Peter James — [Roy Grace] 01 Viu sau mort

PATRU CADAVRE. UN SUSPECT. NICI O URMĂ. 


Primul caz al detectivului Roy Grace — o nouă serie 
a celui mai ingenios scriitor britanic de thriller. 


PETER JAMES 
VIU SAU MORT 


Traducere din limba engleză: 
Cristina lordache 


Peter james - DEAD SIMPLE 
O Really Scary Books/Peter James, 2004 


Colecţia Suspans 
Editura Nemira 
2006 


Peter James s-a născut în 1948, în Anglia. După cea 
studiat cinematografia la Ravensbourne Film School, a 
debutat ca scenarist de televiziune. A fost producător 
executiv al filmului Neguțătorul din Veneţia (2004). Este un 
autor britanic de mare succes. A scris treisprezece romane 
care au fost traduse în treizeci și șase de limbi. Ele reflectă 
pasiunea autorului pentru fenomenele paranormale. 


Romanul Viu sau mort este unul dintre cele mai vândute 
unsprezece romane din Marea Britanie în prima jumătate a 
anului 2006. In anul 2005, pentru același roman i s-a 
decernat Premiul Krimi-Blitz, iar în Germania a fost votat 
Best Crime Writer of the Year. 


1 


Până acum, în afară de câteva obstacole minore, planul A 
mergea perfect. Ceea ce era foarte bine, pentru că de fapt 
nici nu aveau un plan B. 

Speraseră ca ora 8.30 a unei seri de mai să fie totuși 
luminoasă. leri, pe la ora asta, când patru dintre ei făcuseră 
aceeași excursie, ducând un sicriu gol și patru lopeţi, era 
încă destulă lumină. Insă acum, când duba Tranzit mergea 
pe drumul de ţară din Sussex, era ceaţă, ploua, iar cerul 
avea o culoare întunecată. 

— Mai avem mult de mers? întrebă John din spate, 
imitând glasul unui copil. 

— Marele Um Ga spune „Sunt peste tot pe unde merg”, 
răspunse Robbo, care conducea și care era ceva mai puţin 
băut decât ceilalţi. După trei cârciumi trecute la răboj în 
ultima oră și jumătate și încă patru pe drum, Robbo se 
hotărâse să se limiteze la bere cu limonadă. Sau cel puţin 
asta intenţionase, dar băuse deja două pahare de bitter 
Harvey - ca să nu se mai gândească la drum, se justificase 
el. 

— Deci suntem acolo! spuse Josh. 

— Am fost tot timpul. 

În timp ce farurile măturau asfaltul negru și lucios al 
șoselei care șerpuia în depărtare prin pădure, un indicator 
„Feriţi căprioarele” se zări pentru o clipă în întuneric. Apoi 
trecură pe lângă o cabană mică, albă. 

Michael, în spatele dubei, întins pe o cuvertură din stofă 
scoțiană cu mâinile strânse sub cap ca o pernă, se simţea 
puţin ameţit. 

— Cred că am nevoie de altă băutură, spuse el. 

Dacă ar fi gândit mai limpede, și-ar fi dat seama, după 
figurile prietenilor săi, că ceva nu era tocmai în regulă. Nu 
era un băutor, dar în noaptea asta își înecase mintea în mai 
multe pahare de votcă decât își aducea aminte și intrase în 


mai multe cârciumi decât vizitase vreodată. 

Dintre toţi cei șase care își petreceau timpul împreună 
încă din anii adolescenţei, Michael Harrison fusese 
întotdeauna un lider înnăscut. Dacă secretul vieţii este să 
îți alegi părinţii cu înţelepciune, cum spun unii, atunci 
Michael putea bifa într-un chestionar multe căsuțe 
favorabile. Moștenise aspectul plăcut al mamei sale, șarmul 
și spiritul antreprenorial al tatălui său - dar nu și genele 
negative ale acestuia, care până la urmă îl distruseseră. 

De la vârsta de doisprezece ani, când Tom Harrison se 
sinucisese în garajul familiei, lăsând în urmă multe datorii, 
Michael se maturizase foarte repede, distribuind ziare ca să 
își ajute mama și apoi luându-și diferite slujbe în vacanţele 
de vară. Crescuse fiind conștient cât de greu este să câștigi 
bani și cât de ușor este să îi pierzi. 

Acum, la douăzeci și opt de ani, era o persoană 
inteligentă, cu mult bun simţ și un lider înnăscut al 
grupului. Dacă avea vreun defect, era încrederea prea 
mare în ceilalți, iar uneori părea cam prea pus pe șotii. Dar 
în seara asta, avea să i se servească una tare. Chiar foarte 
tare. 

Dar, momentan, nu avea nicio idee despre asta. 

Se lăsă din nou pe spate, ușor amorțţit, numai cu gânduri 
plăcute în cap, mai ales despre logodnica sa, Ashley. Viaţa 
era frumoasă. Mama lui se întâlnea cu un tip simpatic, 
fratele său mai mic intrase la facultate, sora mai mică, 
Carly, petrecea un an în Australia, în vacanţă, iar afacerea 
îi mergea nemaipomenit de bine. Și mai presus de toate, 
peste trei zile avea să se căsătorească cu femeia pe care o 
iubea. Pe care o adora. Sufletul său pereche. 

Ashley. 

Din cauza ploii care cădea cu zgomot, Michael nu 
remarcase sunetele făcute de  lopeţi la fiecare 
zdruncinătură a mașinii care rula pe șoseaua udă. Şi nici nu 
observase ceva în expresiile celor doi prieteni care erau 
lângă el în spatele mașinii și care se legănau îngânând 
melodia Sailing a lui Rod Stewart ce se auzea din radioul 


antic al mașinii. Un bidon cu benzină umplea mașina cu un 
miros înțepător de petrol. 

— O iubesc, mormăi Michael. Chiar o iubesc pe Ashley. 

— Este o femeie minunată, spuse Robbo, întorcând capul 
de la volan, lingușindu-l așa cum făcea de obicei. Acesta 
era obiceiul lui. Ciudat cu femeile, un pic neîndemânatic, 
roșu la faţă, cu părul lins, cu tricoul aproape plesnindu-i 
peste burta umflată de la atâta bere, Robbo încerca să se 
integreze în grup făcându-se util. Și, ca o schimbare, în 
seara asta chiar era nevoie de el. 

— Așa este. 

— Aproape am ajuns, anunţă Luke. 

Robbo frână pentru că se apropiau de o curbă și clipi în 
întunericul din mașină la Luke, care stătea lângă el. 
Ștergătoarele se mișcau constant, împrăștiind ploaia de pe 
parbriz. 

— Vreau să zic, chiar o iubesc. Înţelegeţi ce vreau să 
spun? 

— înţelegem ce vrei să spui, spuse Pete. 

Josh se sprijini cu spatele de scaunul șoferului, cu un braţ 
în jurul lui Pete, luă o înghiţitură de bere și îi dădu sticla 
mai departe lui Michael. Sticla se umplu de spumă când 
mașina frână brusc. Râgăi. 

— Scuze. 

— Ce naiba vede Ashley la tine? întrebă Josh. 

— Pula mea. 

— Deci nu e vorba de bani? Sau de cum arăţi? Sau de 
șarmul tău? 

— Şi asta, dar în principal scula. 

Mașina se zdruncină în timp ce lua o curbă strânsă la 
dreapta, trecând peste niște grilaje puse pentru vite, 
urmate imediat de altele. Apoi intră pe un drum neasfaltat, 
noroios. Robbo, uitându-se atent prin geamul aburit, 
observă urmele adânci și trase de volan. Un iepure le ieși 
înainte și imediat dispăru în tufișuri. Farurile luminară la 
dreapta, apoi la stânga, colorând rapid rândul des de 
conifere de pe marginea drumului, care apoi se pierdură în 


întunericul din oglinda retrovizoare. Vocea lui Michael se 
schimbă, iar în entuziasmul său se simţea puţină neliniște. 

— Unde mergem? 

— La o altă cârciumă. 

— OK, foarte bine. l-am promis lui Ashley că n-o să beau 
prea mult, spuse el după un moment de tăcere. 

— Vezi, spuse Pete, nici nu ești căsătorit și ea deja face 
regulile pentru tine. Dar încă ești un om liber. Pentru doar 
trei zile. 

— Trei zile și jumătate, adăugă Robbo încurajator. 

— Nu aţi angajat fete, nu? întrebă Michael. 

— Ce, ești excitat? întrebă Robbo. 

— Vreau să îi rămân fidel. 

— O să avem grijă de asta. 

— Nenorociţilor! 

Mașina se opri la un moment dat, dădu un pic înapoi, și 
făcu din nou dreapta. Apoi încetini, iar Robbo opri motorul 
și radioul. 

— Arrive!! spuse el. Următorul loc de beţie! Cârciuma 
Undertaker's Arms?! 

— Aș fi preferat la Naked Thai Girl's Legs’, spuse Michael. 

— E și ea aici. 

Cineva deschise ușa din spate a dubitei, Michael nu era 
sigur cine. Niște mâini invizibile îl apucară de glezne. 
Robbo îl apucă de unul din braţe, iar Luke de celălalt. 

— Hei! 

— Ești un porc gras! spuse Luke. 

Câteva momente mai târziu, Michael era jos pe pământul 
ud, în jacheta sport preferată și în cei mai buni blugi (nu 
cea mai inspirată alegere pentru petrecerea ultimei nopţi 
de burlac, îi spunea o voce slabă în minte), într-un întuneric 
beznă, întrerupt doar de luminile de poziţie ale dubiţei și de 
raza albă a unei lanterne. Ploaia grea îi intra în ochi și îi 
lipea părul de frunte. 


1 Am ajuns! (în franceză în text) (n. tr.). 
? „In bratele groparului” (n. tr.) 
3 „Picioarele taiwanezei dezbrăcate” (n. tr.). 


— Hainele mele... 

Câteva momente mai târziu, cu mâinile smucite din 
încheieturi, era aruncat în aer, apoi trântit în ceva uscat și 
drept, acoperit cu satin alb de o parte și de alta. 

— Hei! spuse el din nou. 

Patru feţe rânjite și întunecate de beţivi se uitau chiorâș 
la el. | se trânti o revistă în braţe. În lumina lanternei, ca 
prin ceaţă, reuși să vadă pe copertă o femeie cu părul roșu 
și cu sâni enormi. Pe stomac i-au pus o sticlă de whisky, o 
lanternă mică, pornită, și un walkie-talkie. 

— Cee?... 

O bucată de furtun cu gust de noroi îi apăsa gura. Pe 
când încerca să scuipe, Michael auzi un sunet ca de fier și 
ceva îi acoperi faţa. Apoi nu se mai auzi nimic altceva. 
Simţi în nări miros de lemn, haine noi și clei. Pentru 
moment, se gândi că e bine și cald. Apoi îl cuprinse panica. 

— Băieți, ce naiba?... 

În timp ce Pete îndrepta raza lanternei către sicriul din 
lemn de stejar, Robbo luă o șurubelniţă. 

— Doar nu aveţi de gând să îl înșurubaţi acolo? spuse 
Luke. 

— Cum să nu! răspunse Pete. 

— Crezi că așa ar trebui? 

— O să fie în regulă, spuse Robbo. Doar are tubul de 
respiraţie! 

— Eu chiar nu cred că ar trebui să îl prindem în șuruburi! 

— Ba sigur că trebuie, altfel ar putea să iasă! 

— Hei..., spuse Michael. 

Dar nu îl mai putea auzi nimeni acum. Și nici el nu mai 
auzea nimic, decât niște sunete vagi, ca niște zgârieturi, 
deasupra lui. 

Robbo se ocupă de fiecare din cele patru șuruburi pe 
rând. Era un sicriu clasa întâi, din lemn lucrat manual, cu 
mânere de alamă atașate, împrumutat de la serviciul de 
funeralii al unchiului său, unde, după mai multe schimbări, 
era acum angajat ca ajutor de îmbălsămător. Sicriul avea 
șuruburi bune, solide, de alamă. Se înșurubau ușor. 


Michael stătea cu fața în sus, cu nasul aproape 
atingându-i capacul de deasupra. În lumina lanternei 
văzuse că era așezat în ceva din satin de culoarea 
fildeșului. Incercă să lovească cu picioarele, dar nu avea 
suficient loc. Încercă să împingă capacul cu mâinile, dar 
nici așa nu putea. 

Calmându-se pentru câteva momente, realiză că stătea 
întins și că era într-un spaţiu închis. 

— Hei, fiţi atenţi, nu e amuzant! Ştiţi că sunt claustrofob! 
Alo! Vocea i se auzi în ecou, modificată ciudat. 

Pete deschise portiera, se urcă în mașină și aprinse 
farurile. La câţiva metri în faţa lor era mormântul săpat ieri, 
cu pământul adunat într-o parte și cu funiile de coborâre 
deja întinse. O bucată mare de tablă îndoită și două dintre 
cazmalele folosite erau puse într-o parte. 

Cei patru prieteni se apropiară de marginea mormântului 
și se lăsară pe vine. Dintr-o dată, erau toți conștienți că în 
viaţă nimic nu este așa cum pare. Acum, groapa din faţa 
lor părea mai adâncă și mai întunecată, aducând mult mai 
mult cu ceea ce era de fapt - un mormânt. 

Lanterna lumină fundul gropii. 

— Este apă, spuse Josh. 

— Doar un pic de apă de ploaie, replică Robbo. 

Josh se încruntă. 

— E prea multă, nu are cum să fie apă de ploaie. Cred că 
am lovit canalul de apă. 

— La naiba, spuse Pete. Ca vânzător de BMWuuri, 
indiferent că era la serviciu sau nu, părea întotdeauna 
pregătit pentru orice situaţie. 

— Nu e nimic, spuse Robbo. Doar câţiva centimetri. 

— Chiar am săpat noi atât de adânc? întrebă Luke, tânăr 
absolvent de Drept, căsătorit de curând, încă nepregătit să 
renunţe la tinereţe, dar care începea să accepte 
responsabilităţile Vicţii. 

— Este un mormânt, nu? spuse Robbo. Doar asta 
hotărâsem. 

Josh se uită la ploaia care se înteţea. 


— Dar dacă apa se ridică? 

— La naiba, omule! spuse Robbo. Am săpat ieri, iar în 
douăzeci și patru de ore s-a umplut doar câţiva centimetri. 
Nu avem de ce să ne îngrijorăm. 

Josh încuviinţă, gânditor. 

— Dar dacă nu mai putem să îl scoatem? 

— Bineînţeles că putem să-l scoatem, spuse Robbo. 
Trebuie doar să desfacem capacul. 

— Hai să terminăm odată, da? spuse Luke. 

— Chiar o merită, le reaminti Pete prietenilor săi. Mai ţii 
minte ce a făcut în ultima ta noapte de burlac, Luke? 

Luke nu avea cum să uite așa ceva. Se trezise din beţie 
într-un vagon de dormit dintr-un tren care mergea spre 
Edinburgh. Și consecinţa a fost că a ajuns în faţa altarului 
mai târziu cu patruzeci de minute. 

La fel, nici Pete nu avea cum să uite. În duminica 
dinaintea nunţii sale, s-a trezit îmbrăcat în lenjerie de 
dantelă, cu un vibrator legat de talie, încătușat pe podul 
Clifton Gorgede, de unde a fost salvat de echipa de 
pompieri. Ambele feste fuseseră ideile lui Michael. 

— Tipic pentru Mark, spuse Pete. Ticălosul! El e cel care a 
organizat totul și acum nici măcar nu este aici... 

— Vine și el. O să fie în următoarea cârciumă, știe drumul 
stabilit. 

— Da? 

— A sunat și este pe drum. 

— În Leeds se merge mai încet din cauza ceţii. Super! 
spuse Robbo. 

— Va fi la Royal Oak“ până când ajungem noi acolo. 

— Ticălosul! spuse Luke. Lipsește de la munca cea mai 
grea. 

— Şi de la distracţie! le aminti Pete. 

— Asta e distracţie? întrebă Luke. Să stăm în mijlocul 
pădurii, pe ploaia asta nenorocită? Distracţie? Doamne, ești 
jalnic! Să facă bine să vină și să ne ajute când îl scoatem 
pe Michael. 


+ „Stejarul Regal" (n. tr.). 


Ridicară sicriul în aer, se îndreptară clătinându-se către 
mormânt, apoi îl trântiră peste funii. Chicotiră când auziră 
sunetul înăbușit dinăuntru. 

Se auzi o lovitură puternică. 

Michael lovise cu pumnul în capac. 

— Hei! Gata, ajunge! 

Pete, care avea un walkie-talkie în buzunarul de la haină, 
îl scoase și îl porni. 

— Testare! Testare! 

In sicriu, se auzi vocea lui Pete. 

— Testare! Testare! 

— Gata cu gluma! 

— Relaxează-te, Michael! spuse Pete. Distrează-te! 

— Nenorociţilor! Lăsaţi-mă să ies! Trebuie să mă duc la 
baie! 

Pete opri staţia și o puse în buzunarul hainei sale de la 
Barbour. 

— De fapt, cum facem cu asta? 

— Apucăm funiile, spuse Robbo. Fiecare de la un capăt. 

Pete scoase din nou staţia și o porni. 

— înregistrăm asta, Michael! Apoi o opri din nou. 

Cei patru râseră. Apoi apucară câte o bucată de funie și 
traseră. 

— La naiba, ce greu e! spuse Luke încordându-se și 
ridicând. 

Încet, cu o smucitură, clătinându-l ca pe o barcă lovită, 
coborâră sicriul în groapă. Când acesta ajunse pe fundul 
gropii, abia îl mai puteau vedea din cauza întunericului. 

Pete îndreptă lanterna spre coșciug. În raza acesteia, 
întrezăreau tubul de respiraţie care ieșea prin gaura făcută 
în capacul sicriului. 

Robbo luă staţia de emisie. 

— Hei, Michael, ţi se vede penisul sculat! 
revista? 

— Gata, gluma s-a terminat! Acum lăsaţi-mă să ies! 

— Noi plecăm la un club de dans. Ce păcat că nu poţi 
veni și tu! Robbo opri staţia înainte ca Michael să poată 


A 


îți place 


spune ceva. Apoi, luă o cazma și începu să arunce pământ 
peste sicriu, râzând în timp ce se auzea cum se acoperă 
capacul. 

Scoţând un sunet de mobilizare, Pete luă altă cazma şi i 
se alătură lui Robbo. Pentru câteva momente cei doi 
lucrară din greu, până când nu se mai văzură decât câteva 
părţi din sicriu. Apoi, le acoperiră repede și pe acestea. 

Continuară amândoi cu spor din cauza băuturii, până 
când se strânseră câţiva centimetri buni de pământ 
deasupra sicriului. Tubul de respiraţie abia se mai zărea. 

— Hei! spuse Luke. Gata, opriți-vă! Cu cât puneţi mai 
mult pământ acum, cu atât va trebui să săpaţi peste două 
ore, când o să îl scoatem. 

— Este un mormânt, spuse Robbo. Asta faci cu un 
mormânt: îl acoperi cu pământ! 

Luke îi smulse cazmaua. 

— Destul! adăugă el ferm. La naiba, vreau să îmi petrec 
seara bând, nu săpând! 

Robbo încuviinţă, nevrând să supere pe cineva din grup. 
Transpirând din greu, Pete lăsă cazmaua jos. 

— Să nu crezi că o să îmi fac o carieră din asta! adăugă 
el. 

Așezară tabla ca un acoperiș deasupra gropii, apoi 
păstrară câteva momente de reculegere. Ploaia se auzea 
căzând pe metal. 

— Gata, am plecat! spuse Pete. 

Luke își băgă mâinile în buzunare, neîncrezător. 

— Suntem siguri de chestia asta? 

— Am fost de acord că îi vom da o lecţie, spuse Robbo. 

— Dar dacă se îneacă cu propria vomă sau se întâmplă 
altceva? 

— O să fie bine, nu e chiar atât de beat, spuse Josh. Hai 
să mergem! 

Josh se sui în spatele mașinii și Luke închise ușa. Pete, 
Luke și Robbo se suiră în faţă, apoi Robbo porni motorul. 
Merseră înapoi pe cărare jumătate de milă, apoi făcură la 
dreapta pe șoseaua principală. 


Porni stația de emisie. 

— Ce faci, Michael? 

— Băieți, fiți serioşi, chiar nu îmi place gluma asta. 

— Serios? Nouă ne place! spuse Robbo. 

Luke luă staţia. 

— Asta se cheamă pură răzbunare, Michael! 

Toţi patru hohotiră de râs. Acum era rândul lui Josh. 

— Michael, noi mergem la clubul acela fantastic, unde au 
cele mai frumoase femei, cu fundul gol, care ne dansează 
în poală. Chiar o să te oftici că pierzi asta. 

Vocea lui Michael se auzi ca un mormăit, plângăcioasă. 

— Putem să ne oprim, vă rog? Chiar nu îmi place asta. 

Prin parbriz, Robbo vedea luminile verzi ale semaforului 
care avertizau că drumul era în lucru. Acceleră. 

Luke strigă peste umărul lui Josh: 

— Michael, relaxează-te, ne întoarcem în vreo două ore! 

— Cum adică, două ore? 

Semnalele luminoase se schimbară în roșu. Nu era 
suficient timp pentru a opri. Robbo acceleră și mai tare. 

— Dă-mi aia! spuse el ridicând staţia și ţinând volanul 
doar cu o mână în timp ce lua o curbă. Se uită cu atenţie la 
receptor și apăsă butonul să vorbească. 

— Hei, Michael... 

— ROBBO! ţipă Luke. 

Se vedeau niște faruri care veneau drept spre ei. 

Faruri care îi orbeau. 

Apoi un sunet ca de trâmbiţă, puternic, îngrozitor. 

— ROBBBBBOOOOOODO! ţipă Luke. 

Robbo apăsă panicat pe frână și scăpă staţia de emisie. 
Volanul i se învârtea în mâini, în timp ce se uita disperat pe 
unde s-o ia. Copaci la dreapta, un excavator la stânga. lar 
farurile se apropiau cu viteza unui tren, orbindu-l. 


2 


Michael, cu capul învârtindu-i-se, auzi ţipete, apoi un 


sunet surd, ca și cum cineva ar fi scăpat stația de emisie 
pe jos. 

Apoi liniște. 

Apăsă pe butonul „pornit”. 

— Alo? 

Nu se auziră decât niște paraziți. 

— Alo? Hei, băieți! 

Tot nimic. Se uită cu atenţie la staţia de emisie-recepţie. 
Era un obiect scurt și gros, cu o carcasă tare, din plastic 
negru, cu două antene radio, una mai scurtă și alta mai 
lungă, pe care era inscripţionat „Motorola” deasupra 
difuzorului. Mai avea un buton de pornire-oprire, unul 
pentru volum, unul pentru schimbarea frecvenţelor, și o 
luminiţă verde care strălucea puternic. Michael se uită apoi 
la materialul alb care îi venea până aproape de ochi, 
luptându-se cu panica și începând să respire din ce în ce 
mai repede. Simţea din ce în ce mai tare că trebuie să 
meargă la toaletă. 

Unde naiba era? Și unde erau Josh, Luke, Pete, Robbo? 
Erau pe aproape, amuzându-se? Sau nenorociţii chiar au 
plecat la club? 

Panica i se mai domoli, în timp ce alcoolul își făcea 
efectul. Gândurile îi deveniră de plumb, învălmășite în cap. 
| se închiseră ochii și aproape că adormi. 

Deschise ochii. Din cauza satinului de culoare albă, care 
îi deranja ochii, simţea că îi vine să vomite. Vomită și totul 
veni peste el. Încă o dată. Înghiţi, închise ochii, simţi că 
ameţește și că sicriul se mișcă dintr-o parte în alta. Parcă 
nevoia de a merge la toaletă se estompa. Brusc, nici 
senzaţia de vomă nu mai era așa puternică. Era chiar 
confortabil aici. Plutea. Ca și cum ar fi fost într-un pat 
imens. 

| se închiseră ochii și adormi. 


Sub rafalele ploii, într-un Alfa Romeo vechi prins în 
traficul lent, Roy Grace stătea în întuneric bătând darabana 
cu degetele pe volan, aproape neauzind muzica de pe CD- 
ul cu Dido de la CD-player. Era încordat. Nerăbdător. 
Posomorât. 

Se simţea ca dracu'. 

Mâine trebuia să apară la tribunal și știa că intrase în 
bucluc. 

Luă o înghiţitură de apă Evian, puse dopul la loc și sticla 
înapoi în torpedou. „Hai odată!” zise el, cu degetele bătând 
și mai tare toba pe volan. Întârziase deja patruzeci de 
minute la întâlnire. Ura să întârzie, considera că e un semn 
de impoliteţe, ca și cum ai fi spus că „timpul meu este mai 
important decât al tău, așa că poţi să mai aștepți...” 

Dacă ar fi plecat de la birou cu un minut mai devreme, 
acum nu ar fi întârziat: ar fi răspuns altcineva la telefon, iar 
jaful celor doi puști, drogaţi cu cine știe ce naiba, asupra 
unui magazin de bijuterii din Brighton ar fi fost problema 
unui alt coleg, nu a lui. Acesta era unul dintre riscurile 
meseriei de poliţist - răufăcătorii nu aveau bunul simţ de a 
se conforma orelor de program. 

Ştia că nu ar fi trebuit să iasă în seara asta. Mai bine ar fi 
rămas acasă ca să se pregătească pentru mâine. Luă din 
nou sticla și mai bău niște apă. Îşi simţea gura uscată, 
parcă îl ardea și i se strânsese stomacul. 

În ultimii ani, prietenii îl trimiseseră la o grămadă de 
întâlniri cu necunoscute și de fiecare dată era un pachet de 
nervi înainte. Astăzi era mai nervos și, pentru că nu 
avusese timp să își facă duș și să se schimbe, nici nu se 
simțea prea confortabil. Toate planurile lui cum să se 
îmbrace fuseseră năruite de cei doi puștani. 

Unul din ei folosise o armă automată asupra unui poliţist 
ieșit din tură care se apropiase prea mult de magazinul de 
bijuterii. Din fericire, nu se dusese chiar așa de aproape. 
Roy văzuse, de mai multe ori decât și-ar fi dorit, care erau 
consecinţele atacului de la doar câţiva metri cu o armă 
automată asupra unei persoane. Putea să o schilodească 


A 


sau să îi facă o gaură ca o minge de fotbal în piept. 
Polițistul rănit era Bill Green, unul din cei pe care Grace îi 
cunoștea pentru că fuseseră de câteva ori în aceeași 
echipă la rugby. Se trăsese asupra lui de la douăzeci și 
cinci de metri. De la această distanţă, gloanţele ar fi putut 
dobori un fazan sau un iepure, dar nu și un ditamai 
atacantul din echipa de rugby, îmbrăcat în haină de piele. 
Bill Green fusese relativ norocos; haina îi apărase corpul, 
dar avea câteva gloanţe în faţă, unul chiar în ochiul stâng. 

Până când Grace a ajuns la locul faptei, cei doi puștani 
fuseseră arestaţi, după ce se răsturnaseră cu jeepul în care 
fugiseră. Era hotărât să îi acuze de tentativă de omor și jaf 
armat. Ura faptul că din ce în ce mai mulţi criminali din 
Regatul Unit foloseau arme și forţau un număr din ce în ce 
mai mare de polițiști să aibă arme asupra lor. Pe vremea 
tatălui său, un poliţist înarmat era de neimaginat. Acum, în 
unele orașe, faptul că forţele de ordine aveau arme în 
mașină era ceva obișnuit. Grace nu era o persoană 
răzbunătoare, dar din punctul lui de vedere, oricine trăgea 
asupra unui poliţist sau a unei persoane inocente merita să 
fie spânzurat. 

Traficul era încă aglomerat. Se uită la ceasul de la bordul 
mașinii, la ploaia care cădea, apoi din nou la ceas, la 
luminile de poziție ale mașinii din față; nenorocitul avea 
farurile de ceaţă aprinse, aproape orbindu-l. Își verifică și 
ceasul de la mână, sperând că acela al mașinii nu mergea 
bine. Insă funcţiona. Trecuseră zece minute și nu se 
mișcase cu mașina un centimetru. Așa cum nici din sens 
invers nu trecuse vreo mașină. 

Observă raze de lumină albastră în oglinda retrovizoare 
și în cele laterale. Apoi auzi o sirenă. O mașină a patrulei 
trecu cu zgomot. Apoi o ambulanţă. Altă mașină a patrulei 
trecu în plină viteză, urmată de două mașini de pompieri. 

La naiba, știa că se lucrează la drumul acesta de când 
trecuse pe aici în urmă cu două zile și își imaginase că 
acesta era motivul pentru care se întârzia. Dar acum își 
dădea seama că era vorba de un accident, iar mașinile de 


pompieri arătau că era vorba de ceva grav. 

Mai trecu o mașină de poliţie. Apoi altă ambulanţă, cu 
toate luminile aprinse, urmată de o mașină de tractare. 

Se uită din nou la ceas: 9.15. Ar fi trebuit să ajungă la 
întâlnire acum patruzeci și cinci de minute, tocmai în 
Tunbridge Wells, care se afla la douăzeci de minute 
distanță dacă n-ar fi fost aglomeraţie. 

Terry Miller, un inspector-detectiv, recent divorţat, din 
divizia lui Grace, îi tot vorbea de cuceririle lui de pe două 
site-uri de întâlniri si tot insista să se înscrie și Grace. El nu 
făcu asta, apoi, când începu să găsească în căsuţa sa de e- 
mail mesaje sugestive de la diferite femei, află plin de nervi 
că Terry Miller îl înscrisese pe un site numit U-Date fără să-l 
mai întrebe. 

Încă nu știa ce îl determinase să răspundă la unul dintre 
mesaje. Singurătatea? Curiozitatea? Dorinţa sexuală? Nu 
era sigur. În ultimii opt ani trecuse prin viaţă fără să simtă 
cum se duc zilele. Câteodată încerca să uite, iar în alte zile 
se învinuia că nu își aducea aminte. 

Sandy. 

Deodată, se simţi vinovat că se ducea la întâlnire. _ 

Din fotografie, femeia arăta superb, de nota zece. li 
plăcea și numele ei: Claudine. Ca orice nume franțuzesc, 
avea ceva exotic. Poza era tare! Păr de culoarea 
chihlimbarului, o faţă foarte simpatică, o bluză strâmtă 
care îi evidenția bustul periculos de mare, așezată în 
mijlocul patului cu o fustă scurtă, ridicată suficient de mult 
cât să arate că purta jartiere și că probabil nu mai avea 
altă lenjerie. 

Vorbiseră doar o dată la telefon și îl sedusese de la 
capătul celălalt al firului. Un buchet de flori pe care le 
cumpărase de la o benzinărie era așezat pe scaunul 
pasagerului. Luase trandafiri roșii; știa că e de modă veche, 
dar așa era o parte din el - un romantic demodat. Oamenii 
aveau dreptate, trebuia să meargă mai departe, într-un fel 
sau altul. Ar fi putut să numere întâlnirile pe care le 
avusese în aproape nouă ani pe degetele de la o mână. Pur 


și simplu nu putea să se gândească la faptul că ar mai 
putea exista un alt suflet-pereche pentru el. Că ar mai 
putea fi cineva care să se ridice la înălțimea lui Sandy. 

Poate că în seara asta senzaţia i se va schimba. 

Claudine Lamont. Un nume drăguţ, o voce drăguță. 

„Oprește naibii farurile alea de ceaţă!” 

Mirosi aroma dulceagă a florilor. Spera ca și el să 
miroasă bine. 

În lumina ce venea de la maşina sa și de la farurile de 
poziție ale mașinii din faţă, se uită în oglindă, nu prea sigur 
de ce se aștepta să vadă. Şi văzu o persoană tristă. 

„Trebuie să mergi mai departe.” 

Mai luă o gură de apă. „Mda.” 

Peste doar două luni împlinea treizeci și nouă de ani. Și 
tot peste două luni va fi și o altă aniversare. Pe 26 iulie, 
Sandy făcea nouă ani de când nu mai era. De când 
dispăruse pur și simplu, la aniversarea de treizeci de ani. 
Fără niciun bilet. Și fără ca nimic din ce era al ei să 
lipsească, cu excepţia poșetei. 

După șapte ani de la dispariţie, poţi declara pe cineva 
mort în mod legal. Mama sa, de pe patul de spital, înainte 
de a muri de cancer, sora sa, cei mai buni prieteni, 
psihiatrul, toţi îi spuseseră să facă asta. In nici un caz. 

John Lennon spusese: „Viaţa e lucrul acela care ţi se 
întâmplă când tu ești prea ocupat să îţi faci alte planuri.” 
Era al naibii de adevărat. 

Întotdeauna își spusese că până la treizeci și șase de ani 
el și Sandy vor avea o familie. Visase întotdeauna să aibă 
trei copii, doi băieţi și o fată - ar fi fost ideal - și să-și 
petreacă weekendurile împreună. Vacanţe în familie. Mers 
la plajă. Călătorii în locuri amuzante. Jocuri cu mingea. 
Reparat lucruri. Rezolvarea temelor de la școală. Spălatul. 
Toate lucrurile plăcute pe care le făcuse el cu părinţii. 

În loc de asta, se irosea într-o frământare interioară care 
nu îi dădea pace nici chiar atunci când reușea să adoarmă. 
Era Vic sau moartă? încerca să afle lucrul acesta de opt ani 
și nouă luni și nu era mai aproape de adevăr decât fusese 


atunci când începuse să caute. 

In afara serviciului, viaţa era lipsită de sens. Fusese 
incapabil, sau nu își dorise, să aibă o altă relaţie. Fiecare 
întâlnire la care se dusese fusese un dezastru. Câteodată i 
se părea că singurul lui tovarăș de viață era peștișorul 
auriu, Marlon. Il câștigase în urmă cu nouă ani la un târg, 
după ce trăsese la ţintă. De atunci, acesta mâncase orice 
Victate pe care i-o adusese drept tovarăș. Marlon era o 
creatură ursuză, antisocială. De aceea probabil se plăceau 
unul pe celălalt, se gândea Roy. Erau din aceeași categorie. 

Câteodată își dorea să nu fi fost poliţist, să fi avut un 
serviciu mai puţin solicitant, de unde să plece la ora 17, 
apoi să meargă la bar, pe urmă acasă și să se uite la 
televizor. 

O viaţă normală. Dar nu s-a putut abţine. Avea o genă de 
încăpățânare sau determinare, sau mai multe gene, ca 
tatăl lui, care îl determinase să urmărească neîncetat 
faptele, adevărul. Din cauza acestor gene urcase în ierarhie 
până la gradul de detectiv-căpitan. Dar toate astea nu îi 
aduseseră nici un pic de liniște sufletească. 

Se studie în oglindă. Zâmbi dublului reflectat, cu părul 
tuns scurt, perie, cu nasul lovit și deformat după ce și-l 
spărsese într-o bătaie pe când patrula, ceea ce îi dădea 
aspectul unui luptător pe bani retras din arenă. 

La prima întâlnire, Sandy îi spusese că are ochii lui Paul 
Newman. li plăcuse lucrul acesta la ea. Erau un milion de 
lucruri care îi plăceau la ea. Faptul că iubea totul la el, 
necondiţionat. 

Roy Grace știa că nu impresiona din punct de vedere 
fizic. La cei un metru șaptezeci și șapte ai săi, în urmă cu 
nouăsprezece ani fusese cu doar cinci centimetri peste 
limita minimă de admitere în poliţie. Dar, în ciuda dragostei 
lui pentru băutură, a unei pasiuni pentru ţigări, după multe 
antrenamente în sala de sport a secţiei de poliţie, reușise 
să își modeleze un corp frumos pe care îl menținea 
alergând treizeci de kilometri pe săptămână și jucând 
ocazional rugby - de obicei pe flanc. 


21.20. 

La dracu'! 

Nu avea niciun chef să stea până târziu. Nu avea nevoie 
de așa ceva. Nu își permitea asta. Mâine trebuia să se 
prezinte la tribunal și avea nevoie de un somn lung. Gândul 
la examinarea interactivă de mâine îi stârni tot felul de 
senzaţii neplăcute. 

Dintr-odată, deasupra lui se văzu o lumină și auzi 
zgomotul făcut de un elicopter. După un moment, lumina 
se depărtă și văzu elicopterul coborând. 

Formă un număr pe mobil și i se răspunse aproape 
imediat. 

— Bună, aici detectivul Grace. Sunt într-un ambuteiaj pe 
strada A26, la sud de Crowborough, se pare că a fost un 
accident undeva în fața mea. Poate să îmi dea cineva vreo 
informaţie? 

| se făcu legătura cu camera de operaţiuni din unitatea 
centrală. Răspunse o voce de bărbat. 

— Bună ziua, detectiv Grace. A avut loc un accident grav. 
Avem informaţii că există persoane rănite. Drumul va mai fi 
blocat pentru o vreme; ar fi mai bine să întorci și să o iei pe 
altă rută. 

Roy Grace îi mulțumi și închise. Apoi scoase agenda din 
buzunarul cămâășii, căută numărul lui Claudine și îi trimise 
un mesaj. 

Femeia îi răspunse aproape imediat, spunându-i că nu 
este nici o problemă, poate să ajungă oricând. 

Lucrul acesta îl făcu să o placă și mai mult. 

Și îl ajută să uite de ziua de mâine. 


4 


Plimbări de genul acesta cu mașina nu aveau loc prea 
des, dar când se întâmpla, ce îi mai plăceau lui Davey! 
Stătea cu centura pusă pe scaunul din faţă, de lângă tatăl 
său, în timp ce mașina de poliţie le deschidea drumul, cu 


luminile albastre pâlpâind, cu sirenele urlând „nino, nino” 
pe contrasens, depășind kilometri întregi de mașini care 
așteptau. Mamă, asta era la fel de frumos ca la cursele de 
la târg la care îl ducea tatăl său sau ca la cele de la Alton 
Towers, și altele mai bune nici că existau! 

- Daaaa! ţipă el, exuberant. Davey era înnebunit după 
emisiunile cu polițiști americani de la televizor, și de aceea 
îi plăcea să vorbească cu accent american. Uneori era din 
New York. Altă dată era din Missouri. Câteodată din Miami. 
Dar de cele mai multe ori era din Los Angeles. 

Phil Wheeler, o matahală de bărbat, cu stomacul umflat 
de la bere, îmbrăcat în uniforma de serviciu cu pantaloni 
din denim maro, cu ghete tocite și cu o căciulă neagră, 
zâmbi către fiul său. Cu mulţi ani în urmă, pe soţia lui o 
lăsaseră puterile să mai aibă grijă de fiul lor, Davey, iar în 
ultimii șaptesprezece ani îl crescuse singur. 

Mașina de poliție încetinise, trecând pe lângă un șir de 
buldozere. Mașina de tractare avea scris pe ambele părți 
laterale „Tractări Auto Wheeler”, iar cele două girofaruri de 
pe cabină erau de culoarea chihlimbarului. Prin parbriz se 
vedea cum macaraua luminată ridică întâi partea din spate 
a dubitei Tranzit făcută praf și încă parţial înfiptă sub bara 
de protecţie a camionului cu ciment, iar apoi cum ridică 
restul mașinii strivite ca o cutie de cola ce zăcea aruncată 
în gardul viu de pe marginea drumului. 

Fascicule de lumină albastră luminau pe asfaltul umed și 
pe marginea lucioasă a drumului, acoperită de iarbă. Mașini 
de pompieri, de poliţie și o ambulanţă mai erau încă la 
locul accidentului, iar o mulţime de oameni, pompieri și 
polițiști, majoritatea îmbrăcaţi în haine reflectorizante, 
stăteau în jur. Unul dintre polițiști mătura sticla de pe 
șosea. 

Se văzu blitz-ul unui aparat de fotografiat folosit de un 
polițist. Doi detectivi de la secția de accidente împrejmuiau 
locul cu bandă. Resturi de metal și de sticlă străluceau 
peste tot. Phil Wheeler văzu împrăștiate pe jos o cheie 
pentru roţi, un preș auto și o jachetă. 


— Chiar că arată ca naiba, tată! spuse băiatul cu accent 
din Missouri de data asta. 

— Chiar foarte rău. 

Phil Wheeler văzuse multe la viaţa lui și nimic nu îl mai 
putea șoca. Văzuse aproape orice tip de accident l-ar fi 
putut avea cineva într-o mașină. Una dintre imaginile pe 
care și le amintea cel mai des era aceea a unui om de 
afaceri decapitat, îmbrăcat încă în costum, cu cravată, 
prins în ceea ce mai rămăsese din mașina Ferrari pe care o 
conducea. 

Davey, care abia împlinise douăzeci și șase de ani, era 
îmbrăcat la modă: o șapcă New York Yankees cu cozorocul 
întors, o jachetă din lână peste cămașa cadrilată, blugi și 
niște ghete uriașe. Lui Davey îi plăcea să se îmbrace ca 
americanii de la televizor. Băiatul se comporta ca la șase 
ani, iar acest lucru nu avea să se schimbe vreodată, în 
schimb, avea o forţă fizică supraumană, care devenea 
foarte folositoare în cazuri de urgenţă. Davey putea să 
îndoaie o bară de metal cu mâinile goale. Odată, ridicase 
de unul singur o mașină care lovise o motocicletă. 

— Foarte rău, constată el. Să înţeleg că sunt și oameni 
morţi, tată? 

— Să sperăm că nu, Davey. 

— Dar ar putea fi? 

Un poliţist de la circulaţie, cu o șapcă cu cozoroc și vestă 
fosforescentă se apropie de geamul din partea șoferului. 
Phil cobori geamul și îl recunoscu pe polițist. 

— Bună seara, Brian. Arată cam urât aici. 

— Trebuie să vină o macara pentru camion. Te descurci 
tu cu dubiţa? 

— Nici o problemă. Ce s-a întâmplat? 

— Duba și camionul s-au izbit frontal. Trebuie să ducem 
duba la poliţie. 

— Consideră treaba făcută. _ 

Davey își luă lanterna și cobori din cabină. In timp ce 
tatăl său vorbea cu polițistul, el cerceta terenul, uitându-se 
la urmele de ulei și de spumă de pe șosea. Apoi se uită 


atent la ambulanţa înaltă, pătrăţoasă, cu interiorul luminat 
în spatele perdelelor trase la geamuri, întrebându-se ce se 
întâmpla înăuntru. 

Abia după aproape două ore au reușit să adune toate 
bucăţile din dubiţă și să o lege bine de platformă. Tatăl lui 
și polițistul se depărtară puţin. Phil își aprinse o ţigară cu 
bricheta lui Zippo. Davey îi urmă exemplul, răsucind o 
țigară și aprinzând-o tot cu o brichetă Zippo. Ambulanţa și 
aproape toate celelalte mașini de intervenţie plecaseră, iar 
o macara imensă ridica partea din faţă a camionului, până 
când roţile nu mai atinseră pământul. Roata din partea 
șoferului era turtită rău de tot. 

Ploaia se mai oprise și o lună timidă se ițea printre nori. 
Tatăl său și Brian vorbeau acum despre pescuit - despre 
cea mai bună metodă de a prinde un crap în perioada 
aceasta a anului. Deja plictisit și simțind nevoia să meargă 
la toaletă, Davey cobori pe marginea drumului, trăgând din 
ţigară și uitându-se prin aer după lilieci. Îi plăceau liliecii, 
șoriceii, șobolanii, tot felul de creaturi de genul acesta. De 
fapt, îi plăceau toate animalele. Animalele nu râdeau 
niciodată de el așa cum făceau oamenii atunci când se 
ducea la școală. Poate că va merge la vizuina bursucilor 
când se vor întoarce acasă. Îi plăcea să stea în lumina lunii 
și să-i privească cum se zbenguie. 

Jucându-se cu lumina lanternei, merse înspre tufișuri, își 
trase fermoarul și se ușură peste o grămadă de urzici. 
Chiar când termina, auzi o voce, chiar în faţa lui, speriindu-l 
ca dracu'. 

— Alo?? 

O voce răgușită, fantomatică. 

Davey sări. 

Apoi auzi vocea din nou. 

— Alo? 

— La naiba! Lumină cu lanterna cât mai mult în întuneric, 
dar nu văzu pe nimeni. 

— Alo? repetă el. Câteva minute mai târziu auzi vocea 
din nou. 


— Alo? Hei, voi! Josh? Luke? Pete? Robbo? 

Davey îndreptă lanterna spre stânga, apoi spre dreapta, 
pe urmă în faţă, dar nu văzu pe nimeni. Se auzi un sunet ca 
un fâsâit și văzu o coadă de iepure trecând prin dreptul 
razei de lumină, apoi nimic. 

— Hei, ce e asta? 

Liniște. 

Un fâsâit ca de paraziți. Un pocnet. Apoi, la numai câţiva 
metri la dreapta, auzi vocea din nou. 

— Alo? Alo? Alo? 

Ceva străluci într-un tufiș. Se aplecă. Era un radio cu 
antenă. Se uită cu mai multă atentie la el și își dădu seama 
bucuros că era un walkie-talkie. 

Indreptă lanterna către aparat, uitându-se ceva timp la 
el, prea emoţionat ca să îl atingă. Apoi îl ridică de la 
pământ. Era mai greu decât părea la prima vedere și era 
rece și ud. Sub un buton mare și verde putea citi cuvântul 
„Vorbire”. 

Apăsă pe el și spuse: 

— Alo! 

O voce îi răspunse imediat: 

— Ce e asta? 

Apoi altă voce se auzi de departe, strigându-l: 

— Davey! 

Era tatăl lui. 

— Vin! răspunse el. 

Din mers, apăsă din nou butonul verde. 

— Eu sunt Davey! Tu cine ești? întrebă el. 

— Davey! repetă tatăl său, apăsat. 

Speriat, Davey scăpă staţia din mână. Aceasta se izbi de 
pământ, i se sparse carcasa și bateriile se împrăștiară. 

— Vin, ţipă el. 

Se aplecă, luă staţia și o îndesă pe furiș în buzunarul 
jachetei. Apoi ridică și bateriile și le puse în celălalt 
buzunar. 

— Vin, tată! ţipă el din nou. Am făcut și eu un pipi! 

Și se întoarse la camion, cu mâinile în buzunare, astfel 


încât să nu se vadă că are ceva în ele. 


5 
Michael apăsă butonul „vorbire”. 
— Davey? 
Liniște. 


Apăsă din nou pe buton. 

— Davey? Hei! Davey? 

Tăcere. Liniște deplină deasupra lui și sub el și peste tot. 
Încercă să își miște braţele, dar oricât de tare împinse, 
pereţii rămaseră nemișcaţi. Încercă să își depărteze 
picioarele, dar se lovi de aceiași pereţi rezistenți, neclintiţi. 
Puse stația de emisie pe piept și împinse peretele îmbrăcat 
în satin de deasupra sa. Dar era ca și cum s-ar fi opintit 
într-un perete de beton. 

Apoi, ridicându-se cât putea de mult, prinse tubul de 
cauciuc roșu și se uită prin el, dar nu putu vedea nimic. 
Strânse mâna în jurul tubului, îl trase spre gură și încercă 
să fluiere; sunetul era însă patetic. 

Se lăsă din nou pe spate. Il durea capul și simțea o 
nevoie urgentă de a urina. Apăsă din nou pe buton. 

— Davey! Davey, trebuie sa fac pipi! Davey! 

Din nou liniște. 

După mulţi ani de navigat pe mare, avea ceva 
experienţă în privinţa staţiilor de emisie-recepţie. „Incearcă 
pe altă frecvenţă”, se gândi el. Găsi butonul de schimbare 
a frecvenţelor, dar nu funcţiona. Apăsă mai tare, dar tot nu 
funcţiona. Apoi își dădu seama de ce nu funcţiona: fusese 
lipit astfel încât el să nu poată schimba frecvențele și să nu 
poată emite pe frecvenţa 16, care era unda internaţională 
pentru apeluri de urgenţă. 

— Hei! Este suficient, nenorociţilor, sunt disperat! 

Atât cât putea să se miște, reuși să ducă staţia aproape 
de ureche și ascultă. 

Nimic. 


Puse staţia pe piept, apoi, încet, cu greutate, reuși să 
ducă mâna până în buzunarul jachetei și să scoată 
telefonul mobil acoperit cu material rezistent la apă, pe 
care Ashley i-l dăduse să-l aibă când naviga. Lui îi plăcea 
pentru că era diferit de telefoanele mobile pe care le avea 
lumea de obicei. Apăsă pe un buton și se lumină ecranul. li 
crescură speranţele, apoi urmă dezamăgirea. Telefonul nu 
avea semnal. 

— La naiba! 

Umblă prin agendă până când ajunse la Mark, numele 
partenerului său de afaceri. 

„Mark Mobil.” 

În ciuda lipsei semnalului, apăsă pe butonul de apelare. 

Nu se întâmplă nimic. 

Apoi încercă la Robbo, la Pete, la Luke, la Josh, devenind 
din ce în ce mai disperat. 

Apoi apăsă din nou pe butonul de vorbire al staţiei de 
emisie. 

— Băieți! Mă auziţi? La dracu', știu că mă auziţi! 

Nimic. 

Pe ecranul telefonului Ericsson se vedea că este ora 
11.13. 

Ridică mâna stângă până când reuși să vadă ceasul: 
11.14. 

Încercă să își aducă aminte când se uitase ultima oară la 
ceas. Trecuseră mai bine de două ore. Inchise ochii. Se 
gândi câteva minute, încercând să își dea seama ce se 
întâmplă. În lumina strălucitoare a lanternei putea să vadă 
sticla îndreptată spre faţa lui și revista cu coperte lucioase. 
Trase revista aproape de piept, apoi o aduse până în 
dreptul feţei și aproape se sufocă din cauza sânilor mari și 
lucioși care se vedeau aproape neclari de la distanţa aceea 
mică. 

„Nenorociţii!” 

Ridică staţia de emisie și apăsă butonul pentru vorbire 
încă o dată. 

- Foarte amuzant! Acum lăsaţi-mă să ies, vă rog! 


Nimic. 

Cine naiba era Davey? 

Avea gâtul uscat și simţea nevoia să bea o gură de apă. 
Capul i se învârtea. Işi dorea să fie acasă, în pat cu Ashley. 
Dar băieţii vor veni peste câteva minute. Nu trebuia decât 
să aștepte. Mâine, o să le vină el de hac. 

Greaţa pe care o simţise mai devreme îi revenea. Închise 
ochii. Înota. Aluneca. Adormi din nou. 


6 


După un zbor nenorocit, cu o întârziere de cinci ore și 
jumătate față de ora normală de aterizare, întreg avionul 
se zdruncină cu un zgomot răsunător în timp ce roţile se 
loveau de asfalt. Pe măsură ce avionul își reducea viteza cu 
rapiditate, Mark Warren, epuizat și nemulțumit, așezat pe 
un scaun înghesuit, cu centura de siguranţă întinsă peste 
stomacul care îl durea de la prea mulţi covrigei și de la o 
musaca pe care regreta că o mâncase, se uită pentru 
ultima oară la poza unui Ferrari 365 din revista Autocar. 

„Te vreau, iubito”, își zise în gând. „Te vreau atât de 
tare! Da, te vreau!” 

De la geam se vedeau luminile de pe pista de aterizare, 
estompate din cauza ploii. Se auzi vocea pilotului, foarte 
amabilă, cerându-și scuze din nou și dând vina pe ploaie 
pentru întârziere. 

A dracului ploaie! A dracului vreme din Anglia! Mark visa 
la un Ferrari roșu, la o casă în Marbella, la o viaţă sub 
razele soarelui și la cineva alături de care să împartă 
această viaţă. O doamnă foarte specială. Dacă negocierile 
pentru proprietatea din Leeds mergeau bine, va fi cu un 
pas mai aproape de casă și de mașină. Cât despre doamnă, 
asta era altă problemă. 

Obosit, își desfăcu centura de siguranţă, trase servieta 
de sub scaun și puse revista înăuntru. Apoi se ridică, 
amestecându-se printre celelalte persoane din avion, cu 


nodul de la cravată strâmb. Îşi luă haina din dulăpiorul de 
bagaje de deasupra scaunului, prea obosit ca să îi mai pese 
de cum arăta. 

Spre deosebire de partenerul său de afaceri care se 
îmbrăca întotdeauna neglijent, Mark avea mereu o ţinută 
îngrijită. Dar, ca și părul lui blond tuns cu atenţie, hainele 
aveau o croială prea clasică pentru cei douăzeci și opt de 
ani pe care îi avea, fiind de obicei atât de curate, încât 
păreau scoase din cutie. Îi plăcea să pară un antreprenor 
bogat, dar, în realitate, oriunde se ducea, era în mod 
invariabil văzut ca un individ care se află acolo cu scopul 
de a vinde ceva cuiva. 

Ceasul arăta 23.48. Își deschise mobilul. Dar înainte de a 
da orice telefon, bateria scoase un sunet de avertizare și 
ecranul se înnegri. Puse telefonul la loc în buzunar. La 
naiba, era prea târziu acum. Tot ce își dorea era să ajungă 
acasă și să se bage în pat. 

O oră mai târziu își parca mașina argintie, un BMW X5, în 
subsolul clădirii Van Allen. Luă liftul până la etajul patru și 
intră în apartament. 

Făcuse un adevărat efort financiar pentru a cumpăra 
apartamentul, dar însemnase un pas înainte. Era o clădire 
impozantă, în stil Deco, pe malul mării în Brighton, în care 
locuiau o grămadă de celebrităţi. Clădirea avea stil. Dacă 
stăteai în clădirea Van Allen însemna că ești cineva. Şi 
dacă erai cineva, însemna că ești bogat. Toată viaţa lui, 
Michael avusese un singur ţel: să fie bogat. 

Mergând prin sufrageria spațioasă, văzu că luminiţa 
telefonului fix arăta că primise mesaje. Hotări să ignore 
mesajele pentru moment, lăsă jos servieta și puse mobilul 
la încărcat. Apoi merse direct la bar și își turnă într-un 
pahar două degete de whisky Balvenie. Se îndreptă spre 
fereastră și se uită la traficul încă aglomerat, în ciuda 
vremii și a orei târzii. În zare se vedeau luminile 
strălucitoare ale Palatului Pier și întunericul ca de cerneală 
al mării. 

Dintr-o dată, telefonul ţiui strident. Mesaje. Luă telefonul 


și se uită la ecran. La naiba. Paisprezece mesaje! 

Cu telefonul la încărcat, formă numărul de la căsuţa 
vocală. Primul mesaj era de la Pete care îl întreba unde 
este, la ora 19 seara. Al doilea era de la Robbo, la 19.45, 
spunându-i că merg în alt bar numit Lamb at Ripe. Al 
treilea mesaj era de la Luke și de la Josh, care păreau 
foarte beţi, iar pe fundal se auzea Robbo. Se mutau de la 
ultimul bar la un altul de pe strada Uckfield, numit The 
Dragon. 

Următoarele două mesaje erau de la un agent imobiliar 
referitor la proprietatea din Leeds și de la avocatul firmei. 

Al șaselea mesaj îl primise la ora 23.05 de la Ashley, care 
părea foarte supărată. Tonul vocii ei îl îngrijoră. De obicei, 
Ashley era extrem de calmă. 

— Mark, te rog să mă suni imediat ce primești mesajul 
acesta, îi spuse ea cu accentul moale, distinct, din nordul 
Americii. 

Ezită, apoi ascultă următorul mesaj. Era tot de la Ashley, 
de data asta panicată. Apoi, din zece în zece minute alte 
mesaje, tot de la Ashley. Al zecelea mesaj era de la mama 
lui Michael. Și ea părea înnebunită. 

— Mark, ţi-am lăsat un mesaj și pe telefonul de acasă. Te 
rog, sună-mă când le asculţi, nu contează la ce oră. 

Michael se opri puţin. „Ce naiba s-a întâmplat?” 

Și următorul mesaj era tot de la Ashley. Părea aproape 
isterică. 

— Mark, s-a întâmplat un accident groaznic. Pete, Robbo 
și Luke sunt morţi. Josh este pus la aparate la spital, la 
terapie intensivă. Nimeni nu știe unde este Michael. Te rog, 
Mark, sună-mă imediat ce primești mesajul. 

Mark mai ascultă o dată mesajul, nevenindu-i să creadă 
ce auzise. Se așeză încet pe braţul canapelei. 
„Dumnezeule!” 

Apoi ascultă restul mesajelor. Identice, de la Ashley - și 
de la mama lui Michael. „Sună. Sună. Te rugăm, sună.” 

Își termină băutura, apoi își mai turnă una, de data asta 
mai mult, și se îndreptă spre fereastră. Prin reflecţia sa în 


geam se uită din nou la peisaj, la trafic și la mare. Spre linia 
orizontului putea vedea două luminiţe, probabil de la un 
vas de marfă sau de la un petrolier care trecea Canalul. 

Își zise: „Aș fi fost și eu implicat în accidentul acesta, 
dacă avionul nu ar fi întârziat.” 

Dar mergea cu gândul încă mai departe. 

