Jack Lance — Pirofobia

virtual-project.eu 


JACK LANCE 


PIROFOBIA 


Original: Pyrophobia (2013) 


Traducere din limba engleză de: 


GRAAL SOFT 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


Vâlvătaia chiar de stinsă pare, 
ades mocnește sub cenușă. 


Pierre Corneille 


să nu aprinzi niciodată un foc 
de care nu ai trebuinţă. 


Proverb chinez 


VP-3 


Prolog 


Tipul îmbrăcat în negru sări asupra lui ca un animal de pradă. 
Era lat în umeri și avea o carură musculoasă, impresionantă - 
aproape dreptunghiulară. Tinea ochii mijiţi, aproape închiși, și 
când omul își încleștă pumnii, fornăind ca o sălbăticiune, în ei 
apăru o sclipire răutăcioasă. 

Era mai bătrân ca el, nu putea spera să-l dovedească. Mai 
înainte să înțeleagă ce se petrece, agresorul îl trântise cu faţa la 
podea și îi strivise obrazul de dalele albe ale pardoselii. Părea că 
intrusul își proptise cu putere pantoful pe grumazul lui. Apăsa 
din ce în ce mai tare și bătrânul chiar își auzea oasele nasului 
trosnind. Era cea mai îngrozitoare durere pe care o trăise în 
viaţa lui. Urlă. 

Coșmarul lui începuse în urmă cu o oră și cincizeci și opt de 
minute, deși pentru omul mai în vârstă minutele păruseră lungi 
cât orele. 

Licărul portocaliu roșiatic al ultimului amurg pe care îi fusese 
dat să îl mai vadă cedase de mult locul luminii stelelor. Era 
aproape de ora zece și jumătate când omul se hotărâse să 
meargă la culcare, ceva mai devreme decât de obicei. Se 
ridicase cu greu din balansoarul de pe verandă și deschise ușile 
glisante care dădeau în living. 

Abia intrase, când sunetul soneriei îl luă prin surprindere. 

Se hotărâse să nu răspundă imediat ducându-se, în schimb, la 
fereastra din capătul opus al încăperii. Bungalow-ul lui de un 
alb-gălbui avea o intrare din cărămidă care ieșea doar puţin în 
afara fațadei. Dacă privea dintr-o parte, de la fereastra 
livingului, putea zări cine era cel care îl căuta la o oră așa de 
târzie. 

Lumina care radia din propriul salon, dar și de la stâlpii de 
iluminat de pe stradă - plasați chiar în faţa nulticolorei lui 
grădiniţe cu flori -, nu reușea să-i deslușească prea mult din 
silueta care stătea acolo, cu spatele la bătrân. Purta o haină 
neagră și pantaloni la fel. 

Bătrânul simţi cum îl cuprinde neliniștea. Brusc, fu năpădit de 
teama că gândurile acestui întârziat și neașteptat musafir erau 
mai negre decât întunericul care îl învăluia ca o mantie. 


VP -4 


Dar dacă ar fi fost astfel, oare ar mai fi sunat el la ușă? Nu, 
dacă intenţiile ar fi fost întunecate, pur și simplu s-ar fi furișat în 
casă ca un hoţ, în timpul nopţii. 

Poate că un prieten de-al bătrânului făcuse vreun atac 
cerebral sau un infarct, sau mai știu eu ce. Vești proaste. Nu te 
puteai aștepta la altceva, la o oră așa de târzie, când te căuta 
un străin. 

Acela fusese momentul în care bătrânul se hotărâse să se 
ducă la ușă și să o deschidă. 

Aproape două ore mai târziu era întins pe jos, la podea, cu 
nasul spart și cu gâtul sub talpa bărbatului în negru. 

— Exact, se auzi vorba calmă și sâsâită de deasupra lui. Asta 
înseamnă satisfacție. 

Bătrânul nu era în stare să-i răspundă - abia dacă reușea să 
expire aerul prin gâtlejul gâtuit. 

Atacatorul lui vânjos îl săltă, trăgându-l în sus de gulerul 
cămășii în carouri, alb cu verde. Îi trase un genunchi în spate, 
provocându-i un nou val de durere usturătoare și agonizantă în 
întreg corpul, făcându-l să geamă și să scoată din gât un icnet 
chinuit. Apoi groaza îl făcu să se prăbușească înapoi, ca un sac 
de cartofi. Bătrânul strânse tare din ochi și încercă să respire, 
apăsându-și cu podul palmei nasul care îi sângera abundent. 

Ultima parte se termină repede. Fu târât cu brutalitate pe 
scări în sus, până în pod. Bărbatul în negru îi petrecu o frânghie 
în jurul gâtului și îi potrivi ceva, strâns, sub bărbie. După felul în 
care o simțea, părea să fie o cravată, dar era de fapt cu totul 
altceva. Fu ridicat cu ușurință și urcat, clătinându-se, pe un 
scaun de lemn care scârțâia și de pe care vopseaua se cojise de 
mult. Intrusul mai smuci o dată de funia care îi tăiase deja 
adânc în pielea gâtului. Pe vârfuri, bătrânul era nevoit să facă un 
efort ca să-și păstreze echilibrul. i 

Suportă totul fără să mai opună vreo rezistență. In cap auzea 
cântec de păsărele, mult prea tare ca să mai lase loc vreunui 
gând, presupunând că ar mai fi fost încă în stare să gândească. 
Teasta Îi zvâcnea insuportabil în locul unde atacatorul se lăsase 
cu toată greutatea, aproape strivindu-i craniul în partea opusă. 
Bătrânul era distrus fizic și psihic. 

Abia atunci observă că funia din jurul gâtului lui fusese 
trecută peste o bârnă masivă de lemn, aflată exact deasupra lui, 
și legată bine de ea. 


VP-5 


Se uită fix în ochii ucigașului. Bărbatul duhnea a sudoare și 
ochii îi ardeau. 

Tipul în negru ridică un picior și dădu brânci scaunului. 

Obiectul de mobilier fu azvârlit cât colo de sub el. 

„Jason, fusese ultimul gând al bătrânului. O, Doamne, Jason!” 


VP-6 


1. Polaroid 


Jason Evans era îngrijorat și asta nu se întâmpla prea des. De 
obicei avea puţine motive să se plângă, dar în ziua când 
începură necazurile ceva nu-i dădea pace. 

In ziua aceea de luni, 13 iulie, trebuia să pună pe hârtie un 
plan de campanie, dar nu reușea să îl scoată la capăt. Oare era 
din pricina clientului sau pur și simplu avea el o zi mai proastă? 
Trebuia să inventeze ceva pentru reprezentanța auto a lui 
Tommy Jones. Mai exact, pentru magazinul de mașini la mâna a 
doua „Automobile Regale” - un nume pe care Jason în mod 
singur nu l-ar fi ales, în veci. Tommy Jones se autoîncoronase la 
un moment dat regele automobilelor. Își amintea exclamaţia 
entuziastă a lui Tommy: „E o idee de geniu, nu-i așa? Ar trebui 
să mă bag și eu în publicitate!” 

Dar ce idei putea oare să-i prezinte Jason unui tip pentru care, 
în ultimii treizeci de ani, se inventase orice, se născocise absolut 
totul și ale cărui produse oricum le considera detestabile? 

Mintea lui Jason hoinărea în trecut, în vremea când el însuși, 
un tânăr de optsprezece ani, fusese destul de fraier ca să 
cumpere una dintre hodoroagele ruginite ale lui Tommy. 
Vechitura aceea roșie, marca Plymouth Road Runner, își dăduse 
duhul după numai două luni. Fusese prima și ultima oară când 
cumpărase o mașină de la regele automobilelor. lar acum 
tocmai regele ajunsese clientul lui, clientul agenţiei Tanner & 
Preston, prestigioasa firmă de publicitate unde Jason era 
director artistic. 

În mod ironic, directorul lor executiv, Brian Anderson, îl 
alesese dintre toţi tocmai pe Jason, ca să conducă echipa care 
ar fi trebuit să curteze cel mai nou client al lor, transferat recent 
de la Foote, Grey & Hardy, agenţia concurentă. 

Cu un gest automat, Jason își dădu spre spate părul negru și 
drept, care îi cădea în ochi. Nu avea nici pic de inspiraţie. Oare 
era din cauză că făcuse cunoștință cu regele automobilelor 
pentru prima dată chiar în ziua aceea? Surâsul scânteietor, ca 
de reclamă la pastă de dinţi, al lui Tommy Jones strălucise de un 
milion de ori asupra lui Jason de pe afișe și panourile publicitare, 
dar aceea fusese prima dată când dăduse mâna cu omul însuși. 


VP -7 


Tommy - care trebuie să fi avut deja șaizeci și doi de ani - părea 
în realitate cu mult mai bătrân și mai spălăcit. „Photoshop-ul, 
fântâna tinereţii”. Numai renumitul său zâmbet și fața rotofeie 
erau neschimbate. Părul, pieptănat ireproșabil, își diminuase 
volumul la jumătate, iar nuanţa de blond devenise colilie. Era un 
omulet scund și îndesat, care abia dacă îi ajungea lui Jason până 
la bărbie. Era însă foarte dinamic. 

„Vreau să-mi veniţi cu ceva nou, exclamase omul, gesticulând 
bezmetic spre Jason și Brian. Faceţi ceva diferit cu mașinile 
mele. Faceți-le mai atractive, mai făţțoase... lisuse, faceţi-le să 
fie și sexy, din partea mea”. 

„Sexy? se mirase Jason. Sexy! Frate, ce sexy a fost când 
mașina ta m-a lăsat baltă și falit, ca mai apoi să fiu nevoit să 
muncesc luni de zile pe brânci, la McDonalds, ca să fac bani 
pentru o alta - mai bună decât hârbul ăla nenorocit pe care mi l- 
ai vândut tu”. 

Sigur că nu spusese nimic din toate astea cu voce tare. 
Vremurile se  schimbaseră. Mașinile Buick LaCrosse CX, 
metalizate, așa cum era aceea pe care o conducea Jason în acel 
moment, nici măcar nu se aflau în parcul auto al lui Tommy 
Jones „cele mai ieftine din oraș, cele mai de rahat din urbe”. 

Dar de când, în urmă cu două săptămâni, fusese pusă pe 
picioare echipa dedicată lui Tom Jones, Jason nu fusese în stare 
nici măcar să schițeze o campanie care să facă din antrepriza 
regelui automobilelor ceva cu alură sexy. Nici copywriterul lui 
constant, Anthony Wilson, nu reușise să producă vreun slogan 
utilizabil, deși făcuseră câteva ședințe de brainstorming 
împreună. 

Privirea lui Jason hoinărea prin sala openspace! care se 
deschidea dincolo de geamul propriului birou și apoi se opri la 
ceasul de pe perete, în forma a doua inimi îngemănate - un dar 
din partea Kaylei. Trecuse de ora șase. Barbara, Carol, Donald și 
Anthony plecaseră acasă. El era ultimul membru al echipei care 
se mai afla încă la lucru, singur, în toate birourile de la etajul al 
douăzeci și patrulea din clădirea Roosevelt Tower, situată în 
inima Los Angelesului. Privi afară pe fereastră. Căldura încă mai 
învăluia orașul aidoma unei pături aburinde. Mai avea doar 
câteva săptămâni, numai. Pe urmă va fi, în sfârșit, liber să lase 


1 Spaţiu deschis - o hală mare, divizată în alveole de lucru individuale, nedespărţite 
prin pereţi compleți. (în Ib. engl. în orig.) (n.tr.). 


VP-8 


în urmă haosul din Los Angeles și să se adâncească în Munţii 
Stâncoși, împreună cu Kayla. Mai avea patru săptămâni. 

Mai întâi, însă, trebuia să rezolve chestiunea Tommy Jones. 
Oftă. Ştia că nu o să fie în stare să o scoată la capăt astăzi - din 
nou. Se ridicase și era gata să lase totul baltă, când intră în 
birou George, omul care livra corespondența la Tanner & 
Preston. Flutura un plic mare. 

— Corespondenţă de ultimă oră, zise acesta, înmânându-i lui 
Jason plicul și făcând stânga împrejur. 

Timp de câteva secunde, Jason privi spatele lat al bărbatului, 
până când îi dispăru din raza vizuală. Apoi privirea i se îndreptă 
spre plic. Numele și adresa lui Jason erau scrise cu litere groase, 
dar nu exista nicio siglă de firmă sau vreun nume al 
expeditorului. Se încruntă și deschise plicul. Înăuntru era o 
fotografie polaroid. Faptul în sine nu avea nimic surprinzător. 
Dar imaginea era remarcabilă: o poartă înaltă și ruginită din fier, 
flancată pe ambele laturi de stejari imenși, iar dincolo de ea, 
pietre de mormânt care se ițeau strâmbe din pământ. 

Jason se zgâi în plic. Nu mai era însă nimic altceva. Poate că 
fotografia fusese trimisă de Shaun Reilly. Nu ar fi fost prima 
dată când uita să adauge un bilet explicativ. Abia când întoarse 
poza polaroid pe partea cealaltă observă că avea ceva scris pe 
spate, cu aceeași caligrafie ascuţită: 

„Ești mort”. 

e 

O vreme, a rămas cu ochii aţintiţi asupra cuvintelor acelora. 
Apoi întoarse fotografia și o cercetă cu atenţie. Pietre de 
mormânt dincolo de o poartă veche. 

— Ce să fie asta? bombăni el în barbă și întoarse fotografia 
din nou cu spatele. 

Cuvintele erau tot acolo. 

Jason era perplex. In încercarea de a da un sens întregii 
tărășenii, mai răsuci o dată poza. Nu mai văzuse până atunci 
acel cimitir. larba creștea înaltă printre morminte și întregul 
peisaj lăsa impresia de paragină. În fundal se vedea un șir de 
copaci pitici. 

Oare Shaun era cel care îi trimisese plicul? Nu, scrisul nu era 
al lui. Oricum, el nu ar fi făcut așa ceva niciodată. Atunci cine o 
făcuse? Și de ce? 

Se uită din nou, cu atenţie, la plic. Nu era niciun indiciu, niciun 


VP-9 


expeditor. Cu excepţia timbrului, a numelui lui și a adresei 
agenţiei, nu mai scria absolut nimic. 

Plicul fusese expediat prin Poșta SUA. 

Jason nu mai știa ce să creadă. Ridică privirea, dar George 
plecase deja. 

Cum era posibil ca plicul să fi ajuns abia acum? Nu se mai 
făceau livrări de corespondenţă la ora aceea, nu-i așa? Din câte 
știa el, corespondența era adusă dimineaţa, devreme, iar un al 
doilea transport sosea în jurul orei unu și jumătate după-amiază, 
dar niciodată la sfârșitul zilei. Poate că George ar fi putut face 
puţină lumină în treaba asta, dacă nu cumva plecase deja 
acasă. Jason găsi undeva în computer numărul de interior al 
biroului pentru corespondenţă. Lăsă telefonul să sune de zece 
ori, de douăsprezece ori, dar nimeni nu îi răspunse. Probabil că 
George era încă pe drumul spre birou sau poate chiar pe drum 
spre ieșirea din clădire. Jason se ridică și se grăbi spre lift. | se 
păru o eternitate până când acesta ajunse la etajul lui. 

Ușa liftului se deschise cu un zumzet. Jason păși înăuntru și 
apăsă pe butonul gri pe care scria PARTER. Ușa se închise, deși 
cu o oarecare întârziere, i se păru lui. Ca și cum cineva ar fi 
încercat o clipă să împiedice închiderea ei, ţinând-o cu mâna sau 
cu piciorul, ca să poată prinde liftul înainte de a începe să 
coboare. 

Apoi, cu o smucitură abia perceptibilă, instalaţia începu să 
coboare. Când ajunse la parter, se năpusti din lift. 

— George! strigă el, intrând în biroul pentru corespondenţă. 

Incăperea micuță - ai cărei pereţi erau mascaţi de maldărele 
de pachete și cutii cu hârtie și rechizite - era goală. Jason 
inspectă cu atenţie stivele de plicuri și memo-uri de pe birou, ca 
și cum spera să descopere printre ele rezolvarea misterioasei 
fotografii polaroid. 

Unde era George? Roosevelt Tower avea douăzeci și patru de 
etaje. Să pornești în căutarea lui ar fi fost un exerciţiu fără 
speranţă. Gândul lui Jason reveni la polaroid. Cine să fi făcut așa 
ceva? Pentru numele lui Dumnezeu, cine să fi făcut efortul de a-i 
trimite fotografia cu mesajul acela bizar? Era o glumă proastă și 
nu avea nicio logică. Jason trase adânc aer în piept. 

Exact în clipa aceea în birou intră George, surprins să-l 
găsească acolo pe Jason. 

— Domnule Evans, îl salută bărbatul, ceremonios ca 


VP - 10 


întotdeauna. 

— George, uite ce e... Plicul pe care tocmai mi l-ai adus, de 
unde a apărut? Cine l-a livrat? Mașina de poștă nu trece la ora 
asta, nu-i așa? 

— Păi, zise George, scărpinându-se după ureche, era la mine 
în tăvița de corespondenţă. Probabil că l-am scăpat din vedere 
mai devreme. Aș fi putut să jur... 

Işi arcui sprâncenele stufoase și-și mușcă ușor buzele. Apoi 
clătină din cap și îl privi îngrijorat pe Jason. 

— Era important? Aţi... 

Ezita. 

— Aţi păţit ceva? 

— Cum adică? îl întrebă Jason, aproape răstit. 

— Adică... vă rog să mă scuzați, dar... mi se pare că sunteți 
puţin cam palid. 

Jason încercă să se calmeze. George era un tip simpatic, un 
munte de bărbat care nu făcuse niciodată rău nimănui și Jason 
aproape că se simţea vinovat pentru că tot el încerca să-și ceară 
scuze. 

— Ai găsit de curând plicul în tăvița cu corespondenţa sosită? 

— Exact, domnule Evans, încuviință George. 

— Și nu știi cine l-a pus acolo? 

George scutură din cap, cu un aer abătut. 

— Intotdeauna sunt extrem de atent când sortez 
corespondenţa. Numai că uneori ceva o ia razna și asta... 

Făcu din nou pauză și clătină din cap. 

— Nu înţeleg, domnule Evans. Aș fi putut să jur că mi-am golit 
tăvița. Numai că pe urmă, când m-am uitat la ea acum o 
jumătate de oră, pur și simplu din obișnuinţă, înăuntru era plicul 
pentru dumneavoastră. 

Jason îl apucă pe om de umeri. 

— George, gândește-te bine. Scrisorile nu apar așa, din senin. 
Cineva trebuie să o fi adus. 

Bărbatul își lăsă capul în jos. 

— Ai fost tot timpul în birou? l-a întrebat Jason. 

George ridică privirea și clătină încetișor din cap. 

— Nu chiar tot timpul, domnule Evans. Am ieșit cu Lori să 
luăm o cafea. Și a sunat domnul Albright, de la Contabilitate. Am 
fost și la el în birou. M-a întrebat din nou despre cheltuielile 
poștale. Intotdeauna vrea ca totul să se potrivească la centimă. 


VP -11 


Și pe urmă... 

— Așadar, ai lipsit din birou de câteva ori, conchise Jason. 

— Exact, îi confirmă George. 

— Și pe urmă, brusc, scrisoarea asta a apărut la tine în tăviță. 

George încuviinţă. 

e 

Zece minute mai târziu, Jason era din nou la el în birou. De pe 
ecranul computerului lucea plină de reproș o listă cu idei 
respinse pentru planul de campanie al lui Tommy Jones, dar 
regele și rablele lui îi ieșiseră de mult din minte lui Jason. 

Luă iarăși în mână fotografia polaroid, se mai uită o dată la 
poartă, la pietrele funerare și la scrisul acela de mână. Cu 
gesturi precise, băgă fotografia înapoi în plic și îl îndesă în 
buzunarul interior al hainei. Își înșfacă servieta, închise 
computerul și ieși din birou. 

„Ești mort”. 

Macabră scrisoare! Să fie un soi de glumă proastă? De 
undeva, din străfundurile lui, o voce îi șoptea că nu era așa. 
Simţea cum se înroșește la față. Un strop de sudoare i se 
prelinse pe frunte. O șterse cu un gest brusc. 


VP - 12 


2. Kayla 


Se trezi simțind un braţ întins peste pieptul lui. Deschise ochii 
împăienjeniţi și se pomeni privind-o pe Kayla drept în ochii ei 
albaștri. Părul femeii, lung și negru, era încâlcit. Îi surâse, iar 
dimineaţa lui deveni pufoasă și perfectă. 

— 'Neatţa, a zis ea. 

Vocea ei, cu nuanța aceea ușor răgușită, fusese primul lucru 
care îl făcuse să se îndrăgostească de Kayla. 

Jason se ridică puţin pe coate. 

— În zorii zilei mă trezești și îmi zâmbești și eu simt că 
trăiesc, rosti el, ca dintr-o reclamă. Ce și-ar mai putea dori un 
bărbat? 

Cu adevărat, abia dacă se crăpase de ziuă - cifrele de pe 
cadranul ceasului electronic arătau 6:02 a.m. 

— Sunt absolut de acord cu tine, îl aprobă ea, continuând să 
zâmbească. 

— Ești bine dispusă. 

— Bineînţeles, zise Kayla și surâsul i se lăți și mai mult. Cu 
ochii-ţi negri mă priveşti și tot mai tare mă buimăcești. 

Fu rândul lui Jason să surâdă acum. Se afundă la loc între 
perne și aproape imediat trupul ei zvelt alunecă deasupra lui. 
Kayla îi căuta gura cu buzele. Îi simţi limba. Degetele ei i se 
plimbau pe trup, fremătând peste pulpe. 

— Degetele tale alungă somnul lenevos, îi șopti el la ureche. 

— Hmm, nu prea inspirat, murmură ea, în timp ce degetele 
tocmai găsiseră ceea ce căutau. Cu toate astea, cred că am 
descoperit ceva care să mă stimuleze. 

Jason scoase un geamăt. 

— Micul dejun, mai târziu, șopti Kayla. 

— Sau renunțăm de tot la el, îi răspunse și trecu la fapte. 

e 

Fură nevoiţi să se grăbească după duș, ca să poată pleca la 
timp spre serviciu. 

Kayla era secretară la direcţiunea companiei Demas 
Electrical, producătoare de componente pentru motoare. Șeful 
ei, Patrick Voight, nu s-ar fi descurcat fără ea. 

Cât timp Kayla se machia în baie, Jason se decise să fiarbă 


VP - 13 


totuși câteva ouă și să pună niște felii de pâine la prăjit. Tocmai 
așeza pe masă untul și gemul, când ea îi apăru brusc pe la spate 
și îl cuprinse cu brațele. Se întoarse spre ea. Avea părul încă 
jilav, iar obrajii, învioraţi și rozalii. 

— Doamne, cât te iubesc, exclamă ea, făcând semn spre 
masa de bucătărie. Și ești și gentleman, pe deasupra. 

— Exact ca șeful ăla al tău. Ştii, câteodată chiar îl invidiez. Tu 
faci tot ce-ţi cere. 

Kayla se depărta ușor din îmbrăţișarea lui, gesticulând violent 
cu degetul prin dreptul feţei lui Jason, ca și cum ar fi fost un 
ștergător de parbriz. 

— Nu chiar totul, Jason Evans, nici pomeneală de așa ceva și 
tu știi bine asta. Unele lucruri sunt doar pentru tine. 

Se eschivă, ferindu-se de mâinile care voiau să o prindă și se 
așeză la masă. Își plimbă privirea peste gem, unt și ouă. Cu 
degetele bătea darabana în masă. 

— Cât mai aştept după pâinea aia prăjită? Și unde sunt 
tacâmurile? Știi doar că mă grăbesc. 

Jason se așeză lângă ea, o privi în ochii care sclipeau 
răutăcios și scoase un oftat de om chinuit. 

— Vezi, exact asta voiam să spun. Eu mă străduiesc să 
organizez treburile pe aici, și tu tot mă necăjești. Mi se pare mie 
sau femeile sunt cele care se plâng întotdeauna că nu sunt bune 
decât pentru un singur lucru. Plus la gătit și la curăţenie. 

— Vai, chicoti Kayla, dar eu cred că faci o treabă excelentă. 
Asta ţi-e chemarea, probabil. Voi, ăștia care lucraţi în 
publicitate, știți cum să vă răsfătțați publicul ţintă. 

— A, micuța mea ţintă de audienţă, exclamă Jason. 

— Exact, iar tu, cu manipulările tale, ai reușit din nou. Gata, 
sunt cucerită. 

— Minunat, mormăi el, prefăcându-se apatic. Păi, dacă ai 
nevoie de tacâmuri, știi unde le găsești. 

Femeia se ridică și începu să scotocească prin sertarul 
dulapului de bucătărie. 

— Incă o replică oarecum dezamăgitoare, rosti ea. Presupun 
că aptitudinile tale de marketing mai au nevoie de exercițiu. 
Incă nu ești pe deplin perfecționat. 

— Nu sunt perfect antrenat, vrei să spui. Totuși, întotdeauna 
ar trebui să fie loc de mai bine. 

Jason culese două felii de pâine ușor arsă din prăjitor și 


VP - 14 


adăugă: 

— Apropo, azi după serviciu o să trec pe la tata. 

— Vrei să vin și eu? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Probabil că tata a aranjat totul pentru petrecerea pe care o 
dă, așa că nu va trebui să fac nimic. Doar să stau cu el o vreme. 
Așa că, dacă nu cumva ai chef de o vizită de curtoazie, poţi să 
te duci direct acasă. Oricum o să mergem mâine iar, și eu n-o să 
întârzii prea mult. Doar vreo oră sau cam așa. 

e 

Terminară rapid micul dejun, strânseră farfuriile și apoi, 
fiecare în mașina lui, porniră din Fernhill, un oraș din minunatul 
masiv Santa Monica, situat între Malibu și Santa Monica. Jason 
crescuse în regiunea aceea, în Cornell, la o sută de kilometri mai 
departe. Kayla se născuse și crescuse în Palm Springs, dar 
ajunsese să se simtă în Fernhill ca acasă. 

Trecuseră aproape cinci ani de când Jason cumpărase casa 
aceea, pe Cherokee, la numărul 160. Adevărul era că tatăl lui 
fusese acela care i-o cumpărase. Știa că Jason își dorea casă, 
așa că i-o cumpărase. In vremea aceea, Jason abia începuse să 
lucreze pentru agenţia Tanner & Preston, iar banca nu îl 
considerase suficient de solvabil ca să-și poată cumpăra singur 
o proprietate. 

Cu toate acestea, casa nu costase prea mult - avea nevoie de 
multe reparații. El și tatăl lui făcuseră de unii singuri toate 
amenajările de care fusese nevoie, în mai puţin de un an. 
Rezultatul era o casă deosebită, rustică, din lemn văruit, în stilul 
neo-colonial al epocii cuceririi Vestului. Fațada ieșea cu vreun 
metru și jumătate către peluza mărginită de ronduri de flori, 
unde Kayla plantase lupini purpurii și niște hortensii uriașe. 

Locul lor preferat de afară era totuși veranda din spate, care 
dădea spre o spectaculoasă priveliște a canioanelor din jurul 
orășelului Fernhill. Canyon View, așa începuseră să-i spună 
reședinței lor. Nu era o casă prea mare: living, bucătărie, o baie 
și două dormitoare, din care unul fusese transformat de Jason în 
birou. Dar nu aveau nevoie de mai mult. 

Jason se ţinea în urma Kaylei pe Tuna Canyon Road, spre 
autostrada Pacific Coast, amintindu-și în timp ce conducea de 
ziua când se cunoscuseră. Era cam la zece luni după despărțirea 
lui de Carla Rosenblatt - una dintre cele trei femei cu care 


VP -15 


avusese relaţii serioase -, când dăduse pur și simplu peste ea. 

Zâmbi și îi făcu iute semn cu mâna Kaylei, apoi o coti pe 
breteaua spre autostrada Pacific Coast, în vreme ce ea rămase 
pe șoseaua interstatală 405. 

Abia când ajunse în ambuteiajul de pe șoseaua interstatală, în 
apropiere de ieșirea spre La Brea, gândurile i se îndreptară din 
nou spre campania lui Tommy Jones. Buna dispoziţie îi fu 
alungată de o migrenă care începuse să-și facă simțită prezența. 
Fie ce-o fi, azi trebuia să încerce să aștearnă pe hârtie un 
bruion. Își mută gândurile spre altceva. A doua zi tatăl lui 
împlinea șaizeci și șase de ani. Jason bifa în minte cele câteva 
lucruri de care promisese că se va ocupa. 

Nu se gândi nicio clipă la ciudata scrisoare pe care o primise 
cu o zi în urmă. 


VP - 16 


3. Agitaţie 


Intenţia lui de a se apuca imediat de lucru nu se materializă. 
Abia dacă se apucase să-și citească e-mailurile noi, când 
Barbara Baker intră în birou și începu să se lamenteze. Nu se 
simţea apreciată. Babs era un fel de fată-Vineri?, un personaj 
indispensabil: prelua apelurile telefonice, se ocupa de hârţogărie 
și era designer începător. Lucra cu designerul senior Donald 
Nelson și cu directorul artistic Carol Martinez, dar Babs și Carol 
nu se prea înțelegeau între ele. Babs insinua că Martinez cam 
trăgea chiulul. 

— Eu sunt la nivel începător, dar fac aproape toată treaba, se 
oțări ea. Ar putea măcar să renunţe la termenul începător din 
titlul funcţiei mele, corect? 

Jason nu prea avea chef să explice, încă o dată, că Martinez 
avea șase ani în plus de muncă în agenţie, că avea mai multă 
experienţă și că în mod clar ar lucra și mai bine dacă nu ar avea 
probleme în căsnicie. Jason știa că mariajul lui Carol era gata să 
sucombe. Și Donald știa asta, dar în afară de ei doi, nimeni din 
personal nu mai era la curent. Carol Martinez era distrasă - lui 
Jason îi părea rău pentru ea, dar nu prea avea ce face altceva 
decât să o compătimească, să aștepte să-și revină și să-și ţină 
gura. Chiar și faţă de Babs. 

— Barbara, faci o treabă excelentă, îi zise Jason. Văd că faci 
progrese, de la o săptămână la alta. Oferi idei și soluţii care sunt 
consolidate. Ai răbdare. Va veni și vremea ta, nu-ţi face griji. 

li cercetă gânditor ţinuta: blugi mulaţi, bluză mulată care îi 
lăsa ombilicul la vedere. Jason îi pomenise odată Kaylei despre 
felul provocator în care se îmbrăca Babs. Soţia lui îl avertizase, 
nu cumva să îi acorde prea multă atenţie. Nu era necesar, 
pentru că, oricât de tânără și de atrăgătoare era Babs, Jason îi 
era devotat Kaylei. În mintea lui, pur și simplu el nu era 
disponibil. 

Barbara continua să se vaite. Dacă el credea că face o treabă 
așa de bună, de ce nu îi dădeau mai mult de lucru ca designer? 

— Nu mai vreau să răspund la telefon și m-am săturat să fac 


? Aluzie la personajul Vineri, ajutorul lui Robinson Crusoe din romanul cu același nume 
al scriitorului englez Daniel Defoe (cca. 1660-1731). (n.tr.). 


VP - 17 


contabilitate, zicea ea. Eu vreau să fac muncă de DTP’. 

Jason încercă încă o dată să facă apel la răbdarea ei. Până la 
urmă, fata plecă, evident nefericită. Privi după ea neliniștit. Babs 
avea talent și era ambițioasă. Conducerea ar fi trebuit să 
preţuiască un angajat ca ea. Dacă rămânea cu gustul 
nemulțumirii, va încerca să-și găsească locul în altă parte și el ar 
fi preferat să nu se întâmple așa ceva. Zilele acestea va trebui 
să discute cu Brian despre asta. Din păcate, trebuia să mai 
aștepte - Tommy Jones era prioritatea numărul unu. 

Cu toate acestea, nici azi nu părea să fie ziua potrivită pentru 
regele automobilelor. Brian veni la el în birou sub pretextul unei 
ședințe de lucru. De fapt, porni să se plângă de soţia sa, Louise, 
care își pierduse brusc interesul față de plănuita lor excursie de 
o săptămână în Las Vegas. Lucrul avea evident legătură cu 
comportamentul de cartofor al lui Brian, care friza dependenţa. 
Jason știa toate astea pentru că Louise îi mărturisise odată că, 
aproape de fiecare dată când Brian se ducea la Las Vegas, 
pierdea la jocurile de noroc câteva mii de dolari. Acum se gândi 
că probabil femeia se săturase de asta. Dar cum ar fi putut să-l 
facă pe Brian să-și dea seama? Nu reușea să găsească vorbele 
potrivite. Din fericire, Brian primi un telefon important și se 
grăbi să se întoarcă în biroul lui. 

Următoarea care apăru în dreptul mesei lui de lucru fu Carol. 
Seara trecută tocmai se limpeziseră cu adevărat lucrurile între 
ea și soţul ei. După ce s-au certat, Carol și-a făcut bagajul și a 
plecat să doarmă acasă la mama ei. Desigur, nu prea dormise. 
Incercase să bea un păhărel, două, trei. Dar chiar și după ce 
trecuse o noapte - grea - de meditaţie, tot nu mai voia să se 
întoarcă acasă. Nu-și putea stăpâni lacrimile. 

— S-a sfârșit, suspina ea. Doisprezece ani de căsătorie, duși 
pe apa sâmbetei. 

Jason începea să se simtă ca un consilier psihologic. O luă pe 
după umeri, dar nu știa ce să-i spună. Cuvintele nu o puteau 
consola. 

— Cred că ar trebui să-ţi iei liber astăzi. 

Femeia îl privi cu recunoștință. 

— Speram că ai să spui asta, a zis ea. Mă gândeam să merg 


3 Abreviere pentru Desktop Publishing (în lb. engl. în orig.), tehnoredactare 
computerizată, procesul de creare și editare (modificare) a unui document, cu ajutorul 
unui computer, având ca obiectiv final tipărirea documentului. (n.tr.). 


VP-18 


cu mama la cumpărături, să-mi distrag gândurile de la toate. 
Multam. Mă întorc mâine la lucru. 

Își șterse lacrimile care îi transformaseră rimelul într-o dâră 
gri, și ieși din biroul lui Jason. Acesta se uită în urma ei și îl văzu 
pe Donald cum îi cuprinde umerii cu braţul. Și asta ar putea să 
fie foarte bine o altă problemă care nu avea legătură cu 
afacerile. Donald era îndrăgostit de Carol. Jason se întreba cât 
de mult era Donald de vină pentru criza conjugală a lui Carol. 
Relaţia lor devenise un secret știut de toți. Chiar și Babs știa 
despre ea și probabil avea încă un motiv ca să o urască pe 
Carol. Dacă ea și Donald ajungeau să fie din ce în ce mai 
apropiaţi, nu mai era loc pentru Barbara. 

Jason oftă. În ușa biroului său apăruse acum ultimul membru 
al echipei lor, copywriterul Anthony Wilson, care privea peste 
umăr la cei doi din hol. Clătină din cap și își încruntă fruntea cu 
sprâncenele groase și negre, către Jason. „Ce m-aș face fără 
Tony, se gândea Jason. El e stânca mea, singurul membru din 
echipă care nu are probleme”. Nimic nu l-ar putea dărâma pe 
Tony. Nu era căsătorit, nu era un tip complicat, era un singuratic 
deloc vorbăreţ; cu excepţia textelor, adesea strălucite, pe care 
le crea pentru campaniile agenţiei Tanner & Preston. Puteai să 
petreci ore în șir cu Tony fără ca tăcerea să fie spartă de mai 
mult de zece vorbe. 

— E nasol? îl întrebă Tony, arătând cu degetul mare peste 
umăr, spre Carol și Donald. 

Jason aprobă din cap. 

— Ei, atunci presupun că noi trebuie să păzim fortul astăzi, a 
zis Tony. 

— O să păzim noi fortul, Tony, a încuviinţat Jason, zâmbind. 

Aruncă o privire la ceas. Era deja aproape unsprezece și 
jumătate. 

— E momentul pentru regele automobilelor, adăugă el. 


VP-19 


4. Edward 


Bronzat, viguros, cu părul lui cărunt tuns militărește, cu 
brațele bine lucrate și fără un gram de grăsime pe trup, Edward 
Evans putea să treacă ușor drept un tip la cincizeci de ani. Avea 
totuși aproape șaizeci și șase și era cu un cap mai scund decât 
fiul lui. Când intră Jason, Edward îl examină gânditor, din cap 
până în picioare. Pentru o clipă doar, cutele de pe chip i se 
adânciră. 

— Pari obosit, băiete. E totul în ordine? 

— Chiar sunt obosit, tată, îi răspunse Jason. Am avut o zi din 
aia când nimic nu iese cum trebuie. 

— Mult de muncă, constată tatăl lui. 

— Dacă ar fi numai atât, oftă Jason. 

Edward ridică iscoditor din sprâncene. Jason se gândea dacă 
să-i destăinuiască totul despre Carol, Barbara, Donald și despre 
șeful lui, dar se abţinu. Se lăuda cu faptul că nu-și făcea 
niciodată probleme și, la un moment dat, luase hotărârea să nu 
ducă problemele de la serviciu cu el acasă. Nu avea să se abată 
de la asta, nici măcar acum. 

— Hai să vorbim despre tine, tată. Mâine e ziua ta de naștere. 
E totul aranjat pentru marea petrecere? 

Cuta de deasupra ochilor căprui ai tatălui său rămase acolo 
câteva secunde încă. 

— Te porţi de parcă nu aș fi în stare să mă descurc singur. 
Dar sper că nu crezi asta, nu? 

— Bineînţeles. Voiam doar să spun că, dacă e nevoie de ceva, 
știi că eu și Kayla am putea să facem câteva comisioane sau să 
mutăm niște mobilă? 

— Tocmai ai zis că ești ocupat. 

— Totuși, nu sunt niciodată prea ocupat ca să-mi ajut familia. 

Discuţia dintre ei revenise la tiparul obișnuit. El își oferea 
ajutorul, iar tatăl lui îl refuza, amabil, dar de neclintit. 

— Serios, nu trebuie să-ți faci griji pentru tatăl tău, zise 
Edward. Am făcut toate cumpărăturile. Mâine o să mut mobila 
puțin și pe urmă nu-mi mai rămâne decât să aştept sosirea 
invitaţilor. lar tu nu ai altceva de făcut decât să-ţi faci apariţia 
împreună cu minunata ta Kayla și să lași restul în seama mea. 


VP - 20 


Tatăl lui avea dreptate. Nu avea nevoie de niciun ajutor. Jason 
știa că tatăl lui era un om puternic, pentru că simţea o parte din 
acea forță chiar înăuntrul lui. „Să nu-ţi arăţi niciodată 
slăbiciunea. Fă singur tot ceea ce poți face de unul singur”. 

Singura dată când Edward avusese nevoie de sprijin din 
partea fiului său fusese atunci când patul de suferință al soţiei 
lui - diagnosticată cu cancer pulmonar incurabil - devenise patul 
ei de moarte. Și în lunile care urmaseră morţii Donnei, dispărută 
prematur - nu avea decât patruzeci și șapte de ani. 

Edward o iubise nespus pe Donna. Dar trecuseră nouă ani de 
la moartea ei și timpul vindecă multe răni. Mersese mai departe. 
Lucrurile sunt așa cum sunt, acesta era mottoul lui. Poate că era 
unul simplist, dar cum nu se poate mai adevărat. 

Jason avea aceeași fire practică. Puteai să transformi viaţa în 
ceva complicat, dar, în esenţă, ea nu era așa. Asta o deranja pe 
Kayla uneori. Ea considera că bărbaţii care mai plâng uneori nu 
sunt neapărat pămpălăi sau incapabili. Dar Jason nu plângea 
niciodată. Puținele probleme serioase pe care le avusese le 
rezolvase întotdeauna singur și era în continuare mulțumit de 
asta. 

Jason recunoștea că avusese o copilărie fericită. Chiar dacă 
tată lui nu dormea pe bani, întotdeauna pusese deoparte cât 
putea de mult, pentru unicul lui băiat. Jason avusese 
posibilitatea să meargă la facultatea pe care și-o dorise și își 
alesese singur specializarea. Și voia să-și „răsplătească” în felul 
lui personal părinţii pentru sprijinul și pentru încrederea pe care 
i le acordaseră. 

In timp ce tatăl lui pregătea cafeaua, Jason se uita pe 
fereastră. Bogata panoramă cu canioane și păduri, aidoma unei 
tapiserii, sclipea sub cerul albastru și limpede. Impărtășea cu 
tatăl lui dragostea pentru natură. Amândoi erau făcuţi să 
trăiască rustic, nu erau croiţi pentru viaţa de orășean. De pe 
veranda lui din Fernhill, Jason avea propria panoramă, iar 
Edward o știa pe aceasta de aici aproape de o viaţă. Era chiar 
priveliștea pe care plănuia să o admire până în ultima zi a vieții 
lui. Nu voia să se mute de acolo, nici chiar când nu va mai fi în 
stare să se îngrijească singur. Jason știa că, atunci când se va 
ajunge acolo, va avea de luptat cu încăpăţânarea și îndărătnicia 
tatălui său, pe care le recunoștea și la el însuși. Dar avea vreme 
să se gândească la asta mai târziu. Edward Evans era un bărbat 


VP -21 


în putere, cât se poate de capabil să-și poarte singur de grijă. 

Jason își întoarse privirea de la fereastră și luă cana aburindă 
cu cafea pe care i-o întindea tatăl lui. O clipă, privirile li se 
întâlniră. Fără zâmbete, fără grimase, doar o privire simplă, de 
recunoaștere. 

— E prima ta petrecere fără unchiul Chris, zise Jason. 

— Maa, veni răspunsul minimal și resemnat al tatălui. 

Jason decise să nu insiste pe tema unchiului Chris care, 
nemaifiind în stare să îndure suferința, se spânzurase din cauza 
cancerului. Termină cafeaua și așeză ceașca jos. 

— Atunci, dacă toate au fost puse la punct, tată, cred că mă 
duc și eu acasă, la minunata mea Kayla. Ne vedem mâine. 

e 

La o jumătate de oră după aceea, sosea la Canyon View. 
Kayla nu era în living. Simti parfum de flori și o găsi în cadă, într- 
o mare de spumă groasă, deasupra căreia nu i se ițeau decât 
gâtul și capul. 

— Ei, mi-a sosit bărbăţelul acasă, făcu ea, veselă. 

Jason se aplecă și o sărută. 

— Văd că ţi-ai pregătit o ședință de relaxare. 

— Înâm. E de-a dreptul divin. Cum stau treburile la tatăl tău? 

— Perfect, a pregătit totul. Tu ce ai făcut azi? 

Kayla ridică din umeri sau, mai bine zis, Jason văzu cum se 
clatină ușor bulele de spumă de o parte și de alta a gâtului. 

— Nimic deosebit. A trebuit să băgăm ceva viteză ca să 
expediem corespondenţa pentru sărbători. Patrick a insistat să o 
facem. Eu mă gândeam că poate aștepta până mâine, dar știi 
cum e: ce vrea șeful e literă de lege. Tu ce ai făcut? Ai reușit 
ceva cu ideile pentru regele automobilelor? 

— Da, am reușit până la urmă, mulţumită lui Tony. În după- 
amiaza asta a avut o străfulgerare de inspiraţie și, după câteva 
ore, am reușit să transformăm totul într-un proiect destul de 
frumușel. Mai am până la începutul săptămânii viitoare ca să 
termin bruionul. Producţia pentru campanie trebuie să fie gata 
înainte de a pleca în vacanţă. 

— E minunat, a zis Kayla, ridicându-se puţin. Nu vrei să intri și 
tu? Mai e ceva loc. E o cadă mare, să știi! 

Jason zâmbi. 

— Mulţam de invitaţie, dar cred că o să mă duc să citesc puţin 
ziarul. 


VP - 22 


Femeia îl privi puţin dezamăgită. 

— Nu vrei să mă freci pe spate? OK, atunci du-te. Nu-mi ești 
de niciun folos. 

e 

Corespondenţa zilnică era pusă lângă telefon, ca de obicei, în 
ceea ce ei, împreună, porecliseră „coșul de citit”. Frunzări 
maldărul de plicuri. Facturi, broșuri și un plic mare, fără 
expeditor. Jason îl deschise rupându-i un capăt. Când scoase la 
iveală conţinutul, trăgându-l cu două degete, temperatura din 
cameră păru să o ia razna. Era o fotografie polaroid. Inima 
începu să-i bată nebunește. Erau morminte, dar altele decât în 
prima fotografie. Întoarse poza și recunoscu imediat scrisul. 


CREZI CĂ EȘTI VIU, DAR TU NU EXIȘTI 


Jason rămase încremenit pe loc. Clipi de câteva ori, încercând 
să înțeleagă. Cuvintele scrise păreau să sară la el, apoi săltară 
înapoi, fără să-i pătrundă în minte. Întoarse din nou poza. 

Scena era evident diferită. Nu mai era poarta dintre copaci. 
De data asta lentila aparatului fusese focalizată pe un fel de 
mormânt, o construcţie de formă piramidală din marmură 
neagră. Piramida era în centrul imaginii. În spatele ei erau alte 
pietre funerare. 

Puse cu grijă jos fotografia și plicul, ca și cum ar fi fost 
explozibile. Inima îi zvâcnea în continuare. Se uită în jur, fără să 
știe ce caută. Luă iarăși plicul în mână. Timbrul era unul 
obișnuit, la fel ca prima dată. Și acesta fusese livrat tot prin 
Poșta SUA. 

Nu era nimic ieșit din comun. 

Cu excepţia fotografiei și a mesajului ei. Gândurile îi zăboviră 
asupra cuvintelor. Din câte știa, el era cum nu se poate mai viu. 
Era singura concluzie la care ar fi putut să ajungă ultima dată 
când se privise în oglindă. 

Era oare posibil ca expeditorul să aibă de gând să-l ucidă? 
Oare asta voiau să spună acele cuvinte? Era oare o ameninţare 
cu moartea? Însă, de ce? Trecu în revistă o listă a tuturor celor 
cu care avusese vreodată divergențe sau certuri serioase. 
Niciunul nu se potrivea cu imaginea aceea. 

Rămase neclintit preţ de câteva minute, privind în gol. Apoi o 
mână i se așeză pe umăr. 


VP - 23 


5. Îndoieli 


Crezu că o să-i sară inima din piept. Se răsuci pe călcâie și se 
trezi față în față cu Kayla. Era înfășurată într-un prosop mai 
degrabă minuscul. 

— Hopa. Te-am speriat? îl întrebă ea. 

— Mi-a zburat mintea în altă parte, pentru o secundă, 
răspunse Jason repede. 

Strecură poza polaroid în buzunar. Avea nevoie de un pic de 
timp ca să se gândească la acest al doilea atac la echilibrul lui. 

— Auzi, erai aici când a fost adusă corespondenţa? a întrebat- 
o el, încercând să pară cât mai degajat. 

Kayla ridică din sprâncene. 

— Aici? Nu, bineînțeles că nu. Știi că poștașul își face turul 
dimineața. Eram la muncă. 

Kayla își strânse mai bine prosopul în jurul pieptului și îl privi 
cercetător. 

— De ce? 

Jason își mușcă buza. Să-i spună despre polaroid? Dacă da, 
cât de mult să-i spună? 

„Mai întâi trebuie să mă gândesc eu bine de tot la asta. N-o 
să-i pomenesc nimic. Incă nu”. 

Se strădui să afișeze un zâmbet larg pe chip. 

— Of, pur și simplu am avut o zi aglomerată. Bat câmpii. 

Își dădea seama că ea nu era convinsă. Își încrucișase braţele 
peste piept și îl privea gânditoare. 

— Ți-e bine? Pari supărat. 

— Sunt doar obosit, răspunse Jason repede; prea repede. La 
birou a fost o nebunie. Așa cum ţi-am spus. 

— Asta e tot? 

— Nu ajunge? 

— Hmm, mormăi ea. 

Mai ezită o clipă, apoi ridică din umeri și se duse în dormitor 
să se îmbrace. 

e 

Toată seara și a doua zi dimineață el evită să pomenească 
despre cele două poze polaroid, conducând deliberat discuțiile 
dintre ei spre subiecte legate de muncă și de apropiata 


VP - 24 


petrecere a lui Edward. Primul lucru pe care îl făcu a doua zi 
dimineaţă a fost să-i telefoneze, ca să-i ureze la mulţi ani fericiţi. 

— Sunt cu încă un pas mai aproape de final, bombăni Edward. 
Și copiii îmi spun să fiu fericit. 

Nu vorbea serios, Jason știa asta. 

Ca întotdeauna, se ţinu în urma Kaylei spre autostrada Pacific 
Coast și îi făcu semn cu mâna când ea rămase pe șoseaua 
interstatală 405, în timp ce el o coti spre ieșirea către 
autostradă. Când se alătură resemnat șirurilor de mașini de pe 
ea, începu să se simtă vinovat. Era ca și cum i-ar fi tăinuit Kaylei 
că avea o aventură. Era împotriva firii lui. Arareori îi ascundea 
ceva soţiei sale. 

„Mai întâi trebuie să mă lămuresc eu”, se gândea, deși în 
sinea lui știa că nu era unul dintre acele lucruri care puteau fi 
lămurite. 

Dimineaţa fu dumnezeiesc de liberă de întreruperi din partea 
lui Babs, Carol sau Brian. Cu toate acestea, nu reuși să se 
concentreze asupra muncii. În minte continua să vadă cele două 
fotografii polaroid. Prima poză nu făcuse decât să-l 
nedumerească, dar cu a doua lucrurile deveniseră serioase; 
înspăimântător de serioase. Era posibil să fie ameninţat cu 
moartea. 

Când rămase singur în birou, puse ambele fotografii în faţa 
lui, pe masa de lucru, și studie imaginile cu atenţie. Fuseseră 
făcute în același cimitir? Căută asemănări și le găsi. Același șir 
de copaci pitici. În spatele construcţiei în formă de piramidă - 
oare era un mormânt sau o sculptură? -, aceleași pietre de 
mormânt așezate dezordonat se ițeau din iarba înaltă. 

„lată ceva de la care să pornești. Locul este același”. 

Dar unde se afla locul acela? 

Jason întoarse ambele fotografii invers și cercetă scrisul de pe 
spatele lor, pentru a suta oară. Apoi în mintea lui se ivi o altă 
întrebare, la fel de interesantă: 

Oare chiar reprezentau o amenințare? 

Ce spunea, mai exact? 


A 


„Ești mort. Crezi că ești viu, dar tu nu exiști”. 


Dacă interpreta textul cât mai literal posibil, mesajul spunea 
că el nu mai e în viaţă, că el credea că e viu, dar nu era. Nu 


VP -25 


spunea că ar vrea cineva să-l ucidă, ci doar că moartea lui era 
deja un fapt împlinit. 

Oricât de bizar ar părea, ajunsese cel mai aproape de 
adevăratul sens al mesajelor. 

Jason își aminti de o discuţie aprinsă pe care o avusese odată 
cu niște prieteni de-ai lui. Era vorba de Larry și de Vic, și de 
Stuart. Prietenii lui din facultate. Fusese una dintre discuţiile 
acelea care se învârteau într-un cerc vicios, pe care le purtau 
seara, târziu, uneori până în orele mici ale dimineţii. 
Combustibilul lor preferat pentru acele conversații plăcute și 
lipsite de noimă era burbonul marca Four Roses, și din când în 
când câte o bere Budweiser. Burbon și bere. În vremea aceea, 
lui Stu, care acum lucra pentru o firmă de IT din Phoenix, 
Arizona, îi plăcea să facă pe filosoful. 

Obișnuia să se întrebe dacă era sau nu viu atunci, în clipa 
respectivă. Discutaseră despre fenomenul timp. Stu susţinea că 
noțiunea de „prezent” nu există în realitate. „Tot ceea ce spui 
sau faci devine prezent numai după ce mintea mea le-a 
procesat, susţinea el. Și asta se întâmplă la o fracțiune de 
secundă după ce tu ai spus-o sau ai făcut-o, de fapt. Simţurile 
noastre imperfecte ne menţin în mod constant în urma timpului. 
Așadar, practic suntem complet ignoranți față de ceea ce se 
petrece în prezentul real”. Stu încheiase pe un ton ciudat de 
triumfător: „Poate că nici măcar nu sunt în viaţă. Dovedește-mi 
tu mie că sunt viu chiar acum, în prezent”. 

Jason nu fusese niciodată interesat de genul ăsta de speculații 
filosofice subtile. De obicei, el era acela care le punea capăt. 

Se lăsă pe spătarul scaunului și se zgâi la tavan. 

Aceeași întrebare i se tot învârtea în minte. Cine îi trimisese 
pozele? Era vorba de o ameninţare? Sau era vorba despre 
altceva, ceva ce nu reușea să înțeleagă? 

e 

Din punct de vedere al muncii era o zi pierdută, iar Jason se 
hotări să plece mai devreme, așa că ajunse acasă înaintea 
Kaylei. Încercă să se concentreze pe chestiunile cotidiene, dar 
nu reuși decât în parte. După ce făcură amândoi duș, se 
schimbară și el se pregăti să încuie ușa de la intrare în urma lui. 

— Cadoul? zise Kayla, arcuindu-și drăgălaș o sprânceană. Nu 
prea ești în apele tale, nu-i așa? 

Jason își mușcă buzele, se întoarse în casă și luă de pe masa 


VP - 26 


din bucătărie lada de unelte nouă și vesel ambalată, pentru tatăl 
lui. Așa ceva aproape că nu i se întâmplase niciodată. De fapt, 
adeseori el era acela care trebuia să-i aducă aminte Kaylei că 
uitase ceva. 

Era mulțumit de darul pe care i-l aleseseră. Lui Edward îi 
plăcea să facă tot felul de treburi pe lângă casă, dar de-a lungul 
anilor rătăcise câteva ciocane, șurubelniţe și tot felul de alte 
unelte. 

— Ești puţin distras, nu? a spus Kayla în timp ce el scotea 
mașina cu spatele de pe aleea de lângă casă. 

„Să fie chiar așa de evident?” se gândi el, deprimat. Prima 
fotografie polaroid nu-l afectase, dar sosirea celei de a doua îl 
făcuse să se gândească la faptul că situaţia ar putea fi 
periculoasă. 

Din nou se gândi dacă să-i spună Kaylei despre poze. Dar pe 
urmă clătină din cap, în tăcere. Se îndreptau spre o petrecere și 
asta nu ar fi făcut decât să le strice întreaga seară. 

Mai târziu. 

— Sunt obosit, răspunse el. Regele automobilelor își cere 
dreptul. 

Suna fals, chiar și pentru urechile lui. Niciodată nu se 
pricepuse să formuleze mici minciuni nevinovate. 

Când Kayla se arătă compătimitoare, el îi fu recunoscător. 

— Ești foarte ocupat la serviciu, nu-i așa? O întreagă agitaţie 
și totul pentru o campanie destinată unui client așa de anost. 
Știu cum este. Ține-te tare, încă puţin. Se apropie concediul. 

Jason încuviinţă din cap, cu suficient entuziasm, spera el. 

— Abia dacă mai am răbdare. 

e 

Când Edward le deschise uşa, casa era deja plină de oameni. 
În salon, câteva fețe familiare stăteau la taifas: erau cei pe care 
Jason nu-i întâlnea de obicei decât cu astfel de ocazii. Membri de 
familie, prieteni de-ai lui Edward, vecini, câteva persoane pe 
care le ştia de la Cornell. Era evident că Edward se distra de 
minune. Voioșia lui era semn că nimeni nu adusese încă vorba 
despre unchiul Chris, dar nu era decât o chestiune de timp până 
când cineva avea să abordeze subiectul. 

— La mulți ani, tată! îi ură Kayla. 

ÎI îmbrăţișă strâns și îl sărută pe ambii obraji. Jason îi zâmbi și 
îi întinse lada de scule, ambalată în hârtie înflorată. 


VP - 27 


— Asta e tot ce avem, îi explică apoi Kayla, ca un fel de scuză. 

Edward scoase ambalajul și le spuse că nu ar fi trebuit să se 
deranjeze. Era prea mult. Jason îi replică tatălui său să nu dea 
prea mare importanţă. Ritualuri, cvasi-serioase. 

Îi salutară pe ceilalţi invitaţi. Jason numără persoanele care îi 
erau agreabile și pe cei pe care mai degrabă ar fi vrut să-i evite. 
Scorul era aproape la egalitate. 

„Să înceapă petrecerea”, se gândi el, fără entuziasm. 

Participă la conversații, râse la poante, le aduse de băut 
celorlalţi invitaţi, trecu gustările de la unul la altul. Dar în mintea 
lui nu era loc decât pentru un singur lucru: fotografiile cu 
mesajele lor misterioase. 

În încercarea de a scăpa de acele gânduri, el își îndreptă 
atenţia spre discuţia dintre mătușa Ethel și Kayla. Ethel încerca 
în mod evident să obţină ceva informaţii. Voia să știe când 
aveau de gând Kayla și Jason să facă în sfârșit un copil. Ethel își 
închipuia probabil că e subtilă și prudentă. 

Brusc, Kayla simţi că se săturase și răspunse mai dur decât 
intenţionase. 

— Tușico, încă nu ne-am hotărât. Avem tot timpul din lume. 

Ofensată, mătușa Ethel clipi uimită. 

— Dar sunteți căsătoriți, nu-i așa? Deja de doi ani. Poate că a 
venit vremea. 

În felul ei, mătușa era delicată. Ethel era una dintre cele trei 
surori ale lui Edward și el mai avea alţi doi fraţi pe lângă ele. Ea 
și Hank, soțul ei, crescuseră opt copii împreună. Doi dintre ei, 
John și Ernest, stăteau timizi într-un colț al livingului. 

— Mai este destul timp, mătușă Ethel, răspunse Kayla, mai 
calmă și mai tolerantă acum. Jason și cu mine nu avem decât 
treizeci și unu de ani. În zilele noastre cuplurile nu încep imediat 
să aibă copii. 

„Asta, dacă încep vreodată să-i aibă”, o auzi Jason parcă 
adăugând, în sinea ei. 

Se întoarse spre Hank - blândul Hank, de un metru și optzeci 
înălțime - și îl întrebă cum mai mergeau treburile cu afacerea 
lui. Nu că l-ar fi interesat cu adevărat, dar voia să abată atenţia 
de la întrebările stânjenitoare ale lui Ethel. Știa ce avea să 
urmeze, mai mult sau mai puţin. Ethel avea să ducă discuţia 
spre Bunul Dumnezeu și datoria Sa cea sfântă față de toate 
cuplurile căsătorite. 


VP - 28 


Hank avea o afacere prosperă cu materiale de construcţii. Și îi 
plăcea să vorbească despre asta. Incepu un monolog animat 
despre toate lucrurile pe care le făcea ca să „optimizeze 
copilașul”, așa cum îi spunea el. Afacerile mergeau excelent, 
cum nu se putea mai bine. Incheie cu aceeași glumă pe care o 
mai făcuse de câteva ori înainte. 

— Jason, ia zi-mi, Tanner & Preston nu e în căutare de noi 
clienţi? Poate din domeniul construcţiilor? 

Jason îi răspunse așa cum o făcea de fiecare dată: 

— Hank, știi, ești prea mare pentru noi. Asta e! 

Hank râse, îl bătu pe umăr și dispăru în bucătărie, să mai ia 
de băut. 

Jason îi descoperi pe ceilalţi fraţi și surori ai lui Edward 
adunaţi într-un colț al salonului - Stephanie, Hilary, Eric și 
Ronald. 

Stephanie, cu cei șaptezeci și patru de ani, era cea mai mare. 
Deja îi supravieţuise soțului ei, Frank, care murise în urmă cu 
trei ani. Purta niște ochelari prea mari pentru faţa ei, cu ramele 
în formă de aripă de fluture. Lui Jason îi aducea adeseori aminte 
de Dame Edna“ și turuia cel puţin la fel de mult ca și respectivul 
travestit din lumea showbiz-ului. Chiar acum, Jason era copleșit 
de o avalanșă de vorbe bine-intenţionate, care îi intrau pe o 
ureche și îi ieșeau pe cealaltă. Un simplu da sau nu, oferit drept 
răspuns, din când în când, părea să fie de ajuns. 

„O s-o ţină tot așa cel puţin încă un sfert de secol”, medita 
Jason. Cei de la firmele de pompe funebre vor trebui să aștepte 
după ea mult, mult timp. 

Cea mai mică dintre surorile și fraţii lui Edward era Hilary, 
care avea cincizeci și șase de ani. Nu vorbea nici pe departe la 
fel de mult ca sora ei, dar, când o făcea, era întotdeauna despre 
dureri reale sau închipuite. Jason nu-și amintea să fi purtat 
vreodată cu ea măcar o conversaţie care să nu se termine cu o 
lamentațţie despre sănătatea ei fragilă. 

Işi îndreptă atenţia spre Eric și Ronald. Era evident că sunt 
fraţi. Eric fusese contabil. Ronald își petrecuse treizeci de ani ca 
lucrător la o fermă. Acum, amândoi erau la pensie. În ciuda 
diferențelor dintre ei, fraţii erau foarte apropiaţi și aveau o 


+ Dame Edna Everage - personaj creat și interpretat de actorul de comedie Barry 
Humphries; este renumită pentru părul de culoare liliachie și ochelarii „ochi-de- 
pisică”. (n.tr.). 


VP - 29 


mulțime de lucruri despre care să discute. El și Kayla mai 
sporovăiră o vreme cu rudele. Până la urmă, Kayla decise să se 
ducă să-l ajute pe socrul ei să pregătească un nou rând de 
băuturi. Dornic să scape de boscorodeala mătușii Stephanie, 
Jason li se alătură și el. 

— Tată, Kayla și cu mine o să ne ocupăm de băuturi, îi spuse 
el lui Edward, când ajunse în bucătărie. Tu du-te și întreţine-te 
cu invitaţii. 

Edward a șovăit, apoi a înclinat din cap și s-a întors în living. 

— Mătușa Ethel a fost mai directă decât de obicei, nu crezi? 
se interesă Kayla, în timp ce umplea cu dibăcie patru pahare cu 
sucuri acidulate de diferite culori. 

El și Kayla fuseseră întotdeauna de aceeași părere în privinţa 
copiilor. Viaţa lor însemna existenţa celuilalt, carierele lor, 
libertatea pe care o aveau. Copiii ar reprezenta o schimbare 
radicală. Voiau oare acest lucru? Erau oare pregătiţi? Mai ales în 
anul din urmă vorbiseră despre asta seri la rândul, fără să 
ajungă lămurit la un da sau nu. Și pentru că nu luaseră nicio 
decizie, concluzia nerostită era că nu vor face un copil în viitorul 
prea apropiat. 

Simţea nevoia să-i spună, ca de obicei, Kaylei să nu-și facă 
probleme cu mătușa lui, care era ca o moară stricată. Deschise 
gura să vorbească, dar amintirea bruscă a fotografiilor polaroid 
și a mesajelor trimise de expeditorul anonim l-a împiedicat să 
scoată vreun sunet. 

Se strădui să reconsidere posibilitatea de a deveni părinte. Nu 
puteau amâna la nesfârșit luarea unei decizii. Și, dacă era să fie 
sincer, voia să devină tată. Era ceva ce ajunsese să accepte 
treptat, în decursul ultimelor discuţii pe care el și Kayla le 
purtaseră pe această temă. 

— Ei, făcu Jason, tu ce crezi? 

Femeia îl privi ușor uluită. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— S-ar putea ca mătușa să aibă oarecum dreptate. 

— Hmm? 

— Sau nu, sau... în fine, înţelegi tu. Poate că are dreptate. Tu 
ce părere ai? 

— Mătușa are dreptate? Tu crezi că tuşa Ethel are dreptate? 

Jason trase adânc aer în piept înainte de a rosti cuvintele 
care, în minte, stăteau gata să fie articulate. S-ar putea să nu 


VP - 30 


mai existe cale de întoarcere. S-ar putea să se condamne pe 
sine și pe Kayla la o viaţă de scutece schimbate, nopți 
nedormite și orice altceva mai însemna să ai un copil. 

— Cred că acum sunt pregătit. 

Rostise vorbele, chiar dacă mai ezita încă. 

Kayla a făcut niște ochi cât cepele. 

— Vorbești serios? 

Jason dădu din cap că da, ar fi vrut să spună da, numai că nu 
reuși să scoată niciun sunet. 

Kayla se zgâia la el, aţintindu-l cu ochii ei mari și albaștri. 

— Tu ce spui? întrebă Jason, cu vocea răgușită. Ai vrea să fii 
mămică? 

Ochii Kaylei se umplură de lacrimi. 

— Acum mă întrebi? Aici? a șoptit ea. Ce mai moment ţi-ai 
ales! 

— Ce are momentul? 

— Jason..., îngăimă Kayla, încercând să-și găsească vorbele 
potrivite. Cum o să aranjăm lucrurile? Cu serviciul? Cu toate 
cele? 

Jason chicoti. 

— Mai e cale lungă până acolo. Sunt aproape sigur că mai 
întâi trebuie să se întâmple altceva, înainte să ne facem griji 
despre astea. Și chiar și atunci, tot o să avem nouă luni ca să ne 
pregătim. 

Kayla continua să se uite fix la el, cu ochii strălucind, în timp 
ce o singură lacrimă i se rostogolea pe obraz. 

Își încolăci braţele în jurul ei și îi șopti la ureche: 

— Ai dreptate. Mi-am ales un moment de rahat. 

— Nu contează, îi răspunse ea, tot în șoaptă. Ar fi fost perfect, 
indiferent de moment. Te iubesc, Jason. 

— Și eu te iubesc. 

Puțin după aceea intrară soţii Sheehan. 

— Mamă! Tată! exclamă Kayla înainte ca ei să apuce să-l 
felicite pe sărbătorit. 

Kayla era mai bucuroasă decât de obicei să-și vadă părinţii, 
fără îndoială datorită acordului la care tocmai ajunseseră în 
bucătărie. Jason știa că soţia lui nu va fi în stare să ţină prea 
mult timp vestea cea mare numai pentru ea. Kayla le transmise 
rapid părinţilor ei știrea, iar socrul lui Jason se apropie de el cu 
un surâs larg pe faţă. 


VP - 31 


„Deja le-a spus, se gândea el. Chiar că n-a pierdut nicio clipă”. 

— Ce mai faci, băiete? îl întrebă Daniel Sheehan. 

— Bine, tată. 

— Cu ce te mai ocupi zilele astea, la agenţia aia de publicitate 
a ta? 

— Păi, de fapt nu este agenţia mea, dar lucrez la o campanie 
pentru un dealer auto. 

Se pare că, totuși, Kayla reușise să păstreze tăcerea. 

Plecară de la petrecere puţin după miezul nopții. Cei mai mulți 
dintre invitaţi mai erau încă prezenți și, așa cum era de 
așteptat, discutară cu toţii despre unchiul Chris, până spre 
dimineață. Evident, cea care adusese vorba despre el fusese 
mătușa Ethel, ceea ce îl indispusese pe Edward. Nu ar fi vrut ca 
buna dispoziţie de sărbătoare să se fâsâie ca o bere trezită. Pe 
de altă parte, însă, era de înţeles să se vorbească despre Chris - 
durerea pierderii lui era încă proaspătă și încă nu reușiseră să 
treacă peste ea. Kayla și Jason preferară să se ţină deoparte de 
asta. 

In plus, Kayla nu se gândea la altceva decât la hotărârea pe 
care tocmai o luaseră. Faptul că în sfârșit luaseră acea decizie îl 
ajutase chiar și pe Jason să uite o vreme despre fotografiile 
polaroid. Ajunși în mașina lor marca Buick, Jason la volan și ea în 
dreapta, femeia turui întruna despre toate lucrurile pe care va 
trebui să le schimbe după ce va rămâne însărcinată. Oare 
puteau să transforme biroul lui Jason în cameră pentru copil? 
Asta ar însemna să mute masa mare de lucru în living. Poate că 
ar putea lărgi un pic livingul, ciupind câţiva metri pătraţi din 
verandă? Nu ar fi asta o treabă perfectă pentru el și tatăl lui? 
Edward și Jason erau amândoi pricepuţi la reparaţii pe lângă 
casă, așa că o mică extindere ar trebui să fie floare la ureche 
pentru ei, nu? Mai avea ea și câteva idei despre camera 
copilului. 

Kayla era complet absorbită de propriul avânt, iar Jason o 
asculta cu surâsul pe buze. Nu ar fi putut să strecoare nicio 
vorbuliţă și, de altfel, nici nu i-ar fi trecut prin cap să protesteze. 
Odată ce nevasta lui își punea ceva în minte, nu mai era chip să 
o faci să se răzgândească, nici dacă ar fi stat în cap sau i-ar fi 
făcut serenade, plus șampanie și flori. 

Deodată, în oglinda retrovizoare îi apăru lumina orbitoare a 
doua faruri. Mașina din spatele lor era aproape să se suie peste 


VP - 32 


ei, de aproape ce se ţinea, și folosea faza lungă a farurilor. 

— ... Fără culori ţipătoare, zicea Kayla. Trebuie să fie pale și 
calde, pentru că așa e mai bine pentru copil... 

