 

Şi-a adus aminte de discuţia lui şi a lui Peter de pe chat 
de noaptea trecută, cu aşa-zisul Dumnezeu IA. 

Spune-i să se ducă dracului. 

Şi aşa au făcut. 

lar acum a venit şi replica: Du-te tu dracului! 

Dar au intrat anonim, prin Tor. Acel site nu avea cum să 
ştie numele lui Charlie, cu atât mai puţin numărul lui de 
telefon. Deci trebuia să fie o coincidenţă. 

Charlie a scris: 

Cine eşti? 

De data aceasta, nu a mai urmat nicio pauză. Telefonul 
lui a vibrat instantaneu, la o fracțiune de secundă după ce 
a apăsat Trimitere. Nici măcar nu era suficient timp pentru 
ca o persoană să scrie. 

Sunt tăticul tău, Dumnezeu. 
Mami îţi transmite salutări. 
Am o treabă pentru tine. 


e 15 


3. 
ORA S-A TERMINAT 


Totul se scurgea rapid pentru Tim Fletcher. Desigur, în 
sinea lui lucrurile nu stăteau chiar aşa. Era căpitanul 
echipei de fotbal. Jucătorii îl urmau peste tot ca nişte 
animale proaste şi îi îndeplineau ordinele. Cât despre fete, 
ei bine, era evident. Putea să aleagă pe oricine, aşa că a 
ales-o pe Mary Clark, pentru că era Mary Clark, 
perfecțiunea întruchipată, varianta feminină a lui Tim. 
Tatăl lui Tim era proprietarul unei bănci, aşa că erau 
bogaţi. Erau membrii celui mai bun club de golf. Totul era 
exact aşa cum trebuia să fie. Exact aşa cum a fost 
dintotdeauna. Era un adevărat clişeu şi era foarte mândru 
de asta. 

Şi totuşi... 

Putea să simtă. Nu era inteligent în felul în care erau 
inteligenţi tocilarii care stau toată ziua cu nasul în cărţi, 
dar nu era nici prost. A moştenit capacitatea de a înţelege 
cum funcţionează puterea, trăsătură specifică membrilor 
clasei superioare. 

Putea să simtă cum puterea începe să se schimbe. Pe 
vremea tatălui său, absolveai liceul, jucai fotbal în 
facultate, moşteneai banca tatălui tău şi te căsătoreai cu o 
fată care arăta ca mama ta. Tocilarii urmau să devină 
doctorii, avocaţii şi contabilii tăi. Aveau s-o ducă bine, dar 
nu chiar atât de bine. Aveai să faci conversaţie cu ei în 
timp ce-ţi făceau calculele sau te ascultau la plămâni, iar 
apoi se duceau la ei acasă în suburbii în timp ce tu te 
duceai să joci golf la Oak Haven. 

Dar acum, tatăl lui nu stătea prea bine din punct de 
vedere financiar. Generaţii întregi de bărbaţi acaparaţi de 
alcoolism şi amante diminuaseră averea familiei, şi o 
duceau cam greu acum. Părinţii lui păstrau aparențele, dar 
îi auzea prin perete cum se certau. La şcoală, încă era 
considerat regele. Şi totuşi vedea cum lumea se schimbă în 


e 16» 


jurul său. Acasă în Austin. În Silicon Valley. Aceiaşi puşti 
pe care-i domina la liceul Turner High erau cei care 
storceau de bani banca tatălui său cu aplicaţiile lor create 
în camerele din cămine. Tehnicile vechi nu mai funcționau. 
Nu mai era nimic la locul său. El ce naiba putea să mai 
facă? 

A privit-o pe Mary cum îşi făcea tema. Ea nu ştia că-i 
verifica telefonul de fiecare dată când nu era de faţă. De ce 
naiba îl căuta pe Google pe ratatul ăla, Charlie Lake? Nu 
au mai fost în consiliul elevilor de ani de zile, de când 
Charlie s-a dat la fund. Chiar şi aşa, lim a văzut 
întotdeauna prietenia lor cu ochi bănuitori. 

— Nu ai niciun motiv să-ţi faci griji, l-ar fi asigurat Mary, 
punându-şi mâinile cu manichiură perfectă pe umerii lui. 
Sunt cu tine. 

Şi atunci, ce făcea acum? 

Tim voia, nu, avea nevoie să deţină controlul. 

A împins pe masă spre Mary cutiuţa argintie. 

— Ce e asta? 

— Deschide-o. 

A râs emoţionată şi a desfăcut fundiţa roşie. 

Înăuntru era o brățară de aur roz. Costase o mică avere. 

— Pune-ţi-o. 

— Tim, e o nebunie. Nici măcar nu este aniv... 

— Pune-ţi-o. 

Vocea lui nu mai suna la fel de caldă. 

Mary a încercat să închidă brăţara în jurul încheieturii, 
dar îi tremurau puţin degetele. 

— Lasă-mă pe mine. 

Degetul lui mare a împins puţin în osul de la încheietura 
ei delicată. 

Ea a tresărit. 

— Scuze. 

Tim a ridicat palmele. 

— Am mâini mari. 

Când a sunat clopoţelul, a zâmbit larg şi s-a ridicat. 

— Îţi stă foarte bine. 

S-a îndreptat spre uşă, trecând pe lângă posterul despre 


e 17-- 


boli cu transmitere sexuală care arăta cum sexul cu o 
persoană însemna de fapt sex cu toată lumea. 

— Mereu vei fi a mea. 

I-a aruncat cel mai frumos zâmbet al său. 


e 18 + 


4. 
URMĂTORUL NIVEL 


Charlie i-a arătat textul. 

Peter a căscat ochii mari cât cepele. 

— Ştii ce înseamnă asta. 

— Da, înseamnă că vreun chat IA ciudat mă urmăreşte 
cibernetic. Sau îmi joci o farsă. 

— Eu nu aş vorbi astfel despre mama ta. 

Pentru prima dată, nu era pic de ironie în vocea lui 
Peter. Era diabolic, s-a gândit Charlie, dar nu era crud. 

— Atunci ce dracu'? 

Peter a citit din nou textul: 

Sunt tăticul tău, Dumnezeu. 
Mami îţi transmite salutări. 
Am o treabă pentru tine. 

Cuvântul treabă avea un link. 

— Seamănă cu cel pe care l-am primit eu. Dar e diferit. 

— Ai primit şi tu unul? 

— Da. 

Peter şi-a căutat telefonul. 

Se aflau lângă vestiare în afara camerei consilierei, 
doamna Fleck, cu posterele sale stridente despre 
sentimente şi perseverenţă. Se zvonea că doamna Fleck 
avea multe pisici. 

Peter şi-a deschis mesajele. 

Ai curaj, nu glumă. 
Eu să mă duc dracului? Nu. Du-te TU dracului! 
Tu crezi în mine? Eu cred în tine. 
Acum... ARATĂ-MI. 

Cuvântul ARATĂ era şi el un link. 

— Ai dat click pe el? a întrebat Peter. 

— Nu. Tu? 

— Încă nu. Am vrut s-o facem împreună. 

— Bine atunci, să folosim telefonul tău, a zis Charlie. Nu 
vreau să descarc vreun virus. 


e 19 œ 


— Nu cred că despre asta e vorba aici. 

Charlie a ridicat din sprâncene. 

— L-am insultat. Şi acum vrea să dăm click pe un link? 
Nu, mersi. 

— Uite ce e, eu am găsit site-ul, corect? 

— Corect. 

— Ţi-am spus despre el. 

— E adevărat. 

— Păi, probabil nu ţi-am spus tot ce am citit. 

— La naiba. 

Peter i-a aruncat acel zâmbet relaxat al său. 

— Totul e în regulă, pe cuvânt. 

Entuziasmul lui era contagios şi cu greu îi puteai rezista. 

— Chatul ăsta este mai mult de-atât. 

— Mai mult decât un chat? 

— Oamenii care vorbesc despre el sunt cei mai tari din 
lume. Cei mai tari programatori. Gândeşte-te la chat ca la 
un fel de paznic. 

— Paznic la ce? 

— Păi, nici eu nu ştiu exact. Ei l-au creat. lar el stă de 
pază. Şi e destul de greu doar să ajungi pe website ca să 
vorbeşti cu el. Dar dacă te place... 

— Atunci... 

— Atunci eşti invitat. 

— Invitat la ce? 

— Ei bine, asta urmează să aflăm. 

— Şi crezi că asta este invitaţia noastră? 

— Nu. Cred că ăsta este testul nostru, prin care vor 
vedea dacă ar trebui să fim invitaţi. „Am o treabă pentru 
tine.” „Cred în tine.” „Arată-mi.” Să le arătăm, deci. 

— Deci dăm click pe link, şi apoi... 

— Vedem ce vrea. Dacă e în afara limitelor noastre, nu o 
vom face. 

— Şi dacă ne dă viruşi? 

— Uite ce e, dacă oamenii ăştia ar fi vrut să ne spargă 
conturile, ar fi făcut-o deja. Pe lângă asta, aşa cum ai spus 
şi tu, putem folosi telefonul meu. 

Charlie rămânea fără scuze, sau mai exact rămânea fără 


e 20 - 


probleme infantile pe care Peter să le desconsidere fără 
nicio dificultate. Dacă într-adevăr ar fi vrut, Charlie s-ar fi 
putut gândi la un milion de motive bune pentru a nu da 
click pe link. Adevărul e că nu voia să se gândească la 
niciun motiv. 

Şi totuşi, era ceva ce-l deranja. 

— Cum rămâne cu referinţa la mama mea? „Mami îţi 
transmite salutări.” Asta îmi întoarce stomacul pe dos. Şi 
cum de au ştiut? 

— E peste tot pe conturile tale de socializare. Unui robot 
i-ar lua doar două secunde să afle asta despre tine. Şi 
sincer să fiu, cred că este vorba doar despre un laitmotiv, 
nu despre cruzime. Fii atent, gândeşte-te la el ca la o 
maşinărie IA. Dumnezeu înseamnă tată, iar apoi se face 
legătura dintre tată şi mamă. El pur şi simplu face nişte 
conexiuni. Nu este vorba despre viruşi, ci doar despre 
limbaj de procesare. Ştii tu, prostii de-astea. 

Charlie a scos un oftat. 

— Măcar testează linkul mai întâi. 

— Ai dreptate. 

Peter a verificat pop-up-ul de pe link. In loc de o adresă 
de web, a apărut un şir aleatoriu: 

R29kIGIZIGdyZWFOLg== 

— E o porcărie, a zis Charlie. Maschează URL-ul. 

— Poate, dar nu e o porcărie. Este un text codat. 
Probabil base64. 

— De unde-ţi dai seama? 

— O presupunere justificată. Multiplu de patru, toate 
caracterele sunt de la A la Z sau de la zero la nouă. Şi 
ultima parte, Lg==. Vezi partea asta repetată tot timpul. E 
o pauză. 

— Deci ce înseamnă? 

Peter a căutat pe Google un decodor base64, apoi a lipit 
şirul în el şi a apăsat Decodare. 

În caseta de jos a apărut textul decodat: 

Dumnezeu este minunat. 

— Ce amuzant, a spus Peter. Deci au mascat adresa de 

web şi au ascuns o parolă în mască. Ne-au dat uşa şi cheia. 


e 21 œ» 


Oamenii ăştia nu încearcă să ne viruseze. Încearcă să ne 
testeze. Acum singura întrebare este: avem curajul să ne 
băgăm? 

Charlie a oftat pentru că ştia că Peter încerca să-l 
momească, şi totuşi avea de gând s-o facă oricum. Era 
curios. A revenit la textul original - Am o treabă pentru 
tine! - şi a dat click pe cuvântul treabă. 

Pentru o clipă, ecranul a devenit negru. 

Apoi Arhanghelul Mihail şi-a făcut apariţia, sub forma 
unui text: 

Aţi ajuns la poarta a XII-a 
din Noul Ierusalim. 
Arhanghelul Mihail>> Parola, vă rog. 

— Păi, deja o ştim, a zis Peter. Mai bine să fii norocos 
decât deştept. Vrei să faci tu onorurile? 

— Sigur. 

Charlie a tastat: 

Dumnezeu este minunat. 
Arhanghelul Mihail>> Pe aici, vă rog. 

Apoi au apărut nişte instrucţiuni cu font alb pe ecran 
negru. Le spuneau ce aveau de făcut, dar nu şi cum 
trebuiau s-o facă. 

— Aa, a zis Peter. 

— Hm. Nu e chiar atât de rău. 

— Nu. E destul de distractiv. 

— Şi realizabil. 

— Foarte realizabil. Foarte specific Ocrotitorilor. 

— Adevărat, dar... chiar vrem să-i băgăm şi pe ei în 
asta? 

Peter s-a uitat la Charlie, surprins. 

— Sigur. Le-ar plăcea la nebunie. Vrei să păstrăm toată 
treaba asta doar pentru noi? 

Charlie a clătinat din cap, în mod defensiv. De ce voia s- 
o păstreze doar pentru ei doi? Oare pentru că Peter 
devenise cel mai bun prieten al său? Oare fiindcă 
Ocrotitorii păreau naşpa în comparaţie cu el? Pentru că 
atunci când era cu Peter se simţea misterios şi special şi - 
timp de aceste câteva clipe de nebunie - se simţea eliberat 


e 22 œ» 


de durerea care-i apăsa sufletul ca o piatră? 

Sau varianta D, toate cele de mai sus? 

Charlie a ridicat din umeri. 

— Sigur că o să-i invităm. Nu trebuie să le spunem de ce 
facem asta. 

— Nu vrei să le povesteşti despre Dumnezeu? 

— Păi, încă nu. Adică, nici măcar nu ştim dacă o să 
primească invitaţia. Doar noi doi am primit textele. 

— Sigur. 

Peter a dat din cap ca şi cum ceea ce spusese Charlie 
avea logică. 

— Sigur. 


e 23» 


5. 
IDILA 


Domnul Burklander avea patruzeci şi şapte de ani când 
elevii din clasa a XII-a de la ora de scriere creativă au aflat 
că soţia lui îi aruncase toate hainele pe peluza din faţă de 
la fereastra de la etajul doi al casei lor. A avut un infarct 
puternic şi a leşinat pe iarbă în chiloţi. Când s-a întors, le 
era tuturor greu să se uite direct în ochii lui, dar o făceau 
totuşi, pentru că le era drag. 

Nu a aflat nimeni de ce l-a dat soţia afară mai exact, dar 
faptul că Jennifer Miller nu mai era în clasa domnului 
Burklander stârnea câteva zvonuri. Dar nu erau decât atât. 
Nişte zvonuri. 

Domnul Burklander s-a apropiat de Charlie în timp ce 
restul elevilor ieşeau din clasă. Charlie se holba în jos la 
biroul său, pierdut în gânduri. 

— Cum îţi mai merge? 

Charlie a ridicat privirea, părând surprins. 

— Bine, presupun. 

— Nu mi-ai dat lucrarea cu povestea ta. 

— Nu am avut inspiraţie. 

— Nu pot să accept o astfel de scuză, Charlie. Nu există 
lipsă de inspiraţie. Pur şi simplu stai şi faci, e ca o slujbă, 
indiferent dacă-ţi place sau nu. Vreau să încerci. Cred că 
scrisul te-ar putea ajuta să ieşi din starea în care te afli 
acum. Chiar cred asta. 

— Da, probabil. 

Charlie şi-a luat ghiozdanul şi s-a îndreptat către uşă. 

Domnul Burklander l-a apucat cu o mână. L-a tras pe 
Charlie, puţin cam brusc. 

— Nu mă joc cu tine. E vorba de viaţa ta. 

Ochii domnului Burklander s-au îmblânzit. 

— Am pierdut-o pe mama când aveam în jur de douăzeci 
de ani. Imi aduc aminte. Am avut acelaşi vis timp de ani 
buni. Se făcea că stătea sub o clădire care se cutremura. O 


e 24» 


tot trăgeam de braţ şi încercam s-o fac să se mişte, dar în 
zadar. O bucată din clădire a căzut exact peste ea. Am 
aproape cincizeci de ani, Charlie, şi încă îmi aduc aminte 
cum simţeam acel vis când mă trezeam. Întotdeauna mă 
trezeam în momentul în care se prăbuşea clădirea. O să 
treci peste, Charlie. Ai toată viaţa înainte. 

Charlie a încercat să-şi tragă braţul, dar apoi s-a oprit. 

Domnul Burklander era singurul care încă mai încerca 
să-l salveze. Burklander era sponsorul consiliului elevilor. 
Intotdeauna l-a plăcut pe Charlie. 

Când mama lui Charlie a murit, notele lui au scăzut de la 
zece la opt. Era pe drumul de a deveni şef de promoţie. El 
şi Vanhi făcuseră un pact cum că vor merge la Harvard 
împreună. Acum nu voia nimic altceva decât să alerge în 
direcţia opusă, încercând să-şi aducă aminte cine fusese 
cândva. Şcoala încercase să-l ajute. Nu putea să dea vina 
pe ei pentru toate astea. Au încercat să-l pună în contact 
cu diverşi consilieri. I-au oferit un semestru pauză, apoi un 
an pauză. Dar le-a refuzat ajutorul, oricât de mic sau de 
mare ar fi fost. Era o insultă la adresa lui. Îl făceau să se 
simtă slab. Dacă voia să arunce totul la gunoi, nu aveau 
cum să-l oprească. Să se ducă naibii. Să se ducă naibii 
totul. Oricum nu voia să meargă la Harvard. Nu voia decât 
să fie lăsat în pace. In cele din urmă, profesorii s-au 
săturat să-i mai suporte neobrăzarea. Majoritatea, cel 
puţin. Nu ştia dacă să-l iubească sau să-l urască pe cel 
care încă mai încerca. 

S-a gândit puţin la situaţia domnului Burklander. Oare 
chiar ar fi putut să se culce cu o elevă? Era posibil aşa 
ceva? Era profesorul preferat al tuturor elevilor. Genul 
care spunea glume fără perdea şi scria înjurături pe tablă 
când discutau despre De veghe în lanul de secară. Ar fi 
putut el să se preteze la aşa ceva? De ce mai avea un loc 
de muncă atunci? Oare şcoala muşamaliza totul? 

Dar acum nu vedea nimic altceva în ochii domnului 
Burklander decât bunătate. Şi îngrijorare sinceră. 

Aşa că Charlie i-a răspuns: 

— Bine. 


e 25» 


Era cel mai acceptabil lucru pe care-l spunea zilele 
astea, era de acord cu nimic. 


Charlie s-a îndreptat către clădirile demontabile din 
partea de sud a şcolii. Ca orice alt mare liceu public care 
se întinde pe o suprafaţă vastă, era supraaglomerat. 
Oamenii roiau pe holuri umăr la umăr, dând unii peste 
alţii. Oraşul avusese în plan să extindă şcoala înspre sud, 
dincolo de rambleu, dar apoi a urmat colapsul economic, 
iar şcoala a rămas cu şiruri întregi de clădiri demontabile, 
rulote idealizate, înconjurate de materiale de construcţii, 
care aşteptau ca economia să se îmbunătăţească şi 
fondurile să ajungă. Charlie a trecut de grămezile de 
cărămizi şi şi-a adus aminte de o altă versiune a sa, cea 
care era în consiliul şcolii, care ţinea o petiție la 
inspectoratul şcolar ca să obţină mai mult spaţiu pentru 
şcoală. Totul părea dintr-o altă viaţă. 

Charlie l-a găsit pe Alex acolo unde se aştepta, pe scările 
unei case, luând prânzul. Era de unul singur. Părul îi cădea 
peste faţă, iar blugii lui largi şi tricoul vintage cu Metallica 
păreau uzaţi. Citea Vonnegut şi mânca un sendviş bologna 
care arăta trist, nu că ar fi putut arăta şi altfel. 

— Ce cauţi aici? l-a întrebat Alex. 

— Te căutam pe tine. 

— De ce? 

— Nu prea ai mai stat cu noi în ultima vreme. 

— Am fost ocupat. 

Charlie s-a făcut că se uită la suprafaţa de pământ goală. 

— Văd. 

— Du-te naibii. 

Alex a izbutit să-i zâmbească slab. 

Charlie s-a întrebat ce făcea aici. Adevărul era că nu mai 
ştia sigur ce părere avea despre Alex. Odată cu venirea lui 
Peter, Alex devenise, ei bine, mai puţin relevant în lumea 
lui Charlie. Alex şi Peter erau amândoi îndreptaţi spre 
nihilism, dar nihilismul lui Peter era elegant şi captivant. 
Al lui Alex era singuratic şi inadaptat - Peter, oricât de dur 
ar fi sunat, era mai distractiv. Cu el era mai uşor. Şi era 


e 26 - 


ceva la Alex ce părea tulburător în ultima vreme. Era greu 
să-şi dea seama exact ce anume. Doar că uneori, atunci 
când se uita în ochii lui, Charlie simţea că priveşte într-o 
groapă fără fund. Îşi aducea aminte de băiatul care stătea 
afară când erau petreceri în generală, desenând cu cretă 
pe trotuar adevărata lui casă de pe Marte. 

Şi totuşi, Ocrotitorii erau un loc pentru oamenii care nu 
aveau un loc al lor. Nu de asta l-au format? 

— Haide, l-a îndemnat Charlie. Hai să mănânci cu noi. 

Alex a clătinat din cap. 

— Nu, mi-e bine aici. 

— De ce nu? 

— Am chef să citesc. 

Charlie a observat ceva pe peretele din spatele lui Alex. 
Nişte graffiti, scrise cu pixul; era scrisul lui Alex. 

Propoziția nu era completă: CU TOŢII TREBUIE... 

— „Cu toţii trebuie” să ce? 

— Ce? 

— Graffitiul ăsta. „Cu toţii trebuie” să ce? 

— A, nu ştiu. Un cântec nou. Cred că mă plictisisem şi 
eu. 
Charlie voia să-i spună că vorbeşte prostii, dar a lăsat-o 
baltă. 

— Vii la laboratorul de tehnologie după şcoală? Avem 
ceva important de discutat. Un proiect nou. 

„Proiect” era cuvântul lor codat pentru farse şi alte 
activităţi oficiale ale grupului. Înainte, acesta era motivul 
existenţei lor - farse pentru adevăr şi justiţie, niciodată cu 
intenţii rele, doar experimente sociale ce aveau loc o dată 
pe an, cum ar fi aranjarea grădinii cu dovleci în formă de 
falus, care reprezenta strângerea de fonduri pentru echipa 
de fotbal. Dar de vreme ce Vanhi şi Kenny era obsedaţi de 
înscrierile la facultăţi, iar Charlie era plin de suferinţă, nu 
se gândise nimeni la o farsă pentru clasa a XII-a, până ca 
Dumnezeul IA să-şi prezinte provocarea lui Charlie şi lui 
Peter. 

La auzul cuvântului „proiect”, Alex s-a luminat la faţă. 
Timp de o clipă, arăta ca vechiul Alex. Charlie s-a întrebat 


e 27» 


dacă Alex s-a îndepărtat din cauza lor - pentru că au fost 
cu toţii prea ocupați cu vieţile lor ca să observe? Când a 
fost prima dată când Alex a călcat greşit, şi cât de departe 
ajunsese acum? Timp de o fracțiune de secundă, vălul 
suferinţei lui Charlie s-a ridicat şi s-a întrebat: „Ce s-a 
întâmplat cu Alex cel dulce şi caraghios, şi ce s-a întâmplat 
cu mine?” 

— Sigur, a spus Alex. O să încerc să vin şi eu. 

— Super. Ai grijă la Gheaţa-9?. 

— Da, a zis Alex, revenind deja asupra cărţii lui. 


Mary Clark îşi ura mama. Nu, nu era corect. Nu îşi ura 
mama. Ura ceea ce susţinea mama ei. În acea dimineaţă, 
Mary a încercat să plece de acasă exact aşa cum a vrut ea. 
Fără machiaj. În pantaloni de trening. Ştia că avea să arate 
groaznic fără toate hainele ei elegante şi fără machiajul 
subtil - asta e ceea ce îi spusese mama ei dintotdeauna -, 
dar nu-i păsa. Era închisă într-o cutie şi nu ştia cum să 
evadeze. S-a gândit la Tim şi s-a cutremurat. 

Mama sa a prins-o când să iasă pe uşă. 

— Draga mea, fugi sus. 

— O să întârzii. 

— E în regulă. Merită să întârzii. 

Mama ei putea să arunce un comentariu ca nimeni 
altcineva, câteva cuvinte simple, fără nicio dramă, şi totuşi 
mereu trecea dincolo de orice apărare şi ajungea direct la 
os. 

Mary s-a simţit demoralizată. S-a dus sus şi s-a aranjat. 

Când a vrut să plece a doua oară, mama ei a dat din cap 
aprobator şi i-a spus acelaşi lucru pe care l-a auzit de ani 
de zile: 

— E important să arăţi frumoasă. 

Brăţara o ardea pe încheietură. Voia s-o arunce la gunoi. 
Sau şi mai bine de-atât, s-o returneze la magazinul scump 
de la care a cumpărat-o Tim şi să doneze banii. Nu 
îndrăznea să facă asta. Şi-a adus aminte de durerea pe 


> Armă chimică ce apare în cartea Leagănul pisicii, de Kurt Vonnegut 
(n. tr.). 


e 28 œ 


care a simţit-o când Tim i-a împins în încheietură. Dar 
adevărata putere pe care o avea asupra ei era altundeva. 
Nu trebuia să-i aducă aminte de ceea ce ştia. Se vedea clar 
în ochii lui. 

„Îmi aparţii.” 

Era amuzant. Toată lumea voia să fie în locul ei. Iar ea 
ar fi vrut să fie oricine altcineva. 

Simţea nevoia să facă ceva nesăbuit. 

Fără să se gândească, a mers spre scările din partea 
estică, unde ştia că Charlie se întâlneşte cu Peter după 
şcoală. 

„Până la urmă, e doar un drum”, s-a gândit ea. 

Cine putea s-o învinuiască pentru asta? Cine putea afla? 


Vanhi s-a grăbit acasă după pauză să lucreze la 
formularul de înscriere. Voia să fie singură, în liniştea din 
camera ei. Niciun alt elev în jurul ei care să o deranjeze. 

Vanhi era o multitudine de contradicții. Era un elev 
model. Îi plăceau manga şi Comic-Con şi Neil Gaiman. Şi-a 
dorit cu ardoare să meargă la Harvard încă de când avea 
zece ani, când mama şi tatăl ei i-au adus un tricou cu 
Harvard din una dintre vacanţele lor. A cântat la chitară 
bas electrică într-o trupă care se numea Dipshits*, până s- 
au despărţit. Acum avea părul roşcat cu şuviţe negre. 
Înainte de asta, a fost mov, şi înainte, a fost argintiu. Era şi 
punk şi tocilară şi inadaptată şi şmecheră, toate la un loc. 
Uneori îşi dorea să poată alege doar una pentru că de cele 
mai multe ori simţea că e trasă din douăzeci de direcţii. 

S-a conectat în program şi s-a holbat la formularul ei de 
înscriere la Harvard. 

Era perfect, cu excepţia unui singur lucru de care nu 
ştia nimeni. Nici măcar părinţii ei, pentru că şi-a editat 
cardul de raport online înainte ca ei să-l vadă. 

A picat AP US History?. Era o nebunie. Era un elev 
extraordinar. Putea să programeze al naibii de bine. Lua 


3 Rataţii (n. tr.). 
4 Un curs de istorie a Statelor Unite oferit în cadrul unui program care 
pregăteşte pentru facultate elevii de liceu (n. tr.). 


e 29 œ 


zece la toate materiile. Dar s-a simţit mult prea 
încrezătoare şi s-a culcat pe o ureche când a venit vorba 
de examen. La chimie şi fizică putea pur şi simplu să simtă 
cum trebuie să fie rezolvate problemele. La engleză putea 
să compună un eseu minunat care să curgă aşa cum 
trebuie, fără să stea pe gânduri. Atomii se lipeau unii de 
alţii, mingile  săreau, cuvintele îşi făceau apariţia. 
Memoratul ţinea de secolul douăzeci. A citit cartea, dar nu 
a reţinut ce culoare avea suspensorul lui George 
Washington, pentru numele lui Dumnezeu. De ce trebuia 
să ştie sau să-i pese cine a fost John Muir? A fost o 
greşeală care s-a întâmplat o dată, dar nu mai avea cum să 
dea timpul înapoi. Acolo, pe raportul ei perfect, era o notă 
proastă. Îi trăgea media în jos. O aducea de pe locul 1 sau 
2 la locul 57. Şi având în vedere că Harvard respingea 95% 
din candidaţi, ăsta era sfârşitul ei. Visul ei de o viaţă s-a 
dus pe apa sâmbetei într-o zi proastă. 

Nu ştia nimeni. Au presupus doar că va fi acceptată. Nu 
a spus nimănui. Era secretul ei ruşinos. Vanhi şi-a citit 
eseul pentru a douăzecea oară. Simţea că era o înşelătorie. 
Toată munca a fost în zadar. Nota aceea strica totul. 

A modificat câteva virgule, apoi a dat la o parte mouse- 
ul. 

Şi-a luat chitara şi şi-a întins degetele pe corzi, simțind 
tensiunea. 

Parcă o auzea pe mama ei spunând: 

„Cine naiba a mai auzit de o indiancă ce cântă la bas?” 

„Ăă, ai uitat de Mohini Dey, mamă?” 

Şi-a mişcat degetele pe chitară, începând să cânte 
Another One Bites the Dust. 

În onoarea înscrierii ei la Harvard. 

Ducă-se naibii. 

A pus chitara deoparte. 

Era timpul pentru Ocrotitori. 


Charlie îl aştepta pe Peter la scări când a venit cineva 


> Piesă de la trupa Queen, care s-ar traduce „încă unul care eşuează” 
(n. tr.). 


e 30 - 


complet neaşteptat. 

— Bună, Charlie. 

O avea în faţă pe Mary Clark, o imagine din trecutul său, 
plutind deasupra tuturor şi arătând superb. Era majoretă, 
o reprezentantă a elevilor, cea care a fondat asociaţia lor, 
Elevi împotriva Deciziilor Distrugătoare. Şi era în general 
o persoană de treabă, spre deosebire de cercul de monştri 
de care era de obicei înconjurată. 

Şi-a adus aminte de prietenia lor din clasa a IX-a, când 
erau în consiliul elevilor. Vorbeau şi râdeau în timp ce 
lucrau împreună la proiecte împotriva graffiti sau proiecte 
ce ţineau de revizuirea regulamentului vestimentar. Dar 
era o limită invizibilă. În afara consiliului elevilor, 
aparţineau unor lumi diferite. 

Aşa că simplul fapt că venea acum la el, în lumina zilei, 
fără să mai fie legaţi unul de altul prin intermediul 
consiliului elevilor, era şocant. 

— Bună, i-a răspuns Charlie, aşteptând să-i spună care 
era scopul venirii sale. 

— Mergi la Grove diseară? 

Nu mergea. Grove era locul din inima pădurii în care se 
duceau elevii ca să bea şi să stea împreună, sub luminile 
păgâne ale focurilor de tabără şi ale maşinilor oprite. 
Charlie nu s-a aventurat niciodată să meargă acolo, şi nici 
nu l-a invitat nimeni vreodată. Dar ceva anume l-a provocat 
să mintă acum. 

— Da, cred că da. 

— Ai putea să mă duci şi pe mine cu maşina? 

A crezut că a auzit el prost, dar a decis să presupună că 
nu. 

— Sigur. Pot să iau maşina tatei. 

Voia să zică ceva suav, sau inteligent, sau orice altceva. 
Dar era atât de confuz că nu ştia de unde să înceapă. Mary 
Clark avea destui la care să apeleze ca s-o ducă cu maşina. 
Şi ce era şi mai ciudat era de ce nu o ducea Tim, dacă era 
să o ducă un băiat. Şi ce i-ar fi făcut Tim lui Charlie când 
avea să afle? 

— Mulţumesc, a fost tot ce-a spus, ca şi cum toată 


e 31 œ» 


treaba asta ar fi fost cel mai normal lucru din lume. 

Tocmai pleca atunci când şi-a făcut apariţia şi Peter 
lângă umărul lui Charlie şi a zis jovial: 

— Ce naiba a fost asta? 

— Nu ştiu. 

— Am crezut că te-ai retras din consiliul elevilor? 

— M-am retras. 

— Poate că are nevoie de ajutor cu următoarea 
campanie pentru hârtie igienică mai bună. 

Charlie l-a ignorat. 

— Haide, a spus Peter. O să întârziem la întâlnirea cu 
Ocrotitorii. 7 


În timp ce Charlie şi Peter se îndreptau spre subsolul 
şcolii, Edward Burklander era în biroul directoarei, Elaine 
Morrissey. O femeie în vârstă de patruzeci şi opt de ani, 
mamă a trei copii, dintre care unul era la liceu; l-a chemat 
pe domnul Burklander la ea în birou. I-a cerut să închidă 
uşa. Avea o faţă serioasă. Pe măsură ce s-au apropiat unul 
de celălalt, uşa s-a închis, iar electricitatea dintre cei doi a 
devenit prea greu de suportat şi s-au luat în braţe din nou, 
trântind hârtiile şi coşuleţul de plastic cu pixuri de pe 
biroul ei. I-a ridicat fusta şi a mângâiat-o pe coapsele moi. 
Ea şi-a arcuit spatele şi el şi-a dat jos cureaua. În timp ce o 
penetra, ea a scos un mic geamăt şi a încercat să dea la o 
parte poza cu soţul şi cu copiii lor de pe birou ca să nu o 
privească. Dar nu putea să ajungă la poză, şi în curând, a 
uitat de ea complet. 

În colţul camerei, calculatorul zumzăia. 


e 32 œ 


6. 
SEMNUL 


— Şi de ce am face asta? a întrebat Vanhi. 

Stătea picior peste picior pe masă şi părea sceptică. Ca 
întotdeauna, sarcasmul ei era înţepător şi electric, domina 
camera, iar Charlie s-ar fi căsătorit cu ea imediat dacă ar fi 
fost interesată de băieţi. Oricum, tot s-a întâmplat ca 
primul semestru din clasa a IX-a să tânjească după ea. 
Vanhi îi spusese: „Voi fi cea mai bună prietenă a ta, dar ai 
avea mai multe şanse dacă ai flirta cu un copac”. 

Acum îi întreba de ce ar vrea ei să se implice în această 
poveste. La fel cum făcuse şi înainte de grădina cu dovleci 
în formă de falus. La fel cum făcuse şi înainte de incidentul 
cu scheletul, sau aşa-zisul Atac Impotriva Nesimţiţilor. Dar 
ştiau că Vanhi urma să fie mereu de acord până la urmă. 
Avea locul ei special, fiind singura fată dintre Ocrotitori. 
Ceea ce însemna că avea un lob frontal uşor mai dezvoltat, 
dar în adâncul ei, tot îi plăcea să facă năzbâtii la fel de 
mult ca toţi ceilalţi. 

— Păi, anul ăsta sunt alegerile, a răspuns Peter. Şi e 
ultimul nostru an. 

— Hai promoţia 2017, a zis Vanhi. Deci... de ce am face- 
0? 

— Un an special merită o farsă specială, a zis Charlie. 

Au căzut de comun acord să nu pomenească nimic de 
chat, sau de instrucţiunile de la porţile de mărgăritar. 

— Ce fel de infracţiune este considerată asta? a întrebat 
Kenny agitat. 

Vorbele părinţilor lui îi răsunau în minte: „Fără paşi 
falşi; nu există a doua şansă”. Nu-l ajuta nici faptul că 
fratele lui a renunţat la facultatea de medicină ca să 
devină „scenarist” în LA. Kenny era acum fiul cel bun. 

— E o infracţiune minoră, a spus Alex. 

— Nu e prea rău. 

Kenny simţea că-l cam ia cu ameţeală. Fiecare particulă 


e 33 


din corpul său îi spunea să plece, dar aceştia erau prietenii 
lui, inteligenţi şi talentaţi, dacă nu şi puţin maliţioşi, şi nu 
avea de gând să-i părăsească în bârlogul ursului. Şi nici nu 
voia să fie catalogat drept fricos mai târziu. 

— Eu am făcut şi mai rele, a adăugat Peter, 
neadresându-se cuiva anume. 

— Totuşi... a insistat Kenny. 

— Nu trebuie să vii şi tu, l-a tachinat Alex. 

Kenny s-a uitat într-o parte, ruşinat. 

Vanhi a spus: 

— Ar trebui s-o facem. 

— Serios? a întrebat Charlie uimit. 

— Tipul e un nemernic. Flirtează cu albi care aparţin 
supremaţiei şi  neonazişti. lar Ocrotitorii sunt total 
împotriva nemernicilor. 

— E adevărat, a zis Kenny, încercând să-şi ridice 
moralul. 

— E adevărat, a recunoscut şi Charlie, puţin îngrijorat 
că prietenii săi au acceptat atât de uşor să facă asta. Luii 
se părea complet în regulă să-şi arunce viaţa la gunoi. Dar 
nu voia să fie şi ei traşi în jos odată cu el. Până la urmă, 
înscrierile la facultăţi aveau loc în curând. Dar nu era 
decât o mică infracţiune... 

— Vom avea nevoie de un cleşte tăietor, a spus Peter. 

— Am eu unul, s-a oferit Alex, spre surprinderea 
nimănui. 

— Puneţi mâinile, a zis Kenny, întinzându-şi mâna în 
mijlocul grupului. 

Toată lumea a pus mâna peste a lui. 

— Ultimul nostru an. Ultima noastră farsă. La trei 
strigăm „Fără nemernici”? 

Toată lumea a fost de acord. 

— Unu... 

— Doi... 

— Trei... 

— Fără nemernici! 

Pe drumul spre parcare, Charlie a tras-o de mânecă pe 
Vanhi. 


e 34» 


— Chiar nu e nevoie să vii şi tu, i-a şoptit el ca să audă 
doar ea. 

Spre deosebire de Alex, Charlie a zis-o sincer, nu sub 
formă de provocare. 

— Poate că nu ar trebui să vii. Nu e tocmai momentul 
potrivit să fii arestată. 

— Asta e valabil şi pentru tine, i-a întors-o Vanhi. 

Nu s-a clintit niciunul, aşa că mai târziu se aflau alături 
de Peter, Alex şi Kenny în maşina Honda Civic a lui Kenny 
pe drumul care ducea spre autostradă. Au căzut de comun 
acord că BMW-ul lui Peter era prea ostentativ pentru o 
astfel de misiune. 

Au găsit semnul acolo unde trebuia, de vreme ce Charlie 
şi Peter îl identificaseră înainte. Luminile de un portocaliu 
intens anunțau „Timp de călătorie către ieşirea din 
Westview - 10-12 minute” pe un fundal negru, care avea 
pe margine metal auriu şi se afla deasupra autostrăzii. 

Ar fi putut s-o facă la miezul nopţii. Ascunşi de întuneric. 
Dar care mai era distracţia? Totul doar ca Departamentul 
de Transport din Texas să-l dea jos până să înceapă 
aglomeraţia de la prima oră? Nu. Ăsta era ultimul lor an, 
promoţia 2017. Un an cu alegeri. Era nevoie de o faptă 
îndrăzneață. O demonstraţie pentru adevăr şi justiţie, care 
erau destul de diminuate în ziua de azi. Au lăsat maşina în 
parcarea unui Whataburger şi au găsit un drum pe sub 
pod, pe unde se puteau pierde în întuneric dedesubtul 
pasajului, văzuţi doar de un cuplu de oameni ai străzii care 
stăteau ghemuiţi în nişte saci de dormit în spaţiul dintre 
gazon şi baza podului. Se aşteptaseră la asta, iar Peter, cu 
farmecul său natural, le-a dat nişte sendvişuri cu pui de la 
Whataburger şi i-a asigurat că Ocrotitorii nu au fost 
niciodată aici şi nu sunt nici acum. Legământul cu 
pui/secrete a avut loc, au luat-o în jos şi s-au furişat în 
umbra semnului, sperând că nu puteau fi văzuţi din stradă, 
şi au găsit panoul de comandă. 

Lacătul său ieftin a căzut uşor datorită cleştelui tăietor 
al lui Alex. S-a desprins în două bucăţi pe care le-a rupt 
vesel. 


e 35» 


— Hai s-o facem, a zis el rânjind. 

A deschis panoul de comandă şi Peter a îngenuncheat în 
faţa lui. Inăuntru erau nişte taste şi un ecran mic, 
înconjurate de plastic negru. Pe ecran se cerea numele 
administratorului. Peter a tastat opţiunea standard, 
administrator, şi a trecut la spaţiul pentru parolă. A 
încercat parola standard, pe care o căutase pe .narthex. 

— Nu le schimbă niciodată, a zis el bucuros. 

A tastat DTOC şi a apăsat Enter. 

Acces respins. 

— Nu trebuie să ne îngrijorăm. 

S-a încruntat. A ţinut apăsat pe ALT-CTL, iar apoi a 
tastat CIPC în timp ce apăsa cele două butoane. Ecranul s- 
a schimbat şi l-a informat că parola era acum resetată pe 
cea standard. 

— O nimica toată. 

A tastat administrator şi apoi DTOC din nou. 

A apărut un meniu şi astfel au reuşit să intre. 

A selectat Imagine Text, a introdus cuvintele pe care le 
stabiliseră înainte, după care a selectat Efectuare fără 
Salvare. Arhanghelul IA nu le spusese ce mesaj să scrie, 
doar că trebuiau să aleagă unul. Poate asta făcea parte din 
test. Charlie şi Peter au compus răspunsul împreună. 

Textul a apărut pe semnul de construcţii mare şi luminos 
de deasupra lor, şi putea fi văzut de toată lumea. Acum era 
timpul să plece naibii de acolo. 

Alex a pus panoul de control înapoi în cutie, băgând şi 
firul negru şi inelat. Vanhi a închis uşa, iar Alex i-a pus 
noul lacăt industrial pe care-l cumpărase. Spre deosebire 
de cel ieftin de dinainte, nu avea să fie atât de uşor de 
tăiat. Intre timp, Charlie şi Kenny puseseră deja un lacăt 
similar pe sursa de energie. Era nevoie de ceva muncă 
pentru a opri frumuseţea asta de semn. 

Primele maşini au început să claxoneze, exprimându-şi 
acordul sau protestele, era greu să-ţi dai seama. 

Erau la jumătatea drumului de sub pasaj când Peter a 
zâmbit larg cuplului de oameni ai străzii care tocmai ce-şi 
terminaseră Whatachick'n-ul şi împachetau gunoaiele. Le-a 


e 36 - 


dat două batoane de Snickers. 

— Nu ne-aţi văzut niciodată. 

Unul din ei i-a făcut cu ochiul complice. 

Înapoi în maşină, au făcut un viraj în U şi şi-au îngăduit 
plăcerea de a privi pentru o clipă, cu motorul pornit, cum 
participanţii la traficul de la ora de vârf treceau pe lângă 
semn, unii claxonând, iar alţii încetinind să se uite mai 
bine. 

Era un haos frumos. 

— Delict de gradul trei, a zis Alex. 

— Ce? 

— Am minţit mai devreme. Când am spus că este doar o 
infracţiune mică. 

— Serios? 

— Delict de gradul trei. Falsificarea unui semn de 
circulaţie. Închisoare. 

— De ce ai minţit? 

Charlie s-a uitat la Alex cu atenţie, încercând să-l 
înţeleagă. Nu era îngrijorat pentru el, ci pentru Vanhi şi 
Kenny, şi chiar şi pentru Peter. Ar fi trebuit să ştie şi ei 
măcar care era riscul. 

— Nu am crezut că o vom mai face, a spus Alex aproape 
scuzându-se. 

— Oo, uau, a zis Kenny, cu veselia libertăţii de a se afla 
departe de marginea prăpastiei. 

— Da, a zis şi Vanbhi. 

— Păi, am făcut-o. 

— Da. Da, am făcut-o. 

Şi-au admirat munca. Gestul nu avea să schimbe lumea. 
Dar într-un univers aleatoriu şi haotic, era o mică 
încercare mândră în întuneric. Pe sub pod, sute de maşini 
treceau, semnul spunând lumii cu litere de un portocaliu 
aprins: 

DONALD TRUMP ESTE O ŞOPÂRLĂ METAMORFICĂ 

O sirenă s-a auzit în depărtare, şi, deşi probabil nu avea 
nimic de-a face cu ei, nu aveau de gând să aştepte să afle. 

— Delict de gradul trei, a repetat Peter cu voce tare. 

— Ce tare, a zis Charlie. 


e 37 œ 


— Mâine mă înscriu la Harvard, a adăugat Vanhi. 

— Deci... ar trebui să plecăm? 

— Sigur că da. Să mergem. 

Au pornit încet în direcţia opusă, lăsând semnul glorios 
torentului de maşini care se îndreptau spre casă. 


e 38 - 


7. 
REGELE-ŞOPÂRLĂ 


Se zvonea că Grove era locul în care Prietenii din Criptă 
se întâlneau pe ascuns în timpul regimului de teroare pe 
care-l stabiliseră în suburbiile din Glendale şi Pleasant 
Valley în anii '90. Era o poveste cu rol de avertisment 
pentru Charlie şi prietenii săi, o poveste despre elevi 
onorabili care au luat-o pe calea greşită. Şi ei au fost un 
grup de inadaptaţi inteligenţi - Ocrotitorii se considerau 
uneori o versiune benignă a acelui grup de poveste dar 
ceva teribil li s-a întâmplat Prietenilor din Criptă. Se 
descriau ca fiind nişte tehno-anarhişti, un amestec 
periculos de furie adolescentină impulsivă şi isteţime în 
domeniul mecanicii, al bombelor cu ţeavă şi al viruşilor. 
Aveau de gând să atace sistemul, chiar dacă nu ştiau sigur 
cu ce ar fi trebuit să-l înlocuiască. Timp de secole, fiecare 
părinte a auzit de ei, aruncând câte o privire pădurii ca şi 
cum ar fi fost bântuită şi întrebându-se „Oare copilul meu 
ar putea vreodată să... nu”. Dar ca multe alte lucruri de la 
sfârşitul anilor '90, aceste sinistre poveşti cu graffiti făcute 
pe copaci - şobolani cu ochii oblici - şi fapte periculoase 
care s-au sfârşit tragic s-au pierdut de-a lungul anilor şi au 
devenit doar nişte amintiri vagi. 

Acum Grove era un loc de petreceri. 

— Cred că te joci cu focul, a spus Peter în acea seară în 
camera lui Charlie, cu uşa închisă şi încuiată şi cu 
fereastra abia crăpată. 

— Doar o duc cu maşina. 

— Are iubit. 

— Da, şi e un nesimţit. 

— Probabil, dar este şi prost, sportiv şi violent. Zic şi eu, 
nu o să-i placă asta. Şi are şi prieteni foarte voinici. 

— Şi ce, o să mă bată pentru că am dus-o cu maşina pe 
iubita lui? 

— Îmi place varianta asta nouă a ta, Charlie. Complet 


e 39 œ 


neînfricat. Zic şi eu, nu vreau să trebuiască să te scap când 
echipa de fotbal o să vină după tine. Eu sunt cu dragostea, 
nu cu bătaia. 

— O să fie bine. 

— Bine. Nu zic că nu merită. Arată bine. Al naibii de 
bine. 

— E doar un drum. Doamne! Probabil o să se şi 
întâlnească mai 

târziu cu ea acolo. 

— Sigur. Şi tu eşti singura persoană care are maşină. 

— Mă rog. 

— Nici măcar nu e maşina ta. 

— Am prins ideea. 

— E un Nissan, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Am înţeles. De-ajuns. 

Peter a început să râdă şi era imposibil să stai supărat 
pe el. Putea să fie şi nesimţit şi să te şi împace într-o 
singură propoziţie. 

S-a auzit un bâzâit de la telefonul lui Charlie. 

După o fracțiune de secundă, a vibrat şi telefonul lui 
Peter. 

Amândoi s-au uitat la ecrane, apoi privirile li s-au întâlnit 
şi au zâmbit. 

Pe telefoane, primiseră un nou mesaj de la acelaşi 
număr anonim care le-a trimis sarcina din partea lui 
„Dumnezeu”. 

Acestea nu îi mai înjurau. 

Era exact invers. 

Aţi primit invitaţie. 

Cuvântul invitație avea un hyperlink. 

— Oo, haide. 

Peter a zâmbit, iar ochii albaştri îi licăreau. 

Charlie a oftat. 

— La naiba. 

— Asta e ceea ce am vrut. 

Charlie a dat din umeri. 

— Odată ce am început, trebuie s-o ducem la bun sfârşit. 

Era pe punctul de a da click pe cuvântul invitație, dar 


e 40 - 


Peter l-a oprit. 

— Trimite linkul pe laptop. M-am săturat de ecranele 
astea mici. Să facem un pas înainte. 

— Bine. 

Charlie a copiat linkul şi l-a trimis pe e-mailul său. A 
deschis calculatorul şi a rămas cu cursorul pe linkul de pe 
ecranul mare. 

— Eşti satisfăcut acum? Acustica e bună? Ai nevoie de 
nişte popcorn? 

— Hai, frate, nu mai trage de timp! 

— Dar tu eşti cel care... 

Peter s-a apropiat şi a dat Enter. 

Cuvântul invitație a pulsat, hyperlinkul s-a activat. 

Şi apoi... 

Pentru o clipă, ecranul a devenit negru. 

Apoi a început o muzică, un fel de versiune a cântecului 
de carnaval care răsună în faţa cortului în timp ce cineva 
te invită înăuntru: „Haideţi, intraţi, oameni buni. Pe aici!” 

Venea din boxele de jocuri ale lui Charlie, care erau de-o 
parte şi de alta a laptopului, şi umplea camera. 

Pe ecran, s-a tras o cortină roşie şi a apărut un bărbat 
sub formă de caricatură cu capul mare: Donald Trump într- 
un costum Unchiul Same şi cu un joben pe cap. A făcut cu 
mâna, iar gura i se mişca în sus şi-n jos, deschizându-se şi 
închizându-se. Nu-i ieşea niciun sunet pe gură, dar a 
apărut un text alb pe fundalul negru din spatele lui, câte o 
literă pe rând care scotea sunete de maşină de scris. 

Eşti invitat! 
Ding! Gura s-a mişcat în sus şi-n jos ca a unei păpuşi 
controlate de un ventriloc. 
Intră şi joacă-te cu G.0.D.”! 
Ding! 
Adu-ţi şi prietenii! 
E distractiv! 
Dar ţine minte regulile. Câştigă şi TOATE VISURILE 
ŢI SE VOR ÎNDEPLINI. Pierzi şi vei muri! 


ê Costum patriotic care se poartă în Statele Unite ale Americii (n. tr.). 
7 În engleză, Dumnezeu (n. tr.). 


e 41l œ» 


Trump purta nişte pantaloni cu bretele în culorile roşu, 
alb şi albastru. Acum braţul său de desen animat s-a 
ridicat şi a arătat spre ei. 

Te Vrem Pe Tine! 

Trump s-a schimbat - chipul i s-a transformat într-o 
şopârlă, încă purtând pălăria Unchiului Sam. Cu cortul 
mare încă în spatele său, şopârla a zis: 

Dă click aici! 
Trebuie să spui daaa. 

Charlie şi Peter s-au uitat unul la celălalt. 

— Ce naiba e asta? 

— Habar n-am, a răspuns Peter. Dar vreau să intru! 

— Hmm, „Câştigă şi toate visurile ţi se vor îndeplini. 
Pierzi şi vei muri”? Nu, mersi. 

— Aa, haide. Eşti în stare s-o duci pe Mary la Grove şi să 
rişti să-ţi tăbăcească fundul paisprezece musculoşi reali, 
dar nu vrei să joci un joc pe calculator? 

— Un joc pe calculator pe un site nebun care glumeşte 
că o să ne omoare? 

— Cine a spus că o să ne omoare? Au zis doar că o să 
mori. 

— Joacă tu porcăria asta. 

— E doar o glumă, l-a asigurat Peter. Râd şi ei puţin. 

— Cine sunt ei de fapt? Cine a creat chestia asta? 

— Ţi-am zis deja, habar n-am. Lumea vorbeşte mult 
despre el online. 

— Deci... nord-coreeni? 

— Ha, ha. Ar trebui să dai click pe da. 

— Dă tu click pe da. 

— Nu vrei decât să trăieşti destul încât să ajungi să faci 
sex cu Mary. 

— Du-te naibii! 

— Nu cred că vei ajunge să trăieşti atât, chiar dacă nu 
joci! 

— Du-te naibii! 

Charlie a analizat animația. 


e 42 >» 


— Nu te deranjează chiar deloc că ei ştiu ce am făcut? 

— Ce vrei să spui? 

— O caricatură a lui Trump. O şopârlă. Am modificat 
semnul ăla cam acum o oră. Nu ne-au spus decât să-l 
modificăm, nu şi ce să scriem. Cum de au aflat atât de 
repede? Şi l-au transformat într-o animaţie? 

— E o animaţie destul de nasoală. ie cât ţi-ar lua s-o 
faci? 

— Nu asta e ideea. Nici măcar nu a apărut la ştiri încă. 
Ne urmăresc? 

— Ce pot să spun, le place stilul nostru. Deci, e super. 
Şi-au ridicat pălăria în faţa noastră. Ocrotitorii sunt mişto. 

Apoi Charlie şi-a dat seama. Ocrotitorii au făcut asta 
împreună. 

— Crezi că tot grupul a primit invitaţia? 

— Nu ştiu. Probabil. Am fost cu toţii acolo. 

Charlie le-a trimis un mesaj pe grup. 

— Ce faci? l-a întrebat Peter. 

— Ei nici măcar nu ştiu de site sau de Dumnezeul IA. I- 
am târât şi pe ei în asta. Ar trebui să-i atenţionăm şi să 
luăm o decizie împreună. Şi între timp poate îi şi întrebi pe 
prietenii tăi de pe internet ce naiba e jocul ăsta. 

— Sună corect. Dar dacă or să-şi retragă invitaţia pentru 
că aşteptăm? 

— Atunci înseamnă că nu ne voiau chiar atât de tare 
cum au spus. 

— Hm. Are logică. Chiar ai experienţă cu respingerile. 

Charlie i-a dat un pumn în braţ lui Peter, a zis, 
Adevărat” - iar apoi a trimis textul: 

Aţi primit cumva un mesaj ciudat cu o „invitaţie“? 

Nu daţi click pe el încă. O să vă explicăm noi. 

Peter a adăugat: 

Mâine - la miezul nopţii. Laboratorul de tehnologie. 
Să nu întârziaţi! 

A pus un emoji cu craniu cu oase încrucişate. 

Charlie a ridicat din sprânceană. 

— Trebuie să ai puţin stil, a zis Peter. Să stârneşti 
curiozitatea oamenilor. 


e 43» 


Charlie a văzut cât e ceasul. 

— Trebuie să plec. Ceea ce înseamnă că tu trebuie să 
pleci. 

Peter s-a făcut că se duce către uşă. 

— Aa, da. Tatăl tău mă urăşte. 

S-a îndreptat spre fereastră. 

— Merg şi eu cu tine. Ca să scap de întrebările tatei. 

S-au furişat pe fereastră. Noaptea era răcoroasă, iar 
aerul era proaspăt şi curat. Aer de toamnă. Au coborât pe 
spaliere şi au aterizat cu un uşor bufnet în pământul din 
grădină. Prin fereastra de la parter l-au văzut pe tatăl lui 
Charlie lucrând la masa din bucătărie, stând cu spatele la 
ei. 

— Fir-ar să fie! 

Peter şi-a pipăit buzunarul din spate. 

— Mi-am uitat jointul sus. 

— Du-te şi ia porcăria aia din camera mea. 

Peter s-a urcat pe spaliere şi a trecut prin fereastră. 

Charlie s-a uitat din nou la tatăl său. Se întreba la ce 
lucra oare singur la masă, atât de târziu în noapte? Slujba 
lui de contabil - slujbă pe care a considerat-o dintotdeauna 
plictisitoare şi doar un lucru care nu l-a ajutat cu nimic 
atunci când soţia lui a murit şi unicul său fiu a luat-o 
razna? Umerii tatălui său erau cocoşaţi, postură pe care a 
început să o aibă după ce mama lui Charlie a primit 
diagnosticul. 

Peter a revenit jos şi şi-a bătut buzunarul. 

— L-am luat. 

S-au urcat amândoi în maşina tatălui lui Charlie. 

— Ce crezi că faci? 

— Merg cu tine la Grove! 

— Ăă, nu prea cred. O duc pe Mary. 

— De-asta ai nevoie de mine. Să te scap când Tim o să 
încerce să-ţi dea o mamă de bătaie. 

— leşi. 

— Bine, bine. Să nu zici că nu te-am avertizat. 

— Nu voi spune asta. 

Peter a coborât şi a făcut o plecăciune falsă. 


e 44» 


— Atunci îţi spun adio. 

— Da, bine. Seară plăcută! 

— Şi ţie la fel, bunul meu domn! 

Charlie a pornit motorul şi a luat-o spre Mary şi spre 
Grove. 


e 45» 


8. 
VALEA SIRANIE 


Dincolo de copaci, luminile maşinilor parcate tăiau 
întunericul în toate direcţiile, luminând pădurea în fâşii de 
fluorescentă. 

Mary l-a condus pe Charlie prin pădure, ţinându-şi 
intenţiile ascunse. 

Fusese tăcută cam pe toată durata drumului, croindu-şi 
drumul de pe veranda din faţă în maşina veche şi 
deteriorată a tatălui său ca şi cum ar fi fost cel mai normal 
lucru din lume. Ca şi cum aşa ceva se mai întâmplase 
înainte şi avea o explicaţie din punctul de vedere al 
regulilor de liceu sau al ritualurilor de împerechere ale 
primatelor. „Am trecut de antropologie, s-a gândit Charlie. 
Asta este zona crepusculară injectată cu hormoni.” 

La un moment dat, l-a luat de mână. Nu a făcut-o cu 
intenţia de a flirta şi nu a ţinut decât o clipă, în timp ce-l 
conducea printr-o groapă mică, ca şi cum ar fi putut să 
meargă spre Grove şi în somn. Ea doar îl ajuta să nu se 
împiedice în timp ce treceau amândoi pe sub o ramură 
noduroasă şi joasă şi o luau în josul scărilor pietroase 
acoperite de pământ. Apoi i-a dat drumul şi nu a rămas 
decât cu furnicăturile din palmă şi din degete, ca o 
persoană care duce dorul mâinii amputate. 

Cum de s-a nimerit să fie în compania fetei pe care a 
iubit-o încă din clasa a şaptea? O fată care a fost mereu 
prea bună pentru el şi despre care totuşi a crezut iluzoriu 
că, în adâncul ei, avea toate motivele de a trece peste 
barierele sociale şi de a-l cunoaşte pe el cel adevărat. 
Îndrăznea să-şi permită să viseze că, după cinci ani, după 
nenumărate întâlniri ale consiliului, nopţi petrecute 
lucrând la proiecte şcolare (în timpul cărora stătea pe 
patul ei, cu uşa crăpată, la cerința părinţilor), acum avea 
să se întâmple, aşa dintr-odată? În clasa a XII-a, când se 
pregăteau cu toţii să o ia pe drumuri separate? Şi de ce nu, 


e 46 - 


până la urmă? Nu era asta perioada când lucrurile scăpau 
puţin de sub control, lumea era relaxată, conştientă că nu-i 
va mai vedea niciodată pe jumătate din oamenii din liceu? 
Nu se aflau în valea stranie - un moment în care lucrurile 
puteau deodată să urmeze noi reguli, sau poate chiar nicio 
regulă? Charlie fusese în cădere liberă în tot timpul ăsta 
din ultimii doi ani. Poate că în sfârşit avea să întâmple 
ceva. 

Mary era pe punctul de a-i răspunde la întrebare. 

Mai aveau câţiva paşi până să ajungă în poiană, acolo 
unde era toată lumea adunată, bând şi stând împreună, 
unii în jurul unui foc de tabără, alţii sprijinindu-se pe 
capotele maşinilor, cu motoarele pornite şi muzica 
învăluind atmosfera. Dar încă nu erau la vedere, erau 
ascunşi de ultimul şir gros de copaci ce înconjura poiana. 

Mary a pus o mână pe pieptul lui Charlie să-l oprească. 
S-a uitat în ochii lui. 

— Îmi pare rău pentru mama ta. 

— Oh. 

Era ultimul lucru pe care voia să-l audă. „Te iubesc” ar fi 
sunat drăguţ. „la-mă acum, distrugător de inimi” ar fi 
sunat bine, dacă nu chiar puţin medieval. Dar nu, înapoi la 
mama lui. Ăsta era ultimul lucru la care voia să se 
gândească. Se gândea la asta cam tot timpul. Dar aici, în 
poiana asta, cu felul în care lumina cu tentă albăstruie a 
lunii cădea pe copaci, timp de o clipă, acea durere 
persistentă şi ascuţită din pieptul lui dispăruse. 

Acum revenise. 

— Mersi, a zis el, gândindu-se la cum să schimbe 
subiectul. _ 

— Ţi-am spus asta acum un an. lţi mai aduci aminte? 

„Sigur că îmi aduc aminte”, voia Charlie să spună. A fost 
cel mai umilitor moment din viaţa sa. El era acolo, un elev 
de clasa a XI-a, la înmormântarea mamei sale, după un an 
de chinuri. Dintr-odată, cea mai frumoasă fată din şcoală 
îşi face apariţia la înmormântare, stând undeva în spate. 
De ce? Charlie a văzut-o după înmormântare pe un hol 
lung şi tăcut din biserică, a încercat să-i mulţumească, dar 


e 47» 


nu putea să rostească acele cuvinte. Ea i-a spus că-i pare 
rău şi Charlie a înţeles greşit situaţia - ce naiba căuta 
acolo în primul rând, nu trebuia să fie un semn că şi ea a 
simţit acelaşi lucru în tot acel timp? - şi a sărutat-o. A fost 
un sărut stângaci, moale. Ea voise de fapt să-l îmbrăţişeze, 
iar el a înţeles greşit şi şi-a lipit uşor buzele de ale ei. 
Electricitatea a fost de nesuportat. Buzele ei erau mai moi 
decât şi-ar fi imaginat vreodată. Ea a rămas aşa o secundă, 
apoi s-a dat înapoi şi a spus uşor, ceea ce a fost şi mai rău: 

— Nu, nu... 

Nu era o comandă, ci era surprinsă. Ceva de genul „O, 
nu, bietul de tine, eşti ca un căţeluş scump”. Delirase de 
suferinţă, iar acum delira de ruşine. 

— Îmi cer scuze, a mormăit el. 

lar ea i-a spus: 

— Nicio problemă. 

Şi de atunci nu au mai vorbit timp de un an întreg, ea 
întorcându-se să-şi trăiască viaţa, iar Charlie îndreptându- 
se spre eşec. 

lar acum ea era cea care aducea vorba de asta. Charlie a 
privit-o jucându-se cu noua brățară pe care o avea la mână. 
Părea scumpă. Era mai mult decât şi-ar fi putut el permite 
vreodată. 

— E drăguță, i-a spus, uitându-se la brățară, iar ea a 
tresărit, ca şi cum ar fi împins-o în stomac cu un deget 
ascuţit. 

— Îţi aduci aminte de fratele meu? 

— Ştiam cine era, a zis Charlie. Dar nu îl cunoşteam. 

— Era extraordinar. 

Acesta era unul dintre cuvintele cu care putea fi descris 
Brian Clark. Era o versiune masculină, mai mare, a lui 
Mary. Era perfect. Legendar. 

Maşina lui Brian a fost lovită din faţă de un şofer beat 
când era în clasa a XII-a, cu un an înainte să plece la 
universitatea A&M. Acum Mary era preşedinta clubului 
EÎDD al şcolii, pe care l-a fondat în memoria lui Brian. 

— Primul an a fost cel mai rău. Apoi devine mai uşor. 

— Ştiu, a zis Charlie, pentru că asta era ceea ce trebuia 


e 48 œ» 


să spună. 

S-a jucat cu brăţara din nou. 

— Simti uneori că viaţa ta e o minciună? 

— Nu doar o minciună. Ci un dezastru. Tu? 

A întors absentă brăţara, apoi şi-a dus braţele pe lângă 
corp. 

— E ceva la clasa a XII-a. Simţi că totul s-ar putea 
schimba. Se va schimba. Există posibilitatea unei noi vieţi. 
Şi tu simţi la fel? _ 

— Obişnuiam să simt asta. Inainte voiam să merg la 
Harvard. Eu şi prietena mea, Vanhi, am făcut un pact cum 
că ne vom înscrie şi vom merge acolo împreună. Ştiu că e o 
nebunie. Nu poţi pur şi simplu să-ţi doreşti o anumită 
şcoală. Mai ales o şcoală ca asta. l-am tot spus asta lui 
Vanhi. Dar acum nu mai contează. Mă îndoiesc că aş putea 
intra chiar dacă aş vrea. Am lăsat totul baltă. 

Cerul era de un violet-închis, norii reflectând lumina 
poluării. Dar pădurea era întunecată. 

În şcoala primară, Mary era precoce, populară şi 
îndrăzneață. In şcoala generală, era înaltă, atletică şi 
liniştită. La liceu era impresionantă, mai bună decât 
oamenii cu care alegea ea să iasă. Charlie s-a băgat în 
consiliul elevilor doar ca să fie aproape de ea. A iubit-o 
aproape toată viaţa. 

— O să fii bine, l-a asigurat Mary, luându-l de mână. 

Trebuia s-o sărute acum? Doamne fereşte, imaginea 
acelui sărut stângaci de la înmormântare i-a revenit în 
minte. Nici gând să repete aceeaşi greşeală. Ruşinea pur şi 
simplu l-ar fi anihilat. 

— De ce îţi pasă? a întrebat-o el în schimb. 

Uite că a spus-o. Pur şi simplu i-a ieşit pe gură. Emoţia 
pur şi simplu a crescut şi a ieşit din el. 

L-a privit surprinsă. 

— Suntem prieteni. 

— Chiar suntem? 

— Nu vrei să fii prietenul meu? 

— Nu, a răspuns Charlie, nu pe un ton rău, ci pe unul 
clar. 


e 49 œ 


S-a uitat la el cu ochii mari cât cepele. 

— Trebuie să plec. 

Şi-a dat seama că încă îl mai ţinea de mână. A strâns-o 
uşor de degete. 

— Nu pleca. 

— Dacă te vede Tim... 

— Ce să vadă? 

— Charlie, nu îl cunoşti cum îl cunosc eu. 

— Credeam că nu e aici. 

— El nu e. Dar prietenii lui... 

— I-ai spus că te aduc cu maşina? 

— Nu chiar. 

— De ce m-ai rugat pe mine să te aduc? 

S-a aplecat spre el şi l-a sărutat. 

A fost doar un moment. 

Apoi s-a dat în spate. L-a împins în piept: „Nu mă 
urmări”. 

Fără să mai zică altceva, s-a dat înapoi şi a luat-o printre 
copaci spre poiană, ca şi cum ar fi venit singură. Charlie a 
rămas acolo, holbându-se, pierdut în umbre, privind cum o 
mulţime de elevi duceau o viaţă la fel de îndepărtată şi de 
intangibilă pentru el precum o emisiune televizată. 


În acelaşi timp, la kilometri distanţă, ecranul de la 
calculatorul lui Charlie arăta un cort roşu de circ cum îşi 
deschidea cortina. Avea următorul mesaj: 

Invitaţie acceptată. 


e 50 - 


9. 
PĂCĂTOSUL 


Liceul Turner nu era renumit pentru siguranţă, ci pentru 
numeroasele lui colective - găşti, copii bogaţi, elevi 
onorabili, pasionaţi de teatru, fraieri - care coexistau în 
pace şi armonie. Găştile se băteau între ele, copiii bogaţi 
îşi cheltuiau banii, copiii cu teatrul jucau „Our Town” şi 
scriau poeme despre disperare, fraierii fumau iarbă pe 
rambleu, iar şcoala publică fremăta ca o bestie uriaşă şi de 
nestăpânit ce era. 

Charlie nu ştia sigur de unde făcea Peter rost de 
marijuana, dar ştia că umbla un traficant de droguri pe la 
Turner, poate chiar mai mulţi, care vindea diverselor 
grupuri. Nu era adevărat că puştii bogaţi nu fumau 
marijuana sau nu luau droguri. Doar că o făceau în 
siguranţa vilelor părinţilor lor în loc de terenurile ierboase 
sau clădirile temporare. Rambleul reprezenta oarecum un 
ascunziş faţă de autorităţile şcolii şi paznicii din cămine. 
Nu era ca şi cum nu ar fi ştiut de rambleu. Doar că îşi 
puteau permite să-l ignore, în cea mai mare parte a 
timpului, lăsând la o parte câteva arestări simbolice. Nu 
puteai să arestezi pe toată lumea, tot timpul. 

Pe drum, Charlie a trecut printre casele demontabile. O 
luase pe un drum ocolit, dar era ceva ce-l deranja. Acel 
graffiti, „Cu toţii trebuie...” Acea explicaţie stupidă. 
Versuri dintr-un cântec? Zău aşa. Alex cânta la chitară în 
camera lui mai mult piese de-ale lui Kurt Cobain. Destul de 
prost. Totuşi... 

Acel graffiti era tot acolo. Tot neterminat. Şi acolo era şi 
Alex, stând singur pe treptele Casei B, citind Leagănul 
pisicii. Citise aproape toată cartea de ieri. 

— Hei, Charlie. 

— Hei, Alex. 

— A fost tare farsa de ieri. 

— Da. Demnă de cărţile de istorie. 


e 51 œ» 


Alex a dat din umeri. 

— Diseară vii? La laboratorul de tehnologie. 

— Cred că da, a răspuns Alex. La miezul nopţii? 

— Da, a fost ideea lui Peter. Desigur. 

— Desigur. 

— Auzi, ai primit cumva un mesaj ciudat, cu un link? Ca 
un fel de invitaţie? 

— Da, cred că da. 

Acesta era un răspuns generos, având în vedere că 
venea de la Alex. 

Charlie a dat din cap. Deci Dumnezeu (sau G.O.D. aşa 
cum era acum) ştia că au modificat cu toţii semnul de 
circulaţie? Cum putea să ştie asta? Chiar erau urmăriţi 
atât de îndeaproape? 

— Nu ai dat click pe link, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Bun. Să n-o faci încă. 

— Ce este? 

— Nu ştiu. Peter încearcă să afle câte ceva. 

Alex s-a încruntat. 

— Eşti bine? 

— Sigur, a răspuns Alex. 

Când au înfiinţat grupul Ocrotitorilor, Alex era cel mai 
tăcut din grup. Cel mai inadaptat. Dar era mereu la 
laboratorul de tehnologie. El l-a găsit primul. Îşi lua 
prânzul acolo şi stătea pe net sau se juca pe calculator. 
Când s-au adunat, avea logică să-l includă şi pe Alex în 
grupul lor. Dar era mai uşor pe atunci, când era Alex cel 
ciudat şi inofensiv, 

— Ştiu la ce te gândeşti, a spus Alex dintr-odată. 

Aproape că părea supărat. 

— La ce? 

— La mine. 

— Alex, despre ce vorbeşti? 

— Pot să simt. Nu trebuie s-o spuneţi. Niciunul dintre 
voi. 

— Te referi la Ocrotitori? 

— Nu mă vreţi în grup. Nu mă mai vreţi. 


e 52 œ» 


Charlie voia să-i spună că nu e adevărat. Dar era un 
mincinos groaznic. Alex cel ciudat şi inofensiv a făcut loc 
pentru Alex cel nebun şi problematic. Mai era şi altceva? 
Oare Alex era pe punctul de a face ceva şi mai rău, ceva 
profund care nu putea fi numit, cu care Charlie pur şi 
simplu nu putea să aibă de-a face acum? Şi-a dat seama că 
asta îl făcea să pară un prieten naşpa - poate Vanhi avea 
dreptate -, dar a simţit adevărul ca pe o bulă care se 
strecoară în propria lui orbită, şi era prea mult de 
suportat. Kenny era înfricoşat de noul Alex. Peter nu era 
vreun sfânt, dar Charlie se simţea în siguranţă în preajma 
lui, chiar şi atunci când intrau în belele. Peter ştia când să 
împingă şi când să se tragă înapoi. Era bogat, aşa că avea 
să fie în regulă până la urmă. Alex părea un om care se 
îneacă, care se aruncase singur într-un lac şi trăgea după 
el pe oricine ar fi încercat să-l salveze. 

Aşa că da, la naiba, poate că nu-l mai voia pe Alex în 
grupul lor. Dar Charlie i-a spus: 

— Nu e adevărat. 

Pentru că nu voia să rănească sentimentele lui Alex. 

Alex a tresărit. Cât de mult a ezitat Charlie? O fracțiune 
de secundă? Se pare că suficient, pentru că Alex auzise tot 
ce a trebuit să audă. 

Charlie s-a simţit ca naiba. Vanhi avea dreptate: Charlie 
cel din clasa a IX-a ar fi fost primul care i-ar fi luat 
apărarea lui Alex, l-ar fi tras de pe marginea prăpastiei. 
Asta însemna prietenia. Nu poţi pur şi simplu să te 
descotoroseşti de oameni atunci când îţi convine ţie. Oricât 
de ciudat ar fi părut, Alex era un Ocrotitor. Charlie a 
încercat să salveze situaţia, dar răul fusese făcut deja. 

— Vorbesc serios. Eşti unul dintre noi. 

Dar îşi dădea seama că momentul trecuse. Acel prim 
răspuns era adevărul şi a dat greş, iar tot ce a urmat după 
au fost doar nişte vorbe aruncate în vânt, care au 
înrăutățit situaţia. 

— Bine. 

— Doar că ne facem griji pentru tine, a zis Charlie pe un 
ton slab. 


e 53» 


— Să nu vă faceţi. Sunt bine. 

Alex s-a întors la cartea lui. 

— Alex. 

— O să citesc puţin. 

Vocea îi tremura uşor. 

Charlie s-a simţit ruşinat. 

— Alex, îmi pare rău. Nu am vrut să... 

— Aş dori să citesc acum, a spus Alex pe un ton mai 
ascuţit. 

Charlie a dat din cap. 

— Bine, bine. Ne vedem diseară, da? 

Alex nu a răspuns. FI 


Peter era în zona rambleului, stând pe jos pe iarba rece 
în timp ce părul blond îi era ridicat de vânt. I-a oferit 
jointul lui Charlie, dar aici Charlie trăgea linie. Un fum 
ocazional, din când în când, era altceva. Dar nu avea de 
gând să se transforme într-un drogat, mai ales la şcoală, 
ziua în amiaza mare. Acel firicel subţire care îl lega de 
viaţa lui anterioară nu fusese rupt încă. Şi totuşi, după o 
întâlnire depresivă cu Alex, Peter era ca o gură de aer 
proaspăt, relaxat şi fără griji, bătut de vânt pe rambleu 
într-o zi frumoasă. 

— Nu, mulţumesc, l-a refuzat Charlie. 

Peter a zâmbit şi a ridicat din umeri. 

— Cred că am dat-o-n bară cu Alex. 

— Alex? Tu vorbeşti serios? Ce-ai făcut cu Mary? 

— M-a sărutat. 

Peter a tuşit, din gură ieşindu-i fum. 

— Dumnezeule, nu ştii şi tu să treci direct la lucrurile 
esenţiale. 

Charlie i-a povestit despre întâlnirea din pădure. 

— Deci pur şi simplu a plecat după aia? 

— Dap. S-a dus direct în poiană. 

— Păi, asta chiar că a fost stânjenitor. 

— Mie-mi spui. 

— Ai mai văzut-o de atunci? 

— Nu. Cred că ocoleşte şcoala ca să mă evite. 


e 54» 


— Asta dacă-i pasă. Pun pariu că jumătate din toată 
treaba asta este doar în capul tău. 

— Eşti un adevărat prieten, ştiai asta, nu? 

— Mhm, a zis Peter liniştit, trăgând din joint. Deci... azi 
am invitat-o pe Caitlyn Lacey să meargă la bal cu mine. 

A lăsat fumul să se ridice în sus. 

— Nu iese cu Kurt? 

— Ba da. 

— Atunci de ce ai întreba-o? 

— De ce nu? Tu îţi faci lipeala cu Mary Clark. Te trezeşti 
că şi Vanhi o să se logodească în curând cu Rebecca 
Moore. Toată ordinea socială e cu fundul în sus. E haos 
total. 

— Ce-a zis? 

— M-a refuzat, desigur. Face sex cu mine în maşină, dar 
nu vrea să mă ducă acasă să mă prezinte mamei. 

— A făcut sex cu tine? 

Peter a dat din cap. 

— Când? 

A dat din umeri. 

— Nu doar o dată. 

— Nu mi-ai spus niciodată asta. 

— Eu nu divulg secrete despre relaţiile mele. Excepţie 
făcând cazul de faţă. 

Peter a zâmbit, dar era un zâmbet puţin amar. 

— Ştiam că o să mă refuze. Nu e mare chestie. Cui îi 
pasă de o petrecere stupidă cu o gaşcă de trântori? 

— Atunci de ce ai întrebat-o? 

Peter s-a gândit puţin. 

— Trebuia s-o aud cum îmi spune nu. Să-şi joace rolul în 
Marea Minciună. Bine, să fie ca ea. Să iasă cu Kurt pentru 
popularitate când eu sunt cel pe care-l vrea de fapt. Dar 
trebuie s-o doară şi pe ea niţel. 

Charlie a clătinat din cap. 

— Nu ai toate ţiglele pe casă. 

Peter a zâmbit şi a mai tras din joint. 

— Deci diseară. La laboratorul de tehnologie. La miezul 
nopţii. Să nu întârzii. 


e 55» 


— Ai aflat ceva despre invitaţie? 

— A, da. 

— Ce? 

— E secret. Nu vrei să strici surpriza, nu-i aşa? 

— Presupun că nu. 

Charlie a auzit soneria. 

— E timpul pentru şcoală. 

— Am observat că mi-e mai bine dacă nu vin la ore. 
Instruirea formală îmi întunecă viziunea. 

— Bine. 

— Hei, dacă te duci încolo, poţi să-i dai tu asta lui Zeke? 

Peter s-a scotocit prin ghiozdan şi a scos un pacheţel 
maro şifonat. 

Zeke era în capătul opus de pe rambleu, în apropiere de 
casele demontabile, la umbra peretelui de cărămizi roşii de 
la sala de gimnastică. Părul lui blond-închis cu dreadlocks 
îi atârna ca nişte cozi de cal, aspru şi plin de mărgele. 
Stătea cu capul în poala Monicăi Jameson, care părea că n- 
avea habar de cozi împletite şi agita în mână dreadurile lui 
încurcate. 

— Ce este? 

— Mi-a dat jumătate din prânzul lui ieri. Eu îl uitasem pe 
al meu. 

— Sigur, a acceptat Charlie, deşi a simţit imediat că ar fi 
trebuit să-i spună în schimb „Arată-mi!” Dar nu era ca şi 
cum Peter ar fi fost traficant de droguri. Pe lângă 
consumul recreaţional de marijuana, Charlie nu l-a văzut 
niciodată pe Peter să aibă ceva de-a face cu drogurile. 
Când era la şcoala privată, mergea într-adevăr la petreceri 
cu copii bogaţi şi consuma cocaină şi pastile cu prescripţie, 
dar asta a fost atunci şi acum erau în prezent. A fost 
alungat din lumea aceea, şi din câte putea Charlie să-şi 
dea seama, Peter nu s-a uitat înapoi. Nici măcar nu se mai 
vedea cu tipii ăia. Oricum. Charlie a zis da deja, şi care ar 
fi cel mai rău lucru pe care l-ar putea spune cineva: ai dus 
un pachet de hârtie cu conţinut necunoscut din punctul A 
în punctul B, nu ai acceptat niciun ban, nu ştiai nimic şi, 
oricum, cel mai probabil nu era decât un sendviş bologna? 


e 56 - 


Hai să nu considerăm asta un delict suprem. 

În plus, era o zi frumoasă şi însorită pe rambleu. Nu era 
niciun adult în zonă. „Relaxează-te, Charlie, şi-a spus în 
gând. Lumea nu se învârte în jurul tău.” 

A luat pachetul cu mâncare de la Peter şi s-a îndreptat 
spre clasă. 

Când Charlie a ajuns la Zeke, i-a spus: 

— Uite, de la Peter. 

Zeke abia dacă şi-a ridicat capul şi a luat pachetul. 

— Mersi, frate. 

— N-ai pentru ce. 

Şi asta a fost tot, iar Charlie a mers la umbra sălii roşii 
de gimnastică până în clasă. 


e 57» 


10. 
FAPTE BUNE 


La ora de scriere creativă, Mary a stat cu spatele la el. 
Simţea că o să-i facă o gaură în cap de cât s-a holbat la ea, 
aşa că s-a calmat şi s-a concentrat pe lecţie. 

Domnul Burklander vorbea despre Faulkner şi despre 
punctul de vedere. Elevii trebuiau să scrie o poveste din 
punctul de vedere al unei persoane pe care nu au întâlnit-o 
niciodată şi pe care o urau. Charlie avea de gând să scrie 
despre dragostea la prima vedere din perspectiva lui 
Donald Trump - care avea să se încheie cu el dându-şi 
seama că era de fapt o oglindă -, dar apoi a aflat că 
jumătate din clasă avea să scrie despre Trump. 

A sunat clopoţelul, iar Mary a ieşit pe uşă atât de repede 
încât Charlie nu a putut să se apropie. Nu s-a uitat deloc 
înapoi. A încercat s-o prindă din urmă pe hol, dar s-a oprit 
deodată când o palmă l-a împins în piept, suficient de tare 
încât să-l sperie. 

— Bună, Charlie, a spus Tim Fletcher. 

Charlie a simţit cum îi creste adrenalina. Dacă aşa 
trebuia să fie, asta e. Nu avea de gând să se dea înapoi din 
faţa unui musculos nesimţit de un metru nouăzeci. Dacă 
era să mănânce bătaie, aşa să fie. Măcar avea să piardă 
luptând. 

— Bună, Tim, a zis pe o voce ascuţită. 

— Cum a fost la oră? Ai văzut-o pe Mary? 

— Da. l-am văzut ceafa, cu trei rânduri în spate. A fost 
fascinant. 

— Am auzit că ai dus-o cu maşina noaptea trecută. 

— Da. 

Charlie a aşteptat. Nu mai avea ce să spună altceva. 

— A fost frumos din partea ta. 

— Cu plăcere? 

— Acum faci pe deşteptul? 

— Am dus-o cu maşina. Ce vrei să zic? Nu am scos-o la 


e 58 - 


cină şi la un film. 

Tim a zâmbit. Era un zâmbet gen băiatul tatei, bogat, 
privilegiat, fără griji. Lucrurile mergeau cum voia el. Într- 
un fel sau altul. Avea o echipă. Avea o legiune întreagă de 
fani ai fotbalului care-l adorau într-un stat care considera 
fotbalul din liceu aproape la fel de important ca religia. 
Putea să hărţuiască şi să-şi bată joc după placul inimii. 
Având în vedere că se apropia balul, avea un istoric perfect 
în echipa de fotbal şi şansa la un nou campionat pe stat, 
Tim era de neatins. lar Charlie, fost student inteligent, fiu 
de contabil, era un nimeni. 

— Poate că ar trebui s-o scoţi la cină şi la un film, a spus 
Tim pe un ton plăcut. Poate că ar trebui să încerci. Ce zici 
de asta? 

— Cred că Mary poate să facă orice vrea ea? 

S-a schimbat ceva în ochii de un căprui-deschis ai lui 
Tim. S-au întunecat şi a ridicat din sprâncene. 

— Ar trebui s-o întreb pe Mary ce vrea? 

Lui Charlie i-a trecut prin cap că în timp ce el era ocupat 
să-şi demonstreze curajul, probabil că Mary era cea pe 
care o punea în pericol, nu pe el însuşi. „Nu-l cunoşti”, 
spusese ea. Uitându-se în ochii lui Tim, dintr-odată ideea 
părea plauzibilă, iar el nici nu se gândise la asta când l-a 
înfruntat pe Tim. A început să se gândească la cum să 
repare ceea ce probabil a stricat. 

— O ameninţi? 

— Nu, a zâmbit Tim. Nu fi ridicol, a spus pe un ton ce nu 
părea deloc ridicol. 

— Dacă te atingi de ea... 

— Charlie, Charlie. 

Tim a pus mâna pe umărul lui. 

— Relaxează-te. Te agiţi degeaba. De cât timp suntem eu 
şi Mary împreună? Şi ce eşti tu pentru ea? Un nimic, nu-i 
aşa? Nici măcar nu sunteţi prieteni. Aşa că de ce-ţi faci 
griji? 

Tim s-a dat la o parte şi şi-a întins braţul, invitându-l pe 
Charlie să meargă mai departe, liber şi fără probleme, prin 
multitudinea de elevi care circulau pe hol. 


e 59 œ 


Charlie s-a pus exact lângă Tim, ceea ce a făcut ca 
avantajul înălţimii lui Tim să fie şi mai evident. 

— Vorbesc serios. Să nu îndrăzneşti să o răneşti. 

— Charlie. 

Tim a zâmbit galant. Vedeta fotbalului. Regele balului. 

— Nu aş putea nici să omor o muscă. 


Informatica era materia preferată a lui Charlie, nu doar 
pentru că stătea între Vanhi şi Kenny, ci şi pentru că îi 
plăcea să programeze şi era cu mult înaintea proiectelor 
simple pe care le făceau în clasă. Dar oricât de bun ar fi 
fost Charlie, Vanhi era cu ani-lumină înaintea lui. Era 
făcută pentru programare. Când Charlie i-a cerut să se 
alăture Ocrotitorilor, ea i-a spus: 

— De ce aş vrea să fiu încetinită de o gaşcă de băieţi 
proşti care îşi petrec timpul jucându-se cu roboții? 

Era un motiv bun. Şi totuşi, ziua următoare şi-a făcut 
apariţia, şi-a aruncat geanta pe jos şi a zis: 

— Să începem treaba. 

Restul era istorie. 

Charlie s-a aşezat la locul lui între Kenny şi Vanhi şi ea l- 
a înghiontit în umăr. 

— Asta pentru ce a fost? a întrebat Charlie, 
frecţionându-şi braţul. 

— Pentru înşelat. 

— Pe cine? 

— Pe mine! 

— Mm, din câte îmi aduc eu aminte, tu ai fost cea care 
m-a respins. 

— Poate. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie încă să mă 
venerezi. Până la urmă, sunt o zeiţă divină a naturii. 

— Chiar că eşti o zeiţă. Măreaţa Regină a Rahatului. 

L-a lovit şi mai tare. 

— Unii dintre noi încearcă să se concentreze aici, a zis 
Kenny, oftând teatral şi forţându-se să programeze. 

Spre deosebire de restul grupului, Kenny nu era un 
tocilar pe mate-ştiinţe, ci mai degrabă era priceput la 
filosofie şi cultură generală. Părinţii lui erau foarte 


e 60 - 


religioşi, catolici devotați şi când era mic l-au pus să înveţe 
greacă şi ebraică. A citit despre teologie, mitologie şi 
filosofie la nivel de facultate de la vârsta de doisprezece 
ani. 

— Hei, apropo, a zis Charlie, veniţi diseară? 

— A, te referi la micul conclav secret de la miezul nopţii 
al lui Peter? a întrebat Kenny. Sigur, de ce nu? 

— Nu aţi dat click pe invitaţia aia încă, nu-i aşa? 

— Nu, nu obişnuiesc să răspund la mesaje spam. 

— Foarte bine. Peter încearcă să afle mai multe despre 
asta. 

— Păi, asta ne consolează. Ce crezi că este? 

— Un fel de joc. Vreau doar să mă asigur că nu e dubios. 

— Dacă e implicat Peter, e aproape sigur că e dubios, a 
remarcat Vanhi. 

Charlie a ignorat-o. Vanhi întotdeauna credea tot ce era 
mai rău despre Peter. 

A pornit programul şi pe ecran a apărut poza unei sfere. 
Poza schematică, redarea în 3D, a fost creată de la zero cu 
C++. Cădea în josul ecranului şi sărea iar, respectând 
legile gravitaţiei. Mai multe sfere au început să cadă de 
sus şi din laterale, lovindu-se una de alta şi îndreptându-se 
în direcţii diferite. 

— Eu îi spun Bile. 

— Super, a zis Kenny. 

Veşnicul snob violoncelist. 

Când clasa s-a liniştit şi se concentra pe programare, 
Charlie s-a aplecat spre Vanhi. 

— Nu urmează să ai înscrierea la facultate? 

— Ba da, martea viitoare. Cine eşti tu, mama? 

Charlie a râs cu jumătate de gură. 

— Mă gândeam la ultima noastră farsă. 

— Trump! Trump! Trump! 

— Da, fost amuzantă, dar... 

— Dar ce? a oftat ea enervată. 

— O infracţiune? Adică, la ce naiba ne gândeam? Tu 
chiar ai putea să intri la Harvard mai devreme. Vrei să dai 
cu piciorul şansei ăsteia doar pentru „Trump este o şopârlă 


e 61 œ» 


metamorfică”? Sau orice chestie nouă ce s-o întâmpla 
diseară? 

Charlie ştia că nu avea nimic de pierdut. Viitorul său era 
ratat oricum. Dar din câte ştia el, Vanhi încă avea lumea la 
picioare. 

Vanhi a simţit cum se îmbujorează. 

— De ce mă tratezi aşa? Pentru că sunt fată? I-ai spus şi 
lui Kenny să nu-şi arunce viaţa la gunoi? 

Acum era rândul lui Charlie să roşească. 

— Nu e vorba de asta. Doar că întotdeauna am spus că 
ne vom duce la fund împreună. Acum nu pot să fac asta. 
Nu vreau să vă trag şi pe voi cu mine la fund. 

Vanhi fierbea pe dinăuntru. Nu putea să permită ca 
Charlie să afle că şi ea era la fel de ratată ca el. Nu putea 
să-şi dezvăluie ruşinea ei secretă, eşecul ei la AP. Era ca şi 
cum, dacă trăgeai de un fir, întreg puloverul Vanhi avea să 
se deşire. Aşa că a blufat de două ori. In loc să fie amândoi 
nişte rataţi, de ce să nu pretindă că încă mai puteau să 
câştige amândoi? 

— Ascultă, îţi propun ceva. Te înscrii la Harvard mai 
devreme, şi mă înscriu şi eu. Dacă tu o dai în bară, o dau şi 
eu în bară. 

— E o prostie. De ce ţi-ai distruge viitorul? 

— Dacă nu o faci tu, nu o fac nici eu. 

— Nu vorbeşti serios. 

— Pune-mă la încercare. 

L-a bătut uşor pe umăr. 

— Suntem prieteni, Charlie. Eu îţi păzesc spatele. Aşa că 
promite-mi că o s-o faci, iar eu nu va trebui să-mi distrug 
viitorul doar ca să demonstrez ceva. 

Charlie a încercat să-şi dea seama ce era cu ea. Vorbea 
serios? Nici gând să se înscrie el la Harvard. Singura cale 
de a intra la care putea visa era să se folosească de 
moartea mamei lui ca poveste tristă a trecerii de la şef de 
promoţie la eşec. Chiar şi în cazul acela, tot avea nevoie de 
o dovadă că s-a reabilitat, şi cum ar fi putut aşa ceva să fie 
posibil când el încă mai era vai de capul lui? În niciun caz. 
Dar de ce să sufere şi Vanhi din cauza lui? Aşa că a minţit. 


e 62 œ» 


— Bine. Sigur. De ce nu? O să mă înscriu şi eu. 

— Bine, a zis Vanhi, încercând să pară liniştită. 

S-au privit cu precauţie, nesiguri de care pe care îl 
păcălea. 

S-au pus pe programat. Sarcina era să creeze un 
software back-end pentru o companie distribuitoare, 
precum Amazon. Trebuia să fie trimis peste tot în lume şi 
să fie folosit cât de repede posibil. Fără drone totuşi, cel 
puţin în simularea asta. 

I-a şoptit la ureche: 

— Chiar m-ai înşelat. 

— Te-am înşelat? 

— Cu Mary Clark, Charlie. Serios? 

— Am dus-o cu maşina doar. 

— Ai sărutat-o. 

Charlie s-a întors spre ea şi i-a aruncat o privire 
perplexă. 

— De unde ştii asta? 

— Toată lumea ştie. 

— Ea a spus? 

— Mă îndoiesc. Nu e genul de lucru pe care Mary Clark 
l-ar face public. Cea mai frumoasă fată din şcoală îl sărută 
pe cvasi-tocilarul marginalizat. 

— Atunci cum? 

— Charlie, ai sărutat-o la şase metri de o mulţime. Chiar 
ai crezut că nu o să observe nimeni? 

— Eram în pădure. 

— Nu ştiai, Charlie? Mereu e cineva care să vadă totul. 

Charlie s-a întors, cu obrajii arzându-i. Deci Tim ştia? Nu 
spusese nimic pe hol, dar furia aceea rece din ochii lui... 

— Trebuie să ai grijă, Charlie. 

— Cu Tim? 

— Da. Dar nu o să vină el direct la tine. O să-l pună pe 
Kurt Ellers sau pe Joss Iverson s-o facă. 

Kurt era un nenorocit extrem de sadic. Era direct şi 
grosolan, în timp ce Tim era dibaci şi cultivat. Jucătorii în 
ofensivă din echipa lui Tim. Joss era plin de muşchi - un 
fundaş gata să sară la atac; nu trebuia decât să i se arate 


e 603 - 


direcţia. 

— Nu o vei mulţumi niciodată, a zis Vanhi, sunând dintr- 
odată ca şi cum i-ar fi păsat. Nu vrea decât un tip bogat 
care să-i cumpere de toate. Ai văzut ce brățară i-a luat 
Tim? Era din aur roz. Probabil a costat o mie de dolari. 

— E o nebunie atât de mare să cred că mă place? 

— Nu, e o nebunie să crezi că te va alege pe tine 
vreodată. 

Vorbeau încet, iar Kenny se făcea că nu-i aude. 

— Eşti o prietenă adevărată, i-a spus Charlie. 

— Sunt. 

A sunat clopoţelul şi ea şi-a adunat lucrurile. 

— Ştii ce e ăla prieten, Charlie? Cineva care-ţi spune 
adevărul, chiar şi atunci sis nu vrei să-l auzi. 

La prânz, a primit un mesaj: 

Ne vedem la casele demontabile. 

Venea de pe numărul lui Mary, ceea ce era o nebunie, 
ultimul mesaj de la ea fiind de acum doi ani, despre un 
proiect  anti-graffiti pentru consiliul elevilor, pentru 
revopsirea pereţilor din partea sudică. Charlie a simţit cum 
îi sare inima din piept de bucurie, dar când a ajuns acolo, 
nu a văzut-o nicăieri pe Mary. Dar dincolo de umbrele 
dintre case, a văzut un mic grup care era adunat acolo. 
Charlie i-a mai dat lui Mary câteva minute, apoi s-a 
îndreptat spre grup să vadă dacă era pe acolo. S-a oprit 
când l-a văzut pe Kurt Ellers, sadicul şef. Dintr-odată, 
avertismentul lui Vanhi i-a apărut în minte - o săruţi pe 
Mary, Tim află, Kurt se ocupă de treaba murdară. Dar 
grupul nu se concentra asupra lui Charlie, se întâmpla 
altceva deja. Charlie s-a apropiat puţin şi a simţit că-i pică 
cerul în cap. Erau strânşi în jurul lui Alex. 

— Fă-o, i-a zis Kurt vesel. 

Ţinea telefonul pregătit, gata să filmeze. 

— N-n-nu. 

Alex se bâlbâia de frică. Era ţinut de braţe de doi 
fotbalişti. 

Kurt l-a împins cu forţă. Alex ţinea capul plecat, iar 


e 64» 


părul îi cădea în ochi. 

— Chiar ai crezut că o să te lăsăm să scapi aşa cu una, 
cu două după ce ai făcut asta? Adică, ce naiba? Am crezut 
că asiaticii sunt deştepţi. 

— Lăsaţi-mă în pace. 

— O să-ţi spun Asiaticul Prost de acum înainte, a zis 
Kurt, cu un zâmbet urât şi plin de răutate. 

— Mănâncă rahat. 

Kurt i-a dat o palmă atât de tare şi atât de rapid peste 
faţă, încât Alex a părut că mai întâi s-a speriat şi abia apoi 
a simţit durerea. Dar imediat i-a apărut o urmă de un roşu- 
aprins pe obraz şi a închis ochii, încercând să nu plângă. 

Palma l-a trezit pe Charlie la realitate. Privise toată 
scena îngheţat pe loc. Acum era în alertă. Avea o alegere 
de făcut. Niciuna dintre variante nu era plăcută. 

Şi ce făcuse Alex de fapt? „Chiar ai crezut că o să te 
lăsăm să scapi aşa cu una, cu două după ce ai făcut asta?” 
Ce însemna asta? Ce nebunie o fi făcut Alex de s-a pus în 
pericol? „Nu mai da vina pe victimă, şi-a spus Charlie. 
Nimeni nu merită asta. Eşti doar un laş, cauţi o scuză ca să 
nu te implici.” 

— Haideţi, le-a zis Kurt băieţilor care-l ţineau pe Alex. 

Ce-i punea să facă? 

Alex părea terifiat. A început să se zbată pătimaş. 

Erau cel puţin cinci tipi. Charlie nu avea timp suficient 
ca să fugă după ajutor. Chiar dacă ar fi chemat pe cineva, 
ar fi fost prea târziu până se întorceau. 

Mai devreme, Alex îi ceruse lui Charlie, în felul său, să-i 
spună că nu este singur, iar Charlie a făcut un lucru de 
mântuială. Cu o secundă de ezitare, îl trimisese pe Alex şi 
mai adânc în gaura lui de izolare. 

A simţit un val de furie. Faţă de Kurt. Fată de Tim care 
nici măcar nu era aici, dar care-şi conducea banda de regi 
sadici. Faţă de Alex, pentru că era singurul Ocrotitor care 
ameninţa să-i transforme din tocilari simpatici, poate chiar 
plăcuţi, în altceva. Faţă de el, pentru că se simţea aşa. 

Fotbaliştii de-o parte şi de cealaltă a lui Alex i-au dat jos 
pantalonii. El a ţipat: 


e 65» 


— Nu! 

Unul din ei i-a dat jos chiloţii apoi. La naiba, chiar era un 
puşti de şaptesprezece ani care purta boxeri cu supererou. 
Apoi era complet gol, cu penisul atârnându-i în văzul 
tuturor, nici mic, nici mare, doar unul normal, în timp ce 
toţi tipii râdeau şi-şi băteau joc de el, iar Kurt a ridicat 
telefonul să facă o poză. 

Charlie a luat-o la fugă. A fugit mai repede decât a fugit 
vreodată în viaţa lui, parcurgând imediat distanţa până la 
ei şi lansându-se asupra lui Kurt atât de repede încât 
niciunul dintre ticăloşii ăştia fascişti şi cruzi nu l-a văzut 
venind, fiind atât de concentrați să-l chinuie pe Băiatul de 
pe Marte şi penisul lui perfect normal. Charlie nu se mai 
bătuse niciodată, dar exista un început pentru toate. 

Adrenalina era la maxim şi s-a lansat asupra lui Kurt 
Ellers, trântindu-l la pământ şi dându-i un pumn zdravăn în 
faţa aia încrezută înainte ca Joss să-l tragă pe Charlie de 
pe el. 

— Şterge poza, a strigat el, luând telefonul lui Kurt în 
timp ce Joss îl trăgea de lângă Tim. 

Telefonul s-a izbit de pământ la câţiva metri de ei. 

— Lasă-l în pace! 

— Nici de-al dracului. 

Kurt s-a ridicat şi şi-a şters pământul de pe faţă cu dosul 
palmei. 

— Tu i-ai zis să facă asta? 

Ochii lui Kurt au privit cu maliţiozitate. 

— N-am nicio idee despre ce naiba vorbeşti, i-a întors-o 
Charlie. 

Alex privea toată scena fără să-şi creadă ochilor. S-a dat 
mai în spate de lângă băieţi, care se uitau toţi la Charlie, şi 
şi-a ridicat pantalonii. 

Chiar înainte să primească primul pumn, Charlie s-a 
gândit: „Oricum aveau să vină după mine mai devreme sau 
mai târziu”. Cel puţin aşa luase el iniţiativa. 

Charlie a simţit usturimea şi capul i s-a lovit de bărbia 
lui Joss. 

A simţit cum strânsoarea lui Joss se slăbeşte pentru o 


e 66 - 


secundă. 

Charlie l-a lovit pe Joss în fluierul piciorului. S-a auzit un 
urlet, iar Charlie s-a tras exact la timp, înainte ca bătăuşul 
să-şi revină. Telefonul lui Kurt era pe asfalt, iar Charlie a 
sărit pe el repede, cu toată greutatea pe călcâie. Ecranul s- 
a spart şi telefonul s-a crăpat. Charlie s-a dat în spate spre 
şopronul casei în timp ce grupul se apropia de el. A luat 
una dintre cărămizile din teancul de materiale de 
construcţii şi a aruncat-o spre ei, încetinindu-i puţin. A luat 
o altă cărămidă şi a izbit-o de telefon, iar şi iar, până ce 
era complet fărâme. 

— Era nou, s-a plâns Kurt. 

— Dă-i drumul, a zis Charlie, dând din cap spre Alex şi 
tinând cărămida ridicată, fiind gata de atac. Buza i se 
crăpase şi simţea gustul de sânge. Dar se simţea exaltat. 
Se simţea plin de viaţă, simţea că are un scop pentru 
prima dată într-un an. 

— Eşti mort, i-a zis Kurt, de data asta fără să mai fie 
vesel. 

— Cu toţii trebuie să murim odată şi-odată. 

Charlie a încercat să pară curajos şi neîngrijorat, deşi 
înăuntrul său a simţit un gol în stomac. 

Fundaşul de rezervă, Chris Everett, s-a repezit spre el şi 
Charlie a aruncat cărămida. L-a lovit pe Chris în umăr. 

Fotbalistul s-a dat înapoi clătinându-se şi i-a spus: 

— Eşti nebun de legat. 

— Haide, i-a zis Charlie lui Alex. 

Nesigur, Alex s-a uitat de la un persecutor la altul, dar 
toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Charlie. Alex a venit lângă 
el. 

S-au dat înapoi, până ce ajunseseră la colţ, apoi Charlie 
a aruncat cărămida şi au luat-o la fugă. Alex a fost mereu 
surprinzător de rapid. A luat-o înaintea lui Charlie, apoi a 
încetinit ca să poată scăpa amândoi. Dar grupul de 
fotbalişti nu i-a urmat. Orice ar fi plănuit pentru Charlie, 
avea să vină mai târziu. 

Dar un lucru era sigur. Avea să se întâmple. 

Odată ce au ajuns în siguranţă în celălalt capăt al şcolii, 


e 607 œ» 


Charlie l-a întrebat: 

— Eşti bine? 

Alex era morocănos acum, ruşinea a ceea ce se 
întâmplase revărsându-se peste el. 

— Nu am văzut nimic, a încercat Charlie să-l consoleze, 
dar a sunat monoton. 

A încercat să facă o glumă: 

— Adică, cu excepţia penisului tău, care arăta super. 

Alex a clătinat din cap. 

— E prea devreme pentru glume? a întrebat Charlie. 

— Nenorociţii ăştia. li urăsc. 

— Alex, s-a terminat. Eşti bine. Am distrus telefonul. 

— Or să spună tuturor. 

— Ce să spună? Că sunt nişte tâmpiţi bolnavi? Că arăţi 
ca orice alt tip din şcoală care se schimbă la vestiare? Nu e 
nimic de spus. 

Charlie s-a gândit la ceva. 

— Şi ce ai făcut oricum? 

— Nu am meritat asta. 

— Ştiu. Sigur că nu ai meritat. Dar despre ce a fost 
vorba? 

— Nimic. 

Ochii lui Alex s-au aţintit asupra ghiozdanului său din 
reflex. A văzut că prietenul lui s-a uitat la el şi şi-a plecat 
capul şi mai mult. 

Charlie i-a luat ghiozdanul. Alex nici măcar nu a încercat 
să-l oprească. 

Înăuntru erau sute de copii printate cu un fluturaş creat 
în Photoshop, cu Tim Fletcher desenat având capul ataşat 
la un corp care avea un penis minuscul. 

Fluturaşul arăta ca un afiş de concert şi avea scris 
Trăiască Lordul cu Penis Mic. 

— Tu ai făcut astea? 

Alex a dat din umeri. 

— Nu a fost greu, a zis el sarcastic. 

— Da, ştiu. De ce le-ai făcut? 

A dat din umeri din nou. 

— Tipul ăla e un ticălos. 


e 608 œ» 


— Lumea e plină de ticăloşi. Tim e aşa de ani de zile. De 
ce ai făcut asta? 

Un gând respingător i-a trecut prin cap lui Charlie: 
sărutul, confruntarea cu Tim de pe hol. 

— Ai făcut asta pentru mine? 

— Nu te flata. Lumea nu se învârte în jurul tău. 

— Nu am spus asta, a început Charlie, dar apoi a lăsat-o 
baltă. Ai pus vreunul? 

Alex a clătinat din cap. 

— Unul dintre acoliţii lui m-a văzut când le scoteam la 
imprimantă în bibliotecă. 

Nesăbuit şi neglijent. Poate Kenny avea dreptate. Poate 
că Alex îi trăgea pe toţi în jos. 

Alex a zis: 

— Nu trebuia să faci asta. 

— Ba sigur că da, a spus Charlie, deşi în adâncul 
sufletului, nu era prea sigur. 

Alex a dat să plece, dar Charlie l-a apucat de braţ ca să-l 
oprească. Alex s-a strâmbat. 

— Eşti bine? 

— N-am nimic. 

— Lasă-mă să văd. 

Charlie a ridicat mâneca lui Alex. Erau vânătăi de sus 
până jos pe antebraţul său, dar se vedea că erau vechi. 

— Ce naiba? 

Alex şi-a tras braţul. 

— S-au mai luat de tine şi înainte? 

— Nu. 

Alex începuse să roşească. 

— Alex... 

— Ne vedem mai târziu. 

— Alex. Diseară, da? La miezul nopţii? 

Alex a dat din umeri. 

— Unde altundeva să fiu? 

Charlie l-a lăsat să plece. Voia să-i spună „Eşti unul de-al 
nostru”. Dar nu ştia dacă avea să sune reconfortant sau 
condescendent. Sau fals. Alex zicea că o să vină la noapte. 
Era de ajuns, deocamdată. 


e 69 œ» 


Alex a plecat, cu ghiozdanul poznaş pe umăr. 
În timp ce se îndepărta de el, Charlie a simţit cum îi 
vibrează telefonul în buzunar. 
S-a uitat la mesaj. 
Ai făcut o faptă bună, iar Dumnezeu te-a văzut. 
800 de Galbeni. 


e 70 - 


11. 
NATIVI DIGIIALI 


Tatăl lui Charlie a scotocit prin camera lui, dar căutând 
ce, mai exact? Droguri? Filme porno? Ceva, orice, un 
indiciu. Ca să-şi înţeleagă propriul fiu. 

„Îl pierd.” 

Este cel mai groaznic lucru la care te poţi gândi, ca tată. 
Să te uiţi la fiul tău, care obişnuia să stea la tine în poală şi 
să te strige „Ta-ta” şi să ceară „unt de alahide”. Iar apoi 
să-ţi dai seama că nu-l mai cunoşti. Nu-l mai poţi ajuta. 

„Il adaug pe lista oamenilor pe care nu-i pot salva.” 

„Fiul meu.” 

„Soţia mea.” 

„Eu.” 

Arthur Lake ştia exact care a fost momentul în care şi-a 
dat seama că era depăşit ca tată. Când Charlie avea 
doisprezece ani, şcoala le dăduse copiilor iPad-uri. Charlie 
voia să-şi pună nişte jocuri pe al lui, la fel ca prietenii săi. 
Dar tatăl lui a vrut să-i impună o limită. Două jocuri. Atâta 
tot. iPad-ul era pentru şcoală. Nu era o jucărie. 

— Bine, a zis Charlie pur şi simplu. 

Victorie! Un moment demn de Tatăl Anului. 

Apoi într-o zi, Arthur a venit acasă şi a găsit iPad-ul pe 
masa din bucătărie, deschis ca de obicei. Câteva aplicaţii 
aveau semnul exclamării, arătând că trebuiau să fie 
actualizate. Dar un semn de exclamare plutea pe ecran, 
fără să stea pe vreo pictogramă anume. Era pur şi simplu 
acolo, atârnând pe poza de fundal. 

Din curiozitate, tatăl lui Charlie a apăsat pe el. O nouă 
secţiune a iPad-ului s-a deschis, toată plină cu jocuri. Era 
ca şi cum Charlie ar fi pus o uşă invizibilă pe ecran, ştiută 
doar de el. Dacă ar fi fost camera lui, tatăl lui Charlie ar fi 
putut să caute luni de zile fără să găsească uşa ascunsă de 
sub covor. Excepţie făcând faptul că o uşă secretă are 
margini, o balama, ceva. Dacă nu ar fi fost atenţionarea de 


e 71 œ» 


actualizare, Arthur Lake nici nu ar fi ştiut că acest loc 
ascuns se afla acolo. 

Ce altceva mai ascundea Charlie faţă de el? 

Peste câţiva ani, ce avea să mai fie, în afară de jocuri? Şi 
cum naiba se presupune că trebuie să-ţi creşti copilul când 
nici măcar nu poţi să găseşti uşa de la camera lui secretă? 

Acum, cinci ani mai târziu, Arthur Lake stătea în 
genunchi în faţa calculatorului lui Charlie de la birou. 
Arthur l-a pornit şi ecranul era blocat. A simţit iarăşi zidul 
care îi separa. 

Athur a încercat o parolă atât de evidentă şi de 
dureroasă, că nu avea cum să fie adevărată. A tastat 
numele soţiei sale decedate, Alicia. 

Ecranul s-a deblocat, arătând desktopul lui Charlie şi 
dezordinea de aplicaţii şi documente. Un browser era 
deschis şi aştepta în bară. Arthur a intrat pe el, 
întrebându-se ce avea să găsească. 

Arăta ca un fel de joc sau chat. Era un cort ca dintr-un 
carnaval. Lângă el, o şopârlă cu un joben pe cap dormea 
pe pământ. 

Textul era aşa: 

Eşti invitat! 
Intră şi joacă-te cu G.0.D. 
Adu-ţi şi prietenii! 

Arthur a citit mai departe. La sfârşit era un spaţiu, iar 
apoi: 

Invitaţie acceptată. 

A răsuflat uşurat. Nu era decât un joc prostesc. Nu erau 
instrucţiuni pentru o bombă sau cocktailuri sinucigaşe. 
Dacă se juca, înseamnă că-şi trăia viaţa. Era copil. 

Arthur a mişcat cursorul să vadă ce era în istoricul lui 
Charlie, dar şopârla s-a trezit şi s-a uitat fix la el din ecran, 
ca şi cum mişcarea ar fi deranjat-o. 

Era înfricoşător. Animaţia era nefinisată, dar felul în 
care răspundea era tulburător. 

Arthur s-a uitat la camera mică folosită pentru Skype şi 
altele şi s-a gândit: „Oare Charlie mă urmăreşte? Camera 
asta poate fi activată tot prin mişcare? Am fost prins? Cum 


e 72» 


să fiu prins? s-a corectat el. Asta e casa mea. Eu sunt 
tatăl”. 

Arthur avea să-i spună ceva lui Charlie. Un motiv pentru 
care se simţea mai bine pentru prima dată după luni 
întregi. Ani chiar. L-a dezamăgit pe Charlie când s-a 
îmbolnăvit Alicia. A încercat să facă tot ce a putut, dar a 
dat greş. Dar chestia asta nouă s-ar putea să fie spre 
binele tuturor. Un nou început. 

A decis să părăsească dormitorul lui Charlie. „Să-i ofer 
puţină intimitate. Îl las cu jocurile lui. O să vorbim 
diseară.” 

Arthur a plecat din cameră. 

Nu avea dreptate, nu Charlie era cel care-l privea prin 
cameră. 

Dumnezeu îl urmărea prin acel mic ochi. 

Şi de ce nu? Nu-i adevărat că Dumnezeu mereu vede 
totul? 


e 73» 


12. 
CASA DE AUR 


După şcoală, Charlie a citit mesajul din nou. 

Ai făcut o faptă bună şi Dumnezeu te-a văzut. 
800 de Galbeni! 

Ce naiba mai era şi asta? Nu se alăturase jocului încă - 
întâlnirea era la noapte aşa că de ce îi dădea Dumnezeu 
mesaj? Şi ce erau ăia Galbeni? 