Bău din whisky, apoi se așeză pe canapea. După câteva 
minute, telefonul de acasă sună din nou. Se îndreptă spre 
el și se uită la ecran. Era numărul lui Ashley. Sună de patru 
ori, apoi se opri. Câteva momente mai târziu, sună și 
telefonul mobil. Era tot Ashley. Ezită, apoi apăsă pe un 
buton și trimise apelul către căsuţa vocală. Apoi închise 
telefonul, se întinse pe spate și legănă paharul în mână. 

Cuburile de gheaţă zăngăniră în pahar; își dădu seama 
că îi tremură mâinile; de fapt, tremura tot. Se duse la 
combina muzicală și puse un CD cu Mozart. Asta îl ajuta 
întotdeauna să gândească. Și dintr-odată, avea la ce să se 
gândească. 

Se întinse din nou, se uită fix la paharul cu whisky, 
concentrându-se asupra cuburilor de gheaţă de parcă ar fi 
fost niște zaruri ale destinului. Abia după o oră își luă 
telefonul și apelă un număr. 


7 


Convulsiile se repetau din ce în ce mai des acum. Michael 
își strânse coapsele tare, își tinu respiraţia și închise ochii. 
Doar așa mai era în stare să nu se ușureze în pantaloni. Nu 
putea să facă asta, nu suporta gândul că vor râde 
nenorociţii când se vor întoarce si vor vedea că a făcut pe 
el. 

Dar deja se simţea rău din cauza claustrofobiei. | se 
părea că satinul alb se strânge în jurul lui, atingându-i fața 
din ce în ce mai mult. 

În lumina lanternei, se uită la ceasul care arăta ora 2.47 
noaptea. 


„La naiba!” 

Ce dracu' făceau? Două și patruzeci și șapte. Unde dracu' 
erau? Își beau creierii în vreun club de noapte? 

Îl durea capul, avea gura uscată. Se uită fix la satinul alb, 
cu picioarele strânse, încercând să stăpânească durerea 
ce-l cuprindea pornind de la vezica urinară. Nu știa cât timp 
mai putea rezista. 

Frustrat, izbi cu pumnul în capacul sicriului și urlă: 

— Hei! Ticăloșilor! 

Se uită din nou la telefonul mobil. Nu avea semnal. Nu 
luă în seamă acest lucru, căută în agendă numărul lui Luke 
și formă. Din telefon se auzi un sunet ascuţit, apoi citi pe 
ecran „în afara ariei de conectare”. 

Apoi scotoci după staţia de emisie, o porni și își strigă din 
nou prietenii. Apoi rosti numele persoanei pe care și-o 
amintea vag. 

— Davey? Hei, Davey? 

Dar nu se auzeau decât paraziţii. 

Avea gura uscată și simţea o nevoie puternică să bea 
apă. Oare îi lăsaseră și niște apă? încercă să ridice capul 
câţiva centimetri, cât să nu se lovească de capac, văzu 
sticla și se așeză la loc. Era o sticlă de whisky Grouse. 

Dezamăgit, rupse sigiliul, desfăcu capacul și luă o 
înghiţitură. Pentru un moment, simţi lichidul ca un balsam 
în gură, care se transformă însă curând în foc, arzându-i 
cerul gurii, apoi gâtul. Dar aproape imediat se simţi un pic 
mai bine. Mai luă o înghiţitură. Se simţi și mai bine, apoi 
mai luă încă una înainte de a pune capacul la loc. 

închise ochii. Nu îl mai durea capul atât de tare, iar 
nevoia de a face pipi scăzuse. 

— Ticăloșii... murmură el. 


8 


Ashley arăta ca o fantomă. Părul lung, castaniu, încadra 
o faţă la fel de lipsită de culoare ca aceea a pacienţilor 


așezați între perfuzii, ventilatoare și monitoare pe paturile 
din salonul de spital din spatele ei. Se sprijinea de 
tejgheaua de la infirmeria salonului de terapie intensivă a 
Spitalului Municipal Sussex. Însă Mark găsea că 
vulnerabilitatea o făcea și mai frumoasă. 

Ameţit după o noapte nedormită, într-un costum bine 
croit și cu pantofi Gucci negri, imaculaţi, ajunse lângă 
Ashley, o luă în braţe și o strânse cu putere. Se uită la 
automatul de cafea, la aparatul pentru apă și la telefonul 
cu cartelă din salonul de așteptare. Întotdeauna spitalele îi 
dădeau fiori. Era așa de când venise în vizită la tatăl său 
care avusese un atac de cord ce aproape îl omorâse, de 
când îl văzuse pe omul acela atât de puternic doborât, 
jalnic, nefolositor și speriat. O strânse pe Ashley în braţe 
mai mult pentru el decât pentru ea. Aproape de capul ei, o 
linie verde clipea pe ecranul unui calculator. 

Ashley se agăţă de el ca și cum ar fi fost singura barcă 
de salvare în mijlocul oceanului furtunos. 

— Mark, îi mulţumesc lui Dumnezeu că ești aici. 

Una dintre infirmiere vorbea preocupată la telefon; părea 
că discută cu un membru al familiei sau cu cineva din 
spital. Cealaltă infirmieră, din spatele tejghelei, mai 
aproape de ei, scria ceva la calculator. 

— Este îngrozitor! spuse Mark. De necrezut! 

Ashley sughiţă, înghițind cu greu. 

— Dacă nu ar fi fost întâlnirea și tu ai fi fost... 

— Ştiu. Nu pot să nu mă gândesc la asta. Ce face Josh? 

Părul lui Ashley mirosea a proaspăt spălat, iar în 
răsuflarea ei se simţea o aromă de usturoi, pe care Mark 
abia o sesiză. Fetele avuseseră o petrecere noaptea 
trecută într-un restaurant italian. 

— Nu prea bine. Zoe este cu el. 

Arătă cu degetul și Mark se uită într-acolo, peste câteva 
paturi, ventilatoare și monitoare digitale, până în capătul 
salonului, unde o putea vedea stând pe un scaun pe soţia 
lui Josh. Era îmbrăcată cu un tricou alb, un sacou și 
pantaloni largi, aplecată deasupra patului, cu buclele 


blonde, dezordonate, acoperindu-i fața. 

— Michael încă nu a apărut. Mark, unde este? Pentru 
numele lui Dumnezeu, chiar nu stii? 

După ce terminase convorbirea, telefonul sună din nou și 
infirmiera începu iarăși să discute. 

— Nu știu nimic, spuse el. N-am nici cea mai mică idee. 

Ashley se uită pătrunzător la el. 

— Dar voi aţi plănuit chestia asta de săptămâni. Lucy 
spunea că o să vă răzbunaţi pe Michael pentru toate 
glumele neplăcute pe care vi le-a făcut înainte să vă 
căsătoriți. 

Când făcu un pas în spate și își dădu la o parte părul de 
pe frunte, Mark observă că i se scursese rimelul. Ashley îsi 
sterse ochii cu mâneca. 

— Poate că băieţii s-au răzgândit în ultimul moment, 
spuse el. Evident, au avut tot felul de idei, cum ar fi să îi 
pună ceva în băutură și să îl trimită cu un avion undeva, 
dar am reușit să îi conving să nu facă asta; sau cel puţin 
așa am crezut. 

Ashley zâmbi timid în semn de recunoștință. 

El ridică din umeri. 

— Stiam cât de îngrijorată erai că băieţii vor face o 
prostie. 

— Eram disperată. Ashley se uită la infirmieră, apoi își 
trase nasul. Deci unde este? 

— Sigur nu era în mașină? 

— In mod sigur nu. Am sunat la poliţie. Ei spun că... ei 
spun... Începu să plângă cu sughiţuri. 

— Ce spune poliţia? 

Într-un acces de supărare, Ashley spuse: 

— N-o să miște un deget. 

Sughiţă din nou de câteva ori, încercând să se abţină. 

— Spun că au căutat pe toată suprafaţa din jurul locului 
unde s-a întâmplat accidentul și nu au dat de nici o urmă a 
lui și că probabil doarme pe undeva, încercând să se 
trezească din beţie. 

Mark așteptă ca ea să se calmeze, dar Ashley nu încetă 


din plâns. 

— Poate că așa și este. 

Ea își scutură capul. 

— Mi-a promis că nu o să se îmbete. 

Mark se uită cu subînţeles la ea. După un moment, 
Ashley încuviinţă. 

— Asta a fost seara burlacilor, nu? Asta faceţi voi, băieții, 
în ultima noapte de burlăcie, nu? Vă faceţi praf. 

Mark se uită în jos la mocheta gri. 

— Să mergem să vedem ce face Zoe, spuse el. 

Ashley îl urmă prin salon, mergând încet câţiva 
centimetri în urma lui. Zoe era o frumuseţe zveltă, iar 
acum, în timp ce îi punea o mână pe umăr și îi simţea 
osatura pe sub materialul moale al sacoului, lui Mark îi 
părea mult mai frumoasă. 

— Doamne, Zoe, îmi pare rău! 

Ea dădu semn că îl vede printr-o ridicare slabă din umeri. 

— Cum se simte? întrebă Mark sperând ca nerăbdarea 
din vocea lui să pară sinceră. 

Zoe întoarse capul și se uită la el cu ochii umezi. Obraijii, 
aproape translucizi fără machiaj, aveau urme de lacrimi. 

— Medicii nu mai pot face nimic, spuse ea. L-au operat, 
acum trebuie doar să așteptăm. 

Mark stătea nemișcat, uitându-se la Josh, care zăcea în 
patul înconjurat de tot felul de mașinării, cu ochii închiși, cu 
faţa plină de vânătăi și de răni. Avea o perfuzie în unul din 
braţe, iar în nas, un tub transparent. Un alt tub, subțire, 
pentru respirat, atașat la butelii de oxigen, îi dilata gura. 
De sub pătură și de sub cap îi ieșeau mai multe fire, înfipte 
la celălalt capăt în câteva monitoare digitale care arătau 
niște grafice. Orice bucată de piele a lui Josh era de 
culoarea alabastrului. Prietenul său arăta ca un experiment 
de laborator. 

Dar Mark abia dacă se uita la Josh. Privea ecranele, 
încercând să le citească, să înţeleagă ce spun. Se străduia 
sa își amintească, de pe vremea când stătea la spital cu 
tatăl său, care aparat arăta electrocardiograma, care arăta 


nivelul oxigenului din sânge, care presiunea și ce însemnau 
toate. 

Și se mai gândea la ceva. Lui Josh întotdeauna îi reușea 
orice. Arăta foarte bine, avea părinţi bogaţi. Analist de 
asigurări, întotdeauna calculat, își făcea planuri de viaţă și 
vorbea de obiective pentru cinci, zece ani înainte. Fusese 
primul din gașcă care se căsătorise, pentru că dorea să 
aibă copii devreme, astfel încât atunci când ei vor crește, 
să fie suficient de tânăr ca să se mai poată bucura de viaţă. 
Căsătoria cu soţia perfectă întruchipată de Zoe, o fetiţă 
drăgălașă și bogată, perfect capabilă sa dea naștere unor 
copii desăvârșiţi, îi îndeplini dorinţa. Ea aduse pe lume în 
scurt timp doi copii plesnind de sănătate. 

Mark aruncă o privire în jurul salonului, uitându-se cu 
atenţie la infirmiere, la doctori, la poziția acestora, apoi își 
îndreptă ochii către perfuzia din braţul lui Josh, chiar de 
lângă eticheta de plastic pe care avea trecut numele. Apoi 
se uită la aparatul de oxigen, la electrocardiogramă. Dacă 
ritmicitatea inimii ar fi scăzut prea mult, s-ar fi auzit niște 
sunete de avertizare. La fel și dacă ar fi scăzut nivelul 
oxigenului din sânge. 

Dacă Josh ar fi supravieţuit, ar fi fost o problemă; stătu 
treaz toată noaptea gândindu-se la lucrul acesta și ajunse 
la concluzia că aceea nu era o opţiune pe care să o ia în 
calcul. 


9 


Lui Roy Grace, sala de tribunal numărul unu din 
Judecătoria Lewes Crown îi dădea întotdeauna impresia că 
fusese proiectată pentru a intimida. Deși nu avea un statut 
special faţă de alte săli din clădire, măcar prin asta părea 
că iese în evidenţă. Era construită în stil georgian, avea un 
tavan înalt, boltit, o galerie pentru public la etaj, pereţi 
îmbrăcaţi în lemn de stejar, bănci din lemn negru și o 
tribună cu balustradă pentru martori. În acel moment, în 


sală prezida judecătorul Driscoll, care purta o perucă 
învechită. Stătea într-un scaun tapiţat în roșu, aproape 
adormit. Deasupra sa era inscripţia „Dieu et mon droit”5. 
Sala arăta ca scena unui teatru și mirosea ca o sală de 
clasă dintr-o școală veche. 

Deși stătea în boxa martorilor îmbrăcat foarte îngrijit, ca 
întotdeauna când venea la tribunal, într-un costum 
albastru, o cămașă albă, o cravată închisă la culoare și 
pantofi lustruiţi, în sinea sa Grace se simţea foarte 
neglijent. Atât din cauza întâlnirii din noaptea trecută, care 
se dovedise a fi un dezastru, dar și din cauza nervilor. Cu 
Biblia într-o mână, murmură jurământul pentru a mia oară 
în cariera sa și se uită în jur, pentru a-și face o imagine de 
ansamblu. Jura pe Dumnezeu să spună adevărul și numai 
adevărul. 

Juriul arăta ca toate juriile, ca o adunătură de turiști într- 
o staţie de autobuz. Era o adunătură murdară de oameni, 
îmbrăcaţi în pulovere de prost-gust, cămăși deschise la gât 
și bluze șifonate, cu niște feţe fără nici o expresie, așezați 
pe două rânduri, îndărătul unor căni, a unor pahare cu apă 
și a unor carneţele pline de însemnări. La întâmplare, în 
spatele judecătorului erau puse un aparat video, un video 
proiector și un casetofon. În faţa acestora stătea 
stenografa care se uita atentă din dosul unei mașini de 
scris. Un ventilator electric pus pe un scaun se învârtea de 
la dreapta la stânga, dar nu avea niciun efect asupra 
atmosferei calde și umede din acea după-amiază. Galeria 
era plină de jurnaliști și de spectatori. Atunci când vrei să 
faci pariuri, nimic nu se compară cu un proces. lar acesta 
era procesul anului. 

Era marele succes al lui Roy Grace. 

Suresh Hossain stătea în banca acuzaților. Era un bărbat 
gras, cu fața ciupită de vărsat de vânt, părul lipit de cap, 
îmbrăcat cu un costum maro cu dungi albe și o cravată din 
satin violet. Privea tot ce se întâmpla cu un aer superior, ca 
și cum ar fi fost proprietarul locului și tot procesul s-ar fi 


5 „Dumnezeu și dreptul meu” - în franceză în original (n. tr.). 


desfășurat pentru amuzamentul personal. Un mincinos, un 
nenorocit, rege al cartierelor. Fusese de neatins în ultimii 
zece ani, dar până la urmă Roy Grace îi citise drepturile. 
Complicitate la crimă. Victima era un rival în afaceri, 
Raymond Cohen. Dacă procesul mergea așa cum trebuia, 
Hossain urma să primească drept pedeapsă mai mulţi ani 
de pușcărie decât mai avea de trăit, iar câteva sute de 
locuitori din Brighton și Hove se vor putea bucura de viaţă 
fără ca mercenarii lui să le mai facă viața un calvar. 

Gândurile îi alunecară către noaptea trecută. „Claudine. 
A naibii Claudine Lamont.” Bine, nu fusese de ajutor nici 
faptul că întârziase o oră și patruzeci și cinci de minute. 

Dar nu fusese de folos nici faptul că fotografia ei de pe 
Internet era mai veche de zece ani, sau că ea omisese să 
spună că era vegetariană, că se declara împotriva 
alcoolului și a polițiștilor, că, în fine, singurul interes în 
viaţă părea să fie reprezentat de cele nouă pisici. 

Lui Grace îi plăceau câinii. Nu avea nimic în mod 
deosebit împotriva pisicilor, dar până acum nu întâlnise nici 
una care să îi placă în mod instinctiv, așa cum se întâmpla 
cu orice câine. Reușise să scape după două ore și jumătate 
de stat într-un restaurant cu specific vegetarian din 
Guildford, timp în care i s-au tot ţinut predici despre spiritul 
liber al pisicilor, despre caracterul opresiv al poliţiei 
britanice și despre bărbaţii care văd femeile doar ca 
obiecte sexuale. 

Acum, după o noapte agitată, cu un somn puţin odihnitor 
și după o zi în care tot așteptase să fie sunat, era pe cale 
să fie chinuit din nou. Încă mai ploua, dar aerul era mult 
mai cald și mai umed. Grace putea simţi transpirația 
curgându-i pe ceafă. 

Avocatul apărării, care uimise juriul chemându-l ca 
martor, era la rând să pună întrebări. Stătea în picioare, cu 
o atitudine arogantă, purtând o perucă scurtă, gri și o robă 
neagră și avea buzele strânse într-un rânjet ce se voia 
amabil. Numele lui era Richard Charwell QC. Grace îl mai 
întâlnise de câteva ori și nu fuseseră experienţe plăcute. 


Detesta avocaţii. Pentru ei, procesele erau un joc. Ei nu 
erau nevoiţi să iasă în stradă și să își riște viața ca să 
prindă niște criminali. Și, pentru ei, nu conta nici cât negru 
sub unghie ce crime fuseseră comise. 

— Dumneavoastră sunteţi detectivul Roy Grace, încadrat 
la departamentul de criminalistică, sediul central din 
Sussex, Brighton? întrebă avocatul. 

— Da, răspunse Grace. În locul vocii încrezătoare pe care 
o avea de obicei, răspunsul veni din altă parte a gâtului, 
aducând mai mult a croncănit. 

— Şi sunteţi implicat în acest caz? 

— Da, răspunse cu aceeași voce sufocată, uscată. 

— Voi pune câteva întrebări acestui martor. 

Făcu o scurtă pauză. Nu mai vorbea nimeni. Toată lumea 
era atentă la Richard Charwell QC. Fiind un actor desăvârșit 
și foarte elegant, făcu o pauză cu efect retoric înainte de a 
vorbi, cu o schimbare de ton care sugera că acum devenise 
cel mai bun prieten al lui Roy Grace. 

— Domnule detectiv, mă întreb dacă ne puteţi ajuta într- 
o problemă. Știţi cumva ceva despre un pantof care are 
legătură cu acest caz? Un pantof din piele de crocodil, 
maro, cu un lănţișor de aur? 

Grace se holbă puţin la el înainte de a răspunde. 

— Da, stiu. 

Dintr-odată, simţi că începe să intre în panică. Chiar 
înainte ca avocatul să înceapă să vorbească din nou, avu 
un sentiment oribil cu privire la punctul la care ar fi putut 
ajunge discuţia. 

— Ne veţi spune persoana de la care aţi luat acel pantof 
sau trebuie să vă smulg eu vorbele din gură? 

— Păi, domnule, nu prea îmi dau seama unde vreţi să 
ajungeţi. 

— Domnule detectiv, știți prea bine unde vreau să ajung. 

Judecătorul Driscoll, cu temperamentul unei persoane 
trezite din somn, interveni: 

— Domnule Charwell, vă rog treceţi la subiect, nu avem 
toată ziua la dispoziţie! 


Cu o amabilitate sinceră, avocatul răspunse: 

— Da, domnule judecător. 

Apoi se întoarse către Grace. 

— Domnule detectiv, este adevărat că aţi umblat la una 
din dovezile vitale ale acestui caz? Mai exact, la acest 
pantof? 


Avocatul ridică proba de pe masă și o ridică astfel încât 
toată instanţa să o vadă, ţinând-o ca și cum ar fi fost un 
trofeu pe care abia îl câștigase. 

— Nu aș spune că am umblat, răspunse Grace, enervat 
de aroganţa bărbatului, dar conștient în același timp că 
asta urmărea avocatul, să îl scoată din sărite ca să termine 
cu el. 

Charwell lăsă pantoful în jos, gânditor. 

— Înţeleg. Dumneavoastră nu credeţi că aţi umblat la 
dovezi. 

Fără să aștepte răspunsul lui Grace, continuă: 

— Eu vă spun că aţi abuzat de poziţia dumneavoastră 
luând o probă și ducând-o unui amator în magie neagră. 

Întorcându-se către judecător, continuă: 

— Onorată instanţă, intenţionez să demonstrez faptul 
că mostra de ADN obţinută de pe acest pantof nu poate fi 
certificată deoarece detectivul Grace a umblat la această 
dovadă. 

Se întoarse către Grace. 

— Nu este adevărat faptul că anul acesta, pe 9 martie, 
într-o marți, aţi dus acest pantof în Hastings, unei așa-zise 
clarvăzătoare, pe nume Stempe? Să presupunem că ne 
veţi spune că acest pantof a fost pe lumea cealaltă? Intr-o 
lume eterică? 

— Doamna Stempe este o persoană despre care amo 
părere foarte bună, spuse Grace. Dânsa... 

—Nu ne interesează părerile dumneavoastră, domnule 
detectiv, ci numai faptele. 

Dar judecătorul începuse să fie curios. 

— Consider că părerile dumnealui sunt foarte relevante 


pentru acest caz. 

După câteva momente de încordare între avocat și 
judecător, Charwell încuviinţă în silă și Grace continuă: 

— Această doamnă m-a ajutat în mai multe cazuri din 
trecut. Acum trei ani, doamna Stempe mi-a oferit suficiente 
informaţii pentru a putea identifica un suspect, ceea cea 
dus la arestarea și condamnarea acestuia. 

Conștient că toată lumea din sală se concentra asupra 
lui, ezită, apoi continuă adresându -se avocatului: 

— Aş dori să vă răspund la întrebarea despre acel 
pantof. Dacă v-aţi fi uitat pe înregistrări, ceea ce sunteţi 
dator să faceţi, aţi fi văzut că pe etichetă era trecută data 
la care am luat pantoful și data când l-am adus înapoi. 
Apărarea știa de la început de această dovadă găsită lângă 
casa domnului Cohen în noaptea în care a dispărut, dar nu 
a cerut niciodată să o vadă. 

— Deci dumneavoastră apelaţi de obicei la magia neagră 
în activitatea dumneavoastră de detectiv? 

Un chicot înfundat se auzi în toată sala. 

— Nu i-aș spune magie neagră, zise Grace, ci aș numi-o 
resursă alternativă. Este de datoria poliției să folosească 
orice resursă pe care o are la dispoziţie pentru a rezolva o 
crimă. 

— Deci ar fi corect sa spunem că sunteţi un adept al 
ocultismului? Că credeţi în forțe supranaturale? 

Grace privi la judecătorul care se uita ca și cum ar fi fost 
el judecat acum. Disperat să găsească un răspuns potrivit, 
se uită rapid la juriu, apoi la public și din nou la avocat. Și 
dintr-odată îi veni ideea. 

Imediat, vocea lui Grace deveni mai puternică, mai 
încrezătoare. 

— Care a fost primul lucru pe care m-aţi pus să îl fac 
atunci când am venit în boxa martorilor? întrebă el. 

Inainte ca avocatul să poată spune ceva, Grace 
răspunse în locul lui: 

— M-aţi pus să jur pe Sfânta Biblie. Făcu o pauză 
pentru efect. Dumnezeu este o fiinţă supranaturală; fiinţa 


supremă supranaturală. Într-o instanţă care acceptă ca 
martorii să depună jurământ faţă de o ființă supranaturală, 
ar 


fi ciudat ca eu și oricine altcineva din această sală să nu 
credem în forțe supranaturale. 

Avocatul acuzării, îmbrăcat tot într-o robă de mătase și 
cu perucă pe cap, se ridică în picioare și i se adresă 
judecătorului: 

— Domnule Judecător, aceasta este o problemă pe care 
vreau să o ridic la Senat. 

Judecătorul Driscoll răspunse: 

— Este ceva neobișnuit, dar mă bucur să văd că acest 
caz a fost tratat cum se cuvine. Dar, spuse el întorcându-se 
spre Grace, sper că toate cazurile care ajung pe masa mea 
să se bazeze pe fapte, nu pe descântece. 

Aproape toată sala izbucni în râs. 

Procesul continuă și fu chemat un alt martor al apărării, 
un cerșetor care îl cunoștea pe Suresh Hossain, pe nume 
Rubiro Valiente. Roy Grace rămase să asculte, în timp ce 
nenorocitul de italian spunea o mulţime de minciuni, care 
au fost apoi repede anulate de avocatul acuzării. Până la 
pauza de după-amiază, instanţa era atât de agitată din 
cauza obrăzniciei cu care se spuneau minciunile, că Roy 
Grace spera că toată treaba cu pantoful să treacă 
neobservată. 

Dar speranţele îi fură spulberate când ajunse pe strada 
Lewes High ca să își ia un sandviș și să respire o gură de 
aer proaspăt. Peste drum, văzu titlul unui articol de pe 
prima pagină a ziarului local Argus: 


„UN POLITIST ADMITE FOLOSIREA 
PRACTICILOR OCULTE” 


Simţi brusc nevoia de o ţigară și de ceva de băut. 


10 


Senzaţia de foame nu dispărea, oricât încerca Michael să 
nu se mai gândească la asta. Printr-o durere continuă, 
stomacul îi tot reamintea că ceva îl roade înăuntru. Îl durea 
capul și îi tremurau mâinile. Se tot gândea la mâncare, la 
niște cârnaţi cu cartofi prăjiți și ketchup. Când reuși să își 
alunge imaginea asta din minte, simţi miros de homari la 
grătar, de porumb copt, de ciuperci cu usturoi, de ouă, de 
cârnaţi și de pastramă. 

Capacul sicriului era foarte aproape de faţa lui și începu 
să îl cuprindă din nou panica. Respirând lacom, se agăța de 
aer. Închise ochii, încercând să își imagineze că este într-un 
loc cald, pe iahtul său, pe Marea Mediterană. Intr-o 
atmosferă mediteraneeană plăcută, apa clipocea în jur, 
pescărușii zburau deasupra. Însă marginile sicriului erau 
prea aproape. Îl strângeau. Bâjbâi după lanterna pe care o 
pusese pe piept și o aprinse. Bateria aproape se terminase 
și se stingea încetul cu încetul. Cu mâini tremurânde, 
deschise sticla de whisky și o duse la gură cu atenţie. Luă o 
înghiţitură mică. Plimbă lichidul prin toată gura uscată și 
lipicioasă, trăgând de fiecare picătură cât putea de mult, 
savurând fiecare secundă. Panica îi mai trecu, iar respiraţia 
i se mai calmă. 

La câteva minute după ce înghiţise, după ce senzaţia 
caldă de arsură i se întinsese pe gât până în stomac, se 
gândi să pună capacul la loc. Mai avea jumătate de sticlă. 
O înghiţitură pe oră. 

Rutină. 

Opri lanterna ca să economisească ce mai rămăsese din 
baterie. Fiecare mișcare însemna un efort. Işi simţea 
membrele țepene și când îl lua cu frig, când îi era foarte 
cald și transpira. Capul îl durea în continuare; ar fi dat orice 
pentru un paracetamol. Pentru a auzi zgomote, voci 
deasupra lui. Pentru a ieși. 

Mâncare. 

Printr-un miracol, bateriile din staţia de emisie erau la fel 


cu cele din lanternă. Cel puţin le avea pe acestea de 
rezervă. În sfârșit, era și o veste bună. Singura de altfel. Și 
tot o veste bună era și faptul că peste o oră va mai putea 
lua o înghiţitură de whisky. 

Rutina ţine în frâu atacurile de panică. j 

Dacă ai parte de rutină, rămâi sănătos la cap. In urmă cu 
cinci ani navigase pe o goeletă, în jurul Atlanticului, din 
Chichester până în Barbados. Douăzeci și șapte de zile pe 
mare. Din care cincisprezece zile avuseseră din față un 
vânt care nu coborâse niciodată sub șapte noduri, iar 
uneori urca până la zece sau unsprezece. Cincisprezece zile 
de coșmar. Echipajul se organizase în schimburi de câte 
patru ore. Simţea fiecare mișcare a vasului până în măduva 
oaselor, auzea fiecare lanţ zăngănind, fiecare verigă 
lovindu-se de punte, iar furculiţele, cuţitele și farfuriile se 
loveau unele de celealte în dulapuri. Dar trecuseră peste 
toate datorită rutinei. Măsurând fiecare zi în grupuri de ore. 
Apoi împărțind orele cu ajutorul unor mici cadouri: batoane 
de ciocolată, băutură, pagini de roman, măsurări de 
compas, schimburi la curăţenie. 

Rutina îți oferă o structură. Structura îţi oferă o 
perspectivă. lar perspectiva îţi oferă un orizont. Și când te 
aștepți la ceva, te simţi mai calm. 

Acum, el măsura fiecare oră cu câte o înghiţitură de 
whisky. Mai avea jumătate de sticlă, iar perspectiva sa era 
ora arătată de ceasul de la mână, cel pe care i-l cumpărase 
Ashley, marca Longines, de argint, cu cifre romane 
fosforescente. Era singurul ceas clasic pe care îl avusese 
vreodată. Ashley avea gusturi rafinate. Avea stil. Totul la ea 
ţinea de nobleţe: felul în care i se ondula părul lung, șaten; 
modul în care mergea; încrederea cu care vorbea; 
trăsăturile clasice, frumoase. Îi plăcea să meargă în oraș cu 
ea. Să se ducă oriunde. Oriunde intra, oamenii își întorceau 
privirile după ea. Doamne, cât îi plăcea! Avea ceva special. 
Unic. 

Mama lui spusese același lucru, deși, de obicei, nu prea îi 
agrea prietenele. Dar Ashley era diferită. Ashley o intuise 


pe mama sa și o fermecase. Acesta era un alt lucru pe care 
îl iubea la ea: putea să farmece pe oricine. Chiar și pe cel 
mai pretenţios și cârcotaș client. Se îndrăgostise de ea din 
ziua în care intrase pentru a se angaja în biroul pe care el îl 
împărțea cu Mark. Acum, după numai șase luni, se 
căsătoreau. 

Coapsele și organele genitale îl mâncau. Chiloţii îl 
strângeau. Cu mult timp în urmă își dăduse drumul și la 
vezica urinară. Deja trecuseră douăzeci și șase de ore. 

Sigur se întâmplase ceva, dar el habar nu avea ce. 
Trecuseră douăzeci și șase de ore nenorocite, în care ţipase 
în staţie, formase numere pe telefonul mobil și primise 
același mesaj. Nu avea semnal. 

Marţi. Ashley dorise ca el să dea petrecerea burlacilor cu 
mult timp înaintea nunţii. „Te vei îmbăta și te vei simţi ca 
naiba. Nu vreau să te simţi așa în ziua nunţii. Mai bine 
petreceţi la început de săptămână, ca să ai timp să-ți 
revii.” 

încercă să împingă capacul cu mâinile pentru a suta 
oară. Sau poate că încercase de două sute de ori. Poate de 
o mie de ori. Oricum, nu era nici o diferenţă. Încercase să 
facă o gaură în capac folosind carcasa staţiei de emisie, 
singura unealtă mai tare pe care o avea. Telefonul mobil și 
lanterna erau din plastic. Dar nici carcasa staţiei nu era 
suficient de tare. 

Porni din nou staţia. 

— Hei! E cineva acolo? Hei! 

Se auzeau paraziți. 

Îi trecu prin cap un gând morbid. Era și Ashley implicată 
în toată treaba? Acesta era motivul pentru care insistase 
atât de mult să facă petrecerea burlacilor la începutul 
săptămânii? Ca să stea încuiat aici, oriunde ar însemna 
„aici”, timp de douăzeci și patru de ore sau mai mult, fără 
să provoace vreun inconvenient? 

Niciodată. Ştia că este claustrofob, iar Ashley nu era o 
persoană rea. Întotdeauna se gândea întâi la ceilalţi, la 
ceea ce aveau alții nevoie. 


Numărul mare de cadouri pe care le cumpărase pentru 
mama lui și pentru el îl uimise. Și totul extrem de potrivit. 
Parfumul ei preferat. Un CD cu Robin Williams, cântăreţul ei 
preferat. Un pulover din cașmir după care tânjea ea de 
ceva timp. Un radio Bose pentru el. Cum știa Ashley să facă 
astfel de cadouri? Era un dar al ei, unul din lista lungă de 
calități care o făceau atât de specială. Și care făceau din el 
cea mai norocoasă persoană din lume. 

Lumina lanternei scăzuse apreciabil în intensitate. O 
stinse din nou pentru a economisi bateria și rămase în 
întuneric. Simţea cum respiraţia îi devine din ce în ce mai 
agitată. Ce-ar fi dacă? 

Dacă băieţii nu s-ar mai întoarce niciodată? 

Era aproape ora 23.30. Rămase așteptând un cor de voci 
care să îi spună că prietenii lui s-au întors. 

lisuse, când va ieși de aici, băieţii nu vor regreta suficient 
ce i-au făcut. Se uită din nou la ceas. Mai erau douăzeci și 
cinci de minute până la miezul nopţii. Trebuia să se 
întoarcă în orice moment. 

Trebuia. 


11 


Sandy stătea deasupra lui în lumina soarelui, zâmbind cu 
toată gura, provocându-l în mod voit. Părul blond îi curgea 
pe fiecare parte a feţei pistruiate, mângâindu-i obrajii. 

— Hei! Trebuie să citesc raportul ăsta... 

— Eşti plictisitor, Grace! Tot timpul trebuie să citeşti! 

Îl sărută pe frunte. 

— Citit, citit, citit, muncă, muncă, muncă! 

Îl sărută din nou pe frunte. 

— Mai visezi la mine? 

Era îmbrăcată într-o rochiţă strâmtă și scurtă de vară, cu 
sânii aproape ieșindu-i din ea; el se uită rapid la picioarele 
ei lungi și bronzate și se excită foarte tare. 

întinse mâna ca să îi cuprindă faţa, o trase spre el 


uitându-se în ochii albaștri încrezători, simțindu-se extrem 
de îndrăgostit de ea. 

— Te ador! îi spuse. 

— Eşti sigur, Grace? flirtă ea. Chiar mă adori mai mult 
decât munca ta? Îşi dădu capul pe spate, bosumflându-se 
în semn că așteaptă răspunsul. 

— Te iubesc mai mult decât orice în... 

Dintr-odată se făcu întuneric. Ca și cum cineva oprise 
curentul. 

Grace auzi ecoul vocii sale în aerul rece și gol. 

— Sandy! ţipă el, dar sunetul îi rămase înfipt în gât. 

Lumina soarelui devenise un portocaliu șters, iar 
felinarele de pe stradă se vedeau prin draperiile de la 
geam. 

Afișajul ceasului electronic arăta ora 3.20. 

Stătea cu ochii deschiși, transpirând și cu inima bătând 
să îi spargă pieptul. Auzi un zgomot la lăzile de gunoi, 
vreun gunoier sau vreo pisică. Câteva minute mai târziu se 
auzi motorul diesel al unei mașini, probabil vecinul său care 
era taximetrist și lucra până târziu. 

Câteva momente rămase nemișcat. Închise ochii, își 
calmă respiraţia, încercând să rămână cât mai mult agăţat 
de amintiri. Ca toate visele pe care le avea cu Sandy și 
acesta părea extrem de real. Ca și cum ar fi fost împreună, 
dar într-o altă dimensiune. Dacă ar găsi o modalitate să 
localizeze intrarea, să traverseze spaţiul care îi separa, ar fi 
fost împreună din nou, fericiţi. 

Atât de fericiţi! 

Îl cuprinse o tristeţe adâncă. Apoi, când începu să își 
aducă aminte, tristeţea se transformă în groază. Ziarul. 
Nenorocitul ăla de titlu din Argus de aseară. Incepea să își 
revină. Doamne, Dumnezeule! Ce naiba vor mai spune 
ziarele în dimineaţa asta? Ar fi putut face faţă criticilor, dar 
nu și ridicolului. Câţiva polițiști îl luaseră deja peste picior 
că folosește forţele supranaturale. Fusese avertizat de 
fostul său superior, preocupat și el de paranormal, că dacă 
face public acest fapt, își va distruge șansele de avansare. 


— Toată lumea știe că ești o persoană deosebită, Roy, că 
ai pierdut-o pe Sandy. Nu te va blama nimeni că vrei să o 
cauţi și în gaură de șarpe. La fel am face și noi dacă am fi 
în locul tău. Dar trebuie să ţii asta pentru tine, nu trebuie 
să îţi afecteze munca la birou. 

Erau momente când credea că a trecut peste întâmplare, 
când redevenea ceea ce fusese. Apoi erau momente ca 
acesta de acum când își dădea seama că nu progresase 
deloc. Își dorea cu disperare să o ţină în braţe, să stea 
cuibăriţi unul în braţele celuilalt și să rezolve împreună 
problema. Sandy era o persoană optimistă, înțelegătoare, 
care vedea partea plină a paharului. Il ajutase să treacă 
peste un proces în fața comisiei disciplinare, în perioada de 
început în poliție, proces care i-ar fi putut pune capăt 
carierei. Fusese acuzat că făcuse exces de forţă la 
arestarea unui răufăcător. Îl achitaseră atunci, în mare 
parte pentru că urmase sfaturile lui Sandy. Ea ar fi știut 
exact ce trebuia să facă el acum. 

Uneori se întreba dacă aceste vise nu erau încercări de- 
ale lui Sandy de a comunica cu el. De oriunde s-ar fi aflat. 

Sora lui, Jodie, îi spusese că era timpul să treacă peste 
asta, să accepte faptul că Sandy este moartă, să îi șteargă 
vocea de pe robotul telefonului, să îi scoată hainele din 
dormitor și lucrurile din baie, pe scurt [iar Jodie știa să fie 
foarte precisă) să nu mai trăiască într-un fel de altar 
închinat lui Sandy și să o ia de la capăt. 

Dar cum ar putea să o ia de la capăt? Dacă Sandy era în 
viaţă, ţinută în captivitate de vreun maniac? Trebuia să 
continue cercetările, să ţină cazul deschis, să tot 
actualizeze fotografiile la cum ar fi arătat în prezent, să 
analizeze fiecare față care trecea pe stradă sau pe care o 
vedea în mulțime. O să continue până când... 

Până când. 

Punct. 

În dimineaţa zilei în care împlinea treizeci de ani, Sandy îl 
trezise cu o tavă pe care pusese o prăjitură micuță cu o 
singură lumânare, un pahar cu șampanie și o felicitare cu 


un desen foarte obraznic. Deschisese cadourile pe care le 
primise de la ea, apoi făcuseră dragoste. Plecase de acasă 
la 9.15, mai târziu decât de obicei, și ajunse la biroul din 
Brighton după 9.30, prea târziu pentru a fi pus în temă 
asupra unui caz de crimă. Promisese că va fi acasă 
devreme, ca să meargă să sărbătorească împreună cu un 
alt cuplu: cel mai bun prieten al său din acel timp, Dick 
Pope, și el poliţist, și soția acestuia, Leslie, cu care Sandy 
se înţelegea bine. Însă fusese o zi agitată și ajunsese acasă 
cu două ore mai târziu decât intenţionase. Nu era nici un 
semn de la Sandy. 

La început, crezuse că este supărată pe el și că vrea să 
protesteze împotriva purtării lui. Casa era în regulă, lipseau 
mașina ei și poșeta și nu era nici un semn de agresiune. 

Apoi, douăzeci și patru de ore mai târziu, mașina fusese 
găsită într-una din parcările aeroportului Gatwick. In 
dimineaţa dispariţiei ei, se făcuseră două tranzacţii cu 
cardul ei de credit, una la Boots, în valoare de 7,50 lire și 
una la o benzinărie Tesco, de 16,42 lire. Nu luase cu ea nici 
o haină și nici alte lucruri. 

Vecinii săi de pe strada rezidenţială pe care locuiau, 
lângă malul mării, nu văzuseră nimic. Printre aceștia era un 
cuplu extrem de prietenos de greci care aveau două 
cafenele în oraș (dar ei fuseseră plecaţi în vacanţă) și o 
văduvă în vârstă, cu o problemă la urechi, care adormea la 
televizor, cu volumul dat la maxim. Chiar și acum, la 3.45, 
putea auzi prin peretele despărțitor al casei un film poliţist. 
Se trăgea cu armele, se mergea în viteză cu mașina, se 
auzeau sirenele. Vecina nu văzuse nimic. 

Noreen Grinstead, care locuia vizavi, era singura 
persoană de la care se aștepta să fi văzut ceva. Vigilentă, 
agitată, la vreo șaizeci de ani, știa tot ce făceau cei de pe 
stradă. Când nu avea grijă de soţul ei, care avea un început 
de Alzheimer, întotdeauna era afară, cu niște mănuși de 
plastic galben, spălându-și mașina gri, un Nissan, sau 
udând cu furtunul strada, ferestrele sau mașina, sau orice 
altceva, indiferent dacă trebuia sau nu să fie spălat. Uneori 


aducea chiar și lucruri din casă ca să le spele pe marginea 
străzii. 

Îi scăpau foarte puţine. Dar, într-un fel sau altul, 
dispariţia lui Sandy îi scăpase. 

Aprinse lumina și se dădu jos din pat, oprindu-se să se 
uite la fotografia lui cu Sandy de pe măsuţă. Fusese făcută 
cu câteva luni înainte ca Ashley să dispară, într-o cameră 
de hotel în Oxford, în timpul unei conferinţe despre 
amprentare după ADN. El lenevea în costum și cravată pe 
un șezlong, iar Sandy, într-o rochie de seară, stătea lângă 
el, cu părul ondulat prins în coadă, aruncând unul din 
zâmbetele ei de nestăpânit chelnerului pe care îl rugaseră 
să le facă fotografia. 

Se aplecă, ridică fotografia, o sărută, apoi o puse la loc și 
se duse la baie să urineze. Trezirea în miezul nopţii pentru 
a urina era o nouă obișnuinţă, rezultatul deciziei de a trăi 
sănătos și de a bea cel puţin opt pahare de apă pe zi, așa 
cum era recomandat. Apoi, îmbrăcat numai în tricoul în 
care dormea, cobori scările. 

Sandy avea bun-gust. Casa lor era mică, așa cum erau 
toate casele de pe stradă, cu trei dormitoare, în stil Tudor, 
construită în 1930, dar ea o făcuse foarte frumoasă. li 
plăcea să frunzărească suplimentele de duminică, revistele 
de femei și de arhitectură, să rupă pagini și să îi arate noi 
idei. Petrecuseră ore întregi împreună, desfăcând tapetul 
de pe pereţi, plantând flori, văruind, pictând. 

Sandy era adepta principiilor feng shui și construise o 
grădină mică, cu o fântână. Umpluse casa cu lumânări. 
Cumpăra mâncare naturală de fiecare dată când putea. Se 
gândea la toate, punea întrebări despre orice, era 
interesată de tot și lui îi plăcea asta. Acestea fuseseră cele 
mai frumoase momente, când puneau la cale viitorul, 
construindu-și o viaţă împreună, făcându-și planuri. 

Sandy se pricepea și la grădinărit. Știa o mulţime de 
lucruri despre flori, plante, tufe, copaci. Când trebuia să le 
planteze, când să le tundă. Lui Grace îi plăcea să tundă 
iarba, dar la atât se limitau talentele lui de grădinar. Acum, 


grădina era neîngrijită și se simţea vinovat de lucrul acesta 
și uneori se întreba ce ar zice ea dacă s-ar întoarce. 

Mașina era încă în garaj. Cei de la Medicină Legală o 
cercetaseră centimetru cu centimetru după ce fusese 
găsită, apoi el o luase și o parcase în garaj. De ani de zile 
ținea bateria încărcată, în caz că Sandy se va întoarce. Așa 
cum ţinea și papucii ei de casă în dormitor, rochia de seară 
în dulap pe umeraș, periuţa de dinţi în cana ei. 

Aștepta ca ea să se întoarcă. 

Complet treaz, își turnă două degete de whisky 
Glenfiddich, apoi se așeză în fotoliul lui alb, în holul vopsit 
complet în alb, cu podeaua din lemn și dădu drumul la 
televizor. Trecu rapid peste trei filme, apoi peste alte 
câteva canale de la Sky, căci nimic nu îi reţinea atenţia mai 
mult de câteva minute. Îsi puse niște muzică, trecând 
agitat de la Beatles la Miles Davis și apoi la Sophie Ellis- 
Bextor. Opri totul și se făcu din nou liniște. 

De pe raftul plin cu cărţi despre paranormal, alese una 
pe care o prefera, Ocult, scrisă de Collin Wilson, apoi se 
așeză la loc și întoarse paginile nervos, luând câte o 
înghiţitură de whisky, fără să se poată concentra pe mai 
mult de câteva paragrafe. 

Al naibii avocat al apărării! Îl stresase astăzi în timpul 
procesului, iar acum nu și-l mai scotea din minte. Al naibii 
Richard Charwell! Nenorocit înfumurat! Și mai mult, Grace 
știa că tipul fusese mai isteț decât el. Și chestia asta chiar 
durea. 

Dădu din nou drumul la televizor și se uită la știri pe 
teletext. Nimic în afara acelorași care se tot repetau de 
câteva zile. Nici un scandal politic pe cale să fie dezvăluit, 
nici un atac terorist, nici un cutremur sau dezastru aerian. 
Nu dorea răul nimănui, dar spera să se fi petrecut ceva 
care să fie știrea zilei în presă. Altceva decât procesul 
pentru omor al lui Suresh Hossain. 

Dar nu avea noroc. 


12 


Două ziare naţionale și unul local aveau pe prima pagină 
știri de la procesul lui Suresh Hossain și toate celelalte 
conţineau articole despre proces. 

Dar nu procesul în sine reprezenta interes pentru ziare, ci 
declaraţiile făcute în calitate de martor de detectivul Roy 
Grace, care la ora 8.30 se afla în faţa șefei sale, Alison 
Vosper, simțindu-se ca la școală, cu trei decenii în urmă, 
tremurând în faţa directoarei. 

Unul dintre colegii lui Grace o numise pe Alison Vosper 
„Numărul 27” și așa îi rămăsese porecla. „Numărul 27” era 
o mâncare chinezească, cu gust dulce-acrișor. De fiecare 
dată când vorbeau despre acest fel de mâncare, în 
realitate se refereau la Alison Vosper. Exact așa era și ea, 
dulce-acrișoară. 

La patruzeci și ceva de ani, cu părul blond tuns scurt, 
încadrând o figură severă, dar atractivă, Alison Vosper nu 
era în toane bune în dimineaţa aceasta. Până și parfumul 
floral cu care se dăduse avea un miros acrișor. 

Era îmbrăcată într-un deux-pieces negru și o cămașă 
albă, degajând forță. Stătea în spatele unui birou mare, 
lucios, din lemn de trandafir, aflat la parterul sediului 
central al poliției Queen Anne, din Lewes, a cărui fereastră 
dădea spre un teren îngrijit. Biroul era gol, cu excepţia unei 
vaze subţiri de cristal, cu trei lalele în ea, a unei fotografii 
înrămate cu soţul ei (un polițist cu câţiva ani mai mare 
decât ea, dar având o poziţie ierarhică inferioară) și cei doi 
copii, a unui suport pentru creioane și a mai multor ziare 
împrăștiate. 

Întotdeauna Grace se întrebase cum reușeau superiorii 
lui să își ţină birourile așa ordonate. Toată viaţa, pe biroul 
lui au fost numai teancuri. Rechizitorii ale proceselor în 
curs, corespondenţă la care trebuia să răspundă, pixuri, 
chitanţe de călătorie și alte acte pe care de mult renunţase 
să le mai sorteze și să le aranjeze. Una peste alta, hotărî că 
ordinea necesita ceva talent de aranjare a hărtiilor, lucru 


care îi lipsea cu desăvârșire. 

Printre colegi se spunea că, în urmă cu trei ani, Alison 
Vosper făcuse o operaţie de cancer la sân. Dar Grace știa 
că asta va rămâne numai o bârfă, pentru că Alison Vosper 
păstra tăcerea cu privire la viaţa ei. Dar, sub carapacea 
dură de poliţist, exista o anumită vulnerabilitate pe care 
Grace o simţea. În realitate, uneori o visa și erau clipe când 
ochii ei căprui străluceau de veselie și când simţea că 
parcă ar flirta cu el. Dar în dimineaţa asta nu era așa. 

Nici o strângere de mână. Nici un salut. Doar un semn 
scurt care-l invita să se așeze pe unul dintre scaunele cu 
spătar înalt din faţa biroului. Apoi începu direct discuţia, cu 
un ton în parte acuzator, în parte pur și simplu furios: 

— Ce dracu e asta, Roy? 

— Îmi cer scuze. 

— Scuze? 

El încuviinţă. 

— Păi... Ştii, toată chestia asta a fost scoasă din 
context... 

Ea îl întrerupse înainte de a putea continua. 

— Îţi dai seama că asta poate duce la pierderea 
procesului? 

— Cred că ne vom descurca. 

— Până acum am primit deja o mulţime de telefoane de 
la diverse ziare naţionale. Ai ajuns de batjocură și ne-ai 
făcut pe toţi să părem o adunătură de idioţi. De ce ai făcut 
asta? 

Grace tăcu câteva momente. 

— Acest mediu este o femeie extraordinară, care ne-a 
ajutat în trecut. Nu m-am gândit niciodată că ar putea afla 
cineva. 

Vosper se lăsă pe spate în scaunul ei, fixându-l cu 
privirea și dând din cap. 

— Îmi făcusem planuri mari pentru tine. Promovarea ta 
mi s-a datorat mie. Am garantat pentru tine, Roy. Ştii asta, 
nu? 

Nu era întocmai adevărat, dar nici nu era acum 


momentul să despice firul în patru. 

— Știu, spuse el, și apreciez acest lucru. 

Ea arătă spre ziarele de pe birou. 

— Şi așa îţi arăţi tu aprecierea? Făcând chestia asta? 

— Haide, Alison, doar l-am prins pe Hossain. 

— Şi acum ai oferit apărării cel mai bun motiv ca să iasă 
basma curată. 

— Nu e adevărat, spuse el revoltat. Conform ștampilelor, 
pantoful acela trecuse deja de cei de la Medicina Legală. 
Nu mă pot acuza de contaminarea probelor. Poate că 
încearcă să discrediteze metodele mele, dar asta nu va 
afecta în niciun fel cazul. 

Ea ridică mâna și începu să își examineze unghiile făcute. 
Roy observă că avea buricele degetelor negre din cauza 
tușului de la ziare. | se părea că parfumul ei devine mai 
puternic, ca al unui animal care împroașcă venin. 

— Tu ești polițistul care se ocupă de acest caz. Dacă îi 
lași să te discrediteze, acest lucru va avea un efect negativ 
asupra rezultatului. De ce dracu' ai făcut-o? 

— Avem de-a face cu un proces pentru crimă și nu 
aveam un cadavru. Știm că Hossain l-a omorât pe 
Raymond Cohen, nu-i așa? 

Ea încuviință. Probele strânse de Grace erau suficiente și 
convingătoare. 

— Dar fără să avem un cadavru vom avea întotdeauna 
un punct slab. Ridică din umeri. În trecut, am avut rezultate 
bune de la clarvăzători. Orice echipă de poliţie i-a folosit la 
un moment dat. Cum e cazul lui Leslie Whittle, nu? 

Leslie Whittle era un caz faimos. În 1975, moștenitoarea 
în vârstă de șaptesprezece ani a fost răpită și a dispărut 
fără urmă. Neputând să afle nimic despre ce s-a întâmplat, 
poliția a folosit până la urmă informaţiile oferite de un 
clarvăzător care folosea metode ciudate și care i-a condus 
la o gură de canalizare, unde au descoperit-o pe sărmana 
fată moartă, legată fedeleș. 

— Cazul Leslie Whitle nu a fost tocmai o reușită a poliţiei, 
Roy. 


— Dar de atunci au mai fost și alte cazuri, replică el. 

ÎI privi în liniște. Apoi, îi apărură în obraji gropiţe, ca și 
cum s-ar mai fi îmbunat; vocea însă îi rămase rece si 
taioasă. 

— Poţi scrie câte succese a avut poliţia folosind 
clarvăzătorii pe un timbru poștal. 

— Nu este adevărat și știi lucrul acesta. 

— Roy, eu știu că tu ești un om inteligent. Ştiu că 
studiezi paranormalul și că tu crezi în asta. Am văzut cărţile 
din birou și respect un polițist care se gândește și la alte 
metode decât la cele clasice. Dar avem o datorie faţă de 
comunitate. Ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise e 
un lucru. Dar imaginea prezentată publicului este altceva. 

— Publicul crede, Alison. În 1925, s-a făcut un studiu 
referitor la câți oameni de știință cred în Dumnezeu. A ieșit 
un procent de patruzeci și trei la sută. În 1998, au făcut 
același studiu și ghici ce s-a întâmplat? A ieșit același 
procent. Singura modificare a fost faptul că erau mai puţini 
biologi care credeau, dar mai mulţi matematicieni si 
fizicieni. Anul trecut a fost făcut un alt studiu, referitor la 
persoanele care au avut o experienţă paranormală. Şi a 
ieșit un rezultat de nouăzeci la sută. Procentul crește. 
Nouăzeci la sută! 

— Roy, superiorii vor să creadă că poliţia cheltuie banii 
contribuabililor pentru a rezolva crime și a prinde criminali 
conform procedurilor stabilite. Vor să creadă că suntem pe 
teren, răscolind ţara după amprente și ADN, că avem 
laboratoare pline de oameni de știință care să le 
examineze, că răscolim terenuri, păduri, că drenăm lacuri, 
ciocânim la uși și intervievăm martori. Nu vor să creadă că 
vorbim cu Doamna Areata de la capătul lui Brighton Pier, 
care se uită în bolul de cristal sau ghicește în cărţi! Nu vor 
să creadă că le cheltuim banii ca să trezim morţii. Nu vor 
să creadă că ofiţerii de poliție stau pe meterezele castelului 
și vorbesc precum Hamlet cu stafia tatălui său. Inţelegi ce 
vreau să spun? 

— Da, înţeleg. Dar nu sunt de acord cu tine. Treaba 


noastră este să rezolvăm crimele. Trebuie să folosim toate 
mijloacele care ne sunt la îndemână. 

Ea dădu din cap. 

— Nu o să rezolvi niciodată toate crimele și trebuie să 
accepţi asta. Ceea ce trebuie să facem este să oferim 
populaţiei încredere. Să îi facem pe oameni să se simtă în 
siguranţă în case și pe străzi. 

— Asta e o prostie, spuse Grace, și tu știi chestia asta! 
Ştii foarte bine că poţi face ca statistica crimelor să arate 
cum vrei! Nici nu termină fraza, că regretă. 

Alison îi arătă un zâmbet tăios, ca de gheaţă. 

— Fă în așa fel încât Guvernul să ne dea încă o sută de 
milioane de lire si nu o să mai ai nici o crimă în Sussex. 
Până atunci, tot ce putem face este să ne dislocăm 
resursele cât se poate de mult. 

— Clarvăzătorii sunt ieftini, spuse Grace. 

— Nu și atunci când îţi strică imaginea. Alison se uită la 
ziare și continuă: Atunci când pun în pericol rezultatul unui 
caz, devin mai scumpi decât ne putem permite. Mă auzi? 

— Tare, dacă nu clar. Gluma îi scăpă fără să se poată 
abţine. Ea îl enerva. Era ceva misogin în el care îl făcea să 
suporte un reproș mai bine de la un bărbat, decât de la o 
femeie. 

— Lasă-mă să îţi spun clar. În dimineaţa asta, ești 
norocos că mai vii la slujbă. Șeful nu este iepurașul cel 
fericit. Este atât de nervos, încât a ameninţat că nu te va 
mai lăsa pe teren și te va pune să faci muncă de birou cât 
mai ai de lucru în poliție. Asta e ceea ce îţi dorești? 

— Nu. 

— Atunci, fii un ofiţer de poliţie, nu un pămpălău. 


13 
Pentru prima oară de când intrase în poliţie, Grace se 


întrebă dacă era bine că se făcuse poliţist. Încă din 
copilărie dorise mai mult decât orice să ajungă poliţist, iar 


în adolescenţă nici nu-i trecuse prin cap că ar fi putut alege 
altă meserie. 

Tatăl său ajunsese la rangul de detectiv-inspector și unii 
dintre cei mai în vârstă polițiști încă mai vorbeau cu 
afecţiune despre el. Grace fusese nebun după el, îi plăcea 
să îi asculte poveștile, să-l însoțească, uneori în mașina de 
poliție, alteori la secţie. Atunci când era copil, viața tatălui 
său îi părea mult mai aventuroasă și mai frumoasă decât 
vieţile plictisitoare pe care le duceau majoritatea 
prietenilor tatălui său. 

Grace era înnebunit după serialele cu polițiști de la 
televizor, după cărţile cu detectivi și, în general, după orice 
fel de polițiști, de la Sherlock Holmes la Ed McBain. Avea o 
memorie vizuală fantastică, îi plăcea să rezolve diferite 
enigme și avea un fizic puternic. lar din ceea ce spunea și 
văzuse la tatăl său, se părea că în poliție exista o 
camaraderie și o muncă în echipă care lui îi plăceau tare 
mult. 