Se opri și aruncă o privire îngrijorată în direcţia lui. 

— Ce se petrece? 

— Nu știu, a răspuns el, uitându-se în oglinda retrovizoare. 
Cineva se ţine lipit de coada mea, cu farurile la maximum. 

Kayla s-a întors să se uite. 

— Ce se întâmplă? 

Acesta a fost ultimul lucru pe care l-a mai putut rosti înainte 
să se dezlânțuie haosul, cu totul pe neașteptate. Farurile mașinii 
din spatele Buick-ului lui Jason deveniră și mai puternice. Şoferul 
din cealaltă mașină apăsă pe acceleraţie. Jason se gândi că o să 
se izbească în ei. Dar era absurd. Totuși, exact așa se întâmplă. 

O lovitură puternică și fu aruncat în faţă. Centura de siguranţă 
i se blocă și îi stoarse tot aerul din plămâni. Mașina lor viră 
puternic spre dreapta. Jason strânse volanul cu putere și apăsă 
tare pe frână. În lumina farurilor lui apăru un rând de copaci; 
oricare dintre trunchiurile lor părea cu mult mai solid decât 
caroseria mașinii. 

— Ţine-te bine! urlă Jason, ferindu-și fața cu brațele 
încrucișate. 

Kayla ţipa și ea. 

In clipa aceea, Buick-ul se lovi de un copac, poate chiar de 
doi. Jason nu văzu nimic din toate astea, pentru că faţa lui era 
deja acoperită de airbagul de culoare gri, care se declanșase din 
volan. Capul îi fusese împins spre spate și totul se învârtea în 
jurul lui. Ameţit, bâjbâi după Kayla și se întoarse către ea. Și 
airbagul ei se declanșase - Doamne Sfinte, slavă cerului! 

Kayla nu spunea nimic, doar stătea acolo, privindu-l fix, cu 
ochii căscaţi și gura deschisă. In nările lui Jason pătrunse un 
miros înțepător, caustic. Mirosea a foc. Foc în interiorul mașinii! 
Pe deasupra airbagului văzu cum o vâlvătaie izbucnise de sub 
capotă. 

Incremeni. Poate că era rănit, poate că avea dureri, dar nu 
simțea nimic. Nu se mai putea mișca, nici nu mai simţea nimic. 
Kayla strigă ceva spre el, dar, straniu, el nu o putea auzi. În 
urechi îi suna ceva ca dangătul unor vechi clopote. Amețeala 
devenea tot mai puternică, de parcă s-ar fi aflat în cel mai 
sălbatic carusel din viaţa lui. 


VP - 33 


Flăcările de sub capotă deveneau tot mai mari și mai întinse. 
Focul se strecura spre el. Nu mai putea respira. Fumul îl luase 
prin surprindere. Cu ochii larg deschişi, privea văpaia, în timp ce 
mirosul usturător devenea tot mai intens. 

Vâlvătaia era din ce în ce mai nestăpânită. 

Tot mereu... 


VP - 34 


6. Focul 


Vaughn scociorăște prin coșul cu surcele de lângă șemineu. 
Lemnul de aici este mai uscat decât acela din stiva așezată pe 
podea, lângă coș, dar tot e încă umed, iar lemnele nu au fost 
aduse de mult în casă. Vaughn ia o sticlă mare cu alcool metilic. 
Se pare că îi place mult focul. Mai des decât ar fi necesar aduce 
lemne despicate, din curte în living. 

EI urăște focul. Cu trosnetele lui imprevizibile cu dansul 
necontrolat al flăcărilor. Mirosul greu ai lemnului ud și mucezit 
care arde. Fumul îngrozitor. Îi dau sudori reci. E musafir aici; nu 
poate să spună nimic. Acasă, da, e altceva acasă. Acolo nu i-ar fi 
permis tatălui său să aprindă focul în șemineu. Acasă are 
puterea să impiedice asta, dar nu și aici. Nu poate decât să 
spere că Sherilyn nu va băga de seamă cât de speriat e. Erau 
împreună de cinci luni deja și, din câte știa, ea nu-și dăduse 
seama de groaza lui, de fobia pe care o avea. 

Tatăl lui Sherilyn împroașcă niște spirt peste lemnul din 
șemineu. Cu un gest expert, aprinde un chibrit și îl aruncă peste 
surcele. Vuuufi O limbă surprinzătoare de foc izbucnește și urcă, 
Vaughn scapă sticla din mână și aceasta cade în foc. Alcoolul 
explodează și apoi izbucnește în flăcări imense, care ajung până 
la bârnele de stejar ale tavanului. Vaughn reacționează 
instinctiv, face un pas înapoi și o împinge și pe fiica lui de acolo. 
Vaughn întinde mâna și după el, dar nu reușește să-l prindă. 
Limbile de foc se rostogolesc afară din semineu și înghit covorul 
persan întins pe podea în fața căminului. Flăcările se tălăzuiesc 
spre el, il înconjoară. Brusc, lumea nu mai înseamnă altceva 
decât acel foc de iad; în fata lui, în spatele lui și pe ambele părți, 
flăcările îşi execută dansul feroce și mortal. Focul se înalță acum 
deasupra lui. Priveste ţintă, paralizat. Nu poate să fugă. 
Vâlvătaia se apropie și mai mult. Căldura intensă îi scorojește 
pielea. Aude cum cineva ţipă și abia atunci îşi dă seama că este 
chiar vocea lui. Primele gheare de foc i se înfig în trup. Incepe să 
urle. 

Apoi Sherilyn apare dinaintea lui. Fata nu i se distinge bine. 

— Jason! îl strigă ea. 

Îi privește gura, chipul și realizează că e uluită și îngrijorată. 

VP - 35 


— Jason! Jason! 

Brusc focul se retrage, târându-se departe de el. Flăcările 
scad, devin doar niște mici limbi, se întorc înapoi în șemineu, ca 
și cum ar fi fost o peliculă rulată înapoi. Clipește strâns din ochi, 
de câteva ori, apoi îi deschide larg. Nu-i vine să creadă. 

In spatele lui Sherilyn apare tatăl ei, cu o expresie uluită și 
preocupată. 

Jason se uită împrejur. Focul nu pare să fi făcut nicio 
stricăciune. Nu a fost niciun infern. Se uită la vatra căminului și 
vede cum flăcările devin putin mai mari din cauza alcoolului 
metilic, dar asta e tot. Probabil că a avut halucinații. El a fost 
singurul care a văzut toate acele lucruri care de fapt nu s-au 
petrecut, le-a amestecat cu imaginile coșmarului pe care îl tot 
avea. Visul acela urât în care un foc enorm ameninţă să-l înghită 
și de care nu poate să scape. Visul care întotdeauna reușește 
să-l scoată din minti de groază. 

Sherilyn nu știe nimic despre asta. La fel nici Vaughn și soția 
lui, Francisca. Singurii care știu sunt părinții lui. 

— Jason, transpiri ca un... 

Cuvintele i s-au oprit în gătlej. Sherilyn se zgâiește la el cu 
ochii cât cepele. Jason vede în ei oroarea și lipsa de înțelegere. 

— Nu ţi-e bine, băiete? îl întreabă Vaughn, îngrijorat. 

Acum apare și mama lui Sherilyn, atrasă de tipetele lui Jason. 

Jason își atinge fața cu palmele. Sherilyn are dreptate, 
sudoarea îi țâșnește din pori. Genunchii îi tremură, inima îi bate 
cu putere în piept. Vrea să scape de aici. 

— Daţi-i un scaun, spune Francesca. Ce se întâmplă cu tine, 
Jason? 

Trebuie să spună ceva. Trei perechi de ochi se uită fix la el, 
nedumeriți. Își caută cuvintele. 

— Am crezut... focul... 

A crezut, nu, a simtit că flăcările îl urmăreau. Fusese convins 
că urma să ardă de viu. Nu fusese în stare să scape, fusese 
țintuit pe loc. 

Sherilyn nu ar fi putut să înțeleagă. Jason nu scoate nicio 
vorbă. Părinții lui Sherilyn nu știu ce să creadă despre el. În ochii 
lui Sherilyn el vede altceva: izolare, alienare. Ea înțelege că nu-l 
vrea pe Jason așa. Această schimbare bruscă a lui i-a zdruncinat 
imaginea pe care o avea despre iubitul ei. Jason tremură, asudă 
și e probabil alb ca hârtia. Chiar dinaintea ochilor ei, el s-a 


VP - 36 


micșorat și a devenit un nimic demn de milă. Sherilyn nu-i 
cunoștea această latură și asta a șocat-o vizibil. 

Jason își dă seama că are să o piardă pentru că tatăl ei a 
scăpat accidental o sticlă de alcool în șemineu. Cu ochii minţii, 
Jason vede din nou cum izbucnesc flăcările. 

Sherilyn abia dacă îi mai adresează un cuvânt în tot restul 
serii. 

Când pleacă ea îl sărută mașinal. A pierdut-o deja. Sherilyn, 
șaisprezece ani, prima fată care a fost cu adevărat prietena lui 
Jason Evans, nu are ce face cu un iubit căruia îi lipseşte evident 
o doagă, pe undeva. 


VP - 37 


7. 18 august 


Portiera din dreptul lui se deschise brusc și el își ridică ochii 
spre chipul panicat al Kaylei. 

— Haide, Jason! ţipa ea. 

Faţa îi era brăzdată de șuviţe lungi de păr. El rămânea în 
continuare nemișcat și se uita la ea ca și cum nu o mai văzuse 
niciodată până atunci. 

Kayla nu mai aşteptă și îl trase de braţ. Centura de siguranţă 
îl ţinea blocat. li dădu drumul, înjurând, și se aplecă peste el, să 
o desfacă. Pe urmă îl trase din nou de braţ. De astă dată Jason 
se clătină, schimbându-și centrul de greutate. Căzu din mașină, 
pe pământul tare. Un geamăt de durere îi ieși din gâtlej, dar 
aerul proaspăt se pare că reușise să-i înlăture ameţeala, ca și 
cum cineva i-ar fi aruncat o găleată de apă în față. 

Privi împrejur, la mașină. Flăcările mai ardeau încă, 
strecurându-se de sub capotă, lingând muchiile de metal, dar nu 
erau chiar așa de multe și deveneau tot mai slabe; probabil că 
nu mai avansau spre parbriz. Focul acela mare fusese măcar 
real. Oare? 

— Pleacă de acolo! ţipă Kayla. Mașina poate să sară cu totul 
în aer! 

Jason se ridică anevoie în picioare și începu să se îndepărteze 
în fugă de Buick, ţinându-și soția de mână. Se opriră de cealaltă 
parte a șoselei, gâfâind. 

El și Kayla erau singuri acolo, pe Monte Mar Avenue, între 
Cornell și Fernhill, în inima pustie a Munţilor Santa Monica. 
Mașina care îi lovise nu oprise. Jason nu avea nici cea mai mică 
idee ce fel de mașină fusese. Nu-i rămăsese în minte nici măcar 
acum. 

Coșmarul lui, însă, incendiul, da. 

e 


Abia câteva ore mai târziu, a doua zi, ajunseră în sfârșit 
acasă, puţin înainte de răsăritul soarelui. Se duseră la culcare și 
Kayla adormi aproape de îndată ce puse capul pe pernă. El 
rămase treaz și transpira. Cu un gest furios dădu așternuturile la 
o parte și rămase o vreme acolo, întins, încercând să-și 
potolească gândurile tulburi. 


VP - 38 


Evenimentele din seara trecută nu-i dădeau pace. De pe 
telefonul lui sunase la 911 și la faţa locului venise un echipaj de 
poliţie. Cei doi polițiști - Dillon, un bărbat înalt cu părul blond, și 
Herbert, ceva mai musculos și cu o tunsoare cazonă - folosiră 
extinctorul mai întâi, ca să stingă și ultimele flăcări de la motor, 
și apoi îi chestionară. 

Jason și Kayla le povestiră că un alt șofer, poate cineva aflat 
sub influenţa alcoolului, se izbise de Buick-ul lor, din spate. Nu, 
nu puteau să dea detalii despre șofer sau mașină, nici măcar 
despre marca sau culoarea ei. Deși ei nu păreau să fie răniți, 
Dillon și Herbert insistaseră să-i ducă la Urgenţe, la spitalul 
Barlow. O examinare scurtă făcută de medicul de gardă 
confirmase că nu aveau leziuni serioase. Apoi, Dillon și Herbert, 
amabili, îi duseră până acasă. 

Stătură o vreme de vorbă. A doua zi trebuia să sune la 
compania de asigurări, să trimită să tracteze Buick-ul de acolo. 

— Dacă e făcut praf, poate că ar trebui să-l sun pe Tommy 
Jones, glumi Jason, fără să reușească să obţină măcar un 
zâmbet din partea Kaylei. 

Nici pentru Jason nu era prea amuzant. 

Soţia lui nu scosese o vorbă despre felul în care el 
încremenise din cauza micului incendiu la motor. ÎI știa. Îi 
cunoștea frica... 

Cine le izbise mașina? Cineva care băuse puţin cam mult, 
susținea Kayla cu insistență. În mintea ei nu încăpea nicio 
îndoială, dar Jason credea altceva. El, însă, știa de cele două 
fotografii polaroid, pe când ea, nu. Aceste îndoieli erau 
principalul motiv care îl ţinea treaz și îl făcea să asude. 

Până la urmă se strecură ușurel din pat, cobori scările, 
aprinse lumina pe verandă și ieși afară. Aerul rece al nopții îi 
făcea bine. Aproape că nu bătea nicio boare de vânt. Greierii și 
alte insecte țârâiau în frunziș. 

Un nor ascundea secera subţire a lunii, spre sud-est. Cerul 
avea o aură gălbuie, nu mai era complet negru, ci căpăta încet o 
nuanţă albastru-închis. Stelele puzderie și sunetele care veneau 
dinspre pădure îl făceau să fie melancolic. Gândul i se întoarse 
la filosofia lui Stu despre prezentul non-existent. Apoi mintea îi 
fu cotropită de flăcările din mașină. Rămase o vreme acolo, 
înainte de a se întoarce în pat. Când o făcu, uitarea oferită de 
somn refuză să vină. Mintea îi era prea agitată. 


VP - 39 


Cum sta întins în pat, asculta zgomotele casei: huruitul și 
zdrăngănind ţevilor, gemetele lemnului. „Nu cumva erau 
trosnete de flacără ceea ce auzea?” Nu era cumva mirosul 
greţos de ars? Ingheţă. Pe urmă se dădu iar jos și se repezi 
afară pe ușa dormitorului. Ce era asta? Ceva lucea pe coridor? 
Cu degetele tremurânde pipăi după întrerupător. Nu erau dâre 
de fum, nici flăcări care trosnesc, nimic. 

Transpiraţia îi curgea pe frunte. Un val de greață îl făcu să se 
clatine. Gândurile lăsară loc acţiunilor mecanice. Fugi de pe 
coridor în living, aprinse lumina și acolo. Nimic nu era nelalocul 
lui. În bucătărie, apoi în baie. În final ajunse pe veranda din 
spate, dar nici acolo nu se zărea nici cea mai mică scânteie de 
foc. „Bineînţeles că nu”, rosti o altă parte a minţii lui, de undeva 
din adâncuri. 

Ceva mai liniștit acum, dădu un ocol la Canyon View, îmbrăcat 
doar în lenjeria intimă. 

Treptat, mirosul de ars și de moarte îl părăsi. Până la urmă, 
nu mai simţi niciun miros. Nu era niciun incendiu, niciun motiv 
de alarmă. 

Își împreună mâinile la ceafă. 

„Jason, nu te lăsa cotropit de toate astea, se gândi el. Stai 
liniștit, încrede-te în bunul tău simţ”. 

Lumina soarelui în zori se întindea pe cer dinspre răsărit. 

Se întoarse în casă. Ușa de la living era deschisă. Jason intră 
în casă și i păru că zărește ceva pe covorașul de la intrare. Se 
opri în holișorul de la intrare și ridică ceva de jos. Era un plic. 
Inima i se scufundă ca o piatră în apă. Aprinse luminile. 

Era un plic maro, de documente, desigur. Caligrafia 
pătrăţoasă pe care o recunoscu imediat nu menţiona decât 
numele lui. Fără adresă, fără timbru. 

Plicul fusese livrat direct. 

Dar când se întâmplase? Era aici când reveniseră de la spital? 
Nu credea. 

Oricând ar fi sosit, acum era în mâinile lui. 

Jason mai rămase câteva clipe privind fix la plic înainte de a-i 
rupe capacul să-l deschidă, cu degetele tremurând. 

Era o altă fotografie polaroid, dar imaginea nu era deloc ceea 
ce se așteptase. Era pregătit tot pentru un cimitir. În schimb, nu 
văzu decât o literă pe un fundal de gresie gri. Un zid mâncat de 
vreme, cu denivelări, crăpături și acoperit de licheni. Un zid 


VP - 40 


ciudat... Apoi, brusc, își dădu seama. Se uita la o piatră de 
mormânt. Piatra umplea complet cadrul fotografiei, iar pe 
fundalul cenușiu era o literă, scrisă ca un graffiti. Nu era un 
nume întreg, ci doar o literă frumoasă, înflorită, roșie. 


M 


Litera M, roșie, cu înflorituri, ocupa o parte din cadrul cenușiu. 
Ochiul format al lui Jason îl ajută să-și dea seama că litera nu 
fusese acolo. Era opera cuiva care știa să umble cu Photoshop. 
Mai întâi luaseră o imagine a pietrei de mormânt, apoi 
aplicaseră cu Photoshop litera M pe ea. După aceea fotografia 
fusese retipărită. Ar fi fost o nimica toată pentru cineva care se 
pricepea la chestii din astea. Jason ar fi putut și el să o facă. 
Făcuse astfel de lucruri de nu știu câte ori. 

Intoarse fotografia pe partea cealaltă. 

Textul scris de mână era acolo. 


„18 august, data morţii tale.” 


VP - 41 


8. Un vis de demult 


Ziua de joi, 16 iulie, fusese o zi bizară, începând cu accidentul 
de mașină și terminând cu oribilul coșmar. 

Intre cele două momente, el și Kayla făcură ceea ce trebuia să 
facă. In dimineaţa următoare nopţii sale de nesomn, el îi 
telefonă lui Brian Anderson, iar Kayla lui Patrick Voight. Amândoi 
le răspunseră șocați și își exprimară îngrijorarea. El și Kayla 
încercaseră să-i liniștească. Totul era în ordine, accidentul s-ar fi 
putut termina cu mult mai rău, le spuseseră ei. 

Jason sună ca să-i fie tractat automobilul. Kayla îl duse cu 
Chryslerul ei la service-ul auto obișnuit, Felix Auto Repair, de pe 
City Terrace Drive. Impreună cu mecanicul-șef, Ron Schaffner, 
analizară cât de avariat era automobilul. Radiatorul era praf, 
bara de protecţie se desprinsese pe jumătate, iar farurile practic 
dispăruseră, cu excepţia câtorva resturi de sticlă spartă, 
zimțuite și ascuţite ca niște pumnale, care rămăseseră înfipte în 
carcase, ici și colo. Capota stătea ridicată, îndoită într-o parte, 
iar de-a lungul muchiilor, luciul obișnuit al aluminiului era șters 
de dâre negre ca tăciunele. 

Ron se scărpină pe burdihanul umflat de bere, apoi după 
ureche, scuipă ceva tutun de mestecat și la urmă decretă cu 
vocea lui guturală: 

— Cred că o putem aranja, dar o să dureze ceva. 

Jason se întoarse acasă cu o mașină închiriată, un Chevrolet 
Aveo ieftior, de la Tommy. Odată întorși la Canyon View, el și 
Kayla primiră vizita căpitanului de poliţie care era șeful lui Dillon 
și Herbert. Guillermo Caiazzo avea un nume de italian și o 
înfățișare pe măsură - completată de un strop de aftershave 
Armani, remarcase Kayla mai târziu -, cu un zâmbet de om 
mulțumit, care îi stârnise o oarecare gelozie lui Jason. Evident, 
era îmbrăcat într-un costum frumos mulat pe trup, cu dungi 
subţiri. Rămase o jumătate de oră și își notase o mulţime de 
lucruri. Doar că nu îi erau de ajutor, pentru că Jason și Kayla nu-i 
puteau spune nimic concret. Nu văzuseră decât luminile 
orbitoare ale farurilor mașinii celeilalte și imediat după aceea 
Buick-ul fusese împins în afara carosabilului, iar șoferul celălalt 
nu oprise. Guillermo oftă și le spuse că avea de gând să caute 


VP - 42 


dovezi pe caroseria mașinii lor. După plecarea lui Caiazzo, Kayla 
îi sună pe părinţii ei, iar Jason, pe tatăl său. 

Jason nu aminti nimic despre fotografiile polaroid care 
băgaseră spaima în el. Kayla continua să îi arunce priviri 
îngrijorate, ca și cum ar fi ghicit că el îi ascundea ceva. Dar el nu 
spuse nimic. Poate din pricină că era preocupat de scurtul 
incendiu izbucnit; ea știa de spaima lui faţă de foc și mai știa că 
nu putea face nimic în legătură cu asta. 

In seara aceea, în pat, în timp ce Kayla adormise și nimic nu-i 
mai distrăgea atenția, frica lui începuse să crească. Se întreba 
ce puteau să însemne fotografiile și cine le făcuse. Avea 
bănuiala - care devenise aproape o convingere - că persoana 
care îi adusese ultima poză era și cea răspunzătoare pentru 
accident. El sau ea lovise Buick-ul și apoi strecurase scrisoarea 
prin fanta cutiei poștale de pe ușa de la intrare. 

Dacă așa stăteau lucrurile, atunci accidentul nu fusese un 
accident. Fusese un atac deliberat. 

Și atunci mai puteau să urmeze și alte fotografii. Și alte 
atacuri. 

„Dacă urmează să mă ucidă cineva pe 18 august?” 

Oare aceea era data la care trebuia să se termine totul? Oare 
nu mai avea de trăit decât o singură lună? 

Nu mai putea ascunde de Kayla fotografiile acelea. Trebuia 
să-i spună totul. Dar îi era frică să o facă. Era ceva ce continua 
să-l reţină. 

Pe la mijlocul nopţii, Jason se găsi în mijlocul unui întuneric 
lipsit de stele. Cu coada ochiului văzu lucirea unui foc. Unde era 
ușa? Nu reușea să o găsească. Inima îi bătea violent și firișoare 
de sudoare îi curgeau pe spate, în timp ce el bâjbâia disperat. 
Se uită în jur. Peste tot era înconjurat de flăcări! Era un rug? 
Deschise gura să ţipe, dar nu scoase niciun sunet. O fierbințeală 
cumplită îi răbufni în faţă și îi arse complet pielea. Nu avea cale 
de scăpare. Flăcările se urcau deasupra lui, îi învăluiau trupul. 
Focul se apropia tot mai mult și mai mult! Ardea dureros, o 
durere orbitoare... 

În sfârșit, un țipăt crâncen îi răbufni din gâtlej. Se ridică 
smucit, cu gura deschisă după aer. 

„Nu e ceva real! încerca el să se liniștească. Nu sunt blocat 
aici, nu a fost niciun incendiu, nu am ars pe rug. A fost doar un 
vis, un coșmar”. 


VP - 43 


— Jason? o auzi el pe Kayla șoptindu-i de alături, cu o voce 
tremurată, ea însăși ridicată în capul oaselor. Doamne, Jason, ce 
s-a întâmplat? 

Ar fi vrut să-i răspundă, dar dinţii îi clănțăneau și îi tremura 
tot corpul. Işi frecă fața înecată în transpiraţie. Sudoarea îi 
curgea pe obraji în jos. Sudoare sau lacrimi? Își simţea ochii 
arzând. Erau lacrimi. lisuse, plângea în hohote! 

Kayla își încolăci brațele în jurul lui. 

— Jason, spune ceva, se ruga ea. Vorbește cu mine. 

El trase adânc aer în piept, încercând să-și înăbușe suspinele 
dezlănțuite. Capul îi era gata să explodeze. Oftă sacadat și apoi 
se cutremură. 

— Am visat iar. 

Kayla își cobori privirea, ca și cum se așteptase li asta. 

— Coșmarul, vrei să spui? 

Jason încuviinţă din cap. 

— Probabil, un vis legat de accident. 

— Nu, făcu Jason, clătinând din cap. A fost coșmarul acela. 
Același ca mai înainte. 

Ușor-ușor, tremuratul începu să-l lase. Kayla îl îmbrăţișă scurt 
și apoi îl privi adânc în ochi. 

— Ce? Visul ăla de demult? Despre incendiu și cum tu nu poţi 
să scapi? 

— Mda. Sunt undeva, într-un loc întunecos. E noapte și nu văd 
absolut nimic în afară de foc. Mă năpădește de peste tot. Se 
furișează tot mai aproape de mine, mă împresoară. Ca și cum aș 
fi legat de un stâlp sau ceva. Sunt prins și nu pot să mă mișc. 
Tot ce pot să fac e să aștept ca flăcările să mă ajungă, până 
când ard. Și apoi mă trezesc. 

O văzu pe Kayla cum înghite în sec. Părea că ar fi vrut să 
spună ceva, dar vorbele îi rămăseseră blocate în gât. Îi prinse 
fața în mâini. Brusc, încetă să mai tremure și asta îl făcu să se 
simtă și mai vinovat, pentru că ea nu știa nimic despre 
fotografiile polaroid. 

Jason îi dădu drumul și se lăsă din nou între perne. Ultima 
dată avusese coșmarul cu patru ani în urmă, când abia ce o 
cunoscuse. Nu-și amintea exact când începuseră cu adevărat 
visele. În copilărie avusese de câteva ori coșmatrul. În cei 
douăzeci de ani care au urmat, focul îl împiedicase de multe ori 
să doarmă, uneori câteva nopţi pe săptămână, alteori deloc, 


VP - 44 


timp de luni în șir. Câteodată, groaza îl cuprindea chiar în plină 
zi, ca atunci, acasă la Sherilyn. Kayla îl scăpase de visele rele 
acum patru ani. El crezuse că pentru totdeauna. 

Fluturii pe care îi simţise atunci în stomac avuseseră efectul 
unei găleți cu apă aruncate peste vâlvătaia din mintea lui. 
Coșmarul fusese înlăturat, uitat. 

Teama de incendiu îi rămăsese, dar era mult mai puţin 
intensă ca înainte. 

Cu toate astea, era în continuare aproape singurul lucru care 
putea să-i provoace panica. Lumânările aprinse, focurile de 
tabără sau rugurile de Haloween - nu-i plăceau. Le evita. Jason 
Evans ura aproape tot ce ar fi putut să izbucnească în flăcări. 

Alte amintiri ieșeau la lumină. Din casa părintească, de când 
era copil. Niciodată nu voise ca tatăl lui să aprindă focul în 
cămin, nici măcar în nopţile reci de iarnă. La început Edward nu- 
i luase în seamă obiecțiile, dar după câteva nopţi dramatice, 
pline de coșmaruri, acceptase faptul că în șemineu nu va mai 
arde niciodată focul. În Canyon View nu aprindeau niciodată 
lumânări, iar lui Jason nu-i trebuise prea mult ca să o convingă 
pe Kayla că nu au nevoie de un șemineu. 

Chiar dacă la început refuzase să accepte, din punct de 
vedere mental știa că spaima lui nu e firească. Exista chiar și un 
termen științific pentru ea - pirofobia, teama exagerată de foc. 
Era în el. De ce? Habar n-avea. Nu fusese niciodată într-un 
incendiu. De fapt, nimic nu s-ar fi putut lega direct de groaza lui. 
Își întrebase părinţii odată dacă nu-și aminteau de vreun 
eveniment din copilăria lui, ceva care să fi explicat această 
pirofobie. Un incident pe care, poate, el singur nu și-l amintea. 
Putea trecutul lui subconștient să deţină cheia acestui coșmar 
recurent? 

Nici măcar părinţii lui, însă, nu fuseseră în stare să-l 
lămurească. 

Când se îndrăgostise de Kayla, încetase să mai caute posibile 
cauze pentru teama sa obsesivă de foc. 

În ultimii patru ani dusese o viaţă normală; focul dinăuntrul lui 
părea că se stinsese. Funcţionase vreme de patru ani, dar acum 
un fotograf anonim începuse să se joace cu viața lui. Jason 
trebuia să afle cine era această persoană și ce voia să spună 
mesajul ei. 

Simţea că nu prea mai are mult timp. 


VP - 45 


Poate doar până pe 18 august. 


VP - 46 


9. Fundături 


Vineri, amândoi se întoarseră la muncă, așa cum conveniseră. 
De îndată ce își făcu apariţia, Jason trebui să le spună colegilor 
de serviciu totul despre accidentul de mașină din seara de 
miercuri. Cu toții îi sorbeau vorbele din gură. Când în sfârșit se 
întoarseră toți la lucru, o chemă la el în birou pe Carol Martinez. 
Se interesă de situaţia în care mai era căsătoria ei. Carol îi 
povesti că Bruno o părăsise și că avocatul ei urma să 
completeze cererea de divorț într-una din zilele imediat 
următoare. Totul avea să se termine în curând și asta era 
evident după cât de calmă era. Jason îi strânse mâna, 
încurajator. 

— Aş vrea să te rog să te uiţi la ceva pentru mine, îi spuse el, 
pe un ton care spera să fie neutru. 

Scanase cea de-a treia fotografie polaroid și o salvase într-un 
document jpeg. Asta avea s-o împiedice pe Carol să citească 
mesajul scris pe spate. 

— O să-ţi trimit documentul pe mail. E o fotografie ciudată, 
trucată. E o literă M pe un fundal de piatră, probabil o piatră de 
mormânt. S-ar putea să fi fost un nume, șters cu Photoshop și 
înlocuit cu litera M. 

O privi calm, ca și cum nu-i ceruse decât un simplu serviciu. 

— Mă întrebam dacă nu ai putea să extragi diversele straturi 
ale imaginii, ca să facem să reapară numele de pe piatră, dacă a 
fost vreunul. 

— De unde ai fotografia? 

—A, mi-a venit cu un spam, minţi Jason. Din simplă 
curiozitate, m-am întrebat dacă nu ai putea să ajungi la numele 
inițial. Știu că ești mai bună la chestiile astea decât mine. 

Era evident că femeia era măgulită. 

— O să mă uit la ea, a zis. Trimite-mi e-mailul. 

Așa făcu, imediat ce Carol ieși din biroul lui, deși nu-și punea 
mari speranțe că va reuși. Numai computerul expeditorului 
conţinea diferitele etape prin care trecuse fotografia în 
Photoshop. Chiar și așa, nu putea să fie sigur că existase un 
nume pe fotografia originală. 

Dar merita să încerce. 


VP - 47 


Între timp, din fericire, era ceva ce putea să încerce și singur. 
Căută pe Google după cuvintele mormânt cu piramidă. Obţinu 
un singur site: un text lung despre un faraon egiptean. Mormânt 
+ piramidă avu ca rezultat mii de linkuri, toate despre Egiptul 
antic. Mai încercă alte câteva cuvinte, dar abordarea asta nu îl 
duse nicăieri. Ce-i drept, nici nu se așteptase la altceva. Să 
găsească un anume cimitir cu metoda aceasta ar fi însemnat un 
noroc absolut chior. 

De după ușă a apărut faţa lui Carol. Îi raportă că nu obținuse 
nimic din fotografie. 


Fundături. 


Planul de campanie pentru Tommy Jones exista, în schiţă, mai 
ales datorită eforturilor lui Tony, Babs și Carol. Ultima lor 
sesiune de brainstorming se desfășurase surprinzător de bine. 
Toată lumea se concentrase și ideea unuia fusese dezvoltată cu 
ajutorul celuilalt. Astăzi nu mai era nevoie să finalizeze nimic. 
Putea să-și înceapă weekendul mai devreme și îi convenea de 
minune ca asta să fie chiar acum. 

Jason cunoștea pe cineva pe care-l considera a fi un înțelept, 
cineva care se mai întâmpla să fie și un geniu al calculatoarelor. 
Dacă Lou Briggs nu reușea să găsească niciun indiciu în 
fotografiile alea, nimeni nu putea. 

Jason îi formă numărul de telefon. După al treilea apel, 
bărbatul răspunse și Jason îi auzi vocea șuierată, î. Îl întrebă 
dacă îl deranja să-l primească în vizită. 

— Nu, zise Lou, vesel ca întotdeauna. Când vii? 

Jason se uită la ceas. Nu era decât trei și jumătate. Ştia că s- 
ar fi cuvenit să stea la birou cel puţin până la ora cinci. Dar în 
clipa de față, puţin îi mai păsa de ceea ce se presupunea că 
trebuie să facă. 

— Te aranjează dacă vin chiar acum? 

e 

În maşina lui Aveo - Buick-ul mai avea de stat în service 
câteva săptămâni -, Jason lăsă în urmă blocurile din centrul 
orașului și se îndreptă spre partea de nord a Hollywoodului, 
unde străzile largi și asfaltate erau străjuite de clădiri nu prea 
înalte, cu firme care atrăgeau privirea și kilometri de 
strălucitoare panouri publicitare. Coti la stânga pe Burbank 


VP - 48 


Boulevard și pe urmă intră într-o zonă rezidenţială pentru cei din 
clasa de mijloc. Parcă mașina în dreptul unei case din lemn 
văruit, a cărei caracteristică foarte specială o reprezentau cele 
două acoperișuri asimetrice. Cel de al doilea, un V răsturnat, 
fusese adăugat la nouăzeci de grade și se sprijinea de primul. 

Cam cu un an în urmă, Lou luase legătura cu Jason prin 
intermediul unui forum de pe web pe care amândoi îl vizitaseră 
din când în când, ipyrophobia.com. Lou îi destăinuise povestea 
vieţii lui. In esenţă, ideea era că rămăsese cu cicatrici foarte 
serioase de pe urma unui incendiu casnic. 

Jason îi răspunsese la mesaj și își oferise sprijinul. După aceea 
continuaseră să facă schimburi de e-mailuri. Până la urmă a 
ajuns să meargă să-i facă o vizită lui Lou care locuia în 
extremitatea de sud-est a văii San Fernando, la un kilometru și 
jumătate de punctul unde se întâlneau autostrăzile Ventura și 
Hollywood. Expresia „cicatrici foarte serioase” se dovedise a fi o 
slabă descriere, iar Jason fusese destul de șocat. Lou, chel și 
slăbânog, semăna cu un schelet: nu mai avea pavilioanele 
urechilor, nas și buze și nici pleoape. Era țintuit într-un scaun cu 
rotile. Contracţiile musculare îi făceau imposibilă deplasarea pe 
o distanţă oricât de mică. Avea aceeași vârstă ca și Jason, dar la 
fel de bine ar fi putut avea și șaptezeci de ani, pentru că pielea 
lui, uscată și plină de pete, îl făcea să pară cu zeci de ani mai 
bătrân decât era de fapt. 

Lou - care nu avea prea mulţi prieteni sau rude și ducea o 
viață destul de retrasă - îi mărturisise că internetul îl salvase. 
Avea venituri decente din investiţii și acţiuni la bursă. Criza 
financiară nu-l afectase și în anumite cercuri dobândise o 
oarecare faimă ca unul dintre acei guru de pe Wall Street. 
Pentru el era o situaţie ideală. Nu trebuia să dea ochii cu nimeni 
și, cu toate astea, banii continuau să curgă. 

După ce își depășise șocul iniţial la vederea lui Lou, Jason 
devenise din ce în ce mai implicat în viața omului și începuse să- 
i facă vizite regulate, uneori chiar în fiecare săptămână. 
Devenise din ce în ce mai impresionat de mintea ascuţită a lui 
Lou. Focul îi răpise acestuia foarte multe, dar nu inteligenţa și 
înțelepciunea. Lou avea întotdeauna un sfat bun sau ceva cu 
care să-l bine dispună pe Jason. Odată chiar îl ajutase în munca 
lui, oferindu-i o idee utilă și ingenioasă pentru o campanie - din 
nefericire, nici chiar Lou nu reușise să vină cu vreo idee pentru 


VP - 49 


proiectul Tommy Jones. Altă dată, Lou reușise să-i repare lui 
Jason computerul personal după ce un virus părea să fi devorat 
tot ce avea pe hard drive. De obicei, însă, vorbeau despre 
chestii obișnuite și Lou reușea mereu să-l facă pe Jason să se 
simtă ușurat sau pur și simplu vesel la plecare. Singurul lucru 
despre care nu discutau decât foarte rar era pirofobia lor. 

Lou îi spusese odată că fusese ars când avea șapte ani, 
pentru că în căminul părinţilor lui explodase o ţeavă de gaz. În 
doar câteva minute, casa devenise un adevărat infern. El fusese 
rănit grav, dar supraviețuise. Părinţii lui, nu. Din acel moment, 
copleșit de emoție, nu mai fusese în stare să-și continue 
povestirea. Tragedia îi provoca prea multă durere lui Lou, chiar 
și după atâţia ani. 

Nu, focul era ceva despre care nu se simțea înclinat să 
vorbească. Dacă subiectul apărea în conversație, fața i se 
schimonosea puţin și cicatricile deveneau și mai proeminente. 

Jason apăsă pe sonerie și auzi declicul ușii care se deschidea. 
Lou instalase în casă telecomenzi aproape pentru orice, inclusiv 
pentru ușa de a intrare. Așezat în scaunul lui cu rotile, bărbatul 
desfigurat și firav îl întâmpină jovial. Jason îl salută și intră în 
living. Înăuntru se afla o canapea de culoare crem, fotolii 
tapiţate în aceeași nuanță, o măsuţă pentru cafea, din sticlă, și 
două servante albe, toate pe o imaculată pardoseală din gresie 
de culoarea nisipului. În afară de un televizor cu ecran plat, mai 
erau și trei monitoare de calculator, de dimensiuni mari, așezate 
unul lângă altul pe o masă de lemn vopsită în alb în dreptul 
ferestrei care dădea într-o curte mică și aridă, specifică zonei. 

Jason se așeză pe unul dintre fotolii și puse pe masă cele trei 
fotografii polaroid. Lou le privi încruntat. 

— O să trec direct la subiect, începu Jason. Probabil că te 
întrebi ce sunt astea. 

— Mda, dar sunt convins că ai de gând să-mi spui, îi răspunse 
Lou, frecându-și distrat mâna dreaptă. 

Jason începu să povestească. Era complet sincer în legătură 
cu tot ceea ce i se întâmplase de luni încoace. Pentru el fu o 
surpriză faptul că nu ascunsese nimic, în condiţiile în care nu-i 
spusese nici măcar Kaylei. Dar îl știa pe Lou și avea încredere în 
el. Cu Kayla se temea că nu ar fi în stare să facă faţă și că ar 
intra în panică. 

In timp ce el vorbea, Lou îi împinse peste masă o sticlă cu 


VP - 50 


bere. Mai luă una și pentru sine. Jason sorbi recunoscător din 
sticlă. 

— Până la urmă, problema e că nu știu ce să fac, conchise el. 
Data morţii mele e 18 august ori cel puţin așa spune persoana 
care mi le-a trimis. Și e foarte posibil ca aceeași persoană să ne 
fi împins, pe mine și pe Kayla, de pe drum. Tot ea spune că sunt 
mort, că eu doar cred că sunt în viaţă. Când are de gând să 
acţioneze din nou? Când va sosi următoarea fotografie? Când o 
să încerce o nouă lovitură? Oare Kayla și cu mine suntem 
urmăriţi? Ce pot să fac? 

Înainte ca Lou să-i poată răspunde, continuă: 

— Am venit pentru că am crezut că poate tu ai putea scoate 
ceva din fotografiile astea. A doua poză polaroid e a unui 
mormânt. Dacă aș putea să-l găsesc, aș ști despre ce cimitir e 
vorba. Și sunt sigur că litera M din a treia fotografie a fost pusă 
acolo cu ajutorul Photoshop-ului. Dar ce spune, de fapt, piatra 
funerară? Asta aș vrea eu să știu. 

Lou duse sticla de bere la gură, bău o înghiţitură zdravănă și 
apoi puse sticla la loc. 

— De ce nu începi cu începutul? Și dă-mi și pozele alea. O s-o 
pun pe a treia la mine în scanner. 

Era ceva tipic pentru Lou. Nu-și îngăduia niciodată să fie 
deconcertat și acţiona imediat. Jason îi întinse fotografiile 
polaroid. Lou puse fotografia cu litera M sub capacul scannerului 
și apoi deschise un program în calculatorul lui; nu era 
Photoshop, ci un alt program. Lou avea o colecţie largă de 
programe. 

— Deci, ce părere ai despre povestea mea? îl întrebă Jason. 

— E cruntă, a zis Lou, simplu. 

— Poţi să o mai spui o dată, a zis Jason, oftând. 

— Cu cine ai mai vorbit despre asta? 

— Tu ești primul căruia i-am spus. Nici măcar Kayla nu știe. 

— De ce nu? 

— Ştii care e problema ei. Și de-abia ce am avut necazul cu 
Chris. Și acum asta... 

Clătină din cap. 

— Dar am de gând să-i spun. La momentul potrivit. Știu că 
trebuie să o fac. 

— De ce nu te duci la poliţie? îl întrebă Lou. 

— leri am avut casa plină de polițiști, din cauza accidentului. 


VP -51 


A fost și un detectiv italian, pe nume Guillermo. Un macho în 
devenire, după părerea mea. Kayla l-a plăcut, cred. M-a 
întrebat... 

Jason se întrerupse, pentru că pe tot ecranul monitorului lui 
Lou apăruse ultima poză polaroid. Se părea că litera M fusese 
mâzgălită pe piatra de mormânt cu vopsea roșie. 

— Mi-a pus tot felul de întrebări, dar Kayla era lângă mine, 
așa că mi-am ţinut gura. 

— Nu te împiedică nimic să te duci acum să discuţi cu el. 

— Nu, ai dreptate, a răspuns Jason, frecându-și bărbia. 

— Uite, exclamă Lou, am reușit să separ straturile. Jason 
ridică privirea și zări piatra de mormânt, separată de litera M 
roșie. Litera era acum în afara pietrei, pe monitor. 

— Doamne! Cum ai reușit să o faci așa de repede? 

— Sunt bun, rânji Lou. Sunt cu adevărat bun. 

Pe piatra cenușie nu erau vizibile decât semnele erodării, 
licheni, crăpături și zgârieturi. 

— Sperasem..., începu Jason, dregându-și vocea. Sperasem ca 
sub M să fie un alt nume. Cel iniţial, care se vede pe piatră. 

Lou a scuturat din cap. 

— Asta este singurul strat pe care l-am putut decela. Asta e 
tot. 

— Ești sigur? 

— AȘ putea să mă mai joc puţin cu el, dar da, sunt destul de 
sigur. 

Jason oftă iar. Lou își întoarse scaunul și îl privi insistent. 

— Ce ai crezut? Că o să dai de numele tău acolo? 

— Nu, răspunse Jason repede, ca și cum ar fi vrut să 
accentueze că un astfel de gând era ridicol. 

Numai că el nu era deloc convins că gândul era ridicol. 

— Nu, sigur că nu, dar... 

Apoi se hotărî să o spună oricum cu glas tare: 

— Am avut câteva zile în care am lăsat gândul să plutească 
de colo-colo prin capul meu. Pe de o parte, s-ar putea să fie 
vorba de o ameninţare. Pe de altă parte, nu a fost formulată ca 
atare. Se presupune că eu sunt deja mort și că, în aparenţă, am 
murit pe 18 august. Din perspectiva asta, mesajele ar putea să 
fie interpretate ca afirmaţii ale unui fapt încheiat. Și dat fiind că 
toate pietrele de mormânt au nume înscrise pe ele, m-am 
gândit... 


VP - 52 


Lou îi aruncă o privire gânditoare și încuviinţă. 

— Înţeleg. Așa aș fi gândit și eu. Tehnic, după cum știi, cel 
care a prelucrat poza ar fi putut să șteargă numele original, dar 
nu se poate spune asta în lipsa fișierelor sursă. Sau poate că a 
folosit o bucată de piatră goală pentru imaginea asta. 

Jason și-a frecat bărbia între arătător și degetul mare. 

— Așadar, vrei să spui că ar trebui să încerc să găsesc 
imaginile originale care au fost folosite la realizarea pozei 
polaroid. Așa mi-am închipuit și eu. 

— Cel mai bine ar fi să găsești piatra funerară originală, a 
adăugat Lou. 

Din nou Jason a dat din cap. 

— Dar asta înseamnă că trebuie să aflu în care cimitir este 
mormântul. Am făcut ceva cercetări, dar nu am aflat nimic 
deocamdată. 

— Nu m-ar deranja să încerc eu să ţi-o caut, s-a oferit Lou. 

— Mulţumesc, a zis Jason. 

S-a ridicat și a început să se plimbe prin încăpere. 

— Să reluăm puţin din urmă. Deci, ești de acord cu mine că 
probabil ar trebui să interpretez literal aceste mesaje? Dar te 
asigur că sunt cum nu se poate mai viu. 

Lou își mângâie capul pleșuv, zâmbind. Pentru că nu avea 
buze, dinţii îi păreau deja nefiresc de mari, iar zâmbetul îl făcea 
să pară mai degrabă macabru decât prietenos. Lou nu se putea 
abtine. Dar Jason era prietenul lui și, în ciuda înfățișării lui 
exterioare, vedea omul dinăuntru. 

— Îmi dau foarte bine seama de asta. 

— Și atacul? A fost cât pe ce, ba chiar putea să se termine cu 
mult mai rău. Fotograful, dacă el a fost cel de la volanul mașinii, 
nu se poartă ca și cum aș fi deja mort. De fapt, încearcă al naibii 
de tare să mă facă să fiu mort. 

Lou a ridicat din umeri. 

— Nici eu nu știu, Jason. Dacă mă întrebi pe mine, primul pas 
este să afli unde e cimitirul ăsta. O să mă ocup eu de treaba 
asta în locul tău. 

e 

Când ajunse acasă, luă două aspirine ca să preîntâmpine 
durerea de cap care îi dădea târcoale și se așeză în fotoliul 
suspendat de pe verandă, să o aștepte pe Kayla, care întârzia 
mai mult decât de obicei. Poate că avusese ceva de recuperat 


VP-53 


de ieri, când nu se dusese la muncă. 

Nu mai sosise niciun plic de documente în căsuţa poștală. Nici 
la Tanner & Preston, nici acasă. Kayla ajunse acasă și îi povesti 
cum își petrecuse ziua; fusese nevoită să compileze anexe 
pentru raportul anual și asta o obligase să lucreze puţin peste 
program. El îi spuse despre cât progresase cu proiectul Tommy 
Jones. Nu amintiră nimic despre accidentul de mașină. Ea părea 
că ar fi vrut să uite totul cât mai repede cu putință. 

Încălziră cina congelată, se uitară un timp la televizor și se 
duseră la culcare devreme. Noaptea trecu fără întâmplări 
deosebite. Fără vise, fără incendiu. Organismul lui tânjea după 
odihnă și asta a primit. Când se trezi sâmbătă, trecuse de 
jumătatea dimineţii. Kayla lucra în grădină. Ea zâmbea, soarele 
era sus pe cerul fără niciun nor, iar moartea și incendiul păreau 
foarte departe. 

Viaţa liniștită continuă și duminică, iar Kayla chiar aduse din 
nou vorba despre copii. Folosi altfel de cuvinte, mai calde decât 
înainte. Era evident că îmbrăţișase ideea lui Jason de a întemeia 
o familie. 

Hotărâră să se relaxeze în ziua aceea. Jason își petrecu o 
grămadă de timp în fața computerului, iar Kayla citi cartea pe 
care o începuse ceva mai devreme. 

Mai târziu, în timp ce după-amiaza trecea încet spre seară, el 
tot nu găsise curajul să-i spună despre fotografii. S-ar fi necăjit 
atât de tare! Fotografiile și mesajele scrise de mână probabil că 
ar marca-o mai tare pe ea decât se întâmplase cu el. l-ar stârni 
din nou trecutul. Pentru că problemele pe care le avusese cu 
Ralph aveau o oarecare asemănare cu ceea ce i se întâmpla lui 
acum. 

Până la urmă, însă, Kayla singură îl obligă să facă îndelung 
amânată mărturisire. Pe la ora unsprezece, chiar înainte de a 
merge la culcare, a intrat ca o furtună în birou. Jason era în 
halat, așezat pe scaunul de la masa de lucru, încă scormonind 
pe internet după mormântul în formă de piramidă. Incercase de 
câteva ori în decursul zilei să găsească o imagine pe neta 
lucrului aceluia, așteptându-se ca în același timp să descopere și 
numele, și locul unde era cimitirul. Toate eforturile lui fuseseră 
în van. 

— Ce e asta? strigase Kayla furioasă, stând în pragul ușii, 
îmbrăcată doar cu o cămașă de noapte albă, subțire și scurtă. 


VP - 54 


În mâna ei dreaptă erau cele trei fotografii polaroid. 


VP-55 


10. Mărturisirea 


Jason se ridică încet în picioare. Nu era de bine. Nu, nu era 
bine deloc. Chipul Kaylei era încruntat și întunecat; se uita la el 
ca și cum ar fi înșelat-o. 

— Unde le-ai găsit? 

— În pantalonii tăi. Am vrut să pun mașina de spălat înainte 
să mă duc la culcare. Jason Evans, ce se petrece? 

Când îi spunea numele întreg, asta de obicei însemna că era 
cu adevărat furioasă și arăta de parcă ar fi avut ghearele 
ascuțite ale unei pisici turbate. Cel mai important lucru acum 
era ca el să-și păstreze calmul și să fie rezonabil. 

— Aveam de gând să-ţi spun despre ele. Vino și stai jos. 

— Nu vreau să stau jos! spumegă ea. 

Jason ocoli masa de lucru și încercă să-i pună o mână pe 
umăr. Kayla se trase înapoi. 

— Nu! mai întâi explică-mi! ţipă ea răgușită, abia stăpânindu- 
și furia. 

Jason începu să-i povestească, asigurându-se că nu scăpă 
nicio urmă de teamă sau de îndoială în voce. Trebuia să evite 
cât mai mult să pună paie pe foc. Între timp, îi venea să-și tragă 
singur șuturi în fund pentru că ţinuse secrete fotografiile așa de 
mult timp. Asta, și faptul că atunci când se dezbrăcase și își 
luase halatul uitase să le ia din buzunar și să le ascundă undeva, 
într-un loc sigur. 

Uneori își găsea greu cuvintele, dar acum când nu mai avea 
încotro, fu nevoit să-i spună întreaga istorie, inclusiv despre 
vizita făcută lui Lou Briggs, propriile încercări de a descoperi 
despre ce cimitir era vorba și cum încercase să găsească un 
nume pe piatra funerară din a treia fotografie. 

Kayla îl asculta, cu ochii din ce în ce mai mari cu fiecare frază 
pe care el o rostea. Chipul îi era traversat de tot felul de emoţii. 
După ce a terminat, ea a rămas tăcută mult timp. 

— Deci, ar putea să fie o ameninţare, încheie Jason deși 
cuvintele nu spun asta, precis. 

Încă în pragul ușii, Kayla deschise și închise gura de câteva 
ori, pe urmă se mai uită o dată la fotografii și la mesaje. 

Își săltă bărbia. 

VP - 56 


— Jason, ai dușmani? Nu-mi pot imagina asta, dar ai? Poate să 
fie cineva care ar vrea să-ţi facă rău? Cineva care este atât de 
supărat pe tine? 

Nu-i trecuse de tot furia, dar cel puţin îi punea întrebări care 
demonstrau și faptul că era îngrijorată. 

Jason a ridicat neputincios din umeri. 

— Habar nu am, Kayla. Nu mi-am închipuit că am dușmani. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce ar putea să însemne 
asta? Cine ar face așa ceva? 

— Nu am nici cea mai mică idee. 

— De ce ar vrea cineva să te vadă mort? 

— Nu sunt sigur că asta vor, îi răspunse Jason. Și lui Lou i-am 
spus același lucru. Cuvintele nu implică neapărat o ameninţare. 
Pur și simplu spun că am murit pe 18 august, că nu sunt de fapt 
în viaţă. 

Kayla studie fotografiile și mesajele cu atenţie. Își încrucișă 
brațele, lovindu-și arătătorul cu degetul mare, ca și cum s-ar fi 
jucat cu o brichetă. Era ceva ce făcea adesea când era 
nervoasă. 

Ridică privirea. 

— Și crezi că accidentul a fost un atac intenţionat. 

— E posibil, răspunse el plat. Dar nu sunt sigur. 

— De ce nu ai povestit asta la poliţie? 

— Exact asta m-a întrebat și Lou. Dar pot să o fac mai târziu. 
E așa de confuz totul! Nu e vorba de o ameninţare clară. Poate 
că accidentul nu a fost decât atât - un accident. Nu am nicio 
dovadă că a fost mai mult de atât. Cine știe? Poate că e doar 
vreun ciudat care încearcă să mă sperie. Ei bine, a reușit. 

— Și pe mine la fel, adăugă Kayla, continuând să privească 
fix. Acum ce facem? 

— Bună întrebare, oftă Jason. Ce vrea expeditorul? Fiecare 
direcție pe care am abordat-o, încercând să găsesc o logică, nu 
m-a dus nicăieri. Trebuie să descopăr în care cimitir au fost 
făcute fotografiile, dar asta este o altă dilemă. Nu am fost în 
stare să aflu nimic și încă nu am nicio veste de la Lou. 

— Tu însuţi ai două aparate polaroid de fotografiat, a 
remarcat Kayla. 

Așa era. Avea un model vechi, 95 B, și unul destul de nou și 
de modern, TL234 12,0 megapixeli. Și de curând vânduse pe 
eBay modelul lui TLO31. 


VP - 57 


— Ce vrei să spui? 

Kayla a ridicat din umeri. 

— Ești un fan al aparatelor polaroid. Chiar te-ai înscris în unul 
dintre cluburile alea online. Dar aparatele polaroid nu mai sunt 
nici măcar moderne, darmite la modă. 

— Zici tu. 

— Da, zic eu. De ce nu ţi-au trimis niște fotografii normale, 
digitale? 

— Nu știu, Kayla. Poate că și ăsta este un mesaj în sine. Sau 
crezi că imaginile astea au fost trimise de unul dintre amicii mei 
adepți ai polaroidului? Jack, poate? Ricky? Shaun Reilly? 

Kayla se întoarse să plece și rosti cu amărăciune: 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Nu am vrut să-ţi faci griji. Aveam nevoie de răgaz să mă 
gândesc singur la asta. 

Brusc în ea se rupse ceva. Umerii i se zguduiră și fotografiile 
polaroid îi alunecară printre degete și căzură la podea. O auzi 
cum plânge. 

— Nu din nou, a murmurat ea. 

Jason o cuprinse cu mâinile de talie. 

— Eu nu sunt Ralph, îi șopti el blând. 

Kayla se întoarse spre el și își ascunse faţa la pieptul lui. 

— Nu ești mort, suspină ea. Nu poţi să mori. Nu se poate. 

— Nici nu am de gând, răspunse Jason, cu mai multă 
convingere decât simţea de fapt. 

Nu dură mult și ea se liniști. 

— Să nu mă părăsești, mai șopti, încă suspinând slab. 

— Nu o să te părăsesc niciodată, îi răspunse el, apăsat. O să 
trecem cu bine de asta. Amândoi o să trăim până la adânci 
bătrâneți. Și o să ajungem să fim niște părinţi fericiţi, sunt sigur. 
Nu am de gând să mor. 

Se opri și ridică de pe jos fotografiile polaroid. 

— Dar între timp trebuie să rezolvăm chestiunea asta. Eu... 
Noi trebuie să încercăm să înțelegem ce vrea să spună 
fotograful. Ajută-mă, Kayla! Hai să o facem împreună! 

Ea inspiră de câteva ori, profund, și își ridică privirea spre el, 
cu ochi scânteietori. 

— Sigur că o s-o facem împreună. Dar s 
secrete față de mine. Niciodată, înţelegi? S 

Jason îi prinse faţa în mâini. 


nu mai ţii niciodată 


ă 
ă nu-mi mai faci asta! 


VP -58 


— Împreună. Tu și cu mine o să descifrăm șarada asta. 


VP -59 


11. Făclii 


A doua zi dimineaţă, când deschise portiera mașinii ei 
Chrysler Sebring Sedan ca să înceapă o nouă săptămână de 
muncă, Kayla era trasă la faţă. Sacoul maro și fusta asortată nu 
reușeau să-i învioreze chipul. lar razele de soare care cădeau pe 
pielea ei netedă, de culoarea caramelei nu făceau decât să-i 
accentueze paloarea. 

Chiar și așa, tot era frumoasă. Pur și simplu nu era genul care 
să profite de darurile cu care o înzestrase Mama Natură, cum 
erau ochii migdalaţi și albaștri ca marea, încadraţi în simetria 
perfectă a feţei. Kayla voia să fie apreciată pentru ceea ce 
făcea, și nu după înfățișare. Nu ar fi recunoscut niciodată că 
aspectul fizic o ajuta, uneori, să aducă lucrurile acolo unde 
dorea, ceea ce, desigur, se întâmpla. Jason îi zâmbi și îi făcu 
semn cu mâna în timp ce mașina se îndepărta. 

În dimineaţa asta nu mai vorbiseră despre fotografiile 
polaroid. El nu dorise să provoace o scenă pomenind din nou 
despre ele. Și bănuia că ea nu era în stare să asimileze 
problema, tot așa cum nu putea să vorbească despre Ralph. 

Ralph Grainger fusese logodnicul Kaylei înainte ca ea să-l 
cunoască pe Jason. Probabil că s-ar fi măritat și ar fi avut deja și 
copii dacă bietul om nu ar fi murit. Kayla fusese lângă el când se 
întâmplase, în cortul pe care îl împărțeau în timpul unei drumeţii 
prin Munţii Stâncoși, între Nevada și Arizona. Un stop cardiac, la 
doar câteva săptămâni înainte de a împlini douăzeci și șase de 
ani. Kayla suferise un șoc. Moartea lui Ralph păruse ceva ciudat, 
dar apoi autopsia dezvăluise faptul că bărbatul se născuse cu o 
malformaţie la una dintre valve, cea pulmonară. Toată viaţa lui - 
prea scurtă, de altfel - purtase în piept o bombă cu ceas și 
niciun doctor nu-și dăduse seama de asta. Dacă s-ar fi 
descoperit la timp, Ralph ar fi fost și acum în viaţă. Ar fi avut 
nevoie de o intervenție chirurgicală pe cord deschis, dar doctorii 
ar fi putut să-i înlocuiască valva. Nu era o procedură cu risc 
morbid, pentru că existau puţine complicaţii majore. Nouăzeci și 
nouă la sută dintre pacienţi erau externați din spital după numai 
opt zile. Ralph ar fi trebuit să fie unul dintre ei. Din nefericire, 
defectele congenitale nu sunt ușor de detectat. Nu se putea da 


VP - 60 


vina pe medicii de familie la care Ralph fusese, pentru că nu îl 
depistaseră pe al lui. 

De atunci, Kayla vedea moartea ca pe ceva monstruos, ceva 
pe care aproape că nu era în stare să-l stăpânească. Atunci 
când murea vreun membru de familie sau un prieten, așa cum 
se întâmplase recent cu unchiul Chris, Kayla cădea uneori pradă 
unei depresii care dura săptămâni în șir. 

Ceea ce se întâmplase în cortul lor, în Munţii Stâncoși, era 
unul dintre puţinele lucruri despre care Kayla nu vorbea 
niciodată, în ciuda eforturilor pe care le făcuse Jason de ao 
încuraja să se destăinuie. Odată, însă, lăsase să-i scape ceva 
care pusese moartea lui Ralph într-o lumină ciudată. Lui Jason 
încă nu-i era clar, dar știa că Ralph își prezisese moartea, cu 
puţin înainte de a se petrece. Jason ar fi vrut să afle mai multe 
despre acest lucru, mai ales acum. 

În drum spre Tanner & Preston, încercă să se concentreze 
asupra altor chestiuni, dar nu-și putea forța gândurile. Prin 
noianul de gânduri cu care se tortura, unul mai ales era nelipsit: 
unde Dumnezeu putea să fie cimitirul acela? La prima vedere, 
părea să fie un cimitir ca alte nenumărate din Statele Unite. 
Putea la fel de bine să fie în California sau în Maine. Ghicitul n- 
avea să-l ajute. Căutările pe internet nu avuseseră niciun 
rezultat, iar Lou - cu care vorbise ieri puţin la telefon - nu găsise 
nici el nimic. 

În timp ce rula pe autostrada Pacific Coast, cu albastrul 
oceanului pe o parte și dealurile verzi din Malibu de cealaltă, 
capul îi era plin de întrebări. 

El nu vedea nimic din toate acestea. Se uita fix înainte, în 
timp ce conducea mecanic prin traficul aglomerat al orei de 
vârf. 

Gândul îi fugi iar la coșmarul lui repetitiv, care revenise subit. 
Nu-și amintea nici măcar un singur eveniment din trecut care să 
fi putut da naștere pirofobiei de care suferea. Pur și simplu era 
în el, la fel cum unora le era teamă de înălţime, iar altora - de 
spaţiile deschise. Visul simboliza lucrul de care îi era cel mai 
teamă, de când se știa pe lume. Să nu poată scăpa, prins de 
flăcări, silit să aștepte inevitabilul - o moarte oribilă. Durerea 
insuportabilă. 

Fiori reci ca gheaţa îi coborau dintre omoplaţi, până în jos, pe 
picior, și în vârful degetelor. | se tăie respiraţia. Apăsă pe frâne 


VP - 61 


și se opri la marginea drumului, pe fâșia de iarbă. Se forță să 
respire și scoase un oftat lung, din rărunchi. 

Mașinile treceau pe lângă el. La distanță se zărea Santa 
Monica. Pavilioanele de pe plajă, adolescenţii pe role, primii 
sosiți pe plajă, care făceau prima baie. Soarele. Un cer albastru 
și limpede. Era o zi tipică pentru viaţa fericită din sudul 
Californiei. 

Dar el nu se simţea bine. 

Nu-i era bine deloc. 

Cu ochii minţii văzuse ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în 
urmă și care acum reapăruse. 

e 

Aleargă în zigzag printre copaci, ramurile îi zgârie pielea și 
scoarța arborilor i se freacă dureros de coate. Făcliile! ÎI 
hăituiesc ca niște fiare îngrozitoare cu ochii arzători. Din nou 
mirosul acela de ars. Sare peste trunchiul căzut al unui uriaș al 
codrilor și abia dacă apucă să se cuibărească sub o ramură 
groasă. 

Gâfâie, cu respirația tăiată. Nu poate merge mai departe. 
Disperat, sare peste un tufiș plin de spini și aterizează pe 
pământul tare al pădurii. Se ghemuiește cu genunchii la gură, 
încercând să devină cât mai mic. Lucirea  bețelor 
înspăimântătoare este tot mai aproape. Apoi ajung să plutească 
în preajma lui. Fumul îi rănește gâtlejul. Căldura este 
chinuitoare. Mirosul înțepător al focului îl amețește. 

Brusc se aud voci. Din spatele făcliilor. Excitate, tip ascuțit. 

— Uite-l! Acolo! Jason... 

Iși trage umerii, îşi înfășoară brațele în jurul capului și 
încearcă să devină și mai mic, în speranța că ei n-o să-l observe. 
Dar e prea târziu. Făcliile se strâng în cerc în jurul lui. În lumina 
lor poate acum să distingă fețele băieților. Victor Pringle și Terry 
Boxall. lar în spatele lor sunt Gavin, David și Peter. Victor 
rânjește. 

„la focul de lângă mine”, ar vrea să strige, dar din gât nu ies 
decât niște șuierături șoptite și nedeslușite. Abia dacă își dă 
seama când lacrimile încep să i se prelingă pe obraz. 

Gavin și Peter îl smucesc în sus, îl târăsc după ei. Acum este 
prizonierul lor. Îi duc în tabăra lor. vânătorii prinseseră prada. 

Tot restul acelei seri, Victor și prietenii lui l-au torturat. Victor 
povestește oricui vrea să-l asculte că Jason Evans a plâns ca un 


VP - 62 


copil când a fost descoperit. În final, Jason este primul care se 
târăște în cort. 

Tabăra de vară este un coșmar în sine, dar adevăratul coșmar 
avea să apară mai târziu, după ce adoarme. Atunci ajunge într- 
un alt loc întunecos, cu un alt foc. 

Işi azvărle spre el ghearele fioroase. Tresare și se trezește și 
nu mai poate să adoarmă la loc, nu mai vrea. În același cort cu 
el, vizavi, Victor și ceilalți dorm buștean. Nu au habar de 
spaimele lui, la fel ca și șefii de tabără, adulții. 

Nici tatăl lui nu află, când el revine în Cornell după câteva zile. 
Jason îl privește pe Edward în ochi şi îi vede resemnarea. Până și 
o tabără de vacanță împreună cu colegii lui de clasă e prea mult 
pentru Jason. Lucrurile simple, cum ar fi joaca de-a v-ati 
ascunselea pe întuneric, îl fac să intre în panică. 

Dar nu întunericul e problema. E vorba de făcliile aprinse. 

Dacă nu ar fi agitat tortele, totul ar fi fost perfect. 

Mama îl îndeamnă pe Edward să-i dea pace băiatului. Ea îl 
protejează, așa ca întotdeauna; în ochii mamei sale el nu poate 
să greșească niciodată. 

Asta îl ajută. Coşmarul se potolește după ce se întoarce din 
tabără. Nu că ar fi reușit să alunge complet visul cel rău; micul 
Jason știe că ar însemna să spere prea mult. Dar cel puțin poate 
să doarmă, să se odihnească o vreme. 


VP - 63 


12. Lista 


Luni, 20 iulie, dimineața, Jason își petrecu câteva ore șlefuind 
și perfecționând planul de campanie pentru Tommy Jones, dar 
fără prea mare tragere de inimă. Oricum nu-i era prea drag 
regele automobilelor, însă azi îl ura și mai tare decât o făcuse în 
urmă cu treisprezece ani, când văzuse cum mașina lui roșie, 
Plymouth Road Runner, este remorcată la depozitul de fier 
vechi. 

Îi ceru lui Brian să-i dea un feedback legat de propunere. Șeful 
lui era relativ mulţumit, dar, așa cum o făcea mereu, fără 
excepție, îi indică slăbiciunile. 

La ora unsprezece convocă o ședință de echipă cu Barbara, 
Carol, Donald și Tony și discută cu ei criticile destul de blânde 
ale lui Brian. Carol își ţinu firea, iar Babs făcu câteva propuneri 
de mici modificări întemeiate; nu existară conflicte ascunse și 
nici mașinaţiuni pe sub mână. 

Pe la prânz, Brian îl invită pe Jason să-l însoţească la o 
invitaţie la masă, împreună cu Derek Eccles, omul de relaţii 
publice al gigantului în electronice Kaufman. Brian numea astfel 
de ieșiri drept prânzuri-PR. îi plăcea să-și răsfeţe din când în 
când clienţii cei mai buni cu câte o masă de prânz sau cină. 
Simţea că acesta este cel mai eficient mijloc de a-i împiedica pe 
clienţii lor să-și transfere afacerea la agenţiile concurente. După 
prânz, Jason se ocupă cu telefoane și e-mailuri ca să ţină sub 
control câteva proiecte aflate în curs. Cea mai mare problemă a 
acestei zile fu un text de broșură refuzat, destinat unui lanţ de 
pavilioane de plajă, Sunset Pleasure. Mai întâi trebui să facă faţă 
unui telefon furios din partea clientului, apoi discută problema 
cu Tony. Jason cunoștea o mulţime de copywriteri care ar fi luat 
foc dacă creaţiile le erau aruncate la gunoi, dar Tony nu făcea 
parte dintre ei. 

— Mai câştigi, mai pierzi, bombăni el sec, întorcându-se la 
planșeta lui. 

Apoi Jason îi telefonă Kaylei. Voia să știe ce mai face. In plus, 
simţea pur și simplu nevoia să-i audă glasul. Schimbară câteva 
vorbe, fără să se refere la chestiunea care, neîndoielnic, era cea 
mai prezentă în mintea fiecăruia din ei. 


VP - 64 


Când puse receptorul jos era aproape ora trei și jumătate. Tot 
ceea ce trebuia să fie terminat azi fusese făcut, așa că avea 
ceva timp la dispoziţie ca să se gândească la accident, la 
fotografii și la persoana care le trimisese. Nu avea nici urmă de 
îndoială în mintea lui că acea persoană îl cunoștea. In acest caz, 
suspecții erau destul de mulţi. Dar cine ar fi vrut să-l ucidă sau 
pur și simplu să-l sperie încât să-și piardă minţile cu mesajele 
acelea morbide? 

Mai era ceva care nu-i dădea pace. Dacă nu mai era viu, mort 
pe 18 august, de ce primise acele fotografii polaroid tocmai 
acum? 

De ce nu peste doi ani sau chiar peste cinci? 

„Poate pentru că în momentul acela nu eram mort încă”. 

Era o senzaţie bizară să se gândească la propria pieire la 
timpul trecut, ca și cum s-ar fi întâmplat deja. El era viu. 