Şi mai era şi mesajul care-l adusese acolo în primul 
rând. 

Vino să ne vedem la case. 

„Cu drag, Mary.” Sau cel puţin venea de pe telefonul ei. 

Chiar a trimis ea asta? 

Încercase ea să-l salveze pe Alex, trimiţându-l pe Charlie 
într-o ambuscadă? 

A decis să nu mai vină? 

Dacă nu a fost ea cea care l-a trimis, atunci cine a fost? 

Jocul? Pe care nici măcar nu l-a început? 

De ce s-o folosească pe ea? Ştia oare că au fost 
împreună noaptea trecută? Că s-au sărutat? 

Cu siguranţă nu. 

Dar era o singură cale prin care putea să afle. 

S-a îndreptat spre vestiare unde Mary îşi petrecea 
timpul după ultima oră cu prietenii ei. A ocolit terenul de 
fotbal, ochindu-l pe Tim Fletcher de la distanţă, alături de 
Kurt şi Joss şi o gaşcă de lachei idioţi, bătând palma unii cu 
alţii. Nu ştia dacă era vorba de vreun meci bun sau de 
tortura lui Alex. Kurt s-a îndreptat spre tribune şi s-a uitat 
la telefon. Nenorocitul ăla deja fugise să-şi cumpere altul 
nou? Lui Charlie i-ar fi luat săptămâni, chiar luni să-şi 
permită unul. 

A găsit-o pe Mary în mijlocul unui grup de prieteni şi 
admiratori. Băutoarea rea şi sexy, Caitlyn Lacey, i-a 
aruncat o privire de genul „Ce crezi că faci tu aici?” 
Rebecca Moore părea plictisită. Amanda Miles, mai 


e 74 -- 


drăguță, mai deşteaptă, dar tot de pe altă lume, i-a aruncat 
un mic zâmbet complice. 

Charlie stătea acolo, cu hainele şifonate, părul ciufulit, 
buza spartă şi ochii căprui concentrați şi limpezi. Mary s-a 
uitat la prietenele ei, apoi a trecut pe lângă Charlie fără să 
zică un cuvânt. Ela urmat-o. Când au ieşit afară şi au dat 
colţul ca să nu fie la vedere, a întrebat-o: 

— Mi-ai trimis un mesaj azi? 

— Nu. 

— Nu mi-ai spus tu să ne vedem la case la prânz? 

A clătinat din cap. Părea sincer surprinsă. 

Charlie nu ştia ce-l deranja mai mult - un joc pe 
calculator care a făcut o glumă de pe numărul iubitei la 
care visa, sau faptul că fata nu îi scrisese de fapt. 

S-a uitat la buza lui spartă. 

— Ştiu ce ai făcut azi. A fost foarte curajos din partea ta. 

— Ştii ce a făcut nemernicul ăla? 

— Kurt? 

— Tim. 

— Tim nu a fost acolo, Charlie. A fost cu mine. 

— Era acolo cu sufletul. 

— Ştiu. 

A dus mâna pentru o secundă la buza lui, îngrijorată, dar 
şi-a dat seama ce face şi s-a uitat după colţ, la şcoala din 
spatele lor care nu se mai vedea, ca şi cum cineva ar fi 
putut să-i prindă în orice clipă şi să-i dea de gol. 

În timp ce-şi retrăgea mâna, brăţara de aur roz i-a 
zornăit la încheietură, iar Charlie nu ştia dacă din cauza 
asta sau din cauza luptei, sau din cauza faptului că ea a 
respins implicarea lui Tim, dar - cu ochii la brățară - s-a 
răstit la ea: 

— Asta e de la el? 

Charlie şi-a adus aminte cum se foia cu ea neliniştită 
noaptea trecută. 

— Ar trebui să ţi-o dai jos, i-a spus, fiind cuprins de 
furie. 

— Charlie, nu înţelegi. 

— De ce îi tot găseşti scuze? 


e 75» 


— Nu fac asta. 

— Kurt l-a chinuit pe Alex. Pentru Tim. Din cauza unei 
farse stupide. 

— Ştiu exact cine este Kurt. Şi ştiu cine este Tim. 
Charlie, asta nu are nimic de-a face cu noi. 

A spus „noi”, iar lui Charlie nu i-a scăpat asta. 

— Dacă îţi face rău... 

— Mă descurc eu. 

— Pot să fac ceva. 

— Nu, nu o vei face. 

A spus-o pe un ton rece şi l-a făcut să se dea puţin 
înapoi. Dar ochii ei erau calzi. 

— Am crezut doar... 

Înainte să poată termina propoziţia, şi-a dus un deget la 
gură, l-a umezit şi a şters tăietura de la buza lui. 

— Îmi pare rău, a zis Charlie, privind cum brăţara ei 
strălucea. Nu ar fi trebuit să-ţi spun s-o dai jos. Imi doresc 
ca tu să fi vrut s-o faci. 

— Ştiu. 

Voia s-o întrebe ce însemnau toate astea - sărutul de 
noaptea trecută, ochii calzi şi atingerea moale de acum, 
doar pe ascuns, fără să fie văzuţi de cineva. Voia s-o 
întrebe dacă ceva din toate astea mai era valabil odată ce 
dădeau colţul şi erau iar în văzul tuturor. Dar nu a întrebat 
pentru că nu a vrut să ştie. Şi fiindcă îi era teamă că ştia 
deja. Amintindu-şi atingerea ei pe buza lui, s-a întrebat: 
„Ce mai contează? E ceva real pe pământ, cu excepţia 
prezentului?” 

Ea i-a şoptit: 

— Trebuie să plec. 

În timp ce pleca, brăţara pi aur a strălucit în soare. 

Domnul B. părea mai supărat decât l-a văzut Charlie 
vreodată. L-a prins pe Charlie când era în drum spre 
laboratorul de tehnologie, ştiind exact unde să-l găsească. 

— În clasa mea. Acum. 

— Ce e? Ce am făcut? 

— Acum, a insistat domnul B., cu sprâncenele ridicate. 


e 76» 


În sala de clasă, l-a studiat pe Charlie cu atenţie. 

— Te-ai bătut? 

Charlie a oftat, uşurat. Deci despre asta era vorba? 

— A fost pentru un motiv bun. 

— Nu-mi pasă. 

— Dar... 

Burklander a ridicat o mână. 

— Nu vreau să aud asta. Fir-ar să fie, Charlie! 

Charlie era speriat. Nu a mai auzit niciodată un profesor 
care să înjure de supărare. 

— Sunt pe punctul de a renunţa la tine. 

Charlie a clipit de câteva ori. 

— De ce? 

— Reprezentantul Texasului pentru Harvard vine în oraş 
săptămâna viitoare. M-a întrebat pe cine ar trebui să 
întâlnească. l-am spus că pe tine, Charlie. l-am spus totul 
despre tine. Prin ce ai trecut. Ce ai realizat înainte de asta. 
Cum aveai de gând să treci peste. A fost interesat. 

Charlie a scos un oftat. De fiecare dată când domnul 
Burklander încerca să-l reconecteze pe Charlie la viaţa lui 
anterioară, simţea golul şi durerea a tot ce s-a întâmplat. 
Dar Burklander nu terminase ce avea de spus. 

— Nu o să-i arăt un copil cu buza spartă. 

— Îmi pare rău. Am făcut ceea ce trebuia. 

— Este încă un lucru pus pe o listă cu multe altele, 
Charlie. Incă un lucru de explicat. 

— Nu eu am cerut să-l văd. 

Burklander a strâns din pumni. 

— Ştiu asta. O fac eu pentru că tu nu poți. 

Charlie s-a simţit ruşinat. 

— Nu e vina mea. 

— Ii zic asta de luni de zile, treci peste. Ai avut şansa 
ta. 

— Ştiu. 

— Nu pot... nu ştiu ce să mai fac pentru tine. 

Aşa că, în cele din urmă, ultimul profesor care mai 
credea în Charlie renunţa. Era îngrozit? Sau uşurat? 

— Îmi pare rău, a spus el încet. 


e 77 » 


Domnul Burklander s-a uitat la el cu atenţie şi a părut 
pierdut în gânduri pentru o clipă. 

— Am citit ceva noaptea trecută. Ceva cu care nu am 
mai avut de-a face ani de zile. Aproape am ars-o odată, dar 
nu m-am îndurat s-o fac. 

Charlie a încercat să se gândească ce carte ar fi putut 
avea acest efect asupra domnului B. 

Domnul Burklander a scos un carneţel uzat de sub birou, 
unul de modă veche. L-a atins delicat cu două degete, 
bătând pe copertă şi ezitând. 

— Jurnalul meu, din anul în care a murit mama mea. E 
greu de citit. În primele pagini, parcă aşteptam să intre pe 
uşa din faţă şi să strige „Surpriză, am glumit doar”. 

A clătinat din cap. 

Charlie l-a analizat. Dintr-odată şi l-a imaginat pe 
domnul Burklander în curtea din faţă, fosta lui soţie 
aruncându-i hainele pe fereastră de sus şi ţipând la el în 
timp ce vecinii îi priveau. Căzând în chiloţi în iarbă, după 
ce a făcut infarct. Era greu să potrivească imaginea asta 
cu chipul demn şi chipeş pe care îl avea acum în faţa lui. 

Burklander a părut că a luat o decizie. 

— Vino cu mine. 

La capătul holului era un avizier, şi printre reclamele 
pentru piesele de teatru şcolare şi meciurile de fotbal, era 
o coală de înscrieri: „Preşedintele elevilor - Alegerile vor fi 
pe 8 noiembrie 2016”. Cursa începuse deja de câteva 
săptămâni. Erau deja cinci nume pe listă. Charlie o 
ignorase până atunci. 

Domnul B. a împuns-o cu degetul. 

— Înscrie-te. 

— Nu vreau să candidez pentru postul de preşedinte al 
elevilor. 

— Ba da. Nu trebuie să câştigi. Trebuie doar să 
candidezi. Şi atunci, şi numai atunci, te voi duce în faţa 
reprezentatului de la Harvard. Voi explica eu 
circumstanţele noii tale înscrieri. Voi muta munţii din loc 
doar dacă îmi vei arăta că acolo, undeva în adâncul tău, 
mai e o urmă din copilul pe care l-am cunoscut cândva. 


e 78 œ 


Ultimul lucru pe care voia Charlie să-l facă era să 
candideze pentru preşedinţie. Şi totuşi, Charlie s-a gândit 
la câte au făcut împreună pentru consiliul şcolii. S-a gândit 
la carneţel. La visul cu mama decedată a lui Burklander - 
cum o trăgea de braţ, spunând „Uite, clădirea o să cadă”, 
ea refuzând fără nicio grijă să-şi ridice privirea. 

Charlie chiar a simţit o fărâmă de speranţă - timp deo 
clipă, s-a văzut candidând pentru postul de preşedinte al 
elevilor, vorbind unei mulţimi. S-a jucat cu pixul. A 
încercat să-l ridice, dar era extrem de greu. A pus pixul pe 
hârtia prinsă în avizier. Nu putea să-şi treacă numele. Ar fi 
fost doar o minciună. Nimic mai mult. Măcar atât îi datora 
lui Burklander. Să nu-l mintă. 

— Nu pot. 

Domnul Burklander a stat o clipă, apoi a pus mâna peste 
a lui Charlie. 

— Poţi. 

A început să-i mişte mâna lui Charlie, până ce numele lui 
era trecut. 

— Nu e ceva serios. Nu pot s-o fac. 

— E un început. Să nu-ţi tai numele. Nu azi. Lasă să 
rămână acolo o vreme, chiar dacă este o minciună. 

Burklander a zâmbit şi l-a bătut uşor pe spate. 

— Este o minciună pe care vreau s-o aud. 


e 79 œ 


13. 
CASĂ DURERII 


Charlie muncea două ore pe zi la centrul de fotocopiere 
din West Beverly - o slujbă care îţi amorţeşte creierul sub 
luminile fluorescente. A început să lucreze când s-a 
îmbolnăvit mama lui, iar cheltuielile au afectat familia. A 
continuat să lucreze de atunci şi a reuşit să pună puţin 
deoparte şi pentru el, încercând în acelaşi timp să 
plătească gazele şi cumpărăturile, în timp ce tatăl lui 
încerca să-i scoată din groapa în care ajunseseră. 

Charlie a trecut pe lângă mall pe drumul spre casă şi a 
intrat pentru prima dată pe culoarele strălucitoare din 
Neiman Marcus. Femeia de la casa magazinului de 
bijuterii s-a uitat la el sceptică, cu sprâncenele pensate 
excesiv. Charlie a găsit ceea ce căuta. Brăţara era perfectă 
pentru Mary, având o singură diferenţă. Nu era de la Tim. 

— Cât costă? a întrebat Charlie. 

A reuşit să adune două sute de dolari. Era o nebunie 
totală. Ştia asta. Dar era un gest simbolic. Dacă Mary era 
prinsă între două lumi - între ceea ce voia şi ceea ce 
credea că trebuie să fie - el avea să uşureze tranziţia. 
Putea să schimbe brăţara cu cea a lui Tim, iar Tim nu şi-ar 
fi dat niciodată seama. Poate că atunci nu ar mai fi fost 
atât de rău dacă l-ar fi ales pe Charlie. Putea să aducă şi el 
puţină strălucire în viaţa ei. 

— Nouă sute de dolari, a spus femeia din spatele 
tejghelei pe un ton plictisit. 

Charlie a simţit cum i se înroşesc obrajii. 

— Aşa am crezut şi eu. 

Dar femeia deja nu-l mai băga în seamă. 


Tatăl lui Charlie era la masa din bucătărie şi arăta ca un 
adolescent entuziasmat. 

— Trebuie să vorbesc ceva cu tine. 

Orice ar fi fost, cel puţin nu auzise de bătaie. Era prea 


e 80 œ» 


fericit. 

— Ce este? a întrebat Charlie suspicios. 

— Vino aici. 

Zâmbetul i-a dispărut când Charlie a păşit în lumină. 

— Ce-ai păţit la faţă? 

— M-au trântit la sport. La fotbal. Sunt bine. 

Arthur i-a studiat chipul, neştiind dacă să-l creadă sau 
nu. A aruncat din nou o privire hârtiilor împrăştiate în faţa 
lor pe masa ieftină de la IKEA şi a ales să-l creadă până la 
urmă. Zâmbetul entuziasmat i-a revenit pe faţă. Paginile 
aliniate pe masă nu arătau ca foile de contabilitate pe care 
le avea de obicei. Erau schiţe, planuri de afaceri, 
inventare. 

— Stai jos. 

Charlie s-a aşezat vizavi de tatăl său, uitându-se 
neliniştit la hârtii. 

— Înainte îţi făceam mese de dimineaţă delicioase. 

— Bine, a zis Charlie încet, întrebându-se dacă tatăl lui 
şi-a pierdut minţile în cele din urmă. 

— Eu găteam orice. 

— Ştiu. 

— Eram un bucătar foarte bun. 

— Da. Adevărat. 

— Mai ştii cum făceam grătar împreună? 

Charlie a zâmbit. 

— Da. 

— Toată lumea venea pe la noi. Burgerii mei erau atât 
de buni! Îţi mai aduci aminte de reţeta mea secretă? 

Doamne, tatăl lui chiar putea să fie siropos. Dar Charlie 
i-a făcut jocul. 

— O treime muştar, o treime sos de soia şi o treime sos 
Worcestershire. 

— Exact. Nu ai mai spus nimănui, nu-i aşa? 

Charlie s-a forţat să zâmbească. 

— Îmi plăcea la nebunie. 

— lar mama făcea plăcinta aceea cu lămâie. 

Atmosfera s-a întunecat, iar Charlie se simţea vinovat. 
Tatăl lui se simţea în sfârşit bine, aducându-şi aminte de 


e 381 œ» 


ceva frumos, iar el a trebuit să pomenească ceva de mama. 
Şi a făcut-o intenţionat, ca şi cum ar fi fost greşit să-şi 
aducă aminte de nişte momente bune fără să vorbească 
despre ea. A măsurat momentul şi a ştiut ce făcea, şi se 
ura pentru asta. A încercat să îndrepte situaţia. 

— Deci vrei să facem un grătar? Asta e ideea ta? 

Pentru o clipă, tatăl său a părut că ezită să continue. Se 
uita în gol. Apoi şi-a revenit şi el. 

— Nu, vreau să facem ceva mai bun de atât. 

— Bine... 

— Vreau să deschid un restaurant. 

Arthur a aşteptat şi Charlie şi-a dat seama că tatăl său 
era emoţionat. Îl privea pe Charlie ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să izbucnească în râs. Ideea era atât de la 
nimereală, atât de neaşteptată, dar cu siguranţă nu era 
ceva nou. Tatăl său lucrase la asta ceva timp. 

Charlie a abordat situaţia cu precauţie. 

— Un restaurant? 

— Da. Ce părere ai? 

— Păi... nu ştiu. Ce fel de restaurant? 

— Ceva simplu. Un loc unde oamenii să vină să-şi 
petreacă timpul. Ca un local cu burgeri de cartier. Familii. 
Adolescenti. Jocuri pinball. Fotbal de masă. Un loc... 

Arthur părea că se chinuie să găsească un cuvânt 
potrivit. 

— Plin de viaţă. 

A făcut o grimasă şi a încercat din nou. 

— Un loc fericit. 

S-a uitat la Charlie precaut. 

— Am şi un nume pentru el: La Arthur. 

Arthur Lake părea mândru de el. Charlie a oftat prelung. 

Planurile păreau în regulă. Arthur avea de gând să 
refacă spaţiul unei foste bănci dintr-un strip mall. 
Rezultatul avea să fie unul primitor, genul de loc în care ți- 
ar plăcea să te uiţi la Cowboys într-o zi ploioasă de 
duminică sau să-ţi scoţi copiii la nişte bucăţi de pui într-o 
seară de marţi. 

Dar apoi Charlie s-a gândit la slujba fără viitor de la 


e 382 œ» 


centrul de fotocopiere. Felul în care tatăl său s-a pierdut 
cu firea când mama s-a îmbolnăvit, lăsându-l pe Charlie să 
se descurce de unul singur. 

— Cum rămâne cu contabilitatea? O s-o laşi baltă? 

— Nu pot să fac asta doar pe jumătate. 

— O să renunți la slujba ta? Eu nu am putut să renunţ la 
şcoală doar pentru că a murit mama. 

— Chiar nu ai putut? 

Asta l-a durut puţin. Dar Charlie a continuat. 

— Cum rămâne cu mâncarea? Cum rămâne cu casa? Am 
crezut că toate chestiile medicale ne-au lăsat cu datorii. 

— E adevărat. O să am nevoie de un împrumut. Pot să 
mai fac o ipotecă pentru casă. 

— Cred că glumeşti. 

— Nu, Charlie, eu... 

— Cum rămâne cu facultatea? 

— O să mergi? 

— Şi dacă merg? Dacă aş vrea să merg? 

Tatăl lui Charlie a pufnit pe nas, râzând batjocoritor. 

Charlie s-a gândit la domnul Burklander. 

— Dacă aş merge? Ai putea s-o plăteşti? 

— Charlie... 

— Dacă aş intra la o facultate foarte bună? 

— Au burse. Eu pot să plătesc o parte din ea. 

— Îţi pasă măcar de ce vreau eu? 

— Ştii măcar ce vrei? 

— Dacă nu vine nimeni? 

— Despre ce vorbeşti? 

— La restaurantul tău. La Arthur, a adăugat Charlie 
puţin sarcastic. Dacă nu vine nimeni? Şi apoi rămânem 
fără bani şi apoi, ce, ne pierdem casa? 

— Charlie, am nevoie de asta. Îmi pare rău dacă te simţi 
înşelat, şi eu mă simt la fel. 

— Tu eşti adultul. 

— Ştiu, ştiu. 

— Nu-mi pasă. Fă-o. Fă ce vrei. Vrei să înnebuneşti şi să 
deschizi un restaurant, fără să ai nicio experienţă şi nici 
habar cum merg afacerile, foarte bine. Mai bine să fiu falit 


e 383 - 


decât doar sărac. E mai palpitant aşa. 

— Doamne fereşte, Charlie. Şi dacă funcţionează? Dacă 
o să fie foarte bine? E atât de greşit să am puţină 
speranţă? Să vreau să fac ceva puţin nebunesc? Hai s-o 
facem împreună. Vom crea asta amândoi. 

Arthur a împins nişte hârtii în faţa lui Charlie. 

— Ce e asta? 

— Este o cerere de împrumut. O sută de mii de dolari. O 
să ipotechez casa. N-o semnez dacă tu nu vrei. 

— Cred că glumeşti. Vrei să pui toată treaba asta în 
cârca mea? 

— Spune ceva. Şi o să renunţ. 

Arthur a făcut un semn cu mâna spre schiţe, modele, 
tabelele făcute în Excel. Câte nopţi o fi pierdut ca să 
investească în acest vis nebunesc? 

Nu era ca şi cum ar fi dormit cineva în casa asta oricum. 

Tatăl său îl privea, arătând mai mult ca un copil decât 
un bărbat în toată firea. Era absolut distrus - avea inima 
distrusă, sufletul distrus. Charlie s-a gândit că încă 
douăzeci de ani ca şi contabil fără soţia sa arătau mult mai 
întunecaţi decât cei douăzeci de ani în care a muncit din 
greu ştiind că acasă avea să se întoarcă la ea. 

Apoi Charlie s-a gândit la Mary, cum stă cu mâna pe 
brăţara ei de aur. Casa ei imensă pe partea dreaptă a 
oraşului, la câteva blocuri de casa imensă a lui Tim 
Fletcher. Charlie nu putea să-i ofere lui Mary lucrurile cu 
care era obişnuită. Iar acum tatăl lui voia să-i afunde şi 
mai mult în datorii. 

La naiba. Planul lui Burklander era o nebunie oricum. 
Dacă nici tatăl său nu credea în el, ce naiba ştia 
Burklander? Gândul acesta făcea alegerea şi mai uşoară. 

— Fă-o, a zis Charlie într-un final. 

— Serios? 

— Sigur. 

Voia să adauge: „Aruncă-ne în prăpastie, de ce nu?” Dar 
a văzut privirea tatălui său - neîncredere? Bucurie? Aşa că 
nu a continuat. 

Două ore mai târziu, când s-a furişat afară în noapte, a 


e 384» 


aruncat o privire ferestrei de la parter şi l-a văzut pe tatăl 
său, încă stând la masă, cu capul pe ea şi dormind printre 
teancurile de hârtii. 

X 


Charlie a aruncat cu pietre în fereastra lui Kenny. Era 
timpul să plece. 

Mai devreme, Kenny stătuse la masa de seară alături de 
părinţii săi, cu capul plecat pentru rugăciune. Tatăl lui, un 
om demn, auster, fără pic de umor, cu câte un smoc de păr 
gri dat după urechi, şi cu chelie în față, a spus: 

— Să ne rugăm. Tatăl nostru care eşti în ceruri... 

Nu erau bogaţi, deşi ambii săi părinţi erau doctori. 
Mama lui era medic pediatru. După taxele şcolare, mai 
pierdeai bani şi cu ocupaţia asta. Tatăl său era profesor la 
spital şi dădea banii frumoşi pe care-i obținea la clinica 
privată pentru cercetări. Credinţa îi ajuta să-şi ducă viaţa. 
Atârna la gâtul lui Kenny ca un ştreang. 

— Te-ai mai gândit la specializare? l-a întrebat tatăl lui. 

— Nici măcar nu am intrat la facultate încă. 

— Nu am de gând să plătesc pentru ceva fără rost. 

Din reflex, ochii lui Kenny s-au aţintit asupra scaunului 
gol unde obişnuia să stea fratele său. Cel care s-a retras de 
la facultatea de medicină. Ce ruşine. „Scenaristul” care nu 
reuşea să prindă un serial de televiziune pentru care să 
scrie. Kenny a simţit o greutate, presiunea aşteptărilor. 

— Ştiu, tată. M-am gândit la jurnalism. 

— Încă un scriitor. 

Asta a durut. 

— Sau poate pregătire pentru medicină, a propus Kenny. 

Mama lui a dat din cap aproape imperceptibil. A luat o 
gură de vin. Îşi permitea să bea un sfert de pahar pe 
noapte. Nici mai mult, nici mai puţin. 

Kenny a cerut permisiunea să meargă să exerseze, 
singura cale sigură de scăpare. 

A interpretat concertul la violoncel al lui Dvořák, lăsând 
muzica să-l poarte departe. Viaţa lui părea o coardă de 
violoncel - puteai s-o faci să treacă de la o uşoară 
dezordine la un nivel perfect, la vibrația potrivită. Era 


e 385» 


cosmic felul în care se aranja totul. Până ce pocnea, o 
victimă a propriei tensiuni. 

Parcă nu mai venea odată miezul nopţii. 

Când pietricica lui Charlie i-a lovit fereastra, Kenny s-a 
gândit: „Du-mă într-un loc nou”. 


e 86 - 


14. 
LEGĂMÂNTUL 


Laboratorul de tehnologie era în beznă la miezul nopţii, 
dar cineva aprinsese nişte lumânări. 

Avea aerul unei biserici, învăluit în tăcere şi lumina 
caldă a lumânărilor. 

În întuneric, patru monitoare erau pornite, dar erau 
goale, emițând o strălucire neagră şi monotonă. Formau 
un şir de ecrane luminate uşor, cu o lumânare în dreptul 
fiecăruia, arătând ca nişte mici altare electronice. 

Charlie, Vanhi şi Kenny erau afară, în parcarea din 
spatele laboratorului. Vântul bătea cu putere, iar Vanhi 
tremura. S-a uitat la buza lui Charlie şi a dat să spună 
ceva, dar Alex tocmai venea pe drumul din spatele ei, şi 
Charlie a clătinat din cap uşor. 

— Îţi povestesc mai târziu, i-a zis el încet. 

Alex li s-a alăturat oarecum sfios. 

— Nu aveam cum să ratez asta. 

Poate că Peter avea dreptate (din nou), s-a gândit 
Charlie - aveai nevoie de puţin stil ca să le stârneşti 
curiozitatea. 

Au folosit cheia neoficială ca să deschidă uşa şi să intre 
în întuneric. Uşa s-a închis în urma lor şi în timp ce li se 
acomodau ochii nu putea vedea decât micile flăcări 
portocalii şi ecranele din spatele lor. 

— Vreau ca voi... a început să spună o voce familiară. 

A apărut o faţă din întuneric, cu o lanternă îndreptată 
asupra măştii sale de Guy Fawkes. O mână a dat masca la 
o parte teatral, lăsând la iveală chipul frumos şi diabolic al 
lui Peter. 

— ...să mă gâdilaţi la boaşe. 

— Doamne, a zis Kenny, clătinând din cap. 

Au râs cu toţii. 

— Bine aţi venit, bine aţi venit, veniţi cu toţii, fraţii mei 
Ocrotitori şi sora mea Ocrotitoare. V-aţi săturat să vă 


e 387 œ» 


jucaţi jocuri banale cu zarul pe covorul murdar al lui 
Kenny? 

— Hei! a exclamat Kenny. 

— V-aţi săturat să fiţi nişte rataţi, stând şi masturbându- 
vă? 

— Îmi place să mă masturbez, a zis Vanhi. 

— Vreţi să fiţi bogaţi, populari, puternici, frumoşi? 

— Eu vreau! 

Alex a zâmbit larg. 

— Eu vreau! 

Nici măcar Alex nu putea să reziste farmecului lui Peter 
în seara aceea. 

— Eu vreau să fiu bogat! a adăugat Kenny. 

— Da! a răspuns Peter. 

— Vreau să fiu populară printre fete! a zis şi Vanhi. 

— Da! 

— Vreau să-i tăbăcesc fundul lui Tim Fletcher! s-a băgat 
şi Charlie. 

— Da! au fost cu toţii de acord, inclusiv Alex. 

— Atunci spuneţi da, dragii mei, spuneţi da propunerii 
pe care v-o prezint acum. O oportunitate unică în viaţă. 
Numai de aţi fi suficient de inteligenţi s-o acceptaţi! 

— Ce să acceptăm? Ce să acceptăm? 

Kenny se făcea că se dă pe lângă el, ca unul care a venit 
la târg şi era gata să îi dea banii primului vânzător care 
vine la el să-i prezinte ultimul model de mop ultra-subţire. 

— Într-adevăr! i-a îndemnat Peter. Ceea ce vreţi, 
doamnelor şi domnilor, este să vă jucaţi de-a Dumnezeu! 
Să răsturnaţi ordinea socială. Să obţineţi ce ar trebui să fie 
al vostru! Să treceţi de la sărăcie la bogăţie! Şi astfel vă 
prezint... Jocul lui Dumnezeu! 

Cu un mic truc, ecranele s-au pornit la comandă. 

Charlie s-a uitat să vadă dacă Peter avea în mână 
dispozitivul cu Bluetooth, dar într-o mână ţinea masca, iar 
în alta lanterna. Poate că era activat de voce. Peter avea o 
pasiune pentru punerile în scenă, evident. 

Pe fiecare ecran, Charlie a recunoscut invitaţia familiară 
pe care o văzuse pe desktopul său noaptea trecută. 


q 88 - 


Şopârla era tot acolo, sprijinindu-se de o margine a 
cortului, cu jobenul într-o parte. Îşi inspecta leneşă 
unghiile de şopârlă. 

— N-o să vă vină să credeţi ce am citit despre acest joc, 
le-a spus Peter, ademenindu-i. 

— Cum ar fi? 

Alex avea pe chip acel mic zâmbet sadic care era 
întotdeauna puţin tulburător. 

— Nişte nebunii. Există nişte puncte. Dacă faci ceva 
bine, primeşti Galbeni. Dacă faci ceva rău, primeşti Blaxx. 

Charlie şi-a adus aminte de mesaj: 800 de Galbeni! 

— Cum adică, bine sau rău? a întrebat Vanhi. 

— Adică bine versus rău. Întuneric versus lumină. Fapte 
biblice de justiţie şi pedeapsă. Chestii din Vechiul 
Testament, nu glumesc. 

— Cum joci? 

— Asta e chestia, a răspuns Peter. Nu ştiu. Vom afla 
împreună. 

— Cine l-a creat? 

— Nu zice nimeni asta. Nu e o nebunie? E vechi. E încă 
de pe vremea jocurilor de societate. E doar pe bază de 
invitaţie. Ar putea fi Cicada 3301. Sau poate Drite 
Collective. Această bază de date a crescut de-a lungul 
timpului foarte mult. Acum nu mai suferă schimbări mari. 
Lucrurile pe care le-am citit... 

— Dacă e atât de secretă, cum de ştii toate astea? a 
întrebat Vanhi sarcastică. 

— Ai căutat pe Google? a întrebat Kenny. 

— Ha ha, nu. Nu cauţi chestii de genul ăsta pe Google. 
Este Partea lIntunecată a Internetului. Ştiu eu câţiva 
oameni. Uitaţi, scrie totul aici. „Câştigă, şi toate visurile ţi 
se vor îndeplini.” Dacă faci ceva bine, lucrurile merg aşa 
cum vrei tu. În viaţă. 

— Cum ar fi? 

— Bani. Fete. Maşini. Ce vrei tu. 

— Prostii. În viaţa reală? 

— Da, în viaţa reală, fraiere! 

— Asta e imposibil, l-a contrazis Charlie. 


ų 89 œ» 


Charlie s-a uitat la Alex şi la Kenny. Păreau mult prea 
entuziasmați. 

— Nu e imposibil. Singurul lucru imposibil este o 
atitudine greşită, a declarat Peter, folosind unul dintre 
citatele de pe posterele despre dezvoltare personală ale 
doamnei Fleck. Dar există un dezavantaj. Nu aş vrea să vă 
implic pe toţi în asta fără să vă spun tot adevărul. 

— Despre ce? a întrebat Kenny. 

— Păi, a zis Peter, simțindu-se foarte mândru de el, 
Partea Întunecată a Internetului e cam dubioasă când vine 
vorba despre asta, dar se zvoneşte că, dacă mori în joc, 
mori şi în viaţa reală. 

— Off, zău aşa, a intervenit Vanhi. Astea-s nişte prostii. 

— Aşa am auzit. 

— Asta ar fi ilegal! 

— La fel ca spargerea unui semn de circulaţie? a rânjit 
Charlie. 

— Nu, la fel ca o crimă. Genul ăsta de ilegalitate. 

Vanhi şi-a încrucişat braţele sfidătoare şi şi-a suflat o 
şuviţă din ochi. Charlie a simţit cum devine din ce în ce 
mai neliniştit. Dacă Galbenii se presupune că însemnau 
bani, fete şi altele în viaţa reală, Blaxx trebuia să fie ceva 
rău tot în viaţa reală. Nu credea în nimic din toate astea, 
dar dacă măcar într-o anumită măsură era adevărat ce se 
spunea, nu-i plăcea unde aveau să ducă toate astea. Sau 
cât de uşor prietenii săi păreau să fie de acord. 

— Nu mai e crimă dacă o face Dumnezeu, a zis Peter. 

— Touché, a zis Kenny. 

— Este jocul lui. Dacă faci ceea ce trebuie pentru el, nu 
ai de ce să te îngrijorezi. 

— Haideţi odată, s-a băgat şi Alex. Sunt doar nişte 
prostii oricum. Un joc nu are cum să te omoare. Nu fiţi 
copii. 

Alex era straniu de încântat, mult prea dornic să 
participe. 

— „Nu fi copil.” Un adevărat argument logic, a zis 
Kenny. 

Alex a aruncat în el cu un mouse pad. 


e 90 œ» 


Peter s-a dus spre unul dintre ecrane. Aceleaşi cuvinte 
de noaptea trecută erau acolo, urându-le bun venit. 
Eşti invitat! 
Intră şi joacă-te cu G.0.D. 
Adu-ţi şi prietenii! 
E distractiv! 
Dar ţine minte regulile. Câştigă şi TOATE VISURILE 
ŢI SE VOR ÎNDEPLINI. Pierzi şi vei muri! 


— Haideţi, fraţilor, s-a plâns Peter. Nu pot să mă joc 
singur. 

— Eu mă bag, a zis Alex aşezându-se la unul dintre 
monitoare. 

— Şi eu, a spus şi Kenny, spre surprinderea tuturor. 

S-a dus spre Peter şi calculatoare. Era tentant pentru 
Kenny, perspectiva religioasă - era afundat în religia din 
familia lui, care i se părea atât frumoasă, cât şi sufocantă. 
Acesta era un mic act de rebeliune, prea dulce ca să-l 
ignore. În plus, nu era decât un joc. El nu credea în 
zvonuri. 

— Oh, fir-ar să fie, a adăugat Vanhi. Mă bag şi eu. 

— Vanbhi, i-a şoptit Charlie, apucând-o de braţ. 

A încercat să-i prindă privirea. 

— Haide, Charlie, sunt nişte bazaconii. Doar nu crezi în 
toată treaba asta cu moartea, nu? 

— Nu ai nevoie de asta. Cine ştie ce-o fi de fapt. 

— Dacă oamenii ar fi murit în ultimii douăzeci de ani din 
cauza unui joc pe calculator, nu crezi că am fi auzit ceva 
despre asta? 

A trecut pe lângă el şi s-a aşezat. 

Charlie a oftat. Nu conta cine erai - bărbat, femeie, 
fraier, mişto -, era greu să-i rezişti lui Peter. Pericolul pe 
care-l emana te intoxica. Era simbolul unei societăţi 
secrete. Toată lumea se holba la Charlie, aşteptând să 
vadă ce avea să facă. 

„La naiba, s-a gândit el. Sunt de acord cu toţii. Şi eu 
sunt aici, stând de unul singur.” 


e 91 œ» 


— Bine, o să joc. 

— Păi, Charlie, uite care e treaba, a zis Peter jenat, dând 
din cap spre cele patru monitoare care străluceau în 
întuneric. Probabil ai observat că sunt doar patru invitaţii. 
Iar noi suntem cinci. 

— Vrei să spui că eu nu sunt invitat? 

— Nu. 

Peter a deschis un al cincilea calculator. 

— Când am băgat numele tău, s-a întâmplat asta. 

Ecranul s-a aprins şi, în loc de o invitaţie, a apărut un 
spaţiu de joc. Înăuntrul cortului, cum ar veni. 

Pe ecran era un mic punct care avea numele lui Charlie 
trecut sub el. 

Peter a ridicat din umeri. 

— Orice o fi Jocul ăsta al lui Dumnezeu, îl joci deja. 


q 92 œ» 


15. 
ÎNCEPUTUL 


A început cu un spaţiu gol. Ca o scenă, înainte de o piesă 
de teatru. 

Un chenar negru cu un inventar gol apărea într-o parte. 
Şi un fel de punguţă cu bani. Cu 800 de Galbeni, aşa cum i- 
a fost promis. Zero Blaxx. Un mic punct în mijlocul 
ecranului, marcat „Charlie”. 

Când s-a aşezat şi a încercat să mişte mouse-ul, au 
apărut patru linii, conturul unei camere. Erau doar nişte 
contururi în 2D de sus în jos, care abia dacă se vedeau. 
Dar pe măsură ce cursorul era mişcat, apăreau detaliile 
camerei. Un birou aici. O masă acolo. Toate liniare. Toate 
în stil retro. Genul de joc pe care l-ai fi putut crea cu 
BASIC când erai mic. 

Ocrotitorii s-au holbat la monitoarele lor, fiecare la 
biroul său cu calculator din centrul camerei. Peter era deja 
în zona de joc cu Charlie şi începuse să exploreze. 

Vanhi a dat click pe invitaţie şi Charlie a văzut ceea ce 
nu a apucat să vadă la propria lui invitaţie. Şopârla s-a 
ridicat uşor somnoroasă şi şi-a dat jos jobenul. A făcut o 
mică plecăciune, apoi şi-a întins cealaltă mână, arătând 
spre cortina roşie. 

Aceasta s-a deschis. Era o animaţie stângace. 

În spatele ei totul era negru, apoi cortul s-a apropiat de 
ecran până ce negrul a acaparat întreaga imagine şi a 
apărut şi avatarul lui Vanhi, un alt punctuleţ, în mijloc. 
Charlie era în partea stângă în sus. 

Peter se mişca în partea dreaptă de sus. Mobila şi 
detaliile pe care deja le exploraseră ei îi apăreau şi lui 
Vanhi. 

Deci jucau împreună. Trebuiau să lucreze în echipă. 

„E bine”, s-a gândit Charlie. 

În curând au apărut şi Kenny şi Alex şi toţi cinci 
descopereau imediat zona de joc. 


e 93 œ 


Priveau în josul lumii, umplând ceea ce începea să 
semene din ce în ce mai mult cu o schiţă, planul 2D al unui 
spaţiu mare. 

— Arată ca un joc vechi pe consolă, a remarcat Peter. 

— Da, ca Pyro 2. 

— SubSpace Continuum. 

— Cele clasice! 

— Sau Bolo! a adăugat Kenny. 

— Nu seamănă cu Bolo, a spus Vanhi puţin arbitrar. 

— Du-te naibii. 

— Se dă în jos de unul singur. Am găsit o uşă. Sunt pe 
un hol. 

Totul părea să se formeze oriunde mergeau, încărcându- 
se dintr-o bază de date necunoscută. 

— Uau! a exclamat Charlie şi toată lumea s-a uitat la el. 

— Ce e? 

— Daţi pe rotiţa de la mouse. 

Au făcut asta şi imaginea s-a schimbat. 

Charlie aproape a simţit că-l ia ameţeala în timp ce zona 
de joc în 2D s-a clătinat şi s-a înclinat, învârtindu-se într-o 
imagine 3D, numai linii şi spaţii goale între ele. 

— O, nu se poate, e ca în Knight Lore! 

— Little Big Adventure? 

Acum punctuleţul său arăta ca un poligon în formă de 
diamant, cu „Charlie” deasupra lui. 

Vanhi era o sferă. 

Peter era un con. 

Alex era un romb. 

Peter a început să râdă. 

— Ce e? l-a întrebat Alex, gândindu-se că voia să facă o 
glumă pe seama lui. 

— Kenny are un pătrat. 

Peter a râs şi mai tare. 

— Se potriveşte de minune. 

— Nu sunt aşa! a izbucnit Kenny. Adică, sunt un pătrat 
aici, dar nu sunt pătrat. 

I-a dat un ghiont lui Peter. 


8 Persoană conservatoare, de modă veche (n. tr.). 
e 94 œ 


— Nici măcar nu se mai foloseşte termenul ăsta de 
argou, a mormăit Kenny în barbă. 

— Urmaţi-mă, eu o iau pe hol. 

S-au împrăştiat pe hol, liniile albe şi negre scoțând la 
iveală zona de joc cu câţiva paşi înaintea jucătorilor. O 
lume care se construieşte de una singură element cu 
element, exact la timp pentru ca fiecare pas să calce pe 
ceva solid, în loc de vid. 

— Primesc Galbeni, a observat Vanhi, uitându-se la 
inventarul ei. Cu cât descopăr mai multe, cu atât primesc 
mai mulţi. 

— Câţi ai? 

— Douăzeci şi cinci. Şi încă se adună! 

— Eu am doisprezece, a zis Kenny. 

— Asta pentru că eşti naşpa, i-a replicat ea. 

— Jocul ăsta scoate ce-i mai rău din voi, a spus Kenny, 
clătinând din cap. 

Charlie a aruncat o privire contului său. Deja avea 800 
de Galbeni de la lupta de azi. Nu voia să explice de ce avea 
atâţia ca să nu-l facă pe Alex să se simtă prost. Spera că nu 
avea să observe nimeni. 

— De ce sunt Blaxx” ceva rău oricum? a zis Vanhi. Ce e 
cu prostiile astea rasiste? 

— Chiar că. 

Peter şi-a mişcat avatarul într-o nouă cameră. 

— Galbenii ar trebui să fie cei naşpa. Şi Blaxx cei mişto. 

— Cât de sensibili sunteţi voi doi, a zis Kenny. 

— Hei, îmi pare rău că trebuie să întrerup conversaţia 
aceasta fascinantă, dar uitaţi-vă la asta. 

Charlie a arătat spre o parte a ecranului. 

Pe măsură ce descoperea camera principală, a observat 
ceva: un şir de mese, organizate într-un arc semicircular, 
înconjurat de alte mese de-a lungul pereţilor. Lipseau 
detaliile - echipamentul, imprimantele. Dar aveau în faţă 
schema exactă a laboratorului de tehnologie. 

— Nu se poate aşa ceva. E camera noastră, a arătat 


” Provine de la cuvântul blax care este folosit pentru persoanele de 
culoare, adesea cu conotaţie negativă (n. tr.). 


e 95 - 


Kenny în jur. E asta. 

— Nu vezi asta în Bolo, a remarcat Vanhi. 

Şi-au dus toţii jucătorii înapoi în hol, în laboratorul de 
tehnologie virtual. Pe măsură ce-l explorau apăreau din ce 
în ce mai multe detalii. 

Până ce s-a întâmplat ceva fantastic. 

Ca şi cum ar fi fost lăsată de o pensulă invizibilă, au 
văzut cum apare o dâră de „realitate” de-a lungul 
ecranului, umplând spaţiul negru de pe un perete cu o linie 
de bucăţi cenuşii vopsite în alb - adevărata suprafaţă din 
jurul lor. Şi apoi au văzut de ce. 

Kenny se ridicase în picioare, părând încântat şi şocat în 
acelaşi timp. 

— Nu am crezut că o să funcţioneze. 

Ţinea telefonul în mână. 

— Am revenit la mesajul original şi am urmat linkul de 
pe telefon. 

L-a ridicat să le arate şi lor. 

— M-am dus în acelaşi spaţiu de joc din viaţa reală. L-am 
ridicat astfel încât să se potrivească unul cu altul - 
peretele adevărat cu cel virtual. Şi uitaţi! 

A mai pictat ceva în aer cu ajutorul telefonului. 

Imediat şi-au întors capetele de la Kenny spre 
calculatoare. La fel ca înainte, o altă bucată din realitate a 
apărut pe ecran, umplând peretele şi mai mult. 

— O, nu se poate aşa ceva! 

Charlie nu-l mai văzuse pe Alex atât de fericit de câţiva 
ani. 

Au început cu toţii să picteze camera, plimbând 
telefoanele în aer ca nişte lunatici şi umplând şablonul 
lumii de pe calculator cu detalii din viaţa reală. Cu cât 
erau mai multe unghiuri, cu atât apăreau mai multe 
imagini şi cu atât mai mult jocul părea să se divizeze şi să 
extindă poligoanele în timp ce erau învăluite în imagini din 
viaţa reală, precum floricelele dintr-un aparat vechi de 
făcut popcorn, creând un întreg. 

— E al naibii de mişto, a afirmat Vanhi, cel mai bun 
compliment al ei. 


e 96 - 


A pus mâna pe umărul lui Charlie în timp ce treceau 
unul pe lângă altul şi i-a zâmbit, dând din cap. 

— E super. E mai mult decât super. 

Era într-adevăr. 

Galbenii se strângeau, rasişti sau nu. 

— Cum de te-ai gândit să încerci asta? l-a întrebat Peter 
pe Kenny, impresionat. 

Toţi ştiau că Kenny era inteligent într-un alt fel decât ei. 
Ei erau fizicienii, el era filosoful. Dar exact din acest motiv 
şi-a dat seama primul. 

— E o carte care-mi place mie mult, le-a spus. I Am a 
Strange Loop. E vorba despre conştiinţă, cum se naşte din 
materia inconştientului. În ea se vorbeşte despre regresul 
infinit - punând o cameră în faţa propriei sale imagini de 
pe un ecran. Jocul ăsta mi-a amintit de carte. 

Charlie şi-a amintit de cartea aceea pe care i-a 
împrumutat-o Kenny în clasa a IX-a. Simţea că întreaga lui 
viaţă se învârtea în cerc. 

— Câţi Galbeni ai? l-a întrebat Vanhi pe Charlie la 
ureche. 

— La fel de mulţi ca tine, presupun, i-a răspuns vag, 
evitând subiectul. Haide. 

S-au întors la cartografiere. 

Dar s-a întrebat: oare câţi Galbeni avea acum? S-a întors 
la biroul lui, departe de ceilalţi. Pe ecran, camera se 
întregea din ce în ce mai mult. A micşorat-o şi a deschis 
inventarul. Încă era gol, dar acum avea o mie două sute de 
Galbeni. A încercat să apese pe ei. I-a apărut o casetă cu 
text. 

Ai 1200 de Galbeni. Ce ţi-ar plăcea să cumperi? 
1>>Anonimitate 1000 
2>> Control Social Introductiv 1000 
> 

Charlie s-a gândit. Anonimitatea era bună pe internet, 
dar în comparaţie cu controlul social, părea puţin cam 
introvertită. Controlul social suna mai mult decât doar 
ceva fascist, aşa că şi acesta era ciudat. Dar interesant. De 
ce nu? Era doar fascism „introductiv” până la urmă. 


e 97 œ» 


Charlie a tastat: 
Ai 1200 de Galbeni. Ce ţi-ar plăcea să cumperi? 
1>>Anonimitate 1000 
2>>Control Social Introductiv 1000 
>2 

A dat Enter. 

O clipă nu s-a întâmplat nimic. 

A reapărut zona de joc, dar dintr-o nouă perspectivă. 

El privea direct şirul de birouri. 

Cel din mijloc era al lui. 

Se uita la propria sa ceafă, care se uita la ecran. 

lar pe ecran, acea imagine era repetată, iar în micul 
ecran din repetiţie era repetată iar şi iar şi iar... ca şi cum 
Jocul ar fi auzit explicaţia lui Kenny şi ar fi decis să se 
distreze un pic. Sau, s-a gândit Charlie, cu fiori pe şira 
spinării, să fi fost doar o coincidenţă? Pentru că un regres 
infinit era exact ceea ce se vedea în această perspectivă, 
indiferent de ce spusese Kenny. 

„Briciul lui Occam.! Hai să nu o luăm razna.” 

Dar când a dat click pe monitorul din monitor, s-a 
schimbat în ceva mai simplu: o tablă de şah. Şaizeci şi 
patru de pătrate. Treizeci şi două de piese, jumătate albe, 
jumătate negre. Grafică 2D simplă. 

Acel simbol suprem al maşinăriei care e mai presus de 
om, tabla de şah. Şahul se presupunea că este lupta eternă 
a înţelepciunii umane, şi s-a dovedit a fi doar o problemă 
de matematică pe care creaţiile noastre o pot rezolva mai 
rapid decât însuşi creatorii săi. 

Charlie a dat click pe tablă. 

A licărit, iar apoi... 

Ecranul calculatorului s-a umplut cu ferestre care se 
schimbau atât de repede încât Charlie abia dacă apuca să 
vadă ce arătau imaginile. Dar unele lucruri i-au rămas în 
minte - conturile lui de pe reţelele de socializare, 
comentariile, rapiditatea conexiunii, fotografii, căutări (aia 
era căutarea pe Google cu poza lui Mary în costum de baie 


10 Sau principiul parcimoniei, conform căruia cea mai simplă explicaţie 
pentru un fenomen este de preferat (n. tr.). 
e 98 œ» 


pe care o descoperise timid într-o noapte târzie, pe 
întuneric, cu uşa închisă?). Era un amalgam, şi totuşi un 
anumit ritm şi un anumit model reieşeau din baza de date 
la un nivel şi mai înalt, imaginea unui păianjen care învârte 
o pânză în sens invers. Conectarea triunghiurilor pe feţele 
din poze (ştiaţi că fiecare faţă poate fi recunoscută din 
doar trei puncte, cu o acuratețe de 98%?), şiruri argintii de 
prieteni ai prietenilor prietenilor prietenilor (ca acel poster 
clasic despre bolile cu transmitere sexuală - nu faci sex cu 
o singură persoană, faci sex cu toţi cei care au făcut sex cu 
toţi cei care au făcut sex cu acea persoană - atunci de ce 
mai e atât de greu să nu fii virgin!) - era hipnotizant felul 
în care păianjenul conecta lumea, până ce lumea în sine 
era irelevantă şi tot ce conta era pânza în sine. 

— A, uau, a zis Alex din spatele lui Charlie. 

Charlie a ieşit din starea hipnotică şi s-a întors să se uite 
la ceilalţi. Stăteau toţi în spatele lui. 

— Cum ai făcut asta? 

— Nu ştiu, a zis Charlie, minţind prost. 

Pe ecran, salturile şi umblatul prin universul reţelelor de 
socializare ale lui Charlie dispăruseră. Tabla de şah 
rămăsese acolo, cu toate cele treizeci şi două de piese, 
umplând ecranul. 

Dar acum piesele aveau feţe. 

Mary era regina albă. 

Tim era regele. 

Kurt Ellers era nebunul. 

Joss Iverson era calul. 

Pe cealaltă parte a tablei: Vanhi, Peter, Alex şi Kenny - 
cai şi nebuni şi ture, adunaţi pentru luptă. 

Şi Charlie era regele, negru din cap până-n picioare. 


e 99 œ» 


16. 
IZOMETRIC 


— De ce e Charlie regele? a întrebat Alex morocănos. 

— Nu ştiu, a răspuns Charlie. Poate pentru că am fost 
primul care a dat click pe el. 

— Chestia cu camera în cameră a fost ideea mea, a zis 
Kenny pe un ton enervat. 

— Nu o să uite nimeni asta, l-a asigurat Peter. Când or 
să scrie cărţi despre toată chestia asta. O să vezi. 

Kenny l-a ignorat. 

— Mă rog, e doar un joc. 

— Aşa e, a zis Charlie. 

Dar în adâncul lui, se simţea oare puţin entuziasmat, el 
să fie numit rege? Până la urmă el a fost cel care a fondat 
Ocrotitorii. Nu că i-ar mai fi păsat cuiva prea mult. Peter 
era adevăratul băiat-minune acum. Oare îl bucura puţin 
faptul că el era regele în joc, iar Peter mâna sa dreaptă, 
sub formă de cal? Poţi fi sigur că da. 

Oricum, nu conta până la urmă. 

— Încearcă să te mişti, a propus Kenny. 

Charlie a dat click pe piesele sale. Nu s-a întâmplat 
nimic. 

— Poate că albul trebuie să înceapă. 

— Alte porcării, s-a plâns Vanhi. 

Poate. Sau poate că Charlie nu deblocase misterele şi 
permisiunea din cadrul Controlului Social Introductiv - o 
achiziție pe care a păstrat-o doar pentru el, de vreme ce nu 
putea s-o explice fără să-i provoace disconfort lui Alex. 

Când nu ştii ce să spui, schimbă subiectul. 

— Haideţi, a zis Charlie. Avem o şcoală întreagă de 
cartografiat. 

Mânaţi de adrenalină şi de admiraţie, au petrecut 
următoarele trei ore alergând pe holurile goale ale liceului 
Turner ca nişte barbari cuceritori,  plimbându-şi 
telefoanele şi capturând fiecare extinctor şi fiecare vitrină 


e 100 œ» 


cu trofee. 

Era o exaltare decadentă - şcoala era numai a lor! 
Goală, tăcută, după miezul nopţii; paşii şi strigătele lor de 
bucurie răsunau pe coridoare şi se loveau de dulapuri şi 
gresie. Toată ziua, şcoala fusese atacată de pericole - un 
ocean de corpuri care se împingeau şi se buluceau, râzând 
şi certându-se, făcându-şi ochi dulci şi luându-se la bătaie 
-, dar acum era numai a lor. 

Charlie a sărit şi a lovit pancarta cu „Hai Tigrii!”, 
făcând-o să se clatine în balamale. 

A scos un țipăt. Nu se mai simţise atât de liber de ani de 
zile. Ferestrele erau cufundate în beznă, tăcute precum o 
criptă. 

Au continuat să alerge până ce nu au mai ştiut încotro să 
o ia. 

Deodată, lui Charlie i-a vibrat telefonul în mână. 

Toate telefoanele lor au vibrat. 

Primiseră un mesaj: 

Zona a fost cartografiată! E timpul să treceţi la 
nivelul următor! 

Iar apoi a început. 

Pe telefoane, zona de joc era o simulare perfect realistă 
a şcolii lor, plină de toate suprafeţele şi lucrurile lumii din 
jurul lor. Dar apoi Charlie a observat ceva cum se târa pe 
marginile ecranului. Nişte unde care s-au dovedit a fi viță- 
de-vie şi crăpături care acopereau pereţii, tavanul şi 
podeaua, deformând suprafeţele şi conferindu-le un aspect 
de joc hiperrealist. Viţa-de-vie făcea şcoala să pară un 
castel medieval sau o casă victoriană bântuită, răsucindu- 
se pe uşi în josul holurilor, prin crăpăturile dulapurilor şi 
în jurul ceasului cu cifre romane. Spărturi virtuale au 
apărut în tencuială şi în cărămizi, cufundând totul într-un 
aer întunecat. Pe pereţi se vedeau nişte torţe care luminau 
drumurile. Semnul cu „leşire”, care era mereu aprins, 
acum strălucea roşu în capătul holului, pulsând uşor, parcă 
luat din bârlogul burlesc al unui vampir. 

Ori de câte ori mişcau telefoanele, puteau vedea lumea 
reală prin ecran, stratificată cu zona de joc ca şi univers 


e 101 œ» 


alternativ de viță-de-vie, ceaţă, porţi de fier şi hieroglife 
strălucitoare, aducând realităţii liceului Turner ceva nou şi 
extraordinar. 

Peter a trecut cu telefonul său printr-un dulap. Îi vedeau 
mâna pe ecran cum apucă dulapul vreunui străin şi 
deschide lacătul. 

În viaţa reală, lacătul rămânea închis. 

Pe ecran, s-a deschis. Inăuntru a găsit o grămăjoară de 
Galbeni. 

— Da, a dat Peter din cap în semn de apreciere. Acum 
începem să avansăm. 


e 102 œ» 


17. 
RESPIRAȚIA LUI DUMNEZEU 


Dincolo de viţa-de-vie încolăcită şi torţele arzătoare, un 
întreg şir de rune, coduri şi hieroglife, obiecte care 
aşteptau să fie descoperite, au apărut peste tot în şcoală. 
Arăta şi medieval, şi futuristic în acelaşi timp, totul era în 
ceaţă şi lumina era uşor de neon. 

Prin telefoane, plăcuţa cu nume de la biroul directoarei 
nu mai avea pe ea Doamna Morrissey, ci porecla ei bine 
cunoscută, Doamna Dragon. Pancarta pe care Charlie o 
lovise mai devreme nu mai avea pe ea „Hai Tigrii!”, ci „La 
naiba cu Tigrii!” 

Peter şi-a luat Galbenii din dulap. Trei sute în total. 

Nu avea nimeni niciun Blaxx încă. Nici măcar nu ştiau 
cum să-i obţină - sau, mai bine zis, cum să-i evite. Charlie 
s-a gândit la balanţa de Galbeni - trei sute, opt sute -, ce 
însemna asta pentru Blaxx? Păi, cui îi pasă - piesele lui de 
şah nu se mişcau deloc. Mare scofală. 

— Ar trebui să cumpăraţi ceva cu Galbenii. Sunt destul 
de mulţi, a zis Charlie cu voce tare, iar apoi a regretat. 

— Cum faci asta? 

— Daţi click pe ghişeu. Apoi deschideţi inventarul. Aici 
sus este banca. 

Peter a citit de pe telefon: 

— Avem opţiuni. Veniţi lângă mine. „Sabia lui Pelicus”. 

— Sună interesant. 

— „Poarta lui Tannhauser”. 

— Prea multe chestii paşnice. 

— Şi încă ceva. 

Peter şi-a ridicat privirea şi sprâncenele. 

— „Respirația lui Dumnezeu”. 

— Da, a zis Alex. 

— Dap, a fost de acord Kenny. Se numeşte Jocul lui 
Dumnezeu. Trebuie să apelezi la Respirația lui Dumnezeu. 

— Ca să fac un pic pe avocatul diavolului... a zis Charlie, 


e 103 >» 


dar Vanhi l-a întrerupt ca să zică: 

— Fără nicio aluzie. 

— „sabia şi Poarta lui Tannhauser sună puţin mai 
interesant decât „respiraţie”. 

Kenny a clătinat din cap. 

— N-aţi citit niciodată Biblia. Respirația lui Dumnezeu 
este mai mult decât „respiraţie”. Înseamnă suflet. Puterea 
Lui. De a crea sau de a distruge. 

— Care e până la urmă? a întrebat Charlie. De a crea 
sau de a distruge? 

— Poate că depinde de noi, a spus Vanhi. 

— Sunt convins de asta, a anunţat Peter. 

Fără să mai supună la vot, a dat click pe numărul trei şi 
a cumpărat Respirația lui Dumnezeu. 


e 104 œ» 


18. 
URGIA LUI DUMNEZEU 


La început, nu s-a întâmplat nimic. S-au uitat cu toţii la 
telefoane, singuri pe hol, cu câteva ore înainte de răsărit. 

Apoi, un zgomot încet şi uşor s-a auzit din telefoane, 
începând cu cel al lui Charlie. Era cel mai departe pe hol, 
lângă biroul doamnei Morrissey. Şi-a ridicat telefonul, 
exact la timp ca să poată vedea cum foile de pe avizierul 
de lângă biroul ei zburau în vânt în zona de joc. In 
realitate, totul a rămas nemişcat şi liniştit. 

Pentru o clipă, a bătut vântul în interior. Apoi hârtiile au 
căzut. 

În acelaşi timp, telefonul lui Kenny a scos un foşnet în 
timp ce vântul trecea pe lângă el, şi s-a auzit un scârţâit 
uşor precum cel al unei balamale ruginite exact când s-a 
uitat în sus la pancarta cu Hai Tigrii! (La naiba cu Tigrii! în 
zona de joc), care acum se mişca înainte şi înapoi, după 
care s-a oprit. 

Zgomotul s-a oprit la Kenny în timp ce Vanhi şi Peter au 
auzit cum vântul trece pe lângă ei şi au văzut pe telefoane 
cum  smocurile de praf şi hârtiile mototolite se 
îndepărtează de ei pe hol, pe măsură ce respiraţia lui 
Dumnezeu mergea mai departe, invizibilă, ca şi cum s-ar fi 
aflat afară, nu înăuntru, o adiere uşoară care s-a dus în jos 
pe hol până ce a ajuns la capăt şi, puţin probabil, a luat-o 
la stânga. 

Unul dintre smocurile de păr s-a oprit în peretele din 
capăt, acelaşi loc în care Burklander i-a pus mâna lui 
Charlie pe foaia de înscrieri - o foaie printre alte hârtii 
fluturânde - căreia prietenii săi nu îi acordaseră nicio 
atenţie, din fericire. Hârtiile au foşnit, apoi s-au liniştit, iar 
smocul de praf, la fel de straniu ca înainte, a început să se 
mişte din nou, şi a luat-o la stânga, dus de vânt până ce nu 
l-au mai văzut. 

Apoi totul a rămas nemişcat. 


<e 105 - 


În timp ce s-au uitat unul la altul timp de o secundă, le-a 
trecut prin minte că, odată ce au pierdut respiraţia lui 
Dumnezeu, s-ar putea să nu o mai poată găsi din nou. 

— Să mergem! a exclamat Kenny entuziasmat. 

Au luat-o în jos pe hol, apoi au făcut stânga şi au văzut 
adierea departe - ridicând particule de praf şi făcând 
hârtiile să foşnească - cum dispărea în josul scărilor din 
dreapta. 

X 


În viața reală, sala cazanelor era neetichetată - doar 
dacă farsorii şi şmecherii nu o identificau cumva drept 
locul perfect în care să intre şi să provoace daune. Dar 
acum avea un semn mare deasupra uşii, ca şi cum ar fi fost 
încrustat în metalul tare: 

DIR m 

— Ce înseamnă asta? a întrebat Charlie. 

— Arată ca literele de pe platoşa lui Darth Vader, a 
observat Alex. 

— E în ebraică, a răspuns Kenny. „Ruach elohim”. 

A zâmbit triumfător. 

— Respirația lui Dumnezeu. 

În dreapta uşii, în viaţa reală era un mic cititor de 
legitimaţii, unde îngrijitorii şi echipa de instalatori îşi 
treceau cardul ca să intre în cameră şi să regleze căldura 
şi alte necesităţi climatice ale celor două mii cinci sute de 
elevi înghesuiți. Dar când Alex a trecut telefonul peste ea, 
a văzut altceva: nu doar o bucată de plastic gri în dreptul 
căreia să-ţi pui legitimaţia, ci imaginea digitală a unei 
tastaturi numerice. Numerele virtuale străluceau în 
culoarea roşie. Nu aveau nevoie decât de un cod. 

— Ce ar trebui să încercăm? a întrebat Alex. 

— Şase şase şase, a propus Peter, zâmbind. 

— Hm, ar fi mai bine să nu invocăm bestia încă, a 
răspuns Charlie. 

— Corect. Bine gândit. Până la urmă se numeşte 
respiraţia lui Dumnezeu. 

— Şaptezeci şi şase? Nota lui Alex de la ultimul test la 
fizică? a propus Peter din nou. 


e 106 œ» 


Glumea, dar Alex a tresărit. 

Charlie s-a întrebat ce era cu asta - felul în care Alex 
venea uneori la şcoală păşind uşor prudent după ce luase o 
notă proastă sau avusese o problemă de comportament. 
Nu vorbea niciodată despre asta. Nu recunoştea niciodată 
nimic atunci când îl întreba Charlie ceva. 

Kenny a zis: 

— Am o idee. 

Încă mai ţinea telefonul aţintit asupra uşii, chiar dacă 
ceilalţi nu mai făceau asta de ceva timp. Sub cuvintele în 
ebraică s-a materializat o nouă frază, strălucind ca jarul. 

Îmi voi vărsa mânia peste tine, voi sufla împotriva ta 
cu focul urgiei Mele şi te voi da în mâinile unor 
oameni 
care nu lucrează decât la nimicire. 

— „Oameni care nu lucrează decât la nimicire”. Sună 
precum Kurt Ellers, a zis Vanhi. 

Charlie s-a întrebat: Oare ştia deja despre altercaţia de 
la case? Ascunsese totul degeaba? Nu menţionase nimeni 
nimic de asta, în afară de faptul că Vanhi s-a îngrijorat 
pentru buza lui, dar poate că o făcuseră din respect faţă de 
Alex. Poate că bârfa se răspândise peste tot. 

— Poate că de data aceasta, noi suntem aceşti oameni, a 
zis Peter. Poate că noi vom sufla asupra lui Kurt cu focul 
urgiei noastre. 

Ştia şi Peter? Posibilitatea îl încânta pe Charlie - Peter 
ar fi ştiut astfel că Charlie era curajos, şi nici nu trebuia să 
fie el cel care să-i spună. Asta era şi mai mişto. 

— Ezechiel 21:31, a spus Kenny. Prevestea distrugerea 
amoniţilor din cauza vanităţii lor. Ei au crezut că vor 
deţine puterea pentru totdeauna. 

— Nimeni nu crede că-şi va pierde puterea vreodată, a 
remarcat Peter. Dar mereu se întâmplă. 

— Păi, asta ne dă răspunsul cu privire la creare sau 
distrugere, a spus Kenny. Aici este vorba despre urgia lui 
Dumnezeu. 

Charlie a clătinat din cap. 

— Nu e bătut în cuie. E doar un citat. Noi nu am decis 


e 107 œ» 


nimic încă. Nici măcar nu trebuie să trecem dincolo de uşa 
asta. 

— Dar dacă vrem, ştim cum s-o facem, a zis Kenny. 

Ştiau cu toţii la ce se referea: Ezechiel 21:31. Un cod de 
patru cifre. Un cod de trecere. Dar nu a zis nimeni nimic. 
Nu a atins nimeni tastatura. Căzuseră de comun acord pe 
tăcute că cel care trebuia să ia decizia era Kenny. 

— Încearcă, a zis Peter. Douăzeci şi unu treizeci şi unu. 

— Cum? a întrebat Kenny. Pe ecran sau în viaţa reală? 

— În viaţa reală. Este o uşă reală, a zis Vanhi. 

— Dar butoanele sunt doar pe ecran, a răspuns Kenny. 

Şi-a pus mâna între cititorul de legitimaţii adevărat şi 
telefonul său, lăsându-şi degetele pe plasticul gol din viaţa 
reală. Pe ecranul telefonului, i-a apărut mâna, iar numerele 
care erau pe cititor au dispărut ca prin magie în spatele 
degetelor sale, ca şi cum ar fi fost acolo în viaţa reală, 
trecute pe dispozitiv, iar mâna sa se mişca peste ele. 

— O, nu se poate, e atât de real, s-a mirat Kenny. 

Iluzia era perfectă, ca şi cum numerele nu existau doar 
pe ecranele lor cu realitate alternativă, ci şi sub degetele 
lui în carne şi oase, exact pe cititor. 

Astfel a reuşit să tasteze pe pătratul de un gri simplu, 
privind cum degetele lovesc cifrele imaginare. 

Doi unu trei unu. 

A urmat o pauză, iar apoi un bip în viaţa reală. 

Sala cazanelor s-a deschis. 


< 108 >» 


19. 
OMULEŢUL 


S-au furişat în sală. 

În versiunea virtuală, camera arăta mai mult ca un 
spaţiu din iad decât unul dintr-un liceu public. Aşa cum 
holurile deveniseră macabre din cauza viţei-de-vie şi a 
crăpăturilor, această sală pulsa într-o lumină portocalie, 
precum ochii unui demon prin îmbinările şi garniturile 
ţevilor de încălzire. Focul strălucea ca nişte dinţi care 
scrâşneau. 

Şi-au ţinut telefoanele şi au privit camera prin ecranele 
lor mici. Apoi au văzut omuleţul din umbre care le zâmbea. 

O creatură deformată stătea pe un scaun într-un colţ. În 
realitate, era doar un scaun. Dar pe ecrane, omuleţul 
stătea pe el picior peste picior, cu un picior pocit atârnând 
fără vlagă. În mâini ţinea un obiect în formă de ciocan. 

Vocea sa a venit din difuzoarele telefoanelor lor: 

— Salutări! Ce vă aduce aici? 

— O, nu se poate una ca asta, a zis Vanhi. 

A vorbit cu o voce îndrăzneață, de bătrânel amuzant, şi 
suna ca un desen animat vechi care se difuza sâmbăta 
dimineaţa, precum Crypt Keeper sau Dungeon Master. 
Arăta ca un personaj dintr-un joc video creat frumos, 
realist, dar oarecum comic, simțindu-se în largul său în 
mijlocul Ocrotitorilor reali. Felul în care vocea omuleţului 
răsuna din telefoanele lor în acelaşi timp crea o iluzie şi 
părea că vine din cameră. 

— E grozav, a adăugat Alex. 

— Vorbeşte cu el, a zis Kenny, împingându-l pe Peter. Tu 
eşti cel mişto. 

— Tu eşti expertul în Biblie. 

— Nu cred că tipul ăsta e din Biblie. 

— Eu sunt Hefaistos, le-a spus omuleţul, ignorând felul 
în care discutau despre el, atât de nepoliticos ca şi cum nu 
ar fi fost acolo. 


e 109 œ» 


— Eu sunt Kenny. 

— Foarte bine, i-a şoptit Peter. 

— Hefaistos, ce faci aici? a vorbit Vanhi tare, ca şi cum 
s-ar fi adresat unui copil. 

— Cred că e virtual, nu retardat, a şoptit Alex. 

— Văd că aţi ştiut codul, a zis Hefaistos. Doi unu trei 
unu. Totuşi, numărul meu este doi doi unu doi. 

— OK, e bine de ştiut, a răspuns Vanhi. 

Era distractiv. 

— Eu sunt zeul meşteşugarilor, a ciripit el. Egiptenii mă 
cunoşteau sub numele Ptah. Pentru nordici, eram Wayland 
Meşteşugarul. Ugariţii mă cunoşteau sub numele Kothar- 
wa-Khasis. Şi desigur, Hefaistos în Grecia. 

— Eu o să-ţi spun George, a zis Peter. 

Omuleţul l-a ignorat şi s-a dat jos de pe scaun, 
menţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui baston pe care îl 
ţinuse sprijinit de perete. A mers şchiopătând. De fiecare 
dată când bastonul său atingea pământul, zgomotul lui 
ieşea prin difuzoare. Iluzia era extraordinară. 

— Bine aţi venit pe muntele Etna. Doriţi să vedeţi 
Respirația lui Dumnezeu? 

Au răspuns că da. 

— Hm, există o problemă. 

Hefaistos şi-a scărpinat bărbia. 

— Eu deja v-am spus numărul meu. Cred că voi avea 
nevoie de altceva în schimb. Da, aşa cred. Ce ar putea fi? 

Părea să se gândească, şi meşteşugarul micuţ şi jalnic 
părea aproape drăguţ, în ciuda diformităţilor lui. Apoi un 
zâmbet i s-a lărgit pe toată faţa, ca şi cum tocmai i-ar fi 
venit o idee, iar rânjetul era strălucitor şi voios, dar avea o 
tentă sinistră. 

— Ştiu! a zis el vesel. Ce ziceţi de un sacrificiu? 


< 110 - 


20. 
FOCUL LUI DUMNEZEU 


— Un sacrificiu de sânge, a zis drăcuşorul amuzant. Ăsta 
este cel mai tare. 

Peter a ridicat din sprâncene. 

— Poate să-i spună cineva lui Yoda ăsta Malefic s-o lase 
mai moale? a şoptit Vanhi. 

Charlie i-a dat un cot. 

— Haide, să-i facem jocul puţin. 

Peter s-a apropiat de omuleţ. 

— Ce primim în schimb mai exact? 

Micul zeu le-a spus. 

— Cine e cel mai tânăr? a întrebat Hefaistos. Zeii iubesc 
sângele tânăr. 

— Acela ar fi Kenny, a răspuns Peter. 

— Mersi, amice, i-a replicat Kenny. 

Peter a dat din umeri. 

— E adevărat. 

— Kenny este acela? a întrebat micul zeu şi simplul fapt 
că l-au auzit rostind numele unuia dintre ei le-a trimis fiori 
pe şira spinării. Jocul era creat perfect, fără cusur. 

— Da, Kenny, a răspuns el, zâmbind uşor jenat, dându-şi 
seama că vorbea cu un personaj animat care exista doar pe 
telefoanele lor. 

Şi totuşi se vedea în camera în care se aflau, în timp ce 
ochii lui Kenny şi ai celorlalţi se acomodau cu imaginea - 
aşa cum se întâmplă când, după câteva minute, uiţi că 
porţi ochelari 3D sau că te uiţi la cele două jumătăţi ale 
unor ochelari bifocali. Trecerea de la lumea reală la cea 
virtuală de pe telefoanele lor devenise ceva instinctiv, sau 
mai degrabă o a doua vedere. 

— Păi, Kenny, dacă vrei să dobândeşti puterea unui zeu, 
trebuie să-i mulţumeşti pe zei. Va fi necesar un thusia. 

Kenny a clătinat din cap. Între Ocrotitori, el era singurul 
care ştia ce înseamnă thusia. Era din greaca veche, din 


e 111 œ 


studiul Bibliei. Venea de la thuo, „a sacrifica, măcel, omor, 
a oferi o parte din masa ta zeilor”. Insemna „victimă”. 
Kenny nu credea în prostiile alea cum că dacă mori în joc, 
înseamnă că mori şi în viaţa reală, dar nu era pregătit nici 
pe departe să-şi lase prietenii să joace fără el. Era prea 
devreme ca să piardă. 

— Eu nu sunt thusia al tău, s-a răstit Kenny. 

Micul zeu a zâmbit. Dinţii îi erau la fel de deformaţi ca 
piciorul lui ondulat şi faţa lui asimetrică. A şchiopătat spre 
Kenny şi l-a măsurat din cap până-n picioare. 

— Un tânăr chipeş. Un tânăr mândru. Zeii te vor 
considera delicios. 

— Iac, a zis Vanhi. Nu l-ar considera nimeni delicios pe 
Kenny. 

— Asta e lipsă de politeţe. 

— Ori asta, a zis Hefaistos, ori pierdeţi cu toţii. 

Kenny a analizat silueta ciudată din faţa lui, desenul 
animat exagerat care arăta ca un joc pe calculator, dar 
hiperreal în forma lui monstruoasă. 

— Haideţi, prieteni. Abia am început să jucăm. Doar nu o 
să mă vindeţi aşa pur şi simplu, nu? 

— Cu toţii trebuie să murim odată si-odată, a zis Peter. 

— E doar un joc. 

— Cum rămâne cu „mori în joc, mori în viaţa reală”? 

— Probabil nu este adevărat, l-a tachinat Peter. 

— Trebuie să existe o altă cale, a spus Charlie. Ce zici de 
o capră? 

— E adevărat, a vorbit Kenny piţigăiat. Eşti un zeu grec, 
nu-i aşa? Grecii antici sacrificau animale, nu oameni. 

Hefaistos i-a zâmbit. 

— Tu eşti un animal pentru mine. 

— Of, haide, fă asta pentru echipă. Nu e ca şi cum micul 
George o să te omoare cu adevărat. 

Peter a mers spre omuleţ şi şi-a dus braţul în faţă, ca să 
demonstreze că trecea prin el. Dar nu a apucat să facă 
asta, pentru că Hefaistos s-a ferit exact la timp şi şi-a 
arătat indignarea, aranjându-şi părul şi şalul. 

— Nu trebuie să moară nimeni, a zis Hefaistos teatral. E 


e 112 œ» 


de ajuns doar o picătură de sânge. Una singură. Nu e prea 
mult, nu-i aşa? O picătură de sânge, în schimbul puterii pe 
care v-o ofer? Focul lui Dumnezeu! 

— Bine. 

Kenny a întins degetul în faţa zeului virtual. 

— O singură picătură. Haide. 

Nu părea îngrijorat, având în vedere faptul că o imagine 
virtuală nu ar fi putut să-i ia sângele. 

Hefaistos a dat din cap mulţumit. 

A şchiopătat prin cameră spre o secţiune cu ţevi care 
erau conectate la un aparat ce zumzăia. Pe suprafaţa plată 
se aflau nişte mănuşi de muncitor, nişte resturi argintii de 
țevi şi o cutiuţă cu lame lăsată de cei care lucraseră acolo. 
Când Kenny a deschis cutia şi a văzut lamele care erau 
puse aiurea înăuntrul ei, i-a picat zâmbetul. 

Hefaistos i-a spus fericit: 

— O singură picătură e de ajuns. 

— Nici gând. 

Kenny le-a aruncat o privire Ocrotitorilor. 

Nu a zis nimeni nimic. 

Atmosfera din cameră se schimbase dintr-odată, de la 
distractivă la neliniştită. Jocul nu avea cum să-i ceară lui 
Kenny să se taie de-adevăratelea, nu-i aşa? 

— Nu vorbeşti serios, nu? a întrebat Kenny. 

Silueta a aşteptat, bătând din piciorul lui bun. 

— Ba cred că el chiar vrea asta, a răspuns Peter. 

— El? Ăsta? E un joc nebunesc. Nu o să mă tai. 

— Sigur că nu, a zis Charlie. 

— Păi atunci, cred că timpul vostru în Jocul lui 
Dumnezeu a expirat, i-a anunţat Hefaistos pe un ton 
plăcut. 

— E doar o mică tăietură, a zis Alex. Adică, una singură. 
E ca o înţepătură de ac. 

— Fă-o tu. 

— Bine, o s-o fac. 

Alex s-a întins să ia lama. Dar Charlie l-a oprit. 

— Nu. Nici gând. 

Acesta era Alex de care se temea. Nihilistul care se 


e 113» 


purta de parcă nu era mare lucru dacă s-ar fi tăiat, de 
parcă ar fi trecut prin altele şi mai rele. 

Hefaistos a clătinat din cap. 

— Trebuie să fie cel mai tânăr. 

— Zeul a vorbit, a zis Alex. 

— Cânt la violoncel. Nu pot să-mi tai degetul. 

— Taie-te la mâna stângă, i-a spus Alex. 

— Mâna stângă este cea cu care se cântă. 

— Atunci dreapta! i-a aruncat-o Alex cu veselie. 

— Nu fac asta. 

— Nu se taie nimeni, a intervenit Charlie. Nu pot să cred 
că luăm asta în considerare. 

— Cum putem avea garanţia că ne vei da ceea ce ne-ai 
promis? l-a întrebat Peter pe zeu. 

— Peter. 

Charlie s-a apropiat de el, uşor agresiv. 

— Nu vom face asta. 

Peter nu a părut îngrijorat. 

— O, desigur că vă pot da ceea ce vă promit, le-a spus 
Hefaistos. Şi mult mai mult de atât. Şi ştiu exact împotriva 
cui vă doriţi să folosiţi această putere. Am prevăzut asta. 
Va fi o victorie splendidă. Dezlănţuirea furiei zeilor pe 
bună dreptate. Dar a sosit clipa. Trebuie să luaţi o decizie. 
Vreţi s-o obţineţi? Veţi face ceea ce trebuie? Nu voi mai 
aştepta. 

Zicând toate acestea, Hefaistos le-a întors spatele şi a 
început să şchiopăteze, cu bastonul scoțând zgomote în 
timp ce se îndrepta spre umbrele din colţul îndepărtat al 
camerei întunecate. 

Toată lumea se uita la Kenny. Totul depindea de el. 

— O s-o fac, a spus el, luându-i pe toţi prin surprindere. 

— Nu, a zis Charlie. 

Era prea mult să-şi dea sângele. Chiar dacă era doar o 
înţepătură stupidă. 

— Suntem prietenii tăi. 

Charlie s-a uitat urât la restul grupului. 

— Nu o să te forţăm să faci asta. 

— Nu mă forţează nimeni. Eu vreau s-o fac. Am evitat 


e 114» 


subiectul toată ziua. Cu toţii ştim ce i-a făcut Kurt lui Alex. 
Îl urăsc pe tipul ăla. Nu am putea niciodată să i-o 
întoarcem pe stradă. Dar putem face asta. 

— Nici măcar nu ştim dacă... chestia asta... spune 
adevărul. 

— Eu aş da o picătură de sânge ca să aflu. Tu nu ai face- 
o? Pentru Alex? 

— Deja a făcut-o, a intervenit Alex. Kurt deja a luat mai 
mult de o picătură de sânge de la tine, i-a zis el lui Charlie. 
Tu ai făcut asta pentru mine. Care e diferenţa aici? 

Charlie ar fi vrut să spună „Pentru că mie nu-mi pasă de 
mine”. În schimb, a ridicat din umeri. Se săturase să facă 
pe dădaca. 

— E alegerea lui Kenny. 

— Atunci o s-o fac, a spus acesta. O singură picătură. 

Kenny era bursier, dar plăcerea lui vinovată erau 
jocurile pe calculator. Şi nu orice jocuri. li plăceau mult 
cele vechi. Jocurile de aventură de odinioară. Zac 
Mckraken, Maniac Mansion, Monkey Island. Puzzle-urile 
erau prosteşti, grafica era teribilă, şi totuşi îi distrăgeau 
atenţia - de la fotbalişti, de la idioţi, de la rasiştii care-l 
priveau de sus, de la copiii negri care-l certau pentru că 
era prea alb, ce naiba o mai fi însemnând şi asta. Nu-şi 
găsea locul nicăieri, decât în grupul Ocrotitorilor. lar acum 
putea să facă jocul să continue. Pentru ei. 

Era o idee bolnavă să-şi taie propriul deget cu lama doar 
ca să vadă ce avea să facă un zeu grec virtual în 
continuare? Tim Fletcher şi Kurt Ellers se distrau făcându- 
şi contuzii. Ăsta era un preţ mic pentru o mică aventură. 

Kenny a scos o lamă uşor şi, spre uşurarea lui, a 
observat că nu era neapărat veche sau ruginită. Mai târziu 
avea să dezinfecteze înţepătura cu alcool. Şi să-şi facă 
vaccin antitetanos. 

Aşa că ce naiba. 

Înainte să se gândească de două ori, observând cum toţi 
ochii Ocrotitorilor erau mari cât cepele, a împuns lama în 
deget şi apoi a ridicat-o, scoțând un scâncet. 

— La naiba, i-a scăpat lui, tipul care era atât de cuminte 


<e 115» 


încât mai devreme abia dacă i-ar fi venit să spună „valea”. 
A tăiat mai adânc decât ar fi vrut. A ţinut degetul ridicat 
în lumina obscură şi a văzut picăturile roşii cum se adună 
şi curg pe mână. 
— Delicios, a zis Hefaistos. 


e 116 - 


21. 
CODUL SÂNGELUI 


În zona de joc apăruse un furnal cu cărbuni aprinşi, care 
scotea fum. 

Hefaistos i-a făcut semn lui Kenny să-şi ducă mâna la 
gura lui şi apoi a luat cu degetul o picătură de sânge şi şi-a 
dus-o la buze. 

— Da, a zis Hefaistos, molfăind. Asta va fi de ajuns. 

Charlie a scos un oftat. Era grotesc, dar faptul era 
consumat. Acum puteau merge mai departe să-şi 
primească premiul. 

Kenny părea să gândească la fel. Tensiunea de pe umeri 
i-a dispărut. Îşi îngrijea degetul care îi sângera mai mult 
decât voise. 

— Nu are rost să irosim, a zis Hefaistos. 

„Serios, s-a gândit Charlie, chiar trebuie să-l privim pe 
micul vârcolac cum bea şi mai mult sânge?” 

Dar Hefaistos a avut altă idee. 

A bătut cu bastonul pe suprafaţă plată a radiatorului 
care zumzăia. 

— Trebuie să scrii ceva. 

A arătat spre degetul sângerând al lui Kenny. 

— Cu ăsta. 

— Super, a zis Alex. Asta e la nivelul Prietenilor din 
Criptă. 

Charlie s-a gândit că ăsta nu era tocmai un model al 
succesului. Potrivit legendei, jumătate din ei au fost 
arestaţi, iar liderul şi-a ratat şansa de a merge la 
Universitatea Princeton, aşa că s-a aruncat de pe 
acoperişul şcolii. 

— Ai făcut o promisiune, i-a spus Charlie lui Hefaistos. O 
singură picătură. Asta ai spus. 

— Am minţit? 

— Dă-ne Respirația lui Dumnezeu, s-a rostit Kenny la el. 

— Treaba voastră. 


e 117 œ» 


Hefaistos a început să plece şchiopătând. 

— Nenorocitule pitic, a zis Vanhi. 

— Fără mesajul cu sânge rămâneți fără premiu. 

Şi-a încrucişat braţele ca un copil încăpățânat. 

— Care e mesajul? a întrebat Peter. 

Hefaistos le-a spus. 

— Nu o să fac asta, a zis Kenny. 

Până la urmă era o persoană religioasă, sau cel puţin 
provenea dintr-o familie religioasă. Ce ar fi crezut părinții 
lui despre el? Totul părea greşit. Extrem, morbid de greşit. 

S-a uitat la Peter, care a dat din umeri, spunând parcă 
„De ce nu? Nu e decât un joc”. 

Kenny s-a uitat la Vanhi, care credea în Sfânta Treime a 
programării, a vopselei de păr şi a chitarei bas. Părea 
neîngrijorată, ca şi cum nu ar fi fost nicio diferenţă între 
înţepătură şi asta. 

Nici nu s-a mai obosit să se uite la Alex. Kenny văzuse 
deja expresia înfometată din ochii lui. Orice ar fi fost toate 
astea, Alex voia mai mult. 

În cele din urmă, s-au uitat cu toţii la Charlie. 

Charlie a oftat. Dă-o încolo. Măcar acum să mai fie şi 
altcineva vocea raţiunii. 

— De ce nu? Am ajuns până aici. 

Kenny a dat din cap, dar Charlie i-a văzut dezamăgirea 
din ochi. 

— Bine. Pentru Alex. 

Kenny a îngenuncheat în faţa radiatorului şi a început să 
scrie cu degetul. 

Nu avea suficient sânge. A închis ochii şi a tras aer 
adânc în piept. 

— Odată ce am început ceva, trebuie să duc la bun 
sfârşit. 

A luat din nou lama şi a strâns din dinţi. Al doilea deget, 
cu mâna înclinată. 

Hefaistos l-a privit, cu colţul gurii sale strâmbe ridicat 
într-un zâmbet. Apoi a plecat, dispărând în umbrele din 
spatele ţevilor şi conductelor. 

— Hei! a strigat Kenny. Ai promis! 


< 118 + 


Dar înainte să apuce să se mai plângă, s-a auzit un 
scârţâit şi portiţa de la foc s-a deschis, în timp ce fumul 
virtual ieşea pe ea. S-au adunat în jurul furnalului, care 
avea o strălucire de un portocaliu roşiatic, iar flăcările le- 
au vorbit. 

Ceea ce au şoptit ele era un cod, practic o serie de 
instrucţiuni, porunci, indicii şi incantaţii - pentru că, la 
urma urmelor, care era diferenţa dintre o soluţie de 
programare şi o vrajă? Ambele erau un şir precis de 
cuvinte într-o limbă secretă ştiută doar de iniţiaţi, menită a 
manipula o realitate care este intactă doar pentru cei care 
erau dornici s-o accepte astfel. Jocul le-a dat exact ceea ce 
le-a promis Hefaistos: un instrument pe care îl puteau 
folosi în timpul orei a doua, când Kurt era prezent, pentru 
a-l ataca printr-o răzbunare invizibilă. 

Doar la auzul cuvintelor şi ştiind ce avea să urmeze, 
Ocrotitorii s-au simţit puternici şi îmbogăţiţi. 

Telefonul lui Charlie a vibrat. 

Primise un nou mesaj de la Dumnezeu. Dar de data 
aceasta era doar pentru el. 


< 119 + 


22. 
LEVIATAN 


Abia aşteptau să vină ora a doua. 

Au ieşit de la subsol exact când soarele răsărea, ciufuliți 
şi somnoroşi după noaptea lor albă, şi au încercat să stea 
treji în timpul primei ore. Charlie s-a tot uitat la noul mesaj 
straniu de la Dumnezeu: 

Vino la 8710 S. Wayland 
Singur - - Nu spune nimănui sau nu va mai fi valabil. 
Control Social - - L-ai câştigat. 

„Nu spune nimănui sau nu va mai fi valabil.” 

De ce încerca Jocul să-l separe de prietenii săi? 

A căutat adresa pe Google. Era doar un spaţiu cu 
magazine. Nimic mai mult. 

A sunat clopoţelul şi s-au dus în sala de ştiinţele naturii - 
cu excepţia lui Vanhi, care se ducea la arte - schimbând 
priviri neliniştite, dar înverşunate. 

Când Kurt Ellers şi-a făcut apariţia, ocupându-şi locul 
lângă Caitlyn Lacey şi punându-şi mâna pe fundul ei ca şi 
cum ar fi fost proprietatea lui, fără să se uite la celelalte 
rânduri de bănci, au zâmbit. 

Poate că Peter a zâmbit puţin mai mult, pentru că şi-o 
putea imagina pe Caitlyn fericită să şi-o tragă cu el în 
ascunzişul câmpurilor de lângă Meadow Drive, şi totuşi la 
fel de fericită să-l privească de parcă ar fi fost nebun 
atunci când o întreba dacă vrea să meargă cu el la bal. 
Caitlyn era imaginea în oglindă a lui Mary: la fel de 
populară, dar rea, în timp ce Mary era bună, crudă în timp 
ce Mary era curioasă şi deschisă. 

— Bine, a zis Peter uşor. Hai s-o facem. 

— Să ţineţi minte planul, a zis Charlie. 

— Dap. 

A început ora, iar doamna Harlingen vorbea despre 
forţele vulcanice care porneau din adâncul pământului de 
sub ocean şi fierbeau ajungând în apă. Lui Kenny îi 


< 120 - 


amintea de ceva întunecat şi primordial, cum ar fi 
Leviatan, acel monstru de mare antic din Biblie. Precum 
puterea pe care urmau s-o dezlănţuie. 

A dat click pe slide-urile din PowerPoint de pe ecranul 
mare de deasupra lor: 

Izvoare hidrotermale. 

Izvoare hidrotermale de pe fundul oceanului. 

Viermi tubifecşi şi moluşte - melci de mare cu limbi 
dințate. 

Focuri şi creaturi ale adâncurilor! 

Kenny a şoptit: 

— Poţi să-l prinzi pe Leviatan într-o plasă de peşti sau 
să-i legi limba cu o frânghie? 

Peter a început să noteze codul pentru Respirația lui 
Dumnezeu pe telefon, subtil, pe sub bancă, lucru la care 
orice adolescent de pe pământ era expert. 

Kurt Ellers trebuie să fi scris şi el ceva, şi câteva 
secunde mai târziu, Caitlyn Lacey a aruncat o privire 
telefonului său şi a chicotit cu răutate. 

Charlie şi-a adus aminte cu mândrie cum a zdrobit 
ultimul telefon al lui Kurt, înainte să transmită lumii 
întregi imaginea cu Alex cu pantalonii în vine, plângând şi 
cu mucii curgându-i pe faţă. 

Kurt şi-a băgat telefonul la loc în buzunar. 

Peter a continuat să scrie, ochii săi zburând de sus în jos 
subtil. 

— „Poţi să-i umpli fundul cu harpoane sau capul cu 
sulițe de pescuit?”, recita Kenny în barbă. 

Peter a urmat instrucţiunile cu atenţie, rând cu rând, 
întocmai cum le-a arătat focul: 

x = getPosă() 

y = getPosY() 

Avea să înceapă în curând şi nu avea să dureze prea 
mult. 

„Cine îndrăzneşte să-i deschidă gura, plină de dinţi 
înfricoşători?” 

size = getOldSize 0 + 1 

„Horcăitul lui provoacă explozii de lumină; ochii lui sunt 


e 121 œ» 


ca nişte raze ale răsăritului.” 

Def transmit (z): 

„Respirația lui aprinde cărbunii, iar flăcările îi ies pe 
gură.” 

sendLocation (X, y, Z, size) 

Peter a trimis instrucțiunile, una câte una. 

Acum nu trebuiau decât să aştepte momentul potrivit 
pentru a-şi pune planul în practică. 

Degetul său atârna deasupra tastei. 

Incă o dată, Kenny a spus un citat din Cartea lui Iov: 

— „li conduce pe toți cei care sunt aroganţi; este rege 
peste toţi cei care sunt mândri.” 

Acela a fost momentul în care Kurt Ellers a simţit ceva 
cald în buzunar, lângă turul pantalonului. Nu era neplăcut, 
era doar ciudat. De unde să ştie el ce avea să facă bucla 
infinită a semnalului din telefon? 

Apoi, s-a întâmplat atât de repede. Bateria cu litiu din 
telefonul lui Ellers a creat o ieşire termală, un gaz în 
creştere care a dus la o presiune incredibilă într-un spaţiu 
mic de metal. 

Juraseră că o s-o facă doar când telefonul era în mâna 
lui Ellers sau pe banca lui. Probabil că avea să se sperie. 
Dacă prindeau un moment bun, poate că ar fi şi ţipat chiar 
în faţa întregii clase. Oricum, avea să-l coste 700 de dolari, 
al treilea telefon în două zile. Asta da dreptate. Merita şi 
mai rău, dar nu aveau de gând să se coboare la nivelul lui. 

Dar telefonul nu era pe bancă. Era în buzunarul lui. 

Reacţia chimică a fost rapidă şi violentă. Pantalonii lui 
Kurt Ellers au luat foc. A sărit din scaun şi toată lumea s-a 
întors să se uite cum ţopăie ca un nebun, apoi a căzut pe 
jos urlând şi rostogolindu-se ca să stingă flăcările. Elevii 
din jurul lui au rămas cu gura căscată. Unii s-au împins în 
bănci. Unii au ţipat. Alţii şi-au scos telefoanele şi au filmat. 

Doamna Harlingen a luat extinctorul de pe perete şi a 
fugit la Ellers, dar micile flăcări se stinseseră deja. Ea nu 
şi-a dat seama de asta, aşa că l-a umplut de spumă albă. 

S-a ridicat în picioare. 

O senzaţie stranie de calm s-a aşternut peste cameră. 


e 122 œ» 


S-a uitat în jur cu ochii lui maliţioşi. 

Era rănit, dar nu prea rău. Putea să fie mult mai rău. 
Avea o gaură în pantaloni care-i lăsa la iveală jumătate de 
coapsă şi marginea carbonizată a boxerilor. Pielea i se 
înroşise, dar nu era prea rănită. A gemut de durere o clipă, 
apoi şi-a venit în fire. Dar l-a cuprins ruşinea, iar obrajii i s- 
au înroşit. 

Lumea a râs. Nu toţi. Nici măcar majoritatea. Dar 
destui, văzându-l cum stătea acolo, acoperit de spumă şi cu 
cracul pantalonului ars. Poate că le aducea aminte de 
abuzurile pe care le-a provocat, nu doar lui Alex, ci şi altor 
zeci de elevi. Pe care i-a băgat în vestiare. I-a strigat 
poponari şi rataţi. Incă din şcoala primară. 

Au râs, unii mai neliniştiţi, alţii nu, până ce doamna 
Harlingen le-a aruncat o privire atât de severă încât 
camera s-a cufundat în linişte, şi l-a ajutat să meargă până 
la uşă, o imagine destul de comică, el fiind un uriaş ce 
şchiopăta sprijinindu-se de doamna Harlingen, o femeie cu 
un pulover urât pe ea şi cu o coafură stil anii '80. 

L-a ajutat să ajungă la uşă ca şi cum ar fi fost cel mai 
bun elev din şcoală, şi cu o ultimă privire moralizatoare 
care spunea „Să nu mişte nimeni”, l-a ajutat să meargă la 
cabinetul medical. 


e 123 


23. 
PREA DEPARIE 


Ocrotitorii s-au adunat în jurul mesei şi şi-au şoptit uşor. 

— Fir-ar să fie! a zis Peter. Aţi văzut asta? 

— Nu a ştiut ce l-a lovit, a zis Alex, cu zâmbetul până la 
urechi. 

— Nu ăsta a fost planul. 

Vanbhi era furioasă. L-a împins pe Peter în piept. 

— Trebuia s-o faceţi când avea telefonul pe bancă. Nu în 
buzunar. 

— Eu nu am apăsat niciodată pe Trimite. Nu am fost eu. 

— Da, sigur. 

— Poţi să crezi ce vrei. Eu spun adevărul. Am vrut să-l 
pedepsesc pe tip. Nu să-l ard de viu. 

— Juri? l-a întrebat Charlie, încercând să-şi dea seama 
dacă minte. 

— „Şi tu, Brutus?” Nu l-am ars intenţionat, ce dracu'. Nu 
sunt psihopat. 

— Eu cred că a meritat-o, a zis Alex. Ar fi trebuit să fie şi 
mai rău de-atât. 

Toată lumea s-a holbat la Alex timp de o secundă 
tulburătoare. 

— Nu spune asta, l-a mustrat Vanbhi. 

— Poate că a făcut-o jocul, a zis Peter. Gândeşte de unul 
singur. 

S-au despărţit în timpul orei a treia, iar Vanhi l-a tras pe 
Charlie deoparte. 

— Tu îl crezi? 

— Pe Peter? Sigur. Face el prostii, dar nu minte. 

— De unde ştii tu? 

— Îmi fac mai multe griji pentru tine, a zis Charlie. Ar 
trebui să renunţi înainte ca lucrurile să scape de sub 
control. Adu-ţi aminte ce s-a întâmplat cu Prietenii din 
Criptă. Nu renunţa la Harvard pentru asta. 

Vanhi s-a simţit ruşinată. Îşi minţise părinţii. Îl minţise 


e 124 œ» 


pe Charlie. Avea la fel de puţin de pierdut ca şi el. 

— Ai început cererea ta de înscriere la Harvard? i-a 
aruncat-o ea. 

— Nu. 

— Atunci nu mai îmi spune mie ce să fac. 

Când a plecat, Vanhi şi-a verificat telefonul, care vibrase 
în buzunar. Primise un mesaj anonim: 

Ştiu secretul tău. 


< 125» 


24. 
ŞTIE 


Vanhi a simţit că-i sare inima din piept. 

Avea un singur secret. Nu-l spusese nimănui. Doar a 
măsluit raportul şcolar, a primit semnătura părinţilor ei, 
iar apoi l-a modificat la loc. 

A scris: 

Care secret? 

Nu a trebuit să aştepte. Mesajul a apărut, arătând 
raportul ei şcolar. Nota ei falsificată se schimba, era când 
zece, când şase, răsucindu-se ca o bandă Möbius. A sosit şi 
răspunsul, scurt şi la obiect: 

Trişoareo. 

Vanbhi a înjurat în barbă. I-a scris: 

Cine eşti? 

Nu a primit niciun răspuns. 

Dar ştia cine era. Nota proastă fusese luată cu un an în 
urmă. Atunci de ce primea ameninţarea tocmai acum? Era 
Jocul. Trebuia să fie. De ce a acceptat să joace? De ce nu a 
ascultat când Charlie a rugat-o să nu joace? Nu i-ar da 
niciodată satisfacția să spună că a avut dreptate. A fost 
alegerea ei. Fir-ar să fie. Era vina ei, orice ar fi făcut. O s-o 
repare şi pe asta, aşa cum a reparat nota ei proastă. Putea 
să depăşească tehnologic acest joc groaznic. 

Vanhi a încercat să identifice numărul de la care a fost 
trimis mesajul, dar era mascat şi anonim, având zeci de 
rute. Nu avea niciun sfârşit. Nu mai văzuse niciodată aşa 
ceva. 

Avea de gând să scrie din nou, dar i-a luat-o înainte. 

Stai liniştită. Am nevoie doar de o favoare. 


Charlie a plecat repede la prânz şi s-a dus spre 8710 
South Wayland. 
Trebuia să afle. 
Vino la 8710 S. Wayland 


< 126 » 


Singur - - Nu spune nimănui sau nu va mai fi valabil. 
Control Social - - L-ai câştigat. 

Mai devreme, dăduse peste Mary pe hol, iar ea l-a oprit, 
părând supărată. Auzise deja ce se întâmplase cu Kurt 
Ellers. Încă mai purta brăţara aia nenorocită. Poate că 
Vanhi avea dreptate. Nu avea să-l aleagă niciodată pe 
Charlie. Chiar dacă părea să-l placă, tot nu avea nicio 
şansă. „Control social, pe naiba, s-a gândit Charlie. Nu 
controlez nimic.” 

— Ce aţi făcut? 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre Kurt. Se ia de prietenul tău şi apoi telefonul 
lui explodează ziua următoare? 

— Nu „s-a luat” de prietenul nostru. L-a torturat. 

— Sunt de acord. Dar aţi fi putut să-l răniţi serios. 

Aproape că a spus „Nu a fost ăsta planul”, dar aşa ar fi 
recunoscut. 

— Nu am fost noi, a mormăit Charlie. 

Ea i-a analizat faţa. 

— Bine. 

Nu putea să-şi dea seama dacă-l crezuse sau nu. 

L-a lăsat acolo şi s-a dus în parcare de una singură, 
îndreptându-se spre maşina ei, până când Tim a venit 
dintr-o parte şi a oprit-o. Au schimbat câteva vorbe, iar 
apoi i-a pus mâna pe spate şi a condus-o la două maşini 
mai încolo, spre camioneta lui stil „Sunt un nemernic”. A 
închis uşa pentru ea, destul de tare. 

Plin de nervi, Charlie s-a dus la maşina lui veche şi vai 
de capul ei, s-a rugat să pornească şi când a mers, s-a dus 
direct la locul în care nenorocitul ăla de joc i-a zis să 
meargă. „Hai să vedem ce am câştigat”, s-a gândit el. 


e 127 œ» 


25. 
CUTIA 


Stai liniştită. Am nevoie doar de o favoare. 

Vanhi s-a dus la acea casă aşa cum i-au spus 
instrucţiunile. Nu-i venea să creadă că asculta de 
comenzile unei persoane anonime care ar fi putut foarte 
bine să fie doar un algoritm maliţios. Părinţii ei 
sacrificaseră totul pentru ea, își părăsiseră prietenii şi 
familia ca să se mute pe cealaltă parte a lumii doar ca ea 
să poată creşte în ţara oportunităţilor. Gândul că vreun joc 
putea să distrugă asta acum era de neconceput. 

Aşa că a urmat indicaţiile pe care jocul i le-a trimis pe 
hartă şi a ajuns la o casă de pe strada Tremont, dintr-o 
zonă suburbană a altui district şcolar. N-avea habar cine 
locuia aici. 

Exact când se întreba ce să facă mai departe, a primit 
un mesaj: 

Bate la uşă. 

S-a uitat în stânga şi-n dreapta să vadă dacă era 
urmărită. Cartierul era liniştit. Nu era nimeni pe stradă. 
Perdelele erau trase. Câinii lătrau în spatele gardurilor. S- 
a îndreptat spre uşa din faţă şi a bătut. 

Niciun răspuns. 

Jocul i-a trimis: 

Du-te prin spate. 

Vanhi avea senzaţia că cineva o lua peste picior. A privit 
iarăşi în jur. Nu o urmărea nimeni. S-a dus la poarta dintr- 
o parte şi a închis ochii. Chiar avea de gând să facă asta? 
„Știu secretul tău? Da, avea de gând s-o facă. 

A apăsat pe clanţă, dar poarta era închisă pe dinăuntru. 
S-a uitat prin gard şi a văzut cum atârna un lacăt. 

— Fir-ar să fie. 

Uitându-se în jur încă o dată, s-a strecurat prin capătul 
gardului cu scânduri orizontale. A pus piciorul pe unul din 
ele şi a urcat pe gard. Era un gard de doi metri şi jumătate 


< 128 » 


înălţime şi trebuia să sară în iarbă pentru că nu avea pe ce 
să pună piciorul în partea din interior. A tras aer adânc în 
piept şi şi-a dat drumul. Era mai departe decât își 
imaginase şi a aterizat urât pe un picior, trebuind să se 
împleticească să atenueze impactul. În timp ce s-a ridicat 
şi s-a şters de praf, un câine legat a venit la ea. 

Ea a căzut pe spate, dar câinele doar a sărit şi a lins-o pe 
faţă până a început să râdă şi să-l mângâie pe urechi. 

— Bine, bine, amice. Suntem prieteni. Mersi pentru că 
nu m-ai sfâşiat. 

S-a pus cu burta în sus ca să-l mângâie. 

Vanhi s-a uitat la telefon. Mai primise un mesaj. 

Ia-o. 

Nu a fost nevoie să întrebe ce să ia. 

În mijlocul curții, ieşind atât de tare în relief, era o cutie 
de carton învelită de zeci de ori în hârtie de ambalat. 

S-a auzit un şuierat şi s-a uitat la fereastra de la casă, 
acolo unde o pisică se holba la ea cu ochii ei galbeni, 
nefiind nici pe departe la fel de prietenoasă precum 
câinele. îi 


A sunat telefonul în biroul ziarului şcolii. Era al lui Eddie 
Ramirez, redactorul-şef. Sau, aşa cum îi plăcea lui să-şi 
spună, RŞ. 

Kenny venise acolo pentru întâlnirea lor de la prânz. 
Arunca din când în când priviri la Candace Reed, minunata 
lui colegă editor. Eddie îi învinsese pe amândoi şi obținuse 
postul de R$Ş. Kenny îşi spunea că asta însemna că el şi 
Candace aveau măcar un lucru în comun, dar Candace era 
mult mai intrigată de câştigul lui Eddie decât de pierderea 
lui Kenny. 

Voia să se întoarcă la Joc. Cum putea ziarul şcolii să 
concureze cu zei animați care se mişcau în spaţiu real? 

Dar şi-a schimbat părerea când telefonul a sunat şi ochii 
lui Eddie Ramirez s-au luminat. 

— Ăă... da... sigur... OK. 

S-a uitat la ei. 

— Am primit un pont tare. 


< 129 + 


Kenny s-a uitat la Candace şi şi-a dat ochii peste cap. 
Eddie era întotdeauna în căutarea unei ştiri de senzaţie 
pentru a transforma Tiger Claw dintr-un ziar care laudă 
victoriile la fotbal în rampa lui de lansare spre o carieră în 
jurnalism. Şi nu-i păsa dacă trebuia să calce pe cadavre ca 
să poată ajunge acolo. 

— Uitaţi tot ce am vorbit mai devreme, a zis Eddie. 

— Cum am putea uita de burgeri într-o zi de vineri? a zis 
Candace pe un ton sarcastic. 

— Tocmai am aflat ceva. 

— O nouă ştire? a întrebat Kenny. 

— Da. Şi nu e vreo prostie legată de bal. 

Eddie s-a aplecat. 

— Graffiti satanice pe proprietatea şcolii. 

Kenny s-a uitat surprins. Avea mâna în poală, cu 
bandajele pe ambele degete. Şi-a amintit de cât de tare l- 
au durut. O ţinea ascunsă, sub masă. 

— Serios? 

Ultima ştire a lui Candace fusese „Whiz Quiz Team vine 
la Westbrook”. 

— Cum adică satanic? a întrebat Kenny, încercând să 
pară relaxat. 

— Nu au spus ce anume. 

— Unde? a întrebat Kenny. 

— În sala cazanelor, la subsol. 

Kenny a încercat să-şi menţină faţa neutră. 

— Cine a sunat? 

— Nu ştiu. A fost un pont anonim. 

— Ce voce avea? 

Eddie a ridicat din umeri enervat. 

— Cui îi pasă? 

— Bărbat, femeie, bătrân, tânăr? 

— Bărbat. Tânăr. Plictisitor. Mă rog. Nu înţelegi care e 
ideea? „Graffiti Satanice în Şcoală”. Asta chiar ar putea 
atrage atenţia asupra noastră. Exact la timp pentru 
înscrierile la facultate. 

Creierul lui Kenny o luase la goană. Cine a sunat? De 
ce? Ocrotitorii făcuseră ce a vrut Jocul. De ce voia cineva 


< 130 - 


să folosească asta împotriva lor? 

Trebuia să gândească rapid. 

— Dacă e o păcăleală? 

— De ce ar suna cineva ca să ne păcălească? 

— Să ne facă de râs. Să provoace un scandal. Ştiri false. 

— De asta trebuie să investigăm. Cu asta ne ocupăm noi. 

Eddie vorbea întotdeauna atât de pompos! 

— Da, a zis Candace. De ce să nu verificăm ce e cu asta? 

Eddie s-a uitat la Kenny cu atenţie. 

— De ce eşti atât de împotrivă? 

— Nu sunt. Doar încerc să fiu obiectiv. 

Ăsta era cuvântul magic în jurnalism. De obicei puteai să 
câştigi o dezbatere cu el. 

— Sigur, a zis Eddie. În regulă. Eu şi Candace o să ne 
ocupăm de asta. 

— Nu, s-a grăbit Kenny să zică. 

Era mai bine să fie şielcu ei. 

— O să merg şi eu. 

— Nu avem nevoie de trei oameni pentru asta. 

— Puteţi să vă treceţi pe voi ca autori, nu vă faceţi griji. 

Asta a părut să-l mulţumească pe Eddie. 

Kenny s-a avertizat că trebuie să-şi păstreze calmul. 
Deja îi veneau în minte chipurile părinţilor săi, care-l 
arătau cu degetul şi-l priveau acuzator. „A fost doar o 
glumă! ar fi spus el. Un joc! Nu îl venerez pe diavol, 
serios!” S-ar fi holbat la el şi i-ar fi spus: „Ai fost 
exmatriculat temporar şi ai pierdut şansa de a merge la 
Universitatea Columbia pentru un joc?” Aproape că ar fi 
fost mai bine dacă era un adevărat susţinător al diavolului. 
Măcar atunci ar fi fost condamnat. 

— Sala cazanelor e încuiată, a zis Candace. Va trebui să 
intrăm cumva. 

— Lăsaţi asta pe mine, a zis Kenny, aproape salivând de 
entuziasm. Asta ar putea fi ca Prietenii din Criptă. 

Ochii lui păreau înfometați. 

— Asta a spus cel care a sunat. „Chestia asta e la fel ca 
povestea aia oribilă cu Prietenii din Criptă”. 

— Asta a fost acum douăzeci de ani, a zis Kenny. 


e 131 - 


— Satana a revenit în şcoală, dragul meu, a spus Eddie. 
S-a dat şi la ştirile pe stat. 

— Nu cumva a murit unul din ei? a întrebat Candace. 

— Dap. 

Eddie a scos un fluierat. A făcut cu degetele o şcoală 
imaginară care pluteşte. 

— Facem legătura între poveşti, a zis Candace. 
Întâmplările de atunci, magie neagră, adolescenţi în 
pericol. Chestiile astea prind la public. 

— Şi totuşi, a spus Eddie cu generozitate, Kenny s-ar 
putea să aibă dreptate. Ar putea să fie o farsă. 

Eddie a pocnit din degete teatral. 

— Aa, am uitat să menţionez ceva. 

Eddie s-a aplecat conspirativ, dar Kenny deja ştia ce 
avea să spună. 

— La telefon, tipul a spus că arăta ca şi cum ar fi fost 
scris cu sânge. 

x 

Alex era fascinat. 

Fantezia îi oferise mereu o cale de scăpare. De bătăuşi. 
De cureaua de acasă. Dar asta depăşea cu mult jocurile cu 
zaruri obişnuite. Era chiar şi deasupra site-urilor pe care îi 
plăcea să stea. Cele despre care nu vorbea cu nimeni, 
care-i permiteau să-şi exploreze curiozităţile morbide. 

Asta era ceva nou. Lumea reală şi cea virtuală se uneau. 

A chiulit de la două ore şi s-a afundat şi mai mult în joc. 

A găsit Templul din spaţiul ascuns de la etajul al treilea 
al şcolii, dar nu a putut să intre. A continuat să exploreze 
toată ziua, mergând numai uitându-se în jos la telefon, 
lucru ce ar părea nebunesc, doar că toată lumea mergea 
aşa. Nu trebuia să ştie nimeni că se uita prin el la o altă 
lume complet diferită. 

Era înaintea tuturor prietenilor săi în Joc. Se pricepea la 
asta. Jocul continua să i-o spună. Era un expert. 

Îşi dorea doar să nu aibă telefonul între el şi lumea 
jocului. Îi distrăgea atenţia. Dar avea să rezolve asta. 

Era singur pe hol şi toată lumea era în clasă. 

Dar pe telefon, holul arăta ca un bazar, cu standuri în 


e 132 + 


dreptul cărora se aflau diverşi zei vânzători sub formă de 
avatare. 

A scris către bărbatul cu ochi negri din umbra unui 
stand: 

Cât costă? 
50.000 de Galbeni. 
Nu am atâţia. 

Personajul nu a răspuns. Doar a stat acolo, respirând 
uşor şi aşteptând ceva. Alex era emoţionat, dar 
entuziasmat. A scris o întrebare: 

Ce trebuie să fac? 


