John Grisham — Firma

Firma 
(The Firm, 1991) 


John Grisham 


1 


Asociatul principal studie résumé-ul pentru a suta oară şi nici de această dată nu 
găsi ceva care să-i displacă în legătură cu Mitchell Y. McDeere — nu, în paginile 
acelea nu era scris nimic neplăcut. _ 

Era vorba despre un tip inteligent, ambițios şi arătos. In plus, era flămînd; ţinînd 
cont de originea lui socială, era imposibil să nu fie flămînd. Era căsătorit, lucru 
obligatoriu de altfel. Firma nu angaja niciodată avocaţi necăsătoriți pe de-o parte, 
iar pe de altă parte, era împotriva divorţului, a umblatului după femei şi a băuturii. 
Contractul prevedea chiar un test antidrog. 

Tipul avea o diplomă în contabilitate, luase examenul de atestare din prima 
încercare şi dorea să se specializeze în domeniul taxelor. Era alb şi firma nu 
angajase niciodată negri. Reuşiseră aceasta, deoarece adoptaseră o politică închisă, 


de club. Nu solicitaseră niciodată cereri de angajare. Alte firme solicitau şi angajau 
persoane de culoare. Ei — nu. Firma rămăsese albă ca laptele. Şi, peste cite toate, 
sediul firmei era nici mai mult nici mai puţin decit la Memphis, iar negrii cei mai bine 
pregătiţi doreau să meargă la New York, la Washington sau la Chicago. 

McDeere era bărbat şi în cadrul firmei nu exista nici o femeie. Făcuseră greşeala 
aceasta pe la mijlocul anilor şaptezeci, cînd l-au angajat pe şeful promoţiei de la 
Harvard care, întîmplător, fusese o femeie — şi încă o adevărată magiciană în 
domeniul taxelor. Rezistase doar patru ani, patru ani furtunoşi, şi pierise într-un 
accident de maşină. 

Pe hirtie, McDeere arăta bine. El era principalul lor candidat. De fapt, pentru 
anul respectiv, nici nu existau alte candidaturi. Lista era foarte scurtă. McDeere sau 
nimeni altcineva. 

Royce McKnight, asociatul care se ocupa cu conducerea firmei, studia dosarul pe 
care era scris: Mitchell Y. McDeere — Harvard. Gros de un tol, plin de hirtii scrise cu 
litere mici şi de fotografii, dosarul fusese pus la punct de cîţiva foşti agenţi CIA, într- 
un birou particular de investigaţii din Bethesda. Ei făceau parte dintre clienţii firmei 
şi în fiecare an făceau investigaţiile cerute de firmă, fără să ceară vreo plată. 
Susţineau că este foarte uşor să verifici nişte studenţi la Drept, complet lipsiţi de 
bănuieli. Aflaseră, de exemplu, că McDeere ar fi dorit să părăsească regiunea de 
Nord-Est, că primise trei oferte de serviciu — două la New York şi una din Chicago — 
din care cea mai ridicată era de şaptezeci şi şase de mii de dolari şi cea mai scăzută 
de şaizeci şi opt de mii de dolari. Era, deci, o persoană căutată. Mai aflaseră că în 
anul al doilea de studenţie avusese ocazia să copieze la examenul de asigurări. N-o 
făcuse şi obținuse cea mai mare notă din grupa lui. Ştiau de asemenea că, în urmă 
cu două luni, la o petrecere la facultate, cineva îi oferise nişte cocaină. El refuzase şi 
chiar plecase de la petrecere, însoţit de privirile dispreţuitoare ale celorlalţi. Din 
cînd în cînd bea cite o bere, dar băutura era scumpă şi McDeere nu avea bani. De 
fapt, dispunea cam de douăzeci şi trei de mii de dolari — credite studenţeşti. Era 
într-adevăr flămînd. 

Royce McKnight răsfoi dosarul şi zimbi. McDeere era al lor. 

Lamar Quin avea treizeci şi doi de ani şi nu era încă asociat. Fusese invitat acolo 
ca să arate tînăr, să se poarte ca un tînăr şi să creeze o imagine plină de tinereţe 
pentru firma Bendini, Lambert & Locke care, de fapt, chiar era o companie tînără, 
de vreme ce cea mai mare parte a asociaţilor se retrăgeau din activitate în jurul 
vîrstei de cincizeci de ani, în putere şi plini de bani. Cu un venit de şase cifre 
garantat pentru tot restul vieţii, Lamar se putea bucura în tihnă de costumele sale 
pe comandă, care costau o mie două sute de dolari bucata, costume care îi puneau 
de minune în evidenţă trupul înalt şi atletic. Lamar traversă nonşalant camera-de-o- 
mie-de-dolari-pe-zi şi îşi mai turnă o ceaşcă de cafea decafeinizată. Se uită la ceas. 
Aruncă o privire spre cei doi asociaţi, aşezaţi la o măsuţă, lingă fereastră. 

Exact la două şi jumătate, cineva bătu la uşă. Lamar îi privi pe cei doi asociaţi 
care strecurară în grabă fişele şi dosarul într-o servietă deschisă. Işi îmbrăcară toţi 
sacourile. După ce îşi încheie ultimul nasture, Lamar deschise uşa. 

— Mitchell Y. McDeere? întrebă el şi, zimbind larg, întinse mîna nou-venitului. 

— Da. 

Îşi strînseră mîinile cu putere. 


— Încîntat să te cunosc, Mitchell! Eu sînt Lamar Quin. 

— Plăcerea este de partea mea. Te rog să-mi spui Mitch! 

Intră în încăperea spațioasă şi aruncă o privire rapidă de jur-împrejur. 

— E în regulă, Mitch. Lamar îi puse o mină pe umăr şi îl conduse către ceilalţi doi 
care se prezentară singuri. Erau excesiv de amabili şi de cordiali. Îi oferiră lui 
McDeere cafea şi apă minerală. Se aşezară în jurul unei mese de conferinţe, din 
mahon lustruit. McDeere îşi descheie sacoul şi se aşeză picior peste picior. În ceea 
ce privea căutarea unui loc de muncă, se putea socoti deja un veteran trecut prin 
ciur şi dîrmon. Ştia că, de data asta, ei erau cei care îl voiau. Era relaxat. Avea în 
buzunar trei oferte de la trei din cele mai cunoscute firme din ţară. McDeere nu 
avea nevoie nici de interviul acesta, nici de firma aceasta. Îşi putea permite să fie 
plin de încredere. De fapt, se afla acolo pur şi simplu din curiozitate. Şi tînjea după o 
vreme mai caldă. 

Oliver Lambert, asociatul principal, îşi sprijini coatele de masă, se aplecă puţin în 
faţă şi prelua controlul conversaţiei. Era o persoană cu mult farmec, volubilă, cu o 
voce de bariton. La cei şaizeci şi unu de ani ai săi, Lambert era patriarhul firmei! Îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului încercînd să conducă şi să echilibreze 
personalităţile strivitoare ale cîtorva dintre cei mai bogaţi avocaţi din ţară. El era 
consilierul, cel căruia i se spovedeau asociaţii mai tineri. Lambert se mai ocupa şi de 
recrutările de personal. Acum, misiunea lui era de a-l angaja pe Mitchell Y. McDeere. 

— Te-ai săturat de interviuri? întrebă Oliver Lambert. 

— Nu în mod special. Este una din regulile jocului. 

Da, da — fură toţi de acord. Parcă mai ieri mergeau şi ei la interviuri, prezentau 
resume-uri şi erau terorizaţi că nu vor găsi o slujbă, că cei trei ani de chin şi toceală 
se vor duce pe apa simbetei. Da, ştiau, înțelegeau foarte bine prin ce trecea 
McDeere în acest moment. 

— Pot să pun o întrebare? începu Mitch. 

— Desigur. 

— Bineînţeles. 

— Orice. 

— De ce ne întîlnim în camera asta de hotel? Celelalte firme te intervievează în 
campusul studenţesc, prin intermediul biroului de plasare. 

— Bună întrebare! 

Dădură cu toţii din cap şi se priviră unul pe celălalt. Fură de acord că era, într- 
adevăr, o întrebare bună. 

— Aş putea să-ţi răspund eu, Mitch. Royce McKnight, asociatul care conducea 
firma, continuă. Ştii, noi sîntem diferiţi de ceilalţi şi ne mîndrim cu asta. Avem doar 
patruzeci şi unu de avocaţi, aşa că sîntem mici în comparaţie ce celelalte firme. Nu 
angajăm prea mulţi oameni; cam unul la doi ani. Oferim cel mai mare salariu şi cele 
mai mari avantaje — şi nu exagerez deloc cînd spun acest lucru. Prin urmare, 
sîntem şi foarte pretenţioşi în alegerile noastre. De data asta, te-am ales pe tine. 
Scrisoarea pe care ai primit-o luna trecută a fost trimisă după ce am studiat mai 
bine de două mii de absolvenţi de drept, de la cele mai bune facultăţi din ţară. Nu 
am trimis, în final, decît o singură scrisoare. Ţie. Trebuie să ştii că nu ne publicăm 
posturile vacante. Şi nici nu solicităm cereri de angajare. Asta-i toată explicaţia. 

— Da, cred că este o explicaţie satisfăcătoare. Dar ce fel de firmă este firma 


dumneavoastră? 

— Specializată în taxe. Ceva asigurări, ceva activităţi imobiliare şi bancare, dar 
optzeci la sută din activitate, taxele. Acesta este şi motivul pentru care am dorit să 
te cunoaştem, Mitch. Se pare că eşti foarte bine pregătit în domeniul taxelor. 

— De ce te-ai înscris la colegiul de la Western Kentucky? întrebă Oliver Lambert. 

— Simplu. Ei mi-au oferit o bursă ca să joc fotbal. Şi nu aş fi putut să merg la 
colegiu, dacă nu aş fi avut o bursă. 

— Povesteşte-ne cîte ceva despre familia ta, Mitch! 

— Are vreo importanţă? 

— Are foarte mare importanţă pentru noi, interveni cu căldură Royce McKnight. 

"Toţi spun acelaşi lucru", gîndi McDeere. 

— OK. Tata a murit într-o mină de cărbune cînd eu aveam doar şapte ani. Mama 
s-a recăsătorit şi locuieşte în Florida. Am avut doi fraţi. Rusty a fost ucis în Vietnam. 
Mai am un frate, Ray McDeere. 

— Şi unde se află fratele tău? 

— Mi-e teamă că acest lucru nu vă priveşte. 

Mitch îl privi ţintă pe Royce McKnight. În ochii lui se citea o sfidare fără margini. 
Dosarul nu menţiona mare lucru despre Ray. 

— Oh, scuză-mă, te rog! spuse cu blindeţe Royce McKnight. 

— Mitch, interveni Lamar Quin, firma noastră are sediul în Memphis. Te 
deranjează? 

— Absolut deloc! Nu-mi place clima rece. 

— Dar ai fost vreodată la Memphis? 

— Nu. 

— Te vom invita curînd şi vei vedea că oraşul îţi va plăcea. 

Mitch zîmbi, dădu din cap şi continuă jocul. Tipii vorbeau oare serios? Păi ce, era 
nebun să accepte o slujbă la o firmă atit de mică, într-un oraş atît de mic, acum, 
cînd Wall Street-ul îl aştepta cu braţele deschise?! 

— Al cîtelea eşti în an, Mitch? întrebă Lambert. 

— Sînt printre primii cinci. 

Nu printre primii cinci la sută, ci printre primii cinci. Acest răspuns le fu perfect 
suficient. Primii cinci din trei sute. Ar fi putut răspunde "al treilea", la o zecime în 
urma celui de-al doilea şi la două zecimi în urma celui dintii. Ar fi putut, dar n-o 
făcuse. McDeere îşi amintea că răsfoise Anuarul juridic "Martindale-Hubbell" şi că 
din paginile acestuia aflase că actualii lui interlocutori absolviseră facultăţi mai 
slabe: Chicago, Columbia, Vanderbilt. Nu vor lungi discuţia despre facultăţi. 

— De ce ai ales Harvard-ul? 

— De fapt, Harvard-ul m-a ales pe mine. Am depus cereri la mai multe 
universităţi şi am fost acceptat de toate, dar la Harvard mi s-a oferit un sprijin 
financiar mai substanţial. Oricum, eu credeam că Harvard-ul este cea mai bună 
şcoală. De altfel o mai cred şi acum. 

— Foarte bine redactat resume-ul, Mitch, spuse Lambert referindu-se la dosarul 
care se afla în servieta de sub masă. 

— Mulţumesc, mi-am dat toată silinţa. 

— Ai luat calificative foarte mari la cursurile de taxe şi asigurări. 

— Acesta este domeniul care mă interesează. 


— Ţi-am văzut lucrarea scrisă şi trebuie să mărturisesc că este impresionantă. 

— Mulţumesc. Îmi place activitatea de cercetare. 

Ceilalţi dădură afirmativ din cap şi admiseră minciuna asta evidentă. Făcea 
parte din ritual. Nici unui student la 

Drept, nici unui avocat întreg la minte nu-i plăcea cercetarea şi totuşi, fiecare 
posibil angajat al firmei mărturisea că adoră munca în bibliotecă. O spuneau toţi, 
fără excepţie. 

— Povesteşte-ne ceva şi despre soţia ta, Mitch, interveni Royce McKnight, cu o 
undă de sfială în glas. 

Deşi era o întrebare standard, pe care toate firmele o puneau, erau pregătiţi să 
facă faţă unei reacţii de respingere. 

— O cheamă Abby. Are o diplomă de institutoare de la Western Kentucky. Ne-am 
căsătorit la o săptămînă de la absolvire, în ultimii trei ani, a lucrat la o grădiniţă 
particulară, undeva aproape de Boston College. 

— Şi căsnicia voastră... 

— Oh, sîntem foarte fericiţi. Ne cunoaştem încă din liceu. 

— Pe ce post ai jucat în echipă? întrebă Lamar, orientînd discuţia spre zone mai 
puţin sensibile. 

— Fundaş. Am fost selecționat tot timpul, pînă cînd m-am accidentat la 
genunchi, chiar în ultimul meci pe care l-am jucat la liceu. Şi atunci au dat bir cu 
fugiţii toţi. Toţi, în afară de cei de la Western Kentucky. Pe urmă am jucat tot timpul, 
patru ani de zile, dar genunchiul meu nu mai era ca înainte. 

— Şi cum ai reuşit să iei calificativele pe care le-ai luat şi să mai joci şi fotbal pe 
deasupra?! 

— Studiile au fost oricum pe primul plan. 

— Nu cred că Western Kentucky e o universitate cine ştie ce. Zimbind cu un aer 
de suficienţă, Lamar dădu drumul acestor cuvinte pe care, în secunda următoare, ar 
fi dorit să nu le fi spus niciodată. Lambert şi McKnight se încruntară. O greşeală 
stupidă. 

— Păi da, cam ca Universitatea statului Kansas, răspunse Mitch. 

Ceilalţi trei îngheţară şi se priviră unul pe altul cu un aer de parcă nu le venea să 
creadă că auziseră bine. Cum, tipul ăsta, McDeere, ştia că Lamar Quin urmase 
cursurile Universităţii statului Kansas? Nu-l cunoscuse pe Lamar Quin, nu avea cum 
să afle că Lamar va conduce interviul în numele firmei. 

Şi totuşi, ştiuse. Îi verificase în Anuarul juridic "Martindale-Hubbell". Citise toate 
cele patruzeci şi una de notițe biografice ale avocaţilor firmei şi, într-o fracțiune de 
secundă, îşi amintise că Lamar Quin fusese la Universitatea statului Kansas. La 
dracu'! Erau într-adevăr impresionați. 

— Oh, cred că m-am exprimat greşit, se scuză Lamar. 

— Nici o problemă, zise Mitch zîmbind larg. 

Totul fusese deja uitat. Oliver Lambert îşi drese glasul şi hotărî că a venit 
momentul să treacă din nou la chestiuni personale. 

— Mitch, firma noastră nu admite băutorii şi afemeiaţii. Nu trebuie să înţelegi 
prin asta că ne considerăm nişte sfinţi, dar să ştii că pentru noi afacerile sînt pe 
primul loc. Şi cîştigăm o grămadă de bani. 

— Ei bine, pot să trăiesc în aceste condiţii. 


— Şi mai e ceva: testul antidrog. Ne rezervăm dreptul de a-l testa pe oricare 
dintre angajaţii noştri. 

— Nu mă droghez. 

— Foarte bine. Din ce Biserică faci parte? 

— Sînt metodist. 

— Foarte bine, la firma noastră există catolici, baptişti, adepți ai Bisericii 
episcopale. De fapt, nu ne priveşte acest lucru, dar dorim, oricum, să fim informati. 
Vrem ca angajații noştri să aibă familii stabile, serioase. Un avocat fericit este un 
avocat productiv. De-asta punem atitea întrebări. 

Mitch zîmbi şi dădu din cap. Mai auzise toate astea şi în celelalte ocazii. Cei trei 
se priviră unul pe celălalt şi apoi îl priviră pe Mitch. Deci venise momentul să pună şi 
el una sau două întrebări inteligente. Mitch se aşeză din nou picior peste picior. 
Banii. lată marea întrebare, mai ales că trebuia să facă o comparaţie cu celelalte 
oferte pe care le primise. "Dacă nu-mi daţi destui bani, îşi spuse Mitch în gînd, 
atunci mi-a părut bine de cunoştinţă, băieţi, şi la revedere! Dacă plătiţi bine, atunci 
putem să stăm de vorbă despre familii, căsătorii, fotbal şi Biserică." 

Mitch ştia însă foarte bine că reprezentanţii firmei, la fel ca şi reprezentanţii 
tuturor celorlalte firme, erau obligaţi să ocolească subiectul "bani" pînă în ultimul 
moment, adică pînă cînd epuizaseră toate celelalte subiecte posibile. Trebuia, deci, 
să-i atace cu o întrebare mai puţin dură. 

— Care ar fi munca mea la început? 

Ceilalţi fură de acord cu întrebarea. Dădură din cap. Lambert şi McKnight îl 
priviră pe Lamar. El trebuia să răspundă. 

— Ceva asemănător cu un stagiu de doi ani, dar noi nu-l numim astfel. Te vom 
trimite la diverse seminarii pe probleme de taxe. Este vorba despre seminarii 
organizate în toată ţara. Oricum, formaţia ta profesională este departe de a fi 
încheiată. larna viitoare vei petrece două săptămîni la Washington, la American Tax 
Institute. Ştii, noi sîntem foarte mîndri de cunoştinţele noastre teoretice şi tehnice, 
aşa că, de fapt, ne pregătim tot timpul. Dacă vrei să-ţi dai doctoratul în domeniul 
taxelor, te vom susţine financiar. Cît despre avocatura propriu-zisă, nimic interesant 
în primii doi ani. Vei face multă cercetare, în general, chestii plictisitoare, dar foarte 
bine plătite. 

— Cît anume? 

Lamar îşi întoarse privirea spre Royce McKnight care, la rîndu-i, îl observa pe 
Mitch, şi apoi spuse: 

— Discutăm la Memphis despre salariu şi despre celelalte beneficii. 

— Vreau o cifră exactă. Altfel, s-ar putea să nu vin deloc la Memphis. 

McDeere zimbi arogant, dar cordial. Oricum, vorbea ca un om cu trei oferte de 
serviciu în buzunar. Asociaţii îşi zimbiră unul altuia, apoi Lambert vorbi: 

— E-n regulă. Un salariu de bază de optzeci de mii în primul an, plus primele. 
Optzeci şi cinci de mii plus primele în al doilea an. Un credit ipotecar cu dobîndă 
mică, să-ţi poţi cumpăra o casă. Două legitimaţii de membru pentru Country Club. 
Un BMW nou, culoarea la alegere, evident. 

Işi concentrară toţi trei privirile asupra buzelor lui şi aşteptară ca obrajii să i se 
încreţească şi să-i dezvelească dinţii. McDeere încercă să-şi ascundă zimbetul, dar îi 
fu imposibil. Rise mulţumit şi reuşi să bilbiie: 


— E incredibil. 

Optzeci de mii în Memphis făceau cît o sută douăzeci de mii în New York. Şi omul 
spusese BMW! Mazda lui era o rablă cu un milion de mile la bord şi trebuia pornită 
manual. McDeere punea banii de-o parte ca să-şi cumpere un dema-ror reparat. 

— Plus alte cîteva suplimente pe care vom fi fericiţi să le discutăm cu tine la 
Memphis. 

Deodată, McDeere simţi că doreşte neapărat să viziteze Memphis-ul. Oare era 
aşezat pe un fluviu? încetă să zimbească şi îşi regăsi sîngele rece. ÎI privi rece şi 
serios pe Oliver Lambert şi, ca şi cum ar fi uitat de bani, de casă şi de BMW, spuse: 

— Povestiţi-mi, vă rog, despre firma dumneavoastră! 

— Patruzeci şi unu de avocaţi. Anul trecut, media ciîştigurilor noastre a fost mai 
mare decit cea a oricărei alte firme. Şi vorbesc despre toate marile firme din ţară! 
Acceptăm numai clienţi bogaţi — corporaţii, bănci şi persoane înstărite, care plătesc 
onorarii substanţiale şi care nu se pling niciodată. Ne-am specializat în domeniul 
taxelor internaţionale, ceea ce este şi foarte interesant şi foarte rentabil. Şi avem 
de-a face numai cu oameni care pot plăti. 

— În cît timp poţi ajunge asociat? 

— In medie, în zece ani — zece ani duri. Să ştii că nu este un lucru neobişnuit ca 
un asociat de-al nostru să cîştige o jumătate de milion pe an. Cei mai mulţi dintre ei 
se retrag înainte de a împlini cincizeci de ani! Trebuie să-ţi plăteşti regulat 
cotizaţiile, să munceşti optzeci de ore pe săptămînă, dar cînd ajungi asociat, 
constaţi că a meritat efortul! 

Lamar se aplecă puţin înainte: 

— Nu este necesar să fii asociat ca să cîştigi o sumă cu şase cifre! Eu lucrez la 
firmă de şapte ani şi am depăşit suta de mii acum patru ani. 

Mitch se gîndi o clipă că, pe la treizeci de ani, ar putea să depăşească o sută de 
mii de dolari pe an. La numai treizeci de ani! Ceilalţi îl urmăreau cu atenţie, ştiind 
precis ce anume calcula el în minte. 

— Dar de ce se află tocmai în Memphis o firmă specializată în taxe 
internaţionale? 

Intrebarea îi făcu pe ceilalţi să zimbească. Lambert îşi scoase ochelarii şi începu 
să-i răsucească între degete: 

— Aceasta este într-adevăr o întrebare bună, Mitch! Vezi tu, domnul Bendini a 
fondat această firmă în 1944. Era un jurist din Philadelphia, specializat în taxe şi cu 
ceva clientelă cu dare de mînă din Sud. Apoi, într-o bună zi, se hotărî brusc şi 
ateriza la Memphis! Şi, după aceea, douăzeci şi cinci de ani nu a angajat decit 
oameni specializaţi în taxe, iar firma a mers ca pe roate. Să ştii că nici unul dintre 
noi nu s-a născut în Memphis, dar, cu timpul, oraşul a început să ne placă foarte 
mult. Este un oraş vechi, tipic din Sud. Ah, am uitat să-ţi spun că domnul Bendini a 
murit în 1970. 

— Cîţi asociaţi există în cadrul firmei? 

— Douăzeci de asociaţi activi. Încercăm să păstrăm proporţia de un asociat la un 
angajat. E mult, dar nouă ne convine. Îţi spun încă o dată, noi facem totul altfel 
decit alţii. 

— Toţi asociaţii noştri sînt multimilionari la cel mult patruzeci şi cinci de ani, 
interveni în discuţie Royce McKnight. 


— Chiar toţi? 

— Exact. Ascultă, nu garantăm nimic, evident, dar dacă te angajezi la noi şi 
munceşti din greu zece ani şi ajungi asociat şi mai munceşti apoi din greu încă zece 
ani, şi nu eşti milionar la patruzeci şi cinci de ani, înseamnă că eşti primul caz de 
acest gen în ultimii douăzeci de ani! 

— Trebuie să mărturisesc că este o statistică impresionantă! 

— Este foarte impresionantă, Mitch, spuse Oliver Lambert, şi sîntem mîndri de 
asta. Sîntem o firmă mică, o confrerie strîns unită şi avem grijă unul de celălalt. Vei 
vedea că la noi nu există concurenţă între angajaţi, acea teribilă concurenţă care 
există în mai toate firmele. Sîntem atenţi pe cine angajăm şi unul din primele 
noastre scopuri este ca orice nou angajat să devină asociat în cel mai scurt timp cu 
putinţă. De aceea investim enorm de mult timp şi enorm de mulţi bani în noi înşine, 
mai ales în nou-veniţi. Se întîmplă extrem de rar ca unul dintre oamenii noştri să ne 
părăsească. De fapt, aşa ceva pur şi simplu nu s-a întîmplat. Facem tot ce ne stă în 
putinţă pentru a ne proteja carierele. Vrem ca oamenii noştri să fie fericiţi, fiindcă 
după părerea noastră, acesta este modul cel mai rentabil de funcţionare. 

— Pot să-ţi mai ofer o statistică impresionantă, adăugă Royce McKnight. Anul 
trecut, la firmele de mărimea noastră sau mai mari, rata de fluctuaţie a personalului 
a fost în medie de douăzeci şi opt la sută. La Bendini, Lambert & Locke a fost zero. 
Cu un an înainte, tot zero. A trecut mult timp de cînd un angajat a părăsit firma 
noastră. 

ÎI studiau cu multă atenţie, ca să se convingă că recepționa corect mesajul. 
Desigur, fiecare condiţie a angajării era importantă, dar stabilitatea, caracterul 
definitiv al acceptării lui, punea în umbră toate celelalte aspecte. Şi, pentru mo- 
ment, îi oferiseră explicaţii suficient de bune; explicaţiile suplimentare, ceva mai 
tîrziu. 

Bineînţeles, ştiau mult mai mult decit puteau spune. Ştiau că mama lui Mitch 
locuise într-un parking ieftin de rulote, în Panama City Beach, că se recăsătorise cu 
un şofer de camion pensionar, beţiv şi violent. Ştiau că ea primise patruzeci şi una 
de mii de dolari de la conducerea minei, cînd îi murise primul soţ în accident, şi mai 
ştiau şi că îi făcuse praf fără să stea prea mult pe gînduri. Ştiau că femeia 
înnebunise cînd aflase că fiul ei cel mare fusese ucis în Vietnam. Mai ştiau că Mitch 
a fost neglijat în copilărie, că îl crescuseră nişte rude mai miloase şi mai ales Ray, 
fratele lui, pe care de altfel nu-l putuseră găsi. Crescuse în sărăcie şi sărăcia este 
dureroasă, ceea ce — presupuneau ei în mod corect — iscase în sufletul tînărului o 
puternică dorinţă de a reuşi în viaţă. McDeere muncise treizeci de ore pe săptămînă 
într-un magazin cu program de noapte şi, în acelaşi timp, jucase fotbal şi îşi luase 
examenele cu calificative maxime. Ştiau că, în ultimii ani, furase citeva ore de 
somn. Ştiau că era flămînd. Ştiau că era omul lor. 

— Ţi-ar plăcea să ne faci o vizită? întrebă Oliver Lambert. 

— Cînd? întrebă la rîndu-i Mitch, care tocmai visa la o limuzină neagră 
decapotabilă. 


Abby opri maşina, o Mazda veche, cu parbrizul puternic fisurat. Roţile din faţă 
erau orientate pieziş, către poalele colinei. Abby smuci de două ori mînerul uşii şi 


deschise portiera. Introduse cheia în contact, apăsă ambreiajul şi răsuci volanul. 
Maşina începu să alunece uşurel. Pe măsură ce prindea viteză, Abby îşi ţinea 
răsuflarea, muşcîndu-şi buzele. Motorul începu să tuşească şi să se înece. 

Cu trei oferte de slujbă pe masă, o maşină nouă era încă foarte departe şi Abby 
mai avea de aşteptat vreo patru luni. Trei ani de zile înduraseră sărăcia într-un 
apartament studenţesc de două camere, într-un campus plin ochi de mici Porsche şi 
de Mercedes-uri decapotabile. Reuşiseră să ignore comportamentul dispreţuitor al 
colegilor — acei păzitori de vite din Bastionul Snobismului de pe Coasta de Est. Ei 
doi erau munteni din Kentucky şi aveau puţini prieteni, înduraseră totul şi reuşiseră 
numai datorită lor înşişi. 

Abby ar fi preferat să meargă la Chicago, decit să se stabilească la New York, 
chiar dacă asta presupunea un salariu mai mic. Chicago era mai departe de Boston 
şi mai aproape de Kentucky. Mitch răminea evaziv — era stilul lui, mai întîi cîntărea 
totul cu multă grijă şi apoi păstra concluziile pentru el. Abby nu fusese invitată la 
New York şi la Chicago 

împreună cu soţul ei şi se săturase să tot trăiască din presupuneri. Voia un 
răspuns clar. 

Parcă neregulamentar pe colină, aproape de casă şi merse pe jos două cvartale. 
Ei doi locuiau într-un paralelipiped de cărămidă roşie. Abby se opri în faţa uşii, 
cotrobăind prin geantă după chei. Brusc, uşa se deschise larg, Mitch o înşfacă şi o 
trase în casă, o aruncă pe canapea şi începu să o sărute cu lăcomie. Abby striga şi 
ridea. Braţele lor se răsuceau şi se împleteau, ca tentaculele unei caracatiţe. Se 
sărutară şi se îmbrăţişară îndelung, ca adolescenţii care se pipăie, se miîngiie şi 
suspină, la vîrsta la care sărutul este plăcut, misterios şi definitiv. 

— Doamne! zise ea cînd se opriră. Cu ce ocazie? 

— Nu simţi nici un miros? întrebă Mitch. 

Abby privi în jur şi adulmecă. 

— Ba... da... Ce miroase aşa? 

— Pui chow mein şi ouă foo yung, de la Wong Boys. 

— Bine, da 'cu ce ocazie? 

— Plus o sticlă, scumpă, de Chablis. Are chiar şi dop! 

— Ascultă, Mitch, ce-ai făcut? 

— Hai, vino cu mine! 

Pe masa mică din bucătărie, printre coduri de legi şi volume de cazuistică, se 
lăfăiau o sticlă mare de vin şi o pungă cu mîncare chinezească. Dădură la o parte 
hîrţoagele şi desfăcură pachetul cu mîncare. Mitch destupă sticla de vin şi umplu 
două pahare de plastic. 

— Azi am fost la un interviu nemaipomenit, spuse el. 

— Unde? 

— Îţi aminteşti de firma aceea din Memphis care mi-a trimis o scrisoare luna 
trecută? 

— Da, dar nu ai fost prea impresionat. 

— Ei bine, despre firma aia e vorba. Şi sînt foarte impresionat. Se ocupă în 
special de taxe. Plătesc bine. 

— Cit de bine? 

Foarte ceremonios, Mitch aşeză puiul chow mein pe două farfurii şi desfăcu 


pacheţelele cu sos de soia. Abby 

aştepta să-i răspundă. El însă începu să împartă ouăle foo yung, apoi sorbi pe 
îndelete din paharul cu vin şi plescăi din buze. 

— Cit de bine? repetă ea întrebarea. 

— Mai bine decit la Chicago şi mai bine decît pe Wall Street. 

Abby bău şi ea îndelung şi ostentativ din paharul ei cu vin, apoi îl cercetă pe 
Mitch cu o privire plină de neîncredere. Ochii ei căprui se îngustară şi străluceau, 
sprincenele i se lăsaseră în jos, iar pe frunte îi apăruseră riduri. Aştepta. 

— Cit? 

— Optzeci de mii în primul an, plus primele. Optzeci şi cinci în al doilea an, plus 
primele. 

Mitch debitase aceste cuvinte cu nonşalanţă, în timp ce studia bucăţelele de 
ţelină din "chow mein". 

— Optzeci de mii, repetă ea. 

— Optzeci de mii, iubito! Optzeci de mii de dolari în Memphis-Tennessee fac cît o 
sută douăzeci de mii în New York. 

— Da' cine vrea să meargă la New York? 

— Plus un credit ipotecar cu dobindă mică. 

Cuvîntul "ipotecar" nu mai fusese pronunţat de foarte mult timp la ei în casă. 
Abby nici nu-şi mai aducea aminte cînd anume discutaseră ultima dată despre ceva 
care să fi avut o cît de mică legătură cu o casă. Căzuseră de acord că vor închiria un 
apartament pînă în ziua aceea neştiută din viitor cînd vor fi atît de bogaţi încît să 
poată primi un credit ipotecar. Abby îşi aşeză paharul pe masă şi spuse pe un ton 
absolut obişnuit: 

— N-am auzit ce-ai spus. 

— Credit ipotecar cu dobîndă mică, asta am spus. Firma acordă un împrumut 
suficient pentru ca să putem să ne luăm o casă. Tipii zic tot timpul că este foarte 
important ca angajaţii lor să arate prosper, aşa că ne dau banii ăştia cu o dobiîndă 
mult mai mică. 

— Deci, tu vorbeşti chiar despre o casă, cu iarbă şi cu arbuşti împrejur? 

— Da. Nu despre un apartament în Manhattan, la un preţ oricum prea mare, ci 
despre o casă cu trei dormitoare, cu o alee pentru maşini şi cu un garaj dublu 
pentru BMW-ul nostru. O casă într-o suburbie. 

Reacţia ei întirzie o clipă sau două, dar în cele din urmă întrebă: 

— BMW? BMW-ul cui? 

— Al nostru, iubito! BMW-ul nostru! Firma închiriază unul nou şi ne dă nouă 
cheile în chip de primă că am semnat contractul cu ei de la prima strigare. Evident, 
culoarea o alegem noi şi cred că negrul ar fi cel mai nimerit. Tu ce zici? 

— Zic că s-a zis cu hainele de gata şi cu mîncatul resturilor din ajun. 

Mitch îi zîmbi cu gura plină de tăiţei. Era sigur că Abby visa acum la mobilă 
nouă, la tapet şi, probabil, la o piscină. Şi la copii cu ochi negri şi păr castaniu. 

— Şi mai sînt şi alte beneficii despre care vom discuta mai tîrziu. 

— Mitch, eu nu înţeleg de ce sînt atît de generoşi. 

— Asta am întrebat şi eu. Ei bine, mi-au spus că sînt foarte pretenţioşi cînd 
angajează pe cineva şi mai sînt şi foarte mîndri că oferă salarii excepţional de mari. 
Aleg numai virfuri şi nu-i deranjează să pună paralele la bătaie pentru asta. Şi, pe 


deasupra, cred că îi costă ceva să-i ademenească pe cei mai buni să se mute în 
Memphis. 

— Ar fi mai aproape de casă, spuse ea fără să-l privească. 

— Eu n-am casă. Ar fi mai aproape de părinţii tăi şi asta mă nelinişteşte. 

Abby încercă să dea un alt sens celor spuse de ea, aşa cum făcea cu toate 
comentariile referitoare la familia ei. 

— Ar fi mai aproape de Ray. 

El aprobă dînd din cap, muşcă dintr-un ou şi îşi închipui prima vizită a părinţilor 
ei, momentul foarte plăcut cînd vor intra cu vechiul lor Cadillac pe alee, cînd vor 
privi, şocaţi, vila lor în stil neocolonial francez şi cele două maşini noi din garaj. Vor 
fi sufocaţi de invidie şi se vor întreba cum de îşi putuse permite toate acestea un 
puşti sărac, fără familie, la numai douăzeci şi cinci de ani şi abia ieşit de pe băncile 
facultăţii. Se vor căzni să zimbească chinuit şi vor declara că totul este minunat, 
pînă cînd domnul Sutherland nu va mai rezista şi va întreba cît costă casa şi cînd 
Mitch îi va spune să-şi vadă de treburile lui, bătrînul va înnebuni de tot. Vizita lor va 
fi scurtă şi se vor întoarce la ei, în Kentucky, unde vor povesti entuziasmați cît de 
grozav o duceau în Memphis fiica şi ginerele lor. Abby suferea din pricina proastelor 
relaţii dintre Mitch şi părinţii ei, dar nu vorbea despre acest lucru. Incă de la început 
părinţii ei îl trataseră pe Mitch de parcă ar fi fost ciumat. În ochii lor, el era într-atit 
de nedemn de fiica lor, încît nu veniseră la mica ceremonie nupţială. 

— Ai fost vreodată la Memphis? întrebă el. 

— O singură dată, cînd eram mică, la un fel de reuniune religioasă. Mi-aduc 
aminte doar fluviul. 

— Cei de la firmă vor să le facem o vizită. 

— Noi amîndoi? Vrei să spui că m-au invitat şi pe mine? 

— Da, chiar insistă să mergi şi tu. 

— Cînd? 

— Peste două săptămîni. Ne duc acolo cu avionul. 

Plecăm joi după-amiază, pentru weekend. 

— Ştii ceva, Mitch, mie îmi place firma asta încă de pe-a-cum! 


2 


Clădirea cu cinci etaje fusese construită cu o sută de ani în urmă de către un 
negustor de bumbac. Aceasta se întîmpla pe vremea aşa-numitei epoci a 
Reconstrucţiei, perioadă în care la Memphis, renăscuse comerţul cu bumbac. Era 
aşezată pe Front Street, chiar în mijlocul lui Cotton Row, aproape de fluviu. Baloturi 
de bumbac din deltele fluviilor Mississippi şi Arkansas zăcuseră, de-a lungul 
timpului, pe culoarele şi în încăperile ei, asteptind să fie achiziţionate şi expediate în 
toate colţurile lumii. Uitată, părăsită, apoi renovată de citeva ori după primul război 
mondial, clădirea fusese în sfîrşit achiziționată, definitiv de această dată, în 1951. 
Noul ei proprietar era un avocat bătăios, specializat în taxe: Anthony Bendini. Mai 
întîi o renova şi apoi începu s-o populeze cu avocaţi. Numele ei deveni The Bendini 
Building. 

Proprietarul o răsfaţă, o îngriji, adăugind în fiecare an un nou strat de opulenţă 


emblemei sale. O transformă într-o adevărată fortăreață. Îi sigila uşile şi ferestrele. 
Angaja paznici înarmaţi. Introduse ascensoare, sistem electronic de supraveghere, 
nenumărate cifruri, televiziune cu circuit închis, sală de gimnastică, saună, vestiare 
şi, la etajul al cincilea, amenajă o sufragerie pentru asociaţi, într-o încăpere cu o 
splendidă vedere spre fluviu. 

În numai douăzeci de ani, Bendini construi cea mai bogată şi, indiscutabil, cea 
mai discretă firmă de avocatură din Memphis. Discreţia era pasiunea lui. Fiecărui 
nou angajat i se predica despre nefericitele urmări ale unei limbi slobode. Absolut 
totul era confidenţial: salariile, cîştigurile suplimentare, avansările şi, în special, 
numele clienţilor. Tinerii angajaţi erau preveniţi că divulgarea afacerilor firmei putea 
duce la amînarea sine die a primirii Sfîntului Graal, adică a calităţii de asociat. Nimic 
nu trecea de zidurile fortăreței de pe Front Street. Soţiile angajaţilor erau sfătuite să 
nu pună întrebări, deoarece evitau, în acest fel, să fie minţite. Membrilor firmei li se 
cerea să muncească din greu, să nu vorbească despre munca lor şi să-şi cheltuiască 
frumoasele lor salarii. Toţi, fără excepţie, făceau exact ceea ce li se spunea. 

Cu cei patruzeci şi unu de avocaţi ai săi, firma era a patra ca mărime în oraş. Ei 
nu făceau şi nu căutau reclamă. Aveau spirit de clan şi nu fraternizau cu alţi avocaţi. 
Soţiile lor jucau tenis şi bridge şi îşi făceau cumpărăturile împreună. Bendini, 
Lambert & Locke era un soi de familie mare. O familie mare şi bogată. 

Într-o vineri, la zece dimineaţa, limuzina firmei se opri în faţa clădirii de pe Front 
Street. Din ea cobori domnul Mitchell Y. McDeere, care mulţumi politicos şoferului. 
Era pentru prima dată plimbat cu o limuzină. O urmări cu privirea pînă se îndepărtă 
şi rămase pe trotuar, lîngă un semafor, admirînd clădirea demodată şi originală. Era, 
totuşi, impunătoare casa liniştitei firme Bendini. Şi cît de mult se deosebea de 
construcţiile pantagruelice din oţel şi sticlă de la New York sau de enormul cilindru 
pe care îl vizitase la Chicago! Mitch ştiu imediat că această clădire era pe gustul lui. 
Era mai puţin pretențioasă. De fapt, semăna mult cu el însuşi. 

Lamar Quin apăru în uşa de la intrare şi începu să coboare treptele, strigindu-l 
pe Mitch şi făcîndu-i semn cu mîna să se apropie. El îi aşteptase pe Mitch şi pe Abby 
cu o seară înainte la aeroport şi îi conduse apoi la Peabody, acel Grand Hotel al 
Sudului. 

— Bună dimineaţa, Mitch! Cum v-aţi simţit astă-noapte? 

— Foarte bine, mulţumesc. Totul a fost grozav şi hotelul este grozav! 

— Ştiam că o să vă placă. Tuturor le place Peabody. 

Intrară în hol, unde un mic avizier afişa salutul adresat oaspetelui zilei, domnul 
Mitchell Y. McDeere. O funcţionară uriîtă, dar elegantă, îi zîmbi cu căldură lui Mitch, îi 
spuse că se numeşte Sylvia şi îl mai informă că, dacă pe timpul şederii în Memphis 
are nevoie de ceva, ea, Sylvia, îi stătea la dispoziţie. Mitch îi mulţumi. Lamar îl 
conduse apoi spre un coridor lung, punctul de pornire al vizitei de prezentare. li 
explică planul clădirii şi îl prezentă mai multor secretare şi unor membri ai 
personalului auxiliar. La etajul al doilea, în biblioteca principală, un grup mare de 
avocaţi stătea în jurul unei imense mese de conferinţe. Mîncau prăjituri şi beau 
cafea. Cînd oaspetele intră în încăpere, tăcură cu toţii. 

Oliver Lambert îl întîmpină pe Mitch şi apoi îl prezentă întregii trupe. Erau cam 
douăzeci de persoane şi nu păreau cu mult mai în vîrstă decit oaspetele lor. Lamar îi 
explicase lui Mitch că asociaţii firmei erau mult prea ocupati pentru a se întîlni cu el 


în bibliotecă şi că, de aceea, îl vor cunoaşte ceva mai tîrziu, la un mic prînz neoficial. 
Mitch se aşeză la un capăt al mesei şi Lambert ceru să se facă linişte. 

— Domnilor, acesta este Mitchell McDeere! Aţi auzit de el. lată-l! În anul acesta, 
opţiunea noastră s-a fixat asupra lui. Evident, este curtat de grangurii cei mari din 
New York, Chicago şi cine mai ştie de unde, aşa că trebuie să-l înscriem de urgenţă 
în mica noastră firmă de aici, din Memphis! 

Toţi zîmbiră şi aprobară în tăcere. Oaspetele se simţea stinjenit. 

— Va absolvi Harvard-ul peste două luni şi-şi va primi diploma de merit. Este şi 
redactor adjunct la Harvard Law Review. (Mitch observă că această informaţie făcu 
impresie.) A urmat colegiul la Western Kentucky şi l-a absolvit cu summa cum 
laude. (Nu, această informaţie nu mai făcu impresie.) A jucat şi fotbal timp de patru 
ani, începînd ca fundaş în timpul penultimului an de colegiu. 

De această dată chiar că erau impresionați! Ciîţiva îl priveau chiar cu un fel de 
respect. Lambert îşi continuă monologul. Mitch se simţea din ce în ce mai stînjenit. 
Lambert povestea cu glas monoton cit de exclusivistă fusese întotdeauna firma lor 
şi cît de bine s-ar încadra Mitch în micul lor sistem. Mitch îşi înfundă mîinile în 
buzunare şi renunţă să-l mai asculte. Începu să-i studieze pe cei din jurul mesei. Toţi 
erau tineri, plini de succese şi de bani. Hainele lor erau strict codificate, conform 
unui cod valabil şi la New York şi la Chicago. Costume din stofă de lînă cenuşiu 
închis sau bleu-ma-rin, cămăşi albe sau albastre cu gulerul răsfrint, nu prea 
apretate. Şi cravate de mătase. Nimic îndrăzneţ, nimic non-conformist. Poate vreo 
două papioane, dar nu mai mult. Simplitate obligatorie. Nici vorbă de bărbi, mustăţi 
sau plete. Una peste alta, erau nişte tipi bine făcuţi. 

Oliver Lambert se apropia de sfirşitul discursului. 

— Lamar îi va arăta lui Mitch birourile, aşa că veţi putea să staţi de vorbă cu el 
puţin mai tîrziu. Să-l facem să se simtă bine venit printre noi! Astă seară, Mitch şi 
frumoasa — subliniez frumoasa — lui soţie Abby, vor cina la Rendez-vous. Miine 
seară, dineul oficial, bineînţeles, la mine acasă. Vă cer să fiţi la înălţime! (Zimbi 
întorcîndu-se către oaspete.) Mitch, dacă te plictiseşti de Lamar, anunţă-mă şi vom 
găsi pe cineva mai bine pregătit să te însoţească! 

Mitch dădu din nou mîna cu fiecare dintre ei, încercînd să reţină cît mai multe 
nume. 

— Să începem deci, spuse Lamar cînd rămaseră singuri. Aceasta este, evident, 
biblioteca. La fiecare etaj există cîte una identică. Le folosim şi pentru şedinţele mai 
importante. Cărţile diferă de la etaj la etaj, aşa că nu ştii niciodată unde te va duce 
cercetarea pe care o faci. Avem două biblioteci cu normă întreagă. Folosim în 
special microfilme şi microfişe. Ca regulă generală, nu facem nici un fel de 
cercetare în afara acestei clădiri. Avem aici peste o sută de mii de volume, inclusiv 
toate rapoartele posibile în domeniul taxelor. Asta înseamnă mai mult decit îţi poate 
oferi biblioteca vreunei facultăţi. Dacă ai nevoie de o carte pe care nu o avem,e 
suficient să-i spui bibliotecarului. 

Trecură mai departe, pe lingă masa de conferinţe şi pe lîngă nenumăratele 
rafturi cu cărţi. 

— O sută de mii de volume, mormăi Mitch. 

— Da, cheltuim aproape o jumătate de milion pe an pentru împrospătarea 
fondului de carte. Asociaţii se pling mereu de acest lucru, dar nici prin minte nu le 


trece să renunţe la asta. De fapt, avem una din cele mai mari biblioteci particulare 
de acest gen din ţară şi sîntem foarte mîndri de ea. 

— Adevărul e că te impresionează. 

— Ştii, încercăm să facem în aşa fel încît cercetarea să fie mai puţin chinuitoare. 
Nu-i nevoie să-ţi spun cit este de plictisitoare şi cît de mult timp se pierde cu 
căutarea materialelor. Ei bine, încercăm să facem tot acest timp ceva mai plăcut. 

Într-un colţ mai îndepărtat al încăperii, unul dintre bibliotecari lucra la un birou 
încărcat de obiecte. La apropierea celor doi, omul se prezentă şi le vorbi pe scurt 
despre sala calculatoarelor, unde o duzină de terminale erau gata să-i ajute cu cele 
mai noi date computerizate. Se oferi chiar să le facă o mică demonstraţie cu un 
software de ultimă oră, o adevărată bijuterie, dar Lamar spuse că s-ar putea să re- 
vină pentru asta puţin mai tirziu. e 

— E un tip amabil, spuse el în timp ce ieşeau din bibliotecă. Il plătim cu 
patruzeci de mii pe an, doar ca să aducă biblioteca la zi. Uimitor, nu-i aşa? 

"UJimitor, într-adevăr", îşi zise Mitch în gînd. A 

Următoarele trei etaje erau practic identice cu primul. In centru — secretarele şi 
birourile lor, fişete pentru dosare, copiatoare şi alte nenumărate aparate. Pe o 
latură — biblioteca, iar pe cealaltă — mici săli de conferinţe şi birouri. 

— N-ai să vezi pe-aici nici o secretară frumoasă, spuse Lamar cu voce joasă, în 
timp ce le urmăreau cum lucrează. Se pare că este una din legile nescrise ale 
firmei. Lambert face pe dracu-n patru ca să le angajeze pe cele mai bătrine şi mai 
serioase. Unele dintre ele lucrează aici de peste douăzeci de ani şi au învăţat mai 
multă legislaţie decît am învăţat noi în facultate. 

— Sînt şi cam grăsane, observă Mitch pentru sine. 

— Da, asta face parte din strategia generală care ne încurajează să ne ţinem 
mîinile aproape de corp! Flirtul este strict interzis şi, din cîte ştiu eu, nimeni n-a 
flirtat vreodată pe-aici. 

— Da' dacă se întîmplă? 

— Cine ştie?! Secretara ar fi în mod cert concediată, iar tipul, probabil, aspru 
pedepsit. S-ar putea să-l coste chiar calitatea de asociat. Dar, de fapt, nimeni nu 
doreşte să afle exact ce s-ar putea întîmplă într-o atare situaţie; mai ales cu o 
asemenea cireada de vaci. 

— Sînt drăguţ îmbrăcate. 

— Stai puţin, să nu înţelegi greşit! Noi angajăm cele mai bune secretare în 
domeniul juridic şi le plătim mai bine decit oricare altă firmă din oraş. Cele pe care 
le vezi aici sînt cele mai bune, nu neapărat cele mai arătoase, dar sigur cele mai 
bune. Le cerem experienţă şi maturitate. Lambert nu ar angaja una sub treizeci de 
ani, nici mort! 

— O secretară pentru fiecare avocat? 

— Da, pînă cînd devii asociat. Atunci mai primeşti una şi să ştii că în acel 
moment ajungi într-adevăr să ai nevoie de secretară. Uite, Nathan Locke are trei, 
toate cu douăzeci de ani de experienţă şi le hăituieşte cît poate. 

— Unde este biroul lui? 

— La patru, în zona interzisă. 

Mitch deschise gura să întrebe ceva, dar se răzgindi la timp. Lamar îi mai 
povesti că birourile de pe colţ aveau şapte metri şi jumătate pe şapte metri şi 


jumătate şi că erau ocupate de asociaţii principali. Erau "birourile puterii" după cum 
se exprimă el, cu o undă de speranţă în glas. Interiorul fiecăruia era aranjat după 
gustul ocupantului, fără nici o economie. Birourile acelea se eliberau numai prin 
pensionarea sau moartea titularilor şi abia atunci asociaţii mai tineri începeau să şi 
le dispute. Lamar deschise uşa unui birou, aprinse lumina şi intrară amindoi, 
închizînd uşa în urma lor. 

— Frumoasă privelişte, nu? îl întrebă el pe Mitch, care se dusese la fereastră de 
unde privea fluviul ce curgea leneş, dincolo de Riverside Drive. 

— Cum ajungi să obţii biroul ăsta? întrebă Mitch privind un şlep care trecea pe 
sub pod. 

— E nevoie de ceva timp. Cînd vei ajunge aici, vei fi atit de bogat şi atit de 
ocupat, că nu vei mai avea timp să admiri peisajul. 

— Al cui este biroul ăsta? 

— Al lui Victor Milligan, şeful sectorului taxe. E un tip foarte agreabil. De fel, este 
din New England, dar s-a stabilit aici de douăzeci şi cinci de ani şi zice că doar în 
Memphis se simte acasă. 

Lamar îşi îndesă mîinile în buzunare şi începu să se plimbe prin încăpere. 

— Podeaua şi plafonul sînt originale — lemn de esenţă tare, de acum o sută şi 
ceva de ani. Cea mai mare parte a clădirii este mochetată, dar ici şi colo mai există 
şi ceva lemn. Cînd vei ajunge într-un birou ca ăsta, vei putea să alegi între covor şi 
mochetă. 

— Mie îmi place lemnul. Da' ce-i cu covorul ăsta? 

— E un fel de persan vechi; nu-i ştiu povestea. Ştiu că biroul ăsta imens a fost 
biroul străbunicului lui Milligan, jude sau cam aşa ceva în Rhode Island. Asta, dacă e 
să îl crezi pe Milligan, fiindcă să ştii că tipul minte de stinge şi nu-ţi poţi da seama 
cînd spune adevărul şi cînd îţi vinde gogoşi. 

— Şi unde e el acum? 

— Cred că e în vacanţă. Apropo, ti-au spus cum e cu vacantele? 

— Nu. 

— Ai două săptămîni de vacanţă plătită în primii cinci ani. Apoi, cite trei 
săptămîni, pînă ai devenit asociat. După care poţi să-ţi iei cîtă vacanţă ai chef. 
Firma are o cabană la Vail, o căsuţă pe malul lacului undeva, în Manitoba, şi două 
apartamente în Seven Mile Beach, pe insula Grand Cayman. Toate sînt gratuite, dar 
trebuie să faci rezervările din vreme. Asociaţii au prioritate. La firma noastră, 
Insulele Caymane sînt celebre. Acolo e un adevărat paradis în privinţa taxelor 
internaţionale. Dacă nu mă înşel, Milligan se află acolo în acest moment. Precis face 
pescuit subacvatic, pretinzind că asta se numeşte "a face afaceri". 

Mitch auzise de Insulele Cayman chiar în timpul unui curs de taxe şi ştia că se 
aflau pe undeva, prin Marea Carai-belor. Vru să-l întrebe pe Lamar unde anume, dar 
se decise să caute el însuşi în atlas. 

— Cum adică, doar două săptămîni? întrebă el. 

— Aă, da. Ce, e vreo problemă? 

— Nu, nu tocmai. Atita doar că cei din New York oferă cel puţin trei săptămîni. 

Mitch vorbea ca un bun cunoscător care critică cu discernămint diferite variante 
de vacanțe costisitoare. In realitate, era departe de a fi aşa ceva. Cu excepţia acelui 
weekend de trei zile pe care el şi Abby obişnuiau să-l numească pompos "lună de 


miere" şi a unor scurte plimbări cu maşina, Mitch nu fusese niciodată în vacanţă şi 
nu ieşise niciodată în străinătate. 

— Dacă vrei, mai obţii încă o săptămînă de vacanţă fără plată. 

Mitch dădu din cap, părînd că este de acord cu această sugestie. leşiră din biroul 
lui Milligan şi îşi continuară vizita. Holul era un dreptunghi imens. De-a lungul lui se 
înşirau birourile avocaţilor, toate cu faţa spre soare, cu nişte ferestre uriaşe şi 
splendide vederi panoramice. Lamar îi explică lui Mitch că cele cu vedere spre fluviu 
aveau cea mai mare căutare; acolo se instalaseră asociaţii. Existau chiar şi liste de 
priorităţi pentru ocuparea lor. Sălile de conferinţe, bibliotecile şi birourile 
secretarelor erau aşezate spre interiorul clădirii, departe de ferestre şi de orice 
altceva în stare să le distragă atenţia. Birourile angajaţilor obişnuiţi ai firmei erau 
ceva mai mici decit cele ale asociaţilor — doar cinci metri pe cinci —, dar erau şi ele 
frumos decorate şi, oricum, mult mai impunătoare decit orice alt birou văzut de 
Mitchell la New York sau la Chicago. Lamar îi mai spuse şi că firma cheltuia o mică 
avere pe consultanţii în design. Mitch se gîndi că tipii de la firmă dădeau impresia 
că, din punctul lor de vedere, banii creşteau în copaci. 

Avocaţii mai tineri erau foarte prietenoşi şi vorbăreţi. Vizita celor doi era o 
întrerupere agreabilă pentru ei. Cei mai mulţi se simţiră obligaţi să-i mărturisească 
lui Mitch că firma era măreaţă şi Memphis-ul, un oraş extraordinar. "Oraşul ăsta te 
cucereşte, îi spuseră ei lui Mitch, dar asta cere ceva timp." Şi ei fuseseră contactaţi 
de grangurii din Washington sau de pe Wall Street, dar nu regretau cituşi de puţin 
hotărîrea de a fi refuzat acele oferte. 

Asociaţii erau mult mai ocupati, dar fură şi ei tot atit de amabili cu oaspetele. 
Toţi pînă la unul îi spuseră lui Mitch că fusese selecționat cu multă grijă şi îl 
asigurară că se va simţi minunat între ei. Pentru că firma aceasta era exact ceea ce 
îi trebuia lui. Îi promiseră că vor discuta mai pe îndelete în timpul prânzului. 


Cu o oră în urmă, Kay Quin îşi lăsase copiii în grija guvernantei şi a menajerei şi 
se întîlnise cu Abby la Peabody. Era, ca şi Abby, o tînără simplă, dintr-un orăşel de 
provincie. Se căsătorise cu Lamar după ce absolviseră colegiul şi locuiseră timp de 
trei ani la Nashville, perioadă în care Lamar studiase dreptul la Universitatea 
Vanderbilt. Apoi, el începu să cîştige atit de mulţi bani, încît ea renunţă la slujbă şi 
născuse doi copii la paisprezece luni distanţă unul de celălalt. Acum, că terminase 
cu sarcinile, Kay îşi petrecea cea mai mare parte a timpului la Clubul Prietenilor 
Grădinii, la Country Club, în asociaţiile de binefacere, la Asociaţia Părinţi-Profesori şi 
la biserică, în ciuda banilor şi a traiului îmbelşugat, era modestă şi naturală şi părea 
decisă să rămînă astfel, indiferent de succesul în carieră al soţului ei. 

Se împrieteni imediat cu Abby, care o plăcu de la început. Acum stăteau 
amîndouă în holul hotelului la o cafea, după ce luaseră o gustare — ouă Benedict cu 
cornuri franţuzeşti. Priveau răţuştele care se bălăceau în bazinul cu fintînă arte- 
ziană. Kay propusese un tur rapid al oraşului şi un prînz într-un restaurant din 
apropierea locuinţei ei; şi, poate, şi nişte cumpărături. 

— Au spus ceva despre împrumutul cu dobîndă redusă? întrebă ea. 

— Da, au pomenit de el la primul interviu. 

— Vor dori să vă cumpăraţi o casă imediat ce vă veţi muta în Memphis. 


Majoritatea absolvenţilor facultăţilor de drept nu-şi pot permite să-şi cumpere o 
casă imediat ce termină studiile, aşa că firma vă împrumută banii cu o dobîndă mai 
mică şi păstrează ipoteca. 

— Cit de mică este dobîndă? 

— Nu ştiu. Noi ne-am mutat aici acum şapte ani şi între timp, ne-am cumpărat o 
a doua casă. Crede-mă, este o afacere foarte rentabilă. Firma se va îngriji să aveţi o 
casă. E un fel de regulă nescrisă. 

— De ce este atît de important lucrul acesta? 

— Din mai multe motive. În primul rînd, vor să vă aibă aici. Tipii ăştia sînt foarte 
pretenţioşi şi să ştii că de obicei obţin tot ceea ce doresc, numai că Memphis nefiind 
în bătaia reflectoarelor, sînt nevoiţi să ofere mai mult decit alţii. Şi, pe urmă, sînt şi 
foarte exigenţi cu membrii obişnuiţi — asta se traduce prin presiune psihică 
maximă, suprasolicitare, în fine, optzeci de ore de muncă pe săptămînă şi multe 
absenţe de la domiciliu. N-o să vă fie uşor, nici ţie, nici lui Mitch, şi ei ştiu asta. 
Teoria lor e simplă: o căsnicie solidă înseamnă un avocat fericit, iar un avocat fericit 
înseamnă un avocat productiv şi una peste alta înseamnă profit, totdeauna profit. Şi 
mai e încă un motiv. Tipii ăştia — numai tipi, fără nici o tipă — sînt foarte mîndri de 
averile lor; prin urmare, fiecare dintre ei are datoria de a arăta bogat şi de a se 
purta în consecinţă. Un angajat al firmei care să locuiască cu chirie ar fi o adevărată 
palmă pentru firmă. Aşa că vor să te vadă într-o casă, după cinci ani într-o altă casă, 
şi mai mare. Dacă ne rămîne puţin timp în după-amiaza asta, îţi arăt cîteva din lo- 
cuinţele asociaţilor şi cînd ai să le vezi, n-o să mai ai nimic împotriva săptămînii de 
lucru de optzeci de ore! 

— Nici acum n-am nimic împotrivă, sînt obişnuită cu aşa ceva! 

— Asta-i bine, numai că munca la facultatea de drept nu se compară cu ce-i aici. 
Uneori, în timpul "sezonului taxelor", se lucrează şi o sută de ore pe săptămînă! 

Abby zîmbi şi clătină uşurel din cap, părînd foarte impresionată de ultimele 
cuvinte ale lui Kay. 

— Tu ai o slujbă? o întrebă ea pe Kay. 

— Nu, şi cele mai multe dintre soţii nu lucrează. Bani avem cu duiumul, aşa că 
nu sîntem nevoite şi, cum soţii noştri nu prea ne ajută în privinţa copiilor... Oricum, 
nu este interzis să ai o slujbă. 

— Interzis — de cine? 

— De firmă. 

— Sper că nu! 

Abby repetă în gînd cuvintul "interzis", dar îl lăsă să-şi ia zborul. Kay îşi sorbea 
cafeaua şi privea liniştită rătuştele. Un băieţel fugi de lîngă mama lui şi se apropie 
de bazinul cu arteziană. 

— V-aţi gîndit să aveţi copii? întrebă Kay. 

— Poate, cîndva, peste vreo doi ani. 

— A avea copii este un lucru foarte încurajat. 

— De către cine? 

— De firmă! 

— Da' ce-i pasă firmei dacă noi avem sau nu copii? 

— Păi, din acelaşi motiv: căsnicii solide. Cînd naşte una dintre noi, fac un tărăboi 
grozav, trimit flori şi cadouri la spital, ne tratează ca pe nişte regine! Fericitul tată 


primeşte o săptămînă liberă, numai că el are atît de mult de lucru, încît n-o poate 
accepta. Şi pe urmă depun la bancă o mie de dolari în cont pentru colegiul puştiului. 
Ce mai, e teribil de amuzant! 

— Se poartă de parcă ar fi membrii unei confrerii. 

— Mai degrabă membrii unei mari familii. Ştii, viaţa noastră socială se învirteşte 
strict în jurul firmei şi asta e foarte important, pentru că nici unul dintre noi nu este 
de fel din Memphis. Am fost cu toţii transplantaţi aici. 

— Nu zic nu — e drăguţ ceea ce-mi spui, dar nu cred că vreau să-mi spună 
altcineva cînd să lucrez, cînd să renunţ la slujbă şi cînd să fac copii! 

— O, nu-ți face atitea griji! De fapt, se protejează unul pe celălalt, dar firma nu 
se amestecă totuşi în viaţa ta particulară! 

— Uite, încep să am îndoieli. 

—  Linişteşte-te, Abby! Firma seamănă cu o familie. Sînt nişte oameni 
nemaipomeniţi şi Memphis-ul este un oraş superb. Toate preţurile sînt mai mici şi 
ritmul vieţii nu este atit de trepidant ca în marile oraşe. Nici nouă nu ne-a plăcut la 
început, dar acum n-am da oraşul ăsta pe nici un altul! 

— Ei, ce se aude cu turul oraşului? 

— Hai să mergem, că doar de-asta sînt aici! Uite, îţi propun să mergem mai întîi 
în centru şi după aceea s-o luăm spre Est şi să vedem cartierele mai frumoase şi 
poate vizităm nişte case, în sfîrşit, mai vedem noi. Prinzul — la restaurantul meu 
preferat. 

— Bine, cred că-mi convine programul. 

Kay plăti cafelele, deoarece ea fusese cea care o invitase pe Abby, apoi ieşiră 
din hotel şi se urcară amiîndouă în Mer-cedes-ul cel nou al familiei Quin. 


Sufrageria, cum era numită, se afla la capătul vestic al etajului al cincilea şi 
dădea spre Riverside Drive. Fluviul se vedea în depărtare printr-un şir de ferestre 
înalte de aproape doi metri şi jumătate: un frumos peisaj cu remorchere, vapoare, 
şlepuri şi poduri. Această încăpere era sanctuarul acelor avocaţi suficient de 
talentaţi şi suficient de ambiţioşi pentru a fi fost numiţi asociaţi ai discretei firme 
Bendini. Se adunau aici în fiecare zi pentru formidabilele prînzuri pregătite de Jessie 
Frances, o negresă uriaşă, bătrină şi arţăgoasă. li servea soţul ei, numit Roosevelt, 
un negru cu mănuşi albe şi cu un frac de gata, şifonat şi ponosit; fracul, care nu-i 
venea bine deloc, îi fusese dăruit de însuşi domnul Bendini, cu cîteva luni înainte de 
moarte. 

Uneori, se mai adunau în sufragerie şi dimineaţa, să bea cafea, să măniînce gogoşi 
şi să discute despre afacerile lor, sau după-amiaza tîrziu, la un pahar de vin, cu 
ocazia unui sfîrşit de lună deosebit de bun sau a unui onorariu excepţional. Aşadar, 
sufrageria era exclusiv a asociaţilor şi nu intra aici decit un oaspete foarte 
important, de exemplu un client cu mare greutate sau un posibil viitor angajat al 
firmei. Membrii obişnuiţi ai firmei aveau dreptul să ia masa în sufragerie doar de 
două ori pe an şi atunci numai la invitaţia unui asociat. Se păstra de altfel o 
evidenţă foarte strictă a acestor invitaţii. 

Lîngă sufragerie se afla o mică bucătărie, unde oficia Jessie Frances. În urmă cu 
douăzeci şi şase de ani, ea pregătise prima cină pentru domnul Bendini în această 


bucătărie unde, de atita amar de vreme, continua să gătească numai mîncare 
tradiţională din Sud, ignorînd cu demnitate propunerile celor care îi sugerau să 
încerce şi feluri noi de mîncare cu nişte nume pe care nici nu le putea pronunţa. "Nu 
vă place, nu miîncaţi!" răspundea ea invariabil dar, judecînd după resturile adunate 
de Roosevelt la sfîrşitul mesei, mîncarea era foarte apreciată. În fiecare luni, Jessie 
Frances afişa meniul săptămînii respective. Mai pretindea şi ca rezervările să fie 
făcute în fiecare zi pînă la ora zece şi, ranchiunoasă, nu-l uita pe cel care anula sau 
nu onora cu prezenţa rezervarea făcută. Ea şi Roosevelt lucrau patru ore pe zi şi 
primeau o mie de dolari pe lună. 

Mitch se aşeză la aceeaşi masă cu Lamar Quin, cu Oliver Lambert şi cu Royce 
McKnight. Ca antreu avură parte de nişte antricoate excelente, cu garnitură de okra 
fripţi şi de dovlecei înăbuşiţi. 

— Jessie Frances n-a mai pus azi untură în mîncare, observă Lambert. 

— E delicios, zise Mitch. 

— Eşti obişnuit cu untura? 

— Da. În Kentucky se găteşte tot aşa. 

— Am intrat la firmă în 1955, începu Royce McKnight şi sînt de fel din New 
Jersey, corect? Din pură bănuială am evitat majoritatea felurilor de mîncare din Sud. 
Totul este prăjit şi amestecat cu untură, corect? Şi, într-o bună zi, domnul Bendini se 
decide să deschidă băruleţul ăsta. O angajează pe Jessie Frances şi rezultatul e că, 
de douăzeci de ani şi mai bine, am arsuri la stomac. Roşii prăjite, vinete prăjite, 
okra prăjiţi, dovlecei prăjiţi. Totul este prăjit. Odată, într-o zi, Victor Milligan a vorbit 
prea mult. El e din Connecticut, corect? lar Jessie Frances făcuse în ziua aceea 
murături prăjite, o grămadă de murături prăjite. Vă daţi seama? Murături prăjite! 
Milligan i-a spus ceva urit lui Roosevelt care l-a pîrît lui Jessie Frances, care a ieşit 
pe uşa de serviciu şi a dispărut o săptămînă întreagă. Roosevelt voia să vină la 
muncă, dar nu-l lăsa ea. Ei, şi în cele din urmă, domnul Bendini a aplanat lucrurile şi 
Jessie a acceptat să se întoarcă, dacă nu există reclamaţii despre felul în care 
găteşte. De-a-tunci a lăsat-o mai moale cu untura şi eu cred că, datorită acestui 
fapt, noi vom trăi cu zece ani mai mult. 

— E delicios, zise Lamar ungîndu-şi o chiflă cu unt. 

— Ca întotdeauna, adăugă Lambert, chiar în clipa în care Roosevelt trecu pe 
lîngă ei. Mîncarea pregătită de Jessie este consistentă şi îngraşă dar, cu toate 
acestea, rareori pierdem vreun prînz. 

Mitch mînca încet. Era prins într-o conversaţie plină de nerv şi încerca să dea 
impresia că se simte în largul lui. 

Simţea cît este de greu să faci faţă unor avocaţi de mare succes, milionari cu 
toţii. Şi apoi, mai era şi sufrageria aceasta greu accesibilă, somptuos ornamentată, 
care le aparţinea în exclusivitate. Mitch se simţea de parcă ar fi călcat pe pămînt 
sfinţit. Doar prezenţa lui Lamar şi cea a lui Roosevelt erau cît de cît mai liniştitoare. 
Atunci cînd i se păru că Mitch terminase de mîncat, Lambert îşi şterse buzele, se ri- 
dică încet în picioare şi lovi cu linguriţa paharul de ceai. 

— Domnilor, v-aş ruga să-mi acordaţi cîteva clipe atenţie! 

În încăpere se făcu linişte. Cei douăzeci şi ceva de asociaţi se întoarseră spre 
masa principală. Îşi puseră şervetele de-o parte şi îl fixară toţi pe oaspete. Undeva, 
în biroul fiecăruia dintre ei, se afla o copie a dosarului acestuia. Cu două luni înainte, 


ei fuseseră cei care votaseră în unanimitate alegerea lui ca "numărul unu". Ştiau că 
alerga zilnic patru mile, că nu fuma, că avea alergie la produsele pe bază de sulf şi 
că odată, demult, marcase de trei ori într-un sfert de oră în repriza secundă. Mai 
ştiau că nu lua nici un medicament mai puternic decit aspirina, oricît de bolnav ar fi 
fost. Şi mai ştiau că era de-ajuns de flămiînd ca să lucreze o sută de ore pe 
săptămînă, dacă i-o vor cere. Una peste alta, le plăcea. Era bine făcut, atletic, 
independent, cu o inteligenţă sclipitoare şi un trup suplu. 

— După cum ştiţi, astăzi avem un oaspete cu totul deosebit, Mitch McDeere. În 
curînd va absolvi Harvard-ul cu note strălucite... 

— Bravo, bravo! strigară doi foşti stundenţi de la Harvard. 

— Da, mulţumesc! Mitch şi soţia lui, Abby, sînt oaspeţii noştri pentru acest 
weekend şi locuiesc la Peabody. Mitch va termina facultatea printre primii cinci din 
trei sute de absolvenţi şi a primit deja numeroase oferte de lucru. Noi vrem să-l 
avem aici şi sînt convins că veţi sta de vorbă cu el înainte să ne părăsească. Astă- 
seară, Mitch şi Abby vor cina împreună cu familia Quin. Miine seară, cina la mine 
acasă. Sinteţi invitaţi cu toţii. 

Mitch zimbea jenat, în timp ce Lambert îi dădea înainte cu măreţia firmei. Cînd 
acesta îşi termină discursul, ceilalţi reîncepură să măniînce. Roosevelt servi budinca 
şi cafeaua. 


Restaurantul favorit al lui Kay Quin se afla în East Memphis; o cîrciumioară şic, 
pentru tinerii cu stare. Sute de ferigi înecau interiorul cochet, iar tonomatul cînta 
numai piese de la începutul anilor şaizeci. Le fu servit daiquiri în pahare înalte. 

— Numai unul, avertiză Kay. 

— Nu mă dau în vînt după băutură. 

Comandară specialitatea casei şi sorbiră din pahare. 

— Mitch bea? 

— Puțin. El e atlet şi are mare grijă de fizicul lui. Uneori, cîte o bere sau un pahar 
de vin, niciodată alcool. Dar Lamar? 

— Tot cam aşa. Berea a descoperit-o, ca să spun aşa, în timpul facultăţii, numai 
că acum are probleme cu greutatea şi berea îngraşă. Oricum, cei care beau nu sînt 
bine văzuţi la firmă. 

— Minunată atitudine, da' ce-i priveşte pe ei? 

— Avocatul se potriveşte cu băutura ca vampirul cu sîngele. Majoritatea 
avocaţilor sînt nişte sugative. S-ar părea că profesia asta e atinsă de alcoolism. Ştii, 
eu cred că totul începe în timpul facultăţii. La Vanderbilt se găsea totdeauna unul 
care să dea cep unui butoiaş cu bere. Cred că şi la Harvard e la fel. Meseria asta 
conduce la un mare stres, care se îneacă în valuri de băutură. Să ştii că tipii ăştia nu 
sînt deloc nişte abstinenţi, dar le place să ţină lucrurile sub control, inclusiv băutura. 
Un avocat sănătos e un avocat productiv — deci, din nou, profitul. 

— Da, ceea ce spui are un sens. Mitch spunea că nu există fluctuații de personal. 

— Aici totul are un caracter mai degrabă permanent. Noi sîntem aici de şapte 
ani şi nu-mi aduc aminte să fi plecat vreunul. Se cîstigă nemaipomenit şi ăştia sînt 
foarte atenţi cînd angajează pe cineva. Uite, de exemplu, nu vor oameni cu familii 
bogate. 


— Nu sînt sigură că înţeleg ce vrei să spui. . 

— Da, nu angajează un avocat care are şi alte surse de venituri. li vor "tineri şi 
flămînzi". De fapt, este o chestiune de loialitate. Dacă toţi banii tăi au o singură 
sursă, vei fi loial acelei surse. Şi firma cere loialitate extremă. Lamar spune că nici 
nu se pomeneşte de demisii. Sînt fericiți şi bogaţi, sau pe cale de a deveni. Şi dacă, 
totuşi, unul ar dori să plece, ei bine, el ştie de la început că nicăieri altundeva n-ar 
mai cîştiga la fel de bine. Îi vor oferi lui Mitch oricît va fi nevoie ca să-l aibă aici. Sînt 
foarte mîndri că pot plăti mai mult decit alţii. 

— De ce nu angajează şi femei? 

— Au încercat odată, mai demult. Era o căţea şi făcea un tărăboi groaznic. Cele 
mai multe femei-avocat sînt arţăgoase şi nu se lucrează uşor cu ele. Lamar spune 
că le e teamă să angajeze o femeie, pentru că n-ar putea s-o concedieze dacă n-ar 
face faţă. 

Sosi comanda şi ele renunţară la încă un daiquiri. Sute de tineri ieşiseră în pauza 
de prînz şi se strîinseseră sub norul spumos de ferigi. Atmosfera din restaurant 
deveni foarte veselă. Din tonomat se auzea discret vocea lui Smokey Robin-son. 

— Auzi, Abby, mi-a venit o idee grozavă! Cunosc o agenţie de vînzări imobiliare. 
Ce-ar fi să dăm un telefon şi să mergem să vedem nişte case?! 

— Ce fel de case? 

— Pentru tine şi Mitch. Pentru cel mai nou membru al firmei Bendini, Lambert & 
Locke! Există case la mai multe categorii de preţuri. 

— Dar eu nu ştiu în ce categorie ne înscriem noi. 

— După mine, ar fi ceva între o sută şi o sută cincizeci de mii. Ultimul tip angajat 
de firmă acum citva timp şi-a cumpărat o casă în Oakgrove şi sînt sigură că ăsta a 
fost preţul. 

Abby se aplecă puţin în faţă şi întrebă în şoaptă: 

— Şi cam cit ar fi rata? 

— N-am idee, dar o să vă puteţi permite, n-ai grijă! Cam o mie pe lună, ceva mai 
mult sau mai puţin. 

Abby o privi pe Kay şi înghiţi în sec: cele mai mici apartamente din Manhattan se 
închiriau pentru o sumă dublă. 

— Bine, hai să telefonăm! 


După cum era de aşteptat, biroul lui Royce McKnight era "un birou al puterii", cu 
privelişte minunată. Se afla la etajul al patrulea, ceva mai departe de cel al lui 
Nathan Locke. Lamar se retrase, iar McKnight îl invită pe Mitch la o mică masă de 
conferinţe, lîngă o canapea. Rugă apoi o secretară să le pregătească nişte cafea. 
McKnight se interesă cum decursese vizita, iar Mitch mărturisi că era sincer 
impresionat. 

— Uite ce e, Mitch, aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra particularităţilor ofertei 
noastre. 

— Vă rog! 

— Salariul de bază este de optzeci de mii în primul an. Cînd treci examenul de 
barou, mai primeşti încă cinci mii. Nu e vorba despre o primă, ci despre o mărire de 
salariu. Examenul e cîndva, prin august, aşa că vei petrece cea mai mare parte a 


verii pregătindu-te. Noi avem propriile noastre cursuri de barou şi te vor ajuta şi unii 
dintre asociaţi. Cursurile au loc, în mare măsură, în timpul programului de lucru; 
după cum probabil ştii, cea mai mare parte a firmelor te pun la treabă şi aşteaptă să 
studiezi în timpul tău liber. Ei bine, noi nu procedăm astfel. Pînă acum, nici un 
membru al firmei noastre nu a căzut la examenul de barou şi nu ne facem griji nici 
în privinţa ta. Aşadar, optzeci de mii la început, optzeci şi cinci de mii după şase 
luni. La sfîrşitul primului an — nouăzeci de mii, la care se adaugă, în luna decembrie 
a fiecărui an, o primă din beneficiile şi realizările din anul respectiv. Anul trecut, 
angajaţii obişnuiţi au primit o primă de nouă mii de dolari. Or, după cum ştii, firmele 
de avocatură nu împart beneficiile cu angajaţii lor. Alte întrebări despre salariu? 

— Ce se întîmplă după al doilea an? 

— Salariul de bază creşte cam cu zece la sută pe an, pînă în momentul în care 
devii asociat. Te informez însă că nici măririle de salariu, nici primele nu sînt 
garantate; totul depinde de realizări. 

— Mi se pare corect. 

— Ai înţeles, cred, că, pentru noi, este foarte important să cumperi o casă. Asta 
îți oferă un plus de stabilitate şi de prestigiu! Aceste aspecte ne preocupă în special 
în ceea ce-i priveşte pe membrii obişnuiţi ai firmei. Aşa că firma îţi asigură un credit 
ipotecar cu dobîndă redusă, pe o perioadă de treizeci de ani şi cu rată fixă 
netransmisibilă, asta pentru cazul că te hotărăşti să vinzi casa după cîţiva ani. E 
vorba de un contract cu bătaie unică, doar pentru prima casă. Ce faci după aceea e 
treaba ta. 

— Ce fel de rată? 

— Cît mai mică cu putinţă, fără să intrăm însă în conflict cu Serviciul de Venituri 
Interne. Rata curentă pe piaţă este de aproximativ zece, zece şi jumătate la sută. 
Noi îţi vom da probabil ceva între şapte şi opt la sută. Şi asta pentru că noi 
reprezentăm nişte bănci care ne ajută şi ele pe noi. Cu salariul de care am vorbit, 
nu vei avea nici o problemă să obţii creditul în condiţiile respective. Dacă este ne- 
cesar, firma semnează ca girant. 

— Oh, este foarte generos din partea firmei, domnule McKnight! 

_ — Ştii, pentru noi este foarte important şi nici nu pierdem bani în afacerea asta. 
In clipa în care ai găsit o casă, serviciul nostru imobiliar se ocupă de toate detaliile. 
Ţie nu-ţi rămîne decit să te muţi. 

— Şi ce se întîmplă cu BMW-ul? 

McKnight rîse. 

— Povestea asta a început acum vreo zece ani şi s-a dovedit o adevărată 
tentaţie. E foarte simplu. Îţi alegi un BMW, din cele mici, bineînţeles. Noi îl închiriem 
pe trei ani şi-ţi dăm ţie cheile. Noi plătim tot: înmatricularea, plăcuţele mineralogice, 
asigurarea, întreţinerea. După trei ani, poţi să cumperi maşina de la compania de 
închirieri — la preţul pieţii, evident. Şi ăsta este un contract cu bătaie unică. 

— Este foarte tentant ceea ce spuneţi! 

— Ştiu. 

McKnight aruncă o privire în agendă. 

—  Asigurăm asistenţa medicală şi stomatologică pentru întreaga familie: 
sarcină, controale obişnuite, proteze, orice. Firma plăteşte totul. 

Mitch aprobă, dar fără să fie deosebit de impresionat: acestea erau lucruri 


banale pe care le ofereau toate firmele. 

— Mai avem şi o schemă pentru pensie, o schemă cum n-ai să găseşti nicăieri 
altundeva. La fiecare dolar investit de tine, firma pune încă doi, cu condiţia să 
investeşti cel puţin zece la sută din salariul de bază. Să zicem, de exemplu, că 
începi cu optzeci de mii şi că în primul an pui de-o parte opt mii. Noi venim cu încă 
şaisprezece mii, aşa că după primul an ai douăzeci şi patru de mii. De chestia asta 
se ocupă un profesionist din New York şi cine a ieşit la pensie anul trecut a cîştigat 
nouăsprezece la sută. Ceea ce nu e rău deloc. Investeşti timp de douăzeci de ani şi 
la patruzeci şi cinci de ani te trezeşti milionar. Cu o condiţie: dacă te retragi mai 
devreme de douăzeci de ani, pierzi totul, cu excepţia banilor pe care i-ai depus 
singur, dar şi fără dobînda cuvenită sumei respective. E clar? 

— Da, dar mi se pare o condiţie foarte dură. 

— Nu, să ştii că de fapt este chiar generoasă! Arată-mi mie o altă companie sau 
firmă care să meargă cu doi la unu! Nu există, îţi spun eu. Asociaţii noştri se 
pensionează la patruzeci şi cinci de ani tot la fel de bine ca la cincizeci. Nu există 
vîrstă de pensie obligatorie la noi, aşa că unii lucrează şi la şaptezeci de ani. Face 
fiecare cum vrea. Noi dorim pur şi simplu să ne asigurăm o pensie generoasă şi să 
facem din pensionarea timpurie o opţiune personală. 

— Cîţi asociaţi pensionaţi aveţi? 

— Cam douăzeci. Îi vei vedea pe-aici din cînd în cînd. Le place să vină să 
prîinzească cu noi. Ciţiva şi-au păstrat chiar şi birourile. Lamar ţi-a vorbit despre 
concedii? 

— Da. 

— Foarte bine. Să ai grijă să faci rezervările din timp, mai ales pentru Vail şi 
pentru Insulele Cayman. Apartamentele sînt gratuite, tu nu trebuie să plăteşti decit 
avionul. Facem multe afaceri în Insulele Cayman, aşa că te vom trimite acolo din 
cînd în cînd pentru cîteva zile — evident, firma amortizează cheltuielile. Aceste 
călătorii nu sînt considerate vacanțe, dar oricum vei avea vacanţă în fiecare an. 
Mitch, noi muncim din greu şi ştim foarte bine ce înseamnă timpul liber. 

Tînărul aprobă din cap şi se visă întins pe o plajă însorită din Caraibe, cu un 
pahar aburit de gheaţă în mînă, trăgînd cu ochiul la minusculele costume de baie 
string. 

— Ţi-a vorbit Lamar despre prima de instalare? 

— Nu, dar sună foarte interesant. A 

— Dacă te angajezi la noi, îţi dăm un cec de cinci mii de dolari. ţi spun sincer că 
am prefera să-i cheltuieşti ca să-ţi pui garderoba la punct. Să nu crezi că nu ne dăm 
seama că, după şapte ani de purtat numai jeans şi tricouri inventarul garderobei 
tale trebuie că este foarte sărăcăcios —, iar pentru noi, exteriorul este deosebit de 
important. Angajaţii noştri trebuie să se îmbrace sobru şi elegant. Nu există un cod 
al hainelor, dar sînt sigur că m-ai înţeles. 

"Spusese cinci mii de dolari? Pentru ţoale?" Mitch avea doar două costume şi, în 
ziua aceea, era îmbrăcat cu unul din ele. Zimbi, încercînd să rămînă cît se poate de 
serios. 

— Alte întrebări mai ai, Mitch? 

— Da. Firmele mari au reputaţia de a fi nişte adevărate închisori, unde noii 
angajaţi sînt încarceraţi în biblioteci pentru cercetare. Şi ţin să vă spun că nu vreau 


să aud de aşa ceva! Nu mă deranjează cituşi de puţin să-mi fac partea mea de 
cercetare şi mai ştiu şi că eu voi fi cel care va trage la jug, dar nu vreau să fac 
cercetare şi să scriu informări pentru întreaga firmă. Aş vrea să lucrez cu clienţi 
adevăraţi, în carne şi oase, cu oameni care au probleme reale! 

McKnight îl ascultă cu toată atenţia şi-i oferi un răspuns pregătit dinainte. 

— Te înţeleg, Mitch. Ai dreptate, este într-adevăr o problemă frecventă la firmele 
mari —, dar nu la noi. În primele trei luni vei studia strict pentru examenul de barou. 
Cînd termini cu povestea asta, începi să practici efectiv avocatura. Vei fi repartizat 
pe lîngă un asociat, iar clienţii lui vor fi şi clienţii tăi. Bineînţeles, vei face studii şi 
cercetări pentru el şi pentru tine, uneori chiar vei fi rugat să ajuţi şi pe altcineva să 
pregătească o informare sau un raport de cercetare. Dar, după cum ţi-am mai spus, 
noi vrem ca tu să fii fericit. Sîntem mîndri că rata de fluctuaţie la firma noastră este 
zero! Şi mai dorim şi ca toţi angajaţii noştri să aibă o carieră frumoasă. Aşa că, dacă 
nu te vei înţelege cu asociatul pe lîngă care vei fi repartizat, nu-i nici o problemă, 
găsim pe altul care să te ia sub aripă. Dacă vei descoperi că nu-ţi place să te ocupi 
de taxe, nici o problemă, vei încerca să te profilezi pe asigurări sau în domeniul 
bancar. [ine minte că, în curînd, firma noastră va investi o grămadă de bani în 
Mitchell Y. McDeere şi dorim ca el să fie o investiţie rentabilă! 

Mitch sorbi din cafea şi se gîndi ce-ar mai putea întreba. Royce McKnight mai 
privi o dată în agendă. 

— Să nu uit: tot noi plătim şi cheltuielile tale de mutare la Memphis. 

— N-o să coste mult — doar o camionetă închiriată. 

— Altceva, Mitch? 

— Nimic, domnule. Nu-mi mai vine în minte nimic. 

McKnight închise agenda, îşi sprijini coatele de masă şi se aplecă puţin înainte. 

— Uite, Mitch, nu vrem să te presăm, dar avem novoie cît mai repede de un 
răspuns. Dacă vom fi nevoiţi să căutăm 

în altă parte, trebuie s-o luăm de la capăt cu interviurile şi atunci totul se va 
prelungi prea mult, iar noi dorim ca omul nostru să înceapă lucrul la întîi iulie. Ce 
zici? 

— Zece zile e mult? Dacă vă dau răspunsul peste zece zile e bine? 

— E foarte bine. Să zicem deci la 30 martie, eşti de acord? 

— Desigur, dar precis vă voi da răspunsul înainte de această dată. 

Mitch se scuză şi părăsi încăperea. Lamar îl aştepta deja în holul din faţa biroului 
lui McKnight. Căzură de acord să cineze împreună la ora şapte. 


3 


În Bendini Building, la etajul al cincilea nu existau birouri pentru avocaţi. În 
capătul vestic se afla sufrageria asociaţilor şi bucătăria. In centru, cîteva încăperi 
goale, de fapt, nişte depozite nefolosite, nezugrăvite şi încuiate. Restul etajului era 
blocat de un perete gros de beton care avea o uşă mică, metalică, alături de care se 
vedea un buton. Deasupra uşii, se găsea o cameră de luat vederi. Uşa dădea într-o 
încăpere minusculă, în care un paznic înarmat urmărea un perete întreg de ecrane 


de televizor — televiziunea cu circuit închis a firmei. Dincolo de acest antreu 
electronic, se afla un adevărat labirint de birouri mici. Aici, o seamă de personaje 
misterioase supravegheau activitatea celor de la celelalte etaje şi strîngeau 
informaţii. Ferestrele acestor birouri erau vopsite în culori mate şi obturate de 
jaluzele. Nici o rază de soare nu putea pătrunde. 

De Vasher, şeful serviciului de pază şi securitate, ocupa cel mai spaţios dintre 
aceste mici birouri modeste. Încăperea era complet lipsită de orice element 
decorativ. Pe un perete atîrna un certificat care atesta faptul că activase ca detectiv 
al Poliţiei din New Orleans timp de treizeci de ani. De Vasher era un bărbat scund şi 
foarte solid, cu un cap perfect sferic. Nu zimbea decit arareori. Cămaşa îi era 
şifonată şi, din gulerul descheiat, gitul i se revărsa în voie. O cravată groasă din 
poliester spînzura într-un cuier, alături de un sacou foarte uzat. 

A doua zi după plecarea lui McDeere, dis-de-dimineaţă, Oliver Lambert stătea în 
faţa uşii metalice şi privea ţintă la camera de luat vederi. Apăsă de două ori pe 
buton, aşteptă puţin şi, în cele din urmă, i se permise să intre. Străbătu holul îngust 
cu paşi repezi şi intră în biroul lui De Vasher, care tocmai scutura într- o scrumieră o 
ţigară Dutch Masters. 

— 'Neaţa, Ollie! Bănuiesc că vrei să vorbim despre McDeere. 

De Vasher era singura persoană din Bendini Building care i se adresa lui Oliver 
Lambert în acest mod. 

— Da, printre altele. 

— Păi, puştiul s-a distrat, a fost făcut KO de firmă, i-a plăcut oraşul şi, probabil, 
va semna contractul. 

— Unde au fost oamenii tăi? ă 

— La Peabody, în camerele din stînga şi din dreapta celei ocupate de puşti. In 
camera lui erau montate microfoane, în maşină şi în telefon erau alte microfoane. 
Peste tot au fost microfoane, nu-i nevoie să-ţi mai spun. Totul a mers ca de o-bicei, 
Ollie. 

— Detalii. 

— OK. Joi seara s-au instalat destul de tîrziu şi s-au culcat repede. Au vorbit 
destul de puţin. Vineri seara, el i-a povestit ei despre firmă, despre birouri şi despre 
oamenii de aici. l-a spus că eşti un tip foarte drăguţ şi m-am gîndit că s-ar putea să- 
ţi facă plăcere chestia asta. 

— Mai departe. 

— l-a povestit despre sufrageria cea elegantă şi despre prînzul pe care l-a luat 
acolo cu asociaţii. l-a povestit în amănunt despre ofertă şi au căzut amindoi în 
extaz. Oferta este mult mai bună decit celelalte oferte pe care le-a primit. Ea a zis 
că vrea o casă cu alee pentru maşini, cu copaci şi cu grădină. El i-a răspuns că o să- 
şi vadă visul cu ochii. 

— Ceva probleme în legătură cu firma? 

— Nimic serios. El a remarcat că n-avem negri şi nici femei pe-aici, dar s-ar 
părea că nu l-a deranjat chestia asta. 

— Dar nevastă-sa? 

— Şi ea a avut o zi plină. Îi place oraşul — a plimbat-o nevasta lui Quin. Vineri 
după-amiază s-au uitat la case şi a văzut vreo două care i-au plăcut. 

— Ai adresa? 


— Fireşte, Ollie! Sîmbătă dimineaţă au chemat maşina şi s-au plimbat prin oraş. 
El a fost foarte impresionat de maşină. Şoferul nostru a evitat să-i ducă prin 
cartierele rău famate. Tot timpul s-au uitat la case. Mi se pare chiar că au şi ales 
una, undeva prin East Meadowbrook, la numărul 1231. E o casă nelocuită. Au 
vizitat-o împreună cu o oarecare Betsy Bell, agentă imobiliară. Asta cere o sută 
patruzeci de mii, dar o să accepte şi mai puţin. Vrea să scape de casă. 

— Da, este într-o zonă frumoasă. Cit de veche e casa? 

— Zece sau cincisprezece ani, nu ştiu. E spațioasă, cam o mie de metri pătraţi. E 
o chestie gen colonial. Şi e destul de arătoasă pentru unul din băieţii tăi, Ollie. 

— Eşti sigur că pe asta o vor? 

— Pînă una alta, da. Au vorbit între ei să mai vină şi peste vreo lună să mai vadă 
şi alte case. Dar cred că ai să vrei să-i aduci aici imediat ce acceptă. E procedura 
obişnuită, nu? 

— Da. Ne ocupăm noi de asta. Ce-au spus despre salariu? 

— Au căzut pe spate. E cea mai mare ofertă pe care a primit-o pînă acum. 
Salariu, pensie, împrumut, BMW, primă, tot tacîmul. Nu le venea să creadă, îţi spun 
că au căzut pe spate. Puştii ăştia n-au o leţcaie! 

— Aşa e. Ce crezi, băiatul e al nostru? 

— Pun pariu că da! O dată a zis chiar că firma nu are prestigiu ca alea de pe 
Wall Street, da' avocaţii sînt cel puţin la fel de bine pregătiţi şi mult mai simpatici şi 
mai amabili. Da, cred că o să semneze. 

— Ceva suspiciuni? 

— Nu chiar. Evident, Quin i-a spus să nu se apropie de biroul lui Locke, iar el i-a 
spus nevesti-sii că acolo nu intră 
decit o mînă de asociaţi şi citeva secretare alese pe sprinceană. Quin i-a atras 
atenţia că Locke este un tip excentric şi foarte ursuz. Nu, nu cred să fi bănuit ceva. 
Da' ea a zis că firma se bagă în lucruri care n-o privesc. 

— Adică? 

— Adică probleme personale — copii, neveste care lucrează şi aşa mai departe. 
Părea puţin iritată, dar cred că e vorba mai mult despre o simplă observaţie. 
Sîmbătă dimineaţă i-a spus lui că ar trebui să fie complet sărită să accepte ca nişte 
avocaţi oarecare să-i dicteze cînd să lucreze şi cînd să aibă copii. Da' eu zic că nu-i 
nici o problemă. 

— După tine, îşi dă el seama de caracterul definit al slujbei acesteia? 

— După mine, da. N-a zis nimic în genul "stăm cîțiva ani şi pe urmă ne mutăm'. 
Cred că a recepționat mesajul. Vrea să ajungă asociat, aşa cum vor toţi. E lefter şi 
vrea parale. 

— Ce-au spus despre cina de la mine de-acasă? 

— Erau foarte nervoşi la început, dar s-au distrat de minune. Casa ta i-a făcut 
praf şi soţia ta le-a plăcut foarte mult. 

— Au făcut dragoste? 

— În fiecare noapte, de parc-ar fi fost în luna de miere. 

— Şi, ce făceau? 

— De văzut n-am văzut, că n-aveam cum, dar după zgomote, totul părea 
normal, nimic ciudat. Să ştii că m-am gindit la tine şi la cît de mult îţi plac filmele şi 
mi-am zis că ar trebui să instalăm şi nişte camere de luat vederi pentru bătrînul 


Ollie! 

— Termină, De Vasher! 

— Las' că poate data viitoare... 

Tăcură amindoi cîteva clipe. De Vasher aruncă o privire într-un carneţel de 
însemnări, strivi ţigara în scrumieră şi zîmbi mai mult pentru sine. 

— Una pesta alta, e o căsnicie solidă, zise el. Puştii par foarte apropiaţi unul de 
celălalt: şoferul zicea că s-au ţinut de mînă tot timpul. În trei zile nu şi-au spus nici 
măcar un "du-te mai încolo!", aşa că e bine, nu? Da' parcă pot eu să judec chestiile 
astea, după ce-am fost însurat de trei ori? 

— Ei, lasă, spune-mi mai bine ce-au discutat despre copii. 

— Păi, peste vreo doi ani. Ea vrea să mai lucreze o vreme şi după aia să facă un 
copil. 

— Ce impresie ţi-a făcut ție tipul ăsta? 

— E băiat bun, foarte bun şi la locul lui. Şi e al dracu' de ambițios. Cred că e bine 
mobilat la cap. Cred că are el motivele lui şi mai cred că n-o să se lase pînă nu 
ajunge în vîrf. Uneori o să rişte, aşa cred, ba o să mai şi încalce unele reguli, dacă o 
să fie nevoie. 

Lambert zimbi. 

— Este exact ceea ce doream să aud. 

— Au dat două telefoane, amîndouă mamei ei, în Kentucky. Nimic special. 

— Familia lui? 

— Nimic, nici un cuvînt. 

— Nimic despre Ray? 

— Continuăm cercetările, Ollie, mai lasă-mă citeva zile! 

De Vasher închise dosarul McDeere şi deschise alt dosar, mult mai gros. Lambert 
îşi masă timplele şi privi ţintă podeaua. 

— Ce mai e nou? întrebă el uşor. 

— Nu-i a bună, Ollie. Sînt sigur că Hodge şi Kozinski lucrează acum miînă-n mînă. 
Săptămîna trecută, FBl-ul a obţinut un mandat şi a percheziţionat casa lui Kozinski. 
Au găsit instalaţiile noastre şi i-au spus că are microfoane în casă. l-au zis şi că, 
bineînţeles, habar n-au cine le-a pus acolo. Şi Kozinski i-a povestit totul lui Hodge 
vinerea trecută. S-au ascuns în biblioteca de la etajul cinci şi au vorbit despre asta. 
Aveam un microfon pe-aproape, aşa că am auzit nişte frîn-turi de discuţie şi am 
priceput că vorbeau despre instalaţiile noastre. Acu' sînt convinşi că peste tot sînt 
instalate microfoane şi ne bănuiesc pe noi, aşa că sînt foarte atenţi unde stau de 
vorbă. 

— De ce oare s-au deranjat cei de la FBI să obţină mandat de percheziţie? 

— Bună întrebare, Ollie! Păi, probabil pentru binele nostru! Ca să facă lucrurile 
să pară cu adevărat legale şi corecte, că doar ne respectă, nu? 

— Ce agent a fost? 

— Tarrance. El răspunde de chestia asta. 

— E bun? 

— E OK. Tinăr, fără experienţă, prea zelos, dar destul de competent. Oricum, 
mai are mult pînă să ajungă la nivelul oamenilor noştri. 

— Cit de des a vorbit cu Kozinski? 

— Habar n-am! Ei ştiu însă că îi ascultăm, aşa că toţi sînt cît se poate de 


prudenti, şi ei şi noi. Eu ştiu că s-au întîlnit luna trecută de patru ori, dar bănuiesc 
că, de fapt, s-au întîlnit de mai multe ori. 

— Cît de mult a dat în vileag din ceea ce ştie? 

— Sper că nu prea mult. Ailalţi încă bijbiie. In urmă cu o săptămînă, am prins o 
conversaţie a lui Kozinski şi nu a spus prea multe. Tipul era speriat rău. Ăilalţi l-au 
calmat, dar nu au obţinut mare lucru, pentru că Kozinski nu s-a decis încă să 
coopereze. Aminteşte-ţi că ei au fost cei care l-au contactat. L-au zgilţiit sănătos şi 
omul era cît pe-aci să cadă la învoială, dar pe urmă s-a răzgindit. Ceea ce mă neli- 
nişteşte este că a păstrat legătura cu ei. 

— Ce ştie soţia lui despre toate astea? 

— Cred că nu ştie nimic. Ştie doar că în ultima vreme se comportă cam bizar şi i- 
a spus-o, iar el a zis că e stresat de chestiile de la serviciu. 

— Şi cu Hodge ce este? 

— Din cîte ştiu eu, Hodge nu a vorbit încă cu cei de la FBI. El stă mult de vorbă 
cu Kozinski şi Hodge zice mereu că FBl-ul îi inspiră o teamă groaznică şi că FBl-ul nu 
joacă cinstit, că trişează şi că tipii de la FBI sînt nişte tipi murdari. N-o să facă nici o 
mişcare fără Kozinski, asta ţi-o spun eu. 

— Şi dacă Kozinski e eliminat? 

— Atunci Hodge va fi ca nou! Da' ce, am ajuns chiar pînă aici? Dă-o dracu' de 
treabă, Ollie, omul nu e un bandit ordinar care ne stă în cale! Din contră, e un tînăr 
foarte simpatic, cu nevastă, copii şi tot tacîmul! 

— Compasiunea ta mă copleşeşte. Auzi, ai cumva impresia că toate astea îmi 
fac plăcere? La dracu', doar l-am crescut, ca să zic aşa, pe băiatul ăsta, la fel ca şi 
pe ceilalţi! 

— Păi atunci trage-le o săpuneală zdravănă şi cheamă-i la ascultare, înainte să 
fie prea tirziu! Fii atent, Ollie, cei de la New York încep să bănuiască ceva. Pun o 
groază de întrebări. 

— Care dintre ei? 

— Lazarov. 

— Şi tu ce le-ai spus? 

— Tot. Doar asta mi-e meseria. Şi ei vor să te duci la New York poimiine pentru o 
informare completă. 

— Ce dracu' vor? 

— Răspunsuri. Şi planuri de perspectivă. 

— Pentru ce perspectivă? 

— Pentru eliminarea lui Kozinski, a lui Hodge şi a lui Tarrance, dacă e nevoie. 

— A lui Tarrance? Ai înnebunit, De Vasher? Nu putem să eliminăm un copoi, nu-ţi 
dai seama că vin pe urmă cu trupele peste noi?! 

— Lazarov este un idiot, Ollie, ştii bine că e un idiot. Da' nu cred că trebuie să-i 
spunem asta. 

— Ba cred că eu i-o voi spune. Cred că mă voi duce la New York exact pentru a-i 
spune lui Lazarov că e complet nebun. 

— Bine, Ollie, fă aşa cum spui. 

Lambert ţişni de pe scaun şi se îndreptă spre uşă. Se întoarse înainte de a ieşi şi- 
i spuse peste umăr lui De Vasher: 

— Mai supraveghează-l pe McDeere încă o lună! 


— OK, Ollie, nici o grijă! Ai să vezi c-o să semneze, fii calm! 


4 


Mazda fu vîndută cu două sute de dolari, bani cu care închinară un camion ce 
urma să fie restituit la Memphis. Incărcară camionul, mai exact — camioneta —, cu 
un frigider, un pat, un bufet de bucătărie, un televizor color şi o canapea, pe care o 
cărau din motive sentimentale. Biata vechitură n-avea să reziste prea mult timp în 
noua locuinţă! Restul de troace, fie le dădură cadou, fie le aruncară. 

Şi Mitch porni spre pămîntul făgăduinţei, trecînd prin Boston, la volanul 
camionetei. Abby stătea alături de el, ţinîndu-l în braţe pe Hearsay, cîinele lor, un 
maidanez prăpădit. Timp de trei zile merseră numai pe drumuri laterale, hoinărind 
şi admirînd peisajele, cîntînd în cor după radioul de la bord, dormind în moteluri 
ieftine şi vorbind întruna despre casă, BMW, mobilă nouă, copii şi bunăstare. 
Mergeau cu geamurile deschise, să intre vîntul. Camioneta gonea cu cel mult 
şaptezeci şi cinci de kilometri la oră. La un moment dat, undeva, în Pennsylvania, 
Abby spuse ceva despre o scurtă vizită în Kentucky, dar Mitch, fără nici un cuvînt, 
se mulţumi să aleagă un itinerar prin cele două Caroline şi prin Georgia, avînd grijă 
să nu se aventureze la mai puţin de două sute de mile de graniţa cu Kentucky. lar 
Abby nu mai pomeni nimic. 

Sosiră la Memphis într-o dimineaţă de joi. Aşa cum li se promisese, un BMW 
negru stătea sub copertina unui garaj improvizat. Avea un aer impozant, de parcă 
ar fi fost acolo de cînd lumea. Mitch rămase cu ochii la maşină, în timp ce Abby se 
uita la casă. Pe peluză, gazonul era des, verde şi părea foarte bine îngrijit. Gardul 
viu fusese şi el curăţat şi tuns. Peste tot sclipeau în soare flori de gălbenele. Găsiră 
cheile în magazie, sub o găleată, aşa cum se înţeleseseră. După o primă 
recunoaştere prin împrejurimi, cu noua maşină, se apucară să descarce repede 
camioneta, mai înainte ca vecinii să le poată zări vechiturile. Apoi, se grăbiră să 
înapoieze camioneta celei mai apropiate agenţii de închiriere. 

In după-amiaza aceleiaşi zile, primiră vizita unei specialiste în design, aceeaşi 
persoană care urma să amenajeze biroul lui Mitch la firmă. Ea venise cu mostre de 
covoare, de vopsele, de perdele şi de tapet. La început, lui Abby i se păru ridicol să 
apeleze la un designer, mai ales cînd se gîndi la garsoniera lor din Cambridge, dar, 
încetul cu încetul, se prinse în acest joc. Mitch se plictisi imediat, aşa că le părăsi şi 
se duse să mai facă o tură cu maşina cea nouă. O luă agale pe străzile liniştite şi 
umbrite de copaci ale acestui cartier distins, al cărui membru devenise cu cîteva ore 
în urmă. Le zimbi băieţilor care îşi opreau bicicletele şi fluierau la vederea BMW-ului. 
li făcu cu mîna poştaşului care tropăia pe trotuar, ud leoarcă de sudoare. Ei bine, 
iată că sosise! Era chiar el, Mitchell Y. McDeere, avea douăzeci şi cinci de ani şi 
absolvise dreptul cu şapte zile în urmă. 

Pe la ora trei, Abby şi decoratoarea se duseră la un magazin de mobilă de prima 
mînă. Directorul magazinului îi informă cu multă politeţe că domnul Oliver Lambert 
făcuse toate cele necesare pentru deschiderea unui cont pe numele Mitchell Y. 
McDeere şi că, prin urmare, puteau să cumpere practic orice. Şi cumpărară o casă 
întreagă. Din cînd în cînd, Mitch se încrunta, ba, de vreo două ori se opuse categoric 


la achiziţiile lui Abby care i se părură mult prea scumpe, dar, de fapt, în acea zi, 
Abby fu cea care hotări totul. lar specialista în design îi făcu o mulţime de 
complimente pentru gustul ei deosebit. La sfîrşit, îl anunţă pe Mitch că se vor reve- 
dea luni dimineaţă, pentru a decide şi aranjarea biroului lui. "Splendid", mormăi 
Mitch. 

Porniră spre locuinţa familiei Quin, orientîndu-se după o hartă a oraşului. Abby 
fusese în casa lor în timpul primei lor vizite la Memphis, dar nu-şi mai amintea cum 
ajunsese acolo. Ştia doar că se afla într-un cartier numit Chickasaw Gar-dens, cu 
case uriaşe, înconjurate de grădini minunate, pline de copaci mari şi cu peluze 
admirabil îngrijite. Găsiră adresa şi Mitch parcă maşina în spatele unui Mercedes 
nou şi al altuia, ceva mai vechi. A 

Servitoarea îi salută politicos, dar fără să zimbească. li conduse în camera de zi 
şi îi lăsă acolo. Casa era întunecată şi tăcută — nici un copil, nici o voce, nimeni. 
Admirară mobila din încăpere şi începură să aştepte. Schimbară citeva cuvinte în 
şoaptă. Da, căzură de acord, fuseseră invitaţi la cină în seara de joi, 25 iunie, la ora 
şase. Mitch se uită din nou la ceas şi mormăi ceva despre lipsa de politeţe a unora. 
Apoi, aşteptară nerăbdători. 

Kay răsări de undeva, din hol, încercînd să zimbească. Ochii îi erau umflaţi şi 
împăienjeniţi de lacrimi, cu dîre de rimel alunecînd spre obraji. Lacrimile începură 
să-i curgă în voie şi ea îşi acoperi gura cu batista. O îmbrăţişa pe Abby şi se aşeză 
lîngă ea pe canapea, muşcînd batista şi plîngînd din ce în ce mai tare. 

Mitch se lăsă în genunchi în faţa ei. 

— Pentru Dumnezeu, Kay, ce s-a întîmplat? 

Ea clătină din cap, muşcînd batista şi hohotind. Abby îi strînse cu putere unul din 
genunchi, în timp ce Mitch o mîngiia pe celălalt. O priveau cu teamă, aşteptindu-se 
la tot ce putea fi mai rău. Se întimplase ceva cu Lamar sau cu unul dintre copii? 

— S-a întîmplat o tragedie, răspunse ea printre suspine. 

— Despre cine e vorba? întrebă Mitch. 

Kay îşi şterse ochii şi respiră adînc. 

— Doi angajaţi ai firmei: Marty Kozinski şi Joe Hodge. Au murit astăzi. Eram 
prieteni foarte apropiaţi. _ 

Mitch se aşeză pe măsuţa de lîngă canapea. Il cunoscuse pe Marty Kozinski cu 
ocazia celei de-a doua vizite făcute la Memphis, în aprilie. Luase prînzul împreună 
cu el şi cu Lamar într-un restaurant de pe Front Street. Era următorul pe lista de 
aşteptare pentru a deveni asociat, dar nu părea prea entuziasmat de această 
perspectivă. Pe Joe Hodge însă, Mitch nu şi-l putea aminti. 

— Ce s-a întîmplat? o întrebă el pe Kay. 

Ea se opri din plins, îşi şterse faţa şi îl privi pe Mitch. 

— Nu se ştie foarte sigur. Erau amîndoi pe insula Grand Cayman, la o partidă de 
înot subacvatic, pe un iaht care a explodat sau cam aşa ceva şi noi credem că s-au 
înecat. Lamar spunea că nu sînt prea multe amănunte. Acum cîteva ore s-au adunat 
cu toţii la firmă şi atunci li s-a anunţat vestea. Lamar abia a ajuns acasă. 

— Şi unde e acum? 

— Lîngă piscină. Te aşteaptă. 

Lamar stătea într-un şezlong alb de metal, lîngă o măsuţă, sub o umbrelă de 
soare, chiar pe marginea piscinei. Lîngă un răzor de flori, o stropitoare automată 


şuiera şi stropea, învîrtindu-se în cerc. În interiorul acestui cerc se aflau măsuţa, 
umbrela, şezlongul şi Lamar Quin, care era ud loarcă. Apa îi picura de pe nas, din 
urechi şi din păr. Cămaşa albastră de bumbac şi pantalonii din stofă de lînă 
musteau de apă. Nu avea nici ciorapi, nici pantofi. Stătea nemişcat, ca o stană de 
piatră, fără să se clintească sub şuvoaiele de apă. Părea că pierduse orice contact 
cu realitatea. Privea fix către gardul grădinii. Pe ciment, lîngă şezlong, zăcea o sticlă 
de whisky nedesfăcută. 

Mitch privi cu atenţie spre fundul grădinii, să se asigure că vecinii nu puteau 
vedea ce se întîmplă. Nu, nu puteau. Un gard din lemn de chiparos, înalt de doi 
metri şi jumătate descuraja orice intenţie indiscretă. Mitch înconjură piscina şi se 
opri la marginea unei zone uscate. Lamar îl observă, dădu din cap şi încercă să 
zimbească. Îi făcu semn să ia loc pe un scaun ud. Mitch trase scaunul mai la o parte 
şi se aşeză chiar în clipa în care un nou şuvoi de apă se prăvăli peste Lamar. Acesta, 
fără să dea atenţie duşului pe care tocmai îl primise, îşi întoarse din nou privirea 
spre un punct fix. Statură o vreme nemişcaţi, părînd că ascultă uruitul infernal al 
stropitoarei. Din cînd în cînd, Lamar scutura din cap şi încerca să mormăie ceva. 
Mitch zîmbea stinjenit, neştiind ce-ar fi fost nimerit să spună într-o asemenea 
ocazie. 

— Lamar, îmi pare nespus de rău, se hotărî el în cele din urmă. 

Lamar păru să-i înţeleagă cuvintele şi îl privi stins. 

— Şi mie. 

— Aş vrea să-ţi spun ceva care să te mîngiie. 

Lamar îl privi din nou. Părul lui era complet ud; nişte laţe negre îi atîrnau pe 
ochi. lar ochii îi erau roşii şi îndureraţi. Privirea îi era mereu fixă. Jetul de apă trecu 
peste el. 

— Da, ştiu, dar nu e nimic de spus. Îmi pare rău că s-a întîmplat tocmai astăzi şi 
uite — nici n-am mai avut chef să ne ocupăm de cină... 

— Asta e ultimul lucru la care trebuie să te gindeşti! Oricum, mi-am pierdut orice 
poftă de mîncare acum citeva minute. 

— Ţi-i aminteşti? întrebă Lamar, ştergîndu-şi buzele de apă. 

— Da, mi-l amintesc pe Kozinski, dar nu şi pe Hodge. 

— Marty Kozinski a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Era din Chicago. 
S-a angajat la firmă cu trei ani înaintea mea şi era următorul candidat la asociere. 
Era un avocat grozav. Toată lumea îl admira. Toţi îl căutau cînd aveau nevoie de un 
sfat. Era, de departe, cel mai bun negociator al firmei şi ştia să-şi păstreze sîngele 
rece în orice situaţie. 

Îşi şterse faţa şi privi fix în pămînt. Cînd vorbea, apa îi picura din nas. 

— Trei copii şi gemenele sînt doar cu o lună mai mari decît băiatul meu — şi s-au 
jucat tot timpul împreună. 

Închise ochii, îşi muşcă buzele si începu să plîngă. Mitch ar fi vrut să nu fie acolo 
unde era. Încercă să nu-şi privească prietenul. 

— Îmi pare tare rău, Lamar. Tare rău. 

După citeva minute, Lamar se opri din plins. Ploaia artificială cădea cu 
intermitențe. Mitch iscodi cu privirea peluza întinsă, în căutarea robinetului. Îşi luă 
inima în dinţi de două ori să întrebe dacă putea să oprească stropitoarea şi tot de 
atitea ori renunţă: dacă Lamar putea să suporte, atunci putea şi el. Poate că apa 


asta ajuta şi ea la ceva, cine ştie. Se uită la ceas. Peste o oră şi jumătate se 
întuneca. 

— Ce se ştie despre accident? întrebă el într-un tîrziu. 

— Nu ne-au spus mare lucru. Făceau înot subacvatic şi în timpul ăsta s-a produs 
o explozie pe iaht şi comandantul vasului, un indigen, a murit şi el şi acum încearcă 
să le aducă trupurile acasă. 

— Soţiile lor unde erau? 

— Acasă, slavă Domnului! Ei erau într-o călătorie de afaceri. 

— Nu-mi pot aminti figura lui Hodge. 

— Joe era blond şi înalt şi nu vorbea prea mult. Ştii, genul de tip cu care faci 
cunoştinţă şi-l uiţi repede. Şi el făcuse Harvard-ul, ca şi tine. 

— Ciţi ani avea? 

— Amiîndoi aveau doar treizeci şi patru de ani. Joe era imediat următorul după 
Marty care ar fi trebuit să devină asociat. Erau prieteni foarte buni. Ştii, toţi sîntem 
foarte apropiaţi şi simt acest lucru mai ales acum. 

Lamar îşi dădu părul pe spate folosindu-şi degetele drept pieptene, se ridică şi 
se îndreptă spre zona uscată a peluzei. Apa îi şiroia din poalele cămăşii şi din 
manşetele pantalonilor. Se opri lîngă Mitch şi privirea lui golită parcă de expresie se 
agăţă de virfurile copacilor din grădina vecinilor. 

— Cum e BMW-ul? 

— Fantastic, o maşină grozavă. Îţi mulţumesc că mi-ai adus-o! 

— Şi cînd aţi sosit? 

— Azi-dimineaţă şi am şi băgat deja trei sute de mile în ea. 

— A apărut femeia cu design-ul? 

— Da. Ea şi cu Abby mi-au cheltuit tot salariul de anul viitor. 

— Las' că e bine. Casa e drăguță. Sînt foarte bucuros că eşti aici, Mitch, sîntem 
bucuroşi cu toţii, numai că îmi pare rău că tocmai acum... bine, cred că o să-ţi placă 
aici. 

— Ascultă, Lamar, n-ai de ce să te scuzi. 

— Ştii, nu-mi vine să cred, încă nu-mi vine să cred că-i adevărat. Parc-aş fi 
paralizat. Mă cutremur la gîndul că va trebui să dau ochii cu soţia şi cu puștii lui 
Marty. Mai bine m-ar bate cineva decit să mă duc acolo... 

În acel moment, Kay şi Abby traversară curtea interioară şi coboriră treptele 
spre piscină. Kay răsuci robinetul şi stropitoarea fu, în fine, redusă la tăcere. 


Mitch şi Abby părăsiră Chickasaw Gardens şi o luară spre vest, urmînd şuvoiul de 
maşini care se îndreptau spre centrul oraşului. Se ţineau de mină, fără să scoată un 
cuvînt. Mitch lăsă în jos geamurile şi capota maşinii, în timp ce Abby scormonea 
într-o cutie cu casete vechi. Găsi una cu Bruce Springsteen. Casetofonul stereo 
funcţiona perfect. Micul automobil strălucitor îşi croia drum spre fluviu, în lumina din 
ce în ce mai stinsă a amurgului. În atmosfera de vară, atît de specifică oraşului 
Memphis — caldă, umedă, viscoasă —, automobile pline ochi cu adolescenţi se 
îngrămădeau în faţa cîrciumilor fast-food; tinerii se dădeau în vint să bea o bere, să 
bîrfească şi să alerge după fete. Mitch zimbi, încercînd să uite de Lamar, de Kozinski 
şi de Hodge. La urma urmei de ce ar fi fost trist? Doar nu erau prietenii lui! îi părea 


sincer rău de familiile lor, dar, de fapt, el nici nu-i cunoştea pe oamenii aceia. Şi- 
apoi el, Mitchell Y. McDeere, băiat sărac şi fără familie, avea o sumedenie de motive 
să fie fericit: o soţie frumoasă, o casă nouă, o diplomă nouă de la Harvard. O minte 
ascuţită ca un brici şi un trup solid, care nu lua în greutate şi nici nu avea nevoie de 
prea multe ore de somn. Optzeci de mii pe an — deocamdată — şi peste doi ani o 
sumă frumuşică de şase cifre. Şi pentru asta nu trebuia decit să muncească 
nouăzeci de ore pe săptămină. Ceea ce era, de fapt, un fleac. 

Opri la o staţie de benzină cu autoservire şi-şi umplu rezervorul. Mergînd să 
plătească, cumpără şi şase cutii cu bere. Abby deschise două, Mitch sorbi dintr-una 
şi, aşezîndu-se la volan, reintrară pe şosea. Mitch propuse zimbind să meargă să 
cineze undeva. 

— Da' nu prea sîntem îmbrăcaţi pentru aşa ceva, observă ea. 

Mitch îi privi în treacăt picioarele lungi şi bronzate. Abby purta o fustă scurtă 
albă şi un tricou alb, cu gulerul răsfrînt. 

Mitch avea nişte pantaloni scurţi, un pulover negru, decolorat şi espadrile de 
pînză. 

— Cu asemenea picioare, spuse el, putem pretinde să fim primiţi la oricare 
restaurant din New York. , 

— Ce-ai zice de Rendez-vous din Memphis? Aia parcă nu pretindeau ținută de 
seară. 

— Grozavă idee! 

Lăsară maşina la o parcare din centrul oraşului şi se îndreptară pe jos către 
restaurant, care se afla la două cvartale distanţă. Mirosul de grătar îmbibase 
atmosfera şi atîrna greu deasupra pavajului. Aroma de carne friptă şi condimentată 
se insinua în nări, în gură şi în ochi, producînd un freamăt în stomac. Aleea era plină 
de fum care năvălea prin orificiile de aerisire ale cuptoarelor în care se frigeau cele 
mai bune antricoate de porc din cel mai bun restaurant din acest oraş, renumit 
pentru preparatele la grătar. Restaurantul Rendez-vous se afla la subsol, sub nivelul 
aleii, într-o clădire veche, din cărămidă roşie, care ar fi fost de mult demolată, dacă 
nu ar fi adăpostit la subsol un chiriaş atît de faimos. 

Restaurantul era întotdeauna aglomerat, dar cei doi McDeere găsiră o masă; joia 
părea a fi o zi mai calmă. Abby şi Mitch fură pilotaţi prin restaurantul zgomotos, 
foarte asemănător unei peşteri, şi fură invitaţi la o măsuţă acoperită cu o faţă de 
masă în carouri. Toate capetele se întoarseră după ei; bărbaţii înţepeniră cu 
dumicatul în gură în timp ce Abby McDeere aluneca pe lîngă ei, precum un ma- 
nechin la o prezentare de modă. Odată, la Boston, reuşise să oprească circulaţia 
stînd pur şi simplu la marginea trotuarului. Era pretutindeni însoţită de fluierăturile 
bărbaţilor. Mitch era obişnuit; de fapt, era foarte mîndru de frumuseţea ei. 

Un negru furios, cu un şorţ roşu, se înfipse în faţa lor: 

— OK, domnu'? întrebă el. 

Meniul era tipărit pe nişte cartonaşe aşezate pe mese, dar se dovedi total inutil: 
antricoate, antricoate şi iar antri-coate. 

— De două ori specialitatea casei, o bere şi un platou cu brînzeturi, comandă 
Mitch. 

Chelnerul nu notă nimic. Se întoarse spre intrare şi strigă: 

— Dă-mi două complete, o brînză şi o bere! 


După plecarea lui, Mitch se aplecă şi o mîngiie pe picior, pe sub masă. Abby îl 
plesni peste mină. 

— Ce să fac, dacă eşti aşa frumoasă, zise el. Cînd ţi-am spus chestia asta ultima 
dată? 

— Cam acu' două ore. 

— Două ore!? Ce neglijent pot să fiu! 

— Fii atent, nu care cumva să se mai repete! 

El îi prinse din nou genunchiul şi îl mîngiie lacom. Ea îi dădu voie, ba chiar îi 
zimbi seducător. În lumina slabă, ochii ei căprui şi luminoşi străluceau. Părul negru 
şi drept îi cădea pe umeri ca o cascadă ordonată. 

Chelnerul le aduse berea şi umplu două halbe, fără să spună un cuvînt. Abby 
sorbi o înghiţitură. Brusc, zimbetul i se topi de pe faţă. 

— Crezi că Lamar e bine? întrebă ea. 

— Nu ştiu. La început am crezut că e beat. M-am simţit ca un idiot cînd stăteam 
acolo aşa şi mă uitam la el cum îl făcea leoarcă stropitoarea aia. 

— Bietul de el! Kay a spus că înmormîntarea va fi probabil luni, dacă reuşesc să-i 
aducă înapoi la timp. 

— Ştii ce, hai să vorbim despre altceva! Nu-mi plac înmormiîntările de nici o 
culoare, nici chiar atunci cînd fac simplu act de prezenţă. Am avut numai experienţe 
neplăcute cu înmormiîntările. 

Apăru şi mîncarea, servită pe farfurii de carton. Chelnerul furios le mai puse în 
faţă un castronaş cu salată de varză şi un alt castronaş cu fasole prăjită. 
Antricoatele abureau, stropite din belşug cu un sos necunoscut. Mitch şi Abby se 
năpustiră asupra mîncării. 

— Bine, dar despre ce ţi-ar plăcea să vorbim? întrebă ea. 

— Despre cum poţi să rămii gravidă. 

— Parcă am hotărît să mai aşteptăm cîţiva ani! 

— Păi asta şi facem, numai că eu zic că trebuie să exersăm cît mai mult. 

— Da' am tot exersat în fiecare motel de la Boston pînă în Memphis. 

— Aşa e, dar încă n-am exersat în casa cea nouă. Mitch trase de un antricot, 
încercînd să-i scoată osul şi se 

stropi cu sos pe spriîncene. 

— Păi dacă abia ne-am mutat în dimineaţa asta! 

— Da, ai dreptate, dar acum ce mai aşteptăm? 

— Ascultă Mitch, te porţi ca bărbaţii neglijaţi. 

— Asta şi e ideea, sînt neglijat. De azi dimineaţă. Uite ce e, eu propun să facem 
astă-seară un fel de botez al casei, ce zici? 

— Zic că mai vedem noi. 

— Promiţi? ÎI vezi pe tipul din colţ? Şi-a înnodat giîtul zgîindu-se la picioarele tale. 
Cred că ar fi cazul să-i scap un pumn în mutră. 

— Da. Promit. Şi nu te mai uita la ceilalţi. De fapt se holbează la tine, fiindcă eşti 
frumuşel şi prezentabil! 

— Ha, ha. Foarte nostim. 

Mitch mîncă porţia lui şi jumătate din porţia lui Abby. Terminară berea, plătiră şi 
ieşiră. Mitch conduse maşina cu prudenţă prin oraş. Recunoscu una din străzile pe 
care le cutreierase dimineaţă. După două încercări greşite nimeri în cartierul 


Meadowbrook şi ajunse la locuinţa domnului şi doamnei Mitchell Y. McDeere. 
In dormitor, salteaua şi somiera zăceau înconjurate de cutiile îngrămădite pe 
podea. Hearsay se piti sub un lampadar şi îi privi nedumerit cum exersează. 


Patru zile mai tîrziu, în ceea ce ar fi trebuit să fie prima lui zi de muncă, Mitch şi 
frumoasa lui soţie se alăturară celor treizeci şi nouă de angajaţi ai firmei care, 
însoţiţi de frumoasele lor soţii, aduceau un ultim omagiu lui Martin S. Kozinski. 
Catedrala era plină de oameni. Oliver Lambert ţinu un discurs funebru atît de 
mişcător, încît Mitch, care îşi înmormîntase tatăl şi un frate, se înfiora. Ochii lui Abby 
se umeziră la vederea văduvei şi a copiilor. 

In aceeaşi după-amiază, se întilniră la Biserica Presbiteriană din East Memphis 
pentru a-şi lua rămas bun de la Joseph M. Hodge. 


5 


Foarte punctual, Mitch se prezentă la biroul lui Royce McKnight la ora opt şi 
treizeci fix. Mica anticameră era pustie. Mitch studie cu atenţie încăperea, apoi 
începu să fredoneze ceva, dar îşi luă seama şi tuşi de cîteva ori. Era din ce în ce mai 
nerăbdător. După o vreme, în cameră intră o secretară în vîrstă, cu părul albăstrui 
şi-l fixă cu o privire amenințătoare. El se grăbi să-i explice că domnul McKnight îl 
convocase la ora opt şi treizeci. Işi făcu apariţia o altă secretară. Aceasta îi zimbi lui 
Mitch, îl informă că se numeşte Louise, că este secretara personală a domnului 
McKnight de treizeci şi unu de ani şi că i-ar face plăcere să-i ofere o ceaşcă de 
cafea. "Cafea? Da, cu plăcere, spuse Mitch, dar fără zahăr." Femeia dispăru un 
moment, se întoarse cu o ceaşcă şi o farfurioară, le puse în faţa tînărului, apoi, prin 
interfon, îşi informă şeful că Mitchell Y. McDeere se afla în anticameră. Acesta fu 
poftit să ia loc şi să mai aştepte puţin. Abia acum îl recunoscu Louise: o altă 
secretară i-l arătase ieri, la biserică, la înmormiîntarea celor doi. 

Louise se scuză pentru atmosfera sumbră care domnea în Bendini Building. 
Adevărul este că nimeni nu are chef de muncă, spuse ea, şi va trece o bună bucată 
de vreme pînă cînd lucrurile vor reintra în normal. Fuseseră doi tineri atit de 
drăguţi! Sună telefonul şi Louise îi explică persoanei de la celălalt capăt al firului că 
domnul McKnight era prins într-o 

şedinţă extrem de importantă — nici vorbă să poată fi deranjat. Telefonul sună 
din nou. Louise ascultă fără să spună un cuvint şi, după ce închise, îl conduse pe 
Mitch în biroul lui McKnight. 

Mitch fu întîmpinat de Oliver Lambert şi de Royce McKnight, care îl prezentară 
altor doi asociaţi, Victor Milligan şi Avery Tolar. Luară loc cu toţii în jurul unei 
măsuţe şi Louise fu rugată să le aducă nişte cafea proaspătă. Milligan era şeful 
sectorului taxe, iar Tolar era, la cei patruzeci şi unu de ani ai săi, unul dintre cei mai 
tineri asociaţi. 

— Mitch, te rugăm să ne ierţi pentru acest început atît de deprimant, spuse 
McKnight. Ţin să-ţi spun că am apreciat cu toţii prezenţa ta ieri la înmormîntări şi că 


ne pare extrem de rău că prima ta zi de lucru a fost atît de tristă. 

— Am simţit că locul meu era acolo, alături de voi. 

— Sîntem foarte mîndri de tine şi avem planuri mari în ceea ce te priveşte. Vezi 
tu, tocmai am pierdut doi dintre cei mai buni avocaţi ai firmei şi amîndoi erau 
specializaţi în taxe. Vom avea mari pretenţii de la tine. De fapt, va trebui să facem 
eforturi deosebit de mari, şi tu şi noi. 

Louise aduse cafeaua pe o tavă de argint. Serviciul de cafea era din porțelan 
foarte fin. 

— Sîntem nespus de mîhniţi, adăugă Oliver Lambert. Te rugăm să ne înţelegi şi 
să fii alături de noi. 

Cu feţele miîhnite şi încruntate, aprobară cu toţii, dînd din cap. McKnight îşi 
consultă agenda. 

— Uite ce e, Mitch, deşi am mai discutat despre asta, îţi reamintesc că, în cadrul 
firmei noastre, fiecare membru obişnuit este repartizat pe lîngă un asociat care îl 
supraveghează şi îi este şi mentor. Noi credem că acest gen de relaţii este foarte 
important. Incercăm să te punem în echipă cu un asociat cu care să te potriveşti şi 
cu care să colaborezi foarte strîns. Pînă acum sistemul a dat rezultate, deşi au mai 
fost şi erori... antipatii spontane, incompatibilităţi chimice... mă rog, ştiu şi eu... În 
fine, cînd se întîmplă aşa ceva, pur şi simplu facem o redistribuire. Ei bine, asociatul 
cu care vei lucra este Avery Tolar. 

Mitch îi zîmbi stingherit noului său partener. _ 

— El te va conduce, iar cazurile şi dosarele la care vei lucra vor fi ale lui. In 
principiu, chestiuni legate de taxe. 

— Foarte bine. 

— Ah, să nu uit! Aş vrea să prînzim împreună astăzi, spuse Avery Tolar. 

— Bineînţeles, răspunse Mitch. 

— Luaţi limuzina mea, le propuse Lambert. 

— Chiar asta aveam intenţia să fac, replică Tolar. 

— Şi eu, eu cînd voi avea o limuzină? întrebă Mitch. Zîmbiră cu aerul că gustau 
gluma şi intenţia lui de a destinde atmosfera. 

— Cam peste vreo douăzeci de ani, răspunse Lambert. 

— Ei bine, pot să aştept. 

— Apropo, cum e BMW-ul? se interesă Victor Milligan. 

— Grozav! E pregătit să facă cinci mii de mile fără să tuşească. 

— Aţi avut probleme cu mutatul? 

— Nu, totul a fost în ordine. Sîntem recunoscători firmei pentru ajutorul pe care 
ni l-a oferit. Ne-aţi făcut să ne simţim într-adevăr bineveniţi. Abby şi cu mine vă 
sîntem extrem de recunoscători. 

McKnight încetă să mai zimbească şi îşi privi din nou însemnările din agendă. 

— După cum ţi-am mai spus, examenul de barou are prioritate faţă de orice altă 
activitate. Ai la dispoziţie şase săptămîni pentru ca să te pregăteşti. Noi te vom 
ajuta cu tot ce ne stă în putinţă. Avem propriile noastre cursuri recapitulative, care 
acoperă toate domeniile. Ai noştri te vor îndruma şi vor urmări cu atenţie modul în 
care te pregăteşti. Această pregătire îţi va lua cel puţin o jumătate din programul de 
lucru de la firmă şi, bineînţeles, cea mai mare parte a timpului liber. După cum ti- 
am spus, nici un angajat de-al nostru nu a ratat acest examen. 


— Nu voi fi eu primul! 

— Fii atent, dacă pici, îţi luăm BMW-ul, zîmbi Tolar. 

— Secretara ta va fi doamna Nina Huff. Această doamnă lucrează la noi de opt 
ani şi are mult temperament. Să ştii că este foarte capabilă, cu toate că, din punct 
de vedere fizic, nu prea ai la ce să te uiţi. Cunoaşte foarte multă legislaţie şi are 
tendinţa de a-i sfătui pe angajaţii mai tineri. De tine depinde s-o pui la locul ei. 
Oricum, dacă nu te înţelegi cu ea, o înlocuim. 

— Unde este biroul meu? 

— La etajul al doilea, pe acelaşi culoar cu cel al lui Avery. Decoratoarea va fi aici 
după-amiază şi veţi alege împreună mobilierul pentru birou. E o persoană foarte 
pricepută, pe cît posibil, urmează-i sfaturile! 

Şi Lamar avea biroul la etajul al doilea; pentru moment, acest gînd îl reconforta 
pe Mitch. Şi-l aminti pe Lamar cum stătea acolo, lîngă piscină, ud leoarcă, plîngînd şi 
îngînînd cuvinte incoerente. 

— Mitch, spuse McKnight, mi-e teamă că am neglijat ceva ce trebuia discutat 
încă de la prima ta vizită pe care ne-ai făcut-o. Mitch aşteptă cîteva secunde şi 
întrebă: 

— OK, despre ce e vorba? 

— Uite ce e, niciodată nu am permis unui membru al firmei noastre să-şi înceapă 
cariera împovărat de credite studenţeşti. Am dori să găseşti alte lucruri pentru care 
să-ţi faci probleme şi alte moduri de a-ţi cheltui banii. Ce datorii ai? 

Mitch sorbi din cafea şi socoti repede: 

— Aproape douăzeci şi trei de mii de dolari. 

— Miine dimineaţă, la prima oră, toate documentele referitoare la acest lucru să 
fie pe biroul Louisei! 

— Adică vreţi să spuneţi că firma îmi plăteşte datoriile şi împrumuturile? 

— Mitch dragă, asta face parte din politica noastră! Evident, cu condiţia ca tu să 
nu ai nimic împotrivă... 

— N-am nimic împotrivă, de fapt, nu ştiu ce să spun! 

— Nu trebuie să spui nimic; am făcut acest lucru pentru fiecare angajat al firmei. 
Tot ce ai de făcut este să-i dai Louisei toate hirtiile. 