Ceea ce însemna, însă, că trebuia să presupună că exista 
cineva care plănuia să-l ucidă pe 18 august. Sau că o făcuse? 

Avea nevoie de mai multă claritate, dar cum? 

În primul rând, Jason decise să nu mai stea închis în birou, ci 
să iasă la plimbare, așa încât să poată reanaliza tot ceea ce știa 
pentru a enșpea oară. leși din Roosevelt Tower și, în timp ce se 
plimba pe Wilshire Boulevard, trecu din nou în revistă tot ce știa. 

Fotografiile spuneau ceea ce spuneau. Putea să le 
interpreteze literalmente doar ca pe niște necrologuri. 
Expeditorul i se adresa lui, scria despre el de parcă ar fi fost 
mort, un cadavru. Era aproape sigur că persoana cu pricina era 
cineva care îl ura de moarte. 

Deci, cine îl ura atât de tare? Jason se opri și își duse mâinile 
la ceafă, împletindu-și degetele. Era momentul să alcătuiască o 
listă. Cum arăta ea? Cine îi erau dușmanii? S-a gândit intens, dar 
nu i-a venit în minte niciun nume, nicio faţă. „Haide, Jason - se 
îndemnă singur - doar nu crezi cu adevărat că nu ai decât 
prieteni pe lumea asta!” 

Atunci cine? Care erau numele? 

Brusc fu lovit de inspiraţie, ca și cum undeva în mintea lui se 
ridicase capacul de pe o hazna. Măi, măi, așadar, chiar și el 
făcuse câteva victime de-a lungul timpului. Și nu putea să le 
învinovăţțească pe ele pentru teama lui de foc, teamă care îl 
costase câţiva prieteni, cum fusese și în cazul despărțirii de 
Sherilyn Chambers, acum mult timp în urmă. Dar o dăduse în 


VP - 65 


bară și înainte de asta; nu era chiar ușă de biserică. Odată ce își 
îngăduise luxul de a se gândi la aceste lucruri, proastele decizii 
pe care le luase și momentele de slăbiciune începură să iasă la 
suprafață. 

Primele persoane la care se gândi și care puteau să mai aibă 
ceva de împărţit cu el fură Tracy și Carla. 

Își simţi deodată inima ca de plumb. Deschisese ușa unora 
dintre cele mai urâte amintiri ale lui. Era ca și cum și-ar fi vârât 
de bunăvoie mâna într-un viespar. 

Nu mai vorbise cu Tracy de ani buni. Ultimul lucru pe care ea 
i-l răcnise fusese că bărbaţii nu sunt demni de încredere și că el 
o învățase asta. Ce-ar fi să-i dea un telefon? Ce i-ar spune? 

„Trace! Bună, eram curios să văd ce mai faci. Tot mai bei o 
sticlă pe zi? Sau acum nu-ţi mai ajunge? Apropo, deunăzi, când 
te-ai dus și te-ai întors de la magazinul de băuturi, nu ţi s-a 
întâmplat să te oprești lângă o căsuţă poștală? Cu un plic de 
documente, poate?” 

Nu, ar fi o idee foarte proastă. 

Derulă în minte filmul celor optsprezece luni petrecute alături 
de Tracy. Ea fusese iubita sa cea mai serioasă în timpul studiilor 
sale la Cal State Northridge. Avea părul blond, era subţire și 
atrăgătoare, plină de viaţă, inteligentă. Avea lumea la picioarele 
ei. Avea tot ce-i trebuia ca să reușească o carieră minunată în 
viitor. Dar băutura stricase totul. Oare ce-i face pe oamenii să 
cadă direct în astfel de capcane, cu ochii larg deschiși? Nici el 
însuși nu observase la început că era alcoolică - OK, e drept că 
bea mult la petreceri, dar toată lumea făcea așa. Când burbonul 
ieftin și vreo votcă rusească dubioasă începuseră să apară la 
îndemâna ei și cu alte ocazii și ea ajunsese să fie beată cui 
aproape în fiecare seară, se prinsese și el în cele din urmă. In 
rarele ei momente de trezie încercase să stea de vorbă cu ea. 
Până la urmă îi sugerase să meargă la Alcoolicii Anonimi. Fusese 
ca și cum ar fi fluturat un steag roșu dinaintea unui taur. Relaţia 
lor nu mai putea fi salvată și nu mult după aceea se 
despărțiseră. 

Adio, Tracy Dufresne. Trace. 

A doua persoană pe listă era Caria Rosenblatt. O cunoscuse 
pe când lucra la prima firmă care îl angajase, DRW Advertising. 
Jason era acolo administrator de sistem de paisprezece luni, 
când Brian Anderson îl invitase într-o seară la cină. DRW și 


VP - 66 


Tanner & Preston colaboraseră la un număr de proiecte și Jason 
reușise să-l impresioneze pe Brian. In faţa unui biftec superb, 
omul îi oferise lui Jason o slujbă la Tanner & Preston, pentru 
simţitor mai mulţi bani decât câștiga la DRW. Cu toate că era 
multumit cu slujba lui, salariul îl convinsese până la urmă. 

Carla era asistenta directorului artistic la DRW și era chiar mai 
ambițioasă decât Jason. Inainte ca el să se transfere la Tanner & 
Preston, se certaseră de câteva ori, mai ales pe tema copiilor. 
De obicei ea aducea singură vorba despre asta, îndeosebi ca să- 
i indice lui că ea voia tot tacâmul. Voia copii și carieră. Insinua 
că nu avea nicio intenţie să-și reducă programul de lucru și că 
munca ei era mult mai importantă pentru ea în comparaţie cu 
maternitatea. El îi propunea să amâne cu câţiva ani luarea unei 
decizii, dar asta nu o mulțumea. „Nu vreau să mă trezesc într-o 
zi și să-mi dau seama că am treizeci și cinci de ani și că tu nu-ţi 
mai dorești copii”. 

Apoi el se mutase la Tanner & Preston. Șeful lui de la DRW, 
Walter Murphy, jurase că această mutare nu va avea efecte 
negative în ceea ce o privește pe Carla, însă nu mult după 
aceea, ea fusese trecută cu vederea când venise vorba de 
promovarea la director artistic, o poziţie pe care și-o dorise din 
toată inima. Mai mult decât atât, o marginalizase tot mai mult în 
privinţa proiectelor importante. Până la urmă i s-a spus pe șleau 
că, dacă voia să promoveze în carieră, ar face bine să-și caute o 
slujbă în altă parte. 

Carla dăduse vina pe Jason, bineînţeles. El era pe cai mari la 
Tanner & Preston, în timp ce ea era la ananghie. Oare n-ar 
putea el să pună o vorbă bună pentru ea pe lângă șeful lui? 

El nu putea și nici nu voia să o facă. Se săturase de văicărelile 
și cicălelile ei. Din nefericire, nu putea să nege pe de-a-ntregul 
că își îmbunătăţise propria poziţie pe seama ei, și asta nu-i 
dăduse pace. _ 

Urmase o despărțire urâtă. In cazul lui Tracy fusese o chestie 
scurtă, după care el își văzuse de ale lui. În cazul Carlei au 
trecut luni de zile înainte ca fiecare să o ia pe drumul lui. 

Până la urmă ea a reușit destul de bine. Steve, un fost coleg 
de la DWR cu care Jason păstrase legătura, îi povestise că 
primăvara trecută Carla născuse o fetiță sănătoasă. Jason nu a 
primit, desigur, nicio scrisoare de anunţ. Tot Steve îi mai 
spusese că tatăl copilului era un soț ascultător și casnic. lar 


VP - 67 


Carla avea din nou o slujbă foarte solicitantă. 

Jason oftă și se gândi cine ar putea să fie următorul pe lista 
inamicilor lui personali. Își aminti de Jordan Avins, bărbatul care 
îi arătase cum merg lucrurile când începuse să lucreze pentru 
Tanner & Preston, dar care fusese concediat șase luni după 
aceea, pentru că furase de la companie. Nu fusese vorba de 
bani sau de ceva important; ba un pix, ba un cuţit pentru 
deschis corespondenţa, consumabile pentru imprimantă, genul 
acesta de lucruri. Într-o seară, Jordan i se destăinuise lui Jason. 
Era cleptoman. Așa că fura, era ceva incontrolabil în cazul lui. 
Avins, la un metru și șaizeci și foarte nesigur pe el, îl implorase 
pe Jason să nu-i spună lui Brian. Nu avea niciun fel de prieteni, 
pe nimeni altcineva cu care să poată sta de vorbă. Timp de 
două, trei săptămâni, Jason ţinuse pentru el povestea cu 
furtișagurile lui Jordan. Ca să-l facă pe om să se simtă mai în 
largul lui, îi spusese chiar câte ceva despre pirofobia lui. 

Dar cum lucrurile continuau să dispară, Jason se văzuse 
nevoit să-l informeze pe șeful lor. Brian îi administrase lui Jordan 
o mustrare verbală și - la cererea lui Jason - îi mai oferise o 
ultimă șansă, însă nimic nu se schimbase. În numai patruzeci și 
opt de ore, dispăruse o costisitoare mașină de calculat. Brian nu 
a mai avut de ales și l-a dat afară pe Avins. A insistat ca Jason să 
fie de faţă când Jordan fusese concediat oficial. Bietul om nu a 
încetat nicio clipă să-i arunce priviri imploratoare: „Jason, 
prietene, nu mă pot abţine, te rog, fă-l pe Anderson să 
înțeleagă”. Jason nu putea face nimic. Avins avusese șansa să 
se îndrepte. Când Jordan a plecat, Jason își mai adăugase pe 
listă un dușman de moarte. 

Scutură din cap, se răsuci pe călcâie și se trezi privind drept 
în ochii unui tânăr slăbănog, care se apropiase tiptil și ajunsese 
la mai puţin de doi metri aproape. Lăsă brațele să-i cadă pe 
lângă corp. O altă ușă spre trecut se deschisese. Doug Shatz! 
Doug era la fel de zvelt ca băiatul acesta, avea aceeași privire 
acră în ochi și... 

„Deschide gura! Hai să-ţi vedem zâmbetul, dinţii!” 

Jason era sigur că o să vadă dintele ciobit și apoi o să aibă 
certitudinea că Doug era din nou dinaintea lui, după 
cincisprezece ani de la ultima lor întâlnire. 

Un nor negru părea să fi ascuns soarele și l-a învăluit pe tânăr 
în umbră. 


VP - 68 


Băiatul chiar a zâmbit, dar nu și-a deschis gura. Apoi s-a 
întors și a luat-o la fugă, fără să spună niciun cuvânt. 

Jason se uită după el. Simţi o crampă dureroasă în abdomen. 
Băiatul semăna așa de mult cu Doug! Oare nu era posibil ca... 

Nu își duse gândul până la capăt. Bineînţeles că nu fusese 
Doug. Băiatul acela avea în jur de șaisprezece ani și Doug 
trecuse de mult de vârsta asta. Mai degrabă puștiul voise să-i 
jefuiască și Jason tocmai scăpase pentru că se întorsese exact în 
momentul potrivit. 

Mașinile continuau să treacă pe Wilshire Boulevard, o rută 
foarte aglomerată. Simţea cum soarele îl gâdilă pe ceafă. 
Tânărul slăbănog dispăruse din raza lui vizuală. 

Gândurile lui, însă, rămăseseră fixate asupra lui Doug. 

Dick Shevelow îl luase o vreme sub aripa lui. 

Liniștit și amabil, Dick se hotărâse în liceu că vrea să lucreze 
în domeniul asistenţei medicale. Doug Shatz devenise primul 
„pacient” al lui Dick și al amicului său, Mark Hall. Doug era un 
tip foarte dotat, dar în același timp putea fi etichetat și ca 
patologic de bănuitor, cu un comportament social ciudat, 
imprevizibil și, uneori, de-a dreptul violent. Avea probleme în a- 
și ţine firea și, dacă undeva se lăsa cu bătaie, Doug era 
întotdeauna prin preajmă. 

Mark și Dick încercaseră să-l ajute să-și adune firea și chiar 
Jason se străduise să dea o mână de ajutor. A ajuns însă să 
regrete profund acest lucru. Jason discutase cum nu se poate 
mai sincer cu tânărul subțiratic. Chiar și despre problemele care 
îl frământau pe el personal, inclusiv despre pirofobia lui. 

La câteva săptămâni după aceea, în vestiarul fetelor a avut 
loc un mic incendiu. Nu a fost mare lucru, doar o grămadă de 
fete speriate și ceva stricăciuni, și nimeni nu fusese rănit. După 
aceea, totuși, a început să se vorbească despre faptul că focul 
fusese pus intenţionat și că Jason, atât de obsedat de foc, era un 
piroman. Fu chemat de directorul școlii, care l-a întrebat fără 
ocolișuri dacă el pusese focul. Indignat și șocat, Jason negase 
vehement acuzaţia. Directorul nu îl mai chestionase, dar 
bănuiala a rămas. Adevăratul piroman nu a fost prins niciodată, 
dar de fiecare dată când se uita în ochii căprui-închis ai lui Doug 
Shatz și vedea privirea lor acră și dintele ciobit care i se ițea 
atunci când zâmbea, Jason știa cine îl dăduse în gât. 

Cam la un an după aceea, la Cal State Northridge au apărut 


VP - 69 


din nou probleme. O elevă fusese violată. Maria nu-știu-cum - 
avea un nume spaniol, lung și imposibil de ţinut minte. Jason 
crezuse că știe cine era violatorul. Reușise să-i câștige fetei 
încrederea și, după ce se întâlnise cu ea de câteva ori, fata 
recunoscuse că Shatz fusese cel care o atacase. Dar Mariei îi era 
groază de el. O ameninţase că o omoară dacă spune cuiva 
vreodată. Jason reușise să o convingă să îl denunțe pe Shatz. 
Acesta a fost arestat. A mărturisit și de atunci nu a mai fost 
văzut la Cal State. 

Jason a fost cel care îl băgase pe Doug Shatz în pușcărie. De 
atunci, Doug mai văzuse și alte stabilimente de detenţie pe 
dinăuntru - un fapt pe care Lou Briggs îl descoperise pentru 
Jason. Doug era una dintre puţinele persoane pe care Jason și le 
putea imagina devenind cu adevărat criminali. 

Dar putea Shatz să aibă vreo legătură cu fotografiile polaroid? 

Tracy. Carla. Jordan. Doug. Il ura mai multă lume decât se 
gândise el iniţial. Oameni care îi cunoșteau și anxietăţile. Dar pe 
niciunul dintre cei patru nu și-i putea imagina ca fiind persoana 
care trimisese fotografiile. 

Din nou la zero. Jason tot nu avea nicio cheie a misterului. 

Se întoarse tot pe jos la Roosevelt Tower. Cât urcă cu liftul 
până la etajul unde își avea biroul, într-o clipită, făcu legătura 
între demența lui Doug Shatz și o altă stare de nebunie, 
localizată încă mai departe în trecut. 

Noam Morain. 


VP - 70 


13. Noam 


Noam era fratele mai mare al lui Robin, coechipierul lui Jason 
în Liga Mică. Robin Morain era cel mai bun jucător din echipă; 
Jason era al doilea, împreună reprezentau motorul echipei Green 
Bears. 

Robin părăsise subit echipa. La început, antrenorul și colegii 
de echipă fuseseră uluiţi. Apoi se aflase că Noam, fratele lui 
Robin, se îmbolnăvise foarte rău. Fusese dus de urgenţă la 
spital, în comă. Deși din punct de vedere fizic își revenise, 
rămăsese cu serioase sechele la nivel mintal. La început, lui 
Jason nu-i venise să creadă, până când îl însoţise pe Robin la 
azilul de boli mintale unde fusese internat fratele acestuia. 
Noam le povestise că era pândit în permanenţă de o fantomă 
care ieșea din pereți. O creatură îmbrăcată în negru îl urmărea 
oriunde ar fi încercat să se ascundă. Noam îi spunea călăreţul 
negru. Se dovedise că avea chiar o teorie foarte elaborată 
legată de el și că, de fapt, era convins că omul în negru era unul 
dintre cei patru Călăreţi ai Apocalipsei, pomeniţi de Apocalipsa 
lui loan. Noam spunea că trebuie să fie unul dintre cele patru 
molime: Războiul, Foametea, Ciuma și Moartea. Jason nu reușise 
să afle niciodată care dintre cele patru forțe era aceea care îl 
chinuia pe Noam, dar oare avea vreo importanță? Noam îl 
vedea, îl auzea și primea de la el ordine - care adesea îl sileau 
să se automutileze. Își tăiase încheieturile mâinii, se spânzurase 
și își vârâse degetele într-o priză. Tot călărețul îi șoptise care îi 
erau dușmanii și prietenii. Probabil că așa se explica de ce 
Noam putea să fie așa de înspăimântător de agresiv față de 
unele persoane. El nu făcea decât să execute ceea ce-i 
comanda călărețul. Medicii psihiatrii care îl tratau ridicau din 
umeri. Susţineau că nu era altceva decât rezultatul schizofreniei 
de care suferea. De fapt, era un miracol că reușise să scape din 
atacurile repetate asupra lui însuși. 

Starea lui Noam Morain se degradase încet. Jason îl văzuse 
pentru ultima oară în urmă cu mulţi ani. Fratele prietenului lui 
era tot internat la azil pe atunci, puternic sedat pentru a-i ţine 
sub control psihozele. 

Într-o zi, în timpul unui episod psihotic, Noam i se adresase 


VP -71 


direct lui Jason. Cu ocazia unei vizite pe care i-o făcuseră Jason 
și Robin, Noam sărise brusc în picioare și începuse să-l fixeze 
intens pe Jason cu privirea. Avea sclipiri de nebunie în ochi 
atunci când arătase spre Jason cu degetul tremurător și ţipase 
ascuțit: „Unde ești? Nu ești aici!” 

Nu se gândise niciodată la ce spusese exact Noam, în criza 
aceea a lui. Acum, după douăzeci de ani, gândul îi năpădise 
subit mintea. 

„Nu ești aici”. 

La momentul respectiv, Jason nu băgase în seamă vorbele 
acelea, cuvintele unui tânăr cu mintea rătăcită. 

Abia acum își dădea seama că, în felul lui, Noam voia poate 
să-i spună ceva important. 

„Nu ești aici”. 

„Nu exiști”. 

Două propoziţii scurte, care însemnau, practic, același lucru. 
Jason își amintea de criza aceea ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. 
În amintirea lui Noam privise prin el, drept în adâncul sufletului 
lui. 

Jason ieși din lift și mătură cu privirea biroul mare, open- 
space. Erau cu toţii adânciţi în muncă, mai puţin Tony care se 
lăsase pe spate, cu mâinile încleștate la ceafă, și privea în gol. 

Jason intră la el în birou și se așeză pe scaun. Oare fratele lui 
Robin văzuse înăuntrul lui ceva ce oamenii normali nu puteau să 
vadă? Nu exista decât un singur mijloc de a afla. Trebuia să 
încerce să ia din nou legătura cu Noam. Unde putea să-i 
găsească adresa? Se întreba dacă Morain mai era în viață. Cât 
trecuse oare de când nu-l mai văzuse? Cincisprezece ani? 

Se așeză și își deschise mailurile. Încă de tânăr fusese foarte 
meticulos în a-și actualiza agendele cu adrese, atât cele pe 
hârtie, cât și acelea din computerele de la birou și de acasă. În 
doar câteva secunde găsi numerele de telefon ale lui Robin 
Morain și părinţilor lui, dar nu și al lui Noam. Nu-și putea aminti 
ce-l făcuse să-l șteargă. Poate că întâmplarea de care tocmai își 
amintise reprezentase un șoc așa de puternic, încât decisese să 
nu mai meargă niciodată să-l vadă pe fratele vechiului său amic. 

După liceu, cumva el și Robin nu mai păstraseră legătura. 
Ciudat, pentru că se înţeleseseră mereu foarte bine. 

Încercă numărul de telefon al lui Robin, dar nu mai era valabil. 
Asta era un impediment. Încercă numărul părinţilor lui Robin. 


VP- 72 


Spre marea lui ușurare, îi răspunse Jeannine. Fu plăcut surprinsă 
să-l audă pe Jason. Nu, nu-l uitase, cum putea să-și închipuie 
așa ceva? Douglas murise în 22 noiembrie 2002, îi zise ea. Lui 
Robin îi mergea foarte bine. Acum doi ani se însurase cu o fată 
pe nume Maggie, o roșcată care se ocupa cu asistenţa medicală 
a copiilor, continua Jeannine să turuie. Locuiau în San Diego, iar 
Robin lucra pentru seria de bănci Sun Trust. De aceea vechiul lui 
număr de telefon fusese deconectat. 

Jason o întrebă ce mai face Noam. Făcea foarte bine. Prin anii 
1990 fusese transferat la un sanatoriu din Anaheim, unde locuia 
împreună cu alţi foști pacienţi. Putea să-și poarte singur de grijă 
- cu ceva ajutor, desigur -, dar una peste alta se descurca. 

Jeannine voia să afle totul despre ce mai făcuse Jason. El îi 
povesti puţin despre viața lui și îi spuse că îi mergea de minune 
în toate privinţele. Dacă i-ar fi pus aceeași întrebare acum 
câteva zile, răspunsul acesta ar fi fost și onest, și adevărat. 

Jeannine părea că nu se schimbase defel. Dacă nu ar fi oprit- 
o, l-ar fi ținut la telefon cel puţin o oră. Dar după vreo 
cincisprezece minute, îl surprinse întrebându-l „Probabil că vrei 
numărul de telefon al lui Robin?” 

„Mai degrabă al lui Noam”, se gândea el, dar apoi ar fi trebuit 
să-i spună de ce voia să discute cu fiul ei mai mare. În plus, nu 
era nimic rău dacă îi telefona mai întâi vechiului său prieten. Ea 
îi dădu numărul de interior al lui Robin, de la serviciu, și numărul 
de acasă. li mulțumi lui Jeannine, închise și formă imediat 
numărul de la birou al amicului său. 

Ușa se întredeschise și de după ea apărură Carol și Tony. 
Când văzură că vorbește la telefon, îi făcură semn că pleacă. 
Aruncă o privire spre ceasul de la mână. Era deja șase fără un 
sfert. Spera ca Robin să mai fie la muncă. 

A auzit cum se ridică receptorul. 

— Morain, a rostit o voce gravă, o schimbare faţă de vocea 
guturală și șuierată de puștan pe care o știa, dar Jason tot a 
recunoscut-o. 

— Robin! Sunt Jason Evans. 

Tăcere. Jason aşteptă. 

— A trecut multă vreme, Robin. Mă mai ţii minte? 

Tăcerea mai dură ceva, înainte ca Robin să răspundă, 
oarecum melancolic: 

— Jason? Tu ești, pe bune? 


VP - 73 


— În persoană. Cu câţiva ani mai bătrân, dar tot eu. Ești 
surprins? 

— Așa s-ar putea spune. Cum îţi merge? 

— Nu mă plâng. Tocmai am vorbit cu mama ta - ea mi-a dat 
numărul de telefon. 

— A, și cărui fapt îi datorez onoarea? 

— Ajung și acolo, imediat. Frate, cât mă bucur să-ţi aud iar 
vocea! Încă îmi mai amintesc zilele formidabile petrecute cu 
Green Bears. 

— Am fost cei mai buni, chicoti Robin. E formidabil să-ţi 
vorbesc după atâţia ani. Mai faci la fel de mult sport și acum? 

— Nu, nu prea, parcă nu găsesc niciodată timp pentru asta. 

— Mie-mi spui? comentă și Robin. Și eu îmi tot propun să 
încep iar, dar apoi o amân. Totuși, așa ar trebui. Mi-a crescut un 
fel de colăcel. 

— Un colăcel? Tie? a zis Jason, zâmbind la gândul acela. Erai 
cel mai slăbănog dintre noi. 

— Acum nu mai sunt. Dar tu? 

— Nici eu nu pot zice că am rămas la fel de zvelt. 

Se afundară în vechi amintiri comune. Era ca și cum nu 
trecuse mai mult de o săptămână de când au vorbit ultima dată. 
Și-au povestit unul celuilalt ce au mai făcut cu viaţa lor. Trecuse 
cel puţin o jumătate de oră înainte ca Robin să-l întrebe ce îl 
făcuse pe Jason să-l caute după atâta timp. 

— Robin, aș vrea să stau de vorbă cu Noam. Ai putea să-mi 
dai adresa lui? 

— Noam? a repetat Robin și Jason îi sesiză ezitarea din glas. 

— Jeannine mi-a zis că acum trăiește independent, a spus el. 

— Da, cu ceva asistenţă, a comentat Robin. Nu se descurcă 
absolut independent. Vrei să vorbești cu el? Ce vrei de la el? 

— Uite ce e, eu... - a făcut o pauză - să fiu absolut sincer, am 
nevoie de ajutorul lui Noam. 

— Ajutor? De la Noam? Pentru ce? 

— Mi-e greu să-ţi explic. E o istorie oarecum complicată. 
Pentru că... Obișnuia să spună niște chestii destul de ciudate, 
nu? 

— Noam spune chestii ciudate tot timpul, răspunse Robin. 

— Deși, nu întotdeauna par vorbe de nebun, conţină el 
ezitant. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jason, încruntându-se. 


VP - 74 


Robin tuși. 

— Păi, personalul de la azilul unde locuiește îmi povestește că 
uneori spune ceva și apoi se dovedește că sunt reale. Că poate 
să simtă cum sunt oamenii. Și eu însumi am aceeași impresie. A 
făcut ca unul dintre psihiatri să fie concediat, pentru că omul nu 
se putea abţine să nu-și atingă pacienţii. Pacienţii tineri, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Fete și băieţi. Nimeni, în afară de 
Noam nu a știut asta. Nu i-a spus nimeni, dar el oricum a știut. 
Ciudat. 

— Chiar că așa e, confirmă Jason. 

— Carina, una dintre asistentele medicale care lucrează cu el, 
a fost recent foarte tristă, pentru că îi murise o rudă. Noam i-a 
spus că ruda dragă era încă alături de ea. l-a spus că persoana 
decedată încă mai vorbea cu Carina și i-a și zis ce îi spunea acea 
persoană. Lucruri personale, chestiuni pe care el nu avea cum 
să le știe. A speriat-o de moarte pe Carina, dar ea a recunoscut 
că tot ceea ce a spus el era adevărat. 

Jason amuţi o clipă. 

— Așadar, e un fel de medium sau ceva? 

— Așa ai crede, după ce auzi chestiile astea. Mie mi-a spus de 
câteva ori că o să „plec împreună cu roșu”. Maggie are părul 
destul de roșu și m-am mutat la San Diego, așa că... N-ai decât 
să crezi ce vrei, dar părerea mea e că a nimerit-o. 

Jason își drese vocea. 

— Când eram copii, Noam a zis ceva care m-a zguduit destul 
de rău. Abia acum mi-am amintit și trebuie să aflu mai multe 
despre asta. Robin, știu că sună aiurea, dar pentru mine e 
important. Mai ales după cele ce tocmai mi-ai spus. 

— Deci, despre ce e vorba? 

— Nu pot așa - la telefon, adică. E prea personal și prea 
complicat. Mi-ar plăcea să ne întâlnim în zilele următoare, așa 
cum obișnuiam. Chiar cred că ar trebui să ne vedem. 

— Și asta e tot ce ai de gând să-mi spui? întrebă din nou 
Robin. 

— O să bem o bere împreună, în curând, și atunci o să-ți 
povestesc, făcu Jason. 

Robin oftă ezitând oarecum. 

— Un singur lucru pot să-ți împărtășesc, zise Jason, în efortul 
de a-l convinge pe Robin de urgenţa solicitării pe care i-o făcea. 
Sunt hărțuit. Nu de către Noam, stai liniștit, dar chiar cred că el 


VP -75 


ar putea să mă ajute. 

— Totul este foarte misterios, Jason. Mă faci să fiu curios. 

Urmă o tăcere scurtă. 

— OK. Am încredere în tine, continuă Robin. Ce ai vrea să 
faci? Vrei să-l suni pe Noam la telefon? 

— Aș prefera să-l văd, de fapt. Acum locuiește în Anaheim, 
nu? E la cel mult o oră cu mașina de la mine. 

— Ai grijă cum îl abordezi, Jason, îl preveni Robin. Dacă nu se 
simte în largul lui, se închide în el. Adeseori, acesta e un semnal 
de început al unei noi crize, când furia îi revine. Știi ce? Lasă-mă 
pe mine să-i telefonez, mai întâi. 

— Mulţam, prietene. 

e 

Zece minute mai târziu, Robin îl sună. Vorbise cu Noam, care 
îi spusese că și-l amintea bine pe Jason. Nu avea nimic împotrivă 
să-l primească în vizită. Robin îi dădu adresa lui Noam și indicații 
cum să ajungă acolo. Convorbirea cu Robin se încheie cu 
promisiunea de a se întâlni cât mai curând. Probabil că nu vor 
deveni niciodată altceva decât bune intenţii, dar astfel de lucruri 
se spun când vorbești cu un prieten vechi după atâţia ani. 

Jason se ridică și se îndreptă de spate. Se simţea bine că, în 
sfârșit, făcea ceva în loc să stea pasiv și să aștepte. O sună pe 
Kayla și îi spuse că o să întârzie acasă pentru că avea o 
întâlnire. Îi promise că se grăbește și închise înainte de a-i da ei 
ocazia să-l întrebe despre ce fel de întâlnire era vorba. Era o 
minciună? Nu, în fapt, dar în esenţă așa era. Se gândea la ceea 
ce-i spusese ea. „Să nu mai ai niciodată secrete faţă de mine”. 
Deja își încălca promisiunea. 

e 

Peste ceva mai mult de o oră, se afla faţă în față cu Noam 
Morain. In amintirea lui, Noam fusese un Superman sau ceva pe 
lângă - tot numai mușchi și foarte puternic. Dar la vremea 
aceea, el însuși avea jumătate din înălţimea fratelui lui Robin. 
Bărbatul care stătea acum la o masă șubredă, singurul mobilier 
din cameră, cu excepţia câtorva scaune și a unui pat simplu, 
părea însă să fi intrat la apă cu vreun metru. Acolo unde 
avusese odinioară un ciuf de păr negru, acum scalpul era golaș 
și uscăţțiv. Peste urechi îi cădeau șuviţe lungi și subțiri de păr 
cărunt, tuns fără prea mare pricepere. Pielea părea ridată și 
avea un aspect nesănătos. Totul la el era tumefiat, obez și 


VP - 76 


deformat. Probabil că se îngrășase cel puţin vreo douăzeci de 
kilograme. 

Oare călărețul negru din mintea lui să-l fi schimbat atât de 
mult? 

— Noam Morain? întrebă Jason, ca și cum s-ar fi întâlnit pentru 
prima dată cu o persoană necunoscută. 

Bărbatul zâmbi. Când colţurile gurii i se arcuiră ușor în sus, 
Jason întrezări un crâmpei din vechiul Noam. Acesta era felul în 
care zâmbea el întotdeauna. Poate că trupul lui semăna acum 
cu o haină prost ajustată și supradimensionată, dar cu siguranţă 
el era. 

— Da, răspunse, pe un ton plat. 

Jason își trase celălalt scaun și se așeză. 

— Bună, Noam. Sunt Jason Evans. Îţi amintești de mine? 

Noam își ridică bărbia și apoi încuviinţă din cap. 

— Ce mai faci? 

— Bine, bine, răspunse omul, ridicând din umeri. 

— Mă bucur să aud asta, Noam, comentă Jason, apoi privi în 
jur. Robin mi-a spus că ești bine. 

— Da, a răspuns Noam, sunt bine, foarte bine. 

Jason încercă să-și reamintească felul în care, cu atât de mult 
timp în urmă, bărbatul acesta chinuit de o grozavă nebunie 
strigase că „el nu era acolo”. 

„Și ochii lui - se uita fix prin mine. Asta a fost cel mai rău 
dintre toate”. 

Acum ochii lui Noam păreau inerţi. Era demn de milă, nimic 
mai mult. Jason a decis să nu bată câmpii. Personalul îi acordase 
jumătate de oră cu Noam. 

— Noam, îţi amintești că obișnuiam să vin în vizită la tine? 
Când eram copil? 

Işi ridică mâna la nivelul pieptul ca să arate că era binișor mai 
scund în vremurile acelea. Jason nu se aștepta la mare lucru, 
presupunând că memoria lui Noam avea goluri, în cel mai bun 
caz. Poate că venirea lui aici fusese o idee proastă, dar acum că 
era aici era hotărât să profite cât putea mai bine. 

— Când erai mic, a zis și Noam. 

— Când eram mic, a repetat Jason. 

— Când erai mic... 

Jason aşteptă. | s-a părut că zărește în ochii lui Noam o 
scânteie. 


VP - 77 


— Îmi amintesc, a chicotit Noam. Am memoria chipurilor. Faţa 
ta e schimbată acum, dar îmi amintesc de tine. 

— E bine, Noam. Obișnuiam să vin la tine, nu? Cu Robin și cu 
mama ta. 

— Da, veneai. 

— Și îmi plăcea să te vizitez, să stau de vorbă cu tine... 

Noam aprobă din cap. 

— Dar, știi, a continuat Jason, e ceva ce m-am tot întrebat. 

Jason se simţea ca și cum ar fi discutat cu un copil. Răsuflă 
adânc. 

— Într-o zi, când am venit la tine, ai zis ceva. 

Încercă să-i prindă privirea lui Noam, dar bărbatul se uită în 
jos, la masă. 

— Ai zis... că eu nu eram acolo. M-ai întrebat unde sunt. Eram 
cu tine în ziua aceea, stăteam faţă în faţă, așa cum stăm acum, 
dar tu ai spus că nu sunt acolo. Ca și cum devenisem invizibil. Iți 
amintești? 

Se aștepta ca Noam să spună nu. Și atunci, ce urma? Atunci 
nu mai avea nicio idee ce să facă în continuare. 

— Da, te jucai de-a v-aţi ascunselea, veni răspunsul 
surprinzător al lui Noam. Așa faci mereu. De ce faci asta? 

Jason clipi. 

— Mă jucam de-a v-aţi ascunselea? 

Se aplecă în față, mai aproape de bărbatul chelios. 

— Ce vrei să spui, Noam, că mă jucam de-a v-aţi ascunselea? 

— Mie îmi plăcea foarte tare. Și acum sunt foarte bine. 

— Noam! îl îndemnă Jason. Mă auzi? 

— Îmi place aici. Am un animal de companie, știai asta? Am o 
pisică. O cheamă Joshi. Trebuie să fie pe undeva pe aici. 

— Noam... 

— E neagră, cu pete albe. Vrei să o vezi? Stai să o chem și... 

— Ce-ai vrut să spui când ai zis că mă jucam de-a v-aţi 
ascunselea? 

—..„.. E o pisică foarte frumoasă și așa de drăgălașă, a 
continuat Noam, fericit. 

— Ascultă-mă, la naiba! strigă Jason. 

Efectul fu imediat. Privirea lui Noam se întunecă. Scânteia din 
ei dispăruse. Chipul îi era brăzdat de o expresie furioasă. Exact 
așa cum îl avertizase Robin. 

„Te jucai de-a v-aţi ascunselea, spusese Noam. Așa faci 


VP - 78 


mereu. De ce faci asta?” 

— Noam, îmi pare rău că am strigat la tine. Ce ai vrut să spui? 

Noam se întoarse cu spatele, privind spre perete. 

— Noam, te rog, iartă-mă! 

Niciun răspuns. Jason se ridică și puse o mână pe umărul lui 
Noam. 

— Îmi pare foarte rău că te-am supărat, prietene. 

Noam se strânse în el și rămase mut. 

— Nu vrei să mai vorbeşti cu mine, nu-i așa? 

Bărbatul nu făcea altceva decât să privească fix. 

— Eu, cu gura asta a mea mare, bombăni Jason. Am primit ce 
meritam. 

Netulburat, Noam continua să se uite la perete. 

— Bine, oftă Jason. Dacă nu vrei să mai vorbești cu mine, cred 
că am să plec. Din nou, iartă-mă, Noam! 

Se îndrepta spre ușă, o deschise și se opri în loc. Se mai 
întoarse o dată și îl privi pe bărbatul care stătea pe scaun. 

— Noam, o să mai vin, și de data asta n-o să mai treacă 
cincisprezece ani până atunci. 

Se răsuci cu spatele și vru să iasă din cameră, să închidă ușa 
în urma lui. 

Auzi un zgomot. Părea să fie zgrepţănatul aspru, violent al 
unor unghii de-a lungul peretelui. Îngheţă. Zgomotul se auzi din 
nou și îi dădu fiori reci pe șira spinării. 

Prin minte îi trecu un gând înfiorător: „călărețul negru, 
fantoma din pereţi”. 

Noam era în spatele lui, așezat pe scaun. Nu el era acela care 
făcea zgomotul. 

Îi mai veni un gând și mai sumbru. 

„Ciuma e moartea. Moartea mea”. 

Încet, foarte încet, se întoarse din nou. 

Se uita fix la chipul lui Noam, care se întorsese și el spre 
Jason. 

Brusc, Noam căpătă o expresie de om normal, fără urmă de 
confuzie pe faţă. Diferenţa venea de la ochi; acum erau limpezi, 
priveau cu forţă - pe scurt, Jason îl văzu pe Noam cel de 
dinaintea instalării schizofreniei. 

— Ce a fost acel lucru care a apărut în foc? 

Bărbatul îmbătrânit rosti cuvintele cu calm și, aparent, cu 
luciditate. Jason era uluit. 


VP - 79 


— Foc? 

Noam încuviinţă și își întoarse capul, privind din nou mut spre 
perete. 

— Ce foc, Noam? Nu înțeleg... 

Dar fratele lui Robin părea să se fi pierdut în mlaștina 
inabordabilului. 

— Noam? 

Stătea acolo, ca o statuie, fermecat de zid. 

Câteva minute încă, Jason se strădui să ajungă la el, dar 
Noam nu se clinti și nu mai deschise gura. Zgomotul 
zgrepţănatului încetase. Jason renunţă, părăsi camera și închise 
ușa în urma lui. 

Se îndreptă spre mașina Aveo închiriată și se așeză la volan. 
Capul i se învârtea de pe urma bizarei conversații. 

„Nu ești aici. Te joci de-a v-aţi ascunselea. Ce a fost acel lucru 
care a apărut în foc?” 

Nu avea habar ce semnificaţie aveau acele vorbe, dacă 
însemnau într-adevăr ceva. 

— La ce se referea? se întrebă Jason cu glas tare. 

Un gând îi trecu prin minte. 

Întreabă-l pe Mark Hall. 

Ei, asta da, idee. Psihoterapeut, Mark era candidatul perfect 
care să cerceteze mintea lui Jason și să afle... 

Ce nu era cum trebuie. 

Și mai bine, chiar, de-a lungul anilor Mark se oferise de 
nenumărate ori să-l ajute pe Jason cu psihoterapie, ca să rezolve 
împreună problema pirofobiei lui. Dar Jason îl refuzase mereu, 
amabil, dar ferm. 

Oare nu era momentul potrivit să se întindă pe canapeaua 
prietenului său? Poate că astfel i s-ar dezvălui noi perspective 
asupra coșmarului lui recurent și flăcărilor care, în visele lui, tot 
amenințau să-l înghită. 

(J 

Jason conduse câțiva kilometri și apoi se opri. Luă telefonul 
mobil și căută în contacte până găsi numărul de telefon al lui 
Mark Hall. Cu degetele tremurând formă numărul. Îi răspunse 
Laura, soţia lui Mark. Ea și Kayla deveniseră prietene foarte 
bune și ieșeau adeseori împreună în oraș. Jason nu avea chef să 
stea prea mult la palavre cu ea, așa că o întrebă direct dacă 
Mark era acasă. Din fericire era - ea îl chemă la telefon și o clipă 


VP - 80 


după aceea Jason îi auzi vocea: 

— Jason? 

— Mark, mă bucur că ești acasă. 

— Care-i problema? 

Era absolut tipic pentru Mark. Întotdeauna taciturn. 

— Cred că am nevoie de ajutorul tău; de ajutorul tău ca 
terapeut. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Ştii despre coșmarurile mele, continuă Jason. 

— Da. 

Sigur că Mark știa. Cu pregătirea lui profesională, era mai 
expert decât oricine altcineva în coșmarurile care îi terorizau lui 
Jason nopţile. Ştia mai multe despre ele decât Kayla și era 
dornic să-l ajute pe Jason să-și învingă spaimele. Jason îi 
refuzase întotdeauna oferta de terapie. Vreme îndelungată, el 
avusese tendinţa de a nega problemele pe care le avea. De 
obicei se rezolvau de la sine și, sincer, nu era prea fericit la 
ideea de a deveni unul dintre pacienţii amicului său. 

Jason îi relată din nou istoria cu fotografiile polaroid și 
mesajele lor. li spuse lui Mark despre munca de detectiv pe care 
o întreprinsese până la acel moment pentru a afla cine era 
fotograful - inclusiv întâlnirea pe care tocmai o avusese cu 
Noam Morain. 

— Și de la accident încoace, mi-a revenit vechiul coșmar. 
După mulţi ani în care am dormit ca un bebeluș, a încheiat el. 

Mark nu-l întrerupsese cât timp a vorbit. La capătul celălalt al 
firului mai urmară câteva momente de tăcere. 

— Doamne! exclamă el în cele din urmă... 

— Poţi să o mai spui o dată. Ascultă, ce vreau eu să știu... 
treaba de care e vorba... este întrebarea lui Noam. 

— Continuă, îl îndemnă prietenul lui. 

— Nu am nicio idee despre „ce a intrat în foc”, continuă Jason. 
Poate că are legătură cu coșmarul meu. Felul în care îl trăiesc 
este că sunt înconjurat de foc și sunt singur. Nu știu dacă ăsta e 
un indiciu, dar nu strică dacă mai analizăm puţin visul. 

— Bine, înţeleg ce spui, zise Mark. Dar ești sigur că vrei să o 
faci cu mine? Am mai discutat despre asta, dar întotdeauna te-ai 
arătat reţinut. 

— Nu am de gând să merg la un psihoterapeut pe care nu l- 
am văzut în viața mea. Am nevoie să mă ajuţi tu și nimeni 


VP - 81 


altcineva, decise Jason. 

Părea hotărât, chiar dacă nu se simţea astfel. 

— Nu-ţi face probleme, o să fac tot ce pot pentru tine, îţi 
promit, răspunse Mark. Hai să ne confruntăm agendele. Când ți- 
ar conveni ţie? 

— Probabil că tu ești cel cu agenda completă. Când poţi să-ți 
găsești ceva timp? 

— O să-mi fac timp pentru tine. Ultimul pacient al zilei pleacă 
de obicei pe la ora cinci, ceea ce-mi îngăduie un răgaz de o oră 
sau două, ca să rezolv hârțogăria, înainte de a pleca acasă. 
Așadar, sunt liber după ora cinci. Spune-mi doar când vrei să vii. 

Jason simţi deodată cât era de obosit. Ziua lungă, vârtejul 
emoțional începeau să-și spună cuvântul. S-a frecat la ochi. 

— Ce zici de mâine? 

— Așa rămâne. Ne vedem mâine la ora cinci. 

e 

Acasă ajunse pe la zece și jumătate, cu sentimentul că ziua 
aceasta ţinuse cât trei. O puse pe Kayla la curent în timp ce 
înfuleca la masa din bucătărie cina reîncălzită. Când află că 
Jason se dusese să-l vadă pe Noam fără să-i spună, Kayla se 
încruntă, dar nu comentă nimic. Dar fu încântată că el vorbise 
cu Mark. 

— Mark e specialist, e cu capul pe umeri și știe totul despre 
anxietățile tale. Voi doi aţi vorbit despre ele destul de mult, a zis 
ea. Mă bucur că o să mergi la el. 

Işi înclină capul, apoi când și-l ridică din nou ochii i se 
umpluseră de lacrimi. 

— M-ai speriat groaznic, deunăzi-noapte. 

— lmi pare rău, spuse Jason. 

— Îmi este foarte teamă, îi zise Kayla, tremurând. Singurul 
lucru care mă încurajează este că ultima fotografie polaroid a 
sosit acum trei zile și de atunci, nimic. Să sperăm că ăsta e un 
semn bun. 

— Și eu sunt speriat, oftă Jason. Și îmi dau seama că toate 
astea îți zgândăresc răni mai vechi. 

— Da, așa e, încuviinţă ea. 

Jason ezită o clipă, dar apoi continuă ceea ce începuse: 

— Kayla... Aș vrea să vorbim despre asta. 

— Eu nu, răspunse ea imediat, ridicându-se de unde era. 

— Ce s-a petrecut în cortul ăla? o întrebă Jason, fără să ţină 


VP - 82 


cont de ce spusese ea. 

— Te rog, nu, îl imploră Kayla. Nu insista! 

— El a spus că știa că o să moară. Ce... 

— Nu! ţipă ea. Nu vreau să mai am de-a face cu chestiile alea 
oculte. Niciodată! 

„Oculte?” lată un cuvânt pe care abia dacă o auzise vreodată 
folosindu-l. 

— Kayla, suntem căsătoriţi, încercă el. La bine și la rău. De ce 
este ăsta un subiect tabu? 

— Și tu faci același lucru. 

Jason nu mai zise nimic. Ea avea dreptate. 

— Nu avem ce să vorbim, încheie ea discuţia. 

El își dădu seama că era una dintre acele ocazii când Kayla nu 
era sinceră cu el. 

— Și mama mea a murit mult prea de tânără, i-a dat el mai 
departe. Era mai în vârstă decât Ralph, dar la patruzeci și șapte 
de ani tot înseamnă prea tânăr. Eu pot să vorbesc despre asta. 

— Te rog, las-o baltă, făcu ea, îndârjită. 

In ciuda voinţei lui, nu mai zise nimic. Moartea lui Ralph 
ascundea încă multe. Jason știa care fusese explicația medicală 
oficială, dar mai știa și că nu era totul. Indiferent ce se 
întâmplase în ziua aceea, o făcuse pe Kayla incapabilă să facă 
faţă ideii de moarte, dacă nu mai mult. Și-ar fi dorit să știe mai 
multe despre secretele pe care ea i le ascundea. Din păcate, 
însă, în seara asta ea se închisese în sine ca o scoică, prea 
strâns ca el să o poată desface. 

Jason renunţă să se mai gândească la Ralph. Era mulțumit cu 
faptul că soţia lui era de acord cu decizia lui de a apela la 
ajutorul lui Mark. 


VP - 83 


14. În foc 


La ora cinci fix, Jason era dinaintea ușii de la intrare a lui 
Mark. Kayla rămăsese blocată în trafic, așa că abia la cinci și un 
sfert intrară. Se salutară cu căldură. Mark îi invită să ia loc. Cât 
timp Mark puse cafea în trei cești, Jason se uită în jur. Descoperi 
că pe pereţi erau expuse câteva premii. Diplome și atestate 
împodobeau peretele verde-oliv din spatele biroului din lemn de 
mahon. Lui Mark îi mergea foarte bine cu cabinetul, își practica 
meseria cu pasiune și părea fericit. Uneori se mai plângea că 
părul nisipiu începea să se rărească și pretindea că e gelos pe 
bogata podoabă capilară a lui Jason, care nu avea nici urmă de 
alb, dar cam acesta era singurul motiv de nemulțumire. 

Mark puse ceașca de cafea jos și se așeză vizavi de ei. 

— Bun, atunci. Hai să vorbim. 

Se așternu tăcerea. Jason și Kayla se uitau la Mark, însă el îi 
privea calm. 

Apoi Jason se lăsă puţin înainte și zise, cu bărbia sprijinită de 
mână: 

— Mark, ţi-am spus totul la telefon. Oricum, cred că ar fi cel 
mai bine dacă la întâlnirea asta te porţi ca un psihoterapeut, și 
nu ca prietenul meu. 

— Haide, stai liniștit. O să fiu terapeutul, fără îndoială, zise 
Mark, ridicându-și braţele, cu degetele împreunate, ca un cort. 
Dar speram să fiu și unul, și celălalt. 

Jason aprobă din cap. 

— Mai întâi, lasă-mă să văd fotografiile alea. Le-ai adus cu 
tine, nu? 

Jason scoase pozele polaroid din servietă și i le întinse lui 
Mark. Acesta le studie cu atenţie și începu să se încrunte încet. 

— Ai încercat să afli care cimitir este, da? 

— Bineînţeles că da. Și am încercat să decelez și diversele 
straturi ale fotografiei contrafăcute, dar nu a rezultat nimic. 

— Ai putea să te duci la poliţie, sugeră Mark; exact la fel cum 
spuseseră Kayla și Lou. 

— E timp pentru asta mai târziu. Nu uita, totuși, că poliţia ar 
putea spune că acela care le-a trimis nu a făcut decât să scrie 
niște mesaje. Mesajele unui nebun, cred că suntem cu toţii de 


VP - 84 


acord, dar nu e nimic ilegal în asta. Nu spune că o să mă 
omoare. După el, sunt deja mort, din 18 august. Și nu există 
nicio dovadă că accidentul pe care l-am avut după petrecerea 
tatii a fost un atac. A, apropo, inspectorul Guillermo a sunat azi. 
A inspectat Buick-ul meu, care o să mai stea în atelierul lui Ron 
Shaffner, dar nu a descoperit niciun fel de urme suspicioase. 
Presupune că a fost un simplu accident, în care făptașul a fugit. 
Poate că poliţia n-o să fie în stare să mă ajute. Așa că prefer să- 
mi continui propria investigație. 

Mark încuviinţă, sprijinindu-și bărbia în mâini. 

— Motivul pentru care am venit aici este..., începu Jason. 

— ... visul tău care se tot repetă, termină Mark. Din cauza a 
ceea ce a spus Noam Morain. 

— Totul se rezumă din nou la pirofobie, adăugă Kayla. Apropo, 
Mark, este afecțiunea asta ceva rar? 

— Există tot felul de anxietăţi, explică Mark. Pirofobia este 
doar una dintre ele. Nu e la fel de frecventă ca frica de păianjeni 
sau de șoareci, ori de înălţimi sau de spaţiile închise, dar n-aș 
spune că este chiar rară. 

— De unde vin anxietăţile astea? 

Din nou, Kayla era cea pusese întrebarea. 

— Cauzele sunt nenumărate, după cum poţi să-ţi închipui. De 
exemplu, ţie de ce ţi-e teamă? 

— De păianjeni, răspunse femeia cu dezgust, aproape 
scuipând cuvântul. Dacă numai mă gândesc la o tarantulă și mă 
trec fiorii. 

— Înţeleg. Și de ce ţi-e frică de ei? 

— Mi-e teamă să nu mă muște vreunul dintre monștrii ăia! 

— Exact, a zis Mark. Același lucru se întâmplă cu toţi cei ce au 
temeri exagerate. Le e teamă că lucrul care îi sperie, indiferent 
care e acela, să le facă rău. 

— Dar claustrofobia? întrebă Jason. Cum se poate cineva 
panica în spaţiile înguste? Ce e așa de periculos în asta? 

— Nu trebuie să fie neapărat spaţii mici, explică Mark. O 
persoană s-ar putea să aibă probleme chiar când se află în 
interiorul unei săli de spectacol. Claustrofobia poate fi adesea 
urmărită înapoi, până la vreo experienţă neplăcută din copilărie. 
Agorafobia este cam la fel, într-un anume fel, pentru că pacienţii 
se tem că nu vor fi în stare să scape. Și lista poate să continue. 
Întotdeauna există un motiv pentru care cineva are o formă sau 


VP - 85 


alta de anxietate. 

— Și cei cu pirofobie? insistă Kayla. 

Mark se ridică în picioare și și-a ţuguiat buzele. S-a uitat 
gânditor la Jason. 

— Nu sunt diferiţi. Bănuiala mea este că ai trăit probabil o 
experienţă legată de foc. Sau poate de fum, sau de căldură 
extremă. 

— Coșmarul meu..., zise Jason. 

— Pare să indice o experienţă pe care ai trăit-o, îl completă 
Mark. 

Jason ridică din umeri. 

— Din câte știu eu, nu am avut niciodată vreo experienţă 
traumatizantă cu foc. Mark, tu știi asta. Și tu la fel, Kayla. Că 
doar am mai vorbit despre asta și altă dată. M-am gândit la 
aceste lucruri destul de des și, credeţi-mă, nimic din viaţa mea 
nu ar fi putut să-mi provoace pirofobia. 

— Stai ușor, nu așa de repede, zise Mark. Mai întâi, va trebui 
să mă convingi că trecutul tău este la fel de imaculat cum îl 
consideri tu. 

— Bine, oftă Jason. Dacă trebuie, trebuie. Cum se 
procedează? 

— Sunt mai multe metode, îi răspunse Mark. Dar știi... nu sunt 
convins sută la sută că suferi de pirofobie. Cel puţin nu în sensul 
obișnuit al cuvântului. Persoanelor cu fobie le este foarte greu 
să funcţioneze în societate. Jason, tu ai pomenit mai devreme 
claustrofobia. Eu am avut odată un pacient care suferea de o 
astfel de fobie. Bărbatului îi era frică să urce într-un lift, nu 
putea să conducă mașina, nu închidea niciodată ușa când intra 
în baie și ieșea din dormitor de câte patru ori pe noapte ca să se 
asigure că poate să deschidă ușa încăperii. În același timp, 
trebuia să meargă la serviciu în fiecare zi. Și nu-i putea spune 
șefului său, pentru că asta ar fi pus capăt șanselor la o carieră. 

— Ce îngrozitor, a zis Kayla în șoaptă. 

— Acel pacient făcea constant eforturi ca să păstreze 
aparenţa că totul e în regulă. Avea scuze pentru orice. Că 
preferă scările în locul liftului pentru că e mai sănătos. Din 
același motiv, mințea că preferă să meargă cu bicicleta în locul 
mașinii. Dar anxietăţile lui s-au agravat și până la urmă a ajuns 
la mine. Faptul că fusese nevoit să menţină acea șaradă timp de 
ani întregi îl epuizase. 


VP - 86 


— Și pe urmă? Cum s-a desfășurat terapia? a întrebat Kayla. 

— Am făcut terapie prin hipnoză, o tehnică despre care știi că 
mă interesează. Nu cred în administrarea de medicamente și 
am îndoielile mele în privinţa programării neurolingvistice. Prin 
hipnoterapie, pacientul este dus într-o stare de transă sau 
relaxare, dacă preferi. Asta îl ajută să elibereze lucrurile care 
zac în profunzime. În timpul ședinţelor cu el am aflat că tatăl 
bărbatului îl abuzase sexual, iar mama obișnuia să-l închidă într- 
un dulap strâmt. A eliberat treptat aceste amintiri pe care și le 
reprimase complet. Poţi să-ţi închipui ce experienţă șocantă a 
fost pentru el. Când acele amintiri au ieșit la suprafață de 
undeva din străfundurile minţii lui, a izbucnit în lacrimi. A 
devenit foarte sensibil și, în final, furios. Oricum, în acel moment 
și-a înțeles anxietăţile. După aceea s-a simţit mai bine. 

Jason nu spuse nimic. Kayla îi aruncă o privire piezișă. ` 

— Jason, eu nu sunt sigur că tu ai pirofobie, a repetat Mark. In 
general, cei cu pirofobie descoperă că anxietățile lor devin din 
ce în ce mai disruptive. La tine nu este cazul de așa ceva. Am 
dreptate? De când ești împreună cu Kayla, abia dacă ai mai 
pomenit despre ea. 

Jason încuviinţă din cap. i 

— Am învăţat câteva... reguli ale jocului, să le spunem. In 
fiecare seară verific dacă aragazul a fost închis și toate 
aparatele electrice, scoase din priză. Sunt foarte atent să văd 
dacă pe canalul de știri meteo se prognozează furtuni cu 
fulgere. Chestii din astea. Dar nu mă gândesc mereu la asta. Ai 
dreptate, a fost mai rău înainte. În ultimii ani, de când o cunosc 
pe Kayla, mi-a fost din ce în ce mai bine. 

Puse mâna pe genunchiul soţiei lui. 

— Totul a fost perfect până când am primit fotografiile astea. 
Dar tu crezi că mi-am reprimat probabil niște lucruri sau că le- 
am uitat? 

— Va trebui să aflăm, a zis Mark. O să te ajut să intri în transă 
și o să te conduc înăuntrul visului tău... o să o luăm cu încetul și 
vom vedea ce descoperim pe parcurs. Să nu te aștepți la o 
reușită imediată. S-ar putea să ai câteva blocaje și se poate să 
fie nevoie de câteva ședințe pentru a le depăși, asta dacă vom 
reuși să le depășim. Procesele de acest gen nu pot fi controlate. 

— OK, răspunse Jason. Când începem? 

— Oricând dorești. Putem să o facem cu o altă ocazie sau 


VP - 87 


putem începe chiar acum. 

— Nu văd de ce am mai aștepta, făcu Jason, privind-o pe 
Kayla. 

— Eşti sigur? 

Jason făcu semn că da. 

— Bine, atunci îți propun să te întinzi pe canapea, îl îndemnă 
Mark. 

— Pe canapea? întrebă Jason, cu o voce ezitantă. 

— Asta nu înseamnă că ești un pacient. Nu așa cum sunt 
ceilalți pacienți ai mei. Dar o să vezi că e mai uşor să te relaxezi 
când stai întins... iar relaxarea este un factor benefic în această 
terapie. 

— Nu mă aşteptam să ajung ziua în care o să mă întind pe 
canapeaua unui psiholog. 

— Lucrurile se mai schimbă, îi replică Mark. Încă o dată, să 
nu-ți pui speranţe prea mari în această primă ședință. E doar 
începutul. 

— O să încerc, răspunse Jason. 

a 

— Te simți confortabil? 

Jason încuviință. 

Mark îşi plimbă privirea pe corpul lui Jason. 

— Dacă vrei, ai putea să-ți lărgești cureaua cu o gaură, a zis. 

Jason fu nevoit să recunoască, într-adevăr, că blugii îi erau 
puţin cam strâmţi, așa că își dădu drumul la curea. Când Mark îl 
întrebă din nou dacă se simţea confortabil, știu că așa era. 

— Jason, închide ochii. 

O făcu, dar nu era relaxat. Încă nu. Și-i imagina pe Mark și pe 
Kayla cum îl privesc amândoi ca și cum ar fi fost un pacient. În 
mintea lui chiar așa se considera, indiferent cât de tare 
încercase Mark să-l liniștească. În clipele acelea, Mark nu mai 
era amicul lui de pahar, era psihologul. 

— Spune-mi ce auzi, Jason. 

Auzea un camion care trecea hurducăindu-se pe stradă. 
Undeva, în depărtare, o sirenă care vuia. Detectă chiar sunetul 
unor pași și șoaptele neinteligibile ale persoanelor aflate dincolo 
de ușa biroului lui Mark. Un scârţăit de scaun, al Kaylei sau al lui 
Mark. Ea tuși. Îi cunoștea toate micile sunete. 

— Aud tot felul de chestii, zise el doar, deși iniţial avusese 
intenţia să le povestească de toate acele sunete. 


VP - 88 


— Vreau să te concentrezi asupra sunetelor pe care le auzi 
din interior, i-a spus Mark. 

Nu înțelese imediat ce voia Mark să spună. 

— Din interior? 

— Da. Bătăile inimii tale. Sângele pulsându-ţi prin vene. 
Imaginează-ţi că acesta e zgomotul oceanului, iar bătăile de 
inimă, sunetul unei pendule vechi și frumoase. Mi-ai spus că 
tatăl tău are un ceas de perete vechi, care îţi place mult. 

Își închipui ceasul de secolul al XVIII-lea din casa părinţilor lui. 
Mic și elegant, cu mecanismul încastrat într-o carcasă de stejar 
cu furnir din mahon. Când era copil, mama lui îl lăsa să întoarcă 
mecanismul ceasului și se uita la el cu un surâs pe chip... mama 
lui... 

Stătea lângă ceas, ca și cum ar mai fi fost încă în viață. O 
ființă omenească în carne și oase, pe care moartea nu o luase 
încă de lângă ei. Jason fusese întotdeauna lumina ochilor ei și îl 
răsfățase în toate privinţele. El nu trebuia decât să ceară și 
imediat primea. Doamne, își dădu seama deodată cât îi era de 
dor de ea. 

— Vorbește cu mine, Jason, se auzi vocea lui Mark. Spune-mi 
pur și simplu ce îţi trece prin minte. 

— Sunt acasă, în casa părinţilor mei. Mă uit la ceas. E și 
mama acolo. Imi zâmbește. 

— Asta e bine, Jason, Foarte bine. Acum privește în jurul tău. 
Vreau să te duci într-un loc bun. Locul unde te simţi cel mai în 
largul tău. Lângă ceas sau în altă parte, nu contează. Unde ai 
vrea să te duci? 

Privi în jur și brusc ajunse în altă parte. Deasupra se aflau 
coroanele verzi ale copacilor și în preajmă, trunchiul unui arbore 
uriaș, vechi de secole. Era pe cărarea nisipoasă și abruptă care 
ducea spre Saddle Peak. 

— Sunt în Munţii Santa Monica, acolo unde Kayla și cu mine 
facem des drumeții. 

Saddle Peak era muntele lor preferat. Uneori urcau până în 
vârful lui ca să se bucure de priveliștile care li se deschideau 
dinainte și de albastrul Pacificului. Dacă ajungeai dimineaţa 
devreme, ceața mai stătea încă aninată de stânci, ca o pătură 
de răcoare. 

Lângă copacul acela bătrân făcuseră dragoste într-o vară, 
ascunși de iarba înaltă. Dar acea imagine înrămată cu aur din 


VP - 89 


albumul de fotografii al minţii lui o păstră doar pentru sine, 
pentru că Mark era de faţă. 

— Bine, Jason, inspiră profund aerul de munte, ascultă 
păsările, privește în jur și simte totul. 

Chiar auzea ciripitul păsărelelor, o cascadă care răsuna în 
apropiere, dar putea să audă și foșnetul frunzișului. Kayla era 
lângă el, cu surâsul pe chip. Erau în siguranţă acolo, era locul 
unde ar fi vrut să fie, mai presus de oricare altul. 

Apoi auzi vocea lui Mark: 

— Acum ce faci? 

— Stau întins pe spate, îi răspunse Jason, somnoros. 

— Vrei să te ridici, dacă te rog? 

Se supuse și se ridică dintre firele lungi de iarbă. 

— Acum vreau să te duci în altă parte. Undeva unde este un 
foc. Dar înainte să o faci, ascultă-mă cu atenţie: oricând dorești, 
te poţi întoarce aici, în Munţii Santa Monica. Tot ce trebuie să 
faci e să pocnești din degete și vei reveni imediat aici. Ai 
înțeles? 

— Da, răspunse Jason cu voce tare sau doar în sinea sa; nu 
mai era sigur. 

Vocea lui Mark cobora până la el ca și cum ar fi fost vocea 
unei zeități invizibile. 

— Jason, acum vreau să te mişti. Înaintează! Foarte atent, 
foarte încet. Și nu uita, poţi să te întorci oricând vrei. 

Jason privi în jurul lui. Nu era niciun foc pe poteca din pădure. 

— Unde ești acum? îl întrebă Mark. 

— Tot acolo. Nu știu încotro să o apuc. 

larăși nu știa dacă era doar un gând sau chiar rostise 
cuvintele. 

— Nu te grăbi, Jason! Ai tot timpul la dispoziţie. Acesta e locul 
tău, poţi să te întorci mereu aici. Îndreaptă-te numai într-o 
direcţie. Oricare. 

— Nu sunt sigur... 

Jason începu să meargă. La vreo patruzeci de metri în față, 
cărarea cotea brusc la dreapta și dispărea din vedere. Drept în 
faţă era un pâlc de tufe înalte și în spatele lor se zăreau 
înălțându-se culmile cenușii ale munţilor. 

Tufele păreau să-i facă semn. Cu cât se apropia mai tare, cu 
atât vedea mai limpede că plantele formau un zid de verdeață 
cu pauze. Existau goluri unde lipseau crengile sau frunzele, 


VP - 90 


destul de mari ca să poţi trece dincolo. 

Erau niște găuri negre. 

Fără să se gândească, păși printr-una dintre deschideri. 
Soarele dispăru. Deodată se făcuse noapte. Fu surprins, dar 
continuă să pășească bâjbâind. 

În întunericul care se întindea dinainte-i apărură ghearele 
furioase ale flăcărilor, ca niște pumni deformaţi, roşu- 
incandescenţi. Acum chiar se opri, cu inima zbătându-i-se în gât. 
Focul părea să-l fi adulmecat, pentru că limbile lui au început să 
se târască spre el ca niște șerpi și l-au înconjurat. Era un 
coșmar. Coșmarul. Jason începu să tipe. 

Apoi se întâmplară mai multe lucruri în același timp. Mai întâi 
își dădu seama că nu era singur. Ceva se ascundea înăuntrul 
focului. Ceva ce folosea flăcările drept camuflaj. Știa, instinctiv, 
că lucrul acela era acolo, dar nu putea să-l vadă - deocamdată. 
Focul însuși îl ascundea. 

Apoi a fost faptul că zeitatea îl striga pe nume: 

— Jason! 

Și mai era o altă voce pe care o cunoștea foarte bine: a 
Kaylei: 

— Întoarce-te, Jason! 

Le ascultă vocile. Era de o importanţă vitală să le asculte și să 
plece din locul acela, din iadul ăla. Se gândi să se întoarcă, vru 
să o facă și apoi... 

„ reapăru cabinetul lui Mark. Camera nu avea nicio flacără, 
nici căldură. Singurul lucru pe care îl simţea era căldura 
dinăuntrul său - era scăldat în sudoare. 

Kayla era ghemuită lângă el. In spatele ei stătea Mark. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea, aproape la fel de tulburată 
ca și el. 

Jason ar fi vrut să vorbească, dar vocea nu-l asculta. 

— Lasă-l să-și tragă sufletul, Kayla, interveni Mark pe un ton 
ferm. 

— Poţi să-mi dai un pahar cu apă? întrebă Jason răgușit. 

— Imediat, zise Mark. 

Un minut mai târziu, Jason luă paharul cu apă cu mâinile 
tremurânde și îl dădu pe gât dintr-o înghiţitură. 

— Nu mai vreau să trec niciodată prin asta, făcu el răvășit. 

— Prin ce să treci? a strigat înspăimântată Kayla. 

El le istorisi ce văzuse și vorbele îi ieșeau din gură cu icnete și 


VP - 91 


pauze. 

— Mark, întrebă el când termină de povestit. Ce înţelegi din 
toate astea? 

— E prea curând să mă reped la concluzii. Va trebui să... 

— Era ceva acolo, cu mine, îl întrerupse Jason, cu vocea 
aspră. Nu eram singur. Ceva chiar a intrat în foc. 

— Așa se pare, spuse Mark. Dar o să lăsăm asta pe data 
viitoare. Liniștește-te, încearcă mai întâi să te acomodezi cu 
asta. 

Jason se înfioră. 

— Dacă o să mai existe o dată viitoare. 

— Ce vrei să spui? 

— M-ai auzit, continuă Jason, ferindu-și privirile de Mark. 
Coșmarurile sunt destul de rele. Dar de astă dată m-am simţit 
ca și cum chiar eram în foc. Nu mai vreau să trec prin asta 
niciodată. 

Ceva stătea ascuns în flăcări. Ce lucru ar fi putut să existe, să 
supravieţuiască unui infern ca acela? 


VP - 92 


15. Spiritul focului 


În cele patruzeci și opt de ore care urmară, Jason preferă să 
nu se gândească deloc la ședința de terapie din cabinetul lui 
Mark. De câte ori închidea ochii se temea să nu aibă din nou 
coșmaruri, dar, în mod miraculos, acestea nu apărură. La birou 
zilele păreau nesfârșite. Fotograful se abţinu de la a mai trimite 
alte plicuri. 

Joi după-amiază trecu pe la tatăl lui după serviciu. Îl găsi 
trebăluind în magazie. Edward se pregătea pentru iarna care 
avea să vină, când intenţiona să fi terminat de înlocuit lemnul cu 
care era placată casa, o treabă care urma să-l ţină ocupat 
câteva luni. Jason apăru lângă ferăstrăul circular care șuiera, în 
timp ce Edward tăia cu atenţie o scândură la dimensiunea 
necesară și, asudat, puse lemnul la o parte și apoi se întoarse. 

— Mulţumesc încă o dată pentru trusa cu unelte, fiule, zise el, 
bine dispus. ă 

Intrară să bea câte o bere rece. In living Jason rămase un timp 
cu ochii aţintiţi la pendula veche. Era acolo de când își amintea 
el. La fel ca pe canapeaua lui Mark, își imagină că era din nou 
copil, când mama lui trăia încă, și își aminti de surâsul ei dulce. 