Dar acum, într-o zi ca asta, să fii poliţist însemna mai 
puţin să faci lucrurile la capacitatea ta maximă, cât să te 
conformezi unui nivel de mediocritate prestabilit. În lumea 
asta modernă, corectă din toate punctele de vedere, într- 
un moment puteai fi un ofiţer de poliţie în plină carieră, iar 
în altul, doar un pion politic. 

Ultima lui promovare, care îl făcuse să fie al doilea dintre 
cei mai tineri detectivi din cadrul Poliţiei din Sussex și care 
îl încântase în urmă cu doar trei luni, se dovedise a fi doar 
un potir cu băutură otrăvită. 

Însemnase să se mute din forfota secţiei de poliţie din 
Sussex din centrul orașului, unde erau majoritatea 
prietenilor lui, într-o fostă fabrică de pe platforma 
industrială de la marginea orașului, transformată în sediul 
Centrului de Criminalistică din Sussex. 

Din poliţie te puteai pensiona cu pensie întreagă după 
exact treizeci de ani. Indiferent cât de rele erau vremurile, 
dacă rezistai, erai aranjat din punct de vedere financiar pe 
viaţă. lar el nu voia să se gândească așa la serviciul său, la 


cariera sa. Sau, cel puţin, nu în mod normal. 

Insă astăzi era altfel. Astăzi era chiar o zi urâtă. O zi care 
să te aducă la realitate. Stătea aplecat peste biroul său, 
ignorând mesajele de e-mail care tot veneau, mâncând un 
ou și un sandviș, cu transcrierile de la procesul lui Suresh 
Hossain în faţă și se gândea că circumstanţele se schimbă. 
Viaţa nu stă niciodată în loc. Uneori schimbările erau în 
bine, alteori în rău. În mai puţin de un an va împlini 
patruzeci de ani. Părul începuse deja să îi albească. 

Și noul lui birou era prea mic. 

Colecţia lui cu trei duzini de brichete în stil tradiţional 
erau toate așezate pe pervaz între biroul său și fereastra 
care, spre deosebire de a lui Alison, dădea spre parcarea 
din față și spre blocul din spatele acesteia. Pe tot peretele 
din spatele său trona un ceas mare, rotund, din lemn care 
fusese un element-cheie în secția de poliție din filmul The 
Bill și pe care îl primise cadou de la Sandy când împlinise 
douăzeci și șase de ani. 

Sub el, pusese un crap de aproape patru kilograme, 
conservat, pe care îl prinsese când fusese în vizită în 
Irlanda în urmă cu câţiva ani. Îl ţinea așezat sub ceas 
pentru a putea face câte o glumă cu detectivii din 
subordinea lui, referitoare la răbdare și la marele pește 
care trebuia prins. 

Aliniate de fiecare parte a peștelui, puţin cam înghesuite, 
erau câteva diplome înrămate, o fotografie de grup cu titlul 
„Echipajul de poliţie - Colegiul Bramshill. Gestionarea 
crimelor grele și a celor în serie. 1997” și două desene cu 
el în departamentul operaţional, făcute de un coleg care își 
greșise meseria. Peretele opus era ocupat cu rafturi cu o 
parte din colecţia sa de cărţi despre paranormal și cu 
dosare clasate. 

Pe biroul său în formă de „L” erau computerul, o mulțime 
de tăvițe pentru documente, teancuri de corespondenţă, 
unele ordonate, dar cele mai multe neordonate, și ultima 
ediție a unei reviste cu un titlu ce suna a joc prost de 


cuvinte, Fingerprint Whorlcf. Deasupra harababurii trona 
un citat înrămat: „Nu ne ridicăm la nivelul capacităţilor 
noastre, ci ne coborâm la nivelul scuzelor.” 

Restul spaţiului era ocupat de un televizor, o masă 
rotundă, patru scaune și o grămadă de dosare și hârtii de 
aruncat, geanta sa din piele care conţinea trusa de 
intervenţie în cazul unei crime. Pe masă era servieta lui 
deschisă, iar lângă ea se aflau mașina de scris și mai multe 
transcrieri pe care le luase acasă în noaptea trecută. 

Aruncă jumătate din sandviș la gunoi. Nu avea poftă de 
mâncare. Luă o înghiţitură din cana de cafea, își verifică e- 
mailul, apoi intră din nou pe site-ul Poliţiei din Sussex și se 
uită la lista de cazuri pe care le moștenise odată cu 
promovarea. 

Fiecare caz prezenta detaliile unei crime nerezolvate. 
Erau de fapt vreo douăzeci de cutii cu dosare, poate mai 
multe, îngrămădite într-un birou din clădire sau prin cine 
știe ce dulapuri, ori încuiate în vreun garaj al poliţiei din 
zona unde avusese loc crima, unde prinseseră mucegai. 
Dosarele cuprindeau fotografii de la locul crimei, rapoarte 
ale medicilor legiști, dovezi sigilate, mărturii ale martorilor, 
transcrieri ale proceselor, împărţite pe categorii și legate 
cu o bandă colorată. Aceasta era o parte din noua sa 
sarcină - să caute printre crimele nerezolvate din ţinut, să 
ia legătura cu poliţia din zona în care se întâmplase crima, 
căutând ceva ce s-ar fi putut schimba în ultimii ani și care 
ar justifica redeschiderea cazului. 

Ştia majoritatea cazurilor pe dinafară; avantajul unei 
memorii vizuale care îl ajutase să treacă examenele de la 
școală și de la Academia de Poliţie. Pentru el, fiecare caz 
însemna mai mult decât o viaţă curmată și un criminal în 
libertate, era și ceva foarte aproape de sufletul său. 
Însemna că o familie nu se putea despărţi de trecutul său 
pentru că nu fusese rezolvat un mister, nu fusese făcută 
dreptate. Și mai știa că în cazurile care erau deschise după 
treizeci de ani, el era probabil ultima șansă pe care o mai 


6€ Lumea amprentelor (n. tr.). 


aveau rudele victimelor ca să afle adevărul. 

Richard Ventnor, un veterinar homosexual bătut până 
aproape de moarte în cabinetul său, în urmă cu 
doisprezece ani. Susan Downey, o fată frumoasă violată, 
sugrumată și lăsată în curtea unei biserici în urmă cu 
cincisprezece ani. Pamela Chisholm, o văduvă bogată 
găsită moartă în mașina ei distrusă, dar cu răni nepotrivite 
unui accident de mașină. Rămășițele lui Pratap Chisholm 
găsite sub podeaua apartamentului unui pedofil suspectat 
și de mult timp dispărut. Erau doar câteva din cazurile pe 
care Grace și le amintea. 

Deși cadavrele fuseseră îngropate sau de mult pierdute, 
se schimba modul de investigare și pentru aceste cazuri. 
Tehnologia avansase atât de mult, încât probele de ADN 
aduceau noi dovezi și suspecți. Internetul însemna și o altă 
modalitate de comunicare. Persoanele implicate în caz se 
schimbaseră. In urma muncii de teren apăruseră martori 
noi. Oamenii divorţaseră. Nu mai erau prieteni cu aceleași 
persoane. Cineva care în urmă cu douăzeci de ani nu dorise 
să depună mărturie împotriva unui prieten, între timp îi 
devenise dușman. Dosarele crimelor nu se închideau 
niciodată. Li se spunea „timp încetinit”. 

Sună telefonul. Era asistenta departamentului 
operaţional care lucra și pentru șefa lui și pentru el și care 
îl întreba dacă voia să preia un telefon de la un detectiv. 
Toată chestia asta corectă din punct de vedere politic îl 
enerva din ce în ce mai mult, iar în poliţie se întâmpla tot 
mai des acest lucru. La naiba, nu cu mult timp în urmă se 
numeau secretare, nu asistente ale departamentului 
operațional! 

li spuse să îi dea legătura și după câteva momente auzi o 
voce familiară. Era Glenn Branson, sergent în poliţie, foarte 
inteligent, cu care mai lucrase de câteva ori în trecut, 
extrem de ambițios și de dur, fiind în același timp o 
enciclopedie ambulantă de filme. Îi plăcea foarte mult de 
Glenn Branson. Era probabil cel mai apropiat prieten pe 
care îl avea. 


— Roy? Ce faci? Te-am văzut în ziare astăzi. 

— Mda, atunci te poţi duce dracului. Ce vrei? 

— Eşti bine? 

— Nu, nu sunt bine. 

— Eşti ocupat în acest moment? 

— Cum definești tu ocupat? 

— Ai dat vreodată în viața ta un răspuns care să nu fie 
tot o întrebare? 

Grace zâmbi. 

— Tu ai făcut asta? 

— Uite, mă tot caută o femeie în legătură cu logodnicul 
ei. Se pare că o petrecere a burlacilor s-a terminat destul 
de grav și acum el e dispărut de marți seara. 

Grace se gândi la cât timp trecuse. Acum era joi după- 
amiază. 

— Așa, și? 

— Credeam că ești la proces astăzi. Am încercat să te 
sun pe mobil, dar e închis. 

— Tocmai mâncam de prânz. Avem o pauză la proces; 
judecătorul are întâlnire la Guvern cu privire la voturile 
pentru apărare. 

Una dintre problemele întâlnite când aduceai un caz în 
faţa instanţei era timpul pe care îl lua un proces. Grace, în 
calitate de detectiv al cazului, trebuia să fie prezent la 
proces sau cel puţin să rămână în strânsă legătură cu 
mersul procesului. lar acesta putea să dureze cel puţin trei 
luni, majoritatea timpului însemnând să stai degeaba. 

— Nu cred că ăsta e un caz obișnuit de dispariţie a unei 
persoane și aș vrea să știu părerea ta. Ești cumva liber în 
după-amiaza asta? întrebă Glenn. 

Oricui altcuiva, Grace i-ar fi spus că este ocupat, dar știa 
că Glenn Branson nu obișnuia să piardă vremea și, la naiba, 
era încântat să aibă o scuză pentru a ieși din birou, chiar și 
pe vremea asta urâtă. 

— Sigur, pot să îmi fac ceva timp. 

— Super. După un moment de pauză, Glenn Branson 
reluă: Uite, hai să ne întâlnim la apartamentul tipului. Cred 


că ar fi de folos să vezi cum este acolo. Pot lua cheia și ne 
întâlnim chiar acolo. 

Îi dădu adresa. Grace se uită la ceas, apoi la programul 
notat în agenda electronică. 

— Hai să ne vedem la 17.30, apoi mergem să bem ceva. 

— Nu o să faci chiar trei ore până acolo. Dar presupun că 
un om de vârsta ta trebuie să o ia mai încet. Ne vedem mai 
târziu. 

Grace tresări. Nu îi plăcea să i se aducă aminte că 
schimba prefixul. Nu îi plăcea ideea că va avea patruzeci 
de ani, întrucât aceasta era o vârstă când oamenii 
începeau să calculeze ce au făcut în viaţă. Citise undeva că 
așa cum ești când ajungi la patruzeci de ani, așa vei fi 
toată viaţa. Ciudat, dar să ai treizeci și opt de ani era în 
regulă. Insă treizeci și nouă însemna că te îndrepţi definitiv 
către patruzeci. Și nu cu mult timp în urmă îi considera pe 
cei în vârstă de patruzeci de ani bătrâni. La naiba! 

Se uită din nou la lista cu dosare de pe ecran. Uneori, se 
simțea mai aproape de oamenii ăștia decât de oricine 
altcineva. Douăzeci de victime pentru care trebuia să îi 
aducă pe criminali în faţa justiţiei. Douăzeci de stafii care îi 
bântuiau majoritatea gândurilor când era treaz și a visurilor 
când dormea. 


14 


Grace avea mașină de serviciu, dar prefera să conducă 
mașina sa, o Alfa Romeo 147. Lui Grace îi plăcea mașina; 
scaunele rigide, manevrarea fermă, funcționalitatea 
aproape spartană a interiorului, zgomotul interesant pe 
care îl făcea ţeava de eșapament, sentimentul de precizie, 
luminile strălucitoare de la bord. Mașina avea un sens al 
exactităţii care o făcea să fie perfectă pentru scopul 
construirii ei. 

Ștergătoarele mari, rezistente, se mișcau pe parbriz, 
îndepărtând picăturile de ploaie. Roţile alunecau cu zgomot 


pe șoseaua udă, iar la radio se auzea o melodie ritmată a 
lui Elvis Costello. Mașina trecu peste o denivelare. Prin 
ploaia deasă putea să vadă întinzându-se în față casele din 
cartierul de pe coasta din Brighton și Hove, iar în spate, ca 
o bornă kilometrică, singurul coș rămas din vechea centrală 
electrică de la Shoreham, apoi canalul, o bandă gri 
strălucitoare care abia se distingea de culoarea cerului. 

Crescuse aici, printre străzi și răufăcători. Tatăl său 
obișnuia să le repete numele în faţa lui: familiile care se 
ocupau de droguri, care aveau saloane de masaj, anticarii 
eleganţi care aveau bijuterii și mobilă furate, escrocii care 
vindeau televizoare și combine muzicale. 

Odată, orașul fusese unul al contrabandiștilor. Apoi, 
George al V-lea a construit un palat la doar câteva sute de 
metri de casa amantei sale. Totuși, Brighton nu reușise 
niciodată să facă uitate nici trecutul său criminal, nici 
reputaţia unui loc de destrăbălare. Dar, se gândi Grace, în 
timp ce semnaliza și ieșea de pe scurtătură, asta făcea din 
Brighton și Hove un loc special faţă de alte orașe din 
Anglia. 

Grassmere Court era o clădire de apartamente din 
cărămidă roșie, construită în urmă cu treizeci de ani, în 
partea de nord din Hove, reprezentând zona elegantă din 
ţinut. Clădirea dădea în față spre șoseaua principală, iar în 
spate avea un teren de tenis. Rezidenţii aveau vârste 
diferite, majoritatea între douăzeci și treizeci de ani, 
persoane cu cariere de succes sau pensionari înstăriți. 
Probabil că în mapa unui agent de vânzări ar fi fost cotată 
ca una dintre cele mai dorite zone. 

Glenn Branson aștepta pe verandă, îmbrăcat într-un 
pardesiu. Era un tip puternic, înalt, negru și chel ca un 
meteorit și vorbea la mobil. Acum, arăta mai mult ca un 
traficant de droguri decât ca un poliţist. Grace zâmbi. 
Formele masive, musculoase, obţinute după ani de 
culturism, îi aminteau ce spusese omul de radio Clive 
James despre Arnie Schwarzenegger: că arată ca un 
prezervativ umplut cu nuci. 


— Salut, bătrâne înţelept! îl salută Branson. 

— Hai, termină, sunt doar cu șapte ani mai în vârstă 
decât tine. Peste un timp o să ajungi și tu la vârsta asta și 
nu o să ţi se mai pară amuzant. Zâmbi. 

Dădură noroc, apoi Branson îi spuse încruntându-se: 

— Arăţi ca dracu'. Şi vorbesc serios. 

— Nu îmi priește atâta publicitate. 

— Mda, am văzut că ai ocupat câteva coloane în 
articolele de dimineaţă... 

— Tu și toată lumea de pe planetă. 

— Ştii, pentru un bătrân înţelept ești destul de bătut în 
cap. 

— Bătut în cap? 

— Nu te înveţi minte, Grace. Mai pune tu de multe ori 
gâtul pe ghilotină și într-o zi cineva o să ţi-l taie. Sunt unele 
zile în care cred că ești cel mai mare tâmpit pe care îl 
cunosc. 

Deschise ușa de la intrarea blocului și intră. 

Urmându-l, Grace spuse: 

— Mersi, chiar știi cum să înveselești o persoană. Apoi 
strâmbă din nas. Chiar și cu ochii închiși puteai să îţi dai 
seama când intrai într-o clădire veche. Mirosul universal al 
covoarelor tocite, al vopselei învechite, mirosul de legume 
puse la fiert în spatele ușilor deschise. 

— Ce îţi face doamna? întrebă el în timp ce așteptau 
liftul. 

— Foarte bine. 

— Şi copiii? 

— Sammy este minunat. Remi începe să devină o 
teroare. 

După câteva clipe, Grace spuse: 

— Glenn, a ieșit așa cum a vrut presa să iasă. 

— Omule, eu știu asta pentru că te cunosc. Dar presa nu 
te cunoaște. Şi chiar dacă te-ar cunoaște, nu ar da doi bani 
pe asta. Vor subiecte pentru ziar și tu ai fost suficient de 
prost să le dai unul. 

Coborâră din lift la etajul șase. Apartamentul era la 


capatul coridorului. Branson deschise ușa și intrară. 

Apartamentul nu era spaţios, cu o sufragerie mică, o 
bucătărie îngustă cu un bufet de granit și o chiuvetă 
rotundă de metal, două dormitoare din care unul era folosit 
drept cameră de lucru, cu un computer Mac și un birou, cu 
pereţii plini cu rafturi încărcate de cărți. 

În contrast cu exteriorul plictisitor și cu părţile comune 
neprietenoase ale clădirii, apartamentul părea tineresc si 
modern. Pereţii erau vopsiți în alb, cu o nuanţă de gri, 
mobila era modernă, cu influenţe japoneze. Erau canapele 
joase, niște desene simple pe pereţi, un televizor cu ecran 
plat, un DVD lângă el și un sistem audio sofisticat, cu boxe 
înalte și subţiri. În dormitorul principal era un pat jos 
nefăcut, un șifonier cu niște uși regale sculptate foarte 
frumos, un alt televizor cu ecran plat și niște noptiere joase 
cu lămpi moderne. Pe podea era o pereche de pantofi sport 
Nike. 

Grace și Branson se uitară unul la celălalt. 

— Drăguţ apartament, spuse Grace. 

— Da, La Vita e Bella, răspunse Branson. 

Grace se uită la el. 

— Am pierdut filmul ăsta la cinema. Dar l-am văzut la 
televizor. E un film incredibil, l-ai văzut? 

Grace dădu din cap în semn că nu. 

— Toată acţiunea se petrece într-un lagăr. Este vorba 
despre un tată care își convinge copilul să joace un joc. 
Dacă vor câștiga jocul, vor primi drept premiu un tanc 
adevărat. Îţi spun, m-a emoţionat mai tare decât Lista lui 
Schindler sau Pianistul. 

— Nici nu am auzit de el. 

— Câteodată mă întreb de pe ce planetă ești. 

Grace se uita fix la o fotografie înrămată, pusă lângă pat. 
Era poza unui bărbat frumos, la aproape treizeci de ani, cu 
părul scurt, îmbrăcat cu tricou negru și blugi, îmbrățișat de 
o femeie extrem de atractivă, tot la vreo treizeci de ani, cu 
părul lung, negru. 

— Asta este bărbatul? 


— Şi femeia. Michael Harrison și Ashley Harper. Un cuplu 
frumos, nu crezi? 

Uitând-se în continuare la poză, Grace încuviinţă. 

— Se căsătoresc sâmbătă. Sau cel puţin, ăsta era planul. 

— Adică? 

— Adică, dacă apare. Nu e o situaţie prea roz acum. 

— Spuneai că nu a fost văzut de marţi? Grace se uită pe 
fereastra care dădea spre o stradă largă, aglomerată din 
cauza traficului. 

— Un băiat din popor care s-a descurcat bine. 
Antreprenor. Cu planuri serioase, legate de firma Double-M 
Properties. Are un asociat pe nume Mark Warren. De 
curând au construit o clădire dată dracului în locul unui 
depozit vechi de pe Shoreham Harbour. Treizeci și două de 
apartamente, toate vândute înainte de a fi terminate. Sunt 
în afaceri de vreo șapte ani, au făcut o grămadă de lucruri 
în domeniu, niște reconstrucţii, niște clădiri noi. Femeia 
este secretara lui Michael, foarte deșteaptă și extrem de 
frumoasă. 

— Crezi că a fugit? 

Branson scutură din cap. 

— Nu. 

Grace ridică fotografia și se uită mai de aproape la ea. 

— La dracu'! Și eu m-aș însura cu ea! 

— Exact ceea ce voiam să demonstrez. 

Grace se încruntă. 

— Scuze, nu pricep. Am avut o zi lungă. 

— Te-ai însura cu ea! Şi eu, dacă aș fi singur, m-aș însura 
cu ea. Oricine întreg la minte s-ar însura cu ea, nu? 

— E foarte frumoasă. 

— Așa este. 

Grace se uita la el fără nici o expresie. 

Exasperat, Branson întrebă: 

— Doamne, bătrâne, începi să îţi pierzi flerul cumva? 

— Poate că da, răspunse Grace, fără nici o intonaţie. Ce 
vrei să îmi demonstrezi? 

Branson dădu din cap. 


— Exact asta vreau să demonstrez. Dacă ar urma să te 
însori cu frumuseţea asta sâmbătă, te-ai sustrage de la 
eveniment? 

— Doar dacă aș fi nebun. 

— Deci, dacă nu a fugit, unde este? 

Grace se gândi un moment. 

— Spuneai ceva la telefon despre o petrecere a burlacilor 
care nu s-a terminat bine? 

— Așa mi-a spus logodnica lui. La asta m-am gândit și eu 
prima oară. Petrecerile de burlaci pot fi violente. Chiar și 
ieri, când nu apăruse, tot la asta mă gândeam. Dar să nu te 
întorci timp de două nopţi? 

— | s-a făcut frică? A întâlnit pe altcineva? 

— Foarte posibil. Dar aș vrea să îţi arăt ceva. 

Grace îl urmă în birou. Branson se așeză în faţa 
computerului şi scrise ceva. Era un vrăjitor al 
calculatoarelor. Grace avea o gândire destul de tehnică și 
era la curent cu cea mai nouă tehnologie, dar Branson era 
cu ani-lumină înaintea lui. 

Calculatorul cerea o parolă. Branson tastă ceva în viteză 
și, după câteva secunde, ecranul calculatorului se umplu cu 
fișiere. 

— Cum ai făcut asta? întrebă Grace. De unde știi parola? 

Branson îi aruncă o privire. 

— Nu era nici o parolă. Majoritatea oamenilor văd că li se 
cere o parolă și încearcă să o ghicească. Dar de ce ar fi 
avut nevoie de parolă dacă nu împărțea calculatorul cu 
nimeni? 

— Sunt impresionat! Chiar ești un geniu al 
calculatoarelor! 

Ignorând remarca, Branson spuse: 

— Vreau să te uiţi cu atenţie la asta. 

Grace făcu așa cum i se spuse și se așeză în faţa 
calculatorului. 


15 


Doar la câţiva kilometri mai departe, Mark Warren stătea 
aplecat în faţa calculatorului său. Ceasul arăta ora 18.10. 
Işi suflecase mânecile cămășii, lângă el avea un cappuccino 
din care nu băuse și a cărui spumă se transformase într-o 
pojghiță subţire. Biroul său din spaţiul pe care îl împărțea 
cu Michael de șapte ani, de obicei foarte ordonat, era 
acoperit cu grămezi de documente. 

Firma Double-M Properties ocupa etajul al treilea dintr-o 
clădire mică, cu cinci etaje și terasă, în stil Regency, aflată 
la o distanță mică de gara din Brighton, clădire care fusese 
prima lor investiţie imobiliară. În afara biroului, mai avea 
un dormitor pentru clienţi, un bar micuţ și o bucătărie. 
Mobila era modernă și funcţională. Pe pereţi erau fotografii 
cu cele trei iahturi pe care le deţineau împreună și prin 
care își puteau măsura succesul; de la prima barcă, 
modelul Nicholson 27, la una mai mare, model Contessa 33 
și apoi la distinsul model Oyster 42, care era jucăria lor 
actuală. 

Erau și poze cu proprietăţile lor. Depozitul de pe malul 
apei din Shoreham Harbour, pe care îl transformaseră într- 
o clădire cu treizeci și două de apartamente. Un hotel mai 
vechi din Kemp Town, care dădea spre mare, pe care îl 
transformaseră în zece apartamente și adăugaseră și două 
căsuțe de vacanţă în spatele lui. Ultima imagine reprezenta 
cea mai ambițioasă idee a lor - o schiţă a unui proiect 
impresionist care se întindea pe cinci acri de pământ 
împădurit, pe care primiseră permisiunea de a construi 
douăzeci de case. 

Avea ochii tulburi din cauza celor două nopţi nedormite; 
luând o pauză de la calculator, Mark se uită pe fereastră. 
Pe partea cealaltă a drumului erau un cazinou și un 
magazin de covoare care se vindeau cu reducere. În zilele 
însorite, era un loc perfect pentru a face cu ochiul fetelor 
frumoase care mergeau pe stradă, dar acum era totul 
acoperit de o perdea de ploaie, iar oamenii se grăbeau, 
înghesuiți sub umbrele sau înfășurațţi în haine, cu gulerele 


ridicate și mâinile în buzunare. lar Mark nu avea chef să se 
gândească la nimic altceva, decât la ce trebuia să facă 
chiar acum. 

Așa cum făcuse toată ziua, la fiecare câteva minute, 
forma numărul de mobil al lui Michael. Dar de fiecare dată 
apelul trecea direct în căsuţa vocală. Asta arăta că Michael 
era încă sub pământ, doar dacă nu avea telefonul închis 
sau nu avea baterie. Nimeni nu auzise nimic. Luând în 
considerare ora accidentului, îl îngropaseră alaltăieri 
noapte, pe la ora 21. Adică acum aproape patruzeci și cinci 
de ore. 

Incepu să sune telefonul, pe linia principală. Mark auzi 
sunetul în surdină și văzu butonul aprins în dreptul 
interiorului său. Răspunse, încercând să mascheze tremurul 
vocii, pe care îl avea de fiecare dată când răspundea la 
telefon. 

— Double-M Properties. 

Era o voce de bărbat. 

— Bună ziua. Sun în legătură cu clădirea de la Ashdown 
Hills. Aveţi cumva o broșură sau o listă de preţuri? 

— Din nefericire, încă nu avem, răspunse Michael. Abia 
peste câteva săptămâni vom avea. Sunt niște informaţii pe 
site-ul nostru; aha, le-aţi văzut deja. Doriţi să îmi lăsaţi 
datele dumneavoastră de contact, ca să pot ruga pe cineva 
să vă sune? 

In mod normal, ar fi fost încântat pentru interesul arătat 
așa de devreme faţă de investiţia lor, acum însă vânzările 
erau ultimul lucru la care se putea gândi. 

Ştia că era foarte important să nu intre în panică. Citise 
suficiente romane polițiste și văzuse destule filme cu 
polițiști ca să știe că erau prinși numai cei care intrau în 
panică. Tot ce trebuia să facă era să rămână calm. 

Să șteargă toate mesajele de pe e-mail. 

Mesaje primite. Mesaje trimise. Fișiere șterse. Toate 
celelalte fișiere. 

Era imposibil să ștergi mesajele în totalitate, sigur mai 
rămâneau undeva, pe un server sau în altă parte. Dar în 


mod sigur, nimeni nu va căuta așa departe, nu? 

Scria cuvânt după cuvânt, cercetând conţinutul fiecărui 
e-mail. „Michael. Burlac. Noapte. Josh. Pete. Robbo. Luke. 
Ashley. Planuri!  Răzbunare!” Verifica fiecare mesaj, 
ștergând tot ceea ce era de șters. Acoperind toate urmele. 

Josh era ţinut în viaţă artificial, într-o condiţie critică, și 
era aproape sigur că avea leziuni pe creier. Dacă 
supraviețuia, va fi o legumă. Mark înghiţi. Avea gura 
uscată, îl știa pe Josh de la școala Varndean, de când aveau 
treisprezece ani. La fel și pe Luke și pe Michael. Pe Pete și 
pe Robbo îi cunoscuse mai târziu; se întâlniseră într-un club 
în Brighton, pe când avea aproape douăzeci de ani. Ca și 
Mark, Josh era o persoană calculată și ambițioasă. Și arăta 
foarte bine. Intotdeauna, femeile se îngrămădeau în jurul 
lui Josh, la fel cum se îndrăgosteau și de Michael. Unii 
oameni erau înzestrați de la natură, iar alţii, ca el, erau 
nevoiţi să se lupte pentru tot ce obțineau. Dar, chiar și la 
vârsta de douăzeci și opt de ani, Mark văzuse destule în 
viață ca să știe că nimic nu durează o veșnicie. Dacă aveai 
răbdare, dacă îţi calculai timpul, mai devreme sau mai 
târziu venea norocul si la tine. Cei mai buni vânători erau 
cei mai răbdători. 

Mark nu va uita niciodată un documentar despre viaţa 
sălbatică, filmat într-o cavernă plină de lilieci din America 
de Sud, pe care îl văzuse la televizor. Liliacul lăsa să cadă 
un microorganism; o larvă mânca microorganismul; un 
gândac mânca larva; un păianjen mânca gândacul, apoi 
liliacul mânca păianjenul. Era un lanţ trofic perfect. Liliacul 
era deștept, tot ce trebuia să facă era să se cace și să 
aștepte. 

Lui Mark îi sună telefonul mobil. Era mama lui Michael, 
care suna pentru a treia oară în seara aceasta și pentru a 
nu știa câta oară pe ziua de azi. Rămase la fel de politicos 
și de prietenos ca întotdeauna. Îi spuse că încă nu avea nici 
o veste despre Michael. Era groaznic, chiar nu știa ce i se 
putuse întâmpla, planul era ca pur și simplu să meargă într- 
un club aglomerat și nu își imagina unde ar putea fi Michael 


acum. 

— Crezi că ar putea fi cu o altă femeie? îl întrebă Gill 
Harrison, cu vocea ei timidă și gravă. Atât cât era posibil, 
se înțelesese foarte bine cu mama lui Michael. Soţul ei se 
sinucisese înainte ca el să îl cunoască pe Michael, care-i 
spusese că de atunci ea se retrăsese ca într-o cochilie și nu 
mai ieșise de acolo. Din pozele cu ea pe care le avea 
Michael în casă părea că fusese chiar foarte frumoasă în 
tinereţe, blondă, o bombă sexy. Dar de când o știa Mark, 
avea părul albit înainte de vreme, tenul uscat și ridat de la 
prea mult tutun și sufletul îmbătrânit. 

— Presupun că orice este posibil, doamnă Harrison, 
răspunse Mark. Se gândi un moment, alegându-și cuvintele 
cu grijă: Dar el o adora pe Ashley! 

— Este o fată minunată. 

— Așa este, nu ne-am fi descurcat fără ea aici, e cea mai 
bună secretară pe care am avut-o vreodată, îi răspunse 
jucându-se cu mouse-ul calculatorului. Dar știți că uneori, 
după ce beau, bărbaţii fac lucruri iraționale. 

Regretă imediat că spusese lucrul acesta. Doar nu îi 
spusese Michael că tatăl său era beat atunci când se 
sinucisese? 

Urmă o tăcere lungă, apoi ea spuse fără nici o intonatie 
în voce: 

— Cred că a avut suficient timp până acum să se 
trezească din beţie. Michael este un om bun si loial. Orice 
ar fi făcut cât era beat, nu ar fi rănit-o niciodată pe Ashley. 
Sigur ceva i s-a întâmplat, altfel ar fi dat un telefon, îmi 
cunosc fiul. Ezită. Ashley e terminată. Poţi să ai tu grijă de 
ea? 

— Sigur că da. 

lar urmară câteva momente de tăcere. 

— Josh ce face? 

— E la fel. Zoe a rămas la spital. Mă duc și eu să stau cu 
ea, imediat ce termin treaba la birou. 

— Să mă suni imediat ce afli ceva, da? 

— Bineînţeles. 


Închise telefonul, se uită pe birou, ridică un document și 
ceva îi atrase atenţia. Asistentul digital personal. 

Fixându-l cu privirea, îl trecu un fior rece. La dracu'! La 
dracu', la dracu'! 


16 


După ce se despărţi de detectivul Grace, Glenn Branson 
se îndreptă spre oraș în mașina de serviciu, un Vauxhall 
albastru, care duhnea a dezinfectant - rezultatul faptului că 
cineva vomitase sau sângerase ultima oară când se 
mersese cu ea. O parcă la locul ei, în parcarea din spatele 
clădirii secţiei de poliţie Brighton, apoi urcă scările de 
piatră până la intrarea din spate, către biroul pe care îl 
împărțea cu încă zece detectivi. 

Era ora 18.20; teoretic, tura lui se termina săptămâna 
asta în fiecare zi la ora 18, dar fusese depășit de rapoartele 
care trebuiau făcute după ce prinseseră luni o reţea de 
traficanţi de droguri, așa că trebuia să stea peste program. 
Și avea nevoie de niște bani în plus. Dar astăzi va sta 
numai o oră peste program, până la 19. Ari era plecată la 
unul dintre cursurile de perfecţionare la care se ducea. 
Lunea frecventa cursurile de literatură engleză, marţea 
cele de arhitectură. De când se născuse fetiţa lor, Remi, 
soţia lui intrase în panică din cauza faptului că nu era 
foarte educată și era speriată că nu va ști să răspundă la 
întrebările copiilor când vor crește. 

Deși majoritatea calculatoarelor erau oprite, în nici unul 
dintre birouri nu era curat. Fiecare birou arăta ca și cum 
ocupantul acestuia ar fi plecat în graba și urma să se 
întoarcă peste puţin timp. 

Doar doi polițiști mai erau acolo: Nick Nicholl, în vârstă 
de aproape treizeci de ani, înalt ca un vrej de fasole, un 
detectiv conștiincios si un foarte bun atacant la fotbal, și 
Bella Moy, de treizeci și cinci de ani, cu faţa ca o cireașă 
sub o claie de par șaten. 


Nu îl remarcă nimeni. Trecu pe lângă Nick Nicholl, care 
era foarte concentrat să completeze un formular cu litere 
mari, ţinând buzele strânse ca un elev în timpul 
examenului. Bella lucra la calculator, iar mâna ei stângă, 
din reflex, lua bomboane dintr-o pungă din sertar și le băga 
în gură. Era o femeie slabă, deși mânca mai mult decât 
oricare altă fiinţă pe care o văzuse Glenn Branson în toată 
viaţa lui. 

Se așeză la birou. Lumina de la mesagerie pâlpâia ca de 
obicei. Ari, soţia lui, Sammy, băiatul de opt ani și Remi, 
fetița lor de trei ani, îi zâmbeau dintr-o fotografie de pe 
birou. 

Se uită la ceas pentru că trebuia să fie punctual. Ari își 
ieșea din pepeni când întârzia și din cauza aceasta ea rata 
începutul orelor. Dar pentru el nu era o corvoadă deoarece 
erau puţine lucruri care îi plăceau mai mult decât să stea 
cu copiii lui. Apoi îi sună telefonul. 

Era recepţia. O femeie îl aștepta de o oră și nu avea de 
gând să plece. Nu ar vrea să vorbească cu ea? Toată lumea 
era atât de ocupată. 

— Da, de parcă eu nu aș fi ocupat! îi spuse Glenn 
secretarei, lăsând să se vadă că e nervos.. Ce vrea? 

— E în legătură cu accidentul de marţi, cu mirele care a 
dispărut. 

Imediat îi trecu supărarea. 

— Bine, cobor. 

Deși avea tenul foarte alb, Ashley Harper arăta la fel de 
frumoasă în carne și oase ca în fotografia pe care o văzuse 
în apartamentul lui Michael. Era îmbrăcată cu blugi de 
firmă, iar cureaua și geanta erau la modă. O conduse într-o 
cameră de interogatoriu, aduse câte o cafea pentru fiecare, 
închise ușa și se așeză în fața ei. Ca toate camerele de 
interogatoriu, și aceasta era mică și fără ferestre, văruită 
într-un verde murdar, cu un covor maro, masă și scaune 
din metal gri și duhnea a tutun. 

Ashley își puse geanta jos. Ochii ei frumoși, cu genele 
date cu rimei, ieșeau în evidenţă pe faţa palidă, marcată de 


durere. Fire din părul șaten îi cădeau pe frunte, iar restul îi 
încadra feţa, alunecându-i peste umeri. Avea unghiile 
perfecte, ca și cum ar fi venit direct de la salonul de 
manechiură. Arăta excelent și lucrul acesta îl surprinse 
puţin. Oamenii în starea ei erau de obicei mai neglijenţi cu 
înfățișarea, dar ea arăta mortal. 

De asemenea, știa cât de greu este să înţelegi femeile. 
Odată, când căsnicia lor trecea printr-un moment mai 
dificil, Ari îi făcuse cadou cartea Bărbații sunt de pe Marte, 
Femeile de pe Venus. Așa reușise să înțeleagă o parte din 
diferenţele de mentalitate dintre bărbaţi și femei (dar nu 
pe toate). 

— Sunteţi o persoană greu de găsit, spuse ea 
scuturându-și capul pentru a-și da părul la o parte din ochi. 
Am lăsat patru mesaje. 

— Da, îmi pare rău. Ridică mâinile. Două persoane din 
echipa mea sunt bolnave, iar două sunt plecate în vacanţă. 
Ințeleg cum trebuie să vă simțiți. 

— Inţelegeţi? Aveţi măcar o idee despre cum mă simt? Ar 
trebui să mă mărit sâmbătă, iar logodnicul meu lipsește de 
marți noapte. Am rezervat biserica, am chemat croitoreasa 
să facem o probă, am invitat două sute de persoane, 
cadourile de nuntă nu se opresc. Aveţi măcar o idee despre 
cum mă simt? Îi curgeau lacrimile de-a lungul obrajilor. Se 
smiorcăi, scotoci în geantă și scoase un șerveţe. 

— mi pare rău. M-am tot ocupat de dispariţia 
logodnicului dumneavoastră, a lui Michael, de când am 
vorbit dimineaţă. 

— Și? Își șterse ochii. 

— Așa cum am spus și dimineaţă la telefon, ceea ce se 
face de obicei când cineva lipsește... 

Îi tăie vorba. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, asta nu e ceva obișnuit. 
Michael lipsește de marţi noapte. Când nu suntem 
împreună, mă sună de cinci, zece ori pe zi. Se fac două zile 
acum. Două zile nenorocite, Dumnezeule! 

Branson se uită cu atenţie la faţa ei, căutând ceva care 


să o dea de gol. Dar nu observă nimic. Doar o femeie 
tânără, disperată să afle vești despre cel iubit. Sau, ce 
cinic, o actriţă foarte bună. 

— Ascultaţi-mă, două zile de absenţă nu este ceva 
neobișnuit, ca să anunţăm o dispariţie. Dar sunt de acord 
că, în această situaţie, este ciudat. 

— Ceva s-a întâmplat cu el. Asta nu e o situaţie obișnuită 
cu o persoană care a dispărut. Prietenii lui sigur i-au făcut 
ceva, l-au dus, l-au trimis undeva, nu știu ce dracu' i-au 
spus lui. Işi lăsă capul în jos ca să își ascundă lacrimile, 
scotoci din nou prin geantă, scoase un nou șerveţel și își 
șterse ochii, scuturând din cap. 

Glenn era mișcat. Ea habar nu avea si nu era momentul 
să îi spună. 

— Facem tot ce putem ca să îl găsim pe Michael, spuse 
el ușor. 

— Cum ar fi? Ce faceţi? 

Se opri din plâns, ca și cum ar fi dat ceva la o parte. Apoi 
urmă iar un râu de lacrimi. 

— Am început căutarea aproape de locul accidentului și 
încă mai avem oameni pe teren; uneori oamenii sunt 
dezorientaţi după un accident, așa că cercetăm toată 
suprafaţa din jur. lar acum am informat și am alertat toate 
secţiile de poliție. Aeroporturi și porturi... 

Din nou, îi tăie vorba: 

— Credeţi că a fugit? Doamne! De ce ar face asta? 

Folosind o tehnică subtilă pe care o învățase de la Roy 
Grace pentru a afla dacă cineva minte, o întrebă: 

— Ce aţi mâncat la prânz astăzi? 

Se uită la el surprinsă. 

— Ce am mâncat la prânz azi? 

— Da. Îi urmări ochii cu atenţie. Ea se uită în partea 
dreaptă. Partea memoriei. 

Creierul uman se împarte în emisfera dreaptă și emisfera 
stângă. Una conţine memoriile pe termen lung, iar în 
cealaltă are loc procesul creativ. Când sunt întrebaţi ceva, 
ochii oamenilor în mod invariabil se mută spre emisfera cu 


care gândesc. La unii oameni, memoriile sunt în emisfera 
dreaptă, iar la alţii în cea stângă; emisfera creativă e cea 
opusă celei a memoriilor. 

Când oamenii spun adevărul, ochii se mută către 
emisfera constructivă, a memoriilor, iar când mint, către 
cea creativă. Branson învățase să citească emisferele 
cerând răspunsul la o simplă întrebare de control, cum era 
cea pe care tocmai o pusese, și care nu necesita o 
minciună. 

— Nu am luat masa de prânz azi. 

Acum era momentul să îi spună adevărul. 

— Cât de multe știți despre afacerile logodnicului 
dumneavoastră, domnișoară Harper? 

— Am fost secretara lui timp de șase luni. Nu cred că e 
ceva de care să nu știu. 

— Atunci știți despre compania lui din Insulele Cayman? 

Apăru o expresie de mirare autentică pe faţa ei. Ochii i 
se îndreptară spre stânga. Emisfera creativă. Minţea. 

— Insulele Cayman? întrebă ea. 

— EI și partenerul lui... Făcu o pauză, își scoase agenda și 
trecu peste câteva pagini. Mark Warren. Ştiţi de compania 
pe care o deţin ei acolo? HW Properties International? 

Ea se uită la el în tăcere. 

— HW Properties International, repetă ea. 

— Mda. 

— Nu, nu știu nimic despre asta. 

El încuviinţă. 

— Bine. 

Tonul vocii ei se schimbă subtil. Datorită tehnicii lui Roy 
Grace, știa ce înseamnă asta. 

— Îmi spuneţi mai multe? 

— Nu știu mai multe, speram să îmi puteţi spune 
dumneavoastră. 

Ochii i se îndreptară spre stânga din nou. Spre emisfera 
creativă, iar. 

— Nu, spuse ea, îmi pare rău. 

— Probabil că nici nu este important, spuse el. Până la 


urmă, cine nu vrea să plătească mai puţine taxe? 

— Michael este un om de afaceri cinstit și inteligent. Dar 
nu ar face niciodată nimic ilegal. 

— Nici nu spun asta, domnișoară Harper. Vreau doar să 
demonstrez că poate nu știți toate feţele persoanei cu care 
urmează să vă căsătoriţi, atâta tot. 

— Ce înseamnă asta? 

El ridică mâna în aer încă o dată. Era ora 18.55. Trebuia 
să plece. 

— Nu trebuie să însemne nimic. Dar este ceva ce trebuie 
luat în considerare. 

Îi zâmbi, dar ea nu răspunse. 


17 


În rulota dezordonată de lângă casa tatălui său din 
Lewes, de unde se vedea toată curtea plină cu resturi de 
mașini avariate, Davey urmărea serialul poliţist Lege si 
ordine, la un televizor la care nu se vedea foarte bine. 
Personajul său preferat, un poliţist dur pe nume Reynaldo 
Curtis, prinsese un vagabond pe care îl apucase cu mâinile 
de gât. 

— Îți dau una peste bot, înţelegi ce îţi spun? mârâi el. 

Davey, îmbrăcat în blugi largi și cu o șapcă trasă bine pe 
cap, stătea întins pe canapea, mestecând o ciocolată 
Twinkie din rezerva care îi venea săptămânal prin poștă din 
Statele Unite și strigă: 

— Da, nenorocitule! O să îţi trag una în faţă, înţelegi ce 
spun? 

Restul unui meniu cu cartofi prăjiţi stătea pe mocheta 
încreţită, printre alte nimicuri, majoritatea salvate în timpul 
serviciului alături de tatăl său, acoperind aproape toată 
podeaua, rafturile și masa din camera sa. 

Lângă el erau bucăţile din staţia de emisie-recepţie pe 
care o găsise în urmă cu două nopţi. Voia să o repare, dar 
încă nu ajunsese la ea. Încet, ridică bucata principală a 


staţiei și se uită cu atenţie la ea. 

Carcasa era spartă rău. Mai era o bucăţică de plastic cu 
folie de protecţie și două baterii tip AAA pe care le luase de 
pe drum după ce scăpase staţia. Chiar intenţiona să le 
pună la loc, dar pur și simplu nu își mai adusese aminte. 
Multe lucruri nu și le amintea. La fel de repede cum unele 
lucruri îi veneau în cap, la fel îi și dispăreau. 

Lucruri. 

Totdeauna erau lucruri care nu aveau nici un sens. 

Viaţa era ca un puzzle din care tot timpul lipseau piese. 
Cele mai importante. Acum erau patru piese din puzzle-ul 
numit staţie de recepţie-emisie. Carcasa spartă, două 
baterii si ceva ce arăta ca un căpăcel. 

Își termină ciocolata, linse hârtia, apoi o aruncă pe covor. 

— Înţelegi ce spun? se adresă el nimănui. Apoi se aplecă 
înainte, luă cutia în care fusese sandvișul și șterse 
ketchupul cu degetul. 

— Da! Îţi dau una peste bot, înţelegi ce îţi spun? 

Chicoti. Începură reclamele. Un prezentator care voia să 
pară prietenos vorbea despre rate de construcţie. 
Nerăbdător, Davey spuse: 

— Hai, dragă, să ne întoarcem la film. 

Dar în loc de asta, începu altă reclamă. Pe ecran, un 
bebeluș mergea pe covor, vorbind cu o voce de bărbat 
matur. Davey se uită câteva momente uimit, întrebându-se 
cum putea un copil să înveţe să vorbească așa. Apoi își 
îndreptă din nou atenţia către staţia de emisie. Avea și o 
antenă telescopică, de care trase la maximum, pentru ca 
apoi să o împingă la loc. 

— Atenţie! spuse el. Apoi o scoase din nou. Atenţie! 

Îndreptă antena către ecranul televizorului, se uită la ea 
ca și cum ar fi ţintit cu o armă. Apoi începu din nou filmul. 

Davey se uită la noul lui ceas, pe care îl primise cadou de 
la tatăl său ieri, de ziua lui. Putea cronometra cursele de 
mașini cu el și avea tot felul de butoane, cifre și afișaje pe 
care încă nu le înţelesese. Tatăl său îi promisese că îl va 
ajuta să citească instrucţiunile, ca să înțeleagă cuvintele 


mai grele. Trebuia să știe să îl folosească foarte bine până 
duminică, când era Monaco Grand Prix. 

Se auzi o bătaie la ușă, apoi aceasta se deschise câțiva 
centimetri. Apăru tatăl său, purtând o căciulă de vânătoare 
cu acoperitori pentru urechi, un impermeabil vechi, uzat și 
cizme de cauciuc. 

— Să fii gata în cinci minute, Davey. 

— Stai. Este Lege și ordine. Se poate peste 
cincisprezece? în cameră intră fum de ţigară. Davey văzu 
luminiţa roșie în timp ce tatăl său trase din ţigară. 

— Dacă vrei să vii să împuști iepuri, trebuie să plecăm în 
cinci minute. Cred că ai văzut fiecare episod din Lege si 
ordine pe care l-au filmat vreodată. 

Reclamele se terminară, iar serialul începu din nou. 
Davey ridică un deget în dreptul buzelor. Zâmbind cu 
disperare, Phil Wheeler ieși din cameră. 

— Cinci minute, spuse el părăsind camera. 

— Zece, ţipă Davey după el, cu accent de american. Un 
compromis, înţelegi ce spun? 

Își îndreptă din nou atenţia către staţia emisie, gândindu- 
se că ar fi frumos să o ia cu el la vânătoarea de iepuri. Se 
uită cu atenţie la compartimentul pentru baterii, se dumiri 
cum trebuiau să vină fiecare, apoi le băgă la locul lor. Apoi 
apăsă pe unul din cele două butoane de pe lateral. Nu se 
întâmplă nimic. Încercă și al doilea buton și imediat se 
auziră sunete de la paraziți. 

Îndreptă staţia către ureche și ascultă. Doar paraziți. 
Apoi, dintr-odată, se auzi o voce de bărbat atât de tare ca 
și cum ar fi fost în aceeași cameră cu el. 


— Alo? 
Speriat, Davey scăpă staţia pe covor. 
— Alo! Alo! 


Davey se uita la ea, strălucind de bucurie. Apoi se auzi 
din nou o bătaie în ușă și tatăl său care îl chema. 

— Am luat și arma ta, hai să mergem! 

Apoi, speriat că tatăl său s-ar putea supăra dacă vede 
stația de emisie deoarece nu avea voie să ia nimic din ce 


găseau la locul accidentelor, Davey se ghemui pe covor, 
apăsă celălalt buton, care presupunea că este pentru vorbit 
și șopti repede, cu accent american: 

— Scuze, nu pot vorbi, e în fața mea, înţelegi ce vreau să 
spun? 

Apoi ascunse staţia sub pat și ieși din cameră, lăsând 
televizorul și pe detectivul Reynaldo Curtis să se descurce 
fără el. 


18 


— Hei! Alo! Hei! 

Din nou tăcere în învelișul de satin. 

— Vă rog, ajutaţi-mă! 

Michael, suspinând, apăsă butonul pentru vorbire în mod 
repetat. 

— Vă rog, ajutaţi-mă! Vă rog! 

Doar sunet de la paraziți. 

— Scuze, nu pot vorbi, e în fața mea, știi ce vreau să 
spun? 

O vocea ciudată, ca aceea a unui actor slab, interpretând 
un gangster american. Făcea și asta parte dintr-o glumă? 
Michael îndreptă lacrimile sărate către buzele uscate și 
crăpate și pentru un moment scurt savură umezeala, 
pentru ca apoi să le absoarbă cu limba de parcă ar fi fost 
sugativă. 

Se uită la ceas. Trecuseră multe ore. Era 8.50. Câte ore 
va mai dura coșmarul acesta? Cum puteau să scape fără să 
spună ce s-a întâmplat? Pentru numele lui Dumnezeu, în 
mod sigur Ashley, mama sa, oricine, îi luaseră la întrebări 
pe băieţi. Era aici de... de... 

II lovi un acces de panică. Era 8.50 dimineaţa sau seara? 

Fusese după-amiază acum puțin timp, nu? Se uitase cum 
trece fiecare oră. In mod sigur nu avea cum să fie atât de 
neatent, încât să piardă șirul celor douăzeci și patru de ore. 
Trebuia să fie seară acum, seara asta, nu mâine dimineaţă. 


Aproape patruzeci și opt de ore. 

Ce dracu' făceau cu toţii? 

Işi lăsă mâinile pe lângă corp, întinzându-se puţin pentru 
a-și mai dezmorţi spatele. Îl dureau umerii din cauza 
poziţiei incomode, fiecare articulaţie îl înţepa din lipsă de 
mișcare și din cauza deshidratării; știa de la navigat ce 
pericole sunt de întâmpinat. Capul îi pulsa neîncetat. Îl mai 
lăsa câteva momente dacă își ducea mâinile la tâmple și le 
apăsa cu degetele mari, dar după aceea durerea îi revenea 
la fel de puternică. 

- lisuse, mă căsătoresc sâmbătă, nenorociţilor! Scoateţi- 
mă de aici! ţipă el cât putea de tare, apoi lovi capacul și 
pereţii cu mâinile și picioarele. 

Imbecilii! Mâine e vineri. Ziua dinaintea nunţii. Trebuia să 
își ia costumul. Să se tundă. Duminică noapte plecau în 
luna de miere în Thailanda; trebuia să facă un milion de 
lucruri la birou înainte de asta, înainte de a pleca pentru 
două săptămâni. Trebuia să își scrie speech-ul pentru 
nuntă. 

„Haideţi, băieţi, am atâtea lucruri de făcut! V-aţi 
răzbunat pentru toate căcaturile pe care vi le-am făcut, 
OK? Și mi-aţi plătit-o ca lumea. În stil mare!” 

Işi duse mâna la piept, găsi lanterna și o aprinse doar 
câteva momente, ca să nu consume bateriile. Satinul alb 
părea și mai aproape de el; ultima oară când se uitase era 
la mai mult de șase centimetri de fața lui. Acum, la 
aproape trei, ca și când cutia asta, sicriul, sau orice ar fi 
fost, se strângea încet și sigur pe lângă el. 

Apucă tubul, clătinându-l încet în faţa lui și se uită cu un 
ochi, încercând să zărească ceva prin el, dar nu văzu nimic. 
Apoi verifică dacă apăsa pe butonul corect al staţiei de 
emisie. Apăsă pe fiecare în parte. Întâi auzi zgomot de 
paraziți, apoi apăsă pe butonul „vorbire” și ţipă cât de tare 
putu, pe urmă apăsă butonul „ascultare”. Nimic. 

— Nada”, spuse el cu voce tare. Nici un cârnat afurisit. 

Apoi îi veni în minte o imagine cu tigaia mamei lui pe 


7 „Nimic” în limba spaniolă în text (n. tr.). 


aragaz. O tigaie plină cu cârnaţi, ouă, şuncă și roșii 
pocnind, făsâind, sfărâind. La naiba, simţea chiar și mirosul 
pâinii, în timp ce în altă tigaie se încălzea fasolea. 

„Doamne, mi-e atât de foame!” 

încercă să nu se mai gândească la mâncare, nici la 
durerea din stomac care era atât de puternică, încât simţea 
că acidul gastric îi arde intestinele. Undeva, în capul care îi 
pulsa, creierul își aducea aminte de ceva ce citise, despre o 
specie de broaște, poate broasca râioasă, nu își aducea 
aminte exact, care își ţineau până la naștere puii în stomac 
și nu în uter. Din diferite motive, acidul gastric nu dăuna 
puilor. 

„Ce ne oprește pe noi, oamenii, să ne digerăm propriile 
stomacuri?”se gândi el, brusc. Creierul i-o luase razna, 
aducându-și aminte frânturi din tot felul de lucruri. 

Îsi aminti că citise în urmă cu câţiva ani o teorie despre 
ritmul circadian. Toate organismele vii de pe această 
planetă trăiau cicluri de douăzeci și patru de ore, cu 
excepția oamenilor, media noastră este de douăzeci și cinci 
și un sfert de oră. Se făcuseră teste în care fiinţe umane 
fuseseră puse în locuri întunecate câteva săptămâni, fără 
nici un ceas. Fără excepţie, toţi au crezut că au stat închiși 
o perioadă de timp mai scurtă decât în realitate. 

„Minunat, aș putea fi unul din nenorociţii lor șoareci de 
laborator acum.” 

Avea gura atât de uscată, încât i se lipeau buzele și îl 
dureau când le depărta. Simţea că i se rupe pielea de pe 
ele. 

Apoi aprinse lanterna și se uită la șanțul pe care îl făcuse 
în lemnul din faţa lui, trase de cureaua de piele și începu să 
frece din nou cu catarama de metal, înainte și înapoi pe 
lemnul de stejar. Avea suficiente cunoștințe despre arbori 
ca să știe că era stejar și că acesta era unul din cele mai 
tari soiuri. Inchidea ochii de durere, în timp ce rumegușul 
cădea peste el, apoi catarama se încinse atât de tare, încât 
fu nevoit să se oprească și să o lase puţin să se răcească. 

— Scuze, nu pot vorbi, e în fața mea, știi ce vreau să 


spun? 

Michael se încruntă. Cine dracu' îi vorbea cu accentul 
acela fals american? 

Cum se putuse gândi vreunul dintre ei că asta era ceva 
amuzant? Ce dracu' îi spuseseră lui Ashley? Mamei lui? 

După câteva momente, se opri din răzuit, extenuat. Știa 
că trebuie să continue. Deshidratarea te face să te simţi 
obosit. Trebuia să lupte cu oboseala. Trebuia să iasă 
dracului din cutia asta blestemată. Trebuia să iasă și să dea 
de nenorociţii ăia care vor plăti cu vârf și îndesat. 

Se mai chinui câteva momente să răzuiască, uneori 
ținând catarama cu încheieturile degetelor, încercând să își 
apere ochii împotriva rumegușului care cădea și îl gâdila pe 
faţă, până când obosi prea tare ca să mai continue, își lăsă 
mâna să cadă, iar mușchii gâtului i se relaxară. Incet, își 
lăsă capul pe spate. 

Adormi. 


19 


Se înserase mai devreme decât de obicei. Mark își parcă 
mașina în spatele unei staţii de autobuz, apoi așteptă 
câteva momente. Strada largă, lucind întunecat din cauza 
ploii torențiale, era liniștită, doar câteva mașini treceau. Nu 
era nici un pieton; nimeni care să îl observe. 

Își trase șapca de baseball mai tare pe faţă, își ridică 
gulerul hanoracului, apoi alergă pe terasa acoperită din 
fața blocului lui Michael, uitându-se pe rând la fiecare 
mașină parcată, să vadă dacă era cineva care aștepta în 
întuneric. Michael obișnuia să le spună oamenilor că Mark 
este persoana meticuloasă în parteneriatul lor. Apoi 
exemplifica lucrul acesta cu o replică pe care Mark o ura: 
„Mark este incredibil de anal.” 

Dar Mark știa că are dreptate, că datorită lui Double-M 
Properties avea succes, pentru că el era acela care făcea 
treaba adevărată. Era datoria lui să verifice fiecare 


estimare a constructorilor, să fie la locul construcției, să 
aprobe fiecare material care trebuia cumpărat, să 
urmărească timpul de lucru și să facă în așa fel încât totul 
să fie cât mai ieftin. Asta în timp ce Michael petrecea 
jumătate din timp plimbându-se de colo-colo, făcând curte 
femeilor, prea rar luând ceva în serios. Dar Michael avea 
majoritatea acţiunilor, doar pentru că avusese mai mulţi 
bani atunci când începuseră afacerea. 