— Domnule McKnight, este mai mult decit generos din partea dumneavoastră! 

— Da, aşa este! 


Limuzina înainta încet, blocată de traficul ameţitor al amiezii. Avery Tolar vorbea 
fără întrerupere. Îi spunea lui Mitch cît de mult îi amintea de el însuşi, aşa cum 
fusese în tinereţe. Un puşti sărac, dintr-o familie destrămată, crescut în Sud-Vestul 
Texasului de nişte oameni cu suflet bun, rămas apoi fără nici un căpătii, după ce 
terminase liceul. Muncise în tura de noapte într-o fabrică de încălţăminte pentru a-şi 
putea plăti primul an de colegiu şi, în fine, o bursă îl scosese din impas. Absolvise 
colegiul cum laude şi depusese cereri de înscriere la mai multe facultăţi de Drept. In 
final, alesese Universitatea Stanford, unde termină al doilea din promoţia lui. Refuză 
toate ofertele venite din partea marilor firme de pe Coasta de Vest. Voia să lucreze 
în domeniul taxelor. Oliver Lambert fusese cel care-l recrutase cu şaisprezece ani în 
urmă. Pe vremea aceea, firma nu avea nici măcar treizeci de angajaţi. 


Era căsătorit şi avea doi copii, dar nu vorbi prea mult despre familia lui. Vorbi, în 
schimb, despre bani care, spuse el, erau o adevărată pasiune. Avea deja un milion 
în bancă. Al doilea va fi tot acolo peste doi ani. La un venit brut de patru sute de mii 
pe an, cam acesta era ritmul de stringere a milioanelor. Specialitatea lui era 
organizarea de societăţi care cumpărau tancuri petroliere de mare tonaj. El, Avery, 
era cel mai bun specialist în domeniu şi lucra cite şaizeci — şaptezeci de ore pe 
săptămînă, la trei sute de dolari ora. 

Mitch, spuse Tolar, va începe cu o sută de verzişori pe oră, cel puţin cinci ore pe 
zi, pînă cînd trecea examenul de barou şi primea autorizaţia de liberă practică. 
După aceea, era de aşteptat să lucreze cîte opt ore pe zi, la o sută douăzeci ora. 
Onorariile erau infuzia dătătoare de viaţă a firmei. Totul se învirtea în jurul lor: 
avansări, măriri de salariu, prime, succes, totul. Acesta era oxigenul lor: totalul 
încasărilor realizate de fiecare în parte. Şi asta, în special în cazul nou-ve-niţilor. Cea 
mai rapidă cale de a primi o mustrare era să neglijezi înregistrarea onorariilor 
zilnice. El, Tolar, nu-şi amintea să fi primit vreodată o asemenea mustrare. Era ceva 
de neînchipuit ca un angajat al firmei să uite de încasări! 

Onorariul mediu al membrilor obişnuiţi era de o sută şaptezeci şi cinci pe oră. 
Asociaţii aveau o medie de trei sute pe oră. Victor Milligan primea patru sute pe oră 
de la doi dintre clienţii lui, iar Nathan Locke primise o dată chiar cinci sute pe oră 
pentru o prestație profesională care presupunea tranzacţii în care erau implicate 
mai multe ţări. Cinci sute de verzi pe oră! Avery se delecta la acest gind şi calculă 
repede cit făcea cinci sute pe oră înmulţit cu cincizeci de ore pe săptămînă, înmulţit 
cu cincizeci de săptămîni pe an. Păi făcea un milion două sute cincizeci de mii pe 
an! lată cum se fac banii în branşa noastră! lei o mînă de avocaţi aleşi pe cinste, îi 
facturezi la oră şi întemeiezi o dinastie. Cu cît aduni mai mulţi avocaţi, cu atit 
asociaţii fac mai mulţi bani. E simplu ca bună ziua. Totul este să nu nesocoteşti 
încasările — îl avertiză el pe Mitch. Asta e regula de bază a supravieţuirii. Dacă 
vreodată nu găseşte dosare ca să înscrie încasările, Mitch să facă bine să se 
prezinte imediat la el, la Avery, care avea destule asemenea dosare. 

Îi mai spuse lui Mitch că în fiecare lună, pe data de zece, asociaţii se adună să 
revadă încasările lunii anterioare. Acest oficiu divin are loc cu ocazia unui prînz în 
sufrageria lor cu acces limitat şi este o întreagă ceremonie. Royce McKnight citeşte 
cu voce tare numele fiecărui avocat şi totalul încasărilor realizate de acesta în luna 
respectivă. Desigur, adăugă el, între asociaţi există o competiţie strînsă în privinţa 
încasărilor, dar totul se petrece într-un spirit deschis şi fără încrîncenare. La urma 
urmei, toţi vor să fie bogaţi, şi chiar vor fi! Cît despre facturarea onorariilor, în ceea 
ce-i priveşte pe membrii obişnuiţi, cel care a omis să factureze nu păţeşte nimic 
prima dată. Abia după o lună Oliver Lambert îi va aminti ceva, în treacăt. Şi nimeni 
nu a rămas într-o astfel de situaţie mai mult de două luni! Desigur, cei care reuşesc 
să factureze onorarii foarte mari, primesc prime. Societăţile comerciale se bazează 
pe dosarul de încasări, aşa că, îl avertiză Tolar pe Mitch, nu nesocoti acest subiect! 
După examenul de barou, aceasta era prima urgenţă, întotdeauna. 

Ei da, continuă Tolar, examenul de barou era o pacoste, era un chin ce trebuia 
îndurat, dar era, în acelaşi timp, şi o ceremonie de primire în rîndul breslei. Oricum, 
să n-aibă Mitch teamă, nu era ceva de care să se sperie un absolvent al Harvard- 
ului. Nu avea decit să se concentreze asupra cursurilor recapitulative şi să încerce 


să-şi amintească tot ceea ce învățase în facultate. 

Limuzina coti pe o stradă laterală, printre două clădiri înalte şi se opri în faţa 
unui soi de baldachin care ajungea la o uşă neagră, metalică. Avery îşi privi ceasul 
şi-i spuse şoferului: 

— Să fii înapoi la două! 

"Două ore pentru dejun, se gîndi Mitch, asta vine şase sute de dolari, la onorariul 
de trei sute de dolari pe oră. Ce pierdere!" 


Manhattan Club se afla la ultimul etaj al unei clădiri cu zece nivele, construită 
pentru birouri, dar care nu mai fusese ocupată de nici o întreprindere încă de prin 
anii cincizeci. Avery declară sentenţios că această clădire era un morman de moloz 
şi gunoi, dar se grăbi să adauge că era, totuşi, cel mai select loc unde te puteai 
refugia să dejunezi sau să cinezi în Memphis. Mîncarea era excelentă, iar mediul era 
exclusiv masculin, alb, bogat şi de mare clasă. Dejunuri de mîna întîi pentru oameni 
de mîna întîi. Bancheri, avocaţi, directori, impresari, cîţiva politicieni şi cîţiva 
aristocrați. Un ascensor aurit ţişni în sus, fără să oprească la etajele unde se aflau 
doar birouri pustii. Ajunseră la etajul al zecelea. Îi primi un maître d'hotel care îi 
spuse lui Tolar pe nume şi care îl întrebă ce mai fac bunii lui prieteni Oliver Lambert 
şi Nathan Locke. Prezentă apoi condoleanţe pentru pierderea domnilor Kozinski şi 
Hodge. Avery îi mulţumi şi i-l prezentă pe cel mai nou angajat al firmei. Masa 
preferată a lui Avery îi aştepta, într-un colţ al sălii. Un negru deosebit de politicos le 
întinse meniul. 

— Firma nu admite alcoolul la dejun, spuse Avery, în timp ce consulta lista. 

— Foarte bine, eu nici nu obişnuiesc să beau alcool la prînz. 

— Cu atit mai bine, dar atunci ce vrei să bei? 

— Ceai. Ceai cu gheaţă. 

— Ceai cu gheaţă pentru el şi adu-mi şi mie un Martini Bombay cu gheaţă şi cu 
trei măsline, comandă Avery chelnerului. 

Cu nasul înfundat în lista de mîncăruri, Mitch zîmbi ironic şi-şi muşcă limba. 

— Firma asta are prea multe reguli mormăi Avery. 

Primul Martini se termină curînd şi fu urmat îndeaproape de un al doilea, după 
care Avery puse punct acestui capitol şi comandă pentru amîndoi peşte fript, 
specialitatea zilei. Trebuia să-şi supravegheze silueta, oftă el. Mergea zilnic la club, 
la propriul său club de exerciţii fizice. Îl invită pe Mitch să vină să asude împreună. 
Da, poate după examenul de barou. Il întrebă pe Mitch despre cum jucase fotbal în 
timpul colegiului şi acesta nu uită că trebuia, în mod politicos şi formal, să decline 
orice merit. La rîndul său, Mitch întrebă despre copii, iar Avery îi răspunse că locuiau 
cu mama lor. 

Peştele era prea crud, iar cartofii erau prea nefierţi. Mitch ciuguli puţin, îşi mîncă 
încet salata şi-l ascultă pe celălalt cum turuie. Vorbea acum despre cei care erau 
aşezaţi la celelalte mese. La o masă se găsea primarul, însoţit de un japonez. La o 
altă masă, se afla unul dintre bancherii firmei lor. Mai erau şi alţi avocaţi pe la 
diferite mese. Toţi tipii ăştia erau nişte tipi grei şi toţi mîncau cu furie şi importanţă, 
aşa cum se cade să măniînce nişte oameni care au în mînă pîinea şi cuțitul. 
Atmosfera era rece şi rigidă. Avery tocmai îi spunea că fiecare membru al acestui 


club era o figură de prim-plan, atît în domeniul său de activitate, cît şi în oraş. Avery 
Tolar se simţea printre ei ca acasă. 

Refuzară amindoi desertul şi comandară cafea. Mitch trebuia să fie în fiecare 
dimineaţă la birou la ora nouă, explică Avery, după ce-şi aprinse o ţigară. 
Secretarele veneau la opt şi jumătate. Programul era de la nouă la cinci, dar nimeni 
nu lucra opt ore. In ceea ce-l priveşte, el, Avery, venea în fiecare dimineaţă la opt şi 
rareori pleca acasă înainte de şase seara. Douăsprezece ore pe zi, cinci zile pe 
săptămînă, la trei sute de dolari ora, timp de cincizeci de săptămîni pe an — asta 
face nouă sute de mii! în timp facturat! Asta era țelul lui! E adevărat că anul trecut 
facturase doar şapte sute de mii, dar fusese un an greu — avusese probleme 
personale. Mitch putea veni la birou la şase sau la nouă dimineaţa, firmei nu-i păsa. 
Important era să-şi facă datoria. 

— La ce oră se deschid uşile? întrebă Mitch. 

Avery îi explică zimbind că fiecare angajat are propria lui cheie, aşa că puteau 
veni şi pleca după propria lor dorinţă. Paza era foarte bine organizată şi paznicii lor 
erau obişnuiţi să aibă de-a face cu angajaţii firmei — nişte posedaţi de muncă! 
Obiceiurile unora dintre ei erau deja intrate în legendă. Victor Milligan lucrase, la 
începutul carierei lui, cite şaisprezece ore pe zi, timp de şapte zile pe săptămînă, 
pînă devenise asociat. In acel moment, renunţase să mai lucreze duminica. Apoi 
făcuse un infarct şi renunţase şi la simbete. După care medicul îi impusese un 
program strict de zece ore pe zi, timp de cinci zile pe săptămînă şi rezultatul fusese 
că Victor Milligan era, la ora actuală, un om absolut nefericit. 

Şi bietul Marty Kozinski — el cunoscuse numele de botez al tuturor portarilor! El 
fusese genul de om care ţinea morţiş să-şi ia micul dejun împreună cu copiii, aşa că 
venea la birou la nouă, dar pleca acasă după miezul nopţii. lar Nathan Locke 
pretinde că nu poate lucra ca lumea după sosirea secretarelor, aşa că se prezintă la 
sediu la şase dimineaţa. Pentru el, ar fi o ruşine să înceapă munca mai tîrziu de 
şase! lată deci un tip de şaizeci şi unu de ani, cu o avere de zece milioane, care 
munceşte de la şase dimineaţa la opt seara în fiecare zi, timp de cinci zile, plus o 
jumătate de sîmbătă în fiecare săptămînă. Dacă ar ieşi la pensie, ar muri. Tolar îi 
explică mai departe că nimeni nu avea fişă de pontaj; vii şi pleci după cum ai chef. 
Important este să-ţi faci treaba. Mitch îl asigură că recepţionase mesajul şi că, 
pentru el, şaisprezece ore de lucru pe zi nu era ceva nou. 

Avery îl privi pe Mitch şi-i făcu un compliment — costumul lui cel nou era foarte 
reuşit. Îi spuse că la firma lor era în vigoare un adevărat cod al îmbrăcăminţii şi că, 
după toate aparențele, Mitch descifrase codul. El, Avery, avea propriul lui croitor, un 
coreean bătrîn, care locuia în South Memphis. Dacă Mitch dorea, i-l va recomanda, 
atunci cînd va avea suficienţi bani, pentru că, iată, omul lua cincisprezece sute 
pentru un costum. Mitch declară că mai poate aştepta un an-doi. 

In acel moment se apropie de ei un avocat de la o altă firmă, care dorea să-i 
prezinte lui Avery condoleanţe şi să-l întrebe ce fac familiile celor doi dispăruţi. Nu 
trecuse nici un an de cînd lucrase cu Joe Hodge la un caz comun şi acum, nu, era 
peste putinţă, nu-şi credea urechilor. Avery îl prezentă lui Mitch şi aşteptară amindoi 
ca celălalt că plece, dar omul îi dădea înainte cu părerile de rău. Era clar că voia de- 
talii suplimentare. Avery însă nu spuse nimic şi, în cele din urmă, fu nevoit să se 
retragă. 


Pe la ora două, sala începu să se golească. Avery semnă cecul şi fură imediat 
conduşi spre ieşire de către acelaşi maître d'hotel. Şoferul îi aştepta răbdător, 
sprijinit de portbagajul limuzinei. Mitch se scufundă în canapeaua mare şi 

confortabilă, din piele naturală. Privi clădirile, automobilele, pietonii care 
mergeau grăbiţi pe trotuarele încinse de văpaia amiezii şi se întrebă cîţi dintre ei 
văzuseră vreodată interiorul unei limuzine. Cîţi cinaseră vreodată la Manhattan 
Club. Cîţi dintre ei vor fi bogaţi peste zece ani? Mitch zimbea, simțindu-se nespus de 
bine în propria-i piele. Harvard-ul era la un milion de mile distanţă! Harvard-ul fără 
credite studenţeşti. Şi Kentucky făcea parte din altă lume. Trecutul era deja uitat. 
Mitch reuşise. 


Decoratoarea îl aştepta în birou. Avery se retrase, nu înainte de a-l invita pe 
Mitch la el în birou peste o oră. Femeia venise cu un teanc de reviste specializate în 
mobilier pentru birouri şi cu un maldăr de mostre. Mitch îi ceru părerea, o ascultă cu 
tot interesul de care era capabil şi, în final, îi spuse că avea cea mai mare încredere 
în ea şi în bunul ei gust, aşa că o rugă să se ocupe singură de tot. Ea îi recomandă 
un birou din lemn de cireş, masiv şi fără sertare; scaune cu braţe, îmbrăcate în piele 
de Burgundia; un covor oriental de preţ. lar Mitch fu de părere că totul era minunat. 

După plecarea ei, Mitch se aşeză în faţa biroului vechi, care, de fapt, arăta cum 
nu se poate mai bine şi care lui i-ar fi convenit de minune, numai că era deja prea 
uzat şi nu se potrivea cu statutul unui avocat al firmei Bendini, Lambert & Locke. 
Încăperea de cinci pe cinci avea două ferestre înalte de doi metri, orientate spre 
Nord. Prin ele, Mitch putea vedea cu mare exactitate tot ce se petrecea la etajul al 
doilea al clădirii de alături. Priveliştea nu era deloc cine ştie ce! Dacă făcea un efort, 
putea totuşi zări, undeva departe, apele fluviului. Pereţii tapetaţi erau goi. Ah, da, 
decoratoarea alesese şi nişte opere de artă; aşa că Mitch decise că va atîrna pe 
peretele din faţa biroului diplomele şi certificatele înrămate — acela avea să fie 
Peretele Personal. 

Era o încăpere spațioasă pentru un nou angajat. Mult mai spațioasă decit 
alveolele în care se înghesuiau bobocii la New York sau la Chicago. Da, mergea 
pentru vreo doi ani. 

Apoi venea la rînd alt birou, cu o vedere mai atrăgătoare. Şi, în sfîrşit, unul din 
birourile de pe colţ, unul din "birourile puterii”. 

Domnişoara Nina Huff ciocăni în uşă, intră şi se prezentă — ea era secretara. Era 
o femeie solidă, de vreo patruzeci şi cinci de ani. Privind-o, nu era deloc greu să-ţi 
dai seama de ce nu se măritase niciodată. Neavind obligaţii familiale, era evident 
că-şi cheltuia toţi banii pe haine şi farduri. Efectul era nul. Mitch se întrebă de ce nu- 
şi dădea banii pe gimnastică şi pe dietetician. Ea îi spuse că lucra la firmă de opt ani 
şi jumătate şi că ştie absolut totul despre activitatea de birou. Dacă Mitch are vreo 
nedumerire, n-avea decit s-o întrebe, ea îi stătea la dispoziţie. Lucrase un timp la 
serviciul de dactilo şi era foarte mulţumită că revenise la secretariat. El aprobă, ca 
şi cum ar fi înţeles ce mare diferenţă era între cele două activităţi. Ea îl mai întrebă 
şi dacă ştie să folosească aparatele de dictare şi înregistrare. Da, ştie, răspunse el, 
cu un an în urmă colaborase cu o firmă-de-trei-sute-de-angajaţi de pe Wall Street şi 
acolo se obişnuise să întrebuinţeze cele mai recente realizări din domeniul biroticii. 


Dar, dacă va avea o problemă, are să-i ceară ajutorul, desigur. 

— Cum se numeşte soţia dumneavoastră? 

— Are vreo importanţă? 

— Are. Vreau să-i vorbesc pe un ton politicos şi prietenos cînd va suna la birou. 

— Ei bine, o cheamă Abby. 

— Şi cum preferaţi cafeaua? 

— Fără zahăr, dar mi-o prepar singur. 

— Dar nu mă deranjează deloc să fac cafea! Face parte din atribuţiile mele. 

— Nu. Mi-o fac singur. 

— Dar toate secretarele prepară cafeaua şefului! 

— Dacă te atingi vreodată de cafeaua mea, îţi promit că voi avea gijă să ajungi 
la serviciul de expediţii unde ai să lipeşti timbrele cu limba! 

— Avem dispozitiv automat de lipit timbre. Pe Wall Street le lipesc cu limba? 

— Era o figură de stil. 

— Deci, am reţinut numele soţiei dumneavoastră şi am rezolvat şi chestiunea 
cafelei, aşa că bănuiesc că putem începe. 

— Dimineaţa să fii aici la opt şi jumate! 

— Da, şefu', să trăiţi! 

Nina Huff ieşi din încăpere şi Mitch zîmbi pe sub mustață: făcea ea pe deşteaptă, 
dar, slavă Domnului, avea simţul umorului. Nu trecu mult şi în uşă apăru Lamar care 
îi spuse că întirziase la o întîlnire cu Nathan Locke. Se bucura să-l vadă pe Mitch şi 
era foarte mulţumit că birourile lor erau atît de apropiate. Se scuză din nou pentru 
cina ratată de joia trecută. Da, spuse în încheiere, cu mîna pe clanţa uşii, va veni cu 
Kay şi cu copiii la ora şapte diseară, să vadă casa şi mobila cea nouă a familiei 
McDeere. 


Hunter Quin avea cinci ani; sora lui, Holly, avea şapte. Aşezaţi la masa nou- 
nouţă din sufragerie, îşi mîncară în linişte porţiile de spaghete. Erau doi copii foarte 
bine crescuţi, aşa că ignorau în mod conştiincios conversaţia adulţilor. Abby îi privea 
pe cei doi puşti şi visa la bebeluşi. Şi Mitch îi găsea nostimi, dar el era preocupat să 
recapituleze întimplările de peste zi. 

Femeile mîncară repede şi plecară să vadă mobila şi să discute despre aranjarea 
interiorului. Pilotaţi de Hearsay, copiii o luară către curtea din spate. 

— Mă simt oarecum surprins că te-au repartizat la Tolar, spuse Lamar în timp ce 
se ştergea la gură cu şervetul. 

— De ce? 

— Nu ţin minte ca el să fi coordonat vreodată un nou angajat. 

— Dintr-un motiv anume? 

— Nu neapărat. Să ştii că e un tip grozav, doar atît că nu prea e jucător de 
echipă. Tipul e un singuratic, vrea să treacă totul prin mintea şi prin mîna lui. Se 
zice că are probleme cu nevastă-sa, se pare chiar că s-au despărţit, dar el nu 
vorbeşte niciodată despre asta. 

Mitch îşi împinse farfuria goală şi sorbi din ceaiul cu gheaţă. 

— E un avocat bun? întrebă el. 

— Tot ce poate fi mai bun ca avocat. De altfel, toţi sînt buni, de vreme ce ajung 


asociaţi. Tolar are mulţi clienţi bogaţi, care ştiu că îi datorează faptul că le-a pus 
milioanele la adăpost. El organizează societăţi comerciale cu răspundere limitată. 
Multe din soluţiile lui sînt riscante şi el, ca profesionist, e cunoscut pentru bucuria pe 
care i-o produce lupta, riscul, şi mai apoi ciocnirile cu cei de la Serviciul de Venituri 
Interne. Cei mai mulţi dintre clienţii lui sînt nişte rechini care joacă tare. Ai să faci 
multă cercetare ca să găseşti modalităţile optime de eludare a legilor fiscale. O să 
te distrezi pe cinste! 

— Azi la dejun mi-a vorbit o oră despre facturarea încasărilor. 

— Da, păi e o chestie vitală. Pentru noi, această presiune de a încasa mereu mai 
mult e o condiţie permanentă. Timpul este tot ceea ce avem de vinzare. Ai să vezi, 
după ce treci examenul de barou, Tolar şi McKnight îţi vor supraveghea încasările. 
Totul e băgat pe calculator şi ei pot să-ţi spună cit eşti de productiv, pînă la ultima 
centimă. În mod normal, se aşteaptă de la tine să facturezi între treizeci şi patruzeci 
de ore pe săptămînă — asta în primele şase luni, şi pe urmă, timp de doi ani, cam 
cincizeci de ore pe săptămînă. Inainte de a deveni asociat, va trebui să-ţi tragi vreo 
şaizeci de ore, şi asta vreme de cîţiva ani buni. Nici un asociat activ nu declară mai 
puţin de şaizeci de ore, şi asta la un onorariu maxim! 

— Da, da' sînt foarte multe ore! 

— Aşa pare la prima vedere. Cea mai mare parte a avocaţilor buni pot lucra opt- 
nouă ore pe zi şi facturează douăsprezece. Asta se numeşte umplutură. Da, nu prea 
e cinstit faţă de client, da' toţi fac aşa. Să ştii că marile firme s-au înălţat pe dosare 
de umplutură. Asta e jocul. 

— Nu mi se pare prea etic. 

— O fi, da' nici figurile avocaţilor reclamantului nu sînt etice. Nu e etic nici să 
primeşti onorariul în bani gheaţă, atunci cînd presupui că sînt bani murdari. Şi mai 
sînt lucruri care nu sînt etice. Ce zici de doctorul care vede o sută de pacienţi pe zi? 
Sau de ăla care face operaţii cînd nu e necesar? Să ştii că am avut printre clienţii 
mei unii care erau cu totul lipsiţi de principii etice. Şi să mai ştii că e uşor să umpli 
un dosar cînd clientul e un multimilionar care nu vrea decit să tragă guvernul în 
piept şi mai vrea ca tu să fii cel care face chestia asta. În mod legal. Toţi facem 
asta. 

— Firma te şcolarizează pe tema asta? 

— Ei, fireşte că nu! Le înveţi singur. Într-un fel sau altul, începi prin a munci 
foarte mult, ca un nebun, dar n-o poţi ţine în ritmul ăsta. Aşa că încet, încet, 
descoperi că se poate şi pe scurtătură. Ai să vezi, Mitch, peste un an ai să ştii 
perfect cum să munceşti zece ore şi să facturezi douăzeci. E un al şaselea simţ care 
se dezvoltă la avocaţii maturi. 

— Şi ce-am să mai dobindesc? 

Lamar zăngăni cuburile de gheaţă din paharul cu ceai şi se gîndi înainte să 
răspundă. 

— O anume doză de cinism. Meseria asta te marchează, în facultate ai capul plin 
de idei care mai de care mai nobile: avocatul campion al drepturilor individului, 
apărător al Constituţiei, al celor oprimaţi şi aşa mai departe. După numai şase luni 
de practică, înţelegi că nu sîntem altceva decit nişte arme de închiriat. Oratori de 
vînzare, adjudecaţi prin licitaţie celui care plăteşte mai mult, fie el ultima jigodie, ul- 
timul escroc, dar care are bani să achite onorariile noastre exorbitante. Şi, în acel 


moment, nimic nu te mai poate şoca. Da, ştiu, se presupune că avem o meserie 
onorabilă, dar vei întîlni atît de mulţi avocaţi corupți, încît vei simţi la un moment 
dat nevoia de a renunţa, de a căuta o muncă cinstită, în fine, cinstită! Da, Mitch, ai 
să ajungi şi tu un cinic. Şi asta mi se pare foarte trist, crede-mă! 

— N-ar trebui să-mi spui toate astea acum, cînd sînt pe punctul de a începe, nu 
crezi? 

— Se poate, da' ştii ceva? Banii compensează totul. E de necrezut cît de multe 
corvezi poţi să faci şi cîte chinuri poţi să înduri pentru două sute de mii pe an... 

— Corvezi, chinuri?! Sună teribil! 

— N-o lua chiar aşa! Lucrurile nu stau chiar atît de rău. Dar îţi mărturisesc că 
viziunea mea asupra vieţii a suferit o schimbare radicală joia trecută. Îmi pare rău. 

— Nu vrei să vezi casa? E splendidă! 

— Nu, lasă, poate altă dată. Acum, hai să stăm doar de vorbă! 


6 


La ora cinci dimineaţa, soneria deşteptătorului aşezat pe noptiera cea nouă, sub 
veioza cea nouă, făcu pur şi simplu explozie, dar fu imediat redusă la tăcere. 
Clătinîndu-se, Mitch străbătu casa întunecată şi se îndreptă spre uşa de serviciu, în 
faţa căreia Hearsay aştepta dînd din codiţă. Mitch îi dădu drumul cîinelui în curtea 
din spate şi se duse spre baie. Douăzeci de minute mai tirziu, gata de plecare, o 
sărută pe Abby care dormea, şi care nu-i răspunse. 

Oraşul era şi el adormit, aşa că Mitch făcu doar zece minute pînă la Bendini 
Building. Era hotărît să-şi înceapă programul zilnic la cinci şi jumătate — cu condiţia 
să nu fie altul care să-şi înceapă ziua şi mai devreme, pentru că, în acest caz, va 
trebui să se prezinte la cinci sau la patru sau la ora la care să fie sigur că este 
primul. Somnul nu era decit pierdere de timp! Astăzi el va fi primul sosit la firmă, 
astăzi şi în toate zilele de acum înainte, pînă va deveni asociat. Dacă alţii aveau 
nevoie de zece ani pînă să ajungă asociaţi, ei bine, lui nu-i erau necesari decit 
şapte. Mitch era ferm decis să ajungă cel mai tînăr asociat din istoria firmei. 

Lîngă Bendini Building se afla un teren viran înconjurat de un gard înalt. Un 
paznic stătea în poartă. În parcarea de dincolo de gard, numele lui Mitchell McDeere 
era scris pe spaţiul dintre două linii de vopsea galbenă. Oprit lîngă poartă, Mitch 
aştepta. Paznicul răsări de undeva, din întuneric şi se apropie de maşină. Mitch 
apăsă pe buton, geamul se lăsă în jos, şi el putu să-i întindă omului în uniformă 
legitimaţia din plastic pe care era lipită şi o fotografie. 

— Trebuie că sînteţi tipul cel nou. 

— Da. Sînt Mitch McDeere. 

— Ştiu şi eu să citesc. Oricum, mi-am dat seama după maşină. 

— Dumneata cum te numeşti? 

— Dutch Hendrix. Treizeci şi trei de ani am fost poliţist în Memphis. 

— Ei bine, Dutch, mă bucur să te cunosc! 

— Da, şi eu. Începeţi lucru' la ora asta afurisită? 

— Nu, dar am crezut că vor fi deja aici cu toţii, spuse Mitch zîmbind, în timp ce-şi 
recupera legitimaţia. 


Dutch Hendrix giîlgii făcînd o grimasă care se dovedi a fi un zîmbet. 

— Siînteţi primu', dar apare el şi domnul Locke în curînd. 

Poarta se deschise şi Dutch îl lăsă să treacă spre locul lui de parcare. Mitch îşi 
găsi numele scris pe jos cu vopsea albă. Işi parcă BMW-ul fără nici o pată, îşi luă de 
pe bancheta din spate servieta din piele de tipar roşu închis, care servietă nu 
conţinea de fapt nimic, şi închise portiera fără s-o trîntească. Un alt paznic aştepta 
la intrarea de serviciu. Mitch se prezentă şi îşi controla ceasul: da, era exact cinci şi 
treizeci. Se simţi uşurat să constate că ora aleasă era suficient de matinală pentru 
a-i îngădui să fie primul la slujbă. 

Clădirea era întunecată şi Mitch trebui să aprindă toate luminile în drum. Îşi trînti 
servieta pe biroul vechi şi se îndreptă către automatul de cafea aflat într-o încăpere 
special amenajată. Aparatul de cafea era una din chestiile acelea de dimensiuni 
industriale cu mai multe arzătoare, cu multe recipiente şi butoane şi fără nici o 
instrucţiune de folosire la prima vedere. Mitch vărsă un pachet de cafea în filtru, 
studie cu atenţie aparatul timp de cîteva secunde, turnă apă într-un orificiu cu pilnie 
şi începu să ridă în clipa în care cafeaua începu să picure chiar acolo unde îşi 
aşezase paharul. 

Intr-un colţ al biroului se aflau trei cutii mari de carton în care Mitch îşi îndesase 
cărţi, dosare, carnete şi notite de la cursuri. Începu să golească prima cutie pe 
birou, aşezînd materialele în teancuri ordonate, pe categorii. După ce termină şi a 
doua ceaşcă de cafea, Mitch găsi în fine şi cursurile recapitulative pentru examenul 
de barou: erau în cea de-a treia cutie. Se duse apoi la fereastră şi ridică jaluzelele: 
afară era încă întuneric. Nu observă silueta care apăruse brusc în cadrul uşii. 

— Bună dimineaţa! 

Mitch se întoarse brusc şi îl privi pe noul venit cu uimire. 

— M-ati speriat, răsuflă el adînc. Bună dimineaţa! 

— Te rog să mă ierţi. Eu sînt Nathan Locke, nu cred că ne-am cunoscut. 

— Nu, nu ne-am cunoscut. Eu sînt Mitch McDeere, noul angajat. 

Îşi strînseră mîinile. 

— Da, ştiu cine eşti şi-mi pare rău că nu am avut cînd să facem cunoştinţă. De 
fapt, am fost teribil de ocupat în timpul vizitelor dumitale anterioare. Mi se pare că 
te-am văzut luni, la cele două înmormiîntări, nu? 

Mitch dădu afirmativ din cap. Ştia cu cea mai mare precizie că nu se aflase 
niciodată la mai puţin de o sută de metri de Nathan Locke, pentru că dacă i s-ar fi 
întîmplat măcar o dată, ar fi ţinut minte. Ochii lui Locke erau negri, cu o privire de 
gheaţă, înconjurați de riduri întunecate, săpate adînc în piele. Extraordinari ochi, de 
neuitat. Părul lui alb, ceva mai rar în creştet, era mai des în dreptul urechilor şi 
contrasta puternic cu restul feţei. Cînd vorbea, ochii i se îngustau şi pupilele negre 
străluceau violent. Ochi siniştri. Atoateştiutori. 

— Da, s-ar putea, răspunse Mitch fascinat de figura cea mai plină de răutate pe 
care o întîlnise pînă atunci. S-ar putea. 

— Văd că te numeri printre adepţii sculatului de dimineaţă. 

— Da, domnule. 

— Atunci e şi mai bine că te avem printre noi. Nathan Locke se desprinse din 
cadrul uşii şi dispăru. 

Mitch aruncă o privire pe culoar în urma lui şi închise uşa. Mda, nu era de mirare 


că-l consemnau la etajul ai patrulea, departe de toată lumea. De-aia nu i-l 
prezentaseră înainte de a semna contractul — ar fi putut să se răzgindească şi să 
nu-l mai semneze! Probabil că-l ascundeau de toţi viitorii recruți! Adevărul e că 
Locke are o prezenţă malefică, îşi spuse Mitch, cea mai amenințătoare şi mai rea 
fiinţă pe care am cunoscut-o. Şi asta din cauza ochilor. Da, monologa Mitch cu 
picioarele întinse pe birou şi cu cafeaua în mînă, ochii lui Locke — nu era a bună cu 
ei. 


Dar cum era de aşteptat, Nina Huff sosi la opt şi jumătate aducînd şi ceva de 
mîncare. Îi oferi lui Mitch o gogoaşă. El luă două şi ea îl întrebă dacă n-ar trebui să 
aducă ceva mai multă mîncare în fiecare dimineaţă. Da, răspunse Mitch, ar fi un 
gest nemaipomenit de drăguţ. 

— Şi cu astea ce-i? întrebă Nina arătînd spre mormanul de hiîrţoage de pe birou. 

— "Astea" sînt munca noastră pe ziua de azi. Trebuie să punem în ordine toate 
mizeriile astea. 

— Şi nimic de dictat azi? 

— Nu, nu încă. Peste citeva minute mă duc la Avery. Am nevoie de ordine în 
zăpăceala asta. 

— Oh, ce activitate palpitantă, zise Nina şi plecă spre camera de cafea. 

Avery Tolar îl aştepta şi, cînd îl văzu, îi întinse un dosar gros, spunînd: 

— Acesta este dosarul Capps, de fapt numai o parte din el. Clientul nostru se 
numeşte Sonny Capps şi locuieşte la Houston, dar s-a născut şi a crescut în 
Arkansas. Omul are vreo treizeci de milioane şi-şi ţine laba pe fiecare cent. 

Taică-său i-a lăsat moştenire o companie de şlepuri pe care el a transformat-o în 
cea mai mare companie de remorchere de pe Mississippi. Acum are în toată lumea 
vapoare — bărci, cum spune el. Noi rezolvăm cam optzeci la sută din problemele lui 
juridice, adică totul în afara litigiilor. Acum, Capps vrea să înfiinţeze încă o societate 
comercială cu răspundere limitată, care să achiziţioneze o flotă de tancuri 
petroliere, rămasă familiei unui tip din Hong Kong care tocmai a murit; în asemenea 
situaţii, Capps este asociatul principal şi mai găseşte încă vreo douăzeci, douăzeci şi 
cinci de asociaţi cu răspundere limitată cu care să împartă riscurile şi care să-şi 
pună paralele la bătaie. Afacerea asta valorează vreo şaizeci şi cinci de milioane. Să 
ştii că am organizat mai multe societăţi pentru Capps şi toate sînt diferite una de 
alta şi extrem de complicate. Şi el este un tip extrem de dificil: e un perfecţionist 
care îşi închipuie că ştie mai multe decit ştiu eu. Tu nu vei fi nevoit să discuţi cu el, 
de fapt, nimeni de la noi nu vorbeşte cu el, în afară de mine. In dosarul ăsta se află 
o parte din documentele ultimei societăţi comerciale pe care am organizat-o pentru 
Sonny. Citeşte toate hiîrţoagele astea cuvînt cu cuvînt şi pe urmă, fă-mi un proiect în 
ciornă pentru contractul afacerii despre care ţi-am povestit! 


Brusc, dosarul deveni şi mai greu. Poate ora cinci şi jumătate nu era suficient de 
devreme, se gîndi Mitch. 

— Deci, continuă Tolar, Capps ne-a dat vreo patruzeci de zile şi sîntem deja în 
întîrziere. Marty Kozinski era cel care mă ajuta, aşa că am să revăd dosarul întocmit 


de el şi după aceea ţi-l pasez. Ai vreo întrebare? 

— Cum rămîne cu cercetarea? 

— Totul este în ordine, dar va trebui să aduci materialele la zi. Anul trecut, 
Capps a cîştigat mai mult de nouă milioane, dar pe taxe a dat o nimica toată. Nu dă 
doi bani pe taxe şi mă face pe mine răspunzător pentru fiecare cent pe care-l pierde 
pe aşa ceva. Bineînţeles că totul este perfect legal, dar eu zic că asta se cheamă 
muncă la înaltă tensiune. Şi în joc se află milioane de dolari din investiţii şi din 
economii de taxe! Fii atent că societatea pe care o facem acum va fi puricată de 
experţi guvernamentali din cel puţin trei ţări! Aşa că, prudenţă şi atenţie! 

— Cite ore pe zi va trebui să lucrez la povestea asta? întrebă Mitch răsfoind 
dosarul. 

— Cît mai multe cu putinţă. Ştiu, examenul de barou e important, dar tot atit de 
important este şi Sonny Capps. Anul trecut ne-a plătit onorarii de o jumătate de 
milion. 

— Bine, am să rezolv problema asta. 

— Sînt convins. Cum îţi spuneam, tu ai o sută pe oră, aşa că nu uita să-ți 
facturezi încasările. Nina Huff te va ajuta să parcurgi dosarul astăzi. Nu uita de 
facturare! 

— Ei, cum aş putea să uit?! 


Oliver Lambert şi Nathan Locke stăteau în faţa uşii metalice de la etajul al 
cincilea şi se uitau ţintă în camera de luat vederi. Clic! uşa se deschise şi un paznic 
îi salută dînd din cap. De Vasher îi aştepta în biroul lui. 

— Bună, Ollie, spuse el calm, ignorîndu-l complet pe celălalt. 

— Ce mai e nou? şuieră sec Nathan Locke în direcţia lui. 

— Unde? întrebă De Vasher liniştit. 

— La Chicago. 

— Cei de-acolo sînt foarte neliniştiţi, Nat. Indiferent de ceea ce crezi tu despre 
ei, să ştii că nu le place să-şi murdărească miinile. Şi nici nu vor să priceapă de ce 
trebuie s-o facă. 

— Ce vrei să spui cu asta? Locke îi vorbea fără să-l privească. 

— Vreau să spun că ăia pun nişte întrebări dure de tot, de exemplu, de cenu ne 
putem ţine oamenii în friu. 

— Şi tu ce le-ai spus? 

— Că totul e OK. Că e minunat. Că marea firmă Bendini este solidă. Că fisurile au 
fost astupate. Că afacerile decurg în nota obişnuită. Că nu sînt probleme. 

— Cit de mult rău au făcut cei doi? interveni Lambert. 

— Nu ştiu, nu sînt sigur. Cred că nici n-o să ştiu vreodată, dar părerea mea e că 
n-au vorbit. Se hotăriseră să vorbească, asta e sigur, da' cred că n-au mai apucat. 
Am aflat din sursă sigură că în ziua accidentului, agenţii FBI erau în drum spre 
insulă, aşa că-mi închipui că plănuiseră să se întiîlnească acolo ca să-şi verse sacul. 

— De unde ştii? întrebă Locke. 

— Hai, Nat, ce dracu', am şi eu oamenii mei! Şi, dacă vrei să ştii, am oameni 
peste tot în insulă. Ştii doar că fac treabă bună! 

— Da, evident. 


— Treaba a fost făcută ca lumea, cel puţin? 

— Da, a fost o afacere profesionist executată. 

— Şi tipul ăla, indigenul, cum a apărut acolo? 

— Păi trebuia să facem ca totul să arate cum nu se poate mai natural, Ollie. 

— Ce-au zis autorităţile locale? 

— Care autorităţi, Ollie? Acolo e o insulă mică, liniştită. Anul trecut au avut o 
crimă şi patru accidente subacvatice, aşa că, din punctul lor de vedere, şi ăsta a 
fost tot un accident. Trei înecuri accidentale, asta e părerea autorităţilor de-acolo. 

— Dar FBl-ul? întrebă Locke. 

— Habar n-am. 

— Parcă ziceai ceva de o sursă... 

— Care chiar există, da' nu pot să dau de el. De ieri a dispărut, nu mai ştiu nimic 
despre el. In orice caz, oamenii mei sînt încă pe insulă şi n-au observat nimic 
deosebit. 

— Şi cît timp îi mai ţii acolo? 

— Citeva săptămîni. 

— Şi dacă apar federalii? nu-l slăbi Locke cu întrebările. 

— Dacă apar, vor fi urmăriţi pas cu pas. Vor fi luaţi în primire cînd coboară din 
avion, vor fi însoţiţi pînă la hotel, le vom intercepta telefoanele, vom şti ce-au 
mîncat la micul dejun, ce-au vorbit între ei şi aşa mai departe. Fiecare federal o să 
aibă în cîrcă trei oameni de-ai mei care vor şti şi cînd se duc ăia la closet. Ascultă, 
Nat, n-au ce să găsească! Ţi-am spus doar că treaba a fost făcută de profesionişti. 
Treabă curată. Fără probe. Calmează-te odată, ce dracu'! 

— Uite ce e, De Vasher, povestea asta mă înnebuneşte, zise Lambert. 

— Da' crezi că mie-mi place, Ollie? Şi ce vrei să facem acu' ? Da' atunci, înainte, 
ai fi vrut să stăm deoparte şi să-i lăsăm să vorbească? Haide, Ollie, oameni sîntem! 
Ştii că eu n-am vrut, dar Lazarov a zis s-o fac. Uite ce e, dacă vrei să te cerţi cu 
Lazarov, n-ai decit, dar eu te avertizez că s-ar putea să te găsească şi pe tine 
plutind cine ştie pe unde. Şi-apoi, băieţii ăia doi n-aveau gînduri bune. Puteau dracu' 
să-şi ţină gura! Să se joace de-a avocaţii plini de bani şi să-şi conducă maşinuţele 
lor nemaipomenite! Da' nu, ei au preferat să fie nişte şmecheri cu două feţe! 

Locke îşi aprinse o ţigară şi suflă un nor gros de fum în direcţia lui De Vasher. 
Toţi trei tăceau, în vreme ce fumul inunda încăperea. De Vasher îl privea fix pe Ochi 
Negri, fără să scoată o vorbă. 

— De ce ne-ai chemat? întrebă Lambert care se ridicase în picioare şi studia cu 
atenţie peretele alb din faţa lui. 

De Vasher respiră adînc înainte să răspundă. 

— Uite ce e, Chicago vrea să intercepteze telefoanele particulare ale tuturor 
angajaţilor care nu sînt asociaţi ai firmei. 

— Vezi, ţi-am spus eu, îi zise Lambert lui Locke. 

— Atit îţi spun, Ollie, ideea nu-mi aparţine, şi ăia chiar insistă s-o facă. Sînt 
nervoşi şi vor să-şi ia precauţii suplimentare şi eu zic că nu poţi să-i condamni 
pentru asta. 

— Nu crezi că exagerează? se interesă Lambert. 

— Ba cred că da şi că nu e deloc o măsură necesară, da' vezi că ei sînt de altă 
părere. 


— Cînd? întrebă Locke sec. 

— Săptămîna viitoare. O să ne ia cîteva zile bune toată treaba. 

— Ai zis "toate telefoanele particulare"? 

— Da, aşa au zis ei. 

— Chiar şi al lui McDeere? 

— Da, chiar şi al lui McDeere! Cred că Tarrance n-o să se lase păgubaş şi o să 
încerce iar şi, dacă are doxă, de data asta începe de jos, de la bază. 

— M-am întîlnit cu McDeere azi dimineaţă, spuse Locke, a ajuns aici înaintea 
mea. 

— Da, ştiu, la cinci treizeci şi două. 


Suvenirurile din facultate erau acum pe podea şi dosarul Capps se lăfăia la loc 
de cinste pe biroul lui Mitch. După pauza de prînz, Nina îi adusese un sandviş cu pui 
şi salată, pe care Mitch îl mîncase studiind dosarul. Nina se apucase să facă ordine 
şi să sorteze hirţoagele de pe podea. Puțin după ora unu, în biroul lui Mitch îşi 
făcuse apariţia Wally Hudson, de fapt J. Walter Hudson, după cum apărea în acte. Îi 
declarase lui Mitch că venise pentru a începe studiul pentru examenul de barou. 
Specialitatea lui erau contractele. Era la firmă de cinci ani şi era singurul angajat 
originar din Virginia, ceea ce era ciudat după părerea lui, deoarece tot după părerea 
lui, Virginia avea cea mai bună facultate de Drept din toată ţara. Ei bine, el, Wally, 
alcătuise, în aceşti cinci ani, un nou curs recapitulativ în domeniul contractelor, curs 
special pentru examenul de barou şi murea de nerăbdare să-l testeze pe cineva şi 
să uite că Mitch McDeere se întîmplă să fie acel cineva. Aşa că îl pricopsi pe Mitch 
cu un caiet greu de cel puţin zece centimetri, la fel de greu ca dosarul Capps. Îi mai 
explică şi că examenul va dura patru zile şi că era structurat în trei secţiuni. În 
prima zi era un examen de patru ore în probleme de etică. Gil Vaughn, unul dintre 
asociaţi, era expert în etică şi el va fi cel care-l va supraveghea pe Mitch la 
recapitularea acestei părţi. A doua zi era un examen de opt ore, cunoscut drept 
"multi-state" care acoperea legislaţia comună tuturor statelor din S.U.A.; era un 
examen greu, cu întrebări înşelătoare. Dar abia apoi venea partea grea. În a treia şi 
a patra zi va avea examene de opt ore care priveau legislaţia de sine stătătoare a 
fiecărui stat: contracte, Codul Comercial General, bunuri imobiliare, prejudicii, relaţii 
de familie, testamente, proprietăţi funciare, taxe, impozite, despăgubiri, procedura 
federală, procedura penală, corporaţii, societăţi, asigurări, debit — credit şi aşa mai 
departe. Toate răspunsurile se dădeau în scris. Desigur, întrebările vor privi în 
special legislaţia din Tennessee. La firmă se aflau planuri şi scheme de recapitulare 
pentru toate secţiunile de examen. 

— Vrei să spui că există cincisprezece chestii de-astea? întrebă Mitch, arătînd 
caietul adus de Hudson. 

Wally zimbi şi-i răspunse: 

— Da, ştii, noi sîntem extrem de meticuloşi, facem totul aşa cum se cade să fie 
făcut. Să ştii că nimeni de la noi nu a ratat... 

— Ştiu, ştiu. Las' că n-o să fiu tocmai eu primul! 

— Uite cum facem: în următoarele şase săptămîni, ne întîlnim cel puţin o dată 
pe săptămînă şi aprofundam materialele. Fiecare întîlnire va dura cam două ore, 


aşa că poţi să-ţi împărţi ziua în funcţie de asta. Ţi-aş sugera ziua de miercuri, la ora 
trei. Îţi convine? 

— Dimineaţa sau după-amiaza? 

— După-amiaza. 

— Bine, îmi convine. 

— După cum ştii, contractele şi Codul Comercial General merg mînă în mînă, aşa 
că le-am inclus în acelaşi material. Le facem pe amîndouă, dar chestia asta o să ne 
ia ceva timp. Un examen tipic de barou e plin de tranzacţii comerciale, aşa că acest 
caiet e foarte important. Am inclus în el şi întrebări care s-au pus în sesiunile 
anterioare şi răspunsurile care s-au dat atunci. Vei vedea, este o lectură captivantă. 

— Nici nu mă-ndoiesc. Abia aştept să citesc caietul ăsta. 

— Citeşte primele optzeci de pagini pînă săptămîna viitoare şi răspunde şi la 
întrebările pe care le vei găsi acolo! 

— Adică am temă pentru acasă? 

— Fără discuţie! Te verific săptămîna viitoare. Să ştii că este foarte important să 
exersezi, să răspunzi la întrebări în fiecare săptămîna! 

— Încep să cred că va fi mai rău ca la facultate. 

— Nu, este mult mai important, atita tot. Noi luăm treaba asta foarte în serios; 
avem şi o comisie care-ţi va controla evoluţia pînă la examen. Vei fi supravegheat 
cu lupa. 

— Şi cine face parte din comisie? 

— Eu, Avery Tolar, Royce McKnight, Randall Dunbar şi Kendall Mahan. Ne vom 
întîlni în fiecare vineri ca să vedem ce-ai făcut. 

Wally scoase un carneţel şi-l puse pe colţul biroului. 

— Uite, ăsta ţi-e jurnalul de bord. În el îţi vei nota orele de studiu şi subiectele pe 
care le-ai parcurs. Eu vin şi-l iau în fiecare vineri, înainte de întîlnirea cu comisia. Ai 
întrebări? 

— Nu, pentru moment, nu. 

— Atunci pe miercurea viitoare la ora trei. 

Mitch zîmbi şi aşeză jurnalul de bord deasupra dosarului Capps. 

Peste nici zece secunde, în birou intra Randall Dunbar, ţinînd la subraţ un caiet 
gros, remarcabil de asemănător cu cel lăsat de Wally Hudson. De fapt, erau 
identice. Dunbar era şeful serviciului de bunuri imobiliare. El fusese cel care 
achiziţionase în luna mai casa lui McDeere. Îi întinse lui Mitch un caiet pe care 
stătea scris: Legislaţia imobiliarului şi-i explică acestuia că specialitatea lui 
constituia de fapt partea cea mai grea a examenului. Totul porneşte de la 
proprietate, declară el sentenţios. De zece ani pregătea aceste materiale şi chiar se 
gîndise să le publice. Cît despre Mitch, ei bine, ar fi trebuit ca ei doi să se întilnească 
cel puţin o dată pe săptămina, aşa că ar fi de preferat marţi după-amiază. După 
care, timp de o oră, îi povesti cît de diferit era examenul de barou cu treizeci de ani 
în urmă, pe vremea cînd îl dăduse el. 

Se prezentă apoi Kendall Mahan care răsuci şi el şurubul: dorea să se întilnească 
cu Mitch sîmbăta dimineaţa devreme, pe la şapte şi jumătate. 

— Nici o problemă, spuse Mitch, luînd caietul pe care-l adusese Kendall punîndu- 
| lîngă celelalte. Acest caiet era dedicat dreptului constituţional, domeniul favorit al 
lui Kendall, după cum se exprimă el însuşi. Păcat că era pus atit de rar în situaţia de 


a-l folosi. În orice caz, îl asigură el pe Mitch, era de departe partea cea mai grea a 
examenului. Cel puţin aşa fusese cu cinci ani în urmă, cînd el luase examenul fără 
probleme. Pe vremea studenţiei, la Universitatea Columbia, publicase în Co/umbia 
Law Review un articol despre drepturile cuprinse în Primul Amendament al 
Constituţiei. O copie a acestui articol se afla în caiet, pentru cazul în care Mitch ar fi 
dorit să îl citească. Mitch declară că îl va citi imediat. 

Procesiunea continuă de-a lungul întregii după-amieze. Jumătate din oamenii de 
la firmă îi lăsară lui Mitch caiete, teme, propuneri de întîlniri săptăminale. Toţi îi 
reamintiră că nici unul dintre ei sau dintre înaintaşii lor la firmă nu ratase examenul 
de barou. 

La ora cinci, Nina îşi luase rămas bun, lăsîndu-l în micul birou sufocat de 
documentaţie; erau atitea hirtii, încît o firmă de zece oameni ar fi trudit din greu să 
le studieze. Incapabil să mai scoată o vorbă, Mitch îi zimbi Ninei şi se reîntoarse la 
versiunea legislaţiei contractuale, nemuritoarea operă a lui Wally Hudson. O oră mai 
tirziu, îşi aminti de mîncare şi, pentru prima dată în ultimele douăsprezece ore, îşi 
aminti şi de Abby. li dădu un telefon. 

— Nu vin încă acasă. 

— Dar tocmai pregăteam cina! 

— Las-o pe aragaz, spuse el cu oarecare bruscheţe. 

— Cînd vii acasă? îl întrebă ea după o mică pauză, articulînd lent şi clar 
cuvintele. 

— Peste citeva ceasuri. 

— Citeva ceasuri?! Dar eşti acolo de o jumătate de zi! 

— Aşa e, dar mai am încă multe de făcut. 

— Dar bine, Mitch, e prima ta zi de muncă! 

— Uite ce e, Abby, dacă ţi-aş povesti, nu m-ai crede! 

— Te simţi bine? 

— Da, foarte bine. Vin acasă ceva mai tirziu. 

Zgomotul motorului îl trezi pe Dutch Hendrix care se ridică în capul oaselor. 
Deschise poarta şi aşteptă ca maşina să iasă din parcare. Mitch opri chiar lîngă el. 

— Bună seara, Dutch. 

— Abia acu' plecaţi? 

— Da, am avut o zi grea. 

Dutch îşi privi ceasul la lumina lanternei: unsprezece, treizeci. 

— Ei, atunci să fiţi atent cum conduceţi, îl sfătui el pe Mitch. 

— Da, o să fiu. Ne vedem peste citeva ore. 

Apoi BMW-ul coti pe Front Street şi se pierdu în noapte. Peste citeva ore, îşi 
spuse Dutch, bobocii ăştia îţi luau piuitul. Optsprezece, douăzeci de ore pe zi, şase 
zile pe săptămînă! Uneori, chiar şapte! Toţi chiteau să devină ăi mai grozavi avocaţi 
din lumea asta şi să umfle un milion peste noapte şi erau în stare să doarmă pe 
birou pentru asta! Dutch văzuse multe la viaţa lui. Las' că oricum nu puteau să 
reziste, omu' nu era făcut pentru un abuz atît de mare. După şase luni, pierdeau din 
viteză şi o lăsau mai moale, la cincisprezece ore pe zi, şase zile din săptămînă, pe 
urmă la cinci zile şi jumătate, cu numai douăsprezece ore pe zi. Ştia el că nimeni nu 
putea munci o sută de ore pe săptămînă mai mult de şase luni în şir. 


7 


Una dintre secretarele lui Avery Tolar căuta ceva într-un fişet în care intrase 
aproape complet. Cealaltă stătea în picioare, în faţa biroului şefului ei, şi nota din 
cînd în cînd instrucţiunile pe care acesta i le dicta. Avery Tolar ţipa cînd la secretară, 
cînd la persoana cu care vorbea la telefon. Trei luminiţe roşii clipeau pe aparatul 
telefonic. Cînd Avery se răstea în receptor, cele două secretare se răsteau una la 
cealaltă. Mitch intră încet în încăpere şi rămase lîngă uşă. 

— Linişte! tună Avery către cele două femei. 

Cea din fişet trînti sertarul, trecu la fişetul următor şi trase sertarul cel mai de 
jos. Avery pocni din degete către cealaltă şi-i arătă cu mina calendarul de pe birou. 
Peste cîteva clipe, puse telefonul în furcă fără să-şi ia rămas bun de la interlocutorul 
lui nevăzut. 

— Ce program am azi? întrebă el, punînd mîna pe un dosar. 

— La zece, întîlnire în oraş cu cei de la Serviciul de Venituri Interne; la unu, 
întîlnire cu Nathan Locke pentru dosarul Spinosa; la trei şi jumătate, şedinţa 
asociaţilor; miine trebuie să fiţi la tribunalul de taxe toată ziua, aşa că ar trebui să 
vă pregătiţi de azi. 

— Minunat. Anulează totul! Verifică ce zboruri am spre Houston sîmbătă după- 
amiază şi spre Memphis luni dimineaţă! 

— Da, dortinule! 

— Mitch! Unde este dosarul Capps? 

— Pe biroul meu. 

— Ai lucrat ceva la el? 

— L-am citit aproape pe tot. 

— Uite ce e, Mitch, trebuie să mărim viteza! Am vorbit acum cu Sonny Capps 
care vrea să mă vadă sîmbătă dimineaţă la Houston şi vrea să-i aduc un proiect în 
ciornă pentru contractul de care ţi-am vorbit. 

Mitch simţi o crampă nervoasă în stomacul gol de altfel. Dacă memoria nu-i juca 
feste, contractul avea o sută patruzeci de pagini sau chiar mai multe. 

— Doar o ciornă, repetă Avery, arătîndu-i ceva unei secretare. 

— Nici o problemă, răspunse Mitch cu o voce în care încerca să concentreze 
toată încrederea de care mai dispunea. Mă rog, s-ar putea să nu fie perfect, dar de 
făcut, îl fac. 

— Am nevoie de el sîmbătă la prînz şi în cea mai bună formă posibilă. Una dintre 
secretarele mele îi va spune Ninei unde se află, în banca ei de date, contractul de 
organizare, aşa că nu va fi nevoie de cine ştie ce dictare sau dactilografie. Ascultă, 
să ştii că ştiu că nu e corect, dar nimic din ceea ce-l priveşte pe Capps nu e corect. 
Omul cere foarte multe; mi-a spus că afacerea trebuie încheiată în douăzeci de zile, 
astfel totul cade. Aşa că acum depinde numai de noi. 

— Bine. Fac proiectul. 

— E-n regulă. Vreau să ne vedem miine dimineaţă la opt să ne lămurim cum 
stăm. 

Avery apăsă pe una din luminiţele roşii ale telefonului şi, aproape instantaneu, 


începu să se răţoiască în receptor. Mitch se întoarse în propriul lui birou şi începu să 
caute dosarul Capps undeva, pe sub cele cincisprezece caiete recapitulative. Capul 
Ninei se iţi în cadrul uşii. 

— Vrea să te vadă Oliver Lambert. 

— Cînd? 

— Cănd poţi dar du-te repede la el! 

Mitch se uită la ceas: trei ore de serviciu doar şi lui i se părea că trecuseră pe 
puţin zece. 

— Nu poate să aştepte? 

— Nu cred. De obicei, Oliver Lambert nu aşteaptă pe nimeni. 

— Ah, înţeleg. 

— Ar fi bine să te grăbeşti. 

— Da' ce vrea? 

— Nu ştiu, secretara lui nu mi-a spus. 

După ce-şi puse sacoul şi-şi îndreptă nodul cravatei, Mitch o luă la goană către 
etajul al patrulea. Secretara lui Oliver Lambert îl aştepta. Ea i se prezentă singură: 
lucra la firmă de treizeci şi unu de ani. Era, de fapt, cea de-a doua secretară pe care 
Anthony Bendini o angajase pe vremea cînd abia se mutase la Memphis. Se numea 
Ida Renfrew, dar toată lumea îi spunea doamna Ida. Ea îl conduse pe Mitch în biroul 
lui Lambert şi, cînd ieşi, închise uşa cu grijă în urmă. Oliver Lambert se ridică de la 
birou, îşi scoase ochelarii şi îi zîmbi lui Mitch cu multă căldură, în timp ce-şi aşeza 
pipa într-un suport de alamă. 

— Bună dimineaţa, Mitch, începu el blind şi calm, ca şi cum timpul ar fi fost o 
chestiune lipsită de orice importanţă. Hai să ne aşezăm puţin aici şi să stăm de 
vorbă. Nu vrei o cafea? îl întrebă el, conducîndu-l spre o canapea. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Mitch afundîndu-se în canapeaua luxoasă şi 
primitoare. Lambert luă loc pe un scaun tare, un fel de jeţ cu braţe late, înalt şi 
aparent incomod. Tînărul îşi descheie sacoul, încercînd să se destindă. Se aşeză 
picior peste picior, admirîndu-şi pantofii cei noi — îl costaseră două sute de dolari, 
adică o oră de muncă a unui membru oarecare al acestei fabrici de făcut bani. Deşi 
încerca să se relaxeze, îl urmărea panica din vocea lui Avery şi disperarea din 
privirea acestuia pe cînd vorbea la telefon cu tipul ăla, Capps. Mitch se afla la 
începutul celei de-a doua zile de lucru. Capul stătea să-i plesnească, iar în stomac 
avea o crampă din ce în ce mai dureroasă. 

Oliver Lambert îi dăruia cel mai sincer zîmbet de bunic afectuos de care era în 
stare — venise, deci, momentul unei predici. 

Mitch îl privea cu atenţie: Lambert purta o cămaşă de bumbac, strălucitor de 
albă, şi un papion mic, din mătase închisă la culoare, ceea ce-i conferea un aer 
extrem de inteligent şi spiritual. Era, ca întotdeauna, bronzat, mult mai bronzat 
decît majoritatea locuitorilor oraşului, mult mai bronzat decit ar fi permis soarele de 
iulie. Dinţii albi îi străluceau ca nişte diamante. Era pur şi simplu un perfect 
manechin bărbătesc de şaizeci şi unu de ani. 

— Avem de discutat cîteva lucruri, dragă Mitch, deşi am înţeles că eşti deja 
foarte ocupat. 

— Da, domnule, foarte. 

— Să ştii că panica este un mod de viaţă comun tuturor firmelor de avocatură, 


dar clienţii gen Sonny Capps pot să te îmbolnăvească de ulcer. Clienţii noştri sînt 
însă singurul capital de care dispunem, aşa că trebuie să fim în stare să murim 
pentru ei. 

Mitch zîmbi fără însă să-şi poată reprima încruntarea. 

— Două lucruri, Mitch. Primul ar fi că soţia mea şi cu mine am dori ca tu şi Abby 
să cinaţi cu noi sîmbătă seara. Noi avem obiceiul să ieşim destul de des şi ne place 
foarte mult să ne vedem prietenii. Trebuie să-ţi spun că-mi place grozav mîncarea 
bună şi băutura fină şi mă pricep chiar să şi pregătesc cîte ceva special. De obicei, 
reținem o masă mai mare la unul din restaurantele noastre preferate şi ne invităm 
prietenii la cîte o cină de pomină — nouă feluri de mîncare, stropite cu cele mai rare 
soiuri de vin. Ce zici, crezi că veţi fi liberi sîmbătă seara? 

— Desigur, domnule, şi vă mulţumesc pentru invitaţie. 

— l-am mai invitat pe Kendall Mahan, pe Wally Hudson şi pe Lamar Quin, cu 
soțiile. 

— Va fi minunat! 

— Bun, restaurantul meu favorit este Justine's, ceva franțuzesc cu o bucătărie 
delicioasă şi o pivniţă foarte selectă. Să zicem sîmbătă la ora şapte? 

— Da, perfect, vom fi acolo. 

— A doua problemă. Trebuie să stăm puţin de vorbă, deşi este un subiect pe 
care-l cunoşti. Ştiu că la Harvard v-au învăţat că între avocat şi clientul lui este o 
relaţie confidențială, privilegiată aş spune, şi nimeni nu te poate obliga să divulgi 
ceva în legătură cu clienţii tăi. Ceea ce-ţi spune ţie clientul tău este strict 
confidenţial, deci orice discuţie cu un terţ despre afacerile unui client este o violare 
a eticii profesionale. Evident, toate acestea sînt valabile pentru orice avocat, dar noi 
luăm şi mai în serios acest aspect: nu discutăm afacerile clienţilor noştri cu nimeni, 
nici cu alţi avocaţi, nici cu propriile noastre soţii, nici măcar între noi nu le discutăm 
de cele mai multe ori. Ca regulă generală, noi nu vorbim acasă despre problemele 
de serviciu şi soțiile noastre au învăţat că nu trebuie să pună întrebări. Cu cît spui 
mai puţin, cu atît mai bine. Anthony Bendini credea în discreţie mai mult decit în 
orice altceva pe lume şi ne-a transmis şi nouă această credinţă a sa. Nimeni nu a 
auzit vreodată pe vreun membru al acestei firme menţionînd numele unui client 
dincolo de zidurile acestei clădiri. lată cît de serios tratăm acest aspect! 

"Unde o fi vrînd să ajungă cu chestiile astea? se întreba Mitch. Orice timpit în 
anul doi e-n stare să ţină discursul ăsta." 

— Da, domnule Lambert, înţeleg. Nu trebuie să vă faceţi griji din pricina mea. 

— "Limbile slobode pierd procesele", aceasta era deviza lui Anthony Bendini şi o 
aplica în absolut orice ocazie. Pur şi simplu nu discutăm cu nimeni afacerile 
clienţilor noştri. Sîntem tăcuţi şi discreţi. Vei cunoaşte şi alţi avocaţi din oraş şi, mai 
devreme sau mai tîrziu, vor încerca să te descoase despre firmă sau despre clienţi. 
Noi nu vorbim, înţelegi? 

— Fireşte, domnule Lambert! 

— Bine. Să ştii că sîntem foarte mîndri de tine, Mitch. Cred că vei ajunge un 
avocat excelent şi foarte bogat. Atunci, rămîne pe sîmbătă! 

Doamna Ida avea un mesaj pentru Mitch: Avery Tolar îl chema de urgenţă la el. 
După ce mulţumi, Mitch se grăbi pe scări în jos, trecu în fugă pe culoar, prin faţa 
propriului birou, şi intră la Avery Tolar. De data aceasta, trei secretare şi nu două 


făceau săpături în fişete. Vorbeau în şoaptă, în timp ce şeful zbiera la telefon. Mitch 
ochi un loc mai ferit, lingă uşă. Se aşeză pe un scaun şi urmări cu atenţie show-ul. 
Din cînd în cînd, Avery pocnea din degete şi arăta cu mîna colo sau dincolo. 
Secretarele alergau şi ţopăiau ca nişte iepuri dresați. După cîteva minute, Avery 
trînti receptorul fără să-şi ia la revedere de la interlocutor. Privirea i se opri asupra 
lui Mitch. 

— lar Sonny Capps. Chinezii cer şaptezeci şi cinci de milioane şi el e de acord să 
plătească, aşa că în loc de douăzeci şi cinci de asociaţi cu răspundere limitată vor fi 
patruzeci şi unu. Avem la dispoziţie douăzeci de zile — sau afacerea pică. 

Două secretare îi dădură lui Mitch nişte dosare impresionante ca grosime. 

— Poţi să rezolvi chestia asta? îl întrebă Avery cu un ton aproape sarcastic. 

Secretarele îl priviră surprinse. Mitch înşfacă dosarele şi se apropie de uşă. 

— Bineînţeles că pot. Asta-i tot? 

— Păi nu-i destul? Vreau să lucrezi numai la dosarele astea, de azi pînă sîmbătă, 
ai înţeles? 

— Da, şefu'! 

Reîntors în biroul lui, Mitch luă de pe masă materialele recapitulative pentru 
examen şi le mută în colţ, pe jos. Puse dosarul Capps pe birou, răsuflă adînc şi 
începu să citească. O bătaie în uşă. 

— Da, cine e? 

Nina apăru în cadrul uşii. 

— Nu-mi face nici o plăcere să te deranjez, dar a sosit mobila de birou. 

Mitch îşi masă încet tîmplele, mormăind ceva. 

— Poate că ar fi bine să lucrezi o oră-două în bibliotecă. 

— Poate. 

După ce ei reîmpachetaseră dosarul Capps şi cazaseră afară pe culoar cele 
cincisprezece caiete de cursuri recapitulative, în încăperea golită îşi făcură apariţia 
doi negri masivi, cărînd o droaie de cutii voluminoase şi un covor oriental făcut sul. 
Nina îl urmase pe Mitch la etajul al doilea, unde acesta se instalase în bibliotecă. 

— Ar fi trebuit să mă întîlnesc cu Lamar la două, să studiem ceva pentru 
examen. Sună.-l, te rog, şi anulează întîlni-rea. Spune-i că-i explic eu mai tîrziu. 

— Dar la două aveai o întîlnire cu Gil Vaughn, îi aduse ea aminte. 

— Da? Atunci anuleaz-o şi pe asta! 

— Bine, dar Vaughn e unul dintre asociaţi! 

— Anuleaz-o! Las' că rezolv eu mai tîrziu. 

— Să ştii că nu e înţelept ceea ce faci. 

— Fă ce-ţi spun eu şi nu mă mai pisa! 

— OK, tu eşti şeful. 

— Mulţumesc. 


O femeie scundă şi solidă, între două virste, lipea tapetul. De aproape patruzeci 
de ani, îi spunea ea lui Abby, lipea tapet pe pereţii celor mai grozave case din 
Memphis. Vorbea fără încetare, dar miinile ei antrenate nu făceau nici o mişcare 
inutilă. Tăia hiîrtia cu o precizie de chirurg şi dădea cu clei într-o manieră absolut 
artistică. Aşteptînd să se usuce fişia lipită, scosese o ruletă din marsupiul de piele în 


care-şi păstra sculele şi acum măsura ultimul colţ netapetat din camera de zi, 
mormăind în legea ei cifre pe care Abby nu le pricepea. Măsură lungimea şi lăţimea 
în patru locuri diferite, apoi se urcă pe scară, cerîndu-i lui Abby un rulou de hirtie 
care se dovedi perfect ca dimensiuni. Femeia îl apăsă cu putere de perete, în timp 
ce, pentru a suta mia oară, declara cît de frumos este modelul tapetului, cît de 
scump costă, cît de mult timp va dura fără să se strice şi cît de bine va arăta totul. 
Şi, în plus, îi mai plăcea şi culoarea, se potrivea de minune cu perdelele şi cu 
covorul. Abby obosise de mult să-i mai mulţumească pentru această listă fixă şi 
lungă de complimente. Acum se mulțumea doar să dea din cap. La un moment dat, 
îşi privi ceasul: era timpul să se apuce de pregătirea cinei. 

Cînd femeia termină pereţii camerei de zi, Abby o anunţă că se făcuse tirziu şi o 
rugă să revină a doua zi, la ora nouă. 

— Fireşte, răspunse femeia, care începu imediat să curețe locul în care lucrase. 

Primea doisprezece dolari pe oră, bani gheaţă, şi era de acord cu tot ceea ce i se 
propunea. Abby admira camera. Miine totul va fi gata, cu excepţia celor două băi şi 
a oficiului. De vopsit se vor apuca săptămîna viitoare. Mirosul mobilei noi, 
amestecat cu cel al cleiului şi al lacului ud, aplicat peste tapet, avea o notă minunat 
de proaspătă: aşa trebuia să miroasă într-o casă nouă. 

După plecarea femeii cu tapetul, Abby merse în dormitor, se dezbrăcă şi se 
întinse în pat. Îl căută pe Mitch la telefon şi Nina o informă că soţul ei se afla într-o 
şedinţă care avea să dureze ceva timp. Abby îşi lungi picioarele fine şi frumoase 
care acum o dureau şi-şi masă umerii. Deasupra ei, ventilatorul de pe plafon se 
învîrtea încet. Ei bine, Mitch va sosi acasă în cele din urmă! 

O vreme va lucra o sută de ore pe săptămîna, apoi va mai încetini ritmul şi va 
lucra doar optzeci de ore. Abby era decisă să aştepte pînă atunci. 

O oră mai tîrziu se trezi şi sări din pat. Se făcuse aproape şase şi — ah, da — 
escalop de vițel! îşi trase la repezeală pe ea un pulover alb şi nişte pantaloni scurţi 
kaki şi se duse în bucătărie care era gata, dacă nu punea la socoteală vopsitul 
tocăriei şi perdelele. Toate acestea rămăseseră pentru săptămîna viitoare. Abby 
căută reţeta în cartea de bucate şi rindui ingredientele pe masă. In timpul facultăţii 
miîncaseră pe apucate, mai ales hot dogs şi sandvişuri; de gătit gătise puţin şi 
numai pui. Acum, cu toţi banii ăştia care le curgeau literalmente în poală, Abby 
simţea că era timpul să înveţe să gătească şi, în prima săptămîna, preparase ceva 
nou şi bun în fiecare seară. Făcea meniuri, conspecta cărţi de bucate, experimenta 
sosuri noi. Nu se ştie de ce, lui Mitch îi plăcea mîncarea italienească. Abby era deja 
maestră în pregătirea pastelor aşa că, în seara aceasta, Mitch va avea la cină 
escalop de vițel. Frăgezise escalopurile de vițel, le trecuse prin făină amestecată cu 
sare şi piper, pusese o tigaie la foc, cînd se opri brusc îşi turnă un pahar de chablis, 
şi dădu apoi drumul la radio. li telefonase lui Mitch de două ori după prînz şi uite că 
el nu găsise nici un minut liber să o caute! Se gindea dacă să-i telefoneze tot ea lui, 
dar se hotărî să n-o facă. Acum era rîndui lui. Vor cina cînd el se va întoarce acasă. 

Abby înăbuşi escalopurile în ulei încins — nu mai mult de trei minute — şi apoi le 
scoase din tigaie. Scurse uleiul şi turnă vin şi suc de lămiie pe care le lăsă să fiarbă 
la foc mic, pînă ce sosul se dovedi destul de legat şi abia atunci puse iar carnea în 
tigaie, împreună cu ciuperci şi anghinare tăiată. Acum mîncarea trebuia acoperită şi 
lăsată să fiarbă la foc mic. Intre timp, ea va prăji costiţa afumată, va tăia roşiile, va 


fierbe pastele. Şi va bea încă un pahar de chablis. 

La ora şapte, cina era gata şi Mitch nu dăduse încă nici un semn de viaţă. Abby 
îşi luă paharul şi ieşi în grădină. Apărut de sub nişte tufişuri, Hearsay se oferi să-i 
ţină de urit. Merseră de-a lungul pajiştei pînă la cei doi stejari stufoşi şi bătrîni. In 
frunzişul celui mai mare din ei se aflau rămăşiţele unei colibe făcută cîndva de nişte 
puşti. Pe trunchiul copacului, cineva îşi imortalizase inițialele. Celălalt stejar avea o 
bucată de sfoară agăţată de una din crengi. Sub el, Abby găsi o minge de cauciuc şi 
o aruncă departe de ea. Hearsay pricepu că mingea era a lui şi porni imediat să o 
recupereze. Abby stătea cu urechile ciulite, dar telefonul din bucătărie se încăpăţina 
să tacă. Brusc, Hearsay se opri, începînd să miriie către casa vecinilor: printre tufele 
de gard viu perfect tunse, îşi croia drum domnul Rice, vecinul. Picăturile de sudoare 
îi alunecau de-a lungul nasului, iar cămaşa de bumbac era complet udă. Scoţindu-şi 
mănuşile de grădinar, domnul Rice aruncă o privire în curtea vecină şi o văzu pe 
Abby care, mereu sub stejari, îi zimbi imediat. Privind-o de sus şi pînă jos cu 
admiraţie, domnul Rice îi zimbi şi el — avea doar nişte picioare superbe! Işi şterse 
fruntea şi se apropie de gard. 

— Ei, ce mai faci? o întrebă el, răsuflînd cu greutate. 

Părul cărunt şi umed îi era complet lipit de ţeastă. 

— Foarte bine, mulţumesc, domnule Rice! Dar dumneavoastră? 

— Mi-e îngrozitor de cald. Cred că sînt peste patruzeci de grade la umbră. 

Abby ieşi de sub stejari, îndreptindu-se către el; era foarte dornică să stea de 
vorbă cu cineva. Remarcase din prima zi privirile vecinului, dar nu o deranjau: 
acesta avea cel puţin şaptezeci de ani şi nu putea să-i căşuneze nici un rău, aşa că 
“lasă-l să se uite!', mai ales că era o fiinţă omenească vie, care respira, transpira şi 
vorbea, cu care deci se putea conversa. De cînd se trezise în zori, după plecarea lui 
Mitch, nu schimbase o vorbă cu nimeni — ah, da, cu femeia cu tapetul. 

— Peluza dumneavoastră arată grozav, observă ea. 

Vecinul îşi şterse fruntea şi scuipă în pămînt cu năduf. 

— Grozav? După dumneata, asta este "grozav"? Păi aşa ceva nu vezi decit în 
reviste! Eu unul, n-am văzut niciodată una mai frumoasă. De fapt, eu merit premiul 
pentru "cea mai frumoasă grădină din oraş", dar ăia nu vor să mi-l dea! Unde ţi-e 
bărbatul? 

— La serviciu, lucrează tirziu. 

— Păi e aproape opt! Şi azi dimineaţă a plecat înainte de răsărit. Eu am ieşit la 
şase şi jumătate să-mi fac plimbarea şi el era dus demult. Ce-i cu el? 

— Ce să fie, îi place să muncească. 

— Dacă eu aş avea o soţie ca dumneata, să fiu al naibii dacă n-aş sta tot timpul 
acasă! Nimeni şi nimic nu m-ar urni de-acasă! 

Abby zimbi primind complimentul şi-l întrebă: 

— Şi ce mai face doamna Rice? 

Bâtrînul se încruntă. Smulse o buruiană pe care o aruncă şi îi răspunse cu glasul 
înfundat: 

— Nu prea bine. Mi-e teamă că nu prea bine. 

Îşi muşcă apoi buzele, ferindu-şi privirea în lături. Soţia lui avea cancer şi era pe 
moarte. Medicii nu-i dăduseră mai mult de un an de viaţă. li scoseseră aproape tot 
stomacul, dar acum se manifesta o metastază pulmonară. Biata femeie era numai 


piele şi os. Cu mare greutate reuşea să se dea jos din pat. În timpul primei vizite 
peste gard, domnului Rice i se umpluseră ochii de lacrimi cînd vorbise despre ea şi 
despre cît de singur va rămîne după moartea ei. Erau căsătoriţi de cincizeci şi unu 
de ani şi nu aveau copii. 

— Noo, nici vorbă să-mi dea ăia mie premiul pentru cea mai frumoasă grădină 
pe luna asta! Chestia e că nu stau în cartierul în care ar trebui. Nu vezi că mereu îl 
iau numai ăia bogaţi care angajează pe alţii să facă treaba în locul lor? Şi ei zac pe 
marginea piscinei şi se-ndeasă cu daiquiri! Da' a mea e frumoasă, nu? 

— Incredibil de frumoasă! De cîte ori pe săptămînă tundeţi iarba? 

— Păi, de trei-patru ori, depinde de vreme. Vrei să tund şi iarba din grădina 
voastră? 

— Mulţumesc, nu. Aş vrea ca Mitch să se ocupe de asta. 

— Ei, na! Nu vezi că n-are timp? Abia dă pe-acasă. Las' că o să am eu grijă, vin 
şi o aranjez cînd o fi nevoie. 

Abby se răsuci brusc spre fereastra bucătăriei. 

— Aţi auzit cumva telefonul? întrebă ea, îndepărtîndu-se grăbită spre casă. 
Drept răspuns, domnul Rice îi arătă aparatul din urechea stingă. Era aproape surd. 

Tinăra femeie îşi luă rămas bun şi fugi în bucătărie, dar telefonul se opri exact în 
clipa în care ea ridică receptorul. Ea formă numărul de la biroul lui Mitch, dar acolo 
nu răspundea nimeni. Cu atît mai bine, îşi spuse ea, poate că el se afla deja în drum 
spre casă. 


Telefonul sună la o oră după miezul nopţii. În birou era linişte. Ghemuit în fotoliul 
de piele, cu picioarele cocoţate pe birou şi deja amorţite de proasta circulaţie a 
sîngelui, Mitch dormea dus, sforăind din timp în timp. Dosarul Capps era împrăştiat 
peste tot. Mitch dormea cu nişte documente strîns lipite de piept. Undeva, pe 
podea, se odihneau şi pantofii lui, printre teancuri de hirtii. De ei se sprijinea o 
pungă goală în care fuseseră cartofi prăjiţi. După al doisprezecelea zbirniit, Mitch se 
mişcă, sări în sus şi înşfacă receptorul: era Abby. 

— De ce n-ai telefonat? întrebă ea cu răceală, dar şi cu oarecare îngrijorare. 

— lartă-mă! Am adormit. Cît e ceasul? spuse el frecîndu-şi ochii şi privindu-şi şi 
el ceasul. 

— E trecut de miezul nopţii. Ai fi putut să suni. 

— Am sunat, dar nu mi-a răspuns nimeni. 

— Da? Pe la ce oră? 

— Intre opt şi nouă. Da' tu unde eşti acum? 

Ea nu-i răspunse la întrebare. Peste cîteva clipe spuse sec: 

— Vii acasă? 

— Nu. Trebuie să lucrez toată noaptea. 

— Toată noaptea!? Bine, da' nu poţi lucra toată noaptea! 

— Bineînţeles că pot lucra toată noaptea. Pe-aici aşa ceva e foarte obişnuit. De 
fapt, asta se şi cere de la mine. 

— Mitch, să ştii că te-am aşteptat. Ai fi putut şi tu să-mi dai măcar un telefon. 
Mîncarea e şi acum în cuptor. 

— lartă-mă! Sînt băgat pînă în git în termene de predare şi pur şi simplu am 


pierdut noţiunea timpului. Hai, iartă-mă, te rog! 

Se aşternu un moment de tăcere: Abby cîntărea scuzele lui Mitch. Într-un tîrziu, 
îl întrebă: 

— Ascultă Mitch, povestea asta se va transforma în obicei? 

— Tot ce se poate. 

— Aha, înţeleg. Şi cînd crezi că vii acasă? 

— Ţi-e frică să stai singură? 

— Nu. Nu mi-e frică. Mă duc să mă culc. 

— Vin pe la şapte să fac un duş. 

— O, ce drăguţ! Dacă apari la ora şapte, să nu cumva să mă trezeşti, spuse ea şi 
închise brusc telefonul. 

El privi receptorul oarecum descumpănit, îl aşeză în furcă şi oftă. La etajul al 
cincilea, agentul însărcinat cu paza şi securitatea firmei se amuza de unul singur. 
"Să nu mă trezeşti!' Mda, aşa e bine, spuse el, oprind magnetofonul care 
înregistrase convorbirea. Apăsă apoi pe trei butoane la rînd şi vorbi într-un mic 
microfon. 

— Hei, Dutch, scoală-te odată! 

— Mda, ce e? 

— Sînt eu, Marcus, de la etaj. Cred că băiatu' are de gînd să stea aici toată 
noaptea. 

— Şi care e baiul? 

— Păi, nevastă-sa. A uitat s-o anunţe şi ea tocmai gătise ceva ca lumea. 

— Aaa, păi asta nu-i bine! Auzi, da' parcă refrenul ăsta ne e cunoscut!... 

— De, toţi bobocii fac aşa în prima săptămînă. Mă rog, el i-a spus că nu ajunge 
acasă pînă miine dimineaţă, aşa că poţi şi tu să pui cornu'n pernă. 

Marcus mai manevră nişte butoane şi-şi reluă lectura — avea în mină o revistă 
ilustrată. 

Abby era trează în clipă în care prima rază de soare se furişase printre ramurile 
stufoase ale stejarilor din grădină. Se sculă, îşi făcu o cafea, miîngiie căţeluşul şi 
începu să tragă cu urechea la zgomotele uşoare ale cartierului care se trezea. 
Dormise puţin şi prost. Făcuse un duş fierbinte, dar nu reuşise să îşi alunge 
oboseala. Acum, era îmbrăcată în halatul alb de baie al lui Mitch. Avea părul ud, 
legat la spate cu o aţă. 

Auzi pocnetul unei portiere. Mitch deschise uşa de la bucătărie, intră, îşi aruncă 
sacoul pe un scaun şi se îndreptă spre soţia lui. 

— Bună dimineaţa, îi spuse el, aşezindu-se de cealaltă parte a mesei de răchită 
împletită. 

— Bună dimineaţa, îi răspunse ea cu un zimbet înşelător. 

— Ce devreme te-ai trezit, zise el, făcînd efortul de a fi prevenitor şi prietenos. 
Evident, nu reuşi s-o păcălească. Ea îşi bea cafeaua zimbind mereu. Mitch răsuflă 
adînc, privind undeva, afară. 

— Da, văd că eşti încă furioasă pentru astă-noapte. 

— Nu, nu chiar. Nu ţin supărare. 

— Ţi-am spus că-mi pare rău şi chiar aşa şi e. Am încercat să sun o dată. 

— Şi ce-ar fi fost dacă mai încercai o dată? 

— Abby! Te rog să nu divorţezi! Jur că nu se va mai repeta! Numai nu mă părăsi! 


De data aceasta, ea zîmbi de-adevărat şi apoi chicoti: 

— Arăţi ca dracu'. 

— Ce mai ai pe sub halat? 

— Nimic. 

— Arată-mi! 

— Mai bine dormi puţin. Arăâţi jigărit de tot. 

— Mulţumesc, dar nu pot. La nouă am şedinţă cu Avery şi la zece am altă 
şedinţă, tot cu Avery. 

— E clar, ăştia încearcă să-ţi vină de hac din prima săptămînă. 

— Înî, da' au luat plasă, că sînt un bărbat şi jumătate. Hai să facem un duş 
împreună! 

— Abia am făcut duş. 

— Goală? 

— Da 'cum altfel? 

— Povesteşte-mi cum a fost? Spune-mi fiecare amănunt. 

— Vezi, dacă veneai acasă la o oră decentă, nu te-ai mai fi purtat acum ca un 
maniac sexual. 

— lubito, sînt absolut convins că povestea se va repeta. O să mai am multe 
nopţi albe. Cînd eram în facultate, nu te plingeai niciodată că lucrez zi şi noapte. 

— Atunci era altceva. Atunci ştiam că totul avea să se sftrşească într-o bună zi. 
Acum eşti deja avocat şi n-ai nici o şansă să-ţi schimbi statutul multă vreme de-aci 
înainte. Mă-ntreb dacă toate astea fac parte din meseria ta. Toată viaţa ai să 
munceşti cîte o sută de ore pe săptămînă? 

— Abby, e doar prima săptămînă, scumpo! 

— Păi tocmai asta mă sperie! Va fi din ce în ce mai rău. 

— Bineînţeles că va fi! Asta e meseria — o chestie ucigătoare unde cei slabi sînt 
înghiţiţi şi cei tari se umplu de bani. E ca la maraton, cel mai rezistent înhaţă aurul. 

— Şi moare la finiş! 

— Ei, lasă! Eu nu cred asta. Ne-am mutat aici de citeva zile şi gata, te şi 
îngrijorează starea sănătăţii mele! 

Abby bea cafeaua ginditoare, în timp ce, cu o mînă, îl scărpina pe Hearsay după 
ureche. Era atît de frumoasă! Cu ochii încercănaţi, nefardată, cu părul ud, atit de 
frumoasă! Mitch se ridică de pe scaun, se duse în spatele ei şi o sărută pegit. 

— Te iubesc, îi şopti el. 

Abby îl prinse de mîna pe care i-o pusese pe umăr. 

— Du-te şi fă un duş. Între timp, eu fac micul dejun. Abby aranjase masa ca 
pentru o primire de gală. Scosese 
din bufet serviciul de masă de porțelan al bunicii, pe care-l inaugura în noua casă — 
aprinsese lumînările din sfeşnicele de argint şi umpluse paharele din cristal gros cu 
suc de grapefruit proaspăt. Pe fiecare farfurie aşezase un şerveţel de in, asortat cu 
faţa de masă. Mitch, care tocmai terminase duşul, se întoarse în sufragerie şi fluieră 
surprins: 

— Cu ce ocazie? 

— Mic dejun special pentru un soţ special. 

El se aşeză la masă şi admiră o farfurie de porțelan. Mîncarea se încălzea într-un 
vas de argint cu capac. 


— Ei, ce-avem de mîncare? întrebă el, lingîndu-se deja pe buze. 

Abby îi arătă vasul de argint şi el ridică mirat capacul. 

— Ce-i asta? 

— Vitel piccata. 

— Vitel cum? 

— Vitel piccata. 

Mitch se uită la ceas. 

— Păi credeam că e vorba despre micul dejun. 

— Uite ce e, "asta" trebuia să mîncăm aseară la cină; te sfătuiesc să nu faci 
nazuri şi să măniînci. 

— Viţel-cum-ai-spus la micul dejun? 

Ea zimbi sarcastic, se strimbă uşor la el şi dădu din cap. El se uită încă o dată în 
crăticioara de argint, se prefăcu că analizează situaţia cu atenţie şi, în cele din 
urmă, rosti sentenţios: 

— Miroase al dracu' de bine. 


8 


Sîmbătă dimineaţă, Mitch dormi tîrziu şi ajunse la serviciu abia pe la unsprezece, 
nebărbierit, îmbrăcat în nişte jeans vechi, cu o cămaşă şi mai veche, încălţat în nişte 
mocasini lăbărţaţi şi fără şosete în picioare. Haine din timpul facultăţii. 

Contractul Capps, scris şi rescris pînă vineri seara, fusese iar revăzut de către 
Mitch şi refăcut de Nina. Mitch se gîndea că Nina nu avea o viaţă personală în afara 
serviciului, aşa încît nu ezitase deloc să-i ceară să lucreze peste program. Şi, cînd ea 
acceptase, el nu se sfiise să-i spună să se prezinte sîmbătă dimineaţa, cît mai 
devreme. Sîmbătă, Nina venise pe la nouă. Era şi ea îmbrăcată cu nişte blue-jeans 
— care n-o făceau deloc să arate mai bine. Mitch îi dăduse contractul de două sute 
de pagini, însoţit de ultimele modificări şi o rugase să-l bage în calculator şi să-i dea 
forma definitivă. El avea întîlnire cu Avery la zece. 

Sîmbătă, firma arăta cu totul altfel decit în celelalte zile ale săptămînii. Erau 
prezenţi aproape toţi angajaţii, dar, nefiind vorba de nici un client care să-i viziteze, 
regula hainelor stricte cădea de la sine. Peisajul era suprasaturat de doc — s-ar fi 
putut organiza un rodeo fără să fi fost nevoiţi să împrumute costume de cowboy. 
Nici urmă de cravate. Ciţiva tineri arborau însă nişte cămăşi atit de scobite, încît 
scîrţiiau la fiecare mişcare. 

Cu toate acestea, presiunea era aceeaşi din timpul săptămînii, cel puţin în ceea 
ce-l privea pe ultimul angajat al firmei, Mitch McDeere, care-şi anulase toate 
întîlnirile recapitulative pentru examenul de barou încă de joi. Caietele pentru 
examen zăceau pe podea, din ce în ce mai pline de praf, amintindu-i, ca un reproş 
mut, că el va fi primul angajat al onorabilei firme care va pica la examenul acesta 
atit de important. 

Sîmbătă dimineaţă la zece, cea de-a patra variantă a contractului Capps fusese 
gata şi Nina o pusese ceremonios pe colţul biroului şefului ei, după care se dusese 
după nişte cafea caldă. Dosarul avea acum două sute nouăsprezece pagini; pentru 


a ajunge la acest rezultat, Mitch recitise de patru ori fiecare cuvinţel şi recapitulase 
codul de taxe pînă cînd îl învățase pe de rost. Luînd contractul în mînă, el se îndrep- 
tase către biroul lui Avery. Acolo, o secretară aferată aranja servieta de dimensiuni 
impresionante a şefului ei, în timp ce acesta stătea, ca de obicei, la telefon. 

— Cite pagini? îl întrebă el pe Mitch, după ce pusese receptorul în furcă. 

— Peste două sute. 

— Bine. Cît de ciornă este? 

— Nu prea e ciornă. E a patra variantă de ieri pînă azi. E aproape perfect. 

— Vedem noi. Il citesc în avion şi Capps o să-l citească cu lupa şi, dacă găseşte o 
chichiţă care nu-i place, o să facă spume o oră întreagă şi o să mă amenințe că nu 
plăteşte un sfanţ. Cite ore ţi-a luat chestia asta? 

— Cincizeci şi patru de ore şi jumătate, de miercuri încoace. 

— Uite ce e, Mitch, ştiu că te-am cam înghesuit. Îmi pare rău. Prima săptămînă 
la noi a fost grea, dar să ştii că ne înghesuie clienţii şi o să-ţi prindă bine să te 
obişnuieşti cu greul de la început. Toţi ne spargem capetele pentru clienţii care 
plătesc două sute pe oră. Asta e treaba! 

— Dar nu mă deranjează deloc. Ce-i drept, sînt cam în urmă cu pregătirea 
pentru examen, dar pot să recuperez din mers. 

— Scîrba aia mică de Hudson îţi face mizerii? 

— Nu, nu în mod special. 

— Dacă-ţi face zile fripte, să-mi spui imediat. E aici doar de cinci ani şi face pe 
belferul. Se crede de-a dreptul academician. Mie nu-mi place tipul deloc. 

— N-am nici o problemă cu el. 

Avery pusese contractul în servietă. 

— Ei, unde-i prospectul şi unde-s celelalte hirţoage? 

— Am făcut cite o ciornă pentru fiecare. Mi-ai spus că avem douăzeci de zile la 
dispoziţie. 

— Aşa ţi-am spus, da' hai să le facem! Capps are obiceiul să ceară totul înainte 
de termenele stabilite chiar de el. Ce faci, lucrezi miine? 

— Duminică? Nu aveam de gînd. Soţia mea a insistat oarecum să mergem la 
biserică. 

— Nevestele astea! Nu ştiu cum reuşesc să încurce toate lucrurile, nu-i aşa? 
întrebă el fără să aştepte răspuns. Hai să-l dăm gata pe Capps pînă sîmbăta 
viitoare! 

— Bine, nici o problemă. 

— Ascultă, Mitch, am mai discutat noi pînă acum despre dosarul Koker-Hanks? 

Avery scotocea într-o mapă. 

— Nu. 

— Asta e. Koker — Hanks e un mare antreprenor din Kansas City. Are contracte 
în toată ţara, în valoare de cel puţin o sută de milioane. Un şantier lîngă Denver, 
Holloway Brothers, s-a oferit să cumpere Koker — Hanks. Vor să achiziţioneze 
acţiuni, active, ceva contracte şi să bage în schimb nişte bani gheaţă. Uite, ia 
dosarul, familiarizează-te cu el şi stăm de vorbă marţi, cînd mă întorc. 

— Cit timp avem la dispoziţie? 

— Treizeci de zile. 

Dosarul nu era tot atît de gros ca cel al lui Capps, dar era, oricum, impunător. 


— Treizeci de zile, mormăi Mitch. 

— Afacerea valorează pe puţin optzeci de milioane — şi noi stoarcem două sute 
de mii de bătrine ca onorariu, aşa că nu e o chestie rea absolut deloc. De cite ori te 
uiţi în dosarul ăsta, facturezi o oră. Lucrează la el ori de cite ori ai timp — dacă-ţi 
trece prin cap numele Koker — Hanks, în maşină, sub duş, oriunde eşti, bagi o oră în 
facturi. La cazul ăsta, nu avem alt plafon decit cerul! 

Spunîndu-i acestea, Avery părea că se delectează la gîndul că un client plăteşte 
cît îi ceri. 


Sîmbătă seară, pe cînd cocteilurile erau pe sfirşite, în timp ce studiau cu toţii 
lista de vinuri şi-l ascultau pe Oliver Lambert dizertînd despre marile vinuri 
franţuzeşti, exact în momentul în care Abby şi Mitch se gîndeau că, de fapt, ar fi 
preferat să fi rămas acasă, să mănince pizza şi să se uite la televizor, doi bărbaţi 
intrau cu chei potrivite în BMW-ul negru al familiei McDeere, parcat lingă 
restaurantul Justine's. Erau îmbrăcaţi în sacou şi purtau amindoi cravată şi nu 
ieşeau cu nimic în evidenţă. Cei doi porniră maşina şi traversară jumătate din oraş, 
fără să dea de bănuit cuiva. Parcară maşina în faţa casei celor doi McDeere, la locul 
ei obişnuit. Cu o altă cheie potrivită intrară în casă. Hearsay fu imediat închis în 
dulapul din spălătorie. Pe întuneric, cei doi aşezară pe masa din hol o servietă 
diplomat, îşi puseră mănuşi de cauciuc şi luară fiecare o mică lanternă. 

— Aranjează mai întîi telefoanele, spuse unul dintre ei. Lucrau cu repeziciune, 
complet indiferenți la faptul că era întuneric beznă. Derivaţia telefonică din 
bucătărie fu scoasă din priză şi aparatul, descompus în factori primi, se văzu curînd 
înnobilat cu un emiţător minuscul, de dimensiunile unui bob de strugure, lipit cu clei 
în cavitatea receptorului şi apăsat cu putere, timp de zece secunde, ca să se prindă 
cît mai bine. Odată cleiul uscat, microfonul instalat în lăcaşul lui şi aparatul montat 
la loc, unul dintre cei doi bărbaţi îl reaşeză pe peretele bucătăriei. Semnalele sau 
vocile aveau să fie transmise unui mic receptor ce urma să fie plasat în mansarda 
casei, lîngă un transmiţător ceva mai puternic, capabil să retransmită semnalele 
către antena ce se găsea pe Bendini Building. Nu era nevoie de alte instalaţii mai 
sofisticate; din momentul în care erau cuplate la reţea, puteau funcţiona la nesfîrşit. 

— Mai pune unul şi în oficiu. 

Servieta diplomat se mută pe canapea. Cei doi bătură un cui într-o umflătură a 
placajului care lambrisa pereţii, apoi scoaseră cuiul şi înfipseră în micul orificiu 
rămas un cilindru subţire, negru, pe care-l fixară cu o picătură de lipici special. 
Microfonul era invizibil. De el atîrna o sîrmuliţă de grosimea firului de păr. Ea fu la 
rîndul ei fixată cu grijă la îmbinarea celor două panouri de placaj, apoi dusă spre 
plafon. Ceva mai tirziu, aveau s-o cupleze la receptorul din mansardă. 

In pereţii fiecărei camere se aflau acum microfoane. Cei doi găsiră în holul casei 
nişte scări uşoare, extensibile, cu ajutorul cărora se puteau urca în podul casei. Unul 
dintre ei aduse receptorul şi transmiţătorul, celălalt trase prin pereţi sirmele 
aproape invizibile, le adună într-un singur fascicul răsucit pe care se trudi să-l treacă 
pe sub izolaţia peretelui pînă în colţul în care colegul lui montase transmiţătorul 
într-o cutie veche de carton. Cuplară apoi instalaţia lor la curent printr-un cablu şi 
montară şi o antenă mică, mascată de birnele care traversau mansarda. Încăperea 


era mare, dar foarte călduroasă şi respiraţia celor doi vizitatori nocturni devenea din 
ce în ce mai anevoioasă. În fine, transmiţătorul era instalat şi el în carcasa veche a 
unui aparat de radio. 

Cei doi zvirliră peste el tot felul de lucruri vechi şi de zdrenţe. Oricum, era vorba 
de un colţ îndepărtat al mansardei şi era probabil că multă vreme de-acum înainte 
nimeni nu va cotrobăi pe-acolo. lar dacă totuşi cineva ar observa ceva, fără îndoială 
că acel cineva ar crede că are în faţă o grămadă de vechituri pe care le-ar lua şi le- 
ar arunca fără să bănuiască mai mult. Cei doi îşi admirară talentul şi îndemiînarea, 
apoi coboriră şi începură să-şi înlăture propriile urme. Totul durase ceva mai mult 
de un sfert de oră. Îi dădură drumul lui Hearsay şi se furişară către BMW-ul cu care 
ieşiră în alee şi se pierdură în noapte. 

Cina de la Justine's nu se terminase cînd maşina celor doi McDeere îşi regăsi 
locul din parcare. Şoferul pescui din buzunar cheia unui Jaguar cafeniu, proprietatea 
familiei Kendall Mahan, consilier juridic la firma Bendini, Lambert & Locke. 
Tehnicienii se instalară în Jaguar. Familia Mahan locuia în centru şi, judecînd după 
schiţa apartamentului, treaba avea să fie mai uşoară decit fusese la McDeere. 


În Bendini Building, la etajul al cincilea, Marcus privea cu atenţie panoul pe care 
sclipeau intermitent tot felul de luminiţe. Aştepta un semnal din East Meadowbrook 
numărul 1231. Petrecerea se terminase în urmă cu o jumătate de oră şi era timpul 
să asculte. O luminiţă galbenă îi atrase atenţia şi Marcus îşi puse căştile la urechi, 
apăsă butonul de înregistrare şi începu să aştepte. O luminiţă verde clipea lîngă po- 
ziţia McD6. Aha, asta era pe peretele dormitorului! Semnalele erau clare, vocile, la 
început mai slabe, deveniră şi ele foarte limpezi. Marcus mări volumul şi se puse pe 
ascultat. 

— Jill Mahan e o căţea afurisită, spunea femeia, adică doamna McbDeere. Cu cît 
bea mai mult, cu atît devenea mai a dracului. 

— Mi se pare că are ceva sînge albastru sau cam aşa ceva, replică domnul 
McDeere. 

— Bărbasu' e OK, da' ea e o jigodie. 

— Auzi, mi se pare că te-ai ameţit. 

— Aproape. Şi să ştii că sînt gata să fac dragoste pe viaţă şi pe moarte. 

Marcus mări volumul şi se aplecă spre luminiţele care clipeau. 

— Dezbracă-te! ceru imperativ doamna McDeere. 

— N-am mai făcut chestia asta cam de multişor, remarcă domnul McDeere. 

Marcus se ridică şi examina, ezitind, butoanele şi becurile. 

— Ei, şi a cui e vina? 

— Las' că n-am uitat încă procedura! Eşti foarte frumoasă. 

— Da? Treci în pat! 

Marcus răsuci la maximum butonul pe care era scris voLUM. Privea luminiţele 
zimbind şi răsuflînd din greu. Îi erau dragi angajaţii ăştia, proaspăt veniţi de pe 
băncile şcolii, plini de energie şi de visuri frumoase. Ascultă zîmbind sunetele care îi 
parveneau din dormitorul familiei McDeere. În cele din urmă, închise ochii, urmărind 
în gînd cum cei doi făceau dragoste. 


9 


"Criza Capps" se rezolvă înainte de a ajunge la dezastru în mai puţin de două 
săptămîni, graţie unei serii de zile de optsprezece ore de lucru cotidian, facturate de 
cel mai proaspăt membru al firmei, Mitchell McDeere. Şi culmea, acesta, care nici 
măcar nu-şi dăduse examenul de barou, era atît de ocupat cu practica avocăţească, 
încît nici nu-şi mai găsea timp pentru examen. În luna iulie, tînărul facturase 
cincizeci şi nouă de ore pe săptămînă în medie — un adevărat record pentru unul 
care nici nu era încă atestat oficial ca avocat. La şedinţa lunară a asociaţilor, Avery, 
plin de mîndrie, îi informă pe colegii lui că treaba făcută de McDeere era minunată 
pentru un începător. Datorită lui McDeere, spuse Avery, afacerea Capps se 
încheiase cu trei zile înainte de termen. Numai documentaţia acestei afaceri 
număra patru sute de pagini perfecte, puricate, redactate şi adăugite de McDeere. 
Mulțumită aceluiaşi McDeere, afacerea Koker — Hanks se va încheia şi ea în mai 
puţin de o lună. Şi firma avea să mai cîştige aproape un sfert de milion! McDeere 
era pur şi simplu o maşină perfectă, încheie Avery, foarte satisfăcut. 

În schimb, Oliver Lambert îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu activitatea de 
studiu a numitului McDeere. Mai avea vreo trei săptămîni pînă la examen şi era 
evident pentru toată lumea că el nu se pregătea. Mai mult de jumătate din şedinţele 
lui recapitulative fuseseră amiînate în iulie şi în jurnalul de bord nu menţionase decit 
vreo douăzeci de ore de studia Avery le spuse să nu-şi facă griji — "băiatul lui" avea 
să fie gata la timp cu totul. 

Cu două săptămîni înainte de examen, Mitch găsi şi el de cuviinţă să se plîngă. 
În timpul unui dejun la Manhattan Club, el îi explică lui Avery că s-ar putea să pice la 
examen şi că avea nevoie de timp pentru studiu. De foarte mult timp. Da, spuse el, 
putea să înghesuie toată materia în două săptămîni şi să ia examenul la mustață, 
dar pentru asta trebuia să fie lăsat în pace. Gata cu termenele limită! Gata cu 
urgenţele! Gata cu munca de noapte! Mitch ţinu o adevărată pledoarie pe care 
Avery o ascultă spăşit. Îi prezentă scuze şi-i promise că, în următoarele două 
săptămîni, îl va ignora complet. Mitch se mulţumi şi cu atît. 


În prima zi din august, era convocată o reuniune generală în biblioteca 
principală de la etajul întîi. Acolo era sala de şedinţe cea mai spațioasă din cele 
patru biblioteci şi sala de festivități. O parte dintre avocaţi se aşezaseră deja pe 
scaune, în jurul anticei mese din lemn de cireş. Ceilalţi stăteau în picioare, sprijiniți 
de rafturile pline cu tomuri de legi; erau nişte cărţi grele, îmbrăcate în piele de vițel 
— nimeni nu le mai deschidea de ani de zile. În încăperea vastă se aflau toţi 
angajaţii firmei — chiar şi Nathan Locke care sosise printre ultimii şi rămăsese în 
picioare, lîngă uşă. Nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-l privea. Din cînd în cînd, Mitch 
strecura o privire către Ochi Negri. Atmosfera era sumbră. Nici un zimbet, nici o 
privire veselă. 

Beth Kozinski şi Laura Hodge intrară în sală, conduse de Oliver Lambert. Li se 
oferiră două locuri în faţa peretelui pe care erau atirnate două portrete acoperite cu 


pînză. Cele două femei se ţineau de mînă şi încercau să zimbească. Lambert stătea 
în picioare, cu spatele la perete şi cu faţa la adunare. Vorbea cu blindeţe, frumoasa 
lui voce de bariton fiind încărcată de simpatie şi compasiune. La început vorbi 
aproape în şoaptă, dar dicţia lui perfectă făcea să răsune foarte limpede fiecare 
silabă în întreaga încăpere. Le privea pe cele două tinere văduve şi vorbea despre 
tristeţea tuturor membrilor firmei, despre grija pe care o vor avea întotdeauna cu 
toţii de ele şi de familiile lor. Şi iar, despre Marty şi Joe, despre primii lor ani la firmă, 
despre cît de buni şi importanţi fuseseră pentru Bendini, Lambert & Locke, despre 
imensul gol lăsat prin plecarea lor prematură. Vorbi şi despre marea dragoste şi 
desăviîrşitul lor devotament pentru familiile lor. 

Lambert era elocvent. Vorbea în proză, fără să-şi fi schiţat discursul în prealabil. 
Cele două văduve plingeau încetişor. Din cînd în cînd, îşi ştergeau lacrimile. Lamar 
Quin şi Doug Turney, colegii cei mai apropiaţi ai celor doi dispăruţi, începuseră şi ei 
să-şi sufle nasul şi să-şi şteargă ochii. 

Lambert ajunse la concluzia că a spus tot ce trebuia spus şi se opri. Dezveli apoi 
portretul lui Martin Kozinski, ceea ce produse o mare emotie în rîndurile asistenţei. 
Lacrimile se vedeau pe tot mai multe feţe. Lambert anunţă că va fi creată o bursă 
cu numele celui dispărut, la Facultatea de Drept din Chicago. Firma va deschide 
conturi la bancă pentru educaţia copiilor lui Marty şi nu va uita familia Kozinski în 
nici o ocazie. Beth îşi muşcă buzele, dar tot ce reuşi fu să plîngă şi mai tare. Avocaţii 
duri şi chiţibuşari ai firmei Bendini, aceşti nemiloşi aşi ai baroului, îşi înghiţeau toţi 
cu greutate lacrimile care le împiînzeau privirile, ferindu-se să se uite unul la altul. 
Singur Nathan Locke nu părea ciîtuşi de puţin mişcat. Privea ţintă peretele cu pricina 
şi părea că ignoră întreaga ceremonie. 

Urmă portretul lui Joe Hodge, o biografie similară, o bursă asemănătoare şi 
aceleaşi conturi pentru copiii defunctului. Mitch auzise zvonul că, patru luni înainte 
de a muri, Hodge încheiase o asigurare în caz de deces de două milioane de dolari. 
In clipa în care discursurile funebre se apropiau de sfîrşit, Nathan Locke dispăru pe 
uşa de care stătuse rezemat. Ceilalţi le înconjurară pe cele două femei, 
îmbrăţişindu-le şi spunîndu-le cuvinte de îmbărbătare. Mitch nu-i cunoscuse pe cei 
doi, aşa că socoti că nu prea avea ce să spună. Se apropie de perete şi privi 
portretele cu atenţie. Erau cinci în total, dar cele trei anterioare erau mai mici, deşi 
realizate în acelaşi stil demn şi distins. Privirea i se opri asupra femeii. Pe plăcuţa 
metalică stătea scris: Alice Knauss, 1948 —1977. 

— Ea a fost o eroare, îi şopti de la spate Avery care se apropiase de 
“repartizatul" lui. 

— Cum adică? 

— Tipicul avocat-femelă. A venit aici de la Harvard ca şefă de promoţie şi de la 
început ne căuta rică la toţi, tocmai pentru că era femeie. După părerea ei, toţi 
bărbaţii din lume sînt misogini, iar misiunea ei în viaţă era nici mai mult nici mai 
puţin decît abolirea discriminării sexuale. O căţea împuţită. Nici şase luni nu i-au 
trebuit să ne facă pe toţi să vomităm cînd o vedeam, dar nu puteam să scăpăm de 
ea. Nu-ţi mai spun că a obligat practic pe doi asociaţi să se retragă mult înainte de 
termen şi că Milligan încă mai dă vina pe ea pentru infarctul pe care l-a avut. Vezi 
că tocmai el, Victor Milligan, fusese însărcinat cu păstoritul ei! 

— Măcar era o avocată bună? 


— Foarte bună, dar era imposibil să-ţi dai seama, în aşa hal de cutră era. 

— Şi ce s-a întîmplat cu ea? 

— Accident de maşină. Omorită de un şofer beat. O adevărată tragedie. 

— Ea a fost prima femeie angajată la firmă? 

— Da, da' şi ultima, în fine, dacă nu ne dă cineva în judecată. 

Mitch arătă cu capul spre celălalt portret. 

— Ăsta cine e? 

— Robert Lamm. Am fost prieten cu el. Făcuse dreptul la Emory, în Atlanta. Era 
cu trei ani înaintea mea. 

— Şi lui ce i s-a întîmplat? 

— Nu ştie nimeni. Era un vînător pasionat. Ţin minte că într-o iarnă am fost 
împreună la elani, în Wyoming. În fine, tipul s-a dus la vînătoare de căprioare în 
Arkansas şi a dispărut. L-au găsit după o lună, prăbuşit într-o viroagă, cu o gaură în 
cap. S-au făcut diferite speculaţii, vezi-doamne, împuşcătura fusese trasă de la 
mare distanţă, cu o carabină puternică şi aşa mai departe. A fost, probabil, un 
accident şi n-o să ştim niciodată adevărul. Eu, unul, nu pricep cine şi de ce ar fi dorit 
moartea lui Bobby Lamm. 

Ultimul portret era cel al lui John Mickel, 1950 —1984. 

— Dar el? întrebă Mitch în şoaptă. 

— Povestea lui e cea mai dramatică din toate. Tipul nu era un om puternic şi 
stresul i-a venit de hac. Bea ca un burete şi, încetul cu încetul, a început să se şi 
drogheze. Pe urmă l-a lăsat nevasta şi a mai urmat şi un divorţ urit de tot. Firma a 
fost pusă într-o situaţie foarte neplăcută. lar omul, după zece ani de lucru, a început 
să se teamă că nu va mai ajunge asociat. Şi uite aşa, s-a apucat virtos de băut. Noi 
am cheltuit o groază de bani pe tratamente şi pe restul, da' n-am reuşit să-l 
scoatem la lumină. Pe urmă depresia şi sinuciderea. A scris o scrisoare de şapte 
pagini cu explicaţii amănunțite şi şi-a zburat creierii. 

— Cred că a fost îngrozitor. 

— Să ştii că aşa a şi fost. 

— Şi unde l-au găsit? 

Avery îşi drese glasul şi aruncă o privire împrejur. 

— Păi, în biroul tău. 

— Ce?! 

— Da, da' au făcut curățenie mare. 

— Glumeşti? 

— Nu, vorbesc foarte serios. Linişteşte-te, Mitch, totul s-a întîmplat cu ani în 
urmă! Biroul n-a mai fost folosit de-atunci. Îţi spun că totul e OK. 

Mitch rămăsese fără glas. 

— Ascultă, nu eşti superstiţios, nu-i aşa? întrebă Avery cu o grimasă 
batjocoritoare. 

— Bineînţeles că nu. 

— Mă rog, cred că nu am greşit că ţi-am spus, deşi noi nu prea vorbim despre 
asta. 

— Ascultă, crezi că pot să mă mut în alt birou? 

— Sigur că da. E suficient să pici examenul de barou şi te ducem la subsol, în 
birourile personalului auxiliar. 


— Dacă-l pic, o să fie din pricina ta. 
— Da, da' n-ai să-l pici, nu-i aşa? 
— Dacă ai putut tu să-l iei, o să pot şi eu. 


Între cinci şi şapte dimineaţa, Bendini Building era un edificiu gol şi liniştit. 
Nathan Locke sosise ca de obicei la şase, se dusese direct în biroul lui şi încuiase 
uşa. Pe la şapte, începuseră să apară şi ceilalţi angajaţi, aşa că se auzeau voci şi 
risete. Pe la şapte şi jumătate erau toţi în păr şi un grup de secretare îşi făcu 
apariţia. La opt, culoarele erau pline de lume şi, ca de obicei, un aer haotic domnea 
în întreaga clădire. Era foarte greu să te concentrezi în vreo privinţă. Toată lumea 
întrerupea pe toată lumea, conform unei vechi rutine. Telefoanele sunau fără pauză. 
La nouă, avocaţii, personalul auxiliar, funcţionarii de la ghişee şi secretarele erau 
prezenţi sau, în orice caz, se ştia exact unde sînt. 

Mitch preţuia mult singurătatea şi liniştea primelor ore ale dimineţii, aşa că îşi 
dăduse ceasul cu treizeci de minute înainte şi-l trezea acum pe Dutch la cinci, în loc 
de cinci şi jumătate. Luase obiceiul de a-şi pregăti două recipiente mari de cafea şi 
de a hoinări pe culoarele întunecate, aprinzind luminile şi inspectind clădirea. 
Uneori, în dimineţile senine, stătea la fereastra biroului lui Lamar, urmărind răsăritul 
soarelui, deasupra uriaşului şi puternicului Mississippi. Număra şlepurile frumos 
aliniate în urma remorcherelor care despicau încet apele maiestuoase ale fluviului. 
Urmărea traficul lent de pe podul din depărtare. Dar aceste clipe de răgaz erau 
foarte scurte; Mitch nu pierdea timpul. Dicta scrisori, informări, rapoarte, rezumate, 
memorii şi sute de alte documente pe care Nina le bătea la maşină şi Avery le 
revedea. În acelaşi timp, înghiţea pe nerăsuflate materia pentru examenul de 
barou. 

În dimineaţa care urmă ceremoniei dedicate memoriei celor doi avocaţi 
decedați, Mitch se trezi că, în timp ce căuta un tratat de drept în biblioteca cea 
mare de la etajul al patrulea, ochii i se pironiră asupra celor cinci portrete. Se 
apropie de ele şi le privi cu mare atenţie, amintindu-şi tot ce-i spusese Avery. Cinci 
avocaţi morţi în ultimii douăzeci de ani — mada, era un loc de muncă periculos. Işi 
notă într-o agendă numele şi anii în care muriseră cei cinci. Ceasul arăta cinci şi 
treizeci de minute. Pe culoar se auzi o mişcare şi Mitch se întoarse brusc. În 
întuneric se decupa silueta lui Locke. Acesta îl urmărea cu privirile lui de gheaţă 
neagră. Păşi în încăpere şi-l întrebă rece: 

— Ce faci aici? 

Mitch se căzni să zimbească: 

— Bună dimineaţa. Întîmplător, studiam pentru examen. 

Locke aruncă o privire scurtă spre perete şi apoi îl fixă cu o privire inchizitorială. 

— Înţeleg. De ce te interesează atit de mult portretele astea? 

— Curiozitate. Mă gindeam că firma şi-a avut partea ei de tragedie pe lumea 
asta. 

— Oamenii aceştia sînt morţi. Adevărata tragedie se va întîmpla dacă nu iei 
examenul de barou. 

— Ei bine, eu am intenţia să-l iau. 

— Da?! Află că eu am auzit altceva: toţi sînt îngrijoraţi de felul în care studiezi, 


mai bine zis, de felul în care nu studiezi. 

— Facturile mele excesive nu-i îngrijorează? 

— Nu face pe deşteptu' cu mine! Ţi s-a spus de o mie de ori că examenul are 
prioritate absolută. Nu avem nevoie de un angajat fără licenţă de liberă practică. 

Mitch se gîndi la cel puţin o duzină de replici ironice sau caustice, dar renunţă. 
Locke se întoarse pe călcîie şi dispăru. După ce închise uşa propriului său birou, 
Mitch ascunse cu grijă într-un sertar numele şi datele pe care le scrisese şi se apucă 
să conspecteze o lucrare recapitulativă de drept constituţional. 


10 


În prima săptămînă de după examen, Mitch ezita dacă să se ducă la serviciu sau să 
stea acasă, aşa că îşi petrecu dimineaţa în grădină, săpînd straturile de flori şi 
aşteptind. Aranjatul casei luase sfîrşit şi, bineînţeles, primii oaspeţi aveau să fie 
părinţii lui Abby. Ea frecase şi curăţase fiecare colţişor şi acum era momentul să-i 
invite. Îi promisese lui Mitch că nu vor sta decît vreo trei ceasuri, iar el îi promisese 
că va fi cît va putea de politicos. El spălase şi lustruise ambele maşini — mai 
cumpăraseră una între timp — şi acum acestea străluceau în soare de parcă abia ar 
fi fost scoase din vitrină. Peluza fusese tăiată şi periată de un puşti de pe stradă. 
Timp de o lună, domnul Rice, vecinul, stropise cu îngrăşăminte şi iarba era deasă, 
moale şi uniformă, ca peluza unui teren de golf. 

Socrii îi sosiră pe la prînz şi Mitch se văzu nevoit să părăsească locul lui strategic 
fără nici o tragere de inimă, de altfel. Le ieşi în întîmpinare zimbind, dar imediat se 
scuză şi se duse să-şi schimbe hainele. Îşi dăduse imediat seama că cei doi nu se 
simțeau în largul lor; acest lucru îi făcea mare plăcere. Stătu multă vreme la baie, 
timp în care Abby le arăta părinţilor ei fiecare centimetru pătrat de tapet şi fiecare 
bucată de mobilă. Bătrînii Sutherland erau totdeauna impresionați de astfel de 
lucruri. De lucruri fără importanţă. Nu-i preocupau decit obiectele deţinute sau nu 
de alţii. El era preşedintele unei mici bănci care agoniza de cel puţin zece ani. Ea nu 
lucra — ar fi fost sub demnitatea ei! — aşa că-şi petrecuse cea mai mare parte a 
existenţei încercînd să promoveze social într-un orăşel în care nimeni nu reuşea să 
păcălească pe nimeni. Îşi făcuse un arbore genealogic din care reieşea că se trage 
din familia regală a unei mici ţări europene şi cu asta reuşise să-i impresioneze pe 
oamenii care trudeau la minele de cărbuni din Danesboro, Kentucky. Cu atita sînge 
albastru în vine, fusese de datoria ei să nu facă altceva decit să bea ceai, să joace 
bridge şi să activeze neobosit la Clubul Prietenilor Grădinii. Vorbea mereu şi fără 
încetare despre banii soţului ei şi nu obosea niciodată cînd era vorba de a-i critica 
pe cei mai puţin norocoşi în viaţă. El era un tip scorţos, care tresărea la lătratul 
consoartei şi care trăia cu spaima de a nu o înfuria. Formau o echipă sudată şi, ca 
nişte adevăraţi parveniţi, o antrenaseră pe fiica lor de la cea mai fragedă vîrstă: 
trebuia să fie cea mai bună, să fie prima în toate domeniile şi, în special, trebuia să 
se mărite foarte bine. lată însă că fiica lor se răzvrătise şi se căsătorise cu un tînăr 
sărac, avînd drept familie o mamă nebună şi un frate criminal. 

— Ei bine, Mitch, aveţi o casă foarte drăguță, începu domnul Sutherland cînd se 


aflau deja la masă. 

Era un efort de a sparge gheaţa. 

— Mulţumesc. 

Nimic altceva. Mulţumesc şi atît. Mitch îşi îndrepta atenţia asupra conţinutului 
farfuriei. Nu, n-aveau să-l vadă zimbind în timpul prînzului. Cu cît vorbea el mai 
puţin, cu atit se simțeau ei mai stînjeniţi. De fapt, Mitch asta şi dorea, să-i vadă 
bîlbîindu-se, să-i vadă cum se foiesc pe scaune, să-i facă să se simtă vinovaţi, să-şi 
dea seama că judecaseră greşit. Să asude şi să sîngereze! Ei nu vruseseră să vină la 
nuntă — ei aruncaseră primii cu pietre, nu el. 

— Da, într-adevăr, totul este atit de frumos, completă mama lui Abby, 
adresîndu-se şi ea ginerelui ei. 

— Mulţumesc. 

— Şi nouă ne place totul foarte mult, mamă, zise Abby. 

Conversaţia continua pe tema casei, dar fără participarea bărbaţilor. Femeile 
vorbeau şi iar vorbeau despre gustul şi talentul specialistei în design; Abby încerca 
cu disperare să acopere golurile jenante care, totuşi, se iveau uneori. Spunea tot ce- 
i trecea prin minte. Lui Mitch aproape că-i părea rău pentru ea, dar se încăpăţina să 
privească numai în farfurie. Da, tensiunea din aer ar fi putut fi despicată cu un cuţit, 
ceea ce lui Mitch îi convenea de minune. 

— Aşadar, ţi-ai găsit o slujbă, o întrebă pe Abby mama ei. 

— Da, încep de luni într-o săptămînă. Preiau clasa a treia la Şcoala Episcopală 
"St. Andrew". 

— În învăţămînt sînt cele mai mici lefuri, trînti tatăl ei. "Bestie grosolană", gîndi 
Mitch. 

— Dar pe mine nu mă interesează banii, tăticule! Uiţi că eu sînt institutoare?! 
Pentru mine asta e cea mai importantă meserie din lume. Dacă aş fi vrut bani, m-aş 
fi dus la medicină. _ 

— Clasa a treia, spuse mama ei, sînt la vîrsta cea mai frumoasă, nu? În curînd 
veţi dori şi voi să aveţi copii... 

"Dacă am avea copii, ăştia ar fi una-două la Memphis", se gîndi Mitch. Să 
aştepte ei mult şi bine! El nu se dădea în vînt după copii. Nu avea nici un nepot, cu 
excepţia, probabil, a acelora necunoscuţi, semănaţi de Ray peste tot pe unde 
fusese. Nu avea de unde şi nici cum să fi învăţat să iubească copiii. 

— Poate peste cîțiva ani, mamă, răspunse Abby. 

"Poate după ce muriţi voi doi" completă Mitch mereu în sinea lui. 

— Şi tu vrei copii, nu-i aşa, Mitch? i se adresă soacră-sa. 

— Poate, peste cîțiva ani. 

Domnul Sutherland îşi împinse farfuria şi-şi aprinse o ţigară. Mitch şi Abby 
discutaseră despre fumat de nenumărate ori în ultimele zile. Mitch voia să le 
interzică cu desăvirşire să fumeze în casă. Discuţiile fuseseră violente şi, în final, 
Abby ciîştigase. 

— Cum a fost examenul de barou? se interesă socrul său. 

"Da, ăsta ar putea să fie un subiect interesant", îşi spuse Mitch, dar, cu voce 
tare, nu răspunse decit "istovitor". Se uită la Abby care mesteca nervoasă. 

— Şi, crezi că l-ai luat? 

— Sper. 


— Cînd ai să ştii rezultatul? 

— Rezultatul se comunică după patru — şase săptămîni. 

— Aha, şi cît a durat? 

— Patru zile. 

— De cînd ne-am mutat aici, n-a făcut altceva decit a lucrat şi a învăţat. Nu prea 
l-am văzut la faţă în vara asta, zise Abby. 

Mitch îi zîmbi. Absenţele lui de la domiciliu, repetate şi prelungite, erau un 
subiect dureros, de aceea pe Mitch îl amuza s-o vadă pe Abby prefăcîndu-se că 
înţelege şi trece totul cu vederea. 

— Ce se întîmplă dacă nu iei examenul? continuă interogatoriul domnul 
Sutherland. 

— Nu ştiu, nu m-am gindit la varianta asta. 

— Da' dacă-l iei, îţi măresc salariul? 

Mitch promisese să fie amabil, dar îi venea din ce în ce mai greu să-şi ţină 
promisiunea. 

— Da, o mărire frumoasă şi, pe deasupra, şi o primă frumoasă. 

— Ciţi avocaţi sînt la firmă? 

— Patruzeci. 

— Dumnezeule! exclamă doamna Sutherland, aprinzindu-şi la rîndul ei o ţigară. 
Nu găseşti atîţia avocaţi în tot ţinutul Dane! 

— Şi unde este sediul firmei? 

— În centru. 

— Putem să-l vedem şi noi? 

— Poate altă dată. Simbăta nu e deschis pentru public. Mitch se distra singur 
auzindu-şi răspunsul "pentru public", de parcă ar fi fost un muzeu. Abby simţea 
apropierea dezastrului şi încercă să schimbe subiectul, vorbind despre biserica pe 
care o aleseseră. Avea patru mii de enoriaşi, o sală de sport şi o popicărie. Abby 
cînta în cor şi le preda puştilor la Şcoala Duminicală. Mitch venea şi el cînd nu era la 
serviciu, numai că, deocamdată, pînă acum lucrase aproape în fiecare duminică. 

— Sînt fericit să constat că ţi-ai găsit o casă pentru suflet, Abby, draga mea, 
spuse tatăl ei cu cel mai pios accent pe care-l putu găsi. Ani de zile, el fusese cel 
care condusese rugăciunile în fiecare duminică, la Biserica Metodistă din 
Danesboro. În celelalte şase zile ale săptămînii, discret, dar sigur, se ocupase de 
mîncare, de băutură şi de femei. Şi conversaţia se poticni iarăşi. In încăpere 
domnea o linişte neplăcută. Bătrînul îşi aprinse o nouă ţigară. "Dă-i înainte, nu te 
jena!" bombăni Mitch în sinea lui. 

— Haideţi să luăm desertul în grădină, propuse Abby şi se apucă să facă ordine 
pe masă. 

Cei doi oaspeţi îi ridicară în slăvi talentul de grădinar şi Mitch acceptă laudele. 
De fapt, el smulgea nişte buruieni cînd şi cînd şi mai curăța şi murdăria lui Hearsay. 
De restul se ocupase un puşti de pe stradă care curăţase pomii de uscături, scosese 
buruienile, tunsese gardul viu şi aranjase grădina. Uneori, Mitch stropea peluza, dar, 
cel mai adesea, îl lăsa pe domnul Rice s-o facă. 

Abby aduse prăjiturile cu căpşuni şi cafeaua. Acum, îl privea pe Mitch, cerîndu-i 
ajutor. El se făcu că nu observă. 

— Da, e foarte drăguță casa asta, spuse tatăl ei, pentru a treia oară consecutiv, 


în timp ce examina curtea din spate. 

Mitch îi urmărea şuvoiul gîndurilor, ceea ce nu era prea greu. Bătrînul cîntărise 
casa şi cartierul şi acum curiozitatea îi ajunsese la maximum. "La dracu', cît costă 
toate astea? ar fi vrut el să întrebe. Cît avans, cît rata lunară, cît — totul?" Şi va 
continua cu întrebările, pînă cînd va reuşi să le plaseze şi pe astea care-l rodeau. 

— Şi locul este foarte frumos, adăugă mama lui Abby. 

— Cînd a fost construită casa? întrebă tatăl lui Abby. 

Mitch puse farfuria pe masă şi îşi drese glasul: simţea că se apropie momentul. 

— Cam acum cincisprezece ani, răspunse el scurt. 

— Ciţi metri pătraţi? 

— Vreo mie, zise Abby nervoasă. Mitch o privi sever: stăpînirea de sine începea 
să-i dispară. 

— E un cartier frumos, repetă doamna Sutherland, ca să-şi ajute fiica. 

— E un credit nou sau ai preluat totul de la cineva? continuă domnul Sutherland 
să-l interogheze, de parcă ar fi avut în faţă un tip care ceruse un împrumut, oferind 
o garanţie prea subţire. 

— Un credit nou răspunse Mitch, apoi aşteptă. Abby aştepta şi ea şi se ruga. 
Bătrînul nu mai putea să aştepte. 

— Cit ai plătit-o? 

Mitch răsuflă adînc şi fu cît pe-aci să-i răspundă "prea mult", dar Abby i-o luă 
înainte: 

— Nu prea mult, tăticule, spuse ea cu siguranţă în voce şi, încruntîndu-şi 
sprincenele, adăugă: Să ştii că sîntem perfect capabili să avem grijă de banii noştri 
fără ajutorul nimănui. 

Mitch reuşi să zimbească în timp ce-şi muşca limba. Doamna Sutherland se 
ridică. 

— Hai să facem un tur cu maşina, vreţi? Aş vrea să văd fluviul şi piramida cea 
nouă de pe mal. Haidem! Vino, Ha-rold! 

Harold ar fi vrut să ştie mai multe despre casă, dar ea-l trase cu putere şi-l 
obligă să se scoale de pe scaun. 

— E o idee grozavă, făcu Abby. 

Se urcară în BMW-ul cel nou şi porniră spre fluviu. Abby îi rugă să nu fumeze în 
maşină. Mitch conducea fără o vorbă. 


11 


Nina intră grăbită în biroul lui Mitch, cu un vraf de dosare. 

— Am nevoie de semnături, îi spuse ea, întinzîndu-i stiloul. 

— Ce-s chestiile astea? o întrebă Mitch, începînd să-şi scrie numele cu 
conştiinciozitate în josul fiecărei hirtii. 

— Nu pune întrebări inutile! Ai încredere în mine! 

— Am găsit un cuvînt scris greşit în contractul Landmark. 

— Calculatorul e de vină, nu eu. 

— OK. Anunţă să vină să-l repare! 


— Pînă la ce oră lucrezi astă-seară? 

Mitch verifica documentele înainte de a le semna. 

— Nu ştiu, da' de ce întrebi? 

— Pentru că ai un aer obosit. Mai bine te-ai duce acasă pe la zece, zece şi 
jumătate, şi te-ai odihni. Ai început să semeni la ochi cu Nathan Locke. 

— Da, eşti foarte spirituală. 

— Vezi că te-a căutat soţia ta la telefon. 

Cînd Mitch termină de semnat, Nina refăcu vraful de hirtii. 

— E ora cinci. Eu plec Oliver Lambert te aşteaptă în biblioteca de la etajul întii. 

— Oliver Lambert!? Mă aşteaptă pe mine!? 

— Precum ai auzit. A sunat acum cinci minute, nu mai mult. Zicea că eo 
chestiune foarte importantă. 

Mitch îşi controla cravata şi o porni în goană pe culoar, apoi pe scări în jos şi, în 
cele din urmă, intră foarte degajat în bibliotecă. Lambert, Avery şi ceea ce părea să 
fie majoritatea asociaţilor firmei îl aşteptau aşezaţi în jurul mesei. In picioare, de jur- 
împrejur, se aflau toţi ceilalţi angajaţi. Fotoliul din capul mesei era gol. Atmosfera 
din încăpere era calmă, solemnă chiar. Nimeni nu zîmbea. Lamar era foarte aproape 
de Mitch, dar nu se uita la el. Avery avea un aer spăşit, jenat. Wally Hudson îşi 
răsucea virful pantofului şi dădea încet din cap. 

— la loc, Mitch, îl invită Lambert, cu o voce foarte gravă. Avem ceva de discutat 
cu tine. 

În acel moment, Doug Turney închise uşa bibliotecii. 

Mitch luă loc şi privi în jur, căutînd un semn care să-l liniştească cît de cît. Nu 
găsi nici unul. Toţi se întorseseră şi-l priveau cu severitate. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă el sfios, privind neajutorat către Avery Tolar. 
Deasupra sprincenelor i se iviseră mici stropi de sudoare. Inima îi bătea ca un 
ciocan pneumatic. Răsufla cu mare greutate. Oliver Lambert se sprijini de marginea 
mesei şi-şi scoase ochelarii de la ochi. Se încruntă, ca şi cînd ceea ce avea să 
urmeze îl umplea de durere. 

— Am primit un telefon de la Nashville, Mitch, şi am vrut să stăm de vorbă cu 
tine. 

Examenul de barou. Examenul de barou. Examenul de barou. Vasăzică se făcuse 
de rîs. În sfîrşit, un angajat al firmei Bendini, al ilustrei firme Bendini, reuşise să pice 
la examenul de barou. ÎI privi fix pe Avery şi-i veni să urle la el: "E numai vina ta!" 
dar Avery îi evită privirea şi-şi masa timplele, de parcă ar fi avut migrenă. Lambert îi 
trecu pe toţi în revistă şi, în final, reveni la McDeere. 

— Ne temeam că aşa se va întîmpla, Mitch. 

El ar fi vrut să poată vorbi, să le explice că mai merită o şansă, că poate să dea 
examenul din nou, peste şase luni şi că e deja sigur că-l va lua, să le promită, în 
fine, că nu-i va mai pune niciodată în asemenea situaţie. O durere ascuţită îi tra- 
versă abdomenul. 

— Da, domnule, spuse el plin de umilinţă, desfiinţat. Acum, Lambert se pregătea 
să dea lovitura de graţie. 

— N-ar trebui ca noi să fim la curent cu aşa ceva, dar uite că tipii din Nashville 
ne-au spus că ai obţinut... cel mai mare punctaj dintre toţi concurenţii! Felicitări, 
domnule consilier! 


O explozie de risete salută aceste cuvinte. Se strînseră cu toţii în jurul lui rizînd, 
înghesuindu-se să-i stringă mîna şi să-l bată pe spate. Avery îşi ştergea fruntea cu o 
batistă deja udă de transpiraţie, pe cînd Kendall Mahan, cu un aer triumfător, trînti 
pe masă trei sticle de şampanie şi se apucă să le scoată dopurile. Cu un pahar de 
plastic plin ochi cu şampanie, Mitch putea şi el, în sfirşit, să respire liniştit. Reuşi 
chiar şi performanţa de a zimbi. După ce-şi goli paharul, avură grijă să-i umple 
imediat un al doilea. Oliver Lambert îl luă de umeri cu căldura lui obişnuită şi începu 
să vorbească: 

— Mitch, sîntem nespus de mîndri de tine! Şi credem că povestea asta cere o 
mică primă. Uite, am aici, din partea firmei, un cec în valoare de două mii de dolari; 
e o răsplată pentru realizarea ta care ne bucură pe toţi. 

