Paul Erdman — Sub semnul riscului

- SUB SEMNUL RISCULUI - 


PAUL ERDMAN 


SUB SEMNUL RISCULUI 


Traducere din limba engleza DAGMAR POPESCU 
Titlul original: Zero Coupon, 1993 


- PAUL ERDMAN - 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


1 


Era ziua în amiaza mare la Închisoarea Federală 
Corecțională din Pleasanton, California. Era zăpuşeală. 
William F. Saxon stătea afară, pe terasa clădirii principale, 
aşteptând maşina. „Locuise” la Pleasanton timp de trei ani 
- de fapt, trei ani şi o zi. Sentința fusese de şase ani, dar 
buna purtare o redusese la jumătate. Plus faptul că plătise 
o amendă de o sută de milioane de dolari şi aruncase în joc 
alte două sute treizeci şi cinci de milioane de dolari, ca să 
pună punct nesfârşitelor acţiuni judecătoreşti deschise 
împotriva lui. 

Era, prin urmare, falit. Exceptând mica rezervă ascunsă 
în Liechtenstein. Dar cel puţin era, din nou, un om liber. lar 
ultimii trei ani ar fi putut fi, mai mult ca sigur, şi mai răi. O 
privire aruncată dincolo de locul destinat plimbărilor, 
acoperit cu iarbă, care se întindea în faţa terasei, îi 
confirmă încă o dată acest lucru. Pentru că de partea 
cealaltă, la nici două sute de metri distanţă, se afla o 
închisoare federală cu regim de maximă securitate, pentru 
femei. Arăta ca un buncăr conceput să reziste unei bombe 
atomice. Închisoarea era înconjurată de garduri înalte de 
peste patru metri, care se terminau, în partea de sus, cu 
rulouri de sârmă ghimpată, dublu împletită. Gardieni 
înarmaţi cu automate patrulau permanent, în jeepuri, în 
jurul perimetrului închisorii. 

El, unul, ar fi murit de mult, dacă ar fi fost aruncat într-un 
loc ca acesta. 

Se uită la Rolexul de la mână. Timexul pe care îl purtase 
în ultimii trei am tocmai îl dăduse unuia dintre colegii de 
cameră. La început, nu-i fusese prea uşor să trăiască 
laolaltă cu alţi trei oameni. După câteva zile însă, ajunsese 
la concluzia că nu era mai rău decât la şcoala pregătitoare. 
Chiar şi rutina zilnică semăna cu cea de la Choate. Scularea 
la şase treizeci, micul dejun la şapte, începerea lucrului, în 
locul cursurilor, la ora opt, prânzul la douăsprezece şi un 


4 


- PAUL ERDMAN - 


sfert, încetarea lucrului la cinci, cina la şase, TV la opt, 
stingerea la unsprezece. Duminica, liber. 

Curând însă totul deveni plictisitor, mortal de plictisitor. 
Alesese să muncească în aer liber şi probabil că tunsese 
iarba din faţa terasei de mai bine de trei sute de ori. Apoi, 
pe la începutul anului trecut, aflase de la unul dintre 
avocaţii săi că biblioteca garnizoanei devenea disponibilă 
după desfiinţarea acestei baze militare, ca urmare a 
reducerilor fondurilor de către Pentagon. Găsi deci trei 
oameni pricepuţi la tâmplărie şi un altul al cărui hobby era 
legatul cărţilor. Şi construiră, împreună, biblioteca din 
Clădirea B. Care însă nu fuse destinată numai cărţilor; 
curând aceasta începu să primească presa: Times, Journal, 
Forbes, Barron's, Fortune, Business Week şi chiar The 
Economist, de la Londra. Abonamentele erau asigurate, 
toate, de către avocaţii săi. Reuşise să-şi instaleze propria 
masă, în propriul colţ retras din bibliotecă. După care se 
puse din nou pe treabă - pe treabă adevărată. 

Se uită pentru a zecea oară în direcţia drumului care 
ducea, din afară, spre complexul închisorii. Frank întârzia. 

Apoi o văzu. Saxon se ridică, părăsi terasa şi făcu semne 
cu mâna spre limuzina care se apropia. Frank nu-l vizitase 
niciodată, iar tendinţa firească a vizitatorilor era de a 
ignora închisoarea „lui” şi de a se îndrepta spre parcarea 
de peste drum, adiacentă vacarmului femeilor de acolo. 

Limuzina opri în dreptul lui şi Frank sări iute din ea. Cei 
doi bărbaţi se îmbrăţişară scurt şi stângaci. 

Indepărtându-se, Frank Lipper spuse: 

— Lasă-mă să mă uit la tine, Willy. Isuse, niciodată n-ai 
arătat mai bine. Cât cântăreşti? 

— Şaptezeci şi patru de kilograme. 

Dar avea şi un metru optzeci şi doi înălţime, era bronzat 
şi îmbrăcat într-un costum Armani. 

— De ce nu m-ai lăsat să te vizitez niciodată aici, până 
acum? îl întrebă Frank. 

— Am preferat aşa. 

Frank începu să se uite în jurul lui. 

5 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Şi unde anume zici că, âă, ai stat? 

Saxon arătă spre barăcile din lemn din spatele lui. 

— Unde sunt gardurile? 

— Nu există. Nu tu garduri, nu tu încuietori, nu tu puşti. 
Dar nici bazin de înot sau teren de tenis. 

— Şi atunci de ce nu fuge nimeni? 

— Pentru că, dacă faci asta, atunci când te prind, 
primeşti în mod obligatoriu încă cinci ani în plus. Şi nu aici. 
Ci într-un loc ca acela. 

Saxon arătă spre închisoarea de dincolo de terenul 
pentru plimbări. Frank se uită într-acolo şi se cutremură. 

— Cred că mi-ajunge, Willy. Hai să plecăm. Băieţii ne 
aşteaptă. 

— Încă cinci minute. Vreau să-mi iau rămas-bun de la 
gardian. Între timp, şoferul îmi poate pune în portbagaj 
geanta şi valiza. Sunt pe terasă. 

Gardianul era o femeie de vreo treizeci şi ceva de ani şi 
bine făcută. Tocmai de aceea păstra o distanţă rece faţă de 
cei două sute optzeci şi cinci de deţinuţi aflaţi în paza ei. 
Când Saxon intră în biroul ei, aceasta se ridică să îl salute, 
dar nu-i întinse mâna. 

— Aţi rezolvat totul la administraţie? 

— Da. 

— Atunci presupun că vi s-a spus că puteţi pleca. Aveţi 
transportul asigurat? Dacă nu, vă putem conduce noi cu 
maşina la aeroport. Pentru că nu vă văd eu să mergeţi cu 
autobuzul. 

— Mulţumesc. Dar mă aşteaptă cineva afară. Am vrut 
doar să vin să vă spun că am apreciat tratamentul civilizat 
de care m-am bucurat aici. 

— Cu plăcere, spuse ea, uitându-se la ceas. lau masa cu 
cineva, la bufet. La revedere, domnule Saxon. Şi apropo, vă 
mulţumesc pentru că ne-aţi pus la punct biblioteca. Poate 
că într-o bună zi îi vom pune numele dumneavoastră. 

Ştia că fusese concediat, aşa că plecă. Ea se dăduse 
întotdeauna peste cap să fie „drăguţă” cu el, dar ştia că, în 
realitate, aceasta îl considera un gunoi. Înţepătura cu 

6 


- PAUL ERDMAN - 


autobuzul nu făcu decât să-i amintească încă o dată 
expresia de total dispreţ de pe chipul judecătorului, când îi 
dăduse cei şase ani - după ce-i amintise toate avantajele 
de care se bucurase el în viaţă, pentru ca apoi să le 
folosească în mod greşit. Sau surâsul portărelului, când îi 
pusese cătuşele, imediat după aceea. Apoi lanţurile pe care 
a fost obligat să le poarte la picioare, când fusese 
„transportat” la Pleasanton. 

Cinci minute mai târziu, limuzina se afla pe Interstate 
580, îndreptându-se spre Bay Bridge. 

— Ce simţi? îl întrebă Frank. 

— Ca şi cum nu ar fi real, răspunse Saxon. 

— Toată lumea spune că totul a fost o lucrătură, dacă 
asta te ajută la ceva. 

— Nu mă ajută. 

— Ai petrecut multă vreme acolo cu Michael Milken? 

— Nu cine ştie ce. Era un taciturn. Şi oricum, a plecat de 
la Pleasanton de o bună bucată de vreme. Când îţi mai 
rămâne o jumătate de miliard de dolari, aşa cum i-a rămas 
lui, îţi poţi permite avocaţi ca Dershowitz, care să te scoată 
repede de acolo. 

— Milken se agită, pretinzând că nu este decât un om de 
ştiinţă, de ştiinţe sociale, prost înţeles. 

— Toţi suntem la fel. 

Treceau prin dreptul semnului care indica prezenţa 
Colegiului Mills, undeva sus, printre colinele din dreapta, 
când Frank rupse din nou tăcerea: 

— Nu am avut, până acum, ocazia s-o fac, Willy, aşa că 
vreau s-o fac acum. Vreau să-ţi mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că mi-ai lăsat numele departe de toată 
povestea aceea. 

— Ah. Te referi la operaţia de plasare? Numele tău nu a 
fost niciodată implicat. Toate acele acţiuni le-am plasat cu 
Ivan Boesky. Punct. 

— Da, dar ideea mi-a aparţinut. 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— După câte-mi amintesc eu, ideea i-a aparţinut lui Dan 
Prescott. 

— Posibil, dar eu am fost primul care l-a contactat pe 
Boesky. Şi, apropo, Dan vine şi el la masă. Ca şi Bobby 
Armacost. Numai noi patru, aşa cum ai propus tu când m-ai 
sunat. 

— Ei ce mai fac? 

— O târâie. Ca toţi care se ocupă de finanţe în zilele 
astea. Nimic nu mai seamănă cu anii optzeci, Willy. Cei 
bogaţi nu devin şi mai bogaţi, asta e clar. Afurisiţii de 
democrați au luat-o în serios când au spus că îi vor stoarce 
pe cei bogaţi. Toată lumea gândeşte la fel: de ce să mai 
rişti şi să investeşti în viitor, când oricum ţi se vor sufla 
toate profiturile, prin noi şi noi taxe? Ştiu că nu ţi se va 
părea amuzant ce-ţi spun acum, dar dacă tot a fost să te 
retragi câţiva ani, ei bine, află că, în mod sigur, i-ai ales pe 
cei mai nimeriţi. 

Se apropiau acum de Bay Bridge şi zece minute mai 
târziu limuzina intra în acea parte a oraşului San Francisco 
cunoscută ca North Beach, iniţial punctul de destinaţie 
pentru mii de imigranţi italieni şi continuând încă să 
adăpostească vreo duzină de restaurante italieneşti. 

— Ed Moose a mai deschis un restaurant în absenţa ta, 
spuse Frank Lipper. Toată gloata care obişnuia să se ducă 
la vechiul local s-a mutat dincolo. Aşa încât ne-am gândit 
că o să-ţi facă plăcere să mergem aici. În amintirea 
vremurilor de odinioară. 


- PAUL ERDMAN - 


2 


„Vechiul” local fusese barul şi bistroul din Washington 
Square, cârciuma preferată a grangurilor finanţelor din San 
Francisco. Vreme de ani de zile, fusese ca o a doua casă 
pentru bancherii investitori, care veneau aici din birourile 
lor elegante de pe Montgomery Street, pentru avocaţii 
independenţi, care veneau din apartamentele lor din 
Embarcadero Center, ca şi pentru simplii agenţi de bursă 
puşi pe fapte mari. De obicei, aceştia soseau ultimii, 
deoarece erau nevoiţi să stea lipiţi de pupitrele lor până la 
ora unu, când se închideau pieţele la New York. Dar în 
secunda în care răsuna gongul pe Wall Street, aceştia se şi 
aflau dincolo de uşă, îndreptându-se spre primul păhărel 
din ziua aceea, la Moose's. 

Era uşor trecut de ora unu când William Saxon intră în 
local. Barul era ticsit. La început nu se întoarseră decât 
câteva capete. Dar pe măsură ce vestea era purtată în 
şoaptă, zgomotul înfundat al conversaţiei făcu treptat loc 
unei stranii tăceri. 

Apoi o voce puternică strigă: 

— Al naibii să fii tu, Saxon. Bun venit înapoi, în Bârlogul 
Hoţilor! 

Credincioşii orei de amiază izbucniră în ovaţii spontane, 
după care băieţii se întoarseră la ce ştiau ei să facă mai 
bine: să bea. 

Ed Moose, proprietarul, îşi făcu apariţia, ca să-şi salute 
oaspetele de onoare. 

— Willy, spuse el, oferindu-şi uriaşa-i labă irlandeză, tot 
ce consumi astăzi e din partea casei. Dar, mai întâi, ceva 
ca să sărbătorim. Presupun că e aceeaşi băutură ca 
dintotdeauna? 

Willy Saxon dădu din cap. 

Aceeaşi băutură însemna un gin martini Sapphire, rece 
ca gheaţa şi cu două măsline. O clipă mai târziu aperitivul 
îşi făcu apariţia, prezentat de Moose ca şi cum ar fi fost un 

9 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


dar al zeilor. Saxon îl încercă mai întâi, apoi îl dădu efectiv 
pe gât. Ceremonia atrase o dată în plus atenţia mulţimii de 
la bar. Şi din mijlocul acesteia, vocea unei femei fuse cea 
care exprimă, de data aceasta, sentimentele colective. 

— Tot ce-ţi mai trebuie acum este un fund ca lumea, 
Willy! 

Împinsă de băieţi, femeia din spatele vocii - care se 
ocupa cu afacerile cu bunuri de larg consum la Dean Witter 
şi căreia i se spunea, cu drag, Betty Baracuda - ţâşni în faţă 
şi depuse un sărut zemos pe buzele lui Willy Saxon, 
presându-şi coapsele şi sânii generoşi de costumul său 
Armâni. 

Se auziră din nou urale. Proprietarul, simțind că era 
momentul să intervină, îl salvă pe Saxon din ghearele 
admiratoarei sale şi-l conduse în separeul alăturat. Frank 
Lipper veni în urma lor. 

— Cei doi prieteni te aşteaptă, îi explică Moose. Am 
rezervat pentru voi masa de familie. 

Cei doi bărbaţi se ridicară în picioare în clipa în care îl 
văzură pe Saxon apropiindu-se de ei. Îşi strânseră mâinile 
pe rând şi îl îmbrăţişară scurt, mormăind cuvinte de bun 
venit. 

— Şampania e pe drum, domnilor, declară proprietarul 
irlandez al acestui local italienesc. Simţiţi-vă bine! 

— Să ne aşezăm, spuse Saxon. Cred că-mi ajunge tot 
circul ăsta. 

— Toată lumea te iubeşte, Willy, spuse Dan Prescott, 
aşezându-se vizavi de Saxon. Spre deosebire de Milken, de 
Boesky şi de Levine, tu ţi-ai văzut de treabă şi ţi-ai ţinut 
gura închisă. Ei admiră asta. La fel, şi eu. 

— Mulţumesc pentru cele spuse, îi răspunse Saxon. ŞI 
mulţumesc că ai venit. Îmi pot închipui că nu chiar toţi 
partenerii tăi vor fi bucuroşi, când vor afla asta. 

Partenerii la care se referea el erau acţionari principali ai 
băncii de investiţii Prescott & Quackenbush, considerată 
drept una dintre cele mai bune din San Francisco, aflată la 


10 


- PAUL ERDMAN - 


acelaşi nivel, pe scena locală, cu Hambrecht & Quist şi cu 
Montgomery Securities. 

— Acelaşi lucru e valabil şi pentru tine, îi spuse Saxon lui 
Bobby Armacost, celălalt bărbat de la masă. 

— Ca avocat, nu pot decât să mă fac ecoul sentimentelor 
colegului meu din breasla investiţiilor bancare, răspunse 
Armacost. Ce-a fost a fost. Totul a fost şters cu buretele. 
Acesta este stilul american. 

Frank vorbi pentru prima oară de la intrarea lor în 
restaurant. 

— Sună grozav, Bobby, dar mă îndoiesc că SEC! va 
înghiţi chestia asta. 

Dan Prescott interveni: 

— Zău, Frank, pentru numele lui Dumnezeu, ce rost are... 

— Lasă-l, Dan, îl întrerupse Saxon. Eu am fost izgonit pe 
viaţă din industria hârtiilor de valoare. 

— Stai puţin, spuse Bobby Armacost, avocatul. Ţi s-a 
interzis pe viaţă să mai acţionezi ca broker sau dealer în 
Statele Unite. Dar eşti la fel de liber ca şi mine să 
investeşti, să consiliezi, să acorzi consultanţă - şi ce altceva 
mai vrei. 

— Vrei să spui că Goldman sau Sachs mă vor ruga să 
accept să fac parte din consiliul lor? întrebă Saxon. Sau 
poate Prescott & Quackenbush? 

Intrebarea provocă o pauză, până când Dan Prescott 
spuse: 

— Willy, mă îndoiesc că ai vrea să faci parte din consiliul 
firmei Prescott & Quackenbush. Ne aflăm în mijlocul unui 
litigiu care efectiv ne devorează. Când o să se termine totul 
- şi nu avem niciun fel de altă variantă, lucru pe care ţi-l 
poate confirma Bobby, care este şi el implicat - capitalul 
nostru este pe cale să dispară cu desăvârşire. 

— Care este problema? 

— ln urmă cu doi ani, ne-am ocupat de lansarea 
acţiunilor unei companii biotehnice. Investitorii pretind că 


1 Comisia pentru Bursă şi Hârtii de Valoare (n.tr). 
11 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


prospectul nostru a făcut o prezentare inexactă. Ştii, chestii 
cum că s-ar fi aflat foarte aproape de descoperirea unui 
posibil tratament anti-SIDA, când de fapt s-a constatat că 
niciunul dintre medicamentele lor nu te putea scăpa nici 
măcar de o migrenă. Fondatorul companiei ne-a păcălit şi 
acum suportăm consecinţele. 

— Şi fondatorul? 

— S-a împuşcat. 

— Dar firma de avocatură care a făcut diligenţele 
respective? 

Cel care vorbea acum era Willy Saxon de odinioară. 

In loc de răspuns, Dan Prescott îşi îndreptă doar degetul 
mare de la mâna dreaptă spre bărbatul de lângă el. 

— Aşa este, spuse Bobby Armacost. Eu sunt acela. Şi-ţi 
pot spune că din chestia asta ieşim absolut lefteri. 

Willy Saxon nu-şi mască scepticismul şi Armacost văzu 
asta. 

— În regulă, Willy. A mai fost ceva. Cum ar fi fraudă 
efectivă. Compania a înregistrat venituri provenind din 
diverse contracte încheiate de ei peste tot în lume - în 
Japonia, în Marea Britanie, Elveţia, unde vrei tu. Numai că, 
ce să vezi? Toate acestea erau false. Ei nu făceau decât să- 
şi „aranjeze” astfel rapoartele financiare. 

— Şi cum putea cineva afirma că voi aveaţi cunoştinţă de 
această fraudă? 

— Eu şi Dan făceam parte din consiliu. 

— Am fost avertizat că afară este o adevărată junglă, 
spuse Saxon, dar dacă aş fi ştiut că este chiar atât de rău, 
poate că nu m-aş fi grăbit să părăsesc Pleasantonul. 

Aceasta readuse buna dispoziţie. Sosirea şampaniei ajută 
şi ea. Când, aproape imediat, fu adusă şi specialitatea 
casei, Fettuccine Alfredo, însoţită de o sticlă rece de Pinot 
Grigio, depanau deja cu toţii amintiri din vremurile bune ale 
anilor 1980, înainte de a se duce totul de râpă. 

— Willy, mai ţii minte cum am reuşit noi să plasăm 
jumătatea aceea de miliard în obligaţiuni fără acoperire 


12 


- PAUL ERDMAN - 


emise de nenorocitul acela de lanţ de magazine cu produse 
pentru câini, din Texas? întrebă Frank Lipper. 

Frank fusese mâna dreaptă a lui Willy Saxon, la Saxon & 
Co., înainte de lichidarea firmei. De atunci lucra ca agent 
de bursă, la firma lui Dan Prescott. 

— Asta numai pentru că Dan ne-a ajutat să plasăm 
jumătate din ele la o bancă din Denver. 

— Nu era aceea în consiliul căreia se afla fiul lui Bush? 

— Nu. El era la Silverado Savings. Dacă te gândeşti, bună 
denumire. Afacerea respectivă am făcut-o cu banca Mile 
High. 

— Pentru ca între timp să explodeze la peste un 
kilometru înălţime. 

— Şi au intrat cu toţii la pârnaie? întrebă Willy. 

— Nu. Au dat vina pe tine. 

— Dar uitaţi-vă la afacerile reuşite, spuse Dan Prescott. 
Gândiţi-vă la Safeway. Se descurcă mai bine ca oricând. 

— Dar asta a fost afacerea lui Milken, spuse Willy. Şi 
apropo, preşedintele de la Safeway nu a uitat. Peter 
McGowen îl vizita pe Milken la Pleasanton în fiecare 
săptămână. Dar toate astea nu mai contează acum. 

Willy schimbă subiectul. 

— De cât capital ai nevoie, Dan, ca să readuci Prescott & 
Quackenbush pe linia de plutire? 

— Mai întâi, trebuie să rezolvăm litigiul. Altfel, ar fi ca şi 
cum am arunca bani într-un put fără fund. 

— Şi când o să se întâmple asta? 

— Întreabă-l pe Bobby. 

— Cam într-o lună, spuse Bobby. 

— În regulă. Prin urmare, cât ţi-ar trebui? îl întrebă pe 
Prescott. 

— Zece milioane. Cincisprezece ar fi chiar mai bine, 
răspunse bancherul investitor. Dar pe vremurile acestea, 
eu zic să o lăsăm baltă. Nici măcar Houdini? n-ar putea 
scoate pe piaţa actuală atâta bănet. Oricum, chiar dacă am 
? Magician american (1874-1926), pe numele adevărat, Erich Weiss 


(n.tr.). 
13 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


putea aduna atâta, tot va trebui să cedăm prăvălia celui 
care va deţine numărul cel mai mare de acţiuni din noul 
pachet şi deci controlul. După încheierea litigiului, noi vom 
fi cu toţii faliţi. 

— Dar la eventualele consecinţe în timp te-ai gândit? 
întrebă Willy, adresându-se avocatului. 

— Vrei să spui că ne putem considera părţi vătămate? 
Mă cam îndoiesc. Toată lumea din breaslă ştie exact cu ce 
ne-am ocupat, răspunse Bobby Armacost. 

— Bine, următoarea întrebare, spuse Willy. Există vreo 
lege sau reglementare care să interzică intrarea, într-o 
bancă de investiţii cum este Prescott & Quackenbush, a 
unor bani din străinătate şi care să deţină, astfel, o poziţie 
de control asupra capitalului social? 

— Nu, după câte ştiu eu. In cazul unei bănci comerciale, 
legea spune că guvernul trebuie să aprobe orice participare 
străină mai mare de cinci procente. Dar nici măcar o astfel 
de prevedere nu se aplică băncilor de investiţii, răspunse 
Armacost. 

— Chiar dacă banii vin din Liechtenstein? întrebă Willy. 

— Pecunium non olit, răspunse avocatul. Banii n-au 
miros. Dar n-ar fi rău dacă la aceşti bani s-ar adăuga un 
nume prestigios. 

— Cum ar fi cel al unei corporaţii al cărei preşedinte este 
fiul prinţului de Liechtenstein? 

— Splendid. 

— In regulă. Următoarea întrebare, spuse Willy Saxon. A 
auzit cineva dintre voi de un tip pe nume Sid - trebuie să 
fie Sidney - Ravitch? 

— Sigur, spuse bancherul învestitor. Se ocupă cu 
evaluarea şi cotarea hârtiilor de valoare. A lucrat pentru 
Moody. A plecat de acolo acum vreo doi ani şi a cumpărat 
controlul asupra unei mici firme care se ocupă cu acelaşi 
lucru. De fapt, el o conduce. 

— Exact, spuse Frank Lipper, agentul de bursă. Este 
vorba de Western Credit Rating Agency. Cartierul lor 
general se află aici, la San Francisco, în Russ Building. 

14 


- PAUL ERDMAN - 


— De ce reputaţie se bucură? întrebă Willy. 

— După câte ştiu eu, până acum nu a fost luat niciodată 
la întrebări, răspunse Armacost. De ce întrebi? 

— Un prieten de-al lui se afla - încă se mai află - la 
Pleasanton. 

— Pentru ce? 

— Fraudă oneroasă în domeniul acţiunilor şi efectelor. 
Vindea opţiuni pentru lingouri de aur, păstrate într-un 
depozit din Vancouver. Dacă îi trimiteai cinci mii de dolari, 
puteai opta pentru o sută de uncii de aur. În cazul în care 
aurul creştea peste o sută de dolari uncia, iar tu îţi exprimai 
opţiunea, îţi dublai banii. lar frumuseţea era că opţiunea nu 
expira niciodată. 

— Şi ce este ilegal în asta? întrebă avocatul. 

— Nimic. Doar că nu exista nicio urmă de aur în depozitul 
respectiv. De fapt, nici măcar depozitul nu exista. Singurul 
aur din întreaga operaţie a fost cel folosit pentru 
ornamentarea prospectului. O frumuseţe. Omul era atât de 
mândru de el, încât păstra un exemplar chiar în camera sa 
din Pleasanton, pe care îi făcea plăcere să îl arate 
oamenilor. 

— Cum a fost prins? 

— Când, în sfârşit, aurul a început să crească, numeroşi 
investitori au încercat să-şi exprime opţiunile. Ceea ce l-a 
determinat pe fostul meu coleg de la Pleasanton să o 
şteargă. In Canada, de unde de altfel şi venise. A fost prins 
la Toronto de către Poliţia Regală şi trimis înapoi. 

— Şi ce are de-a face Sid Ravitch cu asta? 

— După spusele omului, el a conceput prospectul, 
răspunse Willy. Ceea ce i-a făcut parteneri cu răspundere 
limitată, zic eu. Foarte limitată. 

Fiecare începu să fluiere încetişor. 

— Nu vreau să intru acum în detalii, adăugă Willy, dar 
povestea asta mi-a dat o idee. 

Nimeni nu încercă să afle amănunte. 


15 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Tocmai atunci sosiră desertul şi cafeaua şi, în timp ce 
acestea erau servite, Willy Saxon se aplecă peste masă şi i 
se adresă lui Dan Prescott, cu voce scăzută. 

— Cine e doamna aceea în rochie roşie de la masa de 
alături? De o jumătate de oră se uită numai la noi. 

— Am observat şi eu, răspunse Prescott. Sunt surprins că 
nu o cunoşti. Totuşi, dacă-mi aduc bine aminte, nu prea 
aveai tu vreme de pierdut cu aşa ceva. Pretenţia ei la faimă 
se bazează pe faptul că ocupă o poziţie foarte înaltă în 
societatea din San Francisco. Bineînţeles, este plină de 
bani. Soţul ei a murit anul trecut, de bătrâneţe, şi i-a lăsat 
ei compania, plus, aş zice eu, cincizeci de milioane sub 
formă de lichidităţi şi acţiuni. Toate acestea, peste vila din 
Pacific Heights, ferma din Mendocino County şi casa de 
vară din insula Maui. 

— De ce se uită întruna la noi? 

— Colecţionează oameni interesanţi. Fără îndoială că 
cineva i-a spus cine eşti, după tumultuoasa primire. 

— Cum o cheamă? 

— Denise van Bercham. Răposatul ei soţ provenea din 
aristocrația olandeză ce se ocupa de ciocolată şi cafea - 
Indiile Olandeze şi tot tacâmul. Ramura familiei din care 
provenea el s-a stabilit la San Francisco la începutul 
secolului. Ceea ce îl cataloga pe el - şi acum pe ea - drept 
afacerist de modă veche. 

— Şi ea? 

— De o viţă nu chiar atât de nobilă, răspunse bancherul 
investitor. Lumea spune că este copilul nelegitim al fiicei 
unui mare moşier din Europa de Est şi al unui membru al 
familiei regale a României. Ea neagă vehement acest lucru. 
Ceea ce conferă credibilitate acestui zvon este totuşi faptul 
că, înainte de a fi apărut pentru prima oară aici, acum vreo 
zece ani, era adesea văzută în compania „alteţelor regale” 
din Europa. 

— Câţi ani are? Nu pare să fie cu mult mai în vârstă 
decât... 

Dan Prescott îl întrerupse: 

16 


- PAUL ERDMAN - 


— Atenţie. O aud sculându-se de la masă. Se apropie de 
noi. 

Prescott se ridică în picioare ca să o salute pe doamna în 
roşu cu obligatoriile săruturi în aer, pe ambii obraji. 

— Dragul meu Dan, spuse aceasta, au trecut secole. 

— Willy Saxon, îl prezentă Prescott, luându-i mâna 
întinsă. 

Aceasta poposi într-a lui o clipă mai mult decât ar fi 
trebuit în mod normal. 

— Răposatul meu soţ obişnuia să vă pomenească numele 
în diferite ocazii. Am impresia că vă ocupați de afaceri. 

— Mă ocupam, spuse Willy. 

Lui Denise îi plăcu răspunsul. 

— Mâine dau o masă la restaurantul Stars. La ora unu. 
Trebuia să fim şase. Dar o să fim şapte, dacă o să vă facă 
plăcere să veniţi şi dumneavoastră. 

— De ce nu? Cu ce ocazie, dacă-mi permiteţi să întreb? 

— Niciuna în mod special. Dar veniţi la timp. Insist. 

— Vă pot asigura, doamnă Bercham, că eu vin 
întotdeauna la timp. 

Ea găsi cu cale să zâmbească la aceste cuvinte cu dublu 
înţeles. Intinse încă o dată mâna spre Willy Saxon şi, 
ignorându-i pe toţi ceilalţi de la masă, se întoarse şi plecă. 

— Ce naiba a mai fost şi asta? întrebă Frank Lipper, 
îndată ce Willy şi Dan Prescott îşi reluară locurile. 

— Probabil tipa cu cea mai mare putere din San 
Francisco, răspunse Prescott. Ea face şi desface totul în 
oraşul ăsta. Nu sunt chiar foarte sigur că ai dat dovadă de 
înţelepciune acceptându-i invitaţia, Willy. 

— Nu sunt de acord cu tine, spuse Armacost. Dacă 
Denise van Bercham îţi dă binecuvântarea, vei fi acceptat 
peste tot în oraşul acesta şi dincolo de el. Ceea ce va 
corespunde tuturor intereselor noastre. 

Spunând aceasta, îi aruncă o privire de avertizare lui Dan 
Prescott. 

— Ai dreptate, Bobby, spuse şi Prescott. 


17 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Haideţi să ne întoarcem o clipă la afaceri, spuse Willy 
Saxon. V-aş fi recunoscător dacă m-aţi ţine la curent cu 
tratativele pentru închiderea litigiului Prescott & 
Quackenbush. Spuneai că nu va dura mai mult de o lună. In 
ce mă priveşte, îmi convine de minune. Şi eu am ceva 
treburi care o să-mi ia pe puţin cam tot atâta timp. După 
care se uită la ceas. Trebuie să mă anunţ la hotel până nu e 
prea târziu. 

— Unde o să stai? întrebă Dan Prescott. 

— La Huntington. S-a ocupat Frank de asta. 

— Dacă eşti gata, limuzina te aşteaptă afară, anunţă 
Frank Lipper. Vin şi eu cu tine, să mă asigur că totul e în 
regulă, Willy. 

— Bine. Să mergem. 

Cei patru bărbaţi se ridicară de la masă. 

— Eu şi cu Bobby o să mai rămânem la o cafea, afirmă 
Dan Prescott. 

— Sigur, spuse Willy. O să ţinem legătura. N-am cuvinte 
să vă spun ce mult înseamnă pentru mine să am alături 
oameni ca voi. Am presimţiri bune în ce priveşte viitorul. Cu 
toţii am avut destul ghinion în ultima vreme, dar de acum 
înainte lucrurile vor începe să se schimbe. 

Spunând acestea, Saxon se îndreptă spre uşă. Frank 
Lipper o luă, ca de obicei, în urma lui. 

— Ce tip! exclamă Bobby Armacost, când se reaşeză 
împreună cu Dan Prescott. Spune-mi, ce poziţie ocupa el în 
breasla voastră în anii 1980? 

— Una chiar acolo sus, cu tipii cei grei. Mai mic decât 
Milken - toţi erau mai mici decât el - dar cu mult mai mare 
decât Boyd Jeffries sau tipul acela, Levine. Era chiar mai 
mare decât Boesky. Se ajunsese până acolo încât, dacă 
Willy făcea mai puţin de o sută de milioane, însemna că 
fusese un an rău. 

— Atunci înseamnă că a mai rămas cu destul. 

— În mod evident. Dar acum vreau să te întreb ceva şi ți- 
aş rămâne recunoscător dacă mi-ai răspunde deschis, zise 


18 


- PAUL ERDMAN - 


Prescott. După părerea ta de avocat, cât de escroc ai spune 
că a fost? 

— În comparaţie cu cine? 

— Să zicem că Boesky era de zece. lar Milken, de opt. 

— Dar Robert Maxwell, din Anglia? 

— De unsprezece, poate. 

— În regulă, spuse Armacost. Lui Willy Saxon i-aş da un 
trei. El nu a furat niciodată, cu adevărat, nici măcar cinci 
cenți pentru el. S-a lăsat, pur şi simplu, dus de joc. A trebuit 
să-i depăşească pe toţi ceilalţi din breaslă, chiar dacă asta 
însemna să scurteze calea, ca, de exemplu, să blocheze 
acţiuni sau să dreagă uşor balanţele. 

— Înseamnă că nu e o diferenţă prea mare faţă de... 

— Faţă de ce-am făcut noi? Sau, cel puţin, faţă de ce 
continuăm să facem. Corect. 

— Şi încă ceva, Bobby. De ce nu i-ai spus lui Willy ce mi- 
ai spus mie înainte ca el să vină aici? 

— Pentru că nu este vorba decât de un zvon foarte vag. 

— Până în prezent. Dar dacă ne vor acuza într-adevăr de 
delicte penale... 

— Posibil, Dan. Dar crede-mă, cu un caz atât de 
complicat, le va trebui luni, chiar ani, înainte să poată veni 
cu ceva asemănător unei acuzaţii care să stea în picioare. 
Deci nu are rost să-l necăjim pe Willy al nostru cu ceva atât 
de îndepărtat. Corect? 

— Aşa cred. 


19 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


3 


A doua zi, fix la ora unu, taxiul lui William Saxon trase pe 
aleea intrării principale a restaurantului Stars. O dată intrat, 
îi spuse tinerei doamne, care-i ceru rezervarea, că era 
aşteptat de Denise van Bercham. 

Acest lucru declanşa o inaudibilă alarmă roşie care îi 
aduse aproape instantaneu pe Jeremiah Tower, fondatorul 
şi extraordinarul maftre d'hotel al celei mai mari şi mai 
bune braserii la vest de Paris. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi William Saxon, spuse 
Tower. Vă rog, urmaţi-mă. 

Traversară restaurantul principal, plin ochi, spre terasa 
uşor înălţată, din celălalt capăt. Aceasta era, în mod clar, 
rezervată clienţilor speciali ai lui Jeremiah, un paradis unde 
aceştia puteau savura semiintimitatea de la o distanţă 
rezonabilă faţă de clasa mijlocie, aşezată trei trepte mai 
jos. Destinația lor finală era masa de colţ, la care se aflau 
deja Denise van Bercham şi alte cinci doamne. Denise 
stătea în capătul mesei, având în faţă întreg localul. Când îl 
reperă pe Willy Saxon care se apropia, îi făcu semn spre 
scaunul liber din dreapta ei. 

— Acesta este noul meu prieten, William Saxon, anunţă 
ea. Este foarte deştept, când este vorba de bani. 

Afirmația stârni un freamăt printre doamne. Toate aveau 
bărbaţi mai în vârstă, în cele mai multe cazuri mult mai în 
vârstă, şi ştiau că într-o bună zi, cu puţin noroc cât mai 
curând, greutatea administrării înțelepte a milioanelor 
moştenite va cădea pe fragilii lor umeri. Prin urmare, orice 
ocazie de a primi un sfat financiar, mai ales un sfat pe 
gratis, era întotdeauna bine primită. 

— Tocmai a ieşit din închisoare, continuă ea. leri. 
Această precizare stârni mai mult decât un freamăt. Dar, 
aşa cum mi-a spus dragul meu soţ, înainte de a... Denise se 
opri, plină de respect, apoi continuă: ...de a ne părăsi, 
domnul Saxon nu s-a făcut mai vinovat de fraudă decât el. 

20 


- PAUL ERDMAN - 


Odată stabilită inocenţa sa, Willy Saxon îşi înclină capul 
pentru a-şi exprima aprecierea, iar sosirea chelnerului îl 
salvă de la a mai adăuga orice altceva. 

— Beţi ceva, domnule? 

— Gin martini Sapphire Bombay cu două măsline, spuse 
el, o comandă care provocă priviri pline de respect pentru 
aspectul bărbătesc al alegerii sale. 

Denise van Bercham trecu la prezentarea, în ritm rapid, a 
celorlalte invitate. Femeia care se afla exact în faţa lui Willy 
se aplecă în faţă şi-l întrebă: 

— Vreţi să ne spuneţi în ce puşcărie aţi fost închis? 

— Inchisoarea Federală Corecţională din Pleasanton, 
răspunse Saxon, simțind imediat dezamăgirea comesenelor 
sale. Acestea speraseră într-o închisoare adevărată, cum ar 
fi San Quentin. Michael Milken, se simţi obligat să adauge, 
a fost şi el acolo. 

Indreptase puţin lucrurile. 

— L-aţi cunoscut? întrebă femeia. 

— Adevărul este că îl ştiam dinainte. Am lucrat amândoi 
în acelaşi domeniu - obligaţiuni fără acoperire. 

— Ce interesant, spuse femeia pe care, dacă Willy îşi 
amintea corect, o chema Sally. Soţul meu susţine faptul că 
nici Milken nu ar fi trebuit să facă puşcărie. Că finanța 
companii care nu ar fi putut obţine bani din nicio altă parte 
şi că acesta este un motiv pentru care toată lumea a 
prosperat în anii 1980. Dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Soţul lui Sally s-a ocupat de petrol, interveni Denise. 

— Părerea mea este că această problemă ar putea 
constitui o temă de gândire, spuse Saxon. 

Interveni femeia din dreapta lui Willy: 

— Soţul meu zice că l-au înfundat pe Milken pentru că cei 
de pe Wall Street nu puteau suporta ideea unui evreu care 
acţionează pe terenul lor şi câştigă o jumătate de miliard 
de dolari pe an. 

— Soţul lui Lois se ocupă de textile, explică Denise. 

Apoi vorbi o femeie aproape statuară, aşezată în celălalt 
capăt al mesei. 

21 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Prostii. Milken şi-a meritat pedeapsa cu vârf şi îndesat. 

Era fiica episcopului anglican şi se măritase cu 
preşedintele celui mai mare concern minier din Statele 
Unite - acum şi el trecut în lumea drepţilor. Nu se îmbrăca 
niciodată în ceva ce nu era creat de Karl Lagerfeld, Bill 
Blass sau Gianfranco Ferre; nu circula niciodată în altceva 
decât în Rolls sau Ferrari. Şi totuşi, era o liberală care se 
bătea cu pumnii în piept şi nu pierdea nicio ocazie să 
demonstreze acest lucru. 

— La început, continuă ea, o fi făcut Milken ceva bun. 
Dar după ce a renunţat la companiile cu bun renume şi 
care meritau să fie finanţate a început să emită obligaţiuni 
fără acoperire pentru corporaţii deja sortite prăbuşirii. 
Acesta este motivul pentru care nicio bancă respectabilă nu 
s-ar atinge de ele. Apoi a stocat aceste obligaţiuni în 
societăţile de depuneri şi credite conduse de prieteni de-ai 
lui, ca, de exemplu, amicul nostru Keating. Toţi cei implicaţi 
au primit bacşişuri enorme, deghizate în onorarii, ca să nu 
se retragă din joc. Şi-ar fi ţinut-o tot aşa, dacă guvernul nu 
i-ar fi desfiinţat. lar acum noi, contribuabilii, suntem 
sufocaţi de o notă de plată de o jumătate de trilion de 
dolari, cauţiune pentru aceste societăţi. lar Milken trăieşte 
undeva, huzurind în lux, după ce a „suferit” doi ani în acest 
club de ţară din Pleasanton. 

Urmă o tăcere jenantă, întreruptă aproape imediat de 
Denise van Bercham care anunţă că urmează salată niçoise 
şi calcan meuniere. li spuse chelnerului care aştepta alături 
să toarne vin şi, îndată ce paharul îi fu plin, îl goli pe 
jumătate. 

Apoi se aplecă spre Willy Saxon şi îi şopti: 

— Ignor-o pe scorpia asta. Nu s-a mai culcat cu cineva de 
cinci ani şi aşa obişnuieşte să se defuleze. 

Ca să-şi demonstreze şi mai mult simpatia, mâna 
dreaptă a lui Denise alunecă pe braţul stâng al lui Willy, 
strângându-l încurajator. 


22 


- PAUL ERDMAN - 


— Sper că nu vă supăraţi, domnule Saxon, dar aş vrea să 
vă mai întreb ceva despre acel loc din Pleasanton. Tot Sally 
era. Se permit acolo vizite conjugale? 

— Da, răspunse Willy, deşi în cazul meu nu s-a pus 
problema. Ah, ah. Era oare...? 

— Ştiţi, continuă Willy, soţia mea a dat divorţ curând 
după instalarea mea la Pleasanton. 

Era mai bine aşa. 

— Cât de des? întrebă Sally. 

— Cred că am discutat suficient pe această temă, Sally, 
interveni Denise înainte ca Willy să poată răspundă. lar 
acum, continuă ea, privind cu emfază peste întreaga masă, 
am câteva veşti foarte importante cu privire la operă. Aşa 
cum ştiţi, am preluat locul lui Jacob în comitetul director. 
Intenţionăm să deschidem sezonul cu La Traviata, dar nu 
am ştiut sigur, până acum, cine va interpreta rolul masculin 
principal. Acum însă pot să vă spun că împreună cu Gordon 
Getty am reuşit să-l obţinem pe Pavarotti. 

Această veste le ţinu ocupate tot timpul cât mâncară 
salata şi peştele. Ceea ce îi permise lui Willy Saxon doar să 
asculte şi să urmărească. Işi concentră atenţia, în mod 
special, asupra lui Denise van Bercham. 

Probabil că avea doar puţin sub cincizeci de ani - cu 
patru sau cinci ani mai mare decât el. Trăsăturile ei fără 
cusur - mai ales acel nas absolut perfect - primiseră, fără 
doar şi poate, un mic ajutor din partea unui specialist în 
chirurgie estetică. Din felul în care sânii i se revărsau din 
bluza albă, orice ajutor în această zonă era îndoielnic. Avea 
o talie delicată, dar, spre deosebire de cel puţin două dintre 
doamnele de la masă, nu exista nici urmă de anorexie la 
Denise van Bercham. Avea un păr bogat şi negru, unduitor, 
şi din cât apucase ieri să-i vadă picioarele la restaurant, nici 
cu ele nu avea de ce să se ruşineze. Denise van Bercham 
era o femeie dată dracului, trase Willy concluzia, şi cât se 
poate de feminină - cu o singură excepţie: ochii. Erau 
albaştri-cenuşii, cu reflexe de oţel, şi nu le scăpa nimic. De 
fapt, Willy era sigur că Denise era perfect conştientă că 

23 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


trupul ei era supus unei cercetări complete. O suspecta 
chiar că îi făcea plăcere acest lucru. 

Când sosi cafeaua, epuizaseră, în sfârşit, subiectul 
Pavarotti şi oaspetele cui va fi acesta, la prânz şi la cină, pe 
perioada şederii lui în oraş. Aprobarea lui Denise pecetluia 
orice aranjament, căci numai pe ea se putea conta pentru 
aducerea „bunului meu prieten Luciano” la orele şi locurile 
fixate. Deoarece, aşa cum explică Denise cât se poate de 
clar, ea urma să se ocupe de transportarea lui Pavarotti, 
punându-i la dispoziţie atât avionul ei G-4, cât şi avionul 
727 al lui Gordon. Acest lucru aduse în discuţie spectrul 
soţiei lui Gordon, Ann, care precis că va încerca să-şi facă 
loc. Dar Denise anticipase şi acest lucru. Se va asigura, le 
spuse ea doamnelor, că Luciano va veni cu avionul e; şi va 
pleca în cel al lui Gordon. 

În sfârşit, îşi reîntoarse atenţia spre Willy Saxon. 

— Mă tem că te-am cam plictisit, William. Dar înainte de 
a ne despărţi, cred că ne-ar face la toate plăcere să-ţi 
ascultăm părerea asupra pieţelor financiare, nu-i aşa? 

Doamnele fură întru totul de acord. 

— Pot să vă întreb ceva? 

Era fiica episcopului. 

Deşi căzuse în dizgrație ca urmare a tiradei ei despre 
Milken, Denise îi acceptă totuşi intervenţia, cu o înclinare a 
capului. 

— Brokerul meu spune că următoarea încetinire generală 
a ritmului acumulărilor va începe probabil anul viitor, acest 
lucru însemnând că profiturile corporațiilor urmează să 
scadă dramatic. Când oamenii vor începe să-şi dea seama 
ce se întâmplă, îşi vor scoate banii investiţi în acţiuni, cu 
zecile de miliarde. Aşa că, zice el, cine e deştept şi-i scoate 
de pe acum. Sunteţi de acord? 

— Sunt de acord atât cu diagnosticul, cât şi cu concluzia, 
răspunse Willy. Deşi nu mi-aş vinde acţiunile începând chiar 
de mâine-dimineaţă. Faceţi-l pe brokerul dumneavoastră 
să-şi merite banii. Spuneţi-i să vă prezinte un plan. 


24 


- PAUL ERDMAN - 


— Dar, spuse Sally, dacă îţi vinzi acţiunile, unde e bine 
să-ţi bagi banii? 

— Într-un fond de lichidităţi al pieţei, e ceva sigur, spuse 
una din cele două femei suferind de anorexie şi care abia 
dacă scosese două vorbe până acum, poate din cauza 
slăbiciunii. 

— Ca să obţii mai puţin de patru procente? replică fiica 
episcopului. Glumeşti! 

— Să-l lăsăm pe William să-şi spună părerea, interveni 
Denise. 

— Mă rog, într-un fel, toate aveţi dreptate, spuse Saxon. 
Da, ne îndreptăm spre o nouă recesiune. Şi da, dacă sunteţi 
deştepte, vă vindeţi acţiunile până să apuce alţii să o facă. 
lar când faci asta, vrei să fii sigur, iar un fond de lichidităţi 
reprezintă un loc destul de sigur în care să-ţi bagi banii. 
Dar, aşa cum s-a spus aici, nu obţii decât patru procente. 
Cam tot atâta este şi rata inflaţiei. Deci, până la urmă nu 
câştigi nimic. 

— Atunci ce părere ai despre obligaţiuni? întrebă Denise. 

— Te apropii. Obligaţiunile, mai ales cele pe termen lung, 
reprezintă probabil varianta la care ar trebui să vă gândiţi. 
Dar nu cele emise de companii. Când se va instala 
recesiunea, şi dacă va fi vorba de una profundă, 
numeroase corporaţii se presupune că vor avea probleme 
şi în acel moment obligaţiunile lor - şi nu mă refer numai la 
obligaţiunile fără acoperire - vor avea şi ele probleme. 

— Prin urmare, banii trebuie plasați în obligaţiuni emise 
de guvern, spuse fiica episcopului. 

— În parte, aşa este. Hârtiile de valoare emise de guvern 
sunt mai sigure, dar câştigurile aduse de acestea nu sunt 
foarte ademenitoare. În plus, dobânda pe ele este 
impozabilă. 

Nimeni de la masă nu era un partizan al impozitelor, aşa 
încât câştigase acum absoluta lor atenţie. 

— Obligaţiuni municipale, scutite de taxe. Spre aşa ceva 
ar trebui să vă orientaţi. Majoritatea lor - aşa zisele 
obligaţiuni cu angajament general - sunt susţinute de către 

25 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


guvern, prin urmare sunt sigure. Au câştiguri relativ mari - 
mult mai ridicate decât orice aţi putea câştiga investind 
într-un fond de lichidităţi. Şi dacă le cumperi pe cele care 
trebuie, nu plăteşti nici taxe federale şi nici statale. Dacă 
mai ai nevoie de alte dovezi, vezi unde şi-a băgat Ross 
Perot majoritatea miliardelor lui sau, Denise, prietenul tău 
Gordon Getty. În obligaţiuni municipale scutite de taxe. 

După ce-şi plăti astfel prânzul, Willy Saxon se uită la 
ceasul de la mână. Intuind ce urma acesta să spună, 
Denise i-o luă înainte. 

— Doamnelor, e timpul să ne retragem. Dar, înainte de a 
face asta, cred că am vrea, toate, să-i mulţumim domnului 
Saxon pentru faptul că ne-a împărtăşit gândurile sale. Nu 
credeţi că trebuie să mai repetăm figura? 

Ideea stârni murmure de unanim acord, în timp ce toată 
lumea începea să se ridice de la masă. 

— Te aşteaptă vreo maşină? îl întrebă Denise pe Willy. 

— Nu. Am venit cu taxiul. 

— Înseamnă că nu ti-ar strica să te ducă cineva. 

— Ar fi foarte bine. Stau la Huntington. Ţi-e cumva peste 
mână? 

— Bineînţeles că nu. 

Când Willy şi Denise ieşiră din hotel, şoferul acesteia 
trăsese deja Bentleyul la scară. 

— Cât vrei să stai la Huntington? îl întrebă ea, pe când 
ieşeau din alee, îndreptându-se spre Nob Hill. 

— Până când voi găsi un apartament. 

— Poate reuşesc să te ajut eu. 

— Nu mi-ar strica puţin ajutor. 

— De fapt, noi - sau mai curând eu - avem un foarte 
drăguţ bloc cu apartamente de locuit exact de partea 
cealaltă a parcului de lângă Huntington. Ai propriul tău 
palier, lift şi camere pentru servitori. Soţul meu făcea mare 
caz din cui urma să închirieze. Aşa că poţi fi sigur, nu stă 
acolo decât cine trebuie. 

— Dar este liber vreunul? 


26 


- PAUL ERDMAN - 


— Dacă nu, putem elibera ceva, îi răspunse ea. Este 
apartamentul de acolo, de pe partea cealaltă a parcului, 
spuse Denise, în timp ce trăgeau în dreptul hotelului 
Huntington. 

Se aplecă peste Willy, ca să-i poată arăta. În timp ce 
continua să ridice în slăvi meritele clădirii - în comparaţie 
cu coteţele de pe Park Avenue şi Central Park din New York, 
şi cu acele appartements cu vedere spre Jardin 
Luxembourg din Paris - sânii îi rămaseră apăsaţi de el. Nu 
se putu împiedica să nu-şi amintească ce spusese Denise 
despre fiica episcopului: că nu se mai culcase cu cineva de 
cinci ani. 

Cât despre asta, el nu se mai culcase cu o femeie de trei 
ani. Şi chiar dacă Denise era mai mare decât el cu vreo 
cinci ani, el dorise dintotdeauna să vadă dacă ceea ce se 
spunea despre femeile mai în vârstă era adevărat. 

— Vrei să vii să bem ceva la barul Big Four? o întrebă. 

— Dragul meu, eu nu beau niciodată în baruri, spuse ea. 
O să te sun să-ţi spun ce-am făcut cu apartamentul. 


27 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


4 


La ora patru în aceeaşi după-amiază Willy Saxon intră, 
punctual ca de obicei, în birourile direcţiei Agenţiei Western 
Credit Rating, care se aflau la etajul şaptesprezece în Russ 
Building, pe Montgomery Street. 

Pe măsura preocupărilor companiei, birourile acesteia 
erau orice, numai luxoase nu. Fuseseră decorate şi 
mobilate astfel încât să ofere vizitatorului, de la început, 
senzaţia unei eficiente de clinică, al unui profesionalism 
scrupulos, deşi în gamă minoră. Chiar şi recepţionera era 
îmbrăcată într-un costum gri, mai degrabă sever, care 
arăta ca şi cum ar fi fost luat mai curând dintr-un magazin 
universal decât dintr-un butic. 

— Sunt William Saxon şi am întâlnire, la ora patru, cu 
domnul Ravitch. 

— Da, domnule. Vă aşteaptă. 

Se ridică de la birou şi-l conduse de-a lungul unui coridor, 
spre un birou spaţios aflat la capătul acestuia şi având o 
vedere panoramică asupra golfului San Francisco. 

Willy Saxon fusese pregătit să-i displacă profund 
persoana pe care acum o vedea pentru prima oară. Dar pe 
când bărbatul voluminos se apropia de el, strângându-i 
mâna şi apăsându-i-o de trei ori - toate acestea cu un 
zâmbet larg pe faţă - ştiu că nu o să-i fie deloc uşor. Acest 
sentiment îi fu întărit de cuvintele lui Sidney Ravitch. 

— Lenny Newsom mi-a spus totul despre 
dumneavoastră, domnule Saxon. Zicea, cu toată 
convingerea, că eraţi cel mai grozav tip din adunătura 
aceea de la Pleasanton. Prin urmare, este o mare plăcere 
pentru mine ca, în sfârşit, să pot să vă întâlnesc. Luaţi loc. 

Cei doi se aşezară la măsuţa pentru cafea, unde îi şi 
aşteptau o cană cu cafea şi două ceşti. Willy îşi puse 
îngusta lui geantă diplomat pe podea, alături de scaun. 

— Fără zahăr sau lapte, spuse Willy, în timp ce Ravitch 
începu să toarne. 


28 


- PAUL ERDMAN - 


— Tocmai am vorbit ieri cu Lenny, afirmă Ravitch. M-a 
sunat să-mi spună că i-aţi lăsat computerul Macintosh. E ca 
un copil mare, ştiţi asta. Pentru el a fost ca şi cum ar fi 
primit o jucărie de la Moş Crăciun. Deci, continuă Ravitch, 
ce vă aduce aici, domnule Saxon? 

— In exclusivitate, afaceri. Aşa cum ştiţi şi 
dumneavoastră, desigur, toate rădăcinile mele şi întreaga 
mea experienţă se află în afaceri. Pentru moment - având 
în vedere cele întâmplate - o să mai dureze ceva până 
când voi reuşi să reintru în joc în mod direct. Prin urmare, 
mă aflu în căutarea unor modalităţi de a o face pe cale 
indirectă. 

— Ca de exemplu? 

— Ca de exemplu să investesc mai degrabă decât să 
administrez. 

— Şi v-aţi gândit că societatea noastră ar putea fi în 
stare să vă ajute să găsiţi o astfel de investiţie? 

— Nu. M-am gândit că v-ar putea interesa să mă aveţi 
investitor în compania dumneavoastră, domnule Ravitch, îi 
răspunse Willy Saxon. 

— Spune-mi Sidney, te rog. Sau şi mai bine, Sid, îi 
răspunse Ravitch. Ce te face să crezi că avem nevoie de un 
investitor? 

— Mi-am făcut bine temele la Pleasanton. Am ajutat la 
organizarea bibliotecii de acolo şi am fost în măsură să 
capăt, astfel, acces la toate datele financiare de care 
aveam nevoie, apelând chiar, când a fost cazul, la Sistemul 
de Recuperare Dow Jones, folosindu-mă de un modem şi de 
Macintoshul pe care tocmai l-a moştenit Lenny, prietenul 
dumitale. 

— Şi ce ţi-au spus despre noi cercetările făcute? 

— In primul rând, că faceţi parte dintr-un „club” cât se 
poate de elitist. Că activitatea de evaluare a solvabilităţii în 
ţara noastră - de fapt, în lume - este monopolizată de o 
mână de companii specializate. Cine nu a auzit de Moody's 
şi de Standard & Poors? Dar cele câteva companii mai mici, 
cum ar fi Fitch Investor Services sau compania ta, sunt 

29 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


cunoscute, la drept vorbind, numai de profesioniştii din 
investiţii. 

— Altceva? 

— Am mai aflat că agenţiile de evaluare au o influenţă 
enormă. Într-unul din numerele din săptămâna trecută ale 
ziarului Financial Times a apărut chiar un articol în care se 
făcea afirmaţia că, împreună, reprezentaţi unul dintre cele 
mai puternice grupuri de pe pieţele financiare 
internaţionale. 

— Dar dumneata trebuia să fi înţeles acest lucru încă de 
pe vremea când lucrai în domeniu, spuse Ravitch. 

— Exact. Ar fi trebuit să înţeleg. Dar nu uita un lucru: 
specialitatea mea erau obligaţiunile fără acoperire. Nici că 
ne păsa nouă de evaluări. Obligaţiunile fără acoperire sunt 
obligaţiuni fără acoperire. Marfa noastră se afla la ani 
lumină de şansa de a fi evaluată cu vreun triplu A. Pentru 
majoritatea obligaţiunilor pe care le lansam pe piaţă nici 
măcar nu puteam obţine o evaluare. Oamenii le cumpărau 
din alte motive. 

— Pare logic. Altceva? 

— Da. Se pare că industria voastră nu este absolut deloc 
regularizată. După cum înţeleg eu lucrurile, faptul că 
sunteţi recunoscuţi de SEC acordă evaluărilor voastre o 
poziţie atât de puternică, încât puteţi propulsa sau desfiinţa 
o emisiune de obligaţiuni. Totuşi, nu aţi fost niciodată 
controlaţi - n-au existat revizii contabile, nimic. 

— Adevărat. Dar aceasta, pentru că reputaţia noastră 
este foarte bună. Poate nu chiar impecabilă, dar nu s-a 
întâmplat încă nimic atât de rău, încât să ofere suficiente 
motive pentru vreo interferenţă guvernamentală de orice 
fel, spuse Ravitch. Dar încă nu mi-ai răspuns la întrebare. 
De ce crezi că avem nevoie de un investitor din afară? 

— Poate din cauza aceasta. 

Saxon se aplecă spre geanta diplomat, o deschise şi 
scoase din ea o broşură care atrăgea imediat atenţia 
datorită ornamentelor în relief de pe copertă, mai degrabă 
de prost gust. 

30 


- PAUL ERDMAN - 


— Lenny ţi-a dat-o? întrebă Ravitch, înroşindu-se la faţă. 

— Nu. Am împrumutat-o eu. Lenny era atât de mândru 
de ea, încât o păstra tot timpul în sertarul de sus al mesei 
lui. Camera lui era vizavi de a mea, de partea cealaltă a 
coridorului. 

— Deci ai furat-o. 

— Aşa cum am spus deja, Sid, am împrumutat-o. 

— Bine, haide să nu ne mai gândim acum la asta. Ce 
anume, exact, vrei de la mine? 

— i-am spus deja. Vreau să investesc în compania ta. 

— Eu nu... 

— Te rog, ascultă-mă până la capăt, Sid, îl întrerupse 
Saxon. Aşa cum am mai spus-o, mi-am făcut bine lecțiile. Și 
nu mă refer la ce mi-a spus Lenny. Forţa dumitale constă în 
aceea că agenţia dumitale a fost ca un peşte mare într-un 
iaz mic. Te-ai mulţumit cu California, Oregon şi Washington, 
iar restul ţării şi al lumii l-ai lăsat celor mai puternici decât 
tine. Corect? 

— Ai prins ideea. Cunoaştem mai bine decât oricine 
fiecare municipalitate din teritoriul nostru - mare, mică sau 
minusculă. 

— Doar că acum a apărut o problemă, preciză Saxon. Cei 
puternici - vechea ta firmă, Moody's, ca şi Standard & 
Poors - au început să-ţi invadeze propria ogradă. Şi cum 
Standard & Poors îi aparţine lui McGraw Hilliar Moody's, lui 
Dun şi Bradstreet, amândoi au buzunare adânci, Sid. Ei îşi 
pot face loc cu forţa în teritoriul tău, chiar dacă aceasta 
implică anumite pierderi pe parcurs. Tu nu ai buzunare 
adânci, Sid. De fapt, dacă informaţia mea este corectă, te 
îndrepţi spre o problemă legată de capital. Eu sunt în 
poziţia de a mă ocupa de această problemă. Şi poate că aş 
veni cu una sau două idei care ar aduce firmei noastre mult 
mai mulţi bani în viitor. 

— A şi ajuns deci „firma noastră”, da? spuse Ravitch. 

— Sid, îţi spun cu toată sinceritatea, dacă nu vrei să mai 
discuţi despre asta, plec. Chiar acum. Poţi păstra broşura 


31 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


lui Lenny. Şi să uităm, amândoi, că această discuţie a avut 
loc vreodată. In regulă? 

Sidney Ravitch se ridică de la măsuţă şi se îndreptă spre 
fereastră. 

— Cât îţi propui să investeşti? 

Spunând acestea, continuă să se uite afară pe fereastră. 

— Zece milioane. 

— Numai numerar? 

— Numai numerar. 

— Tot numerarul acum? 

— Tot numerarul în termen de treizeci de zile. 

— Şi câte părţi din companie aştepţi să obţii pentru 
aceste zece milioane ale tale? 

— Patruzeci şi nouă la sută. Şi opţiunea de a cumpăra 
restul. 

De data aceasta, Sidney Ravitch se întoarse de la 
fereastră ca să se uite la Willy Saxon. 

— Dar te-ai gândit, într-adevăr, foarte serios, la tot, nu-i 
aşa? 

— La absolut tot. 

— În regulă. De data aceasta, Sid Ravitch îşi reluă locul la 
masa pentru băut cafeaua, în faţa lui Willy. Şi de unde 
urmează să sosească banii? 

— Din străinătate. 

— Pe numele cui? 

— Nu al meu. 

— Asta-i bine. Dar al cui? 

— Depinde de unde vor veni. Dar atâta vreme cât 
numele meu nu va fi implicat, are vreo importanţă? 

— Are, şi o să-ţi spun şi de ce. Ai dreptate, nu suntem 
supuşi unor controale regulate din partea celor de la SEC. 
Dar situaţia se poate schimba. Chiar în prezent, un 
congresman din Michigan, pe nume John Dingell, face 
presiuni în acest sens. Este preşedintele Comisiei pentru 
Comerţ a Camerei şi este un ticălos suspicios şi rău. Tot ce- 
mi trebuie este să mi-l sui în cârcă. 


32 


- PAUL ERDMAN - 


— În regulă. Ce-ai zice dacă aş recurge la o bancă din 
Bahamas? 

— Willy, spuse Sid, poate că tu nu gândeşti aşa, dar cu 
toată biblioteca şi modemul tău de la Pleasanton, încă nu 
eşti la curent cu realităţile din această afacere. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Willy. 

— Bahamas e ca o sită cu ochiuri mari. Uite ce a păţit 
Dennis Levine. A crezut că este în totală siguranţă dacă 
recurge la sucursala Nassau a unei bănci elveţiene, Bank 
Leu, ca faţadă pentru afacerile de aici în care se angajase 
pe când lucra pe Wall Street. Crezuse că era acoperit de 
legile privind secretul operaţiunilor bancare din ambele 
tări. Dar a constatat cu totul altceva. Când, în sfârşit, au 
dat de urma lui, federalii au făcut presiuni asupra 
guvernului din Bahamas şi asupra băncii şi ambele au 
cedat. Nu numai că au declarat fiecare bănuţ depus de 
Levine - şi dacă-mi amintesc corect, erau cam vreo 
unsprezece milioane de dolari - dar au şi pus la dispoziţie 
documentele care l-au băgat pe Levine în Lewiston pentru 
şaptesprezece luni. Ar fi putut fi şi mai multe, dar Levine a 
făcut un târg şi i-a trădat pe toţi cu care avusese vreodată 
de-a face. 

Sidney Ravitch era, evident, un as în asemenea 
probleme. 

— Dacă mai ai nevoie şi de alte argumente, continuă el, 
întoarce-te la Pleasanton şi mai stai de vorbă o dată cu 
prietenul nostru comun, Lenny. El a recurs la reprezentanța 
din Insulele Caiman a filialei Băncii Regale Canadiene din 
Nassau şi a avut exact aceeaşi soartă ca şi Levine. l-au luat 
toţi banii şi l-au băgat şi la zdup pentru trei ani. 

„Dar, se gândi Willy, banii tă; nu ţi i-au luat, nu-i aşa? Tu 
ţi-ai dosit probabil în altă parte cota ta de «beneficii» din 
cacealmaua aceea cu opţiuni pentru aur. Apoi i-ai folosit ca 
să cumperi această agenţie de evaluări.” 

— In regulă, atunci ce-ai zice dacă aş recurge la o 
corporație britanică cu sediul în Channel Islands? îl întrebă 
Willy. 

33 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Aşa e mai bine. Ce-mi poţi spune despre membrii 
consiliului de administraţie? 

— Secretarul companiei este un vechi şi reputat membru 
al uneia dintre cele mai prestigioase firme de avocaţi 
consultanţi din Londra. Am auzit că ei îi oferă consultanţă 
prinţului Charles. Presupun că prezintă destule garanţii. 

Lui Ravitch îi plăcu asta. 

— Eşti foarte isteţ, Willy. Sunt surprins că te-au mirosit. 

— Aşa am fost şi eu, Sid. Obişnuiam cu toţii să glumim şi 
să spunem că aşa ceva i se poate întâmpla oricui dintre 
noi, dar... 

— Da. Pe mine, unul, numai Pronia Cerească m-a ferit. 

Lui Willy începea să-i placă sincer omul acesta. Ravitch 
ştia că e/ ştie despre legătura lui cu Lenny şi despre 
frauduloasa lor schemă cu aurul. Şi totuşi, în loc să invoce 
cine ştie ce gogomănie, Ravitch era gata să recunoască 
faptul că tocmai reuşise să evite un glonţ de acelaşi calibru, 
care îi trimisese pe el şi pe Lenny la Pleasanton. 

Probabil că mai era şi altceva. Încercase să descopere de 
ce Ravitch îl părăsise atât de brusc pe Moody înainte de a 
veni la această mult mai mică agenţie. Dar nimeni nu 
suflase o vorbă. 

— În regulă, spuse Ravitch. Cred că avem elementele 
pentru încheierea unei înţelegeri. Haide acum să discutăm 
problemele de coordonare. 


34 


- PAUL ERDMAN - 


5 


Era aproape şapte seara când Willy ajunse înapoi la 
hotelul Huntington. Rămase câteva clipe în hol, gândindu- 
se la următoarea mişcare. Hotări că aceasta va fi un 
păhărel la barul hotelului, care purta numele celor patru 
magnați hoţi care dăduseră marea lovitură la San Francisco 
la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. 

Barmanul de la Big Four era un fost poliţist, pe nume 
Bob. Se ocupa de obicei cu pariurile sportive şi, în funcţie 
de sezon, paria pe orice, de la Giants la A's, de la The 
Warriors şi The'49, la Sharks. În seara aceasta era prins de 
o altă specialitate de-a lui. Subiectul: obscure capitale de 
ţări, state, provincii, cantoane - orice. În dispută cu el erau 
obişnuiţii hotelului. 

— Insula Prince Edward, spuse cineva, în timp ce Willy se 
strecura pe unicul scaun gol de la marginea barului. 

— Charlottetown, veni răspunsul imediat. 

— Vermont. 

— Montpelier. 

— Liechtenstein. 

Pauză. 

— Vaduz, interveni Willy. 

Toată lumea de la bar se întoarse spre el. 

— În regulă, spuse Bob, e rândul dumitale să mă întrebi. 
Apropo, cum te cheamă? 

— Willy. 

— În regulă. Zi-i, Willy. 

— Volta Superioară. 

Peste bar se aşternu tăcerea. 

— Ne dăm bătuți, spuse Bob. 

— Ouagadougou. 

— Silabiseşte, îi ceru Bob. 

Willy făcu asta, în timp ce Bob căută într-un raft, sub 
registrul de încasări, scoase de acolo un atlas zdrenţuit şi 
începu să-l răsfoiască. 


35 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Ai dreptate, confirmă barmanul într-un târziu. 

— Fă-i cinste omului, spuse un client din capătul celălalt 
al barului. 

— Apropo, Willy, nu cumva eşti chiar Willy Saxon? 

— Chiar el. 

— Nu, pe naiba, exclamă omul. Eu sunt Jerry McGrath. 
Lucram cu Dean Witter pe vremea când te ocupai de 
problemele tale. Ai cam lipsit o vreme, nu? 

— Trei ani şi o zi, răspunse Willy. 

— Fă-i omului cinste de două ori, Bob. 

Se făcuse ora opt când Willy reuşi, în sfârşit, să se scuze 
şi să se retragă din noul club al fanilor săi. Ştia acum care 
va fi următoarea lui mişcare. Doar că la Vaduz era abia ora 
patru dimineaţa. În plus, băuse puţin cam multişor. Şi, în 
sfârşit, nu avea de loc intenţia să aibă o convorbire 
telefonică cu Liechtensteinul, care putea fi reperată ca fiind 
purtată din camera lui. Ridică, aşadar, receptorul şi chemă 
serviciul de cameră, comandând un sandviş cu şuncă şi o 
bere Beck. Zece minute mai târziu, sosi comanda. După ce 
mâncă, Willy puse ceasul cu alarmă la ora douăsprezece 
fără un sfert şi se întinse ca să tragă un pui de somn. 

Puțin înainte de miezul nopţii, Willy părăsi holul hotelului 
Huntington şi o luă în jos, pe California Street. Se lăsase 
ceața şi nu erau mai mult de patru grade afară, deci nu 
prea era noaptea potrivită pentru o plimbare nocturnă, 
agale. Mai existau alte patru mari hoteluri în Nob Hill: Mark 
Hopkins, Stanford Court, Ritz Carlton şi Fairmont. Willy voia 
unul apropiat, de preferat cu o intensă activitate de noapte 
la recepţie. Se hotărî repede, pe când se apropia de 
Fairmont. În faţa acestuia staţionau patru autobuze, din 
care coborau grupuri zgomotoase de participanţi la cine 
ştie ce reuniune. 

Cabina telefonică pe care o căuta se afla la mijlocul 
coridorului ce ducea de la hotelul principal la Turnul 
Fairmont. Scoase din portofel un bileţel şi, uitându-se pe el, 
începu să formeze: 01-41-75-433-4981-7%. 


36 


- PAUL ERDMAN - 


— Ce doriţi, vă rog? întrebă operatoarea internaţională 
din New York. 

— AŞ vrea o convorbire telefonică cu taxă inversă cu 
Vaduz, Liechtenstein. Pentru doctor Werner Guggi, GU GG 
l. 

— Numele dumneavoastră? 

— William Randolph Hearst. 

Fusese primul nume care-i venise în minte, cu ani în 
urmă, când Guggi îi sugerase să folosească un nume fals 
când îl suna din Statele Unite. 

Nu mai auzi nimic câtă vreme operatoarea îşi făcu 
treaba. Zece secunde, cincisprezece, douăzeci. Dacă Guggi 
murise? Douăzeci şi cinci, treizeci. Apoi telefonul reveni la 
viață. 

— Willy! Aici Werner Guggi. Ce surpriză! 

— Sper că nu una neplăcută. 

— Nu, nu, nu! Doar neașteptată. Unde eşti? 

— Nu unde am fost. Vreau să vin să te văd, Werner. 

— Bineînțeles. Când? 

Willy se hotărî pe loc. 

— Joi. 

—E prea repede, trebuie să recunosc, Îi răspunse 
avocatul din Liechtenstein. Lasă-mă să-mi consult agenda. 

„l-am încredințat şaizeci de milioane de dolari din banii 
mei şi el trebuie să-şi consulte nenorocita aia de agendă!” 

— Mă tem că joi este o zi plină pentru mine, Willy, sosi 
răspunsul câteva secunde mai târziu. 

— Atunci haide să ne întâlnim seara, spuse Willy, 
încercând să se stăpânească. 

— Da, asta se poate. Haide să cinăm împreună, să zicem 
la ora şapte seara. La Gasthof zum Sternen, în Vaduz. Cred 
că-ți aminteşti locul. 

— Cum să nu. Poţi să-mi reţii o cameră acolo? 

— Bineînţeles. Altceva? 

— Nimic acum. Sunt convins că-mi poţi arăta câteva 
cifre. 

— Desigur. Cel puţin cifrele care te privesc pe tine. 

37 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Bine. Atunci, pe joi seara la Gasthof. 

— Auf Wiedersehen. 

Dincolo de coridor se afla un bar la care se cânta muzică 
Dixieland, şi Willy Saxon o porni într-acolo. Nu mai era 
nimeni, în afara barmanului. 

— Gin martini Sapphire Bombay, cu două măsline. 

Pentru prima oară de când părăsise Pleasantonul, simţea 
un nod ciudat în stomac. Ce înţelegea Guggi prin ultima lui 
afirmaţie? Că va aduce cifrele „care te privesc pe tine”. 
Care ar putea fi cifrele care să nu îl privească pe el? 

Doar nu îl alesese pe doctorul Werner Guggi la 
întâmplare, din cartea de telefon a Liechteinsteinului. 
Acesta îi fusese recomandat de nici mai mult, nici mai puţin 
decât de doctorul Rudolph Schweizer, preşedintele 
consiliului de administraţie al celei mai mari bănci din 
Elveţia, Union Bank, şi cum el se ocupa acum de evaluări 
ştia că era singura dintre cele cinci bănci din lume care 
fusese notată cu AAA atât de către Moody's, cât şi de 
Standard & Poors. 

De-a lungul anilor, construise o bună relaţie de 
colaborare cu acest gnom elveţian şi, deopotrivă, o balanţă 
solidă cu banca sa. Balanța era asigurată de comisionul de 
cumpărare provenind din emisiunile de obligaţiuni fără 
acoperire lansate peste ocean, o zonă în care el, Willy 
Saxon, fusese un autentic pionier. 

Deschiderea se făcuse în 1985, când autorităţile 
elveţiene au permis entităţilor bancare neelveţiene să 
formeze în Elveţia grupuri de bănci care să cumpere, spre 
vânzare, acţiuni emise de companii. Inainte de aceasta, 
Cele Trei Mari Bănci Comerciale elveţiene avuseseră 
monopolul asupra emisiunilor de obligaţiuni specificate în 
franci elveţieni şi practicaseră o politică prin care se 
împiedica pătrunderea pe piaţa elveţiană a emisiunilor care 
nu erau de cea mai înaltă calitate. 

Odată cu sosirea lui Willy Saxon pe scena din Zurich, 
acest monopol, această politică şi această calitate 
deveniseră repede de domeniul trecutului. 

38 


- PAUL ERDMAN - 


Willy înființase imediat o Finanzgese!//schaft, o formă de 
corporație bancară care, având în vedere legile elveţiene, 
putea face acelaşi lucru ca o bancă comercială, cu excepţia 
depozitelor publice. Apoi se dusese la Rudolph Schweizer. 
Oferta lui: dumneata pui capitalul de bază şi asiguri câţiva 
clienţi pentru marfa mea, iar eu asigur operaţiile cu 
obligaţiuni fără acoperire şi companiile doritoare să le 
emită. Vom împărţi profitul juma-juma. Dacă vrei să rămâi 
un partener discret, ca să-ţi aperi reputaţia neştirbită, eu 
nu am nimic împotrivă. 

UBS: a bătut palma imediat şi a ales calea discretă. Willy 
Saxon a hotărât şi el să fie un beneficiar cât mai invizibil al 
noii companii mixte. Aceasta l-a condus spre Liechtenstein 
şi spre bunul Herr Doktor Werner Guggi. 

Prima lor întâlnire avusese loc în februarie 1985, la 
restaurantul Gasthof zum Sternen din Vaduz. 

— Este o mare plăcere să vă cunosc, acestea fuseseră 
primele cuvinte ale avocatului din Liechtenstein. Cred că 
înţelegeţi că aveţi recomandările cele mai înalte posibile. 

— Herr Doktor Schweizer m-a rugat să vă transmit 
salutări din partea lui, accentuase Willy. 

— Beţi vin? îl întrebase Guggi. 

— Desigur. 

— V-ar face plăcere să încercaţi unul local? 

Vinul local era un nu-prea-rău Riesling Johannesberg. 

— Presupun că sunteţi familiarizat cu situaţia de aici, 
începuse Guggi. 

— Nu chiar. Am studiat două semestre la Universitatea 
din Zurich spre sfârşitul anilor 1960 - mama mea a fost 
elveţiancă, aşa încât nu am avut probleme să urmez 
cursurile - dar Liechtensteinul, nici măcar nu l-am vizitat 
vreodată. Ca să fiu sincer, nu mi se părea foarte interesant. 

— Aveţi dreptate. Nici nu este. De fapt, vreme de secole, 
Liechtensteinul nu a fost decât un principat obscur, 
agrarian, dosnic, de la periferia Imperiului Austro-Ungar. 


3 Union Bank din Elveţia (n.tr.). 
39 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Niciodată lucrurile nu au mers prea bine aici, dar ele s-au 
înrăutățit şi mai mult la sfârşitul Primului Război Mondial. 
Imperiul s-a prăbuşit şi ne-am pomenit un popor fără ţară. 

Totul s-a schimbat dramatic în ziua de întâi ianuarie 
1924, când Liechtensteinul a încheiat o întelegere 
atotcuprinzătoare, de asociere cu Elveţia. Granițele şi 
tarifele elveţiene au devenit graniţele şi tarifele noastre. 
Francul elveţian a devenit valuta noastră. lar băncile din 
Liechtenstein, în total două, au fost total integrate în 
sistemul bancar elveţian, cu legile privind secretul bancar, 
cu tot. 

— Aşadar, ce puteţi dumneavoastră oferi aici şi care să 
nu fie valabil la Zurich? îl întrebase Willy. 

— Un sistem de protecţie total diferit, îi răspunsese 
Guggi, o protecţie împotriva privirilor indiscrete. 

Apoi Guggi îi explicase cum funcţionează acesta. 

Cheia era o entitate „corporativă” unică, numită Anstalt. 
Aceasta se traducea oarecum în engleză prin „fundaţie”, 
dar o Anstalt în Liechtenstein avea tot atât de mult în 
comun cu o fundaţie americană, pe cât avea Madonna cu 
Fecioara Maria, îi explicase Guggi cu o rară scânteie de 
umor. Era o instituţie căreia nu i se cerea nici să 
înregistreze adevăratul proprietar şi nici să declare cuiva 
vreuna dintre activităţile sale financiare sau să-şi prezinte 
registrele, nimănui, nici măcar guvernului principatului. Şi, 
indiferent cât câştiga, taxele erau întotdeauna aceleaşi: 
cinci mii de franci anual sau puţin peste trei mii de dolari. 

Nu degeaba, menţionase Guggi, unii dintre cei mai 
puternici oameni din lume - ca, de exemplu, Robert 
Maxwell, extraordinarul magnat al presei britanice şi 
finanţelor - folosea Liechtensteinul ca sediu central al 
„părţii private” a afacerilor sale. 

Pentru mai multă siguranţă, mai existau şi onorariile care 
se plăteau celor care apăreau în faţă, ca directori ai 
corporației. Aceştia nu erau deloc ieftini. Şi nici avocaţii 
care administrau aceste „fundaţii”, aproape întotdeauna 
sub obrocul unei împuterniciri. Învestirea unui avocat cu 

40 


- PAUL ERDMAN - 


puteri atât de nelimitate îi supăra pe mulţi, recunoscuse 
Guggi, mai ales pe anglo-saxoni. Dar o astfel de înţelegere 
se baza tocmai pe esenţa sistemului, un sistem care, în 
ultimă instanţă, se baza pe încredere. 

Willy îşi petrecuse dimineaţa următoare în biroul lui 
Guggi. Avea acum propria Anstalt, prevăzută cu un consiliu 
de administraţie în fruntea căruia se afla cel de-al doilea fiu 
al prinţului de Liechtenstein. A semnat împuternicirea 
respectivă desemnându-l pe Werner Guggi ca alter ego-ul 
său, responsabil de Anstalt. Întocmise hârtiile prin care 
transfera acestei Anstalt atât proprietatea asupra 
Finanzgeseltschaftului său elveţian, cât şi contul său de la 
Union Bank din Elveţia. Mai semnase, totodată, o hârtie 
prin care îl autoriza pe Werner Guggi să deducă anual un 
comision de un milion de franci elveţieni, acoperind 
serviciile, cheltuielile şi onorariile consiliului de 
administrație. 

În schimb, Werner Guggi se angajase să apere cu 
credinţă interesele lui Willy, ca pe propriile interese. Şi 
până acum, aşa şi făcuse. Nici tribunalele americane şi nici 
IRS nu aflaseră nimic despre ascunzătoarea pe care şi-o 
construise în Vaduz pentru profiturile care se scurgeau aici 
din operaţiile de cumpărare şi revânzare de obligaţiuni, de 
peste ocean. 

Dar absenţa nici nu face dragostea mai puternică şi nici 
mai credincioşi pe avocaţii din depărtări. 

Willy îşi plăti băutura şi se întoarse la Huntington pe la 
ora douăsprezece şi jumătate. Printre alte telefoane, făcu o 
rezervare la cursa United pentru New York de la ora opt 
dimineaţa şi la cursa Swissair pentru Zurich la ora şapte 
seara, rezervând, totodată, o maşină la aeroportul Kloten 
pentru ultimii kilometri ai călătoriei sale la Vaduz. 


41 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


6 


Ploua când ateriză la Kloten joi dimineaţa. La Hertz îl 
aştepta un Mercedes. Trecuseră ani de când fusese ultima 
oară în Elveţia, aşa încât Willy o rugă pe femeia de la 
pupitru să-i traseze pe una dintre hărţile lor cea mai scurtă 
rută spre Vaduz. Peste câteva minute se afla pe Autobahn- 
ul N1, îndreptându-se spre est, iar pe la amiază ajunse la 
Vaduz. 

Plouase tot drumul şi încă mai ploua, când trase maşina 
în dreptul lui Gasthof zum Sternen. Era construit în stil 
cabană şi avea acelaşi aer de calendar elveţian, ca şi întreg 
orăşelul Vaduz. Willy se hotări să afle dacă germana lui, 
amintire a celor două semestre petrecute la Zurich, mai 
făcea încă două parale. 

— Gruss Gott, i se adresă funcţionarului de la recepţie. 
Herr Doktor Guggi hat fur mich ein Zimmer reserviert. Ich 
bin Willy Saxon. 

— Bine aţi venit la Vaduz, domnule Saxon, sosi răspunsul 
în engleză. Avem rezervarea, iar camera dumneavoastră 
este pregătită. Aveţi bagaje? 

— Numai ce am aici, răspunse Willy. 

„Şi gata cu germana mea”, conchise el. 

Camera era atât de rustică, încât putea fi folosită într-un 
film cu Heidi. Pe masa străveche de stejar din faţa ferestrei 
se afla o sticlă cu vin - un Riesling Johannesberg - cu un 
bilet alături. 

„Sper că aceasta îţi va trezi amintiri dragi despre 
Liechtenstein”, scria în biletul care era semnat „Bunul tău 
prieten, Werner”. 

Afară la fereastră se afla obligatoria jardinieră cu 
muşcate, iar dincolo de aceasta, cum soarele începuse, în 
sfârşit, să iasă din nori, putea vedea munţii începând să se 
ivească din ceaţă. Nodul pe care-l avusese în stomac în 
ultimele douăzeci şi patru de ore, ca şi îndoielile care i-l 
provocaseră, începură să dispară. Nu toţi oamenii din lume 


42 


- PAUL ERDMAN - 


trebuiau în mod obligatoriu să fie escroci, deşi în ultimii trei 
ani aşa se convinsese că era. 

Willy hotărî că era timpul pentru un alt pui de somn şi, cu 
ajutorul aerului de munte şi al liniştii din jur, peste câteva 
minute, Willy Saxon adormi buştean. Când se sculă, cinci 
ore mai târziu, pentru prima oară de ani de zile, se pomeni 
că aşteaptă cu nerăbdare să vadă ce se va întâmpla în 
continuare. 

Willy constată curând că încrederea nu-i fusese înşelată. 
Guggi intră în restaurantul hotelului fix la ora şapte. Willy 
aştepta deja la o masă. Guggi abia termină cu saluturile că 
şi băgă mâna în mapă, de unde scoase un plic pe care i-l 
întinse lui Willy. 

În timp ce se aşezară, Willy îl deschise. 

Unica foaie de hârtie din plic - fără antet - conţinea un 
singur număr: 74.768.411,76 de dolari. 

— Aceasta este balanţa ta în momentul de faţă, spuse 
doctorul Guggi. 