Interfonul avea patruzeci și două de butoane din care 
trebuia să aleagă. Alese unul la întâmplare, dar în mod voit 
de la un alt etaj decât acela unde stătea Michael. Nu 
răspunse nimeni. Încercă un alt buton, pe care era scris 
„Maranello”. 

După câteva momente, o voce de bărbat, răgușită, cu 
accent italian, răspunse: 

— Da? 

— Curierul, ţipă Mark. 

— Ce curier? 

— FedEx. Din America, pentru Maranello. 

— Ce? Curier? Eu nu... 

Se făcu tăcere câteva minute, apoi urmă sunetul ascuțit 
al zăvorului metalic. 

Mark deschise ușa și intră. Merse direct la lift și urcă la 
etajul șase, apoi merse pe coridor câtre apartamentul lui 
Michael. Acesta ţinea tot timpul o cheie de rezervă sub 
covorașul de la intrare în cazul în care rămânea pe dinafară 
fără chei, lucru pe care îl făcuse o dată, fiind beat și 
dezbrăcat. Spre ușurarea lui Mark, era tot acolo. O singură 
cheie, model Zale, acoperită cu praf. 

Ca o măsură de protecţie, sună la ușă și așteptă, 
uitându-se pe coridor, nervos că ar putea apărea cineva să- 
| vadă. Apoi deschise ușa, se strecură înăuntru, o închise 
repede în urma lui și scoase o lanternă mică din buzunar. 
Apartamentul lui Michael dădea spre stradă. In faţă era o 
altă clădire de apartamente. Probabil că nu era nimic dacă 
aprindea luminile, dar Mark nu voia să riște. Ar fi putut fi 
cineva afară care să îl observe. 


Își scoase șapca și haina ude leoarcă, le agăţă în cuierul 
din perete, apoi așteptă câteva momente, ascultând nervos 
ca naiba. Prin peretele despărțitor auzea ceva ce suna ca 
muzica de marș, de la un televizor lăsat cu volumul prea 
tare. Apoi, cu ajutorul lanternei, începu să caute. 

Intră întâi în camera principală, camera de zi, ţinând 
lumina deasupra fiecărei suprafeţe. Se uită la grămada de 
vase nespălate din chiuvetă, la o sticlă pe jumătate goală 
de Chianti, cu dopul pus la loc, apoi la măsuţa de cafea, pe 
care era telecomanda de la televizor, lângă un bol de sticlă 
cu o lumânare pe jumătate topită în el. O grămadă de 
reviste: GQ, FHM, Zachts and Zachting. Lângă acestea 
strălucea luminiţa roșie de la robotul telefonic. 

Ascultă mesajele. Era unul de acum o oră, de la mama lui 
Michael, care vorbea cu o voce nervoasă. 

— Bună, Michael, voiam doar să văd dacă ai venit. 

Un alt mesaj era de la Ashley, care se auzea ca și cum ar 
fi vorbit de la mobil dintr-o zonă în care nu prea avea 
acoperire. 

— Michael, dragule, am sunat să văd dacă printr-o 
minune te-ai întors. Te rog mult să mă suni când primești 
mesajul acesta. Te iubesc mult. 

Următorul mesaj era de la un agent de vânzări care îl 
întreba pe Michael dacă ar dori să profite de împrumuturile 
avantajoase oferite de Banca Barclays clienţilor săi. 

Mark continuă să asculte mesajele, dar nu mai era nimic 
interesant. Verifică cele două canapele, scaunule, celelalte 
măsuţe, apoi intră în birou. 

Pe birou erau doar o tastatură, un mouse fără fir, un 
suport pentru hârtii în formă de inimă, un calculator, un 
încărcător de telefon și un suport negru plin cu pixuri și 
creioane. Nici aici nu era ceea ce căuta el, nici pe rafturile 
de cărți, nici în dormitorul dezordonat. 

„Rahat! Rahat! Rahat!” 

Părăsi apartamentul, cobori scările de incendiu și merse 
spre parcarea întunecată pe la ieșirea din spate. „Vești 
proaste”, se gândi în timp ce se furișa înapoi pe stradă. 


„Astea chiar sunt vești proaste.” 

Cincisprezece minute mai târziu, mergea cu mașina sa 
BMW X5 de-a lungul străzii care ducea la complexul unde 
era Spitalul Comitatului Sussex. Parcă în zona 
departamentului de urgenţe și accidente. Trecu repede pe 
lângă două ambulanţe care așteptau și intră în zona de 
așteptare, luminată și familiară lui de la vizita de ieri. 

Trecu pe lângă mai mulţi oameni care așteptau triști pe 
scaunele de plastic, sub un semn pe care scria „TIMP DE 
AȘTEPTARE - TREI ORE”, apoi merse pe coridor până la lift 
și urcă la etajul al patrulea. 

Apoi urmă semnele către secţia de terapie intensivă, cu 
mirosul de dezinfectant și de mâncare de spital în nas. 
Dădu colțul, trecu pe lângă un automat și un telefon cu 
cartelă, apoi văzu în faţa lui recepţia, unde erau două 
infirmiere - una stătea de vorbă la telefon, iar cealaltă 
vorbea cu o femeie în vârstă, care părea supărată. 

Merse prin salon, trecu de patru paturi ocupate, 
îndreptându-se spre colţul unde fusese Josh noaptea 
trecută și așteptându-se să o vadă pe Zoe lângă el. Dar, în 
locul lui Josh, zări un bătrân zbărcit, cu părul alb vâlvoi, tras 
la faţă, cu obrajii pătaţi, cu perfuzii și cu un ventilator 
pentru respiraţie lângă el. 

Mark se uită la restul paturilor, dar nu îl văzu pe Josh. 
Speriat că starea lui s-ar fi putut îmbunătăţi și că a fost 
mutat la un alt salon, se grăbi să ajungă la recepţie și se 
așeză în faţa infirmierei care vorbea la telefon, o femeie 
grăsuţă, la aproape treizeci de ani, cu faţa ca o cireașă și o 
tunsoare scurtă. Avea o insignă pe care scria „Infirmieră, 
Marigold Watts”. După expresia feţei, părea că stă de 
vorbă cu prietenul ei. 

Așteptă nerăbdător, sprijinindu-se de tejgheaua de lemn, 
uitându-se la monitoarele alb-negru care arătau fiecare pat 
și la afișajele colorate din spatele fiecăruia. Işi schimbă 
poziția de câteva ori, încercând să atragă atenţia 
infirmierei, dar aceasta părea mult mai îngrijorată de masa 
de seară. 


— Mâncare chinezească, asta cred că vreau. Pui 
chinezesc. Undeva unde să facă pui chinezesc și clătite și... 

In sfârșit păru că îl vede pentru prima oară. 

— Ascultă, trebuie să închid. Te sun eu mai încolo. Și eu 
te iubesc. Zâmbi și se întoarse către Mark. Da, vă pot ajuta 
cu ceva? 

— Josh Walker. Arătă spre salon. A fost aici ieri. Îmi puteţi 
spune la ce salon a fost mutat? 

Infirmierei îi îngheţă faţa ca și cum ar fi făcut o injecție 
antirid cu Botox. | se schimbă și vocea, bătând în retragere. 

— Sunteţi o rudă? 

— Nu, sunt partenerul lui de afaceri. Instantaneu, Mark 
se înjură pentru că nu spusese că este fratele lui Josh. 

— Imi pare rău, spuse ea, ca și cum regreta că terminase 
discuţia de la telefon pentru el. Nu putem da informaţii 
despre pacienţi decât rudelor. 

— Nu îmi puteţi spune nici măcar la ce salon a fost 
transferat? 

Se auzi un sunet. Infirmiera se uită la monitoare și văzu 
că lângă unul se aprinsese o lumină roșie. 

— Trebuie să plec, spuse ea. Îmi pare rău. 

Apoi traversă rapid salonul. 

Mark își scoase mobilul. Apoi văzu un semn mare pe care 
scria „FOLOSIREA TELEFOANELOR MOBILE ESTE STRICT 
INTERZISA”. 

Se întoarse către lift și cobori la etajul unu. Cuprins de 
panică, merse cu viteză printr-un labirint de coridoare până 
nimeri ieșirea principală. 

În timp ce mergea spre recepţie, auzi o voce tare, 
aproape isterică și o văzu pe Zoe, cu ochii tulburi, cu 
lacrimile curgând și cu părul blond, cârlionţat, neîngrijit. 

— Tu și prietenul tău Michael și toate glumele voastre 
nenorocite! ţipă ea. Bărbaţi imaturi și nenorociţi! 

El se uită la ea câteva momente. Apoi ea i se prăbuși în 
braţe, plângând necontrolat. 

— E mort, Mark, acum a murit! E mort! Josh e mort! O, 
Doamne, e mort! Ajută-mă, ce mă fac? 


Mark o înconjură cu braţele. 

— Eu credeam că este în regulă, că va trece peste asta, 
spuse el, neconvingător. 

— Au spus că nu se mai putea face nimic pentru el. Că 
dacă ar fi trăit ar fi fost o legumă. O, Doamne, Doamne! 
Ajută-mă, Mark. Ce o să le spun? Cum o să le spun copiilor 
că tatăl lor nu se mai întoarce acasă? Ce o să le spun? 

— Vrei... ai vrea... o ceașcă de cafea sau altceva? 

Printre sughiţuri, ea răspunse: _ 

— Nu, nu vreau o nenorocită de ceașcă de cafea! Il vreau 
pe Josh înapoi! Doamne, l-au luat la morgă! lisuse, ce mă 
fac? 

Mark tăcea, ţinând-o strâns în braţe, mângâindu-i 
spatele; spera ca ușurarea de pe chipul său să nu fie 
vizibilă. 


20 


Michael se trezi brusc dintr-un vis confuz, încercă să se 
ridice, dar instantaneu se lovi cu capul de capacul de 
deasupra. Țipând de durere, încercă să își miște braţele, 
dar umerii îi atinseră satinul nemișcat, întâi la dreapta, apoi 
la stânga. Într-un acces de claustrofobie, începu să se 
zbată. 

- Scoateţi-mă de aici! ţipă el, răsucindu-se, zbătându-se, 
trăgând aer în piept, transpirând și tremurând în același 
timp. Vă rog, scoateţi-mă de aici! 

Vocea îi era sufocată. Fără intonaţie. Nu se întâmplase 
nimic, era blocat aici la fel ca mai înainte. 

Scotoci după lanternă și, panicat, nu reuși să o găsească 
timp de câteva secunde. Apoi o găsi, o aprinse și lumină 
partea de sus, apoi părţile laterale ale închisorii sale. Se 
uită la ceas. Arăta 11.15. „Noaptea? Mâine? Noapte, 
trebuie să fie noapte. Joi noapte.” 

Dâre de transpiraţie îi alunecau pe corp, făcând o 
băltoacă sub el. 


Își întinse gâtul ca să se poată uita sub el, îndreptă 
lanterna în jos și ceva reflectă lumina. Apă. 

Un centimetru întreg. 

Se uita șocat. Era imposibil. Imposibil să fi transpirat atât 
de mult. 

Doi centimetri nenorociţi. 

Întinse mâna din nou și lumină cu lanterna. Apoi o 
întoarse și îi folosi mânerul ca o sondă. Apa trecea de 
jumătate. Nu avea cum să fi transpirat atât de mult. Își făcu 
mâinile căuș, luă apă și începu să bea cu lăcomie, uitând 
de gustul sărat și murdar. Bău lacom și cu cât bea mai 
mult, cu atât i se părea că îi este mai sete. 

Apoi, după ce termină de băut, îi veni în minte un alt 
aspect asupra provenienţei apei. Apucă grăbit catarama de 
la curea și începu să sape cu frenezie în capacul sicriului. 
Dar, în câteva momente, aceasta deveni atât de fierbinte 
încât îi ardea degetele. 

„Căcat.” 

Ridică sticla de whisky. Mai era încă o treime din ea. Lovi 
cu partea de sus în lemnul de deasupra lui. Nu se întâmplă 
nimic. Încercă din nou și auzi gâtul sticlei crăpându-se. O 
bucăţică mică de sticlă se desprinse. Ar fi fost păcat să 
irosească băutura. Duse sticla la gură și luă o înghiţitură 
din lichidul care ardea. Doamne, avea un gust atât de bun! 
Se lăsă pe spate și lăsă lichidul să curgă, înghițind până 
când se înecă. 

Indreptă sticla, uitându-se la ea cu lanterna și reușind cu 
greu să se concentreze, cu capul învârtindu-i-se. Rămăsese 
o cantitate mică de whisky. Aproximativ... 

Se auzi o lovitură deasupra capului său. Simţea că sicriul 
se mișcă! 

Apoi altă lovitură. 

Ca o bătaie din picior. 

Ca și cum cineva ar fi stat pe capacul sicriului, chiar 
deasupra sa! 

Speranţa îi cuprinse fiecare părticică din corp. „Doamne, 
mă scot în sfârșit de aici!” 


— Bine, nenorociţilor! strigă el, cu vocea mult mai slabă 
decât și-ar fi dorit. Luă o gură de aer și auzi un alt zgomot 
deasupra lui. În sfârșit! 

— Ce dracu' v-a reținut? 

Liniște. 

> 

Lovi cu pumnul în capac, înghiţindu-și cuvintele. 

— Hei, ce dracu' v-a reţinut? Josh? Luke? Pete? Robbo? 
Aveţi idee cât de mult am stat aici? Asta chiar nu este 
amuzant, chiar deloc. Mă auziţi? 

Liniște. 

Michael ascultă. 

Oare își imaginase? 

— Hei! Hei! 

Liniște. 

Nu se putea să își fi imaginat. Se auziseră pași. Un 
animal sălbatic? Nu, pentru că fusese ceva mai greu de 
atât. Fusese o greutate de om. 

Începu să izbească ca scos din minţi în capac, cu sticla și 
apoi cu pumnii. 

Apoi, brusc, fără nici o avertizare, ca și cum ar fi urmărit 
un spectacol de magie la televizor, tubul de respirat fu tras 
în afară și dispăru. 

Câteva bucăţi de pământ intrară pe gaura lăsată de 
acesta. 


21 


Mark abia putea să vadă. Panica ce îl cuprinse îi înceţoșa 
privirea, îi tulbura gândirea. Vocea lui Michael. Auzise 
vocea blestemată a lui Michael. lisuse! 

În întunericul pădurii, sub ropotul ploii, închise ușa 
mașinii, pipăi aprinderea și încercă să bage cheia în 
contact. Avea cizmele grele și lipicioase de la noroi, iar apa 
îi curgea de pe șapca de baseball pe faţă. 

Cu mănușile pe mâini învârti cheia și farurile se aprinseră 


cu o strălucire albă, în timp ce motorul se auzea pornind. 
La lumina farurilor văzu mormântul și copacii din spatele 
acestuia. Un animal se ascunse în tufișuri, frunzele și iarba 
tremurau în bătaia vântului, părând pentru un moment la 
fel de ireale precum imaginea plantelor pe fundul 
oceanului. 

Se tot uita la mormânt, la bucata de tablă îndoită pe care 
o pusese cu grijă deasupra și la plantele pe care le rupsese 
și le pusese acolo pentru camuflare. Apoi văzu cea de-a 
doua cazma înfiptă în pământ și înjură. Cobori din mașină, 
merse și o luă de acolo, punând-o în spate. Apoi se urcă din 
nou în mașină, trânti ușa, se mai uită o dată cu atâta 
atenţie cât îi permitea privirea încețoșată. 

Se gândea. Nu exista nici un plan pentru a fi începută o 
construcţie aici în mai puţin de o lună, mai erau încă 
planuri de făcut și de finalizat. Nu exista nici un motiv ca să 
vină cineva aici. Comitetul de urbanizare făcuse deja o 
inspecţie, totul intrase acum în circuit pentru obţinerea 
ștampilelor. 

Tremurând necontrolat, porni mașina și se îndreptă către 
drum, trecând peste cele două garduri care fuseseră puse 
acolo, probabil de Regia Forestieră, pentru a opri 
căprioarele să mai iasă pe șosea. 

În timp ce trecea pe asfalt, dădu drumul la radio, trecând 
de la un post la altul ca să găsească niște muzică. Erau 
știri. Vorbărie. O reclamă. Apăsă pe butonul pentru CD, 
trecând în revistă fiecare melodie, dar nici una nu îi plăcea. 
Opri și muzica. 

Câteva minute mai târziu, în timp ce lua o curbă, văzu pe 
marginea drumului, luminate de faruri, niște coroane de 
flori. Imaginea îi făcu un gol în stomac. Pe banda opusă 
trecură niște faruri. Apoi altele. Tinea strâns de volan, cu 
capul învârtindu-i-se, încercând să se concentreze, să 
gândească clar. Apoi, în timp ce mergea cu viteză foarte 
mare, încercă să ia o altă curbă, mult mai strânsă. Intră în 
panică, frână brusc și prea din scurt. Auzi pompa de 
presiune a ABS-ului, apoi un zgomot, în timp ce tubul de 


respiraţie alunecă de pe locul pasagerului din dreapta în 
spaţiul pentru picioare. 

Nu știa cum, dar reuși să ajungă din nou pe banda lui, 
apoi zări un refugiu și trase pe dreapta. Apăsă butonul 
pentru pilotul automat și formă numărul de la centrala 
„Arlington Reservoir”. După câteva momente, vocea 
feminină fără trup anunţă: „Ruta este calculată”. 

Douăzeci și cinci de minute mai târziu se opri pe cheiul 
împădurit unde era clubul de iahting, acum părăsit, care se 
întindea pe o suprafaţă de opt kilometri, și opri motorul. Își 
luă lanterna și stătu în întuneric, ascultând. Singurul 
zgomot care se auzea era cel produs de velele umflate de 
vânt. Nu era nici o lumină nicăieri. În club era linişte. Se 
uită la ceas. Trecuseră zece minute după miezul nopţii. 

Recuperă tubul de respirat de unde căzuse, apoi luă cele 
două lopeţi din portbagaj și merse de-a lungul pontonului. 
Când erau copii, el și Michael navigaseră pentru prima oară 
aici, înainte de a deveni mai aventuroși, ca să pornească 
pe ocean. Din câte își aducea aminte, apa avea la mal cam 
șase metri adâncime. Nu era perfect, dar era în regulă. 
Aruncă tubul de respiraţie și lopeţile în apa vălurită, 
întunecată și se uită cum dispar. Apoi își scoase ghetele și 
le aruncă și pe acestea. Se scufundară instantaneu. 

Se îndreptă spre mașină, se încălţă cu pantofii pe care îi 
adusese cu el și se îndreptă spre casă, simțindu-se dintr- 
odată foarte obosit. Conduse încet, cu atenţie, nedorind să 
fie filmat de vreun radar sau să atragă atenţia vreunui 
polițist. 

Prima lui treabă de dimineaţă urma să fie aceea de a-și 
duce mașina direct la o spălătorie pe care o știa în zona 
Hove. Era un loc tot timpul aglomerat, unde veneau numai 
mașini jegoase, era mereu coadă și nimeni nu ar fi 
remarcat un BMW X5 acoperit de noroi. 


22 


Grace scoase din gură ţigara care ardea mocnit și o 
stinse, căscă, luă o altă ţigară, strângând din dinţi foarte 
concentrat, în timp ce scotea cele cinci cărţi de joc din 
haina sa verde, șifonată. In mijlocul mesei era o grămadă 
de monede de cinci penny, miza fiecărui jucător. În faţa lui 
erau pahare de whisky, de vin, grămezi de monede și 
jetoane și firimituri de la sandviș. In cameră se făcuse 
ceaţă de la atâta fum de ţigară, în timp ce afară ploaia și 
vântul băteau în ferestrele înalte, care dădeau spre Canalul 
Englez și spre luminile Palatului Pier. 

Jucau întotdeauna la miză și de fiecare dată când era 
rândul lui Bob Thornton, un detectiv ieșit la pensie, acesta 
alegea să iasă din joc, lucru care nu îi plăcea deloc lui 
Grace. Bob se uită la ceas; era ora 12.38 noaptea. Conform 
tradiției din fiecare joi seara, când jucau poker, ultima 
mână începea la 23.30, iar acum mai aveau de făcut doar 
două jocuri. 

Nu fusese o zi bună pentru el; deși își pusese șosetele 
care îi purtau noroc, de culoare mov, și cămașa albastră cu 
dungi, primise tot timpul cărţi proaste, făcuse o grămadă 
de greșeli și pierduse mult la o cacealma. Tot jocul mersese 
cam la fel cum fusese săptămâna: fără noroc. 

Pierduse o sută cincizeci de lire până acum, iar ultima 
mână era de obicei cea mai pătimașă. 

Se uită rapid peste cărți, în timp ce se concentra asupra 
reacției partenerilor de joc și deodată văzu că are trei 
decari. Era cea mai bună mână din ultimele două ore. Dar 
și o mână periculoasă în același timp, suficient de bună că 
ar fi fost o prostie să nu o joace, dar nu era cea mai bună 
pe care o putea avea. A 

Bob Thornton era un tip greu de ghicit. In vârstă de peste 
șaptezeci de ani, era o persoană impunătoare, energică, 
care juca regulat squash. Avea o privire de vultur, iar 
mâinile pătate aminteau de o reptilă. Purta un pulover 
verde peste o cămașă în carouri deschisă la gât, reiați și 
pantofi de tenis. Era de departe cel mai în vârstă din grupul 
de zece jucători constanţi, dintre care se strângeau 


suficienţi joia seara făcându-se câte un joc, pe rând, la 
fiecare acasă. 

Obiceiul jocului de poker își avea rădăcinile cu mult 
înainte ca Grace să intre în poliţie. Bob îi spusese de mai 
multe ori că, atunci când venise el, în urmă cu câţiva zeci 
de ani, fusese cel mai tânăr jucător. Gândindu-se la 
împlinirea celor treizeci și nouă de ani, Grace se întreba 
dacă, ca și Bob, într-o bună zi va ajunge și el cel mai bătrân 
din grup. 

Dar, în mod clar, vârsta aducea și niște avantaje. Bob era 
extrem de ager, foarte greu de citit, precum și un jucător 
foarte viclean și agresiv. Grace nu își aducea aminte dacă, 
de-a lungul anilor, existaseră zile când Bob nu plecase 
acasă în câștig; chiar și acum era o grămadă de monede în 
faţa lui. Grace se uită la el cum dădea din umeri în timp ce 
se uita cu atenţie prin ochelari la cărţi și le aranja, ţinându- 
le aproape de piept. Apoi deschise gura și o închise la loc, 
umezindu-și buzele cu limba ca un șarpe, iar Grace știu 
imediat că nu trebuia să își facă probleme din cauza 
cărților lui, doar dacă Bob nu nimerea niște cărți foarte 
bune când schimba. 

Era rândul lui Grace să deschidă jocul. Se uită la restul 
jucătorilor. 

Tom Allen, detectiv la secția de criminalistică din 
Brighton, în vârstă de treizeci și patru de ani, avea o față 
serioasă, băieţoasă și un snop de păr cârlionţat. Era 
îmbrăcat cu un hanorac pus peste tricou. Se uita impasibil 
la cărţile primite, iar lui Grace i se păruse tot timpul greu 
de citit. 

Lângă Tom stătea Chris Croke, poliţist în echipajul de 
trafic, sau de la Siguranţa rutieră, cum se numea 
departamentul. Era înalt și atletic, cu părul scurt, blond, 
ochi albaștri și cu mult șarm, cu foarte mult lipici la femei, 
ducând o viaţă mai mult de playboy decât de poliţist. Jocul 
de astăzi se făcea la el acasă, într-un apartament spaţios, 
de la etajul cinci al celei mai moderne clădiri din Brighton, 
numite Van Allen. În mod normal, faptul că un poliţist 


ducea o viaţă atât de luxoasă, i s-ar fi părut suspect lui 
Grace, dar era cunoscut faptul că fosta sa soţie era o 
persoană mondenă, moștenitoare a unei averi 
impresionante. 

Croke o întâlnise într-o zi când o oprise pentru depășirea 
limitei de viteză și îi plăcea să se laude că, deși îi dăduse 
amendă, tot se măritase cu el. Oricare ar fi fost adevărul, 
care acum era istorie, nu era nici o îndoială că se 
descurcase bine cu căsătoria, deoarece, atunci când ea se 
săturase de orele neregulate din program, care erau 
groaza fiecărei soţii de poliţist, îi lăsase o grămadă de bani. 

Croke era nesăbuit și imprevizibil. De-a lungul celor șapte 
ani de când jucau cu el, lui Grace îi fusese greu să Îi 
descifreze limbajul corpului. Niciodată nu părea să îi pese 
dacă pierde sau câștigă și era mult mai ușor să citești 
persoanele care se așteptau la ceva. 

Grace se concentră apoi asupra lui Trevor Carter, un 
personaj tăcut, cu tendinţe de chelire, care lucra la secţia 
de informatică a Poliţiei din Brighton. Îmbrăcat clasic, într-o 
cămașă gri, cu mânecile îndoite, ochelari mari care nu mai 
erau la modă și pantaloni de culoare cafeniu-murdar, 
Carter era o persoană cumpătată, de familie, care juca 
poker ca și cum toată bunăstarea celor patru copii 
depindea de joc. Nu juca la cacealma aproape niciodată, 
plusa foarte rar și, în consecinţă, foarte rar mergea până la 
sfârșitul jocului. Ceea ce îl dădea de gol pe Carter era un 
tremurat nervos al ochiului drept, semn clar că avea o 
mână bună. Acum, ochiul îi tremura. 

În sfârșit, Grace se uită la Geoff Panone, detectiv la 
secția antidrog, în vârstă de treizeci de ani, îmbrăcat într- 
un tricou negru, blugi albi și sandale, cu părul negru tuns 
până la umeri și cu cercel de aur în ureche și care trăgea 
cu poftă dintr-o ţigară. În cei doi ani de când jucau 
împreună, Grace observase că atunci când avea o mână 
bună, Geoff își rearanja cărţile în mână, iar când avea o 
mână proastă, nu o făcea. Îngrijorător, acum și le rearanja. 

— E rândul tău, Roy, spuse Bob Thornton. 


Limita era întotdeauna suma de pe masă. Nimeni nu 
putea urca mai sus, ceea ce ţinea miza la un nivel 
acceptabil. Dacă punea fiecare câte trei lire, aceasta era 
suma maximă. Pentru că nu dorea să îi scape nimic, dar 
nici să îi facă pe ceilalți să se retragă, Grace deschise cu o 
liră. Toţi ceilalți făcură la fel, mai puţin atunci când se 
ajunse la Trevor Carter, care ridică la trei lire. Ochiul îi 
tremura si mai tare acum. 

Geoff mai intră cu două lire. Bon Thornton ezită pentru o 
secundă, suficient pentru Grace să știe că în mod cert nu 
are o mână bună și că nu renunţă doar pentru faptul că era 
ultima mână. Se hotări să își încerce norocul și propuse 
încă trei lire. 

Toţi se uitară la el. Ştia că avusese o noapte proastă și 
că aceasta era o ultimă șansă, dar deja era prea târziu 
pentru a mai face ceva. 

Tom lăsă cărțile jos și dădu din cap. Chris ezită câteva 
momente, apoi mai dădu cinci lire. Trevor și Geoff măriră și 
ei miza tot cu atât. Urmă Bob Thornton. 

— Câte cărţi? întrebă Grace. 

Dacă schimba două, ar fi fost clar că avea trei de același 
fel. Dar dacă schimba două, ar fi avut șanse mai bune. 
Grace se hotărî asupra unei strategii și schimbă doar o 
carte, renunțând la treiul de treflă și păstrând șeptarul de 
inimă. 

Inima îi tresări. Ful. Nu era ceva extraordinar, dar era o 
mână foarte bună. Decari și șeptari. Acum chiar juca! 

După ce urmărise cărţile celorlalţi jucători, Grace era 
sigur că are mâna cea mai bună, așa că se hotărî să profite 
și să mărească miza. Spre uimirea lui, următorii trei jucători 
renunţaseră și el își dădu seama că mersese prea departe. 
Apoi însă, spre ușurarea lui, Trevor Carter reintră în joc și îi 
tinu miza. 

Încrezător, Grace își scoase portofelul și mări și mai mult 
miza. Apoi, Trevor o mări și el de câteva ori la rând, până 
când Grace își pierdu răbdarea, scoase câteva bancnote 
din portofel și îl provocă. 


Apoi trase nervos din ţigară, în timp ce Carter își arăta 
cărțile una câte una. 

La dracu'! La dracu'! 

Chintă roială. 7,8,9,10 și valet de aceeași culoare. 

— Ce mână valoroasă, spuse Croke. 

— Bine jucat, exclamă Bob Thornton. Doamne, a fost 
bine ascunsă! 

— Le-am luat pe parcurs, spuse Trevor Carter, aproape 
extaziat. Le-am luat pe parcurs! 

Grace se uita înmărmurit. Era o mână la un milion, poate 
șanse chiar mai mici de atât. Era imposibil de prevăzut. Și 
totuși, ar fi trebuit să își dea seama după tăria 
necaracteristică cu care pariase Trevor că acesta știa că o 
să-l bată și ca urmare trebuia să renunţe mai devreme. 

— Să înţeleg că puterile tale supranaturale au nevoie de 
ceva îmbunătăţiri, Roy, ciripi Croke. 

Toată lumea râse. 

— Duceţi-vă dracului! replică Grace, mult mai bine dispus 
decât se simţea. Alison Vosper avea dreptate. Oamenii 
chiar râdeau de el. El era aici, se simţea bine, ca între 
prieteni. Dar erau alţii în poliţie pentru care nu era o joacă. 
Dacă nu era atent, cariera lui se va împotmoli și el va 
ajunge pe margine. 

Și chiar acum pierduse aproape trei sute de lire. 

lar pe parcursul ultimelor trei jocuri din acea seară, 
Grace reuși să își mărească datoria la peste patru sute de 
lire si cincizeci de penny. 

Nu era o persoană prea fericită când luă liftul către 
parcarea subterană a blocului. În timp ce mergea către 
mașina sa Alfa Romeo, parcată la locul pentru vizitatori, 
era atât de nemulţumit de el și de prietenii lui, încât nici nu 
observă BMW-ul X5 acoperit de noroi care trecea. 


23 


— Uraaa! 


Davey, ud leoarcă, deschise ușa de la rulotă și intră. 

— Uraaa! strigă el prietenilor săi din televizorul care 
mergea tot timpul. Făcu o pauză, cu apa scurgându-i-se de 
pe șapca de baseball și de pe cizmele și hainele murdare 
pe covor. James Spader era într-un birou, vorbind cu o 
gagică pe care nu o recunoștea. _ 

— Am irosit două sute pe nenorociţii ăia. Inţelegi ce 
vreau să spun? îl întrebă Davey pe James Spader cu accent 
tărăgănat de sudist. 

Dar Spader pur și simplu îl ignoră și continuă să 
vorbească cu femeia. Davey luă telecomanda de pe pat și o 
îndreptă spre televizor. 

— Păi, nici eu nu am nevoie de tine, înţelegi? Schimbă 
postul. Acum vedea doi tipi pe care nu îi cunoștea, unul în 
faţa altuia, certându-se. Pac. 

James Gandolfino mergea către o femeie frumoasă cu 
părul lung și negru, printre mașinile dintr-o reprezentanţă 
Mercedes-Benz. 

Davey schimbă canalul și James Gandolfino dispăru. 

Navigă pe mai multe posturi, dar se părea că nimeni nu 
era interesat să vorbească cu el, așa că se duse până la 
frigider. 

— O să îmi iau o bere de la bar, spuse el și scoase o cola. 
O deschise cu o singură mână, goli jumătate de cutie, apoi 
se așeză pe pat și râgâi. Ceasul arăta 2.21. 

Era pe deplin treaz și voia să vorbească cu cineva căruia 
să îi spună despre toţi iepurii pe care îi împușcase cu tatăl 
său azi-noapte. 

— Uite care e treaba, spuse Davey și râgâi din nou. 

Verifică din nou buzunarele impermeabilului, scoase 
câteva cartușe și apoi agăţă haina în cuier. Se așeză pe 
pat, încet, așa cum îl văzuse pe Clint că făcea atunci când 
voia să se descalțe, apoi își desfăcu cizmele și le lăsă să 
cadă pe rând pe covor. Puse mâna pe cele două cartușe 
nefolosite. 

— Au numele tău scris pe ele, îl anunţă pe Sean Penn, 
care se îndrepta spre el. Dar nici Sean Penn nu avea chef 


de conversaţie. 

Apoi Davey își aminti. Era cineva cu care putea vorbi. Se 
lăsă în genunchi pe podea, căută sub pat și dădu peste 
stația de emisie căreia îi scoase antena cât de mult se 
putea. Poc! 

Apăsă pe butonul de ascultat și auzi numai paraziți. Apoi 
apăsă pe butonul pentru vorbit. 


24 


Michael, complet treaz, plângea. Nu știa ce să facă și se 
simţea complet neajutorat. Era trecut de ora 2 dimineaţa. 
Era vineri, iar asta însemna că mâine trebuia să se însoare. 
Dar mai erau un milion de lucruri de făcut înainte. 

Cine naiba, sau ce, luase tubul de respirat? Ar fi putut fi 
un bursuc care a dus tubul în vizuina sa? Dar ce să facă un 
bursuc cu un tub de plastic? În afară de asta, zgomotul 
fusese prea puternic. Cu siguranţă fusese un om. 

Cine? 

De ce? 

Unde era Ashley, iubita, draga, minunata, blânda Ashley? 
La ce se gândea ea chiar acum, ce îi trecea ei oare prin 
minte? 

În fiecare moment tot mai spera că nu era decât un 
coșmar și că peste un minut se va trezi în pat, cu Ashley 
lângă el. Nu avea nici un sens. 

Se auzi un sâsâit ascuţit și clar. Staţia de emisie! 

Apoi o voce, cu accent de sudist spuse: 

— Ai ideea câte stricăciuni provoacă? Ha? Ai idee? 

Disperat, Michael scotoci în întuneric după lanternă. 

Vocea continuă: f 

— Ştii, majoritatea lumii nu are nici cea mai mică idee. li 
auzi pe conservatorii ăia nenorociți vorbind despre 
protejarea Vicții în sălbăticie, dar ei habar nu au de nimic, 
înţelegi ce spun? 

Michael găsi lanterna, o aprinse, găsi și stația de emisie 


și îi dădu drumul. 

— Hei! spuse el. Hei, Davey? 

— Da, vorbesc cu tine! Pun pariu că nu ai nici o bănuială, 
nu? 

— Salut, cine ești? 

— Tipule, nu trebuie să îţi faci griji pentru cine sunt. 
Chestia e că cinci iepuri mănâncă la fel de multă iarbă ca o 
oaie. Imaginează-ţi. 

Michael apucă cutia neagră, confuz, întrebându-se dacă 
are halucinaţii. Ce dracu' se întâmpla? 

— Pot să vorbesc cu Mark? Sau cu Josh? Sau cu Luke, 
Pete sau Robbo? 

Se făcu tăcere timp de câteva momente. 

— Hei! spuse Michael. Mai ești acolo? 

— Prietene, nu plec nicăieri. 

— Cine ești? 

— Poate că sunt Omul-Fără-Nume. 

— Ascultă, Davey, gluma asta e prea lungă, da? A 
dracului de lungă. Te rog, scoate-mă de aici. 

— Trebuie să fii impresionat de două sute de iepuri, nu-i 
așa? 

Michael se holba la staţia de emisie. Oare toată lumea 
înnebunise? Acesta să fie nebunul care tocmai îi luase tubul 
de respirat? Michael încerca cu disperare să gândească 
clar. 

— Ascultă, spuse el. Am fost băgat aici de niște prieteni, 
care au făcut o glumă. Poţi să mă scoţi, te rog? 

— Ai intrat în vreo belea? întrebă vocea cu accent 
american. 

Încă nesigur dacă acesta era vreun joc, Michael spuse: 

— Mare belea, ţi-ai dat seama. 

— Ce crezi despre cei două sute de iepuri? 

— Ce vrei să cred despre cei două sute de iepuri? 

— Păi, tipule, ce vreau eu să crezi e că orice tip care 
omoară două sute de iepuri, trebuie să fie ceva de capul 
lui, înţelegi ce vreau să spun? 

— Complet, spuse Michael. Sunt total de acord cu tine. 


— OK, suntem pe aceeași lungime de undă, asta e super. 

— Sigur că este. Super. 

— Nu te da prea șmecher, tipule! 

— Desigur, spuse Michael, încercând să îi facă pe plac. 
Dar, poate ai putea ridica de pe mine capacul, ca să putem 
avea această discuţie faţă în faţă? 

— Sunt cam obosit acum. Cred că mă duc să mă întind 
puţin, să închid ochii, înţelegi ce vreau să spun? 

Speriat, Michael spuse: 

— Nu, nu face asta. Hai să mai vorbim. Mai spune-mi 
despre iepuri, Davey. 

— Ti-am spus, sunt Omul-Fără-Nume. 

— Bine, Om-Fără-Nume, nu cumva ai la tine două pastile 
Panadol? Mă doare capul îngrozitor. 

— Pastile Panadol? 

— Da. 

Se făcu liniște. Doar paraziţii se auzeau. 

— Alo, spuse Michael. Mai ești acolo? Se auzi un chicot. 

— Panadol? 

— Haide, scoate-mă, te rog, de aici. Urmă o tăcere mai 
lungă, apoi vocea spuse: 

— Cred că asta depinde de unde este aici. 

— Sunt în nenorocitul de sicriu. 

— Iti baţi joc de mine? 

— Nu îmi bat. Încă un chicot. 

— Nu îmi bat joc, Sherlock, nu? 

— Exact. Nu îmi bat joc, Sherlock. 

— Trebuie să plec acum. E timpul pentru somn. 

— Hei, te rog, așteaptă, te rog... 

În staţie nu se mai auzea nimic. 

În lumina din ce în ce mai slabă a lanternei, Michael văzu 
că apa crescuse considerabil doar în ultima jumătate de 
oră. Cu ajutorul mâinii, încercă din nou să vadă cât de 
adâncă e. În urmă cu o oră îi ajungea la încheietura 
degetului arătător. 

Acum îi acoperea mâna complet. 


25 


Roy Grace, îmbrăcat într-o cămașă albă cu mânecă 
scurtă și cu o cravată serioasă, cu nodul slăbit, se uita 
încruntat la mesajul de pe telefonul mobil: 


Nu pot să nu mă gândesc la tine! Claudine XX. 


Claudine? 

Puțin după ora 9, era în biroul său, în fața calculatorului 
care la fiecare câteva minute mai primea câte un e-mail, 
era extrem de obosit, îl durea capul și îi era frig. Afară 
ploua neîncetat, iar în cameră era un curent ca de gheaţă. 
Preţ de câteva momente, uitându-se la aleea lugubră, 
observă cum ploaia se scurge pe fereastră, apoi desfăcu 
dopul sticlei de apă minerală pe care o luase de la o 
benzinărie în drum spre serviciu, cotrobăi în sertar și 
scoase o cutie de Panadol. Scoase două pastile din folie, le 
înghiţi, apoi se uită la ce oră fusese trimis mesajul: la 2.14. 

Claudine. 

Doamne, acum își aducea aminte. 

Intâlnirea lui aranjată pe site-ul U-Date, de marţi seara, 
cu vegetariana care ura polițiștii. Fusese înfiorător, toată 
noaptea fusese un dezastru, iar acum îl punea la încercare. 
Teribil. 

Tinea telefonul mobil în mână, întrebându-se dacă să 
răspundă la mesaj sau doar să îl șteargă, când ușa se 
deschise și intră Branson, îmbrăcat într-un costum maro, cu 
o cravată violet și încălțat cu pantofi asortaţi, în două 
tonuri de maro, ţinând într-o mână un pahar cu capac, cu 
cafea Starbucks, și două pungi de hârtie în cealaltă. 

— Salut, omule! zise Branson, jovial ca de obicei, 
trântindu-se pe scaunul din fața lui Grace și punând 
cafeaua și pungile de hârtie pe birou. Văd că încă mai ai 
cămașa pe tine. 

— Foarte amuzant, spuse Grace. 


— Ai câștigat azi-noapte? 

— Nu, nu am câștigat chiar deloc. Grace suferea încă 
după pierderea de ieri. Patru sute douăzeci de lire. Banii nu 
erau o problemă pentru el și nu avea nici o datorie, dar ura 
să piardă, și mai ales atât de mult. 

— Arăţi ca dracu'. 

— Mulţumesc. 

— Pe bune, nu glumesc. Pur și simplu arăţi ca dracu'. 

— Foarte drăguţ din partea ta că ai venit până aici ca să 
îmi spui. 

— Ai văzut vreodată filmul The Cincinnati Kid? 

— Nu îmi aduc aminte. 

— Cu Steve McQueen. Rămăsese lefter după o partidă de 
cărți. A avut un final superb, cu puştiul de pe alee care îl 
provoca la un ultim pariu, iar el dă pentru ultima oară cu 
banul. 

Branson scoase capacul paharului, vărsând cafea pe 
birou, apoi scoase un corn cu migdale, lăsând și o urmă de 
zahăr pudră lângă cea de cafea. li oferi și lui Grace: 

— Vrei o bucăţică? 

Grace dădu din cap. 

— Ar trebui să mănânci ceva mai sănătos la micul dejun. 

— Pe bune? Ca să ajung să arăt ca tine? Ce ai mâncat? 
Cereale organice? 

Grace ridică folia de Panadol. 

— Uite toată hrana de care am nevoie. Ce faci aici așa 
aranjat? 

— Am o întâlnire în zece minute cu șefa. Am fost recrutat 
în comitetul pentru droguri. 

— Ce noroc pe tine. 

— Totul se rezumă la imagine, nu e ceea ce tu m-ai 
învăţat? Să fii vizibil pentru șefi. 

— Bravo, îți aduci aminte. Sunt impresionat. 

— Dar de fapt, bătrâne, nu de aia sunt la tine în birou. 
Branson scoase o felicitare din cea de-a doua pungă și o 
puse în faţa lui Grace. Trebuie să semneze toată lumea, e 
pentru Mandy. 


Mandy Walker lucra la Protecţia Copilului în Brighton. La 
un moment dat, și Grace, și Branson lucraseră cu ea. 

— Pleacă? întrebă Grace. 

Branson înghiţi, apoi schiţă un gest pentru a arăta o 
femeie gravidă. 

— De fapt, credeam că ești la tribunal astăzi. 

— S-a amânat până luni. Grace semnă pe felicitare lângă 
încă vreo douăsprezece nume; cafeaua și cornul miroseau 
dintr-o dată foarte bine. In timp ce Branson mușca din corn, 
întinse mâna să îl ia pe celălalt și mușcă din el, savurând 
gustul dulce. Mestecă încet, uitându-se la cravata lui 
Branson, care avea un model geometric ce o făcea să fie 
ameţitoare, apoi îi înapoie felicitarea. 

— Roy, în legătură cu apartamentul pe care l-am văzut 
miercuri. E ceva ce nu înţeleg. Am nevoie de experienţa ta. 
Ai câteva minute? 

— Am alternativă? 

Fără să îl bage în seamă, Branson spuse: 

— Uite care e treaba. Mușcă din nou din corn, căzându-i 
zahăr și firimituri pe costum. Erau cinci tipi la o petrecere a 
burlacilor. Acum... 

Urmă o bătaie la ușă, aceasta se deschise și intră Eleanor 
Hodgson, secretara lui Grace, aducând o grămadă de hârtii 
și dosare. Era o femeie decentă, la vârsta a doua, cu părul 
drept-negru și cu o faţă destul de demodată, părând în 
permanenţă stresată rău. Acum se uita nervoasă la cravata 
lui Branson. 

— Bună dimineaţa, Roy, spuse ea. Bună dimineaţa, 
detectiv Branson. 

— Ce mai faci? o întrebă Glenn. 

Ea puse documentele pe biroul lui Roy. 

— Sunt câteva rapoarte ale legiștilor de la Huntingdon. 
Unul este cel pe care îl așteptai. 

— Al lui Tommy Lytle? 

— Da. Am și agenda și notele de buget pentru întâlnirea 
de la 11. 

— Mulţumesc. În timp ce ea ieșea din cameră, el frunzări 


rapid dosarele și îl puse pe cel din Huntingdon deasupra. 
Huntingdon, din Cambridge, era unul dintre centrele de 
medicină legală pe care le folosea Poliţia din Sussex. 
Tommy Lytle era cel mai vechi dosar deschis al lui Grace. 
În urmă cu douăzeci și șapte de ani, Tommy, de 
unsprezece ani, plecase de la școală spre casă într-o după 
amiază de vineri. De atunci nu mai fusese văzut niciodată. 
Unicul indiciu pe vremea aceea fusese o camionetă marca 
Morris Minor, văzută de un martor care avusese prezenţa 
de spirit să îi noteze numărul. Dar nu se făcuse nici o 
legătură cu proprietarul, un tip singuratic, ciudat, cu 
antecedente de atacuri sexuale asupra minorilor. Şi apoi, 
acum două luni, din pură coincidenţă, camioneta apăruse 
în zona lui Grace, când proprietarul din prezent, prea 
entuziast, fusese amendat pentru șofat sub influenţa 
alcoolului. 

Dezvoltarea medicinii legale față de acum douăzeci și 
șapte de ani era de neimaginat. Prin testarea ADN-ului, 
polițiștii se laudau că, fără să aibă vreo urmă, dacă o 
persoană fusese într-o cameră, nu conta cu cât timp în 
urmă, ei puteau s-o găsească. Nu trebuia decât un 
centimetru de praf care să fi scăpat aspiratorului, sau un fir 
de păr ori o fibră din haină. Chiar dacă era ceva de sute de 
ori mai mic decât vârful unui ac, i se putea da de urmă. 

Și acum avea camioneta. lar suspectul principal era încă 
în viaţă. Şi medicii legiști luaseră camioneta la microscop! 

Deși era atașat de Branson, Grace abia aștepta ca acesta 
să plece ca să poată citi raportul. Dacă ar fi rezolvat asta, 
ar fi fost cel mai vechi caz rezolvat vreodată în comitat. 

înghițind ultima bucată de corn și vorbind în timp ce 
mesteca, Branson spuse: 

— Erau cinci bărbaţi la o petrecere de burlaci, da? Mirele 
e un tip pus pe glume; în trecut, a făcut câte o glumă 
fiecăruia dintre ei. Pe unul l-a legat cu cătușe într-un tren 
care mergea spre Edinburgh chiar în noaptea dinaintea 
nunţii. 

— Foarte drăguţ tipul, spuse Grace. 


— Da, exact tipul de glumă pe care ai vrea să o faci celui 
mai bun prieten. Așa. Să vedem ce avem. Cei cinci încep 
petrecerea. Undeva pe drum, îl pierd pe ginere, adică pe 
Michael Harrison. Apoi au un accident, trei dintre ei mor pe 
loc, al patrulea e în comă și până la urmă moare. Astăzi 
este vineri dimineaţa și peste douăzeci și patru de ore ar 
trebui să se căsătorească. 

Branson luă o gură de cafea, se ridică un moment și 
începu să se plimbe prin birou. Se opri și se uită pentru o 
clipă la tabelul SASCO, pe care se făcuseră niște note cu 
cerneală. Ridică foaia, luă un creion și începu să scrie. 

— Îl avem pe Michael Harrison. Îi scrise numele și îl 
încercui. Avem și cei patru prieteni morţi. Desenă al doilea 
cerc. Și o avem pe logodnică, Ashley Harper. Desenă un al 
treilea cerc în jurul numelui ei. Mai este și partenerul de 
afaceri, Mark Warren. Desenă al patrulea cerc. Şi... 

Grace se uita la el întrebător. 

— Avem și ce am luat din calculator ieri, da? 

— Un cont de bancă în Insulele Cayman. 

Ţinând creionul în mână, Branson se așeză în faţa lui 
Grace. 

Grace continuă: 

— Mi-ai spus că partenerul de afaceri nu a fost la 
petrecerea burlacilor. 

Branson nu înceta să fie uimit de memoria lui Grace 
pentru detalii. Părea că ţine minte totul. 

— Corect. 

— Pentru că a avut întârziere avionul. 

— Asta e povestea până acum. 

— Și el ce spune? Unde crede că s-a dus Michael 
Harrison? S-a cărat în Insulele Cayman? 

— Roy, i-ai văzut gagica. Şi am căzut de acord că nici un 
om sănătos la cap nu ar părăsi-o ca să plece undeva; e 
extraordinar de frumoasă și deşteaptă pe deasupra. Şi... 
Branson își strânse buzele. 

— Şi ce? 

— Și minte. l-am făcut testul învăţat de la tine, cu ochii. 


Am întrebat-o dacă știe de Insulele Cayman și a spus că nu 
știe. Minţea. 

— Probabil că încerca să le ofere protecţie. Să acopere 
urmele șefului și logodnicului ei. Lui Grace îi atrase atenţia 
încă un e-mail venit pe calculator. Deci ce vrei să spui până 
acum? 

— Sunt posibile următoarele scenarii: prietenii lui s-au 
răzbunat și probabil l-au legat pe undeva. Sau a avut un 
accident. Sau s-a răzgândit și a fugit. Sau s-a retras undeva 
în Insulele Cayman. 

Grace deschise unul dintre e-mailuri care era marcat ca 
fiind urgent și care era de la şefa sa, Alison Vosper. Il 
întreba dacă era liber pentru o întâlnire scurtă la 12.30. În 
timp ce vorbea cu Branson, îi răspunse că era liber. 

— Partenerul de afaceri al tipului, Mark Warren, ar fi știut 
dacă ar fi plănuit ceva de genul să îl lege undeva, sau 
altceva de tipul ăsta. 

— Domnișoara Harper spune că ea știe că puneau ceva 
la cale, dar nu știe ce au convenit până la urmă. 

— Ai verificat cârciumile pe unde au fost? 

— Asta se face astăzi. 

— Şi camerele de filmat cu circuit închis? 

— Am început și asta. 

— Aţi verificat camioneta? După expresia de panică de 
pe faţa lui Branson, Grace își dădu seama că nu o făcuse. 
De ce naiba nu ați făcut-o? Nu este ăsta primul loc în care 
trebuie te uiţi? 

— Da, ai dreptate. Nu mi-am intrat încă în mână la 
chestia asta. 

— Aţi alertat toate secţiile? 

— Da, fotografia lui circulă de dimineaţă. L-am trecut la 
persoane dispărute. 

Grace simţi că i se lasă un nor negru peste creier. 
Persoane dispărute. De fiecare dată când auzea sintagma 
era afectat, pentru că îi aducea aminte din nou. Se gândea 
la femeia asta, Ashley, pe care i-o descrisese Branson. Cum 
s-o fi simțind? 


— Glenn, ai spus că tipul acesta era pus pe glume. Nu e 
vreo șansă ca el să facă o glumă și să fie pe cale să apară 
cu un rânjet pe față? 

— Cu patru dintre prietenii lui morţi? Ar trebui să fie 
destul de bolnav la cap atunci. Branson se uită la ceas. Ce 
faci la prânz? 

— Dacă nu primesc vreun telefon de la Julia Roberts, s-ar 
putea să fiu liber. Dacă nu sunt ţinut la întâlnire mai mult 
de jumătate de oră. 

— Ce mai face minunata Alison Vosper? 

Grace îi aruncă o privire rece și ridică din sprâncene. 

— Mai mult acră decât dulce. 

— Te-ai gândit vreodată să i-o tragi? 

— Da, pentru aproape o nanosecundă sau poate chiar 
mai puţin. Care e unitatea de timp cea mai mică care 
există? 

— Ar putea fi o mișcare bună în carieră. 

— Mă pot gândi la una și mai bună. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi să nu încerc să i-o trag șefei. 

— Ai văzut-o vreodată pe Susan Sarandon în Moonlight 
Mile? 

— Nu îmi amintesc. 

— Îmi aduce aminte de Susan Sarandon în acel film. Mi-a 
plăcut filmul, a fost bun. Nu ai vrea să dai o tură cu mine cu 
mașina, să luăm prânzul și să mai vorbim pe drum? ţi fac 
cinste cu ceva de băut și un sanaviș. 

— O, să mergem să luăm prânzul în mașină! Asta îmi 
întărește convingerea că ceea ce am gândit când ţi-am 
văzut cravata este adevărat: chiar ai stil. 


26 


Conform calculelor lui Michael, apa se înălța cu douăzeci 
și cinci de centimetri la fiecare trei ore. li venea acum chiar 
deasupra urechilor. Tremura din cauza frigului și începea să 


aibă febră. 

Lucrase cu disperare în timpul nopţii, săpând în capac cu 
sticla, iar acum rămăsese la ultima rămășiță din aceasta. 
Mâinile îl dureau din cauza extenuării. Făcuse o gaură mare 
în capac, dar nu suficient de mare ca să îl spargă. 

Își măsura timpul acum. Două ore săpa, o oră se odihnea 
și își imagina că este pe mare. Dar pierdea bătălia. Apa 
creștea mai repede decât mărea el gaura. Apa îi va trece 
de cap până când va reuși să facă o gaură suficient de 
mare ca să poată ieși. 

La fiecare cincisprezece minute pornea staţia de emisie, 
dar de fiecare dată nu auzea decât paraziţii de pe 
frecvenţă. 

Acum era ora 11.03. Vineri. 

Săpa în continuare, praf de sticlă și bucăţi de pământ ud 
căzându-i pe faţă, ultima bucată din sticlă micșorân- du-se 
cu fiecare minut. Se gândea tot timpul. Când se va toci de 
tot sticla, va folosi catarama de la curea. Și când se va 
rupe și aia, ce alte instrumente mai avea să sape în lemn? 
Geamul de la lanternă? Bateriile? 

Din staţie se auzi un sunet ascuțit, apoi din nou accentul 
american, destul de fals. 

— Bună, prietene, ce mai faci? Acum îl recunoștea. 

Michael apăsă pe butonul pentru vorbire. 

— Davey? întrebă el. Tu ești? 

— Urmăream știrile la televizor, îl informă Davey. Tocmai 
arată un accident de mașină la care am fost și eu cu tata 
marţi! Toţi din mașină sunt morţi și mai lipsește un tip! 

Dintr-odată, Michael apucă strâns staţia. 

— Ce era, Davey? Ce mașină era? 

— Ford Tranzit. Mamă, era făcută praf! 

— Mai spune-mi Davey! 

— Este un tip care a ieșit prin parbriz și îi lipsește 
jumătate de cap. lisuse, îi poţi vedea creierii. Mi-am dat 
seama imediat că era mort. A supravieţuit numai unul, care 
a murit pe urmă. 

Michael începu să tremure necontrolat. 


— Ştii cine este tipul care lipsește? 

— Aha. 

— Spune-mi, cine este? 

— Trebuie să plec într-un minut, să îl ajut pe tata. 

— Davey, ascultă-mă. Eu pot fi tipul acela. 

— Iti baţi joc de mine? 

— Care este numele lui, Davey? 

— A, nu știu. Spun doar că trebuia să se căsătorească 
mâine. 

Michael închise ochii. „Oh, Doamne, nu!” 

— Davey, accidentul acesta a avut loc marţi seara, pe la 
ora 21? 

— Cam așa ceva. 

Cu noi puteri, Michael ţinu staţia aproape de gură. 

— Davey, eu sunt tipul acela! Eu sunt tipul care se 
căsătorește mâine! 

— Iti baţi joc de mine? 

— Nu, Davey. Ascultă-mă cu atenţie. 

— Trebuie să plec. Vorbim mai încolo. 

Michael ţipă: 

— Davey, nu pleca, te rog să nu pleci. Ești singura 
persoană care mă poate salva. 

Se făcu liniște. Se auzeau doar paraziţii de pe canal, 
semn că Davey încă era la capătul celălalt. 

— Davey? 

— Trebuie să plec, înţelegi ce îţi spun? 

— Davey, am nevoie de ajutorul tău. Ești singura 
persoană din lume care mă poate ajuta. Vrei să mă ajuţi? 

Altă tăcere lungă. Apoi: 

— Care ai spus că este numele tău? 

— Michael Harrison. 

— Doar ce ţi-au spus numele la televizor! 

— Davey, ai o mașină? Ştii să conduci? 

— Tata are un camion. 

— Pot să vorbesc cu tatăl tău? 

— A, nu știu. Este destul de ocupat, trebuie să plecăm și 
să încărcăm ceva stricat. 


A 


Michael se gândea cu disperare cum să îi înţeleagă 
caracterul. 

— Davey, ai vrea să fii un erou? Ti-ar plăcea să fii la 
televizor? 

Vocea deveni veselă: 

— Eu la televizor? Adică să fiu ca o vedetă de cinema? 

— Da, poţi fi o vedetă de cinema! Trebuie doar să îl rogi 
pe tatăl tău să vorbească cu mine și eu îi voi spune cum să 
ajungi vedetă de cinema. Nu vrei să îl aduci să vorbească 
cu mine la statie? Ce zici de asta? 

— Nu stiu. 