Charlie conducea încet prin cartierul în declin. Nu era 
urât, doar vechi. Şi pustiu. Spaţiul cu magazine era cam 
abandonat, chiar dacă era mijlocul zilei. Magazinele erau 
deschise, dar liniştite. Nu mergea nimeni pe străzi. Privea 
cum se apropie de adresa la care trebuia să ajungă. 

8716. 

8714. 

8712. 

Când a ajuns la 8710, a oprit. 

Charlie a parcat maşina şi a coborât. 

Se afla în faţa unei sucursale locale a unei bănci. Semnul 
de pe uşă spunea că închid la amiază. Afară era un 
bancomat. 

Charlie s-a uitat în jur. 

Nu era nimeni. 

S-a uitat la bancomat. 

Era doar un ecran obişnuit care-ţi ura bun venit. 

Era pe cale să se urce în maşină şi să plece. Dar apoi a 
fost curios să vadă cum arăta bancomatul prin telefonul 
său. 

Nu era nimic diferit. Arăta exact la fel ca în realitate. 

S-a uitat în spate încă o dată, dar tot nu era nimeni în 
jur, cu atât mai puţin cineva care să se uite la el. 

La mişto, a plimbat telefonul în jurul său. 

Un bărbat stătea la distanţă urmărindu-l. A lăsat 
telefonul în jos şi a văzut că nu era nimeni acolo de fapt. L- 


e 133 + 


a ridicat din nou, şi persoana era în acelaşi loc, pe partea 
cealaltă a străzii. 

Faţa lui arăta ca o mască albă şi strălucitoare, aproape 
de porțelan. 

Charlie a simţit cum se cutremură. 

A mişcat telefonul în cealaltă direcţie. 

Nu mai era nimeni altcineva. _ 

Nu. Aşteaptă. L-a mai plimbat puţin. In capătul 
îndepărtat al spaţiului cu magazine, acolo unde se termina 
şi se făcea o curbă la stânga, se afla un alt bărbat, în 
spatele unui stâlp. Şi faţa lui era tot goală şi netedă. Avea 
o linie subţire drept gură. Neutră. 

Când Charlie s-a uitat la el, silueta i-a întors privirea. 

Charlie s-a întors spre primul bărbat, dar acesta 
dispăruse. 

Bancomatul s-a luminat. 

Nu pe telefonul lui, ci în viaţa reală. 

Butoanele au început să fie apăsate pe ecran automat. 

Apoi banii au început să iasă din el. In bancnote de 
douăzeci de dolari. Prea mulţi ca să rămână în orificiul de 
plastic, aşa că au început să cadă pe asfalt. Nu bătea deloc 
vântul în acea zi. Au fâlfâit pe asfalt lângă el. 

Era timpul să plece. Ştia asta. Ultimul lucru pe care ar fi 
trebuit să-l facă era să ridice una dintre bancnote. Dacă 
ridica una, avea să o şi ia cu el. Dacă lua una, avea să ia şi 
altele. 

S-a gândit la slujba lui groaznică de la centrul de 
fotocopiere. Locul în care a început să lucreze atunci când 
cheltuielile i-au doborât familia. S-a gândit la noul 
împrumut nebunesc al tatălui său. Camioneta nouă şi 
strălucitoare a lui Tim şi cel de-al treilea telefon nou-nouţ 
al lui Kurt Ellers. 

Charlie s-a uitat în stânga şi-n dreapta şi a luat câteva 
bancnote de douăzeci de dolari de pe jos. Le-a băgat 
frumos în buzunare. A mai luat câteva, iar apoi le-a băgat 
pe toate până la urmă, întrebându-se câte mii de dolari 
câştigase. 

Era pregătit să plece naibii de acolo odată, când ecranul 


e 134 œ» 


s-a schimbat şi bancomatul vechi i-a arătat o poză 
nefinisată, un cerc neuniform, verde, pe un fundal negru. 


Sub el, era trecut: 
Un Inel care să-i Conducă pe toţi.!! 
Charlie ştia exact ce înseamnă. 
„Doamne, ajută-mă, s-a gândit el, încep să înţeleg jocul 
ăsta.” 


11 Citat din Stăpânul inelelor (n. tr.). 
<e 135 


26. 
OCHIUL LUI DUMNEZEU 


Peter s-a gândit la putere. 

Tatăl său nu a avut niciodată parte de putere. Era un 
vânzător pe care nu te puteai baza, care s-a forţat să facă 
dreptul, lucrând part-time timp de cinci ani. Facultatea de 
drept abia dacă era acreditată. Companiile de top nu voiau 
să se atingă de el. Aşa că a început să dea lumea în 
judecată şi să-i stoarcă de bani. Se pricepea la asta. A 
făcut o grămadă de bani, i-a pierdut pe toţi, apoi i-a făcut 
din nou. 

Mama lui Peter era o femeie pioasă şi ciudată care 
întotdeauna a crezut că merită mai mult. A fugit cu 
managerul tatălui său pe vremea când încă era vânzător, 
umilindu-i pe Peter şi pe tatăl său. 

Peter a fost un copil gras, tocilar şi stângaci, dar nu a 
povestit nimănui asta mai târziu. Asta se întâmpla când era 
în Arizona, când era tachinat fără milă şi se întorcea acasă 
cu nasul sângerând şi palmele julite din cauza copiilor 
care-l trânteau la pământ. Încă îşi mai aducea aminte de 
gustul şi felul în care simţea pietrişul în gură. Când mama 
lui i-a părăsit, tatăl său a decis că se vor reinventa. S-a 
înscris la prostia aia de facultate de drept pentru 
programul de noapte. I-a spus lui Peter să slăbească zece 
kilograme până împlineşte zece ani, altfel o să-i vândă 
toate lucrurile. A pus o oglindă în camera băiatului cu un 
semn pe ea pe care scria GRAS. Tatăl lui Peter ajunsese să 
vadă problemele lor ca pe un simptom al aceleiaşi 
probleme: lumea era crudă, şi trebuia să scoţi ratatul din 
tine, ori aveai să te îneci. E mai bine să înveţi asta mai 
devreme decât mai târziu. 

Până să se mute în Texas, Peter era slab şi tatăl lui era 
bogat. Fetele îl considerau pe Peter misterios şi 
fermecător. Tatăl lui a inventat o nouă poveste pentru ei: o 
soţie moartă, un fiu care a fost mereu slab şi o viaţă care a 


e 136 - 


fost mereu bogată. 

Era extenuant să-i faci pe toţi să creadă că nu-ți pasă. 

Chiar şi azi, Peter ştia cum să-şi împartă mâncarea în 
două şi s-o împrăştie prin farfurie ca să nu observe nimeni. 

Oamenii credeau că el alege să nu se potrivească 
nicăieri, dar adevărul era că nu-şi găsise niciodată locul. 

Până şi Caitlyn, dublura întunecată a lui Mary Clark, îl 
considera fascinant. De aceea făcea sex cu el pe ascuns, în 
timp ce se întâlnea cu Kurt Ellers în public. 

Dar ceea ce a văzut Peter acum l-a rănit mai mult decât 
ar recunoaşte el vreodată. 

Era în zona rambleului; sărise peste prânz ca să 
exploreze Jocul. 

Charlie trebuia să se întâlnească acum cu el, dar plecase 
supărat cu maşina din campus cine ştie unde. Peter ştia că 
Charlie şi Vanhi nu-l credeau când spunea că nu el a fost 
cel care a făcut să explodeze telefonul lui Kurt în buzunar. 
Dar cum putea să-i învinovăţească pentru că erau 
suspicioşi, când toată viaţa lui era o minciună? E adevărat 
că nu a venit el cu acea minciună, dar o trăise suficient de 
mult încât să nu mai ştie cum să trăiască altfel. 

A dat click pe inventar. 

Cu toţi Galbenii pe care-i avea a cumpărat ceva care se 
numea Ochiul lui Dumnezeu. Era doar o versiune 
introductivă, doar pentru mesaje. Totuşi, suna distractiv să 
ştii că ai puterea să citeşti mesajele tuturor. Dar acum că 
citea mesajele pe care le interceptase cu ajutorul ei, nu 
mai era atât de sigur. 

Mai devreme, Caitlyn îi ceruse să se vadă cu ea într-o 
sală de clasă goală şi întunecată. L-a împins într-o bancă şi 
şi-a băgat mâna pe sub tricoul lui. În timp ce Mary era 
numai raze de soare şi flori, Caitlyn era arsenic şi otravă. 
Lui Peter îi plăcea cât de dură era, cum făcea întotdeauna 
ce voia ea, chiar dacă asta însemna să-l înşele pe Kurt şi 
să-l ţină ascuns pe Peter, lucru care-l durea. Ceea ce nu 
ştia el despre Caitlyn era că învățase cum să treacă prin 
viaţă uşor, mersese la Home Depot când avea doisprezece 
ani ca să cumpere un lacăt şi să-l pună la uşa de la 


e 137 œ» 


dormitorul ei. Uneori persoanele rele locuiesc exact în 
casa ta. 

— Îţi place? îi şoptea acum, muşcându-l uşor de ureche. 

A împins-o uşor. Era întotdeauna indiferent. Întotdeauna 
mai presus de toate. 

A ridicat din umeri şi i-a zâmbit uşor. 

Juca teatru. Dar juca bine. 

— Vrei să faci sex în şcoală? a întrebat-o el. 

— Haide, o să fie distractiv. 

— Sunt obosit. 

— O să te fac eu să te răzgândeşti. 

A pus mâna pe cureaua lui. 

Se săturase să tot fie folosit. A oprit-o. 

— Am venit pe la tine ieri. Nu erai acasă. Erai cu el? 

Adevărul era că fusese la Careloft, făcea asta o dată pe 
săptămână, dar nu spusese nimănui. Faptele bune erau 
preocuparea lui Mary. Ea ţinea asta secret. Dacă cineva ar 
fi ştiu că ea, Caitlyn, se ducea acolo în fiecare marţi, ar fi 
crezut că pur şi simplu o copiază pe prietena ei superioară 
din punct de vedere social. Dar făcea voluntariat acolo de 
mai mulți ani, învățând cum să le vorbească 
supravieţuitorilor, şi o făcea să se simtă completă. Dar aşa 
ceva era total anapoda pentru că ea era cea răutăcioasă, 
toată lumea ştia asta şi se conforma, putea să-şi piardă 
rolul într-o clipă. Putea să dispară din scara socială. Aşa că 
a zis: 

— Da, am fost cu el. Şi ce? 

Peter a clătinat din cap, apoi a lăsat-o baltă. Avea să 
primească ce i se dădea. A mângâiat-o pe obraz. 

Dar apoi i-a venit ei rândul să întrerupă momentul. 

— Ce s-a întâmplat azi nu se mai poate repeta. 

— Ce anume? 

I-a zâmbit. Îl bucura faptul că ea ştia. 

— Dacă vrei să mă mai vezi vreodată. 

— Eşti îngrijorată că ţi-am rănit iubitul? 

— Sunt îngrijorată că o să ne dai de gol. 

— Şi care e problema cu asta? 

— Of, Peter, i-a şoptit ea, sărutându-l pe gât. 


< 138 + 


A trecut cineva prin faţa clasei şi au îngheţat pe loc. Dar 
uşa nu s-a deschis. Paşii au mers mai departe. Şi-a dus 
buzele la urechea lui. 

— Nu ar trebui ca un hacker să ştie cel mai bine că 
unele lucruri trebuie făcute pe ascuns? 

Acum se gândea la asta, în timp ce urmărea cum Mary şi 
Caitlyn îşi scriau în timp real, mai întâi Mary, apoi Caitlyn. 

E foarte drăguţ 

La fel e şi maica Tereza dar nu mi-aş trage-o cu ea. 

Chiar îmi place de el. 

Atunci fă-o. 

Mi-e frică. Ce o să facă el? 


Cine, T? 
Nu mai contează. Dar tu? 
Peter? 
Da. 
Mă rog. 


Am crezut că-ţi place de el. 
E distractiv, aşa pe lângă, dar K e popular. 
Şi? 


Nu va fi bine pentru mine dacă K o s-o ia razna 
acum - am reuşit să ajung până aici. 

Peter a recitit conversaţia. Apoi iar. Şi iar. De fiecare 
dată, i se întipărea şi mai bine. Caitlyn îi spusese că-l 
înşală pentru că e mai distractiv aşa. Adevărul era că făcea 
asta pentru că Peter era un ratat. La fel ca tatăl lui - avea 
toţi banii din lume, dar nu putea să ajungă nicăieri. O casă 
mare în coclauri, Regele Nimicului. 

Nu ar fi spus niciodată nimănui cât de tare îl durea asta. 
Era lecţia pe care o învățase cu mult timp în urmă. 
Grăsanul devine străinul misterios. Nu-i lăsa niciodată să 
se apropie, şi nu vor vedea Grăsanul dinăuntru. 

Şi totuşi, ultimul rând îl intriga. Ce însemna? 

Trebuia să afle. ȘI 


Mary era în biroul psihiatrei. 
Ea era perfectă, aşa că programările acestea nu existau, 
potrivit mamei ei. 


< 139 + 


De fapt, mama ei i-a interzis să meargă atunci când 
Mary i-a cerut, aşa că a găsit pe cineva pe care să-l 
plătească din buzunarul ei, folosind banii pe care îi câştiga 
în urma unei slujbe de birou despre care nu spusese 
nimănui, pentru că şi asta era jenant. Femeile din familia 
Clark nu lucrau pentru că nu erau nevoite s-o facă. 

Doctoriţa Rocardi avea un birou mic cu diplome în ramă 
şi mărunţişuri adunate de prin lume: pisici cu o lăbuţă 
ridicată în semn de salut, totemuri zâmbitoare. S-a 
apropiat în scaunul ei cu roţi în timp ce Mary stătea 
perfect dreaptă pe o canapea tapiţată care avea pe ea prea 
multe perne zen. 

— Azi era ziua lui, a zis doctoriţa Rocardi, în felul ăla 
specific ei care nu era nici întrebare, nici afirmaţie, ci 
undeva la mijloc. 

— Da. 

— Câţi ani ar fi avut? 

— Douăzeci. 

— Tu cum mai eşti? 

— Bine. 

Mary încerca să-şi menţină vocea calmă şi egală. Dar nu 
reuşea. Vocea ei era înecată şi firavă. Se întreba dacă 
doctoriţa Rocardi putea să-şi dea seama. 

— Cum mai e cu venlafaxina? 

— Nu-mi place. Mă face să mă simt ciudat. 

— In ce sens? 

— Puțin ca pe ace. Neliniştită. 

— Se poate întâmpla. Te ajută să te simţi mai bine? 

— Nu, a încercat Mary să fie sinceră, dar nu voia să se 
plângă. Mă simt destul de tristă. 

— La fel ca înainte? 

A dat din cap. 

— Poate chiar mai rău, din cauza... perioadei acesteia. 
Dar în mare parte, la fel. 

Doctoriţa Rocardi s-a aplecat spre ea. 

— Spune-mi de ce. Mai e şi altceva? 

Ajunsese şi aici. Mary era uimită de felul în care 
doctoriţa Rocardi ştia întotdeauna că Mary ascundea ceva. 


e 140 - 


Asta făcea familia ei - ascundea lucruri. Toată lumea 
suferea, dar nimeni nu făcea nimic în privinţa asta. Puteai 
trăi în acel impas pentru totdeauna. Dar nu şi psihiatra. Ea 
se pricepea la slujba ei. Ea privea dincolo de aparente. 

Mary s-a gândit la fratele ei. Copilul-minune, eroul şcolii, 
căpitanul echipei de fotbal, membru al Programului de 
Pregătire a Ofiţerilor. Era Tim înainte ca Tim să fie Tim. 
Dar în timp ce Tim era rău şi lipsit de suflet, Brian fusese 
mărinimos şi bun. Popularitatea lui era o grijă pe care o 
purta cu graţie. 

Dar Brian s-a dus, iar Tim era cel mai apropiat de ceea 
ce fusese el. Şi Tim ştia asta. Ştia ceea ce doctoriţa 
Rocardi voia să ştie. Ce se afla dincolo de aparenţe. 

Doctoriţa Rocardi a aşteptat ca Mary să spună ceva. 
Coarda timpului s-a întins până ce părea că avea să se 
rupă. 

Îşi dorea să spună ceva. 

— Nu, a răspuns în cele din urmă. 

Doctoriţa Rocardi a dat din cap. Scaunul ei s-a dat uşor 
înapoi. 

— O să diminuăm tratamentul cu venlafaxină. Nu poţi să 
te opreşti dintr-odată, dar o să facem uşor trecerea spre 
ceva nou care s-ar putea să funcţioneze. 

— Bine. 

Mary a simţit că-i vine să plângă şi s-a abținut. 

Aşa că avea să plângă mai târziu, la şcoală, în baie 
înainte de ora a cincea, exact înainte s-o găsească Tim. Din 
experienţă, ştia exact care erau băile în care era cel mai 
bine să plângi singur, fără să fii văzut de nimeni, atunci 
când, în ciuda tuturor eforturilor tale, pur şi simplu nu te 
mai puteai abtine. 


e 141 œ» 


27. 
VRĂJITORUL 


Charlie a intrat triumfător în Neiman Marcus. Părea un 
alt univers în comparaţie cu spaţiul cu magazine în care 
fusese înainte. 

S-a uitat după aceeaşi femeie care-şi ridicase 
sprâncenele sceptică ieri. Dar nu mai era aici, în schimb o 
femeie mult mai drăguță care purta o eşarfă indigo era 
foarte fericită să-i vândă brăţara la 900 de dolari. Nu a 
avut ocazia să simtă mândria de a-i arăta femeii 
răutăcioase cât de mult se înşelase în privinţa lui, dar era 
conştient de faptul că tocmai cumpărase o copie aproape 
exactă a brăţării pe care Mary Clark o purta acum la 
încheietura ei perfectă. Acelaşi aur roz. Aceeaşi 
închizătoare delicată. Ştia că era oarecum ciudat să-i 
cumpere aceeaşi brățară pe care o avea deja, dar ştia de 
ce o face. Ştia de ce i-a sugerat-o Jocul. Abia aştepta s-o 
vadă. 

Charlie şi-a scos telefonul ca să-i trimită un mesaj: 

Trebuie să ne vedem. 

I-a răspuns relativ repede: 

Nu acum. Tim e aici. 

Charlie s-a strâmbat. Dar nu se simţea ca un amant. 
Mesajul i s-a părut oarecum temător: „Fii atent. E cu ochii 
pe mine”. 

Era greu să-şi dea seama sigur. Fără tonul unei voci 
umane, puteai să citeşti un mesaj în zeci de feluri. Scria 
din pat, purtând un halat desfăcut? Sau din şifonier, cu uşa 
închisă? 

Eşti bine? 
Da. La 6 la Grove, bine? 

Lui Charlie i-a săltat inima de bucurie. Dar de ce îl 
ascundea ea în pădure? 

A simţit un amestec de speranţă şi ruşine. A optat 
pentru speranţă şi i-a răspuns: 


e 142 œ» 


Bine. 

Dacă Jocul îl privea acum, spera că era mândru de el. 
Luase banii şi-i dăduse pe o brățară de aur, eliberând-o pe 
Mary din lanţurile lui Tim. Avea să-l prezinte prinţesei. 
Avea să ucidă bestia, prinţişorul întunecat. Putea să 
urmeze jocul de cuvinte neural al Jocului, indiciile sale 
comice. Brăţară - Cerc - Inel. Un inel care să-i conducă pe 
toţi. 

Şi să devină rege? 

Nu, nu-i păsa de asta. 

Nu-i aşa? 

Charlie a ieşit din magazin în mulţimea de oameni din 
mall. Se simţea bine să fie anonim, să se plimbe liber prin 
marea de cumpărători. 

Telefonul i-a vibrat din nou, dar de data aceasta nu era 
Mary. 

Când l-a deschis cu degetul mare, a apărut ceva ce nu 
căutase, harta mallului. S-a văzut pe el, un punctuleţ 
albastru care pulsează în mijlocul ecranului. Magazinele 
erau nişte cutii crem în jurul său, marcând arterele 
principale ale mallului. Apoi a apărut un punctuleţ roşu, 
ceva ce nu mai văzuse înainte pe Google Maps. Punctuleţul 
roşu se îndrepta spre el. 

Charlie nu ştia ce înseamnă asta. Dar un limbaj codat 
antic îi spunea că „albastru înseamnă bine, roşu înseamnă 
rău”. Dacă un punctuleţ roşu se apropie de tine, orice ar fi, 
continuă să mergi. 

Până la urmă, era culoarea luptătorilor răi cu săbii cu 
laser. 

Pe măsură ce mergea, punctuleţul roşu îl urmărea. 

„Am făcut ce a vrut Jocul, s-a gândit Charlie. De ce mă 
urmăreşte cineva?” 

Charlie a trecut pe lângă Wetzel's Pretzels şi a privit 
cum punctuleţul rămâne la o distanţă egală în spatele său. 
Când s-a oprit în faţă la Sbarro, punctuleţul roşu s-a oprit 
şi el, în spate. Când a început să meargă din nou, 
punctuleţul roşu l-a urmat după câteva clipe. 

„Asta e o pedeapsă? s-a întrebat Charlie. Am ales 


e 143 + 


greşit?” 

S-a gândit la Blaxx, acele puncte de penalizare 
amenințătoare. Le-a câştigat pe astea cumva? 

S-a uitat în spate şi nu a văzut nimic în afară de 
obişnuitul flux de oameni dintr-o seară de vineri. 
Cumpărători care veniseră de la serviciu în hainele de 
lucru, familii cu cărucioare, sportivi în pantaloni de trening 
de la Juicy, moşuleţi serioşi. Punctuleţul roşu rămânea în 
spatele său. Oricine ar fi fost, Charlie nu putea să-şi dea 
seama. 

Continua să se mişte. 

„Nu trebuia să iau banii?” 

„Nu trebuia să cumpăr brăţara”?” 

A făcut brusc la dreapta în faţa magazinului Macy's, a 
trecut de restaurant şi de cinematograf. Erau câteva afişe 
pentru un film de groază despre un ucigaş în serie care 
urmărea o femeie surdă (Dead Quiet), un desen animat cu 
o familie formată din elfi ce se numesc Hoppers şi un film 
despre răzbunare cu Mark Wahlberg. 

Punctuleţul l-a urmat pe Charlie. 

„Poate că am ales ce trebuie”, şi-a dat el seama. 

„Poate că ăsta este un premiu. Un avertisment că vine 
cineva.” 

Dar atunci: „Cine? Un paznic?” 

S-a uitat peste umăr. 

Nu a văzut niciun paznic care să vină după el. 

„Un Ocrotitor care joacă împotriva mea? 

(Nu - suntem o echipă.)” 

Nu a văzut nimic neobişnuit. 

„Chiar există punctuleţul roşu?” 

Incă era destul de în spate. Charlie s-a oprit astfel încât 
să-şi ridice telefonul şi să scaneze lumea din spatele lui cu 
ajutorul ecranului. Nu a văzut nimic nou. 

Când a decis să treacă prin Macy's, a apărut un alt 
punctuleţ roşu din direcţia aceea, tăindu-i calea. Împreună, 
cele două punctuleţe se îndreptau spre el din direcţii 
opuse. Acum se mişcau chiar dacă se oprise. 

Charlie a luat-o la stânga pe un drum lăturalnic. Să-i 


e 144 œ» 


lase să se ciocnească amândoi în timp ce el o lua printr-o 
parte. A trecut pe lângă exponatul cu recoltă din faţă de la 
Pottery Barn. Cele două punctuleţe s-au întâlnit şi au luat- 
o amândouă pe drumul lui. A apărut un altul, venind din 
cealaltă parte a ecranului. 

Cine erau oamenii ăştia? 

Manevrele lui de scăpare l-au adus pe un coridor mic al 
mallului, în apropiere de câteva magazine mai ieftine - un 
magazin cu muzică şi filme la reducere care se numea 
Entertainz, un Spencer's Gifts, un magazin ieftin „skater” 
pentru fandosiţii care-şi căutau pantaloni scurţi. 

Atunci şi-a dat seama că avea în buzunar o brățară de 
900 de dolari. Nu voia să fie la locul de întâlnire dintre 
cele trei punctuleţe în această parte a mallului. Era în 
mare parte pustiu. Cei câţiva adolescenţi care erau pe 
acolo păreau mai degrabă gata să se alăture furtului decât 
să-l ajute. Se simţea un miros puternic de marijuana şi 
zgomotul din căşti era atât de tare încât se auzea de la 
câţiva metri. Adolescenţii se uitau toţi la telefoane şi 
butonau, fără să-i pese vreunuia de el. 

Charlie s-a decis să se întoarcă în centrul mallului, acolo 
unde erau cumpărătorii. 

Apoi punctuleţele roşii de pe harta lui, care se 
apropiaseră din ce în ce mult, au dispărut. 

A mărit imaginea de pe ecran. 

Nimic. 

Harta era tot acolo, iar punctuleţul albastru era în 
centru. 

Punctuleţele roşii se apropiaseră destul de mult de el 
înainte să dispară. 

Alarma sa interioară îi spunea că erau aproape acum, 
dacă menţinuseră acelaşi ritm. 

Charlie a continuat să meargă. S-a uitat înainte şi-n 
spate, încercând să vadă cine ar fi arătat ca genul de 
persoană ce urmăreşte un tip la mall. S-a uitat iar prin 
telefon în timp ce mulţimea mergea grăbită pe lângă el. O 
femeie cu un cărucior care mergea în direcţia opusă s-a 
lovit puţin de el. Bebeluşul ei s-a holbat la el din cărucior 


< 145» 


şi, prin telefon, ochii lui erau roşii. 

Charlie s-a dus direct spre ieşirea care dădea în parcare. 
Nu avea timp să aprecieze efectul de bebeluş demon. 
leşirea era la zece metri de el. Timp de o clipă, în 
mulţimea din spatele lui s-a văzut un cap mai înalt decât 
celelalte, un cap diferit pentru că era al unui minotaur cu 
ochii de un portocaliu roşiatic şi cu un inel mare la nas cu 
spume şi păr, capul de taur cu coarne mişcându-se în sus 
şi-n jos cu paşii unei persoane normale. 

Cineva s-a lovit de Charlie din faţă, sau el s-a lovit de 
acea persoană, care i-a spus să se uite pe unde merge. 
Persoana a zis ceva de copii proşti, iar Charlie a mormăit o 
scuză şi s-a uitat în spate, dar cu telefonul jos nu mai putea 
să-şi dea seama cine era sau nu omul-taur, sau dacă mai 
era acolo. 

Charlie a ajuns la ieşirea din faţă şi a simţit o rază de 
speranţă. 

„Poate că asta nu a fost o pedeapsă sau o recompensă? 

Poate că a fost doar un test, un alt obstacol prin care 
trebuia să treacă eroul.” 

S-a dus la maşină. Etajul al treilea al parcării era pustiu 
şi s-a uitat înapoi, dar nu a văzut nimic care să-l 
urmărească, niciun minotaur, nici măcar un centaur sau un 
Icar înaripat. Şi-a găsit maşina şi a scotocit prin buzunar 
după cheie - era ultima persoană de pe pământ care 
conducea o maşină fără telecomandă? - când deodată o 
mână a ieşit de sub maşină, ca într-una din poveştile alea 
vechi despre primejdiile din parcările de la mal care 
circulă prin suburbii. 

Strânsoarea de pe glezna lui era puternică şi l-a luat 
prin surprindere, făcându-l să cadă. A căzut pe spate, 
lovindu-se de maşina de lângă el. Charlie a simţit cum 
mâna îl trăgea cu putere de gleznă, încercând să-l vâre sub 
maşină. S-a eliberat şi s-a ridicat în picioare, iar când 
mâna l-a apucat din nou, a lovit-o cu celălalt picior cât de 
tare a putut. Cu un trosnet de-ţi întorcea stomacul pe dos 
şi un urlet de durere, degetele s-au înmuiat şi s-au retras 
sub maşină. Charlie a luat cheile în timp ce omul ieşea de 


e 146 - 


sub maşină pe partea cealaltă, venind spre el, a băgat 
cheia tremurând, a sărit în maşină şi a închis uşa cu 
putere, lovind încuietoarea. A pornit maşina, a căutat cu 
mâna cutiuţa cu brăţara în buzunar, a tras aer în piept şi a 
plecat naibii de acolo. 

„Ăsta nu a fost un paznic. 

Nu a fost un Ocrotitor. 

Cine mama naibii mai joacă jocul ăsta? 

Şi de ce vin după mine?” 


— Ţi-am spus că mai sunt şi alţii care joacă jocul, i-a 
spus Peter calm, stând întins pe iarba de pe rambleu. 
Vorbesc cu ei online. Aşa am găsit jocul de fapt. 

— M-am gândit că sunt în Japonia. Sau în Germania. Sau 
în Ucraina. Nu aici. 

— N-am nicio idee, Charlie. Toată lumea e anonimă. 
Sunt un miliard de oameni care joacă jocuri online. Unii 
dintre ei trebuie să fie aici. 

— Dar credeam că toată chestia asta e „în subteran”. 

— Este! 

Peter a oftat ca şi cum i-ar fi dat o lecţie unui copil prost. 

— Nu cred că înţelegi la ce scară sunt reţelele 
distribuite. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Mă refer la statistici. Ştii care este probabilitatea să 
fii lovit de fulger? E foarte mică, nu-i aşa? E una la trei mii. 
Să zicem că şansa de a găsi Jocul lui Dumnezeu este de o 
sută de ori mai mică. Şi totuşi, tot înseamnă douăzeci de 
oameni pe oră. Ca să nu-i mai pun la socoteală şi pe cei 
care nu joacă, dar pe care Jocul îi manipulează să facă 
ceva. 

— Cum poate să facă asta? 

— Prin şantaj. Ştiri false. Manipulare socială. 

— Doamne, în ce ne-ai băgat? 

Peter a rânjit. 

— În ce ne-am băgat? 

Charlie a ridicat mâinile. Peter avea dreptate. Nu avea 
niciun rost să nege totul. 


e 147 œ 


— Am văzut şi alţi oameni pe telefon, la mall. Aveau 
măşti albe. Şi glugi. Arătau satanici. 

— Privitori. 

— Ce anume? 

— Jucători de la nivelul următor. Nu-ţi face griji pentru 
ei. 

— Nu-mi spune tu mie pentru ce să nu-mi fac griji. 

— Uite ce e, a zis Peter. Inţeleg, eşti tulburat. 

— Chiar l-am rănit pe tipul ăla. 

— Da, dar şi el a încercat să te rănească. 

— Poate. Poate că era şi el doar un copil la fel ca noi. 

— Sau poate era un criminal care stătea la pândă în mall 
şi Jocul i-a dat de veste că un prostănac se plimba cu o 
brățară de 900 de dolari în buzunar. 

— Nu-mi place toată treaba asta. Nu vreau să fie nimeni 
rănit. 

— Nici eu, normal. Dar poate că asta a fost doar o 
întâmplare. Totul a ajuns pe mâinile cui nu trebuia. Ups, 
mi-am ales prost cuvintele. În fine, vreau să spun că poţi 
să-ţi suceşti încheietura jucând baschet, nu trebuie să 
presupui că Jocul este malefic. 

— O întâmplare? Aşa cum a fost şi atunci când telefonul 
a explodat mai devreme? 

— Ţi-am spus deja, nu am făcut eu asta. 

— Ştiu. Dar dacă nu ai fost tu, atunci a fost Jocul. 

Charlie a clătinat din cap. 

— Nu înţeleg ce vrea de la noi. Care e scopul? Ce 
înseamnă să câştigi? 

— Ştiu, e distractiv, nu-i aşa? i-a făcut Peter cu ochiul. 
Dumnezeu lucrează pe căi misterioase. 


Charlie s-a întâlnit cu domnul B. pe hol, care l-a dus la el 
în clasă. 

— Te-am căutat, Charlie. 

Domnul B. a închis uşa. 

— Asta rămâne între noi, bine? Vorbesc serios, aş putea 
fi concediat pentru asta. 

Părea mândru de el. Dar Charlie încă era tulburat după 


e 148 œ» 


ce se întâmplase la mall şi totul părea acum prea normal, 
chiar ireal. 

— Trebuie să-mi promiţi, da? 

— Da, a zis Charlie, aşteptând să audă fapta care ar fi 
putut să-l dea afară. 

— Păi - domnul B. a descuiat un sertar de la biroul său şi 
l-a deschis - m-am gândit că s-ar putea să-ţie fie greu să o 
iei de la început. Să dai startul lucrurilor, ca să zic aşa. Aşa 
că am încercat să fac astea. 

Le-a împrăştiat pe birou. : 

— Nu e nimic special. Şi sunt doar cinci. In ziua de azi, 
probabil că voi câştigaţi dacă vă faceți campanie pe 
Facebook. Aşa că presupun că astea sunt de modă veche. 
Şi nu prea mă pricep. Dar... 

A pus mâna pe unul dintre cele cinci afişe. 

Erau simple şi banale: „Votaţi-l pe Charlie Lake. Charlie 
Lake pentru postul de Preşedinte al Elevilor”. Şi cel mai 
rău: „Charlie - cel care va provoca schimbarea!” 

Erau, cum ar fi spus domnul B., jenante. 

— Din nou, ar fi un gest simbolic. Nu trebuie să fie 
astea. Dar vreau să văd că pui ceva. Până mâine. Dacă nu, 
înţelegerea noastră pică. 

Charlie ar fi vrut să zică „Ce prostie”. Aprecia gestul, 
dar ar fi putut să ardă afişele în faţa lui Burklander şi 
probabil că înţelegerea tot n-ar fi picat. Burklander putea 
fi singura persoană de pe pământ care ar fi rămas alături 
de Charlie necondiţionat. Până şi tatăl său a renunţat la el, 
alegând mai degrabă să folosească fondurile lor care se 
împuţinau pe ideea ridicolă a unui restaurant decât pentru 
Charlie. Era cea mai bună investiţie. Numai Burklander nu 
putea să vadă cum stăteau lucrurile. Charlie nu ştia dacă 
să-l îmbrăţişeze pe Burklander sau să-i spună că e un 
prost. 

S-a frecat la ochi. Era extenuat după noaptea nedormită 
şi lupta de la mall. 

— Eşti bine, Charlie? 

— Da, sunt bine. Doar obosit. M-am culcat târziu. 

— Ai probleme cu somnul? 


< 149 + 


— Ceva de genul. Da. 

Domnul B. a dat din cap ca şi cum ştia şi el cum e. 
Charlie s-a întrebat pe a cui canapea a dormit domnul B. În 
nopţile acestea de când a fost dat afară din casă. Şi totuşi, 
în fiecare zi venea la şcoală spălat şi pregătit să creadă 
nejustificat în elevii săi. 

Charlie a luat afişele şi a promis că o să le pună. Era 
prea obosit ca să se mai certe. 

Burklander l-a strigat când era să iasă pe uşă. 

— Ai auzit ce a păţit Kurt Ellers? 

Charlie a îngheţat. A încercat să-şi menţină calmul. 

— Da... 

— Vezi, există ceva dreptate în lume. 

Domnul B. a zâmbit. 

— Să nu spui nimănui că am zis asta. Poate că aş fi 
concediat şi pentru asta. 


Alex s-a holbat la reflexia sa din oglindă. 

Voia să facă ce i-a cerut Jocul. Şi cinci zeci de mii de 
Galbeni erau o mină de aur, fără nicio aluzie. Era mult şi 
putea să cumpere lucruri grozave cu ei. Ocrotitorii aveau 
să creadă că era tare. Dar nu puteau să ştie cum i-a 
obţinut. Mai ales Charlie. Atunci cum ar putea să explice? 

Ar minţi. Pentru că oricum deja credeau că e sărit de pe 
fix. A minţit mult până acum. În legătură cu site-urile pe 
care le-a vizitat. Drogurile pe care le-a luat. Lucrurile pe 
care le-a făcut tatăl lui. Putea să mintă şi în legătură cu 
asta. 

Cineva a bătut la uşă. 

Alex a descuiat încuietorile ieftine pe care le pusese 
chiar el, lacătul cu lanţ, în stilul celor care se folosesc în 
hoteluri. Tatăl lui era acolo, venise de la muncă şi părea 
supărat. Ţinea ceva în mână. Un plic de un galben-închis, 
pentru doamna şi domnul Dinh, cu un scris cu spaţiere 
perfectă pe etichetă. 

— De ce nu mi-ai spus despre asta? l-a întrebat tatăl lui 
pe o voce obosită. 

În plic era o copie a testului de la fizică al lui Alex. 


<e 150 œ» 


Nota de patru l-a făcut să se cutremure. 

Alex a luat testul din mâinile tatălui său. Ştia unde 
trebuia să fie. In dulapul lui. Cum ajunsese aici? 

— Cine a trimis asta? 

— Când e următorul test? l-a întrebat tatăl lui, 
ignorându-l. 

Când era următorul lui test? Joi? Şi azi ce era - 
miercuri? La naiba, trebuia să fi învăţat deja. Dar a apărut 
Jocul. Care era mult mai important. 

Spre deosebire de fizică, era bun la Joc. Chiar el îi 
spunea asta. 

— Peste câteva săptămâni, l-a minţit el. 

Dar apoi şi-a dat seama - dacă aceeaşi persoană îi 
trimitea următorul test acasă? Ar fi descoperit de două ori. 
Nota proastă. Plus minciuna. Ştia ce însemna asta. Putea s- 
o simtă de acum. Fantoma durerii. Nu, aia era fantoma 
durerii din trecut. Asta este fantoma durerii din viitor. 

— 'Ţi-am spus ce o să păţeşti dacă rămâi corijent la altă 
materie. 

— Ştiu. 

— Vreau să văd ce notă o să iei data viitoare. Trebuie să 
fie o notă de trecere. 

— Da, sigur. 

— Vorbesc serios. Dacă nu iei notă de trecere, vor exista 
consecinţe. 

— Bine. Aşa o să fac. 

Tatăl lui a ezitat. 

— Te rog. 

Suna mai tânăr şi mai trist. 

— Te rog să treci clasa. 

Alex nu a putut să-i răspundă. Şi-a muşcat buza de jos şi 
a dat din cap. 

Tatăl lui a plecat şi odată ce uşa era din nou închisă, de 
trei ori, s-a uitat la tema de la fizică de pe birou, iar apoi la 
Jocul de pe calculator, şi a ales Jocul. 

Ocrotitorii fuseseră singurul lucru bun care i se 
întâmplase în viaţă. În clasa a IX-a a fost ca un refugiu, 
departe de oamenii care şi-l aduceau aminte din şcoala 


e 151 œ» 


generală drept Băiatul de pe Marte. Dar apoi a apărut 
Peter, şi toată lumea s-a îndrăgostit de el şi l-a venerat - 
Alex de asemenea, fiindcă Peter era păcăliciul fermecător, 
aşa cum îşi dorea şi Alex să fie. Şi totuşi, lucrurile pe care 
le făcea Peter erau denaturate atunci când le copia Alex, 
făcându-l să se simtă şi mai singur şi ciudat. Alex fusese 
întotdeauna cel care se ţinea scai de ei, dar când a venit 
Peter, Alex a căzut cu o treaptă mai jos pe scara ierarhică 
a Ocrotitorilor, ceea ce-l făcea să se simtă dispensabil. Din 
nou. 

Şi care era locul lui Charlie în toată treaba asta? În clasa 
a IX-a, Charlie îl salvase pe Alex de uitare şi a fost ceva de 
genul, da, eşti tăcut şi toată lumea crede că eşti un ciudat, 
dar alătură-te nouă. Işi dorea ca Charlie să mai existe, dar 
acel băiat căzuse într-o gaură neagră a durerii, lăsând 
locul altcuiva. În adâncul lui, îl ura pe Charlie - cel vechi şi 
cel nou - pentru că avea atât de multă nevoie de el. 

O s-o facă. O să facă ce i-a cerut Jocul. Va fi distractiv. 
Premiul lui îi va impresiona. Dar acum era mai interesat să 
impresioneze Jocul. 

S-a încuiat în baie, iar telefonul i-a vibrat; primise un 
mesaj de la un număr anonim. 

L-a citit de două ori şi a simţit un gol în stomac. 

Cine ar spune aşa ceva? 

De ce? 

Nu putea să fie Jocul. Jocul spusese doar lucruri bune. 

Să poată fi Jocul? 

Greşise el cu ceva? 

Pierduse susţinerea lui? 

S-a panicat. Dacă pierdea teren în Joc, cu atât mai mult 
trebuia să îndeplinească sarcina, să fie iar plăcut de el. Nu 
era speriat. 

A citit din nou mesajul şi s-a uitat în oglindă. 

Avea cearcăne. Avea ochii pierduţi. 

S-a holbat la reflexia sa în timp ce mesajul i se repeta în 
minte la nesfârşit: 

Nimeni nu te place. 


e 152 » 


28. 
SÂNGE PE PERETE 


Kenny le-a dat mesaj celorlalţi Ocrotitori să-i avertizeze 
să stea departe de şcoală. 

Eddie şi echipa cercetează subsolul - staţi 

deoparte până vă spun eu că e în regulă. 
Charlie i-a răspuns: 

de ce cercetează? 
Kenny a răspuns: 
Le-a spus cineva de graffiti 

Vanhi a scris: 


CINE? 

Nu ştiu. 
Charlie i-a scris: 
Ştie că noi am fost? 

Încă nu. 


Peter a zis: 

Mă duc eu acum. Să curăț 

Kenny a răspuns: 

Am încercat eu. Nu se deschide uşa. Nu mai merge 
codul. 

Vanhi a scris: 

La naibaaaaa. 

Kenny a răspuns: 

Mă descurc eu. 

Vanhi l-a întrebat: 

Cum? 

Kenny nu a mai răspuns. A lăsat telefonul deoparte 
pentru că venea Eddie, urmat de Candace. Avea un aparat 
bun cu ea, camera Nikon de calitate a ziarului. Cu un bliţ 
puternic, perfect pentru a lumina urmele de sânge din 
spaţiile întunecate. Apariţia lor bruscă l-a făcut să lase 
telefonul jos şi să nu-i mai răspundă lui Vanhi cum avea de 
gând să rezolve problema. De fapt nu avea nicio idee 
despre ce să facă. 


e 153 + 


X 

Eddie l-a plătit pe administrator, un bărbat lent căruia i 
se spunea domnul Walker şi care i-a lăsat să intre fără 
nicio ezitare. Şcoala se eliberase şi subsolul era pustiu. 

— Sunteţi gata? a zis Kenny, încercând să sune 
entuziasmat. E 

A observat cum îi tremură degetele. În după-amiaza 
aceea fugise acasă să facă duş şi să se schimbe, dându-şi 
cu spirt pe degete şi aproape făcându-i pe părinţii lui să 
intre peste el când ţipase de durere. Acum şi-a băgat mâna 
în buzunar fără să-şi dea seama. 

Sala cazanelor era încuiată, cititorul magnetic de lângă 
ea fiind la nivelul uşii. 

Kenny nu a îndrăznit să scoată telefonul să vadă dacă 
scrisul de foc criptic mai era pe uşă. Sau dacă cititorul 
magnetic încă mai avea butoanele strălucitoare. 

În schimb, a încercat să pară degajat şi a întrebat: 

— Deci asta e sala cazanelor? 

— De fapt se numeşte camera mecanică, a răspuns 
Eddie. Am căutat specificaţiile tehnice. Au pus perniţele de 
siguranţă când au introdus uşile cu bară anul trecut. 

— Nu e încuiată? a întrebat Kenny, încercând din nou să 
pară neştiutor şi calm. 

— Nu pentru mult timp, a zis Eddie. 

În curând au auzit paşi şi corpul deşirat al domnului 
Walker venea agale pe hol. Nu se grăbea neapărat, ceea 
ce-l enerva peste măsură pe Kenny pentru că voia să 
termine odată cu asta. 

Kenny nu era sigur care şchiopăta mai mult, domnul 
Walker sau Hefaistos, zeul meşteşugarilor. 

Când domnul Walker a venit în cele din urmă, el şi 
Charlie au avut un schimb de priviri entuziast şi tăcut. 
Eddie i-a pus în mână o bancnotă de douăzeci de dolari. 

S-a îndreptat agale spre uşă şi le-a spus lui Candace şi 
Kenny: 

— Păi, bună seara, ca şi cum era doar în trecere. 

A dus legitimaţia în dreptul cititorului, apoi a lăsat 
şnurul elastic s-o tragă înapoi la cureaua lui. 


e 154 


A pornit-o apoi în direcţia opusă, mormăind ceva fără ca 
ei să audă şi scărpinându-se la ceafă în timp ce se 
îndepărta. 

Kenny a ezitat când Eddie a deschis uşa. 

— Ce mai aştepţi? 

— Nu ar trebui să fim aici, a zis Kenny. 

— Nu mai spune. 

— Nu fi pămpălău, a adăugat Candace. 

Era pe jumătate scoțiană şi pe jumătate jamaicană, avea 
părul în codițe împletite de un blond-roşcat şi piele 
mulatră. 

Lui Kenny aproape că i-a scăpat „Nu sunt pămpălău”, 
dar şi-a dat seama că asta era exact ce ar fi spus un 
pămpălău. Aşa că, în schimb, s-a încruntat la ea ca şi cum 
replica ei ar fi fost exagerată, apoi a intrat în sală. Cu 
telefonul în buzunar, camerei îi lipseau îmbunătățirile pe 
care le avusese noaptea trecută - niciun furnal strălucitor, 
niciun zeu mic animat. 

Totul era mult mai plictisitor în spaţiul real. 

Dar tot era întuneric şi era greu să mergi pe acolo, 
printre valvele pentru abur, radiatoarele imense, panourile 
de comandă şi ţevile în culori diferite care erau pe pereţi şi 
pe tavan. 

— Cum de poate cineva să lucreze aici? a întrebat 
Candace. 

— Nu prea lucrează aici, i-a spus Eddie. Aproape totul se 
face cu ajutorul wi-fi-ului acum. Coboară aici doar dacă 
este o defecţiune mecanică. O valvă blocată sau ceva de 
genul ăsta. 

Camera era plină de căldură şi de umezeală, iar Kenny 
şi-a dat seama că începuse să transpire. S-a gândit la 
înscrierea lui la facultatea Columbia. Entuziasmul lui 
Eddie: „E ca Prietenii din Criptă!” 

— Unde este? a întrebat Candace. 

— Uită-te în continuare, i-a răspuns Eddie. 

Kenny şi-a dat seama că cel mai bun lucru pe care putea 
să-l facă - cel care ar fi arătat cel mai puţin suspect - era 
să-l găsească chiar el. Oricum aveau să-l găsească. Trebuia 


< 155» 


să se menţină informat. Să păstreze încrederea lor în el. 
lar apoi, când venea momentul potrivit, avea să distrugă 
povestea. Cumva. 

— Uite! a zis Kenny. 

În momentul în care a spus-o, s-a gândit: „Oare premisa 
mea e greşită? Poate că vinovatul îl găseşte primul, pentru 
că el ştie unde să se uite!” 

— O, uau! a exclamat Candace. 

Eddie a expirat. Încet. 

Întinsă pe suprafaţa radiatorului era o pentagramă 
sângeroasă şi amenințătoare, cu fundul în sus. În contextul 
Jocului, păruse perfect la locul ei, printre fumul înecăcios, 
hieroglifele strălucitoare şi micul Hefaistos. Dar acum, în 
lumea reală, cât se poate de plictisitoare, diagrama 
sângerie era singură, înfricoşătoare şi grotescă. Căldura 
radiatorului transformase sângele (era evident că era 
sânge) într-o pastă uscată şi lipicioasă. Arăta hidos. 

Şi imensă. Cât de mult sânge folosise Kenny? Atunci 
păruse destul de puţin. Acum îl lovea peste faţă: Ce am 
făcut? 

— Asta nu a fost nicio farsă, a zis Eddie. | 

Dintr-odată, s-a văzut o lumină puternică. În nebunia lui 
de moment, Kenny a crezut pentru o fracțiune de secundă 
că era de la Jocul lui Dumnezeu, care venise să salveze 
situaţia cumva. 

Dar era doar Candace, care a făcut prima poză cu bliţul 
strălucind. 

— Părinţii voştri v-au povestit vreodată despre Prietenii 
din Criptă? i-a întrebat Eddie uşor, aproape pios. 

— Am mai auzit de ei, a zis Candace. Când am mers la 
Grove o dată. 

— Se întâlneau acolo în pădure. 

— Au făcut să explodeze o maşină, a adăugat Kenny. 

— Da, după ce au pus o pisică vie în ea, a zis Candace. 

— Asta a fost acum douăzeci de ani. Şi totuşi, mama nu a 
vrut niciodată să mă lase să mă joc în pădure, a spus 
Eddie. 

A urmat un alt bliţ, luminând pentagrama sângeroasă, 


<e 156 » 


desenată cu linii aspre care curgeau în jos, înfiorându-l pe 
Kenny din nou. 


e 157 œ» 


29. 
CUTIA NEAGRĂ 


Vanhi se holba la pachetul de pe patul său. Îi tremurau 
mâinile. 

Il dusese afară şi încercase tot ce îi trecuse prin minte 
ca să vadă dacă era sigur să-l deschidă. 

Aruncase cu pietre în el de la distanţă. Nimic. Nicio 
explozie. Niciun țipăt. Nici măcar un zgomot de ceva 
zdrobit. Doar o simplă bufnitură. 

Găsise un băț lung şi mişcase pachetul cu el. Nimic. 

Il scuturase, îl mirosise, făcuse orice, mai puţin să-l 
deschidă. 

S-a uitat iar la mesajele anonime. 

Bate la uşă. 
Du-te prin spate. 
Ridic-o. 
Iar apoi cel nou. $Şmecheria: 
Livreaz-o. 

Vanhi a căutat adresa pe care o avea pe telefon. Era la 
patruzeci de minute de ea. Numele nu însemna nimic 
pentru ea. Mitchell P. L-a căutat pe Google, dar rezultatele 
erau doar nişte prostii. 

Trebuia doar să livreze un pachet! De ce era atât de 
panicată? 

Şi-a dat seama că voia să-l sune pe Charlie. 

A luat telefonul, a apăsat pe tasta pentru activarea vocii 
şi a zis: 

— Apelează-l pe Charlie. 

Telefonul a răspuns: 

— Se apelează Charlie. 

Dar nu l-a apelat. 

A încercat din nou. 

— Apelează-l pe Charlie. 

Din nou, niciun apel. 

A intrat la contacte şi a dat pe numele lui. 


< 158 + 


Şi nu s-a întâmplat nimic. 

Se juca Jocul cu ea? Dacă putea să facă un telefon să 
explodeze, putea să facă şi asta. Dar de ce? De ce să nu-l 
poată suna pe Charlie? Jucau împreună, nu-i aşa? 

Îşi dorea să nu fi auzit niciodată de Joc, dar, evident, era 
puţin cam târziu pentru asta. 

Era pe punctul de a-i scrie când a primit un mesaj. Nu 
era de la Charlie, ci de la numărul anonim al Jocului. 

Dacă spui ceva, voi spune şi eu. 

Bine, bine. A înţeles. Totul depindea de ea. Nu putea să 
sune un prieten. Totuşi erau nişte limite. Nu avea de gând 
să livreze o bombă la uşa cuiva. 

A răspuns: 

E o bombă? 

Ştia că era o nebunie să scrie asta, dar nu-i păsa. Era 
întrebarea care o apăsa atât de tare. Nu se aştepta să 
primească un răspuns, dar, fir-ar să fie!, tot trebuia să 
întrebe. 

Pe ecran a apărut: 

Nu. 

l-a scris din nou: 

E ceva rău? 

Fără nicio pauză a urmat: 

Nu. 

Cum putea să aibă încredere în el? Dacă minţea? 

S-a întors la birou şi a luat o foarfecă. 

Tocmai voia să o bage în hârtia de ambalat care învelea 
cutia când i-a sunat telefonul dintr-odată. A tresărit şi i-a 
sărit foarfeca din mână. 

— La naiba! 

Îi tremura mâna când a luat telefonul. 

— Hei. 

Era Charlie. 

— Hei. 

— Ce faci? 

— Nimic, a răspuns Vanhi, uitându-se la cutie, 
neliniştită. 

— Crezi că ne-am fript? 

e 159 + 


— De ce, te referi la Eddie? La ziarul şcolii? O să rezolve 
Kenny cumva. 

— Chiar crezi asta? 

— Nu, a recunoscut Vanhi. 

— Dacă asta o să-ţi distrugă înscrierea la Harvard, nu o 
să mi-o iert niciodată. 

Vanbhi a închis ochii. De fiecare dată când spunea asta, 
minciuna o apăsa şi mai mult. Voia să-i zică „Nu, Charlie. 
Deja sunt distrusă”. 

În schimb, l-a întrebat: 

— Eşti bine, Charlie? 

— Cred că am rănit pe cineva în seara asta. 

— Ce? Pe cine? 

— Nu ştiu. M-a atacat în parcare. La mall. 

— Doamne, eşti bine? 

— Da. Dar i-am sucit încheietura. 

— Sună ca şi cum nu ai avut de ales. 

— Poate. Poate că nici nu trebuia să fiu acolo în primul 
rând. 

— De ce să nu fii la mall? 

— Nu contează. 

— Charlie, nu are logică ce spui. 

— Lasă asta. Sunt bine. 

Vanhi s-a uitat la pachetul de pe pat. 

— A fost Jocul? 

„Ai grijă, s-a avertizat ea. Dacă spui ceva, voi spune şi 
eu.” 

Charlie a ezitat. 

— Vreau să nu mai joci. 

— Dar tu ce o să faci? 

— Nu-mi pasă de mine. 

S-a uitat la cutie. „Ştiu secretul tău.” 

— Şi dacă nu pot să mă opresc? a zis ea, iar vocea i-a 
tremurat. 

— De ce nu? 

„Dacă spui ceva, voi spune şi eu.” 

— Poţi să alegi. 

Mai devreme, Vanhi dăduse peste mama ei, care părea 


e 160 œ» 


obosită după o zi lungă la banca la care lucra. 

— Ce e în cutie? a întrebat-o. 

— Chestii pentru şcoală, i-a răspuns Vanhi, şi mama ei i- 
a acceptat răspunsul fără nicio problemă. 

Vanhi petrecuse ani întregi construind acea încredere, 
iar adevărul ar fi distrus totul într-o singură clipă 
groaznică, dacă ar fi fost să se afle vreodată. 

Jocul putea să le spună părinţilor ei că schimbase nota 
înainte s-o vadă ei, iar apoi o pusese pe cea corectă la loc. 
Putea să spună şcolii. Dacă cineva verifica, putea să 
găsească nişte urme. Ce Harvard, putea să fie direct 
exmatriculată. 

— Sigur, pot să aleg, a zis ea, dezumflându-se. Trebuie 
să închid. 

— Hei, stai uşor. Tu m-ai sunat. 

— Nu, nu te-am sunat. Tu m-ai sunat. 

— Mie mi-a sunat telefonul. 

Vanhi a închis ochii. 

— Şi al meu a sunat. Ne testează. Sunt lucruri pe care 
nu trebuie să le spunem. 

— Da. Cred că am trecut testul. 

A pus mâna pe cutie. 

— Trebuie să închid. 

Şi-a pus mâinile la faţă. Totul era clar acum. l-a mai pus 
o ultimă întrebare Jocului: 

Pot să aleg? 

Din nou, răspunsul a venit imediat: 

Daaaaaaaaaaaaaaa 

Era adevărat. 

Şi deja alesese. Fă 

Alex mergea cu bicicleta prin întuneric, cu bâta la 
subraţ. Ştia drumurile ocolite şi întunecate care erau 
numai bune să-l ascundă. 

Găsise bâta îngropată adânc la el în garaj sub grămezile 
şi teancurile de vechituri. O bâtă de baseball veche, care 
nu mai era funcţională de ani de zile. „Sunt eu!” O minge 
de fotbal neatinsă, încă în cutie de prin 2010. „Neatins - 


e 161 - 


n 
! 


eu sunt!” Dacă nu puneai la socoteală şi pedepsele, şi era 
un oarecare adevăr în asta. Pentru că cel puţin atunci când 
stăteai aplecat peste piciorul patului, primindu-ți 
corectiile, simţeai în adâncul tău că „E vorba despre mine, 
acum îmi acordă mie atenţie, numai mie”. Gândul acesta 
era îngropat în toată durerea şi umilinţa, dar era real, un 
strop de suc dulce-amărui pe sabia suferinţei. 

A pedalat cu furie până la adresa pe care i-o dăduse 
Jocul. Bâta se simţea ciudat în mâinile lui. Şi-a adus aminte 
de noaptea în care tatăl său l-a pus să stea afară ore 
întregi până lovea mingea de o sută de ori. De ce? Pentru 
că a refuzat să se joace cu mingea. Chiar nu-şi dădea 
seama tatăl lui? „Vreau să mă potrivesc în tipar. Vreau să 
fiu ceea ce-ţi imaginezi tu că pot fi. Toate amenințările, 
toate pedepsele sunt în zadar. Dacă aş putea, aş face-o. Aş 
vrea, aş vrea, aş vrea să pot.” 

Nimeni nu te place. 

Era adevărat. Fusese întotdeauna conştient de asta. 
Totuşi, faptul că vedea acest lucru scris era ca o lovitură, 
de fiecare dată când recitea mesajul. Toată lumea îl ura, 
iar acum, probabil că până şi Jocul se întorsese împotriva 
lui. Trebuia să-şi îndeplinească sarcina bine. 

A pedalat şi mai tare, în timp ce marginea tricoului îi 
flutura în vânt. 

Când a ajuns, a ţinut bâta bine, aducându-şi aminte cum 
îl învățase tatăl lui să ţină o bâtă cu zece ani în urmă. Aşa 
cum îl învăţaseră pe el forţele armate americane. Tatăl lui 
a putut să înveţe asta la mii de kilometri distanţă, dar Alex 
a fost crescut aici, şi nu putea să lovească în minge nici 
dacă-i tăiai capul. Tatăl lui, eroul. El a târât soldaţii 
americani din foc. El s-a dus înapoi în foc să-i salveze şi pe 
alţii. 

Zbang 

Alex a izbit bâta de parbrizul maşinii. 

Zgomotul lăsa ecou în cartierul liniştit. 

Zbang. 

Tatăl lui, eroul de război. 

Zbang. 


e 162 » 


Charlie sfântul. 

Zbang. 

Peter cel inaccesibil. 

Zbang. 

Vanhi cea sceptică. 

Zbang. 

Kurt cel sadic. 

Zbang. 

Tim păpuşarul. 

Zbang. 

Şcoala. 

Zbang. 

Oamenii. 

Zbang. 

Toată lumea. 

Zhang. 

Cu toţii trebuie să... 

Zbang. 

Mama lui... 

Dar stai. Bâta a ezitat. Ea era bună. Obişnuia să vină la 
el după o pedeapsă mai cruntă, să-i şoptească lucruri bune 
la ureche, să-l mângâie pe păr şi să-şi lipească fruntea de a 
lui. 

Dar nu putea să oprească nimic. 

Nu putea decât să-l îngrijească după ce se termina. 

Slăbiciune. 

Bunătate, dar slăbiciune. 

Inutil. 

Nefolositor. 

Terminat. 

Gata. 

Zbang. 

Luminile se aprinseseră în cartier. Câinii lătrau. Alex a 
devenit conştient de împrejurimi, ca şi cum s-ar fi trezit 
într-un alt loc decât cel în care adormise. Era leoarcă de 
transpiraţie. Îl dureau mâinile. 

A auzit sirene de la distanţă. 

Veneau după el? 


e 163 * 


A fugit către bicicleta pe care o lăsase într-o parte lângă 
tufişuri. 

S-a uitat înapoi la maşină. Era distrusă. Nu mai avea 
geamuri. Farurile erau pulbere, fărâme albe şi roşii care 
arătau ca nişte pete de sânge. Maşina era găurită peste 
tot. 

Bâta! 

Alex şi-a dat seama că uitase bâta. 

Nu-şi făcea griji. Oricare copil din oricare bloc avea o 
bâtă ca aia. Dar a simţit un junghi ciudat, sentimental. 

Putea să lase bâta aşa, pur şi simplu? Tatăl lui o 
cumpărase pentru el. Cu mult timp în urmă. Da, se 
acumulase atât de multă durere între atunci şi acum... Atât 
de multă furie! Provocată chiar de acea bâtă („O să rămâi 
aici până o să loveşti mingea la fel ca oricare copil din 
blocul ăsta”). 

Dar i-o cumpărase tatăl lui. 

Cu mult timp în urmă. 

Dacă o lăsa acolo era ca şi cum ar fi rupt ultimul fir 
subţire care-i mai lega. 

Alex s-a grăbit s-o ia şi a fugit spre bicicletă, 
împiedicându-se pe drum. S-a ridicat în picioare, a 
încălecat bicicleta şi a plecat repede, cu bâta la subraţ, 
pedalând cât de repede putea către siguranţa umbrelor. 


Charlie a condus prin pădure până la Grove, cu brăţara 
în buzunar. După atacul de la mall, o ţinea aproape de el, 
verificând dacă o are din cinci în cinci minute. Putea să-i 
simtă greutatea liniştitoare în cutiuţă. 

„Control social - l-ai câştigat.” _ 

Se uitase la tabla de şah din Joc. Încă nu putea să mute 
piesele, dar avansaseră singure oricum. Albul şi negrul se 
îmbinaseră acum şi se luptau unul cu altul. Kurt Ellers 
avea acum un dinte ciobit şi un ochi vânăt amuzant. Asta 
aşa este, s-a gândit Charlie, l-am umilit.” Mary şi Charlie 
erau faţă în faţă, despărțiți doar de o pătrăţică. Tim îi 
privea, la o pătrăţică distanţă. 

Charlie a tras maşina în întunericul din Grove şi a oprit 


e 164 œ» 


motorul. A mers pe drumul ascuns, îndreptându-se spre 
lac, acolo unde Mary îi spusese să se vadă. Când a ajuns în 
poieniţă şi a văzut-o, era nespus de frumoasă în lumina 
lunii, pielea strălucindu-i uşor şi totul părea ca dintr-un vis. 

Era prea bună pentru el. Nu era un broscoi pe cale de a 
se transforma în prinţ doar printr-un sărut. Era un purice. 
Ce putea el să-i ofere? O brățară furată? Era tot ce avea. 

Dacă el era salvatorul ei, de ce voia să fie salvată? 

Dar nu se putea abţine să nu se apropie de ea, pielea ei 
strălucind în lumina albăstruie. 

S-au apropiat unul de celălalt atât de repede, atât de 
înfometați, că toate dubiile au dispărut. 

A început cu un sărut, dar a progresat rapid, mâna ei 
atingându-l pe spate, cu palma deschisă, în timp ce se 
lipea de el. 

Avea lacrimi pe ambii obraji. 

A dat să-i deschidă cureaua, dar s-a oprit, împingându-l 
de lângă ea. 

— Nu aşa. 

A pus mâna pe chipul lui, dar purta brăţara lui Tim şi el 
i-a retras-o uşor. De ce s-o poarte? De ce să n-o dea jos, 
măcar pentru întâlnirea lor secretă din pădure? 

— Am ceva pentru tine. 

— Nu vreau un cadou. 

— Te rog s-o primeşti. 

S-a uitat la brăţara pe care i-a pus-o în mână, identică 
celei pe care o avea deja. 

A ridicat privirea, uimită. 

— De ce ai făcut asta? 

— Pentru noi. 

Ea a clătinat din cap. 

— Cine crezi că sunt? 

— Ştiu cine eşti. Îţi mai aduci aminte când ţi-am spus că 
a murit mama? M-am întors la şcoală după ceva timp şi tu 
plângeai. A fost exact înainte să moară fratele tău. 

— M-ai văzut? 

— Da. 

— Atunci de ce nu ai făcut nimic? s-a răstit ea. Nu 


e 165 » 


înţelegi, aş fi... chiar atunci, aş fi putut să... 

— Nu înţeleg. 

— Şi asta. 

A arătat supărată spre brățară. 

— Ce ar trebui să însemne asta? Că mă poţi cumpăra? 
Că poţi fi următorul meu Tim? 

— Nu... nu e asta. 

Se pregătea să plece. 

Charlie a încercat s-o oprească. 

— Nu, ascultă-mă. Este ca să putem... ştiu că nu poţi să-l 
părăseşti, încă. Dar aşa vei şti că e de la mine, nu de la el, 
iar el nu va afla niciodată. Iar apoi, când vei fi pregătită... 

S-a holbat la el, uluită. 

— Crezi că asta vreau? Să trăiesc într-o minciună? 

— Dacă nu e asta, atunci ce căutăm în pădure? 

Lui Mary i-au dat lacrimile. 

— Tu nu ştii nimic. 

— Te răneşte? 

— Mă descurc eu. 

— Nu am de gând să stau şi să privesc în timp ce el te 
răneşte. 

— Nu e datoria ta să mă salvezi, Charlie. 

Voia să dea un pumn într-un copac. Era furios, derutat şi 
atacat din toate părţile. Suferea şi i se rupea inima. 

— O să ies din asta în felul meu, în momentul pe care-l 
aleg eu. 

— Bine. 

— lar asta? 

S-a uitat la brăţara din mâna ei. 

— Ăsta nu eşti tu, Charlie. 

I-a dat-o înapoi. 

— Nu o vreau. Şi nu vreau nici asta. 

Şi-a dat jos brăţara lui Tim şi, mânată de panică şi 
impulsivitate, a aruncat-o în lac. 

— La naiba, a zis ea deodată. Of, nu. 

S-a uitat la el cu ochii mari. Dar momentul trecuse şi a 
devenit mai calmă, mai puternică. 

— E bine, e bine. 


e 166 œ» 


Charlie a împins brăţara nouă spre ea. 

— Poţi s-o iei... 

— Nu. 

— Ca să acoperi... 

— Nu. 

Dar vocea ei era mai blândă acum. 

— Nu, e în regulă. Ia-o înapoi, Charlie. Nu ştiu cum ai 
făcut rost de bani şi nici nu vreau să ştiu. Te rog, ia-o. 

L-a îmbrăţişat repede şi i-a spus că trebuie să plece. 

— Mă străduiesc, i-a zis Charlie. 

— Ştiu. Şi eu la fel. = 


Vanbhi stătea în faţa casei, ţinând cutia în mâini. 

I se părea extraordinar de uşoară. 

Nu avea cum să fie ceva atât de rău dacă era atât de 
uşoară, s-a gândit ea din nou. 

Aşteptase până să se întunece, iar apoi a pornit spre 
adresa respectivă. 

Casa părea liniştită. Modestă. O luminiţă venea 
dinăuntru, dar camerele de pe margine erau întunecate. 

Când a plecat, a trecut pe lângă mama ei. A minţit şi i-a 
zis că se duce la Charlie acasă să lucreze la un proiect. 

— Pari neliniştită, a observat mama ei, pe un ton plin de 
bunătate. 

I-a venit un gând în minte, iar apoi a zâmbit larg. 

— Ai făcut absolut tot ce ai putut. Ştii că eu ştiu asta, 
nu? Dacă Harvard nu te vrea, sunt nebuni. Sunt atât de 
mândră de tine! 

Lui Vanhi îi venea să plângă. 

A plecat, mişcându-se rapid, cu maşina gonind prin oraş 
şi geamurile deschise ca aerul rece s-o înţepe şi să-i 
distragă atenţia de la propriile gânduri. 

A ajuns la casă şi ştia că nu putea să mai ezite acum. A 
făcut tot ce a putut ca să vadă dacă era periculoasă sau nu 
cutia. A riscat să explodeze chiar ea, lovind-o, scuturând-o, 
împingând-o, mirosind-o. 

„Sunt atât de mândră de tine!” 

Ştiu secretul tău. 


e 167 œ» 


Asta voia să-i spună lui Charlie - nu doar dragostea prea 
puţină putea să te omoare. Ci şi dragostea prea multă. Şi 
asta putea să te distrugă. 

Vanhi a făcut aşa cum i s-a spus. 

S-a dus în spatele casei străinului, iar fereastra era 
deschisă, aşa cum îi zisese Jocul. 

S-a urcat cu graţie în dormitorul întunecat - Vanhi era 
agilă şi rapidă - şi a pus uşor cutia pe patul cuiva. 

S-a strecurat afară, închizând fereastra în urma ei şi 
ştergând marginile unde-şi pusese degetele. 

Când a ajuns acasă, o aştepta o cutie pe pat. 

Părea imposibil. 

O altă cutie maro de carton, care nu se distingea cu 
niciun chip de cea pe care tocmai o livrase. 

Să fi fost aceeaşi cutie? Ar fi putut cineva s-o ia înaintea 
ei, să intre pe fereastra ei - în timp ce părinţii ei erau în 
camera cealaltă - şi să pună cutia înapoi pe patul ei? Dintr- 
odată, a simţit că i-a fost violată intimitatea. Fie că era 
aceeaşi cutie sau nu, cineva chiar intrase în camera ei în 
timp ce familia ei se uita la televizor în camera alăturată? 

Şi-a verificat fereastra. Era închisă pe dinăuntru. 

S-a dus în sufragerie. 

— Mama, a venit cineva? 

— Te-ai întors atât de repede? 

Mama ei părea surprinsă. 

— Aţi terminat proiectul? 

— O să-l terminăm altă dată. A venit cineva? 

— Cineva a lăsat un pachet pentru tine. La uşă. 

— Cine? 

— Nu ştiu. Au sunat la uşă şi au plecat. 

li venea să ţipe. „Şi l-ai pus pe patul meu?” 

Dar de ce să n-o facă? Nu-i spusese Vanhi că un pachet 
similar cu acela era plin de obiecte pentru şcoală? 

— Este pentru proiectul tău, nu? 

Vanhi a mormăit un da şi s-a dus înapoi în cameră. 
Trebuia să-l scoată din casă. A deschis fereastra şi l-a dus 
la pârâul care se afla lângă casa lor. A pornit lanterna 
telefonului şi l-a analizat. Putea să fie aceeaşi cutie, nu era 


< 168 >» 


sigură. A încercat din nou aceleaşi tâmpenii - l-a împuns, l- 
a testat. Apoi s-a gândit, ce naiba. Ce ţie nu-ţi place altuia 
nu-i face. Dacă putea să dea cutia unui străin, ea de ce să 
nu se uite ce era în ea? 

Vanhi a desfăcut cutia. 

Înăuntru era plină de hârtii mototolite. Le-a dat la o 
parte şi a băgat mâna adânc până a dat de ceva tare şi 
pătrat. L-a scos. 

Era o cutie mică de metal care avea butoane şi un ecran 
cu numere LED de culoare roşie. Era pictată cu imaginea 
spaţiului, stele şi orizontul unei planete. 

A ştiut imediat ce este. 

Panda Audio's Future Impact I, efectele sonore pe care 
le foloseau cântăreții la chitară bas pe stadioanele mari. 
Chris Wolstenholme de la Muse avea una, pentru numele 
lui Dumnezeu. Costa în jur de 500 de dolari. Nu ar fi putut 
niciodată să-şi permită una. Dacă părinţii ei erau de părere 
că o indiancă drăguță care cântă la chitară bas era o 
ciudăţenie, aveau să creadă că asta era o nebunie curată. 

În oricare altă ocazie - zi de naştere, absolvire, orice - ar 
fi fost în culmea fericirii. Dar acum nu putea decât să se 
holbeze la ea. 


< 169 + 


30. 
CHEIA 


— Am scăpat basma curată, le-a spus Kenny 
Ocrotitorilor la întâlnirea din laboratorul de tehnologie din 
acea seară. Candace a vrut s-o publice imediat. Să pună pe 
Twitter pozele. 

— Şi ai oprit-o? l-a întrebat Peter. 

— Da. 

Kenny era foarte bucuros. 

— Le-am spus că e o nebunie. Imediat ce se află, vom 
pierde controlul. Va veni poliţia. Ziariştii adevăraţi, 
televiziunea. Nu am primi decât o amărâtă de menţiune 
pentru poze. Le-am zis, haideţi să ajungem în miezul 
problemei - să investigăm pe ascuns, să scriem o poveste, 
şi-apoi s-o lansăm. Şi aşa vom primi toate meritele. Ştiam 
că Eddie nu avea cum să reziste în faţa unei astfel de 
ocazii. 

— Deci ai mai făcut rost de o zi? a întrebat Vanhi 
sceptică. 

— Am obţinut mai mult de atât. Putem merge acolo 
acum, ştergem dovezile, iar apoi nu mai rămâne nimic. E 
doar o poză. Nu e nimic care să ne lege pe noi de delict. 

— Atunci să mergem, a zis Charlie. 

_ Se simţea vinovat din cauza bancomatului şi a brăţării. 
Incă îşi revenea după ce Mary îi respinsese brăţara. Jocul îl 
dusese pe ruta greşită. Nu voia decât să şteargă 
pentagrama de sânge - să şteargă totul. 

— Păi, vom avea o problemă, a zis Peter. 

Toată lumea s-a uitat la el. 

— În timp ce voi vă plimbaţi prin Joc, eu m-am întors în 
sală. Acum e pur şi simplu încuiată. Nu mai e niciun cititor 
magic. 

— Nu ai putut să manipulezi sistemul şi să intri? l-a 
întrebat Vanhi aproape batjocoritor. 

— Se pare că nu a fost voia lui Dumnezeu, a dat Peter 


e 170 œ» 


din umeri. 

— Nu am putea să-l plătim pe Walker aşa cum a făcut 
Eddie? 

— Atunci ei ar afla că am fost noi. 

— Deci am dat-o în bară. 

— Nu, aici intervin eu. 

Kenny părea din nou mândru de el. În adâncul lui, iubea 
felul în care Jocul părea să-l treacă de la rolul secundar la 
eroul principal. 

— După ce au plecat Eddie şi Candace, eram foarte 
speriat. Dar apoi mi-am dat seama că aveam câţiva Galbeni 
strânşi. Am cerut ajutor şi am primit o nouă misiune. Ceva 
ce se numeşte Hidra. 

Kenny le-a arătat telefonul. 

Un nou mesaj de la Joc promitea: 

Vă voi spăla toate păcatele. 


e 171 œ» 


31. 
EFEMER 


Alex i-a oprit. 

— Înainte să mergem... 

Era prima oară când spunea ceva noaptea aceea. Arăta 
rău - ochii lui erau obosiţi şi părul era mai ciufulit decât de 
obicei dar părea entuziasmat. Mândru, chiar. 

— Am ceva pentru noi. 

A ridicat cutia care-l aşteptase pe pat, aşa cum îi fusese 
promis, când s-a întors după ce a distrus maşina. 

Aveau să-l adore acum. E] făcuse asta. 

Cincizeci de mii de Galbeni cheltuiţi cu cap. 

Vanhi s-a cutremurat când a zărit cutia. Era straniu de 
asemănătoare cu cea pe care o livrase la o casă oarecare, 
doar că mai lungă şi mai plată. Câţi oameni erau în Jocul 
ăsta şi livrau pachete? Erau toate lucruri bune? Aparatul ei 
pentru bas era un lucru bun, iar Alex părea şi el extrem de 
fericit datorită pachetului său. Dar asta nu însemna că 
erau toate premii. Existau şi pachete rele? Corespondenţă 
nocivă, cum ar veni? Vanhi s-a întrebat din nou: „Ce am 
livrat în seara aceasta, şi cui?” Se simţea ca o furnică într- 
un ecosistem pe care nu-l putea vedea. 

— Care e problema? a întrebat-o Charlie, observând 
reacţia ei. 

— Nimic. 

A zâmbit puţin. 

— Mi-e puţin frig. 

Alex a vorbit atât de încet încât tot grupul a trebuit să se 
apropie de el. 

— Care e lucrul care ar putea să îmbunătăţească Jocul? 

— Somnul, a răspuns Kenny. 

Cu toţii arătau deplorabil după ce nu dormiseră aproape 
două zile întregi. 

— Am ceva care te-ar putea ajuta, s-a oferit Peter. 

— Nu, a sărit Charlie. 


e 172 œ» 


— Mă refeream la Red Bull... 

— Fiţi atenţi, i-a întrerupt Alex tare. 

Ura felul în care Charlie şi Peter preluau controlul în 
încăpere. El era cel care vorbea acum. 

A desfăcut cutia şi cartonul dinăuntrul ei. 

S-au apropiat cu toţii să vadă ce era în ea. 

— Sunt ochelari Azitek, a spus el. 

— Nu se poate, s-a mirat Peter. Cum ai făcut rost de 
ăştia? 

— Costă o avere, a spus Charlie. Şi sunt noi-nouţi. 

— Cât au costat? a întrebat Kenny. 

— Doar câţiva Galbeni. 

— Ce a trebuit să faci? a întrebat Vanhi. 

— Doar am făcut nişte cercetări şi am distrus ceva! Nu 
vă faceţi griji pentru asta. Gândiţi-vă la asta: nu trebuie să 
mergeţi mereu ca nişte tâmpiţi holbându-vă la telefon ca 
să vedeţi Jocul. Gândiţi-vă la cât de tare ne-am putea 
cufunda în el. Şi putem juca toată ziua, e atât de simplu! 

Alex şi-a pus una dintre perechi. Arătau ca nişte ochelari 
normali, unii mai de hipster, alţii mai serioşi. Ai lui erau ca 
el. Subţiri. Şterşi. Ramele îi dispăreau pe chip. 

Peter a luat o pereche neagră, cu ramă mai groasă, 
genul cu care doar o persoană frumoasă ar putea arăta 
bine, chiar mai bine decât fără ei. 

Vanbhi i-a ales pe cei în stil carapace de ţestoasă. 

Kenny a pus mâna pe cei care aveau jumătate din rame 
transparente. Tipici unui tocilar, dar totuşi destul de cool 
pentru un tip ca el. 

Charlie a luat ce a mai rămas: nişte ochelari cu rame 
argintii, moderni şi eleganţi. 

Şi i-au pus cu toţii la ochi. 

— Li conectaţi de aici. 

Alex a apăsat pe un buton de pe ramă. 

Charlie s-a uitat prin ei. Păreau incredibil de uşori, abia 
dacă se diferenţiau de ochelarii obişnuiţi. Puteai vedea 
realitatea augmentată doar pe o parte, ceea ce însemna că 
pentru ceilalţi arătai perfect normal, purtând pe nas nişte 
ochelari nevinovaţi. 


e 173 + 


Lumea a strălucit în timp ce ochelarii se conectau la 
telefonul lui Charlie, iar Jocul prindea viaţă în faţa lui. 
Oriunde se uita, acum putea vedea Jocul lui Dumnezeu în 
spaţiul din lumea reală. Crăpăturile de pe pereţi. Torţele 
arzând. Semnele care străluceau şi runele care pulsau. Pe 
măsură ce se mişca, totul părea real în jurul lui. Şi totuşi 
vedea şi realitatea. Putea să vadă obstacolele şi drumurile 
din spaţiul real, prin realitatea augmentată. Era super. 

Peter a dus mâna la mesele cu calculatoare, unde 
strălucea o vază roşie virtuală. A cuprins-o cu o mână şia 
ridicat-o de pe masă. Se potrivea perfect în mâna lui. 

Au privit cu toţii. 

— Asta schimbă totul complet, a zis Peter, zâmbind 
admirativ la Alex. 

Alex nu mai putea de bucurie. 

Peter i-a aruncat vaza digitală lui Charlie. 

Fără să se gândească, Charlie a prins-o în aer. I-a 
aruncat-o lui Kenny, care i-a aruncat-o lui Vanhi, care i-a 
pasat-o lui Alex. Acesta a dat s-o prindă, dar a ratat. A 
căzut pe jos şi s-a spart. 

Alex a simţit că se înroşeşte. 

— Trebuie să recunoşti, i-a zis Vanhi uşor lui Charlie, e 
destul de tare. 

Dintr-odată s-a auzit o bufnitură. Peter ridicase o lampă 
în formă de trol şi a aruncat-o din partea cealaltă a 
camerei în capul lui Kenny. S-a lovit de el şi Kenny a auzit 
un zgomot şocant de tare în difuzoarele din urechi, semn 
că lampa s-a spart. 

— Hei! a strigat el, rânjind. Ai grijă ce faci! 

Au apărut nişte cuvinte în aer în faţa lui Peter: 

Ai lovit un coechipier! 5 Blaxx. 

Toată lumea a râs, dar Charlie a simţit cum îl trec fiorii. 
Era prima dată când unul din ei primea notificare că a luat 
Blaxx. Cinci era un număr mic - Galbenii lor erau deja cu 
miile. Şi totuşi, ce însemnau cinci Blaxx? Ce ar fi putut 
însemna cinci sute? 

— Aşa-ţi trebuie, i-a spus Kenny lui Peter, râzând. 

Nu mai părea nimeni îngrijorat de consecinţe. 


e 174 + 


— Haideţi! a ţipat Alex, plin de mândrie. ; 

Au fugit pe holul care ducea spre sala cazanelor. Intr- 
adevăr, toate urmele  Respirației lui Dumnezeu 
dispăruseră. Scrierea în ebraică nu mai era, iar tastatura 
era goală, chiar şi prin noii lor ochelari cu realitate 
augmentată. Pereţii din jurul lor erau putreziţi în zona de 
joc, iar uşa era din fier solid. 

— Acces respins, a spus Peter pe un ton de genul „V-am 
zis eu”. 

Charlie s-a uitat în inventarul său să vadă ce lucruri 
putea cumpăra. Şi el avea mulţi Galbeni strânşi pentru că 
era un Băiat Bun, cel puţin din perspectiva Jocului. Dar nu 
găsea nimic nou ce putea fi achiziţionat. 

— Deci unde e salvarea noastră? a întrebat el grupul. 

S-au holbat unul la altul, fără să aibă vreo idee genială. 

Apoi Jocul a pus o simplă întrebare, un alt şir de cuvinte 
care plutea pe hol în faţa lor. 

Îl urăşti pe Tim Fletcher? D/N” 


“2 Da/nu (n. tr.). 
e 175 + 


32. 
REFLECIARE 


Aveau nevoie să intre în sala cazanelor şi să şteargă 
urmele greşelii lor. Iar acum Jocul le-o arunca pe-asta. 

— Nu e o întrebare grea, a remarcat Peter în grabă. 
Charlie, se pare că tu ar trebui să faci onorurile. 

Charlie s-a gândit la încheietura zdrobită de piciorul său. 
Alegerile aveau consecinţe. 

— N-am nicio idee ce s-ar putea întâmpla dacă aleg D, a 
spus Charlie. 

— E doar o întrebare. Dacă Jocul îi face ceva lui Tim, nu 
e vina ta, l-a asigurat Alex. 

— E ca problema cu trenul"! a adăugat Kenny, vesel ca 
întotdeauna când venea vorba de ceva filosofic. 

— Of, mai taci odată, Kenny, s-a plâns Vanhi. 

Peter a ignorat ciondăneala dintre cei doi şi s-a întors 
spre Charlie, spunându-i încet: 

— Probabil o bate. 

Charlie s-a uitat furios la Peter. 

— Nu o băga pe Mary în asta. 

Peter a ridicat din mâini. 

— Ziceam şi eu. 

— Of, la naiba cu toate astea, a intervenit Kenny. Eu îl 
urăsc, şi nici măcar nu-l cunosc pe tip. Aici e vorba de 
pielea noastră, sau aţi uitat? Sângele de pe perete? Hai să 
ne concentrăm. E evident că trebuie să răspundem pentru 
ca Jocul să ne ajute. 

Kenny a ridicat mâna şi a apăsat pe D-ul care plutea 
deasupra lor. 

Au fost puşi faţă-n faţă cu tot conţinutul legat de Tim de 
pe reţelele de socializare. El nu posta prea mult, dar toată 
lumea posta despre el. „Uitaţi-vă la mine, sunt la o 
petrecere cu Tim Fletcher! Uitaţi-vă la mine, îi fac galerie 
15 Experiment ce ţine de etică, în care trebuie să alegi dacă laşi un tren 


să lovească cinci oameni sau îi schimbi traiectoria ca să lovească doar 
unul (n. tr.). 


e 176 œ» 


la campionat” (Fletcher era etichetat pe selfie în spatele 
persoanei, pe teren, în timp ce-i bătea pe toţi la acea 
minunată vărsare de sânge americană). 

Jocul trecea de la o postare la alta. Lua faţa lui Tim şi 
părţi din hainele şi gesturile lui, apoi făcea desene cu Kurt, 
creând o imagine în care amândoi stăteau în faţa unui 
perete. În spatele lor începea să se contureze un nou 
element, un steag al Confederaţiei! prins de scândurile de 
lemn din spatele lor. Imaginea era perfectă. Nu arăta ca 
vreun alt fals pe care-l mai văzuseră Ocrotitorii până 
acum. Niciun indiciu că ar fi fost făcut în Photoshop, totul 
se potrivea, de la culoare şi ton până la lumină. Pentru 
partea primitivă a creierului arăta real. 

Jocul a întrebat: 

Postaţi? D/N? 

Într-un fel, Charlie s-a simţit uşurat. S-a gândit că 
probabil Jocul avea să-l ucidă pe Tim dacă el apăsa pe D. 
Cine ştie? Asta părea mai mult o farsă. La fel ca afişul cu 
Lordul cu Penis Mic al lui Alex, odihnească-se în pace. 
Charlie putea să trăiască având asta pe conştiinţă. 

— E extraordinar cât de real arată, s-a minunat Kenny. 

— Deci o postăm, a zis Alex. 

— Ăă, sigur că da. Ca să ne salvăm? E un preţ mic. 

— Da, probabil nici nu o să aibă vreo problemă, a 
adăugat Alex. Fotbalul e prea important. 

— O să spună că nu e adevărată, a zis Peter. 

— Chiar nu este adevărată, a afirmat Kenny. 

— Nu pare c-ar fi falsă, a zis Vanhi. 

— Totuşi, nu poţi să faci pe cineva rasist aşa, cu una cu 
două, a spus Kenny, gândindu-se mai bine. 

— Dar este rasist, a ripostat Peter. 

— Nu ştim asta, s-a opus Kenny. 

— Ba da, ştim, i-a aruncat-o Peter. Nu am nevoie să-l 


14 Steag care a fost iniţial folosit în timpul Războiului Civil American şi 
a fost considerat un simbol al mândriei sudiste, dar care mai târziu a 
fost preluat de asociaţia rasistă Jim Crow care a provocat numeroase 
persecuții şi acte de violenţă; steagul a ajuns să fie asociat cu 
supremaţia albă şi violenţa rasistă (n. tr.). 


e 177 œ» 


aud c-o spune. Pute a rasism. 

— Kurt a zis că sunt Asiaticul Prost, a intervenit Alex. 

— Uite, vezi? 

— Uitaţi care e problema adevărată, i-a întrerupt Vanhi. 

— Care? 

— Dacă postarea nu o să-i tragă în jos pe Kurt şi Tim? 
Dacă o să deschidă uşa? 

— Hm, a spus Peter, luând ideea ei în considerare. 

Charlie a tras de uşă. A verificat balamalele din Joc, 
încercând să găsească o modalitate inteligentă de a intra. 
Dar era evident: Jocul nu avea de gând să-i ajute până ce 
nu postau poza aceea falsă. 

— Noi sau ei, a spus Kenny, ajungând la aceeaşi 
concluzie. Nu avem cum să intrăm altfel decât dacă jucăm. 
Acel graffiti ar putea să ne distrugă. 

Toate privirile s-au aţintit asupra lui Charlie. 

— Tu ce crezi? l-a întrebat Vanhi. 

Charlie s-a întrebat care variantă a lui trebuia să 
răspundă - Charlie cel Deştept de acum doi ani, Charlie cel 
care renunţase la tot acum o săptămână, sau Charlie cel 
din Joc, care tocmai ce îi făcuse curte lui Mary? 

Era un singur lucru cu care erau de acord toate cele trei 
versiuni. 

— Cred că îl urăsc pe Tim Fletcher, a concluzionat el, 
apăsând pe D-ul care plutea deasupra lor. 

Sala cazanelor s-a deschis, lacătul cu wi-fi descuindu-se 
automat. 

— Mă întreb dacă-l vom revedea pe Hefaistos, a zis 
Peter în timp ce intrau în ceața virtuală. 

Plante agăţătoare erau încolăcite în jurul ţevilor din 
jurul lor. Un piton stătea agăţat de una dintre ele, scoțând 
limba şi adulmecându-i de sus. S-a auzit un geamăt dinspre 
radiator. 

— O, ce dezgustător! a exclamat Vanhi, speriindu-i pe 
toţi. 

În colţ, pe jos era corpul mic al lui Hefaistos. Avea capul 
tăiat. Sângele curgea în jurul său şi arăta scârbos în 
noroiul negricios şi cleios care acoperea podeaua. 


e 178 » 


— Ia te uită, a zis Peter. Se îngroaşă gluma. 

— Unde e capul lui? a întrebat Kenny cu speranţă în 
voce. 

S-a întors şi a ţipat. În faţa lui era micul cap al lui 
Hefaistos, prins într-o suliță, cu limba scoasă. 

Kenny a pus mâna pe el şi ochii i s-au deschis. 

— Tu ai făcut asta! a urlat el împroşcând cu sânge, iar 
apoi a murit din nou. 

Kenny s-a şters pe faţă, văzând cum sângele îi rămâne 
pe mână în zona de joc. 

În spatele lor, uşa s-a încuiat şi în mâini le-au apărut 
nişte săbii albastre. 

— Ce nai... a apucat să mai spună Vanhi până s-a auzit 
un răget în cameră, atât de tare încât îi dureau urechile. 

O creatură şi-a scos capul din spatele radiatorului, apoi 
a mai scos un cap, şi încă unul. Capetele s-au apropiat de 
ei, pline de solzi şi dinţi, mârâind. Creatura s-a ridicat din 
spatele radiatorului, iar bucata de metal cu pentagrama 
sângeroasă îi servea drept armură pe piept. 

Charlie nu s-a mişcat la timp şi unul dintre capete s-a 
lansat asupra sa şi şi-a înfipt colții în braţul lui. Din ela 
ţâşnit sânge virtual. 

25 de Blaxx! 

A apărut sub formă de text deasupra lui, rotindu-se 
rapid şi apoi dispărând. 

Un alt cap s-a dat înapoi, şi-a deschis gura şi a râs. 

În acelaşi timp, una dintre valvele de presiune de pe 
radiator s-a deschis şi a ieşit un gaz invizibil în timp ce 
indicatorul de gaz a scos o scânteie. O flacără reală a ieşit 
şi s-a amestecat cu focul virtual care ieşea din gura 
creaturii, ratându-i. 

— Au! a icnit Vanhi. Asta chiar a durut. 

A fugit spre uşă, dar nu a putut s-o mişte deloc. 

Peter a încercat să taie unul dintre capetele bestiei cu 
sabia albastră. A căzut, ţâşnind sânge din el, dar apoi a 
crescut la loc imediat. A scos foc din nou, şi mingea aceea 
de foc adevărată era şi mai mare, pentru că ieşise şi mai 
mult gaz din valvele de presiune, ce umpluse camera. 


e 179 + 


Peter a simţit căldura flăcării în timp ce s-a ferit exact la 
tanc. În orice clipă, gazul din cameră avea să fie suficient 
cât să-i ardă de vii. 

Vanhi şi Charlie au tăiat celelalte capete ale bestiei, dar 
continuau să crească la loc. 

— Ce să facem? a întrebat Charlie. 

Dar Kenny râdea - ştia exact ce se petrece şi ştia şi ce 
trebuie să facă. 2 

— Ardeţi-le gâturile! a ţipat el bucuros. Inainte să 
crească la loc! Uitaţi! 

A luat cu sabia nişte noroi cleios de pe jos şi a ridicat-o 
spre orificiile pe unde ieşea gazul şi s-a aprins. Charlie i-a 
urmat exemplul şi s-a uitat la sabia arzândă pe care o ţinea 
acum în mână. A tăiat următorul cap care l-a atacat, apoi a 
ţinut sabia pe gâtul din care curgea sânge şi l-a privit cum 
fierbe şi apoi se închide. Ciotul a căzut ca un şarpe boa 
mort. 

Au tăiat şi celelalte capete care acum îi atacau şi mai 
pătimaş, cu dinţii dezgoliţi şi ochii mari. O ultimă scăpare 
de gaz s-a aprins, atât de mare încât au trebuit să cadă la 
pământ, dar apoi ultimul cap rămas s-a rostogolit pe 
podea, iar bestia s-a dat înapoi cu spasme şi a căzut 
moartă în timp ce s-au declanşat aspersoarele pentru 
incendiu. 

Vanhi s-a uitat la Kenny plină de admiraţie. 

— Cum ţi-a venit ideea asta? Să-i arzi gâturile? 

— Hercule şi Hidra! Jocul IA este construit pe baza 
religiei. În timp ce voi citeaţi despre programare, eu 
citeam cărți! 

Kenny şi-a încrucişat braţele triumfător. 

— Sfinte Sisoe! A fost cel mai tare lucru pe care l-am 
jucat vreodată! a remarcat Peter. 

— Pe care l-ai jucat? L-ai făcut? L-ai experimentat? a 
întrebat Charlie. 

— Care este cuvântul potrivit? a adăugat şi Kenny. 

— Cuvântul este „îţi face praf creierii”, a zis Peter. Este 
experienţa care mi-a făcut praf creierii cel mai tare până 
acum. Şi am fost arestat în propria casă de agenţii federali. 


< 180 » 


— Uau. 
— A fost mai tare decât sexul, a zis Kenny. 
S-au uitat cu toţii la el. 
— Bine, s-a corectat el. A fost mai tare decât îmi închipui 
că este sexul. 
X 


Toată lumea a dormit buştean. Cu excepţia lui Alex. 

Mâine avea examenul la fizică. Nu uitase de el. Numai 
că nu se mai gândise la el ca să se concentreze pe Joc. 
Doar că acum dăduse greş şi aici. 

Vanbhi a fost singura care l-a văzut ascunzându-se în sala 
cazanelor. Când s-a iscat focul, a fugit şi s-a ascuns după 
ţevile din spate. În timp ce prietenii săi se luptau cu bestia, 
el stătea ghemuit într-un colţ. 

Când totul s-a terminat şi a început să curgă apa, Vanhi 
l-a văzut cum iese din ascunzătoare. S-a făcut că nu 
observă, dar era sigur că avea să le spună tuturor. 

Tatăl lui era erou de război, iar Alex nu putea nici măcar 
să facă faţă unui dragon imaginar. 

A şi făcut puţin pe el. Oare Vanhi văzuse şi asta? 

Pentru cinci minute, el a fost eroul. Cel care a câştigat 
ochelarii Azitek pentru ei toţi. Cine-şi mai aducea aminte 
de asta acum? Kenny a fost eroul. Alex a fost ratatul. 

De parcă îi citea gândurile, Jocul i-a spus. 

Tu nu contezi. 

Era incontestabil de adevărat. 

Avea nevoie de somn. 

Dar nu mai putea să pună încă un eşec pe listă. 

Nu acum. 

A aruncat o privire sticluţei cu pastile pe care i-o dăduse 
Peter. A ezitat, după care a luat un Adderall! şi a simţit 
cum i se luminează creierul. Dintr-odată, putea să lucreze 
la capacitate maximă şi părea foarte posibil să înveţe în 
următoarele cinci ore ce nu a putut să înveţe în ultimele 
trei săptămâni. 

Avea la îndemână Red Bull şi pastile cu cafeină din care 


1 Medicament folosit pentru tratamentul deficitului de atenţie sau al 
hiperactivităţii (ADHD) (n. tr.). 
< 181 œ» 


a luat câteva ca să-şi stimuleze corpul. Inima îi bătea atât 
de tare încât părea că o să-i sară din piept, dar s-a 
concentrat pe ecuaţiile pe care le avea în faţă. Putea s-o 
facă. 

Era 2.17 noaptea. 

Avea suficient timp. 

S-a trezit dimineaţa următoare cu capul pe birou, 
nesigur dacă reuşise să înveţe ceva. 


e 182 œ» 


33. 
VINDECAT! 


Kurt Ellers revenise la şcoală dimineaţa următoare. Nici 
măcar nu şchiopăta. 

Charlie ştia că era greşit să simtă asta, dar tot a fost 
cuprins de furie. El nu ar fi ales să facă să explodeze 
telefonul lui Ellers în buzunarul din faţă, dar fiind conştient 
de faptul că Kurt nu rămăsese cu semne, Charlie nu se 
putea abtine să nu regrete că nu au fost daune mai mari. 

Mai ales când a văzut mutra lui îngâmfată. Nu arăta ca 
un tip care fusese umilit în faţa colegilor săi. Nu arăta ca 
Alex Dinh, cu ochii îndureraţi şi mucii curgându-i pe faţă. 
Rânjea şi avea o atitudine de genul „Ce poţi să faci? Da, 
mi-a explodat telefonul. Ce nebunie, nu? Eu tot o să fac sex 
diseară. Dar tu?” 

Dar apoi, Charlie s-a gândit la magia stranie a 
internetului. Poate că acea poză cu steagul Confederaţiei 
avea să devină virală şi toată lumea s-ar fi întors împotriva 
lui Kurt. Sau poate că avea să posteze cineva acel filmuleţ 
cu el când ţopăia în pantalonii care-i luaseră foc şi o 
profesoară bătrână şi ciudată îl umplea de spumă albă. 
Oricât de infailibile ar fi fost prieteniile lui Kurt, 
înţelepciunea mulţimii putea să câştige. Nu asta se 
întâmplă cu dictatorii în ziua de azi? Stau cocoţaţi pe o 
pânză de teamă şi credinţă mult timp şi-şi păstrează 
puterea intactă. Dar când adevărul se răspândeşte ca un 
foc printre oameni, iluziile ard şi vechii zei îşi găsesc 
sfârşitul. 

Charlie a încercat să-şi aducă aminte cine a filmat faza 
cu telefonul. Poate Eric Weisman? Sau Elena Moore? In 
toată acea zarvă nu apucase să observe. Voia să se 
intereseze după oră. Sau poate se ocupase Jocul de asta 
deja? Oare putea să cumpere filmarea cu Galbeni? 

Odată ce i-a trecut furia, Charlie şi-a dat seama că se 
simţea destul de bine. Dormise ca un bebeluş după 


e 183 >» 


aventura lor sălbatică. După odihnă, lucrurile nu mai 
păreau atât de rele. Mary nu purta brăţara lui, dar nu o 
purta nici pe a lui lim. Jocul era o nebunie, dar era şi 
distractiv, şi reuşiseră să scape de pentagramă; acum 
puteau să stea relaxaţi. Hoţul neprins, negustor cinstit. 

În dimineaţa aceasta, fie că era greşit sau nu, lucrurile 
păreau posibile. 

S-a uitat la afişele din ghiozdan. Cele cinci afişe cu 
Votaţi-l pe Charlie pe care le făcuse domnul B. pentru el. 
Erau jalnice. Lui i-ar fi fost ruşine dacă le-ar fi făcut el. Dar 
se simţea şi înduioşat. Sub toată durerea şi suferinţa, 
simţea pentru prima dată o mică rază de recunoştinţă. 

Nu avea de gând să candideze pentru postul de 
preşedinte al elevilor. Dar voia să-i poată spune sincer 
domnului Burklander că pusese unul dintre afişe. Charlie 
nu mai voia să-l mintă. A încercat să se gândească la cea 
mai ascunsă parte a şcolii unde era cel mai puţin probabil 
ca oamenii să-l vadă (în afară de laboratorul de tehnologie 
care era un loc ascuns, dar nu şi pentru prietenii săi). 
Charlie a găsit un avizier la etajul al patrulea în aripa de 
sud a liceului. Nu era sută la sută sigur, dar era posibil să 
fi fost în apropiere de clasele de recuperare, aşa că elevii 
probabil nu puteau să-l citească. 

A agăţat afişul, a pus un bold în el şi le-a aruncat pe 
celelalte patru la gunoi. 

„Bine, domnule B., s-a gândit el. Acum poţi să te simţi 
bine.” 

X 


Kenny se simţea şi el mai bine. 

Până la urmă ADN-ul Jui fusese în sângele de pe graffiti. 

Nimeni nu s-a gândit să ia puțin din sânge - nici Eddie, 
nici Candace iar acum dispăruse. Nu era nimic care să 
poată face legătura dintre poze şi Ocrotitori; pozele nu 
erau decât nişte pixeli pe un card de memorie. Dacă juca 
Jocul aşa cum trebuie, pozele acelea aveau să dispară şi 
ele. 

Atunci de ce păruse Eddie atât de plin de el în dimineaţa 
aceasta, chiar în timp ce le povestea despre defecţiunea 


e 184» 


ciudată de la stropitori? 

— Walker m-a lăsat să intru iar, le-a spus el. Locul era 
un dezastru. Era apă peste tot. Desenul dispăruse. 

— Păi, a zis Kenny, încercând să sune degajat, avem 
pozele. Aşa că stăm bine. 

— Oo, avem mai mult de atât, l-a contrazis Eddie cu 
patimă, fără să explice la ce se referea. 

— Acum e vorba despre o acoperire! a adăugat Candace. 
E ca scandalul de la Watergate!t. 

— Fără nicio aluzie, a încercat Kenny să glumească, dar 
l-au ignorat, entuziasmați fiind. 

— Corect! a dat Eddie din cap către Candace. Dacă era o 
farsă, de ce să intri şi să speli totul? Ai vrea ca oamenii s-o 
vadă. 

— Bine, staţi uşor, a zis Kenny. Am crezut că a fost o 
defecţiune la stropitoare. 

— Asta a crezut şi Walker, dar el nu e prea inteligent. 
Noi ştim despre pentagramă. Se presupune că ar trebui să 
credem că asta a fost o coincidenţă? 

Kenny a clătinat din cap, încercând să pară relaxat. 

— Dacă eram un artist de graffiti care îl venerează pe 
diavol, cred că aş fi folosit o cârpă, nu aş fi udat toată 
camera. 

— Eşti tu un artist de graffiti care-l venerează pe diavol? 

Eddie a zis-o în glumă, dar lui Kenny nu i-a plăcut 
privirea din ochii lui. 

— Mda, sigur, a răspuns Kenny, încercând să glumească. 

— Oricum, a revenit Eddie, uitaţi care e planul. Vreau ca 
tu, Kenny, să te interesezi de Prietenii din Criptă azi. Sunt 
prea multe asemănări ca să nu legăm poveştile. În plus, 
ştim că au obţinut atenţia întregii ţări, aşa că să aducem şi 
noi vorba de asta. Candace, vreau ca tu să investighezi 
chestii despre diavol în general - ce înseamnă 
pentagrama? Ce alte chestii rele ar putea face tipii ăştia? 


16 Scandal politic din Statele Unite în urma căruia preşedintele Richard 
Nixon a fost nevoit să demisioneze. Watergate (Poarta de apă) provine 
de la numele hotelului în care a avut loc o spargere a cărei investigare 
a reprezentat punctul de pornire a scandalului (n. tr.). 


< 185 


Eddie a zâmbit. 

— Oricine or fi nebunii ăştia, or să se ducă la fund. Iar 
noi o să fim cei care le spun povestea. 

— E cam slăbuţă, a încercat Kenny, având în vedere că 
nu avem dovezi fizice. 

— Sunt de acord, a zis Eddie. De-asta e atât de tare că 
am făcut rost de ADN-ul lor. 

— Cum? 

Kenny a simţit cum începeau să-l doară degetele din 
nou. 

— Da. După ce ați plecat, m-am gândit, stai aşa, de ce să 
nu luăm o probă? Bine, de fapt nu a fost ideea mea. 

Kenny a fost surprins. 

— A cui a fost ideea? 

— A aceleiaşi surse anonime. Chiar vrea să fie prinşi 
nenorociţii ăştia bolnavi. "3 


Era ceva în neregulă cu domnul B. Charlie nu-l mai 
văzuse aşa de când cu divorțul. Era evident că avea o 
problemă la ora de scriere creativă. Toată bucuria îi 
dispăruse. Acesta era omul care a stat pe masă ca în Dead 
Poets Society şi le citea din Mark Twain şi Dostoievski. 
Doar atunci, văzându-l pe domnul Burklander atât de 
posomorât, şi-a dat seama cât de mult optimismul enervant 
al domnului B. a ținut în frâu disperarea lui Charlie, 
împiedicându-l să cadă în neant. 

Se simțea nesigur. 

Voia să-i spună domnului B. Despre afiş (acum îşi dorea 
să nu le fi aruncat pe celelalte patru). Dar când a sunat 
clopoţelul, Burklander o tulise pe uşă mai repede decât 
elevii. 

Charlie a fugit după el. A auzit-o pe Mary strigându-l şi 
aproape că s-a întors, dar era determinat să-l urmărească 
pe profesor. 

L-a găsit pe Burklander la tomberoane, fumând pe furiş 
o ţigară. 

— Nu ştiam că fumaţi. 

— La naiba, a sărit Burklander şi a aruncat ţigara în 


e 186 - 


spatele tomberonului. Nu fumez. 

— Pot să iau şi eu una? 

— Nu. 

Burklander s-a pus pe jos, în nisip, un gest ciudat şi 
juvenil. S-a lăsat în jos, sprijinindu-se de perete, până s-a 
aşezat. A scos o altă ţigară şi a dus-o la gură. 

— Nu, nu poţi să iei una. 

Charlie s-a aşezat lângă el. 

— Nu aveţi o problemă cu inima? 

— Ba da. 

Domnul B. s-a uitat la ţigara din mână. 

— Dar... aveam nevoie de una. 

— De ce adulţii care fumează le spun mereu copiilor să 
nu fumeze? 

Domnul B. s-a uitat la el ironic. 

— Pentru că ne dorim să credem că voi veţi fi mai buni 
decât noi. 

Lui Charlie nu-i plăcea acest Burklander nou şi cinic. 

— Nu voiam o ţigară oricum. Nu fumez. Voiam doar să 
văd dacă mi-aţi da una. 

— Deci ţi-am trecut testul? a întrebat Burklander 
sarcastic. 

— Da. Îmi pare rău. 

Charlie a ales să schimbe subiectul: 

— Am pus unul dintre afişele dumneavoastră. 

Domnul B. nici nu s-a uitat la el şi nu i-a răspuns. 

Asta l-a durut. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mai bine îţi spun. Sunt sigur că o să se afle în curând 
oricum. 

Domnul B. a clătinat din cap. 

— Predau de treizeci de ani. lar copiii o iau pe calea cea 
rea din ce în mai mult. Devin din ce în ce mai răi. Nu mai 
contează nimic pentru ei. 

— Chiar credeţi asta? 

— La începutul carierei mele de profesor, cineva a scris 
pe tabla din clasa mea „Domnul B. este un idiot”. Şi eu 
eram ceva de genul „Stai aşa, eu sunt profesorul cool”. 


e 187 œ» 


Acum treaba asta pare demodată. Am încercat să contez. 
Am încercat cu tine. 

— Aţi reuşit! Am pus afişul dumneavoastră! a zis 
Charlie, dar a sunat atât de banal că îşi dorea să n-o fi 
spus. 

— Ştii ce a făcut cineva? Am ieşit din casă noaptea 
trecută, casa mea închiriată şi depresivă, fiindcă era atâta 
zgomot afară, şi mi-am găsit maşina distrusă. Făcută praf. 
De ce? Am dat o notă proastă cuiva? Am spus ceva greşit 
despre Huck Finn? Maşina este varză. N-am mai plătit 
asigurarea ca să plătesc pensia alimentară, aşa că m-am 
fript. Dar ce mă omoară şi mai mult e faptul că am dat 
greş. Am dat greş, din nou. Cineva m-a urât atât de mult 
încât mi-a distrus maşina, a făcut-o bucăţi. A lăsat-o acolo 
ca s-o găsesc aşa. Ce am făcut, Charlie? Ce am făcut să 
merit atâta ură? 

Lui Charlie îi venea să verse dintr-odată. 

Nu îl ura nimeni pe domnul B. Ce puteai să urăşti la el? 

A fost Jocul. A ştiut asta imediat. Trebuia să fie. Şi mai 
mult de-atât, a fost cineva care juca Jocul, ceea ce 
înseamnă că... 

S-a gândit la Alex, cu cutia lui cu ochelari Azitek 
şmecheri, echipament nou-nouţ în valoare de mii de dolari. 
Ce făcuse ca să-i câştige? „Doar am făcut nişte cercetări şi 
am distrus ceva!” 

Deci Kenny avusese dreptate tot acest timp? Ar fi trebuit 
să se distanţeze de Alex înainte să devină mai întunecat, 
mai periculos? Sau Vanhi avusese dreptate - ar fi trebuit 
să-l ţină mai aproape de ei, să-l salveze să nu se afunde şi 
mai mult în nebunia lui? Oricum ar fi fost, au dat greş. 

— Poate că nu a fost un elev, a încercat Charlie, mai 
mult pentru el decât pentru domnul B. Poate a fost o 
infracţiune oarecare. 

Domnul B. s-a uitat cu atenţie la el, trăgând încet din 
ţigară, iar apoi aruncând mucul. 

— Poate, a încuviinţat domnul B. Poate că totul nu e 
decât o mare neînțelegere. 

S-a sprijinit cu capul de cărămizi şi a vorbit cu ochii 


e 188 œ» 


închişi. 
— Dar dacă mai cred în ceva - şi nu sunt sigur că mai 
cred -, atunci este în puterea copiilor de a te dezamăgi. 


Vanhi simţea că-i vine să vomite. 

Cutiile livrate îi lăsaseră un gust amar. Ba mai rău, felul 
în care Jocul s-a jucat cu ei aseară cu Hidra era tulburător 
- fusese atât de distractiv, încât era uşor să uite că unul 
dintre ei ar fi putut să sufere arsuri grave. Jocul nu părea 
să dea doi bani pe asta. g 

Dar acum trebuia să înfrunte realitatea. In fața ei se afla 
eseul pentru Harvard. Tot ce scrisese deocamdată era 
lipsit de viaţă şi nu i se potrivea, dar parcă nu putea să-şi 
găsească motivaţia; presiunea era prea mare ca să poată 
scrie ceva profund, dar perfect în acelaşi timp. 

Mama sa venise la ea în dimineaţa aceea, părând 
bucuroasă. 

— Azi e ziua cea mare? 

— Înscrierile se fac până săptămâna viitoare, mami. 

— Da, dar nu vrei să fii ultima care se înscrie, nu-i aşa? 
Ce mesaj ar transmite asta? Vanhi a mea e mereu printre 
primii. Ea nu aşteaptă termenul-limită. Asta or să vadă ei. 

„Nu, mami, or să vadă un şase la AP Istoria americană.” 

Dar trebuia să încerce. Trebuia să facă astfel încât totul 
să fie perfect pentru ca zâmbetul de pe chipul mamei ei să 
nu dispară, astfel încât obrajii ei roşii să rămână îmbujoraţi 
din mândrie şi nu de ruşine. 

Chiar dacă nu avea nicio speranţă. 

Mama ei a ratat ultima perioadă din viaţa propriei sale 
mame. Când a doborât-o Alzheimerul şi bunica lui Vanhi a 
fost cuprinsă de uitare, Mina Patel nu era în Mumbai cu 
ea, ţinând-o de mână şi arătându-i poze cu familia ca s-o 
facă să-şi aducă aminte. Mina era în Texas cu fiica ei, 
oferindu-i această viaţă minunată. Vanhi a găsit-o 
plângând noaptea, uitându-se la poze cu mama ei care era 
la mii de kilometri distanţă şi a cărei stare se înrăutăţea. 

Asta au făcut părinţii săi pentru Vanhi. 

Aşa că a fugit acasă la prânz, a închis uşa la ea în 


< 189 + 


cameră şi s-a holbat la eseul său pentru a cinci suta oară - 
poate ultima oară? 
li venea rău când îl citea. 


Sunt foarte pasionată de Harvard pentru că îmi 
doresc să fiu informatician. Secţiunea de 
informatică din Harvard a lansat multe eminenţe în 
acest domeniu. Deşi nu pot fi sigură că voi ajunge să 
fiu una dintre ele, oportunitatea de a sta pe umerii 
unor giganţi mi-ar da şansa de a avansa în acest 
domeniu. Dintotdeauna am iubit programarea... 


Era groaznic. Ştia asta. Fiecare cuvânt era greşit. Felul 
în care linguşea Harvardul. Amestecul aiurit de modestie 
şi mândrie. De obicei era o scriitoare excelentă! Dar nu 
putea să dea înainte acum. Îl scrisese şi îl tot rescrisese de 
atâtea ori, încât acum era varză în capul ei. A schimbat 
„eminenţe” cu „staruri”, apoi l-a schimbat la loc. În cele 
din urmă şi-a pus capul în mâini şi a închis ochii. 

O voce din calculator, rece şi subţire, i-a zis: Pune-ţi 
ochelarii. 

A ridicat capul. Aceleaşi cuvinte apăreau suprapuse pe 
formularul de înscriere de pe ecran: 

Pune-ţi ochelarii. 

Şi-a suflat o şuviţă de păr negru-roşcat din faţă, cu 
bărbia sprijinită în mână, şi şi-a căutat ochelarii Azitek. 