Se simţea norocos pentru că avea două femei deosebite care 
îi îmbogăţiseră viaţa. Una din ele era Kayla și nu putea decât să 
spere că ea va rămâne alături de el pentru restul vieţii lui. 
Cealaltă fusese Donna, mama lui. Murise pe 27 iunie 2000; cu 
nouă ani în urmă - răpusă de cancer mult prea de devreme. 
Fusese diagnosticată în noiembrie, cu un an înainte, și după 
aceea se simţise bine vreme destul de îndelungată. Dacă nu ar 
fi știut, ar fi putut să creadă că nu se întâmpla nimic radical cu 
cancerul din trupul ei. Inainte de luna iunie, chimioterapia pe 
care o făcea în fiecare săptămână la spital era singurul lucru 
care arăta că totul nu era așa cum ar fi trebuit să fie. Edward și 
Jason speraseră că vor petrece măcar Crăciunul împreună. 

Dar apoi, în ultimele două săptămâni de viață ale Donnei, 
starea ei se deteriorase rapid. Rămăsese până la sfârșit foarte 
puternică, indiferent cât de mari deveniseră durerile în acele 
ultime zile. Pierduse mult în greutate și trupul ei emaciat se 
topea în fiecare zi un pic mai mult. Jason și tatăl lui i-au fost 


VP - 93 


alături când făclia vieţii ei se stinsese, pur și simplu, ca și cum 
Dumnezeu ar fi suflat peste ea. 

Mama lui fusese o persoană credincioasă, dar în unele cazuri 
fusese în stare să treacă lucruri cu vederea. Fusese o vreme 
când fiul ei tot aducea acasă diverse iubite, una după alta, și ea 
nu avusese niciodată nimic de obiectat. Donna își dăduse seama 
că Jason mai avea și alte interese în afară de biserică - chiar 
dacă, pentru a o face fericită, lipsea doar arareori de la slujba 
săptămânală ţinută de părintele Abraham. Donna fusese 
președinta societăţii biblice locale, un fenomen rar întâlnit în 
zona Californiei liberale. Dar ea i se dedicase total și chiar 
reușise să recruteze câțiva noi membri. 

Tatăl lui Jason nu era nici el prea mare adept al mersului la 
biserică. Până când ieșise la pensie fusese controlor de 
producţie pentru un fabricant de echipamente agricole și 
interesat mai degrabă de echipamente, scule și gadgeturi, nu de 
Dumnezeu. 

Donna își copleșea cu dragoste toată familia, dar mai ales pe 
fiul ei, Jason. Era trist că, dintre toţi, ea fusese prima care se 
dusese. Pentru toate faptele ei bune fusese pedepsită cu o 
tumoare. Era de neînțeles. 

Acest lucru venea puternic în sprijinul opiniei pe care o avea 
Kayla. Moartea era ceva monstruos. 

Jason se simțea deprimat. Edward veni după el în living, își 
terminară berile și discutară despre petrecerea de ziua lui; era 
evident că tatăl lui se simţise cum nu se poate mai bine. 
Bineînţeles, Jason nu îi povesti nimic despre fotografiile polaroid. 
La ce i-ar fi folosit? Nici Edward nu i-ar fi putut da vreo 
explicaţie, iar Jason nu ar fi făcut decât să-l încarce cu 
problemele lui. 

La volan, pe drumul înapoi spre casă, prin înverzitul Malibu, 
simţi cum îl năpădea singurătatea. Nu doar din pricina stării de 
spirit în care se afla, ci și pentru că nu întâlnise aproape nicio 
altă mașină în trafic. Chiar și atât de aproape de frenetica 
metropolă Los Angeles, pe unele dintre drumurile asfaltate mai 
puţin importante, înconjurate de măslini și stejari, încă mai 
puteai să-ţi imaginezi că erai ultimul om de pe planetă. 

Nu, nu ultimul om de pe planetă. 

Nu singur. 

Ar avea parte de companie, în foc. 


VP - 94 


Pe nepoftite, nălucirea - dacă putea să-i spună astfel - din 
timpul hipnozei reveni. Focul care îl încercuise era 
înspăimântător. Lucrul acesta, în sine, nu era deloc ceva nou. 
Dar ceva stătea ascuns înăuntrul focului. Până atunci nu-și 
dăduse niciodată seama de asta. 

Sunt sigur. Era viu. Focul era viu. 

Ca urmare a ședinței cu Mark, acum se întreba dacă focul 
fusese întotdeauna viu - începând cu prima dată când coșmarul 
îi întrerupsese somnul, acum mulţi ani în urmă, și până la acea 
ultimă oară. 

Dacă Mark și Kayla nu l-ar fi chemat înapoi, poate că ar fi 
văzut mai mult, de exemplu ce era acel lucru care era acolo, 
alături de el, camuflat în spatele flăcărilor. 

„Se uita la mine? Mă adulmeca? Mă cunoștea, oare?” 

Chiar dacă erau întrebări interesante, el nu avea niciun 
răspuns. Și singurul mod în care putea să le obţină era să mai 
parcurgă o dată aceeași cale. 

Aceeași cale către foc. Numai ideea era tortură pură și îl făcea 
să transpire. 

e 

Discută despre asta cu Kayla, dar, până la urmă, decizia era 
deja luată. Chiar acum, nu exista decât un singur om care mai 
putea să aducă lumină în această problemă. Un om în care avea 
destulă încredere ca să-i permită să scormonească în mintea lui. 
Mark. 

Jason hotărî să riște. Făcuse primul pas. Al doilea era unul 
inevitabil. Să meargă la dentist ca să-și extragă măselele de 
minte nu însemna nimic în comparaţie cu perspectiva aceasta. 

Kayla îl ascultă cu sentimente amestecate și îi spuse că ar fi 
în stare să facă orice, ca să aibă un viitor fără temeri. Stătu 
chiar în spatele lui când el îl sună pe Mark. 

Jason stabili o întâlnire pentru ziua următoare, vineri, tot la 
ora cinci. Seara, când se duse la culcare, era convins că îi va 
reveni coșmarul. 

„Nu am nicio grijă”, își repeta încontinuu, în efortul de a-și 
păstra calmul și stăpânirea de sine. Dar ideea era depășită, 
pentru că, mai mult ca sigur, avea griji. Dacă le nega existenţa, 
se păcălea singur. Mai întâi, însă, avea de trecut peste încă o 
noapte. Jason stinse lumina, pregătit pentru tot ce era mai rău. 

A doua zi dimineaţă, se trezi după o noapte de somn 


VP - 95 


neîntrerupt și fără vise. 
e 

Toți trei se simțeau încordați. Pentru el și Kayla, era de 
înțeles. Ceea ce îl trăda pe terapeut erau micile accese de tuse; 
întotdeauna tușea când era stresat. Jason își aminti de un 
examen parțial la Cal State, când se pare că Mark îi călcase pe 
nervi într-așa un hal pe colegii lui de clasă - pentru că tușea și 
își dregea încontinuu glasul -, încât fusese mutat într-o altă sală 
ca să-și termine testul acolo. Singur, cu un profesor chemat în 
grabă ca supraveghetor personal. Jason nu fusese el însuși 
prezent, dar dăduse imediat crezare poveștii. Da, Mark era 
rezervat și stăpân pe sine în cele mai multe situaţii, dar când nu 
se simţea în largul lui, calmul de neclintit putea să se schimbe 
ca o frunză bătută de vânt. 

Motivul nervozităţii lui de azi rămase nedeclarat. Jason 
considera că un psiholog trebuia să degaje mereu un aer firesc 
de siguranță. La urma urmelor, el era profesionistul, cu 
autoritatea pe care i-o conferea profesia. 

Jason bănuia - spera - că stresul lui Mark nu avea la bază 
nimic altceva decât dorinţa lui de a-i fi de ajutor lui, ca vechi 
prieten. Ce se va întâmpla dacă ședințele acestea nu vor duce la 
niciun rezultat? Dacă rezultatul lor îl va adânci pe Jason și mai 
mult în confuzie? Dacă ar fi fost în locul lui Mark, asta ar fi fost o 
parte din motivul tensiunii. 

Decise că de astă dată își va ţine firea, indiferent de ce se va 
întâmpla. 

Mark îl rugă să se întindă din nou pe canapea. Jason se 
supuse și încercă să se relaxeze. Exact ca prima dată, Mark îi 
ceru să meargă într-un loc unde se simțea în siguranță. 

— Dar alege alt loc, nu Munţii Santa Monica. Aș vrea de data 
asta să mergi în altă parte. Eliberează-te toată povara de pe 
umerii tăi. Unde te mai simţi în largul tău? 

Își aminti de câmpurile de sare din Utah, pe care le vizitase 
odată cu vechiul lui prieten, Bill Hallerman, unul dintre mulţii lui 
prieteni din timpul colegiului. Își petrecuseră vara călătorind de 
colo-colo cu Buick-ul ruginit al lui Bill - exact înainte sau după ce 
Jason făcuse cunoștință cu Tommy Jones, „Regele 
automobilelor” - și agățând fete, așa că au băgat ceva viteză 
peste câmpiile albe ca zăpada. 

Apoi îl auzi iar pe Mark - vocea părea să-i vină de la kilometri 


VP - 96 


distanță, ca și cum ar fi fost la telefon - care îl întreba dacă era 
gata să se întoarcă la Saddle Peak, unde era focul. 

Rămase acolo, în Utah, pe nesfârșita întindere de sare, cu 
vârfurile zimţate ale munţilor în depărtare. În mintea lui era 
calm, tăcerea îl înconjura. El și Bill ar fi putut să fie ultimii 
oameni de pe pământ sau primii cosmonauţi pe o altă planetă. 

Nu voia să plece de aici. 

Sigur că nu avea nicio tragere de inimă să se întoarcă la focul 
din Munţii Santa Monica. 

Apoi, însă, fără tragere de inimă, mintea i se întoarse în locul 
acela. Nu făcu niciun efort ca să ajungă acolo și iar era pe 
cărarea abruptă de munte, în același loc unde stătuse și data 
trecută. 

De data asta simţi cum îl cuprinde spaima la vederea 
tufișurilor pestriţe, pentru că acum știa ce se află dincolo de ele. 
Erau o poartă spre oroare și se temea să mai continue. Era 
speriat, dar nu avea încotro. Dincolo de perdeaua de verdeață, 
se afla secretul coșmarului său. 

De la mare depărtare vocea lui Mark îl întreba unde se află. 

— Sunt din nou în dreptul peretelui de frunziș, îi răspunse el. 

— Mergi mai departe, a zis Mark. 

— Nu știu..., a spus Jason, nehotărât. 

Mark îi spuse că nu e obligatoriu, că o putea face altă dată, 
dacă acum nu se simţea în stare, că nu avea nicio importanţă. 

— Nu am încotro, răspunse Jason. Nu o să fiu niciodată 
pregătit pentru asta, dar trebuie să o fac. E mai bine să 
isprăvesc odată. 

— Ești sigur? a vrut Mark să știe. 

— Da, zise Jason după o clipă în care cântărise alternativele. 
Sunt sigur. 

— Bine. Mergi mai departe. Poţi să revii oricând dorești. E 
simplu. Doar pocnești din degete. Bine, Jason? 

Jason repetă că o să continue și a început să meargă spre 
peretele de frunze, cu inima zbătându-i-se de parcă i-o lovea 
cineva cu un ciocan. Exact ca data trecută, păși pur și simplu 
printr-una din găurile negre și se trezi în întunericul profund al 
unei nopţi fără lună. 

Se opri preț de o secundă, să-și adune fiecare fărâmă de curaj 
pe care o avea. Nu că s-ar fi simţit cine știe ce curajos în 
momentul acela; era aici împotriva voinţei lui și știa locuri mult 


VP - 97 


mai bune, unde ar fi putut să fie. Locuri foarte diferite. 

„Mark?” a întrebat sau s-a gândit să întrebe. 

Nu primi niciun răspuns. În mintea lui era liniște. 

„Mark?” 

Tot nimic. 

Legătura lui cu lumea de zi cu zi, cu Mark, părea să fi fost 
întreruptă. Nu mai exista nicio conexiune cu lumea, cu 
realitatea. 

Își privi mâna dreaptă. 

„Tot ce trebuie să fac e să pocnesc din degete și mă voi 
întoarce. Un fleac, pot să o fac”. 

Încă nu simţea nevoia să se întoarcă pentru că, deocamdată, 
nu vedea altceva decât întunericul, ca într-un beci. Jason a 
avansat pipăindu-și calea și întrebându-se unde va apărea rugul. 
De îndată ce gândul îi pătrunse în minte, apăru și focul, brusc. 

Își dădu seama că putea să invoce focul din coșmarul lui, cu 
puterea minţii. Oare asta era ciudat? Nu, într-un fel sau altul știa 
că nu făcea decât să călătorească înăuntrul propriei minţi. 
Noaptea asta era doar o prăpastie din mintea lui, tot așa cum 
Noam Morain avea caverne în interiorul sufletului său, bântuite 
pe veci de un călăreț negru. 

De fapt, nu era în Munţii Santa Monica; nu plecase nicăieri. 
Tot ceea ce făcuse fusese să găsească o cale înăuntrul sinelui. 
Era mult mai deplin conștient de aceste lucruri acum, decât 
fusese data trecută. 

„Bine. Dacă nu am făcut călătoria în afara minţii mele și pot 
să mă gândesc la aceste lucruri, să mă gândesc doar, aș putea, 
la fel de bine, să accept ca și restul să-mi pătrundă în minte”. 

Limbile de foc se năpustiră spre el, ca și cum ar fi putut să-l 
adulmece sau chiar să-l vadă; ca și cum ar fi fost cu adevărat 
vii. Era uluitor, dar în același timp chinuitor de moarte. Chiar și 
așa, Jason încerca în continuare să-și suprime senzaţia de 
panică. Focul se unduia spre el, făcea un cerc împrejuru-i. 
Îngrozit, urmărea ce se petrece, în timp ce căldura îi șfichiuia 
faţa, ca tăișul unui cuţit. 

Ar fi putut să scape dacă pocnea din degete - cel puțin așa 
spera. Mark îi promisese și el avea încredere în amicul său, dar 
cum ar fi fost dacă atunci când ar fi încercat, nu avea să se 
întâmple nimic? Ce-ar fi dacă el ar continua să rămână acolo, 
prins în capcana acelui infern? 


VP - 98 


„Dar nimic din toate acestea nu e real. Totul e doar în mintea 
mea. Nu are de ce să-mi fie frică - nu e decât o iluzie”. 

Era surprins de cât de lucidă îi rămăsese gândirea. 

Nu era nici urmă de panică, încă nu. _ 

Apoi își dădu din nou seama că nu era singur. lnăuntrul focului 
era ceva. Nu era vorba de cunoaștere, de faptul că l-ar fi auzit 
sau văzut - îl simţea. Dacă ar fi avut curajul să rămână, l-ar fi și 
văzut; dacă pur și simplu s-ar putea abţine să nu pocnească din 
degete sau să nu creadă că se va arde, dacă pur și simplu ar 
putea să aștepte. 

Cu toate astea, simţea cum în spatele corzilor vocale i se 
aduna un răcnet. Spaima încerca să pună stăpânire pe el, 
devenea de nesuportat. 

Flăcările se furișau tot mai aproape mai să-i atingă picioarele. 
Lama închipuită a căldurii o simţea de parcă era gata să-i facă 
fața fâșii. Nu mai putea să reziste; nimeni nu ar fi putut suporta. 
Degetul mare și arătătorul mâinii sale drepte s-au atins. O 
pocnitură, doar una și totul s-ar termina. 

„Arată-te. La naiba, arată-mi cine ești. Știu că ești aici. Arată- 
te, vreau să te văd!” 

Încet, focul și-a schimbat forma. Oare era o siluetă care se 
elibera din infern? Era doar o iluzie? Strânse din ochi și apoi a 
privit atent la o pată în flăcări, care părea să se miște. Apoi, spre 
groaza lui, silueta făcu un pas afară din flăcări, spre el. O 
creatură cu cap, brațe și picioare - care ardea ca o torţă. 
Flăcările învăluiau trupul fiinţei aceleia din cap și până în 
picioare. Nu avea chip. Flăcările îi acopereau complet faţa - 
dacă fiinţa ar fi avut măcar ochi, un nas și o gură. Nu putea să 
fie o fiinţă omenească. Se zgâia îngrozit la ea. Un duh? Un spirit 
al focului? Neputincios, Jason nu făcu nimic atunci când creatura 
întinse spre el un braț arzând. Mâini în flăcări care se apropiau 
tot mai mult. 

Răcnetul îi ţâșni din gâtlej. Căzu pe spate. Degetul mare găsi 
arătătorul. Pocni din degete. 


VP - 99 


16. Mawkee 


Când formele și contururile din biroul lui Mark începură să 
devină clare, el mai vedea arătarea ieșită din flăcări. Aproape că 
se rostogolise, literalmente, dintr-o lume în alta, dar, slavă 
cerului, cel puţin nu mai simţea durerea părjolitoare a focului. 

Mâinile Kaylei erau încleștate pe încheietura mâinii lui drepte; 
avea ochii căscaţi și plini de spaimă. Stătea ghemuită lângă el, 
iar Mark era în picioare, în spatele ei. Buzele i se mișcau, 
vorbea, dar Jason nu reușea să-l audă, ca și cum ar fi surzit 
brusc. 

Încet, foarte încet, sunetul se strecură înapoi în lumea lui. 
Sună telefonul, dar Mark nu răspunse. 

„Hei, răspunde la telefon”, vru să spună, dar fu surprins să 
descopere că buzele nu i se mișcau. Și nici de ridicat nu se 
putea ridica, aproape ca și cum un sac plin cu pietre deasupra 
lui l-ar fi țintuit locului. Apoi, în fine, vocea lui Mark pătrunse 
până la el: 

— ... că ești bine, Jason. Eşti bine? 

Jason încercă să dea din cap și simți că i se clintește capul. 
Creatura în flăcări dispăruse. 

— M-am întors, zise el cu vocea tremurândă. 

e 

Le povesti ce se întâmplase. Când le descrise cum focul 
căpătase formă și se transformase într-o siluetă, un ciot 
umblător și incandescent, răsuflarea i se opri în gâtlej. Le 
descrise ceea ce văzuse. Să exprime însă cum se simțise era cu 
mult mai complicat. Groaza formidabilă pe care o simțise nu o 
putea transmite decât în formă diluată. Empatia nu putea să 
meargă mai departe. 

Cuvintele pe care le rostea i se păreau goale, nu reușeau nici 
pe departe să exprime panica aceea care îl acaparase în timpul 
hipnozei. 

— Așadar, chiar era ceva în foc, încheie Jason, tremurând. Sau 
focul s-a transformat în ceva, nu știu să spun. 

— E înspăimântător, zise Kayla, în șoaptă. 

— Mark, tu ce crezi despre toate astea? 

Jason își privi prietenul. Mark își freca obrazul cu palma. 


VP - 100 


— Jason, ăsta e doar începutul analizei. Se pare că există un 
fel de experienţă sau o serie de experiențe reprimate. Imaginile 
acestea sunt reprezentările simbolice a ceva, asta cel puţin e 
clar. Oricum, ai făcut o treabă excelentă la ședința de azi. Ai 
reușit să-ţi ţii firea. Nu ai uitat nicio clipă unde te afli și cum să 
ieși din transă. 

— Mulţțam. Dar acum ce facem? 

— Intotdeauna mi-a plăcut să asemăn ședințele de felul 
acesta cu decojitul unei cepe, zise Mark. Primul strat s-a 
desfăcut, dar încă nu s-a terminat. Va trebui să revii acolo de 
câteva ori, încă. Să decojești strat după strat. Nu va fi plăcut, 
dar o să te ajut dacă vrei. 

— Dacă o să continui chestia asta, n-o să o fac decât cu tine, 
îi răspunse Jason. 

— Sunt de aceeași părere, interveni Kayla. 

Jason rămase o clipă gânditor, în tăcere. Nici măcar una dintre 
întrebări nu-și găsise încă răspunsul. Ce era cu focul acela din 
viziunile lui? Pentru Dumnezeu, ce era creatura aceea în flăcări? 
Și ce legătură aveau toate acestea cu cele trei mesaje? 

Mark avea dreptate. Procesul ar putea foarte bine să semene 
cu decojitul unei cepe. Dar Jason simţea că Mark greșea cu 
privire la un lucru. Cu fiecare strat care dispărea, se iveau tot 
mai multe întrebări. 

Şedinţa îl epuizase pe Jason și ar fi dat aproape orice să poată 
înghiţi vreo câteva aspirine și să reușească să doarmă. Cel puţin 
dacă ar fi fost sigur că scapă de visele despre arătarea 
spăimoasă. 

— Putem să ne oprim aici? întrebă el. 

— Bună idee, fu Mark de acord. Și cred că ar fi bine să 
așteptăm câteva zile înainte de a relua ședințele. Dacă 
încercăm să forțăm lucrurile, efectul ar putea să fie nedorit. Ce 
zici dacă ne vedem iar săptămâna viitoare, în aceeași zi, aceeași 
oră? 

— OK. Aşa să facem, a spus Jason. 

El și Kayla își luară la revedere de la Mark. O lăsă pe Kayla să 
conducă până acasă. Tot drumul l-a cercetat constant. 

— O să-mi revin, îi spuse Jason. 

— Da, o să-ți revii. Totul o să fie bine. 

Vocea ei nu era convingătoare. 


VP - 101 


Odată ajunși acasă, Kayla nu fu foarte vorbăreaţă și își tot 
rodea un deget. Jason, la rândul lui, nu reușea să-și scoată din 
minte arătarea și focul. Scoase o sticlă de vin alb din frigider. 
Eticheta nu-i dădea niciun indiciu despre calitatea lui, dar își 
aminti preţul: 4,99 dolari. 

— De cât plătești, de atât primeşti, nu? murmură el, 
deschizând sticla și turnând în două pahare. 

— Vino, haide să ne bucurăm puţin de aerul proaspăt, îi zise 
el Kaylei când trecu pe lângă ea și ieși pe veranda din spatele 
casei. 

Kayla se așeză lângă el pe canapeaua veche și el o cuprinse 
cu braţul pe după umeri. Stătură așa un timp, bucurându-se 
amândoi de priveliștea din fața lor. 

— Jason? zise ea, în final. Vrei să stăm de vorbă? 

Făcu tot posibilul să zâmbească. 

— Sigur, zise într-un final. Dă-i drumul. Tu ce crezi despre 
asta? 

— Cred..., începu ea, apoi scutură din cap. Pur și simplu nu 
știu. Dar îmi tot umblă prin cap. 

— Și mie la fel. 

Jason o trase mai aproape de el. Avea nevoie de soţia lui. 
Acum, mai mult ca niciodată. Pielea îi mirosea a flori. Parfumul 
dulce era plin de amintiri. 

O cunoscuse acum mai bine de patru ani, în timpul unei cine 
de afaceri. Brian Anderson îl invitase din nou la una dintre 
ieșirile lui în oraș cu clienţii: Joe Daniels și Alvin Smith, de la 
Weinstein Productions, unul dintre cei mai mari producători de 
televiziune din strălucitorul Oraș al Ingerilor”. Fusese o seară 
plăcută și reușită petrecută la The Duchess, un restaurant 
elegant de pe Sunset Boulevard. 

Toată seara însă atenţia lui Jason se îndreptase aproape 
numai spre chelneriţa care le servise la masă. In timp ce le lua 
comanda, el o complimentase pentru modul artistic în care își 
strânsese părul în coc, deși nu avea obiceiul să măgulească 
personalul restaurantelor. Cupidon, însă, ascuns undeva, își 
trimisese săgeata spre el. Când, mai târziu, se întrebă despre 
propriile acţiuni, ajunse la concluzia că îl fermecase vocea ei 
sexy și ușor răgușită. 

În timpul antreurilor, el primise un telefon și se scuzase de la 


5 Los Angeles (n.tr.). 
VP - 102 


masă. Rămăsese într-un colț al restaurantului, cu telefonul mobil 
lipit de ureche, în timp ce ea îl urmărea de la distanţă. Își 
reprimase pornirea de a se duce la ea ca să-i spună „Te-am 
căutat toată viaţa mea”. 

Dar nu era așa de îndrăzneţ, iar întâlnirea nu ar fi dus la nimic 
dacă el nu și-ar fi uitat cardul de credit. Când se îndreptau spre 
mașini, la finalul serii, Jason își pipăise buzunarul de la piept al 
cămășii și descoperise că dăduse cardul de credit și semnase 
chitanta, dar cardul nu-i fusese înapoiat. Le ură iute noapte 
bună celorlalţi și se întoarse în restaurant. Iniţial, chelnerița 
fusese surprinsă să-l vadă din nou, dar apoi îl ajutase să-și 
recupereze cardul. Se pare că ea uitase să i-l înapoieze, scuze, 
mii de scuze. Avusese intenţia să-i spună că era în ordine, dar în 
schimb, ceea ce el făcuse - sub un imbold de moment - fusese 
să-și pună mâna peste mâna ei. 

Privirile li se întâlniseră. Apoi ea își așezase cealaltă mână 
peste a lui. Ochii îi străluceau și, fără nicio vorbă, acela fu 
momentul în care se produsese conexiunea dintre ei. 

Chiar a doua seară Jason revenise să ia cina la The Duchess. 
Singur. Și lucrurile evoluară apoi destul de rapid. 

A aflat că Kayla studiase la Heald College, o școală care 
pregătea secretare. Călătorise timp de șase luni prin Europa, cu 
rucsacul în spate și acum încerca să-și găsească o slujbă. Dar nu 
era ușor să găsească un serviciu potrivit și de aceea era 
chelneriţă. 

A, da, și mai era și povestea cu Ralph. Prima dată când au 
ieșit să bea un pahar împreună, nu pomenise nimic despre el. La 
a doua lor întâlnire, i-a povestit. De-a lungul anilor Jason a aflat 
treptat mai multe informaţii, dar niciodată întreaga poveste. 
După moartea lui Ralph, ea a plecat în Europa și a vizitat mai 
multe ţări. Călătoria îi fusese plătită în parte de părinţii ei, în 
parte cu banii pe care îi câștigase chiar ea, din slujbele avute pe 
la baruri și cârciumi. 

Nu peste mult timp el începuse să petreacă mai multe nopţi la 
ea acasă decât în casa lui, care era în reparaţii. S-au căsătorit în 
februarie, la un an și opt luni de la cina de afaceri de la The 
Duchess, într-o zi însorită, ca de primăvară. Erau îndrăgostiți și 
nu mai voiau să aștepte. A fost o zi de neuitat. Între timp, Kayla 
obținuse slujba pe care o avea și acum, la Demas Electrical, un 
serviciu care îi plăcea mult. 


VP - 103 


Erau căsătoriţi de aproape doi ani și jumătate. Nu avuseseră 
niciodată probleme. Cu excepţia lunii aprilie din 2008, când mai 
întâi murise bunica ei, iar apoi - în august - bunicul Kaylei, 
amândoi bunicii ei materni. 

Pierderea celor doi îi frânsese inima. Pe urmă, în luna 
noiembrie a aceluiași an, Rose Salladay, o prietenă cu care 
obișnuia să joace sqwashe, fusese ucisă într-un accident de 
mașină, ceea ce transformase totul într-o tragedie și mai mare. 
Kayla intră într-o depresie care dură luni întregi. 

Recent murise și unchiul Chris. Firește, mai ales felul în care 
el părăsise această lume constituise un șoc uriaș. În primele 
câteva zile, ea nu făcuse decât să plângă. În timpul ceremoniei 
funerare Kayla fusese palidă ca varul, cu ochelari de soare care 
îi ascundeau ochii înroșiţi. Jason se așteptase să treacă un timp 
înainte ca ea să fie în stare să depășească această pierdere, dar 
rămase plăcut surprins când, curând după înmormântare, Kayla 
reuși să-și reia viaţa normală. Încă nu îndrăznise să o întrebe 
cum de părea să facă faţă așa de bine de astă dată, de teamă 
ca întrebarea lui simplă să nu-i redeschidă vechile răni. Poate că 
avea oarecare legătură cu faptul că o nenorocire întâmplată în 
familia ei sau prietenilor apropiaţi era mai traumatizantă pentru 
ea decât moartea unei persoane relativ străine. 

Indiferent cum ar fi fost, moartea o tulbura, pentru a folosi o 
expresie blajină. 

E| se temea de foc, ea avea chestia asta. 

a 

Se trezi din cauza unor trosnituri diabolice. Patul îi luase foc. 
Limbi înalte și furioase se ridicau în jurul lui și al Kaylei care 
dormea încă. In față îl izbea o căldură dogoritoare. La piciorul 
patului era o siluetă care ardea scânteietor - spiritul focului. 
Panicat peste fire, nu reuși să facă decât atât: să pocnească din 
degete. Nu se întâmplă nimic. Flăcările nu dispărură, nici 
creatura. De data asta nu mai era vorba de un coșmar, nici de 
hipnoză; acum era ceva real. 

De la arătarea înfricoșătoare veni un sunet zbuciumat, 
aidoma vuietului flăcărilor înteţite. Sau poate că era un vaiet, un 
geamăt șuierat? | se păru că aude ceva între cele două. 

Mawkee... 


€ sport cu racheta și o minge goală din cauciuc, jucat de doi (single) sau patru (dublu) 
jucători pe un teren închis de patru pereți. (n.tr.). 


VP - 104 


Șuierul părea să vină dinspre focul înăbușitor. 

Arătarea se trase mai aproape, acum era chiar pe pat, se târa 
spre el și Kayla. Căldura era îngrozitoare. Flăcările ascundeau 
încă faţa făpturii. 

Acum ajunsese foarte aproape, ridică o mână arzând, gata să- 
și pună degetele în flăcări pe faţa lui, să i le bage în ochi, gata 
să... 
Un țipăt pătrunzător izbucni din gâtlejul lui Jason. 

Și apoi se trezi. Din nou. 

Nu era nicio arătare, niciun foc... nicăieri. 

Lângă el Kayla stătea ridicată, ţeapănă ca o scândură, și îl 
privea fix. 

— Incă un coșmar, zise el, înfiorat, înainte ca ea să poată 
spune ceva. Unul foarte real, de astă dată. 

„Mark nu mi-a închis mintea cum trebuie” fu primul lui gând. 

Al doilea a fost „Mawkee?” 

Fonetic, includea cuvântul cheie! în el. 

Cheia către ce? 

Işi puse capul transpirat înapoi pe pernă, silindu-și inima care 
îi bubuia în piept să se potolească. Din nou, focul nu fusese 
decât în mintea lui. El avea adesea coșmaruri. 

Dar acesta era cel mai rău pe care îl avusese de multă, multă 
vreme. 


7 Joc fonetic intraductibil - key (pronunţat la fel ca și kee) înseamnă cheie (în Ib. engl. 
în orig.). (n.tr.). 


VP - 105 


17. Saddle Peak 


A doua zi dimineaţă avu nevoie de câteva aspirine ca să 
potolească o durere de cap fioroasă. Nu știa ce să facă în 
legătură cu coșmarul. Fusese așa de sigur, în acele momente, 
că era treaz. Dar probabil se înșelase. Se pare că devenea din 
ce în ce mai puţin capabil să facă deosebirea între iluzie și 
realitate. În cazul acesta, avea cu atât mai mult motive să se 
îngrijoreze. Dar, oricum ar fi stat lucrurile, trebuia să meargă 
mai departe. 

Imediat după ce luă două pastile pentru durerea de cap, îl 
sună pe Lou Briggs. 

— Nu merge prea bine, Jason, îi spuse Lou. Încă nu am găsit 
piramida. Incep să cred că și mormântul a fost introdus în 
imagine tot cu Photoshop. 

— E posibil? îl întrebă Jason. 

— Nu pare probabil. Nu am reușit să găsesc o cale prin care 
să o pot face. Dar nici eu nu le știu pe toate. Îmi pare rău. 

— Tu încearcă în continuare, mai spuse Jason înainte să 
închidă. 

Aflat sub duș, gândurile i se întoarseră către tufișurile de pe 
cărarea care ducea la Saddle Peak. Oare de ce poarta către 
coșmarul lui se afla tocmai în acel loc? Crezuse că nu avea 
decât amintiri plăcute din locul cu pricina. 

In sinea lui creștea dorinţa bruscă de a se duce acolo - nu să-l 
vadă din poziția culcat pe canapeaua lui Mark, ci cu ochii proprii. 
Avea nevoie să vadă el însuși tufișurile reale de acolo. 

li pomeni Kaylei despre asta. 

— E o idee bună, zise ea. Vin și eu cu tine. 

Se gândi pentru o clipă să-l sune pe Mark, dar hotărî să nu o 
facă. La urma urmelor, și pentru Mark era un weekend liber. Mai 
bine să meargă până acolo să arunce o privire. 

Luară un mic dejun rapid și apoi ieșiră pe ușa casei Canyon 
View. Chiar și așa de devreme cum era, Fernhill era deja scăldat 
în căldura soarelui de iulie. Chiar dacă Jason nu locuia decât de 
câţiva ani în oraș, se simţea aici mai mult decât acasă. 
Localitatea cuibărită între munţi era un rai de tihnă în 
comparaţie cu Los Angeles, care nu se afla decât la vreo 


VP - 106 


patruzeci de kilometri mai departe. 

Traversară cu mașina propriul Beverly Hills al Fernhill-ului, un 
cartier care își datora porecla numărului mare de artizani, artiști 
și autori care își luaseră reședințe acolo. Cei mai mulți veniseră 
din Los Angeles și se adunaseră aici în speranța că își vor găsi 
inspiraţia. Jason admiră casele sculptorului David Mayne, care își 
construise o reputaţie în cercurile artistice și a lui Richard 
Hawthorne, autor de romane cu suspans, aflate una lângă 
cealaltă. Cei doi reprezentau singurele nume faimoase din 
Fernhill. Işi aminti ceva și chicoti, în ciuda tristeţii pe care o 
simţea în sinea lui. 

— O poantă secretă? întrebă Kayla. 

— Mi-am amintit de petrecerea în grădină dată de Hawthorne 
anul trecut. 

— A, aia, zise ea, fără să manifeste același amuzament. Cum 
aș putea să uit? A fost așa de stânjenitor! 

Onorat foarte că fusese invitat, Jason își cumpărase un 
costum Armani nou, pentru ocazie. Apoi Kayla se întorsese de la 
barul petrecerii cu două pahare de vin alb. Dar se împiedicase 
de un cablu care alimenta luminile din grădină, iar conţinutul 
ambelor pahare se vărsase pe pieptarul costumului său scump. 
O clipă simţise cum îl cuprinde furia, dar aceasta se topise când 
o văzuse pe soția lui devenind roșie ca sfecla. Sărise imediat să-l 
ajute și îi salvase costumul presărându-l cu sare. 

La volanul mașinii Chrysler a Kaylei, Jason ieși din prietenosul 
lor orășel. Șase mii de suflete locuiau în Fernhill, dar era o 
comunitate cu o viaţă socială activă, așa că oferea o gamă largă 
de facilităţi, de la săli de Tai Chi, la întâlniri ale Alcoolicilor 
Anonimi. 

Nu le luă prea mult ca să parcurgă cei doisprezece kilometri 
spre parcarea de pământ de la poalele culmii Saddle Peak. 
Urcușul până la frunziș însemna încă alţi cinci kilometri. Poteca 
mergea și mai departe, cale de câţiva kilometri, apoi se bifurca, 
dând excursioniștilor posibilitatea să aleagă unul din trasee, 
fiecare cu numele lui. Preferatul lor era Ocean High Trail. 

Nu erau primii turiști de azi: câteva mașini erau deja în 
parcare. Işi puseră încălţările pentru drumeţii și porniră. 


3 Tai Chi Chuan - una din cele mai eficiente arte marţiale interne, recunoscută în 
același timp pentru efectele benefice asupra sănătății și longevităţii practicanţilor. 
(n.tr.). 


VP - 107 


În timpul plimbării fiecare rămase adâncit în propriile gânduri, 
iar tăcerea dintre ei era ceva neobișnuit. Pe măsură ce se 
apropiau de destinaţie, Jason simțea un fior rece, în ciuda 
soarelui californian. 

lată și iarba înaltă unde el și Kayla făcuseră dragoste, chiar în 
spatele bătrânului stejar. 

Și tot acolo, la vreo zece metri mai sus, acolo unde cărarea 
cotea brusc, erau tufele. Se opri. 

— Și? întrebă Kayla. 

Jason mai făcu câţiva pași, simţea cum crește în el o senzaţie 
de împotrivire, de parcă se apropia de marginea unei prăpăstii. 
Când ajunse în dreptul tufelor, descoperi că nu erau decât atât, 
nimic mai mult. li era teamă să atingă plantele, dar până la 
urmă dădu cu grijă la o parte câteva ramuri și le adulmecă, 
asemenea unei pisici aflate la prima ei incursiune afară. 

Printre tufișuri existau zone fără vegetaţie, ceea ce el crezuse 
că erau găuri negre. Chiar dacă frunzișul părea exact așa cum îi 
apăruse în timpul ședinței lui cu Mark, el nu era în stare să își 
dea seama prin care dintre deschideri trecuse ca să ajungă în 
întunericul straniu și în focul acela de iad. 

— Ciudat lucru, murmură el. 

— Ce? vru să știe Kayla. 

— Nu știu unde e. 

— Unde e ce? 

Se dădu un pas înapoi, căută orbește și îi prinse mâna Kaylei. 

— Asta e locul. Pe aici am intrat în timpul hipnozei. Dar... 

În timp ce se gândea cum să continue, îi strânse mâna. 

— Nu știu ce să fac mai departe. Am trecut pe undeva, printr- 
una dintre deschideri. Dar care era? 

Niciuna dintre găurile negre din frunziș nu era trecerea către 
o altă lume. Pe pământul nisipos de sub tufe erau crengi uscate, 
frunze moarte, pietricele cenușii și câțiva bolovani, dar asta era 
tot. 

Kayla nu zise nimic, dându-i lui Jason răgazul să se 
gândească. 

Jason privea în sus și ascultă cu toate simţurile. Ciripitul 
păsărilor, foșnetul șoptit al frunzelor, adierea vântului, 
mirosurile dulci ale pădurii. Nu mai era nimic altceva. Absolut 
nimic. 

Cu toate astea... 


VP - 108 


Cu toate astea, focul sfârâia undeva. Înăuntrul lui. 

Se întoarse spre Kayla. 

— Ceva mi s-a întâmplat. 

Chiar dacă erau cuvinte rostite de el, nu le găsea deocamdată 
niciun înțeles. 

— Înăuntrul meu... a murit ceva. 

Chipul ei se înăspri deodată și pupilele i se dilatară, iar ea îi 
aruncă o privire ca de gheață, Era o privire pe care nu i-o mai 
văzuse niciodată până acum. Inţelese ce-i trecea ei prin minte, 
dar era prea târziu. Spusese ceva foarte, foarte rău, ceva ce ea 
nu dorise să audă. 

— Nu vreau să spun că nu sunt în viaţă... nu știu ce am vrut 
să spun, zise el cu răsuflarea tăiată. Imi pare rău. Uită ce-am zis. 

O privi implorator. Kayla își feri privirea și-și trase mâna dintr- 
a lui. 

— Dacă ai terminat aici, putem să plecăm? întrebă ea cu 
răceală. 

— Da, cred că am terminat. 

— Bun. 

Ea îi întoarse spatele și porni să coboare. El mai așteptă 
câteva secunde, apoi o urmă, gândindu-se la ce spusese. Nu, ce 
scosese pe gură. Nu e/spusese asta. Fusese... 

„A venit de undeva din interiorul meu, dar nu am fost eu”. 

Jason simţi cum îi alunecă un fior pe șira spinării. 

Dar îl rănea reacţia Kaylei. Ea se îndepărta cu pași mari de el. 

e 

Atmosfera dintre ei nu se îmbunătăţi nici după ce ajunseră 
acasă. Kayla se duse în micul birou și, din living, Jason o auzi 
vorbind la telefon. Era evident că avea nevoie să se descarce 
sporovăind cu prietenele. O lăsă în pace și se așeză gânditor în 
fotoliul suspendat de pe verandă. După o jumătate de oră intră 
înapoi în casă. Kayla era tot în birou. Nu mai vorbea la telefon, ci 
doar stătea acolo, privind tristă în gol. 

— Hei, zise el voios. Am venit în misiune de pace. 

Flutură stângaci un pumn pe jumătate strâns, imitând un 
steag alb de armistițiu. 

— Putem să discutăm despre asta? 

Dispoziția ei rămase neschimbată. 

— Intotdeauna putem să discutăm, răspunse ea. 

— Bine. Ce să fac să îndrept lucrurile? 


VP - 109 


Furia ei se topi ca un cub de gheață la soare și Kayla se 
încruntă îngrijorată. 

— Jason, vreau să te ajut. Tu știi, adăugă ea, ridicând glasul, 
că eu chiar cred că e un lucru bun faptul că încerci să găsești o 
explicaţie pentru coșmarurile tale, indiferent cât de îngrozitoare 
sunt ele. Dar un lucru e sigur, tu ești în viaţă. Exiști. Te văd cum 
stai acolo și nu ești o fantomă. 

— Nu sunt fantomă? zâmbi Jason. Ești sigură? 

— Cum? făcu ea, consternată. 

— Nu crezi că ar trebui să verifici? Să testezi dacă sunt chiar 
în carne și oase? 

Kayla zâmbi și ea. În sfârșit! De prea mult timp nu-i mai 
văzuse zâmbetul. Privirea i se îmblânzise. 

— OK, șopti ea, întinzând mâna. Vino, încoace, musiu. 

e 

Mai târziu, întinși unul lângă altul în pat, Kayla aduse chiar ea 
vorba despre întâmplările din ultimele zile. 

— Pare să fie ceva ce tu ţi-ai reprimat, începu ea, mă întreb... 

— Despre ce e vorba, îi termină el gândul, obosit. 

— Și chestia aia cu focul..., continuă Kayla, cutremurându-se. 
Creatura asta, cum îi spui tu. Ce e? 

— Habar n-am, zise Jason. În visul meu de noaptea trecută am 
auzit un sunet. Mawkee. Cheie. Ce cheie? 

Se întoarse spre ea și trasă sfârcul cu degetul. 

— Totuși, sunt în continuare de părere că nu am fost niciodată 
într-un incendiu. Așadar, de unde îmi vine fobia asta? Și visele 
devin din ce în ce mai ciudate. 

— Poate să fie vorba despre altceva, spuse ea. 

— Ca de exemplu? 

— Care este cea mai veche amintire a ta legată de foc? 

— Doamne, Kayla, de unde să știu? 

— Nu trebuie neapărat să fi fost tu însuți într-un incendiu, 
adăugă ea. Poate că ai fost martorul unuia, ai văzut victimele, 
oameni care au murit. E o posibilitate, nu-i așa? Poate că focul și 
chestia aia au o legătură cu asta. 

— Înţeleg ce vrei să spui. 

— S-a întâmplat vreodată ceva de genul acesta? Poate să fie 
asta explicația? 

Jason scormoni adânc în amintirile sale. 

— Nu, sigur nu, din câte îmi pot eu aminti, zise el apoi 


VP - 110 


clătinând din cap. 

— Cu toate astea, trebuie să fi avut vreun fel de experienţă 
îngrozitoare legată de foc, mai insistă ea. Totul indică acum 
către așa ceva. Poate că a fost cu foarte mult timp în urmă. Atât 
de mult, încât ai uitat de atunci. 

Jason își mai cercetă o dată amintirile. 

— Înţeleg de ce ar fi raţional să credem astfel. Știi ce, hai să 
ne lămurim o dată pentru totdeauna. O să-l sun pe singurul om 
care ar trebui să știe. 

Kayla ridică din sprâncene în timp ce el se ridică pe marginea 
patului și luă telefonul. Formă un număr și la capătul celălalt i se 
răspunse aproape imediat. 

— Alo? 

— Tată, eu sunt, a zis Jason. Ce faci? 

— Excelent, băiete. Tyler și Roger vin încoace, trebuie să 
sosească dintr-o clipă în alta. 

— Minunat. Unde mergeţi? 

— Nicăieri. O să bem o bere împreună. Mai mult de una, 
bănuiesc. Și probabil o să jucăm niște cărți. 

— Așa, deci. O după-amiază cu băieţii, comentă Jason. 

— Exact. Mă menţine tânăr, glumi Edward. 

— Bravo ţie, a spus Jason, pregătindu-se să atace subiectul. 
Ascultă, tată, vreau să te întreb ceva. Am mai vorbit noi despre 
asta până acum, dar trebuie să fiu sigur. E vorba de... știi tu, de 
felul în care urăsc eu focul. 

— Da? zise Edward, coborându-și vocea. 

Nu era subiectul lui preferat. 

— Te-am mai întrebat și altă dată, știu. Cu toate astea, 
adăugă el inspirând profund, am avut vreodată, cu mult timp în 
urmă, vreo experienţă care ar putea explica frica mea? M-am 
aflat vreodată aproape de vreun foc mare? E posibil să fi văzut 
ceva care, în fine, să mă fi înspăimântat? 

— Haide, băiete, zise Edward. Dacă ar fi fost așa, ţi-aș fi spus. 
Eu și maică-ta ne făceam atâtea griji cu hmm... există un cuvânt 
complicat care o denumește, care e? 

— Pirofobie, șopti Jason. 

— Exact. Ţi-a revenit? 

— Ei, nu e niciodată prea departe de gândul meu, răspunse 
Jason, păstrând tonul lejer. Mă întrebam doar cum Dumnezeu a 
început totul. 


VP - 111 


Edward oftă atât de tare că s-a auzit în receptor. 

— Jason, te rog să mă crezi, dacă aș fi știut ceva, ţi-aș fi spus 
demult. 

— OK, bine. Atunci, încă o încercare. L-ai auzit vreodată pe 
Pete McGray pomenind ceva despre asta? 

Edward rămase câteva momente tăcut. În liniștea care se 
lăsase, Jason putea să audă că tatăl lui nu era deloc fericit că îl 
amestecase pe Pete în chestia asta. Dar nu avea încotro. 
Trebuia să analizeze toate aspectele. 

— Nu, fiule, nici pe el nu l-am auzit vreodată vorbind despre 
așa ceva. Crede-mă. 

Jason se lăsă pe spate, dându-și părul din ochi. 

— Înţeleg, tată. Trebuia doar să mai aud încă o dată asta. 

Încheie conversaţia. 

— A zis că nu, îi spuse el Kaylei. Nici tata nu are nimic nou de 
adăugat. Nu că m-aș fi așteptat la altceva. 

— Atunci, ce se petrece? murmură ea, scuturând din cap. 
Poate că nu contează și că trebuie să dai totul deoparte, să nu 
te mai gândești la asta. 

Jason avea dubii serioase că ar putea să o facă. 

Până cu câteva zile în urmă, fusese un om fără griji și fericit. 
Viaţa îi era lină și clară. Era binecuvântat cu o minte ageră și un 
aspect plăcut, avusese o copilărie fericită, întotdeauna obținuse 
note bune în facultate, își găsise o slujbă bună și o soţie 
minunată. Totul era în ordine. Absolut totul. 

„Trecutul meu pare să fie limpede, se gândea el. Nu sunt 
urme de pârjol în trecut”. 

Cu excepția cazului când, poate, se înșela. Din ce în ce mai 
mult, așa părea că stau lucrurile. _ 

Noaptea era înmiresmată și încă la început. li gustă gura 
moale. Buzele lui hoinăriră mai departe, de pe gâtul subţire, la 
sânii ei plini și mai jos, spre abdomenul ferm. Apoi îi exploră cu 
limba cele mai intime cotloane. Ea gemea ușor, se trase mai sus 
puţin și își încolăci braţele în jurul umerilor săi. O sărută, ea îi 
zâmbi seducător și se lăsă înapoi pe pernele moi. O penetră și 
se împlântă adânc, închizând pentru o clipă ochii. Când îi aruncă 
o privire drăgăstoasă, fu surprins să vadă rânjetul de pe chipul 
ei. Gropiţele obișnuite erau tot în obraji, dar scânteia din ochi îi 
dispăruse. Ochii îl străfulgeraseră deodată, întunecaţi, negri ca 
iadul. 


VP - 112 


Pe obrazul ei drept apăru o pată cenușie. Solzi de piele 
începeau să se desprindă și el începu să simtă mirosul înţepător 
al fumului. Apoi obrazul ei stâng luă foc. Imediat, același lucru 
se petrecu și cu obrazul drept. Flăcări îi răbufneau din gură, 
focul îi mocnea în păr, flăcările i se prelingeau de-a lungul 
brațelor, pe trup și picioare. 

Se trase înapoi, îngrozit. Focul o mistuia. Pentru o clipă, Jason 
fu cuprins de o panică oarbă. Dar în secunda următoare înţelese 
că toate astea nu puteau să se petreacă în realitate. Kayla 
dispăruse, iar el rămase cu ochii ţintuiţi la o făptură făcută din 
nimic altceva decât flăcări furioase. Flăcări care ar fi trebuit să 
cuprindă întreaga încăpere, dar nu o făcuseră. Kayla era singura 
care ardea. Dar nu mai era Kayla, era arătarea de foc. Făcuse 
dragoste cu chestia aceea? 

Creatura se înălță grozavă. Brațele în flăcări se întindeau să-l 
cuprindă și din mijlocul flăcărilor fremătânde auzi din nou 
șuierul, aceleași sunete pe care le auzise și în coșmarul anterior. 

Mawkee... Mawkee... 

Arătarea de foc se târa spre el și Jason se dădu înapoi, 
împleticindu-se stângaci, și căzu jos din pat... 

e 

Tresări și se trezi. 

Iși agită brațele. Era încă în pat, nu căzuse. Kayla dormea 
liniștită și senină alături de el. Era noapte, întuneric, nu era 
niciun foc. Fusese un vis, doar un alt vis. 

Inima îi bătea să-i sară din piept. Simţi cum i se prelingeau 
broboanele de sudoare pe faţă. Și mirosea duhoarea remanentă 
de carne arsă. 

Cu ochii minţii, Jason mai vedea încă flăcările, mai auzea 
vocea aceea teribilă care îi răsuna în urechi. 

Dură mult până când respiraţia îi reveni la normal, până când 
bătăile inimii deveniră firești. Lângă el, Kayla nu se mișcase. 
Dormea în continuare. 

leși în vârful picioarelor pe verandă, se așeză în fotoliul 
suspendat și-și îngropă faţa în mâini, cu ochii închiși. 

Până în acea după-amiază nu vorbiseră despre anxietăţile lui. 
leșiseră în oraș la cină, în Malibu Palm, și se simţiseră minunat. 

Când se duseseră la culcare, Jason era fericit și ostenit, 
convins că va trece noaptea fără să viseze. larăși nu avusese 
norocul să fie așa. 


VP-113 


Disperarea îl măcina. Prima fotografie polaroid declanșase un 
șir de evenimente care începuseră să se ramifice din ce în ce 
mai mult. Acum se concentraseră pe propria anxietate legată de 
foc. Era o groază veche, încă de pe vremea când era doar un 
băieţel. 

Apoi își aminti altceva. 

lar amintirea îl izbi ca o lovitură de pumn în plină figură. 


VP - 114 


18. Mapeetaa 


Era ora trei și zece noaptea și el era treaz. Jason se ridică din 
fotoliu și intră din verandă în biroul lui, aprinse lumina și 
deschise dulapul din stejar. Pe raftul de sus era o cutie pe care o 
tot cărase după el de fiecare dată când se mutase dintr-un loc în 
altul, menținându-și astfel trecutul viu. 

Jason puse cutia pe birou și rămase o clipă cu ochii la ea, 
lăsând tăcerea să îl învăluie. Asta îl calmă. Se simțea în sfârșit 
împăcat din nou, deși probabil că nu avea să dureze. Scoase din 
cutie lucrul care se găsea deasupra. Era un album de fotografii 
de culoare bleu-prăfuit, care conţinea pozele din copilăria lui. II 
așeză lângă cutie. Apoi scoase un set de carneţele, foi de hârtii 
scrise și încă alte fotografii. 

Când era mic obișnuia să deseneze cu frenezie. Acum își 
căută vechile desene și le găsi, aproape pe fundul cutiei. Scurta 
lui perioadă de calm interior se sfârșea din nou. 

Multe dintre desene erau despre foc. O casă cuprinsă de 
flăcări. Un copac arzând. Ba, chiar un soare înconjurat de 
vâlvătăi. 

Văzându-le după atâta vreme, trebuia să recunoască faptul că 
nu dăduse pe dinafară de talent creativ și, de fapt, nici acum nu 
era altfel. Desenele erau rudimentare, abstracte, copilărești. 

Cu toate acestea, se pare că avusese dintotdeauna o obsesie 
pentru foc. Următorul desen era unul cu vreo zece morminte. 
Pietre funerare în poziţii ciudate, care ieșeau din pământ, poate 
un cimitir. Puse foaia de hârtie pe birou și o netezi. Alte flăcări, 
pietrele funerare cuprinse de un nor mare și roșu care trebuia să 
reprezinte o formidabilă incandescenţă. Piatra funerară din 
centru avea un nume mâzgălit pe ea, cu o caligrafie de copil. 


„Mapeetaa”. 


De acesta își amintise. De desenul acesta, cu acel cuvânt din 
el. 

Se lăsă pe spate, își trecu degetele prin păr și își masă aripile 
nasului cu cele două degete arătătoare. 

„Mawkee. Mapeetaa”. 


VP - 115 


Cuvintele erau diferite, dar întrucâtva similare. Mapeetaa era 
ceva ce scrisese el însuși, acum un sfert de secol. 

Doamne, ce însemna asta? De unde venea? 

Brusc, îl văzu cu ochii minţii pe unchiul Chris, bărbatul care îi 
păcălise pe ei toţi. Nu spusese niciodată nimănui că suferea de 
o formă incurabilă de cancer; ascunsese și faptul că făcuse o 
depresie din cauza asta. Și, lucrul cel mai important, că durerea 
era prea mare pentru a o mai putea suporta. Se spânzurase și 
lăsase în urmă doar un bilet. Jason l-ar fi ajutat, dar Chris nu-i 
dăduse prilejul. Nu dăduse nimănui ocazia de a-și oferi sprijinul 
în vreun fel. 

Acum Chris îi apăruse în minte, nu doar viu și sănătos, dar cu 
aproape douăzeci sau treizeci de ani mai tânăr. Barba nu îi era 
așa de lungă cum avea să fie mai târziu, părul nu era la fel de 
cărunt și încă nu semăna cu un Moș Crăciun fără costum. 

Chris își mișca buzele, spunea ceva, dar Jason nu putea să-l 
audă. Cu toate astea, i se păru că știe care era cuvântul rostit 
de Chris. Țâșni cu putere din amintirea lui Jason, ca un delfin 
care se pregătește sub luciul apei pentru un salt elegant. 

e 

Kayla se trezi și își dădu seama imediat că Jason nu era alături 
de ea. Ridică din sprâncene. Era duminică, o zi în care, de 
obicei, el nu se scula odată cu zorile. Căscă și se întinse leneșă, 
adunându-și curajul de a părăsi căldura confortabilă a patului. 
Mai întâi picioarele. Degetele găsiră papucii și Kayla se încălță. 
Apoi se sculă, își puse un halat de casă și porni în căutarea lui 
Jason. 

El era în birou, în fața computerului. Luă ostentativ ceasul 
Donald Duck de pe masa de lucru din stejar, așa de mare, că 
aproape umplea micul birou, și se uită la oră. 

— Opt și cinci, duminică dimineaţa. Ar trebui să fii încă în pat. 
Orice motiv pentru care te-ai sculat așa de devreme ar trebui să 
includă și faptul că mi-ai făcut o ceașcă de ceai. 

Il necăjea. leri fusese de-a dreptul furioasă pe el, dar nu-i 
plăcea sentimentul. Nu voia să fie supărată. 

— O ceașcă de ceai vine acuși. 

Se aplecă spre el, îi sărută obrajii aspri de la barba care îi 
crescuse și aruncă o privire spre ecran. 

— Ce făceai? 

— Căutam, răspunse el. 


VP - 116 


— Ce căutai? 

— Ești prea curioasă pentru ora asta matinală. 

— Tu ești de vină. Tu mă faci curioasă. 

— Ce zici dacă îţi povestesc la micul dejun? Nu e un plan bun? 

— Desigur. 

e 

Îi povesti cum se trezise în timpul nopţii și nu mai reușise să 
adoarmă. Şi cum își amintise brusc de ceva. Un cuvânt nou și 
enigmatic. Nu îi spuse că în visul lui ea se transformase într-o 
torţă vie. Un alt lucru pe care nu-l dezvălui fu despre desenul lui 
și Chris, care, în amintirea lui spusese același cuvânt. O făcu 
tocmai ca să evite orice fel de capcană care ar fi putut-o arunca 
pe Kayla din nou în depresia ei despre cum acest mister căpăta 
din ce în ce mai mult un iz de ocult. 

— Mapeetaa, zise Jason, exact așa cum simţea că ar fi rostit 
cuvântul și Chris, chiar dacă nu putea să fie sigur. Incepe cu 
litera M. Exact ca în fotografie. Și seamănă puţin și cu Mawkee. 

— Vrei să spui că M vine de la Mawkee sau Mapeetaa? Ce 
înseamnă Mapeetaa? 

— Nu am nici cea mai mică idee. Mi se pare că sună destul de 
enigmatic. 

— Aproape ca un zeu indian sau ceva. 

— Nu dacă te iei după Google. „Mapeetaa” nu a dat niciun 
rezultat la căutare. Dar ar fi chiar mai ciudat dacă nu ar însemna 
nimic. 

— Bineînţeles. Probabil că înseamnă ceva. Dar ce? 

Jason strânse din umeri și se ridică. 

— Mai vrei o chiflă? 

Îi întinse coșul cu pâine și ea luă un croasant. 

— Ce, Jason? Ce înseamnă? 

Luă și el unul, îl tăie în două și întinse niște gem pe el. 

— Kayla, nu am nici cea mai mică idee. De aceea căutam pe 
Google. Trebuie să încep de undeva. 

Ea se uită la el cu croasantul încă în mână. 

— Și cuvântul ăsta, Mapeetaa, ţi-a venit în minte așa, 
deodată? 

— Da, așa. 

Minţea? Pe de o parte, nu, întrucât cuvântul răsărise brusc, 
asemenea unei comori pierdute pe care marea o readuce uneori 
la țărm; dar, pe de altă parte, îl folosise chiar el, acum mult timp 


VP - 117 


în urmă. 

— Deși acum încep să mă îndoiesc despre felul cum e scris. 
Mă întreb de ce... 

S-a uitat un moment la ea, pe gânduri. 

— Poate că se scrie altfel. 

Kayla își umplu paharul cu suc proaspăt de portocale. 

— Să spun drept, am sperat că măcar o dată nu va trebui să 
discutăm despre tot balamucul ăsta, zise ea. 

Jason își dădea seama că era sinceră. Vorbea din adâncul 
inimii. Kayla voia să-și planifice viaţa. Să aibă copii, să fie 
fericită. 

Chipul lui căpătă o expresie abătută. 

— Trebuie să aflu, Kayla. Altfel, n-o să-mi găsesc liniștea. De 
aceea nu pot să renunţ. 

Nu, nu putea să renunțe, indiferent de părerea ei. 

e 

După micul dejun Kayla strânse masa. Jason se întorsese 
înapoi în birou, probabil să caute în continuare pe Google. 

Ea deschise ușile glisante către verandă. Nu era nevoie să 
folosească o cheie, pentru că Jason uitase din nou să le încuie. 
intinse laveta de bucătărie pe un scaun, la uscat și își luă un 
răgaz ca să admire panorama din faţa ei, scăldată în lumina 
soarelui de dimineaţă. Auzi o voce agitată, care venea de 
undeva din dreapta. Ușor încruntată, se întoarse și făcu câţiva 
pași spre colţul verandei, între gardul viu și treptele care 
coborau spre aleea pentru mașini unde era parcată mașina ei. 
Vocea se dovedi afla vecinului lor, Allan. Se părea că îl luase la 
trântă un furtun de grădină care se încăpăţâna să reziste 
eforturilor lui de a-l descâlci. Pentru o clipă, pe chip i se ivi un 
zâmbet. Se răsuci și intră înapoi în casă. Apoi, imediat se 
întristă. 

Mapeetaa. Rosti cuvântul cu glas tare, ca pentru sine. Felul în 

care îl rostise acum avea o notă amenințătoare. 
__Zări calendarul de pe perete și propria ei însemnare de pe el. 
In dimineaţa asta trebuia să se fi dus la jogging cu Simone. Se 
cunoscuseră pe când erau amândouă chelneriţe la The Duchess 
și deveniseră prietene apropiate. 

Kayla uitase complet de planurile lor. Se gândi să o sune pe 
Simone ca să anuleze întâlnirea. Dar apoi se răzgândi. 

„Poate că ar trebui să mă duc. S-ar putea să-mi facă bine să 


VP - 118 


respir aer proaspăt pentru câteva ore”. 

Decise să nu anuleze întâlnirea. Aici, în casă, moara 
îngrijorărilor continua să macine, de fiecare dată peste aceleași 
preocupări și griji ca întotdeauna. 

Nu era vorba numai de Jason. Kayla se gândea și la Ralph 
care, în felul lui, fusese la fel de fascinat de moarte ca și Jason. 

Ralph fusese obsedat de trupul lui și de sănătate. Nu se 
atingea niciodată decât de produsele cele mai sănătoase, refuza 
să stea în aceeași încăpere cu persoane care fumau și era 
aproape prea atletic. Dacă nu mergea la sală fie și doar o seară, 
devenea nervos. Uneori suferea de accese de tristețe pentru că 
viaţa era prea scurtă, mult prea scurtă. Ea nu-l luase niciodată 
în serios. „Mda, nu trăim decât vreo optzeci și ceva de ani sau 
pe aici. Și, ce?” 

Pentru el asta nu fusese niciodată un subiect de amuzament. 

„N-o să ajung niciodată atât de bătrân, Kayla, spusese el 
odată, în timpul unui episod de melancolie. O să fiu demult 
plecat atunci. Nu voi trăi prea mult”. 

Kayla îi tot spunea să nu o mai sperie. După atacul de cord al 
lui Ralph, ea se gândi adeseori la cuvintele lui profetice și stătu 
de vorbă cu oameni care avuseseră experiențe similare. Auzise 
niște povestiri extraordinare. Una care îi rămăsese cel mai bine 
în minte era aceea pe care i-o povestise Matthew Henson, 
membru într-unul din acele grupuri de sprijin, despre prietena 
lui, Claire Simpson. 

Între ei fusese dragoste la prima vedere. Două suflete 
pereche, destinate să se întâlnească într-o bună zi. El era 
îndrăgostit peste măsură de ea, sentimentul era reciproc și 
nimic nu părea să stea în calea fericirii lor. La cinci luni după ce 
se cunoscuseră - el avea douăzeci și cinci de ani, ea era cu trei 
ani mai mică - deciseseră să se căsătorească. 

Asta ar fi trebuit să fie toată povestea. Dar ceva se 
schimbase. Claire începuse să se comporte straniu. Avea nevoie 
ca Matthew să-i spună cât de mult o iubea, iar și iar, în cele mai 
ciudate momente - când el se afla în ședință sau cu prietenii la 
bar. Îi telefona și cerea să-i mărturisească dacă o iubește. 
Primele câteva dăţi fusese romantic, dar destul de repede se 
răsuflase. Matthew o întrebase pe Claire de ce făcea asta, dar 
ea nu-i putea da niciun răspuns. Singurul lucru pe care îl spunea 
era că trebuia să o facă. 


VP - 119 


Pe urmă s-a îmbolnăvit. Situaţia s-a înrăutățit și au chemat un 
doctor. Acesta nu a găsit nimic în neregulă la ea și a sugerat săi 
se facă un control la un spital. Apoi lucrurile au început să o ia la 
vale. Claire a fost diagnosticată cu o tumoare canceroasă cu 
evoluţie agresivă, localizată undeva în trupul ei fragil de numai 
douăzeci și doi de ani. Doctorii nu au putut să o vindece și i-au 
spus că mai are între trei și șase ani de viaţă. Nu a mai trăit 
decât cinci zile. 

Matthew a fost devastat, zdrobit. În ultimele zile și ore înainte 
de moartea lui Claire, vorbise mult cu ea și își spuseseră tot 
ceea trebuiau să-și spună. Discutaseră și despre acel lucru. 

Kayla îi pusese lui Matthew întrebarea: Claire știuse? Avusese 
și ea o premoniţie despre propria moarte? 

Matthew încuviințase. Claire îi spusese că îl iubea, dar că „el” 
fusese întotdeauna mai puternic. Matthew o întrebase ce voia să 
spună cu „el”. Kayla nu a uitat ce-i spusese Matthew despre 
răspunsul lui Claire. 

„Trebuie să mă întorc la Dumnezeu. Vrea să mă întorc la EI”. 

Ideea era că, într-un fel sau altul, Claire știuse că nu avea 
prea mult de trăit. 

Dar dacă boala de inimă a lui Ralph ar fi fost diagnosticată la 
timp? Atunci cum ar fi fost? 

S-ar fi rezolvat toate sau el ar fi murit din alte cauze? Același 
lucru era valabil și pentru cancerul lui Claire. Oare fusese cu 
adevărat inevitabil ca ea să se „întoarcă la Dumnezeu” atât de 
curând? Dacă tumoarea ar fi dispărut, ar fi apărut o altă boală 
care s-o răpună? 

Kayla ajunsese în final la concluzia că toată lumea moare 
până la urmă. E un dat. Dar, de la moartea lui Ralph, nu mai era 
ceva ce ea putea să accepte pur și simplu. După aceea, de 
fiecare dată când murea cineva apropiat ei, vechea rană se 
deschidea iar, simţea durerea morţii lui Ralph. Și ea rămânea de 
fiecare dată devastată. 

Dar mai era convinsă de ceva. Cei care trimiteau morţii o 
invitaţie deschisă își ispiteau soarta. 

Asta simţise în primele luni îngrozitoare după moartea lui 
Ralph și azi tot așa simţea. 

Dumnezeu o chemase oare la El pe Claire Simson în floarea 
vârstei? 

Ar face Dumnezeu așa ceva? 


VP - 120 


Kayla refuza să creadă asta. 

Moartea lui Ralph ar fi putut să fie prevenită dacă un doctor ar 
fi descoperit la timp defectul congenital al inimii lui. Claire ar fi 
fost încă în viaţă dacă boala ei canceroasă ar fi fost 
diagnosticată mai devreme. Acesta era felul Kaylei, practic, și 
credea în el. Orice altceva era un nonsens, un nonsens ocult, 
plin de superstiții. 

Kayla mai credea că poate și ea era parţial vinovată de 
moartea lui Ralph. Dacă l-ar fi convins să-și facă niște controale 
regulate. L-ar fi putut convinge să consulte un doctor care l-ar fi 
putut trimite la un specialist și... 

Apoi Ralph ar fi fost sănătos și acum ea ar fi măritată cu el. 

Oricum, ea nu-i spusese niciodată să-și facă niște controale 
medicale pentru că el părea întotdeauna perfect sănătos și îi 
luase vorbele sumbre cu rezervă. Cu foarte mare rezervă. 

Ea nu era de vină, asta înțelegea, dar tot se simţea prost. 
Oricum o dădea, ar fi putut să facă mai mult, dar nu o făcuse. 

lar acum, Jason. Fotografiile erau misterioase. Coșmarurile lui, 
tulburătoare. Silueta în flăcări era pur și simplu îngrozitoare și 
adăuga o nouă notă ocultismului pe care îl ura așa de mult. 

De când sosiseră fotografiile polaroid, ea însăși era prinsă în 
capcana unui coșmar. Tot ce dorea era să se trezească la 
începutul unei noi zile, o zi senină, cu cer albastru, fără 
întunericul care îi domina acum zilele. 

„Tot ce vreau e să fiu fericită cu Jason, să avem copii și să ne 
trăim viaţa. E prea mult ce cer?” 

Se aplecă peste tejgheaua de la bucătărie, brusc sleită de 
puteri. 

Spera ca lucrurile să stea mai bine după ce va fi alergat cu 
Simone. In clipa de față Canyon View i se părea ca un cavou. 

e 

Kayla ieșise cu Simone. Se pare că întâlnirea fusese stabilită 
cu ceva timp în urmă. Spusese că o să-i facă bine să-și mute 
atenţia asupra altor lucruri și Jason era de acord. 

După plecarea ei, Jason se întoarse la încercările lui de a afla 
ce ar putea să însemne misterioasele cuvinte Mapeetaa și 
Mawkee. 

Cu mintea aiurea, se gândi la momentul când murise Rose 
Salladay. După înmormântare, Kayla nu mai ieșise din casă 
săptămâni întregi și toate eforturile lui de a o alina avuseseră 


VP - 121 


doar efectul contrar. Într-o zi, când încercase să-i spună că 
indiferent cât de groaznic părea ceea ce se întâmplase ea nu ar 
trebui să se lase atât de afectată, Kayla o luase complet razna. 
„Nu-mi poţi dicta ce să simt, Jason Evans!” îi strigase ea, 
furioasă, după care aruncase cu două cești de portelan de 
perete, făcându-le ţăndări. De atunci, Jason devenise foarte 
precaut când venea vorba de moarte și, treptat, ajunsese să 
înţeleagă care era, mai exact, punctul sensibil al Kaylei. Rose nu 
avea decât treizeci și trei de ani și moartea ei fusese, și în acest 
caz, una nedreaptă. 