Asistenţa izbucni în strigăte şi fluierături aprobatoare. 

— Această primă se adaugă, bineînţeles, la mărirea de salariu pe care ţi-ai 
cîştigat-o pe merit. Şi e o mărire substanţială, crede-mă! 

Alte strigăte şi fluierături. Mitch luă cecul fără să-l citească. Oliver Lambert, cu o 
mînă ridicată, cerea linişte. 

— În numele firmei, dă-mi voie să-ţi mai ofer ceva! 

Lamar Quin îi întinse un pachet înfăşurat în hirtie. Lambert rupse ambalajul şi-l 
aruncă pe masă. 

— Este o placă pe care am comandat-o special pentru această zi. Sînt gravate 
pe ea numele tuturor angajaţilor noştri şi, după cum poţi vedea, Mitchell Y. McDeere 
figurează la loc de cinste. Emoţionat şi jenat, Mitch se ridică şi primi darul. Culoarea 
îi revenise în obraji şi începu să simtă gustul şampaniei. 

— Mulţumesc foarte mult, zise el încetişor. 

Trei zile mai tirziu, presa din Memphis publica numele avocaţilor care reuşiseră 
la examenul de barou. Abby tăie articolele ca să le lipească într-un album. Trimise o 
copie părinţilor ei şi una lui Ray. 

Mitch descoperise o cîrciumioară, undeva între Front Street şi Riverside Drive, 
nu departe de biroul lui. Era, de fapt, o bombă întunecoasă, în care aceiaşi clienţi 
mîncau aceiaşi hot dogs. Lui Mitch îi plăcea, deoarece se putea ascunde acolo, fără 
teama că cineva l-ar putea găsi. Şi putea să lucreze în timp ce mînca. Acum, că era 
avocat cu toate diplomele şi certificatele posibile, îşi putea permite să ia un hot dog 
la dejun şi să factureze o sută cincizeci de dolari pe oră. 


La o săptămînă după ce numele lui apăruse în ziar, Mitch era singur la o masă 
ceva mai retrasă în cîrciumioară cu pricina, cu un hot dog în faţă. Localul era pustiu. 
Mitch citea un dosar gros cît jumătate de palmă, iar proprietarul cîrciumii, un grec, 
moţăia la casă. De masa lui se apropie un străin şi, cînd se afla la mai puţin de doi 
paşi, desfăcu un pachet de gumă de mestecat, foşnind hiîrtia cît mai zgomotos cu 
putinţă. În clipa în care se convinse că nimeni nu-i dădea atenţie, se aşeză cu un aer 
hotărit la masa lui Mitch. Acesta îşi ridică privirea şi impinse dosarul lîngă paharul 
cu ceai la gheaţă. 

— Da, pot să-ţi fiu de folos cu ceva? întrebă el. 

Străinul aruncă o privire spre tejghea, o alta spre mesele goale şi, în sfîrşit, încă 
una în spate. 


— Eşti McDeere, nu-i aşa? 

Omul avea un accent foarte pronunţat — Brooklyn, fără îndoială. Mitch îl studia 
cu atenţie: patruzeci de ani, părul tuns scurt, milităreşte, cu un smoc încărunţit 
căzîndu-i pe frunte. Purta un costum bleumarine, dintr-o stofă cu un procent foarte 
ridicat de poliester. Cravata lui era o imitație ieftină de mătase. Una peste alta, tipul 
nu arăta cine-ştie-ce, cu toate că avea o oarecare simplitate de bun gust. Precum şi 
un aer foarte îndrăzneţ. 

— Da, da' dumneata cine eşti? 

Celălalt scoase din buzunar o insignă. 

— Tarrance, Wayne Tarrance, agent FBI, răspunse el, după care, cu sprîncenele 
ridicate, aşteptă reacţia lui Mitch. 

— Poţi să stai, spuse Mitch. 

— Chiar asta am să şi fac. 

— Şi ce vrei, să mă percheziţionezi? 

— Nu, nu încă. Deocamdată vreau doar să te cunosc .Ţi-am văzut numele în ziar 
şi am auzit că eşti tipul cel nou de la Bendini, Lambert & Locke. 

— Nu înţeleg ce anume poate interesa FBl-ul în asta. 

— Uite ce e, sîntem cu ochii pe firmă. 

Brusc, Mitch pierdu orice urmă de poftă de mîncare. Îşi împinse farfuria spre 
mijlocul mesei şi trase spre el paharul de ceai. 

— Vrei să bei ceva? îl întrebă el pe agent. 

— Nu, mulţumesc. 

— Şi de ce sînteţi cu ochii pe firma Bendini? 

Tarrance zîmbi şi mai privi o dată spre locul unde grecul dormita liniştit. 

— Acum nu pot să-ţi spun de ce. Avem noi motivele noastre, da' n-am venit aici 
să vorbim despre asta. Am venit doar ca să te cunosc şi să te avertizez. 

— Să mă avertizezi?! 

— Da, în privinţa firmei. 

— Te ascult. 

— Trei chestii. Unu — să nu ai încredere în nimeni! La ăştia nu e nici măcar unu' 
în care să poţi avea încredere. Ţine minte ce-ţi spun! Ai să vezi mai tirziu că e 
important. Foarte important. Doi — ăştia înregistrează fiecare cuvinţel pe care-l spui 
acasă, la ei la firmă, peste tot. Cred că ascultă şi ce spui în maşină. 

Mitch privea şi asculta plin de încordare, ceea ce, de fapt, şi urmărise Tarrance. 

— Şi al treilea? întrebă Mitch. 

— Al treilea? Al treilea e că banii nu cresc în copaci. 

— N-ai vrea să-ţi dezvolţi ideea? 

— Nu pot chiar acum. Ştii ce? Eu cred că noi doi o să ne împrietenim. Mi-ar place 
să ai încredere în mine, da' ştiu că n-o să-mi fie uşor să ţi-o cîştig. Aşa că nu vreau 
să merg prea repede. De întîlnit, nu ne putem întîlni nici la biroul tău, nici la al meu, 
şi nici nu putem vorbi la telefon, aşa că am să te caut eu din cînd în cînd. Dar pînă 
atunci, ţine minte alea trei chestii pe care ţi le-am spus şi fii foarte atent! 

Tarrance se ridică şi-şi scoase portvizitul. 

— Uite, ai aici cartea mea de vizită. Numărul de telefon de acasă e scris pe 
spate. Il foloseşti numai de la un telefon public. Mitch studie dreptunghiul de carton. 

— Şi de ce, mă rog, ar trebui să te caut? 


— O vreme nu va fi nevoie, da' păstrează-l totuşi. 

Mitch puse cartea de vizită în buzunarul cămăşii. 

— Şi mai e ceva, spuse Tarrance. Te-am văzut la înmormîntarea lui Hodge şi 
Kozinski. Trist, foarte trist. N-au murit într-un accident. 

Spunînd acestea, Tarrance îl privea pe Mitch cu un mic zîmbet. 

— Nu înţeleg. 

Tarrance o porni spre uşă, spunîndu-i peste umăr: 

— Sună-mă mai tîrziu, cîndva. Fii prudent. Nu uita că ăia te ascultă zi şi noapte. 

Putin după ora patru dimineaţa, un claxon îl făcu pe Dutch să sară din somn 
direct în capul oaselor. Înjură cu foc şi se duse spre maşina cu farurile aprinse. 

— Ce dracu', Mitch, n-ai somn? E ora patru! Ce dracu' cauţi nici la ora asta? 

— lartă-mă, Dutch, da' chiar că n-am somn. Am avut o noapte grea. 

Poarta se deschise. 


Pînă la şapte şi jumătate, Mitch dictase suficiente pagini pentru ca Nina să aibă 
cu ce se ocupa cel puţin două zile. El constatase că secretara lui era mai puţin 
țifnoasă şi afurisită cînd avea de lucru. Mitch îşi propuse ca scop imediat să devină 
primul membru obişnuit al firmei care să justifice folosirea unei a doua secretare. 

La ora opt, Mitch se înfiinţa în biroul lui Lamar şi începu să-l aştepte. Se apucă să 
corecteze un document, bău o cafea şi-i spuse secretarei lui Lamar că nu avea 
nevoie de ea. În sfîrşit, la opt şi un sfert, apăru şi Lamar în persoană. 

— Uite ce e, trebuie să stăm de vorbă, îi spuse Mitch, închizînd uşa în urma lui. 
Dacă era să-i dea crezare lui Tarrance, încăperea era împinzită de microfoane şi 
conversaţia lor avea să fie înregistrată. De fapt, nici el nu ştia pe cine să mai 
creadă. 

— Ei, pare să fie ceva serios, observă Lamar. 

— Ai auzit vreodată de un tip, Tarrance, Wayne Tarrance? 

— Nu. 

— FBI. 

Lamar închise ochii şi mormăi "FBI", scotocind în propria-i memorie. 

— Exact, spuse Mitch, FBI. Avea insignă şi tot tacîmul. 

— Unde l-ai întîlnit? 

— El m-a găsit pe mine la cîrciuma lui Lansky, pe Union Street. Ştia cine sînt şi 
ştia că abia mi-am luat licenţa. Zicea că ştie totul despre firmă şi că sînt cu ochii pe 
noi. 

— l-ai spus lui Avery? 

— Nu. Numai ţie. Ascultă, nu ştiu ce să fac. 

Lamar ridică receptorul telefonului. 

— Trebuie să-i spunem lui Tolar. Parcă-mi amintesc că s-a mai întîmplat aşa 
ceva pe-aici. 

— Da? Cui? Despre ce e vorba? 

Lamar vorbi cu secretara lui Avery Tolar şi-i spuse să-i comunice şefului ei că 
aveau o problemă urgentă. Peste cîte-va clipe, Avery era la celălalt capăt al firului. 

— Avem o mică problemă, Avery. leri, Mitch a fost agăţat de un agent FBI. Mitch 
e la mine în birou. 


Lamar ascultă răspunsul lui Avery şi apoi îi spuse lui Mitch: 

— Mi-a spus să aştept puţin ca să-l sune pe Lambert. 

— Văd că e treabă serioasă. 

— Da, da' tu nu trebuie să-ţi faci griji. Există o explicaţie. Ţi-am spus că aşa ceva 
s-a mai întîmplat şi înainte. Lamar duse receptorul la ureche şi ascultă 
instrucţiunile, apoi închise telefonul. 

— Ne cheamă la Oliver Lambert peste zece minute. Avery Tolar, Royce 
McKnight, Oliver Lambert, Harold 

O'Kane şi Nathan Locke îi aşteptau. Toţi erau foarte nervoși, dar cînd Mitch intră 
în birou, îşi dădură osteneala să pară calmi. 

— la loc, îl invită Nathan Locke cu un zîmbet scurt. Vrem să ne spui tot ce s-a 
întîmplat. 

— Ce-i asta? întrebă Mitch, arătînd spre un magnetofon care trona în mijlocul 
mesei. 

— Nu vrem să pierdem nici un detaliu, răspunse Locke, arătîndu-i cu bărbia un 
scaun gol. 

Mitch se aşeză şi-l privi ţinută pe Ochi Negri, aflat exact vizavi de el. Nimeni nu 
scotea nici un sunet. 

— OK. Tocmai luam prînzul ieri, la Lansky's, de pe Union. Şi apare tipul ăsta care 
se aşază la masa mea. Ştia cum mă cheamă. Îmi arată o insignă şi zice că ele 
Wayne Tarrance, agent special FBI. Mă uit la insignă şi văd că e valabilă, îmi zice că 
vrea să ne întîlnim pentru că o să ne împrietenim. Mă avertizează să nu am 
încredere în nimeni, că FBI-ul e cu ochii pe firma asta. Îl întreb de ce, da' el pretinde 
că n-are timp să-mi explice acum şi că o să-mi spună totul altă dată. Eu nu ştiu ce 
să spun, aşa că-l ascult pe el. Şi el îi dă înainte că o să mă contacteze mai încolo. Se 
ridică să plece şi-mi spune peste umăr că m-a văzut la înmormîntare — aşa că mă 
anunţă şi că moartea lui Hodge şi cea a lui Kozinski nu au fost nişte simple 
accidente. Şi pleacă. Totul a durat cel multe cinci minute. 

Ochii Negri îl fixau pe Mitch, sorbindu-i parcă fiecare cuvînt. 

— L-ai mai văzut vreodată înainte pe omul acesta? 

— Nu, niciodată. 

— Cui ai mai povestit toate astea? 

— Doar lui Lamar. l-am spus imediat ce a ajuns aici, azi-dimineaţă. 

— Dar soţiei tale? 

— Nu. 

— Ţi-a lăsat un număr de telefon? 

— Nu. 

— Vreau să ştiu fiecare silabă pe care aţi spus-o, tu şi el, ceru Nathan Locke. 

— Am spus tot ce mi-am amintit — nu pot reda textual. 

— Eşti sigur? 

— Staţi să mă gindesc puţin. "Nu le spun tot, mai păstrez ceva şi pentru mine", 
îşi spuse el în gînd, privindu-l pe Locke şi dîndu-şi seama că acesta bănuia mult mai 
multe. Ah, zicea că mi-a văzut numele în ziar şi că ştia că eu sînt angajatul cel nou 
al firmei. Asta-i tot. V-am spus chiar tot. A fost o conversaţie foarte scurtă. 

— Încearcă să-ţi aminteşti absolut tot, insistă Locke. 

— L-am întrebat dacă vrea şi el nişte ceai, dar m-a refuzat. 


Magnetofonul fu oprit. Cei de faţă păreau ceva mai relaxaţi. Locke se îndreptă 
spre fereastră. 

— Mitch, de cîţiva ani încoace, avem probleme cu FBl-ul şi cu Serviciul de 
Venituri Interne. Unii dintre clienţii noştri, oameni foarte bogaţi, de altfel, milionari 
care fac şi cheltuiesc milioane, au pretenţia să plătească taxe şi impozite cît mai 
mici, dacă se poate chiar deloc. Aşa că ne plătesc pe noi ca să poată evita taxele în 
modul cel mai legal cu putinţă. Noi avem reputaţia de a fi extrem de agresivi şi nu 
ne deranjează să ne asumăm riscuri, dacă aşa cer clienţii. Printre ei sînt oameni de 
afaceri, adevăraţi rechini care înţeleg ce înseamnă riscul şi ne plătesc gras de tot 
“imaginaţia profesională creatoare". Serviciul de Venituri Interne ne atacă pe unde 
poate — ne batem cu ei pe tema taxelor de cel puţin douăzeci de ani. Ei nu ne 
simpatizează pe noi, noi nu-i simpatizăm pe ei. Bineînţeles, am avut şi clienţi pe 
care nu-i dădea afară din casă etica, aşa că urmarea a fost că i-a anchetat FBl-ul. Ei 
bine, de trei ani încoace, FBl-ul ne hărţuieşte şi pe noi. În ceea ce-l priveşte pe 
Tarrance, el e un începător care încearcă să-şi facă un nume. E aici de mai puţin de 
un an şi deja ne stă ca un ghimpe în talpă. Să nu mai vorbeşti cu el de-acum încolo! 
Probabil că el a înregistrat ieri tot ce-aţi vorbit. Da, să ştii că e un tip periculos, 
extrem de periculos! Nu joacă cinstit, de fapt nici un federal nu joacă cinstit, de asta 
te vei convinge singur. 

— Ciţi dintre clienţii de care mi-aţi vorbit au fost condamnaţi? 

— Nici măcar unul singur! lar în ceea ce ne priveşte, noi am cîştigat totdeauna 
litigiile cu Serviciul de Venituri Interne. 

— Dar povestea cu Hodge şi Kozinski? 

— Bună întrebare, interveni Oliver Lambert. De fapt, noi nu ştim ce s-a întîmplat 
acolo. La început, părea să fi fost un simplu accident, dar nu puteam fi siguri. Ştii, 
împreună cu Marty şi Joe se mai afla un tip, un indigen din insulă. El era căpitanul 
vasului şi supraveghea şi scufundările. Acum însă, autorităţile locale ne spun că tot 
el era şi o verigă importantă dintr-o reţea de traficanţi de droguri cu baza în Jamaica 
şi că, probabil, ţinta exploziei era el. Tipul e mort, bineînţeles. 

— Cred că nu vom şti adevărul niciodată, adăugă Royce McKnight. Poliţiştii din 
insulă nu sînt prea subtili. In ceea ce ne priveşte, noi vom proteja familiile celor 
dispăruţi şi considerăm că totul a fost un accident. Sincer să fiu, nici nu prea ştiu 
cum am putea lua lucrurile altfel. 

— Ascultă, Mitch, să nu sufli nici o vorbă despre povestea asta, îi atrase atenţia 
Locke. Fereşte-te de Tarrance şi, 

dacă te mai contactează vreodată, anunţă-ne imediat. Ai priceput? 

— Da, domnule! 

— Nu-i spune nimic soţiei tale! adăugă Avery. 

Mitch dădu din cap, semn că înţelesese, iar Oliver Lambert îşi regăsi expresia de 
bunic zîmbitor şi afectuos. 

— Mitch, îmi dau seama că toate acestea par de-a dreptul înspăimîntătoare, dar 
noi ne-am obişnuit cu ele, spuse el, jucîndu-se cu ochelarii pe care-i dăduse jos de 
pe nas. De povestea asta ne ocupăm noi, te rog să ai încredere! Nouă nu ne e 
teamă nici de Tarrance, nici de FBI, nici de Serviciul de Venituri Interne. Nouă nu ne 
e teamă de nimeni, pentru că ştim că nu am făcut nimic rău. Anthony Bendini a 
ridicat firma numai prin muncă îndirjită, prin talent şi printr-o etică profesională fără 


nici un compromis. Şi aceste principii le avem cu toţii în sînge. Da, unii dintre clienţii 
noştri sînt departe de a fi fost nişte sfinţi, dar avocatul nu-i dictează clientului ce 
morală să adopte. Nu vrem ca tu să-ţi faci griji în legătură cu povestea asta — e 
foarte, foarte periculos acest Tarrance. Dacă-i dai apă la moară, devine din ce în ce 
mai îndrăzneţ şi poate ajunge o adevărată pacoste. Locke îl împunse pe Mitch cu un 
deget strîmb. 

— Orice contact pe care-l vei mai avea de-aici încolo cu Tarrance îţi pune în 
pericol viitorul la firma noastră. Să nu spui că n-ai fost avertizat! 

— Ah, înţeleg. 

— înţelege, adăugă şi Avery pe care Locke îl privea cu un aer sever. 

— Ei bine, spuse Oliver Lambert, asta-i tot. Fii prudent! Mitch şi Lamar ieşiră din 
încăpere şi se îndreptară spre cele mai apropiate scări. 

— Cheamă-l pe De Vasher, îi spuse Locke lui Lambert care ridicase deja 
receptorul. 

În mai puţin de două minute, cei doi se aflau în biroul lui De Vasher, unde 
domnea un talmeş-balmeş incredibil. 

— Ai ascultat? întrebă scurt Locke. 

— Bineînţeles, Nat. Am auzit fiecare cuvint rostit de băiat. Pot să spun că te-ai 
descurcat foarte bine. După mine, l-ai speriat atît de tare, că de-acum înainte o să 
fugă de Tarrance ca de dracu'. 

— Şi cu Lazarov, cum rămîne? 

— Trebuie să-i spun tot. El e şefu'. Nu putem să ne prefacem că nu s-a întîmplat 
nimic. 

— Şi ce crezi că o să facă? 

— Ei! Nimic grav! Noi o să-l urmărim pe băiat douăş'patru din douăş'patru! O să- 
i ascultăm toate convorbirile telefonice! Şi o să aşteptăm. Băiatu' n-o să facă nici o 
mişcare, Tarrance o să fie ăla care o să mişte. O să-l agate iar pe băiat, da' de data 
asta o să fim şi noi acolo. Tine-l pe băiat cît mai mult aici şi anunţă-mă, dacă se 
poate, cînd pleacă. În fine, eu unu' nu cred că dracu' e chiar atît de negru. 

— Da' de ce să-l fi ales pe McDeere?! se întrebă Locke cu voce tare. 

— Păi, eu unu cred că e o nouă strategie. Kozinski şi Hodge s-au dus ei la 
Tarrance, ţi-aduci aminte? Ei, şi poate că au ciripit mai mult decît ne-am închipuit 
noi! În fine, nu ştiu, poate că-şi imaginează că McDeere e cel mai vulnerabil: un 
boboc abia ieşit din facultate, burduşit de idealuri nobile şi de etică, precum 
prietenul nostru aici de faţă, Ollie-cel-etic. Ai fost bun, Ollie, foarte bun, p-onoarea 
mea. 

— la mai tacă-ţi gura! 

De Vasher tăcu şi-şi muşcă buzele. Îl privi apoi pe Locke. 

— Şi acum, ştii care e pasul următor, nu? Tarrance o să insiste şi idiotul de 
Lazarov o să sfirşească prin a-mi spune să scap de el. Să-l reduc la tăcere. Să-l bag 
într-un butoi şi să-i fac vînt în Golf. Şi cînd s-o întîmpla chestia asta, voi toţi, onora- 
bilii mei domni, o să ieşiţi la pensie înainte de vreme şi o să părăsiţi ţara. In mod 
foarte precipitat. 

— Lazarov nu va îndrăzni să comande lichidarea unui agent FBI. 

— Pe dracu', nu va îndrăzni. Eu zic că e o mutare nebunească, da' Lazarov e 
nebun. E un nebun scos din minţi de situaţia de aici. Îmi dă tot timpul telefon şi mă 


pisează cu întrebările lui şi eu îi dau răspunsuri halandala. Citeodată mă ascultă, 
cîteodată nici nu se sinchiseşte de ce-i spun, cîteodată mai zice şi că trebuie să 
vorbească cu ăia din consiliul de conducere. Da' să ştiţi că dacă-mi spune că trebuie 
să-l elimin pe Tarrance, eu îl voi elimina! Să nu spuneţi că nu v-am avertizat! 

— Chestia asta îmi provoacă greață, spuse Lambert. 

— O fi, Ollie. Vrei tu să-ţi fie greață. Lasă-i tu pe consilierii tăi îmbrăcaţi la patru 
ace să se tragă de şireturi cu Tarrance, să înceapă toţi să ciripească şi o să-ţi fie o 
greață de n-ai s-o poţi duce! Şi-acu', băieţi, vă sugerez să-l ţineţi pe McDeere atit de 
ocupat, încît să n-aibă timp nici măcar să se gindească la unchiu' Tarrance. 

— Doamne, De Vasher, dar băiatul lucrează şi aşa cîte douăsprezece ore pe zi! A 
plecat ca din puşcă şi nu încetineşte ritmul deloc. 

— Uite ce zic eu, fii cu ochii pe el! Spune-i lui Lamar Quin să se împrietenească 
cu el strîns de tot, fiindcă dacă McDeere are ceva pe suflet, la el o să se ducă să-şi 
verse sacu'. 

— Da, o idee bună, spuse Locke privindu-l pe Lambert. Hai să stăm de vorbă cu 
Quin. El e mai apropiat de McDeere şi poate că reuşeşte să se apropie şi mai mult. 

— Băieți, interveni De Vasher, McDeere e speriat şi n-o să facă nici o mişcare. 
Cel puţin nu acum. Dacă Tarrance îl contactează din nou, băiatu' o să facă cea 
făcut şi azi. Se va duce adică întins la Lamar Quin. El singur ne-a arătat în cine are 
încredere. 

— l-a povestit ceva nevesti-si astă-noapte? se interesă Locke. 

— Verificăm benzile. Avem atitea afurisite de microfoane în afurisitul ăsta de 
oraş, că ne trebuie şase computere ca să găsim o înregistrare. 

Mitch stătea în biroul lui Lamar privind pe fereastră şi vorbea lent, alegîndu-şi 
cuvintele cu grijă. Dacă Tarrance avea dreptate, tot ceea ce spunea el era 
înregistrat. 

— Ei, te simţi mai bine? îl întrebă Lamar. 

— Da, cred că da. Ceea ce mi-au spus are o logică limpede. 

— S-a mai întîmplat şi altă dată, aşa cum spunea şi Locke. 

— Cu cine? Cine a mai fost contactat? 

— Asta n-aş putea să-ţi spun. Pur şi simplu nu-mi amintesc. Mi se pare că a fost 
o chestie, acum vreo trei ani. 

— Da' nu-ţi aminteşti cu cine a fost chestia aia? 

— Nu şi nu înţeleg de ce ţi se pare atit de important să ştii cine a fost implicat. 

— Pur şi simplu vreau să ştiu. Vreau să ştiu pentru că, de fapt, nu înţeleg de ce 
m-a ales pe mine, cel mai nou aici, omul care ştie cel mai puţin despre afacerile 
firmei şi despre clienţii ei. De ce tocmai eu?! 

— Habar n-am, Mitch. Eu atit îţi spun: fă exact ceea ce Locke ţi-a spus să faci! Şi 
încearcă să-l uiţi pe tipul ăla şi, dacă mai apare, fereşte-te de el! Oricum, nu eşti 
obligat să vorbeşti cu el dacă nu are mandat. Dacă mai apare, trimite-l la plimbare! 
E un tip al dracului de periculos. 

— Da, cred că ai dreptate, încercă Mitch să zimbească, în timp ce se îndrepta 
spre uşă. Rămine în picioare cina de miine seară? 

— Evident. Kay vrea să facă grătar şi frigărui, aşa că vom cina afară, lîngă 
piscină. 

— OK! Pe miine seară. 


12 


Gardianul îl strigă pe nume, îl percheziţionă şi apoi îl conduse într-o sală mare, în 
care un şir lung de cabine erau ocupate de vizitatori care vorbeau sau şopteau cu 
deţinuţii printr-un paravan de sită groasă, metalică. 

— Paisprezece, strigă gardianul. 

Mitch intră în boxa numărul paisprezece şi se aşeză. Un minut mai tîrziu, îşi făcu 
apariţia Ray, care se aşeză de partea cealaltă. Dacă n-ar fi avut o cicatrice pe frunte 
şi riduri în jurul ochilor, ar fi putut fi luaţi drept fraţi gemeni. Aveau amindoi cam un 
metru optzeci şi cinci, optzeci de kilograme, părul castaniu, ochii mici şi albaştri, 
pomeţi proeminenţi şi maxilare largi. Ei ştiau din poveştile de familie că aveau ceva 
sînge indian în vine, dar pigmentul închis se decolorase în cîteva generaţii care 
trudiseră în mină, aşa că pielea lor nu mai era smeadă. 

Mitch nu mai venise la Brushy Mountain de trei ani, de trei ani şi trei luni exact. 
Fraţii îşi scriau însă de două ori pe lună şi asta de opt ani de zile. 

— Ei, cum stai cu franceza? îl întrebă el pe Ray. Testele trecute de acesta în 
armată puseseră în evidenţă un talent neobişnuit pentru limbile străine. Doi ani 
întregi fusese translator de vietnameză. În şase luni învățase germana, pe vremea 
cînd unitatea lui staţionase în Germania Federală. Spaniola îi luase cam patru ani, 
dar asta numai pentru că fusese obligat s-o înveţe din cărţile de la biblioteca 
închisorii. Ultimul lui proiect lingvistic era franceza. 

— Cred că vorbesc curgător. Nu prea am cum să-mi dau seama. N-am cu cine 
vorbi aici. Ăştia nu fac cursuri de franceză şi fraţii sînt unilingvi, aşa că... În orice 
caz, franceza e cea mai frumoasă limbă pe care o ştiu. 

— E uşoară? 

— Nu la fel de uşoară ca germana, dar mi-a fost uşor să învăţ germana, pentru 
că am trăit acolo unde o vorbea toată lumea. Ştiai că cincizeci la sută din limba 
noastră vine din germană prin engleza veche? 

— Nu, habar n-aveam. 

— Şi totuşi aşa e. Engleza şi germana sînt verişoare primare. 

— Ei bine, şi după franceză, ce urmează? 

— Poate că italiana. E o limbă romanică, la fel cu franceza, spaniola şi 
portugheza. În fine, nu ştiu, poate să mă apuc de rusă sau de greacă. Am citit cîte 
ceva despre insulele greceşti. Am de gînd să mă reped acolo, în curînd... 

Mitch zîmbi. Ray mai avea de stat la închisoare cel puţin şapte ani, şi asta dacă 
era să fie eliberat pe cuvînt de onoare. 

— Crezi că glumesc, nu? Ai să vezi că-mi iau zborul de-aici şi nu peste mult timp. 

— Ce planuri ai? 

— Nu pot să-ţi spun, dar pun eu ceva la cale. 

— Ray, nu face asta, te rog! 

— O să am nevoie de ajutor din afară şi de ceva bani ca să ies din ţară. Mi-ar 
ajunge cam o mie de dolari. Poţi să te ocupi de chestia asta, nu-i aşa? Oricum, tu nu 
vei fi implicat. 


— Nu sîntem ascultați? 

— Ba da, uneori. 

— Păi atunci, hai să vorbim despre altceva! 

— Bine. Spune-mi ce mai face Abby. 

— Abby e bine. 

— Unde e acum? 

— La biserică. A vrut să vină, dar i-am spus că nu va putea să te vadă. 

— Da, şi eu aş fi vrut s-o văd. 

— Îmi pare rău. 

— Am înţeles din scrisori că o duceţi foarte bine. Casă nouă, maşini... Nici nu ştii 
ce mîndru sînt de tine. Eşti primul McDeere din ultimele două generaţii care a reuşit 
să facă ceva valabil în viaţa lui. 

— Mama şi tata au fost foarte buni, Ray, dar nu li s-a oferit nici o ocazie în viaţa 
lor şi, pe deasupra, au mai avut şi ghinion cu carul. Au făcut şi ei tot ce-au putut, 
cum au putut mai bine. 

Ray zîmbi, privind aiurea. 

— Da, cred că ai dreptate. Ai mai vorbit cu mama? 

— Da, dar cam demult. 

— E tot în Florida? 

— Da, cred că da. 

Tăcură amindoi o vreme, privindu-şi fiecare miinile. Se gindeau la mama lor şi 
cele mai multe ginduri erau dureroase. Ei doi apucaseră şi perioade mai bune, pe 
vremea cînd erau mici şi tatăl lor trăia. După moartea soţului ei, mama nu-şi mai 
revenise niciodată şi apoi, după moartea lui Rusty, rudele o internaseră într-un 
sanatoriu. 

Ray urmărea cu degetul ochiurile metalice ale plasei care-i despărţea. 

— Hai să vorbim despre altceva. 

Mitch aprobă din cap. Aveau multe lucruri să-şi spună, dar toate ţineau de 
trecut. Trecutul era singurul lor punct comun şi era mai bine să-l lase nerăscolit. 

— Mi-ai scris că unul dintre foştii tăi colegi de celulă e detectiv particular în 
Memphis. 

— Da, Eddie Lomax. A fost poliţist în Memphis cam nouă ani, pînă cînd l-au vîrît 
la zdup pentru viol. 

— Viol? 

— Mda. Şi a trecut prin momente grele aici. Âştia nu-i văd cu ochi buni pe 
violatori. Şi nici pe poliţişti. Pînă să apar eu, aproape că-l omoriseră. Tipul a ieşit de 
vreo trei ani. Îmi scrie cu regularitate, cică se ocupă mai ales de divorţuri. 

— E în cartea de telefon? 

— 969-3838! Da' ce nevoie ai de el? 

— Am un coleg la firmă şi nevastă-sa a luat-o prin arătură, da' nu poate s-o 
prindă. Auzi, dar Lomax ăsta, ştie meserie? 

— E foarte bun, aşa pretinde. În orice caz, a făcut ceva bani. 

— Pot să am încredere în el? 

— Ei na, glumeşti?! Dacă-i spui că eşti fratele meu, e în stare să şi ucidă pentru 
tine. El e cel care mă va ajuta să ies de-aici, da' nu ştie chestia asta încă. Poate îi 
arunci tu o vorbă... 


— Aş vrea să nu te mai aud spunînd asta. 

Un gardian se opri în spatele lui Mitch. 

— Trei minute, spuse el laconic. 

— Spune-mi ce să-ţi trimit. 

— Dacă nu te superi, aş vrea să-mi faci un mare serviciu. 

— Orice. 

— Du-te la o librărie şi caută o casetă d-aia, cum să înveţi limba greacă în 
douăzeci şi patru de ore, şi mai cumpără-mi şi un dicţionar grec-englez! 

— Bine, le ai săptămîna viitoare. 

— Poţi să-mi trimiţi şi tot tacîmul pentru italiană? 

— Nici o grijă. 

— Chestia e că nu m-am hotărît încă între Sicilia şi Grecia. Nu ştiu ce să aleg şi 
asta îmi dă insomnii. L-am întrebat şi pe pastorul de aici, dar nici el nu m-a putut 
ajuta. M-am gindit să mă duc la directorul stabilimentului, ce zici, nu-i o idee mare? 

Mitch rîse scurt, aprobînd din cap. 

— Da' de ce nu pleci în Australia? 

— Ştii că e o idee mişto? la vezi şi de nişte casete şi dicţionare pentru 
australiană, te rog! 

Zimbiră amîndoi, apoi tăcură, privindu-se cu intensitate şi aşteptînd gardianul să 
le anunţe sfîrşitul întrevederii. Mitch se uita la cicatricea de pe fruntea fratelui său şi 
se gindea la nenumăratele bătăi şi încăierări care, în cele din urmă, îl duseseră la 
asasinat. Ray îi spunea "legitimă apărare"! Ani de-a rîndul fusese furios pe Ray 
pentru că se dovedise un prost, dar, cu timpul, furia îi trecuse şi acum nu ar fi dorit 
nimic mai mult decît să-l poată îmbrăţişa! Şi ar mai fi dorit şi să-l ia acasă, să-l 
îngrijească, să-l ajute să-şi găsească o slujbă şi un rost în viaţă. 

— Să nu te prind că ai regrete în ceea ce mă priveşte, tocmai îi spunea Ray. 

— Abby vrea şi ea să-ţi scrie. 

— Foarte bine, mi-ar plăcea tare mult să-mi scrie şi ea. Abia dacă mi-o amintesc, 
de pe vremea cînd era o puştoaică mică în Danesboro. Ţin minte că se tot fiţia pe 
lîngă banca lui taică-său, pe Main Street. Spune-i că o rog să-mi trimită o fotografie 
de-a ei şi aş vrea şi una cu casa voastră cea nouă. Ştii că eşti primul McDeere care, 
în ultima sută de ani, este proprietarul unei case? 

— Trebuie să plec. 

— Te mai rog ceva: caut-o pe mama şi vezi ce face, dacă mai trăieşte. Acu', că 
ai terminat şcoala, ar fi frumos din partea ta să cauţi s-o vezi şi să afli cum îi mai 
merge. 

— Să ştii că m-am gîndit şi eu la asta. 

— Ei bine, mai gîndeşte-te, da? 

— Da. Ne vedem peste o lună. 

De Vasher trase cu sete din ţigară şi apoi dădu drumul unui nor de fum în 
direcţia instalaţiei de aer condiţionat. 

— Am dat de Ray McDeere, anunţă el plin de importanţă. 

— Unde e? întrebă Oliver Lambert. 

— Păi, în închisoarea Brushy Mountain. Omor prin imprudenţă în Nashville, acum 
opt ani. E acolo pentru cincisprezece ani, fără nici o posibilitate de eliberare "pe 
cuvînt de onoare". Raymond McbDeere, treizeci şi doi de ani, fără familie. Trei ani 


angajat în armată cu lăsare la vatră prin dezonoare publică. Un adevărat păgubos, 
ce mai! 

— Dar cum l-aţi găsit? 

— Păi, frate-său ne-a condus: a fost ieri în vizită la el şi, ca un făcut, noi l-am 
urmărit... Douăş'patru din douăş'patru, nu uita! 

— Bine, dar condamnarea lui Raymond McbDeere încheia un dosar public! Cred 
că l-ai fi putut găsi mai de mult. 

— Păi l-aş fi găsit, Ollie, dacă ar fi fost important, numai că nu e. Noi ne facem 
meseria foarte bine, să ştii! 

— Cincisprezece ani ai zis? Dar pe cine a omorît? 

— Eh, povestea obişnuită. O mînă de beţivi care se bat într-un bar pentru o fufă. 
Da' fără arme. Medicul legist a scris în raportul lui că tipul nostru şi-a lovit 
adversarul cu pumnul de două ori şi i-a crăpat capul. 

— Bine, dar de ce "lăsare la vatră prin dezonoare publică"? 

— Nesupunere la ordine. Plus că a mai atacat şi un ofiţer. Eu unu' nu pricep cum 
de n-a ajuns în faţa Curţii Marţiale!? Tipu' are un caracter din cele mai nasoale. 

— Da! De fapt, ai dreptate, povestea asta nu are nici o importanţă. Ei, şi altceva 
ce ai mai aflat? 

— Păi, nu prea multe. Avem microfoane în toată casa, ştii, nu? Ei, da' băiatu' nu 
i-a spus nimic nevestei despre Tarrance. Îl ascultăm douăşi'patru din douăş'patru, şi 
n-a scăpat o vorbă nimănui. 

Lambert zimbi, aprobînd din cap: era foarte mîndru de McDeere. 

— Şi din punct de vedere sexual, cum e? 

— Păi, tot ce putem face e să ascultăm, Ollie. Da' să ştii că ascultăm cu cea mai 
mare atenţie. Ei bine, ăia doi nu au mai făcut nimic de două săptămîni. Ce să-i faci, 
dacă puştiul stă aici şaişpe ore pe zi şi mai e şi un maniac al muncitului pe brînci! 
Las' că aveţi şi voi grijă să-i educați aşa pe toţi! Şi puştoaica s-a cam plictisit — 
sindromul obişnuit de nevastă de avocat începător. Toată ziua vorbeşte cu mă-sa la 
telefon, da' cu taxă inversă, aşa că puştiu' habar n-are. Şi ea i-a zis lu' mă-sa că el s- 
a schimbat şi că nu mai e acelaşi şi tot felu' de chestii de-astea. Ah, şi după părerea 
ei, el o să moară de atita muncă. Uite, numai aiureli de-astea auzim. Şi nici n-am 
vreo fotografie cu ei doi în pat. Îmi pare rău, Ollie, că ştiu ce mult îţi plac poze de- 
astea. 

Lambert privea cu mare atenţie peretele din faţa lui, fără să scoată un cuvînt. 

— Ascultă, Ollie, eu unu' cred că ar trebui să-l trimitem pe puşti în Grand 
Cayman, împreună cu Avery, să rezolve ceva afaceri. la vezi dacă poţi să aranjezi 
chestia asta! 

— Nici o problemă, dar aş putea să te întreb de ce? 

— Nu acum! Ai să afli tu mai tîrziu. 


Clădirea se afla în partea veche a oraşului, în plin centru, într-o zonă de 
dărăpănături. La nici două cvartale distanţă, străluceau în soare modernele turnuri 
din sticlă şi oţel, înghesuite unul într-altul, de parcă la Memphis ar fi fost criză de 
terenuri de construcţii. 

Pe uşă, o plăcuţă metalică informa că la etaj se află biroul lui Eddie Lomax, 


detectiv particular. Consultaţii numai pe bază de programare. Pe uşa de la etaj, o 
altă plăcuţă anunţa că onor clientela putea beneficia de orice fel de investigaţii: 
divorţuri, accidente, persoane dispărute, urmăriri şi supravegheri. In ceea ce privea 
anunţul din cartea de telefon, acela menţiona fosta carieră de poliţist a detectivului 
Lomax, dar nu şi sfîrşitul acesteia. Anunţul din cartea de telefon îi mai asigura pe 
clienţi că pot beneficia de ascultări discrete, de fotografii — la fel de discrete —, de 
probe pentru tribunal, de analiza stresului vocii înregistrate, de urmărirea şi 
identificarea bunurilor furate, de asigurare personală şi de investigaţii prenupţiale. 
Toate acestea autorizate, sigure şi disponibile douăzeci şi patru de ore din douăzeci 
şi patru. Etic, confidenţial, demn de toată încrederea. 

Pe Mitch, cel mai mult îl impresiona abundența de încredere. Avea fixată o 
întîlnire cu Lomax la ora cinci după-a-miază, dar el sosise cu cîteva minute mai 
devreme. O blondă bine făcută, strînsă într-o fustă de piele neagră, cu nişte cizme 
negre în picioare, îl întrebă cine este şi-i arătă cu un gest nepăsător un scaun 
îmbrăcat în vinilin portocaliu, aşezat lîngă fereastră. Eddie era puţin ocupat, spuse 
ea. După ce examina cu atenţie scaunul acoperit cu un strat gros de praf şi 
asezonat cu ceva pete de grăsime, Mitch renunţă să se mai aşeze. li spuse blondei 
că îl doare spatele. Tammy, căci aşa o chema, dădu din umeri şi se întoarse la 
guma ei de mestecat şi la vraful de documente pe care le bătea la maşină. Mitch 
încercă să glumească, întrebînd-o dacă dactilografia un act prenupţial. Scrumiera de 
pe masa ei era plină ochi cu mucuri de ţigări spoite cu ruj de buze roz. In timp ce 
bătea la maşină cu mîna stingă, cu dreapta culese cu mare precizie din pachet o 
nouă ţigară. Cu o dexteritate şi mai mare, aprinse o brichetă şi dădu foc virfului 
ţigării incredibil de lungă şi subţire. Cînd sfirşi această operaţiune, buzele i se 
strinseră posesiv în jurul minusculei ţigări şi întregul ei trup începu să tragă avid 
fumul albăstrui. Literele se transformau în cuvinte, cuvintele în propoziţii, în fraze şi 
paragrafe, în timp ce ea încerca cu disperare să-şi umple plămiînii cu fum. Fumul se 
ridica spre tavanul încăperii, amestecîndu-se cu norul cenuşiu care deja plutea 
acolo. Apoi, blonda începu să tuşească, o tuse sacadată şi enervantă, care-i 
congestiona faţa şi-i zgilţiia sînii mari. Nu se întrerupse nici cînd înşfacă o cană 
aflată pe birou, cană din care bău cu lăcomie. După care îşi reluă ţigara, pufăind cu 
poftă mai departe. 

După vreo două minute, lui Mitch începu să i se facă teamă de concentraţia de 
monoxid de carbon. Descoperi o spărtură în fereastră, o mică spărtură pe care, din 
motive necunoscute, păianjenii o ocoliseră cînd îşi ţesuseră plasele, aşa că se 
apropie de perdelele zdrenţuite şi îmbicsite de praf, încercînd să respire aerul de 
afară. Se simţea rău de-adevărat. În spatele lui, tuşea şi horcăitul blondei continuau 
în tandem. Mitch încercă să deschidă fereastra, dar aceasta fusese demult sigilată 
de straturile succesive de vopsea, acum crăpată. Tocmai în clipa în care ameţise de 
tot, zgomotul maşinii de scris şi tusea încetară. 

— Avocat? 

Mitch se depărta de fereastră, privind-o pe secretară. Aceasta era acum aşezată 
pe marginea biroului, picior peste picior, cu fusta de piele neagră mult ridicată 
peste genunchi. Sorbea dintr-o sticlă de Pepsi-Cola dietetică. 

— Da. 

— La o firmă mare? 


— Da. 

— Aşa mă gindeam şi eu. Puteam să jur că aşa e. Costum scump, cămaşă 
nostimă şi fină, cravată de mătase... E uşor să-i recunoşti pe avocaţii de la firmele 
mari — n-au nimic de-a face cu pirliţii care se vîntură prin Tribunalul Orăşenesc. 

Fumul începuse să se destrame şi Mitch să respire mai uşor. Admiră picioarele 
femeii care se aşezase în aşa fel încît să fie admirată. Tammy, la rîndul ei, admira 
pantofii lui Mitch. 

— Îţi place costumul meu? 

— Da, văd că e marfă scumpă, la fel ca şi cravata, da' nu sînt la fel de sigură 
despre pantofi şi cămaşă. 

Mitch îi studie cizmele, apoi picioarele, fusta, puloverul mulat pe bustul ei bogat 
şi încercă să găsească o replică amuzantă. Se pare că pe ea n-o deranja să fie 
examinată; stătea proţăpită în faţa lui şi plescăia din sticla de Pepsi. Cînd se satură 
şi de Mitch şi de Pepsi, îi arătă din cap uşa de la biroul lui Lomax şi-i spuse: 

— Acum poţi să intri, Eddie te aşteaptă. 

Detectivul vorbea la telefon, încercînd să-l convingă pe un biet bătrîn că fiul lui 
era, în realitate, homosexual. Ba chiar unul foarte activ. Îi arătă lui Mitch cu bărbia 
un scaun de lemn pe care acesta se aşeză. Cînd observă că ambele ferestre ale 
încăperii erau larg deschise, respiră mult mai uşor. 

Eddie părea pur şi simplu dezgustat de conversaţia telefonică şi-i şopti lui Mitch, 
după ce acoperise microfonul cu mîna: 

— Plînge. 

Mitch surîse politicos, ca şi cum situaţia i s-ar fi părut foarte veselă. 

Eddie purta cizme albastre cu virful ascuţit din piele de şopirlă, nişte blue-jeans, 
o cămaşă bine apretată de culoarea piersicii coapte, foarte adînc deschisă în faţă. 
Pe piept, prin pădurea de păr negru, se zăreau două lanţuri groase de aur şi un 
colier ce părea a fi din turcoaze. Era evident un admirator al lui Tom Jones sau al 
unuia dintre cîntăreţii aceia cu păr stufos, cu ochi negri, cu perciuni deşi şi cu bărbii 
puternice. 

— Am şi fotografii, spuse el şi imediat îndepărtă receptorul de la ureche, în 
momentul în care interlocutorul lui începu să strige. Scoase dintr-un dosar cinci 
poze lucioase, opt pe zece şi le împinse peste birou, drept în poala lui Mitch. Da, era 
adevărat. Tipii ăştia, oricine ar fi fost ei, erau nişte homosexuali. Eddie zimbea plin 
de miîndrie. Trupurile din fotografii erau se pare, pe o scenă a unui club dubios. 
Mitch puse cu grijă fotografiile pe birou şi privi pe fereastră. Cel care luase aceste 
imagini fusese chiar în acel club. Îşi amintea de condamnarea pentru viol a lui 
Lomax. Un poliţist condamnat pentru viol! Tocmai atunci, Eddie trînti receptorul în 
furcă. 

— Deci tu eşti Mitchell Mc Deere! încîntat să te cunosc! 

Îşi strînseră mîinile peste birou. 

— Plăcerea este de partea mea! Am fost duminică la Ray. 

— Parcă te cunosc de ani de zile! Ştii, semeni teribil cu Ray! Da, mi-a spus că ai 
fost pe la el şi mi-a povestit totul despre tine. Bănuiesc că şi ţie ţi-a spus totul 
despre mine. Am fost poliţist, pe urmă m-au condamnat pentru viol. Nu ştiu dacă ți- 
a spus că fata avea şaptesprezece ani, dar că arăta ca de douăzeci şi cinci şi că eu 
am căzut în plasă ca un fraier?! 


— A amintit el ceva. Ştii că Ray nu e prea vorbăreţ. 

— E un tip nemaipomenit! Îi datorez, practic, viaţa. În închisoare, cînd ăia au 
aflat că sînt poliţist, s-au pus cu omoru' pe mine. Noroc că a intervenit el! Pînă şi 
negrii s-au dat la o parte în faţa lui! Ştii ce poate să-i facă unuia, dacă-şi pune 
mintea cu el!... 

— Ray e toată familia mea. 

— Mda, ştiu şi asta. Cînd împărţi ani de zile cu acelaşi tip o celulă de doi pe trei, 
afli totul despre el. Cînd m-au eliberat pe mine pe cuvînt de onoare, tu tocmai te 
gindeai să faci dreptul. 

— Am terminat în iunie anul ăsta şi acum am venit să lucrez la Bendini, Lambert 
& Locke. 

— N-am auzit de ei. 

— E o firmă specializată în taxe. Au sediul pe Front Street. 

— Am deseori de-a face cu divorţurile avocaţilor. Supraveghere, fotografii, în 
fine, o groază de murdării de strîns pentru tribunal. 

Eddie Lomax vorbea repede, în propoziţii scurte, mîncînd litere şi silabe întregi. 
Îşi aşezase cizmele de cowboy pe birou, forţind admiraţia interlocutorului. 

— Mai am şi cazuri la care lucrez, la cererea avocaţilor. Dacă, de exemplu, miros 
un accident zdravăn de maşină, sau o urmărire în justiţie pentru daune, mă bag şi 
aştept să văd care o să fie ăla care o să facă pe niznaiul. Aşa a fost clădită firma 
asta — daune personale. Avocaţii ăştia iau patruzeci la sută din despăgubire! 
Patruzeci la sută! 

Clătină din cap, plin de dezgust, ca şi cum i-ar fi fost imposibil să înţeleagă cum 
de trăiau în Memphis nişte avocaţi atit de lacomi. 

— Lucrezi cu ora, Eddie? 

— Treizeci de verzişori, plus cheltuielile. Noaptea trecută am stat şase ore în 
maşină în faţă la Holiday Inn, aşteptînd ca soţul clientei mele să iasă cu tîrfa lui pe 
uşă, ca să pot face şi eu nişte poze. Şase ore. Adică o sută optzeci de verzişori, şi 
asta numai ca să stau în cur şi să mă uit la reviste porno şi să aştept. Şi i-am trecut 
la cheltuieli şi cina. 

Mitch îl asculta cu mare atenţie, de parcă lua lecţii. Capul lui Tammy se iţi în 
cadrul uşii. Secretara anunţa că pleacă. Izul rînced care o însoțea, se pare, 
pretutindeni, pătrunse în încăpere şi Mitch se întoarse repede către ferestrele des- 
chise. Uşa se trînti în urma ei. K 

— E o fată grozavă. Are necazuri cu bărbatu'. Ala e şofer de camion şi se crede 
Elvis Presley. Are părul negru, tuns şi pieptănat exact ca Elvis. Poartă ochelari din 
ăia auriţi, de soare, tot ca Elvis. Cînd nu e în cursă, stă lîngă camion, ascultă 
cîntecele lui Elvis şi se uită la filmele lui tîmpite. Închipuieşte-ţi că s-au mutat tocmai 
aici din Ohio, pentru că maimuţoiul ăsta vrea cu orice preţ să fie cît mai aproape de 
mormîntul lui Elvis — the King. Şi ghiceşte cum îl cheamă! 

— De unde să ştiu eu?! 

— Păi, na! Elvis, cum să-l cheme! Elvis Aaron Hemphill. Şi-a schimbat numele 
după moartea lui King şi l-a schimbat în mod absolut legal! Are şi un număr, o 
imitație, într-un night club de mîna paişpea de pe-aici. L-am văzut şi eu într-o seară. 
Era într-un costum alb, mulat pe hoit, descheiat pîn-la buric şi totul ar fi fost OK, 
doar că are o burtă ca o lubeniţă. A fost ceva trist de tot! Şi are şi o voce 


caraghioasă, parcă e un şef indian bătrîn, care mormăie rugăciuni lîngă foc. Trist de 
tot, ce mai! 

— Da' care e problema? 

— Femeile. N-o să-ţi vină să crezi cînd ţi-oi spune cite nebune vin în Memphis 
doar de dragul lui Elvis! Şi toate matracucile astea cad în fund în faţa bufonului de 
care-ţi spuneam, atunci cînd îl maimuţăreşte el pe Elvis. Aruncă în el cu chiloţi, nişte 
paraşute de chiloţi, scoşi de pe fundurile lor grase, pline de slănină! Şi ăla îşi şterge 
fruntea cu chiloţii ăştia şi pe urmă pac! Îi aruncă înapoi! Şi ţicnitele îi dau numerele 
camerelor lor de la hotel! Ei bine, noi bănuim că el se duce la astea şi încearcă să 
facă pe armăsaru', cum făcea Elvis. Da' încă nu l-am prins asupra faptului. 

Mitch nu ştia ce să spună. Ridea prosteşte, de parcă ar fi auzit o poveste 
incredibilă. Lomax ştia ce gindea el. 

— Ai probleme cu nevasta? 

— Nu. N-are nici o legătură. Am nevoie de nişte informaţii despre patru persoane 
dispărute. Trei sînt morţi şi unul e în viaţă. 

— Sînt numai urechi. Sună interesant. Hai, te ascult! 

Mitch îşi scoase notițele din buzunar. 

— Presupun, spuse el, că toată afacerea asta este şi va rămîne strict 
confidențială. 

— Absolut. Strict confidențială, aşa cum sînt afacerile tale cu clienţii tăi. 

Mitch aprobă din cap, dar se gîndi la Tammy şi la Elvis — de ce îi povestise 
Lomax chestia asta? 

— Da, trebuie să fie confidențială. 

— Ţi-am spus doar că aşa o să fie! Poţi să ai încredere în mine. 

— Treizeci pe oră? 

— Pentru tine, douăzeci, că doar te-a trimis Ray, nu? 

— lţi mulţumesc. 

— Ei bine, despre cine e vorba? 

— Cei trei care au murit au fost avocaţi la firma unde lucrez eu. Robert Lamm a 
fost omorît într-un accident de vinătoare, undeva, prin Arkansas, în munţi. 
Dispăruse de vreo două săptămîni cînd l-au găsit. Avea un glonţ în cap. l-au făcut 
autopsie şi asta e tot ceea ce ştiu. Alice Knauss a murit într-un accident de maşină 
în 1977, aici, în Memphis. Se presupune c-a lovit-o un şofer beat. John Mickel s-a 
sinucis în 1984. L-au găsit în birou, alături de o armă şi de o scrisoare de adio. 

— Şi asta-i tot ce ştii? 

— Da. 

— Şi, de fapt, ce vrei? 

— Vreau să ştiu cît mai multe despre moartea lor. Cum au murit, cine a 
anchetat, ce întrebări au rămas fără răspuns, în fine, toate supoziţiile şi ipotezele 
posibile. 

— Da' tu ce bănuieşti? 

— În momentul de faţă, nimic. Sînt doar curios. 

— Ba eşti mai mult decît curios. 

— OK, sînt mai mult decît curios, dar, deocamdată, hai s-o lăsăm aşa. 

— Corect. Şi cine-i al patrulea? 

— Un tip, Wayne Tarrance, agent FBI aici, în Memphis. 


— Oh, FBI! 

— Ce, te deranjează? 

— Da, mă deranjează. Pentru un sticlete iau patruzeci pe oră. 

— Nici o problemă. 

— Şi ce vrei să ştii? 

— Verifică-l! De cînd e aici, de cînd e agent, ce faimă are şi aşa mai departe. 

— Asta-i destul de uşor. 

Mitch îşi strînse notițele şi le puse în buzunar. 

— Cit timp durează toată investigația? 

— Păi, cam o lună. 

— Bine. 

— la mai zi o dată, cum îi zice firmei unde lucrezi? 

— Bendini, Lambert & Locke. 

— Tipii ăia doi care au fost omoriţi astă-vară... 

— Da, erau la firmă. 

— Vreo bănuială... 

— Nu. 

— Eh, am zis şi eu doar aşa, ca să te întreb... 

— Ascultă, Eddie, trebuie să fii foarte prudent! Nu-mi telefona nici acasă, nici la 
serviciu, te caut eu peste vreo lună. Cred că sînt urmărit în permanenţă. 

— De cine? 

— Ei, tocmai asta aş vrea şi eu să ştiu. 


13 


Avery privea zimbind cînd la Mitch, cînd la hîrtia pe care o ţinea în mînă: 

— la uite! În octombrie ai facturat o medie de şaizeci şi una de ore pe 
săptămînă! 

— Da?! Eu credeam că sînt şaizeci şi patru... 

— Să ştii că şaizeci şi una e o medie foarte bună. Şi dacă vrei să mai ştii ceva, 
află că n-am mai avut niciodată un angajat care să factureze atit pe lună, încă din 
primul an. 

— lar tu află că n-am băgat nimic de umplutură şi că aş fi putut să facturez chiar 
mai mult. 

— Cite ore lucrezi pe săptămînă? 

— Păi, ceva între optzeci şi cinci şi nouăzeci. De fapt, dacă aş fi vrut, aş fi putut 
factura şaptezeci şi cinci de ore. 

— Ei, lasă, nu era cazul. Cel puţin nu încă. Vezi, fii atent că s-ar putea să-i faci pe 
unii geloşi, pe-aici prin zonă. Ăia mai tineri sînt cu ochii pe tine. 

— Şi tu ai vrea s-o las mai moale? 

— Bineînţeles că nu! Noi doi sîntem în urmă cu o lună faţă de ceea ce ne-am 
propus. Nu, nu despre asta e vorba. Pur şi simplu sînt îngrijorat de numărul mare de 
ore. Puțin îngrijorat, asta-i tot. Cum vine unu' la noi, cum porneşte ca din puşcă: 
optzeci, nouăzeci de ore pe săptămînă. După numai două luni, şi-au şi golit 


rezervorul. Dar tu nu, tu ai o rezistenţă ieşită din comun. 

— Păi dacă n-am nevoie de prea mult somn... 

— Da' soţia ta ce crede despre chestia asta? 

— De ce te interesează? 

— Nu o deranjează programul tău de lucru interminabil? 

Mitch îl privi încruntat pe Avery şi-şi aduse aminte de cearta lui cu Abby din 
noaptea trecută, cînd el ajunsese acasă cu trei minute înainte de miezul nopţii. 
Schimbaseră doar cîteva cuvinte dure şi reci, dar fusese, oricum, cea mai urită 
ceartă a lor de pînă acum. Şi promitea să fie doar începutul! Nici unul nu cedase şi 
Abby terminase prin a-i declara că se simţea mai apropiată de domnul Rice, vecinul 
de alături, decît de propriul ei soţ. 

— Soţia mea înţelege situaţia. Oricum, i-am spus că ajung asociat în cel mult doi 
ani şi că, la cel mult treizeci, mă retrag. 

— Ei da, nu s-ar spune că nu te străduieşti să ajungi aici! 

— Da' nici nu s-ar spune că te plingi de chestia asta tocmai tu. Fiecare oră pe 
care am facturat-o săptămîna trecută era legată de unul din cazurile tale şi nu mi s- 
a părut că te omorai cu regretele în ceea ce privea suprasolicitarea mea. 

Avery lăsă hirtia pe birou şi se uită încruntat la Mitch: 

— Pur şi simplu nu vreau să-ţi neglijezi familia. 

"Ciudată chestie! Sfaturi conjugale de la un tip care şi-a părăsit nevasta!" Mitch 
îl privi pe Avery cu tot disprețul de care se simţea capabil: 

— N-ai de ce să fii îngrijorat de ceea ce se întîmplă la mine acasă! Atita timp cit 
sîntem productivi, ar trebui să fii fericit. 

Avery se aplecă peste birou: 

— Uite ce e, Mitch, eu habar n-am de chestiile astea! Mi s-a şoptit de sus — 
Lambert şi McKnight — lor li se pare că forţezi nota. Adică — de la cinci dimineaţa în 
fiecare zi, chiar şi duminica — trebuie să recunoşti că e cam exagerat! 

— Aha şi ce ţi-au spus exact? 

— Păi, nu prea multe! Mă crezi sau nu, da' ăstora chiar le pasă de tine şi de ai 
tăi. Ei vor să aibă avocaţi fericiţi cu soţii fericite, pentru că, dacă totul merge frumos 
acasă la ei, avocaţii sînt productivi la firmă. Lambert mai ales este foarte îngrijorat. 
El s-a gindit să se retragă peste cîțiva ani şi acum încearcă să-şi retrăiască anii de 
glorie prin tine şi prin ceilalţi tineri de aici. Să nu te superi dacă-ţi pune prea multe 
întrebări sau dacă-ţi ţine predici. El şi-a cîştigat dreptul de a face pe bunicul aici, la 
noi. 

— Dacă te mai întreabă cineva ceva despre mine, spune-i că Abby e bine, că 
sîntem foarte fericiţi împreună şi că eu sînt productiv în draci! 

— OK, acum că am lămurit şi chestia asta, află că plecăm amindoi în insula 
Grand Cayman de miine într-o săptămînă. Trebuie să mă întîlnesc acolo cu nişte 
bancheri, în numele lui Sonny Capps şi al altor trei clienţi. Evident, e vorba de 
afaceri, dar acolo mai rămîne totdeauna loc şi de ceva înot şi pescuit subacvatic sau 
de alte minuni. l-am spus lui Royce McKnight că am nevoie de tine şi a fost de 
acord. A zis chiar că, probabil, ai şi tu nevoie de odihnă şi recreere. Ei, vrei să 
mergi? 

— Cum să nu! Numai că sînt puţin surprins. 

— E vorba strict de afaceri, aşa că fără neveste. Lambert era chiar puţin 


îngrijorat să nu care cumva să ai necazuri acasă pe chestia asta. 

— Da?! Eu cred că domnul Lambert se interesează puţin cam mult de ceea ce se 
întîmplă prin ograda mea! Transmite-i, te rog, că sînt stăpin pe situaţie şi că nu e 
nici o problemă la mine acasă! 

— Prin urmare, vii cu mine? 

— Sigur că vin! Da' cît stăm acolo? 

— Vreo două zile. O să stăm într-unul din apartamentele firmei. S-ar putea ca 
celălalt apartament să fie ocupat de Sonny Capps. Eu încerc să obţin şi avionul 
firmei, dar s-ar putea să fim nevoiţi să zburăm cu o cursă obişnuită. 

— In ceea ce mă priveşte, totul e OK. 


La Miami, doar doi dintre pasagerii cursei Cayman Airways 727 mai purtau 
cravate, iar după primul punch cu rom, Avery îşi scoase şi el cravata şi şi-o îndesă în 
buzunar. Stewardesele care serveau băutura erau nişte indigene din insule — 
frumoase, cu părul negru, cu ochi albaştri şi cu zimbete fermecătoare. Avery repeta 
întruna că femeile din insule erau grozave. Aşezat la fereastră, Mitch încerca să-şi 
ascundă emoția primei lui călătorii în străinătate. Căutase o carte despre Insulele 
Cayman şi găsise una la bibliotecă. Erau trei insule: Grand Cayman, Little Cayman şi 
Cayman Brac. Cele două mai mici erau puţin populate şi rareori vizitate. Grand 
Cayman avea cam optsprezece mii de locuitori, douăsprezece mii de corporaţii 
înregistrate şi trei sute de bănci. Populaţia era alcătuită din douăzeci la sută albi, 
douăzeci la sută negri şi şaizeci la sută persoane care nici nu ştiau ce sînt şi nici nu 
le păsa. In ultimii ani, capitala insulei, Georgetown, devenise o oază de refugiu 
pentru cei care doreau să evite taxele internaţionale. Bancherii din insulă aveau 
reputaţia de a fi mai discreţi decît colegii lor elveţieni. În Grand Cayman nu existau 
taxe, iar unele companii primiseră asigurări ferme că n-aveau să plătească taxe 
cam cincizeci de ani de acum înainte. Insulele erau dominion britanic şi aveau un 
guvern neobişnuit de stabil. Veniturile provenite din impozitele pe importuri şi din 
turism finanţau absolut orice activitate din insulă. Rata criminalităţii şi cea a 
şomajului erau zero. 

Grand Cayman avea douăzeci şi trei de mile lungime şi opt mile lăţime, dar din 
avion părea mult mai mică. Era o stincă aruncată în marea transparentă, de 
culoarea safirului. 

Avionul părea gata să aterizeze în lagună, dar o fişie scurtă de asfalt, răsărită de 
niciunde, îl prinse, parcă, în ultima clipă. Cei doi coboriră şi se îndreptară către 
vamă, în timp ce un negru înşfăcă bagajele lui Mitch şi le aruncă, împreună cu cele 
ale lui Avery, în portbagajul unui Ford LTD model 1972. Mitch îi dădu un bacşiş 
regesc. 

— La Seven Mile Beach! comandă Avery, renunţind cu regret la ceea ce mai 
rămăsese din ultimul punch cu rom. 

— OK, mon, răspunse şoferul, tărăgănînd cuvintele. 

Taxiul se îndreptă, sciîrţiind din toate încheieturile, către Georgetown. Din 
aparatul de radio de la bord se revărsa muzică reggae, iar şoferul trepida şi se 
biţiia, bătînd ritmul cu degetele în volanul rablei pe care o conducea. De altfel, mer- 
gea pe contrasens. De fapt, observă Mitch, toată lumea mergea aici pe contrasens. 


Aşa că se înfundă şi mai bine în canapeaua uzată şi-şi încrucişă picioarele cît mai 
comod. Prin ferestrele deschise, aerul tropical intra în valuri calde şi umede, 
răvăşindu-i părul. Senzaţia era foarte plăcută, îşi spuse Mitch. 

Relieful insulei era plat. Pe şoseaua spre Georgetown se înghesuiau sumedenie 
de maşini europene prăfuite, care se încurcau cu sumedenie de scutere şi de 
biciclete. Casele de pe marginea drumului aveau un singur etaj, acoperişuri de tablă 
şi jaluzele colorate. Erau înconjurate de minuscule peluze, a căror iarbă săracă era 
perfect îngrijită. Pe măsură ce se apropiau de oraş, casele erau înlocuite de 
magazine şi de clădiri albe cu două-trei etaje, în care miile de turişti se ascundeau 
de soarele tropicelor. Şoferul luă o curbă strînsă şi, dintr-o dată, se treziră în plin 
centru al oraşului — o aglomeraţie de sedii de bănci, cu clădiri din cele mai 
moderne. Brusc, Avery îşi aduse aminte că trebuia să facă pe ghidul. 

— Vezi aici bănci din toată lumea: Germania, Franţa, Anglia, Canada, Spania, 
Japonia, Danemarca, ba chiar şi din Arabia Saudită şi din Israel. Peste trei sute la 
ultimul inventar! Locul ăsta a devenit un adevărat refugiu pentru cei care caută să 
evite taxele. Bancherii sînt foarte discreţi. În comparaţie cu ei, elveţienii sînt nişte 
adevărate guri-sparte. 

Traficul era foarte intens, aşa că şoferul micşoră viteza şi, ca urmare, briza 
tropicală încetă brusc să-l mai mîngiie pe Mitch. 

— Văd o mulţime de bănci canadiene, observă el cu voce tare. 

— Uite, clădirea aia e Royal Bank of Montreal. Mergem acolo miine dimineaţă, la 
ora zece. Cele mai multe afaceri pe care le avem aici sînt în legătură cu băncile 
canadiene. 

— Vreun motiv special? 

— Sînt şi sigure şi discrete. 

Strada era supraaglomerată. După o curbă, pătrunseră într-o altă stradă, la fel 
de ticsită. Dincolo de intersecţie, undeva, foarte aproape, scînteia în soarele orbitor, 
Marea Caraibelor. Un iaht de croazieră era ancorat în golf. 

— Vezi, ăla e Hogsty Bay, unde acum vreo trei sute de ani îşi adăposteau piraţii 
corăbiile. Barbă Neagră a bintuit pe-aici şi şi-a îngropat comorile tot pe undeva pe- 
aici. Acum vreo cîțiva ani au găsit nişte comori într-o peşteră de lîngă Bodden Town. 

Mitch dădu din cap, ca şi cum ar fi crezut toată povestea. Văzu zimbetul 
şoferului în oglinda retrovizoare. Avery îşi ştergea fruntea inundată de sudoare, 
gata să continue. 

— Da, locul ăsta i-a atras întotdeauna pe pirați. Odată, demult, veneau aici 
oamenii lui Barbă Neagră, acum vin piraţii moderni care înfiinţează corporaţii, ca să 
aibă unde să-şi ascundă banii. Am dreptate, mon? 

— Da, mon, aveţi dreptate, răspunse şoferul. 

— Uite şi Seven Mile Beach! E una din cele mai frumoase şi mai reputate plaje 
din lume. Aşa e, mon? 

— Aşa e, mon. 

— Nisip alb ca zahărul, apă caldă şi limpede, femei calde şi frumoase. Aşa e, 
mon? 

— Aşa e, mon. 

— Astă-seară, la Palms, o să fie o masă la iarbă verde, mon? 

— Da, mon. La ora şase. 


— Asta-i chiar lîngă apartamentul nostru, Mitch. The Palms e un hotel cunoscut 
şi are cea mai tare activitate de pe plajă, ai să vezi. 

Mitch zîmbea şi urmărea defilarea hotelurilor care, privite prin parbriz, păreau că 
zboară. Îşi amintea de interviul de la Harvard. Oliver Lambert îi predicase mult şi 
convingător: firma nu accepta divorţul şi nici crailicul. Şi nici băutura. Ei, dar poate 
că Avery nu beneficiase de vreo astfel de predică! Sau, poate că da... 


Firma Bendini, Lambert & Locke deţinea două apartamente situate chiar în 
centrul cartierului numit Seven Mile, foarte aproape de hotelul The Palms. Incăperile 
erau foarte spaţioase şi decorate somptuos. Avery spunea că fiecare apartament 
făcea pe puţin o jumătate de milion, dar, fireşte, nu erau de vînzare. Nu erau nici de 
închiriat. Erau sanctuarele membrilor firmei şi ale cîtorva clienţi, puţini la număr şi 
aleşi pe sprinceană. 

Din balconul dormitorului aflat la etajul al doilea, Mitch se uita visător la micile 
vase care pluteau, parcă fără ţintă, pe marea scînteietoare. Soarele scăpata într-un 
apus incendiar, iar valurile îi reflectau razele în mii de direcţii. lahtul de croazieră se 
îndepărta încet de mal. Plaja era invadată de zeci de turişti care se plimbau, vînau 
crabi şi beau punch cu rom sau bere Red Stripe din Jamaica. Dinspre The Palms, se 
revărsau valuri de melodii, în ritmul de neconfundat al Caraibelor. Acolo, un bar 
spaţios, amenajat în aer liber, protejat doar de un vast acoperiş de paie, atrăgea 
turiştii cu forţa unui magnet. În imediata vecinătate, o colibă de iarbă oferea spre 
închiriere echipament pentru scufundări, catamarane şi mingi de volei. 

Avery apăru în balcon, arborînd un şort cu desene mari, florale, violent colorate 
în galben şi portocaliu. Avea un trup neted şi musculos, fără nici o urmă de piele 
atîrnînd sau de carne fleşcăită. Împreună cu alţi tipi din Memphis, Avery era 
proprietarul unui club de sănătate şi era evident că mergea acolo în fiecare zi. Era şi 
mai evident faptul că respectivul club avea în dotare lămpi pentru bronzat 
artificial... Cu toate acestea, Mitch era într-adevăr impresionat de forma colegului 
său. 

— Ei, cum îţi plac ţoalele mele de plajă? 

— Foarte drăguţe. Îţi vin bine. 

— Dacă vrei şi tu, să ştii că mai am o serie. 

— Nu, mulţumesc, rămîn la şortul meu de sport. 

Avery sorbi o înghiţitură dintr-un pahar şi începu să vorbească despre peisaj. 

— Uite, am venit aici de zeci şi zeci de ori şi încă mă simt emoţionat! M-am 
gîndit să mă retrag — cînd m-oi retrage — pe undeva pe-aici. 

— Da, cred că ar fi plăcut. Ai putea să te plimbi pe plajă şi să vînezi crabi. 

— Şi să joc domino. Şi să beau Red Stripe. Tu ai băut vreodată? 

— Nu, nu-mi amintesc să fi băut vreodată. 

— Atunci pică tocmai la ţanc să mergem acum şi să bem. Hai! 

Barul în aer liber se numea Rumheads şi era în permanenţă ticsit de turişti 
însetaţi. La o masă de lemn şedeau cîţiva localnici şi jucau domino. Avery nu se lăsă 
impresionat de mulţime. În cîteva minute se întoarse la Mitch cu cîte o sticlă de 
bere pentru fiecare. După care găsiră şi două locuri libere lîngă jucătorii de domino. 

— Da, cred că asta am să fac cînd o fi să mă retrag. Mă mut aici, joc domino şi 


beau numai Red Stripe. 

— E bună berea asta. 

— Da, şi cînd m-oi sătura de domino, arunc inele la ţintă, continuă Avery, privind 
spre un grup de englezi beţi care se îndeletniceau cu aruncatul unor inele şi se 
înjurau reciproc cu multă rîvnă. 

— Şi cînd am să mă satur şi de asta, cine ştie ce-o să mai fac... Scuză-mă un 
moment, te rog. 

Avery se ridică şi se îndreptă către o masă la care se aşezaseră două costume 
de baie minuscule. Se prezentă şi fu invitat să ia loc. Mitch comandă încă o bere şi 
se duse pe plajă, în depărtare se vedeau clădirile băncilor din Georgetown. O porni 
fără grabă în direcţia lor. 


Mîncarea era aşezată pe măsuţe pliante, în jurul piscinei. Rechin şi fructe de 

mare la grătar, creveţi fripţi, broască ţestoasă şi stridii, homar. Toate veneau din 
mare, toate erau proaspete. În jurul măsuţelor era mare înghesuială şi chelnerii se 
foiau de colo-colo, cărînd galoane de punch cu rom. 
Atmosfera era încălzită de o formaţie reggae. După ce se ascunsese în spatele unui 
nor, soarele sfirşi prin a dispare dincolo de orizont. Mitch îl însoţi pe Avery la bufet 
unde, aşa cum era de aşteptat, la o măsuţă, îi aşteptau cele două costume de baie. 
Erau surori, aveau cam treizeci de ani, erau divorţate şi, în acel moment, pe 
jumătate bete. Cea care răspundea la numele de Carrie se aprinsese după Avery. 
Cealaltă, Julia, îi făcea ochi dulci lui Mitch. Acesta se întreba ce anume oare le 
povestise Avery celor două. 

— Văd că eşti căsătorit, şopti Julia, aşezîndu-se lîngă el. 

— Da, şi sînt foarte fericit în căsătorie. 

Femeia zimbi, ca şi cum ar fi acceptat provocarea. Sora ei îi făcu cu ochiul lui 
Avery. Mitch înşfacă un pahar cu punch şi-l dădu peste cap. Nu prea avea poftă de 
mîncare. Ciugulea absent din farfurie şi nu-şi putea lua gîndul de la Abby. Dacă 
cineva i-ar fi cerut o explicaţie, i-ar fi fost greu s-o dea. Să cinezi cu două femei 
atrăgătoare şi aproape goale — cum să explici aşa ceva!? La un moment dat, 
conversaţia se împotmoli şi Mitch nu se simţi în stare să dea o mină de ajutor. Un 
chelner puse pe masă o carafă cu punch care fu golită aproape instantaneu. După 
care, Avery deveni insuportabil. Începu prin a le povesti celor două femei că Mitch 
jucase fotbal la New York Giants şi că fusese de două ori cîştigător al cupei Super 
Bowl, că, înainte de accidentul de la genunchi, acelaşi Mitch cîştigase un milion pe 
an dar că, din nefericire, cariera lui fusese dramatic întreruptă, iar Mitch îl asculta 
clătinînd din cap şi, în loc de orice alt comentariu, îşi mai turna din cînd în cînd ceva 
punch în pahar. Julia îşi trase scaunul mai aproape de el şi începu să-i îndruge la 
ureche vrute şi nevrute. Orchestra începu să cînte din ce în ce mai tare, semn că cei 
care se saturaseră de mîncat puteau să danseze, dacă doreau. Jumătate din asis- 
tenţă se ridică şi luă cu asalt ringul de dans, un podium de lemn situat între piscină 
şi plajă, protejat de coroanele copacilor. 

— Hai să dansăm! strigă Avery, luîndu-şi partenera de mină şi trăgind-o spre 
ring. 

Curînd, Mitch nu-i mai putu identifica în mulţimea înghesuită. Julia se apropie şi 


mai mult de el. Nu trecu mult şi mîna ei poposi de piciorul lui. 

— Vrei să dansăm? îl întrebă ea, torcînd încetişor şi îmbietor. 

— Nu. 

— Foarte bine. De fapt, nici eu nu vreau. Ce-ai vrea să facem? 

Acum, sînii ei îi atingeau braţul, iar buzele i se desfăcuseră în cel mai seducător 
suris. 

— N-am de gind să fac ceva anume, răspunse el morocănos, îndepărtîndu-i 
mîna. 

— Ei, totuşi, hai să ne distrăm şi noi puţin! Oricum, soţia ta nu va afla niciodată. 

— Uite ce e, Julia, eşti foarte frumoasă, dar îţi pierzi timpul cu mine. E încă 
destul de devreme, aşa că ai timp să-ţi găseşti un armăsar adevărat. 

— Da' ştii că eşti nostim?! 

Mîna ei îşi reluă locul pe piciorul lui. Mitch trase aer în piept: 

— Ştii ceva?! Cară-te! 

— Poftim!? Mîna ei se retrase brusc. 

— Am spus cară-te! 

— Ce-i cu tine? Ce nu merge? 

— Am oroare de bolile venerice. Cară-te! 

— Cară-te tu! 

— E o idee nemaipomenită. Cred că asta am să fac. Ah, să ştii că cina mi-a 
plăcut. 

Cu un pahar de punch în mînă, Mitch se îndreptă spre bar. Comandă o bere şi se 
aşeză într-un colţ mai întunecos al curţii interioare. In faţa lui, cît cuprindea cu ochii, 
plaja era pustie. Undeva, mai departe, se zăreau luminile celor cîteva bărci care 
pluteau în rada portului. Noaptea caraibiană era caldă şi străbătută de muzică şi de 
hohote de ris. E bine aici, îşi spuse Mitch, şi ar fi şi mai bine dacă ar fi şi Abby cu 
mine. Las' că poate venim aici la anul, dacă s-o putea. Avem mare nevoie să fim 
împreună undeva departe de casă şi de birou. Adevărul e că ne-am cam îndepărtat 
unul de altul şi zău dacă ştiu de ce!? Şi nici măcar nu putem vorbi despre asta... Mie 
mi-e teamă, da' nu ştiu ce să fac... 

— La cete uiţi? 

Vocea necunoscutei îl făcu să tresară. Ea se apropie de masă şi se aşeză. Erao 
indigenă cu piele măslinie şi cu ochi albaştri sau căprui deschis. Mitch nu reuşea să 
le distingă culoarea în întunericul ce-i înconjura. Vedea însă că ea avea ochi 
frumoşi, cu privirea caldă şi sinceră. Părul ei negru şi ondulat îi cădea în valuri mari 
pînă în talie. In vinele ei curgea un adevărat coctail — sînge alb, negru, european şi 
încă. Fata purta un sutien alb, care abia dacă reuşea să-i acopere sînii mari. Avea şi 
o fustă lungă, multicoloră, spintecată pînă sus, care se deschise larg atunci cînd 
necunoscuta se aşeză picior peste picior. Era desculţă. 

— La nimic, răspunse Mitch. 

Fata era foarte tînără. Zimbetul copilăresc îi dezveli două şiraguri perfecte de 
dinţi albi. 

— De unde eşti? 

— Din State. 

— Sigur că din State, dar de unde anume? 

Fata vorbea engleza aceea dulce, clară şi apăsată a celor din Caraibe. 


— Din Memphis. 

— Da. Pe-aici vin mulţi din Memphis, în special pentru înotul subacvatic. 

— Locuieşti aici? întrebă el. 

— Da, dintotdeauna. Mama era localnică şi tata este englez. Acum nu mai e aici, 
s-a întors de unde a venit. 

— Vrei să bei ceva? 

— Da, mulţumesc. Rom cu sifon. 

Mitch se ridică şi se duse la bar. O senzaţie nedefinită îi stringea stomacul. Ar fi 
putut să se piardă în mulţime, să dispară în întuneric şi să se refugieze în 
apartamentul lui. Ar fi putut să încuie uşa şi să mai citească ceva despre evaziunea 
fiscală. Ei da, era cam plictisitoare perspectiva şi probabil că Avery era deja acolo cu 
partenera lui. Şi mai era ceva — fata era inofensivă —, aşa îi spunea lui şi berea şi 
romul pe care le băuse. O să bea ceva cu ea şi pe urmă somn uşor şi adio. Mitch se 
întoarse cu paharele pline şi se aşeză cît mai departe de fată. Acum observă şi el că 
numai ei doi mai erau în curtea interioară. 

— Tu faci înot subacvatic? îl întrebă ea. 

— Nu. Mă crezi sau nu, dar eu sînt aici în probleme de serviciu. Sînt avocat şi 
trebuie să mă întîlnesc cu nişte bancheri mîine. 

— Şi cît timp stai aici? 

— Vreo două zile. 

Mitch răspunse politicos, dar cît putea de scurt. Cu cît vorbea mai puţin, cu atit 
era mai în siguranţă. Fata îşi încrucişa din nou picioarele şi îi zimbi cu nevinovăție. 
Mitch se simţea complet lipsit de apărare în faţa ei. O întrebă ce vîrstă are. 

— Am douăzeci de ani şi mă numesc Eilene. Am exact vîrsta care trebuie! 

— Eu sînt Mitch. 

Stomacul îi tresări şi el se simţi din ce în ce mai aiurit. Luă repede o înghiţitură 
de bere şi se uită la ceas. Ea continua să-i zimbească. 

— Ştii că eşti un tip bine? 

"Stăpîneşte-te! Pentru Dumnezeu, stăpîneşte-te!" 

— Mulţumesc. 

— Eşti sportiv? 

— Oarecum, dar de ce mă întrebi? 

— Fiindcă arăţi a sportiv, fiindcă eşti musculos şi bine făcut. 

La auzul acestor din urmă cuvinte, stomacul lui tresări din nou. Se uită la ea şi 
încercă să găsească un compliment fără dublu înţeles. Mai bine las-o baltă! 

— Şi unde lucrezi, făcu el un efort să îndrepte conversaţia către regiuni lipsite de 
conotaţii senzuale. 

— Sînt vînzătoare într-un magazin de bijuterii din centru. 

— Aha! Şi unde locuieşti? 

— In Georgetown, da' tu unde stai? 

— Intr-un apartament foarte aproape de-aici. 

Mitch îi arătă, dînd din cap, direcţia şi fata privi spre stînga. El nu se îndoi nici o 
secundă că ea ar fi dorit să vadă apartamentul. Ea sorbi delicat din pahar. 

— Da' de ce nu eşti la petrecere? 

— Nu prea mă dau eu în vînt după petreceri. 

— Dar plaja îţi place? 


— Da, e o frumuseţe. 

— E şi mai frumoasă la lumina lunii. 

Şi din nou zîmbetul acela. Mitch nu găsi nici o replică omenească. 

— Cam la o milă de aici, pe plajă, e un bar şi mai bun decit ăsta. Hai să facem o 
plimbare pînă acolo! 

— Ştiu şi eu?! Ar cam fi timpul să plec. Am ceva de lucru pentru miine 
dimineaţă. 

Fata rise şi se ridică în picioare. _ 

— Aici, în insule, nimeni nu se duce la culcare atit de devreme! Hai, vino! Ii sînt 
datoare o bere. 

Ea îl luă de mînă şi el o urmă pe plajă. Mergeau în tăcere. Hotelul, muzica, totul 
dispăru în noapte. Numai luna, imensă şi strălucitoare, le lumina siluetele. Plaja era 
pustie. Mitch auzi un fişiit uşor: fata îşi scoase fusta şi acum mai avea pe ea doar 
două sfericele — una în jurul taliei şi cealaltă trecută printre picioare. După ce făcu 
fusta sul, o trecu pe după gitul lui şi-l luă de mînă. Lui Mitch i se păru că cineva îi 
şopteşte "Fugi! Aruncă sticla de bere în apă! Aruncă fusta pe jos! Fugi cit te ţin 
picioarele! Du-te în camera ta! Încuie uşa! Închide ferestrele! Fugi! Fugi! Fugi!" Mai 
exista însă altcineva care-i şoptea "Relaxează-te! E doar un joc nevinovat. Hai, mai 
bea puţin! Dacă se întîmplă ceva, ei bine, n-ai decît să savurezi momentul, fiindcă, 
oricum, nimeni nu va şti nimic niciodată. Memphis e la o mie de mile de aici. Şi nici 
Avery n-o să ştie nimic. Da, chiar aşa, ce-ar putea să spună tocmai el?! Toată lumea 
face chestia asta, ştii bine că şi tu ai mai făcut-o, atunci, la colegiu, cînd erai chiar 
logodit cu Abby... Da, ai dat tu atunci vina pe bere, dar recunoaşte că, de fapt, a 
fost o chestie care a trecut şi n-a rămas nici o urmă... Hai, lasă, Abby nu va afla 
niciodată..." 

"Fugi. Fugi. Fugi." 

Străbătuseră deja o milă şi nu întîlniseră în drum nici un bar. Luna se ascunsese 
în nori şi acum plaja era întunecată de tot. Nu se zărea nici ţipenie de om. Ea îl trase 
de mînă către două şezlonguri aşezate chiar la marginea mării. 

— Hai să ne odihnim puţin. 

El dădu pe git ultimele înghiţituri de bere din sticlă. 

— Nu s-ar putea spune că eşti prea vorbăreţ. 

— Ce-ai vrea să spun? 

— Spune-mi de exemplu ce crezi despre mine. Sînt frumoasă? 

— Eşti foarte frumoasă. Şi ai un trup frumos. 

Fata stătea pe marginea şezlongului, bălăcindu-şi picioarele în apă. 

— Hai să înotăm! 

— Păi, nu prea am chef. 

— Hai, vino, Mitch! Ador apa. 

— Du-te tu, eu mă uit la tine. 

Ea îngenunche pe nisip, la cîţiva centimetri de el şi, cu mişcări lente, îşi duse 
mîinile la ceafă, îşi desfăcu sutienul şi-l lăsă să cadă foarte încet. Siînii ei, mult mai 
plini acum, se odihneau pe braţul lui stîng. Îi întinse sutienul: 

— Ţine-l, te rog. 

Era alb şi fin şi nu cîntărea nici a milioana parte dintr-un gram. Mitch se simţea 
complet paralizat. Cu cîteva clipe în urmă, mai reuşise încă să respire, greu şi 


sacadat, e adevărat. Acum nici să respire nu mai putea. Fata intră în apă cu ace- 
leaşi mişcări lente. Fesele ei erau separate de o sforicică albă care nu reuşea să 
ascundă nimic. Părul lung şi negru îi mîngiia talia. Intră în apă pînă la genunchi şi 
apoi se întoarse spre el: 

— Vino, apa e minunată. 

Şi îi zimbi atit de strălucitor încît, cu tot întunericul, el desluşi chemarea ei. 
Mîngiie atunci minuscula bucată albă şi fină pe care o avea încă în mînă şi ştiu exact 
că era ultima şansă să fugă, numai că se simţea ameţit şi lipsit de putere. Pentru ca 
să poată fugi ar fi avut nevoie de mult mai multă forţă decit ştia el că are în clipa 
aceasta. El nu dorea decit să stea acolo unde era. Poate că, pînă la urmă, va pleca 
ea... Poate că se va îneca... Poate că fluxul o va purta undeva, departe, în larg... 

— Vino, Mitch! 

Atunci el îşi lepădă cămaşa şi intră în apă. Ea îl privea zimbind şi cînd ajunse 
lîngă ea, îl luă de mînă şi-l trase la apă adîncă. Îi încolăci braţele în jurul grumazului 
şi se sărutară. Miinile lui găsiră cele două sfericele albe — şi iar se sărutară. Fata se 
desprinse din îmbrăţişare şi, fără nici un cuvînt, porni spre plajă. Mitch o urmări cu 
privirea. Ea se aşeză pe nisip şi-şi scoase sforicelele albe şi le aruncă pe nisip. Mitch 
se scufundă şi rămase sub apă multă vreme, o veşnicie. Cînd ieşi, în cele din urmă, 
o văzu pe fată întinsă pe nisip, sprijinindu-se pe coate. Se uită pe plajă în toate 
direcţiile — evident, nici ţipenie de om. In acel moment, luna se ascunse după un 
nor. 

— Nu pot s-o fac, mormăi el printre dinţi. 

— Ce-ai spus? 

— Nu pot s-o fac! strigă el exasperat. 

— Dar eu te doresc. 

— Nu pot s-o fac. 

— Vino! Nimeni nu va şti niciodată. Nimeni nu va şti niciodată. Nimeni nu va şti 
niciodată. Se apropie de ea. Nimeni nu va şti niciodată. Nimeni nu va şti niciodată. 

Nimeni nu scotea o vorbă în taxiul care-i ducea spre Georgetown. Mitch şi Avery 
întîrziaseră. Nu se putuseră trezi şi nici nu-şi luaseră micul dejun. Avery arăta 
îngrozitor —avea ochii roşii, faţa palidă şi, peste cîte toate, mai era şi neras. 

Şoferul opri maşina în faţa lui Royal Bank of Montreal. Afară, arşiţa şi umiditatea 
îi întîmpinară în valuri sufocante. Bancherul se numea Randolph Osgood şi era tipul 
de britanic clasic — scorţos, cu un costum bleumarine la două rînduri, cu ochelari cu 
rame de baga. Avea o frunte lucioasă şi un nas ascuţit. Pe Avery îl întîmpină ca pe 
un vechi prieten, iar lui Mitch i se prezentă singur. Îi conduse într-un birou spaţios 
de la etajul al doilea, care dădea spre Hosty Bay. lnăuntru îi aşteptau două 
funcţionare. 

— De ce anume aveţi nevoie, Avery? fonfăi către acesta din urmă. 

— Păi, aş propune să începem cu nişte cafea. Şi pe urmă am nevoie de situaţia 
conturilor Sonny Capps, Al Coscia, Dolph Hemmba, Ratzlaff Partners şi Green Group. 

— Pe cîtă vreme în urmă? 

— Pe şase luni, pentru fiecare cont în parte. 

Osgood pocni din degete spre una din cele două femei care părăsi imediat 
încăperea şi se întoarse cu o tavă încărcată de ceşti de cafea şi de farfurii cu 
gustări. Cealaltă lua notițe. 


— Vom avea nevoie, evident, şi de toate autorizaţiile şi împuternicirile tuturor 
clienţilor în cauză, spuse Osgood. 

— Sînt la dosar, preciză Avery deschizindu-şi servieta. 

— Da, numai că au expirat şi noi avem nevoie de ele la zi. 

— Da, foarte bine, aprobă Avery împingîndu-i în faţă un dosar. Le ai aici pe toate 
şi sînt la zi, adăugă el, făcîndu-i cu ochiul lui Mitch. 

Una dintre funcţionare luă dosarul şi răsfiră documentele pe masă, apoi, 
împreună cu colega ei, se apucară să studieze fiecare hirtie în parte. Veni rîndul lui 
Osgood să purice fiecare document, timp în care cei doi avocaţi îşi băură cafelele. In 
sfîrşit, Osgood îşi ridică nasul din hîrţoage, zimbi şi spuse: 

— Se pare că totul este în ordine. Mai aveţi nevoie de ceva? 

— Avem nevoie să punem la punct trei corporaţii: două pentru Sonny Capps şi 
una pentru Green Group. Vom proceda ca de obicei şi banca va servi drept agent de 
înregistrare şi aşa mai departe. 

— Da, voi face rost de toate documentele necesare, spuse Osgood, privind către 
una dintre funcţionare. Altceva? 

— Deocamdată atît, mulţumesc. 

— Foarte bine. În jumătate de oră avem procesele-verbale. N-aţi vrea să 
dejunăm împreună? 

— Îmi pare rău, Randolph, dar sînt nevoit să te refuz. Mitch şi cu mine sîntem 
deja invitaţi la prînz. Poate miine. 

Mitch nu ştia despre nici o invitaţie sau, în orice caz, despre nici una care să-l 
privească şi pe el. 

— Poate, spuse Osgood şi părăsi încăperea, urmat de cele două femei. 

Avery închise uşa şi-şi scoase imediat sacoul. Se duse la fereastră şi mai luă o 
înghiţitură de cafea. 

— Uite ce e, Mitch, îmi pare rău pentru aseară. Chiar foarte rău. M-am îmbătat şi 
urmarea a fost că am încetat să mai raţionez. Regret că am încercat să ţi-o bag pe 
git pe gagica aia. 

— Scuze acceptate. Fii atent să nu mai faci aşa ceva. 

— Îți promit că n-o să mai fac. 

— Da' pînă la urmă, a ta a fost bună de ceva? 

— Cred că da. Adevărul e că nu-mi amintesc prea multe. Şi tu ce-ai făcut cu 
soră-sa? 

— Păi, mi-a zis, la un moment dat, să mă car, aşa că m-am plimbat pe plajă. 

Avery ciuguli cîte ceva dintr-un platou cu gustări, apoi se şterse la gură. 

— Cred că ştii că sînt despărţit de nevastă-mea. Peste vreun an o să obţinem 
probabil şi divorţul. Eu încerc să fiu cît de discret pot, pentru că divorţul se poate 
transforma în ceva extrem de neplăcut. La noi la firmă e o regulă nescrisă — ceea 
ce facem departe de Memphis rămîne departe de Memphis. Pricepi? 

— Hai, Avery, ştii bine că n-o să spun nimănui nimic! 

— Ştiu, ştiu. 

Mitch se bucura sincer de existenţa acestei reguli pe care n-o cunoscuse, ceea 
ce nu-l împiedicase să se trezească dis-de-dimineaţă cu senzaţia de a fi comis o 
adevărată infracţiune. Se gîndise tot timpul la fată, în pat, sub duş, în taxi şi chiar şi 
în acest moment făcea eforturi să se concentreze asupra documentelor. Pe cînd era 


în taxi, se surprinsese privind atent magazinele de bijuterii din Georgetown. 

— Am o întrebare, spuse el. 

Avery dădu din cap, continuînd să mănînce. 

— Nu sînt multe luni de cînd am fost recrutat de către Oliver Lambert, Royce 
McKnight şi restul trupei şi toţi mi-au atras atenţia în modul cel mai solemn cu 
putinţă că firma asta nu tolerează divorţurile, crailicul, băutura şi drogurile. Că, de 
fapt, nu tolerează decit munca îndrăcită şi banii. De aia am şi acceptat slujba. Ei, şi 
am văzut munca îndrăcită şi am văzut şi banii, numai că acum am început să văd şi 
altele. Ai greşit tu undeva sau fac toţi ceea ce faci tu? 

— Nu-mi place întrebarea ta. 

— Păi ştiam că n-o să-ţi placă, dar eu tot vreau un răspuns. Am dreptul să 
primesc un răspuns, pentru că am senzaţia că am fost tras pe sfoară. 

— Şi ce-ai de gînd să faci? Să-ţi dai demisia numai pentru că eu m-am îmbătat şi 
m-am culcat cu o curvuliţă? 

— Nici nu m-am gîndit la demisie. 

— Foarte bine, şi nici să nu te gîndeşti. 

— Dar am, totuşi, dreptul la un răspuns. 

— OK, aşa e. Află că eu sînt cel mai mare derbedeu de la firmă şi că toţi or să 
mă facă albie de porci cînd o să pomenesc de divorţ. Bineînţeles că am mai avut eu 
cîte o fufă din cînd în cînd, da” ei nu ştiu nimic de afacerile astea ale mele. Sau nu 
pot să mă dovedească. Şi sînt absolut sigur că şi ceilalţi au aventuri cu gagici, dar 
nu-i poţi prinde. În fine,poate nu chiar toţi, poate numai unii dintre ei. Cei mai mulţi 
au căsnicii solide şi sînt nişte soţi credincioşi. Ei, eu am fost întotdeauna băiatul cel 
rău, dar m-au tolerat din cauză că sînt al dracului de talentat. Da, eu beau alcool la 
dejun, mai beau chiar şi la serviciu şi mai încalc încă o grămadă de reguli nescrise 
ale firmei, dar tot m-au făcut asociat, fiindcă aveau mare nevoie de mine. Şi acum e 
prea tîrziu ca să-mi mai facă ceva. De fapt, Mitch, să ştii că nici măcar nu sînt un tip 
atit de rău! 

— Nici n-am spus că ai fi. 

— Da, nu sînt perfect aşa cum sînt unii dintre ei. Uneori chiar seamănă cu nişte 
maşini, cu nişte roboţi care trăiesc, mănîncă şi dorm numai pentru Bendini, Lambert 
& Locke. Mie unuia îmi mai place şi un pic de distracţie. 

— Prin urmare, tu eşti excepţia. 

— Mai degrabă decit regula. Da. Şi pentru asta nu mă scuz. 

— Nici nu ţi-am cerut aşa ceva. Voiam doar o mică explicaţie. 

— O ai. Este suficient de limpede? 

— Da. Să ştii că ţi-am admirat sinceritatea de cînd te-am cunoscut. 

— lar eu admir la tine spiritul disciplinat. Numai un bărbat foarte puternic putea 
să-i rămînă credincios soţiei, după ce fusese supus tuturor tentaţiilor, ca aseară! Eu 
nu sînt atît de puternic şi nici nu vreau să fiu. 

Da, tentaţii. Mitch tocmai se gîndea să dea o raită pe la prînz prin magazinele de 
bijuterii din centrul oraşului. 

— Avery, dar nici eu nu sînt un sfînt! Nimic din ceea ce mi-ai spus nu m-a şocat. 
Nu sînt eu cel chemat să judece. Pe mine m-au tot judecat alţii, şi asta de cînd mă 
ştiu. Pur şi simplu eram nedumerit în privinţa regulilor. Asta-i tot. 

— Regulile sînt imuabile. Turnate în beton, săpate în granit şi gravate în piatră. 


Dacă încalci prea multe reguli te dau afară. Sau încalcă oricîte, dar ai grijă să nu te 
prindă! Asta-i! 

— Destul de clar şi de corect. 

În încăpere îşi făcu apariţia Osgood, urmat de un grup de funcţionari cărînd 
teancuri de documente pe care le aşezară pe masă, în stive organizate în ordine 
alfabetică. 

— Ai aici de lucru pentru vreo trei zile, spuse Osgood cu un zîmbet strimb pe 
buze. Dacă aveţi nevoie de ceva, sînt la mine în birou, adăugă el şi pocni din 
degete, făcîndu-i să iasă, în acest mod original, pe toţi cei care-l însoţiseră. 

— Bine, mulţumesc, spuse Avery, care se şi apucă să frunzărească hirtiile. 

Mitch îşi scoase şi el sacoul şi-şi slăbi nodul de la cravată. 

— Ei, cu ce începem? 

— Cu două lucruri. Unu — ne interesează profitul din dobinzi, procentele şi aşa 
mai departe. Verificăm fiecare cont, ca să fim siguri că profitul merge acolo unde 
trebuie. Uite, de exemplu, Dolph Hemmba îşi dirijează profitul spre nouă bănci din 
Bahamas. E o chestie absolut cretină, da' dacă aşa se simte el mai bine... Şi mai e 
ceva — nimeni nu poate urmări tîmpenia asta, nimeni în afară de mine... Uite, în 
banca asta are vreo douăsprezece milioane, aşa că vezi, merită efortul! Omul meu 
ar putea face totul cu mîna lui, dar el se simte mai bine dacă le fac eu, iar eu, la 
două sute cincizeci pe oră, nu mă supăr deloc, dar absolut deloc! Vom verifica deci 
dobinda plătită de banca asta pentru fiecare cont în parte. Procentele variază în 
funcţie de cîţiva factori. Banca are puteri depline şi asta e o modalitate de a-i face 
pe bancheri să rămînă cinstiţi. 

— Bine, dar eu credeam că sint cinstiţi! 

— Sînt, dar în acelaşi timp sînt şi bancheri. Avem aici aproape treizeci de conturi 
şi cînd vom termina de verificat, vom şti precis ce-i cu balanţele, cu dobinzile şi cu 
profiturile. Şi — doi, noi sîntem aici ca să plasăm trei companii sub jurisdicţia 
caymaneză. E o chestie foarte uşor de făcut, care putea la fel de bine să fie aranjată 
şi la Memphis, da' vezi că oamenii noştri sînt convinşi că trebuie să ne trambalăm la 
Georgetown tocmai pentru ca s-o facem mai bine... Nu uita că avem de a face cu 
nişte tipi care fac investiţii de milioane. Ei bine, cîteva mii în plus pe onorariile 
noastre nu-i deranjează şi nici pe noi. 

— Cine-i tipul ăsta, Hemmba? 

— Am o mulţime de clienţi de care n-ai auzit încă. Hemmba ăsta e un fermier din 
Arkansas, unul dintre cei mai mari proprietari de terenuri de-acolo. 

— Douăşpe milioane? 

— Numai în banca asta... 

— Păi asta înseamnă o grămadă de bumbac şi de soia! 

— Să zicem că mai are şi alte afaceri... 

— De exemplu? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Legale? 

— Să zicem că tipul vrea să pună "la rece" vreo douăzeci de milioane şi dobinda, 
pe la diferite bănci din Caraibe... 

— Cum, şi noi îl ajutăm?! 

Avery nu-i răspunse; se apucase deja să înşire pe masă documentele şi le studia 


cu atenţie. Mitch se uita la el, aşteptind încă răspunsul la ultima lui întrebare, dar 
liniştea din încăpere devenea din ce în ce mai apăsătoare şi era limpede că nu va 
primi nici un răspuns. Ar fi putut să insiste, dar simţea că şi aşa pusese prea multe 
întrebări pentru o singură zi. Işi suflecă manşetele şi se apucă şi el de lucru. 


Abia la ora prînzului află Mitch care era "invitaţia" lui Avery. Femeia de aseară îl 
aştepta în apartament pentru o întîlnire scurtă, aşa că Avery îi propuse tînărului să- 
şi vadă fiecare de programul lui şi chiar îi recomandă un cafe-bar din centru. Dar 
Mitch preferă să se ducă la biblioteca orăşenească, aflată la vreo patru cvartale 
distanţă de sediul băncii. La etajul al doilea, la secţia de periodice, găsi un raft 
întreg de numere vechi din The Daily Caymanian şi, evident, şi un exemplar din 27 
iunie. Cu ziarul în mînă, se aşeză la o măsuţă lîngă fereastră. Aruncă o privire în 
stradă şi, brusc, deveni atent: omul pe care-l văzuse ceva mai înainte lîngă clădirea 
băncii era acum proţăpit lîngă intrarea bibliotecii. De fapt, era la volanul unui 
Chevette galben vechi, parcat pe o alee peste drum de bibliotecă. Un tip brun şi 
îndesat, străin de aceste meleaguri. Avea o cămaşă ţipătoare, verde cu portocaliu şi 
purta nişte ochelari ieftini, special făcuţi pentru turişti. Aceeaşi maşină cu acelaşi tip 
la volan staţionase în faţa magazinului de cadouri de lîngă bancă, iar acum, la 
cîteva minute, era parcată peste drum de bibliotecă. Lîngă maşină se opri un 
localnic pe bicicletă, aparent pentru a-şi aprinde o ţigară. Şoferul îi făcu un semn 
prin care-i arătă biblioteca, iar omul cobori de pe bicicletă şi traversă strada. Mitch 
împături ziarul şi-l vîrî în buzunarul interior al sacou-lui. Se duse şi alese din raft un 
exemplar din National Geographic, după care se reaşeză la masă. Răsfoia revista şi 
asculta atent paşii omului care urca treptele. Odată ajuns în sală, acesta se apropie 
de Mitch, se opri o clipă, de parcă ar fi vrut să zărească ce anume citea, făcu stînga 
împrejur şi coborî. Mitch aşteptă puţin, apoi se apropie de fereastră: omul îşi 
aprinsese o nouă ţigară şi vorbea cu cel de la volan. După cîteva secunde, se urcă 
pe bicicletă şi îşi continuă drumul. 

Mitch reluă lectura ziarului. Pe pagina întîi era un articol despre cei doi avocaţi 
americani şi ghidul lor morţi într-un misterios accident, cu o zi în urmă. Memora 
cîteva date şi înapoie ziarul. Chevette-ul era tot în acelaşi loc. Trecu prin faţa 
maşinii, îndreptîndu-se spre bancă. Zona comercială a oraşului era înghesuită între 
clădirile băncilor şi golful Hogsty. Străzile înguste erau supraaglomerate de turişti, 
de scutere şi de microbuze. Mitch îşi scoase haina şi intră într-un magazin de 
tricouri, care avea şi un bar la etaj. Urcă treptele, comandă o Coca-Cola şi se aşeză 
pe terasă. După numai citeva minute, localnicul cu bicicleta era şi el în bar, în faţa 
unei sticle de bere, urmărindu-l atent pe Mitch, de după lista de bucate. Mitch 
sorbea alene din Cola, privind furnicarul străzii. Nici o urmă de Chevette. El ştia însă 
că urmăritorul nu putea fi prea departe. lată că un alt ins îl fixa cu privirea, de pe 
cealaltă partea a străzii — nu pentru multă vreme, căci, brusc, dispăru în mulţime. 
lată şi o femeie — ce era asta, se întrebă el, am devenit cumva paranoic? In sfirşit, 
apăru şi maşina, venind încet pînă sub terasa barului. Mitch cobori în magazin şi-şi 
cumpără o pereche de ochelari de soare, ieşi din magazin şi, în clipa în care trecu 
de primul cvartal, se năpusti pe o alee întunecoasă, fugi pînă la strada următoare şi 
intră într-un alt magazin de cadouri. leşi din el pe uşa de serviciu şi se trezi într-o 


altă alee, unde văzu un magazin de îmbrăcăminte. Intră pe uşa laterală, privi cu 
atenţie strada, dar nu văzu nimic suspect. Se uită apoi pe rafturile care gemeau de 
pantaloni scurţi şi de cămăşi viu colorate — marfă pe care localnicii o dispreţuiau şi 
după care se dădeau în vînt americanii. Mitch se decise pentru ceva mai clasic: pan- 
taloni scurţi albi şi un tricou roşu. Găsi pînă la urmă şi o pereche de sandale, 
oarecum asortate cu pălăria pe care o alesese. O vinzătoare îl conduse chicotind la 
o cabină de probă. Mitch verifică din nou strada: nimic. Hainele îi veneau ca turnate, 
aşa că o întrebă pe vînzătoare dacă-şi putea lăsa la magazin costumul şi pantofii cu 
care venise, pentru vreo cîteva ore. Bineînţeles că putea, răspunse ea. El îşi plăti cu 
bani gheaţă achiziţiile şi-i strecură în palmă fetei o hîrtie de zece dolari, rugînd-o să- 
i cheme un taxi. Fata îi spuse că arăta foarte bine. El îi mulţumi şi începu să aştepte 
sosirea taxiului, privind nervos strada. Cînd maşina apăru, se năpusti ca din puşcă şi 
se azvirli pe bancheta din spate. 

— Abanks Dive Lodge, spuse el scurt. 

— E drum lung pînă acolo, mon, primi răspuns de la şofer. 

Fără să spună nimic, aruncă pe spătarul banchetei din faţă o bancnotă de 
douăzeci de dolari. 

— Dă-i drumul! Fii atent la oglindă! Dacă ne urmăreşte cineva, să-mi spui 
imediat! 

— OK, mon, spuse şoferul, înşfăcînd banii. 

Mitch se afundă în canapeaua maşinii, cu pălăria trasă cît mai mult peste faţă. 
Şoferul îşi croia drum de-a lungul lui Shedden Road, dincolo de zona comercială, 
mai departe de Hogsty Bay, îndreptindu-se către Vest, dincolo de Ded Bay, dincolo 
de Georgetown, către Bodden Town. 

— Da' de cine vrei să scapi, mon? 

— De Serviciul de Venituri Interne, răspunse Mitch zîmbind. 

După părerea lui, răspunsul fusese de-a dreptul amuzant, dar şoferul nu părea 
să-i guste umorul. După o clipă, îşi aduse aminte că în insule nu existau taxe şi nici 
perceptori. Oricum, şoferul nu mai scotea nici o vorbă. 

In ziar scria că ghidul pentru înot subacvatic al celor doi avocaţi americani 
fusese Philip Abanks, fiul lui Barry Abanks, proprietarul unui centru specializat în 
astfel de servicii. Philip Abanks avea doar nouăsprezece ani cînd se întîmplase 
accidentul. Tot în ziar scria că cei trei erau deja morţi — înecaţi — în momentul în 
care survenise o explozie la bordul vasului. O explozie foarte misterioasă, sublinia 
articolul. Cadavrele fusese găsite la o adincime de optzeci de picioare. Nu existau 
martori, nu existau nici explicaţii pentru faptul că totul se petrecuse la nici două 
mile de țărm, într-o zonă unde nu se practica acest sport. Articolul din ziarul local 
remarca persistenţa unui mare număr de întrebări la care nu se primise răspuns. 

Bodden Town era o mică aşezare la vreo douăzeci de minute de Georgetown, iar 
centrul sportiv al lui Abanks se afla în sud, pe o plajă izolată. 

— Ne-a urmărit cineva? 

Şoferul răspunse scuturînd din cap, în semn de negaţie. 

— Ai făcut o treabă bună, poftim patruzeci de dolari. Uite, e aproape ora unu. 
Poţi să fii aici la două şi jumătate fix? 

— Nici o grijă, mon. 

Drumul se sfirşea la marginea plajei, transformîndu-se într-o parcare umbrită de 


palmieri. Clădirea era spațioasă, cu două etaje, acoperiş de tablă şi o scară 
exterioară care ducea la al doilea nivel, unde se afla centrul lui Abanks. | se spunea 
Grand House — casa cea mare — şi era zugrăvită în albastru deschis, cu un briu lat, 
alb. Pereţii exteriori erau îmbrăcaţi în viţă sălbatică şi caprifoi, iar jaluzelele din 
lemn erau vopsite în verde oliv. În interior se găseau birourile şi cantina Centrului 
de Inot Subacvatic Abanks. In dreapta clădirii, palmierii se răreau făcînd loc unei alei 
pentru maşini, care înconjura Grand House şi cobora spre o zonă larg deschisă, 
pietruită cu rocă albă. De o parte şi de alta a acestei alei, se înşira o duzină de 
colibe acoperite cu paie. Colibele puteau fi închiriate de amatorii de înot. Un 
adevărat labirint de trotuare de lemn lega colibele de centrul ansamblului — barul 
în aer liber, aflat chiar lîngă apă. 

Mitch se îndreptă direct către bar, călăuzit de muzica reggae şi de risete. Era la 
fel ca la Rumheads, dar mult mai puţin aglomerat. În cîteva secunde, barmanul, un 
oarecare Henry, îl servi pe Mitch cu obişnuita bere Red Stripe. 

— Unde îl pot găsi pe Barry Abanks? îl întrebă Mitch. 

Celălalt îi arătă din ochi marea şi-şi văzu mai departe de treabă. Cam la o 
jumătate de milă în larg, o barcă tăia apa cu repeziciune, îndreptindu-se spre mal. 
Mitch mîncă un cheeseburger şi încercă să piardă timpul uitîndu-se la eternii 
jucători de domino. Barca acostă la un debarcader aflat între bar şi o colibă ceva 
mai mare, pe una din ferestrele căreia sta scris de mînă: magazin pentru înot 
subacvatic. Toţi înotătorii săriră din barcă şi se îndreptară în formaţie compactă 
către bar. Un bărbat scund şi vînjos stătea în picioare lîngă barcă, răcnind tot felul 
de ordine către ajutoarele care descărcau echipamentul. Nu s-ar fi putut afirma că 
era îmbrăcat — avea, în principal, o şapcă şi un cache-sexe negru. Intră în magazin 
şi începu să zbiere la ghizi şi la ajutoare, apoi o luă şi el către bar. Aici, îi ignoră pe 
toţi, merse glonţ la frigider, luă o cutie cu bere, o desfăcu nerăbdător şi o bău cu 
lăcomie. Barmanul îi şopti ceva la ureche, arătîndu-i-l pe Mitch. Abanks mai 
deschise o cutie de bere şi se duse către tînăr, fără să schiţeze nici un zîmbet. 

— Pe mine mă cauţi? 

— Da, dacă eşti domnul Abanks. 

— Sînt. Ce vrei? 

— Aş vrea să stăm puţin de vorbă. 

Proprietarul locului dădu berea peste cap şi apoi îşi îndreptă privirea către mare. 

— Nu pot. Sînt prea ocupat. Am o barcă gata de plecare. 

— Mă numesc Mitch McDeere şi sînt avocat. Din Memphis. 

Abanks îşi întoarse către el ochii mici şi cafenii — reuşise să-i atragă atenţia. 

— Da, şi? 

— Şi cei doi care au murit împreună cu fiul dumitale îmi erau prieteni. N-am să 
te rețin decit cîteva minute. 

Abanks se aşeză pe scaun. 

— Nu e unul din subiectele mele favorite. 

— Ştiu, şi te rog să mă ierţi. 

— Cei de la Poliţie mi-au atras atenţia să nu vorbesc cu nimeni despre povestea 
asta. 

— Va fi o discuţie strict confidențială, îţi jur. 

Cu ochii mijiţi, Abanks privea din nou apele albastre şi strălucitoare. Faţa şi 


trupul lui păstrau urmele unei vieţi petrecute pe mare şi în mare, la şaizeci de 
picioare adincime, unde îi îndruma pe novici, învăţindu-i secretele scufundării 
printre recife de coral şi epave de corăbii. 

— Ce vrei să ştii? 

— Putem merge în altă parte? 

— Fireşte, putem face o plimbare. 

Îi strigă ceva lui Henry, le spuse ceva scufundătorilor de la masa vecină şi plecă 
cu Mitch pe plajă. 

— Aş vrea să vorbim despre accident, spuse Mitch. 

— Poţi să-mi pui întrebări, dar s-ar putea să nu-ţi răspund. 

— Ce anume a provocat explozia? 

— Nu ştiu. Poate un compresor de aer, poate o scurgere de carburant. Nu 
sîntem siguri. Vasul a fost rău lovit, aşa că cele mai multe indicii s-au făcut scrum. 

— Era vasul dumitale? 

— Da, unul din cele mici. Prietenii tăi îl închiriaseră pe toată dimineaţa. 

— Şi unde le-au fost găsite cadavrele? 

— La optzeci de picioare adincime. În privinţa lor, nimic suspect, decît atît, că nu 
aveau arsuri sau răni care să arate că fuseseră atinşi de explozie, aşa că, de fapt, 
cadavrele erau al dracului de suspecte. 

— Autopsia a arătat că se înecaseră. 

— Da, se înecaseră, numai că echipamentul era foarte bun. După ce s-a 
terminat totul, un om de-al meu l-a verificat încă o dată şi funcţiona perfect. Şi apoi, 
prietenii tăi erau şi ei nişte scufundători foarte buni. 

— Şi fiul dumitale? 

— El nu era sub apă atunci, dar, oricum, înota ca un peşte. 

— Unde s-a produs explozia? 

— Ei doriseră să se scufunde în locul numit Roger's Wreck Point. E plin de corali 
pe-acolo — dar nu cunoşti insula? 

— Nu. 

— Ei bine, locul de care-ţi spun se află lîngă East Bay şi prietenii tăi nu se mai 
scufundaseră niciodată acolo, aşa că fiul meu le-a propus să încerce. El îi ştia bine şi 
spunea că aveau experienţă şi că erau foarte serioşi în chestia asta. De cite ori 
veneau, închiriau o barcă numai pentru ei doi şi nu discutau preţul. Şi întotdeauna îl 
voiau ghid pe Philip. Nu ştiu dacă în ziua cu pricina s-au scufundat. Oricum, barca a 
fost găsită la vreo două mile în larg, departe de orice loc în care se face înot 
subacvatic. 

— Se poate ca barca să fi fost în derivă? 

— Imposibil. Dacă ar fi avut probleme cu motorul, Philip ar fi transmis imediat 
prin radio. Noi folosim echipament modern şi ghizii noştri sînt în permanentă 
legătură cu Centrul. Nimeni n-a văzut şi n-a auzit nimic. E imposibil ca explozia să fi 
avut loc acolo şi, în al doilea rînd, o barcă în derivă nu poate ajunge la două mile în 
larg. Dar cel mai important e că ei n-au fost găsiţi în barcă. Inchipuieşte-ţi că barca 
a fost în derivă, păi cum explici atunci deriva cadavrelor pînă la optzeci de picioare 
adîncime!? Ei?! Şi vezi că au fost găsite la douăzeci de metri distanţă de barcă! Ei?! 

— Cine i-a găsit? 

— Oamenii mei. Am auzit ştirile la radio şi am trimis un echipaj. l-au găsit după 


cîteva minute. 

— Îmi dau perfect de bine seama că ţi-e greu să vorbeşti despre toate astea. 

— Da, aşa e, răspunse Abanks aruncînd cutia de bere goală într-un coş de gunoi. 
Da, aşa e, dar timpul vindecă durerea. Da' de ce te interesează povestea asta atit 
de mult? 

— Ştii, familiile lor ar avea o mulţime de întrebări de pus... 

— Imi pare rău. Le-am cunoscut soțiile acum un an, cînd au petrecut cu toţii o 
săptămînă la noi. Da, erau nişte oameni foarte cumsecade. 

— Spune-mi, e posibil ca explozia să se fi produs în timp ce ei cercetau nişte 
zone subacvatice necunoscute? 

— Posibil, da, dar nu şi probabil. Cînd trec dintr-o zonă în alta, oamenii mei 
raportează imediat, asta-i procedura standard şi nu există excepţii. Am pus pe liber 
pe unu' care nu balizase zona înainte de a o părăsi. Şi fiul meu era cel mai bun 
dintre scufundătorii de pe insulă, gîndeşte-te că a crescut în apele astea. Nu ar fi 
neglijat niciodată să-şi raporteze mişcările pe mare, nu, nu el! Asta e. Poliţia crede 
că totul s-a întîmplat aşa cum ţi-am povestit, şi asta pentru că, la urma urmei, 
trebuie să creadă ceva, nu? — şi asta e singura explicaţie pe care o au. 

— Dar cum îşi explică starea cadavrelor? 

— Nu şi-o explică. Pentru ei e vorba pur şi simplu de un accident de scufundare. 

— Dar a fost într-adevăr un accident? 

— Eu cred că nu. 

Sandalele îi făcuseră băşici la picioare, aşa că Mitch se descălţă. Se întoarseră şi 
o luară înapoi către Centrul Abanks. 

— Dacă n-a fost un accident, atunci ce-a fost? Abanks mergea privind atent 
oceanul. La auzul întrebării, zimbi pentru prima oară de la începutul discuţiei. 

— Care ar putea fi celelalte posibilităţi? 

— La Memphis s-a zvonit că ar fi o chestie cu droguri. 

— Da? la povesteşte-mi despre zvonul ăsta! 

— Am auzit că fiul dumitale făcea parte dintr-o bandă de traficanţi, că e posibil 
să-şi fi folosit vasul pentru a se întîlni pe mare cu un furnizor, ceva, că s-a certat, 
probabil, cu omul lui şi că prietenii mei se aflau întîmplător pe vas. Asta-i. 

Abanks zîmbi şi clătină din cap. 

— Nu, Philip nu era amestecat în chestii de-astea. Ştiu că n-a folosit niciodată 
droguri şi mai ştiu că nu comercializa aşa ceva. Pe Philip nu-l interesau banii — doar 
femeile şi înotul. 

— Nici măcar din întîmplare? 

— Nu, nici măcar din întîmplare. Pe aici nu circulă un asemenea zvon şi dă-mi 
voie să mă îndoiesc că ăia din Memphis ştiu mai mult decit ştiu eu despre povestea 
asta. Insula e foarte mică şi dacă ar fi fost o urmă de adevăr în zvonul ăsta, precis 
aflam şi eu. Totul este o mare minciună. 

Conversaţia luase sfîrşit. Ajunseră din nou la bar. 

— Vreau să te rog ceva: nu povesti familiilor prietenilor tăi tot ce ţi-am spus. N- 
am cum să dovedesc, aşa că e bine să nu ştie nimeni nimic. 

— N-am să spun nimănui, dar te rog şi eu să fii la fel de discret. Nu spune nimic 
nimănui; dacă te întreabă de mine, spune că am vorbit despre înotul subacvatic. 

— Cum doreşti. 


— Voi veni cu soţia mea la anul, aici, cam prin primăvară. Să ştii că am să te 
caut. 


14 


În mijlocul oraşului, pe un teren de vreo cinci acri, bine împădurit şi minunat 
îngrijit, se aflau biserica şi şcoala "St. Andrew". Fațada şcolii, din cărămizi albe şi 
galbene, era invadată de iederă sălbatică. Terenul de joacă şi aleile erau mărginite 
de şiruri perfect geometrice de gard viu. Clădirea şcolii era în formă de L, avea un 
singur etaj şi era adăpostită la umbra unui pilc de stejari venerabili. Foarte preţuită 
pentru exclusivismul ei, Şcoala Episcopală "St. Andrew" era cea mai scumpă şcoală 
particulară din Memphis. Părinţii cu dare de mînă îşi înscriau progeniturile pe lista 
de aşteptare încă de la naşterea lor. 

Mitch oprise BMW-ul în parcarea dintre şcoală şi biserică. Trei locuri mai departe, 
stătea liniştit şi nevinovat, aşteptîndu-şi proprietara, Peugeot-ul roşu al lui Abby. Pe 
el, pe Mitch, nu-l aşteptase nimeni. Avionul sosise cu o oră mai devreme şi el 
trecuse pe-acasă ca să se îmbrace cu ceva mai potrivit poziţiei lui de avocat în 
ascensiune. Avea de gînd s-o vadă pe Abby şi apoi să se întoarcă la birou, să mai 
lucreze citeva ceasuri, la un tarif de o sută cincizeci de dolari pe oră. Voia s-o vadă 
pe Abby aici, la şcoală, pe neaşteptate. Un atac prin surprindere. O contralovitură. 
Să-i spună bun găsit, ce dor mi-a fost de tine, uite, nici n-am mai putut să aştept, 
vezi, am venit după tine la şcoală. O să fie foarte scurt, da, mai ales după 
întîmplarea aia de pe plajă... Şi dacă ea îşi dă seama de tot ce s-a întîmplat acolo, 
aşa, dintr-o singură privire? Dacă îi citeşte totul în ochi? Dacă observă o uşoară ten- 
siune în vocea lui? Nu, dacă o ia prin surprindere, nu. Dacă e măgulită de vizita lui 
neaşteptată, precis nu. Mitch îşi încleşta mîinile pe volan, privind fix maşina soţiei 
lui. Ce idiot! Ce timpit putea să fie! De ce nu fugise atunci pe plajă? De ce nu 
aruncase blestemata aia de fustă pe nisip? De ce nu fugise ca de dracu'? De ce? Ca 
să stea acum ţeapăn şi să-şi spună dînd din umeri că, la urma urmei, toţi fac ceea 
ce a făcut el. 

Işi făcuse planul încă din avion. Va aştepta pînă seara tirziu şi apoi îi va spune 
adevărul. Nu va minţi, nu avea nici cea mai mică intenţie să trăiască în minciună. ŞI 
poate că ea va înţelege. În fond, aproape orice bărbat — la dracu'! toţi bărbaţii ar fi 
procedat exact la fel ca el. Şi pe urmă, ei bine, pe urmă, următoarea lui reacţie va 
depinde de ea. Dacă ea îşi păstrează calmul, ba chiar îl şi compătimeşte, el îi va 
spune că-i pare rău, foarte rău, că aşa ceva nu se va mai repeta. Dacă ea începe să 
plîngă, el îi va cerşi pur şi simplu iertarea şi era gata să-i jure chiar şi pe Biblie că a 
fost o greşeală care nu se va mai repeta niciodată. Şi îi va spune că o iubeşte, că o 
adoră şi că o imploră să-i mai acorde o ultimă şansă. Ei, dar dacă ea începe să-şi 
facă bagajele... abia atunci va înţelege şi el că cel mai bine ar fi fost să tacă milc. 

să negi, să negi, să negi. Profesorul lui de penal de la Harvard, un radical pe 
nume Moscowitz, îşi făcuse chiar un nume apărînd tot felul de asasini, terorişti şi 
corupători de minori. Avea o teorie despre apărare foarte simplă: Neagă! Neagă 
totul! Să nu recunoşti niciodată o faptă sau o probă care te-ar putea învinovăţi! Îşi 


amintise de Moscovwitz în timp ce ateriza pe aeroportul din Miami şi se apucase să 
elaboreze planul B — care începea cu vizita-surpriză la şcoală şi continua cu o cină 
romantică seara tirziu, la restaurantul ei preferat. Ce făcuse în Cayman? Păi, muncă, 
muncă şi iar muncă. Mitch deschise portiera gîndindu-se la privirea ei încrezătoare 
şi la zimbetul ei frumos — îi era aproape rău,un burghiu îi sfredelea stomacul şi era 
ameţit. Porni încet spre intrare, mîngiiat de vintul răcoros de toamnă. 

Holul şcolii era pustiu şi tăcut. În dreapta era biroul directorului şi Mitch se opri o 
clipă, dar nimeni nu-l văzu, aşa că o luă încet către sălile de clasă. În dreptul celei 
de-a treia, auzi vocea minunat de frumoasă a propriei sale soţii, care trăgea din 
greu la tabla înmulţirii. Brusc, în uşă, se iţi capul lui Mitch, ceea ce o făcu mai întîi să 
tacă, apoi să chicotească. Le ceru copiilor să o scuze citeva momente, să stea 
cuminţi şi să citească singuri pagina următoare, după care ieşi din clasă, închizînd 
uşa în urma ei. 

— Ce faci aici? îl întrebă ea, aruncînd priviri nervoase în toate direcţiile. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse el cu convingere, înşfăcînd-o şi lipind-o de un 
perete. 

O strînse în braţe, o sărută pe git, adulmecîndu-i parfumul. Brusc, îi reveni în 
minte chipul fetei de pe plajă — un ticălos nenorocit, asta eşti, de ce n-ai fugit? 

— Cînd te-ai întors? întrebă ea aranjindu-şi părul şi privind atent în jur. 

— Acum o oră. Arăţi minunat. 

Ochii ei frumoşi şi minunat de sinceri se umeziră. 

— Şi, cum a fost? 

— OK. Mi-a fost dor de tine. N-are nici un haz fără tine. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine. 

Se luară de mînă şi o porniră spre ieşire. 

— Aş vrea să-mi acorzi un randez-vous diseară. 

— Astă-seară nu lucrezi? 

— Nu, astă-seară nu. Astă-seară îmi scot nevasta la cîrciuma ei preferată. O să 
mîncăm şi o să bem tot ce găsim mai scump pe listă şi pe urmă ne întoarcem acasă 
şi ne jucăm de-a Adam şi Eva în paradis. 

— Da, chiar că ţi-a fost dor de mine, spuse ea sărutindu-l şi privind iar holul. Pînă 
una alta, dispari de-aici, înainte să te prindă cineva. 

Se îndreptară spre ieşire, fără ca cineva să-i vadă. După ce se despărţi de ea, 
Mitch trase adînc aer în piept — da, o făcuse şi pe asta! Se uitase în ochii ei, o 
îmbrăţişase şi o sărutase ca întotdeauna, iar ea nu bănuise nimic. Fusese chiar 
impresionată şi emoţionată! 


De Vasher se plimba prin birou nerăbdător şi trăgea nervos din ţigară. La un 
moment dat, se aşeză pe scaunul rotativ de la masa lui de lucru şi încercă să se 
concentreze asupra unui document. Nu reuşi, aşa că se ridică şi o luă de la capăt cu 
plimbarea. Se uită la ceas. Işi sună secretara, apoi o sună pe secretara lui Oliver 
Lambert. După care reîncepu să se plimbe. In fine, cu un sfert de oră de întirziere, 
apăru şi Lambert. De Vasher îl privi sever: 

— Ai întîrziat! 

— Da, am fost foarte ocupat. Dar ce s-a întîmplat atît de important? 


Pe chipul lui De Vasher răsări un suris răutăcios şi prefăcut. Cu un gest dramatic, 
trase sertarul biroului şi scoase un plic de mari dimensiuni pe care-l aruncă, plin de 
miîndrie, peste birou, drept pe genunchii lui Lambert. 

— Asta-i cea mai bună lucrare pe care am făcut-o vreodată! 

Lambert desfăcu plicul şi rămase cu gura căscată: înăuntru erau nişte fotografii 
opt pe zece, alb-negru. Le studie pe fiecare în parte, cu multă atenţie, încercînd să 
memoreze toate detaliile. Plin de mîndrie, De Vasher îi urmărea mişcările. Lambert 
se mai uită încă o dată la poze şi respiraţia îi deveni din ce în ce mai grea. 

— Sînt incredibile. 

— Mda, aşa am zis şi noi. 

— Cine-i fata? întrebă Lambert cu ochii încă nedezlipiţi de ceea ce vedea. 

— O curvă locală, da' arată bine, nu? N-am mai folosit-o pînă acum, da' poţi să 
pui pariu c-o s-o folosesc de-acum înainte. 

— Vreau s-o cunosc, şi repede! 

— Nici o problemă. Mi-am cam închipuit eu c-o să vrei... 

— Este incredibilă, cum poate să facă chestiile astea?! 

— Păi, greu a fost începutu', că puştiul vostru i-a dat papucii primei fete şi Avery 
era cu cealaltă, aşa că Mitch s-a dus la bar şi acolo a apărut fata noastră. E 
profesionistă, ce mai! 

— Oamenii tăi unde erau? 

— Peste tot. Pozele astea au fost făcute din spatele unui palmier, de la oarecare 
distanţă, da' vezi ce bune sînt?! 

— Foarte bune. Să-i dai o primă fotografului. Şi cît timp s-au tăvălit ăştia doi prin 
nisip? 

— Destul. Se potriveau la... nisip. 

— Cred că lui i-a plăcut. 

— Mda, da' şi noi am avut noroc: plaja pustie, momentul potrivit. 

Lambert ridică o fotografie spre lumină. 

— Mi-ai făcut şi mie un set? 

— Fireşte, Ollie, ce, nu ştiu cît îţi plac chestiile astea... 

— Hm, aş fi crezut că McDeere e dintr-o stofă mai rezistentă. 

— Aşa şi e, da' e şi el om. Şi nici tîmpit nu e. Ştii ceva? Noi credem că a doua zi 
la prînz şi-a dat seama că e urmărit. Avea un aer bănuitor şi s-a vînturat o grămadă 
prin cartierul comercial, pînă cînd a dispărut şi a mai şi întîrziat o oră la întîlnirea pe 
care o avea cu Avery la bancă. 

— Unde a fost? 

— Nu ştiu. De fapt, îl urmăream din curiozitate, nimic serios. Ei, la dracu', poate 
a fost la un bar, undeva — oricum, a dispărut pur şi simplu. 

— Urmăriţi-l mai cu atenţie, a început să mă îngrijoreze. 

De Vesher flutură un alt plic, identic cu primul. 

— Nu-ţi face griji, Ollie, acu' e al nostru! Ar fi în stare să şi omoare pe cineva, 
dacă ar şti de pozele noastre! 

— De Tarrance mai ştii ceva? 

— Nimic. McDeere n-a pomenit nimănui despre el sau, în fine, nici unuia dintre 
cei pe care-i urmărim noi. Nu-i uşor de găsit Tarrance ăsta şi, oricum, tipul se ţine 
de-o parte. 


— Să ţineţi ochii bine deschişi! 

— Auzi, Ollie, nu-ţi mai face griji pentru munca mea, de asta mă ocup eu. Tu eşti 
avocatul-consilierul-proprietarul şi o să-ţi primeşti cartoanele opt-pe-zece. Tu 
conduci firma, eu conduc serviciul de siguranţă. 

— Cum stau lucrurile acasă la McDeere? 

— Nu cine ştie ce; ea a fost foarte rece în legătură cu călătoria asta a lui. 

— Şi ce-a făcut cit a fost el plecat? 

— Păi, fata nu prea e genul care să stea pe-acasă. A prînzit cu nevasta lui Quin 
de vreo două ori, prin nişte cîrciumi aiurite, pe urmă a mai fost şi la cinema, într-o 
seară a ieşit la cumpărături cu o colegă de-a ei de şcoală, a mai vorbit şi la telefon 
cu mă-sa, şi tot cu taxă inversă. E clar că puştiul nu se înghite cu socrii şi ea ar vrea 
să împace şi varza şi capra. Ea ar vrea să meargă la Crăciun acasă, în Kentucky, da' 
crede că el n-o să vrea. Ce mai, multă tensiune şi multe dedesubturi la ei în familie. 
Ea i-a spus mă-sii că el munceşte prea mult, iar mă-sa a zis că el face chestia asta 
numai ca să le dea lor peste nas. Mie, unuia, nu-mi place cum sună toate astea. 
Simt nişte chestii nasoale pe acolo. 

— Ascultă mai departe, nu te opri. Să ştii că noi am încercat să-l mai domolim cu 
munca, dar puştiul e pur şi simplu o maşină. 

— Mda, cred şi eu că vrei s-o lase mai moale la o sută cincizeci pe oră... De ce 
nu-i obligi pe angajaţi să lucreze doar patruzeci de ore pe săptămină, ca să poată 
petrece mai mult timp cu familia? Ai putea chiar să-ţi micşorezi şi salariul, ai putea 
să vinzi un Jaguar, două, ai putea să vinzi şi diamantele lui madame Lambert, să-ţi 
vinzi şi casa de la ţară, ai putea să te muţi într-o casă mică, undeva, lîngă Country 
Club... 

— Tacă-ţi gura, DeVasher! 

Lambert ieşi ca o furtună din biroul lui DeVasher, care se sufoca de ris. După ce 
se calmă, încuie plicul cu fotografii într-un seif şi mormăi: "Mitchell McDeere, acu' 
eşti al nostru pe veci!" 

Şi, pe faţă, i se lăţi un zîmbet imens. 


15 


Cu două săptămîni înainte de Crăciun, într-o vineri la prînz, Abby îşi luă rămas 
bun de la elevii ei şi intră în vacanţă. La ora unu, după ce îşi părăsise maşina într-o 
parcare care gemea de maşini scumpe şi foarte scumpe, alergă prin ploaia rece 
către restaurantul favorit al lui Kay Quin, acel terrarium suprapopulat de plante 
tropicale şi de tineri plini de bani, care se ghiftuiau ascunşi după ferigile uriaşe. 
Abby prînzise de două ori cu Kay în ultima lună şi, conform obiceiului ei, Kay întîrzia 
de fiecare dată. 