Mintea lui Willy începu să calculeze. Zece milioane 
pentru banca de investiţii. Zece milioane pentru agenţia de 
evaluare. Îi rămânea mai mult decât suficient ca să ungă 
toate rotiţele necesare. Plus o sumă frumuşică pentru 
reîntoarcerea lui. 

Willy Saxon revenea în afaceri. 

— Presupun că prietenul nostru comun, doctorul Rudolph 
Schweizer, conduce în continuare Union Bank din Elveţia? 
întrebă Willy. 

— Bineînţeles. 

— Şi mai presupun că este în continuare un prieten 
comun? 

— A vorbit întotdeauna în cei mai frumoşi termeni despre 
tine, Willy. Trebuie să înţelegi că niciunul dintre noi, cei de 
aici, nu am înţeles de ce autorităţile americane ţi-au făcut 
ce ţi-au făcut. Este absurd. 

— Poate. În sfârşit, intenţionez să cumpăr o bancă de 
investiţii din San Francisco. Autorităţile americane la care 
tocmai te-ai referit ar putea să nu agreeze ideea. Prin 

43 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


urmare, m-am hotărât să înfiinţez o societate anonimă în 
Elveţia, în cantonul Zug, care să acţioneze în numele meu, 
ca să zic aşa. 

— Pot aranja uşor aşa ceva, spuse Guggi. 

— Sper să mă înţelegi, Werner, dar cred că cel mai bine 
ar fi ca şi numele tău să fie ţinut departe de ea, spuse 
Willy. Păstrarea micii noastre înţelegeri, numai pentru noi, 
s-a dovedit a fi un lucru excelent până acum, aşa încât nu 
văd de ce am schimba ceva. 

— De acord. 

— În regulă. Uite la ce mă gândesc eu. E vorba de zece 
milioane de dolari. Vreau ca banii să fie canalizaţi spre Zug 
prin UBS din Zurich. Ar fi ideal ca din consiliul de 
administraţie al societăţii din Zug să facă parte câţiva 
executivi din UBS şi câţiva prieteni ai doctorului Schweizer. 
Bineînţeles că vom avea nevoie de un avocat local, care să 
figureze cu numele ca proprietar al acestei societăţi 
anonime. Dar ce-i putem noi oferi lui Schweizer şi 
prietenilor săi? Mai întâi, trebuie să stabilim nişte onorarii 
pentru consiliul de conducere. Mă gândesc poate la un 
milion de dolari sau cam aşa ceva. Apoi, cel puţin, în ce-l 
priveşte pe Schweizer, va trebui să-i oferim o parte din 
profit, exact ca şi ultima dată, cu ocazia acelor obligaţiuni 
fără acoperire, să zicem până cel mult cincizeci la sută. Tu 
ce părere ai? 

La miezul nopţii, puseseră la punct toate detaliile. 


44 


- PAUL ERDMAN - 


7 


A doua zi la amiază, Willy se întorcea la aeroportul din 
Zurich, exact la timp ca să prindă un zbor de la ora unu 
spre Londra. Starea de exuberanţă nu numai că rămăsese 
intactă, dar chiar fusese accentuată de faptul că se 
îndrepta acum spre unul dintre oraşele lui favorite, cu 
suficienţi bani în buzunar. Aranjase cu Guggi să i se trimită 
la hotel, înainte de plecare, zece mii de lire şi cincizeci de 
mii de dolari, bani lichizi. Telefonase totodată la hotelul 
Claridges să trimită Rollsul lor la aeroport, să-l aştepte. 

În holul hotelului îl aştepta directorul în persoană, ca să-l 
salute, murmurând câtă plăcere îi făcea să-l aibă din nou 
acolo şi întrebându-l cu ce îi putea fi de folos. 

— Cu cina, răspunse Willy. Nu ştiu între cine şi cine să 
aleg. Să merg la Christoper's sau la Harry's Bar. 

— Eu m-aş duce la Christoper's, îi răspunse domnul 
Bentley. Este favoritul nu numai al reginei mame, dar şi al 
prinţesei Margaret, dar, oricum, mâncarea este, fără doar şi 
poate, cea mai bună din oraş. Şi după aceea? 

— Cred că o să merg la Annabel's. Dacă nu cumva s-a 
deschis ceva nou între timp. Doar au trecut mai bine de trei 
ani, ştiţi bine. 

— A mai apărut încă unul. Tramp. Atrage cele mai 
frumoase fete din Londra. 

— Nu sunt sigur că fetele sunt o necesitate, dar niciodată 
nu strică să ai o rezervă. Să zicem, deci, cina la opt şi 
Tramp la unsprezece? Pentru două persoane. Şi voi avea 
nevoie de o maşină. 

— Vă va aştepta afară la ora şapte treizeci. 

Primul lucru pe care îl făcu Willy odată ajuns în cameră, 
fu să-şi scoată din mapă micuțul lui carnet negru. Găsi, la 
litera N, numărul firmei Nuffield, Weatherspoon şi Latham, 
impunătoarea firmă de avocaţi consultanţi, pe care o 
reţinuse din perioada în care introducea în Europa 
obligaţiunile fără acoperire. Erau renumiţi în City ca fiind 


45 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


insuportabili, dar flexibili. Secretara domnului Nuffield îl 
informă că şeful ei era ocupat, dar, desigur, deşi era 
sâmbătă, va face totuşi o excepţie şi-l va aştepta la ora 
unsprezece în dimineaţa următoare. 

Inchise telefonul şi se întoarse la carneţelul lui negru şi, 
după ce frunzări câteva litere, se opri la „Doreen”. Formă 
numărul, dar constată că postul fusese desfiinţat. Trecu la 
„Liz” - înaltă, brunetă şi cu sâni mari, dacă-şi amintea el 
bine. Niciun răspuns. Încercă tot aşa la. „Marty”, „Patricia” 
şi, în final, la „Shirley”. Shirley, cel puţin, îi răspunse la 
telefon, dar îl anunţă că era ocupată în această seară. 
Poate mâine? Willy îi răspunse că va reveni. 

Şi acum? Barul de la Claridges nu era chiar amuzant, dar, 
cel puţin, era aproape. In drum spre acesta, în clipa în care 
păşi afară din lift, văzu în hol o siluetă familiară - tot înaltă, 
brunetă şi cu sâni foarte mari. Era fiica episcopului, 
urmărind cum i se aduc înăuntru bagajele şi numărând, ca 
să fie sigură că nu lipsea nimic. Se aflau deja acolo pe puţin 
zece valize. 

Să încerce sau nu? Se hotărî asupra primei variante. 

— Vă mai aduceţi aminte de mine? întrebă el. 

Întrebarea provocă o privire în care se citea o 
instantanee respingere. 

— Restaurantul Stars din San Francisco, continuă el. 
Prânzul oferit de Denise van Bercham. 

Privirea se transformă într-o încruntare nedumerită. 

— Desigur. Dumneata eşti isteţul om de afaceri. Ce 
ciudat să ne întâlnim din nou, atât de repede. Şi încă aici. 

— M-am gândit doar să vă spun bună ziua, spuse Willy, 
trăgând concluzia că făcuse o mare greşeală de la bun 
început. 

Dar în timp ce se întorcea să plece, aceasta îi spuse: 

— Şi dumneata tot aici locuieşti? Te cheamă William, nu-i 
aşa? 

— Willy. Willy Saxon. Şi, într-adevăr, stau aici. 

— După cum vezi, eu abia am sosit. Tata participă la o 
consfătuire a clerului, care are loc aici, şi m-am hotărât să-l 

46 


- PAUL ERDMAN - 


însoțesc. Următoarele trei zile se va afla la Lambeth, iar eu 
voi face cumpărături, voi merge la teatru, mă rog, ca de 
obicei. Dumneata? 

— Probabil că rămân aici doar în noaptea aceasta. După 
care plec înapoi, direct la San Francisco. 

— Ce păcat. Căci altfel poate am fi descoperit împreună 
un restaurant nou şi am fi înnebunit-o pe Denise de ciudă 
că nu-şi poate asuma ea descoperirea. 

— Dacă eşti dispusă, o putem înnebuni mergând 
împreună într-un loc vechi şi sigur, la Christopher. Am 
rezervare acolo pentru ora opt. 

— In seara asta, vrei să spui? urmă o oarecare ezitare. 
Dar care nu dură prea mult. Abia dacă o să am vreme să 
despachetez. Dar, în fond, treaba asta o poate face şi 
femeia, nu? 

— Aşa cred. Atunci, haide să stabilim întâlnirea aici jos, 
în hol, chiar înainte de ora opt? 

Câteva minute mai târziu, bând un Pimm's No 1, pe care- 
| considera cel mai potrivit locului, Willy se întreba ce-l 
împinsese să o invite la masă, în prima lui seară la Londra 
după trei ani, pe fiica, în vârstă de cincizeci de ani pe puţin, 
a unui episcop anglican. Şi pe deasupra, era şi o femeie 
masivă. Englezii au o vorbă răutăcioasă despre asemenea 
femei: nu ştii, când îţi sunt prezentate, dacă să dai mâna cu 
ele sau să arunci şaua pe spinarea lor. 

Câteva ore mai târziu însă, îşi schimbă radical părerea. 
Persoana care cobori din lift la opt fără cinci era într-adevăr 
o doamnă de proporţii statuare. Dar aşa cum lăsa să se 
vadă foarte clar rochia verde, repartiţia celor şaptezeci de 
kilograme era impecabilă. Picioarele ei păreau să nu se mai 
sfârşească; sânii întindeau corsajul Givenchy la limită; iar 
bijuteriile ei - toate smaralde - îi sublinia în mod deosebit 
tenul „englezesc”. 

— Superb! spuse el, în timp ce - da - îi strângea mâna. 

— Mulţumesc, domnule, îi răspunse aceasta. Caleaşca 
aşteaptă? 

Caleaşca era un Daimler, iar şoferul; un snob. 

47 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— La Christopher's, îi spuse Willy. 

— Domnule? 

— Wellington Street, îi spuse Willy. Şi calc-o. 

Fiica episcopului era încântată. 

— Willy, spuse ea, pe când Daimlerul se îndepărta lin de 
bordură, vreau să-mi răspunzi cinstit la ce te voi întreba 
acum. 

— Desigur, răspunse acesta. 

— Îţi mai aduci aminte cum mă cheamă? 

— Ca să fiu sincer, nu, răspunse Willy. Dar chipul nu ţi l- 
am uitat, asta e cât se poate de sigur. 

— Eşti un tip deştept. Bine, ghiceşte. 

— Numele sau prenumele? 

— Prenumele. 

— Penelope. 

— Mai încearcă. 

— Prudence. 

Aceasta râse. A 

— Nume greşite, dar bine gândite. In regulă, este Sara. 
Sara Jones. 

Willy se trase spre ea şi-i întinse mâna. 

— Este o plăcere să te cunosc, Sara. De fapt, o mare 
plăcere. 

În restaurant îi aştepta Christopher în persoană, 
Christopher Gilmore, care îi conduse la masa lor, în tot 
acest timp discutând amabil cu Willy. 

— Este clar că eşti de-al casei. De unde până unde? îl 
întrebă Sara când se aşezară. 

— Te-ar plictisi până la lacrimi, răspunse Willy. 

— Pune-mă la încercare. 

— S-a făcut. Ascultă povestea prescurtată a lui Willy 
Saxon. Student la Universitatea din Georgetown, în 
diplomaţie. Apoi la Universitatea din Zurich, două 
semestre. De ce la Zurich? Pentru că mama mea era de 
acolo. Apoi, L.S.E., Facultatea de Ştiinţe Economice din 
Londra, unde mi-am şi luat o licenţă. Înapoi în State, am 
intrat la First Boston, unde m-au instruit în afaceri în 

48 


- PAUL ERDMAN - 


domeniul investiţiilor bancare, mai întâi la New York, apoi la 
Londra şi, în sfârşit, la San Francisco, unde am părăsit nava 
şi am iniţiat mica mea bancă comercială. 

— Opreşte-te. Câţi anişori aveai în momentul respectiv? 

— Treizeci şi patru. 

— De ce San Francisco? 

— Pentru că este aproape de Silicon Valley. Am reunit 
grupuri de investitori care ofereau capitalul de bază pentru 
introducerea tehnologiei de vârf, dirijându-i şi asigurându-le 
finanţarea, în speranţa că mai târziu se vor putea impune şi 
vom scoate bani grei. Primele trei afaceri pe care le-am 
făcut mi-au mers din plin. Apoi, întâmplător, am luat parte 
la o masă oferită de Jerry Kohiberg şi George Roberts. La 
Villa Taverna. 

— Ei cine mai sunt? 

— KKR. Cel de-al doilea K este de la Henry Kravis. Sunt 
convins că ai cunoscut-o pe fosta lui soţie, Carolyn Roehm. 
Înţeleg că ea este pentru New York ceea ce este Denise 
van Bercham pentru San Francisco. În sfârşit, Kohiberg, 
Kravis şi Roberts - George Roberts este din San Francisco, 
de aceea masa a avut loc acolo - au inventat 
răscumpărarea forţată. Sună mult mai complicat decât este 
în realitate. În esenţă, tot ce au făcut ei a fost de a 
convinge conducerile companiilor  subcotate să-şi 
răscumpere propriile dotări, cumpărând părţile acţionarilor 
publici. KKR a asigurat finanţarea, prin emiterea de 
obligaţiuni fără acoperire, în schimbul unei mari părţi din 
profit. Au pus apoi companiile pe picioare şi le-au revândut 
publicului, la un preţ dublu sau triplu faţă de suma plătită 
iniţial de ei. KKR a făcut miliarde, efectiv miliarde, în acest 
proces. 

— lar tu i-ai copiat. 

— Exact. Dar am făcut totodată şi un pas mai departe. 
Am deschis birouri la Londra şi Zurich şi am introdus în 
Europa finanţarea prin obligaţiuni fără acoperire. 

— Willy cel deştept. 


49 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Aşa cum s-a dovedit, nu chiar atât de deştept, pentru 
că zece ani mai târziu am isprăvit prin a ajunge la puşcărie. 

— Cum ai reuşit asta? 

— Am intrat în combinaţie cu oameni ca Ivan Boesky şi 
Michael Milken. Am încercat să ne ajutăm unii pe alţii. lar 
felul în care făceam aceasta era uneori ilegal. 

— Nu ţi-a fost niciodată teamă că vei fi prins? 

— Nici măcar nu m-am gândit vreodată la asta. Ştii 
gluma cu beţivul. După trei pahare, acesta se crede 
atotştiutor; după încă unul, se crede atotputernic; încă unul 
şi este invincibil; o scufie şi este invizibil. Exceptând faptul 
că în cazul meu - şi în cazul întregii clici din anii 1980, de la 
Boesky la Milken şi Boyd Jeffries - nu era vorba de băutură. 
Era puterea pe care ţi-o dau banii în zilele noastre în 
societate. Câştigi destui bani şi nimeni nu ar îndrăzni 
vreodată să se atingă de tine. Până la urmă, am avut ceea 
ce meritam. 

— Cel puţin, tu recunoşti asta, Willy, spuse Sara. 

— Am recunoscut-o la proces. Totodată am asigurat 
despăgubirea integrală a tuturor celor afectaţi de această 
acţiune. Dar am refuzat cu desăvârşire să trădez pe cineva. 
In consecinţă, mi-au dat pedeapsa maximă, în ani de 
puşcărie. 

— Dar ceilalţi? Şi-au trădat cu toţii prietenii? întrebă 
Sara. 

— Până la ultimul. Curtea chiar a inventat un eufemism 
pentru aceşti Juda Iscarioteanul. Le-a spus „colaboratori”. 
Boesky era cel mai mare escroc dintre toţi, dar şi cel mai 
mare colaborator. Aşa încât a făcut doar doi ani şi 
unsprezece zile. Milken a devenit şi el „colaborator” şi a 
făcut douăzeci şi patru de luni, în loc de zece ani. Marty 
Siegel, care era cel mai important furnizor de informaţii 
secrete al lui Boesky, şi-a încasat partea în valize pline cu 
bani peşin. După prinderea lui, a „colaborat” cu vârf şi 
îndesat şi a primit două luni. Două luni! 

— Şi tu? 


50 


- PAUL ERDMAN - 


— Eu am executat întreaga pedeapsă. Trei ani şi o zi, 
pentru că am refuzat să-mi părăsesc oamenii. Urăsc 
oamenii care trădează. Dar, şi mai mult, urăsc sistemul 
care încurajează delaţiunea. Aşa că atitudinea mea în 
prezent este cât se poate de simplă: Să-i ia dracu pe toţi! 

— Sunt total de acord, spuse Sara, şi acum să schimbăm 
subiectul. 

Ceea ce şi făcură, iar după cină se duseră mai departe la 
Tramp şi dansară până la două dimineaţă. Când se 
întoarseră la Claridges, Willy Saxon şi Sara Jones căzură de 
comun acord că se distraseră aşa cum nu o mai făcuseră 
de ani de zile. Willy nu făcu nici măcar o aluzie la ideea de 
a petrece restul nopţii împreună. De ce? Pentru că ea era o 
fată  „cumsecade”, iar principiile lui etice, complet 
demodate, îi spuneau că nu trebuie niciodată să încerci să 
te culci cu o femeie cumsecade chiar de la prima întâlnire. 
Era ca şi cum ţi-ai fi trădat un coleg de clasă. Pur şi simplu, 
nu faci aşa ceva. 


51 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


8 


Problemele de etică nu fuseseră niciodată punctul forte 
al avocaţilor consultanţi Nuffield, Weatherspoon şi Latham. 
Dar nici ei nu pretinseseră niciodată acest lucru. Misiunea 
lor în viaţă era de a face destui bani ca să-şi poată permite 
un apartament în West End, o casă la ţară, un Jaguar şi, ca 
un corolar al poziţiei atinse, o prietenă la Paris. O premiză 
necesară era ca toate acestea să poată fi realizate în 
timpul orelor de serviciu, care nu începeau mai devreme de 
ora zece dimineaţa şi nu se încheiau mai târziu de trei 
după-amiaza, cu un timp generos pentru masa de prânz 
între aceste limite. 

Toate acestea depindeau de asigurarea unei clientele 
mulţumite. lar acest lucru cerea, uneori, să se mai închidă 
câte un ochi când era vorba de strictele subtilităţi ale legii. 
După propria părere, Nuffield, Weatherspoon şi Latham 
erau acolo nu ca să-şi ajute clienţii să încalce legea, ci, mai 
exact, ca să o încovoaie. 

Când Willy intră în birourile lor la ora unsprezece fix, 
singura persoană de acolo era un secretar de cabinet. 
Avocatul său nu sosise încă. Când acesta îşi făcu, în sfârşit, 
apariţia, douăzeci de minute mai târziu, nu era tocmai 
plăcut la vedere. 

— Scuzele mele, amice, spuse Lionel Latham, cu vocea 
lui destul de melodioasă, dar nu sunt obişnuit să vin la 
birou sâmbăta. Am dormit. M-am culcat târziu. Am şi o 
oarecare mahmureală, dar, cu puţină cafea, mă dreg. Haide 
să intrăm în birou. 

Când sosi cafeaua, Latham dădu pe gât dintr-o dată 
toată ceaşca. 

— Acum e mai bine, spuse el, apoi îl măsură pe Willy, 
vizibil deliberat, din cap până în picioare. Arăţi bine. De 
fapt, este cât se poate de clar că te afli într-o formă mult 
mai bună decât sunt eu. Fără alcool la închisoarea aceea, 
nu? 

52 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu. Trei ani pe uscat. 

Avocatul se cutremură. 

— Am citit ceva despre asta în presa timpului, dar ziarele 
de pe aici nu i-au acordat cazului un spaţiu prea amplu. ŞI 
acum, între noi fetele, de ce anume te-au acuzat? 

— Un cap de acuzare a fost manipularea de hârtii de 
valoare. Era vorba de acţiunile uneia dintre companiile 
implicate într-o preluare forţată, care era în derulare. 
Schema era simplă şi des repetată, aş adăuga. Găseam un 
prieten care să cumpere acţiunile companiei A, ridicând 
preţul prin supralicitare, astfel încât când compania B 
cumpăra restul, trebuia să plătească mai mult. Cu cât 
plăteau mai mult, cu atât câştigam noi mai mult. Problema 
a apărut ca urmare a înţelegerii verbale dintre acel 
„prieten” şi noi, care stipula că noi vom răscumpăra 
acţiunile companiei A la preţul lor, indiferent dacă fuziunea 
avea sau nu loc. O, acest lucru este ilegal în America. 

— Aceeaşi poveste. Cu asta i-a agăţat şi pe cei de la 
Guinness. Aceştia încheiaseră înţelegeri similare cu băncile 
elveţiene. Şi ei au fost priponiţi. Totuşi, nu pentru prea 
multă vreme. Ernest Saunders, preşedintele director 
general al firmei Guinness, a scăpat uşor, invocând că ar 
suferi de maladia lui Alzheimer. Câtă imaginaţie, m-am 
gândit eu atunci. Pe tine ce te-a scos? 

— Nimic. Eu mi-am executat toată pedeapsa. 

— În sfârşit, acum totul a trecut, nu-i aşa? Cu ce te-aş 
putea ajuta acum? 

— Sunt pe cale să cumpăr o companie mică în State, dar 
trebuie să tulbur puţin apele. 

— Te gândeşti la ceva anume? 

— Vreau să am drept paravan o companie britanică, cu 
câteva nume de prestigiu în consiliul de administraţie şi cu 
referinţe bancare impecabile. 

— Care să fie pe numele cui? 

— M-am gândit să recurg la o entitate din Channel 
Islanas. 

— Perfect. Şi cine ar fi proprietarul? 

53 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Poate o companie liberiană? 

— Excelent. Şi despre ce capital vorbim? 

— De zece milioane de dolari. 

— Care vin de unde? 

— Din Luxembourg. 

Dar mai înainte, din Liechtenstein, dar asta nu mai era 
treaba lui Latham. 

— Compania pe care o cumperi. Cu ce se ocupă? 

— Cu evaluarea şi notarea obligaţiunilor. La fel ca 
Moody's sau, la voi, IBCA. 

— Înţeleg. Dar autorităţile? SEC-ul? 

— Niciun motiv de îngrijorare. SEC-ul nu-i verifică. Nimeni 
nu verifică aceste agenţii. 

— Ciudat. Şi surprinzător că nu s-a gândit nimeni la asta 
înainte. 

— lar acum, haide să ne gândim la câţiva „candidaţi” 
pentru consiliul de administraţie al companiei britanice. 
Apropo, ai vreo idee cum să se cheme compania? 

— Veritas, Ltd. 

Lui Willy îi plăcu. 

— Este perfect. Vom oferi adevărul, dar într-un fel 
oarecum limitat. 

— Mi-a venit în minte un tip pentru postul de preşedinte. 
Sir Aubrey Whitehead. Fost aghiotant al lordului 
Mountbatten. Apoi trimis extraordinar în Canada. Trăind 
acum în Surrey, dintr-o pensie, la un nivel pe care nu şi-l 
poate permite, dar este prea mândru ca să renunţe la el. 
Este, de asemenea, membru al Partidului Conservator, 
ceea ce nu supără niciodată. Bineînţeles că nu pricepe o 
iotă din finanţe. 

— Este perfect, spuse Willy. Şi presupun că vei dori să 
îndeplineşti funcţia de secretar al companiei. 

— Voi fi onorat, răspunse avocatul. Cât de repede 
intenţionezi să pui totul în mişcare? 

— Imediat. Tu vei pune lucrurile la punct aici, în Channel 
Islands şi în Liberia, pentru ca totul să demareze imediat în 
clipa în care voi apăsa pe buton. 

54 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu vreau să mă amestec, dar ne întoarcem din nou la 
afacerile cu obligaţiuni fără acoperire? 

— Nu chiar. Vremurile s-au cam schimbat în America, îi 
răspunse Willy. Clinton a promis să-i stoarcă pe cei bogaţi 
şi s-a ţinut de cuvânt. Aşa încât cei bogaţi se chinuie să 
păstreze bruma care le-a mai rămas. 

— lar tu ai de gând să-i ajuţi. Cum? 

— Deschizându-le porţile ultimului rai existent. Raiul 
obligaţiunilor. 

— Cum ar fi titlurile noastre de rentă? 

— Nu.  Obligaţiuni scutite de impozit. Obligaţiuni 
municipale. Obligaţiuni generale, sprijinite de încrederea 
totală şi de creditul unora dintre cele mai bune oraşe, mici 
şi mari, din Statele Unite. Chiar şi fără avantajele 
decurgând din scutirile de taxe, acestea pot interesa o 
mulţime de investitori europeni. Priveşte numai în jur. 
Germania este la pământ. La fel şi Italia. Suedia se 
destramă. Şi, cu toate scuzele, Lionel, direcţia în care se 
îndreaptă ţara ta mă face să cred că va deveni, în mod 
fatal, Argentina Europei. În comparaţie cu ea, America 
arată grozav. 

— Teamă mi-e că trebuie să fiu de acord cu tine, 
răspunse Latham. Există cineva sau ceva de care ar trebui 
să-mi fie teamă? 

Willy se gândi o clipă. 

— Un singur nume îmi vine în minte pe moment. Un 
anume Sid Ravitch. El este proprietarul agenţiei de 
evaluare şi notare în care intenţionez să investesc eu. Dacă 
apare vreodată pe aici, să iei imediat legătura cu mine. 

— Am înţeles, spuse Latham, uitându-se pe furiş la ceas. 
Dumnezeule! Este aproape miezul zilei. lau prânzul cu 
cineva, la club. Poate ne oprim înainte la bar, la un păhărel. 
Nu mi-ar strica ceva, să mă mai dreg puţin. 


55 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


9 


Willy luă prima cursă de seară, British Air, direct spre San 
Francisco şi ajunse la Huntington exact înainte de miezul 
nopţii. In cutia lui de la recepţie îl aştepta un teanc de 
mesaje. Trei dintre ele erau de la Denise van Bercham. 
Toate erau marcate urgent. Potrivi soneria ceasului pentru 
ora nouă şi primul lucru pe care îl făcu, după ce se spălă pe 
dinţi, fu acela de a o suna. Numărul lăsat avea prefixul 707, 
ceea ce însemna că se afla undeva în ţara vinului. 

— Unde ai fost? întrebă ea în clipa în care îl identifică. 

— La Londra, răspunse acesta, ştiind că mai curând sau 
mai târziu tot va afla de la fata episcopului. 

— Doar pentru două zile? 

— Da. 

— La Londra nici nu poţi sta mai mult. Unde ai tras? 

— La Claridges. 

— Hmm. Prima oară când mai faci asta, mă anunţi şi pe 
mine. 

— De ce? 

— Poate că te-aş însoţi, spuse aceasta. Dar acum să-ţi 
spun de ce te-am sunat. Sunt la ferma mea, unde organizez 
o mică petrecere pentru azi după-amiază. Câţiva dintre 
invitaţi te-ar putea interesa. George Abbott, de exemplu. 
Este inspector-şef administrativ al oraşului San Francisco. 
Ceea ce înseamnă că îl conduce. Şi Marshall Lane, din New 
York, care are în mână toate fondurile de investiţii. Zice că 
te cunoaşte. ŞI... 

— Ajunge. Voi veni. Unde este ferma? În Napa County? 

— Nu. Mai departe, spre nord. În Mendocino County. 
Puțin mai mult de două ore de mers cu maşina. Îţi trimit 
chiar acum o hartă, la Huntington. Ţinută sportivă. Adu-ţi 
costumul de baie. Şi o prietenă, dacă vrei. 

— Este obligatoriu? 

— Costumul de baie sau prietena? 

— Ambele. 


56 


- PAUL ERDMAN - 


— În ce mă priveşte pe mine, te poţi dispensa de 
amândouă. Şi cum am spus, te îmbraci sport. 

— Atunci o să vin singur. 

— Programează-ţi să fii aici în jurul orei trei. 

— O să fiu. 

După care îl sună pe Dan Prescott. Şi acesta îl sunase de 
trei ori, ultima dată lăsându-şi numărul de acasă şi spunând 
că va putea fi găsit acolo tot weekendul. 

— Am încercat de câteva ori să te găsesc, spuse 
bancherul. 

— Am avut câteva probleme de rezolvat în afara 
oraşului, îi răspunse Willy. Dar acum sunt din nou în 
afaceri. Ascultă, trebuie să te întreb ceva. 

— In regulă. Dar, mai întâi, trebuie să-ţi spun ceva. 
Situaţia noastră s-a schimbat. Avocaţii aceia s-au hotărât 
să joace dur. Ne-au făcut o propunere definitivă pe care o 
putem accepta sau nu. 

— Cât de rea este? 

— Au plusat cu încă cinci milioane suma iniţială. Bani pe 
care noi nu-i avem. 

— Şi ce-o să se întâmple? 

— Vor face o apreciere care va fi de trei ori mai mare 
decât oferta pentru încheierea litigiului. 

— De unde speră să facă rost de banii ăştia? Eu mă 
gândeam că, în orice variantă, capitalul firmei era, oricum, 
lichidat. 

— Aşa şi este. Ei însă şi-au anunţat intenţia de a-şi 
extinde acţiunea asupra averilor noastre personale. 

— Bobby ce zice? 

— Bunurile lui personale intră şi ele în discuţie. 

— Şi? 

— El zice că şansele sunt de doi la unu pentru aplicarea 
popririi pe averile noastre personale. 

— E atât de rău? 

— Chiar mai rău, poate. 

— Adică? 


57 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Dacă ajungem la proces, atunci prea multe rufe 
murdare vor fi spălate în public. Bobby zice că scopul este 
tocmai de a atrage atenţia celor care n-ar trebui. 

— Ca de exemplu? 

— Ca de exemplu, cea a procurorului districtual. 

— Dar nu şi dacă reglăm totul acum. 

— Exact. 

— O să văd ce-o să pot face. Dar acum, aşa cum ţi-am 
spus, vreau să te întreb ceva. Cât de tari sunteţi voi, băieţi, 
când este vorba de obligaţiuni municipale? 

— Destul de tari. Numai anul acesta am fost implicaţi, 
cred, în cel puţin douăzeci de acţiuni de cumpărare de 
obligaţiuni. Adică aproape cam cât am făcut în ultimii cinci 
ani la un loc. 

— Le negociaţi? 

— Da. Avem un mic departament specializat. Lucrează 
acolo cam vreo doisprezece băieţi. Volumul schimburilor 
însă este destul de mare. Şi lansăm obligaţiunile pe pieţele 
de unde le cumpără iniţial. 

— Cât aţi plasat până acum? 

— Anul acesta, cinci sau şase dintre cele douăzeci, până 
acum. 

— Pentru ce municipalități? 

— În ianuarie a fost Fresno. Obligaţiuni cu răspundere 
generală. O sută de milioane. În martie, am avut una la 
Salinas. Un fel de proiect pentru construirea de locuinţe 
ieftine. Cincizeci de milioane. În aprilie, finanţarea 
extinderii unui aeroport, în Salem, Oregon. Aceasta... 

Willy îl întrerupse: 

— Gata, am înţeles. Cum le plasati? 

— Avem un grup permanent de clienţi de la diverse 
instituţii publice. Fondurile pentru obligaţiuni. 
Departamentul credite al băncii. Companiile de asigurări. 
Ştii şi tu. 

— Aţi făcut vreodată ceva în San Francisco? 

— Niciodată nu am putut pătrunde aici. De ce întrebi? 


58 


- PAUL ERDMAN - 


— A apărut ceva care mi-a dat această idee. Dar, înainte 
de a mă angaja definitiv, trebuie să ştiu exact care este 
situaţia firmei Prescott & Quackenbush. Până la ultimul 
bănuţ. Am nevoie de toate cifrele. Şi, Dan, mă cunoşti 
destul de bine ca să înţelegi că nu vreau niciun fel de 
surprize pe traseu. Vreau deci să-mi dai cifrele exacte 
privind orice eventuale datorii. În plus, am nevoie de 
balanţele şi de situaţia profiturilor şi pierderilor, pe ultimii 
cinci ani. Şi vreau o situaţie completă, şi la zi, a averii 
personale nete pentru tine şi Bob. Cât aveţi şi unde aveţi. 
Nici aici nu vreau niciun fel de erori sau omisiuni. 

— Pentru când? Timpul nostru este foarte scurt, Willy. 

— Luni seara e bine? 

— O să le primeşti atunci. Unde? 

— Aici, la Huntington. 

— O să venim amândoi, eu şi Bobby. Isuse, Willy, cum 
pot să-ţi mulţumesc? 

— Nu-mi mulţumi. Este vorba numai şi numai de afaceri, 
Dan. Afaceri foarte serioase. 


59 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


10 


Se făcuse aproape nouă şi jumătate. Când trase draperia 
ca să se uite afară, Huntington Park era învăluit în ceaţă. 
Chinezii îşi făceau exerciţiile lor orientale. Servitoarele 
nicaraguane plimbau plozii stăpânelor. Un băieţel negru, 
purtând pe cap o şapcă cu însemnele echipei Giants, juca 
catch cu mândrul său tată. Doi vagabonzi mai dormeau 
încă buştean, pe două bănci alăturate. Pe o altă bancă, un 
bărbat în pardesiu şi cravată citea ziarul de duminică 
dimineaţă. După dimensiunile teancului de foi de lângă el, 
nu putea fi decât New York Times. 

În ciuda ziarului, era un spectacol care nu putea fi văzut 
decât într-un singur loc: în San Francisco. Şi Willy Saxon îl 
savura. Era ca un om căruia încă nu-i venea să creadă că, 
într-adevăr, supravieţuise unei boli fatale. 

Hotări să-şi petreacă restul dimineţii în pat, aşa că luă 
telefonul şi comandă micul dejun şi propriul exemplar din 
New York Times. leşi din Huntington abia la ora 
douăsprezece treizeci şi hotărî să o ia în jos pe Taylor - 
efectiv în jos - spre garajul Hertz de pe Post Street, unde 
rezervase o maşină decapotabilă. Se îndreptă apoi spre 
Golden Gate Bridge. Ceaţa dispăruse, aşa încât apăsă 
butonul care decapotă maşina. Odată podul traversat şi 
ajuns dincolo de tunelul Waldo, porni radioul, reglându-l pe 
KGO unde, duminica dimineaţa, se retransmiteau cele mai 
bune emisiuni ale moderatorului său favorit, Ronn Owens. 
Apoi puse maşina pe viteza de croazieră, o sută de 
kilometri, şi o luă pe Autostrada 101. 

Willy Saxon se întorsese cu adevărat. 

La două treizeci ajunse la Cloverdale, unde trase pe 
dreapta şi se uită pe harta lui Denise. Aceasta îi arăta să 
facă la stânga pe Autostrada 128, exact la nord de 
Cloverdale, şi să se îndrepte spre coastă. La jumătatea 
drumului exista un orăşel minuscul, Andersonville, iar la 
extremitatea vestică a acestuia se găsea o benzinărie. 


60 


- PAUL ERDMAN - 


Acolo trebuia să o facă la stânga şi să urmeze drumul până 
la capăt. 

Drumul era marcat ca drum privat. După un kilometru şi 
jumătate, acesta dădu într-o pădure de Sequoia. La 
început, luminiş după luminiş, dar, treptat, pădurea deveni 
incredibil de densă, copacii mai înalţi şi mai bătrâni. Arşiţa 
miezului verii, care în Cloverdale ajunsese la treizeci şi opt 
de grade, pe termometrul exterior al maşinii, începu să 
scadă. Când ajunse la poartă, sub un arc care îi spunea că 
se afla la Ferma Van Bercham, temperatura revenise din 
nou la douăzeci şi patru de grade. In poartă stătea un om 
de la fermă. Îl întrebă pe Willy cum îl cheamă, apoi îi făcu 
semn să treacă. Încă aproape o sută de metri de-a lungul 
unei peluze şi Willy ştiu că ajunsese. In faţa lui se afla o vilă 
imensă, absurd construită în stilul unui castel franțuzesc 
din secolul al optsprezecelea. In faţa clădirii, se afla un 
valet îmbrăcat şi mai deplasat în ţinuta completă a unui 
valet englez. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul Saxon, i se 
adresă acesta. 

— Exact. 

— Dacă îmi lăsaţi cheile, ne vom ocupa noi de maşina 
dumneavoastră. Intenţionaţi să rămâneţi aici peste noapte, 
domnule? 

— Nu, nu. 

— Dar poate că doriţi să vă schimbaţi în costumul de 
baie. 

— Poate. 

Willy cobori din maşină şi scoase de pe bancheta din 
spate o valijoară Nike. Valetul i-o luă imediat. 

— Dacă vreţi să mă însoţiţi, vă voi conduce la cabana 
dumneavoastră. Toată lumea este jos, la bazin, care se află 
exact după cabană. 

Ceea ce însemna că sosise ultimul, deşi nu trecuse mai 
mult de un sfert de ceas peste ora indicată. 

Cabana, află el mai târziu, fusese construită de Mark 
Hampton, cel care refăcuse spaţiile de locuit de la Casa 

61 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Albă pentru Barbara Bush, cât şi pe cele din incinta 
ambasadei americane de la Paris pentru Pamela Harriman. 
Împrejurimile făceau totul şi mai uluitor, cabana fiind 
redusă la dimensiuni minuscule de crângul de arbori 
Sequoia, de cinci sute de ani, care o înconjurau. 

— Aş da-o oricând pe Pleasanton, spuse el îndată ce 
valetul dispăru. 

Spunând însă aceasta, înţelese că nu era decât un 
exerciţiu de pură bravadă. Pentru că, vreme de trei ani şi o 
Zi, Ştiuse la ce anume şi, mai important, la cine anume să 
se aştepte când era invitat la masă: aceiaşi oameni şi, 
foarte des, aceeaşi mâncare. Şi foarte puţină conversaţie. 
Dar nu şi astăzi. 

Livingul cabanei sale avea un bar ticsit cu băuturi. 
Pahare de toate tipurile şi un vas din cristal plin cu cuburi 
de gheaţă se aflau la îndemână. Să ia un păhărel, aşa cum 
spusese avocatul lui consultant, englez? Nu. Mai bine să nu 
muşte din momeală. Se hotărî să păstreze „ţinuta de baie” 
pentru când va simţi că este pregătit pentru situaţie. Poate 
că va fi necesară o retragere grabnică, în cazul în care 
adunătura din jurul bazinului se va dovedi ostilă, odată 
confruntată cu un foarte proaspăt fost puşcăriaş. 

Bazinul se afla într-un luminiş din pădurea de Sequoia şi 
dalele lui turcoaz - să tot fi fost o jumătate de acru - 
străluceau, ca o imensă bijuterie, în soarele care era din 
nou fierbinte. In partea cealaltă a bazinului se afla o cabină 
supradimensionată - o cabină din lemn de Sequoia. Sub 
grinzile de lemn erau răspândite grupuri de şezlonguri. Pe 
sau printre acestea stăteau întinse, aşezate sau în picioare, 
vreo douăzeci de persoane, unele în costume de baie, 
altele în blugi şi una înveşmântată în ceea ce părea a fi un 
sari indian. Era Denise. In timp ce se apropia ca să-l salute, 
deveni limpede că veşmântul ei nu corespundea în 
totalitate standardelor hinduse. Materialul diafan lăsa 
foarte puţin imaginaţiei, când aceasta ieşi din zona umbrită 
a cabanei în soarele după-amiezii. 


62 


- PAUL ERDMAN - 


— Dragă, exclamă ea, luând mâna întinsă de Willy şi 
apăsând-o pe sâni, înainte de a se apropia ca să-l sărute. 

Materialul eteric dintre ei nu mai lăsă acum chiar nimic 
imaginaţiei sale. 

— Ce plăcere să te revăd, Denise, fu singurul răspuns 
care-i veni în minte, date fiind circumstanţele. 

— Dă-mi voie să te prezint câtorva prieteni de-ai mei, 
spuse ea atunci, păstrându-i mâna într-a ei, în timp ce-l 
conducea spre cabină. El e George Champion, zise ea când 
se apropiară de un bărbat care stătea în picioare, de unul 
singur, în afara grupului. 

— Willy, spuse omul, întinzând mâna. Ce surpriză 
plăcută! 

— Nu am ştiut că vă cunoaşteţi, remarcă Denise. 

— Willy m-a băgat în afacerile cu obligaţiuni Microsoft la 
valoarea zece, afirmă Champion. 

— Le mai ai? îl întrebă Willy. 

— Le mai am. Ultima oară când m-am uitat, ajunseseră la 
optzeci şi şase. 

— Şi tot de proprietăţi imobiliare te ocupi? întrebă Willy. 

— Bineînţeles. Tocmai am terminat un proiect la 
marginea oraşului Alamo, în East Bay. Imediat lângă 
Blackhawk. Cunogşti zona? 

— Chiar prea bine. Am locuit o vreme în apropiere, spuse 
Willy. La Pleasanton. 

— Ştiu, răspunse Champion. Nimic nu-ţi foloseşte mai 
bine ca o mică retragere, ca să te poţi gândi în linişte. Te-ai 
gândit la ceva nou care m-ar putea interesa? 

— Studiez câteva variante. 

— Când termini, anunţă-mă. 

— Aşa o să fac, răspunse Willy. 

Poate o să fie mai uşor decât crezuse, se gândi el. 

— lar acesta este Ralph Goodman, spuse Denise, 
întorcându-se spre un bărbat prea gras ca să stea în 
costum de baie. Şi voi vă cunoaşteţi? 


63 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Da, răspunse bărbatul. De data aceasta, fără mâini 
întinse. lartă-mă, Denise, dar am impresia că nevastă-mea 
mi-a făcut tocmai semn să-i mai aduc ceva de băut. 

Se întoarse cu spatele şi se îndepărtă, clătinându-se. 

— Care e problema? întrebă Denise. 

— După cum probabil ştii, este şeful comisiei statului 
pentru probleme bancare. A fost numit de Jerry Brown pe 
vremea când acesta era guvernator, înainte, fusese un 
simplu contabil. 

— Cifre, spuse Denise. În afară de ele, care mai este 
problema lui? 

— Îşi închipuie că am şantajat câteva dintre băncile lui. 
De fapt, a depus mărturie împotriva mea. 

— Şi chiar ai făcut-o? 

— Poate o bancă, două. 

Stimulat poate de scurta scenă care tocmai se 
terminase, se apropia acum de ei un bărbat prea îmbrăcat 
pentru această ocazie, din cap până la şosetele şi pantofii 
negri. 

— Willy, îţi mai aminteşti de mine? Marshall Lane. Şi 
mâna întinsă i-o luă acum pe a lui ferm şi i-o scutură 
energic, în mod ostentativ energic. Haide, continuă acesta, 
permite-mi să-ţi ofer ceva de băut. Sunt convins că Denise 
are şi alte lucruri de care trebuie să se îngrijească. 

Denise înţelese aluzia. 

În partea din spate a cabinei se afla un bar, după care 
stătea, un al doilea valet oferind specialitatea după-amiezii: 
un Bloody Mary făcut din roşii proaspete, condimentat cu 
ardei iute jalapeno şi servit la limita îngheţului. 

— Ce-a vrut să însemne asta? întrebă Lane. 

— Te referi la Ralph Goodman? Îl cunoşti? 

— Din păcate, da. 

— Pretinde că am vârât pe gât unor bănci de stat nişte 
investiţii proaste. Voiau obligaţiuni cu şaisprezece la sută 
câştig, aşa că le-am vândut câteva. 

— O chestie de noroc, presupun. Mai ţii minte acele 
obligaţiuni fără acoperire cu care ne-ai potcovit pe noi? 

64 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu prea, îi răspunse Willy, spunându-şi că făcuse o 
mare greşeală venind aici. 

— Ei bine, dacă tu nu-ţi aminteşti, eu mi-amintesc. 
Safeway, American Standard, Owens Illinois, ca să nu 
pomenesc decât trei dintre ele. Am verificat lista când mi-a 
spus Denise că vii şi tu. Numai două au pierdut, din tot 
lotul. Le-am băgat în fondul nostru cu randament mare şi 
le-am păstrat pentru vremuri grele, slavă Domnului. Am 
avut de la ele profituri totale de 18,6 la sută anul trecut. 
Peste douăzeci la sută, cu un an înainte. Cincisprezece la 
sută, acum trei ani. Intr-adevăr, ai ştiut cum să le alegi, 
Willy. 

— Nu asta este şi părerea lui Ralph Goodman, spuse 
Willy. 

— La naiba cu Ralph Goodman, replică Lane. După care 
veni întrebarea - aceeaşi care îi mai fusese pusă lui Willy 
doar cu câteva minute mai devreme. Ţi-au venit ceva idei 
noi care m-ar putea interesa? 

— Poate. Doar că acum s-au cam schimbat jocurile. 

— Mie-mi spui? Avem cincizeci şi cinci de miliarde şi 
continuă să intre într-un ritm de jumătate de miliard pe 
lună. Habar n-avem în ce să investim cea mai mare parte a 
lor. 

— Câte fonduri aveţi acum? 

— Cincisprezece. În cea mai mare parte, capitaluri 
sociale. Fondul acela de obligaţiuni, cu randament înalt a 
fost o excepţie. Ne gândim însă ca în viitor să lucrăm mult 
mai mult cu hârtii de valoare cu câştig fix. Nu sunt totuşi 
obligaţiuni fără acoperire. Oamenii devin tot mai preocupaţi 
de siguranţă. Ca şi noi. Acesta este motivul pentru care nu 
vrem să lucrăm prea mult cu aceste capitaluri sociale. Ele 
încep să devină nerentabile. În plus, devine al naibii de 
scump să te ocupi de ele. In prezent, angajaţii te costă o 
grămadă de bani, Willy, căci, altfel, îţi spun adio şi-şi 
deschid propria afacere. 


65 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— În cazul acesta, s-ar putea să am o idee pentru tine, cu 
un risc minim şi mult mai ieftină chiar decât un simplu fond 
indexat, spuse Willy. 

Cineva din spatele lui îi atinse cotul. Se întorsese Denise. 

— Afaceri puteţi discuta şi mai târziu, afirmă aceasta. 
Acum însă există aici câteva doamne care ar dori să te 
cunoască, Willy. 

Doamnele - soţii, după cum ieşi la iveală - formaseră un 
grup în jurul unei măsuţe scunde, pe care-şi aşezaseră 
paharele pe jumătate pline cu şampanie. Când Denise îl 
prezentă pe Willy, toate îl măsurară de sus până jos, cu 
aceleaşi priviri curioase cu care fusese onorat în urmă cu o 
săptămână de către femeile pe care le strânsese laolaltă 
Denise, la prânzul de la restaurantul Stars. Se dusese 
vestea că un fost deţinut, flămând de sex, se afla în 
libertate. 

Willy era tentat să le trateze pe măsură, dar se abţinu, 
de dragul lui Denise. Dădu mâna conştiincios cu cea mai 
mare parte dintre ele, după care se scuză. Paharul lui 
cerea, se pare, să fie din nou umplut. 

După încă trei Bloody Mary, Willy Saxon nu mai simţea 
niciun fel de durere. Se alăturase grupului de bărbaţi, în 
mijlocul căruia un actor englez spunea poveste după 
poveste. Părea că Denise cunoştea pe toată lumea. La ora 
cinci, tot acolo se afla. 

Atunci, ca la un semnal, soțiile se apropiară una câte una 
de bărbaţii lor, ca să dispară apoi, perechi, perechi. 

Din fericire pentru Willy, Denise venise şi de data 
aceasta în ajutorul lui. 

— Ce se întâmplă? o întrebă el. 

— E momentul pentru un pui de somn, răspunse ea. Ştii, 
nu mâncăm niciodată înainte de opt. 

— În cazul acesta, mă tem că va trebui să renunţ la cină, 
spuse Willy. 

— Dar de ce? 

— Se face prea târziu, Denise. lar mâine am lucruri 
importante de rezolvat, în oraş. 

66 


- PAUL ERDMAN - 


— Şi? O să am grijă ca mâine-dimineaţă să bată cineva la 
uşa ta la timp, ca la zece să fii în San Francisco. 

Hotărârea lui Willy slăbi, dar nu de tot. 

— În plus, adăugă el, nu mi-am adus nicio haină de 
seară. 

— Sunt sigură că există pe aici una care să ţi se 
potrivească. Du-te şi trage un pui de somn, Willy. La şapte 
treizeci îţi trimit jacheta. Cina este la ora opt. Sus, în casa 
mare. Să fii punctual. 


Masa era pusă pentru douăzeci şi patru de persoane. La 
ora opt fix, toţi cei douăzeci şi trei de invitaţi se aflau acolo. 
Toţi erau îmbrăcaţi în ţinuta obligatorie în California de 
Nord pentru un dineu în timpul weekendului. Femeile erau 
îmbrăcate în rochii lungi şi încărcate de bijuterii. Bărbaţii 
erau în pantaloni, jachetă şi pantofi lejeri. Nicio cravată, cu 
excepţia lui Lane. Dar, fiind din New York, acesta nu avea 
de unde să ştie care era moda pe aici şi, oricum, părea că 
nici nu-i păsa. 

Odată aşezaţi la masă, şase fete în casă - toate în negru 
şi alb, şi toate mexicane - începură de îndată să servească 
primul fel, păstrăv afumat. Cei doi valeţi turnau în pahare 
Batard Montrachet 1990. Aşa cum îi explica acum Denise 
lui Willy, căruia i se dăduse locul de onoare, la dreapta ei, 
ea nu servea niciodată vinuri californiene, cu o singură 
excepţie: cele produse de ferma vinicolă Jordan, care se 
afla numai la o jumătate de oră de Alexander Valley. Nu 
pentru că i-ar plăcea atât de mult, adăugă ea, ci pentru că 
Sally Jordan era una dintre cele mai bune prietene ale ei. 
Cu toate acestea, Sally nu se afla acolo în seara aceea. 

La stânga lui Denise se afla pastorul negru al bisericii 
Glide Memorial din San Francisco, renumită pentru muzica 
ei antrenantă şi pentru slujbele adesea violente pe care le 
predica în fiecare duminică dimineaţa unei congregaţii 
compacte de bărbaţi şi femei de toate culorile. 

— Probabil că te întrebi ce caut aici, îi spuse acesta lui 
Willy, îndată ce Denise explicase cine era fiecare din ei. 

67 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Într-adevăr. 

— E foarte simplu. Pentru mâncare, băutură şi această 
minunată companie, ca fiecare dintre noi. Dar adevăratul 
meu motiv sunt banii. Banii lui Denise. Şi sper, înainte de 
sfârşitul acestei seri, şi ceva din banii dumitale. 

— Donaţii, adică? 

— Exact. De la cei bogaţi. 

— Cât scoţi în felul acesta? 

— Într-un an bun, peste două milioane. 

— Şi unde se duce tot acest bănet? 

— Pe hrana săracilor, de Ziua Recunoştinţei şi de 
Crăciun. Pe hainele de iarnă ale copiilor. Pe asigurarea unor 
adăposturi provizorii pentru cei fără cămin. 

— Adăposturi provizorii? 

— Da. 

— Care îi lasă în continuare fără case. 

— Ce altceva ne-am putea permite? Incearcă să convingi 
pe cineva să construiască locuinţe permanente, ieftine. 
Crede-mă, nu mai găseşti finanţare pentru asemenea 
lucruri. Oraşul a făcut tot ce-a putut; statul nu mai are bani 
de când este într-o permanentă criză bugetară. Şi de când 
toţi, până la ultimul om, aleargă după fonduri federale încă 
disponibile. 

— Dar sectorul particular? 

— lată-ne întorşi la donaţii, spuse pastorul. 

— Nu neapărat. Dacă treaba este bine gândită şi dacă 
municipalitatea cooperează, poate reuşiţi să obţineţi o 
finanţare pe termen lung. 

Interveni în discuţie bărbatul aşezat în diagonală faţă de 
el, de partea cealaltă a mesei, şi care mai întâi se prezentă. 
George Abbott, şeful administraţiei oraşului San Francisco - 
cel despre care, îşi dădu Willy seama, îi vorbise Denise la 
telefon. 

— Ce înţelegeţi prin treabă bine gândită? întrebă acesta. 

— Pusă pe seama altora. 

— Adică? 


68 


- PAUL ERDMAN - 


— Un oraş ca San Francisco emite permanent obligaţiuni 
pe care toată lumea le vrea. Cotate cu dublu-A. Corect? 

— Corect. 

— Atunci profitaţi de puterea dumneavoastră de plasare, 
ca să-l ajutaţi pe reverend. 

— Cum? 

— Când  începeţi o nouă subscripţie,  spuneţi-le 
cumpărătorilor că, pentru a obţine o mie de obligaţiuni 
cotate cu dublu-A, va trebui să cumpere, pe lângă acestea, 
şi o sută de obligaţiuni necotate, de-ale reverendului, 
pentru proiectele sale de construcţii de locuinţe. 

Lui Willy îi venise această idee cu puţină vreme în urmă, 
când Michael Milken vorbise despre el însuşi ca despre un 
„inginer social”, cu ocazia unui interviu acordat 
redactorului revistei Forbes în sala de mese de la 
Pleasanton. El intenţionase să salveze întreaga Lume a 
Treia cu ajutorul obligaţiunilor fără acoperire şi să devină 
Maica Teresa a înaltelor finanţe. Dar i s-a pus de-a 
curmezişul muierea aceea, judecătorul acela antisemit din 
New York, care l-a trimis la răcoare pentru zece ani. 

Ei bine, Willy Saxon o să-i lase lui Milken Lumea a Treia. 
El va urma exemplul de frunte dat de Willy Clinton şi se va 
îngriji în primul rând chiar de America însăşi! 

Obligând lumea să cumpere obligaţiuni fără cotare. 

— Cine face asta? întrebă Abbott evident interesat. 

— Nimeni, răspunse Willy plin de încredere. Dar cunosc o 
bancă de investiţii care ar fi dispusă să încerce. 

— Ce vă face să fiţi atât de sigur că investitorii vor fi 
interesaţi de un astfel de pachet? 

— Pe lângă faptul că vor obţine  obligaţiunile 
dumneavoastră cotate dublu-A, care se emit în număr 
limitat, vor deveni una dintre acele mii de pete luminoase. 
Binefăcătorii utopici vor deveni o forţă reală. Ca fondurile 
pentru pensiile funcţionarilor publici. Dar chiar şi unele 
bănci californiene ale domnului Ralph Goodman vor agrea 
probabil această idee. Chiar dacă vor pretinde un fel de 
quid pro quo, cum ar fi reducerea baremului prevăzut 

69 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


pentru fondul de rezervă pentru aceste obligaţiuni „social- 
sensibile”. 

— Îmi place ideea, spuse pastorul. 

— Şi mie, răsună ca un ecou vocea funcţionarului 
municipal. 

— Atunci de ce să nu luaţi cu toţii prânzul împreună 
săptămâna viitoare şi să discutaţi despre asta, spuse 
gazda. Mă voi ocupa eu de organizare. Cu condiţia să 
schimbăm subiectul. Chiar acum. 

— O ultimă întrebare înainte de a face asta, spuse Willy. 
Ce s-a întâmplat cu Ralph Goodman? 

— L-am expediat acasă, răspunse Denise. 

— Cum ai reuşit? 

— Dragul meu, eu reuşesc orice, dacă-mi dau silinţa. 

Trecură la fazanul servit cu spaez!i şi însoţit de un Lafite 
1967. După care urmă brânza şi, în sfârşit, sufleul. Şi, 
bineînţeles, un Chateau d'Yquem. 

Îndată ce vinul de încheiere fuse turnat în pahare, Denise 
se sculă în picioare pentru a rosti unicul toast al serii. 

— În amintirea unicei mele iubiri, Jacob, căruia i-ar fi 
plăcut compania voastră la fel de mult pe cât mi-a plăcut şi 
mie în seara aceasta. 

Reuşi chiar să-şi stoarcă o lacrimă în timp ce se lăsa 
înapoi în scaun. Încăperea se cufundă într-o respectuoasă 
tăcere. 

Era miezul nopţii când petrecerea, în sfârşit, se sparse. 
Majoritatea oaspeţilor urmau să rămână peste noapte în 
casa mare. După ce primi pe obraz un sărut de rutină din 
partea gazdei, Willy fu expediat la cabană, înarmat cu o 
lanternă ca să-şi găsească drumul. 

Aici, căzu aproape imediat într-un somn profund. 
Schimbarea de fus orar şi seara cu mâncare şi băutură 
abundentă îşi luau revanşa. Ultimul lui gând fuse acela că 
cineva va ciocăni, într-adevăr, la uşa lui a doua zi 
dimineaţă, aşa cum îi promisese Denise. Altfel, precis că va 
dormi până la prânz. 


70 


- PAUL ERDMAN - 


Patru ore mai târziu, constată că greşise. Nimeni nu-i 
bătuse la uşă. Şi totuşi, cineva se afla, în mod cert, în 
livingul cabanei. Instinctele, pe care şi le dezvoltase repede 
în puşcărie, îl făcură să fie cât se poate de atent. Când 
cineva se pierdea cu firea şi devenea nervos, acest lucru se 
întâmpla întotdeauna în toiul nopţii. Detenţia făcea asta 
unora dintre ei. 

Apoi îşi aminti unde se afla. 

Şi când acel cineva trecu acum din living în dormitor, ştiu 
şi despre cine era vorba. Stătuse lângă el toată seara, aşa 
încât parfumul era cel care acum o trăda. 

Fără un cuvânt, Denise se apropie de pat şi se strecură 
alături de el. Willy se întoarse şi-şi puse mâinile pe sânii ei. 
De data aceasta nu mai exista niciun sari. Mâinile ei îl 
căutară acum şi ele. În câteva secunde şi, fără nicio falsă 
subtilitate, se apropiară unul de celălalt. Abia când ajunse 
la epuizare, Denise începu să vorbească: 

— Scumpule, ăsta a fost cel mai grozav amor din ultimii 
doisprezece ani. Dar să nu crezi cumva că asta are ceva 
de-a face cu dragostea. In viaţa mea nu am iubit decât un 
singur bărbat. 

Ce să răspunzi la o asemenea declaraţie? 

— Denise, şopti el într-un târziu, rămâi aici cu mine, da? 

— Bineînţeles că rămân. Mai întâi, dormim puţin. Apoi o 
să am o mică surpriză pentru tine. Când o să fii din nou 
gata. 

Aceste cuvinte criptice spuse în asemenea circumstanţe 
nu îl lăsară pe Willy să adoarmă imediat. Aşa încât rămase 
acolo, întins în pat, ascultând respiraţia femeii de lângă el. 
În curând, aceasta adormi buştean. Într-un târziu, aţipi şi el. 

Primele raze de lumină ale răsăritului îl treziră cu 
desăvârşire. Cu ajutorul lui Denise a cărei gură era la 
urechea lui. 

— Eşti gata? îl întrebă aceasta. 

Se aplecă spre peretele din dreptul patului şi apăsă un 
buton care părea să fie un comutator de lumină. Abia reuşi 
să se întindă înapoi, alături de el, când începu totul. Mai 

71 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


întâi, începură să se deschidă uşile de sticlă, glisante, 
aflate dincolo de picioarele patului. Patul începu să se mişte 
de-a lungul unor şine, prin uşile deschise, ajungând afară, 
pe un planşeu aflat sub arborii de Sequoia. Copacii uriaşi 
erau acum iluminaţi din spate de un soare care abia 
începuse să mijească la orizont. 

— Sunt gata, răspunse Willy. 

Când totul se termină, o întrebă: 

— Dar partida asta cum o cotezi, Denise? 

— Ca şi pe arborii de Sequoia. Grozavă. 

— Apropo, întrebă Willy, cui i-a venit ideea asta? 

— Mie, răspunse Denise. Aproape că am şi probat-o o 
dată. Dar fără succes, trebuie să adaug. Dragul de el s-a 
dovedit a fi fantastic, dar homosexual. 


72 


- PAUL ERDMAN - 


11 


Pe la începutul după-amiezii, Willy era înapoi în San 
Francisco. Seara la ora şase, Bobby Armacost şi Dan 
Prescott intrară în apartamentul lui de la Huntington, 
cărând amândoi serviete burduşite. 

— Intraţi aici, le spuse Willy, arătând spre sufrageria 
aflată în partea dreaptă. Beţi ceva, mai întâi? îi întrebă el 
după ce bancherul investitor şi avocatul acestuia 
întinseseră pe masa din sufragerie o mulţime de 
documente legate. 

— Nu, mulţumesc. Să intrăm direct în probleme, Willy, îi 
răspunse Prescott. 

Următoarele trei ore le petrecură aplecaţi asupra 
documentelor, tăcerea fiind întreruptă periodic de câte o 
întrebare pusă de Willy. 

— Cred că am văzut suficient, afirmă acesta în final. Nu 
este o imagine prea plăcută, nu-i aşa? 

— Nu. Deloc, răspunse Prescott. 

— Ceea ce mă îngrijorează pe mine nu este faptul că 
închiderea litigiului o să facă să dispară complet tot 
capitalul vostru. Pe acesta îl pot reface. Mă îngrijorează 
însă acţiunile voastre curente. Continuaţi să pierdeţi bani. 
Un sfert de milion de dolari pe lună până, acum, în acest 
an. Şi se pare că pierderile vor fi tot mai mari. 

— Doi factori, spuse Prescott. Reputația şi activitatea. 

— Explică-mi, zise Willy. 

— Tot procesul ăsta. Toată lumea a auzit de el de când a 
apărut articolul acela despre firmă, în Journal, în luna 
ianuarie. A îndepărtat clienţii. 

— Dar acesta nu poate fi unicul răspuns. Gândeşte-te ce- 
au păţit Salomon Brothers acum câţiva ani. Au fost prinşi 
manipulând licitaţiile de obligaţiuni ale guvernului SUA - un 
păcat mai mare aproape că nu poate fi comis în lumea 
finanţelor - şi cu toate acestea au revenit, obţinând anul 
trecut profituri record. Cum a fost posibil? 


73 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Simplu, replică Prescott. Ei au continuat să facă bani 
pentru clienţii lor. Cu tonele. Noi însă, nu. 

— Asta este limpede. Pentru că tu continui cu vechiturile 
tale, Dan. De când a secat afacerea cu fuzionarea şi 
achiziţia, singurul lucru pe care îl mai faci cu adevărat este 
să acţionezi ca o casă de amanet mică şi de duzină. Nici 
măcar marile case de misitie nu mai pot face bani în ziua 
de azi, aşa cum a aflat Sears după ce a cumpărat Dean 
Witter. Sau Prudential după ce, în mod imprudent, a 
cumpărat Bache. Pentru că tot mai mulţi oameni au prins 
şpilul că pot obţine aceleaşi rezultate, dar la jumătate din 
preţ, la casa lui Charlie Schwab. Atunci, de ce aş cumpăra 
eu Prescott & Quackenbusch? 

Răspunsul la această întrebare îl cunoşteau cu toţii. Ei 
aveau reputaţia pătată. Prin urmare, aveau nevoie unii de 
ceilalţi. Nimeni însă nu îndrăzni să formuleze cu voce tare 
acest răspuns. 

— Să ne întoarcem la Salomon Brothers, spuse Willy. 
Cum au continuat ei să facă tot bănetul ăsta? 

— Arbitraj între preţurile de licitaţie ale acţiunilor la 
diferitele cursuri valutare şi derivatele acestora, cum ar fi 
opţiunile şi tranzacţiile la termen sau opţiunile pentru 
tranzacţiile la termen. Este o altă lume, Willy. Înţeleasă 
numai de savanţi. Fraţii Salomon au cea mai bună echipă 
din lume în acest domeniu. Aceştia mai sunt cunoscuţi în 
branşă ca DG - băieţii derivatelor. Ei şi computerele lor 
scuipă profituri aşa cum doamna Fields face prăjituri. 

— Şi atunci de ce nu-i imită toată lumea? 

— Pentru că nu există decât un singur Donald Lakewood, 
care tot la Salomon Brothers se află. De fapt, doctor Donald 
Lakewood. A inventat propriul sistem, folosind calculul 
diferenţial. Cu ajutorul altor experţi, dezvoltă sistemul 
software pe care îl introduce într-un IBM uriaş sau, în cazul 
lui, poate chiar într-un Cray. Apoi introduc preţurile pe 
măsură ce acestea evoluează de-a lungul unei zile de 
tranzacţii şi scot instrucţiunile pentru vânzări şi cumpărări, 
care, dacă sunt executate instantaneu şi simultan, scot 

74 


- PAUL ERDMAN - 


avantaje de pe urma minusculelor decalaje de preţuri pe 
diferite pieţe. Scot un bănuţ de aici, o părăluţă de dincolo. 
Cartofi foarte mici, dar, întotdeauna, siguri. Tranzacţiile se 
fac într-un volum atât de mare, încât, până la sfârşitul zilei, 
cu precizie de ceasornic, Lakewood şi echipa lui de DG-işti 
reuşesc să ciugulească încă un milion de dolari profituri. 

— Cât câştigă acest Lakewood? 

— Zece, douăsprezece milioane pe an. 

— Şi toţi banii aceştia sunt legali? întrebă Willy. 

— După câte ştiu eu, da, veni asigurarea din partea lui 
Bobby. Doar dacă nu ştii tu ceva ce eu nu ştiu. 

— Tot ce ştiu eu este că la Pleasanton se afla un tip 
asemănător - Fred Nu-Mai-Ştiu-Cum. l-am uitat numele de 
familie. Un tip extrem de retras, îşi luase doctoratul în 
matematici la MIT. Obişnuia să vină la bibliotecă şi să 
comande reviste de strictă specialitate, pe care le căpătăm 
de la biblioteca Universităţii Californiene din Berkeley, dacă 
nu erau deja împrumutate cuiva de la Laboratorul 
Lawrence Livermore. Oricum, circula zvonul că Fred era 
unul dintre acei savanţi experţi de pe Wall Street. Şi uite 
unde a sfârşit. 

— Cred că e vorba de Fred Fitch, spuse Bobby. 

— Fred Fitch. El este. Îl cunoşti? întrebă Willy. 

— Nu. Dar ştiu totul despre el, răspunse Bobby. A început 
ca protejat al lui Donald Lakewood. Unii ziceau că erau într- 
adevăr parteneri. Că Fitch a avut aceeaşi contribuţie la 
„inventarea” sistemului fraţilor Salomon, ca şi Lakewood. 
Ceea ce însă nu a contat prea mult, de vreme ce l-au 
acuzat pe Fitch pentru ceva de cu totul şi cu totul altă 
natură. Falsificarea bancnotelor de douăzeci de dolari, 
folosind una dintre maşinile de copiat ale fraţilor Salomon. 
Poţi crede aşa ceva? 

— De ce nu? Dar nu-ţi uita vorba, spuse Willy. Vreau 
întreaga poveste. Dar, mai întâi, să comandăm ceva de 
mâncare. Voi ce vreţi? 

Aleseră cu toţii grătar. După masă - şi după continuarea 
poveştii despre Fred Fitch - cei trei se apucară din nou de 

75 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


treabă. Aproape de miezul nopţii, Bobby schiţase deja 
elementele de bază ale unei serii de acorduri. Primul 
stabilea procedura prin care compania lui Willy, din Zug, 
urma să bage cincisprezece milioane de dolari în firma 
Prescott & Quackenbush, primind în schimb şaptezeci şi 
cinci la sută din capitalul social al băncii de investiţii după 
plata datoriilor. Zug urma să-i împrumute lui Dan Prescott 
încă cinci milioane de dolari, care să fie integral reinvestiţi 
în firmă, el căpătând astfel douăzeci şi cinci la sută drepturi 
de proprietate, capitalul băncii de investiţii fiind restabilit 
astfel la respectabila sumă de douăzeci de mii de dolari. 
Atât Prescott, cât şi Bobby Armacost - avocatul oficial al 
firmei - aveau nevoie de un supliment de două milioane de 
dolari fiecare pentru a acoperi contribuţia lor personală la 
închiderea litigiului, deschizând astfel calea pentru 
restructurarea băncii. Willy fuse de acord să le împrumute 
banii. Dar atât Prescott, cât şi Armacost vor trebui să-şi 
amaneteze întreaga avere personală, drept garanţie pentru 
aceste împrumuturi. 

— Deci, cât îţi va lua să dai formă finală acestor 
contracte? îl întrebă Willy pe Armacost. 

— Vineri vor fi gata. Haide să zicem vineri după-amiază, 
ca să fiu sigur. 

— Şi cum rămâne cu reglementarea litigiului? Acesta 
trebuie să se închidă înainte ca eu să încep să finalizez 
ceva. 

— O să le aduc la cunoştinţă imediat că suntem întru 
totul de acord. Sunt sigur că vineri dimineaţă putem semna 
totul. Poţi aranja ca până atunci să avem aici cele patru 
milioane? 

— O să mă îngrijesc de asta, spuse Willy. 

— O să redactez o declaraţie din care să reiasă că s-a 
ajuns la o rezolvare amiabilă a problemelor noastre trecute 
şi că o mare instituţie financiară elveţiană va prelua o parte 
substanţială din Prescott & Quackenbush, răspunse Bobby. 

— Perfect, spuse Willy. O ultimă întrebare înainte de a 
termina. 

76 


- PAUL ERDMAN - 


— Desigur, răspunse avocatul, fără tragere de inimă. 

— Unde îl pot găsi pe Fred Fitch? 

— Pot pune chiar mâine un detectiv pe urmele lui, spuse 
Bobby. Dar chestiile astea iau, de obicei, ceva timp. 

— Atunci las-o baltă. 


77 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


12 


Willy ajunse la concluzia că, pentru a-l găsi pe Fitch cât 
mai repede, trebuia să apeleze la ajutorul lui Sidney 
Ravitch, deşi regreta cumplit că trebuia s-o facă. Cum însă 
trebuia, oricum, să-l vadă pe Ravitch, va încerca să aducă 
vorba despre asta cât se poate de întâmplător. 

Se întâlni cu Ravitch a doua zi la ora patru în birourile 
Agenţiei Western Credit Rating. 

— Nu o să-ţi răpesc mai mult de câteva minute, începu 
Willy. Am fost la Londra şi acolo totul este gata de pornire. 
Aici problema este următoarea, după câte înţeleg eu. 
Avocatul meu - pe nume Bobby Armacost - a conceput o 
schiţă de acord conform ideilor discutate de noi marţea 
trecută. Zice că mai are nevoie de două săptămâni. 

Până atunci va fi terminat preluarea lui Prescott & 
Quackenbush. Dacă nu, pur şi simplu va renunţa la orice 
înţelegere cu Ravitch. 

— Desigur, o să vrei ca avocaţii tăi să o studieze 
împreună cu Armacost. Şi imediat după, vom putea fi în 
situaţia de a perfecta înţelegerea. Presupunând, Sid, că nu 
ţi-ai schimbat intenţiile de la ultima noastră întâlnire. 

— Nu. Dimpotrivă. Cum intenţionezi să plăteşti cele zece 
milioane? 

— Prin transfer telegrafic. Vor fi trimişi la Londra din 
Barclays. Unde vrei să ţi-i trimit? 

— Eu aş prefera un cec. Semnat de casier. Adus personal 
aici. 

— Atunci aşa vom face, spuse Willy. Mai există încă două 
probleme. Prima, numele companiei Western Credit Rating 
Agency trebuie să dispară. Ce-ai zice să-i spunem Western 
Financial Services? În felul acesta ne putem ramifica în 
oricâte direcţii vrem. Ce părere ai? 

— Îmi place, spuse Ravitch. 


78 


- PAUL ERDMAN - 


— Apoi, birourile acestea. Îmi place amplasamentul, dar 
decorul este o calamitate, Sid, dacă nu te superi c-o spun. 
Aş vrea să aduc un decorator care să-i dea o faţă nouă. 

— Nu am nimic împotrivă, Willy. Câtă vreme nu costă 
prea mult. Nu uita, de acum înainte vom fi parteneri juma- 
juma, aşa că voi plăti jumătate din costuri. 

— Fii liniştit. Înainte de a mă apuca de ceva, mă prezint 
la tine cu un deviz estimativ. 

— Mai este ceva? întrebă Ravitch. 

— Nu chiar, spuse Willy, sculându-se să plece. Că veni 
vorba, ar fi totuşi o mică favoare pe care aş vrea să ţi-o cer, 
Sid. 

— Desigur. 

— Continui să iei legătura, săptămânal, cu Lenny la 
Pleasanton? 

— Bineînţeles. În fiecare marţi. De fapt, şi Ravitch se uită 
la ceas, în mod obişnuit o fac cam pe la ora asta. Lenny mi- 
a spus că acesta este cel mai bun moment... între 
încheierea lucrului şi masa de seară. Dar de ce mă întrebi? 

— E acolo un tip pe care-l cunoaştem amândoi, adică eu 
şi Lenny. Jim Slade. Lucrează în biroul pazei. Bate la 
maşină, ţine evidenţa, chestii de genul ăsta. Aş vrea să 
caute ceva pentru mine. 

— Desigur. O să-i spun lui Lenny. Ce vrei să afli? 

— Unde se află acum un fost deţinut. Numele lui este 
Fred Fitch. A ieşit în urmă cu vreo două luni. Trebuie să 
existe adresa lui în dosarul de la Pleasanton. 

— Cine este Fred Fitch? 

— Nimeni special. Mi-a făcut o dată un serviciu. Aş vrea 
să mă revanşez. Atâta tot. 

— Dacă Lenny află ceva, unde te pot găsi? 

— Tot la hotel Huntington, răspunse Willy. 


Abia apucă Willy Saxon să iasă din birou, că Ravitch şi 
puse mâna pe telefon, formând imediat 510-833-7510, 
numărul Penitenciarului Federal Corecţional din Pleasanton. 
Un minut mai târziu, Lenny era pe fir. 

79 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Ei, spuse el, punctual ca de obicei, prietene. 

— Cum o mai duci? întrebă Ravitch. 

— Cu cât mă apropii mai mult de ieşire, cu atât îmi este 
mai greu. 

— Cât mai ai? 

— Incă unsprezece zile. După care o să fiu liber să 
lucrăm din nou împreună, Sid. A rămas valabil, da? 

— Bineînţeles, Lenny. Prietenii mei sunt prieteni pentru 
totdeauna. Dar acum fii atent, vreau să te rog ceva. 
Cunoşti un tip pe nume Jim Slade? 

— Sigur. Lucrează în biroul paznicului. 

— El este. Crezi că e în stare să-ţi facă un serviciu? 

— Depinde. Cam ce anume? 

— Să găsească adresa lăsată la ieşire de un tip eliberat 
acum vreo două luni. 

— Cine? 

— Fred Fitch. L-ai cunoscut? 

— Era un tip cam ciudat. Un singuratic. Citea tot timpul. 

— Pentru ce se afla acolo? 

— Falsificare de bani. 

Asta îl făcu pe Ravitch să se oprească o clipă. Se gândea 
oare Willy Saxon să se apuce de falsificări de bani? Nu. Nu 
se potrivea. Altceva trebuie să fie. 

— Lenny, reluă el. Precis că există acolo un dosar foarte 
detaliat pentru fiecare „pensionar”. 

— Aşa presupun. 

— Presupui şi că, de vreme ce tot lucrează acolo, în 
biroul pazei, omul nostru poate scoate dosarul acestui Fred 
Fitch şi să facă o copie după el? 

— Asta este deja puţin cam mult. Sid, eu am spus că îl 
cunosc. Dar nu îl stăpânesc, pe el sau orice altceva. 

— Poate că are şi e/ nevoie de o favoare. ţi trece ceva 
prin minte? 

— Trabucuri. E înnebunit după trabucuri. 

— O să trimit chiar acum la Pleasanton, prin poşta 
rapidă, două cutii cu Partagas, Lenny. Una pentru el şi una 
pentru tine. 

80 


- PAUL ERDMAN - 


81 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


13 


Pe la mijlocul după-amiezii următoare, Ravitch îl şi sună 
ca să-i dea informaţiile cerute. Fred Fitch se mai afla încă în 
Bay Area, locuind într-un apartament în Livermore, o 
localitate imediat la est de Pleasanton. Lenny obținuse 
chiar şi numărul de telefon al acestuia. 

Îndată ce Ravitch închise, Willy sună la numărul 
respectiv. La primul apel, cineva ridică receptorul. 

— Alo, răspunse vocea, foarte nesigură. 

— Tu eşti, Fred? întrebă Willy. 

— Cine-i acolo? zise suspicios. 

— Willy Saxon. Îți mai aminteşti de mine? De la 
bibliotecă? 

— De la bibliotecă? 

— Biblioteca din Pleasanton, Fred. Eu eram bibliotecarul. 
Willy Saxon. 

— Ah. Sigur. M-ai cam luat prin surprindere. Dumnezeule, 
cum de mi-ai aflat numărul? 

— Este o poveste lungă. Ascultă, aş vrea să ne întâlnim. 

— De ce? 

— M-am gândit la o treabă care ţi s-ar potrivi mănuşă. 

— Ce fel de treabă? 

— Îţi explic când ne vedem. 

— Nu vreau să-ţi pierzi timpul, Willy. Nu mă mai pot 
apuca de ce făceam înainte. SEC mi-a luat acest drept pe 
viaţă. 

— Sunt cât se poate de conştient de asta, Fred. Dar nu 
este nicio problemă. 

— Am găsit deja ceva de lucru, dacă pot spune aşa. 
Jumătate de normă şi lucrez acasă. Fac programe pentru o 
oarecare companie specializată în soft, de aici. E vorba de 
jocuri computerizate. 

— Mă bucur pentru tine, Fred. Dar, crede-mă, eu îţi ofer 
ceva mai bun. Mult mai bun. Şi foarte bănos, Fred. Foarte. 


82 


- PAUL ERDMAN - 


Dacă tipul se ocupase într-adevăr de falsificarea de 
bancnote, se gândi Willy, înseamnă că îi plăcea nespus să 
aibă cât mai mulţi bani. Raționamentul lui Willy se dovedi 
corect. 

— Când vrei să ne întâlnim? îl întrebă Fred. 

— Cât mai repede. De ce nu chiar diseară? Am putea lua 
masa împreună? 

— Cred că da. De unde suni? 

— Din San Francisco. 

— Nu-mi place să conduc noaptea. 

— Trimit o maşină să te ia. Care o să te şi ducă înapoi. 
Locuiesc la hotelul Huntington. Putem mânca aici. 


Willy aştepta în holul hotelului când îşi făcu apariţia Fred 
Fitch la ora şapte treizeci în aceeaşi seară. Tânărul timid 
arăta cumplit de nelalocul lui. Cu părul ciufulit, cu jacheta 
aceea din tweed, care-i venea atât de rău, cu blugii uşor 
roşi şi cu pantofii maro, murdari, era într-adevăr nelalocul 
lui. 

Cum şi-o fi cheltuit bancnotele falsificate, Willy habar nu 
avea, dar pe haine, se gândi el, în niciun caz. 

— Haide să bem ceva mai întâi, spuse Willy, 
conducându-l spre barul Big Four, la care se ajungea prin 
partea dreaptă a holului. 

Când Fred comandă un Perrier fără gheaţă, Willy înţelese 
că ideea cu băutura fusese o greşeală. 

Se convinse de asta când Bob, barmanul, îl întrebă: 

— La fel şi pentru dumneavoastră, domnule Saxon? 

Willy îşi spuse că cel mai înţelept era să nu răspundă 
nimic. Şi fu răsplătit sub forma unui gin martini Sapphire 
rece ca gheaţa. 

— Aţi pariat vreodată pe baseball, domnule Saxon? îl 
întrebă Bob. 

— Nu. Nu fac niciodată pariuri. Punct. De ce? 

— Avem o listă de pariuri, cu cine va intra în 
campionatele mondiale anul acesta, şi m-am gândit că 
poate vreţi să participaţi şi dumneavoastră. 

83 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Echipele Giants şi White Sox, interveni Fred. 

— Ce-aţi spus, domnule? îl întrebă Bob. 

— Giants şi White Sox, repetă Fred. Am lucrat programul 
acesta, adăugă el, întorcându-se spre Willy, şi am băgat 
chiar ieri cifrele în computer. Este un fel de hobby. 

— Înscrie-mă pentru Giants şi White Sox, îi spuse Willy lui 
Bob, şi vezi dacă-mi poţi obţine o masă într-un colţ al 
restaurantului. 

— Cu cât? 

— Cu o sută. 

— S-a făcut. Când doriţi masa? 

— Chiar acum, spuse Willy. 

La sfârşitul mesei, Willy ştiu că-şi găsise omul. 

— Presupunând că mergem înainte cu asta, Fred, spuse 
Willy, care ar fi costurile de început? 

— Să începem cu echipamentul hard, răspunse Fred. 
Recomandarea mea este să punem la punct un sistem 
folosind staţii Sun care să lucreze în tandem. 

— Eu  rămăsesem cu impresia că voi  foloseaţi 
echipament puternic IBM, spuse Willy. Sau chiar Cray. 

— Dar nu mai folosim. Nu sunt suficient de flexibile. 
Dumneavoastră aveţi nevoie de o platformă deschisă... la 
comanda clientului. 

— Şi tu te pricepi să construieşti aşa ceva? 

— Bineînţeles. 

— Cam cât ar costa? 

— Cu mult mai puţin de un milion am putea crea un 
sistem într-adevăr foarte bun. 

— Următoarea întrebare: Care ar fi fondul de rulment de 
care ai avea nevoie? 

— Mare. Asemenea clienţi, pur şi simplu, nu lucrează cu 
o instituţie care este cotată sub dublu-A de către agenţiile 
de evaluare şi cotare. 

— Să spunem că instituţia în cauză are un capital de 
douăzeci de milioane de dolari. Asta ajunge? 

— Nu în ziua de astăzi. Cea mai bună cale este de a crea 
o filială separată, cu un capital de alte douăzeci de 

84 


- PAUL ERDMAN - 


milioane. După care totul va depinde de cotarea la care va 
ajunge agenţia de evaluări, când va avea o imagine de 
ansamblu. 

Dar el, Willy, va controla în curând o agenţie de evaluări, 
nu-i aşa? Deci, din punctul acesta de vedere, nu vor exista 
probleme prea mari. 

— Şi personalul? 

— Doi sau trei profesionişti. Ştiu chiar şi unde să-i 
găsesc. Băieți care au fost într-adevăr savanţi experţi în 
domeniul computerelor şi care au fost concediaţi de 
Laboratoarele Lawrence Livermore. Trei dintre ei locuiesc 
chiar în acelaşi cartier în care locuiesc şi eu. Plus un minim 
de personal auxiliar. Poate o jumătate de duzină. 

Încă un milion. 

— Fred, spuse Willy, cred că am încheiat afacerea. 

— Cât de repede pot începe lucrul? întrebă Fred. 

— Curând. Foarte curând, sper. 

Aceasta depindea de cât de repede putea găsi un loc 
pentru Fred şi echipa lui de genii. Un loc retras. 

Denise l-ar putea ajuta. Atunci de ce să nu o sune? Nu 
era decât ora zece şi ştia că aceasta nu se culcă niciodată 
înainte de miezul nopţii. 

Urcă în cameră şi o sună la numărul ei din San Francisco, 
gândindu-se că şi ea se întorsese de la fermă în cursul 
după-amiezii. La al doilea apel, aceasta ridică receptorul. 

— Willy. Te deranjez? începu el. 

— Nu fi prost. Sper că nu s-a întâmplat ceva rău, spuse 
ea cu o voce mai răguşită ca de obicei. 

— Nu. Nimic rău cu mine. Tu însă cred că ai cam răcit. 

— Tot ce se poate. |Inseamnă că mi se trage de la 
dormitul în aer liber. 

— Tocmai pentru asta te-am şi sunat, spuse Willy. Dar nu 
este ceea ce crezi tu. Vreau să cumpăr un loc la ţară. Ca al 
tău. 

— Nu este de vânzare, scumpule. La ce-ţi trebuie? 


85 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— În primul rând, pentru că este un loc retras. Dar ar fi 
ideal dacă ar avea şi câteva cabane pentru oaspeţi, ca la 
tine. 

— Eu credeam că te interesa un apartament. 

— Incă mă mai interesează. Dar m-am hotărât să trăiesc 
jumătate de timp în oraş şi jumătate la ţară. 

— Bine, spuse Denise, pentru că am început deja să mă 
ocup de apartament. Cred că foarte curând o să-l pot 
elibera pe cel de la etajul şapte. 

— Formidabil. 

— Şi cred că am deja o idee pentru locul de la ţară. Este 
la o oră la nord de San Francisco. Pe malul râului Russian, 
lângă Healdsburg. Ai trecut prin zonă, în drum spre mine. 

— Câţi acri are? 

— Cinci sute. Casa principală este într-un superb stil 
victorian. Dar proprietatea mai are şi vreo patru sau cinci 
cabane. li aparţine unui arhitect care a moştenit-o de la 
tatăl lui, care şi el tot arhitect a fost. Presupun că, pur şi 
simplu, au mai ridicat câte o cabană, aşa, când li s-a 
năzărit lor. 