Jason bătea darabana cu degetele pe blatul gros al biroului. 
Zărea afară vârfurile canioanelor, care azi aveau o nuanţă bleu- 
gri. Ochii îi rătăceau prin încăpere și admiră planta luxuriantă, 
singurul lucru care mai înviora spaţiul restrâns. Avea un nume 
complicat, latin, pe care Jason nu și-l amintea, așa că îi spunea 
pur și simplu planta-trestie. 

Apoi se uită la ecran, unde scria că nu sunt rezultate pentru 
căutarea lui, Mapeetaa. 

— Poate că ar trebui să încerc altceva, mormăi Jason. 

Scrise pe tastatură 


mawkee 


Îi apărură câteva mii de intrări. Cercetă lista. Mawkee era un 
nume din New York, un nume arab, un râu, un cântec al unei 
trupe. Dădu clic pe unele dintre linkuri, dar nu găsi nimic care ar 
fi putut avea o relevanță pentru situaţia lui. 

Din cine știe ce motiv rămăsese convins că trebuia să încerce 
și alte ortografii. 


mapitaa 

Încă un cuvânt pe care Google nu-l cunoștea. 

Mapita 

Brusc, se afișară 4 130 de rezultate, cele mai multe de pe 
site-uri în limba spaniolă. Intră în câteva dintre ele. Se pare că 


Mapita era o zonă muntoasă din Argentina, dar și o regiune din 
Spania; mai exista o altă Mapita în Guineea și Google mai găsise 


VP - 122 


și o companie farmaceutică având același nume. 

Jason se luă cu mâinile de cap. Nu ajungea nicăieri. 

Mawkee. Mapeetaa. Mapitaa. Mapita. M. 

„Și acum ce fac?” 

Fotografiile erau pe birou, lângă el. Le luă și le studie din nou, 
atent mai ales la ultima dintre ele; cu privirea fixată pe litera M, 
ca un magician care fixează marginea pălăriei exact înainte ca 
iepurii să înceapă să sară afară din ea. 

Incercă tot felul de sunete, chiar vag asemănătoare cu 
Mapeetaa. Deodată, încremeni. Ceva urca bolborosind din 
străfundurile memoriei sale. 

Nu era Mapeetaa. 

Jason se ridică în picioare. Se plimba cu pași mari prin 
cameră. Se așeză și scrise două cuvinte 


mount peytha 


și apăsă pe enter. Se afișară circa 200 000 de rezultate 
despre orașul Mount Peytha, o localitate din deșertul Arizona, la 
graniţa cu statul Nevada. Știa lucrurile astea pentru că el și 
Kayla fuseseră în apropiere nu mai demult decât anul trecut, în 
drum spre Las Vegas și marele Canion. Orașul era la jumătatea 
distanţei dintre autostrada interstatală 15, spre Vegas, și 
autostrada  interstatală 40, care mergea către Flagstaff. 
Ocoliseră orașul pe centură și nu-l vizitaseră. Jason nu fusese 
niciodată acolo. 

Dădu click pe primul link, mounpteythacity.com, și pe ecran 
apăru site-ul oficial. Informaţii de la autorităţile locale, un link de 
turism, aeroportul, imagini panoramice ale zonei înconjurătoare. 
Intră pe site, întrebându-se: „Oare ăsta să fie?” 

In același timp, simţea nevoia să meargă acolo. Era un 
sentiment foarte puternic, de parcă o voce în capul lui striga că 
acela era locul, iar picioarele lui ar fi vrut să se pună imediat în 
mișcare. 

M. Mawkee. Mapeetaa. Mount Peytha. Nu erau foarte 
apropiate - dar, în același timp, se gândea că existau asemănări 
fonetice. 

Işi frecă gânditor buzele. 

„Orașul Mount Peytha. Ce e cu el? Ce se întâmplase acolo?” 

O altă parte din gândurile lui aruncase o cană de apă rece ca 


VP - 123 


gheața peste mintea lui înfierbântată. 

„Stai puţin, tu n-ai fost niciodată în orașul Mount Peytha”. 

Nu, așa era. Auzise de el, asta era tot... poate că în 
adolescenţă, pe când el și Bill Hallerman petreceau în Utah. Mai 
făcuse și altceva decât să meargă la petreceri - o pereche de 
buze roșii și pline, ca niște cireșe, o fată pe care o chema Sonja, 
îi fulgerară pe dinaintea ochilor minţii. 

Care era numele ei de familie? 

Jason încercă să-și amintească, dar fără succes. 

Poate că prima dată când băgase în seamă numele Mount 
Peytha pe o hartă a fost în timpul vacanței în Utah, cu Bill, deși 
era convins că nu fusese niciodată în acel oraș. 

Acum, însă, orașul îl atrăgea și trebuia să se ducă acolo. Fu 
nevoit să se controleze ca să nu pună mâna pe cheile de la 
mașină. 

Se cramponă cu mâinile de braţele fotoliului. 

Ce avea locul acela? Ce se întâmpla cu el? 

Își acoperi faţa cu mâinile, încercând cu disperare să-și adune 
cât de cât gândurile care-l frământau. 

„Trebuie să merg la Mount Peytha”. 

Senzaţia nu îl părăsise. De ce? 

„Pentru că acolo există ceva ce trebuie să aflu”. 

Părea logic. Luă din nou în mână desenele lui din copilărie. 
Mormintele în flăcări. Cuvântul „Mapeetaa” pe una dintre 
pietrele funerare. 

„Doamne, oare acolo se află cimitirul?” 

Simţi în minte ceva care aducea cu o explozie. Până în acea 
clipă se gândise că acel cimitir ar fi putut să fie oriunde în 
Statele Unite. Cu toate astea, în sinea lui știa că nu era așa. 

Dar apoi interveni bunul-simţ. Chiar credea că știe? Sau doar 
spera? Ori își închipuia lucruri? Nu avea nicio idee, doar senzaţia 
că era o marionetă, târâtă într-o vâltoare. Ce-ar fi dacă... 

Ce-ar fi dacă găsea cimitirul din Mount Peytha? Și piatra 
funerară din a treia fotografie? Firesc, un gând îl conduse la 
altul. În realitatea neprelucrată prin Photoshop ar putea să 
existe o piatră de mormânt fără litera M, dar cu numele celui 
decedat. Care era acel nume? 

„Eşti mort. Crezi că ești în viaţă, dar tu nu exiști”. 

Și asta ar putea să indice... 

„Că numele meu se află pe piatra aceea funerară”. 


VP - 124 


Sentimentul că atinsese punctul unei miraculoase revelații îl 
părăsi repede. Se întorsese iar de unde plecase, pentru că asta 
era absurd. El era viu. Și dacă era după el, așa voia să rămână 
încă mulţi ani. 

O altă explicaţie își croi drum spre suprafață. 

Jason o lăsă să apară, încet, până când ajunse o imagine mai 
limpede. 

Trase adânc aer în piept, se ridică în picioare, își încrucișă 
braţele și le apăsă pe piept. Avea crampe îngrozitoare în burtă. 
Fugi afară, se aplecă peste balustrada verandei și vomită. Încet, 
greata începu să îl lase. 

Ridică ochii spre albastrul limpede al cerului. Razele de soare 
îl orbiră cu strălucirea lor. Nu își feri privirea, ci se lăsă 
străfulgerat de sfera albă de pe cer. 

Deodată, Jason înţelese cum era posibil să fi murit. 


VP - 125 


19. Planuri 


Kayla ajunse acasă pe la patru și jumătate. Alergarea cu 
Simone fusese plăcută, iar după aceea trecuse pe la casa 
părinţilor ei. Părea mai liniștită decât dimineaţă și mai aproape 
de firea ei de dinainte. 

Jason își petrecuse ultimele câteva ore în bucătărie. Era un loc 
prielnic meditaţiei. Asta făcuse în timp ce frigea puiul, fierbea 
cartofii și tăia legumele pentru o salată. Când Kayla intră în 
casă, el tocmai bătea spuma de ciocolată pentru desert. 

Ochii ei sclipiră la vederea creaţiilor lui culinare. Zâmbetul i se 
transformă într-un hohot de râs când Jason îi propuse să facă o 
baie împreună înainte de a se așeza la masă. 

Pregăti cada și deschise o nouă sticlă de vin. Nu una ieftină, 
de astă dată, ci un Chablis bun, importat din Franţa. După ce se 
afundară amândoi în apa aburindă, el închină paharul spre ea. 

— Mulţumesc, zise Kayla. Cărui fapt îi datorez acest răsfăț? 

— Te iubesc. 

— Și eu te iubesc pe tine, Jason. Dar te rog să-mi spui motivul 
adevărat pentru... 

Ea ţinea paharul de vin într-o mână, în timp ce cu cealaltă își 
masa puţină spumă peste sfârcuri și sânii rotunzi ca merele, pe 
gât și umeri, oftând, odată cu alte gesturi, mai intime. 

— ... acest regal divin. 

— Adevăratul motiv? zise el, apăsându-și gânditor bărbia cu 
un deget. Crezi că am motive ascunse? 

Ea îl privi cu ochi întrebători. Plăcerea erotică era înlocuită de 
o oarecare doză de neîncredere. 

— Știu că ai un motiv ascuns. Te cunosc de destulă vreme. 

Nu trecuse prea mult de când folosise acest truc ultima dată, 
ca să obţină ce voia, când nu reușiseră să cadă de acord unde 
să meargă în vacanţă. Ea ar fi vrut să exploreze Munţii 
Cascadelor, din Canada. El preferase statul Utah. La ultima lor 
sesiune de baie și cină decisese că anul acesta vor vizita Utah, 
iar Canada, anul viitor. „N-ai decât să mă șantajezi cât vrei, dar 
așa o să facem”, îi spusese ea hotărâtă. 

— Chiar așa de transparent sunt pentru tine? 

— Te ascult, Jason. 


VP - 126 


El începu să vorbească. Îi povesti liniștit despre cum îi venise 
ideea cu orașul Mount Peytha. Poate că greșise cu acel straniu 
cuvânt „Mapeetaa”. Deși nu fusese niciodată în Mount Peytha, 
acum simţea o pornire teribilă să viziteze orășelul din deșert. 
Poate că va descoperi ceva acolo. 

— De exemplu, ce? 

Jason își drese glasul. 

— Mapeetaa ăsta nu mi s-a năzărit din senin în minte. 

Cu calm, ca și cum nu avea prea mare importanţă, îi povesti 
Kaylei despre desene. Ea îl lăsă să termine, dar se uita la el cu 
expresia cuiva care tocmai mușcase dintr-o lămâie. 

— Cu alte cuvinte, e posibil ca acest Mapeetaa să se refere la 
Mount Peytha, iar cimitirul cu piatra funerară din ultima 
fotografie să fie acolo. 

Kayla lovi marginea căzii și fulgi de spumă își luară zborul. 

— Incă un lucru nou, desenul acesta. Tot mai ești un bărbat 
cu secrete, Jason Evans. 

— Nu aveam niciun motiv să ţi le arăt. Nu e ca și cum te-ar fi 
înveselit dacă le priveai. 

— Un cimitir în flăcări? Nu, mulţumesc, se bosumflă ea. 

Jason oftă și își șterse un norișor de spumă de pe nas. 

— Dar ai dreptate, desigur. Trebuie să pun toate cărțile pe 
masă. Așa că, asta fac. 

— OK. Bine, oftă Kayla. Să presupunem, hai, doar, să 
presupunem că ai dreptate în legătură cu Mount Peytha. Ce 
crezi că ai să descoperi acolo? 

— Exact așa cum am spus, sper să găsesc mormântul acela. 

Se aplecă peste el și își puse cu grijă paharul pe pardoseala 
din gresie. De zile în șir tânjea după scânteia veselă care făcea 
ca ochii ei să pară de obicei atât de vioi. 

— Și ce crezi că este așa de important la mormântul acela? 

Jason se afla pe un teren minat, pentru că asta nu era ceva 
despre care Kayla își dorea să discute. Dar avea nevoie de 
sprijinul ei. Nu voia să facă fără ea ceea ce plănuise să facă. 

— Dacă ai să citeşti cu atenţie ce e scris pe fotografiile 
polaroid, începu el precaut, ca și cum ar fi pășit pe o podea plină 
de cioburi de sticlă și fiecare pas, fiecare vorbă puteau să 
însemne o agonie - atunci s-ar putea să am o explicaţie. S-ar 
putea să greșesc, dar este posibil. Dacă nu ne gândim la ceva, 
nu o să ajungem nicăieri. Eu m-am gândit. Așa că, ascultă-mă, 


VP - 127 


fii deschisă la minte și ascultă! 

— Te ascult, răspunse ea cu o voce aspră. 

— Vieţi anterioare, zise Jason. 

Kayla căscă ochii. 

— Destul de deplasat, zise ea pentru că el tăcea. 

— Kayla, încearcă să mă asculţi până la capăt. Nu este chiar 
rar în cazurile de pirofobie. Crede-mă, în ultimii douăzeci de ani 
am citit destul de mult despre anxietăţi. Am găsit și alte istorisiri 
de genul acesta pe internet, azi-dimineaţă. Una dintre ele era 
despre un băiat de opt ani, speriat că îi va arde casa până în 
temelii. E povestea vieţii mele, pe scurt. Și băiatul acela 
devenea agitat de îndată ce aprindea cineva o lumânare. Dara 
fost supus terapiei cu hipnoză regresivă și s-a întors în trecut, 
într-o viaţă anterioară. In viaţa aceea avea doisprezece ani și a 
descris o casă din lemn. Într-o noapte, s-a trezit în miros de fum. 
Casa luase foc. Băiatul sau copilul care era pe atunci a încercat 
să scape. Nu a reușit să iasă și a murit în foc. După acea 
ședință, băiatul a înţeles de unde îi veneau anxietăţile și asta le- 
a făcut să dispară. 

Jason făcu o pauză. 

— O altă poveste e despre mama unui băiat în vârstă de cinci 
ani. Acesta tot spunea despre „înainte, când eram mare”. 
Copilul, Tyler îl chema, spunea că se numise Doyle „înainte”. La 
un moment dat, mama lui a decis să stea de vorbă cu el despre 
asta și Tyler i-a descris un câmp de bătălie. Erau bărbaţi care îi 
împușcaseră camarazii de arme. 

O privi pe Kayla cu toată sinceritatea. 

— Tyler s-a întins pe burtă și a imitat poziţia unui soldat care 
se pregătește să tragă cu arma. Și-a întins piciorul stâng, l-a 
îndoit puţin pe cel drept și a zis că și-a pus „degetul în jurul 
inelului”, adică pe trăgaci. După aceea a fost „înaripat”, lovit de 
un glonţ. Avusese dureri îngrozitoare, inima începuse să-i bată 
puternic și spaima aproape că-l gâtuise. Atunci a sosit soldatul 
care îi luase viaţa lui anterioară. „Eu eram tot cu degetul pe inel, 
dar bărbatul acela venea spre mine. Am vrut să mă mișc, dar 
durerea era prea mare. M-a împușcat și pe urmă am murit”, a 
zis Tyler. Când mama lui l-a întrebat ce s-a întâmplat după ce el 
și-a dat ultima suflare, băiatul s-a înveselit. „Apoi am crescut în 
burtica ta și inima mea a început din nou să bată”. 

Jason a sorbit din vin, să-și ude gâtul uscat. 


VP - 128 


— Pentru că Tyler nu a putut să indice datele și locurile, 
mama lui a consultat un expert în hipnoza regresivă. Acesta s-a 
gândit că Tyler ar fi putut să fi fost un soldat în timpul 
conflictului de la granița mexicană, pe la 1880. Tyler, în pielea 
lui Doyle, putea să fi făcut parte din trupele guvernamentale 
care s-au luptat cu rebelii într-un moment când forţa acestora 
fusese mult subestimată. Amintirile din acea viaţă îi lăsaseră lui 
Tyler anumite anxietăți. Mama lui a relatat că fiul ei nu suporta 
să vadă cum cineva se târăște ameninţător spre o altă 
persoană. Aceasta avea probabil de a face cu felul în care 
fusese ucis pe când era Doyle, se gândea ea. Întins acolo, pe 
jos, îngrozit și în suferinţă, nu putuse să facă altceva decât să 
aștepte inevitabilul glonţ final. 

O privi pe Kayla și continuă: 

— Cine știe, poate că asta e tot. Dacă reîncarnarea este ceva 
real, nu o închipuire, și sunt milioane de oameni care așa cred, 
atunci toate astea pot să sugereze cel puţin că am avut o viaţă 
anterioară și că, poate, am murit într-un incendiu. 

Kayla își sprijini capul pe marginea căzii, încoronat de un nimb 
de spumă, și-și suflă câţiva clăbuci de pe mână. Rămase o 
vreme tăcută. 

— Tu nu crezi pe bune în chestiile astea, nu? întrebă ea, într- 
un final. 

— Nu am spus asta. Tu nu crezi în ele. 

— Ai dreptate. De ce trebuie să începem să bântuim prin 
vieţile noastre trecute? Cine spune că nu există alţi factori, 
perfect materiali, care acţionează? Ce ar spune un psiholog 
despre asta? 

— Te-am rugat să fii deschisă la minte pentru alte posibilități. 

— lartă-mă că sunt sceptică. 

— Asta înseamnă să te eschivezi, Kayla. 

— Și tu faci tot asta. 

Jason își mușcă limba. Nu trebuia să se certe. Nu voia ca 
discuţia să se transforme în scandal. Continuă: 

— Admit că există o hibă în teoria mea. 

— la, spune-mi, rosti ea încruntată. 

— Fără pozele polaroid nu am purta acum această 
conversație. Dar cum putea fotograful să știe dacă am avut o 
viaţă anterioară? Și de unde ar ști data exactă a morții mele? 
Este imposibil. Nu cred nici pentru o clipă asta. 


VP - 129 


— Deci, fără vieţi anterioare? întrebă Kayla, cu ceva mai 
multă speranţă. 

— Încă n-am terminat. 

— Aha. 

Nu-și putea ascunde dezamăgirea din glas. 

— E singura teorie pe care o am și nu sunt gata să o arunc la 
gunoi, deocamdată. Tot mai vreau să merg la Mount Peytha. 
Trebuie să mă duc să văd locul acela cu ochii mei. 

— Ştiam eu că o să vrei ceva de la mine, a zis ea. 

Stânjenit, Jason tăcu. 

— Ai de gând să mă rogi să merg cu tine, continuă Kayla. Și 
dacă n-o s-o faci sau dacă nu vrei să vin și eu e aproape ca și 
cum m-ai părăsi. 

— Exagerezi, Kayla, nu te părăsesc, nici prin gând nu-mi trece 
așa ceva. Însă, da, asta era ceea ce voiam să te rog. Vino cu 
mine. Te rog! 

Kayla a făcut o mină acră. 

— Am încotro? Tu o să te duci, oricum. Și dacă nu sunt cu 
tine, acolo, o să mă simt și mai rău. 

Kayla rămase o clipă tăcută, fixând cu privirea un punct 
undeva deasupra capului lui Jason. 

— Am, însă, o condiţie. 

— Care? 

— După Mount Peytha, dacă vor continua coșmarurile, te duci 
înapoi la Mark. Dar poate că o să scapi de ele dacă uiţi de toată 
nebunia asta. Au mai dispărut și înainte, îţi amintești? Acum au 
revenit din cauza fotografiilor, și nu din alte motive. Mi-aș dori, 
mai degrabă, să stai locului și o vreme să nu mai faci nimic. 
Fotograful se pare că a încetat și el. Poate că ai dreptate și nu 
reprezentă o ameninţare la viaţa ta. S-a dat la fund, slavă 
cerului, așa că putem să facem și noi la fel. 

— Dar așa nu ajungem nicăieri. În plus, poate că pe 18 august 
o să se întâmple totuși ceva. 

— Uneori problemele dispar dacă nu le dai importanţă, chiar 
tu mi-ai spus asta și nu o singură dată. 

— Te folosești de argumentele mele împotriva mea. 

— Și care e problema ta? a continuă Kayla, neclintită. Cineva 
zice că ai murit. E o nebunie. Dacă, în ciuda acestui fapt, tu te 
apuci să cauţi cimitirul ăla... 

Ridică ochii în tavan, ca și cum acolo era ceva interesant de 


VP - 130 


văzut. 

— Cum să-ţi explic? Mi-e teamă că o îţi vâri mâna într-un 
viespar și că, drept urmare, se vor întâmpla lucruri îngrozitoare. 
S-ar putea ca tu însuţi să declanșezi ceva. Cine știe? Eu vreau să 
ne vedem de vieţile noastre. Să trecem peste asta. Îmi promiţi 
că o să încerci? 

— Bineînţeles, eu... 

— Îmi promiţi? 

— Eu... 

Se uită în ochii ei albaștri, care îl implorau să spună da. 

— Îți promit, a zis. 

Ea și-a rezemat capul de marginea căzii, afundată în stratul 
de spumă. 

— Și chiar zici că nu ai mai fost niciodată în orașul ăla? 

— Da. 

— Păi, mi se pare foarte ciudat. 

— Și mie, mărturisi Jason. 

— Când vrei să mergem? 

— Cât mai curând. Nu mâine, ci poimâine. 

— Și cum o să ne aranjăm cu slujbele? 

— O să ne luăm liber. 

— Ești foarte grăbit. 

— Kayla, începu el, mai calm decât se simţea, de fapt, pur și 
simplu nu mai pot amâna chestiunea asta. 

Ea oftă. 

— Cât va dura călătoria? 

— Trei zile. Una să ajungem acolo, o zi să cercetăm și apoi, a 
treia zi ne întoarcem. 

— Și asta e tot? se interesă ea, mijindu-și ochii. Ai mai făcut și 
altceva azi după-amiază, în afară de faptul că mi-ai pregătit 
cina? 

— Onorată instanță, recunosc. Am căutat pe internet 
informaţii despre Mount Peytha. Se pare că e un oraș 
fermecător. Multe sporturi nautice. E chiar lângă fluviul Colorado 
și lacul Mojave, aproape de Laughlin, Nevada. | se mai spune 
micul Las Vegas. Și, hm..., își drese el glasul, are un cimitir 
foarte mare. Am adresa. Nu pot să-ţi spun cum arată pentru că 
nu au o pagină web, iar antreprenorul de pompe funebre nu mi- 
a putut face o descriere prea limpede. 

Kayla se așeză brusc în capul oaselor, rostind, cu o voce așa 


VP - 131 


de groasă, încât păru aproape un geamăt: 

— Antreprenorul? 

— Da, răspunse el, privind-o pe furiș. Am uitat să-ţi spun. Azi 
după-amiază am sunat la Capela funerară a lui Cleigh Abbeville. 
Am găsit numărul în Pagini Aurii. Am pretins că fac cercetări 
asupra istoriei propriei familii și că investigaţiile mele 
genealogice m-au condus în Mount Peytha, unde speram să 
găsesc mormântul unei rude. Mi-a lăsat impresia că primește 
destul de des astfel de telefoane... 

— Jason, nu te mai învârti pe după plop, făcu ea. 

— Bine. Am stabilit o întâlnire cu el. Mă așteaptă... ne 
așteaptă miercuri dimineaţă, la ora unsprezece. 

— 'Mnezeule, chiar că n-ai avut astâmpăr, rosti Kayla, 
încruntată. Miercuri? Asta înseamnă că trebuie să plecăm marţi. 
Ce vrei să afli de la omul ăsta? Cum ziceai că-l cheamă? 

— Cleigh. Chuck Cleigh. E o afacere de familie. Mi-a zis ceva 
despre un fiu pe care îl pregătește. Incă nu știu sigur ce am să-l 
întreb. Cred că ar trebui să vedem întâi cimitirul. Poate că nu ar 
fi trebuit să-l sun înainte de a merge acolo, dar acum, asta e... 

Vorbele i se stinseră pe buze. 

— Și asta e tot? vru să știe Kayla. 

— Da, cam asta e. 

— Deci, dădu ea din cap, e posibil ca miercuri să se termine 
povestea. Îţi vei fi făcut investigaţiile și putem să ne vedem de 
viață. 

In timp ce rostea asta, trupul ei spunea mult mai multe. Jason 
se sprijini cu ambele mâini pe marginea căzii. 

— Nu crezi o iotă din ce spui, nu-i așa? 

Chipul ei se îndepărta și mai mult, în timp ce ea se lăsa pe 
spate. 

— Uite, continuă Jason, e posibil să fiu departe de a fi 
terminat în 18 august. Poate că Mount Peytha e doar începutul. 
Aș putea să-ți promit o sumedenie de lucruri, dar mai am doar 
câteva săptămâni până atunci și habar nu am ce ne așteaptă, 
Kayla. La naiba, am nevoie de sprijinul tău! 

Ultimele lui vorbe fuseseră prea aspre și regretă imediat că le 
rostise. 

Ea clătină din cap, hotărâtă. 

— O să merg cu tine, o să te sprijin și o să mă port frumos, 
dar după asta s-a terminat și te duci înapoi la Mark. Sau mergi la 


VP - 132 


poliţie, dacă mai apar și alte ameninţări. Dacă mă iubești, fă 
cum îţi spun, măcar o dată! 

Părea foarte categorică și chiar așa era; Jason își cunoștea 
bine soția. 

Îi trecu un gând prin minte sau poate că o voce îi șopti asta la 
ureche. Că avea să o piardă. Că avea să piardă tot ceea ce 
avea. 

Încercă să amuţească acea voce. 

(J 

Se trezi tresărind și se uită la ceasul digital - era 2:12 a.m. 
Capul îi plin de gânduri neclare, care dădeau pe dinafară, sărind 
de colo-colo înăuntrul craniului său, ca niște mingi de cauciuc. 
Kayla dormea lângă el. 

Se sculă și se așeză din nou pe fotoliul lui de pe verandă. 
Oare când va putea din nou să doarmă o noapte întreagă? Nu i 
se mai întâmplase de zile bune asta. Mingile săltăreţe din capul 
lui se potoliră în sfârșit. Privi întunericul înmiresmat, ascultă 
sunetele familiare ale insectelor. 

Totul se schimbase. În mintea lui Jason, vechea lui viaţă se 
terminase. 

Se afla în pragul unei noi existenţe. 


VP - 133 


20. Mount Peytha 


Drumul parcurs cu automobilul Chrysler al Kaylei fusese sub 
cinci sute de kilometri. Cu o zi înainte, Kayla aranjase prima să 
lipsească de la lucru trei zile. Pentru Jason fusese mai complicat, 
din cauza nenorocirii ăleia de campanii pentru Tommy Jones. Fu 
nevoit să facă apel la dreptul lui contractual la concediu fără 
plată și silit să înghită furia șefului său, ca parte a înţelegerii. 

Marţi porniră pe autostrăzile 10 și 15, care îi conduseră spre 
autostrada 40, drept peste deșertul Mojave, spre Needles. 

După aceea, nu mai erau decât vreo treizeci de kilometri pe 
autostrada 59, până în orașul Mount Peytha. Prânziră în 
apropiere de Ludlow. Pe lângă o staţie ruginită de benzină și o 
băcănie mică și dărăpănată - DACA NU CUMPERI DE AICI, 
AMÂNDOI SUNTEM ÎN PIERDERE!, zicea un afiș pus la intrare - 
mai exista un restaurant Wendy, un Kentucky Fried Chicken și 
unul Desert Rest Steakhouse. Kayla și Jason optară pentru cel 
din urmă. După-masă își continuară drumul pe șoseaua 
acoperită cu asfaltul bituminos care lucea de căldură, flancat pe 
ambele părţi ale drumului cu pământ albit de soare, nisip 
deșertic, tufe uscate și cactuși, cu ierburi unduitoare, cauciucuri 
de camion explodate, gropi de gunoi și parcări de tiruri, unele 
după altele. 

— Ce ai aflat despre Mount Peytha pe internet? întrebă Kayla. 

— Localitatea Mount Peytha..., începu Jason, alungând o 
muscă închipuită de pe parbriz, a fost întemeiată în secolul al 
XIX-lea de către un pionier excentric, pe nume David Laurel. A 
înființat un oficiu poștal, și-a băgat nasul peste tot și locuitorii au 
numit orașul Laurelville. 

— Un tip modest, observă Kayla. 

— În timpurile acelea, Laurelville era un loc popular printre 
căutătorii de aur, continuă Jason. Există câteva mine 
abandonate în jurul orașului Mount Peytha. Dar totul s-a 
schimbat apoi. Puţinul aur s-a terminat, iar căutătorii s-au mutat 
în alte zone. Laurelville a început să decadă, până când, la 
începutul secolului XX, nu a mai rămas decât un oraș fantomă. 
Printr-o coincidenţă, vechiul cimitir este singurul vestigiu vizibil 
din fostul Laurelville. lar acesta este fix lângă cel nou. 


VP - 134 


— Pare interesant. 

— Orașul Laurelville a fost repus însă pe hartă ca Mount 
Peytha, mulțumită unui baraj care a fost construit pe lacul 
Mojave. Au început construcţia în 1942, dar realizarea ei a fost 
amânată pentru câţiva ani în timpul celui de al Doilea Război 
Mondial. Abia în 1953 a fost terminată. Timp de jumătate de 
secol... 

O gheară îngheţată, apărută parcă de nicăieri, părea că i s-a 
încleștat împrejurul gâtului, tăindu-i respiraţia. 

„Timp de jumătate de secol, Laurelville fusese mort, crezând 
doar că e viu. Dar el nu mai exista. După acei cincizeci de ani, 
Laurelville s-a reîncarnat și a devenit Mount Peytha”. 

— ... O jumătate de secol mai târziu s-a ridicat noul oraș, 
numit, ai ghicit, după vârful cel mai înalt al lanțului muntos din 
regiune. La început nu a fost decât un sat. În 1980, erau vreo 
douăzeci de mii de locuitori. Acum sunt peste patruzeci de mii și 
consiliul municipal speră să ajungă la o sută de mii peste alți 
cincisprezece ani. Vor să atingă acest număr axându-se pe 
activităţile de turism și agrement. Mai important, încă, speră să 
profite de prezenţa în apropiere a orașului Laughlin, dedicat 
jocurilor de noroc și situat la câţiva kilometri dincolo de graniţa 
cu statul Nevada. 

— Laughlin purta la rândul lui numele fondatorului orașului, 
care a trecut pe deasupra acestei regiuni cu avionul său, acum 
aproape douăzeci de ani, și s-a gândit că ar fi un loc bun să 
fondeze un paradis al jocurilor de noroc. A început cu un mic 
hotel și acum există unsprezece cazinouri. Tot Laughlin este 
motivul pentru care Mount Peytha are un aeroport. Cele mai 
multe dintre avioanele care aterizează și decolează de aici sau 
destul de multe sunt zboruri pentru clienţii cazinourilor. 

— Deci, vânătorii de bogății din trecut s-au întors, într-un fel, 
conchise Kayla, filosofic. Numai că aceștia de azi nu se mai 
obosesc să scurme albia râului cu sita pentru aur, ci preferă să 
tragă în schimb de maneta unor aparate cu fructe. 

— Ai putea spune și așa, făcu Jason. Este unul dintre punctele 
cu cele mai ridicate temperaturi din Statele Unite. Vara se ating 
ușor treizeci și opt de grade, cu șaisprezece sau douăzeci de 
grade în timpul iernii. De aceea, din ce în ce mai multă lume se 
înghesuie aici să petreacă lunile de iarnă. 

— Este în primul rând o destinaţie turistică, așa ai zis. Deci, cu 


VP-135 


ce te poţi distra? 

— Cu tot felul de lucruri, răspunse Jason. Drumeții în munți, 
excursii la vechile mine. Concursuri de rodeo, sporturi nautice, 
chestii din astea. Peisajul se spune că e uluitor și oferă activități 
distractive pentru toată lumea. 

— Ştii ceva, ai putea să te gândești să-ţi faci o carieră în 
publicitate, îi zise ea. 

Jason o privi zâmbind. Făcuse o glumă. Nu se mai întâmplase 
asta de ceva vreme; de prea multă vreme. Pe de altă parte, nici 
el nu fusese cea mai veselă persoană din lume în ultimele zile. 

— Am uitat să spun că poţi să faci o călătorie cu un vechi vas 
cu zbaturi; știi de care, cu roţile alea imense. Mount Peytha este 
un loc extraordinar pentru pescuitul sportiv și are așa de multe 
evenimente festive, că nici nu știu de unde să încep. Pe scurt, e 
un adevărat paradis. 

„Și eu mă duc acolo să vizitez un cimitir”. 

Surâsul i se șterse de pe chip. 

Kayla îl studie, iar el nu ar fi fost surprins dacă ar fi aflat că și 
ea se gândea tot la asta. 

Continuă să conducă în tăcere. 

(J 

leșiră de pe autostrada 59 și intrară în localitatea Mount 
Peytha la ora patru fără un sfert. Fluviul Colorado, albastru- 
argintiu, care îi însoţise pe partea stângă a drumului de o bună 
bucată de vreme, dispăruse din vedere. La fel și copacii pitici și 
țepeni, palmierii de pe marginea drumului și formațiunile 
stâncoase cu crestele zimţuite ale munţilor de la orizont. 

Erau înconjurați acum de clădiri și grădini, pe ambele laturi, 
unele uscate, altele bine întreţinute și udate. Mount Peytha era 
un oraș cu bungalow-uri albe, luxoase vile albe și case mai mici, 
albe, evident din categoria imobilelor mai ieftine de pe piaţa 
imobiliară locală. 

— Deci, recunoști ceva? îl întrebă Kayla. 

Jason s-a uitat în jur curios și a clătinat din cap. 

— Nu. 

— Chiar nu ai mai fost niciodată aici? 

— AȘ putea să jur. 

— Nu se poate să mai fie și un alt motiv pentru care ai vrut să 
vii aici, în afară de imboldul tău interior? Poate pentru că ai citit 
despre locul acesta? Sau pentru că ţi-a spus cineva despre 


VP - 136 


Mount Peytha? 

Jason a ridicat din umeri. 

— Sigur, e posibil să fi vorbit cu cineva care a pomenit despre 
orașul acesta. Dar, din câte știu eu, aceasta e prima dată când 
vin aici. 

— Şi ce simţi? 

— Într-un fel ciudat, nu pot să spun, răspunse Jason cu o 
mână pe volan și cu cealaltă frecându-și bărbia. Nu simt nimic, 
de fapt. Poate că e prea devreme. 

e 

Mai întâi căutară un motel. Nu le luă prea mult. Aleseră Mount 
Peytha Inn, aproape de autostradă. leșiră din Chryslerul cu aer 
condiționat într-o căldură solidă și fierbinte și intrară la recepţie. 
Recepţionerul plictisit, un hispanic tânăr și slăbănog, se uita 
expert cu un ochi la televizorul mic instalat sus, într-un cort. 
Urmărea un talkshow pe ecranul albicios, în timp ce se uita și la 
Jason care completa o fișă de cazare. Pipăi după un set de chei 
de pe masa din spatele lui și le dădu camera cu numărul nouă. 
Câteva clipe mai târziu, Jason și Kayla își duceau bagajele 
înăuntru. Camera era spațioasă și surprinzător de curată, chiar 
dacă Kayla fusese puţin îngrijorată de asta, după ce-l văzuse pe 
recepţioner. 

— Ce facem acum? 

— Facem un duș, a propus el. 

— După aia. Mai avem câteva ore până se întunecă. 
Dimineaţă trebuie să ne întâlnim cu antreprenorul de pompe 
funebre, dar mai înainte va trebui să aruncăm o privire prin 
cimitir. Ai planificat să mergem să-l vedem astăzi după-amiază 
sau mâine, înainte de întâlnirea cu Cleigh? 

Jason s-a scărpinat în dosul urechii. 

— Nu vreau să iau toate deciziile și să te exclud, așa că tu ce 
vrei să facem? 

— Toată treaba asta a fost ideea ta, Jason Evans, aşa că să nu 
începi..., răspunse Kayla cu mâinile în șold, indignată. Apoi 
flutură din mână, disprețuitor: Nu contează, nu vreau să ne 
sărim în beregată. Dacă mă întrebi pe mine, ar fi mai bine să 
mergem chiar acum la cimitir. Să terminăm odată. 

— Așa facem, a zis Jason. Dar mai întâi trebuie să aflu cum 
ajungem, pentru că nu am decât adresa. Tipul de la recepţie 
trebuie să știe. 


VP - 137 


— Atunci îţi propun să te duci imediat la duș și pe urmă să-l 
întrebi. Între timp mă aranjez și eu. 

Jason a făcut un duș rapid și apoi l-a întrebat pe recepţioner 
cum se ajungea cel mai ușor la cimitir - Cimitirul St. James. A 
mai întrebat și cum se ajunge la Capela Cleigh Abberville. 
Tânărul slăbănog se încruntă un pic, dar nu puse niciun fel de 
întrebări. 

Întors în camera lor, el așteptă să iasă Kayla de la duș. Brusc, 
începu să se simtă agitat. Probabil pentru că acum ajunseseră 
chiar în Mount Peytha și erau pe cale să caute cimitirul. 

Ce-ar fi dacă St. James se va dovedi că este același cimitir din 
fotografiile polaroid? 

Așteptă o clipă, lăsând gândul să se așeze. 

În acest caz, era clar că se află pe cale de a afla adevărul. 

„Dar trebuie să continui, nu-i așa? Există măcar o cale de 
întoarcere?” 

Jason luă cele trei fotografii din micul dosar negru și le mai 
privi o dată, dar nu descoperi nimic în plus față de ceea ce știa 
deja. 


VP - 138 


21. Cimitirul St. James 


Kayla ieși din baie, cu părul ud căzându-i liber în jurul 
umerilor. Purta o cămașă albă, fără mâneci, și o fustă scurtă, 
maro. Când îl urmă pe Jason afară, ochelarii Ray-Ban i se 
bălăngăneau în mână. 

Conduse prin centrul orașului și Jason văzu pietonii care se 
grăbeau să facă ultimele cumpărături ale zilei. Pe urmă trecură 
pe lângă un șir de tarabe care vindeau cărţi poștale, hărți. 
Albume de fotografii și bagatele, cărți de joc, mini automate cu 
dulciuri pentru copii, dar și pepite false de aur și chiar tigăi gri- 
cărbune asemenea celor pe care le foloseau căutătorii de aur 
din vechime ca să descopere bucățele de pietre preţioase din 
apa râurilor. 

Arșiţa zilei se mai domolise, însă chiar și așa aerul condiţionat 
al Chryslerului reușea cu greu să o transforme în aer rece. 

Exista și un mare mall care oferea o gamă de comodități la 
care nu te-ai fi așteptat într-un oraș relativ mic, așa cum era 
Mount Peytha. Multele magazine care vindeau suvenire și alte 
articole turistice indicau faptul că orașul trăia de pe urma 
turiștilor. 

Lăsară în urmă centrul, cotiră la dreapta și apoi la stânga, 
spre Cimitirul St. James. Pe o placă pătrăţoasă, neagră, era scris 
cu litere aurii, în relief, numele cimitirului. Chiar în spatele ei se 
afla o parcare, iar dincolo de ea, un șir de măslini. Intre ele, o 
alee îngustă de beton ducea spre cimitir. 

— lată-ne ajunși. 

— Atunci, hai să intrăm să aruncăm o privire, zise Kayla. 

leșiră din mașină și se îndreptară spre cimitir. Dincolo de 
măslini se zăreau morminte întinse pe o suprafaţă mare. Jason 
simţi pe piele o pojghiţă de sudoare lucioasă și rece, care nu 
avea nimic de a face cu temperatura, chiar dacă erau peste 
douăzeci și șapte de grade. 

Văzu imediat construcţia în formă de piramidă, splendidă în 
soarele care apunea încet, la nici cincizeci de metri. Ca și cum 
asta nu ar fi fost o dovadă suficientă, mai recunoscu șirul de 
arbori pitici, pietrele funerare și iarba înaltă din fotografiile 
polaroid. 


VP - 139 


Fu copleșit de un sentiment pe care nu-l putea descrie, dar al 
cărui efect îl recunoștea: îi dădea fiori. 

„Sunt aici pentru că știam. Am descoperit asta în adâncul 
meu”. 

Până la urmă se dovedi că nu avea nevoie de ajutorul nimănui 
ca să găsească cimitirul din fotografii; drumul era stocat în 
mintea lui. Ce însemna asta? Acum, însă, era prea agitat ca să 
se gândească la asta. 

Alergă spre piramidă, cu Kayla pe urmele lui. Când s-a oprit în 
dreptul edificiului, a văzut o inscripţie pe marmura neagră: ÎN 
CINSTEA CELOR CARE S-AU STINS ÎNAINTEA NOASTRĂ. Se pare 
că era un monument, și nu un mormânt. Lângă el erau niște 
bănci care nu erau vizibile în fotografii. Jason dădu încet 
piramida, până în punctul din care băncile nu mai puteau fi 
văzute, și apoi se opri. 

Privea versiunea reală a celei de-a doua fotografii polaroid pe 
care o primise. li venea greu să înțeleagă. 

Unde e poarta? 

Nu o vedea, iar locul pe unde intraseră nu semăna deloc cu 
poarta din prima fotografie primită. Avea să se gândească la 
asta mai târziu. În clipa de faţă îl interesa cu totul altceva. 

— Unde e mormântul? se întrebă Jason singur. Unde este? 

Scoase a treia fotografie din dosar cu degetele tremurânde. 
Litera M pe o suprafaţă netedă de gresie. 

„La naiba, e un mesaj încriptat, o cheie, un cod”. 

Mormântul pe care îl căuta trebuia să fie aici. Așa de aproape. 

„Așa de aproape”. 

Jason înaintă printre morminte. Printre tufe, șiruri întregi, pe 
lângă alte șiruri de pietre funerare și cruci, unele dintre ele 
elaborat decorate. Îngeri din piatră, flori gravate, câte un cavou 
ici și colo. Kayla părea tensionată, ca un copil care așteaptă în 
cabinetul medicului să i se facă vaccinul antigripal. Cimitirele o 
speriau, ei bine, de moarte. Dar nu zise nimic, nu se plânse. 
Tăcea. 

Cu pași lenți, mutându-și privirea când la a treia fotografie, 
când la morminte, se întreba din ce în ce mai disperat cum o să 
poată recunoaște piatra funerară. Toate semănau între ele; 
toate erau făcute din aceeași gresie. 

Sub marea literă M din fotografie se vedeau niște denivelări, 
licheni și câteva fisuri. Dar aceste semne de erodare puteau fi 


VP - 140 


văzute pe toate cele câteva sute, poate chiar mii de pietre de 
mormânt din Cimitirul St. James. Era așa de frustrant că 
fotografia nu arăta un nume întreg, ci doar un decupaj! Nu-i era 
de niciun ajutor. Fără o fotografie cu un cadru mai larg al 
inscripţiei funerare, era imposibil să găsească piatra pe care o 
căuta. 

Trecură pe lângă un șir de cinci pietre funerare aproape 
identice. 

Jason se lăsă pe vine și, împotriva logicii, se uită la pietre să 
vadă dacă nu aveau aceleași urme de erodare ca și piatra din 
fotografia polaroid. 

înţelese imediat că era inutil să compare fotografia cu 
mormântul acela, unde era îngropat un bărbat pe nume Doug 
Weber. Sau cu următorul. Acolo se aflau rămășițele pământești 
ale lui Ellen și Sonni Bolch. Următorul mormânt era locul de 
veșnică odihnă a unei anume Lynell Hansen. 

Verifică atent mormânt după mormânt. Jason nu se lăsa ușor 
păgubaș, era rezistent. Dar dilema aceasta era prea greu de 
descifrat. Cu toate acestea, cerceta piatră după piatră, pentru 
că simţea nevoia de a face ceva. Căuta acul în carul cu fân, dar 
nu se putea abţine să nu o facă. 

Cimitirul din fotografie nu mai era un mister, însă mormântul, 
da. Și dacă nu reușeau să-l găsească, întreaga lor misiune era 
de pomană. 

Kayla îl urma fără un scop precis, până când decise să 
cerceteze singură niște morminte. Ca și el, se întreba probabil 
ce sens avea acţiunea asta, dar nu zise nimic. 

„Nu-ţi pierde speranţa, se gândea el. Nu renunţa”. 

Cobora înserarea. Incă puţin și întunericul îi va sili să 
abandoneze, așa cum raţiunea încercase să-i spună încă de la 
început. 

Se așeză pe vine în faţa mormântului unui oarecare James 
Weiss. Își frecă tâmpele cu degetele, într-o mișcare circulară - 
simţea cum se apropie o nouă migrenă - și oftă din rărunchi. 

Atunci piatra de mormânt se deschise deodată. Jeturi de 
flăcări izbucniră din adâncul pământului și din mijlocul lor se 
înălță un schelet. Cu văpăi în găvanele goale și scobite ale 
ochilor. În jurul fiecărui os lucea o aură galben-portocalie care 
arunca scântei. 

„Vino aici, spunea scheletul, cu o voce hărâită. Vino la mine, 


VP - 141 


Jason, vino la mine!” 

Jason se trase îndărăt, târâș, închise ochii, scutură din cap, 
apoi îi deschise iar. Inima îi zvâcnea în gâtlej. 

Piatra de mormânt nu era decât o piatră. Nu se desfăcuse, din 
mormânt nu ieșea niciun foc, niciun schelet. 

— lisuse, bâigui el. lisuse, ce naiba a fost asta? 

— Ce s-a întâmplat? strigă Kayla la el, de departe. 

Jason tremura ca și cum s-ar fi atins de un cablu sub tensiune. 

— Nimic, răspunse. Sper. 

„Sau poate că îmi pierd minţile, ca Noam Morain”. 

lar dacă era întreg la minte, pentru numele lui Dumnezeu, ce 
fusese vedenia aceea de adineauri? 

„Nimic, absolut nimic, doar o halucinație. Provocată de stresul 
la care ai fost supus în ultima vreme”. 

Era posibil. Spera că nu va mai fi tulburat de alte fantome din 
capul lui. 

e 

Rămaseră în Cimitirul St. James până când ultima sclipire a 
înserării dispăru sub linia orizontului. Trecuse deja o oră și 
jumătate, dacă nu chiar două, de când descoperise, cu un 
amestec de entuziasm și surpriză, că erau acolo unde trebuie. 
Acum, însă, nu simțea decât dezamăgirea. 

Nu găsiseră mormântul pe care îl căutau. Și era posibil să fi 
trecut chiar pe lângă el, fără să știe, fără șansa de a afla. Decise 
să amâne căutarea pe mâine. 

— Kayla, cred că ar trebui să mergem. 

— Da, acceptă ea. 

Jason încercă să mai găsească și altceva de spus, dar nu 
reuși. 

e 

În centru intrară la un restaurant care servea grătar. Kayla 
rupse prima tăcerea: 

— Jason, am ajuns până aici. Nu renunţa acum. 

El o privi surprins. Dacă ar fi fost după ea, nici măcar nu ar fi 
venit în Mount Peytha, din cauza felului în care ura ea moartea 
și, în consecință, cimitirele. Căutau un mormânt adevărat, poate 
chiar unul care avea numele lui înscris pe el - asta dacă teoria 
lui despre vieţile anterioare nu era complet nefondată -, iar 
acum ea era suficient de mărinimoasă încât să dea deoparte 
propriile temeri, ca să-l facă pe el să se simtă mai bine. 


VP - 142 


— E foarte drăguţ din partea ta să spui asta. 

Încerca să ghicească la ce se gândea ea. 

— Cum reziști? 

— Nu știu, răspunse ea, în șoaptă. E înspăimântător și, cu cât 
durează mai mult, cu atât mai puţină logică reușesc să găsesc. 

Aruncă o privire fugară spre un bărbat solid, care se ridicase 
de la masa de lângă ei. Acesta trecu pe lângă ei, aruncându-i 
jovial chelneriţei un „Noapte bună, Sue” și plecă. 

Sue le aduse fripturile și le ură bon appétit, surâzând politicos. 
Jason luă tacâmurile și dădu să mănânce, dar căzu pe gânduri. 

Poate că fotograful era singurul care putea să-i spună unde 
era mormântul pe care trebuia să-l găsească. Jason era așa de 
aproape! Trebuia să fie undeva în Cimitirul St. James. Așa de 
aproape! 

Și totuși, așa de departe! 


VP - 143 


22. Chuck 


La capela funerară îi întâmpină un puști subţiratic îmbrăcat cu 
o cămașă în culori ţipătoare, cu câteva numere prea mare 
pentru silueta lui. Jason făcu prezentările și spuse că aveau 
întâlnire cu Chuck Cleigh. Puștiul aprobă din cap și se duse să-l 
aducă pe Chuck. 

Nu mult după aceea, apăru un tip pe la cincizeci de ani, 
îmbrăcat cu blugi și o cămașă de culoare alb-strălucitor. 

— Bună dimineaţa. Eu sunt Chuck Cleigh, a zis el. 

Jason îi întinse mâna. 

— Eu sunt Jason Evans. Ea e soţia mea, Kayla. Mulţumim că ai 
acceptat să ne vedem. 

Cleigh se dădu un pas înapoi și le făcu semn să intre. Salonul, 
cu pardoseala de gresie închisă la culoare, ca și pereţii, 
candelabrele și lumânările, degaja un aer de pace solemnă, 
potrivită unei case funerare. Chuck îi conduse într-un mic birou 
pe una dintre ușile laterale. In încăpere se afla o masă de lucru 
și un fișet cu dosare. Pe peretele din spatele mesei era o pictură 
abstractă care înfăţișă niște linii frânte și întortocheate, galbene, 
roșii, verzi și negre. Pe Jason îl dureau ochii numai să o 
privească. Gazda lor le oferi niște scaune și se așeză la masa de 
lucru. 

— Cu ce pot să vă fiu de folos? 

Jason îi repetă că se afla acolo ca urmare a cercetărilor lui de 
genealogie. Seara trecută și azi-dimineaţă se gândise intens la 
ce întrebări i-ar putea pune lui Cleigh, dar nu reușise să adune 
prea multe. Putea să-i ceară bărbatului o listă cu persoanele 
decedate ale căror nume de familie începeau cu litera M. Dar 
asta era lipsit de noimă - o să ajungă la zeci de nume, cel puţin, 
probabil sute, și de unde să știe dacă vreunul dintre ele avea 
vreo legătură cu enigma lui? 

Mai avea alte două nume pe care i le putea înfățișa lui Chuck: 
„Mapeetaa” și „Mawkee”. Era, probabil, inutil - pentru că 
ambele păreau să se refere la orașul Mount Peytha și la Cimitirul 
St. james, nu la vreo persoană decedată -, dar nu avea nimic de 
pierdut. 

Oarecum rușinat, îl întrebă pe antreprenorul de pompe 


VP - 144 


funebre dacă exista vreun mormânt care să poarte aceste 
nume. Chuck își verifică computerul și deschise câteva fișiere. 
Le-a frunzărit vreo cinci minute, dar apoi a scuturat din cap. 

— Nimic. Absolut nimic. 

Jason se simţea descurajat. Ce urma, acum? Era aici, cu 
Kayla, și nu voia să facă pur și simplu stânga împrejur și să 
plece. Simţea că trebuie să-i mai pună bărbatului cel puţin încă 
o întrebare. Și o avea pregătită. Două întrebări, de fapt, dar nu 
aveau cine știe ce relevanţă; niciuna din aceste întrebări nu era 
foarte importantă și nu avea nevoie de ele decât ca suport, ca 
să nu rămână în pană de cuvinte. 

l-a arătat lui Cleigh a doua fotografie, cea cu edificiul din 
marmură. A pus-o pe birou, cu imaginea în sus, și a rămas cu 
degetul pe ea, așa încât Cleigh să nu o poată ridica, să vadă ce 
era scris pe spate. 

— Piramida aceasta... ce reprezintă? 

— A, da, a zis Chuck. E un monument pentru cimitirul care a 
fost aici înainte, în perioada colonizării. Suntem foarte mândri de 
el. 

— Înţeleg, a spus Jason. 

Apoi i-a arătat omului prima fotografie, cu poarta, alta decât 
aceea pe care intraseră el și Kayla, cu o zi în urmă. 

— E poarta de nord, a zis Chuck imediat. 

Jason îl privi destul de mirat. 

— Intrarea dinspre nord a cimitirului, îi explică Chuck. Cei care 
vin dinspre Chloride Pass o folosesc. E la vreo patru sute de 
metri dincolo de Pete's Ranch. 

După aceea conversaţia dintre ei, dacă se putea numi astfel, 
se încheie repede. Jason nu voia decât să se termine odată. l-a 
dat înainte cu minciuna și a zis că era „bucuros că a găsit 
cimitirul corect”, care era conform cercetărilor sale genealogice. 
Era important, pentru că, susținea el, îi oferea material să 
continue. Chuck a întrebat dacă existau niște morminte anume 
pe care spera să le găsească în Cimitirul St. James; poate că l-ar 
fi putut ajuta, dat fiind că deţinea o listă cuprinzătoare a 
mormintelor. Cel mai probabil, se oferise din politețe și omul nu 
era cu adevărat dornic să-l ajute pe Jason. Acesta îi mulțumi și îi 
zise că s-ar putea să apeleze la el mai târziu și se ridică să 
plece. El și Kayla și-au luat la revedere de la Cleigh. Două 
minute mai apoi ieșeau din capelă. Chuck se întreba probabil de 


VP - 145 


ce musafirii lui bătuseră tot drumul de la Los Angeles doar 
pentru atât. 
e 

Fură nevoiți să facă un ocol de aproape cinci kilometri ca să 
ajungă la Poarta de nord. Jason avea un simţ al orientării 
geografice care îi spuse că au condus în cerc, în jurul cimitirului. 
Pe Chloride Pass Road a trecut pe lângă un indicator din lemn pe 
care era scris PETE'S RANCH și apoi un altul, la douăzeci de 
metri, CIMITIRUL ST. JAMES. Apoi ajunseră repede la intrarea de 
care le vorbise Cleigh. 

Jason opri mașina, se uită la poartă și văzu, literalmente, 
prima fotografie. 

De la poartă pornea o alee care ducea la morminte. Intră în 
cimitir și descoperi de ce cu o zi înainte nu văzuseră Poarta de 
nord. A doua intrare era ascunsă de vegetaţia care înconjura 
întregul cimitir. 

Și acum? Putea să treacă pe lângă morminte și să se uite la 
ele, unul după altul, să le inspecteze, sperând într-o descoperire 
miraculoasă - fie și numai a unui detaliu mic și insignifiant - pe 
care să-l recunoască din ultima fotografie polaroid. Dar planul 
acesta era sortit eșecului, așa cum descoperise cu o zi înainte. 

Singura lui șansă părea să fie „spargerea” cifrului. 

„Oare litera M nu putea să fie, la urma urmelor, un mesaj 
specific?” 

Dar el descifrase deja litera M, își aminti el, iar. Reprezenta 
localitatea Mount Peytha și cele trei fotografii polaroid, 
împreună, erau indicatoarele care duceau la cimitirul de faţă. 

„Și dacă am trecut ceva cu vederea?” 

Trecu din nou totul în revistă în minte. Viaţa lui din ultimii 
patru ani fusese una normală, fără coşmaruri - se convinsese 
singur că lăsase în urmă toată această nefericire și că nu mai 
avea de ce să-și facă griji. Când primise fotografiile înțelesese 
că asta fusese o iluzie. Apoi în mintea lui se deschisese o ușă și 
își amintise de „Mapeetaa”, ceea ce îl adusese în Mount Peytha, 
dar aici pista părea să se termine. 

„Probabil că am ratat o ieșire, pe undeva”. 

Da, asta trebuie să fie explicaţia. Indiferent ce dorise 
fotograful, el nu l-ar fi dirijat pe Jason spre acest cimitir dacă nu 
exista șansa ca el să găsească mormântul cu pricina. Așa că 
trebuiau să mai fie și alte indicii, ascunse în mesaje. 


VP - 146 


Fotografiile reprezentaseră descrierea unui traseu; mesajele 
de pe spatele lor îi erau adresate lui personal, în sens literal, 
spuneau că el era mort și îngropat în acest cimitir, sub piatra de 
mormânt din ultima fotografie. 

lar piatra era datată 18 august. 

Asta era ceea ce trebuia să caute, nu numele. 

— La ce te gândești? vru să știe Kayla. 

— Poate că amicul nostru a făcut totuși o fotografie a 
mormântului meu, zise el, în treacăt. 

Nu ar fi trebuit să spună asta - era cel mai rău lucru pe care l- 
ar fi putut rosti -, dar îi scăpă înainte ca mintea lui să-și dea 
seama de asta. 

Ajunseră din nou la monument. 

Kayla se așeză pe o bancă. El se puse alături de ea, luând-o 
pe după umeri. Ea își feri privirea. 

— Uite ce nu-mi place, zise Kayla, pe un ton de gheaţă. De 
fapt, sunt câteva lucruri care nu-mi plac. Mai întâi, faptul că îl 
numești pe psihopatul ăla „amicul” tău. 

— Stai așa, a vrut să fie o glumă. 

— Ce e și mai rău, după mine, continuă ea, fără să-l bage în 
seamă, te-ai auzit ce spui, acum o clipă? Ai auzit pe bune ce ai 
zis? Vorbești din nou despre mormântul tău. Te iubesc și vreau 
să te ajut, Jason, serios, dar dacă ai de gând să începi iar cu 
asta... 

— Nu asta am vrut să spun, o întrerupse el. 

— Atunci, ce ai vrut să spui? 

— Eu... 

Voia să-i explice că fusese pur și simplu o idee, dar, încurcat 
de răspunsul ei caustic, nu își mai găsi cuvintele. 

— Uită ce am spus, Kayla. Era o prostie, nu ar fi trebuit să zic 
nimic. 

— Da, n-ar fi trebuit. Și nu mai vreau să te aud vorbind despre 
asta! strigă ea. Să nu mai vorbești despre propria moarte. 
Niciodată. Nu vreau să mai aud! 

— Kayla... 

Ea își îngropă fața în mâini. O auzi suspinând. 

— Tu... se pot întâmpla lucruri nefaste și pe urmă... pe urmă o 
să te pierd, zise ea ceva mai calmă. 

Jason știa ce voia să spună. 

Bineînţeles. De aceea nu suporta ce făcea el acum. 


VP - 147 


„lubito, eu nu sunt Ralph. Nu știu cine sunt, dar nu sunt 
Ralph”. 

Lui îi era frică de foc, ea se temea de moarte. Paharul ei se 
umpluse încet-încet și în cele din urmă dăduse pe dinafară; era 
inevitabil. Ultima picătură fusese remarca lui insensibilă și 
incompletă. Ar fi dat orice să o ia înapoi, dar ce făcuse nu se mai 
putea desface. 

Kayla era supărată. Spaima o făcea să fie furioasă. Era 
absolut limpede că îl iubea. Dar, în același timp, el îi făcea viaţa 
al naibii de grea cu această căutare a lui. Dacă ar fi existat un 
mod mai ușor de a o face, Jason nu ar fi stat pe gânduri. Dar, în 
acest caz, din păcate, nu exista altă cale. 

— Ce părere ai dacă ne-am întoarce la motel? propuse el. 

— Da. Vreau să plec de aici. 

(J 

Ajunși înapoi în camera lor de la motel, Kayla se întinse pe 
pat. Jason era prea agitat ca să i se alăture. Pe drumul de 
întoarcere ea nu rostise nicio vorbă. Gândul ei era la Ralph; 
pentru a mia oară, probabil, revedea cu ochii minții toate 
amintirile despre pierderea lui. Ralph, care murise atât de 
neașteptat în timpul unei excursii la munte, iar ea cel mai 
probabil trebuise să aștepte singură lângă trupul lui inert timp 
de ore întregi, până când sosiseră în sfârșit ajutoare. 

— Kayla..., șopti el. Cum pot să te ajut? 

— Nicicum, bombăni ea. 

— Uite, știu că toate astea îţi trezesc amintiri... 

— Nu! zbieră ea, întorcându-i spatele și afundându-și fața în 
pernă. Pleacă. Lasă-mă în pace! 

Era furioasă și în același timp mâhnită. Lui Jason i se strângea 
inima, cum sta acolo, privindu-i umerii zgâlţâiţi de plâns. Îi 
mângâie cu grijă, cu un deget, părul negru și ondulat, îi ascultă 
suspinele și rămase tăcut. Nu era nimic de spus care să-i fi putut 
alina durerea. Până la urmă ieși afară, lăsând răcoarea aerului 
condiționat din cameră pentru căldura sufocantă și apăsătoare. 
Se așeză pe o bordură, își scoase ochelarii de soare din 
buzunarul cămășii și îi puse la ochi, urmărind alene cum intra un 
Land Rover în parcare. Din mașină cobori un bărbat rotofei, cu 
capul acoperit de o pălărie mare și neagră. Sub braţ ţinea o 
servietă maro, cu care dispăru în interiorul clădirii unde era 
recepţia. In depărtare Jason auzea zgomotele înfundate ale 


VP - 148 


autostrăzii. Frunzele palmierilor care flancau de-o parte și de 
alta firma de neon prăfuită care ura bun venit la motelul Mount 
Peytha Inn atârnau pleoștite de căldura deșertului. 

Avea de gând să rămână acolo până când termina ea de 
bocit? O mai văzuse și altă dată în această stare, nu era prima 
ei criză. Dăţile trecute îl învățaseră că eforturile de a o consola 
nu ajutau. Kayla Evans, fostă Sheehan, era o femeie veselă și 
plină de viaţă. Dar dacă avea necazuri, atunci în mod clar avea 
necazuri adevărate. 

Uneori Jason se întreba dacă ea îl iubise pe fostul ei logodnic 
mai mult decât îl iubea pe el. Nu credea - nu voia să creadă asta 
-, dar știa că nu s-ar mai fi căsătorit cu ea dacă Ralph Grainger 
mai trăia. 

Sursa temerilor Kaylei erau evidente, dar sămânţa pirofobiei 
lui era în continuare o enigmă. Trebuia să caute și mai adânc în 
psihicul și în trecutul său. Jason avea să se întoarcă în curând la 
încă o ședință de hipnoză - sau două, sau trei, sau poate chiar 
mai multe. 

Acum, însă, era aici, în Mount Peytha. Canapeaua lui Mark era 
la cinci sute de kilometri distanţă, dincolo de deșert. 

„Pentru Dumnezeu, ce mi-a făcut fotograful ăsta? Acum mă 
plimb de colo-colo, imaginându-mi că am mai trăit o viaţă care 
s-a sfârșit, însă, într-un incendiu, pe 18 august. Mi s-a trezit 
acest impuls să merg în Mount Peytha și am găsit Cimitirul St. 
James. Acesta este locul unde am fost înmormântat?” 

Într-o viaţă anterioară ar fi purtat un nume diferit. Nu putea să 
accepte că ar exista o piatră funerară pe care stă scris JASON 
EVANS, PRIETEN, ODIHNEASCĂ-SE ÎN PACE. UITĂ-TE LA TINE. PE 
ASTA N-AI PREVESTIT-O, NU? 

Poate că în fosta lui viaţă a avut un nume care începea cu 
litera M. 

Totul mergea pe ghicite. Avea o direcţie mult mai bună în 
care să-și îndrepte cercetările. Care dintre persoanele decedate 
și înmormântate în cimitirul din Mount Peytha au murit pe 18 
august? 

Asta era ceea ce ar fi trebuit să-l întrebe pe Chuck. Cum de 
nu-i trecuse prin cap când a fost la el? Pe de altă parte, însă, 
explicația era simplă. Când ești cum nu se poate mai în viaţă, 
căutarea propriului mormânt nu e ceva ce faci în fiecare zi - 
chiar dacă asta ţi-a controlat viaţa în ultimele două săptămâni. 


VP - 149 


Se mai gândi la asta preț de câteva clipe. 
„O să-l întreb pe Chuck. Chiar acum”. 
e 

După aproape douăzeci de minute, vrejul de fasole îi 
deschidea iar ușa. Jason se întreba care e numele băiatului și 
dacă el era fiul pe care îl pregătea Chuck. 

Tânărul îl conduse în biroul lui Chuck. Surprins, omul își ridică 
privirea din ziarul pe care îl citea. 

— Speram să-mi îngădui să-ţi mai pun o întrebare, zise Jason 
repede, înainte ca Chuck să aibă ocazia de a obiecta. 

— Te ascult. 

— Cercetările făcute în arborele genealogic al familiei mele... 
le-am revizuit... Cred că persoana cu pricina e posibil să fi murit 
în 18 august. Domnule Cleigh, ai putea verifica asta pentru 
mine? 

Sprâncenele lui Chuck se pleoștiră. 

— Nu e chiar așa de ușor. Va trebui să iau fiecare nume la 
rând, unul câte unul. Ai idee câte mii de morminte avem aici? 
Mi-ar lua ore. 

— Inţeleg asta, zise Jason rapid. Sunt dispus să urmăresc eu 
însumi listele, dacă nu te deranjează. 

Chuck clătină din cap. 

— Nu-ţi pot permite accesul la dosarele noastre. E politica 
firmei. 

— A, oftă Jason, dezamăgit. 

— Tim, fiul meu, are ceva timp liber, continuă Chuck șovăitor. 
O să-l pun pe el să se ocupe de asta. Dacă îmi lași un număr de 
telefon, te sunăm noi. 

Acum Jason aflase numele băiatului care îi deschisese ușa. 

— Mulţumesc, șopti el. 

— Asta e tot? vru să știe Chuck, împreunându-și mâinile. 

Da, asta era tot. Dacă nu cumva... 

Gândul cel mai morbid dintre toate continua să-l macine, ca o 
puternică durere de cap care refuza să cedeze, indiferent câte 
aspirine ar fi luat. 

— S-ar putea întâmpla, începu Jason - ca decedatul să fie un 
omonim al meu. Domnule Cleigh, încă o singură întrebare: 
există vreun mormânt cu numele Jason Evans pe el? 

Chuck oftă și petrecu câteva minute privind intens ecranul 
computerului său. Jason, de partea cealaltă a mesei de lucru, 


VP - 150 


avea pornirea de a se ridica să se uite și el peste umărul omului. 
Dar se abţinu și rămase pe scaun. 

— Sunt cinci, a zis Cleigh. 

— Cinci? 

Chuck scutură din cap. 

— Cu numele Evans, dar niciunul nu e Jason. Primul e Zack, 
mort în 16 martie, 1988. Apoi Greg, 12 iunie, 1976. Elizabeth, 
moartă în 28 noiembrie, 1997. Pe urmă, un Sam, în 1 iulie 1970. 
Și, în sfârșit, Jeff Evans... data morţii, 25 decembrie, 2005. E 
vreunul dintre ei rudă cu tine? 

— Nu, răspunse Jason. 

Bineînţeles că nu era niciun Jason Evans înmormântat aici. 
Dacă ar fi fost, ar fi fost o simplă coincidenţă. 

Se ridică în picioare. 

— Atunci, aştept telefonul de la tine. Încă o dată, îţi sunt 
foarte recunoscător că Tim mă poate ajuta în cercetarea mea. 

— Scopul nostru e să ajutăm, răspunse Chuck, afectat. 


VP - 151 


23. Funeralii 


Kayla stătea cocoţată pe zidul scund și alb de lângă firma 
motelului, la umbra unui palmier. Jason își parcă mașina, se 
duse la ea și o sărută pe gură. Ea îi întoarse sărutul. Asta 
însemna că îi mai trecuse ceva din furie, cel puţin. 

— Cum te simţi? 

— Mai bine, răspunse ea, cu o voce încă abătută. 

— Ar fi trebuit să-mi ţin gura la cimitir. 

„Dar m-am dus din nou la Cleigh și l-am întrebat despre un 
mormânt cu numele meu”. 

Era mai bine să nu pomenească de asta acum. Mai bine să nu 
pomenească de asta niciodată. 

— Ce ai făcut? a întrebat ea. 

— M-am plimbat puțin. 

Incă un răspuns evaziv. 

Era din ce în ce mai îngrijorat de felul cum se depărtau unul 
de altul. Niciunul din ei nu vorbea de asta, dar nici nu era 
nevoie. Jason putea să simtă prăpastia care se căsca tot mai 
mult, puţin câte puţin. 

Era vina lui. O târa după el într-o căutare la care ea nu voia să 
participe. Nu demult fuseseră copleșiți de bucurie când 
deciseseră să facă un copil. De atunci, însă, el nu se mai 
gândise decât la moarte și la nenorociri. Apoi, în final, o silise 
mai mult sau mai puţin să îl însoţească în această călătorie. 

„Ești un nemernic, știi asta? Ea merită ceva mai bun”. 

Nu putea, totuși, să fi făcut nimic altceva. Trebuia să rezolve 
enigma asta. Și în continuare simţea că era important să o facă 
înainte de 18 august, ziua care se apropia cu pași rapizi. 

e 

La șapte fără un sfert erau la The Wagon?. O căruță adevărată 
cu coviltir, transformată în bar, cu sticle de whisky, votcă și alte 
băuturi alcoolice, era așezată în mijlocul restaurantului. În jurul 
ei, în cerc, se aflau mesele. 