— Davey, te rog, cheamă-l pe tatăl tău. 

— Uite cum stă treaba: tata nu știe că am stația asta și 
ar fi destul de supărat dacă ar afla. 

Făcându-i pe plac, Michael îi spuse: 

— Eu cred că ar fi mândru de tine dacă ar afla că ești un 
erou. 

— Crezi? 

— Cred. 

— Trebuie să plec. Mai vorbim! Terminat! Staţia se opri 
din nou. 

Rugându-se din toată inima, Michael striga: 

— Davey, te rog, nu mă lăsa! Davey, adu-l pe tatăl tău, 
te rog! 

Dar Davey plecase. 


27 


Ashley, palidă, stătea într-un fotoliu vechi și adânc în 
sufrageria mică din casa mamei lui Michael și privea fără 
expresie înainte, cu ochii plini de lacrimi. Se uita fără nici o 
poftă la farfuria neatinsă cu biscuiţi asortaţi de pe măsuţa 
de cafea, apoi la fotografia cu ramă de metal așezată pe 
șemineul electric, în care era Michael, la doisprezece ani, 
pe o bicicletă, și pe urmă pe geam, la strada udată de 
ploaie, care ducea către terenurile de curse din Brighton. 


- Am chemat croitoreasa la ora 14, spuse ea. Ce crezi că 
trebuie să fac? Luă o gură de cafea și își șterse ochii cu 
batista. Bobo, cățelul rasa shih-tzu a lui Gill Harrison, cu o 
fundă în păr, se uită la Ashley și scoase un scâncet, cerșind 
biscuiţi. Ea răspunse ciufulindu-i părul moale de pe stomac. 

Gill Harrison stătea pe canapea, în faţa lui Ashley. Era 
îmbrăcată într-un tricou alb, fără nici o formă, pantaloni ca 
de costum și pantofi sport. O dâră subţire de fum ieșea din 
tigara pe care o ţinea între degete. Lumina strălucea de la 
diamantul unui inel de logodnă, prea mare ca să fie real, 
pus lângă o verighetă subţire de aur. O brățară atârna 
liberă la încheietura mâinii. 

Vorbea cu o voce gravă, cu accentul aspru din Sussex, în 
care i se citea încordarea. 

— E un băiat bun. Nu a dezamăgit pe nimeni în viaţă. 
Asta le-am spus polițiștilor care au venit aici. Acesta nu 
este el, nu este Michael. Dădu din cap și mai trase o dată 
din ţigară. Îi plac glumele, râse ea forțat. Când era copil, îi 
teroriza pe toţi de Crăciun cu câte o mască. Mereu îi speria 
pe oameni. Dar acesta nu este el, Ashley. 

— Știu. 

— | s-a întâmplat ceva. Băieţii i-au făcut ceva. Sau a avut 
și el un accident. Nu te-a părăsit. A fost aici duminică 
dimineaţa, am băut ceaiul împreună. Îmi spunea cât de 
mult te iubește, cât de fericit este, și să îl binecuvântez. L- 
ai făcut atât de fericit. Îmi spunea despre casa pe care aţi 
găsit-o la ţară și pe care vreţi să o cumpăraţi și despre 
toate planurile. Mai trase o dată din ţigară, apoi tuși. Este 
un băiat plin de resurse. De când tatăl său... Strânse din 
buze, iar Ashley putea vedea că pentru ea era foarte greu. 
De când tatăl său... Ţi-a povestit? 

Ashley încuviinţă. 

— A luat locul tatălui său. Nu m-aș fi descurcat fără 
Michael. A fost atât de puternic. O stâncă, pentru mine și 
pentru Carly. O să îţi placă de Carly. El i-a trimis bani de 
bilet pentru a veni din Australia la nuntă. Trebuie să 
sosească în orice moment. Mi-a telefonat de la aeroport 


acum două ore. Dădu din cap, disperată. 

Ashley, îmbrăcată în blugi largi, maro și o bluză albă 
neglijentă, îi zâmbi. 

— Am cunoscut-o pe Carly chiar înainte să plece în 
Australia. A trecut pe la birou. 

— Este o fată bună. 

— Dacă este fata ta, sigur așa este! 

Gill Harrison se aplecă și își stinse ţigara. 

— Ştii, Ashley, toată viaţa Michael a muncit din greu. 
Împărţea ziare când era mic ca să mă ajute pe mine și pe 
Carly, apoi a început afacerea cu Mark. Nimeni nu îl 
apreciază. Mark este un băiat bun, dar... 

— Dar ce? 

Gill își clătină capul. 

— Îmi spui? 

— ÎI ştiu pe Mark de când era copil. Michael și cu el erau 
nedespărţiţi. Dar Mark s-a ţinut tot timpul de coada lui 
Michael. Uneori cred că Mark este un pic invidios pe 
Michael. 

— Eu credeam că fac o echipă bună, spuse Ashley. 

Gill scoase un pachet de Dunhill din geantă, luă o ţigară 
și o duse la buze. 

— Întotdeauna i-am spus să aibă grijă cu Mark. Michael e 
inocent, el crede în oameni prea ușor. 

— Ce vrei să spui? 

Gill scoase o brichetă ieftină din geantă și își aprinse 
tigara. 

— Tu ai o influență pozitivă asupra lui Michael. Vei face 
totul ca să fie bine, nu-i așa? 

Bobo începu să cerșească un alt biscuit. Ignorându-l, 
Ashley răspunse: 

— Michael e puternic. E bine, e în regulă. 

— Da, sigur că este. Aruncă o privire la telefonul așezat 
pe colţul mesei. Este în regulă. Poate să sune în orice 
moment. Săracii băieţi. Erau o parte importantă din viaţa 
lui Michael. Nu pot să cred... 

— Nici eu. 


— Draga mea, ai întâlnire cu croitoreasa. Trebuie să te 
duci. Spectacolul trebuie să continue. Michael va apărea, 
crezi asta, nu? 

Ezită puţin și Ashley răspunse: 

— Sigur că da. 

— Vorbim mai târziu. 

Ashley se ridică, se duse la viitoarea mamă soacră și o 
strânse puternic în braţe. 

— Totul o să fie bine. 

- Tu ești lucrul cel mai bun care i s-a întâmplat. Ești o 
persoană minunată, Ashley. Am fost atât de fericită când 
Michael mi-a spus că...că... Se bâlbâia acum, cuprinsă de 
emoție. Că voi doi... 

Ashley o sărută pe frunte. 


28 


Grace stătea în Fordul albastru, ţinându-se cu mâinile de 
scaun și mișcându-și buzele, uitându-se nervos la drumul 
de ţară care se vedea prin ploaia deasă. Fără să ţină 
seama de frica pasagerilor, Glenn Branson se strecură cu 
atenţie printr-o serie de curbe, arătând cu mândrie ce 
învățase la un curs de șofat al poliției. Radioul, la care era 
prins un post de muzică rap, era prea tare pentru gusturile 
lui Grace. 

— Mă descurc, nu-i așa? 

— A, da, spuse Grace, gândindu-se că mai puţină 
conversaţie înseamnă mai puţină distracţie pentru 
Branson, ceea ce ar fi însemnat o speranţă de viață mai 
lungă pentru amândoi. Se aplecă și dădu volumul muzicii 
mai încet. 

— Jay-Z, spuse Branson. E extraordinar, nu-i așa? 

— Extraordinar. 

Luară o curbă strânsă la dreapta. 

— Ni s-a spus să ţinem spre stânga, pentru a avea o 
vedere bună. E o mișcare bună, nu crezi? 


Trecură curba și șoseaua cobori. 

— Te sperii? 

— Doar puțin. 

— Eşti un pămpălău. Guess e de vârsta ta. Mai știi filmul 
Bullit? 

— Cu Steve McQueen? Îţi place, nu-i așa? 

— Minunat! Cea mai bună urmărire auto făcută vreodată 
în filme! 

— S-a terminat cu un accident urât. 

— Minunat film, spuse Branson, fără să priceapă aluzia. 
De fapt, se gândi Grace, ignora aluzia. 

Și Sandy conducea cu viteză. Făcea parte din nebunia ei 
naturală. Se temea să nu păţțească un accident într-o zi, 
deoarece se părea că încă nu își dădea seama de legile 
fizice care determinau momentul când o mașină putea lua 
o curbă și când nu. Dar, în cei șapte ani cât fuseseră 
împreună nu făcuse nici un accident, nici măcar nu-și 
zgâriase mașina. 

Spre ușurarea lui Grace, în faţa lor apăru semnul „Parcul 
de mașini al lui Bolney”, fixat de un gard de metal și prins 
cu sârmă ghimpată. Branson frână cu putere și, trecând pe 
lângă o plăcuţă pe care scria „câine rău”, intră în curtea 
principală a unui depozit. 

Adăpostindu-se sub umbrelă, sunară la interfonul din 
dreptul unei uși gri. Câteva momente mai târziu, ușa fu 
deschisă de un bărbat la vreo treizeci de ani, durduliu, cu 
părul nespălat, îmbrăcat într-o salopetă albastră peste un 
tricou murdar, cu o jumătate de sandviș în mâna tatuată. 

— Detectiv Branson și detectiv Grace. Am sunat mai 
devreme, spuse Branson. 

înghițind, tipul stătu impasibil câteva momente. În 
spatele lui, se vedeau în depozit câteva mașini și dubiţe 
distruse. Luă o mutră gânditoare. 

— Duba Tranzit, da? 

— Da, răspunde Branson. 

— Albă? Cea care a venit de la Wheeler's marţi? 

— Da, aceea e. 


— E afară. 

Îl urmară prin curte, apoi intrară pe ușă într-un spaţiu 
care, din ce estima Grace, avea câţiva acri, plin cu vehicule 
stricate, cât puteai cuprinde cu ochii. Foarte puţine erau 
acoperite cu prelate, cele mai multe fiind expuse 
intemperiilor. 

Ţinând umbrela sus, peste capul lui Branson, se uită la o 
dubă Rentokil care luase foc după o puternică coliziune 
frontală. Ar fi fost greu să îţi imaginezi că supravieţuise 
vreunul dintre pasageri. Apoi observă o mașină sport 
Porsche, ajunsă la mai puţin de trei metri lungime. Şi o 
mașină Toyota cu acoperișul zburat. 

Locul acesta îi dădea tot timpul fiori. Grace nu lucrase 
niciodată la circulaţie, dar în primele zile în poliţie asistase 
la niște accidente de circulaţie și era imposibil să nu te lași 
afectat de ele. Se puteau întâmpla oricui. Puteai pleca într- 
o zi în excursie, fericit, plin de planuri și câteva momente 
mai târziu, într-o clipită, poate că fără nicio vină, propria 
mașină se transforma într-un monstru care te făcea 
bucățele, îţi tăia membrele și poate chiar te fierbea de viu. 

Se cutremură. Mașinile care ajungeau aici, aduse cu 
atenţie maximă, erau cele care fuseseră implicate în 
accidente grave sau fatale. Erau ţinute aici până când cei 
de la secţia de accidente rutiere, și uneori de la 
criminalistică, obțineau toate informaţiile care le erau 
necesare, înainte de a ajunge la fier vechi. 

Omul în salopetă arătă către o adunătură de fiare albe, 
cu jumătate de plafon smuls, cu cabina ruptă de restul 
dubei, cu mare parte din interior îmbrăcat în plastic alb. 

- Asta e. 

Grace si Branson se uitau la dubă în tăcere. Pentru 
câteva momente groaznice, Grace nu își putu controla 
mintea să nu se cutremure la imaginea de groază din faţă. 
Cei doi ocoliră duba. Grace remarcă noroiul întărit pe 
butucul roţilor și mult mai mult pe bara de susţinere și pe 
spate, noroi care începuse să se scurgă de la ploaie. 

Îi dădu umbrela colegului său, deschise portiera ondulată 


din dreptul șoferului și instantaneu îl izbi mirosul stătut, 
greu, de sânge intrat în putrefacție. Nu conta de câte ori 
mai simțise mirosul acesta, de fiecare dată era la fel de 
grețos. Era chiar mirosul morții. 

Ținându-și respiraţia pentru a nu mai simţi, încercă să 
tragă de plastice. Volanul fusese rupt, iar scaunul șoferului 
se deplasase în spate. Scaunul din faţă, pe jos, totul era 
pătat cu sânge. 

Acoperi petele cu plastic și se urcă în mașină. Înăuntru 
era întunecat și anormal de liniște. Îi dădea fiori pe șira 
spinării. O parte din motor ieșise prin podea, iar pedalele se 
mutaseră într-o poziţie nefirească. Se aplecă și deschise 
torpedoul. Scoase de acolo un ghid de utilizare a mașinii, 
mai multe cupoane de parcare, niște chitanţe pentru 
benzină și câteva casete fără etichetă. Dădu casetele lui 
Glenn. 

— Ar fi bine să asculţi astea. 

Branson le băgă în buzunar. 

Plecându-și capul ca să nu se lovească de capota îndoită, 
Grace se duse în spatele mașinii. | se auzeau pantofii pe 
podea. Branson deschise ușile din spate ca să facă mai 
multă lumină. In spate, Roy văzu o canistră de plastic, un 
cauciuc de rezervă, câteva unelte și un bilet de parcare 
într-o pungă. Scoase biletul și remarcă faptul că era datat 
cu câteva zile înaintea accidentului. Îl înmână lui Branson 
ca să îl pună în pungă. Mai era un singur pantof sport, de la 
piciorul stâng și o jachetă din vinilin. Controlă buzunarele și 
scoase un pachet de ţigări, o brichetă de plastic și o 
chitanță de la o curățatorie din Brighton. Branson le sigilă 
pe toate. 

Grace se mai uită o dată cu atenţie în interiorul mașinii, 
gândindu-se și verificând dacă a omis ceva. Apoi cobori din 
mașină și se adăposti sub umbrelă. 

— A cui este mașina asta? îl întrebă pe Branson. 

— A lui Houlihan, un antreprenor din Brighton. Unul 
dintre băieţii care au murit lucra acolo, era firma unchiului 
său. 


— Patru înmormântări. Ar trebui să le facă o reducere 
substanţială, spuse Grace cinic. 

— Uneori ești un ticălos nenorocit, știai asta? 

Grace se gândi un moment, ignorându-l. 

— Ai vorbit cu cineva de la Houlihan's? 

— Am vorbit chiar cu patronul, domnul Sean Houlihan, 
ieri după-amiază. E foarte supărat, îţi imaginezi. Mi-a spus 
că nepotul său era un tip foarte muncitor, dornic să ajute. 

— Nu așa sunt toţi? Și el i-a dat permisiunea nepotului 
său să ia mașina? 

Branson dădu din cap. 

— Nu. Dar spune că așa ceva nu stătea în obiceiul 
nepotului său. 

Roy Grace se gândi un moment. 

— Pentru ce era folosită mașina de obicei? 

— Lua cadavre. Din spitale, ospicii, aziluri de bătrâni, 
locuri de genul acesta, unde e necesar un car mortuar. Ţi-e 
foame? 

— Îmi era înainte de a ajunge aici. 


29 


Zece minute mai târziu, așezați la o masă care se clătina, 
într-o cârciumă de ţară, Grace bea o bere Guiness, iar 
Branson o cola fără zahăr. O așteptau pe chelneriţă să vină 
cu ceea ce comandaseră. În spatele lor era un șemineu 
mare, plin cu buturugi neaprinse, iar pe pereţi atârna o 
colecţie de decoraţiuni agricole, realizate manual. Era tipul 
de local care îi plăcea lui Grace, o cârciumă veritabilă de 
țară. Le ura pe cele cu specific și cu nume caraghioase care 
încet deveneau parte din orașul din ce în ce mai lipsit de 
stil propriu. 

— l-ai verificat mobilul? 

— Trebuie să primim înregistrările în după-amiaza 
aceasta, spuse Branson. 

— Numărul doisprezece? 


Grace ridică privirea și remarcă o chelneriţă cu o tavă pe 
care era așezată mâncarea lor. Friptură de vită și ficăţei 
pentru Grace, pește și salată pentru Glenn Branson. 

— Ce mănânci tu înseamnă atac de cord subit, îl certă 
Branson. Ştii ce ai tu în farfurie? Grăsime de vită. Câh! 

Punându-și niște muștar pe farfurie, Grace răspunse: 

— Nu e vorba de ceea ce mănânci, ci de faptul că te 
gândești la asta. Grija te omoară. 

Branson luă niște pește din farfurie. În timp ce mânca, 
Grace continuă: 

— Am citit că nivelul mercurului din pește este maxim, 
din cauza poluării. Nu ar trebui să mănânci pește mai mult 
de o dată pe săptămână. 

Branson se opri din mestecat și îl privi nedumerit. 

— Unde ai citit tu asta? 

— A fost un reportaj în revista Nature, cred. Este vorba 
de cea mai importantă revistă de gastronomie din lume, 
zâmbi Grace, bucurându-se de expresia de pe faţa 
prietenului său. 

— La naiba, și noi mâncăm pește aproape în fiecare 
seară. Mercur? 

— O să ajungi ca un termometru. 

— Nu e amuzant. Adică... 

Telefonul scoase două sunete puternice. 

Grace scoase telefonul mobil din buzunar și citi mesajul. 


De ce nu-mi răspunzi la mesaj, Armăsarule? Claudine XX. 


— Doamne, exact de asta aveam nevoie, spuse el. Un 
iepuraș în călduri. 

Branson ridică din sprâncene. 

— Carnea de iepure e sănătoasă. Foarte bună de gătit. 

— Asta nu e sănătoasă și nu mănâncă nici carne. Vreau 
să spun iepuraș ca în filmul acela cu Glenn Close. 

— Atracţie fatală? Cu Michael Douglas și Anne Archer, în 
1987. Foarte bun filmul. A fost pe Sky sâmbătă. 

Grace îi arătă textul. 


Branson rânji. 

— Armăsar, da? 

— Nu am ajuns chiar atât de departe și nici nu vom 
ajunge. 

Sună telefonul lui Branson. Îl scoase și răspunse: 

— Branson la telefon. Da? Bine, bine, o să ajung într-o 
oră. Închise telefonul și îl lăsă pe masă. Se uită la Grace și îi 
transmise: A sosit lista Vodafone cu convorbirile lui Michael 
Harrison. Vrei să vii la birou și să mă ajuţi să ne uităm 
peste ea? A 

Grace se gândi un moment, apoi își verifică agenda. Işi 
lăsase după-amiaza liberă ca să verifice niște hârtii legate 
de cazul Sureh Hossain, lucru pe care i-l ceruse Alison 
Vosper la întâlnirea de la 12.30, iar apoi voia să citească 
despre cazul Lytle. Dar acesta așteptase douăzeci și șapte 
de ani, așa că încă o zi nu mai conta. In timp ce dispariţia 
lui Michael Harrison era o urgenţă. Deși nu știa nici una 
dintre persoane, îi părea rău pentru ele. În special pentru 
logodnica lui, mai ales că știa cât de dureros era când 
persoana iubită era dată dispărută. In acest moment, dacă 
exista vreo modalitate de a ajuta, el o va pune în practică. 

— Bine, spuse el. Sigur că vin. 

Branson își termină salata și lăsă restul peștelui în 
farfurie, în timp ce Grace își mânca porţia cu poftă. 

— Am citit undeva că francezii beau mai mult vin decât 
englezii și trăiesc mai mult, spuse el. Japonezii mănâncă 
mai mult pește decât englezii, dar beau mai puţin vin și 
trăiesc mai mult. Germanii mănâncă mai multă carne roșie 
decât englezii și beau mai multă bere și trăiesc mai mult și 
ei. Ştii care e morala acestei povestiri? 

— Nu. 

— Că nu ceea ce mănânci sau bei te omoară, ci faptul că 
vorbești limba engleză. 

Branson rânji. 

— Nu știu de ce te plac. Întotdeauna reușești să mă faci 
să mă simt vinovat de ceva. 

— Atunci hai să îl găsim pe Michael Harrison. Apoi te poţi 


bucura de sfârșitul de săptămână. 

Branson dădu peștele la o parte și își termină cola. 

— Chestia aia e plină de Aspartam, spuse Grace, uitându- 
se cu dezaprobare la pahar. Am citit o teorie conform 
căreia din cauza ei poţi face lupus. 

— Ce este lupus? 

— E ceva mult mai grav decât mercurul. 

— Mulţumesc, Armăsare. 

— Acum ești chiar gelos. 


În timp ce intrau prin spatele clădirii vechi, cu șase etaje, 
în care era sediul Poliției din Brighton, pe Grace îl cuprinse 
nostalgia. Clădirea asta avea reputaţia de a fi cea mai 
ocupată secţie de poliţie din Marea Britanie. Locul zumzăia 
și forfotea, iar în urmă cu cincisprezece ani îi plăcuse să 
lucreze aici. Zumzetul acestui loc era lucrul care îi lipsea la 
sediul central, amplasat într-o zonă liniștită, la marginea 
orașului. 

În timp ce urcau scările de ciment, în clădirea cu pereţii 
vopsiți în albastru și plini de panouri cu notițe despre 
evenimente și proceduri, simţi că este din nou într-o secţie 
de poliție ocupată. Nu era miros nici de spital, nici de 
școală, nici de clădire administrativă, ci era chiar miros de 
energie. 

Urcară până la etajul trei, unde fusese biroul său, apoi 
merseră pe un culoar lung până la etajul patru, trecând pe 
lângă un panou mare pe care scria: „RATA DE REZOLVARE 
A CRIMELOR. APRILIE 2004. 27,8%”. Apoi Grace îl urmă pe 
Branson în biroul pe care îl stabilise centrul de operaţiuni 
pentru cazul dispariţiei lui Michael Harrison. În cameră erau 
șase birouri, fiecare cu câte un computer. Două dintre ele 
erau ocupate de doi detectivi pe care îi cunoștea și care îi 
plăceau, Nick Nicholl și Bella Moy. Pe un șevalet era așezat 
un flip chart, iar pe perete era un panou alb așezat lângă o 
hartă mare cu ţinutul Sussex, în care erau înfipte niște 
piuneze. 

— Cafea? întrebă Branson. 


— Nu acum, mulţumesc. 

Se opriră la biroul Bellei, care era acoperit cu grămezi de 
hârtii puse în ordine, peste care era așezată o cutie 
deschisă de Maltesers. Arătând spre hărtii, Bella spuse: 

— Am lista telefoanelor lui Michael Harrison de marți 
dimineaţă până astăzi la ora 9. M-am gândit că ar fi o idee 
bună să luăm și desfășurătoarele celorlalți patru. 

— Bună idee, spuse Branson, impresionat de iniţiativa ei. 

Bella arătă ecranul calculatorului, pe care era afișată o 
hartă. 

— Am trasat toate reţelele de telefonie mobilă pe care 
erau cei cinci. Orange, Vodafone și T-Mobile. Orange și T- 
Mobile au o reţea mai puternică decât Vodafone, cea pe 
care o folosește Michael Harrison. Ultimul semnal de pe 
mobilul său apare la releul telefonic de lângă Parcul 
Pippingford, pe A22. Dar am aflat că nu ne putem baza pe 
faptul că ar putea fi în această arie, pentru că, dacă 
reţeaua este ocupată, semnalul se transmite la următorul 
releu. 

Grace se gândi că această doamnă va ajunge departe. 
Studiind harta pentru un moment, întrebă: 

— Care este distanţa între relee? 

— În orașe este de aproape cinci sute de metri. Dar în 
afara orașului este de câţiva kilometri. 

Din experienţa anterioară, Grace știa că firmele de 
telefonie mobilă folosesc o reţea de relee care acţionează 
ca niște faruri. Telefoanele, fie că sunt folosite, fie că nu, 
trimit constant câte un semnal către cel mai apropiat releu. 
Având această informaţie, era ușor să identifice orice 
mișcare a unei persoane. Dar, evident, acest lucru era mult 
mai ușor în orașe decât în afara acestora. 

Bella se ridică și se îndreptă spre harta de pe perete. 
Arătă o piuneză albastră înfiptă în centrul zonei Brighton, 
care era înconjurată de piuneze verzi, mov, albastre și albe. 

— Am însemnat telefonul lui Michael Harrison cu piuneze 
albastre. Ceilalţi patru au alte culori. 

Grace îi urmări degetul în timp ce vorbea. 


— Putem vedea că toate piunezele au stat împreună de 
la ora 7 la ora 9 seara. Arătă spre trei locaţii diferite. In 
toate locurile astea este câte o cârciumă, spuse ea. Dar aici 
devine interesant. Arătă spre un punct undeva la câţiva 
kilometri nord de Brighton. Toate cele cinci piuneze apar 
împreună până aici. Apoi rămân numai patru. Aici. 

Branson zise: 

— Verde, mov, galben și alb. Fără albastru. 

— Exact. 

— Ce mișcare avem pentru piuneza albastră după asta? 

— Nici una, răspunse ea, hotărât. 

— Deci, s-au separat pe la 9 fără un sfert, spuse Grace. 

— Doar dacă nu și-a scăpat telefonul pe undeva. 

— Bineînţeles. 

— Deci vorbim de o suprafaţă de aproximativ șase 
kilometri, la aproape douăzeci și cinci de kilometri de 
Brighton? întrebă Glenn Branson. 

— Telefonul mai emite semnale? întrebă Grace, atras de 
combinaţia de inteligenţă și frumuseţe pe care o avea 
Bella. O mai întâlnise înainte, dar nu o remarcase cu 
adevărat. Avea o faţă într-adevăr drăguță și, doar dacă nu 
purta pietre în sutien, avea niște sâni foarte mari, lucru 
care întotdeauna îl excita. Își luă gândul de la ea și se 
concentră la treabă. Apoi aruncă o privire la mâna ei 
pentru a vedea dacă poartă verighetă. Avea un inel cu 
safir, dar nu pe degetul pe care se purta verigheta. Işi 
retrase privirea de la ea. 

— Ultimul semnal a fost la ora 9 fără un sfert marţi seara. 
Nimic de atunci. 

— Deci, ce părere ai, Bella? întrebă Grace. 

Bella se gândi un moment, fixându-l cu ochii de un 
albastru intens. Dar expresia ei nu arăta nimic altceva 
decât respectul arătat unui superior. 

— Am vorbit cu un inginer de la firma de telefonie 
mobilă. A spus că fie telefonul lui este închis de marţi după- 
amiaza, fie este într-o zonă fără acoperire. 

Grace încuviinţă. 


— Acest Michael Harrison este un om de afaceri ambițios 
și ocupat. Ar trebui să se căsătorească mâine dimineaţă cu 
o femeie foarte frumoasă, conform tuturor opiniilor. Cu 
douăzeci de minute înaintea unui accident de mașină care 
i-a omorât patru dintre prietenii cei mai buni, telefonul său 
nu mai mergea. Anul trecut, a tot transferat pe ascuns 
sume de bani de la compania sa câtre un cont bancar din 
Insulele Cayman, cel puţin un milion de lire de care știm 
noi până acum. lar partenerul lui de afaceri, care trebuia să 
participe și el la petrecerea burlacilor, dintr-un oarecare 
motiv nu a putut fi acolo. Este corect ce spun până acum? 

— Da, confirmă Glenn Branson. 

— Deci, ar putea fi mort. Sau ar fi putut să pună în 
aplicare un plan de dispariţie foarte deștept. 

— Trebuie să verificăm zona pe care a încercuit-o Bella. 
Mergeţi la toate cârciumile pe unde s-ar fi putut opri și ei. 
Vorbiţi cu toată lumea care îi cunoaște. 

— Şi apoi? 

— Fapte. Întâi, să adunăm toate faptele la un loc, spuse 
Glenn. Dacă acestea nu ne duc la el, atunci putem începe 
să speculăm. 

Telefonul de pe biroul Bellei începu să sune. Ea răspunse 
și imediat expresia de pe faţa ei arătă că era ceva 
important. 

— Sunteţi sigur? întrebă ea. De marţi? Sunteţi sigur că e 
vorba de marţi? Nimeni altcineva nu putea să îl ia? După 
câteva momente, replică: Nu, sunt de acord. Mulţumesc, 
acest lucru poate fi foarte important. Pot lua numărul 
dumneavoastră de telefon? 

Grace se uită la ea în timp ce scria pe o hârtie „Sean 
Houlihan” urmat de un număr de telefon. 

— Mulţumesc foarte mult, domnule Houlihan. Tinem 
legătura. 

Închise telefonul și se uită la Grace, apoi la Branson. 

— Era domnul Houlihan, proprietarul firmei la care lucra 
nepotul său, Robert Houlihan. Tocmai au descoperit că le 
lipsește un sicriu. 


30 


— Lipsește un sicriu? întrebă Glenn Branson. 

— Nu e ceva ce oamenii fură în mod obișnuit, nu? spuse 
Bella Moy. 

Grace tăcu un moment, atras de o muscă ce băzâi cu 
zgomot prin cameră, apoi se îndreptă spre fereastră. La 
etajul de dedesubt erau medicii legiști. Lucrurile și hainele 
pătate cu sânge erau un magnet pentru muște. Grace le 
ura. Muștele albastre erau vulturii lumii insectelor. 

— Tipul ăsta, Robert Houlihan, a împrumutat mașina fără 
permisiune. Se pare că a împrumutat și un sicriu fără să 
ceară voie. Se uită întrebător la Branson și la Bella, apoi la 
Nick Nicholl. Oare avem de-a face cu un tip nebun pus pe 
șotii? 

— Sugerezi că prietenii lui l-au băgat într-un sicriu? 
întreabă Branson. 

— Ai o teorie mai bună? 

Branson zâmbi, insinuant. 

— Să lucrăm pe baza faptelor, da? 

Uitându-se la Bella, gândindu-se involuntar cât de 
atractivă este, Grace spuse: 

— Cât de sigur este tipul ăsta, Houlihan, că sicriul nu a 
fost luat și mutat pur și simplu? 

— Oamenii mută locul pentru cheile de la intrare, dar nu 
cred că mută și locul unui sicriu, răspunse Branson un pic 
maliţios. 

Bella îl întrerupse. 

— Este foarte sigur. Era cel mai scump dintre sicriele de 
tipul acela, din lemn indian, spune că ar putea rezista și o 
sută de ani. Avea un singur defect: lemnul era îndoit sau 
ceva de genul acesta și nu se închidea etanș pe partea de 
dedesubt. De aceea a avut un conflict cu firma 
producătoare din India. 

— Nu pot să cred că trebuie să importăm sicrie din India! 


Noi nu avem tâmplari în Anglia? întrebă Branson. 

Grace se uită la hartă și trasă un cerc cu degetul. 

— E o zonă destul de mare. 

— Cât de mult poate supravieţui cineva într-un sicriu? 
întrebă Bella. 

— Dacă sicriul este închis cum trebuie, totul depinde 
dacă ai aer, apă, mâncare. Dacă nu ai aer, nu foarte mult 
timp. Câteva ore, poate o zi, răspunse Grace. 

— Se fac trei zile astăzi, spuse Branson. 

Grace își aduse aminte că citise undeva despre o victimă 
care fusese scoasă în viață de sub ruine, după 
douăsprezece zile de la cutremurul din Turcia. 

— Dacă ai aer, cel puţin o săptămână, poate chiar mai 
mult, spuse el. Trebuie să presupunem că dacă i-au făcut 
vreo farsă atât de proastă, i-au lăsat ceva aer ca să poată 
respira. Dacă nu, atunci căutăm un cadavru. Se uită la 
echipă. Probabil că aţi vorbit cu Mark Warren, partenerul lui 
de afaceri? 

— Este și cavalerul lui de onoare, spuse Nicholl. Spune că 
nu are nici o idee despre ce s-a întâmplat. Petreceau ultima 
noapte de burlăcie din cârciumă în cârciumă, iar el a fost 
blocat în afara orașului și nu a putut ajunge. 

Grace se încruntă și se uită la ceas, conștient de faptul 
că timpul trecea. 

— Una este să te plimbi din cârciumă în cârciumă la 
petrecerea burlacilor și alta este să iei un sicriu cu tine. Nu 
te hotărăști să faci asta pe loc, nu-i așa? Se uită la fiecare 
în parte. 

Toţi trei aprobară din cap. 

— A vorbit cineva cu toate prietenele, soțiile celor 
implicați? 

— Eu, răspunse Bella. Este dificil, pentru că sunt în stare 
de șoc, dar una dintre ele este extrem de supărată. E Zoe... 
Își căută carneţelul și răsfoi câteva pagini. Zoe Walker, 
văduva lui Josh Walker. Spune că Michael tot timpul făcea 
glume proaste și este sigură că băieţii plănuiau o 
răzbunare. 


— Și cavalerul de onoare nu știa nimic despre toate 
astea? Nu prea cred, spuse Grace. 

— Sunt destul de convins că nu știa nimic. De ce ar avea 
un motiv să mintă? întrebă Nicholl. 

Grace se îngrijoră de naivitatea tânărului detectiv. Dar 
crezuse întotdeauna în șansele date tinerilor să își arate 
talentele. O lăsă moale pentru moment, dar își notă în 
minte să revină asupra acestui lucru mai târziu. 

— E o zonă a dracului de mare de acoperit, spuse 
Branson. E aproape numai pădure; ar fi necesari o sută de 
oameni ca să perie zona. 

— Trebuie să încercăm să o micșorăm, răspunse Grace. 
Luă o cariocă de pe biroul Bellei, desenă un cerc albastru 
pe hartă și se întoarse către Nicholl. Nick, avem nevoie de 
o listă cu toate cârciumile din zona asta. De aici trebuie să 
începem. Se întoarse către Branson. Ai fotografiile băieţilor 
din mașină? 

— Da. 

— Bravo. Două seturi? 

— Am o duzină de exemplare. 

— Ne vom împărți în două echipe. Branson și cu mine 
vom merge în jumătate din cârciumi, iar voi doi în cealaltă 
jumătate. O să văd dacă putem aduce elicopterul ca să 
acopere zona. Deși este împădurită, ei au o șansă mai 
mare să vadă ceva de la înălţime. 


O oră mai târziu, Glenn Branson își parca mașina în 
curtea pustie a unei cârciumi numite King's Head, aflată pe 
șoseaua Ringmer, în interiorul cercului de cercetat. Se 
dădură jos din mașină și merseră până la ușă. Deasupra 
acesteia era o placă pe care scria: „John și Margaret Hobbs, 
proprietari”. 

În interior, barul era gol, la fel și zona mohorâtă din 
stânga, unde era restaurantul. Locul mirosea a soluţie de 
șters mobila și a bere stătută. Un automat funcţiona într-un 
colţ, lângă o planșă pentru darts. 

— Hei, strigă Branson. Alo! 


Grace se aplecă peste bar și văzu o ușă deschisă. Ridică 
o parte din tejghea, merse în spatele barului, îngenunche și 
ţipă spre pivniţa luminată cu un bec slab: 

— Hei, e cineva acolo? 

O voce morocănoasă îi răspunse. 

— Imediat. 

Auzi un bubuit, apoi apăru un butoi de bere de culoare 
gri, inscripţionat cu Harvey pe o parte, ţinut de două mâini 
masive, murdare, urmat de capul unui bărbat gras, cu faţa 
roșie, îmbrăcat în tricou alb și blugi, transpirând puternic. 
Avea statura și nasul spart al unui boxer. 

— Da, domnilor? 

Branson îi arătă legitimaţia de serviciu. 

— Suntem detectivii Branson și Grace de la Poliţia din 
Sussex. Îl căutăm pe proprietar, domnul Hobbs. 

— L-aţi găsit, respiră greu bărbatul, ieșind din pivniţă, 
apoi ridicându-se în picioare și uitându-se la ei temător. 
Mirosea a transpiraţie. 

— Ne întrebam dacă v-aţi putea uita la fotografiile 
acestea, să ne spuneţi dacă recunoașteţi vreuna dintre 
fețe. S-ar putea ca ei să fi venit aici marţi noapte. Branson 
puse fotografiile pe tejghea. 

John Hobbs studie fiecare fotografie pe rând. Apoi dădu 
din cap. 

— Nu, nu i-am mai văzut. 

— Aţi lucrat marţi noapte? îl întrebă Grace. 

— Sunt aici în fiecare noapte nenorocită, răspunse 
bărbatul. Şapte zile pe săptămână. Datorită unora de-ai 
voștri. 

— De-ai noștri? întrebă Grace. 

— Secţia de circulaţie rutieră. Nu e ușor să îți câștigi 
existenţa într-un local de țară când băieţii voştri de la trafic 
stau afară, punându-mi clienţii să sufle în fiolă. 

Ignorând comentariul, Grace îl întrebă: 

— Sunteţi absolut sigur că nu recunoașteţi pe nici unul? 

— Dacă intră aici zece oameni la mijlocul săptămânii, 
atunci e mare lucru. Dacă ar fi fost aici, i-aș fi văzut. Nu îi 


recunosc. E vreun motiv pentru care ar trebui să îi 
recunosc? 

În momente de felul acesta Roy Grace devenea foarte 
nervos pe echipa de la circulaţie rutieră. Pentru majoritatea 
oamenilor, singurul contact pe care îl aveau cu poliția era 
atunci când erau opriţi pentru depășirea limitei de viteză 
sau când li se făcea un control al alcoolemiei. Ca rezultat, 
în loc ca aceștia să vadă în poliţie un prieten și un paznic al 
liniștii, o percepeau ca pe un inamic. 

— Vă uitaţi la televizor? Citiţi ziarele locale? întrebă 
Grace. 

— Nu, răspunse bărbatul. Sunt prea ocupat pentru asta. 
A fost o crimă? 

— Patru dintre băieţii ăștia sunt morţi, răspunse Grace, 
uimit de atitudinea omului. Au murit din cauza unui 
accident rutier petrecut marţi noapte. 

— Şi voi veniţi aici cu tupeu, ca să găsiţi un nenorocit de 
barman vinovat că i-am aprovizionat cu băutură! 

— Nu am spus asta, răspunse Grace. Nu. Il caut pe tipul 
ăsta care a fost cu ei. Arătă spre fotografia lui Michael. 

Bărbatul dădu din cap. 

— Nu a fost aici. 

Uitându-se pe pereţi, Branson întrebă: 

— Aveţi camere de supraveghere? 

— Asta vrea să fie o glumă? Ca și cum aș avea bani să 
cumpăr sisteme de securitate pretențioase? Ştiţi ce camere 
de supravegheat folosesc eu? Arătă spre proprii ochi. Aștia. 
Se dau pe gratis atunci când te naști. Acum, vă rog să mă 
scuzaţi, trebuie să schimb un butoi de bere. 

Nici unul dintre ei nu se deranjă să îi răspundă. 


31 


Michael tremura. Ceva se târa prin părul lui și înainta 
încet, cu hotărâre, către frunte. | se păru că era un 
păianjen. 


Panicat, scăpă catarama curelei și își ciufuli nervos părul 
cu degetele umede și însângerate de la răzuit capacul 
sicriului. 

Apoi, creatura ajunse pe faţa lui, traversându-i obrajii, 
gura, bărbia. _ 

— lisuse, dă-te jos, ciudăţenie nenorocită! Işi dădu una 
peste față cu ambele mâini, apoi simţi ceva mic și lipicios. 
Orice ar fi fost, acum era mort. Își șterse toate rămășițele 
care i-ar fi putut rămâne, simțind că îl mănâncă toată faţa. 

Nu avea nici o problemă cu nici o Victate, dar cu 
păianjenii era o altă poveste. Când era mic, citise o poveste 
în ziarul local despre un băcan care fusese mușcat de o 
tarantulă ascunsă într-un snop de banane și aproape 
murise. 

Lumina  lanternei scădea în intensitate, învăluind 
interiorul sicriului într-o strălucire întunecată. Era nevoit să 
își ţină capul ridicat pentru ca apa să nu îi mai acopere 
obrajii și să îi ajungă în ochi și în gură. În urmă cu ceva 
timp, îl ciupise o insectă de gleznă, iar acum simţea 
înţepături în locul acela. 

Scutură lanterna. Pentru un moment, bateria muri. Apoi, 
unul dintre filamente străluci puțin. 

Îngheţase. Găuritul capacului era singurul lucru care îl 
încălzea. Încă nu reușise să treacă de grosimea capacului. 
Dar era necesar să o facă, înainte ca apa... Incerca să își 
scoată gândurile negre din minte, dar nu reușea. Apa 
continua să crească, acoperindu-i picioarele și o parte din 
piept. Cu o mână era nevoit să ţină staţia de emisie în 
spaţiul rămas între pieptul său și capac, astfel încât 
aceasta să nu se ude. 

Ca și apa, disperarea îl cuprindea încetul cu încetul, iar în 
minte îi tot reveneau vorbele lui Davey. 

„Este un tip care a ieșit prin parbriz și îi lipsește jumătate 
de cap. lisuse, îi poţi vedea creierii. Mi-am dat seama 
imediat că era mort. A supravieţuit numai unul, care a 
murit pe urmă.” 

O dubă Tranzit, implicată într-un accident, într-un loc și la 


o oră care se potriveau. Pete, Luke, Josh, Robbo, se poate 
ca ei să fie morţi? Și acesta să fie motivul pentru care 
nimeni nu venise să îl salveze? Dar sigur Mark știa de acest 
plan, pentru numele lui Dumnezeu! în mod sigur acum 
Mark conducea o echipă care urma să-l salveze! Doar dacă, 
se gândi el cinic, nu i se întâmplase și lui ceva. Poate că li 
se alăturase celorlalţi la următoarea cârciumă si era în 
mașină în momentul accidentului? 

Era vineri, ora 16.10. Încercă să îşi imagineze ce se 
petrecea în momentele acelea. Ce făcea Ashley? Dar 
mama lui? Mergea totul așa cum fusese plănuit pentru 
mâine? 

Își ridică capul, astfel încât gura îi era cu câţiva 
centimetri mai aproape de capac și ţipă, așa cum făcuse în 
mod regulat până atunci. 

— Ajutor! Ajutor! Ajutaţi-mă! 

Nimic, doar o liniște înnebunitoare. 

„Trebuie să ies de aici.” 

Se auzi o pocnitură, apoi un sunet, iar Michael crezu că 
aude lemnul crăpându-se, până când auzi de fapt sunetul 
cunoscut al staţiei de emisie. Apoi un accent de sudist, fără 
formă: 

— Vorbeai serios când ai spus despre mine că o să apar 
la televizor? 

— Davey? 

— Bună, prietene. Doar ce ne-am întors, a fost o 
adevărată catastrofă! Îţi spun, nu ai fi vrut să fii în mașina 
aia. Le-a luat două ore să îl scoată pe șofer, arăta groaznic. 
Desi arăta mai bine decât femeia din cealaltă mașină, 
înţelegi ce vreau să îți spun? 

— Da, înţeleg, răspunse Michael, încercând să îi facă pe 
plac. 

__— Nu sunt sigur de asta. Îţi spun că tipa e moartă. 
Inţelegi acum? 

— Moartă? Da, acum înţeleg. 

— Poţi să îţi spun doar uitându-mă cine e pe moarte și 
cine o să supraviețuiască. Nu nimeresc tot timpul, dar îţi 


spun ceva! 

— Davey, îţi aduci aminte câţi bărbaţi erau în accidentul 
de marţi seara? 

După câteva momente de tăcere, Davey răspunse: 

— Număram ambulanţele. La accidentele grave vine câte 
o ambulanţă de persoană. Când am ajuns noi, una tocmai 
pleca, iar alta era încă acolo. 

— Davey, din întâmplare, știi cumva numele victimelor? 

Aproape imediat, luându-l prin surprindere, Davey îi 
spuse numele victimelor: 

— Josh Walker, Luke Gearing, Peter Waring, Robert 
Houlihan. 

— Ai o memorie foarte bună, Davey, spuse Michael, 
încercând să îl încurajeze. A mai fost și altcineva? A fost și 
cineva pe nume Mark Warren implicat în accident? 

Davey râse. 

— Nu uit niciodată un nume. Dacă Mark Warren ar fi fost 
implicat în accident, aș fi știut chestia asta. Îmi aduc 
aminte orice nume l-am auzit vreodată, unde l-am auzit și 
cu ce ocazie. Dar nu mi-a fost vreodată de folos. 

— Cred că ai fost bun la istorie la școală. 

— Poate, spuse Davey nehotărât. 

Michael se luptă cu dorinţa de a ţipa la el din pură 
frustrare. Dar, calmându-se, spuse: 

— lţi aduci aminte unde s-a întâmplat accidentul? 

— Pe A26. La câţiva kilometri sud de Crowborough. 

Michael simţi că îi revine speranţa. 

— Nu cred că eu sunt foarte departe de locul acela. Ştii 
să conduci, Davey? 

— Vrei să spui, să conduc o mașină? 

— Da, exact la asta mă refer. 

— Cred că asta depinde de cum definești tu să conduci. 

Michael închise ochii câteva momente. Trebuia să existe 
o modalitate de a comunica bine cu personajul acesta. Dar 
cum? 

— Davey, am nevoie de ajutor foarte urgent. Îţi plac 
jocurile? 


— Adică, vrei să spui ca jocurile pe calculator? Da! Ai 
cumva un play-station? 

— Nu chiar aici, cu mine. 

— Poate putem intra în reţea? 

Apa îi intra în gură lui Michael. Scuipă și intră în panică. 
lisuse, ce repede îi creștea nivelul acum. 

— Davey, dacă îţi dau un număr de telefon, îl poţi forma 
pentru mine? Trebuie să îi spui cuiva unde sunt. Poţi să 
suni pe cineva în timp ce vorbești cu mine? 

— Cred că avem o problemă. 

— Care este problema? 

— Ştii, telefonul este în casa tatălui meu. El nu știe că am 
stația asta pentru că nu ar trebui să o am. Este secretul 
nostru. 

— E în regulă, știu să păstrez un secret. 

— Tata ar fi destul de supărat pe mine. 

— Nu crezi că ar fi și mai supărat dacă ar știi că ai fi 
putut să îmi salvezi viața și totuși m-ai lăsat să mor? Cred 
că ești singura persoană din lume care știe unde sunt. 

— E în regulă, nu voi spune nimănui. 

Și mai multă apă îi ajunse lui Michael în gură. Era 
murdară, plină de noroi, sărată. Scuipă. Îl dureau mâinile, 
umerii și mușchii gâtului de cât se încorda să își țină capul 
deasupra nivelului apei. 

— Davey, o să mor dacă nu mă ajuţi. Poţi să ajungi un 
erou. Nu vrei să fii un erou? 

— Trebuie să plec, spuse Davey. Îl văd pe tata afară, are 
nevoie de mine. 

Michael se pierdu cu firea și ţipă la el: 

— Nu! Davey, nu pleci dracului nicăieri! Trebuie să mă 
ajuţi! La dracu', trebuie să mă ajuţi! 

Se făcu liniște, de data asta o perioadă mai lungă și lui 
Michael îi fu teamă că mersese prea departe. 

— Davey? întrebă el, mai calm. Eşti acolo, Davey? 

— Sunt aici, spuse Davey cu o voce schimbată brusc într- 
una blândă, imploratoare. Suna ca un băiat mic care își 
cerea scuze. 


— Davey, îți voi da un număr de telefon. Vrei să ţi-l 
notezi și să suni în locul meu? Vrei să le spui să vorbească 
cu mine prin staţia de emisie? E foarte, foarte urgent. Vrei 
să faci asta pentru mine? 

— Bine. Să le spun că e foarte, foarte urgent. 

Michael îi dădu numărul, iar Davey îi spuse că se duce să 
dea telefonul și îl contactează din nou. 

După cinci minute de chin, Davey se întoarse: 

— Mi-a răspuns căsuţa, spuse el. 

Michael își strânse pumnii de frustrare. 

— Ai lăsat un mesaj? 

— Nu, nu mi-ai spus să fac asta. 


32 


Proprietara cârciumii Friars din Uckfield era o femeie 
înaltă, îngălată, în vârstă de aproape cincizeci de ani, cu 
părul blond, drept, care arăta ca și când era trecută prin 
multe. Îi întâmpină pe Grace și pe Branson cu un zâmbet 
prietenos și studie cu atenţie fotografiile pe care Grace le 
pusese cu atenţie pe tejghea. 

— Mda, spuse ea. Au fost aici, toţi cinci. Staţi să mă 
gândesc... Marţi, pe la ora 20. 

— Sunteţi sigură? întrebă Glenn Branson. 

Femeia arătă spre fotografia lui Michael. 

— Arăta un pic cam tulburat, dar era foarte drăguţ. Apoi 
arătă fotografia lui Josh. El făcea cinste. Mi se pare că a 
comandat un rând de bere și niște apă. Tipul acesta, arătă 
ea din nou poza lui Michael, mi-a spus că urma să se 
căsătorească sâmbătă. A mai spus că sunt cea mai 
frumoasă femeie pe care a văzut-o și că dacă m-ar fi 
cunoscut mai devreme, s-ar fi căsătorit cu mine. 

Râse spre Branson, apoi îi aruncă un zâmbet seducător 
lui Grace, care se gândi că știa cum să procedeze cu 
poliția. Nu era nici o îndoială că aceasta era de partea ei și 
că nu era nicio problemă să ţină deschis și după ora oficială 


de închidere. 

— Din întâmplare, i-aţi auzit vorbind despre planurile pe 
care le aveau? întrebă Grace. 

— Nu, dragă. Erau toţi într-o dispoziţie foarte plăcută. Nu 
era aglomerat, au stat în colţul acela. Arătă peste sala 
goală într-un colț cu mese și scaune, deasupra cărora 
atârnau câteva scări de călărie. Nu eram foarte atentă, 
eram cu unul dintre clienţii obișnuiți care îmi vorbea de 
problemele sale conjugale. Ştiţi cum este. 

— Da, încuviinţă Grace. 

— Deci nu știți unde urmau să plece de aici? întrebă 
Branson. 

Ea dădu din cap. 

— Păreau dornici de o beţie ca lumea. Și-au terminat 
băuturile și au plecat. 

— Aveţi televiziune cu circuit închis aici? 

Se uită la Grace zâmbind, flirtând din nou. 

— Nu, dragă. Îmi pare rău. 

În timp ce părăseau cârciuma și traversau curtea spre 
mașină, prin ploaia neîntreruptă, Grace auzi în depărtare 
zgomotul făcut de un elicopter. Se uită în sus, dar nu văzu 
nimic, iar Branson descuie mașina. Se urcară si închiseră 
portierele, apoi îi sunară pe Bella și pe Nick. 

— Ce faceţi, băieți? 

— Nu înaintăm deloc, spuse Nick. Nu e bine. Mai avem 
două cârciumi. Voi? 

— Încă trei, răspunse Grace. 

Branson porni mașina. 

— Cred că poţi încerca să te dai la femeia asta. 

— Mulţumesc, spuse Grace. După tine. 

— Eu sunt căsătorit și fericit. Tu ar trebui să mai încerci 
ceva nou. 

Grace se uită la telefonul mobil, la mesajele pe care i le 
trimitea Claudine, vegetariana din Guildford, care ura 
polițiștii. 

— Eşti norocos, spuse el. Mie mi se pare că jumătate 
dintre femeile care nu sunt măritate sunt nebune. Tăcu 


câteva momente și reluă. Accidentul s-a întâmplat imediat 
după ora 21. Aceasta ar putea fi ultima cârciumă la care au 
mers înainte de a-l pune în sicriu. 

— Se mai puteau duce la încă una. 

Merseră la următoarele trei cârciumi, dar nimeni nu își 
aducea aminte de băieţi. Nick și Bella dăduseră de un alt 
cârciumar care îi recunoscu. Plecaseră la 20.30, în stare de 
ebrietate avansată, din câte se părea. Cârciuma respectivă 
era la aproximativ opt kilometri distanţă. Grace era 
descurajat de veste. Din informaţiile obținute reieșea că nu 
erau mai aproape de locul în care era Michael decât 
fuseseră la începutul cercetărilor. 

— Ar trebui să mergem să vorbim cu partenerul său de 
afaceri, spuse Grace. Dacă el este cavalerul de onoare, în 
mod sigur trebuie să știe ceva. Nu crezi? 

— Da, dar ar trebui să grăbim operaţiunea, spuse 
Branson, pornind mașina. Parcă mi-ai povestit despre un 
ciudat care face tot soiul de chestii cu un pendul, cu ceva 
timp în urmă? 

Grace se uită la el surprins. 

— Da? 

— Nu îmi aduc aminte numele lui. Mi-ai spus că poate 
găsi lucruri pierdute, doar balansând un pendul peste o 
hartă. 

— Eram convins că nu crezi în chestiile astea. Nu îmi spui 
tot timpul că sunt un idiot că mă preocupă paranormalul? 
Acum Îmi sugerezi să merg să văd pe cineva? 

— Sunt disperat, Roy. Nu știu ce altceva să fac. 

— Ne dăm silința mai departe, asta facem. 

— Poate că merită să încercăm. 

Grace zâmbi. 

— Credeam că tu ești marele sceptic. 

— Sunt. Dar avem un tip care mâine la ora 14 ar trebui 
să meargă la altar, iar noi avem, se uită el la ceas, doar 
douăzeci și două de ore ca să îl ajutăm să ajungă acolo. Și 
avem de cercetat aproape optzeci de kilometri pătraţi 
împăduriţi, în patru ore de lumină. Ce zici de asta? 


Personal, Grace credea că ar fi meritat să vorbească cu 
Harry Frame. Dar după eșecul de miercuri din tribunal, nu 
era sigur că merita să își riște cariera pentru asta. Mai ales 
dacă afla Alison Vosper. 

— Hai întâi să eliminăm toate căile de cercetare și pe 
urmă vedem, da? 

— Eşti îngrijorat de ce ar putea spune şefa? spuse 
Branson batjocoritor. 

— Când ajungi la vârsta mea, începi să te gândești la 
pensie. 

— O să ţin minte asta. O să mi-o amintesc peste vreo 
treizeci de ani. 


33 


Ashley Harper stătea într-o căsuţă mică, în stil victorian, 
cu terasă, înconjurată de un gărduleţ, într-o zonă care mai 
demult fusese zona muncitorească din Hove, iar acum se 
transformase într-o zonă extrem de modernă și de scumpă, 
pentru cei înstăriți. Acest lucru se vedea și după mărcile 
mașinilor parcate pe stradă și după intrările deosebite ale 
caselor. 

Grace și Branson se dădură jos din mașină, trecură pe 
lângă un Golf GTI și un Renault decapotabil, și sunară la 
numărul 119, în faţa căruia era parcat un Audi TT argintiu. 

După câteva minute, ușa fu deschisă de o femeie foarte 
frumoasă, de aproximativ douăzeci și cinci de ani. Il 
recunoscu pe Branson cu un zâmbet trist. 

— Bună, Ashley, spuse acesta. Acesta este colegul meu, 
detectivul Grace. Putem să vorbim puţin? 

— Sigur că da, intraţi. Aveţi vreo veste? Ashley se uită la 
Grace. 

Grace era uimit de contrastul între interiorul și exteriorul 
casei. Intraseră într-o oază de minimalism extraordinar. 
Covor alb, mobilă albă, jaluzele de metal venețian gri, un 
tablou cu patru tipi în costum, de Jack Vettriano, agăţat pe 


perete și pe care Grace îl știa. Pe pereţi jucau lumini de la 
sistemul de sonorizare, iar limbile unui ceas transparent 
arătau ora 18.20. 

Ashley le oferi de băut; lui Branson, o apă minerală într- 
un pahar dintr-o sticlă superioară, iar lui Grace, care stătea 
așezat lângă el pe canapea, o cafea, într-o cană albă, 
elegantă. 

— Există trei cârciumi în zona Ashdown Forest în care a 
fost văzut logodnicul dumneavoastră marţi noapte, îi spuse 
Glenn Branson. Totodată, ni s-a confirmat că era împreună 
cu patru prieteni, cei pe care îi știți. Dar nu avem nici o 
informaţie cu privire la ce puneau la cale, decât că 
intenționau să se îmbete. 

— Michael nu e un beţiv, spuse ea neutru, ţinând un 
pahar cu vin roșu în ambele mâini. 

— Spuneţi-mi câte ceva despre Michael, spuse Grace, 
uitându-se la ea intens. 

— Ce fel de lucruri? 

— Orice. Cum v-aţi întâlnit? 

Ea zâmbi și pentru o secundă păru relaxată. 

— M-am dus la un interviu pentru o slujbă la firma lui. A 
lui Michael și a partenerului său. 

— Mark Warren? întrebă Grace. 

O ezitare scurtă, atât de scurtă, încât nici nu se observa. 
Dar Grace o remarcase. 

— Da. 

— Unde ai lucrat înainte? o întrebă el. 

— Am lucrat la o firma de investiţii imobiliare din 
Toronto, Canada. Mă întorsesem în Anglia chiar înainte de a 
obţine această slujbă. 

— Înapoi? 

— Eu sunt originară din Anglia, am rădăcinile aici. Zâmbi. 

— La ce firmă în Toronto? 

— Cunoașteţi orașul Toronto? întrebă ea surprinsă. 

— Am stat o săptămână acolo, în urmă cu zece ani. Am 
lucrat cu poliţia canadiană, în laboratorul lor criminalistic. 

— Bine. Era o firmă mică, care aparţinea grupului Bay. 


Grace încuviinţă. 

— Deci, Michael Harrison și Mark Warren te-au angajat? 

— Da, în noiembrie anul trecut. 