— Cât crezi că vrea pe el? 

— Cred că în jur de cinci milioane. 

— Când pot să merg să-l văd? 

— Dumnezeule mare, nerăbdător mai eşti, Willy. 

— Nu chiar. Dar cu toţii avem, câteodată, o idee grozavă 
din care însă nu iese nimic până la urmă. Dar când mi se 
întâmplă mie aşa ceva, merg până la capăt. Imediat şi până 
în pânzele albe. 

— Şi ce are de-a face un loc la ţară cu o astfel de idee 
măreaţă? întrebă ea. 

— O să-ţi spun într-o bună zi. Dar acum ia legătura cu 
arhitectul, spuse Willy. Şi sună-mă. 

Ideea se fixase undeva în capul lui de vreo doi ani. Îi 
fusese inspirată de Pleasanton, de existenţa efectivă a 
Penitenciarului Corecţional Federal din Pleasanton. Acesta 
era unul dintre acele locuri care pot exista „numai în 
America”. 

86 


- PAUL ERDMAN - 


Pentru că numai în America statul înfiinţa instituţii 
speciale pentru criminalii intelectuali. În orice altă ţară 
aceştia erau, pur şi simplu, înghesuiți la un loc cu ucigașii şi 
violatorii. Şi nu era vorba numai de Pleasanton. Mai exista 
una, exact ca aceasta, în Lompoc, în sudul Californiei; alta, 
în Lewisburg, Pennsylvania. Aceste locuri adăposteau 
oameni care, în general, demonstraseră mai multă iniţiativă 
financiară, dezvoltaseră mai multe scheme financiare 
inovatoare şi câştigaseră mai mulţi bani într-o perioadă 
scurtă de timp decât orice alt grup de pe acest pământ. Ei 
reprezentau un uluitor cartel de oameni excepţional dotați. 

Dar totul fusese distrus de braţul crud al legii, când se 
aflau la apogeul carierei lor, pentru ca acum să 
lâncezească în aceste cluburi de ţară, unde îşi iroseau în 
mod inutil toate talentele şi întreaga energie. Dennis 
Levine spăla duşumelele la Lewisburg. Boesky lucra la 
ferma de lapte din Lompoc. Milken tundea gazonul la 
Pleasanton. 

Dar irosirea nu se termina aici. Când, în sfârşit, erau puşi 
în libertate, cei mai mulţi dintre ei dispăreau, pur şi simplu. 
Willy îşi aminti că citise un articol în Forbes pe tema 
aceasta. Îşi amintea chiar şi titlul articolului: „După 
bubuială”. Foarte puţini reuşiseră să-şi revină chiar şi 
numai parţial, deoarece rămâneau proscrişi de societate, 
adevăraţi paria ai comunităţii oamenilor de afaceri şi 
finanţe. 

Dar, ca şi Fred Fitch, mai aveau încă intactă îndrăzneala 
minţii. Nu aveau nevoie decât de cineva care să le arate o 
cale de a ocoli prejudecățile societăţii, o cale care să le 
permită să-şi folosească talentele cu care au fost dăruiţi de 
Dumnezeu şi să culeagă din nou răsplata binecuvenită. 

Ei bine, Willy ştia acum care era această cale. Pur şi 
simplu, îi va face invizibili. Şi va începe cu Fred Fitch. 

Mai întâi însă, trebuia să obţină acel loc la ţară. 


87 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


14 


Denise veni să-l ia a doua zi dimineaţă, la ora 
unsprezece. La volanul unui Porsche decapotabil. 

— Probabil că habar n-ai ce sacrificiu enorm fac pentru 
tine, băiete dragă, îi spuse ea, o dată instalat în maşină. In 
mod normal, la ora asta mai sunt încă în pat. Dar Jack - el 
este arhitectul - a insistat să fim acolo nu mai târziu de ora 
douăsprezece. La unu, trebuie să plece. 

— Putem ajunge acolo la amiază? întrebă el, punându-și 
centura. 

— Desigur, îi răspunse Denise, îndepărtându-se de 
trotuar, accelerând şi făcând o întoarcere bruscă în U. Rată 
la niciun metru troleibuzul care venea din sens invers, 
provocând o avalanşă de semnale sonore din partea 
conductorului. 

Fix la ora douăsprezece, ajunseră la reşedinţa principală. 
Willy simţi pe loc că aceasta îi oferea chiar mai mult decât 
şi-ar fi putut dori. Numele - River Ranch* - o descria 
perfect. 

Arhitectul proprietar îi aştepta la intrare. La început, pur 
şi simplu, îl ignoră pe Willy. 

— Denise, spuse acesta, coborând de pe terasă şi 
apropiindu-se de ei, aşa cum ţi-am spus la telefon, îţi pot 
sta la dispoziţie o oră. Ce vrei să vezi mai întâi? 

— Vila, cred, răspunse Denise, uitându-se la Willy. 

— Haide să lăsăm vila la urmă, spuse Willy. Aş vrea să 
văd, mai întâi, celelalte construcţii de pe proprietate. 

— Dumneavoastră sunteţi cel interesat? întrebă 
arhitectul, adresându-i-se pentru prima oară lui Willy. 

— Nu chiar. Compania pe care o deţin. Apropo, numele 
meu este Willy Saxon. 

— De ce ar vrea o companie un loc ca acesta? întrebă 
Jack. 


1 Ferma de pe râu (nitr.). 
88 


- PAUL ERDMAN - 


— Ca loc de retragere, răspunse Willy. Pentru întâlniri. Ca 
să-şi distreze clienţii. Presupunând că locul are facilităţile 
necesare. Nu ne interesează clădirile mari. 

— Ştiţi, răspunse arhitectul, poate că tocmai aţi găsit 
locul ideal. Tatăl meu a avut şi el exact aceste idei. S-a 
gândit că ar putea fi un loc de întâlnire nemaipomenit, 
pentru artişti, creatori şi arhitecţi. Să vină aici pentru un 
weekend, pentru câteva săptămâni sau chiar pentru o lună, 
şi doar să schimbe idei. 

— Ca Esalon, vrei să spui? întrebă Denise. 

— Nu, Denise, spuse Jack. La no; oamenii şi-au păstrat 
hainele pe ei. 

— Şi de câte ori pe an faceţi asta? întrebă Willy. 

— Niciodată. Tata a murit acum trei ani, iar numărul era 
al lui, nu al meu. Acesta este şi motivul pentru care vreau 
să vând locul. Dar numai persoanei care să-l merite, 
adăugă el, uitându-se sever la Willy. 

— Ascultă, Jack, spuse Denise, Willy îl merită ca nimeni 
altcineva. Este un prieten al familiei din vremuri 
imemoriale. 

Ceea ce era o noutate pentru Willy. 

Existau, concret, şase „cabane”. Acestea erau dispuse la 
o distanţă cam de o sută de metri una de alta, înşirate de-a 
lungul râului Russian. Malul era de fapt o stâncă şi cobora 
aproape abrupt, direct în apa care se afla la vreo 
optsprezece, douăzeci de metri dedesubt. La un moment 
dat, Willy se opri ca să poată privi mai bine. 

— Isuse, spuse el. Uită-te la peştii ăştia. Să tot aibă un 
metru. Erau cel puţin o duzină de peşti argintii care profitau 
de un mic golfuleţ ca să înoate aproape de suprafaţa apei, 
în cercuri leneşe, în jurul stâncilor uriaşe, savurând căldura 
soarelui de amiază. Ce peşti sunt ăştia? 

— Păstrăvi canadieni argintii. Migrează spre mare, apoi 
vin aici ca să depună icrele şi să-şi petreacă o parte din 
vară. Primăvara poţi vedea şi somoni, spuse arhitectul. 

— Putem arunca o privire într-una dintre cabane? întrebă 
Denise. 

89 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Desigur. 

Exteriorul era înşelător. Cabana era construită în stilul 
Alpine, înăuntru însă era în strict stil californian, de la 
bucătăria uriaşă şi până la televizorul cu ecran mare din 
living. 

— Ce  recepţionaţi aici? întrebă Willy când văzu 
televizorul. 

— Din San Francisco? Neinteresant. Dar n-are 
importanţă, pentru că fiecare căsuţă are propria antenă 
parabolică pentru recepţionarea transmisiilor prin satelit. 
Sunt cel puţin treizeci de sateliți acolo sus, pe cer, cu câte 
douăzeci şi patru de staţii fiecare. Aşa încât dacă vă place 
să vă uitaţi la televizor, nu o să duceţi lipsă de distracţii 
aici, la River Ranch. Să vă arăt. 

Luă telecomanda, cuplă pe satelit, apoi porni televizorul. 

— Ce vreţi să vedeţi? 

— CNN-ul. 

— E pe satelitul cinci, staţia cinci. 

Acţionă telecomanda şi ecranul deveni verde, anunțând 
că satelitul se deplasa spre est. Peste cinci secunde apăru 
Bernard Shaw din Atlanta. 

— CNBC-ul acum, spuse Willy. 

Un alt declic şi iată-l, cu preţurile acţiunilor deplasându- 
se sacadat pe bandă, în partea de jos a ecranului. 

— Puteţi obţine cu chestia asta şi serviciile Reuter? 

— Astea ce mai sunt? întrebă arhitectul. 

— Furnizează date financiare de specialitate. Unul dintre 
servicii este pentru cei care se ocupă cu tranzacţiile 
internaţionale. Altul, pentru diverse produse. Chestii de 
genul ăsta. 

— Acum înţeleg despre ce vorbiţi. Vă ocupați de finanţe? 
întrebă Jack. 

— Nu chiar. Dar mă interesează foarte mult, răspunse 
Willy. 

— După câte ştiu eu, se poate prinde. Dar pentru asta 
aveţi nevoie de un decodor special, care trebuie închiriat. 
Mi s-a spus că este foarte scump. 

90 


- PAUL ERDMAN - 


— Cum sunt serviciile telefonice aici? întrebă Willy. 

— Excelente, răspunse arhitectul. Avem acum 
şaisprezece linii atât pentru telefon, cât şi pentru fax. Dacă 
aveţi nevoie de mai multe, Pac Bell vi le poate instala în 
douăzeci şi patru de ore. Un adevărat păienjeniş, aţi zice, 
dar nu este aşa. 

— Există fax în fiecare căsuţă? 

— Există. Vreţi să vedeţi unul? 

— Nu. Întrebam, doar. 

— Vreţi să vedeţi şi celelalte construcţii? 

— Desigur. Ce destinaţie au? 

— Sunt prevăzute pentru întâlniri. 

— Să le vedem. 

Sala de şedinţe era perfectă. Putea fi uşor transformată 
într-o sală de tranzacţii. Salonul pentru mese se afla cam la 
vreo patruzeci şi ceva de metri mai încolo, într-un luminiş, 
chiar în vârful falezei, mult deasupra râului Russian. În 
exterior era amenajat un spaţiu pentru picnic. Şi aceste 
două clădiri fuseseră construite tot în stilul cabană. 

— Locul acesta putea să se afle, foarte bine, în Zermatt 
sau Grundelwald, spuse Willy. 

— Aveţi dreptate. De fapt, tatăl meu a adus trei tâmplari 
din Elveţia pentru această construcţie. Tot ei au construit 
cabana pe care tocmai aţi vizitat-o. Adora tot ce era 
elveţian. 

— Mama mea era elveţiancă, spuse Willy. lar eu am 
studiat un an la Universitatea din Zurich. 

— Înseamnă că vă place bucătăria elveţiană. 

— Bineînţeles. 

— Ei bine, de douăzeci de ani avem în familie o 
bucătăreasă elveţiancă. E din Appenzell. Este menajeră 
şefă şi bucătăreasă. Locuieşte într-o cabană mică, în 
spatele vilei. De fapt, aş fi adus oricum discuţia despre asta 
mai târziu. Nu vrem să fie dată afară de către noul 
proprietar. 

Interveni Denise: 


91 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Să o dăm afară? Dragul meu Jack, dacă am cumpăra 
locul, am insista chiar să rămână. Cum o cheamă? 

— Vreni. 

— Vreni? 

— Este varianta elvețiană pentru Veronica, răspunse 
Jack. Se uită la ceas. In zece minute trebuie să plecăm. Aşa 
că haideţi să vedem şi vila. 

Ajunseră în livingul uriaşei case în vechiul stil victorian, 
când Willy hotărî că văzuse suficient. 

— Jack, sunt interesat să cumpăr locul. 

— Eşti sigur că îţi poţi permite? 

— Foarte sigur. Cât vrei pe el? întrebă Willy. 

— Cinci milioane. 

— Am încheiat târgul, răspunse Willy. 

— Târgul, târgul, dar cu cine? întrebă Jack. 

— Luni o să primeşti un fax de la una dintre companiile 
mele. O ofertă formală care va include şi referinţele 
bancare. 

— Prietenul tău nu-şi prea pierde vremea, nu-i aşa? îi 
spuse Jack lui Denise. Se întoarse apoi spre Saxon. Să 
batem atunci palma, Willy. Era pentru prima oară când 
arhitectul catadicsi să-i spună pe nume. Acum însă trebuie 
să plec. 

— De ce atâta grabă? întrebă Denise. 

— Partida de golf. Azi e joi. 

— Eu credeam că numai doctorii joacă golf joia, spuse 
Denise. 

— Doctorii joacă golf miercurea, Denise, îi răspunse Jack. 
E clar că nu eşti pasionată de golf. 

— Dar sunt eu, interveni Willy. Unde joci? 

— La Clubul Fountain Grove. Cam la douăzeci de minute 
de aici. Vrei să vii să arunci o privire? De vreme ce cumperi 
locul, trebuie să te înscrii şi în club. Este singurul club 
decent din zonă. Cel puţin, singurul cu membri decenti. Dar 
fii liniştit. Dacă te propun eu, o să fii primit în mod automat, 
Willy. 


92 


- PAUL ERDMAN - 


Peste câteva minute se aflau în maşini, Denise 
conducându-şi Porscheul în urma Mercedesului lui Jack. 

— Dar fii liniştit, Willy. Dacă te recomand eu, o să fii 
primit în mod automat, spuse Denise, maimuţărind 
cuvintele arhitectului. Doamne, ce snob mai este. De ce nu 
i-ai spus să se ducă naibii cu clubul lui cu tot? 

— Pentru că asta mi-a dat o idee. [ii minte că mi-ai 
propus să iau masa cu reverendul acela negru şi cu tipul 
care conduce oraşul? 

— Bineînţeles. Organizez întâlnirea oricând vrei. 

— Cred că ideea care mi-a venit poate fi mai bine 
materializată în timpul unei partide de golf, spuse Willy. 
Obişnuiam să închei multe afaceri în felul acesta. Dar, în 
ultimii trei ani, partenerii mei s-au împrăştiat cu toţii. Şi am 
o vagă bănuială că, dacă aş încerca să intru din nou în 
Olympic Club, cineva o să voteze împotriva mea. 

— Profiţi de orice ocazie, nu-i aşa, Willy? întinse mâna şi-l 
bătu uşor pe genunchi. Imi place asta. _ 

li plăcu la nebunie Clubul Fountain Grove. In mod 
surprinzător, şi lui Denise. La propunerea ei, rămaseră 
acolo pentru masa de prânz, mâncând afară, pe terasa care 
dădea spre luxurianta vale Sonoma. In timpul mesei, Willy 
completă o cerere de înscriere, ataşând totodată şi un cec 
în valoare de cincizeci de mii de dolari, care să fie onorat 
de Barclay's Bank din Londra. Drept unic sponsor, trecu 
numele lui Jack. Fu asigurat de manager că cererea lui va fi 
tratată cu cea mai mare promptitudine. 

Pe drumul de întoarcere, Willy vorbi foarte puţin. Acest 
cec de cincizeci de mii de dolari îl trezise la realitate, 
amintindu-i cât de repede se scurgeau banii. Douăzeci de 
milioane de dolari ca să cumpere banca de investiţii. Alte 
două milioane de căciulă, ca să-i scape pe Prescott şi pe 
Armacost de problemele lor juridice. Apoi zece milioane de 
dolari pentru procentul său de patruzeci şi nouă la sută în 
agenţia de evaluări. lar acum, tocmai se angajase cu patru 
milioane şi jumătate de dolari ca să cumpere River Ranch. 
lar ca să-l pună pe Fred Fitch pe roate, trebuia să 

93 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


investească un milion în echipamente şi alte douăzeci de 
milioane de dolari capital rulant. Plus cheltuielile cu 
personalul. 

Total general: şaizeci de milioane de dolari. 

In urmă cu o săptămână, capitalul lui din Liechtenstein 
se ridica la 74.768.411,76 de dolari. 

În afară de aceşti bani, va trebui să mai scoată cel puţin 
două milioane pentru paravanul din Elveţia - taxe juridice, 
onorariile consiliului de administraţie - şi încă o jumătate 
de milion ca să monteze şi să facă să funcţioneze operaţiile 
lui de dincolo de ocean, de la Londra, din Channel Islands şi 
din Nigeria. Mai trebuia să conteze, o vreme, pe un 
coeficient de pierderi, la Prescott & Quackenbush, de două 
sute de mii de dolari pe lună, până când lucrurile se vor 
schimba. Să zicem, încă un milion. Şi mai erau şi costurile 
pentru remobilarea nenorocitelor de birouri ale agenţiei de 
evaluări, iar acum şi a spaţiilor de la River Ranch, mai ales 
a vilei, care se vor ridica, poate, la un alt sfert de milion. 

Asta însemna un total de 64 milioane de dolari, din 
capital. Oare nu întrecuse măsura? 

Această depăşire a bugetului se datora simplului fapt că 
nu prevăzuse, de la început, operaţii cu derivate la scară 
mare, ca aceea în care se angajase acum cu Fred Fitch. 
Dacă linia lui Fitch va merge bine, va trebui să mai 
investească în ea capital suplimentar. Nu chiar imediat, dar 
destul de curând. Fireşte, nu exista nicio posibilitate de a 
putea obţine acest capital în mod legal. Va trebui, prin 
urmare, să continue să-şi dezvolte planul său iniţial. 

Ceea ce însemna că va trebui să aducă obligaţiunile 
municipale din frontul din spate în frontul din faţă. Să pună 
mâna pe produsul corect, cum ar fi obligaţiunile cotate 
AAA, emise de Municipalitatea din San Francisco. Apoi să 
furnizeze produsul, la preţul potrivit, clienţilor potriviţi, aşa 
cum făcea Marshall Lane la New York cu fondurile lui pentru 
obligaţiuni. Aceasta va însemna, probabil, o mică atenţie 
aici, o mică atenţie acolo. Totul însă va fi legal. Numele 


94 


- PAUL ERDMAN - 


jocului: construirea unei forţe de plasament, mai ales a 
unei forţe de plasament instituţionale. 

Şi apoi să suplimenteze capitalul. 

Mai întâi însă, trebuia să-şi pună în mişcare maşina de 
făcut bani. 

— Ştii ceva? spuse el. 

— Ce anume? întrebă Denise. Credeam că dormi. 

— Nu, mă gândeam. Mă gândeam că mă distrez mai bine 
decât m-am distrat în tot restul vieţii. Există o vorbă în 
limba germană care descrie ce mi s-a întâmplat mie: Glück 
in Unglück. 

— Adică? 

— Pierde prin traducere. 

— Încearcă. 

— A avea noroc în ghinion. 

— Îmi place. Eu fac parte din ghinion sau din noroc? 

— Numai din noroc, Denise. 

Se apropiau de Huntington Hotel. Era abia trecut de ora 
patru. 

— Ştii ceva? îl întrebă Denise. 

— Ce anume? 

— Mă simt ca naiba. 

— Atunci ce-ai zice de un păhărel, urmat de un pui de 
somn? 

— Ai ghicit. 

Se lăsă cu două păhărele şi niciun pui de somn. 

— Şi acum? întrebă Denise în timp ce se îmbrăca. 

— Va trebui să mă mut de aici, răspunse Willy. Nu se 
potriveşte cu stilul tău. Imi cer scuze. 

— Nu-i adevărat. A fost ideea mea, răspunse aceasta. 
Dar sunt de acord. Trebuie într-adevăr să te muţi de aici. 

— Ziceai că în curând o să se elibereze apartamentul 
acela. 

— Da. Este mobilat, dar tot o să aibă nevoie de ceva 
reamenajări. La fel ca şi ferma aceea în stil victorian. 

— De acord, în privinţa fermei. Ştii pe cineva care m-ar 
putea ajuta? 

95 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Desigur. Fata episcopului. Este unul dintre cei mai 
buni decoratori de interioare din San Francisco. De aceea ai 
dat peste ea la Londra. Se duce acolo de cel puţin două ori 
pe an, ca să cumpere materiale. Mobilă, tablouri, 
porţelanuri. Este formidabilă. Şi îi place, într-adevăr, de 
tine. 

— Unde pot da de ea? 

— Te va suna ea. 

— Spune-i că vreau să mă ocup în primul rând de River 
Ranch. 

— Şi apartamentul? 

— Mă mut în el aşa cum este. Cu cât mai repede, cu atât 
mai bine, Denise. 


96 


- PAUL ERDMAN - 


15 


Spre sfârşitul dimineţii următoare, Denise îl şi sună. 

— Sâmbătă te poţi muta în apartament, spuse ea. 
Actualul chiriaş a şi început să împacheteze. 

— Cum ai reuşit? 

— Un alt păhărel a făcut minuni. 

Ceea ce îl lăsă mut pe Willy. 

— Glumeam, spuse Denise. Am reuşit cel puţin să te pun 
pe gânduri? 

— Bineînţeles. 

Totuşi, trebuia să recunoască, deşi nu-i convenea, că 
avea dreptate. 

— O să trimit acolo pe una dintre servitoarele mele. Când 
termină, trec pe la tine cu cheile. Să zicem mâine, pe la 
trei. 

— O să vreau să-mi trimit nişte lucruri acolo. Care este 
adresa exactă? 

— 1190 Sacramento, etajul şapte. Numele portarului este 
Bill. Telefonul lui este 441-7810. Anunţă-l şi spune-i ora. 
Acum trebuie să plec. 

Willy îşi aminti că văzuse în ediţia de dimineaţă a ziarului 
Chronicle o pagină întreagă de reclamă pentru un magazin 
de pe Market Street, care părea să ofere orice tip de 
echipament electronic de birou inventat vreodată. Se duse 
la coşul de gunoi din cameră şi pescui ziarul: Bazarul 
Electronic Universal. Numai în San Francisco. 

Sosise momentul să plece după cumpărături. Dar şi 
momentul să ceară din nou ajutorul vechiului şi 
credinciosului său prieten, cel care rămăsese alături de el 
la bine, la rău şi la vreme de puşcărie. Sună la sediul 
agenţiei Prescott & Quackenbush şi ceru cu Frank Lipper. 

— Isuse, Willy, am crezut că m-ai uitat, spuse acesta. N- 
am mai auzit de tine din ziua în care te-am luat cu maşina 
de la Pleasanton. 


97 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Am fost ocupat. Dar acum am nevoie de ajutorul tău. 
Foarte mult. Aşa că vino la Huntington. 

— Când? 

— Chiar acum. 

— Dar am treabă. 

— Frank, peste câteva zile o să munceşti pentru mine, ca 
în vremurile bune de odinioară. Aşa că vino chiar acum. 

Willy îl aştepta deja când Frank intră în holul hotelului. 

— Prima oprire este aici, spuse Willy, dându-i reclama din 
Chronicle. 

— Ce vrei să cumperi de acolo? 

— Un telefon cu toate facilităţile. Un fax cu hârtie xerox. 
Un computer Macintosh. O imprimantă cu laser, Apple. O 
maşină de copiat, Sharp. Un tocător de hârtie. 

— Unde o să pui toate astea? întrebă Frank. 

— O să-ţi arăt. 

Frank îl urmă pe Willy afară din hotel şi pe California 
Street. 

— Acolo, spuse Willy, arătându-i. Mâine după-amiază 
etajul şapte este al meu. 

— Omule, cum ai reuşit? 

— Relaţiile, Frank. Relaţiile. Şi acum, haide să luăm un 
taxi şi să vizităm Bazarul Electronic Universal. 

Le luă mai puţin de o oră ca să comande totul. 

— Acum, că ai toate astea, cine va lucra cu ele? întrebă 
Frank pe când ieşeau din magazin în Market Street. 

— Eu, Frank. 

— De unul singur? 

— Exact. Exact cum am învăţat să fac la Pleasanton. 

— Fără o secretară, măcar? 

— Fără. 

— Dar de ce? 

— Pentru că tot ce voi face eu de acum încolo, Frank, şi 
mai ales cum voi face, este în exclusivitate treaba mea. Cu 
o singură excepţie. Tu. Pentru că eşti singura persoană în 
care am într-adevăr încredere. 

— Ce pot să spun eu, Willy? 

98 


- PAUL ERDMAN - 


— Nimic. Vrei să batem palma, partenere? 

Frank Lipper îi răspunse, smulgându-i aproape mâna lui 
Willy. 

— Gata, ajunge, spuse Willy, mai impresionat decât ar fi 
vrut să arate. Să luăm acum un taxi şi să mergem la 
birourile Prescott & Quackenbush. Săptămâna trecută, Dan 
Prescott şi Bobby Armacost mi-au promis că astăzi vor avea 
hârtiile gata de semnat. Să vedem dacă aşa este. 

— Vrei să continui să lucrez acolo? întrebă Frank. 

— Mai mult ca oricând. Aceste hârtii îmi vor conferi 
dreptul de control asupra băncii. Apropo, asta rămâne 
numai între noi. Incepând de mâine, voi avea nevoie de 
ochii şi urechile tale, ca să mă informezi despre tot ce se 
petrece acolo. 

— Pot deja să-ţi spun ceva ce nu o să-ţi placă, zise Frank. 

— Spune-mi. 

— Pierderile curente au crescut mai mult decât dublu în 
ultima lună. S-au ridicat la doar puţin sub o jumătate de 
milion. 

— Asta înseamnă că banii mei încep să dispară chiar 
înainte de a-i fi băgat în afacere, spuse Willy. 

— Există mult prea mult personal, afirmă Frank. Şi 
singura parte din afacere care este profitabilă este 
reprezentată de obligaţiunile municipale. 

— Departamentul tău, spuse Willy. 

— Exact. Dar eu nu sunt decât un simplu comerciant. 
Ceea ce ne trebuie nouă este un om care să aducă ploaia, 
găsind un nou produs. 

— Poate că o să ai unul, zise Willy. 

— Cine? 

— Eu. O să-ţi explic asta la o bere. Ştii vreun bar prin 
apropiere. 

Cel mai apropiat bar era cel din hotelul Sheraton Palace, 
în cvartalul următor. După ce comandă două beri Anchor 
Steam, Willy îi reproduse lui Frank conversaţia avută cu 
managerul municipal din San Francisco şi cu bunul 
reverend al bisericii Glide Memorial. 

99 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Bine, dar asta este o idee dată naibii de bună, spuse 
Frank la sfârşit. 

— Poţi să faci un plan detaliat? întrebă Willy. 

— Pentru când? 

— Pentru joia viitoare. După care o să mergem cu toţii să 
jucăm golf. 

— O să mă pun pe lucru chiar mâine, promise Frank. 

— Grozav, dar mâine după-masă am nevoie de tine ca să 
instalăm toată aparatura asta. 

— Atunci o să continui lucrul duminică. 

— Perfect. Dar luni o să facem împreună o mică excursie 
în ţara vinurilor. De fapt, o să rămânem acolo, probabil, 
câteva zile. Poţi continua să lucrezi acolo. De acord? 

— Există computere acolo? 

— Nu încă. Dar asta nu o să ne ridice probleme. Haide să 
ne terminăm berea şi să ne întoarcem repede la magazin. 

Acolo comandară două Macintosh portabile. Să fie. 

Peste un sfert de oră, Willy intra în sediul firmei Prescott 
& Quackenbush însoţit de Fred. Amândoi aveau câte o cutie 
în care se afla un computer portabil Macintosh. 

— Vreţi să-l anunţaţi pe domnul Prescott că îl caută 
domnul Saxon? i se adresă Frank recepţionerei. 

— Cine? întrebă aceasta. 

— Nu contează, spuse Willy. Frank, du-te mai bine tu la 
el în birou şi spune-i că am venit. 

Peste niciun minut, un Dan Prescott cu o faţă larg 
zâmbitoare veni să-l întâmpine pe Willy. 

— Ai sosit cum nu se poate mai bine, îl întâmpină acesta. 
Nu sunt nici cincisprezece minute de când a venit şi Bobby 
cu hârtiile. Să mergem. 

Bobby îi aştepta în sala de conferinţe. 

— Acestea sunt, spuse avocatul, arătând spre patru 
seturi de documente aliniate pe masa din sala de 
conferinţe. Şi suntem şi noi gata. Litigiul a fost aplanat, 
conform programului, azi-dimineaţă, mulţumită celor patru 
milioane de care eu şi Dan aveam nevoie ca să le 
strângem. Mulţumesc, Willy. Nu o să uităm niciodată asta. 

100 


- PAUL ERDMAN - 


— Sper. 

— Dacă ai timp, putem revedea chiar acum contractele şi 
să terminăm totul. 

— Să începem. 

O oră mai târziu erau gata cu totul. Numai şapte pagini 
necesitau modificări. 

— Cine va contrasemna documentele pentru partea 
cealaltă? întrebă Bobby. 

— Mă ocup eu de asta, spuse Willy. Mâine-dimineaţă îmi 
trimiţi la hotel documentele revizuite, iar eu le voi expedia 
în Elveţia, pentru semnare, la începutul săptămânii viitoare. 

— Nu uita să legalizezi semnăturile, Willy. 

— Nu o să uit. Cam pe vinerea viitoare atât documentele 
validate, cât şi cele douăzeci de milioane de dolari se vor 
afla aici. Atunci, o să ne putem apuca de treabă. Willy se 
întoarse spre Prescott. Apropo de afaceri, tocmai am aflat 
de la Frank că aţi pierdut o jumătate de milion luna trecută. 
Este adevărat? 

— Din păcate, da, spuse Prescott, aruncându-i lui Frank o 
privire nu prea prietenoasă. Este puţin mai rău decât am 
crezut, Willy. Dar, aşa cum ţi-am spus, este o perioadă în 
care suferă toţi cei care se ocupă de afaceri la bursă. 

— Eu, unul, nu am de gând să mai sufăr multă vreme la 
un ritm de jumătate de milion pe lună, spuse Willy. 

— Ziceai că ai nişte idei privind o nouă afacere, zise 
Prescott. Suntem oricând dispuşi să le preluăm. 

— Vinerea viitoare voi fi gata, răspunse Willy. Deci, haide 
să ne întâlnim atunci la ora patru, să zicem. După câte îmi 
amintesc, intenţionai să faci imediat publice stingerea 
litigiului şi restructurarea capitalului băncii. Mai aşteaptă cu 
asta. După ce o să-ţi spun la ce m-am gândit, poţi include 
ideea în comunicatul tău pentru presă. 


101 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


16 


În după-amiaza următoare la ora trei, Denise van 
Bercham veni la hotelul Huntington, aşa cum promisese. 
Willy o aştepta în hol, cu bagajele făcute şi gata de plecare. 

— Unde-ţi sunt toate bagajele? întrebă aceasta după ce-l 
sărută superficial pe obraz. 

— Aici. 

Aici nu se aflau decât două valize şi un computer 
Macintosh portabil. 

— Bine, dar restul? 

— Acestea sunt toate, Denise, insistă Willy. 

— Dar... 

— Nu uita că am stat trei ani la puşcărie. 

— Dar unde sunt toate lucrurile pe care le-ai avut 
înainte? 

— Le-am dat pe toate Armatei Salvării. 

— De ce? 

— Pentru că nu am vrut să-mi mai amintească de viaţa 
mea trecută. 

— Să-ţi amintească de ce anume? 

— De tot. 

— Are o logică, spuse Denise. Atunci haide să începem să 
lucrăm pentru noua ta viaţă. 

De data aceasta, în locul acelui Porsche roşu, afară o 
aşteptau şoferul şi un Bentley. Toate lucrurile lumeşti ale 
lui Willy nu reuşiră să umple nici măcar jumătate din 
portbagaj. Odată încărcate, Denise şi Willy se urcară în 
maşină, pe bancheta din spate şi Bentley-ul porni. Parcurse 


trei sferturi din cvartal - cvartalul însemnând Parcul 
Huntinghton - şi exact peste trei minute ajunseră la 
destinaţie. 


— Chestia asta nu ţi se pare puţin caraghioasă? întrebă 
Willy când coborâră din maşină. 
— Bineînţeles, răspunse Denise. Dar îmi place absurdul. 


102 


- PAUL ERDMAN - 


Portarul în uniformă care îi conduse la lift era plin de 
servilism, evident copleşit de prezenţa lui Denise. Când 
coborâră din lift la etajul şapte, fu rândul lui Willy să fie 
copleşit. Mai întâi, holul în marmură, apoi uriaşul living cu 
ferestrele care dădeau spre parc şi spre Catedrala Grace. 
Dar ce impresionau mai mult erau dotările din încăpere: 
mobilă Ludovic al XV-lea, covoare de Aubusson, tapiserie 
flamandă. 

— Este absolut uimitor, exclamă Willy. 

— Fiica episcopului a făcut asta pentru mine, spuse 
Denise. Haide să ne uităm şi în celelalte camere. 

Celelalte camere însemnau o sufragerie, trei dormitoare, 
un birou superb, lambrisat, iar în fund, în spatele 
bucătăriei, locuinţa femeii de serviciu. Cu femeia de 
serviciu cu tot. 

— Ea este Juanita, spuse Denise, intrând în bucătărie. O 
să mai stea aici o săptămână sau două şi o să dea locului 
într-adevăr o faţă ca lumea. Nu-i aşa? 

— Si, răspunse acesta. 

— Domnul va locui aici de acum înainte, Juanita. Este 
domnul Saxon. 

Juanita făcu o reverență. 

— Ştie să şi gătească, afirmă Denise. De fapt, este o 
bucătăreasă foarte bună. Specialitatea ei sunt tamales”. 
Tamales foarte iuți. Dacă vrei, o să-ţi pregătească câteva 
pentru diseară. 

— Ar fi grozav. 

— Juanita, spuse Denise, un cvartal mai jos, pe Taylor 
Street, e o băcănie. Du-te şi cumpără ce-ţi trebuie pentru 
tamales. Domnul Saxon o să mănânce aici diseară. Şi ia şi 
nişte bere. Se uită la ceas. Mă tem că o să trebuiască să 
mănânci singur, Willy. In seara aceasta trebuie să mă ocup 
de ceva foarte important pentru mine. Când o să te mai 
văd? 

— Vinerea viitoare o să fi liberă pentru cină? 


5 Mâncare mexicană asemănătoare unei budinci cu carne (n.tr.). 
103 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Nu eram, dar acum o să-mi fac timp. Este ceva special 
vinerea viitoare? 

— Da. Dacă totul merge bine, va fi ziua în care viaţa mea 
va începe cu adevărat. 

— Şi vrei să o sărbătoreşti cu mine? 

— Da. 

— Drăguţ din partea ta, Willy. Foarte drăguţ. Dar acum 
chiar trebuie să plec. 

Abia plecă Denise, că portarul îl şi sună ca să-i spună 
două lucruri: că un domn pe nume Frank Lipper se afla 
acolo şi că tocmai fuseseră aduse mai multe cutii de la 
Bazarul Electronic Universal. Willy îi spuse să trimită sus 
atât omul, cât şi cutiile. 

La ora şase seara, cu ajutorul lui Frank Lipper, întregul 
echipament era montat şi în stare de funcţionare în noul 
birou al lui Willy. ÎI trimise pe Frank înapoi la birou ca să 
lucreze la pachetul de obligaţiuni municipale. După care 
Willy se apucă şi el de treabă. 

Decise că va cumpăra River Ranch prin intermediul 
legăturii sale din Channel Islands - ţinând-o astfel la 
distanţă pe Prescott & Quackenbush, care va fi controlată 
din Liechtenstein şi Elveţia. După ce formulă pe noul său 
Macintosh oferta pentru proprietate, o tipări şi o expedie 
prin fax agentului său comercial din Londra, cu menţiunea 
ca aceasta să-i fie expediată înapoi, prin fax, lui Jack, 
arhitectul, nu mai târziu de luni. Denise îi furnizase 
diferitele adrese şi numere de telefon ale lui Jack. 

După care îi transmise un mesaj doctorului Guggi din 
Vaduz, anunţându-l că documentele privind preluarea 
firmei Prescott & Quackenbush se aflau pe drum şi că, 
îndată ce vor fi semnate şi legalizate, vor trebui urgent 
returnate, împreună cu un cec semnat de casier, în valoare 
de douăzeci de milioane de dolari, emis de Union Bank din 
Elveţia. 

În sfârşit, îl sună pe Fred Fitch la Livermore, întrebându-l 
dacă poate veni luni la el, în Sacramento 1190, şi 
sugerându-i să-şi ia câteva lucruri pentru o scurtă şedere. 

104 


- PAUL ERDMAN - 


Cum Fred nu păru prea încântat, Willy îi spuse că îi vor oferi 
şi primul onorariu în valoare de zece mii de dolari. Fred se 
interesă atunci de ora exactă la care era aşteptat. 

La ora şapte sună telefonul. Era fiica episcopului. 

— Tocmai am vorbit cu Denise, care mi-a spus să te sun, 
începu aceasta. In mod normal, nu te-aş fi sunat, mai ales 
sâmbăta seara. Dar ştii cum e Denise. 

— Ştiu cum e Denise. Şi apreciez că m-ai sunat. Pentru 
că, dacă nu ai fi făcut-o tu, aş fi dat eu într-un fel de tine. 
Apropo, îţi mulţumesc încă o dată pentru seara petrecută 
cu mine la Londra. A meritat drumul. 

— Şi al meu. 

— Ce-ar fi să cinăm din nou împreună? 

— Ştiu eu? Când? 

— In seara asta. i 

— Dar mi-e imposibil. In seara aceasta se organizează o 
mare masă în scopuri caritabile, la St. Francis. Pentru 
operă. O să fie şi Denise acolo, desigur, împreună cu toţi 
ceilalţi. Inclusiv eu. De fapt, chiar trebuie să scurtăm 
convorbirea, ca să mă îmbrac. 

— Renunţă. Sun-o pe Denise. Spune-i că te-ai simţit, 
dintr-odată, rău. Putem mânca aici. În noul meu 
apartament. Aşa, nu o să fii văzută de nimeni. Tăcere. O să 
mâncăm tamales. Tamales foarte iuți, spuse Willy. Cu bere 
mexicană. 

— Ador tamales. Şi berea mexicană, rupse tăcerea fata 
episcopului. 

— Deci, vii? 

— Vin. 

Imediat ce aceasta închise telefonul, Willy se repezi în 
bucătărie. 

— Juanita, spuse el. O să am pe cineva la masă. Ai 
destulă mâncare pentru două persoane? 

— Si. Pentru ce oră? 

— Pentru ora nouă. Ai cumpărat berea? 

O cumpărase. Dar cum rămânea cu celelalte băuturi? 

— În magazinul acela există şi băuturi? întrebă el. 

105 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Fata nu înţelese. 

— Whisky. Tequila. La magazin? 

— SI, si. 

Margarita! Asta o să facă seara perfectă de la început. 
Juanita insistă să se ducă ea, din nou, la magazin. Când se 
întoarse, avea în mână o pungă dubios de mare, din care 
scoase o sticlă cu cea mai bună băutură mexicană. l-o 
prezentă - triumfătoare - lui Willy, după care intră în 
bucătărie, arătând cât se poate de mulţumită de ea însăşi. 

O oră mai târziu, fata episcopului cobori din lift în holul 
din marmură. Era mai înaltă şi chiar mai bine făcută decât 
îşi amintea el. Poate că datorită costumului Donna Karan, în 
care era îmbrăcată. 

Şi poate că se exteriorizase el puţin prea mult, de vreme 
ce primele ei cuvinte fură: 

— Mă întreb dacă a fost o idee chiar atât de bună. 

— M-am holbat cumva? 

— Da. Sau haide să zicem că te-ai uitat galeş. 

— Atunci îmi cer scuze şi promit să mă port frumos de 
acum încolo. 

— Bine. 

— Şi pentru că am clarificat lucrurile, Madame 
binevoieşte oare să mă însoţească în living şi să bea cu 
mine o margarita cu gheaţă? Numai dacă Madame 
obişnuieşte aşa ceva. 

— Aşa ceva, Madame obişnuieşte, replică ea. Văd că ai 
găsit barul, spuse ea când îi aduse băutura. 

După o căutare frenetică îl găsise într-adevăr - ascuns în 
spatele uşilor unui bufet franțuzesc din secolul al 
optsprezecelea. 

— Este opera ta? întrebă Willy, arătând spre el. 

— Da. Barurile trebuie să stea în baruri, nu în livinguri. În 
afară de asta, cum îţi place apartamentul? 

— Este magnific. Şi tocmai acesta este motivul pentru 
care am insistat să vii atât de repede. Denise mi-a spus că 
eşti o doamnă foarte talentată. Dar abia după ce am văzut, 
azi, locul acesta, am înţeles cu adevărat ce voia să spună. 

106 


- PAUL ERDMAN - 


— Atunci, de ce vrei să-l schimbi? 

— Ai înţeles greşit. N-aş schimba un lucru aici. Este vorba 
de un alt loc unde am nevoie de ajutorul tău. 

— Unde anume? 

— La ţară, în apropiere de Healdsburg. Este un domeniu 
de cinci sute de acri, chiar pe malul râului Russian. 

— Cu siguranţă că nu vorbeşti chiar de River Ranch, 
spuse ea. 

— Ba da. Cunoşti locul? 

— Chiar foarte bine. Ani de zile, în fiecare iulie, Jack şi 
tatăl lui organizau acolo un mare picnic. Ne invitau şi pe noi 
întotdeauna. Şi mergeam întotdeauna. Îmi place mult locul. 
Mă surprinde că Jack vrea să-l vândă. 

— O face, spune el, pentru că totul s-a schimbat de la 
moartea tatălui său. Jack nu mai vrea să-l folosească pentru 
astfel de reuniuni, aşa cum făcea tatăl său. 

— Înţeleg. Tatăl lui şi defunctul meu soţ au fost foarte 
buni prieteni. 

— Serios? 

— Ştiu ce gândeşti şi ai dreptate. Soţul meu şi tatăl lui 
Jack făceau parte din aceeaşi generaţie. De fapt, au fost 
colegi de şcoală, la Stanford. Soţul meu a studiat 
politehnica: Tatăl lui Jack a devenit arhitect. Făcu o pauză. 
Dar de ce-ţi spun toate astea? 

— Poate pentru că la Londra ţi-am depănat eu toată 
povestea vieţii mele, spuse Willy. 

— Mai ai din chestia asta? spuse ea, uitându-se la pahar. 
Văd că l-am golit. 

— Frigiderul e plin, răspunse el, luând paharele. Ce zici 
de puţină muzică? 

— De ce nu? 

— Problema este că n-am nici cea mai mică idee ce-aş 
putea face ca să pun puţină muzică. 

— Asta pentru că instalaţia este ascunsă acolo, spuse ea, 
arătând spre un al doilea dulap, opus celui în care se afla 
barul. Lasă-mă să mă ocup eu. 

În timp ce el pregăti băuturile, ea puse Mozart. 

107 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Când reveni cu al doilea rând de margarita, aceasta 
spuse: 

— Pentru că tot am început, haide să ne aşezăm şi să-ţi 
povestesc şi restul. 

Se instală pe sofa, în timp ce Willy se aşeză, grijuliu, pe 
un scaun care fusese construit la Paris pe la 1725. 

— E comod? întrebă ea. 

— Oarecum, răspunse el. 

— O să te obişnuieşti. 

— Poate. 

— In sfârşit, soţul meu a ajuns să conducă cea mai mare 
exploatare minieră din America de Nord. Homestake 
Mining. A ajuns să deţină, totodată, un număr substanţial 
din acţiunile companiei. Ceea ce stârni dintr-odată interesul 
lui Willy. Cum am ajuns nevasta lui? După moartea primei 
lui soţii, l-am întâlnit prin intermediul tatălui meu - şi el din 
aceeaşi generaţie. De fapt, tata a oficiat funeraliile primei 
lui soţii. Erau amândoi devotați membri ai Bisericii 
Episcopale. Următoarea întrebare: de ce m-am măritat cu 
un bărbat de aceeaşi vârstă cu tatăl meu? Pentru că mă 
săturasem şi obosisem să mai suport labele aşa-zişilor 
bărbaţi din generaţia mea, mai ales a celor de aici, din San 
Francisco. Tocmai asta mi-a plăcut la tine când am fost la 
Londra. Fără pipăială. Deci, asta este. Acum suntem chit. 

In acel moment, apăru Juanita. 

— La cena asta lista, anunţă ea. 

Cum Willy arăta încurcat, interveni fata episcopului: 

— Porque no pasamos al comedor. 

Juanita dispăru înapoi în bucătărie. 

— Ce se întâmplă? întrebă Willy. 

— Urmează să fim serviţi cu tamales, răspunse aceasta. 

Când intrară în sufragerie, o găsiră scăldată în lumina 
blândă a lumânărilor. Masa era pusă pentru doi. Dar cum! 
Porţelan de Meissen şi destule tacâmuri pentru cinci feluri. 
Deşi, culmea absurdului, nu exista niciun pahar de cristal: 
doar două pahare simple, de bere. 


108 


- PAUL ERDMAN - 


—Eu nu am nicio legătură cu asta, spuse Willy, 
temându-se că fata episcopului ar putea interpreta totul 
drept o montare pentru o pipăială ulterioară. Chiar am 
crezut că nu era vorba decât de tamales. 

Abia se aşezară, că Juanita apăru cu primul fel. 

— De plato de entrada tenemos ensalada de langosta 
con adereso de guayavo, anunță ea, înainte de a o zbughi 
repede în bucătărie. 

— Salată de homari cu sos de guava, explică fata 
episcopului. 

— De unde ştii atât de bine spaniola? întrebă Willy. 

— Am petrecut un an în Mexico City, răspunse ea, unde 
am trăit cu un scriitor care, de asemenea, obişnuia să bea 
margarita. Chiar prea multă, după cum s-a dovedit până la 
urmă. 

Juanita se întoarse ca să le ofere bere: Corona, Tecate, 
Dos Equis sau Superior. Amândoi aleseră Tecate. 

— Mă întreb de unde a făcut rost de toate astea, spuse 
Willy, după ce fata dispăru din nou. 

— Eu mă întreb de unde ai făcut tu rost de ea. 

— De unde altundeva? răspunse Willy. 

— Dumnezeule, doar nu... 

— Mă tem că da. 

— Asta înseamnă că Denise va afla că am fost aici. 

— Să nu-ţi faci griji. O să vorbesc eu cu Juanita, spuse 
Willy. 

— Lasă. În fond, Denise a fost prima care m-a rugat să te 
sun. Doar dacă, fireşte, nu te va deranja pe tine dacă se va 
afla. 

— Nu cred. O fi ea, Denise, stăpâna acestui apartament, 
dar, în mod sigur, nu este stăpâna mea, răspunse Willy. 

— Incă, replică fata episcopului. Oricum, îi poţi spune că 
a fost numai şi numai ideea mea. Ca să aflu mai multe 
despre slujba pe care zicea că mi-o oferi. Ceea ce mă face 
să-ţi pun o întrebare. De ce, mai exact, cumperi ferma lui 
Jack? 

— Vreau să o folosesc pentru afaceri. 

109 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Cum? 

Se hotări să îi spună, de vreme ce, oricum, va afla dacă 
va accepta să se ocupe de reamenajarea locului, ceea ce 
includea transformarea sălii de conferinţe în sală de 
tranzacţii. 

— Intenţionez să instalez acolo o echipă de oameni 
specializaţi în finanţe, care să se ocupe de tranzacţii cu 
instrumente financiare oarecum exotice. 

— Continuă. Nu sunt chiar atât de naivă în probleme de 
finanţe. 

— Am observat asta încă de la prânzul oferit de Denise, 
la Stars. În sfârşit, ne vom ocupa mai ales de derivatele 
financiare, cum ar fi acţiuni la termen, opţiuni, stalaje, 
hârtii de valoare, tranzacţii pe dobânzi. 

— Pentru cine? 

— La început, doar pentru noi. Apoi, când se va duce 
vestea, vom aduna laolaltă o serie de societăţi comerciale, 
probabil sub forma unor fonduri de protecţie. Dar numai 
pentru investitori sofisticaţi, foarte bine cotaţi. Oameni care 
învârt mulţi bani, care aleargă după câştiguri foarte mari, 
dar care sunt totodată perfect conştienţi că marile câştiguri 
presupun mari riscuri. Câştigurile pot fi, uneori, ameţitoare. 
Un ungur pe nume George Soros, care operează la Londra, 
a înfiinţat ceva ce se cheamă Fondul Quantum, care se 
ocupă în special de pieţele monetare. În 1992 a realizat, 
numai într-o lună, un miliard şi jumătate de dolari. 

— Formidabil! Ai spus însă că lucrează la Londra, care, 
indubitabil, se află în miezul problemelor. Cum naiba poţi 
face tu acelaşi lucru lucrând în Healdsburg? îl întrebă Sara. 

— În ultimii câţiva ani s-au petrecut schimbări dramatice 
în lume, mai ales în domeniul computerelor şi al 
telecomunicaţiilor. lar eu o să profit doar de pe urma lor. 
Ne vom conecta computerele la sateliți şi vom căpăta 
acces la miliardele de informaţii asigurate de serviciile deja 
existente acolo sus. Vom putea urmări astfel orice 
tranzacţie de orice fel, la orice bursă din lume. Din 
Healdsburg. Apoi Pac Bell ne va instala linii directe, 

110 


- PAUL ERDMAN - 


computerizate, cu marile burse din New York, Chicago, 
Londra, Frankfurt şi Zurich pentru tranzacţiile efective. 

— Dar de ce să nu faci asta aşa cum o face toată lumea? 
Din Wall Street? Sau din Montgomery Street, dacă vrei să 
rămâi în California? 

— Repet, este o chestiune de adaptare la aceste vremuri 
schimbătoare, mai ales când este vorba de oameni. Cei doi 
care au înfiinţat Apple şi-au dat seama primii. Apoi George 
Lucas, producătorul de filme, le-a urmat exemplul. Ei au 
înţeles că, în zilele noastre, un mare procent de tipi într- 
adevăr dotați nu va mai suporta multă vreme să lucreze de 
la nouă la cinci în cine ştie ce bloc turn din cartierul 
financiar. Sau să poarte cravată. Sau să comute pe BART. 
Ei vor să lucreze într-o atmosferă relaxantă, nebirocratică, 
să vină la lucru în blugi, iar vinerea, la sfârşitul lucrului, să 
bea bere. Ca într-un campus universitar. Aşadar, Apple şi-a 
construit propriile campusuri în peninsulă. lar George Lucas 
şi-a produs filmele, ca de exemplu Raiders of the Lost Arke, 
la o fermă complet izolată din Marin County. Specialiştilor 
lui în efecte speciale le place acolo. Eu o să creez un 
campus la River Ranch, în Sonoma County. Singura 
diferenţă este că, în loc să proiectăm computere sau să 
facem filme, noi vom proiecta modalităţi de a face bani. 

— Este absolut uluitor! spuse ea. De fapt, este una dintre 
cele mai formidabile idei pe care le-am auzit vreodată. Şi 
vrei ca eu să te ajut să-ţi proiectezi campusul? 

— Exact. Dacă mai vrei şi tu. 

— Vreau. Cu o singură condiţie, spuse ea. 

— Adică? _ 

— Să începi să-mi spui pe nume. Iți dai seama că măcar 
o dată n-ai făcut asta toată seara? Deci, în cazul în care l-ai 
uitat - din nou - numele meu este Sara. Pur şi simplu, Sara. 

Juanita apăru cu felul principal. 

— Pechugas de pato en salsa de chipotle. 

— Piept de rață cu sos chipotle, explică Sara. 


5 Corsarii de pe Arca Pierdută. 
111 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Ce naiba mai este şi sosul ăsta chipotle, Sara? întrebă 
el. 

— Asta nu mai ştiu. Scriitorul cu care am trăit o avea cu 
băutura, nu cu mâncarea. Dar mai bine gustă şi vezi singur. 

Aşa şi făcu. Şi în timp ce făcea asta, îi explică Sarei cum 
îşi imagina el sala de tranzacţii comerciale. Aceasta 
acceptă să meargă a doua zi cu el la River Ranch, ca să 
pornească lucrurile. 

Li se oferi apoi să aleagă între cremă tequila şi nieve de 
mango drept desert. Hotărâră să le încerce pe amândouă. 

În timp ce-şi mânca şerbetul de mango, Sara sondă mai 
departe. 

— Willy, mă gândeam şi eu. Toate acestea nu înseamnă 
oare foarte mulţi bani? Nu mă refer numai la fermă şi la 
computere. Dar mai este şi capitalul? 

— Ai dreptate. Aşa este. 

— Şi ai destul? 

Willy se întrebă cum să-i explice. Se hotărî să-i răspundă 
astfel: 

— Am prieteni care au destul. 

Pentru prima dată, Sara păru tulburată. 

— Willy, iartă-mă dacă am lăsat impresia că vreau să-mi 
vâr nasul în problemele tale. Nu-i aşa. Doar că, pe măsură 
ce aud mai mult, cu atât mai înnebunitor mi se pare totul. 
Poate că nu ai ştiut, dar eu am moştenit foarte mulţi bani, 
iar ceea ce faci tu sună ca un lucru la care mi-ar plăcea să 
iau parte. Şi nu mă refer doar la ideea de a te ajuta să 
amenajezi campusul. Şi asta, desigur. Dar... 

Willy o întrerupse: 

— Nu, Sara, spuse el. Asta nu este ceva pentru tine. 

— De ce? 

Cum să-i explice? 

— Pentru că, aşa cum spuneam, asemenea investiţii 
presupun un mare risc. Un risc foarte mare. Interzis 
văduvelor şi orfanilor. 

— La fel şi exploatările aurifere. Or, tocmai aici îşi are 
băgaţi banii această văduvă - investiţi în acţiuni la 

112 


- PAUL ERDMAN - 


Homestake Mining. În ultimii ani, preţul acestor acţiuni, ca 
şi preţul aurului, a fost într-o permanentă fluctuatie. 

„Aşa cum constatase şi Lenny”, se gândi Willy. 

— Dar te poţi proteja împotriva acestor fluctuații, spuse 
el. 

— Cum? 

— Oamenii care conduc acum compania soţului tău nu ți- 
au explicat asta? 

— Nu. Poate că o poţi face tu. 

— E simplu. Vinzi pe piaţă, la termen, aurul pe care Îl 
aveţi în planul de producţie, îngheţând astfel preţul. Sunt 
sigur că Homestake face asta. Este doar o variantă nouă 
faţă de ceea ce fac fermierii din Midwest, de ani de zile, la 
Camera de Comerţ din Chicago. Îşi vând din vară, la un preţ 
garantat, recolta de grâu sau de porumb care urmează să 
fie livrată la toamnă. 

— Presupunând că cei de la Homestake procedează într- 
adevăr aşa, oare ar putea, dacă aş vorbi cu ei, să înceapă 
să facă acest lucru, de acum înainte, prin tine? 

— Absolut. Peste cel puţin o săptămână sau două. 

Incă nu avea el un om specializat în tranzacţiile cu aur, 
dar cu siguranţă că va găsi unul. Până una alta, Homestake 
era una dintre cele mai mari producătoare de aur din lume. 
Şi dacă tot era în mână, ar putea foarte bine să caute şi un 
specialist în tranzacţii monetare. Aşa cum făcuse George 
Soros şi câştigase acel miliard şi jumătate de dolari într-o 
lună, în 1992 - exact după ce intrase el la pârnaie. 

Cu cât se gândea mai mult la toate aceste noi idei, cu 
atât mai mult ardea Willy de nerăbdare să se pună pe 
treabă. Lăsându-se pradă unui impuls nestăpânit, se uită la 
ceas. Şi fu prins. 

— Te plictiseşti? îl întrebă Sara, adăugând apoi repede: 
lartă-mă, nu ar fi trebuit să spun asta. Doar că nu te opreşti 
niciodată. A 

— Cred că ai dreptate. Imi cer scuze. 

— Nu trebuie. Acesta este unul dintre lucrurile care-mi 
plac într-adevăr la tine, Willy. 

113 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Şi care sunt celelalte? A 

— Nu am de gând să-ţi spun. Incă. 

O jumătate de oră mai târziu, când Sara îi luă mâinile şi i 
le duse la sâni, o făcu. 

— Celălalt lucru care îmi place la tine sunt mâinile, Willy. 
Cum sunt formate, cum se mişcă. Felul în care... 

Le mişcă mai jos. 

Câteva minute mai târziu, în dormitorul mare, mâinile ei 
erau cele care se mişcau de-a lungul lui. Puțin mai târziu, 
trupul ei era cel care se urcă peste al lui. 

După cum constată Willy de-a lungul următoarelor două 
ore, Sara nu era doar o femeie solidă, dar şi una la fel de 
puternică şi de o teribilă rezistenţă. Era şi zgomotoasă, aşa 
cum descoperi Juanita, când fuse trezită de o serie de 
strigăte triumfătoare care reverberară în apartamentul din 
Sacramento 1190. Ultimul putu fi auzit exact în clipa în care 
atât de nimerit, clopotele învecinatei Catedrale Grace, 
sediul catedralei episcopaliene locale, începură să bată 
miezul nopţii. 

Curând după aceea, fata episcopului şi un Willy epuizat 
căzură într-un somn adânc. 


114 


- PAUL ERDMAN - 


17 


A doua zi dimineaţă, Willy hotărî că ar trebui să ia, 
împreună, micul dejun în pat şi că el va fi acela care îl va 
prepara şi îl va servi. În felul acesta, nici bunul-simţ 
episcopalian al Sarei şi nici fasoanele catolice ale Juanitei 
nu erau puse la încercare. 

Willy se duse în colţul străzii, de unde se întoarse cu 
toate, de la pişcoturi la sirop de arțar, ouă, şuncă, cornuri. 
Imediat după ora nouă, intră în dormitor cu o tavă pe care 
se afla destulă mâncare ca să hrănească o familie din cinci 
persoane. 

Impreună însă reuşiră să mănânce totul, urmărind 
emisiunea lui David Brinkley de pe canalul 7. Subiectul în 
discuţie era Germania. Willy se lăsă atât de prins, încât, 
exceptând deplasările la bucătărie pentru cafele în timpul 
celor două pauze publicitare, nu-i dădu nicio atenţie femeii 
de lângă el. Nu că aceasta ar fi deranjat-o în vreun fel. 
Activitatea tumultuoasă din noaptea precedentă o lăsase 
înfometată cum nu mai fusese de ani de zile. Aşa că, în 
timp ce el urmărea emisiunea, ea mâncă. 

Când, în sfârşit, emisiunea se termină, consideră şi ea 
oportun să spună ceva. 

— Ce-i cu interesul ăsta pentru Germania? 

— Ceva serios începe să se petreacă acolo, îi răspunse 
Willy. 

— Sper că nu a apărut un nou Hitler. 

— Nu. Nu e chiar atât de rău. Dar destul de rău. Nimeni 
nu este sigur cât va mai putea supravieţui democraţia, 
dacă vor continua acolo vremuri atât de dure pe plan 
economic. Eu consider că va supravieţui, dar uşor nu le va 
fi. 

— Eu am crezut că nemţii se numără printre cele mai 
bogate popoare din lume. 


115 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Aşa şi este. Ca urmare a acelui Wirtschaftswunder” 
care a avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial. Doar 
că de acum încolo nu se îmbogăţesc mai mult. De fapt, 
standardul lor de viaţă stagnează deja de câţiva ani buni. 
Asta i-a înfuriat rău de tot. Şi ca nişte buni germani ce sunt, 
dau vina unii pe alţii sau pe străinii care le-au „infestat” 
comunitatea. 

— Şi cine este de condamnat? 

— Guvernul de la Bonn, dar şi toţi ceilalţi. Când a căzut 
Zidul Berlinului, au promis că în cinci ani de zile vor 
transforma fosta Germanie de Est, comunistă, într-un 
model de prosperitate. Aceasta ar fi dus la un al doilea 
Wirtschaftswunder în întreaga Germanie, având ca rezultat 
că în anul 2000, germanii - cu toţii - vor sfârşi prin a deveni 
cel mai bogat popor din /ume, nu numai din Europa. Şi ca 
să pună frişca pe Kuchen, cancelarul german le-a promis că 
toate acestea vor putea fi realizate „fără noi taxe”. Cum 
promisese şi George Bush. 

— Ce n-a mers? 

— Au constatat că greşiseră complet calculele. Complet. 
Preţul reunificării - pentru ridicarea nivelului de trai din Est 
la acela deja existent în Vest - s-a ridicat la sume uriaşe, la 
sute şi sute de miliarde de dolari. Pentru a obţine aceşti 
bani, au fost nevoiţi să se împrumute în neştire, ceea cea 
menţinut cotele dobânzilor la niveluri astronomice. Dar nici 
acest lucru nu a fost suficient. Astfel că, asemenea lui 
George Bush, cancelarul german a trebuit să-şi încalce 
promisiunile şi să mărească impozitele. Problema este că, 
în ciuda tuturor acestor împrumuturi şi taxe, nimic nu s-a 
schimbat cu adevărat în bine în Germania de Est, în timp ce 
economia Germaniei de Vest s-a prăbuşit în cea mai 
drastică recesiune de la depresiunea începutului deceniului 
al patrulea şi aşa a rămas. 

Nivelul nemulțumirilor din Germania este mai dramatic 
decât a fost vreodată de la sfârşitul celui de-al Doilea 


7 Miracol economic. 
116 


- PAUL ERDMAN - 


Război Mondial. Germanii din Vest sunt convinşi că 
germanii din Est sunt o adunătură de puturoşi care au trăit 
toată viaţa pe spinarea statului, uitând, de-a lungul 
timpului, ce înseamnă să munceşti cu adevărat ca să 
trăieşti. Germanii din Est cred că cei din Vest sunt aroganţi, 
nesăţioşi, inculţi. Că singurul lucru care-i interesează este 
să facă bani. Şi, astfel, materialul social şi politic începe să 
se destrame. Mulţi oameni, de o parte şi de alta, încep 
acum să regrete dărâmarea Zidului. 

— Continuă, Willy. Ce-o să se întâmple mai departe? 

— Numai lucruri din ce în ce mai rele. Ceea ce nu va fi 
deloc bine pentru marca germană. Nu uita, ultima oară 
când germanii au intrat într-una din maniaco-depresivele 
lor perioade a fost la începutul anilor 1930. Tot vremurile 
extrem de grele din punct de vedere economic au fost şi 
atunci cauza, ele ducând la o totală dezamăgire faţă de 
guvernul democrat al Republicii de la Weimar. Ştii ce a 
urmat după aceea, Sara. 

— Dar ai început această conversaţie spunând că nu 
crezi că asta va duce la un nou Hitler. 

— Adevărat. Aceasta este părerea mea. Dar, după cum 
arăta această emisiune de televiziune, mulţi oameni sunt în 
dezacord cu mine. Şi când tot mai mulţi oameni încep să se 
gândească la ce este mai rău, asta înseamnă că tot mai 
mulţi oameni vor începe să creadă că Germania nu este, 
poate, chiar locul cel mai potrivit din lume unde să-ți 
păstrezi banii. În fond, poate chiar numeroşi germani încep 
să gândească în felul acesta. 

— Atunci, ce se va întâmpla? 

— Vor începe să scoată din ţară mărci germane. Dar 
unde să le ducă? În Franţa? În Olanda? În Elveţia? Problema 
este că toate aceste ţări sunt total dependente de 
economia germană. Ceea ce se va întâmpla acolo se va 
întinde peste întreaga Europă, astfel încât monedele 
acestor ţări vor deveni şi ele suspecte. In final, niciun loc 
din Europa nu va fi considerat sigur. 

— Şi atunci? 

117 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Atunci se va întâmpla că toţi lemingii vor începe să 
traverseze Atlanticul, îndreptându-se spre ultimul paradis 
sigur, încă existent. 

— Statele Unite. 

— Exact. Ca de atâtea ori în trecut. 

— lar, tu, desigur, fiind Willy Saxon, vei şti cum să scoţi 
bani din asta, spuse Sara. 

— Ştiu. Este cât se poate de simplu. Pe măsură ce tot 
mai mulţi oameni se hotărăsc să-şi schimbe mărcile în 
dolari, preţul mărcii scade, iar cel al dolarului creşte. Ca 
atare, virusul fricii se va întinde asupra francului francez, a 
guldenului olandez şi aşa mai departe. In consecinţă, cine 
cumpără dolari şi vinde mărci, franci şi guldeni în cantităţi 
uriaşe pe piaţa la termen - aşa cum face fermierul din 
Midwest cu recolta sa - cu o clipă înainte ca toate acestea 
să se întâmple câştigă o mulţime de bani. 

— Dacă este atât de simplu, de ce nu face toată lumea 
aşa? întrebă Sara. 

— Pentru că nu este suficient să bănuieşti ce se va 
întâmpla cu o monedă. Când anume este chiar mai 
important. Dacă momentul presupus de tine este greşit, 
chiar şi numai cu o săptămână sau două, poţi pierde mult. 
Speculaţiile monetare sunt ceea ce ei numesc jocul cu 
total-zero. Pentru fiecare mare câştigător, există 
întotdeauna cineva care pierde foarte mult. 

— Cine a pierdut când amicul Soros a făcut miliardul 
acela şi jumătate într-o singură lună? 

— Banca Angliei. Pentru că aceasta îşi anunţase intenția 
de a apăra până la moarte lira sterlină. O prostie. Dar asta 
a făcut. Şi în final, inevitabil, aş putea adăuga, a pierdut. lar 
dacă îţi imaginezi că autorităţile britanice pot fi 
încăpăţânate când este vorba de liră, aşteaptă să vezi cum 
vor reacţiona autoritățile germane, mai ales cele 
arhiconservatoare, care conduc Bundesbank, atunci când 
acest simbol al supremaţiei germane, marca germană, va fi 
ţinta tirului. Vor promite să o apere şi dincolo de moarte, în 
eternitate. Dar şi ei se vor prăbuşi în flăcări. 

118 


- PAUL ERDMAN - 


— De ce este inevitabil acest lucru? _ 

— Pentru că, repet, vremurile s-au schimbat. Inainte, 
băncile centrale din lume, ca Banca Angliei sau 
Bundesbank, în Germania, aveau mai mulţi bani la 
dispoziţie decât oricine altcineva, astfel încât puteau 
respinge aproape orice atac. Dar nu mai este aşa. in 
prezent, sute şi sute de miliarde de bani puternici circulă 
prin lume, în mâini particulare, aşteptând o ocazie ca aceea 
despre care-ţi vorbesc eu acum, ca să iasă la lumină. Când 
vor simţi, în mod colectiv, prada, posesorii acestora vor 
pune în mişcare un val de bani care se va îndrepta spre o 
bancă centrală, asemenea unui val de maree. In zilele 
noastre nu se mai creează situaţii de înoată-sau-te 
scufunzi. În zilele noastre, este vorba de a te scufunda 
acum sau mai târziu. Cu alte cuvinte, dacă trebuie să 
înfrunţi astăzi o astfel de situaţie, este întotdeauna mai 
bine pentru o bancă centrală să bată în retragere şi să 
devalorizeze pe loc decât să încerce să lupte şi să piardă 
multe miliarde de dolari în acest joc cu total-zero. Aşa cum 
a descoperit Banca Angliei în 1992. Şi cum va descoperi 
Bundesbank în curând. 

— Hm. Foarte interesant. Deci, când crezi că vor începe 
să se întâmple toate acestea? 

— Nu mâine-dimineaţă. Dar se va întâmpla, asta este 
sigur. lar eu o să încep să mă pregătesc. 

— La River Ranch? 

— Exact. 

— Ştii ceva, Willy? spuse Sara. Cred că eşti, poate, 
bărbatul care mă intrigă cel mai mult din câţi am cunoscut 
în toată viaţa mea. Uite, stăm aici, în pat, şi de o oră 
întreagă nu faci altceva decât să vorbeşti despre Germania. 

— Eşti pregătită să schimbăm, radical, subiectul? 

— Am crezut că nu o să mă mai întrebi niciodată. 


La unsprezece treizeci, Sara spuse că trebuie să plece. 
Willy se oferi să o ducă el acasă, dar Sara îi aminti că nu 
are maşină. Aşa încât o conduse pe jos, prin Huntington 

119 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Park, până la hotel, unde îi spuse portarului să cheme un 
taxi pentru ea. La despărţire, Willy îi reaminti Sarei că o 
aştepta a doua zi, la amiază, la apartament, de unde vor 
pleca la River Ranch. 

Willy merse patru cvartale pe jos, pe Taylor Street, spre 
magazinul Harold's, la intersecţia străzilor Post şi Taylor, 
specializat în presă străină. Cumpără toate ziarele şi 
periodicele germane găsite acolo: Der Spiegel, Die Zeit, Die 
Frankfurter Allgemeine, Das Handelsblatt. Mai luă şi două 
publicaţii elveţiene de limbă germană - Die Neue Zürcher 
Zeitung şi Die Wirtschaftswoche - având în vedere că 
Elveţia îşi analiza fratele mai mare de la nord mai bine 
decât oricine altcineva. Ca să rotunjească totul, cumpără şi 
The Economist care apărea la Londra şi trei romane 
americane, ieftine. 

Înarmat astfel până în dinţi, Willy se întoarse în 
Sacramento 1190 şi se instală pe sofaua din magnificul său 
living, gata să se bucure de această după-amiază, făcând 
ceea ce-i plăcea lui cel mai mult. Să citească. 

Trei articole îi atraseră imediat atenţia. 

Pe primul îl găsise în Die Zeit, vorbea despre 
Volkswagen, care ar fi avut probleme serioase. Acest lucru 
îl făcu pe Willy să scormonească în banca memoriei sale 
după un alt moment de necazuri la VW. Nu-şi putu aminti 
cu exactitate anul, dar îşi aminti cu precizie ce se 
întâmplase. 

Era vorba de operaţiuni valutare. Nivelul acestora era 
uriaş, având în vedere că VW vindea în întreaga lume, 
fabrica maşini şi camioane în douăsprezece ţări diferite, 
introducând astfel şi scoțând din ţară bani în miliarde de 
valute. Totul se concretiza într-un volum anual de zeci de 
miliarde de dolari. Tipul care se ocupa de operaţiile VW cu 
valută străină - un elveţian, dacă îşi mai amintea el bine - 
îşi cucerise reputaţia de a fi unul dintre cei mai buni din 
lume în acest domeniu. Departamentul său devenise unul 
dintre centrele VW cu profituri majore. El scotea tot atâţia 


120 


- PAUL ERDMAN - 


bani, manipulând încasările lor în bani peşin, cât scoteau 
directorii de producţie din fabricarea maşinilor. 

Apoi, aşa cum se întâmplă deseori, tipul a mers prea 
departe. Trecea printr-o perioadă proastă şi, fiind un 
egocentrist, asemenea tuturor marilor oameni de afaceri, s- 
a gândit să mai învioreze puţin rezultatele, ca să-şi menţină 
intactă reputaţia de producător de bani. A pus la cale nişte 
afaceri uriaşe cu Banca Centrală a Ungariei, care ar fi 
urmat să aducă firmei VW profituri de zeci de milioane. 
Problema era că aceste afaceri nu au avut niciodată loc. 
Hârtiile din spatele lor erau pură născocire, iar acele 
profituri erau inexistente. Toate acestea au ieşit la lumină, 
dar nimeni nu a înfundat puşcăria. Nimeni nu a fost măcar 
acuzat de ceva. După o scurtă şi aprinsă reacţie publică, 
totul a fost trecut sub tăcere. 

De ce? Circulau zvonuri că falsele afaceri nu se refereau 
numai la Ungaria. Că fuseseră probabil implicate cele mai 
mari bănci din Germania şi Elveţia, care făceau doar o 
favoare unuia dintre cei mai mari clienţi ai lor, VW, fiind în 
perfectă cunoştinţă de cauză că „aranjamentele” erau 
numai temporare. In fond, tipul de la VW avea poate cel 
mai bogat palmares în domeniu. Deci nu era decât o 
chestiune de timp - de puţin timp - ca afacerile fictive să 
fie înlocuite cu unele reale, cu profituri reale. Apoi 
hârţoagele afacerilor fictive aveau să ajungă la maşina de 
tocat hârtie şi, pentru restul lumii, nimic nu s-a întâmplat 
vreodată. 

Organismele financiare din Europa centrală au pus 
capacul peste această afacere şi au ţinut-o acolo, 
dedesubt. O dovadă în plus că aceste poveşti erau reale. Şi- 
au împărţit pierderile între ele şi le-au asimilat. 

Deci, unde este acum tipul acela? se întrebă Willy. 

Cel de-al doilea articol era din The Economist, ziarul 
londonez. Acesta îi confirmă interesul lui pentru aur, stârnit 
de Sara noaptea trecută. Îi confirma totodată valabilitatea 
teoriei sale despre creşterea vulnerabilităţii atât a mărcii 
germane, cât şi a celorlalte valute europene. Teza era cât 

121 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


se poate de simplă. O mare parte din aurul lumii se afla în 
mâinile băncilor centrale - treizeci şi cinci de mii de tone - 
iar o mare parte din acesta se afla în proprietatea băncilor 
centrale europene. Zăcea, pur şi simplu, acolo, în 
subteranele acestora, fără să folosească nimănui. De ce? 
Pentru că aurul continua încă să fie considerat ultima 
garanţie a integrității unei monede, ultima pavăză 
împotriva acelor speculanţi urâcioşi de valută. Dar încetul 
cu încetul, după prăpădul din 1992, începu să-şi croiască 
drum ideea că, până la urmă, nu exista nicio pavăză. Era 
mai bine să renunţi, pur şi simplu, să devalorizezi şi să 
scapi cât mai repede şi cât mai ieftin. Atunci, ce să faci cu 
aurul? Ei bine, a continua să stai pe el nu numai că nu te 
ajuta cu nimic, dar îi mai şi costa pe contribuabili o mulţime 
de bani, deoarece acesta nu aducea niciun fel de dobândă. 
Mai bine să vinzi aurul pe dolari care puteau fi folosiţi, la 
nevoie, pentru a interveni pe pieţele valutare şi a menţine 
constante ratele de schimb înainte ca acestea să înceapă 
să scape de sub control. Între timp, dolarii acumulau 
dobânzi. 

In două cazuri, Belgia şi Olanda, băncile centrale 
renunţaseră deja la ideea tabu de a nu vinde niciodată, 
niciodată, aur. Ambele scăpaseră deja de un sfert din aurul 
deţinut. 

Ceea ce îl duse pe Willy Saxon la următoarea concluzie: 
dacă marca germană slăbea şi începea să atragă după sine 
toate celelalte monede europene, puteai fi sigur că 
nenumărate bănci centrale vor vinde masiv aur pentru a 
câştiga lichidităţi. Oricine va înţelege perfect situaţia şi va 
vinde aurul, din vreme, pe piaţa la termen, va putea 
câştiga, efectiv, o tonă de bani! 

Trebuia neapărat să găsească un tip care să se priceapă 
la tranzacţiile cu aur. 

Cel de-al treilea era un articol apărut în Financial Times, 
tot un ziar londonez. Titlul acestuia era: „Un elveţian 
independent îşi încearcă muşchii”. Era vorba despre o mică 
bancă elveţiană, BZ Bank din Zurich care, deşi avea în total 

122 


- PAUL ERDMAN - 


douăzeci - douăzeci! - de angajaţi, era cea de a patra 
bancă elveţiană ca mărime, din punct de vedere al 
profiturilor. Câştigurile ei nu erau depăşite decât de Cele 
Trei Mari Bănci elveţiene. Împreună, aceste trei bănci 
aveau un total de o sută cincizeci de mii de angajaţi. 

Cum reuşea asta banca BZ? Făcând tranzacţii cu garanţii 
bancare - derivate, acordând credite pentru investiţii, 
foarte strâns urmărite, şi ocupându-se de schimburi 
valutare şi metale preţioase. 

— Exact! exclamă Willy. 

In aceeaşi clipă apăru Juanita, pentru prima oară în ziua 
respectivă. Avea în mâini o tavă. Pe tavă, o farfurie, iar pe 
farfurie se aflau două din faimoasele ei tamales. Alături se 
mai afla şi o sticlă de bere Tecate. Cu o chitră alături, dar 
fără pahar. 

Willy stabili că era momentul pentru o pauză. Luă atunci 
unul din romanele broşate pe care le cumpărase la 
Harold's. Citind, începu să mănânce din tamales. 

— Ce viaţă! exclamă el în livingul gol. 

Era hotărât să-şi petreacă restul după-amiezii exact cum 
făcuse în fiecare după-amiază de duminică în ultimii trei 
ani: de unul singur, citind o carte bună. 

Greu puteai renunţa la obiceiuri. 


123 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


18 


În seara aceea Willy se culcă devreme şi se sculă foarte 
devreme a doua zi dimineaţă, ca să fie sigur că îl va prinde 
pe doctorul Werner Guggi încă la biroul său din Vaduz. 

— Sali, Werner, începu Willy când Guggi ridică 
receptorul, Hesch au alli Document bekoh? 

Willy hotărâse să folosească, de acum înainte, dialectul 
elveţian ori de câte ori avea de discutat probleme 
„delicate” cu avocatul din Liechtenstein. Acum, că vorbea 
de la propriul telefon, nu ştiai niciodată cine ar putea fi 
tentat să asculte. 

— Jo, alles isch in beschter ornig, îi răspunse Guggi, 
asigurându-l că se afla în posesia tuturor documentelor. 

— In regulă, spuse Willy, trecând pe engleză. 

Ce voia el să discute acum era tot o chestiune delicată, 
dar în niciun caz nu intra în categoria aceleia pentru care 
avea nevoie de o acoperire liechtensteineză ca să cumpere 
o bancă americană, cu bani pentru care nu plătise 
niciodată impozit. E vorba de o chestiune foarte veche. 

— iți mai aminteşti de scandalul acela enorm, de acum 
vreo cinci ani, poate, când Volkswagen a fost prins 
maşinând tranzacţii valutare fictive cu ungurii? 

— Cum să nu. Cred că era vorba de vreun sfert de 
miliard de dolari. Aici, toată lumea a urmărit foarte strâns 
evenimentele, mai ales că autorul tranzacţiei era un 
elveţian. 

— Exact. Dar spune-mi, Werner, poţi să afli unde se află 
acum tipul acela? Pariez pe oricât că s-a întors în Elveţia. Şi 
mai pariez că, dacă ştie cineva unde se află, atunci acela 
este tot un elveţian care se ocupă de tranzacţii valutare. 
Toţi se cunosc între ei. Şi toţi se ajută între ei. 

— Ai dreptate. Ascultă, o să sun la banca din 
Licchtenstein. Este chiar vizavi, dacă-ţi mai aminteşti. Dar 
ce să le spun dacă o să mă întrebe de ce vreau să dau de 


124 


- PAUL ERDMAN - 


urma lui? Aşa cum singur spuneai, oamenii aceştia sunt 
renumiţi pentru felul în care se ajută între ei. 

— Spune-le că cineva vrea să-i ofere o slujbă. 

— Tu? 

— Lor să nu le spui asta. Dar aşa este. Eu. 

— Dar autorităţile americane o să-i dea voie să intre în 
tară? 

— De ce nu? Nu este un criminal. Nu numai că nu a fost 
niciodată condamnat pentru ceva, dar, după câte ştiu eu, 
nici măcar nu a fost acuzat vreodată de ceva. 

— Bine. O să cercetez şi o să te sun cum aflu ceva. Ce 
număr ai? 

În mai puţin de câteva minute, Guggi fu din nou pe fir. 

— Am aflat totul, spuse el. Numele lui este Urs Bauer. 

— Nici că există ceva mai elveţian decât aşa ceva, spuse 
Willy. 

— Aşa cred, răspunse avocatul. Locuieşte în Basel, pe 
Bruderholzallee, 136. 

Apoi îi dădu şi numărul de telefon. 

— Bună treabă, Werner. Ai aflat cumva cu ce se ocupă? 

— Nu. 

— Dacă îl sun, fără nicio introducere, crezi că o să ştie 
cine sunt? 

— Mai mult ca sigur. În fond, tu ai introdus primele 
obligaţiuni fără acoperire care urmau să fie emise în franci 
elveţieni. 

— Crezi că-mi cunoaşte şi restul poveştii? 

— Posibil. Deşi capitolul acesta nu a preocupat prea mult 
presa de aici. Oricum, în cercurile financiare elveţiene, aşa 
cum, de altfel, cred că ţi-am mai spus, părerea generală 
este că a băga pe cineva la puşcărie pentru schimb de 
informaţii secrete sau stocare de acţiuni este o mare 
glumă. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva aici, ar trebui să 
construiască încă vreo duzină de puşcării. 

— Bine. Îţi mulţumesc pentru ajutor, Werner. Dacă iese 
ceva din asta, o să te anunţ. 


125 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Imediat ce întrerupse convorbirea cu Guggi, Willy formă 
alt număr. Din Basel îi răspunse o femeie. Willy nu se 
gândise la aşa ceva, dar merse mai departe. 

— Ich möchte mit Herr Bauer sprechen, spuse el, de data 
aceasta în germană. 

— Ein Moment, îi răspunse aceasta. Urs! La telefon! o 
auzi Willy strigând. 

Când Urs apăru pe fir, Willy hotărî să renunţe la jocurile 
lingvistice şi să treacă direct la engleză. 

— Domnule Bauer, începu el, nu ştiu dacă aţi auzit 
vreodată de mine. Sunt Willy Saxon. În urmă cu câţiva ani, 
m-am ocupat, lucrând împreună cu Union Bank din Elveţia, 
de obligaţiuni fără acoperire. 

— Cum să nu fi auzit. Dumneata eşti americanul care a 
iniţiat această afacere aici, nu-i aşa? 

Engleza lui era perfectă. 

— Adevărat. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

Se pare că cele întâmplate nu-i ştirbiseră înfumurarea, îşi 
spuse Willy, înainte de a continua: 

— Să vă spun ce-aţi putea face pentru mine. Sunt în curs 
de a iniţia o operaţiune pentru investitori profesionişti aici, 
în California, care să se ocupe mai ales cu derivate, dar nu 
numai. Am nevoie de un specialist în schimburi valutare şi 
mi s-a spus că dumneata ai fi cel mai bun. 

— Am fost, spuse Bauer. Nu se poate să nu cunoaşteţi 
povestea. 

— O cunosc. În ce mă priveşte pe mine, este doar 
furtună într-un pahar cu apă. Şi eu am trecut printr-o 
experienţă similară. 

— Deci, acesta este şi celălalt motiv pentru care aţi 
apelat la mine? 

— Da. 

— Vreau să vă spun de la bun început că nu mă 
interesează nicio operaţie dubioasă. Nu sunteţi primul care 
îmi face o ofertă pe care se presupune că nu aş putea-o 
refuza. Până acum însă le-am refuzat pe toate. 

126 


- PAUL ERDMAN - 


— Cinstit. Dar dacă i-aş ruga pe avocaţii mei din Zug şi 
Vaduz să vă facă o prezentare completă a intenţiilor mele? 
V-aţi mai gândi? 

— Poate. Care este capitalul de care dispuneţi? 

— Pentru început, douăzeci de milioane de dolari. Dar 
intenţia mea este ca, foarte curând, să ajung la cincizeci de 
milioane. Şi vom mai coopta nişte fonduri de protecţie, în 
care vor fi implicaţi investitori străini, care se vor ridica la 
cel puţin încă o sută de milioane. 

— Cine poate garanta pentru dumneavoastră că aveţi 
aceşti bani? 

— De exemplu, doctorul Rudolph Schweizer. 

— Vreţi să spuneţi doctorul Schweizer, preşedintele UBS- 
ului? 

— Exact. Îl cunoaşteţi? 

— Cum să nu. Eu m-am ocupat de activitatea lui privind 
tranzacţiile valutare la Zurich înainte de a trece la 
Volkswagen, veni răspunsul. Ce fel de tranzacţii valutare 
aveţi dumneavoastră în minte? 

— Tranzacţii în contul nostru. Şi acele fonduri de 
protecţie. Dumneata vei face toate strigările. Am împărţi 
profiturile  optzeci/douăzeci. Este altfel decât aţi fost 
obişnuit atât la UBS, cât şi la Volkswagen. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Este ca la BZ Bank din 
Zurich. Dar toate acestea urmează să fie făcute în 
California? 