Prietenia dintre ele era abia la început; fire reticentă, Abby nu dădea niciodată 
buzna în viaţa cuiva. In timpul celor trei ani petrecuţi la Harvard nu avusese 
prietene şi se obişnuise cu singurătatea. De cînd se afla în Memphis, mai multe 
persoane încercaseră să se apropie de ea, dar fără mare succes. Abby tatona 
terenul. Chiar de la început, Kay Quin fusese deosebit de insistentă, făcea pe ghidul 


turistic, pe sfătuitoarea prin magazine, se autopropusese chiar şi decoratoare. Abby 
nu răspundea acestui atac decît cu multă grijă, observind-o cu atenţie. Luaseră 
masa de citeva ori, ea şi Mitch, la familia Quin, se mai văzuseră şi cu ocazia unor 
dineuri şi întîlniri organizate de cei de la firmă. Se simțeau bine împreună. Deşi 
pretindea că ignoră complet tot ceea ce o înconjoară, Kay observa imediat maşinile, 
casele şi hainele altora. Ar fi dorit să devină prietena intimă, confidenta lui Abby, 
dar aceasta păstra distanţa, permiţindu-i accesul în viaţa ei cu mare greutate. 

Abby era acum aşezată la masă. Citeva trepte mai jos de masa ei, un tonomat 
tip 1950 îşi făcea auzită prezenţa din plin. Un grup numeros de persoane cu felurite 
pahare în miini se plimbau de colo-colo, în aşteptarea unei mese libere. După vreo 
zece minute şi două piese interpretate de Roy Orbison, răsări în fine şi Kay, căutînd- 
o pe Abby din priviri. Abby îi zimbi şi-i făcu semn cu mîna. Se îmbrăţişară şi se 
sărutară pe obraji din virful buzelor, fără să-şi transfere vreun gram de ruj. 

— Te rog să mă scuzi că am întîrziat. 

— E-n ordine, m-am obişnuit. 

— Da' locul e de-a dreptul ticsit azi! spuse Kay, privind cu surprindere împrejur. 
De fapt, totdeauna e ticsit. Ei deci gata cu şcoala? 

— Da. Cam de o oră. Sînt liberă pînă pe 6 ianuarie. 

Îşi admirară apoi reciproc toaletele şi ajunseră cam în acelaşi timp la aceeaşi 
concluzie: ce frumoase, suple şi tinere erau amîndouă! După care trecură la 
cumpărăturile de Crăciun şi vorbiră îndelung despre magazine şi copii, pînă fură 
întrerupte de chelner care le luă comanda şi le aduse vinul. 

— Şi ce planuri aveţi pentru Crăciun? o întrebă Kay. 

— Deocamdată — nici un plan. Eu aş vrea să merg în Kentucky, la ai mei, dar 
mi-e că Mitch n-o să vrea. De cite ori am făcut o aluzie, s-a prefăcut că nu mă aude. 

— Tot aşa de pornit e împotriva lor? 

— Da, în privinţa asta nimic nu s-a schimbat. De fapt, nici nu vorbim despre ei. 
Pur şi simplu nu ştiu cum să procedez. 

— Păi, cu multă prudenţă, îmi închipui. 

— Mda, şi cu şi mai multă răbdare. E drept că ai mei au greşit, dar eu am nevoie 
de ei. Şi mă doare să văd că singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată nici măcar 
nu poate să-i tolereze. În fiecare zi mă rog lui Dumnezeu să facă o minune cît de 
mică... 

— Hm, mie mi se pare că ai avea nevoie de una mai mare... Spune-mi, Mitch 
munceşte chiar atît de mult pe cît spune Lamar? 

— Nu-mi închipui cum ar putea cineva să muncească mai mult ca el. 
Optsprezece ore pe zi de luni pînă vineri, opt ore sîmbăta şi duminica, fiindcă-i zi de 
odihnă, doar cinci sau şase. 

— Şi tu te simţi oarecum frustrată? 

— Chiar foarte frustrată, Kay. Să ştii că am fost cît se poate de răbdătoare, dar 
lucrurile merg din ce în ce mai rău. Parcă sînt văduvă. Am obosit să tot adorm pe 
canapeaua din hol, aşteptind să vină el acasă. 

— Rolul tău e să faci mîncare şi să faci dragoste, nu? 

— Măcar de-ar fi aşa! El e prea obosit ca să mai facă dragoste. Aspectul ăsta nu 
mai are nici o importanţă pentru el. Şi să ştii că vorbesc despre un bărbat care nu 
se sătura niciodată de sex. Vreau să spun că, în timpul facultăţii, aproape ne-am 


devorat unul pe celălalt. Şi-acum — o dată pe săptămînă, şi asta dacă am noroc... 
Vine acasă, mănîncă, dacă mai are forţa necesară să-i fie foame, şi pe urmă se 
culcă. Dacă sînt foarte norocoasă, înainte să adoarmă, mai vorbeşte cu mine cinci 
minute... Kay, sînt pur şi simplu fiămîndă de o conversaţie cu un om adult! Stau 
şapte ore pe zi cu nişte copii de opt ani şi doresc din tot sufletul să aud şi să 
folosesc cuvinte ceva mai lungi de trei silabe! Şi cînd încerc să-i povestesc toate 
astea lui Mitch, el sforăie... Ai trecut şi tu prin aşa ceva cu Lamar? 

— Oarecum. În primul an a lucrat şi el la fel ca toţi ceilalţi, cîte şaptezeci de ore 
pe săptămînă — am înţeles eu că asta era ca un fel de iniţiere într-o confrerie, un 
ritual masculin în care masculinitatea trebuie dovedită. Oricum, cei mai mulţi dintre 
ei rămîn fără combustibil după un an, aşa că trec frumuşel la şaizeci, şaizeci şi cinci 
de ore pe săptămînă. Şi asta este foarte mult, dar, în fine, nu-i chiar stilul kamikaze 
din primul an. 

— Lamar lucrează si el simbăta? 

— Da, citeva ore, da' nu lucrează niciodată duminica. La asta am pus eu piciorul 
în prag. Desigur, dacă au vreun termen limită sau e "sezonul taxelor", muncesc toţi, 
ca nebunii, douăzeci şi patru din douăzeci şi patru. În orice caz, se pare că Mitch le- 
a luat piuitul! 

— Da, el n-a slăbit deloc ritmul. Adevărul e că se poartă ca un posedat. | se 
întîmplă să nu vină acasă pînă a doua zi de dimineaţă şi dacă totuşi trece în fugă, 
face doar un duş şi se topeşte. 

— Mda, Lamar spune că Mitch e deja o legendă vie. Abby gustă vinul şi-şi lăsă 
privirea să rătăcească peste capetele celor de la bar. 

— Ei da, ce să spun, sînt măritată cu o legendă! 

— Te-ai gindit la copii? 

— Ca să ai copii, trebuie mai întîi să ai o ocazie să-i faci, nu? 

— Hai, Abby, lucrurile nu stau chiar atît de rău, ce naiba?! 

— Nu sînt pregătită să am copii, nu mă descurc în rolul de părinte unic. Uite ce 
e, eu îmi iubesc bărbatul, dar sînt sigură că dacă ar avea o întîlnire de afaceri foarte 
importantă, ar fi în stare să mă lase să mă duc singură la maternitate, chit că aş 
avea o dilataţie de opt centimetri. Şi toate astea pentru că nu se gîndeşte decit la 
nenorocita aia de firmă. 

Kay o luă de mînă cu blîndeţe. 

— Totul va fi cum nu se poate mai bine, îi spuse ea zimbind şi privind-o cu nişte 
ochi plini de înţelepciune. Primul an este cel mai greu, dar totul are să se îndrepte, 
îţi garantez eu! 

Abby zimbi şi ea, la rîndul ei. 

— Te rog să mă scuzi. 

Chelnerul sosi cu mîncarea şi ele mai comandară puţin vin. Cu un bucheţel de 
broccoli în gură, Kay continuă s-o dăscălească. 

— Să ştii că firma îşi încurajează angajaţii să facă cît mai mulţi copii. 

— Nu-mi pasă ce face firma! În clipa asta o urăsc. Sîntem în competiţie şi eu 
pierd în faţa ei, aşa că nu dau doi bani pe ce vor sau nu vor cei de la firmă. Şi nici 
nu pricep de ce se amestecă într-o mulţime de aspecte care nu-i privesc deloc!? 
Kay, mie mi se pare cam straniu ceea ce se petrece pe-aici; n-aş putea să-ţi explic 
cu siguranţă despre ce e vorba, dar tipii de la firmă mă fac să mă înfior. 


— Dar ei nu vor decit ca angajaţii lor să fie fericiţi şi să aibă nişte familii fericite 
şi stabile! 

— lar eu îmi vreau bărbatul înapoi! Şi ei sînt pe cale să mi-l ia, aşa că familia 
asta nu e nici fericită, nici stabilă. Dacă nu l-ar mai mîna aşa de la spate, poate am 
fi şi noi nişte oameni normali, cu casa plină de plozi, dar acum, aşa cum se petrec 
lucrurile, nu, este absolut imposibil. 

Ospătarul le aduse vinul comandat. Abby mînca încet, fără poftă, în timp ce Kay 
se chinuia să găsească nişte subiecte de conversaţie mai puţin dureroase. 

— Lamar mi-a povestit că Mitch a fost în Insulele Cayman luna trecută. 

— Da, a stat acolo trei zile, cu Avery. A fost o călătorie de afaceri sau cel puţin 
aşa susţine el. Tu ai fost acolo vreodată? 

— Ah, da, în fiecare an! E foarte frumos, cu nişte plaje senzaţionale şi cu o mare 
foarte caldă. Mergem în fiecare an în iunie, cînd se termină şcoala. Firma are două 
apartamente nemaipomenite, chiar pe plajă. 

— Mitch ar vrea să mergem şi noi, dar în martie, în vacanţa mea de primăvară. 

— Să ştii că exact de asta ai avea tu nevoie! Inainte să avem copiii, stăteam 
toată ziua pe plajă, beam rom şi făceam dragoste. Asta-i unul din motivele pentru 
care firma pune apartamentele la dispoziţie şi, cu un pic de noroc, chiar şi avionul. 
Se munceşte din greu, dar ei recunosc şi respectă nevoia de destindere. 

— Uite ce e, Kay, te rog să nu-mi mai pomeneşti de firma asta! Nu vreau să mai 
aud nimic despre ce le place şi ce nu le place, despre ce fac sau nu fac, despre ce 
încurajează şi ce descurajează! 

— Calmează-te, Abby! Lucrurile se vor îndrepta, îţi garantez eu! Şi soţul tău şi 
soţul meu sînt doi avocaţi foarte buni, dar nu ar putea să cîştige cît cîştigă, nicăieri 
altundeva. lar tu şi eu am avea două Buick-uri prăpădite, nu Peugeot şi Mercedes! 

Abby împinse farfuria cu mîncare la o parte. Paharul era gol. 

— Da, Kay, ştiu asta, dar eu cred că în viaţă mai sînt şi alte lucruri în afară de o 
grădină mare cu peluză şi un Peugeot şi nimeni de-aici nu pare să-şi dea seama de 
chestia asta. Îţi jur că eram mai fericiţi pe vremea cînd locuiam într-un apartament 
studenţesc. 

— Bine, dar sînteţi aici doar de cîteva luni! Şi Mitch va sfirşi prin a slăbi şi el 
ritmul de lucru. Ai să vezi că totul o să reintre în normal. Pariez că n-o să treacă 
mult şi nişte McDeere mititei vor ţopăi prin curtea din spate! lar Mitch va deveni 
asociat! Crede-mă, Abby, lucrurile vor merge din ce în ce mai bine! Tu treci printr-o 
etapă prin care am trecut cu toţii şi pe care am depăşit-o cu succes. 

— Mulţumesc, Kay, sper din toată inima să ai dreptate. 


Spînzurat pe o faleză deasupra fluviului, micul parc nu avea mai mult de trei 
acri. Un şir de tunuri şi două statui de bronz stăteau acolo mărturisind despre 
bravura soldaţilor confederați care căzuseră apărînd fluviul şi oraşul. La poalele 
monumentului închinat memoriei unui viteaz general şi calului său, îşi făcuse 
culcuşul un cerşetor. O cutie de carton şi o zdreanţă de pătură nu păreau însă a 
reprezenta o stavilă în calea frigului muşcător şi al lapoviţei. Foarte aproape, Ri- 
verside Drive părea înecat de traficul de seară. Afară era deja întuneric. 

Mitch se apropie de şirul de tunuri de bronz şi se opri cu ochii aţintiţi spre fluviu 


şi spre podurile dincolo de care se întindea statul Arkansas. Îşi trase pînă sus 
fermoarul hainei de ploaie şi-şi ridică gulerul. Aruncă o privire pe ceasul de la mînă 
şi continuă să aştepte în acelaşi loc. Şase cvartale mai departe se putea zări silueta 
clădirii firmei. Mitch îşi lăsase maşina într-un garaj şi luase un taxi pînă în 
apropierea fluviului. Era sigur că nu fusese urmărit. Faţa i se înroşise din pricina 
vîntului îngheţat care bătea dinspre fluviu, amintindu-i despre iernile petrecute în 
Kentucky după ce rămăsese orfan. lerni reci şi amare, pline de singurătate. Purtase 
mereu hainele altcuiva, ale unui văr sau ale unui prieten, haine de mîna a doua, 
care nu-l apărau de frig. Făcu un efort şi-şi alungă gindurile triste. Continuă să 
aştepte. Ploaia îngheţată îi atîrna în păr bucățele de gheaţă. Işi privi din nou ceasul. 
În jurul lui, pe trotuar, cădeau cu zgomot alte bucăţi de gheaţă. Deodată auzi un 
zgomot de paşi şi, din întuneric, răsări o siluetă care se apropia grăbită de aleea cu 
tunuri de bronz. La un moment dar, silueta se opri, apoi se apropie încet. 

— Mitch? 

Era Eddie Lomax, îmbrăcat în blue-jeans şi înfăşurat într-un mantou lung, din 
blană de iepure. Cu mustaţa lui groasă şi cu pălăria albă de cowboy, Eddie părea 
coborit dintr-un spot publicitar pentru ţigări Marlboro Man. 

— Da, eu sînt. 

Lomax se apropie de cealaltă parte a tunului. Acum, amîndoi păreau santinelele 
confederate care supravegheau fluviul. Lomax îşi vîrise mîinile adînc în buzunare. 

— Ai mai vorbit cu Ray? 

— Nu. 

Mitch răspunsese scurt, vrînd parcă să-i spună celuilalt că nu venise la întîlnire 
noaptea, pe lapoviţă, ca să facă conversaţie. Lomax îşi aprinse o ţigară — acum 
chiar era Marlboro Man. 

— N-am găsit decît foarte puţine informaţii despre cei trei avocaţi. Alice Knauss 
a murit într-un accident de maşină în 1977. Raportul Poliţiei consemnează că a fost 
lovită de un şofer beat. Ceea ce-i mai ciudat, este că tipul n-a fost găsit 

niciodată. Accidentul a avut loc într-o vineri, pe la miezul nopţii. Tipa stătuse 
mult la birou şi tocmai se întorcea acasă. Locuia în cartierul de est, în Sycamore 
View şi cînd mai avea mai puţin de o milă pînă acasă, a lovit-o camioneta de o tonă. 
Asta se întîmpla pe New London Road. Ea conducea un Fiat mic şi elegant, care a 
fost făcut zob. Bineînţeles că n-au fost martori. Cînd au sosit, în fine, şi sticleţii, 
camioneta era goală. Şi mai tirziu, nici urmă de şofer. Au verificat numărul de 
înmatriculare şi au descoperit că maşina fusese furată din St. Louis, cu trei zile mai 
înainte. Nici amprente, nici urme, nimic. 

— Dar au căutat amprente? 

— Da. Eu îl ştiu pe ăla care a condus ancheta — au avut ei nişte bănuieli, da' n- 
au putut să dovedească nimic. In camionetă au găsit o sticlă de whisky spartă, aşa 
că au dedus că accidentul era opera unui şofer beat şi cu asta au închis cazul. 

— l-au făcut autopsie? 

— Nu, că era evident din ce pricină murise. 

— Totul pare dubios. 

— Chiar foarte dubios. De fapt, toate trei cazurile sînt al dracului de dubioase. 
Robert Lamm era la vinătoare de cerbi în Arkansas. Avea el, cu cîţiva prieteni ai lui, 
o cabană de vînătoare la Izard Country, undeva, în Munţii Ozarks. In sezon, mergeau 


acolo de două-trei ori. Într-o bună zi, după ce stătuseră cu toţii o dimineaţă întreagă 
în pădure, se întorc la cabană fără Lamm. L-au căutat două săptămîni încheiate şi l- 
au găsit în fundul unei rîpe, acoperit cu frunze. Era împuşcat în cap. Şi punct, asta 
este tot ce se ştie. Poliţia a dat-o pe sinucidere, da' n-au avut nici măcar o armă de 
la care să înceapă o anchetă adevărată. 

— A fost deci asasinat? 

— Păi aşa se pare. Autopsia a arătat că glonţul a intrat prin spate, pe la baza 
craniului şi a ieşit prin faţă. Cine a mai auzit aşa sinucidere?! 

— Poate să fi fost un accident, nu? 

— Da, poate. Poate că glonţul era destinat unui cerb, da' nu prea e probabil. 
Tipul a fost găsit departe de cabană, într-un loc pe care nu prea-l frecventează 
vînătorii. Prietenii lui au spus că n-au auzit şi n-au văzut alţi vînători pe-acolo în 
dimineaţa aia. Am vorbit şi cu şeriful — care acu' nu mai e şerif — şi chiar şi el e 
convins că a fost o crimă. Omul spunea chiar că au existat probe cum că Lamm, în 
fine, cadavrul lui, a fost acoperit cu frunze în mod intenţionat. 

— Şi asta-i tot? 

— Da, despre Lamm. 

— Dar despre Michel? 

— E o chestie foarte tristă. S-a sinucis în 1984, cînd avea treizeci şi patru de ani. 
S-a împuşcat în tîmpla dreaptă, cu un Smith & Wesson 357. A mai lăsat şi o 
scrisoare lungă de adio în care-i spunea fostei neveste c-o roagă să-l ierte şi tot 
soiul de spanacuri de-astea. Işi lua rămas bun şi de la copii, şi de la mă-sa, era de-a 
dreptul emoţionantă, pe cuviîntu' meu! 

— Scrisă de mînă? 

— Nu. Nu tocmai. Era bătută la maşină, ceea ce se pare că era normal, pentru 
că tipul nu scria decit la maşină. Avea un IBM Selectric în birou şi a scris scrisoarea 
chiar la maşina asta. Michel avea un scris de mînă îngrozitor. 

— Păi ş-atunci ce mai rămîne dubios în asta? 

— Pistolul. Băiatu' nu cumpărase în viaţa lui o armă de foc şi nimeni n-a ştiut 
vreodată al cui a fost pistolul cu care s-a sinucis. Nu era înregistrat, n-avea serie, n- 
avea nimic. Unul dintre amicii lui spunea ceva din care se înţelegea că, vezi 
Doamne, Michel i-ar fi spus că-şi cumpărase el un pistol ca să se apere, că era clar 
că avea el nişte probleme. 

— Şi tu ce crezi despre toate astea? 

Lomax aruncă chiştocul ţigării pe trotuar şi începu să-şi sufle în miini ca să le 
încălzească. 

— Nu ştiu ce să cred. Nu cred că un avocat specialist în taxe, fără nici o 
cunoştinţă în domeniul armelor, a putut să-şi facă rost de un pistol neînregistrat şi 
cu seria ştearsă. Dacă avocatu' ăla voia o armă, se ducea la un magazin, completa 
formularele obişnuite şi-şi lua frumuşel o jucărioară nouă şi strălucitoare. Or, pistolul 
cu care a tras, avea pe puţin zece ani şi era curăţat şi bibilit de nişte profesionişti. 

— Poliţia a făcut vreo anchetă? 

— Nu prea. A fost practic un dosar deschis şi închis. 

— Scrisoarea era semnată? 

— Da, da' nu ştiu cine a verificat semnătura. Omul era divorţat de un an de zile 
şi tipa se mutase înapoi la Balti-more. 


Mitch îşi încheie ultimul nasture al hainei şi-şi scutură gheaţa de pe guler. 
Lapoviţa era din ce în ce mai deasă şi acoperise complet trotuarul. Sub tunul lîngă 
care stăteau, începuseră să apară ţurţuri mici. Pe Riverside Drive, maşinile 
începuseră să circule cu viteză ceva mai mică, pe măsură ce roţile alunecau mai 
tare, învirtindu-se în gol. 

— Aşadar, ce părere ai despre mica noastră firmă? întrebă Mitch, privind ţintă 
fluviul. 

— Mde, e un loc de muncă periculos. Cinci avocaţi în cinşpe ani e cam mult şi nu 
dă bine la capitolul riscuri la locul de muncă. 

— Cinci? 

— Da, dacă-i pui la socoteală şi pe Hodge şi pe Kozinski! Am o sursă care mi-a 
zis că în cazul ăstora doi o grămadă de întrebări au rămas fără răspuns. 

— Dar eu nu te-am angajat să faci investigaţii şi despre ei. 

— Şi tocmai de-aia nici nu-ţi cer vreun franc. Am fost eu curios. 

— Cit îţi datorez? 

— Şase şi douăzeci. 

— Cash şi nici un fel de dosare, ne-am înţeles? 

— Mie-mi convine de minune. Prefer cash. 

Mitch se întoarse cu spatele la fluviu şi privi ţintă la clădirea înaltă a cărei siluetă 
se întrezărea la trei cvartale mai departe: Bendini Building. | se făcuse frig, dar nu-i 
venea să plece. Lomax îl urmărea cu coada ochiului. 

— Ai probleme, nu-i aşa? 

— Tu ce crezi? 

— Eu, unu', n-aş lucra acolo nici bătut. Eu nu ştiu ce faci tu şi cred că sînt şi o 
grămadă de treburi despre care nu vorbeşti. Şi uite, stăm aici, în lapoviţă, pentru că 
nu trebuie să fim văzuţi. Nu putem să vorbim ca oamenii la telefon, nu ne putem 
întîlni la tine la birou şi, mai nou, nu mai vrei nici să vii la mine la birou. Crezi că eşti 
urmărit tot timpul. Ba îmi mai spui şi mie să fiu atent, să mă păzesc de ei, cine 
dracu' or mai fi şi ăştia, că ar putea foarte bine să mă urmărească şi pe mine. Cinci 
avocaţi de la firma aia a ta împuţită au murit în condiţii dubioase la culme, iar tu te 
porţi de parcă ai fi următorul de pe lista ălora. Mda, n-aş zice că n-ai probleme 
babane! Babane de tot! 

— Şi despre Tarrance, ce-mi poţi spune? 

— Unul dintre cei mai buni agenţi FBI. Transferat aici acu' doi ani. 

— De unde? 

— Din New York. 

Vagabondul aciuat sub calul de bronz se rostogoli şi căzu pe trotuar. Mormăi 
ceva, se ridică cu mare greutate, bălăngănindu-se pe picioare, îşi luă cutia de 
carton şi pătura şi dispăru înspre centrul oraşului. Lomax tresărise puternic şi îl 
urmărise pe cerşetor cu privire nervoasă. 

— E doar un amărit de vagabond spuse Mitch, şi, imediat, amîndoi se destinseră. 

— De cine ne ascundem, de fapt? întrebă Lomax. 

— Asta vreau şi eu să aflu. 

Lomax îl studie cu atenţie. 

— Ba eu cred că ştii. 

Mitch nu răspunse. 


— Uite ce e, amice, nu mă plăteşti ca să mă bag în chestia asta, m-am prins şi 
singur. Da' instinctul îmi spune că ai necazuri şi cred că ai nevoie de un prieten, de 
unu' în care să ai încredere. Şi eu pot să te ajut, dacă ai nevoie de mine. Nu ştiu 
cine sînt băieţii ăi răi, da' sînt convins că sînt al dracu' de periculoși. 

— Mulţumesc, Eddie, spuse Mitch încetişor, fără să-l privească, ca şi cum ar fi 
fost momentul cel mai potrivit pentru Lomax să plece şi să-l mai lase puţin acolo, 
singur, în lapoviţă. 

— Pentru Ray McDeere aş sări drept în rîul ăla îngheţat de colo! Aşa că-mi place 
să cred că pot să-l ajut şi pe fra-su mai mic. 

Mitch dădu din cap, fără să scoată un sunet. Lomax îşi aprinse altă ţigară şi-şi 
scutură gheaţa de pe cizme. , 

— Sună-mă oricînd doreşti. Şi fii prudent. Ailalţi sînt acolo, în stradă, şi joacă dur, 
pe viaţă şi pe moarte. 


16 


În zona veche a oraşului Memphis, în intersecţia Madison Cooper, se aflau cîteva 
clădiri vechi, cu două etaje, care fuseseră renovate de curind. Acum, se aflau acolo 
nenumărate baruri, magazine de cadouri şi chiar cîteva restaurante foarte bune. 
Locul mai era cunoscut şi sub numele de Overton Square. Era frecventat de toţi 
amatorii de viaţă de noapte din oraş, cu atît mai mult cu cît o sală de spectacole şi o 
librărie îi adăugau şi o nuanţă intelectuală. La sfîrşitul săptămînii, atmosfera se 
încălzea brusc datorită contribuţiei gălăgioase a studenţilor şi a marinarilor de la 
baza militară aflată în apropiere. În celelalte seri, restaurantele erau liniştite şi, cu 
toate că erau mereu pline de clienţi, nu păreau niciodată aglomerate. Paulettes's 
era unul din aceste restaurante, renumit pentru pivniţa de vinuri, pentru specificul 
franțuzesc, pentru patiserie şi nu în ultimul rînd pentru vocea agreabilă a 
pianistului. Localul se găsea într-o veche clădire albă, cu faţada împodobită cu 
stucaturi. Acestea erau şi motivele pentru care familia McDeere, aflată mereu în 
căutarea celor mai bune restaurante din oraş, îl trecuse în fruntea listei preferințelor 
lor. 

Aşezat la bar, cu o cafea în faţă, Mitch urmărea atent intrarea. Conform planului, 
sosise ceva mai devreme decit ea. O căutase la telefon cu trei ore în urmă şi o 
rugase să-i acorde un rendez-vous la ora şapte. De ce? întrebase ea, iar el îi 
răspunsese laconic — mai tirziu. De cînd fusese în Insulele Cayman, ştia că e 
urmărit, observat, ascultat. In ultima lună, dovedise o mare prudenţă în 
conversațiile telefonice, îşi alesese cu mare grijă cuvintele chiar şi cînd era la el 
acasă. Era absolut convins că cineva îl urmăreşte şi îl ascultă. Se surprinsese 
urmărind ceea ce se petrecea în spatele lui cu ajutorul oglinzii retrovizoare. 

În uşă se ivise Abby, care îl căuta din priviri. El se duse în întîmpinarea ei, o 
sărută uşor pe obraz şi o ajută să-şi scoată mantoul. Şeful de sală îi conduse la o 
masă ceva mai mică. De jur-împrejurul lor, la mese mici, identice cu a lor, stăteau o 
mulţime de oameni care se înghesuiau în asemenea măsură, că-şi puteau auzi 
reciproc şi respiraţiile şi bătăile inimilor. Mitch aruncă o privire rapidă — ghinion, 


nici un loc liber! — aşa că, după ce-i mulţumi şefului de sală, se resemna să se 
aşeze în faţa soţiei lui. 

— Ei, cu ce ocazie? îl întrebă ea cu un aer bănuitor. 

— Am nevoie de ocazie specială ca să cinez cu consoarta? 

— Da! E ora şapte, e luni seara şi tu nu eşti la firmă. Trebuie să recunoşti că eo 
ocazie specială. 

Un chelner strivit între masa lor şi următoarea îi întrebă ce doreau să bea. 

— Două pahare de vin alb, vă rog. 

Mitch îşi aruncă ochii roată prin încăperea care gemea de oameni şi, brusc, zări 
un bărbat care stătea singur, cinci mese mai încolo. Figura lui i se păru cunoscută. Il 
mai privi încă o dată şi iată că tipul se ascunse în spatele ziarului pe care-l ţinea în 
mînă. 

— Ce-i, Mitch, ce s-a întîmplat? 

El îi luă mîinile în mîinile lui. 

— Abby, trebuie să stăm de vorbă. 

Miinile ei tresăriră uşor şi zimbetul de pe buze i se şterse. 

— Despre ce? 

Vocea lui deveni un simplu murmur. 

— Despre ceva foarte grav. Ea respiră adînc. 

— Şi nu putem aştepta pînă ne aduce vinul? S-ar putea să am nevoie de ceva de 
băut. 

Mitch privi din nou bărbatul ascuns în spatele ziarului. 

— Nu, nu putem vorbi aici. 

— Păi atunci de ce am mai venit aici?! 

— Abby, ştii unde e toaleta? Pe culoar, acolo în dreapta. 

— Da ştiu. 

— Ei, vezi că la capătul culoarului este şi ieşirea de serviciu care dă în spatele 
restaurantului, într-o stradelă laterală. Te duci la toaletă şi ieşi pe uşa aia. Eu te 
aştept chiar acolo, în stradă. 

Abby nu scoase nici un sunet. Sprincenele îi coboriseră, ochii i se îngustară şi-şi 
plecase capul spre umărul drept. 

— Abby, ai, te rog, încredere în mine! Îţi explic totul mai tîrziu. Uite, ne întîlnim 
afară şi mergem să mîncăm în altă parte. Aici nu pot să vorbesc. 

— Mitch, mă înspăimînţi. 

— Te rog, spuse el hotărît, stringindu-i mîna. Totul e OK, îţi aduc eu şi haina. 

Ea se ridică, îşi luă poşeta şi ieşi. Mitch îl privi pe necunoscutul cu figura 
cunoscută. Acesta tocmai se ridicase în întîmpinarea unei doamne virstnice. Nu 
părea a fi observat dispariţia soţiei lui Mitch. 

Odată ajuns în strada dosnică, Mitch îi aşeză pe umeri mantoul şi apoi o conduse, pe 
jos, cîteva sute de metri mai departe, spre Bombay Bicycle Club, un bar unde se 
mînca bine şi se asculta blues. "Am să-ţi explic totul" repetase el de cîteva ori. 

Îndată ce intrară, Mitch alese o masă aşezată într-un colţ îndepărtat şi i-o arătă 
şefului de sală: "Masa aceea". Se aşezară, el cu spatele la perete şi cu faţa spre sală 
şi spre intrare. Localul era întunecat şi doar nişte lumînări palide luminau feţele de 
masă. Comandară nişte vin. 

Abby stătea ţeapănă pe scaun, privindu-l cu intensitate şi urmărindu-i fiecare 


mişcare. Aştepta. 

— Îţi mai aduci aminte de un tip, Rick Acklin, de la Western Kentucky? 

— Nu, şopti ea fără să-şi mişte buzele. 

— Unu' care juca baseball şi locuia la cămin. Cred că l-ai întîlnit, era un tip foarte 
la locul lui şi fin, un student bun. Mi se pare că era din Bowling Green, în fine, nu 
prea eram noi prieteni, dar ne cunoşteam. 

Abby clătină din cap şi aşteptă urmarea. 

— Tipul a terminat cam cu un an înaintea noastră şi a făcut pe urmă dreptul la 
Wake Forest. Acum e la FBI. Şi lucrează aici, în Memphis. 

Se uită cu mare atenţie la ea, aşteptind reacţia la inițialele FBI. Ea nu reacţiona 
în nici un fel. 

— Aşa, şi azi îmi mîncam tocmai tacticos prînzul la circiuma aia, Obleo, de pe 
Main Street, cînd Rick apare lîngă mine şi-mi zice "Bună!" ca şi cum ar fi fost o 
simplă coincidenţă faptul că era acolo. Şi stăm noi aşa de vorbă citeva minute şi 
iată că apare un agent, unu' Tarrance, care, nici una nici două, se aşază şi el lîngă 
mine. Să ştii că e a doua oară că Tarrance ăsta mă agaţă, de la examenul de barou 
încoace... 

— A doua...? 

— Da, din august încoace. 

— Şi ăştia... sînt agenţi FBI? 

— Da, cu insigne şi tot tacîmul. Tarrance e unu' din ăia cu vechime, din New 
York, şi e aici de vreo doi ani. Acklin e doar un boboc pe care l-au adus încoace 
acum trei luni. 

— Şi ce vor de la tine? 

Le fu adus vinul şi Mitch aruncă o privire în jur. Pe o mică scenă, într-un colţ 
ceva mai mdepărtat, o formaţie cînta ceva nu prea distinct. Barul era asaltat de tipi 
bine îmbrăcaţi, care vorbeau fără încetare. Chelnerul făcu un semn spre menu şi 
Mitch îi spuse "mai tîrziu", cu un ton cît se poate de nepoliticos. 

— Nu ştiu ce vor. M-au agăţat prima oară în august, imediat după ce am luat 
examenul de barou şi mi-a apărut numele în ziar. 

Luă o înghiţitură de vin şi îi povesti în amănunt prima vizită a lui Tarrance la 
barul lui Lansky de pe Unison Street, avertismentele acestuia despre persoanele în 
care să nu aibă încredere şi locurile în care să se ferească să vorbească, îi spuse 
despre şedinţa cu Locke, Lambert şi ceilalţi asociaţi, explicîndu-i versiunea celor de 
la firmă despre interesul pe care li-l purta FBl-ul. Îi spuse şi că discutase cu Lamar 
Quin care avea încredere în fiecare cuvint rostit de Locke şi de Lambert. Abby părea 
că îi soarbe cuvintele, dar nu se grăbi să-i pună întrebări. 

— Şi azi, eu îmi văd deci de treburile mele, şi-mi mănînc hotdog-ul cu ceapă, şi 
tipul ăsta, care a fost coleg de şcoală cu mine, vine şi-mi zice că ei, adică FBl-ul, ştiu 
în mod cert că telefonul meu e interceptat, că am microfoane în toată casa şi că 
cineva de la Bendini, Lambert & Locke îmi cunoaşte toate mişcările, chiar fiecare 
strănut. Fii atentă, şi Acklin a fost transferat aici după ce am luat eu examenul de 
barou — asta da, coincidenţă, ce zici?! 

— Ce vor? E 

— Nu vor să-mi spună. Nu pot să-mi spună, cel puţin deocamdată. Imi pretind să 
am încredere în ei şi aşa mai departe, ştii refrenul. Abby, eu nu ştiu ce să zic, habar 


n-am ce urmăresc ei, dar mi-e foarte clar că m-au ales pe mine pentru un motiv 
anume. 

— l-ai spus lui Lamar despre vizita asta? 

— Nu, n-am vorbit despre asta cu nimeni în afară de tine, şi nici n-am intenţia să 
vorbesc cu altcineva. 

Ea îşi bău vinul. 

— Şi zici că telefoanele noastre sînt interceptate? 

— Aşa zic ăştia de la FBI. Dar mă întreb cum de au aflat?! 

— Ei na, că doar nu sînt tîmpiţi! Dacă ar veni FBl-ul şi m-ar anunţa că telefonul 
meu e urmărit, eu l-aş crede pe cuvint. Tu nu? 

— Eu nu mai ştiu pe cine să cred. Locke şi Lambert mi-au explicat totul atît de... 
nu ştiu... frumos... lupta firmei împotriva Serviciului de Venituri Interne şi a FBI- 
ului... Aş vrea să-i cred pe ei, da' vezi că sînt o grămadă de lucruri care nu se 
potrivesc. Problema se mai pune şi altfel. Vezi că, dacă firma ar avea un client 
bogat, dar dubios, demn de toată atenţia binevoitoare a FBl-ului, de ce să mă 
aleagă tocmai pe mine FBl-ul, pe mine, un începător, unu' care nu ştie mai nimic? 
De ce să mă urmărească pe mine? Ce pot eu să ştiu? Eu lucrez numai la dosare 
date de alţii, eu n-am nici un client personal, eu fac doar ceea ce mi se spune să 
fac. De ce dracu' n-au ales pe unul dintre asociaţi? 

— Poate că vor să le dai informaţii despre clienţi... 

— Exclus. Sînt avocat şi am depus un jurămiînt. Tot ceea ce ştiu eu despre un 
client este strict confidenţial şi federalii ştiu şi ei chestia asta. Nimeni pe lume nu 
poate pretinde unui avocat să vorbească despre afacerile clienţilor lui! 

— Da' tu ai prins vreo afacere ilegală? 

El pocni din degete şi privi împrejur, apoi zîmbi. Vinul începea să-şi facă efectul. 

— Draga mea, nici măcar ţie n-am voie să-ţi spun aşa ceva! Răspunsul este 
totuşi nu. Am lucrat pentru vreo douăzeci de clienţi ai lui Avery şi pentru alţi cîțiva, 
dar n-am văzut nimic dubios. Poate ceva mai riscant în privinţa taxelor, dar nimic 
ilegal. Aş avea eu cîteva întrebări despre unele conturi bancare pe care le-am 
verificat în Cayman, dar oricum, nimic dubios, nu. 

Chelnerul se învirtea pe lîngă ei, privind fix meniul la care ei nici măcar nu se 
uitaseră. 

— Nişte vin, te rog! ceru Mitch, arătîndu-i paharele de pe masă. 

Abby se aplecă înainte, atingînd aproape luminările de pe masă, şi îl privi 
tulburată. 

— Bun, şi cine interceptează telefoanele? 

— Păi, presupunind că sînt într-adevăr interceptate, habar n-am. Cînd l-am 
întîlnit prima dată, în august, Tarrance 

m-a lăsat să înţeleg că ar fi cineva de la firmă. Adică asta am priceput eu că 
vrea el să pricep. Mi-a zis să n-am încredere în nimeni de la firmă şi mi-a mai zis şi 
că tot ceea ce spun eu poate fi înregistrat. Şi eu am presupus că el se referea la cei 
de le firmă. 

— Şi Locke ce-a spus despre toată povestea asta? 

— Nimic, pentru că nu i-am spus-o. Nu le-am spus chiar tot-tot, am mai păstrat 
ceva şi pentru mine. 

— Adică cineva ne ascultă telefoanele şi ne-a plantat şi microfoane prin casă? 


— Poate chiar şi în maşini. Azi-dimineaţă, Rick Acklin mi-a făcut capul mare pe 
tema asta. Şi zicea mereu să am grijă să nu care cumva să spun ceva ce n-aş vrea 
să fie înregistrat. 

— Bine, dar e de necrezut! De ce ar face aşa ceva o firmă de avocatură!? 

El dădu din cap, privind fix paharul gol. 

— Habar n-am, iubito, pur şi simplu, habar n-am. 

Chelnerul le umplu din nou paharele şi rămase lîngă ei, aşteptind. 

— Pot să iau comanda? întrebă el. 

— Da, peste cîteva minute, răspunse Abby. 

— Te chemăm noi, adăugă Mitch. 

— Mitch, tu crezi că toate astea sînt chiar adevărate? 

— Cred că ceva nu e în regulă. Pentru că povestea este mai lungă. 

Abby îşi sprijini braţele de masă şi-l privi îngrozită. lar el îi vorbi despre Hodge şi 
Kozinski, despre prima întîlnire cu Tarrance, despre Insulele Cayman şi despre cei 
care-l urmăriseră acolo, despre întîlnirea lui cu Abanks. li mai povesti şi despre 
Eddie Lomax, precum şi despre moartea lui Robert Lamm, a lui John Mickel şi a lui 
Alice Knauss. 

— Mi-a trecut foamea, spuse Abby cînd el se opri. 

— Şi mie, dar mă simt mai bine acum că ţi-am spus totul. 

— Dar de ce nu mi-ai povestit mai de mult? 

— Am sperat că lucrurile se vor lămuri, am mai sperat că Tarrance mă va lăsa în 
pace şi că-şi va găsi un alt client pe care să-l tortureze. Numai că el a venit aici ca 
să rămînă, şi tot din cauza asta l-au transferat aici pe Rick Acklin — ca să se ocupe 
de mine. FBl-ul m-a ales pentru o misiune despre care n-am nici cea mai vagă idee, 
asta e. 

— Simt cum mă lasă puterile. 

— Nu, Abby! Trebuie să fim foarte atenţi, trebuie să încercăm să ne purtăm ca şi 
cum n-am bănui nimic. 

— Nu, este incredibil! Stau aici şi te ascult şi nu-mi vine să cred că aud ceea ce 
aud! Totul mi se pare ireal. Îmi ceri adică să trăiesc într-o casă împinzită de 
microfoane, cu telefoanele interceptate şi în tot timpul ăsta, cineva ascultă tot ceea 
ce vorbim!? 

— Păi, ai tu vreo propunere mai bună? 

— Da. Să-l angajăm pe tipul ăla, pe Lomax, să ne verifice casa. 

— Da, m-am gindit şi eu la chestia asta, dar dacă găseşte, într-adevăr ceva, ei, 
ia, gîndeşte-te! Dacă aflăm cu siguranţă că avem microfoane în casă, ce ne facem? 
Dacă Lomax strică ceva pus de ăia acolo? Atunci ăia, oricine ar fi ei, or să afle că noi 
am aflat... Nu, nu, e mult prea periculos, cel puţin pentru moment. Nu ştiu, poate 
ceva mai tirziu... 

— Mitch asta-i curată nebunie! Adică, dacă vrem să stăm de vorbă, trebuie să 
dăm fuga, repede, în curtea din spate. 

— Of, bineînţeles că nu, putem tot atit de bine să dăm o fugă în curtea din faţă. 

— Auzi, să ştii că nu găsesc că ai umor, cel puţin nu în clipa asta. 

— Hai, iartă-mă! Uite, eu îţi propun să încercăm să ne comportăm normal şi să 
mai avem răbdare încă o vreme. Tarrance m-a convins că vorbeşte serios şi că n- 
are nici cea mai mică intenţie să mă uite, iar eu nu pot să-l opresc. Nu uita că el e 


cel care mă găseşte cînd vrea. Cred că mă urmăresc şi-mi pregătesc o ambuscadă. 
În fine, pentru moment, important e să trăim ca şi pînă acum. 

— Ah, ca şi pînă acum? Da, de fapt, dacă stau şi mă gindesc, oricum n-a prea 
fost cine ştie ce conversaţie de ascultat în casă la noi. Aproape că-mi pare rău de 
ăia care aşteaptă să asculte dialogul nostru plin de miez. Săracii de ei, au parte de 
îndelungatele mele conversații cu Hearsay! 


17 


Zăpada se topi cu mult înainte de Crăciun, lăsînd pămîntul umed şi făcînd loc 
cerului gri şi ploii reci, tradiţionale în Sud în perioada sărbătorilor de iarnă. 
Memphis-ul avusese parte doar de două Crăciunuri albe în ultimii nouăzeci de ani, 
asta fiind tot pînă la sfîrşitul secolului, conform prognozei specialiştilor. 

In Kentucky însă era zăpadă, iar drumurile erau practicabile, în dimineaţa 
Crăciunului, devreme, după ce îşi făcu bagajele, Abby le telefonă părinţilor ei. Vine 
să-i vadă, îi anunţă ea, dar vine singură. Erau dezamăgiţi, spuseră ei şi îi sugerară 
să rămînă în Memphis dacă plecarea îi producea neplăceri, dar ea insistă. Era un 
drum de numai zece ore, şoselele nu erau aglomerate şi va ajunge acolo pe înserat. 

Mitch nu era prea vorbăreţ. Işi desfăşurase ziarul de dimineaţă pe podea, chiar 
lîngă pomul de iarnă şi se prefăcea că citeşte foarte concentrat în timp ce Abby îşi 
ducea bagajele în maşină. Căţelul se ascunsese sub un scaun, de parcă presimţea o 
explozie. Cadourile desfăcute erau aşezate ordonat pe canapea. Imbrăcăminte, şi 
parfumuri, şi albume, şi, pentru ea, un mantou din blană de vulpe. Pentru prima 
oară în istoria tinerei lor căsnicii, avuseseră bani de cheltuit pentru Crăciun. Abby îşi 
luă mantoul pe braţ şi zise cu voce blindă dar hotărită: 

— Acum plec. 

El se ridică încet şi o privi. 

— Aş fi vrut să vii şi tu cu mine, continuă ea. 

— Poate la anul. 

Era o minciună şi amîndoi ştiau lucrul ăsta. Dar suna bine. Era ca un fel de 
promisiune. 

— Te rog să fii atentă. 

— Să ai grijă de cîinele meu. 

— O să fim bine amindoi. 

Mitch o prinse de umeri şi o sărută pe obraz. O privea zimbind. Era atit de 
frumoasă, mult mai frumoasă decit atunci cînd se căsătoriseră. La douăzeci şi patru 
de ani, Abby îşi arăta vîrsta, dar anii fuseseră foarte generoşi cu ea. 

O ajută să se urce în maşină, se sărutară din nou, apoi ea porni în marşarier pe 
alee. 

"Crăciun fericit", îşi ură Mitch. "Crăciun fericit", îi ură el şi căţelului. 


După o oră de admirat pereţii, aruncă în BMW o sacoşă cu două schimburi de 
haine, îl puse pe Hearsay pe locul din faţă şi plecă din oraş. leşi din Memphis pe 


interstatala 55 şi intră în statul Mississippi. Şoseaua era pustie, dar el privea din 
cînd în cînd în oglinda retrovizoare. Ciîinele începea să schelălăie la fiecare şaizeci 
de minute, iar Mitch oprea, dacă era posibil, imediat ce trecea de vreun deal. Şi în 
timp ce Hearsay îşi rezolva afacerile, el se ascundea într-un pilc de copaci şi 
urmărea traficul. Nu observă însă nimic suspect. După cinci opriri de felul ăsta, fu 
sigur că nu era urmărit. Era clar că aveau zi liberă de Crăciun. 

După şase ore era în Mobile, iar două ore mai tirziu traversa golful la Pensacola 
şi se îndrepta spre Emerald Coast, în Florida. Autostrada 98 traversa oraşele 
Navarre, Fort Walton Beach, Destin şi Sandestin, toate înşirate de-a lungul coastei. 
Întîlnea, de asemenea, hanuri şi moteluri, zone comerciale, parcuri de distracţii şi 
magazine de T-shirts, cele mai multe din ele închise şi abandonate încă de la Ziua 
Muncii. Apoi, pe distanţă de mile, dispărea orice aglomeraţie, orice deviere; cît 
vedeai cu ochii, doar plajele cu nisipul alb ca zăpada şi apele de un verde strălucitor 
ale Golfului. La est de Sandestin, autostrada se îngusta şi părăsea coasta, aşa că 
timp de o oră rulă pe o şosea cu doar două culoare de circulaţie, de-a lungul căreia 
nu văzu decît păduri şi din cînd în cînd cîte o staţie de benzină cu autoservire sau o 
prăvălie. 

Pe înserat, întîlni un indicator care arăta că pînă la Panama City Beach mai erau 
doar opt mile. Şoseaua reveni pe malul mării într-un punct unde se bifurca într-o 
derivație spre nord şi un drum drept pe ceea ce se numea Miracle Strip. Mitch alese 
drumul drept spre plajă — banda de asfalt care se defăşura pe o distanţă de 
cincisprezece mile chiar pe malul apei şi care era mărginită pe amiîndouă laturile de 
vilişoare, moteluri ieftine, parcări pentru rulote, căsuțe de vacanţă, magazine de 
fast-food şi magazine de tricouri. Acesta era Panama City Beach. 

Cele mai multe apartamente erau goale, dar cele cîteva maşini parcate ici şi 
colo îi dădură de înţeles că, totuşi, cîteva familii îşi petreceau Crăciunul prin locurile 
astea. Un Crăciun cu o vreme de vară. "Da, dar cel puţin ăştia sînt împreună", îşi 
zise Mitch. Cîinele se puse pe lătrat şi se opriră lîngă un debarcader unde turişti din 
Pennsylvania, Ohio şi Canada pescuiau şi priveau marea întunecată. 

Pe Miracle Strip fură singurii călători. Hearsay lătra din cînd în cînd la fulgerul de 
neon al vreunui motel cenuşiu care-şi făcea reclamă la preţurile mici şi chiar la 
faptul că era deschis. 

Mitch opri ca să facă plinul la o staţie de benzină cu program non-stop; 
vînzătorul era surprinzător de prietenos. 

— San Luis Street? întrebă Mitch. 

— Da, da, zise vinzătorul într-o engleză cu accent puternic şi îi făcu semn să o ia 
spre vest. Al doilea semafor pe dreapta. Prima la stînga. Aia e San Luis. 

Cartierul era de fapt o periferie dezordonată de locuinţe mobile îngrozitor de vechi. 
Mobile, într-adevăr, dar se vedea de departe că nu se mai mişcaseră de acolo de 
secole. Rulotele erau virite unele într-altele ca piesele de domino. Aleile scurte şi 
înguste, la distanţă de cîțiva centimetri una de alta, erau pline de tot felul de 
obiecte şi de piese ruginite de mobilier pentru terasă. Pe străzi găseai maşini 
parcate, maşini vechi şi dărimate, maşini abandonate. Peste tot, motociclete şi 
biciclete erau sprijinite de osiile rulotelor, iar din spatele fiecărei case răsărea 
mînerul unei maşini de tuns iarba. Pe un indicator scria că acolo era un sat de 
odihnă — San Pedro Estates — la o jumătate de milă de Emerald Coast. Arăta mai 


degrabă a mahala sordidă pe roţi sau a proiect de construcţie cu osie de rulotă. 

Găsi San Luis Street, ceea ce îi provocă o neaşteptată stare de nervozitate. 
Locul arăta mai rău decit tot ce văzuse pînă aici. Micşoră mult viteza şi începu să 
urmărească foarte atent numerele locuinţelor şi plăcuţele de înmatriculare. Strada 
presărată cu maşini parcate sau abandonate era pustie la ora aceea. 

Locuinţa de pe San Luis numărul 486 era una din cele mai vechi şi mai mici de 
pe stradă. Era doar puţin mai mare decit un cort. Vopseaua originară părea să fi fost 
argintie, dar acum era crăpată şi se lua fişii-fişii. Un strat de mucegai verde închis 
îmbrăca acoperişul, ajungînd pînă la cîţiva centimetri deasupra ferestrelor. Parbrizul 
lipsea. Chiar deasupra osiei, geamul unei ferestre era crăpat rău şi lipit cu bandă 
izolatoare. O mică verandă acoperită înconjura mica intrare. Uşa era deschisă şi 
înăuntru Mitch observă silueta unui bărbat care umbla de colo-colo. 

Situaţia nu era aşa cum îşi dorise el. Nu vrusese niciodată să-l cunoască pe cel 
de-al doilea soţ al mamei sale, iar acum nu era momentul pentru a face cunoştinţă. 
Porni mai departe, dorind să nu fi venit deloc. Pe Miracle Strip găsi firma familiară a 
unui Holiday Inn. Era pustiu, dar deschis. Ascunse BMW-ul departe de şosea şi 
închirie o cameră pe numele de 

Eddie Lomax din Danesboro, Kentucky. Plăti cu bani gheaţă pentru o cameră cu 
un singur pat şi cu vedere la ocean. 

În cartea de telefon pentru Panama City Beach, găsi trei Waffle Hut pe Strip. Se 
întinse pe pat şi formă primul număr. Nu avu noroc. Formă al doilea număr şi ceru 
cu Eva Ainsworth. "O clipă", i se răspunse la celălalt capăt al firului. Inchise 
telefonul. Era ora unsprezece noaptea. Dormise două ore. 

Taxiul avu nevoie de douăzeci de minute ca să ajungă la motel, iar şoferul se 
apucă să explice cum stătea el acasă cu familia şi cu nişte prieteni şi cum mîncau ei 
nişte resturi de friptură de curcan cînd a sunat dispecerul, apoi ce înseamnă 
Crăciunul şi cum speră el să fie împreună cu familia şi să nu se mai gindească la 
muncă măcar o zi pe an. Mitch îi aruncă o bancnotă de douăzeci de dolari şi îl rugă 
să tacă. 

— Da' ce e la Waffle Hut, omule? întrebă şoferul. 

— Taci şi vezi-ţi de drum. 

— Waffle, da? rise şoferul, mormăind ceva doar pentru el; răsuci butonul 
radioului de bord pînă cînd găsi postul preferat, aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare, privi pe fereastră, fluieră ceva şi în cele din urmă zise: La ce-ai venit 
aici tocmai de Crăciun? 

— Caut pe cineva. 

— Pe cine? 

— O femeie. 

— Asta facem toţi. Da' pă cine anume? 

— O veche prietenă. 

— Ea-i la Waffle Hut? 

— Cred că da. 

— Oi fi fiind vreun detectiv particular sau p-acolo? 

— Nu. 

— Mie nu prea-mi miroase bine chestia asta. 

— Eu zic să-ţi vezi de maşină. 


Waffle Hut era o clădire mică şi dreptunghiulară ca o cutie; înăuntru, o duzină de 
mese şi o tejghea lungă aşezată în faţa grătarului arătau că totul era gătit la 
vedere. Ferestrele mari, cu geamuri turnate permiteau clienţilor să admire Miracle 
Strip şi vilişoarele din zonă în timp ce-şi savurau miîncarea. Mica parcare din 
apropiere era aproape plină, aşa că Mitch îl dirijă pe şofer spre un loc aflat chiar 
lîngă clădire. 

— Păi nu cobori? întrebă şoferul. 

— Nu. Lasă aparatul să meargă. 

— Omule, da chestia-i nasoală. 

— Ai să-ţi primeşti banii. 

— Îmi place c-ai înţeles. 

Mitch se aplecă şi se sprijini cu braţele de scaunul din faţă. Aparatul ticăia uşor 
în timp ce el observa atent clienţii din local. Şoferul clătină din cap, se aşeză mai 
bine pe scaun şi urmări totul din pură curiozitate. 

La o masă aşezată în colţul de lîngă automatul pentru ţigări, un grup de turişti 
graşi cu cămăşi lungi şi şosete negre în picioarele albe beau cafea şi vorbeau toţi 
deodată în timp ce studiau lista de bucate. Şeful grupului, cel cu cămaşa des- 
cheiată, perciuni stufoşi şi cărunţi, şapcă de baseball şi un lanţ gros de aur aşezat 
cu grijă pe părul de pe piept, privea din cînd în cînd spre grătar în căutarea unei 
chelneriţe. 

— O vezi? întrebă şoferul. 

Mitch nu-i răspunse, dar se aplecă şi mai mult în faţă, încruntîndu-se. Ea 
răsări de nicăieri, cu creionul şi carneţelul în mînă, gata să ia comanda. Şeful zise 
ceva nostim şi graşii se puseră pe ris. Ea nici măcar nu zimbi şi continuă să noteze. 
Arăta fragilă şi mult mai slabă. Aproape prea slabă. Uniforma alb cu negru îi venea 
bine pe talia îngustă. Părul cărunt, bine strîns, era ascuns sub bonetă. Avea 
cincizeci şi unu de ani şi, de la distanţă, îşi arăta virsta. Nimic mai mult. Părea o 
persoană ageră. Cînd termină de scris, smulse listele de bucate din miinile celor de 
la masă, spuse ceva politicos, mai că le şi zîmbi, apoi dispăru. Se mişca repede 
printre mese, turna cafea, aducea sticle de ketchup şi transmitea comenzile 
bucătarului. Mitch se relaxa. Aparatul ticăia uşor. 

— Asta e? întrebă şoferul. 

— Da. 

— Şi-acu'? 

— Nu ştiu. 

— Păi am găsit-o, nu? 

Mitch urmărea mişcările femeii fără să scoată o vorbă. Femeia turna cafea unui 
client singur la o masă. El zise ceva, iar ea zimbi. Un zîmbet minunat. Un zîmbet pe 
care Mitch îl revăzuse de mii de ori cu ochii minţii. Zimbetul mamei lui. 

O ceaţă uşoară începu să se lase peste oraş şi la fiecare zece secunde parbrizul 
era traversat de ştergătoarele automate. Era aproape miezul nopţii de Crăciun. 

Şoferul bătea o darabană nervoasă în volan şi se tot foia în scaun. 

— Şi cît mai stăm pe-aici? 

— Nu prea mult. 

— Omule, da' toată chestia asta e aiurea. 

— Ai să-ţi primeşti banii. 


— Omule, da' banii nu e totu'. E Crăciunu'. Am şi io acasă copii, rude, nişte 
curcan şi nişte vin de terminat. Şi-n loc de asta, uite-mă aici, la Waffle Hut, ca să te 
poţi tu zgii pîn geam la nu'ş-ce bătrină. 

— E maică-mea. 

— E... cine? 

— M-ai auzit doar. 

— Omule, măi omule. Am ajuns s-o văd şi p-asta. 

— Taci odată, OK? 

— OK. Da' n-ai de gînd să vorbeşti cu ea? Vreau să zic, e doar Crăciunu' şi ţi-ai 
găsit mama. Ar trebui să mergi s-o vezi, nu? 

— Nu, nu acum. 

Mitch se aşeză din nou pe canapeaua maşinii şi privi plaja întunecată de dincolo 
de şosea. 

— Dă-i drumul. 


În zori, îşi puse pe el nişte jeans şi un pulover şi se plimbă desculţ pe plajă, 
doar el şi cîinele. Merseră spre răsărit, spre licărul portocaliu care-şi făcea loc 
deasupra orizontului. Valurile se spărgeau uşor de țărm, nisipul era umed şi rece. 
Cerul era senin şi plin de pescăruşi gălăgioşi. Hearsay se repezi vitejeşte în mare, 
dar se retrase speriat cînd un nou val de spumă albă veni peste el. Pentru un cîine 
de apartament, întinderea de nisip şi apă era ceva ce trebuia neapărat explorat. Aşa 
că o luă la fugă, ajungînd la vreo sută de iarzi în faţa lui Mitch. 

După vreo două mile de mers, ajunseră la un dig mare, din beton, care intra 
adînc în ocean. Un Hearsay fără frică acum ţişni pe dig şi se opri lîngă o găleată cu 
momeală, aşezată în apropierea a doi bărbaţi care stăteau nemişcaţi, privind apa 
mării. Mitch ajunse pînă la capătul digului unde vreo duzină de pescari vorbeau din 
cînd în cînd unul cu altul, aşteptînd ca undiţele lor să dea vreun semn. Cîinele se 
frecă de piciorul lui Mitch şi rămase liniştit lîngă el. Soarele se reîntorcea strălucitor 
printre oameni şi pe o întindere uriaşă apa mării scînteia, schimbîndu-şi culoarea 
din neagră în verde. 

Mitch se rezemă de parapet, tremurînd de frig. Picioarele goale îi îngheţaseră. 
Pe distanţă de mile de-a lungul plajei, hotelurile şi vilele aşteptau, în tăcere, sosirea 
unei noi zile. Undeva, departe, se zărea încă un dig ce pătrundea în mare. 

Pescarii vorbeau cu cuvintele clare şi precise ale celor din Nord. Mitch îi ascultă 
destul ca să înţeleagă că peştele nu muşca. Privi atent marea. Se gîndi la Insulele 
Cayman şi la Abanks. O clipă reveni şi amintirea fetei, apoi dispăru. Se va întoarce 
acolo în martie, pentru o vacanţă împreună cu soţia lui. La dracu' cu fata aceea. Cu 
siguranţă nu o va mai vedea. Va face scufundări cu Abanks şi se vor împrieteni. Vor 
bea bere la bar şi vor vorbi despre Hodge şi Kozinski. Îl va urmări pe cel care era pe 
urmele lui. Acum că îi era complice, Abby îl va ajuta. 


Bărbatul aştepta în întuneric lîngă automobilul marca Lincoln. Îşi verifică nervos 
ceasul şi aruncă o privire spre trotuarul slab luminat care dispărea în faţa clădirii. 
Lumina se stinse la etajul al doilea. Un minut mai tîrziu, detectivul particular ieşi din 


clădire şi se apropie de maşină. Bărbatul apăru din întuneric. 

— Eddie Lomax? întrebă el nerăbdător. 

Lomax încetini pasul, apoi se opri. Cei doi se aflau acum faţă în faţă. 

— Da. Dar dumneata cine eşti? 

Bărbatul îşi ţinea mîinile în buzunare. Vremea era umedă şi rece şi el tremura. 

— Al Kilbury. Am nevoie de ajutor, domnule Lomax. Mare nevoie. Am să-ţi 
plătesc chiar acum cu bani gheaţă, oricît îmi ceri. Numai să mă ajuţi. 

— E tîrziu, amice. 

— Te rog. Am bani, spune doar cit. Trebuie să mă ajuţi, domnule Lomax. 

Din buzunarul stîng al pantalonilor dădu la iveală un rulou de bancnote şi 
aşteptă, gata să numere. 

Lomax privi banii, apoi aruncă o privire peste umăr. 

— Care-i problema? 

— Nevastă-mea. Peste o oră trebuie să se întilnească cu un tip într-un motel din 
South Memphis. Am numărul camerei, tot. Am nevoie să mergi cu mine şi să le faci 
nişte fotografii cînd intră şi cînd ies de acolo. 

— De unde ştii toate astea? 

— Telefoane înregistrate. Ea lucrează cu tipul ăsta şi am avut nişte bănuieli. Sînt 
un om bogat, domnule Lomax, şi este obligatoriu să cîştig divorţul. Iți plătesc o mie 
de dolari chiar acum. 

Şi scoase cu repeziciune, din teancul de bani, zece bilete pe care i le întinse lui 
Lomax. 

Lomax luă banii. 

— OK. Să-mi iau aparatul de fotografiat. 

— Grăbeşte-te, te rog. Totul e cu banii jos, OK? Fără dosare. 

— Îmi convine, zise Lomax, îndreptîndu-se spre clădirea în care îşi avea biroul. 
Douăzeci de minute mai tîrziu, Lincoln-ul rula încet în parcarea aglomerată a unui 
Days Inn. Kilbury făcu semn spre o cameră de la etajul al doilea, aflată pe partea 
din spate a motelului, apoi spre locul gol de lîngă o dubiţă maro. Lomax parcă. Din 
nou Kilbury arătă camera de la etajul al doilea, din nou îşi verifică ceasul, din nou îi 
spuse lui Lomax cît de mult îi aprecia ajutorul. Lomax se gîndea la bani. O mie de 
dolari pentru două ore nu era tocmai rău. Îşi scoase aparatul de fotografiat, puse 
filmul şi potrivi diafragma. Kilbury îl urmărea nervos, ochii alergindu-i neîncetat de 
la fereastra camerei la aparatul din mîna lui Lomax. Avea o figură îndurerată. 
Vorbea neîncetat despre soţia lui, despre anii minunaţi petrecuţi împreună, pentru 
ca apoi să izbucnească: "De ce, oh, de ce îi face aşa ceva?" _ 

Lomax îl asculta şi urmărea şirul de maşini parcate în faţa lui. Işi ridică aparatul 
de fotografiat la ochi. Nu observă uşa dubiţei maro de-alături. Aceasta se deschise 
uşor, fără zgomot, doar la cîţiva centimetri în spatele lui. In dubită, un bărbat cu o 
mască neagră pe faţă şi cu mănuşi negre în miîini se ghemui la podea şi aşteptă. 
Cînd în parcare se lăsă liniştea, bărbatul în negru ţişni din dubiţă, deschise brusc 
portiera din partea stingă a Lincoln-ului, chiar în spatele lui Lomax, şi trase trei 
gloanţe în capul detectivului particular. Datorită amortizorului, cele trei împuşcături 
se auziră doar în interiorul maşinii. 

Eddie, mort pe loc, se prăbuşi pe volan. Kilbury sări din maşină, alergă la dubiţă 
şi dispăru în noapte împreună cu asasinul. 


18 


După trei zile nefacturabile şi nefacturate, complet lipsite de productivitate, zile 
de exil din sanctuarele lor atît de preţioase, zile pline de friptură de curcan, de jam- 
bon, de sos de afine şi de jucării noi dezarticulate în cele din urmă, odihniţii şi 
întineriţii avocaţi ai firmei Bendini, Lambert & Locke se întoarseră înverşunaţi în 
fortăreaţa lor de pe Front Street. La ora şapte şi treizeci dimineaţa, parcarea era 
plină ochi. Avocaţii, aşezaţi confortabil la birourile lor masive, beau litri de cafea, 
meditau pe marginea corespondenţei şi a documentelor, mormăiau tot felul de 
fraze în dictafon într-un stil în acelaşi timp incoerent şi furios. Secretarele, 
funcţionarii, personalul auxiliar şi chiar şi avocaţii între ei erau potopiţi de ordine 
care mai de care mai drastice, date pe un ton lătrat. Pe coridoare şi în preajma 
automatelor de cafea se auziseră şi citeva primiri de genul "Cum ai petrecut de 
Crăciun?" dar, în esenţă, conversaţia de dragul conversaţiei era ieftină şi nu putea fi 
facturată. Maşinile de scris, interfoanele şi secretarele se armonizau într-un singur 
zumzăit glorios, care marca revenirea la normal după plictisul zilelor de Crăciun. 
Oliver Lambert străbătea culoarele, ascultind şi zimbind satisfăcut, căci asculta 
sunetul bogăției construite cu fiecare oră care trecea. 

La prînz, Lamar intră în încăpere şi se aplecă peste birou. Mitch era cufundat 
într-o afacere cu petrol şi gaze naturale în Indonezia. 

— Prinz? întrebă Lamar. 

— Nu, mulţumesc. Sînt în urmă cu lucrările. 

— Păi, toţi sîntem în aceeaşi situaţie. Mă gindeam că poate mergem la 
magazinul de delicatese de pe Front Street, să mîncăm nişte chili. 

— Mulţumesc, dar o să sar prînzul. 

Lamar aruncă o privire peste umăr în direcţia uşii, apoi se aplecă mult peste 
birou, de parcă ar fi avut cine ştie ce informaţie teribilă de transmis. 

— Ştii ce zi este azi, nu? 

Mitch aruncă o privire pe ceasul de la încheietura miinii. 

— Este douăzeci şi opt. 

— Exact. Şi ştii ce se întîmplă, în fiecare an, în ziua de douăzeci şi opt 
decembrie? 

— i se agită măruntaiele. 

— Aşa. Şi altceva? 

— OK. Mă dau bătut. Ce se întîmplă? 

— Chiar în clipa asta, în sufrageria de la etajul al cincilea, toţi asociaţii iau parte 
la un prînz cu friptură de rață şi vinuri franţuzeşti. 

— Vin, la prînz? 

— Da, pentru că este o ocazie foarte specială. 

— Bun. Şi mai departe? 

— Prînzul propriu-zis ţine vreo oră, după care Roosevelt şi Jessie Frances vor 
pleca, iar Lambert va încuia uşa în urma lor. Partea a doua e numai pentru asociaţi, 
înţelegi? Numai pentru asociaţi. Ei, şi în momentul ăla, Lambert va prezenta raportul 


financiar al anului, care cuprinde numele tuturor asociaţilor şi totalul facturilor 
pentru fiecare dintre ei pe anul ăsta, precum şi o dare de seamă a profitului net 
după eliminarea cheltuielilor. Apoi, în sfîrşit, pe baza producţiei, îşi împart plăcinta! 
Mitch asculta cu atenţie fiecare cuvînt al celuilalt. 

— Da, şi? 

— Şi, anul trecut, bucata medie de plăcintă a fost de trei sute treizeci de mii. 
Evident că anul ăsta toată lumea se aşteaptă să fie vorba de mai mult. Valoarea 
creşte în mod constant, cu fiecare an. 

— Trei sute treizeci de mii, repetă Mitch cuvînt cu cuvînt. 

— Mda. Şi asta-i doar media. Locke se va apropia de un milion. Victor Milligan va 
fi şi el foarte aproape. 

— Şi cu noi cum rămîne? 

— O să primim şi noi o bucată. O bucăţică. Anul trecut media a fost de nouă mii. 
Depinde de cînd eşti aici şi de producţie. 

— Noi putem să mergem să vedem tărăşenia? 

— Aia nu l-ar primi nici pe preşedintele Statelor Unite să asiste. Reuniunea ar 
trebui să fie secretă, dar ştiu cu toţii despre ce este vorba. Informaţiile or să înceapă 
să apară chiar în după-amiaza asta. 

— Cînd vor vota numele celui care urmează să devină asociat? 

— In mod normal, astăzi. Dar umblă vorba că anul ăsta n-or să mai aleagă pe 
nimeni din cauza lui Marty şi Joe. Am impresia că Marty era următorul pe listă şi 
după el venea Joe. Aşa că s-ar putea să mai aştepte un an-doi. 

— Aşadar, cine este următorul pe listă? 

Lamar îşi îndreptă spinarea şi zimbi plin de mînarie. 

— De azi într-un an, prietene, eu am să fiu noul asociat al firmei Bendini, 
Lambert & Locke. Eu sînt următorul pe listă, aşa că fereşte-te din calea mea în anul 
care vine. 

— Eu auzisem că următorul ar fi Massengill, unul care a făcut Harvard-ul aş 
adăuga eu. 

— Massengill n-are nici o şansă. Am de gind să facturez o sută patruzeci de ore 
pe săptămînă pe parcursul următoarelor cincizeci şi două de săptămîni, iar 
păsărelele de la etaj mă vor ruga în genunchi să devin asociat. Eu am să urc la 
etajul al patrulea, iar Massengill o să ajungă la subsol, la un loc cu personalul 
auxiliar. 

— Eu pariez pe Massengill. 

— E un amărit pe care am să-l fac una cu pămîntul. Hai să mîncăm nişte chili, 
timp în care eu o să-ţi dezvălui viitoarea mea strategie. 

— Mulţumesc, dar trebuie să lucrez ceva. 

Lamar ieşi ţanţoş din încăpere, trecînd pe lîngă Nina care căra un teanc de 
documente. Secretara aşeză hiîrtiile pe un colţ al biroului aflat într-o evidentă stare 
de dezordine. 

— Plec la masă. Vrei ceva? 

— Nu, mulţumesc. Ba da, o Coca-Cola dietetică. 

Liniştea se lăsa pe toate culoarele pe măsură ce secretarele părăseau clădirea 
pentru a-şi lua dejunul în micile baruri şi cafenele din zonă. Şi cum jumătate din 
avocaţi îşi numărau banii la etajul al cincilea, zumzetul obişnuit din clădire se opri o 


vreme. 

Mitch găsi un măr pe biroul Ninei, îl luă şi îl şterse bine. Apoi deschise un manual 
de norme ale Serviciului de Venituri Interne, îl aşeză pe copiatorul aflat în spatele 
biroului şi apăsă pe butonul verde PRINT. In momentul acela, o luminiţă roşie se 
aprinse brusc, iar ecranul afişă mesajul: INTRODUCEŢI NUMĂRUL DOSARULUI. Mitch se 
dădu un pas înapoi şi privi aparatul cu multă atenţie. Da, într-adevăr era un aparat 
nou. Lîngă butonul PRINT se afla un alt buton, BYPASS. Îşi înfipse degetul în butonul cu 
pricina. Ţipătul ascuţit al unei sirene ţişni din măruntaiele maşinii, iar panoul 
butoanelor deveni în întregime roşu aprins. Mitch privi în jur, căutînd ajutor, dar nu 
văzu pe nimeni, ceea ce îl făcu să înşface înnebunit manualul cu instrucţiuni de 
folosire. 

— Ce se-ntimplă aici? se auzi deodată o voce care acoperi urletul maşinii. 

— Habar n-am! răcni Mitch, fluturînd manualul. 

Lela Pointer, o secretară prea bătrină pentru a-şi lua prînzul dincolo de zidurile 
firmei, ajunse în spatele maşinii şi atinse uşor un comutator. Sunetul sirenei se 
stinse. 

— Ce dracu'? începu Mitch cu vocea întretăiată. 

— Nu v-au spus nimic? întrebă ea aşezînd manualul la locul lui. 

Ochii ei mici şi reci îl sfredeleau cu o privire de gheaţă, de parcă l-ar fi prins 
căutîndu-i în poşetă. 

— Evident că nu. Care-i baiul? 

— Avem un nou sistem de copiere, se porni ea să-l dăscălească. A fost montat în 
ajunul Crăciunului. Trebuie să introduci numărul dosarului înainte ca maşina să 
înceapă să opereze. Secretara dumitale ar fi trebuit să te pună la curent cu toată 
povestea. 

— Vrei să spui că beleaua asta n-o să copieze nimic dacă n-o să bag în ea un 
număr de zece cifre? 

— Exact. 

— Bine, dar ce se întîmplă cu copiile care nu fac parte dintr-un dosar anume? 

— Nu pot fi făcute! Domnul Lambert e de părere că pierdem prea mulţi bani pe 
copii nefacturabile. Aşa că de acum înainte fiecare copie va fi automat facturată la 
un dosar. În primul rînd trebuie să introduci numărul dosarului respectiv. Maşina 
înregistrează numărul de copii pe care îl trimite terminalului principal, de unde trece 
mai departe în contul clientului. 

— Şi copiile personale? 

Lela clătină din cap, cu un aer stupefiat. 

— Nu pot să cred că secretara dumitale nu ţi-a spus nimic despre toate astea. 

— Ei bine, uite că nu mi-a spus, aşa că de ce nu mă ajuţi dumneata? 

— Deci dumneata ai un număr personal de acces format din patru cifre. La 
sfîrşitul fiecărei luni, vei primi factura pentru copiile personale. 

Mitch rămase cu ochii la aparat şi dădu din cap. 

— Şi ce rost are afurisitul ăsta de sistem de alarmă? 

— Domnul Lambert spune că după treizeci de zile, alarma va fi eliminată. În 
momentul de faţă este însă nevoie de ea pentru cei ca dumneata. Domnul Lambert 
nu glumeşte deloc în privinţa asta. Zice că pierdem mii de dolari pe copii 
nefacturate. 


— Bun. Şi presupun că a fost înlocuit fiecare aparat de copiat din clădire. 
Un zîmbet plin de satisfacţie se ivi pe chipul ei. 

— Exact. Toate cele şaptesprezece aparate. 

— Mulţumesc. 

Mitch se întoarse în birou ca să caute numărul unui dosar. 


La ora trei după-amiază, festivitatea de la etajul al cincilea ajunsese la o 
concluzie plină de veselie, iar asociaţii, mult mai bogaţi acum, dar şi uşor băuţi, 
părăsiră unul după altul sufrageria şi coboriră în birourile lor aflate cu un etaj mai 
jos. Avery, Oliver Lambert şi Nathan Locke traversară holul pînă în dreptul uşii 
serviciului de securitate şi apăsară pe buton. De Vasher îi aştepta. 

Le făcu semn să se aşeze pe scaunele din încăpere, iar Lambert le oferi tuturor 
cîte o ţigară de foi. 

— Şi aşa, văd că sîntem toţi într-o dispoziţie foarte festivă, începu De Vasher, cu 
un rînjet batjocoritor pe buze. Cît a fost? Trei sute nouăzeci de mii media? 

— Exact, De Vasher, zise Lambert. A fost un an foarte bun, adăugă el, trimiţind 
inele de fum spre tavan. 

— Am avut cu toţii un Crăciun minunat? întrebă De Vasher. 

— Ce-i trece prin minte? întrebă Lambert la rîndul lui. 

— La mulţi ani şi ţie, Nat; vreau să vă spun doar vreo două-trei lucruri. Acum 
două zile m-am întîlnit cu Lazarov la New Orleans. După cum ştiţi, el nu 
sărbătoreşte naşterea lui Hristos. l-am făcut o dare de seamă despre situaţia de 
aici, cu un accent în plus pe McDeere şi FBI. L-am asigurat că nu au mai avut loc şi 
alte contactări după întîlnirea respectivă. Numai că el nu prea m-a crezut şi mi-a 
spus că o să verifice totul prin sursele pe care le are la FBI. Nu ştiu ce-nseamnă 
chestia asta, da' cine's eu să pun întrebări? Mie mi-a dat ordin să nu-l scap din ochi 
pe McDeere două! şi patru din două'şi patru, de-acu' înainte, timp de şase luni. l-am 
zis lui Lazarov că noi facem deja chestia asta sau, mă rog, ceva asemănător. El nu 
vrea să mai apară ceva de genul Hodge şi Kozinski. Este foarte îngrijorat din cauza 
asta. McDeere nu va pleca din oraş în voiaj de afaceri, decît dacă este însoţit de cel 
puţin doi oameni de-ai noştri. 

— Bine, dar pleacă la Washington peste două săptămîni, interveni Avery. 

— De ce? 

— La Institutul American pentru Taxe. E vorba de un seminar de patru zile pe 
care trebuie să-l urmeze toţi cei nou angajaţi la noi. l-am promis că va merge acolo 
şi dacă anulăm plecarea va deveni suspicios. 

— l-am făcut rezervările pentru luna septembrie, adăugă Ollie. 

— In cazul ăsta să văd ce pot face cu Lazarov, zise De Vasher. Daţi-mi perioada, 
cursele de avion şi rezervările la hotel. Da' n-o să-i placă povestea asta. 

— Ce s-a întîmplat de Crăciun? 

— Mai nimic. Nevastă-sa s-a dus la ai ei, în Kentucky. Şi tot acolo este şi acum. 
lar McDeere a luat cu el cîinele şi s-a dus la Panama City Beach, în Florida. Credem 
că s-a dus s-o vadă pe maică-sa, dar nu sîntem siguri. A stat o noapte la un Holiday 
Inn, pe plajă; doar el şi cățelul. Plictisitor al dracului. De-acolo s-a dus la Birmingham 
şi a stat la un alt Holiday Inn, şi în sfîrşit, ieri dimineaţă, devreme, a fost să-şi 


viziteze fratele, la Brushy Mountain. În totul, o călătorie nevinovată. 

— Nevesti-si ce i-a spus? întrebă Avery. 

— Nimic, după cite ştim noi. E greu să auzi chiar totul. 

— Pe cine mai ţineţi sub urmărire? întrebă mai departe Avery. 

— Îi ascultăm din cînd în cînd pe toţi. În afară de McDeere, şi asta doar din cauza 
lui Tarrance, nu avem un suspect cu adevărat. lar acum, în perioada asta, toţi sînt 
foarte liniştiţi. 

— Băiatul trebuie să meargă la Washington, De Vasher, insistă Avery. 

— OK, OK. O să lămuresc eu lucrurile cu Lazarov. Ai să vezi că o să ne ceară să 
trimitem cinci oameni să-l supravegheze. Doamne, ce idiot. 


Barul Ernie's Airport era într-adevăr foarte aproape de aeroport. Mitch dădu de 
el abia la a treia încercare şi îşi parcă maşina între două automobile de teren ale 
căror faruri şi cauciucuri erau acoperite de o crustă serioasă de noroi adevărat. 
Mitch privi în jurul lui şi, cu o pornire instinctivă, îşi scoase cravata de la git. Era 
aproape de unsprezece. Barul era lung, adînc şi întunecat; geamurile vopsite erau 
luminate intermitent de reclame colorate pentru bere. 

Se mai uită o dată la bileţel, doar ca să fie sigur." Dragă domnule McDeere: 

Vino, te rog astă-seară tîrziu, la Ernie's Airport de pe Winchester. E-n legătură cu 
Eddie Lomax. Foarte important. Tammy Hemphill, secretara lui". 
Găsise bileţelul pe uşa de la bucătărie cînd se întorsese acasă. Işi amintise de ea 
aşa cum o văzuse în timpul vizitei făcute în noiembrie la biroul lui Eddie. Îşi amintise 
fusta strîmtă de piele, sînii imenşi, părul oxigenat, buzele violent fardate şi fumul 
care îi ieşea din nări ca dintr-un horn. Îşi amintise chiar şi povestea despre soţul ei, 
pe nume Elvis. 

Uşa se deschise uşor, fără să opună rezistenţă, şi Mitch se strecură înăuntru. 
Jumătatea din stînga a încăperii era ocupată de un şir de mese de biliard; undeva, în 
spate, în ciuda obscurităţii şi a fumului întunecat, putu să observe un mic ring de 
dans. În dreapta era un bar model saloon, unde se strînseseră numeroşi cowboys 
împreună cu prietenele lor; toată lumea bea bere şi nimeni nu părea să-l observe pe 
Mitch. Tînărul ajunse cu paşi repezi la capătul tejghelei, se aşeză pe un scaun înalt 
şi-i ceru barmanului o bere. 

Tammy sosi înaintea paharului cu bere. Se aşezase pe o bancă aglomerată, 
lîngă mesele de biliard. Purta o pereche de blue-jeans prespălaţi foarte strîmţi, o 
cămaşă uzată, în carouri şi nişte bazaconii de pantofi roşii cu tocuri înalte. Părul îi 
era proaspăt decolorat. 

— Mulţumesc că ai venit, îi spuse ea cînd se găsiră faţă în faţă. Te aştept de 
patru ore. N-am reuşit să găsesc un alt mod de a te întiîlni. 

Mitch aprobă din cap şi-i zimbi, de parcă ar fi vrut să-i spună: "E-n regulă. Ai 
făcut ceea ce trebuia." 

— Ce s-a întîmplat? întrebă el. 

Ea privi în jur, apoi îi răspunse: 

— Trebuie să stăm de vorbă, dar nu aici. 

— Unde propui? 

— N-am putea să ne plimbăm puţin cu maşina? 


— Fireşte că da, dar nu cu maşina mea. S-ar putea să nu fie o idee prea bună. 

— Atunci, cu maşina mea. E veche, dar merge. 

Mitch plăti berea şi o urmă spre ieşire. Un cowboy obraznic care stătea lîngă 
uşă, zise: 

— Chestia asta e de-a-dreptul greţoasă. Apare un tip îmbrăcat în costum şi o 
agaţă într-o juma' de minut. 

Mitch îi zîmbi şi se grăbi să iasă de acolo. Ca un pitic printre uriaşi, broscuţa 
Volkswagen, şifonată şi uzată, stătea cuminte într-un şir de maşini masive de 
curăţat noroiul. Tammy descuie uşa automobilului şi îl lăsă pe Mitch să se strecoare 
pe scaunul plin cu de toate. Apăsă de cinci ori pe acceleraţie şi răsuci cheia. Mitch 
îşi tinu respiraţia pînă cînd porniră. 

— Unde vrei să mergem? întrebă ea. 

"Undeva unde să nu fim văzuţi", se gîndi Mitch. 

— Tu eşti la volan. 

— Eşti căsătorit, nu? întrebă ea. 

— Da. Tu? 

— Şi eu. Şi bărbatul meu n-ar înţelege situaţia asta. De-aia am şi ales bomba de 
colo. Pentru că noi nu venim niciodată aici. 

Spusese toate acestea, ca şi cum ea şi soţul ei ar fi fost nişte critici avizaţi în 
domeniul speluncilor. 

— Cred că nici soţia mea nu ar înţelege ce se-ntimplă. Oricum, în momentul ăsta 
este plecată din oraş. 

Tammy porni în direcţia aeroportului. 

— Mi-a venit o idee, vorbi ea nervos, ţinîindu-şi mîinile încleştate pe volan. 

— Despre ce este vorba? întrebă Mitch. 

— Păi... ai auzit de Eddie. 

— Da. 

— Cînd l-ai văzut ultima oară? 

— Ne-am întîlnit cu vreo zece zile înainte de Crăciun. A fost o întîlnire oarecum 
secretă. 

— Aşa m-am gîndit şi eu. Nu avea nimic scris despre treaba pe care o făcea 
pentru tine. Zicea că aşa ai vrut tu. Mie nu prea mi-a spus mare lucru. Da' eu şi 
Eddie, ăă, eram, ăă, ştii, âă, eram... apropiaţi. 

Mitch nu reuşi să găsească ceva care să semene a răspuns. 

— Vreau să spun că eram foarte apropiaţi. Ştii ce înseamnă asta? 

Mitch mirii ceva şi sorbi din berea pe care o luase cu el. 

— Şi aşa că mi-a spus lucruri pe care bănuiesc că nu avea voie să mi le spună. 
Zicea că e un caz foarte ciudat, că nişte avocaţi de la firma ta au murit în condiţii 
suspecte. Şi că tu crezi că te urmăreşte şi te ascultă cineva. Asta e o chestie du- 
bioasă pentru o firmă de avocatură. 

"Halal confidenţialitate", se gîndi Mitch. 

— Aşa este. 

Ea întoarse în direcţia aeroportului şi se îndreptă spre parcarea aceea imensă 
înţesată de maşini. 

— Ei, şi odată, după ce terminase ce avusese de făcut pentru tine, doar atunci, 
în pat, mi-a spus că avea impresia că îl urmărea cineva. Asta a fost cu trei zile 


înainte de Crăciun. L-am întrebat cine îl urmăreşte dar mi-a răspuns că nu ştie; mi-a 
povestit însă despre tine şi mi-a zis cum că s-ar fi putut să fie aceiaşi oameni care te 
urmăreau şi pe tine. De fapt, nu prea mi-a spus mare lucru. 

Parcă maşina în apropierea pistei. 

— L-ar mai fi putut urmări şi altcineva? întrebă Mitch. 

— Nu, nimeni. Era un detectiv bun, care nu lăsa urme. Vreau să zic că era şi fost 
poliţist şi fost puşcăriaş, aşa că ştia ce şi cum. Era plătit să urmărească oameni şi să 
caute în gunoaie. Nu l-a urmărit nimeni, niciodată. 

— Bun, şi-atunci cine l-a omorit? 

— Aia care l-au urmărit. Ziarele au scris că scormonea în viaţa unui tip bogat şi 
că de-aia i s-a făcut de petrecanie. Da' nu-i adevărat. 

În clipa aceea, în mîna ei apăru din senin o ţigară. Mitch lăsă în jos geamul 
maşinii. 

— Te deranjează dacă fumez? 

— Nu, dacă trimiţi fumul în partea ailaltă. 

— În orice caz, mie mi-e o frică grozavă. Eddie era convins că ăia care te 
urmăresc pe tine sînt teribil de deştepţi şi de periculoşi. Şi foarte sofisticaţi. Or, dacă 
l-au omorît pe el, atunci cu mine ce-or să facă? Că, cine ştie, îşi închipuie că ştiu şi 
eu cîte ceva. N-am mai dat pe la birou din ziua în care a fost omorit Eddie şi nici n- 
am de gind s-o fac. 

— Nici eu n-aş face-o în locul tău. 

— Doar nu sînt timpită. Am lucrat pentru el timp de doi ani şi am învăţat multe. 
Sînt mulţi nebuni liberi pe străzi şi am văzut de toate felurile. 

— Cum l-au împuşcat? 

— Un prieten de-al lui, care lucrează la omucideri mi-a spus, confidenţial, că a 
fost împuşcat în cap cu un pistol calibrul 22; trei gloanţe trase din spate de la o 
distanţă de cîţiva centimetri. Şi mi-a mai zis că nu au nici o urmă, nimic. A fost o 
treabă curată, făcută de profesionişti. 

Mitch îşi terminase berea şi lăsă sticla să cadă pe podeaua înţesată de cutii 
goale de bere a maşinii. 

— O treabă foarte curată, făcută de profesionişti. 

— Chestia asta n-are sens, repetă ea. Vreau să zic, cum de-a putut cineva să se 
strecoare în spatele lui Eddie, pe bancheta maşinii şi să-i tragă trei gloanţe în ceafă? 
Şi, în plus, el nici măcar nu trebuia să fie în locul acela. 

— Poate că a adormit şi l-au luat prin surprindere. 

— În nici un caz. Cînd lucra tîrziu, era băgat în priză pînă cînd termina. 

— Păstra cumva dosare la el în birou? 

— Despre cazul tău? 

— Mda, despre cazul meu. 

— Nu cred. N-am văzut niciodată nimic scris. Zicea că tu vrei să fie aşa. 

— Exact, zise Mitch cu un sentiment de uşurare. 

Urmăriră împreună decolarea unui Boeing 727, care făcu să vibreze întreaga 
zonă. 

— Mi-e tare frică, Mitch. Pot să-ţi spun Mitch? 

— Fireşte. De ce nu? 

— Eu cred că Eddie a fost omorit fiindcă se ocupa de cazul tău. E singura 


explicaţie. Şi a fost omorit pentru că aflase ceva şi ei cred probabil că ştiu şi eu 
ceva-ul ăla. Tu ce crezi? 

— Nu îndrăznesc să-mi dau cu părerea. 

— Poate ar fi bine să dispar pentru un timp. Bărbatul meu munceşte într-un bar 
de noapte, aşa că putem să plecăm dacă e nevoie. Nu i-am povestit toate astea, da' 
cred că va trebui s-o fac. Tu ce crezi? 

— Unde aţi putea să plecaţi? 

— Little Rock, St. Louis, Nashville. A fost pus pe liber, aşa că bănuiesc că am 
putea pleca. 

Cuvintele ei se pierdură în fumul din maşină. Tammy îşi aprinse o nouă ţigară. 

"O treabă curată, făcută de mină de profesionist", îşi repeta în sinea lui. 
Aruncînd o privire spre Tammy, observă o lacrimă ce i se prelingea pe obraz. Nu era 
o femeie urită, dar anii petrecuţi prin baruri de noapte şi prin alte cîrciumi îşi cereau 
drepturile. Avea trăsături puternice şi ar fi fost atrăgătoare pentru virsta ei dacă n- 
ar fi avut culoarea aceea de păr şi nici machiajul atît de strident. "E-n jur de 
patruzeci de ani", îşi dădu Mitch cu părerea. 

Tammy trase cu sete din ţigară şi un nor de fum ieşi pe fereastra broscuţei. 

— Aş zice că sîntem amindoi în aceeaşi barcă, nu crezi? Vreau să spun că sînt pe 
urmele noastre. l-au omorit pe toţi avocaţii ăia, acum a fost rîndul lui Eddie şi cred 
că noi sîntem următorii pe listă. 

"Nu te opri, fetiţo, zi tot ce ai pe suflet". 

— Uite, hai să facem aşa. Trebuie să ţinem legătura unul cu celălalt. Dar nu poţi 
să-mi telefonezi la serviciu şi nu e bine să fim văzuţi împreună. Soţia mea ştie totul 
şi am să-i povestesc şi despre întîlnirea asta. Nu trebuie să-ţi faci griji din cauza ei. 
Scrie-mi o dată pe săptămînă ca să-mi spui unde eşti. Cum o cheamă pe mama ta? 

— Doris. 

— Bun; atunci ăsta să fie numele tău de cod. Semnează cu numele Doris tot ce- 
mi trimiţi. 

— Ăia îţi citesc şi scrisorile? 

— Tot ce se poate, Doris, tot ce se poate. 


19 


În după-amiaza aceea, cînd ceasul arătă ora cinci, Mitch stinse lumina de pe 
birou şi ieşi din încăpere. Se opri cîteva clipe în dreptul biroului Ninei. Aceasta bătea 
ceva la maşină, fiind în acelaşi timp atentă la persoana pe care o auzea în 
receptorul lipit de umăr. Cînd îl văzu, Nina scoase un plic dintr-un sertar. 

— Ai aici confirmarea pentru Hilton, zise ea în receptor. 

— Pe biroul meu găseşti documentele pe care le ai de bătut la maşină. Ne 
vedem luni, zise el. 

Apoi urcă pe scări pînă la etajul al patrulea şi intră în biroul lui Avery, tocmai 
cînd se dezlănţuise o mică furtună. Una dintre secretare îndesa tot felul de dosare 
într-o servietă, iar cealaltă îi spunea ceva lui Avery pe un ton foarte tăios. La rîndul 
lui, Avery urla în telefon şi, în sfîrşit, un tip care facea parte din personalul auxiliar o 


mitralia cu ordine şi comenzi pe prima secretară. 

Avery trînti telefonul în furcă. 

— Eşti gata? îl întrebă el pe Mitch. 

— Te-aştept pe tine, replică Mitch. 

— Nu găsesc dosarul Greenmark, mirii o secretară la auxiliar. 

— Era la un loc cu dosarul Rocconi, răspunse acesta. 

— Da' n-am nevoie de dosarul Greenmark! zbieră Avery. De cite ori să repet? 
Ce, aţi surzit? 

Secretara îl privi încruntată. 

— Nu, aud chiar foarte bine. Şi te-am auzit clar cînd ai spus 
dosarul Greenmark"! 

— Maşina aşteaptă, interveni cea de-a doua secretară. 

— Nu... am... nevoie... de... afurisitul ăla de dosar Greenmark! răcni Avery. 

— Dar de dosarul Rocconi? întrebă auxiliarul. 

— Da! Da! E a zecea oară că vă spun! îmi trebuie dosarul Rocconi. 

— Şi avionul aşteaptă! interveni cealaltă secretară. Capacul uneia din serviete 
se închise cu un pocnet .Avery începu să scotocească într-un teanc de hirtii de pe 
birou. 

— Unde este dosarul Fender? Unde sînt dosarele mele? De ce dracu' nu găsesc 
niciodată ce-mi trebuie? 

— Uite dosarul Fender, zise prima secretară, îndesînd hirtiile într-o altă servietă. 

Avery examina însemnările de pe o bucată de hirtie. 

— E-n regulă. Am dosarele Fender, Rocconi, Cambridge Partners, Green Group, 
Sonny Capps pentru Otaki Burton Brothers, Galveston Freight şi McQuade? 

— Da, da, da, răspunse prima secretară. 

— Sînt toate aici, adăugă auxiliarul. 

— Nu pot să cred, zise Avery în timp ce-şi înşfăca sacoul. Hai să mergem. 

Şi porni cu paşi mari spre uşă, urmat de tot alaiul. Una dintre secretare căra o 
servietă, Mitch şi auxiliarul cărau cîte două; cealaltă secretară nota grăbită ordinele 
lui Avery pentru perioada cînd acesta urma să fie absent. Se îngrămădiră cu toţii în 
micul ascensor care îi duse la parter. Cînd ajunseră afară, fu rîndul şoferului să intre 
în acţiune, deschizînd uşile şi încărcînd totul în portbagaj. În sfîrşit, Mitch şi Avery se 
aşezară pe bancheta din spate. 

— Relaxează-te, Avery, zise Mitch. Doar te duci în Insulele Cayman pentru 
următoarele trei zile. Relaxează-te! 

— Aşa e, aşa e. Şi iau cu mine de lucru pentru o lună întreagă. Unii dintre clienţii 
mei vor să mă jupoaie de viu şi ameninţă că mă dau în judecată pentru incapacitate 
profesională. Eu sînt cu lucrările în urmă cu două luni, iar tu ţi-ai găsit să pleci 
tocmai acum pentru patru zile de plictiseală la un seminar de taxe, la Washington. 
Bravo, McDeere. Bravo. 

Avery deschise barul şi-şi prepară o băutură. Mitch refuză paharul oferit. 
Limuzina îşi făcea loc cu greu prin traficul aglomerat al orelor de vîrf de pe Riverside 
Drive. După ce luă trei înghiţituri de gin, asociatul firmei Bendini, Lambert & Locke 
răsuflă adînc. 

— Formare profesională continuă. Ce glumă! zise Avery. 

— Bine, dar şi cu tine a fost la fel. Şi, dacă nu mă înşel, chiar de curînd ai 


"s 


împachetează 


petrecut o săptămînă întreagă la Honolulu, la seminarul ăla de taxe internaţional. 
Sau ai uitat chestia asta? 

— Acolo a fost de muncă. Numai muncă. Ce, tu îţi iei acum dosarele cu tine? 

— Bineînţeles, Avery. Toată lumea se aşteaptă să fiu la cursuri opt ore pe zi ca 
să învăţ ultimele hotărîri în materie adoptate de Congres, iar în timpul meu liber să 
facturez cinci ore pe zi. 

— Şase, dacă poţi. Sîntem în urmă cu lucrările, Mitch. 

— Întotdeauna sîntem în urmă cu lucrările. Eu zic să mai bei ceva. Trebuie să te 
destinzi. 

— Am de gînd să mă destind la Rumheads. 

Mitch îşi aminti deodată totul: barul cu sticlele de bere Red Stripe, jocurile de 
domino, aruncările la ţintă, ah, da, şi costumele de baie string. Şi fata de pe plajă. 

— E prima oară că zbori cu avionul nostru? îl întrebă Avery, deja mult mai 
relaxat. 

— Da. Deşi sînt aici de şapte luni, abia acum am să-l văd şi eu. Dacă ştiam toate 
astea în martie trecut, m-aş fi angajat la o firmă de pe Wall Street. 

— Tu nu eşti făcut pentru Wall Street. Ştii ce fac ăia de-acolo? Au cite trei sute 
de avocaţi într-o firmă, da? Şi în fiecare an angajează cite treizeci de avocaţi, ba 
poate şi mai mulţi. Toată lumea vrea să lucreze acolo, că doar e Wall Street, nu? Şi 
cam după o lună de zile îi string pe toţi treizeci într-o sală şi le spun că trebuie să 
muncească cite nouăzeci de ore pe săptămînă, timp de cinci ani, şi la capătul celor 
cinci ani, jumătate dintre ei vor fi deja plecaţi. Fluctuaţia personalului este 
incredibilă, ăia încearcă efectiv să-i omoare pe boboci: îi facturează la o sută, o sută 
cincizeci pe oră, apoi îi fac pachet şi dau cu ei de pămînt. Asta e Wall Street. Şi 
prostimea nu ajunge niciodată să vadă cum arată avionul sau limuzina firmei. Să ştii 
că tu ai avut noroc, Mitch. Ar trebui să-i mulţumeşti lui Dumnezeu în fiecare zi că 
firma Bendini, Lambert & Locke te-a ales să faci parte dintre avocaţii ei. 

— Nouăzeci de ore sînt o joacă. Şi aş avea ce să fac cu timpul care-mi rămîne. 

— Ai să vezi şi roadele, nu-ţi face probleme. Ai auzit ce primă am luat anul 
trecut? 

— Nu. 

— 4-8-5. Nu e rău, nu? Şi asta a fost doar prima. 

— Eu am primit şase mii, zise Mitch. 

— Stai lîngă mine şi în curînd ai să joci şi tu în prima ligă. 

— Mda, dar pînă atunci, trebuie să-mi continui formarea profesională. 

Zece minute mai tirziu, maşina intră pe o alee care ducea spre un şir de 
hangare. Pe firmă scria Memphis Aero. Un avion argintiu Lear 55 rula încet spre 
capătul pistei. 

— Uite-l, exclamă Avery. 

Servietele şi restul bagajelor fură încărcate rapid în avion şi după citeva 
minute avionul primi liber pentru decolare. După ce îşi fixă centura, Mitch începu să 
admire interiorul îmbrăcat în piele şi metal al avionului. De fapt, nici nu se aşteptase 
la ceva mai puţin somptuos. Avery îşi prepară din nou ceva de băut şi se concentra 
asupra paharului. 

După un zbor de o oră şi cincisprezece minute, avionul ateriza pe aeroportul 
internaţional Baltimore din Washington. Avery cobori împreună cu Mitch pe pistă şi 


îi arătă un bărbat în uniformă care aştepta lîngă poarta de acces. 

— Ala de colo este şoferul tău, iar limuzina e în faţa intrării. O să-ţi arate el 
drumul. Eşti cam la patruzeci de minute distanţă de Capital Hilton. 

— Încă o limuzină? întrebă Mitch. 

— Exact. Pe Wall Street n-ai fi avut parte de aşa ceva. Apoi îşi strîinseră mîinile şi 
Avery se urcă din nou în avion. 

Realimentarea dură o jumătate de oră, iar în momentul în care avionul decola 
spre sud, asociatul dormea. 

Trei ore mai tîrziu, aparatul ateriza la Georgetown, Grand Cayman, şi părăsi 
pista, îndreptîndu-se spre un mic hangar unde urma să stea peste noapte. Un 
membru al serviciului de securitate a aeroportului îl însoţi pe Avery pînă cînd acesta 
ieşi din vamă. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu echipajul. 

După miezul nopţii, luminile din hangar se stinseră şi cam jumătate de duzină de 
avioane fură învăluite de întuneric. Deodată, una din uşile laterale se deschise fără 
zgomot şi trei oameni — dintre care unul era Avery — pătrunseră în hangar şi se 
apropiară cu paşi repezi de avionul Lear 55. Avery descuie compartimentul de 
bagaje de unde descărcară douăzeci şi cinci de cutii grele de carton. Căldura 
tropicală înăbuşitoare făcea ca hangarul să semene cu un furnal. Cei trei erau 
leoarcă de sudoare, dar nici unul nu zise nimic pînă cînd cele douăzeci şi cinci de 
cutii fură scoase din avion. 

— Ar trebui să fie douăzeci şi cinci. Numără-le, îi zise Avery unui indigen 
musculos, la al cărui şold spînzura un pistol. 

Cel de-al treilea tip verifica minuţios încărcătura pe baza unei liste, de parcă ar fi 
fost un funcţionar însărcinat cu recepţia mărfurilor într-un depozit. Indigenul numără 
rapid cutiile pe care cădeau stropi de sudoare. 

— Da, douăzeci şi cinci. 

— Cit? întrebă tipul cu lista. 

— Şase milioane şi jumătate. 

— Lichizi? 

— Lichizi. Dolari SUA, în bancnote de o sută şi de douăzeci. Hai să încărcăm. 

— Unde merg astea? 

— La Quebecbanqg. Ne aşteaptă, de altfel. 

Fiecare dintre ei înşfacă o cutie şi porniră spre uşa laterală unde îi aştepta încă 
un tovarăş. Cutiile fură încărcate într-o furgonetă furată, pe care cineva scrisese 
stingaci "Cayman produce". indigenii înarmaţi urcară în maşină cu pistoalele 
pregătite pentru orice eventualitate, iar "funcţionarul-recepţioner" se aşeză la 
volan. Furgoneta porni în direcţia centrului oraşului Georgetown. 


Cursurile începeau la ora nouă, dar Mitch veni mai devreme, semnă de sosire, 
luă în primire mapa cu materiale, pe coperta căreia era tipărit numele lui, intră în 
Century Room aflată la mezanin şi-şi alese un loc cam pe la mijlocul sălii spaţioase. 
Din documente reieşea că participarea era limitată la două sute de persoane. 

Un chelner îi aduse cafea, apoi Mitch se cufundă în lectura unui exemplar din 
Washington Post; rubrica ştiri era dominată de o duzină de relatări despre foarte 
iubita echipă locală Redskins, care ajunsese din nou în Super Bowl. 


Sala se umplu încet-încet cu avocaţi specializaţi în taxe, veniţi din toate colţurile 
ţării ca să afle ultimele noutăţi dintr-un domeniu în care schimbările erau zilnice. Cu 
cîteva minute înainte ca ceasul să arate ora nouă, un avocat spilcuit şi cu alură de 
student se aşeză în stinga lui Mitch. Acesta îi aruncă o privire fugară, apoi se 
întoarse la ziarul lui. Cînd în sfîrşit sala fu plină ochi, moderatorul le ură tuturor "bun 
venit" şi-l prezentă pe primul conferenţiar: un congresman de Oregon, preşedinte al 
unui subcomitet al Camerei. Exact în momentul în care congresman-ul se pregătea 
să înceapă anunţata expunere de o oră, avocatul din stînga lui Mitch se aplecă şi 
întinse mîna. 

— Bună, Mitch. Sînt Grant Harbison, FBI, şopti el, strecurîndu-i o carte de vizită. 

Prelegerea începuse cu o anecdotă, dar Mitch nu o auzi. Toată atenţia îi era 
concentrată asupra acelei cărţi de vizită pe care o ţinea aproape de piept. Nu 
cunoştea pe nici unul dintre cei prezenţi în sală, totuşi ar fi fost foarte neplăcut dacă 
vreunul dintre ei ar fi observat cartonaşul acela cu însemnele FBl-ului. După ce 
trecură vreo cinci minute, Mitch îl privi pe Harbison cu ochi lipsiţi de expresie. 

— Trebuie neapărat să te văd citeva minute, murmură Harbison. 

— Şi dacă sînt ocupat? întrebă Mitch. 

Agentul scoase încetişor din mapă un plic alb pe care îl împinse către el. Acesta 
deschise plicul ţinîndu-l foarte aproape de piept. Înăuntru era un bilet scris de mînă 
pe o hirtie cu un antet impresionant: Biroul directorului. FBI. Textul era următorul: 
"Dragă domnule McbDeere, 

Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră citeva minute în timpul prînzului. Vă rog 
să urmaţi instrucţiunile agentului Harbison. Nu va dura prea mult Vă mulţumim 
pentru cooperare. F. Denton Voyles, director". 

Mitch strecură plicul în mapă. "Vă mulţumim pentru cooperare". Un bilet semnat 
de directorul FBI. Îşi dădea seama că în clipa aceea păstrarea sîngelui rece şi a unei 
expresii calme şi destinse pe chip avea o importanţă capitală. Şi, totuşi, începu să-şi 
maseze tîmplele, privirea fixîndu-i-se undeva, într-un punct din podea. Închise ochii 
şi simţi că ameţeşte. FBI. Pe scaunul de alături şi cu antenele fixate pe el. Directorul 
însuşi, precum şi cine ştie cine dracu' în afară de director. Asta însemna că nici 
Tarrance nu putea fi departe. 

Deodată, asistenţa izbucni în hohote de ris la o frază spusă de autorul expunerii. 
Harbison profită de zgomot, se apropie în grabă de Mitch şi îi suflă la ureche: 

— Te aştept peste zece minute la toaletă. 

Apoi îşi lăsă mapa cu materiale pe pupitru şi ieşi în timp ce în sală încă mai 
răsunau hohote de ris. 

Mitch începu să răsfoiască materialele din mapa personală, prefăcîndu-se 
absorbit de studiu. În acest timp, congresman-ul oferea ascultătorilor săi detalii 
despre curajoasa bătălie pe care o ducea ca să împiedice evaziunea fiscală din 
partea celor bogaţi şi să uşureze, în acelaşi timp, viaţa grea a celor ce muncesc. 
Sub îndrumarea lui neînfricată, subcomitetul refuzase să facă darea de seamă 
asupra legislaţiei care limitează reducerile de taxe pentru explorările din domeniul 
petrolului şi al gazelor naturale. Persoana în chestie făcea singură cît o armată de 
reprezentanţi ai poporului. 

Mitch aşteptă cincisprezece minute, apoi alte cinci, apoi începu să tuşească. 
Avea nevoie de apă, aşa că se ridică ţinîndu-şi gura acoperită cu palma şi ieşi prin 


uşa din fundul sălii. La toaletă, Harbison tocmai se spăla pe miini pentru a zecea 
oară. 

Mitch dădu drumul la robinetul de apă rece al chiuvetei alăturate. 

— Băieți, ce puneţi voi la cale? întrebă Mitch. 

Harbison îl privi prin oglindă. 

— Eu nu fac decit să execut ordinele. Directorul Voyles vrea să te cunoască 
personal şi eu am fost trimis aici ca să te iau. 

— Şi cam ce-ar vrea el de la mine? 

— N-aş prea vrea să i-o iau înainte, dar sînt sigur că ceea ce vrea este foarte 
important. 

Mitch aruncă o privire prudentă prin încăpere şi se asigură că înăuntru erau doar 
ei doi. 

— Şi ce se întîmplă dacă sînt prea ocupat ca să mă întîlnesc cu directorul? 

Harbison opri apa şi îşi scutură mîinile deasupra chiuvetei. _ 

— Mitch, întîlnirea asta este inevitabilă. Ar fi bine să nu ne jucăm cu focul. În 
pauza de prînz, un taxi cu numărul 8667 te va aştepta în stînga intrării principale. El 
te va duce la Vietnam Veterans Memorial. Trebuie însă să fii foarte atent pentru că 
doi dintre ei te-au urmărit de cînd ai plecat din Memphis. 

— Bine, da' cine sînt "ei", ăştia? 

— Băieţii din Memphis. Fă cum îţi spunem noi şi ei n-or să afle niciodată. 


Moderatorul îi mulţumi celui de-al doilea conferenţiar, un profesor de taxe de la 
Universitatea New York, şi le dădu liber pentru prînz. 

Mitch nu-i spuse nici o vorbă şoferului care porni ca din puşcă; taxiul alerga cu o 
viteză nebună şi se pierdu curînd în traficul aglomerat. Cincisprezece minute mai 
tîrziu, maşina fu parcată lingă Memorial. 

— Nu cobori încă, zise şoferul, autoritar. 

Mitch nu se mişcă. Vreo zece minute nu făcu nici o mişcare, nu scoase nici un 
sunet. În cele din urmă, un Ford Escort alb se opri lîngă taxi şi claxona. Apoi plecă 
mai departe. 

Şoferul, a cărui privire era fixată undeva în zare, zise: 

— OK. Acum du-te pînă la zid. Te vor găsi ei acolo peste cinci minute. 

Mitch cobori, iar taxiul demară imediat. Tînărul îşi vîrî adînc mîinile în buzunarele 
paltonului şi porni cu pas încet spre Memorial. Un vînt muşcător bătea dinspre nord, 
împrăştiind frunzele moarte. Un fior îl străbătu din cap pînă în picioare şi îl făcu să-şi 
ridice gulerul de la palton. 

Un pelerin singuratic stătea nemişcat într-un scaun cu rotile şi privea fix zidul 
din faţă. Era învelit într-o pătură groasă, pe cap avea o beretă de camuflaj mult prea 
mare pentru el, iar ochii îi erau ascunşi de o pereche de ochelari de aviator. In locul 
acela, pe zid erau înscrise numele celor ucişi în anul 1972. Mitch îşi concentra toată 
atenţia asupra coloanelor de nume gravate în piatră, uitînd cu totul de prezenţa 
străină de alături. 

Respirația îi deveni din ce în ce mai rapidă, o senzaţie de slăbiciune îi puse 
stăpînire pe trup. Privirea îi cobori încet de-a lungul coloanei şi, deodată, aproape de 
capătul şirului, îl văzu. Gravat cu litere clare, prozaice, aidoma tuturor celorlalte, 


numele Rusty McDeere. 

Chiar lîngă el se afla un coş cu flori veştede şi îngheţate. Mitch le dădu blind la o 
parte şi îngenunche. Degetele mîngiiară literele gravate în piatra rece. Rusty 
McDeere. Virsta, optsprezece ani, de-a pururi. Era de şapte săptămîni în Vietnam 
cînd călcase pe o mină. Familiei i se spusese că moartea fusese instantanee. Dar 
Ray zicea că asta li se spune tuturor. Mitch îşi şterse o lacrimă şi se ridică, măsurînd 
cu privirea lungimea zidului. Se gîndi la cele cincizeci şi opt de mii de familii cărora 
li se spusese că moartea fusese instantanee şi că nici unul dintre cei de acolo nu 
suferise. 

— Mitch, eşti aşteptat. 

Mitch se răsuci pe călciie şi-l privi pe bărbatul din scaunul cu rotile, de altfel 
singura fiinţă omenească din preajmă. Ochelarii de aviator continuau să fie fixaţi 
asupra zidului. Mitch privi în jur. 

— Linişteşte-te Mitch, locul este perfect protejat. Nimeni nu te poate urmări. 

— Tu cine eşti? întrebă Mitch. 

— Doar unul din trupă. Trebuie să ai încredere în noi, Mitch. Directorul are să-ţi 
spună ceva important, ceva ce ţi-ar putea salva viaţa. 

— Unde este directorul? 

Bărbatul din scaunul cu rotile privi în jos pe alee. 

— Mergi în direcţia asta şi te vor găsi ei. 

Mitch privi încă o dată numele fratelui său şi porni în jos, pe alee. Trecu de 
grupul statuar al celor trei soldaţi, călcînd încet, cu mîinile înfipte adînc în buzunare. 
La vreo cîțiva metri după monument, Tarrance îşi făcu apariţia din spatele unui 
copac şi i se alătură în plimbarea aceea atit de neobişnuită. 

— Nu te opri, îi zise el lui Mitch. 

— De ce oare nu mă surprinde să te văd aici? 

— Nu te opri. Ştii că cel puţin doi derbedei din Memphis au fost trimişi aici 
înaintea ta. Stau în acelaşi hotel cu tine, ba chiar într-o cameră vecină cu a ta. Dar 
acum nu te-au urmărit pînă aici. Cred că i-am pierdut. 

— Ce dracu' se petrece aici, Tarrance? 

— Eşti pe cale să afli. Dar nu te opri. Relaxează-te, pentru că nu te urmăreşte 
nimeni, în afară de vreo douăzeci de agenţi de-ai noştri. 

— Douăzeci? 

— Mda. Pur şi simplu am etanşeizat locul ăsta. Vrem să fim siguri că ticăloşii ăia 
din Memphis n-or să apară aici. 

— Cine sînt? 

— Are să-ţi explice directorul. 

— De ce este implicat şi directorul în povestea asta? 

— Pui prea multe întrebări, Mitch. 

— În schimb, nu prea ai multe răspunsuri la îndemînă. 

Dar Tarrance îi făcu semn şi o luară la dreapta, spre banca masivă din beton de 
lîngă podeţul ce ducea spre un pilc de copaci. Apa iazului era îngheţată bocnă. 

— la loc, îi indică Tarrance. 

Se aşezară amindoi. Pe podet îşi făcură apariţia doi bărbaţi. Pe cel mai scund, 
Mitch îl recunoscu imediat. Era F. Denton Voyles. Director al FBI sub trei preşedinţi. 
Un tip dur, cu limbaj frust, renumit pentru asprimea sa. 


Cînd cei doi se opriră în dreptul băncii, Mitch se ridică în picioare, plin de 
respect. Voyles îi întinse o mînă rece şi îl privi deschis, drept în ochi. Apoi Mitch şi 
Voyles se aşezară pe bancă, iar Tarrance şi celălalt agent merseră pe podeţ, de 
unde admirară orizontul. Mitch aruncă o privire peste iaz şi văzu încă doi bărbaţi, 
agenţi FBI fără nici o îndoială, căci erau îmbrăcaţi cu acelaşi gen de palton negru şi 
aveau aceeaşi tunsoare îngrijită; cei doi stăteau sprijiniți de trunchiul unui copac, la 
vreo sută de metri distanţă. 

Voyles stătea atit de aproape de Mitch încît picioarele lor se atingeau. O pălărie 
de pislă era aşezată uşor pe o parte a capului mare şi chel al directorului. Avea pe 
puţin şaptezeci de ani, dar ochii verzi aveau o privire intensă, care nu scăpa nici un 
amănunt. Cei doi bărbaţi şedeau liniştiţi pe banca rece, cu mîinile vîrîte adînc în 
buzunarele paltoanelor. 

— Mă bucur că ai venit, începu Voyles. 

— Nu prea cred că am avut de ales. Oamenii dumneavoastră sînt neînduplecaţi. 

— Da, aşa este. Dar este o problemă extrem de importantă pentru noi. 

Mitch respiră adînc. 

— Aveţi vreo idee despre cît sînt de confuz şi de speriat? Sînt complet rătăcit şi 
aş vrea o explicaţie, domnule. 

— Domnule McbDeere, îmi dai voie să-ţi spun Mitch? 

— Fireşte, de ce nu?! 

— Perfect. Aşadar, Mitch, află că nu sînt un tip vorbăreţ, iar ceea ce am să-ți 
spun fii sigur că te va şoca. Te va îngrozi chiar şi s-ar putea nici să nu mă crezi. Te 
asigur însă că totul este adevărat şi că, dacă vei coopera, vom putea să-ţi salvăm 
viaţa. 

Mitch îşi adună tot curajul de care era capabil şi aşteptă. 

— Mitch, nici un avocat de-al vostru nu a putut să părăsească viu firma. Cei trei 
care au încercat, au fost ucişi; cei doi, care au avut de gînd să plece, au murit vara 
trecută. Odată angajat la firma Bendini, Lambert & Locke, un avocat nu mai pleacă 
decit atunci cînd se pensionează şi ţine pentru el tot ce ştie. Pentru că, în momentul 
acela face şi el parte din conspirație şi nu mai poate să vorbească. La etajul al 
cincilea al sediului vostru există un serviciu de supraveghere; maşina şi casa ta sînt 
împinzite de microfoane, telefoanele îţi sînt interceptate, în birou ai alte microfoane. 
Practic, fiecare cuvint pe care-l rosteşti este ascultat şi înregistrat de cei de la etajul 
al cincilea. Au oameni care te urmăresc pe tine şi, uneori, şi pe soţia ta. Sînt şi aici, 
în Washington, chiar acum, în timp ce stăm de vorbă. Vezi tu, Mitch, firma asta este 
mai mult decit o simplă firmă. De fapt, ea este doar o parte a unei întreprinderi 
enorme şi foarte profitabile. Şi, în plus, şi absolut ilegală. În realitate, firma nu 
aparţine asociaţilor. 

Mitch se întoarse şi scrută chipul directorului, dar acesta privea impasibil iazul 
îngheţat. 

— Mitch, firma Bendini, Lambert & Locke este proprietatea familiei mafiote 
Morolto din Chicago. Adică Mafia. Ea comandă loviturile. Şi de-asta sîntem noi aici. 
Este Mafia, Mitch, şi totul este ilegal în draci, adăugă directorul, strîngînd puternic în 
palmă genunchiul tînărului. 

— Nu cred nimic din ceea ce-mi spuneţi, zise Mitch, paralizat de spaimă, cu o 
voce mică şi tremurîndă. 


Directorul zimbi. 

— Ba da, Mitch, ba da. Crezi absolut tot ce-ţi spun. Pentru că ai şi tu ceva 
bănuieli de o vreme încoace. Doar de-asta ai stat de vorbă cu Abanks cînd ai fost în 
Cayman. Doar de-asta l-ai angajat pe detectivul acela pe care pînă la urmă l-au 
omorît tot băieţii de la etajul al cincilea. Tu ştii că firma asta miroase urit, Mitch. 

Mitch se aşeză cu coatele pe genunchi şi privi foarte atent bucata de pămînt 
delimitată de propriii pantofi. 

— Nu pot să cred, biigui el cu voce slabă. 

— Din cîte ştim noi, cam douăzeci şi cinci la sută din clienţii voştri sînt perfect 
legali. Firma are cîţiva avocaţi foarte buni care se ocupă de taxele şi hirtiile de 
valoare ale unor clienţi bogaţi, ceea ce constituie un paravan excelent. Cele mai 
multe din dosarele la care ai lucrat pînă acum sînt absolut legale. De fapt, ăsta este 
felul în care operează ei. Angajează un începător în ale meseriei, îl îmbracă în bani, 
îi cumpără un BMW, o casă, în sfirsit, tot ce-şi doreşte omul, îl duc în Insulele 
Cayman şi îl pun să muncească în draci la dosarele efectiv legale ale unor clienţi 
reali. Deci face avocatură adevărată. Ei, şi povestea asta se întinde pe cîțiva ani, iar 
bobocul nu bănuieşte nimic, corect? E doar o firmă grozavă, unde găseşti nişte tipi 
nemaipomeniţi. Şi-apoi banii curg gîrlă; ce mai, totul este minunat! Pe urmă însă, 
după vreo cinci-şase ani, atunci cînd cîştigi bani frumoşi, cînd firma îţi deţine 
ipoteca pe casă, cînd ai nevastă şi copii, cînd totul este atît de sigur şi frumos, tipii 
aruncă bomba şi-ţi spun adevărul şi din clipa aceea nu mai ai scăpare. Pentru că ei 
sînt Mafia, Mitch, şi cu Mafia nu te joci. Îţi vor omorî un copil sau soţia, pentru că lor 
nu le pasă de aşa ceva. Aici cîştigi mai mulţi bani decit oriunde în altă parte. Te 
şantajează pentru că ai o familie care pentru mafioţi nu face nici cît o ceapă 
degerată. Şi-n condiţiile astea, ce altceva poţi tu să faci, Mitch? E clar că vei rămîne 
lîngă ei. Nu ai cum să ieşi din afacere. Dacă rămii, vei ajunge să ai un milion în 
bancă şi să te retragi tînăr, cu familia neatinsă. Dacă însă vei vrea să pleci, ai să 
sfirşeşti într-un tablou agăţat pe peretele bibliotecii de la etajul al cincilea. Pentru că 
tipii ăştia au darul convingerii. 

Mitch îşi masa tîmplele şi începu să tremure. 

— Uite, Mitch, ştiu că vrei să-mi pui o sumedenie de întrebări, aşa că am să-ți 
spun tot ce ştiu despre ei. Toţi cei cinci avocaţi care au murit au vrut să plece în 
momentul în care au aflat adevărul. Noi n-am luat niciodată legătura cu primii trei, 
deoarece adevărul e că n-am ştiut nimic despre firmă pînă acum şapte ani. Este o 
organizaţie de o discreţie extraordinară, care nu lasă urme pe unde trece. Probabil 
că primii trei avocaţi au vrut să iasă din horă şi, în cele din urmă, chiar au ieşit: între 
patru scînduri. Cu Hodge şi Kozinski a fost însă altceva. Ei au fost cei care ne-au 
căutat şi am avut mai multe întîlniri cu ei pe parcursul unui an de zile. Cei de la 
firmă au lansat bomba în grădina lui Kozinski la vreo şapte ani după ce-l angajaseră, 
iar el i-a spus totul lui Hodge. Kozinski urma să devină asociat şi voia să iasă din joc 
mai înainte ca acest lucru să se întîmple. Aşa că au luat hotărîrea fatală, mai ales că 
nu au avut nici o bănuială în legătură cu moartea primilor trei; ori cel puţin nu ne-au 
spus-o nouă. Atunci noi l-am trimis la Memphis pe Wayne Tarrance din New York, 
care este specializat în crima organizată. Cînd s-a întîmplat nenorocirea din 
Cayman, el şi cei doi erau deja în relaţii foarte strînse. Mitch, să nu uiţi niciodată că 
tipii ăştia din Memphis sînt foarte buni: au bani şi angajează doar ce este mai bun. 


Aşadar, după asasinarea lui Hodge şi Kozinski, am hotărît să venim de hac acestei 
firme. Şi dacă vom putea s-o aruncăm în aer, atunci vom putea să-i inculpăm pe toţi 
membrii importanţi ai familiei Morolto, cu peste cinci sute de capete de acuzare: 
evaziune fiscală, spălarea banilor, jaf cu mînă armată, gangsterism, tot ce-ţi trece 
prin minte. Rezultatul ar putea fi distrugerea familiei Morolto, ceea ce ar constitui 
cea mai devastatoare lovitură dată crimei organizate în ultimii treizeci de ani. Or, 
Mitch, tot ce ne interesează este păstrat în dosarele micii şi discretei firme Bendini 
din Memphis. 

— Bine, dar de ce Memphis? 

— Ah, bună întrebare. Păi, cine ar suspecta o mică firmă din Memphis, 
Tennessee? Doar acolo Mafia nu acţionează. Este un oraş liniştit, calm şi frumos, 
aşezat pe malul fluviului. Ar fi putut să fie, tot atît de bine, Durham sau Topeka sau 
Wichita Falls, numai că ei au ales Memphis-ul. Este, totuşi, suficient de mare ca să 
ascundă o firmă de patruzeci de oameni. E o alegere perfectă. 

— Vreţi să spuneţi că fiecare asociat...începu Mitch, dar cuvintele i se pierdură în 
aer. 

— Exact, fiecare asociat ştie adevărul şi respectă regula jocului. Noi bănuim că şi 
cei mai mulţi dintre membrii obişnuiţi ai firmei ştiu adevărul, dar nu avem dovezi. 
De fapt, atit de multe lucruri pe care nu le cunoaştem, Mitch. Nu-ţi pot explica, de 
exemplu, felul în care operează firma şi nici cine coordonează afacerile, dar avem 
bănuieli serioase că este virită într-o activitate criminală foarte puternică. 

— Cum ar fi? 

— Fraudă fiscală, de exemplu, pentru că ei se ocupă de tot ceea ce înseamnă 
taxe pentru gaşca Morolto. Completează foarte frumos documentele pentru plata 
taxelor şi declară doar o mică parte din venituri în fiecare an. Apoi spală 

banii într-o veselie, fac afaceri curate cu bani murdari. Ştii banca aceea din St. 
Louis, unul dintre clienţii voştri solizi, cum îi spune? 

— Commercial Guaranty. 

— Aşa, da. Ei bine, este a Mafiei. Firma voastră o reprezintă din punct de vedere 
juridic. Grupul Morolto realizează cam trei sute de milioane pe an din tripouri, 
droguri, loterii şi altele de acelaşi fel. E vorba de bani gheaţă, din care cea mai mare 
parte ajunge în băncile acelea din Insulele Cayman. Cum anume însă?... Noi bănuim 
că banii sînt transportaţi cu avionul, pentru că acel strălucitor Lear care te-a adus 
aici face, cam o dată pe săptămînă, o cursă pînă la Georgetown. 

Mitch îl urmărea cu privirea pe Tarrance care ajunsese acum pe podeţul din 
apropiere. 

— Păi atunci de ce nu obţineţi inculpările ca să terminaţi o dată cu povestea 
asta? 

— Deocamdată nu putem, dar o vom face, te asigur. Am desemnat cinci agenţi 
pentru acţiunea de la Memphis şi doi pentru Washington. Am să le vin de hac, 
Mitch, îţi promit asta. Numai că avem nevoie şi de cineva din interior. Tipii sînt 
foarte inteligenţi, plini de bani, extrem de prudenti şi nu fac greşeli. Convingerea 
mea este că trebuie să avem ajutorul tău... sau al altui membru al firmei. Avem 
nevoie de copii după dosare, după registrele bancare, după nenumărate do- 
cumente, copii care nu pot veni decît dinăuntru. E unica posibilitate. 

— Şi eu am fost ales pentru treaba asta. 


— Şi tu ai fost ales pentru treaba asta. Eşti liber să refuzi şi să-ţi vezi de ale tale, 
să cîştigi o grămadă de bani, să fii un avocat de succes. Noi însă vom încerca în 
continuare: îl vom aştepta pe următorul nou angajat Şi dacă direcţia asta se va 
dovedi infructuoasă, atunci ne vom concentra asupra membrilor mai vechi ai firmei; 
găsim noi pînă la urmă pe cineva care să aibă curajul, integritatea morală şi tăria să 
facă ceea ce este drept. Ne vom găsi, odată şi-odată, omul, Mitch, şi cînd va veni 
ziua aceea, te vom inculpa şi pe tine la un loc cu toţi ceilalţi şi-ţi vom expedia după 
gratii curul bogat şi plin de succes. Asta va fi sfîrşitul, fiule, crede-mă. 

In clipa aceea şi în locul acela, Mitch crezu fiecare cuvînt. 

— Mi-e frig, domnule Voyles. N-aţi vrea să ne plimbăm puţin? 

— Cu plăcere, Mitch. 

Priviră amîndoi încet spre Vietnam Veterans Memorial. Mitch aruncă o privire 
scurtă peste umăr şi văzu că Tarrance împreună cu un alt agent îi urmăreau de la 
distanţă. Un al treilea agent îmbrăcat într-un costum închis la culoare stătea pe o 
bancă de pe marginea aleii şi îi privea suspicios. 

— Cine a fost Anthony Bendini? întrebă Mitch. 

— Bendini s-a căsătorit cu o Morolto în 1930; prin urmare a fost ginerele 
bătrînului Morolto. În anii aceia, aveau o afacere în Philadelphia. Apoi, în anii 
patruzeci, dintr-un motiv necunoscut, Bendini a fost trimis la Memphis. Din cîte ştim 
noi, era un avocat foarte bun. 

In mintea lui Mitch se ciocneau o sumedenie de întrebări, dar el se străduia să 
pară calm, sceptic, stăpîn pe sine. 

— Şi Oliver Lambert? 

— Un tip absolut princiar. Genul perfect de asociat principal care ştia din pură 
întîmplare totul despre Hodge şi Kozinski şi care cunoştea şi planul de eliminare a 
lor. Data viitoare cînd ai să-l vezi pe domnul Lambert la birou, adu-ţi aminte că în 
realitate este un ucigaş cu sînge rece. Evident că nu are de ales, pentru că, dacă n- 
ar fi colaborat, ar fi fost găsit plutind înecat cine ştie pe unde. Toţi au început la fel 
ca tine, Mitch: tineri, sclipitori de inteligenţi, ambiţioşi. Apoi, într-o bună zi, s-au 
trezit vîriţi pînă-n git în povestea asta şi fără posibilitatea de a pleca. Aşa că au 
rămas în horă, muncesc pe brînci şi reuşesc de minune să dea o aparenţă res- 
pectabilă micii voastre firme. Aproape în fiecare an ei recrutează un student 
excepţional de condiţie socială modestă, cu o soţie care-şi doreşte copii şi îl îneacă 
în bani. 

Mitch îşi aminti de salariul mult prea mare, de maşina şi de ipoteca cu dobîndă 
redusă oferite de o mică firmă din Memphis. El, care se îndrepta direct spre Wall 
Street, fusese deturnat de bani. Numai de bani. 

— Dar Nathan Locke? 

Directorul zimbi. 

— Cu Locke este o altă poveste. A fost unul dintre puştii săraci din Chicago care, 
pe la virsta de zece ani, făcea comisioane pentru bătriînul Morolto. A fost toată viaţa 
un paravan. Cum necum, a făcut facultatea de drept, după care bătrînul l-a trimis în 
Sud, ca să lucreze împreună cu Anthony Bendini în divizia gulerelor albe. S-a 
numărat întotdeauna printre favoriţii bătrînului Morolto. 

— Cînd a murit bătrînul? 

— Acum unsprezece ani, la virsta de optzeci şi opt de ani. A avut doi fii, două 


reptile de fapt: Mickey the Mouth (Mickey "Guristul") şi Joey the Priest (Joey , 
"Tircovnicul"). Mickey locuieşte în Las Vegas şi joacă un rol minor în familie. 
Adevăratul şef este Joey. 

Cei doi ajunseră la o întretăiere de alei. 

Departe spre stinga, Washington Monument se înălța semeţ, înfruntînd vîntul 
aspru. Aleea din dreapta ducea spre Vietnam Veterans Memorial. In faţa zidului, 
cîteva persoane căutau cu multă atenţie numele fiilor, soţilor şi prietenilor căzuţi. 
Mitch alese aleea din dreapta şi cei doi porniră cu paşi înceţi în direcţia respectivă. 

— Nu pot înţelege cum de firma este băgată în atitea afaceri ilegale, păstrînd în 
acelaşi timp o discreţie absolută în privinţa lor. Doar clădirea este plină de secretare 
şi funcţionari şi personal auxiliar, zise Mitch încet. 

— Este o observaţie foarte bună la care, din păcate, nu am un răspuns complet. 
După părerea noastră, avem de-a face cu două firme: una este legală, formată din 
nou-angajaţi şi cea mai mare parte a secretarelor şi a personalului auxiliar. Mai 
departe, afacerile murdare sînt preluate de avocaţii şi asociaţii principali. Hodge şi 
Kozinski erau pe punctul de a ne furniza o grămadă de informaţii, dar n-au mai 
apucat. Hodge i-a spus o dată lui Tarrance că în subsolul clădirii voastre există 
personal auxiliar despre care nu ştia mare lucru. Persoanele acelea lucrau numai 
pentru Locke, Milligan, McKnight şi alţi cîţiva asociaţi, şi nimeni altcineva nu ştia ce 
anume învirtesc. Bineînţeles că secretarele sînt la curent cu toate cele, iar unele 
dintre ele sînt, probabil, implicate direct. Atita că sînt şi bine plătite şi prea speriate 
ca să vorbească. la gîndeşte-te puţin. Dacă cineva care cîştigă bani frumoşi ştie că, 
dacă pune prea multe întrebări sau dacă povesteşte ceea ce ştie, riscă să sfirşească 
înecat în fluviu, ei bine, ce crezi că va face acel cineva? Işi ţine gura ferecată şi 
primeşte banii. 

Cei doi se opriră la extremitatea zidului. La cîţiva metri mai departe, un cuplu în 
vîrstă nu-şi lua ochii de la Memorial, în timp ce lacrimile le alunecau pe obraji. 
Mama se aplecă şi aşeză pe pămînt o fotografie înrămată, alb-negru. La rîndul lui, 
tatăl depuse cu grijă alături o cutie de carton plină cu amintiri din liceu: programe 
de meciuri de fotbal, fotografii, scrisori de dragoste, brelocuri şi un lănţişor de aur. 
Apoi plînsul îi copleşi. 

Mitch întoarse capul şi privi atent Washington Memorial. 

— Şi ce aşteptaţi de la mine? întrebă el. 

— Mai înainte de orice, să nu sufli o vorbă nimănui. Dacă începi să pui întrebări, 
atunci viaţa ta şi a soţiei tale vor fi în pericol. Şi să nu faceţi încă un copil, pentru că 
ar constitui o ţintă foarte uşoară. Cel mai bine ar fi să te porţi ca şi pînă acum, să nu 
dai de bănuit. In al doilea rînd, trebuie să te hotărăşti ce faci, cooperezi sau nu cu 
noi. Dacă te decizi să ne ajuţi, atunci bineînţeles că vom face tot ce putem ca să nu 
regreţi hotărîrea luată. Dacă însă nu vei merge alături de noi, vom continua să 
supraveghem firma voastră pînă cînd vom alege un alt coleg de-al tău. Cum ţi-am 
spus, în cele din urmă vom găsi pe cineva cu suficient curaj şi-i vom pune la zid pe 
ticăloşii ăştia. lar Familia Morolto îşi va înceta existenţa, îţi vom asigura protecţia, 
Mitch, şi nu va mai trebui să munceşti nici măcar o zi pentru tot restul vieţii. 

— Care viaţă? Am să trăiesc hăituit de spaimă, dacă am să trăiesc. Doar am 
auzit de nenumărate cazuri de martori protejaţi de FBI. După zece ani de la 
întîmplările cu pricina, maşinile le-au explodat chiar în clipa în care plecau la 


muncă, iar trupurile le-au fost împrăştiate în tot cartierul. Mafia nu uită, domnule 
director; ştiţi foarte bine lucrul ăsta. 

— Da, Mafia nu uită, dar îţi promit că tu şi soţia ta veţi fi protejaţi. Acum ar fi 
bine să te întorci, pentru că altfel ar putea să intre la bănuieli. Tarrance va păstra 
legătura cu tine; să ai încredere în el, Mitch, pentru că încearcă să-ţi salveze viaţa. 
Şi să ştii că lucrează în numele meu. Orice-ţi va spune va veni direct de la mine. Şi 
este şi autorizat să negocieze. 

— Ce să negocieze? 

— Inţelegerea noastră, Mitch: ce-ţi oferim noi în schimbul colaborării tale. Tu 
spui preţul, iar guvernul prin intermediul FBI se va conforma. În limite rezonabile, 
fireşte. 