— Şi? 

— Era o slujbă extraordinară, bine plătită. Eu voiam să 
învăţ despre afacerile imobiliare, iar ei păreau niște tipi de 
treabă. Roși. Michael mi s-a părut foarte atrăgător, dar 
eram sigură că este însurat sau că are o prietenă. 

— Îmi pare rău că mă bag în viaţa personală, spuse 
Grace, dar când aţi devenit propriu-zis un cuplu? 

După o pauză scurtă, Ashley răspunse: 

— Foarte repede, după vreo două luni. Dar a fost nevoie 
să ţinem secret acest lucru, pentru că Michael era îngrijorat 
că Mark ar putea să afle. Se gândea că ar fi fost greu 
pentru Mark să afle că are o relaţie cu mine. 

Grace încuviinţă. 

— Şi când a aflat Mark? 

Ea se înroși. 

— S-a întors într-o zi la birou, când noi nu îl așteptam. 

Grace zâmbi. O simpatiza, căci avea un fel de a fi 
vulnerabil care știa că îi face pe toţi bărbaţii să se simtă 
protectori faţă de ea. Așa se simţea și el și o cunoștea de 
doar câteva minute. 

— Şi apoi? 

— A fost un pic ciudat pentru o perioadă. l-am spus lui 
Michael că mă gândesc să îmi dau demisia, dar el a insistat 
să nu plec. 

— Şi Mark? 

Grace remarcă tresărirea de o secundă. O încordare abia 
vizibilă a mușchilor feţei. 

— A fost în regulă. 

— Deci nu a afectat relaţia voastră de afaceri? 

— Nu. 

Urmărindu-i ochii cu atenţie, Grace întrebă: 

— Ştiaţi că are o afacere în afara ţării, în Insulele 
Cayman? 

Ashley își mută ochii la Branson, apoi din nou la Grace. 


— Nu, nu știam despre asta. 

— V-a vorbit Michael despre aranjamentele financiare 
prin care el și domnul Warren nu plăteau taxe? 

Pe faţă i se citi furia, atât de puternic și de rapid, încât 
Grace rămase uimit. 

— Ce e asta? Sunteţi de la poliţie sau de la taxe și 
impozite? 

— Dacă doriţi să ne ajutaţi să vă găsim logodnicul, 
trebuie să ne ajutaţi să îl cunoaștem. Spuneţi-ne totul, 
chiar și lucrurile care vi se par irelevante. 

— Vreau doar să îl găsiţi. În viaţă. Te rog, Doamne. 

— Michael nu a vorbit despre noaptea burlacilor cu 
dumneavoastră? întrebă Grace, gândindu-se la ultima lui 
noapte de burlac, când îi dăduse lui Sandy tot traseul și ea 
îl salvase a doua zi dimineaţa devreme, după ce fusese 
abandonat pe o stradă dosnică din Brighton, complet gol, în 
afara unor șosete, cocoţat pe o cutie poștală. 

Ashley dădu din cap. 

— Mi-a spus doar că ieșeau să bea ceva. 

— Ce veţi face dacă nu apare până mâine, la ora când 
trebuie să vă căsătoriți? întrebă Branson. 

Lacrimile începură să îi curgă pe obraji. leși din cameră și 
se întoarse cu o batistă brodată, cu care își șterse ochii. 

— Nu știu. Chiar nu știu. Vă rog să îl găsiţi. ÎI iubesc atât 
de mult, că nu pot suporta asta! 

O așteptă să se calmeze și, uitându-se în ochii ei cu 
atenţie, Grace o întrebă: 

— Eraţi secretară pentru amândoi. Nu v-a spus Mark 
Warren ce plănuiseră? 

— Doar că ieșeau ca între bărbaţi. Eu am petrecut cu 
fetele. Asta e tot. 

— Ştiaţi că Michael avea reputaţia unui om care făcea 
glume proaste? întrebă Grace. 

— Michael are un simţ al umorului extraordinar, acesta 
este unul din lucrurile pe care le iubesc la el. 

— Ştiţi ceva despre un sicriu? 

Ashley sări brusc, aproape vărsând vinul. 


— Un sicriu? Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

Calm, Branson îi explică: 

— Unul dintre băieţi, Robert Houlihan... Îl cunoșteațţi? 

— Da, l-am întâlnit de câteva ori. Era cam pierde-vară. 

— Da? 

— Asta e ceea ce spunea Michael. Se ţinea de gaşca lor, 
dar nu făcea cu adevărat parte din ea. 

— Dar era suficient de apropiat, ca să participe la 
petrecerea burlacilor? insistă Branson. 

— Lui Michael nu îi place să supere pe nimeni. Cred că a 
simţit că trebuie să îl invite și pe Robbo. Cred că din cauză 
că îi alesese pe toţi ceilalți cavaleri, dar pe Robbo nu. 

Grace bău puţină cafea. 

— Nu v-aţi certat cu Michael? Nu s-a întâmplat nimic care 
să îl facă să se răzgândească cu privire la nuntă? 

— Dumnezeule! spuse ea. Nu. Absolut nimic. Noi... 

— Unde plecaţi în luna de miere? întrebă Grace. 

— În Maldive. Michael a făcut rezervări într-un loc 
fantastic; îi plac la nebunie apa, bărcile, scufundările. Arată 
ca în paradis. 

— Avem un elicopter care îl caută pe Michael. Ne-am 
împărţit în o sută de detașamente de inspectori și dacă nu 
apare până în noaptea asta, vom începe o căutare 
completă în zona în care a fost văzut ultima oară. Dar nu 
vreau să solicit atâţia inspectori ore întregi, doar ca să aflu 
că el se bronzează pe Insulele Cayman, graţie 
contribuabililor britanici. Înţelegeţi? 

Ashley încuviinţă. 

— Foarte clar, spuse ea supărată. Contează mai mult 
banii decât găsirea lui Michael. 

— Nu, spuse Grace, îmblânzindu-și tonul. Nu este vorba 
de bani. Am aprobarea de a autoriza orice este necesar 
găsirii lui Michael, indiferent de cost. 

— Atunci începeţi acum, vă rog. Lăsându-și umerii slabi 
în jos, se uita supărată la paharul cu vin. Vă recunosc din 
articolul din revista Argus. Și din numărul din Daily Mail de 
ieri. Încercau să vă ridiculizeze pentru că aţi apelat la un 


ghicitor, nu? 

— Da. 

— Eu cred în chestiile astea. Nu cunoașteţi pe cineva, 
printre toate cunoștințele dumneavoastră? Nu există 
ghicitori care să poată localiza persoane dispărute? 

Grace îi aruncă o privire lui Branson, apoi se uită la 
Ashley. 

— Ba da, sunt. 

— Nu aţi putea să mergeţi la unul sau să mă puneţi în 
legătură cu cineva pe care să mi-l recomandati? 

Grace se gândi un moment. 

— Aveţi ceva care să îi aparţină lui Michael? Era 
conștient că Glenn Branson se holba la el. 

— Cum ar fi? 

— Orice. Un lucru. O haină. O bijuterie. Ceva care să fi 
fost în contact cu el. 

— Pot să găsesc ceva. Așteptaţi doar două minute. 

— Nici o problemă. 


34 


— Ai luat-o razna? îl întrebă Branson în timp ce se 
depărtau de casa lui Ashley. 

Cu brăţara de metal pe care i-o dăduse Ashley în mână, 
Grace îi răspunse: 

— Tu mi-ai sugerat. 

De la radio se auzea un ritm de bas. Grace dădu sonorul 
mai încet. 

— Da, dar nu ca să îi ceri ei așa ceva. 

— Şi voiai să îi furăm ceva din apartament? 

— Să împrumutăm. Frate, tu trăiești periculos. Ce faci 
dacă vorbește cu presa? 

— Tu mi-ai cerut să te ajut. 

Branson se uită la el. 

— Ce părere ai de ea? 

— Ştie mai multe decât ne spune. 


— Deci încearcă să îi acopere spatele? 

Grace se juca cu brăţara. Trei benzi subţiri de metal, 
unite, care se terminau cu două medalioane micuţe. 

— Tu ce crezi? 

— Asta ești tu. Ca de obicei, răspunzi la o întrebare cu o 
altă întrebare. 

Grace nu spuse nimic un timp, gândindu-se. In minte, își 
reconstruia scena din casa lui Ashley Harper. Neliniștea ei, 
răspunsurile la întrebări. Cei nouăsprezece ani în poliţie îl 
învăţaseră multe. Probabil că cea mai importantă lecţie era 
aceea că adevărul nu este în mod necesar ceea ce pare 
evident. Ashley Harper știa mai multe decât spunea, iar de 
lucru acesta el era sigur. Îi citise asta în ochi. Se gândi că 
Ashley, în starea ei de șoc, era îngrijorată de orice schemă 
financiară o făcuse Michael în Insulele Cayman, care putea 
să iasă la iveală. Şi totuși, el simţea că asta nu e toată 
povestea. 


Douăzeci de minute mai târziu, parcară pe o alee din 
Kemp Town, între plajă și Canalul Englez, și se dădură jos 
din mașină. 

Ploaia nu se oprise și, în afara unei urme gri lăsate de un 
petrolier sau de un vas de marfă, nu se mai vedea nimic pe 
mare. Pe lângă ei trecea un șir de mașini și de camioane. 
La dreapta, Grace putea vedea Palatul Pier, cu cupolele-i 
albe luminate și cu un turn înalt, ca un stâlp. 

Marine Parade, bulevardul care se întindea de-a lungul 
unui kilometru și jumătate, mărginit de case în stil Regency 
care dădeau spre mare, era circulat intens pe ambele 
sensuri. Clădirea Van Allen era una dintre puţinele clădiri 
moderne, în stilul Art-Deco al secolului XXI. În câteva 
momente după ce sunaseră la interfon, o voce clară 
răspunse la apartamentul cu numărul 407. 

— Da? 

— Mark Warren? întrebă Glenn Branson. 

— Da, cine este? 

— Poliţia. Putem vorbi cu dumneavoastră despre Michael 


Harrison? 

— Sigur. Urcaţi la etajul patru. Se auzi un sunet strident 
și Grace deschise ușa de la intrare. 

— Ce coincidenţă ciudată, îi spuse el lui Branson pe când 
urcau în lift. Am fost aici noaptea trecută, ca să joc poker. 

— Pe cine cunoști aici? 

— Pe Chris Croke. 

— Cris Croke, tipul de la Circulaţie? 

— E în regulă tipul. 

— Cum își permite un apartament într-o clădire ca asta? 

— Căsătorindu-se cu banii sau, mai degrabă, divorțând 
de ei. A avut un avocat bun la divorţ și o soţie bogată, tatăl 
ei câștigase o dată la loto. 

— Ce ticălos deștept. 

leșiră din lift la etajul patru, pășiră pe un covor pufos, 
albastru și se opriră în faţa apartamentului 407. Branson 
apăsă pe butonul soneriei. 

După câteva momente ușa fu deschisă de un bărbat la 
aproape treizeci de ani, îmbrăcat într-o cămașă deschisă la 
gât, pantaloni de stofă în dungi și pantofi negri împodobiţi 
cu un lănţișor aurit. 

— Intraţi, domnilor, le spuse el politicos. Ă 

Grace se uită la el și i se păru că îl recunoaște. Il mai 
văzuse pe tipul acesta undeva, de curând. Unde? Unde 
naiba îl mai văzuse? 

Conform regulamentului, Branson îi arătă legitimaţia de 
serviciu, dar Mark Warren abia se uită la ea. Il urmară 
printr-un hol mic într-o cameră de zi foarte spațioasă, cu 
două canapele roșii în formă de „L” și cu o masă îngustă și 
lungă, din lac negru, care făcea distincţia între bucătărie și 
locul de luat masa. 

Făcut în stil minimalist, locul semănă cu apartamentul lui 
Ashley Harper, dar în mod evident aici fuseseră cheltuiţi 
mult mai mulţi bani. O mască africană era sprijinită de 
plinta neagră, într-un colţ. Tablouri abstracte, clasice, 
atârnau pe pereţi, iar una dintre ferestre dădea direct spre 
mare și spre Palatul Pier. La televizorul cu ecran plat, 


marca Bang and Olufsen, era o emisiune de știri; sonorul 
era oprit. 

— Doriţi ceva de băut? întrebă Mark Warren, strângându- 
și mâinile. 

Grace îl observa cu atenţie, urmărindu-i limbajul corpului, 
ascultând modul în care vorbea. Omul transpira de 
neliniște. Se simţea inconfortabil. Nici nu era de mirare, 
ținând cont prin ce trebuia să treacă. Una din marile 
probleme ale supravieţuitorilor unui dezastru era că se 
dădea vina pe ei pentru ceea ce se întâmplase. Grace știa 
asta din experienţă. 

— Nu, mulțumim, spuse Branson. Nu vrem să vă reținem, 
avem doar câteva întrebări. 

— Aveţi vreo veste de la Michael? 

Grace îi spuse despre cercetarea lor în cârciumi și despre 
sicriul lipsă. Dar ceva din modul în care i se răspundea 
ridica un semn de întrebare în mintea lui Grace. Un semn 
mic, aproape neînsemnat. 

— Nu cred că ar face ceva de genul să ia un sicriu, spuse 
Mark Warren. 

— Ar fi trebuit să știți. Nu este rolul cavalerului de onoare 
să organizeze petrecerea burlacilor? întrebă Grace. 

— Așa am citit în niște articole luate de pe Internet, 
răspunse Mark. 

Grace se încruntă. 

— Deci nu ați fost implicat în planuri? Deloc? 

Mark părea tulburat. Când începu să vorbească, avea o 
voce ciudată, dar se calmă rapid. 

— A, nu, nu asta voiam să spun. Adică, știți, voiam să 
organizăm un program de striptease, dar părea atât de 
învechită ideea, încât am optat pentru ceva mai original. 

— Ca să i-o plătiţi lui Michael pentru toate glumele pe 
care vi le-a făcut? 

Din nou tulburat, Mark răspunse: 

— Da, am discutat și asta. 

— Dar nu aţi vorbit de nici un sicriu? întrebă Grace, 
fixându-i privirea. 


— Deloc. 

Părea indignat. 

— Un sicriu din lemn de stejar, spuse Grace. 

— Eu nu știu nimic despre nici un sicriu. 

— Vreţi să îmi spuneţi că erați cavalerul lui de onoare, 
dar că nu aveaţi nici o idee despre planurile de la 
petrecerea burlacilor? 

O ezitare lungă. Mark Warren se uita pe rând la ambii 
polițiști. 

— Da, răspunse el în final. 

— Nu prea cred asta, Mark, spuse Grace. Îmi pare rău, 
dar nu cred. Imediat, văzu că Mark se înfurie. 

— Mă acuzaţi cumva că vă mint? îmi pare rău, domnilor, 
dar această întâlnire s-a terminat. Trebuie să vorbesc cu 
avocatul meu. 

— Asta este mai important decât să vă găsiţi partenerul 
de afaceri? întrebă Grace. Trebuie să se căsătorească 
mâine, stiti asta? 

— Sunt cavalerul de onoare. 

Urmărind faţa lui Mark Warren cu atenţie, Grace își aduse 
brusc aminte unde îl mai văzuse. Sau, cel puţin, unde 
credea că îl mai văzuse. 

— Ce mașină conduceţi, Mark? întrebă el. 

— Un BMW. 

— Ce model? Seria 3, 5 sau 7? 

— Un X5, răspunse Michael. 

— E un model cu tracţiune pe patru roţi? 

— Da, este. 

Grace  încuviinţă și nu mai spuse nimic; mintea îi 
clocotea. 


35 
În timp ce așteptau liftul pe coridor, Branson se uită la 


ușa lui Mark Warren ca să fie sigur că este închisă, apoi 
spuse: 


— Despre ce era vorba în întrebarea ta cu mașina? 

În timp ce urcau în lift, Grace apăsă pe butonul pe care 
scria „B”. Încă dus pe gânduri, nu răspunse la întrebare. 

Branson se uită la el. 

— Ceva nu e în regulă cu tipul acesta. Așa crezi și tu? 

Din nou, Grace nu spuse nimic. 

— Ar fi trebuit să apeși pe butonul „P” pentru a cobori la 
parter. Așa am și venit. 

Grace ieși din lift în parcarea de la subsol și Branson îl 
urmă. Locul era curat, slab luminat, cu un miros vag de 
benzină. Au trecut pe lângă un Ferrari, o limuzină Jaguar, o 
mașină sport Mazda, un Ford, apoi pe lângă două locuri de 
parcare goale. Apoi Grace se opri în faţa unui BMW X5 
argintiu, strălucitor. Se uită cu atenţie la mașină. Pe vopsea 
mai erau încă picături de ploaie. 

— Frumoase mașini, spuse Branson. Dar nu au prea mult 
spaţiu în portbagaj. E mult mai mare la Range Rover sau la 
Cayenne. 

Grace se uită cu atenţie la roţi, apoi îngenunche și se 
uită sub o portieră. 

— leri, când am fost aici, spuse el, pe la unu fără un sfert 
dimineaţa, în timp ce mergeam să îmi iau mașina, BMW-ul 
acesta tocmai parca, acoperit de noroi. L-am observat 
pentru că părea puţin neobișnuit; nu prea vezi o mașină cu 
tracţiune acoperită complet de noroi în mijlocul orașului 
Brighton. Mașinile astea sunt de obicei folosite de mame la 
cumpărături. 

— Eşti sigur că era chiar mașina asta? 

Grace își dădu ușor una peste cap. 

— Plăcuța cu numărul. 

— Aha, deci memoria ta vizuală încă mai funcţionează. 
Chiar și la vârsta ta! 

— Da, încă funcţionează. 

— Deci care este presupunerea ta? 

— Dar a ta care este? 

— Avem un sicriu lipsă. O pădure. O mașină plină de 
noroi. Un cavaler de onoare care este singurul 


supravieţuitor și care vrea să vorbească cu un avocat. Un 
cont bancar în Insulele Cayman. Ceva miroase a putred. 

— Nu miroase, ci pute. 

— Ce facem în continuare? 

Grace scoase brăţara din buzunar și o ţinu în sus. 

— Chiar vrei să faci asta? 

— Ai tu o idee mai bună? 

— Să îl aducem pe Mark Warren la secţie pentru un 
interogatoriu. 

Grace dădu din cap. 

— Tipul este foarte deștept. lar noi trebuie să fim și mai 
deștepți. 

— Și să mergem la un ghicitor cu un pendul e un lucru 
mai deștept? 

— Ai încredere în mine. 


36 


„Trebuie să stai treaz.” Așa o să supravieţuiești. 
Hipotermia îţi provoacă somnolenţă și dacă adormi, cazi în 
comă si mori. 

Michael tremura, aproape delirând. Era frig, atât de frig! 
Auzea voci. O auzea pe Ashley șoptindu-i la ureche; întinse 
mâna să o atingă, dar dădu cu degetele de lemnul tare. 

Apa îi intră în gură și el o scuipă. Faţa i se strivea de 
capacul sicriului. Lanterna nu mai funcţiona. Încerca să ţină 
staţia de emisie deasupra apei, dar mâinile îl dureau atât 
de tare, încât acest lucru nu ar mai fi fost posibil mult timp. 

— Ashley, spuse el slab. Ashley, dragostea mea. 

Apoi îi intră și mai multă apă în gură. 

Cu carcasa lanternei continuă să sape în capacul 
sicriului. Se gândea la nunta de mâine. Mama lui îi arăta 
noua rochie pe care și-o cumpărase, pălăria, pantofii și 
poșeta, dorind aprobarea lui, să știe că o să arate bine în 
cea mai importantă zi a lui, ca el să fie mândru de ea, ca 
Ashley să fie mândră de ea. Își aduse aminte de telefonul 


pe care îl primise de la sora lui din Australia, care era 
încântată de biletul cumpărat de el. Carly ar trebui să fie 
aici acum, pregătindu-se de nuntă împreună cu mama lui. 

Mușchii gâtului îl dureau atât de tare, încât nu știa cât de 
mult mai putea suporta chinul; la fiecare câteva minute 
trebuia să se relaxeze, să se lase pe spate, ţinându-și 
respiraţia din cauza apei care îi acoperea faţa, apoi să se 
ridice la loc. În curând, lucrul acesta nu avea să mai fie 
posibil. 

Plângând de frustrare și de frică, se năpusti asupra 
capacului, lovindu-l cu putere. Apăsă din nou pe butonul 
pentru vorbire. 

— Davey! Davey! Hei! 

Scuipă din nou. 

Îi tremura fiecare părticică a corpului. 

Auzi paraziți în staţie. 

Dinţii îi tremurau. Înghiţi o gură de apă murdară, apoi 
încă una. 

— Vă rog, cineva, vă rog, ajutaţi-mă. 

încercă să se calmeze, să se gândească la discursul său 
de la nuntă. Trebuia să le mulţumească domnișoarelor de 
onoare. Să bea un pahar în cinstea lor. Trebuia să își aducă 
aminte să îi mulțumească în primul rând mamei lui. Să 
termine cu discursul de mulţumire pentru domnișoarele de 
onoare. Să spună povestiri amuzante. Avea o glumă bună 
pe care i-o spusese Pete. Despre un cuplu care pleca în 
luna de miere... 

Luna de miere. 

Totul era rezervat. Trebuiau să plece către Maldive cu 
avionul mâine seara, la ora 9. Aveau bilete la clasa întâi, iar 
Ashley nu știa nimic despre toate astea, erau cadoul lui 
secret. 

„Scoateţi-mă de aici, idioţilor! O să lipsesc la nunta mea 
și la călătoria din luna de miere. Haideţi! Acum!” 


37 


Ceasul de la bordul mașinii Ford arăta ora 19.13. 
Branson, împreună cu Grace, conducea mașina de-a lungul 
străzii cu case elegante, în stil Regency, care ducea spre 
Kemp Town. Intrară apoi pe drum deschis, de-a lungul 
mării, pe lângă clădirea în stil modern care adăpostea 
căminul pentru nevăzători St. Dustan's. Ploaia cădea în 
continuare, iar vântul se lovea de mașină nebunește. 
Vremea asta dura deja de câteva zile. Branson dădu 
drumul la radio, oprind băzâitul neîntrerupt al frecvenţei pe 
care emitea poliţia și pornind o melodie a formaţiei Scissor 
Sisters. 

Grace ascultă răbdător câteva momente, apoi dădu 
volumul mai încet. 

— Ce s-a întâmplat, omule? Formaţia asta e super, spuse 
Branson. 

— Super, spuse Grace. 

— Vrei să mai atragi femeile, da? Ar trebui să te mai pui 
la punct cu arta. 

— lar tu ești profesorul meu de artă, nu-i așa? 

Branson se uită rapid la el. 

— Ar trebui să fiu și profesorul tău de artă vestimentară. 
Știu și un frizer la care te-ai putea duce. Il cheamă lan 
Habbin din The Point. Trebuie să te duci să te aranjeze un 
pic, pentru că arăţi ca în vremurile vechi. 

— încep să mă simt ca în vremurile vechi, răspunse 
Grace. M-ai invitat la masa de prânz, iar acum a trecut și 
ora ceaiului și e aproape timpul pentru cină. In stilul acesta 
vom lua micul dejun împreună. 

— De când nu ai mai avut și tu viață personală? Imediat 
ce rosti întrebarea, lui Branson îi păru rău. Putea vedea 
durerea de pe faţa lui Grace fără să se uite la el. Imi pare 
rău, spuse el. 

Trecură cu mașina prin elegantul orășel Rottingdean, 
apoi trecură peste mai multe denivelări, printre casele 
amestecate și răsfirate din Saltdean, apoi din Peacehaven. 

— la-o la stânga, spuse Grace. Apoi continuă să îl 


conducă pe Branson printr-un labirint de străzi care urcau 
pe dealuri, de-a lungul cărora erau îngrămădite vile și case 
modeste, până când opriră în faţa unei vile mici, care arăta 
destul de sărăcăcios, cu o mașină și mai sărăcăcioasă 
parcată în faţă. 

Merseră rapid prin ploaie, până ajunseră pe o terasă 
micuță, cu clopoței care zăngăneau din cauza vântului, și 
sunară la ușă. După câteva momente, le răspunse un 
bărbat scund, vânos, în vârstă de aproape șaptezeci de ani, 
cu o barbă ca de tap, cu părul gri, lung, prins într-o coadă 
de cal și îmbrăcat într-un caftan și o togă, cu un medalion 
egiptean agăţat de un lanţ de aur. li salută expansiv, cu o 
voce ascuţită, plină de energie, strângându-i mâna lui 
Grace și privindu-l ca pe un prieten pe care nu-l mai văzuse 
de mult. 

— Detectiv Grace! Ce bine îmi pare să te văd! 

— Și mie, prietene. Acesta este detectivul Branson. 
Glenn, dânsul este Harry Frame. 

Harry Frame strânse mâna lui Glenn Branson cu o forță 
care îi contrazicea și vârsta, și statura, apoi se uită la el cu 
niște ochi verzi pătrunzători. 

— O plăcere să vă întâlnesc. Intraţi, intraţi. 

Îl urmară într-un hol îngust, luminat de un bec al unei 
lanterne cu intensitate scăzută și decorat în stil maritim, în 
care piesa centrală era un hublou de alamă pus pe perete. 
Apoi intrară în camera de zi, plină de rafturi cu miniaturi de 
nave în sticluţe. În cameră era un set urât de mobilier din 
trei piese, acoperit cu un pled, un televizor oprit și, lângă 
fereastră, o masă rotundă de stejar cu patru scaune, spre 
care s-au îndreptat. Pe perete, Branson remarcă un tablou 
fără valoare care reprezenta casa Annei Hathaway și un 
motto înrămat: „O minte eliberată nu mai poate fi niciodată 
închisă.” 

— Doriţi un ceai, domnilor? 

— Mulţumesc, spuse Grace. 

Uitându-se la Grace pentru un indiciu, Branson spuse: 

— Ar fi drăguţ. 


Harry Frame ieși din cameră. Branson se uită la 
lumânarea albă, aprinsă și așezată într-un suport din sticlă. 
Apoi se uită la Grace, cu o expresie care întreba: „Ce dracu' 
se întâmplă?” 

Grace îi zâmbi și se subînțelese că îi cere să aibă 
răbdare. 

După câteva minute, o doamnă veselă, plinuţă, purtând 
o bluză pe gât, pantaloni din material sintetic maro și 
pantofi sport, albi, noi, se apropie de ei cu o tavă pe care 
erau trei câni cu ceai și o farfurie cu biscuiţi Bourbon, pe 
care o puse pe masă. 

— Bună, Roy, îl salută ea familiar pe Grace, apoi se 
întoarse spre Branson, cu o strălucire în ochi. Eu sunt 
Maxine. Cea care trebuie să se supună, glumi ea. 

— Îmi pare bine. Eu sunt detectiv Branson. 

În cameră intră și soţul Maxinei, care avea o hartă în 
mână. 

Grace luă cana cu ceai și remarcă faptul că acesta era de 
culoare verde-deschis. Remarcă faptul că Branson se uită 
ciudat la al lui. 

— Deci, domnilor, spuse Harry, așezându-se în faţa lor, 
aveţi o persoană dispărută? 

— Michael Harrison, răspunse Grace. 

— Bărbatul acela tânăr care a apărut în Argus? Groaznic, 
acel accident. Toţi, atât de tineri, să fie chemaţi dincolo. 

— Chemaţi dincolo? întrebă Branson. 

— Sigur spiritele îi voiau acolo. 

Branson îi aruncă o privire lui Grace, pe care acesta o 
respinse în mod hotărât. 

După ce dădu la o parte biscuiţii și lumânarea, Frame 
întinse o hartă detaliată a zonei de est din Sussex. 

Branson mâncă un biscuit. Grace căută în buzunar și îi 
înmână lui Frame brăţara de metal. 

— Mi-ai spus să aduc ceva ce aparţine persoanei 
dispărute. 

Frame luă brăţara, o ridică și se uită cu atenţie la ea. Cei 
doi ofiţeri de poliție se uitau la el. Ţinu ochii închiși câteva 


momente, apoi încuviinţă: 

— Hm! spuse el, ţinând ochii închiși. Hm, hm! Da. 

Apoi, tresărind, deschise ochii și se uită la Grace și la 
Branson ca și cum ar fi fost mirat că cei doi sunt încă în 
cameră. Se așeză mai aproape de masă, apoi scoase din 
buzunarul pantalonilor o sfoară, cu o bucată de plumb la un 
capăt. 

— Hai să vedem ce putem afla, spuse el. Da, într-adevăr, 
să vedem. Este bun ceaiul? 

Grace bău din al lui. Era fierbinte și puţin acru. 

— Perfect, răspunse el. 

Branson bău și el, din respect. 

— Este bun, răspunse. 

Harry Frame zâmbi, vizibil încântat. 

— Acum... 

Își puse coatele pe masă, își îngropă faţa în mâini ca și 
când s-ar fi rugat și începu să murmure. 

Grace evită privirea lui Branson. 

— Hm! spuse Frame pentru el. Hm, hm! 

Apoi se îndreptă, ţinu sfoara între degetul arătător și 
degetul mare deasupra hărţii și o lăsă să se legene precum 
un pendul. Şi strângând buzele de concentrare, balansă 
sfoara într-un cerc, acoperind harta centimetru cu 
centimetru. 

— Uckfield? întrebă el. Crowborough? Ashdown Forest? 
Se uită întrebător la cei doi bărbați. Amândoi încuviințară. 

Dar Harry Frame dădu din cap. 

— Nu, nu mi se arată nimic în zona asta, îmi pare rău. O 
să încerc pe altă hartă, la o scară mai mică. 

— Suntem destul de siguri că se află în zona asta, Harry, 
spuse Grace. 

Grace dădu din cap hotărât. 

— Nu, pendulul nu îmi spune asta. Trebuie să mergem pe 
o arie mai extinsă. 

Grace putea simţi scepticismul lui Branson arzându-l în 
spate ca un cuptor. Uitându-se la noua hartă, care arăta 
toată partea de est și de vest a Sussex-ului, văzu pendulul 


făcând un cerc înalt peste Brighton. 

— Aici este, murmură Frame. 

— In Brighton? Nu prea cred, răspunse Grace. 

Frame desfăcu o hartă la scară mai mare, cu străzile 
orașului Brighton și legănă pendulul deasupra acesteia. În 
câteva momente, începu să descrie niște cercuri peste 
zona Kemp Town. 

— Da, spuse el. Da, aici este. 

De data asta, Grace se uită la Branson, ca și cum și-ar fi 
împărtășit gândurile. 

— Te înșeli, Harry, spuse el. 

— Nu cred, Roy. Aici este omul vostru. 

Grace dădu din cap. 

— Noi tocmai venim din Kemp Town, am fost să vorbim 
cu partenerul lui de afaceri. Ești sigur că nu te înșeli de 
data asta? 

Harry Frame luă brăţara. 

— Asta este brăţara lui Michael Harrison? 

— Da. 

— Atunci, aici este el. Pendulul meu nu greșește 
niciodată. 

— Ne poţi da o adresă? întrebă Branson. 

— Nu, nu o adresă, pentru că sunt prea multe case. Dar 
aici trebuie să căutaţi, aici îl veţi găsi. 


38 


— Țicnit nebun, îi spuse Branson lui Grace în timp ce se 
depărtau de casa lui Harry Frame. 

Grace, pus pe gânduri, nu spuse nimic o perioadă de 
timp. În sfârșit, ploaia se oprise de vreo oră şi câteva raze 
crepusculare străpungeau perdeaua de nori gri care se 
lăsase deasupra mării. 

— Hai să presupunem un moment că are dreptate. 

— Hai să bem și să mâncăm ceva, spuse Branson. Mi-e 
foame de mor, aproape că o să cad din picioare. 


Ceasul arăta ora 20.31. 

— Bună idee. 

Glenn își sună soţia pe telefonul mobil. Grace ascultă 
doar sfârșitul conversaţiei, care părea încinsă și care se 
termină în momentul în care Branson închise telefonul, la 
mijlocul frazei. 

— E tare supărată. 

Grace îi zâmbi înţelegător. Ştia prea multe ca să facă 
vreo remarcă asupra situaţiei familiale a unei persoane. 

Câteva minute mai târziu, intrară într-un bar numit 
Badger's Rest și Grace, cu un pahar mare de whisky în faţă, 
remarcă faptul că partenerul său bea pe nerăsuflate o 
bere, deși conducea. 

— Am intrat în poliţie, spuse el, ca să am o slujbă de care 
copiii mei să fie mândri. Căcat. Cel puţin la început, mai 
aveam viață personală. Ajungeam să îi fac baie lui Sammy, 
să îl bag în pat și aveam și timp să îi citesc o poveste 
înainte de a pleca la serviciu. Știi ce mi-a spus Ari? 

— Ce? întrebă Grace uitându-se la meniu. 

— Mi-a spus că Sammy și Remi plâng pentru că le-am 
promis că mă duc acasă în seara asta să le citesc o 
poveste. 

— Atunci, du-te acasă, spuse Grace, fără să mintă. 

Branson termină halba și mai comandă una. 

— Nu pot să fac asta, știi prea bine. Asta nu e o slujbă cu 
program de la 9 la 17. Nu pot să plec de la serviciu ca un 
căcăcios de funcţionar public și să îmi bag picioarele pentru 
că mâine este sâmbătă. Le datorez asta lui Ashley Harper 
și lui Michael Harrison. Nu crezi? 

— Trebuie să înveţi și când să renunti, spuse Grace. 

— O, da? Și când, mai exact, trebuie să renunţ? 

Grace își termină paharul de whisky. Era bun. Întâi 
senzaţia de arsură pe gât, apoi în stomac. Îi dădu paharul 
barmanului, comandă încă unul dublu, apoi puse o 
bancnotă de douăzeci de lire pe tejghea și ceru mărunt în 
schimb, pentru a-și putea lua un pachet de ţigări. Nu mai 
fumase de câteva zile, dar dorinţa de a face acest lucru era 


prea puternică. 

Luă din automat un pachet de ţigări Silk Cut. Desfăcu 
pachetul și ceru barmanului niște chibrituri. Apoi aprinse 
ţigara și trase fumul adânc, cu plăcere până în plămâni. 
Plăcerea mergea mai departe de perfecţiune. 

— Credeam că te-ai lăsat, spuse Branson. 

— M-am lăsat. 

Barmanul îi aduse băutura și cei doi ciocniră paharele. 

— Tu nu ai viaţă personală, iar eu mi-o distrug pe a mea. 
Bine ați venit în poliţie! 

Branson dădu din cap. 

— Prietenul tău, Harry Frame, e un tip tare deosebit. Ce 
ciudat! 

— Iţi aduci aminte de Abigail Matthews? 

— Puștoaica aia de acum doi ani? Avea opt ani, nu? 

— Da. 

— A fost răpită când a ieșit din casa părinţilor. Ai găsit-o 
într-un coș dintr-un hangar al aeroportului Gatwick. 

— Nigeriană. Fusese vândută unui proxenet din Olanda. 

— A fost o muncă de detectiv extraordinară atunci. Nu de 
asta ai fost promovat? 

— A fost. Doar că nu am spus nimănui cum am găsit-o. 
Acum nu mai vorbea Roy Grace, ci whisky-ul pe care îl 
băuse. Nu am spus nimănui, pentru că... 

— Pentru câ? 

— Pentru că nu a fost o muncă de detectiv extraordinară, 
Glenn, de aia. Harry Frame a găsit-o, cu pendulul. Da? 

Branson tăcu câteva momente. 

— Deci, de asta crezi tu în el. 

— A avut dreptate și în alte cazuri. Dar nu vorbesc în 
gura mare despre el. Lui Alison Vosper și prietenilor ei nu le 
place nimic ce iese din tipare. Dacă vrei să ai o carieră în 
poliţie, trebuie să se vadă că joci conform regulilor. Așa 
trebuie să se vadă, da? Nu este neapărat nevoie să joci 
după ele, ci doar să îi lași să creadă că așa faci. Goli al 
doilea pahar mult mai repede decât intenţionase. Să luăm 
ceva de mâncare, spuse el. 


Branson comandă scoici. Grace alese o mâncare total 
nesănătoasă, o friptură cu grăsime, două ouă ochiuri și 
cartofi prăjiţi. Apoi își aprinse altă ţigară și comandă încă 
un rând de băuturi. 

— Deci, ce facem mai departe, bătrâne înţelept? 

Grace se uită ciudat la Branson. 

— Am putea fi terminati, spuse el. 

— Asta nu ne va ajuta să îl descoperim pe Michael 
Harrison, nu? Dar acum este ora... - Grace se uită la ceas - 
21, vineri. În afară de a ne avânta în pădurea Ashdown cu o 
lopată și o lanternă, nu prea văd ce am mai putea face. 

— Trebuie să fie ceva ce trecem noi cu vederea. 

— Întotdeauna este ceva, Glenn. Ceea ce nu înţeleg 
mulţi oameni este că șansa este foarte importantă în 
meseria asta. 

— Adică norocul? 

— Ştii gluma aia veche cu jucătorul de golf? 

— Nu, care este? 

— Jucătorul de golf spune: „Ce ciudat! Cu cât exersez 
mai mult, cu atât mai norocos devin.” 

Branson râse. 

— Atunci, poate că nu am exersat suficient. 

— Cred că am exersat destul. Mâine este ziua cea mare. 
Dacă domnul Michael Harrison face gluma glumelor, atunci 
mâine este ziua adevărului. 

— Şi dacă nu? 

— Atunci trecem la planul B. 

— Care este planul B? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Grace se uită la 
Branson peste pahar. Momentan, sunt doar partenerul tău 
la masa de prânz. Mai ţii minte de masa de prânz? 


39 


Ashley, îmbrăcată într-un halat alb, stătea în pat și se 
uita la televizorul cu plasmă la un episod din Sex in the 


City, când sună telefonul. Sări rapid în picioare, aproape 
vărsând paharul de vin Sauvignon Blanc pe care îl ţinea în 
mână. Ceasul arăta ora 23.18. Era târziu. 

Răspunse cu o voce agitată, cu respiraţia aproape tăiată. 

— Da? Alo? 

— Ashley? Sper că nu te-am trezit, dragă? 

Ashley puse paharul cu vin pe măsuţa de lângă pat, luă 
telecomanda și opri sonorul televizorului. Era Gill Harrison, 
mama lui Michael. 

— Nu, spuse ea. Deloc. Nu pot dormi. Nu am mai închis 
ochii de marți. O să iau niște pastile recomandate de 
doctor, care cică o să mă bage în pat. Pe fundal, Ashley îl 
auzea lătrând pe Bobo, cățelul shih-tzu al lui Gill. 

— Ashley, aș vrea să te mai gândești, pentru că eu cred 
că ar trebui să anulezi recepţia de mâine. 

Ashley trase aer în piept. 

— Gill, am discutat despre asta și ieri, și astăzi. Nu vom 
lua nici un ban înapoi dacă anulăm nunta atât de târziu; 
trebuie să vină oameni de peste tot, cum este unchiul meu 
din Canada care mă va conduce la altar. 

— E un om simpatic, spuse Gill. Săracul om, să bată 
atâta drum. 

— Suntem înnebuniţi unul după celălalt, răspunse Ashley. 
Și-a luat toată săptămâna liber, doar ca să poată fi aici la 
repetiţia de luni. 

— Unde stă? 

— În Londra, la Lanesborough. Întotdeauna stă în cele 
mai bune locuri. Făcu o pauză de o clipă. Bineînţeles, i-am 
spus ce s-a întâmplat, dar a zis că ar fi venit oricum ca să 
mă sprijine. Am reușit să le conving pe patru dintre 
prietenele mele din Canada să nu vină, la fel și pe niște 
prieteni din Londra; telefonul sună fără încetare de două 
zile încoace. 

— La fel și aici. 

— Problema este că Michael a invitat prieteni și colegi 
din toată Anglia și de pe continent. Am încercat să 
contactez cât mai mulţi posibil și la fel și Mark, dar trebuie 


să avem grijă de cei care totuși vor veni. Şi încă mai cred 
că va sosi si Michael. 

— Nu cred, iubito, nu acum. 

— Gill, Michael le-a făcut tot felul de feste prietenilor lui 
când aceștia s-au căsătorit. Din cauza asta, doi dintre ei au 
ajuns la biserică cu doar câteva minute înainte de 
începerea nunţii. Michael ar putea fi undeva, încuiat sau 
legat, fără să știe nimic din ce s-a întâmplat. Probabil că 
încă plănuiește, sau cel puţin încearcă, să ajungă. 

— Eşti o fată frumoasă și o persoană foarte drăguță. Va fi 
groaznic pentru tine să te duci la biserică și el să nu apară. 
Trebuie să accepţi că i s-a întâmplat ceva. Draga mea, 
patru oameni au murit. Dacă este în regulă, Michael sigur a 
auzit știrea. 

Ashley oftă, apoi începu să sughiţe. Pentru câteva 
momente începu să plângă necontrolat, ștergându-și ochii 
cu un șerveţel luat dintr-o cutie de pe noptieră. Apoi, 
oftând adânc, spuse: 

— Încerc din greu, dar nu fac faţă. Doar mă rog ca el să 
apară; de fiecare dată când sună telefonul mă gândesc că 
este el, că râde și îmi explică ce glumă proastă a făcut. 

— Michael e un băiat bun, spuse Gill. Nu a fost niciodată 
rău, iar asta ar fi o cruzime. Nu ar fi făcut așa ceva, nu e 
stilul lui. 

Urmă o tăcere lungă pe care Ashley o sparse. 

— Tu ești bine? 

— În afara faptului că sunt extrem de îngrijorată pentru 
Michael, da, sunt bine. Sunt cu Carly. 

— A sosit? 

— Da, a venit din Australia acum câteva ore. Cred că 
mâine o să fie puţin ameţită din cauza zborului. 

— Ar trebui să vin să o salut. Ashley tăcu un moment, 
înţelegi ce vreau să spun? Toţi oamenii ăștia sosiți din 
toate locurile; ar trebui măcar să fim la biserică să îi 
întâmpinăm și să le oferim ceva de mâncare. Ti-ai putea 
imagina să nu fim acolo și Michael să apară? 

— Ar înţelege că ai anulat nunta din respect pentru 


băieţii care au murit. 

Plângând și mai tare, Ashley spuse: 

— Te rog, Gill, te rog. Hai să mergem la biserică și vedem 
ce se va întâmpla. 

— Atunci ia pastila aia și mergi la culcare, dragă. 

— Te sun mâine dimineaţă. 

— Da, mă voi trezi de dimineaţă. 

— Mulţumesc pentru telefon. 

— Noapte bună. 

— Noapte bună, răspunse Ashley. 

Puse receptorul la loc, plină de energie, se trânti pe pat, 
cu sânii ieșindu-i din halat și se uită la Mark, care stătea 
dezbrăcat în pat. 

— Ce vacă, habar nu are de nimic! Faţa i se întinse într- 
un rânjet, plină de încântare. Nici o idee! 

Își puse mâinile în jurul lui Mark, îl strânse în braţe și îl 
sărută cu pasiune, mai întâi pe buze, ca pe urmă să 
coboare încet, cât mai erotic cu putinţă, peste tot corpul. 


40 


Transpira sub pled. Era prea cald, mult prea cald și apa îi 
trecuse peste cap, iar el abia mai putea să respire. Şiroaie 
de apă îi curgeau peste față, peste mâini, peste picioare, 
peste șale. Dădu pledul la o parte, se ridică, simţi că dă cu 
capul de ceva și se lăsă din nou jos. 

Pac. 

O, Doamne! 

Apa clipocea în jurul lui. Și simţea ca și cum ar fi intrat și 
în el, ca și cum sângele din vene era înlocuit cu apa în care 
zăcea. Exista un cuvânt pentru asta. Un cuvânt care îi 
stătea pe limbă, dar care îi scăpa de fiecare dată când i se 
părea că l-a găsit. „Precum săpunul în cadă”, se gândi el. 

Acum era frig. In urmă cu câteva secunde îi era prea 
cald, iar acum îi era frig. Atât de frig! Îi clănţăneau dinţii. 
Capul îi plesnea. „Mă duc să verific dacă este vreun 


paracetamol în dulapul din baie”, spuse el. Apoi răspunse 
tăcerii care îl înconjura: „Nu stau mult. Dau doar o fugă 
până la farmacie.” 

Senzaţia de foame îi dispăruse de ceva vreme, dar acum 
revenise și mai puternică. Stomacul îl ardea ca și cum sucul 
gastric cerea imperios ceva. Îşi simţea gura uscată. Încercă 
să bea apă cu ajutorul mâinii, dar, deși îi era foarte sete, 
totul însemna un efort. 

Osmoză! 

— Osmoză! Plin de elan, ţipă din toate puterile, repetând 
cuvântul de mai multe ori. Osmoză! Te-am găsit! Osmoză! 

Și dintr-odată i s-a făcut cald din nou. Transpira. 

— Cineva să închidă aerul condiţionat, ţipă el în 
întuneric. Pentru numele lui Dumnezeu, fierbem toţi aici; ce 
credeţi, că suntem raci? 

începu să râdă de propria remarcă. Apoi, chiar deasupra 
lui, capacul sicriului începu să se deschidă. Incet, fără 
zgomot, până când putu să vadă cerul întunecat, străbătut 
de stele. O rază de lumină cu fire de praf în ea străluci 
dinspre el și își dădu seama că toate stelele erau proiectate 
de lumină. Cerul era un ecran! Apoi văzu o faţă aplecată 
peste raza de lumină și peste firele de praf. Ashley. Era ca 
și cum s-ar fi uitat la ea de pe fundul unei piscine, iar ea se 
apleca asupra lui. 

Apoi văzu o altă faţă, mama lui. Apoi Carly, sora lui mai 
mică. Apoi tatăl lui, în costumul maro, cămașa crem si 
cravata roșie, de mătase, asa cum și-l amintea Michael. Nu 
înţelegea cum era posibil ca tatăl său să fie în piscină și 
hainele să-i fie uscate. 

— O să mori, fiule, spuse Tom Harrison. O să fii alături de 
noi în curând. 

— Nu cred că sunt pregătit pentru asta, tata. 

Tatăl său zâmbi crispat. 

— Tocmai asta e chestia, fiule. Cine este pregătit? 

— Am găsit cuvântul pe care îl căutam, răspunse 
Michael. Osmoză. 

— E un cuvânt bun, fiule. 


— Tu ce faci, tată? 

— Sunt o grămadă de lucruri bune aici, fiule. Afaceri de 
milioane. E mult mai bine. Nu mai trebuie să te ascunzi 
după deget cu banii în Insulele Cayman. Ce câștigi este al 
tău, îţi place cum sună asta? 

— Da, tată. 

Doar că acum nu mai vorbea cu tatăl său, ci cu preotul 
Somping, un bărbat scund, arogant, de aproape șaizeci de 
ani, cu părul gri, ondulat și cu o barbă care ascundea 
numai parțial aspectul înroșit al obrajilor săi; obraji înroșiţi 
nu de viaţa sănătoasă dusă în natură, ci de vinișoarele 
sparte din cauza băuturii. 

— Vei întârzia, Michael, dacă nu ieşi de aici. Îţi dai seama 
că dacă nu ajungi la biserică înainte de apus, conform legii, 
nu te mai pot căsători? 

— Nu știam, nu... 

Întinse mâna spre preot, ca să îl apuce de mână, dar se 
lovi de lemnul tare și de nepătruns. 

Întuneric. 

Clipocitul apei. 

Apoi remarcă ceva. Verifică cu mâinile și observă că apa 
nu mai era până la obraji, ci scăzuse până la nivelul gâtului. 

— Port apa ca pe o cravată, spuse el. Oare se poate 
chestia asta? 

Apoi îl apucă din nou tremuratul; își strânse mâinile cu 
coatele lipite de coaste; picioarele îi zvâcniră, iar respiraţia 
îi deveni din ce în ce mai rapidă, până când intră în stare 
de soc. 

„Voi muri. O să mor aici, singur, în ziua nunţii mele. 
Spiritele vin după mine aici, în cutie și...” 

Își acoperi faţa cu mâinile tremurându-i. Nu își mai 
aducea aminte când fusese ultima oară când se rugase; 
cândva, cu mult timp înainte de a muri tatăl său. Moartea 
lui Tom Harrison fusese pentru el ultima confirmare că 
Dumnezeu nu există. Dar acum cuvintele Domnului îi 
veneau în minte și el le murmura cu capul în mâini, ca și 
cum nu ar fi vrut să fie auzit. 


Un sunet îi atrase atenţia. Apoi auzi niște murmure și 
muzică. Urmate de o voce: 

— Bună dimineaţa, fani ai sporturilor, aici e Radio WNEB 
Buffalo cu cele mai noi vești din sport, știri și prognoza 
meteo din această dimineaţă ploioasă de sâmbătă. leri 
seară în meciul... 

Disperat, Michael bâjbâi după staţia de emisie. O scăpă 
pe piept, apoi în apă. 

— La dracu'! La dracu'! 

O scoase din apă, o scutură cât de bine îi stătea în 
putere, găsi butonul pentru vorbit și îl apăsă. 

— Davey? Davey, tu ești? 

Urmă alt zgomot ca un sâsâit și o pocnitură. 

— Da, tipule! Tu, tipul cu prietenii din accidentul de 
marți, nu-i așa? 

— Da. 

— Salut, îmi pare bine să te aud din nou! 

— Davey, am nevoie să faci ceva pentru mine. Apoi, o să 
poţi face un anunţ important la postul tău de radio. 

— Asta depinde de ce priorităţi sunt pe ziua de azi, spuse 
Davey bătând în retragere. 

— Bine. Michael simţea nevoia să îl plesnească. Am 
nevoie fie să aduci pe cineva cu care să vorbesc la telefon 
prin staţia de emisie, fie ca tu și tatăl tău să veniţi să mă 
salvați. 

— Cred că asta depinde dacă ești în zona pe care o 
acoperim noi, înţelegi ce vreau să spun? 

— Știu, Davey, știu exact ce vrei să spui. 


41 


Mai târziu, zăcând goi în pat cu o mulțime de lumânări 
parfumate, aprinse, în jurul lor, ascultând o melodie a lui 
Norah Jones la radio, Ashley aprinse o ţigară pe care o puse 
apoi între buzele lui Mark. El trase adânc în piept. 

— Gill are dreptate, spuse el. Nu cred că ar trebui să te 


duci la biserică, așa cum în mod categoric nu ar trebui să 
faci nici petrecerea. 

Ashley dădu din cap hotărât. 

— În mod cert trebuie să o facem. Nu vezi? Se opri să 
tragă din ţigară, apoi suflă fumul încet, cu plăcere, către 
tavan. Toată lumea mă va vedea ca pe o sărmană mireasă 
abandonată și le va părea rău pentru mine. 

— Nu cred că sunt de acord; chestia asta ar putea să se 
întoarcă împotriva ta. 

— Cum? 

— Păi, ar putea crede că ești insensibila dacă tot insiști 
să mergi mai departe, că nu îi respecţi pe Pete, Luke, Josh 
și Robbo. Toată lumea trebuie să aibă impresia că ne pasă 
de ei. 

— Și tu, și eu am ţinut legătura cu familiile lor. Le-am 
scris amândoi scrisori, facem tot ce trebuie. Dar am tot 
vorbit despre nuntă în ultimele trei zile. Mergem mai 
departe! Oricum ar fi, tot trebuie să plătim pentru 
organizarea petrecerii, așa că putem să avem grijă de cei 
care vin. Probabil că nu vor fi mulţi. Măcar atât să facem. 

Mark luă ţigara de la ea, trase un fum și inhală adânc. 

— Ashley, oamenii vor înţelege. În ultimele trei zile, m-ai 
tot bătut la cap cu ce crezi tu și nu m-ai ascultat și pe 
mine. Cred că facem o mare greșeală. 

— Ai încredere în mine, spuse Ashley. Se uită la el cu 
răutate. Nu mă lăsa baltă chiar acum. 

— Doamne, nu te las baltă, doar... 

— Vrei să te retragi? 

— Nu e vorba că mă retrag. Hai, partenere, ţine-te tare! 

— Mă ţin. 

Se alintă de-a lungul corpului lui, adâncindu-și faţa în 
părul lui pubian, cu penisul moale lipindu-i-se de obraz. 

— Nu asta numesc eu tare, spuse ea, răutăcioasă. 


42 


Grace își începu dimineaţa de sâmbătă așa cum îi plăcea, 
cu o alergare de șase kilometri pe malul mării, între 
Brighton și Hove. Din nou, astazi ploua tare, dar nu avea 
nici o importanţă; purta o șapcă de baseball cu cozorocul 
tras bine ca să îi acopere faţa, un trening lejer și pantofi 
sport Nike nou-nouţi. Alerga cu viteză și uită rapid de 
ploaie, de toate grijile. Respira adânc, pas cu pas, având în 
cap, dintr-un motiv oarecare, melodia Signed, Sealed and 
Delivered a lui Stevie Wonder. 

În timp ce trecea pe lângă un bătrân îmbrăcat cu un 
impermeabil, care își plimba cățelul în lesă, murmură 
cuvintele cântecului, apoi fu întrecut de doi bicicliști 
îmbrăcaţi în haine din material sintetic. Era vremea 
refluxului. Pe malul mării, câţiva pescari căutau râme 
pentru momeală. 

Cu gust de sare pe buze, alergă de-a lungul coastei, apoi 
pe lângă rămășițele de la West Pier, apoi în jos spre plaja 
unde pescarii își lăsaseră bărcile, ancorate suficient de 
departe încât să nu le ia fluxul. Citi câteva din numele 
bărcilor: Daisy Lee, Belle of Brighton, Sammy. |n timp ce 
trecea pe lângă cafenelele încă închise, simţea mirosul de 
vopsea, de smoală și de pește putrezit. Apoi trecu pe lângă 
galeriile de artă, pe lângă un club de surf, un loc pentru 
bărci construit în spatele un zid de beton, o piscină, pe sub 
grinzile de metal ale Palatului Pier, unde cu șaptesprezece 
ani în urmă el și Sandy se sărutaseră pentru prima oară. 
Merse mai departe, puţin cam obosit, dar hotărât să ajungă 
pe stâncile din Black Rock înainte de a se întoarce. 

Telefonul îl anunţă că are un mesaj. 

Se opri, îl scoase din buzunar și se uită la ecran. 


Nu poti amăgi o fata așa, Armăsarule. Claudine XX. 


„lisuse! Lasă-mă în pace. Ţi-ai petrecut o seară întreagă 
certându-mă că sunt poliţist și acum mă scoţi din minţi.” 
Până acum, singura lui întâlnire de pe Internet nu mergea 
prea bine. Erau toate precum Claudine? „Pleacă și lasă-mă 


în pace! Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, dar am hotărât 
că sunt homosexual.” 

Până la urmă se hotări să îi trimită un mesaj când se va 
întoarce. Putea să facă figura celui înfrânt: „Îmi pare rău, 
nu sunt pregătit pentru o relaţie.” 

Cu mintea relaxată se întoarse către slujbă, către 
muntele de hârtii care părea că crește și tot crește. 
Reţeaua nigeriană care făcea trafic cu femei tinere; 
procesul lui Suresh Hossain; vechiul caz al lui Thomas 
Lytle; și acum, dispariţia lui Michael Harrison. 

Asta chiar îl enerva. Mai ales că în timpul nopţii se trezise 
cu un lucru în minte, iar acum acesta îi tot dădea bătaie de 
cap. Ajunse la stânci, le ocoli și trecu printr-o zonă de 
pontoane, hoteluri, magazine și restaurante, de unde mai 
merse trei kilometri. 

Apoi se întoarse, simțind cum îi ard plămânii, cu 
picioarele tremurându-i din cauza efortului, și alergă până 
ajunse aproape de clădirea Van Allen. Urcă de-a lungul 
coastei, așteptă să se potolească puţin traficul și traversă, 
înaintă de-a lungul străzii de lângă clădirea unde locuia 
Mark și se opri în faţa intrării parcării subterane. 

Avea noroc. În câteva momente, porţile se deschiseră și 
ieși o mașină Porsche, de culoare albastru-închis, condus 
de o blondă răpitoare, care purta ochelari de soare, deși 
era o zi mohorâtă. Grace intră în parcare până să se 
închidă porțile. Era bine că nu îl mai ploua. 

Respiră aerul uscat, cu iz de benzină, în timp ce trecea 
pe lângă un Ferrari roșu și alte mașini de care își aducea 
aminte și se opri în faţa BMW-ului X5, strălucitor și curat. 

Se uită la plăcuţa de înmatriculare: W 796 LDY. Apoi se 
uită în jur, inspectând zona. Era goală. Se apropie de 
mașină, îngenunche lângă roata din față, apoi se lăsă pe 
spate și se băgă sub mașină, chiar lângă spaţiul de 
deasupra roții. Locul era plin de noroi. 

își scoase batista din buzunar, o ţinu întinsă în mâna 
stângă, apoi cu mâna dreaptă zgârie noroiul uscat până 
când câteva bucățele căzură în batistă. 


Cu grijă, o strânse și o înnodă, apoi o puse la loc în 
buzunar. Se ridică, merse până la intrarea în parcare și își 
trecu mâna prin dreptul razei cu infraroșu. După câteva 
minute, poarta se deschise cu un zgomot puternic. 

leși din parcare, verifică traficul în ambele părţi, apoi își 
reluă alergarea până acasă. 