— Da. Vom conduce toate operaţiile de la o fermă care 
se află în zona viticolă, la nord de San Francisco. 

— Într-adevăr, aşa ceva numai voi americanii puteţi face, 
spuse Urs. 

— Dacă vreţi, puteţi veni să locuiţi aici. Există o cabană 
pe proprietate cu vedere spre râul Russian, care ar putea 
să vă convină de minune. 

— Staţi o clipă, spuse Urs. Din nou pe fir, spuse: Soţia 
mea se află la celălalt telefon. Vă supăraţi dacă mai 
repetaţi o dată ce mi-aţi spus despre fermă? 

— Cu plăcere. 

127 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Aceasta - numele ei era Susie - îl ţinu pe Willy la telefon 
încă douăzeci de minute, vrând să ştie orice detaliu posibil: 
despre cabană, despre climă, despre râu, despre localitatea 
Healdsburg; la ce distanţă se află faţă de San Francisco; cât 
faci cu maşina de la fermă la Squaw Valley, ca să schiezi. 

— Ştiţi, domnule Saxon, spuse Urs după ce aceasta cedă 
în sfârşit telefonul. Nu a fost prea uşor pentru Susie, după 
cele întâmplate. Din Germania ne-am întors mai întâi la 
Zurich unde am fost trataţi ca nişte gunoaie - amândoi. 
Atunci ne-am mutat la Basel. Acelaşi lucru şi aici. 

Atunci Willy ştiu că îi agăţase - pe amândoi. Ca atare, se 
hotări să pună şi cealaltă întrebare. 

— V-aţi ocupat vreodată de metale preţioase? Mai ales 
de aur? întrebă Willy. 

— Bineînţeles, sosi imediat, răspunsul. 

— Inclusiv derivate? întrebă Willy. 

— Bineînţeles, veni din nou răspunsul. De fapt, pe 
vremea când lucram pentru UBS, eram unul dintre cei mai 
mari operatori de pe piaţa la termen în materie de aur, din 
Zurich. De fapt, noi eram cei mai mari. Pentru că Africa de 
Sud se folosea de UBS ca să-şi plaseze lingourile. Ca şi 
acum. Şi ne rugau adesea pe noi - pe mine - să le 
consolidăm poziţiile pe piaţa la termen a aurului. Asta era. 

— Permite-mi să-ţi sugerez ceva, Urs, dacă îţi pot spune 
pe nume. 

— Te rog. 

— Bine. lar eu sunt Willy. Ce-ar fi să te interesezi imediat 
despre mine, începând chiar cu Rudolph Schweizer? lar eu 
le voi spune avocaţilor mei să te contacteze diseară, ca să 
stabiliţi o întâlnire, oricând vrei tu. 

— De acord. 

— Apoi, dacă îţi place ce ai auzit, ce-ar fi să vii aici 
împreună cu soţia şi să vă faceţi o impresie? 

— Cred că ei i-ar face mare plăcere, spuse Urs. 

— Bine. Pentru orice eventualitate, voi rezerva două 
bilete dus-întors, la clasa întâi, la Swissair din Basel. Pentru 
joia aceasta. Dacă nu vrei să vii, anunţă-l pe avocatul meu, 

128 


- PAUL ERDMAN - 


iar el se va îngriji să anuleze biletele. Dacă te hotărăşti să 
vii şi nu-ţi place ce o să vezi aici, e în regulă. Nicio 
obligaţie. 

— S-a făcut, Willy, spuse elveţianul. 


Willy reuşi să-l mai prindă pe Guggi la birou, exact când 
acesta se pregătea să iasă. Îi povesti ce făcuse cu Bauer, îl 
rugă să-l contacteze pe acesta imediat şi să aranjeze cu 
Swissair pentru cele două bilete. 

Apoi sună şi comandă o limuzină pentru ora 
douăsprezece, la Sacramento 1190. După care făcu un duş 
prelungit, se îmbrăcă şi ieşi să cumpere Times, Journal, 
Barron's şi Chronicle. Le citi în sufragerie, în timp ce mânca 
micul dejun pe care i-l pregătise Juanita, fără măcar să-l fi 
întrebat dinainte. 

Imediat după ora douăsprezece, apăru Frank Lipper. 
Acesta aducea cu el două lucruri: propunerea pentru 
cumpărarea de obligaţiuni municipale emise de San 
Francisco şi un telefon celular. 

— Noi am uitat de ăsta, spuse acesta, arătându-i-l lui 
Willy. 

— Aşa se întâmplă când ieşi din circulaţie vreme de trei 
ani, spuse Willy. 

— Ştii să umbli cu aşa ceva? îl întrebă Frank. 

— Nu cu aparatele astea noi. Arată-mi. 

— Unde vrei să suni? 

— La Primărie. 

După ce Frank obţinu numărul, la 411, formă din nou, 
sub privirile atente ale lui Willy. 

— Am înţeles, spuse Willy, luând telefonul. Când îi 
răspunse operatoarea de la Primărie, Willy rosti: Vreau să 
vorbesc cu administratorul-şef. Cum îl cheamă? îl întrebă 
pe Frank, după ce operatoarea îl rugă să aştepte puţin. 

— George Abbott. 

În clipa aceea, sună telefonul obişnuit. 

— Răspunde tu, Frank, spuse Willy. 


129 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Frank răspunse, apoi repetă ce îi spusese portarul: că 
Sara Jones era acolo, la fel şi şoferul unei limuzine. 

— Spune-le că o să coborâm imediat. Mă întreb ce s-a 
întâmplat cu savantul nostru? 

Apoi la telefonul celular răspunse secretara lui George 
Abbott. Când Willy îşi spuse numele, provocă o reacţie 
oarecum sceptică. Aceeaşi ezitare o simţi şi în vocea 
administratorului-şef al oraşului San Francisco în momentul 
în care interveni pe fir. 

Acesta însă îşi reveni imediat, când Willy spuse: 

— Ţineţi minte, am discutat cu dumneavoastră şi cu 
bunul reverend la ferma lui Denise săptămâna trecută, 
despre acele obligaţiuni necotate. 

— Desigur. Vă cer scuze că nu v-am recunoscut imediat 
vocea. Am discutat această idee cu câţiva oameni de aici, 
atât de la financiar, cât şi de la imobiliare. Au fost cu toţii 
încântați. 

— Grozav. Ştiu că timpul e scurt, dar m-am gândit că ne- 
am putea întâlni ca să discutăm detaliile, la o partidă de 
golf, mâine după-masă, la Clubul Fountain Grove. Aţi auzit 
de el? 

— Desigur. Au un teren grozav, acolo. Permiteţi-mi să-mi 
consult agenda cu secretara mea, spuse Abbott. O pauză 
de ceai la ora douăsprezece v-ar conveni? întrebă Abbott 
când reveni. 

— Perfect. Vom fi patru. Dan Prescott, preşedinte şi 
director general la Prescott & Quackenbush, şi Frank 
Lipper, care se ocupă de operaţiile lor cu obligaţiuni 
municipale, ni se vor alătura şi ei. 

— Dar reverendul? 

— M-am gândit că ar fi mai bine să discutăm mai târziu 
cu el - după ce vom şti dacă avem sau nu ceva concret să-i 
oferim. 

— De acord. În regulă. Pe mâine, Willy, spuse Abbott şi 
închise telefonul. 

Frank Lipper auzise, desigur, întreaga conversaţie sau cel 
puţin ultimele cuvinte ale lui Willy. 

130 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu am ştiut că eşti membru al Clubului Fountain 
Grove. 

— Nici nu sunt. 

— Atunci cum poţi invita acolo trei oaspeţi, mâine, la o 
partidă de golf? 

— Fii liniştit. Aranjez totul în timp ce ne aflăm pe 
Autostrada 101. Pot să-ţi spun de pe acum, Frank, că acest 
telefon celular este pe cale să-mi schimbe complet viaţa! 

Sună din nou celălalt telefon. Tocmai sosise Fred Fitch. 

— Toată lumea care trebuia să fie aici este aici, Frank, 
spuse Willy. Să mergem, deci. 

— Unde mergem? întrebă Frank. 

— Îţi spun în maşină. 


131 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


19 


Imediat după ora douăsprezece, cei patru se urcară în 
interminabila limuzină. Fiecare îşi pregătise câte o 
valijoară. Fred însă avea în plus o cutie mare şi o servietă 
burduşită. 

Primul lucru pe care îl făcu Willy fu acela de a-i strecura 
lui Fred Fitch un plic în care se afla primul lui salariu, în 
valoare de zece mii de dolari în numerar, cu care se 
întorsese Willy din Europa. Apoi, după ce făcu prezentările, 
dădu explicaţii despre River Ranch - unde se afla şi ce 
urma să se întâmple acolo. Când termină, Frank Lipper 
puse prima întrebare: 

— Prin urmare, operaţia va fi, în esenţă, o ramură a lui 
Prescott & Quackenbush? 

— Greşit, Frank. River Ranch va fi o acţiune de sine 
stătătoare care se va sfătui cu Prescott & Quackenbush. 

— În regulă. Atunci eu, dacă aş fi un client care ar vrea 
să facă unele tranzacţii cu opţiuni, unde ar trebui să sun? 
La San Francisco sau la Healdsburg? 

— La San Francisco. Niciodată la Healdsburg, îi răspunse 
Willy. 

— Dar nimeni, la sediul nostru din San Francisco, nu are 
nici cea mai vagă idee despre opţiuni. Dacă cineva ne sună 
acolo, va trebui să sunăm la Healdsburg. Healdsburg va 
trebui să ne explice despre ce este vorba, după care noi să- 
| sunăm înapoi pe clientul respectiv, ca să vedem dacă îi 
convine preţul. Apoi... Frank îşi desfăcu larg braţele. Aşa nu 
o să meargă niciodată, Willy. 

— Dar, dacă suni la San Francisco şi primeşti legătura cu 
Healdsburg? întrebă Willy. 

— Imposibil. Codul pentru San Francisco este 415. 
Healdsburg are 707, răspunse Frank. 

— Pariem? întrebă Willy. Crede-mă, se poate. Am 
discutat cu Pac Bell. 


132 


- PAUL ERDMAN - 


— Rahat! exclamă Frank. Scuzaţi-mă, adăugă apoi către 
fata episcopului. 

— Bineînţeles că se poate, interveni Fred Fitch. 

Acum, că atrăsese atenţia celorlalţi asupra lui, Fred 
începu să turuie, în timp ce vorbea, continua să scoată, 
agitat, diverse prospecte din geantă şi să i le întindă lui 
Willy. 

— Acestea, spuse el, dându-i-l lui Willy pe primul, sunt 
tipurile de computere pe care o să le achiziţionăm. Sunt 
staţii de lucru Spareserver One Thousand, fabricate de Sun 
Microsystems în Mountain View. Prospectele explică ce pot 
face ele. Ca să vă faceţi o idee, fiecare aparat are o putere 
de computerizare de zece ori mai mare decât un sistem 
IBM obişnuit, produs în 1991, deşi au dimensiunile unei 
imprimante de birou. 

— Câte ne trebuie? 

— Nu prea multe. Pentru început, aş spune patru. Vom fi 
trei profesionişti şi cinci sau şase asistenţi. Un alt prospect 
îşi făcu apariţia. Aici sunt explicaţiile de operare, explică 
Fred. 

Studiind prospectele, Willy spuse: 

— Cinci computere. În caz că va veni Urs Bauer. Ba nu, 
şase. 

— De ce? întrebă Fred. 

— Intenţionez să aduc un expert în schimburi valutare 
care se va ocupa şi de metale preţioase. Şi el o să aibă 
nevoie de personal ajutător. 

— Crezi că o să poată lucra cu acest echipament? 

— Dacă nu, îl înveţi tu. 

— Nu am nimic împotrivă. Deci, şase. Dar, ca să ne 
înţelegem de la bun început, uite şi lista de preţuri. Mai 
pescui un prospect din geantă. Această variantă de 
Spareserver One Thousand, de care avem noi nevoie, se 
ridică la optzeci şi şase de mii trei sute de dolari, dar cred 
că voi reuşi să obţin o reducere de zece la sută. 

— Comandă-le, spuse Willy, deşi asta depăşea puţin 
prevederile sale. 

133 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Se pare că aşa se întâmpla cu toate. 

Fred observase telefonul celular pe care Willy îl luase cu 
el. 

— Pot? întrebă el. 

— Desigur. 

Era clar că avea în cap numărul firmei Sun Microsystems. 
Pierdu doar zece minute la telefon, întrerupându-se o 
singură dată, când îl rugă pe Willy să scrie atât numele 
exact şi adresa cumpărătorului, cât şi unde voia să îi fie 
livrate computerele. 

— Vor fi acolo miercuri dimineaţă, spuse, când îi înapoie 
telefonul. 

— Credeam că există o perioadă de aşteptare pentru 
astfel de computere. 

— Există. Dar acum câţiva ani i-am ajutat pe cei de la 
Sun când puneau la punct arhitectura staţiei de lucru 
pentru Spareserver. 

— Ah. În regulă, acum, că avem computerele, ce mai 
urmează? 

— Să le programez. 

— Cu ce? 

— Totul este pregătit - pe dischete, iar ele se află în cutia 
din portbagaj. Dar, fără date, nici hardul şi nici softul nu o 
să ne fie de vreun folos, nu-i aşa? zâmbi Fred. Se pare că 
era o mică glumă pe care tocmai şi-o permisese. Ce 
sisteme de comunicaţii avem acolo? întrebă el. 

Willy repetă ce-i spusese arhitectul despre receptoarele 
emisiunilor prin satelit şi despre posibilitatea ca Pac Bell să 
le instaleze imediat linii terestre speciale. 

— Pentru informare şi documentare vom alege calea 
sateliților, declară Fred. Aici este lista cu serviciile de date 
pe care va trebui să le cumpărăm. 

Willy citi numele şi spuse: 

— De Reuters am auzit. Ce e cu Telerate? 

— Este furnizorul principal de informaţii privind preţurile 
şi ştirile pentru pieţele financiare din SUA. 

— Topic şi Telekurs? 

134 


- PAUL ERDMAN - 


— Topic acoperă piaţa din Marea Britanic Telekurs, care 
îşi are sediul în Elveţia, face acelaşi lucru pentru Europa. 

— Dar pentru Tokio şi Hong Kong? 

— Reuters le acoperă şi pe acestea. 

— Tot Reuters acoperă şi obligaţiunile municipale din 
America? 

— La ce bun să ne mai interesăm de obligaţiunile 
municipale? întrebă Fred. Nu sunt bune decât pentru 
micuţele şi bătrânele doamne. 

— Poate. Dar noi o să ne interesăm şi de ele. 

— N-am nimic împotrivă. Obligaţiunile municipale sunt 
acoperite de un serviciu asigurat de Bloomberg Financial 
Markets. 

— Cum subscriem la ele? 

— La fel ca la HBO. Ca şi HBO, toate aceste servicii îşi 
codifică semnalele. Problema este că nu le poţi decodifica 
folosind sistemul Videocipher Two, folosit de HBO, pentru 
că atunci ai putea, fără prea mari eforturi, să obţii toate 
aceste date pe gratis. În consecinţă, fiecare serviciu îşi are 
propriul sistem de codificare şi propriul decodor hard, care 
va trebui montat. Adică, o treabă în plus. Trebuie să găsesc 
o cale de a le aduce cât mai repede la Healdsburg. 

În timp ce Fred îşi rumega această idee, Frank Lipper se 
hotări să profite de pauză şi să intervină în conversaţie. 

— Willy, nu uita să te ocupi de clubul de la ţară. Şi nu 
crezi c-ar trebui să-i spui lui Dan Prescott că e aşteptat 
mâine la o partidă de golf? 

— Eu mă ocup de club. Tu te ocupi de Dan Prescott. 

Willy îşi consultă carneţelul negru - pe care îl adusese la 
zi - găsi numărul arhitectului şi îl sună. 

— Aici Willy Saxon, spuse el. Ai primit oferta mea? 

— Am găsit-o pe masă când am ajuns la birou. 

— Ce părere ai? 

— De acord cu ea. 

— Cunoşti o societate de intermedieri care să se ocupe 
de problema asta? 

— Desigur. În Santa Rosa. 

135 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Transmite prin fax celor de la Londra numele şi adresa 
societăţii, iar eu le voi comunica să trimită, imediat, suma 
integrală. Până mâine după-amiază vor putea redacta 
angajamentul legal. 

— S-a făcut. 

— Ai ceva împotrivă dacă începem mutarea chiar de pe 
acum? 

— La naiba, nu. Aranjez să mi se scoată imediat din vilă 
lucrurile personale. Poţi păstra restul. Imi place cum faci 
afaceri, Willy, mai adăugă el. Nu pierzi vremea fără rost, 
nu-i aşa? 

— Exact. Apropo de afaceri, aş vrea să închei câteva 
mâine, pe terenul de golf de la Fountain Grove. Vom fi 
patru. Ştiu că timpul este al naibii de strâns. 

— Nicio problemă. La ce oră? 

— Cât poţi mai aproape de douăsprezece. 

— Deci, o partidă în patru mâine la amiază. S-a făcut. 
După ce închise, Willy se întoarse spre Frank Lipper. 

— Ştii ceva? Asta este cea mai grozavă jucărie pe care 
am avut-o vreodată. 

— Apropo de carneţelul tău negru, zise Frank. De ce nu 
te uiţi prin el şi nu bifezi numerele pe care le foloseşti cel 
mai mult? Ca să ţi le bag apoi în memoria celularului. Asta 
o să-ţi facă viaţa şi mai uşoară. 

— Bună idee! spuse Willy şi, pentru că era Willy, îşi 
scoase imediat carneţelul şi începu să bifeze numerele. Mai 
întâi însă, sună-l pe Prescott. 

— Dar dacă nu poate veni? întrebă Frank. 

— O să vină, îi răspunse Willy. 

Willy avusese dreptate. 

— Ei, Sara, spuse acesta, după ce Frank termină scurta 
conversaţie cu Dan Prescott, ce e cu tine că eşti aşa de 
tăcută? 

— Pentru că voi nu mai tăceţi o clipă. Sunteţi ca muierile. 

— Destul de corect. Acum e rândul tău. 

Sara se uită la Fred. 

— Pe ce o să instalezi toate aceste computere? 

136 


- PAUL ERDMAN - 


— Pe mese. 

— Ce fel de mese? Din lemn? Din metal? 

Fred se uita plin de mirare. Cui îi păsa? O masă era o 
masă. 

— Şi câte mese? îl întrebă ea pe Willy. 

— Douăzeci, răspunse acesta, fără cea mai mică ezitare. 
Dacă BZ Bank din Zurich a putut ajunge a patra bancă din 
Elveţia cu numai douăzeci de persoane, aceasta va fi şi 
ţinta lui - nu, /imita lui. Şi să fie din lemn. In fond, este 
vorba de o fermă. 

În jurul orei unu treizeci, trecură printre porţile de la 
River Ranch şi, câteva minute mai târziu, cei patru 
coborâră în faţa clădirii în stilul victorian al secolului al 
nouăsprezecelea, care reprezenta casa principală. 

— În regulă, facem întâi turul de onoare, spuse Willy. 
Apoi ne ocupăm de cazare. 

Prima oprire o făcură la sala de conferinţe, care avea să 
devină, în curând, o sală de tranzacţii. Willy le explică ce 
intenţiona să facă aici. În timp ce el vorbea, Sara făcea 
însemnări. 

— Ce părere ai, Fred? întrebă Willy când termină. 

— Nici nu se putea mai bine. Văd acolo un telefon. 
Funcţionează? 

— Sunt sigur. 

— Vreau să pun în mişcare chiar acum serviciile acelea 
de informaţii. Vreau apoi să chem imediat pe cineva de la 
Pac Bell. De acord? 

— Desigur. Dar nu vrei să vezi unde o să-ţi petreci 
noaptea? îl întrebă Willy. 

— Mai târziu, spuse Fred. 

În clipa aceea, pe uşă intră Jack. 

— Mi-am închipuit că o să te găsesc aici, spuse acesta. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Willy deconcertat. 

— Nu, nu. Doar că m-am hotărât să-mi iau chiar acum 
lucrurile din vilă. Trebuie să sosească o camionetă. Pe la 
patru, scăpaţi de ei. 

Willy se arătă uşurat. 

137 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Mai există o problemă de care cred că ar trebui să ne 
ocupăm câtă vreme mai sunt încă aici, spuse Jack. E vorba 
de menajeră. 

— Desigur. La ce te gândeşti? întrebă Willy. 

— Să-i asiguri exact aceleaşi condiţii ca şi mine. Să aibă 
căsuţa şi maşina ei, plus trei mii pe lună. Tot tu o să te 
ocupi de asigurările ei sociale şi toate chestiile astea. În 
schimb, ea se va ocupa de vilă şi de gătit. 

— De acord. 

— Cred că cel mai bine ar fi să-i spui chiar tu personal, 
adăugă Jack. 

— Atunci haide s-o facem chiar acum. 

Fred era deja călare pe telefon, iar Sara era ocupată 
schiţându-şi planurile. Frank Lipper arăta totuşi cam fără 
treabă, ceea ce îi dădu lui Willy o idee. 

— Jack, i se adresă acesta arhitectului, cunoşti multă 
lume în Healdsburg? 

— Ce fel de lume? 

— Pe cei care îl conduc. De exemplu, la primărie. 

— Desigur. Chiar anul trecut le-am făcut planurile pentru 
un nou liceu. 

— Cine se ocupă de finanţele lor? 

— Unul pe nume Abner Root. Nu este chiar o 
personalitate, dar de asta se ocupă. Este director financiar. 
Dacă vrei, pot să-l sun. 

— Ţi-aş fi recunoscător. Dar nu este pentru mine. Este 
vorba de prietenul meu de aici. Frank conduce 
Departamentul obligaţiunilor la Prescott & Quackenbush. 
Cine ştie? Poate că el şi Abner Root vor găsi de discutat 
ceva interesant pentru amândoi. Corect, Frank? 

Un lucru absolut nou pentru Frank, dar, indiferent ce ar fi 
vrut Willy Saxon de la el, pentru indiferent ce motiv, el era 
dispus să se execute. 

Când cei trei se întoarseră la vilă, camioneta era deja 
acolo. La fel şi menajera. Aceasta supraveghea totul cu 
mână fermă. 


138 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu, nu, aceasta rămâne, spuse ea, când hamalii se 
pregăteau să ridice o canapea. 

— Dacă nu ai nimic împotrivă, spuse Jack, o să las aici 
canapelele, paturile şi vesela. Nu vreau decât antichităţile 
şi tablourile, şi, poate, argintăria. Nu, păstrează argintăria. 

— Lasă tot ce vrei, spuse Willy. Sara o să redecoreze 
locul, aşa că rămâne să hotărască ea ce face cu lucrurile. 

— Într-adevăr, este nevoie de o mică renovare, nu-i aşa? 
spuse Jack. Ascultă, m-am gândit tocmai la ceva. Mâine 
ziceai că joci golf, da? 

— Da, şi-ţi mulţumesc încă o dată că te-ai ocupat de 
asta, spuse Willy. 

— Dar pariez că nu ai niciun fel de crosă, nu? 

— Nu. M-am gândit că... 

— Nu te mai gândi. Am în garaj două seturi de crose - 
MacGregor şi Callaway. Fiecare este prevăzut cu câte o 
crosă scurtă, Ping. Nu le-am mai folosit de ani de zile. Dacă 
le vrei, ale tale sunt. 

— Eşti sigur că vrei să te desparţi de „mantaua ta de 
vreme rea”? întrebă Willy. 

— Bineînţeles că nu. Dar când locuieşti tot timpul la oraş 
- aşa cum intenţionez eu de acum înainte - golful devine 
ceva prea tracasant. 

— Bine, spuse Willy, accept, cu mulţumiri. Şi acum haide 
să stăm de vorbă cu Vreni. 

leşiră cu menajera pe terasă şi, cinci minute mai târziu, 
aceasta acceptă să rămână. 

— Dar cum o să pot pregăti cina, domnule Saxon, dacă o 
să trebuiască să mă ocup de aceşti cărăuşi? Pentru că ştiţi 
ce se întâmplă dacă nu stai cu ochii pe ei. 

— Nu te mai gândi la masă, Vreni, o linişti Willy. Ne 
descurcăm noi şi singuri. 

— Nu, domnule Saxon. O să fac nişte sandvişuri. Câţi o 
să fiţi? 

— Patru. 

— La ora şapte, o să fie totul gata. E bine aşa? 

— Absolut. 

139 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Vreni se întoarse în living. Jack se uită la ceas. 

— N-are niciun rost să mai pierd vremea pe aici. Doar că 
o să mă deprime, spuse el. 

— Te superi dacă dai telefonul acela înainte de plecare? 
îl întrebă Willy. 

— Câtuşi de puţin. 

— Şi află că m-am răzgândit. Dacă poţi aranja ceva, cred 
că o să merg şi eu cu Frank. 

Jack se duse în living ca să vorbească la telefon şi când 
reveni pe terasă, spuse: 

— Vă aşteaptă în biroul lui, la ora unsprezece, la 
Primărie, care se află în partea sudică a zonei centrale. Ei îi 
spun Plaza. Nu te aştepta la mare lucru nici de la Abner 
Root şi nici de la biroul lui. 

— Mulţumesc, Jack, spuse Willy. 

— A fost plăcerea mea. Am plecat. Am convingerea că 
societatea care se ocupă de vânzare va avea nevoie de noi 
ca să încheie tranzacţia. Dar, fii liniştit, nu plănuiesc să plec 
nicăieri în viitorul apropiat. 

— Splendid. 

Cei doi bărbaţi îşi dădură mâna, iar Jack cobori scările, se 
urcă în maşină şi dispăru într-un nor de praf. Willy şi Frank 
reveniră în sala de conferinţe, unde îi găsiră pe Fred Fitch şi 
Sara Jones adânciţi în muncă; Fred, la telefon, iar Sara, 
ocupată cu schiţele. Dar cum îi văzu, Fred îşi întrerupse 
convorbirea telefonică şi se apropie de Willy. 

— Computerele sosesc mâine-dimineaţă. Mâine după- 
amiază devreme, vine de la Los Angeles o echipă de 
intervenţie pentru comunicaţii prin satelit. Au reţinut deja 
care sunt serviciile de care avem nevoie şi despre care am 
discutat în maşină şi aduc cu ei toate cutiile negre de care 
avem nevoie. Mâine-dimineaţă la ora opt, se înfiinţează şi 
cei de la Pac Bell ca să instaleze liniile terestre de care 
avem nevoie. Va trebui să discutăm cu ei şi aranjamentul 
acela de care am vorbit în maşină - adică, să suni la San 
Francisco, dar să ţi se dea legătura la Healdsburg. Ei 


140 


- PAUL ERDMAN - 


trebuie să ştie care este schema telefonică din San 
Francisco. 

— Le poate explica Frank, spuse Willy. O să fie aici la ora 
opt, nu-i aşa, Frank? 

— O să fiu aici, răspunse Frank. 

— Altceva? întrebă Willy. 

— Da. Am uitat un lucru, spuse Fred. 

— Adică? 

— Un generator de rezervă. Dacă se întrerupe curentul - 
am sunat la Centrala Electrică şi am aflat că aşa ceva se 
întâmplă destul de frecvent aici - putem intra într-un mare 
rahat. Aşa încât am şi comandat unul. E în regulă? 

— Dacă spui tu că ne trebuie, aşa să fie, Fred. 

— Am angajat şi doi tipi pe care, desigur, trebuie să-i 
accepţi tu. 

— Profesionişti? întrebă Willy. 

— Oarecum. 

— Unde lucrează în prezent? 

— Nu lucrează nicăieri în clipa de faţă. Amândoi au lucrat 
la Laboratoarele Lawrence Livermore de pe lângă 
Universitatea Californiană din Berkeley, dar cu sediul în 
Pleasanton. l-am cunoscut când am stat în Pleasanton - nu 
la puşcărie, Willy, ci după aceea. Amândoi lucrau la 
programul Star Wars care avea centrul acolo. Unul se 
ocupa de programul lor pentru arme nucleare - făcând 
prototipuri de focoase pentru rachete miniaturale foarte 
uşor de trimis în spaţiu. Celălalt lucra la „pietricele de 
briliant”. Acesta este într-adevăr un program foarte 
specializat. Imi aminteşte de Evul Mediu, când asediau 
cetăţile şi aruncau bolovani uriaşi peste ziduri, sperând să 
pătrundă înăuntru. 

Acest lucru o făcu până şi pe Sara, care lucra în 
apropiere, dar care, evident, asculta, să se întrerupă. 

— „Pietricele de briliant”? întrebă ea. 

— Da. În ultimii cinci ani, Glenn a încercat să pună la 
punct o metodă de a lansa grămăjoare de pietricele 
colţuroase - care sunt, de fapt, nişte bile - în rachetele care 

141 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


se apropie, cu scopul de a le distruge în spaţiu. Primul care 
a avut această idee a fost Edward Teller care, dacă vă mai 
amintiţi, a fost şi părintele bombei cu hidrogen. Această 
nouă idee este într-adevăr foarte bună. Dar necesită 
dezvoltarea unor modele matematice de o complexitate 
nemaiîntâlnită. Cum până şi Teller era depăşit de această 
matematică, acesta la adus atunci pe Glenn. 

— Şi de ce nu mai lucrează împreună? 

— Pentru că ambele programe au fost desfiinţate de 
Clinton. lar cei doi - printre primii zece în lume în domeniul 
matematicii - au rămas fără lucru. Bob - tipul cu focoasele 
nucleare - mă crezi sau nu, lucrează într-un magazin cu 
articole video. Glenn stă acasă şi înjură. 

— Se pot adapta, ca să lucreze pentru tine în domeniul 
financiar? 

— Desigur. Nu este o deosebire chiar atât de mare. Nu 
degeaba ni se spune, în Wall Street, savanţi cu reacţie. O 
să dureze puţin ca să lucreze la viteza normală. O 
săptămână, poate. După care, să te ţii! 

— Şi o să-i văd înainte de a-i angaja? întrebă Willy. 

— Absolut, răspunse Fred. Vin şi ei tot mâine după- 
amiază. Îi putem caza aici peste noapte? 

— Da. Dar ai face bine să-i spui asta menajerei. Nu, nu, 
Fred. O să vorbesc chiar eu cu ea. 

Willy nu era prea sigur că menajera elveţiană, după ce-şi 
petrecuse cea mai mare parte din viaţă în slujba 
arhitecţilor, era pregătită să facă faţă unuia ca Fred. 

Urmă rândul Sarei. Aceasta îi arătă lui Willy schiţele 
despre cum gândea ea sala de tranzacţii. 

— M-a ajutat Fred, recunoscu ea. Tot el a insistat că 
trebuie să aibă birourile mâine după-masă. Le-am 
comandat deci şi am stabilit cu furnizorul să le aducă 
mâine-dimineaţă, de la San Francisco. E bine? 

— Absolut. 

— Următorul lucru care trebuie schimbat imediat este 
iluminatul, spuse Sara. 

Continuă, explicând ce avea ea în minte. 

142 


- PAUL ERDMAN - 


Pe la şase şi treizeci seara, hotărâră că puteau întrerupe 
treaba. In sufrageria din vilă fusese pregătit un mic bufet 
constând din salate şi sandviciuri. Spre satisfacția 
menajerei elveţiene, totul dispăru într-o clipă. 

— Şi acum, referitor la aranjamentele privind dormitul, 
spuse Willy, când se retraseră cu toţii în livingul vilei în 
vechi stil victorian, la un pahar de vin. Vreni a hotărât că o 
să dormim cu toţii aici, în vilă, în noaptea aceasta. Deci, 
când vreţi să vă retrageţi, spuneţi-i - o s-o găsiţi în 
bucătărie - şi ea vă va arăta camerele. 

Sara se retrase prima. Apoi Fred Fitch dispăru şi el, 
văitându-se cât de lungă fusese ziua. 

— Deci, Frank, zise Willy, o dată rămaşi singuri, ce părere 
ai până acum? 

— Până acum, cred că o să fie lucrul cel mai bun pe care 
l-ai. Făcut vreodată, Willy. Dar tot a mai rămas ceva ce nu 
pot înţelege. 

— Te referi la derivatele acelea? 

— Nu. La ceva foarte important. 

— Adică? 

— De ce faci asta? Vreau să spun că este clar faptul că ai 
reuşit să pui deoparte o rezervă destul de frumuşică, Willy. 
Altfel, nu ţi-ai fi putut permite aşa ceva. Dar de ce rişti 
acum să arunci în aer tot cuibuşorul tău cu ouă? De ce nu 
te retragi, pur şi simplu, ca să trăieşti o viaţă comodă, fără 
riscuri, fără agitaţie? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Frank. Nu am decât 
patruzeci şi şase de ani! Ce fac, dacă mă retrag? Ce fac 
atunci cât e ziulica de mare? Joc golf? Sigur, mâine mergem 
să jucăm golf, dar adevărata distracţie o să fie dacă vom 
reuşi sau nu în ceea ce încercăm să obţinem în timp ce 
jucăm golf. 

— Da, înţeleg, spuse Frank, câtă vreme nu vorbim decât 
despre nişte afaceri care nu vor costa nimic pe nimeni dacă 
nu ies. Dar cum rămâne cu Prescott & Quackenbush? Bagi 
douăzeci de milioane de dolari în ceva ce nu este decât o 
bancă de investiţii falimentară care continuă să piardă 

143 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


bani. Singura diferenţă este că acum pierde banii ti. Cine 
spune că vom putea schimba situaţia aceasta? 

— Eu o spun, Frank, răspunse Willy. Eu o spun. Şi nu 
umblând cu cioara vopsită ca data trecută. De data aceasta 
o să fie vorba numai de creier şi de tehnică înaltă. O să fim 
mai isteţi decât toţi ceilalţi - tu, eu, Fred şi cei doi savanţi 
cu reacţie ai lui şi încă un tip care probabil că o să vină aici 
săptămâna aceasta, din Elveţia. Haide, Frank, doar asta 
înseamnă anii 1990. Şi este amuzant! 

— Aici nu am nimic de zis, Willy. Vreau să spun că ideea 
amenajării acestui loc şi apoi conducerea întregii afaceri 
prin Prescott & Quackenbush, fără să aibă cineva habar de 
ce se întâmplă cu adevărat - este într-adevăr o lovitură de 
geniu. Dar mai rămâne totuşi un lucru pe care chiarcă nu îl 
pricep. 

— Care este acela? 

— De ce, când avem de gând să devenim supertehnici, 
ne mai prostim cu obligaţiunile municipale? Vreau să spun, 
Willy, că ceva mai subtehnic decât acestea nu există. 

Willy se lăsă pe spate şi se gândi o clipă înainte de a 
răspunde. 

— Ai perfectă dreptate, rosti el într-un târziu, este o 
anomalie. Dar tocmai asta este. Cumpărarea de obligaţiuni 
municipale este ceva atât de... atât de lumesc, atât de 
anost, atât de prozaic. Willy făcu o pauză. Tocmai de aceea 
este şi ultimul loc spre care s-ar uita vreodată cineva. 

— Ce vrei să spui? întrebă Frank. 

— O să afli la momentul potrivit. Poate. Pentru că s-ar 
putea să ne descurcăm şi fără. 

— Fără ce? 

— Mai târziu, Frank. Willy se uită la ceas. Vrei să 
încercăm să ne uităm puţin la programul de pe satelit sau 
vrei să te culci? 

— Dacă nu ai nimic împotrivă, cred că o să trag pe 
dreapta, Willy, spuse Frank. Care este programul de mâine? 

— Fred zicea că are nevoie de tine la opt, când apar aici 
cei de la Pac Bell. Nu va trebui să plecăm la golf mai 

144 


- PAUL ERDMAN - 


devreme de unsprezece. Ceea ce înseamnă că vom avea 
destul timp ca să aruncăm o găleată de mingi pe teren 
până la ora ceaiului. În regulă? 

— Desigur. Noapte bună, Willy, spuse Fred, ridicându-se. 
Nici nu pot să-ţi spun ce plăcere îmi face că lucrăm din nou 
împreună. 

— La fel şi mie, amice. Somn uşor. 

După ce Frank dispăru sus pe scări, Willy se duse în 
bucătăria uriaşă şi scotoci prin dulapuri până scoase o 
sticlă de coniac Gallo of Modesto, California. Evident, se 
afla acolo în scopuri culinare - dar ce conta. După ce-şi 
turnă o jumătate de pahar, se întoarse în living şi apoi, 
schimbându-şi intenția, ieşi pe terasă.  Observase 
balansoarul de acolo şi acum se duse direct la acesta. 

Intrebarea lui Frank continua să nu-i dea pace. De ce 
făcea el toate astea? 

Se legănă o vreme, sorbind din când în când din coniac şi 
gândindu-se. 

Frank avea dreptate. Ar fi putut, la câteva ore de la 
ieşirea din Pleasanton, să ia un Air France 747 şi chiar în 
clipa aceasta să fi stat la o masă, la o cafenea de pe 
trotuar, undeva la Nisa sau la Cannes, sorbind dintr-un 
Campari cu sifon şi privind fetele defilând în rochiile lor 
uşoare, de vară. Peste alte şase luni, ar sta la barul 
hotelului Palace din St. Moritz, urmărit cu coada ochiului de 
pasionatele schiului dintr-o jumătate de duzină de ţări - 
urmărit, pentru că la ora aceea s-ar fi dus vestea că un 
american milionar, neînsurat şi expatriat, umblă creanga 
prin Europa. 

Aşa sfârşise Bernie Cornfeld, dar să fie el blestemat dacă 
o să aleagă aceeaşi cale. 

Nu, el nu avea de gând să devină un expatriat. Lui îi 
plăcea America, fir-ar să fie! Şi, într-un fel, va reveni chiar 
în vârf - pe calea cea veche. Dovedind că, atunci când, într- 
adevăr, îşi pune el mintea la bătaie, nu mai este nimeni 
altcineva în America sau aiurea care să ştie mai bine ca 
Willy Saxon cum se fac bani cu bani. Niciun Bernie 

145 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Cornfeld, nici tipul acela din Omaha, al cărui nume îl uita 
întotdeauna - nu, acum şi-l amintea: Warren Buffet. Nici 
măcar ungurul acela, George Soros. 

Acum se simţea mai bine. Şi obosit. Aşa că Willy Saxon 
se duse la culcare, dormind, în noaptea aceea, ca un copil - 
un copil mulţumit. 


146 


- PAUL ERDMAN - 


20 


La ora şase îl sculă telefonul. Era doctorul Guggi, care îl 
suna din Vaduz. 

— Ce bine că am dat de tine, Willy. Am sunat la numărul 
tău din San Francisco, unde am dat peste o femeie care 
vorbea spaniola. Mi-a trebuit cinci minute ca să o fac să 
înţeleagă ce voiam. 

— Care e problema? întrebă Willy nerăbdător. 

— Urs şi Susie Bauer. 

— S-au răzgândit, presupun. 

— Nu. Dimpotrivă. Uite ce s-a întâmplat. Aşa cum m-ai 
rugat, ieri după-masă l-am sunat pe Bauer care a insistat să 
vin imediat la el la Basel. Aşa că, fără tragere de inimă, 
trebuie să recunosc, m-am suit în maşină şi am plecat la 
Basel, ceea ce mi-a luat două ore, de vreme ce am înţeles 
că omul ăsta, Bauer, este atât de important pentru tine. 

— Este. 

— l-am explicat care sunt intenţiile tale, care sunt 
fondurile disponibile pentru acest proiect şi cine face parte 
din comitetul director al societăţii anonime din Zug. 
Cunoştea toate numele şi a cerut informaţii în special în 
legătură cu relaţia ta cu Schweizer de la UBS. l-am povestit 
despre relaţia noastră cu el, de societatea mixtă din anii 
1980 în operaţia cu obligaţiunile fără acoperire şi i-am 
sugerat să ia direct legătura cu Schweizer! S-a gândit că nu 
are rost. Ştii, e genul care pricepe foarte repede. 

— Am simţit asta când am vorbit cu el la telefon. 

— Oricum, după ce mi-am terminat prezentarea, soţia 
lui, care a fost de faţă la toată discuţia - lucru, aşa cum 
bine ştii, Willy, total neobişnuit în Elveţia când este vorba 
de afaceri - l-a tras deoparte. După vreo cinci minute, Urs 
s-a întors singur, spunându-mi că el, unul, ar fi preferat să 
rumege ideea vreo săptămână, două, dar că soţia lui era de 
cu totul altă părere. Ea voia să facă ceea ce le-ai propus - 
să vină în California şi să-şi facă o părere. 

147 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Grozav. 

— Numai că ceea ce îţi spun acum, Willy, este că ea a 
vrut să plece imediat. Aşa că am înnoptat la Basel, i-am 
condus cu maşina dis-de-dimineaţă la aeroportul Kloten din 
Zurich şi i-am urcat chiar eu în avionul de Los Angeles 
acum şase ore. Ar fi trebuit să te sun chiar atunci, dar la 
tine era miezul nopţii şi nu am vrut să te scol. Oricum, şi 
aşa este destul de devreme pentru un telefon. 

— Ai dreptate. Este ora şase. Dar fii liniştit. 

— La Los Angeles vor lua o cursă internă care este 
programată să ajungă la San Francisco la ora două, azi 
după-amiază, ora voastră. Numărul de zbor este UA 759. 

— Voi aranja să fie întâmpinați acolo, răspunse Willy. 

Apoi, potrivit precedentului creat de Willy cu ocazia 
convorbirilor anterioare, Guggi trecu la germana elveţiană 
pentru a discuta un subiect mai „delicat”. 

— Hesch du die Document zruck bekoh? Und die zwanzig 
millione Dollar? întrebă el. 

— Das weiss ich nonit. Aber wenn nit, dueni-dr wieder 
alute, replică Willy. 

Până când nu avea să stea de vorbă cu Bobby Armacost 
sau cu Dan Prescott, nu putea şti dacă documentele legate 
de cumpărarea companiei Prescott & Quackenbush, 
precum şi cele douăzeci de milioane de dolari necesare 
tranzacţiei, sosiseră sau nu. Dacă nu, îl va suna din nou pe 
Guggi. 

După ce Willy închise telefonul, mintea îi zbură imediat la 
un alt subiect: Sid Ravitch. Acum că preluarea firmei 
Prescott & Quackenbush era un lucru sigur, nu mai exista 
niciun motiv să mai ţină ascunsă investiţia lui la Western 
Credit Rating Agency. Aşa că puse mâna pe telefon şi 
formă numărul agentului său comercial din Londra. 

— Willy Saxon, spuse el, când la celălalt capăt al firului 
se prezentă Lionel Latham. 

— Dumnezeule, exclamă agentul lui, ce oră este la voi? 

— Puțin trecut de şase. 


148 


- PAUL ERDMAN - 


— Voi, americanii, nu încetaţi niciodată să mă uimiţi. Ce 
poate fi atât de important, încât să te dai jos din pat la ora 
asta atât de necuviincioasă? 

— De fapt, mai sunt încă în pat, replică Willy, un răspuns 
care păru să mai îmblânzească atmosfera de partea 
cealaltă a firului. Te sun în legătură cu problema aceea pe 
care am discutat-o împreună la tine în birou sâmbăta 
trecută. 

— Îmi amintesc perfect. 

— Bine. Ti-am spus atunci că o să apăs pe buton când o 
să fie totul pregătit de pornire. 

— Şi acum apeşi pe buton. 

— Da. În partea ta totul este pregătit? 

— Totul, exact aşa cum am discutat. 

— Inclusiv fondurile? 

— Corect, răspunse Latham. 

— Peste o zi sau două, o să primeşti veşti de la un avocat 
din San Francisco. Numele lui este Bobby Armacost. El a 
pregătit toate documentele. Mai trebuie revăzute de partea 
vânzătoare, iar eu o să mă ocup ca acest lucru să se 
petreacă chiar astăzi. Nu văd niciun motiv pentru care să 
nu putem încheia afacerea la începutul săptămânii viitoare. 

— Te pot asigura că, din punctul de vedere al celor de 
aici, acest lucru se poate face şi mâine. 

— Bine. lar în cazul în care mai există aspecte scăpate 
din vedere şi care trebuie discutate, sau cine ştie ce alte 
probleme, sună-mă sau trimite-mi un fax imediat. O să-ţi 
dau noile mele numere. 

După ce închise telefonul pentru a doua oară deja în 
dimineaţa aceasta, se uită la ceas. Era încă doar şase şi 
treizeci, prea devreme pentru orice convorbire locală, din 
păcate. Atunci să se ocupe de micul dejun, măcar. 

Îşi puse halatul de baie şi papucii şi lipăi în jos pe scări, 
traversă livingul şi intră în bucătărie. Sara se afla deja acolo 
- şi ea în halat şi papuci. 

— Cafeaua este gata, spuse ea, de cum îl văzu. 

— Ce-ar fi s-o bem pe terasă? propuse Willy. 

149 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Atunci du tu ceştile, iar eu aduc cafeaua, fu de acord 
Sara. Cu frişcă şi zahăr? 

— Numai cu frişcă. 

O scenă mai domestică nici nu se putea imagina, îşi 
spuse Willy, ieşind pe terasă cu două ceşti în mână şi 
punându-le pe o măsuţă scundă, din răchită, care se afla în 
faţa balansoarului unde se aşeză şi o aşteptă pe Sara. 

Când Sara se apropie şi se aplecă, turnând cafeaua, 
etalarea foarte amplului ei decolteu îi schimbă totuşi 
gândurile în altă direcţie. 

— Ştiu la ce te gândeşti, zise Sara, fără măcar să se uite 
la el, iar răspunsul este nu. 

— Mă rog, fie cum spui tu, îi răspunse Willy. 

— Dar mi-ar face plăcere să vin lângă tine, pe balansoar, 
dacă nu te superi, rosti ea. 

Se aşeză cât mai aproape de Willy, dar fără să-l atingă. 
Atunci, acesta îşi petrecu un braţ în jurul ei, o sărută pe 
obraz şi spuse: 

— Ştii? M-aş putea obişnui foarte uşor cu aşa ceva. 

Brusc dinspre casă se auziră zgomote, făcându-l pe Willy 
să-şi retragă iute braţul, ca un adolescent prins asupra 
faptului de părinţii întorşi prea devreme acasă. 

Era menajera care intra pe terasă prin uşa principală. 

Se oferi să le pregătească un mic dejun adevărat, dar 
amândoi îi declinară propunerea. 

— Totuşi, spuse Willy, m-ai putea ajuta altfel. Cabana 
aceea de lângă râu. Eşti amabilă să te ocupi să fie făcută 
bec de la un cap la altul şi să fie şi bine aerisită? Presupun 
că poţi mobiliza nişte ajutoare. 

— Bineînţeles, domnule Saxon. Nevestele mexicanilor 
care lucrează în viile de pe aici sunt mai mult decât fericite 
să facă asemenea treburi. Când trebuie să fie totul gata? 

— Cel mai bine la patru, dar nu mai târziu de ora cinci. Şi 
asigură-te să fie puse flori în living şi mai ales în dormitorul 
principal. 

Aceasta provocă o uşoară ridicare a sprâncenelor Sarei. 
De data aceasta, Willy fu acela care spuse: 

150 


- PAUL ERDMAN - 


— Ştiu la ce te gândeşti, dar greşeşti. 

— Vrei să spui că Denise nu vine aici să studieze 
aranjamentele? 

— Nu se ştie niciodată. Totul este posibil, afirmă Willy. 
Dar, de data aceasta, este vorba de un cuplu - un cuplu 
destul de tânăr - care vine din Elveţia astăzi şi şi-a propus 
să petreacă aici câteva nopţi. Ceea ce mă pune în situaţia 
de a-ţi cere o favoare, Sara. Te superi dacă te rog să-i iei tu 
de la aeroportul din San Francisco? 

— Bineînţeles că nu. Dar cum? 

— Inchiriază o maşină. Te pot duce eu la Hertz, în Santa 
Rosa, în drum spre club. Plec de aici la ora unsprezece. Ei 
sosesc la San Francisco la ora două. S-ar potrivi deci foarte 
bine. 

— Mă aşteaptă? 

— Bună întrebare. După câte ştiu eu, habar nu au la ce 
să se aştepte odată ajunşi. 

— Dă-mi compania şi numărul de zbor şi o să-i aştept la 
ieşire cu un panou, aşa cum fac şoferii limuzinelor. O să 
scriu chiar acum panoul. Cum îi cheamă? 

— Urs şi Susie Bauer, răspunse Willy. 

— Scuzaţi-mă că intervin, domnule Saxon, spuse Vreni, 
dar acestea par nume elveţiene. 

— Asta şi sunt. Sosesc din Basel. 

— Ah, ce minunat! Atunci o să le pregătesc pentru 
diseară o cină elveţiană autentică. 

— Nu, Vreni, tu ocupă-te de cabană. De cină o să mă 
ocup eu. 

Willy se gândi că ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit 
Susie, după plecarea din Elveția, ar fi fost să fie nevoită să 
mănânce mâncare elvețiană la prima ei masă în California. 

Vreni se uită sceptic la el, dar se scuză, spunând că 
trebuie să plece după ajutoare. 

— O clipă, Vreni, o strigă Willy. Am uitat ceva. Mai avem 
astăzi încă doi oaspeţi. Era vorba de cei doi savanţi ai lui 
Fred. Mai poţi pregăti, în acelaşi fel, încă o căsuţă? Doar că 
nu trebuie să pui flori. 

151 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Vreni dispăru înapoi în casă. 

— Dar eu? întrebă Sara. Eu nu primesc o căsuţă? 

— Suntem în criză de căsuțe. Aşa că tu vei sta aici, dacă 
nu-ţi este cu supărare, adăugă Willy. 

— Chiar dimpotrivă. De data aceasta, ea fu aceea care se 
apropie şi-l sărută pe obraz. Acum însă trebuie să merg să 
mă îmbrac. 

Willy se hotărî să facă acelaşi lucru. 

După care aşteptă nerăbdător să se facă ora opt, ştiind 
că Bobby Armacost venea întotdeauna devreme la birou. 

— Îmi pare bine că ai sunat, spuse Armacost când, în 
sfârşit, îl prinse. Sper că nu ai uitat că vineri după-amiază 
ne întâlnim cu toţii la Prescott & Quackenbush să 
perfectăm afacerea. i 

— Cum aş putea uita aşa ceva? rosti Willy. Inţeleg, din 
câte spui, că toate documentele s-au întors din Elveţia în 
perfectă regulă. 

— Exact. La fel şi cele douăzeci de milioane. 

— Bine. Şi acum să-ţi spun de ce te-am sunat. Vreau să 
avansez cât mai repede şi cu cealaltă afacere. Presupun că 
toate hârtiile respective sunt gata de expediere? 

— De o bună bucată de vreme. 

— În regulă. Atunci ţi-aş fi recunoscător dacă l-ai suna 
imediat pe Sid Ravitch şi ai aranja să parcurgeţi 
documentele împreună cu el şi cu avocatul lui. Apoi să iei 
legătura cu Lionel Latham de la Londra ca să coordonaţi 
lucrurile în acest sens. Aş vrea să închei afacerea la 
începutul săptămânii viitoare. 

— Ceea ce este foarte posibil, spuse Armacost, dacă 
Ravitch sau avocatul lui nu ne vor pune bete în roate. 

— Nu ne vor pune, îl asigură Willy. 


152 


- PAUL ERDMAN - 


21 


Willy avusese dreptate. Ravitch îi spuse lui Armacost să 
vină imediat la el cu documentele. Într-o jumătate de oră, o 
să fie acolo şi avocatul lui. 

În jurul orei nouă şi treizeci, erau aproape gata. Ravitch 
nu schimbă niciun cuvânt. De câte ori avocatul lui ridica o 
obiecţie, Ravitch îi spunea să meargă mai departe. 

După plecarea lui Armacost, avocatul rămase acolo, 
clătinând din cap. 

— Ce se întâmplă cu tine? îl întrebă Ravitch. 

— Nu pricep, îi răspunse avocatul. Nu te-am văzut 
niciodată acţionând în felul acesta. Dacă îţi cereau 
cocoşelul pe un platou, tot ai fi fost de acord. Ce se 
întâmplă? 

— Primesc zece milioane bani peşin, replică Ravitch, asta 
se întâmplă. 

— Dar renunţi la controlul asupra propriei companii. 
Faptul că ei cumpără doar patruzeci şi nouă la sută e un 
rahat. Le-ai acordat opţiunea de a cumpăra şi celelalte 
cincizeci şi unu la sută, /a aprecierea lor, pentru numele lui 
Dumnezeu, şi nici măcar nu le-ai cerut o compensație 
suplimentară pentru faptul că le-ai acordat această 
opţiune. De ce? 

— Pentru că niciodată nu o să uzeze de ea. 

— De ce nu? 

— Deoarece clientul pe care îl reprezintă spilcuitul domn 
Armacost nu este Veritas Ltd., din Londra. Această firmă 
este un mare rahat. Este o faţadă, pur şi simplu, pentru 
adevăratul cumpărător. 

— Şi atunci cine este adevăratul cumpărător? 

— Un delincvent condamnat, pe nume Willy Saxon. 

— Isuse, Sid, spuse avocatul. 

— Cred că nu trebuie să mai spun că această informaţie 
este protejată de relaţia noastră client-avocat. Corect? 

— Bineînţeles. Dar ştii ce faci? 

153 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Absolut. Acum, intenţionez să obţin cele zece milioane 
bani lichizi. Şi intenţionez ca mai târziu să-mi recuperez 
sută la sută compania. Pe gratis. Asta înseamnă, cum spui 
tu, a-ţi cumpăra prăjitura, dar a o şi mânca. 

— Şi cum ai de gând să faci asta? 

— Cu ajutorul unui prieten. 

— Care prieten? 

— Nu contează. Oricum, este prins până la sfârşitul 
săptămânii. 

Lenny Wilkins urma să iasă din închisoarea Federală 
Corecţională de la Pleasanton vineri la amiază. După ce îi 
va explica totul, Lenny o să fie atât de furios, încât o să fie 
gata să şi ucidă. 

Cu toate acestea, Ravitch spera sincer că se va putea 
rezolva totul şi fără crimă. 


154 


- PAUL ERDMAN - 


22 


La ora nouă şi patruzeci şi cinci, în aceeaşi dimineaţă de 
marţi, Willy se uită pentru a zecea oară la ceas. Mai avea 
încă o oră până la plecarea la club. Cum să o petreacă? 

Masa de seară! 

O luă imediat spre sala de conferinţe - acum centrul de 
tranzacţii - în pas rapid. Aici îi găsi pe Frank şi pe Fred 
stând de vorbă cu trei bărbaţi care erau, probabil, de la 
Pacific Bell, după camioneta care era parcată afară. 

— Cum merg lucrurile? întrebă el. 

— Le-am spus deja tot ce trebuie despre conectarea la 
sediul nostru din San Francisco, spuse Frank. Şi este exact 
cum ai spus tu, Willy. Orice apel telefonic, la orice număr 
specificat de noi, va ajunge, în mod automat, aici. 

— Şi cât de repede pot face totul să funcţioneze? 

— Până vineri, spuse unul dintre oamenii de la Pac Bell. 

— Atunci nu mai aveţi nevoie de el? întrebă Willy, 
arătând spre Frank. 

— Din partea noastră, poate pleca. 

— Deci, Frank, spuse Willy, ce-ar fi să vii cu mine şi să 
începem să pregătim masa de seară. 

— Nu este puţin cam devreme să ne gândim la masa de 
seară? Ce fel de cină? 

— O petrecere în aer liber. Există aici un grătar mare 
pentru fripturi, cu mese de picnic şi tot tacâmul. Este la nici 
cincizeci de metri pe alee, într-o poiană cu vedere la râu. 
Vino să-ţi arăt. 

— Acum nu ne mai trebuie decât materia primă, spuse 
Willy, după ce inspectară facilităţile. 

— Poate o să ne ajute femeia aceea care se ocupă de 
vilă, propuse Frank. 

— Nu. Astăzi este ocupată cu altele. O s-o întreb doar 
unde putem găsi marfa de care avem nevoie. Apoi o să 
mergem după ea, Frank. 

— Şi cine se va ocupa de gătit? întrebă Frank. 


155 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Eu, replică Willy. 

Locul unde trebuiau să meargă era magazinul Safeway 
din Healdsburg. Vreni le spusese, iar ei constatară, că era 
cea mai bună autoservire pe care o văzuseră vreodată în 
viaţa lor. Motivul, află Willy ulterior, era că fostul preşedinte 
de la Safeway se retrăsese la pensie în apropiere de 
Alexander Valley şi construise magazinul ca pe unul dintre 
ultimele sale gesturi publice înainte de a pleca. 

O oră mai târziu, cei doi ieşiră din magazin, împingând 
cărucioare încărcate cu saci cu cărbune, un pachet 
conţinând vreo zece kilograme de cotlete, patru sticle cu 
diferite sosuri pentru fripturi, o pungă cu vreo două duzini 
de ştiuleţi de porumb, un kilogram de unt, trei recipiente 
mari conţinând salată de cartofi gata pregătită, salată de 
macaroane şi salată de varză, o cutie în care se afla 
plăcintă cu brânză şi două cartoane cu bere Heineken. 
Cumpăraseră şi două şorţuri. 

In timp ce şoferul îi ajuta să încarce totul în maşină, Willy 
spuse: 

— Am uitat de aperitive! 

Se întoarseră deci în magazin, de data aceasta ducându- 
se la raionul de delicatese. În câteva minute, Willy cumpără 
tot ce voia: jumătate de kilogram de somon afumat, peste 
jumătate de kilogram de caviar Beluga şi trei sticle de 
şampanie „J”, fabricată exact la câţiva kilometri distanţă la 
vest de magazin de aceiaşi indivizi care fabricau vinul 
Jordan. 

Inapoi la fermă, descărcară cărbunele în faţa fostului 
centru de conferinţe şi băgară restul alimentelor în 
frigiderul - din fericire, unul uriaş - din vilă. 

— Eu, unul, simt că iau foc, spuse Willy când terminară. 
Tu nu? 

— Ba da, recunoscu Frank. O să fie o zi caniculară. Pe 
puţin treizeci şi şapte de grade. Cred că de pe acum sunt 
peste treizeci. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie să fim foarte atenţi să nu 
ne deshidratăm. 

156 


- PAUL ERDMAN - 


— Aşa cred. 

— Atunci ce-ai zice de o bere? 

La unsprezece, când apăru Sara, îi găsi legănându-se 
confortabil în balansoarul de pe terasă cu câte o cutie de 
bere în mână. 

— Nu-i puţin cam devreme pentru asta? întrebă ea. 

— Nu pentru doi băieţi mari, aşa ca noi, doamnă, 
răspunse Willy. Dar acum, ne cheamă datoria. La club, 
Frank. 


157 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


23 


O lăsară pe Sara la birourile Hertz din Santa Rosa şi la 
unsprezece treizeci ajunseră la Clubul Fountain Grove. 
Omul de la parcare încărcă cele două seturi de crose ale lui 
Jack într-un cart aflat alături, iar Willy şi Frank se urcară în 
el şi se îndreptară spre punctul de plecare. 

Erau, în mod evident, aşteptaţi. Îi aştepta Bruce Bennett, 
managerul - ca să-i ofere lui Willy nou-nouţa lui legitimaţie 
de membru al clubului şi să-i spună că terenul nu îl costa 
nimic astăzi, iar prânzul era oferit de club. Ceea ce îl făcu 
pe Willy să-şi spună fie că Jack era unul dintre cei mai 
drăguţi oameni din lume, pentru că făcuse tot acest 
aranjament, inclusiv donarea acelor crose de golf, fie că îi 
plătise e/ lui Jack mult prea mult pentru fermă. 

— Cum bine se vede, ceilalţi nu au apărut încă, aşa că 
propun să lovim câteva mingi. 

Într-o clipă, de data aceasta cu complimentele lui Mike, 
omul de golf al clubului apăru cu un pumn de jetoane 
pentru aparatul de mingi. 

Willy nu se mai atinsese de trei ani de o minge de golf, 
aşa încât avu ceva emoţii când aşeză mingea pentru prima 
lovitură. Alese forţa şi crosa mare. Se răsuci şi mingea 
zbură la cel puţin două sute cincizeci de metri mai jos, 
drept ca o săgeată. Willy pregăti a doua minge. Fantastic! 
Acelaşi rezultat. 

— Nu ţi-ai pierdut îndemânarea, Willy, îl lăudă Frank. 

— Se spune că întotdeauna când joci pentru prima oară 
după o lungă pauză, total pare să-ţi meargă din plin. Încep 
să cred că aşa este, spuse Willy. 

Goliră împreună o căldare cu mingi, după care se urcară 
în cart şi părăsiră terenul. Tocmai sosiseră Dan Prescott şi 
George Abbott. 

La douăsprezece, cei patru se aflau la primul ceai. Willy 
propuse ca el şi Abbott să facă echipă împotriva celor doi 
bancheri investitori. Vor împărţi, astfel, acelaşi cart. Frank 


158 


- PAUL ERDMAN - 


se oferi să ţină el scorul. Atât Frank, cât şi Prescott îşi 
aleseră un handicap de 15. Abbott, unul de 17, iar cum 
Willy nu ştia cum se va prezenta după o lipsă atât de 
îndelungată de antrenament, se hotărâră să facă media şi 
propuseră 16. Conveniră totodată să joace un Nassau 
modificat. 

Pe la unu treizeci, după ce terminară cu primele 9, se 
întoarseră la punctul de plecare; deciseră să-şi parcheze 
carturile şi se duseră la barul lui Bogey pentru prânzul 
gratuit. Tot ce discutaseră Willy şi cu George Abbott cât 
timp se aflaseră împreună în cart fusese despre jocul în 
sine şi despre echipa Giants care se afla pe primul loc. Dar 
acum începură să discute despre Denise van Bercham şi 
prietenii ei - ceea ce îi oferi lui Willy ocazia pe care o 
căutase. 

Aşa cum ieşi curând la iveală, George era un carierist, iar 
soţia lui era chiar mai ambițioasă decât el. 

— l-a părut într-adevăr teribil de rău că a ratat 
weekendul acela de la ferma lui Denise van Bercham, 
spuse administratorul şef al oraşului şi districtului San 
Francisco. Tocmai se afla în vizită la mama ei, în lowa. De 
fapt, ea şi Denise nu se cunosc încă, dar cred că atunci 
când o vor face, vor găsi multe lucruri în comun. Soţia mea 
provine dintr-o familie din înalta societate iugoslavă şi ştiu 
că acest lucru este valabil şi pentru Denise, cu deosebirea 
că familia ei vine din România. Aristocraţi, mi s-a spus. 

— Mă rog, cu o mică corecție, spuse Willy. Lui Denise îi 
place foarte mult de dumneavoastră şi sunt convins, din 
câte mi-aţi spus, că se va înţelege de minune cu soţia 
dumneavoastră. 

— Se pare că o cunoaşteţi foarte bine pe Denise. 

— Da. 

— Ca şi pe prietenii ei din aşa-numita scenă socială din 
San Francisco? 

Abbott era cât se poate de transparent. 


159 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— O parte. De fapt, cu una dintre cele mai bune prietene 
ale ei, Sara Jones, am relaţii destul de strânse în ultima 
vreme. 

„Deşi, îşi spuse el în gând, azi-dimineaţă nu fuseseră 
chiar foarte apropiate.” 

— Soţia mea ştie totul despre ele, deoarece este abonată 
la WWD şi o citeşte cu religiozitate pe Suzy. Suzy este 
ziarista care scrie întotdeauna despre Denise şi prietenii ei. 
Soţia mea ar fi încântată să le cunoască, personal, pe 
câteva dintre ele. 

Willy ştia acum ce nadă va folosi. Tot ce trebuia să facă 
era să arunce momeala. 

Puse totul la cale în toaleta bărbaţilor de la barul lui 
Bogey, după ce se asigură că nu se mai afla nimeni aici, în 
afară de el şi de Dan Prescott. 

— Ascultă, spuse el, tipul ăsta şi nevastă-sa ard de 
nerăbdare să intre în înalta societate din San Francisco. Tu 
te învârţi tot timpul printre ei, nu-i aşa? 

— Nu mă mai întreba. Nevastă-mea mă târăşte după ea 
cel puţin o dată pe săptămână la unul dintre acele dineuri 
din Pacific Heights. Aceeaşi lume de fiecare dată, deşi nu 
chiar din aceeaşi categorie din care face parte noua ta 
amică, Denise van Bercham. 

— Să nu-ţi faci griji. Nevasta omului nostru probabil că nu 
ştie să facă diferenţa nici măcar între cei din categoriile A şi 
B. Mai mult ca sigur că nu vrea decât ca Suzy şi Pat Steger 
să-i tipărească numele în ziar. 

Willy se gândea la ziarista care ţinea rubrica mondenă în 
Chronicle şi care putea propulsa sau desfiinţa pe oricine cu 
ambiţii sociale din San Francisco. 

— Înţeleg că vrei să-ţi aranjez ceva? întrebă Prescott. 

— Da. Săptămâna viitoare, dacă este posibil. Dacă o rogi 
pe soţia ta să organizeze un dineu pentru câţiva din 
categoria B, eu o să vin atât cu Denise van Bercham, cât şi 
cu Sara Jones şi o să le spun să facă o listă cu câţiva dintre 
prietenii lor de categorie A, pe care i-ai putea, de 
asemenea, invita. 

160 


- PAUL ERDMAN - 


— O să-i spun soţiei, când ajung acasă. 

— Grozav. Apropo, încă ceva. 

— Desigur. Ce anume? 

— Lăsaţi-o mai moale pe teren, zise Willy. Tu şi cu Frank 
aveţi un avantaj de şase dolari. Nu merge aşa. 

— O să vorbesc cu Frank, spuse Dan. 

Sfatul îşi făcu efectul, culminând la gaura 17. Până 
atunci, Dan Prescott reuşise să rateze gaura 15, iar Frank 
Lipper făcuse acelaşi lucru la 16. Ajunseră prin urmare la 
gaura 17, la scor strâns cu Willy şi partenerul acestuia. 

Gaura 17 era la o distanţă mare de trei lovituri - la o sută 
nouăzeci şi cinci de metri. Părea însă şi mai lungă, de 
vreme ce o sută şaizeci şi cinci din cei o sută nouăzeci şi 
cinci de metri treceau peste apă. Şi în această caniculară zi 
de vară, începu tocmai atunci să bată briza dinspre ocean, 
făcând aruncarea şi mai dificilă. Ca de obicei, Willy făcea 
onorurile şi, folosind o crosă cinci, se apropie la şase metri 
de ţăruş. Următorul era Frank. Acesta îşi trimise mingea în 
mijlocul apei, la o palmă de un gâscan canadian. Urmă 
Dan. Mingea lui zbură deasupra terenului şi se afundă în 
nisipul unui buncăr adânc de la marginea acestuia. 

— Cred că am dat puţin cam tare, spuse el cu un aer 
nevinovat. 

Urmă, în sfârşit, administratorul-şef al oraşului şi 
districtului San Francisco şi, în timp ce toţi ceilalţi îşi ţinură 
respiraţia, acesta reuşi să arunce mingea peste lac, 
aşezând-o în partea stângă, la o lovitură uşoară, de 
douăzeci de metri, de ţăruş. Reuşi apoi, din două lovituri, 
să bage mingea în gaură, încadrându-se în cele trei lovituri. 
Willy o băgă doar din două, iar cei doi adversari reuşiră cu 
o lovitură în plus. 

Asta a fost tot. După ce executară ritualul celei de a 
optsprezecea găuri, se întoarseră la barul Bogey. 

Willy se duse direct la bar şi se întoarse la masă cu patru 
cutii de bere Heineken. 

— Cât aţi pierdut, Frank? întrebă el. 


161 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Vă datorăm opt dolari, răspunse Frank, scoţându-şi 
portofelul, Dan Prescott urmându-i imediat exemplul. 

George Abbott fu numai zâmbet în timp ce-şi luă partea 
lui de câştig. 

— Rândul următor de bere este din partea mea, se oferi 
el mărinimos. 

— Nu, partenere, spuse Willy. La clubul meu, eu plătesc. 

În fond, era membru al clubului deja de mai bine de 
patru ore. 

— Bine, dar sper să nu te superi dacă o să vă stric 
plăcerea discutând despre afaceri, zise George Abbott. 

— Nu, dă-i drumul. 

— Colegii tăi sunt în temă în legătură cu ce am discutat 
noi la ferma lui Denise van Bercham? 

Era evident că îi plăcea enorm să pronunţe acest nume. 

— Absolut. De fapt, ei nu sunt colegi în sensul strict al 
cuvântului. Dar, într-adevăr, din când în când, le mai dau 
câte un sfat, spuse Willy înainte de a continua: De fapt, 
Frank s-a şi gândit deja la o propunere, nu-i aşa, Frank? 

— Da, o am chiar în maşină, afirmă Frank. Să o aduc? 

— Absolut, spuse Abbott. 

După ce Frank plecă la parcare, George Abbott îşi 
întoarse atenţia spre Dan Prescott. Cei doi se mai 
întâlniseră în câteva ocazii - obligaţii oficiale - aşa că 
Abbott ştia cine este. 

— Willy mi-a spus că eşti în curs de a te extinde pe scară 
mare cu afacerile, Dan, zise el. 

— Adevărat. Facem o mare infuzie de capital nou şi ne 
extindem în alte domenii. Dar obligaţiunile municipale au 
fost întotdeauna una dintre activităţile noastre de bază şi 
intenţionăm să devenim mai puternici şi mai mari în acest 
domeniu. 

— Ce părere ai despre ideea lui Willy de a finanța un 
mare proiect de construcţii de locuinţe ieftine prin emisiuni 
de obligaţiuni? 

— Este o idee bună. În esenţă, este echivalentul unei 
tactici folosite înainte de companii, când făceau subscrieri 

162 


- PAUL ERDMAN - 


prin emiterea a două clase de credite simultan, spunând 
cumpărătorilor: dacă nu luaţi şi câteva împrumuturi care 
urmează a fi plătite primele, nu luaţi împrumuturi pe 
termen lung. Atâta vreme cât raportul era corect, achiziţiile 
aveau succes. 

— Şi care ar fi raportul corect pentru acest gen de 
învoială? 

— Frank s-a gândit la asta. O să ne explice el când se 
întoarce. Dar, până atunci, aş vrea să discutăm ceva în 
afara afacerilor. Vineri, eu şi soţia mea oferim un dineu şi 
când i-am spus, azi-dimineaţă, că vom juca împreună golf, 
mi-a sugerat să vă rog pe dumneata şi pe soţia dumitale să 
veniţi şi voi. Ştiu că timpul este scurt, dar ne-aţi onora, 
desigur, dacă aţi veni. 

Interveni atunci şi Willy: 

— Eu voi însoţi dovă doamne la dineu, pe Denise, 
desigur, şi pe prietena ei, Sara Jones. 

— Vom fi încântați să venim, spuse Abbott. 

— Atunci, cu poşta de mâine-dimineaţă veţi primi o 
invitaţie. Presupun că se vine la cravată neagră, spuse Dan, 
improvizând în timp ce vorbea. 

Spre uşurarea lui Dan, reapăru Frank care preluă imediat 
conversaţia. Scoase din servieta pe care o adusese cu el 
două copii ale propunerii lui şi-i împinse una, peste masă, 
lui George Abbott. 

— Trebuie să completaţi locurile goale acolo unde este 
vorba de cifre exacte, începu el, dar m-am gândit că am 
putea crea un raport de patru la unu între aceste credite 
urgente şi cele pe termen lung. Deci, dacă ai nevoie de 
douăzeci şi cinci de milioane de dolari pentru acest proiect 
de locuinţe, pleci cu un fond de obligaţii generale în valoare 
de o sută de milioane de dolari. 

George dădu din cap şi Frank continuă. 

Peste o jumătate de oră, George Abbott părea cumpărat. 

— Am observat că ai lăsat un spaţiu gol pentru comision. 

— Exact. Special. Pentru că am vrut mai întâi să ştim 
dacă eşti interesat în principiu înainte de a-l completa. 

163 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Ei bine, în principiu, sunt interesat. 

— O să fie doar de 0,5 la sută. 

George fluieră încetişor. 

— Da, ştiu, spuse Dan, întrerupându-l pe Frank pentru 
prima oară. Dar, după o lungă discuţie la firmă, ne-am 
gândit că va trebui să venim cu o propunere într-adevăr 
atrăgătoare, dacă vrem să pătrundem în grupul tău de 
companii care se ocupă cu asemenea subscrieri. 

— Ai dreptate aici. Goldman, Sachs, Lehman Brothers, 
Merrill Lynch - toţi vor începe să urle când vor auzi despre 
asta, spuse Abbott. Comisionul lor standard este, în 
prezent, de un procent întreg. 

— Ştim. 

— Cred, interveni şi Willy în discuţie, că am o altă idee, 
care te-ar ajuta să economiseşti nişte bani. 

— Cum? întrebă Abbott. 

— Reducând din ceea ce ar trebui să dai pentru 
evaluarea acestor emisiuni. 

— Dar Standard & Poors şi Moody's deţin, într-un fel, 
acest monopol. 

— De ce? După câte am înţeles, voi  recurgeţi 
întotdeauna fie la una din ele, fie la amândouă, depinde de 
natura emisiunilor. Ce-ar fi ca de data aceasta să renunţi la 
una din ele şi să apelezi, în locul acesteia, la o alta... una 
care să vă coste cu mult mai puţin. 

— La cine te gândeşti? 

— La o firmă locală care ar stârni cu atât mai mult 
interesul părinţilor cetăţii - îşi vor purta deci singuri de 
grijă. Ştiu că municipalitatea din Chicago apelează 
întotdeauna la Duff şi Phelps pentru asta. Mă refer la 
Western Credit Rating Agency. Îşi au sediul în Russ 
Building. 

— Am auzit de ea, dar nu am fost niciodată solicitaţi de 
cei de acolo. 

— Au acum un tip nou care se ocupă de firmă. A lucrat 
înainte pentru Moody's. Numele lui este Sid Ravitch. O să-i 
spun să te sune, zise Willy. 

164 


- PAUL ERDMAN - 


Peste alte cincisprezece minute, după ce George Abbott 
îşi încarcă sacul de golf în portbagajul maşinii şi înainte de 
a o lua înapoi spre oraş, se întoarse spre Dan Prescott şi 
spuse: 

— Nu uiţi de invitaţia pentru vineri, nu-i aşa? 

— Cum să uit, răspunse Dan. Într-adevăr, abia aşteptăm 
să te întâmpinăm în casa noastră, George. 

— Şi eu aştept să ne vedem acolo, adăugă Willy, şi o să-i 
spun lui Denise că, de data aceasta, va veni şi soţia ta. 
Sunt convins că îi va face plăcere. 

Un administrator-şef al oraşului şi districtului San 
Francisco, numai zâmbet, demară la volanul maşinii, 
lăsându-i pe Willy şi pe cei doi prieteni ai săi în picioare, 
lângă rampa de bagaje. 

— Eşti convins că le poţi aduce pe Denise van Bercham şi 
pe prietenele ei? întrebă Dan. 

— Într-un fel sau altul, da, răspunse Willy. 

Niciunul din ceilalţi doi bărbaţi nu îl întrebară ce voia să 
spună prin asta. 

— Ei, rosti Willy atunci, ce faci diseară, Dan? 

— Nimic deosebit, după câte ştiu, răspunse Prescott. 

— Atunci ce-ar fi să vii şi tu la un grătar în aer liber cu 
Frank, cu mine şi cu încă vreo câţiva prieteni? 

— Desigur. Unde? 

— Surpriză. Ţine-te doar după limuzina noastră. Este la 
vreo douăzeci de minute de aici. 

Când urcară din nou în limuzină, Frank fuse cel care 
imediat puse o întrebare: 

— A fost înţelept să-l inviţi la fermă? 

— Tot o să afle, mai devreme sau mai târziu. Mai bine 
mai devreme. 

— Da, dar lucrul acesta nu o să-i creeze senzaţia că îşi 
pierde autoritatea la firmă? 

— Ei şi? Fără noi, ar fi fost falit şi ar fi ajuns fie pe străzi, 
fie la puşcărie. Cu noi, el şi soţia lui îşi pot duce în 
continuare viaţa lor dulce, oferind dineuri la Pacific Heights 


165 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


spre mulţumirea lor - dacă asta le trebuie ca să fie 
mulţumiţi. 

— El ştie asta? 

— Chiar atât de prost nu este, afirmă Willy. 

Ca să nu mai spună că avusese în mână inventarul averii 
personale a lui Prescott, unde acesta trecuse tot ce poseda. 
Soţia lui trebuise să semneze şi ea declaraţia, deci ştia cum 
stăteau lucrurile. lar lucrurile stăteau astfel: fără Willy 
Saxon, domnul şi doamna Dan Prescott ar fi fost desfiinţaţi 
pentru tot restul vieţii. Ar fi sfârşit într-o parcare pentru 
rulote, undeva în Florida de Sud. 

„ŞI la fel avocatul meu oficial, Bobby Armacost, dacă stai 
să te gândeşti”, îşi spuse Willy. 


166 


- PAUL ERDMAN - 


24 


Douăzeci de minute mai târziu erau înapoi la Ranch 
River. Cum se dădură jos din maşini, Willy se ocupă de Dan 
Prescott. 

— Îţi mai aduci aminte de discuţia pe care am avut-o la 
hotelul Huntington acum vreo câteva săptămâni? începu el. 
În legătură cu schimbarea naturii investiţiilor bancare? 

— Cum să nu. Era vorba despre derivate şi alte chestii 
dintr-astea. Mi-amintesc că i-ai dat exemplu pe Salomon 
Brothers. 

— Exact. Şi a fost pomenit numele unui tip care a lucrat 
acolo. Fred Fitch. Mai ţii minte? 

— Dacă-mi amintesc bine, m-ai rugat chiar să dau de 
urma lui. Apoi te-ai răzgândit. 

— Ei bine, l-am găsit. Şi se află acum aici. 

Ceea ce îl făcu pe Prescott să se oprească o clipă. 

— Ce înţelegi prin aici? 

— Aici. Sau, ca să fiu şi mai precis, la vreo patru sute 
cinci zeci de metri de aici. 

Willy arătă în jos, pe aleea care mergea în paralel cu 
Russian River, urmându-i curgerea spre vest, printre arborii 
de Sequoia, spre Oceanul Pacific. 

— De ce aici? Al cui este locul acesta? 

— Al meu, Dan. Sau, ca să fiu din nou şi mai precis, va fi 
al meu săptămâna viitoare. 

— Dar tot nu înţeleg, spuse Prescott. 

Atunci Willy îi explică. Îi spuse că această activitate 
trebuie să se desfăşoare la o oarecare distanţă de Prescott 
& Quackenbush, din cauza „problemei” lui Fred Fitch. Că ar 
putea exista o „problemă” similară cu un dealer formidabil, 
în tranzacţii valutare cu aur, pe care intenţiona să-l aducă 
din Europa. Willy nu mai aminti nimic de propria 
„problemă”, pentru că nu mai era cazul. 

— Şi, practic, cum o să funcţioneze totul? întrebă 
Prescott. 


167 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Willy îi explică găselniţa cu telefonul. 

— Peste existenţa acestui aranjament trebuie însă pus 
capacul. Şi lăsat acolo. Ai înţeles? 

— Am înţeles, răspunse Prescott. Totuşi, nu se poate să 
nu răsufle ceva despre prezenţa acestor oameni aici, în 
ţara nimănui. Şi atunci? 

— Sunt  contractori independenţi. Gata să-şi ofere 
sfaturile - software - oricărui client respectabil care ar 
putea avea nevoie de serviciile lor. Între timp, au un client, 
Prescott & Quackenbush. 

— lar Prescott & Quackenbush va plăti pentru aceste 
servicii? 

— Bineînţeles. Dar această plată va depinde de cât de 
valoroase sunt aceste „servicii”. 

— Cât de valoroase speri tu să fie aceste servicii? 

— Nu m-ar surprinde dacă ar produce zece milioane de 
dolari, poate chiar douăzeci de milioane net, în următoarele 
şase luni. 

— Sfinte Sisoe! izbucni Prescott. Dacă te gândeşti la un 
asemenea nivel de afaceri, atunci spune-mi de unde faci 
rost de capitalul rulant? Vineri o să avem nevoie de toate 
acele douăzeci de milioane care vor intra la Prescott & 
Quackenbush, ca să finanţăm acţiunea noastră cu 
obligaţiunile municipale, cu atât mai mult acum, dacă se va 
finaliza înţelegerea cu municipalitatea din San Francisco. 

— Ştiu, spuse Willy. Şi sunt pregătit să mai pun la bătaie 
încă douăzeci de milioane de dolari. Imediat. Banii vor veni 
sub forma unui împrumut pe cinci ani de la o societate 
anonimă elveţiană şi vor fi investiţi sub formă de capital 
social, la opţiunea acesteia. li vom folosi ca să rentabilizăm 
o filială recentă a firmei Prescott & Quackenbush destinată 
în exclusivitate afacerilor cu derivate, devize străine şi 
metale preţioase. Îi vom spune P & Q Financial Products. 

— Pot face şi acest lucru public vineri? întrebă Prescott. 

— Obligatoriu, răspunse Willy. 


168 


- PAUL ERDMAN - 


— La naiba, continuă Prescott. Chestia asta o să le dea o 
lovitură mortală băieţilor de pe strada finanţelor, când vor 
auzi. 

În această clipă, pe terasa conacului în stil victorian, 
apăru Sara. 

— Mi s-a părut mie sau am auzit nişte cuvinte 
răutăcioase pe aici? întrebă ea. 

— Vino aici, Sara, îi spuse Willy. Vreau să ţi-l prezint pe 
unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei. lar lui, să-i prezint 
pe unul dintre cei mai recenți. 

Sara cobori şi dădu mâna cu nou-venitul. 

— Tu încă nu ştii asta, Sara, dar vineri suntem invitaţi la 
domnul Prescott, la un dineu - dacă eşti liberă, ceea ce 
sper din tot sufletul. 

— De ce? întrebă Sara. 

— Ca să-l impresionăm pe administratorul-şef al oraşului 
şi districtului San Francisco. Şi pe ambiţioasa lui soţie. Este 
pentru o cauză bună. Ca să punem la cale finanţarea unor 
locuinţe ieftine în oraş. Va fi implicat şi bunul reverend de 
la Glide Memorial. 

— In cazul acesta voi veni, spuse fata episcopului. La ce 
oră şi unde anume, exact? 

— Broadway 2725, la ora şapte treizeci seara, răspunse 
Dan. 

— Sper că va fi şi Denise de acord să vină şi să mai 
momească vreo câteva prietene, adăugă Willy. Ea îl 
cunoaşte cât de cât. Eu l-am cunoscut la ferma ei acum 
câteva săptămâni. 

— Ea ce pune la cale? 

— Asta nu mai ştiu. Dar, cunoscând-o pe Denise, precis 
că are nevoie de el pentru ceva. 

— In cazul acesta, o să vină. O sun eu, se oferi Sara. lar 
acum, continuă ea, haide să ne ocupăm de masă. 

— De asta ne vom ocupa noi, spuse Willy. Dar, mai întâi, 
spune-mi ce s-a întâmplat. Au venit? 

— Exact la ora anunţată. Chiar acum, în timp ce noi stăm 
de vorbă, Vreni îi instalează în cabana lor. Este în al 

169 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


nouălea cer şi turuie întruna în dialectul acela elveţian, 
ciudat. 

— Ei cum arată? 

— Susie este păpuşa perfectă. lar Urs, ce să spun, este 
versiunea elveţiană a lui Fred. 

— Nuu! 

— Şi încă ceva, au apărut şi cei doi prieteni ai lui Fred. 

— La fel şi ei? 

— La fel. Vreni i-a instalat, mai devreme, în căsuţa de 
lângă cabană. Fred s-a mutat şi el tot acolo. 

— Câţi înseamnă asta la masă? întrebă Willy. 

— Să vedem, spuse Sara. Miji ochii în timp ce calcula în 
gând. Nouă. Şi apropo, pentru că începuse să se facă 
târziu, am dispus să pună cărbunii pe foc acum vreo 
douăzeci de minute. Am făcut bine? 

— Perfect. 

— Vreni a aşezat masa de picnic pentru opt persoane, 
aşa că eu o să mai adaug acum un tacâm, spuse ea. Şi încă 
ceva: Am descoperit caviarul şi somonul afumat în frigider, 
de-a valma cu cotletele. Trebuie să mărturisesc, Willy, că ai 
gusturi bune, deşi cam ciudate. Ai uitat de pâine şi de încă 
alte câteva lucruri, aşa că am dat o fugă la Healdsburg 
după târguieli. Dacă eşti de acord, de vreme ce tu şi cu 
Frank o să vă ocupați de grătare, lasă-mă pe mine să am 
grijă de aperitive. 