Cei doi merseră încet pe lîngă zid şi se opriră lîngă agentul în scaunul cu rotile. 

— Priveşte, la intrare te aşteaptă taxiul cu numărul 1073, condus de acelaşi 
şofer care te-a adus aici. Ar fi bine să pleci acum. Noi doi nu ne vom mai întîlni, dar 
Tarrance te va căuta peste vreo două săptămîni. Te rog să te gîindeşti la ce ţi-am 
spus. Nu încerca să te convingi că firma este invincibilă şi că poate funcţiona la 
nesfirşit, pentru că eu n-am să permit ca aşa ceva să se întîmple. Pot să-ţi promit că 
vom acţiona cît de curînd. Sper doar că tu să ne stai alături. 

— Dar nu înţeleg ce vreţi să fac eu? 

— Tarrance cunoaşte planul. Acesta depinde în mare măsură de tine şi de ceea 
ce vei afla cînd te vei angaja în povestea asta. 

— Cînd mă voi angaja? 

— Asta este cuvintul, Mitch. O dată angajat în afacere, nu mai ai cale de 
întoarcere, pentru că ei pot fi mai duri decit orice altă organizaţie de pe pămînt. 

— De ce m-aţi ales pe mine? 

— Păi, trebuia să alegem pe cineva. Nu, nu este adevărat. Te-am ales pe tine 
pentru că tu ai curajul să te rupi de toată nenorocirea aceea. Pentru că nu ai altă 
familie decît pe soţia ta. Nu ai legături, nu ai rădăcini; ai fost lovit de toţi cei la care 
ai ţinut, cu excepţia lui Abby. Pentru că te-ai ridicat singur, fără ajutorul nimănui, şi 
de aceea eşti independent şi sigur de tine. Pentru că tu nu ai nevoie de firma asta şi 
poţi să o părăseşti cînd doreşti; pentru că eşti tare şi dur pînă în vîrful unghiilor. Şi 
pentru că eşti suficient de isteţ ca să faci ce-ţi cerem fără să fii prins. De-asta te-am 
ales pe tine, Mitch. La revedere şi mulţumesc că ai venit. Acum ar fi mai bine să 
pleci. 

Voyles se răsuci pe călcîie şi se îndepărtă cu paşi repezi. Tarrance, care aştepta 
la capătul zidului, îl salută scurt pe Mitch, ca şi cum ar fi vrut să-i spună "La 
revedere, deocamdată". 


20 


După escala obligatorie la Atlanta, avionul DC-9 Delta ateriza pe aeroportul 
internaţional din Memphis într-o ploaie rece, mocănească. Pilotul îl aduse în dreptul 
porţii de acces numărul 19, apoi mulţimea compactă de oameni de afaceri de la 
bord fu debarcată cu repeziciune. Mitch nu avea cu el decit servieta şi un exemplar 


al revistei Esquire. Abby aştepta lîngă şirul de telefoane publice din holul aeroportu- 
lui şi cînd îl zări în mulţime, porni iute înspre el. Mitch lăsă să-i cadă din mînă 
servieta şi revista şi-şi primi soţia în braţe, ţinînd-o strîns cîteva clipe. Parcă 
fuseseră despărțiți o lună întreagă, nu doar patru zile. Se sărutau iar, şi iar. 

— Ce-ai zice de o întîlnire? întrebă el şoptit. 

— Acasă masa este pusă şi vinul aşteaptă în frigider, răspunse ea. 

Străbătură mulţimea, ţinîndu-se de mînă. Mitch începu să vorbească încetişor. 

— lubito, trebuie să stăm de vorbă şi acasă n-o putem face. 

Abby îl strînse şi mai tare de mînă. 

— Ah!? 

— Da. Şi să ştii că avem foarte multe de spus. 

— Ce s-a întîmplat? 

— O să ne ia ceva timp. 

— Doamne, de ce oare sînt dintr-o dată atit de nervoasă?! 

— Stăpîneşte-te, te rog. Şi zimbeşte. Sîntem urmăriţi. Abby zîmbi şi aruncă o 
privire fugară în dreapta. 

— Cine ne urmăreşte? 

— Am să-ţi explic imediat. 

Zicînd acestea, Mitch o trase brusc spre stînga, tăiară valul de călători şi intrară 
într-un bar plin de oameni de afaceri, care sorbeau tot felul de băuturi şi priveau la 
televizor, omorîndu-şi timpul pînă la plecare. Într-o parte, lîngă perete, tocmai se 
eliberase o masă şi cei doi soţi se aşezară în aşa fel încît să aibă o vedere completă 
asupra barului şi mulţimii. Stăteau foarte aproape unul de celălalt, deoarece între 
masa lor şi cea de alături era o distanţă doar de cîţiva centimetri. Mitch privea cu 
mare atenţie în direcţia uşii şi studia fiecare nouă figură care-şi făcea apariţia. 

— Şi cît o să stăm aici? întrebă ea. 

— De ce întrebi? 

Abby îşi scoase mantoul de vulpe şi îl puse pe un scaun alăturat. 

— N-ai vrea să-mi spui, ce cauţi, de fapt? 

— Te rog să mai zimbeşti puţin. Şi să te prefaci că într-adevăr ţi-a fost dor de 
mine. Uite, ai putea chiar să mă săruţi. 

Se sărutară şi-şi zimbiră, privindu-se adînc în ochi. Apoi Mitch o sărută pe obraz 
şi îşi întoarse privirea spre uşă. Un chelner grăbit curăţă masa de cutiile goale de 
bere. Comandară vin. 

Abby îi zimbi. 

— Cum a fost călătoria? 

— Plictisitoare. Am avut cîte opt ore de cursuri zilnic şi, după prima zi, abia dacă 
am mai ieşit din hotel. Au înghesuit şase luni în treizeci şi două de ore. 

— Ai apucat să vizitezi oraşul? 

El zîmbi şi o privi visător. 

— Mi-a fost dor de tine, Abby, aşa cum nu mi-a fost în viaţa mea dor de cineva. 
Te iubesc şi cred că eşti o fată nemaipomenită, absolut minunată. Şi să mai ştii că 
nu-mi place deloc să călătoresc de unul singur şi nici să mă trezesc într-un pat 
străin, de hotel, fără să te am lîngă mine. Şi mai află că am să-ţi spun ceva 
îngrozitor. 

Zimbetul de pe chipul ei se stinse. Mitch privi în jur: la bar, trei tipi comentau 


răcnind meciul dintre Knicks şi La-kers. 

— Am să-ţi povestesc totul. Numai că, foarte probabil, sîntem urmăriţi de cineva 
care este chiar aici, lîngă noi. Nu putem fi auziţi, aşa că te rog să-mi zimbeşti din 
cînd în cînd, deşi ştiu că are să-ţi vină greu s-o faci. 

Chelnerul le aduse vinul comandat, apoi Mitch începu să povestească fără să 
lase nimic deoparte. li vorbi despre Anthony Bendini şi despre bătrinul Morolto, 
despre copilăria lui Nathan Locke petrecută la Chicago, despre Oliver Lam-bert şi 
despre băieţii de la etajul al cincilea. 

Cînd şi cînd, Abby sorbea din vin şi încerca vitejeşte să joace rolul soţiei 
iubitoare căreia îi fusese dor de soţul ei, iar acum se bucura enorm ascultindu-i 
amintirile despre seminarul de la Washington. Uneori, arunca cite o privire rugară 
spre bar, mai lua o înghiţitură de vin şi îi zimbea lui Mitch în timp ce acesta îi 
povestea despre spălarea banilor murdari şi despre avocaţii asasinați. Tot trupul o 
durea din cauza spaimei, iar respiraţia îi devenea tot mai neregulată. Dar cu toate 
astea, Abby asculta intens şi-şi juca rolul. 

Aglomeraţia se mai potoli, iar chelnerul le mai aduse nişte vin. O oră mai tîrziu, 
Mitch îşi încheie monologul într-o şoaptă. 

— Aşa că Voyles mi-a zis că Tarrance mă va căuta peste două săptămîni ca să-i 
dau răspunsul. Apoi mi-a spus "la revedere" şi a dispărut. 

— Zici că asta s-a întîmplat marţi? 

— Da, chiar în prima zi. 

— Şi ce-ai mai făcut în celelalte zile? 

— Am dormit oarecum, am mîncat oarecum şi m-am luptat cu o migrenă 
îngrozitoare. 

— Cred că a început să mă doară şi pe mine capul. 

— Imi pare rău, Abby. Abia am aşteptat să vin acasă şi să-ţi spun totul. Trei zile 
am fost în stare de şoc. 

— lar eu sînt acum în stare de şoc. Mitch, nu-mi vine să-mi cred urechilor. 
Povestea asta este mai rea decit un coşmar. 

— Şi ăsta este doar începutul. Cei de la FBI nu glumesc deloc. Altfel, de ce să se 
fi întîlnit chiar directorul în persoană cu mine, un avocat începător, fără importanţă, 
din Memphis, şi încă pe o bancă într-un parc, pe un ger cumplit? A trimis cinci 
agenţi la Memphis şi trei la Washington, şi mi-a zis că sînt gata să cheltuiască oricît, 
numai să bage în corzi firma asta. Aşadar, dacă îmi ţin gura şi continui să fiu un an- 
gajat credincios al firmei Bendini, Lambert & Locke, am să mă trezesc că într-o zi 
federalii or să-şi facă apariţia burduşiţi cu mandate de arestare şi or să mă încarce 
la un loc cu toţi ceilalţi colegi ai mei. Dacă însă mă hotărăsc să colaborez, atunci 
după ce am să dau firma pe mîna federalilor, tu şi cu mine vom părăsi Memphis-ul 
în toiul nopţii, ca să mergem să ne petrecem tot restul vieţii la Boise, Idaho, drept 
domnul şi doamna Gates, Wilbur Gates, vom avea o grămadă de bani, dar va trebui 
să muncim ca să nu dăm de bănuit. După ce or să-mi facă operaţie estetică, am să 
mă angajez ca electrostivuitor într-un depozit şi am să mai iau undeva o jumătate 
de normă. O să avem doi, trei copii şi ne vom ruga în fiecare seară ca oameni pe 
care nu i-am întîlnit niciodată să uite de existenţa noastră. Vom trăi fiecare clipă a 
vieţii copleșiți de spaima îmbolnăvitoare de a fi descoperiţi. 

— Tot ce-mi spui este perfect, absolut perfect, Mitch, zise Abby abia stăpînindu- 


şi lacrimile. 

El îi zîmbi şi privi din nou în jur. 

— Da, da' mai există o posibilitate. Putem să ieşim acum pe uşa asta, să 
cumpărăm două bilete pentru San Diego, să trecem pe furiş graniţa şi să mîncăm 
tortillas cîte zile vom mai avea de trăit. 

— Grozav! Hai să plecăm imediat. 

— Atita doar că o să fim probabil urmăriţi. Cum îmi cunosc eu norocul, Oliver 
Lambert ne-ar aştepta probabil la Tijuana împreună cu o trupă de pistolari. Nu, 
varianta asta n-o să meargă. 

— Şi Lamar? 

— Ştiu şi eu?! E la firmă de vreo cinci-şase ani, aşa că probabil cunoaşte 
dedesubturile afacerii. lar Avery face parte dintre asociaţi, prin urmare face parte cu 
siguranţă şi din conspirație. 

— Dar Kay? 

— Habar n-am. Este foarte posibil ca nici una dintre soţii să nu ştie nimic. Să ştii 
că de patru zile mă tot gîndesc la povestea asta, Abby, şi am ajuns la concluzia că 
firma arată exact aşa cum se aşteaptă toată lumea să arate. Deghizarea e perfectă 
şi poate păcăli pe oricine. Vreau să spun că nici tu, nici eu, nici un alt posibil recrut 
nu şi-ar imagina o asemenea operaţiune. Este pur şi simplu perfectă. Singura 
problemă e că acum federalii ştiu totul. 

— Da, şi vor să scoată castanele din foc cu mîna ta. Poţi să-mi spui de ce te-au 
ales tocmai pe tine, Mitch? Doar la firma asta lucrează patruzeci de avocaţi. 

— M-au ales tocmai pentru că nu ştiu nimic despre afacerile firmei. Cei de la FBI 
nu au cum să afle momentul în care asociaţii se hotărăsc să dezvăluie secretul 
celorlalţi membri ai firmei. Aşa că nu puteau să rişte alegind pe altcineva. S-a 
întîmplat ca eu să fiu ultimul angajat şi mi-au întins cursa imediat după examenul 
de barou. 

Abby îşi muşcă buzele, încercînd să nu izbucnească în plins; privea fără să vadă 
uşa de la intrare. 

— Şi ascultă fiecare cuvint pe care-l spunem? 

— A, nu. Ascultă numai ceea ce vorbim la telefon, în casă şi în maşină. Dar 
sîntem liberi să ne întîlnim aici sau în oricare alt restaurant din oraş; şi mai avem şi 
grădina la dispoziţie. Ţi-aş propune însă să nu stăm prea aproape de glas-vandul de 
la intrarea în casă. Ca să fim în siguranţă, va trebui să ne strecurăm în spatele 
magaziei şi să vorbim în şoaptă. 

— Mitch, sper că nu încerci să fii amuzant cu orice preţ, pentru că nu e 
momentul să faci glume. Sînt aşa de speriată, furioasă şi confuză, şi nici nu prea pot 
să-mi imaginez ce să fac. Mi-e teamă să vorbesc în propria mea casă, îmi suprave- 
ghez cuvintele cînd vorbesc la telefon, chiar şi atunci cînd e greşeală. Ori de cite ori 
aud telefonul sunînd, tresar şi nu-mi pot lua ochii de la el. Şi acum mai vii şi tu şi-mi 
spui toată povestea asta. 

— Cred că ţi-ar prinde bine să mai bei ceva. 

— Cred că mi-ar prinde bine să beau ceva mai mult. 

Deodată, Mitch o prinse de încheietura miinii şi o strînse cu putere. 

— Aşteaptă o clipă. Am impresia că am văzut o figură cunoscută. Stai, nu 
întoarce capul. 


Abby încetă să mai respire. 

— Unde? 

— La capătul celălalt al barului. Uită-te la mine şi zimbeşte-mi. 

Într-adevăr, la celălalt capăt al barului, un bărbat blond şi foarte bronzat, 
îmbrăcat într-un pulover albastru cu alb, stătea cocoţat pe un scaun şi urmărea 
foarte atent meciul de la televizor. Parcă atunci venise de la munte. Dar Mitch mai 
văzuse chipul acela bronzat şi mustaţa cea blondă undeva în Washington. Il urmări 
cu multă atenţie, căci lumina albastră cădea chiar pe faţa tipului. În colţul lui 
întunecat, Mitch aştepta. Şi, într-adevăr, bărbatul ridică sticla de bere, ezită o clipă, 
apoi aruncă o privire rapidă înspre măsuţa unde cei doi tineri se strîngeau unul într- 
altul. 

— Eşti sigur de ce spui? reuşi Abby să îngaime printre dinţii încleştaţi. 

— Sînt absolut sigur. L-am văzut la Washington, dar nu-mi pot aminti unde 
anume. L-am văzut de două ori. 

— E unul dintre ei? 

— Păi, de unde vrei să ştiu? 

— Ştii ceva? Hai să plecăm de aici. 

Mitch lăsă pe masă o bancnotă de douăzeci de dolari şi cei doi tineri părăsiră 
aeroportul. 


Peugeot-ul lui Abby, cu Mitch la volan, gonea spre oraş. După cinci minute de 
linişte, ea îi şopti la ureche: 

— Putem să vorbim? 

Mitch clătină din cap. 

— Ei, şi cum a fost vremea cît am lipsit? 

Abby îşi întoarse capul şi privi afară. 

— Friguroasă. Şanse pentru ninsoare slabă la noapte. 

— Şi la Washington temperatura a fost sub zero toată săptămîna. 

Abby fu uluită de această revelaţie. 

— Dar de nins a nins? întrebă ea, cu sprincenele ridicate şi ochii mari, ca şi cum 
ar fi fost captivată de o conversaţie atît de interesantă. 

— Nu. A fost doar ger. 

— la te uită! Ce coincidenţă! Ger şi acolo, ger şi aici! 

Mitch rîse în sinea lui. După alte cîteva minute de linişte, îşi reluară conversaţia. 

— Şi cine crezi că o să cîştige anul ăsta Super Bowl? întrebă el. 

— Cei de la Oilers. 

— Aşa crezi tu, da? Eu zic că Redskins. Mi-au împuiat capul cu chestia asta la 
Washington. 

— Măi să fie. Înseamnă că Washington este un oraş cît se poate de amuzant. 

Şi din nou linişte. Abby îşi acoperi gura cu palma şi se concentră asupra 
luminilor de pe şosea. Consternarea o făcea să jinduiască după varianta Tijuana. Era 
incredibil! Soţul ei terminase al treilea la Harvard şi ar fi putut să se angajeze la 
orice firmă, oriunde, şi cînd colo alesese... Mafia! Fără îndoială că cei care le 
făcuseră de petrecanie celor cinci avocaţi asasinați nu vor ezita nici în privinţa celui 
de-al şaselea. Soţul ei! Deodată, îi veniră în minte toate conversațiile acelea 


enervante dintre ea şi Kay. Firma îi încurajează pe angajaţi să aibă copii. Firma 
acceptă ca soțiile să muncească, dar nu pentru multă vreme. Firma angajează 
numai persoane de condiţie socială modestă. Firma pretinde loialitate faţă de firmă. 
Firma are cea mai scăzută rată a fluctuaţiei de personal din ţară. Ha! Nici nu e de 
mirare! 
Mitch o urmărea atent. După douăzeci de minute de la ieşirea din zona aeroportului, 
Peugeot-ul se opri fără zgomot în garaj, lîngă BMW. Ţinîndu-se de mînă, Abby şi 
Mitch porniră spre capătul aleii. 

— Mitch toată chestia asta este o adevărată nebunie. 

— Ai dreptate, iubito, dar este o nebunie adevărată. N-o vor înlătura razele 
soarelui, mîine dimineaţă. 

— Şi acum ce o să facem? 

— Habar n-am, iubito. Da' e clar că trebuie să facem ceva şi încă repede. Şi e tot 
atit de clar că n-avem voie să facem greşeli. 

— Mi-e frică, Mitch. 

— Mie mi-e groază, iubito. 


Tarrance nu se lăsă prea mult aşteptat. La numai o săptămînă de la întîlnirea cu 
Mitch în parcul de la Vietnam Veterans Memorial din Washington, Tarrance îl zări pe 
tînăr pe North Main, pe cînd acesta se îndrepta spre Federal Building. Il urmări preţ 
de vreo două cvartale, apoi renunţă şi se strecură într-o cafenea ale cărei ferestre 
dădeau spre stradă sau promenadă, cum i se spunea în Memphis. Circulaţia 
automobilelor era interzisă pe Main Street, iar asfaltul fusese acoperit cu plăci de 
ceramică în momentul în care bulevardul fusese transformat în Promenada Mid- 
America. Din loc în loc, cîte un copac singuratic şi amărit îşi întindea spre cer 
braţele uscate. Cerşetorii se vînturau de colo-colo în căutare de bani şi mîncare. 

Tarrance se aşeză lingă fereastră şi îl urmări de la distanţă pe Mitch dispărînd în 
Federal Building. Comandă cafea şi gogoşi. Se uită la ceas şi constată că era ora 
zece. Registrul de activităţi menţiona că la ora asta McDeere lua parte la o scurtă 
audiere la Tribunalul de Taxe. Tarrance aştepta răbdător deoarece funcţionarul de 
la tribunal îi spusese că era vorba de o audiere foarte scurtă. Atita doar, că la 
tribunal nimic nu este de scurtă durată. O oră mai tîrziu, Tarrance se apropie şi mai 
mult de fereastră şi începu să studieze atent siluetele ce se agitau în depărtare. În 
sfîrşit, goli cea de-a treia ceaşcă de cafea, lăsă doi dolari pe masă apoi se apropie 
de uşă. Cînd îl zări pe Mitch apropiindu-se pe trotuarul de vizavi, Tarrance îşi părăsi 
ascunzătoarea şi-i ieşi în întîmpinare. 

Mitch îl văzu şi pentru o clipă îşi încetini paşii. 

— Bună, Mitch. Te deranjează dacă te însoțesc o bucată de drum? 

— Da, Tarrance, mă deranjează. Nu crezi că e periculos să fim văzuţi împreună? 

Mergeau repede, umăr lîngă umăr, ferindu-se să se privească. 

— Fii atent la magazinul de colo, zise Tarrance arătînd spre dreapta. Mi-am adus 
aminte că am nevoie de o pereche de pantofi. 

Cei doi dispărură în magazinul pe a cărui firmă scria Don Pang's House of Shoes; 
înăuntru, se opriră în dreptul raionului de încălţăminte sport şi începură să 
examineze diversele modele aflate pe rafturi. Don Pang sau cine o fi fost coreeanul 


acela, îi privea suspicios, fără să rostească însă vreun cuvint. În timp ce vorbeau, 
cei doi supravegheau discret intrarea în magazin. 

— leri m-a sunat directorul, zise Tarrance fără să mişte buzele. A întrebat de 
tine. Zicea că e timpul să te hotărăşti. 

— Spune-i că mă mai gindesc. 

— Le-ai spus ceva băieţilor de la birou? 

— Nu. Ţi-am zis doar că mă mai gîndesc. 

— Atunci e bine. Personal, nu cred că e nevoie să le vorbeşti despre toate astea, 
continuă Tarrance, întinzîndu-i lui Mitch o carte de vizită. Uite, păstrează asta. Pe 
spate sînt scrise două numere de telefon. Foloseşte-le numai de la un telefon public. 
De răspuns, îţi va răspunde robotul, aşa că îmi laşi un mesaj cu locul şi data 
viitoarei noastre întîlniri. 

Mitch puse cartea de vizită în buzunar. 

Deodată, Tarrance se ghemuli la pămînt. 

— Ce s-a întîmplat?! întrebă Mitch. 

— Cred că ne-au văzut. Tocmai am observat un pistolar care a trecut prin 
dreptul magazinului şi s-a uitat înăuntru. Mitch, fii foarte atent la ce-am să-ţi spun. 
O să ieşim chiar acum din magazin, împreună, şi odată ajunşi în stradă, strigă-mi 
să-mi iau tălpăşiţa şi împinge-mă cît poţi de brutal. Eu am să mă prefac că sar la 
bătaie, iar tu o iei la fugă în direcţia firmei. 

— Pînă la urmă ai să reuşeşti să-mi rupi gitul, Tarrance. 

— E de-ajuns să faci ce-ţi spun. După aia, cum ajungi la birou, informează-i pe 
asociaţi despre incident. Spune-le că eu ţi-am tăiat calea şi că ai fugit de-acolo cit ai 
putut de repede. 

În faţa magazinului, pe trotuar, Mitch îl zgilţii pe Tarrance mai mult decît era 
nevoie şi urlă cît îl ţineau plăminii. 

— Du-te dracului de-aici! Şi lasă-mă în pace! Apoi o rupse la fugă spre Union 
Avenue, în direcţia lui Bendini Building. Cînd ajunse la firmă, se opri drept la toaleta 
de la etajul întîi ca să-şi tragă sufletul. Aproape zece minute se privi în oglindă şi 
încercă să-şi controleze respiraţia. 

Avery vorbea, ca de obicei, la două telefoane deodată. Pe canapea, o secretară 
aştepta să înceapă supliciul dictărilor. Mitch o privi şi-i zise încruntat: 

— Te rog să ne laşi singuri. Trebuie să vorbesc cu Avery între patru ochi. 

Avery îl urmări cum închide uşa în urma secretarei, puse receptorul telefonului 
în furcă şi îl întrebă: 

— Ce se-ntimplă? 

Mitch se aşeză pe canapea. 

— FBl-ul m-a agăţat astăzi pe cînd mă întorceam de la tribunal. 

— La dracu'! Cine era? 

— Tot agentul ăla, Tarrance. 

Avery ridică receptorul telefonului, continuînd însă discuţia cu Mitch. 

— Unde s-a întîmplat povestea asta? 

— Pe Promenadă. La nord de Union. Mergeam pe stradă gindindu-mă la ale 
mele, cînd... 

— A fost prima întîlnire după cea despre care ne-ai vorbit? 

— Exact. La început nici măcar nu l-am recunoscut pe tip. 


Avery începu să vorbească în receptor. 

— Sînt Avery Tolar şi vreau să vorbesc neapărat cu Oliver Lambert... Nu-mi pasă 
că vorbeşte la telefon. Întrerupe-l imediat. 

— Ce se-ntîimplă, Avery? întrebă Mitch. 

— Bună, Oliver. Avery la telefon. Scuză-mă că te-am întrerupt. Mitch McDeere e 
la mine în birou şi mi-a spus că acum citeva minute, pe cînd se întorcea de la 
tribunal, a fost agăţat de FBI... Cum? Da, a venit la mine în birou şi mi-a povestit... 
Bine, în cinci minute sîntem acolo, încheie el convorbirea. Linişteşte-te, Mitch. Am 
mai trecut noi prin aşa ceva. 

— Ştiu asta, Avery, numai că povestea asta n-are sens. De ce să-şi bată ei capul 
cu mine? Sînt doar cel mai nou angajat al firmei. 

— Este pur şi simplu hărţuială, Mitch. Nimic altceva decit hărţuială. 

Mitch se apropie de fereastră şi-şi lăsă privirea să rătăcească spre fluviul ce se 
zărea în depărtare. Avery minţea fără să clipească. lar îi vindeau textul ăla cu "vor 
doar să ne zgîndărească". Linişteşte-te, Mitch. Linişteşte-te. Cu opt agenţi FBI pe 
urmele firmei şi cu directorul, dr. Denton Voyles în persoană drept coordonator al 
cazului ăsta? Cum ar putea fi liniştit în asemenea condiţii? Tocmai fusese surprins în 
plină conversaţie cu un agent FBI într-un magazin de doi bani. lar acum era obligat 
să se poarte ca un simplu pion ignorant, înhăţat de forţele negre ale guvernului 
federal. O simplă hărţuială? Bine, dar atunci de ce fusese urmărit de pistolarul acela 
în timpul unei deplasări de rutină la tribunal? Ce răspuns poţi să dai la întrebarea 
asta, Avery? 

— Te-ai speriat, nu-i aşa? îl întrebă Avery, luîndu-l protector pe după umeri. 

— Nu chiar. Doar Locke mi-a explicat data trecută cum stau lucrurile. Pur şi 
simplu, aş vrea ca FBl-ul să mă lase în pace. 

— Să ştii că este o problemă gravă, Mitch. Nu e cazul să o iei prea uşor. Aşa că 
hai să mergem să-l vedem pe Lam-bert. i 

Un străin într-un costum negru le deschise uşa biroului lui Lambert. Inăuntru, în 
jurul unei mici mese de conferințe, erau adunaţi Nathan Locke, Royce McKnight şi 
Oliver Lambert. Şi de data asta pe masă era pregătit un magnetofon. Mitch se aşeză 
în fata magnetofonului. Ochi Negri alese locul din capul mesei, de unde îl fulgera pe 
tînăr cu privirea. 

Nici unul dintre cei prezenți în încăpere nu zîmbea. Locke, pe fața căruia 
sprîncenele se încruntaseră ameninţător, începu să vorbească. 

— Mitch, din august şi pînă acum ai mai fost contactat de Tarrance sau de 
altcineva de la FBI? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— La dracu'! Doar am spus nu! De ce nu mă puneţi să şi jur? strigă Mitch, izbind 
cu pumnul în masă. 

Toţi îl priviră consternaţi. În încăpere se lăsă o tăcere grea. Mitch îl privi intens 
pe Ochi Negri, care bătu în retragere printr-o simplă mişcare a capului. 

Atunci interveni mereu diplomatul mediator Lambert. 

— Uite, Mitch, ştim cu toţii că povestea asta este înfricoşătoare. 

— Ai al dracului de multă dreptate. Şi să ştii că nu-mi place deloc. Pentru că eu 
îmi văd de treburile mele, trag ca un animal nouăzeci de ore pe săptămînă, încerc 


din răsputeri să fiu un avocat bun al firmei ăsteia, şi cînd colo, dintr-un motiv care- 
mi scapă, mă tot trezesc pe cap cu vizitele FBl-ului. Prin urmare, domnule, aş vrea 
să ştiu despre ce este vorba. Locke apăsă pe butonul roşu al magnetofonului. 

— O să vorbim imediat şi despre asta. Dar mai întîi trebuie să ne povesteşti tot 
ce s-a întîmplat. 

— E foarte simplu, domnule Locke. De dimineaţă, la ora zece, am fost la 
Federal Building pentru o audiere la judecătorul Kofer, în cazul Malcolm Delaney. 
Am stat acolo cam o oră, după care am venit pe jos spre birou. Şi mă şi grăbeam. La 
un moment dat, mă trezesc cu tipul ăsta, Tarrance, lîngă mine; brusc mă prinde de 
braţ şi mă trage într-un magazin de pantofi. Acolo am început să-l scutur, da' pe 
urmă m-am gîndit că am totuşi de-a face cu un agent FBI. Şi-apoi nici nu voiam să 
mă dau în spectacol. In fine, Tarrance îmi zice că vrea să stăm puţin de vorbă. 
Atunci m-am smuls din mîna lui şi am fugit spre ieşire. El s-a luat după mine, a 
încercat să mă înşface din nou, da' l-am îmbrîncit cît colo. Ei, şi-apoi am fugit 
încoace, am mers drept la Avery, iar acum iată-ne aici. Asta-i tot. 

— Despre ce voia să vorbiţi? 

— Nu i-am dat ocazia să-mi spună, domnule Locke. Pentru că nu intenţionez 
să stau de vorbă cu agenţii FBI, decit atunci cînd vin la mine cu o citaţie. 

— Eşti sigur că a fost acelaşi agent? 

— Cred că da. E drept că la început nu l-am recunoscut. Doar nu-l mai văzusem 
din august. Dar odată intraţi în magazin, mi-a arătat insigna şi mi-a spus cum îl 
cheamă. După asta, am luat-o la fugă. 

Locke apăsă pe un alt buton şi se aşeză din nou pe scaun. Lambert stătea, 
zimbitor, în spatele lui. 

— Ascultă, Mitch, ţi-am mai explicat odată toată situaţia. Tipii ăştia sînt din ce în 
ce mai îndrăzneţi. Luna trecută l-au contactat pe Jack Aldrich în timpul prînzului, 
într-un local de pe Second Street. Nu ştim care le sînt intenţiile, dar e clar că 
Tarrance şi-a pierdut minţile. E o hărţuială evidentă. 

Deşi îl privea cu atenţie, Mitch nu-l asculta. Se gîndea doar la Kozinski şi la 
Hodge, la văduvele lor atit de frumoase şi la copii, aşa cum îi văzuse la 
înmormiîntare. 

Ochi Negri îşi drese glasul. 

— E o problemă gravă, Mitch. Dar să ştii că noi nu avem nimic de ascuns. FBl-ul 
ar fi putut să-şi cheltuiască vremea investigîndu-ne clienţii, dacă are bănuieli. Noi 
sîntem avocaţi. Putem să reprezentăm persoane care cochetează cu legea, dar, în 
ceea ce ne priveşte, n-am greşit cu nimic. Toată povestea asta este extrem de 
neplăcută pentru noi. 

Mitch zîmbi şi-şi desfăcu braţele. 

— Spuneţi-mi ce vreţi să fac! întrebă el cu sinceritate. 

— Nu ai ce să faci, Mitch, zise Lambert. Pur şi simplu fereşte-te de tipul ăsta. ŞI 
informează imediat despre orice mişcare din partea lui, fie ea doar o privire. 

— Da' asta a şi făcut, interveni Avery în apărarea lui. Mitch încerca să arate cît 
mai demn de milă. 

— Acum poţi să pleci, Mitch, îi spuse Lambert. Şi ţine-ne la curent cum merg 
treburile. 

Mitch ieşi singur din încăpere. 


De Vasher se plimba nervos prin birou, ignorîndu-i pe cei patru asociaţi. 

— Minte. Vă spun că minte. Animalul ăsta minte. Sînt sigur de asta. 

— Ce a văzut omul tău? întrebă Locke. 

— Omul meu a văzut cu totul altceva. Absolut altceva. El zice că McDeere şi 
Tarrance au intrat perfect normal în magazin. N-a fost vorba de nici un fel de 
intimidare fizică din partea lui Tarrance. Omul meu mai zicea că au dispărut amindoi 
în fundul magazinului şi că au stat acolo vreo trei-patru minute. E clar că şi ei l-au 
văzut pentru că au ieşit val-virtej din magazin. McDeere tipa şi-l îmbrîncea pe 
Tarrance. Ceva nu e-n regulă, ascultaţi-mă pe mine. 

— Tarrance l-a prins de braţ pe McDeere şi l-a tîrît în magazin? întrebă Nathan 
Locke, în cuvinte clare şi precise. 

— Pe dracu'! Şi tocmai asta-i problema. McDeere a intrat acolo de bună voie şi 
minte cînd zice că tipul l-a înşfăcat de braţ. Omul meu zice că, dacă nu l-ar fi 
observat, cei doi ar mai fi stat înăuntru. 

— Dar nu eşti sigur, zise Nathan Locke. 

— La dracu'! Bineînţeles că nu sînt sigur, că doar nu m-au invitat să merg cu ei 
în magazin. 

De Vasher continuă să se plimbe nervos, în timp ce avocaţii examinau cu multă 
atenţie podeaua încăperii. De Vasher îşi aprinse o ţigară. 

În sfîrşit, Oliver Lambert fu cel care rupse tăcerea: 

— Uite ce e, De Vasher. E foarte posibil ca McDeere să spună adevărul şi omul 
să nu fi recepționat corect semnalele. E foarte posibil. Eu cred că McbDeere are 
dreptul la prezumția de nevinovăție. 

De Vasher mormăi ceva fără să ia în seamă cele auzite. 

— Din cite ştii tu, au mai avut vreo întîlnire din august şi pînă acum? interveni 
Royce McKnight. 

— Nu ştiu nimic despre vreo altă întîlnire, da' asta nu înseamnă că nu ar fi putut 
să stea de vorbă, nu? Nici de ăilalţi doi n-am ştiut nimic pînă cînd era cît pe-aci să 
fie prea tîrziu. Practic, e imposibil să le urmăreşti fiecare mişcare, zise De Vasher, 
plimbîndu-se de colo-colo; era clar că se gindea la ceva. 

— Trebuie să stau de vorbă cu el, zise în cele din urmă. 

— Cu cine? 

— Cu McDeere. A venit vremea să avem o mică discuţie, doar eu şi el. 

— Despre ce? întrebă Lambert nervos. 

— Lasă-mă pe mine să am grijă de asta, da? Stai de-o parte şi nu te băga. 

— Cred că este încă prea devreme pentru asta, zise Locke. 

— Mă doare-n cot de ce crezi tu. Dacă era să vă ocupați voi, circarilor, de partea 
de securitate, pîn'acu eraţi cu toţii la pîrnaie. 


Mitch stătea în biroul lui, admirînd pereţii. Migrena îşi făcea simțită prezenţa 
undeva, la baza craniului, şi-i era rău. Cineva bătu la uşă. 

— Intră, zise el încet. 

Era Avery. 


— Nu vrei să mergem să mîncăm? 

— Nu, mulţumesc. Nu mi-e foame. 

Asociatul îşi vîri mîinile în buzunarele pantalonilor şi-i zîimbi cu căldură. 

— Mitch, ştiu că eşti îngrijorat. Da' hai să luăm o pauză. Eu trebuie să merg în 
oraş, la o şedinţă. Hai să ne întîlnim la Manhattan Club la ora unu. Luăm prînzul şi 
stăm şi de vorbă. Am programat limuzina pentru tine. O să te aştepte pînă la fără 
un sfert. 

Mitch reuşi să schiţeze un zîmbet, încercînd să se arate impresionat de grija lui 
Avery. 

— Da, sigur. De ce nu? 

— Bun. Atunci ne vedem la ora unu. 

La fără un sfert, Mitch ieşi din clădire şi se îndreptă spre limuzină. Şoferul îi 
deschise portiera şi Mitch constată surprins că în maşină mai era cineva. 

In colţul canapelei din spate, era aşezat un bărbat chel şi masiv, al cărui git de 
taur se revărsa peste gulerul cămâşii. _ 

— Numele meu este De Vasher. Imi pare bine să te cunosc, Mitch, zise el 
întinzînd mîna. 

— Nu cumva am greşit maşina? întrebă Mitch. 

— Nu, nu, nici o grijă. Stai calm. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Deocamdată poţi să stai liniştit şi să mă asculţi. Pentru că noi doi trebuie să 
stăm puţin de vorbă. 

Maşina intră pe Riverside Drive şi se îndreptă spre podul Hernando De Soto 
Bridge. 

— Unde mergem? întrebă Mitch. 

— Să ne plimbăm puţin. Linişteşte-te, fiule. 

"Prin urmare, eu sînt numărul şase, se gîndi Mitch. Ei, asta e. Ba nu, ia stai puţin. 
Tipii dăduseră dovadă de mult mai multă imaginaţie în privinţa asasinării 
oamenilor." 

— Mitch, îmi dai voie să-ţi spun pe nume? 

— Fireşte. 

— Bun. Uite ce e, Mitch, eu răspund de securitatea firmei ăsteia şi... 

— Da' de ce are nevoie firma de aşa ceva? 

— Dacă mă asculţi, am să-ţi explic, fiule. Prin grija bătrînului Bendini, firma este 
dotată cu un program extensiv de securitate. Şi asta pentru că bătrînul era obsedat 
de securitate şi discreţie. Meseria mea este să protejez firma şi, ca să fiu cinstit, 
sîntem foarte îngrijoraţi de toată povestea asta cu FBl-ul. 

— Păi şi eu sînt tot atît de îngrijorat. 

— Da. Şi noi sîntem convinşi că FBl-ul este hotărît să-şi infiltreze oamenii în 
interiorul firmei, în speranţa că va obţine informaţii despre anumiţi clienţi. 

— Despre care clienţi? 

— Despre unii foarte bogaţi care plătesc nişte taxe discutabile. 

Mitch dădu din cap şi-şi îndreptă privirea spre apele fluviului care curgea pe sub 
ei. Trecuseră deja în Arkansas, iar Memphis-ul abia se mai zărea undeva, în urmă. 
De Vasher îşi încrucişase braţele peste pîntece şi nu mai scotea nici o vorbă. După 
ce traversă fluviul, maşina părăsi interstatala şi intră pe un drum de ţară, care cotea 


spre est. În cele din urmă, o luă pe un alt drum pavat cu prundiş care traversa 
cîmpurile de fasole înşirate de-a lungul fluviului. După cîtăva vreme, Memphis-ul 
reapăru brusc dincolo de apă. 

— Unde mergem? întrebă Mitch, în a cărui voce se ghicea o stare de nelinişte. 

— Stai calm. Vreau să-ţi arăt ceva. 

"Un loc de înmormîntare", îşi zise Mitch în sinea lui. Maşina se opri pe o stîncă, la 
poalele căreia se afla un banc de nisip, chiar la marginea apei. Pe celălalt mal se 
înălţau siluetele impresionante ale zgirie-norilor din Memphis. Se zărea pînă şi 
Bendini Building. 

— Hai să facem cîțiva paşi împreună, zise De Vasher. 

— Pînă unde? întrebă Mitch. 

— Hai, vino. Totul e-n regulă. 

De Vasher deschise portiera, cobori şi se îndreptă spre partea din spate a 
maşinii. Mitch îl urmă fără să se grăbească. 

— Cum spuneam, Mitch, sîntem foarte îngrijoraţi de povestea asta cu FBl-ul. 
Pentru că ăştia, dacă accepţi să stai de vorbă cu ei, devin tot mai îndrăzneţi şi după 
aia, cine ştie ce le trăzneşte prin cap să facă. Este absolut imperativ să nu mai 
discuţi cu ei niciodată. S-a înţeles? 

— Da, am înţeles chestia asta încă de la prima lor vizită, cea din august. 

Deodată, Mitch se trezi cu faţa lui De Vasher aproape lipită de a lui. Tipul rînjea 
răutăcios. 

— Am aici ceva care te va face să fii cinstit, zise el, scoţind din buzunar un plic 
de format mare. 

— la uită-te puţin la astea, continuă el pe un ton sarcastic. 

Mitch deschise nervos plicul. Erau patru fotografii opt pe zece, alb-negru, foarte 
bine făcute, pe plajă. Fata. 

— Dumnezeule! Cine le-a făcut? strigă Mitch. 

— Ce importanţă are cine le-a făcut? Important este că tu eşti ăla de-acolo, nu? 

Nu era nici o îndoială cu privire la identitatea personajului masculin. Mitch îşi 
pierdu stăpînirea de sine şi rupse fotografiile în zeci de bucățele pe care le aruncă 
înspre De Vasher. 

— Oh, mai am o grămadă la birou, zise calm De Vasher. Nu vreau deloc să le 
folosim, dar dacă mai ai încă o conversaţie, una mică de tot, cu domnul Tarrance 
sau cu oricare alt federal, o să le trimitem soţiei tale. Cum ti-ar place chestia asta, 
Mitch? la închipuieşte-ţi-o pe nevestica ta cum se duce să ia din cutia de scrisori 
cataloagele alea ale ei şi cum dă peste plicul ăsta ciudat. Ei? Ce zici? Gindeşte-te 
bine de tot la povestea asta. Data viitoare cînd tu şi Tarrance o să mai vreţi să vă 
cumpăraţi pantofi de plastic, adu-ţi aminte de noi, Mitch. Pentru că o să fim în 
preajmă. 

— Cine a mai văzut fotografiile astea? 

— Eu şi ăla care le-a făcut şi acum le-ai văzut şi tu. Nimeni altcineva de la firmă 
nu ştie de ele şi nici n-am de gînd să le arăt cuiva. Da' dacă mai faci vreo figură, 
ceva mă face să cred că or să fie distribuite întregului personal la ora prînzului. Să 
ştii că eu sînt un jucător foarte dur, Mitch. 

Tînărul se sprijini de portbagaj şi-şi masă tîmplele. De Vasher veni lîngă el. 

— Ascultă la mine, fiule. Eşti un tînăr foarte valoros şi eşti pe cale să faci avere. 


Nu-ţi da singur cu piciorul în cur. Stai în banca ta, munceşte în draci, respectă 
regula jocului, cumpără-ţi maşini noi, fă-ţi case mereu mai mari, tot tacîmul. Stai la 
un loc cu toţi ceilalţi, nu-ncerca să faci pe eroul. Pe onoarea mea că nu vreau să mă 
folosesc de fotografiile astea. 

— Bine, bine, am înţeles. 


21 


Timp de şaptesprezece zile şi şaptesprezece nopţi, Wayne Tarrance şi colegii lui 
nu-şi mai făcură simțită prezenţa în viaţa dată peste cap a familiei McDeere. Şi 
astfel, cei doi tineri îşi regăsiră vechile obiceiuri: Mitch lucra cîte optsprezece ore pe 
zi şi nu ieşea din birou decit ca să meargă acasă. Pînă şi prînzul şi-l lua la serviciu. 
Avery îi trimitea pe alţii cu comisioane sau la tribunal. Mitch ajunsese să evite chiar 
şi toaletele sau camera pentru cafea. Acum avea certitudinea că este urmărit. Nu-i 
cunoştea pe cei care-l urmăreau, dar era clar ca lumina zilei că, oricine ar fi fost 
aceştia, erau vital interesaţi de tot ceea ce făcea el. Aşa că stătea țintuit în birou, în 
spatele uşii închise, muncind conştiincios, facturînd cu furie şi încercînd să uite că în 
clădirea aceea, la etajul al cincilea, un ticălos pe nume De Vasher avea o colecţie de 
fotografii cu care ar fi putut să-l distrugă. 

Cu fiecare zi liniştită care trecea, Mitch se retrăgea tot mai mult în sanatoriul 
acela personal, sperînd tot mai tare ca întîmplarea din magazinul de pantofi să-l fi 
speriat pe Tarrance sau, şi mai bine, ca acesta să fi fost concediat sau poate că 
Voyles va fi uitat, pur şi simplu, de întreaga operaţiune, în aşa fel încît Mitch să-şi 
vadă, liniştit şi fericit, de averea lui pe cale de a se naşte şi de idealul de a deveni 
asociat al firmei Bendini, Lambert & Locke. Mda, ce-ar fi dacă? Atita doar, că ştia 
foarte bine care era realitatea. 

Pentru Abby, casa lor era un fel de închisoare din care însă putea să iasă şi în 
care putea să intre după dorinţă. Aşa că făcea ore suplimentare la şcoală, petrecea 
mult mai mult timp plimbîndu-se pe străzi sau făcînd cumpărături. Era atentă la 
fiecare persoană pe care o întilnea şi mai ales la bărbaţii îmbrăcaţi în costume 
închise la culoare care o priveau. Se hotărî să poarte ochelari de soare cu lentile 
negre, ca să nu i se poată vedea ochii, şi îi purta chiar şi pe ploaie. Noaptea tirziu, 
cînd era singură şi-l aştepta pe Mitch, contempla pereţii şi se lupta cu dorinţa de a 
căuta aparatele despre a căror existenţă nu mai avea nici o îndoială. "Telefoanele 
puteau fi examinate cu lupa; doar microfoanele şi firele nu erau invizibile", îşi zicea 
ea. De nenumărate ori se gindise să cumpere o carte despre chestiile astea pentru 
ca să le poată identifica, dar Mitch nu fusese de acord. Toate chestiile alea erau, cu 
siguranţă, aici, în casă, îi zisese el, şi orice încercare de a le găsi ar putea duce la 
catastrofă. 

Aşa că se plimba tăcută prin propria ei casă, fiind mai mult decit conştientă de 
intimitatea violată şi ştiind că situaţia asta nu poate dura la nesfirşit. Inţelegeau 
amindoi cît de important era să pară că duc o viaţă normală, astfel încît încercau să 
aibă conversații obişnuite despre serviciu, vreme şi alte asemenea subiecte 
interesante. Dar totul era plat, forţat şi chiar tensionat. Cît despre sex, dacă în 


timpul studenţiei făceau dragoste des şi zgomotos, acum latura aceasta a vieţii lor 
îşi încetase existenţa: cineva, undeva, îi asculta în permanenţă. 

Îşi făcură un obicei din plimbările făcute prin cartier în toiul nopţii. De fiecare 
dată mîncau un sandviş, spuneau re-plicile-stas despre nevoia de exerciţiu fizic şi 
ieşeau în stradă. Mergeau prin frig ţinîndu-se de mînă şi discutînd despre firmă, 
despre FBI şi despre alternative. Concluzia era mereu aceeaşi: pentru ei, nu exista 
scăpare. Şi asta de şaptesprezece zile şi şaptesprezece nopţi. 

Cea de-a optsprezecea zi fu însă diferită. Seara, pe la nouă, Mitch se simţi 
epuizat şi se hotări să plece acasă. Lucrase fără pauză timp de cincisprezece ore şi 
jumătate, la tariful de două sute pe oră. Ca de obicei, străbătu culoarele de la etajul 
al doilea, apoi o luă pe scări spre etajul următor. Verifică fiecare birou şi văzu că 
nimeni nu mai lucra pe etajul acela. Urcă mai departe, la etajul al patrulea, unde 
porni pe holul dreptunghiular, ca şi cum ar fi căutat ceva anume. Toate luminile 
erau stinse, în afară de cea din biroul lui Royce McKnight. Mitch reuşi să treacă fără 
să fie observat. Uşa biroului lui Avery era închisă şi Mitch apăsă pe clanţă. Uşa era 
încuiată. Intră în biblioteca de la capătul culoarului, în căutarea unei cărţi de care nu 
avea nevoie. După două săptămîni de astfel de inspecții întimplătoare, se convinse 
că în clădire nu exista nici un circuit închis de televiziune. Tipii ascultau doar, fără 
să vadă. 

Cînd ajunse la poarta principală, îi zise la revedere lui Dutch Hendrix şi se 
îndreptă spre casă. Evident că Abby nu-l aştepta să se întoarcă atît de devreme. 
Mitch închise fără zgomot uşa garajului şi intră în casă prin bucătărie. Abby era în 
dormitor. Între bucătărie şi debara era un holişor în care se afla o măsuţă pe care 
Abby îşi lăsa de obicei corespondenţa primită în ziua respectivă. Mitch îşi aşeză 
servieta pe măsuţă şi în clipa următoare îl văzu. Un plic mare, pe care cineva 
scrisese cu carioca neagră "Pentru Abby McDeere". Pe plic nu era menţionat nici un 
expeditor, în schimb apăreau, caligrafiate neglijent, cuvintele: FOTOGRAFII — NU 
ÎNDOIŢI. Simti că inima i se opreşte în piept şi încetă să respire. Cu o mişcare bruscă 
şi nervoasă luă plicul în mînă şi constată că fusese deschis. 

Fruntea i se acoperi de broboane mari de sudoare. Gura îi era uscată şi nu putea 
înghiţi. Apoi inima îşi reluă bătăile în ritmul unui pickamer. Respirația îi era grea şi 
dureroasă. | se făcu greață. "în clipa asta, Abby e în pat", se gîndi el. Se simţea 
lovit, bolnav, distrus şi nebun de furie. Îşi şterse fruntea şi încercă să se adune. " 
Poartă-te ca un bărbat, ce dracu'", se îmbărbătă singur. 

Abby era într-adevăr în pat şi citea, cu televizorul aprins. Cîinele era în curte. 
Cînd Mitch deschise uşa, Abby se ridică brusc din pat şi îngrozită, fu cît pe-aci să 
înceapă să tipe. Apoi îl recunoscu. 

— Doamne, cum m-ai speriat, Mitch! 

În ochi îi strălucea spaima, treptat, locul acesteia fu luat de licăriri amuzate. Era 
clar că nu plinsese, căci în privirea ei nu se zărea nici o urmă de suferinţă sau de 
furie. Dar Mitch tot nu putea să articuleze nici un cuvînt. 

— Cum de eşti acasă? întrebă ea, zimbind acum de-a binelea. 

Zimbind? 

— Păi, aici locuiesc, dacă-ţi aduci aminte! zise el cu glas pierit. 

— Bine, da' nu puteai să dai şi tu un telefon? 

— Chiar trebuie să dau telefon înainte de a veni acasă la mine? 


Răsuflarea aproape că-i revenise la normal. Abby era bine! 

— Mmm, ar fi foarte drăguţ din partea ta. Hai, vino şi sărută-mă. 

El se aplecă şi o sărută, apoi îi întinse plicul. 

— Ce-i cu asta? întrebă el, pe un ton degajat. 

— Ştiu şi eu? Poate-mi spui tu despre ce e vorba. Plicul a venit pe numele meu, 
dar înăuntru era gol, zise ea, închizind cartea şi punînd-o pe noptieră. 

Înăuntru era gol! Mitch zîmbi şi o sărută din nou. 

— Aştepţi vreo fotografie de undeva? întrebă el nevinovat. 

— Din cite ştiu eu, nu. Trebuie să fie o greşeală. 

Mitch aproape că îl auzea pe De Vasher rizînd în biroul de la etajul al cincilea. 
Ticălosul ăla umflat era chiar în clipa asta undeva, într-o încăpere întunecată, 
înţesată de fire şi de aparate, cu căştile lipite pe bila aia de bowling care-i ţinea loc 
de cap şi mai că plesnea de ris. 

— Hm, ciudat, zise Mitch. 

Abby îşi trase pe ea o pereche de blue-jeans şi îi făcu semn să meargă în curte. 
Mitch dădu aprobator din cap. Semnul era simplu şi clar, doar o ridicare sau o 
clătinare a capului în direcţia respectivă. 

Mitch puse plicul la loc pe măsuţa de unde îl luase şi, preţ de o secundă, îşi 
plimbă degetele peste literele mizgălite pe plic. Fuseseră scrise probabil chiar de 
mîna lui De Vasher. Mitch aproape că îi auzea hohotele de ris şi îi vedea rînjetul 
răutăcios. Probabil că fotografiile făcuseră deja turul mesei din sufrageria rezervată 
asociaţilor firmei. Parcă-i şi vedea pe Lambert, pe McKnight, ba chiar şi pe Avery 
căscînd nişte ochi plini de admiraţie şi uitînd de cafele şi prăjituri. 

La dracu'! Foarte bine, în fond, că se distrează. Doar nu le-au mai rămas decit 
cîteva luni din carierele alea strălucite, bogate şi fericite ale lor. 

Cînd Abby trecu pe lîngă el, o prinse de mînă. 

— Ce-avem de mîncare astă-seară? întreba el pentru urechile care-i ascultau. 

— Hm, mai bine am merge să miîncăm în oraş. O asemenea oră de întoarcere 
acasă ar merita sărbătorită. 

— Nu-i o idee rea, zise Mitch, în timp ce ieşeau împreună pe uşa de serviciu. 

Odată ajunşi în întunericul ocrotitor din curte, Mitch o întrebă pe Abby: 

— Ce s-a întîmplat? 

— Ai primit azi o scrisoare de la Doris. Îţi scrie că e la Nashville, că se întoarce la 
Memphis pe 27 februarie şi că trebuie să te vadă. E ceva important. Era o scrisoare 
foarte scurtă. 

— Pe 27 zici? Bine, da' asta a fost ieri! 

— Ştiu şi bănuiesc că Doris asta e de-acum aici, în oraş. Mă întreb ce vrea de la 
tine. 

— Mda, iar eu mă-ntreb unde o fi. 

— Ştiu şi eu?! Scria că soţul ei are o slujbă chiar aici, în Memphis. 

— Atunci e bine. O să ne caute ea, zise Mitch. 


Nathan Locke închise uşa biroului şi-i făcu semn lui De Vasher să se aşeze la 
mica masă de conferinţe de lîngă fereastră. Cei doi bărbaţi se detestau reciproc şi 
nu încercau să pară amabili. Dar afacerile erau afaceri şi în plus primeau ordin de la 


aceeaşi persoană. 

— Lazarov mi-a spus să discut doar cu tine, zise De Vasher. Am stat două zile cu 
el în Las Vegas şi pot să-ţi spun că e foarte îngrijorat. De fapt toţi sînt îngrijoraţi, 
Locke, iar el are încredere în tine mai mult decit în oricine altcineva de-aici. Pe tine 
te simpatizează chiar mai mult decit pe mine. 

— E foarte uşor de înţeles de ce, zise Locke fără să zimbească. Ridurile adinci 
din jurul ochilor se strinseră brusc, iar privirea-i intensă şi grea se aşeză pe De 
Vasher. 

— Mă rog; oricum, vrea ca noi doi să discutăm citeva lucruri. 

— Te-ascult. 

— Ei bine, află că McDeere minte. Ştii că Lazarov s-a bătut mereu cu pumnul în 
piept că are o sursă chiar înăuntrul FBl-ului. Drept să spun, eu unu' n-am crezut 
niciodată în povestea asta şi nici acum nu prea cred în ea, da' Lazarov pretinde că 
sursa aia i-a spus că McDeere a avut o întîlnire secretă cu nişte mahări din FBI 
atunci, în ianuarie, cînd băiatul vostru a fost la Washington. Oamenii noştri n-au 
văzut nimic, da' e drept că, practic, e imposibil să urmăreşti pe cineva douăş'patru 
de ore pe zi. Aşa că e foarte posibil ca băiatu' să se fi strecurat fără ştirea noastră. 

— Tu crezi că e adevărată chestia asta? 

— N-are importanţă ce cred eu. Important este că Lazarov crede că este 
adevărată. In orice caz, el mi-a spus să m-apuc să schiţez planurile pentru, ăă, ca 
să, ăă, avem grijă de el. 

— Să schiţezi pe dracu', De Vasher! Doar nu putem să ne tot eliminăm oamenii. 

— E vorba doar de nişte planuri preliminare şi nimic mai mult. Să ştii că eu i-am 
spus lui Lazarov că, după mine, e încă devreme pentru aşa ceva şi că ar fi o 
greşeală. Numai că ei sînt foarte îngrijoraţi, Locke. 

— Bine, da' nu putem continua în felul ăsta, De Vasher. Vreau să spun că... of, la 
dracu'! Avem doar şi o reputaţie de care trebuie să ţinem seama. Rata noastră de 
accidente e mai mare şi decit cea din forajul petrolier şi lumea o să înceapă să 
vorbească. Dacă o ţinem tot aşa, nici un student cu mintea întreagă n-o să se mai 
angajeze la noi. 

— Ei, nu cred că e cazul să fii îngrijorat pe chestia asta. Pentru că Lazarov a zis 
să-ţi transmit că a îngheţat angajările. Şi mai vrea să ştie cîţi dintre membrii 
obişnuiţi ai firmei ignoră încă realitatea. 

— Cred că cinci. la să vedem: Lynch, Sorrell, Buntin, Myers şi McDeere. Da, cinci. 

— Lasă-l pe McDeere. Lazarov e convins că ăsta ştie mult mai multe decit 
credem noi. De ăilalţi patru eşti sigur că nu ştiu nimic? 

Locke se gîndi o clipă, apoi mormăi: 

— Păi, noi nu le-am spus nimic. Voi sînteţi ăia care-i ascultați şi-i supravegheați. 
Voi ce-aţi auzit? 

— Nimic la ăştia patru. Toţi se poartă ca şi cum n-ar şti şi n-ar bănui nimic. Poţi 
să-i dai afară? 

— Să-i dau afară! De Vasher, vorbim de nişte avocaţi şi avocaţii nu pot fi daţi 
afară. Şi mai sînt şi angajaţi foarte loiali ai firmei! 

— Locke, firma asta este pe cale să se schimbe. Lazarov vrea să fie concediaţi 
cei care nu sînt încă la curent cu ce se întîmplă şi să nu se mai facă angajări. E clar 
că federalii şi-au schimbat strategia, aşa că a venit timpul să ne-o schimbăm şi noi. 


Lazarov vrea să stringă şurubul şi să astupe toate spărturile. Doar n-o să stăm să ne 
uităm cum ne agaţă băieţii. 

— Să-i concediez, repetă Locke, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Bine, dar 
firma asta nu a concediat niciodată vreun avocat. 

— Locke, dă-mi voie să-ţi spun că eşti înduioşător. Adică ne-am descotorosit de 
cinci avocaţi, da' niciodată n-am concediat vreunul. Hai că-i bună. Ai o lună ca să 
rezolvi chestia asta, aşa că mai bine apucă-te de studiu. Eu ţi-aş sugera să-i 
concediezi pe toţi patru odată. Spune-le că aţi pierdut o sumă mare de bani şi ca 
sînteţi nevoiţi să vă restringeţi. 

— De Vasher, noi avem clienţi, nu facem afaceri. 

— Bine, bine. Atunci, vezi că cel mai tare client al vostru v-a cerut să-i concediaţi 
pe Lynch, Myers, Sorrell şi Bun-tin. Aşa că fii atent ce şi cum faci. 

— Şi cum să-i concediem pe cei patru fără să ne legăm şi de McDeere? 

— Las' că găseşti tu ceva valabil, Nat. Ai o lună de zile la dispoziţie. Scapă de 
ăştia şi nu angaja nici unul nou. Laza-rov vrea să aveţi aici o firmă mică şi unită, în 
care toată lumea să aibă încredere în toată lumea. Pentru că, Nat, să ştii de la mine: 
tipul e speriat şi nebun de furie. Nu cred că e nevoie să-ţi spun ce s-ar întîmpla dacă 
vreunul dintre băieţii tăi şi-ar vărsa sacul. 

— Nu, nu e nevoie să-mi spui. Şi pentru McDeere ce planuri are? 

— În momentul ăsta, nimic în plus peste ceea ce facem. Sîntem pe recepţie 
două'şpatru de ore din două'şpatru şi pot să-ţi spun că puştiul n-a suflat nici o vorbă 
nimănui, nici măcar nevesti-si. Efectiv nici o vorbă! Tarrance l-a înghesuit de două 
ori şi v-a raportat de fiecare dată. Eu tot mai cred că a doua întîlnire a fost cam 
dubioasă, aşa că sîntem foarte atenţi. Pe de altă parte, Lazarov insistă că la 
Washington ar mai fi avut loc o a treia întîlnire şi încearcă să obţină confirmarea. 
Dacă, pînă la urmă, McDeere chiar s-a întîlnit acolo cu federalii şi n-a raportat 
chestia asta, atunci sînt sigur că Lazarov o să-mi spună să acţionez cît mai repede. 
Din cauza asta vrea planuri preliminare pentru eliminarea lui McDeere. 

— Şi cum ai de gind să o faci? 

— Acum e prea devreme ca să-ţi spun ceva. Nu m-am gîndit prea mult la 
varianta asta. 

— Eşti la curent cu faptul că McDeere şi nevastă-sa pleacă peste două săptămîni 
în vacanţă în Cayman? Or să stea într-unul din apartamentele noastre. 

— Mm, nu prea mai merge s-o facem tot acolo. Ar da de bănuit. Lazarov mi-a 
dat ordin să o las gravidă pe damă. 

— Pe nevasta lui McDeere? 

— Înî. Vrea ca tipii să aibă un bebeluş, adică o mică posibilitate de constrîngere. 
Cum dama ia pilula, o să fim obligaţi să dăm o spargere, şi să-i înlocuim pilulele cu... 
altceva. 

La auzul acestor cuvinte, prin ochii cei mari şi negri trecu o umbră de tristeţe. 

— Ce dracu' se-ntimplă, De Vasher? întrebă el încet. 

— Firma asta e pe cale să se schimbe, Nat. Ţi-am spus doar. Se pare că federalii 
sînt foarte interesaţi de ea şi iscodesc cam mult. Cine ştie, te pomeneşti că într-o zi 
unul dintre băieţi muşcă din momeală şi-atunci o să fiţi nevoiţi să părăsiţi urgent 
oraşul în toiul nopţii. 

— Nu pot să cred aşa ceva, De Vasher. Doar un nebun şi-ar risca viaţa şi familia 


pentru promisiunile amărite ale federalilor. Pur şi simplu, nu-mi vine să cred că aşa 
ceva s-ar putea întîmpla. Băieţii ăştia sînt prea isteţi şi cîştigă prea mulţi bani ca să 
le dea cu piciorul. 

— Sper să ai dreptate, Locke. 


22 


Agentul de închirieri se sprijini de peretele ascensorului şi-şi lăsă privirea să 
alunece admirativ pe fusta mini de piele neagră din faţa lui. De sub tivul ei, cele 
două dungi negre ale ciorapilor de mătase alunecau şerpeşte în jos, spre tocurile 
negre ale pantofilor. Tocuri aţiţătoare, la fel ca şi fundiţele roşii de pe bombeu. 
Privirea agentului de închirieri urcă uşor înapoi de-a lungul dungilor de mătase, se 
opri plină de admiraţie pe rotunjimile unei anumite regiuni a trupului femeii, 
ajungînd apoi la puloverul de caşmir roşu care, aşa, din spate, nu prea dădea la 
iveală mare lucru. Din faţă însă, panorama era absolut impresionantă. Părul blond 
platinat al femeii depăşea linia umerilor şi contrasta plăcut cu roşul caşmirului. 
Bărbatul puse una lîngă alta culoarea părului, fusta scurtă de piele, dungile de la 
ciorapi, tocurile acelea ispititoare şi puloverul strimt, bine întins pe rotunjimile alea 
grozave, şi ştiu că în faţa lui se afla o femeie pe care putea s-o aibă. Da, şi i-ar fi 
plăcut să o ştie acolo, în clădire. Femeia nu voia decit un birou mititel, iar chiria era 
negociabilă. 

Ascensorul se opri, uşa se deschise şi cei doi ieşiră în coridorul strimt. 

— Pe-aici, zise el, răsucind comutatorul. Cînd ajunseră în capătul culoarului, 
bărbatul se opri şi descuie o uşă de lemn pe care timpul lăsase urme adinci. 

— E un birou cu două încăperi, cam două sute de picioare pătrate, explică, 
răsucind un alt comutator. 

Tammy se opri lingă fereastră. 

— Vederea e O.K., constată ea, privind în depărtare. 

— Da, e drăguță. Covorul e nou, zugrăveala e din toamna trecută. Camera de 
odihnă e acolo, pe culoar. Una peste alta, nu e deloc rău aici. Clădirea a fost 
renovată acum vreo opt ani. 

In timp ce vorbea, bărbatul privea cu multă atenţie dungile de la ciorapi. 

— Mda, nu e rău, zise Tammy fără să răspundă de fapt observaţiilor lui. Cum se 
numeşte clădirea asta? 

— Cotton Exchange Building. Este una din cele mai vechi clădiri din Memphis. 
Este o adresă efectiv prestigioasă. 

— Ihî. Şi chiria, cît este de prestigioasă? 

Bărbatul îşi drese glasul, prefăcîndu-se că studiază un dosar: de fapt, privirea îi 
era lipită de tocurile înalte din faţa lui. 

— Păi, ce-i drept, biroul este foarte mic. La ce ziceai că-ţi trebuie? 

— Muncă de secretariat. Pe cont propriu. 

Femeia se mută la cealaltă fereastră, fiecare mişcare fiindu-i urmărită cu 
aviditate de privirea intensă a bărbatului. 

— Inţeleg. Şi cît timp o să ai nevoie de biroul ăsta? 


— Şase luni, poate chiar un an. 

— OK. Pentru şase luni îl putem închiria cu trei-cinci-zeci pe lună. 

Tammy nici măcar nu tresări. Îşi scoase piciorul drept din pantof şi şi-l frecă de 
glezna stîngă. Dunga ciorapului se pierdea pe talpă. Unghiile degetelor erau vopsite 
în... roşu! Se rezemă de pervazul ferestrei în aşa fel încît fesele rotunde se iţeau şi 
mai obraznice prin fusta strîmtă. Dosarul din mîna bărbatului tremura ca frunza-n 
vînt. 

— Sînt gata să plătesc două-cincizeci pe lună, zise ea pe un ton autoritar. 

Bărbatul îşi drese din nou glasul. N-avea rost să se lase purtat de lăcomie. Cele 
două cămăruţe n-aveau oricum căutare şi nici nu fuseseră ocupate de ani de zile. Și 
poate că în clădire va fi nevoie de o secretară liber-profesionistă. La dracu', poate 
chiar el va avea nevoie de aşa ceva. 

— Trei sute şi nici un ban mai puţin. Clădirea asta este foarte căutată, iar în 
momentul de faţă este ocupată în proporţie de nouăzeci la sută. Trei sute pe lună şi 
să ştii că e o sumă teribil de mică. Abia dacă acoperă cheltuielile. 

Tammy se răsuci brusc pe călciie şi bărbatul îi avu dintr-o dată în faţa ochilor: 
erau strîns înfăşuraţi în caşmirul roşu al puloverului şi îl priveau cu impertinenţă. 

— În anunţ era vorba de birouri mobilate, zise ea. 

— Da, bineînţeles. Îl putem mobila şi pe ăsta, zise nerăbdător să ajungă la o 
înţelegere. Spune-mi ce doreşti. 

Femeia privi în jur. 

— Păi, aş avea nevoie de un birou, de citeva fişete pentru dosare şi de două 
scaune pentru clienţi. Nu vreau lucruri scumpe. În cealaltă încăpere nu am să pun 
decit un copiator. 

— Nici o problemă, totul se va aranja, zise el zimbitor. 

— În cazul ăsta, plătesc trei sute pe lună. 

— Bun, zise el scoţind un contract de închiriere dintr-un dosar. Numele? 

— Doris Greenwood. De fapt, mama ei era Doris Greenwood. Ea fusese pur şi 
simplu Tammy Inez Greenwood, asta pînă să dea peste Buster Hemphill, cel care 
deveni— absolut legal — mai tîrziu Elvis Aaron Hemphill şi care făcu ca viaţa ei să o 
ia cam la vale. Mama lui Tammy locuia la Effingham, Illinois. 

— OK., Doris, zise el, punîndu-şi în voce toată suavitatea de care era în stare, 
doar îşi spuneau pe nume acum. Adresa? 

— Da' pentru ce ai nevoie de adresă? îl întrebă pe un ton iritat. 

— Ăă, pur şi simplu ne trebuie. 

— Nu vă priveşte unde locuiesc. 

— Bine, bine, lasă, nici o problemă, zise el şi, cu un gest plin de dramatism, 
trase o linie la rubrica respectivă. Aşa; ia să vedem. Facem contractul începînd de 
astăzi, 2 martie, pînă pe 2 septembrie, adică şase luni. Eşti mulţumită? 

Ea dădu aprobator din cap şi-şi aprinse o ţigară. 

Bărbatul citi paragraful următor. 

— OK. Deci prin contract noi pretindem o depunere de trei sute de dolari şi chiria 
pe o lună anticipat. 

Dintr-un buzunar al fustei strimte de piele neagră, Tammy scoase un teanc de 
bancnote, din care numără şase bucăţi de o sută şi le aşeză pe masă. 

— Chitanţa, te rog, ceru ea. 


— Fireşte, răspunse el continuînd să scrie. 

— La ce etaj sîntem aici? întrebă ea apropiindu-se din nou de fereastră. 

— La nouă. Dacă întirzii cu chiria de cincisprezece ale lunii, plăteşti un plus de 
zece la sută. Noi avem dreptul să venim în inspecţie ori de cîte ori dorim. Incăperile 
închiriate nu pot fi folosite în scopuri ilegale. Chiriaşul plăteşte toate facilităţile şi 
asigurarea. O să ai un loc rezervat în parcarea de peste drum. Poftim două chei. 
Întrebări? 

— Mda. Ce se întîmplă dacă lucrez la ore mai ciudate? Adică noaptea, noaptea 
foarte tîrziu. 

— Ce să se întîmple? Nimic. Poţi să vii şi să pleci cînd vrei. Dacă se întunecă, 
paznicul de pe Front Street o să-ţi descuie uşa. 

Tammy îşi vîrî o ţigară între buzele încărcate de ruj şi se apropie de masă. 
Aruncă o privire pe contract, ezită o clipă şi în cele din urmă semnă cu numele Doris 
Greenwood. 

Cei doi ieşiră din birou, încuiară uşa şi se îndreptară spre ascensor. 

A doua zi la prînz, ciudatul mobilier fu adus şi Doris Greenwood de la Greenwood 
Services aşeză maşina de scris şi telefonul, ambele închiriate, pe biroul personal. 
Dacă se aşeza chiar în faţa maşinii de scris şi-şi întorcea uşor capul spre stînga, 
putea să vadă prin fereastră traficul de pe Front Street. Umplu sertarele biroului cu 
hîrtie de scris, bloc-notes-uri, creioane şi alte asemenea fleacuri. Pe fişete şi pe 
măsuţa dintre cele două scaune destinate clienţilor, împrăştie artistic reviste 
ilustrate. 

— Cine este? întrebă Tammy cînd auzi bătaia în uşă. 

— Copiatorul, îi răspunse o voce. 

Tammy descuie uşa şi lăsă să intre în încăpere un omuleţ plin de energie, care 
răspundea la numele de Gordy. După ce se năpusti în încăpere, tipul privi în jur şi 
întrebă cu brutalitate: 

— la zi, cucoană, unde vrei să ţi-l punem? 

— Acolo, răspunse ea, arătînd spre încăperea goală de alături. 

Doi tineri în uniformă îşi făcură apariţia trăgînd şi împingînd căruciorul pe care 
aşezaseră aparatul. 

Gordy înşiră actele pe biroul lui Tammy. 

— E un aparat cam mare pentru locu' ăsta. E unu' d'ăla care face nouăj'de copii 
pe minut şi se încarcă automat. Ce mai, e o maşină babană. 

— Unde trebuie să semnez? întrebă Tammy, ignorînd încercarea tipului de a face 
conversaţie. 

El îi făcu un semn cu pixul pe hirtia cu pricina. 

— Şase luni cu doi-patruzeci pe lună, inclusiv întreţinerea şi cinci sute de coli 
pentru primele două luni. Hiîrtia vrei să fie de dimensiune oficială sau obişnuită? 

— Oficială. 

— Prima rată e pe zece, luna asta, şi după aia tot aşa, încă cinci luni. Cartea 
aparatului e pe raft. Dă-mi telefon dacă mai vrei ceva. 

Cei doi tineri în uniformă, cu ochii lipiţi de jeans-ii colanţi, prespălaţi şi de 
tocurile înalte şi roşii, nu se dădeau prea uşor duşi din birou. Omuleţul îi întinsese lui 
Tammy copia contractului. 

— Mulţumesc pentru colaborare, zise el. 


Tammy încuie uşa în urma lor, se apropie de fereastră şi-şi lăsă privirea să 
rătăcească pe Front Street. La două cvartale distanţă de locul unde se afla, etajele 
patru şi cinci ale lui Bendini Building se înălţau deasupra străzii. 

Mitch se îngropase cu bună-ştiinţă într-o grămadă de cărţi şi de hirţoage. Era 
extrem de ocupat pentru toată lumea, în afară de Lamar. Era foarte conştient că 
retragerea lui nu trecuse neobservată, aşa că se aruncase într-o muncă şi mai 
încrîncenată. Poate că, facturind douăzeci de ore pe zi, le va închide gura tuturor. 
Poate că banii vor fi un foarte bun izolator. 

Nina uitase o cutie cu pizza rece cînd plecase acasă la sfirşitul programului. 
Mitch dădu gata conţinutul în timp ce-şi făcu ordine pe birou. Apoi îi telefonă lui 
Abby ca să-i spună că se duce să-l vadă pe Ray şi că se va întoarce acasă duminică, 
tîrziu. În sfîrşit, ieşi pe o uşă laterală şi se duse să-şi ia maşina din parcare. 

În următoarele trei ore şi jumătate, maşina lui Mitch alergă de-a lungul 
interstatalei 40. Mitch avea ochii lipiţi de oglinda retrovizoare, dar în tot acest timp 
nu observă nimic suspect; probabil că îl aşteptau undeva, mai aproape de des- 
tinaţie. Cînd ajunse la Nashville părăsi brusc autostrada şi se avintă în centrul 
oraşului. Conducînd ca un nebun, cu tot felul de fente demne de Formula unu, 
nimeri în zona de sud, într-un complex de blocuri de locuinţe. "Destul de drăguţ, îşi 
zise el; parcările erau curățate şi fațadele din jur erau albe. Toate, fără excepţie. Işi 
parcă BMW-ul, de la telefonul public din apropiere chemă un taxi căruia îi dădu o 
adresă la două cvartale distanţă de locul în care se afla, apoi o luă la fugă printre 
clădiri şi ajunse la adresa indicată în acelaşi timp cu taxiul. 

— La autogara Greyhound, îi strigă el şoferului. Repede pentru că mai sînt doar 
zece minute pînă la plecare. 

— Stai blînd, amice. E la şase străzi de aici. 

Mitch se afundă cît putu de mult în canapeaua din spate şi începu să privească 
foarte atent maşinile care treceau pe lîngă ei. Şapte minute mai tîrziu, taxiul se opri 
în faţa autogării. Mitch îi aruncă şoferului două hirtii de cinci dolari şi fugi spre casa 
de bilete unde cumpără un bilet dus pentru autobuzul de patru treizeci spre Atlanta. 
Ceasul de pe hol arăta patru treizeci şi unu. 

— Autobuzul 454, plecarea imediat, anunţă casiera. 

Şoferul luă bagajele şi biletul lui Mitch şi îl urmă pe tînăr pînă la autobuz. Primele 
trei rînduri de banchete erau ocupate de nişte negri în vîrstă, iar o duzină de alţi 
pasageri erau risipiţi în partea din spate a autobuzului. Mitch călca încet pe interval, 
privind atent fiecare chip, dar nu găsi ce căuta. În cele din urmă se aşeză la 
fereastră, pe al patrulea rînd din spate, îşi puse o pereche de ochelari de soare şi 
aruncă o privire în urmă. Din nou nimeni. La dracu'. Doar nu greşise autobuzul! Işi 
întoarse privirea spre fereastra fumurie; autobuzul se puse în mişcare. Prima oprire 
va fi la Knoxville şi, cine ştie, poate că legătura lui va aştepta acolo. 

Cînd autobuzul intră pe interstatală, atingind viteza de croazieră, un bărbat în 
blue-jeans şi cămaşă de bumbac răsări pe locul gol de lîngă Mitch. Era Tarrance. 
Mitch se simţi deodată mult mai în largul său. 

— Unde ai fost pînă acum? întrebă el. 

— La toaletă. Ei, ai reuşit să scapi de ăia? Tarrance vorbea încet, supraveghind 
în acelaşi timp capetele pasagerilor din faţa lor. Nici unul nu asculta, nici unul nu 
putea auzi ce vorbeau ei doi. 


— L-ai observat pe omul nostru din autogară? 

— Da, era lîngă telefonul public. Un filfizon negru cu o şapcă roşie pe cap. 

— Exact Dacă te-ar fi urmărit cineva ne-ar fi dat de ştire. 

— Mie mi-a făcut semn că totul e-n regulă. 

Tarrance avea ochii ascunşi de o pereche de ochelari de soare cu lentile-oglindă, 
iar pe cap îşi îndesase o şapcă verde, de baseball. 

— Nu prea eşti în uniformă astăzi, nu-i aşa? remarcă Mitch zimbind. Voyles ştie 
că te-ai îmbrăcat aşa? 

— Am uitat să-i cer voie. Da' o să-i spun miine dimineaţă. 

— Miine dimineaţă e duminică. 

— Asta n-are nici o importanţă. O să vrea să ştie totul despre plimbarea noastră. 
Şi-aşa i-am dat toate datele astăzi, înainte de a pleca să mă întîlnesc cu tine. 

— Da? Ei, atunci să-ncepem cu începutul. Ce e cu maşina mea? 

— Peste cîteva minute o luăm de unde ai lăsat-o şi o să o ai fain frumos la 
Knoxville. În privinţa asta, să n-ai nici o grijă. 

— Deci, după părerea ta, tipii n-au cum să dea de noi? 

— În nici un caz! Nu te-a urmărit nimeni de cînd ai plecat din Memphis şi n-am 
observat nimic suspect nici la Nashville. 

— Te rog să-mi ierţi îngrijorarea, dar după rateul dat cu magazinul de pantofi, m- 
am convins că nu sînteţi scutiţi de prostie. 

— Bine, bine, de-acord, a fost o greşeală. Noi... 

— A fost o greşeală imensă, care s-ar putea să mă fi pus pe lista neagră. 

— Nu cred. Te-ai descurcat de minune şi fii sigur că nu ai să mai fii pus într-o 
astfel de situaţie. 

— Tarrance, promite-mi că nici unul dintre voi nu se va mai apropia de mine în 
public. 

Tarrance aruncă o privire de-a lungul intervalului şi dădu afirmativ din cap. 

— Nu aşa, Tarrance. Vreau să aud din gura ta. Promite-mi! 

— OK! OK. Îți promit că n-o să se mai întîmple. 

— Mulţumesc. În felul ăsta poate că am să reuşesc să mănînc şi eu la un 
restaurant fără să fiu agăţat de unul dintre voi. 

— OK, am înţeles mesajul. 

Un negru bătrîn trecu încet pe lingă ei sprijinindu-se într-un baston. Uşa de la 
toaletă se închise cu un pocnet. Autobuzul Greyhound zbura ca vintul pe lîngă 
maşinile care respectau codul rutier. Tarrance răsfoia o revistă în timp ce Mitch 
admira peisajul. Bărbatul cu baston şonticăi înapoi spre locul lui din primul rînd. 

— Şi care e motivul pentru care te afli aici? întrebă Tarrance cu ochii pe paginile 
revistei. 

— Nu-mi plac avioanele. Întotdeauna călătoresc cu autobuzul. 

— Aha, înţeleg. Şi cu ce-ai vrea să începi? 

— Păi, Voyles zicea că ai un plan de bătaie. 

— Aşa e şi am nevoie de un fundaş. 

— Da' ştii că jucătorii buni costă. 

— Avem bani. 

— O să vă coste al dracului de mult, mult mai mult decît vă aşteptaţi voi. Pentru 
că, din punctul meu de vedere, e vorba să renunţ la patruzeci de ani carieră; şi nu 


pot să fac aşa ceva pentru mai puţin de, să zicem, o jumătate de milion pe an. 

— Bine, da' asta face douăzeci de milioane! 

— Da, ştiu, da' suma e negociabilă. 

— Ei, aşa parcă sună mai bine. Deci presupui că ai să poţi practica timp de 
patruzeci de ani. Să ştii însă că e o presupunere de-a dreptul precară. Pentru că, 
uite, putem să presupunem şi că în următorii cinci ani vom arunca în aer firma 
voastră şi atunci te vom inculpa la un loc cu toţi ceilalţi. Dacă vom obţine şi 
condamnări, atunci ai să faci şi cîțiva ani închisoare. N-o să stai prea mult acolo 
pentru că eşti un intelectual şi nu mă îndoiesc că ai auzit şi tu cît de amabilă este 
lumea în închisorile federale. Dar, în orice caz, ai să-ţi pierzi autorizaţia, casa, 
maşinuţa şi, probabil, nevasta. Cînd ai să ieşi de-acolo, cred că ai să-ţi poţi deschide 
un birou de detectiv particular, ca prietenul tău Lomax. E o muncă uşoară, cu 
condiţia să nu te bagi unde nu-ți fierbe oala 

— Ţi-am spus doar că preţul este negociabil. 

— Foarte bine, atunci să negociem. Cit vrei? 

— Cit vreau pentru ce? 

Tarrance renunţă la revista ilustrată şi deschise un roman din acelea pe care le 
uiţi în autobuz la coborîre. Evident, se prefăcea că citeşte. 

— E o întrebare foarte bună, zise el încetişor, vocea confundîndu-i-se aproape cu 
torsul motorului. Ce vrem de la tine? Păi, mai întîi, va trebui să renunti la cariera de 
avocat, pentru că va trebui să divulgi secrete şi dosare de-ale clienţilor. Or, pentru 
aşa ceva vei fi dat afară din barou. Apoi, noi doi trebuie să cădem de acord că tu ai 
să ne oferi firma asta pe tavă. Dacă reuşim, restul va veni de la sine. În al doilea 
rînd şi cel mai important, ai să ne furnizezi suficientă documentaţie ca să inculpăm 
fiecare membru al firmei şi pe cei mai mulţi dintre şefii Familiei Morolto. Dosarele se 
află acolo, în clădirea aceea de pe Front Street. 

— De unde ştii? 

Tarrance zimbi. 

— Ştiu, pentru că băgăm miliarde de dolari în lupta împotriva crimei organizate. 
Pentru că îi urmărim de ani de zile pe cei din Familia Morolto. Pentru că avem 
sursele noastre chiar în interiorul Familiei! Pentru că Hodge şi Kozinski au apucat să 
vorbească înainte de a fi omoriţi. Mitch, eu zic să ne acorzi totuşi ceva credit. 

— Şi crezi că am să pot obţine informaţiile de care aveţi nevoie? 

— Sînt convins, domnule consilier, că ai să poţi aduna dovezile care să arunce în 
aer firma asta şi să distrugă una din cele mai mari familii mafiote din ţară. Va trebui 
să ne spui totul despre firmă: cum sînt amplasate birourile, numele tuturor 
secretarelor, funcţionarilor şi auxiliarilor, cum sînt distribuite dosarele clienţilor, ce 
clienţi are fiecare avocat în parte? Apoi structura de comandă. Şi cine sînt cei de la 
etajul al cincilea, ce este acolo, de fapt? Unde sînt păstrate înregistrările? Există un 
depozit central? Care este cantitatea de informaţii stocată pe calculator? Ce 
cantitate este microfilmată? Şi, cel mai important lucru, va trebui să scoţi 
informaţiile în afara firmei şi să ni le aduci personal. In momentul în care vom avea 
dovezi suficiente, vom putea veni peste ei ca să punem mina pe tot ce e acolo. 
Numai că ăsta va fi un pas foarte important şi pînă atunci o să mai treacă ceva 
timp. Trebuie să avem un dosar solid beton pînă să obţinem mandatele de 
percheziţie. 


— Doar atita vreţi? 

— Nu. Va mai trebui şi să depui mărturie împotriva tuturor prietenilor tăi şi ştii 
că procesele s-ar putea să dureze ani de zile. 

Mitch respiră adînc şi închise ochii. Autobuzul mergea acum mai încet din cauza 
unei caravane de rulote care-l depăşiseră. Seara se lăsa încet şi, una cite una, 
maşinile de pe şosea îşi aprindeau farurile. Să depună mărturie la proces! La aşa 
ceva chiar că nu se gindise. Tarrance avea dreptate: cu milioanele lor, inculpaţii 
puteau angaja pe cei mai buni avocaţi penalişti din ţară, iar procesele aveau toate 
şansele să se lungească la nesfirşit. 

Intre timp, Tarrance îşi regla lumina de citit, ca şi cum ar fi fost un pasager 
adevărat într-o călătorie oarecare, şi chiar începu să citească primele pagini din 
romanul acela de doi bani. După ce autobuzul străbătu vreo treizeci de mile, Mitch 
îşi scoase ochelarii de soare, îl privi pe Tarrance şi rupse tăcerea. 

— Şi cu mine ce se va întîmpla? 

— Tu vei primi un munte de bani, vei putea să locuieşti oriunde în ţara asta, sub 
o nouă identitate, evident, noi îţi vom face rost de o slujbă, îţi vom aranja faţa, vom 
face absolut tot ce doreşti. În plus, dacă morala înseamnă ceva pentru tine, atunci 
vei putea să trăieşti în pace cu tine însuţi. _ 

Mitch încercă zadarnic să privească peisajul. In cele din urmă renunţă şi-l fixă cu 
privirea pe Tarrance. 

— "Dacă morala înseamnă ceva pentru mine?" Mie să nu-mi vorbeşti în felul 
ăsta, Tarrance. Pentru că eu sînt o biată victimă nevinovată şi tu ştii foarte bine 
lucrul ăsta. 

Pe faţa lui Tarrance se întinse un zîmbet timp. 

— Şi soţia mea? întrebă Mitch după alte cîteva minute de linişte. 

— A, poţi s-o păstrezi dacă vrei. 

— Dacă ai vrut să faci o glumă, atunci să ştii că e o glumă proastă. 

— Ai dreptate, iartă-mă. Fireşte că şi soţia ta va avea tot ce-şi va dori. Cît de 
mult ştie despre toată povestea asta? 

— Ştie tot, zise Mitch, dar îşi aminti deodată de fata de pe plajă. Sau, mă rog, 
aproape tot. 

— O să-i facem rost de o slujbă bună în Departamentul Asigurărilor Sociale în 
orice parte a ţării veţi dori să vă stabiliţi. Haide, Mitch, pînă la urmă, dracul n-o să 
fie chiar atit de negru. 

— Mda, o să fie de-a dreptul alb ca zăpada. Ce mai! O să ducem o viaţă 
minunată pînă cînd, într-o zi, unul dintre oamenii voştri o să scape o vorbă în faţa 
cui nu trebuie şi aşa, numele noastre or să ajungă în paginile ziarelor. Mafia nu uită 
niciodată; mai ceva ca elefanții. Şi ştie să-şi păstreze secretele mai bine decit voi. 
Pentru că voi, băieţi, aţi pierdut oameni; e un adevăr pe care nu-l puteţi nega. 

— Nici n-am de gînd să-l neg. Şi mai recunosc şi că sînt plini de inventivitate 
atunci cînd se hotărăsc să ucidă. 

— Mulţumesc. Aşadar, eu unde am să plec? 

— Unde doreşti. In momentul de faţă, vreo două mii de martori de-ai noştri 
trăiesc risipiţi în toată ţara sub alte nume, în alte oraşe, făcînd altceva decit au 
învăţat. Sorţii sînt de partea ta. 

— Deci eu hotărăsc? 


— Exact. Ori iei banii şi dispari, ori joci rolul marelui avocat şi speri ca noi să nu 
reuşim să ne infiltrăm în interiorul firmei. 

— Ei, Tarrance, e o alegere a dracului de grea. 

— Ai dreptate şi mă bucur că tu eşti cel care trebuie să aleagă. 

Tovarăşa de drum a bătrînului negru se ridică cu mare greutate de pe locul ei şi 
începu să-şi tirşească picioarele pe interval, apropiindu-se de cei doi bărbaţi. Mîna ei 
prindea rînd pe rînd spătarul fiecărui scaun, aşa că Tarrance se aplecă mult spre 
Mitch atunci cînd bătrîna ajunse în dreptul lor. Era o negresă de aproape nouăzeci 
de ani, pe jumătate oloagă, probabil analfabetă, pe care n-o interesa nici cît negru 
sub unghie conversaţia celor doi; cu toate astea, Tarrance amuţi, căci nu îndrăznea 
să vorbească în apropierea unei persoane străine. 

Un sfert de oră mai tîrziu, uşa toaletei se deschise şi dinăuntru se auzi zgomotul 
apei care se scurgea în containerul autobuzului. Bătrîna îşi tîrşi picioarele înapoi pe 
interval, pînă la locul ei. 

— Cine este Jack Aldrich? întrebă Mitch. Bănuia că era vorba de o acoperire şi de 
aceea urmări cu mare atenţie reacţia vecinului său. Tarrance îşi ridică privirea de pe 
carte şi o fixă pe scaunul din faţă. 

— Numele mi-e cunoscut, da' nu ştiu de unde să-l iau. Mitch reveni la peisajul ce 
mai putea fi zărit pe fereastră. 

Tarrance ştia, pentru că tresărise şi-şi mijise prea repede ochii înainte de a 
răspunde întrebării lui Mitch. Tînărul studia atent traficul de pe autostradă. 

— Cine este tipul? întrebă Tarrance în cele din urmă. 

— Chiar nu-l cunoşti? 

— Dacă-l cunoşteam, nu te mai întrebam. 

— E unul dintre angajaţii firmei noastre şi tu ar trebui să ştii asta, Tarrance. 

— Bine, dar oraşul este plin de avocaţi. Tu îi cunoşti chiar pe toţi? 

— li cunosc pe cei de la Bendini, Lambert & Locke, firma aceea mică şi liniştită 
pe care voi o studiaţi de şapte ani. Aldrich are o vechime de şase ani şi a fost 
contactat, ca să zicem aşa, de FBI acum vreo două luni. E-adevărat sau nu? 

— Nu este deloc adevărat Cine ţi-a spus povestea asta? 

— N-are nici o importanţă cine mi-a spus-o. E mai degrabă un zvon care circulă 
pe la birou. 

— E o minciună. N-am discutat cu nimeni în afară de tine din luna august şi pînă 
acum. Pe cuvîntul meu de onoare. Şi nici nu intenţionăm să mai discutăm cu 
altcineva, decit dacă, bineînţeles, ai să respingi colaborarea cu noi. In cazul ăsta, va 
trebui să ne gîndim la altceva. 

— Deci n-aţi vorbit niciodată cu Aldrich? 

— Aşa cum ai auzit. 

Mitch dădu aprobator din cap, apoi îşi îndreptă atenţia asupra unei reviste. După 
vreo jumătate de oră, Tarrance renunţă la romanul pe care-l citea şi zise: 

— Uite ce e, Mitch. Peste o oră vom fi la Knoxville şi trebuie să ajungem la o 
înţelegere. Miine dimineaţă, directorul Voyles o să-mi pună o sumedenie de 
întrebări. 

— Cit îmi oferiţi? 

— O jumătate de milion de verzi. 

Orice avocat care se respectă ştie că prima ofertă este făcută ca să fie respinsă. 


Întotdeauna, fără excepţie. Mitch îl văzuse de nenumărate ori pe Avery clătinînd 
furios din cap, şocat şi plin de dezgust la auzul primelor oferte primite la încheierea 
unor afaceri, oricît de rezonabile ar fi fost ele. Indiferent dacă mai urmau 
contraoferte, oferte la contraoferte sau alte negocieri, prima ofertă era întotdeauna 
respinsă. 

Aşa că, zimbind înspre fereastră şi clătinînd din cap ca şi cînd s-ar fi aşteptat la 
un asemenea răspuns, Mitch refuză jumătatea de milion. 

— Am spus ceva caraghios? întrebă Tarrance cel nepriceput în astfel de tirguieli. 

— Tarrance, propunerea ta e ridicolă. Doar nu te-aştepţi să dau cu piciorul unei 
adevărate mine de aur pentru o amărită de jumătate de milion de dolari, ba chiar şi 
mai puţin; dacă scazi taxele, abia mai rămîn vreo trei sute de mii. 

— Şi dacă noi închidem mina aia de aur şi vă trimitem pe voi toţi ăştia la 
răcoare? 

— Dacă, dacă, dacă. Dacă ştiaţi atitea, de ce n-aţi făcut nimic? Doar Voyles 
zicea că staţi cu ochii pe ei de vreo şapte ani. Hai, că-i bună, Tarrance. Întotdeauna 
vă mişcaţi aşa repede? 

— N-ai vrea să-ţi încerci norocul, McDeere? Hai să zicem că toată afacerea asta 
o să ne mai coste încă cinci ani, da? Da' după ăştia cinci ani, tot o să aruncăm în aer 
şandramaua şi-atunci o să-ţi vîrîm curul la răcoare. lar în clipa aia, nu prea o să mai 
aibă importanţă de cit timp am avut nevoie, pentru că rezultatul va fi acelaşi, Mitch. 
Nu mă crezi? 

— lartă-mă. Eu credeam că negociem, nu că ne ameninţăm reciproc. 

— Da' ţi-am făcut o ofertă. 

— Oferta este prea mică. Vrei ca eu să-ţi furnizez dovezi prin care să obţii 
inculpări împotriva unora dintre cei mai mizerabili criminali din America, dovezi care 
ar putea să mă coste viaţa, şi vrei să fac chestia asta aproape de pomană! Vreau 
cel puţin trei milioane. 

Tarrance primi contraoferta fără să clipească, asemenea unui bun jucător de 
pocher, şi Mitch, negociatorul, ştiu că ţintise pe aproape. 

— Trei milioane sînt o grămadă de bani, zise Tarrance aproape pentru sine. Nu 
cred să mai fi plătit vreodată atit de mult. 

— Dar puteţi să plătiţi, nu-i aşa? 

— Mă îndoiesc. Va trebui să vorbesc cu directorul. 

— Cu directorul! Păi, nu era vorba că ai toată autoritatea în cazul ăsta? Ai de 
gînd să dai tot timpul fuga la director pînă în momentul în care o să batem palma? 

— Şi ce altceva mai vrei? 

— M-am gîndit la cîteva lucruri, da' nu le discutăm pînă cînd nu rezolvăm 
problema banilor. 

Bătrînul negru părea să aibă probleme cu rinichii. Se ridicase din nou şi şonticăia 
pe culoar. Tarrance se reîntoarse la romanul lui, iar Mitch se porni să răsfoiască un 
număr vechi din Field & Stream. 


Autobuzul Greyhound ajunse la Knoxville cu două minute înainte de ora opt. 
Tarrance se aplecă spre Mitch şi-i şopti: 
— La ieşirea din autogara ai să-l vezi pe omul nostru, un tînăr îmbrăcat într-un 


trening portocaliu cu emblema Universităţii din Tennessee; te va aştepta lîngă o 
camionetă albă şi îţi va spune Jeffrey. Strînge-i mîna ca unui bun prieten şi urcă-te 
în maşină. El te va duce la locul unde ţi-am adăpostit BMW-ul. 

— Adică unde? şopti Mitch. 

— Vizavi de căminul din campus. 

— Aţi verificat dacă am microfoane în ea? 

— Cred că da. Insă ar fi mai bine să-l întrebi pe omul cu camioneta. Dacă te-au 
urmărit cînd ai plecat din Memphis, atunci tipii s-ar putea să fi intrat la bănuieli. Aşa 
că ar trebui să mergi la Cookville. La vreo sută de mile de Nashville şi are un 
Holiday Inn unde ai să rămii peste noapte. Pe fratele tău ai să-l vezi miine 
dimineaţă. Să ştii însă că vom fi şi noi prin preajmă şi dacă lucrurile nu vor fi în 
regulă, te voi vedea luni dimineaţă din nou. 

— Şi cînd ne vom plimba iar cu autobuzul? 

— Marţi e ziua de naştere a soţiei tale. Rezervă o masă pentru ora opt la 
Grisanti, restaurantul ăla italienesc de pe autostradă. La ora nouă fix vei merge la 
bar şi vei cumpăra un pachet de ţigări de la automat. Împreună cu ţigările vei primi 
şi o casetă. Cumpără-ţi un walkman şi ascultă caseta în maşină, nu acasă şi în nici 
un caz la servici. Foloseşte neapărat căştile. Poate să o asculte şi soţia ta. Acolo vei 
găsi ultima noastră ofertă, precum şi alte cîteva explicaţii. Ascultă caseta de cîteva 
ori, apoi distruge-o. 

— E ceva mai complicat de data asta, nu? 

— Ai dreptate, dar e absolut necesar să nu ne mai vedem şi să nu mai vorbim 
vreo cîteva săptămîni pentru că tipii te urmăresc şi te ascultă, Mitch. Şi sînt foarte 
buni meseriaşi, nu uita lucrul ăsta. 

— Nu uit, n-ai nici o grijă. 

— Bun. Acum spune-mi ce număr ai avut în echipa de fotbal a liceului? 

— Paisprezece. 

— Şi la colegiu? 

— Tot paisprezece. 

— OK. Atunci numărul tău de cod este l-4-l-4. Joi seara sună de la un telefon 
public la numărul 757-6000. lţi va răspunde o voce care îţi va cere să te identifici 
prin numărul de cod. După asta, vei auzi vocea mea înregistrată care îţi va pune 
cîteva întrebări. 

— Of, Doamne, de ce n-oi putea să fiu şi eu doar un avocat oarecare? 

Autobuzul ajunse lîngă peron şi opri. 

— Eu merg mai departe, la Atlanta, zise Tarrance. Vreo două săptămîni n-am să 
te mai văd, dar dacă apare vreo urgenţă, sună la unul din cele două numere de 
telefon pe care ţi le-am dat. 

Mitch se ridică, apoi îşi cobori privirea spre agent. 

— Trei milioane, Tarrance. Nici un ban mai puţin. Din moment ce voi, băieţi, 
puteţi să cheltuiţi miliarde ca să luptaţi împotriva crimei organizate, puteţi cu 
siguranţă să găsiţi trei milioane amărite şi pentru mine. Şi să ştii, Tarrance, că mai 
am o variantă: pot să dispar pur şi simplu într-o noapte. Şi dacă am să aleg varianta 
asta, atunci voi şi cu cei din Familia Morolto n-aveţi decît să vă bateţi unii cu alţii 
pînă cînd o sta Pămîntu'n loc. Pentru că eu am să joc domino undeva în Caraibe. 

— Da, Mitch, poţi să joci o partidă, două, dar tipii vor da de tine în mai puţin de o 


săptămînă. lar noi nu vom fi acolo ca să te apărăm. Salut, amice. 
Mitch sări din autobuz şi o luă la fugă spre ieşire. 


23 


Marţi dimineaţă, la ora opt şi jumătate, Nina făcea ordine pe biroul şefului ei şi, 
ca de obicei, constată că îi face plăcere să ducă la bun sfîrşit acest ritual cotidian. 
Agenda pentru întîlniri era aşezată neglijent pe un colţ de birou. Nina o răsfoi şi nu 
se putu împiedica să remarce cu voce tare: "Ai o zi foarte grea astăzi, domnule 
McDeere". 

Mitch se uită printr-un dosar, încercînd să nu ia seama la cuvintele secretarei. 

— Fiecare zi e la fel de grea. 

— La ora zece trebuie să fii în biroul domnului Mahan în legătură cu recursul 
pentru Delta Shipping. 

— Abia aştept, mormăi Mitch. 

— La unsprezece şi jumătate eşti aşteptat în biroul domnului Tolar pentru 
rezilierea contractului Greenbriar şi secretara lui m-a anunţat că povestea o să 
dureze cel puţin două ore. 

— Două ore? Dar de ce atît de mult? 

— Domnule McDeere, eu nu sînt plătită ca să pun astfel de întrebări. Dacă aş 
face aşa ceva, aş fi concediată. Prin urmare, la trei şi jumătate eşti aşteptat de 
Victor Milligan. 

— Pentru ce? 

— Domnule McbDeere, mă văd obligată să repet: nu e treaba mea să pun 
întrebări. În sfîrşit, peste un sfert de oră trebuie să fii la biroul lui Frank Mulholland. 

— Ştiu asta. Nu ştiu însă cum să ajung acolo. 

— Păi, biroul este în Cotton Exchange Building, la vreo şase străzi de aici, pe 
Front Street, la intersecţia cu Union. Ai trecut de sute de ori pe lîngă clădirea asta. 

— Perfect. Altceva? 

— Să-ţi aduc ceva de mîncare cînd mă întorc la prînz? 

— Nu, mulţumesc, am să-mi cumpăr un sandviş în oraş. 

— Minunat. Ai tot ce-ţi trebuie pentru întîlnirea cu Mulholland? 

Drept răspuns, Mitch îi arătă o servietă mare şi neagră pe care urma să o ia cu 
el. Cîteva minute mai tîrziu, tînărul traversă holul, cobori scările şi ieşi în stradă. 
Rămase citeva clipe lîngă un felinar, se răsuci pe călciie şi porni cu paşi repezi spre 
centrul oraşului. În mîna dreaptă ducea servieta neagră, iar în mîna stîngă avea 
servieta din piele de ţipar, roşu închis. Asta era semnalul. 

Cînd ajunse în dreptul unei clădiri zugrăvite în verde şi cu ferestrele astupate, 
Mitch se opri lîngă o gură de incendiu. Aşteptă o secundă, apoi traversă Front 
Street. Încă un semnal. 

La etajul al nouălea al lui Cotton Exchange Building, Tamy Greenwood de la 
Greenwood Services plecă de lingă fereastră şi-şi îmbrăcă mantoul. După aceea ieşi 
din încăpere, încuie uşa, apăsă pe butonul de apel al ascensorului şi aşteptă. Urma 
să se întilnească cu un om care ar fi putut foarte uşor să-i aducă moartea. 


Odată ajuns în holul clădirii, Mitch se îndreptă spre ascensor. Privi atent în jur, 
dar nu observă nimic deosebit. Cîţiva oameni de afaceri discutau între ei, o femeie 
şoptea ceva în receptorul unui telefon public, un paznic se învirtea pe lîngă intrarea 
dinspre Union Avenue. Deşi Mitch sperase să fie singur în ascensor, se văzu nevoit 
să accepte alături o prezenţă străină, un tînăr pus la patru ace care-şi făcu apariţia 
în ultima clipă. 

Biroul lui Mulholland se afla la etajul al şaptelea. Mitch apăsă pe buton, 
ignorîndu-l complet pe tînărul în costum negru. Şi în timp ce ascensorul urca etaj 
după etaj, cei doi bărbaţi urmăreau cu multă conştiinciozitate numerele care se 
aprindeau şi se stingeau rînd pe rînd deasupra uşii. Apoi Mitch se retrase ceva mai 
în spate şi lăsă servieta cea grea pe podeaua cabinei. Ascensorul se opri la etajul al 
patrulea, pentru a lua încă un pasager: era Tammy, într-o ţinută remarcabil de 
reţinută, doar o rochie tricotată, simplă şi scurtă, fără urmă de decolteu. Işi vopsise 
părul într-o nuanţă stinsă de roşu. Tînărul din ascensor îi aruncă o privire scurtă şi 
apăsă pe butonul care comanda închiderea uşii. 

Tammy avea şi ea o servietă masivă şi neagră, identică cu cea a lui Mitch. Se 
aşeză lingă el fără să-l privească şi lăsă servieta pe podea, alături de cealaltă. Cînd 
ajunseră la etajul al şaptelea, Mitch luă în grabă servieta ei şi ieşi din ascensor. La 
etajul al optulea cobori şi tînărul în costum negru, iar la cel de-al nouălea, Tammy 
ridică servieta plină cu dosare ale firmei Bendini, Lambert & Locke şi o duse în 
propriul birou. După ce încuie cu grijă uşa de la intrare, îşi scoase mantoul şi merse 
în camera în care se afla copiatorul. Aşeză cele şapte dosare groase pe măsuţa 
pliantă de lîngă aparat şi-l luă pe cel pe care scria Koker-Hanks pentru East Texas 
Pipe. Puse conţinutul lui în compartimentul de alimentare automată şi porni 
aparatul. O jumătate de oră mai tirziu, cele şapte dosare erau din nou aşezate în 
servieta cea neagră. La rîndul lor, cele paisprezece noi dosare fură încuiate într-un 
fişet antiincendiu dintr-o mică debara a cărei uşă fu la rîndul ei încuiată. Tammy 
aşeză servieta lîngă uşă şi aşteptă. 


Frank Mulholland era asociat al unei firme specializate în operaţiuni bancare şi 
asigurări. Clientul lui era bătrînul fondator al unui lanţ de magazine cu unelte şi 
materiale pentru mici îndeletniciri casnice; afacerea valora vreo optsprezece 
milioane mai înainte ca fiul bătrînului, ajutat de un consiliu de conducere renegat, 
să preia controlul, forţîndu-l pe patron să se pensioneze. Bătrînul intentase proces, 
compania contraatacase şi de optsprezece luni încoace toată lumea dădea în 
judecată pe toată lumea. Acum, că avocaţii erau cu toţii graşi şi fericiţi, venise 
momentul să se ajungă la o înţelegere. Firma Bendini, Lambert & Locke se ocupa de 
tot ce însemna taxe în beneficiul fiului şi al noului consiliu de conducere, aşa că în 
urmă cu două luni Avery îl aruncase şi pe Mitch în groapa cu lei. Planul lor era să-i 
ofere bătrînului un pachet de acţiuni, titluri de rentă şi garanţii în valoare de cinci 
milioane de dolari. 

Mulholland nu era însă impresionat de planul lor. Dimpotrivă, le explicase el de 
nenumărate ori, clientul lui nu era lacom şi, în plus, ştia că nu va mai obţine 
niciodată controlul asupra companiei. Al propriei lui companii, dacă vă mai amintiţi! 
Dar cinci milioane pur şi simplu nu erau de-ajuns. Era clar că orice juriu, cît de cît 


inteligent i-ar fi dat dreptate bătrînului; şi-apoi, orice tîmpit putea să-şi dea seama 
că procesul făcea... să zicem cel puţin douăzeci de milioane! 

După o oră de propuneri, oferte şi contraoferte, Mitch ridicase valoarea 
pachetului în cauză la opt milioane, în timp ce avocatul bătrînului anunţă că s-ar 
putea să accepte totuşi cincisprezece. In sfîrşit, Mitch îşi rearanjă, foarte politicos, 
toate hirtiile în servietă, iar Mulholland îl conduse, la fel de politicos, pînă la uşă. 
Conveniră să se revadă peste o săptămînă şi se despărţiră ca nişte buni prieteni. 

Ascensorul se opri la etajul al cincilea şi Tammy îşi făcu apariţia în cadrul uşii. 
Înăuntru nu era decît Mitch, care o întrebă: 

— Ceva probleme? 

— Nu. Avem cite două copii de fiecare dosar puse sub cheie. 

— Cit timp ţi-a luat toată povestea asta? 

— O jumătate de oră. 

Cînd se opriră la etajul al patrulea, Tammy ridică servieta cea goală şi-l întrebă: 

— Miine la prînz? 

— Da, răspunse el. 

Uşa ascensorului se deschise şi ea dispăru pe culoarul de la etajul al patrulea. 
Holul de la parter era pustiu şi Mitchell McDeere, avocat şi consilier juridic, ieşi 
grăbit din clădire, cu cîte o servietă în fiecare mînă, şi se întoarse, plin de im- 
portanță, la birou. 

Sărbătorirea zilei de naştere a lui Abby fu mai degrabă tristă. Aşezaţi la o masă 
într-un colţ mai întunecat al restaurantului Grisanti, Mitch şi Abby vorbeau în şoaptă 
şi încercau să-şi zimbească, dar le venea foarte greu. Chiar în clipa aceea, undeva 
în restaurant, un agent FBI aştepta să se facă ora nouă ca să introducă o casetă în 
automatul pentru ţigări, iar Mitch trebuia să ia caseta aceea fără să fie văzut sau 
prins de "băieţii cei răi", oricine ar fi fost şi oricum ar fi arătat ei. Banda cu pricina 
urma să le spună celor doi McDeere cîţi bani aveau să primească în schimbul 
probelor furnizate şi al unei vieţi de evadați. 

Aşteptînd să se facă ora nouă, Abby şi Mitch ciuguleau din mîncarea comandată, 
încercau să-şi zimbească şi să stea de vorbă, dar de fapt erau neliniştiţi şi 
preocupaţi să urmărească pe cadranul ceasului trecerea timpului. Fu o cină scurtă; 
la nouă fără un sfert terminaseră deja de mîncat şi Mitch se ridică de la masă, porni 
spre toaletă, iar cînd ajunse în dreptul holului întunecat, privi foarte atent în jur. 
Automatul pentru ţigări era acolo, în colţ, exact în locul în care ar fi trebuit să se 
afle. 

Comandară cafelele, apoi fix la ora nouă, Mitch se întoarse în hol; cu un gest 
nervos, vîri şase monede în automat şi trase de maneta aflată sub marca Marlboro 
Lights, în amintirea lui Eddie Lomax. Întinse repede mîna, luă pachetul de ţigări şi, 
pipăind puţin în întuneric, găsi şi caseta. Era atît de încordat încît tresări cînd auzi 
sunînd telefonul public de alături. Se întoarse şi privi din nou cu atenţie în jur. Holul 
era aproape pustiu; doar la bar doi bărbaţi urmăreau programul la televizor. 
Undeva, într-un colţ întunecat al încăperii, un rîs de om beat sparse liniştea. 

Abby îi urmări fiecare mişcare plnă cînd se aşeză din nou în faţa ei la masă. 
Sprincenele i se ridicară întrebător: "Ei?" g 

— Gata, o am aici, răspunse Mitch, cu un zîmbet nevinovat pe față. In timp ce îşi 
bea cafeaua privi din nou cu mare atenţie în jur, dar se linişti: nimeni nu-i urmărea. 


Mitch îi spuse chelnerului că se grăbesc şi după cîteva clipe primiră nota de plată. 

BMW-ul era, într-adevăr, plin de microfoane. Băieţii lui Tarrance îl examinaseră 
în amănunt în timpul plimbării cu autobuzul cu patru zile în urmă. Un echipament 
teribil de sofisticat transmitea şi înregistra chiar şi cea mai slabă răsuflare; nu exista 
însă nici un dispozitiv de urmărire. Mitch se gîndi că era foarte drăguţ din partea lor 
că se mulţumeau doar să asculte, fără să mai şi urmărească deplasările maşinii. 

Părăsiră parcarea restaurantului fără să schimbe o vorbă între ei. Abby puse cu 
mare grijă caseta într-un casetofon portabil, îi dădu căştile lui Mitch, apăsă pe PLAY 
şi urmări foarte atentă reacţiile soţului ei la cele imprimate pe bandă. Maşina se 
îndrepta spre interstatală. 

Era vocea lui Tarrance: "Bună. Mitch. Astăzi este marţi, 9 martie, puţin după ora 
douăzeci şi unu. La mulţi ani frumoasei tale soţii. Mesajul de pe banda asta durează 
vreo zece minute; ascultă-l o dată sau de două ori cu mare atenţie şi după aceea 
distruge caseta. Am avut o întîlnire între patru ochi cu directorul Voyles şi l-am 
informat despre plimbarea noastră care, apropo, mi-a plăcut foarte mult. Directorul 
este foarte mulţumit de felul cum merg lucrurile, dar e de părere că am vorbit 
destul. Aşa că vrea să batem palma şi asta cît mai repede. Mi-a explicat în termeni 
foarte clari că nu am plătit niciodată trei milioane de dolari şi că n-o să începem cu 
tine. A înjurat cît a putut, dar în cele din urmă mi-a zis că putem plăti un milion, bani 
gheaţă, şi nimic mai mult. Banii vor fi depuşi într-o bancă elveţiană şi nimeni, nici 
măcar Serviciul de Venituri Interne, nu va şti vreodată de existenţa contului ăsta. 
Un milion de dolari, neimpozabil. Asta este ultima noastră ofertă şi directorul Voyles 
a zis că poţi să te duci dracului dacă o refuzi. Pentru că tot o să aruncăm în aer 
firma aia, cu sau fără ajutorul tău, Mitch." 

Un zîmbet răutăcios răsări pe chipul împricinatului care, altfel, urmărea foarte 
atent maşinile ce treceau pe lîngă ei. Abby îl privea tăcută, aşteptind mai departe 
un semn despre mesajul de pe casetă. 

Vocea continuă: "Vom avea grijă de voi, Mitch. Veţi beneficia de protecţia FBI ori 
de cîte ori veţi considera necesar. Dacă vreţi, putem să facem şi verificări periodice 
asupra situaţiei voastre. Dacă după cîțiva ani veţi intenţiona să vă mutaţi în alt oraş, 
vă vom ajuta. Veţi putea să vă mutaţi la fiecare cinci ani dacă doriţi; noi vă vom 
face rost de locuinţă, maşină şi locuri de muncă. Slujbe bune în administraţie sau 
chiar într-o întreprindere al cărei patron să lucreze pentru guvern. Doar să spuneţi 
ce vreţi, Mitch! Bineînţeles că vă vom asigura identități noi pe care le puteţi 
schimba şi în fiecare an dacă în felul ăsta vă veţi simţi în siguranţă. Nu e nici o 
problemă, ba chiar, dacă aveţi o idee mai bună, sîntem gata să vă ascultăm. Sau 
poate vreţi să locuiţi în Europa sau în Australia; nu trebuie decit să ne spuneţi, 
pentru că vă vom oferi un tratament special. Ştiu că sînt promisiuni mari, Mitch, dar 
sînt adevărate şi sîntem gata să punem totul pe hirtie. Vă dăm un milion, bani 
gheaţă, neimpozabili, şi vă aranjăm o situaţie oriunde doriţi. In schimb, tu, Mitch, va 
trebui să ne pui în mînă firma şi pe membrii Familiei Morolto. Şi cu asta, gata pentru 
astăzi. O să mai vorbim altă dată. Voyles îmi stă în cîrcă, aşa că lucrurile trebuie să 
meargă repede. Sună-mă la numărul ştiut joi seara la ora nouă, de la telefonul 
public de lîngă toaleta din restaurantul Houston's de pe Poplar. Salut, Mitch." 

La semnul lui, Abby apăsă pe sTOP, apoi derula caseta. Mitch îi dădu căştile şi fu 
rîndul ei să asculte cu toată atenţia mesajul înregistrat. 


Erau doi îndrăgostiţi ce se plimbau miînă-n mînă pe aleile parcului scăldat în 
lumina rece a lunii. La un moment dat se opriră lîngă un tun de bronz şi admirară 
fluviul care curgea maiestuos spre New Orleans. Era acelaşi tun lîngă care, într-o 
seară biciuită de lapoviţă, Eddie Lomax prezentase unul din ultimele lui rapoarte 
profesionale. 

Abby ţinea strîns în mînă caseta şi privea apele fluviului. Ascultase de două ori 
înregistrarea, dar nu vrusese să lase caseta în maşină: cine ştie cine ar fi putut pune 
mîna pe ea. După săptămîni de tăcere sau de conversații scurte, furate în afara 
casei, cei doi tineri îşi găseau cu greu cuvintele. 

— Ştii, Abby, zise Mitch într-un tîrziu. Întotdeauna mi-am dorit să lucrez la poştă. 
Am avut şi un unchi la ţară care era factor poştal. Ar fi o muncă foarte potrivită. 

Era doar o încercare de a destinde atmosfera, dar rezultatul fu cel sperat. Abby 
ezită citeva secunde, apoi izbucni 

într-un rîs uşor, care arăta că vorbele lui într-adevăr o amuzaseră. 

— Mda, iar eu aş putea să spăl podele într-un spital pentru veteranii de război. 

— Da' de ce să speli podele? Ai putea să faci ceva mult mai folositor şi mai puţin 
bătător la ochi. Să schimbi plosca bolnavilor, de exemplu. Şi-apoi am locui într-o 
căsuţă albă şi curată pe Maple Street, în Omaha. Eu am să fiu Harvey, tu ai să fii 
Thelma şi vom avea un nume de familie scurt şi simplu. 

— Poe, fu de părere Abby. 

— Înî, sună grozav: Harvey şi Thelma Poe, familia Poe. Vom avea un cont de un 
milion de dolari în bancă, dar nu vom putea cheltui nici o centimă din ei, pentru că 
toţi vecinii de pe Maple Street ar observa, noi am ieşi în evidenţă şi ăsta este 
ultimul lucru pe care să ni-l dorim. 

— Eu am să-mi aranjez puţin nasul. 

— Bine, dar ai un nas perfect! 

— Nasul lui Abby este perfect, cel al Thelmei însă, nu. Şi eu zic că trebuie să-l 
reparăm. 

— Mda, s-ar putea să ai dreptate. 

Mitch obosise tot încercînd să fie amuzant, aşa că tăcu. Abby trecu în faţa lui şi 
el îi înconjură umerii cu braţele. Ochii lor urmăreau înaintarea lentă pe apele 
fluviului a unui şlep însoţit de vreo sută de barje. Luna se ascunse într-un nor şi un 
vînt rece se ridică dinspre apus. 

— Crezi că e-adevărat ce spune Tarrance? întrebă Abby. 

— Cum adică? 

— Păi, să presupunem că tu nu mergi mai departe. Crezi că pînă la urmă tot vor 
reuşi să penetreze firma? 

— Ei bine, mi-e teamă să nu-l cred. 

— Atunci, luăm banii şi-o întindem? 

— Pentru mine este mult mai uşor să iau banii şi s-o întind Abby, pentru că nu 
las nimic în urma mea. Cu tine însă este altceva. Tu n-o să-i mai vezi niciodată pe ai 
tăi. 

— Unde am putea să plecăm? 

— Habar n-am. Tot ce ştiu este că n-aş vrea să rămîn în ţară. Nu poţi avea 


încredere totală în federali şi m-aş simţi mult mai în siguranţă undeva, în 
străinătate. N-am să-i spun însă lui Tarrance chestia asta. 

— Şi-atunci care-i pasul următor? 

— Păi, cădem la învoială şi după aia strîingem repede suficiente informaţii ca să 
scufundăm corabia. N-am nici cea mai vagă idee despre ceea ce vor, dar am să le 
aduc ce-mi cer. Cînd Tarrance va avea material suficient, ne luăm banii, ne aranjăm 
feţele şi dispărem. 

— Cîţi bani o să avem? 

— Peste un milion. Nu-ţi face griji, suma este încă negociabilă. 

— Şi atunci, cam cît crezi că vom obţine? 

— Două milioane bani gheaţă, neimpozabili, nici un cent mai puţin. 

— Oare ei vor fi de acord cu suma asta? 

— Da, dar nu asta e întrebarea. Intrebarea e dacă ar fi bine să luăm banii şi s-o 
ştergem? 

Lui Abby i se făcuse frig şi Mitch îi înfăşură umerii în propriul lui palton, ţinînd-o 
strîns în braţe. 

— Nenorocită afacere, Mitch. Da' cel puţin vom fi împreună. 

— Mă cheamă Harvey, nu Mitch. 

— Ce crezi, Harvey, oare vom fi în siguranţă? 

— E clar că aici nu sîntem în siguranţă. 

— Nu-mi place locul ăsta. Mă simt singură şi mi-e teamă. 

— Ştii ceva? m-am plictisit să fiu avocat. 

— Atunci, hai să luăm banii şi să o ştergem. 

— S-a făcut, Thelma. 

Abby îi dădu caseta. Mitch o privi cîteva clipe, apoi o aruncă departe, în direcţia 
fluviului. Ţinîndu-se de mînă, străbătură cu paşi repezi parcul şi se îndreptară spre 
locul unde îşi lăsaseră maşina, pe Front Street. 


24 


Pentru a doua oară în cariera lui, Mitch primise permisiunea să pătrundă în 
aristocratica sufragerie de la etajul al cincilea. Avery îşi motivase invitaţia prin 
faptul că asociaţii fuseseră absolut impresionați de cele şaptezeci şi una de ore 
facturate în medie pe săptămînă, în luna februarie; de aceea doriseră să-i ofere lui 
Mitch un prînz-recompensă. O asemenea invitaţie nu putea fi refuzată, oricît de 
încărcat i-ar fi fost programul din ziua respectivă. Nici unul dintre angajaţii obişnuiţi 
ai firmei nu spusese vreodată "nu" unei invitaţii pentru sufrageria de la etajul al 
cincilea şi fiecare primea două astfel de invitaţii pe an. 

Mitch avusese la dispoziţie două zile ca să se pregătească. Prima lui pornire 
fusese să refuze şi prin minte îi trecuse vreo duzină de scuze amărite. A lua prînzul 
şi a sta de vorbă cu nişte criminali, oricît de bogaţi şi de rasati ar fi fost ei, îl atrăgea 
mult mai puţin decit un castron de supă împărţit cu un vagabond într-o staţie de 
autobuz. Pe de altă parte însă, un refuz ar fi însemnat o gravă încălcare a tradiţiei. 
Or, în situaţia actuală, mişcările lui erau şi aşa suficient de suspecte. 


Prin urmare, se aşeză cu spatele la fereastră şi se forţă să zimbească şi să stea 
de vorbă cu Avery, Royce McKnight şi, bineînţeles, cu Oliver Lambert. De două zile 
ştia că avea să stea la masă cu cei trei. Ştia că îl vor urmări îndeaproape, încercînd 
să detecteze şi cea mai slabă lipsă de entuziasm sau urmă de cinism sau de 
disperare din partea lui. Ştia că cei trei se vor agăța de fiecare cuvint pe care-l va 
rosti, ştia că vor revărsa pe umerii lui fragili un val impresionant de laude şi de 
promisiuni. 

Oliver Lambert nu fusese niciodată mai fermecător. 

— Şaptezeci şi una de ore pe săptămînă facturate de un membru obişnuit al 
firmei în luna februarie reprezentau un record în istoria firmei, zise el în timp ce 
Roosevelt servea primul fel. Toţi asociaţii erau uluiţi şi încîntaţi în acelaşi timp, 
explică el cu voce blindă, privind în jur. 

Mitch schiţă un zîmbet chinuit şi se aplecă deasupra farfuriei. Ceilalţi asociaţi, 
uluiţi sau indiferenți, discutau între ei sau se concentrau asupra mîncării. Mitch 
numără optsprezece asociaţi activi şi şapte pensionari; aceştia din urmă erau 
îmbrăcaţi în pulovere şi aveau o privire relaxată. 

— Ai o putere de muncă remarcabilă, Mitch, zise Royce McKnight cu gura plină. 

Tînărul dădu aprobator din cap: "Da, da, şi mă antrenez tot timpul", îşi zise în 
sinea lui. Incerca din toate puterile să nu se gindească la Joe Hodge şi la Marty 
Kozinski şi la ceilalţi trei avocaţi imortalizaţi pe peretele bibliotecii. Îi era însă 
imposibil să nu se gindească la fata de pe plajă şi se întreba dacă nu cumva erau 
toţi la curent cu întîmplarea. Oare văzuseră cu toţii fotografiile? Şi le trecuseră unii 
altora în timpul vreunui prînz între asociaţi, fără nici un fel de invitat? De Vasher îi 
promisese să nu le arate nimănui, dar ce-nseamnă promisiunea unui bandit? Fireşte 
că le văzuseră. Doar Voyles îi spusese că toţi asociaţii şi chiar şi unii dintre membrii 
obişnuiţi ai firmei făceau parte din conspirație. 

Pentru cineva căruia nu-i era foame, se descurcă onorabil cu înfocarea. Reuşi 
chiar să mănînce încă o chiflă cu unt, doar aşa, ca să pară cît mai normal. 

— Prin urmare, tu şi cu Abby plecaţi săptămînă viitoare în Cayman? întrebă 
retoric Oliver Lambert. 

— Într-adevăr. Ea intră în vacanţa de primăvară şi am închiriat unul din 
apartamente încă de acum două luni. Abia aşteptăm să plecăm. 

— Da' e o perioadă groaznică pentru concediu, zise Avery dezgustat. Sintem 
deja cu o lună în urmă faţă de program. 

— Întotdeauna sîntem cu o lună în urmă faţă de program, Avery. Ce mai 
înseamnă o săptămînă în plus? Bănuiesc că vrei să-mi iau şi dosarele cu mine. 

— N-ar fi rău. Eu mi le iau întotdeauna cu mine. 

— Să nu faci asta, Mitch, protestă în glumă Oliver Lambert. Tu şi Abby meritaţi 
să aveţi o săptămînă doar pentru voi, iar pe noi ai să ne găseşti tot aici cînd ai să te 
întorci. 

— Ai să vezi că insulele or să-ţi placă foarte mult, interveni Royce McKnight, ca 
şi cînd Mitch n-ar mai fi fost acolo niciodată, povestea de pe plajă nu s-ar fi întîmplat 
şi nici unul dintre ei n-ar fi ştiut nimic despre blestematele acelea de fotografii. 

— Cînd plecaţi? întrebă Lambert. 

— Duminică dimineaţă, cît mai devreme. 

— Vă duce avionul nostru? 


— Nu, mergem cu compania Delta. 

Lambert şi McKnight schimbară priviri scurte pe care Mitch n-ar fi trebuit să le 
observe. De fapt şi alţii din încăpere îi aruncaseră priviri rapide şi pline de 
curiozitate pe care Mitch le observase încă de cînd păşise în sufragerie. Era clar că 
fusese adus acolo ca să fie văzut. 

— Faci înot subacvatic? întrebă Lambert, care încă se mai gindea la alegerea 
făcută de Mitch în privinţa avionului. 

— Nu, dar vrem să învăţăm. 

— A, dacă-i aşa, să ştii că e un tip la Rum Point, Adrian Bench care are un centru 
sportiv nemaipomenit într-o săptămînă îţi dă şi certificat .E-adevărat că e o 
săptămînă plină, dar merită. 

"Cu alte cuvinte, nu te apropia de Abanks", îşi zise Mitch. 

— Cum îi zice centrului ăstuia? întrebă el. 

— Rum Point Divers şi este un loc grozav. 

Mitch se încruntă semnificativ, ca şi cînd şi-ar fi notat în minte acest fapt atit de 
util. Deodată, Oliver Lambert se întrista: 

— Să fii prudent, Mitch. Mi-am amintit de Marty şi Joe. 

Avery şi McKnight îşi plecară ochii în farfurii pentru o secundă de reculegere în 
amintirea celor doi tineri morţi. Mitch înghiţi cu greutate şi mai că i-ar fi zimbit 
batjocoritor lui Lambert. Reuşi însă să-şi păstreze calmul şi să arate la fel de trist ca 
toţi ceilalţi. Marty şi Joe, şi tinerele lor văduve, şi copiii lor orfani. Marty şi Joe, doi 
avocaţi tineri şi bogaţi, ucişi de profesionişti şi eliminaţi înainte de a putea vorbi. 
Marty şi Joe, doi rechini de viitor devoraţi de cei asemenea lor. Voyles îl avertizase 
pe Mitch să se gindească la Marty şi la Joe ori de cîte ori îl vede pe Oliver Lambert. 
lar acum se aşteptau ca, pentru un amărit de milion de dolari, el, Mitch, să facă, şi 
încă fără să fie prins, ceea ce Marty şi Joe nu apucaseră să ducă la bun sfîrşit. Hm, 
te pomeneşti că anul viitor pe vremea asta, un nou angajat va sta aici, chiar pe 
locul lui, şi-i va asculta pe asociaţii plini de tristeţe povestind despre tînărul Mitch 
McDeere, şi despre remarcabila lui putere de muncă, şi despre ce avocat 
nemaipomenit ar fi ajuns dacă nu ar fi avut accidentul acela. Oare pe ciîţi aveau de 
gînd să-i mai omoare? Ei bine, pentru toate astea, voia două milioane, plus încă alte 
două-trei lucruri. 

După o oră de mîncare bună şi de conversaţie plină de miez, prînzul ajunse la 
sfîrşit, asociaţii mai schimbară cîteva vorbe cu Mitch, apoi părăsiră încăperea. 
Ziseseră că sînt foarte mîndri de el, că el era pe cale să devină cea mai strălucitoare 
stea a firmei Bendini, Lambert & Locke. Mitch zîmbise şi le mulţumise pentru 
cuvintele frumoase. 


Cam pe cînd Roosevelt le servea celor din sufrageria de la etajul al cincilea 
plăcinta cu banane şi cafeaua, Tammy Greenwood Hemphill de la Greenwood 
Services îşi parcă broscuţa îngrozitor de murdară chiar în spatele Peugeot-ului 
strălucitor din parcarea de la Şcoala Episcopală "St. Andrew". Lăsă motorul să 
meargă, cobori din maşină, descuie portbagajul Peugeot-ului şi luă din el o servietă 
neagră. Închise la loc portbagajul, se urcă în broscuţă şi demară în trombă. 

Abby stătea la fereastra cancelariei bîndu-şi cafeaua şi privind cu atenţie 


parcarea de dincolo de terenul de sport. 

Zimbi şi-şi verifică ceasul: douăsprezece şi jumătate, exact aşa cum plănuiseră. 

Tammy reuşi să se strecoare prin traficul aglomerat, de amiază, înspre centrul 
oraşului. Conducerea maşinii devenea obositoare în condiţiile în care trebuia să fie 
atentă şi la oglinda retrovizoare. Ca de obicei, nu observă nimic suspect şi tot ca de 
obicei, parcă pe locul care îi era rezervat, peste drum de Cotton Exchange Building. 

De data asta, încărcătura cuprindea nouă dosare pe care Tammy le aşeză 
frumos pe măsuţa pliantă de lîngă copiator. Dosarele Sigalas Partners, Lettie Plunk 
Trust, Handy Man Hardware, plus încă altele două legate cu o bandă de cauciuc şi 
purtînd eticheta DOSARELE LUI AVERY. Tammy trase cîte două copii după fiecare 
pagină, reasamblă piesele şi notă într-un registru data, ora şi titlul fiecărui dosar în 
parte. Aveau acum treizeci şi nouă de dosare, iar Mitch zisese că în final vor fi vreo 
patruzeci. In sfîrşit, ascunse cîte o copie în fişetul încuiat din debara şi puse 
originalele şi celelalte copii înapoi în servieta cea neagră. 

Cu o săptămînă în urmă, conform instrucţiunilor lui Mitch, Tammy închiriase pe 
numele ei un spaţiu de depozitare de doisprezece pe doisprezece, la Summer 
Avenue Mini Storage, la vreo paisprezece mile distanţă de centrul oraşului. O 
jumătate de oră după ce părăsise parcarea de la Cotton Exchange Building, Tammy 
ajunse în locul cu pricina şi descuie uşa de la numărul 38C. Aranja celelalte nouă 
copii într-o cutie de carton pe care scrise data şi pe care o aşeză pe podea, alături 
de alte trei cutii identice. 

In cele din urmă, la ora trei fix a după-amiezii, îşi readuse maşina în spatele 
Peugeot-ului căruia îi deschise portbagajul pentru a pune servieta exact în locul de 
unde o luase la prînz. 

Citeva secunde mai tirziu, Mitch ieşi din Bendini Building, respiră adînc, îşi 
întinse braţele şi-şi plimbă privirea peste Front Street. Ce frumoasă zi de primăvară! 
Apoi observă la etajul al nouălea al clădirii aflate la trei cvartale mai 

spre nord că cineva trăsese storurile, acoperind complet fereastra. Bun, ăsta era 
semnalul că totul e-n regulă. Zimbi şi se întoarse în birou. 


În noaptea aceea, la ora trei, Mitch se dădu jos din pat şi se îmbrăcă fără să facă 
cel mai mic zgomot; îşi puse o pereche de blue-jeans vechi şi uzaţi, o bluză de 
flanelă de pe vremea studenţiei, nişte ciorapi impermeabili şi o pereche de cizme de 
cauciuc, încercînd să semene cît mai tare a şofer de camion. O sărută pe Abby, care 
de altfel nici nu dormea, şi plecă. Cartierul era pustiu la ora aceea; la fel fu tot 
drumul pînă la intersecţia cu interstatala. Era clar că nu-l urmărea nimeni la o oră 
atit de imposibilă. 

După ce străbătu vreo douăzeci şi cinci de mile înspre Senatobia, Mississippi, 
Mitch opri maşina în parcarea unui service non-stop pentru camioane răsărit din 
întunericul nopţii şi aşteptă, urmărind forfoteala unei duzini de camioane în jurul 
pompelor de alimentare cu carburant. 

Deodată, de după colţ, se ivi un negru a cărui faţă era oarecum ascunsă de o 
şapcă purtînd însemnele echipei de fotbal Falcons. Mitch recunoscu în el agentul din 
autogara de la Kronxville, aşa că opri motorul şi cobori din maşină. 

— McbDeere? îl întrebă agentul. 


— Evident, cine altul? Unde-i Tarrance? 

— Înăuntru, într-un separeu lîngă fereastră. 

Mitch deschise portiera maşinii şi puse cheile în palma agentului FBI. 

— Unde mi-o duceţi? 

— Ceva mai departe pe şosea. Din oraş şi pînă aici n-ai avut nici o coadă, aşa că 
stai liniştit. De altfel, ştii că vom avea grijă de maşină. 

Cu aceste cuvinte, agentul se urcă în BMW, se strecură printre două pompe 
pentru motorină diesel şi se îndreptă spre autostradă. La ora trei patruzeci şi cinci, 
Mitch intră în barul service-ului. 

Încăperea era înţesată de camionagii solizi, de vîrstă mijlocie, care beau cafea, 
mîncau plăcinte cumpărate pe drum, îşi curăţau dinţii cu scobitori colorate de 
plastic şi vorbeau cu voce tare despre pescuit şi politică. Mulţi dintre ei aveau 
accentul fonfăit al celor din Nord. La toate astea se adăuga urletul neîntrerupt al 
tonomatului. 

Avocatul înainta greoi spre capătul încăperii, pînă cînd observă într-un colţ 
întunecat o figură familiară ascunsă de o pereche de ochelari de soare şi de o şapcă 
de baseball. Sub cozoroc răsări un zîmbet; Tarrance ţinea în mînă o listă de bucate, 
dar ochii lui urmăreau cu atenţie intrarea în bar. 

— Bună, prietene, îl întîmpină Tarrance. Cum te simţi ca şofer de camion? 

— Minunat, deşi prefer autobuzul. 

— Ei, atunci data viitoare vom încerca un tren sau poate altceva, ca să nu ne 
plictisim. Laney ţi-a luat maşina? 