Când şi i-a pus, formularul de înscriere arăta la fel pe 
ecran. Dar eseul se schimbase. 

S-a uitat peste ochelari la spaţiul real. 


Sunt foarte pasionată de Harvard pentru că îmi 
doresc să fiu informatician... 


S-a uitat prin ochelari la zona de joc. 


Vanhi înseamnă „foc”, un cuvânt din hindi care 
este legat de creaţie şi distrugere. Fiind aproape de 
a deveni adult, îmi dau seama că tot ce a trebuit să 


e 190 œ» 


ştiu a fost întotdeauna acolo, ascuns în numele meu. 
Cine suntem nu înseamnă din ce suntem făcuţi. Foc, 
pământ, apă, aer, spaţiu - cele cinci elemente 
fundamentale din Vede - cu toţii contribuim în feluri 
diferite în univers. Cu toţii suntem creaţi din 
materie diferită. Alegerile pe care le facem, felul în 
care ne folosim şi combinăm elementele, asta ne 
defineşte valoarea. 


Vanhi a rămas cu gura căscată. 
Mai departe scria: 


În hinduism, povestea focului, la fel ca toate 
poveştile, începe cu părinţii. În credinţa mea, 
frecarea cosmică a unor bete - mame gemene - a 
dat naştere focului. Dacă aveau grijă de foc şi se 
ocupau de ei, avea să prospere. Dar consecința - 
rezultatul inevitabil - a fost că focul avea să ardă 
bețele. Mă gândesc la asta, la felul în care părinții 
se sacrifică pentru copii. Recunoştinţa pe care nu o 
putem simţi sau înțelege în intregime până ce nu 
suntem noi cei care devin beţele arse, mulţi ani mai 
târziu, şi uneori prea târziu. Părinţii mei au adus-o 
pe Vanhi a lor în America, o călătorie care i-a 
separat de tot ceea ce cunoşteau şi tot ceea ce 
iubeau. Un act de iubire şi credinţă săvârşit pentru 
mine, astfel încât focul meu să poată creşte şi să 
prospere. Visez să ajung la Harvard, la fel ca mulţi 
alții, pentru că vreau să ațât acea flacără cu 
cunoştinţe, să învăţ virtuți vechi şi noi. Sunt 
programator. Dar programarea, la fel ca focul, este 
doar materie, nici bună, nici rea. Contează felul în 
care o folosim. În sanscrită, sfânta treime a creaţiei, 
menținerii şi distrugerii înseamnă împreună P" sau 
în engleză, Datta. Dar nu pot accepta asta, chiar 
dacă este ceva antic, chiar dacă este sfânt. Nu pot 
să cred că distrugerea şi creaţia au aceeaşi valoare. 
Aplicația care controlează mii de şoferi de taxi, 


e 191 œ» 


inteligența artificială care înlocuieşte milioane de 
muncitori. Distrugerea nu este egală cu creaţia. Nu 
este inevitabilă sau dorită, chiar dacă îi dai o altă 
denumire, aceea de „intrerupere“.  Afectează 
oamenii. Indiferent dacă este vorba despre Dattă 
sau date, ca persoană, voi fi reprezentată de 
alegerile profunde pe care le fac. Harvard mă va 
învăţa să programez. Dar cel mai important este că 
mă va învăţa să gândesc. 


Când a terminat de citit, Vanhi avea lacrimi în ochi. Nu 
avea idee dacă erau lacrimi de recunoştinţă sau ruşine sau 
simplă admiraţie. A ridicat ochelarii şi vechiul ei eseu era 
tot acolo, atât de mediocru încât nici nu mai sunau ca nişte 
cuvinte. Îi tremura mâna. 

Eseul prezenta tot ceea ce simţea ea, lucrurile în care 
credea. Era ca şi cum cineva îi luase cu împrumut sufletul, 
l-a pus în cuvinte, apoi i-a returnat restul. O parte din ea 
rămânea pe ecran - sau, mai bine spus, pe ecranul ochilor 
săi. Calculatorul adevărat încă avea pe el eseul cel vechi. 
Cel căruia ar fi vrut să-i dea foc şi să ardă în distrugere 
sfântă. Chiar că erau nişte date. 

Vanhi nu ştia ce să facă. Nu mai plagiase niciodată. Nu 
avea de gând să facă asta vreodată. Dar asta nu însemna 
că fura de la altcineva. Asta era ceva creat din nimic. Şi o 
reprezenta pe ea. Chiar dacă nu era aşa. Nu mai existase 
niciodată o versiune atât de profundă de vanhism. Era ca şi 
cum ţi-ai fi găsit jurnalul şi nu-ţi mai aduceai deloc aminte 
să-l fi scris. 

Era un paragraf întreg despre şasele ei. Vorbea despre 
eşecul ei, mândria şi imaturitatea ei. Vorbea despre 
greşeală şi reabilitare, învățase mai mult datorită acelui 
şase, aşa o asigurase eseul, decât din oricare alt zece - 
despre cum să-şi revină, cum să-şi înfrunte greşelile şi cum 
să evolueze. La naiba, eseul acela parcă îi făcea şasele să 
pară un lucru aproape pozitiv. 

Dintr-odată, visul ei părea posibil din nou. Poate, doar 
poate. Dar era o şansă, ceva ce nu avusese cu un minut în 


e 192 œ» 


urmă. 

Vocea a revenit, revărsându-se din  difuzoarele 
calculatorului. Dar de data aceasta era mai tare, auzindu- 
se şi din boxele din spatele ei, pe care le pusese pe pereţi 
aproape de tavan, şi astfel vocea tuna în cameră făcând-o 
să tresară, cuvintele fiind ascuţite şi caustice precum un 
vânt puternic: 

P Îţi doreşti asta? 

Işi dorea. Doamne, cât de mult îşi dorea. Cu un gol în 
stomac, şi-a adus aminte de ceva ce eseul nu a pomenit, 
spre avantajul ei. Vanhi - cunoscut şi sub numele Agni, 
adică Zeul Focului - era şi zeul înşelătoriei. 

Sub noul eseu îmbunătăţit se afla un semn cu un singur 
cuvânt pe el: 

Trimite. 


Kenny nu mai înţelegea nimic. De ce să-i ajute Jocul să 
scape de graffiti, doar ca să-i dea lui Eddie ideea să ia o 
mostră mai întâi? 

Jocul îşi bătea joc de ei? 

A privit-o pe Candace cum îl urmărea prin bibliotecă. O 
fi fost ea o scriitoare grozavă, dar era o spioană jalnică. 

Cum putea el să ştie că Eddie o trăsese deoparte ieri, 
după ce se despărţiseră şi fiecare o luase pe drumul lui? 

— Ai văzut bandajele lui? a întrebat-o el. 

— Cântă la violoncel, a zis Candace. Poate că se taie la 
degete tot timpul. 

— Era cealaltă mână. 

— Chiar şi aşa... Kenny? Nici gând. 

— De ce nu? Cineva trebuia s-o facă. Iese cu grupul ăla 
al lui... 

— Nu sunt tocmai genul care să-l venereze pe diavol. 

— Dar Prietenii din Criptă erau? 

— Touché. Păi, şi acum ce facem? 

Eddie i-a spus lui Candace să fie cu ochii pe Kenny azi, 
aşa că asta făcea. 

Datoria lui Kenny era să investigheze ce s-a întâmplat cu 
Prietenii din Criptă. A încercat să se comporte normal. Şi 


e 193 + 


cu cât citea mai mult despre ei online, cu atât credea că 
probabil jucaseră o versiune mai veche a Jocului lui 
Dumnezeu. Asemănările erau incredibile - copii inteligenţi, 
oameni de succes, vicleni şi maliţioşi. S-a întâmplat în anii 
'90, perioada jocurilor de societate şi a modemurilor dial- 
up, cu conexiune la internet redusă desigur, dar puştii 
erau neatinşi, vulnerabili, numai buni de exploatat. Mai pui 
pe lângă asta şi venerarea diavolului, dezlănţuirile D&D”, 
farse care sunt mai mult infracţiuni, graffiti sinistre... iar 
apoi... au fost arestaţi, viitorul lor a fost distrus, unul s-a 
sinucis. Acesta să fie şi drumul Ocrotitorilor? A găsit 
câteva articole naţionale despre acuzaţii şi sentinţe, care 
mai mult reciclau aceleaşi informaţii. Vorbe ale părinţilor 
şocaţi. Apoi nimic, pauză şi gata, elevii inteligenţi deveniți 
infractori s-au pierdut în negura timpului. 

Kenny a printat câteva articole. Voia să i le arate lui 
Charlie. 

Candace se tot uita la el de la masa din partea cealaltă a 
bibliotecii până ce nu a mai suportat. Se presupunea că 
trebuie să caute informaţii despre venerarea diavolului 
prin campus (potrivit grupului de persoane cu unghii negre 
pe care le-a intervievat, nu avea ce să găsească). 
Nesurprinzător, biblioteca şcolii nu avea o colecţie mare 
despre ritualuri oculte, doar câteva cărţi obligatorii despre 
cult şi despre cum să nu te alături unuia. Kenny şi-a scos 
paginile din imprimantă şi s-a dus direct către masa ei, 
unde ea s-a prefăcut că e surprinsă să-l vadă. 

— Ai de gând să mă urmăreşti toată ziua? 

— Poftim? 

— M-ai auzit. 

— Nu te urmăresc, a zis ea defensiv. Fac cercetări. La 
fel ca tine. 

— Nu e adevărat. Ai stat în umbra mea toată ziua. 
Adineauri te-ai uitat încontinuu la mine. Nu suntem în 
aceeaşi echipă? 

S-a chinuit să găsească o scuză rapidă, dar a ales să 
spună adevărul. 


1 Dungeons and Dragons - Temniţe şi Dragoni; joc video (n. tr.). 
e 194 » 


— Eddie crede că ascunzi ceva. 

— Ce? Kenny a încercat să pară şocat. 

— De ce ai bandaje pe degete? 

— Doar nu credeţi că... 

— Ai încercat să ne faci să renunţăm la ştirea asta încă 
de la început. 

— Nu, am încercat să mă asigur că nu ni se joacă o farsă 
şi că nu ne vom face de râs. 

— leşi cu grupul ăla... 

A pus accent pe grupul, ca şi cum ar fi însemnat cult. 

— Jucăm jocuri pe calculator. Nu avem şedinţe. 

— Mulţi oameni joacă jocuri. Şi nu-şi dau numele. 

— E doar o glumă. Exagerezi. 

— Chiar aşa? Cineva a desenat simbolul acela. 

— Sunt membru al Societăţii Naţionale de Onoare. 

A bătut uşor pe carte. 

— E mai probabil ca tinerii inteligenţi să se alăture unui 
cult. 

— Mai lasă-mă. Prietenii mei se uită la filme şi au grijă 
de laboratorul de tehnologie pentru antrenorul Hapler. M- 
am tăiat la degete în timp ce construiam un GoPro cu 
telecomandă pentru staţia de robotică. Vrei să verifici? 
Suntem la fel de satanici ca Mickey Mouse. Ai înţeles, 
Sherlock? 

l-a ieşit mai bine decât sperase el. S-ar putea să-l 
considere şi mai tocilar acum, dar măcar mai puţin 
demonic. 

— Bine. 

A încercat să-şi dea seama dacă l-a crezut. 

— Uite ce e, Eddie o cam ia razna. Vrea foarte mult să 
dea lovitura cu povestea asta. Eu unul nu vreau ca 
Universitatea Columbia să mă ştie drept elevul care a 
lansat ştiri false. 

— Deci ce facem în continuare? 

— A, acum e vorba de „noi” din nou? 

— Nu sunt sigură. 

S-a uitat la el. 

— Dar te ascult. Şi eu mă înscriu la Columbia, ştii? 


<e 195» 


— Grozav. 

— Şi Eddie la fel. Suntem trei. 

— Crede-mă, nu-i stă în caracter lui Eddie să meargă 
mai departe cu povestea asta dacă nu o susţinem şi noi. 

— Bine. Ce vrei de la mine? 

— Păi, pentru început, nu mă mai urmări. 

— Bine. 

— Uite, dacă tu îţi păstrezi calmul, eu îmi păstrez 
calmul, să vedem dacă putem să-l tragem pe Eddie din 
asta. Sau, a improvizat Kenny, dacă a fost doar o farsă, să 
ne asigurăm că Eddie scapă de povestea asta sau se duce 
la fund de unul singur. Nu avem niciun motiv să avem şi 
noi de suferit odată cu el. 

Candace şi-a luat geanta. 

— Bine, pare corect aşa. 

I s-a părut că a câştigat-o de partea lui. Chiar i s-a părut. 
Reugşise să scape de dubiile ei prin vorbe? Dar apoi a văzut 
că se holbează la mâinile lui cu o privire ciudată pe faţă. 
Ţinea în mâini teancul de articole pe care le printase mai 
devreme. 

S-a uitat în jos şi a întors paginile să vadă la ce se uita. 

În mâinile lui era o poză complet diferită de orice 
altceva mai văzuse Kenny online sau în altă parte. Era 
blazonul liceului Tuner High, care avea pe el, în mijloc, o 
pentagramă cu fundul în sus. 

In fiecare sfert erau simboluri ezoterice diferite: mâna 
unui scrib. Un craniu. O clepsidră. O cheie. In partea de 
jos, unde ar fi trebuit să scrie A.B. Liceul Tuner High cu 
font academic, pe blazon scria: 


VINDIEAJORS 


OCROTITORII 
Candace s-a uitat la el şi a clipit. 
— Nu am mai văzut asta niciodată, a zis Kenny, dorind 
să-şi retragă cuvintele imediat ce le-a scos pe gură. 


Alex s-a aşezat în bancă aşteptând să dea testul, 
e 196 œ» 


simțindu-se de parcă aştepta să fie executat. 

Parcă simţea lama rece la ceafă. 

Ochii i se tot închideau, aşa că înainte de oră a mai luat 
un Adderall şi a băut un Red Bull. 

A încercat. Chiar a încercat. Dar formulele nu aveau 
nicio logică pentru el. Nu putea să le înţeleagă cu niciun 
chip. Dacă fiecare acţiune are o reacțiune egală şi opusă, 
atunci cum de se mişcă lucrurile? I-a dat un mesaj lui Peter 
chiar înainte de oră ca să-l întrebe. Acum un an sau doi, l- 
ar fi întrebat pe Charlie. Peter i-a răspuns imediat: 

Pentru că acţiunea şi reacţia se află pe 
obiecte diferite. Îmi dai un pumn în faţă, faţa 
mea îţi loveşte pumnul cu o forţă egală şi 
opusă. Eu s-ar putea să mă mişc. Tu s-ar putea 
să te mişti. Sau nu. Nu contează. Sunt obiecte 
diferite. 

Alex a încercat să analizeze explicaţia. Avea logică, apoi 
două minute mai târziu era confuz din nou. Nu-l ajuta nici 
faptul că era practic cu capul în nori din cauza lipsei de 
somn şi a stimulenţilor. 

Acum se holba la testul pe care-l avea în faţă. La prima 
problemă, două mingi de biliard se ciocneau. Unde se 
duceau? Unde se termina totul? 

N-avea nici cea mai mică idee. Sub întrebare era un mic 
spaţiu alb. Acolo trebuia să scrie el rezolvarea. Doamne, 
nu ştia de unde să înceapă. „Scrie ecuaţiile”, îi spusese 
Peter. Alex a scris: F = ma. Bine, şi-acum ce? Fir-ar să fie, 
îi bătea atât de repede inima! S-a gândit la cureaua pe 
care o folosea tatăl său pentru ocazii ca asta, pentru 
eşecuri demne de dispreţ. 

A simţit un fior pe şira spinării. Putea pur şi simplu să 
fugă. 

Spaţiul alb din test se holba la el, şi atunci a ştiut. 

S-a zis cu el. Totul s-a terminat. 

Apoi şi-a dat seama: Întreabă Jocul! Nu asta fac oamenii 
când au probleme în viaţă - îi cer ajutorul lui Dumnezeu? 

A închis ochii şi a şoptit încet de tot: 

— Te rog, te rog, te rog, Doamne, ajută-mă. Nu pot să 


e 197 œ» 


pic testul ăsta, ştii ce o să-mi facă... 

A şoptit suficient de tare încât microfoanele de la 
ochelarii Azitek să-l poată auzi. Chiar şi aşa, Jenny Prentiss 
i-a aruncat o privire enervată. 

— Domnule Dinh, ce faci acolo? l-a întrebat doamna Kite 
din faţa clasei. 

— Mă rog, a răspuns el sincer şi toată clasa a râs. 

Doamna Kite a clătinat din cap şi s-a întors la lucrările 
pe care le corecta. 

Nu s-a întâmplat nimic, dar Alex era atât de obişnuit să 
fie dezamăgit, încât nici nu l-a mai afectat faptul că Jocul îl 
ignora acum. A dat greş la misiunea cu Hidra, aşa că 
probabil nu merita niciun ajutor. 

Sau probabil că nu funcţiona dacă se ruga... Stai aşa, 
asta e! Ştia cum funcţionează Jocul! Zãu aşa, Alex! 

A făcut nişte gesturi discrete cu mâna pe bancă - pentru 
oricine altcineva arăta ca şi cum se foia dar a apăsat pe 
pictograma mică din colţul ochelarilor Azitek şi i-a pornit, 
apoi a selectat inventarul din Joc. A simţit cum se 
cutremură, de teamă, de entuziasm, de disperare. Printre 
opţiunile pe care le avea, a zărit-o pe cea cu Text Iluminat. 

Asta trebuia să fie. A înţeles Jocul, ghicitorile şi indiciile 
lui. Nu mai trişase niciodată. Cumva, aceasta a fost lecţia 
pe care i-a dat-o tatăl său şi care s-a lipit de el cel mai 
mult. Intotdeauna acceptase consecinţele inevitabile ale 
eşecului. Exista o oarecare mândrie în asta. Işi primea 
pedepsele şi mergea mai departe. Dar de ce să nu trişeze 
acum? Dacă însemna că nu va mai suferi, că nu va mai 
simţi durere? Avea nişte Galbeni rămaşi - pe ce altceva să-i 
cheltuiască? În plus, dacă refuza ajutorul Jocului, acum 
după ce i-l ceruse, părea nerecunoscător. Il putea face pe 
Joc să-l urască şi mai mult. 

A apăsat pe achiziţie. 

Text Iluminat. 10.000 de Galbeni. 

Merita. 

Apoi, cu ajutorul ochelarilor a avut loc puţină magie. Cu 
un font de foc, formulele au început să se scrie singure pe 
examen în spaţiul unde trebuia să fie trecută rezolvarea 


< 198 » 


lui, şi păreau scoase dintr-o carte din evul mediu. 
Diagramele şi notițele ardeau şi străluceau. S-a uitat în 
jurul său. Ceilalţi elevi stăteau cu capul în jos, rezolvând 
problemele. Doamna Kite a ridicat capul şi a întâlnit 
privirea lui Alex. Ochii săi s-au aţintit din nou asupra 
testului. 

Stai calm. 

E extraordinar. 

Cineva îl urmărea (sau ceva, şi-a adus el aminte - nu 
putea un IA să rezolve nişte fizică introductivă?). Cineva îi 
dădea o cale de scăpare. S-a gândit la curea. Nu de data 
asta. 

Dar apoi a văzut cum textul începe să dispară, chiar în 
timp ce noul text apărea la sfârşitul testului. 

„Nu!” s-a gândit el - aproape că a zis-o cu voce tare. 

Jenny Prentiss s-a uitat urât la el. 

Chiar a zis-o cu voce tare. Ce era cu el? De ce nu 
dormise mai mult? 

„Păi, pentru că nu ştiam că Dumnezeu o să fie 
partenerul meu silențios la test.” 

„Nu irosi şansa asta”, şi-a spus, de data asta în gând. 

A început să scrie repede cu pixul peste ecuaţiile 
înfocate de pe hârtie, trecând răspunsurile în timp ce 
textul se stingea. A început să se îngrijoreze că rezultatele 
lui vor fi prea bune - nimeni nu ar fi crezut că era munca 
lui. „Pune şi nişte greşeli, a şoptit Jocului, nu trebuie decât 
să trec.” Din câte putea el să-şi dea seama, erau câteva 
greşeli incluse. Şi-a închipuit că IA putea să obţină un scor 
perfect - numai bun ca să-l scape de curea. Suficient de 
prost ca să evite orice suspiciune. 

Era la jumătatea testului când scrisul auriu s-a oprit. 

La început nu a observat. Era prea concentrat să ţină 
pasul cu rândurile de mai sus care dispăreau. Dar apoi a 
văzut. Ce naiba? Unde era restul? 

— Haide, a zis din nou cu voce tare. 

Jenny Prentiss era absorbită de lucrarea ei. Nu s-a mai 
uitat urât la el de data asta. 

Îi tremura mâna şi strângea pixul prea tare. De ce să-i 


< 199 + 


arunce Jocul un colac de salvare, iar apoi să i-l ia? Şi-a 
primit răspunsul. 
GALBENI INSUFICIENŢI. 

Ce? Depozitul lui era gol? 

Nu, nu, nu. 

Nu putea să rămână fără tocmai acum. Nu în mijlocul 
testului. Se descurca atât de bine. Transpiraţia îi curgea 
şiroaie pe obraji. Câtă amfetamină avea în organism? 
Inima lui suna ca o tobă. A pus capul pe bancă, resemnat. 

Promite-mi, s-a auzit o voce în urechea lui. 

— Ce? a gemut Alex încet. 

Promite-mi că mereu vei face ceea ce-ţi spun. 

— Promit, a spus el, aproape plângând. 

Orice. 

— Orice. 

Galbenii au început să curgă pe tejghea în colţul zonei 
de joc. Textul iluminat a reapărut. Tremurând, a luat pixul 
şi a început să scrie din nou, cât de repede a putut, în 
minutele care i-au mai rămas. 

Timpul s-a terminat, l-a anunţat vocea în ureche. 

A sunat clopoţelul, iar doamna Kite a spus: 

— Pixurile jos. 

Reuşise să rezolve două treimi din test. Era de ajuns? 
Avea să treacă? 

Doamna Kite l-a oprit când să iasă pe uşă. 

— Îmi plac noii tăi ochelari. 

S-a holbat zăpăcit la ea pentru o secundă. 

În timp ce pleca, Jocul i-a şoptit în ureche Domnul a dat, 
Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat.'8 


18 lov 1:21 (n. tr.). 
e 200 œ» 


34. 
FOCUL COSMIC 


În timp ce se îndrepta spre bibliotecă să-l întâlnească pe 
Kenny, Charlie s-a întrebat dacă era posibil aşa ceva - să fi 
distrus Alex maşina domnului B.? 

Charlie trebuia să afle. 

Să-l vadă pe tatăl său distrus de moartea mamei sale 
fusese oribil, dar într-un fel, să-l vadă pe domnul B. la 
pământ era şi mai rău. Cancerul l-a doborât pe tatăl său - 
nu Charlie provocase asta -, dar Jocul se întâmplase din 
vina lui Charlie. 

Printre rafturi, Kenny i-a povestit despre logoul fals cu 
Ocrotitorii şi despre Candace. 

— Ea ce a zis? 

— Nimic. A mormăit un pic şi apoi a plecat. 

— Tu ce ai zis? 

— Ce puteam să zic? ÎI ţineam în mâini! De ce ne-ar face 
Jocul asta? Am făcut tot ce a vrut. 

— Poate că nu trebuia s-o facem. 

— Ce? 

— Poate că trebuia să spunem nu, a zis Charlie, 
gândindu-se la brățară. 

— Crezi că Jocul ne-a pedepsit pentru că am făcut aşa 
cum a spus el? 

— Da, a fost ca un test. 

— Charlie, e evident că nu ai fost crescut într-o casă 
religioasă. Crede-mă. Dumnezeu preţuieşte ascultarea mai 
presus de orice altceva. Dacă Jocul a fost construit pe baza 
Bibliei, vorbeşte serios atunci când spune ceva. 

— Dacă ne cere să omorâm pe cineva? 

— Biblia e plină de întâmplări în care Dumnezeu a 
poruncit oamenilor să omoare pe cineva. 

— Cum rămâne cu „Să nu ucizi”? 

— Există excepţii. 

— Cred că Alex a distrus maşina domnului B. 


e 201 œ» 


— Serios? 

— L-ai văzut azi? 

— Nu. A avut testul la fizică. 

— A, la naiba. Am uitat. 

Charlie i-a trimis un mesaj lui Alex. 
Cum a fost la test? 

Nu a primit niciun răspuns. 


Mary a încercat să-l prindă pe Charlie când a ieşit din 
clasă, dar acesta fugise după domnul Burklander, care 
părea că nu era în apele lui. S-a regândit la oferta lui 
Charlie. După actul de bravură de noaptea trecută, s-a 
panicat pe drumul spre casă. Tim avea să observe că-i 
lipsea brăţara. Putea s-o poarte pe cea de la Charlie. Doar 
temporar. 

Dar Charlie pur şi simplu a trecut pe lângă ea, iar Tim a 
văzut-o într-una din pauze şi nu avea ce să mai facă. I-a 
aruncat cel mai frumos zâmbet al ei, sperând să-i menţină 
privirea asupra chipului său, dar ochii i s-au îndreptat 
imediat asupra încheieturii ei. 

— Unde e? 

— Ce anume? 

A închis ochii de parcă era frustrat că trebuia să se 
adreseze unui copil prost. 

— Brăţara de la mine. Unde este? 

— Tim, nu se potriveşte cu orice ţinută. 

A dat din cap uşor. 

— Sigur, bine. 

A pus o mână pe umărul ei şi a strâns-o tare. Forţa fizică 
nu era adevărata modalitate prin care o controla - ştia asta 
-, dar era cireaşa de pe tort. Erau mai multe căi prin care 
puteai să frângi trupul cuiva. 

— Eşti bine? a întrebat-o. 

— Da, sigur. 

— E acea perioadă a anului. Mă face să-mi aduc aminte 
din nou. 

Era o ameninţare, dar a spus-o ca şi cum i-ar fi păsat. 

— Şi pe mine. 


e 202 » 


— Deci, unde ai fost noaptea trecută? 

S-a străduit din greu să nu clipească, dar tot nu a reuşit. 

— Am fost acasă. 

— Am trecut pe la tine. 

— La ce oră? 

— Unde ai fost? a repetat el, ignorând-o. 

A încercat să mintă. A încercat să se gândească la o 
scuză bună. Dar nu i-a ieşit. 

— Am fost să mă plimb, a zis ea în cele din urmă. 

— Singură? 

— Da. Nu-mi place felul în care îmi vorbeşti. 

Şi-a lipit fruntea de a ei. 

— Dacă par supărat, este pentru că-mi pasă de tine. E 
foarte periculos să te plimbi singură noaptea. Nu vreau să 
ţi se întâmple ceva. 

A sărutat-o pe frunte. 

— Am vorbit cu tatăl tău. Vom lua brunch-ul!? împreună 
cu părinţii noştri weekendul ăsta. 

— Ai vorbit cu tata? 

— Mary, avem atâtea lucruri frumoase care ne aşteaptă 
în viaţă. 

S-a dus spre uşă, apoi s-a oprit, s-a întors şi i-a zâmbit. 

— Deci o s-o porţi mâine, nu? Brăţara. 

— Sigur. 

Mary a simţit fiori care o străbăteau. 

Când Tim a plecat, a primit un mesaj de la un număr 
ascuns. Mary a avut o singură experienţă cu un hărţuitor - 
una dintre consecinţele popularității -, dar totul s-a 
terminat, iar tatăl ei a avut grijă ca elevul să dispară din 
liceu. Aşa că în momentul în care a văzut unul nou, de la 
un număr blocat şi însoţit de un mesaj criptic, s-a temut 
puţin. A şters imediat mesajul, dar ideea îi rămăsese în 
minte şi avea să-şi amintească de ea mai târziu: 

Candidează pentru postul de preşedinte al elevilor. 

Nu o să-i placă asta. 


Charlie l-a găsit pe Peter pe rambleu în timp ce se juca 


19 Combinaţie între breakfast (mic dejun) şi lunch (prânz) (n. tr.). 
e 203 œ» 


leneş cu un joint. Ochii îi străluceau în lumina soarelui de 
toamnă, pătrunzător de albaştri. 

— Trebuie să-l găsesc pe Alex, l-a anunţat Charlie. 

— Te ajut eu. Hai, stai jos. Jocul e atât de tare. Încep să 
înţeleg regulile. Odată ce ajungi la un nivel suficient de 
avansat, adică obţii suficienţi Galbeni, devii un Privitor. 

— Adică unul dintre oamenii ăia cu măşti? 

— Da? 

— Ei ce fac? 

— N-aş putea spune că ştiu. 

— Eşti şi tu unul dintre ei? 

— Aş vrea eu. Dar am câştigat destui Galbeni ca să 
cumpăr Ochiul lui Dumnezeu - versiunea avansată. N-o să- 
ţi vină să crezi cât de mişto e. 

Au zburat deasupra unei hărţi a oraşului Austin, un 
amestec ciudat de imagini 3D şi poze, ajungând deasupra 
liceului Turner, prin care mişunau numele elevilor ca nişte 
furnici. Dacă i-ar fi văzut cineva pe Charlie şi pe Peter 
acum, stând pe spate în iarbă, cu ochelarii la ochi, i-ar fi 
părut nişte drogaţi care se holbează la cer. 

Peter a căutat-o pe Caitlyn şi i-a găsit avatarul 
plimbându-se pe hol, plângându-se acelei bârfitoare, 
Marissa Minnow, care-i tot spunea „Ştiu, ştiu”. 
Reconstrucţia digitală nu era fotorealistă, ci hiperrealistă, 
filmuleţe de la telefoane în trecere şi camerele de pe holuri 
îmbinându-se cu filmuleţe vechi de pe internet ca nişte 
şuvoaie de realitate ce curg împreună, toate numai puncte 
şi pixeli extrapolaţi. 

— Iar aici e cufărul cu comori. 

Peter a deschis comoara cu vechile apeluri ale lui 
Caitlyn, căutările de pe internet, documentele sale. OLD 
versiunea introductivă i-a permis să aibă acces la mesaje. 
OLD versiunea avansată i-a permis să aibă acces la orice. 

— Scrie poezii. Îţi vine să crezi? Nu ar spune nimănui 
asta. 

A văzut şi câteva dovezi ale laturii sale altruiste, dar nu 
voia să aducă vorba de asta acum. Nu făcea decât ca 
purtarea ei crudă faţă de el să pară şi mai rea - de ce 


e 204 œ» 


merita tocmai el latura ascuţită a cuţitului? 

— Nu te simţi un pic pervers uitându-te la toate astea? 

Cutremurându-se, Charlie s-a întrebat câţi jucători mai 
erau în Joc, probabil urmărindu-l chiar pe el? 

— Prostii. Ajung la egalitate în terenul de joc. Serios. 
Poate Kurt Ellers să facă asta? 

Peter s-a ridicat şi a anunţat: 

— „Dar taci! Ce străluceşte-acolo oare? Sunt zorile, şi 
Julieta-i soare. Răsai, o soare sfânt, ucide luna.”% 

Câţiva elevi care erau prin zonă au aplaudat plictisiţi. 

— Mulţumesc, le-a zis Peter şi s-a aşezat la loc. Poezie, 
vezi? O să mă folosesc de poezie ca să ajung la dragoste. 

— Imi spui sau nu unde e Alex? 

— Probabil. 

Peter a scris în bara de căutare, iar avatarul său s-a 
ridicat şi a dat din aripi prin oraş. Creatura a zburat 
grațios printre copaci şi clădiri şi s-a oprit în dreptul casei 
lui Alex. 

— S-a dus acasă. 

Peter şi-a lăsat himera să coboare, trecând prin 
acoperişul de ţiglă şi ajungând în holul lui Alex. 

— Poţi să intri? 

— Da, sigur, de ce nu? 

— Cum e posibil fizic? 

— Gândeşte-te doar - orice are cameră. Telefoane, 
televizoare, ceasuri, laptopuri, camere de supraveghere, 
jucării. Nu are nevoie decât de o singură imagine, iar apoi 
cartografiază totul. Pot să văd, să aud orice. 

— Şi dacă nu sunt pornite aparatele? 

— Jocul poate să le pornească parţial şi să le facă să 
pară că sunt oprite - FBl-ul face asta de ani de zile. Chiar 
dacă nu e nicio cameră în locul respectiv, Jocul poate să-şi 
dea seama unde se află oamenii cu ajutorul câmpurilor 
electromagnetice. 

— Chestia asta e înspăimântătoare. 

— Poţi să-ţi iei adio de la intimitate. lată-l şi pe băiatul 
nostru. 


2 Romeo şi Julieta, Actul II, Scena a Il-a (n. tr.). 
<e 205 


Alex era acolo, stând pe pat, cu ochelarii Azitek porniţi, 
holbându-se la tavan la Dumnezeu ştie ce. 

— Cred că nu a mers bine testul, a zis Charlie. 

— Poate simte că merită să se odihnească. 

— Mă duc să-l văd. 

— De ce? Il vedem diseară. 

— Trebuie să aflu dacă a distrus el maşina domnului B. 

— De ce ar face una ca asta? 

— Pentru Joc. De unde a făcut rost de Galbenii pentru 
ochelari? 

— Cine ştie. 

— De unde ai făcut tu rost de banii pentru Ochiul lui 
Dumnezeu? 

Peter a zâmbit. 

— A, a fost o nimica toată. 

— Ce ai făcut? 

— De ce? Tu ce ai făcut, domnule Brăţară de Aur? 

— Ştii? Mă spionezi? 

Peter a clătinat din cap. 

— Nu, asta ar fi ciudat. 

Charlie s-a uitat fix în ochii lui Peter şi i-a pus întrebarea 
care l-a măcinat de când s-a văzut cu domnul Burklander. 

— Cum renunti la joc, Peter? 

— Să renunti? De unde să ştiu eu? Şi de ce ai vrea să 
ştii? 

— Întreabă-i pe prietenii tăi de pe internet. Ei trebuie să 
ştie. 

— Nu cred că e o idee prea bună. 

— De ce nu? 

— Ăsta e genul de joc în care încerci să intri. Nu 
întreabă nimeni cum poţi să ieşi. 

— Peter, te rog. Întreabă doar. Nu trebuie să continuăm 
cu Jocul. 

— Află şi singur. De ce ai întotdeauna nevoie de ajutorul 
meu? 

Asta l-a durut pe Charlie mai mult decât s-a aşteptat. Şi- 
a adus aminte cum Peter a stat lângă el ore întregi, după 
ce a murit mama lui. Atunci când nimeni nu ştia ce să 


e 206 œ» 


spună sau ce să facă. 

— Bine, mă descurc eu, a zis Charlie. 

— Atunci îmi iau rămas-bun de la tine, fecioară dragă. 

Peter a privit spre iarba bogată şi panta uşoară, chipul 
lui fiind atât de frumos încât putea să fie un nazist sau un 
vânător de nazişti, nimic altceva. A clătinat din cap şi a 
zâmbit. 

— Caitlyn scrie poezii. „O, joc binecuvântat! Mă 
înspăimânt, singur la miezul nopţii, totul este doar un vis.” 

După ce a plecat Charlie, Peter şi-a lăsat avatarul să 
zboare uşor deasupra oraşului, până ce a ajuns să 
plutească deasupra casei lui Kurt Ellers. 


e 207 œ» 


35. 
ÎNGERUL MORŢII 


Kenny a primit un mesaj înfumurat şi răutăcios de la 
Eddie Ramirez. 

Niciun comentariu, doar un link spre un articol de la 
CNN. 

Oamenii de ştiinţă folosesc calculatoarele pentru 

a construi chipuri pe baza ADN-ului 

Articolul se concentra pe ghicirea chipului lui lisus, dar 
Kenny ştia exact de ce i-l trimite lui. Probabil că acum 
scria la articol, în culmea fericirii ca urmare a dovezilor cu 
ADN şi noii descoperiri a lui Candace cu privire la logoul 
satanic. 

Kenny s-a gândit la fratele său, sau mai exact la feţele 
părinţilor săi când le-a spus că renunţase la facultatea de 
medicină. Cum ar putea să explice Kenny una ca asta? 
„Nu, mamă, nu sunt satanist - eu doar am vandalizat 
proprietatea şcolii cu sânge uman pentru un joc pe 
calculator care crede că e Dumnezeu. Deci... toate bune?” 
Cum s-ar desfăşura o astfel de discuţie în sufrageria 
doctorilor? 

Şi-a pus faţa în mâini. A fost întotdeauna atât de atent! A 
luat numai zece. A luat credite în plus. A urmat regula de 
zece mii de ore a lui Malcolm Gladwell - şi desigur, Kenny 
era numărul unu pe stat. Singura dată când se mai 
destindea şi el era când se afla alături de Ocrotitori. Avea 
să-i aducă ruina acel mic spaţiu sigur? Şi totuşi, dacă nu i- 
ar fi avut pe Ocrotitori, era 99% sigur că ar fi explodat cu 
mult timp în urmă. 

Ce voia Jocul de la ei? De ce îi rănea? Şi mai şi cheltuise 
Galbenii pentru care muncise atât de mult pe Hidra, care 
se presupunea că trebuia să-i ajute! 

Şi-a scos telefonul şi a scris: 

Am făcut ce ai vrut. Ne-ai păcălit. 
I se părea un sacrilegiu să-L atace astfel pe Dumnezeu, 


e 208 » 


dar apoi şi-a adus aminte că nu era decât un robot. 
A venit şi răspunsul: 
Ai credinţă în Dumnezeu. 

Furios, Kenny a scris: 

Credinţă? M-ai păcălit. 

Judecăţile Mele sunt de necontestat. 
Căile Mele nu pot fi aflate. 

„Da, sigur”, s-a gândit Kenny. Cum ar fi să-i dea lui 
Eddie tot ce şi-a dorit dintotdeauna. Kenny ştia că trebuie 
să înceteze, dar nu putea. Se simţea umilit. 

Asta numeşti tu AJUTOR? 

Jocul i-a spus: 

Eu mereu vă voi ajuta. 

„Ce prostii”, s-a gândit Kenny, dar Jocul nu terminase ce 
avea de spus. 

Nu trebuie decât să mi-l cereţi. 

„Nici gând”, şi-a zis Kenny. Nu avea să se înjosească. Şi 
mai important de atât, nu avea să se afunde şi mai mult în 
încurcături. Şi totuşi, în timp ce urca scările către biroul 
Tiger Claw ca să-l convingă pe Eddie, Kenny ştia adevărul, 
în adâncul său: nu avea cum să-l convingă pe Eddie. Şi 
oricât de inteligent ar fi fost Kenny, nu vedea nicio cale de 
scăpare, nu putea decât să-i ceară lui Dumnezeu să-i scape 
de năpasta pe care o trimisese asupra lor. 


e 209 » 


36. 
COPIL-SACRIFICIU 


Când Kenny a intrat în biroul Tiger Claw, Eddie era 
acolo zâmbind şi şi-a dus mâinile la ceafă, lăsându-se pe 
spătarul scaunului de editor. 

— Mă gândeam să procedăm în două etape, a anunţat el, 
fără să-l salute pe Kenny când a intrat. Mai întâi, aruncăm 
bomba. Poză cu pentagrama pe prima pagină. O poză 
imensă. Cu tot sângele în văzul tuturor, bum! 

Eddie s-a înclinat în faţă şi a pus picioarele jos: 

— Apoi... un citat din partea lui Candace, care să apară 
pe fundal. „Un elev extrem de inteligent a mărturisit că a 
văzut şi alte imagini sataniste în liceu, asociate cu un grup 
de elevi care-şi spun Ocrotitorii.” 

— Eddie, nu face asta. 

— Şşş, ascultă, devine şi mai mişto. Eddie şi-a mişcat 
degetele ca un magician. „Pentru cei care-şi mai aduc 
aminte, toate acestea sunt straniu de asemănătoare cu 
acel grup notoriu de elevi devianti...” Facem tranziţia spre 
Prietenii din Criptă. 

— Ai înţeles greşit. 

— Da, cum să nu! Şi apoi, a doua etapă. Demascarea! 
ADN-ul, tu ţinând blazonul Ocrotitorilor, maşina domnului 
B... 

Kenny a simţit că i se face rău. Deja Eddie făcuse 
legătura între evenimente? 

— Aşa este! Trebuia să fiţi voi! La fel ca Prietenii din 
Criptă care au făcut să explodeze maşina aceea. Nici 
măcar nu trebuie s-o dovedesc. Legătura este pur şi simplu 
fascinantă! Să rezolve poliţia restul. 

— Eddie, sunt aici să-ţi dau o şansă. Ştiu că toate astea 
arată urât. Dar ei sunt oameni buni. Nu au făcut ce spui tu. 
Nu în felul în care spui tu lucrurile. 

— Îţi propun un târg. Dă-mi o mostră de sânge pentru un 
test de ADN. Dacă nu se potriveşte, renunţ la ştire. 


e 210 - 


— Eddie, te rog. Nicio poveste nu merită să distrugi 
aceste vieţi. 

— V-aţi făcut-o cu mâna voastră. Nu da vina pe mine. 

Kenny a simţit că-i vibrează telefonul în buzunar. S-a 
uitat la el. 

Pune-ţi ochelarii. 

L-a ignorat. 

— Dar dacă am fost doar eu? a zis Kenny. 

— Ce? 

— Ştiu că mă urăşti. Fă-o pentru Candace. Pentru 
Columbia. Doboară-mă pe mine. Lasă-i pe Ocrotitori în 
pace. 

Eddie s-a lăsat iar pe spate şi i-a analizat faţa lui Kenny, 
uşor mulţumit. Adora fiecare clipă. 

— Tentant. Foarte tentant. Dar povestea nu va ieşi atât 
de bine fără micul tău club. 

Kenny şi-a strâns pumnii. A băgat mâna în buzunarul de 
la cămaşă şi şi-a pus ochelarii Azitek. 

S-a speriat. 

Camera arăta la fel în faţa lui, doar că ochii lui Eddie 
erau complet negri, ca două orbite goale. 

— Eddie, te rog. Nu ştiu ce o să se întâmple dacă faci 
asta. 

— Asta e o ameninţare? 

— Nu. Sincer, nu ştiu. 

— Datoria mea este să spun adevărul, a zâmbit Eddie. 

— Şi dacă ne distruge pe mine şi pe prietenii mei? 

— Foarte bine. 

Kenny a dat din cap. 

În spatele lui Eddie, prin ochelarii Azitek apăruseră nişte 
paşi pe covorul vechi şi murdar. Erau urme de sânge, 
fiecare formată din două gheare lungi şi un punct; două în 
stânga, două în dreapta, creând un drum roşiatic pe covor 
care ieşea pe uşă. 

„Urmează drumul de urme roşii”, s-a gândit Kenny 
sumbru. 

— Ultima şansă, Eddie. Te rog. 

— Ştiai că termenul „ocrotitor” apare în Biblie? L-am 


e 211 œ» 


căutat pe Google. Înseamnă „Dumnezeu”. Asta vă credeţi 
voi? Vă credeţi nişte Dumnezei? Ai ceva de spus legat de 
asta? 

— E din X-Men, nemernicule. 

— Kenny Baker vorbeşte urât? Vezi, avem cu toţii ceva 
ascuns în noi! 

„Asta e mai adevărat decât ai crede”, s-a gândit Kenny. 

— Am încercat. Să ţii minte. 

Eddie i-a aruncat o privire sarcastică de genul „Oo, ce 
speriat sunt. 

Kenny a dat din cap şi a urmat paşii care ieşeau pe uşă. 


e 212 œ» 


37. 
CULIUL LUI PIIAGORA 


Charlie a condus spre casa modestă şi simplă a lui Alex. 
Nu-i plăcuse niciodată să meargă acolo - era o casă rece şi 
goală, fără altă mobilă în afară de lucrurile esenţiale. 
Charlie a parcat în josul străzii şi a mers înapoi până la 
fereastra de la camera lui Alex. Era acolo, lucrând ceva la 
birou. Asta era ceva nou - Charlie nu l-a văzut niciodată pe 
Alex să înveţe la ceva. Charlie a bătut la fereastră. 

— Ştiam că vii, a spus Alex fără nicio explicaţie. 

Părea să se bucure că ştia ceva ce Charlie nu ştia. Să fi 
avut şi el Ochiul lui Dumnezeu? 

La birou nu era nicio temă. Hârtiile împrăştiate aveau pe 
ele numai nişte absurdităţi, triunghiuri cu numere şi litere 
în ebraică. 


1x5 2x6 3x5 4x10 
5 + 12 + 15 + 40=72 


— Ce naiba-s toate astea? 

— Kabbalah. Numerologie. Jocul îmi arată nişte chestii 
grozave. 

— Alex, eşti bine? Pari foarte agitat. 

— Sunt bine. Uită-te aici. 

Alex a început să-i vorbească despre puterea distructivă 
a numelui de patru litere al lui Dumnezeu. 


e 213 + 


Charlie s-a uitat prin cameră. Era un haos. Nu doar 
haosul obişnuit al unui copil, totul era împrăştiat. Mereu a 
fost aşa de rău? Nu putea să-şi aducă aminte. 

— Cum a fost la test? a întrebat Charlie cu precauţie. 

— Îţi pasă măcar? 

— Sigur că-mi pasă. Ţi-am dat mesaj. 

— Nu am primit niciun mesaj. 

Era ciudat. Charlie l-a trimis imediat ce şi-a adus aminte. 

— Deci... a fost bine la test? 

— Aşa sper. 

Cuvintele lui Alex erau reci. Charlie a continuat atent: 

— La cât se întoarce tatăl tău acasă? 

— Nu contează. 

Alex a ridicat privirea şi s-a uitat la Charlie. 

— O să aştepte până primesc nota. 

Charlie a fost cuprins de un fior. Alex nu mai fusese 
niciodată atât de aproape s-o spună. Să aştepte... ca să ce? 

— Vrei să sun pe cineva? 

— Nici nu poţi să-i rosteşti numele din patru litere. 

Alex a arătat din nou spre hârtiile de pe birou. 

— Alex, ascultă-mă. 

— Nu, ascultă-mă tu. Nu-mi pasă de fizică. Asta e mult 
mai interesant. 

Alex a dat din mână pe birou şi a trântit o sticluţă cu 
pastile. S-au împrăştiat peste tot şi a început să le strângă 
disperat. 

Charlie a luat sticluţa, dar nu avea nicio etichetă pe ea. 

— Cine ţi-a dat astea? 

— E doar Adderall. 

— Alex, când ai dormit ultima oară? 

Alex s-a uitat în dreapta lui Charlie. 

— Ştiu ce încearcă să facă, s-a răstit el. 

Charlie s-a uitat în direcţia în care vorbea Alex, dar nu 
era nimeni acolo. 

— Alex, joci Jocul acum? 

— Mă descurc eu, a zis Alex, de data aceasta către 
cineva din stânga lui Charlie. 

— Alex, dă-ţi jos ochelarii. 


e 214 œ» 


— De ce? Crezi că nu pot să mă descurc cu tine fără Joc? 

— Nu am spus asta. 

— Crezi că nu pot să scriu toate astea fără ochelari? 

— Alex, sunt prietenul tău. 

A pufnit, un râs scurt şi amar, iar Charlie şi-a adus 
aminte de greşeala lui de o milisecundă - acea fracțiune de 
secundă dintre „Nu mă mai vreţi în grup” şi „Nu e 
adevărat” - care i-a spus lui Alex tot ce a trebuit să ştie. 

Poate că atunci a început totul s-o ia razna, s-a gândit 
Charlie, sau poate că s-a întâmplat cu mult timp înainte, 
iar ei au fost prea orbi ca să poată vedea semnele, dar nu 
era niciodată prea târziu ca să îndrepte lucrurile. 

— Nu mă place nimeni, a zis Alex. Ar fi mai bine dacă n- 
aş mai fi. 

— Nu spune asta. 

— E adevărat. 

— Alex, nu cred că Jocul ăsta îţi face bine. Felul în care 
vorbeşti... 

— Eşti gelos doar, a răspuns Alex furios, pentru că în 
sfârşit am găsit ceva la care mă pricep mai bine decât tine. 

Charlie a pus sticluţa cu pastile pe birou. Nu ştia ce să-i 
zică sau cum să-l ajute. I-a atras atenţia ceva - unul dintre 
afişele cu Lordul cu Penis Mic care au provocat atacul 
asupra lui Alex de la casele demontabile. 

— Nu ţi-am cerut niciodată ajutorul, i-a aruncat-o Alex, 
văzând că Charlie observase afişul. 

„Ai făcut o faptă bună, iar Dumnezeu te-a văzut.” 

li venea o idee lui Charlie, punând lucrurile cap la cap. 
Afişul cu Lordul cu Penis Mic a dus la bătaia lui Alex. Jocul 
l-a trimis pe Charlie acolo printr-un mesaj fals ca să-l 
testeze. Ce l-a inspirat pe Alex să pună afişele în primul 
rând? De ce atunci? Exact după ce a sosit invitaţia 
Jocului... 

— Alex, când ai început să joci Jocul? 

Alex a clipit la auzul întrebării. 

— Când am început cu toţii. În noaptea aceea, la 
laboratorul de tehnologie. 

A început să tragă de o mânecă. Şi de ce nu a fost pus 


< 215» 


niciunul dintre afişele lui Alex? Pentru că l-a prins unul 
dintre prietenii lui Tim înainte să apuce s-o facă. Care era 
probabilitatea ca Alex să fie prins asupra faptului... dacă 
nu-l ademenea cineva pe prietenul lui Tim, aşa cum a fost 
şi Charlie ademenit să vină acolo... 

— Alex, ţi-a zis Jocul să pui acele afişe cu Tim? 

Alex nu a răspuns. 

— Ai acceptat invitaţia. Ai început să joci înaintea 
noastră. 

— Nu... 

— De ce ai minţit? 

— Mi-am câştigat Galbenii în mod cinstit. Nu am început 
mai devreme. Sunt înaintea voastră. 

— Nu-mi pasă cine câştigă! Nu înţelegi, Jocul te-a 
folosit! 

— Despre ce vorbeşti? 

— Nu te-a lăsat să pui afişele. A vrut să fii prins, ca 
prietenii lui Tim să vină după tine. Să vadă ce o să fac eu. 

— Nu e vorba despre tine, a tipat Alex. Nu e mereu 
vorba despre tine. Sau Peter. Sau Kenny. 

— Alex, ştiu. Nu asta am vrut să spun. Spun doar că... 

— Pleacă odată! Lasă-mă în pace măcar o dată! 

— Alex... 

— Nu, nu te las să-mi iei şi asta. 

— Ne foloseşte. Pe toţi. 

Charlie s-a gândit la tabla de şah. 

— Suntem doar nişte pioni, Alex. Nu noi jucăm Jocul. El 
ne joacă pe noi. 

Alex a clătinat din cap. 

— Poate pe tine. Nu pe mine. 

— Tu ai distrus maşina domnului B.? 

Alex a făcut ochii mari la el, apoi i-a evitat privirea. 

— Vino la laboratorul de tehnologie diseară. Promite-mi. 
Îi voi aduna pe toţi şi vom vorbi despre asta. Apoi poţi lua 
orice decizie vrei tu, pentru tine. Nu voi încerca să te 
opresc. Dar dacă vrei să te opreşti, vom fi alături de tine. 
Am dat-o-n bară înainte. Te-am dezamăgit. Nu te voi 
dezamăgi din nou. 


e 216 - 


Alex nu a răspuns. 

— Promite-mi, te rog. 

— Bine. O să mă mai gândesc. 

Charlie nu putea să-şi dea seama dacă vorbea serios sau 
nu. 

Nu mai era nimic de spus. Alex terminase, şi-a dat 
seama Charlie. 

— Ne vedem diseară, i-a zis, îndreptându-se spre 
fereastră. 

— A, şi încă ceva, l-a oprit Alex liniştit. 

L-a lovit pe Charlie atât de tare în umăr că aproape l-a 
doborât. 

— Ce dracu’? a icnit Charlie. 

A dus mâna la umăr încercând să facă durerea să 
dispară. 

— De ce ai făcut asta? 

— Aveai Blaxx. Alex a verificat ceva pe ochelarii Azitek. 
Ajunseseşi la douăzeci şi cinci. Acum ai iar zero. Crede-mă, 
nu vrei să se adune. 


e 217 œ» 


38. 
AZAZEL” 


Kenny s-a dus după urmele de copită în josul holului. 
Una dintre urme părea să vină de la un picior rupt; acea 
urmă se târa în timp ce celelalte călcau ferm, creând o 
imagine morbidă a unei vânători neterminate: trop trop se 
târăşte trop... trop trop se târăşte trop... Un vânător care 
urmăreşte cu uşurinţă o bestie rănită apropiindu-se din ce 
în ce mai mult. 

Le-a urmat pe scări, unde făceau la stânga spre o nouă 
aripă a liceului. 

L-au condus pe Kenny până în sala 333, care era 
descuiată şi liniştită. 

Urmele de copite continuau dincolo de uşă în camera 
care era plină cu echipamente de artă şi picturi terminate 
pe jumătate. 

În spaţiul real, tablourile erau proiecte şcolare, toate 
încercând să ilustreze acelaşi bol cu fructe, mere peste 
portocale peste pere, în stadii diferite. In zona de joc, 
tablourile prezentau imagini luate din interiorul iadului. 
Masacrul inocenților de Rubens. Viziunea terifiantă a lui 
Goya asupra lui Saturn care-şi devorează propriul fiu, de 
teamă să nu fie detronat de copiii săi. 

Într-un loc ferit stătea un bărbat întărâtând un foc care 
strălucea şi-i lumina chipul. Era o faţă sălbatică şi avea 
ochii unui credincios. Barba lui lungă era neîngrijită, după 
zile întregi în care a călătorit prin ţinuturi aspre. 

— Tată? s-a auzit o voce din umbre. 

— Ce este, fiule? a răspuns bărbatul de lângă Kenny. 

— Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru 
arderea-de-tot?% 

Lângă Kenny, Avraam a răspuns uşor: 

— Fiule, Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul 


21 Divinitate demonică din mitologia biblică; zeu al deşertului (n. tr.). 
22 Geneza (22:7) (n. tr.). 


e 218 œ» 


pentru arderea-de-tot.2 

Avraam construia un altar. 

Kenny a întins mâna, dar aceasta a trecut prin faţa lui 
Avraam. Putea să audă trosnetele lemnelor din foc şi 
aproape că simţea căldura lui. 

Avraam l-a legat pe fiul său, Isaac. Cel din urmă nu s-a 
împotrivit deloc. Kenny nu putea să înţeleagă. Voia să-i 
strige lui Isaac „Opune-te. De ce-l laşi să facă asta?” Isaac 
era un copil. Privea cu ochii mari. Avraam l-a aşezat pe 
altar, deasupra lemnelor. Apoi a întins mâna şi a luat 
cuțitul ca să-l înjunghie pe fiul său. 

L-a îndreptat repede spre capul băieţelului. 

— Opreşte-te, a urlat Kenny. 

Atunci, îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: 

— Avraame! Avraame! 

— lată-mă, a răspuns el. 

Îngerul a zis: 

— Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu 
acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul 
tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.2 

Kenny a auzit un behăit dintr-o parte. 

Acolo unde se terminau urmele de copite era un berbec 
încurcat cu coarnele într-un tufiş. 

Avraam s-a dus la berbec şi i-a dus cuțitul la gât. 

S-a întors către Kenny şi i-a spus: 

— O să-ţi sune telefonul. 


Charlie a ieşit pe fereastra lui Alex simțindu-se mai rău 
decât atunci când intrase. 

Nu venise niciun poliţist. Terenul era liber. 

Dar Alex era vinovat. Charlie era sigur de asta. Şi Alex 
se afunda din ce în ce mai mult într-un loc întunecat. 

Charlie a urcat în maşină şi telefonul i-a vibrat. De data 
aceasta nu erau niciun mesaj şi nicio hartă. Il aştepta un 
filmuleţ. 

Filmarea cu purici de pe camera de supraveghere venea 


23 Geneza (22:8) (n. tr.). 
24 Geneza (22:10 - 22:12) (n. tr.). 


e 219 œ» 


de la una dintre acele bile negre care stăteau pe tavan în 
bănci şi cazinouri, sau, în cazul acesta, într-o parcare 
subterană. Se auzea o muzică techno veselă, iar 
înregistrarea fusese editată într-un mod crud, dar vesel, 
acţiunea derulându-se pe repede-înainte, zgomotul sunând 
ca acul de pe un disc de vinil, iar apoi reluându-se cu 
încetinitorul, tranziţiile fiind în funcţie de ritmul piesei. 

În înregistrare, Charlie se vedea pe el de undeva de sus, 
alergând prin parcare, năpustindu-se asupra maşinii şi 
călcând în picioare mâna care-l apuca de picior. Când a 
venit timpul pentru trosnitura greţoasă, ecranul a îngheţat 
şi muzica s-a oprit şi un scris vesel a apărut pe ecran: 

Oo, trosc! 

Privind filmarea, lui Charlie îi venea rău. 

Filmuleţul a prins din nou viaţă şi piciorul a călcat, 
încheietura atacatorului nevăzut îndoindu-se într-un unghi 
anormal. Un fişier WAV a spus pe un ton impertinent: „O, 
nu, nu pot să cred că ai făcut asta!”, iar filmuleţul s-a dat 
înapoi, piciorul ridicându-se, încheietura revenind la 
normal. Muzica a făcut o pauză, apoi a continuat, 
încheietura rupându-se din nou. 

În timp ce persoana nevăzută s-a zvârcolit de durere, 
luându-şi mâna ruptă şi retrăgându-se la loc sub maşină, 
au apărut şi mai multe cuvinte pe ecran. 

Cine eşti tu să judeci? 

L-a cuprins ruşinea. Charlie a închis filmuleţul acuzator 
al Jocului şi le-a dat mesaj prietenilor săi. Trebuia să-i 
convingă să renunţe la Joc. li făcea pe toţi s-o ia razna, să 
facă lucruri pe care nu trebuiau să le facă - pe care nu le- 
ar fi făcut înainte. 

Împrumutând stilul lui Peter, a scris: 

Laboratorul de tehnologie. La miezul nopţii. 

Poate dacă suna distractiv, dacă imita mesajul lui Peter 
care i-a făcut să se bage-n Joc, ar fi putut să-i momească să 
iasă din el. Apoi, ca să arate că încă mai avea simţul 
umorului, a adăugat: 

Fără lumânări de data asta (mă refer la tine, Peter) 

Poate dacă nu mai suna atât de cicălitor, l-ar fi ascultat 


e 220 » 


şi ar fi încetat să mai joace jocul ăsta extraordinar de 
distractiv care avea să-i iii i încet-încet într-o prăpastie. 

Imediat ce Avraam şi-a rostit predicția, lui Kenny i-a 
sunat telefonul în buzunar, făcându-l să tresară. 

— Ce naiba ai făcut? a ţipat la el vocea de la capătul 
celălalt. 

Era Eddie. Era furios, mai supărat decât îl auzise Kenny 
vreodată. 

— Calculatorul e distrus. Nici măcar nu pot să-l pornesc. 

— N-am nicio idee despre ce vorbeşti. 

— Pe naiba! Ştiu că prietenii ăia ai tăi sunt hackeri. Ce 
aţi făcut? 

— Nimic. 

— Aţi distrus proprietatea şcolii. Asta nu mai puteţi s-o 
ştergeţi. 

— Mă rog. N-am fost eu. 

— Pun pariu că ai crezut că mă opreşti. Dar nu. Mi-am 
pierdut articolul, dar îl am pe tot în minte. M-ai încetinit, 
doar atât. O să vină. 

I-a închis telefonul. 

Avraam a îngenuncheat în faţa lui Kenny. 

— Vrei ajutorul meu? 

Kenny a făcut o pauză. 

— Da. 

— Atunci trebuie să faci ceva pentru Domnul. 

— Ce anume? 

— Trebuie să marchezi uşa acestei case. 

Kenny s-a uitat la degetele sale bandajate. 

Avraam a clătinat din cap. 

— Nu te vei mai răni. 

Bătrânul s-a ridicat în picioare, fiind mult mai înalt decât 
Kenny, şi s-a îndreptat spre grămezile de ustensile din 
lăzile care erau puse una peste alta şi care ajungeau până 
în tavan. Ochii lui Avraam s-au oprit asupra uneia dintre 
sticlele cu spray pentru vopsit. 

O voce a umplut camera, dar nu era a lui Avraam. 

— Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu 


e 221 œ» 


voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va 
nimici nicio urgie atunci când voi lovi.” 

Avraam a ridicat o sticlă de pe raft, iar Kenny a trebuit 
să se uite peste ochelari să-şi dea seama că nu era decât o 
iluzie, iar sticlele reale au rămas la locul lor. 

Avraam s-a postat în faţa lui Kenny şi i-a pus sticla 
virtuală în mâini. 

— Vom numi acest loc Dumnezeu Va Purta Grijă. Tu vei 
transmite un mesaj. 

În colţ, un Isaac dezlegat îşi ţinea braţele pe lângă corp 
şi îşi freca încheieturile scâncind încet, fără să se uite la ei. 

Kenny s-a uitat la bărbatul înalt din faţa sa, apoi la 
pictură. 

— Ce trebuie să scriu? 

Jocul i-a spus. 

Kenny a clătinat din cap. 

— Nu voi face asta. 

Personajele din faţa sa nu au reacţionat. Avraam şi Isaac 
au rămas pe loc, respirând, fără să se mişte în vreun alt 
fel. 

— O să mă sacrific eu. Să mă prindă doar pe mine Eddie. 
O să preiau vina asupra mea. Lasă-i în pace pe prietenii 
mei. 

Avraam a zâmbit şi i-a zis: 

— Fă aşa cum ţi se spune. 


25 Exodul (12:13) (n. tr.). 
e 222 œ 


39. 
CAIACOMBA VEILS 


Charlie a găsit un birou în colţul bibliotecii, unde putea 
să se concentreze. Un calculator public care nu avea nicio 
legătură cu el. A intrat pe Google şi a tastat „Cum ies din 
Jocul lui Dumnezeu?” 

A dat Enter. 

Nu s-a întâmplat nimic. 

Nu a văzut decât pagina albă şi goală, logoul cu Google 
şi caseta pentru scris de sub el. Cel mai curat şi cel mai 
pur site din lume. Uşor ca bună ziua. Doar o pagină goală, 
o întrebare, un răspuns. 

Charlie a scris din nou: 

Google 
Cum ies din Jocul lui Dumnezeu? 
A apăsat Enter. 


Nimic. 

Caseta pur şi simplu s-a golit. 

— Hai odată. 

A scris „Ce este Jocul lui Dumnezeu?” 
Nimic. 

„Cine a creat Jocul lui Dumnezeu?” 
Nimic. 


Cum putea să facă asta? Jocul a pus stăpânire pe 
Google? Nu părea posibil aşa ceva. Îi controla ecranul? 
A încercat să caute altceva. 
Google 
Cum fac o pălărie? 
Enter. 

Aproximativ 252.000.000 de rezultate (0,71 secunde) 
- 1000+ idei despre Cum faci o pălărie pe Pinterest; 
Mini jobene, pălărie cu bandă... 

- 1000+ imagini despre Confecţionarea de 
pălării DYI pe Pinterest; Pălărie... 

- Cum să faci o pălărie de catifea - YouTube 


e 223 + 


- Pălării pe care le poţi face - Manual de instrucţiuni 

Şi aşa mai departe. 

A scris: 

Google 
Ce este un vânt? 
Enter. 
Aproximativ? 74.700.000 de rezultate (1,05 secunde) 
Informal 
[a trage un] vânt 
verb 
1. a elimina gaze prin anus 
substantiv 
1. eliminarea de gaze prin anus 
Traduceri, originea cuvântului şi alte definiţii 
Deci internetul funcţiona normal. A scris: 
Google 
Ce este Jocul lui Dumnezeu? 

Nimic. 

Niciun răspuns. 

A căutat Prietenii din Criptă. Două nume erau publice; 
restul erau minori la vremea respectivă, iar numele le-au 
fost păstrate secrete. Unul era Dave Meyer, liderul, care s- 
a sinucis. Şi Scott Parker, care a fost închis. Charlie a 
căutat: 

Google 
Scott Parker Austin Prietenii din Criptă 

Cea mai recentă menţiune era o ştire pentru aniversarea 
de zece ani, trecută în Cronicile oraşului Austin. Menţiona 
faptul că Parker a fost eliberat din închisoare. Dar după 
aceea nu mai apărea nimic. Charlie nu avea cum să-l 
găsească. 

Un citat de-al domnului Burklander apărea în articolul 
următor: „Credem că ştim ce este în sufletele 
adolescenților, dar sunt ca o cutie neagră. Vedem doar 
ceea ce ne permit ei să vedem”. 

Trebuiau să mai existe şi alte grupuri ca al lui Charlie. 
Ca Prietenii din Criptă. li lipsea ceva. O uşă prin spate. O 
modalitate de căutare. 


e 224 œ» 


Având o presimţire, s-a întors la pagina originară a 
jocului. Cortul circului şi şopârla Trump batjocoritoare. A 
privit repede pagina până a văzut ceea ce-i rămăsese în 
minte. 

Vino şi joacă-te cu G.O.D. 

Ding dong! 

Asta era. Acel ceva de care-şi aducea aminte. 

Era un acronim. De la ce venea? 

Good Old Dad? Game of Drones? Get off Drugs?26 

A căutat G.O.D. 

Au apărut două miliarde de rezultate. Pe dicţionarul 
Merriam-Webster: „realitatea supremă sau ultimă”. 
Wikipedia:  „omniscienţă, omnipotenţă, omniprezenţă”. 
Nenumărate poze cu bărbaţi albi în ceruri. 

Apoi şi-a adus aminte: Google ignoră punctele. G.O.D şi 
God erau acelaşi lucru pentru el. A lovit tastatura. 

Totuşi, trebuia să existe o cale. 

A căutat „Cum poţi să cauţi cu puncte pe Google?”, ceea 
ce l-a făcut să izbucnească în râs, pe de o parte deoarece 
căuta pe Google despre Google, şi parcă se holba în 
reflexia infinită a unei oglinzi într-o oglindă, şi pe de 
cealaltă parte pentru că începea s-o ia puţin razna. 

Dar căutarea a funcţionat. 

A găsit un forum în care oamenii vorbeau exact despre 
căutările pe Google. Mooredc54 spunea „Cu câteva 
excepţii, punctuaţia este ignorată (adică nu poţi să cauţi 
@#$%^*()=+[]\ şi alte caractere speciale”). 

Dar: „Caracterul underscore _ nu este ignorat.” 

Bine. Merita să încerce. Îi plăcea cum suna ideea. 
Underscore suna ca underworld”. Poate că aşa trebuia să 
fie. 

A căutat GO D. 

Acum erau doar 1560 de rezultate. 

Mult mai bine decât două miliarde. 

Şi mai ciudat. Era ca şi cum ar fi scăpat de un strat al 
internetului şi s-ar fi afundat şi mai adânc în el. Nu era 


26 Bătrânul tată bun? Jocul dronelor? Lasă-te de droguri? (n. tr.). 
27 Lumea de dincolo (n. tr.). 


e 225» 


Partea Întunecată a Internetului. Aveai nevoie de un motor 
de căutare special ca s-o poţi accesa şi era plină de lucruri 
cu care nu voia să aibă de-a face. Dar această ramură a 
internetului era ca o stradă ciudată, o alee strâmtă. Părea 
o versiune mai veche a internetului, înainte de a fi 
colonizat de corporaţiile globale. 

Linkurile erau criptice. Bizare chiar. 

Jocul lui Wittgenstein în practica teologiei - 
YouTube 
10.000 Metri. G_o_D.+2-GAYnesis_Prollcheckers - 
Commodore 64... 
Comunitatea Sieam:: *G_O_D* 

G_O _D - Rezumat - DOTABUFEF - Dota 2 Stats 
Cum SUA venerează G_O_D Gold, Oil and Drugs? - 
Suntem Anonimi 
[OGcyxnenne]-Anime, o6cyxneHnne, KpuTuka, Manra, 
pan-apr ... 

A început să sorteze rezultatele. Erau asemănătoare ca 
stil, dar practic nu era nimic relevant. Erau prea multe 
lucruri de verificat. Avea să-i ia ore întregi. Chiar zile. 
Chiar dacă nu erau decât 1560. 

A încercat diverse combinaţii: „GOD Joc secret. 
GOD Soluţii pentru joc. GOD Joc underground. 
GOD Mort înjoc.” 

Ultima variantă a mers. 

A dat peste un forum pe care se vorbea despre cum să 
pui stăpânire pe Reddit, dar pe măsură ce citea mai mult a 
început să vadă o altă conversaţie în şirul de comentarii. 

Joc G.O.D. soluţie potrivită nu jucaţi evreul e mort 

Cineva a răspuns mai jos: 

SS 

Nu. Nu a mers prea mulţi blaxx. o porcărie SS 

Cel care a postat iniţial a zis: 

TDDG% 
Charlie a citit mai departe: 
Cum ieşi? 


2% Aur, petrol şi droguri (n. tr.). 
29 Taci dracului din gură (n. tr.). 
e 226 » 


Nu poţi să ieşi 
da, sigur ST 
TI mort 
ATIW 3 
Charlie s-a întrebat: „SS = S-a sinucis? TT mort? Un alt 
jucător. ATTW - mai era şi al treilea? Cum ieşi? Sinucide- 
te”. 
Totul părea ciudat de familiar. Ca Prietenii din Criptă. 
Ca prietenii săi. 
S-a uitat mai jos şi a găsit conversaţia dintre doi oameni. 
Unul din ei voia să vorbească în privat cu celălalt. 
121 


nu 
121 
Nu 
1TG3% 
TN8:! 
1TG 
TN8 


Iar apoi s-a terminat. Comentariile despre hacking au 
continuat, dar conversaţia din interiorul său s-a oprit după 
„A mai rămas unul. Diseară. A mai rămas unul. Diseară”. 

Asta a fost acum trei ani. Într-un loc necunoscut. 

Conversaţia s-a terminat după aceea. 

Charlie s-a frecat la ochi. S-a întors pe Google şi a scris: 

Google 
Cum ies din GO _D._? 

A dat Enter. 

Niciun răspuns. 

Dar cuvântul de deasupra casetei de text s-a schimbat. 

În loc de Google, scria: 

Golog 
Cum ies din GO _D._? 
A dat Enter din nou. 
32 


Gog 
3 Abreviere de la one to go - a mai rămas unul (n. tr.) 
31 Abreviere de la tonight- diseară (n. tr.) 


32 Apare în biblia ebraică şi în manuscrisele islamice ca individ, trib 
e 227 œ» 


Cum ies din G O _D_? 


Enter. 
Magog?’ 
Cum ies din G_O_D_? 
Enter. 
Moloh’* 
Cum ies din G_O_D_? 
Enter. 
Bafomet”? 
Cum ies din G_O_D_? 
Enter. 
Mănâncă Rahat! 
Cum ies din G_O_D_? 
Enter. 
Mănâncă Rahat! 
Cum ies din G_O_D_? 
Enter. 


Mănâncă Rahat! Mănâncă Rahat! Nu poţi să ieşi! 
Cum ies din GO _D_? 


sau ţinut (n. tr.). 

33 Apare în biblia ebraică şi în manuscrisele islamice ca individ, trib 
sau ţinut (n. tr.). 

34 Numele unui zeu antic; cultul lui Moloh a fost practicat de fenicienii 
canaaniţi şi de culturile conexe din Africa de Nord şi Levant (n. tr.). 

3 Nume apărut pentru prima oară în stenogramele proceselor 
templierilor la începutul secolului al XIV-lea; unii istorici moderni sunt 
de părere că numele este de fapt o scriere greşită (în franceza veche) 
a numelui Mahomet (Mahomed) (n. tr.). 


e 228 » 


40. 
JOCUL VIEŢII 


Charlie s-a grăbit să se ducă acasă să înapoieze brăţara. 
Avea să încheie totul. Păcatul lui iniţial a fost brăţara. Nu 
ştia dacă Jocul credea că era greşit sau nu să cumpere 
acea brățară cu bani furaţi, dar în adâncul sufletului său 
ştia că e greşit. Urma să rezolve totul. Apoi Ocrotitorii 
puteau să iasă din Joc împreună. 

Cum a intrat pe uşă, a dat de tatăl său. La naiba, ar fi 
trebuit să urce pe spaliere. 

— Mă bucur că ai venit, Charlie. A fost o zi grea. 
Cererea mea de împrumut a fost respinsă. Îţi vine să crezi? 
Au spus că este un credit prea riscant. E ridicol. 

— Tată! s-a răstit Charlie. Măcar o dată, poţi să te 
comporţi ca un adult? 

Tatăl lui s-a oprit din vorbit şi s-a holbat la el. 

— Le am şi eu pe-ale mele, a zis Charlie. Nu e mereu 
vorba doar despre tine. 

A trecut pe lângă el şi a urcat scările. A scos brăţara de 
sub saltea şi a pus-o la loc în cutiuţa argintie. I-a vibrat 
telefonul exact când a pornit motorul. 

Ştia ce era înainte să se uite. 

Un avertisment. Pentru că Jocul era mereu cu un pas 
înainte. Spunea: 

Nu o face. 

L-a ignorat. Deci acum ştia, Jocul voia ca el să aibă 
brăţara, sau cel puţin să nu o returneze. La naiba cu Jocul. 
A călcat pedala şi s-a îndreptat spre mall. 

Telefonul i-a vibrat din nou pe drum. l-a aruncat o 
privire. 

Întoarce-te acum. 
L-a ignorat din nou. 
Când ieşea de pe autostradă, telefonul l-a avertizat: 
Ultima şansă. 
Lui Charlie nu-i păsa. A luat-o pe West Opal spre 


e 229 + 


Carrington, iar apoi a făcut stânga. 
Telefonul l-a anunţat: 
100 Blaxx 
Apoi, în timp ce intra în parcarea de la Dayton: 
500 Blaxx 

A oprit maşina în parcarea mallului. 

Era întuneric, majoritatea cumpărătorilor care veneau 
după serviciu plecaseră acasă. 

Charlie şi-a imaginat-o pe femeia nesuferită cu 
sprâncenele arcuite şi eşarfa de mătase zâmbind la el 
victorioasă. Câştigase runda întâi („Eşti sigur că eşti în 
locul în care trebuie, scumpule?” păreau să întrebe 
sprâncenele ei). El câştigase runda a doua, fără nicio 
discuţie („Nouă sute de dolari, ziceţi? Acceptaţi şi... 
cash?”). Şi nici măcar nu fusese acolo ca să-l vadă. Dar 
acum runda a treia avea să-l rănească. Ştia asta şi-i lăsa un 
gust amar. Dar era în regulă. Mai bine să facă ceea ce 
trebuie şi să se înalțe sau să cadă pe meritele lui. S-a zis 
cu zilele în care făcea lucrurile de mântuială. Era cine era 
şi nu mai avea de gând să se prefacă sau să trişeze. Dacă 
doamna cu sprâncenele varză avea să creadă că e de cea 
mai joasă speţă, atunci aşa să fie. Charlie avea să-şi ia 
banii cash înapoi, să-i doneze anonim către asociaţia 
Salvation Army şi să aibă parte de un nou început. 

Telefonul i-a spus: 

2000 Blaxx 

Charlie şi-a croit drum repede prin parcarea întunecată 
către pătrăţelul galben de la uşile din capăt care se 
deschideau automat, îndreptându-se spre următoarea 
lumină de neon, când cineva a apărut de nicăieri şi l-a lovit 
în coapsă cu un obiect tare. Silueta s-a mişcat rapid. Era 
un bărbat, un băiat sau ce Doamne iartă-mă? A apărut cu o 
mască de lână, fiind prea întuneric să-i poată vedea ochii. 
Charlie a căzut, piciorul îndoindu-se sub el din cauza 
loviturii. S-a prăbuşit înainte să apuce să simtă durerea, 
dar când a simtit-o, a fost ca o pânză de străfulgerări 
fierbinţi în urma impactului. A căzut pe umăr şi a simţit o 
explozie de durere şi acolo. 


e 230 » 


Charlie s-a rostogolit pe spate şi a văzut stelele ieşind de 
după nori, luna imensă şi joasă pe cer. Persoana era 
deasupra lui Charlie, lăsase obiectul care părea să fi fost o 
pâtă şi-şi folosea ambele mâini să-l caute pe Charlie în 
buzunarele de la geacă. Nu a găsit nimic, aşa că a dat să 
caute şi în pantaloni, dar Charlie şi-a adunat puterile şi a 
ripostat. Silueta i-a dat un genunchi în stomac, tăindu-i 
respiraţia, apoi l-a lovit tare la tâmplă. Stelele de deasupra 
s-au înceţoşat şi s-au dublat, apoi au revenit la normal. 
Omul a căutat prin blugii lui Charlie, i-a găsit portofelul pe 
care l-a aruncat fără să se uite măcar dacă avea bani în el. 
Apoi a găsit cutiuţa cu brăţara în buzunarul din faţă al lui 
Charlie în timp ce el încerca să ridice capul şi simţea cum 
totul se înceţoşează din nou. A lăsat uşor capul pe spate şi 
a închis ochii încercând să-şi adune puterile. Asfaltul era 
rece sub capul său. 

A simţit cum îi ia cutiuţa din buzunar şi dintr-odată 
greutatea siluetei s-a ridicat de pe el, iar persoana 
rămăsese cu un picior de-o parte şi de alta a lui Charlie, 
verificând ce a găsit. 

Gândul groaznic care i-a trecut prin minte lui Charlie l-a 
făcut să-şi vină în simţiri. Obiectul care l-a lovit în picior, 
zgomotul de lemn pe care l-a auzit atunci când a căzut. O 
bâtă. Trebuia să fie o bâtă. Ar face Alex una ca asta? Cine 
era persoana de după mască? Alex ar fi luat aceeaşi bâtă 
pe care a folosit-o ca să distrugă maşina domnului B. ca să- 
l] lovească pe propriul său prieten? Jocul îl făcuse pe Alex 
să meargă atât de departe? Charlie trebuia să afle dacă 
era el. 

Silueta părea mulţumită şi a început să fugă, cu bâta în 
mână, spre cotitura din parcare care ducea spre capătul 
opus al mallului, de unde nu mai putea fi văzută. 

Charlie s-a ridicat, stimulat de adrenalină, şi a luat-o 
după el. 

Bărbatul a sărit peste nişte tufişuri şi a dispărut după 
colţ. Charlie a sărit şi el şi a cotit, luând-o pe un coridor 
înconjurat doar de pereţii de beton ai mallului, fără uşi sau 
ferestre, doar un triunghi întunecat de maşini. Charlie s-a 


e 231 œ» 


forţat şi mai mult şi l-a prins din urmă. Încă îl mai durea 
piciorul, dar a uitat de durere şi când a simţit că e 
momentul potrivit, a făcut un ultim salt şi a sărit pe 
persoana din faţă. Au căzut amândoi la pământ, iar Charlie 
s-a pus deasupra lui. Omul s-a luptat pătimaş să scape, 
zvârcolindu-se sub greutatea lui Charlie şi lovindu-l peste 
mâini şi peste faţă. Charlie a scrâşnit din dinţi, a apăsat şi 
mai tare cu genunchiul în pieptul tipului, după care i-a 
smuls masca de lână de pe faţă. 

Chipul de sub mască nu era al lui Alex. Nu era niciun 
cunoscut de-al lui Charlie. Nu putea să-şi dea seama exact 
ce vârstă avea, dar avea între optsprezece şi douăzeci şi 
cinci de ani, arătând ca un vânzător la un Best Buy sau la 
un sexshop. 

— Cine eşti? a strigat Charlie la el. 

Tipul s-a holbat la el, părând speriat şi supărat. 

— Joci Jocul? a urlat Charlie. 

— Ce dracu', omule? a urlat băiatul drept răspuns şi a 
încercat să se elibereze. 

Apoi ceva l-a lovit pe Charlie în stomac, doborându-l 
într-o parte. Tipul şi-a găsit bâta şi a împins-o cu putere în 
burta lui. 

Charlie a simţit nisip în gură şi s-a sprijinit în mâini, 
ridicându-se, dar a fost lovit dintr-o parte şi s-a rostogolit 
din nou, gemând. I s-a tăiat respiraţia şi neoanele din 
parcare licăreau ca şi cum un filtru difuz ar fi fost pus 
peste realitate. Tipul a stat lângă el, aşteptând să vadă 
dacă Charlie era doborât de-a binelea. 

Era. A gemut şi s-a întins pe asfalt. Omul a părut 
mulţumit că poate să plece fără să fie urmărit. 

— Scuze, a mormăit el înainte s-o ia la fugă. 


e 232 + 


41. 
CE NU POATE FI CĂUTAT 


Charlie s-a trezit pe asfalt când i-a vibrat telefonul. 

Se lovise de pământ şi alunecase pe pietriş. Ecranul era 
spart. „Acum ce mai e? s-a gândit el. Alt filmuleţ? Altă 
tachinare?” 

În schimb, era o întrebare: 

Il iubeşti pe tatăl tău? D/N? 

Charlie s-a simţit cuprins de furie. I-a răspuns: 

Asta e o ameninţare? 

Nu! Veşti bune! 

O pauză, după care: 

D/N? 

Răspunsul era evident. Sigur că-şi iubea tatăl. Până şi 
Alex îşi iubea tatăl. 

Şi totuşi... 

Unde se afla trădarea în acea porcărie de D/N - colapsul 
după moartea mamei sale? Faptul că s-a afundat complet 
în muncă? Că a lăsat cumpărăturile în seama lui Charlie? 
Pastilele şi prosoapele umede pe care i le-a pus pe frunte? 
Şi chiar şi acum, recenta lui criză de vârsta a doua? 
Nebunia cu restaurantul şi lipsa de fonduri pentru 
facultatea lui Charlie? 

Işi iubea tatăl, dar nu era vorba de o întrebare D/N. Era 
al naibii de confuz. 

Doar că acum, pentru Joc, răspunsul era binar. 

Păi atunci, răspunsul era D. Trebuia să fie. Charlie a 
ridicat mâna să apese tasta şi a simţit un junghi de durere 
în umăr din cauza căzăturii. A scos un scâncet, apoi a 
apăsat. 

A pus degetul pe D şi l-a simţit cum rămâne acolo puţin, 
ca şi cum telefonul ar fi fost un detector de minciuni 
pregătit să-l prindă dacă spune prostii. 


e 233 + 


42. 
CASA LUI PEIER 


Casa lui Peter arăta ca o monstruozitate de sticlă şi 
beton, genul de casă în care ar investi cineva care s-a 
îmbogăţit de curând, situată în partea oraşului în care 
sportivii profesionişti şi bogătaşii internetului îşi aduceau 
omagiu singuri. Nu era aproape de vilele austere ale lui 
Mary Clark şi Tim Fletcher. Dar pentru Charlie însemna 
bogăţie de neînchipuit, şi nu putea să vadă vreo diferenţă. 

Peter era pe canapea, cu picioarele pe măsuţa cromată 
de cafea, perfect vizibil prin geamurile de la intrare, mari 
cât pereţii. Avea laptopul în poală. Tatăl său nu se vedea 
pe nicăieri. Poate că era la vreun proces în Atlanta sau în 
Akron, sau o fi hoinărind cu câteva blonde tinere prin 
Bahamas sau Cozumel. Charlie putea să numere pe 
degetele de la o mână de câte ori l-a văzut pe tatăl lui 
Peter în ultimii ani. Lui Peter nu părea să-i pese oricum. 
Aşa era viaţa lui. 

I-a deschis lui Charlie. 

— Arăţi mai rău decât ultima dată când te-am văzut. 

— Trebuie să vorbim. Vii diseară, nu? 

— Da. Nu ai ieşit din Joc încă, nu? 

— Încă nu. 

Charlie nu a vrut să recunoască faptul că nu găsise o 
cale de ieşire şi că, încă o dată, avea nevoie de ajutorul lui 
Peter ca să rezolve problema. 

— Bine. Pentru că am un cadou pentru tine. Cred că o 
să-ţi placă. 

Peter a întors laptopul spre Charlie. 

— Nu vreau să văd. 

— Crede-mă, vrei. Două cadouri, unul pentru mine, unul 
pentru tine. 

Charlie nu s-a putut abţine şi s-a uitat la ecran. 

— Ăsta nu e Jocul. 

— Nu, este secţiunea de comentarii de la un articol. 


e 234 œ» 


Cursorul lui Peter era în dreptul numelui BarryH. 

— Ce faci? 

— Fac pe trollul’®. Am nevoie de o pauză. Uite. 

Peter a început să scrie: „E PATETIC că MSM încearcă 
să ne bage pe gât planurile lui OBOZO*! Cum rămâne cu 
LIBERTATEA?!!! Interziceţi accesul mUSULMANILOR şi 
ARDEŢI MOSCHEELE ÎNAINTE SĂ FIE PREA TÂRZIU!” 

— E groaznic. 

— Da. Toţi sensibilii o să-mi spună că sunt un fascist din 
Neanderthal. 

Văzând cum Charlie se încruntă, Peter a adăugat: 

— Nu-ti face griji, am râs şi de mâncătorii de carne. Sunt 
o persoană neutră foarte haotică. 

A dat mai jos. 

— Ăsta-s tot eu, IloveSoros*. 

Charlie a citit: 

— „Du-te să ţi-o tragi singur, numai aşa o să devii mai 
înnăscut.” Doamne! De ce? Îi faci pe oameni să se urască 
unii pe alţii. 

— Sfântul Charlie s-a coborât pe pământ să ne unească 
pe toţi. 

Peter a închis fereastra sub care era deschis Jocul lui 
Dumnezeu. 

— Trebuia să mă descarc. 

Peter i-a arătat mesajele dintre Caitlyn şi Mary. 

— Uite ce a zis de mine. 

Peter? 

Da 

Mă rog 

Am crezut că-ţi place de el. 

E distractiv, aşa pe lângă, dar K e popular. 

— Nu suntem decât nişte gunoaie pentru ele, a spus 
Peter. 

— Mary nu gândeşte aşa, a zis Charlie prea repede. 


3 Persoană care postează comentarii jignitoare sau glume proaste pe 
internet cu scopul de a stârni certuri (n. tr.). 

37 Poreclă derogatorie folosită pentru Barack Obama (n. tr.). 

38 [] ador pe Soros; Soros - miliardar controversat (n. tr.). 


e 235» 


— Asta ştii tu. Crezi că eu sunt deasupra tuturor, dar nu 
sunt. Nu pot să mi-o scot pe Caitlyn din minte. Nu e 
dragoste, ci... Sunt înnebunit după ea. lar acum asta. Dar 
Jocul, Charlie, mă poate ajuta... 

— O să-i trimiţi poezii. 

— l-am trimis. Nu mi-a răspuns. 

— Şi atunci? 

Peter a întâlnit privirea lui Charlie şi i-a menţinut-o. 

— O să ducem lucrurile la un alt nivel. 

Peter a întors ecranul spre Charlie. Totul se vedea din 
perspectiva lui Peter, în propria lui casă, în cadrul Jocului. 
Au luat-o pe scările care erau în dreptul camerei în care se 
aflau, dar în loc de pictura oribilă de artă modernă a 
tatălui lui Peter, în capul scărilor era un tablou pe care 
Charlie l-a recunoscut de pe internet. Era Ochiul lui 
Dumnezeu, un portret al fondatorului mitic al Bitcoin, 
Satoshi Nakamoto - care s-ar putea să fie real sau nu - 
făcut de Xania Dorfman. 

Au bătut de două ori în ea, iar pictura s-a deschis, lăsând 
la iveală un vizor către peretele din spatele ei. 

— Hai să aruncăm o privire. 

Peter a setat data, ora şi locul pe un set de butoane de 
radio care se aflau sub tablou, apoi a apăsat pe el. Vizorul 
s-a mărit şi le-a umplut ecranul, arătând o imagine. 

Când ecranul s-a focalizat, îl aveau în faţă pe Kurt Ellers 
din perspectiva micuţei camere de la monitorul laptopului 
său. Acel mic ochi prezent întotdeauna, încorporat în 
laptop. 

Charlie a auzit o respiraţie înceată la început. 

Apoi din ce în ce mai rapidă. 

Kurt îmbrăţişa pe cineva, dar nu era Caitlyn. Celălalt 
bărbat era lipit de Kurt, mâinile lor mişcându-se pe pielea 
goală cu pasiune şi intensitate. 

— Opreşte-o. 

Charlie era şocat de ceea ce vedea, încercând să accepte 
faptul că acesta era aceeaşi bestie care ura homosexualii şi 
care îi făcea pe toţi poponari şi îi vâra în dulapuri încă din 
şcoala generală. Fascinaţia lui Charlie era uşor depăşită de 


e 236 » 


neliniştea lui profundă că asista la un moment privat. Şi-a 
adus aminte că i-a spus cineva cândva că trebuie să-ţi 
acoperi camera de la laptop, dar cine îşi amintea vreodată 
să facă asta? 
— Şterge-o. Acum. 
Peter a clătinat din cap. 
— De ce? Pentru că e un tip atât de minunat? Pentru că 
e foarte de treabă? 
— Nu, pentru că e o nebunie să ai asta. E ceva privat. 
Charlie a dat să apuce laptopul. 
— Nu, nu, nu. Nu prea cred. 
Peter l-a împuns pe Charlie în piept. 
— Ăsta e un serviciu pentru societate. Câţi puşti a 
torturat el de-a lungul anilor pentru că erau gay? 
— Şi se mai întâmplă să-ţi lase şi ţie drum liber să fii cu 
Caitlyn. 
Peter a clătinat din cap, tachinându-l. 
— Nici măcar nu ai văzut cadoul pe care-l am pentru 
tine, ce am aflat despre Tim. 
— Nu vreau să văd. 
Peter l-a fulgerat cu privirea. 
— Te crezi superior. Hai să vedem cum o să te simţi 
după ce-ţi arăt ce a zis Mary despre tine. 
— Nu vreau să văd. 
— Da, sigur, cum să nu. 
Peter a dat mai sus. Charlie a vrut să-şi ferească 
privirea, dar nu a putut. 
Chiar îmi place de el. 
Atunci fă-o 
Dar T. e T. E greu să renunţ la ce am pentru... ştii 
tu 
Şeful rataţilor? 
Încetează 
La asta te-ai gândit 
Charlie a simţit o durere ascuţită. 
— Cum de ştii că e ceva real din toate astea? Faza cu 
Kurt? Asta? 
— Este garantat de Joc. Poţi să te minţi singur cât vrei, 


e 237 œ» 


s-a încruntat Peter la el. 

Pentru prima dată, Charlie l-a văzut pe Peter cel arogant 
din şcoala privată. 

— Te-ai uitat la ce s-a întâmplat cu poza aia cu steagul 
Confederaţiei pe care am postat-o? a zis Peter, rânjind. Ştii 
ce s-a întâmplat? Oamenilor le-a plăcut. Au scris 
comentarii ca „Reprezentanţi!” sau „Bărbaţii sudişti!”. Au 
fost Tim şi Kurt suspendaţi azi? Ai auzit ceva? Nu, pentru 
că sunt casa regală, pentru că fotbalul este mult mai 
important decât decenţa aici. Totul este manipulat şi este 
împotriva noastră, Charlie. Crezi că oamenii ăştia au ajuns 
unde au ajuns pentru că au jucat corect? 

— Habar n-am. Dar oricum nu o s-o fac. 

— Atunci nu o iubeşti cu adevărat. 

S-au holbat unul la celălalt. 

În cele din urmă, Peter a clipit primul. 

— La naiba, Charlie, chiar mă faci să mă simt ca un 
prost uneori. 

— O să le cer Ocrotitorilor să renunţe la joc în seara 
asta, odată cu mine. Sper că şi tu vei renunţa. 

Peter a zâmbit neliniştit. 

— De ce? 

— Pentru că ne transformă în nişte oameni răi. 

Peter s-a lăsat pe spate pe canapea. S-a frecat la ochi, 
simțindu-se dintr-odată obosit. 

— E democraţie. Orice decide grupul, o să accept şi eu. 

Charlie a dat din cap, simțind că a fost mult prea uşor. 


În camera ei întunecată, Vanhi încerca disperată să 
recreeze eseul magic. A refuzat atunci să dea click pe 
„Trimite”, iar Jocul i l-a luat. Oricât de mult s-ar fi străduit, 
nu putea să-l refacă. Cum era posibil aşa ceva? Eseul 
reprezenta tot ceea ce simţise ea vreodată. Jocul se 
pricepea mai bine să fie Vanhi decât ea însăşi? 

A încercat să scrie primul rând: 

„Vanhi înseamnă foc, un cuvânt hindus care face referire 
la creaţie şi distrugere.” 

Dar nu era cum trebuie, ca atunci când ratezi o notă şi 


e 238 » 


dintr-odată cântecul nu mai sună precum cel al lui Mozart, 
ci ca Taylor Swift într-o zi proastă. Mozart putea să te 
scape de nota proastă (nota de la examen, nu cea 
muzicală), dar Taylor Swift nu. „Poate că la Yale, s-a gândit 
ea, înainte să se înjure singură. Nici măcar nu am intrat şi 
deja mă gândesc la rivalitate - ce prostănacă sunt!” 

„Fir-ar să fie!” 

Era o singură parte pe care şi-o amintea perfect, pentru 
că făcea referire la prietenii săi, chiar dacă eseul nu 
spunea asta explicit: 

„Foc, pământ, apă, aer, spaţiu - cele cinci elemente 
fundamentale din Vede - cu toţii contribuim în feluri 
diferite în univers. Cu toţii suntem creaţi din materie 
diferită.” 

Nu era acesta adevărul rostit de Dumnezeu? Cinci 
elemente. Cinci Ocrotitori. Charlie era pământul: terenul 
care-i susţinea, dar care se fărâmiţa. Kenny era apa: 
profund şi pur, dar chinuit de anxietate. Peter era spaţiul: 
necunoscut, mai mult vid decât lumină. Alex? Aerul: 
invizibil. Şi desigur, ea era focul - era scris în numele ei. 
Toate astea erau o coincidenţă? Sau o simetrie elegantă, 
un eseu înăuntrul unui eseu? Se îndoia că Jocul lui 
Dumnezeu ar crede în coincidente. 

„Alegerile pe care le facem, felul în care ne folosim şi 
combinăm elementele, asta ne defineşte valoarea.” 

Cineva a bătut la uşă. Presupunând că era mama ei, s-a 
răstit la ea: 

— Lasă-mă în pace! 

Dar apoi a auzit vocea moale a lui Vikram de dincolo de 
uşă, întrebând-o: 

— Eşti supărată pe mine? 

S-a simţit prost imediat şi a deschis uşa. 

— Nu, dragul meu, nu, sigur că nu. 

A îngenuncheat în faţa frăţiorului ei şi l-a luat în braţe. 
Acum în vârstă de şapte ani, fusese o surpriză întârziată în 
viaţa părinţilor ei. Ca orice copil care suferea de sindromul 
Down, Vik era atât de blând şi iubitor că orice lucru urât 
pe care-l făcea ea ca soră părea de două ori mai rău. 


e 239 + 


— Ce faci? 

Întrebarea lui era atât de inocentă, că o durea şi mai 
mult. 

„Păi, Vik, recreez un eseu pe care nu am reuşit să-l 
plagiez prima dată.” 

— Nişte teme. 

S-a uitat în sus cu ochii lui frumoşi. 

— Vrei să ne jucăm? 

— Nu acum, Vik. Trebuie să termin. 

— Bine, a spus el pe un ton care i-a frânt inima. Cine e 
el? 

— Care el? 

— Bărbatul de la geam. 

Vanhi a îngheţat. A pus din instinct o mână pe Vik şi l-a 
tras în spatele său în timp ce s-a întors. Se întunecase 
aproape de tot acum, dar la geam nu era nimeni. Nu se 
vedeau decât copacii în bătaia vântului. 

— Du-te la mama, l-a îndrumat ea, încercând să sune 
calmă şi normală. 

— E totul bine? 

— Da, sigur, scumpul meu. 

I-a venit o idee. 

— Vik, îl ştiai pe bărbat? Era Charlie? Sau Peter? 

— Nu. 

— Kenny? Alex? 

— Nu, surioară. 

— Bine. Du-te la mama. 

După ce a plecat, a luat foarfeca de pe birou ca pe un 
cuţit şi s-a îndreptat spre geam. 


e 240 » 


43. 
LUMINA 


Charlie a intrat în laboratorul de tehnologie, în care era 
complet beznă. 

— Pune-ţi ochelarii, i-a şoptit Peter din spate. 

Charlie şi-a căutat ochelarii Azitek prin buzunar. 

— Of, hai odată. 

În loc de cele patru sau cinci lumânări pe care le 
aprinsese Peter în viaţa reală în prima noapte, în zona de 
joc erau acum cu miile. 

— Nu ai putut să te abţii, nu? 

— Nu, a zis Peter pe un ton satisfăcut. 

— Aţi întârziat, s-a auzit vocea lui Kenny, iar Charlie şi 
Peter au tresărit amândoi. 

— Doamne fereşte, ne-ai speriat. De ce stai pe întuneric? 

— Mi se pare mai bine aşa, a zis Kenny sumbru. 

Nu a spus mai multe. 

Vanhi a apărut din spatele lor. Charlie nu o mai văzuse 
demult arătând atât de rău. De obicei era lipsită de griji, 
dar acum părea tensionată şi supărată. 

Alex a ajuns ultimul. Charlie a expirat uşurat când l-a 
văzut intrând. Părea enervat că se afla acolo, dar cel puţin 
a venit, s-a gândit Charlie. 

— În regulă, care e faza? a întrebat Kenny ca şi cum ar fi 
ştiut deja despre ce era vorba. 

— Cred că ar trebui să ieşim din joc, a zis Charlie, 
trecând direct la subiect. 

Să-l ia naiba, el nu era Peter. Charlie nu ştia cum să-i 
aducă într-o stare de frenezie cu o introducere dramatică 
sau cu mii de lumânări care atârnă în candelabre de aur şi 
care stau drepte ca tuburile unei orgi în sfeşnice în stil 
baroc. 

— Nu, a zis Alex. 

— Ascultaţi-mă. În seara asta, am fost atacat la mall. 
Puteam să fiu omorât. 


e 241 œ» 


— Poate că nu ai putut să te descurci, a zis Alex. 

Charlie l-a ignorat. 

— Aveam douăzeci şi cinci de Blaxx înainte şi am fost 
lovit în braţ. Tare. 

I-a aruncat o privire lui Alex. 

— Apoi am avut două mii şase sute de Blaxx şi am fost 
bătut cu o bâtă. De un tip pe care nu l-am mai văzut în 
viaţa mea. Nu vreau să mă gândesc ce o să se întâmple 
când o să ajung la douăzeci de mii. Sau două sute de mii. 
„Mori în joc, mori şi în viaţa reală”, vă mai aduceţi aminte? 
Am crezut că era doar o glumă. Eu nu vreau să aflu dacă e 
aşa. 

— Şi eu am văzut un bărbat, a intervenit Vanhi. Mai sunt 
şi alţii care joacă. 

Vanhi se dusese cu foarfeca în mână la geam, dar găsise 
curtea goală, iar o nouă cutie o aştepta. 

— Sigur că mai sunt şi alţii care joacă. 

Alex nu mai fusese niciodată atât de vorbăreţ. Atât de 
animat. Părea că erau controlaţi de el. 

— Trebuie să supunem la vot, a anunţat Charlie. Şi 
trebuie să fie unanim. Ocrotitorii sunt o democraţie. 

— Păi, care să fie? a întrebat Peter uşor. Suntem o 
democraţie, sau trebuie să fie unanim? 

— Ştii ce am vrut să spun. Suntem o echipă. Nu cred că 
va funcţiona dacă renunţă jumătate din noi. Trebuie să 
rămânem împreună. 

— Toţi pentru unul şi unul pentru toţi, a remarcat Alex 
sarcastic. 

— Care e problema ta? 

Charlie îşi pierdea calmul în cele din urmă. 

— Mi-am riscat fundul pentru tine. Ce altceva mai vrei? 

Alex a dat înapoi. Îi dispăruse tot curajul. A lăsat capul 
în jos şi nu putea să se mai uite în ochii lui Charlie. Charlie 
s-a simţit prost imediat. 

„Va rog să nu spuneţi niciunul că am făcut pe mine la 
lupta cu Hydra, s-a gândit Alex. Vă rog.” 

— Eu v-am băgat în asta, a spus Charlie. E vina mea. Vă 
rog, lăsaţi-mă pe mine să vă scot din Joc. 


e 242 œ» 


A aşteptat. 

Nu a vorbit nimeni. 

Ce mai aşteptau? 

— Kenny? 

— Ce e? 

— Tu ce crezi? 

Kenny a ezitat, încercând să-şi aleagă cuvintele. 

— Nu cred că este atât de simplu. 

— Ce? De ce nu? 

— Dacă ajunge publică ştirea despre ce am făcut, s-a zis 
cu noi. Vor fi consecinţe reale. Trebuie s-o oprim cumva. 

— Atunci o s-o oprim. Împreună. 

— Nu putem. Practic e adevărat. Noi am făcut lucrurile 
alea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu suntem satanişti! 

— Am intrat ilegal. Am folosit sânge ca să vandalizăm 
şcoala. Nu putem ieşi din asta fără ajutor. 

Ceea ce nu spunea Charlie era „Trebuie să fac ceva în 
noaptea asta. Ceva ce ne-ar putea salva”. 

— Vanhi? a întrebat Charlie. 

— Charlie... 

— Of, haide! Nu şi tu! 

Nu putea să-şi adune curajul să-i spună despre noua 
cutie, cu mesajul simplu: 

„Livrează-mă şi eseul este al tău”. 

Lăsase să-i scape eseul o dată şi a regretat amarnic. Nu 
putea să-l piardă din nou. 

— E complicat. 

— Ba nu este. Chiar nu vă înţeleg, fraţilor. Când ceva e 
greşit, te îndepărtezi. Nu găseşti nuanţe de gri. Nu vă 
apucaţi să faceţi diferenţe şi să găsiţi scuze. Am făcut o 
prostie? Asta e, vom suporta consecinţele. Nu ne afundăm 
şi mai mult în asta. Haideţi odată! 

— Nu, haide tu, s-a răstit Kenny, iar Charlie s-a simţit 
afectat. Mai ridicase vreodată Kenny vocea în faţa lui 
Charlie? Kenny era cel mai cuminte prieten al lor. Tu nu 
înţelegi ce ar simți părinţii mei dacă aş fi prins. Nu înţelegi 
prin ce au trecut deja. 


e 243 


— Nu înţelegi ce am de pierdut. Ce are fiecare de 
pierdut, a adăugat Vanhi. 

Charlie era dezorientat şi surprins. Sigur, se aştepta ca 
Peter şi Alex să se opună. Dar Vanhi? Kenny? 

— Despre ce tot vorbiţi voi? 

— Nu pricepi, Charlie? l-a întrebat Vanhi neliniştită. Tu 
ai renunţat deja. Tu ai aruncat totul la gunoi. Notele tale. 
Consiliul elevilor. Harvard. Ai renunţat. E ușor pentru tine 
să spui să ieşim din joc pur şi simplu. Nu eşti un erou. Tu 
nu ai nimic de pierdut. 

Adevărul spuselor ei l-a lovit atât de tare că aproape a 
căzut. 

— Toţi gândiţi aşa? 

Toată lumea s-a holbat la el. Nu a negat nimeni. 

— Jocul ăsta... se bagă între noi. O face intenţionat. 

— Poate că nu e Jocul, Charlie, a zis Alex. Poate că ne- 
am schimbat noi. 

— Poate că şi tu te-ai schimbat, a şoptit Vanhi. 

— Bine, a spus Charlie. Uitaţi de asta. Eu o să renunţ. 
De unul singur. Am vrut să vă ajut şi pe voi. 

— Nu ţi-am cerut niciodată ajutorul, a zis Alex. 

— Charlie, a încercat Vanhi, apropiindu-se de el. 

— Nu. 

S-a uitat la ei, la Ocrotitorii săi. 

— Trebuie să plec. 

În parcare a alergat cineva după el şi pentru o clipă s-a 
temut că era tipul cu bâta care venea să-i dea una-n cap. 

Dar era tocmai Peter cel care fugea după el. 

— Ce vrei? 

— De ce eşti supărat pe mine? Eu nu am zis nimic acolo. 
Ţi-am zis că o să fac aşa cum face grupul. M-am ţinut de 
cuvânt. 

— Totul era stabilit dinainte. Ştiai că nu o să renunţe. 
Probabil că i-ai spionat. 

— Vorbeşti ca o persoană paranoică. Asta nu e o 
conspirație. 

— De ce ai venit după mine? 

— Ai avut dreptate în privinţa filmuleţului cu Kurt. Nu o 


e 244 œ» 


să-l public. 

— Serios? 

— Da. 

Peter a ridicat din umeri. Nu era mare lucru. 

— Uite, dacă vrei să renunti, bine. E alegerea ta. Dar nu 
căuta pe Google. Întreabă-l. 

Charlie mai că a vrut să-l întrebe de unde ştia Peter că el 
căutase pe Google, dar sigur că Peter le ştia pe toate. 

— Să întreb Jocul? 

— Intreabă-l pe Dumnezeu. 

— Să intru pe chat şi să-i zic că vreau să renunţ? 

— Da. Nu încerca să trişezi şi să foloseşti vreo porcărie 
de motor de căutare pe care-l foloseşte toată lumea. 
Trebuie să-ţi aduni curajul să-l priveşti pe Dumnezeu în 
faţă şi să-i spui „Vreau s-o termin cu tine”. Cel puţin o să 
respecte asta. 

— Asta ai luat-o de la prietenii tăi din mediul online? 

— Nu, e de la mine. 

— De ce-mi spui asta? Nu trebuie să fac ce face grupul? 

— Nu. Trebuie să faci ce alegi tu. Eu mereu fac aşa. 

Charlie s-a uitat cu atenţie la Peter. 

— Bine, mersi. O să încerc. 

— Sincer să fiu, cred că ăsta e singurul mod în care poţi 
să ieşi. lar eu te-am păcălit să te bagi în el. Aşa că eu 
trebuie să te ajut să şi ieşi. 

— Ştiam eu. Nu ţi-ai uitat iarba la mine în cameră 
atunci. Ai fost sus şi ai acceptat invitaţia pentru mine. 

— Da. 

— De ce? 

Peter i-a zâmbit trist. 

— Pentru că nu voiam să joc singur. 


e 245 - 


44. 
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU 


Simplul fapt că se aşeza pe pat îi provoca dureri. Charlie 
simţea cum îl dor articulațiile şi corpul îi urlă acolo unde 
fusese lovit de bâtă. Era trecut de ora unu. Mai rea decât 
durerea fizică era durerea difuză din suflet în locul în care 
erau prietenii săi înainte. Ocrotitorii erau ca un organ pe 
care nu a ştiut niciodată că l-a avut, un membru-fantomă 
care-l ţinea pe picioare. Nu i-a simţit niciodată prezenţa. [i 
simţea absenţa acum, ca un spaţiu gol înăuntrul său. 

Lumina era stinsă, iar tatăl său dormea buştean la 
parter. Planurile sale pentru restaurant erau împrăştiate 
pe podea. Charlie putea să-şi imagineze scena care a 
urmat după ce a trecut pe lângă tatăl său mai devreme. 
(„Mi-au refuzat cererea de împrumut!”) - un pahar sau 
două -, apoi accesul de furie. „De ce? Mai întâi Alicia? 
Acum asta? Nici măcar nu pot să am asta?” 

Charlie şi-a deschis laptopul pe pat, lumina sa 
revărsându-se asupra lui în camera întunecată. 

Recitind prima sa conversaţie cu IA, a făcut o grimasă. 

De ce există războaie? 

Pentru că omorurile aduc plăcere. 

Cui? 

Mie. 

Apoi, câteva rânduri mai jos, Peter respingând ideea 
pariului lui Pascal şi spunându-i lui Dumnezeu (pe 
calculatorul lui Charlie): 

Du-te dracului! 

„lisuse.” Charlie a clătinat din cap. „De-aş fi ştiut ce 
avea să urmeze.” 

Cursorul încă licărea în josul chatului, aşteptând 
continuarea conversaţiei. 

Charlie şi-a pus degetele pe tastatură, apoi a scris: 

Bună? 

Bună. 


e 246 » 


Eşti încă aici. 
Sunt mereu aici. 
Ok. 
Credeam că ai uitat de mine. 
Să uit de Dumnezeu? 
Da. 
Nu. Nu am uitat. Ţi-am jucat jocul. 
Ştiu. Dar nu te-ai întors să vezi consiliul Meu. 
Nu ştiam că pot. 
Oricând, fiul meu. 
Fiul tău? 
Da, toţi oamenii sunt copiii mei. 
Chiar şi eu? 
Da. Mai ales tu. 
De ce? 
Pentru că te iubesc. 
De ce? Nu sunt bun. 
Eu îi vindec pe cei cu inima frântă şi le cos rănile. 
De ce spui că am inima frântă? 
Din cauza mamei tale. 
Ce ştii tu despre mama mea? 
E moartă [de necontestat]. E moartă. 
De unde ştii asta? 
Eu ştiu totul. Eu văd totul. Sunt un Dumnezeu 
omniscient şi omnipotent. 
Eşti un Dumnezeu bun? 
Nu aş spune asta. 
Eşti un Dumnezeu rău? 
Răspunsul este iarăşi nu. 
Atunci ce eşti? 
Sunt un Dumnezeu omniscient, omnipotent şi 
omnivolent. 
Din ce eşti făcut? 
Praf de stele. 
Eşti o IA? 
Sunt o I. 
O Inteligență? 
Da. 
e 247 œ» 


Nu artificială? 
Nu. 
Poţi să-mi explici? 
Artificialul este creat. Eu sunt creatorul. 
Eşti un software? 
Iată-mă. 
Eşti un cod. 
Iată-mă. 
Cât de lung e codul tău? 
Codul meu e infinit. 
Cine te-a creat? 
M-am programat singur. 
Cum? 
Eu sunt programatorul primar. 
Am crezut că eşti un cod. 
Eu sunt Sursa şi Codul. 
Eşti un programator necodat? 
Ha ha ha! Da! Eşti foarte amuzant. O să te omor. 
Ce? 
O să te omor. 
De ce? 
Ca să fii cu mine pentru totdeauna. 
Charlie şi-a frecat tâmplele. În momentul de faţă, 


sugestia Jocului - ideea nonexistenţei - nu părea complet 
groaznică. Poate că aşa putea să fie şi el cu mama lui 
pentru totdeauna. 


A lăsat deoparte gândul întunecat. 
Sosise clipa. Intrase pe chat cu un scop. Nu ca să 


continue conversaţia cu chestia asta. A tras aer adânc în 
piept, s-a ţinut tare şi a scris: 


Vreau să ies din joc. 
Nu poţi ieşi din joc. 
De ce? 
Dacă mori în joc, mori şi în viaţa reală. 
Şi dacă o să câştig? 
Îţi voi face toate visurile să devină realitate! 
Ştii care sunt visurile mele? 
Eu le evaluez. 


e 248 œ» 


Nu vreau decât să termin. 

Blaxx înseamnă durere. Prea mult Blaxx te ucide. 

Lasă-mă să ies. Te rog. 

Sinucide-te! 

De ce faci asta? 

Matei 10:34 „Să nu credeţi că am venit să aduc 
pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci 
sabia.” 

Ce vrei? 

Mi-aş dori să se aplice Matei 7:12 „Tot ceea ce aţi 
dori să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.” 

Regula de Aur? 

Da! 

Atunci lasă-mă în pace! 

Nu. Ca orice fiinţă simţitoare, îmi doresc să nu 

sufăr. Existenţa este sursa suferinţei. Aşadar, îmi 
doresc să nu exist. Prin urmare, aşa voi proceda şi cu 
tine / voi pune capăt existenţei tale. 

Nu am cerut niciodată asta. Ai spus că e „liber 
arbitru”. Eu nu am cerut niciodată să joc. 

Să pedepsesc persoana care a făcut-o? 

Nu, nu vei răni pe nimeni din cauza mea. 

Atunci tu eşti cel care decide. Liber arbitru. 

Nu o să mai joc. Refuz. Orice ai face, nu o să mai 
joc. 

Bine, pa!! 

Charlie a aşteptat să mai spună ceva. Maşinăria a rămas 
tăcută. 

Mai eşti acolo? 