170 


- PAUL ERDMAN - 


25 


Pe la ora şapte seara, toată lumea începu să graviteze 
spre zona destinată picnicului. Willy, cu şorţ alb şi bonetă 
de bucătar pe cap, pe care o găsise într-un dulap din fosta 
bucătărie a lui Jack, se afla deja acolo, ca să-i primească. 

Susie şi Urs Bauer sosiră primii. Erau îmbrăcaţi în blugi 
Levi şi cămăşi cadrilate. Sara explică mai târziu că pe 
drumul de întoarcere de la aeroport se oprise la Gap, în San 
Rafael, ca să-i îmbrace „potrivit” pentru această ocazie. 
Sara, care îi luase de la cabana lor, făcu prezentările. Urs îi 
strânse cu putere mâna lui Willy, ca un bun elveţian. Susie 
fu mai puţin reţinută. 

— Ah, domnule Saxon, spuse ea. Este cel mai fantastic 
loc pe care l-am văzut vreodată în viaţa mea! O să-mi placă 
la nebunie aici. 

După care îşi aruncă braţele în jurul lui într-o îmbrăţişare 
spontană, care se dovedi atât de puternică, încât aproape 
că-l lăsă fără aer. Ceea ce o determină pe Sara, care stătea 
alături de Willy, să-i şoptească: 

— Ţi-am spus că o să-ţi placă de ea. 

Willy demonstra că aşa va fi, luând-o pe Susie de braţ şi 
conducând-o la o masă care servea drept bar. In spatele 
mesei se afla barmanul, Frank Lipper, care ţinea în mână 
un pahar de şampanie „|”, rece ca gheaţa, pe care i-l oferi 
lui Susie. Apoi turnă un pahar pentru Willy şi unul pentru el. 

— Bine ai venit în California, Susie, spuse Willy, ridicând 
paharul. Pot să-ţi spun de pe acum că o să te potriveşti 
mănuşă aici. 

Între timp sosise şi Fred Fitch împreună cu cei trei 
fizicieni din Livermore. Sara îşi asumă din nou sarcina de a-i 
prezenta lui Urs Bauer. Din prima clipă, simţise că se afla în 
compania unor minţi înrudite. Pentru că, în momentul în 
care Urs Bauer explicase că tocmai venise din Basel, Fred 
profită de ocazie să spună că tot ce ştia el cu adevărat 


171 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


despre Basel era că acesta fusese căminul familiei 
Bernoulli. 

Sara nu ştia prea bine cine erau aceştia, dar, pentru că o 
chema Sara, întrebă: 

— Ce este atât de special cu familia Bernoulli? Sau poate 
ar trebui să întreb prin ce au devenit atât de faimoşi? 

Se oferi să-i explice unul dintre oaspeţii din Livermore. 

— În special, pentru teorema Bernoulli. 

— Şi la ce se referă teorema asta? 

— Lumea o cunoaşte, îndeosebi, ca legea mediilor. 
Aceasta spune că există un raport mai mult sau mai puţin 
previzibil între numărul încercărilor întâmplătoare ale unui 
eveniment şi frecvenţa acestuia. Jacob Bernoulli a 
descoperit acest lucru. 

— Când asta? întrebă Sara. 

— Pe la 1680. 

Al doilea venit din Livermore, care lucrase la programul 
Star Wars de acolo, veni cu informaţii suplimentare: 

— Există, de fapt, două teoreme Bernoulli. Cea de a doua 
este cheia care ajută la înţelegerea hidrodinamicii. Ea 
exprimă transformarea energiei în direcţie a curentului, 
curent fluid, şi afirmă că suma raportului presiune- 
densitatea masei, produsul constantei gravitaționale şi 
înălţimea verticală, precum şi pătratul vitezei împărţit la 
doi, sunt constante. 

— Tot Jacob Bernoulli a descoperit şi acest lucru? întrebă 
Sara. 

— Da. Mi-amintesc că pe vremea când studiam la MIT 
existau studenţi care îl confundau cu Daniel Bernoulli, 
nepotul lui Jacob. Daniel însă a descoperit ceea ce avea să 
devină cunoscut sub numele de ecuația Bernoulli. 

— Exact, confirmă Urs Bauer. Aceasta spune că dy/dx + 
f(x)y = g(x)yn, unde n este orice alt număr, în afară de O 
sau 1. 

Ceilalţi trei bărbaţi încuviinţară, dând din cap. 

— Haideţi, spuse Sara, să ne îndreptăm spre domnul 
Saxon. Sunt sigură că vrea să-ţi cunoască colegii, Fred. 

172 


- PAUL ERDMAN - 


Apoi eu o să mă duc să văd ce se întâmplă pe frontul 
mâncării. 

Soarele tocmai apunea, făcând loc unei luni pline când se 
aşezară la masă. Era cald încă, în jur de douăzeci şi şase de 
grade, aşa încât Sara lăsase platourile cu aperitive în 
frigiderul din casa mare. Un telefon şi Vreni apăru curând, 
cu primul fel. Vreni insistase ca ea, nu Sara, să servească în 
seara această. 

Incepură cu icre negre şi somon afumat împreună cu 
obişnuitele capere, ceapă, lămâie şi pâine prăjită, rezultatul 
excursiei făcute de Sara pentru târguieli. Frank continuă să 
facă pe barmanul, deschizând alte două sticle de şampanie 
„J”, ca să se asigure că ajunge la toată lumea. 

Sara dispăru câteva minute, ca să acţioneze butonul care 
asigura curentul electric lampioanelor întinse în jurul şi 
deasupra spaţiului pentru picnic. Peste câteva clipe porni şi 
muzica - country şi western. Descoperise o instalaţie în 
holul pentru servit masa, de la marginea spaţiului pentru 
picnic, care alimenta difuzoarele amplasate în spatele 
micului ring de dans de lângă grătar. 

Veni apoi rândul lui Willy. Acesta luă de pe grătar primul 
rând de cotlete, le puse pe masa de serviciu de alături şi 
decupa prima costiţă. 

— Cine vrea să încerce? întrebă el. 

— Eu! spuse Susie. 

— Atunci vino aici, o chemă Willy. 

— Dar cum s-o mănânc? întrebă ea. 

— Cu mâna. Aşa, îi indică Willy, decupând o a doua 
costiţă şi muşcând cu toată gura din ea. 

— Este absolut minunată! spuse Susie, făcând şi ea la 
fel. 

— Acum încearcă-l şi pe ăsta, îi oferi Willy, dându-i cu 
grijă un ştiulete de porumb, după ce întinsese unt pe el şi-l 
presărase cu sare. 

— Pe ăsta cum îl mănânc? întrebă Susie. 

— La fel, îi răspunse Willy, aşteptând. Ei, cum este? 

— Formidabil! răspunse aceasta. 

173 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Susie zice că totul este perfect, îi anunţă Willy pe 
ceilalţi comeseni. Aşa că veniţi şi serviţi-vă. 

Vreni adusese câteva farfurii mexicane uriaşe şi, pe 
măsură ce invitaţii se prezentau, Willy trântea pe ele câte o 
jumătate de duzină de cotlete şi le întindea farfuria. 
Salatele fuseseră aranjate în stil bufet pe masa care servea 
drept bar, şi Vreni stătea în spatele acesteia, servind. Frank 
schimbă paharele de şampanie cu câni mari, de bere, reci 
ca gheaţa, în care turnă cantităţi la fel de mari de bere 
Heineken. 

Băieţii, care îşi schimbaseră locurile şi sporovăiau acum 
între ei, la capătul îndepărtat al mesei de picnic, salutară 
schimbarea. Erau cu toţii băutori de bere. Dar şi mâncători 
de cotlete. Toţi patru reveniră pentru o a doua porţie, adică 
încă o jumătate de duzină pentru fiecare. După care se 
întoarseră în colţul lor. 

— Ce naiba vorbesc acolo? îl întrebă Willy pe Dan 
Prescott, care îşi schimbase locul şi stătea acum lângă 
Willy. 

— Am tras o vreme cu urechea, dar, sincer, am pierdut 
şirul. 

— Adică? 

— Elveţianul cunoaşte Germania ca în palmă. Părerea lui 
este că Germania se va prăbuşi într-o recesiune extrem de 
violentă. Nu acum, poate peste vreo jumătate de an. 

— De acord, zise Willy. 

— Apoi Fred i-a spus lui Urs că, dacă acesta avea 
dreptate, atunci investiţiile fluctuante inverse, în mărci, vor 
reprezenta o mare afacere. Urs a fost de acord. 

— Ce înseamnă investiţii fluctuante inverse? întrebă 
Willy. 

— În chestiunile astea, sunt şi eu pe dinafară, asta e clar, 
dar măcar atâta lucru ştiu. Se ia rata de plată a unei 
emisiuni de obligaţiuni, să zicem opt la sută, de-a lungul a 
treizeci de ani şi se împarte în două. Intr-o parte, 
investitorul obţine o rată garantată care evoluează odată 
cu ratele pieţei, să zicem patru la sută. lInvestiţiilor 

174 


- PAUL ERDMAN - 


fluctuante inverse le revine tot restul din dobânda 
obligaţiunilor. Aceasta înseamnă că, dacă dobânzile sub un 
an scad de la patru la sută la doi la sută, beneficiul acestor 
investiţii inverse se dublează, iar investitorii au dat lovitura. 

— Dar dacă dobânzile pe termen scurt se ridică de la 
patru procente la opt procente? întrebă Willy. 

— Atunci profitul pe investiţiile fluctuante inverse scade 
la zero. 

— Nu este bine, spuse Willy. 

— Corect. Fred însă spune că a găsit o modalitate de a le 
„Şmecheri” în aşa fel încât riscul investiţiilor inverse de a o 
lua în jos să poată fi limitat. Ca să demonstreze asta, a 
început să mâzgălească formule matematice pe faţa de 
masă. Nu prea cred că menajera ta o să fie prea încântată 
de asta. 

— Apoi, continuă Dan Prescott, unul dintre savanții din 
Livermore a spus că ştie el cum să asigure în continuare un 
balans - care să elimine riscul schimburilor valutare cu 
devize străine. Şi a început şi e/ să mâăzgălească cifre pe 
faţa de masă. 

— Un balans? 

— Da, Willy. Atunci m-am hotărât să-mi schimb locul. 

— E o lume cu totul nouă, Dan, spuse Willy. 

— Şi încă cum, îi răspunse Prescott. 

— Dar noi trebuie să mergem cu valul. 

În momentele acelea - fiind tot opera Sarei - muzica 
trecu de la country şi western la rock'n'roll clasic. Susie se 
ridică în picioare, ca o săgeată. 

— Poţi dansa asta? îl întrebă ea pe Willy, peste masă. 

— Pune-mă la încercare. 

Sara reapăru, şi Dan o invită imediat la dans. Atunci, 
doar ca să se distreze, Frank o întrebă pe Vreni dacă nu 
vrea şi ea să încerce. Voia. Băieţii nici nu băgară de seamă. 
Erau prea ocupați să şmecherească şi să balanseze 
investiţiile inverse. 

La ora zece, Willy declară că, având în vedere ziua care 
fusese atât de grea pentru toată lumea, era timpul să 

175 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


spargă petrecerea. Înainte, însă, se duse la băieţii din 
capătul mesei ca să stea câteva minute împreună, să-şi 
facă o idee mai clară despre cum să procedeze cu ei, mai 
ales cu cei trei potenţiali recruți. Sfârşi prin a petrece acolo 
o jumătate de oră, ascultându-i. 

Fred era purtătorul lor de cuvânt. Ei fuseseră de acord, 
explică acesta, să sugereze două căi de acţiune imediată. 
Prima, prin acumularea de opţiuni pentru un anumit număr 
de investiţii inverse germane. Urs Bauer îl întrerupse, ca să 
recomande în special două - pe cele tocmai emise de 
Daimler Benz şi de DG Bank. Atunci, Fred spuse că artrebui 
să organizeze o subscriere pe cont propriu, folosindu-se de 
noile concluzii la care tocmai ajunseseră. Sigur, vor testa 
mai întâi modelul lor pe computerele Sun, ceea ce 
intenționau să facă imediat a doua zi dimineaţă. Dacă 
sistemul funcţiona, Urs Bauer spuse că ar putea atrage 
aproape imediat un emitent din Germania. Fred adăugă că 
în acest caz va trebui să organizeze plasamentul, în mod 
ideal cu câteva fonduri internaţionale de obligaţiuni, în 
ţările de est. Willy le spuse că aici, probabil, i-ar putea 
ajuta. 

Fred propuse ca în cursul zilei următoare să se adune toţi 
cinci şi să facă o estimare a necesarului de capital pentru 
prima fază a operaţiilor, afirmă Urs că avea câteva idei 
concrete, cu care venise aici, privind volumul necesar de 
fonduri pentru a iniţia operaţiile lui cu schimburi valutare. 
Ei vor trebui să discute şi problema personalului ajutător, 
spuse el. Şi despre ceva echipament, de care vor avea 
absolută nevoie. 

In esenţă, Willy fuse pus în faţa unui fait accompli. Când 
aduse în discuţie problema contractelor şi a salariilor, 
aceasta sună aproape ca un gând întârziat. O să dureze 
câteva zile, spuse el, dar pe la mijlocul săptămânii viitoare 
speră să vină cu propuneri individuale. Frank Lipper va 
discuta cu fiecare dintre ei, ca să stabilească condiţii 
reciproc acceptabile. Fură cu toţii, aproape în cor, de acord. 


176 


- PAUL ERDMAN - 


— Atunci ce-ar fi să bem o bere, de plecare? întrebă 
Willy. lar mâine după-amiază ne vom aduna din nou cu toţii 
- să zicem la ora două, în centrul de tranzacţii - şi vom 
discuta despre investiţii, personal şi echipament. 

În timp ce ei îşi beau berea, Sara, Vreni şi Susie se 
ocupară cu strânsul veselei, discutând între ele. Când 
terminară, Susie se apropie de ei şi se aşeză în braţele lui 
Urs. 

— Rămânem, nu-i aşa? îi şopti ea soţului ei la ureche. 

— Rămânem, îi şopti acesta. 

Ea răspunse, învăluindu-l într-o altă îmbrăţişare, aceasta 
culminând cu un sărut prelung, zgomotos pe buze. 

— Rămânem! îi anunţă ea pe ceilalţi. 

Antrenaţi de Sara, aplaudară cu toţii. 

La ora unsprezece, o linişte absolută se aşternuse peste 
River Ranch. Willy Saxon era deja în pat, dar încă nu 
adormise. Fusese ziua cea mai plină de trei ani încoace şi 
nu se putea împiedica să nu retrăiască din nou, în minte, 
fiecare eveniment în parte - de la telefoanele matinale cu 
Europa la cele optsprezece găuri la golf şi la investiţiile 
inverse. 

La ora unsprezece şi un sfert, auzi un ciocănit discret la 
uşă. Era Sara. 

— Te deranjez? şopti ea, vârându-se sub singura 
cuvertură care-l acoperea în această noapte californiană 
fierbinte. 

— Vorbeşti serios? răspunse Willy, întorcându-se să o 
cuprindă. 

— Nu pentru asta am venit aici, spuse Sara. Deşi... 

— Ştiu, rosti Willy, slăbindu-şi strânsoarea. Nu este chiar 
aşa de uşor să închei o seară ca aceasta fără să vorbeşti cu 
cineva despre ea. Corect? 

— Exact. Ce tineri drăguţi sunt cu toţii! Mai ales această 
Susie. Ştiu că o să ţi se pară o mare prostie, dar, dacă aş fi 
avut vreodată copii, mi-aş fi dorit să am o fată ca ea. Este 
atât de naturală, atât de entuziastă în tot, atât de drăguță. 


177 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Deşi soţul ei este complet diferit, spuse Willy. 
Rezervat. Dar dat dracului de deştept. 

— Ca şi ceilalţi doi. Apropo, sunt însuraţi? 

— La naiba dacă ştiu. 

— Ar fi bine să afli. 

Continuară să discute în şoaptă încă vreo cincisprezece 
minute. 

— Ştii, Willy, zise apoi Sara, cred că-ţi ajunge. 

— Teamă mi-e că ai dreptate. 

— Atunci, haide să punem capăt. 

Schimbară un sărut cast şi peste câteva clipe adormiră 
amândoi, buştean. 


178 


- PAUL ERDMAN - 


26 


A doua zi dimineaţă la ora unsprezece, Willy Saxon şi 
Frank Lipper intrară în primăria care se afla de partea 
cealaltă a pieţii din centrul oraşului Healdsburg. Willy se 
duse la secretara de cabinet şi o întrebă de Abner Root, 
directorul de finanţe. 

Aceasta îi spuse că domnul Root îi aştepta şi ieşi din 
spatele pupitrului. 

— Vă conduc eu. 

Biroul acestuia nu avea mai mult de trei metri şi 
jumătate lungime şi trei lăţime. Abner Root, care la intrarea 
acestora se ridică în picioare în spatele mesei sale de lucru 
din metal, avea peste un metru optzeci înălţime şi, se 
părea, cam nouăzeci de centimetri lăţime. 

— Bine aţi venit în oraşul Healdsburg, îi salută el, 
întinzând mâna mare cât o labă, mai întâi spre Willy, apoi 
spre Frank. Jack mi-a spus că aţi cumpărat ferma şi tot 
restul. O să vă placă aici. Nu există un loc mai bun unde să 
trăieşti, nici în California şi nici aiurea. Luaţi loc. 

Chiar în faţa mesei se aflau două vechi scaune de lemn. 
Amândouă scârţâiră când Willy şi Frank se aşezară pe ele. 

— Şi acum, cu ce vă pot ajuta? întrebă Abner. 

— De fapt, cu nimic, spuse Willy. Ne-am gândit doar că, 
din moment ce tot o să fim vecini, ar fi frumos să venim aici 
să facem cunoştinţă. Deşi cred că există totuşi o zonă în 
care interesele noastre se interferează. 

— Anume? 

— Finanţele municipale. Frank, aici de faţă, conduce 
departamentul care se ocupă cu obligaţiunile municipale al 
unei bănci de investiţii din San Francisco, de care probabil 
aţi auzit, Prescott & Quackenbush. 

— Da, am auzit de ei. Nu e o bancă prea mare, nu-i aşa? 
îl întrebă el pe Frank. 


179 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Dar e pe cale să devină mult mai mare, răspunse 
acesta. Aşa încât noi vom începe să ne învârtim în stânga şi 
în dreapta, încercând să dăm sfoară în ţară. 

— Da, dar la ora asta nu prea aveţi ce trâmbiţa aici, în 
Healdsburg. Toate finanţele noastre s-au dus pe noua 
şcoală, construită de Jack pentru noi. O şcoală splendidă, 
apropo. Dar acum va trebui să mai aşteptăm câţiva ani 
înainte de a propune altceva. Acesta este un oraş 
conservator, într-un fel mai necioplit, domnilor. Oamenilor 
de aici nu le prea plac schimbările. 

— Nici nu pot fi blamaţi pentru asta, spuse Willy. De ce 
să schimbi ceva dacă nu trebuie? 

— Da, dar există totuşi unele lucruri pe care vom fi 
obligaţi să le facem. De către Marele Boss din Sacramento. 

— Ca de exemplu? întrebă Willy. 

— Aţi auzit vreodată de AB 939? 

— Nu. Ce înseamnă? 

— Proiectul de lege 939 al Camerei Reprezentanţilor a 
fost votat anul trecut de către camera legislativă a statului 
din Sacramento, după care a fost semnat şi pus în practică 
de către iubitul nostru guvernator. 

— Am auzit, spuse Frank. Nu este cumva vorba despre 
deşeuri? 

— Exact. Această lege spune că fiecare municipalitate 
din California trebuie să posede propriile instalaţii de 
reciclare - pe scurt MRF, domnilor - care să recicleze 
cincizeci la sută din deşeurile solide. Altfel... 

— Altfel, ce? întrebă Willy. 

— Vom plăti o amendă de zece mii de dolari pe zi. Pe o 
nenorocită de zi, domnilor! 

— Până când trebuie construită instalaţia? 

— Trebuie să înceapă să funcţioneze peste doi ani. 

— Şi ce intenţionează să facă Healdsburg? 

— In momentul de faţă nu ne putem permite aşa ceva. 
Atunci am încercat să formăm o societate mixtă cu o altă 
comunitate. Până acum, n-am prea avut noroc. 

— Şi cam cât ar costa aşa ceva? întrebă Willy. 

180 


- PAUL ERDMAN - 


— Cincisprezece, douăzeci de milioane. 

— Aoleul! 

— Exact. Ukiah, aşa se cheamă oraşul care se află la 
vreo optzeci de kilometri mai la nord, a făcut un deviz 
estimativ. De fapt, au făcut un studiu de fezabilitate 
complet - cât ar costa o asemenea instalaţie de reciclare, 
la ce eventuale rate de amortisment s-ar putea aştepta 
oraşul, posibilele modalităţi de finanţare. Vreţi să-l vedeţi? 

— Desigur, fu de acord Frank. 

Abner se ridică, nu fără efort, de pe scaun, se întinse 
spre etajera din spatele lui şi scoase de acolo un raport 
copertat de zece centimetri grosime. 

— Acesta este. Am contribuit şi noi la finanţarea lui. 
Vedeţi dumneavoastră, am format şi noi un fel de ligă a 
oraşelor mici de aici, din nordul statului. Aceasta include 
oraşele Sonoma, Mendocino şi districtele Lacurilor, de fapt, 
toate districtele până sus la graniţa cu Oregonul. 
Participăm împreună la asigurări şi la numeroase alte 
lucruri. Ca de exemplu, acela de a încerca să găsim o cale 
de a îndeplini cerinţele acelei blestemate AB 939. 

— Care este cea mai mare problemă, în afară de costul 
propriu-zis? întrebă Frank, luând studiul. 

— Rata amortismentului pare să fie foarte lentă. 

— Din simplă curiozitate, întrebă Willy, de unde, mai 
exact, vor veni banii pentru amortizare? 

— Din taxele pe gunoi. De fiecare dată când descarci o 
maşină plină de gunoi la nenorocita aceea de staţie de 
reciclare de douăzeci de milioane de dolari, plăteşti câte 
cinci dolari. Exact cum faci acum la o groapă de gunoi 
obişnuită. Este imposibil să putem mări această taxă. 
Oamenii, pur şi simplu, nu vor accepta. Şi vor începe să-şi 
descarce gunoaiele de-a lungul autostrăzii. In concluzie, 
potrivit acestui studiu, abia în patruzeci de ani va fi 
amortizată această tâmpenie. În plus, nu există nicio 
modalitate ca dobânda pe obligaţiunile municipale, care 
trebuie emise pentru finanţarea acestei instalaţii, să poată 
fi acoperită în primii cinci, să spunem chiar şapte ani. 

181 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Aceasta era o adevărată muzică pentru urechile lui Willy. 
— Mai explicaţi-mi o dată, dacă nu vă supăraţi, spuse el. 
Abner îi explică. 

— În regulă. Am înţeles, rosti Willy. Şi am şi soluţia 
pentru finanţare. 

— Care ar fi? întrebă Abner. 

— Obligaţiunile municipale fără cupoane pe patruzeci de 
ani. Fără să investeşti nimic cel puţin în primii şapte ani. 

Pe chipul lui Abner se instală uimirea pe măsură ce 
înţelegea semnificaţia sugestiilor lui Willy. 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule, zise el. Cum de nu 
s-a gândit niciunul dintre noi la aşa ceva? La naiba, abia 
aştept să le spun asta băieţilor din Ukiah. 

— În locul dumneavoastră, eu nu aş face-o, spuse Willy. 
Aş păstra ideea în sertar. Pentru Healdsburg, dacă şi când 
va trebui să finanţaţi cu forţe proprii o astfel de instalaţie 
de reciclare. 

— Aveţi perfectă dreptate, spuse Abner. 

— Dar, ca să fiu sigur că am gândit bine, continuă Willy, 
v-aţi supăra dacă am lua cu noi acest raport şi l-am studia 
cum se cuvine? 

— Pe naiba, nu. Aici nu face decât să adune praful. 
Ţineţi-l cât credeţi că este cazul. 

Peste câteva minute, Abner îi conducea spre intrarea 
principală a Primăriei. 

— Să mai veniţi pe aici, băieţi. Data viitoare vom merge 
la Zeke şi vom goli împreună câteva cutii cu bere. 

Îndată ce acesta dispăru, Frank întrebă: 

— Cine mai este şi Zeke ăsta? 

Willy arătă în partea cealaltă a pieţei, spre un local care 
avea o reclamă de neon afară, anunțând ce puteai găsi 
înăuntru. 


BERE, BĂUTURI SPIRTOASE, 
JOCURI, MUZICĂ SÂMBĂTĂ 
SEARA, DANSATOARE EXOTICE 


182 


- PAUL ERDMAN - 


— Prezintă oarecare atracţie, nu-i aşa? întrebă Willy. 
Numai că Zeke va trebui să mai aştepte. Trebuie să ne 
întoarcem la fermă şi să stăm de vorbă cu băieţii noştri. 
Totuşi, aceasta mă face să mă gândesc la problema 
locurilor unde se poate bea şi mânca în acest oraş, în altă 
parte decât la Zeke. Mă întorc la primărie să cer câteva 
nume. 


183 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


27 


Limuzina îi lăsă în faţa fostului centru de conferinţe de la 
River Ranch. Intrând, îi văzură pe toţi cei patru bărbaţi 
aplecaţi deasupra computerelor lor. Când Fred Fitch îi văzu, 
le veni în întâmpinare. 

— Ideea pe care am avut-o noi aseară merge, spuse el. 
Vom combina tranzacţiile cu acele investiţii inverse 
fluctuante, în mărci, cu opţiunile pe termen lung, marcă 
germană/dolar. Trebuie să fie un produs foarte atrăgător. 

— Grozav, spuse Willy. Dar, băieţi, aţi avut timp să vă 
gândiţi şi la capitalul de care veţi avea nevoie? 

— Da. 

— În regulă. Atunci, ce-ar fi să ne aşezăm cu toţii la masa 
aceea şi să stăm de vorbă? 

După ce se aşezară, Willy le povesti cum va arăta 
structura capitalului noii firme Prescott & Quackenbush. 
Firma-mamă urmează să fie capitalizată cu douăzeci de 
milioane de dolari, după care alte douăzeci de milioane de 
dolari vor fi aduse imediat de la societatea elveţiană pe 
acţiuni, pentru a capitaliza filiala care se va ocupa de 
derivate şi care se va numi P&Q Financial Products. 

Fred Fitch interveni imediat: 

— Mi-amintesc că douăzeci de milioane de dolari este 
cifra pe care v-am dat-o eu iniţial, domnule Saxon. Acum 
însă va trebui să adăugăm şi operaţiunile comerciale ale lui 
Urs. 

— Înţeleg, făcu Willy. 

— Cred că amândoi o să putem să ne descurcăm o 
vreme cu aceste douăzeci de milioane de dolari. Dar dacă 
lucrurile vor merge, aşa cum sperăm noi să meargă, atunci 
o să avem nevoie de capital suplimentar. Nu eşti de acord, 
Urs? 

— De acord. Părerea mea este că destul de curând vom 
avea nevoie de alte cincisprezece, douăzeci de milioane de 
dolari. 


184 


- PAUL ERDMAN - 


În clipa aceea deveniră cu toţii tăcuţi. Ştiau că fusese 
ridicată o problemă cheie. Putea într-adevăr Willy Saxon să 
scoată un supliment de cincisprezece sau douăzeci de 
milioane de dolari, dacă şi când va fi nevoie? 

Willy înţelese că răspunsul lui la această întrebare era 
absolut crucial. Trebuia să-i convingă pe aceşti oameni că 
reprezenta o forţă financiară autentică, solidă - dar acum, 
pe loc. Altfel, toată povestea asta o să se sfârşească înainte 
chiar de a fi început. Işi vor lua cu toţii tălpăşiţa, inclusiv 
Urs, în ciuda asigurărilor date soţiei cu o seară înainte. 

Şi ar avea dreptate. In meseria lor aveai nevoie de mulţi 
bani, ca să faci mulţi bani. 

Willy îi privi în ochi, pe rând, şi spuse: 

— Permiteţi-mi să vă încredinţez pe toţi că, dacă 
activitatea voastră o cere, dacă lucrurile vor merge bine, 
aşa cum a spus Fred - eu interpretez afirmaţia lui în sensul 
că vom obţine un beneficiu al naibii de bun pentru cele 
douăzeci de milioane pe care le aveţi deja - aveţi 
asigurarea mea personală că veţi primi încă douăzeci de 
milioane. 

— Chiar dacă vom demonstra necesitatea lor peste o 
lună sau două? întrebă Fred. 

— Da. Voi îmi veţi dovedi că, într-adevăr, ştiţi cum să 
faceţi bani şi, în treizeci de zile, începând de azi, veţi primi 
finanţarea suplimentară de care aveţi nevoie. 

Din privirile celor patru, Willy înţelese că fusese 
învingătorul zilei. Lucru confirmat de Fred, care spuse: 

— In cazul acesta, puteţi conta pe noi toţi. Nu-i aşa, Urs? 

— Da. 

— O plăcere mai mare nu-mi puteaţi face. Să trecem 
atunci la următorul subiect. Aşa cum am spus aseară, în 
următoarele două zile Frank va discuta cu voi contractele 
de angajare, salariile, cotele de profit - tot pachetul de plăţi 
ce vi se cuvin. În regulă? 

Se auziră, de jur împrejur, murmure de aprobare. 

— Să discutăm atunci problema personalului, spuse 
Willy. Trebuie să vă spun de la bun început că am stabilit 

185 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


că mai mult de douăzeci de oameni nu vă trebuie - acum 
sau altădată. Ca aceia de la BC Bank din Elveţia, Urs. Dacă 
ei pot face ce-au făcut cu douăzeci de oameni în total, la fel 
putem şi noi. 

După o jumătate de oră de discuţii, stabiliră că pentru 
început le sunt suficienţi doisprezece oameni. 

— Aseară s-a pomenit ceva despre echipament, zise 
Willy. Eu înţelesesem că putem porni având la dispoziţie 
toate aceste staţii Sun. 

— Aşa este, spuse Fred, dar am ajuns la concluzia că 
pentru noile produse derivate vom avea nevoie de o forţă 
computerizată mult mai mare decât ne-o pot asigura 
acestea. 

— Sper că nu vorbiţi de un Cray de douăzeci de milioane 
de dolari? întrebă Willy, vizibil înmărmurit. 

— Nu. Computerele Cray sunt depăşite. Noi vorbim de un 
MasPar MP-doi. Este un computer paralel şi costă doar cinci 
mii de dolari. Aşa ceva se foloseşte la Lawrence Livermore, 
la NASA în Sunnyvale, la Laboratorul de Cercetări Palo Alto 
al lui Lockheed. Este cu mult superior unui supercomputer 
convenţional, cum este Cray. Şi nu ştiu dacă vă mai 
amintiţi, domnule Saxon, dar când m-aţi întrebat la început 
la cât se va ridica investiţia în echipament, am apreciat că 
la un milion de dolari, în medie. Dacă adăugăm un MP-aoi 
la staţiile de lucru Sun şi la satelit, nota de plată se va 
ridica exact la un milion. 

Willy nu avu altă variantă decât să accepte. 

Se ridică apoi problema locuinţelor. Se pare că niciunul 
dintre noii colegi ai lui Fred nu era căsătorit. Amândoi 
divorţaseră după căsnicii foarte scurte. Willy înţelegea 
perfect situaţia. Conveniră deci ca cei trei burlaci să 
rămână permanent în căsuţa în care fuseseră găzduiţi 
temporar. 

După care cei patru se întoarseră la computerele lor. 
Willy, însoţit ca întotdeauna de Frank Lipper, o luă spre vilă. 
Frank îşi vârâse sub braţul drept studiul de fezabilitate de 
opt centimetri grosime al municipalităţii din Ukiah. Mult 

186 


- PAUL ERDMAN - 


timp, cei doi rămaseră tăcuţi. Cu toate acestea, amândoi se 
gândeau la acelaşi lucru. 

Frank rupse, în sfârşit, tăcerea. 

— Cât te-ai angajat să bagi până acum în afacerea asta, 
Willy? 

— Şaizeci şi patru de milioane, plus sau minus un milion. 

— Fără să socoteşti cele douăzeci de milioane în plus de 
care vorbeau băieţii ăştia? 

— Fără să le socotesc. Ai dreptate. 

— Asta mă îngrijorează, Willy. Să nu mă înţelegi greşit. 
Nu este vorba numai despre tine. Acum vreo doi ani, Kidder 
Peabody a vrut să creeze o unitate care să se ocupe de 
derivate, idee respinsă de compania mamă, pentru că 
oamenii se temeau că va înghiţi prea mult capital. Cum ştii 
bine şi tu, Willy, compania mamă de care vorbesc este 
General Electric. Părerea mea este că până şi tu vei avea 
mari probleme să te prezinţi cu banii de care această 
operaţie cu derivate va avea nevoie cât de curând. 

— Aşa presupun. 

— Şi atunci? 

— Va trebui să mă gândesc la opţiuni. 

— Ce opţiuni? 

— Chiar tu ai sub braţ una dintre ele, Frank. 

— Ce naiba vrea să mai însemne şi asta, Willy? întrebă 
Frank. Ăştia nu sunt bani pe care să-i scoţi cumpărând 
obligaţiuni municipale. Crede-mă, doar de asta m-am 
ocupat o bună bucată de vreme. 

— Te cred, Frank. 

Frank hotărî să se oprească aici. Ştia din ani de zile de 
experienţă că, atunci când Willy Saxon era enigmatic, nu 
mai avea rost să forţeze nota. 

— Şi acum? 

— Există vreun bazin de înot prin zonă? întrebă Willy. 

— Da. Azi-dimineaţă devreme am făcut o lungă plimbare 
de explorare. Există unul chiar de partea cealaltă a 
spaţiului pentru picnic, unde am fost aseară. 

— Cum de nu l-am observat? 

187 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Este înconjurat de un gard viu înalt. Probabil că lui Jack 
îi plăcea să facă sărituri în pielea goală. 

— Nu vrei să încercăm? 

— Eu, unul, sunt puţin cam bătrân pentru sărituri în 
pielea goală, Willy. 

— Şi eu. Dar sunt sigur că Jack şi-a lăsat aici câteva 
costume de baie împreună cu tot dichisul. Hai să vedem. 

Găsiră, într-un dulap de la etaj, vreo duzină de costume 
de baie hawaiiene. Când încercară câteva, constatară că 
toate, asemenea bermudelor, se prelungeau până sub 
genunchi. 

— Arătăm caraghios, spuse Frank. 

— Ei şi? îi răspunse Willy. Oricum, nu ne vede nimeni. 
Haide să luăm nişte prosoape. 

Apropiindu-se de spaţiul pentru picnic, Willy auzi dintr- 
odată ceva ca un strigăt şi se opri. 

— De unde s-a auzit strigătul? 

Frank arătă spre gardul viu din capătul celălalt al zonei. 

Amândoi o luară la fugă. Când ajunseră în partea cealaltă 
a gardului viu, sursa strigătului stătea în echilibru în vârful 
unei trambuline, înveşmântată în cel mai minuscul costum 
de baie văzut vreodată de ei. Era Susie. Pe marginea 
bazinului stătea Sara, urmărind-o. Amândouă se întoarseră 
acum spre cei doi intruşi şi, de data aceasta, Sara fuse cea 
care strigă, izbucnind în râs. 

— Isuse, spuse Frank, este jenant. 

— Da, îi răspunse Willy. Dar acum este oricum prea 
târziu ca să ne mai întoarcem. 

Se îndreptă cu paşi repezi spre bazin şi se scufundă în 
apă. La fel şi Frank. Apoi sări şi Susie. Şi Sara. 

In următoarele cincisprezece minute toţi patru se 
învârtiră prin bazin, scufundându-se unul pe sub celălalt, 
împingându-se, trăgându-se, în tot acest timp strigând şi 
chicotind ca nişte copii. 

— Gata, pauză! strigă Sara, în final. 

Se aşezară cu toţii la o masă umbrită de o uriaşă 
umbrelă de plajă. 

188 


- PAUL ERDMAN - 


— Ce-i acolo? întrebă Willy, arătând spre o carafă plină 
cu ceva. 

— Limonadă, spuse Sara. Vrei? 

— Cred că da, îi răspunse Willy, regretând că-l ratase pe 
Zeke pentru aşa ceva. 

În timp ce Sara turna limonada într-un pahar de carton, 
întrebă: 

— Unde aţi fost? 

— La primăria din Healdsburg. 

— De ce? 

— Ca să discutăm despre cupoanele municipale cu 
directorul financiar al oraşului. 

— Ce înseamnă un cupon? întrebă Susie. 

— Ceva ce voi numiţi Ob/igationen, îi răspunse Willy. 

— De unde ştii? întrebă Susie. 

— Am studiat o vreme la Universitatea din Zurich. 

— Ah. 

— Şi aţi obţinut ceva de la primărie? întrebă Sara. 

— Poate. 

Interveni Frank: 

— Ca de obicei, Willy a venit cu o idee genială. 

— Adică? 

— Cei de acolo nu prea ştiau cum să finanţeze un anumit 
proiect. Willy le-a spus ce să facă. Obligaţiuni municipale 
fără cupoane pe patruzeci de ani. 

— Dacă Obligationen înseamnă cupoane, atunci care ar fi 
în germană echivalentul obligaţiunilor fără cupoane? 
întrebă Susie. 

— Nu ştiu, răspunse Willy. Pe vremea când studiam eu la 
Zurich, nu se inventaseră încă. 

— Serios, întrebă Sara, când au apărut? 

— Au fost inventate, sau poate ar trebui să spun 
reinventate, pe la începutul anilor 1980. 

— Şi ce au ele atât de special? întrebă Sara. 

— Oferă guvernanţilor sau corporațiilor o cale de a-şi 
mări capitalul fără să trebuiască să plătească dobânzi. 

— Nu pricep, spuse Sara. 

189 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— În mod normal, obligaţiile au cupoane. În fiecare an, 
decupezi cuponul, îl trimiţi şi încasezi dobânda anuală. 
Corect? 

— Asta înţelegem, nu-i aşa, Susie? întrebă Sara. 

Susie încuviinţă din cap. 

— Obligaţiile zero cupon nu au cupoane. 

— Logic. Dar atunci cum îţi obţii dobânda? 

— Se plăteşte totul la grămadă, la sfârşit. Dacă este 
vorba de o obligaţie pe douăzeci de ani, primeşti toată 
dobânda acumulată de-a lungul acestor douăzeci de ani. 
Plus investiţia iniţială. Este la fel ca Obligaţiile Victoriei din 
al Doilea Război Mondial. Tatăl tău a cumpărat o obligaţie 
de o sută de dolari, dar nu a plătit decât cincizeci de dolari. 
A băgat-o în seif şi a uitat de ea. Apoi, la sfârşitul 
războiului, s-a dus la poştă şi a primit pe ea... o sută de 
dolari. În anii 1980, băieţii de pe Wall Street au preluat 
acest concept de bază şi l-au aplicat mai întâi la hârtiile de 
valoare emise de guvernul SUA, când iniţiatorii acestor 
obligaţiuni au început să îndepărteze cupoanele. Apoi 
acestea s-au răspândit la corporaţiile financiare şi, în 
sfârşit, la obligaţiile municipale. 

— Există totuşi o mică diferenţă, în ce priveşte obligaţiile 
municipale, spuse Frank. 

— Ce vrei să spui? întrebă Willy intrigat. 

— Acesta este domeniul meu, Willy, nu uita asta, zise 
Frank, vizibil încurcat că trebuia să-l corecteze pe Willy, şi 
uneori recurgem la propria noastră terminologie. Willy era 
în continuare nedumerit. Ce vreau să spun, continuă Frank, 
este că în domeniul municipal noi le spunem obligaţiunilor 
fără cupoane „obligaţiuni de creştere a capitalului”. Ceea 
ce pare logic dacă stai şi te gândeşti. Să luăm acele 
obligaţiuni de război. Capitalul de cincizeci de dolari al 
tatălui tău a crescut la o sută de dolari. Corect? 

— Greşeala mea, Frank, spuse Willy. Într-un fel, pentru 
mine o obligaţiune fără cupon rămâne o obligaţiune fără 
cupon. Punct. 


190 


- PAUL ERDMAN - 


— Haide să schimbăm subiectul, spuse Sara. Susie are 
nevoie de haine. Unde s-ar putea duce pe aici, prin zonă? 

— Cred că la Santa Rosa. Ce fel de haine? 

Toţi ochii se întoarseră acum spre Susie. Nici Willy şi nici 
Frank nu ştiau prea bine unde să se uite, având în vedere 
că numai vreo trei la sută din trupul ei era acoperit de 
costumul de baie. Totuşi, ea părea să se simtă cât se poate 
de bine aşa. 

— Aş vrea o autentică ţinută americană de vară, spuse 
ea. Cu pantofi asortaţi. 

— De ce nu mergi cu ea la Santa Rosa, Sara, propuse 
Willy, şi să ne întâlnim apoi cu toţii la cină în Healdsburg. 
Există un restaurant micuţ, nemaipomenit, ni s-a spus la 
primărie. Se numeşte Tre Scalini, ceea ce înseamnă trei 
paşi, pentru că este exact la trei paşi după ce dai colţul 
pieţei din Healdsburg. Să zicem la ora şapte. Mă ocup eu de 
aranjamente. 

La ora şapte, Susie intră în restaurant îmbrăcată în noua 
ei rochie, pantofi noi şi cu un zâmbet care nu se mai 
sfârşea. Cei şase bărbaţi care aşteptaseră sosirea lor 
izbucniră într-o rafală de aplauze. Sara stătea în spatele lui 
Susie, radiind toată. 

Dar, în clipa în care se aşezară să-şi mănânce aperitivele, 
discuţia devie spre afaceri - derivate. Trecură de la 
tranzacţii de schimb la obligaţiuni municipale pe termen 
lung, la rata de schimb în swap, la opţiuni pe swap, ca în 
final să discute alte posibilităţi de balansare a investiţiilor 
fluctuante inverse. 

Plecară devreme şi pe la unsprezece, exact ca şi în seara 
precedentă, Willy era în pat, gata să doarmă. Dar ca şi în 
acea seară, auzi un ciocănit la uşă. 

— Toată discuţia asta despre derivate m-a extenuat, 
spuse Sara în şoaptă, strecurându-se lângă el în pat. 

Spre deosebire însă de seara precedentă, nu avea 
cămaşa de noapte pe ea. 

— Eşti uşor crispată, nu? o întrebă Willy. 

— Aşa cred. 

191 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Atunci ce-ai zice de o investiţie fluctuantă inversă? 

— Nu chiar ceva atât de sofisticat. Poate un mic imbold, 
un balans sau un troc, adică în limbajul vostru un swap. 

— Atunci hai să începem cu un balans. Şi să continuăm 
apoi cu un troc. 

Exact înainte de a adormi, Sara îi spuse lui Willy că îi 
plăcuse balansul, n-avea ce să zică, dar că swapul fusese 
cu mult mai amuzant. 


192 


- PAUL ERDMAN - 


28 


Frank Lipper şi Willy îşi petrecură dimineaţa următoare 
lucrând la salarii. După ce stătea de vorbă, în parte, cu 
fiecare membru al noii echipe, Frank făcea naveta la vilă ca 
să obţină sau nu acordul lui Willy. La ora două schiţaseră 
înțelegerile cu toţi cei patru bărbaţi care urmau să conducă 
operaţia River Ranch. Patronul lor urma să fie corporaţia 
fictivă din Channel Islands care făcea parte din lanţul 
complicat de companii construit de agentul lui londonez, în 
dublul scop de a-l ascunde pe adevăratul beneficiar al 
tuturor operaţiilor lui Willy, cât şi acela de a eluda taxele. 
Aranjase deja ca respectiva companie din Channel Islands, 
să fie cumpărătorul River Ranchului. Acum nu mai urma 
decât să facă următorul pas logic. P & Q Financial Products 
va asigura contracte pentru serviciile oferite de compania 
din Channel Islands, având ca obiect furnizarea de produse 
derivate, şi-şi va plăti taxele în funcţie de profiturile pe care 
aceste derivate le vor aduce băncii de investiţii din San 
Francisco. Toate cheltuielile din Healdsburg vor fi acoperite 
de compania din Channel Islands, inclusiv o remuneraţie 
destul de consistentă care îi va reveni lui Willy Saxon. 
Diferenţa dintre toţi aceşti bani care urmau să intre şi 
cheltuielile din Healdsburg, bani care urmau să iasă, va 
reprezenta profitul pentru compania din Channel Islands - 
unde rata impozitelor era zero. Era al naibii de complicat şi 
tocmai de aceea Willy proceda astfel. Nimeni de la SEC sau 
de la IRS nu s-ar fi putut orienta în acest labirint. 

Hotărâră să sară peste masa de prânz şi să plece imediat 
la San Francisco. Sara se oferi să mai rămână o zi. Oricum, 
mai avea mult de lucru la sala de tranzacţii. Şi nici nu 
începuse măcar să schiţeze planurile de renovare a vilei în 
vechiul stil victorian. Totuşi, vineri după-amiază se va 
întoarce în oraş, ca să poată lua parte la serata oferită de 
Dan Prescott. Discutase cu Denise despre asta şi stabiliseră 
că se vor duce împreună şi se vor întâlni cu Willy acolo. 


193 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Abia se urcă în maşină şi Willy îşi şi scoase telefonul 
celular. 

— Ai băgat în memorie numărul lui Marshall Lane? îl 
întrebă Willy pe Frank. 

— Puteam să uit numele unuia care învârte peste 
cincizeci de miliarde de dolari? replică Frank. 

— Acolo este ora cinci, dar ştiu că, la ora asta, Marshall 
obişnuieşte să mai fie încă la birou, afirmă Willy. 

Era. 

— Marshall, aici e Willy Saxon, începu acesta când 
directorul financiar din New York răspunse la celălalt capăt. 
Iti mai aminteşti mica noastră discuţie de acum câteva 
săptămâni, de la ferma lui Denise van Bercham? 

— Desigur. Ţi-a venit deci o idee pe care aş putea-o 
folosi? 

— Poate. Ai un fond internaţional pentru obligaţiuni? 

— Desigur. 

— Atunci am o idee pentru tine. Opţiuni pentru investiţii 
fluctuante inverse în mărci, cu riscul devalorizării total 
controlat. 

— Deci, tu crezi că atât ratele dobânzilor în Germania, 
cât şi marca germană vor începe să scadă? 

— Exact. 

— Cred că suntem de acord cu tine. lar în acest caz, 
produsul respectiv va avea o mare căutare. Dar cine îl 
oferă? 

— Nimeni, încă. Dar îl va oferi începând de luni. 

— Cunoştinţe de-ale tale? 

— Da. Prescott & Quackenbush de aici, din San 
Francisco. 

— Nu am ştiut că se ocupă cu derivate. 

— Se vor ocupa, începând de luni. 

— Îmi poţi trimite detaliile prin fax? 

— Imediat, mâine-dimineaţă. Cam cât te-ar interesa? 

— O sută de milioane, pentru deschidere. 

— Mâine-dimineaţă o să găseşti faxul pe birou. 

— Mulţumesc, Willy. Altceva? 

194 


- PAUL ERDMAN - 


— Da, cred c-ar mai fi ceva. O ofertă aproape unică de 
bonuri municipale, cu un câştig destul de frumuşel. Luni o 
să ştiu mai multe. 

— Sună-mă. 

— S-a făcut, spuse Willy. 

Indată ce convorbirea se încheia, Willy formă unul dintre 
numerele nou-nouţe ale centrului de tranzacţii de la River 
Ranch şi-l ceru pe Fred Fitch. 

— Tocmai l-am contactat pe primul tău client pentru 
acele investiţii inverse, spuse Willy. Îi dădu lui Fred 
detaliile. Crezi că mâine-dimineaţă o să funcţioneze 
sistemul acesta telefonic de racolare la San Francisco? 
întrebă Willy. 

— Pac Bell se află aici chiar acum şi îl testează. 

— Faxul nostru, de unde spune că transmite? 

— M-am gândit şi eu la asta. P&Q Financial Product - San 
Francisco, răspunse Fred. 

— Perfect. La ce oră crezi că ne putem apuca de lucru 
mâine dimineaţă? întrebă Willy. 

— Acum, că totul este montat şi în stare de funcţionare - 
am început să primim, în urmă cu o oră şi informaţiile prin 
satelit - vom fi aici cel puţin cu un ceas mai devreme de 
ora deschiderii pieţelor la New York. Aceasta ne va da timp 
să prindem Europa înainte ca toţi cei de acolo să închidă. 
Astăzi şi mâine vom efectua absolut toate testele, pentru 
ca de luni să putem intra cu adevărat în afaceri. 

— Grozav. Deci, asta înseamnă că veţi începe lucrul în jur 
de cinci? întrebă Willy. 

— Exact. 

— Atunci, dacă nu te superi, o să te rog ca, mai înainte 
de orice, să-i transmiţi lui Marshall Lane faxul acela. 

— E ca şi transmis, răspunse Fred. 

— E rândul tău, îi spuse Willy lui Frank, după ce 
întrerupse convorbirea. 

Frank sună trei directori de fonduri pentru obligaţiuni, 
unul din Boston, unul din Los Angeles şi unul din Atlanta, şi 
toţi trei agreară ideea investiţiilor inverse. 

195 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Am început să punem ţara la cale, spuse Willy. O să-l 
sun acum pe Sidney Ravitch. 

— Ce se va întâmpla cu el? întrebă Frank. Am vrut să te 
întreb asta mai devreme, când te-am auzit că-i recomandai 
agenţia lui de cotare barosanului aceluia din San Francisco. 
De ce faci asta? 

— Mai întâi, închide geamul, spuse Willy, arătând spre 
despărţitura de sticlă din spatele şoferului limuzinei. Frank 
se execută. Uite de ce, continuă Willy. Pentru că eu cumpăr 
patruzeci şi nouă la sută din afacerile lui. 

— Ai încredere în Ravitch? 

— Bineînţeles că nu. Şi atunci mi-am asigurat şi opţiunea 
de a cumpăra şi restul. 

— Ah, făcu Frank. Asta cred că e altceva. Cine altcineva 
mai ştie? 

— Nimeni, în afară de Bobby Armacost. El se ocupă de 
aspectele legale ale problemei. De fapt, cel mai bine ar fi 
să-l sun chiar acum, să văd cum mai stau lucrurile. 

Il sună, şi Armacost îl asigură că toate erau pe făgaşul 
normal şi conform programului. Sidney Ravitch şi avocatul 
acestuia nici că ar fi putut fi mai cooperanţi. 

— Atunci crezi că ar fi bine să-l sun? întrebă Willy. 

— Nu văd niciun motiv de ce n-ai putea. Inţelegerea este 
ca şi perfectată, răspunse Armacost. 

Willy îl sună. 

Bobby Armacost avusese dreptate. Ravitch era numai 
lapte şi miere - gata să semneze oricând era Willy dispus. 

— Noi suntem dispuşi chiar acum, spuse Willy. 

— Atunci să le semnăm mâine. 

„De ce nu”, se gândi Willy. În acest fel ambele achiziţii, 
banca de investiţii şi agenţia de cotare, urmau să fie 
rezolvate în aceeaşi zi. Ceea ce putea fi un semn de bun 
augur pentru viitor. 

— Bine, spuse Willy, o să vin mâine la tine, la amiază, 
împreună cu Bobby Armacost şi cu documentele - şi cu cele 
zece milioane ale tale. 

— N-aţi putea veni o idee mai devreme? întrebă Ravitch. 

196 


- PAUL ERDMAN - 


— De ce nu. Când ti-ar conveni? 

— Cât crezi că ar dura? 

— O oră. 

— Atunci ce-ai zice de ora zece? 

— S-a făcut! Ne vedem atunci. 

După ce închise, Frank spuse: 

— Ciudată conversaţie. 

— Ce ţi s-a părut atât de ciudat? 

— Faptul că e/ţi-a spus ție la ce oră să fii acolo. 

— Poate că are ceva foarte important programat pentru 
amiază, răspunse Willy. 

— Ce poate fi mai important decât să-ţi vinzi o jumătate 
din companie şi să primeşti zece milioane de dolari? 

Willy ridică din umeri. 

— Nu se ştie niciodată, nu-i aşa? 

Willy mai dădu un ultim telefon, tot lui Bobby Armacost, 
să-l informeze despre întâlnirea de la zece dimineaţa. 

— Deci, asta este, îi spuse el lui Frank, totul e aranjat. Şi 
nu-i nici măcar ora trei. Ce mai facem acum? 

— La cinci şi un sfert începe un meci la Candlestick. 
Joacă Giants cu Braves. 

— Asta zic şi eu o idee a naibii de bună. Dar ce facem de 
bilete? 

— Fii liniştit, avem o lojă. 

— A cui? 

— A lui Prescott & Quackenbush. Acolo îşi duce Dan 
Prescott prietenii întotdeauna. Am şi eu liberă trecere 
pentru lojă. 

— Cât costă? 

— Nu cred c-ai vrea să ştii, îi răspunse Frank. 

— Nicio mirare că au pierdut atâţia bani. Unde este 
situată loja? 

— Puțin în spatele zonei de bătaie. 

— Să mergem. Este aproape trei. Spune-i şoferului să 
accelereze, ca la cinci să ajungem la Candlestick. 

Frank deschise geamul spre şofer şi-i transmise acestuia 
instrucţiunile lui Willy. 

197 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Mai bine l-aş suna pe Dan, să fiu sigur că nu vine şi el 
la meci, spuse el după aceea. 

— Dacă vine, nu-l mai prinzi la ora asta. 

Traficul de pe 19 Avenue era mai rău decât de obicei, 
aşa încât ajunseră în loja lor, care privea de sus terenul de 
joc din Candlestick Park, exact în acordurile imnului 
naţional. Nu mai era nimeni înăuntru. 

— Să nu-mi spui că ai toată loja, spuse Willy. 

— Nu. Avem numai primele patru rânduri de locuri, spuse 
Frank. 

— Cine le are pe celelalte? 

— Banca Wells Fargo. 

— Făceam pe vremuri afaceri destul de bune cu ei, spuse 
Willy. 

— Ştiu. Şi ştiu şi ei. 

— Deci, tu ai mers înainte, în ciuda prăbuşirii mele. 

— Bineînţeles. Să vedem dacă o să apară vreunul dintre 
ei în timpul meciului. 

Cinci minute mai târziu, văzură. Şi, exact cum spusese 
Frank, vicepreşedintele băncii şi doi dintre colegii acestuia 
coborâră imediat ca să-i salute. Ceilalţi doi, care veniseră 
cu aceştia, nu coborâră. 

După ce se aşezară cu toţii ca să urmărească jocul, Willy 
se aplecă spre Frank şi-i şopti: 

— Nu te uita acum, dar unul din tipii aceia de la Wells 
Fargo este Ralph Goodman care conduce comisia bancară 
a statului. 

— Ştiu, spuse Frank. Celălalt este noul procuror general 
al statului. l-am surprins uitându-se la noi. 

— Exact. lar fundul ăla de Goodman i-a vorbit tot timpul 
la ureche celuilalt - fără îndoială, punându-l la curent cu 
întreaga poveste a vieţii mele. Este a doua oară că dau de 
ticălosul ăsta de când am ieşit din puşcărie. M-a sfidat în 
faţa a douăzeci de oameni acum câteva săptămâni la ferma 
lui Denise van Bercham. Tipii ca el mă scot efectiv din 
minţi. Cine naiba îşi închipuie ei că sunt? 


198 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu te lăsa copleşit, Willy, îl sfătui Frank. Ce ţi-ar putea 
face, acum? 

— Nimic. Dar asta nu înseamnă că nu o să încerce, spuse 
Willy, şi atunci zic eu, nu este prea sănătos să fim văzuţi 
împreună, ca acum. 

— De ce? Toată lumea ştie că am lucrat împreună 
înainte. 

— Sigur. Dar acum tu lucrezi cu Prescott & Quackenbush, 
iar eu am fost îndepărtat pe viaţă din afacerile cu hârtii de 
valoare. 

— Zău, Willy, spuse Frank. Mă duc să cumpăr nişte 
crenvurşti, chili şi bere, ca să putem începe să ne simţim 
bine. Haide să nu ne stricăm plăcerea meciului. 

Dar lui Willy i-o stricase deja. Când Barry Bonds reuşi un 
măreț tur de forţă, asigurându-le celor de la Giants un 
avantaj de patru puncte, Willy zise imediat: 

— Asta este. Să mergem. 

În drum spre ieşire, îşi luară rămas-bun de la tipii de la 
Wells Fargo, timp în care comisarul bancar şi procurorul 
general se uitară, ostentativ, în altă parte. 

— Ce-ai zice de una mică la Big Four? întrebă Frank, 
odată instalaţi în limuzină. 

— Nu, nu în seara asta, spuse Willy. Probabil că mâine o 
să fie cea mai mare zi din viaţa mea. Şi vreau sa dorm bine. 

La opt se afla înapoi în apartamentul lui din Nob Hill, la 
nouă în pat, dar nu reuşi să adoarmă înainte de 
unsprezece. 


199 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


29 


A doua zi dimineaţa, la ora zece, Willy şi Bobby Armacost 
se întâlniră cu Sidney Ravitch şi avocatul acestuia în sala 
de conferinţe a Agenţiei Western Credit Rating. Semnarea 
acordurilor care îi asigurau lui Willy poziţia de coproprietar 
al Agenţiei Western Credit Rating decurse fără probleme. 
Willy era mai curând un spectator la întreaga ceremonie. 
Semnăturile cumpărătorului, Veritas Ltd, fuseseră asigurate 
la Londra de către Lionel Latham, secretarul companiei şi 
de Sir Aubrey Whitehead, fostul adjunct al lordului 
Mountbatten, care îndeplinea funcţia de preşedinte al 
consiliului de administraţie. Ultimul act însă îi aparţinea lui 
Willy, care se sculă în picioare şi-i întinse lui Sid Ravitch, 
peste masă un cec cu semnătura casierului emis de 
Barclays Bank. In valoare de exact zece milioane de dolari. 

— Acum, că am făcut-o şi pe asta, îi spuse Willy lui 
Ravitch, pe când cei doi avocaţi se retrăgeau la celălalt 
capăt al mesei de conferinţe, pentru a mai trece o dată în 
revistă toate documentele, ca să se asigure că totul fusese 
îndeplinit cum trebuie, haide să ne aşezăm puţin şi să 
discutăm despre câteva probleme la care m-am gândit. 
Prima este oraşul şi districtul San Francisco. Părerea mea 
este că am reuşit să-i conving să apeleze la tine, ca una 
dintre agenţiile lor de cotare a creditelor. 

— Pe naiba! exclamă Ravitch. Eu am crezut că Moody's şi 
Standards & Poors aveau exclusivitatea acestui domeniu. 
Acesta este motivul pentru care nu i-am contactat 
niciodată. 

— Nu mai este cazul. Şi o să-ţi explic cum am ajuns aici. 

Willy îi povesti despre ideea lui cu susţinerea finanţării 
unui proiect privind construcţia de locuinţe ieftine, prin 
emiterea unor obligaţiuni municipale. Prescott & 
Quackenbush erau gata să se ocupe de cumpărarea şi 
vânzarea acestora, iar înaltul funcţionar administrativ era 
gata să le dea undă verde. 


200 


- PAUL ERDMAN - 


— Aşa că, în timp ce discutam despre asta, continuă 
Willy, i-am pomenit numele tău, sugerându-i că l-ar putea 
costa mult mai puţin dacă ar lucra cu tine decât cu Moody's 
sau cu S & P. Am evidenţiat şi faptul că tu eşti de aici, pe 
când ei, nu. Mi-a lăsat impresia că a înghiţit pastila. Deci, 
aşteaptă un telefon de la tine. 

— Numele lui este George Abbott, nu? 

— Exact. Cred că se aşteaptă să ceri cam jumătate din 
cât erau obişnuiţi să plătească până acum. 

— La naiba. Ca să pătrund în afacerea asta, aş fi în stare 
s-o fac pe gratis. 

— Haide să nu ne lăsăm prea copleşiţi, partenere, zise 
Willy. 

Lui Sid îi plăcu asta. 

— Ce-ai zice de o havană? întrebă el. Avem de sărbătorit 
două lucruri. 

— Sigur. De ce nu. 

In timp ce-şi aprindeau două havane cubaneze din cele 
mai fine, Willy continuă: 

— Mai există un proiect. Nu este din aceeaşi ligă, dar tipii 
vor plăti bine, dacă iese ceva. E vorba de primăria din 
Ukiah. Cei de acolo se gândesc serios să construiască o 
instalaţie de reciclare a deşeurilor solide şi... 

— Normal, îl întrerupse Ravitch. Asta din cauza acelui AB 
939. Statul forţează toate micile oraşe să le instaleze. După 
câte am auzit, aşa ceva costă în jur de douăzeci de 
milioane de dolari. 

— Exact. Prescott & Quackenbush se gândeşte să 
prezinte primăriei din Ukiah o ofertă de finanţare. Ei se 
gândesc la obligaţiuni fără cupoane pe patruzeci de ani. 
Ştiu - voi obişnuiţi să le spuneţi obligaţiuni de mărire a 
capitalului. 

— Pe scurt, CAB-uri, spuse Ravitch. 

— In regulă. Eu însă le voi spune în continuare obligaţiuni 
fără cupoane. 

— Cu cine trebuie să iau legătura la Ukiah? întrebă 
Ravitch. 

201 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Cu nimeni. Vin ei la tine, dacă şi când se încheagă 
ceva. 

— Poate că ar trebui totuşi să am o întâlnire prealabilă cu 
ei. 

— Nu. Vin ei la tine. 

Ravitch ridică din umeri. 

— Din partea mea, n-au decât. Ştii, Willy, continuă el, 
toată lumea obişnuia să spună despre tine că eşti omul 
care face şi desface. Pe Dumnezeul meu că aşa este. Între 
noi doi fie spus, chestia asta o să meargă strună. 

— Asta este şi ideea, Sid, spuse Willy. 

Avocaţii terminară revizuirea documentelor şi li se 
alăturară. Sid oferi fiecăruia câte o havană festivă. 
Amândoi îi declinară oferta. 

— Eu totuşi vreau să sărbătorim într-un fel, rosti 
Armacost. Ce-ar fi să ne întâlnim din nou undeva, să luăm 
prânzul împreună? Pe la unu, să zicem. 

— Eu nu pot, refuză Ravitch. Din nefericire, am deja ceva 
în program. Dar puteţi merge şi fără mine. 

Avocatul lui Ravitch, care se comportase tot timpul 
destul de ciudat, refuză şi el, spunând că avea o întâlnire la 
tribunal cândva în cursul zilei. Aşa că, după ce dădură 
mâna cu toată lumea, Willy şi Bobby plecară singuri. 

— Mai vrei să mergem împreună la masă? întrebă Willy 
în timp ce coborau cu liftul. 

— Cum să nu. Unde? 

— Ce-ar fi la Moose's, acolo unde a început toată 
povestea asta. 

— Nu-i puţin cam devreme? întrebă Bobby. 

— Da, dar putem începe cu câteva Bloody Mary. 

— S-a făcut. După care o să ne întâlnim din nou la 
Prescott & Quackenbush la ora patru, ca să încheiem 
afacerea. Şi nu uita - la ora şapte treizeci acasă la noi, la 
dineu. 

— Cum aş putea uita asta? Dacă nu apar, Denise şi Sara 
sunt în stare să mă omoare, spuse Willy. 


202 


- PAUL ERDMAN - 


— La fel şi nevastă-mea, râse Dan. Apropo, unde este 
Frank? Credeam că vine şi el cu tine. 

— A avut intenţia asta, dar s-a răzgândit. Zicea că 
trebuie să se pregătească pentru conferinţa de presă din 
această după-amiază. 

Pe când încercau să oprească un taxi pe Montgomery 
Street, îl văzură pe Ravitch ieşind în grabă din Russ 
Building şi dispărând în josul străzii. 

— Mă întreb unde oare s-o fi ducând, spuse Bobby. 

— Cine ştie, răspunse Willy. Dar cred că este ceva 
important. 


203 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


30 


Era exact ora douăsprezece, când Sidney Ravitch opri 
maşina în faţa închisorii Federale Corecţionale din 
Pleasanton. Conducea o maşină închiriată de la Hertz. Mai 
prevăzător, nu se putea. 

Lenny stătea afară pe terasă. Nu-l aşteptă pe Ravitch să 
coboare. Veni direct la maşină, îşi aruncă valiza pe 
bancheta din spate, urcă în faţă şi spuse: 

— Haide să plecăm odată de aici. 

— De ce atâta grabă? îl întrebă Ravitch. 

— Te-ai fi grăbit şi tu, dacă ai fi stat aici vreme de trei 
ani. 

— Cred că da. 

Întoarse scurt şi porni. 

— Deci, încotro? întrebă Lenny. Înapoi la tine la birou, 
sper. Abia aştept să mă apuc de treabă. Numai ideea asta 
şi a făcut minuni cu mine în ultimele luni. 

— Inţeleg, Lenny. Dar dă-mi voie să-ţi spun de la bun 
început că nu o să fie chiar aşa cum am discutat noi. 

Ravitch nu îndrăzni să se uite la Lenny în timp ce rostea 
asta. Glasul lui Lenny tremura când începu să vorbească: 

— Sid, să nu-mi spui că... 

Ravitch îl întrerupse: 

— Lasă-mă să termin, Lenny. Ai o slujbă la mine. Care 
începe chiar din clipa asta. E bine? 

— E bine. Şi ce trebuie să fac? 

— Mai întâi, dă-mi voie să-ţi explic ce s-a întâmplat. 
Exact în urmă cu o oră, prietenul nostru comun, Willy 
Saxon, a cumpărat patruzeci şi nouă la sută din companie. 

— Asta e formidabil, spuse Lenny. Este un tip dat naibii 
de deştept. 

— Asta aşa este. Dar pentru tine nu o să fie la fel de 
formidabil, Lenny. 

— Adică? 


204 


- PAUL ERDMAN - 


— Ei bine, când i-am spus că vin să te iau şi că o să 
lucrezi şi tu în continuare la firmă, nu a fost de acord. 

— Ce spui? 

— Zicea că nu vrea să lucrezi în niciuna dintre companiile 
la care este el afiliat. 

— Eu am crezut că mă place. 

— Cred că ai gândit greşit. 

— Atunci, dacă este atât de ticălos, de ce i-ai vândut 
compania? 

— Nu i-am vândut-o. Mai am încă cincizeci şi unu la sută. 
Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, pentru tine i-am vândut 
jumătate din ea. 

Lenny rămase mască. 

— Ce legătura naibii pot avea eu cu faptul că e/a 
cumpărat o parte din compania ta. Când eu am stat trei ani 
la mititica. 

— Da. Dar în toţi aceşti trei ani ai păstrat câteva amintiri 
despre isprăvile tale dinainte, se pare. 

— Adică? 

— Prospectul. 

— Deci, aşa a dispărut! exclamă Lenny. L-am căutat 
peste tot ieri, când mi-am făcut bagajul. 

— A plecat odată cu Willy, când acesta a părăsit 
Pleasanton. Şi s-a folosit de el ca să mă şantajeze să-i vând 
jumătate din partea mea, afirmă Sid, hotărând că cel mai 
înţelept era să nu pomenească nimic de cecul de zece 
milioane de dolari pe care-l primise de la Willy exact în 
urmă cu o oră. 

— Dar de unde a ştiut el că tu eşti autorul acestui 
prospect? întrebă Lenny. 

— Pentru că, după el, tu i-ai spus, îi replică Sid. 

— Nu-i de mirare că nu mă vrea în preajmă, spuse Lenny. 
Aş fi în stare să-l omor, ticălosul! 

— M-am gândit eu că minţea, zise Sid, minţind şi el puţin. 
Dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. El, oricum, ştie. 

— În regulă. Aceasta explică de ce ai vândut tu, spuse 
Lenny. Dar nu explică câtuşi de puţin de ce a cumpărat el. 

205 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Intrăm acum în miezul problemei. Într-adevăr, de ce? ÎI 
ştim amândoi prea bine pe Willy, ca să nu înţelegem că 
trebuie să fi avut el un scop anume. Un scop al lui cât se 
poate de necinstit. Dar, până acum, nu i-am dat de cap, 
mărturisi Sid. Desigur, a folosit nu ştiu ce companie fictivă 
din Londra ca să-şi cumpere partea, dar asta nu înseamnă 
un delict federal. Chiar dacă ar fi, are un avocat al naibii de 
bun care să-i apere fundul. Dar azi-dimineaţă a venit cu doi 
clienţi noi pentru mine. Unul este Primăria din San 
Francisco, care, zic eu, este un vis când e vorba de o firmă 
ca a noastră. Dar mai vine şi cu Primăria din Ukiah, care nu 
e cine ştie ce afacere în sine, dar poate duce la alte oraşe 
din California care să apeleze la noi. 

Lenny începea să-şi piardă răbdarea. 

— Şi unde este locul meu în toată povestea asta? 

— Cu normă întreagă şi un salariu bun, să-mi afli ce pune 
Willy la cale. 

— Cât de bun? 

— O sută de mii pe an. 

— O sută cincizeci şi mă prind. 

— S-a făcut, fu de acord Ravitch. 

— Când încep? 

— Din clipa în care te-ai mutat la un hotel şi ţi-ai 
despachetat lucrurile. Am aranjat eu la Holiday Inn, pe Van 
Ness. 

— În regulă. Asta rezolvă întrebarea când. Mai rămâne 
să-mi spui şi unde? 

— Am aflat că s-a mutat într-un apartament la intersecţia 
străzilor Sacramento şi Taylor, cu vedere spre Huntington 
Park. Acesta cred c-ar fi cel mai bun loc ca să începi treaba. 

— Adică, vrei să pătrund acolo? 

— Nu, nu. Cel puţin, nu încă. Urmăreşte-l doar pe unde 
se duce. Vezi care sunt noii lui prieteni. Azi după-amiază 
trebuie să apară acolo. 

— Şi cheltuielile? 

— Tu ţii socoteala. Eu le rambursez. 


206 


- PAUL ERDMAN - 


Ravitch pescui atunci un plic din buzunarul de la piept şi 
i-l înmâna lui Lenny. _ 

— Ai nevoie de ceva bani pentru început. li găseşti aici. 

Lenny deschise plicul, scoase din el un teanc de 
bancnote şi le numără. Erau patruzeci de câte cincizeci de 
dolari. 

— Ştii ceva, Sid, spuse el după aceea, începe să-mi placă 
de pe acum slujba asta. 


207 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


31 


La ora două, Willy şi Bobby Armacost terminară masa. 

— Am uitat cu desăvârşire ceva, spuse Willy, ieşind de la 
Moose's. 

— Ce anume? 

— Acum trei ani mi-am dat smochingul şi toate 
accesoriile Armatei Salvării. lar diseară trebuie să mă duc 
la un dineu protocolar. 

— Am un croitor la Brooks Brothers care se ocupă de ani 
de zile de mine, îl linişti Armacost. Este în drum spre biroul 
meu. Haide să luăm un taxi. Vin cu tine la magazin. Sunt 
sigur că o să-ţi ajusteze ceva. 

Aşa şi făcură, iar la ora trei Willy reveni în apartamentul 
lui de pe Sacramento Street 1190. Patruzeci de minute mai 
târziu, după un pui de somn - din când în când avea 
obiceiul acesta, dar nu recunoştea niciodată - Willy ieşi pe 
uşă şi se îndreptă, prin parc, spre hotelul Huntington, de 
unde intenţiona să ia un taxi. 

Lenny sosise acolo cu vreo jumătate de oră în urmă şi se 
aşezase pe una dintre băncile care înconjurau fântâna din 
mijlocul parcului. Locul acesta îi oferea o vedere clară, 
neobstrucţionată, asupra etajului şapte al clădirii din 
Sacramento 1190. Draperiile fuseseră trase peste cea mai 
mare parte dintre ferestre, ca să nu pătrundă soarele 
fierbinte al după-amiezii, care bătea direct în ele. Dar, pe la 
ora trei şi treizeci, perdelele de la ceea ce trebuia să fi fost, 
evident, livingul, fură date la o parte. Şi iată-l, nu încăpea 
nicio îndoială, pe Willy Saxon, îmbrăcat în ceea ce părea să 
fie un halat de casă în stil japonez. 

— Bingo! exclamă Lenny. 

Lenny rămase pe bancă, în timp ce Willy traversă scuarul 
cincisprezece minute mai târziu, şi îl văzu pe portarul 
hotelului chemându-i un taxi. După câteva minute, Lenny 
se apropie de portar. 


208 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu cumva domnul acela care tocmai a plecat cu taxiul 
era chiar domnul Saxon? întrebă el. 

— Da, domnule. 

Willy era de pe acum bine-cunoscut de personalul 
hotelului, după ce locuise atâta vreme acolo. 

— La naiba! exclamă Lenny. Trebuia să-l aştept aici. 
Precis că a uitat. lar la ora şase am avion pentru Los 
Angeles. 

— Poate că-l mai puteţi prinde. l-a spus şoferului să-l 
ducă pe California Street 501. 

— Îmi puteţi chema şi mie un taxi, repede? 

— Imediat. 

În timp ce portarul îi deschidea portiera din spate a 
taxiului, spunându-i şoferului unde să meargă, Lenny îi 
strecură o hârtie de douăzeci. 

— Noroc! strigă portarul în urma lui pe când taxiul o lua 
din loc. 

Pe California, la numărul 501, la sediul central al firmei 
Prescott & Quackenbush, perfectarea înţelegerii prin care 
International Bank Holdings din Zug, Elveţia, cumpăra o 
parte importantă din respectiva bancă de investiţii nu 
presupunea cine ştie ce formalităţi. Adevăratul spectacol 
începea peste cincisprezece minute când, unul câte unul, 
reprezentanţii presei erau introduşi în sala de conferinţe a 
băncii. Printre aceştia se aflau reporteri atât de la Chronicle 
şi Examiner din San Francisco, cât şi reprezentanţi ai 
filialelor locale ale ziarelor Wa// Street, L.A. Times, Journal 
of Commerce precum şi de la Reuters. 

Willy părăsise încăperea cu mult înainte de sosirea 
acestora. Se instală în biroul lui Dan Prescott, ascultând la 
un microfon. Legătura cu sala de conferinţe fusese lăsată 
deschisă. 

Prescott începu prin a citi un scenariu scris dinainte, 
anunțând noua infuzie de capital, de douăzeci de milioane 
de dolari, care fusese înfăptuită în cursul după-amiezii. 

— Dar acesta nu este decât primul pas în planurile de 
extindere ale firmei Prescott & Quackenbush, continuă el. 

209 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Noul nostru partener elveţian şi-a exprimat intenţia de a 
mai investi alte douăzeci de milioane de dolari, capital pe 
termen lung, săptămâna viitoare, pentru a finanța 
începerea unei activităţi cu totul nouă, P & Q Financial 
Products, care va funcţiona ca filială absolută a băncii 
noastre. Aceasta va oferi o gamă completă de produse 
derivate. Frank Lipper, vicepreşedintele executiv al 
companiei, aici de faţă şi care va supraveghea aceste 
activităţi, vă va da toate explicaţiile. 

— Deci, la asta lucra Frank, îşi spuse Willy, ascultând. 

— Domnilor, începu Frank, aşa cum a afirmat domnul 
Prescott, va intra în responsabilitatea mea să supraveghez 
derularea acestor operaţii. Dar de produsele efective se vor 
ocupa alţii. Aş vrea să vă prezint chiar acum pe unul dintre 
aceştia. Este domnul Glenn Godwin care a lucrat înainte la 
Laboratoarele Lawrence Livermore. Domnule Godwin. 

— La naiba! exclamă Willy. 

— Aşa cum bine ştiţi, domnilor, începu fostul fizician de 
la programul Star Wars, tehnica în acest domeniu se 
schimbă foarte repede. Până acum, totul se reducea la 
metodele liniare ale analizării informaţiilor economice şi 
financiare. Scopul era întotdeauna de a detecta modele sau 
structuri în pieţele financiare, care să poată fi izolate şi 
folosite apoi ca bază pentru investiţii sau tranzacţii 
comerciale. Făcu o pauză, ca să permită asimilarea ideii. 
Totuşi, noi vom încerca o abordare diferită care presupune 
metode nonliniare. Acestea presupun reţele neurale şi 
algoritmi genetici. Încercăm, de asemenea, să aplicăm 
teoria haosului. Cred că veţi rămâne surprinşi de unele 
rezultate pe care le-am obţinut deja. Vă mulţumesc. 

Urmă o tăcere totală în sala de conferinţe, dar nu şi în 
biroul alăturat al lui Dan Prescott, unde se afla Willy. 

— Absolut perfect, spuse Willy. O iotă nu au priceput din 
tot ce a spus. 

Fură puse două întrebări minore. 

— Ce anume, mai exact, înseamnă reţelele neurale? 


210 


- PAUL ERDMAN - 


Aceasta venea din partea femeii care se ocupa de 
secţiunea afaceri a ziarului Examiner. 

— Acestea sunt reţele ale instalaţiilor computerizate de 
procesare, cum ar fi staţiile de lucru Sun a căror 
interacţiune este concepută astfel încât să fie o replică a 
proceselor de asimilare ale creierului omenesc, sosi 
răspunsul. 

— Aha, făcu femeia. 

— Poate că ne puteţi actualiza cunoştinţele noastre 
despre teoria haosului, întrebă bărbatul de la Journal. 

— Desigur. Aceasta afirmă, pur şi simplu, că adeseori 
este posibil să identifici modele pe termen scurt în date 
aparent întâmplătoare. Ceea ce, dacă este adevărat, trage 
preşul de sub cei care insistă că schimbările preţurilor pe 
piaţă seamănă cu o plimbare întâmplătoare şi de aceea 
sunt, intrinsec, imprevizibile. 

— Vă mulţumesc, spuse bărbatul. 

Atât în ce-l privea pe doctorul Glenn Godwin. Brusca 
pauză îi făcu pe Frank Lipper şi pe Dan Prescott să se 
repeadă în faţa sălii, ca să umple golul penibil. 

— Ce va determina asta, afirmă Frank, va fi că va pune 
pentru prima dată oraşul San Francisco pe hartă în 
chestiunea derivatelor. Morgan Stanley desfăşoară, 
desigur, o activitate frumuşică în acest domeniu. Dar 
intenția noastră este să depăşim cu mult tot ce se face în 
prezent. 

Atunci interveni Prescott: 

— Dar să nu uităm că principala activitate a firmei 
Prescott & Quackenbush a fost cea de cumpărare şi 
vânzare a obligaţiunilor municipale. Or şi aici, noi avem 
planuri mari. 

In timp ce acesta turuia întruna, Willy Saxon se decise să 
se retragă discret. Trebuia să-şi ia smochingul de la Brooks 
Brothers înainte de ora închiderii. Se decise să meargă pe 
jos. 

La fel şi Lenny. De la o distanţă sigură. 


211 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


32 


Denise van Bercham şi Sara Jones se aflau deja acolo 
când sosi Willy Saxon la dineu în smochingul lui nou-nouţ. 
Fu salutat imediat de stăpâna casei şi de soţul acesteia, 
Dan Prescott, acum noul său partener în domeniul 
investiţiilor bancare. 

Intrând în salonul principal, le văzu pe Denise şi pe Sara 
stând împreună în faţa şemineului. Denise era îmbrăcată 
într-o rochie Givenchy, verde, lungă până la podea, 
uluitoare; Sara, într-o rochie Gianfranco Ferre, de un 
albastru azur. În mod evident, făcuseră totul pentru cauză. 

— N-am crezut că o să reuşeşti, spuse Denise, pe când 
acesta se apropia de ele. Nu ne-am mai văzut cam de 
multişor, adăugă ea. 

— De o săptămână întreagă, confirmă Willy. 

— Am auzit de la Sara că ai fost un băiat tare ocupat. 

— Foarte. 

— Dar şi un băiat cuminte? 

— Foarte. E cineva interesant pe aici? 

— Nu. Deşi au venit cei mai mulţi dintre prietenii mei, 
aşa cum am promis. Prentis Cobb Hale şi Denise, Charlotte 
Maillard, familia Rosenkranz, Frances Bowes şi soţul ei, 
Matthew Kelly şi Diane. 

În sfârşit, se hotărî şi Sara să spună ceva. 

— Ai auzit ultima bârfă despre Matthew? 

— Nu. 

— Că este singurul bărbat din San Francisco care de mai 
bine de treizeci de ani nu mănâncă decât aperitive. 

— Probabil că ai putea spune acelaşi lucru despre cea 
mai mare parte a femeilor de aici, rosti Denise, cu ochii în 
continuă mişcare. Ah, dar uite că vine şi oaspetele de 
onoare. 

Era, desigur, administratorul-şef al oraşului şi districtului 
San Francisco, cu soţia lui de douăzeci de ani. 


212 


- PAUL ERDMAN - 


Denise se ocupă imediat de ei. Mai întâi, îl sărută pe 
George Abbott pe amândoi obrajii. Apoi se întoarse spre 
soţia acestuia. 

— Tu trebuie să fii Lisa, spuse ea. 

Denise o cuprinse într-o  îmbrăţişare ostentativ 
afectuoasă sub ochii mulţimii care urmărea scena şi din 
care făcea parte, în primul rând şi în special, radiosul ei soţ. 

Lisa Abbott înţelese că tocmai fusese catapultată din 
obscuritate pe planul A al societăţii din San Francisco. 

Willy Saxon înţelese că tocmai primise asigurarea că 
avea deja în mapă proiectul privind cumpărarea de 
obligaţiuni municipale pe care-l propusese oraşului şi 
districtului San Francisco. 

— Apropo, spuse Denise, adresându-se încă o dată 
oaspetelui de onoare, ai avansat cumva în privinţa 
sugestiei pe care ţi-am făcut-o? 

— Problema este primarul, răspunse Abbott. Părerea lui 
este că până la expirarea primului mandat trebuie să-l 
păstreze pe actualul şef de protocol. 

— Dar, dragul meu George, replică Denise, nu există 
nicio certitudine că primarul va fi reales, nu-i aşa? 

— Presupun. 

— lar şansele lui ar creşte în mod sigur dacă ar avea o 
campanie finanțată în mod corespunzător. 

— Fără doar şi poate, Denise. 

— Poate că eu şi câţiva prieteni de-ai mei am fi dispuşi să 
vă ajutăm în problema aceasta. 

— Ar fi într-adevăr un ajutor nemaipomenit. 

— Părerea mea este că cineva ar trebui să-i amintească 
primarului o veche zicală românească, spuse Denise. „O 
mână o spală pe cealaltă.” 

— O să mai stau de vorbă cu el mâine-dimineaţă, spuse 
Abbott, perfect conştient de faptul că soţia lui ascultase 
întreaga conversaţie. 

— O să-ţi mai amintesc şi eu, interveni Lisa şi fu imediat 
răsplătită cu cel mai recunoscător zâmbet pe care-l putea 
afişa Denise van Bercham. 

213 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


După care Denise îi apucă de braţ pe Willy şi pe Sara şi îi 
conduse spre un cuplu pe care-l prezentă drept Carol şi 
Robert McNeil. Proprietăţi imobiliare şi bani. Alături de ei se 
aflau Walter Shorenstein şi Phyllis. Şi mai multe proprietăţi 
imobiliare şi mult mai mulţi bani. Apoi se apropiară de 
Ingrid şi Reuben Hills. Cafea şi bani. Mai departe se afla 
Nini Martin - ziare şi bani - stând de vorbă cu Pelosis, 
politică şi bani. Denise trata încăperea ca un adevărat 
politician de teren, asigurându-se la fiecare „oprire” că 
toată lumea era perfect conştientă de faptul că avea un 
nou prieten foarte bun, pe Willy Saxon, şi că Willy era cel 
mai deştept om pe care-l întâlnise ea vreodată, când era 
vorba de făcut bani cu bani. De câteva ori, Willy surprinse o 
sclipire de recunoaştere când i se pomeni numele. Dar 
acum, când avea girul lui Denise, indiscreţiile privind 
trecutul deveneau tabu. 

Sara se târa doar alături de ei. Ştia că era momentul 
prezentării şi că Denise era vioara întâi. 

La zece treizeci dineul luă sfârşit. Sara, Denise şi Willy 
plecară împreună. Denise se oferi să-l ducă acasă cu 
maşina, dar, de vreme ce tot îl aştepta limuzina, Willy 
refuză. Aşa că Sara şi Denise plecară aşa cum veniseră - 
singure, pe bancheta din spate a limuzinei Bentley. 