— Laney? 

— Tipul ăla negru. E tot de-al nostru. 

— A! Nu ne-a făcut nimeni cunoştinţă, aşa că numele lui... Da, da, mi-a luat 
maşina. Ai putea totuşi să-mi spui şi unde o duce? 

— Mai încolo, pe autostradă. Se va întoarce cam într-o oră. Vom face tot 
posibilul să pleci pe la ora cinci, în aşa fel încît să fii la birou la şase. Ne-ar părea 
tare rău să-ţi stricăm programul de astăzi. 

— Ha, programul meu... oricum l-a luat dracu'. 

O chelneriţă şchioapă, pe nume Dot, le întrerupse conversaţia întrebîndu-i ce 
doresc. 

— Doar cafea, mulţumesc. 

În aceeaşi clipă, un val proaspăt de şoferi năvăli înăuntru şi zgomotul invaziei 
reuşi să acopere pînă şi tonomatul. 

— Ei, şi ce mai fac băieţii de la birou? întrebă Tarrance, plin de veselie. 

— Totul e-n ordine. Aparatele marchează tot timpul şi averile lor cresc conform 
aşteptărilor. Mulţumesc de întrebare. 

— N-ai pentru ce. 

— Ce mai face bunul meu prieten Voyles? întrebă Mitch la rîndul lui. 

— Păi, ce să facă? E cam neliniştit. M-a sunat de două ori numai astăzi ca să-mi 
repete pentru a "n'-a oară că vrea un răspuns din partea ta. Zicea că ai avut tot 
timpul să te hotărăşti. l-am spus să se liniştească şi i-am povestit despre rendez- 
vous-ul din noaptea asta. A fost încîntat de afacere şi mi-a zis să-i dau telefon peste 
patru ore. 

— În cazul ăsta, Tarrance, poţi să spui că un milion nu este de-ajuns. Vouă, 


băieţi, vă place să vă bateţi cu pumnul în piept despre miliardele cheltuite ca să 
combateţi crima organizată, aşa că eu vin şi spun: Aruncaţi-mi şi mie o bucăţică. 
Ce-nseamnă două milioane bani gheaţă pentru guvernul federal? 

— A, acum s-au făcut două milioane? 

— La dracu', sigur că s-au făcut două milioane şi nici un ban mai puţin. Vreau un 
milion acum şi un milion mai tîrziu. În momentul de faţă sînt pe cale să-mi copiez 
toate dosarele şi ar trebui să termin în cîteva zile. Cred că sînt toate perfect legale 
si pentru povestea asta, pot să fiu radiat definitiv din barou. In consecinţă, vreau 
primul milion în clipa în care vă voi înmîna documentele. Am putea să le spunem 
"bani pentru bună credinţă". 

— Cum vrei să fie făcută plata? 

— Vreau să depuneţi banii într-o bancă din Ziirich, dar vom discuta amănuntele 
mai tîrziu. 

Dot trînti pe masă două farfurioare şi două ceşti desperecheate şi începu să 
toarne cafeaua de la o înălţime apreciabilă, împroşcînd totul în jur cu stropi maronii. 

— Dacă vi le mai umpleţi, să ştiţi că-i gratis, mormăi ea şi se îndepărtă. 

— Bun, şi al doilea milion? întrebă Tarrance, ignorînd cafeaua. 

— Vreau o jumătate în clipa în care tu şi Voyles consideraţi că v-am dat suficient 
material ca să obţineţi inculpările. Cealaltă jumătate rămîne să o primesc după ce 
voi depune ultima oară în instanţă. Şi ţin să-ţi spun, Tarrance, că e un tîrg incredibil 
de corect. 

— Ai dreptate. Batem palma. 

Mitch răsuflă adînc şi se simţi sleit. Gata, făcuse tîrgul. Contractul. Înțelegerea, 
în sfîrşit, ceva ce nu va fi niciodată pus pe hirtie, dar care, cu toate astea, avea la 
fel de multă greutate. Bău din cafea, dar fără să-i simtă gustul. Se înţele-seseră în 
privinţa banilor, deci urma să fie pe o listă de plată. Era momentul să insiste. 

— Mai e ceva, Tarrance. 

— Zău? 

— E un lucru pe care îl puteţi face foarte uşor şi nici nu vă costă nimic, OK? zise 
Mitch, apropiindu-se şi mai mult de urechea lui Tarrance. 

— Te-ascult. 

— Uite despre ce este vorba: Fratele meu, Ray, este închis la Brushy Mountain şi 
mai are şapte ani pînă la eliberarea pe cuvînt. Vreau să-l scoateţi de acolo. 

— Asta-i bună, Mitch! Om putea noi să facem o sumedenie de lucruri, da' să 
eliberăm pe cuvînt deţinuţi din închisorile statale, asta e ceva ce ne depăşeşte. Din 
închisorile federale, mai treacă meargă, da' în nici un caz din cele statale, în nici un 
caz. 

— Ascultă-mă, Tarrance, şi cască bine urechile la ceea ce-ţi spun. Dacă plec la 
drum cu Mafia pe urmele mele, fratele meu merge cu mine. Şi ştiu că dacă 
directorul Voyles vrea, îl poate scoate pe Ray din închisoare. Ştiu foarte bine lucrul 
ăsta. Prin urmare, băieţi, vouă nu vă rămîne decit să puneţi la cale planul de bătaie. 

— Bine, da' nu-nţelegi că nu avem autoritatea să intervenim în cazul deţinuţilor 
statali? 

Mitch zîmbi şi-şi reluă ceaşca de cafea. 

— James Earl Ray a reuşit să evadeze de la Brushy Mountain fără să mai fie 
ajutat de cineva din afară. 


— Asta-i bună! Doar nu vrei să atacăm închisoarea în chip de comando ca să-l 
salvăm pe fratele tău! 

— Tarrance, nu face pe prostul cu mine! Ce ţi-am spus nu este negociabil. 

— Bine, bine. Să văd ce pot face. Mai ai şi alte surprize de-astea? 

— Nu, doar cîteva întrebări despre unde o să mergem şi ce-o să se întimple cu 
noi. Unde o să ne ascundem la început? Unde o să ne ascundem în timpul 
proceselor? Unde o să locuim după aceea? Vezi? Doar citeva întrebări despre nimi- 
curi din astea. 

— Vom discuta despre toate lucrurile astea mai tîrziu. 

— Acum spune-mi ce v-au povestit Hodge şi Kozinski? 

— Nu îndeajuns. Avem un registru destul de gros în care am notat tot ce ştim 
despre Familia Morolto şi despre firmă: organizare, persoane-cheie, activităţi ilegale 
şi aşa mai departe. Va trebui să citeşti tot materialul înainte de a începe să lucrăm 
efectiv. 

— Adică după ce voi fi primit primul milion. 

— Evident. Şi noi cînd putem să-ţi vedem dosarele? 

— Peste vreo săptămînă. Am reuşit să copiez şi patru dosare care aparţin 
altcuiva şi s-ar putea să mai pun mîna şi pe altele. 

— Cine face copiile? 

— Asta nu te priveşte. 

Tarrance se gîndi o clipă, apoi se hotărî să nu insiste. 

— Cite dosare vei avea în final? 

— Patruzeci-cincizeci. La unele din ele am lucrat timp de opt luni, la altele doar o 
săptămînă, dar după părerea mea sînt toate legale. 

— Pe cîţi dintre clienţii ăştia i-ai cunoscut personal? 

— Pe doi sau trei. 

— Atunci nu fi atît de sigur că sînt toţi în perfectă legalitate. Hodge ne-a povestit 
despre nişte dosare false sau "dosare pentru asudat'", cum le spun asociaţii, care 
există de vreo cîțiva ani şi pe care îşi macină timpul şi avîntul fiecare nou angajat. 
Sînt dosare grele, care cer sute de ore de muncă şi care îi fac pe boboci să se simtă 
adevăraţi avocaţi. 

— "Dosare pentru asudat"? 

— Aşa zicea Hodge. E un joc simplu, Mitch. Te momesc cu bani, apoi te sufocă 
cu lucrări aparent legale şi care probabil chiar sînt legale în cea mai mare parte, 
pentru ca după cîţiva ani să te trezeşti prins în conspirație fără nici o posibilitate de 
ieşire. Şi cu tine e la fel, Mitch. Ai început să lucrezi acum opt luni, în iulie, şi mai 
mult ca sigur că pînă acum ai pus mîna şi pe unele din dosarele murdare. 
Bineînţeles că n-ai ştiut şi nici n-aveai de ce să bănuieşti aşa ceva, dar ai fost 
păcălit. 

— Două milioane, Tarrance. Două milioane şi fratele meu. 

Tarrance sorbi din cafeaua călduţă şi, cînd Dot îşi făcu din nou apariţia, comandă 
nişte plăcintă cu cocos. După ce îşi verifică ceasul, privi cu atenţie şoferii care 
umpluseră încăperea: toţi fumau, beau cafea şi pălăvrăgeau. 

— Aşadar, ce să-i spun domnului Voyles? 

— Spune-i că nu facem afacerea dacă nu-l scoate pe Ray din închisoare. Nici un 
fel de afacere, ai înţeles, Tarrance? 


— Ei bine, vom găsi noi o soluţie. 

— Sînt convins că o veţi găsi. 

— Cînd plecaţi în Caymane? 

— Duminică dimineaţă. De ce mă-ntrebi? 

— Din curiozitate. 

— Ei, dacă tot veni vorba, şi eu sînt curios să ştiu cîte grupuri diferite mă vor 
urmări acolo. Cer prea mult? Sînt sigur că vom avea o întreagă armată pe urmele 
noastre şi, sincer vorbind, sperasem să avem şi noi parte de puţină intimitate. 

— Veţi locui într-unui din apartamentele firmei? 

— Fireşte. 

— Atunci, uită de intimitate, pentru că probabil în apartamentul ăla sînt mai 
multe microfoane decit într-un studio de înregistrări. Şi s-ar putea să fie chiar şi 
ceva camere de luat vederi. 

— M-ai liniştit. Avem de gînd să stăm vreo două nopţi la Abanks Dive Lodge, aşa 
că, dacă vi se întîmplă să fiţi prin apropiere, vă aştept să bem ceva împreună. 

— Ştii că ai haz? Dacă vom fi pe-acolo, vom fi cu un scop anume, şi tu ştii asta. 

Tarrance îşi termină bucata de plăcintă din trei înghiţituri, lăsă pe masă doi 
dolari, apoi cei doi bărbaţi porniră împreună spre parcarea ascunsă în întuneric. 
Asfaltul murdar trepida sub camioanele grele, aerul vibra din cauza motoarelor 
diesel. 

— Peste cîteva ore am să stau de vorbă cu Voyles, zise Tarrance. N-ai vrea ca tu 
şi soţia ta să faceţi o plimbare cu maşina miine după-amiază? Tot e sîmbătă. 

— Undeva anume? 

— Da. La treizeci de mile-Est de aici este un oraş căruia îi spune Holly Springs. E 
plin de case vechi şi de istorie confederată. Femeile adoră să se plimbe şi să 
privească vilele alea vechi. Dacă ajungeţi acolo pe la patru, o să vă găsim noi. 
Prietenul nostru Laney o să conducă un Chevy Blazer roşu aprins, cu număr de 
Tennessee. Luaţi-vă după el şi o să găsim noi un loc unde să stăm de vorbă. 

— Crezi că vom fi în siguranţă? 

— Ai încredere în noi. Dacă ni se pare ceva suspect, anulăm totul. Plimbaţi-vă 
vreo oră prin oraş şi dacă-n timpul ăsta nu-l zăriţi pe Laney, luaţi cîte un sandviş şi 
plecaţi acasă. Nu riscăm nimic. 

— Mulţumesc. Sînteţi nişte tipi grozavi. 

BMW-ul apăru de după un colţ şi se opri lîngă ei. 

— Totul e curat, n-am dat de nimeni, zise Laney, coborînd din maşină. 

— Bun, spuse Tarrance. Ne vedem miine. Drum bun. 

— Ne e negociabil, Tarrance, repetă Mitch, strîngînd mîna sergentului. 

— Poţi să-mi spui Wayne. Ne vedem miine. 


25 


Cînd Mitch şi Abby McDeere, uzi leoarcă şi obosiţi, ajunseră în sfirşit în 
apartamentul luxos aparţinînd firmei Bendini, Lambert & Locke, plaja Seven Mile era 
pustie, căci tunetele asurzitoare şi ploaia torențială reuşiseră să alunge turiştii. De 


data asta primise apartamentul B, după ce, în timpul primei lui vizite în insule, 
locuise în apartamentul A. În realitate, cele două apartamente păreau să fie 
identice, cu excepţia tapetului şi a mobilelor. Uşa de la intrare se descuie fără 
probleme şi cei doi tineri pătrunseră în vestibul chiar în clipa în care ploaia se porni 
cu şi mai multă înverşunare. 

Îşi duseseră bagajele în dormitorul de la etaj, al cărui balcon privea plaja udă şi 
pustie. Supraveghindu-şi cu mare grijă cuvintele, Abby şi Mitch inspectară fiecare 
încăpere a noului lor domeniu de vacanţă. Constatară că frigiderul era gol, dar că în 
schimb barul era foarte bine aprovizionat, drept pentru care Mitch prepară două 
pahare cu rom şi Coca-Cola, în cinstea insulelor, evident. leşiră apoi în balconul 
biciuit de ploaie, de unde priviră oceanul ce-şi revărsa furios spuma albă pe plaja 
părăsită de turişti. Barul Rumheads, abia vizibil din cauza ploii, era şi el aproape 
pustiu: doar doi localnici beau bere şi priveau marea. 

— Uite, acolo este Rumheads, zise Mitch, întinzind mîna în care ţinea paharul. 

— Rumheads? Ce-i asta? 

— Rumheads, doar ţi-am povestit despre cîrciuma asta unde turiştii vin să bea 
ceva, iar localnicii, să joace domino. 

— Aha, da, zise Abby, cîtuşi de puţin impresionată. Apoi căscă si se aşeză mai 
comod pe scaunul de plastic, închizînd ochii. 

— Ei, asta-i bună, Abby! E prima noastră călătorie în străinătate care mai e şi 
adevărata noastră călătorie de nuntă, iar tu te găseşti să adormi la zece minute 
după ce ajungem aici. 

— Dar sînt atit de obosită, Mitch! Toată noaptea am făcut bagajele, da' tu n-ai 
cum să ştii, pentru că dormeai. 

— Păi ai luat opt valize, şase pentru tine şi două pentru mine. Cred că ai 
împachetat toate hainele pe care le avem, aşa că nu-i de mirare că n-ai dormit 
toată noaptea. 

— Da, pentru că nu vreau să fiu pusă în situaţia de a nu avea cu ce să mă 
îmbrac. 

— Să nu ai cu ce să te îmbraci? Da' cite costume de baie ţi-ai luat: zece, 
douăsprezece? 

— Şase. 

— Grozav! Deci unu pe zi; păi, atunci de ce nu-ţi pui unul din ele chiar acum? 

— Ce să fac? 

— M-ai auzit, doar; uite, pune-ţi-l pe ăla albastru făcut numai din sfericele, care 
cîntăreşte o juma' de gram, costă şaizeci de dolari şi-ţi lasă tot fundul afară cînd 
mergi. Hai, că vreau să-l văd. 

— Bine, da' plouă . M-ai adus aici în anotimpul musonului. la uite ce nori negri şi 
urîţi; cred că pînă la urmă nici nu voi avea nevoie de costum de baie săptămîna 
asta. 

Mitch zîmbi şi începu să-i maseze picioarele. 

— Ba mie-mi place ploaia. Şi, de fapt, sper să plouă toată săptămîna. Asta o să 
ne ţină în casă, ba chiar în pat şi o să bem rom şi o să încercăm să ne tachinăm unul 
pe altul. 

— Vai, Mitch, da' eşti de-a dreptul şocant! Cum, chiar vrei să facem dragoste? 
Adu-ţi aminte că am făcut deja o dată luna asta! 


— Ba de două ori. 

— Eu credeam că vii aici ca să înoţi şi să mergi la pescuit. 

— Nu; cred că pe-acolo, pe undeva, e un rechin care mă pîndeşte. 
Vîntul se înteţise şi acum balconul era plin de apă. 

— Ce-ar fi să ne scoatem hainele astea de pe noi? 


După o oră, furtuna începu să se îndepărteze. Ploaia slăbi din intensitate, apoi se 
transformă într-o burniţă uşoară şi în cele din urmă se opri. Cerul se lumină încet, 
pe măsură ce norii părăseau micuța insulă, îndreptîndu-se spre nord-est, spre Cuba. 
Cu puţin timp înainte de dispariţia obişnuită dincolo de orizont, soarele îşi arătă faţa 
o clipă pentru un bis spectaculos. Suficient însă ca să golească de turişti toate 
cabanele de pe plajă, apartamentele din oraş şi camerele de hotel şi să umple 
plajele. Barul Rumheads deveni deodată neîncăpător: aruncători la ţintă, jucători de 
domino, localnici însetaţi reveniseră în trombă, hotăriţi să recupereze timpul 
pierdut. Alături, la cîrciuma Palms, orchestra îşi reluă repertoriul reggae. 

Mitch şi Abby se plimbau fără ţintă pe malul apei, departe însă de locurile legate 
de amintirea fetei. Totuşi, din cînd în cînd, Mitch se gindea şi la ea şi la fotografii. 
Ajunsese la concluzia că tipa era o profesionistă şi că De Vasher o plătise ca să-l 
seducă pe tînărul avocat al firmei în faţa unor camere ascunse de luat vederi. Prin 
urmare, nu se mai aştepta să o întilnească de data asta. 

Ca într-un scenariu bine pus la punct, în aceeaşi clipă, muzica încetă, cei care se 
plimbau pe malul apei se opriră brusc, zgomotul de la Rumheads se domoli şi toate 
privirile se întoarseră spre soare ca să surprindă îmbrăţişarea lui cu marea. Nori 
cenuşii şi albi, rămăşiţe ale furtunii, începură să îmbrace orizontul, mai întîi în tonuri 
palide, apoi în nuanţe strălucitoare de portocaliu, de galben şi de roşu. Timp de 
cîteva clipe, cerul devenise o pinză pe care soarele arunca, în tuşe îndrăzneţe , 
minune de culori. Deodată, globul de un portocaliu arzător atinse apa şi după citeva 
secunde dispăru 

în neant. Norii îşi schimbară culoarea în negru şi se împrăştiară. Fusese un apus 
de soare în Caymane. 


O Abby speriată şi prudentă manevra încet jeep-ul închiriat prin traficul matinal 
din cartierul comercial al oraşului, în fond, nu mai condusese niciodată maşina pe 
partea stîngă a drumului, doar era de fel din Kentucky. Alături de ea, Mitch îi spunea 
pe unde să meargă, urmărind în acelaşi timp oglinda retrovizoare. In ciuda orei 
matinale, străzile înguste şi trotuarele erau deja înţesate de turişti în căutare de 
porţelanuri, cristaluri, parfumuri, camere de luat vederi, aparate de fotografiat şi 
bijuterii, toate duty-free. 

Mitch făcu semn spre o străduţă laterală aproape invizibilă şi jeep-ul ţişni printre 
două grupuri de turişti în direcţia indicată. 

— Ne întîlnim tot aici la ora cinci, zise Mitch şi o sărută pe obraz. 

— Fii atent, îi recomandă ea. Eu am să merg la bancă şi pe urmă am să stau pe 
plajă în dreptul apartamentului nostru. 

Mitch cobori din maşină şi dispăru pe aleea dintre două prăvălioare. Dintr-un 


magazin de tricouri îşi cumpără o cămaşă înflorată, în nuanţe stridente de galben şi 
verde, şi o panama. Două minute mai tîrziu ieşi în stradă şi se aruncă în primul taxi 
întîlnit. 

— La aeroport! Repede şi fii atent în spate, s-ar putea să ne urmărească cineva. 

Şoferul nu-i răspunse şi, după un drum de zece minute, opri maşina în dreptul 
intrării aeroportului. 

— Ne-a urmărit cineva? întrebă Mitch în timp ce scotea banii din buzunar. 

— Nu, mon. Face patru dolari şi zece cenți. 

Mitch îi dădu o hîrtie de cinci dolari şi intră cu paşi repezi în aeroport. Cursa 
Cayman Airways pentru Cayman Brac pleca la ora nouă. Tînărul intră într-un 
magazin de cadouri de unde cumpără o ceaşcă de cafea şi supraveghe atent pe cei 
aflaţi în hol. Nu observă nimic suspect. E adevărat că nu ştia cum arată cei care-l 
urmăreau, dar nu văzu pe nimeni care să biîntuie de colo-colo, în căutare de 
pasageri rătăciţi. Dar poate că urmăreau jeep-ul sau poate că pieptănau cartierul 
comercial, căutîndu-l pe el. Poate. 

În noaptea în care sosiseră, de la un telefon public, Abby rezervase pentru el un 
loc în avionul de zece locuri care asigura cursa pentru Cayman Brac. Mitch urcă la 
bord în ultima clipă, atunci cînd văzu că pilotul se pregătea să închidă uşile şi să 
decoleze. 

Cei zece pasageri nu fură prea vorbăreţi în timpul zborului, care dură douăzeci 
de minute; se mulţumiră să admire marea de un albastru strălucitor. Pe măsură ce 
se apropiau de Cayman Brac, pilotul începu să facă şi pe ghidul; le vorbi mai ales de 
stîncile care înaintau în mare la capătul estic al insulei: fără ele, insula ar fi fost tot 
atît de plată ca şi Grand Cayman, zicea el. În sfîrşit, pilotul aşeză uşor avionul pe o 
bandă îngustă de asfalt. 

În imediata apropiere a clădirii albe pe care cuvîntul AEROPORT apărea scris pe 
toate laturile, un bărbat cu trăsături caucaziene urmărea cu atenţie coborirea 
pasagerilor: era Rick Acklin, agent special FBI. Picături de transpiraţie îi cădeau de 
pe nas şi îi îmbibau cămaşa. 

— Mitch, şopti el, făcînd un pas înainte. 

Mitch ezită o clipă, apoi se îndreptă spre agent. 

— Maşina este în faţa aeroportului, zise Acklin. 

— Unde este Tarrance? întrebă Mitch privind în jur. 

— Te aşteaptă. 

— Maşina are aer condiţionat? 

— Mi-e teamă că nu; îmi pare rău. 

Maşina nu avea nici aer condiţionat, nici semnalizare şi nici motor de putere. Era 
un LTD model 1974, dar pe insula asta nu prea aveai ce să alegi, îi explică Acklin lui 
Mitch pe cînd automobilul înainta chinuit pe drumul plin de praf. lar guvernul 
Statelor Unite închinase maşina pur şi simplu pentru că Acklin şi Tarrance nu 
fuseseră în stare să găsească un taxi; abia dacă găsiseră o cameră într-un timp atit 
de scurt. 

Lăsară maşina într-o parcare, pe nisip, lîngă un ansamblu numit Brac Divers. 
Vreo sută de bărci de toate tipurile şi dimensiunile erau ancorate de un dig vechi ce 
intra adînc în mare. Către apus, o duzină de cabane acoperite cu stuf se înşirau de-a 
lungul plajei, oferind adăpost turiştilor veniţi din toate colţurile lumii. Foarte aproape 


de dig se afla un bar în aer liber, fără nume, în care îi găseai pe nelipsiţii jucători de 
domino şi aruncători la ţintă. Înăuntru, evantaie mari se roteau încet şi fără zgomot, 
răcorindu-i pe jucători şi pe barman. 

Singur la o masă, cu un pahar de Coca-Cola în faţă, Wayne Tarrance urmărea cu 
privirea o echipă de scufundători care încărcau o sumedenie de butelii galbene, 
identice, într-o barcă ancorată la dig. Ţinuta lui Tarrance era absolut isterică, chiar 
şi pentru un turist: ochelari de soare cu lentile negre şi rame galbene, sandale maro 
împletite şi evident noi, ciorapi negri, o cămaşă hawaiană strimtă pe care se 
amestecau cel puţin douăzeci de culori strigătoare la cer, o pereche de pantaloni 
scurţi aurii, foarte vechi şi foarte scurţi, care nu prea îi acopereau picioarele de un 
alb strălucitor şi bolnăvicios. Cînd îi văzu pe cei doi le făcu semn să se aşeze pe cele 
două scaune libere de lîngă el. 

— Da' ce cămaşă frumoasă ai, Tarrance! zise Mitch fără să-şi ascundă 
amuzamentul. 

— Mulţumesc. Nici a ta nu e rea. 

— Şi eşti şi foarte frumos bronzat. 

— Mda, păi trebuie să arăt şi eu ca toată lumea de pe aici, nu? 

Un chelner se tot învirtea pe lîngă ei, aşteptîind comanda. Acklin ceru o Coca- 
Cola, iar Mitch vru tot o Coca, dar îmbunătăţită cu o lacrimă de rom. După ce 
chelnerul se îndepărtă, atenţia celor trei bărbaţi fu captivată de scufundătorii care 
se pregăteau de plecare pe mare. 

— Ce s-a întîmplat la Holly Springs? întrebă Mitch într-un tîrziu. 

— Îmi pare rău, da' n-am avut ce face. Te-au urmărit pînă aţi ieşit din Memphis, 
iar alte două maşini vă aşteptau la Holly Springs. N-am avut cum să ne apropiem de 
voi. 

— Tu şi Abby aţi discutat între voi despre călătoria aceea înainte de a pleca? 
întrebă Acklin. 

— Cred că da. S-ar putea să fi amintit de ea o dată sau de două ori, stînd în 
casă. 

Acklin păru mulţumit de răspuns. 

— Era clar că aşteptau. Un Skylark verde v-a urmărit vreo douăzeci de mile, 
după care a dispărut. Atunci ne-am hotărît să anulăm toată afacerea. 

— Sîmbătă noaptea tirziu, avionul firmei a plecat din Memphis şi a zburat fără 
escală pînă în Grand Cayman, interveni Tarrance. Noi sîntem convinşi că a adus aici 
doi sau trei dintre pistolarii lor. Avionul a plecat înapoi spre Memphis duminică 
dimineaţă, foarte devreme. 

— Vrei să spui că tipii sînt acum aici şi ne urmăresc? 

— Bineînţeles. S-ar putea chiar să fi avut unu sau doi oameni, bărbaţi sau femei 
sau şi una şi alta, în avionul care v-a adus pe tine şi pe Abby. Cine ştie? Nu uita, 
Mitch, că ăştia au o grămadă de bani. li putem recunoaşte pe doi dintre cîinii lor de 
vânătoare: unul a fost după tine la Washington; e blond, cu trăsături nordice, înalt 
cam de un metru optzeci şi cinci, e tuns perie ca cei din Marina militară şi are vreo 
patruzeci de ani. E puternic şi se mişcă foarte repede. L-am văzut ieri într-un Ford 
Escort roşu, închiriat de la Coconut Car Rentals din insulă. 

— Mi se pare că l-am văzut şi eu, zise Mitch. 

— Unde? întrebă iute Acklin. 


— Într-un bar din aeroportul de la Memphis. L-am surprins privindu-mă şi atunci 
mi s-a părut că-l mai văzusem şi la Washington. 

— El este. Ei bine, să ştii că acum se află aici, în insule. 

— Şi cine este celălalt? 

— Tony Verkler sau Tony Balena, cum îi spunem noi. E un fost puşcăriaş, cu un 
dosar impresionant. Lucrează pentru Familia Morolto de ani de zile. Cîntăreşte vreo 
sută cincizeci de kilograme şi e nemaipomenit pentru a-i urmări pe alţii, pentru că 
nimeni nu-l poate bănui. 

— Aseară a fost la Rumheads, adăugă Acklin. 

— Aseară zici? Şi noi am fost acolo aseară. 

În sfîrşit, scufundătorii părăsiră cu mare zarvă malul, îndreptîndu-se spre marea 
deschisă. Dincolo de dig, pescarii 

îşi strinseră năvoadele şi catamaranele viu colorate lăsară nestingherite în urmă 
ţărmul. Insula se trezise de-a binelea: jumătate din bărcile de lîngă dig fie 
plecaseră, fie se pregăteau să plece. 

— Şi voi, băieţi, cînd aţi ajuns în oraş? întrebă Mitch, sorbind din paharul în care 
era mai mult rom decît Coca. 

— Duminică seara, răspunse Tarrance, cu ochii la barca ce se pierdea în zare. 

— AŞ fi curios să ştiu cîți oameni aveţi acum în Caymane? 

— Patru bărbaţi şi două femei. 

Acklin amuţise, lăsînd conversaţia în seama superiorului său. 

— Şi, de fapt, pentru ce aţi venit aici? 

— A, pentru mai multe lucruri. În primul rînd, am vrut să vorbim cu tine şi să 
încheiem odată afacerea aia. Directorul Voyles e nerăbdător să ajungem la o 
înţelegere. În al doilea rînd, vrem să aflăm de cîţi pistolari dispun ăia aici, aşa că ne 
vom petrece săptămîna încercînd să-i identificăm. E o insulă mică, deci e un loc bun 
pentru aşa ceva. 

— Şi în al treilea rînd, voiaţi să vă mai bronzaţi puţin, nu? Acklin scăpă un hohot 
de rîs. Tarrance însă zimbi, apoi 

de încruntă. 

— Nu, nu tocmai. În al treilea rînd, sîntem aici ca să vă protejăm, pe tine şi pe 
soţia ta. 

— Să ne protejaţi? 

— Cum ai auzit. Ultima oară cînd am stat la masa asta, eram împreună cu Joe 
Hodge şi Marty Kozinski. Asta era cam nouă luni în urmă, cu exact o zi înainte ca ei 
să fie ucişi. 

— Şi crezi că asta mă aşteaptă şi pe mine? 

— Nu, nu încă. 

Mitch îi făcu semn barmanului să-i pregătească un alt pahar cu aceeaşi 
combinaţie de Coca şi rom. Jocul de domino se încinsese, drept pentru care jucătorii 
localnici se luaseră la harţă. 

— Băieți, fiindcă veni vorba, pistolarii ăştia, cum le spuneţi voi, o urmăresc 
probabil chiar acum pe soţia mea în Grand Cayman. Inţelegeţi că voi fi cam nervos 
pînă mă întorc acolo. Aşa că ce-ar fi să trecem la afacerea noastră? 

Ochii lui Tarrance părăsiră marea şi barca scufundătorilor şi se întoarseră spre 
Mitch. 


— Două milioane sînt OK şi... 

— Evident că sînt OK, Tarrance. Doar ne-am înţeles odată, nu? 

— Linişteşte-te, Mitch. Îţi vom da un milion în momentul în care ne vei preda 
dosarele. Dar din clipa aceea, pentru tine nu va mai exista cale de întoarcere, cum 
se spune. Vei fi vîrît pînă în git în povestea asta. 

— Tarrance, ştiu foarte bine toate astea. Doar eu v-am făcut propunerea, dacă-ţi 
aduci aminte! 

— Ei, da,; da' asta este partea uşoară, pentru că de fapt noi nu dosarele tale le 
vrem; alea sînt curate, legale. Pe noi ne interesează dosarele murdare, cele pe care 
scrie, de sus pînă în jos, inculpare. Ori dosarele astea sînt mult mai greu de obţinut. 
Vei mai primi încă o jumătate de milion atunci cînd ne vei da documentele pe care 
le vrem, iar restul, după ultimul proces. 

— Şi fratele meu? 

— Vom încerca să rezolvăm şi cu el. 

— Asta nu-i de-ajuns, Tarrance. Vreau o promisiune din partea ta. 

— Bine, da' nu-ţi putem promite aşa ceva. Ce dracu', doar ştii că mai are cel 
puţin şapte ani de stat acolo. 

— E fratele meu, Tarrance, şi nu-mi pasă nici dacă ar fi un asasin multiplu, care 
şi-ar aştepta ultima masă înainte de a fi executat. E fratele meu şi dacă mă vreţi pe 
mine, va trebui să-l eliberaţi pe el. 

— i-am spus că vom încerca, dar de promis, nu-ţi pot promite nimic. Nu există 
nici o posibilitate legală de a-l scoate de acolo, aşa că va trebui să încercăm pe alte 
căi. Ce se va-ntîmpla însă dacă va fi împuşcat în timpul evadării? 

— Ar fi mai bine să-l scoateţi întreg de-acolo, Tarrance. 

— Vom încerca. 

— Deci veţi arunca în joc toată puterea şi resursele FBl-ului ca să-l ajutaţi pe 
fratele meu să scape din închisoare; corect, Tarrance? 

— Ai cuvîntul meu că da. 

Mitch se rezemă de spătarul scaunului şi sorbi pe îndelete din paharul cu rom- 
Cola. Gata, tîrgul fusese încheiat. În sfîrşit, putea şi el să respire mai uşor, drept 
pentru care îi oferi un zîmbet splendidului albastru caraibean. 

— În condiţiile astea, poţi să-mi spui cînd vom primi dosarele tale? întrebă 
Tarrance. 

— Păi, parcă ziceai că n-aveţi nevoie de ele, că sînt prea curate, nu? 

— Fireşte că avem nevoie de ele, Mitch, pentru că abia cînd le vom avea pe ele 
vom fi siguri că eşti al nostru; în clipa aia, te vom avea la mînă sau, mă rog, 
autorizaţia ta de a practica avocatura, dacă vrei. Aşadar? 

— Peste zece, cincisprezece zile. 

— Cite dosare? 

— Între patruzeci şi cincizeci. Unele sînt subţiri de-un deget, altele sînt atît de 
groase încît n-ar avea loc pe masa asta. Nu pot să folosesc copiatoarele de la 
serviciu, aşa că am găsit alte soluţii. 

— N-am putea să te ajutăm cumva? întrebă Acklin. 

— Nu, n-aţi putea. Dacă voi avea nevoie de ajutorul vostru, poate că am săvi-l 
cer. 

— Şi cum vei face ca să ni le dai? întrebă Tarrance. 


— Foarte simplu, Wayne. În momentul în care le voi fi copiat pe toate, iar voi 
veţi fi dus milionul meu de dolari acolo unde vă voi spune, eu vă voi înmîna cheia 
unei anumite cămăruţe din zona Memphis-ului, de unde le veţi putea ridica. 

— Bine, da' am fost de acord să-ţi depunem banii într-o bancă din Elveţia, 
replică Tarrance. 

— Da, numai că nu mai vreau să mi-i depuneţi acolo, Ok? Vă voi comunica 
termenii transferului, iar voi îi veţi urma întocmai. De-acum înainte, băieţi, eu sînt 
cel care dictează, pentru că pe butuc e capul meu şi nu al altcuiva... Sau care 
încearcă să dicteze. 

Tarrance zîmbi şi îşi întoarse privirea spre dig. 

— Adică n-ai încredere în elveţieni? 

— Hai mai bine să zicem că am o altă bancă în minte. Nu uita, Wayne, că lucrez 
pentru cei care spală bani murdari şi că am devenit un expert în a ascunde bani în 
conturi din străinătate. 

— Vom vedea. 

— Poţi să-mi spui cînd voi putea să văd şi eu registrul ăla despre Familia 
Morolto? 

— După ce primim dosarele şi efectuăm prima rată. Te vom îndruma cît vom 
putea, dar de fapt vei alerga mai mult de unul singur. Noi doi va trebui să ne 
întîlnim destul de des şi asta va fi foarte periculos. S-ar putea să fie nevoie şi de 
cîteva plimbări cu autobuzul. 

— OK, dar data viitoare am să stau eu pe locul de la margine. 

— Sigur, nici o problemă. O persoană care valorează două milioane de dolari are 
tot dreptul să-şi aleagă locul într-un autobuz Greyhound. 

— N-am să trăiesc de-ajuns ca să mă bucur de ei, Wayne. Ştii bine asta. 


Mitch îl zări deodată pe drumul îngust şi şerpuit spre Bodden Town, la trei mile 
depărtare de Georgetown. Tipul era ghemuit în spatele unei broscuţe Volkswagen 
cu capota ridicată, ca şi cum ar fi avut o pană de motor. Era un bărbat bronzat, 
îmbrăcat ca localnicii, şi ar fi putut să treacă foarte uşor drept unul dintre britanicii 
care lucrau pentru guvern sau în domeniul bancar. Dădea impresia că studiază 
cheia franceză pe care o ţinea în mînă şi că priveşte absolut întîmplător jeep-ul 
Mitsubishi care îl depăşi. Bărbatul avea trăsături nordice şi ar fi trebuit să treacă 
neobservat. 

Mitch reduse instinctiv viteza, aşteptindu-l să apară. 

Abby supraveghea drumul. Şoseaua îngustă spre Bodden Town urma linia 
țărmului pe o distanţă de cinci mile, apoi se ramifica spre interiorul insulei. Nu 
trecură nici cinci minute de cînd Volkswagen-ul verde apăru în trombă de după o 
curbă, dar jeep-ul era mult mai aproape decit anticipase tipul cu trăsături nordice. 
Lucrul acesta îl făcu să încetinească brusc şi să intre cu Volkswagen-ul pe primul 
drum pietruit care ducea spre malul mării. 

Mitch apăsă pe acceleraţie şi, după ce trecu de Bodden Town, se îndreptă spre 
sud; după mai puţin de o milă, ajunseră din nou ţărmul oceanului. 

Era abia ora zece dimineaţa, dar parcarea de la Abanks Dive Lodge era aproape 
plină. Cele două vase speciale pentru scufundare plecaseră de mai bine de o 


jumătate de oră. Cei doi McDeere intrară iute în barul unde Henry începuse să 
distribuie bere şi ţigări jucătorilor de domino. 

Sprijinit de un stilp care susţinea acoperişul de stuf al barului, Barry Abanks 
urmărea cu privirea cele două vase care aveau să dispară curînd în zare. Ele vor 
duce scufundătorii în locuri precum Bonnie's Arch, Devil's Grotto, Eden Rock, 
Roger's Wreck Point, locuri unde Abanks se scufundase şi pe care le arătase de mii 
de ori turiştilor. Unele din ele fuseseră descoperite de Abanks însuşi. 

Cei doi tineri se apropiară de proprietar, Mitch făcu prezentările şi porniră 
împreună spre micul dig unde un marinar pregătea de plecare o barcă de pescuit. 
Abanks dădu drumul unui şir greu inteligibil de comenzi destinate urechilor tînărului 
marinar, care fie că era surd, fie că nu dădea doi bani pe autoritatea şefului lui. 

— Spune-mi, îi cunoşti pe toţi tipii ăia din bar? îl întrebă Mitch pe Abanks, care 
se încruntă întrebător. Eram doar curios. Cineva a încercat să mă urmărească pînă 
aici. 

— Îmm, doar obişnuiţi de-ai casei, nici un străin, zise Abanks. 

— Ai observat vreo prezenţă străină pe-aici în dimineaţa asta? 

— Uite ce e, locul ăsta atrage tot felul de oameni cărora nu le ţin socoteala. 

— N-ai observat un american cu părul roşu, gras cam la vreo sută cincizeci de 
kile? 

Abanks clătină din cap. Marinarul dezlegă barca care se îndepărtă uşor de dig, 
îndreptîndu-se spre linia orizontului. Abby stătea pe o băncuţă şi urmărea cu 
privirea Centrul sportiv care rămînea în urmă. La picioarele ei, într-o sacoşă, două 
costume noi de scufundare arătau oricui că era vorba de o excursie obişnuită a 
unor scufundători obişnuiţi, care poate că vor încerca şi o mică partidă de pescuit. 
Abanks acceptase să-i însoţească, dar numai după ce Mitch insistase, spunîndu-i că 
trebuie să discute împreună nişte probleme personale, referitoare la moartea fiului 
marelui bărbat. 

Din balconul de la etajul al doilea al vilei de pe plaja Cayman Kai, tipul cu 
trăsături nordice urmărea atent cele două capete care apăreau şi dispăreau în valuri 
în jurul bărcii de pescuit. Apoi îi întinse binoclul lui Tony Balena Verkler, dar acesta 
se plictisi foarte repede şi i-l înapoie. O blondă superbă, într-un costum de baie 
întreg, de culoare neagră, adînc răscroit, veni în spatele tipului cu trăsături nordice 
şi luă binoclul. Marinarul prezenta un interes deosebit 

— Nu-nţeleg nimic. Dacă aveau de gînd să discute lucruri serioase, atunci de ce 
l-au mai luat şi pe băiat? La ce le mai trebuia încă o pereche de urechi prin 
preajmă? întrebă Tony. 

— Poate că nu vorbesc decit despre înot subacvatic şi pescuit, mai ştii? zise tipul 
cu trăsături nordice. 

— Ştiu şi eu, replică blonda! Abanks nu prea îşi petrece vremea pe o barcă de 
pescuit. El preferă scufundătorii. Prin urmare, trebuie că are un motiv important ca 
să-şi piardă o zi întreagă cu doi începători. Eu cred că pun ceva la cale. 

— Cine-i băiatu' ăla? întrebă Tony. 

— Unul dintre cei doisprezece angajaţi ai lui Abanks, răspunse blonda. 

— Crezi c-ai să poţi sta de vorbă cu el ceva mai tîrziu? întrebă tipul cu trăsături 
nordice. 

— Bună idee, adăugă Tony. Arată-i ceva frumos, dă-i pe la nas cu ceva bun şi-o 


să vorbească. 
— Am să-ncerc, zise ea. 
— Cum îl cheamă? întrebă tipul cu trăsături nordice. 
— Keith Rook. 


Keith Rook conduse barca de-a lungul digului de la Rum Point. Mitch, Abby şi 
Abanks coborîră din barcă şi porniră spre plajă. Keith, care nu era invitat la masă, se 
apucă să spele puntea. 

Barul Shipwreck se ridica la o sută de yarzi de țărm, în mijlocul unui pîlc de 
copaci. Înăuntru era aproape întuneric; ventilatoarele vechi spînzurate de tavan 
scîrţiiau enervant în încercarea vană de a clinti aerul greu şi umed. În plus, nici 
urmă de reggae, domino sau aruncări la ţintă. Clienţii de la mese erau cufundaţi în 
conversații particulare. 

Masa la care se aşezară cei trei era lîngă o fereastră ce dădea spre mare. 
Comandară bere şi cheeseburgers — un fel de mîncare naţională pe insulă. 

— Barul ăsta nu seamănă cu ce-am văzut pînă acum, observă Mitch. 

— Aşa este, recunoscu Abanks, şi pe bună dreptate. Pentru că de fapt este un 
loc de întîlnire pentru traficanţii de droguri ale căror case le puteţi admira peste tot 
pe-aici. Vin încoace cu avioanele personale, îşi depun banii în băncile noastre şi 
petrec pe-aici vreo cîteva zile, controlîndu-şi proprietăţile. 

— Select cartier! 

— Adevărul e că este foarte drăguţ. Tipii au averi de milioane şi nu se amestecă 
cu restul lumii. 

O mulatră vînjoasă care făcea pe chelneriţa le trînti fără o vorbă pe masă trei 
sticle de bere jamaicană, Red Stripe. Abanks îşi sprijini coatele de masă şi se aplecă 
mult în faţă, adoptînd şi el poziţia obişnuită a celor care veneau la Shipwreck ca să 
discute afaceri. 

— Prin urmare, sînteţi convinşi că puteţi să plecaţi de acolo? întrebă el. 

Mitch şi Abby imitară mişcarea făcută de Abanks şi acum trei capete erau 
adunate conspirativ deasupra sticlelor de bere din mijlocul mesei. 

— Nu să plecăm, ci să alergăm cit ne ţin picioarele. Să alergăm ca şi cînd am 
avea toţi dracii din iad pe urma noastră şi să ne pierdem urma. Dar pentru asta, 
avem nevoie de ajutorul tău. 

Abanks se gîndi o clipă, apoi dădu din umeri. 

— Ce trebuie să fac? întrebă el, luînd o înghiţitură de bere. 

Abby fu prima care o văzu, pentru că numai o femeie este în stare să observe că 
o altă femeie încearcă, de altfel cu multă eleganţă, să tragă cu urechea la mica lor 
conversaţie. Era o blondă solidă, cu faţa ascunsă aproape în întregime de o pereche 
de ochelari de soare ieftini, care stătea cu spatele la Abanks; admira marea, dar 
încercase mult prea evident să audă ce-şi spun cei trei. Ba chiar, cînd aceştia îşi 
lipiseră capetele deasupra sticlelor de bere, blonda se ridicase în picioare, ascultînd 
fără nici o jenă. Stătea singură la o masă de două persoane. 

Abby îşi înfipse unghiile în coapsa lui Mitch şi în clipa următoare, la masa lor se 
făcu linişte. Blonda ascultă mai departe, apoi cînd îşi dădu seama că ceilalţi nu mai 
aveau de gînd să spună nimic, se întoarse la berea ei. 


Vinerea următoare, ţinuta lui Wayne Tarrance suferise o îmbunătăţire vizibilă. 
Sandalele împletite, şortul minuscul şi ochelarii de soare coboriţi din benzile 
desenate dispăruseră fără urmă. Dispăruseră chiar şi picioarele de un alb bolnăvi- 
cios; fuseseră înlocuite de altele de un roz strălucitor, datorat unor arsuri care 
întreceau orice închipuire. După trei zile petrecute în regiunea tropicală cunoscută 
sub numele de Cayman Brac, Tarrance şi Acklin, acţionind în numele guvernului 
Statelor Unite, se năpustiseră să închirieze una din acele camere ieftine de pe 
Grand Cayman aflate la multe mile distanţă de Seven Mile Beach şi de apele 
oceanului. In acea cameră îşi stabiliseră cartierul general de unde supravegheau 
toate mişcările familiei McDeere şi ale altor persoane demne de interes. Tarrance şi 
Acklin împărțeau o cămăruţă cu două paturi şi duş rece la motelul Coconut. In 
dimineaţa zilei de miercuri, reuşiseră să contacteze subiectul numit McDeere şi să-i 
ceară să se întilnească cu ei cît mai curînd posibil. Subiectul însă îi refuzase, 
spunîndu-le că este prea ocupat, că el şi soţia lui petreceau o nouă lună de miere şi 
că nu aveau timp pentru astfel de întilniri. "Poate altă dată, mai tîrziu", fusese tot ce 
obţinuseră de la el. 

In după-amiaza zilei următoare, Mitch şi Abby tocmai se delectau cu nişte grătar 
în cîrciuma Lighthouse, pe şoseaua spre Bodden Town, cînd Laney, agentul Laney, 
îmbrăcat adecvat şi aducînd foarte bine cu un negru de prin partea locului, apăru 
lîngă masa lor şi le spuse pe un ton foarte ferm că Tarrance ţinea neapărat să se 
întîlnească cu Mitch. 

In Insulele Cayman, puii trebuie să fie importaţi. Numai pui de calitatea a doua 
pentru americanii aflaţi în insule, care fără acest aliment de bază, s-ar fi simţit 
pierduţi. Colonelul Sanders trecuse prin momente cumplite încercînd să le înveţe pe 
localnice cum să frigă un pui; era ceva ce depăşea puterea lor de înţelegere. 

Aşa se face că agentul special FBI Wayne Tarrance, de fel din Bronx, aranjă o 
întîlnire secretă la rotiseria Kentucky Fried Chicken, singura rotiserie de pe insula 
Grand Cayman. Fusese convins că locul acela avea să fie pustiu, dar se înşelase 
amarnic. Peste o sută de turişti flămînzi veniţi din Georgia, Alabama, Texas şi 
Mississippi se călcau pe picioare şi devorau cantităţi uriaşe de pui crocanţi, cartofi 
prăjiţi cu smîntînă şi salată de varză. Cele de-acasă aveau un gust mult mai bun, da' 
mergeau şi astea. 

Aşezaţi într-un separeu al restaurantului supraaglomerat, Tarrance şi Acklin 
urmăreau nervoşi uşa de la intrare. Nu era încă prea tirziu ca să anuleze totul. Era 
prea multă lume în jur. Într-un tîrziu, Mitch îşi făcu apariţia în încăpere; se aşeză 
foarte calm la coadă, îşi cumpără o porţie de pui, după care veni la masa federalilor. 
Fără să spună vreun cuvînt, începu să-şi măniînce cina pe care dăduse patru dolari 
şi optzeci şi nouă de cenți, în monedă caymaneză. Erau doar pui de import! 

— Unde ai fost pînă acum? îl întrebă Tarrance. Mitch muşcă dintr-un copan. 

— Pe-aici, pe insulă. E stupid să ne întîlnim aici, Tarrance, e prea multă lume în 
jur. 

— Ştim foarte bine ce facem, Mitch. 

— A, da, tot aşa cum ştiaţi şi în magazinul ăla de pantofi. 

— Foarte nostim, ce să zic?! Mai bine spune de ce n-ai vrut să ne vezi miercuri. 


— Pentru că miercuri am avut treabă. Sînt curat? 

— Evident că eşti curat, altfel Laney ti-ar fi făcut semn încă de la intrare. 

— Locul ăsta mă face nervos, Tarrance. 

— De ce te-ai dus să-l vezi pe Abanks? 

Mitch se şterse la gură. 

— Abanks are o barcă, eu voiam să pescuiesc şi să înot puţin, aşa că am căzut la 
învoială. Voi unde eraţi în timpul ăsta, Tarrance? într-un submarin care ne urmărea 
în jurul insulei? 

— Ce ţi-a spus Abanks? 

— A, multe, că doar ştie o mulţime de cuvinte: ăă... "bună, dă-mi o bere, cine ne 
urmăreşte"; cum spuneam, o mulţime de cuvinte. 

— Ştii că aţi fost urmăriţi? 

— Urmăriţi? De cine: de ai voştri sau de-ai lor? De o vreme încoace mă urmăresc 
atitea persoane, că se produc şi ambuteiaje. 

— De ăia răii, Mitch; de cei din Memphis, Chicago şi New York. De ăia care te vor 
omori chiar mîine dacă ai să faci pe isteţul. 

— Ei, să ştii că m-ai impresionat! Deci am fost urmărit de ăia răii. Şi unde i-am 
dus oare? Să înoate şi să pescuiască. Haida de, Tarrance. Ei mă urmăresc pe mine, 
voi îi urmăriţi pe ei, voi mă urmăriţi şi pe mine, ei vă urmăresc şi pe voi. Dacă aş 
apăsa puţin pe frînă, m-aş trezi cu vreo douăzeci de nasuri lipite de fundul meu. Mai 
bine spune-mi, Tarrance, de ce ne întîlnim aici? Locul ăsta e plin ochi. 

Tarrance aruncă în jur o privire nemulțumită. 

Mitch puse capacul pe cutia cu mîncare. 

— Uite ce e, Tarrance, sînt nervos şi mi-a trecut pofta de mîncare. 

— Linişteşte-te. Ti-am spus doar că ai fost curat venind încoace. 

— Păi, întotdeauna sînt curat, Tarrance. Bănuiesc că şi Hodge şi Kozinski erau 
curaţi ori de cîte ori se mişcau: şi la Centrul sportiv al lui Abanks, şi pe iaht, şi la 
înmormiîntare N-ai avut o idee bună, Tarrance, să mă chemi aici. Aşa că eu plec 
chiar acum. 

— OK. Spune-mi numai la ce oră aveţi avionul? 

— De ce? Vreţi să veniţi şi voi? Pe cine vreţi să urmăriţi, pe mine sau pe ei? în 
condiţiile astea, ce-ar fi dacă ne-am încurca de tot şi m-aş apuca să urmăresc eu pe 
toată lumea? 

— Hai, Mitch, lasă! 

— Miine dimineaţă la nouă şi patruzeci. Am să încerc să vă opresc un loc. Cred 
că vei putea să te aşezi la fereastră, lîngă Tony Balena. 

— Cînd ai să ne dai dosarele? 

Mitch se ridică, ţinînd în mînă cutia cu pui prăjit. 

— Peste aproximativ o săptămînă sau... zece zile. Şi încă ceva Tarrance: s-a 
terminat cu întîlnirile în public. Aştia omoară avocaţi, nu agenţi FBI idioţi. 


26 


Luni dimineaţa, la ora opt, Oliver Lambert şi Nathan Locke intrară în biroul lui De 


Vasher, care îi aştepta .Şeful pazei avusese o noapte grea, în care se luptase fără 
succes cu o sticlă de vodcă; nu se alesese decit cu doi ochi roşii şi cu o durere de 
cap absolut insuportabilă. 

— leri m-am întîlnit cu Lazarov la Las Vegas şi i-am explicat cît am putut eu de 
bine care e motivul pentru care voi, băieţi, şovăiţi atît să-i concediaţi pe ăia patru 
avocaţi ai voştri — Lynch, Sorrell, Buntin şi Myers. l-am explicat totul pe-ndelete, şi 
atunci el mi-a spus că are să se mai gindească, dar că între timp voi va trebui să 
faceţi pe dracu'n patru şi să-i puneţi pe puştii ăia să lucreze la dosare absolut 
curate. Să nu riscaţi nimic şi să fiţi cu ochii pe ei. 

— Ce tip drăguţ e Lazarov ăsta, nu-i aşa? remarcă Lambert. 

— A, sigur că da. Este cu adevărat fermecător. Mi-a mai zis şi că domnul Morolto 
întreabă de firmă cel puţin o dată pe săptămînă, şi asta de vreo şase săptămîni 
încoace. De fapt, mi-a zis că sînt neliniştiţi cu toţii. 

— Şi tu ce i-ai spus? 

— Păi, ce să-i spun? l-am zis că lucrurile sînt în siguranţă şi că deocamdată 
găurile au fost astupate... Da', după părerea mea, nu m-a crezut. 

— Despre McDeere ce poţi să ne spui? întrebă Locke. 

— McDeere şi nevastă-sa au petrecut o săptămînă minunată. Aţi văzut-o 
vreodată pe damă în bikini string? Numai în aşa ceva a fost îmbrăcată toată 
săptămînă. E senzaţională! Am făcut şi nişte fotografii, doar aşa, ca să ne amuzăm. 

— N-am venit aici ca să ne uităm la fotografii, i-o tăie Locke cu o voce 
şfichiuitoare. 

— Nu mai spune! Şi eu care credeam că... Mă rog. Au petrecut o zi întreagă 
împreună cu prietenul nostru Abanks, doar ei trei şi un marinar. S-au bălăcit în apă, 
au pescuit şi au stat foarte mult de vorbă nu ştim despre ce. Nu ne-am putut 
apropia de ei. Mie unu' însă povestea asta mi se pare foarte, foarte suspectă. 

— Nu înţeleg de ce, interveni Oliver LamberL Despre ce altceva crezi că ar fi 
putut să vorbească dacă nu despre pescuit, înot şi, fireşte, despre Hodge şi 
Kozinski. Şi dacă au vorbit despre Hodge şi Kozinski, ce e rău în asta? 

— Păi, Oliver, el nu i-a cunoscut pe Hodge şi Kozinski, zise Locke. De ce să-l 
intereseze atît de mult moartea lor? 

— Pentru că ţine minte ce i-a spus Tarrance la prima lor întîlnire: că moartea 
celor doi nu a fost un accident. Aşa că acum băiatul face pe Sherlock Holmes şi 
caută urme. 

— Dar nu va găsi nimic, nu-i aşa, De Vasher? 

— La dracu'. Fireşte că nu. A fost o treabă absolut perfectă. A, sigur, există 
cîteva întrebări la care nu s-a primit răspuns, da' nici poliţia din Cayman nu poate să 
răspundă la ele, darămite băiatul nostru, McDeere! 

— Şi atunci de ce eşti îngrijorat? întrebă Lambert. 

— Pentru că cei din Chicago sînt îngrijoraţi, iar pe mine mă plătesc gras ca să fiu 
îngrijorat aici. Şi pînă cînd federalii nu ne lasă în pace, toată lumea trebuie să fie 
îngrijorată. OK? 

— Şi ce-a mai făcut în vacanţă? 

— Păi, ce se face de obicei în Cayman: sex, plajă, rom, ceva cumpărături şi ceva 
plimbări. Am avut trei oameni acolo, dar l-au pierdut de vreo două ori; nimic serios, 
sper. V-am mai spus că nu poţi urmări pe cineva douăzeci şi patru de ore pe zi, 


şapte zile pe săptămînă, fără să fii observat. Aşa că, din cînd în cînd, trebuie să mai 
slăbim friiele. 

— După părerea ta, McDeere a acceptat să vorbească? întrebă Locke. 

— Eu ştiu că minte, Nat. A minţit şi acum o lună, cînd cu magazinul de pantofi. 
Atunci voi n-aţi vrut să mă credeţi, dar eu sînt convins că băiatul a intrat de bună 
voie în magazin, pentru că voia să vorbească cu Tarrance. Unul dintre ai noştri a 
greşit, s-a apropiat prea mult şi le-a stricat şedinţa. Nu asta a fost versiunea lui 
McDeere, da' asta s-a-ntimplat în realitate. Da, Nat, cred că băiatul vorbeşte. Poate 
că atunci cînd se întilneşte cu Tarrance, îl trimite pe agent la dracu'. Poate că 
fumează iarbă împreună. Ştiu şi eu? 

— Dar nu ai nimic concret, De Vasher, observă Lambert. Creierul lui De Vasher 
se dilată brusc, presînd dureros 

pe craniu. Furia devenea mult prea dureroasă în aceste condiţii. 

— Nu, Ollie, nu aşa cum am avut pentru Hodge şi Kozinski, dacă asta ai vrut să 
spui. Pe băieţii ăia i-am imprimat pe bandă şi am ştiut că erau pe cale să ciripească. 
Cu McDeere e puţin diferit. 

— Pe deasupra, el mai este şi un începător, cu doar opt luni de meserie în spate, 
care nu ştie nimic. A lucrat sute de ore pe dosare pentru transpirat, iar clienţii cu 
care a avut de-a face au fost cu toţii absolut curaţi. Avery a fost foarte prudent în 
privinţa dosarelor la care a avut acces McDeere. 

— N-are ce să spună, pentru că nu ştie nimic, adăugă Lambert. Marty şi Joe ştiau 
al dracului de multe lucruri, dar ei lucrau la noi de ani de zile. McDeere e doar un 
recrut. 

De Vasher îşi masă uşor tîmplele. 

— Păi atunci înseamnă că v-aţi pricopsit cu un tîmpit clasa întîi. la hai să ne 
imaginăm că FBl-ul bănuieşte cine este cel mai mare client al nostru. OK? Şi să ne 
mai imaginăm că Hodge şi Kozinski le-au confirmat identitatea clientului ăsta. 
Înţelegeţi unde vreau să ajung? Ei, şi să ne mai imaginăm şi că federalii i-au spus lui 
McDeere tot ce ştiu, ba chiar şi ceva pe deasupra. Atunci bobocul vostru cel 
ignorant devine brusc un tip foarte isteţ. Şi foarte periculos. 

— Poţi să dovedeşti? 

— Pentru început, întărim supravegherea. O punem şi pe nevastă-sa pe regim 
de două'şipatru din două'ş'patru. Am vorbit deja cu Lazarov şi i-am mai cerut 
oameni; i-am zis că avem nevoie de nişte feţe noi. Miine mă duc la Chicago ca să-l 
informez pe Lazarov şi, poate, şi pe domnul Morolto. Lazarov crede că domnul 
Morolto ar avea posibilitatea să prindă un fir chiar în interiorul Biroului, cineva 
apropiat de Voyles şi dispus să ne vindă informaţiile pe care le vrem. Numai că ne 
va costa foarte mult, evident. Dar vor să evalueze foarte bine situaţia, pentru ca 
apoi să hotărască pe ce drum să o ia. 

— Ai de gînd să le spui că McDeere vorbeşte? îl întrebă Locke. 

— Am de gind să le spun tot ce ştiu şi tot ce bănuiesc. Mie mi-e teamă că dacă o 
să tot aşteptăm concretul, pînă la urmă o să fie prea tîrziu. Sînt sigur că Lazarov va 
vrea să discutăm şi planurile pentru eliminarea lui McDeere. 

— Planurile preliminare, vrei să spui? întrebă Lambert cu un fir de speranţă în 
voce. 

— Am trecut de faza preliminară, Ollie. 


Cîrciuma Hourglass din New York se află pe Strada 46, aproape de intersecţia 

cu Ninth Avenue. E o bombă mică şi întunecată, cu numai douăzeci şi două de 
locuri, faimoasă pentru preţurile foarte ridicate şi pentru cele cincizeci şi nouă de 
minute acordate fiecărui client pentru a lua masa. Inşirate de-a lungul pereţilor, 
clepsidre cu nisip alb adună fără zgomot secundele şi minutele, pînă în momentul în 
care chelneriţa face toate calculele şi anunţă expirarea timpului. Cîrciuma 
respectivă, frecventată de obişnuiţii Broadway-u-lui, este tot timpul plină ochi. 
Lui Lou Lazarov îi plăcea grozav Hourglass tocmai pentru că întunericul ei protector 
era favorabil conversaţiilor particulare, scurte e-adevărat, sub cincizeci şi nouă de 
minute. Îi mai plăcea şi pentru că localul nu se afla în cartierul Little Italy; deşi 
Lazarov lucra pentru patroni sicilieni, Lazarov nu era italian şi nu putea să sufere 
mîncarea italienească. Îi plăcea circiuma asta şi pentru că se născuse şi-şi 
petrecuse primii patruzeci de ani de viaţă în cartierul teatrelor. Fusese transferat la 
Chicago în momentul în care cartierul general al afacerilor se mutase acolo; 
aceleaşi afaceri însă îl obligau să vină la New York de cel puţin două ori pe 
săptămînă şi de fiecare dată cînd trebuia să se întîlnească cu un membru important 
al unei alte Familii, Lazarov propunea Hourglass. Tubertini se situa pe aceeaşi 
treaptă cu Lazarov, ba poate chiar ceva mai sus, şi acceptă fără entuziasm o 
întîlnire în cîrciuma cu pricina. 

Lazarov sosi primul şi nu fu nevoit să aştepte eliberarea unei mese; ştia din 
proprie experienţă că, mai ales joia, pe la ora patru după-amiaza clienţii se mai 
răreau. Se aşeză la o masă de lingă fereastră, cu spatele spre sală, şi comandă un 
pahar cu vin roşu. Chelneriţa notă comanda, apoi întoarse clepsidra aşezată pe 
polita de deasupra mesei şi se îndepărtă. Lazarov era un bărbat solid, în vîrstă de 
cincizeci şi opt de ani, cu un piept lat şi un abdomen proeminent. Se sprijini cu 
coatele de masă şi îşi concentră atenţia asupra maşinilor care treceau pe Strada 46. 

Slavă Domnului, Tubertini îşi făcu apariţia mai înainte chiar ca ceasul cu nisip să 
fi marcat trecerea unui sfert de oră. Cei doi bărbaţi se salutară cu multă politeţe, 
Tubertini oferindu-i lui Lazarov chiar şi un zîmbet aproape electoral. Cu toate 
acestea, oaspetele nu era încîntat nici de restaurant, pe care-l privea cu ochi 
dispreţuitori, nici de locul ce-i fusese oferit la masă, cu spatele la stradă, un loc 
efectiv periculos. Dar cum maşina şi doi dintre oamenii lui erau totuşi afară, se 
hotărî să fie amabil. 

Tubertini, un tip rasat, în vîrstă de treizeci şi şapte de ani, era căsătorit cu 
singura fiică a bătrînului Palumbo însuşi. Avea o siluetă superbă şi un bronz de 
invidiat, iar părul negru, tuns scurt şi plin de briantină, era pieptănat perfect spre 
spate. Odată aşezat la masă, ceru tot un pahar de vin roşu. 

— Ce mai face prietenul meu, Joey Morolto? întrebă el, însoţindu-şi cuvintele de 
un zimbet absolut strălucitor. 

— Foarte bine. Dar domnul Palumbo? 

— Este foarte bolnav şi foarte prost dispus. Ca-ntotdeauna. 

— Te rog să-i transmiţi salutările mele. 

— Cu plăcere. 

Chelneriţa se apropie, privind ameninţător la clepsidra de deasupra mesei. 


— Vin doar pentru mine, zise Tubertini. 

Lazarov studie lista de bucate şi apoi comandă: 

— Sote de peşte şi încă un pahar cu vin. 

Tubertini aruncă o privire oamenilor pe care îi lăsase în maşină şi care păreau că 
moţăie, apoi se întoarse spre Lazarov. 

— Ei, care e problema la Chicago? 

— Nu e vorba de o problemă. Avem nevoie de o mică informaţie, asta-i tot. ŞI 
am auzit — e doar un zvon, bineînţeles — că voi aţi avea pe cineva demn de 
încredere undeva, foarte sus, în FBI; cineva foarte apropiat de Voyles. 

— Şi dacă am avea acest cineva? 

— Ne-ar trebui nişte informaţii pe care numai el le poate obţine. E vorba deo 
mică firmă a noastră din Memphis şi pe care federalii încearcă din răsputeri să o 
penetreze. Ei, şi noi bănuim că unul dintre angajaţii noştri colaborează cu ei, dar nu- 
| putem prinde asupra faptului. 

— Şi dacă reuşiţi să-l prindeţi? 

— Atunci îl vom spinteca şi-i vom arunca măruntaiele la şobolani. 

— Prin urmare, e vorba de ceva grav, nu? 

— Deosebit de grav. Ceva îmi spune că federalii au luat în colimator mica 
noastră firmă şi lucrul ăsta ne enervează grozav. 

— Mada; să zicem că pe omul nostru îl cheamă Alfred şi că este foarte apropiat 
de Voyles. 

— OK, e suficient un simplu răspuns din partea lui: vrem să ştim dacă angajatul 
nostru colaborează sau nu cu federalii. 

— Răspunsurile simple sînt specialitatea lui, ba chiar le preferă. Noi am apelat la 
el numai de două ori, cînd situaţia a fost foarte critică, şi de fiecare dată l-am 
întrebat doar "federalii vin aici sau dincolo"? Este un tip extrem de prudent şi nu 
cred că v-ar da prea multe detalii. 

— Informaţiile lui sînt corecte? 

— Absolut. 

— Atunci va fi în măsură să ne ajute. Dacă răspunsul lui va fi afirmativ, vom 
acţiona în consecinţă. Dacă va fi negativ, atunci angajatul nostru iese din cauză. 

— Să ştii însă că Alfred este foarte scump. 

— Mă aşteptam. Cit vrea? 

— Âă, tipul lucrează de şaisprezece ani în FBI şi a făcut o carieră frumoasă. Asta 
îl face să fie prudent pentru că are mult de pierdut. 

— Cit? 

— Jumătate de milion. 

— La dracu'! 

— Fireşte că avem şi noi micul nostru profit de pe urma acestei tranzacţii; doar 
Alfred e totuşi omul nostru. 

— Un mic profit, zici? 

— Foarte mic, chiar. Cea mai mare parte din bani îi revine lui Alfred... Ştii, stă 
zilnic de vorbă cu Voyles; biroul lui se află chiar lîngă cel al directorului. 

— Bine, bine, plătim cît spui. 

Tubertini îi oferi un zîmbet cuceritor şi gustă din vin. 

— Cred că m-ai minţit, domnule Lazarov. Mi-ai spus că e vorba de o mică firmă 


din Memphis, dar nu ăsta este adevărul, nu-i aşa? 

— Ai dreptate. 

— Cum se numeşte firma? 

— Bendini. 

— Fiica bătrînului Morolto s-a măritat cu un Bendini. 

— Acelaşi. 

— Cum îl cheamă pe angajatul vostru? 

— Mitchell McDeere. 

— S-ar putea să dureze vreo două-trei săptămîni pentru că o întîlnire cu Alfred 
trebuie pregătită foarte bine. 

— Înţeleg, dar fă în aşa fel încît să aibă loc cît mai repede. 


27 


Era ceva cu totul neobişnuit ca soțiile avocaţilor să-şi facă apariţia în mica 
fortăreață liniştită de pe Front Street. Erau fără îndoială binevenite, cel puţin aşa li 
se spusese, dar erau foarte rar invitate să viziteze sediul firmei. In consecinţă, Abby 
McDeere îşi făcu intrarea pe uşa principală fără să fi fost invitată şi fără să-şi anunţe 
vizita în prealabil. Trebuia să-şi vadă neapărat soţul, insistă ea. Recepţionera 
telefona la etajul al doilea şi peste cîteva secunde Nina sosi alergind să o întîimpine 
plină de căldură, pe soţia şefului. Mitch era într-o şedinţă, explică secretara. 
Întotdeauna este într-o afurisită de şedinţă, replică Abby; de data asta vreau să-l 
scoţi de-acolo! Porniră împreună grăbite spre birou şi cînd ajunseră în încăpere, 
Abby închise uşa în urma lor şi începu să aştepte. 

Mitch era martor la o nouă plecare haotică, atit de caracteristică pentru Avery 
Tolar. Ca de obicei, secretarele se izbeau una de alta, călcîndu-se pe picioare şi 
pregătind serviete după serviete, în timp ce şeful lor urla la telefon. Aşezat pe 
canapeaua din încăperea aglomerată, Mitch urmărea foarte atent scena, ţinînd în 
mînă un carneţel de însemnări. Îndrumătorul lui trebuia să plece pentru două zile în 
Grand Cayman. Data de 15 aprilie se profila ameninţător la orizont, de parcă ar fi 
fost vorba de o întîlnire cu plutonul de execuţie: băncile din insulă deţineau anumite 
dosare a căror situaţie devenise critică. Urmau două zile de muncă şi iar de muncă, 
insistase Avery. De cinci zile le împuiase capul tuturor cu această călătorie de care 
se temea, pe care o blestema, dar pe care o găsea absolut de neocolit. Urma să 
plece cu avionul firmei care îl aştepta deja, îi aminti una dintre secretare. 

"Aştepta deja plin, probabil cu o încărcătură de bani gheaţă", îşi zise Mitch în 
gînd. 

Avery trînti telefonul în furcă şi-şi înşfăcă haina chiar în clipa în care Nina intra în 
birou adresîndu-i-se lui Mitch: 

— Domnule McbDeere, soţia dumitale este aici si vrea să te vadă. Spune că e 
vorba de ceva urgent şi foarte important. 

Secretarele îngheţară şi peste haosul general cobori liniştea. Mitch îl fixă pe 
Avery cu o privire lipsită de orice expresie. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă el, ridicîndu-se de pe canapea. 


— Te aşteaptă în birou, răspunse Nina. 

— Trebuie să plec, Mitch, interveni Avery. Îţi dau miine un telefon. Sper că totul 
e-n regulă. 

— Da, da, sigur, zise Mitch, plecînd fără o vorbă în urma Ninei. Intră în birou, 
închizînd uşa în urma lui, apoi îşi privi intens soţia. 

— Mitch, trebuie să plec acasă la ai mei. 

— De ce, ce s-a întîmplat? 

— Tocmai m-a sunat tata la şcoală. Medicii i-au găsit mamei o tumoare la unul 
din plămiîni. O operează miine. 

— Îmi pare rău, zise el, respirînd adînc. 

Abby nu plingea, aşa că Mitch nu încercă să o miîngiie. 

— Trebuie să plec acum. M-am învoit de la şcoală. 

— Cit timp ai să lipseşti? întrebă el cu un tremur nervos în voce. 

— Nu ştiu, Mitch, răspunse ea fără să-l privească. Cred că o să stăm puţin 
departe unul de altul. În clipa asta sînt atît de obosită; am nevoie de timp şi cred că 
plecarea mea ne va prinde bine la amindoi. 

— Nu vrei să stăm puţin de vorbă tocmai despre plecarea asta? 

— Tu eşti mult prea ocupat pentru aşa ceva, Mitch. De şase luni de zile tot 
încerc să stau de vorbă cu tine, dar pur şi simplu nu mă auzi. 

— Cit timp ai să lipseşti, Abby? 

— Nu ştiu; bănuiesc că depinde de starea mamei... nu, depinde de foarte multe 
lucruri. 

— Abby, mă sperii cu vorbele astea. 

— Am să mă întorc; nu ştiu cînd, dar îţi promit că am să mă întorc; peste o 
săptămînă, peste o lună, nu ştiu. Simt nevoia să-mi clarific anumite lucruri. 

— Peste o lună? 

— Nu ştiu, Mitch. Tot ce ştiu este că am nevoie de puţin timp şi că am nevoie să 
fiu lîngă mama. 

— În cazul ăsta, ai grijă de tine. 

— Te iubesc, Mitch. 

El se mulţumi să dea uşor din cap şi să o privească intens în timp ce ea ieşea din 
încăpere. Nici unul dintre ei nu schiţase vreun gest de îmbrăţişare. 

La etajul al cincilea, De Vasher, chemat de urgenţă de unul dintre tehnicieni, 
asculta foarte concentrat dialogul din căşti. 

— Deruleaz-o încă o dată, îi ceru tehnicianului. Cînd s-a întîmplat chestia asta? 
întrebă el după un timp. 

— Acum două minute şi paisprezece secunde în biroul de la etajul al doilea, fu 
răspunsul celuilalt. 

— La dracu', la dracu', la dracu'! Dama îl părăseşte, nu-i aşa? N-au zis nimic de 
despărţire sau de divorţ pînă acum? 

— Dacă ar fi zis, am fi ştiut imediat. S-au tot hirîit că el e obsedat de serviciu şi 
că nu poate să-i sufere pe părinţii ei, da' de aşa ceva n-au vorbit niciodată. 

— Da, da, bine. la legătura cu Marcus şi vezi dacă el a auzit ceva înainte. 
Verificaţi înregistrările, poate a trecut ceva cu vederea. Fir'ar al dracului să fie! 


Abby porni spre Kentucky, dar nu ajunse niciodată acolo. Cînd fu la o oră 
distanţă vest de Nashville, părăsi interstatala 40, luînd-o spre nord pe autostrada 
13. Nu observase nimic suspect în oglinda retrovizoare, aşa că, odată ajunsă în 
dreptul orăşelului Clarksville de la graniţa cu Kentucky, schimbă brusc direcţia pe 
autostrada 12. O oră mai tîrziu, Peugeot-ul roşu intra în Nashville pe şoseaua 
districtuală şi se pierdea în aglomeraţia oraşului. 

După ce-şi lăsă maşina într-una din parcările din apropiere, Abby intră în 
clădirea aeroportului din Nashville. Intr-una din toaletele de la etajul întîi îşi scoase 
rochia şi se îmbrăcă cu o pereche de pantaloni scurţi şi cu un pulover tricotat; 
pantofii cu toc îi schimbă cu o pereche de mocasini. Era cam răcoare pentru o 
asemenea ţinută, dar, în fond, ea se îndrepta spre locuri mult mai calde. Îşi adună 
părul într-o coadă de cal, îşi puse alţi ochelari de soare şi părăsi respectiva 
încăpere, îndreptîndu-se spre poarta de îmbarcare. 

Deşi în lumea liberă nici o cursă a companiei Delta nu poate ocoli oraşul Atlanta, 
Abby avu norocul să nu fie obligată să schimbe şi avionul. Aşteptă cuminte pe locul 
ei de la fereastră, privind lăsarea serii pe aeroportul aglomerat. Era nervoasă, dar 
încerca să nu se lase copleşită, drept pentru care comandă un pahar de vin şi 
începu să răsfoiască un Newsweek. 

Două ore mai tîrziu, avionul ateriza pe aeroportul din Miami. Abby traversă iute 
clădirea, observînd privirile pe care i le aruncau unii dintre cei aflaţi prin preajmă. 
Erau ocheadele obişnuite, pline de admiraţie şi pofticioase, şi nimic altceva. Cînd 
ajunse la unica poartă de îmbarcare pentru cursele companiei Cayman, prezentă 
biletul, certificatul de naştere şi permisul de conducere, aşa cum i se ceruse. Pentru 
că locuitorii din Caymane sînt nişte oameni minunati, atita doar că nu-ţi dau voie să 
intri la ei în ţară dacă nu ţi-ai cumpărat şi biletul de plecare. Poftiţi la noi să vă 
cheltuiţi banii, dar plecaţi. Vă rugăm.Abby se aşeză într-un colţ al sălii de aşteptare 
şi încercă să citească ceva. Un tînăr tătic însoţit de o soţie foarte drăguță şi de doi 
copilaşi rămăsese cu ochii lipiţi de picioarele ei. Era singurul care o observase. 
Avionul spre Grand Cayman urma să decoleze peste o jumătate de oră. 


După un început mai dificil, Avery îşi luă avînt şi petrecu şapte ore la Royal Bank 
of Montreal din Georgetown. La ora cinci după-amiază, cînd în sfîrşit părăsi clădirea 
băncii, sala de conferinţe de lîngă biroul în care lucrase era plină cu imprimante de 
calculator şi cu prezentări de conturi, pe care le va termina miine, evident. Ar fi avut 
mare nevoie de McDeere, dar condiţii obiective îi ajustaseră puternic planurile de 
călătorie. În momentul de faţă, se simţea epuizat şi îi era foarte sete. 

Cînd ajunse la Rumheads, îşi cumpără o bere şi merse să se aşeze la o masă din 
curtea interioară. Exact cînd Avery trecea pe lîngă jucătorii de domino, Tammy 
Greenwood Hemphill de la Greenwood Services străbătu cu mers nervos, mulţimea 
clienţilor şi se aşeză nonşalantă la bar, urmărindu-l discret cu privirea pe Avery; se 
vedea de la o poştă că era bronzată artificial, şi asta din cauza cîtorva pete mai 
închise la culoare decit restul pielii. Una peste alta, însă Tammy avea un bronz de 
invidiat pentru acel sfîrşit de martie. De data asta părul era de un blond cenuşiu 
foarte cald, iar machiajul căpătase un aspect mult mai temperat. Un bikini pur şi 
simplu artistic, de un portocaliu fosforescent, atrăgea toate privirile. Sînii 


impresionanţi nu dădeau voie sutienului să facă nici o cută. Bucăţica de material 
bine întinsă peste fese nu reuşea să ascundă nimic. Tammy avea patruzeci de ani şi 
îşi arăta virsta, şi cu toate astea cel puţin douăzeci de priviri flămînde îi urmăriră 
mişcările şi formele în drumul ei spre bar. Aşezată pe scaunul înalt, cu un pahar de 
sifon în faţă, Tammy îşi aprinse o ţigară, fără să-l scape din ochi pe Avery. 

Bărbatul făcea parte din tagma lupilor: era conştient că arată bine şi examina 
fără nici o reţinere fiecare prezenţă feminină din preajmă. La un moment dat se opri 
la o blondă apetisantă, dar tocmai cînd se pregătea de atac îşi făcu apariţia bărbatul 
care o însoțea, iar Avery se văzu nevoit să se întoarcă la berea lui şi la admiratul de 
la distanţă. 

Tammy comandă încă un pahar cu sifon şi lămiie şi se îndreptă spre grădină. 
Privirea lupului se lipi de sînii enormi, urmărindu-le fiecare tresărire. 

— Locul ăsta e liber? întrebă ea. 

— Da, fireşte! răspunse el, ridicîndu-se pe jumătate şi oferindu-i un scaun. Era o 
clipă mare pentru el: dintre toţi lupii flămînzi şi pofticioşi din jur, femeia îl alesese pe 
el. Era sigur că ar fi putut avea puicuţe mai tinere, dar în clipa aceea şi în locul 
acela, femeia din faţa lui era cea mai încinsă. 

— Sînt Avery Tolar din Memphis. 

— Încîntată de cunoştinţă. Eu sînt Libby, Libby Lox din Birmingham. 

Acum ea era Libby. Avea o soră pe care o chema Libby, mama lor era Doris, iar 
pe ea însăşi o chema Tammy. Şi în condiţiile astea, spera din tot sufletul să nu 
cumva să amestece borcanele. Pe deasupra, deşi nu purta verighetă, avea în dotare 
şi un soţ al cărui nume oficial înscris în acte era Elvis; în această perioadă a anului, 
tipul ar fi trebuit să se afle în Oklahoma City, imitîndu-l pe King ca să cîştige un ban 
şi agăţind adolescente înnebunite după steaua rock-ului. 

— Ce te-a adus prin locurile astea? întrebă Avery. 

— Pur şi simplu dorinţa de a mă distra. Am sosit azi-dimineaţă şi stau la Palms. 
Tu? 

— Eu sînt avocat specializat în taxe şi, mă crezi sau nu, sînt aici pentru chestiuni 
de serviciu. De fapt trebuie să fac mai multe călătorii pe an prin locurile astea, şi-ţi 
mărturisesc că pentru mine aşa ceva e un adevărat supliciu. 

— Unde locuieşti? 

— Firma la care lucrez are două apartamente în zona aia, răspunse el, întinzînd 
mîna într-o anumită direcţie. E un locşor foarte drăguţ. 

— Drăguţ, într-adevăr. 

Lupul din el nu pierdu ocazia să pluseze: 

— N-ai vrea să-l vezi? 

— Poate ceva mai tirziu, chicoti ea ca o puştoaică. 

El îi zimbi mulţumit: totul va fi foarte uşor de data asta. Ah, iubea la nebunie 
insulele astea! 

— Ce vrei să bei? o întrebă. 

— Gin cu apă tonică şi o fărimă de lămiie. 

Cînd se întoarse de la bar, el îşi aduse scaunul mai aproape de al ei, în aşa fel 
încît picioarele lor se atingeau. Siînii ei se sprijineau confortabil de tăblia mesei şi 
privirea lui îi învălui lacomă. 

— Eşti singură? era o întrebare retorică care trebuia neapărat pusă. 


— Da. Dar tu? 

— La fel. Ai ceva pentru astă-seară? 

— Nu, nu prea. 

— Foarte bine, pentru că astă-seară la ora şapte, la Palms, vor să organizeze o 
cină în aer liber; şi au cea mai bună bucătărie marină de pe insulă. Au muzică bună, 
punch cu rom, tot tacîmul. Tinuta obişnuită. Ce zici? 

— M-ai convins. 

Se apropiară şi mai mult unul de celălalt şi, deodată, mîna bărbatului îşi făcu loc 
între genunchii femeii, iar cotul lui se cuibări lîngă sînul ei stîng. Îşi zimbiră. "Pînă la 
urmă, toate astea nu erau chiar neplăcute", îşi zise Tammy, dar avea treburi mult 
mai importante de făcut. 

Apoi orchestra, numită semnificativ Barefoot Boys, îşi acordă instrumentele şi 
festivalul începu. Din toate direcţiile se revărsau spre Palms valuri de amatori de 
muzică şi mîncare bună. Localnici îmbrăcaţi în haine albe pregăteau mesele în timp 
ce mirosul de creveţi fierţi, de fructe de mare fripte şi de rechin la grătar invadă 
toată plaja. 

Timp de trei ore, porumbeii, pe numele lor Avery şi Libby, dansară şi mîncară, 
dansară şi băură, dansară şi... se înfierbîntară din ce în ce mai mult. Din clipa în 
care băutura puse definitiv stăpiînire pe Avery, ea reveni la sifon cu lămîie. Pe la 
zece, cînd el se muiase detot, Libby preluă comanda şi cei doi părăsiră ringul de 
dans, îndreptindu-se spre apartamentul din vecinătate. El dezlănţui atacul chiar la 
intrare: se sărutară şi se pipăiră cu lăcomie mai bine de cinci minute. _ 

— Hai să mai bem un pahar, propuse ea, după ce intrară în apartament. Işi luară 
paharele cu gin şi apă tonică — ea şi cu whisky şi apă — el şi ieşiră în balcon, ca să 
admire marea argintată de lună. 

"Tinuse pasul cu el pahar după pahar, îşi zise Avery, aşa că dacă ea putea să 
mai bea, el nu era să se dea bătut în faţa unei femei" însă natura îşi ceru din nou 
drepturile şi se văzu nevoit să dispară pentru citeva clipe. Ea zimbi cînd observă 
paharul cu whisky şi apă rămas fără stăpîn. Totul devenea infinit mai simplu decit 
sperase. Din fişia de pînză portocalie care-i trecea printre picioare dădu la iveală un 
pacheţel de plastic şi aruncă o capsulă de narcotic în pahar. 

— Dă-l peste cap, băiete, îi spuse ea cînd se întoarse în cameră. Sînt gata de 
culcare. 

El bău pe nerăsuflate, dar simţurile îi erau de mult amorţite şi nu simţi gustul 
băuturii. Capul începu să i se clatine din ce în ce mai tare şi în cele din urmă căzu cu 
bărbia în piept. 

— Somn uşor, iubitei! zise ea mai mult pentru sine. 

Doza ar fi trebuit să producă circa zece ore de somn adînc, dar cum el nu băuse 
chiar tot conţinutul paharului, perioada se reducea doar la vreo opt ore. Reuşi cu 
greu să-l tragă pînă în pat, îl dezbrăcă de şortul colorat de surf, şi preţ de citeva 
secunde rămase cu ochii lipiţi de trupul bărbătesc întins în faţa ei; apoi îl înveli bine 
cu păturile şi îl sărută uşor pe obraz. 

Pe comoda din cameră văzu două legături care adunau unsprezece chei. Pe 
holul dintre bucătărie şi livingul ce dădea spre plajă găsi misterioasa uşă încuiată 
despre care povestise Mitch. Atunci, în noiembrie, cînd fusese aici, el măsurase cu 
pasul fiecare încăpere din apartament şi apreciase că cea aflată dincolo de uşa 


încuiată trebuie să aibă cam cinci metri pe cinci. Ceea ce dădea de bănuit era 
tocmai uşa din metal masiv, bine încuiată, pe care stătea scris DEPOZIT; era singura 
uşă etichetată din apartament. Pe un inel erau adunate o cheie de Mercedes, două 
chei pentru Bendini Building, o cheie de la casă, două chei de la apartament şi o 
cheie de la birou. Cheile de pe cel de-al doilea inel nu erau marcate; abia cea de-a 
patra fu cea potrivită. Îşi ţinu respiraţia şi răsuci cheia în broască: nici un şoc 
electric, nici o sonerie, nici un fel de sistem de alarmă. Mitch îi spusese să aştepte 
cinci minute după ce va descuia şi, dacă nu se întîmplă nimic în astea cinci minute, 
atunci poate să aprindă lumina. 

Aşteptă zece minute lungi şi apăsătoare. Mitch bănuia că apartamentul A era 
destinat asociaţilor şi clienţilor de încredere ai firmei, în timp ce apartamentul B era 
folosit de angajaţii obişnuiţi şi de alte persoane plasate sub supraveghere 
permanentă. De aceea spera ca, în primul caz, încăperile să nu fie burduşite cu 
microfoane, camere de luat vederi şi sisteme de alarmă. După ce se scurseră cele 
zece minute, Tammy deschise uşa larg şi aprinse lumina; aşteptă din nou citeva 
secunde, dar nu se întîmplă nimic. Era o încăpere pătrată, de aproximativ cinci pe 
cinci, în care se aflau douăsprezece fişete din material neinflamabil şi nimic altceva. 
Se apropie încetişor de unul din ele şi trase de sertarul de sus; nu era încuiat. 

Stinse lumina, închise uşa şi se întoarse în dormitorul unde Avery, căzut într-un 
somn adînc, sforăia îngrozitor. Era zece şi jumătate; în următoarele opt ore, trebuia 
să lucreze într-un ritm nebunesc ca să termine pînă a doua zi dimineaţă, la şase. 

Trei serviete stăteau cuminţi într-un colţ. Tammy le luă în braţe, stinse lumina şi 
ieşi în stradă. Mica parcare era pustie la ora aceea; o alee cu pietriş ieşea în şosea, 
trotuarul mărginit de gard viu se oprea în dreptul gardului de scînduri albe care 
delimita proprietatea. Poarta dădea spre un gorgan mititel acoperit de iarbă, dincolo 
de care se ridica Palms. 

Drumul de la apartament pînă la Palms fusese scurt, dar cînd ajunse la uşa 
camerei 188, servietele cîntăreau parcă de două ori mai mult decit la plecare. 
Tammy transpirase toată cînd bătu la uşă. De la fereastra camerei se vedea piscina, 
dar nici măcar un centimetru de plajă. 

Abby deschise iute uşa, luă servietele şi le aşeză pe pat. 

— Ai avut ceva probleme? 

— Deocamdată, nu. Cred că tipul e mort pentru multă vreme. 

Tammy îşi şterse faţa cu un prosop, apoi îşi desfăcu o cutie de Coca-Cola. 

— Unde l-ai lăsat? întrebă Abby fără să zimbească. 

— În pat. Cred că avem la dispoziţie opt ore, pînă dimineaţă la şase. 

— Ai reuşit să intri în camera aceea? întrebă Abby în timp ce îi dădea celeilalte o 
pereche de pantaloni scurţi şi o cămaşă largă de bumbac. 

— Da, am intrat şi am dat de vreo duzină de fişete mari, neîncuiate. Mai erau şi 
cîteva cutii de carton, însă nimic important. 

— O duzină de fişete spui? 

— Exact, din alea înalte pentru dosare de dimensiuni oficiale. Să ştii că numai 
dacă avem noroc terminăm pînă la şase. 

În camera de motel cu un singur pat, canapeaua, măsuţa pentru cafea şi patul 
îngust şi scurt fuseseră împinse lîngă perete; în mijlocul camerei trona acum un 
copiator Canon 8580 cu alimentare automată. Era închiriat de la Island Office 


Supply la un preţ de speculă — trei sute de dolari pentru douăzeci şi patru de ore. 
Era cel mai nou şi cel mai mare copiator de pe insulă, li se explicase şi proprietarul 
nu prea era încîntat să se despartă de el pentru o perioadă atit de scurtă. Abby 
reuşise totuşi să-l vrăjească pe respectivul proprietar, înşirind bancnotele de o sută 
de dolari pe birou. Lîngă pat aşteptau cuminţi două cutii cu hîrtie de copiat, adică 
zece mii de coli. 

Cele două femei deschiseră prima servietă şi extraseră şase dosare subţirele. 
Tammy desfăcu clamele şi începu să scoată documentele din primul dosar. 

— Mitch zice că sînt foarte tipicari cu aşezarea hirtiilor în dosar. Zice că avocaţii 
au un al şaselea simţ cu care îşi dau imediat seama dacă o secretară sau un 
funcţionar a umblat prin hirtii. Aşa că trebuie să fim foarte atente şi să lucrăm încet. 
După ce copiem un document, trebuie să avem grijă să prindem clamele exact pe 
urmele vechi. E plictisitor şi obositor, dar n-avem ce face. 

Datorită alimentării automate, copierea unui document de zece pagini le luă 
doar opt secunde. 

— Merge repede, observă Tammy. 

Terminară prima servietă în douăzeci de minute. Tammy îi dădu lui Abby cele două 
legături de chei, apoi luă două serviete Samsonite absolut noi şi se întoarse în 
apartamentul unde îl lăsase pe Avery. 

Abby ieşi la rîndul ei, se urcă în Nissan-ul Stanza închiriat de Tammy şi se 
îndreptă spre oraş. La două cvartale distanţă de impunătoarea Swiss Bank Building, 
pe o străduţă îngustă mărginită de case bine îngrijite, bătu la uşa singurului lăcătuş 
de pe insula Grand Cayman. Sau cel puţin singurul pe care reuşise să-l găsească 
fără să ceară ajutorul cuiva. Era o casă verde cu ferestre deschise, înconjurate de o 
dungă albă. 

Lăsă maşina în stradă şi merse prin nisip pînă la mica verandă unde lăcătuşul şi 
vecinii lui se cinsteau cu ce aveau la îndemiînă şi ascultau Radio Cayman. Se 
transmitea reggae autentic, adevărate bijuterii din aur masiv. La sosirea ei discuţia 
încetă, dar nimeni nu se ridică în picioare. Era aproape unsprezece noaptea. Tipul îi 
spusese că putea să facă totul în atelierul din spatele casei, că cerea un preţ 
modest şi că voia o sticlă de Myers's Rum drept avans. 

— Domnule Dantley, te rog să mă ierţi că am întîrziat. Uite, ţi-am adus un mic 
dar, zise ea întinzîndu-i o sticlă de rom. 

Domnul Dantley apăru în lumină, luă sticla şi începu să o studieze atent; apoi 
exclamă: 

— Băieți, e o sticlă de Myers's. 

Deşi nu pricepea nici un cuvînt din ceea ce-şi spuneau, pentru Abby era clar că 
erau cu toţii foarte interesaţi de sticla cu pricina. Dantley lăsă romul în grija 
prietenilor lui şi o conduse pe Abby în micul atelier din spatele casei plin cu tot felul 
de unelte şi de maşinării. In jurul singurului bec spînzurat de tavan biziiau sute de 
tînțari atraşi de lumina galbenă şi chioară. Abby îi întinse lui Dantley cele 
unsprezece chei pe care acesta le înşiră cu grijă pe bancul de lucru. 

— E treabă uşoară, zise el fără să o privească. 

Deşi fusese găsit bind aproape de miezul nopţii, Dantley părea stăpiîn pe sine şi 
totul fu gata în doar douăzeci de minute. 

— Mulţumesc, domnule Dantley. Cît îţi datorez? 


— Un dolar de bucată, zise el tărăgăniînd cuvintele. 
Abby îi întinse repede banii şi plecă. 


Tammy umplu cele două serviete cu tot ceea ce găsi în primul sertar al primului 
fişet. Douăsprezece fişete cu cite cinci sertare fiecare însemnau şaizeci de drumuri 
între apartament şi copiator, în opt ore. Se puteau face greu, dar se puteau face. 
Mitch le spusese să copieze tot: dosare, carnete de însemnări, imprimante de 
calculator; nu ştia prea bine ce caută, aşa că era mai bine să copieze tot. 

Stinse lumina şi dădu o fugă pînă în dormitor să vadă ce mai face amantul casei. 
Dormea dus şi sforăia cu cîteva note mai jos. 

Cele două serviete Samsonite se îngreunaseră şi braţele o dureau cumplit cînd 
bătu la uşa camerei 188. Era abia primul drum din cele şaizeci şi îşi zise că nu va fi 
în stare să ducă totul la bun sfîrşit. Abby nu se întorsese încă, aşa că aşeză 
conţinutul servietelor pe pat Bău o înghiţitură de Coca-Cola şi plecă din nou. 
Sertarul numărul doi era identic cu primul, începu să transpire abundent şi să gifiie 
din greu. "Astea-s alea patru pachete pe zi", îşi zise ea, jurîindu-şi să reducă raţia de 
țigări la doar două pachete pe zi, ba poate chiar la un singur pachet. Repede pînă în 
dormitor să mai verifice o dată. Dar marele bărbat nici măcar nu apucase să respire 
de la ultima ei plecare. 

Copiatorul biziia uşor cînd ajunse din nou la motel. Abby tocmai terminase de 
copiat conţinutul celei de-a doua serviete şi se pregătea să o înceapă pe a treia. 

— Ai cheile? întrebă Tammy. 

— Da, n-a fost nici o problemă. Ce mai face omul nostru? 

— Ha, dacă n-ar merge copiatorul ăsta, ai putea să-i auzi de aici sforăitul, 
răspunse Tammy, apoi înşiră totul pe pat, îşi şterse faţa cu un prosop şi plecă spre 
locul cu fişetele. 

Abby termină şi documentele din cea de-a treia servietă si alese un nou teanc 
de hirtii; se mişca deja cu siguranţa şi iuţeala unui funcţionar încercat. Tammy se 
întoarse din cea de-a treia călătorie cu răsuflarea tăiată şi cu stropi de sudoare 
picurîndu-i de pe nas. 

Sertarul numărul trei, raportă ea. Tot mai sforăie. 

— Umplu servietele cu documentele din primul sertar, îşi trase puţin sufletul, îşi 
trecu repede prosopul pe faţă şi o luă iar din loc. De acum înainte, pentru tot restul 
nopţii, servietele nu vor mai fi nici o clipă goale. 

La miezul nopţii, Barefoot Boys cîntară ultima melodie şi Palms se pregăti de 
culcare. Biziitul uşor al copiatorului nu trecea dincolo de pereţii camerei 188. Uşa 
era încuiată, draperiile acopereau complet ferestrele, toate luminile erau stinse, cu 
excepţia lămpii de la capătul patului. Nimeni nu o observă pe doamna obosită şi 
scăldată în sudoare care tot intra şi ieşea din camera aceea, cărind mereu aceleaşi 
două serviete Samsonite. 

Cînd ceasul bătu miezul nopţii, renunţară şi să-şi mai vorbească; erau mult prea 
obosite, prea ocupate şi prea speriate pentru a mai face conversaţie şi oricum nu 
mai rămăsese nimic de raportat, în afară de mişcările în pat ale lui "iubitei". El însă 
dormea dus. Tammy intra să-l vadă de fiecare dată cînd se întorcea în apartament, 
întrebîndu-se mereu ce ar face dacă el s-ar trezi brusc şi ar sări pe ea. În buzunarul 


şortului ascunsese un tub cu spray paralizant pentru cazul în care situaţia ar fi 
evoluat în aşa fel încît fuga s-ar fi dovedit absolut necesară. Mitch nu prea 
dezvoltase subiectul ăsta; îi spusese doar să folosească sprayul şi pe urmă să fugă 
cît o ţin picioarele, strigînd "Viol"! 

După douăzeci şi cinci de drumuri dus-întors între motel şi apartament, Tammy 
se convinse că vor mai trece cîteva ore bune pînă ca el să-şi recapete judecata. |i 
era de-ajuns că trebuia să alerge de colo-colo, încărcată ca un animal de povară, 
dar să mai şi urce cele paisprezece trepte pînă în dormitor ca să-l verifice pe 
Casanova. Aşa că se hotări să-l verifice o dată la două drumuri, apoi o dată la trei. 

Pe la ora două dimineaţă, reuşiseră să copieze conţinui a cinci fişete. Făcuseră 
peste patru mii de exemplare şi patul din camera de motel era plin cu teancuri 
ordonate de documente. Foile lor erau înşirate de-a lungul peretelui de lîngă 
canapea, aranjate în şapte şiruri identice, înalte cam pînă în dreptul taliei. 

Hotărîră să se odihnească un sfert de oră. 


Cînd ceasul arătă ora cinci şi jumătate, prima geană de soare apăru la răsărit şi 
cele două femei uitară de oboseală. Abby îşi acceleră ritmul mişcărilor, sperînd din 
suflet ca aparatul să nu se ardă. Tammy îşi masă uşor gambele pline de cîrcei, apoi 
porni iute înapoi, spre apartament. Pierduse şirul drumurilor astea de noapte şi 
oricum trebuia să se oprească un timp, pentru că el s-ar putea să o aştepte. 

Deschise uşa şi, ca de obicei, merse direct în încăperea-depozit; tot ca de obicei, 
aşeză cele două serviete pline pe podea, apoi urcă în dormitor. Ceea ce văzu o 
îngheţă de-a dreptul: Avery stătea pe marginea patului privind ţintă fereastra. Cînd 
o auzi intrînd, se întoarse cu faţa spre ea; avea ochii umflaţi şi împăienjeniţi şi o 
privire amenințătoare. 

Tammy îşi descheie instinctiv şortul kaki şi îl lăsă să alunece pe podea. 

— Bună, băiatule, îl salută ea, încercînd să respire normal şi să se poarte ca o 
tovarăşă de petrecere. Se apropie de pat şi adăugă: Te-ai trezit cam devreme. Ce-ar 
fi să mai dormi puţin? 

El îşi întoarse privirea la fereastră fără să scoată un cuvînt. Tammy se aşeză 
lîngă el, pe marginea patului, şi-l mîngiie pe coapsă; îşi lăsă mîna să alunece între 
coapse şi pe picior în sus, dar el nu avu nici o reacţie. 

— Te-ai trezit? îl întrebă ea. 

Nici un răspuns. 

— Avery, spune-mi ceva, puiule. Hai să mai dormim puţin că afară e întuneric. 

El căzu înapoi pe pernă şi mormăi ceva. În sfirşit, închise ochii. Ea îi ridică 
picioarele în pat şi îl înveli cu pătura. Stătu lîngă el vreo zece minute şi cînd sforăitul 
atinse din nou intensitatea iniţială, îşi puse repede şortul şi o luă la fugă spre Palms. 

— Abby, s-a trezit, Abby! dădu ea raportul cuprinsă de panică. S-a trezit şi pe 
urmă a adormit din nou. 

Abby se opri din lucru şi o privi cu atenţie. Amîndouă îşi întoarseră privirile spre 
patul plin de documente necopiate. 

— OK. Fă un duş, zise Abby pe un ton rece, apoi mergi lîngă el în pat şi aşteaptă. 
Încuie uşa de la depozit şi dă-mi un telefon cînd se va trezi şi va fi în baie. În timpul 
ăsta, eu voi copia ce a mai rămas, iar de mutat vom încerca să mutăm totul după 


plecarea iui. 

— E o mişcare teribil de riscantă. 

— Totul e teribil de riscant, aşa că şterge-o. 

Cinci minute mai tirziu, Tammy/Doris/Libby cea cu bikiniul portocaliu făcu un 
nou drum pînă la apartament; de data asta însă nu mai ducea nici o servietă. Încuie 
uşa de la intrare şi uşa depozitului, după care urcă în dormitor. Işi scoase sutienul şi 
se strecură în aşternut. 

In primul sfert de oră, sforăitul de lîngă urechea ei o împiedică să adoarmă, dar 
se obişnui imediat şi fu gata să aţipească. Cînd îşi dădu seama, se aşeză în capul 
oaselor, încercînd din răsputeri să rămînă trează. O speria faptul că era în pat, 
alături de un bărbat gol, care ar ucide-o dacă ar şti. Dar trupul ei obosit se relaxă 
din nou şi nu se mai putu împotrivi somnului. 


"Iubitel" ieşi din comă fix la nouă şi trei minute. Gemu tare şi se rostogoli pînă la 
marginea patului. Deschise încet-încet pleoapele şi lumina strălucitoare a soarelui îl 
făcu să geamă şi mai tare. Capul îi cîntărea zeci de kilograme şi se bălăbănea într- 
un mod ciudat, de la dreapta la stînga, făcînd să se clatine violent creierul din 
interior. Inspiră adînc şi simţi aerul proaspăt pătrunzîndu-i cu un scriîşnet în timple. 
Apoi atenţia îi fu atrasă de mîna lui dreaptă; încercă să o ridice, dar creierul refuza 
să dea comanda. In cele din urmă reuşi să o ridice încet, foarte încet, şi încercă să o 
privească mai întîi cu ochiul drept, apoi şi cu cel stîng. Observă ceasul. Privi 
cadranul peste treizeci de secunde pînă reuşi să priceapă semnificaţia cifrelor. Nouă 
şi cinci. La dracu' ! Trebuia să fie la bancă la ora nouă! Gîndul acesta îl făcu să 
geamă din nou. Apoi, memoria îi reveni brusc: femeia aceea! 

Îi simţi toate mişcările şi îi auzi toate miriielile, dar rămase nemişcată şi cu ochii 
închişi. Se rugă la Dumnezeu să nu-l lase să o atingă. li simţea privirea lipită de 
trupul ei. 

Pentru acest zurbagiu şi "băiat rău" de carieră mahmureala era ceva obişnuit, 
dar aşa ceva nu i se mai întîmplase. Privea intens chipul femeii, încercînd să-şi 
amintească cît de bună fusese, pentru că indiferent de mahmureală, reţinuse 
întotdeauna calităţile femeilor cu care se culcase. O mai privi un timp, apoi renunţă 
să mai încerce. 

— La dracu'! exclamă, încercînd să meargă. Dar picioarele, parcă pline cu 
plumb, refuzau să-l asculte. Işi adună toată puterea de care era în stare şi rămase 
sprijinit de uşa care dădea în balcon. 

Baia se afla la cîțiva paşi, drept pentru care se hotărî să meargă într-acolo, 
biroul şi comoda ajutîndu-l să-şi atingă ţinta. 

Ea se răsuci cu faţa spre balcon şi îl simţi aşezindu-se alături, pe pat. 

— Libby, trezeşte-te, zise el scuturînd-o uşor de umăr. Trezeşte-te, dragă, insistă 
el ca un adevărat gentleman. 

li dărui cel mai frumos zîmbet de care era în stare, un zimbet de "a doua zi 
dimineaţă", satisfăcut şi plin de promisiuni. Zîmbetul lui Scarlett O'Hara din 
dimineaţa care a urmat nopţii aceleia de pomină petrecută în braţele lui Rhett 
Butler. 

— Ai fost grozav, băiete, gînguri ea. 


În ciuda durerii şi a senzaţiei de greață, în ciuda plumbului din picioare şi a 
capului greu cît o bilă de bowling, se simţi plin de mîndrie la auzul acestor cuvinte. 
Femeia fusese impresionată. Şi deodată îşi aminti că fusese într-adevăr grozav 
noaptea trecută. 

— Libby, am dormit prea mult. Trebuie să plec la serviciu, că sînt deja în 
întîrziere. 

— Nu prea ai chef, hm? chicoti ea, rugîndu-se în sinea ei ca bărbatului să nu-i 
vină totuşi cheful. 

— Nu, acum nu. Ce-ai zice însă de diseară? 

— Voi fi aici, băiete. 

— Bun. Acum trebuie să fac un duş. 

— Trezeşte-mă şi pe mine cînd ai terminat. 

El se ridică mormăind şi se încuie în baie. Atunci ea luă telefonul şi o sună pe 
Abby. 

— Acum e-n baie. 

— Tu eşti bine? 

— Da, sînt OK. Să ştii că şi dacă ar fi vrut n-ar fi putut să facă nimic. 

— De ce a durat atit? 

— Păi nu putea să se trezească. 

— Bănuieşte ceva? 

— Nu. Nu-şi aminteşte nimic din noaptea trecută. Acum cred că se luptă cu 
mahmureala. 

— Cît mai stai acolo? 

— Am să-i dau un pupic de la revedere cînd va ieşi din baie. Asta înseamnă încă 
zece-cincisprezece minute. 

— OK. Dar grăbeşte-te. _ 

Tammy aşeză telefonul în furcă şi reveni la locul ei în pat. In mansarda de 
deasupra bucătăriei, magnetofonul se opri cu un clinchet. 


La zece şi jumătate erau gata de ultimul asalt asupra apartamentului. Marfa 
fusese împărţită în trei părţi egale şi urmau trei raiduri îndrăzneţe, în plină zi. 
Parcarea din faţa apartamentelor era încă pustie, iar pe şosea circulaţia era încă 
redusă. 

Cheia cea nouă era perfectă şi Tammy pătrunse fără probleme în apartament. 
Cheia de la depozit se potrivi şi ea, aşa că cinci minute mai tirziu Tammy părăsi 
zona. Următoarele două drumuri fură la fel de rapide şi de lipsite de evenimente 
neaşteptate. Înainte să părăsească definitiv depozitul, Tammy se uită cu atenţie în 
jur: totul era în ordine, exact ca la început. În sfîrşit, încuie apartamentul şi duse 
cele două serviete Samsonite înapoi în camera ei. 

O oră întreagă cele două femei stătură întinse una lingă alta în pat şi riseră în 
hohote de Avery şi mahmureala lui. 

Totul se terminase, iar ele erau autoarele unei crime perfecte. "lubitei" fusese şi 
el participant ignorant, dar plin de iniţiativă. Fusese uşor, hotărîră ele în cele din 
urmă. 

Micul munte de probe materiale intră în unsprezece cutii şi jumătate. La două şi 


jumătate, un localnic cu capul acoperit de o pălărie de paie bătu la uşă, anunţindu- 
le că fusese trimis de Cayman Storage. Prima cutie fu dusă îngrozitor de încet pînă 
la dubita oprită în faţa motelului. Ca toţi localnicii, şoferul dubitei se mişca după 
timpul din Caymane. "Nu-i nici o grabă, mon". 

Se ţinură după el pînă la un depozit din oraş. Acolo, Abby verifică încăperea 
propusă şi plăti cu banii jos chiria pentru trei luni. 


28 


Wayne Tarrance se aşeză pe ultimul rînd de scaune al autobuzului Greyhound 
care făcea cursa de unsprezece şi patruzeci Louisville-Indianapolis-Chicago. Era 
vineri seara şi autobuzul era aglomerat. Plecaseră de o jumătate de oră din 
Kentucky şi deja avea convingerea că ceva nu era în regulă. De treizeci de minute 
nici un semnal, nici un cuvînd de nicăieri. Să fi greşit autobuzul? Să se fi răzgindit 
McDeere? Să se fi întîmplat lucruri neaşteptate? Scaunul se afla chiar deasupra 
motorului şi abia acum Wayne Tarrance, de felul lui din Bronx, înţelese de ce 
obişnuiţii curselor Greyhound se luptau să obţină scaunele din spatele şoferului. 
Simţea vibraţiile motorului pînă în fundul creierului. Treizeci de minute. Nimic. 

Uşa toaletei se deschise brusc şi mirosul atît de cunoscut năvăli în autobuz. 
Tarrance deveni brusc interesat de cele ce se întîmplau pe autostradă. Răsărită de 
niciunde, ea se strecură pe locul de la margine şi îşi drese glasul. Tarrance tresări 
puternic şi întoarse capul. O mai văzuse, cu siguranţă, undeva. 

— Sînteţi domnul Tarrance? 

Purta blue-jeans, un pulover verde şi tenişi albi; ochii îi erau ascunşi în spatele 
unor ochelari de soare. 

— Da. Dar dumneata cine eşti? 

— Abby McDeere, răspunse ea stringindu-i cu putere mîna. 

— Bine, da' îl aşteptam pe soţul dumitale. 

— Ştiu, numai că el s-a hotărît să nu mai vină şi prin urmare iată-mă pe mine. 

— Păi, ăă, eu vroiam să stau de vorbă cu el. 

— Poate, numai că el m-a trimis pe mine. Aşa că luaţi-mă drept agentul lui, să 
zicem. 

Tarrance renunţă la revista pe care o răsfoise din cînd în cînd şi se întoarse spre 
fereastră. 

— Unde este soţul dumitale? 

— De ce este atit de important să ştiţi lucrul ăsta, domnule Tarrance? Doar ne- 
am întîlnit aici ca să discutăm afaceri, nu altceva. 

— Bine, bine. Atunci vorbeşte încet şi fii atentă: dacă vine cineva pe interval, ia- 
mă de mînă şi nu mai spune nici un cuvint. Poartă-te ca şi cum am fi căsătoriţi sau 
ceva de genul ăsta. OK? Bun; ei şi-acum, domnul Voyles — ştii cine este domnul 
Voyles? 

— Ştiu tot, domnule Tarrance. 

— Foarte bine. Deci domnul Voyles este pe cale să scoată scîntei pentru că nu 
avem încă dosarele lui Mitch. Dosarele cele bune. Dumneata înţelegi de ce sînt 


dosarele astea atît de importante pentru noi, nu-i aşa? 

— Cum să nu?! 

— Prin urmare, noi vrem dosarele de care ţi-am spus. 

— lar noi vrem un milion de dolari. 

— Da, doar aşa a fost înţelegerea. Dar mai întîi trebuie să primim dosarele. 

— Ba nu este asta înţelegerea. Domnule Tarrance, înţelegerea a fost ca să ne 
primim milionul de dolari exact acolo unde vrem noi şi abia după aceea vă dăm 
dosarele. 

— Adică nu aveţi încredere în noi? 

— Chiar aşa, nu avem încredere în voi, nici în Voyles, nici în nimeni altcineva. 
Banii vor fi depuşi prin transfer telegrafic într-un anumit cont într-o bancă din 
Freeport, Bahamas. Cei de acolo ne vor anunţa imediat şi noi vom transfera din nou 
toată suma într-o altă bancă. În clipa în care vom avea banii acolo unde dorim, 
dosarele vor fi ale voastre. 

— Şi dosarele astea unde le ţineţi? 

— Într-un minidepozit din Memphis. Sînt cincizeci şi nouă de dosare aşezate 
frumos în cutii, aşa cum trebuie. Veţi vedea că are să vă placă. Pentru că lucrăm 
foarte îngrijit. 

— "Lucrăm"? Vrei să spui că ai văzut şi dumneata documentele alea? 

— Bineînţeles. L-am ajutat să le pună în cutii. Şi pot să vă spun că în cutia 
numărul opt veţi da peste nişte surprize. 

— Bun, am înţeles. Despre ce este vorba? 

— Mitch a reuşit să copieze trei din dosarele lui Avery Tolar care par destul de 
dubioase. Două sînt despre o companie, Dunn Lane Ltd., despre care ştim că este 
de fapt o corporație controlată de Mafia şi înregistrată în Insulele Cayman. A fost 
înfiinţată în 1986 cu un capital iniţial de zece milioane de dolari murdari. Dosarele 
conţin două proiecte de construcţii finanţate de corporație şi sînt absolut fascinante. 

— De unde ştiţi că a fost înregistrată în Caymane? Şi cum aţi aflat de cele zece 
milioane? Doar aşa ceva nu este scris în dosarele alea. 

— Ai dreptate, aşa ceva nu este scris acolo. Avem şi alte dosare. 

Tarrance rumegă pe parcursul a şase mile ştirea despre celelalte dosare. Era 
clar că nu avea să pună mina pe ele mai înainte ca cei doi McDeere să îşi primească 
primul milion. Renunţă să mai insiste. 

— Nu sînt sigur însă că vom putea trimite banii conform dorinţei voastre fără să 
primim întîi dosarele. 

Era un bluf atit de evident încît Abby îl descifră imediat şi zimbi. 

— Domnule Tarrance, chiar trebuie să jucăm toată comedia asta? Ar fi mult mai 
bine să terminaţi cu hărţuiala şi să ne daţi banii. 

Un tip care aducea a student străin, probabil arab, venea agale pe interval, 
îndreptîndu-se spre toaletă. Tarrance înţepeni pe scaun, cu privirea lipită de 
fereastră. Abby însă îl ţinea de braţ ca o adevărată logodnică. De dincolo de uşă, 
apa se auzi curgînd cu zgomot de cascadă... 

— Cit de repede putem face schimbul? întrebă Tarrance. 

— Păi, dosarele sînt gata. Cît de repede puteţi face rost de un milion? 

— Putem să-l stringem şi miine. 

— Bun. Atunci fiţi atent: astăzi este vineri. Marţea viitoare, la ora zece 


dimineaţa, ora din Bahamas, transferați telegrafic un milion de dolari din contul 
vostru de la Chemical Bank din Manhattan într-un anumit cont de la Ontario Bank 
din Freeport. Un transfer absolut legal, care nu vă va lua mai mult de cincisprezece 
secunde. 

— Şi ce se va întîmpla dacă nu avem un cont la Chemical Bank, în Manhattan? 
întrebă Tarrance încruntat, după ce o ascultase plin de încordare pe Abby. 

— A, dacă nu ştiţi nimic despre contul ăsta, veţi afla cu siguranţă de el luni şi 
sînt sigură că aveţi pe cineva la Washington care să rezolve un simplu transfer 
telegrafic. 

— Bineînţeles că avem. 

— Perfect. 

— Dar, spune-mi, de ce Chemical Bank? 

— Astea sînt ordinele lui Mitch, domnule Tarrance. E bine să aveţi încredere în el 
pentru că ştie ce face. 

— Hm, văd că Mitch a lucrat bine şi acasă. 

— Întodeauna lucrează bine şi acasă. Şi-apoi ar mai fi ceva: nu uitaţi că este mai 
inteligent decît dumneavoastră. 

Tarrance pufni, dar se prefăcu amuzat de ultima ei remarcă. O bucată de vreme 
nici unul nu mai scoase o vorbă; fiecare răsucea în minte alte întrebări şi posibile 
răspunsuri. 

— OK, zise Tarrance ca pentru sine. Şi totuşi, cînd vom primi dosarele alea? 

— Noi vom fi anunţaţi imediat de sosirea banilor la Freeport. In consecinţă, 
miercuri dimineaţă, înainte de zece şi jumătate, veţi primi la biroul dumneavoastră 
din Memphis un pachet Federal Express însoţit de un bilet şi de cheia de la un 
minidepozit. 

— Deci pot să-i spun domnului Voyles că pînă miercuri după-amiază vom avea 
dosarele? 

Abby ridică din umeri fără să-i răspundă, iar Tarrance îşi dădu seama că pusese 
o întrebare prostească. Aşa că se gindi repede la una mult mai bună. 

— Nu crezi că vom avea nevoie de numărul contului din Freeport? 

— Fiţi liniştit, am să vi-l dau atunci cînd autobuzul se va opri. 

Aşadar, epuizaseră toate detaliile. Tarrance reîncepu să răsfoiască paginile 
cărţii, prefăcîndu-se că citeşte. 

— Nu te ridica încă, zise el. 

— Mai aveţi vreo întrebare? 

— Da. Ai putea să îmi mai spui ceva despre celelalte dosare de care ai amintit? 

— Fireşte. 

— Ei bine, unde se află dosarele astea? 

— Asta-i o întrebare bună. După cum mi s-a explicat mie, mai întîi primim rata 
următoare de o jumătate de milion, mi se pare, pentru probele care să vă permită 
obţinerea inculpărilor. Dosarele de care am pomenit sînt legate de ultima rată. 

— Vrei să spui că aţi obţinut deja, ăă, dosarele cele murdare? întrebă Tarrance. 

— Să zicem că avem cam tot ce ne trebuie. Şi, da, avem şi ceva dosare 
murdare. 

— Unde le ţineţi? 

— Vă asigur că nu sînt împreună cu cele curate în minidepozitul de care v-am 


vorbit, zise ea zimbind şi bătîndu-l uşor pe braţ. 

— Dar le aveţi, nu-i aşa? 

— Să zicem. Aţi vrea să vedeţi cîte ceva, ca să vă convingeţi? 

— Fără îndoială, spuse el, privind-o drept în ochi şi închise cartea respirind 
adînc. 

— Mi-am închipuit eu. Ei bine, Mitch zice că vă va da şi cîteva documente despre 
Dunn Lane Ltd., copii după registre bancare, documente de constituire a corporației, 
minute, hotărîri de uz intern, liste de funcţionari şi de acţionari, înregistrări de 
transferuri telegrafice de bani, scrisori trimise de Nathan Locke lui Joey Morolto, în 
sfîrşit, sute de chestii de-astea care vă vor face să uitaţi pînă şi de somn. E o marfă 
absolut minunată şi Mitch susţine că s-ar putea să obţineţi doar din asta cel puţin 
treizeci de inculpări. 

Tarrance îi sorbea fiecare cuvînt, convins că spune adevărul. 

— Şi eu cînd pot s-o văd? întrebă el cu voce scăzută, dar plină de nerăbdare. 

— Atunci cînd Ray nu va mai fi în închisoare. Face parte din înţelegere, dacă vă 
mai amintiţi. 

— A, da, Ray. 

— A, da. El, Ray, trebuie să iasă de acolo, domnule Tarrance. Altfel vă puteţi lua 
adio de la firma Bendini. Mitch şi cu mine ne vom lua milionul nostru amărit şi ne 
vom pierde în noapte. 

— OK, OK, problema e în studiu. 

— Ar fi mai bine să ajungeţi odată la rezolvare. 

Era mai mult decit o ameninţare şi el ştia lucrul acesta. Renunţă să mai adauge 
ceva şi-şi reluă cartea. Atunci, Abby scoase din buzunar o carte de vizită oficială a 
firmei Bendini, Lambert & Locke pe spatele căreia scrisese numărul contului — 477 
DL-I9584, Ontario Bank, Freeport — şi o lăsă să cadă pe cartea lui Tarrance. 

— Acum am să mă întorc la locul meu din spatele şoferului, departe de motorul 
ăsta îngrozitor. Ne-am înţeles pentru martea viitoare? 

— Nici o problemă, mon. Cobori la Indianapolis? 

— Da. 

— Păi, unde mergi? 

— Acasă, la părinţii mei, în Kentucky. Mitch şi cu mine ne-am despărţit, explică 
ea, apoi dispăru. 


Tammy aştepta la una din cozile lungi şi înnebunitoare din vama aeroportului 
din Miami. Purta pantaloni scurţi, sandale, o bluză scurtă pînă în talie, ochelari de 
soare şi o pălărie de paie care o făceau să semene cu droaia de turişti obosiţi care 
se întorceau acasă, lăsînd în urmă plajele înnecate de soarele Caraibelor. In faţa ei, 
doi tineri proaspăt căsătoriţi cărau o mulţime de sacoşe cu lichioruri şi parfumuri 
duty-free şi se certau îngrozitor. In spatele ei se aflau două valize de piele Hartman 
absolut noi; erau burduşite cu suficiente documente şi dosare care să aducă pe 
banca acuzaților vreo patruzeci de avocaţi. Patronul ei, tot avocat de meserie, îi 
sugerase să cumpere nişte valize cu rotiţe ca să le care mai uşor. Evident, avea cu 
ea şi o valijoară cu cîteva haine şi o periuţă de dinţi, în aşa fel încît să nu dea de 
bănuit. 


După o oră de cînd se aşezase la rînd, Tammy ajunse în faţa vameşului. 

— Ceva de declarat? întrebă acesta într-o engleză stricată şi cu voce răstită. 

— Nu! răspunse ea pe un ton la fel de răstit. 

— Acolo ce este? întrebă el, indicînd cu privirea valizele de piele. 

— Hirtii. 

— Hîrtii? 

— Da, hirtii. 

— Ce fel de hirtii? 

"Hîrtie igienică, fu ea tentată să răspundă; mi-am petrecut concediul bătînd 
Caraibele şi strîngînd hîrtie igienică." 

— Documente juridice, porcării de felul ăsta. Sînt avocat. 

— Bine, bine, zise el şi trase fermoarul valijoarei. OK. Următorul. 

Un hamal încărcă cele două valize într-un cărucior. 

— Cursa Delta 282 spre Nashville, poarta 44, sala de aşteptare B, îi spuse ea şi îi 
întinse o bancnotă de cinci dolari. 

Tammy sosi la Nashville sîmbătă, la miezul nopţii. Cînd ajunse în suburbia 
Brentwood, îşi lăsă broscuţa în parcare, pe locul rezervat, apoi tîrî cu chiu cu vai 
cele două valize Hartman în apartamentul de două camere pe care îl închinase mai 
de mult. 

În cameră nu era nici un fel de mobilă, cu excepţia unei canapele pliante. 
Desfăcu valizele în dormitor şi se apucă imediat să sorteze şi să aranjeze hirtiile. 
Mitch voia lista tuturor documentelor, a registrelor bancare, a corporațiilor. Îi 
spusese că, într-o zi, va arunca o privire rapidă prin tot ce era acolo, aşa că 
încărcătura trebuia pusă în ordine. 

Inventarul îi luă două ore. După trei călătorii de cite o zi în Grand Cayman, 
camera era pe cale să se umple. Luni urma să plece din nou. 

Avea senzaţia că în ultimele două săptămîni nu apucase să doarmă mai mult de 
trei ore. Dar Mitch îi spusese că problema era urgentă, o chestie de viaţă şi de 
moarte. 


Tarry Ross, alias Alfred, se aşeză în colţul cel mai întunecat din holul hotelului 
Washington Phoenix Park. Ştia că întîlnirea va fi extrem de scurtă. Sorbindu-şi 
cafeaua îşi promise să nu aştepte mai mult de cinci minute. Ceaşca începu să 
tremure nestăpiînit cînd încercă să o ducă la buze şi cafeaua se vărsă pe masă. 
Incercă disperat să nu privească în jur. Aşteptă. Oaspetele răsări de niciunde şi se 
aşeză alături, cu spatele la perete. Numele lui era Vinnie Cozzo şi făcea parte din 
Familia Palumbo; un gangster din New York. 

Vinnie observă şi ceaşca tremurătoare şi cafeaua vărsată. 

— Linişteşte-te, Alfred. E destul de întuneric aici. 

— Ce vreţi? şuieră Alfred. 

— Păi aş vrea ceva de băut. 

— N-am timp pentru aşa ceva. Trebuie să plec. 

— Potoleşte-te, Alfred. Calmează-te, prietene. Nu-s nici măcar trei persoane aici. 

— Ce vreţi? şuieră acesta din nou. 

— Doar o informaţie şi-aia mică. 


— Da' ştiţi că are să vă coste. 

— Ca-ntotdeauna, nu? remarcă Vinnie, care comandă un pahar cu rom şi apă 
unui chelner ce-şi făcuse apariţia în preajma lor. 

— Spune-mi ce mai face prietenul meu, Denton Voyles? întrebă Vinnie. 

— la mai pupă-mă, Cozzo! Să ştii că plec, nu mai stau o clipă. 

— OK, prietene. Calmează-te. Am nevoie doar de nişte informaţii. 

— Atunci spune repede ce vrei, zise Alfred, măturînd holul cu privirea. Ceaşca lui 
era aproape goală, mai toată cafeaua zăcînd împrăştiată pe masă. 

Chelnerul aduse comanda şi Vinnie bău tacticos. 

— Avem o mică problemă în Memphis. Şi pe cîţiva din băieţi i-a cam luat grija. Ai 
auzit vreodată de firma Bendini? 

Alfred clătină instinctiv din cap: nu. Întotdeauna trebuie să spui "nu" prima dată. 
Apoi, după ce ai făcut săpături atente, poţi să revii cu un raport micuţ şi drăguţ şi să 
spui da. Da, auzise de firma Bendini şi de clientul lor nemaipomenit. Operaţiunea 
Laundromat. Chiar Voyles găsise numele şi era foarte mindru de imaginaţia lui 
creatoare. 

Vinnie luă încă o înghiţitură de rom şi continuă: 

— Uite despre ce este vorba. La Memphis e un tip pe nume McbDeere, Mitchell 
McDeere, şi tipul ăsta este angajatul firmei Bendini. Noi îl bănuim pe McDeere ăsta 
că e-n combinaţie cu oamenii voştri. Înţelegi ce vreau să spun? Noi credem că tipul 
vinde informaţii despre firmă federalilor. Vrem să ştim dacă este adevărat, atita tot. 

Alfred ascultă fără să clipească, deşi nu-i era uşor. Era la curent chiar şi cu grupa 
sanguină a lui McDeere, ba ştia şi care este restaurantul preferat al avocatului. Mai 
ştia că McDeere vorbise cu Tarrance de vreo şase ori pînă acum şi că a doua zi, 
marţi, McDeere va deveni milionar. Pentru el, informaţia aceea era o nimica toată. 

— Să văd ce pot să fac. Şi acum să vorbim despre bani. Vinnie îşi aprinse o 
ţigară. 

— Ei bine, Alfred, problema este foarte serioasă şi n-am să te mint. Îţi oferim 
două sute de mii, bani gheaţă. 

Alfred scăpă ceaşca din mînă şi începu să-şi şteargă nervos ochelarii cu batista 
pe care o scosese din buzunarul de la spate al pantalonilor. 

— Două sute de mii? Bani gheaţă? 

— Exact cît am spus. Cit ţi-am dat data trecută? 

— Şaptezeci şi cinci de mii. 

— Acum înţelegi ce vreau să spun? E o treabă a dracului de delicată, Alfred. Poţi 
s-o rezolvi? 

— Da. 

— Cînd? 

— Dă-mi două săptămini. 


29 


Cu o săptămînă înaintea datei de 15 aprilie, maniacii muncii de la firma Bendini, 
Lambert & Locke atinseseră nivelul maxim de stres şi numai adrenalina îi mai ţinea 


în stare de funcţionare. Adrenalina şi spaima. Spaima de greşeala care i-ar putea 
costa pe un client bogat un milion de dolari în plus. Spaima de a spune unui client 
că toate actele erau gata şi că ele arătau un plus de opt sute de mii la capitolul 
taxe. Spaima de a nu putea termina totul pînă în data de 15, ceea ce însemna 
prelungiri de termene pe de o parte, penalităţi şi dobiînzi suplimentare pe de altă 
parte. La şase dimineaţa parcarea era plină ochi, secretarele lucrau douăsprezece 
ore pe zi, nervii erau întinşi, conversațiile erau rare şi grăbite. 

Neavînd o soţie care să-l aştepte acasă, Mitch muncea douăzeci şi patru de ore 
pe zi. Sonny Capps îl înjurase şi-l luase la refec pe Avery pentru cei patru sute 
cincizeci de mii de dolari pe care îi datora statului la un venit de şase milioane. 
Avery tăbărise pe Mitch, apoi, împreună, transpiraseră din nou pe dosarele Capps 
înjurînd şi verificind pagină cu pagină. Mitch fu autorul a două hirtii foarte 
îndoielnice care scăzuseră suma datorată la trei sute douăzeci de mii de dolari. Dar 
Capps declară că în asemenea condiţii avea de gind să caute o altă firmă 
specializată în taxe. Una din Washington. 

Cînd mai erau doar şase zile pînă în data fatidică, Capps îi ceru lui Avery să vină 
la Houston. Asociatul firmei Bendini, Lambert & Locke plecă la miezul nopţii cu 
avionul firmei, nu înainte de a-i lăsa lui Mitch o grămadă de instrucţiuni. 

Se întoarse la birou pe la ora unu şi jumătate noaptea. In parcare nu erau decit 
vreo trei Mercedes-uri, un BMW şi un Jaguar. Paznicul îi deschise uşa de seriviciu şi 
Mitch luă ascensorul pînă la etajul al patrulea. Uşa de la biroul lui Avery era 
încuiată, aşa cum cerea regulamentul în cazul asociaţilor. La capătul culoarului se 
auzea vocea lui Victor Milligan, şeful compartimentului taxe, care tuna şi fulgera 
împotriva propriului calculator. Restul birourilor erau de asemenea încuiate. 

Mitch îşi tinu respiraţia, viri cheia în broască, apăsă pe clanţă şi pătrunse în 
biroul lui Avery. Aprinse lumina şi se îndreptă spre mica masă de conferinţe 
acoperită de dosare, documente, registre ale Serviciului de Venituri Interne. Mitch 
se aşeză pe unul din scaunele în jurul cărora se ridicau alte grămezi de hirtii oficiale 
şi reluă lucrul la dosarul Capps. Din însemnările FBI reieşea că Sonny Capps era un 
om de afaceri curat, care lucra cu firma Bendini, Lambert & Locke de mai bine de 
opt ani. În consecinţă, nu prezenta interes pentru federali. 

O oră mai tîrziu se lăsă liniştea şi în biroul lui Milligan, care încuie uşa şi plecă 
fără să-şi ia rămas bun. Imediat după plecarea lui, Mitch verifică fiecare birou, apoi 
cobori şi la etajul al treilea. Rezultatul fu acelaşi: toate încăperile erau pustii. Ceasul 
arăta ora trei din noapte. 

În biroul lui Avery, chiar lîngă bibliotecă, se aflau patru fişete din lemn masiv de 
stejar. Mitch le observase cu multe luni în urmă, dar nu văzuse pe nimeni căutînd 
ceva în ele. Secretarele nu făceau săpături decit în dosarele din fişetele metalice 
aşezate lingă fereastră. Mitch închise uşa în urma lui şi merse direct la fişetele de 
stejar. Folosindu-se de o cheie minusculă, descuie primul fişet. 

Din inventarul făcut de Tammy la Nashville, reţinuse numele mai multor 
companii din Insulele Cayman care spălau bani murdari. Aceleaşi nume apăreau 
acum în dosarele din primul sertar: Dunn Lane Ltd., East-Pointe Ltd., Virgin Bay Ltd., 
Inland Contractors Ltd., Gulf-South Ltd. Nume şi mai familiare apărură în sertarele 
doi şi trei. Dosarele erau pline cu documente pentru împrumuturi de la băncile 
caymaneze, registre de transferuri telegrafice de bani, acte de garanţie, 


concesionări, dovezi de ipotecări şi multe altele. Mitch era interesat în special de 
dosarele Dunn Lane şi Gulf-South pentru că Tammy înregistrase un număr deosebit 
de mare de documente pentru cele două companii. 

Mitch alese un dosar Gulf-South plin de note de transferuri telegrafice şi de 
documente pentru împrumuturi de la Royal Bank of Montreal şi-l luă cu el în camera 
copiatorului. Locul era pustiu; din obişnuinţă, ridică privirea spre plafon, dar nu 
observă nici de data asta vreo cameră de luat vederi. Introduse ca număr de acces 
codul dosarului doamnei Lattie Plunk a cărei declaraţie de taxe se afla chiar în clipa 
aceea pe biroul lui de la etajul al doilea şi care putea să accepte cîteva copii în plus. 
Aşeză documentele în compartimentul pentru alimentare automată şi trei minute 
mai tîrziu aparatul îi oferi o sută douăzeci şi opt de copii trecute în contul numitei 
Lettie Plunk. Următorul teanc de documente fu copiat în numele companiei 
Greenmark Partners din Bartlett, Tennessee, o companie perfect legală, care-şi 
putea permite să plătească citeva copii în plus; cîteva, adică vreo nouăzeci şi una 
de bucăţi. 

Toate cele optsprezece declaraţii de taxe la care tocmai lucra Mitch primiră 
facturi pentru copiile dosarelor Gulf-South şi Dunn Lane. Pe lîngă ele mai folosise şi 
trei coduri împrumutate din dosarele lui Lamar, precum şi alte trei numere luate din 
dosarele Capps. 

De la copiator pleca un cordon care trecea prin perete, pînă într-o debara unde 
se cupla cu cablurile de la celelalte trei copiatoare de pe etaj. Un cordon mai gros 
ajungea în camera de facturare, unde un calculator înregistra şi factura fiecare 
copie făcută între pereţii firmei. De acolo, un conductor subţirel de culoare gri lega 
calculatorul respectiv de un altul de la etajul al cincilea, care înregistra numărul de 
acces, numărul de copii şi locul unde se afla copiatorul care le executase. 


Pe 15 aprilie, la ora cinci după-amiază, firma Bendini, Lambert & Locke îşi trase 
obloanele, iar pe la şase parcarea era pustie. Însă automobilele de lux care o 
umpleau de obicei se strîinseseră ceva mai departe, la vreo două mile distanţă, în 
spatele unui venerabil local numit Anderton's. Înăuntru, o mică sală de banchete 
fusese rezervată pentru chiolhanul anual de 15 aprilie. Erau prezenţi toţi angajaţii 
obişnuiţi, toţi asociaţii activi, precum şi alţi unsprezece asociaţi retraşi din activitate. 
Aceştia din urmă erau cu toţii bronzaţi şi arătau odihniţi, în timp ce toţi ceilalţi 
arătau uzaţi şi prăpădiţi. Dar toată lumea era dornică să petreacă şi gata să-şi 
renoveze faţada. In noaptea asta, regulile atit de dure referitoare la moderație şi la 
o viaţă sănătoasă vor fi date uitării. De la preşedinte pînă la ultima secretară, toţi 
cei de faţă urmau să se conformeze unei alte reguli interioare, şi anume nici un 
angajat al firmei nu lucrează pe 16 aprilie. 