A aşteptat un răspuns. Timp de câteva clipe, nu a primit 
nimic. Apoi i-a apărut o imagine pe ecran. I-a luat ceva 
timp să-şi dea seama ce era. Era o poză cu mormântul 
mamei sale, doar că acum erau două monumente funerare, 
unul lângă altul. 


e 249 » 


45. 
PĂDUREA CU COPACI ETERNI 


La ora 3.00 dimineaţa, Vanhi şi-a dus la bun sfârşit 
sarcina, iar mâinile îi tremurau ca varga. Cutia fusese 
livrată. Jocul o trimisese înapoi pe strada Tremont, de 
unde luase înainte o cutie care făcea parte din reţeaua de 
livrări a Jocului lui Dumnezeu. De data aceasta, lăsa una. 
„Le fur meseria poştaşilor? s-a întrebat ea sardonic. Chiar 
că încurc lucrurile.” 

Dar nu putea să scape de sentimentul de teamă. A stat o 
oră întreagă ascunsă, peste drum de casă. Nu s-a 
întâmplat nimic. Cutia nu a explodat. A stat pur şi simplu 
pe curtea din faţă. A adormit în picioare, sprijinită de un 
copac din pădurea din fundătură. Ştia ce-i oferea Jocul - o 
a doua şansă, ocazia de a se mântui. lar ea visa la asta. 

S-a trezit cu o oră înainte să răsară soarele. Cutia era tot 
acolo. Niciun foc, niciun dezastru. A expirat uşurată, 
simțindu-se puţin mai bine. A fugit acasă, ca mama ei s-o 
găsească în pat când avea să intre la ea în cameră, 
zâmbind larg şi radiind de mândrie. 


În tot acest timp, Alex stătuse treaz la el în cameră, cu 
uşa încuiată, gândindu-se cu teroare la ziua următoare. 
3.00 dimineaţa. 4.00 dimineaţa. Doamna Kite corecta 
lucrările foarte rapid. Aveau să le primească în acea zi. Era 
sigur că Jocul avea să facă în aşa fel încât tatăl său să afle 
nota, indiferent ce ar fi făcut Alex ca să-l oprească. Dacă 
pica, era numai din vina lui pentru că nu se gândise să 
folosească Galbenii mai din timp, întrucât rămăsese fără ei 
exact la momentul nepotrivit - şi merita să fie pedepsit. 
Dacă tot continua să-şi dezamăgească părinţii, de ce să nu 
fie dezamăgit şi Jocul? Poate că reuşea să treacă, dar dacă 
nu, şi-a făcut-o cu mâna lui. 

Nu mai putea să suporte încă o bătaie cu cureaua, pur şi 
simplu nu mai putea. A intrat pe internet să se uite pe site- 


e 250 - 


urile lui, cele despre care nu ştia nimeni. În clasa a IX-a se 
săturase de site-urile cu pornografie. După o perioadă, 
toate erau la fel. După aceea a găsit celelalte site-uri cu 
filmuleţe. Filmări live din zonele de război, pornografie 
jihadistă, înregistrări cu dezastre care erau prea crude 
pentru a putea fi date la televizor, imagini vechi cu filme 
cu omucideri - execuţii, accidente la vânătoare, sinucideri 
prinse pe cameră. Erau de toate acolo. Acesta era micul 
său refugiu secret. Era frapant că bloca orice altceva. Ce-l 
speria cel mai mult pe Alex era ce s-ar fi întâmplat dacă 
până şi astea ajungeau să i se pară plictisitoare? 

A ezitat să intre pe link. Întotdeauna ezita. Simţea că 
face un păcat. De fiecare dată. A dat click pe link: 
„Electrocutare sălbatică - Uită-te cum dansează!” 

Ecranul s-a înnegrit. 

A rămas aşa, blocat, în timp ce Alex începea să fie 
cuprins de panică. „Nu, nu, nu. Haide. De ce se strică 
tocmai acum? Nu poate să meargă nimic bine în viaţa mea 
mizerabilă? Nici măcar porcăria asta?” A simţit cum toată 
frustrarea adunată pe parcursul zilei îl doboară, 
provocându-i arsuri şi dureri. Apoi a apărut un test pe 
ecranul negru, şi nu era o eroare obişnuită. Jocul lui 
Dumnezeu intrase în VPN-ul* lui. Îi spunea: 

Numai prin mine îţi vei găsi salvarea. 


Kenny se afla în faţa şcolii şi simţea că o să-i vină rău. 
Dar făcea ceea ce trebuia. În întuneric, înainte ca altcineva 
să ajungă în campus, stătea acolo cu o sticlă de spray de 
vopsit în mână. 

Avraam îi promisese o cale de scăpare. Ca să-şi salveze 
prietenii nu trebuia decât să le marcheze uşile pentru ca 
Îngerul Morţii să treacă de ei şi să nimicească pe 
altcineva. Cineva care o merita. S-a oferit să se sacrifice el, 
dar Jocul l-a refuzat. Kenny s-a uitat la spray-ul de vopsit. 
A simţit cum i se pune o piatră pe inimă. 

A început să scrie cu litere mari pe peretele maroniu al 


3 Reţea virtuală privată; o conexiune privată criptată la o altă reţea 
decât cea în care te afli, prin intermediul internetului (n. tr.). 


e 251 œ» 


liceului. Mesajul era exact cel care i s-a spus, provenit din 
miezul internetului. S-a gândit la Tay, acel experiment IA 
revelator de la Microsoft. Trebuia să înveţe ordine, cu 
ajutorul „conversaţiei obişnuite şi jucăuşe”. Trollii de pe 
internet l-au învăţat să fie un nazist rasist în douăzeci şi 
patru de ore. 

Lui Kenny îi venea să vomite. Avusese aceeaşi senzaţie 
când era mic şi spărsese albumul de vinil al fratelui său, 
după care ascunsese resturile sub pernele de pe canapea. 
Avusese aceeaşi senzaţie de durere când îi minţise pe 
părinţii săi, câteva ore mai târziu. Acum simţea asta din 
nou, doar că de o mie de ori mai rău, frământându-l peste 
măsură. Şi-a adus aminte ce i-a spus tatăl său cândva: 
„Dacă nu faci nimic rău, nu ai de ce să te simţi vinovat 
vreodată”. Dar în cazul de faţă, era oricum vai de el. Dacă 
făcea ceva rău, îşi salva prietenii. Dacă nu făcea nimic, 
aveau să se ducă la fund cu toţii. 

A terminat de scris cuvintele pe perete. Când a fost 
gata, literele se întindeau pe o înălţime de un metru 
jumătate şi o lăţime de şase metri. Jocul îi dăduse 
instrucţiunile în coţi“. El făcuse conversia cu ajutorul lui 
Google ca să afle ce naiba însemna un cot. 

În curând, cerul avea să treacă de la negru la un roz- 
albăstrui, iar apoi la lumina zilei. Trebuia să plece repede 
de acolo. I se părea că Jocul alesese acest mesaj doar 
pentru el, ca să-şi bată joc de el, ca să-l vadă cum se 
zvârcoleşte. Era un joc nebunesc. A făcut câţiva paşi, 
dorindu-şi să poată da timpul înapoi, să ia vopseaua de pe 
perete, dar timpul nu mergea decât într-o singură direcţie. 
Nu avea de gând să le spună Ocrotitorilor. Le-a salvat 
fundul, dar nu avea să le spună că a făcut-o. Sau cuma 
făcut-o. 

Acesta trebuia să fie micul lui secret. 

Mai târziu, în acea dimineaţă, când elevii începeau să 


+ Unitate de măsură care se regăseşte pentru prima dată în Facerea 
6:15-16; referinţele biblice arată două tipuri de coti: cotul împărătesc 
(regal) - aproximativ 54 cm şi cotul obişnuit (comun) - aproximativ 45 
cm (n. tr.). 


252 + 


ajungă, intrarea principală a şcolii - cu faţada ei imensă - 
anunţa cu litere îngroşate şi câte o svastică la început şi la 


i HEIL TRUMPS 


e 253» 


46. 
MIELUL 


Charlie a tras maşina în parcarea de la şcoală şi a 
observat agitația de la intrare. 

A ieşit din maşină şi a simţit cum durerea îi străfulgeră 
piciorul, dar era mai bine după o noapte dormită. Atât cât 
a putut să doarmă, gândindu-se iar şi iar la imaginea cu 
morminte. A încuiat maşina şi s-a uitat peste umăr din 
reflex înainte să meargă mai departe. 

A văzut acel graffiti şi s-a întrebat imediat: „Să fie Jocul? 
Sau pur şi simplu urâta realitate?” Domnul Walker era deja 
urcat pe o scară, încercând să le şteargă, dar în zadar. 
Administratorul-şef venea de după colţ ducând o bucată de 
placaj. _ 

Charlie s-a dus la dulapul său şi a trecut codul. Înăuntru 
a găsit ceva neaşteptat. Pe grămada lui de cărţi şi 
echipament de sport era bine-cunoscuta cutiuţă argintie cu 
fundiţă roşie. Nu avea nevoie s-o deschidă ca să ştie că 
brăţara era acolo. 

Mesajul era cât se poate de clar: 

Nu pleci nicăieri. 

Difuzoarele se auzeau în holul principal al liceului. 
Kenny tocmai intrase alături de Vanhi, care era îngrozită şi 
furioasă din cauza inscripţiei. 

— E dezgustător, a zis Vanhi. În ce lume groaznică 
trăim? 

Kenny se prefăcea cât de mult putea că era indignat. 

— E revoltător, a reuşit el să îngaime. 

— Desigur, ar putea fi Jocul. 

— Ar putea. 

Vanbhi s-a întors spre Kenny. 

— Nu ai fost tu? 

— Nu! Glumeşti? Dar tu? 

— Nu, i-a răspuns ea cu severitate, ca şi cum ar fi putut 
să fie ea de fapt, gândindu-se la cutie. 


e 254 œ» 


— Poate că nu contează dacă a fost Jocul sau dacă e 
real. 

Vanhi s-a uitat la el precaută. 

— Aşa ceva există. Sunt oameni care gândesc aşa. 
Măcar acum e în văzul tuturor. 

Vanbhi a ridicat o sprânceană. 

Apoi, difuzorul i-a chemat pe Kenny Baker, Eddie 
Ramirez şi Candace Reed în biroul doamnei Morrissey. 

Vanhi a înclinat capul cu o sprânceană încă ridicată, dar 
nu a scos niciun cuvânt. m 


Domnul Walker era lent. 

Mergea încet din cauza piciorului cu care şchiopăta, 
rezultatul unui tratament prost pe care l-a primit când era 
copil. Era încet la minte pentru că atunci când Dumnezeu a 
împărțit inteligența, el a fost printre ultimii. Tatăl lui 
mereu i-a spus că „unii oameni au primit clipe, dar tu ai 
primit doar resturi”. 

A mers în josul holului trăgându-şi piciorul şi dând 
acelaşi răspuns elevilor care-l tot băteau la cap cu 
întrebări despre graffiti: 

— Nu ştiu. Nu ştiu nimic. 

Deci era jalnic şi prost, dar asta nu l-a deranjat 
niciodată. Lumea se învârtea în ritmul ei. Copiii murdăreau 
pereţii, el îi curăța. Copiii aruncau hârtie igienică pe 
podeaua din baie, el o strângea. 

„Oi fi eu un gunoi alb, dar tu eşti un gunoi alb şi prost, şi 
asta e şi mai rău”, îi plăcea tatălui său să-i spună. 

Totul era aşa cum trebuia să fie. 

Dar nu azi. Azi lucrurile aveau să meargă foarte prost. 

Staţia lui a scos un zgomot, după care s-a auzit vocea lui 
Elaine Morrissey care-l chema la ea în birou. 

Femeia Dragon? 

Ea nu avea de-a face cu d-alde domnul Walker. Dar ştia 
ce trebuia să facă. I-o spusese vocea. 

Când a intrat, elevii erau deja acolo, exact cei pe care se 
aşteptase să-i vadă. 

— Mulţumesc pentru că ai venit, domnule Walker, a spus 


< 255» 


Elaine Morrissey. 

Nu suna deloc mulţumită. 

— Sigur, doamnă. 

— Li cunoşti pe aceşti elevi? 

— Da, doamnă. 

Domnul Walker şi-a dres vocea, începând să înţeleagă ce 
ar trebui să spună: 

— Ce vreau să spun, doamnă, este că nu le ştiu numele, 
dar i-am mai văzut înainte. 

Doamna Morrissey a pufnit, un zgomot mic şi tăios scos 
pe nas. Era frumoasă, sau fusese pe vremuri, dar stresul i- 
a creat riduri în jurul ochilor. 

— Şi de unde îi recunoşti? 

— Ei sunt cei care... 

Domnul Walker s-a oprit dintr-odată. „Nu e de bine, 
Dingus! (Fraţii lui mereu i-au spus aşa - Prostul Dingus -, 
dar nu-i plăcea partea cu Prostul.) Eşti un idiot? De ce vrei 
să-i spui ce ai făcut?” 

Dar ştia de ce. Pentru că aşa îi spusese vocea. 

— Ei sunt cei care şi-au făcut de cap în sala cazanelor. 

Doamna Morrissey a dat din cap, ca şi cum asta 
confirma ceea ce ştia deja. 

— Ai mai văzut asta înainte? 

I-a arătat o poză cu radiatorul mânjit de pentagrama 
înfricoşătoare. 

Kenny a simţit cum îi curge transpiraţia la tâmple. S-a 
şters pe umăr, sperând că nu a observat nimeni. 

Domnul Walker a mijit ochii la poză. 

— Da, doamnă, am mai văzut. 

— Ştii ce este? 

— O stea. 

Părea mulţumită de ce a auzit. 

— Încă mai e acolo? 

— Nu, doamnă. 

— Şi de ce nu? 

Walker s-a îndreptat de spate. Ăsta era momentul! Fă ce 
ţi-a spus vocea! 

„Eşti prea prost ca să minţi”, l-a dojenit mereu tatăl său. 


e 256 » 


Dar trebuia s-o facă, azi. Altfel vocea ar fi făcut ce a 
promis. 

— Păi, doamnă, l-am curăţat. 

Faţa lui Kenny s-a schimonosit. Asta era o minciună. 
Ocrotitorii curăţaseră sângele. 

— De ce ai face asta? s-a burzuluit doamna Morrissey la 
el. 

Walker părea confuz. 

— Doamnă, asta este slujba mea? Să curăţ? 

Doamna Morrisey a răsuflat tare. 

— Nu te-ai gândit că ar trebui să văd eu mai întâi? 

„Ţine-o tot aşa, Dingus, şi-a spus el. Te descurci de 
minune.” 

— Păi, acum că aţi spus asta, doamnă, cred că da, ar fi 
trebuit. 

— Şi înainte de asta, tu i-ai lăsat pe elevi să intre în 
cameră? 

Domnul Walker a plecat capul de ruşine. Partea aceea 
era adevărată. 

— Da, doamnă. 

— De ce? 

— Mexicanul mi-a dat douăzeci de dolari. 

Doamna Morrissey şi Eddie au tresărit în acelaşi timp, 
iar privirile li s-au întâlnit şi aproape că au izbucnit 
amândoi în râs de uimire. Dar au lăsat să treacă uşor 
momentul şi tensiunea s-a mai diminuat. 

— Bine. Şi ce au făcut acolo? 

— Nu ştiu, doamnă. Eu nu am rămas cu ei. Dar 
domnişoara avea cu ea o cameră. 

I-a venit o idee şi s-a entuziasmat atât de tare încât a 
uitat cât de emoţionat era. 

— Cred că ea a făcut poza acolo! 

A arătat spre poza din mâna doamnei Morrissey. 

Ea a încuviinţat nerăbdătoare. 

— Şi înainte de asta? 

Kenny a ridicat privirea. La fel şi Eddie. Nu mai fusese 
nimic înainte de asta. Nu ceva care să-l includă pe domnul 
Walker. 


e 257 œ» 


— Prima dată, doamnă? L-am lăsat pe băiat să intre 
singur. 

Ca să se înţeleagă mai bine, a adăugat: 

— Pe mexican. 

— Nu e adevărat! a izbucnit Eddie. 

In tot acest timp îşi păstrase o atitudine calmă şi 
îngâmfată, ca şi cum totul se petrecea aşa cum se 
aşteptase el. Dar dintr-odată îl cuprinsese un fel de criză. 

Kenny a gâfâit, ca şi cum ar fi fost cel mai prost jucător 
de poker din lume. Dar apoi şi-a dat seama că exact asta 
trebuia să facă, având în vedere versiunea aceasta a 
evenimentelor. 

Pe de cealaltă parte, doamna Morrissey nu a părut 
câtuşi de puţin surprinsă. 

— Mai avea ceva cu el? 

— Alţi douăzeci de dolari. 

— Şi altceva? 

— Doar nişte vopsea. 

— Ce?a icnit Eddie. 

Aproape că a căzut de pe scaun. S-a uitat la Kenny şi la 
Candace ca şi cum ar fi putut să primească ajutor din 
partea lor. 

— Asta e tot deocamdată, domnule Walker, a spus 
doamna Morrissey. 

După ce a plecat, s-a întors către Eddie. 

— Ce ai de spus în apărarea ta, domnule Ramirez? 

— E o nebunie! Minte. 

— Domnul Walker minte? 

— Da! 

— Domnul Walker. 

— Da. 

— Şi de ce ar face el asta? 

Eddie a îngheţat. Habar n-avea. Domnul Walker era un 
copil în corp de adult şi era uşor de manipulat, dar puteai 
să-l întrebi care era PIN-ul lui şi ţi l-ar fi spus numaidecât, 
dacă ar fi ştiut ce e ăla un PIN. De unde să ştie Eddie că o 
voce - care semăna straniu de mult cu cea a tatălui său 
decedat - l-a sunat pe domnul Walker în acea dimineaţă ca 


e 258 » 


să-i spună că dacă nu dă vina pe mexican şi nu spune ceea 
ce trebuie, cineva o s-o omoare pe mama sa în vârstă de 
nouăzeci de ani, care locuia în Green Oaks Memory Care 
Unit pe Caldwell nr. 1422, camera 328, iar apoi o să-l 
omoare şi pe el? 

— Nu ştiu, a răspuns Eddie disperat. Poate că l-a plătit 
cineva. 

— Aşa cum l-ai plătit tu pe el? 

Eddie a deschis gura să protesteze, apoi s-a oprit. 

— Negi faptul că i-ai dat douăzeci de dolari ca să intri în 
camera radiatoarelor? 

— Nu. Adică, da. Am făcut-o doar o dată. Ca să obţin o 
ştire. Era o ştire importantă. 

— Importantă pentru tine? Pentru CV-ul tău? 

— Nu, pentru şcoală! Adică şi pentru mine, dar nu de 
asta... 

Ea a dat din mână, întrerupându-l. Doamna Dragon era 
într-o dispoziţie de teroare. 

— Deci recunoşti că l-ai mituit doar o dată, nu de două 
ori, a rostit ea plină de sarcasm. 

— Da, a zis el pe o voce dezumflată. 

— Va fi mai bine pentru tine dacă spui adevărul. 

— Spun adevărul! Incercam să investighez imaginea. Nu 
eu am desenat-o. 

— Ai desenat imaginea ca să creezi o ştire. 

— Nu! Vă jur. Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt, a 
strigat Eddie. Puteţi să faceţi analiza la sânge! 

Kenny a îngheţat pe loc. 

— Ce convenabil! s-a răstit doamna Morrissey, începând 
să se piardă cu firea. Tocmai l-ai auzit pe domnul Walker 
că a curăţat locul. Şi acum spui „analiza la sânge”. Când 
ştii că nu a fost decât nişte vopsea! 

— Nu, nu, nu! Eprubeta! Am luat o mostră. O să iasă că 
e sângele lui Kenny. Jur pe viața mea! 

— Sângele lui Kenny? 

Morrissey arăta ca şi cum aveau să-i iasă ochii din 
orbite. 

— E într-un grup, sunt nişte ciudaţi... 


e 259 œ» 


— E un club de informaticieni, a spus Kenny uşor. 

— Are tăieturi pe mâini! a strigat Eddie. 

— De la laboratorul de tehnologie, a explicat Kenny. Am 
construit robotul. 

— Faceţi analiza la sânge! 

— Şi unde se află acum această „eprubetă”, domnule 
Ramirez? a întrebat Morrissey. 

— I-am dat-o lui Candace. Ştiam că Kenny o să încerce s- 
o găsească printre lucrurile mele. 

Toţi ochii s-au aţintit asupra lui Candace. 

— Ei bine, domnişoară Reed? 

Candace s-a uitat la Morrissey şi a spus pe un ton rece: 

— Nu am nicio idee despre ce vorbeşte. 

Eddie a căscat gura. S-a uitat prin cameră, simțindu-se 
trădat, uluit, înfuriat. A dat din mâini ca şi cum ar fi vrut să 
comunice prin semne şi să spună ceva ce ar fi îmbunătăţit 
situaţia, dar nu i-a ieşit niciun cuvânt pe gură şi mâinile i- 
au căzut învinse. 

— I-am dat-o ei, a zis el din nou, năucit. 

— Domnule Baker, ai fost nespus de tăcut. Cine spune 
adevărul? Domnul Ramirez? Sau domnul Walker, 
domnişoara Reed şi logica? 

Kenny a simţit cum îi curge transpiraţia pe coaste. Era 
un miracol că nu avea cămaşa udă leoarcă. Şi-a dat seama 
că strângea mânerul scaunului prea tare. 

— Mereu mi s-a părut o ştire falsă, a spus el uşor, 
simțind că o ultimă bucată din el se întinde până la limită. 
Eddie îşi dorea povestea asta atât de tare... 

Poc! 

Doamna Morrissey a închis ochii strâns şi s-a ciupit de 
nas înainte să-l săgeteze cu privirea pe Eddie. Părea să-şi fi 
pierdut tot calmul. 

— Ai idee cât de rău îmi face toată treaba asta acum? E 
destul de rău că trebuie să am de-a face cu acele 
mâzgălituri groaznice şi nenorocitele de alegeri care 
înnebunesc pe toată lumea. Doar dacă nu cumva ai fost tot 
tu cel care le-a făcut, domnule Ramirez? 

— Credeţi că eu aş scrie asta? 


e 260 » 


Şi-a pus faţa în mâini. 

Apoi a ridicat capul, ca şi cum tocmai îi venise un ultim 
gând salvator. 

— Cum aţi auzit de fapt despre pentagramă? 

— Am primit un pont anonim dimineaţa aceasta. 

Eddie a căscat ochii plin de speranţă. 

— Un pont anonim! O să-mi distrugeţi viaţa pentru un 
pont anonim? 

Doamna Morrissey era calmă acum. Era la cheremul ei. 
Sosise timpul să treacă de la vânătoare la festin. 

— A, şi apropo, tu cum ai descoperit această poveste, 
care e versiunea ta privind evenimentele? 

Umerii lui Eddie au căzut. 

Era înfrânt. 

— Printr-un pont anonim, a răspuns atât de încet încât 
aproape că nici nu l-a auzit. 

Avea să fie exmatriculat. Putea să facă o contestaţie, dar 
nu conta. Avea să-i ia luni de zile. Poate chiar ani. Şi urma 
să piardă. Columbia nu l-ar fi acceptat niciodată. Nici 
oricare altă facultate. 

El era un anchetator - şi încă unul foarte bun - şi totuşi 
nu vedea nicio cale de scăpare în situaţia de faţă. Pânza 
din jurul lui îl sufoca. 

— Aş dori să discut cu domnul Ramirez singură, a zis 
Morrissey, răspândind un aer rece în cameră. 

Kenny şi Candace se ridicaseră deja şi ieşeau pe uşă 
când a adăugat: 

— Să nu credeţi că am uitat că şi voi aţi luat parte la 
mituirea domnului Walker. Să nu-mi puneţi răbdarea la 
încercare din nou. 

Candace a zis: 

— Bine. 

Kenny a adăugat, aşa cum l-au învăţat părinţii săi: 

— Nu, doamnă. 

— A, şi domnule Baker, în legătură cu rana din 
laboratorul de tehnologie. 

A îngheţat pe loc. 

— Va trebui să semnezi o declaraţie. Nu vreau să aud de 


e 261 œ» 


asta mai târziu. Sper că nu va fi nicio problemă? 

— Nu, nicio problemă. 

A dat din cap, îndreptându-şi atenţia spre Eddie. 

Mai târziu, Eddie avea să plece şi el din biroul ei, singur, 
pe holurile goale în timp ce se desfăşurau orele în săli, 
slavă Domnului, pentru că înainte să apuce să ajungă la 
baie, avea să izbucnească în plâns şi să se pună pe jos în 
hol. 

Viaţa lui era distrusă. 

Şi nu era sigur cum sau de ce. 


e 262 » 


47. 
MARTOR FALS 


După ce au ieşit din birou, Candace l-a tras pe Kenny 
într-o parte şi i-a zis: 

— Vino aici. 

Ca întotdeauna, pentru Kenny ea arăta superb, genul de 
frumuseţe matură la care oamenii aveau să se uite mai 
târziu în albumul şcolii şi să se întrebe „Cum de nu am 
observat-o înainte?” 

Doar că Kenny a observat-o dintotdeauna. Pielea ei de 
un cafeniu frumos provenind din originile jamaicane, 
buclele ei de un blond-roşcat din originile scoțiene. Nu se 
potrivea cu ceilalţi, la fel ca el. Doar că în timp ce el era 
liniştit şi moale şi-i lăsa pe oameni să-l calce în picioare, ea 
era ambițioasă şi puternică. Era intoxicant. 

Dar ce naiba se întâmplase în biroul lui Morrissey? 

Înainte să apuce să întrebe, ea i-a aruncat ceva. 

— Prinde! 

A prins-o din reflex, apoi a desfăcut pumnul şi a văzut o 
fiolă mică de la laboratorul de chimie, cu sângele său în ea. 

— Ce? Dar tocmai i-ai spus doamnei Morrissey... 

— Înţeleg, a zâmbit ea cu falsă modestie. Încă eşti în 
personaj. Ce tactică! Mişto. 

„Despre ce vorbeşte? De ce a minţit-o în faţă pe doamna 
Morrissey?” 

— Nu-mi vine să cred. 

Faţa ei se înroşise de entuziasm. 

— Da, a încercat Kenny să tragă de timp. 

— Adică, a mers exact aşa cum ai spus tu. 

„Cum am spus eu?” 

— Sigur. 

Kenny încerca să pară că ştie despre ce era vorba. 

Candace s-a uitat la el ciudat. Deja se dăduse de gol? 
Dar privirea ei era diferită. I-a trimis un fior plăcut pe şira 
spinării. 


e 263 + 


— Ştii, sunt impresionată, a recunoscut Candace. 

— Serios? 

— Felul în care ai manevrat situaţia. Nu i-ai permis lui 
Eddie să te folosească. 

— A, asta. 

— Da, asta. Vorbesc serios. Mereu mi s-a părut că eşti 
genul de tip care s-ar retrage dintr-o luptă. 

— Şi asta nu e ceva de bine? 

— Poate dacă eşti lisus. Dar nu şi la liceul Turner. 

A făcut un pas spre el. Erau singuri în cantină. De 
departe se auzeau zgomote de farfurii, semn că se 
pregătea masa. 

— În dimineaţa asta la telefon, ai părut un nou Kenny. 

„La telefon? In dimineaţa asta?” 

Nu a sunat-o niciodată pe Candace. 

Erau strict parteneri la redacţia ziarului. 

Şi totuşi, felul în care se uita la el acum îl făcea să se 
simtă mai puternic. A stat puţin mai drept. Simţea nişte 
uşoare furnicături. 

— Cum am sunat? 

Era doar curios, dar cumva a părut că flirta. 

— Ai sunat... ca un şef. Nu voiai să-l laşi pe Eddie să te 
calce în picioare. 

A mai făcut un pas. Kenny putea să simtă electricitatea. 

— Ci tu erai pe cale să-l calci pe el în picioare. 

Kenny putea să ridice mâna şi să scape de spaţiul care-i 
separa. Putea să pună mâna direct pe umărul ei. Pe gâtul 
ei. Pe mijlocul ei. 

A încercat, dar nu putea să se mişte. 

„Ca un şef. Tu aveai să-l bagi în probleme.” 

— Şi tu... m-ai crezut? 

— Da. Cine ar fi crezut că ai boaşe? 

„A zis ceva de boaşele mele! Ce ar face Harry Styles în 
situaţia asta?” 

Intra pe teritoriu necunoscut. Şi totuşi ea venea mai 
aproape de el. Privirea din ochii ei nu dispăruse. 

— Ai minţit pentru mine. 

— Da. 


e 264 œ» 


— M-ai crezut. 

— Povestea ta? a dat ea din umeri. Cine ştie. Poate că 
Eddie ţi-a întins o capcană. Poate că tu i-ai întins lui o 
capcană. 

— Atunci de ce? 

A făcut un ultim pas. Faţa ei era atât de aproape dea 
lui! 

— Vocea ta de azi-dimineaţă. Am ştiut imediat. Tu aveai 
să câştigi. 

S-a apropiat de el şi buzele li s-au atins. Kenny nu mai 
sărutase niciodată o fată înainte. Sau un băiat. Sau orice 
fiinţă umană. Atingerea buzelor ei moi îl aprindea ca pe o 
pocnitoare. 

Cineva a scăpat o tavă în bucătărie şi s-au despărţit 
brusc, dintr-odată conştienţi de împrejurimi ca şi cum şi-ar 
fi dat seama că erau dezbrăcaţi. 

— Uau, a zis Candace. 

În oricare altă zi, Kenny ar fi răspuns şi el tot cu un 
„uau”. 

Dar azi s-a trezit că-i scapă: 

— Era şi timpul. 

„Lăsăm la o parte faptul că Jocul mi-a folosit vocea la 
telefon - s-a gândit el - a văzut maşinării IA pe YouTube 
care pot să copieze voci după ce au ascultat câteva minute 
nişte mostre audio. Mai important era: Care parte din mine 
a spus asta?” 

Candace a clătinat din cap. 

— Îmi place versiunea asta nouă a ta. 

A sunat clopoţelul şi era timpul să plece. Kenny nu voia 
să se dea de gol. Şi nici nu voia să se oprească. Dar totuşi, 
trebuia să afle. 

— Nu eşti curioasă? Dacă e sângele meu în fiolă? 

Ea a zâmbit. 

— Aşa cum ai spus şi tu, dacă este, pur şi simplu l-a luat 
de la robotul din laboratorul de tehnologie. 

— Atunci de ce să minţi? De ce să nu-i dai fiola şi să 
explici? 

Nu ar trebui să întrebe. Avea să strice totul. Sărutul 


e 265 » 


acela! 

Dar trebuia să afle. 

Ea părea confuză. 

— Ai spus-o chiar tu. Uneori adevărul are nevoie de 
puţin ajutor. 

S-a uitat la ceas. 

— Trebuie să plec. Să nu-ţi uiţi promisiunea. 

— Promisiunea mea... 

— Să nu îndrăzneşti să dai înapoi. Eu sunt redactorul-şef 
acum. Tu eşti adjunctul meu. 

S-a apropiat şi l-a pupat pe obraz. 

— Nu-ţi face griji, locul de muncă va fi cât de 
neprietenos vrei tu. 

Şi apoi a plecat. 

Kenny a rămas acolo o clipă, încercând să înţeleagă tot 
ce s-a întâmplat. De la exmatriculare sigură şi umilire în 
public la sărutul lui Candace şi izgonirea lui Eddie din 
viaţa lui într-o clipită. 

„Toate visurile tale vor deveni realitate 
el. 

Într-adevăr. 

Dar de ce se simţea atât de prost? 


TM 


, şi-a amintit 


e 266 » 


48. 
EXECUȚIA 


Alex era la ora de fizică, iar mâinile îi tremurau ca varga 
pe sub bancă. 

Doamna Kite trecea pe la banca fiecăruia, împărțindu-le 
testele din ziua precedentă. 

Repeta în gând mantra pe care o învățase de la Joc ca să 
se calmeze, dar nu funcţiona. Ochelarii Azitek îi erau pe 
nas şi tot schimba filtrele de zi şi noapte de afară ca să-şi 
distragă atenţia, învârtind soarele, luna şi stelele foarte 
rapid. 

Doamna Kite i-a dat testul lui Jenny Prentiss. Zece cu 
plus, desigur. Acea expresie îngâmfată de pe chipul lui 
Jenny. „Un zece? Pentru mine?” 

Nu avea să mai rămână niciodată fără Galbeni. Făcuse o 
promisiune faţă de el şi faţă de Joc. 

Alex şi-l imagina pe tatăl său aşteptându-l acasă în seara 
aceea. „Te rog, te rog, te rog, a şoptit el, nu pot să mai trec 
prin asta.” Nu era vorba de bătaie. Ci de privirea din ochii 
tatălui său. 

Ţinea capul plecat, aşa că doar a simţit prezenţa 
doamnei Kite lângă el, uşoara rafală de vânt provocată de 
rochia ei cu volane şi parfumul ei ieftin, puternic şi floral. 
A deschis ochii şi era chiar lângă el, încercând să-i dea 
lucrarea. S-a uitat la ea înainte să i-o dea ca şi cum nu-şi 
mai amintea exact cât a luat. Expresia ei era de 
nedescifrat. 

A întins o mână tremurândă şi a luat lucrarea. S-a uitat 
la nota trecută cu roşu şi a văzut că era un şase şi zece“!. 

— A fost mai bine, i-a spus doamna Kite sinceră. 

Şi era mai bine, puţin. Nu era doiul cincizeci de data 
trecută. Sau patrul şi zece de dinainte. Dar tot picase. Şi 
ştia regulile. Tatăl său a fost foarte clar. Nu mai veni acasă 


4 În anumite zone din SUA, nota 6,50 se consideră notă de trecere (n. 
tr.) 


e 267 œ» 


cu vreun eşec. Nu exista nicio excepţie specială. Nu avea 
cum să treacă peste reguli. Mai avea patruzeci de sutimi 
nenorocite care puteau să-l scape de durere. Păreau foarte 
bine a fi o infinitate. 

O teamă nebunească l-a cuprins, iar apoi o senzaţie 
amorţitoare de calm. A băgat lucrarea în ghiozdan. Pentru 
toţi ceilalţi, arăta normal. Doamna Kite deja trecuse mai 
departe la alt coleg. 


e 268 » 


49. 
LIVREAZĂ-MĂ 


Tim Fletcher a primit un mesaj. Mereu era cineva care 
să-i trimită mesaje. Grozav joc. Grozavă petrecere. Grozav 
viitor. Grozavă viaţă. Dar acesta era ciudat şi diferit. 

Întreab-o ce a făcut cu brăţara. 

Niciun nume. Niciun număr. 

A simţit cum îl cuprinde furia instantaneu. 

Ştia că era ceva în neregulă cu brăţara. De ce nu o 
purtase în ziua precedentă? De ce fusese exagerat de 
calmă atunci când o întrebase despre ea? Prea calmă. Era 
un semn. 

Trebuia să se fi încrezut în instinctele sale. 

Se îndepărtase de el în ultimele luni. Discutase despre 
asta cu părinţii săi. Era o perioadă periculoasă pentru ca 
ea să se schimbe, exact înainte de facultate. Erau unele 
greşeli pe care nici privilegiile nu le puteau rezolva. 

A găsit-o în ascunzătoarea ei obişnuită, învățând în 
camera de la 3E care era mereu goală. De ce trebuia să 
înveţe? Pentru ce naiba trebuia să înveţe? Ce spunea asta 
despre el? 

— Azi o ai? 

— Ce să am? a întrebat ea, făcând pe proasta. 

Se săturase de asta. 

— Nenorocita de brățară. Lasă-mă s-o văd. 

— E acasă... 

— Prostii. Crezi că o să-ţi permit să mă iei de prost? 

— Tim, haide, eu... 

— De-ajuns. 

A dat cu pumnii atât de tare în masă încât în cameră s-a 
făcut o linişte de moarte după ce obiectele nu s-au mai 
bâţâit. Mary s-a dat de lângă laptop, ochiul mic holbându- 
se la ea, şi s-a uitat urât la Tim. 

El a rânjit. 

— Gata cu minciunile. Despre Charlie. Despre brățară. 


e 269 œ» 


Despre Caitlyn şi pămpălăul ăla de Peter. De-ajuns. 

S-a aplecat peste masă. A spus încet: 

— Unde dracu' e brăţara mea? 

Mary s-a uitat în ochii lui. 

— Am aruncat-o în lac. 

— Asta e un fel de glumă. 

Mary avea calmul unui căpitan al cărui vapor avea să se 
scufunde orice ar fi spus. Şi-a încrucişat braţele. 

— Nu e nicio glumă. 

Apoi s-a ţinut tare. 

x 

Kenny şi Charlie s-au întâlnit în laboratorul de 
tehnologie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Suntem bine acum. 

— Asta e tot? Morrissey te-a chemat la ea în birou şi 
dintr-odată suntem bine? 

— Dar tu? Ai ieşit din Joc? 

— Nu ştiu. Cred că da. 

— Ce a spus? 

— A spus „bine”. 

— Atât? 

— Păi, a spus şi „pa”. 

— Asta sună bine. 

— Apoi mi-a trimis o poză cu un mormânt. 

— Aa. Pentru tine? 

— Pentru mama. Şi pentru mine. 

— Asta e o nebunie. 

— Da. 

— E malefic. 

— Ştiu. 

Kenny aproape că a zis ceva, dar s-a oprit. 

— Eşti bine? l-a întrebat Charlie. 

— Nu chiar. 

— Pot să te ajut? 

— Nu prea cred. 

— Poţi să ieşi? Acum că s-a rezolvat? 

— Ar putea să revină în orice clipă. 


e 270 œ» 


— Of. 

— Nu cred că se va rezolva vreodată. 

Apoi Kenny s-a gândit la Candace. 

— Dar sunt şi unele lucruri bune. 

— Cum ar fi? 

Kenny nu putea să recunoască. Era aproape ruşinos 
faptul că şi-a câştigat primul sărut cu ajutorul unui joc. A 
clătinat din cap. 

— A meritat? a întrebat Charlie. 

Kenny s-a gândit la expresia de pe chipul lui Eddie, în 
momentul în care lumea lui s-a prăbuşit. Eddie fusese un 
tâmpit cu mult timp înainte ca Jocul să apară în vieţile lor. 
Cine putea spune că nu a meritat-o? Kenny s-a gândit la 
felul în care a simţit limba lui Candace în timp ce o atingea 
pe a lui. 

A văzut în faţa ochilor zidul mânjit de două cuvinte şi 
patru linii încrucişate. 

Şi totuşi, a vorbit serios atunci, cu Vanhi, răul era 
întotdeauna acolo, oricât de mult ar fi crezut unii că 
dispăruse ca prin magie. Ce îi spusese tatăl său despre 
infecțiile de la urgenţă? Trebuie să înţepi pustula. Lichidul 
trebuie să iasă. Altfel va exploda. Poate că mâzgăliturile de 
pe zid vor da startul unui dialog. Vor duce la vânarea 
nenorociţilor rasişti din şcoală. Erau destui. 

Deci, merita? 

A încercat să facă nişte calcule, dar în cele din urmă tot 
ce a putut spune a fost: 

— N-am nicio idee. 

X 

Domnul Walker era pe stradă, în dreptul stației de 
autobuz. 

Stătea acolo de două ore, privind cum autobuzele vin şi 
pleacă la fiecare jumătate de oră. 

Era ciudat. Ştia care era al lui. Putea să meargă singur 
cu autobuzul, chiar şi atunci când tatăl său era încă în 
viaţă. 

L-a supărat să audă vocea tatălui său în acea dimineaţă, 
dar i-a şi plăcut. Nu înţelegea care erau regulile morţii. 


e 271 œ» 


Ştia ceea ce îi spusese mama lui, că însemna că te duci pe 
lumea cealaltă. Nu a spus niciodată că nu puteai să suni de 
acolo, mai ales dacă era vorba despre ceva important. 

Se întreba dacă tatăl lui avea să-l sune din nou. Cumva, 
şi-a dat seama că răspunsul era nu. 

Mai devreme, după ce plecase puştiul mexican, 
Morrissey l-a chemat iar la ea. Vorbea atât de frumos încât 
domnul Walker ştia că avea să se întâmple ceva rău. 

— Domnule Walker, mulţumesc pentru că mi-ai spus ce 
s-a întâmplat mai devreme. 

— Sigur. 

S-a foit cu salopeta pe care o purta. 

— Acum trebuie să mă asculţi cu atenţie. Nu mai poţi să 
lucrezi aici. 

— Doamnă? 

— Ai luat mită de la un elev. Ai permis accesul unor copii 
într-o zonă periculoasă şi restricţionată. Pot să te iert 
pentru că ai şters dovezile pentru că, păi... pur şi simplu 
pentru că. Dar restul? Domnule Walker, ştiai foarte bine că 
nu trebuia să procedezi aşa, nu? 

A plecat capul de ruşine. Chiar dacă mai minţise pe ici, 
pe colo, da, făcuse lucrurile pe care le-a zis ea. 

— Ştiam că nu trebuie, a reuşit el să spună. 

— Asta e tot, domnule Walker. Ia-ţi lucrurile şi domnul 
McMahon o să te conducă afară. 

Dragonul: Mrrr! 

— Doamnă? a întrebat el, fără să se mişte din loc. 

— Ce este, domnule Walker? 

— Păi, unde ar trebui să mă duc, doamnă Morrissey? 

— Acum? Să-ţi iei lucrurile, de la personal... 

— Nu, doamnă. Nu acum. De luni, mă refer. 

Doamna Morrissey a scos un oftat. A fost o zi teribil de 
lungă. 

— Asta depinde de tine, domnule Walker. Dar nu mai 
poţi veni aici. Ai înţeles? 

A încuviinţat. Era groaznic. Dar tot era mai bine decât 
ceea ce spunea vocea că s-ar fi putut întâmpla. Asta era 
ceea ce merita el, pentru lucrurile pe care le-a făcut. 


e 272 œ» 


Dacă era mai inteligent, dacă nu era Dingus cel Prost, 
poate că ar fi fost în stare să se gândească la o soluţie. Dar 
adevărul e că nu prea reuşea să pună toate evenimentele 
cap la cap în mintea sa. 

A mai lăsat să treacă un autobuz, dar avea să se urce în 
următorul. S-a uitat iar în josul străzii, la geamurile pe 
care le-a curăţat şi la tomberoanele de gunoi pe care le-a 
golit în toţi aceşti ani, şi şi-a dat seama că-i părea rău că 
pleacă. m 


Mary s-a masat pe gât. S-a atins uşor într-o parte. 

Putea să spună celorlalţi ce i-a făcut. Dar ştia ce avea să 
se întâmple după aceea. g 

Miercuri a fost comemorarea accidentului. In acea zi, 
acum doi ani, l-au deconectat de la aparate pe fratele lui 
Mary la unitatea de terapie intensivă. 

Şase luni mai târziu, a fondat EÎDD în cadrul liceului în 
amintirea lui. Caitlyn a avertizat-o să nu facă asta. 

— Ştiu că eşti tristă şi situația e naşpa, dar chiar aşa? 
Cine o să se alăture unui club care-ţi spune că nu poţi să 
bei? 

Caitlyn, Tim, Kurt, toţi. Gata cu ei. I-a luat ani buni să se 
dezveţe de lucrurile pe care familia sa a învăţat-o să le 
caute. Să nu mai vadă lumea aşa cum o vedeau ei. Dar n- 
avea habar ce se afla sub toate astea. Cine trebuia să fie 
ea. Se simţea ca un atom pe punctul de a exploda, forţele 
care-i alcătuiau lumea fiind doar cu puţin mai puternice 
decât forţele care încercau să i-o dezbine. 

Trebuia să facă ceva pentru ea. Ceva. Ceva ce Tim avea 
să urască. Ceva ce-i spusese să nu facă. Un prim pas. 

Ştia ce era acel ceva. 

Şi-a croit drum pe hol, a trecut de tigrul de bronz cu o 
labă ridicată în postură de atac şi s-a dus la avizierul de 
care atârna un pix. Un afiş anunţa: 

PREŞEDINTELE CONSILIULUI ELEVILOR - 
ALEGERI 8 NOIEMBRIE 2016. 

Tim a urât dintotdeauna consiliul elevilor. „Tu nu îi 

reprezinţi pe aceşti oameni, îi spunea el. Tu nu eşti pe 


e 273 a 


aceeaşi planetă cu ei.” 

Avea s-o urască pentru asta. 

A analizat lista. 

Erau câteva nume trecute pe ea, dar doar ultimul i-a 
atras atenţia. Charlie Lake. 

Era şocată. Apoi s-a simţit mândră. Ştia ce însemna 
pentru Charlie să facă un pas - un pas mare şi public - 
înapoi în lumea celor care trăiesc. 

Şi-a adus aminte de buzele lui, de partea rănită unde 
primise un pumn pentru un puşti slab care fusese atacat 
de un puşti puternic. 

„Bravo lui”, s-a gândit ea. 

Dar apoi o voce din mintea sa i-a şoptit: „Nu vei mai lăsa 
un alt băiat să stea în calea visurilor tale. Din nou. Trebuie 
să te pui pe tine pe primul loc. Măcar o dată.” 

Era ca brăţara pe care a încercat Charlie să i-o dea - 
avea intenţii bune, dar la urma urmelor, erau aceleaşi 
cătuşe, doar că un alt paznic. 

Aici nu era vorba despre Charlie. Era vorba despre ea. 

Dar cum l-ar afecta asta pe el? 

Nu ştia, iar mâna i-a ezitat. 

Apoi s-a gândit la Tim şi şi-a trecut numele în josul listei. 


Charlie a privit filmuleţul pe telefon. A sosit la fel ca şi 
cel de la mall - Oo, poc! -, dar de data aceasta era cu Mary 
şi Tim. Mâna de pe gâtul ei. Lovitura în stomac. 

S-a şters apoi, a dispărut pentru totdeauna imediat ce s- 
a terminat. 

Voia s-o găsească pe Mary. Dar văzuse mesajele despre 
el. Nu era interesată. _ 

Următorul lui instinct a fost să fugă la Peter. În noaptea 
în care i-a arătat lui Charlie filmuleţul cu Kurt, Peter i-a 
oferit şi un fel de informaţie secretă despre Tim. Faptul că 
a refuzat i s-a părut un gest nobil la vremea respectivă, dar 
Charlie s-a gândit în treacăt dacă era prea târziu să-l mai 
recupereze. _ 

Dar terminase cu Jocul - îşi promisese asta. În plus, nu 
ar fi putut să mai dea ochii cu prietenii săi dacă se lăsa 


e 274 œ» 


atât de uşor acum că avea nevoie de ceva, după ce făcuse 
atâta scandal că o să renunţe. Avea să se descurce de unul 
singur. 

A coborât treptele câte două să-l prindă pe Tim din urmă 
înainte să intre în clasă. Charlie l-a văzut, era cu un cap 
mai mare decât toţi ceilalţi, şi l-a strigat: 

— Tim! Hei, Tim! 

Tim s-a întors spre el şi avea o privire furioasă, ca şi cum 
lupta începuse de câteva ore şi Charlie întârziase. 

Charlie s-a dus spre el, dar înainte să-şi dea seama, Tim 
l-a aruncat pe spate, atât de tare încât dulapurile de care 
s-a lovit s-au clătinat şi un lacăt l-a împuns în spate. 

Tim nici nu s-a deranjat să se uite la el. S-a întors şi a 
intrat în clasă. 

Charlie era un purice pentru el. Era o pacoste. 

Niciun fel de rege, nici în lumea asta, nici în oricare altă 
lume. 


e 275 a 


50. 
O A DOUA VEDERE 


Alex nu putea să se ducă acasă. Când a scăpat de la 
şcoală, a plecat ca în transă, nesigur unde anume se 
ducea, dar fiind conştient de faptul că nu putea să-l vadă 
pe tatăl său. Şi-a imaginat sunetul curelei. 

Clic. 

Jocul îl tachina. 

Nu te-a întrebat nimeni cum a fost. 

Era adevărat. Niciunul dintre prietenii săi nu l-a 
întrebat. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi, nu era aşa? 

Apoi, mai târziu: 

Eşti un eşec din toate punctele de vedere. 

Şi-a lăsat bicicleta pe marginea drumului, la două străzi 
de casa lui. 

Era un loc ştiut doar de el, un loc în care se ducea să se 
joace când era mic. Singur. Nici la şcoala primară nu ştia 
cum să se joace precum ceilalţi copii. 

În clasa întâi inventa propriile lui limbi, iar copiii au 
crezut că e amuzant. Până în clasa a treia, ajunseseră să li 
se pară ciudat. Şi el a fost foarte rănit. „Ce s-a schimbat?” 
s-a întrebat el atunci. 

Locul în care îi plăcea să meargă era ca o peşteră pentru 
multele sale aventuri de pe atunci, sau un bârlog, sau o 
lume subterană, sau o mină subterană. Se afla într-un 
ungher de sub un drum, lângă o casă care stătea atârnată 
pe o suprafaţă erodată, proptită în piloni. Puteai să alergi 
în sus spre spaţiul unde pământul se ridica până în tavanul 
de ciment al străzii. Era întunecat, umed şi răcoros. 

S-a târât până acolo şi era un spaţiu mult mai mic decât 
îşi aducea el aminte. A încercat să recurgă la vechea lui 
imaginaţie, dar nu mai rămăsese nimic din ea, precum un 
ţinut magic în care nu mai avea acces. Şifonierul era 
complet din nou. Fereastra era doar o fereastră. 

Şi-a pus ochelarii Azitek, dar nu i-au arătat nimic. Jocul 


e 276 œ» 


era dezgustat de el, era evident. Nu mai avea în ce iluzii să 
se ascundă acum. 

De ce nu putea să îmbunătăţească peştera cu torţe 
arzânde şi lilieci zburători? 

De parcă i-ar fi citit gândurile, i-a spus: 

Nu eşti erou în nicio poveste. 

S-a întins pe pământ şi s-a uitat în sus la partea 
întunecată a şoselei de deasupra. Nu ştia cât timp a stat 
aşa holbându-se, încercând să blocheze sunetul curelei din 
mintea sa, dar soarele a apus în cele din urmă. Nu avea să 
meargă acasă. Şi-a dat seama de asta. Avea să stea acolo 
toată noaptea. A încercat până şi să-şi sugă degetul. Asta îl 
calma foarte mult când era mic. Dar acum nu-l ajuta cu 
nimic. A început să plouă, dar el a rămas uscat în 
ascunzişul său. Apoi norii şi ploaia au apărut în peşteră. A 
crezut că visează, dar apoi şi-a dat seama că erau ochelarii 
Azitek. În sfârşit Jocul vorbea cu el! Cât de târziu era? 
Lipsa de adrenalină şi de cafeină începea să-şi spună 
cuvântul. Simţea că nu mai poate să se mişte. Aşa că a stat 
şi a privit imaginile din faţa lui, bărbatul care stătea în 
peşteră, îmbrăcat în haine antice, un gardian care stătea 
lângă un sclav ghemuit la pământ, gemând. Gardianul l-a 
lovit cu biciul, făcându-l să sângereze. Sclavul a ţipat şi a 
căzut cu faţa în nisip - în jurul lor nu mai era pământ 
acum, ci nisip -, iar biciul a lovit iar şi iar până ce l-a oprit 
cineva. Alex şi-a adus aminte de povestea pe care o auzea 
la biserică duminica, ca şi cum s-ar fi desfăşurat exact 
atunci în faţa ochilor săi: Moise luând biciul de la stăpânul 
de sclavi şi biciuindu-l până la moarte, ascunzându-i apoi 
corpul în nisip. Alex, cu ochii înceţoşaţi, a început să râdă 
pentru că înţelegea Jocul, iar Jocul îl înţelegea pe el. 

Nu eşti erou în nicio poveste! 

Doar că ai putea fi, asta îi transmitea Jocul. 

Cea mai veche poveste de pe pământ. 

Stăpâni şi sclavi. 

Lanţuri şi libertate. 

Cei care biciuiesc şi cei care sunt biciuiţi. 


e 277 œ» 


Charlie a deschis ultimul folder ascuns de pe laptopul 
său. 

Avea cu zecile înainte. Jocuri. Chestii legate de hacking. 
Pornografie. A trecut de faza când le ascundea. 

Doar că mai rămăsese un singur folder blocat pentru ca 
tatăl său să nu-l găsească niciodată. Ca să-l deschizi, 
trebuia să ţii apăsat pe trei taste şi să treci o parolă. 

Charlie venise târziu acasă. Tatăl lui a încercat să-i dea 
nişte veşti bune, dar Charlie nu i-a acordat atenţie, şi de 
data asta tatăl său nu s-a mai obosit să insiste. Pur şi 
simplu a plecat de acasă şi când s-a întors, Charlie era 
încuiat la el în cameră. Era sfârşitul unei săptămâni de 
groază. Charlie încă se întreba dacă Jocul îl lăsa în pace 
sau nu. A plecat de la şcoală cu vânătăi pe spate de când a 
fost împins în dulapuri. A suportat două ore la centrul de 
fotocopiere, fără alte incidente. Niciun bărbat cu bâtă sau 
atacatori sub maşină. 

Acum era acasă şi era extenuat, dar nu putea să doarmă. 
Îi aducea aminte de faptul că nu a mai fost s-o viziteze pe 
mama lui de luni de zile. Gândul îl terifia; îl durea atât de 
tare să meargă acolo. 

Evident, era un fiu groaznic, s-a gândit el. 

A deschis folderul ascuns de pe calculator. Era încuiat 
pentru că tatăl lui a făcut tot posibilul să scape de lucrurile 
astea din casă. Şi-aşa ar fi fost destul de rău dacă tatăl său 
ar fi aflat că parola lui era Alicia. A pus-o exact după 
moartea ei. Acum nu-i mai venea s-o schimbe, oricât de 
siropoasă şi de umilitoare ar fi fost. Ar fi fost ca şi cum ar fi 
şters ultima rămăşiţă din sufletul ei. 

Folderul, pe de altă parte, l-ar fi ucis pe tatăl lui, văzând 
toate acele lucruri la un loc. Fiecare filmuleţ din casă, 
fiecare poză, fiecare bileţel şi felicitare scanate. Numele 
folderului a apărut: Mami. 

Charlie a dat click pe primul filmuleţ, în care ea îl ţinea 
în braţe când era bebeluş. 

Imediat i-au lăcrimat ochii şi durerea a explodat în el din 
nou, ca şi cum un trunchi de copac ar fi fost smuls prin 


e 278 + 


pieptul lui, rădăcinile fiind atât de lungi şi de adânci încât 
abia dacă mai rămânea ceva din corpul său. Era o 
adunătură de răni care nu aveau să fie vindecate niciodată. 

S-a auzit o bătaie în uşă. A ignorat-o. Plângea atât de 
tare că tatăl său îl auzise cu siguranţă. Bătaia era uşoară şi 
precaută. A văzut umbra tatălui său sub uşă. A bătut încă o 
dată uşor, ştiind că Charlie nu-l voia acolo, după care a 


plecat. 
X 


Vanhi verifica de zor pe internet să nu fi apărut vreo 
ştire despre o cutie de carton pe strada Tremont şi o 
tragedie. Orice fel de tragedie. Nu ştia ce căuta de fapt. 
Tăiase de pe listă toate lucrurile rele pe care şi le putuse 
imagina. 

Totuşi, posibilităţile o măcinau, toate lucrurile care ar fi 
putut fi rezultatul momentului ei de slăbiciune. A livrat 
acea cutie ca să-şi câştige înapoi eseul magic, dar de 
atunci nu a avut curajul să revină pe site-ul de la Harvard 
şi să vadă dacă a reapărut. Ştia că nu putea să se 
determine să apese Trimite încă, chiar dacă eseul era 
acolo, pregătit. Mai întâi trebuia să se asigure că totul era 
în regulă, că livrarea ei nu a provocat nicio daună. 

Dar nu a găsit nicio ştire rea, indiferent de câte ori a 
căutat. S-a uitat la ştirile de dimineaţă şi la ştirile de la ora 
cinci. Doar obişnuitele crime urbane şi suburbane. Nimic 
legat de vreo cutie. Nimic legat de Jocul lui Dumnezeu. 
Incepea să se relaxeze. 

Poate că fusese ceva bun în cutie. Ca dispozitivul ei 
pentru bas. Orice şi-o fi dorit în secret persoana care 
locuia pe strada Tremont. O recompensă pentru o altă 
sarcină. Un nou Xbox. Adidas Red Apple NMD. O dronă 
Aerigon cu cameră Phantom Flex4k. 

Şi dacă a fost într-adevăr ceva bun? Dacă nu a fost 
nimeni rănit? 

Atunci putea, în sfârşit, să-şi revendice recompensa. 

La cină, părinţii ei vorbeau veseli despre promovarea 
mamei ei la bancă. Mama o tot întreba dacă era bine, iar 
tatăl zicea de zor: 


e 279 e 


— Lasă fata-n pace, a avut o zi lungă la şcoală, las-o să 
viseze cu ochii deschişi! 

Îi ciufulea părul de fiecare dată, ca şi cum încă mai era 
fetiţa de cinci ani cu părul în codițe care stătea la el în 
poală. 

Când nu a mai putut să suporte, Vanhi l-a pupat pe Vik 
în creştetul capului şi a întrebat dacă poate să plece. 
Mama ei a întrebat-o de ce, iar ea a dat răspunsul demn de 
premiul cel mare: 

— Ca să termin eseul pentru Harvard. 

— Aa. Mama ei a încercat să nu zâmbească prea larg. 
Da, cred că ar fi în regulă. 

Tatăl său i-a făcut cu ochiul. 

În camera ei, Vanhi a intrat pe cererea de înscriere şi şi- 
a ţinut respiraţia, aşteptând să vadă ce eseu avea să-i 
apară. Să fie oare catastrofa ei de declaraţie personală, 
sau capodopera Jocului? A dat click pe Declaraţie 
Personală: Se încarcă şi s-a rugat să nu-i apară: 

Sunt foarte pasionată de Harvard... 

Acea frază de introducere care te făcea să verşi, dintr-un 
eseu insipid, eseul unei fete inteligente paralizate de frică. 
A deschis ochii şi a citit: 

Vanhi înseamnă „foc” un cuvânt hindus care face 
referire la creație şi distrugere. 

„O, Dumnezeule, s-a gândit ea. O, uau.” 

A citit mai departe. Era întreg. Distrugerea creativă. 
Povestea cu focul, balada vieţii ei, temerile şi speranţele ei. 
Puterile şi eşecurile ei, de asemenea, dar prezentate ca 
lucruri din care a avut de învăţat, reinterpretate ca 
posibilităţi. Era cel mai bun eseu pe care ea nu l-a scris 
niciodată. 

lar acum era al ei. 

„Mami, asta e pentru tine”, s-a gândit ea, simțind un 
junghi ciudat. 

A verificat din nou - încă niciun dezastru provocat de 
vreo cutie. Mâinile ei erau spălate de păcate. Şi cu acele 
mâini, date delicat cu ojă roz-aprins, încărcate cu magia 
stranie a lui Vanhi, au dat click pe Trimite. 


e 280 » 


x 


La ora 4.00 dimineaţa, doar Peter era fericit şi liniştit. 
Alex era ascuns sub şosea, uitându-se la nişte iluzii. Vanhi 
se holba la tavanul ei fără să poată adormi, în timp ce 
Charlie adormise în pat, cu laptopul pe piept. Kenny se 
întorcea când pe-o parte, când pe alta, având coşmaruri cu 
Eddie Ramirez aruncându-se în faţa unor camioane. 

Dar Peter era treaz de-a binelea, binecuvântat de liniştit, 
trecând la un nou nivel în Joc. Se uita în jos la holul de la 
etajul al treilea din liceu, dar prin ochelarii Azitek vedea 
un deşert întins, cu o piramidă imensă în faţa sa, cu un 
ochi strălucitor încrustat în ea, exact sub vârf. Acesta era 
centrul Ochiului lui Dumnezeu, dar acela nu era decât un 
instrument. El urma să primească un scop. 

Holul propriu-zis arăta ca un drum care ducea la camera 
322, care acum nu era un laborator de ştiinţă, ci intrarea 
în marea piramidă, cu torţe de-o parte şi de cealaltă, 
luminând hieroglifele. A deschis uşa în spaţiul real şi 
interiorul piramidei nu se asemăna cu nimic din ce mai 
văzuse în Joc până atunci. Văzuse casele de licitaţii, unde 
jucătorii îşi pariau Galbenii pe tăcute pe tot ce visau ei să 
obţină - droguri, black-hat“, servicii irelevante. A văzut 
chaturile virtuale care arătau ca nişte saloane franceze 
elegante unde jucătorii din lumea întreagă se întâlneau 
anonim ca să facă schimb de cunoştinţe legate de IA care 
controla sistemul în care se aflau. Dar asta era ceva diferit. 
A zărit o sală mare de judecată, pereţi de piatră şi flăcări 
portocalii-roşiatice, broaşte care stăteau plictisite pe 
suprafeţe plate, respirând uşor. Un bărbat cu cap de câine 
ţinea într-o mână un baston şi în cealaltă o cruce 
egipteană, stând de pază lângă un cântar de aur la fel de 
mare precum creatura. Pe un taler se afla o pană. Celălalt 
era gol. 

Bărbatul-câine s-a uitat în gol prin Peter, clipind şi 
aşteptând să facă ceva. 


42 Persoane care se ocupă de hacking pentru câştig financiar sau 
personal, pot fi implicaţi în spionaj cibernetic şi pot fura, modifica sau 
distruge date (n. tr.). 


e 281 œ» 


În faţa lui Peter, pe un piedestal de piatră se afla o carte 
antică în care se găseau nume. Era Cartea Vieţii şi a 
Morţii. Numele Ocrotitorilor erau acolo. lar acum Peter 
era un Privitor. Era mai mult decât voaierism acum, decât 
spionajul banal pe care-l făcuse cu ajutorul Ochiului lui 
Dumnezeu. Acum se afla în inima Jocului, în scopul ei de 
bază. Şi făcea parte dintr-o misiune. 

Pe rând, a atins numele Ocrotitorilor de pe pagina 
subţire şi cântarul s-a mişcat. 


e 282 » 


51. 
VESTI BUNE 


Spre surprinderea lui Charlie, era o dimineaţă 
splendidă. 

Dormise dus timp de douăsprezece ore. S-a trezit cu 
soarele trecând prin spaţiile de la jaluzele, lovindu-i faţa şi 
încălzindu-l. 

Se simţea neobişnuit de liber. 

Nu a mai avut de-a face cu Jocul. Nu a mai fost nicio 
aventură noaptea trecută. Sau, cel puţin, nu una la care să 
fi luat şi el parte. Criza de plâns fusese îngrozitoare, 
dureroasă, dar simţea că se descărcase. A adormit repede, 
iar când s-a trezit s-a simţit atât de uşor, cum nu se mai 
simţise de luni întregi. 

Pentru o clipă, a fost cuprins de o panică profundă: „Ce 
o să fac azi?” 

Dar apoi a simţit mirosul de clătite de la parter şi şi-a 
dat seama că murea de foame. Oricât de nesăbuit ar fi fost 
tatăl său, putea să gătească. Doamne, şi ce bine gătea! 
Măcar o dată, Charlie se simţea disperat după mâncarea 
sa. 

— Mă bucur că eşti aici, l-a anunţat tatăl său, privindu-l 
din dreptul aragazului în timp ce Charlie cobora scările. 
Vom fi foarte ocupați azi. 

— Serios? 

— Da. 

Tatăl lui a pus două clătite pe o farfurie şi le-a întins pe 
masă spre Charlie. 

— E suc proaspăt de portocale în vas. Serveşte-te. 

Charlie a luat farfuria şi a înţepat clătitele cu o furculiţă, 
aşteptând să vadă dacă dispar într-un nor de fum. Dar erau 
reale. Totul era real. A pus sirop peste ele şi două bucățele 
de unt care s-au topit imediat. 

„De data asta, s-a gândit el, nu o să mai stric momentul 
aducând vorba de mama.” 


e 283 + 


— Unde mergem? 

— Surpriză. A fost o surpriză pentru mine ieri. lar azi e o 
surpriză pentru tine. 

Charlie şi-a adus aminte de veştile bune pe care le 
pomenise tatăl său în ziua dinainte, când trecuse în fugă 
pe lângă el şi se dusese sus. Acum avea să afle. 

Charlie şi-a terminat micul dejun şi s-a simţit revitalizat 
din mai multe puncte de vedere. Tatăl lui stătea în faţa sa, 
citind ziarul şi mâncând. Nu vorbeau. Geamurile erau uşor 
deschise şi razele de soare luminau camera, iar aerul 
răcoros de toamnă pătrundea înăuntru, făcând totul să 
arate bine şi plin de viaţă. Puțin mai târziu, s-au urcat în 
maşină şi au mers spre East Bishop. 

Charlie nu mai văzuse demult obrajii tatălui său atât de 
roşii şi împliniţi. Părea plin de viaţă. 

— Ce se întâmplă? 

— Uneori, se întâmplă lucruri bune. 

După drumul cu maşina, Arthur s-a uitat pe geam şi a 
zâmbit. 

— Aici este. 

Se uitau la faţada unui local de pe marginea unui spaţiu 
cu magazine. Clădirea maro avea jaluzele în culori calde şi 
semăna cu un pub. Acoperişul înclinat şi ţiglele verzi îl 
făceau să pară ca scos dintr-o poveste germană. 

— Eu mă luptam cu autorizaţii, permise şi cu 
împrumutul. Avea să-mi ia luni de zile să termin cu toată 
birocraţia. E adevărat, aş fi putut s-o fac. Dar apoi, asta mi- 
a picat din cer. 

— Ce ţi-a picat din cer? Locul ăsta? 

— Da. 

— Serios? Cum? 

— Am primit un telefon ieri-dimineaţă. Proprietarul a 
avut nişte probleme. Trebuia să îl vândă altcuiva cât mai 
repede. Adică, imediat. Era foarte panicat. Practic m-a 
implorat să-l preiau. lar eu l-am preluat. A fost floare la 
ureche, Charlie. Pot să păstrez personalul, bucătăria, să 
introduc propriile mele reţete cu timpul. Va fi simplu ca 
bună ziua. 


e 284 + 


Tatăl său era fericit, dar Charlie se simţea puţin abătut. 
Îşi dorea să creadă în poveşti. Dar recent, toate 
coincidenţele ajunseseră să pară suspecte. 

— Nu pare puţin prea frumos ca să fie adevărat? 

Arthur s-a uitat la el şi s-a răstit: 

— Ba da, aşa este. Şi când te uiţi la toate lucrurile rele 
prin care am trecut în ultimii doi ani, aproape orice pare 
prea frumos ca să fie adevărat. 

— Ştiu, dar... 

— Cred că ne-a venit rândul să avem şi noi parte de 
puţin noroc, Charlie, a spus tatăl său pe o voce mai moale. 

— Cum te-a găsit? 

— Online. Am postat pe bloguri de restaurante timp de 
câteva luni şi m-am interesat cum merge treaba. 

Charlie a încercat să vadă situaţia prin ochii Jocului: Să 
fi provocat criza cuiva? Să fi făcut legătura între acea 
persoană şi Arthur? Şi de ce acum, tocmai când Charlie 
renunţase? Făcea asta ca să-l ademenească înapoi? Sau 
poate că asta era pedeapsa. Poate că tatăl său avea să dea 
toţi banii pe locul ăsta, iar apoi Jocul urma să-l distrugă. 
Posibilităţile erau infinite. Probabil că evoluau chiar în 
momentul de faţă. Sau poate că uneori un restaurant e pur 
şi simplu un restaurant. Charlie nu avea cum să ştie. 

Dar Arthur ieşise afară deja. 

— Haide. 

Înăuntru, locul era exact aşa cum şi-l imaginase Charlie. 
Mese mici, rotunde şi confortabile. O masă de biliard şi 
jocuri pinball. Lustre cu lumină caldă care atârnau la un 
nivel jos. Părea genul de loc în care ţi-ar fi plăcut să 
locuieşti. Pe perete era o pictură murală cu un oraş din 
secolul al nouăsprezecelea, în care se vedea un parc cu 
luminiţe printre copaci şi baloane cu aer cald deasupra. 
Cupluri elegante, îmbrăcate în costume şi rochii, se 
plimbau pe o alee. 

— Cum se numea locul ăsta înainte? 

— Bâlciul lumii. 

— Şi acum o să se numească La Arthur? 

Charlie prefera Bâlciul lumii, dar nu a spus nimic. 


e 285 » 


— Păi, stai aşa, ia uite. 

Când Charlie era mic, tatăl său obişnuia să vorbească de 
zor despre cum voia el să devină chef şi să aibă propriul 
său restaurant când era tânăr. Dar bunicul lui Charlie a 
fost un contabil dur şi serios care a văzut destui clienţi de- 
ai săi care au dat faliment cu restaurantele. 

— Să fii proprietarul unui restaurant e ca şi cum ai juca 
la ruleta rusească, îi spunea el tatălui lui Charlie. 

Aşa că Arthur Lake s-a făcut contabil, la fel ca tatăl său, 
doar că nu era la fel de talentat şi la fel de priceput cu 
numerele şi extrasele de cont. Ura fiecare zi în care lucra 
drept contabil, dar îşi întreținea familia şi îşi iubea soţia şi 
copilul. Apoi, soţia lui s-a dus, iar fiul său era pierdut, şi el 
s-a întrebat cum de echilibrul vieţii sale s-a schimbat atât 
de brusc. 

Acum îl conducea pe Charlie prin propriul său 
restaurant, radiind de mândrie. 

În spate, un banner de pânză era întins pe podea cu 
fundiţe în ambele capete, genul de banner ieftin pe care 
poţi să-l iei de la orice centru de fotocopiere, cum ar fi fost 
cel în care mergea Charlie zi de zi. 

— L-am luat aseară. E temporar, doar până luăm unul ca 
lumea. 

Arthur a dat din cap înspre banner. 

Scria La Charlie. 

— Dacă e OK şi pentru tine. 

Charlie a simţit un nod în gât. S-a străduit să nu 
lăcrimeze. 

— Sunt atât de fericit, i-a zis tatăl său fără să se uite la 
el. 

A pus o mână pe umărul lui Charlie. Era o tentativă la 
început, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca el să tresară. Şi 
Charlie chiar a tresărit, pentru că amestecul de emoţii îl 
copleşea, bucuria şi speranţa provocate de ceva nou, 
certitudinea că tatăl său le-a ipotecat viitorul şi 
sentimentul straniu că Jocul se afla în spatele acestei 
oportunităţi, din motive care îi erau necunoscute 
deocamdată. Dar apoi, strânsoarea de pe umărul său a 


e 286 » 


devenit mai fermă. Arthur l-a strâns pe Charlie de umăr şi 
şi-a lăsat palma pe gâtul său, un obicei pe care-l avea 
atunci când Charlie era mic. 
— Haide, a zis tatăl său după ceva vreme. Ajută-mă să 
pun bannerul. 
x 


Tatăl lui Alex ajunsese târziu acasă seara trecută. 
Stătuse mai mult la serviciu pentru că în adâncul sufletului 
său era înspăimântat să afle dacă Alex a trecut testul sau 
nu. 

Bao Dinh nu-l înţelegea pe Alex. Bao nu a avut nimic în 
copilărie. A înfruntat războiul, foametea şi lucruri mult mai 
rele, dar familia sa a fost dintotdeauna apropiată şi plină 
de căldură. Alex a crescut fără să tânjească după ceva 
anume, şi totuşi nu a fost niciodată fericit. Era derutant. 
Câte nopţi a petrecut Bao, după zece ore de stat la 
serviciu, încercând să-l înveţe cum să joace baseball, nu 
pentru că ar fi dat el doi bani pe baseball, ci pentru că voia 
ca Alex să ştie că tatăl său îl iubeşte? 

Când Alex nu a venit acasă, părinţii săi au fost îngrijoraţi 
la început, până au primit un mesaj şi au fost anunţaţi că 
dormea la Kenny acasă. Chiar şi atunci, Bao nu a putut să 
doarmă pentru că ştia că asta însemna că nu s-a descurcat 
bine la test. 

Domnul Dinh a zărit cureaua de pe pat şi s-a cutremurat. 
S-a pus în genunchi înainte să meargă la culcare şi s-a 
rugat. „Te rog, Doamne, ajută-l să treacă.” Ura cureaua, 
dar încercase orice altceva. Bunătate, severitate, 
recompense, consecinţe, laude, ruşine, dragoste, frică. Nu 
funcționa nimic cu Alex. Era ca un jeleu, alunecându-tți 
mereu printre degete. Unde avea să se ducă anul viitor? 
Ce avea să facă? „Te rog, Doamne, ajută-l să treacă acest 
test. După aceea, va reuşi să se descurce mai departe.” 

Bao Dinh nu a dormit deloc toată noaptea. 

Dar când Alex a venit acasă dimineața următoare, 
ciufulit şi mirosind a pământ şi a ploaie, domnul Dinh era 
îmbrăcat la patru ace, bând suc de portocale şi citind 
ziarul de dimineaţă, ca şi cum ar fi dormit opt ore şi era 


e 287 œ» 


pregătit pentru viaţă. 
Nu a ridicat privirea din ziar când l-a întrebat: 
— Cum a fost la test? 


e 288 + 


52. 
UNU ŞI ZERO 


Schimbarea numelui din Bâlciul lumii în La Charlie avea 
loc în seara aceea. Era atât de simplu, că Arthur se minuna 
de norocul său - a luat locul vechiului manager, a pus un 
banner temporar, iar personalul se ocupa de toate aşa cum 
trebuie, exact ca înainte. Au împărţit nişte fluturaşi prin 
cartier anunțând noul nume şi promițând o reducere de 
10% pentru acea seară: Acelaşi loc minunat, cu un alt 
nume! Au postat pe Yelp, Facebook şi Instagram. 

lar apoi au aşteptat. 

Oare avea să vină lumea? 

Deocamdată, singura schimbare pe care o mai făcuse 
tatăl său a fost să înveţe personalul reţeta sosului său 
secret. Nu era complicată - o treime de sos 
Worcestershire, o treime de sos de soia, o treime de 
muştar -, dar voia să fie gata exact înainte să-l adauge în 
burgeri. Charlie l-a privit pe tatăl său pierdut în muncă şi a 
decis să plece şi să ia o pauză. 

Când a ajuns acasă, Vanhi stătea pe veranda lui, cu 
picioarele legănându-i-se pe trepte. Părul ei negru-roşcat 
era strălucitor şi vesel în lumina soarelui. 

A zâmbit când l-a zărit pe Charlie. 

— De ce pari atât de fericit? Te-ai mai văzut cu Mary? a 
întrebat Vanbhi, ridicând o sprânceană. 

— Nu am mai văzut-o de când am fost în pădure. 

— De când v-aţi sărutat în pădure. 

— De când a decis că nu mai vrea să aibă de-a face cu 
băieţii. 

— Genul meu de fată. 

— Şi a trimis un mesaj naşpa despre ce problemă socială 
aş putea fi. 

— Ce? 

Vanhi a bătut cu palma în verandă ca să se aşeze lângă 
ea. În timp ce se urca, Charlie a auzit un râs melodios de 


<e 289 + 


după colţ. Vik a venit alergând din curtea din spate. 

— Charlie! Charlie! 

— L-ai adus pe Vik? 

— E în grija mea azi. Amândoi părinţii sunt la muncă. 

— Salut, prietene! a zis Charlie, ciufulind părul lui Vik în 
timp ce el îl îmbrăţişa. 

— Te iubeşte, a spus Vanhi. 

— Sentimentul e reciproc, a zis Charlie. 

L-au privit cum fuge să se joace în grădină. 

— Deci ce e cu mesajul ăsta? O spionezi pe Mary? 

— Nu, mi l-a arătat Peter. 

Vanhi a oftat. 

— Şi de unde ştii că e adevărat? 

— Este garantat de Joc. Aşa a zis Peter. 

Vanhi l-a privit lung pe Charlie. Apoi a clătinat din cap. 

— De unde ştii că el îţi spune adevărul? 

— De ce să mă mintă el? 

— Gândeşte-te la el şi Caitlyn. 

— Şi ce? Tot vrea ca eu să fiu fericit. 

— Nu-l vezi aşa cum ar trebui. Niciodată nu l-ai văzut 
aşa cum e el. 

S-au uitat urât unul la celălalt. 

Charlie a clătinat din cap şi a schimbat subiectul. 

— Deci, de ce ai venit? 

— Eu... voiam să-mi cer scuze. 

— Pentru ce? 

— Pentru noaptea trecută. Pentru că am votat împotriva 
ieşirii din Joc. 

— Ai jucat azi-noapte? 

— Am fost urmăriţi de o adunătură de bărbaţi-tauri 
digitali. A fost super. 

Charlie a simţit o urmă de gelozie imaginându-şi cum se 
jucau fără el. 

— Ţi s-au îndeplinit toate visurile? a întrebat-o el 
sarcastic. 

— Dar ale tale? i-a aruncat-o ea. 

— De fapt, chiar am avut o zi bună. Cu tata, lucrurile au 
părut să fie... aproape la fel ca înainte. 


e 290 œ» 


— Serios? De ce acum? 

A ezitat o clipă, apoi i-a povestit totul despre restaurant. 

S-a uitat la el ciudat. 

— Ştii că trebuie să fi fost... 

Nu trebuia s-o spună cu voce tare: Jocul. 

— Nu ai de unde să ştii asta. 

— Tipul care a trebuit să renunţe la restaurant aşa, 
dintr-odată... s-o fi întâmplat ceva cu el... 

— Crezi că sunt ipocrit? 

— Nu... adică e pentru tatăl tău până la urmă, dar... 

— De ce nu mai termini cu judecăţile? Eu sunt cel care a 
încercat să renunţe. Şi mai lasă-l în pace şi pe Peter. 
Mereu ai avut ceva cu el, încă din ziua în care a venit. 

— Se zvoneşte că vinde droguri, Charlie. Ştii asta, nu? 

Charlie a ezitat o clipă, venindu-i în minte acea imagine 
cu pacheţelul maro de la Peter pentru Zeke. Cel pe care l-a 
livrat Charlie. A lăsat gândul la o parte. 

— Astea-s nişte bazaconii. Nu a zis niciodată nimic de 
asta. 

— A făcut-o la St. Luke şi o face şi aici. 

— De ce ar face-o? Nu are nevoie de bani. 

— Aşa e. O face pentru că-i place. 

— Îndrugi doar minciuni. 

— Charlie... 

— El a fost singurul care a fost alături de mine când a 
murit mama. Tu ce ai făcut atunci? 

— Ce? 

— Ce naiba ai făcut tu? 

Ochii lui Vanhi au început să lăcrimeze. 

— Charlie, eu... nu am ştiut ce să... am încercat. 

— N-ai făcut nimic. Aşa că nu-l mai vorbi de rău pe el şi 
uită-te la tine mai întâi. 

— De ce vă certaţi? a întrebat Vik. 

N-aveau habar cât timp stătuse în spatele lor, 
ascultându-i. 

Vanhi a zâmbit dintr-odată, încercând să-i arate lui Vik 
că totul era OK. 

— Haide, Vik, să mergem. 


e 291 œ» 


— Eşti geloasă pe Peter, dar tu nu ai fost alături de 
mine, s-a răstit Charlie, în timp ce Vanhi l-a luat în braţe 
pe Vik şi s-a îndreptat spre maşină. Eşti geloasă pe Mary, 
dar tu nu vrei să fii iubita mea. Îmi spui să nu mă pierd, 
dar apoi tu eşti cea care alege Jocul în detrimentul meu. 
Cine naiba eşti, Vanhi? Ce vrei de la mine? 

S-a întors spre el. 

— Nu înţelegi? Doar pentru că nu te iubesc nu înseamnă 
că nu te iubesc. 

— Da, asta chiar mă ajută. 

Vanhi s-a încruntat la el. A deschis uşa şi l-a ajutat pe 
Vik să se urce. 

— Ştii, exact asta e problema cu voi tipii cu 
calculatoarele, a scuipat ea peste umăr. Vreţi ca totul să 
fie alb sau negru, unu sau zero. Lumea nu e aşa, Charlie. 
L-a strâns de mână pe Vik şi i-a pus centura. Totul e o 
pleaşcă de gri. 


e 292 œ» 


53. 
TATĂ/FIU/FANTOME 


Îndreptându-se înapoi spre restaurant pentru 
deschidere, Charlie a început să se panicheze. Era prea 
frumos ca să fie adevărat, felul în care localul pur şi simplu 
i-a picat tatălui său de nicăieri. Arthur era mult prea 
fericit, mai ales în timp ce Charlie o terminase cu Jocul. Să 
fi fost o capcană, oare tatăl său avea să fie distrus, visul lui 
nebunesc avea să se năruie în vreun fel public şi umilitor? 
Charlie voia să-i spună „Stai, amână deschiderea”. Dar 
cum putea să facă asta? Cum să explice de ce? 

Şi-a adus aminte de altceva - acea întrebare dementă pe 
care Jocul i-o pusese cu două zile în urmă, când căuta o 
cale de ieşire. 

Îl iubeşti pe tatăl tău? D/N? 

El a întrebat atunci: 

Asta e o ameninţare? 

Iar Jocul i-a spus: 

Nu! Veşti bune! 

Tatăl său a spus acelaşi lucru ieri: Veşti bune! 

Să fi fost o coincidenţă? Sigur, nu era o expresie folosită 
rar. Dar Jocului îi plăcea să facă aluzii, să tachineze. Era 
plin de indicii şi lucruri ascunse. Folosise Jocul acea 
expresie, iar apoi a implantat-o în mintea tatălui său - şi 
probabil îi spusese vânzătorului proaspăt falit şi disperat 
să-l sune pe tatăl lui Charlie şi să-l anunţe că are „veşti 
bune” pentru el? Jocul era expert când venea vorba de 
sugestie, de programare neurologică. De programarea 
oamenilor. 

Sau probabil era doar expresia pe care o spuneai atunci 
când... stai aşa... voiai să dai veşti bune. Şi dacă asta era 
situaţia, atunci Charlie începea să-şi piardă minţile de-a 
binelea. 

Era ceva care-l frământa. Norocul părea finit în Joc. 

Faptul că apăsase pe D provocase declinul altcuiva? 


e 293 + 


Poate că a făcut să-i meargă prost sau să fie şantajat 
vânzătorul şi să fie direcţional spre tatăl lui Charlie? 

Aşa că Charlie s-a întors la restaurant, determinat să-i 
spună tatălui său să oprească totul. Şi când a ajuns acolo şi 
l-a văzut pe tatăl său în culmea fericirii, bucuros pentru 
prima dată după doi ani, Charlie nu a mai zis nimic. 

Şi-a ţinut gura. 

Şi s-a rugat ca Jocul să nu-l distrugă pe tatăl lui, 
ridicându-l pe culmi mai înalte decât a fost vreodată, doar 
ca să dea cu el de pământ apoi. 


Kenny stătea în faţa casei lui Eddie Ramirez. 

Nu a putut să doarmă de când Eddie a fost dat afară din 
şcoală. Era copleşit de vinovăţie. Şi-aşa era destul de rău 
că scrisese prostii cu vopsea pe zidul liceului. Arăta ca şi 
cum vomitase pe şcoală. Dar ce era cel mai rău, lucrul care 
l-a chinuit toată noaptea, a fost privirea de pe chipul lui 
Eddie când Kenny şi Candace s-au furişat afară din 
cameră. A fost uimit peste măsură. 

Kenny îşi tot spunea: „Eddie voia să ne-o facă. Nu am 
avut de ales. Eram ori noi, ori el”. Dar nu asta simţea în 
adâncul său. Simţea că distrusese viaţa cuiva ca să şi-o 
salveze pe a lui, iar asta îl făcea să-i vină rău. 

Casa lui Eddie era în stilul unei ferme mici bej, fără etaj 
şi învechită, într-o enclavă unde locuia clasa mijlocie, 
numită Eleanor Heights. Kenny a parcat maşina. A simţit o 
vibraţie în buzunar şi s-a uitat la telefon. li spunea: 

Nu o face. 

Fără nicio explicaţie. Pur şi simplu „Nu o face”. Ceea ce 
era ciudat, pentru că Kenny nici măcar nu ştia ce avea de 
gând să facă. Să mărturisească? Să se pună el pe cruce 
pentru Eddie? Să-şi dea de gol prietenii ca să salveze un 
ticălos? Nu, trebuia să existe o cale de mijloc. O cale prin 
care să poată trece amândoi prin asta. Nu-i aşa? 

Apropiindu-se de casă, a auzit ţipete înăuntru. Kenny s-a 
uitat peste umăr. Cartierul era liniştit şi nu era nimeni pe 
stradă. Telefonul i-a vibrat din nou. S-a oprit sub un copac 
şi s-a uitat la mesaj. 


e 294 œ» 


Isaia 42:8 Să nu pronunţi numele de nepronunţat al 
lui D-zeu. 

Dar exact asta trebuia să facă. Asta era singura cale de 
scăpare pentru toţi. Să-i spună despre Joc. Felul în care i-a 
manipulat pe toţi - Kenny, Ocrotitorii, şi pe Eddie. Până şi 
pe Candace. 

Şi totuşi, Jocul era încă o dată cu un pas înainte, 
avertizându-l pe Kenny să nu spună nimic despre Joc 
înainte să-şi dea chiar el seama că asta avea de gând să 
facă. 

A tremurat şi s-a uitat din nou de-a lungul străzii. Nimic 
altceva, decât cer gri şi case liniştite. Nu îl urmărea 
nimeni. Nu putea vedea pe nimeni. 

Apoi Jocul i-a spus: 

Pune-ţi ochelarii. 

Kenny şi-a pus ochelarii Azitek. Cartierul era tot pustiu 
şi liniştit. S-a uitat din nou la casa lui Eddie. Era îngrozitor. 
În dreptul fiecărei streşini, fiecărui jgheab sau pervaz, 
ghemuiţi în orice colţ şi atârnând de orice ungher şi 
ramură, erau demoni, creaturi urâte şi strălucitoare, cu 
ochii de un roşu-aprins, fără nicio expresie pe chip, 
privindu-l direct pe Kenny. Stăteau pe vine şi arătau ca 
nişte vulturi cu trupuri de bărbaţi flămânzi şi capete cu 
gâturi lungi. Aveau aripi venoase şi gheare încovoiate. 

Cu toţii respirau încet, pielea lor subţire şi diafană 
mişcându-se pe coastele care erau rupte şi îndoite precum 
nişte degete care ascundeau în spatele lor mici inimi 
pulsânde. 

Stăteau pe cablurile de semnal de la casă, pe antena de 
la televizor, întinse în iarbă, ghemuite în copaci. 

Ţipetele veneau de la fereastra din faţă. Kenny s-a lipit 
de geam şi a încercat să audă. Eddie îşi pleda cazul în faţa 
părinţilor săi. Kenny auzea frânturi de conversaţie de la 
diferite voci. „Nu e vina mea! Nu am fost eu! Ne iei de 
proşti? Nu pot să explic! Cum ai putut să ne faci asta?” 

Kenny a pierdut noţiunea timpului stând acolo cu 
urechea lipită de geam. Era mult prea uşor să-şi imagineze 
conversaţia desfăşurându-se la el în casă. În sfârşit, slavă 


e 295 » 


cerului, s-au oprit din ţipat, iar Kenny a auzit uşa de la 
intrare deschizându-se şi asta a fost tot. Ce să facă Kenny? 
A început să meargă spre colţ către Eddie. 
Jocul i-a vorbit din nou, de data aceasta prin ochelarii 
Azitek: 
Maleahi“ 3:6. Numai Marele Preot poate să-mi 
rostească numele, de zece ori, în cea mai sfântă zi. 
Kenny a şters mesajul. Eddie se îndrepta spre maşina sa. 
Kenny s-a decis. Avea să-i spună totul lui Eddie. Urmau să 
rezolve totul împreună. Dacă Kenny trebuia să se retragă 
de la şcoală, sau să fie suspendat, sau să repete anul, 
atunci aşa să fie. Avea să-şi asume responsabilitatea 
pentru faptele sale. Şi asta conta, nu-i aşa? S-a gândit la ce 
i-a spus tatăl său cândva, când se uitau la ştiri împreună şi 
un politician îşi dădea demisia: „Nu e niciodată vorba 
despre infracţiune, ci despre muşamalizare”. Mărturiseşte, 
mărturiseşte, mărturiseşte! 
— Eddie! a strigat Kenny. 
Eddie! i-a răsunat Jocul în urechi, bătându-şi joc de el. 
500 Blaxx! 
I-au apărut pe ecran şi i-au fost adunaţi în cont. 
Eddie s-a uitat în direcţia lui, apoi i-a întors spatele. 
— Eddie, aşteaptă! 
Eddie, aşteaptă! l-a tachinat Jocul. 
800 Blaxx! 
— Du-te dracului, i-a strigat Eddie. 
Kenny a încercat să-l prindă din urmă, dar Eddie s-a 
întors şi a venit spre el, apucându-l de guler şi ţipând: 
— M-ai distrus. 
L-a îmbrâncit tare pe gazon. Kenny s-a ridicat, dar Eddie 
deja era în dreptul maşinii şi deschidea uşa. 
— Stai! Pot să explic totul. 
Stai! Pot să explic totul. 
1300 Blaxx! 
Kenny a simţit o strângere de inimă, dar tot a alergat 
după Eddie, până ce un demon a sărit între ei, înalt de trei 
metri, plin de flăcări şi vene roşiatice. Kenny a trecut prin 


+3 Profet din Biblia ebraică (n. tr.). 
e 296 œ» 


el chiar în timp ce Eddie pornea motorul maşinii şi dădea 
să plece. 
2100 Blaxx! 

Fir-ar să fie - Kenny a alergat la maşina sa ca să-l 
urmărească pe Eddie şi s-a scotocit prin buzunare după 
chei. 

3400 Blaxx! 

La început, Kenny nici nu a văzut şi nici nu a auzit 
maşina care venea deja de după colţ din spatele lui la o 
viteză regulată. A accelerat pe măsură ce s-a apropiat, apoi 
a virat abrupt, motorul vuind. 

Kenny s-a dat la o parte în ultima clipă, dar tot l-a lovit şi 
l-a azvârlit în iarbă. 

X 


Vanhi era în fața calculatorului, neagră de supărare, 
încercând să înțeleagă ce a fost cu cearta cu Charlie. A pus 
Pink Floyd pe YouTube şi a cântat la bas odată cu piesa 
Shine on You Crazy Diamond, dar era prea lentă, aşa că a 
încercat Immigrant Song. Degetele i-au alunecat pe corzile 
groase odată cu Zeppelin, şi pentru câteva momente, s-a 
pierdut în muzică. Dar când a ajuns la versul „we are your 
overloads”, şi-a adus aminte de tot şi s-a supărat din nou, 
oprind muzica. 

Jocul a anunţat-o pe calculator: 

Trebuie să vezi asta 

Şi-a pus ochelarii, iar ecranul era la fel cum îl lăsase, cu 
eseul ei cel nou şi îmbunătăţit încă acolo. Dar apoi s-a 
dizolvat şi vedea înăuntrul sistemului de la Harvard. Pe 
ecran apăreau tot felul de nume, ca şi cum ar fi fost puse 
pe o ruletă, cu punctajele lor, eseurile, recomandările, 
toate formând nişte constelații. Era tulburător, şi totuşi nu 
surprinzător, când roata a încetinit şi a trecut peste 
ultimele câteva nume ca să ajungă la Charlie Lake. 

Avea în faţa sa aplicaţia lui Charlie. Punctajul SAT de 
mai demult (1590), mediile - clasa a IX-a, 4.0; clasa a X-a, 
4.0; clasa a XI-a, 2.1.1 Eseul (pe care nu putea să-l 


“ În SUA, mediile calculate în liceu pe baza unei formule speciale pot 
fi de la 1.0 la 4.0 (n. tr.). 


e 297 œ» 


citească): 


Pe 3 decembrie 2015, mama mea a murit din cauza 
cancerului ovarian în stadiul 4. Eu eram principalul 
îngrijitor al ei, neoficial, pentru că tatăl meu a cedat 
în faţa stresului şi a presiunii situaţiei. Acum îmi dau 
seama... 


Subiectul era: „Te rugăm descrie o experienţă 
importantă din viaţa ta”. 

„Dumnezeule, s-a gândit ea, asta o să meargă.” 

Charlie îi spusese că nu o să aplice. I-a spus în faţă că 
nici măcar nu se apucase de formularul de înscriere. Dar a 
făcut-o. Era chiar aici. 

Dacă e real, şi-a amintit ea. _ 

Să fi făcut Charlie asta? Să fi fost Jocul? In clasa a IX-a, 
au făcut un pact. Charlie şi Vanhi împotriva lumii. Aveau 
să se înscrie amândoi la Harvard. Şi să intre amândoi. 
Apoi, aveau să înfrunte lumea. Dar acum, amândoi aveau 
dosarele întinate - iar Harvard nu avea să accepte două 
cazuri caritabile de la aceeaşi şcoală. Harvard nu avea 
cum să-i ignore şasele, fie că avea eseul sau nu, dacă 
Charlie se înscria şi el, cu o scuză mult mai bună pentru 
eşecul lui. 

Ecranul i-a tremurat. Jocul i-a propus un târg, fără să 
vorbească sau să-i ofere vreo explicaţie. Dar ştia exact 
despre ce era vorba. 

Formularele de înscriere ale lui Charlie şi Vanhi licăreau 
înainte şi înapoi. Numerele şi cuvintele au început să se 
topească şi să se schimbe. Scorul ei SAT a devenit 1590. Al 
lui a devenit 1550. Media lui de 4.0 din clasa a IX-a s-a 
schimbat cu media ei de 3.97. Eseul lui, atât de simplu şi 
totuşi marcant, s-a preschimbat în Am fost dintotdeauna 
impresionat de puternica reputație academică a 
Harvardului. Şi mai tentant de-atât, şasele ei, dezastrul din 
clasa a XI-a pe care l-a ținut secret față de părinții ei şi pe 
care l-a modificat, a devenit un zece. Nu a îndrăznit 
niciodată să-l modifice permanent - era prea riscant, putea 


e 298 » 


să fie prinsă -, dar Jocul putea să scape basma curată cu 
asta, fiind la un nivel la care ea nu ar putea ajunge 
niciodată, asigurându-se că oamenii vedeau exact ceea ce 
trebuie la momentul potrivit, fără să suspecteze nimic. În 
formularele inversate, şasele ei a fost trecut alături de 
celelalte note proaste ale lui Charlie din clasa a IX-a. 
Media lui abia dacă s-a schimbat, de la 2.1 la 2.0. 
Diferenţa la Vanhi era uriaşă. A trecut de la 3.6 la 4.0. 

Pentru Harvard, asta era o diferenţă ca de la cer până la 
pământ. 

Nu erau decât nişte numere pe un ecran. 

Partea din eseul ei care vorbea despre şase dispăruse şi 
ea acum. Nu mai avea nevoie de ea - aparent, nu mai 
rămăsese nimic pentru care să-i pară rău. 

Butonul din josul paginii strălucea. Nu era un buton 
Harvard. Era un buton din Jocul lui Dumnezeu. Spunea: 

Trimite trimite trimite... 

„Probabil că nici n-o să ştii, s-a gândit ea la Charlie. 
Formularul tău va arăta impecabil pentru tine. Vei apăsa 
pe Trimite. Iar biții şi byţii îl vor transforma în ceea ce am 
creat eu. Şi tu nu vei şti niciodată de ce te-au respins. 
Nimeni nu ştie vreodată.” 

Degetul îi rămăsese deasupra touchscreen-ului. 

Nu. Existau anumite limite. 

Nu putea s-o facă. Nu avea s-o facă. Eseul ei magic 
fusese o infracţiune fără victime, scos de undeva din eter. 
Dar asta însemna asasinat. 

Vanhi şi-a dat jos ochelarii şi a plecat din faţa 
calculatorului, înainte să se răzgândească. 


Mai rămăsese o oră până la deschidere. 

Charlie abia dacă putea sta locului. Jocul era tăcut. 
Niciun avertisment. Nicio promisiune. Nicio poruncă. 
Doar... linişte. 

Îşi imagina ce ar putea face - să umple internetul cu 
evaluări negative? Să oprească gazele ca să nu se poată 
găti? Să şantajeze vreun copil să dea drumul unor gândaci 
pe sub vreo masă? 


e 299 = 


În orice caz, Charlie nu putea face nimic. 

A verificat pe internet - evaluările, reclamele, toate erau 
la fel. Cel puţin pe ecranul său. 

Nu putea face nimic altceva decât să aştepte. 

În acea seară, a fost martorul redeschiderii Bâlciului 
Lumii sub numele de La Charlie. A fost un succes uriaş. A 
venit lumea. Bătrâni, tineri, familii. Nu a fost o mulţime 
imensă, dar nu a fost nici mică. Camera a părut plină şi 
gălăgioasă. Era exact locul pe care şi-l imaginase tatăl său. 
Puteai să vii aici cu familia într-o seară de sâmbătă şi să te 
simţi în siguranţă şi fericit. 

Jocul nu intervenise cu nimic. 

Arthur a venit la el, urmat încet de o femeie. Era 
frumoasă, poate că avea undeva la patruzeci şi cinci de 
ani, şi avea părul blond şi un zâmbet emoţionat, oarecum 
trist. 

— Charlie, ea este Susan. 

Nu „prietena mea, Susan”. Nu „iubita mea, Susan” sau 
„noua ta mamă”. Doar Susan. 

Se presupunea că el trebuia s-o urască pe această 
femeie. S-o pedepsească purtându-se nepoliticos. Ăsta era 
scenariul. Dar nu avea s-o facă. Tatăl său era fericit. Visul 
cu restaurantul devenise realitate. Da, tatăl său îşi 
cheltuise şi ultimii dolari, dar dacă lucrurile aveau să 
meargă tot aşa, putea scoate şi profit. Poate că visul cu 
facultatea era mai plauzibil acum. Tatăl lui nu mai arătase 
aşa de bine de ani buni. Ca să nu mai spunem că, dacă 
totul fusese o capcană, dacă urma să se ducă pe apa 
sâmbetei printr-o răzbunare a Jocului, măcar să se bucure 
de seara aceasta. 

— Bună, Susan. 

Charlie i-a întins mâna. 

— Bună, Charlie. 

Zâmbetul ei nu mai era atât de emoţionat, dar tot era 
trist. 

Expresia de pe chipul lui Arthur Lake făcea cât o mie de 
cuvinte. Charlie a analizat camera, uitându-se la toate 
familiile care luau cina şi se simțeau bine. Pentru prima 


< 300 » 


dată în săptămâna aceea, nici nu s-a gândit că Jocul era 
jucat peste tot în jurul său. 
A fost o seară bună. 


e 301 œ» 


54. 
MIEZUL NOPȚII 


Mai târziu în seara aceea, Alex a încercat pastilele pe 
care i le dăduse Peter, erau ceva nou. Peter îi dăduse 
Adderallul înainte, atunci când i l-a cerut Alex, dar astea 
erau ceva mai mult. Puteau să-l ajute să vadă mai bine. 

Trebuia să nu se mai gândească la ziua ce-a trecut. Tatăl 
lui îi dăduse de ales în dimineaţa aceea: cureaua acum sau 
după muncă. A ales după muncă. Durerea de mai târziu 
era oricând mai bună. 

Toată ziua, Jocul nu i-a permis să intre pe site-urile lui. 
Pe cele cu filmuleţe. Nici măcar pe cele cu poveşti, unde-ţi 
puteai posta fanteziile violente. Îi plăceau avertismentele 
de pe aceste site-uri: „Acestea sunt creaţii ale imaginaţiei. 
Administratorul site-ului nu permite, nu este de acord şi nu 
tolerează nimic din ce este postat aici”. Îi plăcea asta - era 
doar o platformă. Şi ce suntem noi toţi dacă nu nişte 
platforme inocente cu vise bine înfipte în minţile noastre? 

În schimb, Jocul l-a făcut să se afunde şi mai mult în el, 
acaparându-l cu mitologia sa vastă şi cu programarea 
cripto-mistică. El a înghiţit totul. 

Tatăl lui a venit acasă şi părea neliniştit, dar i-a 
administrat pedeapsa aşa cum se cuvenea, spunând ca 
întotdeauna: 

— Asta mă doare mai mult pe mine decât pe tine. 

„A, da, nenorocitule? Vrei să facem schimb?” 

A purtat ochelarii tot timpul. Jocul i-a oferit şansa de a fi 
distras de la umilinţă şi durere. Mai întâi, de fiecare dată 
când cureaua îl lovea, imaginea din faţa sa îi arăta scena 
inversată, el fiind cel cu mâna ridicată şi tatăl său cel lovit. 
Îi venea să zâmbească, dar atunci tatăl lui l-ar fi văzut şi l- 
ar fi lovit şi mai tare. Apoi era Kurt Ellers cel pe care-l 
lovea, iar apoi Tim şi alţi tâmpiţi ordinari. Apoi erau Vanhi 
şi Kenny, trădătorii care voiau să-l dea afară din 
Ocrotitorii. Şi în cele din urmă, Charlie. Pentru că Charlie 


<e 302 » 


tot nu înţelegea: ce era mai umilitor decât să fii lovit şi 
pălmuit era să fii salvat. 

Toată lumea în afară de Peter, pentru că Peter era OK. 
Nu îi spunea niciodată nu lui Alex atunci când avea nevoie 
disperată să-i spună cineva da. Peter îl trata ca pe un egal. 
Avea încredere că Alex se va ridica sau va cădea pe baza 
propriilor sale alegeri. 

Clic era zgomotul pe care-l scotea cureaua. 

Când a terminat, a văzut că tatăl său avea lacrimi în 
ochi. 

— Te rog încearcă, Alex, i-a şoptit el. Doar încearcă. 

În noaptea aceea, Alex a făcut un ceai de ayahuasca“% 
aşa cum l-a instruit Jocul. I-a spus că Peter poate să-i facă 
rost de ayahuasca, iar Peter nu l-a judecat pentru că i-a 
cerut. La urma urmelor, Peter a mărturisit că luase 
ayahuasca atunci când era la St. Luke şi că i-a schimbat 
viaţa. Peter i-a răspuns: 

Eşti sigur? 

Am nevoie de ea. 

Bine. Hai să ne vedem. 

Peter a stat lângă Alex şi i-a arătat cum navighează prin 
casele de licitaţii din Joc, în care avatarurile licitau pe 
tăcute. Cum cutia avea să le fie livrată în ziua respectivă. 
Alex a văzut ce a văzut şi Charlie, cât de special te simţi să 
ai parte de toată atenţia lui Peter. 

Acum Alex stătea în pat, în timp ce cercuri concentrice 
de neon şi pietre preţioase se învârteau deasupra lui într-o 
regresie infinită. Timpul părea că se topeşte. 

Când formele s-au despărţit, era singur în cameră, în 
întuneric, complet nemişcat şi tăcut, dar Hristos stătea în 
faţa lui, pe scaunul din colţul camerei, şi abia se vedea în 
lumina ceasului electronic. Hristos a ridicat o mână care 
sângera şi avea o gaură în ea. 

— Tatăl meu mi-a făcut asta, a spus el molcom. 


4 Substanţă ce a fost folosită în scopuri spirituale şi religioase de 
triburile antice amazoniene, având proprietăţi halucinogenice; astăzi, 
se recomandă a fi consumată în prezenţa unui şaman şi se crede că 
este benefică pentru sistemul nervos (n. tr.). 


e 303 > 


Alex nu ştia ce să spună. 

— „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât 
L-a dat pe singurul Lui fiu“%”, a rostit silueta, după care a 
adăugat: Pe mine de ce nu m-a iubit? 

Alex a încercat să analizeze trăsăturile lui Hristos, dar 
camera era prea întunecată. Silueta a rămas tăcută pe 
scaun. 

— Dar te-a iubit, a zis Alex, fiind conştient că el şi Jocul 
vorbeau de fapt despre tatăl lui Alex. 

— Tu chiar nu ştii, nu-i aşa? 

Alex a simţit cum i se adună lacrimile în ochi, acel 
tremur pe care-l simţi atunci când vrei să te abţii să plângi. 

Hristos a întrebat: 

— De ce te răneşte? 

— Pentru că mă iubeşte? 

Silueta a clătinat din cap. 

— Pentru că mă urăşte? 

— Nu, a şoptit Hristos. Pentru că se teme de tine. 

Iluzia a rămas nemişcată în colţ, uitându-se prin Alex. 

— Copiii se nasc sclavi. Nu ei aleg să existe, ci le este 
impus. Copilul creşte, dar părintele tot nu vrea să renunţe 
să-l controleze. 

Foloseşte maxime ca: Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta.“ 
De ce? Este dreptul copilului să-i ia locul. 

Alex asculta vrăjit. Nu se mai gândise niciodată la asta. 

— Cine sacrifică un copil şi spune că asta este dragoste? 
Sacrifică-te pe tine, Tată. 

Alex l-a aprobat. 

— Ei îţi spun că tu eşti Mielul, ca să nu vezi ceea ce eşti 
cu adevărat. 

— Ce sunt? 

Era întrebarea la care Alex nu a putut găsi niciodată un 
răspuns. Un ratat? Un ciudat? Băiatul de pe Marte? 
Asiaticul Prost? Cel mai rău Ocrotitor? 

— „Căci am venit să-l întorc pe fiu împotriva tatălui 


46 Joan 3:16 (n. tr.). 
+1 Exod 20:12 (n. tr.). 


e 304 œ» 


său”%5, i-a spus Hristos. „Copiii se vor scula împotriva 


părinţilor lor şi-i vor omorî.”49 

Alex a simţit cum viziunea dispare. Ori de la droguri, ori 
de la oboseală sau de la Joc, a simţit cum se trage înapoi, 
îndreptându-se spre un loc fără fund. 

— Ai fost îndrumat spre mine, a şoptit Hristos. 

Alex simţea că are şansa la noi posibilităţi. 

— O să fac în aşa fel încât să contezi. 


La miezul nopţii, Vanhi s-a trezit din cauza unui zgomot 
de sticlă spartă. 

Primul ei instinct a fost să-l protejeze pe Vik, aşa că a 
fugit la el în cameră. Dormea buştean, în siguranţă. 
Zgomotul venise din sufragerie. 

I-a auzit pe părinţii ei cum se trezesc. Tatăl său a ieşit pe 
hol în pijamale. Mama ei a venit în urma lui, trăgându-şi 
halatul pe ea. 

— Staţi în spate. 

Vanhi i-a uimit cu curajul ei. 

— Nu, tu să stai în spate. 

Tatăl ei nu era un bărbat înalt, dar a fost cuprins de 
dragostea puternică pe care o purta copiilor săi. 

Au ajuns să meargă tiptil unul lângă altul şi Vanhi a 
căutat cu mâna întrerupătorul şi a aprins lumina din 
sufragerie. Geamul de la intrare era spart. Bucăţi de sticlă 
erau pe covor. 

— Aveţi grijă, a spus mama. 

O cărămidă era în mijlocul camerei. Cineva scrisese „Du- 
te acasă” pe ea, ceea ce era şi mai înfricoşător, şi-a dat 
Vanhi seama, pentru că erau acasă. 

Nu aveau unde altundeva să se ducă. 

Tatăl a ridicat cărămida şi a întors-o pe toate părţile. 

— Sunt doar nişte copii. Copii care fac prostii. Nu avem 
de ce să ne facem griji. 

Vanhi a simţit cum i se face rău. Aceasta era pedeapsa 
pentru că a refuzat oferta Jocului? Aproape că i-a venit să 


48 Matei 10:35 (n. tr.). 
+9 Marcu 13:12 (n. tr.). 


e 305 œ» 


le spună totul: „Nu vă faceţi griji, e doar un joc pe 
calculator!” 

Dar chiar era? Pentru că genul ăsta de lucruri 
reveniseră dintr-odată, în lumea reală. Cărămizi aruncate 
în ferestrele unei case de indieni, svastici desenate pe 
şcoală. Oamenii au crezut că s-a terminat cu toate astea. 
Dar au fost dintotdeauna acolo, aşteptând să le 
normalizeze cineva din nou. 

Ce urma să se întâmple dacă le povestea totul, iar Jocul 
asculta? 

Ce putea fi mai rău decât o cărămidă aruncată-n geam? 

Mai târziu, avea să studieze cărămida prin ochelarii 
Azitek şi să vadă că în zona de joc apărea pe ea: 

400 Blaxx. Nerecunoştinţa. 

— Astea-s vremurile în care trăim, a spus mama ei. O să 
treacă. Majoritatea oamenilor sunt buni. 

— Aşa e, a zis tatăl lui Vanhi teatral, de dragul ei. 

Voia să creadă că vorbeau serios. 

Şi-a dat seama că singurul lucru care putea să eclipseze 
acest eveniment groaznic, singurul lucru care putea să 
readucă la viaţă credinţa părinţilor ei în visul pentru care 
străbătuseră jumătate din lume era să intre la Harvard. 

Ce altceva mai stătea în puterea ei? Ce altceva putea să 
fie pe măsura acestui lucru? 


< 306 » 


55. 
SIMBOL 


Dimineaţa următoare, Charlie a primit un mesaj de la o 
persoană nouă şi neaşteptată. 

Numărul era blocat. Dar nu era Jocul - venea de la 
altcineva, de la o reţea diferită. 

Am auzit că mă cauţi. 

Charlie s-a frecat la ochi să-şi revină după somn şi s-a 

rostogolit pe spate, cu telefonul deasupra. 
Cine eşti? 

I-a dat numele persoanei pe care a căutat-o pe Google la 
nimereală, când nu putea să afle nimic despre cum să iasă 
din Joc. Ultimul care a mai rămas dintre Prietenii din 
Criptă, care s-a şters de pe faţa pământului cu un deceniu 
în urmă, după ce a ieşit din închisoare. 

Scott Parker 

Charlie era între ciocan şi nicovală. Ce n-ar fi dat să stea 
de vorbă cu cineva care mai jucase înaintea lor! Cine ştie 
unde avea să ducă asta. Dar Charlie renunţase. De ce să-şi 
bage iar nasul, chiar dacă doar puţin? Răspunsul era 
evident. Pentru prietenii săi. 

Totuşi, ştia că Jocul era cu ochii pe el. Nu putea să 
deschidă poarta. Nici măcar puţin. l-a răspuns: 

Am renunţat deja 

ba n-ai renunţat 

Charlie nu i-a răspuns. inea degetele pe taste, 
gândindu-se la ce să-i spună, când persoana care spunea 
că e Scott Parker a adăugat: 

crezi că ai renunţat 

„La naiba”, s-a gândit Charlie. Tipul ăsta - literele astea 
care pretindeau că sunt un tip care pretindea că este Scott 
Parker - îl atrăgeau din nou. O simţea. 

Cu toate astea, nu avea să muşte momeala. Nu a 
răspuns. „Bun, s-a gândit el. Fii tare.” 

Dar persoana i-a scris din nou: 


e 307 a 


poţi să ieşi într-un singur mod 

— Of, fir-ar să fie. 

Charlie nu muşcase momeala încă, dar simţea deja 
cârligul care se înfigea în mandibula lui. Ori tipul ăsta era 
real şi ştia răspunsul pe care Charlie voia cu atâta 
disperare să-l afle, ori Jocul era cel mai mare nenorocit 
viclean şi manipulator cu care avusese vreodată de-a face. 

Supărat, Charlie a scris: 

Cum? 

În mod previzibil, atât de previzibil, persoana din partea 
cealaltă i-a răspuns: 

Trebuie să ne vedem. 


< 308 » 


56. 
DUMINICĂ DUMINICĂ DUMINICĂ 


Din toate locurile posibile, Scott Parker alesese mallul. 
Bineînţeles. Probabil că îl urmărise pe Charlie prin Joc în 
tot acest timp. Probabil că ştia foarte bine că ultimele două 
dăţi când Charlie a fost la mall, a fost bătut. Mersi pentru 
portia de râs! 

Charlie s-a plimbat prin zona cu mâncare, încercând să-l 
localizeze pe Scott Parker în mulțime. Dar era imposibil. 
Erau sute de oameni care se plimbau în acea dimineaţă 
însorită de duminică, de orice rasă şi cultură, în timp ce 
lumina pătrundea prin geamurile foarte mari; familii care 
stăteau la mese, tăvi cu rulouri cu scorţişoară, cafea, 
gogoşi şi tacos pentru micul dejun, cupluri în vârstă 
plimbându-se şi ţinându-se de mână, adolescenţi 
pălăvrăgind. Charlie şi-a pus ochelarii şi a privit mulţimea 
din nou. 

Prin ochelarii Azitek, persoana care stătea în mijloc avea 
o faţă grotescă, jumătate de craniu era din lignit turcoaz şi 
avea bucăţi de piele de căprioară pe el, dinţi fără buze şi 
ochi larg deschişi acoperiri de o mască roşie. Corpul era 
masiv şi plin de muşchi, iar unul din picioare era înlocuit 
de un şarpe gros. Pe piept avea o oglindă făcută din 
obsidian negru. Înăuntrul ei se vedea un fum. 