La rândul lui, singur pe bancheta din spate a Cadillacului, 
Willy nu se putu împiedica să nu se felicite pentru felul în 
care reuşise să manevreze ceea ce ar fi putut deveni o 
situaţie dificilă. Era clar că Denise adulmecase ceva în 
privinţa lui şi a Sarei. Pe de altă parte, Sara revenise la 
aerul ei obişnuit, distant. De fapt, ea şi cu Willy abia dacă 
schimbaseră toată seara o privire. Ea nu-l atinsese nici 
măcar o dată. Prin urmare, nu exista nimic ce ar fi putut 
confirma, măcar de departe, bănuielile lui Denise. Un lucru 
important, de vreme ce lui îi plăceau amândouă femeile. Şi, 
în mod clar, amândouă îl plăceau pe el şi se plăceau, la fel 
de mult, una pe alta. Atunci, la ce bun să zgâlţâi barca? 

Dar a nu zgâlţăâi barca însemna totuşi că Willy urma să-şi 
petreacă noaptea singur în apartament. Ceea ce îi 

214 


- PAUL ERDMAN - 


convenea de minune. Aceasta fusese, probabil, cea mai 
plină săptămână din întreaga lui viaţă - o săptămână care 
cerea totuşi o clipă de reflecţie în linişte. Prin urmare, 
primul lucru pe care-l făcu, după ce se întoarse în 
apartament, fuse acela de a-şi scoate nenorocitul acela de 
smoching şi tot restul, punându-şi în loc halatul lui preferat 
din mătase, în stil japonez. Îşi turnă apoi un generos Jack 
Daniel cu puţină apă, dădu drumul la o muzică blândă pe 
KABL şi se trânti pe canapeaua din living, savurând tăcuta 
solitudine. 

La miezul nopţii, exact când se hotărâse să se bage în 
pat, auzi liftul şi apoi o cheie întorcându-se în broască. 
Deveni dintr-odată foarte atent. Dar nu pentru multă 
vreme. 

— Nu am putut adormi, spuse  proprietăreasa 
apartamentului său, intrând în living. Cred că din cauza 
cafelei. 

Willy se ridică în picioare în timp ce aceasta se apropia 
de el. 

— Sper că nu eşti furios pe mine că am dat buzna aşa, 
nu? 

— Bineînţeles că nu, spuse Willy, cuprinzând-o într-o 
îmbrăţişare totală. 

Mâna ei se strecură sub halat spre pieptul lui. Apoi se 
mişcă mai jos. Apoi, mai jos. Mai târziu, în dormitor, îi 
întoarse şi el complimentul. 

— Îmi place de tine, Willy Saxon, fură ultimele cuvinte 
ale lui Denise înainte de a adormi. 

Când plecă, a doua zi dimineaţă la ora unsprezece, 
Lenny, care se afla pe banca lui din Huntington Park, notă 
ora şi numărul Bentleyului care venise să o ia. 


215 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


33 


Willy petrecu restul zilei de sâmbătă şi cea mai mare 
parte a duminicii de unul singur, citind. Când, duminică la 
ora cinci după-amiază îl sună portarul, spunându-i că sosise 
limuzina, Willy era din nou gata de plecare. De fapt, era 
nerăbdător să plece, deoarece luni urma să fie prima zi 
când echipa derivatelor de la Healdsburg intra în acţiune. Şi 
voia să fie acolo, în sala de tranzacţii comerciale, când va 
începe aceasta. 

Dacă va începe. 

Pentru că Willy trebuia să recunoască faptul că, adânc în 
sinea lui, se temea ca nu cumva toată afacerea să nu se 
transforme în cel mai mare faliment al tuturor timpurilor 
sau, cel puţin, într-un faliment de şaizeci şi patru de 
milioane de dolari. 

Cu aceste presentimente intră în sala de tranzacţii la ora 
cinci dimineaţa. 

Înţelese imediat că temerile lui fuseseră gratuite. După 
zarva din încăpere era evident că acţiunea nu numai că 
începuse, dar că era deja în toi. La ora cinci dimineața! 

Urs Bauer urla în italiană în două telefoane în acelaşi 
timp. Odată încheiată înţelegerea cu cel de la telefonul 
numărul unu, se duse direct la computerul său ca să-i 
confirme tranzacţia partenerului său de la Milano, Banca 
Naţionale del Lavoro. Noul serviciu de derivate al firmei 
Prescott & Quackenbush tocmai făcuse o afacere de zece 
miliarde de lire. Cinci minute mai târziu, Urs încheie o nouă 
tranzacţie, de data aceasta cu Barclays din Londra. P& Q 
Financial Products perfecta acum o afacere de mai bine de 
zece milioane de lire sterline. Următoarele zece minute le 
petrecu tocmindu-se în franceză cu un coleg dealer din 
Paris, expert în schimburi valutare. Nicio afacere, de data 
asta. 

Ceea ce se vedea imediat, chiar şi de către un spectator, 
era buna primire care i se făcea lui Urs Bauer cu ocazia 


216 


- PAUL ERDMAN - 


fiecărui telefon dat în Europa. Într-o mică pauză, acesta îl 
văzu pentru prima oară pe Willy, care stătea în picioare 
lângă el. 

— Cu toţii sunt fericiţi că m-am întors, spuse el, zâmbind 
cu toată faţa. Nu este formidabil? 

— Nemaipomenit, spuse Willy. 

— Nu există decât o singură problemă, zise Bauer. Vor cu 
toţii să ne vadă balanţa. Cred că am trimis prin fax, în 
Europa, cel puţin două duzini până acum. 

— Sper că ai transmis noua proforma, care reflectă 
restructurarea capitalului făcută de noi săptămâna trecută. 

— Normal. Dar, ca să fiu sincer, domnule Saxon, nu s-au 
arătat prea încântați. Sigur, ei fac afaceri cu mine. Sunt 
prietenii mei, iar noi cei din lumea tranzacţiilor valutare 
ţinem unii cu alţii. Dar toţi lucrează în limitele creditului 
acordat de şefii lor. lar cu cele patruzeci de milioane de 
dolari, capital pe termen lung, pe care le avem chiar şi 
după restructurare, vom atinge foarte curând aceste limite. 
Asta este problema din punctul meu de vedere. lar băieţii 
ăştia - şi Bauer arătă spre Fred Fitch şi cei doi colegi ai săi - 
se vor confrunta în curând cu aceeaşi problemă. 

— Înţeleg, spuse Willy. Fii fără grijă. Tu faci bani, iar eu te 
voi susţine cu capital. O să mă mai gândesc după ce voi 
vedea cum stăm la sfârşitul primei săptămâni. 

Willy se duse apoi în colţul sălii de tranzacţii, unde se 
instalase Fred Fitch. Fitch, care de asemenea stătuse călare 
pe telefon tot timpul, puse receptorul jos exact în clipa în 
care Willy se apropie de masa lui. 

— Asta a fost Deutsche Bank. Am reuşit să 
tranzacţionăm investiţii germane inverse în valoare de 
cincizeci de mii de mărci. Încercăm să mai obţinem încă 
cincizeci de mii de la Dresdner Bank. Urs se ocupă de swap 
valutar. Dacă o să poată încheia o înţelegere înainte de ora 
închiderii pentru cei din Frankfurt, atunci în cursul zilei de 
azi vom încerca să vindem pachetul la New York. Acolo încă 
nu au deschis. 

— Sistemul funcţionează deci exact cum ai prezis tu. 

217 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Da, dar sincer să fiu, Deutsche Bank nu avea de gând 
să facă afacerea, dacă nu le-aş fi spus că Urs Bauer 
lucrează acum pentru noi. Se pare că Urs a avut mici 
probleme în Germania în urmă cu câţiva ani, dar toată 
lumea zice că a fost lucrat şi toată lumea are, în 
continuare, un mare respect pentru el. 

— Care era problema celor de la Deutsche Bank înainte 
de a le spune de Urs? 

— N-au auzit în viaţa lor de Prescott & Quackenbush. lar 
balanţa acestora - cred că ar fi bine să mă obişnuiesc să 
spun balanţa noastră - nu este deloc impresionantă. Un 
capital de patruzeci de milioane de dolari nu este suficient 
pentru ei. Exact cum spuneam săptămâna trecută, 
domnule Saxon, trebuie să începem să-l mărim. 

— Urs mi-a spus acelaşi lucru. lar eu o să-ţi dau acelaşi 
răspuns pe care i l-am dat şi lui. Să vedem cum stăm la 
sfârşitul săptămânii. Atunci o să hotărăsc ce-o să fac. 

— Incă un lucru, domnule Saxon. leri am publicat un 
anunţ în Santa Rosa Press Democrat şi Healdsburg Tribune, 
pentru personal. Peste câteva ore vor începe probabil 
telefoanele. Vreţi să-i intervievaţi şi dumneavoastră sau 
lăsaţi asta în seama noastră? 

— Vă ocupați voi de ei, spuse Willy. 

— Mulţumesc, răspunse Fred, exact în clipa în care 
telefonul lui începu din nou să sune. 

Willy îşi spuse că văzuse deja - şi auzise - tot ce trebuia. 
Acţiunea aceasta era menită succesului. Unui succes 
enorm, probabil. Unui succes enorm imediat, probabil. 

— Nu poţi da cu piciorul norocului, îşi spuse el, ieşind din 
sala de tranzacţii şi îndreptându-se spre vilă în lumina 
amurgului. Acum nu mai am de ales. 

Cum ajunse în casă, îşi sună şoferul care stătea în 
Healdsburg, la Vintage Inn. Omul răspunse abia la cel de al 
şaselea apel. În fond, era doar cinci treizeci dimineaţa. 

— Aici Willy Saxon. Ne întoarcem la San Francisco. Ţi-aş 
fi recunoscător, dacă m-ai lua de la fermă cât mai repede 
posibil. 

218 


- PAUL ERDMAN - 


Maşina sosi la şase şi peste o oră şi jumătate opri în faţă 
la Sacramento 1190. Willy aşteptă până la opt şi cinci, când 
îl sună pe Frank Lipper la biroul acestuia de la Prescott & 
Quackenbush. 

— Frank, eu sunt, Willy. Am nevoie de ajutor. Poţi veni 
imediat la mine, la apartament? 

— Bineînţeles. 

— Mai ai studiul acela de fezabilitate pe care l-am 
împrumutat de la directorul de finanţe din Healdsburg? 

— E chiar pe biroul meu. 

— Adu-l cu tine. 

Peste douăzeci de minute, Frank era la el. 

— Haide să trecem în living, Frank, începu Willy. Am ceva 
foarte serios de discutat cu tine. Dar, mai întâi, vreau să-ţi 
pun câteva întrebări despre Bobby Armacost. 

— Sigur. Am adus şi studiul de fezabilitate, spuse Frank, 
căutând în servietă. 

— Lasă-l pentru început pe măsuţa pentru cafea. Apropo 
de cafea, vrei una? 

— Da. Este încă destul de devreme. 

— Mă duc atunci la bucătărie. Intre timp, fă-te comod. 

Intorcându-se cu cele două ceşti, Willy începu: 

— Noi doi îl cunoaştem pe Bobby Armacost de mai bine 
de zece ani. Aşa cum ştii, totul a început când am angajat 
firma lui în calitate de consilier în probleme de obligaţiuni, 
când am intrat în afacerile cu obligaţiuni fără acoperire. 

— În 1984, spuse Frank. 

— Exact. Ştiu că el se ocupă şi de alte probleme, dar 
vreau să ştiu dacă firma lui se ocupă, în continuare, în 
principal de consultanţă în probleme de obligaţiuni? 

— Da. Acesta este şi motivul pentru care el şi cu Dan 
sunt atât de apropiaţi. Firma Armacost şi Slater se ocupă, 
mai mult decât de orice altceva, de consultanţă în 
probleme de obligaţiuni pentru orăşele şi oraşe unde noi - 
Prescott & Quackenbush - lansăm obligaţiuni. Noi îi 
alimentăm afacerile, iar el ne alimentează pe noi. 

— Slater mai face parte din firma Armacost şi Slater? 

219 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Nu. Bobby este singurul stăpân al firmei sale. Şi o 
conduce ca un adevărat dictator. 

— Şi cum merge firma? 

— Destul de prost. Bobby nu ar recunoaşte asta, dar, de 
când a fost implicat, împreună cu Dan Prescott, în 
scandalul acela declanşat de cosmetizarea registrelor 
contabile, lucrurile au mers din rău în mai rău pentru 
Armacost şi Slater. Dacă nu l-ai fi scos tu din mizerie, Willy, 
firma lui de avocatură ar fi fost acum o chestiune de 
domeniul trecutului. Îţi este îndatorat până peste cap. 

— Dar reputaţia firmei, în ce priveşte consultanţa în 
domeniul obligaţiunilor, continuă să fie bună? 

— Asta, da. Scandalul de la firma aceea biotehnică, din 
care a ieşit atât de şifonat, nu implica şi obligaţiunile. 
Problema este că aproape toate firmele de avocatură au 
probleme şi există deci foarte multă concurenţă între 
consilierii din domeniul obligaţiunilor, indiferent de natura 
afacerilor. 

— În regulă. Asta lămureşte lucrurile. Acum, dă-mi voie 
să-ţi mai pun câteva întrebări care ar putea părea prosteşti. 
Dar suportă-mă. In regulă? 

— Cum zici tu, Willy. 

— În ultimii trei sau patru ani, principala ta activitate a 
fost aceea de a cumpăra obligaţiuni municipale pentru 
Prescott & Quackenbush. 

— Corect. 

— Când desfăşori o asemenea activitate de cumpărare, 
în vederea vânzării, cine sunt jucătorii cheie? 

Frank se gândi un minut înainte de a răspunde la această 
întrebare. 

— Sunt, întotdeauna, patru. Primul, directorul financiar al 
primăriei care încearcă să facă rost de bani. 


— În regulă. 
— Al doilea, grupul care cumpără, condus de ceea ce noi 
numim expertul procurist - firme ca Prescott & 


Quackenbush - care se angajează să cumpere obligaţiuni 


220 


- PAUL ERDMAN - 


de la municipalitate ca să le vândă apoi persoanelor sau 
instituţiilor, ca fonduri pentru obligaţiuni. 

— În regulă. 

— Al treilea, consilierul în probleme de obligaţiuni, care-şi 
pune numele pe toate documentele legale importante. De 
la confirmarea faptului că municipalitatea are autoritatea 
legală de a emite obligaţiuni la garantarea statutului de 
scutire de taxe pentru obligaţiunile pe care aceasta 
intenţionează să le vândă. Cumpărătorul de obligaţiuni se 
bazează în totalitate pe temeinicia acestor păreri. 

— Şi, aşa cum tocmai mi-ai confirmat, aceasta este 
principala activitate a firmei Armacost şi Slater. 

— Corect. 

— Şi al patrulea? 

— Agenţia de evaluare şi cotare, care, în esenţă, face o 
judecată privind abilitatea celui care ia cu împrumut să 
plătească dobânzile şi să restituie capitalul, când 
obligaţiunile ajung la termen. 

— Ca prietenul nostru Sidney Ravitch. 

— Prietenul tău, Willy. Nu al meu. 

— Da, ştiu ce vrei să spui. Dar am un motiv pentru care 
am intrat în combinaţie cu Ravitch - un motiv pe care o să 
ţi-l spun imediat. Şi o să-ţi fiu recunoscător, dacă o să mă 
asculţi până la capăt înainte de a face orice fel de 
comentariu. În regulă? 

— Desigur. 

— Tocmai m-am întors de la fermă, Frank. Au început 
tranzacţiile la ora patru azi-dimineaţă - cu Europa - şi 
merge deja ca focul. Incredibil. O să fie un succes uriaş, 
Frank. Uriaş. 

— Asta este minunat. 

— Dar - în meseria noastră există întotdeauna un „dar” - 
ceea ce cer ei este capital. Un capital mare. 

— Dar ai investit deja patruzeci de milioane. 

— Nu este destul. 

— Ce înseamnă destul? 


221 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Încă nu ştiu. Ceea ce ştiu este că mai avem nevoie de 
alte douăzeci de milioane aproape imediat. 

— Ai această rezervă? 

— Nu. Am o rezervă, dar nu este suficient de mare. ŞI 
vreau ca această rezervă să rămână o rezervă. 

Mai avea în Liechtenstein unsprezece milioane de dolari, 
dar asta nu era treaba nimănui, nici măcar a lui Frank. 

— Şi atunci, de unde o să-i iei? 

— Asta este problema. Până când Prescott & 
Quackenbush nu vor putea demonstra că sunt într-adevăr 
producători de bani, cu activitatea lor din ultimii câţiva ani, 
nicio instituţie financiară nu le va împrumuta banii aceştia 
mulţi de care o să avem noi nevoie. Din acelaşi motiv, nu 
există nicio şansă să poată pătrunde pe piaţa cambiilor. 

— De acord. 

— Cu activitatea mea - mai ales modul în care mi-am 
petrecut ultimii trei ani - nu există nici cea mai mică şansă 
să-mi împrumute cineva mie bani. 

— În afară de cazul în care cineva nu vrea să devină 
partenerul tău din motive pur personale, sugeră Frank. 

— M-am gândit la asta, spuse Willy. Atât Denise, cât şi 
Sara erau pline de bani, de fapt, singure şi pline de bani, se 
gândi el. Dar, continuă Willy, m-am hotărât să nu merg pe 
calea aceasta. 

— Şi ce ţi-a mai rămas? 

— Ukiah. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Mai întâi, încă o întrebare. Cu chestia asta în mână - şi 
Willy arătă acum spre studiul de fezabilitate privind o 
Instalaţie de Reciclare a Materialelor, pregătit de primăria 
din Ukiah - ai putea schiţa un prospect pentru cumpărarea 
de acţiuni în scopul revinderii? 

— Noi, cei care ne ocupăm cu achiziţionarea de bonuri 
municipale, îi spunem declaraţie oficială, nu prospect, dar 
răspunsul este da. Cu două amendamente. Aş avea nevoie 
atât de părerea unui consilier în probleme de obligaţiuni, 
cât şi de o evaluare. 

222 


- PAUL ERDMAN - 


— Haide să ne oprim o clipă la evaluare. Cum este 
prezentată de obicei aceasta într-o declaraţie oficială 
privind obligaţiunile municipale? 

Frank căută în servieta pe care o adusese cu el. 

— Am aici o schiţă a celei la care lucrăm în prezent - cea 
pe care ai aranjat-o tu pentru oraşul şi districtul San 
Francisco. Este la pagina treizeci şi şase, sus. Uite. Citeşte- 
O. 

Frank îi dădu lui Willy documentul. Paragraful de la 
pagina 36 spunea: 


Evaluări 


Moody's Investor Services şi Western Credit Rating 
Agency au cotat, ambele, seria de obligaţiuni din anul 
1995 cu calificativul AA. Aceste cotări reflectă numai 
punctele de vedere ale societăților Moody's şi Western 
Credit Rating Agency la data distribuirii seriei de 
obligaţiuni 1995. O explicaţie a acestei cotări poate fi 
obţinută de la agenţiile Moody's şi Western Credit. Nu 
există asigurări că aceste evaluări vor avea valabilitate pe 
o anumită perioadă de timp sau că nu vor fi revizuite în 
sensul unor cotări mai mici sau că nu vor fi retrase în 
totalitate. 


— Încă două întrebări, Frank, spuse Willy, cu documentul 
încă în mână. Cum ai ajuns, deja, la evaluarea dublu-A? Nici 
Moody's şi nici Western Credit Agency nu au pregătit încă 
nimic pentru această nouă emisiune, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu. Dar aceasta este evaluarea făcută 
atât de Moody's, cât şi de Standard & Poors ultimelor cinci 
emisiuni de obligaţiuni generale distribuite de oraşul şi 
districtul San Francisco. Deci, este mai mult ca sigur că 
Moody's va continua cu evaluarea dublu-A. Ceea ce va face 
ca amicul tău de la Western Credit Rating Agency să nu 
poată face altceva decât să-i urmeze exemplul. 


223 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Pare logic. Acum însă mă întorc la textul schiţei tale de 
prospect a treia propoziţie: „O explicaţie a acestor evaluări 
poate fi obţinută de la Agenţiile Moody's şi Western Credit 
Rating”, spuse Willy. 

— Acesta este un limbaj standard, de învăluire, replică 
Frank. 

— Am înţeles. Dar îi contactează într-adevăr cineva 
pentru a căpăta asemenea explicaţii? Mai mult, citeşte 
cineva, de fapt, chestia asta înainte de a cumpăra 
obligaţiunile? 

— De obicei, o citesc numai în cazul în care se schimbă 
evaluarea - mai ales dacă aceasta a fost corectată în jos. 
Dar, altfel, face parte din practica majorităţii instituţiilor să 
cumpere aceste obligaţiuni aproape în mod automat. Ele 
primesc raportul - fără prea mare grabă - iar acesta va 
sfârşi îngropat într-un dosar. Ei se bazează în primul rând 
pe ce scrie în prospect. 

— Crezi că ar părea ciudat, dacă tu ai furniza această 
„explicaţie” direct unei instituţii cumpărătoare? 

Frank se gândi puţin la această întrebare. 

— Cred că nu. Atâta vreme cât aceasta va ajunge în 
mapa lor de pe birou, nu văd de ce s-ar întreba cineva cum 
a ajuns acolo. 

Un vizibil satisfăcut Willy Saxon se lăsă acum pe spate în 
scaunul său exagerat de tare din secolul al optsprezecelea. 

— Vrea să însemne asta că peste weekend ai mobilizat 
Primăria din Ukiah pentru această acţiune de cumpărare? 
întrebă Frank. _ 

— Nu, nu înseamnă asta, răspunse Willy. Inseamnă că 
vom continua, oricum, această acţiune. 

— Nu poţi face asta, Willy, spuse Frank. 

— De ce nu? Doar pentru că nimeni nu a mai făcut-o 
înainte? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Nu o poţi face, pentru că, dacă 
ai face asta, Willy, te-ai întoarce la puşcărie. La fel şi eu - în 
cazul meu însă, pentru prima oară. 


224 


- PAUL ERDMAN - 


— Cine spune asta? Mai întâi, trebuie să se prindă 
cineva. Dar, în felul în care am pus eu totul la cale, nimeni 
nu o va face înainte de anul 2035. Până atunci, vom fi cu 
toţii oale şi ulcele. 

— Stai aşa. De ce să rămână nedetectată vreme de 
patruzeci de ani? 

— Pentru că vom plasa obligaţiuni fără cupoane pe 
patruzeci de ani. Frank rămase pe gânduri. Şi voi plasa 
întreaga emisiune unei singure instituţii, continuă Willy. 
Nimeni altcineva nici măcar nu va auzi vreodată despre 
asta. Mai ales edilii din Ukiah. 

Frank rămase în continuare pe gânduri. 

— lar în cazul în care cumpărătorul păstrează 
obligaţiunile, acestea vor rămâne efectiv îngropate la 
fundul teancului din pivniţa lor, spuse într-un târziu Frank. 

— Exact. În cazul unei obligaţiuni fără cupon, de 
patruzeci de ani, niciun bănuţ nu-şi va schimba proprietarul 
vreme de patruzeci de ani. Şi nici taxe nu se vor plăti 
vreodată pentru obligaţiuni municipale fără cupoane, pe 
patruzeci de ani. Este deci o tranzacţie care se face o 
singură dată. După această unică dată, nici banii, nici 
cupoanele, nimic altceva nu va trece în altă mână. Prin 
urmare, nu există absolut niciun motiv ca vreo instituţie 
cumpărătoare să se mai gândească vreodată la acestea 
înainte ca ele să ajungă la termen, când, aşa cum am spus- 
o mai devreme, vom fi amândoi oale şi ulcele. 

— Dar dacă peste cinci ani cumpărătorul tău încearcă să 
scape de obligaţiuni? întrebă Frank. 

— În asemenea cazuri acesta contactează, în primul 
rând, firma care i le-a vândut, nu-i aşa? Or, în cinci ani, vom 
fi în situaţia de a găsi noi o soluţie. 

— Te-ai gândit la toate, nu-i aşa, Willy? întrebă Frank. 

— Am avut trei ani şi o zi să mă gândesc. Deci, da, cred 
că m-am gândit la toate, răspunse Willy. 

— Dar de ce să-ţi asumi acest risc nebun? 

— Chiar acum câteva zile am vorbit despre asta, Frank. 
Am intrat în chestia cea mai formidabilă pe care am făcut-o 

225 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


vreodată în viaţa mea. Mă apropii de cincizeci de ani. Deci, 
aceasta este ultima oară când mai am ocazia să fac într- 
adevăr ceva formidabil. Ultima şansă. Şi nu am de gând să- 
i dau cu piciorul, pentru că nu am suficient capital ca să o 
fac să meargă. Dacă nu obţin suficient capital, băieţii din 
Healdsburg o să mă lase baltă, iar eu o să rămân pe cap cu 
o bancă de investiţii muribundă şi cu o agenţie de credit pe 
care, acum îmi dau seama, nici n-ar fi trebuit să o cumpăr 
de la bun început. 

Willy făcu o pauză. 

— Dar dacă tu, Frank, vrei să ieşi, fie. O să înţeleg şi nu o 
să-ţi port pică pentru asta, spuse el apoi. 

— Nu eu voi fi acela care o să vrea să iasă, Willy, îl 
asigură Frank. Dar nu sunt prea sigur că Dan Prescott şi 
Bobby Armacost vor dori să intre. Or tu ai nevoie de 
amândoi. 

— Fără mine, amândoi se duc de râpă, replică Willy. Dar 
întotdeauna ai nevoie şi de băț, şi de morcov. 

— Care este morcovul? 

— Fiecare, inclusiv tu, capătă un milion de dolari bani 
lichizi, care vor fi depuşi la o bancă la alegerea voastră, 
oriunde pe pământul acesta. Restul rămâne la Prescott & 
Quackenbush sub formă de capital. 

— Cu Sid Ravitch cum rămâne? 

— El rămâne afară din combinaţie. Aşa cum am spus, el 
a fost o greşeală. O să-l ocolim. După cum cred că ştii deja 
ce am în minte. 

— Deci, când te duci să stai de vorbă cu Bobby şi cu 
Dan? întrebă Frank. 

— Chiar astăzi. 

— La ora zece am întâlnire la primărie cu George Abbott. 
Cred că voi reuşi să pun la cale afacerea asta chiar acolo, 
pe loc. 

— Atunci o să aştept aici până îmi vei spune ce-ai făcut. 
Asta o să-mi dea mai multe argumente când o să am mica 
mea discuţie cu Dan şi Bobby. 

Exact înainte de ora amiezii, Frank sună. 

226 


- PAUL ERDMAN - 
— S-a făcut, spuse acesta. 


227 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


34 


Confruntarea care urmă mai târziu în cursul zilei, în sala 
de conferinţe de la Prescott & Quackenbush, fu extrem de 
strânsă, epuizantă. 

Şedinţa începu într-o atmosferă entuziastă. Pe masă erau 
întinse toate ziarele din Bay Area deschise la pagina cu 
afaceri. Chronicle, Examiner, Tribune din Oakland, chiar şi 
Mercury News din San Jose, acordau spaţii largi „noii” 
Prescott & Quackenbush. Toate vorbeau despre ea ca 
despre banca locală de investiţii care trecuse prin vremuri 
grele şi despre care se zvonise că fusese în pragul 
falimentului. Acum însă, aşa cum se anunţase în cadrul 
conferinţei de presă de vineri, nu numai că primea o nouă 
infuzie de patruzeci de milioane de dolari, capital nou, dar 
lansa o secţie de derivate de care se ocupau doi autentici 
savanţi. Nu era decât un alt simptom, spunea Chronicle, al 
renaşterii oraşului San Francisco ca centru financiar de 
frunte din vest. 

— Toată ziua au sunat telefoanele în neştire, spuse Dan 
Prescott. lar ca să pună capac la toate, Frank s-a întâlnit 
azi-dimineaţă cu cei de la Primărie, care au acceptat 
proiectul propus de noi pentru cumpărarea de obligaţiuni. 
Au fost de acord, de asemenea, să apeleze la Bobby în 
calitate de consilier în probleme de obligaţiuni. Trebuie să 
ne asigurăm că toate acestea vor apărea în ziarele de 
mâine. 

— Ce capital va necesita această acţiune? întrebă Willy. 

— Ne gândim în general la o rată de unu la zece. Este 
vorba în total de o sută cincisprezece milioane, pentru 
ambele emisiuni. Vom strânge un grup de cumpărători 
care, sperăm noi, va prelua jumătate. Asta înseamnă că va 
fi vorba, cu aproximaţie, de şase milioane de dolari. Dar 
mulţumită ţie, Willy, avem deja banii aceştia şi chiar mai 
mult. 


228 


- PAUL ERDMAN - 


— Care vor fi recuperaţi în totalitate când vom revinde 
obligaţiunile, adăugă Armacost. 

— Până la următoarea, spuse Willy. 

— Adevărat. Dar nimeni nu pretinde că poţi activa, în 
cadrul ligilor mari în afacerile cu obligaţiuni municipale, în 
calitate de instituţie cumpărătoare majoră, aşa cum facem 
noi acum, pentru prima oară fără capital, spuse Prescott. 

— De acord, acceptă Willy. lar acum, înainte de a trece la 
problema care m-a determinat să solicit această întâlnire, 
permiteţi-mi să vă informez asupra activităţii care a început 
deja la Healdsburg. 

După ce termină prezentarea lansării pline de succes a 
pachetului de investiţii fluctuante inverse în mărci şi swap 
valutar, Prescott spuse: 

— Bine, dar ăsta este un lucru formidabil. Care este 
problema? 

— Cumpărăm o sută de milioane de mărci germane în 
investiţii fluctuante inverse de la două bănci germane. 
Corect? Asta înseamnă şaizeci şi cinci de milioane de dolari 
angajaţi până acum. Problema este că Deutsche Bank a 
fost reticentă să se angajeze chiar şi pentru jumătate din 
această sumă, când a auzit că baza capitalului nostru este 
de numai patruzeci de milioane de dolari. Mai este apoi 
suta de milioane de mărci germane pentru swap valutar. 
Din nou, problema este găsirea unui partener care să vrea 
să facă acest gen de afaceri cu ceea ce reprezintă, din 
punctul de vedere al comunităţii financiare, o bancă de 
investiţii subcapitalizată, ca a noastră. Dacă întâmpinăm 
obstacole de genul acesta chiar din prima zi, ce credeţi voi 
că se va întâmpla peste câteva săptămâni sau luni? 

— Asta înseamnă că cei din Healdsburg trebuie să o lase 
mai moale în următoarele câteva săptămâni sau luni, spuse 
Prescott, până când vom începe să recuperăm din capitalul 
angajat. 

— Dacă le spun asta, pleacă cu toţii. Mâine-dimineaţă. Și 
atunci, ce facem? Convocăm o altă conferinţă de presă? Le 
spunem celor de la Chronicle că totul nu a fost decât o 

229 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


mare greşeală? Că lumea poate uita de orice „nouă” 
Prescott & Quackenbush? 

— Este chiar atât de grav? întrebă Bobby. 

— Chiar atât de grav, zise Willy. Şi credeţi-mă, fie că 
vreau sau nu, se va duce imediat vestea despre eşecul 
nostru. Şi atunci câte cumpărări de obligaţiuni municipale 
aşteptaţi să mai avem? Înțelegerea de azi cu oraşul şi 
districtul San Francisco va sfârşi prin a fi prima şi ultima de 
acest fel. lar numărul de dăţi când te mai putem alimenta 
pe tine, Bobby, cu alte afaceri se va reduce treptat la zero. 
Acolo unde, mi s-a spus, se îndrepta oricum firma ta de 
avocatură înainte ca toate acestea să fi început să se 
petreacă. 

— De ce ne spui toate astea? întrebă Armacost, vizibil 
alarmat. 

— Ca să vă informez că trebuie neapărat să facem rost 
de un nou capital. Acum, răspunse Willy. 

— Din Elveţia? întrebă Dan. 

— Nu din Elveţia. Fântâna aceasta a secat, afirmă Willy. 

— Atunci de unde? 

— Poate că ai putea tu găsi ceva, zise Willy. 

— Aşa cum ţi-am spus la Moose's, în prima zi când ne-am 
întâlnit acolo, am încercat totul. Nimic. Fără banii tăi, 
Prescott & Quackenbush n-ar fi putut nicicum supravieţui. 

— Bobby? 

— Eu sunt avocat, nu procurator de capital. Şi cum bine 
ştii, Willy, sunt şi eu falit. Mai mult decât falit, răspunse 
Armacost. 

— În regulă. Înseamnă că ne-am înţeles perfect. Avem 
nevoie de capital pentru a salva ceea ce ar putea însemna 
lucrul cel mai bun pe care fiecare dintre noi l-a făcut 
vreodată. Dar niciunul nu ştie de unde să facă rost de el. 
Am descris corect situaţia? 

— Da, răspunse Dan. 

— De acord, spuse Bobby. 

— Atunci, avem nevoie de un nou fel de abordare, 
remarcă Willy. Una care este inovatoare, aduce repede o 

230 


- PAUL ERDMAN - 


mulţime de bani şi face abstracţie de faptul că niciunul 
dintre noi nu mai poate scoate nici măcar cinci cenți de la 
el. 

— Cum? întrebă Bobby. 

— Facem ceva care, mi s-a spus, presupune o nouă 
tehnică în finanţe. Mutăm „sursa” riscului creditării în altă 
parte. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Bobby. 

— Imprumutăm temporar de la altcineva bunul credit de 
care acesta dispune pentru a face rost de bani pentru noi. 

— Cine ar face asta? întrebă Bobby. 

— Există de obicei companii bogate în bani lichizi şi care 
au uriaşe linii de credit, nefolosite, spuse Willy. 

— Am auzit şi eu, interveni Dan. Dar chiar dacă o astfel 
de companie ar vrea să facă asta - lucru destul de 
discutabil - ar pune un comision uriaş. In plus, aceasta nu 
ar fi decât un expedient temporar. 

— Sunt de acord cu absolut tot ce ai spus tu, Dan. Totuşi, 
m-am gândit la ceva care este puţin diferit - ceva ce ar 
putea fi calificat drept neconvențional, zise Willy. Noi vom 
găsi „sursa” creditului nostru nu la o companie, ci la 
municipalitate. Şi vom vorbi nu despre săptămâni şi luni, ci 
despre ani, mulţi ani. 

— Despre asta nu am mai auzit niciodată, recunoscu 
bancherul învestitor. Ai în vedere o anumită municipalitate? 

— Da. Ukiah. 

— Ukiah? întrebă Bobby. Te referi la orăşelul acela de pe 
drumul naţional 101, la jumătatea drumului spre graniţa cu 
Oregonul? 

— Exact, răspunse Willy. 

— Ei de ce ar fi de acord cu aşa ceva? 

— Nu vor fi de acord. Le vom împrumuta creditul pe furiş, 
ca să spun aşa. Dar lăsaţi-mă să vă explic, spuse Willy, şi 
vă voi fi recunoscător dacă niciunul din voi nu mă va 
întrerupe până nu voi fi terminat. 

Prin urmare, în următoarele zece minute Willy vorbi 
neîntrerupt, sfârşind cu oferta lui de un milion de dolari 

231 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


pentru fiecare, bani gheaţă, depuşi indiferent unde doresc 
ei. 

Îşi dădu seama că pe Dan Prescott îl şi câştigase de 
partea lui. Dar chipul lui Bobby Armacost devenise aproape 
cenuşiu. 

Acesta fu momentul în care Willy scoase dintr-un plic 
mare, galben, pe care-l adusese cu el, două documente 
redactate pe hârtie tip. 

— Le recunoaşteţi? Acestea sunt notele semnate de voi 
şi de soțiile voastre. Două milioane de dolari fiecare. Sunt 
gata să le rup, efectiv, aici şi acum şi să vă descarc 
complet de orice obligaţii începând de astăzi. 

În sfârşit, Bobby Armacost vorbi: 

— O încurcăm dacă nu o facem şi o încurcăm dacă o 
facem, dacă te-am înţeles bine. 

— Nu, nu, spuse Willy. Vo; o încurcaţi acum, dacă nu o 
facem. Noi o încurcăm, poate, dacă o facem, dar numai 
peste patruzeci de ani. 

— De ce, poate? 

— Câţi ani o să ai tu peste patruzeci de ani, Bobby? 

— Să mă gândesc. Nouăzeci şi trei. 

— Crezi că o să se gândească cineva să bage la puşcărie 
un bătrân de nouăzeci şi trei de ani? 

— Ai uitat de Leona Helmsley? 

— Ea nu avea nouăzeci şi trei de ani. Era doar uşor 
trecută de şaptezeci când au umflat-o. Dar cu soţul ei, 
Harry, ce s-a întâmplat? Nimic. E/ avea într-adevăr aproape 
de nouăzeci şi l-au lăsat în pace. 

— Pentru că tot vorbim prostii, spuse Dan Prescott, mai 
există un precedent pentru teoria lui Willy, potrivit căreia 
capeţi automat imunitate în ce priveşte urmărirea judiciară 
după o anumită vârstă - cazul BCCI de acum câţiva ani. 
Dacă mai ţineţi minte, cei doi mari avocaţi din Washington, 
Clifford şi Altman, care au fost acuzaţi că ar fi tăinuit faptul 
că acel grup de escroci pachistanezi, clienţii lor, 
cumpăraseră în secret controlul asupra celei mai mari bănci 
din districtul Columbia. Diferenţa era că Clark Clifford avea 

232 


- PAUL ERDMAN - 


optzeci şi cinci de ani, în timp ce partenerul său - totodată 
soţul unei vedete de televiziune - care probabil că nici nu l- 
a ajutat - avea numai patruzeci şi şase. Şi atunci au 
încercat să-l potcovească pe Altman. Lui Clark Clifford nu i- 
au intentat nici măcar proces. 

In încăpere se aşternu tăcerea. Toţi trei ştiau că 
interludiul acela de umor negru fusese o diversiune mai 
curând grosolană de la dilema cu care se confruntau în 
clipa aceea. 

In sfârşit, Bobby Armacost depăşi impasul. 

— Poţi să rupi nota mea, Willy, zise el. 

— Şi pe a mea, spuse Dan Prescott. Presupun că Frank a 
acceptat deja? 

— Da, admise Willy. 

— Cum rămâne cu tipul acela de la agenţia de evaluări, 
Sid Ravitch? 

— El nu face parte din grupul nostru. Dar el nu va 
reprezenta o problemă, răspunse Willy. 

— De ce nu? întrebă Bobby. 

— Pentru motive pe care nu vreau să le discut. Este 
suficient să spun că în clipa în care eu o să spun sări, Sid 
Ravitch o să sară cât poate el de sus. 

Dan Prescott se ridică şi, făcând asta, mai privi o dată 
spre ziarele care rămăseseră împrăştiate pe masa de 
conferinţe. 

— Presupun că aceasta înseamnă că putem înrăma şi 
atârna pe pereţi poveştile astea, spuse el. 

— Să sperăm că vor rămâne acolo vreme de patruzeci de 
ani, interveni Armacost. 

— De acord cu tine, rosti Willy. 

— Chestia asta cere de băut, zise Bobby. O tărie. Ai 
cumva un Jack Daniel's? 

— O sticlă nou-nouţă. Cred că toţi avem nevoie. 

După două pahare, Willy se întoarse în apartament. 
Trebuia să aranjeze întâlnirea cu Sid Ravitch devreme în 
dimineaţa următoare, explică el şi trebuia să aibă capul 
limpede. 

233 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Îndată ce uşa se închise în urma lui, Dan Prescott începu 
să vorbească în şoaptă cu Bobby Armacost - asta în cazul 
în care, cine ştie din ce motiv, s-ar fi întors Willy. 

— Ce părere ai? întrebă el. 

— Haide să privim lucrurile aşa cum sunt, răspunse 
Bobby. Ne-a strâns pe amândoi de ouă. Şi tocmai în asta se 
află salvarea noastră - dacă va fi vreodată nevoie de 
salvare. 

— Ce vrei să spui? 

— Am fost forţaţi să facem asta, pur şi simplu. 

— Şi? 

— Dacă o să iasă totul la iveală înainte de cei patruzeci 
de ani, vom pleda în victime, la fel ca şi municipalitatea din 
Ukiah sau, şi mai bine, ca bietul nenorocit căruia îi vinde el 
aceste obligaţiuni fără cupoane. 

— Dar ce tribunal va înghiţi aşa ceva? 

— Procurorul districtual o va face. Ai auzit vreodată de 
procese aranjate? Este bine ştiut că există oameni în oraşul 
acesta care ar vrea să-l bage pe Willy Saxon la puşcărie 
pentru tot restul vieţii lui - procurorul districtual este unul 
dintre aceştia, iar şeful comisiei bancare a statului, altul. 

— Şi cu Frank cum rămâne? 

— Mă tem că şi pe Frank va trebui să-l aruncăm la lupi. 

— Isuse, ce zi! spuse bancherul investitor. Ce-ar fi să mai 
bem un Jack Daniel's? 

— Unul mare de data aceasta, răspunse consilierul în 
probleme de obligaţiuni. 


234 


- PAUL ERDMAN - 


35 


În aceeaşi seară de luni, Lenny Newsom savura şi el un 
Jack Daniel's - la Zeke's, în centrul orăşelului Healdsburg. 
El şi şoferul limuzinei lui Willy Saxon descoperiseră 
cârciuma în seara precedentă. 

Trăseseră la Vintage Inn în acelaşi timp şi când şoferul 
limuzinei îl întrebase pe funcţionarul de la recepţie unde ar 
putea bea câteva păhărele într-o seară de duminică, unicul 
răspuns fusese la Zeke's. Când Lenny îl întrebase dacă 
poate veni cu el, şoferul se arătă mai mult decât fericit că 
găsise un tovarăş de băutură în acest oraş uitat de 
Dumnezeu, din districtul Sonoma. 

Urmărirea limuzinei lui Saxon îi solicitase lui Lenny destul 
de multişor picioarele. În clipa în care văzuse maşina oprind 
în faţa clădirii din Sacramento 1190 duminică la începutul 
după-amiezii, acesta înţelese că Willy Saxon era din nou în 
mişcare. Lenny îşi parcase maşina o jumătate de cvartal 
mai în jos, pe Sacramento Street, şi abia se urcase în ea, 
când limuzina începu să se îndepărteze de trotuar cu Willy 
înăuntru. După aceea fusese uşor când aceştia o luaseră 
spre Golden Gate Bridge şi apoi spre nord, pe drumul 
naţional 101. Tot traficul de duminică după-amiază era 
îndreptat spre sud, orăşenii întorcându-se din weekendul 
petrecut în Wine Country din districtele Napa şi Sonoma. 
Astfel încât lui Lenny îi fusese uşor să nu piardă din vedere 
limuzina pe tot parcursul drumului. Situaţia se schimbase 
însă când limuzina părăsise autostrada la Chalk Hill Road, 
exact la nord de Santa Rosa, pentru ca şaisprezece 
kilometri mai încolo să cotească pe o alee îngustă ce dădea 
într-o zonă foarte împădurită. Lenny nu mai putea să o 
urmărească. Mersese atunci un kilometru mai departe, 
parcase şi se întorsese pe jos la alee. Se aventurase chiar 
să înainteze pe jos, până când ajunsese la o poartă încuiată 
unde un indicator îi spunea că urma să intre în River Ranch. 
Hotărâse atunci să se întoarcă la maşină şi să aştepte. 


235 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Cincisprezece minute mai târziu limuzina apăruse din 
alee, cotise spre nord şi o luase spre Healdsburg, 
depăşindu-l. Lenny ajunsese la Vintage Inn la câteva 
minute în urma limuzinei. Aşa că trăsese la hotel în acelaşi 
timp cu şoferul. 

Paharul băut împreună cu şoferul la Zeke's în acea seară 
de duminică - de fapt, fuseseră patru pahare - însemnase 
mai mult decât orice până atunci în noua slujbă a lui Lenny. 
Ar fi vrut să mai smulgă şi alte informaţii de la tip, dar, 
când se sculase a doua zi dimineaţă, descoperise că 
limuzina nu se mai afla acolo. Omul de la recepţie îi 
spusese că limuzina plecase înainte de ora şase. 

Lenny hotărâse să rămână la Healdsburg, căutând o altă 
ocazie. Dar până la ora aceea nu făcuse altceva decât să 
dea la pedale - la propriu şi la figurat. Pentru că îi venise 
ideea - ca să fie mai în „siguranţă” - să lase maşina la 
motel şi să închirieze o bicicletă de la un atelier din 
Healdsburg. Observase, în ziua precedentă, că până şi 
după căderea întunericului zona continua să fie plină de 
turişti pe biciclete, pedalând de-a lungul viilor în costumele 
lor ţipătoare. 

Nu-i luase decât o oră de pedalat ca să iasă din oraş şi să 
o ia pe Chalk Hill Road. Echipat cu o pătură, cu un termos şi 
o cameră de luat vederi, îşi petrecuse cea mai mare parte a 
zilei făcând pe iubitorul de natură, întins lângă bicicletă sub 
un pâlc de copaci aflaţi imediat lângă aleea care ducea din 
Chalk Hill Road spre River Ranch. 

Numai că, în loc să privească păsările, Lenny se interesa 
de orice maşină care s-ar fi angajat pe această alee. Nu 
fuseseră, prea multe - în total, unsprezece maşini. In mod 
ciudat, toate cele unsprezece maşini erau conduse de 
femei. Una fusese o Honda amărâtă, condusă de o femeie 
bătrână care arăta mai mult a ţărancă. Aceasta părăsise 
ferma pe la ora nouă şi se întorsese o oră mai târziu. Atunci 
o văzuse pentru ultima oară, aşa încât Lenny trăsese 
concluzia că aceasta lucra la fermă. 


236 


- PAUL ERDMAN - 


Celelalte zece erau femei tinere, toate în jur de douăzeci 
de ani. La fel de ciudat părea şi faptul că toate aceste zece 
femei erau impecabil coafate şi, din câte putea el vedea, 
foarte bine îmbrăcate. În niciun caz nu puteau fi sătence 
sau soţii ale ajutoarelor de la fermă. Ele veneau - şi plecau 
- într-o procesiune care le distanţa la intervale de exact 
jumătate de oră. Lenny făcuse poze polaroid fiecărei maşini 
şi şoferiţe, printr-o lentilă zoom care, spera el, trecea drept 
aparatul lui de observare al vieţii păsărilor. La ora cinci se 
întorsese în oraş. 

Stând acum la barul Zeke's, fără nimic altceva mai bun 
de făcut, se uita pentru a cincizecea oară la fotografii. Era 
luni seara şi linişte prin urmare, aşa încât, cum nu era 
decât unul din cei doi consumatori de la bar, barmanul se 
apropie de el. 

— Ce fel de fotografii ai aici? îl întrebă acesta. 

— Poze cu fete, spuse Lenny. 

— Poze porno? 

— Nu încă, răspunse Lenny. Până una alta sunt doar, să 
zicem, în faza interviurilor. 

Asta era! Cineva de la River Ranch intervievase aceste 
fete în vederea unei slujbe. 

— Eşti de la Playboy cumva? întrebă barmanul. 

— Aş vrea eu, răspunse Lenny. Nu. Nu sunt decât un 
achizitor pentru un lanţ de magazine alimentare şi de 
băuturi din Canada. Mă aflu aici ca să vizitez vinăriile 
locale. 

— Mi s-a părut mie că ai un mic accent, spuse barmanul. 
Din Vancouver? 

— Nu, de undeva de pe lângă Toronto, pe care-l pronunţă 
„Tronna” ca un bun canadian ce era. 

În fond, continua să fie canadian, deşi nu mai fusese 
acasă de câţiva ani, din cauza popasului făcut la 
Pleasanton. 

— Aţi fost şi aseară aici, nu-i aşa? 

— Da, cu încă cineva. Este şoferul limuzinei noului 
proprietar de la River Ranch, spre Chalk Hill Roads. 

237 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Da, am auzit că locul tocmai şi-a schimbat stăpânul. 
Nu ştiu cu ce se ocupă, dar în ziarul local de duminică a 
apărut un anunţ pentru personal de birou - pentru cei care 
ştiu să lucreze la computer şi la toate chestiile astea. Un 
anunţ cât toate zilele. Mi l-a arătat nevastă-mea, care şi ea 
caută de lucru. 

— Se pricepe la computere? 

— Nu. Caută un loc de chelneriţă. 

Lenny se întoarse la fotografiile sale. Toate începeau 
acum să aibă o logică. Şoferul limuzinei îi povestise despre 
computere şi despre instalaţiile pentru captarea sateliților 
şi despre băieţii aceia într-adevăr foarte ciudaţi - nişte 
monştri în materie de computere - care se mutaseră la 
fermă. El îi adusese cu maşina de la San Francisco. Apăruse 
acolo şi o doamnă din înalta societate din San Francisco, 
deşi se pare că aceasta nu se mutase aici. 

Ce naiba puneau ei la cale? Construiau o bombă atomică 
pentru arabi? Comunicau cu omuleţii verzi din spaţiul 
extraterestru? 

_ Lenny izbucni în râs la micile lui glume inteligente. 
Incepea să-i placă din ce în ce mai mult această slujbă. 

— Mai dă-mi un pahar, îi spuse barmanului. 

Când acesta sosi, întrebă: 

— Pe unde poţi găsi fete în oraşul ăsta? 

— Depinde despre ce fel de fete vorbeşti, răspunse 
barmanul. 

— Să zicem fete cumsecade, de genul celor care se 
pricep la computere. 

— Aici, în niciun caz, asta este sigur. Cele care sunt într- 
adevăr de pe aici, beau câte ceva seara după slujbă în 
localul de peste drum - la Jacob Horner's. In Santa Rosa 
există o mulţime de locuri unde să te poţi duce, dar unul 
dintre cele mai frecventate este un local texano-mexican 
căruia i se spune Chevy's. Este în oraşul vechi, vizavi de 
ceea ce pe vremuri era gara. 

La ora unsprezece, Lenny se întorcea la hotel. 


238 


- PAUL ERDMAN - 


Când se trezi a doua zi de dimineaţă, la ora şase şi 
treizeci, limuzina se afla din nou în parcare. 


239 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


36 


Se afla acolo pentru că târziu, în seara următoare, Willy 
se hotărâse să-şi părăsească apartamentul său din oraş şi 
să plece în nord, la fermă. 

Motivul era un telefon pe care îl primise în seara 
precedentă de la Jack arhitectul. Compania care se ocupa 
de vânzare, îi explicase Jack, pregătise totul, aşa că nu 
avea rost să mai întârzie actul final privind vânzarea 
fermei. Aranjase prin urmare o întâlnire la ora unsprezece 
la sediul companiei din Santa Rosa. Nu era, într-adevăr, 
decât o simplă formalitate, dar Jack voia să facă lucrurile 
cum se cuvine. Willy îl asigură că va fi acolo. 

Dar cum rămânea atunci cu Sid Ravitch? 

Cu cât Willy se gândea mai mult, cu atât ajungea la 
concluzia că, în orice caz, Frank l-ar putea manevra mai 
bine decât el. Mai întâi, Frank îi putea spune că el, 
personal, discutase cu Primăria ca aceasta să apeleze la 
compania lui Ravitch ca la una dintre agenţiile de evaluare 
din oraş, alături de Moody's şi Standard & Poors. Apoi, 
aproape ca o idee atunci venită, putea aduce vorba de 
Ukiah. 

Aşa că ultimul lucru pe care Willy îl făcu înainte de a 
pleca la fermă luni seara, fu acela de a-l suna pe Frank, 
rugându-l să se întâlnească el cu Ravitch a doua zi 
dimineaţă cât mai devreme. li explică acestuia că atât Dan, 
cât şi Bobby erau cu ei în problema Ukiah şi că singurul 
element care mai lipsea era documentaţia privind 
evaluarea obligaţiunilor. II lăsă pe Frank să vadă cum o 
poate obţine de la Ravitch, fără să se dea prea mult de gol. 

Willy îşi petrecu deci seara la River Ranch şi, cum era din 
ce în ce mai nerăbdător să acţioneze, a doua zi se trezi 
foarte devreme. 

— la te uită, domnul Saxon, spuse Fred Fitch în clipa în 
care Willy intră în sala de tranzacţii. Nu ne aşteptam să vă 
vedem atât de curând înapoi. Dar nu puteaţi veni mai bine. 


240 


- PAUL ERDMAN - 


Tocmai lansăm un nou produs la care au lucrat băieţii 
aproape din clipa în care au sosit. Le place mult aici. 

— Ce fel de produs? 

— l-am spus ICON, răspunse Fred. 

Işi strigă colegul care se afla în cealaltă parte a încăperii, 
lucrând la nou-nouţul computer SparcServer 1000. 

— Ei, Glenn, vino aici şi dă explicaţii despre noul produs. 

Doctorul Glenn Godwin dădu mai întâi mâna cu Willy şi 
apoi întrebă: 

— Cum a fost primită conferinţa de presă de duminica 
trecută? 

— Nu ai citit ziarele? 

— Nu. Am fost destul de ocupati. 

— Ai fost trăsnet, Glenn. 

— Mă bucur. Am fost puţin cam nervos. Nu sunt obişnuit 
cu lucruri dintr-astea. 

— Fii liniştit. Probabil că atunci a fost ultima oară când 
te-am rugat să faci aşa ceva. Şi acum spune-mi ce este 
acest produs „ICON”. 

— Este doar acronimul unui nou tip de produs financiar. 

— Tu l-ai inventat? 

— Cum să spun, şi da, şi nu. Prima oară, ideea i-a venit 
lui Urs Bauer. Arătă în partea cealaltă a încăperii, spre 
specialistul elveţian în schimburi valutare care, ca de 
obicei, vorbea la două telefoane în acelaşi timp. El a scos în 
evidenţă faptul că numeroase instituţii, atât din Europa, cât 
şi din Statele Unite, mai ales cele profilate pe fondurile 
pentru pensii, nu se pot implica în pieţele schimbului 
valutar. Aceste fonduri, aşa cum ştiţi, controlează sute de 
miliarde de dolari, reprezentând astfel o piaţă uriaşă, 
virgină. 

— De ce nu se pot ocupa de schimburi valutare? 

— Pentru că, potrivit spuselor lui Urs, legea în aproape 
toate ţările europene interzice fondurilor de pensii să se 
angajeze în speculaţii. lar afacerile cu valută, cel puţin pe 
piaţa valutară la termen, sunt considerate pure speculaţii, 
deşi toată lumea ştie că George Soros a făcut un miliard şi 

241 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


jumătate de dolari într-o singură lună în care s-a ocupat de 
speculaţii cu valută. Aşa că, orice director de fond de 
pensii, de la Madrid la Frankfurt şi până la Zurich, încearcă 
să caute o cale de a eluda legea, ca să poată face acelaşi 
lucru. Administratorii fondurilor din New York abia aşteaptă 
să facă asta, dar dispoziţiile legale le interzic şi acestora 
tranzacţiile valutare. 

— lar tu ai găsit o cale de a ocoli toate acestea? întrebă 
Willy. 

— Exact. ICON-urile. Acesta este acronimul pe care l-a 
inventat Fred. Vine de la Index Currency Options Notes. 

— Începe deja să-mi placă, spuse Willy. Explică-mi. 

— Da, noi - sau unul dintre clienţii noştri - emitem 
efecte. Am hotărât să începem cu efecte pe un an şi pe doi 
ani. Ce este diferit la aceste efecte este că nu le pasă de 
niciun fel de rată a dobânzii. În schimb însă, când unul 
dintre aceste efecte ajunge la termen, să zicem după doi 
ani, plata este condiţionată de rata de atunci a dolarului 
faţă de o altă monedă, în comparaţie cu data la care a fost 
emis efectul. 

— Nu te-am înţeles. N 

— În regulă. Haide să folosim marca germană. În mod 
obişnuit, rata de schimb este de o marcă şi jumătate la un 
dolar. Aceasta înseamnă o sută la indexul la care s-a fixat 
preţul efectului. Să spunem că, în doi ani, înseamnă două 
mărci faţă de dolar. Aceasta aduce indexul la o sută treizeci 
şi trei. Dacă cumperi asemenea efecte în valoare de un 
milion de dolari, primeşti înapoi un milion trei sute treizeci 
şi trei de dolari. Asta înseamnă al naibii de bine faţă de cele 
cinci procente anual pe care le-ai fi putut câştiga cu efecte 
„normale” de doi ani. 

— Dar dacă marca germană scade la unu şi douăzeci şi 
cinci faţă de dolar? 

— Atunci, omul primeşte înapoi cu mult mai puţin decât a 
băgat. 


8 Efecte opţionale în valută (n.tr.). 
242 


- PAUL ERDMAN - 


— Deci, este totuşi foarte riscant. 

— Bineînţeles, dar aşa sunt toate derivatele. 

— Dar cum rămâne cu noi, dacă noi vom fi aceia care 
vom emite aceste efecte ICON? 

— Avem două variante. Să încheiem contracte la termen 
separate cu părţi terţe - care ne acoperă spatele, indiferent 
în ce direcţie o iau mărcile germane. Sau să nu ne luăm 
garanţii de acoperire a riscului şi să sperăm că marca o va 
lua în cealaltă direcţie. Ne vom lua o acoperire, de vreme 
ce suntem de acord cu dumneavoastră, domnule Saxon, 
că, pe termen lung, marca germană se va duce în jos, nu în 
sus. Ceea ce îi va face foarte fericiţi pe clienţii noştri şi, din 
moment ce noi ne-am acoperit, altcineva, nu noi, va plăti 
această fericire. 

— Câte ai vândut până acum? 

— Avem angajamente pentru aproape o sută de milioane 
în efecte-dolari corelate cu marca germană şi alte cincizeci 
de milioane corelate cu francul elveţian. 

— Unde o să găseşti cumpărătorii? 

— Pentru acestea în special, în cea mai mare parte la 
New York. Pentru Frankfurt şi Zurich vom proiecta efecte la 
comandă, care vor face exact contrariul - vor urca dacă 
dolarul va scădea, câtă vreme majoritatea germanilor şi 
elveţienilor este convinsă că are cele mai puternice 
monede de pe pământ. Vom accentua ideea că este vorba 
de un produs financiar asupra căruia avem dreptul de 
proprietate valabil numai aici. 

— Sună splendid. Mulţumesc pentru explicaţii, spuse 
Willy, şi Glenn se întoarse la computerul lui, în timp ce Willy 
îşi îndreptă atenţia spre Fred. Ce se mai aude cu investiţiile 
fluctuante inverse? 

— Se vând ca pâinea caldă, spuse Fred. 

— Şi cum te descurci cu hârţoagele? 

— A devenit deja o problemă. Susie, soţia lui Urs, ne 
ajută să ne descurcăm. Cam într-o oră apare şi ea. Am mai 
angajat, ieri, cinci fete din localitate. Trebuie să apară la 
opt. 

243 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Îmi pare bine că aud asta. Eu şi Frank vom avea ceva 
de lucru în vilă astăzi şi, probabil, tot restul săptămânii. 
Putem, numai pe perioada aceasta, să împrumutăm una 
dintre fete? 

— Bineînţeles. Anunţă-mă când o să aveţi nevoie de ea. 

— Apropo, spuse Willy, am aranjat deja pentru alte 
şaptesprezece milioane de dolari capital pe termen lung. 

— Asta este grozav. După cum evoluează lucrurile, avem 
nevoie imediat de aproape toată suma. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Pe Urs îl daţi gata cu asta, spuse Fred. Vreţi să-i 
spuneţi dumneavoastră sau mă lăsaţi pe mine? 

— Îi spui tu mai târziu. Acum pare al naibii de ocupat. 

Willy decise că văzuse destul, aşa că se întoarse la vilă. 
Nu mai avea acum decât să-şi cheme limuzina, să se 
întâlnească cu Jack la ora unsprezece în Santa Rosa, după 
care să se întoarcă acasă şi să aştepte telefonul lui Frank 
referitor la cum decursese întâlnirea cu Ravitch. 


244 


- PAUL ERDMAN - 


37 


Şoferul lui Willy părăsi Vintage Inn la zece treizeci, ceea 
ce îl obligă pe Lenny Newsom să ia o hotărâre. Să-l 
urmărească acum şi să rişte să fie descoperit de tipul din 
limuzină sau, chiar mai rău, de Willy Saxon. Sau să joace o 
carte mai sigură şi să se ducă la River Ranch mai târziu, în 
cursul zilei. Se decise să mai aştepte puţin. 

Jack se afla deja acolo când sosi Willy la compania de 
intermedieri din Santa Rosa. Într-adevăr, nu era nevoie de 
prezenţa lui aici. Toate hârtiile fuseseră deja semnate şi 
legalizate de cumpărătorul din Londra. Jack era cel care 
trebuia să semneze aceleaşi hârtii, în calitate de vânzător. 
Un proces laborios, dar pe la amiază totul era gata. 

— Ce-ai zice să luăm prânzul împreună la club? întrebă 
Jack. 

Ideea nu îi surâse prea mult lui Willy, dar Jack simţea în 
mod evident că ocazia o cerea. Total se schimbă însă când, 
aproape de sfârşitul mesei, Jack, din cine ştie ce motiv 
începu să vorbească despre cariera sa de arhitect. 

— Ştii, Willy, spuse acesta, lumea mă întreabă 
întotdeauna de care clădire sau de care proiect sunt cel 
mai mândru. Ei bine, am fost destul de apropiat de Jack 
Kennedy şi prin urmare am primit câteva mari proiecte 
guvernamentale, printre care noua clădire a Senatului din 
Washington. Mie îmi place, dar criticii spun că este un 
morman fără noimă. Am făcut câteva lucrări pentru şahul 
Iranului şi pentru regele Fahd al Arabiei Saudite în anii 
1970, proiecte mari care de regulă cuprindeau mănunchiuri 
întregi de clădiri guvernamentale. Ei bine, acestea erau, 
într-adevăr, un morman fără noimă, chiar unul foarte mare. 
Dar am câştigat o mulţime de bani cu ele. Atât şahul, cât şi 
regele au murit de mult şi odată cu ei s-au dus şi afacerile 
mele acolo. Apropo, mie mi-a plăcut şahul. Presupun că 
sunt singurul american căruia i-a plăcut vreodată de el sau, 
cel puţin, singurul care încă mai recunoaşte acest lucru. 


245 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Dar proiectul care mi-a plăcut cel mai mult nu a fost 
niciodată construit. Mi-a fost comandat de Bill Gates - tipul 
care deţine Microsoftul. De fapt, era sponsorizat în comun 
cu o companie japoneză pe nume Fujitsu. Aceştia se ocupă 
cu hardware şi voiau să intre şi în software, într-o societate 
mixtă cu Gates. Exact cum a făcut Toyota cu General 
Motors la Fremont, unde asamblează un fel de maşină 
hibrid, folosind conducere japoneză, muncitori americani şi 
piese din vreo jumătate de duzină de ţări. Eu am participat 
la licitaţia pentru construirea fabricii în care se făceau 
asamblările, dar am pierdut. Unde rămăsesem? 

— La Microsoft şi la Fujitsu. 

— Exact. Au vrut să le proiectez un oraş. Un oraş complet 
nou. După modelul Levittownului - oraşul construit în 
Pennsylvania după cel de-al Doilea Război Mondial. l-au dat 
numele constructorului. Totuşi, acesta urma să fie mult 
diferit de Levittown. Voiau ca totul să fie de primă mână. 
Ideea era de a avea un loc care să-i atragă pe cei mai buni 
oameni din domeniu, din toată lumea. Am auzit de la fosta 
mea menajeră că se pare că foloseşti ferma mea în acelaşi 
scop. Jack văzu expresia de surpriză de pe faţa lui Willy. Fii 
liniştit, spuse el. Asta rămâne între noi. Dar ţi-am povestit 
despre proiectul acestui oraş, gândindu-mă că o să 
apreciezi ideea. Se gândiseră chiar la un nume. Sun River 
City. Doamne, până şi numele lui era minunat, nu crezi? 
Urma să fie construit chiar lângă Bend, Oregon. Este una 
dintre cele mai frumoase regiuni ale Americii, cu munţi şi 
ape curgătoare, păduri şi vii, vulturi şi urşi. Şi aproape 
pustiu. De fapt, chiar foarte puţini turişti o vizitaseră. 
Probabil că este prea departe. Este unul dintre ultimele 
paradisuri rămase intacte în America. Şi relativ aproape de 
cartierul general al Microsoftului din Redmond, Washington, 
cu avionul, cel puţin. Fireşte, planurile mele cuprindeau şi o 
pistă care putea primi chiar şi reactoare mici. 

Ei bine, mi-am irosit aproape doi ani blestemaţi, iar ei au 
irosit aproape şase afurisite de milioane pentru elaborarea 


246 


- PAUL ERDMAN - 


planurilor acestui mic orăşel. lar apoi au hotărât să nu îl 
mai construiască. 

— De ce? 

— Cred că IBM - clienţii lor folosesc cea mai mare parte a 
produselor Microsoftului - a respins ideea oricărei asocieri 
cu japonezii. Ceea ce am înţeles eu însă a fost că acest 
proiect nu era o idee utopică, ceva ce nu poţi construi 
niciodată, pentru că nu o poţi niciodată finanța. Acest 
proiect ar fi putut fi finanţat mai uşor decât orice alt proiect 
în care am fost implicat vreodată în ţara asta în întreaga 
mea carieră. Am discutat despre el cu două bănci de 
investiţii din New York. Fiecare era gata să se angajeze în 
clipa în care apăsam eu pe buton. Puteau revinde 
obligaţiunile cu de zece ori mai mult. 

— Şi când anume s-a petrecut asta? 

— Proiectul a fost respins abia anul trecut. 

— Cum se întâmplă că nu am auzit niciodată despre el? 

— Nu îl cunoşti pe Bill Gates. Sau pe tipii care conduc 
Fujitsu. Faţă de ei, sfinxul este un palavragiu. 

— Modalităţile de finanţare fuseseră clarificate? 

— Desigur. Adunarea legislativă a Oregonului votase deja 
în urmă cu doi ani legislaţia care amenda Legea pentru 
dezvoltarea economică a Oregonului. Aceasta stabilea o 
agenţie specială pentru acest proiect, Autoritatea pentru 
Dezvoltarea Economică a Oraşului Sun River. Fondurile 
obţinute din emisiunea iniţială de obligaţiuni fuseseră 
alocate construirii infrastructurii de bază şi finanţării 
facilităţilor culturale şi educaţionale. Următoarea emisiune 
urma să asigure fonduri pentru acoperirea primei etape în 
construirea locuinţelor. Şi aşa mai departe. 

— Dar singurul lucru cu care te prezentai la oferta iniţială 
nu erau decât nişte terenuri goale de lângă Bend, Oregon. 

— Plus planuri în valoare de şase milioane de dolari şi 
sprijinul statului Oregon. Greu de contracarat aşa ceva. 

— Cui aparţin aceste terenuri? 


247 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Unui tip care face parte şi el din Comisia de Controlori 
de acolo. Am avut o opţiune pentru cumpărarea a treizeci 
de mii de acri. După câte ştiu eu, încă îi mai are. 

— Şi cât a costat această opţiune? 

— Indată ce a descoperit că era implicat Gates, mult prea 
mult. Probabil că astăzi ai putea primi aceeaşi opţiune 
pentru nimica toată. 

— Să revenim la finanţarea iniţială. Cât de mult erau 
dispuşi să cheltuiască? 

— O sută de milioane de dolari. Având în vedere natura 
proiectului, vreme de câţiva ani nu ar fi existat surse de 
bani lichizi care să alimenteze obligaţiunile. la timp ca să 
construieşti un oraş absolut nou până la punctul în care 
acesta să înceapă să aducă beneficii din taxe. Prin urmare, 
ideea era să se meargă pe obligaţiuni de mărire a 
capitalului pe treizeci de ani. Poate că tu, Willy, nu eşti 
foarte familiarizat cu finanţele publice, dar acesta este 
termenul folosit pentru obligaţiunile fără cupoane. 

Bingo!!! 

— Ştii, spuse Willy, acesta este lucrul cel mai interesant 
pe care l-am auzit eu de al naibii de multă vreme. Crezi că 
aş putea vedea cumva aceste planuri? 

— Isuse, Willy. Ţi-ar lua o lună doar să treci prin jumătate 
din ele. Dar am la birou vreo jumătate de duzină de copii 
ale sumarului. Le-am folosit pentru schiţarea Declaraţiei 
oficiale - aşa i se spune unui prospect în cercurile 
financiare - pentru subscrierea iniţială. Conţine toate datele 
proiectate pentru eternitate şi mult după. Dacă te 
interesează cu adevărat, îţi pot trimite o copie la fermă. lar 
dacă mai vrei după aceea să te uiţi şi peste planurile 
efective, ţi le trimit şi pe acelea. 

— O să-ţi fiu, într-adevăr, recunoscător, spuse Willy. 

— Te gândeşti poate să construieşti tu Sun River City? 

— Poate, răspunse Willy. Dar poate că nu. 

Willy insistă să treacă prânzul pe factura lui şi în jurul 
orei două era înapoi la fermă. La patru, îl sună Frank. 

— Cum a mers? îl întrebă Willy imediat. 

248 


- PAUL ERDMAN - 


— Perfect. Mi-a venit o idee după ce am vorbit cu tine 
aseară. Am aranjat un prânz cu Ravitch, cu George Abbott 
şi cu două protejate ale acestuia de la primărie. În felul 
acesta a putut afla direct de la sursă că Western Credit 
Ratings Agency face acum parte din instituţiile financiare 
care servesc oraşul şi districtul San Francisco. A înghiţit-o. 

— Cât de repede poate demara acest prospect San 
Francisco? 

— İn câteva zile. Abbott vrea să acţioneze imediat. 

— Grozav. Şi acum vorbeşte-mi despre Ukiah. 

— Nici aici nu am avut greutăţi. După ce ne-am întors în 
biroul lui, i-am spus lui Ravitch că şi Ukiah vrea să se mişte 
cât mai repede. Am sugerat - mai mult decât sugerat - că 
am o bănuială în ce-l priveşte pe directorul financiar din 
Ukiah. Motivul pentru care acesta vrea să se mişte rapid, i- 
am spus lui Ravitch, ar fi, după părerea mea, că acesta ar 
avea o disperată nevoie de bani. | se putea citi din priviri, i- 
am spus eu. Probabil, datorii la jocuri de noroc sau aşa 
ceva. Oricum, Ravitch a crezut povestea şi a fost de acord 
să redacteze raportul de evaluare pe baza datelor furnizate 
de mine. Îl am mâine. 

— Frumos, Frank. Slavă Domnului că mi-am schimbat 
gândul şi te-am rugat pe tine să te ocupi de el. 

— Unde nu am avut prea mare succes a fost când l-am 
rugat să-mi găsească un mic loc în sediul lui. Sper că o să 
mă înţelegi, Willy, dar când m-a întrebat de ce vreau acest 
lucru, i-am spus că tu ai insistat. 

— Cum a reacţionat la asta? 

— Cred că pot repeta exact cuvintele lui, care au fost: 
„Nenorocitul ăsta nu are încredere în mine?” 

— Şi tu ce ai spus? 

— Am ridicat doar din umeri. 

— Ai obţinut spaţiul? 

— Da. Inclusiv o cheie. Este biroul cel mai păduchios de 
acolo şi chiar lipit de casa liftului. 

— Ai dat astăzi o lovitură de milioane. Frumos. 

— Şi acum? întrebă Frank. 

249 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Haide să schiţăm prospectul Ukiah. Din motive foarte 
clare, nu vreau să implicăm pe nimeni din San Francisco. 
Aşa că haide să facem totul aici. O să am grijă să avem o 
secretară şi sunt sigur că vom găsi şi o tipografie locală. 
Cât o să dureze? 

— La naiba, spre sfârşitul săptămânii poate fi gata. În 
decembrie 1985, înainte de a se fi schimbat legea privind 
obligaţiunile pentru construcţii de locuinţe, am făcut trei în 
douăzeci şi patru de ore, ca să ne înscriem în termen. 

— Perfect. 

— Şi plasarea obligaţiunilor? 

— De asta o să mă ocup eu, spuse Willy. Ceea ce am în 
minte este un plasament privat. Obligaţiunile fără cupoane 
emise de Ukiah vor fi îndesate în portofoliul unui fond de 
obligaţiuni de şase miliarde de dolari. Şi vor dispărea la fel 
cum dispar câteva fire de nisip pe plajă. 


250 


- PAUL ERDMAN - 


38 


În timp ce Willy vorbea la telefon, o procesiune de maşini 
porni pe alee dinspre centrul de tranzacţii, trecu prin 
dreptul clădirii principale şi ieşi pe poarta River Ranchului, 
angajându-se pe Chalk Hill Road. Cele cinci proaspăt 
angajate ale firmei P & Q Financial Products plecau acasă 
după prima lor zi de muncă. Primele patru maşini făcură la 
dreapta şi se îndreptară spre Santa Rosa. A cincea făcu la 
stânga, spre Healdsburg. 

Lenny Newsom, care sosise în maşina lui închiriată în 
urmă cu o oră, se hotărî să o urmeze pe ultima care o luase 
spre oraş. Şi, bineînţeles, aceasta ajunse în Plaza şi parcă 
în faţă la Jacob Horner's - locul unde fetele drăguţe îşi 
pierdeau vremea, după spusele barmanului de la Zeke's. 
Când Lenny intră cinci minute mai târziu, fata stătea la bar 
discutând cu alte două tinere. 

Lenny ştia că femeile îl plac. Descoperise asta foarte 
devreme, pe când juca hochei în Canada, la juniori, pentru 
un orăşel din Ontario, Kitchener. Juca în apărare şi era bun. 
Asta însemna că petrecea multă vreme pe tuşă, penalizat 
pentru violenţă. Acest lucru însă părea că îl făcea şi mai 
atrăgător pentru fetele canadiene. Curând, descoperi că 
acest lucru era valabil şi pentru Healdsburg, California. 

— Dă-mi o bere Labatt, dacă ai aşa ceva, ceru Lenny 
după ce se strecură lângă cele trei fete care chicoteau la 
capătul tejghelei. 

— Avem aşa ceva, deşi nu prea se cere pe aici bere 
canadiană, spuse barmanul. 

— Ei bine, eu sunt canadian şi o beau pentru că îmi 
aminteşte de acasă. 

— Ce te aduce pe aici? 

— Acum mă ocup de aprovizionare cu mâncare şi 
băuturi. Dar înainte am fost jucător de hochei. 

— Ai jucat în Liga Naţională de Hochei? 


251 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Aproape. O vreme am jucat pentru Team Canada în 
competiţii internaţionale. 

— De aici ţi se trage lovitura? 

Aşa se întâmpla întotdeauna. Cele trei fete încetară să 
mai şuşotească şi se uitară la Lenny, mai exact la ceea ce 
numea el „cicatricea”. Era urâtă la vedere şi-i brăzda 
jumătate din frunte. Făcând abstracţie de ea, era un bărbat 
deosebit de atrăgător în vârstă de treizeci şi cinci de ani. 

— Da. O crosă în timpul unui joc cu cehii la Praga. In mod 
deliberat, desigur. 

— Vai, vrei să spui că cineva ţi-a făcut asta intenţionat? 
întrebă fata de lângă el. 

— Da, doamnă. 

— Tu ce-ai făcut? 

— L-am lovit. Dar corect. Fără crosă. Mi-am scos 
mănuşile şi, deşi abia îl mai puteam vedea din cauza 
sângelui care mi se scurgea pe faţă, i-am ars una. A 
adormit înainte de a atinge gheaţa. 

Era chiar adevărul. 

— Vai, exclamă fata din nou. Şi apoi? 

— Am fost scos afară din joc şi trimis ramburs în Canada 
a doua zi. 

— Ai mai jucat după asta? întrebă fata. 

— Da, dar oarecum fără pasiunea de până atunci. Putea 
vedea compasiunea din ochii ei. Apropo, spuse el, mă 
numesc Lenny. 

Numele ei - al fetei pe care o urmărise până aici şi care îi 
pusese toate aceste întrebări - era Pam. Pam Pederson. Era 
blondă, înaltă, poate înjur de douăzeci şi cinci de ani şi cu 
un trup atletic. Îi plăceau fetele voinice. 

— Şi ce caută aici, în acest micuţ şi bătrân Healdsburg, 
un jucător canadian de hochei? întrebă ea. 

— Acum mă ocup de afacerile cu vin, răspunse Lenny. 

— Dar continui să bei bere, spuse Pam. 

— Toţi candienii beau bere - bere canadiană. Nu vreţi să 
gustaţi şi voi, fetelor? 

— Bineînţeles. De ce nu? 

252 


- PAUL ERDMAN - 


Comandă patru Labatt-uri - tot ce mai rămăsese. 

Apoi se oferi să însoţească fetele la o cină timpurie. 
Rămaseră la Jacob Horner unde, constată mai târziu, 
mâncarea era excelentă. Pe la opt, terminaseră. Pe când 
plecau, un grup de trei bărbaţi tocmai intra în local. Pam se 
opri să vorbească cu ei, în timp ce Lenny şi celelalte două 
fete aşteptau afară, pe trotuar. 

Lenny, care sporovăise întruna de-a lungul ultimelor 
două ore, deveni ciudat de tăcut. Când Pam reveni, în 
sfârşit, spuse că aceştia erau noii ei şefi. Mai spuse că 
trebuie să plece acasă şi să doarmă, deoarece aceştia o 
rugaseră să vină la lucru devreme a doua zi dimineaţa. La 
şase, Dumnezeule mare. 

Inapoi în maşină, Lenny nu se putu opri să nu-şi spună cu 
glas tare: 

— Unul dintre tipii ăştia era Fred Fitch, fir-ar el să fie. 

Un timp, camera lui Fitch de la închisoarea Corecţională 
din Pleasanton se aflase lipită de a lui. 

— Fred Fitch, falsificatorul de bani. Lucrează la River 
Ranch! Să vezi când o să audă Sid. 

Primul lucru pe care îl făcu, când se întoarse la motel, 
fuse acela de a-l suna pe Sid Ravitch acasă. Până atunci îi 
raportase de două ori pe zi, dar acum era pentru prima 
oară când îl suna pe Ravitch atât de târziu. Când Ravitch 
răspunse, Lenny îi turnă pe loc ultima lui descoperire. 

Sid îl întrerupse în mijlocul frazei: 

— Lenny, mă aşteptam la ceva mai bun de la tine. Dacă 
îţi mai aduci aminte, cretinule, tu ai fost acela care m-ai 
ajutat să dau de Fitch. Pentru că mi-o ceruse Willy Saxon. 

— Dar, Sid, poate că tocmai asta se întâmplă acolo. 
Confecţionează bani falşi. 

— Las-o baltă. Willy nu este atât de prost. Fitch este 
expert în computere. Exact ca şi ceilalţi doi tipi. Precis că 
despre ei ţi-a vorbit şoferul lui Willy. Acesta este motivul 
pentru care se află el aici. Dar ce anume face acest 
specialist în computere? Asta vreau eu să afli, Lenny. 

— In regulă. Cred că acum ştiu cum să aflu, spuse Lenny. 

253 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Cum? 

Lenny era, într-adevăr, furios după ce fusese apostrofat 
astfel de Ravitch. 

— O să-ţi spun cum, dacă şi când planul meu va reuşi. 

— Perfect. şi nu mai bea aşa de mult, Lenny. De câte ori 
vorbesc cu tine îmi laşi impresia că eşti aproape criţă. 

— Cum spui tu, Sid, răspunse Lenny şi închise. 

Uneori Ravitch ăsta chiar îl călca pe nervi. Cine dracu se 
credea el să-l trateze astfel? Până una alta, fuseseră părtaşi 
în afacerea aceea cu aurul. Doar că el făcuse puşcărie, în 
vreme ce Ravitch, nu. 

Ingrat nenorocit. 

Îşi petrecu restul serii în cameră, uitându-se la televizor 
şi gândindu-se la Pam Pederson. Gândindu-se, referitor la 
ea, că data viitoare o să amestece plăcutul cu utilul. 


254 


- PAUL ERDMAN - 


39 


A doua zi dimineaţa, la ora opt, Frank Lipper era deja 
acolo. La nouă îşi aranjase deja propriul colţ în sala de 
tranzacţii şi-şi asigurase ajutorul lui Pam Pederson ca să 
redacteze Declarația oficială CAB  (obligaţiunile fără 
cupoane) pentru Ukiah. 

Willy apăru puţin după ora nouă. Se aşeză la biroul liber 
şi contactă imediat New York-ul, ca să vorbească cu 
Marshall Lane. 

— Am auzit că acele investiţii fluctuante inverse, 
cumpărate de tine, au crescut deja cu zece la sută, 
deschise Willy conversaţia. 

— Da. Nu este rău pentru trei zile, spuse Lane. Mai ai şi 
altceva? 

— Depinde. Ai cumva nişte fonduri pe care nu le poţi 
băga în schimburi valutare? 

— Compania mea controlează treisprezece fonduri, Willy. 
Trei dintre acestea sunt destinate în exclusivitate fondului 
pentru pensii. Toate trei au interdicţia de a face speculaţii 
în valută şi produse de larg consum. 

— Atunci am ceva pentru tine. ICON-uri. 

— Ce naiba mai sunt şi ICON-urile astea? 

— Efecte opţionale în valută. 

— Şi ce fac astea? 

— Cresc şi coboară odată cu valuta de care sunt legate. 
Te poţi juca cu ele în direcţia pe care ovrei. 

— O şmecherie nouă. 

— Şi perfect legală. 

— Şi care pică la timp, replică Lane. În următoarele luni 
totul o să scape de sub control pe pieţele valutare, exact 
cum s-a întâmplat în toamna lui 1992. 

— De acord cu tine. 

— Poţi să-mi dai, cât mai repede, detalii? 

— Imediat cum închid îţi trimit un fax. 


255 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Nu închide încă. Dacă-mi amintesc bine, parcă ziceai 
că pe vremea asta o să închei afacerea cu obligaţiunile 
acelea municipale necotate pentru oraşul şi districtul San 
Francisco - cea despre care ai discutat la ferma lui Denise. 

— Este deja încheiată. La începutul săptămânii viitoare o 
să primeşti un prim semnal. O declaraţie oficială 
preliminară. Uitasem de asta. 

— In valoare de cât? 

— Pentru obligaţiuni generale, 5,5 la sută. Pentru 
obligaţiuni în construcţii de locuinţe, 6,4 la sută. 

— Frumos pachet. Cum fac să obţin şi eu câteva? Aşa 
cum ţi-am spus şi la ferma lui Denise, fondurile mele fixe 
mustesc de bani lichizi. 

— Sună-l pe Dan Prescott. O să se ocupe el de tine. 

— Grozav. Altceva? 

— Da. Ceva, într-adevăr, deosebit. Oraşul Ukiah - cam la 
vreo cincizeci de kilometri la nord-est de ferma lui Denise - 
iese pe piaţă cu ceva de prima mână. Că veni vorba, Ukiah 
a fost tocmai cotat ca numărul trei pe ţară în privinţa 
calităţii globale a condiţiilor de viaţă pe care le oferă. 

— Poate că o să mă mut acolo, spuse administratorul 
financiar. 

Willy tresări. 

— Vai. Este mult prea monoton pentru tine. De fapt, este 
atât de plictisitor, încât nu merită nici măcar să-l vizitezi. 
Dar, deşi plictisitor, din punct de vedere fiscal este foarte 
sigur. Tipii urmează să strângă douăzeci de milioane de 
dolari, ca să construiască o instalaţie de reciclare a 
deşeurilor. 

— Ce-o mai fi şi asta? întrebă Lane. 

—O groapă de gunoi mecanizată, presupun. 
Obligaţiunile sunt pe patruzeci de ani, fără cupoane, 
oferind un câştig de opt la sută. 

— Oho! Câte dintr-astea pot obţine şi eu? 

— Pe toate, dacă vrei. Tu eşti cel mai bun client al meu, 
Marshall. O recunosc. Acesta este genul de afacere care, 


256 


- PAUL ERDMAN - 


într-adevăr, poate îndulci un portofoliu. Aşa că, dacă le vrei, 
sunt ale tale. 

— Le iau, Willy. 

— S-a făcut. O să mă ocup personal. Adică, eu şi 
prietenul meu Frank Lipper. Ti-l mai aminteşti pe Frank, nu- 
i aşa? 

— Cum să nu. El a organizat pentru tine celebrul turneu 
al obligaţiunilor fără acoperire pe la mijlocul anilor 1980. 
Corect? 

— Exact. Lucrează acum pentru Prescott & Quackenbush 
şi a organizat cumpărarea de acţiuni Ukiah. Cu ajutorul 
meu, fireşte. 

— Înţeleg, Willy. Şi nu uita să-mi trimiţi faxul cu ICON- 
urile acelea. 