Mesele aşezate de-a lungul pereţilor erau înţesate cu platouri de lemn pline cu 
creveţi şi stridii. Într-un hîrdău de lemn, printre bucăţi de gheaţă, se lăfăiau 
nenumărate sticle de bere; alte zece lădiţe aşteptau cuminţi în spatele hirdăului, în 
timp ce Roosevelt făcea să sară dopurile cu o dexteritate ieşită din comun. În 
noaptea asta pînă şi el avea voie să se îmbete la un loc cu toţi ceilalţi, iar Oliver 
Lambert îl va pune într-un taxi care să-l ducă acasă la Jessie Frances. Făcea parte 
din ritual. Un văr de-al lui Roosevelt, pe numele lui Little Bobby Blue Beker, cînta 


melodii triste la pianul aşezat într-un colţ. 

Deocamdată el se ocupa de partea distractivă a serii. Mai tîrziu însă, nimeni nu 
va mai avea nevoie de el. 

Mitch nu băgă în seamă platourile apetisante; îşi luă o sticlă de bere şi se aşeză 
la o măsuţă, lîngă pian. Lamar îl urmă, ducînd în mînă o farfurie plină cu creveţi. Din 
colţul lor, îi urmăreau cu privirea pe colegii care îşi lăsau hainele unde apucau, 
pentru a se repezi la sticlele verzi şi brumate. 

— Ai terminat tot? întrebă Lamar în timp ce devora un crevete. 

— Da, pe ale mele le-am terminat ieri. Avery şi cu mine tot la hirtiile lui Sonny 
Capps pînă la cinci după-amiază, da' am reuşit să terminăm. 

— Cit are? 

— Un sfert de milion. 

— Phii! Mi se pare că n-a plătit în viaţa lui o sumă aşa de mare, zise Lamar, apoi 
deschise o sticlă şi dintr-o singură înghiţitură o goli pe jumătate. 

— Într-adevăr şi asta îl face teribil de nervos. Pe cuvîntul meu dacă-l înţeleg pe 
tip. A adunat şase milioane din tot felul de combinaţii, în schimb e nebun de furie 
pentru că trebuie să plătească cinci la sută taxe. 

— Şi Avery ce zice? 

— Avery este cam îngrijorat. Săptămîna trecută, Capps i-a cerut să se 
întilnească la Houston, dar întîlnirea n-a prea mers cum trebuie. Avery a plecat de 
aici cu avionul nostru, la miezul nopţii; mai tîrziu, mi-a spus că Sonny Capps îl aştep- 
tase la birou la patru dimineaţa şi că era extrem de furios din cauza taxelor. A dat 
vina pe Avery şi l-a avertizat că va căuta o altă firmă. 

— Am impresia că asta este replica lui obişnuită. Mai vrei o bere? 

Lamar aduse alte două sticle. 

— Ce mai face mama lui Abby? întrebă Lamar, privindu-şi foarte atent prietenul. 

— Bine, răspunse Mitch şi desfăcu încă o sticlă. 

— Uite ce e, Mitch, ştii bine că puştii noştri sînt elevi la Şcoala Episcopală "St. 
Andrew's" şi că nu e nici un secret că Abby şi-a luat concediu. Doar lipseşte de două 
săptămîni. Sîntem la curent cu toate astea şi sîntem îngrijoraţi. 

— Lasă, ai să vezi că pînă la urmă lucrurile se vor aranja. Pur şi simplu simte 
nevoia să fie singură o vreme. Nu e nimic grav, crede-mă. 

— Ei asta-i, fireşte că e grav cînd nevasta pleacă de acasă fără să spună cînd se 
întoarce. Cel puţin aşa i-a spus ea directorului şcolii. 

— Păi, ăsta-i adevărul. Nu ştie cînd se întoarce, poate peste vreo lună. l-a fost 
greu să se adapteze programului meu de lucru. 

În sfîrşit, se strînseseră toţi avocaţii şi Roosevelt putu să închidă uşa. Atmosfera 
se încălzea treptat, iar Bobby trecuse la capitolul "cîntece la cerere". 

— Nu te-ai gindit să mai încetineşti puţin ritmul? întrebă Lamar. 

— Nu, nu prea. Pentru ce s-o fac? 

— Uite, Mitch, eu sînt prietenul tău, da? Ei bine, dă-mi voie să-ţi mărturisesc că 
mă îngrijorezi. Înţelege că nu poţi să faci un milion de verzişori din primul an. 

"A, ba te înşeli, dragă prietene", îşi zise Mitch. "Dacă ai şti că nu mai departe de 
săptămîna trecută am făcut exact un milion! în numai zece secunde contul din 
Freeport a sărit de la zece mii la un milion zece mii, iar după un sfert de oră contul 
era deja închis şi banii depuşi într-o bancă sigură din Elveţia. Şi toate astea au fost 


posibile datorită minunii numite "transfer telegrafic"!" În plus, transferul ăsta făcea 
ca Mitch să participe la primul şi ultimul 15 aprilie din scurta, dar distinsa lui carieră 
de avocat. Bunul lui prieten, atît de îngrijorat de mersul căsniciei prietenilor lui, va 
ajunge cu siguranţă după gratii şi asta într-un timp foarte scurt. De fapt, acelaşi 
lucru se va întîmpla cu toţi cei prezenţi acum, aici; mă rog, cu excepţia lui 
Roosevelt. Sau, la dracu', cine ştie, poate că Tarrance se va amuza inculpîndu-i şi pe 
Roosevelt împreună cu Jessie Frances la un loc cu toţi ceilalţi. 

Apoi, veneau la rînd procesele. "Eu, Mitchell Y. McDeere, jur solemn să spun 
adevărul, tot adevărul şi numai adevărul. Aşa să-mi ajute Dumnezeu." Şi de pe 
banca martorilor va îndrepta un deget acuzator spre bunul lui prieten, Lamar Quin. 
lar în timpul ăsta, Kay şi copiii vor sta în primul rînd în sală, plîngînd încetişor. 

Termină ce-a de-a doua sticlă de bere şi o începu pe a treia. 

— Ştiu, Lamar, dar n-am de gînd să slăbesc ritmul. Ai să vezi că Abby se va 
adapta în cele din urmă şi totul se va aranja. 

— Dacă zici tu... Kay vrea să vii miine pe la noi la o friptură. Scoatem grătarul în 
grădină. Ei, ce zici? 

— Vin, dar cu o condiţie: nu discutăm nimic despre Abby. Pur şi simplu s-a dus 
acasă să-şi vadă mama şi se va întoarce. OK? 

— OK. Sigur! 

Avery se aşeză la masa lor. Adusese un platou cu creveţi şi începu să-i 
decojească. 

— Tocmai discutam despre Capps, zise Lamar. 

— Hm, nu prea e un subiect plăcut de discuţie, replică Avery. Mitch urmărea cu 
atenţie mişcările lui Avery şi cînd pe farfurie se adunară vreo şase creveţi curăţaţi, 
întinse mîna, îi luă dintr-o singură mişcare şi îi vîri în gură. Avery îl privi cu ochi 
obosiţi şi trişti. Încercă să găsească o replică adecvată, dar renunţă şi continuă să 
curețe creveţii. 

— Păcat că le-au scos capetele; îmi plac mai mult cei cu cap, zise el printre 
înghiţituri. î 

— Mie îmi plac cozile, zise Mitch mestecînd de zor. Intotdeauna am preferat 
coada. 

— Glumiti, zise Lamar. 

— Nici gînd, zise Avery. Pe cînd eram copil, la El Paso, prindeam creveţi cu 
plasele şi îi mîncam pe loc, cît încă mai mişcau. Şi după mine capul e cea mai bună 
parte, cu toate sucurile alea din creier. 

— Creveţi la El Paso? 

— Păi da, Rio Grande e plin cu aşa ceva. 

Lamar plecă să mai aducă bere. Alcoolul şi oboseala făcură ca încăperea să 
devină şi mai zgomotoasă. Bobby Blue trecuse la rockuri. Pînă şi Nathan Locke 
zimbea şi vorbea tare; devenise unul de-al lor. Roosevelt avea grijă ca hîrdăul cu 
bere la gheaţă să nu rămînă fără încărcătură. 

Pe la zece, se puseră pe cîntat. Un Wally Hudson fără papion se cocoţă pe scaun 
lîngă pian şi începu să dirijeze corul de urlători; aleseseră un potpuriu de cîntece 
australiene de beţie. Restaurantul se închisese, dar nimănui nu-i păsa. Următorul 
artist fu Kendall Mahan; acesta jucase rugby la Universitatea Corneli şi avea un 
repertoriu uluitor de cîntece de berărie. Era acompaniat de cincizeci de voci bete şi 


lipsite de orice urmă de talent, dar fericite. 

Mitch se scuză şi merse la toaletă. Apoi, un băiat de serviciu îi deschise uşa de 
acces şi ieşi în parcarea restaurantului. De la distanţa asta, corul din salonul de 
recepții avea chiar o sonoritate plăcută. Mitch se opri în întuneric şi ascultă. Kendall 
se aşezase la pian şi corul interpreta un cîntec absolut obscen. 

Erau glasurile pline de veselie ale unor oameni bogaţi şi fericiţi. Îi privise cu 
atenţie cît timp fusese înăuntru, alături de ei: aveau feţele roşii şi ochii strălucitori. 
Erau cu toţii prietenii lui — oameni cu familie, prinşi pînă la unul în această 
conspirație îngrozitoare. 

Anul trecut, Joe Hodge şi Marty Kozinski făceau şi ei parte din cor. Anul trecut, el 
însuşi era un absolvent teribilist de la Harvard, cu cite o ofertă de serviciu în fiecare 
buzunar. Acum devenise milionar şi în curînd se va pune un preţ pe capul lui. 

Interesant ce poate aduce cu el un an de zile. 

Cîntaţi înainte, fraţilor! 

Mitch se răsuci pe călciie şi se pierdu în întuneric. 


Cam pe la miezul nopţii, taxiurile se aliniară pe Madison Avenue, în faţa 
restaurantului, şi cei mai bogaţi avocaţi din oraş fură căraţi sau tirîţi în maşini. 
Bineînţeles că cel mai zdravăn dintre ei era Oliver Lambert, care conducea ope- 
raţiunea de evacuare. Erau cincisprezece taxiuri în total, pline cu avocaţi beţi. 

La aceeaşi oră, dar în cealaltă parte a oraşului, pe Front Street, îşi făcură 
apariţia în faţa porţii două furgonete Ford identice, bleumarin cu galben pe care 
scria Curăţătorie. Dutch Hendrix le deschise poarta şi maşinile se opriră în dreptul 
intrării de serviciu; opt femei îmbrăcate în aceleaşi culori începură să descarce 
aspiratoare şi găleți pline cu butelii de spray, mături, cîrpe şi prosoape de hirtie. Li 
se spusese să curețe cîte un etaj odată şi începură cu etajul al patrulea. Pe culoare, 
paznicii le urmăreau cu mare atenţie. 

Femeile nu-i băgau în seamă şi îşi vedeau de treabă: goleau coşurile de gunoi, 
ştergeau mobila de praf, dădeau cu aspiratoarele şi curăţau toaletele. Fata cea 
nouă era ceva mai înceată decit celelalte. Atunci cînd paznicii nu erau atenţi, trăgea 
sertarele şi deschidea fişetele, iar ochii îi alergau în toate părţile. 

Era a treia noapte în care făcea meseria asta şi încă se familiariza cu locurile şi 
cerinţele. Cînd dădu de biroul lui Tolar, zimbi mulţumită. 

Purta nişte blue-jeans murdari şi o pereche de tenişi rupţi. Pe tricoul albastru al 
uniformei, a cărui lărgime exagerată îi ascundea silueta şi o făcea să pară 
şleampătă, ca toate celelalte colege ale ei, un ecuson arăta că o cheamă DORIS. 

Cînd erau aproape gata cu etajul al doilea, un paznic le spuse lui Doris, Susie şi 
Charlotte să-l urmeze. Ascensorul se opri la subsol. Paznicul descuie o uşă grea din 
metal şi intrară într-o încăpere spațioasă, împărţită în douăsprezece cabinete. Peste 
tot se vedeau terminale de calculator; de-a lungul pereţilor se înşirau impresionante 
fişete negre. Incăperea nu avea ferestre. 

— Găsiţi aici tot ce aveţi nevoie, zise paznicul arătînd o debara. Cele trei femei 
scoaseră de acolo un aspirator şi cîte-va butelii de spray şi se apucară de lucru. 

— Să nu vă atingeţi de birouri! 


30 


Mitch îşi legă şireturile pantofilor de sport şi se aşeză pe canapea lingă telefon. 
Deprimat de cele două săptămîni petrecute fără stăpina lui, Hearsay veni lingă 
Mitch şi încercă să doarmă. Telefonul sună la zece şi jumătate fix. Era Abby. 

Convorbirea fu rece şi forţată. 

— Cum se simte mama ta? întrebă el. 

— Mult mai bine. O mai doare încă, dar se plimbă prin casă, iar psihic e foarte 
bine. 

— Îmi pare bine că este aşa. Şi tatăl tău? 

— La fel. E mai tot timpul ocupat. Ce-mi face cîinele? 

— E singur şi deprimat. Cred că pînă la urmă o să crape. 

— Mi-e dor de el. Şi tu? Cum stai cu serviciul? 

— A trecut şi 15 aprilie, fără nici un fel de dezastru. Toată lumea e mult mai bine 
dispusă. Jumătate din asociaţi au plecat în concediu, aşa că e mult mai multă linişte 
prin preajmă. 

— Bănuiesc că în condiţiile astea ai redus şi tu programul la şaisprezece ore pe 
zi? 

Mitch ezită, apoi se hotărî să nu răspundă: n-avea rost să se certe. 

— Cînd vii acasă? 

— Nu ştiu. Mama mai are nevoie de mine şi mi-e teamă că tata nu prea se 
descurcă. Au ei o menajeră, dar mama are 

nevoie de mine. Am sunat astăzi la şcoală şi le-am spus că nu mă întorc înainte 
de sfîrşitul trimestrului. 

— Mai sînt două luni pînă la sfîrşitul trimestrului. Vrei să spui că mai stai acolo 
încă două luni? 

— Încă cel puţin două luni, Mitch. Înţelege că am nevoie de timp, atita tot. 

— Timp pentru ce? 

— Hai să n-o luăm de la început, vrei? N-am chef de ceartă. 

— Bine, bine, bine; da' pentru ce ai chef? 

Ea nu-i răspunse şi reluă conversaţia după o lungă pauză. 

— Cit alergi pe zi? 

— Vreo două mile. Am mers pe jos pînă la pistă şi pe urmă am alergat vreo opt 
ture. 

— Fii atent la pistă; e teribil de întunecată. 

— Mulţumesc. 

O nouă pauză. 

— Trebuie să închid, zise ea. Mama e gata de culcare. 

— Mă suni şi miine seară? 

— Da, la aceeaşi oră, răspunse ea şi închise telefonul. Pur şi simplu. 

Mitch îşi trase şosetele albe de atletism, îşi puse un T-shirt lăbărţat, încuie uşa 
de la bucătărie şi începu să tropăie mărunt pe strada întunecată. West Junior High 
School se afla la şase cvartale spre est. Imediat în spatele clădirii din cărămidă roşie 
era terenul de baseball, iar ceva mai departe, la capătul aleii pentru maşini, era 


terenul de fotbal. Acesta era înconjurat de o pistă cu zgură, foarte căutată de toţi 
iubitorii de jogging din împrejurimi. 

Căutată, dar nu la ora unsprezece într-o noapte fără lună. Pista era pustie, ceea 
ce lui Mitch îi convenea de minune; aerul primăvăratic era limpede şi răcoros, aşa 
că alergă prima milă în opt minute. A doua tură o făcu la pas. Cînd ajunse în dreptul 
tribunei, zări cu colţul ochiului o siluetă nedesluşită, dar nu se opri din mers. 

— Pssst. 

Mitch se opri. 

— Da. Cine este acolo? 

— Joey Morolto, şuieră o voce răguşită. 

Mitch se îndreptă spre tribună. 

— Eşti foarte amuzant, Tarrance. Sînt curat? 

— Fireşte că eşti curat. Laney, care este în autobuzul ăla de şcoală de colo, a 
semnalizat cu o lumină verde cînd ai trecut pe lingă el; dacă ai să vezi ceva ca o 
lumină roşie, treci înapoi pe pistă şi zici că eşti Carl Lewis. 

Cei doi bărbaţi urcară în tribună şi intrară în cabina presei. Se aşezară în 
întuneric, cu privirile aţintite asupra şcolii. Autobuzele erau perfect aliniate de-a 
lungul aleii. 

— Ei, e un loc suficient de retras, după părerea ta? 

— Merge. la spune, cine e fata? 

— Ştiu că tu adori întîlnirile la lumina zilei, de preferinţă într-un loc foarte 
aglomerat, de exemplu într-un local cu fast-food sau într-un magazin de pantofi, dar 
mie îmi plac mai mult locurile astea discrete. 

— Perfect. Cine este fata? 

— Hai că sînt isteţ, nu? 

— Da, e o idee grozavă. Cine e tipa? 

— Lucrează pentru mine. 

— Unde ai găsit-o? 

— Ce importanţă are unde am găsit-o? De ce pui întotdeauna întrebări din astea 
fără importanţă? 

— Întrebări fără importanţă zici? Adică primesc astăzi un telefon de la o 
necunoscută care-mi zice că trebuie să-mi spună ceva despre Bendini Building, că 
trebuie să schimbăm telefoanele, mă trimite la un anumit telefon public de lîngă o 
anumită băcănie, la o anumită oră şi mai zice că are să mă sune la ora unu şi 
jumătate fix. Mă duc unde mi-a zis tipa şi într-adevăr sună acolo la ora unu şi 
jumătate fix. Reţine că am acolo trei oameni care supraveghează tot ce mişcă în 
zonă. Ei, şi tipa îmi zice să fiu aici la zece patruzeci şi cinci astă-seară, să curăţ bine 
locul şi să te aştept. 

— Şi-a mers, nu? 

— Pînă acum, da. Dar vreau să ştiu cine e femeia. Adică, acum mai este o 
persoană implicată în povestea asta şi chestia mă îngrijorează, McDeere. Cine este 
tipa şi cît cunoaşte din afacere? 

— Ai încredere în mine, Tarrance. Este angajata mea şi ştie totul. De fapt, dacă 
tu ai şti ce ştie ea, în momentul ăsta ai căuta să faci rost de inculpări şi n-ai sta aici 
să pui întrebări prosteşti. 

Tarrance inspiră adînc, se gîndi o clipă, apoi zise: 


— OK, atunci spune-mi tu ce ştie tipa asta. 

— Păi, ştie că în ultimii trei ani, Familia Morolto şi complicii ei au scos din ţară 
peste opt sute de milioane de dolari, bani gheaţă, şi i-au depozitat în diverse bănci 
din Caraibe. Cunoaşte numele băncilor, conturile, datele depunerilor şi multe alte 
chestii de-astea. Ştie că Familia Morolto controlează cel puţin trei sute cincizeci de 
companii înregistrate în Insulele Cayman şi că aceste companii trimit cu regularitate 
în ţară bani spălaţi. Ştie datele şi sumele transferate telegrafic. Cunoaşte numele a 
cel puţin patruzeci de companii americane ai căror proprietari sînt corporaţii 
caymaneze deţinute de Familia Morolto. Ştie al dracului de multe lucruri, Tarrance. 
E o femeie foarte bine informată, nu crezi? 

Tarrance amuţise. Ochii lui fixau cu încăpăţinare întunericul de pe alee. 

Mitch se distra de minune. 

— Mai ştie şi cum îşi adună banii murdari, cum îi transformă în bancnote de o 
sută de dolari şi cum îi scot peste graniţă. 

— Ei bine, cum? 

— Cu avionul firmei, bineînţeles. Dar mai folosesc şi cărăuşi. Au o adevărată 
armată de cărăuşi, de obicei ticăloşii care sînt în solda lor şi prietenele acestora, dar 
şi studenţi sau tipi care lucrează pe cont propriu; le dau nouă mii opt sute cash, plus 
un bilet spre Caymane sau Bahamas. Ştii că pentru sume sub zece mii de dolari nu 
e nevoie de declaraţie vamală. Ei, şi cărăuşii merg regulat acolo sub formă de turişti 
cu buzunarele pline de bani, pe care îi depun în băncile cu pricina. Nu sînt sume 
mari dacă te gindeşti la fiecare în parte, dar la trei sute de oameni care fac cite 
douăzeci de călătorii pe an, se adună o sumă frumuşică de bani cash care ies din 
ţară. 

Tarrance dădu uşor din cap, ca şi cînd ar fi avut cunoştinţă de toate acestea. 

— N-ai idee cîte persoane vor să petreacă o vacanţă pe gratis, dar să 
cheltuiască şi bani. Pe urmă, există şi super-cărăuşii. Aştia sînt oamenii de încredere 
ai Familiei Morolto care înfăşoară un milion de dolari în ziare şi reviste, astfel încît 
aparatele de pe aeroport nu reuşesc să depisteze nimic, pun banii în serviete şi urcă 
în avion ca oricare dintre noi. Poartă costum şi cravată şi seamănă cu cei care 
lucrează pe Wall Street. Uneori. Alteori sînt încălţaţi cu sandale, pe cap poartă 
pălării de pai, iar banii sînt ascunşi în sacoşele lor colorate. Din cînd în cînd, mai 
puneţi şi voi mîna pe cîte unul dintre ei, băieţi, da' asta se întîmplă foarte rar şi 
atunci super-cărăuşul ajunge după gratii. Atîta că nici unul dintre ei nu vorbeşte, nu- 
i aşa, Tarrance? Tot din cînd în cînd cîte un cărăuş începe să se gindească prea mult 
la banii din valiză şi îi vine ideea să-i păstreze doar pentru sine. Şi dispare cu 
încărcătură cu tot. Dar Mafia nu uită niciodată şi în cele din urmă îl găseşte pe fugar 
oricît timp i-ar lua treaba asta. Banii vor fi dispărut demult, dar acelaşi lucru îl 
aşteaptă şi pe cel care s-a bucurat de ei. Pentru că Mafia nu uită niciodată, nu, 
Tarrance? Aşa cum n-o să mă uite nici pe mine. 

Tarrance ascultă în linişte, pînă cînd fu evident că trebuie neapărat să spună 
ceva. 

— Păi, tu ţi-ai primit milionul de dolari. 

— Mulţumesc. Da' să ştii că sînt aproape gata pentru rata următoare. 

— Aproape gata? 

— Da, pentru că şi eu, şi fata de care ţi-am povestit mai avem cite ceva de 


făcut. Încercăm să obţinem un supliment de dosare din clădirea de pe Front Street. 

— Cite documente ai acum? 

— Peste zece mii. 

Tarrance rămase cu gura căscată şi cu ochii ţintă la Mitch. 

— Drace! De unde le ai? 

— lar pui întrebări din astea? 

— Zece mii de documente! 

— Cel puţin zece mii: dosare bancare, înregistrări de transferuri telegrafice de 
bani, regulamente de funcţionare a corporațiilor, acte doveditoare de împrumuturi, 
aide-memoire-uri, corespondenţă. Foarte multă marfă valoroasă, Tarrance. 

— Soţia ta a pomenit de o companie numită Dunn Lane Ltd. Am trecut în revistă 
dosarele pe care mi le-ai dat deja şi pot să-ţi spun că sînt tot marfă valoroasă. 
Aşadar, ce mai ştii despre compania asta? 

— Foarte multe lucruri. A fost înregistrată în 1986 cu un capital de zece milioane 
transferate corporației dintr-un cont aflat în Banco de Mexico; erau aceleaşi zece 
milioane care fuseseră aduse cash în Grand Cayman de un anumit avion marca 
Lear, aparţinînd unei mici şi discrete firme de avocatură din Memphis, dar de fapt la 
început fuseseră paisprezece milioane ce scăzuseră la zece după ce fuseseră unşi 
toţi cei ce trebuia să închidă ochii, fie în vamă, fie în băncile caymaneze. Agentul 
care înregistrase compania era un tip pe nume Diego Sanchez care, absolut 
întîmplător, este VIP în Banco de Mexico. Preşedintele era un tip minunat, pe nu- 
mele lui, Nathan Locke, iar secretarul era vechiul nostru prieten, Royce McKnight. In 
sfîrşit, trezorierul acestei mici corporaţii atît de confortabile era un tip pe nume Al 
Rubinstein pe care sînt sigur că îl cunoşti. Eu însă habar n-am cine este persoana. 

— Este unul dintre locotenenţii lui Morolto. 

— la te uită ce surpriză. Ei, mai vrei şi altceva? 

— Spune mai departe. 

— Bun. Deci, după ce au investit cele zece milioane de sămiînţă în afacerea asta, 
în următorii trei ani au mai fost depuşi tot aici încă nouăzeci de milioane de dolari 
cash. După cum vezi, este o întreprindere foarte profitabilă. Compania a început să 
cumpere tot felul de chestii în ţară — plantaţii de bumbac în Texas, complexe de 
apartamente în Dayton, magazine de bijuterii în Beverly Hills, hoteluri în St. 
Petersburg şi în Tampa. Cele mai multe tranzacţii au fost operate telegrafic din 
patru sau cinci bănci diferite, din Caymane. Este de fapt o operaţie elementară de 
spălare a banilor. 

— Chiar ai toate documentele astea de care vorbeşti? 

— Doamne, da' prosteşti întrebări mai pui, Tarrance! Păi, de unde voiai să ştiu 
toate astea, dacă nu din documente? Poate îţi mai aminteşti că eu nu lucrez decit la 
dosare legale. 

— De cît timp ai nevoie? 

— De vreo două săptămîni. Eu şi cu angajata mea vrem să mai şterpelim cîte 
ceva de pe Front Street. Şi să ştii că nu o să fie prea uşor să scoatem toate hirtiile 
alea de acolo. 

— De unde provin miile astea de documente? 

Mitch ignoră întrebarea, se ridică în picioare şi porni spre uşă. 

— Abby şi cu mine ne-am gîndit că ne-ar plăcea să locuim în Albuquerque. E un 


oraş mare, dar oarecum în afara rutei obişnuite. Aşa că ar fi bine să studiezi 
problema. 

— Ştii ceva? Nu scoate încă pistolul, că mai sînt încă multe de făcut. 

— Am spus două săptămîni, Tarrance. Voi fi gata de livrare peste două 
săptămîni, ceea ce înseamnă că pe urmă va trebui să dispar. 

— N-o lua aşa de repede, McbDeere. Trebuie să văd şi eu vreo două-trei din 
documentele astea. 

— Da' scurtă memorie mai ai, Tarrance. Frumoasa mea soţie parcă îţi promisese 
că vei primi un teanc întreg de documente Dunn Lane imediat după ce Ray iese de 
acolo. 

— Să văd ce pot face, zise Tarrance, privind întunericul. 

Mitch se apropie de el şi-l împunse cu degetul. 

— Ascultă-mă, Tarrance, şi fii foarte atent la ce-ţi spun, pentru că am impresia 
că nu ne înţelegem. Astăzi e 17 aprilie, peste două săptămîni este întîi mai şi la întîi 
mai ţi-am promis că-ţi livrez — şi am de gind s-o fac — peste zece mii de 
documente care vor distruge una din cele mai puternice familii mafiote din lume. ŞI 
care în cele din urmă mă vor costa chiar viaţa. Dar ţi-am promis s-o fac. lar tu mi-ai 
promis că îl vei scoate pe fratele meu din închisoare. Ai o săptămînă ca să rezolvi, 
pînă pe 24 aprilie. Dacă nu ai nici un rezultat, atunci eu am să dispar. Şi împreună 
cu mine vor dispărea şi cazul şi cariera ta. 

— Şi ce va face cînd va ieşi de-acolo? 

— Tarrance, tu şi cu întrebările tale timpite... O să fugă ca de dracu', asta o să 
facă. Doar are un frate milionar, expert în spălatul banilor şi în sisteme electronice 
bancare. Aşa că în douăsprezece ore va fi peste graniţă. 

— În Bahamas. 

— Ei, Bahamas! Tîmpit mai eşti, Tarrance! În Bahamas cheltuieşti un milion în 
zece minute şi nici nu poţi să ai încredere în zănatecii ăia corupți. 

— Domnului Voyles nu-i plac termenele limită şi se va supăra foarte tare. 

— Spune-i domnului Voyles să mă pupe. Şi mai spune-i să strîngă următoarea 
jumătate de milion pentru că sînt aproape gata. Spune-i să-mi scoată fratele din 
închisoare, pentru că altfel toată înţelegerea cade. Spune-i ce vrei, Tarrance, dar 
Ray trebuie să iasă din închisoare peste o săptămînă sau, dacă nu, dispar eu. 

Mitch ieşi trîntind uşa cabinei şi începu să coboare treptele tribunei. 

— Cînd mai stăm de vorbă? strigă Tarrance în urma lui. Mitch intrase din nou pe 
pistă. 

— Te va suna angajata mea. Da' fii atent să faci exact ce-ţi spune ea. 


31 


La ordinele lui Lazarov, De Vasher anunţase cele trei zile de vacanţă pe care 
Nathan Locke şi le lua în fiecare an după data de 15 aprilie. In biroul de la etajul al 
cincilea, Locke şi Oliver Lambert îl ascultau pe De Vasher care încerca, fără succes, 
să pună cap la cap nişte fapte aparent fără legătură între ele. 

— Deci, nevastă-sa pleacă. Zice că trebuie să meargă la maică-sa, care are 


cancer la plămiîni. Şi mai zice şi că s-a săturat de nefăcutele lui. Toate bune, atita că 
noi am depistat cîteva probleme mărunte pe ici pe colo. De exemplu, de-a lungul 
vremii s-a zbirlit ea de cîteva ori din cauza orelor lui de lucru, dar de fapt n-a fost 
nimic serios. Şi, deodată, se supără şi pleacă acasă la mama. Zice că nu ştie cînd se 
va întoarce, pentru că mămica este bolnavă, nu-i aşa? Doar i s-a scos un plămiîn, nu- 
i aşa? Numai că pînă acum n-am reuşit să dăm de spitalul în care a fost operată 
Marine Sutherland. Şi credeţi-mă că am verificat toate spitalele din Kentucky, In- 
diana şi Tennessee. la ziceţi, băieţi, nu vi se pare ciudat? 

— Ei, şi tu, De Vasher, zise Lambert. Şi nevastă-mea s-a operat acum cîțiva ani 
şi pentru asta am luat avionul şi ne-am dus la Clinica Mayo. Nu cunosc să existe 
vreo lege care să te oblige să te operezi numai în spitalele aflate pe o rază de o sută 
de mile de casă. Eşti absurd. Şi pe urmă, părinţii ei sînt oameni de societate şi poate 
că a fost internată sub un alt nume. Ca să nu se afle. Se întîmplă. 

Locke dădu aprobator din cap. 

— De cite ori a vorbit cu ea pînă acum? 

— Ea este cea care dă telefon în fiecare zi. Şi vorbesc despre toate cele: despre 
cîine, despre mama ei, despre serviciul lui. Aseară, ea i-a spus că nu se întoarce cel 
puţin două luni. 

— A menţionat vreodată numele spitalului? întrebă Lambert. 

— Nici măcar o dată. E foarte prudentă în privinţa asta şi nu prea vorbeşte 
despre operaţie. Mămica este acum acasă. Dacă va fi fost vreodată plecată. 

— De fapt, unde vrei să ajungi, De Vasher? întrebă Locke. 

— Am să vă spun, dacă tăceţi şi nu mă mai întrerupeţi. Ei bine, ce-ar fi dacă 
toate astea n-ar fi decit o stratagemă ca să o scoată pe nevastă-sa din oraş, 
departe de noi şi de ceea ce va urma? Inţelegeţi ce vreau să spun? 

— Adică tu presupui că McDeere lucrează pentru ei? întrebă Locke. 

— Păi, de-aia sînt plătit, Nat, ca să fac presupuneri. Aşa că presupun că el ştie că 
telefoanele sînt interceptate şi că asta îi face să fie aşa de prudenţi cînd vorbesc. 
Presupun că el a scos-o din oraş ca să o protejeze. 

— Nu prea ţine teza asta, interveni Lambert. 

De Vasher, care se plimba nervos în spatele biroului, se opri şi îl privi sever pe 
Lambert; apoi se hotări să ignore vorbele acestuia. 

— Acu' vreo zece zile, cineva a făcut citeva copii cam neobişnuite la copiatorul 
de la etajul al patrulea. Neobişnuite, pentru că le-a făcut la ora trei dimineaţa. Inre- 
gistrările noastre arată că numai doi avocaţi erau aici la ora aia. McDeere şi Scott 
Kimble. Şi nici unul dintre ei nu avea ce să caute la etajul al patrulea. Au fost 
folosite douăzeci şi patru de coduri de acces: trei de la dosarele lui Lamar Quin, trei 
de la dosarele Sonny Capps şi optsprezece de la dosarele lui McDeere. Nici un cod 
de la dosarele lui Kimble. Cînd a plecat Victor Milligan, pe la două şi jumătate, 
McDeere lucra în biroul lui Avery. Mai devreme, îl condusese pe Tolar la aeroport. 
Acum, Avery zice că şi-a încuiat biroul, da' nu e prea sigur. Aşa că ori a uitat să 
încuie uşa ori McDeere are şi el o cheie. Să ştiţi că l-am strîns cît am putut cu uşa pe 
Avery şi pînă la urmă mi-a zis că e aproape sigur că a încuiat biroul; dar era miezul 
nopţii, iar el era şi grăbit şi îngrozitor de obosit. S-ar putea, totuşi, să fi uitat să 
încuie. Oricum însă, nu l-a autorizat pe McDeere să se întoarcă la birou şi să lucreze. 
De fapt, povestea asta nici nu are o importanţă aşa mare, pentru că amindoi 


lucraseră toată ziua la declaraţia de taxe a lui Capps. A fost folosit copiatorul 
numărul unsprezece care, întîmplător, este şi cel mai aproape de biroul lui Avery. 
Aşa că, după mine, cel mai sigur e să presupunem că McbDeere a făcut copiile alea. 

— Cite copii au fost? 

— Două sute douăsprezece bucăţi. 

— Ce dosare? 

— Cele optsprezece erau pentru taxele unor clienţi. Acu', eu sînt sigur că 
McDeere poate să explice chestia asta, zicînd că a lucrat la declaraţiile de taxe şi că 
a copiat tot ce-a făcut. Sună foarte corect, nu-i aşa? Atita că, întotdeauna se- 
cretarele sînt cele care fac copiile după documente; prin urmare, ce dracu' îl 
apucase să facă el însuşi două sute de copii la ora trei dimineaţa şi la etajul al 
patrulea? A, să nu uit, asta s-a întîmplat în dimineaţa zilei de 7 aprilie. Or, cîţi dintre 
băieţii voştri îşi termină lucrările şi mai fac şi copii cu o săptămînă înainte de 15 
aprilie? 

De Vasher se opri brusc din plimbarea lui enervantă şi îi urmări cu atenţie pe cei 
din încăpere: rămăseseră pe gînduri şi nu mai scoteau nici o vorbă. 

— Ei, şi-acum, bomba: cinci zile mai tîrziu, secretara lui McDeere introduce şi ea 
aceleaşi coduri de acces, dar pe copiatorul ei de la etajul al doilea. A făcut cam trei 
sute de copii care, deşi nu sînt avocat, bănuiesc că sînt mult mai aproape de 
realitate. Voi ce ziceţi? 

Ceilalţi doi se mulţumiră să dea aprobator din cap; erau avocaţi de meserie, 
obişnuiţi să întoarcă o problemă pe toate feţele, aşa că aşteptau şi alte argumente. 
De Vasher zimbi răutăcios şi îşi reluă plimbarea. 

— Deci l-am prins pe McDeere că a făcut două sute de copii pe care nu le poate 
explica. Dar întrebarea de bază este: ce anume a copiat? Dacă a folosit coduri de 
acces false, atunci ce dracu' a copiat? Vă spun drept că habar n-am. Toate birourile, 
cu excepţia biroului lui Avery, erau închise, aşa că i-am pus întrebarea asta tocmai 
lui Avery. El are nişte fişete metalice în care îşi ţine dosarele obişnuite. Sînt ele 
încuiate, dar şi el, şi McDeere, şi secretarele scotocesc prin ele toată ziua. S-ar 
putea să fi uitat să le încuie înainte de a pleca la aeroport. Ei şi? Ce să facă McDeere 
cu copiile unor dosare perfect legale? Nimic, evident. Dar, ca toţi cei de la etajul al 
patrulea, Avery mai are şi patru fişete de lemn în care îşi ţine marfa secretă, iar de 
fişetele astea nu se atinge nimeni, aşa e? Asta-i regula. lar McDeere nu poate să 
ajungă la ele dacă n-are o cheie. Avery mi-a arătat cheile şi mi-a zis că nu se mai 
atinsese de fişetele alea dinainte de 7 aprilie. S-a uitat prin dosare, dar totul părea 
să fie în ordine. Numai că cine e ăla care să-şi dea seama dacă i-au fost copiate 
dosarele? Aşa că azi-dimineaţă am scos dosarele din fişete şi le-am trimis la 
Chicago să le verifice pentru amprente. O să dureze vreo săptămînă. 

— N-avea cum să copieze McDeere dosarele alea, zise Lambert. 

— Păi atunci ce putea să copieze, Ollie? Vreau să spun că totul era închis şi la 
etajul al patrulea, şi la al treilea. Totul, în afară de biroul lui Avery. Or, presupunînd 
că McDeere şi Tarrance îşi şoptesc una-alta la ureche, ce altceva putea să caute 
McDeere în biroul lui Avery, dacă nu dosare secrete. 

— Aşadar, acum presupui şi că McDeere are chei potrivite? zise Locke. 

— Exact. Presupun că şi-a făcut un set după cheile lui Avery. 

Lambert pufni, izbucnind într-un ris exasperat. 


— E incredibil ce spui. Pur şi simplu, nu pot să cred aşa ceva. 

Ochi Negri îl privi pe De Vasher cu un zîmbet răutăcios pe buze. 

— Şi cum crezi că ar fi putut face rost de chei? 

— Bună întrebare, şi încă una la care nu pot să dau nici un răspuns. Sînt 
unsprezece chei pe care Avery le ţine tot timpul la el. Aşa e regula. Aşa trebuie să 
facă orice avocat bun. Cînd este treaz, cheile sînt în buzunar. Cînd însă doarme 
undeva departe de casă, pune cheile sub saltea. 

— Pe unde a umblat Avery în ultima lună? întrebă Ochi Negri. 

— Nu ne interesează călătoria de la Houston, cînd s-a întîlnit cu Capps; e prea 
recentă. Ne interesează cea anterioară, cînd a stat două zile în Grand Cayman. Era 
pe la întîi aprilie. 

— Da, îmi aduc aminte, zise Lambert, ascultind încordat. 

— Bravo ţie, Ollie. L-am întrebat pe Avery ce-a făcut acolo în cele două nopţi şi 
mi-a zis că nimic. Într-una din seri a fost la un bar şi-atit. Jură că a a dormit singur în 
ambele nopţi. 

De Vasher dădu drumul unui magnetofon portabil. 

— Numai că minte, pentru că telefonul ăsta este din 2 aprilie şi a fost dat la ora 
nouă şi un sfert din dormitorul apartamentului A. la ascultați! 

— "Acum face duş, zise prima voce de femeie. 

— Tu eşti bine? întrebă a doua voce de femeie. 

— Da. Că nici dac' ar fi vrut n-ar fi putut. 

— De ce a durat atit? 

— Păi nu putea să se trezească. 

— Bănuieşte ceva? 

— Nu, nu-şi aminteşte nimic. Cred că acum are dureri mari. 

— Cit mai stai acolo? 

— Cînd iese din baie îi dau un pupic de la revedere; aşa că peste vreo zece 
minute, un sfert de oră, am scăpat. 

— OK! Dar grăbeşte-te. 

De Vasher opri magnetofonul şi îşi reluă plimbarea prin încăpere. 

— Să ştiţi că habar n-am cine sînt tipele şi lui Avery nu i-am dat banda să o 
asculte. Nu încă, pentru că omul mă cam îngrijorează. Nevastă-sa a băgat divorţ şi 
el şi-a pierdut controlul. Aleargă tot timpul după dame. Or, de data asta e vorba de 
o breşă în sistemul de securitate şi ceva mă face să cred că Lazarov are să facă 
explozie cînd va afla. 

— După cum vorbea tipa, Avery se lupta cu o mahmureală cumplită, zise Locke. 

— Evident. 

— Crezi că ea a făcut copii după chei? întrebă Lambert. 

De Vasher ridică din umeri şi se aşeză la birou. Toată impertinenţa îi dispăruse. 

— E posibil, dar mă îndoiesc. M-am tot gîndit la asta, dar nu cred. Dacă era o 
tipă pe care a agăţat-o la bar, s-au îmbătat şi noaptea, tirziu, au ajuns în 
apartament. Ei, cum putea ea să facă nişte copii de chei în cursul nopţii, pe o insulă 
amărită? De-aia nu cred. 

— Da, dar a avut o complice, insistă Locke. 

— Aşa e, da' drept să spun, nu-nţeleg care-i schema. Poate că voiau doar 
portofelul lui Avery, dar nu le-a mers afacerea. De obicei, Avery are la el vreo două 


mii de dolari cash şi dacă s-a îmbătat, cine ştie ce le-o fi spus ăstora două. Poate că 
tipa plănuise să-l uşureze de bani şi după aia să se roiască. Da' n-a făcut-o. Nu ştiu 
ce să zic. 

— Mai ai vreo presupunere? întrebă Lambert. 

— In clipa asta, nu, nu mai am nici una. Deşi îmi place la nebunie să fac 
presupuneri, ar fi prea mult să mă gîndesc că femeile alea două au luat cheile, că 
au reuşit să facă dubluri după ele, la miezul nopţii, tocmai pe insula aia şi fără ştirea 
lui Avery şi că, la sfîrşit, una dintre ele s-a mai şi culcat cu el. lar pe deasupra, toate 
astea să aibă legătură cu McDeere şi cu faptul că el a folosit copiatorul de la etajul 
al patrulea. Este, pur şi simplu, prea mult. 

— De-acord cu tine, aprobă Lambert. 

— la spune, ce părere ai despre camera depozit? întrebă Ochi Negri. 

— Să ştii că m-am gindit şi la asta, Nat. De fapt, nici n-am mai putut dormi din 
cauza asta. Dacă tipa ar fi fost interesată de dosarele din camera specială, atunci ar 
trebui să existe o legătură cu McDeere sau cu altcineva. lar eu nu reuşesc să-mi dau 
seama despre ce fel de legătură poate fi vorba. Să zicem că tipa a găsit şi camera, 
şi dosarele; da' ce putea face cu ele în mijlocul nopţii şi cu Avery adormit alături? 

— Ar fi putut să le citească, de exemplu. 

— Ai dreptate, mai ales că sînt numai vreun milion de acte. A, şi în plus, ţineţi 
cont că mai şi băuse cot la cot cu Avery, altfel el ar fi intrat la bănuieli. Aşa că 
femeia şi-a petrecut noaptea bînd şi făcînd amor. Apoi, după ce el a adormit, simte 
deodată nevoia să citească documente bancare. Nu ţine, băieţi. 

— S-ar putea ca tipa să lucreze pentru FBI, îşi dădu cu părerea Lambert. 

— Nu, e imposibil. 

— De ce? 

— Păi, e foarte simplu, Ollie. Dacă era de la FBI, dama n-ar fi folosit telefonul. Un 
profesionist n-ar fi făcut aşa ceva. După mine, dama era doar o hoaţă de buzunare. 


Teoria cu hoaţa de buzunare îi fu prezentată şi lui Lazarov, care o răsuci pe 
toate părţile şi care, neputind să-şi imagineze altceva mai bun, sfirşi prin a o 
accepta. Dar dădu ordin să fie schimbate toate broaştele şi încuietorile de la etajele 
al treilea şi al patrulea şi de la subsolul lui Bendini Building, precum şi cele de la 
apartamentele din Grand Cayman. Mai dădu ordin şi să fie căutaţi toţi lăcătuşii din 
insulă — nu puteau fi prea mulţi, fu el de părere — şi să se afle dacă vreunul dintre 
ei făcuse nişte copii de chei în noaptea de întîi aprilie sau în dimineaţa zilei de 2 
aprilie. Apoi ceru analiza amprentelor de pe dosarele din biroul lui Avery. De Vasher 
prinse momentul ca să-i spună, plin de mînarie, că făcuseră deja analiza respectivă 
şi că găsiseră amprentele lui McDeere pe dosarul despre baroul statal. 

In sfîrşit, Lazarov ordonă o suspendare de şaizeci de zile pentru Avery Tolar. Dar 
De Vasher veni cu ideea că lucrul ăsta l-ar putea nelinişti pe McbDeere, 
determinîndu-l să facă un gest neaşteptat. 

— Bine, zise Lazarov, atunci spune-i lui Tolar să se interneze în spital pentru că 
are nişte dureri în piept. Două luni — aşa îi recomandă doctorul. Îi încui biroul, iar pe 
McDeere îl repartizezi lui Victor Milligan. 

— Ziceai ca ai un plan bun pentru eliminarea lui McDeere, zise De Vasher. 


— Mda, zise Lazarov rînjind. Cred că trebuie să punem în aplicare planul ăla. ÎI 
vom trimite într-un mic voiaj de afaceri în insule şi tocmai atunci se va produce o 
explozie absolut misterioasă. 

— Adică să pierdem şi piloţii? întrebă De Vasher. 

— Păi, întîmplarea trebuie să arate cît mai bine. 

— Atunci nu trebuie să aibă loc în apropiere de Caymane. Ar fi o coincidenţă 
prea bătătoare la ochi. 

— OK, dar trebuie să se întîmple undeva, deasupra mării; rămîn mult mai puţine 
urme. Vom folosi şi ceva de mare calibru, ca să nu fie prea multe de recuperat. 

— Da' ştii că avionul ăla costă foarte mulţi bani. 

— Ştiu, de-aia am să vorbesc cu Joey despre afacere. 

— Tu eşti şefu'. Anunţă-mă dacă te putem ajuta cu ceva. 

— Nici o grijă. lar tu, apucă-te să studiezi problema. 

— Ce mai ştii de omul tău din Washington? întrebă De Vasher. 

— Încă aştept. Am sunat la New York azi-dimineaţă şi mi-au spus că fac săpături. 
Avem răspunsul peste o săptămînă. 

— Asta va uşura mult situaţia. 

— Exact. Dacă răspunsul este da, atunci va trebui să îl eliminăm în douăzeci şi 
patru de ore. 

Clădirea era liniştită chiar şi pentru o sîmbătă dimineaţă. 


Cam o mină de asociaţi şi vreo duzină de avocaţi obişnuiţi îşi pierdeau vremea 
pe-acolo, în timp ce secretarele aveau, toate, zi liberă. Mitch îşi citi corespondenţa, 
dictă cîteva scrisori şi după vreo două ore hotărî că era momentul să plece spre 
Ray. 

Timp de cinci ore, îşi conduse ca un tîmpit maşina pe interstatala 40: ţişnea 
nebuneşte la fiecare semafor, pendula de pe o bandă pe alta a şoselei, se oprea la 
intrarea în pasaje, aşteptind să vadă ceva în oglinda retrovizoare. Cu toate astea, 
nu observă absolut nimic dubios. Pur şi simplu, renunţaseră să-l urmărească. 

După ce îi verifică pachetul cu cărţi şi ţigări, gardianul îl îndreptă spre cabina 
numărul nouă. Citeva minute mai tîrziu, Ray se aşeză de cealaltă parte a ecranului. 

— Unde ai fost pînă acum? întrebă el cu o uşoară iritare în glas. Eşti singurul om 
din lumea asta care vine să mă vadă şi asta este abia a doua vizită în patru luni. 

— Ai dreptate, dar e perioada taxelor şi n-am avut timp nici să respir. De-acum 
încolo, va fi însă altceva. Cu toate astea, ţi-am scris, nu-i aşa? 

— Mda, primesc două rînduri o dată pe săptămînă: "Bună, Ray. Cum e patul? 
Cum e miîncarea? Cum sînt pereţii? Cum merge cu greaca sau cu italiana? Eu sînt 
bine. Abby se simte grozav. Cîinele este bolnav. Trebuie să fug, am să te vizitez 
curînd. Cu dragoste, Mitch." Frăţioare, da' ştiu că scrii nişte scrisori, o splendoare. 
Le păstrez ca pe-o comoară. 

— Las' că nici tu nu eşti mai breaz. 

— Da' despre ce vrei să-ţi vorbesc eu? Despre gardienii care vind droguri, 
despre un prieten de-al meu care a fost înjunghiat de treizeci şi una de ori, despre 
puştiul pe care l-au violat sub ochii mei? Haida-de, Mitch cui îi place să audă aşa 
ceva? 


— Pe cuvintul meu că am să mă revanşez. 

— Ce face mama? 

— Nu ştiu. N-am mai văzut-o de la Crăciun. 

— Da' te-am rugat să ai grijă de ea, Mitch. Dacă derbedeul ăla o bate, vreau să-l 
pui la locul lui. Dacă aş putea să ies de aici, aş avea eu grijă de toate astea. 

— Ai să ieşi. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. Mitch îşi duse un deget la buze şi dădu uşor din 
cap. Ray se aplecă în faţă, ascultind intens fiecare cuvînt Mitch vorbea foarte încet. 

— "Español. Hable despacio". Spaniolă. Vorbeşte rar. 

Ray zîmbi uşor. 

— "¿Quándo?" Cînd? 

— "La semana próxima." Săptămîna viitoare. 

— "¿Qué día?" În ce zi? 

Mitch se gîndi o clipă: 

— "Martes o miércoles." Marți sau miercuri. 

— "¿Qué tempo?" La ce oră? 

Mitch zîmbi şi ridică din umeri, privind în jur. 

— Ce face Abby? întrebă Ray. 

— E în Kentucky de vreo două săptămîni. Maică-sa este bolnavă, răspunse Mitch, 
apoi îl privi pe Ray, spunînd doar din buze "Ai încredere în mine". 

— Da 'ce i s-a întîmplat? 

— l-au scos un plămîn. Cancer. A fumat puternic toată viața. Şi tu ar trebui să te 
laşi de tutun. 

— Am să mă las, dacă am să ies vreodată de-aici. 

— Păi, mai ai cel puțin şapte ani, zise Mitch zîmbind. 

— Da şi e imposibil să evadez. Aia care au încercat s-o facă au fost pînă la urmă 
prinşi şi împuşcaţi. 

— Ei da, da' James Earl Ray, de exemplu, tot a reuşit să sară dincolo de ziduri, 
nu? 

Vorbind, Mitch dădea uşor din cap, iar Ray zimbea, urmărind privirea fratelui mai 
mic. 

— Da' tot l-au prins şi pe el. Pentru că te urmăresc nişte tipi din ăia de la munte, 
cu cîinii şi pînă la urmă tot nu scapi. 

— Ce-ar fi să vorbim despre altceva? zise Mitch. 

— Bună idee. 

Doi paznici stăteau lîngă fereastră şi se uitau la nişte fotografii porno confiscate 
de la un vizitator, ignorîndu-i complet pe cei din încăpere. Pe partea deţinuţilor, un 
singur gardian, pe jumătate adormit, se plimba de colo-colo. 

— Şi pe cînd să mă aştept la ceva nepoţei şi nepoţele? întrebă Ray. 

— Poate peste cîțiva ani. Abby vrea cîte unul din fiecare categorie şi e gata să 
înceapă fabricarea lor chiar acum. Numai că eu nu sînt încă pregătit pentru aşa 
ceva. 

— "¿Adonde voy?" întrebă Ray, dintr-o suflare. Eu unde am să merg? 

— La Perdido Beach Hilton. Am fost cu Abby în Insulele Cayman acum o lună. A 
fost o vacanţă minunată. 

— N-am auzit niciodată de locul ăsta. Unde se află? 


— În Caraibe, mai jos de Cuba. 

— "¿Que' es mi nombre?" Care va fi numele meu? 

— Lee Stevens. Marea era minunată şi caldă şi am făcut şi ceva scufundări. 
Firma are două apartamente pe Seven Mile Beach şi noi n-am plătit decit biletele de 
avion. A fost excelent. 

— Adu-mi o carte despre locurile alea. ";Pasaporte"? 

Mitch dădu din cap, zimbind. Gardianul veni în spatele lui Ray şi se opri. Fraţii 
începură să vorbească despre copilăria lor, în Kentucky. 


Pe înserat ajunse la Nashville şi parcă BMW-ul pe partea neluminată a unei 
promenade de periferie. Lăsă cheile în contact, dar încuie portiera cu cheile de 
rezervă. Se alătură mulţimii de cumpărători care intrau şi ieşeau pe uşile maga- 
zinului Sears, în căutare de cadouri pentru Paşte. Odată ajuns înăuntru, se îndreptă 
spre raionul de confecţii pentru bărbaţi, de unde urmări cu atenţie intrarea în 
magazin. Nesesizind nimic dubios, ieşi din magazin şi se amestecă printre trecătorii 
care se îmbulzeau pe promenadă. Într-o vitrină observă un pulover negru pe care se 
hotărî să-l cumpere. Probă puloverul şi îi plăcu atît de mult încît rămase îmbrăcat cu 
el. De la un telefon public de pe promenadă chemă un taxi; operatoarea îi spuse să 
aştepte vreo zece minute. 

Se lăsase deja întunericul acela răcoros de primăvară timpurie din Sud. Pe 
fereastra unui bar, urmărise atent promenada şi acum era sigur că nu fusese 
urmărit. În sfîrşit apăru şi taxiul. 

— Brentwood, îi spuse el şoferului, aşezindu-se apoi confortabil pe bancheta din 
spate. — Brentwood se afla la o distanţă de douăzeci de minute — şi adăugă: 
Savannah Creek Apartments. Cînd taxiul ajunse la numărul 480 E, îi aruncă şoferului 
o bancnotă de douăzeci de dolari şi cobori din maşină. Uşa de la numărul respectiv 
era încuiată. 

— Cine e? întrebă nervos o voce feminină la auzul căreia simţi că-şi pierde 
puterile. 

— Barry Abanks, răspunse el. 

Cu o mişcare bruscă, Abby dădu uşa la perete şi se aruncă asupra lui. Se 
sărutară pătimaş, apoi Mitch o ridică în braţe, intră în cameră şi închise uşa cu 
piciorul. Miinile lui pline de o nerăbdare sălbatică o dezbrăcară de pulover, îi 
desfăcură sutienul şi îi scoaseră fusta în numai cîteva secunde. Continuau să se 
sărute cu aceeaşi patimă. Cu un ochi, Mitch cîntări patul pliant ieftin şi şubred: nu 
prea avea de ales, aşa că o întinse pe Abby cu blindeţe pe pat şi se dezbrăcă şi el. 
Patul era prea scurt şi, pe deasupra, mai şi scîrţiia; salteaua era, de fapt, o bucată 
subţire de burete înfăşurată în pînză ieftină, iar bretelele de metal care o susțineau 
aveau nişte tresăriri de-a dreptul periculoase. 

Dar cei doi tineri nu observară nimic din toate astea. 


Cînd întunericul se lăsă de-a binelea peste oraş, făcînd să se rărească mulţimea 
trecătorilor de pe promenadă, un Chevrolet Silverado de un negru strălucitor se opri 
în spatele BMW-ului. Din el cobori un omuleţ care privi atent în jur; 


apoi viri o şurubelniţă în broască şi descuie într-o clipă portiera BMW-ului. Citeva 
luni mai tîrziu, cînd i se citi sentinţa, omuleţul îi spuse judecătorului că reuşise să 
fure peste trei sute de maşini în opt state şi că era în stare să descuie o portieră şi 
să pornească un motor mai repede decit ar face-o judecătorul însuşi folosind cheile 
maşinii. Declară că, pentru aşa ceva, avea nevoie, în medie, de douăzeci şi opt de 
secunde, dar judecătorul nu fu deloc impresionat. 

Uneori, cînd avea noroc, găsea şi o maşină în care un gură-cască să-şi fi uitat 
cheile şi atunci timpul mediu de care vorbise se reducea simţitor. Zimbi văzîndu-le 
în contact şi, cît ai clipi din ochi, Chevrolet-ul porni ca din puşcă, urmat de BMW. 

Tipul cu trăsături nordice sări din dubiţă, dar totul se petrecuse prea repede; pur 
şi simplu nu-i venea să creadă: Chevrolet-ul îi blocase vederea doar citeva secunde 
şi deodată, bang! BMW-ul dispăruse. Furat chiar de sub nasul lui. Ei, cum va explica 
el întimplarea asta? Furios, se urcă din nou în dubiţă, aşteptindu-l pe McDeere. 


Ora petrecută pe patul pliant alungase sentimentul dureros al singurătăţii. Apoi 
se plimbară prin apartamentul micuţ, ţinîndu-se de mînă şi sărutîndu-se neîncetat. 
In dormitor, Mitch văzu pentru prima oară ceea ce ei şi Tammy numeau 
documentele Bendini; studiase, fireşte, însemnările şi inventarele, dar nu avusese 
niciodată în faţa ochilor documentele reale. Camera era plină de teancuri de hirtii 
aliniate; pe pereţi, Tammy atîrnase note, liste şi scheme de tot felul. 

Intr-o zi care nu era departe, Mitch va petrece ore întregi în această cameră, 
studiind actele şi pregătindu-şi cazul. Dar în seara asta văzuse de-ajuns. Peste 
cîteva minute numai, trebuie să-şi părăsească iubita şi să se întoarcă printre 
trecătorii de pe promenadă. Abby îl trase înapoi pe patul pliant. 


32 


Culoarul de la etajul al zecelea, numit Madison Wing, al Spitalului Baptist era 
pustiu dacă nu punem la socoteală recepţionera şi infirmierul care completa un 
teanc de fişe. Programul de vizită se terminase la ora nouă, iar acum era zece şi 
jumătate. Tînărul traversă holul, schimbă cîteva cuvinte cu recepţionera, fu ignorat 
de infirmier şi, în cele din urmă, bătu la uşa rezervei. 

— Intră! se auzi dinăuntru o voce puternică. 

Impinse uşa grea la perete şi se opri lîngă pat. 

— Bună, Mitch, zise Avery. la spune-mi, îţi vine să crezi ce vezi? 

— Da' ce ţi s-a întîmplat? 

— Păi să vezi, m-am trezit azi-dimineaţă pe la şase cu nişte dureri de stomac: 
crampe, mi-am zis şi m-am dus să fac un duş. Dar după aia, o gheară ascuţită mi-a 
prins umăru', n-am mai putut respira şi am început să transpir. Of, nu, nu eu, mi-am 
zis; n-am decit patru' şi patru de ani, ce dracu'! Sînt într-o formă grozavă, mănînc 
bine, beau poate puţin cam mult, da' ăsta nu este un motiv. l-am telefonat doctoru- 
lui care mi-a zis că mă aşteaptă aici. După părerea lui, a fost un mic infarct, nimic 
serios, speră el, dar oricum, trebuie să-mi fac nişte analize. 


— Un infarct?! 

— Aşa a zis doctorul. 

— Păi să ştii că nici nu mă miră, Avery. Ba chiar mă întreb cum de reuşesc unii 
dintre avocaţii firmei să apuce virsta de cincizeci de ani. 

— Capps mi-a făcut-o, Mitch. Sonny Capps. Infarctul ăsta i-l datorez lui. Mi-a 
telefonat vinerea trecută şi m-a anunţat că şi-a găsit o firmă nouă de avocaţi, la 
Washington. Mi-a cerut să-i dau toate dosarele pe numele lui. Inţelegi? Era cel mai 
mare client pe care l-am avut. Anul trecut, am facturat patru sute de mii de dolari 
pentru lucrările lui şi ştii care e culmea? Nu e furios pentru onorariul pe care a tre- 
buit să mi-l plătească, în schimb a înnebunit pentru că trebuie să plătească taxele 
alea. Este pur şi simplu absurd, Mitch. 

— Bine, dar nu merită să mori pentru atita lucru. 

Mitch privi în jur şi observă că în încăpere nu se afla nici unul din aparatele 
obişnuite în cazurile de infarct. Se aşeză pe singurul scaun din încăpere şi îşi sprijini 
picioarele de marginea patului. 

— Ştii că Jean a intentat acţiune de divorţ? 

— Da, am auzit. Nu s-ar putea spune că e o surpriză, nu-i aşa? 

— Ba mă surprinde că a făcut-o abia acum. l-am oferit o mică avere pe care sper 
să o accepte, pentru că nu am nevoie de un divorţ urit. 

"Parcă cine are", se gîndi Mitch. 

— Ce-a zis Lambert? întrebă cu voce tare. 

— Drept să-ţi spun, a fost chiar amuzant. Timp de nouăsprezece ani, nu l-am 
văzut niciodată pierzîndu-şi sîngele rece; or, acum, tocmai asta s-a întîmplat. Mi-a 
reproşat că beau prea mult, că umblu după fuste şi cîte şi mai cîte. Mi-a zis că am 
pus firma într-o situaţie jenantă şi mi-a recomandat să merg la un psihiatru. 

Avery vorbea rar, cumpănit, cu o voce uneori slabă şi răguşită, alteori puternică 
şi normală. Stătea întins în pat, perfect nemişcat, ca un cadavru, înfăşurat în 
cearşafurile albe, bine întinse. Obrajii aveau o culoare sănătoasă. Situaţia avea un 
aer fals. 

— Da, cred că ai nevoie de un psihiatru. Poate chiar de doi psihiatri. 

— Mulţumesc. N-am nevoie decit de o lună de vacanţă. Doctorul a zis că peste 
două-trei zile îmi dă drumul de aici, dar că n-am voie să mă întorc la lucru decit 
peste două luni. Adică peste şaizeci de zile, Mitch. N-am voie sub nici o formă să vin 
la birou timp de şaizeci de zile. 

— Bine, da' asta e o adevărată binecuvintare. Cred că am să fac şi eu un infarct 
mititel. 

— La ritmul în care lucrezi, e de-a dreptul garantat. 

— A, te pomeneşti că acum ai ajuns şi doctor! 

— Nu, sînt numai speriat. Cînd te loveşte o chestie de-asta, începi să-ţi pui 
întrebări. Astăzi a fost pentru prima oară în viaţa mea cînd m-am gîndit la moarte. 
Şi-abia cînd te gindeşti la moarte înţelegi cît de prețioasă este viaţa. 

— Da' văd că situaţia este de-a dreptul gravă. 

— Ai dreptate. Spune-mi ce mai face Abby? 

— Cred că este OK. N-am mai văzut-o de cîtăva vreme. 

— Ai face bine să te duci după ea şi s-o aduci acasă. Şi s-o faci fericită. Şaizeci 
de ore pe săptămînă sînt de-ajuns, Mitch. Altfel, ai să-ţi distrugi şi căsnicia şi 


sănătatea. Abby vrea copii, aşa că ai grijă să-i aibă. Ce bine ar fi fost dacă mi-aş fi 
organizat şi eu astfel viaţa. 

— Ce dracu' te-a apucat, Avery? Gata, ţi-ai fixat şi data înmormiîntării? N-ai decit 
patruzeci şi patru de ani şi ai trecut printr-un foarte uşor atac de cord. Crede-mă că 
nu arăţi deloc a legumă. 

În încăpere îşi făcu apariţia infirmierul care îi spuse lui Mitch: 

— Programul de vizită s-a terminat, domnule. Trebuie să plecaţi. 

— A, da, fireşte, zise Mitch, ridicîndu-se de pe scaun. Vin să te văd peste vreo 
două zile, Avery. 

— Mulţumesc pentru vizită. Transmite-i lui Abby salutări din partea mea. 

Nu mai era nimeni în ascensor şi Mitch apăsă pe butonul pentru etajul al 
şaisprezecelea. Mai urcă două etaje pe scări, îşi trase sufletul şi intră în holul de la 
etajul al optsprezecelea. Undeva, la capătul culoarului, departe de zona ascen- 
soarelor, Rick Acklin se prefăcea că vorbeşte la un telefon public. La semnul lui 
Acklin, Mitch se îndreptă spre o aşa-zisă sală de aşteptare pentru rudele celor 
internaţi. În încăperea întunecoasă şi pustie nu se zăreau decît două şiruri de 
scaune pliante, un televizor care nu funcţiona şi un automat pentru Coca-Cola, 
singura sursă de lumină de altfel. Aşezat în dreptul razei de lumină, Tarrance răsfoia 
o revistă ilustrată. Era îmbrăcat în trening, în picioare avea nişte tenişi albi, iar pe 
frunte îşi pusese o bentiţă colorată; de data asta era Tarrance-sportivul. 

Mitch se aşeză lîngă el, cu faţa spre culoar. 

— Eşti curat. Te-au urmărit de la birou, pînă în parcare. Acum Acklin este în hol, 
iar Laney se învirteşte şi el pe aici, pe undeva. Linişteşte-te. 

— Imi place bentiţa. 

— Mulţumesc. 

— Văd că ai primit mesajul meu. 

— Evident, nu? Un plan foarte inteligent, McDeere. Adică astăzi după-amiază 
stau liniştit la biroul meu şi încerc să mă mai ocup şi de altceva decît de cazul 
Bendini — pentru că, ştii, mai am şi altele de făcut —, cînd secretara mea mă 
anunţă că la telefon este o femeie care vrea să vorbească cu mine despre un tip pe 
nume Marty Kozinski. Eu atunci sar de pe scaun, înşfac telefonul şi aflu că sînt 
căutat, aşa cum mă aşteptam de altfel, de angajata aia a ta. Ca de obicei, îmi spune 
că e ceva urgent. Aşa că eu îi zic OK, hai să stăm de vorbă. Da' ea nu şi nu, mă face 
să las totul baltă, să alerg la Peabody, să intru în hol şi să mă aşez pe primul fotoliu 
ieşit în cale. Ei, şi stau acolo, şi mă tot gîndesc cît de stupidă este situaţia asta, 
pentru că eu ştiu că telefoanele noastre sînt curate. Ce dracu', Mitch, ştiu sigur că 
sînt curate. Putem să vorbim la telefoanele noastre! Şi tocmai cînd îmi beau cafeaua 
vine barmanul şi mă întreabă dacă mă cheamă Kozinski. Kozinski şi mai cum? întreb 
eu, doar aşa, ca să mă distrez. Marty Kozinski, răspunde el, cu o privire nedumerită. 
Da, eu sînt, zic şi-n tot timpul ăsta m-am simţit ca un idiot, Mitch. Şi atunci el îmi 
spune că sînt căutat la telefon. Merg la bar şi cînd ridic receptorul aud vocea 
angajatei tale care-mi spune că Tolar a avut un atac de inimă sau aşa ceva. Şi că 
am să te găsesc aici pe la unşpe. Cum ţi-am zis, deştept plan. 

— A mers, nu-i aşa? 

— Da, dar ar fi mers la fel de bine şi dacă tipa aia mi-ar fi spus totul încă de la 
primul telefon. 


— Îmi place mai mult aşa cum l-am gîndit eu; este mai sigur. Şi pe urmă, te mai 
scoate şi pe tine din birou. 

— Aici ai a dracului de multă dreptate. Şi pe lîngă mine, mai scoate încă trei din 
birou. 

— Uite ce e, Tarrance, o să facem totul aşa cum vreau eu, OK? Capul meu este 
pe butuc, nu al tău. 

— Da, da. Ascultă, poţi să-mi spui şi mie ce dracu' maşină e aia cu care umbli? 

— Una închiriată. Nu-i drăguță? 

— Hm. Da' ce s-a întîmplat cu maşinuţa aia neagră a avocatului nostru? 

— Păi ce să se întîmple? Era plină de gingănii ascultătoare, aşa că am parcat-o 
sîmbătă seara pe o promenadă din Nashville şi am lăsat cheile în contact. Pînă la 
urmă, s-a găsit cineva să o ia cu împrumut. Ştii, mie îmi place la nebunie să cînt, da' 
n-am voce deloc. Şi din momentul în care am primit permisul de conducere, am tot 
cîntat în maşină, cînd am fost singur, bineînţeles. Or, în maşina aia plină cu de 
toate, pur şi simplu nu mă simţeam în largul meu. În cele din urmă m-am plictisit de 
situaţia asta şi... 

— Hai că-i bună, McDeere, zise Tarrance, neputindu-se împiedica să zimbească. 

— Ar fi trebuit să vezi mutra lui Oliver Lambert cînd i-am pus, azi-dimineaţă, 
raportul Poliţiei pe birou. A început să se bilbiie şi nu nimerea să-mi spună cite de 
rău îi pare de ce s-a întîmplat. lar eu mă prefăceam supărat la culme. Lambert mi-a 
zis că asigurarea va acoperi pierderea şi că îmi vor cumpăra o altă maşină. Dar că 
pînă atunci îmi vor închiria una; şi atunci eu i-am spus că o şi închiriasem, încă de 
sîmbătă seara, din Nashville. Nu prea i-a plăcut chestia, pentru că maşina închiriată 
nu era căptuşită cu gîngănii şi, prin urmare, a telefonat imediat la magazin pentru 
maşina cea nouă. Cînd m-a întrebat ce culoare vreau, i-am zis că m-am plictisit de 
negru şi că aş vrea un roşu închis cu tapiţeria cafenie. leri am şi fost la magazin, da” 
n-am găsit nici un model în culorile astea. Tipul de la magazin ştia ce vreau şi se tot 
scuza că nu mă poate servi. Pe urmă a început să mă piseze dacă nu vreau altă 
culoare. Nu, nu, nu, zic eu hotărît, vreau neapărat o maşină roşu închis. Atunci îmi 
zice că în cazul ăsta trebuie să fac o comandă. Foarte bine, zic. Da' sînteţi sigur că 
nu vreţi o altă culoare? întreabă tipul. Roşu închis, mă încăpăţinez eu şi, în sfîrşit, 
persoana îşi dă seama că dacă mai insistă devine de-a dreptul ridicol. Ei, şi uite aşa 
se face că pentru prima oară după zece luni de zile, pot şi eu să cînt nestingherit în 
propria mea maşină. 

— Bine, bine, dar totuşi, un avocat de calibrul tău să se mulţumească cu aşa o 
rablă! Cred că situaţia este dureroasă. 

— Hm, merge, nici o problemă. 

Tarrance zîmbea evident impresionat. 

— Mă întreb ce-or să facă băieţii care vor ciopiîrţi BMW-ul, cînd vor da de toate 
gîngăniile alea. 

— Ei, probabil că le vor duce la o casă de amanet pe post de echipament stereo. 
Apropo, cam cit face toată instalaţia aia? 

— Păi, băieţii noştri ziceau că este de prima clasă, aşa că face vreo zece, 
cincisprezece mii, ştiu şi eu? Da' în orice caz toată afacerea este amuzantă la 
culme. 

Două infirmiere traversară culoarul rizînd şi vorbind tare; Acklin se prefăcu din 


nou că vorbeşte la telefon. 

— Ce mai face Tolar? întrebă Tarrance. 

— Splendid. Adevărul e că sper să fac şi eu un infarct tot atît de uşor. Are să 
stea aici cîteva zile şi pe urmă se va da de-o parte două luni de zile. Nu e ceva grav. 

— Poţi să mai intri în biroul lui? 

— Pentru ce? Doar am copiat deja tot ce se află acolo. Tarrance se aplecă în 
faţă, aşteptind amănunte. 

— Nu, nu mai pot intra în biroul lui. Au înlocuit toate broaştele de la etajele trei 
şi patru; şi pe cele de la subsol. 

— De unde ştii asta? 

— De la angajata mea, Tarrance. În ultima săptămînă a intrat pe rînd în toate 
birourile din clădire, inclusiv în cele de la subsol; a verificat fiecare uşă, a deschis 
fiecare sertar, a scotocit în fiecare debara. A citit corespondenţă, a răsfoit dosare, a 
căutat prin gunoi (mă rog, atita cit este în Bendini Building). Ştii, de exemplu, că la 
subsol există patru tocătoare de hirtie? 

Tarrance îi sorbea fiecare cuvînt fără să tresară. 

— Dar cum...? 

— Nu mă întreba, Tarrance, pentru că n-am să-ţi răspund. 

— Fata asta lucrează acolo! Asta este! E secretară sau aşa ceva. Adică te ajută 
din interior. 

Mitch clătină din cap, cu un aer surprins. 

— Un raţionament strălucit, Tarrance. Păi astăzi te-a căutat de două ori la 
telefon, pe la două şi un sfert şi-apoi pe la trei şi ceva. După părerea ta, cum ar 
putea o secretară să dea două telefoane la FBI în decurs de o oră? 

— Poate că a avut zi liberă şi a telefonat de acasă. 

— Greşeşti, Tarrance, şi încetează să mai dai cu presupusul. Şi-n general, nu-ți 
mai pierde vremea gîndindu-te la fata asta. Pentru tine este de-ajuns să ştii că 
lucrează pentru mine şi că împreună îţi vom livra marfa. 

— Ce se găseşte la subsol? 

— O sală mare împărţită în douăsprezece cabine, douăsprezece birouri pline cu 
hîrtii şi o mie de fişete supravegheate electronic. Eu cred că acolo se află centrul 
operaţional pentru tot ce ţine de spălarea banilor. Pe pereţi sînt liste cu nume şi 
numere de telefon ale unor zeci de bănci din Caraibe. Sînt foarte prudenti în privinţa 
documentelor şi nu prea găseşti informaţii prin încăperea aceea. Mai există o ca- 
meră, mai mică decit prima, a cărei uşă este foarte bine încuiată; înăuntru e plin cu 
calculatoare mari cît nişte frigidere. 

— Cred că este chiar ce căutăm. 

— Într-adevăr, dar nu-ţi face iluzii pentru că este imposibil să scoţi ceva de-acolo 
fără să te simtă. Efectiv imposibil. Eu nu cunosc decît un singur mod de a scoate 
marfa din clădire. 

— Şi anume? 

— Cu un mandat de percheziţie. 

— Las-o baltă, McDeere, doar ştii că nu există motiv pentru aşa ceva. 

— Ascultă-mă, Tarrance. Ai să faci exact ce-ţi spun eu, OK? Deci, eu nu-ţi pot da 
toate documentele pe care le vrei dar ţi le voi da pe toate cele de care ai nevoie. In 
momentul de faţă, eu am pus mina pe zece mii de documente şi, deşi nu m-am 


uitat prin toate, am văzut totuşi suficient de multe ca să-mi dau seama că, dacă le- 
ar vedea, orice judecător ti-ar semna imediat un mandat de percheziţie pentru Front 
Street. Prin urmare, iei dosarele astea şi pe baza lor ai să poţi obţine inculpări 
pentru cel puţin jumătate dintre avocaţii firmei. Tot pe baza lor, poţi să mai faci rost 
şi de un mandat de percheziţie care va aduce după el şi un munte de inculpări. Şi te 
rog să mă crezi că ăsta e singurul mod de a rezolva problema. 

Tarrance ieşi pe culoar şi privi în jur: locul era pustiu. Se întoarse lîngă 
automatul pentru Coca-Cola, cu privirea aţintită la mica fereastră ce dădea spre 
răsărit. 

— De ce numai pentru jumătate din avocaţii firmei? 

— Asta va fi doar la început. Adaugă şi numele cîtorva asociaţi care s-au 
pensionat, dar care au fost naşii companiilor alea fictive din Caymane făcute cu 
banii lui Morolto. Asta va fi partea cea mai uşoară a întregii afaceri. lar în clipa în 
care vei pune mîna pe toate dosarele, atunci vei putea să-i arestezi pe toţi ceilalţi. 

— Spune-mi, de unde-ai făcut rost de documentele tale? 

— Pur şi simplu am avut noroc. La un moment dat, mi-a venit o idee: ce-ar fi 
dacă cei de la firmă nu ar ţine dosarele despre băncile caymaneze aici, în ţară, ci 
chiar acolo, în insule? Din fericire, am avut dreptate. Aşa că am copiat documentele 
la faţa locului, în Caymane. 

— Cine "am"? 

— Păi, fata de care ştii. Şi încă o persoană. 

— Şi unde sînt acum dosarele astea? 

— Of, Tarrance! Tu şi cu întrebările tale! Le am şi asta-i tot ce trebuie să ştii. 

— Vreau documentele alea de la subsol. 

— Ascultă, Tarrance. Fii foarte atent la ce-ţi spun. Pe documentele de la subsol 
n-ai să pui mîna decit dacă intri acolo cu un mandat de percheziţie. Altfel e 
imposibil, înţelegi? 

— Cine sînt tipii care lucrează în subsolul ăsta? 

— Habar n-am. De zece luni, de cînd lucrez la firmă, nu i-am văzut niciodată la 
faţă. Nu ştiu nici unde-şi parchează maşinile, şi nici cum intră sau cum ies din 
clădire. Sînt pur şi simplu invizibili. Eu cred că asociaţii şi cu tipii ăştia se ocupă de 
afacerile murdare. 

— Ce aparatură au acolo, jos? 

— Două copiatoare, patru tocătoare de hirtie, cîteva printere cu viteză mare şi 
foarte multe computere. Absolut impresionant. 

Tarrance se apropie de fereastră şi rămase o vreme adiîncit în gînduri. 

— Da, da, aşa se leagă, toate se leagă. Intotdeauna m-am întrebat cum reuşeşte 
firma asta ca, în ciuda tuturor 

secretarelor şi funcţionarilor care viermuiesc acolo, să păstreze secretul absolut 
asupra afacerilor Morolto. 

— Da' nu este deloc greu de înţeles. Secretarele şi funcţionarii nu cunosc nimic 
din toate dedesubturile murdare. Ei sînt ocupați cu clienţii adevăraţi. În timpul ăsta, 
asociaţii şi avocaţii mai vechi stau în birourile lor grozave şi imaginează tot felul de 
moduri, care de care mai exotice, de spălat bani murdari, iar echipa de la subsol 
face toate corvezile. Totul este o scenerie nemaipomenită. 

— Asta înseamnă că firma are totuşi foarte mulţi clienţi legali? 


— Sute de asemenea clienţi. Vorbim totuşi de nişte avocaţi talentaţi, cu o 
clientelă uluitoare, care asigură o acoperire excelentă. 

— Adică vrei să spui, McDeere, că tu ai acum documente suficiente ca să obţin şi 
inculpările şi mandatul de percheziţie? 

— Aşa cum ai auzit. 

— Le ai aici, în ţară? 

— Da, Tarrance, documentele sînt aici, în ţară. Ba chiar foarte aproape de locul 
în care ne aflăm acum. 

Tarrance devenise nervos: se lăsa cînd pe un picior, cînd pe celălalt şi începuse 
să-şi trosnească degetele. 

— Şi ce altceva poţi să mai scoţi din clădirea aia a voastră de pe Front Street? 

— Nimic, ţi-am mai spus. Este prea periculos. Mă îngrijorează oarecum şi faptul 
că au schimbat încuietorile. Vreau să spun că mă îngrijorează faptul că le-au înlocuit 
doar pe cele de la etajele trei şi patru. De ce nu şi pe cele de la unu şi doi? Acum 
două săptămîni am folosit copiatorul de la etajul patru şi acum îmi dau seama că n- 
a fost o idee bună. Aşa că basta cu dosarele de pe Front Street. 

— Dar fata? 

— Nici ea nu mai are acces la ele. 

Tarrance îşi rodea unghiile, legănindu-se mai departe, fără să-şi ia privirea de la 
fereastră. 

— McbDeere, vreau dosarele şi asta cît mai curînd; mîine, de exemplu. 

— Cînd îşi primeşte Ray hirtiile de drum? 

— Ce este astăzi, luni? Păi cred că lucrurile sînt aranjate pentru miine seară. Nici 
nu-ţi închipui cu ce înjurături m-a blagoslovit Voyles pentru povestea asta. A fost 
nevoit să se folosească de toate relaţiile pe care le are şi să ştii că nu glumesc. Le-a 
făcut cîte o vizită ambilor senatori de Tennessee care, la rîndul lor, l-au vizitat 
personal la Nashville pe guvernator. lar pe mine m-a făcut albie de porci şi toate as- 
tea din cauza fratelui tău, McDeere. 

— Care vă mulţumeşte foarte mult. 

— Ce-o să facă după ce iese la lumină? 

— Mă ocup eu de problema asta. Voi nu trebuie decit să-l scoateţi de-acolo! 

— Nu pot să-ţi garantez nimic. Dacă va fi cumva rănit, să ştii că nu este vina 
noastră. 

Mitch se ridică şi se uită la ceas. 

— Trebuie să fug. Sînt sigur că cineva, acolo afară, mă aşteaptă. 

— Cînd ne mai vedem? 

— Are să te caute ea la telefon. Să faci exact ce-ţi va spune ea. 

— Hai, Mitch, ce Dumnezeu! Doar n-o s-o ţinem aşa la nesfirşit. Îţi jur că poate 
să-mi spună totul la telefon. Doar avem grijă să ne ţinem telefoanele curate. Te rog, 
nu începe iar. 

— Cum o cheamă pe mama ta, Tarrance? 

— Ce? A, Doris! 

— Doris? 

— Da, Doris. 

— la te uită ce mică e lumea. Nu, nu putem folosi numele ăsta. Spune-mi, cu 
cine ai dat examenul de promovare în cursul superior la colegiu? 


— Ăă, nu cred că l-am dat. 

— Mda, nici nu mă miră. Atunci, cum o chema pe prima fată cu care ţi-ai dat 
întîlnire, dacă a fost vreuna? 

— Mary Alice Brenner. Era nebună după mine. 

— Nici nu mă îndoiesc. Ei, pe fata mea o cheamă Mary Alice. Data viitoare cînd 
îţi va da telefon, să faci exact ce-ţi spune Mary Alice, OK? 

— Abia aştept să o aud. 

— Şi, Tarrance, fă-mi şi mie o favoare, te rog! Cred că Tolar se preface şi am 
sentimentul ciudat că infarctul lui are într-un fel legătură cu mine. Pune-i pe băieţii 
tăi să dea puţin tircoale pe aici şi să verifice toată povestea asta cu atacul de inimă. 

— Nici o grijă. Şi-aşa nu prea aveam ce face. 


33 


Marţi dimineaţă, toţi cei de la firmă erau îngrijoraţi de cele întîmplate cu Avery 
Tolar. Nu, nu fusese nimic grav, venea răspunsul; acum e bine, face doar nişte 
analize. Muncise prea mult, fusese suprasolicitat. Capps era de vină. Şi divorţul. 
Deocamdată, avea liber. 

Nina îi aduse un teanc de scrisori la semnat. 

— Domnul Lambert vrea să te vadă; dacă nu eşti prea ocupat, bineînţeles. 

— Grozav! Doar ştii că trebuie să mă întîlnesc cu Frank Mulholland la ora zece, 
nu? 

— Fireşte că ştiu; doar asta îmi este meseria! Şi unde va avea loc întîlnirea, aici 
sau la Mulholland, la birou? 

Mitch răsfoi agenda, prefăcîndu-se neştiutor. Era vorba de Cotton Exchange 
Building. 

— La el la birou, răspunse încruntat. 

— Tot acolo v-aţi întîlnit şi ultima oară, nu-i aşa? La facultate nu v-a învăţat 
nimeni că niciodată, repet niciodată nu trebuie să te întilneşti de două ori la rînd pe 
terenul adversarului? Este o dovadă de slăbiciune şi de lipsă de profesionalism. 

— O, Nina, oare mă vei putea ierta vreodată? 

— Stai să vezi ce are să iasă după ce am să le povestesc fetelor; mai ales că 
toate sînt de părere că eşti un macho foarte dulce; dacă poţi să înţelegi chestia 
asta. Vor avea un şoc cînd am să le spun că nu eşti decît un amărit. 

— După mine, chiar au nevoie să fie puţin şocate. 

— Ce mai face mama lui Abby? 

— Mult mai bine. Am să dau o fugă pînă acolo la sfîrşitul săptămînii. 

— Lambert te aşteaptă, îi reaminti ea, ieşind din birou. 

Oliver Lambert îl invită să se aşeze pe canapea şi îi oferi o ceaşcă de cafea. 

— Starea lui Avery mă îngrijorează foarte mult, îi spuse el lui Mitch. 

— L-am văzut aseară. Mi-a spus că medicul îi interzice să mai vină la birou două 
luni de zile. j 

— Aşa este şi ăsta-i şi motivul pentru care te afli acum, aici. In următoarele două 
luni vreau să lucrezi împreună cu Victor Milligan. El are să se ocupe de majoritatea 


dosarelor lui Avery, aşa că pentru tine va fi un teren familiar. 

— Mă bucur, pentru că Victor îmi este un bun prieten. 

— Ai multe de învăţat de la el; este efectiv un geniu în domeniul taxelor. Ajunge 
să citească şi două cărţi pe zi. 

"Splendid, îşi zise Mitch. Înseamnă că va ajunge la zece pe zi cînd va fi la 
răcoare." 

— Da, este un tip foarte inteligent. M-a scos şi pe mine din încurcătură o dată 
sau de două ori. 

— Foarte bine. M-am gîndit eu că vă veţi înţelege. Ar fi bine să dai pe la el prin 
birou chiar în dimineaţa asta. Acum, Avery avea nişte afaceri de rezolvat în 
Caymane. De altfel, ştii că merge destul de des acolo. Şi, întimplător, chiar miine ar 
fi trebuit să plece pentru două zile în insule. În dimineaţa asta am vorbit cu el şi mi- 
a spus că tu cunoşti şi conturile şi clienţii, aşa că este nevoie să mergi acolo. 

Într-o secundă, o mie de gînduri îi trecură prin minte: avionul, prada din magazia 
de bagaje, apartamentul, camera depozit, conturile. 

— În Caymane? Miine? 

— Exact. Ştii, e o problemă urgentă. Trei dintre clienţii lui Avery au neapărată 
nevoie de dările de seamă asupra conturilor lor şi de alte lucrări. Eu l-aş fi trimis pe 
Milligan, dar miine dimineaţă trebuie să fie la Denver. Şi-apoi, Avery a zis că poţi să 
te descurci. 

— Fireşte că pot să mă descurc. 

— Bun. Atunci ai să pleci miine pe la prînz cu avionul firmei şi ai să te întorci 
vineri cu o cursă obişnuită. Vreo problemă? 

Da, şi încă multe probleme: Ray, care ieşea din închisoare; Tarrance, care voia 
marfa; o jumătate de milion de dolari de adunat; dispariţia lui, planificată să se 
producă în orice moment. 

— Nu, nici un fel de probleme. 

Revenit în biroul lui, Mitch încuie uşa, îşi scoase pantofii din picioare, se întinse 
pe podea şi închise ochii. 


Ascensorul se opri la etajul al şaptelea şi Mitch urcă pe scări încă două etaje. 
Tammy îi deschise uşa, apoi o încuie în urma lui. Mitch se opri lîngă fereastră. 

— Ai fost atentă la ce se întîmplă afară? întrebă el. 

— Fireşte. Paznicul parcării voastre a rămas pe trotuar şi te-a urmărit pînă ai 
ajuns aici. 

— Splendid. Pînă şi Dutch mă urmăreşte. Arăţi obosită, remarcă el, întorcîndu-se 
şi cercetînd-o cu atenţie. _ 

— Obosită? Vrei să spui moartă de oboseală. In ultimele trei săptămîni am fost, 
una după alta, îngrijitoare, secretară, avocată, bancher, tirfă, curier şi detectiv 
particular. Am zburat de nouă ori în Grand Cayman, am cumpărat nouă rînduri de 
valize şi am cărat încoace pe puţin o tonă de documente furate. Am fost la Nashville 
de patru ori cu maşina şi de zece ori cu avionul. Am citit atitea rapoarte bancare şi 
porcării de-astea juridice, că aproape am orbit. Cînd vine vremea de culcare, îmi 
pun tricoul cu Dustbusters şi mă joc de-a femeia de serviciu timp de şase ceasuri. 
Am atitea nume, că am ajuns să le scriu pe palmă ca să nu le încurc. 


— Apropo, ţi-am mai făcut rost de unul. 

— Nici nu mă surprinde. Care e ăla? 

— Mary Alice. De-acum încolo, cînd ai să vorbeşti cu Tarrance, ai să te numeşti 
Mary Alice. 

— Stai să-l notez. Ştii, nu-mi place tipu'! Este aşa de grosolan la telefon. 

— Lasă asta. Am pentru tine o veste grozavă. 

— Mor de nerăbdare s-o aud. 

— Poţi să pleci de la Dustbusters. 

— Nu mai spune! Cred că am să izbucnesc în plins. Da' de ce să plec? 

— Pentru că nu are rost să mai rămii. 

— Asta ţi-am spus şi eu încă de săptămîna trecută. Era imposibil să scoţi 
dosarele de acolo, să le copiezi şi pe urmă să le duci înapoi fără să fii prins. 

— Ai vorbit cu Abanks? întrebă Mitch. 

— Da. 

— A primit banii? 

— Da, au fost transferați vineri. 

— Este gata de acţiune? 

— El zice că da. 

— Bun. Ce ştii despre falsificator? 

— Mă întîlnesc cu el în după-amiaza asta. 

— Cine este tipul? 

— Un fost puşcăriaş, prieten cu Lomax. Eddie zicea că e cel mai bun din ţară în 
meserie. 

— Ar fi şi cazul! Cit vrea? 

— Cinci mii. Cash, evident; doar este vorba de cărţi de identitate, paşapoarte, 
permise de conducere şi vize cu totul şi cu totul noi. 

— De cit timp are nevoie ca să le facă? 

— N-am idee. Tu cînd ai nevoie de ele? 

Mitch se aşeză pe marginea biroului şi respiră adînc, încercînd să calculeze. 

— Cit mai repede posibil. Eram convins că mai am la dispoziţie încă o 
săptămînă, dar acum nu mai sînt sigur. Aşa că le vreau cit mai repede. Poţi să 
ajungi la Nashville în seara asta? 

— A, cum să nu. Este tot ce-mi doresc; doar n-am mai fost acolo de două zile. 

— Vreau o cameră video şi un trepied în dormitor. Şi cumpără şi cîteva casete. 
Vreau să rămii acolo cîteva zile şi să păzeşti telefonul. Te rog să mai treci o dată 
prin documentele Bendini şi să revezi tot ce-ai notat. 

— Chiar vrei să rămîn acolo? 

— Da, de ce? 

— Păi, mi-am nenorocit şira spinării tot dormind pe patul ăla. 

— Tu l-ai închiriat! 

— Deci, ce-i cu paşapoartele? 

— Cum îl cheamă pe tip? 

— Doc şi nu mai ştiu cum. Am numărul lui de telefon. 

— Dă-mi-l şi spune-i omului că am să-l caut peste vreo zi-două. Cîţi bani mai ai? 

— Bine că m-ai întrebat. Am pornit cu cincizeci de mii, da? Ei, am cheltuit zece 
mii pe avioane, hoteluri, bagaje şi maşini închiriate. Şi încă n-am terminat. Acum zici 


că mai vrei şi o cameră video şi cărţi de identitate false. Să ştii că nu vreau deloc să 
pierd bani în afacerea asta. 

— Încă cincizeci de mii? întrebă Mitch îndreptîndu-se spre uşă. 

— Primesc. 

EI îi făcu cu ochiul şi ieşi din cameră, întrebîndu-se în timp ce închidea uşa, dacă 
o va mai vedea vreodată. 


În celulă erau doar două paturi suprapuse şi o toaletă într-un colţ. Patul de 
deasupra nu era ocupat de peste un an de zile. Aşezat pe patul de jos, cu nişte 
sîrme ciudate ieşindu-i din urechi, Ray îşi spunea poveşti într-o limbă foarte străină. 
În turcă. Undeva pe culoar se auzeau frînturi de conversaţie, luminile erau aproape 
toate stinse. Era ora unsprezece, marţi noaptea. 

Gardianul se apropie fără zgomot de celulă. 

— McDeere, strigă el încetişor. 

Ray se aşeză pe marginea patului, îşi scoase căştile şi îl fixă cu privirea. 

— Directorul vrea să te vadă. 

"Păi! îşi zise el, la un'şpe noaptea, directorul stă la birou şi mă aşteaptă pe 
mine." 

— Unde mergem? întrebă el pe un ton neliniştit. 

— Încalţă-te şi hai. 

Ray aruncă o privire rapidă în jur, făcînd un fel de inventar al bunurilor sale 
lumeşti. În opt ani de zile reuşise să adune un televizor alb-negru, un casetofon, 
două cutii de carton pline cu casete şi cîteva duzini de cărţi. O zi la spălătoria 
închisorii însemna trei dolari, dar cea mai mare parte din bani se ducea pe ţigări. 
Asta era tot ce strînsese. În opt ani de zile. 

Gardianul vîrî o cheie mare şi grea în broască şi deschise uşa; apoi avu grijă să 
stingă lumina. 

— Vino după mine şi să nu care cumva să te ţii de bancuri. Nu ştiu cine eşti, da' 
ştiu că ai nişte prieteni barosani de tot. 

Alte chei descuiară alte uşi şi în curînd ajunseră pe terenul de baschet. 

— Rămii în urma mea, îi ceru gardianul. 

Ochii lui Ray încercau să străpungă întunericul. Zidul se ridica asemenea unui 
munte în faţa lor, dincolo de curtea şi de zona de plimbare unde adunase mii de 
mile în picioare şi unde fumase o tonă de ţigări. Ziua, zidul avea o înălţime de peste 
cinci metri; noaptea însă părea mult mai înalt. Turnurile de pază, bine luminate, 
erau aşezate din şaizeci în şaizeci de metri. Cei dinăuntru erau bine înarmaţi. 
Gardianul era calm şi indiferent. E-adevărat că avea uniformă şi pistol. Oricum, se 
mişca plin de încredere, spunîndu-i mereu lui Ray să-l urmeze şi să îşi păstreze 
calmul. Şi Ray încerca să facă întocmai ce i se spunea. Se opriră lîngă colţul unei 
clădiri şi gardianul studie cu atenţie zidul aflat acum mult mai aproape. 
Reflectoarele măturau curtea la intervale regulate de timp. 

"De ce ne ascundem? se întrebă Ray în sinea lui. Tipii înarmaţi de-acolo, de sus, 
sînt de partea noastră?" Ar fi vrut să cunoască răspunsul înainte de a face vreo 
mişcare. 

Gardianul făcu semn chiar spre locul pe unde James Earl Ray şi banda lui 


săriseră zidul. Era, de altfel, un punct de atracţie faimos, studiat şi admirat de cei 
mai mulţi dintre pensionarii de la Brushy Mountain. Sau, în orice caz, de albii de 
acolo. 

— Peste vreo cinci minute or să-ţi arunce o scară. Cablul a fost deja tăiat şi ai să 
găseşti o fringhie pe partea ailaltă. 

— Te deranjează dacă te întreb ceva? 

— Nu, da' fă-o repede. 

— Ce se va întîmpla cu toate luminile alea? 

— Or să fie toate reorientate, aşa că o să ai la dispoziţie un întuneric complet. 

— Şi armele de-acolo? 

— Nu-ţi face griji. Tipii or să se uite în partea ailaltă. 

— Fir'ar al dracului de treabă! Eşti sigur? 

— Uite ce e, omule, am mai văzut afaceri aranjate înăuntru, da' asta e a mai 
tare din toate. A fost aranjată chiar de directorul Lattemer, care în momentul ăsta 
se află uite acolo, zise gardianul, făcînd semn spre turnul cel mai apropiat. 

— Directorul zici? 

— Aha. Aşa că totul o să meargă uns. 

— Cine-mi aruncă scara? 

— Doi gardieni. 

Ray îşi şterse cu miîneca stropii de sudoare de pe frunte şi respiră adînc. Gura îi 
era uscată şi genunchii îi tremurau. 

— Vezi că dincolo o să te-aştepte unu' de-l cheamă Bud. Un alb. Să faci exact 
cum zice el, îi şopti gardianul. 

Reflectoarele măturară din nou curtea. 

— Fii atent, zise gardianul. 

Întunericul şi o linişte înspăimîntătoare puseră stăpînire pe tot locul. În turnul cel 
mai apropiat, cineva fluieră de două ori: era semnalul. 

În clipa aceea, două siluete ţişniră din spatele clădirii alăturate; cînd ajunseră la 
poalele zidului, cei doi ridicară ceva din iarbă. 

— Fugi, băiete, fugi! zise gardianul. 

La auzul acestui îndemn, Ray îşi vîrî bărbia în piept şi porni în goană spre zid. Cei 
doi gardieni îl prinseră de braţe şi îl împinseră pe prima treaptă a scării. O 
deschidere generoasă fusese tăiată în sirma ghimpată ce încununa zidul gros de o 
jumătate de metru. Frîinghia era atirnată chiar acolo unde se aştepta să o găsească. 
Cobori fără zgomot pînă aproape de pămînt, apoi se hotărî şi sări. Se ridică nervos, 
îşi scutură hainele şi privi în jur. Peste tot întuneric. Reflectoarele nu-şi reluaseră 
încă plimbarea. 

La trei metri în faţă, începea pădurea. 

— Aici, se auzi o voce. 

Bud îl aştepta într-un tufiş. 

— Vino după mine! Hai, repede! 7 

Ray îl urmă în tăcere, pînă cînd nu mai putură vedea zidul închisorii. In sfîrşit, se 
opriră într-o poieniţă, lîngă un drumeag plin de noroi. 

— Eu sînt Bud Rinley, se recomandă necunoscutul, întinzind mîna. Haioasă 
situaţie, nu-i aşa? 

— incredibilă. Eu sînt Ray McDeere. 


Bud era un tip îndesat, cu faţa acoperită de o barbă neagră şi cu o beretă 
neagră înfundată pe cap. Purta cizme militare, blue-jeans şi o jachetă de camuflaj. 
Nu părea să fie înarmat. 

— Mai e cineva cu tine? întrebă Ray. 

— Nu, nimeni. Lucrez pe cont propriu pentru director. De obicei mă cheamă cînd e 
cineva care trebuie să sară zidul. E-adevărat că de data asta e ceva mai altfel. 
Pentru că de obicei, îmi aduc şi dulăii cu mine. Mă gindeam să mai aşteptăm puţin, 
pînă încep să urle sirenele. Ca să le poţi auzi şi tu. N-ar fi cinstit să nu apuci să le 
auzi. Vreau să spun că într-un fel or să-ţi dea onorul. 

— A, este OK. Le-am mai auzit şi altădată. 

— Da, da' acum este altceva, pentru că tu eşti ăla care a sărit zidul. Are să-ți 
placă sunetul lor. 

— Uite ce e, Bud. Eu... 

— Ascultă-mă, Ray. Avem destul timp. N-or să te vîneze... prea mult. 

— Prea mult? 

— Înî. Trebuie să facă ceva scandal, să-i trezească pe toţi, ca să semene a 
evadare adevărată. Atita că n-or să vină după tine. Amice, nu ştiu cine e ăla de te 
susţine, da' ştiu că e mare. 

Urletul sirenelor sfişie liniştea şi Ray sări în picioare. Lumini se încrucişau pe 
cerul negru şi undeva, la distanţă, se auzeau vocile înăbușite ale gardienilor din 
turn. 

— Ai înţeles ce vreau să-ţi spun? 

— Să mergem, zise Ray. 

— Camionul meu este aici, aproape. Ti-am adus şi nişte haine; sper să-ţi placă, 
pentru că măsura mi-a dat-o directorul. 

Cînd ajunseră la camion, Bud îşi pierduse deja respiraţia. 

— Îmi plac, Bud, zise Ray după ce îşi schimbă hainele. 

— Pe celelalte poţi să le laşi aici, în tufişuri. 

Maşina parcursese două mile pe drumul de munte răsucit în serpentine cînd Ray 
întrebă: 

— Unde mergem, Bud? 

— Păi, directorul a zis că nici nu-i pasă şi nici nu vrea să ştie unde. A zis să faci 
cum vrei. Eu zic să mergem într-un oraş în care să găseşti o autogara şi, de-acolo, 
te priveşte ce faci. 

— Pînă unde poţi să mă duci? 

— Sînt la dispoziţia ta toată noaptea. Zi-mi doar numele oraşului şi acolo te duc. 

— Aş vrea să lăsăm citeva mile în urma noastră şi abia după asta să încep să 
caut o autogara. Aşa că ce părere ai de Knoxville? 

— Dacă asta vrei, asta ai. Şi pe urmă? 

— Nu ştiu. Tot ce ştiu este că trebuie să ies din ţară. 

— Cu prietenii pe care îi ai, nu vor fi probleme. Dar totuşi, fii atent. Pentru că 
mîine fotografia ta are să fie admirată de şerifii din zece state. 

În vîrful dealului se întîlniră cu trei maşini de poliţie. Ray se aruncă pe podeaua 
maşinii. 

— Linişteşte-te, Ray. N-au cum să te vadă. 

— Dar barajele de pe şosea? întrebă Ray. 


— Uite, Ray. Ca să te linişteşti, află că n-o să fie nici un baraj pe şosea. Ai 
încredere în ce-ţi spun. Ţine aici şi cinci sute de dolari. Mi i-a dat directorul. Şi află 
de la mine că ai nişte prieteni ţepeni de tot, amice. 


34 


Miercuri dimineaţă Tarry Ross urca scările spre etajul al patrulea al lui Phoenix 
Park Hotel. Ajuns pe palier, se opri în faţa uşii care dădea pe culoar ca să-şi tragă 
sufletul. Broboane de sudoare stăteau agăţate de firele sprincenelor. Işi scoase 
ochelarii negri de soare şi îşi şterse faţa cu miîneca pardesiului. Senzaţia de greață îl 
lovi din plin, obligîndu-l să se sprijine cu toată greutatea trupului de balustrada 
scării. Servieta goală căzu pe podeaua de ciment, iar el se aşeză pe ultima treaptă. 
Miinile îi tremurau ca nişte frunze bătute de vînt şi simţea nevoia să plîngă. Îşi 
încrucişă braţele strîns pe abdomen, abţinîndu-se din răsputeri să nu vomite. 

Senzaţia de greață dispăru şi el reuşi să respire din nou. "Fii tare, omule, fii tare. 
Doar te aşteaptă două sute de mii de verzi la capătul culoarului ăsta! Dacă eşti 
bărbat, te duci acolo şi îi iei! Şi pleci cu ei, dar pentru asta îţi trebuie curaj — respiră 
adînc şi mîinile i se opriră din tremurat. Fii bărbat, omule, fii bărbat!" _ 

In ciuda genunchilor de vată, reuşi să ajungă pînă la uşă, a opta pe dreapta. In 
dreptul ei, îşi ţinu respiraţia o clipă, apoi ciocăni uşor. 

— Da, se auzi o voce dinăuntru. 

— Sînt eu, Alfred, adăugă el. 

"Ce nume caraghios, îşi zise în sinea lui. Cum Dumnezeu l-or fi găsit?" 

O figură nedesluşită apăru în crăpătura uşii. Apoi lanţul de siguranţă căzu şi uşa 
se deschise larg. Alfred păşi în încăpere. 

— Bună dimineaţa, Alfred, îl întîmpină Vinnie Cozzo cu căldură. Vrei puţină 
cafea? 

— Nu pentru asta sînt aici, îl repezi Alfred, aşezîndu-şi cu grijă servieta pe pat. 

— Intotdeauna eşti prea nervos, Alfred. De ce nu încerci să te relaxezi. Inţelege 
că nu au cum să te prindă. 

— Tacă-ţi gura, Cozzo. Mai bine spune-mi unde sînt banii? 

Vinnie Cozzo făcu un semn spre o sacoşă de piele, apoi zimbetul îi dispăru de pe 
buze. 

— Povesteşte-mi, Alfred! E 

Din nou senzaţia aceea de greață, dar de data aceasta reuşi să o domine. li privi 
atent pe cei din cameră; inima îi bătea în piept ca un ciocan. 

— OK. Omul vostru, McDeere, a primit deja un milion de dolari şi mai aşteaptă 
încă unul. A livrat deja o tranşă de documente Bendini şi pretinde că mai are încă 
zece mii. 

O durere ascuţită îl izbi în pîntece, obligîndu-l să se aşeze pe pat. 

— Dă-i înainte, ceru Cozzo. 

— În ultimele şase luni, McDeere a avut multe conversații cu oamenii noştri. Va 
depune mărturie la proces şi pe urmă va dispărea; el şi nevastă-sa vor fi martori 
protejaţi. 


— Unde sînt celelalte documente? 

— La dracu'! Nu ştiu, pentru că tipul nu vrea să spună unde le ţine. Ştiu însă că 
sînt gata de livrare. Şi-acum vreau banii, Cozzo. 

Cozzo aruncă sacoşa de piele pe pat şi Alfred o deschise cu miini tremurînde. 

— Două sute de mii? întrebă el în timp ce aşeza teancurile de bancnote în 
servietă. 

— Nu aşa ne-am înţeles, Alfred? Dar să ştii că peste vreo două săptămîni vor mai 
avea ceva pentru tine. 

— În nici un caz, Cozzo. Nu mai pot să fac aşa ceva, zise el, trîntind capacul 
servietei şi pornind în goană spre uşă. 

Înainte să iasă din încăpere, se opri şi încercă să se calmeze. 

— Ce aveţi de gînd cu McDeere? 

— Tu ce crezi, Alfred? 

Era o întrebare cu un singur răspuns si Alfred îşi muşcă buzele, ieşind din 
cameră fără un cuvînt. În urma lui, Cozzo încuie uşa, zimbind. Scoase o carte de 
vizită din buzunar şi formă numărul de telefon de la reşedinţa din Chicago a 
domnului Lou Lazarov. 

Cuprins de panică, Tarry Ross încerca să străbată cît mai repede holul. Ochelarii 
negri de soare îl împiedicau să vadă ce se întîmplă în jur şi, exact în clipa în care se 
apropie de ascensor, o mînă uriaşă răsări din întuneric şi îl tîrî pe neaşteptate într- 
una din camere. Cînd uşa se închise în urma lui, mîna îl pocni cu putere peste faţă, 
iar un pumn străin îl izbi violent în stomac. Un alt pumn îi turti nasul şi îl trimise, 
ametit şi plin de sînge, la podea. Cineva răsturnă conţinutul servietei pe pat. 

Alfred sau Tarry Ross fu azvirlit pe un scaun şi lumina din cameră se aprinse 
brusc Trei agenţi FBI, trei colegi de-ai lui, îl fixau cu privirea. Directorul Voyles, pe al 
cărui chip se citea stupefacţia, se apropie încet de el. Stăpinul acelor miini atît de 
eficiente se afla şi el în apropiere. Un al cincilea agent număra banii. 

— Ross, eşti un trădător, eşti o lepădătură de cea mai ordinară specie. Pur şi 
simplu nu-mi vine să cred ce văd, zise Voyles. 

Ross îşi muşcă buzele şi izbucni în suspine. 

— Cine este tipul? întrebă directorul pe un ton imperativ. 

Ross începu să plingă în hohote, dar nu răspunse. 

Vovyles îl pocni cu sete peste timpla stingă, făcîndu-l să se chircească de durere. 

— Cine este tipul? Răspunde, Ross! 

— Vinnie Cozzo, biîigui el printre suspine. 

— Ştiu că este vorba de Cozzo! La dracu'! Vreau să ştiu ce i-ai spus lui Cozzo! 

Faţa lui Ross era scăldată în lacrimi şi în sînge, trupul îi tremura şi se răsucea 
într-un fel demn de milă, dar gura nu pronunţă nici un cuvînt. 

Voyles continuă să-l lovească. 

— Vorbeşte, canalie! Spune-mi ce vrea Cozzo. 

Ross se ghemui pe scaun, aşezindu-şi fruntea pe genunchi; plînsul i se mai 
domolise. 

— Două sute de mii de dolari! exclamă agentul care numărase banii. 

Voyles se lăsă într-un genunchi şi aproape că şopti: 

— McDeere este, nu-i aşa, Ross? Te rog, te implor, spune-mi că nu este 
McDeere. Tarry, spune-mi că nu este McDeere! 


Dar Tarry se sprijinea cu coatele de genunchi şi privea fix podeaua. Picăturile de 
sînge se adunau într-o mică băltoacă pe covor. "Ţine-ţi firea, Tarry. Banii s-au dus şi 
tu eşti în drum spre închisoare. Tarry, eşti o ruşine pentru cei din jur. Nu faci nici cît 
un găinaţ şi cu asta, basta. N-ai absolut nimic de cîştigat păstrînd tăcerea. Aşa că 
ţine-ţi firea, Tarry." 

Voyles îşi menţinu pledoaria. Păcătoşilor, unde sînteţi? 

— Te rog, spune-mi că nu este vorba de McDeere. Tarry, te implor, spune-mi că 
nu este el. 

Dar Tarry se ridică în picioare şi-şi şterse ochii cu degetele; trase adînc aer în 
piept, îşi drese glasul, şi-şi muşcă buzele. Apoi îl privi pe Voyles drept în ochi şi dădu 
afirmativ din cap. 


De Vasher era atît de grăbit încît nu mai aşteptă ascensorul şi o luă la fugă pe 
scări. Odată ajuns la etajul al patrulea, năvăli în biroul lui Locke unde se adunaseră 
aproape jumătate din asociaţi: Locke, Lambert, Milligan, McKnight, Dunbar, Denton, 
Lawson, Banahan, Kruger, Welch şi Shottz. Cealaltă jumătate fusese de asemenea 
convocată. In încăpere se simţea plutind panica. De Vasher se aşeză în capul mesei 
de conferinţe. 

— OK, băieţi. Deocamdată nu este cazul să ne facem valizele şi să o tundem în 
Brazilia. Astăzi de dimineaţă am primit confirmarea: McDeere a vorbit în mai multe 
rînduri cu federalii, ăia i-au plătit deja un milion cash şi i-au mai promis unul. El 
deţine nişte documente despre care se crede că ne-ar fi fatale. Toate astea au fost 
deci confirmate de FBI, iar Lazarov, însoţit de o adevărată mică armată, este chiar 
acum în drum spre Memphis. Se pare totuşi că nenorocirea nu s-a produs încă. 
Sursa noastră, un mahăr din FBI, a zis că McDeere are în mină vreo zece mii de 
documente gata de livrare. Insă pînă acum nu le-a dat federalilor decît cîteva din 
ele. E clar că am aflat de afacere la vreme şi, dacă vom putea împiedica producerea 
unor necazuri mai mari, atunci totul va fi bine. Evident că nu este cine ştie ce de 
hîrtiile alea, pentru că altfel federalii ar fi fost de mult aici, cu mandate de per- 
cheziţie cu tot. 

De Vasher se afla în centrul atenţiei şi lucrul ăsta îi făcea o plăcere 
extraordinară; un zimbet superior i se întinsese pe faţă în timp ce-i studia pe 
bărbaţii cei importanţi şi speriaţi din încăpere. 

— Ei, şi-acum spuneţi-mi unde este McDeere? 

— În biroul lui. Tocmai am vorbit cu el şi nu bănuieşte nimic, răspunse Milligan. 

— Minunat. Din cîte ştiu eu, peste trei ore trebuie să plece spre Grand Cayman. 
Am dreptate, Lambert? 

— Da, aşa este. Plecarea este la prînz. 

— Atunci, aflaţi băieţi că avionul nu va ajunge niciodată la destinaţie. Pilotul va 
avea puţină treabă la New Orleans, unde va face o scurtă escală, şi abia după aia va 
porni spre insule. Ei, şi cînd va fi ajuns deasupra mării, avionul va dispărea pentru 
totdeauna de pe radar. Resturile se vor împrăştia pe o rază de zeci de mile, iar cei 
de la bord vor fi de negăsit. E trist, dar necesar. 

— Deci, avionul... interveni Denton. 

— Da, fiule, chiar aşa. Da' lasă, că-ţi vom cumpăra altă jucărie. 


— Faci prea multe presupuneri, De Vasher, zise Locke. În clipa asta, presupunem 
că documentele intrate deja în posesia FBl-ului sînt inofensive. Dar acum patru zile 
erai de părere că McDeere copiase cîteva din dosarele secrete ale lui Avery. Prin 
urmare? 

— Cei din Chicago au studiat dosarele cu pricina şi sînt, într-adevăr, pline de 
probe incriminatoare, dar insuficiente pentru o decizie. Voi ştiţi că materialele grele 
se află în Caymane şi aici, în subsol. Or, subsolul este de neatins, iar dosarele din 
apartamentul caymanez par să fie în regulă; le-am verificat. 

Dar Locke nu era satisfăcut de răspuns. 

— Bine, dar atunci de unde provin cele zece mii de documente? 

— Păi, presupunem că sînt zece mii. De fapt, eu mă-ndoiesc că sînt chiar atitea. 
Aduceţi-vă aminte că tipul încearcă să mai stoarcă un milion de piştari înainte să 
dispară. Şi atunci probabil că îi minte, ca să mai poată şterpeli ceva documente. 
Dacă are zece mii de hirtii, atunci cum se face că federalii nu au pus încă mina pe 
ele? 

— În cazul ăsta, de ce să ne fie teamă? întrebă Lambert. 

— De necunoscut, Ollie. În realitate, noi nu ştim cu siguranţă decît că McDeere 
are un milion de verzişori. Şi cum nu este un tîmpit, s-ar putea ca, lăsat de capul lui, 
să dea peste cine ştie ce chestie grea. lar noi nu putem accepta să se întîmple una 
ca asta. Vezi tu, Lazarov a zis să-i aruncăm fundu' în aer. Am deschis şi închis 
citatul. 

— Este imposibil ca un avocat începător să găsească şi să copieze atitea dosare 
incriminatoare, zise Kruger plin de îndrăzneală şi privi în jur, cetind aprobarea 
celorlalţi. 

— De ce vine Lazarov aici? întrebă Dunbar, specialistul în imobiliar. Pronunţase 
numele lui Lazarov, de parcă ar fi spus că însuşi Naşul vine la cină. 

— Asta este o întrebare absolut tîmpită, zise De Vasher cu o voce şfichiuitoare şi 
cu ochii căutînd idiotul care o pusese. Mai întîi, trebuie să ne ocupăm de McDeere şi 
să sperăm că pagubele sînt minime. După care, vom analiza în amănunt tot ce ţine 
de firma asta şi vom opera toate schimbările necesare. 

Locke se ridică şi zise, privindu-l sever pe Oliver Lambert: 

— McDeere trebuie să fie neapărat în avionul acela. 


Tarrance, Acklin şi Laney ascultau uluiţi cuvintele lui Voyles reproduse de 
telefonul de pe birou. Directorul le explică în amănunt ce se întîmplase şi îi avertiză 
că peste o oră urma să părăsească Washingtonul pentru a veni la Memphis. În glas 
avea o nuanţă de disperare. 

— Trebuie să-l aduci la noi, Tarrance Şi încă repede. Cozzo nu ştie că noi am 
aflat de Tarry Ross. In schimb, Ross i-a spus lui Cozzo că McDeere este pe punctul 
de a livra dosarele. Aşa că tipii îl pot da la o parte în orice clipă. Trebuie să pui mîna 
pe el chiar acum. Ai idee unde se află McDeere în momentul ăsta? 

— Este la birou, răspunse Tarrance. 

— OK, asta-i foarte bine. Adu-l la noi. Vin şi eu în două ore şi vreau să vorbesc cu 
el. La revedere. 

Tarrance apăsă în furca telefonului, apoi formă un număr. 


— Unde telefonezi? întrebă Acklin. 

— La Bendini, Lambert & Locke — Avocaţi. 

— Wayne, ai înnebunit? întrebă Laney 

— Taci şi ascultă, zise Tarrance şi începu să vorbească la telefon: 

— Cu Mitchell McDeere, vă rog. 

— O clipă, aşteptaţi, zise operatoarea. 

Apoi se auzi vocea secretarei: 

— Biroul domnului McDeere. 

— Trebuie să vorbesc cu Mitchell McDeere. 

— Îmi pare rău, domnule, dar este într-o şedinţă. 

— Uite ce este, scumpă doamnă, eu sînt judecătorul Henry Hugo. Mitchell 
McDeere trebuia să fie la mine la tribunal de acum un sfert de oră. Este o chestiune 
urgentă. 

— Bine, dar nu este nimic notat pe agendă pentru dimineaţa asta. 

— Dumneata îi notezi întîlnirile în agendă? 

— Da, domnule. 

— Atunci este vina dumitale. Şi-acum dă-mi-l la telefon. 

Nina intră în fugă în biroul şefului ei. 

— Mitch, te caută la telefon un oarecare judecător Hugo. Zice că trebuia să fii la 
tribunal la ora asta. Ar fi bine să vorbeşti cu el. 

Mitch ţişni în picioare şi înşfacă telefonul. Pălise. 

— Da. 

— Domnule McbDeere, sînt judecătorul Hugo, zise Ta-rance. Ai întîrziat la tribunal. 
Te aştept să vii aici imediat. 

— Da, domnule judecător, zise el şi închise telefonul. 

Îşi lua haina şi servieta, ieşind din încăpere, nu înainte de a-i arunca Ninei o 
privire încruntată. 

— Îmi pare rău, dar nu este notat nimic în agendă, se scuză ea. 

Mitch nici n-o mai auzi; traversă în goană culoarul, cobori scările, trecu ca un 
fulger prin faţa recepţiei şi ieşi în stradă. Odată ajuns pe Front Street, îşi continuă 
cursa nebună spre Union, unde schimbă direcţia şi o luă spre est, spre MidAmerica 
Mall. 

Un tînăr bine îmbrăcat, cu o servietă diplomat în mînă, alergind pe stradă ca un 
cîine scăpat din lanţ poate fi ceva obişnuit în anumite oraşe, dar nu şi în Memphis; 
oamenii întorceau capul să vadă mai bine scena. 

La un moment dat, se ascunse după un chioşc de fructe şi încercă să-şi tragă 
sufletul. Nu-l urmărea nimeni, aşa că îşi oferi răgazul să mănînce un măr. Şi dacă tot 
era vorba de cros, spera ca Tony Balena să fi fost cel lansat pe urmele lui. 

De fapt, nu fusese niciodată impresionat de inteligenţa lui Wayne Tarrance. 
Magazinul de pantofi fusese un fiasco, A 
iar cîrciuma cu pui fripţi din Grand Cayman fusese o chestie tot atît de idioată. In 
plus, registrul despre Faptele Familiei Morolto l-ar fi plictisit şi pe un copil. In schimb 
idea despre un cod de urgenţă, o alarmă de genul "nu pune nici o întrebare, pur şi 
simplu fugi ca să-ţi salvezi pielea", fusese absolut strălucită. De o lună de zile Mitch 
ştia că, dacă primeşte telefon de la judecătorul Hugo, atunci trebuie să ţişnească pe 
uşă într-o cursă turbată contracronometru cu moartea. Şi acum se produsese 


nenorocirea, iar băieţii de la etajul al cincilea erau pe urmele lui. Unde o fi Abby? se 
întrebă el. 

Pe Union, cîţiva trecători se plimbau nepăsători. Lui Mitch i-ar fi convenit mai 
mult un trotuar plin de oameni, dar fu nevoit să se împace cu situaţia. În intersecţia 
Front cu Union nu observă nimic suspect. Atunci se hotări să intre în holul hotelului 
Peabody, în speranţa că va găsi un telefon. Şi chiar găsi unul la mezanin, lîngă 
toaletă. Formă numărul din Memphis al FBl-ului. 

— Cu Wayne Tarrance, vă rog. Urgent. Sînt Mitch McDeere. 

— Mitch, unde eşti? întrebă Tarrance o secundă mai tirziu. 

— OK, Tarrance, ia spune-mi ce s-a întîmplă? 

— Unde eşti acum? 

— Am ieşit din clădirea firmei, domnule judecător Hugo. Deocamdată sînt în 
siguranţă. Deci, ce s-a întîmplat? 

— Mitch, trebuie să vii aici. 

— Ba nu trebuie să fac absolut nimic, Tarrance. Şi nici n-am să fac pînă nu-mi 
spui tot. 

— Păi, avem, ăă, avem o problemă. A apărut o mică breşă şi e nevoie ca tu... 

— O breşă, Tarrance? Ai spus o "breşă"? Ştii bine că aşa ceva nu există. 
Povesteşte tot, Tarrance, înainte să închid şi să dispar. Încerci să afli de unde dau 
telefon, nu-i aşa Tarrance? Fii atent că închid. 

— Nu! Ascultă-mă, Mitch! Tipii au aflat, ştiu totul despre întîlnirile noastre, 
despre bani şi despre dosare. 

— Şi mai zici că este "o mică breşă", Tarrance, zise Mitch după citeva secunde 
bune de linişte. Pare mai degrabă o explozie în toată regula. Povesteşte-mi despre 
breşa asta, Tarrance, da' repede, că n-am timp. 

— Oh, Doamne, simt că mi se face rău. Mitch, vreau să-ţi spun că sufăr cumplit, 
crede-mă. Voyles este pur şi simplu distrus. Unul din ştabii noştii ne-a vîndut. L-am 
prins chiar în dimineaţa asta, într-un hotel din Washington. L-au plătit cu două sute 
de mii. Sîntem cu toţii sub şoc, Mitch. 

— Ha! Sînt emoţionat. Şi îngrijorat din cauza şocului şi durerii pe care le trăiţi, 
Tarrance. Bănuiesc că vreţi să vin urgent la voi, la birou, şi să ne consolăm unii pe 
alţii. 

— Voyles va fi aici pe la prînz, Mitch. Vine cu cei mai buni oameni şi vrea să te 
vadă. lţi promit că te scoatem din oraş. 

— Aşa deci, vreţi să alerg în braţele voastre ca să mă protejaţi. Eşti un idiot, 
Tarrance; la fel şi Voyles şi toţi ai voştri. lar am fost nebun că am avut încredere în 
voi. Cauţi telefonul de la care vorbesc, Tarrance? 

— Nu! 

— Minţi! Acum închid, Tarrance. Stai liniştit; am să vă sun peste o jumătate de 
oră din altă parte. 

— Nu! Mitch, ascultă-mă. Dacă nu vii aici eşti mort. 

— La revedere, Wayne! Nu pleca de lingă telefon. 

Ascuns în spatele unei coloane de marmură, Mitch studie cu atenţie holul 
hotelului: răţuştele se jucau în bazin, barul era pustiu; cîteva bătrîne bogate beau 
ceai la o măsuţă, iar un musafir siguratic discuta cu recepţionerul. Nimic deosebit. 

Deodată, tipul cu trăsături nordice răsări de după una din plantele ornamentale 


şi îl zări. 

— Acolo! îi strigă el unui coleg. 

Barmanul şi bătrinele priveau nedumeriţi la cei trei actori ai scenei. 

— Cheamă Poliţia! urlă Mitch în timp ce se îndepărta de balustrada scării. 

Ceilalţi doi traversară în fugă holul şi porniră pe scări în sus. Mitch reveni lîngă 
balustradă. Barmanul şi bătrînele erau paralizaţi de spaimă. 

Auzind zgomotul puternic de pe scări, Mitch aruncă servieta, încălecă balustrada 
şi sări pe covorul din hol. Căzu ca un bolovan, dar ateriză totuşi pe amîndouă 
picioarele. O durere ascuţită îi înfăşură gleznele şi şoldurile, însă genunchiul cu 
problema nu cedă. 

În spatele lui, lîngă ascensoare, era un mic magazin în care un puşti de nici 
nouăsprezece ani făcea pe vinzătorul. Mitch intră şchiopătînd în magazin. 

— Uşa de colo este încuiată? întrebă el calm, arătînd o uşă ce dădea spre Union.. 

— Da, domnule. 

— Vrei să cîştigi o mie de dolari? Nu trebuie să feci ceva ilegal, continuă Mitch 
aruncînd pe tejghea zece bancnote de o sută de dolari. 

— A, cum să nu. Cel puţin aşa cred. 

— Nimic ilegal, OK? Îţi jur că nu este nimic ilegal. Descuie uşa aia şi cînd vor 
intra aici doi tipi care vor întreba de mine, spune-le că am ieşit pe acolo şi că m-am 
urcat într-un taxi. 

Puştiul îi dărui un zîmbet strălucitor şi înhaţă teancul de bancnote dintr-o singură 
mişcare. 

— Sigur. Nici o problemă. 

— Unde este cabina de probă? 

— Acolo, domnule, chiar lîngă debara. 

— Descuie uşa, zise Mitch, strecurîndu-se în cabină. 

Vînzătorul tocmai aranja nişte cravate cînd Nordicul şi partenerul lui năvăliră pe 
uşa ce dădea în holul hotelului. 

— Bună dimineaţa, le ură vesel puştiul. 

— N-a intrat aici un bărbat de înălţime medie, într-un costum gri închis şi cu 
cravată grena? 

— Ba da, domnule. A ieşit pe uşa cealaltă şi s-a urcat într-un taxi. 

— Într-un taxi? Fir'ar a dracului de treabă! 

Uşa se deschise şi se închise imediat, iar în magazin se lăsă liniştea. 

— Au plecat, domnule, îl anunţă puştiul cu voce tare. 

— Bun, zise Mitch care se aşezase pe scaunul din cabina de probă şi-şi masa 
genunchii. Du-te la uşă şi vezi ce se întîmplă afară; stai acolo vreo două minute, pe 
urmă vino să-mi spui dacă cei doi mai sînt prin zonă. 

Două minute mai tîrziu puştiul se întoarse satisfăcut: 

— Au plecat. 

Din cabina de probă, Mitch trimise un zîmbet spre uşa larg deschisă. 

— Splendid. Acum dă-mi, te rog, o jachetă sport din cele verzi şi o pereche de 
pantaloni albi de piele. Adu-le aici, te rog, şi fii atent mai departe la ce se întîmplă 
afară. 

— Da, domnule, răspunse puştiul şi începu să adune lucrurile cerute de Mitch, pe 
care apoi le viri pe sub uşa cabinei de probă. Mitch îşi aruncă cravata şi-şi schimbă 


rapid hainele. 
— Cît îţi datorez? îl întrebă el din cabină. 
— Păi, să vedem. Ce-aţi zice de cinci sute? 
— Bine. Acum cheamă-mi un taxi şi anunţă-mă cînd a sosit. 


Tarrance aproape că săpase un şanţ tot plimbiîndu-se în jurul biroului. 
Depistaseră telefonul la Peabody, dar Laney ajunsese prea tirziu; acum şedea iritat 
lîngă Acklin. După patruzeci de minute de la prima convorbire secretara anunţă prin 
interfon: 

— Domnule Tarrance! Vă caută McDeere. 

— Unde eşti? 

— În oraş, dar nu pentru multă vreme. 

— Mitch, fii atent: singur, nu vei rezista nici măcar două zile. Tipii vor aduce aici 
suficient de mulţi oameni care să înceapă un nou război. Trebuie să ne laşi să te 
ajutăm. 

— Ştiu şi eu, Tarrance?! Un motiv foarte ciudat mă face să nu am încredere în 
voi, băieţi. Efectiv, nu-mi dau seama de ce. Este mai mult o presimţire rea. 

— Te rog, Mitch! Nu face greşeala asta. 

— Bănuiesc că vrei să mă faci să cred că mă puteţi proteja cîte zile mai am de 
trăit. Tarrance, nu ţi se pare că este o situaţie cît se poate de caraghioasă? Adică 
fac un tîrg cu FBl-ul şi era cît pe-aci să fiu împuşcat chiar la mine în birou. Asta da 
protecţie! 

Tarrance răsuflă adînc, dar nu mai scoase nici un cuvint. 

— Şi documentele? zise el în cele din urmă. Doar ţi le-am plătit cu un milion de 
dolari! 

— Tarrance, să ştii că nu te mai ţin curelele. Mi-aţi plătit un milion de dolari 
pentru dosarele mele despre care ştiaţi că sînt curate. Dar e-adevărat că asta este 
doar o parte a tirgului nostru. Pentru că ne înţelesesem ceva şi despre protecţie. 

— Dă-ne afurisitele alea de dosare, Mitch. Sînt ascunse pe aici, pe-aproape, doar 
aşa mi-ai spus. Dispari dacă aşa vrei, dar lasă-ne dosarele. 

— Nu ţine, Tarrance. Pot să dispar chiar acum şi cei din Familia Morolto s-ar 
putea nici să nu vină după mine. Dacă n-aveţi dosarele, n-aveţi de ce să faceţi rost 
de inculpări. Şi dacă tipii nu sînt inculpaţi, s-ar putea ca într-o zi să uite de mine. 
Bineînţeles, dacă am noroc. Pentru că i-am speriat la culme, dar nu le-am produs 
pagube ireparabile. Sau, mai ştii, s-ar putea să mă şi primească înapoi pînă la urmă. 

— Doar nu crezi aşa ceva, Mitch! Te vor vina pînă cînd te vor găsi. lar dacă nu 
ne dai dosarele, vom fi şi noi pe urmele tale. Asta-i situaţia! 

— Dacă-i aşa, eu pariez pe Morolto. Şi dacă voi mă veţi găsi primii, atunci se va 
produce o breşă. Una mică de tot. 

— Ai înnebunit, Mitch?! Chiar crezi că poţi să dispari în ceaţă, cu milionul ăla de 
dolari cu tot? Te vor căuta pînă şi în nisipurile deşertului. Nu face asta, Mitch. 

— La revedere, Wayne. Ray îţi trimite salutări, zise el punînd punct convorbiri. 

Tarrance îşi pierdu cumpătul şi trînti telefonul de perete. 

Mitch aruncă o privire spre ceasul din holul aeroportului, apoi formă un alt 
număr de telefon. La celălalt capăt al firului se auzi vocea lui Tammy. 


— Bună, scumpeteo. Îmi pare nespus de rău că te trezesc din somn. 

— Nu-ţi face griji, că oricum canapeaua asta nu mă lasă să dorm. Ce s-a 
întîmplat? 

— Necaz mare. la un creion şi ascultă-mă foarte atent. N-am timp de pierdut: 
am fugit şi tipii sînt pe urmele mele. 

— Dă-i drumul! 

— Punctu' unu. Sun-o pe Abby acasă la părinţii ei. Spune-i să lase totul baltă şi 
să plece din oraş. Spune-i că nu are timp s-o mai pupe pe maică-sa sau să-şi facă 
bagajul. Spune-i că, imediat ce termină de vorbit cu tine, să se urce în maşină şi să 
plece fără să se mai uite înapoi. Să meargă pe interstatala 64 pînă la Huntington, în 
West Virginia, şi de acolo să ia avionul pînă la Mobile. Acolo să închirieze o maşină şi 
să o ia pe interstatala 10, pînă la Gulf Shores, apoi spre Est, pe autostrada 182, spre 
Perdido Beach. Să rezerve o cameră la Perdido Beach Hilton pe numele Rachel 
James şi să aştepte acolo. Ai notat? 

— Da. 

— Punctu' doi. Doc mi-a spus că paşapoartele şi restul actelor nu sînt gata. L-am 
înjurat, da' degeaba. Mi-a promis că lucrează toată noaptea şi că mi le dă miine 
dimineaţă. Numai că în locul meu vei merge tu la Memphis ca să primeşti hirtiile. lei 
avionul pînă acolo. 

— Da, să trăiţi. 

— Punctu' trei. Te urci iar în avion şi ajungi la Nashville. Acolo te încui în 
apartament şi stai lîngă telefon. Nu te mişti de lîngă el. 

— Mi-am notat. 

— Punctu' patru. Sună-l pe Abanks. 

— OK. Ce planuri de călătorie ai? 

— Vin şi eu la Nashville, da' nu ştiu cînd. Acum trebuie să plec. Ascultă, Tammy, 
spune-i lui Abby că dacă nu fuge cit o ţin picioarele, poate fi moartă în mai puţin de- 
o oră. Aşa că să nu stea pe gînduri! 

— OK,şefu'. 

La poarta de intrare 22, îşi luă un bilet pentru cursa de zece şi patru minute spre 
Cincinnati a Companiei Delta. În mînă ţinea strîns o revistă plină cu bilete dus, 
cumpărate pe numele lui Mitchell McDeere: spre Tulsa, la cursa de zece şi 
paisprezece; spre Chicago, la cursa zece şi un sfert; spre Dallas, la cursa de zece şi 
jumătate; spre Atlanta, la cursa de unsprezece şi zece. Pentru toate biletele acestea 
se folosise de Master Card. 

Biletul spre Cincinnati fusese cumpărat cu bani cash, pe numele lui Sam 
Fortune. 


Toţi cei prezenţi în biroul de la etajul al patrulea se înclinară în faţa lui Lazarov. 
De Vasher părea un copilaş speriat, iar asociaţii îşi studiau şireturile de la pantofi. 

— Nu putem da de el, zise De Vasher. 

Lazarov nu făcea parte dintre cei care ţipă şi înjură în situaţii limită; dimpotrivă, 
era chiar mîndru de sîngele rece de care dădea dovadă în astfel de momente. 

— Vrei să spui că a plecat absolut liniştit de aici? întrebă el cu răceală. 

Nimeni nu-i răspunse. De altfel, nici nu era nevoie. 


— E-n regulă, De Vasher. Planul este următorul: îţi trimiţi toţi oamenii la aeroport 
ca să verifice fiecare cursă. Unde şi-a lăsat maşina? 

— In parcarea noastră. 

— E nemaipomenit. A plecat de aici pe jos. Pur şi simplu a ieşit din mica voastră 
fortăreață, mergind liniştit. Joey va fi încîntat cînd va afla chestia asta. Verificaţi 
toate companiile care închiriază maşini. Şi-acum, cîţi onorabili asociaţi avem aici? 

— Şaisprezece. 

— Îi împărţi în echipe de cîte doi oameni şi îi trimiţi pe aeroporturile din Miami, 
New Orleans, Houston, Atlanta, Chicago, Los Angeles, San Francisco şi New York. Să 
doarmă, să mănince, să trăiască acolo şi să supravegheze toate zborurile 
internaţionale. Miine vor primi întăriri. Pentru că dumneavoastră, onorabili domni, îl 
cunoaşteţi atit de bine, veţi merge să-l căutaţi. Este o treabă grea, dar nu mai avem 
nimic de pierdut. Veţi avea mult de lucru, domnilor consilieri, şi-mi pare nespus de 
rău că trebuie să vă dau această veste, dar sînt nevoit s-o fac: orele care vor urma 
nu sînt facturabile. Şi-acum, ce ştiţi despre nevastă-sa? 

— Este la părinţii ei, în Danesboro, Kentucky. 

— Aduceţi-o de acolo, dar fără să-i faceţi vreun rău. 