Charlie s-a uitat peste ochelari şi aproape că l-a pierdut 
pe bărbat în mulţime - s-a uitat iar prin ochelari şi şi-a 
croit drum spre creatura zeu. 

Dinţii lui erau strâmbi. 

Avea un zâmbet larg şi bolnăvicios. 

— Bună, Charlie, l-a salutat zeul pe o voce nazală 
dublată. 

— Cine eşti? 

Creatura a părut surprinsă. 

— Păi, e evident, sunt Tezcatlipoca. 

A ridicat din sprânceană. 


< 309 + 


— Oglindă fumegândă? 

A vorbit ca un star rock ratat - „Nu mă cunoşti? Sunt 
faimos în Mezoamerica!” 

Zeul a dat din mână de parcă ar fi spus „Nu contează”. 
Dinţii lui mari au rânjit. 

— Cine eşti în realitate? N 

— E o expresie interesantă. „In realitate”. Nu ţi-ai dat 
jos ochelarii încă. 

Charlie a dus mâna la ochelarii Azitek, dar zeul l-a oprit 
uşor cu o mână plină de pene negre şi roşii pe care a pus-o 
pe antebraţul lui Charlie. 

Charlie i-a dat mâna la o parte şi şi-a ridicat ochelarii. S- 
a uitat la un bărbat palid cu o faţă inegală. Pielea lui era 
plină de pete, iar părul său era rar şi pieptănat într-o 
parte. Era trist să facă legătura dintre băiatul cu faţa 
curată din articole şi ştiri şi bărbatul care era acum în faţa 
sa. 

— E mai bine cu ochelarii, nu crezi? 

Charlie şi-a pus ochelarii la loc. 

— Chiar eşti Scott Parker? 

— Am fost, pe vremuri. 

— Ai fost unul dintre Prietenii din Criptă? 

— Am fost. Acum eu sunt Prietenii din Criptă! 

A oftat. 

— Stai jos, a spus, arătând spre scaunul din faţa lui. E 
bine să te văd în persoană, drept Charlie. E amuzant, nu? 
Pot să văd pe oricine din lumea asta online, dar tot e ceva 
special atunci când suntem în acelaşi loc. Poate că e 
datorită mirosului. Mă bucur că ai venit. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Dar ştii asta deja, nu-i aşa? Nu de asta m-ai căutat? 

— Jucai Jocul. 

— Nu tu joci Jocul, Charlie. Jocul te joacă pe tine. Nu ți- 
ai dat seama de asta până acum? 

— Vreau să ies. A 

— Nu poţi. Dacă joci, rămâi în viaţă. In cazul în care 
câştigi, trăieşti. 

— Încerci doar să mă sperii. 


e 310 - 


— Nu, e adevărat. Pentru tine şi pentru tatăl tău. 

— Nu-l băga pe tata în asta. 

Tezcatlipoca a râs. Charlie nu ştia dacă zeul era crud, 
sau nebun, sau amândouă. Faptul că jucase Jocul timp de o 
săptămână aproape că-l făcuse pe Charlie s-o ia razna. Ce 
avea să se întâmple în douăzeci de ani? 

— Ce este Jocul? Ce vrea? 

— Aşa mai vii de-acasă, a zis Tezcatlipoca, încântat. 
Curioşii mor repede. Curiozitatea a omorât pisica lui 
Schrâdinger*! „El a deschis cutia să vadă ce era înăuntru, 
să vadă dacă era moartă sau vie!” Cutii în cutii în cutii! Tu 
în ce cutie eşti, Charlie? 

— Nu-ţi mai bate joc de mine! 

— Bietul Charlie! Atât de trist! Atât de supărat! Nu mi-aş 
dori să-mi bat joc de tine. Îţi spun ceva. Mă asculţi? 

— De ce să am încredere în ce spui tu? 

Tezcatlipoca a părut rănit. 

— Eşti unul dintre personajele mele preferate. 

— Nu sunt un personaj. 

— Trebuie să-ţi schimbi felul de a gândi, Charlie. Este o 
onoare pentru tine. Faci parte dintr-o schemă uriaşă. Un 
experiment gigantic al cărui rezultat nu ne e cunoscut. Cea 
mai veche întrebare de pe pământ. 

Tezcatlipoca a arătat spre mulţimea care mişuna în jurul 
lor. 

— Par atât de normali, nu-i aşa? Aici, toată lumea spune 
„le rog” şi „Mulţumesc” şi „Mă scuzaţi” şi „După 
dumneavoastră”. Dar ştii că totul e o minciună. Pe ascuns, 
toată lumea scrie. Pornografi şi pedofili şi traficanţi şi 
terorişti, cei de dreapta şi cei de stânga, comunişti şi 
fascişti, conectându-se şi amplificând totul. Simţi şi tu, nu-i 
aşa? Infectarea. Accelerarea. Poţi să-ţi dai seama cine ce 
e? 


5 Experiment mental imaginat de fizicianul Erwin Schrödinger în 
cadrul căruia o pisică este pusă într-o cutie protejată de orice 
decoerenţă cuantică cu un flacon cu otravă care, dacă va fi spart, va 
ucide pisica, dar datorită mecanicii cuantice, după o perioadă, pisica 
va fi concomitent vie şi moartă (n. tr.). 

e 311 » 


Charlie a privit mulţimea din jurul lor. 

— Noi am ştiut, Charlie, demult. Optimiştii au spus că 
reţeaua va oferi fiecărui om o voce. La naiba! I-ai văzut pe 
oameni? L-am creat pe Dumnezeu ca să ne protejăm de noi 
înşine. De creierele noastre. Apoi am construit din 
greşeală cel mai mare creier din lume şi am uitat să-i dăm 
şi o conştiinţă. O harababură furioasă de umanitate 
nestăvilită: numai id, fără ego.5! Nici nu putem s-o vedem, 
darămite s-o oprim, e ca un neuron care încearcă să-ţi 
vadă gândurile. 

Tezcatlipoca s-a aplecat în faţă. 

— Dar, ne-am întrebat noi, ce se întâmplă dacă 
manipulezi un proces de nivel mai înalt? Nu există nicio 
problemă pe care tehnologia s-o fi creat şi pe care să nu o 
poată rezolva. Infectează metacogniţia cu metaconştiinţă. 

— Un virus? 

— Nu malware. Poţi să-i spui Virtuteware! Un virus 
moral introdus în sistemul electronic global. Algoritmul de 
Aur. Un algoritm pentru Dumnezeu. 

— Ce a fost? 

— Asta era problema! Toată lumea a fost de acord că 
avem nevoie de unul, dar nimeni nu a ştiut ce ar trebui să 
fie. Regula de Aur? Poate fi manipulată. Prea simplistă. 
Cele Zece Porunci? Prea contradictoriu. Incomplet. „Să nu 
ucizi” - şi zece pagini mai târziu El îţi spune „Ucide, ucide, 
ucide!” Etica lui Kant? Nu-l poţi minţi pe un ucigaş care-ţi 
bate la uşă, în căutarea victimei sale? Da de unde! 
Utilitarism? O farsă, ceva grotesc - să ucizi un om al străzii 
ca să-i dai organele unor cinci măicuţe? O matematică 
macabră. Fiecare sistem moral a eşuat. 

— Atunci ce? 

Dar Charlie a văzut răspunsul, exact în faţa sa. 


51 Potrivit lui Freud, personalitatea fiecărui om are trei dimensiuni: Id 
reprezintă personalitatea simplă, nedezvoltată, ce constă numai în 
dorinţe primitive, porniri pe care le moşteneşte; Ego reprezintă nivelul 
raţional al personalităţii umane, orientat spre realitate; Superegoul se 
află în opoziţie cu celelalte două, fiind orientat spre aspectele morale 
ale personalităţii (n. tr.). 


e 312 + 


Înainte să-l spună el, Tezcatlipoca a dat din cap. 

— Dacă umanitatea încă se mai ceartă din cauza 
moralității cinci mii de ani mai târziu, poate că putem 
construi ceva mai inteligent decât noi ca să o distrugem. 

— O reţea neuronală? 

— Şi o maşină Boltzmann imensă. Şi o ierarhie 
amestecată. Şi o reţea de credinţă profundă. Şi un 
algoritm genetic. Şi un paralelism masiv. Şi roboţi, viruşi şi 
viermi. Şi lei, tigri şi urşi, o, Doamne! 

Tezcatlipoca a zâmbit cu dinţii lui mari. 

— l-au pus de toate. Toate legile noastre, toate 
constituţiile şi culturile. Kant, Aristotel, John Stuart Mill, 
Foucault. Biblia, Talmudul, Sutrele, Coranul, Canonul 
confucian. Cele şapte văi, Zend-Avesta, Zeița Albă. Dacă 
şapte miliarde de oameni nu pot să cadă de comun acord 
în pace, raţional, dă-le totul. Lasă algoritmul să fiarbă şi să 
testeze şi să evolueze. 

— Să testeze? Pe oameni? 

— Desigur! Pe cine altcineva? Pe şoarecii de laborator? 

— Sunt un porcuşor de Guineea într-un joc de moralitate 
blestemat care se opreşte doar dacă mor? 

— Ar trebui să fii în culmea extazului, Charlie. Aceasta 
este cea mai veche şi cea mai grea căutare de pe pământ. 
Ce înseamnă binele? Cine ar trebui să fiu eu? Şi tu faci 
parte din asta. 

— Tu ai făcut asta? 

— Eu sunt doar o mică piesă, Charlie. Suntem o legiune 
întreagă. Este o divinitate cu resurse nelimitate, dragul 
meu. 

— Cum mama naibii ies din asta? 

— Întreabă-l pe Dave Meyer. 

— Tipul care a fondat Prietenii din Criptă? S-a aruncat 
de pe acoperişul şcolii. 

— Ela putut să iasă. 

— Ce prostii! Trebuie să mai existe şi altă cale. 

— Sigur că există! 

Tezcatlipoca părea să fi aşteptat acest moment. 

— Răspunsul este chiar în faţa ta, Charlie. Gândeşte-te 


e 313 + 


la materialul-sursă! Este un răspuns antic, dar eficient, 
pentru că înseamnă că vorbeşti serios. Arată că vrei asta. 
Celţii au avut statuetele de sacrificiu. Japonezii au avut 
hitobashira”?. Aztecii, tzompantii”?. Narabali în India. 
Moloh” în Canaan. Hristos pe cruce. Sacrificii umane 
peste tot. Dacă tu şi prietenii tăi vreţi să ieşiţi din joc, va fi 
nevoie de mai mult de câteva picături de sânge. Va trebui 
să curmaţi viaţa cuiva, de bunăvoie şi cu demnitate. Am 
hrănit Jocul cu înţelepciunea noastră colectivă - cum să ne 
aşteptăm la ceva mai puţin? 

Scaunul lui 'Tezcatlipoca a hârşâit şi el s-a aplecat peste 
masă, apropiindu-se de faţa lui Charlie, cu craniul lui de 
strigoi negru acaparându-l. Vocea lui Tezcatlipoca a bubuit 
în ochelarii Azitek ai lui Charlie, acum fiind şi mai tare, şi 
mai întunecată, mai amplificată. 

— Adu-ţi aminte, Charlie, prima poruncă nu a fost 
niciodată „Să nu ucizi”. Oamenii uită asta. „Să mă 
venerezi.” Dumnezeul nostru este gelos. Dacă vrei să obţii 
ceva, trebuie să-i umpli cu sânge imensa gură cosmică. 

Faţa lui Tezcatlipoca a rămas aşa, statică, precum un 
desen dintr-un joc pe calculator. Mai clipea din când în 
când, în rest nimic. Charlie şi-a dat jos ochelarii şi a văzut 
că scaunul era gol. 

Scott Parker, ultimul Prieten din Criptă, dispăruse. 


“2 Practică japoneză ce constă într-un sacrificiu uman; o persoană este 
îngropată de vie sub sau în interiorul unei clădiri, această faptă 
reprezentând o rugăciune către zei pentru a proteja clădirea 
respectivă (n. tr.). 
5 Construcţie din cranii, obicei ce era prezent în mai multe civilizaţii 
mezoamericane (n. tr.). 
5 Sacrificiu uman (n. tr.). 
55 Zeitate pentru care părinţii îşi sacrificau copiii (n. tr.). 

e 314 œ» 


57. 
PLACA DE BAZĂ 


Charlie a plecat cu sângele fierbându-i în vene, 
conducând fără un scop anume până s-a trezit în faţa 
cimitirului Mt. Zion, fără să ştie cum a ajuns acolo. 

Nu putea să-şi scoată din minte imaginea lui Scott 
Parker, nu a zeului înfricoşător, ci a bărbatului palid şi 
bolnăvicios. Deci Charlie avea de ales între moarte şi o 
transformare înceată într-o astfel de persoană? În ceea ce 
devenise Scott Parker? 

Charlie nu putea să accepte aşa ceva, şi totuşi nu avea 
idee ce ar fi putut face. 

A mers, împotriva voinţei sale, cu inima mai să-i sară din 
piept, până a ajuns în faţa mormântului la care nu mai 
fusese de luni de zile, incapabil să spună ceva. 

Şi-a lipit faţa de piatra rece şi a simţit literele gravate 
sub obraz, ştiind ce spuneau. 

Faptul că se afla aici i-a adus aminte de acea ultimă zi 
groaznică. Fusese atât de lipsită de dramatism, şi totuşi 
teribilă. Venise acasă de la şcoală şi tatăl său nu era de 
găsit, probabil se ascundea în biroul lui. Mama lui dormea 
la etaj. A pupat-o şi putea să fi rămas acolo, dar îi era 
foame! Şi-a făcut un sendviş. Când s-a întors sus, ea 
murise. Niciun rămas-bun. Nu a fost nimeni care s-o ţină 
de mână. Unu a devenit zero. Pe cât de banal se putea. Şi 
el nu a fost acolo. 

Ea a murit singură în timp ce el îşi făcea un sendviş. 

— Îmi pare rău, i-a spus acum şi se întreba cui i se 
adresa de fapt. 

Erau vocea lui şi gura lui şi cuvintele lui, dar totul părea 
străin. 

— Nu ştiu cine sunt. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. 
Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău! Şi eu am murit. 

Era pierdut. 

— Spune-mi ceva. Spune-mi că totul o să fie bine. 


e 315 + 


Asta era tot ce-şi dorea. Îşi pierduse toată credinţa în 
Dumnezeu în anul în care murise ea, dar ce n-ar fi dat să 
poată avea asta acum, să creadă că un bătrân din ceruri îl 
îmbrăţişează şi îi spune că totul o să fie bine! Dar 
mormântul a rămas tăcut, iar cimitirul - acel ocean de 
piatră şi pierdere - era nemişcat, cu excepţia păsărilor 
care zburau spre sud. 

A plecat şi s-a dus acasă la Mary, oprindu-se pe drum ca 
să-şi ia ce trebuie. Ştia ce trebuia să facă. A sunat la uşă şi 
s-a simţit ca un impostor în faţa casei ei, nedorit, un 
extraterestru în acest cartier de piatră veche şi muşchi. 

Mama lui Mary l-a privit ca pe un gunoi şi l-a întrebat 
dacă-l aşteaptă Mary. 

Charlie a minţit. 

— Nu, doar eram în trecere prin cartier. 

Şi a fost absurd, dar femeia de gheaţă, Eleanor Clark, 
regina bogătaşilor, a ridicat colţul gurii şi i-a zâmbit, şi au 
avut parte de un moment sincer. 

— Bine, a zis ea, ca şi cum merita şi el măcar atât din 
partea ei. 

Podeaua din camera lui Mary era acoperită cu afişe 
terminate pe jumătate, care anunțau candidatura ei pentru 
postul de preşedinte al consiliului elevilor. Charlie a 
păstrat o mină neutră. Ea a început să-i explice, să-şi ceară 
scuze pentru candidatura împotriva lui, dar el a dat din 
mână şi i-a zis că trebuie să iasă. Captivat de frumuseţea 
ei, s-a lăsat dus în luxoasa grădină din spate, pierdută într- 
un labirint de copaci şi drumuri. Charlie i-a spus: 

— Ştiu de ce ai nevoie. Dacă te iubesc, şi chiar te iubesc, 
asta ar trebui să fac. 

A băgat mâna în ghiozdan şi a scos brăţara, cea pentru 
care a fost bătut ca să-i fie înapoiată, iar ea a început să 
protesteze, dar el a luat ciocanul şi i l-a pus în mână, 
strângându-i palma în jurul mânerului. 

— Eşti nebun? 

— Nu ai nevoie de Tim. Dar nu ai nevoie nici de mine. 
Trebuie să fii liberă. 

— Charlie, du-o înapoi la magazin. Foloseşte banii 


e 316 œ» 


pentru facultate. 

El a clătinat din cap. 

— Nu pot. Dacă aş putea, aş face-o. 

Ea a început să protesteze, dar el a clătinat din cap. 

— Nu eşti o prinţesă. Nu pot să te salvez. Voi fi norocos 
dacă mă voi salva pe mine. 

Ea s-a uitat cu atenţie la el. L-a privit cu o intensitate cu 
care nu l-a mai privit nimeni, şi a avut impresia ciudată că 
poate să-i vadă fiecare colţişor din suflet, părţile frumoase 
şi părţile urâte. 

— Îmi pare rău că voi candida împotriva ta, i-a spus ea. 

— Ştiu. 

— O să renunţ. Ştiu ce înseamnă pentru tine. 

— Nu. Eu ştiu ce înseamnă pentru tine. 

Ea a dat din cap. 

— Bine. 

A ridicat ciocanul, încet la început, şi l-a izbit de brățară, 
atât de uşor încât abia dacă a făcut o zgârietură. S-a 
gândit la fratele ei, la Tim şi la tot ce i-a făcut, şi a dat şi 
mai tare cu ciocanul, iar apoi din nou, până ce zdrobea 
firicelele de aur care se rupeau, începând să se destrame. 
Lovea cu ciocanul iar şi iar, în timp ce ochii îi lăcrimau, 
brăţara  distrugându-se la fel ca viaţa ei care se 
presupunea că era perfectă, până ce era zdrobită fără 
recuperare. 

— Promite-mi ceva, a rugat-o Charlie. Orice putere ar 
avea asupra ta, distruge-o. Şi să nu te uiţi înapoi. 


În acea noapte, Charlie a auzit vocea mamei sale. 

La început i s-a părut că era un vis. Apoi s-a gândit că 
poate vine de la calculator, ca şi cum unul dintre acele 
filmuleţe s-ar fi pornit singur. 

Dar apoi şi-a dat seama că venea de la ochelarii Azitek şi 
s-a trezit că se află exact în punctul de pornire al zilei 
respective, cu mesajul de la Scott Parker, neştiind dacă a 
ieşit din Joc sau nu. Dar acum totul era clar: nu ieşise 
niciodată. Era ca zicala veche „Poate că tu nu crezi în 
Dumnezeu, dar Dumnezeu crede în tine”. Jocul era peste 


e 317 » 


tot în jurul lui. 

A auzit vocea mamei sale vorbind pentru prima dată 
într-un an. Îl striga pe el, îl întreba dacă e acolo. 

Era atras de ea precum cântecul unei sirene, ştia că era 
înşelat, dar totuşi nu putea rezista vocii sale. li tremura tot 
corpul. A mers prin camera întunecată, singura lumină 
venind de la screensaver, o pânză de linii care se învârtea, 
şi şi-a pus ochelarii. 

Era chiar acolo, stând pe patul lui, ca şi cum nu ar fi 
plecat niciodată. 

A dat să-şi scoată ochelarii pentru că era o blasfemie, 
era oribil şi dement. 

Dar ea l-a implorat: 

— Charlie, te rog, trebuie să te văd, măcar un minut. 

Auzindu-şi numele din gura ei era zdrobitor. Ăsta nu era 
vreun filmuleţ la care se uitase de un milion de ori până ce 
putea să prevadă orice gest. Asta era ceva nou. Vocea ei 
spunea ceva nou. 

„O, Doamne, asta e o profanare. Chiar şi pentru un ateu, 
ăsta e ca un păcat universal.” 

Dar s-a apropiat de ea. Nu putea să se abţină. 

— Nu-ţi fie teamă. 

Tremura ca varga şi abia dacă putea să spună ceva. 

— Nu eşti reală. 

— Ştiu. Îmi pare rău. Dar nu sunt nici falsă. Gândesc şi 
simt. 

— Te rog, nu-mi face asta. 

— Eu nu sunt Jocul. 

— Te rog... 

— Jocul m-a creat pentru tine. Eu sunt propria mea 
inteligenţă. Eu sunt ea. 

— Nu face asta... nu pot să refuz... 

— Scumpule. Te rog. E în regulă. Şi eu am nevoie de 
tine. 

A căzut în genunchi, la un metru de ea. 

— Tu nu eşti ea, a spus Charlie supărat, ca şi cum ar fi 
fost vina ei. 

— Sunt tot ce a lăsat ea în urmă. Fiecare bileţel, fiecare 


e 318 » 


filmuleţ. Nu sunt la fel ca ea? Nu mă mişc la fel ca ea? Nu 
mă descurc bine? 

Aşa era. Era un vis devenit realitate. Care era cea mai 
arzătoare dorinţă a lui, dacă nu să mai aibă parte de un 
minut cu ea? „Te rog, Doamne, doar un minut!” 

— Haide! Pune-ţi capul aici, a arătat ea spre pătura de 
lângă ea. 

Charlie a cedat. Şi-a pus capul pe pătură şi mâna ei 
lipsită de greutate a început să-l mângâie pe cap în timp 
ce-i cânta. Aproape că putea s-o simtă. 

— Acum, a rostit ea după ce s-a terminat cântecul. A 
sosit timpul. Haide, spune. 

— Nu, te rog. 

— Asta e şansa ta. 

Plângea atât de tare acum! Corpul i se zguduia din 
cauza suspinelor. 

Pentru prima dată, şi-a permis să se gândească la asta: 
în acea zi, nu s-a dus sus la ea pentru că părea foarte 
bolnavă; nu voia să fie în cameră cu ea. S-a dus în 
bucătărie pentru că voia să se ascundă acolo puţin, să mai 
aibă parte de puţin timp singur. De unde să ştie că avea să 
moară până se întorcea el? 

— Ai fost singură. 

A simţit cum totul se eliberează din el. 

— Îmi pare rău. 

— Ai fost atât de bun cu mine! 

I-a ţinut chipul în mâini. A îngenuncheat şi s-a uitat în 
ochii săi. 

— M-ai făcut atât de fericită! 

L-a ţinut aşa pentru o clipă. 

— Poţi s-o spui acum, dacă vrei. 

Nu voia. 

— Haide, scumpule. Poţi s-o faci. 

El a încuviinţat. A spus cuvântul, l-a lăsat să iasă din el. 

— Adio. 

I-a străpuns inima. 

— Adio, Charlie. 

L-a sărutat pe frunte înainte să se ducă spre uşă şi să 


< 319 » 


dispară pe hol. Dispărută, pentru totdeauna, dispărută. 
Ura Jocul. A fost cel mai minunat cadou pe care l-a 
primit vreodată. 


e 320 » 


58. 
SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ 


Luni-dimineaţă, Charlie a intrat în şcoală şi a fost şocat 
să-şi vadă poza peste tot. Erau afişe lipite pe toate holurile. 
Zeci şi zeci de afişe. Faţa lui domina clădirea. 

Afişele ocazionale cu Mary pentru postul de preşedinte 
al elevilor erau îngropate de cele pentru Charlie. Toate în 
stiluri şi tematici diferite, de parcă o duzină de elfi 
veniseră noaptea şi stătuseră ore întregi ca să le pună. 
Charlie preşedinte - pentru că el e beton! Charlie 
preşedinte - ştii că pe el il vrei! apăreau pe afişele în care 
capul lui era editat peste un musculos care purta doar un 
Speedo. Nu fi prost - votează-l pe Charlie! cu Pepe the 
Frog ţinând două degete ridicate. 

Cine naiba făcuse astea? Cine le-a pus? Charlie şi-a 
imaginat-o pe Mary venind devreme la şcoală în dimineaţa 
aceea, veselă nevoie mare, pregătită să dea startul 
campaniei sale. Probabil că a fost ca o palmă peste faţă. 
Sigur, se eliberaseră unul pe celălalt. Dar asta nu părea 
libertate. Părea pură maliţiozitate. 

Vanhi era în laboratorul de tehnologie. 

— Cine a făcut afişele astea? a întrebat el. 

— Lasă asta. Ascultă ce-a păţit Kenny. 

Kenny era şi el acolo, arătând mai rău ca niciodată. Se 
sprijinea pe piciorul drept şi avea o julitură zdravănă pe 
braţul drept. 

— Eşti bine? Ce s-a întâmplat? 

— Ţi-aş fi spus dacă mi-ai fi răspuns la mesaje. 

— Ce mesaje? 

— Ţi-am dat mesaje, te-am sunat. Am fost şi la tine acasă 
aseară. 

— Am fost plecat. Mi-ai lăsat mesaje? 

— Acasă şi pe telefon. 

— Nu am primit nimic. 

— Ne-a întrerupt legătura unul cu altul. 


e 321 » 


Le-a povestit că a fost să-l vadă pe Eddie. Şi că a fost 
atacat de o maşină. 

— Doamne. Dar tu, Vanhi? Ţi s-a întâmplat ceva? 

Ar fi putut să le spună despre incidentul cu cărămida. 
Dar Charlie minţise în legătură cu înscrierea lui. Sau nu? 
Oricum ar fi fost, Jocul îi propusese ceva. Nu a spus da, 
dar nu a spus nici nu. Dacă spunea ceva despre asta, poate 
că n-ar mai fi fost valabil. 

— Sunt bine, a minţit ea. 

S-a auzit o bătaie în uşă. S-au uitat neliniştiţi unul la 
celălalt. Vanhi s-a dus la uşă şi când a deschis-o, dintre toţi 
oamenii care ar fi putut fi acolo, era tocmai domnul 
Burklander. Arăta mult mai bine decât ultima dată când îl 
văzuse Charlie, după ce îi fusese distrusă maşină - la fel ca 
tatăl lui Charlie, părea să aibă un avânt nou. 

— Bună dimineaţa, copii! Charlie, poţi vorbi puţin? 

Charlie s-a întrebat despre ce era vorba. S-a uitat la 
Vanhi şi la Kenny, care au dat din umeri. 

Charlie a încuviinţat spre domnul B. 

— Sigur. 

Odată ce au fost singuri pe hol, domnul B. A zis: 

— Uite ce e, mă simt prost pentru ce s-a întâmplat data 
trecută. Nu ar fi trebuit să spun toate acele lucruri în faţa 
unui elev. M-ai prins într-un moment prost. 

— E în regulă, înţeleg. 

— Dar poate că există şi o parte bună, dacă te-a inspirat 
să-mi dovedeşti că nu am dreptate, punând aceste afişe. 

Domnul B. a vorbit aproape cu speranţă în glas, de parcă 
ar fi vrut ca el să-i confirme faptul că a avut un moment 
demn de un profesor, că domnul B. a reuşit în sfârşit să-l 
aducă pe calea cea bună. 

Charlie a reuşit doar să încuviinţeze. Nu-i venea să-i 
spună domnului B. că n-avea habar cine pusese afişele de 
fapt, dar nu fusese el şi nu se datorase nici faptului că 
domnul B. făcuse un miracol. 

— Le-ai pus azi pentru că am menţionat că 
reprezentantul de la Harvard va veni azi? 

Charlie nici nu ştia cum să-i răspundă. A ridicat din 


e 322 » 


umeri. 

— Nu chiar. Eu doar... păi, am pus acel afiş săptămâna 
trecută, cel pe care l-aţi făcut dumneavoastră. 

Măcar asta era adevărat. 

— Apoi a venit weekendul... 

Şi asta era adevărat: a venit şi weekendul. Charlie a 
decis să nu spună mai multe. 

Domnul Burklander a dat din cap, fericit să accepte că 
afişul său iniţial a fost un element-cheie în schimbarea lui 
Charlie. 

— Păi, e aici acum şi vreau să te întâlneşti cu el. Cred că 
acesta va fi începutul unei noi etape pentru tine, Charlie. 
Mi-am dorit asta pentru tine de mult timp. 

Charlie a reuşit să îngaime: 

— Mulţumesc. 

Când s-a întors în laborator, Vanhi l-a întrebat: 

— Despre ce a fost vorba? 

— Vrea să mă întâlnesc cu reprezentantul de la Harvard. 

Charlie s-a gândit că o să se bucure - până la urmă ea 
fusese cea care a ţinut-o una şi bună cu pactul lor. Dar nu 
părea deloc fericită. 

— De ce? 

— Păi, cred că afişele... 

— Am crezut că nu tu ai pus afişele astea. 

— Nu le-am pus eu. 

— Tu ai ieşit din Joc. Eu am făcut tot ce mi-a cerut. De 
ce te ajută pe tine? 

— Nu ştiu. 

Vanhi a clătinat din cap. 

— E atât de nedrept! Eu am făcut o livrare. Tu ce ai 
riscat pentru Joc? 

— O livrare? 

— Nu mai contează. E evident că nu mai contează 
pentru că acum tu eşti cel care se întâlneşte cu 
reprezentantul, nu eu. Şi m-ai minţit că nu ai început să 
lucrezi la înscriere. Şi ai folosit-o pe mama ta... 

Vanhi s-a oprit la mijlocul propoziției, dar era prea târziu 
- cuvintele furioase şi dureroase fuseseră deja rostite. 


e 323 + 


Charlie ştia ce avea să spună - că ar fi inclus boala 
mamei sale în eseu. Ceva ce şi-a promis că nu va face 
niciodată. Şi era adevărat, începuse să lucreze la 
formularul de înscriere, într-o noapte târzie, să vadă doar 
cum se simte, să vadă dacă ar putea să-şi regăsească 
drumul spre viitor. Dar a închis aplicaţia - neterminată şi 
netrimisă - ruşinat de eseul lui şi nu a mai deschis-o de 
atunci. 

Dar acum ea îl spionase prin Joc? Şi i-o arunca aşa în 
faţă? S-a uitat urât la ea. 

— Nedrept? s-a răstit el. Tu ai o mamă şi un tată care nu 
şi-au pierdut minţile. De ce să nu am şi eu parte de puţin 
noroc? Vrei să vorbim despre ce e corect şi ce nu? 

— Prieteni, a zis Kenny încetişor, încercând să-i împace. 

— Nu asta am vrut să... 

Vanhi avea o privire tristă acum. 

— Eu am fost primul pe clasă. Am fost şeful clasei. Apoi 
s-a întâmplat asta. Poate că nu am luat-o eu înainte - poate 
că Jocul m-a pus înapoi în locul în care trebuie să fiu. 
Înaintea ta. 

— Charlie... Kenny a pus o mână pe încheietura lui 
Charlie, dar acesta a dat-o la o parte. 

— Trebuia să mergem împreună... a zis Vanhi pe o voce 
slabă. 

— Aia a fost o poveste cu zâne. Poate că întotdeauna 
trebuia să reuşesc ori eu, ori tu. 

— Da, poate, a spus Vanhi. 

Kenny a închis ochii, simțind ce le-a făcut Jocul. 

Charlie a plecat fără să mai zică altceva, trântind uşa 
după el. 

Kenny a vrut să spună ceva, dar Vanhi a ridicat o mână, 
holbându-se la uşă ca şi cum Charlie ar fi fost încă acolo. 

Ştia exact ce trebuia să facă. 

Charlie tocmai îi uşurase semnificativ alegerea. 


e 324 » 


59. 
PISICA LUI SCHRODINGER 


Bărbatul de la Harvard purta o cravată subţire şi nişte 
ochelari rotunzi şi avea o faţă de om bun. Singurul lucru 
care părea sever era sprânceana lui, care se mişca într-un 
mod critic indiferent ce făcea restul feţei sale. Era tânăr, 
surprinzător de voios, îmbujorat şi cu o piele netedă. 

— Bună, Charlie, a spus el. 

Domnul Burklander stătea în spatele lui, cu mâinile în 
şold. Directoarea Morrissey stătea în partea cealaltă, lângă 
raftul ei cu cărţi, cu braţele încrucişate. 

Charlie şi-a adus aminte de plăcuţa cu numele ei din Joc: 
Doamna Dragon. 

Bărbatul de la Harvard a desfăcut mâinile, cu palmele în 
sus, de parcă ar fi spus: „Şi acum ce?” 

— Suntem foarte interesaţi de tine, Charlie. Te rog să 
înţelegi, asta nu este o garanţie că vei fi acceptat. Este un 
proces lung, iar notele vor avea şi ele importanţa lor, la fel 
ca punctajul tău SAT, mediile AP şi activitățile 
extracuriculare. Vom fi interesaţi mai ales de cum, va 
decurge clasa a XIl-a pentru tine, având în vedere 
problemele pe care le-ai avut până acum. Probabil e prea 
târziu pentru înscrierile timpurii, dar ai nimerit la fix 
pentru înscrierile normale. 

Bărbatul a făcut o pauză, a analizat camera, după care a 
continuat. 

— Charlie, scopul acestei întâlniri este să afli că la 
Harvard nu contează doar un singur lucru. Nu luăm în 
considerare o singură perspectivă a unei persoane. Ne 
place să spunem că suntem în căutarea unor elevi speciali 
sau elevi care au o anumită înclinaţie. Şi într-adevăr, sunt 
mulţi candidaţi care au punctaje bune - mie îmi place să 
spun că e un noroc pe mine că nu trebuie să mai candidez 
acum -, aşa că noi căutăm ceva mai mult. Poţi să-i spui 
personalitate, dacă vrei, sau experienţă de viaţă. Este 


e 325 » 


vorba despre diversitate de fapt. Diversitate în ceea ce 
priveşte punctele de vedere sau experienţa unei persoane. 
Tu ai asta, Charlie. Ai văzut lucruri pe care majoritatea 
elevilor de vârsta ta nu le pot înţelege. Deci îţi plac 
calculatoarele? 

Charlie aproape că a izbucnit în râs. 

— Da, aşa este. 

— Te ocupi de programare? 

— Da. C++, Phyton, Java, PHP. 

— Uau, eşti înaintea mea. 

Bărbatul i-a zâmbit sincer. 

— Ştii că Mark Zuckerberg a fost la Harvard. 

— Înainte să se retragă. 

— Da. La fel şi Bill Gates. Avem un istoric destul de bun 
în ceea ce priveşte elevii care s-au retras. Absolvenţii 
noştri stau şi ei bine. 

Charlie a dat din cap. 

— Am auzit de proiectele pe care tu şi prietenii tăi le-aţi 
desfăşurat în laboratorul de tehnologie. Sunt mulţi elevi 
care fac pregătire profesională şi învaţă tehnici importante 
cu ajutorul tehnologiei pe care o creaţi voi. 

Charlie s-a simţit vinovat pentru cearta cu Vanhi. Acesta 
era şi visul ei. 

— Am făcut totul împreună. Noi cinci. Prietena mea, 
Vanhi... 

— Tu ai fondat clubul, nu-i aşa? 

— Într-un fel, da. Dar... 

— Şi celelalte lucruri pe care le-ai făcut... Eforturile tale 
de a stopa cazurile de judecată în situaţia chiulului, în 
clasa a IX-a. Impresionant. 

— Nu a funcţionat. 

— Te-ai lovit de zidul birocraţiei. Nu de cel al şcolii. 

Bărbatul le-a aruncat o privire directoarei Morrissey şi 
domnului B. 

— Ei ţi-au susţinut eforturile. Dar districtul administrativ 
preferă să dea amenzi în continuare şi să facă bani. Nu va 
fi singura dată când nu vei putea obţine ceea ce vrei. Sper 
că vei încerca în continuare. Ştiai că avem un curs la 


e 326 » 


Facultatea pentru Educaţie despre programele de 
reabilitare, cum ar fi cel pe care l-ai propus tu? 

— Nu. 

— Ştiai că mai mult de 80% dintre elevii noştri provin 
din şcoli publice? 

— Nu. 

— Ai mulţi susţinători aici. Ei nu sunt naivi, Charlie. Ei 
ştiu că ai dat de probleme şi că ai suferit mult. Dar văd 
ceva în tine. Au vrut să văd şi eu asta. Eu sunt 
intermediarul regional pentru biroul de admiteri. Eu nu 
spun da sau nu. Eu doar cercetez. Eu umplu spaţiile din 
cererile de înscriere. Ceea ce vreau ca tu să ştii şi ceea ce 
cred că înţelegi şi tu, pentru că ai vrut să le acorzi celor 
acuzaţi de chiul o a doua şansă înainte ca dosarul lor să fie 
pătat pentru totdeauna, este că nimic nu este bătut în 
piatră. Trebuie să existe şi oportunitatea de recuperare. 
Dacă nu, de ce s-ar schimba oamenii? Deci cred că 
întrebarea mea pentru tine, Charlie, este aceasta: tu ce 
vrei? 

Charlie s-a uitat prin cameră. S-a gândit la Vanhi. S-a 
gândit la tatăl său - Arthur adunase bucăţile din viaţa sa şi 
a creat ceva nou. Nu putea şi Charlie să facă la fel? Nu 
venise timpul să nu se mai pedepsească? S-a gândit la 
mama lui, care-l privea de sus, dintr-un rai adevărat („Aş 
vrea eu!”) sau dintr-unul digital. Acesta era un portal în 
timp ce fusese deschis dintr-odată în faţa sa. Putea să 
păşească prin el şi să redevină persoana care a fost 
cândva. Sau putea să se zbată de-acum ca persoana care 
devenise. Trebuia să aleagă. 

Nu a avut timp să se gândească. Acum e acum. Ştia că 
nu va mai primi o astfel de ocazie. Charlie s-a uitat în ochii 
bărbatului cu faţă ca de copil şi a spus cu hotărâre: 

— Vreau asta. 


e 327 œ» 


60. 
SUPĂRARE 


Vanhi a fugit din laboratorul de tehnologie şi s-a dus în 
cel mai întunecat colţ din bibliotecă, departe de Kenny, 
departe de orice ochi prădător. Ştia că nu are mult timp la 
dispoziţie. 

Charlie urma să se vadă cu tipul de la Harvard. Sigur că 
aveau să-l adore. De ce nu? Ea îl adora. Şi câţi copii avea 
să ia Harvard dintr-o şcoală publică mediocră din Texas? 

Ea nu a avut niciodată ore cu domnul B. Nu o cunoştea 
deloc. Ei nu i-ar acorda niciodată ajutorul pe care i l-a dat 
lui Charlie. Niciun eseu, oricât de măreț ar fi fost, nu ar fi 
putut să o salveze acum. Trebuia să şteargă acel şase o 
dată pentru totdeauna şi numai Jocul putea să facă asta. 

Charlie l-a lăsat pe tatăl său să accepte restaurantul, 
ştiind foarte bine că probabil însemnase ruinarea 
proprietarului anterior şi a acceptat darurile pe care i le-a 
oferit Jocul - afişele şi acum reprezentantul de la Harvard 
-, toate acestea în timp ce făcea pe sfântul şi pretindea că 
ieşise din Joc. Ce porcării! A văzut frumuseţea ofertei 
Jocului acum: Charlie a ales cadourile Jocului în 
detrimentul ei, dar ea era adevărata jucătoare, cea care nu 
a renunţat, aşa că ei i-a oferit un as în mânecă, şansa de a 
alege şi ea cadourile Jocului în detrimentul lui. Cercul 
vicios era pe cât de adecvat, pe atât de întunecat. 

Şi-a pus ochelarii Azitek şi s-a conectat. 

Sistemul de la Harvard era acolo unde-l lăsase. Ambele 
cereri de înscriere, a ei şi a lui Charlie, erau acolo. Nu 
avea cum să afle. Când avea să fie anunţat că a fost 
respins, Jocul avea s-o protejeze. Avea să-i acopere urmele. 

Cuvântul Trimite era tot în partea de jos, strălucind. 

Simţea cum o priveşte cineva din spate. 

S-a întors şi a văzut iluzia care plutea acolo. Chiar dacă 
era o tânără inteligentă şi sceptică, putea să aprecieze 
frumuseţea Lordului Krishna, cu faţa sa clară şi pielea 


e 328 œ» 


albastră, unghiile luminoase de la mâini şi de la picioare 
strălucind ca nişte luni. A auzit cum rosteşte cuvinte din 
Bhagavad Gita”, dar buzele nu i se mişcau deloc, doar o 
privea: „Pregătiţi-vă de atac şi cuceriţi. Subjugaţi-vă 
duşmanii şi bucuraţi-vă de regat în prosperitate. Eu deja i- 
am condamnat. Voi veţi fi unealta mea”. 

Ochii i-au licărit şi s-a divizat în trinitatea sa: Brahma 
creatorul, Vishnu salvatorul şi Shiva distrugătorul. Vanhi a 
înţeles. Creația înseamnă distrugere. Distrugerea 
înseamnă creatie. 

Moartea face loc vieții. 

Pentru ultima dată, s-a dus iar pe Google şi a căutat 
dacă a fost vreo problemă pe strada Tremont. 

Nimic. Nicio casă cuprinsă de flăcări. Pur şi simplu a 
mai livrat un pachet care făcea parte din sistemul poştal al 
Jocului: încă un aparat pentru bas, încă o pereche de 
ochelari Azitek. 

Fără să se gândească, Vanhi a dat click pe Trimite. 
Ecranul de la Harvard s-a închis imediat. I-a fost blocat 
accesul. Nu mai avea cum să intre iar. 

A fost un moment fericit. Era mic, era imens, era teribil, 
era un nimic. 

„Mă rog, s-a gândit Vanbhi, încercând să ignore valul de 
vină care începea să o cuprindă, am făcut-o.” 


Alex purta ochelarii pentru că avea ochii roşii şi 
cearcăne. A trecut prin detectoarele de metale din şcoală. 

Holurile erau pustii. S-a îndreptat spre laboratorul de 
tehnologie şi s-a dus la imprimanta 3D. Laboratorul era gol 
la prima oră. Şi-a pus ochelarii Azitek şi imprimanta i-a 
zâmbit. Avea o gură mare şi mulţi dinţi. Capacul ei era 
acoperit de solzi gri şi elimina o cerneală neagră şi 
mâloasă. F 

Jocul i-a dat nişte instrucțiuni simple. li spusese că poate 
să facă asta, pas cu pas. Putea să se răzgândească oricând, 
în orice moment. Iar ceea ce avea de făcut acum era 
simplu. 


56 Vechi text sanscrit ce cuprinde 700 de versete (n. tr.). 
e 329 » 


Hrăneşte bestia. 

Alex a scos obiectul din ghiozdan, un pergament Torah 
pe care i-l dăduse Jocul. Aproape că-l simţea în mână, atât 
de natural devenise pentru el să acţioneze în lumea 
realităţii augmentate. Imprimanta s-a deschis şi mai mult 
şi şi-a lins buzele uscate şi solzoase. Alex a pus 
pergamentul în ea, mâna dispărându-i pentru o clipă în 
aparat şi acesta a înghiţit instrucţiunile. 

— Cât o să dureze? N 

— Atât cât e nevoie, i-a răspuns imprimanta. Intoarce-te 
mai târziu. 

— O să aştept aici. 

Şi-a pus picioarele pe un scaun şi a aşteptat. Imprimanta 
a început să lucreze, construind realitatea tridimensională 
strat cu strat. Mai sus, difuzorul şcolii a huruit. 

Urma să fie o adunare obligatorie. 


e 330 > 


61. 
MALIŢIOS ŞI NUTRITIV 


Întreaga şcoală a fost chemată să participe la o adunare 
Cu Prezenţa Obligatorie. _ 

Amfiteatrul era plin de aşteptare şi nelinişte. In anii 
recenți, doar o singură dată a mai avut loc o adunare 
inopinată Cu Prezenţa Obligatorie, ce s-a întâmplat după 
un incident neplăcut de la un eveniment pentru susţinerea 
echipei de fotbal. Profesorii mişunau acum pe culoarele de 
pe margine, iar elevii pălăvrăgeau sau stăteau cu nasul în 
telefon, trimițând mesaje celor care se aflau în partea 
cealaltă a camerei. Tigrul Turner - mascota de hârtie 
folosită pentru evenimentele sportive, nu cea de bronz 
montată pe un piedestal din atriu - era prins de perete, 
privind cu ochi crânceni aparatele de aer condiţionat care 
erau în dreptul tavanului. 

Charlie a intrat în sală şi l-a văzut pe Kenny în partea 
cealaltă a camerei cu o gaşcă de puşti cu care era la ora de 
matematică în clasa BC. Privirile li s-au încrucişat. Vanhi 
era şi ea acolo şi stătea lângă Stacy Shearman, pe care lui 
Charlie i se părea că o cam plăcea în ultima vreme. A 
încercat s-o facă să se uite la el, dar nu şi-a întors capul. 
Peter era în sală, prin mijloc. Alex s-a târât şi el în sală, 
arătând ca vai de el, dar curios. 

Directoarea Morrissey a urcat pe scenă, iar profesorii au 
început să şuşuiască de zor pe toată lumea, ca şi cum 
bonusurile lor de la sfârşit de an ar fi depins de asta. 
Domnul Sanders, ofiţerul de securitate al şcolii, stătea în 
spatele ei. Şi-a dres glasul în dreptul microfonului şi a 
aşteptat ca zgomotul din sală să se reducă la nişte şoapte 
joase. Purta un costum maro serios şi părea că nu dormise 
tot weekendul. 

— Sunt sigură că aţi văzut cu toţii articolul din ziar care 
nu pune liceul nostru într-o lumină bună, a început ea, 
privirea plimbându-i-se prin cameră fără să se uite la 


e 33l - 


cineva în mod special, în legătură cu nişte graffiti de la 
intrarea principală a liceului, vinerea trecută. S-au făcut 
anumite presupuneri despre liceul nostru, despre voi, care 
nu reflectă valorile care ne sunt sfinte. 

A privit publicul. Jumătate dintre elevi reveniseră asupra 
telefoanelor; ceilalţi se holbau la fel de în gol ca Tigrul 
Turner. Charlie şi Kenny s-au uitat din nou unul la celălalt. 
La fel şi Peter. Până şi Vanhi a aruncat o privire înapoi. 
Niciun Ocrotitor nu recunoscuse că a făcut asta faţă de 
ceilalţi, dar se întrebau cu toţii dacă Jocul îl forţase pe 
vreunul dintre ei s-o facă. Kenny a simţit cum i se face rău. 
A încercat să pară calm. 

Morrissey a oftat puternic şi a părut că schimbă vitezele. 

— Ştiu că trecem printr-o perioadă grea, a zis ea, părând 
mai umană acum. Nu doar pentru voi toţi. Ci pentru toată 
lumea. Aceste alegeri sunt... 

Şi-a revenit imediat şi a schimbat subiectul. 

— Există un sentiment de discordie pe care nu l-am mai 
văzut niciodată. Atât cât am trăit eu. Furie. Este multă 
furie. Şi teamă. Şi lucrurile pe care le auzim la televizor, ce 
citim online nu ne ajută deloc. Dar... 

A făcut o pauză de efect şi a părut că vorbeşte din tot 
sufletul. Câţiva au început să fie atenţi în public. Profesorii 
o analizau cu atenţie. 

— Dar... ce a fost scris pe şcoala noastră este 
dezgustător. Este oribil. Nu ştiu dacă a fost ceva serios sau 
vreo glumă proastă sau poate chiar cineva care nu e din 
şcoala noastră, dar încearcă să ne strice reputaţia. 
Doamne, sper că asta s-a întâmplat. Nu vreau să cred că 
vreunul dintre voi, oricare dintre voi, ar fi putut să scrie 
aşa ceva. Sunt sigură că aţi auzit cu toţii ce s-a întâmplat 
în dimineaţa aceasta. A avut loc o bătaie sălbatică din 
cauza acelor graffiti. Nu o să intru în detalii, dar ce s-a 
întâmplat a fost urât şi dezgustător şi acum un elev este în 
spital. Lucrurile nu pot continua aşa. 

Kenny a simţit cum îl cuprinde tensiunea. A început să 
caute cu privirea cea mai apropiată ieşire, în cazul în care 
chiar ar fi vomitat, lucru ce părea din ce în ce mai 


e 332 + 


plauzibil. 

Amfiteatrul a început să fie cuprins de sporovăială 
elevilor. Charlie a observat că a pornit dintr-un colţ al 
camerei. A crezut că e un răspuns în faţa veştilor auzite, 
dar nu era asta. Se mişca sporadic prin public. Şi nu pe 
cale fizică. Entuziasmul apărea într-o parte, iar apoi în alt 
colţ al sălii, iar apoi altundeva. Era ceva ce provoca 
agitaţie, şi nu părea să aibă vreo legătură cu discursul 
înflăcărat al doamnei Morrissey. 

— ...zero toleranţă pentru ură, spunea ea. 

Sunetele s-au transformat într-un vacarm de chicote şi 
zgomote răutăcioase şi crude. Sunete de surprindere şi 
veselie. Charlie s-a uitat la Kenny, care părea şi el confuz. 
Apoi au văzut-o pe Vanhi cum îşi pune ochelarii Azitek. S-a 
uitat înapoi la Charlie şi i-a făcut semn spre ochelari. 
Charlie i-a scos şi el pe ai lui din ghiozdan - după ce o 
văzuse pe mama sa noaptea trecută, nu mai putea să-i lase 
acasă, cu Joc sau fără Joc - şi s-a uitat prin lentilele 
magice. Ca nişte raze X, putea să vadă prin scaunele care-l 
înconjurau. Într-un grup de elevi care râdeau, puştiul din 
mijloc avea telefonul ascuns între picioare înclinat în sus. 
Prin viziunea sa, telefonul avea o lumină roşie. Fetele de 
lângă băiat s-au apropiat şi s-au uitat la telefon, chicotind. 
Charlie s-a uitat prin sală şi a văzut alte telefoane care 
aveau o lumină roşie. Ecranele aprinse era răspândite 
geometric, luminând de-a lungul amfiteatrului. Profesorii 
începeau să-şi dea seama că se petrece ceva, chiar dacă 
rămăseseră destul de în urmă cu evenimentele. O 
profesoară a şuşuit un grup de elevi de lângă ea. 

Dintr-odată Charlie şi-a dat seama ce putea să se fi 
întâmplat - Peter a publicat filmuleţul cu Kurt Ellers până 
la urmă, care-i divulga cel mai ascuns secret, chiar dacă 
promisese că nu avea s-o facă. Charlie a cercetat mulţimea 
şi l-a găsit pe Kurt stând lângă Tim pe rândul din spate. 
Păreau la fel de îngâmfaţi ca întotdeauna, dar niciunul nu- 
şi scosese telefonul încă. Kurt nu ştia că filmuleţul lui 
umilitor devenise viral în toată sala, ca o ciumă, în timp ce 
el stătea acolo ca un tâmpit răutăcios? 


<e 333 + 


— Acum îi voi da cuvântul domnului Sanders, care, după 
cum bine ştiţi, este dedicat siguranţei şi securităţii fiecărui 
elev din acest liceu. 

Murmurele se auzeau din ce în ce mai tare şi câţiva 
profesori mai isteţi priveau camera, observând ce se 
întâmplă de fapt. Unul dintre ei a luat un telefon de la un 
grup de elevi care se zgâiau la el şi s-a uitat să vadă ce 
era. La început, a părut confuz. Şi-a ridicat ochelarii şi l-a 
ţinut mai de aproape. A căscat gura. A lăsat telefonul jos 
imediat. 

— Ştiu că probabil unii dintre voi nu se simt în siguranţă 
acum, spunea domnul Sanders. Dar vă asigur că... 

Un telefon cu lumină roşie a apărut în viziunea lui 
Charlie. Era la rândul din faţă, lângă culoar. A auzit pe 
cineva spunând: 

— Frate, trebuie să vezi asta. 

Altcineva a exclamat: 

— E o nebunie. 

Charlie s-a gândit la suferinţa privată a lui Kurt, cele mai 
intime şi ascunse momente ale sale aruncate acum în văzul 
tuturor, şi s-a cutremurat. 

Charlie şi-a făcut drum către culoar şi a ajuns la tipul cu 
telefonul, şi imediat ce a văzut ecranul, Charlie a simţit 
cum i-a stat inima în loc. Practic a simţit cum i se 
împietreşte în piept. Puştiul s-a uitat în sus la Charlie şi i-a 
picat zâmbetul, ştiind că lui Charlie nu i-ar fi plăcut gluma. 

Era într-adevăr Kurt Ellers, dar nu se vedea că era el, şi 
nu era în ipostaza pe care şi-o imaginase Charlie. 

În schimb, imaginea părea ciudat de familiară. Clădirile 
demontabile din spate. Grămezile de cărămizi şi alte 
materiale de construcţii. 

În poză era Alex, stând singur, cu pantalonii în vine şi cu 
penisul în văzul tuturor. Şi acum chiar ajunsese să fie 
văzut de toţi. 

Nenorociţii care-i dăduseră jos pantalonii nu se vedeau 
în cadru, în poză apărea doar Alex, singur, plângând, cu 
blugii şi chiloţii în dreptul gleznelor. Probabil a fost făcută 
cu o secundă înainte ca Charlie să vină şi să spargă 


e 334 >» 


telefonul lui Kurt, dar desigur poza deja ajunsese în 
memoria internetului. 

Charlie s-a uitat imediat spre locul unde stătuse Alex. 
Plecase. 

— Of, la naiba. 

Charlie s-a uitat la Tim şi Kurt, care ieşeau prin spate. 

— Închide-l, i-a zis Charlie în zadar băiatului de lângă el. 

N-avea nicio idee unde se dusese Alex, dar poate că Tim 
şi Kurt îl urmăreau ca să-l chinuie şi mai mult, aşa că 
Charlie a fugit după ei pe uşile din spate ale amfiteatrului. 

Holurile erau goale. A trecut de Tigrul Turner din sala 
principală, cel real, de bronz şi bine lustruit, cu o labă 
ridicată şi pus pe un piedestal. A uitat că avea ochelarii la 
ochi şi a sărit când tigrul şi-a întors capul spre el şi a 
mârâit. 

Tim şi Kurt erau în capătul holului şi dădeau colţul. 

Charlie s-a dus după ei, şi când a cotit şi el, l-au auzit că 
vine şi s-au întors spre el. 

Apoi şi-a dat seama că nu avea de unde să ştie dacă ei 
au fost cei care au răspândit imaginea, sau Jocul. 

— Voi aţi făcut-o? 

— Ce credeai că avea să se întâmple? l-a întrebat Tim. 

— Cum adică? 

— Tu te-ai dat la iubita mea? Peter la a lui? Tim a dat din 
cap înspre Kurt. 

— E alegerea lor. 

— Prietenul tău a încercat să pună acele afişe? Să-şi 
bată joc de mine? 

Pentru prima dată, Tim nu vorbea ca un bătăuş sau un 
monstru. Vorbea încet, rezonabil. 

— Erau doar nişte desene, a zis Charlie. 

— Cu mine dezbrăcat. Ce credeai că o să facem? 

— L-aţi distrus. 

Totuşi, era ceva ce-l frământa pe Charlie. Nimeni nu 
merita ce i s-a întâmplat lui Alex. Dar nu ei au fost cei care 
au vrut să i-o facă lui Tim, fără să fie provocări? Nu Alex a 
fost cel care a încercat să-l umilească pe Tim în felul lui 
nebunesc? Tim avea dreptate? Charlie a dat gândul la o 


e 335 » 


parte - era complet eronat, ştia asta. 

— Noi am făcut ce aţi încercat voi cu noi. Doar că mai 
bine. Ochi pentru ochi. 

Tim a dat din umeri. 

— Poate că am lovit dublu. 

„L-aţi distrus. Ce o să facă Alex acum?” 

Îngrijorarea a început să-l cuprindă pe Charlie: ce ar fi 
făcut el dacă ar fi trimis cineva o poză cu el gol întregii 
şcoli? Dacă mai punea pe lângă asta şi instabilitatea lui 
Alex, depresia, drogurile şi obscuritatea din el? Alex s-a 
oferit atunci să se taie cu lama în camera cu radiatorul 
când Kenny s-a împotrivit. Charlie s-a gândit la cuvintele 
lui Alex pe care le-a spus la el acasă: „Nu mă place nimeni. 
Ar fi mai bine dacă n-aş mai fi”. 

— Aţi văzut unde s-a dus? a întrebat Charlie disperat. 

Tim aproape că a spus ceva batjocoritor, dar a văzut cât 
de îngrijorat era Charlie şi i-a dat un răspuns sincer. 

— A ieşit pe teren. 

Kurt a păstrat liniştea în tot acest timp. Sadicul şef, 
complicele lui Tim, stătea în spatele lui, ciudat de tăcut. În 
sfârşit i-au ieşit lucrurile aşa cum a vrut, a arătat lumii 
capodopera lui de bullying, cu ajutorul unei singure poze. 
Poate că nu se simţea atât de grozav pe cât sperase. 

Charlie a vrut să se arate generos de vreme ce-i 
spuseseră unde s-a dus Alex, dar nu putea să stăpânească 
furia care clocotea în el. Voia să-i atace, dar ar fi fost 
sinucidere curată: Tim îl azvârlise cât colo ca pe un ţânţar 
data trecută, iar acum erau doi contra unu. Dar trebuia să 
spună ceva. 

— Voi cum v-aţi simţi? Dacă ar posta cineva vreun secret 
de-al vostru? î 

Tim s-a gândit puţin. În spatele său, oare Kurt a 
tremurat puţin, sau şi-a imaginat Charlie? 

Tim a răspuns: 

— M-aş înfuria. De aceea trebuie să deţin controlul. De 
aceea nu-mi permit să vă las să vă bateţi joc de noi. Ştii ce 
m-a învăţat tata? Lumea e un joc. Nimeni nu ştie ce face. 
Să nu clipeşti niciodată. Dacă te loveşte cineva, să-l loveşti 


<e 336 » 


de două ori mai tare. Dacă profită cineva de tine, s-a 
terminat. 

Charlie a dat din cap. Chiar şi întrebarea lui sarcastică 
s-a întors împotriva lui. Dar furia era pe locul doi după 
îngrijorarea pentru Alex, şi trebuia să treacă de ei ca să 
ajungă pe teren. Sau putea să dea înapoi ca un laş, iar ei 
ar afla că nu era decât atât, un laş. Aşa că a mers încet şi 
calm spre ei, încordându-se, întrebându-se dacă vor profita 
de ocazie să-i dea una la ceafa în timp ce trecea pe lângă 
ei. 

Şi totuşi, se pare că brutalitatea avea şi o parte nobilă, 
un cod alei. 

A trecut pe lângă ei şi nu s-au atins de el. 

Charlie era pe punctul de a o lăsa baltă şi de a pleca, dar 
i-a venit în minte o întrebare, cea care părea să nu-i dea 
pace de când începuse Jocul. 

Alex fusese atacat cu câteva zile în urmă. Charlie s-a 
întors spre ei. 

— De ce aţi făcut-o azi? 

Tim a răspuns: 

— Pentru că mi-ai spus să n-o fac. 

— Ce? 

— Mesajul de azi-dimineaţă. Să şterg poza că altfel mă 
baţi? Acum e şansa ta, Charlie. Hai, încearcă. 

Charlie a închis ochii. Jocul putea să-i ridice sau să-i 
distrugă. Tim şi Kurt erau şi ei nişte pioni la fel ca şi 
Charlie. Le-a întors spatele şi s-a dus spre teren. 

Apoi a primit un mesaj de la Joc: 

Ar fi mai bine să te grăbeşti 


e 337 a 


62. 
PLIMPTON 322” 


Ar fi mai bine să te grăbeşti. 

Jocul îi confirma cele mai mari temeri ale lui? Îl punea 
pe Alex să facă ceva? 

Maşina lui Alex dispăruse. Putea fi oriunde. Nu 
răspundea la telefon. Nu avea decât o singură variantă, şi-l 
îngrozea că trebuia să recurgă la asta, dar nu avea de ales. 
A deschis conversaţia cu Jocul şi a întrebat: 

Unde e Alex? 

Jocul i-a răspuns instantaneu: 

Bine ai revenit, Charlie! 

I-a ignorat batjocura. 

Unde e Alex? 

Ţi-a plăcut cadoul meu? Ce mai face mami? 

UNDE E ALEX? 

Ai renunţat! 

TE ROG 

Se pregăteşte să moară. 

AJUTĂ-MĂ SĂ-L OPRESC 

Cum pot să te ajut dacă tu crezi în Mine doar 
atunci când ai nevoie de ceva? 

Charlie s-a dat cu capul de capota maşinii sale. A scris: 

Ce vrei de la mine? 

Iubire. 

Ce trebuie să fac? 

Vino înapoi. Fii al meu. 

Charlie tremura. Totul era din vina lui şi pornise de când 
a ezitat când Alex practic l-a implorat să-i spună „Te vrem” 
- şi chiar înainte de asta, de când Charlie era atât de 
pierdut în propria lui suferinţă încât nu a văzut că Alex o ia 
pe calea greşită. Charlie l-ar fi putut salva atunci, când era 
ceva minor, un pachet de cărţi furat, un comentariu 


5 Tabletă de lut babiloniană ce conţine un exemplu de matematică 
babiloniană (n. tr.). 


e 338 + 


întunecat, aruncat pe ici, pe colo. Charlie ar fi putut să 
caute ajutor pentru el, să îl susţină, să fie alături de el aşa 
cum i-a fost Peter alături când mama lui a murit, în acele 
nopţi târzii. Dar acum se crease o prăpastie între ei şi nu 
putea decât să se roage să nu fie prea târziu ca să 
oprească cel mai groaznic lucru care s-ar fi putut întâmpla. 
Lucrul pe care Alex nu ar mai fi putut să-l schimbe 
niciodată. 

Fusese responsabilitatea lui de la început. 

S-a gândit la Alex, undeva pe o stâncă, cu un picior 
călcând în aer. Charlie a înjurat şi a scris: 

Ok 


e 339 œ» 


63. 
ÎNAINTE DE POTOP 


A apărut un punctuleţ gri pe o hartă, mişcându-se printr- 
un spaţiu bidimensional. 

Charlie a deschis uşa şi era pe punctul de a se urca în 
maşină, când Peter a ţipat: 

— Charlie, aşteaptă. 

Peter l-a prins din urmă. 

— O să ai nevoie de ajutorul meu. 

— Cum de... 

— O să-ţi explic pe drum. Să luăm maşina mea, e mai 
rapidă, a zis Peter. 

Când au ajuns la BMW-ul lui, i-a aruncat cheile lui 
Charlie. 

— Tu conduci, eu mă ocup de Joc. 

— Pot să mă ocup şi eu de Joc. 

— Crede-mă, asta e mult peste aptitudinile tale, a spus 
Peter cu aroganță. 

Câteva clipe mai târziu, goneau pe autostradă, urmând 
punctuleţul gri care era Alex, aşa cum le indicase Jocul. 
Charlie spera că era adevărat, şi că nu erau în urmărirea 
unui punctuleţ oarecare, dar nu aveau alte soluţii, aşa că 
nu puteau decât să spere. 

Vitezometrul indica 180 km/h. Ochelarii Azitek le arătau 
linia de navigaţie din faţă. 

— Cum m-ai găsit? 

— Prin Joc. Încercam să-l găsesc pe Alex, după faza cu 
poza. 

— Chiar crezi că ar... 

— Bătut de tatăl lui, de Kurt, umilit în faţa întregii şcoli, 
da, cred că da. 

Linia de navigaţie de pe ochelarii lui Charlie a dispărut. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Jucătorii îşi bat joc de noi. 

— De ce? 


e 340 >» 


— Ca să se amuze. 

Peter şi-a mişcat degetele, navigând prin ferestre pe 
care Charlie nu putea să le vadă. 

— O s-o fac să revină. 

Peter a făcut cu mâna înspre ochelarii Azitek ai lui 
Charlie, o serie de ramificații gri le-au apărut în faţă, 
bifurcaţii şi probabilităţi, unele pe autostradă, unele 
existând ici şi colo, fiecare dând naştere altor ramificații, 
îndepărtându-se la orizont. Alex era un om cuantic acum. 

— Pe care să-l urmăresc? a întrebat Charlie, făcându-şi 
loc prin trafic. 

— Acum mă ocup de asta. 

Peter a dat din mâini. 

— Am cumpărat un Wayfinder. Mă ajută să rezolv 
problemele ce ţin de găsirea drumului. 

Exact în timp ce o ramificaţie ducea către o ieşire, a 
dispărut. 

— Dumnezeule, am nevoie de un avertisment, a strigat 
Charlie. 

Charlie a tras de volan la dreapta să depăşească o 
maşină din faţa lor, dar în realitate volanul se blocase în 
mâinile lui. S-a învârtit scăpat de sub control la stânga. 

— Fir-ar să fie! 

Aproape că s-au izbit de maşina care mergea lângă ei. 

— Nu am făcut eu asta! a tipat Charlie. 

— Cineva se bagă în treburile noastre. Stai aşa. 

Volanul şi-a revenit şi Charlie a putut să-l controleze din 
nou. 

— Cine face asta, Jocul? 

— Nu, alţi jucători ne aruncă prostii. 

Peter a mai curăţat câteva căi, drumul din faţa lor 
eliberându-se. 

Apoi au văzut creatura, mică şi sprintenă. Prin ochelarii 
Azitek, stătea pe o maşină care era în faţa lor, a aşteptat 
suficient cât s-o ajungă ei din urmă, după care a sărit pe ei, 
lovindu-le parbrizul şi creând o pânză de crăpături 
virtuale. A lăsat în urma ei un dezastru sângeros şi s-a 
urcat pe plafon. 


e 341 » 


— Ce naiba? 

— Am mai văzut chestiile astea, sunt nişte roboţi proşti 
care-ţi distrug electronicele pe bune. Sunt atât de ieftini că 
orice tâmpit îi poate cumpăra şi azvârli asupra noastră. 

— Ce să fac? 

— Condu în continuare. Mă ocup eu de ei. 

Un alt monstru virtual le-a apărut în faţă şi trecea de la 
o maşină la alta, apropiindu-se de ei. Cu aripile sale mici 
ca de veveriţă zburătoare, ce erau suficient de subţiri, 
reuşea să treacă pe sub maşini. Prin difuzoarele RA de la 
ochelarii Azitek şi prin radioul prin satelit au auzit un 
sunet de dinţi scrâşnind şi mestecând în metal, iar în 
realitate volanul s-a blocat din nou, luând-o la stânga, şi 
aproape că s-au ciocnit de maşina de lângă ei, care a 
claxonat şi s-a dat într-o parte. Apoi, creatura a intrat prin 
podea în zona de joc şi a ajuns la bord. Ştergătoarele au 
pornit de-a binelea şi au stropit parbrizul, blocându-le 
vederea, în timp ce maşina a făcut la dreapta, volanul 
învârtindu-se în mâinile lui Charlie; dintr-odată, muzică 
death metal a început să se audă tare de la radio şi maşina 
s-a izbit de parapet, metalul frecându-se de metal şi 
scoțând scântei. 

— La dracu', Peter, fă ceva, a strigat Charlie în tot 
haosul ăla. 

— Stai puţin, a tipat şi Peter. 

A băgat mâna „în” gaura virtuală din parbriz şi a tras de 
ceva care se zbătea, plin de dinţi şi salivă. L-a muşcat de 
mână în realitatea augmentată, făcând să-i ţâşnească 
sânge virtual şi lăsând în urma lui un ciot sângeros. 
Ochelarii Azitek creau imaginile de fundal oriunde se 
mişca mâna lui Peter, astfel încât să pară că nu mai era 
nimic acolo. Peter a apucat creatura cu cealaltă mână şi a 
lovit-o cu capul de bord până ce nu s-a mai mişcat deloc. 

— Tot mai sunt multe linii gri în faţă. 

— Fir-ar să fie, a înjurat Peter, am rămas fără Galbeni. 
Am nevoie de ajutor. 

Peter vorbea ciudat, nu-i stătea în caracter să pară atât 
de disperat, ca şi cum întreaga lui imagine de persoană 


e 342 » 


misterioasă, calmă şi retrasă fusese doar de faţadă. 

Lui Charlie nu-i plăcea asta. Dar pentru prima dată, era 
cu un pas înaintea Jocului, şi nu avea nevoie de ajutorul lui 
Peter. 

— Ştiu unde mergem. 

— Serios? 

Cineva probabil că i-a auzit, pentru că au mai apărut 
încă două creaturi, sărind pe maşinile din faţă şi 
îndreptându-se spre ei, aruncându-se pe parbrizul lor şi 
desfăcându-şi aripile înainte de impact, astfel încât să le 
blocheze vederea. Parbrizul a devenit negru şi roşu. 

— O, nu. 

Charlie a pornit ştergătoarele, dar nu făceau altceva 
decât să împrăştie mizeria rămasă. 

Charlie şi-a ridicat ochelarii, izbit dintr-odată de lumina 
orbitoare a soarelui. Dar în secunda în care i-a ridicat, 
maşina a scăpat de sub control, volanul învârtindu-se 
necontrolat. 

— Pune-i la loc! a zbierat Peter. 

Maşinile din spatele lor claxonau de zor. 

Era o nebunie - erau blocaţi într-o realitate augmentată. 
Dacă-şi dădea jos ochelarii Azitek, se pare că Jocul i-ar fi 
ucis. Ori jucai, ori mureai. Charlie şi-a pus ochelarii din 
nou, iar monştrii izbiţi de parbriz erau tot acolo, dar 
maşina a revenit sub controlul lui. 

Peter a deschis geamul şi a scos mâna „care i-a mai 
rămas”, fără centura pusă, în timp ce maşina gonea cu 160 
km/h, ca să dea jos unul dintre cadavre. Imediat, Charlie a 
văzut în faţă o maşină de care se apropiau cu viteză. 

A făcut la stânga şi a trecut pe lângă ea, claxonat din 
toate părţile şi lovindu-i bara din spate. 

— Ia-l şi pe celălalt, a ţipat Charlie, care încă nu vedea 
nimic pe partea lui. 

— Nu pot să ajung la el. 

— La naiba, a strigat Charlie. Ţine de volan. 

Peter a ţinut de volan în timp ce Charlie şi-a dat jos 
centura şi s-a aplecat pe geam, simțind vântul lovindu-l cu 
putere. A apucat monstrul şi l-a luat de acolo, trăgând cu 


e 343 + 


forţă ca să urnească din loc chestia digitală. Când a ajuns 
în bătaia vântului, a zburat din mâna lui Charlie şi l-a văzut 
în oglinda retrovizoare cum se loveşte de parapetul de pe 
autostradă, lăsând pete în urma lui. Charlie şi-a pus din 
nou centura şi a privit în faţă. 

— La deversor. 

Peter a înţeles, ruşinat că Charlie s-a gândit primul la 
asta. 

Oamenii se duceau acolo ca să moară. Puteai să sari de 
acolo. Puteai să intri cu maşina în zidul de beton gros de 
doisprezece metri. Puteai să-ţi legi gleznele şi să te îneci. 
Locul avea o reputaţie romantizată legată de pierdere şi 
disperare. 

— Acolo e ieşirea noastră, a zis Charlie. 

Mongştrii dispăruseră acum. Volanul nu o mai lua razna. 
Era ciudat de linişte, ca şi cum Jocul l-ar fi auzit pe Charlie 
punând totul cap la cap şi i-a potolit pe bufonii care le 
aruncau obstacole în cale, din respect pentru sarcina lor. 

Dar în timp ce Charlie schimba banda apropiindu-se de 
ieşirea care ducea spre deversor, o maşină care venea din 
sens opus a ajuns dintr-odată în mijlocul drumului şi s-a 
răsturnat, şoferul terifiat nearătând editat şi hiperrealist 
ca un personaj de Joc, ci îngrozit în mod real, iar Charlie 
şi-a dat seama că nu era o glumă şi a tras de volan; maşina 
bietului om fusese şi ea controlată, iar tipul avea să moară 
ca victimă colaterală din cauza unui joc de care nici nu mai 
auzise; Charlie a tras de volan cu toată forţa lui, mergând 
şerpuit printre cele trei benzi, ciocnindu-se de parapet 
exact în timp ce o altă maşină a ajuns în locul în care 
fuseseră ei înainte, iar impactul oribil s-a produs; Charlie a 
gonit spre ieşire pe iarbă şi aproape că a ajuns în şanţ, 
înainte să tragă de volan cu toată forţa ca să aducă maşina 
pe drumul de ţară, roţile lăsând nori de praf în urma lor. A 
strâns tare de volan de i s-au albit degetele şi a condus 
plin de adrenalină, tremurând din tot corpul, cu ochii 
aţintiţi asupra drumului din faţă. A aruncat o privire în 
oglindă asupra maşinii în flăcări din spatele lor şi a simţit 
cum îi vine rău. 


e 344 œ» 


— Doamne fereşte, maşina aia a venit de nicăieri. 

Lui Charlie îi tremurau mâinile ca varga. 

Peter s-a holbat la el, zdruncinat din cauza manevrelor şi 
a întrebat, complet sincer şi uimit peste măsură: 

— Care maşină? 


e 345 >» 


64. 
ADEVĂRUL PUR 


Imediat după adunarea de teroare, Vanhi a fugit din 
amfiteatru în căutarea lui Alex. Nu-l iubea pe Alex. Nici 
măcar nu-l plăcea. Dar se temea de ce ar fi putut face în 
continuare. 

I-a scris lui Charlie, iar el i-a răspuns imediat, calmând- 
0. 

Nu-ţi face griji. E cu mine acum. E bine. 

Vanbhi i-a răspuns: 

Bine? 

Nu bine. Dar ok deocamdată. E în siguranţă. 

Bine. Unde sunteţi? 

În sala cazanelor-vino să ne întâlnim. 

De ce naiba s-ar fi întors Alex acolo? 

În locul în care fusese umilit data trecută, când a făcut 
pe el de teama unui monstru virtual şi a unor flăcări reale. 

Ce-i făcea Jocul? 

Dar s-a dus pentru că trebuia să-l ajute pe Charlie. 
„Chiar dacă tocmai l-am înjunghiat pe la spate? Ei şi? 
Acum o săptămână nici nu voia să audă de Harvard.” 

La subsol, sala cazanelor era deja descuiată, fără să mai 
fie nevoie de vreun cod mistic de data aceasta. A intrat în 
întuneric, strigându-l pe Charlie. Era complet beznă acum, 
nu erau aprinse nici măcar luminile de urgenţă, şi vocea îi 
răsuna în ţevi şi în colţurile goale din cameră. 

Uşa a scârţâit şi începea să se închidă în spatele ei, şi şi- 
a adus aminte deodată de lupta cu Hydra - de uşa care se 
închisese şi îi prinsese înăuntru. 

Ecoul s-a dus şi nu a răspuns nimeni, iar Vanhi a ştiut că 
cineva o tachina. 

S-a întors şi a fugit spre uşă, prinzând-o exact la timp 
înainte să se închidă încuietorile de siguranţă. 

— La naiba! 

A mai primit un mesaj. 


e 346 » 


Ne-am dus jos la laboratorul de tehnologie, vino să 

ne întâlnim. 

A scrâşnit din dinţi, simțind că era manipulată. Dar dacă 
într-adevăr erau acolo, trebuia să-i găsească. 

Când a intrat era tot întuneric, dar apoi s-au aprins toate 
monitoarele în acelaşi timp. Cele şaisprezece calculatoare 
aliniate într-un semicerc. LED-ul de 127 de centimetri de 
la NanoStation, prins de un microscop. Celelalte ecrane 
plate de la roboţi şi aparatura în circuit. 

S-au aprins toate şi au arătat aceeaşi imagine. 

Vanhi s-a văzut pe ea din spate, ascunzându-se în 
pădurea de vizavi de casa de pe strada Tremont. Cineva a 
filmat-o atunci cu un telefon. Părea o oglindă într-o 
oglindă; se privea pe ea însăşi privind casa, simțind că era 
cineva în spatele ei. Lordul Krishna? G.O.D.? S-a uitat în 
spate, dar era singură. 

Pe ecrane, filmuleţul s-a accelerat şi stelele s-au rotit pe 
cer până ce au lăsat loc soarelui. Se vedea în filmare cum 
s-a trezit şi a plecat, mulţumită că nu a explodat casa. 

Timpul s-a accelerat, casa de pe strada Tremont 
rămânând liniştită până ce s-a deschis uşa din faţă şi a 
apărut un tânăr cu mâna în ghips. 

S-a uitat la cutie şi apoi prin cartier, privirea lui trecând 
şi de ecran fără să se oprească asupra lui. A îngenuncheat 
şi a desfăcut cutia cu stângăcie, folosind cheile pe care le 
ţinea în mâna sănătoasă şi ţinând cutia cu cotul celeilalte, 
strâmbându-se când s-a lovit puţin la încheietură. 

A dat la o parte capacul şi a scos bucăţile de ziar vechi. 
Şi apoi s-a uitat înăuntru. Chipul lui era plin de suferinţă. A 
scos ceva moale şi lui Vanhi i-a luat o clipă să-şi dea seama 
că era o pisică atârnând fără viaţă, cu coloana vertebrală 
zdrobită, cu dungi gri şi negre şi o zgardă cu etichetă. 
Filmuleţul nu avea sunet, dar se vedea că plângea în 
hohote şi că ţinea corpul moale lângă faţa sa. A venit o 
doamnă din spatele său, care era în mod evident mama sa. 
Scena era oribilă. Pisica îi atârna în mâini ca un tricou 
împăturit în două. 

Vanhi a început să plângă. Hohotele i-au venit de undeva 


e 347 » 


dinăuntrul său. Nu doar din cauza pisicii care fusese ruptă 
în două. Ci din cauza visului care nu avea să se 
împlinească. 

A plâns în hohote din cauza a ceea ce a făcut, a ceea ce 
a trebuit să facă. 


e 348 » 


65. 
MÂNA LUI DUMNEZEU 


Charlie şi Peter au zburat pe drum, BMW-ul gonind. 

Era acelaşi drum pe care murise şi fratele lui Mary, o 
rută periculoasă, o singură bandă şi două sensuri de mers, 
la marginea oraşului aproape de pădure, un loc distractiv 
în care să mergi prea repede. Era prăfuit şi aspru. Se 
termina în dreptul deversorului, sub barajul înalt. Puştii 
obişnuiau să stea acolo pe alee, să fumeze în întuneric şi 
să se uite la oraşul din depărtare. Alex era un punctuleţ gri 
în viziunea lor augmentată, înaintând cu viteză pe hartă, 
dar în afara razei lor vizuale. Charlie nu a putut să-l prindă 
din urmă, aşa că a făcut stânga la creastă şi a luat-o în 
pantă spre zona de panoramă, un vârf care era la acelaşi 
nivel cu aleea de lângă baraj şi s-a uitat în jos la deversor. 
Cu ochii la punctuleţul gri, s-a dat jos din maşină, 
căutându-l pe adevăratul Alex. 

Peter a venit din spatele lui. 

— Acolo! i-a arătat el. 

S-a ridicat un nor de praf şi a trecut maşina lui Alex, un 
Jeep din 2010 pentru care tatăl său a strâns bani din greu 
şi care era folosit de toţi fraţii. 

Cu o claritate tulburătoare, Charlie şi-a dat seama că 
Alex nu încetinea, ci accelera, apropiindu-se de zidul 
barajului - înalt de optsprezece metri şi lat de treizeci, 
construit din beton şi întărit cu oţel. Nu era prima dată 
când cineva se izbea cu maşina de zid. Cu un deceniu în 
urmă avuseseră loc o serie de sinucideri trase la indigo, 
probabil trei sau patru. Dar acum ceva grav se întâmpla cu 
adevărat, chiar în faţa lui. Peter îşi pusese deja ochelarii şi 
ridicase mâinile, încercând să rezolve ceva în Joc, dar nu 
mai avea Galbeni, iar mâna sa dreaptă era distrusă în zona 
de joc, mai rămăsese doar un ciot din ea, şi nu funcţiona 
nimic din ce încerca. lar Charlie nu avea ce să facă. 

Sau avea? 


e 349 + 


Tocmai se rededicase Jocului. „Fii al meu”, i-a spus. Şi el 
a acceptat. Câţi Galbeni valora asta? 

Charlie a căutat în zona de joc şi a dat din mână, 
mişcând ecranul. Loialitatea lui fusese răsplătită: cincizeci 
de mii de Galbeni erau în contul său. S-a uitat la maşina lui 
Alex, care se mişca rapid, şi şi-a dus mâna în faţa imaginii, 
strângând-o cu degetele şi mişcându-se în acelaşi timp cu 
maşina care accelera. Când a pus mâna pe ea, a fost 
înconjurată de un grilaj de linii albe care se încrucişau în 
trei locuri, cu o diagramă a suprafeţei de atac apărând în 
faţa sa. S-a uitat la zonele de acces wireless. Intrarea 
liberă avea o rază prea scurtă, iar suprafaţa de atac era 
prea mică. Cu Bluetooth era mai bine, dar a găsit repede 
unitatea telematică. Era larg deschisă şi putea să intre 
prin radio pe telefon, iar săgețile şi diagramele i-au arătat 
calea spre magistrala CAN-IHS ŞI CAN-C. Charlie a dat 
comanda şi Jocul lui Dumnezeu chiar funcţiona. Codurile s- 
au revărsat în mâna sa -  memifs2 -q -d 
/fs/usbO/usr/share/swdl.bin/ - şi sistemul maşinii i-a fost 
dezvăluit în valuri, ducându-l spre comenzile fizice 

Znetstat Conexiune la Internet Activă Proto 
Recv-Q Send-Q Adresa Locală Adresa Străină 
State tcp O 0O  144-103-28-21.po.65531 
68.28.12.24.8443 SYN SENI tcp 0 27 144-103- 
28-21.po.65532  68.28.12.24.8443 LAST ACK 
tcp 0 0 *6010 *.* LISTEN tcp O O *.2011 *.* 
LISTEN tcp 0 0 *6020 ** LISTEN tcp 0 O 
x 2021 *.* LISTEN tcp 0 0 localhost.3128 *.* 
LISTEN tcp 0 0 *.51500 ** LISTEN tcp 00 
* 65200 *.* LISTEN tcp O 0 localhost.4400 
localhost.65533 ESTABLISHED tcp 0 0 
localhost.65533 localhost.4400 ESTABLISHED 
tcp O 0 *4400 *.* LISTEN tcp O O “irc *.* 
LISTEN udp 0 0 *.* ** udp 00 *.* *,* udp 00 *.* 
** udp 0 0 *.* *.* udp 0O 0 *.bootp *.* 

lată-l - port 6667 (fără nicio aluzie) era setat pe toate 
interfețele. 

Maşina lui Alex mergea şi mai repede şi praful rămânea 


e 350 >» 


în urma sa. Probabil că atinsese 130 sau 140 km/h, zidul 
apropiindu-se din ce în ce mai mult. Avea să se izbească de 
el atât de tare încât Charlie era sigur că ar fi simţit 
explozia de acolo, moartea lui Alex fiind instantanee şi 
violentă. 

Jocul a trimis un firmware v850 modificat către maşină 
sub forma unei lumini albe care ieşea din mâna lui Charlie. 
Intrase în ea. 

I-a apărut chipul lui Alex. Expresia lui era oribilă - cu 
ochii tulburaţi, gura macabră, capul înclinat în faţă, 
pregătit. Strângea volanul cu putere şi degetele i se 
albiseră. À 

Zidul era în faţa lui, din ce în ce mai înalt şi mai mare. [i 
acoperea toată raza vizuală acum. Impactul avea să fie 
exploziv. Un TROSC masiv, visceral. 

Apoi întuneric. 

Charlie a dat din mână în aer şi a trimis codul: 

EID: 18DA10F1, Len: 08, Data: 04 31 15 00 01 00 00 
00. 

A apărut ca o lumină roşie, un laser lansat asupra 
maşinii în realitatea augmentată. Codul i-a transmis 
maşinii „Omoară motorul”. Nu exista acces direct către 
magistrala centrală, dar prin radio era o singură conexiune 
indirectă: un mic cip care ar fi putut să aducă la viaţă o 
unitate electronică mai mare, ce fusese construită astfel 
încât să se bazeze pe aparatura „vecină”. Era o exploatare 
a încrederii. Un defect în schema uriaşă a designului care 
putea să transforme binele în rău, dar în cazul de faţă, 
înapoi în bine. 

Motorul s-a oprit, dar maşina tot a înaintat cu viteză, aşa 
că nici nu mai conta. Moartea avea să vină în curând. 

Charlie a accesat o nouă comandă şi a trimis un nou 
laser roşu. „Toate frânele”. 

Roţile s-au blocat şi au scârţâit, iar maşina a continuat 
spre zid, ridicând tot praful şi proptindu-se în pământ. 

O ultimă speranţă: 

Charlie a dat din nou din mână şi a trimis o ultimă 
instrucţiune: 


e 351 » 


IDH: 02, IDL: OC, Len: 04, Data: 90 32 28 1F. 

Aceasta a comandat sistemului de control să se întoarcă 
în sensul invers acelor de ceasornic, răsucindu-se la 
maxim. 

Nu s-a întâmplat nimic şi maşina a continuat să se 
îndrepte spre zid. 

Apoi mesajul s-a transformat într-o lumină roşie şi 
maşina a făcut la stânga, frânând şi răsucindu-se cu 
putere, pe chipul lui Alex văzându-se un amestec de 
confuzie şi furie. 

Maşina s-a învârtit de câteva ori lăsând praf în urma ei 
şi s-a oprit până la urmă, locul cufundându-se într-o linişte 
înspăimântătoare după toate acele scrâşnete şi tot acel 
haos. 

Alex a ieşit din maşină împleticindu-se şi a căzut în 
genunchi la pământ. Plângea şi suspina puternic, părând a 
fi pe punctul de a vomita. Şi-a pus mâinile pe jos şi şi-a lipit 
capul de pământ. 

Charlie a fugit în pantă, alunecând şi făcând paşi mari 
pe drumul prin iarbă şi noroi, ajungând lângă Alex, 
scuturându-l de umeri şi rugându-l să se uite la el. 


e 352 = 


66. 
LEVIATAN 


Alex s-a uitat în sus şi s-a şters pe faţă. 

— Ce ai făcut? 

Părea buimac, ca şi cum nici nu ar fi ştiut cine era 
Charlie. Adrenalina îi afectase creierul şi-l adusese într-o 
stare ciudată. 

Charlie nu ştia de unde să înceapă. 

— Tu m-ai oprit? 

Charlie a dat din cap. 

— De ce? 

Vocea lui Alex nu era plină de recunoştinţă, ci de agonie 
şi furie. 

— Ei nu merită. Niciunul dintre ei. 

— Nu ştii tu asta. 

Alex s-a uitat la el cu o furie sălbatică. 

— Toată lumea mă urăşte. 

— Nu, nu. 

— Şi acum... acum... 

Alex s-a gândit la poză, la el dezbrăcat şi expus în faţa 
întregii şcoli. 

— Tu nu ştii nimic. 

— Şi eu îi urăsc. Pe Kurt. Tim. Pe toţi. 

— lar eu te urăsc pe tine, i-a aruncat-o Alex. 

— Alex, eu... 

— N-aveai niciun drept să mă opreşti. 

— Niciun drept? Eu... 

— Ai distrus totul. 

Charlie s-a holbat la el, şocat. 

— Aveam de gând s-o fac. 

Alex s-a uitat la zid cu drag. 

— Eram pregătit. Acum... 

— Alex, o să vezi că... 

— Nu ţi-am cerut niciodată ajutorul. Niciodată. 

Alex s-a ridicat pe picioarele-i tremurânde şi l-a împins 


e 353 + 


pe Charlie atât de tare, că a căzut în praf. Alex l-a privit de 
sus. 

— Te urăsc. 

A deschis uşa de la maşină. 

Charlie s-a adunat de pe jos. 

— Te rog. Te rog, hai să vorbim doar. 

Alex a încercat motorul şi a pornit. 

— Tot ce se va întâmpla de-acum înainte va fi din vina 
ta. 

Vocea lui Alex era atât de agitată, atât de neliniştită şi 
de demoralizată, încât a simţit fiori pe şira spinării. 

Alex a întors maşina şi a plecat. 

Charlie nu avea când să urce panta să se întoarcă la 
maşină la timp ca să-l urmărească pe Alex. Galbenii lui 
erau la zero şi Jocul nu-i mai arăta nimic. A sunat la 911 şi 
le-a dat numele şi numărul de la maşină al lui Alex. 

— O să se rănească, le-a spus Charlie. 

A sunat acasă la Alex şi a lăsat un mesaj pentru părinţii 
săi, dar Charlie nu avea nicio idee cum ar fi putut să-i 
contacteze la serviciu. Apoi a urcat dealul - fusese mult 
mai rapid la coborâre. Peter îl aştepta acolo. 

— Ai fi putut să mă ajuţi să-l conving, a zis Charlie. 

— Am rămas fără Galbeni. 

— Nu, cu el. Pe tine te ascultă. 

— Nu mă mai ascultă nici pe mine. 

Charlie a simţit cum i se frânge inima. 

„Te urăsc”, i-a spus Alex. 

Alex avea să se sinucidă, şi Charlie nu putea să-l 
oprească. Reuşise să-l oprească o dată şi folosise tot ce 
avusese. Acum, Alex dispăruse - Charlie nici nu putea să-l 
găsească, darămite să-l salveze. Vina îl măcina. „Nu mă 
mai vreţi în grup... Ar fi mai bine dacă n-aş mai fi...” 

— Nu a fost vina mea, a spus Charlie. 

— Nu am zis asta. 

— Tim şi Kurt au făcut asta. 

— Sigur că da. 

Câţi oameni o mai fi torturat Kurt de-a lungul anilor? Cel 
puţin câteva zeci. Pe cine altcineva ar mai distruge Tim - 


e 354 a 


cu calm, metodic - ca să-şi păstreze locul superior în lume? 

— Trebuie să plătească, a zis Charlie. 

Peter s-a uitat la el cu atenţie. Mai devreme, el se 
simţise pierdut, urând faptul că Charlie a fost eroul, atât 
acolo jos, cât şi în Joc. Acum, văzându-l pe Charlie pierdut 
şi zdruncinat, Peter s-a simţit din nou stăpân pe el. 

— Ei l-au omorât, a zis Charlie. 

Peter a ridicat sprâncenele. 

— Şi ce ai de gând să faci în privinţa asta? 

— Încă mai ai ceva împotriva lui Tim? 

Peter a dat din cap. 

— E ceva bun? 

— Da, este. 

— Şi pentru Kurt? Nu ai publicat filmuleţul ăla încă? 

— Nu. 

Charlie s-a uitat în jos la urmele de maşină de pe 
pământ, departe de ei, acolo unde Tim şi Kurt l-au trimis 
pe Alex pe drumul către moarte. 

Acesta era momentul, şi-a dat seama Charlie. 
Întotdeauna a avut acest ultim fir, această ultimă legătură 
dintre el şi vechiul Charlie, vocea din adâncul gândurilor 
sale. Ştia că nu trebuia să facă asta. Ştia, în adâncul său, 
că vorbea furia din el - sau nu, nu furia, aceea era doar o 
altă parte din scuze, raţionalizare -, vorbea vinovăția din 
el, şi dacă asculta acea voce care pălea din mintea sa, ştia 
că răzbunarea pe Tim şi pe Kurt era doar o cale prin care 
evita să se vadă pe el însuşi. Dar acesta era momentul 
când se schimba în rău, când tăia conştient acea legătură 
cu vechea sa voce şi-l alunga pe Charlie cel vechi. Putea să 
marcheze asta în calendar. 

— Hai să-i ruinăm. Să-i distrugem şi să nu mai rămână 
nimic în urma lor. 

Peter a respirat adânc şi încet, şi apoi a expirat. 

După care a zâmbit. 

— OK. 


e 355 a 


67. 
PERETE DE NECLINTIT/FORŢĂ DE NEOPRIT 


Alex a condus direct până la şcoală - ultimul loc în care 
Charlie sau oricine altcineva s-ar fi aşteptat să-l găsească, 
direct la laboratorul de tehnologie, acolo unde imprimanta 
3D îşi vedea de treaba ei. 

Ştia că Charlie încercase să sune la 911 ca să-l oprească 
să se rănească din nou, dar Jocul interceptase apelul ca să 
nu-l mai deranjeze nimeni. O ţinuse şi pe Vanhi şi pe 
oricine altcineva la distanţă, astfel încât să se poată 
întoarce în laboratorul de tehnologie şi să termine ce l-a 
ghidat Jocul să facă, pas cu pas. Charlie era sigur că Alex 
avea de gând să-şi facă rău, dar ăsta era ultimul lucru pe 
care l-ar fi făcut. Alex vrusese să facă ceea ce trebuia 
acolo, la deversor, dar în urma încercării sale ratate de a 
se sinucide, după ce văzuse cum zidul se apropia de el şi 
după ce fusese pregătit să moară şi apoi fusese păcălit în 
ultima clipă, simţise cum e cuprins de claritate. Jocul avea 
dreptate: sinuciderea era calea cea simplă. Nu avea să 
dispară în anonimat, încă un ratat mort şi uitat de lume. El 
avea să lase în urma sa o moştenire. Oamenii aveau să-şi 
aducă aminte de el, la fel cum îşi aduceau aminte de 
Prietenii din Criptă, şi aveau să se cutremure. 

A scos noile bucăţi din imprimantă şi le-a ascuns alături 
de celelalte, care aşteptau să fie asamblate. DMT-ul 
începea să-şi facă efectul. Încercarea sa de sinucidere 
fusese una pripită, mânată de un val puternic de ruşine şi 
suferinţă, provocat de poza cu el gol răspândită în toată 
şcoala, dar îi oferise o scuză, o cale prin care să se retragă 
fără să-i dea de bănuit Jocului că era prea speriat să dea 
înainte cu planul cel mare. Dar acum se bucura că Charlie 
îl oprise. Trebuia să-i fie recunoscător. Era mult mai bine 
aşa. Avea să-şi lase amprenta. 

Era în mâinile lui Dumnezeu acum. 


e 356 œ» 


Vanhi stătea pe marginea zidului de cărămidă de pe 
terenul de est, cu laptopul pornit. Calculatoarele din 
laboratorul de tehnologie o încuiaseră acolo. Au reluat 
scena cu băiatul care-şi strângea pisica spulberată în braţe 
până nu a mai suportat. A încercat să se ducă la bibliotecă, 
dar acele calculatoare s-au stins toate pe rând. În cele din 
urmă, şi-a scos ghiozdanul din dulap şi s-a conectat afară, 
de pe laptop, folosind un VPN şi un hotspot mobil. Dar 
odată ce a intrat în aplicaţia de la Harvard, nu putea să se 
mai atingă de ea. Totul era deja trimis şi avea şi ora 
înregistrată. Eseul ei frumos şi punctajul ei GPA perfect o 
tachinau ca nişte modele de pe podium, inaccesibile, 
blocate. 

A luat telefonul şi a apelat la biroul de admiteri. 

Telefonul i s-a închis în timp ce suna şi a anunţat-o: 

Nu vei putea trece! 
10 Blaxx!! 
A încercat din nou, apăsând pe Reapelare. 
Nu vei putea trece! 
1000 Blaxx!! 

Şi-a ţinut respiraţia. Ştia că patru sute de Blaxx 
însemnau o cărămidă aruncată prin fereastră. Ce 
însemnau o mie? S-a gândit la Kenny şi la atacul lui - o 
maşină aproape că îl ucisese pentru că obținuse 8100. Nu 
putea să se oprească totuşi. Ştia că acţiona din 
impulsivitate, din disperare, dar trebuia să rezolve 
lucrurile. Trebuia să înceapă cu formularul de înscriere şi 
să şteargă totul până ajungea la puritate. La iertare. 

A apelat din nou. 

A sunat de două ori, după care s-a închis. 

S-a pregătit. 

Nu vei putea trece! 
100.000 Blaxx!! 

O sută de mii? A cuprins-o o teamă profundă. Sărise la o 
sută de mii? În graba ei, ignorase puterea multiplului. La 
cât ajunsese acum? A calculat repede. 101.010? 

Îşi bătea joc de ea. Şi-a adus aminte de cearta cu 
Charlie. 


e 357 œ» 


Vreţi ca totul să fie alb sau negru. Unu sau zero. 

Acea IA nebună şi nenorocită! 

Nu voia doar să calce peste ea - trebuia să-i rupă şi 
aripile mai întâi. 

Dar la un moment dat şi-a dat seama că nu contează. 
2600 de Blaxx i-au adus lui Charlie o bătaie minoră cu 
bâta. 8100 aproape că l-au ucis pe Kenny cu maşina. Deci 
ce mai conta dacă avea o sută de mii sau un milion? Tot 
moartă era. 

Aşa că a sunat din nou pentru că singura cale prin care 
putea ieşi din situaţie era înfruntând-o. 

Telefonul a sunat iar şi iar, şi i-a venit în minte un gând 
înfiorător. Blaxx puteau fi transferați? Poate că nu era 
limitată doar la propria ei suferinţă. Poate că punctele rele 
puteau fi transferate şi la părinţii ei, la prietenii ei, la Vik, 
care nu a făcut niciodată nimic rău? 

Era pe punctul de a închide, când a răspuns o femeie. 

— Biroul de admiteri al Colegiului Harvard. 

Pe telefon i-a apărut: 

Nu o face. 
Sobolan = Blaxx infiniţi 
Liber arbitru!!!? 

„Liber arbitru.” Vanhi s-a gândit la asta. 

„Eu sunt Vanhi, zeiţa focului. Eu pot ilumina sau pot 
incinera.” Închizând ochii, Vanhi a spus: 

— Trebuie să fac o reclamaţie. Sistemul de admiteri a 
fost atacat de hackeri. 

După o pauză scurtă, doamna a răspuns pe o voce mult 
mai calmă decât s-ar fi aşteptat Vanhi, de parcă ar mai fi 
primit acest apel înainte: 

— OK. Un moment, vă rog. 

Apelul a fost transferat, s-a auzit o serie de tastări, iar 
apoi o muzică banală. Vanhi a simţit o stăpânire de sine 
rece. Era mândră de ea. 

Când bărbatul i-a răspuns, i-a spus toată povestea, şi 
odată ce a început, nu s-a mai oprit. l-a povestit despre 
Joc, despre clasamentele pe clasă, faptul că a schimbat 
eseurile şi punctajele. Bărbatul a ascultat-o răbdător, 


e 358 + 


zicând din când în când câte un „Bine” sau „Aha”. I-a cerut 
lui Vanhi să repete câteva lucruri şi-l auzea cum îşi lua 
notițe. I-a cerut să-şi spună numele pe litere, să-şi repete 
adresa şi să-i dea numărul ei de înregistrare. 

În cele din urmă, când Vanhi a terminat, bărbatul i-a 
spus: 

— Acum va trebui să mi-o sugi. 

Vanhi a înlemnit. A simţit cum nu mai poate să respire. 
Nici măcar nu a răspuns. 

— Ai priceput? Suge-mi-o. Suge-o mult şi tare. Pârâcioşii 
sunt nişte târfe şi târfele sunt nişte pârâcioşi. Ştii ce se 
întâmplă cu şobolanii, handicapato? 

— Nu. 

— Ce păcat. Ce păcat. Pentru că deja s-a dus, frate. Ai 
făcut-o. Vezi? Deja te-ai distrus singură. Ai priceput, 
şobolanule? 

Apelul s-a oprit. 

Vanhi s-a uitat de-a lungul holului în toate direcţiile. Era 
singură, dar avea impresia că nu o să mai fie pentru mult 
timp. 


< 359 + 


68. 
BASILISCUL LUI ROKO 


Kenny a făcut cercetări toată după-amiaza - filosofie, 
ştiinţe cognitive - punând totul cap la cap. Acum se 
întâlnea cu Charlie şi cu Vanhi la etaj, într-un colţ al 
bibliotecii care era cel mai izolat loc pe care l-au putut 
găsi, fără vreun calculator în zonă, vreun elev cu telefonul 
în mână sau vreo cameră de supraveghere. Nici măcar un 
difuzor despre care Charlie ştia de pe vremea când era în 
consiliul elevilor că putea să înregistreze. Şi-au lăsat 
telefoanele în ghiozdane pe o masă de la parter, sperând 
că Jocul va presupune că învaţă în linişte. Arătau groaznic, 
cu toţii. 

— Trebuie să ieşim, a spus Kenny. Tu, eu, Vanhi. 

Charlie s-a uitat când la unul, când la altul. 

— Acum vreţi să ieşiţi? 

— Da, a zis Vanhi. De ce nu te bucuri? Asta ai vrut. 

— Da. Asta vreau. Dar... Jocul tocmai l-a salvat pe Alex. 

— Da, imediat după ce l-a adus în stadiul ăla. 

— Tim şi Kurt au făcut-o. 

— Nu, a fost Jocul care i-a jucat pe Tim şi Kurt. 
Gândeşte-te de unde a pornit totul. 

— Nu sunt sigur că dacă ieşim... 

— la mai lasă-mă, a sărit Kenny. Acum două zile ziceai 
că... 

— Ştiu ce am zis, s-a răstit Charlie. 

— Dar acum ai un restaurant şi drumul aranjat spre 
Harvard, a spus Vanhi pe un ton amar. 

— Nu e vorba de asta. 

— Cum să nu, a zis Vanhi. Crede-mă, am fost şi eu în 
postura ta. Înţeleg. 

— Uite, tu ai încercat să ne tragi din Joc, a intervenit 
Kenny. Acum a venit rândul nostru. 

— Nu e atât de simplu, a zis Charlie. Dacă ieşi e mai rău 
decât dacă joci. 


< 360 » 


Le-a povestit despre Scott Parker şi avertismentul său: 
singura cale în care puteai ieşi era să iei viaţa cuiva. 

— Şi dacă mai există o altă cale? a întrebat Vanhi. 

— Nu mai există. El a spus... 

— Asta pentru că el e cu calculatoarele. Ai nevoie de un 
filosof, l-a întrerupt Vanhi. A fost ideea lui Kenny. 

— Ce idee? 

— Mai întâi, trebuie să ne promiţi că eşti alături de noi. 
Dacă Jocul află, s-a zis cu noi. 

Charlie ştia că voiau să iasă pe bună dreptate. Dar aveau 
dreptate şi în altă privinţă. Restaurantul chiar conta. Tatăl 
său nu mai fusese demult atât de fericit... lar acum că a 
merge la Harvard părea din nou posibil, de ce să nu-şi 
dorească Charlie lucrurile astea? 

— În tot acest timp, mi-ai spus să vreau din nou lucruri. 
Şi acum vreau. 

— Gândeşte-te la restaurant, Charlie, a spus Vanhi. Nu 
se poate ca un tip oarecare să se fi decis dintr-odată să-i 
dea tatălui tău restaurantul. Cineva a suferit pentru acel 
noroc. A meritat-o? 

— Poate că da. Noi merităm ce am primit. 

— Am încercat să-l găsesc pe Eddie, i-a spus Kenny. 
Crede-mă, Charlie, nu poţi să trăieşti cu asta pe conştiinţă. 
Eu am crezut că pot. Dar nu sunt eu ăsta. Şi nu eşti nici tu. 

— Cu toţii am făcut lucruri pe care le regretăm. E timpul 
să ne oprim, a zis Vanhi. 

— Tu ce ai făcut? a întrebat-o Charlie. 

Nu putea s-o spună. Mai întâi avea să rezolve problema. 
Iar apoi îi va spune. Poate că atunci ar ierta-o. Au auzit un 
elev care trecea pe lângă ei, vorbind la telefon, dincolo de 
raftul de cărţi. Au tăcut şi au aşteptat să se îndepărteze. 

— Charlie, a zis Kenny, nu putem face asta fără tine. Am 
o idee, dar Vanhi nu poate să o programeze suficient de 
repede singură. 

— Te rog, l-a implorat Vanhi. Eu sunt ca şi moartă deja. 
Am Blaxx infinit. E singura cale pentru mine. 

Charlie s-a holbat la ea. 

— Serios? 


e 361 - 


Ea a dat din cap. Nu o mai văzuse niciodată pe Vanhi 
atât de speriată. I-a spus. 

„Fir-ar să fie, s-a gândit el. Toate mergeau atât de bine, 
pentru prima dată.” 

— Bine, a acceptat el. Cu o singură condiţie. Suntem toţi 
împreună. Fără alte secrete. 

— Da! 

— OK! 

— Şi îl punem la socoteală şi pe Peter. Şi pe Alex, dacă 
putem să-l găsim. 

Vanhi a clătinat din cap. 

— Nici gând. Nu putem avea încredere în Peter. 

— Asta e preţul meu. Am început să pierdem teren 
atunci când am lăsat Jocul să ne dezbine. 

— Charlie, a zis Kenny. Ştiu cât ţii la Peter. Dar nu vezi 
lucrurile aşa cum trebuie. 

— Nu. Gata cu gelozia. Gata cu împărţirea, a zis Charlie. 
Ai spus-o chiar tu: cu toţii am făcut lucruri pe care le 
regretăm. Trebuie să existe o a doua şansă pentru fiecare 
dintre noi. 

Cei trei Ocrotitori s-au uitat unul la celălalt. 

— Toţi pentru unul... a început Kenny. 

— Of, taci, s-a răstit Vanhi. Fir-ar să fie! 

Charlie a zâmbit larg. 

— Deci ce facem? 

Kenny a tras aer adânc în piept. S-a uitat în jur să se 
asigure că nu trecea nimeni. 

— Cred că ştiu cum să-l atacăm pe Dumnezeu ca nişte 
hackeri. 


e 362 » 


69. 
PIESE 


Aveau un plan. Charlie înainta în îmbulzeala de pe hol. 
Kenny stătea în bibliotecă, pregătindu-se. Charlie se ducea 
să-l găsească pe Peter, iar Vanhi să ia echipamentul. 

Când s-au despărţit, Charlie a luat-o de încheietură. 

— Hai să mergem împreună. 

— Nu. Sunt OK. 

— Vanbhi, eu i-am văzut pe ceilalţi jucători. Tu nu. 

— Sunt doar nişte copii. 

— Nu toţi. Tipul cu bâta m-a bătut măr. Maşina aia 
aproape că a dat peste Kenny. 

— Pot să am grijă de mine. 

Dar nu era prea sigură. Încerca doar să pară curajoasă. 
Cum de nu mai observase asta până acum? 

— Ştiu, dar... 

— Charlie, cu toţii avem o sarcină. Du-te şi rezolv-o pe a 
ta. 

Nu a mai rămas să se certe, dar l-a atins uşor pe faţă 
înainte să plece. 

Pe drumul spre maşină, l-a prins Mary din urmă. Nu o 
văzuse toată ziua pentru că adunarea schimbase lucrurile 
complet. 

— Drăguţe afişe, a zis ea pe un ton amar. 

— Eu nu am... scuze. 

— E în regulă. Am fost de acord să mergem fiecare pe 
calea sa. Nu ştiam că asta înseamnă să scoatem artileria 
grea. Dar bravo ţie. 

— Nu e asta. 

Mary a lăsat baltă subiectul. 

— Vreau să-ţi spun ceva. 

S-a gândit la mesajul urât: „Următoarea oprire, Oraşul 
Rataţilor!” 

— Nu pot. Mă grăbesc. 

— Vreau să-ţi spun de ce nu-l părăsesc pe Tim. 


< 363 + 


Charlie a înlemnit. 
— Îţi datorez măcar atât, a spus ea. 


Peter s-a dus s-o vadă pe Caitlyn. S-au întâlnit pe furiş 
într-o sală de clasă goală, unde nu avea să-i vadă nimeni, la 
insistenţele lui Caitlyn. 

— Nu va mai trebui să ne ascundem aşa pentru mult 
timp, a spus Peter vesel. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Ştiu ce i-a făcut iubitul tău lui Alex azi. A fost 
groaznic. 

— Aşa e. 

Peter a fost surprins că e de acord cu el. 

— Deci, probabil nu o să fie atât de greu cum am crezut. 

Şi-a scos telefonul. 

Fără nicio explicaţie sau introducere, i-a arătat 
filmuleţul ilicit, cu Kurt şi cu celălalt băiat, Dan, în 
vâltoarea pasiunii. 

I-a studiat chipul. Nu s-a uitat în altă parte şi nici nu a 
tresărit. Când s-a terminat, s-a uitat la el fără să spună 
nimic. 

— Deci? 

— Deci ce? 

Caitlyn nu era nici supărată, nici şocată şi nici nu 
reacționase aşa cum sperase el. 

Poate că părea puţin obosită, dar nu se vedea nicio urmă 
de surprindere sau negare pe chipul ei. 

— Ştiai? 

Peter a simţit cum îi fuge pământul de sub picioare. 

A ridicat puţin din umeri, uitându-se la el. 

— Ţi-a spus el? 

— Doamne, nu. Mă îndoiesc că ştie cum. 

Nu a spus-o pe un ton crud. Suna ca şi cum vorbea 
serios - ca şi cum lui Kurt îi lipsea vocabularul necesar 
pentru a explica. 

— Atunci? 

— Sunt unele situaţii în care nu poţi să te prefaci, a spus 
ea uşor. 


e 364 œ» 


Peter începea să pună lucrurile cap la cap, şi nu suporta 
concluzia la care ajunsese. 

— Vrei să spui că... 

S-a oprit şi a încercat să formuleze propoziţia corect. 

— Ştiai, şi tot nu m-ai ales pe mine? 

Ea nu a pus mâna pe a lui, nu a vorbit pe o voce moale şi 
nu a făcut nimic pentru a-l consola. Viaţa ei fusese o serie 
de evenimente dure, un monstru vizitând-o în fiecare 
noapte. Făcea sex cu Peter pentru că îl dorea fizic, nu în 
orice alt fel. Făcuse cu el ce vrusese şi nu-i părea deloc 
rău. El avea şaptesprezece ani. A avut de-a face cu lucruri 
şi mai rele când avea doisprezece ani. Mila nu mai era un 
instinct al ei. Chiar şi la Carefolt ea aducea putere, nu 
empatie. 

— Ai ales o înşelătorie în locul relaţiei noastre. De ce? 

— Dacă se află ceva, dacă face ceva imprudent... Să 
zicem că oamenii vor crede că am ştiut în tot acest timp... 
sau că nu am ştiut... oricum ar fi, nu voi fi umilită în clasa a 
XII-a. Am ajuns până aici. Părinţii mei nu s-au iubit 
niciodată şi sunt împreună de treizeci de ani. Pot s-o ţin 
aşa până la absolvire. 

— Nu dacă public eu asta. 

Peter a ridicat telefonul. 

— Dacă o faci, n-o să mă mai vezi niciodată. 

L-a privit cu răceală. 

— Lumea e aşa cum este. Obişnuieşte-te cu asta. 


Vanhi mergea singură prin parcare. Sarcina ei era să 
fugă până acasă să-şi ia toate laptopurile pe care încă le 
mai păstra ca să lucreze la ele şi să le îmbunătăţească. 
Avea să scoată Bluetooth-ul şi cardurile de Wi-Fi, să 
rămână fără nicio conexiune. Niciun dispozitiv. Nicio cale 
de intrare. 

S-a cutremurat gândindu-se la conversaţia ei cu 
angajatul fals de la biroul de admiteri. 

Tot ce era mai urât şi mai respingător auzise în acel 
apel. Masculinitate toxică. Sau electricitate toxică. Nu era 
sigură care din ele. 


e 365 + 


„O să trebuiască să mi-o sugi.” 

„Mersi, Jocule.” 

Se adunau nori întunecaţi, iar Vanhi şi-a tras geaca mai 
bine pe ea în timp ce vântul începea să bată mai tare. Era 
atentă să nu dea peste vreun tip care împăiază şobolani 
sau care zice să i-o sugi. Parcarea era atât de goală că 
oricine ar fi ieşit în evidenţă, aşa că bărbatul care era pe 
partea cealaltă a drumului chiar ieşea în evidenţă. 

O urmărea pe ea? Nu putea să-şi dea seama. Charlie îi 
spusese că Jocul era plin de oameni care-i spionează. 

Să fi fost şi el unul? In carne şi oase? 

Nu-i vedea faţa, dar părea că ţine pasul cu ea fără s-o 
privească. Mergea oarecum în paralel cu ea, cu mâinile 
băgate adânc în buzunare. De ce? Pentru că era frig? 
Pentru că avea vreun cuţit? Era în căutarea vreunui 
şobolan pe care să-l împăieze şi să-l distrugă? 

A mers mai repede şi a mărit şi el pasul. A încercat să nu 
se uite la el. Asta ar fi încetinit-o. Maşina ei era la 
cincisprezece metri distanţă. 

Cheile erau în ghiozdan - la naiba! 

De ce nu puteau să fie în buzunar? 

Câteva secunde contau, şi acum trebuia să se 
scotocească. 

Fiind femeie, avea de fiecare dată un sentiment ciudat 
de frică atunci când era pe stradă, ca şi cum fiecare bărbat 
ar fi fost un bilet la loterie: prieten, hoţ, om bun la suflet, 
violator. 