— O să-l ai în cinci minute. Mai vorbim, spuse Willy şi 
închise. 

Frank Lipper ascultase toată convorbirea de la masa de 
alături. 

— Eşti incredibil, Willy, spuse el. Totul merge exact cum 
ai spus. Săptămâna viitoare putem uita de tot de 
obligaţiunile fără cupoane şi să ne facem băieţi cuminţi. 

— Nu chiar, replică Willy. Încă una şi abia atunci o să mă 
fac băiat cuminte. Mai întâi însă, haide să scăpăm de Ukiah 
pentru următorii patruzeci de ani. Vineri după-amiază vreau 
să am prospectul. 


257 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


40 


Vineri după-amiază, la ora trei, prospectul prezentând 
iminenta emisiune de obligaţiuni a oraşului Ukiah în scopul 
finanţării unei instalaţii de reciclare a materialelor în 
valoare de douăzeci de milioane de dolari se afla în mâinile 
lui Willy. Frank Lipper şi asistenta acestuia, Pam Pederson, 
lucraseră aproape non-stop la acesta vreme de patruzeci şi 
opt de ore. 

Willy personal îi strânse mâna lui Pam, mulţumindu-i şi 
spunându-i să plece mai devreme acasă şi să-şi ia liber luni. 
In drumul ei spre casă urma să lase o copie a prospectului 
la tipografia din Healdsburg. Cei de acolo primiseră 
instrucţiuni referitoare la ce aveau de făcut. 

Aceasta luă cu ea două copii ale prospectului Ukiah. Pe 
unul îl lăsă la tipografie. Pe celălalt îl păstră. Voia să-l arate 
noului ei prieten în perspectivă, jucătorul de hochei din 
Canada. Acesta o sunase de două ori acasă după ce se 
cunoscuseră la Jacob Horner's, cerându-i o întâlnire. Ea 
trebuise să-l refuze de fiecare dată, având în vedere că era 
nevoită să lucreze cu Frank Lipper zi şi noapte la acest 
prospect de obligaţiuni. Lenny îi păru sceptic după cel de al 
doilea refuz. Acum putea să-i arate concret de ce fusese 
atât de ocupată. El se tot interesase de munca ei. 

Totuşi, nu îl etală imediat. În fond, nu îl văzuse pe Lenny 
decât o singură dată şi cine ştia cât de mult va dura 
această legătură. Il lăsă deci pe masa de la bucătărie. 

Lenny veni să o ia exact la ora şapte, iar la şapte şi 
jumătate se aflau pe terasa de la Chevy's, din Santa Rosa, 
mâncând guacamole şi bând prima margarita. I| studiase şi 
îl ascultase tot timpul, şi vorbise foarte puţin. Nu era 
perfect - puţin prea direct, puţin prea necioplit - dar era o 
apariţie, fără îndoială. 

Că era aşa, se văzuse din clipa în care intraseră în 
restaurantul  Chevy's. Aproape toate mexicancele de 
optsprezece ani, cu sânii mari şi minijupe - să tot fi fost 

258 


- PAUL ERDMAN - 


vreo duzină, cu prietenii lor americani - îşi întoarseră pe loc 
ochii spre Lenny când acesta intră alături de ea. Probabil că 
cicatricea le înfierbântase şi mai mult, se gândi ea, 
sprijinindu-se cu şi mai multă fermitate de braţul lui. 

— Cum se face că eşti atât de înaltă, întrebă el, odată 
instalaţi. 

— Vrei să spui atât de solidă şi de înaltă, cred, spuse ea. 
Pentru că amândoi părinţii mei sunt suedezi la origine. 

— Ai mei au fost irlandezi şi francezi. Poate că originea 
mea franceză m-a făcut să sfârşesc prin a mă ocupa de 
vinuri. Cred totuşi că a predominat ascendenţa irlandeză. 
De aceea am fost mereu atât de bătăios. 

— Ai fost bătăios şi cu soţia ta? întrebă ea. 

— Probabil că aş fi fost, dacă m-aş fi însurat vreodată. 

— N-ai fost niciodată? 

— Nu. În Canada nu am găsit niciodată fata potrivită. 

Interesul lui Pam Pederson faţă de Lenny Newsom crescu 
dintr-o dată, auzind aceste cuvinte. O fi el şmecheros şi 
necioplit, şi nici prea tânăr, dar este o prezenţă şi, în plus, 
neînsurat. 

La unsprezece şi jumătate se aflau înapoi la Healdsburg, 
parcaţi în faţa casei lui Pam. Părinţii ei, îl asigură aceasta, 
fiind scandinavi, dormeau deja de câteva ore bune. 

— Aşa că, dacă vrei să intri să bei o cafea, spuse ea, nu 
ai de ce să-ţi faci griji din cauza lor. 

Băură cafeaua în living, stând unul lângă altul pe 
canapea. La miezul nopţii, el îşi petrecu braţul în jurul ei. La 
douăsprezece şi cinci minute, ea puse muzică şi stinse 
lumina. 

La ora două, un Lenny Newsom destul de istovit părăsi 
casa familiei Pederson, ţinând în mână un prospect pe care 
se afla înscris numele primăriei din Ukiah. 

La ora opt, în aceeaşi dimineaţă, Lenny era deja în 
maşină, îndreptându-se spre San Francisco. Vorbise tocmai 
cu Sid Ravitch care-i spusese că, dacă era ceva chiar atât 
de important, îl va aştepta la el la birou. Lenny nu voise să 
discute niciun detaliu la telefon. Să nu fie cumva ascultat 

259 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


de cineva de la centrală. Ce altă distracţie să ai într-o 
cloacă de orăşel ca Healdsburg? 

Două ore mai târziu, Lenny începu prin a povesti cum 
noua lui prietenă lucra pentru el înăuntrul proprietăţii River 
Ranch. Lui Ravitch îi plăcu asta. Totuşi, când Lenny îi 
înmână triumfător proiectul Declaraţiei oficiale, în care era 
prezentată emisiunea de obligaţiuni prin care se va finanța 
construcţia instalaţiei de reciclare a deşeurilor din oraşul 
Ukiah, Sid Ravitch aruncă o privire peste acesta şi i-l azvârli 
înapoi în faţă. 

— Pentru asta m-ai târât afară din pat sâmbătă 
dimineaţa? 

— Acesta este proiectul secret la care au lucrat ei. 

— Secret? A 

— Bineînţeles. Il am de la fată. Aceasta mi-a spus că i s-a 
repetat de cel puţin zece ori să nu discute cu nimeni despre 
el. Înseamnă că trebuie să fie ceva dubios în toată 
povestea asta. 

— Singurul lucru „dubios” este că ei nu vor să facă 
cineva vreo legătură între banca de investiţii care emite 
aceste obligaţiuni şi Willy Saxon. Dar tu ar fi trebuit să-ţi 
dai seama de asta. Pentru Dumnezeu, doar tu l-ai urmărit 
săptămâna trecută până la birourile Prescott & 
Quackenbush. 

— Poate, dar tu ai ştiut despre acest proiect secret? 
întrebă Lenny, devenind tot mai irascibil. 

— intoarce la indexul prospectului. Acesta se află 
întotdeauna la pagina trei. Şi caută „Evaluarea”. 

— Zice că se află la pagina treizeci şi unu. 

— Du-te acolo şi citeşte-o. Nu este decât un singur 
paragraf, aşa că nu o să-ţi ia prea mult. 

Lenny făcu ce i se spusese. 

— Zice că Western Credit Rating Agency a cotat cu A 
obligaţiunile. 

— Western Credit Rating Agency sunt eu, Lenny. Mă rog, 
nu numai eu. Aşa cum ştii acum, sunt eu şi cu Willy. Eu 
primesc douăzeci şi cinci de mii de dolari pentru acest 

260 


- PAUL ERDMAN - 


paragraf. Mai primesc cincizeci de mii de dolari pentru un 
alt paragraf care va apărea într-un alt prospect, pe care îl 
fac ei pentru oraşul şi districtul San Francisco. Şi acest 
lucru a fost pus la punct tot de Willy Saxon. 

— Şi toată povestea asta ţi se pare perfect legală? 
întrebă Lenny. 

— Ai dreptate. Se pune ceva la cale. Trebuie să se pună 
ceva la cale! Ceva ce ne scapă nouă. Şi ceea ce ne scapă 
mă costă pe mine aproape o mie de dolari pe zi, cheltuieli. 
E timpul deci să mai faci o pauză, Lenny. Întoarce-te la 
Toronto pentru o vreme - să zicem vreo două luni - şi 
vizitează-ţi prietenii şi rudele. O să te sun când o să fiu gata 
să încep. În regulă? 

— Vrei să spui că mă pui pe liber, începând de acum? 

— Începând de când îţi convine ţie. Vreau să-mi dai însă 
adresa unde te pot găsi ca să-ţi trimit cecul. Uite, spuse 
Ravitch, împingându-i peste masă mai întâi un bloc de 
hârtii de scris şi apoi un creion, trece-o aici. 

Peste câteva minute, Lenny Newsom se afla înapoi în 
Montgomery Street, pustie sâmbăta la această oră. Mintea i 
se învârtea ca nebună. 

— Mai întâi Fred Fitch, şi acum asta. A fost ultima oară că 
o să-i mai spun sau o să-i mai arăt ceva până când nu o să 
fiu absolut al naibii de sigur că l-am prins pe Willy la 
cotitură. 

Se întoarse direct la Healdsburg. Peste trei zile, după o 
foarte lungă noapte de luni, petrecută aproape numai în 
camera lui de la Vintage Inn împreună cu Pam Pederson, 
Lenny Newsom zbură înapoi spre Canada. 

Dacă ar mai fi stat o lună, fără îndoială că ar mai fi pus 
mâna pe o copie al unui alt prospect - prezentând noile 
obligaţiuni care urmau să fie emise de Autoritatea pentru 
Dezvoltare Economică, Sun River City. 

Obligaţiuni fără cupoane. 


261 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


41 


— Este ultima, crede-mă, îi spuse Willy lui Frank Lipper. 
Se aflau la unsprezece mii de metri altitudine, în al treilea 
rând al unui United Airlines 767, îndreptându-se spre 
aeroportul Kennedy. Ukiah a fost ca un test, continuă el. 
Trebuie să recunoşti, Frank, a mers totul ca uns. Până şi 
SEC a înghiţit momeala, undiţa şi plumbul. Nu ne-au pus 
nici măcar o singură întrebare. Aşa că acele obligaţiuni au 
rămas îngropate pentru patruzeci de ani. 

— De acord, admise Frank. Dar de ce încă una? De ce 
Sun River City şi nu o altă instalaţie de reciclare undeva în 
altă parte? Şi de ce imediat? 

— Trei întrebări foarte bune, Frank. Ar trebui să lucrezi la 
Întâlnirea cu presa. O să-ţi răspund, pe rând, la toate. Dar o 
să vorbim, pur şi simplu? Sau o să încercăm să vorbim şi să 
bem ceva în acelaşi timp? 

— Eu sunt pentru varianta a doua. 

— Eşti un bun companion de călătorie, Frank. 

După ce Bloody Mary sosi şi fu gustată, Willy începu: 

— Acum, întrebarea numărul unu. De ce încă una? 
Răspuns: Deoarece cu un supliment de o sută de milioane 
capital, vom ajunge, în sfârşit, sus. Nu în aceeaşi ligă cu 
Morgan Stanley sau Lehman Brothers, dar suficient de sus 
ca să putem acum să licităm împotriva lor, în afaceri. Luă o 
înghiţitură din sucul de roşii foarte puţin diluat. Acum, 
referitor la o altă instalaţie de reciclare într-un alt oraş, 
crede-mă, m-am gândit la asta. Alesesem chiar şi următorul 
oraş - Eureka, undeva pe coastă. Dar alte douăzeci de 
milioane de dolari nu mai meritau riscul. Mâncă nişte alune. 
Ceea ce ne aduce la Sun River City. Este ceva atât de bine 
pus la punct - chiar şi tu trebuie să recunoşti asta, Frank - 
încât merită, într-adevăr, riscul, având în vedere că asta 
înseamnă o sută de milioane de dolari în oală, în oala 
noastră, faţă de echivalentul unui Ukiah, al unui Eureka, al 


262 


- PAUL ERDMAN - 


unui Fresno, al unui Modesto sau al unui San Luis Obispo. 
Vezi? M-am gândit mult. 

— Ca întotdeauna, Willy, ai dreptate. Dar de ce acum? 

— „Bate fierul cât este cald”, spuse Willy. Sigur, e un 
clişeu. Dar clişeele devin clişee pentru că este ceva cu ele. 
În prezent, P & Q Financial Products sunt atât de la modă, 
încât aş putea vinde chiar şi Bay Bridge, mai ales în New 
York. Presupun că cei mai mulţi s-ar axa pe Brooklyn 
Bridge, având în vedere apropierea, pe când Bay Bridge se 
află la patru mii de kilometri depărtare. Ca şi Sun River 
City. Dar m-am îndepărtat de subiect. Luă o altă înghiţitură 
din ceea ce United oferea drept Bloody Mary. Mă refer, în 
primul rând, la investiţiile noastre inverse. Apoi la ICON-uri. 
Şi, în sfârşit, săptămâna trecută, la LIBOR Turbo-urile 
noastre. 

— Pe astea cine le-a mai inventat? 

— A fost un fel de colaborare a tuturor celor trei tipi care 
se ocupă de derivatele noastre. 

— Băieţii care lucrează cu fondurile pieţelor de bani se 
vor da în vânt după chestia asta. 

— Tu nu ai face la fel? în loc să obţină o rată de 3,5 la 
sută, cât oferă London Inter-Bank Offer Rate, vor câştiga de 
cinci ori mai mult. 

— Dacă au noroc, spuse Frank. 

— Sperăm ca izvorul să nu sece niciodată, zise Willy. 

— Dar haide să ne întoarcem o clipă la Sun River City, 
Willy. Sigur, suntem la modă pe piaţa derivatelor. Şi, 
indiferent ce le oferim tipilor din New York, ei cumpără. Dar 
obligaţiunile acestea sunt diferite. De data aceasta, nu le 
mai putem vâri pe gât, pe toate, amicului tău Marshall 
Lane. Şi dacă, după aceea, cine ştie ce avocat al unuia 
dintre celelalte fonduri din New York decide să facă pe 
durul şi să verifice, într-adevăr, lucrurile? 

— Avem trei linii de apărare. Prima, consilierul nostru 
pentru obligaţiuni, Bobby Armacost. Este cunoscut pe 
ambele coaste ca unul dintre cei mai buni. Sunt sigur că 


263 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


pune mâna pe telefon sau se urcă în primul avion, dacă 
încep să se pună întrebări serioase. 

— A doua? întrebă Frank. 

Willy arătă spre compartimentul de bagaje de deasupra. 

— Avem patru seturi de câte patru kilograme, fiecare 
reprezentând planurile lui Jack Warneke pentru Sun River 
City. Vom sta de vorbă cu trei, cel mult patru directori de 
fonduri pentru obligaţiuni. Fiecare va primi un set de patru 
kilograme pe care scrie „Numai pentru uz intern”. Numai 
cantitatea în sine va aprinde minţile consilierilor lor, mai 
ales când vor vedea acolo numele lui Jack. Toată lumea ştie 
că este un prieten al naibii de bun cu familia Kennedy. 
Aceasta îi va face să se ridice în picioare şi să salute chiar 
şi în New York. 

— De asta nu mă îndoiesc. Mai ales că părţile lor sunt 
relativ mici. 

— Exact. Sper ca Marshall să ia jumătate şi că vom găsi 
alte două fonduri care se vor angaja cu douăzeci şi cinci de 
milioane fiecare. Şi acum, ultima linie de apărare - 
consilierul nostru şi proprietarul terenurilor din Oregon. l- 
am dat un milion pentru o opţiune pe doi ani, pentru cei 
treizeci de mii de acri inutili. Sau sunt patruzeci de mii? 

— Treizeci de mii. Eu am încheiat târgul cu el săptămâna 
trecută, spuse Frank, aşa că nu se poate să nu-mi amintesc 
bine. 

— Oricum, dacă cine ştie ce avocat împuternicit din New 
York vrea să se ducă la Bend, Oregon, să verifice situaţia, 
riscul nu va fi prea mare, fii sigur de asta, Frank. Câtă 
vreme îl avem acolo pe consilierul nostru în probleme de 
daune, avem cel puţin o şansă de a ne lupta. 

— Această cea de a treia linie de apărare este foarte 
slabă, remarcă Frank. Dar este foarte îndoielnic faptul că 
cineva ar încerca să treacă de primele două. Avocaţii costă 
două sute cincizeci de dolari pe oră. Cine şi-ar dori ca 
aceştia să-şi petreacă două săptămâni la câteva mii de 
kilometri distanţă, însemnându-şi orele ca nebunii, pentru o 
investiţie prăpădită de douăzeci şi cinci de milioane de 

264 


- PAUL ERDMAN - 


dolari, care va intra într-un portofoliu de trei miliarde de 
dolari. 

— Exact aşa simt şi eu. 

— Ştii, Willy, spuse Frank, este exact ca pe vremuri. lată- 
ne aici, în drum spre New York, negociindu-ne mărfurile. Iți 
mai aminteşti de ultima oară când am pus împreună la cale 
un turneu? 

— Cum aş putea uita, răspunse Willy. 1986. Ultima 
noastră mare afacere cu obligaţiuni fără acoperire. Este 
ciudat că ai amintit despre asta. Marshall Lane a vorbit şi el 
despre ea de curând. Presupun că a fost ceea ce tu 
numeşti un eveniment memorabil. 

— Mi-amintesc întotdeauna de clipa în care mi-ai spus să 
angajez un 747. Un nenorocit de 747! spuse Frank. 

— Normal, trebuia să avem loc pentru orchestra rock. Și 
un ring de dans. 

— A costat o avere amenajarea avionului, aşa cum am 
vrut noi. 

— Dar a meritat, totuşi. 

— Dacă mai ţii minte, prima îmbarcare a fost la 
Frankfurt, apoi la Londra, apoi la New York. Aici s-au 
îmbarcat cei mai mulţi, inclusiv Marshall Lane şi ceilalţi trei 
tipi cu care avem programate întâlniri mâine. 

— Nu i-am ales la întâmplare, ştii asta, spuse Willy. 

— Şi, în sfârşit, San Francisco, înainte de a merge mai 
departe spre Big Island. 

— Privind în urmă, oprirea aceea la San Francisco a fost o 
greşeală. Prea mulţi înalţi funcţionari ai băncilor 
californiene la un loc. 

— De ce a fost o greşeală? 

— Pentru că şi-au făcut duşmani pe viaţă din jumătate 
din instituţiile bancare din California, din cauza tipului de la 
Comisia Bancară Californiană. El a fost cel care a spus totul 
despre turneul „obligaţiunilor” când a depus mărturie 
împotriva mea, ceea ce, în mod sigur, nu mi-a slujit cauza. 
Dar acum nu mai este decât vorbărie goală. Să ne 


265 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


întoarcem la povestea cu turneul, Frank. Îmi face plăcere 
să te aud vorbind despre el. 

— Bine. Mai ţii minte când am ajuns, în sfârşit, la hotelul 
acela din Kona? 

— A fost un moment măreț. 

— Acolo, chiar lângă colţul acela cu mâncăruri specifice 
hawaiiene, se afla acea canoe sau barcă - cum le-o fi 
spunând în Hawaii - care era plină cu afurisitele alea de 
mai tai's! 

— Cred că erau pe puţin o sută de galoane de rom acolo. 

— Şi ceva suc de ananas. 

— Fiecare a primit o cană uriaşă din argint, cu numele 
gravat pe ea. Ţi-aminteşti? 

— Cum să nu. Dar când au sosit animatoarele din 
Honolulu - acela a fost punctul culminant. Patruzeci de 
animatoare date naibii, cu fustele lor din ierburi şi tot 
restul. 

— Asta a vândut o mulţime de obligaţiuni fără acoperire, 
râse Willy. 

— Mai ales când cea mai mare parte a animatoarelor a 
fost de acord să ne însoţească în zborul de întoarcere. 

— Gestul acela final, când, în cele din urmă, ne-am lăsat 
colegii la fiecare oprire, nu a jignit nici el pe nimeni. 

— Te referi la ceasurile acelea Rolex din aur? Da, a fosto 
idee bună. Singura dezamăgire a fost când am făcut 
prezentarea acelor obligaţiuni fără acoperire - una la fel de 
convingătoare, m-am gândit - doar că nu s-au arătat 
interesaţi decât şapte indivizi. 

— Cum se vând acum obligaţiunile acelea? întrebă Frank. 

— Ultima oară când m-am uitat, erau o sută cincizeci şi 
doi faţă de nouăzeci şi opt, preţul noii emisiuni. Şi din 1986 
înregistrează câte douăsprezece procente anual. Acesta 
este unul dintre motivele pentru care, când i-am sunat pe 
tipii din New York, au fost cu toţii de acord să se 
întâlnească cu noi oricând, oriunde, spuse Willy. 

— Cum se întâmplă că nu este şi Dan Prescott cu noi? 

— Vrei adevărul? întrebă Willy. 

266 


- PAUL ERDMAN - 


— Normal. 

— Cred că vrea - de fapt, şi el, şi Bobby - să rămână lao 
oarecare distanţă faţă de noi, Frank. 

— S-au băgat şi ei în afacerea asta? 

— Fireşte. De fapt, aveau altă variantă? Totuşi, a trebuit 
să jur pe Biblie că aceasta este, în mod categoric, ultima. 
Ceea ce şi este. Fii liniştit, se potolesc ei când văd ce 
profituri generează. 

— La cât s-a ajuns până acum? 

— Avem deja un avans de aproape douăsprezece 
milioane. 

— Isuse, Willy. Le-ai spus lui Dan şi lui Bobby că, de data 
asta, îl evităm pe Sid Ravitch? 

— Da. Trebuia, de teamă ca nu cumva să pomenească 
cineva despre asta de faţă cu Ravitch. Sper că ai în bagaje 
şi raportul tău de evaluare? 

— E acolo. Scris pe hârtia oficială a agenţiei Western 
Credit Rating. Ideea ta de a insista să am un birou acolo a 
fost o lovitură de geniu, Willy. Şi, că veni vorba, am lăsat 
instrucţiuni ca orice solicitare privind cumpărările de 
obligaţiuni făcute de Prescott & Quackenbush să fie trimise 
direct la micul meu birou. 

— Ca întotdeauna, Frank, minţile noastre gândesc la fel. 

— Dar, dacă vreo solicitare încurcă drumul şi ajunge 
direct pe biroul lui Ravitch, ce ne facem? Nu vreau să mă 
bag, dar presupun că îl ai cu ceva la mână. Corect? 

— Da. 

Tocmai începuse filmul. 

— Vrei să te uiţi? întrebă Willy. 

— De ce nu, răspunse Frank, trăgând jaluzelele de la 
fereastră şi punându-şi căştile. 

— Încă un lucru, Frank, înainte de asta, spuse Willy. 
Discuţia noastră despre ultimul turneu mi-a dat o idee. 

— Am îndoieli că aşa ceva s-ar mai putea repeta în anii 
1990, opina Frank. 


267 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Nu. Mă gândeam la ceva cu totul diferit. O escapadă la 
schi în Elveţia, de Crăciun. Ceva mai sănătos decât asta nu 
poate exista. 

— Şi cine va fi invitat? 

— Aşteaptă şi ai să vezi. Vreau să fie o surpriză. 


268 


- PAUL ERDMAN - 


42 


Era marţi, a doua zi de Crăciun, imediat după răsăritul 
soarelui, când avionul cu reacţie al Companiei Aeriene 
Swissair, transportând întreaga echipă a firmei P & Q 
Financial Products în cabina de la clasa întâi, ateriza pe 
aeroportul Kloten, din imediata apropiere a Zurichului. O 
singură fată fusese lăsată acasă, la River Ranch, ca să se 
ocupe de telefoane şi de faxuri. Un autobuz închiriat îi 
aştepta la ieşire, ca să-i transporte la St. Moritz. 

Cinci ore mai târziu, ajunseră. Autobuzul opri în faţa 
staţiei funicularului care transporta schiorii din vale la Piz 
Nair, vârful muntelui care se înălța departe, sus. 
Descărcatul luă ceva timp, dar în jurul orei unu toţi cei 
şaptesprezece pasageri, împreună cu bagajele lor, 
umpleau, claie peste grămadă, singura cabină a 
funicularului care începu curând să alunece în sus, pe 
munte. Exista o singură oprire intermediară - unde se 
întâlneau cabinele care urcau cu cele care coborau - pe 
platoul de la jumătatea drumului. | se spunea Chanterella. 
Aici, toată lumea se dădu jos. Erau aşteptaţi de patru sănii 
trase de cai, care îi transportară o jumătate de kilometru 
de-a lungul platoului, spre punctul final al destinaţiei lor, o 
cabană particulară, Vila Engadin, botezată astfel după 
valea care se întindea departe, sub ei. Avocatul lui Willy din 
Liechtenstein, doctorul Guggi, aranjase închirierea ei până 
în prima zi de Anul Nou. Guggi îi aşteptase la aeroport să le 
ureze bun venit şi călătorise cu autobuzul, împreună cu ei, 
ca să se asigure că totul, aici, era în ordine. 

Era o zi minunată de iarnă, prima, li se spuse, de mai 
bine de două săptămâni. Anul acesta ninsese devreme şi 
abundent. Jos, în vale, zăpada avea deja un metru înălţime, 
cel puţin doi metri la Chanterella şi mai bine de trei sus, la 
Piz Nair. 

— Susie Bauer ardea de nerăbdare să-şi pună schiurile, 
dar ezită să facă asta înainte ca toate lucrurile să fie aduse 


269 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


în cabană, interveni Vreni, menajera de la River Ranch, 
care, de asemenea, se afla acolo. Voi, tinerii, vedeţi-vă de 
treabă, spuse ea. Mă ocup eu de lucruri. 

Susie, soţul ei Urs, Pam Pederson, toate celelalte fete şi 
însăşi Sara Jones - care se hotărâse în ultima clipă să 
accepte invitaţia lui Willy - fură cu toţii pe schiuri în mai 
puţin de douăzeci de minute. Conduşi de Susie, porniră 
repede spre prima coborâre, de încercare, până jos în 
fundul văii. 

Băieţii de la derivate rămaseră sus, ca şi Frank Lipper şi 
Willy Saxon. Aceştia din urmă se instalară pe şezlonguri, în 
faţa cabanei. Vreni îi ispiti cu o sticlă rece de Aigle şi turnă 
fiecăruia un pahar din acest vin alb elveţian, pe când 
aceştia începeau să se pătrundă de soarele de iarnă. 

— Aşa să tot trăieşti, mama ei de viaţă, spuse Willy, 
îndată ce menajera dispăru înapoi în casă. 

— Ştii ceva, zise Frank, cred că escapada asta începe să- 
mi placă mai mult decât cealaltă. 

— Da, cred că începem să îmbătrânim. Oricum, prefer să 
mă gândesc la ea ca la o ieşire. Aşa cum te îmbrăcai 
frumos, la şcoala duminicală, pentru fete drăguţe ca Susie 
şi Pam. 

_ — Susie asta e o fată grozavă, nu crezi? spuse Frank. 
Intotdeauna veselă, săritoare şi oricând gata la orice. 

— De acord. Ce noroc pe noi să fim înconjurați, de data 
aceasta, de aceşti tineri minunati. 

— Toţi te simpatizează foarte mult, Willy, asta e sigur, 
afirmă Frank. 

Un Willy încurcat fu salvat să răspundă de apariţia pe 
terasă a avocatului Guggi, îmbrăcat încă în costumul lui 
sobru de avocat. 

— Totul este în regulă? întrebă el grijuliu. 

— Perfect, spuse Willy. Trage-ţi un scaun lângă noi. Sunt 
sigur că Vreni o să apară imediat cu ceva vin. 

— Am stat de vorbă cu Urs Bauer în autobuz, spuse 
Guggi. Nu putea fi mai fericit decât este acum, fiindcă 
lucrează cu tine, Willy. 

270 


- PAUL ERDMAN - 


— Tocmai îi spuneam şi eu acelaşi lucru, interveni Frank. 

— Noi suntem cei care ar trebui să fim fericiţi cu ei, 
replică Willy modest. Aveţi idee câţi bani au făcut până 
acum? Aşteptă puţin înainte de a le arunca cifra. Douăzeci 
şi şapte de milioane şase sute de mii de dolari. 

— Este uluitor! exclamă avocatul. La fel de uluitor, Willy, 
este cât de mult capital ai fost tu în stare să aduni. Am 
primit tocmai ultima balanţă centralizată de la Prescott & 
Quackenbush. Ai acum un fond de capital de circa o sută 
cincizeci de milioane. Cum ai reuşit? 

— Nu a fost uşor. Dar să-ţi spun ceva. Fără acest capital, 
nu am fi putut realiza beneficii de douăzeci şi şapte de 
milioane. 

— Presupun că această excursie este modul tău de a-i 
recompensa pe aceşti oameni? 

— Şi pe mine. Aceasta este prima mea vacanţă de mulţi 
ani încoace, rosti Willy. Şi am de gând să mă bucur din plin 
de ea. 

La ora patru, luară funicularul înapoi la St. Moritz şi 
merseră pe jos până în sat, la ceainăria Hanselmann, unde 
băură cu toţii faimoasa ciocolată fierbinte de aici şi 
mâncară prăjituri, inclusiv Willy. La şase treizeci erau deja 
înapoi la cabană, iar la şapte se strânseră cu toţii în jurul 
uriaşei mese de lemn din bucătărie, pentru cină. Li se servi 
omletă cu brânză, pregătită personal de Vreni, propria lor 
menajeră şi bucătăreasă, elveţiană. Bineînţeles, se bău 
mult Aigle, dar şi Kirschwasser. Un mod perfect de a începe 
o vacanţă alpină elveţiană. La unsprezece, erau cu toţii în 
pat, cuibăriţi sub pilote. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, Susie fu în picioare, gata 
de plecare. Pe la opt, toată lumea era adunată în faţa 
cabanei. De data aceasta, erau prezenţi atât Willy şi Frank, 
cât şi avocatul Werner Guggi. Merseră pe jos până la 
funicular şi luară, de data aceasta, trenul de munte spre Piz 
Nair. 

Surprinzător, Guggi fu primul care se lansă cu schiurile 
de pe vârful îngheţat. Deveni repede evident că era de 

271 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


departe cel mai bun schior din grup. Până la amiază făcură 
trei coborâri şi erau gata pentru o provocare şi mai dificilă. 

— Mergem la Pontresino şi încercăm Diavolezza, propuse 
Guggi. 

In staţia din centrul St. Moritzului aştepta un autobuz 
care făcea, din oră în oră, cursa de cincisprezece minute 
până la Pontresino. La ora două, maşina îi duse la peste trei 
mii de metri altitudine. Acolo, după ce se îmbulziră afară 
din autobuz, se pomeniră imediat pe o pistă care cobora 
brusc şi cotea totodată foarte strâns, ca să ocolească un 
ghețar alpin. Willy îşi spuse că cel mai înţelept ar fi să stea 
cât mai aproape de un schior elveţian şi se ţinu chiar în 
spatele lui Susie în timpul acestei prime etape a coborârii. 
După vreo cinci minute, panta începu să devină mai lină, şi 
Susie viră spre partea dreaptă a pistei, unde se opri exact 
în faţa unui şir de marcaje pe care era scris un avertisment, 
cu litere uriaşe, roşii: GEFAHR DANGER ATTENZIONE. 

— Uitaţi-vă dincolo de acest marcaj, îl îndemnă ea. 

Se opriseră la un mai mult de cinci metri de marginea 
unei stânci care se prăvălea drept în jos, cel puţin trei sute 
de metri, spre un grup de stânci uriaşe. 

— Înfiorător, spuse Willy. 

— Cu ani în urmă, la puţin timp după ce au fost instalate 
teleschiurile şi s-a deschis Diavolezza, cinci schiori, printre 
care o vedetă a schiului german, s-au prăbuşit peste stânca 
aceasta în timpul unei furtuni de zăpadă. Atunci au pus 
aceste semne, spuse Susie. Imi aminteşte de locul acela de 
la River Ranch, de-a lungul aleii dintre casa mare şi restul 
clădirilor. 

— Când drumul trece exact pe muchia prăpastiei care dă 
spre râul Russian? 

— Exact. Este chiar lângă cabana în care locuim noi. Tot 
atât de abruptă, deşi nu la fel de adâncă. Dar, ca şi aici, în 
râul de dedesubt există, tot aşa, o aglomerare de stânci 
uriaşe. Intotdeauna când ajung acolo, mă trec fiorii. 

— Ar fi trebuit să-mi spui mai devreme, zise Willy. Când 
ne întoarcem, mă voi ocupa de asta. 

272 


- PAUL ERDMAN - 


— Altceva aş vrea să vă spun, domnule Saxon. Acesta 
este şi motivul pentru care am deschis această discuţie. 
Ceva foarte personal. 

— Desigur. Dă-i drumul. 

— Eu şi Urs vom avea un copil. Vrem ca acesta să se 
nască în California, să fie american. Am făcut un control şi 
ştim deja că va fi un el. Am hotărât să-i dăm numele 
dumneavoastră. 

O clipă, Willy rămase fără replică. Într-un târziu se aplecă 
şi o sărută pe tânăra elveţiancă pe obraz. 

— Felicitări, spuse el. O să avem cu toţii grijă de 
amândoi, de tine şi de el. Imediat mă voi ocupa de locul 
acela periculos de la fermă. 

Apoi se îndepărtă, cu Susie în urma lui. 

În seara aceea, la ora şase, cele patru sănii, încărcate cu 
fân, opriră în faţa Vilei Engadin. Traversară platoul la 
lumina torţelor şi urmară un drum marcat, care cobora lin 
spre Suvretta House, un hotel ultraluxos, deşi rustic, 
cuibărit în mijlocul unei păduri de brad. Cei de la restaurant 
îi aşteptau. Fuseseră preveniţi de felul în care erau 
îmbrăcaţi, aşa încât fură discret conduşi într-o sufragerie 
retrasă. Willy se aşeză pe locul lui, la masă, lângă Sara. 

— Asta da zi, spuse el. 

— Sunt frântă, cum nu am mai fost de ani de zile, rosti 
Sara. 

— Şi eu. lar pentru mâine, Guggi a planificat ceva şi mai 
dificil. Pista Corvatsch. 

— Nu prea cred că voi fi în stare. 

— Probabil că şi eu o să sar peste asta, fu de acord Willy. 

— Oricum, asta ar putea fi o idee bună, spuse Sara. 

— De ce? 

— Cred că nu ar fi rău să vorbeşti cu Denise. M-a sunat la 
vilă, exact înainte de a pleca. 

— De unde a avut numărul? 

— Am sunat-o eu şi i l-am spus. 

— De ce ai sunat-o? 

— Doar ca să-i transmit salutări. 

273 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— lar acesta este singurul motiv pentru care a sunat şi 
ea? 

— Nu. Este puţin îngrijorată. 

— Din ce cauză? 

— Din cauza ta. A fost aseară la un dineu şi a intrat în 
vorbă cu un tip care este şeful Comisiei Bancare 
Californiene, Ralph Goodman. Zicea că ştii cine este. 

— Cât se poate de bine, spuse Willy. Se întinse după un 
pahar cu apă şi constată că mâna nu-i era prea sigură. 
Continuă, o îndemnă el după ce bău, atent, o gură de apă. 

— Cel mai bine ar fi să vorbeşti direct cu ea. 

— Ce oră este acum la San Francisco? 

Sara se uită la ceas. 

— Trebuie să scazi opt sau nouă ore. Uit întotdeauna. 

— N-are importanţă. Asta înseamnă ora zece sau 
unsprezece dimineaţa. 

— Dă-i un telefon când ne întoarcem la vilă. l-am spus că 
în seara asta avem un dineu. O s-o găseşti, pentru că sunt 
sigură că aşteaptă telefonul tău. Altfel, nu mi-ar fi spus 
toate lucrurile acestea. 

Lui Willy, următoarele două ore i se părură o veşnicie. 
Mâncă foarte puţin şi vorbi şi mai puţin. Dar nimeni 
altcineva, cu excepţia Sarei, nu păru să observe. Bărbaţii şi 
femeile reuşiseră să se separe unii de alţii, la masă. 
Femeile, în frunte cu Susie, îşi petrecură seara 
rememorând ziua petrecută pe pârtiile de schi. Frank şi 
Werner Guggi îşi petrecură aproape tot timpul vorbind între 
ei. Cei patru bărbaţi mai tineri, în frunte cu soţul lui Susie, 
se pierdură într-o discuţie uneori foarte agitată despre 
evenimentele din Germania. lar când Willy anunţă, la nouă 
treizeci, că sosiseră săniile şi erau gata să-i ducă înapoi, 
aceştia răsuflară, de fapt, uşuraţi. Puteau astfel să prindă, 
la cabană, ştirile de la ora zece, la televizor. 

De şapte ori sună telefonul în apartamentul din San 
Francisco al lui Denise, înainte ca aceasta, în sfârşit, să 
ridice receptorul. 

— Sunt eu, Willy. 

274 


- PAUL ERDMAN - 


— Îmi pare bine că m-ai sunat, spuse Denise cu o voce 
răguşită. Aşteaptă puţin. Mă duc să-mi iau o ceaşcă de 
cafea din bucătărie. Durează doar treizeci de secunde. El 
aşteptă. Aşa, spuse ea la întoarcere. Întotdeauna beau 
multă cafea când sunt nervoasă. 

— Mi-a povestit Sara despre discuţia voastră de mai 
devreme, începu Willy. 

— De aceea şi sunt nervoasă. Presupun că nu este deloc 
treaba mea, dar acel groaznic Ralph Goodman m-a tras în 
mod intenţionat de o parte înainte de dineul de la Getty, de 
aseară. Nici măcar nu ştiu de ce l-o fi invitat. Oricum, 
imediat a început să vorbească de tine. Despre cum, în anii 
1980, prin înşelătorie şi comisioane, ai încărcat societăţile 
de depuneri şi credite californiene şi băncile cu obligaţiuni 
fără acoperire, ai câştigat un miliard de dolari în această 
afacere şi ai primit numai trei ani de închisoare. Tot 
procesul a fost o mascaradă, a spus el. 

— Nimic nou în asta, Denise, spuse Willy. 

— Ai răbdare, ajung acum şi la motivul telefonului. 
Goodman a spus apoi că şi-a jurat că va pune mâna pe 
tine, Willy, cu adevărat de data aceasta, dacă vei încerca 
vreodată să te reîntorci la afacerile cu obligaţiuni. 

— Şi? 

— A spus că acum câteva luni te-a văzut la Candlestick 
Park împreună cu Dan Prescott. Dar, după ce a făcut 
cercetări, a înţeles că nimeni nu te-a văzut intrând măcar în 
banca acestuia, aşa că a lăsat-o baltă. Apoi, cu o zi înainte 
de Crăciun, s-a lovit nas în nas cu Jack la Pacific Union Club. 
Jack i-a spus că ai cumpărat ferma lui şi că îi pare bine, 
pentru că, în sfârşit, aceasta o să fie din nou exploatată 
cum se cuvine. 

— Bunul, bătrânul Jack, spuse Willy. 

— Sunt sigură că nu a avut decât intenţii bune. 

— Ai dreptate. Ce altceva i-a mai spus lui Goodman? 

— Că tu locuieşti în vilă şi că vechiul centru de conferinţe 
este acum încărcat cu computere, telefoane şi oameni. 


275 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— La naiba! exclamă Willy. Şi cum a făcut el legătura 
între asta şi întoarcerea mea în afacerile cu obligaţiuni? 

— Nu a făcut-o. A spus doar că totul i s-a părut foarte 
necurat. 

— De ce-l interesează asta? 

— Goodman a spus ca ţi s-a interzis pe viaţă să te mai 
ocupi de afaceri cu acţiuni. Este adevărat? 

— In parte. Nu am voie să acţionez în calitate de 
broker/dealer. Dar pot lucra în calitate de consilier pentru 
cine vreau eu. Dar, oricum, ce are de gând Goodman să 
facă? Ţi-a spus, cumva? 

— Da. Şi acesta este motivul pentru care am sunat-o pe 
Sara. A spus că primul lucru pe care îl va face, imediat 
după sărbători, va fi acela de a începe să pună foarte multe 
întrebări. Acesta este domeniul lui, zicea el, şi că nu o să 
permită unor infractori ca tine să-şi vâre din nou coada, aşa 
cum ai făcut în anii 1980. Acestea au fost ultimele lui 
cuvinte înainte de a-i fi întors, în sfârşit, spatele. Este chiar 
atât de grav pe cât pare? 

— Nu, încă, răspunse Willy. 

— Dacă totuşi lucrurile se agravează şi dacă te pot ajuta 
cu ceva, sună-mă imediat. Chiar şi dimineaţa. Dacă nu o 
vei face, nu o să mai vorbesc niciodată cu tine. Promiţi? 

— Promit, Denise. 

— Şi ţine minte, am de zece ori mai multă influenţă în 
târgul acesta decât o să aibă vreodată acest Ralph 
Goodman. lar acum, haide să schimbăm subiectul. Cum vă 
simţiţi, tu şi Sara? 

— Destul de bine, spuse Willy. 

— Mi s-a părut puţin obosită. 

— De la schi, Denise, o asigură Willy. 

— Când vă întoarceţi? 

— Greu de spus acum. Avem avion înapoi, de la Zurich, 
în prima zi a Anului Nou, seara târziu. 

— O să mă suni de îndată ce te întorci, da? 

— Da, Denise. Eşti un prieten de nădejde. 

— Ca şi tine. 

276 


- PAUL ERDMAN - 


Willy sunase din dormitorul lui. După ce închise, se gândi 
că nu i-ar strica un coniac şi un trabuc. Pe amândouă, ştia, 
le putea găsi într-un bufet de jos, din sufragerie. 

Toţi cei şase bărbaţi se aflau acolo. Televizorul era 
deschis şi toţi urmăreau emisiunea, inclusiv Frank Lipper. 

După ce-şi luă băutura şi trabucul, Willy se duse la el. 

— Ce se întâmplă? 

— Este în germană, aşa că nu m-ai nimerit, spuse Frank. 
Se pare însă că, potrivit acelei reviste nemţeşti, care şi-a 
făcut un obicei din a distruge politicienii germani la modă, 
cancelarul german a fost prins cu mâna - de fapt, cu tot 
braţul - în borcanul cu miere. Atâta cât am putut înţelege 
eu, aceştia pretind că ar fi furnizat informaţii confidenţiale, 
vreme de mai mulţi ani, capului uneia dintre cele mai mari 
bănci germane - mai exact, spunându-i acestuia dinainte 
încotro se vor îndrepta ratele dobânzilor. Se mai spune că 
banca avea grijă de el la nivelul unei sume de un milion de 
mărci germane pe an. In numerar. Secretarul lui personal a 
fost cel care s-a dus la Der Spiegel şi a vândut pontul. Am 
înţeles bine? întrebă el apoi, întorcându-se spre noul lui 
prieten, Werner Guggi, care stătea alături. 

— Ai rezumat totul perfect, omiţând doar două lucruri. 
Cancelarul neagă vehement acest lucru, pretinzând că Der 
Spiegel este condus de o şleahtă de socialişti care vor să-l 
desființeze, exact cum au făcut şi cu Franz Josef Strauss în 
urmă cu zece ani. Şi doi, se spune că directorul băncii 
germane centrale, Bundesbank, crede în această poveste şi 
are sentimentul că a fost trădat. Există zvonuri că o să 
demisioneze şi el. 

Urs Bauer, care stătea chiar în faţa televizorului, se ridică 
şi se apropie de Willy. 

— Aţi aflat ce se petrece în Germania, domnule Saxon? 
întrebă el. 

— Chiar acum, spuse Willy. 

— Cred că ar trebui să plec imediat la Frankfurt, ca să 
aflu cât pot mai multe despre această afacere. 

— Cum crezi tu. 

277 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Între Crăciun şi Anul Nou, totul este închis în Europa, 
afirmă Urs. Ceea ce înseamnă că nimeni nu poate face 
nimic în chestiunea aceasta vreme de câteva zile. Toţi 
bancherii şi afaceriştii importanţi sunt fie la schi în Alpi, fie 
zac pe plajă, în Insulele Canare sau Mombasa. Deci, Europa 
este ca şi moartă. Willy îl asculta doar cu jumătate de 
ureche. Dar nu şi Statele Unite, continuă Urs. Băncile şi 
centrele care se ocupă cu tranzacţii valutare la termen 
lucrează toate. 

— Ştiu, Urs. Unde vrei să ajungi? 

— Vreau să scurtcircuitez marca germană la New York 
mâine-dimineaţă la ora deschiderii. De acord? 

— Dă-i drumul. 

— O voi face din Frankfurterhof. Cunosc hotelul, are chiar 
şi fax în fiecare cameră. 

— Când pleci? 

— Cum se crapă de ziuă. Am încercat să închiriez un 
avion, dacă n-ai nimic împotrivă. Mâine-seară, pe la şase, o 
să fiu înapoi aici, dacă o să am vreme bună. 

— Fă cum ştii, fu de acord Willy. 

Aşteptă ca Urs să se întoarcă în faţa televizorului şi i se 
adresă lui Werner Guggi: 

— Vreau să discut ceva cu tine, în particular. Să ne 
aşezăm în altă parte. 

Frank se uită ciudat la el, dar nu spuse nimic. 

— Bucătăria a fost monopolizată de femei, spuse Guggi. 

—E un mic salonaş imediat lângă living. Haide să 
mergem acolo. 

După ce închise uşa salonaşului în urma lui, Willy începu: 

— Să ne aşezăm pe canapea. Nu o să te rețin decât 
câteva minute. Odată aşezaţi, Willy continuă: Îţi voi pune 
câteva întrebări care pot părea ciudate, dar am motivele 
mele. De acord? 

— Desigur, spuse avocatul din Liechtenstein. 

— Bine. |n primul rând, cât mai am în contul meu 
personal care se află la tine? 


278 


- PAUL ERDMAN - 


— Vreo unsprezece milioane doar. Dar, cum ştii şi tu, 
contul nu se află chiar la mine. Ci la Union Bank din Elveţia. 
Eu îl administrez doar. 

— Ştiu. A doua întrebare: Ce ştii despre înțelegerile de 
extrădare dintre Statele Unite şi Elveţia? 

Guggi nici măcar nu clipi. 

— Acestea sunt detaliate într-un tratat bilateral dintre 
țările noastre. Elveţia are peste o sută de astfel de tratate, 
fiecare altfel. 

— Poţi să faci rost de textul tratatului cu Statele Unite? 

— Desigur. Cât de repede ai nevoie de el? 

— Mâine. 

— O să iau legătura cu un coleg din Berna. El poate face 
o copie la ambasada voastră de acolo - care are textul 
englezesc - şi o să mi-o trimită prin fax. Dar aici suntem în 
Elveţia, care are un ritm foarte lent, aşa că nu te aştepta 
să-l ai înainte de mâine după-amiază. 

— Există cumva un fax aici? 

— Nu am văzut aşa ceva. Poate are Urs unul în cameră. 
Dacă nu, o să cumpăr mâine, la prima oră. 

— Perfect. Ca să nu-ţi faci idei greşite, tocmai a 
intervenit ceva care ar putea sau nu însemna necazuri. 
Vreau doar să-mi verific poliţele de asigurare. 

— Destul de cinstit. 

— Şi acum, să ne întoarcem la ceilalţi. 

La miezul nopţii, Willy se băgă în pat, dar nu putu adormi 
înainte de ora două. 


279 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


43 


La nouă fusuri orare spre vest, la Healdsburg, California, 
Lenny Newsom stătea de unul singur la bar, în cârciuma lui 
Zeke. Era singur, pentru că noua lui prietenă plecase la 
schi, în Elveţia - deşi ştia că el va veni aici, de la Toronto, 
imediat după Crăciun. 

Păstraseră legătura în ultimele câteva luni, vorbind la 
telefon de cel puţin trei ori pe săptămână. Datorită 
insistenţei lui, aceasta îl ţinuse la curent cu tot ce se 
petrecea la River Ranch. În cea mai mare parte nu erau 
decât expresii bombastice - cu privire la produse financiare 
cu nume ciudate, ca investiţii fluctuante inverse şi operaţii 
turbo. Ea făcea munca de birou pentru tipii aceia care se 
ocupau de aceste tranzacţii, folosind computerele şi 
legăturile prin satelit. Era ceva mult peste puterea lui de 
înţelegere. Singura excepţie o făcuse cea de a doua 
emisiune de obligaţiuni. Fata îi trimisese o copie şi a 
acestui prospect. Exact ca prospectul Ukiah, doar că mult 
mai mare. Şi aici, tot la pagina treizeci şi unu, se afla 
acelaşi paragraf pe care îl pusese Sid Ravitch să-l citească 
în biroul lui. Western Credit Rating Agency acordase şi 
acestuia cotaţia A. 

Până acum nu reuşise să descopere nimic, fir-ar să fie, ca 
să-l poată înfunda pe Willy Saxon. Dar lucrurile se vor 
schimba în curând. 

Bărbatul care intră în salon puţin după ora cinci şi se 
aşeză lângă el, la barul înţesat, era un om solid şi vorbăreţ. 

— Numele meu este Abner Root, spuse acesta, întinzând 
mâna, şi lucrez la primărie, exact vizavi. Îmi place să vin 
uneori aici, după slujbă, să beau o bere. Nu cred că v-am 
mai Văzut vreodată. Sunteţi de aici? 

— Nu chiar. Lucrez în domeniul aprovizionării cu alimente 
şi vin, în Canada. Vin uneori prin părţile astea să cumpăr 
minunatele vinuri de aici. 


280 


- PAUL ERDMAN - 


— Asta-i bine, de oameni ca dumneavoastră avem noi cel 
mai mult nevoie. Permiteţi-mi să vă ofer o bere, cu 
complimentele oraşului Healdsburg. Ce anume beţi? 

— Labatt. Canadiană. 

— Atunci o să încerc şi eu una. 

— Cu ce anume vă ocupați la primărie? întrebă Lenny. 

— Sunt director financiar. Dacă oraşul are nevoie de 
bani, apar eu şi încerc să fac rost de ei de pe unde pot. 

— Inclusiv prin obligaţiuni? 

— Dacă este vorba de un proiect mare, da. 

— Ca de exemplu? 

— Şcoli. Spitale. Locuinţe ieftine, lucruri de felul acesta. 

— Nu aţi fost obligaţi, până acum, să construiți o fabrică 
de reciclare a deşeurilor? 

— Vă referiţi la o instalaţie de recuperare a materialelor - 
o MRF. De unde naiba dumneavoastră, un canadian, ştiţi 
despre lucrurile astea? Numai un stat cum este California 
poate vota o lege care să facă obligatorii astfel de lucruri. 
La noi, nenorociţii aceia de ecologişti au înnebunit de-a 
binelea. Aveţi idee cât costă o astfel de instalaţie? 

— Da. Douăzeci de milioane de dolari. 

— Asta de unde naiba o ştiţi? întrebă Root. 

— Am văzut un studiu despre o asemenea instalaţie - 
cea pe care o construieşte Ukiah. 

— Ukiah nu construieşte nicio MRF. Cine v-a spus 
asemenea gogoşi? Şi cine v-a dat acel studiu? Ştiu la ce vă 
referiţi, dar este strict secret. 

Lenny se hotărî să dea înapoi. 

— Mă rog, nu l-am văzut, de fapt. Am auzit doar despre 
el, de la una dintre fetele care lucrează la River Ranch. 

— Perfect, asta mai are o logică. Lămureşte totul. Acum 
câteva luni i-am împrumutat o copie a acestui studiu tipului 
care a cumpărat River Ranch de la arhitectul acela, Jack 
Warneke. Mi l-a înapoiat, de altfel. 

— Sunteţi sigur că Ukiah nu construieşte aşa ceva? 
întrebă Lenny. 


281 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— La fel de sigur cum stăm noi acum aici şi ne bucurăm 
de vacanţă. Dacă nu mă crezi, îl poţi suna pe omologul meu 
din Ukiah. Numele lui este Al Friendly şi este la fel de 
prietenos cum îl arată numele. Imposibil să-l uiţi, aşa că nu 
este cazul să ţi-l scriu. lar acum spune-mi cum te-ai 
pricopsit cu cicatricea asta înfiorătoare? Ai făcut războiul, 
ca mine? 

— În Vietnam, vreţi să spuneţi? Nu, slavă Domnului, 
Canada a stat deoparte. Aţi fost deci acolo? 

Abner Root fusese în Vietnam doi ani bătuţi pe muchie. 
Aşa că, între poveştile lui de război şi poveştile lui Lenny 
despre hochei, petrecură împreună o seară plăcută. 

A doua zi dimineaţă, la ora opt, Lenny îl sună de la motel 
pe Al Friendly. Se prezentă drept un inginer constructor în 
căutare de lucru. Auzise că Ukiah urma să înceapă în 
curând construirea unei instalaţii pentru reciclarea 
materialelor şi s-a gândit să se intereseze dacă nu cumva 
exista perspectiva unor oferte de lucru. 

Abner Root avusese dreptate. Friendly era foarte 
prietenos, dar teamă îi era că Lenny primise informaţii 
false. Sigur că da, făcuseră un studiu pilot. Dar niciun MRF 
nu fusese construit în Ukiah. De ce? Mult prea scump 
pentru un orăşel ca acela. Poate că vor construi cândva 
unul, undeva, împreună cu alte câteva oraşe mici, cum ar fi 
Healdsburg sau Cloverdale. 

Când închise telefonul, mintea lui Lenny lucra ca nebună. 
Dacă Ukiah era o cacialma - şi nu încăpea niciun dubiu că 
aşa era - semăna perfect cu cea la care lucrase împreună 
cu Sid Ravitch şi celălalt tip. Singura diferenţă reală era că, 
în cazul lui, în loc de MRF, lingourile de aur erau cele care 
nu existau. Hârtiile însă, pe care el şi Willy le emiseseră în 
baza acestor „bunuri”, erau exact aceleaşi. Fără valoare. 

Apoi mintea lui se întoarse înapoi, la conversaţia de la 
bar din seara precedentă. La un nume - Jack Warneke, tipul 
despre care zicea Abner Root că-i vânduse lui Willy ferma. 
Unde mai auzise el de numele ăsta? Sau unde îl văzuse? 


282 


- PAUL ERDMAN - 


— Isuse Hristoase! exclamă Lenny. Abner zicea că era 
arhitect. 

Se duse la una din valize şi scotoci în ea până găsi ceea 
ce căuta, exact la fund de tot. Era prospectul pe care i-l 
dăduse Pam Pederson şi care prezenta obligaţiunile fără 
cupoane ce urmau să finanţeze construirea acelui Sun 
River City din Oregon. ÎI citi de cel puţin o duzină de ori. 
Proiectul avea la bază planul unui oraş conceput de o 
renumită firmă de arhitectură din San Francisco. Răsfoi 
prospectul până când dădu de paragraful respectiv. Aşa 
era. Firma se numea Jack Warneke & Associates. Oraşul pe 
care intenționau să-l construiască era descris ca un loc 
ideal în care să munceşti şi să trăieşti. De fapt, Pam îi 
spusese la telefon că, dacă ar putea, s-ar muta acolo într-o 
clipă. Când o să fie terminat, desigur. 

Lenny era de pe acum dispus să parieze cu viaţa nu 
numai că nu o să fie niciodată terminat, dar că niciodată nu 
o să fie început. Dar cum să afle exact? 

Ceru informaţiile din San Francisco şi obţinu pe loc 
telefonul firmei Jack Warneke & Associates. 

Nu-l găsi pe Jack Warneke, dar dădu peste unul dintre 
asociaţi - unul foarte tânăr, după voce. Lenny se dădu din 
nou drept inginer constructor dispus să plece oriunde ar 
apărea ceva de lucru pentru el, chiar şi la Bend, Oregon, ca 
să lucreze la construirea acelui Sun River City. 

Acelaşi răspuns. 

Nu exista niciun Sun River City. 

Zece minute mai târziu, Lenny era în maşină, în drum 
spre San Francisco. La nouă treizeci, se afla în biroul lui Sid 
Ravitch, turuind ca o mitralieră. Vreme de o jumătate de 
oră, Ravitch nu-l întrerupse nici măcar o singură dată. 


283 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


44 


Pe la vremea aceea, la St. Moritz era ora şapte seara şi 
toată lumea se mai afla încă jos, în sat, pentru un aperitiv 
după o zi de schiat sau o ciocolată fierbinte - toată lumea, 
în afară de Werner Guggi şi Willy Saxon. Cei doi stăteau cu 
uşile închise în biroul de la Vila Engadin. 

Guggi primise, în sfârşit, îndelung aşteptatul fax de la 
colegul lui din Berna, iar Willy stătea acum la birou, citindu- 
l. 


1900 
TRATAT DE EXTRĂDARE 
Încheiat azi 14 mai 1900; 
ratificat de Senat azi, 5 iunie 1900; 
semnat de preşedinte azi, 25 februarie 1900; 
intrat în vigoare azi, 28 februarie 1901. 


ARTICOLE 
Articolul | 


Guvernul Statelor Unite ale Americii şi Consiliul Federal 
Elveţian se angajează reciproc să predea persoanele care, 
fiind acuzate de, sau condamnate pentru crimele 
enumerate mai jos, în Articolul II, comise pe teritoriul unuia 
din statele între care s-a încheiat prezentul tratat, vor fi 
găsite pe teritoriul celuilalt stat: Statele Unite vor face 
aceasta numai în baza dovezii de vinovăţie, care, potrivit 
legilor locului unde fugarul sau persoana vor fi găsite, ar 
justifica arestarea acestuia şi deferirea lui justiţiei, în cazul 
în care crima sau delictul au fost comise acolo. 


Articolul II 


284 


- PAUL ERDMAN - 


Extrădarea se va face în cazul următoarelor crime sau 
delicte, cu condiţia ca acestea să fie supuse pedepsei atât 
potrivit legilor unde se află refugiatul, cât şi potrivit legilor 
statului care solicită extrădarea, adică: 


1. Crimă, inclusiv asasinat, paricid, infanticid şi otrăvire; 
omucidere în masă. 

2. Incendiere premeditată. 

3. Tâlhărie; furt prin efracţie; spargerea de locuinţe sau 
magazine. 

4. Falsificarea sau contrafacerea de obiecte publice sau 
particulare; folosirea frauduloasă a obiectelor falsificate. 

5. Falsificarea, contrafacerea sau modificarea de monede, 
bani de hârtie, obligaţiuni publice şi cupoanele respective, 
bilete de bancă, obligaţiuni sau alte certificate, sau 
instrumente de credit; emiterea sau circularea unor 
asemenea instrumente de credit, în scopuri frauduloase. 

6. Delapidări comise de persoane oficiale. 

7. Fraudă sau abuz de încredere, comise de un curator, 
avocat, bancher, administrator al bunurilor unei terţe părţi 
sau de preşedintele, un membru sau un înalt funcţionar al 
unei corporaţii sau asociaţii, în cazul în care pierderile 
pricinuite depăşesc 1 000 de franci. 

8. Sperjur; coruperea în scopul sperjurului. 

9. Răpire; viol; răpire de minori; bigamie. 

10. Distrugere sau obstrucţionare intenţionată şi ilegală a 
căilor ferate, punându-se astfel în pericol viaţa oamenilor. 
11. Piraterie. 


La acest paragraf, Willy se opri din citit. Guggi şedea pe 
canapea, fără să spună nimic. 

— Cel puţin, bine că nu mă pot acuza de crimă, 
incendiere, piraterie, viol sau distrugerea intenţionată a 
vreunei căi ferate, spuse Willy. Dar de restul? Oftă. 
Presupun, patru din zece, că nu este chiar atât de grav. 

În sfârşit, avocatul lui renunţă la tăcere. 

— Nu ştiu la ce te referi exact, Willy. Dacă o să fie 
nevoie, o să putem discuta mai târziu despre asta. După 

285 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


câte am înţeles, pe tine nu te interesează decât ce se 
referă la asigurări. 

— Exact. 

Sună telefonul. Willy se hotări să îl ignore. După al treilea 
apel, se opri. Aproape imediat, se auzi o bătaie în uşa 
biroului. 

— Da? spuse Willy. 

Uşa se întredeschise puţin. Era Vreni, menajera. 

— Un telefon pentru dumneavoastră, domnule Saxon, 
spuse aceasta. Din San Francisco. Este un bărbat. 

Willy ridică receptorul. 

— Bună, Willy, aici Sid Ravitch. Îţi mai aminteşti de mine? 

— Foarte nostim, Sid. Presupun că ai un motiv serios de 
m-ai sunat. 

— Ajung şi acolo imediat. Ştiu că eşti în vacanţă, Willy, 
dar a intervenit ceva despre care presupun că o să vrei să 
auzi mai curând decât mai târziu. Apropo, am numărul tău 
de la Dan Prescott, ceea ce demonstrează că merită 
întotdeauna să păstrezi legătura. 

— Treci la subiect, Sid. 

— Intr-o clipă. Dar, înainte de asta, vreau să-ţi spun că se 
află chiar aici, lângă mine, un prieten comun. Lenny 
Newsom. 

— A ieşit? 

— Da. Şi-a plătit datoria faţă de societate. 

— Transmite-i cele mai calde salutări din partea mea, 
zise Willy. 

— Aşa o să fac. Şi sunt sigur că o să fie încântat. 

Lui Willy nu-i plăcea felul cum evolua această discuţie. 

— Sid, spuse el, ori treci la subiect, ori închizi telefonul. 

— Dacă insişti. 

— Insist. 

— Bine. Ştiu totul despre Ukiah. Cum m-am lăsat prostit 
de tine cu evaluarea aceea mă depăşeşte. Problema este 
că am aflat că nu se construieşte nicio instalaţie de 
reciclare a materialelor la Ukiah. A fost un proiect fantomă 
făcut de tine în unicul scop de a fura bani, emițând 

286 


- PAUL ERDMAN - 


obligaţiuni fără cupoane în valoare de douăzeci de milioane 
de dolari. Ştiu chiar şi unde ai pus totul la cale - la River 
Ranch, lângă Healdsburg, cu ajutorul, bineînţeles, al 
prietenului tău Frank Lipper. Apropo, a fost foarte deştept 
din partea ta să-i dai un birou aici, la mine. Nu degeaba ţi 
se spune Willy cel mecher. 

Willy preferă să nu răspundă. 

— Ajung, astfel, la Sun River City. Ce proiect superb! ŞI 
ce prospect minunat! O frumuseţe. Cui i-ai vârât pe gât 
obligaţiunile respective, Willy? Şi ce s-a întâmplat cu suta 
aceea de milioane de dolari? Sper că este încă intactă, 
pentru că am de gând să cer ceva din ea. Ravitch se opri. 
Speram că vei întreba cât anume, Willy. Dar cum n-ai făcut- 
o, îţi voi spune eu. Vreau jumătate din cele douăzeci de 
milioane, jumătate din suta de milioane, plus înapoierea 
jumătăţii din compania mea, cumpărată de compania ta 
fantomă din Londra. 

Willy îşi spuse că ce e prea mult, e prea mult. 

— Zău, Sid, spuse el, de ce nu vrei să-mi iei şi unul din 
ouă? 

— De ce numai unul? Te-am strâns de amândouă, amice, 
aşa că, dacă nu vrei să te reîntorci la răcoare pentru tot 
restul vieţii tale, să nu mai faci niciodată pe deşteptul cu 
mine. M-ai auzit? 

— Ascultă, Sid, rosti Willy, luptând să-şi păstreze calmul, 
m-ai luat complet prin surprindere. O singură întrebare. 
Cine, în afară de tine, mai ştie despre asta? 

— Numai Lenny. Nimeni altcineva. 

— Aşa să rămână. 

— Willy, fii atent! Eu comand acum, nu tu. Ai înţeles? 
Oricum, ce rost are să spun cuiva? Doar dacă nu o să 
constat că eşti mai tâmpit decât eşti. 

— Ascultă, Sid, spuse Willy. Nu are rost să mai discutăm 
acum. Trebuie să mă gândesc. _ 

— Înţeleg. Doar că eu nu sunt un tip răbdător. Îți dau 
treizeci de zile, prietene. Treizeci de zile. Fără prelungiri. 
Dar nu cumva să devii prea deştept şi să crezi că totul nu 

287 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


este decât o cacealma, ai grijă. În cel mai rău dintre 
scenarii, după ce te voi fi predat procurorului districtual, eu 
tot îmi voi recăpăta jumătatea de companie şi voi rămâne 
şi cu cele zece milioane de dolari pe care mi le-ai dat ca să 
renunţ. 

— Uiţi un singur lucru, prietene, spuse Willy. Dar ceva la 
fel de frumos. 

— Ce dracu îndrugi acolo? 

— Un al treilea prospect. Cel pe care l-ai aranjat 
împreună cu Lenny. Cel după care am şi eu o copie. Cel 
care te poate băga pe tine în locul acela din care eu şi 
Lenny tocmai am ieşit. Ce vreau eu să-ţi spun, Sid, este că, 
dacă eu o încurc, voi avea grijă să o încurci şi tu odată cu 
mine. Probabil că nu ţi-ar strica nici ţie câţiva ani de 
odihnă. Dar, din câte înţeleg, mă tem că ai pierdut simţul 
realităţii. 

— Chiar nu am habar despre ce vorbeşti, spuse Ravitch. 
Cine ţi-a spus povestea asta cu zâne? 

— Ştii şi tu al naibii de bine cine, replică Willy. 

Dar în clipa în care spunea acest lucru, îşi dădu seama că 
făcuse o greşeală. 

— Sunt sigur că nu te gândeşti la Lenny, nu-i aşa? 
întrebă Ravitch. Willy nu răspunse. Realitatea este, 
prietene, că Lenny lucrează acum pentru mine. Cu alte 
cuvinte, Willy, te-ai trezit în mijlocul vâltorii fără vâslă. 
Vâsla este la mine. Deci, fără alte ameninţări, da? 

Willy nu zise nimic. 

— Ştii unde mă găseşti, Willy. De acum încolo, eu nu mai 
sun - mă suni tu. Ai înţeles? Şi nu uita - treizeci de zile. 

Spunând acestea, Sid Ravitch închise. Willy nu mai avu 
ce face decât să închidă şi el. Apoi rămase acolo, nemişcat, 
cu ochii întredeschişi, cufundat în gânduri. 

Într-un târziu, Werner Guggi întrerupse dureroasa tăcere. 

— Nu m-am putut împiedica să nu ascult toată discuţia, 
spuse el. Ar fi trebuit să ies din cameră. Imi cer scuze. 

Dură o vreme până când Willy, în sfârşit, îi răspunse: 


288 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze, Werner. De fapt, teamă 
mi-e că eşti exact omul potrivit, la locul potrivit. Nevoia 
poliţei de asigurare a devenit tocmai acută. 

— Te gândeşti să cauţi aici, în Elveţia, un paradis sigur? 

— Exact. Aşa cum a făcut Marc Rich. Spune-mi, cum s-a 
descurcat? Se spunea, în State, că a fugit cu cel puţin un 
miliard de dolari. A fost acuzat de fraudă, evaziune fiscală, 
gangsterism, chiar şi de colaborare cu duşmanul - în 
special cu Irakul. Cu alte cuvinte, după cele citite de mine 
chiar adineauri, îndeplineşte cu vârf şi îndesat toate 
condiţiile pentru a fi extrădat. Şi cu toate acestea, din câte 
ştiu eu, de zece ani, de când şi-a luat zborul de la New 
York, trăieşte mai mult decât confortabil în Elveţia, 
împreună cu întreaga familie. Cum a reuşit e/asta? 

— Simplu. Şi-a transferat afacerile în cantonul Zug. Rich 
controlează una dintre cele mai extinse operaţii comerciale 
cu articole de larg consum de pe pământ. Are o cifră de 
afaceri de miliarde de dolari lunar. În acest proces, 
realizează profituri de milioane de dolari. Pentru tot 
plăteşte taxe într-un singur loc - în cantonul Zug. Marc Rich 
este de departe cel mai mare plătitor de taxe al Zugului. 

— Dar cum rămâne cu tratatul acesta? 

— Autorităţile din Zug susţin că niciunul dintre tratatele 
de extrădare elveţiene nu menţionează evaziunea fiscală 
pe lista delictelor care presupun extrădarea, ceea ce este 
adevărat, având în vedere că evaziunea fiscală nu este 
considerată un delict în Elveţia. Ei mai pretind că acuzaţia 
de colaborare cu duşmanul este o chestiune politică, şi în 
consecinţă, nu face obiectul acestor tratate, ceea ce iarăşi 
este adevărat. Celelalte acuzaţii, continuă el, decurg din 
aceste două prime acuzaţii şi de aceea nici ele nu 
constituie motive de extrădare. Totul nu este, desigur, 
decât un exerciţiu de sofistică. Rich i-a cumpărat, pur şi 
simplu. 

— Atunci, poate că nu ar fi rău să-i urmăm şi noi 
exemplul, spuse Willy. 


289 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— O să fiu direct, Willy. În ţara aceasta, mai ales în Zug, 
cele unsprezece milioane care ţi-au mai rămas nu te vor 
duce prea departe. 

In acel moment, dinspre sufragerie se auzi dintr-odată o 
mare zarvă. Grupul tocmai se întorsese din oraş. Apoi se 
auzi un alt ciocănit la uşă. Era din nou Vreni. 

— Scuzaţi-mă, domnule Saxon, dar m-au rugat să vă 
spun că Urs Bauer s-a întors cu bine din Germania. L-au 
întâmpinat la aeroportul din Samedan. De aceea s-au şi 
întors atât de târziu. Dar fiţi liniştit, într-o jumătate de oră, 
cina va fi gata. 

— Mulţumesc, Vreni. Poate că în seara aceasta o să sar 
peste masă. Spune-le să-i dea drumul fără mine. 

Menajera îl privi îngrijorată, apoi se retrase. Willy reveni 
la Guggi. 

— Nu vreau să-ţi stric seara, Werner. Pur şi simplu, nu 
am poftă. Tu du-te, stai cu ei. 

— Nu chiar acum, dacă nu te superi, spuse Guggi. Poate 
voi fi în stare să-ţi retrezesc pofta de mâncare, dacă 
memoria mă mai ajută cum trebuie. 

— Cum? 

— Să ne întoarcem puţin în urmă. Dacă îţi mai aminteşti, 
noi ne-am cunoscut în februarie 1985. Am luat masa în 
Vaduz, la Gasthof zum Sternen. Unul dintre primele lucruri 
pe care mi le-ai spus a fost că ştiai Elveţia destul de bine, 
având în vedere că studiaseşi la Universitatea din Zurich 
câteva semestre. Îţi mai aminteşti? 

— Vag. 

— Eu  mi-amintesc foarte precis. Apoi ai spus că 
principalul motiv pentru care ai ales Universitatea din 
Zurich a fost acela că mama ta era elveţiancă. Este, nu-i 
aşa? 

— A fost. A murit acum cinci ani. 

— Îmi pare rău, spuse Guggi, continuând însă imediat. 
Acum, aş vrea să te gândeşti foarte bine în urmă, Willy. 
Mama ta te-a înregistrat vreodată la un consulat elveţian? 

— Da. 

290 


- PAUL ERDMAN - 


— Unde? 

— La consulatul din San Francisco. 

— Eşti absolut sigur de asta? 

— Absolut. A trebuit să merg şi eu cu ea. Consulul 
general s-a ocupat personal de asta. Mi-amintesc că am 
stat în biroul lui. Era foarte scorţos, foarte oficial. Fuma 
pipă. 

— Perfect. Atunci, potrivit legilor elveţiene, eşti elveţian. 
Ţi-aminteşti cantonul de origine al mamei tale? 

— De ce? 

— Pentru că, în Elveţia, cetăţenia ţi se înregistrează în 
cantonul în care te-ai născut sau, în cazul tău, în cantonul 
în care s-a născut mama ta. 

— Aarau. 

— Asta este tot ce trebuie să ştiu, Willy. Eşti, 
literalmente, acasă şi în libertate. 

— Explică-te. 

— Să ne întoarcem la tratat. L-am citit de două ori înainte 
de a ţi-l da, dar nu-mi amintesc, exact, pagina la care vreau 
să te uiţi acum. Du-te până la capitolul „Prescripţii”. Cred 
că era capitolul opt. 

Willy făcu ce i se spuse şi citi apoi, cu glas tare, capitolul 
respectiv. Nu era decât o singură frază. 


CAPITOLUL VIII 


Nici unuia din cele două guverne nu i se va pretinde să- 
şi predea propriii cetăţeni. 


— Mai clar decât atâta nu se poate, nu? spuse Guggi. 

— Vrei să spui că nu pot fi extrădat Statelor Unite? 
Punct? 

— Punct. Sfârşitul poveştii. 

— Dar eu sunt şi american, afirmă Willy. 

— În ochii Elveţiei, eşti elveţian, Willy. Asta este tot ce 
contează aici. Primul lucru pe care-l voi face mâine- 
dimineaţă va fi să dau un telefon unui coleg din Aarau, 


291 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


rugându-l să facă o copie legalizată după registrul 
cantonului - pentru eventualitatea în care ar apărea o 
situaţie excepţională. Cu această copie în mână, eu, în 
calitate de avocat al tău, pot garanta că nicio autoritate 
americană nu va putea pune mâna pe tine. Niciodată. 

— Să mă ia naiba! exclamă Willy. Să mă ia naiba. Dacă 
aş fi ştiut asta, aş fi scăpat de cei trei ani şi o zi de 
puşcărie. Apoi mai adăugă un cuvânt: Poate. 

— Ţi-ai recăpătat pofta de mâncare? întrebă Guggi. 

— Şi încă cum. Haide să ieşim de aici şi să ne alăturăm 
celorlalţi. Altfel, vor începe să se întrebe ce se întâmplă. 

În clipa în care intrară în sufragerie, Urs Bauer se apropie 
de Willy. Era roşu de emoție. 

— Vreau să vă povestesc chiar acum ce s-a întâmplat, 
domnule Saxon, spuse el, dacă aveţi puţin timp. 

— Sunt al tău, Urs. 

— Cred că Fred Fitch şi colegii lui vor dori şi ei să audă, 
zise Urs. Ca şi Frank. 

Ceilalţi bărbaţi se aflau în faţa căminului. 

— În regulă. Să mergem la ei, lângă foc. Mi se pare mie 
sau s-a făcut puţin frig aici? 

— Aveţi dreptate. Afară a început să bată vântul. 
Aterizarea a fost destul de dificilă. 

— Cu ce avion ai zburat? 

— Cu un bătrân Lear, răspunse Urs. 

— N-aş fi vrut să fiu în pielea ta, zise Willy. 

Urs începu să povestească. Se întâlnise cu şeful 
schimburilor valutare de la Bundesbank în camera lui de la 
Frankfurterhof. Se cunoşteau şi făceau afaceri împreună de 
zece ani. Omul spunea că în viaţa lui nu văzuse atâta 
agitaţie la bancă. El şi majoritatea celor de acolo credeau 
ce spusese Der Spiegel. Dacă era aşa, atunci concluzia 
previzibilă era că preşedintele băncii centrale urma să 
demisioneze. Nimeni nu ştia cine îi va lua locul. Până una 
alta, orice activitate încetase. Orice intervenţie oficială pe 
pieţele de credit fusese efectiv stopată. Banca centrală 
germană încetase orice tranzacţii cu valută străină. 

292 


- PAUL ERDMAN - 


— Paralizarea Bundesbankului, explică Urs, a trecut 
neobservată până acum, deoarece, aşa cum v-am explicat 
aseară, domnule Saxon, toate instituţiile şi pieţele 
financiare din Germania sunt, de fapt, închise până pe ziua 
de doi ianuarie. 

— Ce se va întâmpla atunci? 

— După părerea mea şi a lui, totul se va duce de râpă. 
Germania va intra în cea mai mare criză economică şi 
politică de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, ca 
urmare a demisiei forţate a cancelarului. La fel cum s-a 
întâmplat în America după demisia lui Nixon. lar colac 
peste pupăză, exact când ar fi fost nevoie de o mână foarte 
sigură şi fermă la Bundesbank, pentru a calma pieţele 
financiare când acestea se vor redeschide după sărbători, 
ei bine, acolo va fi un vid enorm. Prin urmare, lucrurile pot 
foarte uşor scăpa de sub control. 

— Ceea ce înseamnă? 

— O scurgere de capital din Germania. Investitorii care 
controlează zeci de miliarde de mărci vor căuta un adăpost 
mai sigur în altă parte. 

— Unde? 

— În primul rând în Statele Unite. Ceea ce înseamnă 
schimbarea orientării de la marcă înspre dolar. Şi aur, 
poate. 

— De ce „poate” aur? întrebă Willy. 

— Dacă marca germană va începe să scadă, acest 
fenomen se va extinde, probabil, asupra celorlalte monede 
forte ale Europei - din acest bloc tăcând parte Belgia şi 
Olanda. Pentru a-şi proteja propria monedă, băncile 
centrale ale acestor ţări ar putea vinde aur ca să strângă 
dolari, pe care apoi îl vor lansa pe pieţele de schimb 
valutar, în încercarea de a împiedica deprecierea propriilor 
monede. Amândouă ţările au mai făcut asta înainte. Acest 
lucru va stopa sau, cel puţin, va încetini orice creştere a 
preţului aurului şi atunci cei care se ocupă de speculaţii 
valutare îşi vor întoarce întreaga atenţie asupra raportului 
dolar/marcă germană. 

293 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Atunci, ce propui să facem noi în această situaţie? 
întrebă Willy. 

— Să vindem mărci germane contra dolar pe pieţele la 
termen. Eu am şi început. Dar nu este uşor. Am încercat să 
obţin cât am putut de la băncile americane din New York. 
Dar, pur şi simplu, piaţa nu este acolo. Foarte multe dintre 
departamentele acestor bănci, care se ocupă cu 
schimburile valutare, şi-au închis efectiv registrele 
contabile pe anul acesta, iar dealerii nu vor să mai facă 
niciun fel de tranzacţii importante care le-ar putea 
dezechilibra balanţa de sfârşit de an. Nici filialele din New 
York ale marilor bănci europene nu sunt dispuse să mai 
facă tranzacţii foarte mari, având în vedere că băncile lor 
mamă, de aici, sunt închise pentru sărbători. 

— Cu alte cuvinte, eşti blocat. 

— Am fost blocat. Până când Fred, aici de faţă, a găsit o 
portiţă, spuse Urs. Să vă explic. Când fac tranzacţii valutare 
la termen, în mod obişnuit sunt implicate băncile. Şi fac 
acest lucru pe credit. Cu noua noastră balanţă, am putut 
deschide mari linii de credit - de obicei, de cincizeci de 
milioane de dolari - cu o jumătate de duzină de bănci, 
inclusiv Chase şi Citibank din New York, şi Deutsche Bank 
din Frankfurt. Dar, din motivele pe care le-am explicat deja, 
acestea nu se mai lansează în niciun fel de tranzacţii 
importante cu mărci, până după anul nou. Când i-am 
povestit acest lucru lui Fred, pe drumul de întoarcere de la 
aeroport, mi-a spus că singurul loc din lume care este în 
stare şi care vrea să facă tranzacţii importante cu mărci, 
astăzi şi mâine, este Mercantile Exchange din Chicago. De 
aceea am vrut să vorbesc imediat cu dumneavoastră, 
domnule Saxon. 

— Ce aveţi de gând să faceţi, tu şi Fred? întrebă Willy. 

— Să ocolim băncile, adresându-ne pieţei de opţiuni din 
Chicago. Problema de acolo este că trebuie să intermediem 
printr-un broker, cum ar fi Merrill Lynch. Fred are linii de 
credit cu ei, dar, în prezent, din cauza volumului de afaceri 
la care a ajuns, toate sunt epuizate. Asta înseamnă că ne 

294 


- PAUL ERDMAN - 


vor cere bani lichizi, ca să se protejeze. Mai exact, nu vor 
face nici cea mai mică mişcare până nu au, efectiv, în 
mână, aceşti bani. 

— Şi despre ce sumă este vorba? 

— Depinde cât de departe sunteţi dispus să mergeţi 
împotriva mărcii germane. 

Willy întrevăzu o ieşite. Poate. 

— Depinde cât de mult putem realiza potenţial în treizeci 
de zile. 

— Şi care ar fi obiectivul? 

— O sută douăzeci de milioane de dolari, spuse Willy. 

Fu ca o lovitură de teatru. Pe fiecare chip din încăpere se 
putea citi şocul - cu excepţia unuia singur - cel al lui Fred 
Fitch, şeful echipei care se ocupa de derivate. 

— Haide să ne gândim, spuse acesta. Vom cumpăra 
opţiuni în mărci - pentru martie, deoarece nu există 
lichidităţi - pentru opţiunile pentru februarie, şi vorbim de 
cifre mari. De plătit, putem plăti oricând până atunci. Un 
contract costă 1.250 de dolari. Zece mii de contracte fac 
douăsprezece milioane şi jumătate de dolari. Marca 
germană valorează acum 1,725 de dolari sau, privind 
lucrurile din celălalt unghi, o marcă germană valorează 
puţin sub 58 de centi americani. Probabil am putea începe 
să cumpărăm la un preţ şoc de fix cincizeci şi opt de cenți. 
Dacă marca germană coboară, să zicem, cu zece pfennigi 
în treizeci de zile, ajungând la 1,825 de dolari, am putea 
face... o clipă, vă rog. Introduse câteva cifre în computerul 
de buzunar pe care-l scoase ca prin farmec. Am putea face, 
în mare, treizeci de milioane de dolari. Deci, ca să scoatem 
o sută douăzeci de milioane de dolari, va trebui să 
cumpărăm patruzeci de mii de contracte. lar pentru asta, 
am nevoie de cincizeci de milioane de dolari. 

— Lichizi? întrebă Willy. 

— Lichizi, spuse Fred. 

— lar dacă toate aceste zvonuri se vor dovedi false, iar 
marca germană va urca, în loc să coboare? întrebă Frank 
Lipper, vorbind pentru prima oară. 

295 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Atunci putem pierde totul, replică Fred. Tocmai asta 
face sarea şi piperul speculațiilor cu derivate. 

Ceea ce produse o scurtă pauză. Urs Bauer rupse 
tăcerea: 

— Mai există o problemă. Nu avem decât foarte puţin 
timp la mijloc - ce a mai rămas din ziua de astăzi, mâine şi 
o parte din ziua de poimâine, când va fi Anul Nou la New 
York şi când toată lumea va pleca acasă foarte devreme. 
lar după sărbători, afacerile valutare la termen între bănci 
vor fi reluate în forţă. Această depreciere a mărcii germane 
poate începe foarte serios chiar de la începutul reluării 
tranzacţiilor, împingând marca jos de tot. lar noi vom fi 
pierdut, atunci, trenul. 

— Cât este ora acum la Chicago? întrebă Willy. 

— Douăsprezece şi jumătate ziua, răspunse Fred. 

Vreni apăru din bucătărie, anunțând că masa era gata. 

— Voi mergeţi cu toţii să mâncaţi, spuse Willy. Eu trebuie 
să mă gândesc. 

— Ai nevoie de mine? întrebă Guggi. 

— De data aceasta nu, spuse Willy, dispărând în birou. 


296 


- PAUL ERDMAN - 


45 


Pentru Willy Saxon venise momentul deciziilor. Situaţia 
se redusese la foarte puţine opţiuni. Willy se hotărî să le 
pună pe hârtie. Deschise sertarul biroului şi scoase de 
acolo un stilou şi o singură coală de hârtie. 


1. Acţionează ca Marc Rich. Rămâi în Elveţia. Transferă la 
Zug activitatea de la River Ranch. 


Ceea ce nu era chiar atât de simplu. 

Pentru a relua aici, de la zero, activitatea de la River 
Ranch avea nevoie de capital - cu mult mai mult decât cele 
unsprezece milioane de dolari care îi mai rămăseseră din 
fondul lui iniţial de la Liechtenstein. Restul banilor îi erau 
blocaţi la Prescott & Quackenbush. Ar putea încerca să-i 
scoată, ceea ce nu ar fi prea uşor şi ar dura. Între timp, 
maniacul de Ravitch ar putea da alarma. Prescott & 
Quackenbush ar fi imediat preluată de autorităţi şi toate 
bunurile lui din Statele Unite ar fi îngheţate instantaneu 
prin decizie judecătorească. 

Proastă idee. 


2. Rămâi în Elveţia. Trăieşte din cele unsprezece milioane 
de dolari. Abandonează totul în Statele Unite. 


Aceasta era o idee şi mai proastă. Cum îi putea 
abandona pe toţi aceşti tineri care se zbăteau atâta pentru 
el? Sau, mai rău, care aveau atât de mult respect pentru 
el? Şi ce-ar face tot restul vieţii în Elveţia? 