Jason se uită prin restaurant. Un bărbat cu constituţie masivă 
și pălărie de fetru, așezat la o masă din faţa lor, savura vizibil 


? Căruţa (în Ib. engl. în orig.). 
VP - 152 


încântat o friptură suculentă. Cuţitul și furculita lui zăngăneau 
ritmic, lovite de farfurie. Mânca zgomotos și nu avea ochi decât 
pentru friptura lui. La masa de lângă a lui, chelnerița adusese 
pahare cu bere rece ca gheața celor doi bărbaţi, care puteau să 
fie tată și fiu. Râdeau. Bărbatul mai în vârstă îi trase celui tânăr 
o scatoalcă pe spate, cu o mână fermă, acoperită de ceea ce 
aparent erau bătăturile lăsate de câteva decenii de muncă la 
câmp. 

Cei trei bărbaţi, așezați în șir, unul lângă altul, își găsiseră 
fiecare propriul drum în viață. Păreau fericiţi. Până nu demult, și 
Jason fusese fericit. Acum, totul era nesigur și neclar. 

— Jason? zise Kayla. 

Jason îi spuse direct ce îl frământa. 

— Chuck nu m-a sunat încă. Se pare că Tim nu a avut chiar 
așa de mult timp la dispoziţie, încât să poată verifica imediat 
listele. Poate că ar trebui să ne ducem mâine și să începem să 
căutăm mormintele pe care stă înscrisă data de 18 august. Cine 
știe, poate că o să avem noroc. Ce altceva putem să facem? 

Asta era tot ce putea spune. Nu avea cine știe ce speranţă în 
glas. Și nici nu simţea vreun pic. 

— Și dacă asta nu duce nicăieri? 

Vorbele Kaylei erau nefiresc de reci, ceea ce îi reaminti de 
Carla și Tracy și îl făcu să se înfioare. Trace fusese alcoolică, iar 
Carla era egocentrică. Acum Jason însuși nu se gândea decât la 
sine, preocupat de un mister de care parcă devenise dependent. 

Jason întinse mâna și îi cuprinse obrazul fin în palmă. 

— Dacă nu reușim să-l găsim și Chuck nu poate să ne ajute, 
plecăm acasă. Și pe urmă uit de toată tărășenia, a zis el. 

Oare el credea sincer ce spune? 

Noaptea care urmă fu una agitată. Niciunul din ei nu a reuși 
să doarmă. Simţeau încă legătura care îi unea, dar teama o 
măcina încet. Căutările lui o răneau. Le suporta pentru că îl 
iubea, dar pentru câtă vreme, încă? 

Mai limpede ca niciodată, Jason își dădu seama că ar putea să 
o piardă din această cauză. 

N-ar fi suportat să o piardă. 

e 

A doua zi dimineaţă, hotărâră să meargă se bea o cafea 
înainte de a mai face o vizită la Cimitirul St. James. În timp ce 
mergeau pe jos spre centrul orașului, Patrick Voight o sună pe 


VP - 153 


Kayla pe mobil. Voia să știe dacă ea va reveni la slujbă 
poimâine. Luni îi spusese că va fi probabil plecată trei zile și de 
atunci Patrick nu mai primise vești de la ea. Kayla îi aruncă lui 
Jason o privire întrebătoare. Cel mai mult i-ar fi plăcut ca el să 
spună: „OK, asta a fost. Plecăm acasă și o să lăsăm poliţia să se 
ocupe de restul”. 

— Mai durează puţin, șopti Jason. 

— Patrick? răspunse Kayla, cu ochii în continuare la Jason. 
Suntem tot în Arizona. O să plecăm cel mai curând mâine. E în 
ordine? Luni mă întorc la lucru. 

Voight se lamentă că îl punea în dificultate și că nu îi era de 
ajutor când lipsea atât de mult, chiar înainte de a pleca în 
concediul programat. Kayla își ceru excesiv de multe scuze 
spunându-i că îl înţelegea, dar, din păcate, nu putea face altfel. 

După aceea, Jason își scoase și el telefonul. Își amintise că 
avea mâine o întâlnire cu Mark. Trebuia să o contramandeze și 
avea să o facă imediat. Dar mai întâi trebuia să dea un telefon 
mult mai puţin plăcut șefului său. Brian era deja supărat că 
plecase din oraș pe nepusă masă și avea să fie și mai furios 
când va afla că șeful echipei pentru Tommy Jones nu se va 
întoarce nici mâine la birou. 

Mai întâi îi sună pe Tony, Donald și Carol. Apoi vorbi cu Brian. 
Acesta îi spuse de-a dreptul că îl aștepta pe Jason la muncă a 
doua zi, pomenind cele două îngrozitoare vorbe, pe care le ura 
„Tommy Jones”. Jason începu să îi explice că intervenise ceva, o 
chestiune îngrozitor de deranjantă, dar că avea să se întoarcă 
luni la Los Angeles în acest weekend și că va fi înapoi la firmă 
luni, cel mai târziu. 

— Luni? Jason, te rog, mă superi foarte tare, se plânse Brian. 

Avea un ton la fel de nefericit ca atunci când se lamentase că 
nevastă-sa, Louise, se răzgândise în legătură cu planificata lor 
excursie în Las Vegas. Se întâmplase cu o zi după ce George, 
omul cu corespondenţa, îi înmânase lui Jason prima fotografie 
polaroid, întâia dintr-o serie de trei care îi dăduseră viaţa peste 
cap și care acum îl împiedica să se ocupe de regele 
automobilelor. 

„Brian, dacă tu ai ști în ce dispoziţie macabră sunt eu”, se 
gândi Jason, morbid. 

— Săptămâna viitoare o să lucrez peste program. O să ne 
terminăm treaba, îţi promit. 


VP - 154 


— Doamne, Jason, ce dracu' faci acolo? 

„Incerc să mă găsesc pe mine însumi”, zise el în gând, apoi își 
mușcă mâna, ca să nu izbucnească în hohote de râs. 

— O să-ţi spun mai încolo. 

Brian nu a mai zis nimic și îi închise telefonul în nas. 

— Și acum ce urmează, Jason? îl întrebă Kayla. 

Se apropiau de o cafenea Starbucks. 

— Cafea, asta urmează. 

Jason uită să-și contramandeze întâlnirea cu Mark. 

Işi băură cafeaua, privind la oamenii care treceau pe lângă 
geamurile cafenelei, la ceilalţi clienţi, care își savurau cafelele, 
brioșele sau ouăle cu șuncă. Era ora zece și jumătate. 

— Crezi că e posibil să locuiască aici? zise Jason pe gânduri. 

— Cine? 

— Fotograful. Dacă orașul acesta e centrul întregului mister, 
poate că e cineva care știe totul despre Mount Peytha și poate 
chiar locuiește aici. 

Kayla își dădu la o parte o șuviţă care îi căzuse pe ochi și 
chicoti. 

— Sigur, poate chiar ne urmărește, e coadă după noi. Hei, 
cine știe, poate că e chiar slinosul ăla de recepţioner de la 
motel. Sau vreun tip cu care ne-am întâlnit pe stradă. 

— Bine, admise el stoic. Ar putea să fie oricine sau nimeni. 
Am înţeles ideea. 

— Dat fiind că nu știm ce anume căutăm, nu avem nicio șansă 
să-l găsim. 

— Asta e profund, zise Jason. Din nefericire, ai totuși dreptate. 

e 

Se uita la mormânt după mormânt, parcurgând o alee după 
alta. Sigurul lucru după care se uita era data la care cei morți - 
acum acoperiţi de iarbă și pietre de mormânt - trecuseră la cele 
veșnice. Asuda deja în soarele fierbinte de vreo oră și jumătate 
și tot nu găsise încă nici măcar un singur mormânt care să aibă 
ca dată a morţii 18 august. Dar trebuia să fie măcar câteva. Așa 
cum spusese Chuck, erau mii de morminte aici și nici pe departe 
nu existau atâtea zile într-un an. Trebuiau să existe cel puţin 
câteva zeci de morminte care să aibă data pe care o căuta el. 

Căldura părea să se întețească încontinuu, iar lumina era prea 
puternică, uneori chiar orbitoare. Era ca și cum soarele însuși 
încerca să-l împiedice să vadă bine. Era ceva oribil. Poate că se 


VP - 155 


ascundea cineva în spatele unei pietre de mormânt. Poate că 
era dușmanul lui. Fotograful. 

Kayla fu prima care descoperi ceva. 

— Jason! îl strigă ea din depărtare, gesticulând cu ambele 
mâini. 

Alergă la ea. 

Se uită la piatra în dreptul căreia se oprise ea. Era mormântul 
unui bărbat pe nume Donald Luke. Născut în 12 martie 1931 și 
mort la 18 august, 2004. Totul era scris cu litere și cifre clare, 
lizibile. 

Jason se lăsă pe vine lângă mormânt. Nu simţea niciun fel de 
entuziasm. Donald Luke. Nu era nicio literă M în numele lui. 
Nimic dinlăuntrul lui Jason nu rezona cu numele sau cu 
mormântul, totul era mult prea curat, prea neatins de trecerea 
timpului, ca să aibă vreo asemănare cu piatra funerară din 
fotografia lui. Ridică privirea spre Kayla și, în același timp, zări 
cu coada ochiului un grup de persoane care se adunaseră la 
vreo patruzeci și cinci de metri mai departe, pe aceeași alee. Nu 
îi observase până acum. 

— Nu se poate, Kayla. Uite, e... 

Amuţi. Privi din nou spre oamenii aflaţi mai departe. 

Doar că, acum, nu mai era nimeni acolo. 

— Piatra asta e prea nouă și neatinsă de vreme, în comparaţie 
cu fotografia, conchise el fără să se mai uite la inscripție, cu 
ochii aţintiţi spre locul unde fusese grupul de oameni, dar acum 
acela era pustiu. 

Kayla nu-i observase pe oamenii aceia, altfel ar fi spus ceva. 

Jason se ridică. 

— Hai să mai vedem, zise. 

Kayla bombăni ceva, ridică din umeri și își reluă căutarea. 

Pe jumătate la pas, pe jumătate în fugă, Jason parcurse cei 
aproape cincizeci de metri până la locul unde se aflase micul 
grup. Se întreba ce anume văzuse, mai exact. In jurul lui 
răsăreau din pământ alte vreo zece sau douăzeci de pietre 
funerare. Păși printre ele, privind în jur. 

Apoi văzu o piatră care era ceva mai mare decât toate 
celelalte și care avea „urechi” - niște forme rotunde cu o 
scobitură în colţuri. Se uită la numele de pe piatră și la data 
morții. 

Cineva se uita fix la el. Simţi că i se face brusc frig. 


VP - 156 


Se răsuci pe călcâie. Nu era nimeni acolo. 

Apoi își dădu deodată seama ce nu fusese în ordine cu 
procesiunea aceea, în afara faptului că dispăruse la fel de brusc 
precum apăruse. 

Oamenii arătau diferit - hainele lor! Jason nu se pricepea cine 
știe ce la modă, dar știa că pălăriile cu boruri largi și pantalonii 
evazaţi pe care îi purtau aceia nu mai erau la modă, tot așa ca 
și cravatele stridente ale bărbaţilor și rochiile cam scurte ale 
femeilor. Nu era un mod mai bun de a rezuma totul: hainele lor 
erau demodate. 

Cu inima zvâcnindu-i în piept, se întoarse spre inscripţia de pe 
piatra funerară și citi din nou numele, așezate frumos sub florile 
elegant sculptate și acoperite de mușchi de pe ambele urechi. 


CHAWKINS 
ROBERT J. 
4 IUNIE 1937 - 18 AUGUST 1977 


AMANDA Z. 
12 FEBRUARIE 1943 - 18 AUGUST 1977 


MIKE W. 
29 IULIE 1977 - 18 AUGUST 1977 


VP - 157 


24. Separarea 


Data, 18 august, îi tăie respiraţia. Numele acela, Mike, îl gâtui 
complet. Apoi, cu forța unei lovituri de baros, mai urmă ceva. 

incepuse să transpire și își simțea mirosul propriului corp. 
Kayla venea spre el. Incruntarea de pe chipul ei era vizibilă chiar 
și de la distanţă. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă Kayla. Ești palid, continuă ea 
pentru că el nu răspunse. 

„Ce mi s-a întâmplat?” ar fi vrut Jason să întrebe, dar vorbele 
nu se lăsau rostite. 

Se lăsă pe vine și compară piatra de mormânt cu fotografia lui 
polaroid. Asemănările erau ușor de identificat. Stratul de 
mușchi, fisurile, asperităţile pietrei. Aceasta era piatra funerară 
pe care o căuta. 

— Mike e Mawkee. Mikey, zise el răgușit. Era un copil și când 
a murit, pe 18 august, nu avea decât câteva săptămâni. Aceeași 
dată a morții și pentru ceilalţi doi, Robert și Amanda. Probabil că 
erau părinţii lui, mă gândesc. Toţi au murit în aceeași zi. 

Kayla se aplecă și ea lângă el, fără să spună nimic. 

— Am văzut oameni, șopti Jason. Participanți la 
înmormântare. Simt ceva aici. 

— Ce tot spui? întrebă ea, aruncându-i o privire piezișă. 

Jason deschise gura, apoi o închise la loc și clătină din cap. 

— Oricum n-o să mă crezi. Erau niște oameni aici. Poate 
douăzeci, poate mai mulți. Purtau haine demodate. l-am văzut, 
numai preţ de o clipă. Apoi au dispărut. Doar că, mi se pare că 
nu au plecat de tot, pentru că mai e ceva ce încă nu e așa cum 
trebuie. Tie nu ţi-e rece? A 

Se cuprinse singur cu braţele, tremurând. În ciuda căldurii 
deșertice, Jason tremura de frig. Kayla îl privea din ce în ce mai 
uluită. 

— Jason, e arșiţă. 

— Nu, zise el, clănţănind din dinţi. Nu, nu e. 

— Hai cu mine. Să plecăm de aici, îl îndemnă Kayla. 

— Cum să plecăm tocmai acum? gemu el. Am găsit ceea ce 
căutam. Asta e. E vorba de Mike W. Chawkins. El e mort, nu mai 
trăiește. Despre el e vorba! 


VP - 158 


— Mă sperii, zise ea. Haide, vino! 

li puse o mână pe umăr, dar el se scutură și rămase țintuit 
locului, ghemuit, frecându-și mâinile. 

— Uită-te numai! zise el, furios. Uită-te la fotografie și pe 
urmă la piatra funerară. Sunt identice. Până și tu poţi să vezi 
asta. 

Kayla se ridică în picioare și făcu un pas înapoi. 

— Ce-ai păţit? 

— Eu sunt Mawkee! Ăsta e mormântul meu. L-am găsit! 
Oamenii pe care i-am văzut adineauri era lumea care a venit la 
înmormântarea mea. Propriul cortegiu funerar. 

Scoase un sunet care ar fi putut să fie un hohot de râs sau 
poate un suspin. Nu era nici el sigur. 

Kayla mai făcu un pas înapoi. 

— Pe bune, vreau să plecăm de aici. 

Jason clătină iar din cap, continuând să suspine. Nu putea să 
le oprească nicicum, nu mai putea să oprească nimic; pierdea 
contactul cu realitatea, ca și cum ar fi fost beat. 

— Jason? Tu ai făcut fotografiile alea polaroid? 

El încremeni. Încetă deodată să mai suspine și să tremure. Se 
întoarse încet spre ea. 

— Cum? 

Parcă făcută din gheață, Kayla stătea acolo, printre morminte. 
Mâinile și le ţinea ţepene pe lângă corp, privirea îi era 
nimicitoare. 

— Ai acasă două aparate polaroid. Te pricepi bine la genul 
ăsta de aparate. 

— Ţi-ai pierdut minţile? șopti el, aspru. 

— Același lucru mă întreb și eu despre tine. 

Furia creștea în el ca un vulcan gata să erupă. 

— Cred că ar trebui să te întorci la Mark. Ai dreptate. Ceva nu 
e în ordine. Poate că tocmai cu tine nu e totul în ordine. Uite ce 
e, te-am susținut încă de la început. Dar pe urmă ai început să 
vorbești despre o creatură de foc. Ai viziuni sau ceva de genul 
ăsta. Vezi lucruri care nu există. Crezi că ăsta e mormântul tău. 
Spune-mi, numai, ce ar trebui să înțeleg eu din asta? 

— Și atunci presupui că am inventat eu însumi toată 
povestea. 

Nu se mai simţea ametit. Era din nou cum nu se poate mai 
treaz și nu-i venea să-și creadă urechilor ce auzea. 


VP - 159 


— Ralph a zis că o să moară de tânăr, a continuat ea. De unde 
îi venea ideea asta? Cum ajunsese în mintea lui? N-o să știu 
niciodată. Și acest lucru o să mă macine mereu. Poate că s-a 
auto-convins. Poate că știa de problema pe care o avea cu 
valva. Poate că altcineva îi spusese că nu va ajunge să 
îmbătrânească - Dumnezeu sau vreo ghicitoare nebună, sau 
cineva care îl ura. Nu are importanţă. El a crezut. Și tu crezi că 
ești mort sau că o să mori în curând. E aceeași poveste, din nou, 
doar că de data asta e vorba de fotografii. Da. Poate că tu vrei 
să crezi așa de tare asta, încât ai pus chiar tu la cale totul. De 
unde să știu eu? Indiferent despre ce e vorba, nu mai vreau să 
am de a face cu toată povestea. 

Tăie aerul cu brațul, apoi se prăbuși. Ochii i se umplură de 
lacrimi și își îngropă faţa în palme. Se răsuci pe călcâie și se 
îndepărtă. După câţiva pași o luă la goană. Se uită în urma ei. 
Înmărmurit. În picioare, pe iarba înverzită de deasupra propriului 
mormânt. 

Avea senzaţia că Mike W. Chawkins privea pe deasupra 
umărului lui. 

e 

A doua zi dimineaţă încă nu schimbaseră mai mult de câteva 
vorbe. 

Kayla făcuse pe jos, în căldură, tot drumul de la Cimitirul St. 
James și până la motelul Mount Peytha Inn. Ajunsă în cameră, 
porni aerul condiţionat și se întinse pe pat. El reveni pe la apus, 
când soarele de un roșu orbitor se ascundea în spatele munţilor. 
Se calmase, redevenise el însuși - și ea la fel. Kaylei îi părea rău 
că-l acuzase de a fi făcut el însuși fotografiile. Nu avea nicio 
noimă. 

Dar nu își vorbiră. Nu ieșiseră să ia cina și rămaseră în camera 
de motel toată noaptea lungă care urmă. A doua zi dimineață, 
nu se schimbase nimic. În timp ce ea era la duș, iar Jason 
aștepta în cameră ca ea să termine, Kayla decise să se întoarcă 
la Los Angeles, orice ar fi. Îi spuse asta când a ieșit hotărâtă de 
la duș și a rămas goală dinaintea lui. 

— Eu plec acasă. Vii cu mine? 

Incet, Jason a clătinat din cap. 

Picături șiroinde îi alunecau pe trup. 

— Te rog, îl imploră ea. Hai să mergem la Mark. El o să știe ce 
trebuie făcut. 


VP - 160 


— Nu pot. Mi-am găsit mormântul. Acum trebuie să merg mai 
departe. 

Kayla își încleștă pumnii. Simţea nevoia să ţipe și asta și făcu. 

— M-am săturat, ţipă ea, răgușit. Destul! 

Ochii îi înotau din nou în lacrimi. 

— Chiar am să plec, se auzi rostind singură. 

— Kayla..., gemu Jason. 

Femeia și-a închis ochii strâns, cu unghiile înfipte în palme. 

„Căsătoria noastră e distrusă”. 

Kayla chiar credea asta. Brusc, toată dragostea ei pentru 
Jason se stinsese; dispăruse dintr-o suflare, la fel ca Ralph. In 
locul ei creștea furia, rostogolindu-i-se prin cap. 

„Eu trebuia să nu mă mai gândesc la Ralph, iar tu trebuie să 
renunți la asta”. 

Cu ochii minţii a văzut din nou trupul lui Ralph, întins lângă ea 
în cort. Departe de cel mai apropiat spital, mult prea departe ca 
ea să-l poată salva. Il ţinuse de mâna rece, moartă, și plânsese. 

lar dacă el nu ar fi murit, viaţa ei ar fi fost diferită - atât de 
diferită. 

Ralph a deschis ochii. Cu un surâs aspru pe buzele palide, ca 
de ceară. „Eu trăiesc, scumpo. El nu, dar eu sunt în viaţă. De ce 
m-ai părăsit? De ce?” 

Se înfioră. Era greu să gândească limpede. Nu mai avea pe ce 
să se bizuie. Era înconjurată de doi bărbaţi morţi: Ralph și Jason. 
Femeia cu coasa îi atinsese pe amândoi cu ghearele ei. 

Nu știa ce să facă, nu mai știa nimic. 

In timp ce se îmbrăca și își strângea geanta de voiaj, în capul 
ei era o pâclă. Nu îi luă prea mult. 

— O să iau Chryslerul. La urma urmelor, e mașina mea. Tu ai 
cardul de credit. O să iei avionul? 

— Ajung eu acasă cumva, zise el. Dar nu vorbești serios, nu-i 
așa? Doar nu mă lași aici, singur? 

— O fac pentru tine și pentru noi, spuse Kayla, pe un ton 
ascuţit 

Era ora zece și un sfert și ziua abia începea. Afară începuse o 
furtună de deșert. Nori de praf se vălătuceau. Frunzele 
palmierilor se plecau sub rafalele de vânt, iar ciulinii se 
rostogoleau peste asfaltul nisipos al parcării. Când și când, 
soarele, extraordinar de fierbinte, așa cum era la limita dintre 
iulie și august, dispărea ascuns de praful care se înălța până în 


VP - 161 


înaltul cerului. 

Ar fi putut să discute ore în șir despre decizia ei. Dar ea o 
luase deja și nu avea de gând să se răzgândească. 

Jason știa cât de încăpăţânată putea să fie dacă era cazul. La 
fel, și ea știa despre el asta. 

Așadar, totul se reducea la care din ei doi era mai 
încăpățânat. 

Își luă geanta și cheile mașinii. 

— Am plecat. 

Jason aprobă din cap. 

— Îmi pare rău că am strigat la tine ieri, în cimitir. Nu eram în 
apele mele. 

— Vii și tu? 

Era a treia oară când îl întreba. Ultima oară. 

— Trebuie să fac cercetări despre familia asta, Chawkins. Cine 
erau? Cum au murit? 

— Rămâi, deci, a oftat ea. 

— Acum, că am un fir, nu văd nicio altă cale, a zis el. Și vreau 
să aflu ce se petrece cu mine. De unde îmi vin aceste 
halucinaţii? 

— Asta ai putea să-l întrebi pe Mark. 

El își aplecă privirea în pământ. 

— Mai târziu. Acum sunt aici, la sursă. Și îţi spun, există un 
fotograf care trebuie demascat, înainte de 18 august. Trebuie să 
mă asigur că nu se va întâmpla ceva groaznic în ziua aceea. 

— Cum vrei, dădu ea din cap. Eu plec. 

Traversă încăperea, către ușă. 

— Kayla. 

Ea se mai întoarse o ultimă dată. 

— Te rog să ai grijă. Nu-mi place să te știu singură acasă. Nu 
se știe niciodată. Du-te și stai la Simone. 

— O să văd, îi răspunse ea. Și tu să ai grijă, da? Nu mă 
deranjează să-ţi spun că nu am încredere să te las aici. 

— Sunt băiat mare, răspunse el, zâmbind. Pot să-mi port 
singur de grijă. 

Kayla dădu să-l sărute de la revedere, dar până la urmă a 
hotărât să nu o facă. Deschise ușa și păși afară, în furtuna 
mușcătoare și cenușie. Cu capul plecat, se îndreptă repede spre 
mașină și se strecură înăuntru. 

Porni motorul și dădu cu spatele să iasă din parcare, cu ochii 


VP - 162 


la el. Jason ieșise și el afară și rămăsese lângă zidul scund din 
faţa motelului. 
Pe urmă își șterse lacrimile. 


VP - 163 


25. Tragedia familiei Chawkins 


După ce Chryslerul dispăru într-un nor de praf, Jason fu nevoit 
să se ţină cu amândouă mâinile de zidul din fața motelului. 
Simţea că sub el se putea căsca în orice moment o trapă și el 
avea să se prăvălească în adâncuri. 

Kayla îl părăsise. Chiar o făcuse. 

„Ai pierdut-o pentru totdeauna”, gemu o voce înăuntrul lui; 
aceeași voce pe care o auzise și în timpul băii făcute împreună, 
chiar înainte de călătoria spre Arizona. 

Degete moarte, de gheaţă îi mângâiau fiecare fir de păr de pe 
ceafă. 

Dar ceea ce îi spusese el era adevărat. Ajunsese până aici și 
acum nu mai putea face nimic altceva decât să continue. Și știa 
unde avea să se ducă mai întâi. 

e 

— Ai putea să-mi spui mai multe despre familia Chawkins? 
întreba el aproape o oră mai târziu. 

Era vineri dimineaţă, 31 iulie, și el revenise în biroul sclipind 
de curăţenie al lui Chuck Cleigh. 

li spusese omului că mormântul familiei Chawkins îl interesa 
din cauza cercetării lui genealogice. 

Chuck oftă din rărunchi. 

— Ascultă, Jason, îmi pare sincer rău că nu te-am sunat până 
acum. Astăzi nu am timp de asta. Dacă toţi acei trei oameni au 
murit în aceeași zi, așa cum spui, atunci trebuie să fi fost în 
circumstanţe deosebite. Dar să nu-mi ceri să fac cercetări 
pentru tine. 

Proprietarul capelei Cleigh Abberville, îmbrăcat cu blugi 
spălăciţi, stătea în spatele mesei de lucru, se legăna pe vârful 
picioarelor și bătea darabana cu degetele pe masă. Jason știa că 
bărbatul voia să scape de el și că nu putea - sau nu voia - să-i 
spună nimic. 

— Mai e cineva cu care aș putea să discut? îl întrebă Jason, cu 
o voce care părea disperată, chiar și pentru el însuși. 

Chuck își dădu scaunul înapoi. 

— Domnule Cleigh, este foarte important pentru mine, mai 
adăugă el. Nu ai idee cât de important este. 


VP - 164 


O vreme Chuck rămase tăcut. Îl privea pe Jason cercetător și, 
judecând după chipul lui încruntat, era clar că omul se întreba 
dacă să-l mai ia în serios pe Jason. 

— Ai putea încerca ziarul, îi zise el în cele din urmă. The 
Mojave Herald. Sau, și mai bine, vorbește cu Freddy Padilla. E un 
reporter pensionat de la ziar și directorul arhivelor orașului. ÎI 
cunosc bine. Dacă e cineva care te poate ajuta, el e acela. Știe 
tot ce e de știut despre orașul Mount Peytha. Bărbatul e o 
enciclopedie ambulantă. 

— Ai adresa arhivelor orașului? 

— Da, o am, îi răspunse Chuck Cleigh. 

e 

Într-un colț al arhivelor, Freddy Padilla şedea în spatele unui 
birou modest de lemn cu o veioză veche pe el. Cel puţin Jason 
bănui că era Freddy Padilla. Bănuia că omul avea vreo șaizeci și 
cinci de ani. Sub pălăria albă avea o barbă albă și ea, iar părul 
lung i se ondula pe gât, ceea ce ar fi fost un motiv suficient ca 
Babs Baker să-l numească un „moș jegos”. Avea o burtă 
proeminentă, peste care i se întindea ca un cort o cămașa în 
carouri. 

S-a îndreptat către bărbat. 

— Bună ziua. Mă numesc Jason Evans. Sunteţi domnul Padilla? 

De sub pălăria albă o pereche de ochi albaștri, strălucitori, îi 
aruncară o privire de o clipă. 

— Da. 

— AȘ putea să vă întreb ceva? 

— Sigur, făcu Padilla, jovial. Dă-i drumu’. 

Jason își trecu mâinile prin părul lins. 

— Fac o cercetare. Cineva mi-a recomandat să iau legătura cu 
dumneavoastră - Chuck Cleigh, de la Capela Cleigh Abberville. 

— A, da. Chuck! exclamă Freddy. Spune. 

— Am nevoie de niște informații. Nu am nimic împotrivă să vă 
plătesc pentru timpul acordat, mai adăugă el, grăbit. 

— Bani? Nu mă interesează câtuși de puţin, replică Padilla. Eu 
sunt excepţia din această ţară de ahtiaţi după bani. De aceea 
am fost întotdeauna sărac. 

Râsul lui sănătos îi răsună lui Jason în urechi. 

— E păcat că în Laughlin cazinoul se tot extinde. Chiar și acolo 
lăcomia e din ce în ce mai rea. E o pată pe obrazul orașului 
Mount Peytha. Din păcate, nu pot să schimb lumea de unul 


VP - 165 


singur. 

— Cred că nu, a zis Jason. 

Vocea îi părea mai subţire decât a lui Padilla. 

— Sunt oameni care umblă cu semnul dolarului strălucindu-i 
în ochi, dar nu eu, a continuat Freddy. Ce vrei să afli? 

— Domnule Padilla, sper să nu fie ceva prea complicat... 

— Spune-mi doar Freddy, te rog. 

— Bine, Freddy. Uite ce e... 

Curios, Freddy se trăgea de firele din barbă. 

— In Cimitirul St. James este un mormânt care mă 
interesează. Este al familiei Chawkins, mormântul lui Robert, 
Amanda și Mike Chawkins. Aș vrea să știu mai mult despre 
acești oameni. 

— De ce? vru Freddy să știe. 

— E în legătură cu o genealogie. 

Freddy ridică din umeri. 

— O să caut. Dă-mi răgaz o oră. 

Jason așteptă afară până la trecerea acelei ore. Se gândea la 
Kayla și decise să o sune. Fu o discuţie jenantă. El a repetat că 
nu putea să-și vâre capul în nisip. Un descreierat îi trimitea 
fotografii și poate că provocase așa-numitul lor accident. Ce se 
va întâmpla pe 18 august? Insistă ca ea să se ducă acasă la 
Simone. Kayla, plină de reproș, i-a spus că el are vedenii și a 
insistat din nou că el artrebui să-i ceară ajutorul lui Mark. 

Un ceas mai târziu Jason reintra în clădirea arhivelor, să-l 
caute pe Freddy. 

— Fiule, de fapt îmi amintesc de asta, începu fostul reporter. 
Chiar eu am scris, pentru ziar, despre ei, așa că mi-am recitit 
rapid propriile articole. Nu m-am gândit imediat la asta, dat fiind 
că a trecut așa de mult de atunci. 

— Sunt foarte curios, interveni Jason, plin de speranță. 

Freddy privea dincolo de el. 

— A fost un accident îngrozitor. Un camion i-a împins afară de 
pe carosabil. Şoferul era beat sau cu minţile plecate, ori ambele. 
A lovit mașina familiei Chawkins de la spate, cu bara lui de 
protecţie uriașă. Mașina a făcut un salt, s-a rostogolit în aer și a 
luat foc. A fost un adevărat infern. Bieţii oameni au murit în 
chinuri îngrozitoare. lar șoferul? A fugit de la locul accidentului. 
Abia mai târziu l-au prins. Îl chema Silverstein. Steve Silverstein. 

Jason avea gura uscată. Văzuse farurile care îl orbiseră. 


VP - 166 


Corpul îi tresări la amintirea impactului care a urmat. 

— Continuă, zise el, răgușit. 

— Robert, Amanda și Mikey au murit tragic. S-a întâmplat pe 
autostrada 98, chiar la ieșirea din Sacramento Wash, opt 
kilometri lângă Mount Peytha. Robert era o persoană importantă 
din oraș. Era activ în viaţa comunităţii, la fel ca și Amanda. 
Locuiau la ranchul Mount Peytha, pe care Robert îl construise 
chiar el. Își făcuse un nume ca adevărat călăreț și crescător de 
cai. lar șoferul de camion, am verificat și asta, a declarat că nu a 
văzut că mașina s-a rostogolit și a luat foc. A auzit ulterior 
despre acest lucru. Când s-a trezit din beţie și a înţeles ce 
făcuse, a fost devastat și copleșit de remușcări. 

Telefonul de pe birou începu să sune. 

— Beth! Pot să te sun eu mai încolo? zise Freddy în receptor. 
Fac ceva acum. Mda, multam, zise și apoi închise. 

— Am mai găsit și alte detalii în dosarele mele. Un raport al lui 
Tom Daunt, pompierul care a ajuns primul la locul accidentului 
și care a scos trupurile din mașină. El a declarat că serviciile de 
urgență nu au mai putut să facă nimic. lar medicul 
anatomopatolog James Felch a spus că identificarea cadavrelor 
a fost unul dintre cele mai dificile sarcini din cariera lui. Era 
vorba și despre un nou-născut și asta l-a dat gata. 

Freddy a oftat prelung și a continuat: 

— Silverstein a fost condamnat și a primit o condamnare 
pentru treizeci de ani, iar ferma a fost vândută. A luat-o un 
prieten de-al lui Robert, Joe Bresnahan. Joe mai locuiește și 
acum acolo. 

Jason își aminti de o altă poveste pe care o găsise pe internet 
duminica trecută, înainte de baia cu Kayla. Era vorba despre o 
rusoaică de șaizeci de ani care avea coşmaruri de ani în șir. In 
visele ei, femeia alerga pe deasupra caselor și traversa 
acoperișuri, mereu pe fugă din calea unor dușmani în uniformă. 
Uneori auzea și ţipete stranii, de nesuportat, spunea ea, Anya o 
chema. Când auzea răcnetele, își apăsa mâinile pe urechi, de 
disperare. Într-o bună zi, absolut banală în aparenţă, a avut o 
viziune terifiantă în timpul unei ședințe de yoga. Văzu deodată, 
cu ochii minţii, o groapă comună și auzi oameni ţipând, ca și 
cum ar fi participat la o filmare care era reală. 

Când imaginile acelea înfricoșătoare și neașteptate dispărură, 
ea a început să creadă în reîncarnare. „Părea așa de profund. Ca 


VP - 167 


și cum din sinea mea creștea o mare de durere. Viziunea avea 
legătură cu trecutul meu”, spunea Anya în relatarea ei. 

A fost supusă unor ședințe de hipnoză regresivă și s-a întors 
la viaţa ei anterioară. A ajuns într-unul dintre lagărele lui Stalin, 
unde era o femeie de aproape treizeci de ani, murdară și 
înfometată. Anya și-a amintit torturile și abuzurile sexuale la 
care fusese supusă, dar și propria moarte. În timpul ședințelor 
de hipnoză văzuse cum epuizarea și boala au răpus-o până la 
urmă, într-o cameră mică și întunecoasă, unde nu pătrundea 
nicio rază de lumină. Când a retrăit acea experienţă din nou a 
înțeles și de ce, în actuala ei viaţă, simțea uneori o panică 
ascuţită atunci când era în întuneric. 

Moartea în lagărul stalinist pusese capăt suferinţei. După 
aceea totul devenise alb și strălucitor. Avusese senzaţia că doar 
„adormise pentru o vreme” și apoi, la numai trei săptămâni 
după lagăr, a renăscut ca Anya. 

După terapia regresivă, ea a devenit conștientă de viața ei 
anterioară, dar și de oamenii care îi fuseseră prieteni și rude în 
existențele ei anterioare. l-a căutat - dar, bineînțeles, aceste 
persoane „de dinainte” nu au recunoscut-o. „Voiam să le strig 
că eu sunt. Fusesem moartă un timp, dar acum mă întorsesem”, 
mai spunea Anya în povestirea sa. Până la urmă, a înțeles că 
trebuie să renunţe la „înainte” și să-și găsească propria cale în 
noua ei viaţă. 

Oare și Jason trecea prin același proces? 

Era oare posibil ca o viaţă a lui anterioară să interfereze cu 
cea de acum? 

Se născuse pe 2 septembrie 1977, ca Jason Evans. Dar înainte 
de asta oare fusese Mikey Chawkins? 

Jason își aminti imediat o altă istorie stranie, dar reală. Era 
despre un băiat libanez care avea amintiri despre o reîncarnare 
anterioară. Intr-o zi, copilul se plimba pe afară, lângă casa 
părintească, și s-a întâlnit cu un bărbat pe care nu-l mai văzuse 
până atunci. Băiatul s-a dus însă drept la el și i-a spus că e 
vecinul lui. 

A continuat să vorbească despre un accident în care un 
camion a călcat un om și i-a retezat ambele picioare. Până la 
urmă, băiatul i-a tot pisat pe ai lui că vrea să meargă să viziteze 
un sat vecin, chiar dacă nu le-a putut explica de ce voia asta. 

Părinţii lui au făcut ceva cercetări și au aflat că bărbatul pe 


VP - 168 


care fiul lor îl numea „vecin” locuia în satul învecinat și că în 
același sat cineva își pierduse ambele picioare într-un accident 
de camion și murise la scurtă vreme după aceea. Bărbatul 
căruia băiatul i se adresase spontan ca unui vecin era, în fapt, 
vecinul victimei. 

Mai erau și alte asemănări: băiatul știuse să le spună exact 
vorbele pe care le rostise victima înainte de a muri. La fel de 
remarcabile erau și multele trăsături de caracter pe care le 
aveau în comun copilul și bărbatul care murise: acesta din urmă 
fusese un vânător înfocat, iar băiatul manifesta un interes 
surprinzător față de tot ceea ce avea legătură cu vânătoarea. La 
fel, cel decedat vorbea fluent limba franceză și băiatul stăpânea 
această limbă într-un mod excepţional pentru cineva de vârsta 
lui. 

Oamenii de știință nu aveau nicio altă explicaţie pentru acest 
caz de reîncarnare. Ei au bănuit că moartea bărbatului nu 
însemnase o anihilare completă. Conștiinţa și personalitatea lui 
supravieţuiseră dispariției corpului fizic. Preocupările și 
personalitatea se păstraseră, ca raze sau unde invizibile, 
colindând de colo-colo, intrând în contact cu ovulul fecundat și 
apoi contopindu-se în trupul copilului. 

Așadar, băiatul devenise o persoană nouă, cu posibilităţi noi, 
dar în mintea lui el va rămâne pe veci legat de bărbatul care a 
murit în accident. 

Oare Jason ducea înăuntrul lui spaimele și amintirile micului 
Mike W. Chawkins? 

Era un scenariu pe care miliardele de oameni de pe pământ 
care credeau în reîncarnare l-ar fi considerat neîndoielnic o 
posibilitate. Pentru el, indiferent cât de raţional se considera el 
însuși - înainte de a cădea victimă halucinaţiilor și viziunilor - 
era valabil același lucru. 

Principala lui problemă rămânea totuși rolul jucat de fotograf. 
Faptul că persoana aceasta părea să aibă cunoștință de 
existenţa lui anterioară reprezenta călcâiul lui Ahile în întreaga 
teorie. Fotograful mai trebuia să fi știut despre accidentul 
familiei Chawkins, pentru că Jason și Kayla trăiseră aproape 
exact același lucru. Așadar, accidentul de pe Monte Avenue, 
între Cornell și Fernhill, fusese cu adevărat un atac, chiar dacă 
Jason se îndoia că poliția va vedea lucrurile la fel. Nu, polițiștii 
nu aveau cum să ia în serios povestea asta cu puntea către o 


VP - 169 


viaţă anterioară. Ceea ce însemna că era tot pe cont propriu, că 
trebuia să continue de unul singur. 

Acum știa care va fi următorul lui pas. 

Îi mulțumi lui Padilla și, odată ajuns afară, se ocupă de câteva 
chestiuni practice. Avea nevoie de o mașină. Luase un taxi până 
la Chuck, iar cei cinci kilometri până la arhivele orașului îi făcuse 
pe jos. Dar Mount Peytha Ranch era în afara orașului, după 
spusele lui Freddy, prea departe pentru o plimbare pe jos. Nu 
departe de cafeneaua Starbucks trecu pe lângă sediul Caldwell 
Rental Services. Ed Caldwell, un bărbat hlizit, îi veni în ajutor și îi 
închirie un GMC Yukon. 

Se așeză la volanul mașinii și porni spre a treia vizită din ziua 
aceea. 

e 

Ferma impozantă, alături de care mai erau două hambare 
mari - probabil grajduri - era situată pe Bullhead Road. Era un 
drum de pământ, lung de vreo sută de metri, care ducea la ea. 
În spatele ei, la orizont, se zărea un peisaj montan. Pe un 
indicator plasat pe partea stângă a drumului de pământ stătea 
scris MOUNT PEYTHA RANCH. Lângă acest semn era și o cutie 
poștală, iar în spate, un gard vechi și o poartă, acum închisă. 
Jason a oprit mașina. 

Poarta era punctul lui de interes. Era ornamentată. Barele 
fuseseră decupate la mijloc, în forma unui oval. lar în acest oval 
o literă fusese sudată de metal. 

Era litera M. 

Aceeași literă M elegantă și cursivă ca în ultima fotografie 
polaroid. 


VP - 170 


26. „M” 


Joe Bresnahan avea un burdihan proeminent și părul complet 
alb. Era ospitalier, vorbăreţ și își trată vizitatorul ca pe un vechi 
prieten. Nici măcar nu se interesă de unde venea interesul lui 
Jason pentru Robert, Amanda și Mikey Chawkins. Pentru Jason 
asta era chiar foarte bine. Il lăsă pe Joe să vorbească și el 
ascultă. 

După reacţia iniţială letargică, pe care a avut-o când a văzut 
litera M pe poartă, Jason a făcut un pas îndrăzneţ. Venise la 
Mount Peytha să descopere secretul mormântului și misterul 
literei M făcea parte din acest mister. Era convins că familia 
Bresnahan știa totul despre asta. 

Poarta nu era încuiată și Jason parcursese pe jos drumul de 
pământ până la fermă. Lângă unul dintre hambare era o grădină 
de legume, sub un șir de arbori yucca pitici. Jason văzu roșii, 
varză de Bruxelles, ardei, ridichi și ceapă. 

A sunat la ușă. În momentul de faţă nu era acasă decât Joe 
Bresnahan. Fiul lui era la muncă, iar soţia plecase la o prietenă. 

— Eu nu mă bag în chestii care implică băutul de ceai, îi 
spusese Joe. 

Omul ieșise la pensie cu mulţi ani în urmă și câtă vreme cât 
fiul lui nu-l dădea afară din casă, să-l trimită la vreun azil de 
bătrâni, aici avea de gând să rămână. Impreună cu nevasta lui. 
Joe sporovăia vesel și îi mărturisise lui Jason că îi cunoscuse bine 
pe cei din familia Chawkins; el și Robert crescuseră împreună în 
localitatea aceasta vetustă, înainte ca Mount Peytha să devină 
oraș. Se gândise mult dacă să cumpere ferma. Dar familia lui 
Robert insistase și până la urmă o cumpărase. 

Robert fusese un tip pe cinste. Fusese geambaș și toată 
lumea știa că Chawkins avea cei mai buni cai din oraș. Omul se 
pricepea să lucreze cu animalele, zicea Joe. 

Soţia lui, Amanda, era o femeie frumoasă, chiar mai frumoasă 
la suflet decât era la chip, întotdeauna prietenoasă, întotdeauna 
zâmbitoare. Amândoi erau foarte apreciaţi în oraș, pentru că 
mereu făcuseră foarte mult pentru comunitate. Erau 
întotdeauna primii care se ofereau voluntari la acţiunile 
caritabile. 


VP - 171 


Jason îl lăsă o vreme să povestească, apoi îi puse întrebarea 
care îi stătea pe limbă: 

— Domnule Bresnahan, poarta de la intrarea pe proprietate 
are o literă pe ea. Este M de la Mikey? 

Joe și-a fluturat braţele cât niște trunchiuri de copac și a zis: 

— O, da! Când a devenit tată, a fost în al nouălea cer. Voia ca 
toată lumea să afle. A făcut litera de unul singur, cu mâinile lui, 
a sudat-o de poartă aproape în aceeași zi în care s-a născut 
băiatul. Era în culmea fericirii. 

— Și nu mult după aceea a avut loc accidentul... probabil că 
ați fost la înmormântare, a zis Jason. 

Joe Bresnahan încuviinţă agitat. 

— Locul era ticsit de lume. A fost o poveste foarte, foarte 
tristă, dar în același timp impresionantă, pentru că toată lumea 
din Mount Peytha s-a implicat. Chiar și ceia care nu-i 
cunoscuseră direct pe Robert și familia lui au fost prezenţi acolo 
și au plâns. Vă spun sincer, nu era om care să nu fi avut ochii în 
lacrimi. 

Jason se gândi la viziunea - căci nu știa cum altfel să o 
numească - pe care o avusese el însuși în cimitir. Văzuse aievea 
cortegiul funerar. 

Sau nu fusese decât o halucinație, de fapt, un semn că își 
pierdea minţile? Dar acum nu mai credea asta. 

— Domnule Bresnahan... 

Rămase pe gânduri. Mai era ceva ce voia să afle. Joe nu l-a 
lăsat însă să termine. 

— Am niște fotografii de la înmormântare pe aici pe undeva, 
dacă vrei să le vezi. 

Jason a rămas cu gura căscată. 

— Înmormântarea familiei Chawkins? 

Joe a dat din cap că da. 

— Ai fotografii? 

Joe a încuviinţat din nou. 

— Da, sigur că vreau să le văd, a răspuns Jason, aproape cu 
răsuflarea tăiată. 

— Așteaptă aici... Mă duc să le aduc. 

Joe Bresnahan se săltă cu greu din șezlongul lui, ieși din 
încăpere târșâindu-și picioarele și urcă la etaj. 

Jason rămase aşezat. Deodată tensiunea deveni de 
nesuportat. Oare i se vor înfățișa imagini din propria nălucire? 


VP - 172 


Oare aceiași oameni, cu straiele lor demodate, vor fi și în 
fotografii? Nu mai trebuia să aștepte. Joe cobora scările 
rostogolindu-se, în mâini cu un vraf de fotografii alb-negru, 
îngălbenite. 

— lată-le. Au fost făcute de un ziarist fotograf. Cum am zis, 
moartea lui Robert a reprezentat un eveniment important aici, 
în oraș. 

Jason luă fotografiile să se uite. Dezamăgire. Fotografiile nu 
fuseseră făcute în Cimitirul St. James, ci în faţa unei biserici, 
probabil locul unde se ţinuse slujba de înmormântare. Un 
cortegiu de persoane ieșea din biserică. Toate cele cinci 
fotografii fuseseră făcute cam în același timp. Fotograful 
apăsase pe declanșator, trimisese fotografiile la ziar și probabil 
că l-a lăsat pe redactor să aleagă una. Cumva, Joe a ajuns în 
posesia întregului set. 

Singurele lucruri pe care Jason le recunoscu fură hainele 
participanţilor. Văzuse jachete, cravate, pălării și rochii exact ca 
acelea. Dar tot restul... 

Ceva îi atrase privirea. Nu, nu se putea. Era imposibil. 

A ridicat fotografia și s-a uitat îndelung la ea. 

Imposibil sau nu, el era acolo. 

Jason puse fotografia deoparte. Inima îi tresălta, îi zvâcnea în 
gâtlej. Mai luă o altă fotografie alb-negru - da, era și acolo. Și în 
următoarea fotografie, și încă întruna. Desigur; de vreme ce 
toate fotografiile fuseseră făcute cam în același timp, așa 
trebuia să fie. 

— ... Lipsește... Ei, unde putea să dispară? îl auzi pe Joe 
Bresnahan, bombănind pentru sine. 

Jason își ridică privirea spre el. 

— Am aflat destul. Nu ai idee, domnule Bresnahan, cât de 
recunoscător îţi sunt. 

Da, era recunoscător. 

Și absolut șocat. 


VP - 173 


27. Bărbatul în negru 


Când, tristă, Kayla ajunse acasă în seara aceea de vineri, era 
în jurul orei șapte. Jason o sunase o dată. Fusese furioasă când 
vorbise cu el, dar acum nu mai simţea la fel. Oare când avea să 
mai primească vești de la el? 

Neliniștită, se plimbă prin casă, puse în funcţiune ceainicul 
electric și își făcu o cană de ceai. O luă cu ea și se duse în birou. 
Cu fundul cocoțat pe pervazul ferestrei și o mână pe cana cu 
ceai, a răsfoit albumul cu fotografiile lui Jason copil, pe care îl 
găsise pe masa de lucru. Fusese înăuntrul cutiei în care erau și 
desenele lui din copilărie. El pusese cutia la loc în dulap, dar nu 
și albumul. 

Micul Jason pe terenul de baseball. Un Jason ceva mai 
mărișor, în timpul anilor de colegiu. Jason împreună cu câţiva 
prieteni pe care Kayla îi recunoștea vag, dar al căror nume nu și 
le putea aminti. Din nou Jason mic, stând între Donna și Edward. 

Kayla mai văzuse fotografiile astea. Poze din primul lui an de 
viaţă. Fotografia care era chiar prima, pe pagina de copertă, 
fusese prima poză care i se făcuse, împreună cu părinţii lui, iar 
dedesubt mama lui adăugase certificatul lui de naștere. Apoi 
erau portrete ale lui Jason bebeluș, în timp ce era hrănit cu 
biberonul; Kayla își vede soţul ca bebeluș zâmbitor, mergând 
de-a bușilea; ca punct central în cadrul unor întruniri cu alţi 
părinţi și așa mai departe. 

Reveni la prima fotografie din album. Donna era în pat, tatăl 
lui Jason stătea într-un fotoliu, alături, și îl ţinea pe băieţel pe 
braţ, înfășurat într-o păturică albă, arătându-l mândru lumii. 
Ambii părinţi zâmbeau, în culmea extazului, spre obiectivul 
aparatului. Legenda fotografiei, caligrafiată de Donna, spunea: 
BUN VENIT, DRAGUL MEU JASON. 

Apoi Kayla se uită la certificatul de naștere, în partea de sus 
era scris STATUL CALIFORNIA, iar dedesubt, CERTIFICAT DE 
STARE CIVILA. Era o listă de numere, numele nou-născutului, 
JASON, și data de naștere: 2 SEPTEMBRIE, 1973. Numele 
părinţilor fuseseră scrise chiar de mama și de tatăl lui. 

Kayla închise albumul. Ce-i trecea lui Jason prin minte în 
momentul acela? 


VP - 174 


Se putea oare să fi crezut că o reîncarnare a lui anterioară lua 
acum contact cu el? 

e 

Nu voia să fie singură, așa că o sună pe Simone. O întrebă pe 
prietena ei dacă putea să vină să stea la ei. Simone îi răspunse 
că nu e nicio problemă. 

În livingul din casa lui Simone și a soţului ei, Kayla aștepta să 
primească un telefon de la el - în van. Le spusese că Jason era 
plecat din oraș, dar nu că se certaseră și nu le spusese nimic 
despre ce făcea el. Simone credea că totul era în regulă și îi 
punea tot felul de întrebări. Kayla îi răspundea, dar vorbea atât 
de încet, încât abia se auzea ea însăși. Nu se putea concentra. 
Continua să arunce ocheade telefonului ei mobil, care rămânea 
tăcut. 

Pe la zece și jumătate era deja în pat, în camera de oaspeţi, și 
așa începu cea de a doua cea mai groaznică noapte din viaţa ei 
- prima fusese noaptea când murise Ralph. 

A doua zi dimineață - sâmbătă, 1 august - se duse să se 
plimbe, pentru că nu avea nimic mai bun de făcut. Nu îl sună pe 
Jason; mândria nu o lăsa să o facă. Fuseseră destule momentele 
în care își blestemase mândria. Toată ziua a fost cu nervii la 
pământ. Parcă mergea pe o funie întinsă deasupra unei 
prăpăstii și îndoielile încercau să o împingă jos. 

Oare făcuse bine? 

Însemna că îl abandonase? 

Își ţinu telefonul mereu la îndemână, dar el nu mai sună. 
Niciun semn de la Jason. Putea să-l sune ea pe el. S-a gândit la 
asta de mii de ori, dar de fiecare dată s-a abținut. Doamne, cât 
de tare își ura mândria! 

Cum putuse să-l lase acolo, de unul singur? Apoi, însă, se 
gândea cât de încăpățânat fusese el. Și el o dezamăgise la fel 
de rău. 

Nu conta. Toate astea nu erau necesare. „Nu era nevoie ca 
acum să fim despărțiți. Am fi putut să prevenim asta. Impreună 
am fi putut să o prevenim”. Ă 

Apoi Jason chiar sună, pe la ora opt seara. li spuse că nu mai 
e în Mount Peytha. Plecase în dimineața aceea în Las Vegas și 
de acolo luase o cursă de după-amiază spre San Francisco. Avea 
să-i povestească totul mai târziu. 

Kayla era prea uimită ca să-l chestioneze. O întrebase cum se 


VP - 175 


simţea. Ea îi răspunse că se simțea ca dracu’ și el spusese că-i 
părea rău. Ea pusese repede capăt conversaţiei, felul ei de a 
spune „vino acasă”, dar după ce a închis s-a gândit la toate 
celelalte lucruri pe care ar fi vrut să i le spună. Jason îi spusese 
că s-ar putea ca locuinţa lor să nu fie un loc sigur. Dar chiar 
dacă fotograful ascuns ținea Canyon View sub supraveghere la 
ora asta, ei nu-i mai păsa. Ce altceva mai rămăsese, pe care el 
să nu-l fi distrus încă? 

Mintea ei continua să se frământe, dar într-un final ea adormi. 

Când se trezi în timpul nopţii, la picioarele patului ei stătea o 
siluetă înaltă înveșmântată în negru. Faţa îi era ascunsă de o 
glugă neagră, iar în mâna osoasă, scheletică, ţinea o coasă 
ascuţită. 

Kayla ţipă și ţipă, găsi întrerupătorul și, odată cu lumina, 
monstrul acela, Moartea, dușmanul ei, dispăru. 

După aceea își strânse tare genunchii la gură cu amândouă 
braţele și, tremurând, nu reuși să mai adoarmă. 

Răsăreau zorii unei noi zile. Telefonul sună devreme, pe la opt 
și jumătate. Era Simone, îngrijorată și convinsă că Kayla nu 
fusese în apele ei vineri. Aceasta îi spuse prietenei sale că 
vorbise cu Jason. Simone îi propuse să ia prânzul împreună. Era 
o prietenă minunată, foarte înţelegătoare. Kayla a fost de acord. 

— Perfect! exclamă Simone, entuziasmată. Unde ne întâlnim? 

— Ce zici de Milano? Nu e unul dintre locurile tale preferate 
din Mulligan Square? 

Kayla știa foarte bine că lui Simone îi plăcea acel micuţ 
restaurant italian. Serveau produse proaspete și localul era 
amplasat foarte frumos, într-o piaţetă drăguță situată între 
Hollywood Boulevard și hotelul Renaissance. Pentru Kayla era un 
drum destul de lung cu mașina și nu era aproape nici de casa lui 
Simone. 

— E o idee minunată! răspunse Simone. 

După ce terminară de vorbit, Kayla își mai făcu o promisiune. 

Povestea asta durase deja prea mult. Astăzi avea să-l sune pe 
Jason și o să discute despre tot. Nu mai suporta situaţia. Voia să 
afle ce se întâmplase. Măcar ca lucrurile să fi mers bine, măcar 
să nu mai dea de belea, dacă... 

„Măcar dacă s-ar întoarce acasă”. 

Asta era cel mai important. 


VP - 176 


Pe la ora unu, Kayla găsi un loc de parcare pentru Chryslerul 
ei și o luă pe Walk of Fame” spre Mulligan Square. Soarele o 
ardea pe ceafă. Işi puse ochelarii Ray-Ban și se uită în treacăt la 
spectacolul de stradă din dreptul Teatrului Chinezesc Mann. 
Astăzi showul era dat de un bărbat îmbrăcat în costum de 
Spiderman. Lângă el era Darth Vader, însoțit de soldați din 
Războiul Stelelor în uniforme albe. Un grup de turiști fotografia 
de zor în sunetul clicurilor de la declanșatoare. 

Kayla era însă sătulă, pentru o vreme, de momente care 
implicau fotografiile. Avea să mai treacă destulă vreme, bănuia 
ea, până să mai facă niște instantanee de vacanţă. Poate că o 
să caute o găselniţă din acelea noi, o cameră video. 

Trecu pe lângă statuia lui Charlie Chaplin, care o privea de 
sub melon cu faimosul lui zâmbet, și se gândi: „Viaţa era simplă 
pe vremea ta. Aparatul de fotografiat polaroid era oare inventat 
pe atunci?” 

Kayla urcă scările spre Mulligan Square. Din niște difuzoare 
ascunse muzica urla pe deasupra întregii piețe. Avu nevoie de 
un moment de gândire mai înainte de a recunoaște interpreta. 
Sheryl Crow. Trecu pe lângă un vânzător de îngheţată, o altă 
taraba unde se vindeau hotdogi, a traversat pe sub o arcadă și a 
mai urcat câteva trepte până la Milano. Simone nu ajunsese 
încă. A găsit o masă, a comandat un pahar cu vin și a așteptat. 

După cincisprezece minute a apărut și Simone în capul 
scărilor; radia. Kayla se ridică, cele două femei se îmbrățișară și 
începură pe dată să facă schimb de impresii. Asta o binedispuse. 
Putea să uite de necazurile ei și pierdea noțiunea timpului. 

Ce avea însă să se întâmple dincolo de această după-amiază? 
Ce făcea Jason în San Francisco? Și mai ales cât de deteriorată 
fusese relaţia lor și putea ea să fie reparată? 

„Mai târziu. Nu acum. In clipa de faţă sunt împreună cu 
Simone”. 

O chelneriță a adus pastele comandate de Simone și 
spaghetele Kaylei. Ciocniră paharele. 

— Ce mai face Cliff? întrebă ea. Abia dacă am apucat să 
vorbesc cu el cât am stat la voi. De fapt, și cu tine a fost cam la 


10 Aleea Celebrităţii (în Ib. engl. în orig.) - Renumite zone de pe trotuarele unor străzi 
din Hollywood pe care, în semn de omagiu, sunt amplasate 2 000 de stele din granit 
și alamă purtând numele unor celebrităţi ale industriei de divertisment americane. 
(n.tr.). 


VP - 177 


fel. 

— A, Cliff face foarte bine, îi răspunse Simone. Ultima veste, 
acum scoasă de sub tipar, e că a fost din nou avansat. Acum e 
reprezentant comercial senior. 

— Felicitări. 

— Ceea ce înseamnă, totuși, că o să lipsească și mai mult de 
acasă. 

Cliff lucra la AT&T și muncea până seara târziu, din câte știa 
Kayla. Mai știa și că pe Simone nu ar fi deranjat-o dacă Cliff și-ar 
fi luat o slujbă mai puţin solicitantă, una care să-i permită să 
petreacă mai mult timp acasă. Dar Cliff își iubea slujba și era 
ambițios. Mai tare decât Jason, deși soţul Kaylei se întrebase 
uneori cum ar fi să fie propriul său șef. Ea îl sfătuise să nu 
încerce - îngrijorată cum era de serile lungi la lucru, de munca 
multă și de sărăcie. Celei din urmă ar fi putut să-i facă față, 
poate, pentru că banii nu erau nici pe departe așa de importanţi 
ca mariajul ei și dacă într-o zi el ar fi ales să-și asume riscul... 

Avea să se ocupe de asta dacă și când va fi cazul. 

Simone nu-și mai luase o altă slujbă după cea de chelneriță la 
The Duchess, deși lucra ca voluntar, trei dimineţi și două seri pe 
săptămână, la o linie de asistenţă telefonică pentru copii abuzaţi 
sau bătuţi. 

Copii. li trecu prin minte că nu-i spusese lui Simone despre 
decizia ei și a lui Jason de a încerca să facă un copil. Oare să-i 
pomenească despre asta? Nu, hotărî ea. Mai întâi pentru că ei 
înșiși, Simone și Cliff, încercau de mult timp și fără succes să 
aibă copii. Examinările cele mai recente dovediseră că probabil 
era din cauza lui Cliff, și nu a lui Simone. Avea un număr scăzut 
de spermatozoizi, îi mărturisise Simone de curând. 

Propria ei criză matrimonială era însă principalul motiv pentru 
care nu aduse vorba de asta. Era ca și cum deasupra ei 
coborâse un nor. Simone observase asta. 

— Tot nu ești prea fericită, nu-i așa? 

Kayla zâmbi. 

— Ei, doar niște nimicuri. Dar o să le dau de capăt. 

— Ce se petrece între tine și Jason? 

Kayla nu spusese nimic, dar Simone ghicise ceva atunci când 
Kayla fusese la ei acasă. lar acum pusese direct întrebarea pe 
care ardea să o pună, probabil încă de vineri. 

— Te rog, Simone, altă dată. 


VP - 178 


— Poţi să ai încredere în mine. 

— Știu. Știu foarte bine asta. Dar încă nu am terminat. 
Trebuie să aflu singură cum se vor termina toate astea și să 
asimilez. Dacă mă înţelegi ce vreau să spun. 

— Sigur. Înţeleg și nu te mai pisez. 

Așa cum îi stătea în fire, Simone nu mai aduse vorba de asta. 
Știa să fie răbdătoare, indiferent cât de curioasă era. 

Luară un prânz minunat. Îl încheiară cu o ceașcă de ceai, 
plătiră nota și plecară din restaurant. Cele două femei se 
plimbară apoi pe Hollywood Boulevard, trecând pe lângă 
magazinele de pe Mulligan Square. 

Simone îi povesti despre o călătorie pe care ea și Cliff aveau 
să o facă peste două săptămâni: cinci zile la New York, în vizită 
la familia lui. Simone abia aștepta, deși nu era la fel de 
încântată de vremea înăbușitoare din Big Apple". l-a vorbit 
despre Maura și Claudia, verișoarele lui Cliff, cu care se 
înțelegea foarte bine și pe care era nerăbdătoare să le revadă. 
Claudia ţinuse regim și se pare că slăbise optsprezece 
kilograme, iar Simone abia aștepta să vadă cu ochii ei 
rezultatele și să ohoo și ahaa despre asta. 

Kayla se uită în vitrina unui magazin de suvenire, îi atrăsese 
atenţia un colier din argint, frumos decorat. Era finuţ, în formă 
de floare și parcă cerea să fie admirat. 

Dar colierul o atinsese mult mai profund, parcă o fermecase. 
Simţi deodată cât de obosită era. Nu putea să fie de cele două 
pahare de vin pe care le băuse și probabil avea legătură cu 
stresul la care fusese supusă în ultimul rând. Oare când o să 
revină în sfârșit pacea? 

(J 

La cinci era deja acasă. Telefonul mobil rămăsese toată ziua 
tăcut, dar abia dacă se așezase pe canapea când a început să 
sune. Era Jason. A întrebat-o ce mai face. Ea a zis că îi e dor de 
el și l-a întrebat când vine acasă. 

— Trebuie să discutăm despre asta. Vreau să vorbim despre 
tot felul de chestiuni. Tu ce părere ai? 

— Și eu vreau, zise el, oftând. Și eu, Kayla. 

— Ce faci acolo? 

— Cercetez ceva. Dar nu merge prea bine. M-am blocat. 

— Ce cauţi? 


11 Nume sub care mai este cunoscută metropola americană. (n.tr.). 
VP - 179 


— O să-ţi spun mai încolo. Cred că o să termin aici destul de 
repede. După aceea, nu mai știu. 

Avea o voce disperată și Kayla a avut impresia clară că el 
chiar era disperat. Nu l-a întrebat care era necazul. Nu-i păsa. 
Pentru ea nu exista decât un singur lucru care conta. 

— Îmi promiţi că te întorci curând? 

— Promit, a spus Jason, ursuz sau trist, sau poate amândouă. 

Orele treceau abia târându-se. Se uită la televizor, trecu puţin 
peste canale, fără să fie prea atentă. 

Chiar înainte de ora zece, el sună din nou. Nu mai era ca 
după-amiază. Era agitat, entuziasmat; părea aproape posedat 
de ceva. Chiar și vocea îi era diferită. Cuvintele îi ieșeau ca niște 
rafale de mitralieră, dar nu le înţelegea; i se agitau cu viteză 
prin cap. Singurul lucru pe care îl înţelese era că o presa să se 
întoarcă acasă la Simone. Nu voia ca ea să rămână singură în 
casă. Descoperise ceva, era pe urmele cuiva și a doua zi 
dimineaţă avea să ia avionul de șase de pe SFO?” spre LAX®. 

Pe urmă închise și Kayla rămase privind mută la telefonul ei 
care devenise din nou tăcut. Era mult prea târziu ca să îi mai 
telefoneze lui Simone ca să meargă acasă la prietena ei. În plus, 
nu avea niciun chef să se ducă acolo, așa că a decis să rămână 
la Canyon View. 

e 

În noaptea aceea Femeia cu Coasa nu își mai făcu apariţia, 
dar ea visa că era în cort cu Ralph. Doar că de data asta, lângă 
ea nu mai stătea Ralph, ci Jason. El ţipa... luase foc. Flăcările 
țâșneau ca niște șerpi furioși în jurul feţei lui, braţelor și 
întregului corp care sângera și se înnegrea. Jason urla îngrozit. 

Cuprins de panică, se întoarse și se aruncă asupra ei. Striga și 
ea îl simţi, realmente îl simţi. 

e 

Tresări și se trezi, simțind cum o mână o apasă pe gură. 

O siluetă întunecată se înălța deasupra ei. Un bărbat în carne 
și oase. Era în dormitorul ei și mâna lui îi astupa gura. Era un tip 
solid, lat în umeri. Ridică scurt mâna și o lovi. 

O plesnitură mistuitoare peste obraz. Ea ţipă. 

Incă o lovitură. Și încă una. Și apoi încă una. Nu se mai oprea. 
Kayla vedea cum îi ţâșnește sângele împrejur. Răcnetele ei 


e Aeroportul Internaţional San Francisco. (n.tr.). 
13 Aeroportul Internațional Los Angeles. (n.tr.). 


VP - 180 


deveneau din ce în ce mai puternice. 

Pe noptieră, chiar la îndemâna ei, telefonul începu să sune. 
Dar nu apucă să se întindă după el. În clipa următoare, bărbatul 
în negru ţinea un cuţit în mâna strânsă. Arma sclipea în lumina 
lunii care intra pe fereastră. Țipete ei slăbiră în intensitate. 

El o întoarse brutal pe burtă. 

Cu o mână o pipăia pe sub chiloţi, rănind-o. Cu cealaltă îi 
înfipse cuțitul în spate, adânc în carne. Era în agonie. 

Dumnezeule, chiar era ucisă. 


VP - 181 


28. San Francisco 


După ce își luă rămas-bun de la Joe Bresnahan, Jason începu 
să-și organizeze următoarea călătorie. La cafeneaua Frank's 
Cafe din Palm Square, cumpără pe internet un bilet de avion 
pentru San Francisco. Apoi se duse la Ed Caldwell și îl întrebă 
dacă era în ordine să lase automobilul la aeroportul McCarran 
din Las Vegas. Nu era nicio problemă, în schimbul unei mici taxe 
suplimentare, îi spuse Ed. Zâmbea și transpira atât de 
abundent, încât aproape părea că e drogat. Jason a mai 
telefonat câtorva persoane. După ultima lui noapte la motelul 
Mount Peytha Inn, a doua zi dimineaţă părăsi orașul din deșert. 

După două ore și jumătate condusese o sută șaizeci de 
kilometri și ajungea în Vegas. Nu a dat nicio importanţă 
strălucirii și farmecului acelei capitale a jocurilor de noroc din 
deșertul Nevada, pentru că nu voia să riște să piardă zborul de 
la ora 2:40 p.m. către San Francisco. 

După un zbor de nouăzeci de minute - decolaseră cu o 
întârziere de cincisprezece minute - închirie o altă mașină, la 
Aeroportul Internaţional San Francisco, un Ford sedan de astă 
dată. leși din aeroport și la șase fără un sfert, la douăzeci și 
patru de ore după vizita lui la Joe Bresnahan, sosea în suburbia 
din San Francisco care reprezenta destinaţia lui. Jason conduse 
sedanul spre un bungalow izolat și parcă pe aleea de mașină. 
Cobori, trecu pe lângă straturile de flori și se îndreptă spre ușa 
care ieșea puţin în afară faţă de restul gălbejit al casei. 

Sosirea lui parcă fusese așteptată, pentru că ușa din faţă a 
bungalow-lui de alături se deschise imediat. A ieșit pe ea un 
bărbat de cincizeci de ani, care începea să chelească. Purta o 
cămașă havaiană lălâie, care mai degrabă îi accentua burta 
decât să i-o ascundă, și niște pantaloni scurţi kaki. Numele lui 
era Phil Wallace. 

În timpul înmormântării lui Chris, Jason vorbise cu bărbatul 
acela, care fusese vecinul de alături al unchiului său, timp de 
aproape treizeci de ani - dar conversaţia lor de atunci fusese 
aproape la fel de scurtă ca și dialogul telefonic de seara trecută, 
când Jason l-a sunat de la Mount Peytha Inn. 

— Bună seara, Jason, îi spuse Phil. Te-am văzut când ai intrat 


VP - 182 


pe alee. 

Jason se duse la el și îi strânse mâna. 

— Bună, Phil. 

— Ai călătorit bine? 

— A fost un drum lung, dar nu am avut probleme. 

Phil dădu din cap și îi făcu semn cu mâna spre ușa deschisă a 
bungalow-lui său. 

— Vrei să intri? Pot să te servesc cu ceva? 