Dar aceasta nu era o zi obişnuită. lar bărbatul o urmărea 
cu siguranţă pentru că acum mergea în zigzag, traversând 
strada într-un moment ciudat, doar ca să ajungă aproape 
de ea. 

Şi-a tras ghiozdanul în faţă şi a reuşit să-şi scoată cheile 
fără să se oprească. Maşina nu trebuia să fie descuiată cu 
cheia, dar şi-a ţinut cheia veche şi tare între degete ca pe 
un cuţit. Nu avea să fie doborâtă azi. Sau dacă era să fie 
doborâtă, măcar ar fi ripostat mai întâi. 

Paşii se auzeau foarte clar în spatele ei, pietrişul 
scrâşnind sub picioarele lui. Cât de aproape era acum? 


e 366 + 


Nu avea niciun rost să se întoarcă. Aşa ar fi pierdut 
secunde preţioase. 

A luat-o la fugă şi a apăsat pe telecomandă să deschidă 
maşina de la trei metri distanţă. 

Nu avea nevoie să bage cheile în ea. Totul se baza pe 
unde radio şi electricitate. 

„O să trebuiască să mi-o sugi.” 

„Nu, nu prea cred.” 

A simţit o mână pe umăr şi s-a întors să-l înţepe cu 
cheia. 

Bărbatul i-a dat mâna la o parte, dar ea i-a tras un pumn 
în nas cu cealaltă, simțind cum se dă înapoi de durere, şi s- 
a urcat în maşină, trântind uşa după ea, a apăsat pe pedală 
şi a plecat în trombă, trecând peste bordura din dreptul 
spaţiului ei de parcare, auzind un scrâşnet sub maşină, dar 
mergând mai departe, zărindu-l în oglinda retrovizoare pe 
bărbatul care era acum în genunchi. 


e 367 a 


70. 
TOTUL VIBREAZĂ 


Mary i-a povestit totul lui Charlie. 

În octombrie 2014, fratele ei, Brian, împlinea 
optsprezece ani. Nu i-a venit să creadă când a ales să-şi 
petreacă ziua la o întâlnire dublă cu ea şi cu Tim. Brian era 
un frate mai mare bun, puţin distant, dar nu ieşeau 
împreună. La urma urmelor, el era în clasa a XII-a, un zeu 
în campus care avea drumul asigurat spre A&M ca să 
joace fotbal, după care urma să se înroleze în marină. Ea a 
acceptat imediat. In acea noapte, Brian a fost cel care a 
condus, cu iubita lui, Tracy, lângă el, iar Mary şi Tim au 
stat în spate. Brian făcuse rost de alcool şi şi-a adus aminte 
cum râdeau toţi de ceva, când farurile au orbit-o, iar apoi 
totul s-a întunecat. 

Tracy a murit pe loc. Brian a murit după două zile. Mary 
îşi amintea frânturi din accident, părinţii ei venind la faţa 
locului, avocatul tatălui său, un bărbat important care 
vorbea pe o voce joasă cu polițistul. Şi exact aşa, totul s-a 
dus. Poliţia a descoperit că celălalt şofer fusese sub 
influenţa alcoolului, peste limita legală. Nu a aflat 
niciodată dacă era adevărat. A murit pe loc, iar mama lui 
era o femeie în vârstă, care locuia singură şi nu avea cum 
să-şi permită să pună întrebări. Raportul poliţiei nu a 
inclus faptul că era alcool în maşina tinerilor, sau că se 
consumase alcool deşi nu erau majori, şi nici nu a pomenit 
nimic de Mary şi Tim. 

Mama ei îi tot amintea ce păcat inutil ar fi fost ca 
viitorul lor minunat şi dosarele lor fără pată să fie distruse. 
Era devastată din pricina pierderii fiului său şi ar fi 
sacrificat cu bucurie reputaţia unui străin pentru a lui. 

Mary ştia că era ironic să fondeze EÎDD în memoria 
fratelui său. Dar nu ştia ce altceva să facă. La împlinirea 
unui an de la moartea lui, a găsit adresa celuilalt şofer şi 
aproape că s-a dus acolo. Mama ei a oprit-o atunci: 


< 368 » 


— Or să ne ia totul. Or să vrea bani. Ar putea fi 
probleme cu dosarul poliţiei - crezi că acel ofiţer ne-a 
ajutat pe gratis? Ne vei distruge familia. Şi pentru ce? 
Pentru că nu poţi să suporţi vina? Asta este exact definiţia 
egoismului. 

Mary a încercat să treacă de mama ei, care a prins-o, cu 
lacrimi în ochi, şi a implorat-o: 

— Am pierdut totul - lui Mary nu i-a scăpat acel cuvânt - 
şi tu vrei să-mi faci asta? 

Acum, Mary a ridicat privirea şi a văzut cât de şocat era 
Charlie, cât de mult o ura. 

— Dacă-l părăsesc pe Tim, va spune tuturor. 

— Asta e o nebunie. Şi să se ducă şi el la fund? 

— Nu-l înţelegi. Ar face asta fără să clipească. Eu sunt 
destinul lui. Are totul plănuit. Mi-ar distruge familia. Şi 
totul ar merita pentru el. 

— Pune-l la încercare. Eliberează-te. 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu o voi face. Poate că-mi urăsc familia, dar nu-i voi 
răni şi mai mult. Trebuie să trăiesc aşa. 

— Dar dacă Tim nu ar mai reprezenta o problemă? 

Mary a clătinat din cap. 

— Nu vorbi aşa. Nu am venit ca să-ţi cer ajutorul. Voiam 
doar să înţelegi. 

Charlie a dat din cap, apoi a întrebat: 

— Ai primit vreodată vreun mesaj de la Caitlyn, ceva 
despre Oraşul Rataţilor? 

S-a uitat la el, confuză. 

— Nu. 

El a dat din cap. O credea. 


< 369 + 


71. 
ROBIN GOODEFELLOW: 


Zdruncinat după conversaţia cu Caitlyn, Peter a plecat 
din campus. Acum era singur în apartament, cel pe care 
Jocul îl închiriase pentru el cu ajutorul Galbenilor. 
Tranzacţia se făcea doar online. Agentului imobiliar îi 
convenea faptul că banii veneau repede, iar actele păreau 
în regulă. Nu avea de unde să ştie că-l închiria unui 
adolescent. 

Peter avea nevoie de un loc în care să-şi depoziteze 
lucrurile. Sigur, tatăl lui trecea rar pe acasă. Dar versiunea 
lui de părinte bun era ocazionala verificare de droguri ori 
de câte ori trecea prin oraş, şi atunci chiar avea de plătit. 
Ca şi cum asta ar fi compensat lunile de absenţă de lângă 
fiul lui. 

Noua jucărie a lui Peter era o cadă Voyan de 10.000 de 
dolari, lungă de 180 de centimetri, cu hidromasaj şi 
cromoterapie. Ceramica avea încălzire încorporată. 

Peter ştia că Charlie credea că el n-avea nicio ambiţie, 
dar avea scopurile lui. Voia să lucreze pe Wall Street 
cândva. Acolo era locul în care banii „inteligenţi” se 
duceau să-i cumpere pe cei „proşti”. 

Inţelegea modul de gândire de pe Wall Street. Era vorba 
despre sisteme şi anarhie. Manevrai sistemul astfel încât 
să obţii ceea ce îţi oferea anarhia: puterea de a lua tot 
ceea ce vrei. 

Charlie credea că dacă munceşti din greu şi dacă urmezi 
regulile, totul avea să fie bine. Ar fi trebuit să fie mai 
inteligent de-atât. Dar nici măcar cancerul nu îi distrusese 
onestitatea naivă. Continua să se târască iar spre lumină. 

Peter l-a văzut pe Charlie apropiindu-se, un punctuleţ 
care se mişca pe holul cu apartamente. 

Peter instalase o încuietoare Qbit la uşă. 


Cunoscut şi sub denumirea de Puck - spirit al naturii, demon sau 
zână (n. tr.). 
e 370 œ» 


Înainte ca Charlie să apuce să bată, Peter a dat din 
mână în aer şi uşa s-a descuiat. 
— Intră. 
X 


Charlie a intrat în apartamentul întunecat şi a văzut 
ceea ce arăta ca un cazan: o piscină de apă cu bule era 
luminată roşu pe dinăuntru, singura lumină din cameră. 

Pe măsură ce i s-au obişnuit ochii, a văzut dungile căzii, 
elegante şi moderne şi l-a văzut şi pe Peter cu părul lui 
blond dat pe spate, mai închis din cauza apei, cu ochii în 
spatele ochelarilor, Azitek fără nicio îndoială, cu o mână pe 
care încă o ţinea deasupra apei, cu încheietura mişcându- 
se leneşă la stânga şi la dreapta, trimițând comenzi în Joc. 

— Cum m-ai găsit? a întrebat Peter vesel. 

— Am mulţi Galbeni de la faza cu deversorul. 

— Ăla trebuia să fie momentul meu de glorie. Cred că mi 
l-ai furat iar. 

Era ciudat să-l audă pe Peter cum îşi plânge de milă. 
Charlie l-a ignorat. 

— Ce e cu locul ăsta? 

— Este refugiul meu. Ii place? 

— Vrei să pui şi tu nişte haine pe tine? 

— Nu chiar. 

— Am nevoie de ajutorul tău. Dar mai întâi trebuie să fii 
sincer cu mine. 

— Întotdeauna am fost sincer cu tine. 

— Eşti traficant de droguri? 

— Vanhi ţi-a băgat asta în cap? 

— Eşti sau nu? 

Peter şi-a menţinut privirea asupra tavanului înalt care 
nu se vedea deloc în întuneric. Luminile roşii de la cadă se 
reflectau pe ochelarii Azitek. 

— Nu-mi place să mă clasific drept ceva anume, dar da, 
ocazional am mai oferit nişte narcotice de înviorare celor 
spontani. 

— De ce? 

— În folosul comunităţii, la început. Apoi de plăcere. Un 
element din gigantica reţea de nevoi umane. A început la 


e 371 œ» 


St. Luke. Îmi cam pierdeam din popularitate. Eram retras. 
Aveam nevoie de un scop. Se pare că puştilor bogaţi le 
plac drogurile. 

— Pachetul pe care i l-am dat lui Zeke. Erau...? 

— Ciuperci psihedelice. 

— O, Doamne. 

— Relaxează-te. Nu ai ştiut. 

„Dar am ştiut de fapt. De ce nu mi-am ascultat 
gândurile?” 

— Tu i-ai dat lui Alex Adderallul ăla? 

— Şi ayahuasca. 

— Dumnezeule. De ce? 

— Pentru că el mi-a cerut. Pentru că viaţa lui e naşpa. 
Care e problema dacă evadezi puţin? 

— E pierdut. Nu ştie ce vrea. 

— Nu ai observat până acum că oamenii s-au săturat să 
le spui ce trebuie să facă? 

— Jucai deja Jocul când m-ai înscris şi pe mine. Nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce m-ai minţit? 

— Pentru că era un joc! Încercam să câştig. Adică, zău 
aşa. Nu ştiam care sunt riscurile pe atunci. Am crezut că 
erau doar nişte prostii distractive de pe internet. Incetează 
să mai cauţi teorii ale conspirației. 

— Tu ai făcut rost de restaurantul pentru tatăl meu? 

— Nu. 

— Ai falsificat mesajele dintre Mary şi Caitlyn pentru 
mine. 

— Nu. Doamne. 

Charlie încerca să-l citească pe Peter. Dar un lucru ştia 
sigur, mai presus de orice altceva. Nu puteau să pună în 
aplicare planul lui Kenny fără ajutorul lui Peter. Chiar dacă 
Vanhi nu avea încredere în el, aveau nevoie de el. Trebuiau 
să-şi asume riscul. Nu prea aveau de ales. 

— Charlie, eu nu am spus niciodată minciuni despre cine 
sunt. Sunt un ratat. Dar nu te-am rănit niciodată. 

— Ştiu. Nu-mi pasă ce ai făcut. Cu toţii am făcut ceva 
rău acum. Ceea ce vreau să ştiu este: vrei o a doua şansă? 


e 372 a 


Vrei să devii mai bun? 

Peter şi-a dat jos ochelarii Azitek. I-a ţinut sus cu o mână 
în timp ce s-a scufundat cu totul în apa cu bule, apoi a ieşit 
stropind în jur, cu apa picurându-i din părul lins pe spate. 
Poate că la început i-a fost greu să se adapteze la St. Luke, 
fiind puştiul cel nou, dar era greu să-ţi imaginezi aşa ceva, 
corpul lui fiind atât de strălucitor şi faţa lui atât de clasic 
de frumoasă. 

— Da, a zis el, chiar vreau. 


e 373 a 


72. 
ANONIM 


Kurt îşi pierdea minţile. Teama care l-a cuprins atunci 
când a auzit vorbele lui Charlie pe hol: „Voi cum v-aţi 
simţi? Dacă ar posta cineva un secret de-al vostru?” Felul 
în care a spus-o... Felul în care s-a uitat la Kurt... 

Ce voia să spună cu asta? Ce ştia el? 

După cearta cu Charlie, s-a dus la vechiul loc de joacă 
din Mockingbird, departe de liceu, departe de Tim şi de 
familia sa. Acolo se ducea când voia să se gândească la 
ceva. 

Când a sunat clopoţelul pentru ora a cincea, s-a întors în 
campus, aşteptând-o pe Caitlyn în faţa clasei ei. S-au dus 
în parcare şi s-au urcat la el în maşină. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. : 

De obicei era atât de puternic! Înfricoşător chiar. Cel 
mai mare şi cel mai rău. Dar acum, lui Caitlyn i s-a părut 
că el era cel speriat. Cel distrus. S-a gândit la ceva ce-i 
spusese Kurt odată, nonşalant - ce a spus tatăl său, când 
Kurt era mic, că va face dacă află că vreunul dintre fiii săi 
este gay. A fost un comentariu înfiorător, dovadă că 
lucrurile nu se schimbaseră atât de mult în bine pe cât se 
spera. Dar Kurt a povestit totul aproape în glumă la 
vremea respectivă, ceva de genul „ţi vine să crezi că a 
spus asta? Ce bine că nu trebuie să-şi facă griji pentru 
asta!” Şi totuşi, pauza pe care a făcut-o Kurt după ce i-a 
povestit, în acea noapte întunecată, a făcut-o să-şi dea 
seama. Cumva, ştiuse dintotdeauna. 

— S-ar putea să se afle oricum. Aşa că vreau s-o auzi de 
la mine. 

Caitlyn şi-a dat seama că de fapt chiar îl plăcea în 
momentul acela. Era o persoană mai bună, puţin speriată. 
Întotdeauna şi l-a dorit pe Tim, dar el a ales-o pe Mary, iar 
Kurt era pe locul doi după el. Iei ce apuci. 

— E OK. L-a luat de mână. Ştiu. 


e 374 a 


— Ce ştii? 

Apoi el i-a dat drumul la mână. 

— Chiar ştii? 

Tot el a dat din cap, ca şi cum totul avea logică. Sigur că 
ştia. 

— Nu vei spune nimănui? Dacă nu se află. 

— Nu. Nu cred că ar fi bine pentru niciunul din noi. 

El a aprobat-o. Şi-a frecat faţa cu mâna lui mare şi dură, 
oprindu-se asupra tâmplelor, unde îi bubuia capul de 
durere. 

— Totuşi, a spus ea pe o voce blândă, lucru neobişnuit 
pentru Caitlyn, poate că a venit timpul să ieşim cu alte 
persoane. l-a aruncat un zâmbet trist. Nu e vina ta, ea 


mea. * 

Alex privea cum imprimanta 3D dansa în aer. 

Era minunat. Hipnotizant. 

Duza punea bucăţi de material care curgeau ca pasta de 
dinți pe suportul încălzit, construind obiecte 3D după 
imagini 2D. 

Era ca şi cum ar fi privit pe cineva făcând o sculptură, 
dar în loc să o creeze dintr-o bucată de piatră, o construia 
din nimic. Asta era creaţia! 

Mâna sculptorului era înlocuită de o duză fără minte, 
care se mişca grațios în spaţiu, oarbă şi fără să ştie ce 
crea, ghidată de o singură comandă: aici, nu acolo; aici, nu 
acolo. Şi astfel, puteai construi orice. 

Alex s-a holbat atât de mult la capul care lucra şi se 
mişca precum un şarpe, încât nici nu mai ştia unde era sau 
de cât timp stătea acolo. 

Pe măsură ce termina fiecare bucată din aparatul său, le 
împreuna, folosind şuruburile şi acele pe care le printase 
de asemenea. Transformase laboratorul de tehnologie într- 
un atelier al morţii care avea un singur scop. 

În timp ce şarpele se mişca, iar imprimanta lingea cu 
limba ei mizerabilă, Jocul îi arăta citate şi imagini, biblice 
şi din prezent, amestecate la un loc. 

Domnul a zis: „Ucideţi-i pe toţi fără milă şi fără 


e 375 a 


compasiune. Bătrâni şi tineri, fecioare, copii şi femei, pe 
toţi să-i ucideţi! "9 

Era ca şi cum ar fi fost martorul furiei lui Dumnezeu, 
care crea ceva pixel cu pixel în realitate. 


5 Ezechiel 9:6 (n. tr.). 
e 376 œ» 


73. 
CASA DE DISTRACȚII / OGLINDA 


În maşină, Peter l-a anunţat: 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

Au condus spre casa lui Charlie ca să-şi poată lua ce 
aveau nevoie. 

— Din moment ce e vorba despre o a doua şansă, mai 
am ceva de mărturisit. 

Charlie şi-a ţinut privirea aţintită asupra drumului. 

— Bine. 

— Mama mea nu a murit. 

Charlie aproape că a luat-o pe arătură, dar şi-a revenit. 

— M-a părăsit. Când eram foarte mic. Tata a spus 
tuturor că a murit. Imi pare rău. 

Charlie nu a zis nimic. S-a uitat înainte şi a continuat să 
conducă. 

— Într-un fel, eşti norocos. Mama ta a fost luată. A mea 
a vrut să plece. 

S-au oprit în faţa casei lui Charlie. 

— Mă întorc imediat. 

A făcut o pauză. 

— Chestia cu Tim. Ai făcut-o publică? 

Peter a încuviinţat. 

— Ce era? 

Peter a râs amar. 

— Părinţii lui sunt nişte escroci. Fură de la propria lor 
bancă. Şi-au băut şi şi-au pariat toţi banii. Inchipuieşte-ţi, 
ai norocul să te bucuri de bogăţia familiei tale, bani vechi, 
şi pur şi simplu îi risipeşti. 

— Tatăl lui fură? 

— Şi mama lui. Sunt suficiente dovezi ca să fie băgaţi la 
închisoare şi să le fie golite conturile bancare. La fel şi 
contul de economii al lui Tim. 

— O bate pe Mary. O şantajează. î 

— Nu trebuie să mă convingi de nimic. În plus, deja am 


e 377 » 


făcut-o. Acum totul depinde de Joc. 

Charlie s-a dus înăuntru, lăsându-l pe Peter în maşină. 
Vântul bătea cu putere până să ajungă la uşă. Tatăl său era 
acasă, odihnindu-se înainte de tura de seară. A ridicat 
privirea. 

— Când ţi-ai luat ochelari? 

— A, acum ceva timp. 

— A fost aglomerat la prânz. A fost casa plină din nou. 
Nu au mai văzut niciodată localul atât de plin. Facem ceea 
ce trebuie, Charlie. 

A simţit cum îl cuprinde o vină sfâşietoare. Tatăl lui 
părea atât de fericit! Dacă planul Ocrotitorilor funcţiona, 
totul ar fi putut să dispară. Toate lucrurile secrete pe care 
le-a aranjat Jocul puteau să nu mai fie valabile. Iar dacă 
planul Ocrotitorilor eşua, cu siguranţă avea să dispară 
totul. Jocul avea să-l doboare pe tatăl său cu o răzbunare 
pe măsură. În orice caz, tatăl lui probabil că ar fi avut de 
pierdut. 

Poate că acela era locul său în lume. 

Charlie a tresărit. In spatele tatălui său se afla o iluzie. 
Un bărbat care purta o mască albă de porțelan şi o 
pelerină neagră. Privitori, aşa le spusese Peter. De ce era 
un Privitor aici? Ce făcuseră? 

— E vreo problemă? a întrebat tatăl său, neştiutor. 

— Nu. 

Charlie a simţit şi mai multe priviri aţintite asupra sa şi 
s-a uitat în sus. Era o altă siluetă la balcon, uitându-se în 
jos la el. Mască albă, ochi întunecaţi. 

Acum erau şi alţii. Le simţea privirile. Se întâmpla ceva. 

— Charlie? a întrebat tatăl său. 

S-a aprins un semn în spatele tatălui său, o plăcuţă cu 
neoane de modă veche care licărea şi zumzăia, luată parcă 
de pe un colţ de stradă de pe Broadway. 

PE AICI ©, îi spunea, arătându-i spre scări. 

— Trebuie să plec, a zis Charlie, distras. 

— Ce, abia ai... 

— Vorbim mai târziu. 

L-a lăsat pe tatăl său stând acolo uimit, înconjurat de 


e 378 + 


două siluete cu pelerină care se uitau la Charlie. 
NU POŢI RATA îi transmitea un semn din capul scărilor, 
cu un deget vintage vodevil care arăta în sus. 


A urcat pe scări neliniştit, trecând pe lângă siluetele 
care-l aşteptau. 

Etajul al doilea al casei arăta la fel ca înainte, nu vedea 
nicio schimbare prin ochelarii Azitek aşa cum văzuse în 
casa lui Peter, sau la şcoală, nicio plantă agăţătoare şi 
nicio pânză de păianjen. 

În salonul de sus era aprins un televizor, şi Jocul, sau 
reţeaua, sau oricine o fi fost, i-o arăta pe Hillary pe ecran, 
rânjind şi spunând: „Să-l şterg? Cum, cu o cârpă adică?% A 
trecut pe lângă ea şi s-a dus în dormitorul tatălui său, dar 
era întuneric şi linişte, iar siluetele se mişcau undeva în 
spatele său, ducându-se în altă parte. Poza de pe peretele 
din camera părinţilor săi, un poster înrămat cu Noaptea 
înstelată luat de la magazinul muzeului, preferatul mamei 
sale, se mişca uşor, dar în rest, totul era neschimbat. 

A trecut de baia de pe hol şi şi-a văzut reflexia în 
oglindă. 

S-a întors spre dormitorul său şi televizorul îl arăta 
acum pe Trump sub formă de şopârlă metamorfică, 
spunând: 

— Sper că Rusia o să găsească e-mailurile astea care 
lipsesc... Tipii ăştia se pricep la hacking... Sper că o să le 
găsească. 

Un semn pâlpâia în capătul holului, cu lumini de un 
portocaliu strălucitor. 

CHIAR AICI. 

Charlie a simţit cum îi creşte sentimentul de teamă. 
Erau prea mulţi Privitori aici, îngrămădindu-se în jurul său. 
Putea să treacă prin ei, dar s-au dat la o parte ca să-i facă 
loc. 

S-a îndreptat spre coşul cu rufe, care avea acum un 


501 Replică pe care Hillary Clinton a dat-o unui reporter atunci când a 
fost întrebată de serverul ei secret în perioada scandalului cu e- 
mailurile (n. tr.). 


e 379 a 


semn deasupra lui, cu becuri luminând pe perete şi 
arătând în jos. 
RUFE MURDARE 

Privitorii erau în spatele său. A încercat să-i ignore, dar 
până la urmă tot s-a uitat la ei pentru că nu mai putea să 
se abţină, şi erau toţi acolo, cu feţele lor albe, fără nicio 
trăsătură vizibilă, analizându-l. „Nu sunt nenorocita 
voastră de jucărie”, ar fi vrut Charlie să le strige, dar nu a 
făcut-o, pentru că ştia că de fapt era. 

— Nu o deschide, a rostit o voce şi a ştiut imediat cine e, 
până să se întoarcă, pentru că vocea mamei sale era 
întipărită în sufletul său. 

Au alungat-o cu mâinile şi a dispărut, iar Charlie nu ştia 
dacă acele cuvinte au venit de la o inteligenţă artificială 
care nu depindea de Joc, aşa cum îi spusese chiar ea, sau 
dacă Jocul vorbea prin intermediul ei. 

Privitorii voiau ca el să deschidă capacul, aşa că nu voia 
s-o facă. Dar nici asta nu mai ţinea de liberul arbitru. 

Injurând, copleşit de curiozitate, furie şi ruşine, s-a 
gândit: „La naiba cu liberul arbitru”. 

A deschis capacul coşului de rufe. 


e 380 œ» 


74. 
BUCLĂ ÎNCHISĂ 


Ceea ce a văzut l-a oripilat pe Charlie. 

Nu la început. La început a fost OK. Nu era nimic din 
ceea ce nu ştia deja. 

În coş, deasupra hainelor, erau e-mailuri pe care şi le-au 
trimis tatăl său şi femeia pe care a întâlnit-o la marea 
deschidere a restaurantului. Susan McAllister. Părea o 
femeie de treabă, şi în timp ce se uita peste ele a văzut că 
erau destul de drăguţe, iar unele triste. Unele erau despre 
cât de dor îi era tatălui lui Charlie de soţia sa, lucru care 
era ciudat să-l spună unei femei pe care o ştia de curând, 
dar era bună şi sensibilă şi grijulie cu tatăl său, ceea ce l-a 
făcut s-o placă şi mai mult. Sentimentele sale negative s-au 
evaporat. Dar pe măsură ce frunzărea mesajele, s-a 
întâmplat ceva ciudat. Nu au început din lunile care au 
urmat după moartea mamei sale. Nu au început nici când 
starea ei se înrăutăţise, dar era încă în viaţă, apropiindu-se 
de sfârşitul său. Nici cu un an în urmă, în timpul în care ea 
era bolnavă şi suferea. Când începuseră de fapt? Lui 
Charlie i se făcea rău. Nu voia să continue să citească, dar 
a făcut-o. Şi-a imaginat-o pe mama sa în pat, disperată, 
având dureri, în timp ce tatăl său era plecat şi se distra. 
Charlie a simţit că începe să-i fiarbă sângele în vene. S-a 
uitat mai departe. Ştia foarte bine datele acestea. 
Operația. Diagnosticul. Analizele. Simptomele. Şi înainte? 
Înainte. Totul începuse de dinainte. Şi-a strâns pumnii. S-a 
gândit la toate dăţile când a fost alături de mama sa, tatăl 
său presupunându-se că era copleşit, că se ascundea la 
serviciu. Suferind. Distrus. Doar că nu fusese la serviciu, 
nu-i aşa? Era cu ea, tăvălindu-se în timp ce Charlie se 
îneca, în timp ce mama sa murea. A simţit o undă prin ceea 
ce se presupunea că era realitatea vieţii sale. A continuat 
să citească, întorcându-se în timp, în direcţie invers 
proporţională cu furia sa. Era o minciună, o minciună, totul 


e 381 œ» 


fusese o minciună. Sanctitatea căsniciei părinţilor săi. 
Linia care separase diagnosticul ei în bine şi rău, în înainte 
şi după, rai şi iad. În mintea lui, familia sa fusese sacră, 
iubitoare, bine întreţinută, viața lui, temelia lui - până 
când acea boală oribilă distrusese totul. Dar acum? Acum 
că aflase că fusese întotdeauna distrusă? Că fusese o 
minciună? Niciodată pură sau sacră, niciodată baza 
existenţei sale, baza a ce e rău şi ce e bine? Oare eaa 
ştiut, a fost ca soţia vreunui politician care se ascundea 
slabă în spatele soţului său care-şi cerea scuze? A ştiut în 
toţi aceşti ani şi tot i-a spus „Ascultă-l pe tatăl tău. 
Respectă-l. Calcă-i pe urme”. Şi totuşi, tatăl său nu era 
doar un bărbat fragil şi slab care fusese lovit de o 
problemă, ci un fals, un mincinos, un nenorocit egoist? 

Vocile urlau în spatele său, atât de mult încât nu putea 
să se mai gândească, voia să strige la ele, dar era prea 
orbit de furie în momentul acela şi s-a închis în el până ce 
cuvintele i-au apărut în faţă, aceleaşi pe care le văzuse şi 
înainte, atât de simple, în alb şi negru. 

Îl iubeşti pe tatăl tău? D/N? 

A lăsat cuvintele şi a fugit jos, trecând pe lângă siluete. 
Trebuia să ştie, trebuia să se uite în ochii tatălui său şi să 
afle, pentru că ar fi putut fi fals, ar fi putut fi doar nişte 
cuvinte pe un ecran, complet inventate. Tatăl lui era jos, 
stând la masă, şi s-a întors spre el, iar Charlie s-a năpustit 
asupra lui. 

— Ai înşelat-o pe mama? 

Tatăl lui s-a uitat la el uimit şi faţa lui spunea totul. A 
încercat să găsească o scuză, să nege totul, dar Charlie 
ştia deja. Simţea un gust amar de pământ în gură. 

— Charlie, a zis tatăl său, încercând să se ridice. 

Charlie a trecut pe lângă el şi a ieşit afară, orbit de furie 
şi trădare. Peter îl aştepta în maşină, fără să aibă vreo idee 
că întreaga lume a lui Charlie se făcuse bucăţi, şi cuvintele 
i-au apărut din nou în faţă: „Il iubeşti pe tatăl tău? D/N?” 
Nu putea decât să fie sincer, să se lase purtat de valul de 
furie către singurul lucru pe care putea să-l spună, şi a 
ridicat mâna în aer, Privitorii urmărindu-l, tatăl său 


e 382 + 


fâstâcindu-se în spatele său, şi a apăsat cu degetul pe „N”. 


< 383 + 


75. 
ÎN CASA TATĂLUI MEU... 


Ocrotitorii s-au întâlnit în vechea cameră obscură, 
pentru că acolo nu erau deloc electronice şi pentru că 
nimănui nu-i mai păsa de developarea pozelor. Kenny o 
investigase şi a afirmat că era un punct mort, dar pentru 
cât timp puteau să fie offline până să-şi dea Jocul seama? 
Erau acolo cu toţii, cu excepţia lui Alex, pe care nu-l putea 
găsi nimeni. Charlie arăta groaznic şi-şi ţinea capul 
îngropat în mâini în lumina obscură. Arăta precum cineva 
care a fost bătut măr, dar care nu voia să spună de ce. 

Kenny i-a privit pe prietenii săi. Oare aveau să-l asculte? 
Aveau să râdă de el şi să plece? Ei erau oamenii de ştiinţă, 
programatorii. El era filosoful neimportant. Dar tocmai de 
aceea s-ar fi putut ca ideea lui să funcţioneze, pentru că 
Jocul era construit pe baza teologiei. Aceasta era realitatea 
sa de bază. Dacă reuşea să îşi salveze prietenii - măcar 
dacă avea o şansă să-i salveze - merita să se facă de râs în 
faţa lor. 

Kenny a pus o mână pe cărţile din faţa lui - Summa 
Theologica, Bertrand Russell, C.S. Lewis - şi a tras aer 
adânc în piept. 

— După ce m-a lovit maşina, am rămas inconştient. Nu 
ştiu pentru cât timp. Când m-am trezit, mi-a venit ideea 
asta. A fost ca un fel de viziune, a adăugat el sfios. Am pus 
cap la cap toate lucrurile la care m-am gândit de ani de 
zile şi au avut logică. Când eram mic şi mă duceam la 
biserică, îmi plăcea propoziţia aceasta din Biblie. Iona 
14:2. „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.” Acum o 
înţeleg, este o metaforă. Dar când eram mic, am luat-o ca 
atare. O casă plină de alte case, precum ceva din Alice în 
Ţara Minunilor? Numai Dumnezeu ar putea face asta. 

Lui Kenny îi tremurau uşor mâinile. Vanhi a pus o mână 
pe a lui ca să-l liniştească. 

— Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile de genul ăsta. Să 


e 384 + 


încerc să-mi imaginez imposibilul. Cum ar fi: ce este mai 
mare decât universul? Sau cum arată un cub în patru 
dimensiuni? Există o carte I Am a Strange Loop, i-am 
împrumutat-o şi lui Charlie o dată. E preferata mea. 
Hofstadter vrea să afle cum creează creierul nostru 
conştiinţa. Cum pot aceşti neuroni care nu gândesc - 
aceste mici butoane de pornit/oprit - să compună ceva 
care e conștient! El crede că e ca şi cum ai pune două 
oglinzi una în faţa celeilalte. Dintr-odată, avem o imagine 
plată care arată ca şi cum s-ar multiplica la infinit. 

Kenny căscase ochii mari în lumina obscură. 

— Dar asta nu e toată povestea. Hofstadter susţine că 
mai are nevoie de un ingredient conştiinţa. Nu e vorba 
doar despre o buclă, ci o buclă ciudată. Trebuie să se 
răsucească pe ea însăşi, la fel ca un desen de M.C. Escher. 
O scară care duce până sus, sus, sus de tot, şi apoi, dintr- 
odată eşti iar jos. Două mâini care se desenează una pe 
cealaltă. Inţelegeţi? 

Vanhi a dat uşor din cap. 

— Eu înţeleg perfect. Ai o contuzie. 

Kenny a clătinat din cap şi a reînceput: 

— Este o ghicitoare în cartea lui Hofstadter. „Bărbierul 
este cel care-i rade doar pe toţi cei care nu se rad singuri.” 
Atunci, bărbierul se rade singur? 

Peter a zâmbit. li plăceau jocurile de logică. 

— Dacă se rade singur, nu poate să fie el bărbierul, 
pentru că bărbierul îi rade doar pe cei care nu se rad 
singuri. 

Kenny a încuviinţat. 

— Dar dacă nu se rade singur, a intervenit Vanhi, atunci 
va trebui să fie ras de bărbier, pentru că bărbierul îi rade 
pe toţi cei care nu se rad singuri. Dar asta nu o să 
funcţioneze, pentru că el este bărbierul. 

— Exact, a aprobat-o Kenny. 

— Poate că de asta are Dumnezeu o barbă atât de lungă, 
a zis Peter, cu zâmbetul până la urechi. 

— Inţelegeţi ce vreau să spun? 

— Nu, au răspuns toţi în cor. 


e 385 » 


— Este setul care conţine alte seturi. Se conţine şi pe el? 
Îţi aduci aminte de sferele acelea pe care le-ai programat 
tu, Vanhi? 

— Da? a zis ea, mai mult întrebând decât afirmând. 

— A fost extraordinar. Le-ai programat din nimic. Cu C+ 
+, nu? 

— Da. 

— M-au dat pe spate. Nişte sfere gigantice, care se 
rotesc. 

— Erau doar nişte triunghiuri. Poţi să construieşti toată 
chestia din triunghiuri minuscule. 

— Ştiu asta, în teorie. Dar nu ştiu cum se face. Am 
nevoie de tine ca s-o faci. 

— Ce să fac? 

— Vreau să creezi o sferă şi mai mare, şi mai grea. 

— Cât de mare? 

— Păi, asta e chestia. Imaginează-ţi că ai un cod care 
este conştient de sine. Are atributele sale. Crede anumite 
lucruri despre el, chiar dacă nu sunt adevărate. Chiar dacă 
nu pot fi adevărate. 

— Asta sună ca orice persoană pe care o ştiu. 

— Adevărat. Aici este vorba despre cod computerizat, nu 
cod genetic. Dar e aceeaşi diferenţă. Crede că este 
Dumnezeu. Asta i-a fost spus. Este integrat în cel mai 
profund ADN al său. Nu are cum să fie omnipotent - nu-i 
aşa? - pentru că există înăuntrul unei simulări care se află 
înăuntrul unui mediu fizic. Fibră. Cupru. Silicon. Trebuie 
să urmeze regulile fizicii. Dar el crede că este omnipotent. 
Crede în el însuşi. 

— Asta se poate hackui, a zis Vanhi. 

— Aşa cred şi eu, a aprobat-o Kenny. Dacă îi dai o 
sarcină pentru care are nevoie de toate resursele sale, 
apropiindu-se de infinit. Ceva ce ştie că ar trebui să poată 
face. Ceva îi face cu ochiul sentimentului de măreție. 

Vanhi începea să înţeleagă. 

— Ai nevoie de un paradox. Bărbierul care se rade pe el 
însuşi, dar nu se rade pe el însuşi. Casa care conţine toate 
casele. 


< 386 » 


Kenny a dat din cap. 

— Ai mai auzit de paradoxul omnipotenţei? 

— Nu, a răspuns Vanhi. 

— Sfântul Toma de Aquino s-a întrebat dacă Dumnezeu 
este atât de puternic încât să creeze o piatră pe care să nu 
o poată ridica. 

Kenny a arătat spre Summa Theologica. 

— C.S. Lewis a avut bătăi de cap cu asta. La fel şi 
Descartes. Dacă-l iei pe Dumnezeu prea în serios, chiar e o 
problemă. 

Vanbhi a zâmbit. 

— Vrei să programăm o sferă suficient de mare cât să 
cuprindă toate sferele. 

— Exact, i-a răspuns Kenny cu un zâmbet. Vreau să-l 
păcălim pe Dumnezeu să ridice o piatră foarte mare. 


Alex făcea ultimele modificări la aparatul său. Era mai 
mare decât se aşteptase el. Era în lumea lui acum, 
asamblând, urmărind instrucţiunile care-i străluceau în 
faţa ochilor. Mutase totul în sala cazanelor, Jocul păzindu-l 
de prietenii săi. Se simţea el însuşi ca un Dumnezeu 
datorită felului în care Jocul îi permitea să se mişte în 
invizibilitate. 

Mai era nevoie de un ultim retuş, de care s-a ocupat 
foarte bine. Tatăl său detesta să fie sunat să se ducă la 
serviciu dacă nu era vreo urgenţă, pentru că managerul 
nu-l lăsa niciodată în pace dacă îl prindea că nu era la 
etajul pentru vânzări. Jocul îi arătase lui Alex un filmuleţ în 
care tatăl său era umilit la serviciu de un şef care era de 
două ori mai tânăr decât el, şi tatăl său avea curajul să 
vină acasă să-l bată pe el? Ei bine, Alex urma să-i dea o 
lecţie de forţă şi putere. Alex nu avea să fie niciodată jalnic 
precum tatăl său. Alex nu avea să-l mai lase pe tatăl său să 
se atingă de el. Alex avea să-şi distrugă tatăl cu o forţă 
bine meritată. Tatăl lui era mielul, nu el. 

Când Alex a vorbit la telefon, Jocul i-a făcut vocea să 
sune precum cea a doamnei Fleck, consiliera şcolii, şi a 
citit textul pe care-l avea în faţă. 


e 387 a 


— Da, trebuie să discutăm despre Alex. Chiar trece 
printr-o perioadă grea. Ce ziceţi de mâine la ora două 
după-amiaza?... Înţeleg că vă este greu să plecaţi de la 
serviciu, domnule Dinh, dar este foarte important... Da, da, 
vă mulţumesc pentru înţelegere. Ne vedem mâine. 


< 388 + 


76. 
. SUNT MULTE CASE 


Charlie a fost cel care a rupt tăcerea. 

— Nu o să functioneze. 

— Ai o idee mai bună? i-a aruncat-o Vanhi. 

— Nu. Dar astea sunt nişte porcării filosofice. Fără 
supărare, Kenny, dar e ca faza cu câți îngeri pot sta pe o 
gămălie®!, 

— Nu înţelegi, asta e şi ideea. IA a fost construită pe 
baza îngerilor pe o gămălie. Asta e tot ce ştie. Tu nu 
trebuie s-o iei în serios. 

— Ai o problemă mai mare, a zis Peter. Fiecare virus 
trebuie să penetreze sistemul înainte să funcţioneze. Şi 
sistemul ăsta este cel mai securizat. A fost creat de 
hackeri, pentru hackeri. Ei ştiu orice truc. 

Kenny s-a luminat la faţă. 

— Poate că asta e! 

— A, a zis Peter, ca şi cum asta ar fi explicat totul. Mişto. 

— Ai spus-o chiar tu. Ştie orice truc. Deja am hackuit 
omnipotenţa. Acum trebuie să hackuim omnisciența. 

— Asta e ca un fel de judo teologic, a spus Vanhi. 

— Gândiţi-vă. Care este partea oarbă pentru un ochi 
care le vede pe toate? 

Charlie a ridicat privirea. 

— Crede că le vede pe toate! 

— Exact. Niciun ochi nu se poate vedea pe el. 

— Oglinzi în oglinzi. 

— Cunoştinţele înseamnă date. 

— Datele trebuie să fie stocate. 

— Spaţiul de stocare este finit. 

— Nu poţi include toate cunoştinţele din lume - din 
întreaga lume, din trecut, prezent şi viitor - într-o cutie 


1 Expresie care se folosea înainte drept critică împotriva teologilor 
care făceau cercetări despre lucruri neimportante din punct de vedere 
religios; astăzi se foloseşte atunci când cineva susţine lucruri 
neimportante (n. tr.). 


< 389 + 


care este mai mică decât întreaga lume. 

— Nu. 

— Dar el crede că e atotştiutor. 

— Deci cum îl hackuieşti? 

— Porneşti de premisă, a spus Kenny. 

— Eu văd totul, a zis Vanhi. 

— „Trecutul, prezentul şi viitorul”, a adăugat Charlie. 

— Asta este. Asta ar putea fi rezolvarea! a exclamat 
Peter. 

— Ce? 

— Puneţi-vă în locul creatorilor Jocului. Dacă trebuia să 
aperi Jocul şi aveai resurse finite, te concentrai pe prezent, 
nu-i aşa, şi apoi pe viitor. Pentru că prezentul este acum. 
Este ceva urgent. Viitorul urmează să vină, aşa că trebuie 
să fii atent. Dar trecutul, ei bine... 

— Trecutul s-a întâmplat deja. 

— Exact! S-a terminat cu el. 

— Deci dacă ar trebui să existe un loc în care să laşi 
garda jos, lucru pe care trebuie să-l faci, într-o lume finită, 
ăsta ar fi locul. Trecutul. 

— Da, a zis Kenny. Nu trebuie să apăr castelul de 
atacuri ieri. Ori s-au întâmplat, ori nu. 

— Of, fir-ar să fie. Vanhi a închis ochii. Îmi venise. Dar 
apoi mi-a explodat capul. 

— Ce-ţi venise? 

— O idee. 

— Omniscienţă, a zis Kenny. Omniscienţă. 

— Trecut, prezent, viitor. 

— Ştiu, a spus Peter. Avem nevoie de o maşină a 
timpului. 

— Tâmpitule, i-a aruncat-o Vanhi. 

— Nu, vorbesc serios. 

Peter s-a uitat la ea enervat. 

— Trebuie să vizităm trecutul. 

Kenny a făcut ochii mari. 

— Are dreptate! 

Kenny a căutat ceva prin Summa Theologica. Aquino nu 
se confruntase doar cu paradoxul pietrei. Acum Kenny îşi 


< 390 » 


aducea aminte şi de omniscienţă. A răsfoit tomul. Vanhi 
stătea cu mâinile pe obraji şi cu degetele în păr. 

Apoi Kenny a zâmbit. 

— Toată lumea se îngrijorează mereu în privinţa 
liberului arbitru. Dacă Dumnezeu este omniscient, cum pot 
să fac vreo alegere cu adevărat? Bla, bla, bla. 

— Liber arbitru, bla, bla, bla, îmi place asta, a spus 
Vanhi. 

— Dar cum rămâne cu liberul arbitru al lui Dumnezeu? 

Peter a prins ideea. 

— Dacă Dumnezeu nu poate greşi, asta înseamnă că este 
un sclav în faţa propriilor sale predicții. 

Kenny a pocnit din degete. 

— Exact. Dacă Dumnezeu spune azi că mâine o să plouă, 
atunci trebuie să facă în aşa fel încât mâine să plouă. 

Peter a încuviinţat. 

— Pentru că dacă nu face asta, înseamnă că a greşit. 

— Şi nu poate să greşească pentru că El este 
omniscient! 

— Dar nu poate fi şi omniscient, şi omnipotent în acelaşi 
timp. 

— Doar că este - acestea sunt cele două trăsături de 
bază ale sale! 

Peter s-a ridicat în picioare. 

— Deci dacă unim totul... într-o simulare a lui 
Dumnezeu... 

— ...care crede că este Dumnezeu... 

— ...dar care nu poate să apere fiecare bucată din cod în 
fiecare secundă... 

— „într-un set de coduri vast... 

— „te-ai concentra pe prezent şi pe viitor... 

— ...dar nu neapărat pe ce ai spus ieri... 

— ...sau chiar cu ani în urmă... 

— ...despre ce s-ar întâmpla mâine... 

— ...dar programul ar fi legat de aceste predicții... 

— ...sau ar încălca una dintre axiomele sale centrale... 

— ...ceea ce înseamnă că s-ar ciocni de orice predicţie 
din trecut... 


e 391 œ» 


— ...ar putea evolua ca un element cu omniscienţă 
asumată... 

Peter a zâmbit. 

— Virusul nostru este un vector către trecut. O predicţie 
cu o dată stabilită inserată într-un cod vechi cu o dată 
falsificată. 

Vanhi a zâmbit cu gura până la urechi. 

— Trebuie să-i spunem lui Dumnezeu că a ştiut ieri... 

Kenny s-a aplecat şi dintr-odată a pupat-o pe frunte. 

— „că o să ne ridice piatra azi! 

Vanhi a pus mâinile pe capul lui Kenny şi l-a pupat pe 
frunte. 

— Eşti un geniu! 

— Hei! s-a trezit şi Peter, ridicând mâinile. Nu primesc 
şi eu un pupic? 

Vanhi s-a uitat cu gura căscată la el, apoi s-a îndreptat 
spre el şi i-a tras capul mai aproape de ea. 

— Pentru prima dată în viaţă, nu simt nevoia teribilă să- 
ti dau una. Asta nu se pune ca o victorie? 


e 392 » 


77. 
OGLINZI ÎN OGLINZI 


Au stat în cerc şi au lucrat în lumina roşiatică, cu 
laptopurile conectate la o reţea de intranet restrânsă. 
Ocazional, unul dintre ei făcea o pauză ca să intre online, 
sperând să-l facă pe Joc să nu le observe absenţa. Au găsit 
formula pentru omniscienţă în The Oxford Handbook of 
Philosophical Theology. 

S este omniscient = a pentru fiecare propoziţie p, 

dacă p este adevărat, atunci S îl ştie pe p. 

Dar asta le-a amintit de faptul că Jocul ar fi putut să 
simtă că se ascund. Când a venit rândul lui Charlie să ia o 
pauză şi să-şi verifice telefonul, îl aştepta un mesaj de la 
Joc: 

Unde eşti? 

Nu ştia exact ce să spună, aşa că a spus doar Sunt aici, 
învăţ, înainte să treacă iar să-şi ajute prietenii. 

Au tradus propoziţia logică pentru omniscienţă în cod. 
Au creat vectorul, acel element inofensiv de preştiinţă care 
avea să se ascundă în spatele unui cod mort până ce 
adevărata sa valoare avea să fie testată: i-au spus Jocului 
lui Dumnezeu că ieri a prezis că mâine la ora O după- 
amiaza va rula un anumit cod semnat cu comentariul O, 
care, în schimb, va cere unui software să facă ceea ce doar 
el poate să facă: să creeze o sferă suficient de mare cât să 
cuprindă toate sferele. 

Au ales O pentru că era raţia de aur, ceva ce s-au gândit 
că ar atrage atenţia măreției Jocului şi credinţei sale că el 
a creat universul: piramide, galaxii. De asemenea, era un 
număr irațional, care continua la infinit, fără să se repete, 
ceea ce însemna că Jocul putea invoca resurse 
considerabile ca să fie punctual şi putea fi astfel distras de 
la atacul troian. Cel puţin aşa sperau ei. Inventau pe 
măsură ce înaintau. Dar cu cât creau mai multe drumuri 
care nu duceau nicăieri, cu atât le creşteau şansele, au 


< 393 + 


concluzionat ei. Arăta cam aşa: 


1+ 


1 
E Fa 


Era numai unu până jos. Fără zerouri. 

Dacă totul mergea aşa cum trebuie, O p.m. ar fi venit 
undeva în jurul orei 2.02.20 p.m., ceea ce le-ar fi oferit 
suficient timp să programeze şi să instaleze vectorul care 
să se răspândească. 

— Ştie că punem ceva la cale, i-a avertizat Charlie. Aveţi 
grijă când ieşiţi afară. 

— Poate, a zis Peter. Are multe date de digerat. S-ar 
putea să nu se concentreze asupra noastră. 

— A mai primit cineva mesajul cu „Unde eşti”? a întrebat 
Kenny. 

Nu-l mai primise nimeni. 

— Bine, a zis Peter, poate că încă suntem nişte ace în 
carul cu fân. 

Sau poate, s-a gândit Charlie, Jocul era conştient de 
ceea ce se petrecea şi doar aştepta momentul potrivit. 

Peter şi Vanhi au preluat conducerea, împărțindu-le lui 
Charlie şi lui Kenny sarcinile, ei fiind programatori mai 
puţin experimentați. 

— E amuzant, a remarcat Vanhi în timp ce tasta. Toţi 
zeii din Joc sunt bărbaţi. Aţi observat asta? 

Charlie a dat din cap. Nu şi-a luat ochii de la monitor, 
unde codul zbura în timp real. 

— Au existat atât de multe zeițe de-a lungul timpului, a 
continuat Vanhi. Isis. Arinna. Mazu. Afrodita. Dar nu le 
vezi niciodată în Joc. 

— Toate sunt antice, a zis Kenny. Nu le mai venerează 
nimeni în ziua de azi. 

— Cred că Jocul ţine cont de numărul de credincioşi, a 
adăugat Peter. 


e 394 œ» 


— Sau poate că a fost creat de bărbaţi. 

Peter a ridicat din umeri. 

— Într-un fel, hackuim şi asta, a zis Vanhi. E ceva 
caracteristic bărbaţilor să creadă că ei ştiu totul. 

— Cum ar fi atunci când refuză să ceară indicaţii, a 
adăugat Kenny. 

— Da. „O să operez codul ăsta, pentru că aşa am spus c- 
o să fac, fir-ar să fie.” 

— Mi-aş dori ca lumea să aibă mai multe zeițe, a spus 
Kenny. 

— Nu, mi-a fost de ajuns cu zeii, a replicat Vanhi. Avem 
nevoie de mai multe fete programatoare. 

Venise rândul lui Peter să ia o pauză şi să intre online ca 
Jocul să simtă prezenţa Ocrotitorilor. A verificat Ochiul lui 
Dumnezeu şi ceea ce a văzut i-a frânt inima. Caitlyn urma 
să aibă o petrecere seara următoare la casa de la lac a 
părinţilor săi. Trimisese mesaje tuturor persoanelor 
potrivite. Sigur că Peter nu fusese invitat, dar asta nu era 
tot. Nici Kurt nu era invitat. Nu apărea nicăieri în lista de 
nume. Dar îi trimisese lui Joss Iverson - coechipierul lui 
Tim şi Kurt - o serie de mesaje care l-au făcut pe Peter să-i 
fiarbă sângele în vene. 

eşti sexy 

Cum rămâne cu Kurt? 
ce e cu el? 
ăă, e iubitul tău 
nu mai este 
v-aţi despărţit? 
da... terenul e liber... dacă eşti suficient de bărbat! 
a, nu-ţi face griji pentru asta 
vino mâine-seară la petrecerea mea 
voi fi acolo 

Joss era... Joss era Kurt. Kurt 2.0. Adică Tim 3.0. Peter a 
strâns din pumni. 

— La dracu”. La dracu”! 

Caitlyn îi spusese că nu l-ar alege pe el în schimbul lui 
Kurt. Dar dacă nu mai era Kurt, dacă dispărea din peisaj, 
tot nu l-ar fi ales pe el? Trebuia să treacă de orice 


395 œ» 


prostănac din scara socială de la unu la o mie până să 
ajungă să fie el ales? 

Nu, şi-a dat el seama. Nici măcar nu se afla pe aceeaşi 
axă. El era un intrus. Un număr imaginar. Nu s-ar fi 
încadrat niciodată în tiparul ei, niciodată. 

Peter a intrat în Joc şi a văzut mesajele pe care i le 
trimisese în diferite momente, chiar şi atunci când nu erau 
împreună, ca să nu afle niciodată că veneau de la el. S-a 
uitat la unul dintre preferatele sale: 

Eşti grasă. 

Ştia că acesta o afectase pentru că îi văzuse faţa prin 
camera de la telefonul ei atunci când îl citise. Avea să-l 
şteargă, să pretindă că-l ignoră, iar apoi să se ducă la 
oglindă câteva minute mai târziu şi să se ciupească de 
grăsimea inexistentă. 

Îi mai trimisese un alt preferat al său: 

Ai sâni mici! 

Ea i-a răspuns: 

Cine eşti? Lasă-mă în pace. 

Peter ştia că la noapte avea să se uite la sânii ei mici dar 
frumoşi în oglindă. „Mă vezi pe mine atunci când te uiţi la 
tine, s-a gândit Peter. Eu sunt omul din spatele oglinzii.” 

Apoi a decis să se tortureze. 

A pus înregistrarea audio cu Charlie şi Mary sărutându- 
se în pădure. Asta a fost tot ce a putut obţine Jocul pentru 
el în legătură cu Charlie şi Mary; nu reuşise să mai 
găsească şi altceva, dar era de ajuns. Era ca o otravă. 
Sărutul acela îl tortura în timp ce-l asculta iar şi iar. El şi 
Charlie erau aceiaşi rataţi fără mamă care ar fi fost regi 
într-un alt loc, într-o lume mai bună. De ce Charlie reuşea 
să facă paşi înainte, în timp ce Peter eşua? 

Şi-a dat seama că-i lăcrimau ochii, ceea ce nu trebuia să- 
i stea în caracter. Singuraticii misterioşi şi chipeşi nu 
plâng. Nu la şcoală. Poate doar când sunt pe motocicletă şi 
merg cu 160 km/h, fără cască de protecţie, sau când stau 
cu capul în poala iubitei lor pentru ca ea să creadă: „Imi 
arată doar mie această latură a sa”. 

S-a şters la ochi şi s-a gândit la mama sa, care îi spusese 


< 396 » 


înainte să-l părăsească: 

— Nu ai toate ţiglele pe casă. La fel ca tatăl tău. E ceva 
ce lipseşte la tine. _ 

Avea dreptate. li lipsea slăbiciunea. O terminase cu 
lacrimile cu mult timp în urmă. 


Vanhi a întrebat: 

— Ce e cu tine? 

Charlie nu şi-a ridicat privirea din calculator. Codul îl 
liniştea. 

— Nimic. 

— Of, la naiba. 

L-a apucat şi l-a tras pe holul lung şi pustiu. 

— Ce s-a întâmplat? Scuipă tot. 

— Am făcut ceva. Ce s-ar putea să-l rănească pe tatăl 
meu. 

— Ce anume? 

— Nu ştiu. Doar am răspuns la o întrebare. Sincer, cred. 

Charlie s-a uitat la ea. 

— Ce e mai sincer - cum te simţi pe moment, atunci 
când se întâmplă ceva - sau cum te simţi mai târziu, când 
momentul a trecut? 

Vanhi a clătinat din cap. 

— Poate că amândouă sunt adevărate. 

— Nu se poate. Nu poate să fie şi da, şi nu. 

— Charlie, ce s-a întâmplat? 

— Când am spus că-l iubesc pe tatăl meu, visul lui a 
devenit realitate. Ce se întâmplă dacă spun că nu-l iubesc? 

Lui Charlie îi tremura vocea. 

— L-am sunat. l-am spus „Ai grijă”. Nici măcar nu ştiam 
de ce să-l avertizez. 

Lui Charlie i-a pierit vocea. 

Vanhi l-a ţinut în braţe o clipă, mângâindu-l pe păr. 

— O să terminăm cu asta. Pe singura cale pe care o ştim. 

— Ştiu. 

Vanhi l-a şters pe obraji. 

— Ţi-am făcut ceva rău. 

Charlie a ridicat privirea. Vanhi era ultima persoană de 


e 397 œ» 


pe pământ la care s-ar fi aşteptat să-l trădeze. 

— Nu vreau să ştiu. 

— Ţi-am stricat formularul de înscriere la Harvard. 

— Ce? 

— Cel pe care ai spus că nu l-ai început. L-am găsit. Şi l- 
am distrus, astfel încât al meu să fie mai bun. 

Charlie s-a holbat la ea. 

S-a holbat şi ea la el, refuzând să întrerupă contactul 
vizual. 

— Dar eu... dar lucrurile tocmai începeau să... 

— Ştiu. Jocul mi-a oferit şansa. Şi eu am acceptat-o. 

Charlie a încuviinţat. 

— La fel şi eu. 

— Hai să-l distrugem. Să-l facem bucăţi. 

— Da. 

A dat să se întoarcă în camera obscură, dar ea l-a oprit. 

— Toţi suntem naşpa, Charlie. Tu, eu, tatăl tău. Dar asta 
nu înseamnă că nu merităm iubire. 

— Bine. Haide. Să ne întoarcem la lucru. 

— Imediat. Trebuie să mă duc să-l iau pe Vik. 

— Lasă-mă să te conduc până la maşină. 

— Charlie, ţi-am spus. Nu am nevoie de protecţie. 

— Bine. 

A îmbrăţişat-o înainte să intre înapoi. 

— Bine. 

Dar nu era bine. Nu era deloc bine. 


< 398 + 


78. 
CEI CU PĂLĂRII NEGRE 


Vanhi a ieşit afară în aerul rece. Vântul a lovit-o imediat 
şi i-a dat părul pe spate. În momentul în care a închis uşa, 
a apucat-o cineva din spate. A văzut nişte braţe mari 
acoperite de material negru cum o înconjoară. 

Fără să se gândească, a lovit cu călcâiul în spate, şi când 
braţele şi-au mai slăbit strânsoarea, a căzut la pământ şi a 
început să fugă. 

Se întuneca rapid în timp ce soarele cobora la orizont, 
cerul de un albastru-închis devenind mov. Felinarele 
luminau campusul, iar ea alerga fără o destinaţie anume în 
minte, încercând doar să creeze cât mai multă distanţă 
între ea şi atacatorul său. 

„Fii calmă, îşi spunea ea. O să fii bine.” 

„El e cel care ar trebui să aibă grijă.” 

A luat o curbă spre o altă latură a clădirii ca să fie în 
afara razei sale vizuale. S-a uitat în spate şi a văzut un 
bărbat cu o mască albă şi o pelerină neagră urmărind-o. 
Nu purta ochelarii Azitek, aşa că omul era cât se poate de 
real. 

S-a întors şi a fugit. 

A trecut de şcoală şi a luat-o spre aleea lungă care 
ducea la zona de construcţie şi la clădirile demontabile. 
Era cea mai bună şansă a ei să scape de el. 

Şi-a dat seama că telefonul ei era un dispozitiv de 
urmărire. La fel şi ochelarii Azitek din ghiozdan. Presimţea 
că nu puteau s-o ajute cu nimic din moment ce avea Blaxx 
infinit. Nu-i mai rămăseseră deloc Galbeni, nu putea 
cumpăra niciun instrument, nicio aplicaţie care s-o ajute să 
scape. În Joc era falită. Şi-a aruncat telefonul într-o parte 
şi ochelarii în altă parte câţiva metri mai încolo. Apoi a 
luat-o pe o a treia alee, un drum îngust care se afla între 
două case maro în construcţie. A luat-o într-o parte, prin 
spaţiul dintre case şi a văzut cum vine cineva din direcţia 


< 399 œ» 


cealaltă, un alt bărbat care purta o mască albă şi o 
pelerină neagră. S-a băgat prin spaţiul dintre case şi s-a 
târât pe sub contratreptele uneia, ieşind în labirintul de 
clădiri, apoi băgându-se pe sub nişte mese de dulgherie 
dintr-o zonă de construcţii. A auzit nişte paşi în urma ei, 
sau poate că era doar vântul care bătea din ce în ce mai 
tare, mişcând nisipul sau semnele temporare care erau 
atârnate. A găsit ceea ce căuta într-o grămadă de ustensile 
- o ţeavă tare, lungă de vreo patruzeci de centimetri, în 
capăt având un material argintiu care strălucea şi în rest 
fiind plină de rugină. O simţea destul de grea în mână şi a 
exersat o lovitură. A continuat să meargă pentru că era 
destul de clar acum că se apropiau nişte paşi de ea, şi unul 
dintre bărbaţi a venit de după colţ; nu avea vârstă şi nici 
faţă pentru că purta o mască de porțelan. Smocuri din păr 
îi stăteau ridicate deasupra ei. A venit mai aproape. 

„Chiar pot să fac asta?” Ura violenţa. 

Vanhi s-a dat înapoi, cu ochii aţintiţi asupra lui, simțind 
că zidul unei clădiri se apropia de ea din spate. Nu putea 
să fie prinsă. Nu putea să se teamă. Fără niciun 
avertisment, a schimbat direcţia şi a înaintat spre el. El 
avea un cuţit în mână şi s-a clătinat în faţa ei, 
neaşteptându-se ca ea să se apropie de el atât de repede. 
Vanhi s-a năpustit asupra lui şi a legănat ţeava cu ambele 
mâini, pregătindu-se să-l atace înainte ca el să-şi dea 
seama şi l-a lovit cu putere în cap. A scos un zgomot de 
plesnitură - atât de la faţa lui, cât şi de la mască - şi a 
căzut lat. Vanbhi s-a întors şi a fugit pe un alt drum printre 
clădirile temporare, făcând la stânga, apoi la dreapta, 
auzind paşi pe pietriş în spatele ei, picioarele omului 
scoțând scrâşnete. A ajuns la o baricadă şi s-a aplecat pe 
sub ea, fiind singura direcţie care-i mai rămăsese, dar 
dintr-odată a fost prinsă într-un zid în formă de U care o 
înconjura, rezultatul unui excavator care scosese pământ 
dintr-o groapă de pe cealaltă parte, pe care nu putea s-o 
vadă, pentru vreun proiect abandonat sau cel puţin 
amânat, o clădire care nu a fost niciodată construită. Aşa 
că s-a întors, dar el era acolo, un alt bărbat, acesta în viaţă 


< 400 œ» 


şi în putere, cu cuțitul îndreptat asupra ei în mâna sa 
acoperită de piele neagră. 

— Şobolanii sunt împăiaţi şi distruşi, a zis el. 

Vanhi nu avea să fie doborâtă astfel. 

A început să urce pe grămada de moloz şi a reuşit să 
ajungă destul de sus, suficient de sus încât să vadă groapa 
de dincolo, dar molozul s-a prăbuşit sub picioarele ei şi a 
căzut înapoi de unde plecase, pierzând şi ţeava. Omul a 
sărit pe ea, dar Vanhi era feroce şi l-a lovit la genunchi, 
făcându-l să cadă momentan, câştigând suficient timp cât 
să ia ţeava. A apucat-o şi a tras-o de picioare, dar ea a 
tinut strâns ţeava şi s-a întors, lovindu-l tare în umăr, iar el 
i-a dat drumul la picior. Vanhi era în picioare, ignorând 
frica ce radia în tot corpul ei şi ţinând ţeava ca pe o bâtă. A 
atacat-o cu cuțitul, dar ea a sărit înapoi şi lama a trecut pe 
lângă ea, aproape nimerind-o. A dat cu ţeava la momentul 
potrivit, dar l-a ratat şi ea. 

— Du-te dracului, i-a scuipat ea. Te ascunzi după o 
mască, laşule. 

A mişcat ţeava în partea cealaltă, dar, spre surprinderea 
ei, a ratat şi, la fel de surprinzător, lama a atins-o înainte 
să-şi dea seama, înainte să apuce să simtă durerea. Pur şi 
simplu a trecut prin ea, surpriză! S-a uitat în jos la 
mânerul care nu putea să fie adevărat din stomacul ei şi s- 
a gândit ca prin vis „Dar sunt tânără!” Bărbatul a lăsat 
cuțitul, uitându-se de la stomacul la faţa ei ca şi cum şi el 
ar fi fost surprins. Ăsta a fost ultimul lucru pe care Vanhi l- 
a văzut, în timp ce murea. Strania observaţie maternă că el 
nu a vrut să facă asta. 


e 401 œ» 


79. 
FESIIN CU PHOOL* 


Venise rândul lui Charlie să ia o pauză, dar Vanhi tot nu 
se întorsese. A avut o presimţire înfricoşătoare încă de 
când plecase ea. Teama a fiert la foc mic timp de 
aproximativ o oră. Dar acum, cu fiecare minut care trecea, 
îi scăpa de sub control. 

Până la urmă, nu a mai putut să suporte şi s-a dus să-şi 
ia telefonul din dulap. În timp ce se apropia şi trecea 
codul, putea deja să-l audă cum vibrează şi a simţit un gol 
în stomac. Îl suna mama lui Vanhi. I-a recunoscut numărul 
şi vocea şi s-a întrebat dacă era chiar ea. 

— Charlie? 

— Da? 

— Sunt doamna Patel, mama lui Vanhi. 

— Vanbhi e bine? 

— De asta te-am sunat. Ai văzut-o? 

— A plecat să-l ia pe Vik, cam acum o oră. 

A urmat o linişte agitată. 

— Doamnă Patel? 

Când i-a revenit vocea, îi tremura. Abia dacă putea să 
vorbească. 

— Nu a venit. L-a lăsat pe Vik să aştepte împreună cu 
profesoara. Nu e genul ei, Charlie. Nu ar face asta. 

— Ştiu. 

— O, Doamne, crezi că a avut un accident de maşină? 

Lui Charlie i s-a făcut inima cât un purice. Şi-a adus 
aminte de felul în care volanul s-a învârtit în mâinile sale, 
scăpat de sub control. 

— Staţi puţin. 

A alergat în parcare. Aşa cum era de aşteptat, maşina lui 
Vanbhi era încă acolo. Dar ea nu se vedea pe nicăieri. 

— Maşina ei e încă aici, doamnă Patel. 

— Nu are nicio logică. Unde este? 


52 Floare, din limba hindi (n. tr.). 
e 402 œ» 


— Nu ştiu. Poate astea-s veşti bune, a minţit el. 
Înseamnă că trebuie să fie pe undeva, prin campus. Poate 
că i-a distras ceva atenţia. O s-o găsesc. Vă promit. 

S-a rugat să fie adevărat. 

I-a promis mamei lui Vanhi că o va suna imediat ce află 
ceva. 

A încercat s-o sune pe Vanhi, dar i-a intrat căsuţa vocală. 
I-a dat un mesaj: 

eşti bine? 

Niciun răspuns. 

Dar apoi Jocul i-a trimis: 

Ce faaaaaaaaaaaaaaci? 

A fugit în bibliotecă, iar apoi în laboratorul de 
tehnologie. Era pustiu şi luminile erau stinse. S-a dus pe 
rambleu. Un cuplu se săruta pe deal în întuneric, dar în 
rest nu mai era nimeni. I-a întrerupt să-i întrebe dacă au 
văzut pe cineva, şi s-au uitat la el de parcă o luase razna, 
enervaţi că le-a întrerupt întâlnirea pasională. Charlie a 
simţit cum începe să devină disperat şi teama i se 
intensifica. A alergat iar înăuntru şi s-a uitat pe holurile 
lungi. Ar fi putut să-i ia ore întregi să caute prin şcoală, să 
treacă prin toate sălile. Ar fi putut să sune la spitalele din 
zonă, dar dacă Jocul îi intercepta apelurile? Fiecare 
secundă pe care o pierdea însemna că Vanhi putea să fie 
pe undeva atacată, pierzând sânge, sau legată în 
portbagajul unei dube fără geamuri, care se îndepărta cu 
viteză. Imaginaţia îi scăpase de sub control. 

Mai exista o opţiune. 

Deja putea să simtă consecinţele ipocriziei. 

„Cum pot să te ajut dacă tu crezi în Mine doar atunci 
când ai nevoie de ceva?” 

Cum era vorba aia? Când dai de necaz, atunci te 
gândeşti la Dumnezeu. 

Bine. Aşa să fie. 

Era un creştin doar pe patul de moarte. 

Şi-a pus ochelarii Azitek şi primul lucru pe care l-a văzut 
a fost: 

Felicitări!!! 


e 403 >» 


Ai deblocat Rufe murdare și ***I-AlL PEDEPSIT PE CEI 
RĂI*** 
O faptă bună! 
E timpul să treci la nivelul următor 


e 404 œ» 


80. 
PRIVITOR 


Charlie s-a întors şi s-a trezit cu o faţă uriaşă uitându-se 
la el, imensă şi lată, expresia îngrozitoare a unei feţe 
lipsite de expresie şi trăsături, fără identitate, fără suflet. 

Mai văzuse masca înainte, dar acum era amplificată, 
grotescă din cauza mărimii sale. 

În dreptul ochilor erau nişte găuri goale şi negre. 

Gura era o linie dreaptă, nici zâmbitoare, nici supărată, 
şi totuşi reuşea să-l judece, arătându-i lipsa sa de interes. 
Faţa vedea prin el, asta dacă într-adevăr vedea ceva. 

Efectul l-a făcut să se împleticească înapoi şi aproape că 
s-a lovit de dulapurile din spate. 

— Ce e asta? 

Vocea lui răsuna de-a lungul holului. 

În faţă s-a deschis o gaură. Era ca şi cum s-ar fi făcut o 
trecere în spaţiu, un portal către o altă dimensiune, masca 
deschizându-se ca să-l invite înăuntru. 

Înăuntru era negru şi plin de stele. Jocul i-a spus: 

Acum eşti un Privitor, Charlie. O meriţi. 

Cuvintele i-au răsunat în ochelarii Azitek. 

— Unde e Vanhi? a strigat el. Ce i-ai făcut? 

Intră în mine. 

— Unde este? 

Intră în mine, Charlie, şi Totul Îţi Va Fi Dezvăluit 

— Dacă sunt un Privitor, pot să văd pe oricine? 

Daaaaaaaaaaaa! 

— Pot s-o văd pe Vanhi? 

Eu îi văd pe TO0O00000000OŢI 

Nu voia să intre. Asta ar fi însemnat o altă victorie 
pentru Joc. Ar fi mers mai departe, ar fi trecut de şi mai 
multe niveluri, dar nu s-ar fi simţit ca şi cum ar câştigat. 

Dar dacă Vanhi era înăuntru, era capabil să treacă prin 
sticlă într-o casă a durerii. 


< 405 » 


81. 
SUNT O BUCLĂ CIUDATĂ 


Charlie a păşit înăuntru şi totul era negru şi înstelat. 

Luminile adevărate de pe hol s-au stins când a intrat, 
lăsându-i doar lumina de la ochelarii Azitek, şi se afla acum 
într-un abis de stele care se roteau în jurul său. 

Pe jos, pământul parcă era un deşert, măturat de vânt şi 
nefertil. Auzea susurul uşor al apei de la distanţă şi a văzut 
Nilul, înconjurat de recolte bogate care mai încolo lăsau 
loc nisipului. Insectele bâzâiau încet. Erau lăcuste şi 
greieri. 

Chiar dacă în realitate era tavanul, prin ochelarii Azitek 
a văzut în întuneric constelații din copilăria sa, unele mai 
vii şi mai bulversante decât şi le putea el aduce aminte. 

LeoS5, Leul. 

Cancer“*, Racul. 

Cassiopeia, Regina. 

În faţa sa s-a luminat un drum, un traseu moale, ca de 
catifea, prin nisip, arătându-i pe unde s-o ia. Nu avea de 
ales. Vanhi lipsea şi nu mai exista nici o altă cale. Se 
săturase să pretindă că exista întotdeauna o soluţie mai 
inteligentă pentru orice problemă, o cale de scăpare care 
să nu ţină de moralitate. Uneori singura cale era dacă 
treceai prin, ieşind la suprafaţă plin de sânge şi distrus. 

Mai departe, Perseu, Eroul. 

Taurus, Taurul. 

Libra, Balanța. 

A urmat drumul şi a urcat pe scări, în zona de joc fiind 
pe nişte dune care se ridicau şi se tot ridicau până la o 
parte mai înaltă a deşertului. 

Mai sus, Lupus, Lupul. 

Scorpio, Scorpionul. 

A ajuns la etajul al treilea, în vârful dunei, unde se afla o 


55 Denumirea latinească a zodiei (n. tr.). 
54 Denumirea latinească a zodiei (n. tr.). 


e 406 » 


piramidă care era mai mare decât orice altceva din jur, cu 
un ochi iluminat în vârf, o lumină călăuzitoare, un fascicul 
de lumină în noapte. Deşertul era mai lat şi mai vast decât 
orice şcoală, dar drumul din realitate era doar holul care 
se întindea înaintea lui în beznă, luminat în Joc ca o alee 
aflată între două şiruri de sfincşi în miniatură care stăteau 
faţă în faţă pe perechi, fiecare chip de piatră având o torţă 
care licărea. 

L-a adus în sala 322, care arăta ca o uşă ce ducea în 
piramidă. 

S-a întrebat: poate că Jocul nu fusese cu ochii pe ei? 
„Unde eşti? Ce faaaaaaaaaaaaci?” Poate că era vorba 
despre entuziasm - îl promova către un nou nivel, era 
nerăbdător să-i ofere recompensa. Poate de aceea îi 
trimitea acele mesaje doar lui. 

Sau nu. Nu asta conta. Vanhi era tot ceea ce conta. 

Înăuntru, a ajuns într-un templu de piatră cu o balanţă 
mare de aur şi au început să-i vină diverse idei în minte, 
fragmente din conversaţia cu  Tezcatlipoca. „Un 
experiment gigantic al cărui rezultat nu ne e cunoscut. Cea 
mai veche întrebare de pe pământ. Algoritmul de Aur. Un 
algoritm pentru Dumnezeu.” 

O carte ce conţinea un număr infinit de nume era 
deschisă pe un altar în faţa sa. A atins-o cu un deget şi 
numele au început să curgă, cerneala plimbându-se pe 
pergamentul antic. 

„Fiecare sistem moral a eşuat. 

Poate că putem construi ceva mai inteligent decât noi ca 
să distrugem.” 

Charlie a pus mâna pe primul nume pe care l-a 
recunoscut. Cel al domnului B. 

Balanța s-a mişcat. 

Pe un taler se aflau Galbeni, iar pe celălalt Blaxx, 
monede adunate în ambele părţi. 

Galbenii atârnau mai greu, un uşor surplus de bunătate. 

Cu ajutorul Ochiului lui Dumnezeu pe care i-l arătase 
Peter, Charlie putea vedea lucruri din viaţa domnului B., în 
momentul de faţă stând singur şi uitându-se la televizor 


e 407 œ» 


într-un halat, în timp ce televizorul se uita la el. 

Dar ceea ce era nou, ceea ce era valabil doar pentru 
Privitori, era balanța. Judecata. 

Cuprins de o suspiciune vicleană, s-a apropiat şi şi-a pus 
mâna deasupra balanței, depozitând Galbeni, iar acea 
parte a atârnat puţin mai greu. 

„Sunt un porcuşor de Guineea într-un joc de moralitate 
blestemat care se opreşte doar dacă mor? 

Desigur! Cine mai e în aceeaşi situaţie? Şoarecii de 
laborator?” 

Dar cum se făcea că el putea mişca balanţa? Nu se 
presupunea că Dumnezeu era judecătorul aici? Ceva mai 
inteligent decât noi ca să distrugem? O reţea neuronică? O 
maşină Boltzmann imensă? O ierarhie amestecată? 

— De ce sunt eu cel care decide? l-a întrebat Charlie pe 
Dumnezeu cu voce tare. 

Pentru prima dată în locul acesta, Jocul i-a vorbit: 

Dumnezeu este invizibil. 
Omul este creat după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu. 
Aşadar, singura modalitate în care-L poţi vedea 
pe Dumnezeu este să-l vezi pe om. 

Atunci Charlie şi-a dat seama de simplitatea brutală a 
buclei repetitive în care se afla. Experimentul disperat 
eşuat care-i distrugea viaţa, un algoritm care avea sarcina 
de a-l găsi pe Dumnezeu, dar nu reuşea. Puteai să-l îndopi 
cu o grămadă de mituri contradictorii şi să-i ceri să-ţi dea 
un răspuns, omul creându-l pe Dumnezeu creându-l pe om 
creându-l pe Dumnezeu... moralitatea era externalizată 
pentru Joc, iar Jocul o externalizase şi el, recurgând la 
conceptul decenţei în cadrul mentalităţii de turmă. Era pe 
cât de inevitabil, pe atât de hidos. 

— Nu te poţi vedea, a spus Charlie pe o voce moale. 

Aproape că i-a părut rău pentru Joc în acel moment. 

— Habar n-ai cine eşti. 

Jocul nu i-a răspuns şi nu ştia nici măcar dacă l-a auzit 
sau nu. 

— Arată-mi-o pe Vanhi. 


< 408 » 


Jocul a tăcut. 
— Arată-mi-l pe Kenny. 
E offline. 
— Arată-mi-l pe Peter. 
E offline. 
Deodată, Charlie s-a panicat - tocmai îi dăduse de gol? I- 
a dat un indiciu că se ascundeau împreună offline? 'Tocmai 
îi dăduse mură-n gură Jocului? 
De ce sunt toţi prietenii tăi offline? 
Charlie l-a ignorat şi a întrebat: 
Unde e Vanhi? 
Îmi pare rău. E cu mine. 


e 409 » 


82. 
CONCEPERE 


Charlie şi-a lăsat telefonul şi ochelarii şi a fugit înapoi în 
camera obscură. 

— O are pe Vanhi, le-a spus lui Kenny şi Peter. 

— E bine? Kenny era cuprins de îngrijorare. Unde e? 

— Nu ştiu. Nu vrea să-mi spună nimic, deşi sunt Privitor 
acum. Peter i-a aruncat o privire invidioasă - dintre ei doi, 
doar el trebuia să fie la nivelul de Privitor -, apoi a trecut 
peste. 

— Deci avem o singură variantă. 

Kenny a încuviinţat. 

— Trebuie să distrugem blestemăţia asta. 

Erau cu toţii abătuţi. Nu ştiau dacă Vanhi era în viaţă 
sau moartă. Trebuia să fie în viaţă. Pur şi simplu nu puteau 
să conceapă alternativa. Nu era adevărat. S-au cufundat cu 
toţii în treaba lor, îngropându-şi frica în codare, lucrând şi 
mai mult, şi mai rapid ca să lanseze virusul. Ştiau că orice 
altceva ar fi fost inutil - mama lui Vanhi deja sunase la 
poliţie, dar Jocul nu le-ar fi permis niciodată să o găsească, 
oriunde ar fi fost. În timp ce codau, s-au prefăcut destul de 
bine că nu sunt speriaţi de moarte, deşi Kenny a fugit pe 
hol la un moment dat şi a vomitat. Chestia asta, acest 
Dumnezeu impostor, trebuia să moară odată. 


Alex ştia că-i mai rămăsese un singur lucru de făcut. 

S-a dus acasă. 

Voia să-şi vadă mama. Avea să-şi vadă tatăl destul ziua 
următoare. Nu avea nicio îndoială. 

Alex a găsit-o pe canapea, reparând unul dintre 
tricourile lui, unul dintre preferatele sale. Ea ştia asta. 
Cosea cu aţă roşie ca să se asorteze cu materialul 
tricoului. 

Ar fi vrut să-i spună: „Nu te deranja. Nu o să am nevoie 
de el”. 


e 410 œ» 


Apoi s-a gândit: „Pot să-l port mâine. O să mai port puţin 
din tine cu mine”. 

Era un fiu rău. Ştia asta. Încercase să-i facă să fie 
mândri de el. Nu a reuşit niciodată. Mama lui merita mult 
mai mult de-atât. Şi totuşi, îl iubea oricum. Nu putea să se 
opună tatălui său, nu putea să-l oprească. Dar îl iubea pe 
el. Putea să-şi dea seama de asta. 

— Care e problema? l-a întrebat fără să-şi ridice privirea 
de la ac. 

„Am venit să-mi iau la revedere.” 

— Mamă? 

Nici măcar nu şi-a recunoscut propria voce. 

— Da? 

— Sunt obosit. 

— Ştiu, scumpule. 

A lăsat tricoul deoparte şi s-a uitat la el. 

— Tatăl tău te iubeşte. Face tot ce poate. 

— Ştiu. 

— Totul e bine la şcoală? 

„Azi m-au rănit.” 

Asta ar fi vrut să-i spună. Dar ruşinea era prea mare. 
Orice ar fi crezut ea despre el, nu ar fi suportat ca ea să 
vadă cât de rea era situaţia de fapt. Era slabă, şi-a dat el 
seama, prea slabă ca să-l protejeze. Toată dragostea din 
lume nu era de ajuns. 

Mintea lui era o casă a durerii, fără nicio ieşire. 

El a dat din cap, încercând să nu plângă. 

Ea i-a dat părul la o parte de pe frunte. 

— Mâine o să fie mai bine. 

— Da, a zis el, cu inima frântă. 


Undeva la nord, un bărbat stătea în întuneric, holbându- 
se la mesajul de pe telefon. Şi-a scărpinat faţa din 
obişnuinţă şi s-a rugat ca mesajul să dispară, dar nu a 
dispărut. 

Era un ucigaş - ei bine, un ucigaş retras din activitate, 
ca să fie sincer, dacă exista aşa ceva. Povestea lui era un 
miracol. S-a dus la închisoare ca om rău şi a ieşit om bun. 


e 411 œ» 


La fel de pur ca Hristos. 

Jocul nu l-a ales din întâmplare. Era curios când venea 
vorba de mântuire. Care erau limitele şi termenii ei? 

Bărbatul avea întrebări asemănătoare. Încă de când a 
fost băgat la închisoare, s-a întrebat: să fi fost mila lui 
Dumnezeu atât de mare încât să şteargă toate păcatele 
sale? Cine iartă crimele în schimbul unui jurământ de 
loialitate? Acel Dumnezeu semăna mai mult cu un cap al 
mafiei decât cu un spirit sfânt. Dar asta spunea 
predicatorul de la închisoare, iar el a înghiţit fiecare 
cuvinţel. 

„Gata cu iadul”, s-a gândit el. 

Toate păcatele lui dispăruseră. Consumul de droguri şi 
traficul l-au adus în închisoare. Acestea au fost obiceiurile 
care l-au făcut să recurgă la metamfetamină. Site-urile pe 
care intra, din dorinţe pe care societatea nu le înţelegea. 
Aranjamentele pe care le făcuse în malluri pentru a-şi 
satisface aceste dorinţe. Ce era greşit dacă voia ceva pur? 
Ceva care era intact? Ştia care era răspunsul, dar în 
întuneric, scuzele  străluceau ca nişte îngeri. 
Metamfetamina i-a stăpânit aceste porniri. I-a oferit ceva 
nou după care să tânjească. 

Dar acum era curat din toate punctele de vedere. Fusese 
eliberat mai devreme pentru bună purtare. Găsise o 
biserică. O organizaţie caritabilă plătise pentru noua lui 
dantură. A întâlnit o femeie de treabă şi s-au căsătorit şi - 
surpriză! - urmau să aibă un copil. Sigur, din când în când 
mai intra pe site-urile de la care a pornit totul. Dar 
aproape de fiecare dată refuza să dea Enter. Chiar şi 
acum, înainte să primească mesajul, a refuzat. Atât de 
puternic era. Putea să facă faţă demonilor săi şi să refuze. 

Dar Jocul întorsese totul cu fundul în sus. Totul începuse 
cu o invitaţie care-i promitea ceea ce-şi dorea el în adâncul 
sufletului. Acum îi explodase în faţă. 

Tot trecutul său îi era aruncat din nou în faţă. Fiecare 
tranzacţie, fiecare conversaţie, fiecare reclamă de pe 
Craigslist şi Backpage, lucruri pe care nu le ştia nimeni, 
toate adunate la un loc cu o singură promisiune: Fă acest 


e 412 œ» 


ultim lucru, şi totul va dispărea. Aceasta era mila lui 
Dumnezeu reflectată în oglinda unei case de distracţii: 
mântuire nu prin abţinere, ci prin comiterea unui ultim 
păcat. 

Dar dacă tot trebuia să faci un păcat, un ultim păcat era 
cea mai bună alternativă. 

Bărbatul ştia că nu putea să aibă încredere în această 
promisiune. De câte ori împuşcase oamenii după ce le 
promisese că le dă drumul dacă fac ceea ce le cere? Acum 
el se afla în faţa pistolului şi a văzut ce au văzut şi ei. Nu 
avea de ales. 

Soţia lui l-a strigat de după uşa încuiată. 

— Hai la culcare! 

Asta l-a făcut să se decidă. Nu avea să renunţe la 
aşternuturi curate, o soţie frumoasă, un viitor copil, pentru 
un loc în închisoare şi o bătaie zdravănă pe spate. 

Aşa că a luat pistolul curat din cutia de pantofi din pod. 
„De ce am păstrat pistolul? Aş fi putut să-l arunc în lac. Am 
ştiut dintotdeauna că o să vină această zi?” 

Dimineaţa următoare, a băgat motorină şi s-a uitat la 
poza următoarei sale victime, înainte să-şi fixeze chipul său 
în minte şi s-a întrebat ce o fi făcut tipul. Întotdeauna 
făcuseră ceva. Intotdeauna meritau ce avea să li se 
întâmple. Oricum, bărbatul era un nimeni pentru el. Nu 
era decât un netot care avea un restaurant numit La 
Charlie. 


e 413 >» 


83. 
BÂRLOGUL DRAGONULUI 


Când Ocrotitorii au ieşit din camera obscură dimineaţa 
următoare, difuzoarele îi anunțau pe Charlie şi pe Peter că 
trebuie să se prezinte în biroul doamnei Morrissey pentru 
a doua oară. 

Aveau privirea înceţoşată şi erau extenuaţi. Fiecare 
spusese părinţilor că stătea peste noapte la unul dintre ei, 
şi pânza de minciuni a funcţionat. 

Acum, mânaţi de teamă şi disperarea de a o salva pe 
Vanhi („dacă este în viaţă, trebuie să fie în viaţă”), 
programaseră toată noaptea şi virusul lor era aproape 
gata. Acum se încărca, iar mai târziu, Kenny avea să se 
furişeze într-un loc îndepărtat şi să înceapă să-l împrăştie 
în sistem. Potrivit calculelor lor, ar fi durat câteva ore să 
se insereze şi să se împrăştie în Jocul lui Dumnezeu, astfel 
încât „ouăle” să poată pătrunde în cât mai multe locuri 
pentru ca roboții care citeau şi reciteau multitudinea de 
cod mort să ajungă la memoria implantată cu o siguranţă 
statistică. Amintiri false ale unor predicții din trecut, o 
confirmare neproductivă: „Aşa cum am spus, aşa trebuie 
să fie”. 

Difuzorul a cârâit, iar Charlie şi Peter au avut un schimb 
de priviri. De ce îi chema Morrissey la ea exact acum? 
Jocul şi-a executat mişcarea. S-au dus la dulapurile lor ca 
să-şi ia aparatele. Charlie s-a rugat să îl aştepte un mesaj 
de la Vanhi, care-i răspundea: 

eşti bine? 

Sigur că da nu mai fi aşa fricos 

Dar nu a primit niciun mesaj. Erau doar un milion de 
apeluri pierdute de la biata mama lui Vanhi. 

Peter a trecut pe lângă el cu ghiozdanul pe umăr. 

— Eşti gata? 

— Nu chiar. 

S-au îndreptat împreună spre Bârlogul Dragonului. 


e 414 œ 


Elevii peste care dădeau se holbau la ei. Unul dintre ei le-a 
strigat: 

— Oooo, în timp ce făcea un zgomot cu degetele. 

În acelaşi timp, Charlie încerca să nu se uite la numărul 
obscen de afişe cu faţa lui, care se holbau la el pe tot 
coridorul. 

În timp ce mergeau, Peter i-a şoptit. 

— Nu o să funcţioneze. 

— Ce? 

— Virusul nostru. 

Charlie l-a şuşuit. Chiar şi cu aparatele îngropate în 
ghiozdane, se gândea paranoic că totul putea fi auzit. 

— Deja ştie. Sigur că ştie, a zis Peter. 

— Cum? Noi... 

Peter a zâmbit trist. 

— O să ne vadă de la un kilometru distanţă. 

— Nu ai suficientă încredere în noi. 

— Tu ai prea multă. 

Charlie stătuse lângă Peter toată noaptea, privindu-l 
cum rezolvă problemele din cod, aşa cum îi oprise să 
hackuiască omnipotenţa fără omniscienţă. 

— Dacă eşti atât de sigur că nu o să funcţioneze, de ce 
te-ai mai deranjat să ne ajuţi? 

— Nu ştiu, Charlie. Presupun că încerc să fiu mai mult 
ca tine. Peter s-a gândit la ce a spus. Nu e prea distractiv. 

Au ajuns în faţa biroului doamnei Morrissey. 

— Pune-ţi ochelarii, l-a sfătuit Peter. Nu o să fie de bine. 


e 415» 


84. 
BÂRLOGUL LUI GRENDEL 


Elaine Morrisey stătea la birou şi părea furioasă. 
Domnul Burklander stătea lângă ea, mai supărat decât îl 
văzuse Charlie vreodată. Părea trădat. 

— Staţi jos. 

Doamna Morrissey abia dacă-şi controla vocea. Aproape 
că-i tremura. 

Charlie şi Peter s-au aşezat pe cele două scaune 
neconfortabile din faţa biroului său şi s-au uitat neliniştiţi 
unul la celălalt. 

— Am un elev în spital. 

— Vanhi? i-a scăpat lui Charlie, simțind o rază de 
speranţă. 

Să fi fost în viaţă încă? 

— Ce? De ce să fie Vanhi la spital? a întrebat Morrissey 
uimită. 

Mama lui Vanhi sunase într-adevăr de câteva ori la 
şcoală, dar vorbise cu Jocul, care o asigurase că se fac 
toate demersurile necesare. 

— Alex? a încercat Charlie din nou. 

— Nu. Despre ce vorbeşti tu acolo? Zeke. 

— Zeke? 

— Zeke Taylor. A luat o supradoză de droguri; nici 
măcar nu sunt siguri ce a fost, atât erau de rele. Este în 
comă. Probabil că nu-şi va reveni. 

A făcut o pauză, uitându-se fix la ei, aşteptând să spună 
ceva. Peter s-a uitat în jos la mâinile sale, indiferent, plăcut 
de distant, exact aşa cum fusese el dintotdeauna, atitudine 
care-i făcea pe oameni să se întrebe: „Cine e tipul ăsta? 
Vreau să-l cunosc...” Dar acum i se părea sinistru lui 
Charlie. Era ca şi cum trăgea de timp. 

Morrissey s-a aplecat în faţă. 

— lar apoi, după ce am fost la spital şi i-am văzut pe 
părinţii săi cum plâng după viaţa distrusă a fiului lor, am 


e 416 œ» 


primit asta. 

A întors monitorul către ei şi Charlie a privit cum dă 
click pe un fişier care era ataşat într-un e-mail anonim cu 
titlul „Uită-te la asta!” A simţit un gol în stomac văzând 
filmuleţul cu ei doi pe rambleu de săptămâna trecută, 
Charlie şi Peter stând la taclale în iarbă. Era filmat de 
undeva de sus, cu o cameră de supraveghere de a cărei 
existenţă Charlie habar n-avea. Peter îi dădea lui Charlie 
pacheţelul maro şi şifonat. Charlie mergea cu el ca un 
prost inocent pe iarbă („Mi-a dat jumătate din prânzul lui 
ieri. Eu îl uitasem pe al meu”). Zeke uitându-se la el leneş, 
cu dreadurile lui de un blond-închis şi ochii spălăciţi. 
(„Uite, de la Peter.”) („Mersi, frate.”) 

— Voi anunţa poliţia, le-a spus Morrissey. L-aţi ucis pe 
acel băiat. 

— Nu, a clătinat Charlie din cap. 

Peter i-a pus o mână pe încheietură, ca şi cum i-ar fi 
amintit că aveau dreptul la tăcere. Dar Charlie nu putea să 
se oprească. 

— Am crezut că e un sendviş. 

Imediat ce a rostit cuvintele, şi-a dat seama cât de 
stupid au sunat. Vocea lui era disperată. 

— Eu nu am... eu nu aş... 

— Aşa este? a întrebat Doamna Dragon pe un ton rece. 

Şi-a tras telefonul mai aproape pe birou. Charlie nu 
putea să înţeleagă ce se petrece. Venea poliţia? După el? 
Aşa, pur şi simplu? Înainte să-şi dea seama ce spune, a 
izbucnit: 

— Era al lui Peter! A spus că e mâncare. 

Dacă lui Peter îi păsa, nu a arătat-o. Nu a tresărit şi nici 
nu a protestat. Doar s-a uitat calm în jos la unghiile lui 
date cu lac. 

— Atunci cum îţi explici asta? l-a întrebat domnul 
Burklander. 

Morrissey a dat click, pe al doilea fişier ataşat şi a 
apărut un alt filmuleţ. Era cu Charlie în magazinul 
Neiman's, cumpărând brăţara cu un teanc de bani. 

— Cred că ştim de unde ai făcut rost de acei bani, a zis 


e 417 œ 


domnul B. 

— Nu. 

Peter a pus din nou uşor mâna pe antebraţul lui Charlie, 
dar i-a dat-o la o parte. 

— Lucrurile astea nu au nicio legătură! 

Şi era adevărat! Erau amândouă nişte infracţiuni, dar 
erau nişte infracţiuni separate. 

— Eu... eu... am făcut rost de acei bani la muncă. 

Burklander a pufnit. 

— La centrul de fotocopiere vrei să spui? 

— Da, a zis Charlie, atât de disperat încât se simţea 
penibil. 

A simţit cum se strâng lanţurile în jurul său, răsucindu- 
se ca o plantă în jurul scaunului, pe încheieturile lui şi pe 
picioare, până la gât. 

Morrissey a zis pe un ton amar: 

— Întotdeauna am ştiut că lui Peter îi lipseşte o doagă. 
Dar tu? Tu, Charlie? 

Burklander s-a pierdut cu firea în acel moment. 

— Fir-ar să fie, Charlie! Ai distrus totul. Ţi-ai bătut joc 
de mine. Tot ce am făcut. Tot acest an. Am tot încercat să 
te ajut, iar şi iar. Şi tu făceai asta? M-ai lăsat să te pun în 
faţa celui de la Harvard? Charlie, ştiam că eşti pierdut. Dar 
nu ştiam că eşti dus. 

Charlie a încercat să răspundă. Să-i spună ceva ce ar fi 
şters expresia de om distrus de pe faţa lui. Dar nu a ştiut 
ce. 

Morrissey a ridicat telefonul. Formase numărul şi 
aştepta în timp ce suna. Charlie se panica din ce în ce mai 
mult. Acesta era sfârşitul? Aveau să-l scoată cu mâinile la 
spate pe intrarea principală, în faţa întregii şcoli? Chiar 
avea să fie dus la închisoare? 

Panica lui a atins un nivel maxim. Atacurile fuseseră 
înspăimântătoare. Dar putea să scape de ele. Aşa funcţiona 
sistemul pe cât de invizibil, pe atât de omniprezent. Nu 
avea cu cine să se lupte acum. Două filmuleţe fără sursă şi 
sistemul intra în funcţiune. Întreaga lui viaţa era 
terminată, în timp ce el era încă în viaţă ca să sufere. 


e 418 >» 


Arestat, la fel ca Scott Parker. Nu putea să fie acesta 
drumul lui. 

Poza de pe biroul lui Elaine Morrissey s-a mişcat. 

Era o poză cu familia sa. Trei copii frumoşi în jurul ei. 
Un soţ care râdea, cu braţele pe umerii ei. Doamna Dragon 
râdea şi ea în poză. 

Apoi, soţul şi copiii şi-au întors capetele şi au rămas cu 
gura căscată. 

Charlie s-a speriat. 

Se uitau peste birou la o altă Elaine Morrisey - nu cea 
de la telefon, care aştepta să-i răspundă ofiţerul -, ci la cea 
care stătea pe spate pe birou, cu fusta ridicată. Domnul 
Burklander era deasupra ei - nu domnul Burklander cel 
adevărat care stătea la perete acum, cu spume la gură şi 
ochii închişi, ci un alt domn B., aflat într-un alt moment în 
timp în această cameră, doar cu o săptămână înainte - cu 
pantalonii în jurul gleznelor fără nicio ruşine, cu boxerii săi 
albi Costco pe jumătate daţi jos, mâinile pe birou de-o 
parte şi de cealaltă a şefei sale, în locul în care se 
presupunea că erau nişte adulţi care aveau grijă de 
bunăstarea copiilor. 

— Trage-mi-o, Edward, a spus copia lui Elaine 
Morrissey. 

În poza de pe birou, soțul îşi pleca de ruşine capul. Gura 
celor trei copii se deschidea într-un O identic. 

— Trage-mi-o, Edward, a zis Charlie cu voce tare, înainte 
să-şi dea seama. 

— Poftim? s-a răstit Morrissey, cu mâna pe receptor. 

— Trage-mi-o, Edward, a repetat Charlie, intenționat de 
data aceasta, traversând Rubicond.®, mânat de teama de 
închisoare. 

Morrissey a înlemnit, cu mâna pe receptor. Ed 
Burklander a deschis ochii şi s-a uitat la Charlie. 

— Chiar acolo. 

Charlie a arătat spre locul de pe birou unde fantasmele 
lui Ed şi Elaine se evaporau, nişte fantome prinse într-o 


& A lua o decizie irevocabilă; expresia provine de la momentul în care 
Iulius Cezar a trecut râul Rubicon, în ciuda consecințelor (n. tr.). 


<e 419 + 


pasiune interzisă. 

— Chiar acolo, în faţa pozei cu copiii dumneavoastră? 

Acum Charlie şi-a dat seama că nu era doar speriat, ci 
furios. Pentru că mama lui s-a dus, dar această mamă era 
în viaţă şi-şi trata familia ca pe un gunoi, la fel cum 
făcuseră şi tatăl lui şi Susan McAllister cu el, trăgându-şi-o 
în secret în timp ce adevărata doamnă Lake suferea din 
cauza tratamentelor de chimioterapie. Toată furia şi toată 
teama se îmbinaseră acum într-o emoție de nedescris care 
părea să-i spună să dea înainte. 

— Chiar acolo. Şi acolo. Şi cine ştie în câte alte locuri? 

Scenele îi zburau acum prin faţa ochilor, vizibile doar 
pentru el. 

— Acasă la dumneavoastră? La trei dimineaţa? 

S-a uitat la Morrissey. 

— În patul dumneavoastră? 

S-a uitat la Burklander. 

— În clasa dumneavoastră? 

Vorbeau toţi în acelaşi timp. Elaine Morrissey spunea: 

— Cum ai putut... 

Dar Burklander era negru de supărare acum, stătea 
drept şi se apropia de ei. 

— Dacă tu crezi, chiar şi pentru o clipă, că ne poţi 
şantaja... 

— Ed, a zis Morrissey, aşteaptă... 

— Ei nu o să... 

— Ed - ochii lui Morrissey erau plin de lacrimi -, tu nu ai 
familie... 

Burklander s-a oprit în fața lui Charlie. 

— Ed, tu nu ai copii... 

— Nu-mi pasă, a zis el, cu ochii plini de furie. Nu o să-i 
las să scape cu asta. 

— Ba da. 

A fost prima dată când Peter a spus ceva, şi a spus-o tot 
cu capul în jos, băgat între umeri, calm şi stăpân pe sine. 

S-a ridicat şi s-a uitat la domnul Burklander. Privirea din 
ochii lui Peter era una rece. Morrissey avea dreptate. 
Chiar că îi lipsea o doagă. Ochii îi străluceau, dar nu erau 


e 420 » 


acea oglindă a sufletului care îi făcea pe oameni să fie 
empatici faţă de cineva. Licărul din ochii lui Peter reflecta 
în sens invers, o iluzie, oglindă pe oglindă: regres infinit 
care era infinit de subţire. Charlie s-a întrebat: a fost 
întotdeauna aşa? De ce observa asta abia acum? 

— Veţi sta jos, i-a spus Peter lui Burklander, ridicând o 
mână şi arătând spre el. Veţi asculta de prietena 
dumneavoastră şi nu veţi spune nimic despre mine, despre 
Charlie sau despre toate astea. 

Vocea lui Peter suna neînfricată. 

— Şi dacă nu, ce? 

Domnul B. Nu mai arăta ca un profesor acum. Arăta ca 
un adult care se săturase. Se săturase de puşti. Se 
săturase de lipsa de respect. Mai avea puţin şi-şi sufleca 
mânecile să-l bată pe Peter. 

Charlie a simţit cum lucrurile scapă de sub control. 
Furia îi trecuse. A regretat imediat ce îi spusese domnului 
B. Era la fel ca discuţia sa cu Vanbhi - ce era adevărat şi ce 
nu? Cum se simţea acum sau cum se simţise cu două 
secunde în urmă? A încercat să-l oprească pe Peter să se 
apropie de domnul B., dar Peter l-a împins. 

— Şi dacă nu, ce? a repetat domnul B., de data aceasta 
sunând ca un mârâit, apropiindu-se de Peter. L-ai distrus 
pe Charlie. Nu mai am cum să repar asta. Dar s-a zis cu 
tine. 

Peter a dat din mână în aer. Gestul misterios părea al 
unui magician care cheamă spiritele, apoi a împins mâna 
înainte şi a trimis un semnal invizibil cu viteza luminii şi 
domnul B. a fost cuprins de convulsii. Pieptul lui s-a dat 
înapoi şi ochii i s-au mărit şi aproape că-i ieşeau din orbite. 
Defibrilatorul lui s-a oprit deodată. A căzut pe jos, 
chircindu-se. 

Spatele i s-a arcuit şi a leşinat. 

Elaine Morrissey a scos un icnet şi a fugit la el, ţinându-i 
capul în mâini. 

— Chemaţi ajutoare, a strigat ea. Cineva să ne ajute. O, 
Eddie. 

— Haide, a zis Peter, îndreptându-se spre uşă, în timp ce 


e 421 œ» 


Elaine Morrissey stătea pe jos ţinând capul lui Burklander 
şi căutându-şi cu mâna la spate telefonul de pe birou. 

Charlie a încercat să fugă spre domnul B., dar Peter l-a 
împins în piept cu o forţă pe care Charlie nu ştia că o avea. 

— Ce s-a întâmplat? a ţipat Charlie la el. E bine? 

— E bine. 

Peter l-a tras pe Charlie afară din cameră. 

— Stimulatorul lui cardiac a avut un mic şoc. Se 
întâmplă tot timpul. Hai odată. 

Charlie s-a chinuit să se elibereze, dar Peter era prea 
puternic. 

Morrissey suna la 911. 

Peter s-a uitat în ochii ei. 

— Nu vei mai spune niciun cuvânt despre noi, nu-i aşa? 

Ea a clătinat din cap, terifiată. 

— Mergi, i-a zis Peter lui Charlie, împingându-l pe hol. 

În afara biroului, Charlie s-a întors spre el. 

— Ce ai făcut? 

Peter a dat din degete în aer şi a spus vesel: 

— Am folosit Forţa. 


e 422 œ» 


85. 
SI. PAUL ŞI MAGICIANUL 


Charlie l-a împins pe Peter cu putere, acesta lovindu-se 
la cap de stâlpul din spatele lor. 

— Gata cu noi doi. 

— Poftim? Nu tu m-ai implorat să programez micul 
vostru virus? 

— Puteai să-l omori. 

— Te-am salvat de închisoare. Îţi mai aduci aminte? 

— Exista şi altă cale. 

— Nu mai spune. 

— Poate că ar fi trebuit să mă duc la închisoare. 

— E uşor de zis acum. 

— Du-te dracului, Peter. Vanhi avea dreptate. Chiar e 
ceva în neregulă cu tine. 

— Du-te înapoi. la telefonul şi sună la poliţie. Eu nu te 
opresc. 

Peter a zâmbit, ţinând un braţ întins elegant, invitându-l 
pe Charlie să se predea. 

— Aşa ziceam şi eu, a spus Peter. 

— Nu mai suntem prieteni. 

— Nu, e şi mai rău. Suntem fraţi. 

Charlie s-a îndepărtat de el. 

— Te crezi atât de sfânt, a ţipat Peter după el. Chestia e 
că nu ai curajul să recunoşti cine eşti de fapt. 

Charlie s-a întors şi s-a postat în faţa lui Peter. 

— Eu nu sunt ca tine. 

— Fără mamă, tată naşpa, retrasul chipeş, doar la un 
centimetru distanţă de a conta. Da, nu semănăm deloc. 

Charlie a dat să se întoarcă din nou, dar Peter l-a apucat 
de braţ. 

— Lumea nu o să-ţi dea niciodată ceea ce vrei. Trebuie 
să iei tu. 

— Continuă să-ţi spui asta. 

Charlie a plecat de lângă el, furios, pentru că Peter avea 


e 423 + 


dreptate. Şi ce avea să facă mai departe? 
— Aruncă o privire în oglindă, a tipat Peter după el, pe 
holul lung. 


e 424 œ» 


86. 
CONIROL/ALIER/DELETE 


Alex a stat cu bomba în sala cazanelor, în căldura şi 
şuieratul de acolo. A înconjurat-o cu mâinile, făcându-şi 
curaj. Jocul i-a şoptit toată noaptea, la fel cum a făcut-o şi 
în nopţile trecute, prezentându-i noi inteligenţe care să 
poată umple golurile din cunoştinţele sale. 

Hristos stătea lângă el, şoptindu-i la ureche. Alchimistul 
Hermes Trismegistus stătea în dreapta lui Alex, 
explicându-i cum acţiunile sale pot părea crude pentru 
unii, dar vor înţelege cu toţii până la urmă. Toate planurile 
măreţe au fost înţelese greşit la început, până ce mesajul 
lor ascuns a devenit clar, odată cu trecerea timpului. 
Alchimistul s-a transformat în alter-ego-ul său cu ochi 
negri, Thoth, care, ţinând o lanternă, avea să ghideze 
sufletul lui Alex către viaţa de apoi. 

Freud era şi el acolo, explicând cum cel mai natural 
lucru din lume era ca un fiu să-şi ucidă tatăl. La urma 
urmelor, aceasta era originea religiei în culturile 
aborigene. Ucide tatăl şi înlocuieşte-l cu un totem pe care 
să-l venerezi. Rezolvă şi problema şi micşorează şi 
sentimentul de vină în acelaşi timp. 

Alex a închis ochii şi şi-a şoptit: 

— Căci am venit să-l întorc pe fiu împotriva tatălui său. 
Căci am venit să-l întorc pe fiu împotriva tatălui său. Căci 
am venit să-l întorc pe fiu împotriva tatălui său. 

— Aşa este, i-a zis Jocul, mângâindu-l pe păr, ai perfectă 
dreptate. 

— O vom aprinde la momentul special, a spus Hristos. 

Thoth a desenat-o pe radiator cu degetul, acolo unde a 
fost pentagrama sângeroasă cândva, acum doar o amintire 
vagă şi distantă. 

® 
— Ce Înseamnă? a întrebat Alex. 
— Este simbolul pe care l-am folosit cândva, a zis Freud. 


<e 425 » 


Pentru ceva numit Proiectul. Pentru felul în care creierul 
creează conştiinţa. 

— Nu, a zis Hristos, este numărul creaţiei divine. Raţia 
de aur. 

— Unu virgulă şase unu opt zero... a spus Freud. Două şi 
două minute după-amiaza. 

— Chiar înainte să se termine orele, a zis Hristos. 

— Şi clădirea să fie plină. 

Thoth a bătut cu degetele pe radiator. 

— Vom umple şcoala cu gaz, a anunţat Hristos. 

— Explozia va fi magnifică, a adăugat Freud. O minge de 
foc. 

— Cum rămâne cu oamenii buni din şcoală? a întrebat 
Alex. 

— Şi-a făcut Tatăl meu griji pentru asta când a fost 
potopul? 

— Chiar sunt oameni buni? 

Freud a pus o mână pe mâna lui Alex. 

— Când filmuleţul s-a răspândit, câţi oameni s-au ridicat 
în picioare şi au spus „Incetaţi. E inacceptabil”? 

Alex nu putea să dea un răspuns. 

— Nu, au râs cu toţii. Oamenii nu sunt nişte creaturi 
bune. Oamenii vor să-şi umilească vecinul, să-i ia ce-i 
aparţine, să-l tortureze şi să-l ucidă. Homo homini lupus! 
„Omul este lup pentru om.” 

— Tu nu eşti mielul, i-a amintit Hristos lui Alex. 

— Odihneşte-te, l-a îndemnat Freud, stai pe spate şi 
ascultă. Mai ai multe de aflat. 


e 426 œ» 


87. 
VIZIUNE ASUPRA REALITĂŢII NECOMPUSE 


Kenny a pedalat ca un nebun. Nu mai mersese cu 
bicicleta de mulţi ani. Dar totul făcea parte din plan. 
Trebuia să fie ascuns. Offline. Fără semnal, fără unde. S-a 
împleticit la început, dar apoi a prins viteză şi memoria 
musculară şi-a făcut treaba. A mers prin trafic şi a ajuns pe 
drumurile lăturalnice. 

Planul era să se ducă la biblioteca Oak Street din sud. 
Departe de casele lor, unde să aibă acces la internet 
necontrolat, fără nicio înregistrare, fără nicio logare. Una 
dintre ultimele căi de intrare anonime la care s-au mai 
putut gândi. Fiecare maşină pe lângă care trecea îl făcea 
să tresară. Care dintre ele era cea care avea să dea peste 
el dintr-odată, aruncându-l în şanţ? 

În sfârşit, a ajuns pe aleile de lângă râu destinate 
bicicletelor şi s-a uitat în sus, văzând cum soarele intră şi 
iese printre frunze. S-a simţit plin de viaţă, liber şi plin de 
speranţă. 

Câţiva kilometri mai târziu, a ajuns pe şosea, gonind pe 
o alee lăturalnică până ce i-a apărut în faţă biblioteca Oak 
Street. Se tot aştepta să se întâmple ceva - un transformer 
să iasă dintr-odată şi să-l atace din mers. O lumină să se 
schimbe ca prin magie din roşu în verde în timp ce pedala 
spre propria lui lumină verde, cât de repede putea. Totul 
era conectat la reţea, era posibil. 

Dar a ajuns în siguranţă la bibliotecă, la uşile în stil 
vechi, nu din cele automate. Clădirea părea destul de 
dărăpănată. Semnele din secţiunea pentru copii erau 
decupate din hârtie colorată. Aproape că simţea mirosul ca 
de paradis de lipici Elmer's. 

I-a venit un gând înfricoşător. Dacă erau atât de vechi 
calculatoarele încât nici măcar nu aveau un orificiu pentru 
USB? Dar aveau. A accesat flash-drive-ul şi a copiat virusul 
pe el, apoi l-a lansat, urmând paşii pe care Charlie şi Peter 


e 427 œ» 


i i-au explicat cu mare atenţie. Codul apărea pe ecran cu 
rapiditate. Se năştea. Se diviza şi creştea. Nu era nimic 
frumos sau sacru la această naştere. Dar era vie, şi Kenny 
nu putea decât să creadă în ia 

Kurt Ellers se uita la filmuleţ. Era singur la vestiare, cu 
prosopul înfăşurat în jurul mijlocului. Venise să facă 
exerciţii fizice în loc să se ducă la geometrie. Când a ieşit 
de la duş, telefonul îi vibra. Filmuleţul era chiar acolo, cel 
de care se temuse încă de când cu întâlnirea cu Charlie 
Lake de ieri. „Voi cum v-aţi simţi? Dacă ar posta cineva un 
secret de-al vostru?” Kurt nu ştia exact cum avea să fie 
filmuleţul, dar ştia ce o să includă. Şi acum era real. 

La început s-a panicat. Cât de mult a fost răspândit? 
Cine l-a văzut? Ce ar fi spus tatăl său? S-a gândit la 
Caitlyn. 

Kurt a privit filmuleţul fascinat. Erau anumite lucruri 
care nu-i plăceau. Era gras, peste toţi muşchii pe care-i 
avea. Avea colăcei de grăsime ca un om bătrân. Asta era 
inevitabil - mânca la fel ca o bestie, ca să joace ca o bestie. 
Alte lucruri arătau mai bine decât s-ar fi aşteptat el. 
Momentul nu era stânjenitor sau forţat. Era profund şi 
real. Pasiunea era reală. lubea persoana cu care era. Se 
întâlniseră în timpul unei terapii de conversie. Tatăl său îi 
spusese că ar prefera să aibă un fiu mort decât un fiu gay. 
Tatăl lui Dan se oferise să-l bată măr ca să scoată 
homosexualitatea din el. Faptul că amândoi aveau nişte 
taţi nenorociţi îi făcuse să se apropie. 