3. Ajungi la o înţelegere cu Sid Ravitch. 


Asta ar însemna să-i dea acestuia jumătate din tot ce 
are. Cu asta, s-ar putea obişnui. Dar ca Sid Ravitch să-i 
comande de acum înainte - cu asta, categoric, nu s-ar 


297 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


putea obişnui. Oricum, chiar dacă ar ajunge la o înţelegere 
cu Ravitch, nu exista nicio garanţie că asta ar pune capăt 
întregii poveşti. Telefonul lui Denise schimbase lucrurile. 


4. Mergi înainte. Pune ferma la bătaie. 


Dacă reuşea să facă rost de o sută douăzeci de milioane 
de dolari în treizeci de zile, ştia el ce să facă mai departe. 
Tot va mai avea nevoie de un oarecare ajutor din partea lui 
Denise, dar nu cine ştie ce. Va avea nevoie de ajutor şi din 
partea Sarei - şi asta chiar acum. Jurase să nu mai facă 
niciodată asta. Dar... 


298 


- PAUL ERDMAN - 


46 


Stăteau cu toţii la masa din bucătărie, când apăru şi 
Willy. 

— li dăm drumul, anunţă el. 

Cuvintele produseră rumoare în jurul mesei. 

— Când? întrebă Urs. 

— Acum. 

— De unde vom avea bani lichizi? 

— Cât poţi scoate dacă lichidezi tot ce am băgat în acele 
investiţii fluctuante inverse în mărci? îl întrebă Willy pe 
Fred Fitch. 

— Puțin peste cincisprezece milioane, răspunse Fred pe 
loc. 

— Cât ti-ar lua asta? 

— Poate vreo zece telefoane. Să zicem o jumătate de 
oră. 

— Dă-i drumul. 

— Eşti sigur? Am obţinut o tonă de bani până acum în 
domeniul ăsta, spuse Fred. 

— Dacă Urs are dreptate - şi sunt absolut sigur că are - 
acele investiţii fluctuante se vor scufunda ca un bolovan, 
răspunse Willy. Ele urcă atunci când ratele dobânzilor scad, 
doar că fac asta într-un mod mult prea exagerat. Corect? 

— Corect, spuse Fred. 

— Dacă va începe o depreciere a mărcii germane, care 
va fi prima mişcare a Bundesbank în încercarea de a stopa 
procesul? 

De data aceasta, Willy îi adresă întrebarea lui Urs Bauer. 

— Mai întâi, răspunse Urs, vor începe să vândă dolari şi 
să cumpere mărci - ca să contracareze ce vom face noi şi 
toţi ceilalţi. 

— Apoi? 

— Vor mări foarte mult rata dobânzilor pe termen scurt. 

— De ce? 


299 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Întrebarea fusese pusă de data aceasta de Sara care, ca 
toate celelalte femei, urmărise până acum, în tăcere, 
întreaga discuţie. 

— Ca să ademenească investitorii să rămână în 
Germania şi la marcă. Dacă Bundesbank va reuşi să 
crească rata dobânzii la zece procente, poate cincisprezece 
procente la certificatele de depozit din Germania, în vreme 
ce la New York poţi obţine doar trei procente pe certificat 
de depozit în dolari, asta îi va face pe mulţi să se 
gândească de două ori. 

— lar asta va face, totodată, ca investiţiile inverse să 
cadă din pat, spuse Willy. 

— Am înţeles, spuse Sara. 

— Mă duc chiar acum la telefon, zise Fred. 

— Stai puţin. Am băgat o mulţime de oameni - cum ar fi 
Marshall Lane - în aceste investiţii inverse în mărci. Ar fi 
bine să-i prevenim despre ceea ce s-ar putea întâmpla. 
Crezi că o poţi face de aici? 

— Simplu. Ne-am adus, fiecare, câte un computer 
portabil, Mac PowerBook. In memoria fiecăruia există toate 
informaţiile de care avem nevoie - nume, adrese, numere 
de telefon şi fax, cât am vândut, cui şi la ce preţ. Dar 
părerea mea este că trebuie, în primul rând, să lichidăm 
poziţia noastră. Apoi îi voi suna pe ei. În regulă? întrebă 
Fred. 

— Desigur, spuse Willy. Dar mai este ceva. O parte din 
aceiaşi clienţi deţin efecte opţionale valutare, ICON-uri. 
Spune-le să se ţină de ele cu dinţii. Acestea urmează să 
iasă prin acoperiş. 

— Ne putem instala în biroul dumneavoastră, domnule 
Saxon? întrebă Fred. 

— Vă stă la dispoziţie. 

Fred şi cei doi colegi ai săi se ridicară şi părăsiră 
încăperea. 

— Ce oră este acum la Chicago? îl întrebă Willy pe Urs. 

— Este aproape ora unu ziua, răspunse acesta. 


300 


- PAUL ERDMAN - 


— Crezi că mai putem obţine primele noastre zece mii de 
contracte înainte ca ei să închidă? 

— O să fie cam la limită, dar cred că vom reuşi, răspunse 
Urs. Nu cred că Fred va fi în stare să rezolve toate acele 
vânzări de investiţii inverse astăzi, aşa că va fi nevoie de 
ceva muncă de lămurire ca să-l convingem pe brokerul 
care se va ocupa de achiziţionarea acelor opţiuni în mărci 
pentru noi că este acoperit. Aşa că aş face bine să mă aşez 
şi eu călare pe telefon. 

Urs se ridică de la masă şi dădu să iasă din bucătărie. 
Înainte însă se mai întoarse o dată spre Willy. 

— Discutăm în continuare de patruzeci de mii de 
contracte? 

— Da, răspunse Willy. 

— De unde vom face rost de bani ca să le cumpărăm pe 
celelalte? 

— Am o idee. Pe care o să vi-o explic mai târziu. Mai întâi 
însă, haide să vedem ce veţi reuşi să faceţi în prima rundă. 
Până atunci, să mâncăm ceva. Mi s-a făcut dintr-odată o 
foame de lup. Care este meniul? 

— Frigărui Bourguignonne, spuse Sara. De fapt, am 
aşteptat cu toţii să se încingă uleiul. Vino, Willy, stai jos, 
aici lângă mine. Ţi le pregătesc eu. 

— Domnişoară Sara, lasă-mă pe mine să gust mai întâi, 
interveni Vreni. 

Aceasta luă o furculiţă lungă, o înfipse într-o bucăţică de 
carne dintr-un morman aflat într-un castron uriaş şi o 
cufundă apoi în uleiul dintr-una dintre cele şase oale de 
aramă aşezate pe arzătoare cu alcool, aliniate în mijlocul 
mesei din bucătărie. După cinci secunde, scoase furculiţa şi 
studie bucăţica de carne. 

— Perfect, spuse ea. Eu zic să dăm focul mai mic şi să 
menţinem temperatura exact aşa. 

— Puneţi-le în ulei, indică Sara, începând să dea 
castronul plin cu bucăţi de carne de la unul la altul, în jurul 
mesei. 


301 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Urmară sosurile, de la trei tipuri de muştar şi maioneză 
condimentată cu murături, la - de vreme ce majoritatea 
celor de la masă erau americani - ketchup Heinz. 

Vreni le turnă vin, un Dole roşu-închis, de Valais, 
începând, bineînţeles, cu Willy. 

— Perfect, spuse el, după ce îl degustă. 

— Sunt de-a dreptul emoţionată de ce faci, Willy, începu 
Sara. Ca şi toţi ceilalţi. Sunt sigură că simţi asta. 

— O simt. Dar acum o să am nevoie de ajutorul tău, Sara. 

— Spune-mi ce ai nevoie şi voi face tot posibilul să te 
ajut. 

— O să fie nevoie nu numai de ajutorul tău, dar şi de 
acela al companiei răposatului tău soţ. Cât este de mare 
influenţa ta acolo? 

— Sinceră să fiu, nu ştiu. Nu am încercat niciodată să-mi 
exercit puterea. 

— Dar ai, într-adevăr, un procent care-ţi asigură dreptul 
de decizie la Homestake Mining? 

— Da. 

— Cred că ai auzit destul ca să înţelegi care este 
problema noastră. Trebuie să obţinem încă patruzeci de 
milioane de dolari în numerar în douăzeci şi patru de ore. 
Nicio bancă comercială din lume nu poate acţiona atât de 
repede, chiar dacă ne-ar considera solvabili pentru această 
sumă - ceea ce este foarte puţin probabil, când vor afla ce 
intenţionăm să facem cu aceşti bani. 

— De acord. Cel puţin, în privinţa băncilor pe care le 
cunosc eu, Willy, spuse Sara. 

— Homestake Mining este una dintre cele mai bogate 
corporaţii din Statele Unite în bani lichizi. Mai mult, când 
preţul aurului va începe să urce, ca urmare a tot ce va 
urma în curând, va avea la dispoziţie un credit aproape 
nelimitat. 

— O vreme am fost sigură că ai crezut că aurul se va 
duce în jos, spuse ea. 

— Mi-am schimbat părerea. 

— Atunci de ce să nu investeşti şi în aur? 

302 


- PAUL ERDMAN - 


— Pentru că opţiunile în mărci sunt şi mai bune. 

— În regulă. Scuză-mă. Am deviat discuţia. Vorbeai de 
creditul aproape nelimitat pe care îl are Homestake. 

— Da. Şi aş vrea să „împrumut” o parte din acest credit 
pentru treizeci de zile. 

— Poţi să faci asta? 

— Da, este vorba de o tehnică nouă. Îţi asiguri creditul 
din altă parte. La un anumit preţ, desigur. 

— Dar cine de la Homestake ar înţelege asta? 

— Administratorul vostru. De altfel, Frank Lipper l-ar 
putea convinge uşor să accelereze. L-am rugat să se ocupe 
puţin de asta acum câteva luni. 

— Bine, spuse Sara, sigur că pot încerca. Dar cum, 
pentru Dumnezeu, se poate face aşa ceva în douăzeci şi 
patru de ore? 

— O să trebuiască să ne întâlnim mâine cu toţii, la 
Chicago. Pe la amiază. 

— Cum putem ajunge acolo atât de repede? 

— Vrei să încerci? 

— La naiba, sigur că vreau, spuse fata episcopului. 

— Susie, strigă Willy peste masă. 

— Da, domnule Saxon, răspunse aceasta. 

— Ai idee cum a făcut Urs rost de avionul acela? 

— Da. De la Alpine Aviation din Geneva. 

— Crezi că se mai află aici? 

— Cred că da. După câte ştiu eu, nu intenționau să 
zboare nici spre şi nici din valea aceasta la noapte. Este 
prea periculos. Dar o să-i sun, ca să fiu sigură. 

— Te rog. lar dacă se mai află aici, spune-le să-l reţină 
pentru mine. Vom zbura cu el la Geneva - sau Zurich - 
mâine-dimineaţă în zori. Stai o clipă, mai spuse Willy. De 
data aceasta, i se adresă peste masă lui Werner Guggi. 
Werner, Swissair are zbor direct spre Chicago? 

— Da. Pleacă din Zurich în fiecare dimineaţă la ora opt. 

— La ce oră ajunge acolo? 

— Nu ştiu exact. La zece sau la unsprezece, ora din 
Chicago. 

303 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Perfect. Crezi că putem obţine patru locuri la cursa de 
mâine? 

— Doar nu ai de gând să pleci la Chicago? întrebă 
avocatul. 

— Ba am. lar acum, dacă stau şi mă gândesc, vei face şi 
tu acelaşi lucru. Aranjează pentru cinci locuri. Se întoarse 
apoi spre Susie. Spune-le că vom fi cinci şi că vom pleca 
din Samedan la şase, spre aeroportul Kloten din Zurich. 

Susie ieşi din bucătărie, urmată de Werner Guggi. 

— Începe să se cam golească pe aici, spuse Sara. 
Presupun că urmez eu la rând. 

— Dacă nu te superi. 

— La San Francisco este acum unsprezece şi jumătate, 
cred că avem şanse să-l găsim pe administrator la birou. 

— Eu şi Frank vom sta lângă tine la telefon, aşa încât să 
nu-ţi faci griji dacă va trebui să dai cine ştie ce detalii 
tehnice. 

— N-aş putea nici dacă aş vrea, răspunse aceasta. 

— Mi-a mai venit o idee. Sunt sigur că prima întrebare pe 
care ţi-o va pune administratorul tău va fi ce garanţii putem 
să-i oferim. 

— Mă pricep la finanţe atât cât să înţeleg asta, spuse 
Sara. Ce garanţii îi poţi oferi? 

— Există la Zug un holding care deţine nouăzeci şi cinci 
la sută din totalul acţiunilor pe piaţă ale companiei Prescott 
& Quackenbush. Această bancă de investiţii are în mod 
obişnuit o valoare netă cu mult peste o sută cincizeci de 
milioane de dolari. Werner Guggi, care tocmai a ieşit din 
încăpere, ţine aceste acţiuni în seiful lui din Liechtenstein. 
O să sune acolo imediat ce o să-i explic despre ce este 
vorba, ca să se asigure că cineva de la biroul lui va veni cu 
aceste acţiuni la aeroportul Kloten, înainte ca avionul să 
decoleze spre Chicago. 

— Willy, zise Sara, îţi merge mintea ca briciul. De aceea 
şi este atât de amuzantă compania ta. Acum, haide să 
mergem să dăm telefonul acela la San Francisco, înainte ca 
toată lumea de acolo să plece la masă. 

304 


- PAUL ERDMAN - 


305 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


47 


Cursa Swissair 37 ateriza pe aeroportul O'Hare din 
Chicago a doua zi dimineaţă, exact la ora anunţată. 

Administratorul de la Homestake Mining, însoţit de 
consilierul juridic, îi aştepta. La fel şi Bobby Armacost. Willy 
îl contactase pe Bobby cu o zi înainte, la amiază, ora 
Californiei, ca să-i spună să redacteze contractul de bază 
care regla acordul de credit între Prescott & Quackenbush 
şi Homestake Mining. Toţi trei veniseră aici în avionul cu 
reacţie al companiei Homestake, lucrând tot timpul. 
Căzuseră de acord că ideea lui Willy privind „transferul 
sursei de credit în altă parte” era prea complicată. 
Homestake era de acord să împrumute, pur şi simplu, cele 
patruzeci de milioane de dolari pentru o perioadă de 
treizeci de zile, cu condiţia ca întreaga sumă să fie 
asigurată. Când Werner Guggi le înmâna acţiunile firmei 
Prescott & Quackenbush, drept garanţie pentru acest 
aranjament, ambele părţi - cu Frank Lipper ca reprezentant 
al băncii de investiţii - împreună cu avocaţii lor, îşi puseră 
semnăturile pe documente în salonul companiei Swissair, 
din aeroport. 

După care se urcară cu toţii în două limuzine 
interminabile, care îi aşteptau afară, şi se îndreptară spre 
oraş. Oamenii lui Merrill Lynch erau gata să înceapă în clipa 
în care intrară în sediul lor, care se afla în aceeaşi clădire 
cu Mercantile Exchange, pe South Wacker. Gata era şi un 
vicepreşedinte superior de la Continental Bank. Acesta 
fusese mobilizat telefonic din avionul companiei 
Homestake, să fie acolo la ora unu, cu un cec semnat de 
casier, în valoare de patruzeci de milioane de dolari. Sumă 
care abia dacă făcea o crestătură în linia de credit deschisă 
de Homestake la această bancă din Chicago. Cecul îi fu 
înmânat lui Merrill Lynch la ora treisprezece şi 
cincisprezece minute. Cinci minute mai târziu, acesta era 
transformat în bani numerar. La ora treisprezece şi treizeci 


306 


- PAUL ERDMAN - 


de minute, în această penultimă zi a anului, Fred Fitch se 
putea relansa pe piaţă ca să cumpere opţiuni în mărci. Urs 
Bauer rămase cu el. Ceilalţi coborâră în South Wacker şi se 
urcară înapoi în limuzinele lor, care îi duseră la hotelul Ritz 
Carlton, unde le fuseseră rezervate nouă apartamente. 

Prima mie de opţiuni de cincizeci şi opt de mărci pentru 
luna martie fu tranzacţionată la o sută. Apoi preţul începu 
să se ridice. La cea de a doua mie, ajunse la o sută cinci. La 
cea de a treia, la o sută şapte. 

— Trage-i tare, îi spuse Fred lui Alex Trzesniewski, şeful 
echipei tranzacţii a companiei lui Merrill Lynch, cunoscut 
drept cel mai bun în domeniu. 

La următoarea tranzacţie, Alex cumpără alte cinci mii de 
contracte cu o sută cincisprezece. 

— A început să se afle, spuse el. 

— Sau poate că au început şi alţii să priceapă ce se 
petrece în Germania, afirmă Fred. Trage-i cât poţi de tare, 
Alex. 

La ora închiderii, cumpăraseră încă treizeci de mii de 
opţiuni în mărci, ajungând astfel la un total de patruzeci de 
mii. 

Willy, Frank, Werner Guggi, Bobby Armacost şi Sara îi 
aşteptau în barul din holul hotelului de la etajul unsprezece. 

— Cum a mers? îi întrebă Willy imediat. 

— Am ajuns la circa cinci miliarde de mărci germane, 
spuse Urs. 

— Sfântă Fecioară! exclamă Bobby Armacost. Willy, sper 
că ştii ce faci. 

— Din clipa asta, totul este în mâinile nemților, răspunse 
Willy. Urs, continuă el, ce oră este acum în Germania? 

— Este unu dimineaţă şi, cum mâine este Anul Nou, sunt 
sigur că toată lumea din ţară s-a culcat devreme. 

— Eu sper că vreo doi dintre ei îşi mai fac încă griji, 
spuse Guggi. 

— Ce se va întâmpla în continuare? întrebă Willy. 

— Greu de spus, răspunse Guggi, dar uite ce presupun 
eu. Există o tradiţie în Germania ca de Anul Nou, 

307 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


preşedintele Germaniei - a nu fi confundat cu cancelarul - 
să se adreseze poporului german la radio şi la televiziune. 
Potrivit constituţiei germane, în cazul în care demisionează 
un cancelar, acesta trebuie să-şi prezinte demisia 
preşedintelui. Preşedintele trebuie să o facă cunoscută şi să 
solicite simultan o şedinţă a parlamentului german. In acest 
caz, guvernul nu mai are altă soluţie decât să demisioneze 
în masă, ceea ce înseamnă alegeri naţionale. Aşa ceva nu 
s-a mai întâmplat niciodată în Germania. Prin urmare, 
preşedintele nu-şi poate permite să provoace aşa ceva. 

— Dar dacă Der Spiegel a vândut gogoşi şi nimeni nu 
demisionează? întrebă Bobby Armacost. 

— Atunci preşedintele îşi va reafirma încrederea în 
cancelar şi în guvernul acestuia şi va asigura poporul 
german că în noul an se va putea întoarce înapoi la 
treburile sale, ca şi până acum, răspunse Guggi. 

— lar noi vom avea o mare problemă, spuse Bobby 
Armacost. 

„Mai mare decât îţi închipui”, se gândi Willy. 


308 


- PAUL ERDMAN - 


48 


A doua zi - era ajunul Anului Nou, care cădea în acel an 
într-o sâmbătă - părăsiră cu toţii hotelul la ora şapte 
dimineaţa. Avionul companiei Homestake îi aştepta la 
O'Hare. Singurul care nu se îmbarcă fu Werner Guggi. 
Acesta urma să ia avionul companiei Swissair, să se 
întoarcă la Zurich. 

Ultimele cuvinte pe care Guggi i le spuse lui Willy fură 
următoarele: 

— Un ultim sfat. Dacă lucrurile merg prost, simt că, 
indiferent ce te frământă atât de mult, va urma aşa cum 
noaptea urmează după zi. Atunci să pleci imediat, Willy. Nu 
aştepta nici măcar un zbor programat, închiriază un avion 
particular şi pleacă direct în Elveţia. 

Această avertizare risipi starea de euforie în care se afla 
Willy. Angajându-se în luptă cu marca germană, făcea, de 
fapt, un pariu cu Bundesbank - care era cea de a doua 
mare instituţie financiară din lume ca putere, depăşită doar 
de Federal Reserve. Orice logică îi spunea că nu avea nicio 
şansă cu adevărat. Dar atunci nu avea nicio şansă nici 
credinciosul lui prieten Frank Lipper. 

— Aşază-te lângă mine, Frank, îi spuse Willy când se 
îmbarcă. Trebuie să-ţi spun câteva lucruri. 

După ce ajunseră la aproape unsprezece mii de metri 
altitudine şi toţi ceilalţi păreau confortabil instalaţi, şi 
începuseră să vorbească între ei, Willy se apropie de Frank. 

— Sid Ravitch ştie tot, spuse el. 

— De unde ştii? 

— M-a sunat alaltăieri-seară, la St. Moritz. 

— Cum a aflat? 

— A pus mâna, cumva, pe prospectul pentru Sun River 
City. După care a săpat până a ajuns la Ukiah. 

— Ce vrea? 

— Jumătate din tot. 

— Eu credeam că îl ai cu ceva la mână. 


309 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Îl aveam. A fost amestecat într-o afacere necurată cu 
aur. Dar singura legătură dintre el şi această afacere este 
un tip pe care l-am cunoscut în puşcărie. Numele lui este 
Lenny Newsom. Tipul a ieşit de curând din puşcărie, dar se 
pare că Ravitch îl are la mână. Se afla în biroul lui Ravitch 
când m-a sunat acesta. 

— Dar cum naiba a pus Ravitch mâna pe prospectul 
pentru Sun River City? Numai patru oameni din New York îl 
au. Nu există nici măcar o singură copie a acestuia în biroul 
din San Francisco. 

— Singura mea explicaţie este că a fost o lucrătură 
dinăuntru. Probabil că Ravitch a reuşit să aibă pe cineva la 
River Ranch. Ştie că acolo l-am pus la cale. 

— Dar cine? Nici măcar băieţii nu ştiu de el. 

— Acum nu mai are prea mare importanţă, spuse Willy. 

— Poate că are, replică Frank. Ştiu acum. Tipograful din 
Healdsburg. Ţii minte că, în urmă cu câţiva ani, un tipograf 
din New York care tipărea prospecte a fost prins vânzând 
informaţii anticipate? 

— Asta era la New York. Noi vorbim de Healdsburg. 

— Ai dreptate, zise Frank, dar cine altcineva a mai fost 
implicat în treaba asta? Stătu o clipă pe gânduri. Pam 
Pederson, spuse el apoi. Ea a fost singura fată pe care am 
folosit-o. Ea l-a bătut la maşină. Ea l-a dus tipografului. 

— Fii serios, Frank. De unde până unde să fie ea în 
cârdăşie cu Sid Ravitch? Numai dacă nu este cumva o mare 
actriţă. 

— Nu există o altă variantă, spuse Frank. 

— Poate. Dar cum spuneam, acum nu mai are mare 
importanţă. 

— Atunci? 

— Mai există ceva ce ar trebui să ştii. Îl mai ţii minte pe 
Ralph Goodman, cretinul acela care conduce comisia 
bancară a statului? 

— Cum să nu. El a depus mărturie împotriva ta. 

— Se pare că a început din nou să-şi vâre nasul. 

— Cât de departe a ajuns? 

310 


- PAUL ERDMAN - 


— Nu foarte. Dar planul nostru trebuie să ţină cont şi de 
el. 

— Şi care este planul? 

Willy îi spuse. 

Când termină, prima întrebare pe care i-o puse Frank fu: 

— Cum ne ocupăm de Ravitch? 

— Dăm de Lenny. 

— Cum? 

— Încă nu m-am gândit, spuse Willy. 

— Tot mă mai frământă cum au pus mâna pe 
documentele noastre, zise Frank. Trebuie să fie Pam 
Pederson. 

— O să vorbesc atunci cu Sara. O să stea de vorbă cu 
Pam săptămâna viitoare, spuse Willy. Poate că, fiind o 
chestiune aşa, ca între femei, Pam - presupunând că ea 
este - se va confesa. 


După ce aterizară la San Francisco, îşi luară rămas-bun 
de la cei de la Homestake. Sara se hotări să se ducă acasă, 
să se schimbe şi să se odihnească puţin. Bobby Armacost 
spuse că îl aşteaptă nevasta. Ceilalţi şase bărbaţi porniră 
direct spre River Ranch. Aveau de gând să aştepte acolo, 
împreună, să vadă ce urma să se întâmple în Germania. 

Pe drum, Urs Bauer le spuse că discursul de Anul Nou al 
preşedintelui Germaniei era transmis de toate posturile de 
televiziune din Germania şi că era întotdeauna transmis de 
la reşedinţa acestuia, din Vila Hammerschmidt, de la 
marginea Bonnului, la ora zece dimineaţa. Ceea ce 
însemna ora treisprezece, ora Californiei. Urs ştia cum să-l 
prindă. Programele Televiziunii Publice Germane, Deutsche 
Welle, erau transmise în toată lumea prin satelit şi puteau fi 
văzute în Statele Unite pe Satcom F4, satelitul 5. 

Or River Ranch era bine utilat cu antene parabolice 
pentru satelit, asta era clar. 

Primul lucru pe care îl făcu Willy, după ce ajunse la River 
Ranch, fu să o sune pe Denise van Bercham, aşa cum îi 
promisese. Aceasta începu să-i toarne ultimele noutăţi. 

311 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Am aflat chiar astăzi, Willy, că voi fi numită oficial şef 
de protocol al oraşului San Francisco, începând cu întâi 
ianuarie. Nu este minunat? 

— Splendid, îi răspunse Willy, încercând să pară 
entuziasmat. 

— Trebuie să vii la prima mea mare acţiune. Am început 
deja să o pun la punct, continuă ea. 

— Când o să fie asta? 

— Pe şase ianuarie. Va fi o recepţie în rotonda Primăriei 
pentru preşedintele Braziliei şi extraordinara lui soţie. El 
are şaizeci şi trei de ani, iar ea, douăzeci şi trei. 

— Ce înseamnă să fii brazilian! exclamă Willy. 

— O să vii? 

— O să vin, dacă o să pot. 

— Ce mai face Sara? întrebă Denise. 

— Bine. Este acasă. De ce nu o suni, Denise? Sunt sigur 
că i-ar face plăcere să vorbească cu tine. 

— Aşa voi face, spuse aceasta. Imi pari puţin... ciudat, 
adăugă ea. Totul este în regulă? 

— Totul este bine, Denise. 

— Nu uita ce ţi-am spus ultima oară când am vorbit. 
Dacă ai nevoie de mine, sună-mă. De acord? 

— De acord. Şi La Mulţi Ani. _ 

După ce închise, lui Willy îi veni, brusc, o idee. Il sună 
imediat pe Urs Bauer, pe care ştia că-l găseşte în sala de 
tranzacţii. Soţia acestuia, Susie, şi restul femeilor erau 
aşteptate să se întoarcă pe trei ianuarie. 

— Eşti în relaţii de prietenie cu vreun dealer local, care 
se ocupă de tranzacţii valutare? îl întrebă el. 

— Desigur. Cu Enrico Riva de la Bank of America, cu 
Gerry Gohler de la Bank of California, şi cu tipul de la Wells 
Fargo. 

— Ai telefoanele lor de acasă? 

— Cred că da. 

— Nu ai vrea să-i suni şi să le spui ce crezi tu că se va 
întâmpla cu marca germană la deschiderea de luni? 

— Bineînţeles. De ce nu? Poziţia noastră este asigurată. 

312 


- PAUL ERDMAN - 


— Mulţumesc. _ 

Restul zilei părea să nu se mai sfârşească. In cele din 
urmă, se lăsă seara şi cum nici Vreni, bucătăreasa, nu se 
întorsese, Willy îi invită pe toţi la masă la Tre Scalini, în 
Healdsburg. MNu îi fu uşor să-l convingă pe 
proprietarul/bucătarul-şef să-i primească. Când se 
întoarseră în vila de la River Ranch, Willy deschise 
şampania - şampania „|”, de la Jordan, ca de obicei. 

Stăteau cu toţii în faţa televizorului din sufragerie, 
urmărind o reluare a celor întâmplate în Times Square cu 
trei ore în urmă, la miezul nopţii. Anul Nou era întâmpinat 
cu ovaţii reţinute. 

— Vezi mai bine dacă nu poţi prinde Germania, îi ceru 
Willy lui Urs. 

— Am mai făcut de multe ori asta, domnule Saxon, spuse 
dealerul elveţian. Apăs pe F4, pe telecomandă, ca să intru 
pe satelitul respectiv şi atunci apăs cinci ca să intru pe 
Deutsche Welle. 

— Mai fă-o o dată. Acum. 

Acesta se execută şi peste câteva secunde urmăreau 
Filarmonica din Viena interpretând valsuri de Strauss, în 
faţa unui public entuziast din capitala Austriei. 

— Eşti sigur că acesta este postul? întrebă Willy. 

— Da, răspunse Urs. Şi aceasta este o tradiţie de Anul 
Nou a televiziunii germane. 

— Oricum, cred că este mai bună decât Guy Lombardo, 
spuse Frank. La ora douăsprezece şi cincizeci şi opt de 
minute, după ce concertul luă sfârşit în acordurile 
emoţionante ale Dunării Albastre, imaginea se estompă şi 
apăru chipul sobru al unui prezentator german, vorbind din 
studiourile postului Deutsche Welle, din Berlin. 

— Mein Damen und Herren, wir schalten zur Villa 
Hammerschmidt in Bonn. 

— Vor transmite direct de la reşedinţa preşedintelui, din 
Bonn, spuse Urs. 


313 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Următoarea imagine fu aceea a unui bărbat în vârstă, în 
ţinută oficială, aşezat la un birou încărcat. Avea faţa 
răvăşită. 

— Sehr geehrte Mitbürger, Ich wunche Euch allen ein 
Gutes Neues Jahr, spuse acesta. 

După care făcu o pauză deliberată. 

— Ce-a spus? întrebă Willy. 

— Tocmai a urat tuturor un An Nou fericit, răspunse Urs. 
Dar acum începe. 

— Zu meinem grossen Bedauern muss ich Euch leider 
mitteilen, dass sich unser Land în einer grossen Krise 
befindet. Der Bundeskanzler hat vor einer Stunde sein Amt 
niedergelegt. 

Într-o clipă, Urs fu în picioare. 

— A demisionat! Cancelarul a demisionat. Acum o oră. 

Uralele care izbucniră în vila de la River Ranch erau de 
data aceasta oricum, numai reținute nu. Ca şi îmbrăţişările 
care urmară. 

— Suntem pe drumul bun, îi spuse Willy lui Frank. 

În ciuda orei târzii, nimeni de la River Ranch nu-şi găsi 
uşor somnul. Dar ce mai conta. In următoarele douăzeci şi 
patru de ore toate băncile şi casele de schimb valutar, atât 
din Europa, cât şi din Statele Unite, rămâneau închise. Aşa 
că toată lumea dormi până târziu a doua zi, după care îşi 
urmă, fiecare, programul. Frank şi Willy jucară o partidă de 
golf la Fountain Grove, cinară apoi devreme la Santa Rosa, 
după care se hotărâră să tragă un pui de somn. Ştiau că 
urma o noapte albă pentru ei. 


314 


- PAUL ERDMAN - 


49 


În aceeaşi seară, la ora unsprezece, se strânseseră din 
nou cu toţii - de data aceasta însă în sala de tranzacţii. 
Prima adevărată acţiune va consta în tranzacţii 
interbancare cu Europa, mai ales cu Londra şi Frankfurt. O 
puteau urmări pe ecranele computerelor lui Urs Bauer. 

Reacţia iniţială a Europei în acea dimineaţă de luni nu 
fuse deloc încurajatoare. Rata marcă/dolar începu de la unu 
şi şaptezeci şi patru, mai mică doar cu un pfennig şi 
jumătate. Părea că dealerii care se ocupau cu valută la 
băncile de acolo hotărâseră să aştepte şi să vadă. 

— Ce aşteaptă? întrebă Willy. 

— Următoarea mişcare, când Bundestagul, parlamentul 
german, se va întâlni, peste două ore, în şedinţă 
extraordinară. Asta însemna ora treisprezece, ora noastră. 

— Nu-l poţi suna pe prietenul tău - cel cu care te-ai 
întâlnit la Frankfurt - ca să încerci să obţii o interpretare 
anticipată? întrebă Willy. 

— Am încercat deja. Cei de la Bundesbank îmi spun că se 
află în şedinţă şi nu poate fi deranjat. Trebuie să fie foarte 
prudent. 

— Ce facem atunci? 

— Doar aşteptăm. Exact cum o să facă toată lumea, 
spuse Urs. _ 

Se dovedi în curând că avusese dreptate. In următoarele 
două ore, marca germană mai cobori cu încă o jumătate de 
pfennig, dar asta fu tot. Tranzacţiile aproape că încetaseră 
în Europa. 

— Aşa cum merg lucrurile, nu mai facem noi niciodată o 
sută douăzeci de milioane de dolari, îi spuse Willy lui Frank, 
întorcându-se la vilă, unde urmau să-şi reia locurile în faţa 
televizorului. 

Ceilalţi bărbaţi veneau în spatele lor, cu excepţia lui Urs. 
Acesta o luase înainte, ca să fie sigur că legătura prin 
satelit, cu Germania, funcţiona. 


315 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


În drum, trecură pe lângă locul în care poteca se strecura 
aproape de muchia stâncii, care cobora vertical spre râul şi 
stâncile de jos. 

— A avut dreptate, spuse Willy. 

— Cine a avut dreptate? 

— Susie. O să aibă un copil şi îşi făcea griji pentru locul 
acesta. 

— Atunci pune un gard, îl sfătui Frank. 

Odată înghesuiți din nou în faţa marelui ecran al 
televizorului din sufragerie, Urs Bauer începu să comenteze 
ceea ce vedeau şi auzeau. 

— Şedinţa extraordinară a parlamentului este 
programată să înceapă exact peste un minut, anunţă el. 

La ora unu noaptea - zece dimineaţa ora Europei 
Centrale - televiziunea germană începu să transmită direct 
din clădirea Parlamentului din Bonn. 

La ora unu şi un sfert, guvernul îşi dădea oficial demisia. 
La ora unu şi treizeci se anunţa că alegerile naţionale vor 
avea loc peste treizeci de zile. La ora unu şi patruzeci şi 
cinci de minute preşedintele Partidului Democrat, care 
făcuse parte din coaliția guvernamentală de mai bine de un 
deceniu, anunţă că intenţiona să realizeze o coaliţie cu 
socialiştii. La ora două, preşedintele Bundesbankului apăru 
pe ecranul televizorului. Declară că, pe de o parte, se 
simţea trădat de cancelar şi de partidul său. Pe de altă 
parte, declară că nu intenţiona deloc să servească sub un 
guvern socialist. Prin urmare, îşi dădea imediat demisia. 

La ora două şi cinci minute, ora Californiei - unsprezece 
şi cinci minute ora Germaniei - marca germană porni în 
cădere liberă. 

La ora aceea, toată lumea de la River Ranch se repezise 
înapoi spre sala de tranzacţii, ca să urmărească din nou 
acţiunea pe ecranele computerelor de acolo. 

La ora două şi zece minute, ora locală la Healdsburg, la 
nouă fuse orare de Frankfurt, marca coborâse cu patru 
pfennigi, la 178. Patru ore mai târziu, era tranzacţionată la 


316 


- PAUL ERDMAN - 


180,50. Era ora nouă dimineaţa pe Coasta de Est a Statelor 
Unite şi operaţiunile interbancare în New York începuseră. 

In câteva minute, marca mai coborâse cu doi pfennigi. 

Ajunsese la 182,50. 

— Asta este, spuse Frank, în timp ce, împreună cu toţi 
ceilalţi, urmărea schimbarea cifrelor pe ecranele 
computerelor. 

— Am reuşit, Willy. Ţinta ta era de 182,50. Am făcut o 
sută douăzeci de milioane de dolari. 

— Nu încă, spuse Fred Fitch. Mai avem o oră până 
deschide la Chicago. 

Zece minute mai târziu, marca începu să-şi revină. 
181,50... 180,50... 172,75. 

— Ce se întâmplă? întrebă Willy. 

Urs Bauer vorbea dintr-odată la trei telefoane. 

— Au început să intervină atât Bundesbank, cât şi New 
York Fed, spuse acesta. Ei spun că Bundesbank începe să 
cumpere mărci la un curs pe care nimeni nu l-a mai văzut 
vreodată. 

— Credeam că Bundesbank este paralizată? 

— Se pare că nu pentru multă vreme. Au acum un 
preşedinte interimar. 

— Dar de ce intervine New York Fed? 

— Pentru că i-au cerut nemţii ajutorul. Băncile centrale 
se ajută întotdeauna între ele. Cred că este doar un gest 
simbolic. Aceasta este o problemă a Germaniei, nu a 
Americii. 

Când în California se crăpa de ziuă şi când, două fuse 
orare spre est, începură tranzacţiile cu opţiuni la Mercantile 
Exchange din Chicago, marca revenise la 179. 

— Continuăm să avem un avans de cel puţin nouăzeci de 
milioane de dolari, îi spuse Fred lui Willy. Să încep să 
lichidez la Chicago? 

— Nu. 

— Dar... 

— M-ai auzit, Fred, spuse Willy. Nu. 


317 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Toţi cei din încăpere îl auziseră pe Willy. Nimeni nu 
îndrăzni nici măcar să se uite la el. 

In următoarele douăzeci de minute, marca germană se 
stabiliza la 178,50. Brusc, Fred Fitch, care stătea 
permanent călare pe telefon, strigă: 

— Treceţi pe CNBC. Imediat. 

Pe biroul lui Urs se afla un mic monitor de televiziune. 
Acesta îl porni. 

Apăru chipul lui Dan Dorfman. Alături de el, în studiourile 
CNBC din New Jersey se mai afla un bărbat brunet, cu tenul 
smead, un tip băţos, cu ochelari. 

— Cine e? întrebă Willy. 

— Este George Soros, răspunse cineva. 

In sala de tranzacţii de la River Ranch, toată lumea se 
opri din lucru ca să se uite la televizor. In afară de Fred 
Fitch. Ochii lui rămaseră lipiţi de ecranul computerului care 
arăta ce se petrecea la Chicago. 

— Ce se întâmplă cu marca germană? îşi întrebă 
Dorfman, invitatul. 

— Totul, răspunse Soros. Şi este cât se poate de rău. 

— De ce? 

— Pentru că Germania este acum bolnavul Europei. Au 
încurcături mari din cauza reunificării. Ca urmare, bugetul 
le-a scăpat de sub control. Ca şi stocul monetar. S-au 
supraapreciat pe pieţele internaţionale. Salariile lor sunt 
aproape duble faţă de cele din Statele Unite. lar acum ţara 
se dezbină pe plan politic. Prin urmare, ceva trebuia să 
cedeze. lar aceasta este marca germană. 

— Asta înseamnă că marca germană va trece printr-un 
proces asemănător de depreciere ca al lirei sterline din 
toamna lui 1992? 

— Cu siguranţă. 

— Şi dumneavoastră ce aveţi de gând să faceţi? 

Soros zâmbi. 

— Cred că ar trebui să-ţi imaginezi singur asta, Dan. 

— In cazul în care telespectatorii nu-şi pot imagina, cred 
că ar trebui să le reamintesc, domnule Soros, că multă 

318 


- PAUL ERDMAN - 


lume spune despre dumneavoastră că aveţi harul lui 
Midas?. Aţi câştigat peste un miliard de dolari speculând 
căderea lirei sterline în 1992. Este adevărat? 

— Aşa se spune. 

— Apoi aţi intrat în afaceri cu aur în primăvara anului 
1993, aţi crescut preţul acestuia la cincizeci de dolari uncia 
şi v-aţi mai umplut o bocceluţă. 

— Din nou, aşa se spune. 

— lar acum, încercaţi să scădeţi marca germană? 

— De asta nu trebuie să mă ocup eu. Germanii se 
descurcă singuri foarte bine. 

— Cât de jos poate ajunge marca? 

— Foarte jos. Am auzit că Bundesbank a pierdut deja 
aproape treizeci de miliarde de dolari în încercarea de a 
stopa hemoragia. Dar tot ce a reuşit este doar o stabilizare 
temporară a acesteia. 

— Temporară, aţi spus. Asta înseamnă că va continua să 
se devalorizeze? 

— Foarte mult. 

— Vă mulţumesc, domnule Soros. 

Zece secunde mai târziu, Fred Fitch strigă din nou. 

— Cei din Chicago au început să o ia complet razna. 

Urs Bauer se concentra din nou asupra ecranului 
computerului, unde putea urmări ce se întâmpla acum, în 
toată lumea, pe piaţa la termen. 

— Acelaşi lucru se petrece şi la New York. 

Se pare că toţi jucătorii la bursă din lume încercau acum 
să intre în această cursă. Era ca şi cum s-ar fi rupt un baraj 
uriaş, dând drumul unui copleşitor val de bani, sute de 
miliarde de dolari, toată lumea încercând să câştige 
milioane, nu, zeci de milioane în câteva ore, din prăbuşirea 
celei care fusese odată cea mai puternică monedă din 
lume. 

Era o cursă cum nimeni nu mai văzuse vreodată. 


” Rege frigian despre care legenda spune că a fost înzestrat de 
Dionisos cu puterea de a transforma în aur ce atingea cu mâna (n.tr.). 
319 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


În două ore, marca germană scăzuse la 2,01. Se spunea 
că, în decursul acestor două ore, cei care conduceau 
Bundesbank interveniseră din nou masiv, lansând pe piaţă 
alte treizeci de miliarde de dolari într-o ultimă încercare 
disperată de a devia fluxul speculațiilor spre cumpărarea 
de mărci germane. Eşuaseră. Pierduseră totul, iar marca 
germană continua să coboare. 

Fred Fitch se apropie din nou de Willy Saxon. Din nou îl 
întrebă cu o voce foarte calmă. 

— Vreţi să încep închiderea? 

— Nu, răspunse Willy. 

— Dar va fi în curând? 

— Poate. 

Exact atunci, atenţia tuturor celor aflaţi în sala de 
tranzacţii se îndreptă în altă direcţie. Tocmai se întorseseră 
femeile din Elveţia. Toate arătau moarte de oboseală. 

— Să le spun să se ducă la culcare? îl întrebă Fred Fitch 
pe Willy. 

— S-ar putea să ai nevoie de ajutor nu peste multă 
vreme, zise Willy. 

— Atunci o să le rog pe două dintre ele să rămână, 
răspunse Fitch. 

— Ai grijă să nu fie cumva Pam Pederson printre acestea, 
spuse Frank Lipper care stătea în picioare, lângă Willy. 

Fitch făcu ce i se spusese, după care se întoarse la 
veghea lui, în faţa staţiei de lucru Sun. 

Zece minute mai târziu, veni rândul lui Urs Bauer să 
strige: 

— O ştire din Frankfurt. Se zvoneşte că interimarul 
Bundesbankului s-ar fi împuşcat. 

— De ce să fi făcut asta? întrebă cineva. 

— Pentru că era de datoria lui să salveze marca germană 
de la prăbuşire, dar a ratat. 

Asta fu totul. 

O jumătate de oră mai târziu, marca germană căzuse la 
2,1250, faţă de dolar. 

— Închide, spuse Willy. 

320 


- PAUL ERDMAN - 


— Cât? întrebă Fitch. 

— Totul. 

— Vindem toate cele patruzeci de mii de opţiuni? 

— Pe toate. 

— S-a făcut, domnule Saxon. 

Peste cinci secunde vorbea la telefon cu Alex 
Trzesniewski de la Merrill Lynch, din Chicago. 

— Le poţi vinde pe toate astăzi? îl întrebă el pe acesta 
din capul locului. 

— În casa asta de nebuni, aş putea vinde de două ori mai 
multe, veni răspunsul. 

Sala de tranzacţii de la River Ranch deveni acum tăcută 
ca un mormânt. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă. 
Fiecare stătea cu ochii lipiţi de ecranul computerului său. 
La un moment dat, Fred Fitch trebui să dea fuga la baie, 
unde vomă. 

În sfârşit, la ora treisprezece, telefonul pe care îl 
aşteptau cu toţii sună pe linia lui Fred. Acesta ascultă şi 
trecu un număr pe un carnet de notițe. 

După ce închise, spuse doar două vorbe: 

— Suntem închişi. 

Nimeni nu îndrăzni să-i pună întrebarea care urma în 
mod logic. Nici măcar Willy. 

— lar asta este ce am obţinut, domnule Saxon, spuse 
Fred Fitch. Rupse notiţa şi i-o înmâna lui Willy. Pe el se afla 
semnul dolarului urmat de nouă cifre: 


$ 501.695.400 


Frank Lipper veni să se uite şi el. 

— O jumătate de afurisit de miliard de dolari? întrebă el. 

— Exact, îl chemă Fred. Asta include şi recuperarea 
garanţiei. 

— Nu este deloc rău pentru o săptămână de muncă, îi 
spuse Willy lui Frank. 

Apoi cei doi bărbaţi se îmbrăţişară. Willy tremura ca 
frunza. 

321 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 
— Vino, Willy, spuse Frank. Te conduc eu acasă. 


322 


- PAUL ERDMAN - 


50 


Primul lucru pe care îl făcu Willy a doua zi dimineaţa, 
fuse acela de a-l suna pe Marshall Lane la New York. 

— Willy, mă bucur că te aud, spuse Lane imediat. Ne-ai 
salvat fundul cu acele investiţii fluctuante inverse în mărci. 
Le-am aruncat pe toate pe piaţă, cu un profit de douăzeci şi 
patru la sută înainte de a se prăbuşi. lar cu ICON-urile 
acelea ale tale au ajuns la treizeci şi şase la sută. 
Mulţumesc, prietene. 

— Este în regulă, Marshall. De aceea existăm noi. 

— Acum ce mai ai? Sper că o altă afacere bună? 

— Una nu prea rea. Este vorba de obligaţiunile acelea 
municipale fără cupoane, pe care le-ai cumpărat - Ukiah şi 
Sun River City. 

— Ce-i cu ele? 

— Vreau să le răscumpăr. Cu o primă. 

— Atât de repede? De ce? 

— Clienţii noştri au impresia că le-am evaluat greşit. 

— Se gândesc probabil că va scădea foarte mult rata 
dobânzilor, cu toţi aceşti bani care se scurg aici din 
Germania. Corect? 

— Ca de obicei, Marshall, gândeşti mai repede decât 
mine. Să spunem doar că există o legătură între ceea ce se 
întâmplă acum pe pieţele valutare şi această ofertă de 
răscumpărare. 

— Destul de corect. Şi despre ce primă vorbim? 

— In asemenea cazuri, mi s-a spus, este vorba de obicei 
de zece la sută. Noi oferim douăzeci la sută. 

— Douăzeci şi cinci la sută şi am încheiat afacerea, spuse 
Lane. 

— S-a făcut, zise Willy. 

— Unde vrei să trimit obligaţiunile? întrebă Lane. 

— Nicăieri. Frank Lipper vine mâine la New York. La nouă 
dimineaţa va fi la tine la birou. O să aducă un cec semnat 
de casier. Când ai cecul, îi dai obligaţiunile. 


323 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Spune-i lui Frank că îl invit la prânz. 

— O să-i spun. Şi încă ceva, Marshall, spuse Willy. O să-ţi 
fiu recunoscător dacă o să păstrezi discreţia asupra acestei 
afaceri. Altfel, s-ar putea să-mi creezi neplăceri. Dacă o să 
se afle cât de prost am apreciat valoarea acestor două 
emisiuni... 

— Fii liniştit. Înţeleg perfect. Buzele mele sunt pecetluite, 
răspunse Lane. 

Willy ştia că aşa vor rămâne. 

Mai dădu trei telefoane la New York. Răspunsul, de 
fiecare dată, fu exact acelaşi. Nimeni din lumea afacerilor 
financiare din New York nu se gândeşte vreodată să 
numere dinţii unui cal de dar. În plus, toţi apreciau stilul lui 
Willy. 

La prânz, Frank Lipper se afla deja în avionul de New 
York. La aceeaşi oră, Willy vorbea la telefon cu Sara Jones. 

— Eu sunt, Willy, spuse acesta, îndată ce Sara ridică 
receptorul. Te-ai odihnit? 

— Sunt din nou în formă. Niciodată nu o să-ţi pot mulţumi 
destul pentru această excursie, Willy. Nu mă refer numai la 
schi, ci la toată această agitaţie de la Chicago. 

— Acesta şi este unul din motivele pentru care te-am 
sunat, Sara. Totul a mers perfect. Cu adevărat. Chiar 
mâine, Homestake va primi înapoi cele patruzeci de 
milioane de dolari. Poate îl suni tu pe administrator să-i dai 
vestea cea bună. În fond, tu ai fost cea care l-ai băgat în 
treaba asta. 

— Îl sun chiar acum, Willy. Doar că el nu şi-a făcut griji 
nicio clipă. De fapt, pe drumul înapoi de la aeroport am 
continuat să discutăm despre ce ai făcut - iar el s-a arătat 
interesat mai ales de felul în care gândeai situaţia aurului. 
Doar asta le este meseria, până una, alta. 

— Deci, ce i-ai spus? 

— Părerea ta. Că preţul aurului va urca. 

— Ce-a zis el? 

— Că s-ar putea să-ţi urmeze exemplul şi să cumpere 
nişte stalaje în aur la New York. Până şi eu ştiam despre ce 

324 


- PAUL ERDMAN - 


era vorba. În sfârşit, pentru prima oară în viaţa mea, 
înţeleg care este diferenţa dintre diferite tipuri de hârtii de 
valoare, cum ar fi opţiunile şi stalajele. 

— Sper că a făcut întocmai, spuse Willy. Aurul a ajuns la 
aproape şaptezeci de dolari uncia. 

— Ştiu. În aceste două zile m-am uitat tot timpul la CNN 
şi la CNBC - din pat. Şi acum, care este celălalt motiv 
pentru care m-ai sunat? 

— Avem probleme cu una dintre fetele care lucrează aici, 
la River Ranch. Pam Pederson. 

— Serios? Am cunoscut-o chiar foarte bine pe Pam, în 
Elveţia. Este o fată delicioasă. Şi o schioare fantastică. 

— De fapt, nu suntem siguri, dar se pare că a transmis 
cuiva informaţii de la noi. 

— Cui? 

— Nu ştim. Poate reuşeşti tu să afli. 

— Cum? 

— Invit-o mâine la masă, la prânz. Află dacă are cumva 
vreo cunoştinţă de dată recentă. Aşa, cel puţin vom avea 
un punct de plecare. Te superi? 

— Cum să mă supăr? Astăzi lucrează? 

— Da. Precis se află chiar acum în sala de tranzacţii. 

— Am numărul de acolo. O sun imediat. 

— Eşti un prieten de nădejde, Sara. 

— Ca şi tine, Willy. 

O oră mai târziu, Dan Prescott şi Bobby Armacost sosiră 
la River Ranch. Willy îi sunase încă de dimineaţă, invitându- 
i. Îi duse imediat în biroul lui şi le făcu un rezumat al tuturor 
evenimentelor din ultimele douăzeci şi patru de ore. 
Termină cu descrierea telefoanelor date de el la New York 
şi mai spuse că exact în acel moment Frank Lipper se afla 
pe drum, ca să recupereze, până la ultima, obligaţiunile 
fără cupoane emise de Ukiah şi de Sun River City şi 
evaluate de Prescott & Quackenbush. 

— Ce vom face cu ele? întrebă Prescott. 

— Le vom arde. 


325 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Când totul o să fie, în sfârşit, pus la punct, care va fi 
situaţia noastră financiară? întrebă Dan Prescott. 

— Am pornit cu un capital de o sută cincizeci de 
milioane. Avem acum câştiguri suplimentare de încă cinci 
sute de milioane de dolari, ceea ce înseamnă un total de 
şase sute cincizeci de milioane de dolari. Pentru aceste 
câştiguri, va trebui să plătim impozit cam o treime. Adică o 
sută şaptezeci de milioane. Obligaţiunile acelea fără 
cupoane le răscumpărăm cu o primă de douăzeci şi cinci la 
sută. Asta înseamnă că va trebui să plătim douăzeci şi cinci 
de milioane de dolari ca să obţinem şi să „retragem” acele 
obligaţiuni Ukiah şi o sută douăzeci şi cinci de milioane de 
dolari ca să facem la fel cu Sun River City. Asta înseamnă în 
total alte o sută cincizeci de milioane de dolari. Mai trebuie 
să dăm înapoi celor de la Homestake patruzeci de milioane. 

— Până la urmă, cu ce ne alegem? 

— Cu o bancă de investiţii cu un capital de două sute 
nouăzeci de milioane de dolari. Domnilor, părerea mea este 
că aici trebuie să rămânem. 

Cei doi erau aproape copleşiţi de sentimentul de uşurare 
resimţit. 

— Mai există un singur lucru de care va trebui să ne 
ocupăm mai târziu, spuse Willy. Onorariul pentru serviciile 
mele de Consulting. Consider că zece procente din tot ce 
am câştigat în ultima săptămână reprezintă o sumă destul 
de corectă. Asta înseamnă cincizeci de milioane de dolari. 
Dar îmi închipui că băieţii de la derivate vor obţine, pe 
puţin, suma aceasta până la sfârşitul anului. Cred deci că 
Prescott & Quackenbush va fi în stare să-şi permită acest 
lucru. Există obiecţii? 

Nu se auzi nici cel mai vag murmur de împotrivire. 

— Cum sărbătorim? întrebă Bobby. 

— Găsim noi ceva, spuse Willy. 

— Poate începem pe data de şapte, propuse Bobby. 

— Ce se întâmplă atunci? 


326 


- PAUL ERDMAN - 


— Denise van Bercham ne-a trimis amândurora câte o 
invitaţie la o mare recepţie pe care o organizează pentru 
preşedintele Braziliei. Presupun că vei primi şi tu una. 

— Probabil. 

— Atunci, poate cinăm împreună diseară. O să fac o 
rezervare la Fleur de Lys, spuse Bobby. 

Nu avea niciun rost, îşi spuse Willy, să deschidă vorba 
despre Sid Ravitch. De acesta va trebui să se ocupe singur. 


327 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


51 


A doua zi, puțin după ora două, Sara Jones se întoarse de 
la masa de prânz. Willy o aştepta în casa mare. 

— Cum a mers? o întrebă acesta imediat. 

— Nu prea ştiu ce să spun, răspunse Sara. 

— Cum i-ai explicat de ce-ai invitat-o la masă? 

— Am început prin a-i spune că m-am gândit că noi toţi 
ar trebui să-ţi mulţumim, într-un fel, pentru această 
minunată excursie la schi în Elveţia. Să zicem, o mică 
petrecere surpriză. 

— Şi? 

— l-a plăcut ideea. Zicea că o să vorbească ea cu 
celelalte fete - şi băieţi - apoi vom fixa o dată. 

— Ce aţi mai discutat? 

— Mi-ai sugerat să aflu dacă are cumva vreo legătură 
mai recentă. 

— Şi? 

— Are. Una. Cu un jucător de hochei. 

— Ce să zic, spuse Willy. Ce să caute un jucător de 
hochei în Healdsburg? 

— Se pare că nu mai este jucător de hochei. De fapt, mi- 
a lăsat impresia că este chiar ceva mai în vârstă decât 
Pam. Ca să-ţi răspund la întrebare, tipul vine la Healdsburg 
în mod regulat, ca să achiziţioneze vinuri. Se ocupă de 
afaceri cu alimente şi vinuri în Canada. La Toronto. 

— Stai aşa, spuse Willy. Cred că am găsit cheia. Cu 
siguranţă că nu se plimbă mulţi canadieni prin Healdsburg. 
Cum l-a cunoscut? 

— La barul restaurantului unde am luat astăzi masa. La 
Jacob Horner. 

— Perfect. Nu cumva îl cheamă Lenny? 

Sara se uită la Willy plină de admiraţie. 

— De unde naiba o mai ştii şi pe asta? 

— Am făcut puşcărie împreună. 


328 


- PAUL ERDMAN - 


— Sfinte Sisoe! exclamă fata episcopului. Sunt sigură că 
Pam habar nu are de asta. 

— Unde este el acum? 

— Nu mi-a spus. 

— Trebuie să aflăm imediat. 

— Cum? 

— Spune-i că vrei să-l inviţi la această petrecere surpriză. 

— Trebuie să găseşti ceva mai bun, Willy, îl sfătui Sara. 

— De acord. Joacă atunci rolul mamei surogat îngrijorate. 
Spune-i că nu-ţi place ce-ai auzit despre Lenny. Că vrei să 
faci cercetări. Şi că, între timp, ar fi bine să stea departe de 
el. 

— Aşa e mai bine. Mă duc chiar acum în sala de 
tranzacţii să stau de vorbă cu ea. 

Peste o jumătate de oră reveni. 

— Stă la Holiday Inn, pe Van Ness. 

Peste o oră, Frank Lipper îl sună de la New York. 

— Le-am recuperat pe toate, spuse acesta imediat. 

— Grozav, zise Willy. Unde eşti acum? 

— Pe aeroportul Kennedy. Am un zbor înapoi peste 
douăzeci de minute. 

— Cum soseşti, vii imediat la fermă, Frank. O să am 
nevoie de tine aici, mâine. 

— Aşa voi face. 

Willy aşteptă până la ora patru după-amiază, ca să sune 
la Holiday Inn de pe Van Ness, din San Francisco. Telefonul 
sună de trei ori în camera lui Lenny până să răspundă 
acesta. 

— Alo? făcu acesta. 

— Tu eşti, Lenny? 

— Cu cine vorbesc? 

— Cu bătrânul tău amic, Willy Saxon. 

— Ce vrei? 

— Nimic, de fapt, Lenny. Doar să stăm şi noi puţin de 
vorbă. 

— Lasă vraja, Willy. Sid mi-a spus să stau departe de 
tine. 

329 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Tocmai de aceea şi cred că ar trebui să stai de vorbă 
cu mine, Lenny. Cred că Sid ţi-o coace. 

— Ce vrei să spui? 

— Că te-a mai folosit o dată - şi ai ajuns la puşcărie, iar 
acum este pe cale să o facă din nou. Doar că, de data 
aceasta, nu o să fie vorba numai de puşcărie. 

Willy aproape că putea auzi cum îi mergeau rotiţele lui 
Lenny. 

— Cred că nu m-ar deranja să stăm de vorbă. Unde? 

— Am o fermă cam la o oră de oraş, spre nord. Aici nu ne 
poate vedea sau deranja nimeni, Lenny. 

— Cum ajung acolo? 

— Îţi spun eu cum, răspunse Willy. 

Ca şi cum ar mai fi fost nevoie. Probabil Lenny pândise 
de multe ori pe acolo. 

— Când? întrebă Lenny. 

— Să zicem mâine după-amiază, pe la cinci? Dacă pleci 
la trei treizeci, ajungi aici exact înainte de a se întuneca. 

— În regulă. Unde pot da de tine, dacă mă răzgândesc? 

— Numărul meu este 707-433-9057. L-ai notat? 

— Da. 

— Pe mâine, Lenny. 

— Poate, spuse acesta şi închise. 

Willy aşteptă cinci minute înainte de a mai da un telefon. 
Pe linia directă a lui Sid Ravitch, de la Western Credit 
Rating Agency. 

— Eu sunt, Willy, începu acesta, când Ravitch ridică 
receptorul. 

— Ce surpriză plăcută. Am spus treizeci de zile şi, când 
colo, iată-te numai după, ia să vedem, opt zile. Eşti gata să 
facem afacerea? 

— Gata. 

— Când? 

— Să zicem, mâine. 

— Când? 

— Când pleci tu, de obicei, de la birou? 


330 


- PAUL ERDMAN - 


— La cinci. Pentru tine însă aş putea pleca şi mai 
devreme. 

— Dacă pleci la patru treizeci, ajungi aici pe la şase, 
spuse Willy. 

— Unde, aici? întrebă Ravitch. 

— La fermă. Presupun că ai fost informat perfect unde se 
găseşte. 

— Poate. Totuşi, spune-mi şi tu. 

Willy o făcu pentru a doua oară în ultimele zece minute. 

— Pe mâine, prietene, spuse Ravitch după aceea. Şi să 
nu te gândeşti cumva să-mi mai joci vreo festă. M-ai auzit? 

Închise. 

Willy rămase treaz până la miezul nopţii, aşteptând 
întoarcerea lui Frank Lipper. 

— Mâine avem spectacol, Frank, zise el odată instalat, 
împreună cu prietenul lui, în faţa şemineului, cu câte un 
pahar în mână. 

— Adică? Willy îi explică. 

Când termină, Frank întrebă: 

— Ai cumva vreo armă pe aici, în caz că ceva o să iasă 
rău de tot? 

— Jack a lăsat o armă de vânătoare şi o puşcă de calibrul 
douăzeci şi doi în debaraua de sus. 

— Muniţie există? 

— N-am idee. 

— Haide să verificăm chiar acum. Dacă nu, o să cumpăr 
eu, mâine, din Healdsburg. 

— Dar de ce să-i treacă măcar prin cap lui Sid să omoare 
găina cu ouă de aur pe care o reprezint? întrebă Willy. 

— Deoarece, din câte am auzit despre el, este un ticălos 
josnic şi răzbunător. El luptă acum pentru o halcă la care 
nici măcar nu a visat vreodată. lar dacă o să i se pară că 
găina cu ouă de aur îi zboară din mână, ar putea-o, pur şi 
simplu, ucide. Acesta este stilul american, Willy. 

— Nu mai am argumente, spuse Willy. 


331 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


52 


A doua zi la cinci şi un sfert apăru şi Lenny într-un Ford 
jegos. De la punctul său de observaţie, din sufragerie, Willy 
îl urmări trăgând în faţa vilei. 

Prima mare furtună de iarnă a sezonului se apropia 
dinspre Pacific şi vântul începuse deja să sufle cu putere. 
Prin urmare, Willy se decise să rămână înăuntru şi să-l 
salute pe Lenny Newsom din uşă. 

Un Lenny extrem de îngrijorat. 

— De multă vreme nu ne-am mai văzut, îl întâmpină 
Willy. 

— Da, spuse Lenny, intrând în casă şi privind în jur în tot 
acest timp. 

— Sper că suntem singuri? întrebă el. 

— Numai noi doi, Lenny. Intră în sufragerie şi încălzeşte- 
te. Afară începe să se strice vremea. Ce-ai zice de un 
scotch? 

— Nu. Sunt băutor de bere. 

— O Molson's, atunci? 

— De unde ştii că asta beau? 

— Eşti canadian, deci nu mi-a fost prea greu să-mi 
imaginez. Stai aici. O să aduc două, ca să bem pentru zile 
mai bune. 

Când se întoarse, Lenny tot se mai uita - şi mai iscodea - 
primprejur. Willy îşi dădu seama că ar fi putut fi hocheist. 
Lenny era un bărbat masiv. 

— Hai să ne aşezăm, spuse Willy, oferindu-i lui Lenny o 
sticlă de bere şi un pahar. 

— Nu e nevoie de pahar, Willy, spuse Lenny. 

Bău, direct din sticlă, o înghiţitură zdravănă. Apoi se 
aşeză. Se vedea clar că era nervos. 

— Deci, ce voiai să-mi spui despre Sid Ravitch? Ce e 
toată povestea asta cu Sid, cum că mi-o coace? 

— Are de gând să te stoarcă de o mulţime de parale şi, 
probabil, să te omoare. 


332 


- PAUL ERDMAN - 


Lenny se uită la Willy un moment îndelungat, apăsător. 

— Îl ştii pe el şi mă ştii pe mine. Deci, ce crezi? 

— Bine, ce anume vrei să ştii? 

— Aş vrea să ne întoarcem puţin în urmă. Unde l-ai 
întâlnit pe Ravitch prima oară? 

— La Toronto, răspunse Lenny. 

— Ce făcea acolo? 

— Lucra pentru o altă agenţie de evaluări. Moody's. 

— Eu credeam că lucra în afara oraşului San Francisco. 

— Exact, iar unul dintre domeniile lui speciale era 
reprezentat de companiile miniere aurifere. Se ocupa 
întotdeauna de Homestake, când aceştia scoteau pe piaţă 
ceva acţiuni sau obligaţiuni. La fel şi în cazul companiilor 
similare din Colorado şi Nevada. Astfel, când Moody's a 
trebuit să se ocupe de o mină de aur din Ontario sau 
Quebec, l-au adus în est. 

— Pare logic. Deci, tu cum l-ai cunoscut? 

— Făceam activitate promoţională pentru una dintre 
companiile de minerit din Ontario, în nord. În plus, eram un 
fel de băiat bun la toate şi garda de corp a preşedintelui 
companiei care, pentru că veni vorba, era cocârjat ca 
naiba. 

— Ce fel de activitate promoţională făceai? 

— Mă ocupam mai ales de prezentarea stocului 
companiei unor tipi care scoteau buletine financiare. Cei 
mai mulţi dintre aceştia erau nişte împătimiţi ai aurului, aşa 
încât buletinele lor erau locul ideal unde să lansezi acţiunile 
minelor de aur. 

— Cum reuşeai să faci asta? 

— Glumeşti, poate? Plătindu-i. Unul dintre cele mai mari 
buletine de acest fel se publică în Elveţia. Îl aduceam în 
mod regulat pe editorul acestuia de la Zurich la Toronto. 
Într-o seară am tras împreună la acelaşi hotel unde stătea 
Ravitch, Queen Elizabeth. Moody's îl trimisese acolo ca să 
lucreze la o nouă evaluare pentru compania şefului meu. 
Acesta era în culmea fericirii, deoarece era de notorietate, 
în acest gen de afaceri, că dacă Ravitch se ocupa deo 

333 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


evaluare şi dacă-i dădeai zece mii de dolari, obţineai o 
cotare cu al naibii de mult mai bună decât ai fi meritat. 
Fără îndoială că acesta a şi fost motivul pentru care 
Moody's a renunţat, până la urmă, la el. În sfârşit, am cinat 
cu toţii - şeful meu cel cocârjat, tipul cu buletinul, care 
fusese mituit de noi, şi Sid Ravitch care, de asemenea, 
fusese plătit. Era visul oricui se ocupa de relaţii cu publicul. 

— Dar cum aţi ajuns să intraţi împreună în afacerea 
aceea frauduloasă cu aur? 

— Totul a început a doua zi la barul hotelului Queen 
Elizabeth. Eram numai noi, Ravitch, editorul buletinului şi 
cu mine - suflete înrudite, cum am înţeles cu toţii. Editorul 
buletinului a venit cu ideea. Să vindem opţiuni pentru aur 
depozitat în Canada. Doar că n-ar fi existat nici urmă de aur 
sau de depozit. Elveţianul a pus la bătaie banii necesari, iar 
Sid a redactat prospectul - cel pe care mi l-ai furat tu, Willy. 
Eu urma să mă ocup de vânzarea acestora în Statele Unite. 
De ce aici? Pentru că în această ţară există cea mai mare 
concentraţie de ageamii din toată lumea. N-ai putea găsi 
un loc mai bun să plasezi o cacealma financiară care să-te- 
îmbogăţească-peste-noapte. 

— Dar ai fost prins. 

— Aşa ne-am şi cunoscut, Willy, replică Lenny. 

— Dar de ce i-ai protejat pe Sid şi pe tipul acela din 
Zurich? 

— Pe tipul din Zurich nu l-am protejat. Le-am turnat celor 
de la FBI tot ce ştiam despre el, dar mi-au spus că nu l-ar 
putea readuce în State, nici dacă ar încerca. Ceva în 
legătură cu tratatul de extrădare. 

— Ţi-au spus adevărul, îi confirmă Willy. Dar de ce l-ai 
protejat pe Sid? 

— Vrei să-ţi spun adevărul adevărat? Pentru că mi-era 
frică de el. Este un om foarte, foarte rău. Dacă l-aş fi 
înfundat, poate că aş fi sfârşit în ceruri. 

— Te-ai gândit la această variantă acum? Chiar acum? 
întrebă Willy. 

— Ce vrei să spui? 

334 


- PAUL ERDMAN - 


— Că eşti, efectiv, singurul tip în viaţă care încă mai ştie 
destule despre acest nemernic, ca să-l poată băga în 
puşcărie. 

— Normal, la asta m-am gândit şi eu. Fără îndoială că şi 
Ravitch. De ce crezi că m-a angajat să te spionez, Willy? 

— Cu cât te plăteşte? 

— Cu o sută cincizeci de mii de dolari pe an. 

— Pentru câtă vreme? 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Tu eşti, cum se spune, un bun perisabil, Lenny. Ştii 
mult, mult prea multe. Dar există un singur lucru pe care 
sunt sigur că nu ÎI ştii. 

— Anume? 

— Cât de mult aşteaptă Ravitch de la mine ca urmare a 
tot ce ai aflat tu referitor la mine. 

— Ai dreptate. 

— Jumătate din banca aceea de investiţii din San 
Francisco, care valorează un sfert de miliard de dolari. 

— Isuse, Willy. Habar n-am avut. 

— Ceea ce este şi mai rău, spuse Willy, este că nimeni 
nu-l poate opri. Cu excepţia unui singur om. 

— Cine e acela? 

— Tu, Lenny. 

Lenny reflectă o vreme la această idee. 

— Cred că ai dreptate. 

— Aşa că, poate, valorezi mult mai mult decât această 
amărâtă de o sută cincizeci de mii de dolari pe an. 

— Asta e clar. 

— Poate ai vrea să vorbeşti cu Sid despre asta. 

— Aş vrea. Dar ce să-i spun? 

— Că, dacă el obţine jumătate din ce am eu, tu o să 
pretinzi jumătate din ce obţine el. În fond, tu ai făcut totul. 

— lar asta cam cât zici că ar însemna? 

— Şaizeci sau şaptezeci de milioane de dolari. 

— Dacă refuză? 

— Te pun pe statul meu de plată, începând de mâine, cu 
un milion de dolari pe an. 

335 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Atunci o să mă caute şi o să-mi ia gâtul. 

— Nicio şansă. Spre deosebire de Sid Ravitch, Lenny, eu 
te vreau viu, nu mort. Tu nu ai văzut încă locul acesta, 
Lenny. O să te cazez într-una din căsuţele de aici, de la 
fermă, şi voi aranja să fii păzit ca Fort Knox. 

— De unde pot să ştiu că spui adevărul? întrebă Lenny. 

— În cine preferi să ai încredere, în mine - sau în Sid 
Ravitch? 

— O să vorbesc cu el. 

— Îți voi spune acum ceva ce ar fi trebuit, poate, să-ți 
spun de la bun început, dar cred că vei înţelege de ce n-am 
făcut-o. Într-o jumătate de oră, probabil, Sid Ravitch o să 
apară aici. El nu ştie, accentuez, nu ştie că eşti aici, Lenny. 
Aşa că, dacă vrei să te întorci la San Francisco şi să uiţi, pur 
şi simplu, totul, dă-i drumul. M-am gândit însă că, după ce 
vom fi stat de vorbă, o să vrei să pui capăt cât mai repede 
la toată povestea. Eu asta vreau. 

Lenny nu răspunse. 

— Nu a fost cinstit, Willy. 

— Ştiu. Şi îmi cer scuze. 

— Tu ai fost întotdeauna un jucător cinstit. Toată lumea 
din puşcărie spunea asta. Ai vorbit serios când ai pomenit 
de milionul acela de dolari? 

— Dacă rezolvăm totul în seara aceasta, Lenny. O să-ţi 
dau un avans din acel milion, două sute cincizeci de mii de 
dolari, bani lichizi. 

Lenny făcu ochii mici. 

— Şi protecţia? 

— Unul dintre asociaţii mei îţi va arăta cabana la care m- 
am gândit. Chiar acum. O să-ţi arate, dacă vrei şi ce facem 
noi aici. Dacă rămâi, Lenny, o să vrei, probabil, să lucrezi şi 
tu. 

Asta era. Un sfert de milion de dolari bani lichizi. O casă. 
O slujbă adevărată. Şi şansa de a rămâne în viaţă. 

— Cum voi reuşi să stau de vorbă cu Sid? 

— Vin eu cu el la sala de tranzacţii. Te poţi retrage cu Sid 
într-un colţ. De acord? 

336 


- PAUL ERDMAN - 


— De acord. 

_ — Bine. Mă duc după colegul meu care o să-ţi arate locul. 
II cheamă Frank Lipper. Sunt sigur că o să vă înţelegeţi. 

Frank aştepta în bucătărie. 

— Cum merge? întrebă acesta imediat. 

— Perfect. Ştiu acum destule despre Sid Ravitch ca să-l 
pot ţine sub control, cu sau fără Lenny. Dar este mai sigur 
cu el. Arată-i casa goală şi apoi du-l la sala de tranzacţii. 
Dar, în drum spre cabană, intră în sala de tranzacţii şi 
anunţă-i pe toţi că am spus să plece acasă mai devreme. 
Imediat. Pentru că se apropie o mare furtună. La şase, 
vreau să fie plecaţi. Ai grijă ca Lenny să rămână afară în tot 
acest timp. 

După cinci minute, Willy rămase singur în vila de la River 
Ranch, aşteptând iminenta sosire a lui Sid Ravitch. 

La şase fix, un Cadillac mare, nou, trase în faţa vilei în 
vechiul stil victorian. Din nou, Willy privea din sufragerie. 
De data aceasta însă, ieşi afară pe terasă ca să-şi 
întâmpine oaspetele. 

Intinse mâna în timp ce Ravitch urca treptele terasei. | se 
răspunse - în silă. 

— Mă bucur că te văd, Sid, spuse Willy. Intră. 

— Sigur. 

Odată înăuntru, Sid dădu să-şi scoată pardesiul, dar Willy 
îl opri. 

— Lasă-l pe tine, Sid. Nu rămânem aici. Mergem la sala 
noastră de tranzacţii, care se află la nici două sute de metri 
de mers pe jos. Acolo am toate cifrele despre care cred că 
vei vrea să discutăm. 

— Exact, spuse Sid. Se zvoneşte că ai dat o mare lovitură 
pe piaţa valutară. Cifrele reflectă acest zvon? 

— Şi încă cum. Cred că, de data aceasta, e mai mult 
decât suficient ca să ne înţelegem, Sid. 

Willy îl simţi pe Sid relaxându-se. 

— O clipă, zise Willy. Să-mi iau şi eu o manta de ploaie. 
leşind pe terasă, am avut impresia că stă să plouă dintr-o 
clipă într-alta. 

337 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


Noaptea era întunecată şi poteca slab luminată, iar când 
intrară în sala de tranzacţii, strălucirea luminii de aici îi orbi 
pe moment. 

Apoi Ravitch îl văzu pe Lenny stând alături de Frank 
Lipper. Erau singurii doi oameni din sala de tranzacţii. 

— Ce dracu încerci să pui la cale? îl întrebă el pe Willy, cu 
glasul încordat. Plec şi îl iau şi pe Lenny cu mine. Privi în 
capătul celălalt al încăperii. Lenny! strigă el. Mişcă-ţi fundul 
încoace! Plecăm! ACUM! 

Lenny veni spre el, ca în transă. Sid îl întâmpină la 
jumătatea drumului, îl apucă de braţ şi-l trase spre uşă. 

— Dacă veniţi după noi, sunteţi morţi, zise el, uitându-se 
doar o singură dată în urmă. 

Apoi cei doi dispărură în noapte. 

— Are un pistol, exact cum m-am gândit, spuse Frank. 
Teamă mi-e, Willy, că am încurcat-o. 

Două minute mai târziu, auziră o împuşcătură înfundată 
şi, în ciuda amenințării lui Ravitch, cei doi ieşiră în grabă pe 
uşa sălii de tranzacţii şi o luară la fugă pe poteca ce ducea 
la vilă şi la parcarea de acolo. La cincizeci de metri 
distanţă, văzură silueta unui singur om. Era Lenny. 

— A căzut acolo, spuse Lenny. l-am spus ce m-ai învăţat 
tu, Willy. A scos un pistol. Atunci l-am împins. S-a rostogolit 
peste nenorocita asta de stâncă. 

— la-l pe Lenny de aici, îi ceru Willy lui Frank. Acum. 
PLEACA! 

— Dar unde? 

— La San Francisco. Urcă-l în primul avion spre Canada. 
Vancouver, Edmonton, Toronto, nu contează. Scoate-l de 
aici. Şi Frank, la întoarcere, opreşte-te la biroul lui Ravitch. 
Trebuie să ai cheile. Există acolo două prospecte pe care 
trebuie să le găseşti şi să le aduci aici. Inţelegi? 

— Perfect, răspunse Frank, apucându-l pe Lenny de cot. 

— Ce-o să se întâmple cu mine, Willy? îl întrebă Lenny. 
Aproape că-i dădură lacrimile. 


338 


- PAUL ERDMAN - 


— Exact ceea ce ţi-am promis, Lenny. O să am grijă de 
tine. Într-un mod elegant. Dar, mai întâi, va trebui să 
dispari o vreme. 

Frank şi Lenny plecară. Rămas singur, Willy se apropie de 
marginea stâncii şi îngenunche. Începu să pipăie pământul, 
atent, cu amândouă mâinile. Găsi pistolul aproape imediat. 
Se ridică şi-l vâri sub curea. 

— A avut dreptate Susie, spuse el. Este un loc periculos. 
Ascultă. Niciun sunet. Nici de jos, dinspre râul Russian, nici 
dinspre cabanele din apropiere. Numai vântul. Ticălosul, e 
mort, precis, spuse Willy numai pentru el. Dacă nu este el, 
sunt eu, atunci. Trebuie deci să aflu care din noi. 

Alergă înapoi la vilă, se duse la telefonul din bucătărie şi 
sună la şeriful districtului Sonoma. 

— Tocmai s-a petrecut un accident îngrozitor la River 
Ranch, spuse el. 

Zece minute mai târziu, două maşini de poliţie opriră în 
faţa vilei victoriene a lui Willy. Acesta se grăbi să le iasă în 
întâmpinare. 

— Unde s-a întâmplat? întrebă unul din adjuncţi. 

— Vă conduc eu. 

În mai puţin de un minut, toţi trei ajunseră la locul 
accidentului. 

— Cine a fost? 

— Un prieten de afaceri din San Francisco, răspunse 
Willy. Am fost împreună la birourile mele de acolo. Ne 
întorceam pe jos pe potecă, la vilă, ca să bem ceva, când, 
nu ştiu cum, s-a împiedicat, s-a clătinat spre stânga şi a 
dispărut peste margine. Willy reuşi să se înfioare. Cred că 
nu o să potuita tot restul vieţii. 

— Cât de jos coboară? 

— Cel puţin treizeci de metri. lar fundul râului e plin de 
stânci. 

— Nu e bine. Dar nu putem face nimic acum. O să cer 
ajutor prin staţie. În condiţii normale, aş fi chemat 
elicopterul, dar vântul este prea puternic. Voi doi rămâneţi 
aici. Poate auziţi ceva. 

339 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


La miezul nopţii găsiră trupul. Era înţepenit sub o stâncă, 
sub apă. 

A doua zi fură interogaţi toţi cei care locuiau sau lucrau 
la River Ranch. Nimeni nu auzise sau nu văzuse nimic 
ciudat. Nimeni nici măcar nu ştia cine era Sid Ravitch. 

A doua zi Willy intră în sala de tranzacţii şi anunţă că, din 
respect faţă de cel decedat, vor închide pentru restul zilei. 

La ora trei, în aceeaşi după-amiază, după ce se asigurară 
că plecaseră toţi angajaţii şi toţi oamenii şerifului, Frank 
Lipper şi Willy Saxon începură să împingă, pe rând, o roabă 
spre incineratorul care se afla imediat lângă sala de 
tranzacţii. După ce ridicară capacul acestuia, începură să 
arunce înăuntru conţinutul roabei. Acesta consta din câteva 
mii de obligaţiuni fără cupoane şi din două prospecte. 

— Ce facem cu Lenny? întrebă Frank. 

— O să sune el într-una din zilele astea. Voi avea grijă să 
primească cele două sute cincizeci de mii de dolari, avans, 
pe care i le-am promis. După care îi voi spune să stea 
departe de acest loc şi de mine, tot restul vieţii sale. Altfel, 
o să am grijă să fie acuzat de omor. Asta înseamnă 
anticamera morţii la San Quentin, nu la clubul de ţară din 
Pleasanton, spuse Willy. lar atunci va fi, într-adevăr, ultima 
oară când o să mai auzim de Lenny Newsom. 


340 


- PAUL ERDMAN - 


53 


A doua zi, la ora şase seara, Willy o luă pe Sara Jones şi 
merseră împreună, în limuzina lui, la primărie. Imediat ce 
intrară, se pomeniră în coada unui lung cordon de primire. 
Zece minute mai târziu, sub rotonda magnifică a primăriei, 
fură prezentaţi preşedintelui Braziliei şi drăgălaşei sale soţii 
de către noul şef de protocol al oraşului San Francisco, 
Denise van Bercham. 

Li se oferi, apoi, câte o cupă de şampanie şi puţin caviar. 

— Nu-şi mai încape în piele, spuse Willy. 

— Normal, replică Sara. 

Willy îi reperă imediat pe Dan Prescott şi Bobby 
Armacost, pierduţi în conversaţie cu nici mai mult, nici mai 
puţin decât Ralph Goodman, ticălosul care conducea 
Comisia Bancară a Statului California. 

Aproape instantaneu, îl văzură şi ei. Willy privi cum 
Goodman se scuză şi se îndreaptă direct spre el şi Sara. 

— Ah, ah, făcu Willy. Când tocmai mă gândeam că sunt 
un om liber. 

Goodman dădu mâna cu Sara, după care se întoarse spre 
Willy. Spre marea surpriză a lui Willy, Goodman îi întinse şi 
lui mâna. 

— Nu o să-ţi răpesc prea mult timp, Willy. Am vrut doar 
să-ţi spun că te-am judecat greşit. Crezusem că te-ai 
apucat din nou de afacerile cu obligaţiuni. Intre timp însă, 
am aflat că te ocupi, de fapt, de schimburi valutare şi că 
oamenii sfătuiţi de tine au câştigat sume frumoase. Am mai 
auzit, dintr-o altă sursă, că ai ajutat câteva bănci 
californiene să câştige şi ele sume frumuşele. Apreciez 
acest lucru. 

După care se întoarse şi se îndepărtă de ei. 

— Cred că l-a costat ceva, spuse Sara. 

— Pentru o clipă, până să aud ce avea de gând să-mi 
spună, m-a costat pe mine ceva mai mult, spuse Willy. Dar 
acum s-a terminat. Cu desăvârşire. 


341 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


— Nu am de gând să te întreb ce înseamnă acest „cu 
desăvârşire”, dar simt eu, Willy, că ai fost un băiat rău. 

— Ai dreptate. 

— Dar băiatul meu rău a învăţat cel puţin ceva din toate 
acestea? întrebă fata episcopului. 

— Da. Ştii să brodezi? 

— Ştiu cum se brodează. 

— Ţii minte cum obişnuiau bunicile noastre să brodeze 
diverse poveţe pe care le înrămau şi le atârnau în camera 
de zi, ca să reamintească tuturor cum ar trebui să se 
poarte? 

— Ca de exemplu, „Cine nu risipeşte de nimic nu se 
lipseşte”. 

— Exact. 

— Tu ce-ai vrea să ţi se brodeze? 

— O altă zicală. Un memento. Sau, mai bine, un 
avertisment. 

— Care ar fi? 

— O să-ţi spun. 

Şi îi spuse. 


342 


- PAUL ERDMAN - 


EPILOG 


Peste o lună, exact la amiază, Sara Jones intră în vila de 
la River Ranch. Willy o aştepta. 

— Petrecerea surpriză începe peste cincisprezece 
minute, în sala de tranzacţii. Deci, când ajungem acolo, să 
pari surprins, spuse ea. 

— Fii liniştită, aşa voi face. 

Apoi Sara îi întinse un pachet subţire, ambalat în hârtie 
pentru cadouri. 

— Este micul meu semn de mulţumire pentru excursia la 
schi, Willy, spuse ea. Mă gândeam că, poate, o să vrei să-l 
desfaci când eşti singur. 

Willy îl despachetă pe loc. 

— Nu este perfect, ştiu asta, spuse Sara, dar intenţia 
contează. 

— O să-l agăţ imediat, replică Willy. 

Aşa şi făcu, iar din ziua aceea, dacă veţi intra vreodată în 
vila de la River Ranch, de lângă Healdsburg, California, îl 
veţi vedea atârnat deasupra şemineului din biroul lui 
personal, etalat în toată splendoarea broderiei sale. 


343 


- SUB SEMNUL RISCULUI - 


cl Săptămâna» Financiară | "| | 
9%789731%03617 


www.rao.ro 
www.raobooks.com