La ora 9.30, după ce făcuse un duș și își luase micul 
dejun, alcătuit din omletă și roșii prăjite, hrană sănătoasă 
pe care o mânca acasă pentru a contracara toate 
preambalatele pe care le consuma în timpul serviciului și 
alături de care bea cantităţi mari de apă minerală, Grace se 
delectă citind ziarul Daily Mail, apoi începu să saliveze când 
văzu noul drive test făcut pentru Aston Martin de revista 
Autocar. Apoi merse în biroul pe care și-l amenajase într-o 
cameră micuță care dădea spre grădina din ce în ce mai 
neîngrijită a casei lui, și spre cele ale vecinilor, extrem de 
curate. Se așeză la birou, în faţa calculatorului și formă 
numărul de telefon de acasă al lui Glenn Branson. Batista 
cu bucăţile de pământ de pe mașina lui Mark Warren erau 
puse pe birou, într-o punguţă de plastic. 

La telefon răspunse soţia lui Branson, Ari. Deși se 
înţelesese perfect cu Glenn din prima zi în care se 
întâlniseră, i se părea că era destul de greu să se înţeleagă 
cu Ari. Era adesea neprietenoasă cu el, ca și când ar fi 
suspectat faptul că, pentru că era singur, ar încerca să îl 
atragă pe soţul ei pe drumuri greșite. 

De-a lungul anilor, Grace încercase din greu să se 
împrietenească, aducându-le copiilor cadouri de ziua lor, 
iar ei oferindu-i flori de fiecare dată când fusese invitat la 
masă. Erau momente când simţea că situaţia se 
îmbunătăţea, dar dimineaţa aceasta nu era unul dintre ele. 
Nu părea încântată să îl audă. 

— Bună, Roy, spuse ea politicos, vrei să vorbești cu 
Glenn? 

„Nu, de fapt vreau să vorbesc cu omul de pe lună”, 
aproape că spuse el, dar se abținu. În loc de asta, întrebă 
șovăind: 


— Este pe acolo? 

— Ne cam grăbim, spuse ea. In telefon se auzea un copil 
țipând. Apoi Ari: „Sammy! Dă-i jucăria surorii tale, tu te-ai 
jucat cu ea!” Apoi ţipătul deveni și mai puternic, în final, 
Branson veni la telefon. 

— Salut, bătrâne înţelept, te-ai trezit devreme. 

— Foarte amuzant. Ce ai spus că facem astăzi? 

— E ziua surorii lui Ari. Face treizeci de ani și dă o 
petrecere în Solihull. Se pare că am de ales: să îl salvez pe 
Michael Harrison sau să îmi salvez căsnicia. Tu ce ai alege? 

— Salvează-ţi căsnicia. Şi mulţumește-i prietenului tău 
bătrân și fără viață personală care poate să își petreacă 
sfârșitul de săptămână făcând treaba în locul tău. 

— Îţi sunt recunoscător. Ce faci? 

— Mă duc la o nuntă. 

— Eşti atât de romantic! i-ai pus pălărie, pantofi de lac? 
Ești aranjat? 

— "Ţi-a spus cineva vreodată ce jigodie ești? 

— Nevasta pe care aproape că nu o mai am. 

Grace simţi un junghi de durere. Știa că Glenn nu voia să 
spună nimic rău, dar cuvintele îl dureau. În fiecare noapte, 
chiar dacă era târziu și chiar dacă însemna că se ceartă, 
Glenn avea niște copii iubitori și o soţie frumoasă, care îl 
aștepta în pat, la care să se ducă. Oamenii care aveau 
toate astea erau incapabili să înţeleagă ce însemna să 
trăieşti singur. 

Singurătate. 

Singurătatea putea fi tare urâtă. 

Era foarte urâtă. 

Grace era obosit de atâta singurătate, dar nu știa ce să 
facă în privința asta. Dacă și-ar găsi pe cineva? Să se 
îndrăgostească tare de tot de o femeie și apoi să apară 
Sandy? Ce ar face atunci? 

În adâncul minţii știa că Sandy nu se va întoarce 
niciodată, dar o parte din sufletul său refuza să accepte 
acest lucru. Era ca un disc vechi care s-a blocat și repetă 
același sunet. O dată sau de două ori pe an, când era 


foarte deprimat, mergea la un medium încercând să ia 
legătura cu ea, sau cel puţin să afle niște indicii care să-l 
lămurească ce se întâmplase. Dar Sandy nu apărea, 
rămânând numai o figură pe rolfilm. 

Îi ură lui Branson un sfârșit de săptămână plăcut, invidios 
pe viaţa lui, pe soţia cicălitoare, pe copiii minunaţi, pe 
normalitatea lui afurisită. Spălă vasele, uitându-se pe 
fereastra de la bucătărie la Noreen Grinstead, vecina de 
peste drum, care, îmbrăcată într-un costum din material 
sintetic maro, capot, mănuși galbene din cauciuc și o 
pălărie de plastic care să o protejeze de ploaie, își spăla 
preocupată Nissanul. O pisică cu alb și negru traversă 
strada. La emisiunea de la radio era intervievată o femeie 
ai cărei părinţi nu își spuseseră o vorbă toată copilăria ei. 

Cei nouăsprezece ani în poliție îl învăţțaseră să nu 
subestimeze firea ciudată a speciei umane. Dar nu trecea 
zi să nu i se pară că aceasta devine din ce în ce mai 
ciudată. 

Se întoarse în birou, sună la Poliţia din Brighton și întrebă 
dacă venise cineva de la criminalistică. Câteva minute mai 
târziu i se făcu legătura cu Joe Tindall, pe care îl respecta 
foarte mult. 

Tindall era o persoană meticuloasă, foarte muncitoare și 
plină de resurse. Scund, slab, cu ochelari, cu părul rar, ar fi 
putut trece drept un profesor nebun de la Central Casting. 
Înainte de a intra în poliţie, Tindall lucrase câţiva ani ca 
arheolog la British Museum. Împreună cu el, Grace lucra la 
cazul lui Tommy Lytle. 

— Bună, Joe! spuse Grace. Lucrezi în weekend? 

— Bună! Trebuie să fac testele balistice în cazul atacului 
de la magazinul de bijuterii, toţi ceilalți au renunţat. Și mai 
lucrez la cazul de înjunghiere de miercuri, mersi de 
întrebare. 

Grace își aduse aminte că cineva fusese înjunghiat 
mortal în Brighton, miercuri noaptea. Nu se știa încă dacă 
fusese vorba de un furt sau de o ceartă între doi iubiţi 
homosexuali. 


— Joe, am nevoie de puţin ajutor. Am o mostră de 
pământ pe care am luat-o de pe o mașină suspectă. Cum 
pot afla, foarte rapid, din ce parte a Sussex-ului este 
pământul? Cât de exact poate spune cineva lucrul acesta? 

— Cât de exact îţi trebuie? 

— Câţiva metri pătrați. 

— Foarte amuzant, Roy. 

— Nu zâmbesc. 

— Ai o mostră din zona suspectă? Pot să fac teste și să 
văd dacă se potrivesc. Avem mai multe tipuri de sol în 
Sussex. 

— Zona de cercetat este în Ashdown Forest. 

— Acolo pământul este alcătuit predominant din nisip și 
argilă. Putem să luăm mostre de fosile, seminţe, polen, 
excremente de animale, plante, apă, tot soiul de lucruri. 
Cât de exact mai vrei să fii? 

— Câţiva metri pătrați. 

— Trebuie să te mulţumești cu mai mult de atât. Sunt 
zone care se potrivesc cu solul din Ashdown Forest în toată 
Anglia. 

— Cât de mult ţi-ar lua să găsești o potrivire fără să ai 
mostra din zona respectivă? 

— Vorbești aici de săptămâni. Asta în condiţiile în care ai 
o echipă uriașă și un buget al dracului de mare. 

— Dar ai putea să o faci? 

— Dacă îmi dai resurse nelimitate și destul timp, îţi pot 
spune o zonă aproximativă, pe o arie mai restrânsă. 

— Cât de restrânsă? 

— Depinde. Cred că aproximativ câteva sute de metri 
pătrați. 

— Bine, mulțumesc. Trebuie să îți aduc ceva, mai stai la 
birou? 

— Toată ziua, Roy. 


44 


O oră mai târziu, îmbrăcat într-un costum albastru, 
cămașă albă și cravată lucioasă, Grace mergea cu mașina 
prin zona industrială din Brighton, Hollinbury, care se 
întindea în afara orașului. Trecu pe lângă un magazin, apoi 
pe lângă un depozit urât construit în anii '50, apoi, când 
ajunse la sediul Poliţiei din Sussex, situat într-o clădire Art- 
Deco, încetini. 

Clădirea, construită iniţial pentru a adăposti o fabrică, 
fusese cumpărată de poliție cu câţiva ani în urmă și 
transformată. Dacă nu ar fi fost inscripţia poliției din faţă, 
trecătorii ar fi putut-o confunda cu un hotel cochet, la 
modă. Văruită în alb, cu o terasă care o înconjura pe toată 
lungimea, abia după ce treceai de paza de la intrare și 
mergeai prin parcarea plină cu mașini de poliţie și 
înconjurată de garduri de metal, devenea mai puţin 
strălucitoare. 

Grace parcă între o mașină de teren și o dubă, 
amândouă ale poliţiei, merse până la intrarea din spate, 
trecu legitimaţia de serviciu prin faţa unui tablou electric 
de siguranţă pentru a i se deschide ușa și intră în clădire. 
Arată legitimaţia ofițerului de la intrare și urcă scările 
acoperite cu mochetă, trecând pe lângă mai multe panouri 
pe care erau expuse două modele de bastoane de poliţie și 
fotografii ale personalului-cheie care lucra în clădire. 

li știa pe toţi cei din fotografii: lan Steel și Verity Smart, 
de la secţia de investigaţii speciale, David Davidson, de la 
public relations, Will Graham și Christopher Derricott, de la 
departamentul de logistică, James Simpson, de la 
departamentul operaţional, Terrina Clifton Moore, din 
cadrul departamentului de restabilire a legăturilor familiale, 
precum și alţi doisprezece colegi. 

Apoi trecu printr-un spaţiu larg, deschis, înţesat de mese, 
foarte puţine ocupate astăzi, și mărginit de o parte și de 
alta de camere de birou cu numele celor care le ocupau, cu 
insigna poliţiei pe uși. 

Trecu pe lângă biroul mare al detectivului-șef Gary 
Weston, care era șeful Poliţiei din Sussex. Ajunse la altă 


ușă, își trecu din nou legitimaţia prin faţa tabloului electric 
și intră pe un coridor lung, vopsit în crem și cu panouri roșii 
de o parte și de alta, pe care erau trecute procedurile de 
detectare a unei crime. Una dintre proceduri era numită 
„Diagramă - Posibile motive comune”, alta „Model de 
investigare a unei crime”, alta „Evaluarea la scena crimei”. 

Locul îi dădea senzaţia unei Vicţi trăite la maximum, 
ceea ce îi plăcea. Mare parte din cariera sa și-o petrecuse 
în clădiri vechi, urâte, care semănau cu niște cuști pentru 
iepuri. Era plăcut să vadă că draga lui poliţie, căreia îi 
dedicase viața, intra cu adevărat în secolul XXI. Deși 
clădirea avea un defect de care toată lumea se plângea: nu 
avea cantină. 

Merse mai departe, pe lângă multe uși, marcate cu 
diverse abrevieri. În prima cameră era biroul pentru 
incidente majore. Urma încăperea în care erau vizionate 
casetele și dovezile înregistrate pe bandă, apoi cea în care 
erau computerele și biroul în care se ţineau interogatoriile. 
Apoi, duhoarea îl izbi, la început mai puţin, dar din ce în ce 
mai puternică, pe măsură ce înainta. 

Era mirosul puternic, aspru, de cadavru intrat în 
putrefacție, care îi întorcea stomacul pe dos și care îi 
devenise atât de familiar de-a lungul anilor. Mult prea 
familiar. Nu mai era altă duhoare la fel; te înconjura ca o 
ceaţă invizibilă, pătrunzând în pori, în nas, în plămâni și în 
stomac, în fire de păr și în haine, astfel încât plecai cu ea 
după tine și continuai să o simţi ore întregi. 

In timp ce deschidea ușa camerei mici și învechite, 
folosite pentru a reconstitui crimele, văzu de unde venea 
duhoarea: studioul fotografic era în acţiune. O cămașă cu 
model înflorat, întoarsă pe dos și pătată cu mult sânge, era 
așezată pe masă, pe o bucată de hârtie maro, în raza unor 
lumini strălucitoare. Lângă ea, în niște pungi de plastic, 
remarcă o pereche de pantaloni și una de pantofi. 

Grace intră în cameră și observă un bărbat, îmbrăcat 
într-un halat alb și pe care nu îl recunoscu din primul 
moment, uitându-se concentrat printr-un aparat marca 


Hasselblad montat pe un trepied. Apoi își aminti că Joe 
Tindall făcuse unele schimbări de când nu îl mai văzuse, în 
urmă cu câteva luni. Coafura de profesor nebun și ochelarii 
groși de vedere dispăruseră. Acum era complet ras în cap, 
o dungă subţire de păr mergea de la mijlocul buzei 
inferioare către mijlocul bărbiei și avea ochelari 
rectangulari cu lentile speciale, foarte la modă. Arăta mai 
mult ca o persoană publică decât ca un cercetător. 

— O nouă femeie în viaţa ta? întrebă Grace ca un salut. 

Tindall se uită la el surprins. 

— Roy, ce bine îmi pare să te văd! De fapt, da, am. Cine 
ţi-a spus? 

Grace rânji, se uită la el mai atent, aproape așteptându- 
se să vadă și o verighetă. 

— E tânără? 

— Da, de unde știi? 

Grace rânji din nou, uitându-se la noua freză și la 
ochelarii moderni. 

— Te menţine tânăr, nu-i așa? 

Tindall înţelese și zâmbi timid. 

— Roy, tipa asta o să mă omoare. De trei ori în fiecare 
noapte. 

— Încerci de trei ori pe noapte sau chiar îţi iese? 

— Hai, cară-te! Se uită la Grace din cap până-n picioare. 
Și tu arăţi foarte bine pentru o zi de sâmbătă. Ai cumva o 
întâlnire fierbinte? 

— O nuntă, de fapt. 

— Felicitări, cine e norocoasa? 

— Am sentimentul că nu e chiar așa de norocoasă, 
răspunse Grace, punând pe masă, lângă cămașă, punga de 
plastic cu pământul pe care îl luase de pe mașina lui Mark 
Warren. Trebuie să îmi găsești niște indicii. 

— Întotdeauna vrei să îţi găsesc niște indicii. Toată 
lumea vrea asta. 

— Asta nu e adevărat, Joe. Ti-am dat materialul pentru 
cazul Tommy Lytle și ţi-am spus că ai tot timpul la 
dispoziție. Asta e ceva diferit. E vorba de o persoană 


dispărută și în funcţie de cât de repede cercetezi asta 
depinde dacă trăiește sau dacă moare. 

Joe Tindall ridică punga, se uită cu atenţie la ea și o 
scutură. 

— Destul de nisipos, spuse el. 

— Ce îţi spune lucrul acesta? 

— Ai menţionat la telefon zona Ashdown Forest? 

— Mada. 

— Acesta poate fi tipul de pământ pe care îl găsești 
acolo. 

— Poate? 

— Roy, toată Anglia se află pe pământ nisipos. Există 
astfel de pământ în Ashdown Forest, dar și într-un milion de 
alte locuri. 

— Am nevoie de o zonă care să fie de aproximativ doi 
metri lungime și un metru lățime. 

— Sună ca un mormânt. 

— Este un mormânt. 

Joe Tindall încuviinţă, uitându-se din nou cu atenţie la 
pământ. 

— Vrei ca eu să îţi localizez un mormânt în mijlocul zonei 
Ashdown Forest din punga asta mică de pământ? 

— Ai început să te prinzi. 

Tindall își scoase ochelarii pentru câteva momente, ca și 
cum asta i-ar fi clarificat situaţia, apoi îi puse la loc. 

— Uite înţelegerea, Roy. Tu localizezi mormântul și eu 
fac analiza și îţi spun dacă terenul se potrivește sau nu. 

— De fapt, eu am nevoie să fie invers. 

Tindall ținu punga de plastic. 

— Inţeleg. Cine crezi că sunt eu? David Blaine? Derren 
Brown? Învârt asta în aer și îmi apare un mormânt în 
mijlocul unei suprafeţe de zece mii de hectare de pădure? 

— Ai o problemă cu asta? 

— Da, cam da. Cam am o problemă cu asta. 


45 


Câteva ore mai târziu, Grace conducea peste un deal 
abrupt, pe lângă Biserica Tuturor Sfinţilor din Patcham 
Village, unde o anumită nuntă fusese programată la ora 
două în această după-amiază; adică peste exact trei 
sferturi de oră. 

Era tocmai biserica lui preferată din zonă. O biserică 
parohială clasică, în stil englezesc timpuriu, simplă, lucrată 
în piatră, fără podoabe, cu un turn mic, cu un vitraliu în 
spatele altarului și cu pietre de mormânt vechi de secole în 
cimitirul din jurul ei. 

În timp ce mergea cu mașina, ploaia abundentă se 
transformase într-o burniţă ușoară. Parcă aproape de 
intrare, pe un teren cu iarbă aflat chiar în faţa bisericii, de 
unde putea vedea foarte bine toţi invitaţii. Încă nu era nici 
un semn că venise cineva. Doar câteva bucățele de 
confetti pe șoseaua udă, probabil de la o nuntă de 
dimineaţă. 

Urmări cum o femeie în vârstă, acoperită cu o pelerină 
de ploaie lasă coșul de cumpărături pe trotuar și se oprește 
pentru a schimba câteva cuvinte cu un bărbat imens, 
îmbrăcat în hanorac și cu un căţel mic în lesă, care mergea 
în direcţia opusă. Câinele ridică piciorul lângă un felinar. 

Un Ford Focus parcă și din el cobori un bărbat cu două 
camere atârnate în jurul gâtului. Grace îl observă și se 
întrebă dacă era fotograful oficial al nunţii sau era de la 
presă. Câteva momente mai târziu, în spatele lui parcă o 
mașină Vauxhall maro, din care ieși un bărbat tânăr, 
îmbrăcat cu un hanorac și ducând cu el un carneţel pentru 
notițe, cum aveau toţi reporterii. Cei doi bărbaţi se salutară 
și începură să discute, uitându-se în jur și așteptând. 

După zece minute, Grace văzu un BMW argintiu care 
parcă. Din cauza geamurilor și a ploii, nu își dădea seama 
cine era înăuntru, însă recunoscu imediat numărul de 
înmatriculare al lui Mark Warren. Câteva momente mai 
târziu, Mark, îmbrăcat într-o haină de ploaie închisă la 
culoare, sări din mașină și se grăbi să meargă pe aleea 


care ducea la biserică. Dispăru înăuntru, apoi imediat se 
întoarse și se grăbi către mașină. 

Sosi un taxi și un bărbat înalt, distins, cu părul sur, 
îmbrăcat într-un costum de zi cu o garoafă roșie la 
butonieră, cu o pălărie gri în mână, cobori și merse către 
biserică, în mod evident, taximetristul fusese plătit să 
aștepte. Apoi sosi o mașină Audi TT. Grace își aduse aminte 
că văzuse una la fel parcată în faţa casei lui Ashley Harper. 

Ușa șoferului se deschise și din mașină cobori Ashley, cu 
o umbrelă mică, îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, 
cu părul prins în coc. O femeie mai în vârstă cobori pe 
partea dreaptă, într-o rochie albă, nouă, cu părul gri coafat. 
Ashley făcu cu mâna în semn de recunoaștere către BMW, 
apoi se băgă sub umbrelă. Perechea înaintă grăbită pe alee 
și dispăru în biserică. Mark Warren o urmă. 

Apoi, la ora 13.55, Grace îl văzu pe preot trecând prin 
cimitir și intrând în biserică, și se decise că e timpul să facă 
ceea ce își propusese. leși din mașină, trăgând după el 
hanoracul albastru cu galben, marca Tommy Hilfiger. In 
timp ce traversa, tânărul cu carnetul de notițe se apropie 
de el. Era un bărbat la vreo douăzeci și cinci de ani, cu o 
faţă vicleană, îmbrăcat într-un costum gri, ieftin, cu cravata 
înnodată în mod grosolan, ineficient, căci nasturele de sus 
al cămâășii albe era deasupra nodului. Mesteca gumă. 

— Dumneavoastră sunteţi detectivul Grace, nu-i așa? 

Grace se uită fix la el, obișnuit să îl recunoască presa, și 
în același timp circumspect. 

— Şi dumneavoastră cine sunteţi? 

— Kevin Spinella, de la Argus. Ne întrebam dacă aveţi 
vreo veste despre Michael Harrison pe care să ne-o 
comunicaţi. 

— Din nefericire, nu am nicio veste. Așteptăm să vedem 
dacă apare la această nuntă. 

Reporterul se uită la ceas. 

— Se pare că a tăiat-o într-un mod subtil, nu-i așa? 

— Nu ar fi prima dată când ginerele întârzie la nuntă. 
Grace zâmbi și trecu pe lângă Spinella. 


Grăbindu-se după el, reporterul îl întrebă: 

— Credeţi că Michael Harrison e mort sau trăieşte? 

Grace se opri un moment și răspunse: 

— Deocamdată tratăm acest caz ca pe oricare altul cu 
privire la o persoană dispărută. 

— Deocamdată? 

— Nu mai am alte comentarii. Mulţumesc. Grace 
deschise ușa grea, intră în întunericul din portic și o închise 
după el. 

De fiecare dată când intra într-o biserică, Grace nu știa 
ce să facă. Ar trebui să îngenuncheze pe podea și să se 
roage așa cum proceda majoritatea oamenilor? Așa cum 
făcuse toată copilăria, alături de părinţii săi, în fiecare 
dimineaţă de duminică? Sau doar să se așeze pe o bancă, 
iar Dumnezeu, în care nu mai credea, să-i cunoască furia? 
Mult timp după ce Sandy dispăruse mersese la biserică și 
se rugase ca ea să se întoarcă. De câteva ori luase parte la 
slujbe, dar de cele mai multe ori mergea când biserica era 
goală. Sandy nu fusese niciodată o credincioasă, iar în 
ultimii ani, după ce nu i se răspunsese la rugăciuni, 
devenise și el ateu. Parcă nu îi mai venea să se roage. 

„Dă-mi-o pe Sandy înapoi și o să mă rog până mor, dar 
nu și până atunci! Bine, Dumnezeule?” 

Trecu pe lângă un rând de umbrele ude, pe lângă două 
mese așezate încrucișat, cu mai multe invitaţii imprimate 
cu Michael Harrison și Ashley Harper pe ele. Apoi intră chiar 
în biserică, remarcând imediat mirosul familiar de lemn 
vechi și uscat, de praf și de ceară încinsă. Locul era foarte 
frumos decorat cu flori, dar acestora nu li se simţea 
mirosul. 

Aproape doisprezece oameni stăteau în partea laterală a 
naosului și în naos, tăcuţi, așteptând, de parcă erau pe un 
platou de filmare, așteptând comanda regizorului pentru a 
se mișca. 

Grace identifică grupul care îl interesa imediat, dădu din 
cap către Ashley, care era albă ca făina și care se agăța de 
braţul bărbatului înalt, îmbrăcat în costum negru, probabil 


tatăl ei. Lângă Ashley stătea femeia care coborâse cu ea 
din mașină, o femeie frumoasă, de aproximativ cincizeci de 
ani, dar care avea aerul înstrăinat al unei persoane care 
trecuse prin perioade foarte grele. Mark Warren, într-un 
costum albastru-închis, stătea lângă un cuplu foarte arătos, 
de vreo treizeci de ani. 

Își dădu seama că toată lumea se uita la el. Cu o voce 
tremurătoare, Ashley rupse tăcerea, mulțumindu-i pentru 
că venise, apoi îl prezentă mamei lui Michael, care părea 
ameţită și apoi bărbatului înalt și prezentabil despre care 
crezuse că este tatăl ei, dar despre care află că îi este 
unchi. Acesta îl salută cu prietenie, prezentându-se drept 
Bradley Cunningham și privindu-l pe Grace drept în ochi. 

— Mă bucur să vă cunosc, detective, spuse acesta. 

Folosindu-se de accentul său din America de Nord, Grace 
întrebă: 

— Din ce zonă a Americii sunteţi? 

Bărbatul tresări ca și cum ar fi fost insultat. 

— De fapt, sunt canadian, din Ontario. 

— Îmi cer scuze. 

— Nici o problemă, este o confuzie obișnuită pe care o 
faceţi voi, necunoscătorii. 

— Presupun că aveţi unele probleme să identificaţi 
accentele din diferitele regiuni ale Marii Britanii, spuse 
Grace. 

— Chiar aveţi dreptate. 

Grace zâmbi și se uită la costumul bărbatului, aprobând. 

— Este plăcut să vezi pe cineva îmbrăcat în mod adecvat 
pentru o nuntă. 

— De fapt, pantalonii ăștia mă ucid, se confesă 
Cunningham. Am închiriat costumul de la faimoasa Moss 
Bros, dar cred că mi s-a dat perechea greșită de pantaloni. 
Apoi deveni serios. Totuși, e un lucru groaznic ce s-a 
întâmplat. 

— Da, spuse Grace, brusc distras. Groaznic. 

Ashley îi întrerupse pentru a-l prezenta pe Grace 
părintelui Somping, un bărbat scund, cu barbă, îmbrăcat 


într-o robă albă cu guler, cu ochii injectaţi și care arăta 
extrem de nervos. 

— l-am spus domnișoarei Harper că ar fi trebuit să 
anulăm toată nunta, spuse părintele. Este ridicol să supui o 
persoană unor astfel de chinuri. Ce să mai spunem despre 
invitaţi? Nu are nici un rost. 

— Michael va apărea, mormăi Ashley. Așa va face, știu 
asta. Se uită implorând la Grace. Vă rog, spuneţi-mi că 
Michael e în drum spre noi. 

Grace se uită la mireasă, care arăta atât de tristă și de 
vulnerabilă, încât abia se putea abţine să nu întindă braţele 
și să o îmbrăţișeze. Arăta atât de părăsită, de disperată! li 
venea să îl pocnească pe părintele arogant drept în faţă. 

— Michael Harrison ar putea totuși să apară, spuse el. 

— Ar face bine să apară mai repede, spuse preotul, rece. 
Am o altă nuntă aici la ora 16. 

— Credeam că aici este o biserică, nu un magazin, spuse 
Grace, enervat de insensibilitatea preotului față de Ashley. 

Părintele Somping încercă, fără succes, să îl calmeze. 
Apoi spuse, apărându-se: 

— Lucrez pentru Dumnezeu. El îmi face programul ăsta. 

După câteva momente, Grace răspunse: 

— Atunci, sugerez sa îi cereţi șefului să vă facă rost de 
un mire, rapid. 


46 


La ora 14.20, deși nu era necesar, ţinând cont de 
numărul mic de persoane prezente, părintele Somping se 
urcă în amvon, părând că face tot efortul pe care l-ar fi 
făcut un om care urca Everestul. Își puse mâinile pe 
marginile de lemn, se aplecă în faţă cu o expresie plină de 
gravitate și spuse: 

— Am fost rugat de câtre mireasă, domnișoara Ashley 
Harper, precum și de mama mirelui, doamna Gillian 
Harrison, să vă informez că nunta a fost amânată, pe o 


perioadă nedeterminată, în funcţie de cât va absenta 
Michael Harrison. Ceea ce trebuia să fie o întâlnire veselă, 
unirea a doi oameni tineri și iubitori în fața Domnului, a 
devenit un moment de tristeţe din cauza absenței lui 
Michael. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat, dar gândurile și 
rugăciunile noastre se îndreaptă către el, către familia lui și 
către viitoarea lui mireasă. 

Făcu o pauză, uitându-se provocator la grupul de 
oameni, apoi continuă: 

— Domnișoara Harper și doamna Harrison au sugerat cu 
generozitate ca, deși nu a mai avut loc nici o nuntă, 
dumneavoastră să vă bucuraţi de gustările pregătite 
pentru petrecere, în sala Regina Maria din Pavilionul 
Brighton. Doamnele ar aprecia dacă le-aţi însoţi după ce 
vom spune o rugăciune pentru binele lui Michael. 

Începu o rugăciune scurtă, rapidă. Apoi cineva deschise 
ușile bisericii. 

Grace se uită la oamenii care stăteau tăcuţi. Era o 
atmosferă de înmormântare. Peste câteva zile, câţiva 
dintre invitaţi vor asista la patru înmormântări. Și sperau 
ca spectacolul lui Michael Harrison să nu le-o ofere și pe a 
cincea. Dar nu era nici un semn bun, ci unul foarte rău. 
Speranţa că Michael ar fi făcut o glumă nu mai putea fi 
pusă la socoteală. 

Și mai era ceva care îl deranja. 


O oră mai târziu, la petrecerea din sala Regina Maria a 
Pavilionului Brighton, văruită în roz, cu picturi frumoase în 
rame aurii, nu era o atmosferă veselă de petrecere; doar 
murmurul unor conversații anevoioase spărgeau liniștea. 
Din cele douăzeci de mese, aranjate frumos și decorate cu 
orhidee, pregătite pentru două sute de invitaţi, doar câteva 
erau ocupate. Doi șefi de sală îmbrăcaţi în costume, cu 
mănuși albe, stăteau lângă bufetul încărcat, împreună cu o 
armată de chelneri și chelneriţe. Tortul de nuntă dantelat 
era așezat într-un loc special, aproape ca o dovadă 
netrebuincioasă a motivului pentru care toată lumea se 


adunase aici. Mai mulţi oameni se cufundaseră în farfuriile 
pline cu mâncare și dădeau pe gât șampanie și vin. 

Grace fusese invitat la petrecere de Ashley, dar 
întârziase deoarece vorbise la telefon cu Nicholl și Moy 
despre mărirea echipajului. Era o polițistă pe care Bella o 
aprecia, Emma-Jane Boutwood, și care era liberă. Grace 
sprijini ideea Bellei și sugeră ca Emma-Jane să intre în 
echipă imediat. 

Ajuns la petrecere, îi studie pe Ashley și pe Mark Warren 
cu atenţie. Deși avea ochii înlăcrimaţi, Ashley stătea 
curajoasă la o masă, alături de un bărbat tânăr și o femeie 
pe care Grace nu o recunoștea de la biserică. Se părea că 
la masă veniseră mai mulţi oameni, cărora Ashley le 
spusese că petrecerea se va ţine pentru toţi cei care vor să 
vină. 

— Michael va veni, o auzi Grace spunând. Există un 
motiv în spatele acestei întâmplări. Apoi continuă: Este 
prea ciudat. Nu se presupune că ziua nunţii trebuie să fie 
cea mai fericită din toată viața? spuse ea înainte de a 
izbucni în lacrimi. 

La o altă masă, Grace îi observă pe mama lui Michael și 
pe unchiul lui Ashley stând unul lângă celălalt. Gânditor, se 
uită câteva momente la Bradley Cunningham. Fu întrerupt 
de Mark Warren, care purta o garoafă roșie la butonieră și 
care avea un pahar gol de șampanie în mână. Își apropie 
faţa de Grace și îi spuse cu o voce neclară: 

— Detectiv-sergent Grace? întrebă el. 

— Detectiv-căpitan, îl corectă Grace. 

— Pardon, nu știam că aţi fost promovat. 

— Nu am fost, domnule Warren. 

Mark se retrase o secundă, apoi se îndreptă spre el, 
uitându-se cât de fix putea în ochii lui Grace, numai că din 
cauza alcoolului nu prea îi reușea figura. Era clar că 
prezenţa lui o făcea pe Ashley să se simtă inconfortabil. 
Grace o observă cum se uita de la masa ei. 

— Nu o puteţi lăsa pe tânăra asta în pace? Aveţi idee prin 
ce trece? 


— De asta sunt aici, spuse Grace calm. 

— Ar trebui să fiţi pe teren, să îl găsiți pe Michael, nu să 
vă fâțâiți pe aici. 

— Mark, îi atrase atenţia Ashley. 

— La dracu', spuse Mark, ignorând-o pe Ashley și 
uitându-se la Grace din nou. Ce dracu' faceţi în legătură cu 
situatia asta? 

Enervat pe atitudinea lui, dar păstrându-și calmul, Grace 
îi răspunse: 

— Echipa mea face tot ceea ce poate. 

— Nu prea mi se pare. Aveţi voie să beţi în timpul 
serviciului? 

— E apă minerală. 

Mark se uită la paharul lui Grace. 

Ridicându-se și venind aproape de ei, Ashley spuse: 

— De ce nu încetezi, Mark? 

Grace îi prinse nervozitatea din voce. Ceva nu era în 
regulă, dar nu își dădea seama ce. 

Apoi Mark îi dădu una în piept. 

— Ştiţi care e problema dumneavoastră? Nici măcar nu 
vă interesează, nu-i așa? 

— De ce credeţi asta? 

Mark Warren îi aruncă un rânjet prostesc, apoi ridică 
vocea. 

— Haide, haide. Nu vă plac oamenii bogaţi. Poate să ni se 
întâmple orice, nu-i așa? Sunteţi prea ocupați să vă uitaţi 
pe camerele de înregistrare ca să prindeţi niște motociclişti 
vitezomani. De ce v-ar păsa de un tip bogat, victima unei 
glume a prietenilor care a ieșit urât, când puteţi să prindeţi 
niște motociclişti și să luaţi o primă grasă? 

Intenţionat, Grace vorbi încet, aproape în șoaptă. Așa, și 
Mark era nevoit să vorbească mai încet. 

— Domnule Warren, nu am nici o legătură cu cei de la 
circulație. Sunt aici ca să încerc să vă ajut. 

Mark se aplecă în faţă, încordându-se ca să îl poată auzi. 

— îmi pare rău, nu am auzit. Ce aţi spus? 

Încă vorbind intenţionat încet, Grace spuse: 


— Când eram în colegiu, la pregătire, a trebuit să facem 
o paradă pentru a fi inspectaţi. Mi-am lustruit cataramele 
de la curea de străluceau ca oglinda. Comandantul m-a pus 
să scot cureaua și a întors-o pe dos, astfel încât toată 
lumea să o vadă. Nu o lustruisem pe partea din spate deloc 
și mi s-a făcut rușine. M-a învăţat o lecţie: nu contează 
numai ceea ce vezi. Se uită la Mark întrebător. 

— Şi ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Vă las să vă gândiţi la asta, domnule Warren, data 
viitoare când vă duceţi mașina la spălat. 

Grace se întoarse și plecă. 


47 


Întors în mașina sa, în timp ce ploaia bătea în parbriz, 
Grace se gândea atât de profund, încât abia după câteva 
momente observă tichetul de parcare pus sub ștergătoare. 

„Nenorociţii!” 

leși din mașină, luă tichetul și îl scoase din învelișul de 
plastic. Trebuia să plătească treizeci de lire pentru că 
stătuse cu cinci minute peste timpul pe care îl plătise. Și nu 
era nici o șansă ca acesta să îi fie decontat. Comandantul 
fusese clar în această privinţă. 

„Sper să apreciezi asta, domnule Branson, cât ești în 
pauză în Solihull.” Se strâmbă și aruncă cu scârbă tichetul 
în torpedou. Apoi se gândi din nou la Mark Warren. Se 
întoarse cu gândul în urmă cu cinci ani, la cursul de două 
săptămâni pe care îl făcuse într-un centru de pregătire al 
FBI din Quantico, Statele Unite ale Americii, despre 
psihologia crimei. Nu fusese suficient pentru a-l face 
expert, dar îl învățase importanţa instinctelor și limbajuj 
trupului. 

lar limbajul trupului lui Mark Warren era cu totul greșit. 

Mark Warren pierduse patru prieteni apropiaţi. Partenerul 
lui de afaceri lipsea, fiind probabil mort. Ar fi trebuit să fie 
în stare de șoc, amorțit, dezorientat. Nu furios. Era prea 


devreme pentru furie. 

Și îi observase reacţia atunci când îi spusese despre 
spălatul mașinii. În mod sigur atinsese un punct sensibil. 

„Nu știu ce ai de gând să faci, domnule Warren, dar e 
treaba mea să aflu.” 

Işi luă telefonul, formă un număr și ascultă cum sună. Se 
aștepta ca într-o după-amiază de sâmbătă să îi răspundă 
robotul, dar, în schimb, răspunse o voce umană. Feminină. 
Moale și caldă. Era imposibil să îți dai seama după voce 
care era meseria ei. 

— Morga din Brighton și Hove, spuse ea. 

— Cleo, sunt Roy Grace. 

— Bună, Roy, ce mai faci? Vocea de obicei elegantă a lui 
Cleo Morey deveni dintr-o dată poznașă. 

Fără să vrea, Grace începu să flirteze cu ea la telefon. 

— Sunt bine. Sunt impresionat că lucrezi sâmbătă după- 
amiaza. 

— Morţii nu știu ce zi a săptămânii este. Ezită. Cred că 
nici celor vii nu le prea pasă, de altfel. Celor mai mulţi, în 
orice caz, spuse ea după ce se mai gândi puţin. 

— Celor mai mulţi? 

— Mie mi se pare că cei mai mulţi dintre oameni nu știu 
în ce zi a săptămânii sunt. Îţi dau impresia că știu, dar în 
realitate habar nu au. Nu crezi? 

— Asta e o filozofie prea grea pentru o după-amiază 
umedă de sâmbătă, spuse Grace. 

— Păi îmi iau licenţa în filozofie, așa că trebuie să îmi 
exersez argumentele pe cineva. Şi nu prea primesc 
răspunsuri de la cei de aici. 

Grace zâmbi. 

— Ce mai faci? 

— Bine. 

— Pari un pic deprimată. 

— Niciodată nu am fost mai bine, Roy. Sunt doar obosită. 
Am fost singură aici toată săptămâna. Doug e în concediu 
și nu avem oameni. 

— Tipii ăia care au murit marţi noapte mai sunt acolo? 


— Sunt. La fel și Josh Walker. 

— Cel care a murit mai târziu, la spital? 

— Da. 

— Trebuie să vin pe acolo, să mă uit puţin la ei. Pot să 
vin acum? 

— Nu pleacă nicăieri. 

Lui Grace îi plăcuse tot timpul umorul ei negru. 

— Voi fi acolo în aproximativ zece minute, spuse el. 


Traficul era mult mai aglomerat decât se așteptase 
pentru o zi de sâmbătă și abia după douăzeci de minute 
intră pe sensul giratoriu și făcu la dreapta, pe lângă un 
semn pe care scria „Morga orașelor Brighton și Hove”, de-a 
lungul zidului de cărămidă și fier forjat. Porţile erau tot 
timpul deschise, douăzeci și patru de ore pe zi. Ca un 
simbol, se gândi el, că morţii nu au pic de respect pentru 
programul de lucru. 

Grace cunoștea locul chiar mult prea bine. Era o clădire 
frumoasă, dar cu o aură oribilă. Avea un singur etaj, era 
îmbrăcată în piatră de râu de culoare gri, cu o alee 
acoperită într-o parte, suficient de largă încât să intre o 
ambulanţă sau o mașină mai mare. Morga era o oprire 
tranzitorie într-o călătorie doar dus către un mormânt sau 
un crematoriu, o călătorie a oamenilor care muriseră brusc, 
violent, în mod inexplicabil sau din cauza vreunei boli care 
ucidea fulgerător, cum ar fi meningita virală, caz în care 
analizele post-mortem ar fi putut arăta niște indicii 
medicale care i-ar fi ajutat în vreun fel pe cei rămași în 
viaţă. 

Totuși, aceste analize erau ultimul tip de degradare. O 
fiinţă umană care cu o zi, două înainte mersese, vorbise, 
citise, făcuse dragoste sau orice altceva, urma să fie 
deschisă și disecată ca un porc pe masa unui măcelar. 

Nu voia să se gândească la asta, dar nu se putea abtine; 
văzuse prea multe disecţii și știa ce se întâmplă. Capul 
urma să fie scalpat, apoi creștetul dat la o parte, creierul 
îndepărtat și tăiat în bucățele. Coșul pieptului urma să fie 


tăiat, toate organele interne scoase, tăiate bucăţi și 
cântărite, unele dintre ele trimise la laborator pentru o 
analiză patologică, restul băgate într-o pungă de plastic și 
puse la loc în interiorul cadavrului, ca niște măruntaie. 

Parcă în spatele unei mașini sport, marca MG, despre 
care presupunea că este a lui Cleo, fugi prin ploaie și sună 
la ușă. De culoare albastră, cu marginea din sticlă mată, ai 
fi putut spune că ușa fusese luată de la o vilă din suburbii. 

Câteva momente mai târziu, Cleo îi deschise, zâmbindu-i 
călduros. Indiferent de câte ori o vedea, nu putea să se 
obișnuiască cu lipsa de potrivire între chipul acestei femei 
tinere, extrem de atrăgătoare, de aproape treizeci de ani, 
cu părul blond, și uniforma verde de operaţie, cu un şort 
maro deasupra și încălţată în cizme albe de cauciuc. După 
cum arăta, ar fi putu fi un model sau o actriţă, iar la ce 
minte avea ar fi putut face carieră în orice domeniu și-ar fi 
propus, dar ea alesese asta. Înregistra cadavre, le pregătea 
pentru disecţie, le curăța după aceea și încerca să ofere o 
picătură de confort celor care veneau să identifice 
cadavrul, evident în stare de șoc. Și în cea mai mare parte 
a timpului lucra singură aici. 

Mirosul îl izbi pe Roy imediat, așa cum se întâmpla 
întotdeauna. Era o duhoare scârboasă, dulceagă, de 
dezinfectant, care se infiltrase în tot locul si care făcea să i 
se zbată ceva în stomac. 

Făcură la stânga pe holul îngust de la intrare, până la 
biroul antreprenorului, care ţinea loc și de recepţie. Era o 
cameră micuță cu un radiator așezat pe podea, cu pereţi 
roz, covor roz, niște scaune pentru musafiri așezate în 
formă de „L” și un birou mic de metal, pe care erau trei 
telefoane, o grămadă de plicuri maro cu antetul „Bunuri 
personale” și un registru cu verde și roșu pe care era scris 
„Registru mortuar” cu litere groase, aurite. 

Pe un perete era agăţat un dulăpior, precum și un rând 
de certificate de la Institutul de Sănătate Publică, dintre 
care unul mai mare, de la Institutul Britanic de 
îmbălsămare, cu numele lui Cleo Morey scris pe el. Pe alt 


perete era un monitor cu circuit închis, care arăta periodic 
imagini din faţă, din spatele, din lateralele clădirii, apoi de 
la intrarea principală. 

— Vrei o ceașcă de ceai, Roy? 

Ochii ei albaștri se opriră asupra lui cu o fracțiune mai 
mult decât era necesar pentru a răspunde la întrebare. 
Niște ochi veseli, incredibil de calzi. 

— Mi-ar plăcea o ceașcă de ceai. 

— Ce marcă: English breakfast, Earl Grey, Darjeeling, 
chinezesc, de mușeţel, verde? 

— Credeam că suntem la morgă, nu la magazin, spuse 
el. 

Ea zâmbi. 

— Avem și cafea. Espresso, cu lapte, columbiană... 

El ridică o mână: 

— Un ceai ar fi perfect. 

— Cu lapte, cu lapte degresat, cu lămâie... 

El ridică ambele mâini: 

— Cu orice fel de lapte ai la îndemână. Joe nu a ajuns? 

Îl rugase pe Joe Tindall să îl ajute. 

— Nu încă, vrei să aștepți până vine? 

— Da, așa ar trebui. 

Cleo puse ibricul pe foc și dispăru în vestiarul de lângă 
cameră. Până când apa începu să fiarbă, ea se întoarse cu 
un halat maro, niște încălțări albastre, o mască pentru față 
și niște mănuși din cauciuc, albe, pe care i le dădu lui 
Grace. 

În timp ce el se îmbrăca, ea pregăti ceaiul și desfăcu o 
cutie cu biscuiţi digestivi. Grace luă unul și începu să îl 
ronţăie. 

— Şi ai fost toată săptămâna singură aici? Nu te deprimă 
să nu ai cu cine să vorbești? 

— Sunt tot timpul ocupată; săptămâna asta am avut zece 
intrări. Eastbourne a vrut să trimită pe cineva de la ei de la 
morgă, dar a fost foarte aglomerat și acolo. Cred că e ceva 
în neregulă cu ultima săptămână din mai. 

Grace își trase masca peste cap și o lăsă să atârne pe 


lângă bărbie; din experienţa lui știa că bărbatul nu era mort 
de atât timp încât să miroasă prea rău. 

— Au venit familiile celor patru bărbaţi? 

Ea încuviinţă. 

— A apărut tipul care e dat dispărut? 

— Tocmai vin de la nuntă, spuse Grace. 

— M-am gândit eu că ești puţin cam prea aranjat pentru 
o sâmbătă, Roy. Zâmbi. Deci măcar asta s-a rezolvat. 

— Nu, răspunse el. De asta sunt aici. 

Ea ridică din sprâncene, dar nu comentă. 

— Vrei să vezi ceva anume? Pot să îţi aduc raportul 
patologic din biroul legistului. 

— Când vine Joe, vreau să încep prin a mă uita la 
unghiile de la mâini. 


48 


Urmat de Joe Tindall care își punea mănușile, Grace 
mergea în spatele lui Cleo, uitându-se la părul lung și blond 
care îi cădea pe halatul maro. Străbătură coridorul pătat, 
trecând pe lângă o cameră sigilată, ca să ajungă în camera 
unde se făceau autopsiile. 

Aici erau două mese de metal, una fixă și una cu roţi, o 
macara hidraulică și un rând de frigidere cu uși de sus până 
jos. Pereţii erau vopsiți în gri și toată camera era 
înconjurată de un șanț de scurgere. De-a lungul unui perete 
erau mai multe chiuvete și un furtun galben, încolăcit. De-a 
lungul altuia era o suprafaţă de lucru largă, o masă de 
operaţie din metal, un dulăpior tot metalic, plin cu 
instrumente și niște baterii Duracell. Lângă dulap se afla un 
grafic cu numele tuturor celor decedați, cuprinzând coloane 
pentru greutatea creierului, a plămânilor, a inimii, a 
ficatului, a rinichilor și a măduvei. Numele unui bărbat, 
Adrian Penny, și toate înregistrările cu privire la el erau 
trecute cu creion albastru. 

Văzând la ce se uită Grace, Cleo spuse veselă: 


— Un motociclist căruia i-am făcut autopsia ieri. A 
depășit un camion și nu a văzut o bară de oţel care ieșea 
într-o parte. l-a zburat capul de pe umeri. 

— Cum dracu' reușești să rămâi sănătoasă la cap? 
întrebă Grace. 

Ea rânji și replică: 

— Cine a spus că sunt sănătoasă? 

— Nu știu cum poţi să îţi faci treaba. 

— Roy, nu cei morţi ne fac rău, ci cei în viaţă. 

— Bine spui, răspunse el. Se întrebă ce o crede ea despre 
fantome. Dar nu era acum momentul să o întrebe. 

În cameră era frig. Se auzeau un bâzâit de la sistemul de 
refrigerare și un zumzet ascuţit care venea de la unul 
dintre becuri, care fila. 

— Ai vreo preferinţă? Vrei să vezi prima oară pe cineva 
anume? 

— Nu, aș vrea să îi văd pe toţi. 

Cleo merse până la ușa cu numărul patru și o deschise. 
Imediat îi izbi aerul îngheţat, dar nu asta îl făcu pe Grace să 
simtă fiori, ci imaginea formelor omenești sub învelișurile 
de plastic, așezate pe patru mese de metal, cu rotile. 

Cleo apropie macaraua, îi ridică braţul, ancoră masa de 
deasupra din frigider și închise ușa. Apoi trase cearșaful 
pentru a scoate la iveală un bărbat alb, cu părul lung și 
lins. Corpul și fața ca de ceară îi erau acoperite cu vânătăi 
și răni. Avea ochii deschisi și, chiar așa sticlosi cum erau, 
exprimau groază. Penisul îi stătea încreţit și moale într-o 
grămadă de păr pubian, arătând ca un șoarece care 
doarme. Grace se uită la eticheta care îi atârna de degetul 
mare și pe care scria „Robert Houlihan”. 

Ochii lui Grace se îndreptară direct către mâinile 
bărbatului. Avea mâini mari, grosolane, cu unghiile 
neîngrijite. 

— Ai aici toate hainele lor? 

— Da. 

— Bine. Grace îl rugă pe Tindall să colecteze resturi de 
sub unghiile bărbatului. 


Acesta luă o unealtă ascuţită de pe raftul cu instrumente, 
îi ceru lui Cleo o pungă în care să pună mostrele, apoi răzui 
cu grijă bucățele de noroi de sub fiecare unghie, le puse în 
punga pe care o etichetă și o sigilă. 

Mâinile celui de-al doilea cadavru, al lui Luke Gearing, 
erau rănite serios în urma accidentului, iar unghiile roase 
până-n carne erau destul de curate, doar cu niște sânge 
sub ele. Nici sub unghiile lui Josh Walker nu era mizerie, dar 
ale lui Peter Waring erau jegoase. Tindall luă mostre și de 
aici, apoi le puse într-o pungă pe care o sigilă. 

Împreună cu Grace examinară toate hainele. Era noroi pe 
toate perechile de pantofi și se vedeau multe urme pe 
hainele lui Robert Houlihan și ale lui Peter Waring. Tindall 
puse hainele lor într-o pungă separată. 

— Acum te întorci la laborator cu astea? îl întrebă Grace. 

— Mă gândeam să merg acasă; ar fi chiar drăguţ să mai 
ajung pe acolo înainte să înceapă noua săptămână și să mă 
ocup și de viaţa personală; sau cel puţin să pretind că am 
una. 

— Îmi pare rău că trebuie să îţi fac așa ceva, Joe, dar 
chiar trebuie să începi să lucrezi la astea acum. 

— Minunat! Vrei să nu mă mai duc la concertul cu U2, la 
care am dat câte cincizeci de lire pe două bilete, să îmi 
anulez întâlnirea si să îmi scot sacul de dormit din biroul de 
la serviciu? 

— U2? înseamnă că e chiar foarte tânără tipa, nu-i așa? 

— Da, Roy. Şi știi ceva? E chiar tare focoasă și are nevoie 
de distracţie. 

— S-ar putea să fie vorba de salvarea Vicţii unui om. 

Din ce în ce mai nervos, Tindall spuse: 

— Vreau să îmi dai înapoi banii pe bilete, din salariul tău. 

— Nu e cazul meu, Joe. 

— Aha! Si al cui este? 

— Al lui Glenn Branson. 

— Şi unde dracu' este el? 

— La o aniversare în Solihull. 

— Din ce în ce mai bine. 


Trecu pe lângă un rând de dulapuri, apoi Tindall se 
dezbrăcă și aruncă hainele de protecţie într-un coș, 
salutându-l pe Grace: 

— O seară cât mai neplăcută, Grace. Sâmbăta viitoare să 
deranjezi pe altcineva. 

— O să vin să îţi ţin companie. 

— Nu te deranja. 

Tindall trânti ușa când ieși. Câteva minute mai târziu, 
Grace auzi turaţia puternică a unui motor. Apoi remarcă 
faptul că, din cauza nervilor, Tindall uitase sacul în care 
pusese toate pungile cu dovezi. Stătu în cumpănă dacă să 
alerge după el sau să meargă după aceea și să încerce să îl 
calmeze. Înţelegea că tipul era întors pe dos; și el ar fi fost 
la fel în situaţia lui. 

Merse până în birou, luă un alt biscuit digestiv și bău ce îi 
mai rămăsese din ceaiul care se răcise. Apoi luă sacul cu 
dovezi, iar Cleo îl conduse la ușă. În timp ce ieșea, în 
ploaie, Grace se întoarse către ea: 

— La ce oră termini cu treaba astăzi? 

— Peste vreo oră și ceva, dacă am noroc și nu moare 
cineva în după-amiaza asta. 

Grace se uită la ea, gândindu-se că era incredibil de 
frumoasă, și simţi că tremură când se uită la mâna ei și nu 
văzu nici un inel. Bineînţeles, putea să-și fi dat jos inelele 
cât timp era la serviciu. 

— Păi, eu... aș fi vrut... știi tu... adică... ai planuri pentru 
seara asta? 

Ea zâmbi. 

— De fapt, merg la cinema, spuse ea. Apoi adăugă: Cu o 
veche prietenă, care trece printr-un divorţ traumatic. 

Pe Grace îl părăsi toată încrederea pe care o avea de 
obicei și spuse: 

— Nu știam dacă... ești căsătorită sau ești cu cineva... 

— Nici una, răspunse ea, aruncându-i o privire lungă, 
caldă, întrebătoare. 

— Ti-ar plăcea... poate, într-o seară, să ieşim să bem 
ceva? 


Uitându-se în continuare la el, dar afișând un zâmbet 
larg, ea răspunse: 

— Mi-ar face foarte mare plăcere. 

Grace pluti pe asfalt până ajunse la mașină, uitând de 
ploaia care cădea. În momentul în care apăsă pe 
telecomandă ca să deschidă portiera, Cleo îl chemă: 

— Roy! Cred că ai uitat ceva! 

Se întoarse si văzu că sacul cu dovezi rămăsese la ea. 


49 


— Idiotule, îi spuse Ashley lui Mark, care stătea prăbușit 
și abătut pe unul din locurile din spate ale limuzinei, lângă 
ea. Nu pot să cred cum te-ai comportat. De ce dracu' a 
trebuit să fii atât de agresiv cu polițistul? Se aplecă în față 
și verifică dacă geamul care îi separa de șofer era închis 
cum trebuie. 

Mark puse o mână pe glezna ei, apoi o mângâie de-a 
lungul piciorului, pe sub rochia de mireasă. Ea îl respinse 
cu hotărâre. 

— Ai grijă! spuse ea, scurt. Pentru numele lui 
Dumnezeu ! 

— E un nenorocit. 

— Tu nu mai ai minte în capul ăla. Ce dracu' credeai că 
faci, vorbindu-i despre răbdare? 

Mark îi aruncă o privire. 

— Să îl induc în eroare. 

Prin geam, Ashley vedea că se apropiau de clădirea Van 
Allen. Era ora 17.30. 

— Şi cum voiai tu să îl induci în eroare? 

— Nu se așteaptă să fiu nepoliticos dacă aș fi vinovat, 
nu-i așa? 

— Şi ce a vrut să spună când ţi-a zis să îţi speli BMW-ul? 

— Nu am nici o idee. 

— Trebuie să știi ceva. Ce a vrut să spună? 

Dintr-odată se auzi difuzorul și șoferul întrebă: 


— La intrarea din faţă? 

— Da, este bine, spuse Mark. Apoi se întoarse spre 
Ashley. Intri să bei ceva? 

— Nu știu ce vreau. Îmi vine să te omor. 

— Ce șaradă. 

— Era una bună, până când aproape ai stricat-o tu. 

Mark se dădu jos din mașină, aproape căzând în nas pe 
ciment. Doar fermitatea cu care îl apucă Ashley îl salvă. 
Mai multe persoane care treceau se uitară la ei, dar ea le 
ignoră, singurul ţel fiind acela de a-l băga pe Mark înăuntru 
înainte de a face ceva incriminator. 

Îl expedie pe șofer și îl ajută pe Mark să ajungă la 
intrarea principală, unde era interfonul pe care îl privi cu 
ochii tulburi. Până la urmă nimeri codul de intrare. 

Câteva minute mai târziu erau în apartament. Mark 
închise ușa și puse siguranţa. 

— Nu pot sta, Mark, spuse ea. 

El începu să o pipăie. Ea îi dădu mâinile la o parte. 

— Hai să bem o cafea și apoi vreau să îmi spui ce a vrut 
să spună detectivul când ţi-a zis să îţi speli mașina. 

Mark se uită la ea. Era îmbrăcată în rochia de mireasă, 
din dantelă albă, cu voalul dat pe spate. Se întinse în faţă și 
o sărută pe gură. Ea îi permise să o sărute și îi răspunse cu 
o jumătate de gură, apoi îl împinse deoparte. 

— Îți spun că nu pot sta. Trebuie să merg acasă la mama 
lui Michael și să joc rolul miresei îngrijorate și părăsite sau 
orice alt rol nenorocit ar trebui să joc. Doamne, ce după- 
amiază! Ce coșmar! 

Mark merse clătinându-se până la bucătărie, deschise un 
dulap și scoase un borcan cu cafea. Se uită la el nedumerit, 
îl puse la loc în dulap, deschise frigiderul și scoase o sticlă 
de șampanie Cristal. 

— Cred că trebuie să ţinem un toast adevărat cu ocazia 
nunţii tale, spuse el. 

— Nu e amuzant și ai băut mai mult decât era nevoie. 