— Să începem să distrugem arhivele? întrebă De Vasher. 

— Mai aşteptaţi douăzeci şi patru de ore. Dar trimite pe careva în Grand Cayman 
să distrugă documentele de acolo. Şi-acum, grăbeşte-te, De Vasher. 


Voyles se învirtea ca un apucat în jurul biroului lui Tarrance, trîntind tot felul de 
comenzi în stînga şi în dreapta. Vreo duzină de locotenenţi îşi luau notițe. 

— Mergeţi la aeroport. Verificaţi fiecare cursă. Anunţaţi birourile noastre din 
toate oraşele mari. Luaţi legătura cu vama. Avem vreo fotografie de-a lui? 

— Deocamdată n-am găsit nici una, domnule. 

— Mai căutaţi, ne trebuie neapărat una, şi asta cît mai repede. Pînă seara, vreau 
să ajungă în toate filialele noastre şi în toate punctele de vamă. Ticălosul a întins-o! 


35 


Miercuri noaptea, autobuzul părăsi Birmingham-ul puţin după ora două. Aşezat 
undeva în spate, Ray studia atent chipul fiecărui nou pasager ce-şi căuta locul. Un 
taxi îl dusese ceva mai devreme într-o zonă comercială a oraşului unde cumpărase 
o pereche de blue-jeans, o cămaşă de golfin carouri şi nişte pantofi sport, alb cu 
roşu. Avusese timp şi pentru o pizza şi pentru o haltă într-o frizerie, în urma căreia 
se alesese cu o tunsoare stil infanterie marină. La ţinuta sportivă pe care o 
achiziţionase, mai adăugă o pereche de ochelari de soare şi o şapcă de aviator. 

O doamnă scundă, grasă şi cu tenul smead se aşeză pe locul de lîngă el. 

Ray îi zîmbi şi o întrebă: 

— "$ De dónde es usted?" De unde sînteţi? 

Chipul femeii se lumină de plăcere şi un zîmbet larg îi descoperi toată dantura. 

— "Mexico", răspunse ea mîndră. "¿Habla español?" îl întrebă cu vioiciune în 


glas. 

— "Si." 

Şi timp de două ceasuri, cei doi trăncăniră vrute şi nevrute în spaniolă, în timp 
ce autobuzul alerga spre Montgomery. Din cînd în cînd, femeia era nevoită să mai 
repete cîte un cuvînt, dar, oricum, lui Ray nu-i venea să creadă că se descurcă atît 
de bine. In fond, de opt ani, nu mai avusese ocazia să-şi folosească cunoştinţele de 
spaniolă. 

Agenţii speciali Jenkins şi Jones urmăreau autobuzul cu un Dodge Aries. Călătoria 
devenise plictisitoare imediat după ieşirea din Knoxville. Li se spusese că este vorba 
doar de o supraveghere de rutină. "Dacă-l pierdeţi, nu este nici o catastrofă. Totuşi, 
poate încercaţi să nu-l pierdeţi." 


Deoarece pînă la plecarea avionului spre Atlanta mai erau vreo două ore, Abby 
se aşeză într-un colţ mai retras al unui salon întunecat de pe aeroportul din 
Huntigton şi urmărea cu atenţie tot ce se întîmpla în jur. Pe scaunul de lîngă ea se 
odihnea o sacoşă, pentru că, în ciuda instrucţiunilor, reuşise să-şi împacheteze o 
periuţă de dinţi, o trusă de machiaj şi cîteva haine. Ba chiar scrisese şi un bileţel în 
care le spunea părinţilor ei că trebuie să dea o fugă pînă la Memphis, să-l vadă pe 
Mitch: "Totul este în regulă, nu fiţi îngrijoraţi, vă sărut, vă îmbrăţişez şi vă sărut, 
Abby". 

Nici măcar nu ştia dacă soțul ei mai era în viaţă. Tammy îi spusese că era 
speriat, dar că se stăpînea foarte bine. Îi mai spusese că el pleca la Nashville, în 
timp ce ea, Tammy, pleca la Memphis. Lucrurile păreau cam încurcate, dar ea era 
sigură că Mitch ştia ce face. "Du-te la Perdido Beach şi aşteaptă acolo." 

In sfirşit, îmbarcarea. Abby se aşeză pe locul dinspre interval, îşi fixă centura şi 
se relaxa. Şi în clipa următoare o zări. O blondă frapantă, cu pomeţi înalţi şi maxilar 
proeminent, aproape lipsit de feminitate, dar totuşi puternic şi atrăgător. Abby mai 
văzuse parţial chipul acela. Parţial, pentru că ochii erau şi de data aceasta ascunşi 
de ochelari de soare. Blonda se uită la Abby, apoi întoarse capul şi străbătu 
intervalul, îndreptîndu-se spre locul ei, undeva în spate. 

Barul Shipwreck! Da, da, era blonda de la bar, cea care trăsese cu urechea la 
conversaţia între ea, Mitch şi Abanks. Deci ceilalţi dăduseră de ea. Bine, dar atunci 
unde este soţul ei? Ce i-au făcut? In minte îi reveniră cele două ore de drum pline 
de serpentine între Danesboro şi Huntigton. Condusese ca o nebună şi era imposibil 
să o fi urmărit cineva. 

Pentru a doua oară în numai trei săptămîni, Abby admira apusul soarelui dintr- 
un Boeing 727, pe aeroportul din Atlanta. În cele din urmă, avionul îşi luă zborul 
spre Mobile. 


De la Cincinnati, Mitch luă avionul spre Nashville şi sosi în oraş miercuri după- 
amiază la şase, oră la care băncile erau de mult închise. În cartea de telefon găsi 
numărul unei firme de la care închirie o camionetă. Deşi plăti suma cerută cu banii 
jos, fu nevoit să folosească permisul de conducere şi cartea de credit pentru o 
depunere de garanţie. Şi dacă De Vasher va da, în felul ăsta, de el, atunci, ducă-se; 


oricum, n-avea de ales. Mai cumpără şi douăzeci de cutii de carton şi se îndreptă 
spre apartament. 

Nu mai mîncase nimic de marţi seara şi de data asta avu noroc. Tammy îi lăsase 
o pungă cu floricele şi două cutii cu bere pe care le înghiţi fără să stea pe gînduri. La 
ora opt, dădu primul telefon la Perdido Beach Hilton şi îl ceru pe Lee Stevens. "N-a 
sosit încă", îi răspunse recepţionera. Atunci se întinse puţin, direct pe podea, 
gîndindu-se la ceea ce i s-ar fi putut întîmpla lui Abby. S-ar fi putut chiar ca ea să-şi 
fi găsit moartea acolo, în Kentucky, fără ca el să afle. Şi nu putea să dea nici un 
telefon! 

Patul nu fusese strîns, cearşafurile ieftine atirnînd neglijent pînă la podea, căci 
Tammy nu prea se omora cu gospodăria. Priveliştea i-o aduse din nou în minte pe 
Abby, cu numai cinci nopţi în urmă, pe patul acela... Dacă lucrurile mergeau aşa 
cum sperase, atunci în momentul ăsta ea era în avion. Singură. 

Intră în dormitor şi rămase uimit: Tammy construise conştiincios coloane 
perfecte de hîrtie — de o parte băncile şi de cealaltă parte companiile din Caymane. 
Pe fiecare teanc era aşezat un carneţel galben pe care era notat numele companiei 
şi ale cărui pagini erau pline cu date, sume intrate în cont şi nume! 

Pînă şi Tarrance s-ar fi putut descurca în hirtiile respective. lar un juriu le-ar fi 
devorat, pur şi simplu. Procurorul general ar fi convocat o conferinţă de presă, iar 
tribunalele ar fi pronunţat nenumărate sentinţe de condamnare. 


În timp ce forma numărul de telefon al biroului din Memphis, agentul special 
Jenkins căsca de-i trosneau fălcile; nu închisese ochii de mai bine de douăzeci şi 
patru de ore. De altfel, Jones sforăia de mama focului în maşină. 

— FBI, răspunse o voce masculină. 

— Da, cine-i acolo? întrebă Jenkins, după cum cerea regulamentul. 

— Acklin. 

— Bună, Rick. Sînt Jenkins. Am... 

— Jenkins! Unde-aţi fost pînă acum? Aşteaptă puţin! 

Jenkins termină de căscat şi privi în jur: era în autogară. 

Deodată, o voce furioasă izbucni în receptor: 

— Jenkins! Unde sînteţi? era Wayne Tarrance. 

— Sîntem la autogara din Mobile. Şi să ştii că l-am pierdut. 

— Ce-aţi făcut? Cum aţi reuşit chestia asta? 

Lui Jenkins îi pieri brusc somnul. 

— Stai puţin, Wayne. Nouă ni s-a spus să-l urmărim timp de opt ore ca să vedem 
unde merge. Simplă rutină, aşa ai zis. 

— Nu-mi vine să cred că l-aţi pierdut. 

— Wayne, da' nu ne-a zis nimeni să-l urmărim toată viaţa. Doar opt ore, Wayne, 
opt ore. Ori noi l-am urmărit douăzeci şi acum pur şi simplu a dispărut. Pentru ce 
atita scandal? 

— De ce n-ai telefonat mai devreme? 

— Ba am telefonat de două ori, de la Birmingham şi de la Montgomery. Da' a 
fost mereu ocupat. Ce se întîmplă, Wayne? 

— Stai puţin. 


Mîna lui Jenkins se încleştă pe receptor. 

— Bună, Jenkins, se auzi o voce necunoscută. 

— Da? 

— Sînt directorul Voyles. Spune-mi ce dracu' s-a întîmplat! 

Jenkins privi disperat în jur. 

— Domnule director, l-am pierdut. L-am urmărit timp douăzeci de ore, dar cînd a 
coborit aici, în Mobile, s-a pierdut în mulţime. 

— Bravo, fiule. Cînd a fost asta? 

— Acum douăzeci de minute. 

— Bine, acum ascultă-mă. Trebuie neapărat să dăm de el, pentru că fratele lui 
ne-a luat banii şi a dispărut. Aşa că telefonează la Poliţia din Mobile şi spune-le că 
un criminal periculos care a evadat se află în oraş. S-ar putea să aibă deja fotografia 
şi numele lui Ray McDeere. Maică-sa locuieşte în Panama City Beach, aşa că 
alertează toate secţiile de Poliţie dintre Mobile şi oraşul ăla. Îţi trimit ajutoare. 

— OK. Îmi pare rău, domnule director, dar nu ni s-a spus să-l urmărim la 
nesfirşit. 

— Discutăm despre asta altă dată. 


La ora zece, Mitch sună pentru a doua oară la Perdido Beach Hilton şi îl ceru pe 
Rachel James. "Nu a sosit", i se răspunse de la recepţie. Atunci ceru cu Lee Stevens. 
"O clipă", spuse recepţionera. Mitch se aşeză pe podea şi aşteptă plin de încordare. 

— Da, se auzi o voce la celălalt capăt al firului. 

— Lee? întrebă Mitch. 

— Da, veni răspunsul după o scurtă pauză. 

— Sînt Mitch. Felicitări. 

Ray se prăbuşi pe pat şi închise ochii. 

— Doamne, Mitch! A fost atît de uşor! Cum de-ai reuşit? 

— Am să-ţi povestesc altă dată, cînd vom avea mai mult timp. Pentru că în 
momentul ăsta nişte tipi încearcă să ne omoare, pe mine şi pe Abby. Aşa că am 
luat-o la fugă. 

— Cine sînt tipii ăia, Mitch? 

— Mi-ar trebui zece ore ca să-ţi povestesc doar primul capitol şi acum n-avem 
timp. Notează-ţi numărul ăsta de telefon: 615-889-4380. 

— Nu-i din Memphis, nu-i aşa? 

— Nu, este din Nashville. Sînt într-un apartament care ne serveşte de cartier 
general. Ţine minte numărul ăsta. Dacă eu n-am să fiu aici, îţi va răspunde o fată pe 
nume Tammy. 

— Tammy? 

— Este o poveste prea lungă. Fă ce-ţi spun şi fii atent că în seara asta Abby vine 
şi ea la hotelul tău sub numele de Rachel James. Vine cu o maşină închiriată. 

— Vine aici! 

— Ascultă-mă, Ray. Sintem vinaţi de nişte canibali, atita că sîntem cu un pas în 
faţa lor. 

— În faţa cui? 

— A Mafiei. Şi a FBl-ului. 


— Doar ăştia? 

— Probabil. Şi-acum ascultă-mă. Există şansa — mică, dar există — ca Abby să 
fie urmărită. Trebuie neapărat să o găseşti şi să faci în aşa fel încît să nu fie nimeni 
pe urmele ei. 

— Şi dacă are să fie cineva? 

— Sună-mă şi vom vedea ce este de făcut. 

— Nici o problemă. 

— Nu folosi telefonul decît pentru numărul pe care ţi l-am dat. Şi ţine minte că 
nu putem vorbi prea mult. 

— Am să-ţi pun o mulţime de întrebări, frăţioare. 

— lar eu am toate răspunsurile, dar îţi repet, lăsăm asta pe altă dată. Ai grijă de 
soţia mea şi dă-mi telefon după ce ajunge la hotel. 

— S-a făcut! Mitch, mulţumesc. 

— "Adios." 


O oră mai tirziu, Abby îşi lăsă maşina înmatriculată în Alabama în parcarea 
hotelului şi porni spre veranda din faţa intrării. În drept uşii se opri o clipă şi privi în 
urmă, spre alee; apoi intră în hotel. 

Nu trecură nici două minute cînd un taxi din Mobile se opri lîngă verandă. 
Femeia din taxi vorbi ceva cu şoferul, îi plăti cursa şi cobori din maşină. Era blondă, 
o nuanţă care sărea în ochi; era bine făcută şi pantalonii strîmţi din catifea reiată îi 
subliniau formele. Doar ochelarii negri de soare erau ciudaţi, căci ceasul arăta 
miezul nopţii. Femeia se apropie bănuitoare de uşa de la intrare, aşteptă un minut, 
apoi se hotări să intre. Ray, care o urmărea cu atenţie încă de la sosirea taxiului, se 
apropie de holul de la intrare. 

Blonda se apropie de recepţie. 

— O cameră cu un singur pat, o auzi el zicînd. 

Recepţionerul îi întinse registrul şi blonda îşi scrise numele. 

— Doamna care a venit puţin înaintea mea, cum se numeşte? Am impresia că 
este o veche prietenă de-a mea. 

— Rachel James, răspunse recepţionerul după ce căută în fişe. 

— Exact, ea este. De unde vine? 

— Adresa de aici este din Memphis. 

— In ce cameră stă? Aş vrea să trec pe la ea să o văd. 

— N-am voie să dau numerele camerelor celorlalţi oaspeţi ai hotelului nostru. 

Blonda scoase din poşetă două hirtii de douăzeci de dolari şi le împinse spre cel 
din faţa ei. 

— Vreau doar să o salut. 

— Camera 622, răspunse recepţionerul, luînd banii. 

— Este vreun telefon pe-aici? 

— Da, după colţ. 

Ray se strecură pe lingă perete şi găsi cele patru telefoane publice; îl alesese pe 
cel din mijloc şi începu să se converseze cu el însuşi. 

Blonda se opri lîngă telefonul cel mai îndepărtat şi se întoarse cu spatele la Ray. 
Vorbea foarte încet şi el nu reuşea să audă decit frînturi de fraze. 


— „luat o cameră... 622... Mobile... nişte ajutor... nu pot... o oră?... da... 
grăbiţi... 

Femeia închise telefonul şi Ray se porni să vorbească şi mai tare în receptorul 
mort. 

Zece minute mai tirziu, cineva ciocăni la uşă. Blonda sări din pat şi îşi vîrî 
pistolul la brîu, sub cămaşă. Apoi deschise puţin uşa. Dar aceasta sări din balamale, 
trîntind-o pe femeie de perete. Ray o lovi scurt cu o palmă grea, îi luă pistolul şi o 
ţintui la podea. 

— Dacă scoţi un sunet, te ucid! 

Femeia încetă să se mai zbată şi închise ochii. 

— Cine eşti? întrebă Ray, lipindu-i ţeava pistolului de tîmplă, dar nu primi nici un 
răspuns. 

— Nu te mişti, nu vorbeşti, ne-am înţeles? Doamne, cît mi-ar place să-ţi zbor 
creierii. 

Relaxat, dar neslăbindu-şi deloc prizoniera, Ray îi desfăcu geanta de voiaj şi 
răsturnă conţinutul pe podea. 

— Deschide gura, îi porunci el femeii, dar aceasta nu se mişcă. 

Ţeava pistolului se apropie atunci din nou de tîmpla ei, convingînd-o să deschidă 
gura. Ray îi vîrî între dinţi o pereche de şosete curate pe care le găsise în sacoşă şi 
o legă la ochi cu propria ei cămaşă de noapte; pentru picioare şi pentru miini folosi 
toţi ciorapii pe care îi găsi, apoi rupse în fişii cearşafurile de pe pat în cele din urmă, 
cînd îşi termină opera, femeia aducea a mumie şi Ray se grăbi să o vire sub pat. 

În poşetă găsi şase sute de dolari cash şi un portvizit cu un permis de conducere 
eliberat în Illinois, pe numele Karen Adair; era din Chicago şi se născuse pe 4 martie 
1962. Ray luă cu el pistolul şi portvizitul. 


Cînd telefonul sună la ora unu dimineaţa, Mitch era vîrît pînă peste cap în 
registre bancare, absolut fascinante de altfel şi puternic incriminatoare. 

— Alo, răspunse el, prudent. 

— Cartierul general? întrebă o voce aflată în mod evident în vecinătatea unui 
tonomat cu volumul dat la maximum. 

— Unde eşti, Ray? 

— Într-o bombă numită Floribama Lounge, chiar la graniţa statului. 

— Unde-i Abby? 

— În maşină. E bine, fii liniştit. 

Mitch răsuflă uşurat la auzul acestor cuvinte şi zimbi, ascultind mai departe. 

— A trebuit să plecăm de la hotel pentru că Abby a fost urmărită de o tipă. Ea 
crede că era femeia pe care aţi văzut-o voi într-un bar din Caymane. Zice că a 
urmărit-o toată ziua şi pe urmă a apărut şi la hotel. Aşa că m-am ocupat eu de tipă 
şi pe urmă am dispărut. 

— Te-ai ocupat de ea? Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că n-am aflat nimic de la ea, dar am scos-o din circulaţie 
pentru o vreme. 

— Abby e bine?! 

— Da, numai că sîntem amindoi morţi de oboseală. Şi acum spune-mi ce anume 


vrei să facem. 

— Sînteţi la vreo trei ore distanţă de Panama City Beach. Ştiu că sînteţi morţi de 
oboseală, dar trebuie neapărat să ajungeţi acolo, să scăpaţi de maşină şi să luaţi 
două camere la Holiday Inn. Sunaţi-mă după ce vă instalaţi. 

— Sper că ştii ce faci. 

— Ai încredere în mine, Ray. 

— Am încredere, da' încep să regret că am plecat din închisoare. 

— Ray, nu te mai poţi întoarce acolo. Înţelege că n-ai decît două posibilităţi: să 
fugi sau să mori. 


36 


Taxiul se opri la semafor şi Mitch cobori, strimbîndu-se din cauza durerii din 
picioare. Traversă şchiopătînd intersecţia aflată chiar în centrul oraşului. 

Southeastern Bank Building era un cilindru de sticlă cu treizeci de etaje, ce 
semăna cu o cutie din acelea metalice în care sînt ambalate mingiile de tenis. Era 
închisă la culoare, aproape neagră. Se ridica, impresionantă, în mijlocul unui labirint 
de alei, fîntîni şi verdeață bine îngrijită. 

Mitch pătrunse pe uşile turnante împreună cu roiul de funcţionari care se 
grăbeau la muncă. In vestibului placat cu marmură găsi lista angajaţilor şi scara 
rulantă care-l duse la etajul al treilea. O femeie bine făcută, cam la vreo patruzeci 
de ani, aşezată la un birou modern, îl privi fără să zîmbească. 

— Aş vrea să-l văd pe domnul Mason Laycook, vă rog, zise Mitch. 

— Luaţi loc. 

Domnul Laycook îşi făcu apariţia de după colţ şi era tot atît de acru ca şi 
secretara lui. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă el cu o voce fonfăită. 

— Da, vreau să fac un transfer telegrafic de bani, răspunse Mitch, ridicîndu-se în 
picioare. 

— Bine. Aveţi cont deschis la noi? 

— Da. 

— Cum vă numiţi, vă rog? 

— Este un cont numeric. 

"Cu alte cuvinte, n-ai să afli numele meu, domnule Laycook. Nici nu ai nevoie de 
aşa ceva." 

— Foarte bine. Vă rog să mă urmaţi. 

Biroul nu avea nici o fereastră, în schimb era plin cu terminale şi monitoare. 
Mitch se aşeză într-un fotoliu. 

— Numărul contului, vă rog. 

— 214-31-35. Numărul ţişnise cu uşurinţă din memorie. Laycook îl introduse în 
calculator şi aşteptă. 

— Este un cont deschis de o oarecare T. Hemphill, cu acces numai pentru ea şi 
pentru o anumită persoană de sex masculin de aproximativ un metru optzeci 
înălţime, cîntărind circa şaptezeci şi cinci de kilograme, cu ochi albaştri, păr 


castaniu, în vîrstă de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani. Descrierea vi se 
potriveşte, domnule. Puteţi să-mi spuneţi ultimele patru cifre ale codului asigurării 
dumneavoastră? 

— 8585. 

— Foarte bine. Aveţi accesul. Şi-acum spuneţi-mi ce pot face pentru 
dumneavoastră. 

— Vreau să transfer aici nişte fonduri aflate într-o bancă din Grand Cayman. 

Laycook se încruntă şi luă un creion din buzunar. 

— In care bancă din Grand Cayman? 

— Royal Bank of Montreal. 

— Ce tip de cont? 

— Cont numeric. 

— Bănuiesc că aveţi numărul contului? 

— 499 DFH 2122. 

— Nu va dura decit o clipă, zise Laycook şi se ridică, părăsind încăperea. 

După zece minute se întoarse însoţit de domnul Nokes, un vicepreşedinte sau 
aşa ceva. Nokes se prezentă. Cei doi bărbaţi păreau nervoşi. 

Nokes ţinea în mînă un fragment de imprimantă de calculator şi el fu cel care 
tinu discursul oficial. 

— Domnule, contul la care v-aţi referit este un cont restrictiv. Prin urmare, 
trebuie să deţineţi anumite informaţii înainte de a declanşa transferul. 

Mitch dădu din cap aprobator. 

— Care sînt datele şi sumele ultimelor trei depuneri? 

Din nou totul veni uşor, fără efort, doar din memorie, fără nici un fel de notă 
scrisă. 

— Pe 3 februarie anul ăsta, şase milioane şi jumătate. Pe 14 decembrie, anul 
trecut — nouă milioane două sute de mii. Şi pe 8 octombrie, anul trecut — 
unsprezece milioane. 

Laycook şi Nokes urmăriră datele de pe imprimantă. 

— Foarte bine, zise Nokes, cu un uşor zimbet profesional pe buze. 

— Care sînt condiţiile transferului? întrebă Laycook gata să-şi noteze. 

— Zece milioane de dolari transferate imediat băncii dumneavoastră, în contul 
214-31-35. Aştept. 

— Nu este nevoie, domnule. 

— Ba da, am să aştept. Vreau să vă mai spun ceva după ce terminaţi transferul. 

— Cum doriţi! Să vă aduc o cafea? 

— Nu, mulţumesc. Aş vrea, în schimb, un ziar de astăzi. 

— Găsiţi aici, pe masă, zise Laycook. 

Cei doi părăsiră biroul, iar pulsul lui Mitch începu să revină la normal. Deschise 
un exemplar al ziarului Tennessean din Nashville; undeva, pe la mijloc, dădu de 
cîteva rînduri despre evadarea de la Brushy Mountain. Nici un fel de fotografie, doar 
cîteva rînduri. Deci erau în siguranţă la Holiday Inn, pe Miracle Strip, în Panama City 
Beach, Florida. Deocamdată nu le luase nimeni urma. Cel puţin aşa spera Mitch. 

Laycook reveni singur. Atitudinea lui era mult mai prietenoasă. 

— Transferul a avut loc, banii sînt la noi. Şi-acum spuneţi-ne ce mai putem face 
pentru dumneavoastră. 


— Vreau să transferați din nou cea mai mare parte din bani. 

— Cite transferuri? 

— Trei. Primul, de un milion de dolari, într-un cont numeric la Coast National 
Bank din Pensacola. Contul va fi accesibil unei singure persoane de sex feminin, 
albă, de aproximativ cincizeci de ani. Am să-i comunic eu numărul contului. 

— Contul de care vorbiţi există deja? 

— Nu, vreau să-l deschideţi dumneavoastră, o dată cu transferul. 

— Foarte bine. Al doilea? 

— Un milion de dolari la Dane County Bank din Danesboro, Kentucky, în orice 
cont deschis pe numele Harold sau Maxine Sutherland. Este o bancă mică, dar este 
în legătură cu United Kentucky din Louisville. 

— Foarte bine. Şi al treilea transfer? 

— Şapte milioane la Deutschebank din Zurich, în contul numărul 772-03 BL-600. 
Restul banilor rămîne aici. 

— Totul va dura aproximativ o oră, zise Laycook în timp ce-şi nota indicaţiile lui 
Mitch. 

— Vă telefonez peste o oră pentru confirmare. 

— Foarte bine. 

— Mulţumesc, domnule Laycook. 

Fiecare pas era dureros, dar asta nu mai avea importanţă. Cu tot trupul sub 
control, aşa cum era de altfel normal pentru un alergător, Mitch cobori scările şi ieşi 
din clădire. 


La ultimul etaj al sucursalei din Grand Cayman a lui Royal Bank of Montreal, o 
secretară de la serviciul Transferuri telegrafice vîri o imprimantă de calculator chiar 
sub nasul foarte ascuţit, de altfel, al lui Randolph Osgood. Era vorba de un transfer 
neobişnuit de zece milioane de dolari. Neobişnuit, pentru că, de obicei, banii din 
contul respectiv nu se mai întorceau în Statele Unite; în plus, suma fusese 
transmisă unei bănci cu care nu mai lucraseră înainte. Osgood examina imprimanta 
şi telefona la Memphis. Domnul Tolar era în concediu, răspunse secretara. Atunci, 
cu Nathan Locke, ceru el. Domnul Locke lipseşte din oraş. Victor Milligan? Nici 
domnul Milligan nu este în oraş.Osgood aşeză imprimanta în teancul de hirtii "de 
rezolvat mîine". 


Noaptea clăduţă de primăvară fusese liniştită pe Emerald Coast, de la Mobile 
pînă la Panama City, trecînd prin Pensacola, Fort Walton Beach şi Destin. Avusese 
loc doar un singur eveniment violent. O tînără fusese jefuită, bătută şi violată chiar 
în camera ei de la Perdido Beach Hilton. Prietenul ei, un tip înalt, cu trăsături 
nordice foarte pronunţate fusese cel care o găsise. Bărbatul se numea Aaron 
Rimmer şi era din Memphis. 

Dar adevărata senzaţie a nopţii fusese impresionanta vinătoare declanşată pe 
urmele unui asasin evadat, cunoscut sub numele de Ray McDeere. Cineva îl văzuse 
în autogara după lăsarea serii. Fotografia tipului era publicată pe prima pagină a 
ziarului de dimineaţă şi nici nu bătuse de zece că la Poliţie se şi prezentaseră trei 


martori care-l văzuseră în diverse locuri. Poliţiştii îi luaseră urma pînă la Gulf Shores. 

Şi cum Hilton se găsea doar la vreo zece mile de Gulf Shores pe autostrada 182, 
şi cum singurul evadat din zonă se găsea în apropierea locului unde se produsese 
infracţiunea cu violenţă din aceeaşi seară, concluzia veni de la sine. Recepţionerul 
de la hotel făcu o identificare probabilă a lui Ray McDeere şi aşa se află că luase o 
cameră sub numele de Lee Stevens. Plătise cash. Victima, care sosise mai tîrziu la 
acelaşi hotel, îl identifică şi ea pe Ray McDeere. 

Recepţionerul îşi mai aminti şi că victima se interesase de o oarecare Rachel 
James, care venise cu cinci minute înaintea ei şi plătise tot cash. Rachel James 
dispăruse din hotel în cursul nopţii. La fel ca Ray McDeere, alias Lee Stevens. 
Paznicul unei parcări îl identifică şi el pe McDeere şi declară că, între orele 
douăsprezece şi unu noaptea, îl văzuse urcînd într-o maşină albă însoţit de o 
femeie. Paznicul mai adăugă şi că femeia se aşezase la volan, iar cei doi aveau ae- 
rul că se grăbesc. O luaseră pe autostrada 182, îndreptîndu-se spre Est. 

În urma acestei mărturii, Poliţia începu să caute în zona cuprinsă între Mobile şi 
Miami, maşina albă închiriată de Abby McDeere de la firma Avis. Şeriful îi promise 
lui Aaron Rimmer, prietenul victimei, să-l ţină la curent cu mersul evenimentelor. 
Domnul Rimmer va putea fi găsit la Hilton, unde împărțea o cameră cu Tony 
Verkler. Camera alăturată era a şefului lor, De Vasher. La etajul al şaptelea al 
hotelului, alţi paisprezece prieteni de-ai lui aşteptau cuminţi în camerele lor. 


Fusese nevoit să facă şaptesprezece drumuri între apartament şi furgonetă, dar 
la ora prînzului, documentele Ben-dini erau gata de plecare. Mitch se aşeză pe 
canapea şi, odihnindu-şi picioarele umflate, începu să scrie instrucţiunile pentru 
Tammy, spunîndu-i, printre altele, şi că va trebui să mai aştepte o săptămînă pînă 
să ia legătura cu mama lui. 

Apoi se pregăti să ducă la bun sfirşit o sarcină foarte neplăcută. Formă numărul 
de la Dane County Bank şi ceru să vorbească cu Harold Sutherland. Era o problemă 
urgentă, adăugă el. 

— Alo, se auzi vocea furioasă a socrului lui. 

— Domnule Sutherland, sînt eu, Mitch. Aţi... 

— Unde este fiica mea? Ce este cu ea? 

— Abby este cu mine şi totul este în regulă. Vom pleca din ţară pentru cîteva 
zile. Sau săptămîni sau luni. 

— Inţeleg, replică celălalt. Şi pot să ştiu unde anume? 

— Nu ştim încă. Probabil că o să hoinărim un timp. 

— S-a întîmplat ceva, Mitch? 

— Da, domnule; ceva foarte neplăcut, dar nu vă pot da explicaţii acum. Poate 
mai degrabă într-una din zilele astea. Fiţi foarte atent la ce vor scrie ziarele. Cam în 
două săptămîni vor publica ceva foarte important legat de Memphis. 

— Siînteţi în pericol? 

— Oarecum. Spuneţi-mi, aţi primit vreun transfer de bani mai neobişnuit în 
dimineaţa asta? 

— Da, am primit. Acum o oră, cineva şi-a pus aici la păstrare un milion de dolari. 

— Eu sînt cineva ăla, iar banii vă aparţin. 


O vreme nu se mai auzi nimic la celălalt capăt al firului. 

— Mitch, cred că am dreptul la o explicaţie. 

— Aveţi dreptate, domnule, dar nu v-o pot oferi acum. Dacă vom reuşi să ieşim 
cu bine din ţară, vă vom da de ştire cam peste o săptămînă. Bucuraţi-vă de bani. Şi- 
acum trebuie să plec. 

Mitch aşteptă un minut, apoi sună la Holiday Inn, Panama City Beach, şi ceru 
camera 1028. 

— Alo, se auzi vocea lui Abby. 

— Bună, scumpo. Cum te simţi? 

— Groaznic, Mitch. Fotografia lui Ray este pe prima pagină a tuturor ziarelor de 
aici. Întîi era vorba doar de evadare şi de faptul că cineva îl văzuse la Mobile. Acum 
însă, televiziunea a anunţat că este principalul suspect într-un viol petrecut azi- 
noapte. 

— Ce?! Unde? 

— La Perdido Beach Hilton. Ray a surprins-o pe blonda aceea care mă urmărea 
pe mine că a venit la hotel, şi-atunci a intrat peste ea în cameră, şi a legat-o bine. 
Doar atît. A, i-a mai luat şi pistolul şi banii, iar acum ea pretinde că a fost bătută şi 
violată de Ray McDeere. Aşa că în momentul ăsta, fiecare poliţai din Florida este în 
căutarea maşinii pe care am închiriat-o eu aseară în Mobile. 

— Şi maşina unde este? 

— Am lăsat-o cam la o milă spre Vest de aici, într-o zonă de blocuri. Mitch, îmi 
este îngrozitor de frică. 

— Unde este acum Ray? 

— Pe plajă. Ziarele au publicat o fotografie veche de a lui, în care are plete şi un 
ten foarte palid. De fapt, nu este o fotografie reuşită. Acum şi-a făcut o tunsoare 
gen infanterie marină şi încearcă să se bronzeze puţin. După mine, chestia s-ar 
putea să-i ajute. 

— Amîndouă camerele sînt pe numele tău? 

— Da, Rachel James. 

— Ascultă-mă, Abby. Gata cu Rachel, şi Lee, şi Ray, şi Abby. Aşteptaţi pînă se 
înserează şi plecaţi de acolo. Plecaţi pe jos, pur şi simplu. Cam la o jumătate de milă 
spre Est veţi da de un mic motel, Blue Tide. La recepţie cereţi două camere 
alăturate şi plătiţi cash. Recepţionerului îi spui că te cheamă Jackie Nagel. Ai 
reţinut? Jackie Nagel. Să nu uiţi numele, pentru că de el am să întreb cînd voi 
ajunge acolo. 

— Şi dacă nu au două camere una lîngă alta? 

— OK, dacă e ceva care nu merge, renunţaţi şi, ceva mai departe, veţi da de o 
bombă numită Seaside. La recepţie foloseşti acelaşi nume. Eu am să plec de-aici pe 
la ora unu şi am să fiu acolo peste vreo zece ore. 

— Şi dacă vor găsi maşina? 

— Fireşte că o vor găsi şi vor scotoci tot Panama City Beach, aşa că trebuie să 
fiţi foarte prudenţi. După ce se întunecă, încearcă să te strecori pînă la o parfumerie 
şi cumpără nişte vopsea de păr. Tunde-te foarte scurt şi pe urmă fă-te blondă. 

— Blondă! 

— Sau roşcată, culoarea n-are nici o importanţă. Important este să ţi-o schimbi 
pe cea naturală. Spune-i lui Ray să nu iasă din cameră. Să nu vă asumaţi nici un fel 


de riscuri. 

— Mitch, ştii că Ray are acum un pistol. 

— Spune-i că am zis eu să nu-l folosească. Locurile or să viermuiască de poliţişti 
şi el n-are cum să facă faţă cu pistolul ăla. 

— Mitch, te iubesc şi-mi este îngrozitor de frică. 

— E normal să fii speriată, iubito. Da' ia gîndeşte-te: nimeni nu ştie unde sînteţi 
şi nimeni nu va afla nimic dacă nu faceţi nici o mişcare. Am să fiu şi eu cu voi în jur 
de miezul nopţii. 


Lambert Quin, Wally Hudson şi Kendall Mahan se retrăseseră în sala de 
conferinţe de la etajul al patrulea şi încercau să-şi imagineze viitorul. Ca angajaţi 
vechi ai firmei, ei erau la curent cu tot ce se petrecea la etajul al cincilea şi la 
subsol, cu domnii Lazarov şi Morolto, cu ceea ce se întîmplase cu Hodge şi Kozinski. 
Ştiau că, odată angajat, nimeni nu mai putea să părăsească firma. 

Fiecare dintre ei povesti celorlalţi cum fusese ziua aceea. Toţi trei fură de acord 
că fusese la fel de tristă ca ziua în care aflaseră că nu există Moş Crăciun. Ziua în 
care Nathan Locke îi chemase în biroul lui şi le vorbise despre cel mai mare client al 
firmei fusese cu adevărat tristă şi înspăimîntătoare. Apoi le făcuse cunoştinţă cu De 
Vasher. În realitate erau angajaţii Familiei Morolto şi nu li se cerea decit să 
muncească pe brînci, să-şi cheltuiască veniturile atît de frumoase şi să nu sufle nici 
un cuvînt nimănui despre ceea ce aflaseră. Cei trei se conformaseră; uneori se 
gîndiseră să părăsească firma, dar nu-şi făcuseră niciodată cu adevărat un plan; 
aveau doar familii de întreţinut. Cu timpul, se simţiră ceva mai bine. Aveau atit de 
mulţi clienţi curaţi, atîta muncă absolut legală încît partea cealaltă se mai estompă. 

De afacerile murdare se ocupau asociaţii, dar trecerea anilor îi implicase şi pe ei 
mai adînc în conspirație. Asociaţii îi asigurau mereu că era absolut imposibil să fie 
descoperiţi: erau mult prea inteligenţi şi aveau prea mulţi bani. Acoperirea era 
perfectă. Dar cei trei avocaţi din jurul mesei de conferinţe erau preocupaţi mai ales 
de faptul că toţi asociaţii părăsiseră oraşul. Dispăruse pînă şi Avery Tolar. Plecase 
pur şi simplu de la spital. 

Vorbiră apoi despre Mitch. Era clar că era speriat şi că fugea ca să-şi salveze 
pielea. Dacă-l prindea De Vasher, era un om mort, iar ei aveau să-l înmormînteze ca 
pe Hodge şi Kozinski. În schimb, dacă-l prindeau federalii, atunci ăştia puneau mîna 
şi pe dosare şi pe firmă, adică şi pe cei trei din încăpere. 

Dar dacă, presupuneau ei, nu-l prindeau nici unii nici ceilalţi? Dacă dispărea pur 
şi simplu? Luîndu-şi documentele cu el, evident. Dacă în clipa de faţă Mitch şi Abby 
erau undeva pe o plaja, bînd rom şi numărîndu-şi banii? Varianta asta le plăcu cel 
mai mult şi o mai analizară o vreme. În cele din urmă se hotăriră să aştepte pînă a 
doua zi: dacă Mitch era împuşcat pe acolo pe unde se afla, atunci rămîneau în 
Memphis; dacă nimeni nu reuşea să dea de el, tot rămiîneau în Memphis; dar dacă 
puneau mîna pe el federalii, atunci pe cai, prieteni! Fugi, Mitch, fugi! 


Camerele de la motelul Blue Tide erau strimte şi umede; covorul, vechi de 
douăzeci de ani, era uzat rău de tot; cuverturile de pe paturi erau găurite cu ţigara; 


dar, în fond, luxul nu este important. Joi seara, Ray stătea în spatele lui Abby şi îi 
tăia părul cu o foarfecă. Pletele ei brune zăceau pe podea în jurul scaunului. Abby îi 
urmărea cu atenţie mişcările în oglinda de lîngă televizor şi din cînd în cînd mai 
dădea cite un ordin. In final, rezultă o tunsoare băieţească, de care Ray fu cit se 
poate de mîndru. 

— Ei, şi-acum cred că pot să-l vopsesc, zise Abby cu tristeţe în glas, apoi intră în 
baie şi închise uşa în urma ei. 

O oră mai tîrziu, ieşi de-acolo în chip de blondă. Ray adormise şi Abby se aplecă 
şi strînse părul de pe podea, virîndu-l într-o pungă de plastic pentru gunoi, împreună 
cu sticluţa goală de vopsea şi cu pensula. 

Cineva bătu la uşă şi Abby îngheţă. Draperiile acopereau complet fereastra. 
Abby se hotărî să-l trezească pe Ray şi-l lovi uşor cu palma peste picior. O nouă 
bătaie în uşă şi Ray sări în picioare, strîngînd în palmă pistolul. 

— Cine este acolo? întrebă ea în şoaptă. 

— Sam Fortune, veni răspunsul. 

Ray deschise uşa şi-l lăsă să intre în cameră. Mitch îi îmbrăţişa pe amîndoi, 
încuiară din nou uşa, stinseră lumina şi se aşezară pe pat. Pe Abby, Mitch o ţinea 
strîns lîngă el. Aveau atitea să-şi spună încît nici unul nu scotea o vorbă. 

O rază de lumină îşi făcu loc printre perdele; slabă la început, apoi din ce în ce 
mai puternică. Nicăieri, nici un zgomot. Parcarea era pustie. 

— Aproape că-mi pot explica prezenţa mea aici, zise Ray, rupînd tăcerea. Da' nu 
sînt deloc sigur că înţeleg de ce eşti tu aici. 

— Ba trebuie să uităm cu toţii de ce ne aflăm aici, spuse Mitch, şi să ne 
concentrăm asupra plecării. Toţi împreună şi în siguranţă. 

— Abby mi-a povestit totul, zise Ray. 

— Da' nu ştiu chiar tot, zise ea. De exemplu, nu ştiu cine ne urmăreşte. 

— Presupun că sînt cu toţii prin împrejurimi, spuse Mitch. De Vasher şi ai lui cred 
că sînt la Pensacola: în fond, este cel mai apropiat aeroport. Tarrance este şi el pe 
undeva, pe Coastă, conducîndu-şi băieţii în căutarea lui Ray McDeere, violatorul, şi 
a complicei acestuia, Abby McDeere. 

— Şi-atunci ce se va întîmpla? întrebă Abby. 

— Păi ce să se-ntimple? Vor găsi maşina, dacă nu cumva au şi găsit-o, şi chestia 
asta îi va îndrepta spre Panama City Beach. In ziar scria că zona de căutare se 
întinde între Mobile şi Miami, or asta înseamnă că s-au desfăşurat puternic. De-a 
lungul țărmului sînt cel puţin o mie de moteluri din astea ieftine. Ceea ce înseamnă 
că vor avea de-a face cu nenumărate roiuri de turişti în ţinută de vacanţă. lar în 
condiţiile astea, cu o sută de oameni puşi pe urmele noastre, avem la dispoziţie 
vreo două-trei zile. 

— Bine, şi ce se va întîmpla în clipa în care vor înţelege că sîntem aici, în locul 
ăsta? întrebă Abby. 

— Păi, tu şi cu Ray aţi fi putut continua drumul într-o altă maşină. N-au cum să 
fie siguri că sîntem pe Strip, dar vor începe să ne caute şi pe-aici. Da' totuşi, ăştia 
nu sînt de la Gestapo; nu pot să dea buzna pe o uşă fără să existe o cauză evidentă. 

— Da, da' De Vasher o poate face, interveni Ray. 

— Ai dreptate, atita doar că trebuie să dea buzna pe vreo mie de uşi, cîte sînt 
pe-aici. Vor pune baraje pe şosea, vor supraveghea fiecare magazin şi fiecare 


restaurant, vor întreba la fiecare recepţie de hotel, arătîndu-le tuturor fotografia lui 
Ray. Au să viermuiască pe-aici cîteva zile şi, dacă avem puţin noroc, nu vor da de 
noi. 

— Cu ce maşină eşti, Mitch? întrebă Ray. 

— Cu o camionetă. 

— Păi, atunci nu-nţeleg de ce nu ne urcăm cu toţii în ea şi să ne luăm tălpăşiţa. 
Maşina cealaltă este doar la o milă de aici, parcă aşteaptă să fie găsită, şi mai ştim 
şi că ceilalţi sînt pe drum. Aşa că eu zic s-o ştergem. 

— Ray, s-ar putea ca tipii să fi instalat deja baraje peste tot. Ai încredere în 
mine, doar te-am scos din închisoare exact aşa cum ţi-am promis. 

Sunetul unei sirene de poliţie izbucni pe Strip. Cei trei îngheţară, ascultind-o 
pierzîndu-se în depărtare. 

— OK, băieţi, zise Mitch, pornim. Nu-mi place locul ăsta. Parcarea este pustie şi 
prea aproape de şosea. Eu am parcat furgoneta ceva mai încolo, la Sea Gull's Rest 
Motel şi am luat şi două camere foarte elegante tot acolo. Pînă şi gîndacii sînt mai 
mici în motelul ăla. Aşa că vă propun o plimbare pe plajă, în direcţia motelului, după 
care va urma descărcatul furgonetei. Nu-i aşa că avem un program interesant 
pentru orele următoare? 


37 


Vineri dimineaţa, chiar înainte de răsăritul soarelui, Joey Morolto şi trupele lui de 
asalt sosiră pe aeroportul din Pensacola cu un avion închiriat. Lazarov îi aştepta cu 
două limuzine şi opt dubiţe închiriate. În timp ce coloana de maşini părăsi oraşul şi 
se îndreptă spre răsărit pe autostrada 98, Joey primi raportul despre ultimele 
douăzeci şi patru de ore. După o oră de drum, maşinile se opriră în dreptul unui bloc 
cu douăsprezece etaje numit Sandpiper, aflat chiar pe Strip, la Destin, la numai o 
oră distanţă de Panama City Beach. Pentru apartamentul de la ultimul etaj, Lazarov 
plătise numai patru mii de dolari pe săptămînă, la tarif de extrasezon. În afară de 
apartament, toate camerele de la etajul respectiv şi de la cel inferior fuseseră 
închiriate pentru trupă. 

Domnul Morolto răcnea ordine în stînga şi în dreapta ca un sergent isteric. 
Comandamentul fusese stabilit în camera cea mare a apartamentului, cea care 
dădea spre apele verzi şi liniştite ale mării; oricum, lui Joey nimic nu-i convenea; 
voia să-şi ia micul dejun şi Lazarov trimise două furgonete la un supermarket din 
apropiere; după aceea, îl voia şi pe McDeere, dar Lazarov îi ceru să aibă puţină 
răbdare. Cînd se lumină de ziuă, trupa fusese cazată şi aştepta desfăşurarea 
evenimentelor. 

Pe aceeaşi plajă, dar la trei mile distanţă de Sandpiper, F. Denton Voyles şi 
Wayne Tarrance stăteau în balconul camerei lor de la etajul al optulea al hotelului 
Sandestin Hilton şi beau cafea, admirînd răsăritul soarelui şi discutînd strategia. Din 
păcate, nici pînă acum nu găsiseră maşina şi nu reuşiseră să dea de Mitch; şi asta în 
ciuda celor şaizeci de agenţi federali şi a ajutoarelor locale. Fiecare oră care trecea 
micşora şi mai mult şansele de a-i găsi pe cei trei fugari. 


Mandatele de arestare erau într-un dosar de pe măsuţa de cafea: pentru Ray 
McDeere lucrurile fuseseră simple: evadare, jaf şi viol; pentru Abby era vorba de 
complicitate; pentru Mitch însă, fuseseră obligaţi să-şi folosească imaginaţia — 
obstrucţionarea justiţiei şi o acuzaţie cam nebuloasă de gangsterism. Şi, fireşte, 
fraudă în domeniul poştal. De fapt, Tarrance nu era prea sigur de înţelesul acestei 
sintagme, dar de cînd lucra la FBI, nu întîlnise nici un caz care să nu includă şi o 
asemenea acuzaţie. 

Mandatele fuseseră discutate în amănunt cu zeci de reporteri de la televiziunile 
şi ziarele din tot sud-estul. Antrenat să nu se trădeze prin nimic în faţa presei, 
Tarrance se distrase de minune în compania ziariştilor. Aveau mare nevoie de 
publicitate, era chiar un punct critic; autorităţile trebuiau să-i găsească pe cei trei 
fugari mai înainte ca Mafia să-i înhaţe. 

Rick Acklin năvăli, în balcon. 

— Au găsit maşina! 

Tarrance şi Voyles se ridicară în acelaşi timp. 

— Unde? 

— În Panama City Beach. 

— Adună-ţi imediat toţi oamenii! răcni Voyles. Opriţi orice căutare. Vreau să am 
toţi agenţii în Panama City Beach, vreau să întoarcă pe dos oraşul ăla. Spune-le să 
blocheze toate drumurile şi şoselele din zonă. Luaţi amprentele de pe maşină. Cel 
fel de oraş mai este şi ăsta? 

— Asemănător cu Destin. O bandă de douăsprezece mile de-a lungul plajei 
mărginite de hoteluri, moteluri, blocuri, ştiţi modelul. 

— Oamenii noştri să ia hotelurile la rînd! Portretul robot al fetei este gata? 

— Ar trebui să fie, zise Acklin. 

— Faceţi-le la toţi trei portretele-robot şi distribuiţi-le tuturor agenţilor şi 
poliţiştilor, împreună cu fotografia aia a lui Ray. Vreau să le vadă toată suflarea de 
pe Strip. 

— Am înţeles. 

— Cit este pînă în Panama City Beach? 

— Cam cincizeci de minute spre est. 

— Aduceţi-mi maşina! 


În camera lui de la Perdido Beach Hilton, Aaron Rimmer fu trezit de soneria 
telefonului. Era detectivul de la Poliţia Districtuală care îl informă că fusese găsită 
maşina cu care fugise Ray. Fusese găsită acum citeva minute la aproape o milă 
distanţă de Holiday Inn, pe autostrada 98! Îmi pare rău de prietena dumitale, 
adăugă detectivul; sper că se simte mai bine. 

Domnul Rimmer îi mulţumi şi apoi îl sună pe Lazarov, la Sandpiper. Zece minute 
mai tîrziu, Rimmer, colegul lui de cameră — Tony —, De Vasher şi alţi paisprezece 
de-ai lor, se deplasau cu toată viteza spre est. Pînă la Panama City Beach aveau de 
parcurs un drum de trei ore. 

În Destin, Lazarov îşi mobiliză trupele de asalt şi dubiţele porniră în goană spre 
est. Blitzkrieg-ul fusese declanşat. 


În situaţia dată, transformarea camionetei într-un obiectiv absolut fierbinte, 
căutat de toată lumea, nu mai era decît o chestiune de minute. Directorul adjunct al 
unei firme de închiriat maşini din Nashville, un tip pe nume Billy Weaver, veni la 
birou vineri dimineaţă devreme, îşi făcu o cafea şi începu să răsfoiască ziarele. 
Chiar pe pagina întîi, Billy citi interesanta relatare despre Ray McDeere, Abby şi 
Mitch McDeere, fratele evadatului. Ultimul nume i se păru cunoscut. Asta îl 
determină să se uite prin sertarul cu documente referitoare la închirieri mai 
deosebite. Şi, într-adevăr, miercuri seara un bărbat care se semnase M.Y. McDeere 
închiriase o camionetă. Permisul de conducere zicea că tipul era din Memphis. 

Billy, cetăţean patriot şi onest plătitor de taxe, îl sună pe vărul lui care lucra la 
Poliţia Metroului. Acesta, la rîndul său, telefonă la biroul FBI din Nashville şi un sfert 
de oră mai tîrziu, camioneta devenise o ţintă căutată de sute de oameni. 

Tarrance răspunse la telefon; Acklin era cel care conducea maşina, în timp ce 
Voyles stătea pe bancheta din spate. O camionetă. Ce să facă cu aşa ceva? Doar 
plecase din Memphis fără să-şi ia cu el nici măcar o periuţă de dinţi, ba mai lăsase şi 
cîinele de izbelişte. Şi atunci ce nevoie avea de o furgonetă? 

Documentele Bendini, fireşte! Ori plecase cu ele din Nashville ori se ducea să le 
ia din depozit. Se punea însă întrebarea de ce Nashville? 


Mitch se trezi o dată cu primele raze ale soarelui. Îşi învălui soţia într-o privire 
admirativă şi pofticioasă; arăta aşa de nostim cu ciurul ăla blond încît pînă la urmă 
uită de sex. Mai bine o mai lăsa să doarmă. Făcu repede un duş, îşi puse pe el 
treningul gri cumpărat în Montgomery şi ieşi pe plajă. După ce merse aproape o 
jumătate de milă, găsi un magazin unde cumpără o sacoşă de Coca-Cola, paste 
făinoase, cartofi prăjiţi, ochelari de soare, şepci şi trei ziare. 

Cînd se întoarse, îl găsi pe Ray aşteptindu-l lîngă furgonetă. Din ziare înţeleseră 
că situaţia era mai gravă decit se aşteptaseră. Pe prima pagină erau publicate 
portretele-robot ale celor doi fraţi şi fotografia cea veche a lui Ray. Un ziar din 
Pensacola scria că portretul-robot al lui Abby nu era încă gata. 

"La dracu"', îşi zise Mitch încercînd să-şi analizeze cît mai obiectiv cu putinţă 
propriul portret, să-şi dea seama în ce măsură îi seamănă. Ziarele erau pline şi de 
declaraţiile dezlănţuite ale unui oarecare Wayne Tarrance, agent special FBI. 
Tarrance zicea acolo, în ziar, că Mitchell McDeere fusese văzut în zona cuprinsă 
între Gulf Shores şi Pensacola; că el şi Ray erau înarmaţi şi extrem de periculoși; că 
cei doi juraseră să nu se lase prinşi decit morţi; că fuseseră adunaţi banii pentru 
recompensă; că oricine vede o persoană care să semene chiar şi vag cu oricare 
dintre fraţii McDeere să anunţe, vă rugăm, Secţia de Poliţie cea mai apropiată. 

In timp ce mîncau din pastele cumpărate de Mitch, studiară cu mare atenţie 
portretele-robot şi hotăriră că sînt departe de realitate. Apoi intrară în camera 
alăturată şi o treziră pe Abby. Toţi trei începură să despacheteze documentele 
Bendini şi să monteze camera video. 

La ora nouă, Mitch o sună pe Tammy cu taxă inversă. Ea îi spuse că are 
paşapoartele şi noile cărţi de identitate. Atunci Mitch îi ceru să le trimită prin poştă, 
recomandat, pentru Sam Fortune, motelul Sea Gull's Rest, recepţia, 16694 auto- 


strada 98, West Panama City Beach, Florida. Ea îi citi povestea din ziar despre el şi 
banda lui şi îi spuse că nu apăruse nici un portret-robot. 

În sfîrşit, el îi spuse că, după ce va trimite paşapoartele, să plece din Nashville, 
să meargă patru ore înspre Knoxville, să-şi ia o cameră într-un motel mare şi să-l 
sune de acolo în camera 39 la Sea Gull's Rest. 


Doi agenţi FBI bătură la uşa rulotei amărite de la numărul 486, San Luis. Domnul 
Ainsworth apăru în uşă îmbrăcat în pijama. Cei doi îi arătară insignele. 

— Si, mă rog, ce vreţi de la mine? mormăi el. 

— Îi cunoşti pe bărbaţii ăştia doi? îl întrebă unul dintre agenţi întinzîndu-i ziarul. 

— Păi, cred că sînt băieţii bătrînei mele. lo nu i-am întîlnit niciodată. 

— Soţia dumitale se numeşte...? 

— Eva Ainsworth. 

— Şi unde este acum? 

— La lucru, răspunse domnul Ainsworth cu ochii pe ziar. La Waffle Hut. Aicea 
zice că băieţii sînt prin zonă, da? 

— Aşa este. Nu cumva i-ai văzut zilele astea? 

— Ei na! Dracu' i-a văzut. Da' staţi să-mi iau puşca. 

— Soţia dumitale i-a văzut? 

— Mie nu mi-a spus nimic despre aşa ceva. 

— Mulţumesc, domnule Ainsworth. Ştiţi, avem ordin să instalăm un post de 
supraveghere chiar aici, în stradă, dar vă promit că nu vă vom deranja. 


Pînă la prînz, toate şoselele şi drumeagurile din jurul orăşelului Panama City 
Beach erau blocate şi poliţiştii opreau maşinile din patru în patru mile. Intrau în 
fiecare magazin şi arătau tuturor portretele-robot ale celor trei. Le afişară în toate 
cîrciumile şi magazinele de fast-food şi le cerură chelnerilor şi casieriţelor să 
deschidă bine ochii: doar era vorba de nişte tipi foarte periculoşi. 

Lazarov şi oamenii lui îşi făcuseră tabăra la Best Western, două mile vest de Sea 
Gull's Rest. Comandamentul era într-o sală de conferinţe închinată. Patru oameni 
scotoceau magazinele de tricouri; închiriaseră două Ford-uri Escort şi le echipaseră 
cu radare de poliţie, punîndu-le apoi să patruleze în zonă şi să asculte conversațiile 
prin staţie. In felul acesta aflară imediat de furgonetă şi intrară şi ei în horă. De 
Vasher împrăştie în mod strategic dubiţele pe toată faleza; aşteptau cuminţi în 
parcări şi urmăreau totul pe radio. 

Pe la ora două, Lazarov primi un telefon urgent de la unul dintre cei care lucrau 
la etajul al cincilea în Bendini Buil-ding. Acesta îi comunică două lucruri; primul — un 
om de-al lor, care trăgea cu urechea prin Caymane, descoperise un lăcătuş care, 
după ce fusese bine plătit, îşi amintise că în noaptea de întîi aprilie făcuse copii 
după unsprezece chei înşirate pe două inele. O americancă foarte drăguță, brunetă 
şi cu nişte picioare nemaipomenite, îi plătise cheile cu bani gheaţă; femeia era 
foarte grăbită. Le făcuse uşor, în afară de cea pentru Mercedes; de aia nu prea era 
sigur. Al doilea — îi sunase un bancher din Grand Cayman ca să le spună că joi, la 
ora nouă şi treizeci şi trei de minute dimineaţa, Royal Bank of Montreal transferase 


zece milioane de dolari către Southeastern Bank din Nashville. 


Radarele Poliţiei înnebuniseră definitiv între patru şi patru şi jumătate după- 
amiaza. Un funcţionar de la Holiday Inn o identificase pe Abby ca fiind tînăra ce 
plătise cash pentru două camere, joi dimineaţa la ora patru şi şaptesprezece 
minute. Plătise pentru trei nopţi, apoi nimeni nu o mai văzuse. Funcţionarul nu 
remarcase nici un complice de sex masculin. În urma acestei mărturii, hotelul fu plin 
de poliţişti, agenţi FBI şi mafioţi mai bine de o oră. Tarrance însuşi discutase cu 
funcţionarul. 

Acum era sigur că cei trei se aflau pe aproape! Ray şi Abby fuseseră identificaţi 
foarte clar. Bănuiau că Mitch era şi el cu ei dar, nu aveau încă nici o confirmare. O 
primiră însă vineri după-amiază la ora patru şi cincizeci şi opt de minute. 

Un şerif din împrejurimi observase în apropierea unui motel de mîna a doua 
capota gri cu alb a unei camionete. Işi notă toate numerele înscrise pe ea şi 
telefonă la secţie. 

Şi atunci explodă bomba! Motelul fu înconjurat în cinci minute. Proprietarul ceru 
o explicaţie şi i se arătară portretele-robot: fără rezultat însă. La vederea insignelor 
deveni brusc mai cooperant; luă legătura de chei şi însoţit de o duzină de agenţi 
porni să verifice flecare cameră din motel. Doar şapte erau ocupate din cele 
patruzeci şi opt, cîte avea motelul. În timp ce descuia uşile, proprietarul le explica 
agenţilor federali că treceau printr-o perioadă mai slabă care avea să dureze pînă la 
Ziua Eroilor Războiului de Independenţă. De fapt, toate motelurile mai mici se 
luptau să supravieţuiască pînă atunci. Patru mile mai la vest, chiar şi Sea Gull's Rest 
se lupta din greu. 


Andy Patrick fusese condamnat prima oară la virsta de nouăsprezece ani şi cînd 
ieşi din închisoare descoperi că munca cinstită era imposibilă pentru el, aşa că-şi 
petrecu următorii douăzeci de ani lucrînd fără succes ca infractor cu jumătate de 
normă. Alerga de colo-colo prin toată ţara şterpelind una-alta din magazine, 
falsificînd cecuri şi spărgind din cînd în cînd cîte o casă. Era un omuleţ fragil şi 
neviolent care, odată, demult, fusese bătut îngrozitor de un şerif gras şi arogant din 
Texas. Atunci îşi pierdu un ochi, precum şi orice urmă de respect pentru lege. 

Cu şase luni în urmă, nimerise aici, în Panama City Beach, şi găsise şi o slujbă 
cinstită, plătită cu patru dolari pe oră: era recepţioner în tura de noapte la Sea Gull's 
Rest Motel. Vineri seara pe la ora nouă, tocmai se uita la televizor cînd se trezi 
înăuntru cu un şerif gras şi arogant care îl anunţă de la uşă: 

— Am o vînătoare de evadat în curs de desfăşurare şi întinse în faţa lui Andy 
portretele-robot şi fotografia lui Ray. Aştia sînt tipii pe care îi căutăm şi credem că 
sînt pe undeva, pe-aici. 

Andy le studie cu atenţie: figura numitului Mitchell Y. McDeere îi era foarte 
cunoscută şi în creierul lui stricat rotiţele se puseră în mişcare. 

Îl privi pe şeriful cel gras şi arogant cu singurul ochi ce-i mai rămăsese şi zise: 

— Nu-i văzui pîn' acu', da' o să-mi ţin un ochi deschis. 

— Sînt nişte tipi periculoşi, adăugă şeriful. 


"Ba tu eşti ăla periculos", se gîndi Andy. 

— Lipeşte asta aici pe perete, insistă şeriful. 

"Eşti cumva proprietarul?" se gîndi Andy. 

— Îmi pare rău, da' nu mi s-a dat voie să lipesc nimic pe pereţi. 

Şeriful înţepeni, apoi îşi ridică plin de el bărbia şi-i aruncă o privire severă lui 
Andy. 

— Eu îţi dau voie, băi, acesta. 

— Îmi pare rău, domnule, dar nu pot lipi chestiile astea pe pereţi decît dacă îmi 
dă voie şeful meu. 

— Şi unde este şeful ăsta? 

— N-am idee; prin vreun bar, p-aci. 

Atunci şeriful prinse cu mîna lui hirtiile pe perete, apoi îi aruncă încă o privire 
dură lui Andy şi zise: 

— Mă-ntorc peste vreo două ore şi dacă nu găsesc astea la locul lor te arestez 
pentru obstrucţionarea justiţiei. 

Dar Andy nici nu clipi. 

— Nu ţine. Au pus odată, în Kansas, laba pe mine pe chestia asta şi ştiu cu ce se 
mănîncă. 

— Adică faci pe isteţul, neisprăvitule, nu-i aşa? şuieră şeriful printre dinţi, cu 
obrajii în flăcări. 

— Da, să trăiţi. 

— Dă tu astea jos şi-ţi promit că găsesc eu ceva şi pînă la urmă te bag la 
răcoare. 

— Am mai fost acolo; nu-i nici o scofală. 

Sirenele sparseră liniştea de pe Strip. Şeriful mormăi ceva şi ieşi ţanţoş pe uşă. 
Andy aruncă portretele la coş, urmări timp de cîteva minute foiala patrulelor de 
Poliţie pe Strip şi porni agale spre clădirea de dincolo de parcare. Bătu la uşa 
camerei 38; aşteptă o clipă şi mai bătu o dată. 

— Cine este? întrebă o voce de femeie. 

— Directorul, răspunse Andy, foarte mîndru de titlul său. Uşa se deschise, 
lăsîndu-l să treacă pe un bărbat ale cărui trăsături se potriveau extraordinar cu 
portretul-robot al lu Mitchell Y. McDeere. 

— Da, domnule, ce s-a întîmplat? 

Andy îşi dădu seama că cel din faţa lui era foarte nervos. 

— S-a întîmplat că au fost sticleţii pe-aici, înţelegi ce vreau să spun? 

— Şi ce-au vrut? întrebă cu nevinovăție celălalt. 

"Fundul tău", zise Andy în sinea lui. 

— Au pus nişte întrebări şi mi-au arătat nişte poze. Şi m-am uitat la pozelea 
alea, să ştii! 

— Înîm, făcu celălalt. 

— Frumoase poze, zise Andy. 

Domnul McDeere îl privea încruntat. 

— Sticletele zicea că unu' dintre ăia evadase din închisoare, înţelegi ce vreau să 
spun? Am fost şi io la piîrnaie şi după mine toată lumea ar trebui să evadeze de 
acolo. 

Domnul McDeere zimbi nervos. 


— Cum te cheamă? întrebă el. 

— Andy, veni răspunsul. 

— Vreau să facem un tîrg, Andy. Îţi dau acum o mie de dolari şi îţi mai dau şi 
mîine o mie dacă ai să continui să nu fii în stare să recunoşti vreo figură. E valabil şi 
pentru poimiine. 

"Minunat tîrg, îşi zise Andy, da' dacă poate să-şi permită să dea o mie pe zi, cu 
siguranţă va putea să-şi permită să dea şi cinci mii pe zi." Tirgul ăsta putea fi şansa 
carierei lui. 

— No, zise Andy hotărît. Cinci mii pe zi. 

Domnul McDeere nu ezită nici o secundă. 

— Batem palma. Dă-mi voie să merg să aduc banii, zise el, apoi intră în cameră 
de unde se întoarse cu un teanc de bancnote în mînă. 

— Cinci mii pe zi, Andy, aşa ne-am înţeles, nu? 

Andy luă bancnotele şi privi în jur; îi va număra mai tîrziu. 

— Ai zice că vrei să ţin cameristele departe de locul ăsta, nu? întrebă Andy. 

— Bună idee. Ar fi chiar grozav. 

— Asta face încă cinci mii, zise Andy. Domnul McDeere păru să ezite, apoi se 
hotări. 

— OK, dar atunci mai facem un tîrg. Miine dimineaţă va veni la recepţie un 
pachet pentru Sam Fortune. Dacă mi-l aduci aici şi dacă mai ai grijă şi de cameriste, 
atunci îţi mai dau încă cinci mii. 

— Nu ţine, că eu lucrez numai de noapte. 

— Bine, Andy. Atunci ce-ar fi să lucrezi tot weekend-ul fără pauză, să ai grijă de 
cameriste şi să-mi aduci şi pachetul? Ai putea să faci asta pentru mine? 

— Sigur că da. Şefu' meu e un beţiv şi i-ar conveni să lucrez eu tot weekend-ul. 

— Spune-mi cit vrei pentru toate astea? 

"Hai, aruncă-te", îşi zise Andy. 

— Incă douăzeci de mii. 

— Sînt ale tale, zise domnul McDeere zimbind. 

Andy luă banii rînjind şi îi vîri în buzunar; apoi plecă fără să spună un cuvint, iar 
Mitch se întoarse în cameră şi închise uşa în urma lui. 

— Cine a fost? întrebă Ray. 

— Ştiam că vom avea nevoie de noroc ca să putem ieşi din mizeria asta şi cred 
că tocmai am găsit norocul ăla. 


38 


Îmbrăcat într-un costum negru şi arbordînd o cravată roşie, domnul Morolto se 
aşeză în capul mesei de conferinţe din sala Dunes de la Best Western, pe Strip. Cele 
douăzeci de scaune din jurul mesei erau ocupate de cei mai buni şi mai străluciți 
oameni ai lui; alţi membri ai trupelor de elită stăteau în picioare, aşteptind. Toţi 
aceşti ucigaşi de profesie, duri şi eficienţi, arătau acum ca nişte clovni în cămăşile 
lor colorate şi şorturile indecente, cu creştetele acoperite de un adevărat potpuriu 
de pălării de paie. Priveliştea l-ar fi făcut să zimbească pe şeful lor dacă n-ar fi fost 


gravitatea momentului. 

Morolto era încadrat de Lou Lazarov şi de De Vasher, care tocmai ţinea un 
discurs pe două voci. 

— Sînt aici, ştiu că sînt pe-aici pe undeva, exclamă De Vasher pe un ton 
dramatic, subliniind fiecare silabă printr-o lovitură dată cu palma în masă; tipul avea 
ritm. 

Acum era rîndul lui Lazarov: 

— Sînt de acord cu De Vasher. Cei trei sînt aici; doi din ei au venit cu maşina, 
unul a venit cu camioneta. Am găsit ambele vehicule abandonate şi pline de 
amprente. Pentru mine problema este clară: oamenii noştri sînt aici. 

De Vasher: Dar de ce au ales Panama City Beach? Mişcarea asta pur şi simplu n- 
are sens. 

Lazarov: Mai întîi pentru că McDeere a mai fost pe-aici de Crăciun. Vă amintiţi? 
După părerea lui, toate motelurile astea de mîna a doua înşirate de-a lungul plajei 
sînt o ascunzătoare ideală pentru moment. Şi de fapt nici nu este o idee prea rea. 
Numai că a cam avut ghinion; asta pentru că şi-a luat prea mult bagaj pentru un om 
în situaţia lui. Adică un frate căutat de o lume întreagă, o nevastă şi un camion 
întreg de documente — asta doar presupunem. Ceea ce arată că are o mentalitate 
tipică de student: dacă voi fi obligat să dispar, voi lua cu mine pe toţi cei care ţin la 
mine. Pe deasupra, frate-său violează o tipă — cel puţin aşa cred ei — şi în felul ăsta 
se trezesc cu toată Poliţia din Alabama şi Florida pe urmele lor. Asta da ghinion! 

— Ce ştiţi de maică-sa? întrebă Morolto. 

Lazarov şi De Vasher făcură semn că au recepționat atit de inteligenta întrebare 
a şefului. 

Lazarov: Prezenţa ei aici este pură coincidenţă. Femeia este o simplă chelneriţă, 
care nu are habar de ce se-ntimplă cu fiul ei. Sînt convins de asta pentru că am 
urmărit-o de cînd am venit. 

De Vasher: Aşa este; n-au luat niciodată legătura. 

Lazarov: Deci, dacă cei trei sînt aici, şi noi ştim că sînt, atunci federalii şi Poliţia 
ştiu şi ei chestia asta. Noi avem şaizeci de oameni, ei au sute; prin urmare, şansa 
este de partea lor. 

— Siînteţi siguri că cei trei sînt împreună? întrebă Morolto. 

De Vasher: Absolut siguri. Ştim că femeia şi puşcăriaşul au venit în aceeaşi 
noapte la Perdido, că au plecat de acolo în acelaşi timp, că trei ore mai tirziu ea a 
luat două camere aici, la Holiday Inn, şi că le-a plătit cash, şi mai ştim că ea a fost 
cea care a închiriat maşina care este plină de amprentele lui. Apoi ştim că Mitch a 
închiriat furgoneta miercuri, în Nashville, că a transferat zece milioane din banii 
noştri într-o bancă din Nashville joi dimineaţa şi că pe urmă, evident, a şters-o. 
Furgoneta a fost găsită aici patru zile mai tîrziu. Or, asta dovedeşte că cei trei sînt 
împreună. 

Lazarov: Dacă a plecat din Nashville imediat după efectuarea transferului, atunci 
a ajuns aici pe înserat. Furgoneta era goală cînd a fost găsită, deci trebuie că au 
descărcat-o undeva pe-aproape, pentru ca apoi să încerce să o ascundă. Asta s-a 
întîmplat probabil ieri-noapte tîrziu. Bănuiesc că şi-au făcut planul să pornească mai 
departe astăzi de dimineaţă, dar cînd s-au trezit şi-au descoperit feţele în ziar, locul 
era împinzit de poliţişti, iar drumurile fuseseră deja blocate. Şi în felul ăsta s-au 


văzut prinşi în capcană. 

De Vasher: Şi ca să iasă din ea sînt nevoiţi să împrumute sau să fure o maşină. 
Or, n-am găsit nici urmă de aşa ceva. În plus, ea a închiriat maşina în Mobile, 
folosindu-se de numele ei adevărat. Mitch a făcut acelaşi lucru în Nashville cu furgo- 
neta, ceea ce dovedeşte că, în fond, nu sînt chiar atit de deştepţi pe cît am crezut 
noi. 

Lazarov: Este clar că nu au cărţi de identitate false şi dacă ar fi închiriat vreo 
maşină de pe aici le-ar fi folosit pe cele adevărate. Or, noi nu am găsit nici un act 
încheiat în sensul ăsta. Pentru că un astfel de act nu există. 

— OK, OK, am înţeles, zise domnul Morolto. lar voi sînteţi nişte genii. Şi eu sînt 
foarte mindru de voi. Mai departe. 

De Vasher: Mai departe, federalii ne stau în cale pentru că ei controlează 
vînătoarea, iar noi nu putem face altceva decit să aşteptăm. 

Lazarov: Am vorbit cu Memphis-ul. Toţi avocaţii cu vechime se îndreaptă 
încoace. Ei îi cunosc foarte bine pe McDeere şi pe nevastă-sa, aşa că îi vom risipi pe 
plajă, prin restaurante şi prin hoteluri şi poate că vor reuşi să observe ceva care să 
ne folosească. 

De Vasher: Eu cred că se ascund într-unui din motelurile mici, pentru că acolo 
pot să folosească nume false, să plătească cash şi să nu trezească bănuieli. Şi nu 
sînt nici prea mulţi clienţi care să privească în jur. 

Lazarov: Mai întîi trebuie să scăpăm de federali şi de Poliţie. Pot să vă spun că în 
curînd spectacolul lor se va muta pe altă scenă. Apoi, miine dimineaţă devreme, 
începem să scotocim motelurile astea mici. Au cam cincizeci de camere fiecare şi 
cred că doi oameni pot să rezolve un motel într-o jumătate de oră. Imi veţi spune că 
ritmul este cam lent, dar asta-i situaţia, şi nu putem sta aici fără să încercăm să 
facem ceva. Să sperăm că după plecarea poliţiştilor, cei trei se vor simţi mai în 
siguranţă şi vor face o greşeală, cît de mică. 

— Adică vrei ca oamenii noştri să se apuce de căutat în camerele de hotel? 
întrebă domnul Morolto. 

De Vasher: E greu, dar trebuie să încercăm. 

Domnul Morolto se ridică şi privi în jur. 

— Cum rămîne cu apa? aruncă el întrebarea înspre Lazarov şi De Vasher, dar 
aceştia se priviră nedumeriţi. Apa! ţipă şeful. Cum rămîne cu apa? 

Toţi cei din încăpere schimbau priviri disperate. 

— lertaţi-mă, domnule, dar nu înţeleg, zise Lazarov. 

— Păi sîntem lîngă o plajă, Lou, începu Morolto. De o parte avem pămîntul cu 
aeroporturile, gările şi şoselele lui, de cealaltă parte avem apa cu vapoarele ei. 
Acum, din moment ce pămîntul este blocat, unde credeţi voi că s-ar retrage oamenii 
noştri? Mie mi se pare evident că vor încerca să găsească o barcă şi să dispară o 
dată cu lăsarea întunericului. 

Toţi cei prezenţi se grăbiră să dea din cap aprobator. De Vasher vorbi primul. 

— Mie mi se pare foarte corect raţionamentul. 

— Splendid, zise Morolto. Atunci unde sînt bărcile noastre? 

În secunda următoare, Lazarov sări în picioare şi începu să răcnească ordine în 
stînga şi-n dreapta. 

— Mergeţi în port şi închiriaţi toate bărcile de pescuit pe care le găsiţi pentru 


noaptea asta şi pentru miine dimineaţă. Plătiţi oricît vi se cere; nu răspundeţi la nici 
o întrebare, daţi-le numai banii. Ai noştri să înceapă imediat patrularea pînă la o 
milă distanţă de țărm. 


Vineri noaptea, cu cîteva minute înainte de ora unsprezece, Aaron Reemer se 
afla într-o staţie de benzină cu program non-stop din Tallahassee; cumpărase nişte 
bere şi douăsprezece galoane de benzină şi acum avea nevoie de ceva mărunţiş ca 
să dea un telefon. De la telefonul public de lîngă rampa de spălare a maşinilor 
chemă Poliţia din Tallahassee şi spuse că vrea să anunţe ceva foarte urgent. 

— Ascultaţi-mă! răcni el în receptor. Acum cinci minute i-am văzut aici, la 
benzinăria asta, pe puşcăriaşii ăia de-i căută toată lumea! Is sigur că ei era! 

— Despre ce puşcăriaşi vorbeşti? întrebă ofiţerul de serviciu. 

— De McDeere ăia, doi băieţi şi o femeie. Eu am plecat din Panama City Beach 
acu' vreo două ore; le văzusem mutrele în ziar. Pe urmă, cînd m-am oprit aici ca să 
fac plinu', i-am văzut de-adevăratelea. 

Rimmer preciză coordonatele locului în care se afla şi aşteptă. După nici o 
jumătate de minut, patru patrule de poliţie sosiră scîrţiind din roţi şi cu sirenele în 
funcţiune la locul cu pricina ca să îl ducă pe Rimmer la Secţia de Poliţie-Sud. 
Personajul fu apoi escortat precum o mare vedetă pînă în biroul comandantului 
unde îl aşteptau cele trei portrete-robot şi o fotografie. 

— Ăştia e! strigă el. Abia ce i-am văzut acu' zece minute. Era într-o dubiţă Ford 
verde cu numărul de Tennessee, care trăgea o remorcă cu ax dublu. 

— Spune-mi exact unde te aflai dumneata cînd i-ai văzut? întrebă căpitanul. 

Poliţiştii care erau de faţă sorbeau fiecare cuvint. 

— Eu tocmai luam benzină de la pompa număru' patru, benzină fără plumb ca să 
fiu mai clar, cînd i-am văzut intrînd în parcare într-un fel care dădea de bănuit. Au 
oprit departe de pompele de benzină şi femeia a coborit şi a intrat în clădire. Da, ea 
e, continuă el privind portretul lui Abby. Are păru' mult mai scurt, da' e de culoare 
închisă. S-a-ntors repede fără să fi cumpărat ceva. Părea nervoasă şi grăbită să se 
întoarcă în dubiţă. Eu terminasem de pus benzina şi m-am dus să plătesc. Şi chiar 
cînd am deschis uşa, maşina a trecut pe lîngă mine. l-am văzut bine pe toţi trei. 

— Cine era la volan? întrebă ofiţerul. 

— Nu era el, răspunse Rimmer uitîndu-se la fotografia lui Ray. Era ălălalt, zise el 
arătînd portretul lui Mitch. 

— Ai putea să-mi arăţi şi mie permisul dumitale de conducere? îi ceru un 
sergent. 

Din cele trei seturi de acte personale pe care le avea asupra lui, Rimmer scoase 
un permis cu fotografie, emis în Illinois pe numele Frank Temple. 

— În ce direcţie au luat-o? întrebă căpitanul. 

— Spre Est, veni răspunsul. 

Exact în aceeaşi clipă, dar la vreo patru mile distanţă de Secţia de Poliţie-Sud, 
Tony Verkler puse receptorul telefonului public în furcă şi se întoarse zimbind la 
Burger King. 

Comandantul vorbea la telefon, în timp ce sergentul făcea o copie după permisul 
de conducere al lui Rimmer Temple, iar ceilalţi poliţişti discutau aprins despre cele 


aflate, cînd pe uşă năvăli unul dintre membrii unei patrule. 

— Tocmai am primit un telefon! l-a mai văzut cineva în partea de Est a oraşului. 
Informaţia este identică! Toţi trei într-un Ford verde, care tractează o remorcă. Tipul 
care a dat telefon n-a vrut să spună cum îl cheamă, da' a zis că le-a văzut pozele în 
ziar. Zicea că i-a văzut cumpărînd trei sacoşe cu mîncare şi că pe urmă au plecat. 

— Ei trebuie să fie! spuse comandantul zîmbind larg. 


Şeriful din Bay County îşi bea tacticos cafeaua odihnindu-şi cizmele negre pe 
masa de conferinţe din Sala Carai-biană de la Holiday Inn. Agenţii FBI mişunau 
peste tot, iar eroul lui, marele om, directorul F. Denton Voyles însuşi, stătea de 
cealaltă parte a mesei şi studia o hartă a oraşului împreună cu trei subalterni. 
Denton Voyles în Bay County: vă închipuiţi aşa ceva? Incăperea zumzăia ca un stup: 
poliţiştii intrau şi ieşeau fără încetare; staţiile radio şi telefoanele sunau şi hirîiau 
întruna; adjuncţii şerifului şi poliţiştii din trei comitate hălăduiau peste tot, teribil de 
emoţionaţi de vinătoare, de suspansul situaţiei şi de prezenţa agenţilor federali. Şi 
de prezenţa lui Voyles. 

Uşa fu trîntită la perete şi unul dintre adjuncţii şerifului năvăli în încăpere cu 
ochii strălucind de agitaţie. 

— Am primit un telefon din Tallahassee! Au primit două identificări în ultimele 
cinciprezece minute! Sînt într-o dubită Ford verde cu număr de Tennessee! 

— Unde au fost văzuţi? întrebă Voyles în liniştea care se lăsase în jur. 

— Prima dată a fost la magazinul benzinăriei, iar a doua oară la Burger King, 
patru mile mai departe. Amîndoi martorii erau foarte siguri şi identificările au fost 
identice. 

— Şerifule, telefonează la Tallahassee pentru confirmare, zise Voyles. Cît este 
pînă acolo? 

Cizmele cele negre izbiră podeaua. 

— O oră şi jumătate. Pe interstatala 10. 

Voyles îi făcu semn lui Tarrance şi cei doi bărbaţi intrară într-o cămăruţă folosită 
drept bar. Alături, zumzetul reveni. 

— Dacă povestea asta este adevărată, spuse Voyles, atunci ne pierdem vremea 
stînd aici. 

— Da, să trăiţi. Povestea pare să fie adevărată; dacă era numai o singură 
semnalare, putea să fie o alarmă falsă. Două însă, şi încă atît de aproape una de 
alta, sună foarte real. 

— Poţi să-mi spui cum dracu' au ajuns acolo? 

— Eu cred că la mijloc este femeia aia, şefule. Doar îl ajută de o lună încheiată. 
Nu ştiu nici cine este, nici unde a găsit-o, dar ştiu că ea este undeva acolo, afară, că 
ne urmăreşte fiecare mişcare şi că îi face rost de tot ce are nevoie. 

— Crezi că este şi ea împreună cu ei? 

— Mă îndoiesc. Mai degrabă urmăreşte totul de afară şi primeşte instrucţiuni de 
la el. 

— Wayne, McDeere este un tip absolut strălucitor. A plănuit afacerea asta de 
luni de zile. 

— Evident. 


— Ai spus odată ceva de insulele Bahamas. 

— Da, domnule. Milionul primit de la noi a fost trimis într-o bancă din Freeport. 
Ceva mai tîrziu, Mitch mi-a spus că nu l-a lăsat prea mult în banca aia. 

— Adică s-ar putea să o fi luat într-acolo? 

— Cine ştie? E clar că trebuie să iasă din ţară. Astăzi am vorbit cu directorul 
închisorii, care mi-a spus că Ray McDeere vorbeşte curent cinci sau şase limbi 
străine, aşa că ar putea să meargă oriunde. 

— După părerea mea, ar trebui să renunţăm la oraşul ăsta, zise Voyles. 

— Eu zic să blocăm toate drumurile de lîngă Tallahassee. Dacă avem o bună 
descriere a maşinii, mîine dimineaţă vor fi ai noştri. 

— Vreau ca într-o oră toţi poliţiştii din Florida să iasă pe şosele. Să fie puse peste 
tot baraje, să fie oprită orice fur-gonetă verde marca Ford. OK? 

— Da, să trăiţi, răspunse Tarrance, cu un zimbet obosit pe buze. 


Semnalările se răspîndiră instantaneu pe Emerald Coast, la nord de Tallahassee, 
iar Panama City Beach putu să se liniştească. Cei trei McDeere, din motive numai de 
ei ştiute, se deciseseră să părăsească malul mării. Cele două identificări îi făcuseră 
să se îndrepte cu o viteză disperată spre inevitabila confruntare. 

Poliţiştii de pe litoral primiră permisiunea să se întoarcă acasă. Peste noapte mai 
rămaseră doar cîteva baraje risipite pe şoselele din Bay County şi Gulf County, 
precum şi la ambele capete ale falezei, unde poliţiştii de serviciu verificau în grabă 
permisele de conducere. În schimb, drumurile din nordul oraşului erau complet 
libere. Vinătoarea se mutase spre est. 


Undeva la periferia orăşelului Ocala, Florida, în apropiere de Silver Springs, pe 
autostrada 40, Tony Verkler cobori clătinîndu-se dintr-o maşină şi, de la un telefon 
public, sună la Poliţia din Ocala. Voia să semnaleze urgent că tocmai îi văzuse pe cei 
trei din Panama City Beach după care alerga toată lumea. Le văzuse ieri portretele- 
robot în ziar,iar acum îi văzuse în carne şi oase. Ofiţerul de serviciu îi spuse că toţi 
colegii lui erau plecaţi la locul unui accident foarte grav şi îl invită să treacă pe la 
sediu ca să dea o declaraţie oficială. Tony mărturisi că se grăbeşte, dar că în 
situaţia dată şi ţinînd cont şi de importanţa informaţiei, va veni să dea toate 
detaliile. 

Şeful Poliţiei îl aştepta; era îmbrăcat în tricou şi blue-jeans, avea ochii roşii şi 
umflaţi, părul în dezordine. Notă toate explicaţiile date de Tony: cum făcea el plinul 
liniştit, cînd a văzut apărînd alături o dubită Ford, verde, cu remorcă; cum din 
maşină a coborit o femeie care s-a dus la telefon; cum citise ziarele şi ascultase 
radioul, în felul ăsta aflind totul despre cei trei McDeere. Oricum, cînd a intrat să 
plătească benzina, şi-a dat seama că o mai văzuse undeva pe femeia aceea. Apoi 
şi-a amintit de cele citite în ziare şi s-a hotărît să se apropie de vitrină ca să încerce 
să-i vadă şi pe cei doi bărbaţi. Atunci nu a mai avut nici o îndoială: ei erau. Un Ford 
verde cu număr de Tennessee. 

Şeful îi mulţumi şi telefona la Secţia de Poliţie din Marion County. lar Tony îşi luă 
la revedere şi se întoarse în maşina în care Aaron Rimmer trăgea un pui de somn pe 


bancheta din spate. 
Se îndreptară spre nord, în direcţia Panama City Beach. 


39 


Sîmbătă dimineaţa la ora şapte, Andy Patrick privi atent în jur, traversă iute 
parcarea şi, cînd ajunse în dreptul camerei 39, bătu uşor la uşă. 

— Cine este? se auzi vocea ei. 

— Directorul, răspunse Andy. 

În clipa următoare, uşa se deschise, lăsîndu-l să iasă pe bărbatul care semăna 
cu portretul-robot al lui Mitchell Y. McDeere. Părul însă îi era auriu şi tuns foarte 
scurt, iar Andy nu-şi putea lua ochii de la el. 

— Bună dimineaţa, Andy, salută politicos bărbatul, aruncînd o privire în spate, 
spre parcare. 

— Bună dimineaţa. Mă gindeam că s-ar putea să nu vă mai găsesc pe-aici, 
oameni buni. 

McDeere se mulţumi să dea din cap, fără să scoată vreun cuvint; nu scăpa din 
ochi parcarea. 

— Vreau să spun că ăia de la televiziune ziceau dimineaţă că aţi traversat 
jumătate din Florida astă-noapte. 

— Da, ştim; ne-am uitat şi noi la televizor. Tipii se joacă pur şi simplu, nu-i aşa, 
Andy? 

Andi izbi cu piciorul o piatră, trimiţind-o pe partea cealaltă a străzii. 

— Tot ăia de la televiziune mai ziceau că astă-noapte au fost făcute trei 
identificări în trei locuri diferite. Mi s-a părut ciudat. Doar în noaptea asta am lucrat 
şi nu vă văzusem să plecaţi de aici. Atunci, chiar înainte de răsăritul soarelui m-am 
furişat pînă la o cafenea de dincolo de şosea, uite într-acolo, care era plină cu 
poliţai, ca de obicei. M-am apropiat şi am tras cu urechea. Aştia ziceau că după 
ultima semnalare, FBI plecase; asta s-a-ntîmplat pe la patru dimineaţa. Pe urmă au 
plecat şi cei mai mulţi dintre poliţişti. Faleza o să mai fie blocată pînă pe la prînz. 
Merge vorba că aţi primit ajutor din străinătate şi că încercaţi să ajungeţi în 
Bahamas. 

— Şi ce altceva mai ziceau? întrebă domnul McDeere care ascultase totul cu 
mare atenţie. 

— Păi mai vorbeau de o camionetă plină cu nişte marfă, de furat după felul cum 
au găsit-o, descărcată adică, şi cum că nimeni nu înţelege cînd aţi putut să puneţi 
marfa într-o remorcă şi să o ştergeţi din oraş chiar pe sub nasul lor. Ce mai, erau 
tare impresionați. Eu n-am zis nimic, da' m-am gîndit că o fi tocmai furgoneta cu 
care ai ajuns aici, joi noaptea. 

Dar domnul McDeere era adiîncit în ginduri şi nu comentă informaţiile lui Andy. 
Nu părea deloc nervos. 

— Nu prea pare să-ţi facă plăcere ce-ţi spun, observă Andy după ce îi studie faţa 
cu atenţie. Adică vreau să spun că sticleţii pleacă şi închid prăvălia. 

— Andy, pot să-ţi spun ceva? 


— Sigur. 

— Acum este şi mai periculos decit înainte. 

— Cum adică? întrebă Andy după ce se gîndi preţ de un minut. 

— Andy, sticleţii voiau doar să mă aresteze. Mai sînt încă nişte tipi în afara lor, 
care vor să mă omoare. Sînt asasini profesionişti, Andy, şi sînt mulţi. Ei, ăştia sînt 
încă aici. 

Încruntat, Andy îl fixă cu privirea pe domnul McDeere. "Asasini plătiţi! Aici, pe 
Strip?" îşi zise el şi se dădu un pas înapoi. Ar fi vrut să-l întrebe cine sînt ăştia şi de 
ce îl vînau, dar ştia că nu va primi nici un răspuns. 

— Bine, da' de ce nu fugiţi? 

— Să fugim? Cum să fugim? 

Andy lovi altă piatră şi făcu semn cu capul spre un Pontiac model 1971 parcat 
chiar în spatele birourilor. 

— Păi, atunci aţi putea să vă folosiţi de maşina mea. Aş putea să vă scot din 
oraş. Nu-mi faci impresia că ai fi lefter, aşa că eu zic că ai putea lua un avion ca să 
dispari în cele din urmă. 

— Şi cît ar costa povestea asta? 

"Tipul este probabil traficant de droguri, se gîndi Andy, iar cutiile alea erau pline 
probabil cu cocaină şi cu bani. Te pomeneşti că l-or căuta chiar columbienii." 

— Ştii, are să fie cam scump. Vreau să spun că la cinci mii pe zi, sînt doar un 
receptioner fără spirit de observaţie. Nu sînt amestecat în nimic, înţelegi? Da' dacă 
te duc de aici, devin complice, pasibil de închisoare, înţelegi? Aşa că o să fie cam 
scump. 

— Cit vrei, Andy? 

— O sută de mii. 

Domnul McDeere nu reacţionă în nici un fel la vorbele lui; privirea îi rătăcea pe 
apele oceanului. Dar înţelesese că cifra era de discutat. 

— Lasă-mă să mă gindesc, Andy. Deocamdată, ţine-ţi ochii deschişi pentru că 
acum, dacă poliţiştii s-au retras, asasinii de care-ţi spuneam îşi vor face apariţia. S- 
ar putea ca ziua asta să fie pînă la urmă foarte periculoasă, Andy, şi să am nevoie 
de ajutorul tău. Dacă vezi ceva suspect pe-aici, telefonează cît mai repede. Nu 
părăsim camerele, OK? 

Andy se întoarse la biroul lui. "Orice nebun s-ar urca în portbagajul maşinii ca să- 
şi scape pielea, dar nu ei. Cutiile, marfa de furat! Asta era, de-asta nu voiau să 
plece", îşi zise Andy. 

Cei trei McDeere luară un mic dejun foarte uşor. Ray murea de pofta unei beri, 
dar încă o excursie la magazin devenise prea riscantă. Mîncară repede, ascultind 
ştirile. Din cînd în cînd, cite o staţie de televiziune de pe Coastă le afişa pe ecran 
portretele-robot, lucru care îi sperie la început, dar încet-încet se obişnuiră. Sîmbătă 
dimineaţă, puţin după ora nouă, Mitch opri televizorul, alese un teanc de 
documente şi dădu aprobator din cap spre Abby, operatorul de serviciu. Filmarea 
începu; depoziţia continuă. 


Lazarov îşi trimise trupele pe teren imediat ce cameristele îşi începură 
programul. Lucrau cîte doi: băteau la toate uşile, se uitau pe fereastră, se strecurau 


pe coridoare, virau în buzunarul cameristei o sută de dolari şi-i arătau portre-tele- 
robot. Dacă femeia nu era în stare să-i ajute, atunci întrebau care camere erau 
ocupate şi băteau la uşă pe cont propriu. 

Incepeţi cu cameristele, le spusese Lazarov; intraţi în motel venind dinspre plajă, 
evitaţi recepţia, prefaceţi-vă că sînteţi sticleţi, şi, dacă daţi de nenorociţii ăia, 
omoriţi-i pe loc şi pe urmă telefonati. 

De Vasher trimisese patru din dubiţele închiriate pe Strip, în apropierea şoselei. 
Lamar Quin, Kendall Mahan, Wally Hudson şi Jack Aldrich făceau pe şoferii şi 
supravegheau toate maşinile apărute în zonă. Cei patru şi alţi zece asociaţi din 
Bendini, Lambert & Locke sosiseră în timpul nopţii cu un avion particular. Împrăştiaţi 
prin magazinele de cadouri şi cafenele, foştii prieteni şi colegi ai lui Mitch McDeere 
se amestecau printre turişti, sperînd în sinea lor să nu îl vadă pe fugar. Asociaţii, 
chemaţi de pe aeroporturile mari ale ţării, băteau plaja şi inspectau piscinele şi 
hotelurile. Doar Nathan Locke rămăsese lîngă domnul Morolto; ceilalţi, deghizați cu 
şepci de golf şi ochelari de soare, primeau ordine de la generalul De Vascher. Singur 
Avery Tolar era lipsă la apel; de fapt nu mai ştiau nimic de el din clipa în care 
plecase din spital. Una peste alta, domnul Morolto avea aproape o sută de oameni 
angajaţi în această mică vînătoare de oameni dusă pe cont propriu. 


Administratorul de la motelul Blue Tide luă suta de dolari, privi cu atenţie 
portretele-robot şi le spuse că parcă i-a văzut pe femeie şi pe unul dintre cei doi 
bărbaţi luînd două camere acolo joi seara. Ciţiva dolari în plus îl făcură să caute prin 
registrul de la recepţie şi să le spună că femeia figura sub numele de Jackie Nagel şi 
că plătise cash două camere, pentru joi, vineri şi sîmbătă. Alţi cîţiva dolari îl 
convinseră chiar să-i însoţească pe cei doi pistolari pînă la camera cu pricina. 
Ciocăni. Nici un răspuns. Descuie ambele uşi, lăsîndu-i pe însoțitorii lui să 
inspecteze pe îndelete cele două camere. Era vizibil că nici una nu fusese folosită. 
Unul dintre pistolari îi telefona lui Lazarov şi după cinci minute De Vasher li se 
alătură în încercarea de a găsi un indiciu cît de mic. În zadar. Tot ce reuşiră să facă 
fu să restringă zona de cercetare la bucata de plajă cuprinsă între Blue Tide şi 
Beachcomber, adică acolo unde fusese găsită camioneta. 

Şi căutarea continuă cu şi mai multă frenezie. 


Andy semnă recipisa de la poştă la ora zece şi treizeci şi cinci şi ridică pachetul 
trimis lui Sam Fortune de Doris Greenwood din Memphis, Tennessee, 4040 Poplar 
Avenue; nu era menţionat nici un număr de telefon. Andy era convins că pachetul 
era foarte preţios şi pentru o fracțiune de secundă îi trecu prin minte să încerce 
obţinerea unui nou profit; dar din păcate înţelegerea fusese deja încheiată şi nu 
putea să mai ceară nimic în plus. Privi atent spre ambele capete ale falezei, apoi 
ieşi din birou cu pachetul în braţe. 

Viaţa pe care o dusese îl făcuse pe Andy să se furişeze tot timpul pe lîngă ziduri, 
să nu apară niciodată la loc deschis. Exact cînd se strecura pe lîngă colţul parcării, 
zări doi bărbaţi bătînd la uşa camerei 21. Cum camera respectivă era neocupată, 
Andy intră imediat la bănuieli. Cei doi purtau nişte pantaloni scurţi ce le atîrnau pînă 


la genunchi, deşi era greu de precizat unde se opreau pantalonii şi unde începea 
pielea albă ca zăpada a picioarelor lor; unul era încălţat cu şosete negre şi espadrile 
uzate, celălalt avea nişte sandale ieftine şi mergea cu evidentă greutate. Capetele 
bovine le erau împodobite cu două panamale albe. 

După şase luni petrecute pe Strip, Andy deosebea imediat un turist fals de unul 
adevărat şi, pe deasupra, observă şi pistolul ascuns la spate de cel care bătea la 
uşă. 

Se întoarse iute în birou şi sună în camera 39, cerînd cu Sam Fortune. 

— Da, eu sînt. 

— Sam, sînt Andy. Vreau să-ţi spun că doi tipi foarte suspecți ciocăne la toate 
uşile de dincolo de parcare. 

— Sînt poliţişti? 

— Nu cred, pentru că n-au trecut pe la mine. 

— Unde sînt cameristele? întrebă Sam. 

— Sîmbăta încep lucrul la ora unsprezece. 

— Bun. Noi stingem luminile, iar tu fii cu ochii pe ei şi telefonează-mi după ce 
pleacă. 

Andy îi urmări pe cei doi de la fereastra unei debarale: băteau la fiecare uşă şi 
uneori chiar deschideau cîte una. Din patruzeci şi două de camere, doar unsprezece 
erau ocupate. La numerele 38 şi 39 nu primi nici un răspuns. În sfîrşit, se 
reîntoarseră pe plajă şi dispărură. Auzi! Asasini profesionişti în motelul ăsta 
prăpădit! 

Andy observă încă doi "turişti" lîngă terenul de minigolf de dincolo de Strip; 
stăteau de vorbă cu un bărbat dintr-o dubită albă. Atunci îi dădu din nou telefon lui 
Sam. 

— Ascultă, Sam. Tipii au plecat. Da' pe-aici plouă cu de-alde-ăştia. 

— Cîţi sînt? 

— Chiar acum mai văd doi dincolo de Strip. Eu zic să o ştergeţi, fraţilor. 

— Linişteşte-te, Andy. Dimpotrivă, dacă stăm aici, nu ne pot vedea. 

— Păi da, da' nu puteţi sta acolo o veşnicie. Şeful meu are să apară curînd. 

— Vom pleca, Andy, vom pleca. Spune-mi ce este cu pachetul? 

— E la mine. 

— Bun. Trebuie să-l văd, Andy. Şi... Andy, ai putea să ne aduci ceva cald de 
mîncare? 

Andy era director, nu băiat de prăvălie, dar ce nu face omul pentru cinci mii de 
dolari pe zi?! 

— Sigur. Vin imediat. 


Wayne Tarrance se prăbuşi pe patul din camera închiriată la Ramada Inn din 
Orlando, epuizat de oboseală, furios şi sătul de F. Denton Voyles. Era sîmbătă 
noaptea şi ceasul arăta ora unu şi jumătate. Luă telefonul şi formă numărul de la 
Memphis; secretara îl informă că îl căutase Mary Alice. Reuşiseră să afle că femeia 
folosise un telefon public din Atlanta. Lăsase vorbă că îl va căuta din nou pe Wayne 
— îi zicea pe nume — pe la ora două. Tarrance îi dădu secretarei numărul camerei 
de hotel şi închise. Mary Alice era în Atlanta, iar cei trei McDeere fuseseră în 


Tallahassee şi apoi în Ocala. Pe urmă dispăruseră împreună cu furgoneta lor cea 
verde, marca Ford. 

Telefonul abia apucă să sune o dată, că Tarrance ridică receptorul. 

— Mary Alice? întrebă el încet. 

— Wayne, iubitule. Cum de-ai ghicit? 

— Unde este? 

— Cine? chicoti ea. 

— McDeere. Unde este McDeere? 

— Wayne, un timp aţi fost foarte aproape de el, da' pe urmă ati luat-o pe alături. 
Dar acum sînteţi tare departe, iubitule. Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar asta 
este situaţia. 

— Am primit trei identificări în ultimele paisprezece ore. 

— Ar trebui să le verificaţi, Wayne. Chiar acum cîteva minute am vorbit cu Mitch, 
care mi-a spus că n-a fost niciodată în Tallahassee şi că nici n-a auzit de Ocala. N-a 
avut niciodată o furgonetă verde marca Ford cu remorcă. Trebuie să recunosc că 
voi, băieţi, muşcaţi nu glumă din momeală. 

Tarrance nu făcu nici un comentariu. 

— Ei, şi cum este oraşul ăsta, Orlando? Ai de gînd să vizitezi Disney World cît 
stai pe-aici? întrebă ea. 

— Spune-mi unde dracu este McDeere? 

— Wayne, Wayne, calmează-te, iubitule. Ai să-ţi primeşti documentele. 

— OK. Cînd? 

— Acum, ştii, am putea fi şi noi lacomi şi să insistăm să ne primim restul de bani. 
Sînt la un telefon public, Wayne, aşa că nu te obosi să-l localizezi, OK? Da' noi nu 
sîntem lacomi, aşa că ai să-ţi primeşti documentele în douăzeci şi patru de ore. 
Dacă totul merge bine. 

— Unde sînt documentele? 

— Te sun tot eu, iubitule. Dacă stai la numărul ăsta, am să te sun la fiecare 
patru ore pînă cînd îmi spune Mitch unde a pus documentele. Da' să ştii, Wayne, că 
dacă pleci de la numărul ăsta s-ar putea să te pierd, iubitule. 

— Mă găseşti aici. Spune-mi, mai este în ţară? 

— Nu cred. La ora asta, sînt sigură ca a ajuns deja în Mexic. Ştii că fratele lui 
vorbeşte spaniola? 

— Da, ştiu. Tarrance se întinse pe pat şi-şi zise că Mexicul îi poate avea din 
moment ce el îşi primeşte hirtiile. 

— Stai acolo, iubitule, trage un pui de somn şi te mai sun pe la şase. 

Tarrance puse telefonul pe noptieră şi-şi luă o pernă. 


Sîmbătă după-amiază, acţiunea pierdu mult din viteză: Poliţia din Panama City 
Beach primi a patra plingere din partea proprietarilor de moteluri cum că nişte inşi 
înarmaţi le hărţuiesc clienţii. Aşa că poliţiştii o porniră spre Strip căutînd prin 
moteluri nişte oameni înarmaţi care la rîndul lor îi căutau pe cei trei McDeere. 
Emerald Coast era pe picior de război. Obosiţi şi transpiraţi, oamenii lui De Vasher 
fură obligaţi să se despartă şi să se mulţumească cu supravegherea turiştilor care 
se foiau de colo-colo. Stăteau lungiţi pe şezlongurile de pe marginea piscinei sau pe 


nisipul plajei „încercînd să evite soarele şi ascunzindu-se în spatele ochelarilor de 
soare. 

O dată cu lăsarea serii, armata de pistolari şi de avocaţi se retrase în întuneric, 
aşteptind: dacă cei trei aveau de gînd să facă vreo mişcare, atunci ăsta era 
momentul cel mai bun. 

Din balconul camerei sale de la Best Western, De Vasher privea plaja acum 
pustie, în amurg. Aaron Rimmer veni lîngă el şi-i spuse: 

— L-au găsit pe Tolar. 

— Unde? întrebă De Vasher fără să facă vreo mişcare. 

— Ascuns în apartamentul amantei lui, în Memphis. 

— Era singur? 

— Da. L-au aranjat şi au făcut în aşa fel încît să pară că a fost o spargere. 


În camera 39, Ray verifică pentru a mia oară noile paşapoarte, vize, permise de 
conducere şi certificate de naştere. In fotografiile de pe paşaport, Mitch şi Abby 
erau foarte bruneţi, iar timpul avea să rezolve problema cu părul ei blond. Pentru 
Ray fusese folosită o fotografie veche de-a lui Mitch. Ochii, nasul şi pomeţii 
semănau, şi nimic mai mult. Actele erau făcute pe numele Lee Stevens, Rachel 
James şi Sam Fortune, adresele fiind toate din Murfreesboro, Tennessee. Doc făcuse 
treabă bună, îşi zise Ray şi zîmbi în timp ce studia din nou toate actele. 

Abby strînse camera video şi trepiedul şi le aşeză lingă perete. Paisprezece 
casete video, etichetate şi aranjate în teancuri, erau puse cu grijă pe televizor. 

Depoziţia durase şaisprezece ore. Cînd începuseră să filmeze prima casetă, 
Mitch ridicase mîna dreaptă şi jurase să spună adevărul şi numai adevărul. Stătuse 
în picioare lîngă dulap, în mijlocul documentelor care acopereau podeaua, începu cu 
registrele bancare. Identifică peste două sute cincizeci de conturi secrete aflate în 
unsprezece bănci caymaneze. Unele aveau nume, altele doar numere. Cu ajutorul 
imprimantelor de calculator refăcu istoria fiecărui cont în parte. Pe fiecare 
document folosit scrisese cu tuş negru inițialele mm şi un număr: MMI, MM2, MM3, şi 
aşa mai departe. Cînd ajunse la mm 1485, identificase nouă sute de milioane de 
dolari ascunşi în băncile din Caymane. 

Cînd termină cu registrele bancare, reconstrui cu conştiinciozitate structura 
imperiului. În decurs de douăzeci de ani, Familia Morolto şi avocaţii ei incredibil de 
bogaţi şi încredibil de corupți înregistraseră în insule peste patru sute de corporaţii. 
Multe din ele deţineau controlul parţial sau total asupra celorlalte, iar băncile jucau 
rol de agenţi şi de adrese permanente. Mitch îşi dăduse imediat seama că el nu 
deţinea decit o fracțiune infimă din numărul total al dosarelor şi presupuse că cea 
mai mare parte a acestora era ascunsă în subsolul clădirii din Memphis. Explică, de 
asemenea, că o mică armată de inspectori ai Serviciului Venituri Interne ar fi avut 
nevoie de aproximativ un an de zile ca să pună cap la cap toate piesele concernului 
Morolto. Explică cu grijă fiecare probă, o semnă şi o puse în dosar. Abby era 
operatorul, iar Ray supraveghea parcarea cînd nu studia paşapoartele. 

Şase ore vorbi de diversele metode folosite de Familia Morolto şi avocaţii ei 
pentru a spăla banii murdari. Cea mai folosită era transportarea lor cu avionul firmei 
la bordul căruia se mai aflau doi-trei avocaţi, de faţadă. Avînd de luptat cu atiţia 


care încearcă să aducă în ţară tot felul de droguri, personalul vămilor nu se mai 
ocupă de ceea ce iese din ţară. Aşa că înscenarea era perfectă. Odată ajunşi în 
Grand Cayman, avocaţii împărțeau cadourile cuvenite vameşilor caymanezi şi 
bancherului implicat. Uneori suma dată drept mită ajungea la un sfert din suma 
totală. 

Banii erau depuşi ulterior în conturi fără nume şi fără numere, ceea ce îi făcea 
imposibil de depistat. Cu toate acestea, multe tranzacţii bancare coincideau 
extraordinar cu anumite evenimente semnificative din viaţa corporațiilor. Banii 
treceau pe urmă într-unui din cele douăsprezece conturi numerice centrale sau 
superconturi, cum le numea Mitch. Avu grijă să dea toate numerele acestor conturi 
şi numele băncilor. După crearea noii corporaţii, banii din super-conturi erau 
transferați în conturile corporației care, cel mai adesea, erau deschise în aceeaşi 
bancă. Şi din momentul acela spălarea banilor putea începe. Cea mai simplă şi mai 
banală metodă consta în achiziţionarea de imobile şi de alte asemenea bunuri 
patrimoniale în Statele Unite, iar tranzacţiile erau perfectate de avocaţii atît de 
talentaţi ai firmei Bendini, Lambert & Locke, banii fiind transferați telegrafic. Alteori, 
corporaţia caymaneză cumpăra o altă corporație caymaneză care întîmplător era 
proprietara unei corporaţii din Panama care, la rîndul ei, deţinea o companie în 
Danemarca. Danezii cumpărau o fabrică de rulmenţi din Toledo cu banii aflaţi într-o 
sucursală bancară din Munchen. Şi astfel banii murdari fuseseră foarte bine spălaţi. 

Depoziţia se încheia cu proba MM 4292. Şaisprezece ore de mărturie erau 
destule. Depoziţia lui nu va fi acceptată de tribunal, dar îşi va atinge scopul. 
Tarrance şi amicii lui vor putea arăta toate astea unui juriu, obţinînd inculparea a 
cel puţin treizeci dintre avocaţii firmei Bendini. lar un judecător federal ar semna 
mandatele de percheziţie. 

Mitch îşi ţinuse cuvîntul. Deşi primise doar un milion de dolari, le oferea 
federalilor mult mai mult decit fusese înţelegerea. Epuizat, şi fizic, şi nervos, se 
aşeză pe marginea patului, în întuneric. Abby stătea alături pe un scaun, cu ochii 
închişi. 

— Acum ne-ar prinde bine o bere rece, zise Ray, trăgînd cu ochiul printre 
draperii. 

— Nici să nu te gîndeşti, se împotrivi Mitch hotărît. 

Ray se întoarse şi-l privi. 

— Linişteşte-te, frăţioare. Este deja întuneric şi magazinul este la doi paşi de 
aici. Şi pot să-mi port şi singur de grijă. 

— Las-o baltă, Ray. Nu este nevoie să rişti pentru atita lucru. Dacă totul merge 
bine, peste cîteva ore am plecat şi ai să poţi bea cîte beri vrei. 

Dar Ray nu-l ascultă. Îşi trase şapca pe ochi, îşi vîrî nişte bani în buzunar şi 
întinse mîna după revolver. 

— Ray, te rog, măcar lasă pistolul. 

Dar Ray ascunse arma sub cămaşă şi ieşi din cameră. Mergea repede prin nisip, 
ascunzîndu-se în întuneric, cu gitul ars de dorul unei beri. Cînd ajunse în dreptul 
unei prăvălii, aruncă o privire rapidă în jur, se convinse că nu-l urmăreşte nimeni şi 
intră. Frigiderul cu bere era în spate. 

In parcarea de dincolo de Strip, Lamar Quin făcea conversaţie cu nişte 
adolescenţi din Indiana. Silueta lui Ray i se păru oarecum familiară. Ascuns sub 


pălăria uriaşă de pai, Lamar se apropie de vitrina prăvăliei şi aruncă o privire spre 
frigiderul cu bere. Ochii necunoscutului erau acoperiţi de lentilele negre ale unor 
ochelari de soare, dar nasul şi pomeţii îi mai văzuse undeva. Lamar intră în prăvălie 
şi cumpără o pungă de cartofi prăjiţi. La casă se pomeni deodată faţă în faţă cu 
necunoscutul care nu era Mitchell McDeere, deşi semăna mult cu el. 

Trebuie că bărbatul din faţa lui era Ray. Avea aceeaşi înălţime, aceeaşi greutate, 
acelaşi mers. 

— Cum îţi merge? îl întrebă Lamar pe bărbat. 

— Bine. Da' ţie? 

Pînă şi vocea era asemănătoare. 

Lamar plăti şi se întoarse în parcare. Aruncă punga la gunoi şi se îndreptă iute 
spre un magazin de cadouri, încercînd mai departe să dea de cei trei McDeere. 


40 


După lăsarea întunericului, o briză răcoroasă începu să bată dinspre mare. 
Soarele dispăruse şi luna încă nu-i luase locul. Departe, pe cer, se zăreau nişte nori 
întunecaţi dar aparent inofensivi, iar apa era neagră. 

Chiar în mijlocul falezei, pe digul Dan Russell, îşi făcură apariţia pescarii. Stăteau 
cîte trei-patru laolaltă şi aruncau liniştiţi undiţele în apa întunecată care se zbătea la 
poalele structurii de beton. Stăteau nemişcaţi, scuipînd în apă sau schimbiînd din 
cînd în cînd cite o vorbă cu cel de-alături. De fapt, briza, liniştea şi apa le făceau mai 
multă plăcere decît peştişorul amărit pe care îl scoteau la capătul undiţei. Erau 
turişti din Nord care veneau aici în fiecare an, la aceeaşi dată, trăgeau la acelaşi 
motel şi veneau pe dig în fiecare noapte ca să pescuiască şi să admire marea. 
Fiecare avea lîngă picior găleți cu momeală şi răcitoare portabile pline cu bere. 
Uneori, pe dig apăreau şi îndrăgostiţi, ba chiar şi persoane pentru care pescuitul nu 
însemna nimic. Aceştia se opreau citeva clipe să admire apele întunecate ale mării, 
apoi îşi întorceau privirile spre miile de luminiţe ce străluceau pe Strip sau urmăreau 
siluetele nemişcate ale pescarilor care nu îi băgau în seamă. Pescarul nu-l observă 
pe Aaron Rimmer, deşi acesta se tot învirtea pe dig de pe la ora unsprezece. 
Rimmer aruncă 

restul ţigării în apă şi privi plaja. Gîndul lui era la miile de camere de motel şi de 
apartamente. 

Digul Dan Russell era cel mai vestic din cele trei construite în zona Panama City 
Beach. Era cel mai nou, cel mai lung şi singurul în întregime din beton. Chiar la 
mijlocul lui se afla o clădire mică de cărămidă, în care se găsea un magazin cu tot 
felul de scule, un snack-bar şi camere de odihnă. Noaptea rămîneau deschise doar 
acestea. 

De acolo şi pînă la digul Sea Gull era cam o jumătate de milă. La unsprezece şi 
jumătate, Abby ieşi din cameră, trecu pe lîngă piscina cu apă murdară şi porni de-a 
lungul plajei. Era îmbrăcată în pantaloni scurţi şi o canadiană de vînt cu gulerul 
ridicat pînă la urechi. Pe cap avea o pălărie albă de paie. Mergea încet, cu miinile în 
buzunare, ca orice turist aflat la plimbare. Cinci minute mai tîrziu, Mitch o urmă spre 


plajă. La un moment dat, fu depăşit de doi alergători care fugeau de-a dreptul prin 
apă, vorbind între ei. Sub cămaşa groasă de bumbac, ascunsese un fluier pentru 
orice eventualitate. În buzunare îşi îndesase şaizeci de mii de dolari. Din cînd în cînd 
arunca priviri nervoase în direcţia lui Abby. Cînd Mitch făcuse deja vreo două sute 
de metri pe plajă, Ray ieşi şi el din camera 39. Incuie uşa luînd cheia. In jurul taliei 
îşi înfăşurase o frînghie neagră de nylon, sub care ascunsese revolverul. Totul era 
foarte bine mascat de o canadiană de vint. Andy le mai ceruse două mii pentru 
haine şi restul. Plaja era pustie. 

Era sîmbătă, aproape de miezul nopţii, şi cei mai mulţi pescari plecaseră. Abby 
trecu nepăsătoare pe lingă trei ascunşi într-un tufiş, chiar lîngă camerele de odihnă, 
şi se opri la capătul digului, cu ochii aţintiţi la mare. Luminiţe roşii de semnalizare 
clipeau pînă aproape de orizont. Inspre est se înşirau balizele albe şi albastre. O 
lumină galbenă apăru la orizont. Mitch se ascunse pe scaunul de sub o umbrelă 
închisă, exact la intrarea pe dig. Nu o vedea pe Abby, dar cuprindea foarte uşor 
marea cu privirea. O sută de metri mai încolo, Ray aştepta în întuneric, aşezat pe o 
terasă de cărămidă. Toţi trei aşteptau, toţi trei îşi verificau din timp în timp 
ceasurile. 

Fix la miezul nopţii, Abby, cu o mişcare nervoasă, îşi desfăcu fermoarul 
canadianei şi scoase o lanternă de calibru mare. O propti cu nădejde în stomac, 
aduse canadiana în jurul ei şi apăsă de trei ori pe buton. Becul verde se aprinse şi 
se stinse de trei ori, apoi Abby îşi continuă aşteptarea. 

Nici un răspuns. După două minute care i se părură cit o eternitate, apăsă din 
nou pe buton, tot de trei ori. Din nou, nici un răspuns. Răsuflă adînc şi-şi zise în 
sinea ei: "Fii calmă, Abby, fii calmă. Sigur este acolo, undeva în faţa ta." Din nou 
semnalul şi din nou nici un răspuns. 

De pe scaunul lui de la marginea plajei, Mitch supraveghea nervos marea. Cu 
colţul ochiului zări o siluetă venind aproape în fugă dinspre vest. Cînd urcă treptele 
digului, Mitch văzu că era Nordicul şi ţişni în urma lui. 

Aaron Rimmer se ascunse în spatele pescarilor de lîngă clădirea de cărămidă şi 
o urmări pe femeia cu pălărie albă de la capătul digului. Era aplecată în faţă şi ţinea 
ceva strîns la piept. Apoi văzu semnalul. Atunci porni spre capătul digului şi cînd 
ajunse în spatele ei o strigă uşor: 

— Abby. 

Ea sări în lături, încercînd să tipe, dar Rimmer o trînti de balustradă. Din 
întuneric, Mitch ţişni înainte şi-l placă pe Nordic. Toţi trei se izbiră puternic de 
betonul neted şi Mitch simţi pistolul de la brîul celuilalt. Atunci se răsuci scurt, 
încercînd să-l lovească cu pumnul, dar nu-l nimeri. Rimmer reuşi să-l pocnească 
zdravăn pe Mitch drept peste ochiul stîng. Abby lovea şi ea, dar Mitch era ameţit şi 
nu mai putea face nimic. Rimmer dădu să-şi scoată pistolul, dar nu-l mai găsi acolo 
unde îl pusese. Atunci atacă Ray şi lovitura lui de berbec îl trimise pe Nordic cu un 
trosnet drept în balustradă. În clipa următoare, Ray trînti patru pumni în capul lui 
Rimmer: doi peste ochi şi doi peste nas, meşteşug învăţat în închisoare. Apoi îl 
pocni foarte puternic de patru ori tot în cap. Cu un geamăt, Nordicul se prăbuşi 
definitiv. 

Ray îi întinse pistolul lui Mitch, care îşi revenise şi încerca să vadă cu ochiul cel 
bun. Abby supraveghea digul. Pustiu. 


— Semnalizează din nou, o îndemnă Ray şi începu să desfacă frînghia din jurul 
taliei. Abby se întoarse cu faţa spre mare şi se porni să semnalizeze disperată. 

— Ce vrei să faci? îl întrebă Mitch în şoaptă pe Ray, cu ochii la frînghie. 

— Avem două posibilităţi: fie îl înecăm, fie îi zburăm creierii. 

— Dumnezeule! exclamă Abby, fără să se oprească din semnalizare. 

— Nu trage cu pistolul! şopti Mitch. 

— Mulţumesc, zise Ray, înfăşurînd frînghia în jurul gitului lui Rimmer şi strîngînd- 
o bine. Mitch trecu între Abby şi Nordic, dar ea nici măcar nu încercă să privească 
cu coada ochiului. 

— Îmi pare rău, da' n-am avut de ales, mormăi Ray aproape pentru sine. 

Celălalt nu avu nici o reacţie şi după trei minute Ray răsuflă adînc şi anunţă: 

— E mort. Legă capătul frînghiei de un stiîlp şi lăsă încet cadavrul în apă. 

— Eu cobor primul, spuse el şi se tîri uşor pe balustradă, ca apoi să alunece pe 
fringhie. La vreo trei metri în jos, două bare de fier aşezate în cruce susțineau cele 
două coloane de beton care coborau în apă. Era o ascunzătoare foarte bună. Abby 
fu a doua, iar Mitch încheie şirul, dar din cauza ochiului închis, fu cît pe-aci să 
alunece. 

Reuşiră. Erau la adăpost, la trei metri de marea rece şi întunecată, de peşti şi de 
cadavrul Nordicului. Ray tăie sfoara pentru ca greutatea de la capătul ei să ajungă 
mai repede pe fundul apei. 

Stăteau acolo ca nişte bufniţe pe o ramură de copac, cu ochii lipiţi de luminiţele 
din zare. Nu se auzeau decit valurile şi clicul lanternei. 

Şi deodată voci pe dig. Voci nervoase, îngrijorate, pline de panică. Apoi se 
îndepărtară. 

— Ei, frăţioare, ce facem acum? 

— Aplicăm planul B. 

— Adică? 

— Începem să înotăm. 

— Foarte nostim, zise Abby. 

Trecuse o oră de cînd stăteau pe barele acelea lipsite de orice urmă de confort. 

— Aţi observat alea două bărci de colo? întrebă deodată Ray. 

Erau două bărcuţe aflate la vreo milă de țărm care de aproape o oră se tot 
plimbau de colo-colo paralel cu plaja. 

— Am impresia că sînt bărci pescăreşti, zise Mitch. 

— Da' cine pescuieşte la ora asta? observă Ray. 

Nici unul dintre ei nu găsi o explicaţie plauzibilă. 

Abby îl văzu prima şi se rugă la Dumnezeu să nu fie cadavrul adus de apă la 
suprafaţă. $ 

— Uite acolo, strigă ea. Era ceva negru, care venea spre ei. I| urmăreau plini de 
încordare şi brusc porni şi zgomotul acela ca al unei maşini de cusut. 

— Semnalizează, zise Mitch. 

Obiectul se apropia. 

— Abanks! strigă Mitch, dar zgomotul încetă. Abanks! 

— Unde dracu' sînteţi? veni răspunsul. 

— Aici, sub dig! Grăbeşte-te, ce dracu'! 

Zgomotul crescu şi Abanks aduse o plută de cauciuc cu motor chiar sub dig. Cei 


trei săriră pe rînd şi odată ajunşi pe plută se îmbrăţişară fericiţi. Abanks îndreptă 
pluta spre larg. 

— Unde ai fost pînă acum? întrebă Mitch. 

— M-am plimbat, răspunse Abanks. 

— De ce ai întirziat? 

— Am întîrziat pentru că a trebuit să mă feresc de bărcile astea pline cu dobitoci 
în toale de turişti care se dădeau drept pescari. 

— Ce zici, sînt federalii sau ceilalţi? întrebă Abby. 

— Păi, din moment ce sînt idioţi, pot fi oricare dintre ei. 

— Unde ţi-e lumina verde? 

— S-a descărcat bateria. 


Era un scuner pe care Abanks îl cumpărase în Jamaica cu numai două sute de 
mii. Un prieten îi aştepta lîngă scară şi îi ajută să urce la bord; se numea George şi 
atit, vorbea engleza cu un accent ciudat şi Abanks îi asigură că era demn de 
încredere. 

— În bufet este şi nişte whisky, dacă vreţi. Abby luă o pătură şi se întinse pe 
canapea. Mitch rămase pe punte ca să-şi admire vasul. 

— Putem pleca? întrebă el după ce Abanks şi George ridicară pluta pe punte. 

— Cum doreşti, răspunse George. 

Mitch privi luminile de pe plajă şi-şi luă rămas bun. Apoi cobori în cabină şi-şi 
turnă un pahar de scotch. 


Wayne Tarrance adormise îmbrăcat. Nu se mai mişcase de la ultimul telefon 
primit cu şase ore în urmă. Telefonul sună din nou. 

— Alo, zise el cu o voce răguşită. 

— Wayne, puiule. Te-am trezit? 

— Fireşte că m-ai trezit. 

— Acum poţi să-ţi iei documentele. Camera 39, motelul Sea Gull Rest, 
autostrada 98, Panama City Beach. Pe tipul de la recepţie îl cheamă Andy. Te 
conduce el. Ai grijă cum umbli cu ele. Prietenul nostru le-a clasat şi le-a marcat aşa 
de frumos, şi are şaisprezece ore de depoziţie pe videocasete. Aşa că poartă-te 
frumos cu ele. 

— Vreau să te întreb ceva, zise Tarrance. 

— Sigur, băieţel. Orice. 

— Unde Dumnezeu a dat peste tine? Pentru că fără tine toată chestia asta s-ar fi 
dus dracului. 

— Phii, mulţumesc Wayne. M-a găsit în Memphis. Ne-am împrietenit şi mi-a 
oferit o grămadă de bani. 

— Cit? 

— Ce importanţă are suma? Oricum, nu mai trebuie să muncesc în viaţa mea. 
Hai că trebuie să fug, puiule. Mi-a făcut mare plăcere. 

— Unde este el, acum? 

— Într-un avion spre America de Sud. Dar te rog să nu-ți pierzi vremea încercînd 


să-l prinzi. Wayne puiule, te iubesc, să ştii, da' tu n-ai reuşit să-l prinzi nici măcar în 
Memphis. Pa, zise ea şi închise. 


41 


Duminică în zori. Scunerul se îndrepta spre sud cu toate pînzele sus, sub un cer 
senin. Abby dormea adînc în cabina căpitanului. Ray căzuse beat de whisky, Abanks 
sforăia şi el pe undeva. 

Pe punte, Mitch se delecta cu cafea şi-l asculta pe George expunîndu-i principiile 
meseriei de marinar. Era un bărbat de aproape şaizeci de ani, cu plete cărunte şi 
pielea arsă de soare. Era scund şi vînjos, la fel cu Abanks. Era australian de origine, 
dar cu douăzeci şi opt de ani în urmă fugise din ţară după cea mai mare spargere 
dată acolo la o bancă. El şi cu partenerul lui împărţiseră unsprezece milioane cash şi 
nişte argint şi flecare îşi văzuse de drumul lui. Auzise mai tîrziu că celălalt murise. 

Bineînţeles că George nu era numele lui adevărat, dar folosindu-l de atiţia ani, îl 
uitase pe cel adevărat. Descoperise Caraibele la sfîrşitul anilor şaizeci şi se hotărise 
să rămînă acolo. Işi depusese banii în băncile din Bahamas, Belize, Panama şi Grand 
Cayman, îşi construise o locuinţă pe o fişie de plajă pustie din Little Cayman şi de 
douăzeci şi unu de ani făcea neîncetat turul insulelor. Vara şi la începutul toamnei 
stătea mai aproape de casă. Dar din octombrie pînă în iunie locuia pe iaht şi trecea 
din insulă în insulă. Odată petrecuse doi ani în Bahamas. 

— Aici sînt două mii de insule, explică el. Şi n-or să te găsească niciodată dacă 
te muţi de colo-colo. 

— Pe tine tot te mai caută? întrebă Mitch. 

— Nu ştiu. N-am cum să dau telefon ca să aflu, dar nu cred că mă mai caută 
cineva. 

— Care este cea mai bună ascunzătoare? 

— Vasul ăsta. Este un iaht drăguţ şi după ce vei învăţa să-l manevrezi, te vei 
simţi ca acasă. Găseşte-ţi o insulă mică, undeva, Little Cayman sau Brac de 
exemplu, şi fă-ţi o casă. Fă ca mine. Dar în cea mai mare parte a timpului stai pe 
iaht. 

— Cînd ai să încetezi să te mai întrebi dacă te vor găsi? 

— A, mă gîndesc, dar nu mă mai îngrijorează. Cu cît ai plecat la tine? 

— Cu opt milioane, zise Mitch. 

— Drăguţ. In cazul ăsta, uită de toţi, şi plimbă-te prin insulele astea pentru tot 
restul vieţii. Sînt alte lucruri mult mai rele, să ştii. 


Timp de patru zile au plutit spre Cuba, apoi au schimbat direcţia spre Jamaica. 
Erau atenţi la lecţiile lui George care, după douăzeci de ani de marinărie devenise 
un om foarte înţelept şi răbdător. Ray lingvistul memora termeni ca timonă, catarg, 
pupa, prora şi alţii. George le ţinea prelegeri despre fiecare manevră în parte, Ray 
învăţa limbajul marinăresc, iar Mitch studia tehnica. 

Abby stătea în cabină, vorbea puţin şi zimbea numai cînd era absolut necesar. 


Viaţa pe un vapor nu fusese niciodată visul ei. Îi era dor de casă şi se întreba ce se 
va alege de ea. Poate că domnul Rice va avea grijă de grădină. Îi era dor de străzile 
umbrite de copaci, de peluzele îngrijite şi de copiii care umblau pe biciclete. Spera 
ca domnul Rice să îi adopte cîinele. Era îngrijorată din cauza părinţilor, nu ştia cînd 
va mai putea să-i revadă; poate peste cîţiva ani, deşi ar fi putut să trăiască şi fără 
să-i vadă, cu condiţia să-i ştie în siguranţă. g 

Nu se putea desprinde de prezent, iar viitorul era greu de imaginat. In cea de-a 
doua zi a restului vieţii ei, începu să scrie scrisori: părinţilor ei, lui Kay Quin, 
domnului Rice şi altor cîtorva prieteni. Ştia că nu va putea trimite niciodată aceste 
scrisori, dar simţea nevoia să le scrie. 

Mitch o urmărea îndeaproape, dar o lăsa în apele ei. În fond, nu avea ce să-i 
spună. Poate că vor putea totuşi să vorbească peste vreo cîteva zile. A 
Spre sfîrşitul celei de-a patra zile, miercuri adică, zăriră Grand Cayman. Inconjurară 
insula fără grabă şi ancorară cam la o milă de țărm. Cînd se lăsă întunericul, Barry 
Abanks le spuse la revedere. Plecă pe pluta lui, avînd de gind să lase ancora la vreo 
trei mile de Bodden Town, la un alt centru pentru scufundări, de unde urma să fie 
recuperat de unul dintre oamenii lui. Abanks avea să afle dacă între timp se 
întîmplase ceva dubios prin zonă, deşi el era optimist din punctul ăsta de vedere. 


Pe Little Cayman, George avea o căsuţă din lemn, vopsită în alb. Era situată într- 
un golfuleţ, unde cea mai apropiată casă nu putea fi văzută cu ochiul liber. In cele 
două anexe de lîngă casă, trăia o localnică care se îngrijea de toate. O chema Fay. 

Cei trei McDeere se instalară în casa mare şi încercară să ia viaţa de la capăt. 
Ray, evadatul, bîntuia cu orele pe plajă; era într-o stare euforică pe care nu o putea 
da la iveală. Împreună cu George, pleca cu barca ore întregi, bînd scotch şi 
explorînd insulele. De obicei amîndoi erau beţi morţi cînd se întorceau. 

Abby îşi petrecu primele zile în cămăruţele de la etaj, privind marea. Continua să 
scrie scrisori şi începu un jurnal. Dormea singură. De două ori pe săptămînă, Fay 
mergea în oraş cu Volkswagen-ul, după provizii şi scrisori. Intr-una din zile aduse un 
pachet de la Barry Abanks. Pachetul conţinea un colet de la Doris Greenwood din 
Miami. Mitch rupse ambalajul şi dădu peste două ziare din Atlanta şi unul din 
Memphis. 

Pe prima pagină erau relatări despre inculpări masive la firma avocaţială Bendini 
din Memphis. Cincizeci şi unu de foşti şi actuali membri ai firmei şi treizeci de 
presupuşi membri ai Familiei mafiote Morolto din Chicago fuseseră inculpaţi. Şi încă 
nu se terminase, promisese ministrul de Justiţie. Era numai virful aisbergului. 
Directorul F. Denton Voyles acceptase ca ziarele să-i citeze vorbele: "Era o lovitură 
importantă dată crimei organizate din America. Ea ar trebui să constituie un 
avertisment pentru toţi cei care ar fi tentaţi să lucreze cu bani murdari." 

Mitch împături ziarele şi plecă să se plimbe pe plajă. Se aşeză la umbra unor 
palmieri. Ziarele din Atlanta citau numele tuturor avocaţilor de la Bendini arestaţi şi 
nu se bucură cituşi de puţin cînd le citi. Ba aproape că-i părea rău pentru Nathan 
Locke, Wally Hudson, Kendall Mahan, Jack Aidrich şi în sfîrşit Lamar Quin. Aproape 
că le văzu chipurile. Le cunoştea soțiile şi copiii. Cu ochii rătăcind pe oceanul 
strălucitor, se gîndi la Lamar şi Kay Quin. Îi iubise şi îi urîse în aceeaşi măsură. Ei 


ajutaseră la atragerea lui în firma asta şi-şi aveau şi ei partea lor de vină. Dar erau 
prietenii lui. Ce păcat ! Poate că Lamar va avea noroc să fie eliberat pe cuvînt peste 
vreo doi ani. Poate Kay şi copiii vor supravieţui nebuniei ăsteia. Poate. 

— Te iubesc, Mitch. Abby stătea lîngă el, cu o sticlă şi două pahare în miîini. 

El îi zîmbi şi o îndemnă să se aşeze. 

— Ce este în sticla aia? 

— Punch cu rom făcut de Fay. 

— E tare? 

— E mai mult rom, zise ea aşezindu-se alături pe nisip. l-am zis lui Fay că vrem 
să ne îmbătăm şi ea a înţeles. 

Mitch o luă în braţe şi începu să bea. Urmăriră cu privirea o barcă de pescuit 
care plutea pe apele strălucitoare. 

— Spune-mi Mitch, ţie ţi-e frică? 

— Mi-e groază. 

— Şi mie. Toată chestia asta este o nebunie. 

— Dar am reuşit, Abby. Trăim, sîntem în siguranţă şi sîntem împreună. 

— Da, dar miine, ce va fi miine? Şi-n zilele următoare? 

— Nu ştiu, Abby. Lucrurile ar putea să se şi înrăutăţească. Numele meu ar putea 
să apară în toate ziarele la un loc cu al celorlalţi inculpaţi. Sau s-ar putea la fel de 
bine să murim. Sînt lucruri mult mai rele decit excursia asta nesfirşită prin Caraibe 
cu opt milioane de dolari în buzunar. 

— Crezi că părinţii mei sînt în siguranţă? 

— Cred că da. Ce-ar avea de cîştigat Mafia dacă le-ar face rău părinţilor tăi? Da, 
cred că sînt în siguranţă. 

Ea umplu din nou paharele şi-l sărută pe obraz. 

— Are să-mi fie bine, Mitch. Cît timp sîntem împreună, pot să rezist la orice. 

— Abby, trebuie să-ţi fac o mărturisire, zise Mitch, căutîndu-şi cu grijă cuvintele 
şi privind atent marea. 

— Te ascult. 

— Adevărul este că niciodată n-am vrut să mă fac avocat. 

— Ei, cum aşa? 

— Nu. De fapt întotdeauna am vrut să mă fac marinar. 

— Serios? Atunci ai făcut vreodată dragoste pe o plajă? 

— Aă, nu, răspunse el după o clipă de ezitare. 

— Atunci, bea-ţi romul, marinarule! Şi hai să ne îmbătăm şi să facem un copil!