— Multumesc, răspunse Jason. Pot să revin mâine? Aș vrea să 
mă opresc la motelul pe care mi l-ai sugerat și astă-seară mă 
întâlnesc cu Hugo Shaver. Nu a putut să-și facă timp pentru 
mine mâine sau poimâine. 

— A, deci ai dat de el. Numărul pe care ţi l-am data fost bun. 

— Ca și cel al lui Felipe. Mă întâlnesc mâine cu el. Am vrut 
doar să trec și să-ţi spun că am sosit. 

Phil a făcut un gest cu mâna, ca și cum ar fi alungat o muscă. 

— Nu te grăbi. Mâine o să fiu acasă după serviciu, pe la cinci. 
E în ordine? 

— Perfect, Phil. 

Jason își duse degetul la buze. 

— Dacă tot sunt aici, poate că aș putea să te întreb ceva. 
Chris a amintit vreodată de afacerea pe care a avut-o în orașul 
Mount Peytha? 

Phil s-a încruntat. 

— Mount Peytha? Nu e undeva prin Utah? 

Jason a scuturat din cap. 

— Nu, Arizona. 

— Da, Arizona, ai dreptate. Ce-i cu ea? 

Jason a oftat. 

— Speram să-mi poţi spune tu. Chris a pomenit ceva 
vreodată? 

— Nu, clătină Phil din cap. Nu-mi spune nimic. Despre ce e 
vorba? 

— O să-ţi spun mâine, zise Jason, pentru că nu avea chef să 
reia întreaga istorie. 

Putea să aștepte până mâine, chiar dacă era reticent. Venise 
aici să obţină niște răspunsuri legate de secretele pe care se 
pare că le avea unchiul lui. De la vecinul Phil nu mai avea să afle 
nimic nou. 

— Încă un lucru. Numele de Chawkins îţi spune ceva? 


VP - 183 


Phil holba ochii din ce în ce mai mult. 

Nu, nu îi spunea nimic. 

Kayla îl părăsise, el călătorise din deșert și până în nordul 
Californiei și totul numai ca să nu obţină nimic de la unul dintre 
cei pe care dorise să-i chestioneze. 

Dezamăgire. Spera că va avea mai multe șanse cu Hugo și 
Felipe Garcia, cei mai buni prieteni ai unchiului său, pentru că, 
altminteri, călătoria ar fi fost fără noimă. 

Jason își luă la revedere de la Phil, conduse până la motelul 
Surf Hill, pe care i-l recomandase omul, și o sună din cameră pe 
Kayla. Fu o conversație scurtă. Cel puţin ea vorbise cu el. 

Deocamdată. 

e 

A doua zi, pe la ora cinci după amiază, senzaţia iniţială de 
dezamăgire lăsase locul disperării. Discuţiile avute nu duseseră 
nicăieri. Hugo nu fusese în stare să-i ofere nicio informaţie 
despre Mount Peytha sau despre familia Chawkins, și nici Felipe. 
Totuși, cei doi - ambii în vârstă de șaizeci de ani, unul slab și 
cărunt, celălalt cu pielea bronzată și încă binecuvântat cu un păr 
negru, surprinzător de bogat - depănară amintiri nesfârșite. In 
alte împrejurări, Jason ar fi fost fericit să îi asculte. 

Multe dintre aceste amintiri erau legate de colecţia de premii 
a lui Chris. Acesta fusese un avid și exuberant colecţionar a 
oricărui tip de medalie, certificat, cupon sau premiu în bani, 
indiferent cât de mic. Una dintre ultimele ocazii în care Jason îl 
văzuse pe unchiul lui într-o astfel de stare de euforie a fost la 
penultima petrecere aniversară de naștere a tatălui său. Atunci 
tocmai câștigase încă un trofeu la pescuit. Jason îi promisese lui 
Chris că o să vină curând să-l viziteze. Nu o făcuse niciodată. 
San Francisco nu era chiar după colţ și întotdeauna apăruseră 
alte probleme urgente sau care cel puţin așa păruseră la acel 
moment. Desigur, pretextele pe care le folosise ca să tot amâne 
călătoria în California nu erau decât atât, niște pretexte. Dacă ar 
fi știut cât de bolnav era Chris, Jason s-ar fi dus, fără îndoială. 
Dar pe cât de minuţios fusese Chris întotdeauna, când venea 
vorba despre recolta lui de premii, pe atât de reticent se 
dovedise cu ucigașul din trupul lui. 

Ce o făcuse pe omul acela să se spânzure? Hugo și Felipe nu 
l-au putut lămuri pe Jason. Da, observaseră că în ultimul timp 
Chris devenise febril și că pierduse în greutate, dar nu făcuseră 


VP - 184 


nicio legătură cu cancerul. Lui Jason i se părea imposibil că așa 
ceva să poată fi păstrat secret. Dar unchiul lui excentric și 
inimitabil reușise. 

Singura opţiune care îi mai rămăsese acum era să stea de 
vorbă cu Phil. După aceea avea să se întoarcă acasă și va 
încerca să repare lucrurile cu Kayla. 

Jason stătea în mașina lui, parcată pe aleea din faţa 
bungalow-lui lui Chris și se privea fix în oglinda retrovizoare. Işi 
vedea ochii triști și stinși. 

Auzi tonul de apel al telefonului. Era The Car Song, interpretat 
de o trupă despre care și uitase. Melodia îi rănea urechile. O 
descărcase într-un moment de minim creativ în perioada 
proiectului Tommy Jones și nu se mai obosise să o schimbe. 

— Jason Evans, răspunse el. 

— Brian sunt. 

Bărbatul părea să-i scuipe în ureche. 

Jason se plesni peste frunte. La dracu”! îi ieșise complet din 
minte să-l sune pe șeful lui. Și mâine era luni, când promisese 
că va reveni la slujbă. 

Decise să i-o ia înainte lui Brian Anderson. 

— Îmi pare rău, dar nu mă întorc mâine la serviciu, zise, 
închizând ochii în așteptarea tiradei lui Brian. 

Aceasta veni prompt. Brian vru să știe dacă el nu își pierduse 
cumva minţile complet, că nu putea să facă așa ceva colegilor 
lui de muncă, că pur și simplu nu se face, pentru că miza 
campaniei lui Jones era foarte mare și, în final, Brian l-a întrebat 
când va reveni totuși la muncă. 

„Brian, cred că am nevoie de un concediu. Să nu am griji o 
vreme mi-ar conveni de minune. Tu poţi să-ţi vâri campania aia 
a ta acolo unde nu pătrunde soarele”. 

— O să te sun mâine, îi spuse, fără vlagă. Atunci o să știu mai 
multe despre ce se întâmplă aici. 

— Rahat! Ce faci acolo? Eşti tot în deșert? 

— Vorbim mâine, Brian, zise Jason și apoi închise. 

Își înfrână imboldul de a lovi ceva cu putere și apoi își aminti 
că nu mai vorbise cu Kayla de seara trecută. Fără tragere de 
inimă, formă numărul de telefon. Vocea îi era șoptită și răgușită. 
Kayla voia să stea de vorbă, să se împace. Era încurajator. Dacă 
ea era dispusă să-i mai acorde o șansă, el trebuia să se agaţe de 
asta cu amândouă mâinile. Poate că acest lucru era cu mult mai 


VP-185 


important decât cercetările lui. 
Și poate că ar fi trebuit să-și dea seama de asta mai înainte. 
e 

În livingul lui decorat cu gust, plin de antichități în culori pale, 
Phil așeză o sticlă rece de bere Budweiser dinaintea lui Jason. 
Joyce, soţia lui Phil, veni să-l salute și apoi se întoarse în 
bucătărie, unde pregătea cina. Jason observase că blatul de 
lucru era plin de oale și cratițe. Phil îi urmări privirea și zâmbi. 

— Pe Joyce nu o deranjează să gătească și eu nu am de ce să 
mă plâng, pentru că mănânc mai bine decât la restaurant. 
Apropo, sper că iei cina cu noi astă-seară, nu? 

Jason nu avea niciun plan deocamdată, așa că acceptă 
recunoscător. 

— Cum a mers întâlnirea cu Hugo? se interesă Phil, lăsându- 
se pe spătarul fotoliului. 

— A fost plăcut să stau de vorbă cu el, îi răspunse Jason. 
Faptul că nu am aflat nimic de la el nu însemna că nu fusese o 
conversație foarte plăcută. 

— Te-ai mai întâlnit și cu alţi amici de-ai lui? L-ai văzut pe 
Felipe? 

— Da, însă nu și pe altcineva. 

— Cât stai în San Francisco? 

— Încă nu ştiu sigur, zise Jason, ridicând din umeri. 

Phil se îndreptă puţin de spate, puse o mână pe braţul 
fotoliului și pe cealaltă o lăsă leneș în poală. 

— Bun. De ce nu ești sincer cu mine? De ce te-ai întors? 

Jason schiță un surâs ostenit și luă o înghiţitură de bere. 

— Cum ţi-am spus și ieri, e o poveste mai lungă. 

Phil îl studia gânditor, lovindu-și dinţii cu unghia. Pentru o 
clipă se lăsă liniștea, cu excepţia zgomotelor care veneau 
dinspre bucătărie, unde Joyce se agita preocupată. 

— Eu am crezut că ai venit pentru că nici tu nu crezi, zise 
vecinul unchiului său. 

Jason se încruntă. 

— Ce să nu cred? 

— Că s-a sinucis, bineînţeles, exclamă Phil. 

— Nu înţeleg, rosti Jason, clipind des. 

Phil oftă. 

— Eu sunt convins. Și Joyce la fel. Din păcate, restul lumii nu 
e. 


VP - 186 


Jason se aplecă înainte. 

— Poţi să fii puţin mai precis? se interesă el. 

— Nu e mare lucru de spus, sincer, răspunse Phil, ridicându-și 
mâinile. Cu excepţia faptului că unchiul tău nu mi-a lăsat 
niciodată impresia că avea de gând să-și pună capăt zilelor. E 
drept, la fel se poate spune și despre o mulţime de alţi oameni 
care până la urmă și-au încheiat viaţa la fel. Așa cum spunea 
mama: poţi să privești la chipurile oamenilor, dar niciodată în 
mintea lor. Totuși, eu l-am văzut pe Chris în seara când a murit. 
Ba, am și vorbit cu el. Poate că eu am fost ultimul care a făcut-o. 
Pentru că numai câteva ore mai târziu, atârna în pod. 

— Nu am auzit nimic de genul ăsta în timpul înmormântării. 
Ce ţi-a spus el? 

Cu o expresie îndurerată, Phil făcu o grimasă. 

— Vezi tu, tocmai asta e chestia. Trebuia să mergem la 
bowling peste două zile. Chris abia aștepta și eu la fel. El a râs, 
era hotărât să câștige - era foarte sigur de asta. Intotdeauna 
voia să câștige. Doar că nu am mai ajuns să mergem. Dacă 
atunci când am stabilit partida el avea de gând să se sinucidă, 
atunci a fost un actor al naibii de bun. Dar el nu era cine știe ce 
actor și nici nu juca teatru. Cu siguranţă nu în seara aceea. iți 
jur, Jason, Chris era absolut sincer. 

Phil tăcu și Jason își fixă pantofii. 

Apoi ridică privirea. 

— Deci, ce vrei să spui? 

— Că nu s-a sinucis, veni răspunsul prompt al lui Phil. 

Pe Jason îl cuprinse un sentiment ireal, ca și cum ar fi avut 
încă o halucinație. 

— Și atunci, ce crezi tu că s-a întâmplat? 

Expresia lui Phil era absolut sinceră. 

— Nu mai rămâne decât o singură explicaţie, nu? 

Jason aprobă din cap și vocea îi deveni aspră. 

— Că nu a murit din propria voinţă. 

Tăcerea lui Phil îl aproba. 

— Ai vreo dovadă? 

Vecinul lui Chris luă sticla de bere și bău îndelung. 

— Păi, am discutat despre asta cu oamenii din vecinătate, 
bineînţeles. Dar nu, nu am vreo dovadă și nimeni altcineva nu 
are. Burt Carlsen, de peste drum, poate însă să-ţi spună că în 
seara când Chris s-a sinucis, el a văzut un bărbat care îi 


VP - 187 


supraveghea casa. Era pe trotuar și se uita foarte atent la casă. 

Joyce și-a iţit capul de după ușa bucătăriei. 

— Eu pun masa. Veniti și voi? 

— Venim, scumpo, zise Phil, privind-o peste umăr. 

Femeia dispăru iar în bucătărie. 

— Și altceva? mai întrebă Jason. 

Phil se uită la el cu o privire meditativă. 

— Burt a văzut asta de la fereastra lui, dar nu a stat să 
privească mai mult. Mai târziu, bărbatul dispăruse. 

— Deci, nu există nicio dovadă, conchise Jason. 

— Obiectiv, trebuie să fiu de acord cu tine, zise Phil. Nu există 
dovezi. Nu am reușit să conving nici poliţia. Știi ce spun. 

Jason știa. Scurta anchetă a poliţiei ajunsese la concluzia că 
unchiul lui probabil că își pierduse pur și simplu minţile. Au 
presupus că și căzuse, pentru că avea răni pe faţă, dar putea să 
și le fi făcut singur. Scrisese un bilet și apoi a urcat în pod ca să 
încheie socotelile. 

— Și bărbatul acela de pe trotuar, cum arăta? 

Phil a ridicat din umeri. 

— Era întuneric. Burt a zis că era solid ca un taur, un tip cu 
care n-ai vrea să te pui. Era îmbrăcat în negru. 

Jason se gândea la asta. Probabil că nu însemna nimic și Phil 
era doar excesiv de bănuitor. Poate chiar pradă unei obsesii. 
Jason știa foarte bine cum era asta. 

Pe de altă parte, ar fi vrut să cotrobăiască prin casa unchiului 
său. Acum era aici, iar în timpul înmormântării principala lui 
grijă fusese Kayla. Toată atenţia lui se concentrase să o ajute 
cât putea el ca să treacă prin pierderea pe care o suferiseră 
amândoi și lucrurile merseseră surprinzător de bine. 

— Phil, tu mai ai încă o cheie de la casa lui Chris? 

— Da. Câtă vreme nu e scoasă la vânzare, eu am grijă de ea. 
Joyce trece pe acolo din când în când să mai ia grosul de praf. 
Nu e ceva ce i-a cerut familia voastră și nu e plătită pentru asta, 
dar oricum o face. 

— Ce zici dacă arunc și eu un ochi pe acolo? 

— De ce nu? Cauţi ceva anume? 

— Nu sunt sigur. Cel puţin o să am ocazia să-mi iau mai bine 
rămas-bun de la unchiul Chris. 

— Eu n-am nimic împotrivă, răspunse Phil, ridicându-se în 
picioare. Trecem mai încolo. Hai să îmbucăm ceva la cină mai 


VP - 188 


întâi, altfel Joyce o s-o ia razna. 

Jason îl urmă pe Phil la masa așezată în bucătărie. Joyce se 
întrecuse pe sine. Îi servi cu supă de casă, o friptură delicioasă 
și suculentă, fasole verde și cartofi. 

Chiar și așa, Jason nu se putu bucura de cină. Se simţea 
îngrozitor. Și se uită încontinuu cu neliniște la lumânarea pe 
care Joyce o pusese pe masă. | se părea nepoliticos să o roage 
să o ia de acolo, așa că nu o făcu. 

(J 

Casa lui Chris era foarte importantă pentru Jason. Simţise asta 
cu trei luni în urmă, în timpul ceremoniei funerare, și acum o 
simțea din nou. Numai că acum totul era tăcut. Data trecută 
casa mică fusese plină de oameni. Practic, participase întreaga 
familie. Mătușa Ethel era în lacrimi. Unchiul Hank se abţinuse să 
întrebe dacă Tanner&Preston nu aveau nevoie de un client 
mare. Mătușa Hilary își lăsase acasă registrul cu probleme 
medicale. Atmosfera fusese la fel de neagră ca smoala. Jason o 
ținuse tot timpul pe Kayla de talie, în speranţa că nu va ceda. 

Prietenii lui Chris fuseseră și ei de faţă. Hugo, Felipe, Phil și 
încă alţi câţiva; cineva pe nume Reggie Griggin și alți doi bărbaţi 
al căror nume Jason le uitase. Vorbise puţin cu primii trei. Una 
peste alta, Chris avea puţini prieteni și era destul de reținut. 
Numai un joc nou putea să-l învioreze cu adevărat. Schimbaseră 
multe amintiri legate de asta. Când pierduse la cărţi, ceea ce-i 
provocase un scurtcircuit în creier - se dăduse literalmente cu 
capul de perete. Cu altă ocazie, se certase cu juriul în timpul 
unui concurs la care el nici măcar nu participa. Fusese furios și îi 
amenințase că îi va da în judecată. 

Aceste povestiri erau spuse cu unicul scop de a găsi explicaţii 
pentru ceea ce făcuse Chris. Concluzia la care ajunsese Jason 
era că ciudatul lui unchi nu fusese în stare să facă faţă 
înfrângerii. Nu ar fi fost în stare să învingă cancerul din corpul 
lui. Era inevitabil să piardă meciul acesta și poate că de aceea 
se hotărâse să renunţe înainte ca partida să se încheie. 

„Nu juca teatru, nu în seara aceea”. 

Jason se întoarse spre Phil, care stătea lângă el în mijlocul 
livingului din casa lui Chris. Toată mobila era încă la locul ei. 
Cele trei polite cu trofee, diplome și albume cu colaje din 
articolele de presă și fotografiile realizărilor sale cele mai 
importante. Nimeni nu îndrăznise să ia vreunul dintre ele. 


VP - 189 


Fotografiile lui erau în continuare pe perete. Doar documentele 
lui personale fuseseră luate. Părea că unchiul Chris ar fi putut 
intra pe ușă în orice moment. 

— Când o să fie scoasă la vânzare? întrebă Phil. 

— Familia încă se mai gândește ce să facă, îi răspunse Jason. 
Nu au hotărât nimic deocamdată. 

Phil încuviinţă din cap. 

— O să fie greu să o vindeţi. Sau trebuie să fie cineva care să 
se îndrăgostească de casă pe loc. Dar e puţin probabil. Lumea 
nu are cum să nu afle ce s-a întâmplat aici. 

Jason nu a răspuns nimic. 

— Hai să verificăm în pod, zise. 

Phil își drese glasul și începu să urce scările. Podul, cu 
acoperișul înclinat pe ambele părți, fusese camera dedicată de 
Chris hobbyurilor lui. Lumina zilei pătrundea printr-un luminator. 
O bârnă masivă traversa de-a lungul tavanului și de ea alesese 
Chris să se spânzure. Phil ridică privirea și Jason i-o urmări. 
Niciunul din ei nu spuse nimic. Nu era nimic de spus. 

Phil își cobori iar ochii spre pantofi și oftă. 

„Ea s-a dus după Ralph, să știi”. 

Jason s-a uitat la Phil. 

— Poftim? 

— N-am spus nimic, răspunse vecinul lui Chris, ridicând din 
sprâncene. 

Jason ascultă cu urechile ciulite. Ochii lui scrutară bârna 
masivă. 

Oare își auzise din nou vocea interioară? Sau fusese vocea lui 
Chris? 

Subit aerul părea să fi devenit rece, ca și cum cineva ar fi 
deschis undeva aerul condiţionat. Pielea de pe braţe i se făcu de 
găină. 

Jason nu mai voia să rămână acolo. Se răsuci pe călcâie, o luă 
spre scări și cobori. Se opri în living. Phil cobori zgomotos în 
urma lui. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el îngrijorat. 

Jason respira sacadat. 

„lmi pierd minţile, Phil. Exact așa cum a spus Kayla. Haide, 
spune-mi și tu același lucru”. 

— Cred că trebuie să ne așezăm puţin. 

Se prăbuși pe canapeaua maronie unde nimeni nu se mai 


VP - 190 


așezase de săptămâni. 

lată-l, așadar, în bungalow-ul unde se născuse el și unde 
murise Chris Campbell. Chris fusese în Mount Peytha în 1977. 
Aceasta era realitatea, pentru că Jason îl recunoscuse în vechile 
fotografii alb-negru pe care i le arătase Joe Bresnahan. Făcuse 
parte din procesiunea funerară care îi condusese pe Robert, 
Amanda și Mikey Chawkins la locul lor de veșnică odihnă. Incă 
un lucru despre care Chris nu pomenise niciodată. 

Chiar dacă Jason găsise desenul acela vechi pe care era scris 
cuvântul „Mapeetaa” și era destul de sigur - fără un motiv 
anume - că la un moment dat Chris i-l pomenise, probabil în 
forma Mount Peytha pe care Jason o stâlcise, asta era tot ceea 
ce-i putea furniza propria memorie. 

„Ce căuta Chris la înmormântare?” 

Aceasta era întrebarea cheie. 

În după-amiaza aceea, Jason îl sună pe tatăl lui, dar nici el nu 
fu în stare să-l lămurească. Aveau o familie numeroasă și erau 
unchi și mătuși care îl cunoscuseră bine pe Chris. Sub imperiul 
impulsului, a mai dat două telefoane. Primul a fost pentru 
mătușa Ethel cea fără ocolișuri; al doilea, vorbăreţei lui mătuși 
Stephanie. Ambele telefoane îl costară patruzeci și cinci de 
minute și nu se soldaseră cu niciun rezultat. După cascada 
verbală a mătușii Stephanie, nu se mai simţi înclinat să mai 
telefoneze și altor rude. 

— Phil, te superi dacă te rog să mă lași puţin singur? 

Fruntea bărbatului se încreţi și mai tare. Părea gata să pună o 
întrebare, dar în final nu a făcut decât să încline capul. 

— Mai târziu mai treci pe la noi? 

— Sigur. 

— Când pleci să tragi doar ușa după tine. O să încui eu mai 
încolo. 

Phil plecă. Rămas singur, Jason se întinse pe canapea. Casa 
emana o liniște nefirească. Fantome ale trecutului deveniseră 
tangibile. Din senin, în minte îi apărură niște versuri; ceva ce 
Chris îi spusese pe când era doar un băietan. 

În curtea din spate a tatălui meu e un copac vegetal. Unul ici, 
altul colo, fiecare cu o creangă. Ici o creangă, colo o creangă, 
fiecare creangă cu un cuib. Fiecare cuib cu un ou. Ici un ou, colo 
un ou, fiece ou cu o pată neagră în gaură. Ghici ce este? 

O ghicitoare. Încă un lucru de care Chris era pasionat. Nu 


VP-191 


însemna nimic. Și totuși... un copac vegetal. Și-a amintit de 
grădina de legume a lui Joe Bresnahan de sub arborii yucca. O 
pată neagră. Ceva care arsese, un loc pârjolit? Și o gaură, poate 
un sinonim la mormânt? Un ou dintr-un cuib? Un copil care face 
cum vrea el, care nu vrea să rămână mort? 

Un salt morbid. 

Jason se uită spre stânga, fără vreo intenţie anume în minte. 

Dar gestul urma să aibă consecințe nebănuite. 

Chiar acolo, sub ochii lui, ascuns sub dulapul cu veselă se afla 
ceva pe podea. O piatră? Abia dacă putea să vadă, abia dacă îl 
observase, pentru că era întins pe canapea și ochii îi căzură din 
întâmplare pe el. 

Trebuia să îl ia; ceva în sinea lui îi spunea că e important. Se 
ridică, se ghemui în dreptul dulapului și întinse mâna, pipăind, în 
încercarea de a pescui acel lucru de pe jos. Fără succes. Se 
întinse pe jos și mâna lui ajunse mai departe. Apoi degetele i se 
încleștară în jurul obiectului. Îl scoase la vedere și îl privi. 

Era un inel. Un inel de argint. Mic, delicat, cu o cruce celtică 
pe el. 

Știa al cui e inelul. 

Și mai era ceva ce își aminti. 

Jason simţea că nu mai poate să respire - ca și cum un elefant 
i s-ar fi așezat pe piept. 

e 

Jason închise ușa în urma sa și se duse acasă la Phil și Joyce. 
Nu mai rămase mult la ei, pentru că mai avea alte aranjamente 
de făcut. Voia să se întoarcă la Los Angeles cât mai repede cu 
putinţă. Zborul de la 10:37 p.m. din seara aceea, ultimul, nu mai 
reprezenta o opţiune; trebuia să ia cursa de la ora șase, mâine- 
dimineaţă. Era neliniștit, agitat, confuz. O sună pe Kayla. 

În timp ce vorbea cu ea, își aminti vocea stranie din podul lui 
Chris. Brusc, deveni și mai îngrijorat în privinţa ei. li spuse 
alarmat că nu ar trebui să rămână singură în casă, că ar fi bine 
să petreacă noaptea la Simone. El avea să se întoarcă acasă 
mâine, va lua prima cursă de pe San Francisco International. 
Făcuse o descoperire, era pe urmele cuiva. Avea nevoie să 
meargă să întâlnească persoana aceea și apoi, spera el, lucrurile 
se vor limpezi. 


VP - 192 


29. Răpirea 


La ora două fără cinci dimineață, Jason se trezi după ce 
moţăise ușor. Se sculă, făcu un duș, se îmbrăcă și, pe vârful 
picioarelor, traversă coridoarele motelului Surf Hill. Nu uită să 
plătească, înainte de a pleca. Lăsă la recepţie un bilet și o sumă 
de bani suficientă. La trei fără un sfert, se urcă în Fordul lui și 
ieși din parcare; o clipă mai târziu, era înghiţit de traficul 
nocturn din San Francisco. 

Capul îi zvâcnea, ochii erau încețoșațţi și maxilarul încleștat. 

Dar era în drum spre casă. 

O sună pe Kayla din mașină. Nici el singur nu înțelegea. Era 
mijlocul nopţii; dacă avea mobilul deschis, avea să o trezească. 
De ce făcea asta? 

Nu avea nici cea mai mică idee, dar simţea nevoia să îi 
telefoneze. Ca și cum o voce interioară îi dicta să o facă și el nu 
o putea ignora. Kayla nu răspunse. 

„E prea târziu”, se gândi. Încă un gând îngrijorător, dar care 
nu avea nicio noimă. Câteva ore încă și va fi acasă. Pe urmă vor 
sta de vorbă despre problemele lor și o vor lua de la început. 
După ce el va fi făcut călătoria finală, desigur. 

Nu se terminase. Incă nu. 

Dar acum grija lui cea mare era mai ales Kayla. 

„Ai pierdut-o”, îi șoptea gândul sau vocea aceea mică și 
răutăcioasă din mintea lui. 

La volan, conducea pe străzile nocturne ale orașului San 
Francisco și un fior rece, pe care nu-l mai simţise până atunci, i 
se strecura ca un șarpe pe trup. Porni de la umeri, îi suflă glacial 
peste obraji și îi îngheță creștetul capului. Se gândi la Canyon 
View, la livingul lui, care avea să fie mult prea spaţios în lipsa ei, 
nu mic și confortabil. Totul în camera aceea o reprezenta pe 
Kayla. Vaza orientală pe care o cumpărase ea dintr-un mic 
magazin obscur din Los Angeles. Se gândea că e hidoasă și 
kitsch, dar ea fusese super entuziasmată când o adusese acasă, 
fericită ca un copil. „Uite, Jason, nu-i așa că e minunată?” 
Dulapul pentru veselă, o antichitate, pe care îl cumpărase cu 
doar câţiva dolari și pe care îl reparase chiar ea, petrecând 
săptămâni în șir ca să răzuiască vopseaua veche, să îl dea cu 


VP - 193 


șmirghel și să-l revopsească. Coșul elegant de flori de pe 
măsuta pentru cafea din dreptul canapelei. 

— Nu, a bombănit el. Nu poate să fie prea târziu. Nu se poate. 

Ajunse la terminalul aeroportului mult prea devreme, era abia 
patru fără un sfert și el era primul pasager pentru zborul United 
Express 3126. Simţea că o să moară dacă nu-i aude vocea, așa 
că încercă din nou să dea de ea. Telefonul suna, nu îl închisese. 
Dar ea nu răspunse. Incercă să sune la fixul de la Canyon View. 
Nici acolo nu răspunse nimeni. 

Acum Jason era sigur că se întâmplase ceva, chiar dacă nu 
avea de unde să știe. 

Işi ascultă instinctele, care 
tragedie. Ceva ireversibil. 


Ap 


îi spuneau că se petrecuse o 


Fu un chin să aștepte până la ora șase, iar zborul cu avionul, 
în sine, îi păru și mai lung. Cu toate astea, când ateriză pe LAX 
era de abia ora șapte dimineata și o zi însorită. Își deschise 
telefonul mobil și văzu că avea trei mesaje primite în timpul cât 
fusese la bordul avionului. 

„Kayla”, se gândi el și buna dispoziţie îi reveni. 

Ascultă mesajele în tunelul care lega avionul de clădirea 
terminalului. Primul mesaj vocal nu era de la Kayla, ci de la 
Simone. 

— Jason! auzi el vocea complet panicată din înregistrare. 

„Rahat, se gândi Jason, ceva nu e deloc în regulă”. 

Dar era chiar mai rău de atât. 

e 

Nu voia să audă ce avea de spus doctorul în halatul lui alb. Nu 
voia decât să-și vadă soţia. Doctorul însă îl opri. Primele lucruri 
pe care le percepu erau că era supusă unei intervenţii 
chirurgicale și că nu existau încă vești. Era pe mâini bune și 
Jason trebuia să aibă răbdare. 

— O să supravieţuiască? întrebă el, la capătul nervilor. Nu 
puteți să-mi spuneţi măcar atât? 

Medicul nu îi răspunse și îl sili să treacă prin ce era mai rău - 
așteptarea. Să stea și să aștepte. 

Il conduse într-o cameră scorţoasă, unde erau deja cinci 
persoane. Primul care se ridică fu tatăl lui. Edward Evans îl 
cuprinse cu braţele pe fiul său și îl bătu ușor pe spate. 

— Doamne, băiete. Dumnezeule, șopti el. 


VP - 194 


Lângă el erau Daniel și Tonya Sheehan. Jason abia dacă îl 
recunoscu pe Daniel. De obicei, bărbatul sclipea de încredere în 
sine, cu aceeași charismă pe care toți businessmenii de succes 
păreau să o arboreze ca și cum ar fi fost un fel de a doua piele. 
Daniel Sheehan îi amintea întotdeauna lui Jason de personajul 
Blake Carrington din Dynasty, telenovela la care obișnuia să se 
uite împreună cu părinţii, când era mic. Daniel avea același păr 
cărunt, un aer de distincţie și ochii expresivi, care emanau 
autoritatea. 

Astăzi însă acea a doua piele dispăruse și Jason nu văzu decât 
un bătrân îndurerat. Aproape la fel ca Tonya, de obicei elegantă 
și surâzătoare, acum înfrântă. 

Simone și Cliff erau și ei acolo. Cliff era palid, șocat, tăcut, cu 
mâna încleștată de a lui Simone. Ochii acesteia erau umflați și 
roșii. De cum îl văzu pe Jason începu iar să plângă. 

— Jason..., suspina ea. 

Cliff se ridică în picioare, cumpănind dacă să-l îmbrăţișeze pe 
Jason sau să-i strângă mâna. Nu făcu niciuna, nici alta și se 
afundă înapoi pe locul unde stătea. 

De la aeroport luase un taxi și venise direct la spitalul Pacific 
Valley, dar, desigur, aceste cinci persoane ajunseseră înaintea 
lui. 

— Ce s-a întâmplat? Cine poate să-mi spună mai mult? 
întrebă Jason. 

— Jason, eu... nu pot..., începu Simone să se bâlbâie, în timp 
ce toți cei prezenţi în cameră rămăseseră tăcuți. 

— Ba da, poţi. Spune-mi. 

Avea nevoie să audă, cu condiţia să se poată concentra 
asupra vorbelor ei. Dar dacă nu începea să vorbească, dacă 
niciunul dintre ei nu spunea nimic, el avea să continue să se 
teamă că soția lui, Kayla, era deja moartă. 

— A fost atacată azi-noapte. Nu există niciun suspect. A fost 
înjunghiată cu un cuţit, de mai multe ori. 

Jason știa deja asta. Dar tot i se strânse inima. 

— Bărbatul a plecat convins că ea murise și Kayla a putut să 
sune la 911. Și-a mai păstrat cunoștința câteva clipe și în 
ambulanţă. Le-a spus că atacatorul era un bărbat solid, îmbrăcat 
în negru. Asta e tot ce a spus și asta este tot ceea ce se știe 
până în acest moment. 

Își aminti de cuvintele lui Phil, care îi reveneau în minte ca 


VP - 195 


niște săgeți aprinse. 

„Solid ca un taur. Era îmbrăcat în negru”. Simone ezită din 
nou. Cliff o trase mai aproape de el. Jason se întreba dacă după 
ziua de azi el o să mai aibă pe cine să consoleze. Dacă ea murea 
astăzi... 

Nu, încă nu am ajuns la asta. Ea e încă în viaţă, agaţă-te de 
ideea asta! 

Era greu. Lucrul de care se temuse în cotloanele cele mai 
ascunse ale minţii lui acum se întâmplase. Era inexplicabil, dar 
asta nu însemna că este mai puţin adevărat. 

Se uita la pardoseala cenușie, lacrimile îi inundau ochii și el 
încerca disperat să le oprească. Nimeni nu l-ar fi condamnat 
dacă plângea. Dar la ce bun? Asta nu ar fi ajutat-o pe Kayla și 
nici pe el. 

Toţi șase așteptau ceea ce avea să se întâmple. 

Timpul parcă se oprise în loc. Dar el continua să treacă; Jason 
vedea prin fereastră cum soarele se mișca pe cer. Simţea că 
pentru el coborâse întunericul. Bâjbâia în beznă - asta îi era 
soarta. 

La ora unsprezece ușa se deschise. Apoi flăcările se târâră în 
sala de așteptare, aidoma limbilor unor balauri din iad. Jason le 
privea îngrozit, apoi se uită la ceilalţi oameni care erau cu el în 
cameră. Aceștia nu observaseră nimic. 

Apoi, din mijlocul focului apăru Kayla. Sigur că ea era, arzând 
din cap și până în picioare. Avea un rânjet oribil, ca al unei 
vrăjitoare. Mâinile ei, acum niște gheare, îl împungeau. 

„M-ai părăsit și acum sunt moartă. M-ai abandonat. Dar nu am 
să plec singură; te iau și pe tine cu mine!” 

Își tinu ochii strâns închiși. 

„Toate astea nu se întâmplă, este imposibil”, se gândi el, 
oripilat. 

Așteptă câteva secunde. Când redeschise ochii, în cadrul ușii 
se afla doctorul. Focul dispăruse. Totul dispăruse, cu excepţia 
omului în halat alb. 

Bărbatul îl privi serios. 

Inima lui Jason îi bubuia în piept. 

„M-ai părăsit și acum sunt moartă. 

Acum sunt moartă”. 

Doctorul avea câteva vești proaste pentru ei. 


VP - 196 


Trei ore mai târziu, cu ochii roșii, Jason se târa pe coridoarele 
spitalului. Nu se putea opri din hohote. Un asistent medical 
voinic se zgâi la el cu oarecare compasiune și apoi își feri 
repede privirea. Jason avea nevoie să fie o vreme singur, singur 
cu durerea lui. Se trezi în faţa capelei de rugăciune a spitalului și 
intră. 

Stătea dinaintea unui mic altar împodobit cu o statuie din 
bronz a lui lisus, așezat pe o bancă roșcată și tocită, cu 
vopseaua coșcovită, și subit liniștea senină fu sfâșiată de 
melodia Car Song. O ascultă câteva clipe și apoi își scoase din 
buzunar telefonul Nokia. Decise să ignore apelul și opri 
telefonul. Închise ochii și se rugă. Pentru Kayla. 

Auzi ceva în spatele lui. Ușa se deschisese. Intrase cineva. Era 
asistentul cel voinic care își ferise fața de privirea lui. Ce venea 
să-i spună bărbatul? 

Abia când se apropie, Jason îl recunoscu. 

Cine era el? Deși nu era îngropat în amintirea lui, era totuși 
destul de adânc pentru a nu putea să-i revină imediat în minte. 
Apoi, când bărbatul zâmbi, își aminti; nu din cauza zâmbetului în 
sine, ci datorită dintelui ciobit aflat printre ceilalți dinţi stricaţi ai 
omului. Brusc, Jason își aminti. 

Dintele acela. Se potrivea cu ochii căprui și posaci ai lui... 

Sări în picioare ca și cum ar fi fost înțepat. 

— Dumnezeule, șopti el. 7u?! 

Asistentul medical îl apucă braţ. Zâmbetul îi dispăruse. 

— Bună, Jason, a zis Doug Shatz. 

e 

Bărbatul care o violase odinioară pe Maria nu-știu-cum și care 
fusese condamnat după ce Jason o convinsese pe fata de origine 
hispanică să depună plângere se schimbase mult. 

Nu mai era un adolescent deșirat; devenise musculos și 
semăna cu un culturist. 

— Dă-mi drumul, strigă Jason. 

Doug îi aruncă o privire înveninată. În clipa următoare Jason 
avu senzaţia că pe ceafă i se prăbușise un trunchi de copac. 
Căzu în genunchi. Ametțit și uluit, ridică privirea spre mâna cu 
care Doug îl izbise. O durere roșu-incandescentă i se răspândi 
de la un omoplat la celălalt. Shatz se ghemui lângă Jason. 

— Să nu-mi spui tu ce să fac. 

Rosti cuvintele ca un profesor care dojenește un copil 


VP - 197 


încăpățânat. Jason îi simţea respiraţia, duhnind a băutură și 
țigări. Brusc, Doug scoase dintr-un toc metalic lama unui cuţit și 
i-l flutură mult prea aproape de ochi. 

— Ce vreau eu de la tine e să vii cu mine, fără niciun sunet. 
Mă auzi? 

Jason încuviinţă din cap. 

— O singură mișcare și o să-ţi fac și ţie ce i-am făcut nevestei 
tale. 

Doug îl trase în sus. Jason nu avea puterea să-i reziste. 
Bărbatul își încolăci braţul în jurul taliei lui, ca și cum ar fi vrut 
să-l susţină. Cuţitul îl împungea în spate. 

Poate că ar fi putut să-i reziste, oricum. Mai târziu se dovedi 
că șansa lui cea mai bună ar fi fost în acele câteva minute în 
care Doug îl condusese prin spital spre parcare, unde îi aștepta 
un jeep Mercedes Benz de culoare albă. Jason n-a încercat însă 
nimic. Era perplex, învins, dărâmat. 

Doug deschise portierele cu o mână, îl lovi pe Jason cu 
pumnul în ceafă și îl legă cu o funie pe care o luase din mașină. 
Jason era ameţit. Mai întâi îi fură legate mâinile la spate, apoi i 
se înfășurară gleznele. Doug îl împinse în partea din spate a 
jeepului și închise ușile. Jason văzu un maldăr de haine negre 
îngrămădite într-un colț. 

Hainele lui Doug, cele pe care le purtase când o ucisese pe 
Kayla. Acum Jason era următoarea lui victimă. 

Doug se așeză la volan și porni. 


VP - 198 


30. Mitch 


Drumul dură o jumătate de oră, poate mai mult. Jason 
pierduse noţiunea timpului. Bărbatul care îi ucisese soţia era la 
volan și el se simţea distrus. 

In sfârșit, mașina se opri. Doug dispăru din spatele geamului 
care despărțea partea posterioară a jeepului de compartimentul 
șoferului. Jason auzi zăngănitul unei uși de garaj care se 
deschidea. Apoi Doug reveni și conduse mașina în garaj sau ce o 
fi fost. După aceea deschise ușile din spate. 

Așa cum se așteptase, Jason era într-un garaj. Înţelese 
aproape imediat unde se afla. 

Undeva se deschise o ușă și în ea apăru un bărbat în scaun cu 
rotile. Jason se uită la el. Urechile, nasul și pleoapele lipsă nu 
erau de astă dată așa de vizibile precum cicatricile de pe faţă. 
Acestea păreau să fie mai pronunţate, ca și cum ar fi trădat 
emoţiile care-i scăpărau sub piele. 

Jason știa că există oameni care considerau că Lou Briggs 
semăna cu monstrul lui Frankenstein înainte de a fi terminat. 

Lou îi aruncă o privire amuzată, de parcă s-ar fi întrebat în ce 
viespar mai nimerise Jason Evans de astă dată. 

Jason se uită la Doug care, ca un bodyguard, luase poziţie în 
dreptul ușilor deschise ale mașinii. Cu bărbia săltată și brațele 
încrucișate pe piept. 

— Ai fost în vizită la spital, Jason? îl întrebă Lou. 

Jason îi aruncă o privire ucigătoare. Lou nu fu defel 
impresionat. 

— Doug a avut o scăpare minoră. Dar o să termine treaba mai 
târziu. 

Jason închise ochii strâns, îi deschise și apoi îi închise din nou. 

— Organismul ei a cedat din cauza leziunilor. A murit la 
douăsprezece și un sfert. Am fost acolo. 

Rosti vorbele aspre aproape inaudibil. 

— Serios? Ei, ca să vezi. Problema s-a rezolvat singură. 

Bărbatul desfigurat scoase un sunet aspru care ar fi putut să 
fie un hohot de râs. g 

Jason își mușcă limba. Ingrijorarea lui, furia, neputința și mai 
ales durerea ultimelor câteva ore aveau nevoie să se manifeste. 

VP - 199 


— Ticăloși nemernici ce sunteţi! exclamă el cu vocea 
sugrumată. 

Lou a făcut un gest ca și cum l-ar fi înțepat un ţânţar. Enervat, 
dar fără să fie impresionat. Chipul i-a devenit din nou pasiv. 

— Jason, avem multe de discutat. Știu că toate astea sunt un 
șoc teribil pentru tine. Crede-mă, știu. Dar ai de gând să fii 
cuminte sau nu? Dacă nu, o să fiu silit să fac să-ți fie foarte 
neplăcut. 

— Nu-mi pasă! răcni Jason. Omoară-mă și pe mine și termină 
odată! 

Lou a clătinat din cap. 

— Ce dezamăgire! Nu vrei să știi de ce a trebuit să moară 
Kayla? Sau unchiul tău Chris, dacă tot veni vorba? 

Jason se uită la Lou și scrâșni din dinţi. 

— Mai întâi, însă, trebuie să mă pui la curent, zise Lou. Așa o 
să știu de unde să încep. Ce ai aflat de unul singur? l-ai spus 
soţiei tale, Dumnezeu să o odihnească în pace, că ai descoperit 
ceva la San Francisco. Despre ce e vorba? 

In ciuda suferinţei lui, a furiei și a durerii, privirea lui Jason a 
devenit întrebătoare. 

— A, da. Tu nu știi asta, a zis Lou. Chiar înainte ca Doug să-ți 
trimită prima fotografie la birou, a intrat la tine în casă. Nu a fost 
prea greu. Întotdeauna uiţi să încui ușile dinspre verandă. Ti-a 
plantat câteva microfoane în casă. În telefon, în spatele 
dulapului. Așa am fost informaţi destul de bine despre tot ceea 
ce se petrecea între tine și Kayla. Inclusiv ultima conversaţie pe 
care ai avut-o cu ea, când i-ai spus că te întorci la Los Angeles. 

Jason rămase mut. 

— Fotografiile alea erau trimise de mine, știi? continuă Lou. 
Doug doar le-a livrat. Și n-o să te surprindă să afli că el e cel 
care a condus chiar jeepul ăsta și v-a împins de pe carosabil, în 
seara aceea, după petrecerea tatălui tău. 

Jason continua să-și ţină buzele pecetluite. 

— Te-am întrebat ce ai aflat în San Francisco. O să fiu cinstit, 
acel ultim telefon a fost semnalul că trebuie să acţionez. 
Credeam că te îndrepţi încoace, spre mine și voiam să ţi-o iau 
înainte. Voiam să primesc mai întâi satisfacţie de la Kayla și apoi 
de la tine. 

Cu încheieturile mâinilor și gleznele legate, Jason stătea întins 
pe spate în mașină. Nu se putea mișca și era convins că aveau 


VP - 200 


să-l omoare și pe el. Simţea imboldul să-și dea drumul furiei și 
durerii. La urma urmelor, ce mai conta? Era la mâna lui Lou și a 
lui Doug, iar aceștia puteau să-l termine oricând doreau. Și așa 
vor face. l-o spusese chiar Lou. 

Înăuntrul lui se mai trezise și altceva. Un alt fel de furie. 
Bărbaţii aceștia o luaseră pe Kayla de lângă el. Dar el era încă în 
viață. Și, atâta timp cât trăia, putea să lupte. Descoperi că voia 
să lupte. Voia să se răzbune - asta era. Așa cum stăteau 
lucrurile, șansele să obţină răzbunarea erau infime, dar, câtă 
vreme trăia, putea cel puţin să se gândească la asta. Trebuia să- 
și folosească mintea, dacă putea. Rămâi calm, trage de timp, 
gândește. Lou voia să vorbească și, cât îl ţinea de vorbă, 
rămânea în viaţă. 

— Da, eram în drum spre tine. Am aflat că ai fost acasă la 
Chris. Ti-am găsit inelul. S-a rostogolit sub dulap. De aceea îţi 
frecai mâna dreaptă ultima dată când te-am vizitat. Simţțeai 
lipsa inelului. 

Lou zâmbi. g 

— Așa, deci acolo a dispărut. Il ai la tine? 

Jason îşi muşcă din nou buza. 

— Percheziționează-l, îi porunci Lou lui Doug. 

Bărbatul cu umerii cât dulapul, încă îmbrăcat în uniforma de 
spital, se trânti în spatele mașinii și începu să-l pipăie pe Jason. 

— Doug n-a uitat niciodată figura pe care i-ai făcut-o, știi? 
spuse Lou. Mulțumită ţie am devenit parteneri. Fără tine, nu aș 
fi auzit niciodată despre el, de exemplu. Totuși, Doug are în cea 
mai mare parte un punct de vedere practic asupra lucrurilor. Eu 
sunt clientul lui care plătește cel mai bine. Pentru mine, altele 
sunt priorităţile, dar am să-ţi spun mai târziu care sunt ele. 

Jason procesă remarca făcută de Lou. Acesta nu terminase 
încă ce avea cu el. Asta însemna că nu aveau să-l ucidă imediat. 
Nu știa cât timp mai avea, dar ceva timp tot îi mai rămăsese. 

Doug găsi repede inelul în buzunarul lui Jason și i-l întinse lui 
Lou care frecă bijuteria de pantaloni și și-o puse pe deget. 

— Acum mă simt mai bine, făcu el, mulţumit. 

Își îndreptă ochii fără pleoape spre Jason și îl fixă insistent, 
mânându-și scaunul puţin mai aproape de ușile din spate ale 
mașinii. 

— Hai, spune, ce altceva ai mai aflat? 

Îi era aproape imposibil să se controleze. Lou, bărbatul în care 


VP - 201 


avusese încredere, era un asasin. Lucra cu un ucigaș plătit. 
Kayla era victima lor. Jason nu se gândise niciodată că el însuși 
ar fi fost în stare să ucidă, dar acum simţea că este. Doar că nu 
putea să facă nimic. De ce îl lăsase pe Doug să-l ia prin 
surprindere la spital? De ce nu făcuse nimic? Răspunsul era 
evident. Fusese prea zguduit, prea uluit de apariţia neașteptată 
a lui Doug. 

„Încearcă să mai tragi de timp”, îi striga instinctul de 
supravieţuire, care devenea tot mai alert. 

Faptul că fotografiile polaroid proveneau de la Lou și că Doug 
fusese atacatorul nu-l deranja. Tot ceea ce s-ar putea să facă în 
următoarele câteva minute sau ore, indiferent cât mai avea de 
trăit, avea să fie pentru Kayla. Deocamdată, însă, nu avea 
încotro; trebuia să continue conversaţia cu Lou cât de mult se 
putea. 

— Chris a fost la înmormântarea familiei Chawkins. Știu că 
trebuie să am vreo legătură cu Mikey, care a murit în mașină. Eu 
m-am născut câteva săptămâni mai târziu. Pirofobia de care 
sufăr s-ar putea să aibă de-a face cu ceea ce i s-a întâmplat lui 
Mikey. 

Lou continua să-l fixeze cu cel mai mare interes. 

— Și deci? l-a îndemnat el. 

— Cred că, într-un fel, Mikey e în mine. Mi-a trecut prin minte 
că poate sunt o încarnare a lui. 

Lou și-a mângâiat bărbia cu un deget. 

— Continuă. 

— Cam asta e tot, a zis Jason. Fotografiile erau despre Mike 
Chawkins. Chris a fost la înmormântarea lor. Tu și Doug l-aţi 
ucis. Dar nu știu de ce. Și nu știu de ce ai considerat că trebuie 
să o omori pe Kayla. Sau ce ai cu mine. 

Lou a scuturat din capul desfigurat. 

— Credeam că ai aflat mai multe până acum. Dar nu știi. 
Încep să cred că într-adevăr nu știi. 

Bărbatul din scaunul cu rotile a oftat, ca și cum Jason ar fi 
insistat că nu știa că apa era udă. 

Se uită la Doug. 

— O facem. 

De îndată ce Lou termină de vorbit, Doug se puse în mișcare. 

Luă de jos o placă de metal și o propti între podeaua garajului 
și spatele mașinii. Apoi îl împinse pe Lou, încă în scaunul cu 


VP - 202 


rotile, în mașină. Îl opri chiar lângă Jason. 

Apoi Doug luă hainele negre și închise portierele din spate. O 
clipă mai târziu, Jason auzi zăngănitul ușii garajului care se 
deschidea iar. Se strădui să se așeze pe partea opusă lui Lou, 
sprijinindu-se cu spatele de cauciucul de rezervă fixat de 
peretele despărțitor. Încheieturile mâinilor îl ardeau din pricina 
funiei care le rodea. Un minut după aceea, motorul pornea, iar 
mașina dădea în marșarier. Prin geamul îngust de pe laterala 
mașinii, aflat în spatele lui Lou, apăru lumina după-amiezii. 
Mașina se întoarse și porni. Deasupra capului lui Doug, vizibil 
dincolo de geamul despărțitor, urcau spirale de fum. Era din nou 
îmbrăcat în negru și își aprinsese o ţigară. 

Jason privi în jur. li era sete și îl ustura pe gât. Dar era încă în 
viață. Se pare că nu aveau de gând să-l omoare în casa lui Lou. 

De peretele despărțitor al mașinii erau sprijiniți niște saci din 
pânză groasă, de culoare maro. Dintr-unul dintre ei ieșeau 
câteva bețe lungi. Și mai era și un balot de paie, înfășurat în 
folie de plastic. 

Jason se întoarse iar să se uite în ochii lui Lou Briggs. Bărbatul 
stătea drept, cu spatele de scaunul lui cu rotile. 

— Dacă tot avem ceva vreme, am să-ţi spun povestea mea, 
Jason. O să-ţi spun absolut tot. 

Mașina se clătina ușor, Doug apăsa tot mai tare pe pedala 
accelerației, iar Lou scotea un sunet asemenea unui epileptic în 
criză, deși nu erau decât hohotele lui de râs chinuit. 

— E ca o piesă de teatru, continuă Lou, în șoaptă, abia auzit 
pe deasupra zgomotului făcut de motor. 

— Imaginează-ți o sală de spectacol. Decorurile sunt 
pregătite, luminile s-au micșorat, reflectoarele sunt aprinse. 
Primul actor care urcă pe scenă e Pete McGray. Tu, care ești 
publicul, îl cunoști pe Pete. E un beţivan puturos, care vorbește 
cu pumnii. Un alt actor care va veni în curând să-l vadă este 
Donna Campbell. Ea este a doua care își va face apariţia pe 
scenă. Din motive niciunul potrivit, Donna se simte atrasă de 
Pete. Se naște o idilă între femeia de douăzeci și patru de ani și 
McGray, care are treizeci. Ai putea să spui că Donna ar fi trebuit 
să fie mai isteaţă, dar, din păcate, nu a fost. Nu atunci, când s-a 
lăsat cucerită de Pete. A, fratele ei, Chris, a prevenit-o de 
nenumărate ori, dar pe vremea aceea ea era încăpățânată și nu- 
| asculta. Fratele ei a pus întotdeauna asta pe seama faptului că 


VP - 203 


Donna a fost silită să renunțe la copilărie și să se maturizeze 
foarte repede. Ea și-a pierdut mama când nu avea decât 
paisprezece ani, iar tatăl ei îi părăsise cu mult înainte. De atunci 
nici nu a mai primit vreo veste de la el. Nu a știut niciodată ce s- 
a întâmplat cu el, cât a mai trăit după aceea, unde a murit. Nu 
mai avea pe nimeni în lume, cu excepţia fratelui ei, cu doi ani 
mai în vârstă decât ea și oarecum excentric, în felul său. 

În ciuda suferinţei lui Jason simţea cum o mână rece i se 
strânge în jurul gâtului auzindu-l pe bărbatul acela mutilat cum 
îi spune lucruri care, din câte știa el, nu le cunoșteau decât o 
mână de oameni, cel mult. Ceea ce spunea Lou era adevărat. 
Totul. 

— Trecutul Donnei nu a fost unul simplu. Ba o casă de copii, 
ba un tutore, niciodată un loc pe care să-l poată numi acasă. Nu 
voia să locuiască la San Francisco, împreună cu fratele ei, chiar 
dacă el o invitase de multe ori. Dar ea e nepotolită, nesigură și 
se simte hăituită. Donna Campbell e altfel decât Donna Evans; 
când va deveni Donna Evans se va transforma, dar în acest prim 
act al piesei mai are mult până acolo. Se mută dintr-un oraș în 
altul, se culcă cu un bărbat după altul. Nu are probleme serioase 
până când nu dă, în Salt Lake City, peste Pete McGray. Pete 
pare să fie alesul. E mare și puternic. Se îndrăgostește 
nebunește de el și, timp de câteva luni, e fericită. Pentru Donna 
a fost perioada cea mai lungă de fericire de până atunci. 

Apoi rămâne însărcinată. Aici se termină cu basmul. Pete vrea 
ca ea să avorteze. Donna refuză; e hotărâtă să păstreze copilul. 
Pete se schimbă instantaneu. Brusc nu mai este un tip drăguţ. 
Începe să bea și când e beat o bate pe mama copilului său 
nenăscut. Într-o zi lucrurile o iau inevitabil razna. Asta se 
întâmplă la săptămâni după ce Donna a descoperit că e 
însărcinată. E 13 iulie, ca să fim mai exacţi... 

Lou făcu o pauză, ceea ce îi dădu lui Jason răgazul să 
înţeleagă că aceea era ziua când primise prima fotografie 
polaroid. 

— ... Într-o criză de furie, Pete o bate măr, ba chiar o umple 
de sânge. 

Când își revine, e șocat de ceea ce făcuse și fuge de acasă. O 
lasă acolo, plină de răni. Donna trebuie să cheme chiar ea 
ambulanţa și este internată în spital, unde își revine. Apoi îi 
telefonează fratelui ei și acesta o ia sub aripa lui protectoare. 


VP - 204 


Donna supraviețuiește, dar nu și copilul nenăscut. Și, ca și cum 
asta nu era destul de rău, doctorii îi spun că nu va mai putea să 
rămână însărcinată. Pete îi distrusese viitorul. 

Jason își mișcă puţin spatele, să se sprijine mai bine de 
cauciucul de rezervă. Işi dădea seama că Lou spusese ceva care 
era absolut nou pentru el. Părea lipsit de importanţă, căci totul 
era neimportant faţă de ceea ce Doug îi făcuse Kaylei și faţă de 
moartea lui iminentă, dar poate că, până la urmă, era relevant. 
Lou încerca să explice de ce făcuse ceea ce făcuse. Jason putea 
oare să folosească informația? 

— Pete e tatăl meu biologic, zise el. Mama mi-a spus-o. De ce 
ai crede tu că... 

Deodată a simţit că i se pune un nod în gât. Răspunsul i se 
arătă singur. 

Chris. 

Numai unchiul său Chris ar fi putut să-i spună asta. 

În același timp se gândea și la Pete McGray, un bărbat pe care 
îl știa doar din rarele ocazii când mama lui vorbise despre el. 
Odată ea îi arătase lui Jason o poză. Un bărbat șleampăt, cu 
părul lung și nebărbierit îl privise din fotografie. Jason nu 
înţelegea cum putuse mama lui să se îndrăgostească de el și 
nici ea, retrospectiv privind. 

Pete era cel care îl procrease, îi spusese ea lui Jason. Apoi ea 
pusese capăt relaţiei și își găsise fericirea alături de Edward. 
Donna nu voia să i se amintească de Pete. Nu voia Jason s-o lase 
baltă? Jason era tânăr când avusese acea discuţie cu mama sa. 
El încuviinţă și după aceea aproape că uitase de Pete. 

Oare mama lui minţise? Și dacă Pete nu era până la urmă 
tatăl lui, cine era? 

Cum își dăduse Lou seama? De ce l-ar fi interesat? 

Își dădu brusc seama, ca și cum i s-ar fi deschis o fereastră 
spre înțelepciune. 

— Așa cum știi, nici Pete nu a avut parte de un happy-end, 
continuă Lou. În 1988, a fost înjunghiat în timpul unei încăierări 
dintr-un bar. Se pare că a fost unde nu trebuia, când nu trebuia. 
Moartea lui nu a fost cine știe ce pierdere pentru univers. A 

Lou se opri. Pe Jason continuau să-l frământe gândurile. În 
mintea lui se formase un sentiment de conștienţă. li dădea 
amețeli. 

În același timp se gândea la mama lui. Știuse despre trecutul 


VP - 205 


ei tumultuos, dar în toţi acești ani nu se îndoise niciodată de 
sinceritatea ei și de faptul că se schimbase și devenise o 
persoană mai bună. Dar acum nimic nu se mai lega. Imaginea 
pe care o avusese întotdeauna despre ea se transforma acum în 
ceva negru și de nerecunoscut. 

— Hai să continuăm cu piesa, zise Lou, mutându-și puțin 
poziţia în scaunul cu rotile, evident încântat că avea ocazia de a- 
și spune povestea. 

— Acum începe să se lege totul. După ce își pierde copilul, 
Donna cade în depresie. Bineînțeles, este furioasă și pe Pete. 
Dar știe că trebuie să-și continue viaţa. Apoi se întâmplă. Pe 18 
august 1973, conducea mașina pe autostrada 98, în apropiere 
de Sacramento Wash. Işi luase adio de la Salt Lake City și 
plănuiește să-și facă o viaţă nouă în California. A trecut puţin 
peste o lună de când l-a văzut ultima oară pe Pete McGray, când 
a lăsat-o întinsă pe jos, rănită, gemând și în dureri. În timp ce se 
află pe șosea, Donna vede în depărtare cum se ridică un fum 
negru. Când distanţa se micșorează, își dă seama că e o mașină 
în flăcări, un Chevrolet. Donna trage pe dreapta și aleargă într- 
acolo. Este martora unui lucru îngrozitor. Mașina e răsturnată cu 
roţile în sus și pe locurile din faţă sunt doi oameni care ţipă. 
Sunt blocaţi și nu pot să iasă. Apoi vede altceva. Nişte bebeluşi 
plângăcioși și văicăreți, într-un coș. Doi... 

Lou a făcut semnul V cu două degete. 

— Flăcările încă nu au ajuns la nou-născuţi - doi gemeni 
identici, pe nume Mitch și Mike, care nu au nici măcar trei 
săptămâni încă -, dar nu mai e mult până să o facă. Trebuie să 
acționeze, să facă o alegere. Pe cine ar trebui să salveze mai 
întâi? Nu e timp de gândire. Donna se târăște în mașina 
incendiată, prin fumul fierbinte și puturos, se luptă să ajungă la 
bebeluşi și îl apucă pe unul din ei. Se retrage cu el afară - exact 
la timp. Are loc o explozie și flăcări noi se înalță peste parbrizul 
crăpat. Țintuită pe loc din cauza șocului, mai rămâne acolo un 
moment, convinsă că toţi cei din mașină trebuie să fie morţi de 
acum. Dar greșește. Fumul negru se ridică în valuri. Ei îi e frică 
să se mai apropie; e panicată și speriată de moarte. Închipuie-ţi. 

Jason încerca să-și imagineze. Cu ochii minţii, ca și cum ar fi 
urmărit un film, văzu apărând autostrada 98. Asfaltul crăpat sub 
soarele de foc, într-o zi toropitor de fierbinte de august. Aerul 
vibrează din cauza flăcărilor îngrozitoare care mistuie mașina 


VP - 206 


familiei Chawkins. 

„lat-o pe Donna, o tânără femeie, mama unui copil nenăscut 
și ucis. Trei oameni tocmai au murit chiar sub ochii ei. Tremură, 
scuturată de frisoane, poate chiar plânge. În mașină sunt trei 
trupuri moarte, asta crede. Dar nu știe că există un 
supravieţuitor. Cineva pe care ea nu l-a salvat”. 

— Acum înţelegi, Mike? îl întrebă bărbatul mutilat din scaunul 
cu rotile. 

A dat din cap, resemnat. 

„Da, acum înțeleg, Mitch”. 


VP - 207 


31. Secrete 


Ucigașul Kaylei și al lui Chris își etala din nou zâmbetul 
macabru. 

— In depărtare se vede o altă mașină care se apropie. 
Următoarele câteva secunde sunt cruciale pentru tot ceea ce 
avea să se întâmple. Ea crede că acele trei persoane din 
interiorul mașinii în flăcări sunt moarte. Apoi ia decizia. 

Nu era nevoie ca Jason să ghicească despre ce decizie vorbea 
Lou. 

— Așază bebelușul în propria mașină și pleacă. În celălalt 
automobil, care se apropia cu viteză, se află un bărbat, pe nume 
Johnny Halper. La vremea aceea lucra la o benzinărie și era 
cunoscut ca un alcoolic. Cu o noapte înainte băuse din greu. În 
dimineaţa aceasta de 18 august nu își ocolise micul dejun 
obișnuit, o dușcă zdravănă de Jack Daniel's, așa cum avea să 
confirme poliţia mai târziu. În ciuda acestui fapt, când ajunge la 
Chevrolet acţionează curajos și decisiv. Se târăște și el înăuntru, 
suferă arsuri serioase, dar reușește să-l scoată viu pe celălalt 
bebeluș din infernul de foc. Adulții nu mai pot fi salvaţi, pentru 
că arseseră complet. Copilașul din braţele sale a suferit și el 
arsuri severe în timpul scurt care a trecut între acţiunea Donnei 
și a lui. Apropo, Johnny habar n-are că salvase unul din bebeluşi, 
pentru că Donna plecase de acolo foarte rapid. Johnny nu a 
văzut-o. Poate că ar fi zărit în fugă mașina ei, în timp ce pleca 
de acolo, dacă ar fi fost mai atent, dar singurul lucru pe care îl 
vedea era mașina în flăcări. lar dacă atunci nu ar fi acționat așa 
cum a făcut-o, eu nu aș mai fi putut să-ţi povestesc toate astea. 

De undeva se auzi un zornăit, urmat de un clinchet metalic. O 
şurubelniţă care ieșise cumva și se lovise de un fier sau ceva. 
Mercedesul continua să ruleze. De deasupra capului lui Doug se 
ridica din nou fum; aprinsese o nouă ţigară. 

— Bebelușul pe care Johnny îl scoate din maşină 
supraviețuiește. Dar trebuie să treacă prin viaţă desfigurat. În 
ciuda unei serii de proceduri chirurgicale efectuate de-a lungul 
anilor, acesta este un lucru care nu poate fi remediat. lar copilul, 
și ulterior bărbatul, este țintuit într-un scaun cu rotile în cea mai 
mare parte a timpului, din cauza unor ireparabile contracturi 


VP - 208 


musculare. 

Mitch Chawkins se întrerupse un moment. Poate credea că lui 
Jason ar trebui să-i pară rău pentru el. Oare uitase ce-i făcuse 
Doug, în numele lui, soţiei lui Jason? Își aminti de cuvintele lui 
Joe Bresnahan. „Lipsește - unde putea să dispară?” Atunci 
crezuse că Joe vorbea despre o fotografie care se rătăcise; acum 
putea să-și imagineze că bătrânul vorbea despre celălalt copil. 
Dacă Jason l-ar fi întrebat despre asta la momentul acela, ar fi 
aflat mai multe despre mister. Dar neglijase să o facă, așa cum 
nici pe Freddy Padilla nu-l chestionase destul. 

Ce s-a făcut nu se mai putea desface. 

Jason, alias Mike Chawkins, își încleștă dinţii și încercă să-și 
desfacă gleznele și încheieturile mâinilor. Fără succes. Doug îl 
legase foarte bine. 

— Să ne întoarcem la Donna, zise Mitch. Așa cum am spus, ea 
credea că oamenii din automobil au pierit. Pleacă de acolo cu 
copilul pe care l-a salvat din flăcări. 

Jason își aminti scurt viziunile din ședințele cu Mark. Acum îi 
era foarte clar cine fusese cu adevărat silueta învăluită în foc - 
spiritul focului. Donna Campbell, femeia pe care o numise 
întotdeauna mamă. 

„Mawkee, se gândea el. Ea îmi spunea Mikey, înainte de a 
deveni Jason”. 

— Cu mine, a zis el, gâtuit. 

Mitch a rânjit oribil. 

— Da, cu tine, chiar dacă la început nu a fost limpede. La 
vremea aceea aveam doar câteva săptămâni și eram gemeni 
identici. Deci, cine ar fi putut să spună care e Mitch și care, 
Mikey? Din fericire, ar putea să spună cineva, părinţii noștri au 
aflat curând după ce ne-am născut că, la urma urmelor, nu 
suntem absolut identici: organele noastre interne sunt în 
oglindă. Se mai întâmplă uneori cu gemenii identici și se 
numește situs inversus. Aparent acesta este și motivul pentru 
care sufăr mai des de răceală. _ 

Din nou Mitch făcu pauză. Işi duse gânditor un deget la 
bărbie. 

— Dacă nu ar fi fost incendiul sau dacă Donna ar fi ales altfel, 
eu aș fi arătat ca tine, șopti bărbatul: Dar acum eu am ars și 
tu... 

A înghiţit, a clătinat din cap: 


VP - 209 


— Să continuăm spectacolul, zise el. Deci, Donna pleacă 
împreună cu tine. La început, în acele prime minute sau ore, 
sentimentele ei sunt mai ales șocul și panica. Mai întâi pentru că 
văzuse trei oameni agonizând chiar sub ochii ei. 

Și, în al doilea rând, pentru că ea comisese o infracţiune - te 
răpise. Complet tulburată, pleacă în viteză, cât mai departe cu 
putinţă. Când s-a întunecat și ea se mai calmase oarecum, îl 
sună pe singurul om în care avea încredere absolută: fratele ei. 
El îi ascultă povestea și o cheamă la el, în San Francisco. 

Poate să stea la el și să se gândească împreună la ce era de 
făcut. Așa că ea vine cu mașina până aici. In următoarele câteva 
zile Donna aproape că se lasă copleșită de panică și, fără 
susținerea fratelui ei, cu siguranţă că mintea i-ar fi luat-o razna. 

Fratele ei se duce la Mount Peytha. Participă la funeraliile 
familiei Chawkins. Deși e riscant, vrea să-și exprime într-un fel 
compasiunea. Și vrea să afle ce spune lumea despre copilul 
dispărut. Se dovedește că nimeni nu pomenește absolut nimic. 

Donna e sfâșiată de regrete și remușcări. Sunt momente când 
lucrurile devin așa de grave, încât vrea să predea copilul 
autorităţilor. Dar apoi își dă seama că distrusese toate punţile în 
ziua aceea pe autostrada 98. Acum nu mai putea să dea înapoi. 
Nici fratele ei nu raportează răpirea copilului. Ceea ce își dorește 
el cel mai tare este să-și menţină relaţia cu Donna. Se teme să 
nu o piardă dacă își denunţă sora și o predă poliţiei împreună cu 
bebelușul. Așa că pastrează secretul toţi acești ani. Fratele 
Donnei o sfătuiește să discute cu Pete. Dacă vrea să păstreze 
copilul va trebui să convingă pe toată lumea că este copilul ei și 
al lui Pete, iar acesta din urmă trebuie să-i susţină povestea, 
dacă va pune cineva întrebări. Donna nu vrea să aibă nimic de a 
face cu McGray, așa că fratele ei îi face o vizită. Discuţia e lungă 
și dificilă. Pete nu vrea decât să scape de Donna și nu-i pasă de 
nimic altceva - o să facă tot ce e necesar. 

Apoi fratele Donnei născocește un scenariu prin care să 
ascundă faptul că bebelușul nu este al ei. Are nevoie de un 
certificat de naștere care să ateste că ea și Pete sunt părinții 
copilului. Nu-l pot declara în Utah. Prea multă lume de acolo știa 
că ea nu era însărcinată în august 1973. San Francisco, orașul 
unde se născuse ea însăși, este mai potrivit, o alegere mai 
logică. Este locul unde a crescut Donna și unde fratele ei 
trăiește și acum. Au ticluit o poveste credibilă despre cum era 


VP - 210 


ea în vizită și sorocul i-a venit pe nepregătite, mai repede decât 
trebuia. Fratele ei îl convinge pe Pete să vină și el la San 
Francisco, să-i ajute să falsifice șirul de documente. Au făcut 
fotografii cu Pete, Donna și bebelușul. Apoi fratele ei îi duce pe 
amândoi la biroul de evidenţă a persoanelor, să semneze 
certificatul de naștere. Fratele Donnei reușește chiar să 
găsească pe cineva dispus să depună mărturie că a ajutat la 
nașterea copilului. Bărbatul acela îi era dator fratelui ei - nu are 
importanţă pentru ce - și își plătește datoria cu semnătura pe 
certificatul de naștere fals. 