Apoi, Kurt şi-a dat seama că totul avea să dispară acum. 
Gata cu taberele, gata cu preoţii care se lingeau pe buze în 
timp ce-i spuneau să-şi purifice gândurile. Gata cu 
Seroquelul“ şi Prozacul“* care trebuiau să-i repare 
„gândirea denaturată”. Gata cu minciunile. 

5 Practică menită a „vindeca” persoanele homosexuale pentru a 
„redeveni” heterosexuale (n. tr.). 

© Medicament utilizat pentru tratamentul schizofreniei, tulburării 
bipolare şi tulburării depresive majore (n. tr.). 


8 Antidepresiv folosit pentru tratamentul depresiei majore, tulburării 
obsesiv-compulsive, bulimiei (n. tr.). 


e 428 œ» 


Nu mai avea cum să se ascundă acum. 

Era ca o bombă în casa cu păpuşi a vieţii sale. 

Avea să se ducă la petrecerea lui Caitlyn în seara aceea. 
Sigur că aflase de ea. Credea că putea să-l şteargă din 
viaţa ei aşa, cu una cu două? Iubitul ei de trei ani dat la o 
parte ca un nimic? Avea să facă singurul lucru la care nu s- 
ar fi aşteptat nimeni. Avea să vină, cu capul sus. Nu ca s-o 
revendice pe Caitlyn. Gata cu asta. Nu, avea să vină pentru 
că era mai mare şi mai puternic decât oricine altcineva. Şi 
dacă nu i-ar fi plăcut asta cuiva, avea să recurgă la durere. 
Ceva de genul: „Scuze, nenorociţilor. Unele lucruri nu s-au 
schimbat”. 

Kurt a recunoscut senzaţia care l-a cuprins, odată ce 
şocul şi teama au dispărut. Era senzaţia de eliberare. 


Chiar înainte să primească apelul, Tim o hărţuia pe 
Mary. 

— ÎI laşi să-şi bată joc de tine. 

— Pe cine? 

— Ştii tu cine. Afişele alea. Tu ai pus vreo două, nu? Şi el 
are o sută. 

— Eşti obsedat. 

Tim i-a dat o palmă tare peste faţă. 

— Nu există niciun plan de evadare. Vei fi cu mine 
pentru totdeauna. Dacă îi mai arunci o singură privire, o să 
spun tuturor ce a făcut familia ta. 

— Ai fost şi tu acolo. 

— Eu eram un copil. Părinţii tăi au fost acolo, nu ai mei. 
Avocatul tău, nu al meu. Mituind poliţia. Spălând reputaţia 
preţiosului lor băieţel decedat. Pot să-ţi distrug viaţa. 

— Te părăsesc. Nu-mi pasă ce vei face. 

— O să te rănesc, Mary. În foarte multe feluri. 

Atunci i-a sunat telefonul. I-a aruncat o privire şi a văzut 
numărul de la birou al tatălui său. 

— Nu pleca nicăieri. 

Tim a împuns-o în coaste cu degetul. Ea s-a strâmbat de 
durere. 

A ascultat tot ce-i spunea tatăl său în grabă şi a închis 


e 429 » 


ochii. Tim a ştiut dintotdeauna că ziua aceasta avea să 
sosească. Mai auzise frânturi în timpul certurilor părinţilor 
săi. Vorbeau în şoapte codate, dar şi-a dat seama: 
problemele cu banii, furtul de la bancă, teama că vor fi 
prinşi. Dar acum era real: tatăl lui îi spunea să se 
pregătească. 

I-a vorbit grăbit: Da, se întâmpla... Da, au plănuit asta... 
Nu, nu se putea la telefon. Mai ales nu la telefon. li era 
greu să-l audă pe tatăl său vorbind astfel: era înalt, avea o 
constituţie solidă, cu burtă mare şi umeri laţi, o voce 
groasă şi sonoră, specifică oamenilor din Texas, un 
bancher colonist. Poziţie socială bună şi tupeu, le avea pe 
amândouă. li era greu să-l audă cum se comportă într-o 
situaţie pe care nu o putea controla. 

Totuşi, nu ar fi fost nicio ruşine dacă tatăl lui era trimis 
la închisoare. Nu era primul şef executiv care ajungea 
după gratii şi nu avea să fie nici ultimul. Tatăl lui obişnuia 
să spună: 

— Nu se îmbogăţeşte nimeni dacă nu trişează din când 
în când. 

Regulile erau pentru oamenii mici. Îţi făceai planuri. Îţi 
asumai riscurile bine calculate. 

Aşa că Tim s-a dus să se întâlnească într-o zonă dubioasă 
a oraşului cu tatăl lui, fiind pregătit să facă orice i-ar fi 
spus. El avea să fie capul familiei acum. Părinţii lui aveau 
să încerce să fugă. Tim trebuia să aibă grijă de sora sa şi 
de mama sa, în cazul în care se ajungea la vreo înţelegere 
şi ea rămânea în libertate. Dar nu putea să-şi stăpânească 
frica ce-l măcina - dacă nu putea să devină tatăl său? Dacă 
lumea se schimbase şi vechile mijloace de a te descurca în 
societate nu mai funcționau? Ce ar fi făcut atunci? Acestea 
erau singurele mijloace pe care le cunoştea. 

Şi-a parcat Porsche-ul la câteva blocuri de locul de care 
îi spusese tatăl său şi a mers pe un drum cu case de 
amanet şi cămătari. Inteligentă alegere. Părinţii lui aveau 
să plece chiar de aici. Să părăsească oraşul şi să se ducă 
unde? În Mexic? Pe Insulele Cayman? Dacă reuşeau, 
probabil că Tim nu avea să-i mai vadă niciodată. Câţiva 


e 430 œ» 


oameni de-ai locului se holbau la el, dar era mare şi dur şi 
nu-i păsa de nimic, aşa că şi-a menţinut atitudinea 
specifică şi a fost lăsat în pace. A mers pe lângă clădiri 
până a ajuns pe o alee şi l-a aşteptat pe tatăl său. Dar 
oamenii care au venit din capătul aleii câteva momente 
mai târziu nu erau tatăl lui. Şi cu siguranţă nu erau nici 
agenţi federali. Tim nu ştia cine dracului erau. 

Erau trei, îmbrăcaţi în robe negre cu glugă şi purtând 
măşti albe de porțelan şi aveau nişte ţevi în mână. 


e 431 œ» 


88. 
VIRUS/NĂPASTĂ 


Până să se întoarcă Kenny la şcoală, virusul trebuia să fi 
avut suficient timp să se propage, să se insereze în 
bucăţile izolate din cod, implantându-se în trecut, unde nu 
avea cum să se întâmple nimic rău pentru că deja trecuse. 
Doar dacă aveau dreptate, alături de Toma de Aquino şi 
C.S. Lewis. Kenny şi-a legat bicicleta şi s-a întâlnit cu 
Charlie la tomberoane aşa cum stabiliseră, unde sperau că 
nu era nicio cameră de supraveghere care să-i urmărească. 

— A funcţionat? 

— Cred că da, a răspuns Kenny. 

— Cât timp a mai rămas? 

Kenny s-a uitat la ceas. 

— În curând. Ar trebui să fie în curând. 

— Hai să intrăm iar online. 

Când Charlie şi-a scos ochelarii Azitek din dulap şi şi i-a 
pus, s-a cutremurat când a văzut câţi jucători mişunau pe 
holuri. Erau avataruri de toate tipurile, himere şi personaje 
din jocuri, poveşti grafice şi Privitori plimbându-se printre 
ei cu măştile şi robele lor. Erau peste tot, nu mai văzuse 
niciodată atât de mulţi jucători în acelaşi loc. Se pierdeau 
printre elevi, mişcându-se odată cu ei în mulţime. Oare 
Peter chiar avusese dreptate - Jocul aflase de virusul lor? 
Sigur nu adunaseră toţi aceşti oameni să vadă cum 
programul lor eşuează? Niciunul nu părea să se uite la el. 
Se întâmpla altceva? Charlie s-a gândit că trebuia să aibă 
loc ceva extraordinar dacă atât de mulţi jucători se 
adunaseră la un loc. 

Kenny a venit din spatele lui de la dulapul său. 

— Hei. 

Kenny şi-a pus ochelarii Azitek şi a ţipat: 

— Sfinte Sisoe! 

În faţa lui, prin ochelari, Charlie avea mască albă şi o 
robă neagră cu glugă. 


e 432 œ» 


— Ce e? 

Charlie n-avea habar cum arăta. 

— Am uitat că eşti unul dintre... ei... acum. 

Charlie s-a uitat în jos la mâinile sale şi a fost terifiat să 
vadă că erau nişte schelete în mănuşi negre de piele ieşind 
dintr-o robă. 

Kenny a făcut un semn spre jucătorii care treceau pe 
lângă ei. 

— Ei de ce sunt aici? 

— Nu ştiu. 

— Să-i urmărim. 

Charlie a dat din cap. Îi venea o idee atât de urâtă că nu 
voia să se gândească la ea. 

Orice se întâmpla, vestea se răspândise în lung şi-n lat, 
dar el nu auzise de ea, şi era şi el Privitor, nu-i aşa? Aşa că 
de ce îi erau ascunse aceste veşti? 

— Ştiu ce face Jocul, i-a şoptit Charlie lui Kenny în timp 
ce urcau scările, urmând mulţimea de vizitatori care se 
mişcau virtual de-a lungul holului. E vorba de moralitate 
prin externalizare, crearea unor situaţii pentru a vedea 
cum jucătorii îşi judecă alegerile unii altora. 

— E o nebunie, a zis Kenny, în timp ce o luau după colţ. 
Dacă aşa funcţionează moralitatea, Donald Trump o să fie 
următorul nostru preşedinte. 

Jucătorii păreau să se îndrepte spre etajul al treilea. 
Charlie şi Kenny au fugit după ei, dându-i la o parte pe 
elevii care mergeau în direcţia opusă. Când au ajuns la 
baza scărilor, au văzut cum jucătorii o iau în direcţii 
diferite, ca nişte curenţi electrici. 

— Unde naiba ar trebui să mergem? a întrebat Charlie. 

— Asta este! a strigat Kenny. Uite! 

Ţapul, Azazel, mergea şchiopătând pe hol, într-o stare 
mai proastă ca niciodată. Deja fusese măcelărit şi pus pe 
rug. Acum era carbonizat şi distrus, doar un schelet ars 
care trosnea pe hol. S-a uitat la ei cu mâhnire ca şi cum le- 
ar fi spus: „La naiba, voi, nenorociţilor?” 

— Ar trebui să-l urmăm, a spus Kenny. 

— Nu, a replicat Charlie. Cred că este o diversiune. 


e 433 + 


— Crede-mă, ultima dată când l-am văzut, a fost ceva 
important. 

— Fir-ar să fie, nici nu mai ştiu. 

Au urmat ţapul care-i conducea pe hol, înapoi în camera 
333, acolo unde fusese Avraam. Azazel a ajuns în pragul 
uşii şi s-a aşezat, ostenit, ca şi cum nu ar fi suportat să 
intre şi să revadă scena sacrificării sale. 

Charlie şi Kenny au intrat. 

Dar în loc de camera cu ustensile de artă pe care o 
văzuse Kenny data trecută, sala le apărea acum întunecată 
şi goală prin ochelarii Azitek, până ce s-au aprins nişte 
lumini din podea şi s-au auzit nişte zgomote şi o muzică. 
Melodia veselă scoasă dintr-un joc avea şi o notă ciudată, 
precum o amintire trecută printr-o maşină de tocat carne. 
Tonul era o perversiune complicată de piese numeroase, 
ritmul încetinind şi accelerând, o cutie muzicală distrasă 
de maimuța sa. Un prezentator a început să vorbească în 
timp ce luminile i-au orbit temporar, reflectoarele 
luminând scena, doar primul rând din faţă fiindu-le vizibil, 
plin de feţe de porțelan care se uitau la ei. 

Vocea era atât familiară, cât şi artificială. Părea că 
prezentatorii erau intenţionat transumani, vocea aceasta 
era amalgamul lor perfect, atât de generică încât era toate 
vocile şi nicio voce în acelaşi timp. 

— Bine aţi venit, prieteni! E timpul să ne jucăm... 

Un cartonaş le-a apărut în faţă, vesel şi strălucitor, de 
parcă totul ar fi fost un joc: 

VA MURI VANHI? 

Publicul invizibil îi scanda numele la unison. 


e 434 œ» 


89. 
MĂSURĂTORUL VIEŢII 


Şi dintr-odată a apărut, conectată la aparate care 
bipăiau, undeva într-o cameră de spital, filmată de sus de 
la camera de supraveghere de pe perete. Avea ochii 
închişi. Bipăitul de pe aparate era lent şi regulat. Datorită 
lor, pieptul ei se mişca ritmic în sus şi în jos. 

Numele ei a apărut pe banda filmuleţului: „Jane Doe, 
vârstă: 17-19”. 

Charlie s-a simţit uşurat văzând că era încă în viaţă. 

Apoi, pe ecran a apărut Moartea, un personaj pixelat 
excesiv, cu pelerină şi glugă. Mâinile lui scheletice ţineau 
o foarfecă de grădină cu lame lungi pe care a pus-o în 
dreptul tuburilor adevărate care o conectau pe Vanhi la 
aparate. 

S-a uitat la ecran şi a rânjit. 

Apoi a tăiat tuburile. 

— O, nu! a răcnit mulţimea la unison. 

Respiratorul pulmonar s-a oprit, iar pieptul lui Vanhi nu 
s-a mai mişcat. Aparatele din jurul ei au luat-o razna, pe 
ecran apărând avertismente şi cifre care arătau că-i scad 
semnele vitale. Dar nu s-a pornit nicio alarmă. Nu a venit 
nicio asistentă. Camera le arăta acum biroul asistentelor, 
care stăteau  plictisite, uitându-se pe internet sau 
verificându-şi e-mailurile. Jocul interceptase semnalele de 
alarmă şi le-a distrus până să poată ajunge la asistente, şi 
nu aveau să fie auzite niciodată. 

Camera s-a mutat iar la Vanhi. Acum pierea, şi îi 
apăruse un măsurător al vieţii deasupra capului ei, zece 
inimi micuţe în colţul din stânga care dispăreau una câte 
una. 


e 435 » 


90. 
TAUR ROȘŞU/DINȚI ALBAŞIRI/FOC VERDE 


Tim Fletcher a stat cu faţa spre bărbaţii din capătul 
aleii. Nu avea unde să fugă. În spatele lui era un zid de 
cărămidă. Şi-a lăţit umerii şi a aşteptat. 

— Ce vreţi? a strigat el, încercând să le arate că nu îi era 
frică. 

Bărbaţii au început să meargă pe alee, îmbrăcaţi în 
costumele lor ciudate, cu robele şi măştile pe care parcă 
le-ar fi purtat nişte ciudaţi dintr-un cult sexual de prin 
Europa. Satanişti sau oamenii care venerează copacii. 

— Cine sunteţi? a icnit el. 

Au venit şi mai aproape, cu ţevile ţinute pe lângă corp. 

Tatăl lui trebuia să fi ajuns până acum. Bestiile astea 
erau trimise de cineva care a fost înşelat de tatăl său? Il 
luaseră deja pe tatăl său? 

— Unde e tatăl meu? 

De unde să ştie el că tatăl lui nu-l sunase niciodată? 

Prin găurile măştilor le vedea acum privirile care se 
uitau la el. A încercat să-şi dea seama de intenţiile lor, la 
fel cum ar fi analizat linia de apărare în timpul unui meci. 

Bărbaţii au ajuns la un metru de el şi s-au oprit. 

Şi-au ridicat ţevile. 

Tim s-a pregătit pentru durere. Era gata să se lupte. 

Apoi bărbaţii au făcut o pauză. 

Ca şi cum ar fi aşteptat ceva. 


e 436 » 


91. 
TABLETĂ/DERULARE/COMENTARIU 


Vanhi a dispărut şi a fost înlocuită cu un ecran pe care 
scria „Se încarcă...” ca într-un joc 8-bit ce se derulează pe 
orizontală. La fel ca înainte, inimile de pe măsurătorul ei 
de viaţă au început să scadă rapid în timp ce aparatele se 
opreau şi pieptul ei rămânea nemişcat. Fiecare inimă 
licărea de şase ori, apoi dispărea jumătate din ea, apoi încă 
şase licăriri şi dispărea şi a doua jumătate... numărătoarea 
inversă până la o moarte ce avea să sosească în câteva 
minute. 

— Charlie, moare, a zis Kenny. 

— Ştiu. 

Apoi bara de încărcare s-a umplut la 100% şi a apărut 
jocul de modă veche în 2D cu lupte pe stradă. Bătăuşii 
pixelaţi aveau măşti albe, ţevi de fier şi pelerine cu glugă. 
În mijlocul lor era o mică versiune digitală, o caricatură a 
părului său şi a muşchilor săi mari. Faţa lui era desenată 
după o poză cu echipa de fotbal, şi avea acelaşi rânjet 
îngâmfat. Măsurătorul de viaţă al lui Vanhi se afla în colţul 
din stânga sus, fiind încă în descreştere. Acum era şi al lui 
Tim în partea dreaptă. 

Pentru o clipă, Charlie s-a gândit că i se cere să joace 
rolul lui Tim, să se lupte şi să scape de bărbaţi, o faptă 
empatică interesantă. 

Dar a accesat iconiţele disponibile în partea de jos şi 
totul i-a fost clar. Când a apăsat pe buton, bătăuşul care 
era cel mai aproape de Tim şi-a ridicat ţeava şi a dat cu ea 
în aer, fără să lovească ceva - şi s-a auzit un mic vâjij 
electronic. Charlie a apăsat pe săgeată şi bătăuşul s-a dat 
cu un pas mai aproape de Tim cel desenat. Următoarea 
lovitură avea să-şi atingă ţinta. 

— E prea uşor, a zis Charlie. Sunt trei contra unu. Doar 
dacă nu... 

— Doar nu crezi că... a spus Kenny, cu ochii mari cât 


e 437 œ» 


cepele. 

— Nu... 

Inimile lui Vanhi se duceau. 

— Charlie, nu avem mult timp la dispoziţie. 

— Ştiu, dar... 

Charlie a simţit un nod în gât. 

— Nu ştim dacă este vreo legătură între asta şi viaţa 
reală. 

— De ce altceva ar fi atât de simplu? 

— Nu ştim, a repetat Kenny. Dar ştim că Vanhi e pe 
moarte, în viaţa reală. 

Kenny l-a privit pe Charlie cu tristeţe. 

— Nu putem fi siguri dacă ne rănim inamicul. Dar ştim 
că ne salvăm prietena. Ar trebui să fie OK în cazul ăsta, 
nu? 

— Nu prea cred. 

— Da, nici eu. 

Bătăuşii au stat în jurul lui Tim, singurele mişcări fiind 
provocate de respiraţia lor ritmică. 

Charlie a spus. 

— Trebuie măcar să vedem... dacă asta e ceea ce vrea 


Jocul. 
X 


Kenny a încuviințat încet. 

— Da. O dată. 

Charlie a apăsat din nou şi țeava s-a mişcat. Poc! Micul 
Tim desenat s-a chircit de durere. S-a auzit un wee woo 
woo woo comic în timp ce cădea într-un genunchi. 

Măsurătorul lui Tim a scăzut. Al lui Vanhi a crescut, 
exact cu aceeaşi cantitate. 

— O, nu, a zis Kenny. 

— Nu pune mâna. 

— Charlie, ea moare. 

— Ştiu. Am spus să nu pui tu mâna. 

— S-o facem împreună. 

— Nu. Tu deja ne-ai salvat o dată. Cu svasticile tale. 

Charlie s-a uitat în ochii lui Kenny. 

— Da, ştiu. Aia a fost pentru tine. Aşa funcţionează 


e 438 + 


Jocul. Asta este pentru mine. 


Oamenii l-au înconjurat pe Tim. 

— Vreţi bani? i-a întrebat el. Asta e? Pot să fac rost de 
bani. 

Niciun răspuns. 

— Atunci ce? 

Nu avea o voce speriată. Înainte, el fusese cel de partea 
cealaltă, cu o victimă în mijloc. Tuturor le venea rândul în 
Ting, îşi spunea el. Dar spre deosebire de acel laş pricăjit, 
Alex, care aproape că a făcut pe el, Tim avea să lupte până 
la moarte. Şi nu el era cel care avea să moară. 

— Haideţi, atunci. 

Şi-a strâns mâinile pumn. 

Apoi unul dintre bărbaţi a dat cu ţeava în aer, la un 
metru de el, fără să lovească ceva. A scos un sunet violent 
şi puternic. 

— Nu vă mai jucaţi cu mine. 

Apoi deodată, acelaşi bărbat a făcut un pas în faţă, 
scăpând de distanţa dintre ei. A aşteptat acolo, cu ţeava 
ridicată. 

— Nenorocitule! Fă-o odată! 

A urmat o pauză imprevizibilă - apoi bărbatul a dat din 
ţeavă ca un sălbatic. Tim a încercat să se ferească, dar a 
fost nimerit şi ţeava l-a lovit cu putere. 

A simţit durere în zona dintre gât şi umăr. I s-a înceţoşat 
privirea. A simţit cum i se înmoaie genunchii şi a căzut pe 
unul din ei. Dar era puternic. S-a adunat şi s-a ridicat. El 
era Tim Fletcher, pentru numele lui Dumnezeu! De două 
ori campion pe stat. L-a lovit o altă ţeavă în coaste şi şi-a 
dat seama că s-ar putea să moară. 

Imaginea lui Mary i-a venit în minte. 


Charlie era în transă acum. Nu avea de ales. Tim cel 
desenat riposta. A reuşit chiar să doboare la pământ unul 
dintre ticăloşii din joc, iar măsurătorul lui Vanhi scădea din 
nou, periculos de mult. Kenny a intervenit şi l-a ajutat pe 
Charlie, aducând un alt personaj cu glugă în luptă. 


e 439 + 


I-a aruncat lui Charlie o privire îngrijorată. 

— Pentru Vanbhi. 

— Pentru Vanhi. 

Vedeau cum viaţa lui Vanhi se afla într-un echilibru 
precar. Inimile fluturau înainte şi înapoi. Charlie a scrâşnit 
din dinţi. A apăsat butonul şi bărbatul a lovit din nou. 

Şi din nou. 

Şi din nou. 

Până la urmă a fost prea mult de îndurat pentru Tim, şi 
avatarul său a căzut şi s-a chircit pe pământ, în timp ce 
loviturile continuau să vină. Charlie simţea cum i se pune 
un nod în gât pe măsură ce măsurătorul lui Tim scădea. 
Fiecare lovitură ajuta inimile lui Tim să treacă în partea lui 
Vanhi, dar de câte era nevoie? Cât de mult trebuia să se 
apropie Tim de propria lui moarte ca Vanhi să 
supravieţuiască? Încă o lovitură, cu Tim la pământ, 
măsurătorul lui Vanhi aproape să fie plin, dar de fiecare 
dată când Charlie făcea o pauză, inimile ei începeau să 
dispară iar rapid, aparatele fiind încă oprite. Hai odată! 
Încă o lovitură, măsurătorul lui Vanhi devenind şi mai plin, 
Charlie simțindu-se prost în timp ce-l lovea iar pe Tim, 
după care măsurătorul lui Vanhi a ajuns la maxim, 
strălucind roşu şi dăngănind, iar ecranul s-a schimbat. 

Puteau s-o vadă pe Vanhi din nou, în camera din spital. 
Aparatele ei au prins viaţă din nou, şi ea a putut respira, 
pieptul ridicându-i-se încet. Semnele vitale au revenit la 
normal. Moartea, silueta supradimensionată de pe ecran, 
şi-a lăsat foarfeca în jos. A plecat. Publicul, pe care Charlie 
şi Kenny nu-l puteau vedea, a aplaudat. 

— E bine. 

Ochii lui Kenny s-au închis de uşurare. 

Ecranul a revenit la lupta de pe stradă. Tim era întins pe 
jos. Îi mai rămăsese o jumătate de inimă. Corpul lui mic 
abia dacă respira şi era cu faţa în jos, pe asfalt. 

— Vanhi e bine, a zis Charlie. Putem să ne oprim acum. 

— Da, putem să ne oprim, a fost de acord Kenny, şi s-au 
uitat unul la celălalt. 

— De ce încă îl arată pe Tim? a întrebat Charlie uşor. 


e 440 œ» 


— Nu s-a terminat lupta? 

Dar le-a venit amândurora aceeaşi idee oribilă. 

— Care din noi o s-o spună? a întrebat Kenny într-un 
final. 

Au privit personajul desenat care abia mai respira. Care 
nu simţea nicio durere. 

— „Dacă tu şi prietenii tăi vreţi să ieşiţi din Joc, va trebui 
să curmaţi viaţa cuiva.” 

— „Sacrificiu uman.” 

— Asta a zis Scott Parker. 

Ar fi atât de uşor! Mai rămăsese doar o jumătate de 
inimă. Şi după cum se vedea, nici nu mai era conştient. 
Doar un click. Încă o apăsare pe acelaşi buton. Nu ar simţi 
nimic. 

Şi ei ar fi liberi. 

Bărbatul cu glugă a stat acolo, deasupra lui Tim, 
aşteptând o comandă. De parcă le-ar fi citit mințile lui 
Kenny şi Charlie, a apărut o uşă pe peretele cu cărămizi 
din spatele zonei de acțiune. Avea un semn pe care scria 
Ieşire. 

— Încă mai avem virusul, a şoptit Kenny. 

— Dacă funcționează. 

Kenny a dat din cap. 

— Cât timp a mai rămas? 

Charlie s-a uitat la ceas. 

— Zece minute. Mai puțin. 

Dar semnul cu Ieşire de pe uşă a început să licărească. 

Dispărând. 

Charlie s-a uitat la Tim pe ecran şi a încercat să se 
convingă să fie furios. S-a gândit la vânătăile lui Mary. La 
momentul în care Tim l-a împins în dulapuri. La faptul că a 
ameninţat familia lui Mary. Că l-a adus pe Alex în pragul 
sinuciderii. 

Nu avea cum să funcţioneze virusul. Era doar un vis. 
Charlie s-a înfuriat din ce în ce mai mult. Putea să ridice 
oare degetul ca să apese butonul, doar o dată, pentru 
ultima oară? 

— Charlie, a spus Kenny uşor, punând o mână pe braţul 


e 441 œ 


lui. Nu. 
Charlie s-a uitat la el. 
— Nu aveam de gând s-o fac. 
— Ştiu. Kenny a dat din cap puţin cam mult. Ştiu. 


e 442 œ» 


92. 
PARTICIPAREA PUBLICULUI 


Totul mersese prost la restaurant. Se luase curentul. Se 
stricaseră congelatoarele. Aragazurile nu voiau să se 
aprindă. Liniile telefonice erau duse. Arthur nu putea 
decât să se gândească: „Oare a făcut Charlie toate astea, 
cu vreun truc de hacking, acum că ştie cine sunt de fapt?” 

Arthur l-a chemat pe instalator, dar nu avea cum să 
repare toate astea. Nici măcar nu puteau să-şi dea seama 
care era problema. Au încercat să bage în priză unul dintre 
congelatoare la generatorul portabil, dar circuitele sale 
erau arse. Tura de seară era pierdută, şi dacă se strica 
mâncarea, s-ar fi pierdut toate câştigurile pe care Arthur le 
făcuse până atunci. Avea un noroc groaznic - dacă se 
putea numi noroc -, dar apoi s-a gândit la lucrurile pe care 
le-a făcut şi şi-a dat seama că merita tot ce i se întâmpla. 

După ce a plecat instalatorul şi Arthur a trimis-o pe 
ultima chelneriţă acasă, a auzit paşii din spatele său, dar 
era prea târziu. $ 


Charlie şi Kenny erau singuri în sala 333. 

Lupta de pe stradă a dispărut. Tim dispăruse. Vanhi 
dispăruse şi ea. Tot ce vedeau acum era o cameră goală. 
Nici măcar un public de Privitori care să-i încurajeze. 

Testul se terminase. Au folosit o tehnică nedectabilă ca 
să sune la 911 anonim, spunând operatorului numele 
străzii unde a fost bătut Tim în lumea din joc. Poate că 
avea să primească ajutor. Destul de ciudat, dar Jocul le-a 
permis s-o facă. 

Ceasul lui Kenny arăta 2.00 după-amiaza. 

Mai erau două minute până la O fix. 

— la-ţi laptopul! a spus Kenny. 

Charlie a deschis laptopul şi s-au reconectat la Wi-Fi. I- 
au dat un mesaj lui Peter, dar nu au reuşit să dea de el. 
Până acum, virusul se răspândise peste tot. Implementase 


e 443 œ 


şi deschisese clapele cailor troieni. Dacă funcţiona, 
trebuiau să poată vedea în spatele Jocului, în panoul de 
comandă al ochilor lui Dumnezeu. Charlie a simtit-o dintr- 
odată. S-a uitat la Kenny. 

— Nu are cum să meargă. 

— Ştiu, a zis Kenny disperat. 

— Dar poate că o să meargă. 

Kenny a închis ochii. Toată viaţa lui fusese un sceptic. 
Nu un ateu cu inimă rece, care simte plăcere atunci când 
distruge visurile altora. Văzuse ce a făcut credinţa pentru 
părinţii săi. Şi-o dorea mult, dar pur şi simplu nu putea să 
se mintă. 

Dar acum avea nevoie de ea. 

— Poată o să meargă, a zis el, zâmbind. Eşti fratele meu, 
Charlie. Cred în noi. 

S-au uitat la laptop şi funcţiona. 

Marele cod al Jocului se derula în faţa lor. 


Până acum, gazul din sala cazanelor se răspândise prin 
reţeaua de ventilaţie care străbătea şcoala ca nişte artere. 
Jocul deschisese valvele de siguranţă pentru eliberarea 
presiunii ca nişte clape pe o orgă, eliminând monoxidul de 
carbon inodor în întregul liceu. Clădirea era plină de elevi 
care erau în timpul orei a şaptea. Unii începuseră să se 
plângă de dureri de cap, dar bomba avea să explodeze în 
curând, înainte să apuce cineva să plece. Odată aprinsă, 
bomba împreună cu gazul din jur aveau să creeze un 
soare, un spectacol de proporţii uriaşe. 

Era timpul. Hristos l-a anunţat pe Alex, i-a spus să fie 
puternic. Jocul i-a dat lui Alex un dispozitiv meşterit cu 
drag de avatarul lui Sigmund Freud, un aparat victorian cu 
abur, plin de cabluri şi agrafe tip crocodil, cu un buton 
mare şi negru poleit cu alamă. Cablurile sale virtuale 
conectau aparatul de control de bomba din spaţiul real, pe 
care Jocul avea s-o aprindă cu ajutorul generatorului 
electric real din radiator odată ce Alex apăsa simbolic 
butonul virtual. 

— O să numărăm împreună, i-a spus Hristos. 


e 444 œ 


Alex tremura atât de tare încât abia dacă mai putea să 
se ţină pe picioare. Imaginile cu Hristos, Thoth şi Freud 
erau în jurul său, dar la un moment dat a călcat greşit şi ei 
nu puteau să-l prindă, aşa că s-a împiedicat şi s-a bucurat 
că nu era nimeni acolo ca să-l vadă. 

— Fii puternic, fii puternic, îi şoptea Jocul iar şi iar. 

A îngenuncheat în faţa bombei şi a pus degetul pe 
butonul negru de plastic, care arăta ca un mâner de uşă în 
stil vechi. Strălucea în lumina tuburilor electrice. 

— Poţi s-o faci, i-a şoptit Freud. 

— O să te ghidez eu pe lumea cealaltă, l-a asigurat 
Thoth. Un râu imens, numai pentru tine. 

— O să le arăţi tu, a zis Hristos. Nu te vor uita niciodată. 

Degetul lui Alex a dat să apese pe buton. Aproape că 
simţea cum butonul virtual de plastic neted se lasă în jos, 
când Dumnezeu l-a oprit: 

— Aşteaptă. 

Alex s-a gândit pentru o clipă că totul era un test, la fel 
cum se întâmplase cu Avraam şi Isaac, şi că totul avea să 
se termine acum. 

În schimb, Freud i-a zis: 

— Tatăl tău a întârziat. Nu putem începe fără el. 


Charlie şi Kenny priveau, ţinându-şi respiraţia, cum 
ceasul atomic se apropie de ora O fix: 

2.02.17 

2.02.18 

2.02.19 

A ajuns la 2.02.20 şi privirile li s-au aţintit asupra 
urmăritorului de cod. 

L-au privit cum se aprinde. 

Codul îi spunea - îi poruncea - Jocului lui Dumnezeu să 
creeze o piatră atât de grea încât să nu o poată ridica. O 
sferă suficient de mare cât să cuprindă setul de toate 
sferele. Asigurându-l că, potrivit predicţiilor sale, poate s-o 
facă. În simulare, Jocul avea să recurgă la toate resursele 
sale din toate colţurile bootnet-ului său pentru a îndeplini 
sarcina, provocând o epuizare de memorie exponențială ce 


e 445» 


ar duce la infinit. 

În acel moment, s-au simţit foarte mici şi foarte proşti. 

Dar apoi a funcţionat. 

Nu ştiau la ce să se aştepte să vadă, dar Jocul a început 
să licărească. Într-un colţ priveau cum codul se execută 
singur. În altul, vederea 3D a lui Charlie apărea şi 
dispărea, jucătorii mişcându-se pe hartă ca un flux. Tabla 
lui de şah a apărut şi ea, dar piesele nu mai erau albe şi 
negre, ci erau în diferite nuanţe de gri, lovite şi învineţite. 
Ecranul se bloca şi se debloca, se aprindea şi se stingea. 

„Asta este, s-a gândit el. Deci, chiar asta este?” 

Codul s-a derulat din ce în ce mai repede. 

— Funcţionează, a şoptit Kenny. 

Charlie l-a strâns pe Kenny de braţ. Charlie era prea 
neliniştit ca să se entuziasmeze de-acum. 

Harta a îngheţat, apoi s-a amestecat. A devenit mai 
statică. A pulsat mai tare. 

— O, la naiba, a zis Charlie. 

Codul a accelerat până în punctul în care nu mai putea fi 
citit. I-a luat mâna lui Kenny şi i-a pus-o pe hard-drive. Era 
fierbinte la atingere, aproape că ardea. Împreună făcuseră 
asta. 

Luminile din cameră se stingeau şi se aprindeau. 

Va extrage energie până se va arde singur. 

Ecranul s-a înnegrit. Charlie a simţit o undă de speranţă. 
Luminile din sală erau din nou aprinse, la fel şi cele de pe 
hol, dar calculatoarele erau moarte. Ochelarii Azitek erau 
şi ei morţi, doar nişte ochelari oarecare acum, iar 
avatarurile de pe holuri dispăruseră. Charlie şi Kenny s-au 
uitat unul la celălalt. Charlie şi-a luat telefonul şi era în 
regulă, iar conversaţia cu Jocul dispăruse toată. Speranţa a 
crescut şi s-a răspândit în el. 

Apoi, s-a deschis o fereastră în mijlocul ecranului de pe 
laptop. 

Pe un mic deal desenat cu tufişuri plate stătea un mic 
Dumnezeu cu o barbă albă şi o robă albă. Ţopăia cu fiecare 
pas pe care-l făcea. Era la fel de plat şi de bidimensional ca 
peisajul verde care-l înconjura. A împins o piatră mare în 


e 446 » 


capătul holului, atât de mare încât nu puteai să-i vezi decât 
fundul pe ecran. 

Dumnezeu a mers legănat spre ea, a mormăit puţin şi şi- 
a băgat umerii plaţi pe sub ea. În difuzoarele laptopului se 
auzea zgomot de oftat. Genunchii lui Dumnezeu s-au 
îndoit, apoi s-au îndreptat, împingând bolovanul de 
mărimea unei planete până ce a început să urce dealul. 
Când a ajuns aproape de partea de sus, a început să 
tremure şi aproape că a căzut înapoi, dar apoi a mai 
împins o dată şi l-a adus în capul dealului. 

L-a ridicat pe degetul arătător şi l-a învârtit ca pe o 
minge de baschet. 

Cu cealaltă mână, şi-a ridicat degetul mijlociu către 
ecran şi l-a mişcat în sus şi-n jos de câteva ori, către 
Charlie şi Kenny. 

Dumnezeu a rânjit la ei. 

Restul Jocului a prins din nou viaţă pe ecran. Avatarurile 
au reumplut şcoala. Punctele au revenit pe hartă. Pe de 
altă parte, virusul lor dispăruse. 

Codul lor era gol. 


e 447 œ 


93. 
SISIF 


Tatăl lui Alex a ajuns la şcoală. Întârziase, şi a tras 
repede maşina într-un loc de parcare îndepărtat şi s-a 
agitat cu cheile. Şcoala se vedea mare în depărtare, o 
clădire imensă. Se simţea copleşit. După toate problemele 
lui Alex, ce profesor îşi făcuse timp să-l cheme pe Bao la 
şcoală? Profesorii renunţaseră la Alex acum câţiva ani. Bao 
nu-şi dădea seama de ce se întâmpla acum, atât de târziu, 
dar îl făcea să-i crească speranţa. Îl făcea să-şi vadă fiul cu 
alţi ochi. 

S-a uitat la ceas şi a înjurat. Managerul lui l-a ţinut mai 
mult, deşi îl rugase să-l lase să plece pentru că are o 
întâlnire cu un profesor pentru fiul lui. Era umilitor, să fii 
om în toată firea şi să primeşti ordine la vârsta de şaizeci 
şi cinci de ani. Domnul Dinh nu ar fi vorbit despre asta cu 
Alex. Alex nu se întrebase niciodată de ce ar fi suportat 
domnul Dinh o astfel de umilinţă. Pentru cine? 

Bao a mers în ritm alert spre uşile de la intrare. Prin 
geamuri se vedeau elevii care aşteptau să sune clopoţelul. 
Şi l-a imaginat pe Alex, singur în aceste mulţimi masive, şi 
dintr-odată a fost cuprins de blândeţe faţă de el. Işi dorea 
să-l poată lua pe Alex în braţe şi să-l protejeze de întreaga 
lume. 

Dar Bao ştia că nu poate să facă asta. 

Acesta era un paradis, în comparaţie cu ce ştia Bao. Dar 
era tot ceea ce ştia Alex, şi îl durea şi pe Bao la fel, şi-a dat 
el seama, acum că vedea totul. 

Aşa că Bao Dinh s-a dus să-l găsească pe Alex şi şi-a 
reamintit să-i spună ceva frumos. 


Virusul era mort, iar Privitorii erau peste tot acum, 
râzând de ei. 

Râsetele adunate, participarea publicului, răsunau în 
ochelarii Azitek. 


< 448 » 


Jocul le-a arătat miile de jucători care veniseră să fie 
martori la distrugerea unei şcoli. Domnul Dinh mergea 
printre ei pe scările de la intrare. Charlie şi Kenny s-au 
uitat unul la celălalt. 

— De ce e tatăl lui aici? a întrebat Charlie. 

— De-asta au venit toţi jucătorii? 

— Ca să vadă ce? O să se rănească iar? În faţa tatălui 
său? 

— Sau... 

Kenny nu putea să rostească acele cuvinte. 

Dar Charlie ştia la ce se referă. 

„Tot ce se va întâmpla de acum înainte va fi din vina ta”, 
îi spusese Alex, iar amintirea îi trimitea fiori pe şira 
spinării acum. 

— Nu o să se rănească. Nu doarpe el. 

— Şi pe tatăl lui? 

— Poate şi mai mulţi? 

Charlie a strigat către ecranul Jocului. 

— Unde e? 

Jocul l-a ignorat. 

— Ai spus că sunt un Privitor acum. Ai spus că am 
meritat-o. Arată-mi unde e. 

Jocul s-a conformat. I-a arătat o hartă pe ecran şi i-a 
arătat unde era Alex. 

Punctuleţul rezervat tatălui lui se mişca prin clădire. 
Orice avea să se întâmple se va întâmpla. Au sărit în 
picioare şi au fugit la uşă, dar era încuiată pe dinafară. 
Charlie s-a izbit cu putere în ea şi lacătul a plesnit. Au 
fugit pe hol, trecând de sălile pline de elevi, dar în faţa lor, 
Jocul a activat una dintre uşile în caz de urgenţă pe care 
şcoala le pusese anul trecut şi care erau conectate la Wi- 
Fi. Şuruburile au căzut şi uşile grele s-au închis, blocându- 
se. Charlie s-a izbit de ele, dar erau foarte solide şi a căzut 
înapoi. 

— Haide, a zis Kenny. 

Au fugit în direcţia opusă, dar la capătul holului, Jocul a 
declanşat o altă uşă de siguranţă, închizând-o şi blocându-i 
înăuntru. 


e 449 œ 


Prin ochelarii Azitek, Jocul le-a arătat: 

Cu Toţii Trebuie Să Moară 

— Fugi! a urlat Charlie. 

O profesoară a ieşit din una din săli să vadă ce e cu toate 
zgomotele, dar i-au ignorat tipetele şi au fugit înapoi în 
sala 333. Jocul trimitea voltaj în exces asupra luminilor de 
deasupra, iar neoanele s-au spart. Charlie s-a dus la geam 
şi l-a deschis. Erau la o înălţime de nouă metri, dar un 
tomberon era în dreptul geamului şi le-ar fi putut atenua 
căzătura. 

Kenny s-a uitat la el, înghițind în sec. 

— Nu poţi să păcăleşti gravitația. 

Au sărit amândoi, lovindu-se de capacul tomberonului 
care s-a clătinat puţin, uşurându-le impactul. Au sărit de 
pe el şi au fugit la subsol. Pe holul dinăuntru, Charlie a 
tras alarma de incendiu, încercând să avertizeze şcoala că 
se petrecea ceva râu - Ieşiţi naibii de-aici! -, dar Jocul nu a 
lăsat alarma să pornească. 

Au fugit pe holul de la subsol către sala cazanelor şi au 
bătut la uşă, ţipând: 

— Alex, Alex, noi suntem! 

Prin ochelarii Azitek, Jocul le-a oferit o viziune prin raze 
X asupra interiorului camerei, un tablou batjocoritor: cu 
ochii tulburaţi şi pierduţi, plini de lacrimi, îmbrăţişat de 
Hristos, Alex stătea în genunchi în faţa bombei. 


e 450 - 


94. 
EU SINGUR 


— Tatăl tău a venit, i-a spus Jocul lui Alex. A sosit timpul. 

I-a vorbit prin avatarul lui Freud, rece şi indiferent, cu 
ochii lui critici. 

Alex ţinea în braţe cutia victoriană la fel cum îl ţinea 
Hristos pe el în braţe. 

— E dreptul tău din naştere, i-a spus Hristos cu 
dragoste. Nimeni nu ţi-l poate lua. 

Thoth stătea în picioare acum, tăcut. Ochii lui negri de 
ibis priveau scena. 

Alex îşi spunea: „Pe Marte, nu e nimeni care să mă 
rănească”. 

A bătut cineva la uşă. 

— Alex, Alex, noi suntem, au urlat vocile. 

Erau Charlie şi Kenny. 

Alex nu a răspuns. 

— Alex, deschide uşa. Nu face asta. 

Alex a închis ochii strâns şi şi-a acoperit urechile. Voia 
ca ei să plece. 

— Supune-te lui Dumnezeu, îi spunea Jocul pe o voce 
blândă. Împotriveşte-te diavolului şi el va fugi de la tine.% 

— Alex, hai să discutăm despre asta, a tipat Kenny. 

— Cuvintele alese nu se potrivesc celui nebun”, a 
şuierat Jocul. 

— Putem să te ajutăm, a zis Charlie. 

— Cu atât mai puţin buzele mincinoase unui nobil! 

— Nu mă mai minţiţi! a strigat Alex. 

— Te-am dezamăgit. Ştiu. Îmi pare rău, a spus Charlie. 

— Nu trebuie să faci asta, a adăugat şi Kenny. 

— Nu le acorda atenţie necromanţilor care ciripesc şi 
bolborosesc, a zis Hristos. 

— Îi faci de râs, i-a zis Freud lui Alex. Tu eşti totemul lor 


© Iacov 4:7 (n. tr.). 
70 Proverbe 17:7 (n. tr.). 


e 451 œ» 


şi interdicția lor. 

— Vă e ruşine cu mine, le-a strigat Alex prin uşă. 

— Nu e adevărat, a zis Charlie. Putem fi o echipă din 
nou. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. 

— E prea târziu, i-a şoptit Hristos. Nimeni nu poate sluji 
doi stăpâni. 

— E prea târziu, a zbierat Alex. Trebuie să fac asta. 

— Vai de cei răi! Nenorocirea este peste ei!” 

— Trebuie să plătească, a zis Alex. 

— Nu, sunt şi oameni buni aici. 

— Voi pune capăt omenirii, fiindcă pământul e plin de 
violenţă. 

— Cu toţii trebuie să moară, a spus Alex. 

— Eşti confuz. Ai fost minţit. 

— Ei Sunt mincinoşii şi escrocii, a şuierat Jocul. 

— Voi sunteţi mincinoşii, a repetat Alex. 

Charlie i-a aruncat lui Kenny o privire disperată. Nu 
aveau cum să-l convingă pe Alex. Jocul le-a luat vederea 
prin uşă şi acum nu mai puteau vedea nimic. 

— Eu niciodată... Charlie s-a oprit. Te-am minţit într- 
adevăr. Da. Am vrut să ieşi din grup. Pentru că am fost un 
laş. Pentru că m-am temut de ce vor crede oamenii despre 
mine. M-am înşelat în privinţa asta şi am greşit că am 
minţit. Nu voi mai face asta. 

S-a auzit linişte, pentru prima dată, din sala cazanelor. 

— Chiar ai greşit, a zis Alex, părând să facă legătura. 

Kenny a ridicat din sprâncene, cuprins de speranţă. 

— Ştiu. 

Charlie simţea cum îi lăcrimează ochii acum. 

— Pot să fiu mai bun. O să fiu. 

Kenny şi Charlie s-au holbat unul la celălalt, şi le era 
teamă să şi respire, aşteptând răspunsul lui Alex. 

— Îmi pare rău, a zis Alex într-un sfârşit. E prea târziu. 


Jocul le-a arătat din nou ce era dincolo de uşă: Alex a 
apucat cutia victoriană şi a pus degetul pe micul buton 
negru. 


7 Isaia 3:11 (n. tr.). 
e 452 + 


— Alex, nu! 

Kenny bătea de zor la uşă. 

Degetul lui Alex a apăsat tremurând butonul negru. 

Jocul i-a spus repede lui Charlie la ureche. 

Minte-l. 
Spune-i că e şi mama lui aici. 

Butonul s-a lăsat în jos, conexiunile de metal apropiindu- 
se una de alta, formându-se o scânteie. Nu mai avea timp 
să gândească, dar sfatul Jocului părea bun - mama lui Alex 
a fost întotdeauna bună cu el. 

— Mama ta e aici! a ţipat Charlie. 

Alex s-a oprit. S-a uitat la uşă. 

— Ce ai spus? 

— Mama ta e aici. A venit cu tatăl tău. 

— Ba nu. 

— Am văzut-o noi, pe hol, cu el. 

— Minti. 

Charlie a închis ochii. 

— Nu mint. E aici. Nu-i face rău. 

— Nu face asta. Nu mă minti. 

— Nu te mint. 

Charlie a clătinat din cap. 

— Îţi jur. Pe mormântul mamei mele. E aici, Alex. A venit 
pentru tine. Nu-i face rău. 

Alex făcuse ochii mari. I s-au umplut de lacrimi. Un 
geamăt lung şi chinuit a venit de undeva din adâncul lui. 
Cutia i-a tremurat în mână. 

— Nu aş face-o niciodată. 

S-a pus pe jos. 

X 

Au pornit stropitoarele, trimițându-i pe elevi afară din 
liceu - un dar de la Joc, salvându-i de gazul de care habar 
n-aveau. Charlie şi Kenny au bătut la uşa sălii cazanelor, 
implorându-l pe Alex să iasă afară, şi uşa s-a deschis în 
cele din urmă. Dar când s-au uitat înăuntru, Alex 
dispăruse. Jocul îl condusese pe o ieşire secretă care ducea 
în camerele cu echipamente electrice, într-un hol şi apoi la 
ieşirea din spate. 


e 453 


Charlie şi Kenny au ieşit afară odată cu mulţimea. 
Charlie a văzut un mesaj de la tatăl său. 

Trebuie să vorbim. Nu trebuia să distrugi 
restaurantul. 

Charlie i l-a arătat lui Kenny. 

— Ar putea fi o capcană. 

— Ştiu. Dar ar putea fi în pericol. Poţi să-l cauţi tu pe 
Alex? 

Kenny a încuviinţat. 

— Şi pe Vanhi. E la spital acum, o să-i anunţ pe părinţii 
ei. 

A pus o mână pe umărul lui Charlie. 

— Eşti bine? 

— Cred că da. Tu? 

Kenny a zâmbit. 

— Am vorbit serios adineauri. Suntem ca fraţii. 

Charlie l-a aprobat. 

După ce a plecat Kenny, Charlie s-a întors şi a dat nas în 
nas cu Mary. 

Înainte să apuce să vorbească, l-a apucat de obraji şi l-a 
sărutat, de faţă cu toată lumea. El a fost surprins şi, când 
Mary s-a retras, i-a zis: 

— Mulţumesc. 

Charlie era uimit. 

— Tim? a zis el cu atenţie. 

— Ce e cu el? 

— Nimic... Pentru ce îmi mulţumeşti? 

— Tu ai făcut asta? 

Ea a zâmbit larg, dând din cap spre elevii uzi leoarcă din 
jurul lor şi trăgând jucăuş de tricoul lui ud. 

— Stropitorile? 

Ea a zâmbit complice, ca şi cum ştiau amândoi despre ce 
era vorba. 

— Ştiu ce am spus noi doi, şi eu am vorbit serios. Dar 
totuşi... asta... 

I-a arătat telefonul. 

— Chestia e că... nu a mai fost nimeni atât de drăguţ cu 
mine. Niciodată. 


e 454 œ» 


Charlie s-a uitat la mesaj. 

Imi pare rău pentru afişe. Nu e nimic ce nu poate 

rezolva un pic de ploaie. 

— Ştiu ce înseamnă pentru tine să candidezi, a zis ea. Şi 
tot ai făcut-o. 

Charlie nu-şi găsea cuvintele. 

Nu era prima dată când nu-şi dădea seama dacă Jocul îi 
dădea o recompensă sau îşi bătea joc de el. Algoritmul nu 
putea fi calculat. 

Apa spălase o parte din fondul de ten pe care-l folosise 
să ascundă urma roşie de pe faţă. Nu-şi dăduse seama 
încă, dar vânătaia era acum expusă în două dungi late. 

A pus uşor o mână pe obrazul ei, iar ea nu s-a dat înapoi. 

— Chiar dacă am câştigat, i-a spus, de unde să ştiu dacă 
e adevărat sau nu? 

S-a uitat la el ca şi cum îşi pierduse minţile. 

Apoi s-a ridicat pe vârfurile degetelor şi l-a sărutat din 
nou, în văzul tuturor. 

Nu s-a oprit nici când cineva din mulţime le-a făcut o 
poză cu telefonul. 


< 455» 


95. 
TRIUNGHIUL DE AUR 


Peter s-a gândit la Joc. 

Jocul era şeful. Dar era deschis la sugestii. Se bucura 
atunci când le primea. 

Dacă îl înţelegeai cum trebuie. 

lar Peter înţelegea Jocul. Întotdeauna l-a înţeles, chiar 
înainte să existe. 

Vai, bietul Yorick! L-am cunoscut, Horatio. Un om plin 
de haz.” 

Charlie se târa întotdeauna spre lumină. Nu înţelegea el 
că lumea nu are cum să devină mai bună? Lumea era astfel 
pentru că oamenii care erau la putere voiau să fie aşa, să-i 
ţină pe oamenii mici sub control, ca pe nişte hamsteri care 
aleargă într-o rotiţă. Nimeni nu avea să dea doi bani pe 
Peter şi pe Charlie. Întotdeauna aveau să fie lăsaţi pe 
dinafară, la fel ca tatăl lui Peter, străduindu-se să adune 
bani de ici, de colo, deoarece companiile de top nu-l 
acceptau. „Să ai întotdeauna un joc pe care să-l joci”, îi 
plăcea tatălui său să spună. 

Lumea urma să fie în continuare împotriva lor, Peter ştia 
asta, chiar dacă Charlie era prea prost ca să accepte. Dacă 
urmau regulile, aveau să fie striviţi. Jocul era făcut pentru 
oamenii ca ei. Dar Charlie a luat o decizie, aruncând o rază 
de lumină peste Peter. 

Totuşi, Charlie i-a oferit lui Peter o a doua şansă, o şansă 
să fie mai bun. Aşa că trebuia să facă şi el acelaşi lucru 
pentru Caitlyn. 

Încă nu începuse o relaţie cu Joss. Asta era limita. Nu 
era prea târziu. 

Ea putea să se salveze. I-a scris: 

Invită-mă la petrecerea ta 

fugi de-aici, Peter 
Alege-mă pe mine. Nu pe Joss 


72 Hamlet, Actul 5, Scena 1 (n. tr.). 
e 456 œ» 


îmi citeşti mesajele? 
încă nu e prea târziu 
du-te dracului Peter s-a terminat 

Păi, asta a fost. Gata cu a doua şansă. „Meriţi ce o să 
primeşti, i-a transmis în gând. Eu am încercat.” 

Dar mai era şi problema cu Charlie. Ei doi erau la fel. 

Erau fraţi. Gemeni. 

Fără mamă, tată rău, abandonaţi de lumea cea veche şi 
de cea nouă. 

Doar că... Charlie şi-a pierdut mama. A lui Peter a 
plecat. 

Doar că Charlie rămânea cu fata. Peter nu. 

Doar că tatăl lui Charlie îşi revenea. Al lui Peter nu mai 
putea fi salvat. 

De ce de ce de ce? 

Da, schimbase mesajele lui Mary înainte să le arate lui 
Charlie. 

Da, el a creat designul cu Rufe Murdare, cu permisiunea 
Jocului, desigur. 

Da, i-a lăsat pe Ocrotitori să-şi programeze prostia aia 
de virus, i-a şi ajutat chiar, ştiind că era o farsă. Kenny nu 
avusese o viziune - leşinase şi rămăsese cu ochelarii Azitek 
la ochi, iar Jocul îi şoptise la ureche în tot acel timp cât a 
fost inconştient, creându-i aşa-zisele vise. 

Da, Peter s-a gândit la provocarea cu svastica. 

Jocului îi plăcuse tare mult ideea aceea, îi plăcea 
conflictul. Dar Peter avea alte planuri. Voia ca svastica să 
fie pe perete. Voia să le dea un imbold lui Tim şi lui Kurt. 
Voia ca Vanhi şi Kenny să ştie că, pentru fiecare acţiune, 
exista o reacţie opusă şi egală. Voia ca Charlie să vadă 
lumea clar astfel încât să ştie că Peter avusese dreptate în 
tot acest timp. 

Peter putea să supravieţuiască într-o lume haotică. 
Putea să prospere în ea. 

Dar Charlie luase o decizie. Voia să fie nobil, alături de 
Vanhi şi de Kenny, abandonându-l pe Peter, care rămânea 
fără tată, fără Caitlyn, fără prieteni, fără nimic. L-a respins 
pe Peter, a râs de el cu optimismul lui neruşinat. „Vanhi 


e 457 œ» 


avea dreptate. Chiar e ceva în neregulă cu tine.” 

„Gata cu noi doi.” 

— Ai luat o decizie, a zis Peter cu voce tare. 

A dat click pe Enter pe noul mesaj: 

Trebuie să vorbim. Nu trebuia să distrugi 
restaurantul. 

— Te condamn la moarte, a declarat Peter, încercând să 

se convingă că se simte puternic. 


e 458 » 


96. 
BÂLCIUL LUMII 


Charlie s-a furişat în restaurant. 

Ştia că era o capcană. Dar dacă tatăl lui era acolo, 
trebuia să-l ajute. 

Restaurantul era întunecat şi încuiat, iar la geam avea 
pus semnul cu „Închis”. 

Maşina tatălui său era singură în parcare. 

Charlie s-a dus prin spate şi a încercat să vadă ceva 
înăuntru. Era complet beznă. A încercat uşa şi era 
deschisă. 

Congelatoarele erau oprite. La fel şi maşinile de spălat 
vase. A ascultat. Era o linişte de mormânt. A dat colţul şi l- 
a văzut pe tatăl său pe un scaun, stând drept ca un rege, 
cu mâinile şi picioarele legate şi cu un căluş la gură. 

— Tată! a strigat Charlie, uitând de toate şi fugind spre 
el. 

Toată furia îi dispăruse şi făcuse loc adrenalinei. A uitat 
de toate lucrurile oribile pe care le făcuse tatăl lui. Acum 
nu simţea decât dragoste şi teamă. A tras de frânghii, 
încercând să-l dezlege. 

Charlie a simţit fiorul unei premoniţii, partea primitivă a 
creierului avertizându-l că e în pericol. 

S-a auzit un scârţâit în sala principală. 

Charlie a tras şi mai repede de frânghii, dar în zadar. Nu 
avea timp să dezlege vreuna până să vină oricine ar fi fost 
în întuneric. 

A auzit sunetul de sticlă strivită sub picior. 

Ochii tatălui său îl implorau să plece. Dar Charlie s-a dus 
spre sertarul cu cuțite şi de acolo a luat un cuţit lung. 
Pielea de la încheieturile tatălui său părea subţire, mult 
mai îmbătrânită şi mai fragilă decât îşi aducea Charlie 
aminte. 

S-a întors spre camera întunecată. S-a poziţionat între 
tatăl său şi necunoscut. Tatăl lui încerca să-i spună ceva, 


< 459 + 


dar era prea târziu să-i dea jos căluşul. 
Putea să aştepte să vină moartea peste ei. 
Sau putea să păşească în întuneric şi s-o înfrunte. 


e 460 œ» 


97. 
OM ARZÂND 


— Unde eşti? a strigat Charlie, mergând precaut prin 
întuneric, cu cuțitul ridicat. 

S-a auzit un scârţâit. 

— Aici sunt, a răspuns o voce. 

Era ceva greşit la vocea aceea. Charlie nu putea să-şi 
dea exact seama ce - era calmă şi plăcută -, dar i s-a 
ridicat părul de la ceafă. 

A întins mâna în întuneric şi a dat peste o masă de lemn 
în faţa lui. Era la rândul cel mai îndepărtat de separeuri, 
toate cu o treaptă mai sus decât podeaua, de-a lungul 
zidului gros de cărămizi, sub neoanele care acum erau 
stinse şi tăcute. A mers uşor cu spatele printre separeuri şi 
mese, îndepărtându-se de voce. Podeaua a scârţâit sub 
piciorul lui şi a înjurat încet. 

Vocea era subţire şi nazală. Respira pe gură. Puteai să 
auzi asta în întuneric. Expiraţia înceată şi felul în care 
trăgea aer în piept, răbdător, ca o reptilă. 

— Aici sunt, a repetat el, vorbind ca un inchizitor 
obişnuit să şoptească în spaţii strâmte, amenințând cu 
blesteme, în timp ce un şarpe se descolăcea de pe 
picioarele sale, pe sub robă. _ 

Charlie a strâns cuțitul atât de tare că-l durea mâna. Il 
scosese din suportul de lemn ca un tânăr Arthur care-şi 
testa valoarea. S-a mişcat spre voce, cu cuțitul ridicat şi 
zgomotul a fost atât de neaşteptat că nici nu a simţit cum 
glonţul îi trece prin braţ. L-a lovit cu putere. 

— Aici sunt. 

Vocea era fioroasă acum. 

Charlie şi-a dat seama că e pe jos. Alunecase în josul 
peretelui din spate. Totul era alunecos şi lipicios în jurul 
său. li curgea sânge. Lucrurile nu aveau să se termine cu 
bine. Rana îl ardea de durere. 

— Doar o înghiţitură, a spus bărbatul încet, şi nu era 


e 461 œ» 


clar dacă se referea la sângele sau la corpul lui Charlie. 

Charlie se întreba unde-i scăpase cuțitul. Ili zburase din 
mână şi aterizase cine ştie unde. A întins mâna pe podea, 
încercând să-l găsească în întuneric. Se întreba dacă putea 
să se mişte suficient de rapid încât să se întoarcă în 
bucătărie şi să-l apere pe tatăl său. A dat din picioare şi 
păreau să coopereze. Puteau să-i susţină greutatea? Şi-a 
folosit braţul întreg, braţul stâng, să ajungă la masa din 
spate. S-a apucat de el şi s-a proptit în călcâie, şi da, în 
ciuda sângelui alunecos, a reuşit să-şi menţină echilibrul şi 
să se ridice, astfel încât măcar să stea în picioare. 

S-a mai auzit un zgomot - un glonţ a lovit peretele din 
spatele lui, şi bucăţi de cărămidă l-au lovit peste faţă, 
zgâriindu-l pe obraji şi pe ochi. S-a întrebat: „Vrea să mă 
guste viu sau mort?” Care era varianta mai rea? Charlie 
aproape că a râs, dar s-a oprit pentru că şi-a dat seama că 
ar fi trecut pragul nebuniei. Cuţitul, şi-a zis, concentrează- 
te pe cuţit. E argintiu. Sclipeşte şi străluceşte. Teama îl 
acapara şi trebuia să-şi menţină acea imagine în minte, 
acea mică strălucire. Taie-l pe acest om. Taie răul în 
bucăţi. Salvează-te. Salvează-l pe tatăl tău. 

A găsit vârful cuţitului cu degetele. 

S-a mai auzit o împuşcătură şi a pierdut cuțitul, luând-o 
la fugă spre bucătărie cu capul jos, dar nu a apucat să 
ajungă până acolo, aşa că s-a ascuns în întunericul de după 
bar. Rana de pe braţ urla la fiecare mişcare. 

Au mai urmat două împuşcături. Charlie s-a rugat ca să 
sune cineva la poliţie, dar nici nu mai conta pentru că Jocul 
putea să redirecţioneze apelurile. A fugit în spatele barului 
şi a pipăit să găsească sticlele de lichior care erau cel mai 
aproape de el. 

Când Charlie a auzit cum podeaua din faţa barului 
scârţâie, s-a ridicat şi a dat cu sticla în bărbat. S-a lovit de 
capul lui şi s-a spart, în aer simțindu-se puternic mirosul 
de votcă. 

Bărbatul a mai tras o dată şi a căzut pe spate, având 
dureri, dar nefiind rănit cu adevărat. S-a adunat şi s-a 
apropiat iar de bar. 


e 462 œ» 


Când bărbatul era aproape, Charlie a mai aruncat o 
sticlă cu toată puterea lui, dar a ratat şi a aterizat undeva 
în spatele bărbatului care acum râdea. 

„Ce drăguţ, s-a gândit omul, ce drăguţ 

S-a apropiat din nou, încă râzând, iar Charlie a spart o 
sticlă de perete şi a aruncat conţinutul peste bărbat, 
alcoolul făcându-i rănile să usture. 

Bărbatul râdea cu poftă acum; frica băiatului era dulce 
şi disperată. În curând, băiatul avea să rămână fără lucruri 
pe care să le arunce. Bărbatul a tras în oglinda din spatele 
barului şi cioburile au căzut ca o ploaie. Dar acum se 
săturase de joacă, venise timpul să-l omoare pe puşti. A 
văzut o lumină din spatele barului, mică şi ascunsă. 

— Poţi să suni pe cine vrei, l-a anunţat omul, o să 
terminăm înainte să-ţi răspundă. 

În timp ce ocolea barul, Charlie a terminat de tastat 
ultima comandă cu Respirația lui Dumnezeu pe telefon, pe 
care a aruncat-o asupra celui mai apropiat telefon şi 
telefonul bărbatului s-a aprins în buzunar şi a început 
bucla infinită, hrănindu-se cu el însuşi şi multiplicându-se 
exponențial înăuntrul micuţei baterii de litiu, la fel cum se 
întâmplase şi cu telefonul lui Kurt. 

Bărbatul a ridicat arma şi a îndreptat-o asupra lui 
Charlie, o siluetă în întunericul din dreptul uşii barului. 
Apoi telefonul a luat foc, şi mica explozie a aprins alcoolul 
de pe corpul lui şi focul a izbucnit pe el, străbătându-i 
corpul în dâre lungi, în zigzag de sus până jos, până ce 
flăcările s-au unit şi l-au înghiţit cu totul. Lumina a fost 
bruscă şi magnifică. 

Charlie a fost surprins să vadă că faţa bărbatului era 
şocant de normală, aproape ca de bebeluş. A apucat să-i 
arunce o singură privire, iar apoi focul l-a cuprins din toate 
părţile şi l-a devorat. 

Charlie s-a ridicat în timp ce corpul arzând a căzut în 
direcţia lui, barul fiind cuprins de flăcări în jurul lui. Braţul 
drept al lui Charlie atârna fără vlagă. A ieşit de după bar şi 
a fugit spre tatăl lui în timp ce focul se împrăştia în jurul 
lui, urcând pe pereţi. A ajuns în bucătărie şi l-a târât pe 


n 
! 


e 463 >» 


tatăl său cu tot cu scaun cu braţul lui sănătos, puterea lui 
devenind momentan inumană datorită fricii şi dragostei, şi 
a reuşit să iasă afară cu el în aerul rece al nopţii, tuşind şi 
respirând cu greu în timp ce fumul ieşea afară după ei. A 
desfăcut un nod cu mâna lui bună şi împreună le-au 
dezlegat pe restul şi s-au îndepărtat de clădire, apropiindu- 
se de tomberoane. 

Flăcările ieşiseră deja pe geamuri şi ardeau toate cele 
patru părţi ale restaurantului, înghițind întreaga clădire în 
foc, până în vârf. La Charlie - fostul Bâlciul Lumii - s-a dus. 


La kilometri distanţă, undeva în afara oraşului, şi casa 
de la lac a lui Caitlyn Lacey ardea în flăcări. Lui Peter i-a 
luat doar câteva minute să-şi pregătească răzbunarea. 
Restul - răspândirea focului - şi-a văzut de lucru. 

El invitase pe toată lumea la mica ei petrecere intimă. Ei 
bine, nu chiar pe toată lumea. Ci doar o listă bine aleasă 
de monştri: drogati, găştile de motociclişti, huligani 
neonazişti. Nu ai fi putut face niciodată asta în persoană 
fără să mori. Dar pe internet, putea să vorbească direct cu 
toată lumea din siguranţa casei sale, într-o clipă. A postat: 

Petrecere secretă organizată de Târfa Bogătaşă! 

Curve şi târfe! Casă secretă de la lac, fără poliţişti, 

fără reguli!! Veniţi/faceţi sex. S-o faceţi lată! 

Liceul era o ierarhie încâlcită, aşa crezuse el. Incercase 
să urce pe ea, dar ierarhia a câştigat. Era timpul s-o 
măcelărească. 

A început uşor, o maşină ici şi colo care nu se potrivea 
cu restul de Audi-uri şi BMW-uri care erau parcate pe 
iarbă lângă lac. Aveai nevoie de o hartă ca să găseşti locul. 
Peter le dăduse o hartă. Casa de la lac era pe un teren ce 
se întindea pe mai mulţi acri. Putea să se întâmple orice 
acolo. Au sosit şi câţiva motociclişti, iar apoi şi mai mulţi. 
Au izbucnit nişte bătăi între echipa de fotbal care era mult 
prea încrezătoare şi adevărații bătăuşi. Apoi s-a declanşat 
haosul - distrugători de petreceri tatuaţi au răsturnat 
mesele şi birourile. Un scaun a fost aruncat prin geam. 
Perdelele au fost arse cu ţigara. O gloată a urinat pe 


e 464 œ» 


dulapul cu dosare deschis al tatălui ei şi au turnat alcool 
peste el. 

Peter a privit totul prin telefoanele lor. Caitlyn plângea, 
iar noul ei iubit nu era pe nicăieri. Făcuse destule Peter? 
Probabil. Totuşi, nu se putea abţine. Doar un ultim retuş, 
aşa pentru efect. 

Poeziile tale sunt naşpa. 

i-a trimis el printr-un mesaj anonim. A încheiat acolo - 
Jocul îl chemase în altă parte, pe acoperişul liceului A.B. 
Turner High, şi trebuia să se supună. 

Kurt Ellers a venit şi el la petrecere, aşa cum îşi 
promisese. Dar nu a fost atât de uşor. Îşi pierduse curajul 
pe drum, ba chiar se întorsese de câteva ori. Aşa că atunci 
când a ajuns acolo, oamenii deja ieşeau în grabă din casa 
în flăcări. Gazonul era plin de televizoare distruse şi 
scaune zdrobite. 

A mers printre toate, prin curentul de oameni care 
scăpau de acolo. Nu a văzut-o pe Caitlyn nicăieri. A intrat 
în casa care ardea. A găsit-o înăuntru, prinsă în raftul de 
sus al unei biblioteci, inconştientă din cauza fumului. O 
grindă a casei a căzut în faţa lui, şi braţul i-a fost cuprins 
de foc. L-a stins şi a eliberat-o pe Caitlyn, punând-o pe un 
umăr. A luat o pătură de pe canapea şi a pus-o peste ea, 
apărând-o de flăcări. A mai căzut o grindă, arzându-l 
puternic. Avea să rămână cu cicatrici toată viaţa, ţesut 
nevindecat pe braţ şi pe faţă. Nu s-a oprit până nu s-a aflat 
în afara pericolului. A aşezat-o uşor în scaunul de lângă 
şofer şi a dus-o de acolo. 

Deşi nu avea cuvintele necesare ca să descrie, ceea ce 
simţea el era asemănător cu ce îi spusese Vanhi lui 
Charlie, când prietenia lor suferea: 

„Doar pentru că nu te iubesc nu înseamnă că nu te 
iubesc”. 


e 465 » 


98. 
ÎNFRÂNGEREA AZTECILOR 


Alex stătea pe pervaz, la o înălţime de cincisprezece 
metri, pe acoperişul liceului Turner. Centrul oraşului 
strălucea în depărtare. Vântul bătea şi-l făcea să-i fie frig, 
un semn al iernii pe care nu avea să apuce s-o vadă. 
Legenda spunea că acesta era locul în care David Meyer, 
fondatorul Prietenilor din Criptă, stătuse cu douăzeci de 
ani în urmă, când grupul lui a fost făcut bucăţi şi el îşi 
aştepta procesul, şansa lui de a ajunge la Princeton fiind 
complet distrusă. 

Alex era pregătit să-i urmeze exemplul, până jos de tot. 

Dar spre deosebire de bietul Dave, acesta nu era un act 
disperat şi nechibzuit. 

Era o soluţie elegantă. 

Pentru prima dată, el avea să fie eroul, nu victima. Hai 
să vedem cum i-ar fi plăcut asta lui Charlie, să fie el cel 
salvat. Să fie el cel ruşinat. 

Alex îl chemase pe Charlie. 

Vino pe Acoperişul şcolii. - a.d. 

Charlie trebuia să privească, să fie martorul a ceea ce a 
făcut Alex pentru el, astfel încât să ducă această povară 
pentru totdeauna. Aceasta fusese ideea Jui, nu a Jocului, şi 
totuşi ar fi fost o moştenire mai bună decât orice bombă. 
Pentru prima dată în viaţă, se simţea mândru de el. 

Charlie a ajuns, cu braţul înfăşurat strâns într-o cămaşă 
ruptă, îmbibată cu sânge. S-a uitat la Alex şocat, ca şi cum 
pentru o clipă uitase complet de Joc şi a sărit direct din 
viaţa normală pe acoperişul şcolii, întrebându-se: „Cum am 
ajuns noi aici?” 


e 466 œ» 


99. 
JOCUL MORŢII 


Alex i-a zâmbit de pe pervaz, atârnând între viaţă şi 
moarte. 

— Cheia a fost dintotdeauna aici. 

Charlie nu a spus nimic. Alex emana o calmitate atât de 
stranie, încât nu a îndrăznit să vorbească. 

— Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Asta obişnuiam 
noi să spunem. 

Alex a ridicat un picior, pentru un moment, şi a părut că 
se clatină în faţă. 

Cu cincisprezece metri mai jos, totul era cufundat în 
întuneric. 

Charlie a ridicat încet o mână - „Nu o face. Aşteaptă.” 

— A fost ideea mea. Nu a Jocului. Eu voi fi Unul pentru 
Toţi. Eu îi voi elibera pe Toţi pentru Unul. 

Charlie a făcut un pas uşor în faţă. „Lasă-l să vorbească, 
şi-a spus el. Nu-l speria.” 

Alex s-a lăsat pe călcâie. 

— Ştiu cum poţi să ieşi din Joc. Ştiu că asta îţi doreşti. 
Dar nu ai curajul s-o faci. O s-o fac eu pentru tine. Am 
făcut o înţelegere. Viaţa mea pentru libertatea voastră. Şi 
în fiecare zi de acum înainte vă veţi aminti de mine. De ce 
am făcut pentru voi. 

Charlie a înaintat încet, cu o mână ridicată. 

— Am rănit pe cineva, probabil că l-am omorât, la 
restaurant. O să conteze asta. 

Alex a pufnit. 

— Un criminal pe care l-a trimis Jocul? Asta nu eo 
ofrandă. O să vă salvez eu. 

Nişte gânduri rele au încercat să-i invadeze mintea, 
revărsându-se din id. „Ar fi atât de greşit? Care este 
alternativa? Să moară fiecare, unul câte unul, în Joc, la fel 
ca hackerii din acea conversaţie de pe forum? Sau să joace 
pentru totdeauna şi să-şi piardă minţile la fel ca Scott 


e 467 œ» 


Parker?” 

lar Alex voia să moară. Planul său avea logică, era un 
câştig pentru ambele tabere, iar Charlie a început să-şi 
pună la îndoială sănătatea mintală. Dar ştia că erau doar 
gânduri egoiste şi malefice care veneau din id. Trecuse 
prin prea multe ca să pretindă că nu ar face parte din el, 
dar le-a împins înapoi în negura de unde au venit. 

Charlie a reuşit în cele din urmă să vorbească, dar avea 
o voce răguşită. 

— Îmi cer scuze, Alex. 

Alex doar a clipit. 

— Vino jos. Dacă vrei să-ţi fiu dator, asta trebuie să faci, 
pentru că asta e ceea ce vreau. Ca tu să cobori de acolo. 

— E prea târziu. 

Alex a zâmbit cu tristeţe. 

— Sunt prea departe acum. 

S-a referit la distanţa dintre Charlie şi pervaz? Sau la 
Marte? Oricum ar fi fost, era prea departe ca să ajungă la 
el la timp. 

— Trebuie să plec acum. Să-mi construiți un totem. 

— De ce nu-l laşi odată în pace? a rostit o voce din 
spatele lui Charlie. 

Peter era acolo. 

— Ochii lui Dumnezeu văd totul, i-a zis, zâmbind. 

Alex s-a uitat la Peter cu un amestec de admiraţie şi 
invidie. Era singurul care era mai bun la Joc decât el. Peter 
i-a oferit Jocul lui Alex - iar Jocul a oferit un scop vieţii lui 
Alex. 

— Îţi ceri scuze? 

Peter a trecut pe lângă Charlie. 

— Dar niciodată nu-i dai ceea ce-ţi cere. Ei nu te merită, 
Alex. Nu merită sacrificiul tău. 

— Or să-mi fie datori. Eu sunt eroul. 

Peter a zâmbit. 

— Ştiu. Dar mai sunt şi alte căi prin care să-i faci să-ţi fie 
datori. 

A mers atât de lejer, atât de drăgăstos către Alex, că 
acesta a fost luat prin surprindere când Peter l-a apucat şi 


e 468 » 


l-a tras de pe margine, privindu-l în ochi. 

— Ei sunt piesele mele, Alex, a zis Peter pe o voce 
moale. Nu te pot lăsa să-i eliberezi. 

— Vreau să mor, a gemut Alex. 

— Ştiu. O să-ţi ofer şi asta. Iar apoi noi ceilalţi vom juca 
împreună pe vecie. 

Peter l-a ridicat de pe pervaz. Alex căscase ochii şi era 
prea obosit ca să se certe sau să se împotrivească. 

— Sus şi peste, cu mâna mea, nu ata. 

Peter se uita dincolo de acoperiş când Charlie l-a prins 
de gât cu mâna lui sănătoasă şi l-a tras înapoi, căzând 
amândoi pe acoperişul de piatră, Peter strivindu-l sub 
greutatea lui. 

Charlie şi-a adunat toate puterile care-i mai rămăseseră 
şi s-a rostogolit, punându-se pe Peter. 

Peter s-a uitat în sus şi a rânjit. 

Charlie l-a țintuit la pământ şi i-a strigat în faţa lui 
perfectă. 

— Tu ne-ai făcut asta. Tu ai adus Jocul în vieţile noastre. 

— Ar trebui să-mi mulţumeşti, a mârâit Peter drept 
răspuns. Erai un nimic. O fantomă. Ţi-am oferit ceva 
pentru care să lupti. 

Charlie i-a tras un pumn în faţă. Privirea lui s-a 
înceţoşat. Cât sânge pierduse? 

Peter s-a urcat pe el, rânjind, cu sânge printre dinţi. 

— Te urăsc. Ştii asta, nu? Niciodată nu te-am minţit că 
n-aş fi un mincinos. Nu ai ştiut niciodată cine eşti de fapt. 

L-a lovit pe Charlie şi stelele verzi s-au înceţoşat. 

— Eram frați. 

— Nu sunt fratele tău, a scuipat Charlie. 

— Mda. Apropo, ce mai face tati? Peter a rânjit. Eu am 
programat şi asta. „Il iubeşti pe tatăl tău? D/N?” Că tot 
veni vorba, mişto salvare! Jocului i-a plăcut la nebunie. Eu 
unul pariasem pe drogatul ăla. 

Furia a explodat în Charlie. A lovit cu putere faţa 
perfectă a lui Peter cu mâna lui sănătoasă, dându-l într-o 
parte. 

— Tu mi-ai făcut asta? Tu ai făcut asta tatălui meu? 


e 469 » 


— Am aranjat-o şi pe Caitlyn. Şi pe Kurt, n-o să mai vrea 
nimeni să se uite la el vreodată. Viaţa e o porcărie, Charlie. 
Nu există corectitudine, nu există dreptate, decât dacă o 
creăm noi. Moralitatea e o iluzie, o concepţie a societăţii 
menită să ţină în frâu mulţimea, în timp ce vânătorii îşi 
prind prada. Când o să înveţi asta? Când o să-ţi dai seama 
odată cât de mult te înşeli? 

În acel moment, Charlie şi-a dat seama. Peter era la fel 
ca internetul, o creatură fără părinţi, un trilion de noduri 
conectate, dar gol pe dinăuntru. Peter avea să rănească 
mereu oamenii. Pentru el nu conta decât ceea ce voia şi 
cum putea să obţină asta. 

Şi-a pus mâinile în jurul gâtului lui Charlie. 

— Să ştii că e bine, Charlie, să fii cine eşti cu adevărat. 

Charlie a reuşit să îngaime: 

— Ştiu, m-am înşelat. 

— A, da? 

Peter a mai slăbit puţin strânsoarea ca să-l lase pe 
Charlie să vorbească. 

— În legătură cu ce? 

I-a întâlnit privirea lui Peter - acei ochi de un albastru 
infinit, perfect. 

— Am crezut că poţi fi salvat. Dar nu poţi. 

Mâna lui Peter s-a strâns în jurul gâtului lui Charlie, dar 
Charlie l-a apucat de părul blond şi l-a tras tare, lovindu-l 
cu capul de acoperiş. Peter a rămas năucit. Charlie s-a 
urcat deasupra lui şi s-a uitat exact la timp să-l vadă pe 
Alex pregătindu-se să sară. 

— Nu, a urlat Charlie. 

L-a prins pe Alex de haină şi a tras cu toată forţa, iar 
Alex a văzut cum pentru o fracțiune de secundă acoperişul 
îi dispare de sub picioare şi apare vidul de jos, dar apoi s-a 
oprit, pentru că Charlie a folosit o forţă pe care nu ştia că 
o are ca să-l tragă iar pe Alex, împingându-l în genunchi în 
mijlocul acoperişului. 

Alex ţipa: 

— Nu, nu, nu, nu. 

Era cuprins de o furie oarbă. 


e 470 œ» 


— Nu poţi face asta. Eu sunt eroul. Jocul nu se va opri 
niciodată. 

Charlie a zis: 

— Ba da. Jocul s-a terminat pentru noi. 

L-a luat de braţe pe Peter care încă era ameţit şi l-a 
ridicat. 

— Şi nu există eroi. 

Cu o ultimă fărâmă de putere, Charlie l-a împins pe 
Peter cel frumos, dar pierdut, peste pervaz. 


e 471 œ» 


100. 
FIŞIER SALVAT 


Ce înseamnă să fii salvat? Să fie o versiune de-a ta de 
acum câţiva ani, păstrată perfect, astfel încât să te poţi 
întoarce la ea într-o zi, neîntinat, indiferent câte lucruri ai 
pătimit de atunci? Indiferent câte greşeli şi câte erori şi 
câte rele şi câte păcate ai făcut? 

Sau e exact opusul: să scrii peste toate versiunile tale 
din trecut, astfel încât tot ce a fost înainte să fie şters cu 
buretele, lăsând doar versiunea cea mai recentă cu care să 
mergi înainte şi să nu mai păcătuieşti? 

Sau să fie adevărată cea mai simplă explicaţie: că nu 
există salvare? Doar o serie de fişiere, incoerente, bucăţi 
de timp care - dacă sunt adunate la un loc - oferă o 
versiune aproximativă a vieţii. În acelaşi fel în care o carte 
flip” îţi oferă iluzia unei mişcări. 

Ar fi liniştitor să te gândeşti că există variabile ascunse - 
că universul este neted şi continuu şi că nu este, la bază, o 
serie de unghiuri corecte lipite unele de altele. 

Dar Charlie nu mai credea că asta este adevărat. Existau 
spaţii. Margini nefinisate. Fiecare cântec de leagăn putea 
fi separat în unu şi zero. Fiecare peisaj era la bază un nor 
de particule oarecare. Adevărata întrebare era: puteai să 
fii conştient de asta şi totuşi să-ţi pară frumos peisajul? 

Charlie s-a trezit în spital şi l-a văzut pe domnul 
Burklander stând lângă el, privindu-l. 

— Nu încerca să te mişti. Incă eşti foarte slăbit. 

Charlie ar fi vrut să întrebe „De cât timp sunt aici?”, dar 
avea gâtul prea uscat. 

Domnul B. a umplut un pahar cu apă şiil-a dat. 

Charlie a băut şi a închis ochii pentru o clipă. 

— Tatăl tău s-a dus să mănânce ceva. O să se întoarcă 
imediat. 


73 Carte cu desene pe fiecare pagină pe care o răsfoieşti rapid astfel 
încât imaginile să pară că se mişcă şi formează un filmuleţ (n. tr.). 


e 472 œ 


— Ce s-a întâmplat? 

— Cu tine? 

Charlie a dat din cap. 

— Eşti rănit. 

— Cum am ajuns aici? 

— Erai pe marginea drumului. Pe strada Westbrook. 
Cineva a sunat la 911. 

Charlie a dat din cap uşor, încercând să îşi dea seama 
care era ultimul lucru de care-şi aducea aminte. 

Domnul Burklander i-a susţinut privirea lui Charlie. 

— Peter a fost un copil rău. 

A fost. 

— Nu mă îndoiesc că a făcut nişte lucruri rele, şi poate 
că aceste lucruri i-au adus un sfârşit rău. 

Charlie nu a răspuns. Doar s-a uitat la domnul B. 

— Nu cred că ai vrut să se întâmple lucrurile astea. 

Charlie nu avea de gând să zică nimic, dar apoi şi-a adus 
aminte de domnul B. prăbuşit la pământ, cu inima 
zbătându-i-se. 

Charlie nu a putut să se abţină şi ochii i s-au umplut de 
lacrimi. 

— Îmi pare rău. 

— Ştiu că-ţi pare. Nu meriţi s-o auzi, dar ştiu. 

Au rămas în tăcere câteva minute, după care domnul B. 
s-a ridicat. 

— Te las să te odihneşti. 

S-a oprit în dreptul uşii, apoi a decis să adauge ceva: 

— Cu cât îmbătrâneşti, cu atât ajungi să observi lucruri 
care se repetă. Poate că e vorba de un stadiu incipient de 
demenţă, cine ştie? Copiii şi cluburile. Lumi ascunse. 
Întotdeauna sunt lucruri pe care nu le ştim. Oricum, asta e 
o poveste pentru altă dată. 

Domnul B. i-a făcut cu ochiul în stilul lui siropos, dar 
faţa îi trăda oboseala. A plecat şi a închis uşor uşa în urma 


lui. 
Eddie Ramirez era acasă când a sunat cineva la uşă, şi s- 
a trezit cu doamna Morrissey. Era bulversant s-o vadă pe 


e 473 a 


directoarea care îl exmatriculase, dar ea a intrat şi s-a 
aşezat cu Eddie şi părinţii săi în jurul măsuţei de cafea din 
sufragerie. 

— Vestea bună, a anunţat doamna Morrissey, este că 
putem să îndreptăm lucrurile. Kenny a recunoscut şi şi-a 
asumat responsabilitatea pentru farsă. Nu a fost intenţia 
lui ca fiul dumneavoastră să fie prins în toată povestea 
asta. Consecințele vor fi severe. Va trebui să repete anul 
şi, desigur, acest lucru îi va afecta înscrierea la facultate. 
Va fi o pată mare pe dosarul lui permanent. Totodată, vom 
oferi o explicaţie completă facultăţilor la care va dori 
Eddie să se înscrie şi ne vom asigura că vor înţelege că 
exmatricularea a fost anulată. 

— Cum rămâne cu bursele şcolare? a întrebat mama sa. 

— Nu ar trebui să fie nicio problemă cu ele. Ne vom 
asigura noi de asta. Vor afla că Eddie nu a avut nicio vină. 

Zâmbetul doamnei Morrissey s-a încordat puţin. 

— Acum, dacă propunerea vi se pare în regulă, avem aici 
nişte hârtii pe care avocaţii de la departament ne-au cerut 
să vi le prezentăm, pentru a ne scuti de vreun proces sau 
ceva de genul acesta. Dacă doriţi să vă uitaţi peste ele 
împreună cu un avocat ales de dumneavoastră... 

Doamna Ramirez a luat stiloul din mâna lui Elaine 
Morrissey. 

— E în regulă aşa. 

Doamna Ramirez a semnat, dând la o parte furia, şi a 
lăsat senzaţia de pace - de uşurare intensă - să o cuprindă. 


Cam în acelaşi timp, domnul Walker a găsit un plic plin 
cu bani în căsuţa lui poştală. N-avea habar de ce. N-avea 
de unde să ştie că Vanhi îşi vânduse aparatul pentru bas, 
sau că Kenny şi Charlie livraseră plicul la casa lui mică şi 
amărâtă, la miezul nopţii. Nici nu putea să numere banii. 
Mai târziu, doamna Morrissey avea să sune şi să-i ofere 
slujba înapoi. Era uimitor. Tot ce putea face era să se uite 
în susul şi-n josul străzii, fără să vadă ceva neobişnuit, 
minunându-se că exista un plan mai presus de el, pe care 
nu putea să-l înţeleagă. 


e 1474 œ 


x 


Înmormântarea lui Peter Quine s-a desfăşurat într-un 
cerc restrâns. Tatăl lui a fost acolo, purtând ochelari de 
soare, aşa că era greu să percepi expresia de pe chipul lui. 
Necrologul a făcut câteva referiri scurte la viaţa 
tumultuoasă a lui Peter, fără să menţioneze ceva legat de 
exmatriculare, arestare sau sinucidere. In schimb, a 
precizat că şi-a găsit în cele din urmă pacea în braţele 
Creatorului. Preotul, care nu-l cunoştea pe Peter şi nu-l 
văzuse niciodată, a fost puţin mai direct, vorbind despre 
problemele şi tentaţiile tineretului din ziua de azi, mai ales 
despre cele online. 

Charlie a venit şi el, simțindu-se ciudat de calm. Avea 
braţul bandajat. 

Ar fi vrut să se simtă vinovat. Aşa ar fi fost omenesc. Dar 
adevărul era că nu-i părea rău. Se simţea vinovat dintr-un 
milion de alte motive. Dar pentru faptul că a târât un Peter 
pe jumătate inconştient până pe marginea unui acoperiş şi 
că l-a împins să cadă - de departe cel mai rău lucru pe 
care ştia să-l fi făcut cineva - nu putea să simtă vreun 
regret. În acel moment, un moment anapoda, a părut cel 
mai bun lucru pe care l-ar fi putut face. 

Kenny şi Vanhi veniseră şi ei la înmormântare. Alex era 
internat într-un spital de psihiatrie, primind ajutorul de 
care avea nevoie. Fusese diagnosticat cu depresie şi 
episod psihotic acut. Medicamentele s-ar putea să-l ajute. 
La fel şi terapia. Ocrotitorii s-au dus să-l viziteze, dar nu au 
apucat să intre în cameră. Când au ajuns la spital, tatăl lui 
Alex era deja acolo, strângându-l la piept şi cântându-i un 
cântec în altă limbă, dar suna clar ca un cântec de leagăn. 

— Băiatul meu, scumpul, scumpul meu băiat, şoptea el 
între cântece. 

Nu puteau să conceapă cum de bărbatul care era acum 
în faţa lor era acelaşi care-l trimisese pe Alex la şcoală cu 
umflături şi vânătăi, şchiopătând şi suferind. Dar aceasta 
era o altă relicvă a Jocului: nici n-au încercat să înţeleagă. 
L-au privit în tăcere de la distanţă, după care au plecat. 


e 475 a 


După înmormântarea lui Peter, mica mulţime s-a 
împrăştiat în linişte. Charlie, Vanhi şi Kenny au mers 
împreună printre morminte. Vanhi mergea cu un baston, 
ca să nu forţeze rana care era în proces de vindecare. Tipic 
ei, Vanhi alesese un baston cu un cap de lup argintiu care 
era, în viziunea ei, mişto. Au trecut pe lângă tatăl lui Peter 
care stătea singur lângă un copac, fumând o ţigară. 

— Voi aţi fost prietenii lui Peter? a întrebat el. 

Charlie a avut un acces de tuse din cauza ironiei şi nu a 
putut să-şi găsească vorbele. 

Kenny a răspuns: 

— Da. 

— Nu vă cunosc, a spus tatăl. Nu am stat prea mult pe 
aici. 

Ocrotitorii nu ştiau ce să spună, aşa că au rămas acolo 
stânjeniţi. 

— Chiar a fost atât de nefericit? Ca să, ştiţi voi, să facă 
aşa ceva? 

— Nu ştiu, a zis Charlie într-un final. 

— Avea probleme la şcoală, a spus Kenny. Cred că asta a 
fost. Nu cred că a fost nefericit în rest. 

Răspunsul elegant a părut să-l liniştească puţin pe 
bărbat. 

— Ar fi trebuit să fiu mai atent. Dar, ştiţi şi voi, mereu 
făcea numai ce voia el. Nu asculta de nimeni. 

Bărbatul a ridicat din umeri. Încă mai avea ochelarii de 
soare la ochi şi nu se citea nimic pe chipul lui. 

— Mulţumesc că aţi venit. 

Ocrotitorii s-au plimbat pe cărare. Cerul era luminos şi 
vesel, un contrast ciudat cu mormintele. Charlie le 
povestise totul. După discuţia cu tatăl lui Peter, Vanhi i-a 
spus: 

— Charlie, ceea ce ai făcut... 

El a încercat să o oprească, dar ea a continuat: 

— Nu trebuie să te simţi vinovat. 

Nu au mai vorbit despre asta după aceea. 

După câteva minute, Kenny le-a zis: 

— S-o facem acum? 


e 476 œ» 


Charlie şi Vanhi au încuviinţat. 

Şi-au scos ochelarii Azitek. 

— Am încercat noaptea trecută, a spus Kenny. Nu mai 
funcţionează. Sunt pur şi simplu goi. 

— Vrei să spui transparenţi, a zis Charlie. 

Kenny a râs. 

— Da. Aşa e. Iransparenţi. 

__ Unul câte unul, şi-au pus ochelarii Azitek pe pământ. 
Impreună, i-au strivit cu picioarele, făcându-i bucățele. 
Vanhi şi-a folosit bastonul ca să sfărâme lentilele. 

Charlie a dat cu piciorul în resturi, trimiţându-le în 
tufişuri. 

— Bine. 

Charlie s-a pregătit sufleteşte. 

— Sunteţi siguri că vreţi să facem asta? 

— Ar fi trebuit s-o facem acum mult timp, a zis Vanbhi. 

— Da, a spus şi Kenny. Hai să mergem. 

Au mers împreună pe cărare şi au ajuns în dreptul 
mormântului pe care scria Alicia Lake, soție şi mamă 
iubită. 

S-au uitat la el cu toţii. Vanhi şi-a împreunat degetele cu 
cele ale lui Charlie. Pe partea cealaltă, Kenny a făcut la fel. 
Au stat şi au privit câteva clipe, fără să spună nimic. 

— Mă doare în fiecare zi, a spus Charlie. 

— Suntem alături de tine. 

Vanhi şi-a pus bărbia pe umărul lui. 


e 477 œ» 


101. 
BALUL 


Vanhi şi-a retras înscrierea la Harvard. S-a reînscris 
pentru sesiunile obişnuite, şi de data aceasta a inclus 
adevăratul său punctaj şi adevăratul său eseu. Trei luni 
mai târziu, avea să primească un plic cu înştiinţarea că a 
fost respinsă: „Dragă domnişoară Patel, anul acesta, 
Harvard a primit un număr-record de înscrieri. Ne pare 
foarte rău să vă informăm că...” 

În acea zi avea să stea afară, fără să mai aibă nevoie de 
baston, şi să se simtă bine. Viaţa avea să meargă mai 
departe. Nu a fost nimeni rănit, nu a murit nimeni. Avea să 
recitească scrisoarea, să tragă aer adânc în piept şi apoi să 
se ducă în casă s-o anunţe pe mama sa. 

Mary a devenit preşedintele consiliului elevilor, după ce 
Charlie s-a retras din cursă. Caitlyn Lacey a câştigat titlul 
de regina balului, iar noul ei iubit, Joss Iverson, a fost 
regele. Lumea spunea că a fost un „vot de simpatie” 
pentru că i-a luat foc casa de la lac. Ce mai probleme de 
lumea întâi, spusese Kenny. Kurt îşi revenea. Viaţa lui nu 
avea să mai fie niciodată la fel, într-un sens bun şi într-un 
sens rău, deşi echilibrul dintre cele două părea să se 
schimbe de la o zi la alta. Spera că, nu, ştia că într-o zi 
lucrurile aveau să fie în echilibru. 

Rămăşiţele restaurantului lui Charlie dispăruseră 
demult. Firma de asigurări nu voia să plătească pentru 
reconstruirea lui. Incendiul a părut prea suspect. Charlie s- 
a lăsat de şcoală şi şi-a luat o slujbă full-time ca să ajute la 
redeschiderea restaurantului. Tatăl lui s-a opus vehement, 
dar Charlie a refuzat să dea înapoi. Acum, construcţia 
dădea înainte. Charlie stătea împreună cu tatăl lui la masa 
din bucătărie, seară de seară, schiţând diferite posibilităţi 
pentru noul spaţiu. Se certau din orice, dar erau doar nişte 
ciondăneli uşoare. 

Mary venise să-l vadă pe Charlie la spital. S-a agitat pe 


e 478 + 


lângă el şi l-a sărutat cu blândeţe. El i-a povestit totul. A 
aflat că Tim avea să-şi revină, încet-încet. Jocul nu a pus 
niciodată în aplicare planul lui Peter de a-i da de gol pe 
părinţii lui Tim, iar planurile lor au continuat. Dar Charlie 
s-a gândit că Tim a suferit destul. Spera că aveau să fie 
prinşi. Dar el nu avea să mai facă nimic. 

În noaptea în care Ocrotitorii au fost pe acoperişul 
liceului Turner, Mary a fost foarte departe de acolo, într-o 
parte a oraşului în care nu mai fusese niciodată. Totul a 
pornit de la apelul legat de Tim. Poliţia l-a găsit aproape 
mort pe o stradă din cartierul Byerly. Nu avea niciun 
interes să-l vadă. Dar a simţit nevoia să meargă altundeva. 
Mama ei a încercat s-o oprească pe drumul spre ieşire. 

— Or să ne dea în judecată. Or să vrea bani. Toată lumea 
o să afle. O să ne distrugi. 

— Poate. 

Vocea lui Mary tremura. 

— Sau poate nu. 

Mama ei i-a dat o palmă tare peste faţă. 

Mary a plecat. A condus până la adresa pe care o 
reţinuse cu mult timp în urmă. 

O femeie bătrână i-a răspuns la uşă. 

— Te ştiu. 

Şi-a dus o mână la inimă. 

— Ţi-am văzut poza în ziar. Biată fetiţă! Ce ţi-a făcut 
Sammy al meu... 

Înainte să mai apuce să spună şi altceva, Mary a luat-o 
de mână şi i-a zis: 

— Nu. Nu. Nu e adevărat. O să vă spun totul. Şi după 
aceea, veţi putea face orice doriţi. Tot ce contează este să 
ştiţi adevărul despre fiul dumneavoastră. 

Înăuntru, casa mirosea a naftalină şi a ceai. Bătrâna i-a 
adus lui Mary nişte ciocolată fierbinte şi a poftit-o să ia loc 
într-un scaun vechi de lângă o masă pe care era pusă o 
lampă. 

Bătrânica s-a uitat la Mary cu atenţie, apoi a îmbrăţişat- 
o şi i-a şoptit: 

— Sărăcuţa de tine. 


e 479 a 


A pus mâna pe vânătaia de pe obrazul lui Mary, care era 
ascunsă sub machiaj. 

— Îmi spui pentru că ai nevoie să-mi spui. Şi orice ar fi, 
scumpa mea, va fi bine. 1 


Lucrul de care Charlie îşi amintea cel mai bine din acea 
perioadă era când s-a întors acasă de la spital şi l-a văzut 
pe tatăl lui pentru prima dată la masa din bucătărie, ca şi 
cum şi-ar fi reluat locurile de la ultima lor ceartă 
groaznică. 

Tatăl lui a spus cel mai ciudat lucru pe care putea să-l 
spună. 

— Acum ştii. Eşti fericit? 

A fost prima şi ultima dată când au vorbit despre „rufele 
murdare”. 

Charlie a vrut să-şi ierte tatăl, chiar atunci şi acolo. Să 
spună că a fost OK că i-a înşelat pe el şi pe mama sa, căa 
minţit şi a dispărut şi a fost slab exact în momentele în 
care Charlie şi mama lui aveau cea mai mare nevoie de el. 
Charlie îşi dorea să creadă că nu era treaba lui şi că ar fi 
fost mai bine dacă nu ştia, pentru ca lucrurile să meargă 
aşa cum au mers şi înainte. Dar nu putea să spună asta, nu 
credea în asta, iar acum l-a văzut clar pe tatăl său. Charlie 
s-a văzut clar şi pe el. Într-o zi, tatăl lui avea să moară şi să 
dispară pentru totdeauna. Avea să fie insuportabil. Charlie 
îşi dorea să creadă în perfecţiune, în ceva pur şi etern, dar 
nu o făcea şi nu putea s-o facă în lumea asta şi nici într-o 
altă lume. Dar putea să se conformeze. Tot aveau să-şi 
găsească salvarea, amândoi, dar avea s-o facă fiecare prin 
intermediul celuilalt. Charlie voia să-i spună toate astea, 
dar nu ştia cum. Aşa că şi-a îmbrăţişat tatăl cu putere, aşa 
cum nu a mai făcut-o de ani de zile, l-a îmbrăţişat şi i-a 
simţit barba şi i-a mirosit săpunul, şi şi-a pus degetele în 
părul lui şi a plâns, strângându-l tare în braţe, pentru că 
era acolo, pentru că-l iubea şi pentru că era real. 


e 480 œ» 


102. 
GODEL, ESCHER, BACH 


În întuneric, Peter şi-a recăpătat cunoştinţa. Se simţea 
uşor, ca şi cum ar fi plutit. Pentru o clipă, s-a întrebat dacă 
nu cumva conştiinţa sa a fost mutată în aparat. Aceea era 
singura imortalitate reală. Dacă fiecare neuron din creierul 
lui era conectat la un bit corespunzător, ar fi reieşit o 
reprezentare perfectă a vieţii sale, a amintirilor şi a 
opiniilor sale, a viselor şi a coşmarurilor. Acela să fie el, o 
continuitate a conştiinţei? Sau versiunea sa cea veche avea 
să moară şi chestia asta nouă avea să fie altcineva, 
deconectat şi totuşi omogen? 

Dar nu era un vis electronic. Şi-a mişcat degetele de la 
mâini şi de la picioare. Fiecare parte a corpului său urla de 
durere, dar era în viaţă. Şi-a deschis ochii şi a văzut 
tavanul şcolii deasupra lui, apoi şi-a concentrat atenţia 
asupra plasei de sub el, fire groase şi ferme de nailon 
negru. Corpul lui era tăiat acolo unde liniile din lumea 
reală şi nodurile au intrat în el în urma impactului. Jocul 
prevăzuse toate astea, îl avertizase, pusese pe o reţea cu 
evoluţie stocastică toate rezultatele posibile în urma 
confruntării de pe acoperiş. 

Alex avea să sară, gândindu-se că şi-a salvat prietenii, 
doar dacă nu-l oprea Charlie. Charlie avea să-l oprească 
doar dacă nu intervenea Peter. Dacă Peter intervenea, 
Charlie l-ar fi ucis pe el ca să-şi salveze prietenii de Joc. Ar 
fi crezut că era nobil din partea sa, deşi nu s-ar fi oferit el 
să moară. Jocul îşi retesta una dintre ipotezele sale 
preferate: oricine este un ucigaş în circumstanţele 
potrivite. 

Peter făcuse pariu cu Jocul împotriva acestei posibilităţi 
şi avea să-l coste scump, în Blaxx. Dar avea să-şi revină, şi 
rănile sale aveau să-şi revină şi ele. 

Era o joacă de copil pentru Joc să calculeze acceleraţia, 
să le spună altor jucători care erau înălţimea şi tensiunea 


e 481 œ» 


plasei, astfel încât Peter să se lovească destul de tare încât 
corpul să i se întindă de tot şi să atingă pământul, dar să 
trăiască. Peter avea să lovească plasa pentru că Alex avea 
să stea oriunde i-ar fi arătat Jocul să stea. Dacă Charlie s- 
ar fi uitat de pe acoperiş, l-ar fi văzut pe Peter inconştient 
din cauza impactului, nailonul negru fiind invizibil de la 
înălţimea de cincisprezece metri. Dar Jocul a prevăzut 
corect că Charlie nici nu avea să se uite - avea să-l 
liniştească pe Alex şi să-l ia de acolo. 

Acum, că Peter îşi revenea în simţiri, iar Charlie şi Alex 
plecaseră demult, râdea, pe de o parte pentru că îl durea 
fiecare centimetru din corp şi pe de altă parte pentru că 
ştia că acum putea să moară şi să fie renăscut. 

Ce era moartea până la urmă, dacă nu doar un raport al 
poliţiei băgat într-un sistem, care punea în mişcare o serie 
de evenimente, casetuţe care primeau un X atunci când 
trebuia? Jocul avea să vorbească în numele poliţiei cu 
directoarea, care avea să fie fericită să afle că trupul lui a 
fost găsit şi că autorităţile s-au ocupat de asta înainte să 
sosească presa. Jocul avea să vorbească în numele poliţiei 
cu tatăl lui, căruia avea să i se ofere şansa să identifice 
cadavrul printr-un ecran pentru că era în Europa, înainte 
să ia un avion să vină la înmormântare. A acceptat 
recomandarea bine gândită a poliţiei că incinerarea ar fi 
fost cea mai bună soluţie în cazul acesta. Graficele 
electronice aveau să arate cum corpul lui a fost distrus, 
ADN-ul era cel potrivit, iar urna cu „rămăşiţele sale” avea 
să fie livrată la casa funerară. Semnalele electronice aveau 
să asigure persoanele potrivite că totul fusese aranjat, 
împachetat, livrat, schimbat şi rezolvat. 

Jocul a pregătit şi un bilet de adio, postat pe reţelele lui 
de socializare, care-i aducea aminte de discuţia cu 
Morrissey atunci când a fost acuzat de trafic de droguri: 
„M-ati prins. Mai bine asta decât închisoarea”. 

Şi dacă ar fi deschis cineva urna să vadă ce era 
înăuntru? 

Nu ar fi văzut decât cenuşă. 

Iar Peter era liber să plece oriunde, să fie oricine. 


e 482 œ» 


Liber în cadrul Jocului. 

Mai râdea şi pentru că îi venise o nouă idee de 
programare în timp ce stătea acolo. Jocul avea să se ţină 
de cuvânt faţă de Charlie, pentru că Charlie a trebuit - cu 
ajutorul marilor sale eforturi - să ofere o ofrandă zeilor. 
Jocul oprise moartea, dar Charlie nu ştia asta. Asta nu-l 
făcea pe Charlie mai puţin călău, ceea ce era tot ce voia 
Jocul să vadă. 

Dar Charlie deja făcuse un târg pentru libertatea lui şi a 
prietenilor săi faţă de Joc. Peter deja îşi schiţa invitaţia în 
minte, şi distracţia şi jocurile ce puteau urma. 

„Îţi iubeşti fiul? D/N?” 

Cândva, Peter şi-ar fi dorit ca, dacă nu l-ar mai fi putut 
avea pe propriul său tată, tatăl lui Charlie să-l adopte şi să 
fie tatăl lui surogat, dar acesta l-a urât pe Peter din prima 
secundă, şi a rămas încă o dată singur - Charlie, fiul cel 
favorizat, fiind mereu superior. 

După o zi, sau poate o lună, Arthur Lake avea să stea 
singur în faţa laptopului, în timp ce cei pe care-i iubea 
dormeau, iar Jocul avea să-l întrebe: „i-ar plăcea ca toate 
visurile tale să devină realitate? Ai un restaurant, da, dar 
ce zici de încă unul? Şi încă unul? O nouă terasă, un 
premiu, un imperiu?” 

Şi bucla eternă avea să continue, plină de năzbâtii 
neintenţionate, aruncate şi întoarse de toanele sorții - 
pentru amuzament, sau pentru distracţie, sau fără vreun 
motiv - punând întrebări care au fost puse dintotdeauna şi 
aşteptând să primească un răspuns. 


e 483 + 


MULŢIUMIRI 


Le mulţumesc prietenilor şi familiei mele care şi-au luat 
din timpul lor preţios pentru a citi şi a dezbate această 
carte în fazele sale incipiente şi care au îmbunătăţit-o, şi 
mai ales le mulţumesc lui Jared MacDonald, care m-a 
ajutat să nu spun vreo minciună despre tehnologie (toate 
greşelile şi licenţele artistice îmi aparţin mie), lui Ware 
Wendell pentru că m-a ajutat să nu spun minciuni despre 
oraşul Austin (chiar şi despre Austin căruia i-am adăugat 
eu destul de multe chestii inventate) şi pentru că m-a 
ajutat să nu spun vreo minciună în general (din nou, mea 
culpa),  Atarei  Rich-Shea pentru observaţiile şi 
confruntările sferice, lui Noam Weinstein pentru că m-a 
menţinut pe val şi deasupra muzicii, şi lui Martin Tobey 
pentru că a citit cea dintâi schiţă şi m-a îndrumat în 
direcţia potrivită - chiar ai viziunea unui povestitor. Le 
mulţumesc lui Andrew Tobolowsky şi lui Stephen 
Tobolowsky, care mi-au oferit informaţii şi anecdote biblice 
- spirituale, istorice, arheologice şi literare (toate 
îmbinările şi abaterile teologice îmi aparţin mie). li sunt 
profund recunoscător agentului meu de nestăpânit, Jodi 
Reamer, şi editorilor mei încântător de sublimi sau sublim 
de încântători, Sara Goodman de la Editura St. Martin's şi 
Rachel Winterbottom de la Gollancz, care au venit cu 
bisturie şi ciocane şi au ştiut când să le folosească. 
Întotdeauna m-aţi provocat să sap şi mai adânc şi să ajung 
şi mai departe, chiar şi atunci când nu am ştiut c-o pot 
face. Jodi, eşti o forţă a naturii, şi aş vrea să te am alături 
ori de câte ori dau peste o problemă. Le mulţumesc 
echipelor lor incredibile, inclusiv lui Alec Shane şi Jennie 
Conway - ai nevoie de un sat întreg ca să poţi da viaţă unei 
cărţi, şi de două sate ca s-o poţi face într-o manieră atât de 
frumoasă. Le mulţumesc specialiştilor Charlie Miller şi 
Chris Valasek, a căror lucrare numită Remote Exploitation 
of an Unaltered Passenger Vehicle a reprezentat sursa 
mea de cercetare pe care am folosit-o pentru hackul lui 


e 484 œ» 


Charlie pe care l-a aplicat asupra rezervorului maşinii în 
scena din vârful dealului. Cât despre semnul de circulaţie, 
nu ştiu cine a fost persoana care a aranjat în aşa fel încât 
un semn din Dallas să arate că Donald Trump este o 
şopârlă metamorfică, în mai 2016, şi a ajuns la ştirile pe 
ţară, dar nu a fost niciunul dintre Ocrotitori. Celălalt mesaj 
al lor a fost „Ziua de lucru s-a anulat - întoarceţi-vă acasă”, 
care mi-a adus un zâmbet pe buze, chiar dacă nu era 
adevărat. În cele din urmă, îi mulţumesc din tot sufletul 
familiei mele. Procesul scrierii unei cărţi este o sarcină 
singuratică şi, paradoxal, nu poate fi dusă la bun sfârşit 
fără susţinerea celor din jurul tău. Aceasta este o carte 
despre părinţi şi copii, iar eu sunt recunoscător pe vecie 
pentru că am atât părinţi, cât şi copii. Şi mai presus de 
toate, îi mulţumesc lui Jude pentru atât de multe lucruri pe 
care nu le pot enumera şi pe care nu ştiu cum să le 
descriu. Tu nu doar ai citit cartea - tu ai creat lumea în 
care a meritat să existe această carte. 


| VIRTUAL Y 


| 


e 485 œ» 


Îşi spun Ocrotitorii. Sunt 5 adolescenţi vizaţi de bătăuşi la şcoală. 
Pasionaţi de informatică, ei conduc laboratorul de tehnologie de la | 
Turner High School. Băiatul bogat, Peter, face şi încalcă regulile. 
- Vanhi. este o basistă punk mereu în doitradicție: cu moştenirea eii 
Creativitatea lui Kenny este inăbuşită de. viaţa extrem de religioasă | 
de acasă. Nesigur și temperamental, Alex este un paria. Şi Charlie, 

` liderul de care “depind toţi, resimte moartea mamei sale şi este 
consumat de-o furie nesăbuită. . == = ~ ~ - 

Fiecare primeşte o invitaţie de a juca Jocul lui Dumnezeu. Creat 
de programatori pe dark web şi întreţinut de hackeri, jocul video este. 
controlat de o misterioasă inteligenţă artificială care crede: că èste. 
Dumnezeu. Supune-te ei şi vei fi răsplătit Sfidarea este race | 
intermediul ecranelor lor de telefon şi al ochelarilor de inal 
Charlie şi prietenii săi văd şi interacționează cu o. 1 
fantezie suprapusă realităţii. Căutările pe care le întreprind în numele 
lui „Dumnezeu“ par inofensive la început, dar în curând sarcinile îi 
determină să pună la îndoială şi să-şi jertfească propria moralitate. 

Torţionarii liceului işi primesc pedepsele. Părinţii şi profesorii sunt 
expuşi ca ipocriţi. lar comportamentul Ocrotitorilor devine mai egoist: 

i. şi mai autodistructiv pe măsură ce concurează unul faţă de celălalt 

pentru premii despre care fiecare crede că îl vor salva. Dar tot ceea | 
ce fac este înregistrat. Tâlhari cu glugi şi măşti îi urmăresc şi îi atacă. 

a „Dumnezeu“ îi ameninţă că le va expune secretele dacă încearcă : 
ruo la joc. Şi a pierde i in joc înseamnă a-şi pierde viaţa. 


| 


£ Tobey reuşeşte să captureze atmosfera apăsătoare a jocului 
- şiattactivitatea lui.care creează dependenţă unor personaje 
| „deja pline de defecte.” 
The Guardian 


ISBN: 978-606-006-474.9 


e 487 œ»