Așadar, pe 2 septembrie se naște Jason. Jason era numele pe 
care Donna i l-ar fi dat copilului ei nenăscut - acela care fusese 
ucis de Pete - dacă era băiat. Mikey moare și se naște copilul ei. 
Ei, au fost câţiva care au ridicat din sprâncene la nou-născutul 
acela destul de mare, dar nimeni nu e suficient de bănuitor încât 
să cerceteze mai adânc. După aceea, Pete pleacă și Donna nu-l 
mai vede niciodată. Fratele ei o sfătuiește să părăsească San 
Francisco și să-și croiască o viaţă nouă altundeva. Ea alege Los 
Angeles. Aici îl întâlnește pe Edward Evans și se îndrăgostește 
din nou. Se mărită cu el doi ani mai târziu. Tot restul vieţii ei 
Donna rămâne fidelă poveștii acesteia - că Pete este tatăl lui 
Jason. Că s-a despărţit de el după nașterea fiului ei. Violenţele 
lui McGray și pierderea sarcinii sunt secrete pe care le duce cu 
ea în mormânt. 

Mitch se opri din nou. Lui Jason îi era îngrozitor de sete. Işi 
simţea  gâtlejul uscat. Încerca în continuare să-și miște 
încheieturile și gleznele, pe furiș, fără să-i atragă atenţia lui 
Mitch. Era tot inutil. 

— Dar asta e cu siguranță imposibil, nu? zise el și tuși. Toată 
lumea trebuie să fi văzut că lipsește celălalt bebeluș. Trebuie să 
fi avut loc o anchetă. 

Mitch se lăsă pe spate. Ridică o mână scheletică și cu indexul 
arătă spre acoperișul mașinii. 

— Bineînţeles că a fost o anchetă. Donna a scăpat pentru că 
nimeni nu o văzuse. L-au strâns pe Halper cu ușa. L-au 
suspectat că el te-a făcut să dispari. Dar el insista că nu știa 
nimic despre un al doilea bebeluș și, până la urmă, șeful 
Departamentului de Poliţie din Mount Peytha, Jo Kaplan, care a 
murit cam acum zece ani, a trebuit să accepte situaţia. Mintea 
lui Halper era terci, omul era alcoolic și mai știu eu cum, dar era 


VP - 211 


un bărbat cinstit și în ziua aceea fusese eroul care îmi salvase 
viaţa. După aceea, Kaplan a lansat tot felul de teorii. Poate că 
nu erai pe bancheta din spate. Poate că te ţinea mama ta în 
braţe și focul te-a ars complet. Deodată Mitch își îndreptă 
privirea înainte, părând vulnerabil. 

— Știu eu? începu Jason, ezitant. Oare chiar a crezut asta? Îmi 
închipui că întotdeauna rămân urme. Vreau să spun, nu pot să- 
mi imaginez că un corp omenesc se transformă total în cenușă 
într-un incendiu ca acela, nici măcar corpul unui bebeluș. 

— Ai dreptate, confirmă fratele lui geamăn. Corpul omenesc 
nu arde cu ușurință. Ei, ce vrei - suntem făcuţi din șaptezeci și 
cinci la sută apă. Chiar și crematoriile trebuie să pulverizeze 
oasele celor decedați după ardere. 

Expresia înceţoșată a lui Mitch nu se schimbase. 

— O altă teorie a fost că nici nu erai în mașină. Poate că o 
rudă sau o prietenă avea grijă de tine în ziua aceea. Dar nu te- 
au găsit, indiferent pe cine au întrebat. 

Pe Jason îl durea inima. Până acum nu se gândise că, dacă 
Donna nu era mama lui adevărată, nici familia lui nu era, de 
fapt, familia lui. Trebuie să existe niște rude de sânge pe 
undeva. Cine erau acestea - în afară de nebunul de frate-său, 
Mitch, care conspira cu Doug Shatz? 

— Kaplan n-a mai știut ce să facă, a continuat Mitch. Totul era 
posibil. Desigur, s-a gândit și la varianta că s-ar fi putut să fi fost 
răpit, că te-a scos cineva din Chevroletul în flăcări. De aceea, în 
afară de Halper, l-au interogat și pe Silverstein. Dar șirul 
investigaţiilor nu a dus nici în cazul acesta nicăieri. Ca să nu mai 
lungim vorba, dispariţia ta era un mister și mister a și rămas. 
După Kaplan, tu ai fost cel ghinionist și eu, cel norocos. 

Mitch rânji amarnic. 

— Șeful poliţiei, trebuie să adaug, era un bărbat căruia nu-i 
plăcea să se spetească muncind. Lui îi plăceau soluţiile practice. 
Era genul de persoană care mătură casa și ascunde praful sub 
covor pentru că nu știe să facă altceva cu el. In cazul acesta nu 
i-a venit în minte decât să-i forțeze pe oameni să-ţi treacă 
numele pe piatra funerară. Erai dispărut, cel mai probabil mort, 
poate atât de ars, încât nu mai puteai fi identificat și, până la 
urmă, asta a devenit varianta oficială. Ai dispărut sub covor. 
Presa nu a făcut prea multe valuri despre copilul pierit. Pe atunci 
era mai ușor să ţii astfel de probleme deranjante departe de 


VP - 212 


ochii presei. Lumea a crezut că erai în sicriu. lar îndurerata 
familie Chawkins nu s-a agitat nici ea. Mormântul tău a fost 
acoperit de pământ și uitare. 

Jason nu zise nimic. 

— Asta se întâmpla în 1977, continuă Mitch. Eu am 
supravieţuit și am crescut. O ciudăţenie, un proscris rejectat de 
toată lumea. Cu dureri constante. Niciun specialist în arsuri nu 
mi le-a putut vindeca. Acesta a fost prețul pe care am fost silit 
să-l plătesc pentru „norocul” meu. Până la vârsta de zece ani 
am locuit cu unchiul meu Sam și mătușa Dina; după aceea, cu 
unchiul Kent și mătușa Kate. Lucrurile nu au mers prea bine și la 
paisprezece ani am eșuat în primul azil. A fost un infern. Dacă 
arăţi așa ca mine, nu ai niciun fel de viaţă, ascultă ce-ţi spun. 
Eu... 

Pe chipul lui Mitch se reflectau tot soiul de amintiri. Umbre 
sumbre și dureroase din trecut. 

— Inţelegi ce vreau să spun. Chiar și așa, lumea continua să- 
mi spună cât de bucuros trebuie să fiu că măcar am 
supravieţuit. Am ajuns la un moment dat să mi se facă lehamite 
să o aud. Singurul lucru care îmi rămăsese încă era o minte 
zdravănă. lar internetul a fost o binecuvântare pentru mine. 
Puteam să-mi câștig existenţa fără să fie nevoie să mă vadă 
cineva. Și mi-am schimbat și numele, imediat ce am avut 
dreptul legal să o fac. Nu-mi mai doream acel nume blestemat. 

Jason își linse buzele scorojite de sete. Durerea provocată de 
funia strânsă în jurul încheieturilor, cu mâinile legate la spate, îi 
ardea pielea. Mașina continua să ruleze către o destinaţie 
necunoscută. Ce avea Mitch de gând să facă? Intrebarea îi 
stătea lui Jason pe buze, dar nu o puse. Il lăsă pe Mitch să 
vorbească și se strădui să se gândească în continuare la un mod 
de a scăpa. 

— Când m-am maturizat, am pornit în căutarea bărbatului 
care mă condamnase la „norocul” meu. Steve Silverstein. 
Fusese condamnat la treizeci de ani de închisoare. A ieșit 
condiționat în 1999. Nu mult după aceea a avut și el un accident 
fatal. 

Colțurile gurii lui Mitch s-au ridicat într-un rânjet răutăcios. 

— Frânele de la mașina lui Toyota nu au ţinut. Așa zice 
raportul poliţiei. S-a întâmplat când conducea în josul unei 
pante, pe marginea unei prăpăstii foarte adânci. Steve nu a avut 


VP - 213 


nicio șansă. A pierdut controlul mașinii și a căzut ca un bolovan. 

Mitch povestea ca și cum ar fi citit un articol de ziar. 

ÎI ucisese pe șoferul camionului. 

Jason își dădu seama că nici nu era șocat. Mitch era un om 
plin de ură, cu mintea dusă din pricina suferințelor la care 
fusese supus și era în stare de astfel de violenţe. 

Pe el îl interesa acum cel mai mult cum ar fi putut Mitch să 
saboteze mașina lui Steve. Avusese ajutor din partea lui Doug 
încă de pe atunci? Nu, probabil că nu. Pornise în căutarea lui 
Doug după ce Jason îi povestise despre el în timpul unor vizite 
anterioare. Asta însemna că pe atunci lucra cu un alt ucigaș 
plătit. 

— După Steve, mai rămăsese misterul dispariţiei tale. Dă-mi 
voie să-ţi spun, eu n-am crezut că ai ars ca un chibrit. Teoria 
asta nu avea nicio noimă. Eu fusesem scos din mașină în viaţă, 
rămășițele părinţilor noștri erau încă recognoscibile și din tine 
nu mai rămăsese nici urmă? Imposibil. 

Mitch strânse tare din ochi, aproape să-i închidă și se aplecă 
din nou în față. 

— O să fiu și mai exact. Stiam că ești încă în viață. 

Jason ar fi vrut să se târască mai înapoi, ca să se ferească de 
privirile pătrunzătoare ale lui Mitch, dar era proptit cu spatele de 
cauciucul de rezervă și nu mai avea unde. 

— Am simţit-o. Suntem gemeni identici, ce rahat! horcăi 
Mitch. 

Jason deschise gura să spună ceva, dar vorbele nu voiau să 
iasă. 

— Să-ţi spun una și mai bună. Am știut întotdeauna că nu 
sunt singur, continuă Mitch. Spune-i soartă. Și mai erau și visele 
sau viziunile, în care vedeam mereu o siluetă neclară care părea 
să-mi fie alături. 

Poate că era din cauza umbrelor din mașină, dar Mitch părea 
să devină mai înalt, mai mare și mai ameninţător. 

— Te-am căutat ani la rând, fără să te găsesc. 

Mitch își apropie și mai mult de Jason chipul răvășit. 

— În sfârșit, am dat peste ceva. Graţie ideii pe care am avut-o 
acum câţiva ani, aceea de a-mi face o schiță portret fără... - 
Mitch a ezitat o clipă - fără semnele de arsuri. Cum aș fi arătat 
dacă Steve Silverstein nu ar fi existat sau dacă ar fi fost treaz 
cel puţin în acea zi? Cu schiţa am continuat să caut pe Google 


VP - 214 


după pirofobie și după date de naștere apropiate de a mea. 
Nimic. Intr-o zi am crezut că te găsisem. Un bărbat din Oakland 
semăna destul de mult cu schiţa mea. l-am verificat datele la 
evidenţa persoanelor și i-am căutat familia - nu vrei să știi câte 
sunt posibile pe internet dacă ești puţin versat într-ale hacking- 
ului!*. Dar nu putea să fie bărbatul din Oakland. Apoi ţi-am găsit 
profilul și fotografia pe /ipyrophobia.com. Imediat am fost 
aproape sigur că de data asta aveam o urmă. 

O clipă în ochii lui Mitch s-a aprins o scânteie. 

— Erai copia perfectă a schiţei mele. Și aveai aproape aceeași 
vârstă cu mine, cu o diferenţă de numai câteva săptămâni. Era 
un motiv suficient ca să te studiez mai atent. 

Satisfăcut, Mitch se lăsă pe spate. 

— Nu am fost imediat convins. Pur și simplu nu-mi venea să 
cred că te-am găsit. Chiar și când am văzut la tine acea 
trăsătură facială unică, îndoielile tot nu m-au părăsit. 

Jason ridică din sprâncene. 

Deși nu pentru mult timp, Mitch a făcut iar o pauză. 

— Ei, haide! Fii sincer. Chiar nu observi? Pentru mine a fost și 
mai evident, mai ales când ai venit la mine acasă ultima dată, 
cu propriile mele fotografii și a trebuit să pretind că sunt nebun, 
incapabil să găsesc un mormânt într-un cimitir. 

Bărbatul mutilat își desfăcu braţele ca pentru o percheziţie, 
invitându-l pe Jason să se uite bine la el. 

Jason făcu întocmai. Işi miji puţin ochii și se uită la el așa cum 
nu o mai făcuse până acum. Își folosi ochii minţii. Putea să 
înlăture în minte cicatricile, pielea care semăna cu o mască 
sângerie și ciudată. Pielea lui Mitch deveni netedă. Apoi îi 
adăugă pleoape. Buze. Un nas. Urechi. Și, ceea ce a creat 
deosebirea, i-a dat bărbatului fără păr din scaunul cu rotile 
propria claie de păr negru și gros. 

Apoi, pentru un scurt și intens moment, își dădu seama. 

Cu ochii minţii se vedea pe el însuși acolo. 

Mărturisirea lui Mitch că el îl ucisese pe Steve Silverstein nu îl 
deranjase pe Jason. Dar acum era șocat. Ochii minţii i se 
închiseră imediat și clipa înţelegerii dispăru, aidoma unei 
imagini dintr-un vis, când te trezești. 

Privi iar cu ochii lui cei adevăraţi. Asemănările dispăruseră. 

Dar nu de tot. Mai putea încă să observe lucruri, care erau 


14 Accesare ilegală a rețelelor computerizate (în Ib. engl. în orig.) (n. trad.). 
VP - 215 


asemenea. Forma feţei lui Mitch nu era diferită de a lui. Bărbia îi 
ieșea în afară în același fel. Însă mai ales amândoi aveau 
aceeași despicătură oblică în bărbie. Abia acum o observa. 

Mitch îi urmări privirea lui Jason. 

— Despicătura din bărbie, confirmă el, apoi continuă cu voce 
joasă: Tu nu ai simţit niciodată că ești incomplet? 

Jason clătină din cap. 

Mitch a strâns din umeri. 

— În fine, eu te-am căutat tot timpul. Nu și invers. Asta e 
deosebirea. Dar nu mai contează. Îndoielile mele au rămas. Nici 
chiar bărbia despicată nu m-a convins sută la sută. O să-ţi spun 
ce m-a convins până la urmă că tu ești Mike. Nu, nu am mai 
căutat alte asemănări, deși sunt convins că mai sunt câteva, 
cum ar fi pasiunea ta pentru aparatele de fotografiat polaroid. 
Am abordat altfel problema... 

Mitch a rămas o clipă pe gânduri. Brusc, un râs cotcodăcit îi 
scăpă din gura fără buze. 

— De ce ţi-aș spune, însă? Tu știi deja. 

— L-ai chestionat pe Chris, zise Jason, cu gâtlejul uscat ca un 
deșert. 

Mitch și-a strâns pumnii. 

— Exact! Doug și cu mine puteam să ne fi dus la Edward sau 
am fi putut face mai multe cercetări despre trecutul tău. Dar 
când tu ai pomenit despre Chris, unicul frate al mamei tale, 
ultima ei rudă rămasă în viață, am decis că lucrul cel mai 
înţelept ar fi să mergem la el. La urma urmelor, Chris fusese cel 
mai apropiat de Donna, cu siguranţă în jurul anului 1977. Se 
dovedi a fi o vizită foarte edificatoare. Aveam deja bănuiala că 
tu ești Mike, datorită asemănărilor fizice și a pirofobiei. Dacă tu 
erai Mike, atunci Chris poate că știa ceva despre asta. 
Întrebarea era cât de mult? Ei bine, știa absolut totul. Mai mult 
decât mă așteptasem! Tot ceea ce ţi-am spus am aflat de la el. 
Și nici nu a fost chiar așa de greu să-l convingem să spună tot. 
Nu cred că a mai spus cuiva acest mare secret. lImaginează-ți 
cum a fost să-l păstreze timp de peste treizeci de ani! Dar, pe 
de altă parte, trebuie să adaug că Doug este un expert în a-i 
face pe oameni să vorbească. 

Deci, în aparenţă, Chris nu păstrase chiar totul pentru el. 
Odată îi spusese ceva și lui Jason, chiar dacă acesta uitase ce 
era. Dar se pare că îl inspirase să facă acel desen în copilărie, cu 


VP - 216 


morminte în flăcări, cu „Mapeetaa”, o stâlceală a numelui 
orașului Mount Peytha, scris pe una dintre pietrele funerare. 

— Și pe urmă l-ai ucis. 

Și-a auzit propriile cuvinte și ele dureau ca naiba. 

Mitch și-a întors puţin capul. 

— Da, și asta. Bineînţeles. Nu puteam să-i dau drumul după 
asta, nu? De fapt, nu eu am făcut-o. Doug l-a ajutat să scape de 
chinuri. Eu nu aș fi putut s-o fac singur și, în plus, îl ţin tocmai 
pentru astfel de chestiuni. Dar eu sunt cel care a găsit 
informaţiile medicale pentru maladia lui Chris. El nu și-a ascuns 
documentele suficient de atent. După câteva lovituri de baston 
de-ale lui Doug, a recunoscut că nu mai avea mult de trăit. După 
ce l-am spânzurat în pod, am lăsat un bilet de adio și ne-am 
străduit cât am putut să facem astfel încât totul să pară un caz 
de sinucidere. Cred că am reușit destul de bine. 

Jason își mușcă buza de jos, apoi pe cea de sus. 

O furie nouă, reavănă și fierbinte începu să urce în el ca o 
magmă. 

— Așa am aflat că tu erai fratele meu, Mikey, despre care se 
credea că murise, continuă Mitch, imperturbabil. Am înţeles că 
nu fusesem deloc cel norocos. Dimpotrivă! Tu ești copilul fericit. 
Tu nu ești mutilat, ești arătos, ai o soţie frumoasă, ai totul în 
viață. Pentru că tu ai fost primul salvat. Puteam să fi fost eu în 
locul tău. Aș fi putut să am eu viaţa ta. Dar acum e prea târziu 
pentru asta. Știam că nu mi se va face niciodată dreptate. Dar 
voi fi răzbunat. O să suferi și tu așa cum am suferit eu. M-am 
hotărât să fac asta. 

— De ce în felul ăsta, rotund? întrebă Jason, furios. l-ai ucis pe 
Steve Silverstein, Chris și pe Kayla. De ce să nu-mi înfigi un cuţit 
între coaste, dacă nu poţi să faci faţă faptului că am o viaţă mai 
bună decât a ta? 

Mitch încuviinţă din cap, gânditor, ca și cum opţiunea asta nu- 
i trecuse până acum prin minte. 

— Aș fi putut. Dar de ce? M-am gândit că ar fi mult mai 
interesant să te las să descoperi singur cine ești cu adevărat. M- 
am gândit foarte mult. De aici minciuna mea că am fost 
desfigurat în adolescenţă, într-un incendiu la casă. Și fotografiile 
polaroid, de exemplu. Cu ani în urmă, am avut un 
supraveghetor, un băiat pe nume Michael Glass, care încerca să 
mă înveselească. El avea un aparat de fotografiat polaroid, mi-a 


VP - 217 


făcut o poză și a zis „Nu cred că ești urât. Urâțenia nu înseamnă 
cum arăţi pe dinafară, ci despre cum ești pe dinăuntru”. 
Trăncăneli din astea, știi. Totuși, el mi-a dat curaj. Mi-a dat 
aparatul lui de l-am păstrat și acum. Michael voia să îl folosesc 
pentru a vedea cine sunt. Eu am decis să-l folosesc pentru a te 
face să vezi tu cine ești: Mike Chawkins, mort și îngropat 
conform documentelor oficiale, mort în 18 august, 1977. 

Mitch chicoti iar. 

— Am fost onorat că fotografiile mele au provocat o astfel de 
vâlvă, încât ai apelat la mine pentru sfaturi. Dar pentru mine a 
fost mai mult decât un joc psihologic. Voiam să te fac să simţi 
cum este să fii singur, când ceea ce îţi este cel mai drag pe 
lume îţi este răpit. Când ai sunat de la San Francisco să-mi spui 
că ai descoperit ceva, am vrut să simţi moartea Kaylei. 

Jason își închise ochii. II lăsaseră din nou toate puterile. 
Dinlăuntrul lui urca un val de durere. 

— Eu mi-am încheiat povestea, zise Mitch. Când am auzit că 
ea e încă în viață, l-am trimis pe Doug la spital. El te-a adus la 
mine acasă, înainte ca tu să poţi veni singur. 

Ridică din umeri. 

— Și cam asta e tot. Tot ce am de spus. 

In minte Jason o văzu pe Kayla. Era îmbrăcată în alb și stătea 
pe o pajiște înverzită, într-o zi cu soare, undeva unde era Ralph. 
Și Donna, și Chris. Dar faţa ei nu era senină. Ochii îi erau 
întunecațţi. Aceeași privire ca ultima dată când o văzuse. Se 
despărţiseră certaţi, iar distanţa dintre ei era mult mai mare 
decât și-ar fi putut el imagina în acel moment, chiar și în cele 
mai negre coşmaruri ale lui. 

Cearta aceea fusese momentul lor de adio. 

Valul se prăbuși deasupra lui. 


VP - 218 


32. Locul de veșnică odihnă 


Limbi fioroase se rostogoleau dinspre întunericul de smoală. 
Infernul crește rapid; focul se unduia împrejurul lui, încleștând 
pumni incandescenti. Nu e în stare să se miște. Flăcările sunt în 
jurul lui, sub el, se pleacă deasupră-i. Apoi se schimbă și iau o 
altă formă, se transformă într-o siluetă. Fiinţa de foc are un chip. 
Este Donna Evans, născută Campbell. Ea este focul și brațele ei 
ca niște torte se întind spre el. Nu, nu spre el, ci trec dincolo de 
el. El se uită la brațele ei întinse, înflăcărate și abia atunci 
observă cine stă lângă el. E Mitch și acum nu mai este mutilat, 
ci o imagine identică a lui Jason. 

De astă dată ea o să mă salveze pe mine, aude el îngânat, pe 
deasupra zgomotelor furioase ale focului. De astă dată, tu ai să 
rămâi pe urmă, Mawkee. 

Apoi Mitch dispare, la fel ca și silueta în flăcări a Donnei. 

De ce mai este focul aici? 

De astă dată nu mai e scăpare. El este prada flăcărilor și 
pumnii lor de foc îl lovesc drept în față, ca un ciocan din care sar 
scântei. Durerea este grozavă. Părul i-a luat foc. Nasul lui, 
arzând ca o torță, îi cade de pe față. Işi lovește palmele peste 
cap și apoi vede că ține într-o mână o ureche înnegrită. 

Țipetele lui devin tot mai puternice... 

Și devine conștient că el ţipa și că, de fapt, nu era niciun foc. 

Mitch, același monstru Frankenstein pe jumătate neterminat, 
se uita la el. Jason era tot în partea din spate a Mercedesului, cu 
încheieturile și gleznele tot legate. Se pare că ațipise. Cum era 
posibil? 

Apoi își aminti că ultimele lui gânduri fuseseră din nou despre 
Kayla și că fuseseră prea mult pentru el; îl sfâșiaseră pe 
dinăuntru. 

Se trezise chiar în mijlocul coșmarului. Se uita fix în ochii 
vigilenţi, veșnic ficși și fără pleoape ai lui Mitch, bărbatul care 
hotărâse cum trebuie să moară Kayla. 

Mitch scutură din cap și își feri chipul de privirea lui. Jason 
folosi ocazia ca să încerce iar să-și elibereze mâinile și gleznele. 
Dar durerea îl străfulgeră în tot lungul braţului și abia dacă reuși 
să-și reprime un strigăt de agonie. Respira fornăind frenetic pe 


VP - 219 


nas. Începu să transpire și căscă gura, ametţit, ca și cum ar fi 
fost pe o corabie în mijlocul furtunii, după ce îl lovise catargul 
principal. 

Dar tot nu cedă - nu putea să se dea bătut. 

Continuă să încerce, nevrând să se gândească la cât de 
însângerate și de rănite îi erau probabil încheieturile acum. 

Afară era întuneric, poate că se făcuse deja noapte. 

lar Doug conducea mai departe. 

e 

În fine, maşina se opri. Doug coborî de pe locul șoferului și 
apoi Jason auzi sunetele familiare ale portierelor din spate pe 
care le descuia. Se deschiseră cu un zăngănit. Jason stătea 
întins și privea la cerul negru al nopții. Cât era ceasul? Habar n- 
avea. 

Doug își făcu iar apariţia. În spatele luminii strălucitoare a 
lanternei pe care o ţinea în mână se vedea ca o siluetă pe 
fundalul luciferic. 

Jason tuși. Gâtul îi era pârjolit. Îi era incredibil de sete. 

Doug îl trase de picioare și îl scoase afară. Jason alunecă de 
pe marginea mașinii și își încleștă dinţii, anticipând o bușitură 
puternică pe pământul tare. Nicio secundă mai apoi, în pelvis îi 
explodă o durere chinuitoare. Era hotărât să nu-i dea tipului 
nicio satisfacție, dar nu se putu abţine să nu răcnească o 
înjurătură. 

Doug se aplecă deasupra lui în spatele mașinii, se uită 
împrejur și scoase ceva de acolo. Jason nu știa ce era, până 
când nu i-a fost pus peste obrazul stâng, apoi tras cu putere 
peste cel drept. Bandă adezivă. 

Acum stătea pe spate pe pământul tare, înăbușindu-și 
durerea într-o tăcere forțată. 

Doug mai scoase ceva din mașină. Un sac de pânză maro 
ateriză lângă Jason. Între timp, Mitch se ridică din scaunul cu 
rotile. Aplecat în faţă, se târșea înainte cu mișcări încete. 

— Dă-ne o mână de ajutor aici, zise spre Doug. 

Bărbatul lat în spate se întoarse, îl prinse pe Mitch de subsuori 
și îl ridică de parcă ar fi fost ușor ca o pană, plantându-l pe 
pământ, în spatele mașinii. 

— Ai nevoie de scaunul cu rotile? 

— Nu, zise Mitch. Oricum, n-o să mă pot deplasa cu el pe un 
teren ca ăsta. Tu ai grijă de el. Eu mă descurc. 


VP - 220 


Doug dădu din cap. Îl apucă pe Jason de subsuoară și începu 
să-l târască undeva departe de mașină. Mitch îi urmă, luminând 
cu lanterna. Doug îl manevra cu brutalitate și preţ de o secundă 
Jason se temu că ar putea să-i disloce braţele din umeri. Țipă, 
dar nu era nimeni care să-l audă. Chiar dacă nu ar fi fost numai 
ei trei acolo, nimeni nu i-ar fi putut auzi ţipetele, înăbușite cum 
erau de banda adezivă. 

Shatz îl trase înapoi, de parcă era deja un cadavru. Călcâiele îi 
lăsau dâre în nisip. Apoi, în ciuda întunericului, recunoscu 
împrejurimile. Văzu barele unei porți înalte, negre. Stejarii bine 
cunoscuți stăteau de o parte și de alta a porţii, ca niște santinele 
gigantice. 

Inima îi stătu în loc. 

Era poarta de nord a Cimitirului St. James. 

De ce îl aduseseră aici? 

Vocea cântată a lui Mitch îi răsuna în minte. 

„Vreau satisfacţie”. 

Mitch avea mâinile pătate de sângele lui Steve Silverstein, al 
lui Chris Campbell și al Kaylei. Ce avea de gând cu Jason? 
Șansele acestuia să scape scădeau cu rapiditate. Își reluă 
eforturile de a-și elibera mâinile, dar din nou simţi durerea 
tăioasă care îi sfâșia carnea. Simţea o umezeală pe încheieturi, 
ceea ce nu putea să fie decât sânge din răni. 

Doug continua să-l târască peste zecile, sutele de morminte 
învăluite în umbre întunecate. Luna avea un halou argintiu. 
Jason se gândi că trebuia să fi fost două sau trei dimineaţa. Era 
o estimare destul de bună, dacă plecaseră din Los Angeles pe la 
ora cinci sau șase după-amiază. 

Doug îl puse jos în dreptul unui mormânt. Mitch lumină piatra 
funerară. 

Era mormântul familiei Chawkins. În cercul de lumină albă ca 
neaua apărură numele lui Robert, Amanda și Mike. 

— Fii cu ochii pe el, zise Doug. Mă duc să aduc și restul. 

Se îndepărtă, lăsându-l pe Jason singur cu fratele lui. 

— Ce crezi că o să se întâmple acum? întrebă Mitch. 

— De ce nu-mi spui tu? 

Mitch a rânjit. 

— Poţi să începi să-ţi iei adio. Uite, aici ești tu - numele tău e 
deja pe piatră. Tot ce lipsește ești tu. 

Jason a holbat ochii. 


VP - 221 


— Ai de gând să mă îngropi? În... propriul mormânt? 

Mitch scoase din nou sunetul acela ca un cotcodăcit care se 
înălţă spre cerul nopţii ca urletele unui lup. Nu, ale unui demon. 
(J 

Doug reveni cu sacul de pânză din care ieșeau bețele și cu 
balotul de paie. Beţele se dovediră a fi mânerele unor unelte: un 
târnăcop și o cazma. Își scuipă în palme și le frecă una de alta și 
începu să lovească în brazdele de iarbă de pe mormântul lui și 
al părinţilor lui. 

Mitch făcea și el ceva. Scoase din sac un băț mai scurt, îl 
înfipse în pământ lângă mormânt și făcând un pas înapoi, cu 
braţul întins, îl atinse cu grijă cu un chibrit aprins. Capătul 
băţului luă foc. Era o torţă. In lumina ei Jason putu să vadă cum i 
se mișcau lui Mitch cicatricile, ca niște viermi care i se târau pe 
sub piele. Lui Mitch îi era frică de foc. La fel de frică pe cât îi era 
și lui Jason. Dar în clipa aceea, cel din urmă era mai preocupat 
de ce făcea Doug. 

Bărbatul deschidea mormântul familiei Chawkins și era 
limpede cine va fi așezat acolo pe veci. 

„Sunt un om mort”. 

Nu, încă nu. Dar nu mai era multă vreme. Mitch și Doug o să 
vrea să termine și să plece înainte de răsăritul de ziuă. Până 
atunci mormântul trebuia să fie închis, cu el înăuntru, iar ei vor 
vrea să nu lase nicio urmă. 

Ca un nebun, trase încă o dată de funiile cu care era legat. 
Fără rost: durerea intensă devenea doar tot mai ascuţită. Mitch 
se întoarse spre el și îi rânji. 

Jason trase, își răsuci mâinile, cu carnea sfâșiată. Apoi simţi 
ca și cum un adevărat cuţit i-a tăiat carnea. Țipă. Dinaintea 
ochilor i se așternu o moină neagră și se opri. Lacrimile i se 
scurgeau pe obraji. 

Intre timp, Doug apucase cazmaua și începea să adâncească 
groapa. Lucra repede, încruntat. Lângă groapă creștea tot mai 
mult movila de nisip. Pe la vreun metru și jumătate, doi, ar fi dat 
de sicriele mucezite ale părinţilor lui. Probabil că Doug nu avea 
să sape așa de adânc, dar nici nu avea de ce. Un metru era mai 
mult decât suficient. Trupul lui Jason avea fie aruncat în groapă 
și nimeni nu avea să îl mai găsească vreodată. Jason va 
dispărea pe veci, înăuntrul propriului loc de veșnică odihnă. 


VP - 222 


Doug părea să fi terminat. leși din groapa puţin adâncă. Apoi 
deschise balotul și răspândi paiele pe fundul nisipos al 
mormântului. Pentru ce? 

Mitch ridică torţa. Bărbatul mutilat privea temător spre flăcări, 
apoi se uită la Jason. Dar vocea îi era fermă. 

— Acum aproape treizeci și doi de ani ţi-au săpat mormântul. 
Ai reușit să îl eviţi. Până astăzi. 

Torța dădea ochilor lui o lucire animalică. 

— Este scris că ai murit ars și ai fost îngropat în acest 
mormânt. Așa stă scris și așa va fi. 

Doug Shatz stătea acolo, cu mânecile suflecate. Faţa i se 
înnegrise de sudoare și ţărână. Mitch ridică torța deasupra 
capului și acum părea să murmure o rugăciune. 

Lui Jason îi era clar ce urma să se întâmple. Se împinse înapoi 
pe călcâie, ca un animal prins într-o cușcă și care, atunci când 
apare măcelarul, se izbește disperat în barele închisorii lui. Era 
inutil - avea să moară de o moarte îngrozitoare, aceeași moarte 
din coșmarurile lui. 

Mitch cobori torța, revenindu-și din transa rugăciunii sau ce-o 
fi fost, și îndreptă capătul arzând spre el. 

Avea de gând să-i dea foc lui Jason. Chiar avea să o facă. 

Răbufni cu un strigăt de iad, un răcnet primar. Banda adezivă 
nu avea nicio putere în a amortiza sunetul în propriile urechi. 
Încerca să se elibereze, zbătându-se ca un nebun. Partea de sus 
a trupului și picioarele i se agitau sălbatic, sudoarea îi ţâșnea 
din fiecare por al pielii. 

Mitch flutura în jur bagheta mortii în flăcări, ca pe un stindard 
inflamat. Obrajii i se umflau de entuziasm, dar ochii lui erau goi 
ca universul însuși și la fel de reci. Jason putea să vadă foarte 
limpede asta în strălucirea vâlvătăii focului care făcea ca 
întreaga lui înfățișare să fie și mai deprimantă. 

Jason răcnea, se cabra și se zvârcolea. Sudoarea îi aluneca de 
pe frunte și îi înțepa ochii. Poate că dinţii îi crăpau în gură, 
pentru că auzea în urechi scrâșnetele și sunetele oaselor 
plesnind. 

— Bagă-l în pământ, zise Mitch în șoaptă, dar insuportabil de 
clar. 

Doug se aplecă spre Jason, îl apucă de subraţ și îl târî spre 
groapă. Fu tras în ea, căzu în mormântul proaspăt săpat, sub 
învechita piatră funerară a familiei Chawkins, cu numele lui real 


VP - 223 


înscris pe ea, deasupra paielor proaspete. Doug ieși iar afară din 
groapă. Jason era la numai jumătate de metru deasupra 
osemintelor mamei și tatălui său. 

Privea spre cerul nopţii și dinaintea ochilor îi apărură vălătuci 
de fum. Continua să ţipe, să se zbată, să lupte, cu inima 
zvâcnind. Nu mai simţea niciun fel de durere; durerea dispăruse. 
Amintiri i se perindau succint prin minte. Zâmbetul Kaylei. Dinţii 
ei ca niște perle, ochii strălucitori, mirosul ei dulce. Îl mângâia și 
îi spunea că îl iubește. Primul lor sărut, pe Sunset Boulevard, 
sub lumina lunii. Momentul când îi spusese că el era totul pentru 
ea, în lucirea roșiatică a soarelui de dimineaţă deasupra valurilor 
înspumate pe plaja Venice. Și mai departe în timp. Edward 
jucându-se cu el, aruncându-i o minge în timp ce el sărea să o 
prindă. Donna era și ea acolo, zâmbitoare, bătând din palme, 
câmpia verde-crud scăldată în soare. Și mai departe. 

E din nou bebeluș. Donna e în picioare în deșert, lângă o 
mașină de pe ale cărei geamuri sparte ieșeau nori negri de fum 
și flăcări. Flăcări mortale. Fata ei e mânjită de cenușă și lacrimi, 
cu gura apăsată cu mâinile și ochii ieșiți din orbite; e în stare de 
șoc. Apoi se întoarce spre el, el e aproape de ea, pe nisip, și sub 
durerea ei el vede ușurarea și fericirea că el cel puțin e încă 
acolo; și ii vede dragostea, care înflorea deja în inima ei. Vrea să 
se târască la ea, dar nu poate. Nu este în stare, ceva îl tine pe 
loc. Dar vrea atât de mult să o atingă. Găsește puterea, toată 
puterea pe care o are în el, putere care îi izvorăște din 
străfunaurile ființei lui sau pe care o primește de la ceva mai 
presus și mai măreț decât mama lui. Deodată mâinile. îi sunt 
libere. Are ceva în jurul gleznelor și pipăie să vadă ce e. Il doare, 
ÎI doare cumplit, dar reușește să se desfacă și atunci nu mai 
există nimic să-l oprească și îşi întinde mâinile spre ea. Donna 
surâde printre lacrimi, îi șopteşte că îl iubește, că va fi mereu 
copilul ei și apoi pălește, dispare, împreună cu mașina în flăcări, 
cu deșertul. Isi dă seama unde este. 

Și noaptea revine. 

Putea să-și miște din nou braţele și picioarele; se eliberase de 
funii. Mitch stătea deasupra lui, pe marginea mormântului, cu 
torța în mână. 

— Grăbește-te! strigă Doug de lângă el. 

Vocea îi suna bălmăjit, ciudat de găunoasă, depărtată. 

— Dă-i foc! 


VP - 224 


O simţea încă pe Donna, pălind, mai puţin prezentă. Se ridică, 
rostogolindu-se pe mâini și pe picioare, cu umerii adunați, ca o 
pisică sălbatică prinsă la înghesuială. Doug dădu să apuce 
târnăcopul de jos, de la picioarele lui. 

Dar Jason sări din groapă mai repede decât celălalt și își 
încleștă mâinile pe mânerul uneltei. Timp de o clipă își privi 
dușmanul drept în ochi. Apoi mărâi și, cu o lovitură grozavă, 
propti târnăcopul în bărbatul masiv. Lama se înfipse în burta lui 
Doug. Acesta scoase un sunet înfundat și se ţinu cu mâinile de 
burtă privind uluit sângele care ţâșnea din el. Apoi genunchii i 
se înmuiară și se prăbuși ca un copac doborât. 

Scânteile focului aproape că îi atinseră faţa. Mitch îl atacase 
cu torța. Un mârâit de animal îi ieși din gâtlej și se simţi dominat 
de dorinţa de a-i smulge lui Mitch braţele și mâinile. 

Mitch împinse iar torța spre el, dar Jason o evită, sări drept la 
el și îl ridică pe sus. 

În brațele lui, legănându-se deasupra solului, cu torţa într-o 
mână, cu vârful aprins îndreptat în jos, Mitch își întindea dinţii 
dezgoliţi din gura fără buze, parcă încercând să-l muște. 

— Mike... 

Cuvântul suna ca un mărâit. 

— Da, se auzi spunând. 

Fraţii erau reuniți. Ei și focul. 

Mike îl ridică pe bărbatul diform și mai sus. Apoi îl împinse 
departe și acesta pluti, aterizând cu o bufnitură zdravănă în 
mormântul din care Mike tocmai se ridicase. Cu torţa sub el. 
Fumul începu să se ridice aproape imediat din paie și flăcările se 
înălțară, eliberându-se de sub Mitch. 

Acesta ţipă, urlă. Sunetele erau asurzitoare. _ 

Mike căzu la pământ. Avea dureri îngrozitoare. În gâtlej 
simțea adunându-se un țipăt crud. Işi ridică bărbia și-și privi 
mâinile. Încheieturile îi sângerau și vârfurile degetelor parcă 
aveau ace înfipte în ele. Își ridică degetele tremurânde. 
Majoritatea unghiilor îi erau rupte. Și mai mult sânge îi curgea 
din rănile deschise. Un răcnet de animal îi ţâșni din gât. Nu mai 
exista banda adezivă care să-i înăbușe răcnetul furios. 

Mike se târî departe de bărbatul solid care stătea întins acolo, 
cu vârful ascuţit al târnăcopului ieșindu-i din abdomen. Gura și 
ochii îi erau tot deschiși. Dintele ciobit era roșu, la fel ca și restul 
dinţilor, gura și faţa. Cheaguri de sânge îi împâcleau părul. 


VP - 225 


Ameţit, Mike se ridică în picioare. Simţea miros de carne arsă 
și auzea focul trosnind. 

Înăuntrul mormântului deschis era fratele lui, tăcut, cu faţa în 
jos, spre pământ. Flăcările îi devorau un picior, un braţ și 
creștetul pleșuv. Torța mocnită era parţial îngropată sub el. 

În groapa deschisă juca lumina unui foc în nuanţe galben- 
oranj și arunca luciri ciudate asupra pietrei funerare de 
deasupra. 


VP - 226 


33. Revenirea 


Trecuseră săptămâni de la tragedia din Cimitirul St. James. În 
fiecare zi, Jason retrăia amintiri plăcute despre Kayla. Acestea îi 
ofereau un album plin de evenimente, scene și gesturi de 
neuitat. Ziua în care se cunoscuseră la The Duchess. Întâlnirile 
lor după aceea și primul lor sărut. Cum se mutaseră împreună și 
cum decoraseră casa. Excursiile în Utah și Arizona și Nevada. 
Ziua nunţii lor. Cum stătuseră în faţa altarului și reverendul 
Jeremy Hofmeister îl întrebase dacă el, Jason, voia să o ia pe 
Kayla de soţie și el fusese cel mai fericit bărbat de pe pământ; 
această femeie uluitoare voia să fie a lui. 

La început, când vorbea, era aproape numai despre Kayla. 
Brian Anderson venise să-l vadă și dovedise neașteptate 
înclinații paterne. Concediul venise și trecuse, iar el se întorsese 
la muncă - Babs nu-l cicălea și Carol nu-l deranja cu problemele 
ei. Chiar și Tony era ceva mai vorbăreţ decât de obicei. 

Treptat, Jason observă că interesul celorlalţi scădea încet. 
Viaţa revenea la normal. Lumea își vedea de viaţa ei de zi cu zi. 

Nu putea să-i condamne, bineînţeles. Așa trebuia să se 
întâmple, iar el însuși ar fi trebuit serios să meargă mai departe. 
Și ar fi făcut-o, dar viaţa lui se schimbase dramatic. 

Nu ar mai putea să fie la fel. 

Exista o schimbare care îl surprinsese. Foarte tare. 

Când revenise în sfârșit acasă, după noaptea aceea din 
Cimitirul St. James, nu se vârâse în pat. Chiar dacă era mort de 
oboseală, mai întâi făcuse un duș prelungit, ceea ce fusese 
puţin stânjenitor cu bandajele pe mâini. 

Apoi se duse să caute o lumânare. 

Jason știa că în pod sunt lumânări. Kayla nu voise să renunţe 
la colecţia ei pentru că ura să irosească bani, ceea ce ar fi 
însemnat să arunce lumânările scumpe și în perfectă stare. 
Astea erau lumânările frumoase ale Kaylei, cele pe care ea le 
cumpărase ca să creeze o atmosferă festivă în perioada 
sărbătorilor de iarnă, dar pe care apoi le depozitase în pod, 
învelite într-o bucată de pânză. 

Zăceau acolo de cel puțin trei ani. 

În seara aceea Jason aduse jos lumânările. 


VP - 227 


Aprinse una. 

In timp ce se uita la flacără rămase perfect calm, fără să fie 
tulburat în vreun fel, nici la minte, nici în suflet. Continuă să se 
uite în flacără și asta nu îl deranja deloc. 

Nici chiar pirofobia lui nu părea să mai conteze. Era încă un 
lucru care aparţinea trecutului. Rămase acolo, privind în tăcere 
la flacără. 

Apoi închise ochii și se rugă. 

e 

Ziua de 6 septembrie. Încă o duminică. Coborî din pat la ora 
șapte, făcu duș, își pregăti micul dejun și ieși la o scurtă 
plimbare. La ora opt și jumătate urca în mașina LaCrosse, 
reparată ca nouă, și o lua pe ruta obișnuită. În timpul săptămânii 
drumul îi lua o oră, în zilele liniștite de duminică, aproape 
patruzeci și cinci de minute. Așa că era abia nouă și douăzeci 
când a parcat în fața Institutului Thurber. 

Clădirea era mare și înfricoșătoare. Un bloc de beton bondoc, 
vopsit în brun. Singurul lucru care merita atenţie era grădina. 
Aleile înguste erau mărginite de copaci. Recunoscuse meri, 
mango, guava, hortensii, rododendroni și o sumedenie de alte 
plante. 

Jason intră și traversă coridoarele obișnuite până la camera 
care îi era familiară. Deschise ușa și iat-o acolo, lângă fereastră, 
în scaunul cu rotile. Ea îl zări și lăsă deoparte cartea groasă în 
format de buzunar - începuse de curând să citească romanul lui 
Stephen King, Duma Key - și îl întâmpină cu un zâmbet abia 
schițat. 

— 'Neaţa, zise el și o sărută. 

— 'Neaţța. 

Părea încă plăpândă și chiar așa era. Traumatismele ei fizice 
se vindecau încet. În sine, asta era un miracol, având în vedere 
cât de rău fusese rănită. In primele ore după ce Doug o 
sfârtecase cu cuțitul lui, doctorii nu-i dăduseră prea multe 
speranţe. Când Jason se lupta pentru propria viaţă, câteva ore 
mai târziu, era convins că ea trebuia să fi murit între timp. Îi 
spusese lui Mitch că era moartă, pentru că altfel el l-ar fi trimis 
pe Doug din nou după ea. Și cu siguranţă individul așa ar fi 
făcut, dacă în locul lui Jason în noaptea aceea din Cimitirul St. 
James ar fi supraviețuit cei doi. 

Kayla era încă în viață. Dar psihic încă, nu-și revenise 


VP - 228 


complet. 

Când lumea îl întreba cum se mai simte, el răspundea 
întotdeauna că e mai bine, că făcea progrese. Cum se simţea ea 
de fapt era ceva despre care nu discuta decât cu părinții ei și cu 
tatăl lui. Despre schimbarea care se petrecuse cu ea. Kayla era 
doar cochilia a ceea ce fusese odinioară; era tot ea, dar fără 
scânteia din ea, fără sufletul care o făcea ceea ce este sau 
fusese. 

Kayla care era acum în clinica de reabilitare era reticentă, 
lăsa impresia că e distantă, obosită, nu o interesa nimic. Nici 
exerciţiile fizice pe care trebuia să le facă pentru a-și reveni și 
nici persoanele care o iubeau. 

Acestei Kayla Evans nu părea să-i pese. 

Se schimbase. 

— Ai dormit bine? o întrebă. 

— Cred că da. 

Atenţia ei era deja în altă parte. Se uită pe fereastră la 
grădina la care putea să se uite toată ziua, apoi la cartea din 
poală, apoi la Jason. Privirea ei goală îl durea. Putea la fel de 
bine să fi avut un semn pe frunte care să spună REGRET, 
OCUPANTUL S-A MUTAT, TRUP ABANDONAT. 

Îi povesti ce mai făcuse de la ultima lui vizită - care avusese 
loc seara trecută, așa că nu era mare lucru de povestit - și o 
întrebă cum se simte. 

— Bine, zise ea, strângând din umeri. 

Jason trase un scaun și se așeză. 

— Când o să stăm de vorbă noi doi? 

Kayla îl privi ca și cum nu ar fi înţeles ce spune el. 

— Kayla, nu putem continua așa. 

Ea își întoarse capul. 

— Nu am chef să vorbesc, zise ea, întorcându-și faţa într-o 
parte. 

Până astăzi Jason fusese mai mult decât rezonabil și 
înțelegător. 

În prima zi de după atac, atunci când el era încă anchetat de 
poliţia din Mount Peytha, supraviețuirea ei fusese cel mai 
important lucru. Trecuse pe lângă moarte. Echipa de medici de 
la Spitalul Pacific Valley, care îi salvaseră viaţa pe trei august, 
chiar o pierduseră pentru o clipă, Jason aflase despre asta mai 
târziu, de la John Havemann, chirurgul care merita un premiu 


VP - 229 


pentru că făcuse posibil dialogul acesta de azi, dintre Jason și 
Kayla. Pentru o clipă ei îi încetase orice activitate cerebrală și 
fusese declarată în moarte clinică pe masa de operație. 

La început, simplul fapt că mai era încă în viaţă fusese mai 
mult decât suficient. In zilele care urmaseră pe măsură ce 
teama lui de o recidivă se dovedise nefondată, și asta fusese, în 
sine, mai mult decât suficient. Kayla era pe un pat de spital, 
înfășurată în bandaje, cu ochii închiși, cu faţa tumefiată, dar de 
fiecare dată când o vedea așa se gândea: lucrurile se vor 
rezolva, doctorii spun că își va reveni și că până și cicatricile vor 
dispărea sau măcar majoritatea lor. 

Adevărata problemă era la picioare. Măduva spinării îi fusese 
afectată de o plagă adâncă făcută de cuțitul lui Doug și nimeni 
nu putuse să-i spună dacă ea va mai putea merge vreodată. 
Incă nu erau siguri. Totul depindea de terapia pe care o făcea și 
de cât de mult se străduia ea. 

Asta era în continuare problematic și acum, la cinci săptămâni 
după noaptea aceea de groază pe care o trăise. Kayla nu părea 
prea dornică să facă efortul; ba, dimpotrivă. Mai rău încă, lăsa 
impresia că nu mai voia să facă nimic. 

Jason îl întrebase pe terapeutul ei de la Institutul Thurber cum 
ar trebui să abordeze el această problemă. Avusese o lungă 
discuţie cu Jacob Becerra și Jean Curtius și cei doi erau de 
părere că venise vremea pentru o abordare mai puţin blândă. 
Starea ei era stabilă, nu exista niciun pericol de recidivă, dar nici 
nu se înregistra vreun progres. Kayla era blocată. În ce anume 
se blocase rămânea o întrebare deschisă, dar dacă nu marca în 
curând o schimbare semnificativă, Jacob și Jean spuneau că s-ar 
putea să fie bine să ia legătura cu un psiholog. Cu cât îi lua mai 
mult să ajungă la o schimbare psihică, cu atât mai mari erau 
șansele ca ea să-și petreacă tot restul vieții într-un scaun cu 
rotile. 

Jacob și Jean îi transmiseseră acest mesaj acum câteva zile, 
miercurea trecută. Le promisese că va încerca să o facă să 
reacționeze. Dacă asta nu avea să ducă la nimic, a zis Jason, vor 
putea să înceapă săptămâna următoare psihoterapia. 

Jason încercase, cu precauţie, să spargă gheaţa în dialogul cu 
ea. Dar toate eforturile lui eșuaseră. Nu reușise mai mult decât 
să o facă să-i confirme că a înţeles și că va începe curând. Chiar 
o să înceapă. Asta se întâmplase vineri. În seara aceea, când 


VP - 230 


intrase în casă, Jason se simţea mai bine. leri ajunsese însă cu 
dezamăgire la concluzia că ea nu crezuse nicio vorbă din tot ce 
spusese, ci doar îi făcuse promisiuni ca să scape de gura lui. 

Astăzi era o nouă zi și Jason decise să adopte o abordare mai 
puţin subtilă. 

— Nu ai chef? Păi, consolează-te că nu ai încotro. 

Vocea îi suna mai dur decât se așteptase ea. Mai dur decât 
crezuse chiar el că era posibil. 

Kayla își întoarse capul spre el și ridică din sprâncene. 

— De mâine începi terapia, Kayla. 

„Este pentru binele tău”, vru el să adauge, dar își înghiţi 
vorbele. Pur și simplu ea trebuia să facă asta. Dacă nu începea 
să o trateze ca pe un copil, ea avea să-și treacă restul vieţii în 
scaunul acela cu rotile. Acesta era momentul cel mai sensibil 
pentru ea, nu făcea nimic singură, așa că, din păcate, avea 
nevoie de cineva care să-i dea peste mâini. Dacă nu o făcea, 
Kayla avea - justificat - motiv să-i reproșeze acest lucru pentru 
vecie. Era bărbatul ei, la bine și la rău. 

— Jason, de ce nu vrei să mă lași în pace? 

— Pentru că nu pot. 

— Nu sunt încă pregătită. 

Suna aproape ca o rugăminte. 

— Atunci, pregătește-te. E ceva ce te supără? Dacă da, 
spune-mi. Sunt pregătit să te ascult. 

În sfârșit, în ochii ei apăru o scânteie; o scânteie de furie 
incandescentă. Nu era plăcută, dar cel puţin era un semn de 
viaţă. 

— Cum îţi închipui că pot să mă pregătesc? Sunt varză. 

— Poţi să devii din nou tu însăţi, dacă începi să te străduiești 
puţin. Jacob și Jean cred că ai șanse excelente... dar trebuie să 
muncești pentru asta. 

— Nu, nu pot. Jason, las-o baltă. 

— Dacă nu vrei nici măcar să încerci, ai dreptate: e mai bine 
să o lași baltă. Dar de ce renunţi la tine însăţi? Nu-ţi stă în fire și 
este așa de lipsit de sens! 

Kayla se gândi la asta. O vedea cum se lupta cu ea însăși, 
cum își pocnea degetul mare de arătător și a trecut multă 
vreme înainte de a-i răspunde: 

— Nu știu. Nu am energia necesară. Îmi simt capul parcă 
umplut cu vată. Nu-mi pasă de nimic și nu pot să fiu altfel. 


VP - 231 


Avea cearcăne vinete, iar pungile de sub ochi o făceau să 
arate de parcă nu ar mai fi dormit de o săptămână. 

— Poţi să începi cu câte un pas mic. Ar fi ceva, măcar. Restul 
o să vină, până la urmă. 

— Mai târziu, nu acum. 

Nu o recunoștea. Aceasta nu era soţia lui. Da, trupul i se 
întorsese din morţi, dar fără sufletul ei. Era de parcă îl 
abandonase pe pajiștile eterne ale vieţii de dincolo. 

— Kayla, tu vrei cu adevărat să te faci bine? 

Ea se uita în podea. Apoi, abia perceptibil, ridică din umeri. 

— Eu vreau să te faci bine, la fel și Jacob, și Jean. Noi toţi te 
încurajăm. Dar tu tot nu faci nimic. 

Kayla rămânea mută. 

Jason se decise să schimbe abordarea. Dacă metoda blajină 
nu funcționase, era obligat să apeleze la levier. Ura că trebuie 
să facă astfel și ea o să-l blesteme pentru asta, dar Jason 
rămânea încet fără alte opţiuni. 

Spera să fie bine ce face. 

— Nu iubeşti pe nimeni. 

— Hm? Ce spui? 

Acum îl privea atentă, cu ochii larg deschiși. 

— Noi încercăm cu toţii să te facem să înţelegi, dar tu nu ne 
auzi. Cât timp crezi tu că o să continuăm să vorbim la pereți? 

— De ce te porți așa cu mine? 

Ochii Kaylei se umplură de lacrimi, dar el nu-și putea permite 
să se oprească tocmai acum. Trebuia să folosească levierul 
acesta ca să-i deschidă cu forţa starea de pasivitate, pentru 
binele ei. 

— Dacă tu nu lupţi ca să te însănătoșești, Kayla, atunci nu 
meriţi să lupt pentru tine, zise Jason, cu răceală. 

Ea îl privi plină de inocenţă, ca un copil care nu înțelege de ce 
o luase peste ceafă. Jason încerca să rămână neclintit, dar 
simțea cum se dezumflă ca un balon și cum îl năpădește un nou 
sentiment de vinovăție. 

Făcuse lucrul acesta - el o făcuse pe soţia lui să se simtă 
nefericită. Până la urmă, rănile ei erau rezultatul unui șir de 
evenimente pe care el le declanșase. Și acum striga la ea, 
rănind-o până în adâncul fiinţei sale. 

Oare îl va ierta pentru asta, dacă își va reveni vreodată? 

Kayla rămase tăcută. Stătea pur și simplu acolo, abătută. 


VP - 232 


Jason nu știa nici el ce să mai spună. 
e 

Dimineaţa devreme, a doua zi după ce îi spusese Kaylei așa 
de brutal că nu merita să lupte pentru ea, Jason primi un telefon 
de la Jean. Terapeuta soţiei lui - mignonă, slăbuţă, dar cu un 
ditamai temperamentul mexican, de n-ai fi vrut să intri în 
conflict cu ea - îi spuse că aceasta avusese o noapte proastă. 

Jason îi comunică lui Brian Anderson că trebuia să plece de 
urgență și fugi la Institutul Thurber cât putu de repede. Se pare 
că Jean îi făcuse o descriere foarte corectă a evenimentelor. 
Kayla distrusese un tablou, spărsese o vază, iar oglinda de 
deasupra chiuvetei era făcută țăndări pe jos. Doi bărbaţi 
zdraveni din schimbul de noapte abia reușiseră să o potolească. 
Jean îi povesti toate astea cu o voce calmă, ceea nu era deloc 
tipic pentru ea. 

Jason se întreba cum era cu putinţă ca o femeie în scaun cu 
rotile să provoace un asemenea prăpăd, dar Jean credea că, 
dacă soţia lui fusese în stare să facă toate astea, terapia avea 
să fie floare la ureche. Acum, după ieșirea violentă din noaptea 
trecută, Kayla stătea gârbovită în scaunul ei de invalid, epuizată 
și eliberată, dar privirea agitată îi fugea de colo-colo. Nu se 
calmase pe deplin. Când el își puse mâna peste a ei, Kayla 
slobozi un șuvoi de vorbe. 

Noaptea trecută se înfuriase. Pe Doug Shatz, care aproape că 
o omorâse, și pe geniul malefic din spatele lui: Mitch Chawkins. 
Fusese furioasă și pe Jason. Nu doar pentru palmele sufletești pe 
care i le dăduse ieri, ci și pentru tot ceea ce le dăduse viaţa 
peste cap, de la primirea acelor fotografii polaroid. Fusese 
furioasă și pe Ralph, pentru că murise și o abandonase. 

Lumea întreagă o abandonase și asta o făcuse așa de 
furioasă. 

— Asta se vede, observă Jason, măturând încăperea cu 
privirea. 

e 

După criza de nebunie, Kayla anunță că era pregătită. 
Pregătită acum să înceapă cu adevărat terapia. Când, în zilele 
care urmară, văzu că ea chiar luase lucrurile în serios, Jason 
rămase plăcut surprins. Eliberată de furia care zăcuse în ea, 
acum începea să se dedice serios exerciţiilor fizice. 

Se pare că lucrul de care avusese nevoie fusese un fel de 


VP - 233 


descărcare pentru trauma suferită. Atacul lui Doug, stresul 
ultimelor săptămâni, tensiunea pe care o simţise din momentul 
morţii lui Ralph Grainger - ani la rândul ţinuse totul închis în ea 
și în noaptea aceea ajunsese la o erupție violentă. 

Puțin câte puţin, Jason fu martorul recuperării ei. După două 
săptămâni, scaunul cu rotile fu înlocuit cu cârje, iar după alte 
șapte zile Kayla primi vestea că va putea să plece acasă în 
curând. Jason avea să-și recapete soţia. 

Pe 27 septembrie, Kayla fu externată din clinică. Jason o 
conduse înapoi la Fernhill și îi deschise ușa reședinței Canyon 
View; ea păși șovăielnic înăuntru, ca și cum urma să facă un tur 
al unei case în care poate că va vrea să locuiască. 

— Bine ai venit acasă, zise el și o luă în braţe. 

Surpriza de a se fi întors acasă trecu repede. Lumea veni să o 
felicite pentru însănătoșire. Familia și prietenii, toţi trecură pe la 
ei să-i ureze de bine. 

Totul e bine când se termină cu bine. 

Kayla își regăsise pacea interioară; iată ce simţise în zilele 
care urmaseră datei de 27 septembrie. Asupra ei se pogorâse 
un sentiment de liniște și de calm pe care nu-l mai simţise până 
atunci. 

Fusese așa de aproape de moarte, încât parcă avusese 
prilejul să-și ia adio de la Ralph. Poate că nu fusese decât în 
imaginaţia ei, dar simţise că el îi șoptise un mesaj de dincolo de 
moarte. Pentru ea, mesajul însemna că trebuia să-și accepte 
trecutul. Lucrurile nu mai puteau fi schimbate. Uneori erau 
dureroase, dar se pare că asta făcea parte din viaţă și era inutil 
să zăbovești asupra celor trecute. 

Asta îi mai alina remușcările că nu făcuse destule ca să 
prevină atacul de cord al lui Ralph. Și era un răspuns la 
întrebarea dacă moartea lui prematură nu fusese cumva mai 
mult sau mai puţin predestinată. 

Moartea era un mister încă, dar ea o accepta. Privise moartea 
în ochi și acum îi era mai puţin teamă de ea. Se încheiase o 
epocă. 

Ceea ce rămânea gravita în jurul lui Jason. 

e 

Ea aduse vorba de asta, în ultima seară de septembrie, afară, 
pe verandă. Deși toamna își anunţa sosirea de câteva zile de 
acum, în seara aceea bătea o boare înmiresmată, de vară târzie. 


VP - 234 


Sub cerul înstelat, el bea o sticlă de bere, ea, un pahar cu vin. 

— Ce te supără? 

Jason sorbi din berea Corona și rămase un timp tăcut. 

— Ce vrei să spui? 

Ochii ei îi căutau privirea. 

— Încă nu am încheiat, zise ea. Suntem pe cale să realizăm 
un nou început, Jason Evans, dar mai întâi avem nevoie să ne 
încheiem socotelile cu vechea noastră viață. Incă nu am făcut 
asta. 

El ridică din umeri. 

— Ştii prin ce am trecut. Nu e chiar așa de ciudat că m-a 
afectat. 

Kayla auzise toată povestea când era încă la reanimare, dar 
numai după ce trecuse de ce era mai rău. 

Jason aflase că avea un frate geamăn. Acest frate, Mitch, 
voise să o ucidă pe ea, dar și pe el. Lucra împreună cu un ucigaș 
plătit, Doug Shatz. Împreună îl duseseră pe Jason înapoi la 
Cimitirul St. James din localitatea Mount Peytha, unde Mitch 
voise să-l îngroape pe Jason în propriul lui mormânt. Dar mai 
întâi nebunul acela de Mitch aproape că îi dăduse foc soţului ei. 
Jason reușise să se elibereze în ultimul moment. Îl omorâse pe 
Doug cu un târnăcop și se luptase cu Mitch, făcându-l pe acesta 
să cadă în groapă, deasupra propriei torţe. Mitch suferise o 
moarte îngrozitoare, ars de viu. 

Poliţia îl reţinuse pe Jason câteva zile. Fusese supus unor 
interogatorii prelungite. Dar curând după aceea poliţia găsise 
dovezile care îi incriminau pe Mitch și Doug. Cuţitul lui Doug 
fusese primul lucru descoperit și avea pe el sângele Kylei. 
Găsiră microfoane ascunse în reședința Canyon View, iar acasă 
la Mitch poliția descoperi mai multe benzi cu înregistrări, ale 
vocilor Kaylei și a lui Jason. Criminaliștii reușiseră să dovedească 
fără urmă de îndoială că macabrele fotografii polaroid fuseseră 
prelucrate pe computerul lui Mitch. 

Mai fusese și faptul că povestea lui Jason despre trecutul lui 
se dovedise adevărată. Mama lui nu era de fapt mama lui. Pete 
McGray nu era tatăl lui. Părinţii lui adevăraţi muriseră într-o 
mașină în flăcări, în urma unui accident, oficial împreună cu el. 
Avea un mormânt. El era Mikey Chawkins și numele lui era pe 
piatra funerară. Mitch își dorise răzbunare pentru viața care îi 
fusese răpită. 


VP - 235 


Jason nu mai era bănuit de crimă sau de implicarea în așa 
ceva. Acţionase în legitimă apărare. Fusese eliberat. Imediat 
după aceea primise vizita unui bărbat mai în vârstă, care se 
prezentase ca fiind Sam Chawkins. Fratele lui Robert, tatăl lui 
Jason, Sam era unchiul lui. Fusese ales de familie ca să ia 
legătura cu vărul lor, considerat mort. Jason stătuse de vorbă cu 
el și îi spusese că nu era încă pregătit să fie prezentat unui grup 
de oameni care îi erau complet străini. Sam fusese înţelegător. ÎI 
lăsase pe Jason să decidă când avea să ia legătura cu ei, mai 
târziu, când avea să fie pregătit. 

Intreaga viață a soțului ei fusese întoarsă pe dos. Era 
derutant, desigur, Kayla înțelegea asta. Dar ea se referea la 
altceva. 

— Ce te mai frământă încă? 

Jason a ridicat ochii spre stele. 

— Le-am spus polițiștilor că m-am eliberat singur din 
frânghiile cu care eram legat. Mai întâi de cele de la încheieturi, 
apoi de la glezne. De aceea aveam toate unghiile rupte. Dar am 
avut și o vedenie, cea mai ciudată dintre toate de până acum... 

li povesti Kaylei despre apariţia mamei lui, Donna. Că 
revenise în 1977. Și că, pentru o scurtă vreme, chiar devenise 
Mikey. 

Era încă un lucru pe care ea nu-l putea înțelege. Dar asta nu o 
înfurie; nu și de data asta. 

— Atunci, înseamnă că dragostea este cea care te-a salvat, a 
zis ea în final. Dragostea Donnei. 

— Da, a zis el zâmbind. Să zicem așa. 

— E imposibil să înţelegem totul, răspunse ea. 

— E adevărat, admise Jason. Uneori lucrurile se întâmplă și 
trebuie să le acceptăm așa cum sunt. Uneori trebuie pur și 
simplu să mergi mai departe. 

Se aplecă spre ea și o sărută. 

— Te iubesc foarte mut. 

— Ce coincidență! Și eu te iubesc. 


VP - 236 


34. Iluzii 


Trecuseră cincisprezece luni. Un vânt crunt îi trecu prin haine 
când cobori din mașină și o ajută pe Kayla să-l scoată pe Robert 
din scaunul pentru copii fixat pe bancheta din spate a mașinii 
LaCrosse. Bebelușul, îmbrăcat bine ca să-l ferească de frig, se 
jelea de parcă i se făcuse o teribilă nedreptate. 

— Vai de mine, e chiar așa de rău? întrebă Kayla, ţinându-și 
băieţelul strâns. Atunci hai să intrăm la bunicul. 

Jason închise portierele Buick-ului și o luă după familia lui. 

— Crăciun fericit, tată! a spus Kayla. 

Edward își sărută nora. 

— Crăciun fericit! Și ţie, Jason. Și lui Robert, desigur. E primul 
său Crăciun! 

— Bună, tată, Crăciun fericit! îi ură Jason, strângându-i mâna 
lui Edward. 

— Haide, intraţi, îi pofti Edward entuziasmat. 

Bunicul lui Robert împodobise casa și făcuse un efort în plus 
în acest an; de săptămâni aștepta cu nerăbdare acest Crăciun, 
cu toți patru. Focul era aprins în cămin, flăcările trosneau vesel 
printre bușteni și Jason nu obiectă nimic. 

Robert se oprise din plâns. Jason aruncă o privire la darurile 
de sub bradul de Crăciun. Erau o mulţime, încă un lucru care 
arăta cât efort depusese Edward. Pe polita șemineului, la locul ei 
obișnuit, era o fotografie a Donnei. Veșnic surâzătoare, ea 
privea în încăperea unde se aflau cei patru. Zâmbetul Donnei va 
dăinui mereu. 

Jason se ridică și se uită prin cameră. Pe dulapul cu veselă de 
lângă masa de sufragerie erau înrămate mai multe portrete. 
Zări o poză a lui Chris Campbell. Unchiul lui privea vesel din 
fotografie. Jason se uita intens la poză. Preţ de o clipă i se păru 
că acesta îi face cu ochiul. 

Chipul lui Jason fu traversat de un surâs. 

— Crăciun fericit și ţie, șopti el. Oriunde te-ai afla. Sper că ai 
regăsit-o. Dar sunt sigur că așa ai făcut. Sunteţi iar împreună, 
nu-i așa? Mă gândesc la voi. 

— Ce faci, Jason? l-a întrebat Kayla. 

— Nimic, visam doar. 


VP - 237 


— Păi, vino să visezi aici. Fiul tău trebuie hrănit. Eu o să-l ajut 
pe tatăl tău să punem masa. Fă-te util. 

— Dorinţa ta e ordin pentru mine. 

— Nu exagera. 

Se întoarse la ei și îl luă pe Robert din braţele Kaylei. 

— Așa deci, vrei biberonul? Așa vrei, purceluș? 

Copilul zâmbi. 

Bunicul Edward zâmbi și el. 

În viaţa lui Jason unele lucruri se dovediseră a fi iluzii. Dar 
uneori iluziile trebuiau să treacă drept realitate, pentru că nu 
exista nimic altceva. La urma urmelor, viaţa mergea mai 
departe. 

Poate că într-o zi se va reîntâlni cu familia lui adevărată. Cu 
Sam Chawkins și cu celelalte rude. 

Poate. Într-o bună zi. 

Când avea să vină vremea. 

El, Kayla și Robert. 

Și Mikey, umbra care îl însoțea mereu. 

Aceasta era viaţa lui, o viaţă plină, și era suficient. 

Mai mult decât suficient pentru ca el să fie fericit. 


VP - 238 


Viriual-projecte 


virtual-project.eu