Ţinând sticla încă nedeschisă, Mark se așeză pe canapea, 
apoi bătu ușor perna de lângă el, ca o invitaţie. După 


câteva clipe de ezitare din mândrie, Ashley se așeză la 
capătul opus al canapelei, cât mai departe de Mark, își 
dădu jos voalul, își încrucișă picioarele și își dădu pantofii 
jos. 

— Mark, vreau să știu ce a vrut să spună Grace în 
legătură cu spălatul mașinii tale. 

— Habar nu am. 

Ea tăcu. 

— Mă iubești? 

Scuturându-și capul cu disperare, Ashley se ridică. 

— Da, te iubesc. In momentul acesta nu înţeleg de ce, 
dar te iubesc. Și mama lui Michael mă așteaptă să mă duc 
și să plâng până îmi ies ochii din cap. 

— Bea ceva mai întăi. 

— Dumnezeule, Mark. 

El se ridică de pe canapea, se clătină până ajunse la ea și 
o luă în braţe. Apoi își cuibări faţa la gâtul ei. 

— Ştii, dacă accidentul nu avea loc, nunta s-ar fi ţinut. Ai 
fi fost doamna Michael Harrison acum. 

Ea încuviinţă, zâmbind un moment. 

El se uită în ochii ei. 

— Ai fi fost pe drum spre Savoy, spre Londra. Ai fi făcut 
dragoste cu el în seara asta, nu-i așa? 

— Asta se presupune că fac nevestele în noaptea nunţii. 

— Şi cum te-ai fi simţit? 

Luându-i faţa în mâini, ea răspunse: 

— Mi-aș fi imaginat că sunt cu tine. 

— Până unde ai fi mers cu el? l-ai fi supt pula? 

Ea se retrase din braţele lui. 

— Mark! 

— Ai fi făcut-o? 

— În nici un caz! 

— Fii serioasă! 

— Mark, avem o înţelegere. 

El se duse cu sticla până la chiuvetă, rupse folia de metal 
și luă două pahare. Scoase dopul, apoi umplu paharele și îi 
întinse ei unul. 


Ashley îl luă fără tragere de inimă și ciocni cu el. 

— Totul era plănuit, îi spuse ea. 

— Aveam planul A. Acum am ajuns la planul B. Luă o 
înghiţitură mare, golind jumătate de pahar. Ce e rău cu 
asta? 

— Prima chestie rea este că ești nervos. A doua este că 
acum nu sunt doamna Michael Harrison. Asta înseamnă că 
nu am cum să acţionez din partea lui, pe baza a cincizeci la 
sută din acţiunile pe care le deţine la Double-M Properties. 

— De fapt, are două treimi din acţiuni, spuse Mark. 

— Şi? 

— Conform certificatului de acţionar și a politei de 
asigurare de viaţă, eu beneficiez de ele. 

— În cazul în care este mort. 

— De ce zici asta? În cazul? 

— Ai acoperit gaura pentru respiraţie așa cum trebuie, 
da? Ai folosit lipici așa cum ţi-am spus? 

Jenat, el răspunse: 

— Da. 

Ea se uita fix la el, pătrunzându-l cu privirea. 

— Eşti sigur? 

— Da. Capacul era lăsat în jos. Am scos tubul de 
respirație și am mai pus o tonă de pământ deasupra. Dacă 
ar fi în viață, ar fi luat legătura cu noi, nu crezi? 

Ea se uită la el ciudat. 

— Vrei să merg și să îi înfig un băț nenorocit în inimă? 

Ea luă o gură de șampanie, apoi merse până la combină 
și se uită la raftul cu CD-uri. 

— Cât de mult mă iubești? 

— Cât de mult? Mai mult decât aș putea spune în 
cuvinte. 

Ashley scoase un CD din cutie, îl puse în combină și dădu 
drumul la muzică. Câteva momente mai târziu, melodia 
Love is all around pluti în aer. Puse paharul jos, îl luă și pe 
al lui Mark și îl puse jos, îl înconjură cu braţele și începu să 
danseze cu el în ritmul muzicii. Apăsându-i urechea cu 
buzele, îi spuse: 


A 


— Dacă mă iubești, îmi spui tot timpul adevărul, nu-i 
așa? 

Dansară câteva minute, apoi el răspunse: 

— E ceva care m-a îngrijorat în ultimele zile. 

— Îmi spui ce? 

— Ştii că eu și Michael folosim un asistent electronic 
personal ca să ne verificăm adresa de poștă electronică 
atunci când nu suntem la birou. Am fost atenţi să nu Îi 
trimitem și lui vreunul din mesajele care aveau legătură cu 
petrecerea lui de burlac, dar cred că ne-am cam încurcat. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că i-am trimis și lui unul din greșeală. Și îl are la 
el. 

Ashley se smulse din braţele lui și îl fixă cu o privire 
tăioasă. 

— Vrei să spui că are agenda electronică cu el? 

— E posibil. 

— Cât de posibil? 

— Nu o găsesc nicăieri în birou și nici în apartamentul lui. 

— E în mormânt cu el? 

— Poate fi. 

— Poate? 

Michael dădu din umeri. 

— Ar fi bine să fii al dracului de sigur, Mark. 

El se uită la ea în tăcere. 

— Iţi spun pentru că... 

— Pentru câ? 

— Pentru că poate prezenta un risc. 

— Ar fi bine să o iei înapoi, nu crezi? 

— Suntem în regulă atât timp cât nu îl găsește nimeni. 

Ashley se așeză pe canapea și mai bău din șampanie. 

— Nu pot să cred ce aud. De ce nu mi-ai spus asta mai 
devreme? 

Mark dădu din nou din umeri. 

— M-am gândit că... 

— Că ce? 

Mark se așeză lângă ea și încercă să ciocnească 


paharele. Ashley îl retrase pe al său, repede. 
— Ai face bine să iei înapoi agenda, spuse ea. Și cât mai 
repede. Cum ar fi în seara asta. Capisci? 


50 


În timp ce conducea înapoi către sediul poliţiei, Grace își 
puse telefonul pe speaker și îl sună pe Glenn Branson. 

— Cum e în Solihull? întrebă el. 

— Plouă ca naiba. Cum e în Brighton? 

— Plouă ca naiba. 

— Și sora lui Ari s-a dus la culcare din cauza unei 
migrene. 

— Deci va fi o petrecere minunată. 

— Dar am mai șters din bilele negre pe care le aveam, 
doar pentru că am venit. Cum a fost nunta? 

— Cam așa cum o să fie petrecerea ta. Gazda nu a 
apărut. 

— Nu mă mir. Spune-mi, câte rude de-ale lui Ashley 
Harper au apărut? 

— Am văzut numai una, spuse Grace. Un unchi. Se opri la 
un semafor. Voiam să te întreb dacă ai verificat contul 
bancar și cărţile de credit ale lui Michael Harrison. 

— Le monitorizăm constant, dar nici o schimbare de 
marţi după-amiază. La fel și cu privire la telefonul mobil. Tu 
ai mai descoperit ceva? 

— S-a mai dat o tură cu elicopterul, dar fără nici un 
rezultat. Nicholl și Moy lucrează și în weekend; au trimis 
poza lui Michael la presă și adună toate înregistrările de la 
camerele cu circuit închis din zona cercetată. 

O echipă va începe să le vizioneze. Trebuie să ne 
decidem dacă chemăm specialiști și începem o cercetare 
completă a zonei. Și devin din ce în ce mai nemulţumit de 
partenerul lui de afaceri, Mark Warren. 

— De ce? 


— Nimic deosebit până acum, dar cred că știe ceva ce nu 
ne spune. Ar trebui să îi verificăm trecutul. 

— Am solicitat deja ca echipa lui Holmes să facă asta. 

— Bravo. Stai... Grace se concentră un moment pentru a 
trece intersecţia. Cred că trebuie să aruncăm o privire mai 
atentă asupra companiei lor, Double-M Properties. Să 
vedem ce polițe de asigurare au. 

— Deja s-a trecut la asta și se verifică și compania din 
Insulele Cayman. Ce impresie ţi-a făcut Ashley? 

— Nu știu, spuse Grace. Nu mi-a făcut nicio impresie. Dă 
un spectacol convingător. Dar cred că trebuie să o 
verificăm și pe ea. Ştii ce e ciudat în legătură cu ea? 

— Chestia asta că nu are rude? Ai văzut filmul The Last 
Seduction, cu Linda Fiorentino? Semnalul telefonic deveni 
mai slab și vocea lui Branson se auzi printre paraziți. 

— Nu îmi aduc aminte. 

— A jucat și Bill Pullman în el. 

— Nu îmi sună cunoscut. 

— Tipa a jucat și în Men in Black. 

— Bine. 

— Merită să îl vezi. Era cu o femeie extraordinar de 
frumoasă. Sfârșitul nu a fost prea optimist. Tipa îmi aduce 
aminte de Ashley. 

— O să mă uit. 

— la-l de pe DVD.play.com; e foarte bun. 

— Câte persoane în vârstă de douăzeci și șapte de ani 
cunoști care să nu aibă rude? Ai douăzeci și șapte de ani, te 
căsatorești, este cea mai importantă zi din viaţa ta și nu-ţi 
aduci decât o rudă la nuntă? 

— Ar putea fi orfană. Trebuie să îi verificăm trecutul. 

— O să merg să vorbesc cu mama lui Michael, ea trebuie 
să știe mai multe despre viitoarea noră. 

— Inainte de a mă căsători, mama mea știa mai multe 
despre Ari decât știam eu. 

— Exact, spuse Grace. 


Zece minute mai târziu, Grace traversa unul dintre 


coridoarele sediului poliţiei, ducând sacul de plastic negru 
de la morgă. Se opri lângă un panou roșu unde era înfiptă o 
foaie albă, pe care era scris: „Diagramă - Motive comune 
posibile”. Câteodată îl ajuta să se mai uite pe diagrame de 
genul acesta, deși majoritatea le știa pe dinafară. Citi 
tabelul. 

Sex. Gelozie. Rasism. Furie/frică. Furt. Controlul puterii. 

Păstrarea unei Vicţi active. Câştig. Plata unor datorii. 

Homofobie. Ură. Probleme psihice. 

Se mută la celălalt panou, cu titlul „Primii pași”. Sub titlu 

erau scrise următoarele: 


. Identificarea suspecţilor. 

. Identificarea oportunităţilor de căutare. 
„Identificarea indiciilor. 
.Interogatoriu la locul crimei. 
„Identificarea martorilor. 

. Interogarea victimelor. 

. Motive posibile. 

. Presa. 

. Autopsii. 

.Interogarea martorilor-cheie. 
. Alte acţiuni importante. 


= DOO AODUPUN— 


== 


„Presa”, se gândi el. Cazul acesta era un subiect bun 
pentru presă. O să își contacteze cunoștințele și o să le 
spună povestea. Poate că asta va mișca ceva. Înaintă și 
intră în biroul mic și prăfuit al legistului. Se decise ca 
pentru început să îl sune pe Kevin Spinella, de la Argus. 

Joe Tindall îl aștepta în prima dintre camere, cunoscută 
sub denumirea de „camera umedă”. Pe jos era o grămadă 
de saci de hârtie maro, fiecare cu câte o etichetă pusă într- 
o pungă specială. Mai erau o rolă de hârtie maro pe masă, 
o chiuvetă și aparatul de aer condiţionat. 

— Mulţumesc, spuse Joe Tindall, în timp ce Grace îi 
dădea punga. Avea vocea mai puţin prietenoasă decât 
atunci când se văzuseră prima oară, dar cel puţin era mai 


calm. 

Legistul deschise sacul negru și scoase pungile cu mostre 
de pământ, apoi pe cele cu haine. Majoritatea hainelor erau 
pătate cu sânge. Din pungi se răspândi un miros de 
putrefacție. 

— İn legătură cu mostrele astea de pământ luate de sub 
unghiile și de pe hainele victimelor, spuse el, vrei să vezi 
dacă se potrivesc cu mostra de pământ pe care ai adus-o 
tu? 

— Da, cu cea de pe mașina suspectă. Cât de repede poţi 
face asta? 

— Persoana care face asta se numește Hilary Flowers. Un 
nume potrivit, nu crezi? 

Grace zâmbi. 

— Am mai lucrat cu ea. E foarte bună. 

— E un geniu în materie de plante. A obţinut rezultate 
uimitoare din niște mostre de polen luate din nările 
victimelor. Dar te costă. 

Grace dădu din cap cu frustrare. Atunci când intrase el în 
poliție totul se rezuma la rezolvarea crimelor. Dar acum, 
când peste tot se lucra cu firme particulare, era mai mult 
vorba de bugete. 

— Cât de rapidă este? 

— De obicei îi trebuie două săptămâni. 

— Nu am atât timp la dispoziţie. Este vorba de cineva 
care se poate să fi fost înmormântat de viu. Fiecare oră 
contează, Joe. 

Tindall se uită la ceas. 

— Este ora 18.20, sâmbătă . Poate că o să avem noroc. 

Ridică telefonul si formă un număr. Grace îi urmări 
figura, nerăbdător. După câteva momente, Tindall dădu din 
cap și îi șopti: A intrat mesageria vocală. Lăsă un mesaj în 
care o ruga să îl sune urgent, apoi închise telefonul. E tot 
ce pot face, Roy. Dacă există vreo asemănare între mostre, 
ea o va găsi. Polen, larve, fosile, compoziţia solului, orice 
vrei. 

— Nu mai e nimeni la care să putem apela? 


Joe Tindall se uită din nou la ceas. 

— E sâmbătă seara, Roy. Dacă plec acum și conduc ca 
un nebun, s-ar putea să ajung la a doua jumătate a 
concertului cu U2 și poate că o să am parte și de ceva sex 
după aceea. Cred că ești pe cale să afli că toată lumea de 
pe planeta asta care poate identifica mostre de sol are 
planuri pentru noaptea asta. 

— Şi tipul care a fost înmormântat de viu avea planuri 
pentru astăzi. Trebuia să se căsătorească. 

— Ghinionist. 

— Poţi spune și așa. 

— Nu vreau să par frivol. Dar până acum, în timpul 
weekendului am muncit o sută zece ore. 

— Atunci, poţi să mi te alături. 

— Nu pot face nimic, Roy. Nimic. Mă știi suficient de bine; 
dacă ar fi ceva ce aș putea face, ţi-aș spune. Dacă ar fi 
cineva, oriunde, în Anglia, care în momentul acesta ne-ar 
putea face analiza de sol, m-aș sui în mașină și aș conduce 
până acolo. Dar nu știu pe nimeni altcineva. Hillary e 
persoana potrivită. Îţi dau numărul ei de telefon și mai 
încearcă. Asta e tot ce pot spune. 

Grace își notă numărul. 


51 


În timp ce se suia în mașină, telefonul mobil îl înştiință că 
are un mesaj. 


Cine vorbeste despre o relație? Eu vorbesc doar 
despre sex. XXX 


Grace dădu din cap, renunțând să mai încerce să le 
înţeleagă vreodată pe femei. Marți noapte, Claudine se 
purtase groaznic cu el, criticând poliția aproape trei ore. 
Acum, ca răspuns la textul lui de dimineață, voia să se 
culce cu el. 


Și partea cea mai rea era că el chiar se simţea excitat. 
Pentru prima oră după mulţi ani. Claudine nu era o 
frumuseţe, dar nu era nici de aruncat. Cu perspectiva unei 
alte nopţi de sâmbătă petrecute de unul singur, ideea de a 
conduce până la Guildford ca să se împace cu vegetariana 
care ura polițiștii suna chiar bine. 

Dar nu suficient de bine. lar în acest moment, mintea îi 
era plină cu gânduri mult mai prozaice, punând în ordine 
tot ceea ce trebuia să facă pentru a-l găsi pe Michael 
Harrison. 


Puțin după ora 19, ploaia se mai potolise, iar Grace, 
însoţit de sergentul Linda Buckley, îmbrăcată în uniformă, 
în vârstă de vreo treizeci și cinci de ani, cu părul blond tuns 
scurt și cu o expresie plăcută și vioaie, mergea pe aleea 
care traversa grădina îngrijită a casei lui Gillian Harrison și 
sună când ajunse la ușă. Înăuntru se auzi un zgomot 
puternic. Câteva momente mai târziu, ușa se deschise și un 
câine mic, alb, cu o panglică în păr, ieși și începu să îi 
miroasă pantofii. 

— Bobo! Vino încoace! Bobo! 

Grace arătă legitimaţia femeii pe care o recunoscu de la 
nunta de după-amiază. 

— Doamna Harrison! Sunt detectivul Grace din cadrul 
Poliţiei din Brighton, iar aceasta este sergentul Buckley, 
ofițerul de la secţia de restabilire a legăturilor familiale 
care se ocupă de dumneavoastră și de domnișoara Harper. 
Dacă aveţi nevoie de ceva, ea vă va ajuta. 

Fără pantofi, cu părul blond argintiu aranjat elegant și 
îmbrăcată într-o rochie albastră de ocazie, cu dantelă albă, 
mirosind puternic a fum de ţigară, femeia se uită cu un 
zâmbet timid la Linda Buckley, apoi cu teamă la Grace, 
lucru care îl făcu să o compătimească din start. 

— Da, îmi aduc aminte de dumneavoastră, aţi fost la 
recepţia de după-amiază. 

— Putem sta puţin de vorbă cu dumneavoastră? 

Avea ochii înlăcrimaţi și pătaţi cu rimel. 


— L-aţi găsit? L-aţi găsit pe fiul meu? 

Grace dădu din cap negând. 

— Din nefericire, nu. Îmi pare rău. 

Ezitând un moment, ea spuse: 

— Doriţi să intraţi? 

— Mulţumim. 

O urmară în camera de zi, iar Grace se așeză pe un 
fotoliu pe care i-l arătă ea, lângă un șemineu cu cărbuni 
falși, neaprins. 

— Aţi dori să beţi ceva? Un pahar de vin? Cafea? 

— Un pahar cu apă ar fi suficient, spuse el. 

— Nimic pentru mine, spuse Buckley. Doriţi să vă ajut? 

— Nu, mulţumesc, drăguţ din partea dumneavoastră. 

Câinele se uită la el și scoase un scâncet. 

— Bobo, liniște! îi ordonă femeia. Câinele o urmă, 
ascultător, până afară din cameră. 

Grace se uită prin încăpere. Pe perete erau o 
reproducere înrămată după The Haywain, una cu morile de 
vânt din Clayton, o fotografie mai mare făcută la vreo 
petrecere, cu Michael Harrison, îmbrăcat în costum, tinând- 
o în brațe pe Ashley Harper, îmbrăcată într-o rochie de 
seară, o altă poză cu Michael Harrison mult mai tânăr, în 
pantaloni scurţi, pe bicicletă și o fotografie alb-negru cu Gill 
Harrison mireasă și soțul ei care murise, presupunea Grace 
după informaţiile pe care le avea de la Glenn Branson. 
Putea să vadă asemănarea dintre Michael Harrison și tatăl 
său, un bărbat înalt, bine făcut, cu părul șaten, lung, 
atingându-i gulerul cămășii. După reverele imense și 
pantalonii largi, bănuia că poza fusese făcută pe la mijlocul 
anilor '70. 

Gill Harrison se întoarse, urmată de câine și ţinând într-o 
mână paharul cu apă, iar în cealaltă un pahar cu vin. li 
dădu lui Grace paharul, apoi se așeză pe canapea în faţa 
lui. 

— Îmi pare foarte rău pentru cele întâmplate astăzi, 
doamnă Harrison, cred că a fost foarte greu pentru 
dumneavoastră, spuse el luând paharul și sorbind cu 


recunoștință din apa rece. 

O femeie tânără intră în cameră. Era bronzată și avea o 
față ușor prelungă, cu părul lung, blond, dezordonat. Era 
îmbrăcată în blugi și maiou. Avea cercei în buze și în urechi 
și unul în limbă. 

— Ea este Carly, fiica mea. Carly, dânșii sunt detectivul 
Grace de la poliţie și ofiţerul Buckley, spuse Gill Harrison. 
Carly a venit cu avionul din Australia special pentru nuntă. 

— Te-am văzut la petrecere, dar nu am avut ocazia să 
vorbim, spuse Grace, ridicându-se ca să îi strângă mâna 
refractară, apoi așezându-se din nou. 

— Îmi pare bine să te cunosc, Carly, spuse Buckley. 

Carly se așeză pe canapea lângă mama ei și puse o 
mână protectoare peste umerii ei. 

— Unde ai fost în Australia? întrebă Grace, încercând să 
fie politicos. 

— La Darwin. 

— Nu am fost acolo, am fost numai la Sydney. 

— Am o fiică care locuiește acolo, spuse Linda Buckley, 
jovial, încercând să spargă gheaţa. 

Carly încuviinţă, indiferentă. 

— Eu am vrut să anulez nunta și petrecerea, spuse Gill 
Harrison. Dar Ashley a insistat. Credea... 

— E o căţea proastă, spuse Carly. 

— Carly! exclamă mama ei. 

— Mă scuzaţi, spuse Carly. Toată lumea crede că eo 
dulceaţă, spuse ea, făcând un semn de păpușă Barbie cu 
mâna. Dar eu cred că este o nenorocită calculată. 

— Carly! 

Carly o sărută pe mama ei pe obraz. 

— Îmi pare rău, mamă, dar așa este. Apoi se întoarse 
spre Grace: Dumneavoastră ați fi insistat să continuaţi cu 
petrecerea? 

Uitându-se la amândouă, Grace se gândi atent înainte de 
a răspunde. 

— Nu știu, Carly. Cred că a fost prinsă între ciocan și 
nicovală. 


— Fratele meu este cel mai drăguţ om din lume, spuse 
ea. Câh! 

— Se pare că nu îţi prea place de Ashley, spuse el, 
profitând de ocazie. 

— Nu, nu îmi place. 

— De ce? 

— Ev cred că e o fată simpatică, interveni Gill Harrison. 

— Prostii, mama. Eşti doar disperată să ai nepoți. Eşti 
încântată că Michael nu e homosexual. 

— Carly, nu-i frumos frumos să spui asta. 

Stârnit dintr-o dată, Grace încercă să rămână impasibil. 

— Ce te-a făcut să ai impresia asta, Carly? 

— Nu o ascultați, spuse Gill Harrison. E obosită și 
emoţionată, din cauza zborului. 

— Rahat! spuse Carly. E o profitoare. 

— Cât de bine o cunoașteţi amândouă? întrebă Grace. 

— Am întâlnit-o o dată. Adică o dată mai mult decât era 
necesar, spuse Carly. 

— Eu cred că e o fată încântătoare, răspunse Gill. Este 
inteligentă, familistă. Poţi vorbi cu ea, să ai o discuţie 
civilizată. S-a purtat foarte frumos cu mine. 

— l-aţi întâlnit familia? întrebă Grace. 

— Săraca fată nu are altă familie în afara unui unchi tare 
simpatic din Canada, spuse Gill. Părinţii ei au murit când 
avea trei ani, într-un accident de mașină când erau în 
vacanţă în Scoţia. A fost crescută de părinţi adoptivi, care 
erau niște tâmpiţi. Mai întâi la Londra, apoi aceștia s-au 
mutat în Australia. Când era adolescentă, tatăl ei adoptiv a 
încercat să o violeze de mai multe ori. Ashley i-a părăsit 
când avea șaisprezece ani și a plecat în Canada, la Toronto, 
unde au luat-o în grijă unchiul și mătușa ei. Am auzit că 
mătușa ei a murit destul de curând si că este foarte 
supărată din cauza asta. Cred că Bradley și soţia lui au fost 
singurele persoane care au fost bune cu ea. A fost nevoită 
să se descurce singură în viață. Chiar o admir. 

— Aiurea, spuse Carly. 

— De ce spui asta? întrebă Grace. 


— Pentru că nu cred că era sinceră atunci când am 
întâlnit-o. Şi după ce am văzut-o astăzi, cred că e și mai 
puţin sinceră. Nu pot să explic, dar nu îl iubește pe fratele 
meu. Știu asta. Poate că era disperată să se căsătorească 
cu el, dar nu e același lucru cu a-l iubi. Dacă într-adevăr l-ar 
iubi, nu ar fi trecut prin toată mascarada de astăzi, ar fi fost 
prea supărată. 

Grace se uită la ea, din ce în ce mai interesat. 

— Vezi? spuse Carly. Vorbește o femeie, poate că o 
femeie ameţită, dar totuși o femeie. O femeie căreia îi pasă 
și care își iubește fratele. Spre deosebire de logodnica lui, 
regina din iad. 

— Carly! 

— Scutește-mă, mamă! 


52 


După ce Ashley plecă din apartament, încă furioasă pe 
el, Mark aprinse televizorul sperând să vadă ceva știri 
locale. Încercă și la radio, dar trecuse de ora 19 și le ratase. 

Schimbat în blugi, cu pantofi sport, tricou și un hanorac 
subţire, cu o șapcă de baseball trasă bine pe frunte, 
tremura acum din cauza nervilor și a unei doze de cofeină. 
Încercând să se trezească, băuse deja două căni cu cafea, 
iar acum o termina pe a treia. Bău ultimele picături, apoi se 
îndreptă spre ușa de la intrare. Chiar când era la ușă, sună 
telefonul. 

Grăbindu-se în camera de zi, se uită la ecranul 
telefonului. Număr necunoscut. Ezitând, ridică receptorul. 

— Aici este Kevin Spinella de la revista Argus. Aș vrea să 
vorbesc cu domnul Mark Warren. 

Mark înjură. Dacă ar fi gândit mai limpede, i-ar fi spus că 
Mark Warren nu era acasă, dar se trezi zicând: 

— Da, la telefon. 

— Bună seara, domnule Warren, îmi pare rău că vă 
deranjez la ora asta, sâmbăta. Vă sun în legătură cu 


partenerul dumneavoastră de afaceri, Michael Harrison. Am 
fost la nunta care trebuia să aibă loc astăzi la Biserica 
Tuturor Sfinţilor, în Patcham. Dumneavoastră aţi fost 
cavaler de onoare. Nu mi s-a părut oportun să vă deranjez 
în biserică, dar mă întreb dacă am putea sta puţin de 
vorbă. 

— Da, da, desigur. 

— Am înţeles că Michael Harrison a dispărut în noaptea 
în care era petrecerea burlacilor, când a avut loc un teribil 
accident. Sunt curios să știu de ce dumneavoastră, 
cavalerul de onoare, nu eraţi acolo. 

— La petrecerea burlacilor? 

— Exact. 

— Trebuia să fiu, bineînţeles, spus Mark, calm, încercând 
să pară prietenos, ca tot ceea ce spunea să pară natural. 
Eram în afara orașului, la o întâlnire și programasem ca 
totul să se termine și să mă întorc la timp, dar zborul a 
avut întârziere din cauza ceţii, spuse el. 

— Unde a fost asta? 

— In Leeds. 

— Aha! Aceasta este o problemă în ţara asta! 

— Absolut, spuse Mark, simțind că se stabilește o 
legătură. 

— Am înţeles de la poliţie că dumneavoastră nu aveţi 
cunoștință despre ceea ce era plănuit pentru petrecere. 
Așa este? 

Mark tăcu un moment, gândindu-se: „Ai grijă!” 

— Nu, spuse el. Nu e chiar așa. Adică, nu este deloc așa. 
Plănuisem să mergem în mai multe baruri. 

— Prin mai multe baruri. Bine. Dar nu se obișnuiește ca 
petrecerea burlacilor să fie organizată de cavalerul de 
onoare? 

— Da, așa cred. 

— Dar dumneavoastră nu aţi organizat-o? 

Mark încercă să se concentreze. Semne de alarmă se 
ridicau. 

— Ba da, am organizat-o. Michael nu voia nimic prea 


sofisticat, doar să meargă prin cârciumi cu prietenii. 
Intenționam să fiu acolo. 

— Ce aţi plănuit mai exact? 

— Păi, urma să facem lucrurile obișnuite: să mergem prin 
mai multe baruri, să îl îmbătăm criță pe Michael și apoi să îl 
ducem acasă. Voiam să închiriem un microbuz cu șofer, dar 
unul dintre prietenii noștri ne-a spus că avea acces lao 
dubă și că nu îl deranjează să nu bea, așa că am făcut cum 
a spus el. 

— Şi unde încăpea sicriul în acest plan? 

„Rahat.” Mark simţea că se afundă din ce în ce mai mult. 

— Aţi spus sicriu? 

— Am înţeles că ați aranjat să aveţi și un sicriu. 

— Nu știu nimic despre nici un sicriu! exclamă Mark. Asta 
e o chestie nouă pentru mine. Încercând să pară surprins, 
repetă, ca pentru verificare. Sicriu? 

— Credeţi că prietenii dumneavoastră au organizat asta 
fără să știți? întrebă jurnalistul. 

— Absolut. Așa trebuie să fi fost. Unul dintre ei, Robert 
Houllihan lucrează, lucra pentru unchiul său, antreprenor 
de pompe funebre, dar nu am discutat niciodată despre 
nici un sicriu. Sunteţi sigur de asta? 

— Am fost informat de poliţie de faptul că ei bânuiesc că 
a existat un sicriu în dubă, înainte de accident. Vă puteţi 
imagina ce i s-a putut întâmpla lui Michael Harrison? 

— Nu, nu am nici o idee. Sunt extrem de îngrijorat. 

— Am vorbit ieri cu văduva unuia dintre prietenii 
dumneavoastră: doamna Zoe Walker. Mi-a spus că toţi 
plănuiaţi să vă răzbunaţi pe Michael pentru că, în mod 
regulat, vă făcea câte o poantă. Poate că sicriul are de-a 
face cu așa ceva? 

— Așa cum am mai spus, nu știu nimic despre nici un 
sicriu. Imi pare ca o idee de ultim moment. 

— Credeţi că prietenii dumneavoastră l-au băgat pe 
Michael în sicriu și acum este blocat pe undeva? 

Mark se gândi bine înainte de a răspunde. 

— Ei, doar știți cum este când un grup de bărbaţi se 


îmbată. Câteodată fac niște lucruri nebunești. 

— Am păţit-o și eu. 

Amândoi râseră. Mark se simţi un pic relaxat. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat. Dacă auziţi ceva, 
puteţi fi suficient de amabil să mă anunţaţi, dacă vă las 
numărul meu de telefon? 

— Sigur că da, spuse Mark, căutând un stilou. 

Câteva minute mai târziu, în timp ce se afla în lift, Mark 
se gândea la conversaţie, sperând din suflet să nu fi spus 
nimic greșit și îngrijorându-se de ce ar putea spune Ashley 
când o să vadă că este citat în presă. O să fie furioasă că a 
stat de vorbă cu presa. Dar ce altceva ar fi putut face? 

Traversând cu mașina parcarea, se uită cu atenţie pe 
stradă, o luă la stânga, apoi se înscrise în traficul 
aglomerat. Işi dădu seama că avea peste viteza legală și 
încercă să încetinească. Ultimul lucru de care avea nevoie 
era să fie oprit și să i se ia alcoolemia. 

Douăzeci de minute mai târziu, ajunse în parcarea auto 
din Newhaven, într-unul din porturile Canalului, la 
cincisprezece kilometri de apartamentul său. Având puţin 
timp până la ora 20, ora închiderii, Mark se grăbi în 
magazin și cumpără o cazma, o șurubelniţă, un ciocan, o 
daltă, o lanternă mică, marca Maglite, mănuși de grădină și 
o pereche de cizme de cauciuc. Pe la ora 20 era înapoi în 
mașină, în parcarea aproape goală. Cerul era surprinzător 
de senin și mai erau vreo două ore până când avea să se 
întunece complet; dacă se va întuneca. 

Incă două ore de așteptare. 

Ştia că ar trebui să mănânce ceva, dar simţea că are un 
nod în stomac. Se gândi la un sandviș, la mâncare 
chinezească, apoi indiană. Nimic nu îl atrăgea. Ashley era 
furioasă pe el; nu o mai văzuse niciodată furioasă și îl 
înspăimânta. Era ca și cum se rupsese o conexiune între ei. 
Trebuia să refacă legătura și singura modalitate de a face 
asta era să o calmeze. Să facă ce spusese ea. Să facă ceea 
ce știa de câteva zile că trebuie să facă. 

Voia să o sune, să îi spună că o iubește, să o audă și pe 


ea că îi spune că îl iubește. Dar nu va face asta, nu acum, 
nu încă. Avea dreptate să fie furioasă pe el; fusese un idiot, 
aproape stricase totul. Doamne, de ce naiba se purtase 
atât de prostește cu polițistul acela? 

Porni motorul și radioul se aprinse. Ora 20. Ştirile de la 
postul local de radio. Mai întâi o știre internaţională, alte 
vești proaste din Iraq. Urmă un reportaj despre Tony Blair 
și Uniunea Europeană. Apoi ciuli urechile în timp ce vocea 
de la radio spunea: 

— Poliţia din Sussex grăbeşte cercetările cu privire la 
antreprenorul din Brighton, Michael Harrison. Logodnica sa, 
Ashley Harper și alți invitaţi au fost dezamăgiţi atunci când 
acesta nu a apărut la nunta ce trebuia să aibă loc la 
Biserica Tuturor Sfinţilor, din Patcham, în această după- 
amiază. Aceasta confirmă suspiciunile conform cărora ceva 
i s-a întâmplat în timpul petrecerii burlacilor, care s-a 
terminat cu moartea a patru dintre cei mai buni prieteni ai 
săi. Detectivul Roy Grace din cadrul Poliţiei din Sussex, 
care conduce cercetările în cazul Michael Harrison, ne-a 
informat în cursul acestei dimineţi că poliţia nu mai 
consideră acest caz doar o dispariţie, ci a fost înregistrat la 
incidente majore. 

Mark dădu volumul mai tare pentru a auzi vocea 
detectivului. 

— Credem că Michael Harrison poate fi victima unei 
glume care s-a transformat într-una tragică și am dori ca 
toate persoanele care cred că deţin informaţii cu privire la 
evenimentele petrecute marţi seara, să contacteze de 
urgenţă departamentul de investigaţii al Poliției din Sussex. 

Privirea lui Mark se înceţoșă; toată parcare părea că 
vibrează, iar în urechi avea un zumzăit ca și cum ar fi fost 
într-un avion care decola sau ca și cum ar fi făcut 
scufundări. Se ţinu de nări, răsuflă și urechile i se 
desfundară. Avea mâinile ude de transpiraţie, apoi realiză 
că avea tot trupul ud; simţea picături de apă alunecându-i 
pe piele. 

„Respiră adânc”, își aminti el. Acesta era modul în care 


A 


făceai față stresului. Ashley îl învățase lucrul acesta, 
înainte de a merge să vadă un client extrem de pretenţios. 
Așa că stătu în mașină, în lumina care scădea, 
ascultându-și ritmul inimii și respirând adânc. 
Pentru o bună bucată de vreme. 


53 


Imediat după ce o investigaţie, cum ar fi o crimă, răpire, 
viol, jaf armat, fraudă sau dispariţie, era trecută la 
incidente majore, i se dădea un nume de cod. 

Toate incidentele majore erau acum coordonate de la 
sediul central al Poliţiei din Sussex. De aceea, la ora 20.20, 
sâmbătă noaptea, când majoritatea oamenilor normali, 
care aveau și altă viaţă decât cea profesională, erau acasă 
sau se distrau, Roy Grace, acum însărcinat în mod oficial cu 
investigația, urca treptele clădirii sediului central, pe lângă 
panoul de onoare și pe lângă cele două bastoane de poliţist 
agăţate pe perete. 

Luase decizia de a transfera cazul lui Michael Harrison de 
la dispariţie la incidente majore la câteva minute după ce 
plecase din casa lui Gill Harrison. Era o decizie importantă, 
care implica timp și costuri foarte mari pe care va fi nevoit 
să le justifice în faţa superiorilor și în faţa lui Alison Vosper. 
Era neîndoielnic că acesta va fi un lucru foarte greu, deja 
își imagina ce întrebări incisive îi vor fi puse. 

Detectivii Nick Nicholl și Bella Moy, cu planurile de 
sâmbătă seara făcute praf, erau în drum spre secţie, 
împreună cu noua lor colegă de echipă, Emma-jane 
Boutwood, aducând tot ceea ce ţinuseră în secția de poliţie 
din Brighton, ceea ce nu era până acum prea remarcabil. 

Intrând în biroul rezervat incidentelor majore, trecu pe 
lângă camera spațioasă, cu mochetă verde, înțesată de 
birouri pentru echipa de sprijin a detectivilor din cadrul 
departamentului de criminalistică. Fiecare detectiv senior 
avea propriul birou, marcat printr-o etichetă cu albastru și 


galben lipită pe ușă. 

La stânga, printr-un geam imens, putea vedea în biroul 
impresionant al celui care, teoretic, îi era șef direct, 
detectivul-șef Gary Weston, deși, în practică, acesta era 
reprezentat de Alison Vosper. Gary Weston și Roy Grace se 
cunoșteau de multă vreme; fuseseră parteneri atunci când 
Grace intrase în poliție și Weston nu avea nici el prea multă 
experienţă. 

Între cei doi nu era diferenţă de vârstă decât de o lună și 
Grace se întreba, uneori invidios, cum de promovase Gary 
atât de repede, spre deosebire de el. Era sigur că foarte 
curând va fi șef de secţie undeva în Marea Britanie. Dar în 
sufletul său știa răspunsul. Nu era vorba despre faptul că 
Gary Weston era un poliţist mai bun sau că avea o 
pregătire academică mai strălucită, pentru că trecuseră 
prin multe cursuri de pregătire împreună, ci despre acela 
că era un diplomat mai bun decât va fi el vreodată. Nu îi 
purta pică fostului său partener din cauza aceasta, 
rămăseseră buni prieteni, dar nu va putea fi niciodată ca el, 
adică să nu își spună părerile, așa cum făcea Gary deseori. 

La ora 20.30, într-o seară de sâmbătă, nu era nici un 
semn că Gary ar fi fost în birou. Șeful său știa cum să 
trăiască o viaţă plină, împletind casa, timpul liber și munca 
foarte ușor. Fotografiile cu ogari și cai de curse, aliniate pe 
pereţi, erau o dovadă a pasiunii sale pentru curse, iar 
instantaneele cu soţia sa atractivă și cu cei patru copii, 
plasate strategic pe fiecare suprafaţă plată, nu-i lăsau pe 
musafiri să se îndoiască de priorităţile sale în viaţă. 

Gary probabil că era la o cursă cu ogari în seara asta, își 
imagină Grace. Poate că stătea la masă, vesel, împreună 
cu familia și prietenii, făceau pariuri, se relaxau, petreceau 
o seară de sâmbătă în familie. Își zări reflectul fantomatic 
în geam și traversă camera goală, pe lângă telefoanele 
care înregistraseră mesaje, faxurile tăcute și monitoarele în 
stand-by. Uneori, în momente ca acesta, când se simţea 
total deconectat de la lumea reală, se întreba dacă asta 
însemna să fii o fantomă, să treci neobservat pe lângă toți 


ceilalţi care trăiau. 

La capătul camerei, deschise cu cardul ușa securizată și 
intră într-un coridor lung, liniștit, cu mochetă gri și care 
mirosea a proaspăt vopsit. Trecu pe lângă un panou roșu 
pe care scria „OPERAŢIUNEA LISBON”, sub care era poza 
unui bărbat asiatic, cu barbă scurtă, înconjurată de mai 
multe fotografii cu plaja de roci de la baza unui loc foarte 
frumos, numit Beachy Head, fiecare fotografie având un 
cerc roșu desenat pe ea. 

Acest bărbat neidentificat fusese găsit mort în urmă cu 
patru săptămâni la baza rocilor. La început, se presupusese 
faptul că era un sinucigaș, până când la autopsie s-a 
descoperit că era deja mort când sărise. 

Pe peretele opus era „OPERAŢIUNEA CORMORANT”, cu 
fotografia unei adolescente drăguţe, brunete, care fusese 
găsită violată și strangulată la marginea orașului Brighton. 

Grace trecu pe lângă biroul ofiţerilor care se ocupau cu 
interogările, o cameră mare în care detectivii se adunau pe 
durata cercetărilor, apoi intră pe ușa camerei opuse, pe 
care scria „INTEL ONE”. 

Biroul pentru echipa de decizie era noul centru de 
comandă pentru toate incidentele majore. Când intră, totul 
i se păru nou, îi mirosi a nou chiar și atitudinea celor care 
lucrau aici, cu excepţia unui iz de mâncare chinezească. In 
ciuda ferestrelor care erau prea sus pentru a se vedea prin 
ele, camera, cu pereţii albi, avea un aer proaspăt, plăcut, 
emana energie pozitivă, o atmosferă foarte diferită de 
zgomotul obositor al staţiei de poliție în care crescuse 
Grace. 

Aspectul futurist al încăperii îi dădu sentimentul că aici ar 
fi putut fi Camera de Control din Houston. Era o cameră 
mare, în formă de „L”, împărţită în trei spaţii de lucru, 
fiecare cu un birou din lemn rotund, la care aveau loc câte 
opt persoane, și cu niște panouri mari. Pe unul era scris 
„OPERAŢIUNEA CORMORANT”, pe altul „OPERAŢIUNEA 
LISBON” și pe altul „OPERAŢIUNEA SNOWDRIFT”, acoperite 
fiecare cu fotografii de la locul crimei și grafice cu 


progresele făcute. Un altul urma să fie scris cu 
„OPERAŢIUNEA SALSA”, numele ales întâmplător de 
computerul poliţiei Scotland Yard pentru cazul Michael 
Harrison. 

În cele mai multe cazuri, numele nu avea nici o legătură 
cu cercetarea în sine și uneori fuseseră necesare 
schimbări. Își amintea că odată, numele „OPERAŢIUNEA 
CAUCAZIAN” fusese ales pentru investigarea unui bărbat 
de culoare găsit ciopârţit în portbagajul unei mașini. 
Numele fusese schimbat în ceva mai puţin controversat. 
Dar cu numele „Operaţiunea Salsa”, calculatorul atinsese 
din întâmplare o coardă sensibilă. Grace avea un sentiment 
foarte bine conturat că era implicat într-un cântec și un 
dans. 

Spre deosebire de alte birouri din secţiile de poliţie, aici 
nu era nici un lucru personal pe mese sau pe pereţi. Nu 
erau fotografii de familie, nici un calendar cu evenimente 
sportive, nici cartonașe cu jucători. Fiecare obiect din 
această cameră, în afara mobilei și a aparaturii electronice, 
avea legătură cu cercetările în derulare. Şi cu excepţia 
unor tăieţței pe care detectivul Michael Cowan, care arăta 
obosit, îi mânca cu o furculiţă de plastic, în celălalt capăt al 
camerei. 

La un alt birou, lipit de un monitor plat, cu o cutie de cola 
în mână, stătea Jason Piette, unul din cei mai deștepţi 
inspectori-detectivi cu care lucrase Grace. Ar fi pariat fericit 
că într-o bună zi Piette va ajunge la cea mai înaltă funcție 
în poliţie din ţară. 

Fiecare echipă de lucru era alcătuită din minim un șef, 
sergent sau inspector în grad, un supervizor, un poliţist cu 
funcţie mai mică, un analist și un dactilograf. 

Michael Cowan, îmbrăcat neglijent cu un tricou și blugi, îl 
salută prietenos pe Grace: 

— Ce faci, Roy? Arăţi cam aranjat. 

— M-am gândit să mă aranjez pentru voi, băieţi. Evident, 
nu era nevoie să mă deranjez. 

— Da, da! 


— Ce rahat mănânci? întrebă Grace. Ai idee ce e în 
chestia aia? 

Michael Cowan dădu ochii peste cap, rânjind. 

— Chimicale, ele mă ţin în viaţă. 

Grace dădu din cap. 

— Miroase a mâncare chinezească aici. 

Cowan arătă cu capul spre panoul de lângă el, intitulat 
„Operaţiunea Lisbon”. 

— Mda, poţi lua problema chinezească oricând de la 
mine, dacă dorești. Am renunţat la o întâlnire fierbinte ca 
să fiu aici. 

— Aș face bucuros schimb cu tine, spuse Grace. 

Michael Cowan se uită la el întrebător. 

— Îmi spui și mie? 

— Nu vrei să știi, crede-mă. 

— Atât de rău este? 

— Mai rău. 


54 


În lumina farurilor, Mark putea vedea multe coroane de 
flori pe marginea drumului, în centrul unei curbe la 
dreapta. Unele erau depuse pe iarbă, altele erau sprijinite 
de câte un copac, iar restul, de un gard viu. Erau mai multe 
decât remarcase el ultima oară când trecuse pe aici. 

Luând piciorul de pe acceleraţie, încetini până la o viteză 
foarte mică. Il trecu un fior, până în adâncul său, până în 
adâncul sufletului. Continuă să se uite la coroane, în timp 
ce acestea se estompau în lumina farurilor din spate, până 
când dispărură în întuneric, în noapte. Dispăruseră, ca și 
cum nu ar fi fost acolo. Josh, Pete, Luke, Robbo. 

Și el, dacă avionul nu ar fi întârziat. 

Evident, atunci problema s-ar fi pus altfel. Cu pielea ca 
de găină, apasă pe acceleraţie, dorindu-și să scape de 
acolo; locul îi dădea fiori. Telefonul mobil dădu un semnal, 
apoi începu să sune. Pe ecranul acestuia apăru numărul lui 


Ashley. Răspunse folosind speaker-u/, bucuros că o aude, 
simțind acut nevoia companiei cuiva. 

— Bună. 

— Deci? Vocea ei suna la fel de îngheţată ca atunci când 
părăsise apartamentul. 

— Sunt pe drum. 

— Abia acum? 

— Trebuia să aştept până se întunecă. Nu cred că ar 
trebui să vorbim la telefoanele mobile, o să vin să te văd 
când mă întorc. 

— Asta ar fi chiar o prostie, Mark. 

— Da. Eu... Ce face Gill? 

— Supărată. Cum te-ai aștepta să fie? 

— Mda.: 

— Mda? Tu ești bine? 

— Aproape. 

— Eşti treaz acum? 

— Bineînţeles, spuse el, ţâfnos. 

— Nu pari prea bine. 

— Nu mă simt bine, da? 

— Bine. Dar o să faci ce am spus? 

— Așa ne-am înţeles. 

— O să mă suni după ce termini? 

— Sigur. 

Închise. Era ceaţă și o peliculă de umezeală acoperise 
parbrizul. Folosi ștergătoarele de două ori, iar cauciucul de 
pe ele scârțâi. Le opri. Tufișul de pe marginea pădurii îi 
părea familiar; încetini, nedorind să treacă peste cotitură. 

Câteva momente mai târziu trecu de primul grilaj, apoi 
de al doilea. Farurile luminau precum două raze laser. 
Mașina se zdruncina pe drumul plin de gropi, în timp ce el 
accelera mult prea tare, speriat de copacii care păreau că 
se apleacă ameninţător de o parte și de alta și uitân- du-se 
în oglindă, în caz că... 

„În caz că ce, mai exact?” 

Se apropia. Vorbăria de la radioul cu sonorul dat la volum 
mic îi atrase atenţia. ÎI opri, aproape neobservând că 


respiră din ce în ce mai repede și că transpiraţia îi curge pe 
tâmple și pe spate. Botul mașinii se aplecă puternic, din 
cauza roţilor din faţă care se împotmoliseră într-o baltă. 
Ploaia, cu un sunet ca de piatră, lovea parbrizul. Puse din 
nou în funcţiune ștergătoarele și încetini imediat. lisuse, 
balta era adâncă; nu își dăduse seama cât de mult plouase 
de când nu mai fusese pe acolo. Şi apoi... La dracu', nu! 

Roţile își pierduseră tracţiunea în noroi. 

Apăsă pe acceleraţie și mai tare. BMW-ul vibră, înaintă 
câţiva centimetri, apoi se înfundă la loc. 

„O, Doamne, nu!” 

Nu se putea să rămână blocat, nu se putea! Cum dracu' 
putea să explice asta, că se afla la ora 10.30 aici? 

„Respiră adânc...” 

Trase aer în piept, uitându-se cu frică în întuneric, la 
fiecare umbră din faţa lui, din lateral și din spate, apoi 
apăsă pe butonul de blocare. Auzi cum ușile se blochează, 
dar nu se simţi mai bine. Apoi aprinse lumina de control și 
se uită la tabloul de bord. Erau niște afișaje pentru condiţii 
de off-road, pentru benzină și pentru blocarea 
diferenţialului; le văzuse de sute de ori, dar niciodată nu se 
obosise să citească ceva despre ele. 

Căută și scoase cartea de instrucţiuni a mașinii din locul 
pentru mănuși. Se uită disperat la cuprins, apoi întoarse la 
paginile care îl interesau. Împinse un mâner, apăsă un 
buton, puse cartea jos lângă el și încercă acceleraţia. 
Mașina se zdruncină, apoi, spre ușurarea lui, porni cu 
putere înainte. 

Continuă să meargă cu aproximativ cincisprezece 
kilometri pe oră. Mașina era mult mai sigură pe ea acum, 
ca și cum ar fi mers pe bandă rulantă. Apoi ajunse lao 
bifurcaţie și făcu la dreapta, către sfârșitul drumului. Un pui 
de iepure sări în fața mașinii și alergă înainte, chiar pe 
dedesubt. Nu remarcă dacă îl lovise sau nu și nici nu îi 
păsa. Voia doar să meargă mai departe, să își menţină 
viteza, elanul, controlul asupra noroiului. 

Micul luminiș de mușchi și iarbă era chiar în faţa lui acum 


și, spre ușurarea lui, bucata de tablă îndoită, ascunsă sub 
plantele pe care le aruncase drept camuflaj deasupra, era 
încă acolo. 

Conduse până pe o bucată de pământ relativ tare, pentru 
că nu voia ca mașina să se împotmolească în timp ce era 
parcată. Opri motorul, dar lăsă aprinsă faza lungă, își puse 
noile cizme de cauciuc, luă lanterna Maglite și păși pe 
terenul umed. 

Urmă un moment de liniște absolută. Apoi un foșnet în 
tufăriș, care îl făcu să se întoarcă, îndreptând speriat raza 
lanternei spre pădure. Işi ţinu respiraţia. Auzi un pârâit, 
apoi un sunet ca de monedă care cade pe ceva de metal și 
un fazan impunător ieși leneș dintre copaci. 

Mișcă rapid lanterna de la dreapta la stânga, înnebunit 
de frică, deschise portbagajul mașinii, își puse mănușile de 
cauciuc, apoi scoase uneltele pe care le cumpărase și le 
cără până deasupra mormântului. 

Stătu nemișcat câteva momente, uitându-se la bucata de 
metal îndoit, ascultând. Motorul mașinii scoase un sunet. 
Picăturile de ploaie cădeau peste tot în jurul lui, dar în rest 
era liniște. O liniște absolută. Un melc se urcase pe o parte 
a bucății de metal, iar cochilia i se vedea ca o scoică pe o 
epavă. Arăta de parcă așa era de ani de zile. 

Punând uneltele și lanterna pe iarba udă, apucă de un 
capăt al bucății de tablă și o trase într-o parte. Mormântul 
apăru ca o groapă întunecată. Apucă lanterna, se ridică, 
dar rămase unde era, încercând să își adune tot curajul ca 
să înainteze. 

„Ca și cum Michael ar sta ghemuit acolo, pregătit să mă 
înșface.” 

Incet, cu pași mărunți, se îndreptă spre mijlocul 
mormântului, apoi, cuprins de panică, îndreptă lanterna 
spre groapa lungă, dreptunghiulară. 

Respiră ușurat. 

Toate erau așa cum le lăsase. Pământul era încă 
deasupra, nemișcat. Pentru câteva momente se uită atent, 
simțindu-se vinovat. 


— Îmi pare rău, partenere, spuse el. Eu... 

Nu mai era nimic de spus. Se întoarse la mașină și stinse 
farurile. Nu avea nici un sens să își facă prezenţa 
cunoscută, în caz că era cineva prin pădure la ora asta, 
lucru de care se îndoia. Dar nu se știa niciodată. 

Îi luă aproape o oră, timp în care săpă din greu, până 
când cazmaua lovi lemnul tare al sicriului. Era mult mai 
mult pământ decât crezuse. Bine, adăugase el ceva 
pământ înainte, dar chiar și așa... Continuă să sape până 
când putu să vadă clar sicriul și mânerele din colțuri. Gaura 
micuță unde fusese tubul de respiraţie și pe care el o 
umpluse cu pământ era mărită; părea un pic mai largă sau 
era doar imaginaţia lui? 

Ridicându-se, puse cazmaua pe pământ, apucă 
șurubelniţa și se apucă să lucreze la fiecare șurub în parte. 
Apoi își puse o întrebare la care nu prea găsea răspunsul: 
sicriul se potrivea perfect în gaură și nu era nici un fel de 
gol pe lângă el. Singurul loc pe care se putea sta era pe 
capac și asta făcea imposibil să îl dea la o parte. 

Se ridică din nou, cu lanterna între dinţi și cu șurubelnița 
în mână, se lungi pe pământ, se răsuci către mormânt și se 
lăsă în jos. Putea atinge capacul sicriului cu ușurință. 

Apoi începu să tremure. Ce naiba o să găsească? 
Scoţțând lanterna din gură, strigă încet: 

— Michael? Apoi mai tare: Michael? Alo! Michael? 

Apoi ciocăni de câteva ori în capacul sicriului cu mânerul 
șurubelniţei, deși știa că dacă Michael ar fi fost în viaţă, i-ar 
fi auzit pașii și zgomotul făcut de cazma pe capac. Doar 
dacă nu era prea slăbit ca să poată răspunde. 

Dacă mai era în viaţă. 

Un mare „dacă”. Trecuseră deja patru zile în care cu 
siguranţă nu avusese aer. Apucă din nou lanterna cu dinţii 
și strânse tare. „Trebuie să fac asta. Trebuie să fac treaba 
asta afurisită. Trebuia să vin și să recuperez nenorocita de 
agendă de la Michael.” Pentru că, într-o bună zi, cineva va 
găsi mormântul, îl va deschise și va găsi cadavrul și 
nenorocita de agendă cu e-mailuri și polițistul acela, 


detectivul Grave, sau cum naiba îl chema, va găsi e-mailul 
pe care el i-l trimisese lui Michael, în care îi spunea că toţi 
au pus ceva la cale pentru el și în care îi dădea niște indicii 
ascunse; prea ascunse ca Michael să își dea seama 
dinainte ce aveau de gând, dar care îl dădeau sigur de gol 
în faţa poliţistului. 

Mark strecură șurubelniţa sub capac, apoi îl ridică câţiva 
centimetri, până când putu să își bage degetele dedesubt. 
Apucă de capacul greoi cu mâna stângă, puse șurubelnița 
pe pământ, lângă el, apoi îl ridică, atât de sus cât putu. Nici 
nu remarcă gaura adâncă, asimetrică, ce fusese scobită pe 
dinăuntru. 

Apa ca cerneala îi licări în față și rămășițele unei reviste 
pluteau la suprafaţă. 

Mark ţipă și lanterna îi căzu din gură, intră în apă și căzu 
cu un sunet surd pe fundul sicriului. 

Nu era nimeni înăuntru. 


55 


Capacul sicriului căzu înapoi cu un sunet ca de foc de 
armă. Mark se ridică în picioare, se împiedică și merse 
târându-se pe pământul noroios. Se ridică în genunchi, se 
roti de jur împrejur. Cercetă întunericul cât de pătrunzător 
putu, scâncind, găfâind, cu creierul mărit de frică, 
întrebându-se în ce parte să o ia. Către mașină? In pădure? 

„O, Doamne! lisuse!” 

În patru labe, se depărtă de mormânt și se roti din nou. 
Oare Michael era pe acolo, urmărindu-l, gata să-l atace? 

Gata să îl orbească cu lanterna? 

Se ridică și alergă la mașină, deschise portiera, se urcă și 
toate luminile nenorocite din interior se aprinseră, 
luminându-l din plin! Închise portiera cu putere, apăsă pe 
blocarea automată, băgă cheia în contact, puse motorul în 
funcţiune, aprinse farurile și apăsă acceleraţia. Făcu un 
cerc cu mașina, luminând copacii cu farurile, apoi continuă 


cu încă un cerc și apoi cu un al treilea. 

„lisuse!” 

Ce dracu' se întâmplase? 

Nu luase nenorocita de agendă. Trebuia să se întoarcă și 
să verifice. Trebuia. 

Cum dracu' se putuse? 

Cum putuse să iasă? Să pună sicriul la loc? Să pună 
pământul deasupra? 

Doar dacă? 

Nu a fost niciodată aici? 

Dar dacă nu fusese aici, de ce nu a apărut la nuntă? 

li veneau tot felul de gânduri în minte. Amestecate. Voia 
să o sune pe Ashley, dar știa deja primul lucru pe care îl va 
spune: „Ai luat agenda?” 

Merse cu mașina până la mormânt și rămase înăuntru, 
așteptând. Apoi deschise portiera, se întinse pe burtă și 
fără să se deranjeze să își mai ridice mânecile, băgă 
mâinile în apa rece. Se lovi de fundul moale, de satin. Pipăi 
apoi marginile laterale și din nou fundul sicriului. Găsi 
lanterna și o recuperă. Nu mai funcţiona. Mâinile i se loviră 
de ceva mic, rotund, metalic; apucă și scoase și acel obiect 
care, în lumina farurilor, arăta ca dopul unei sticle de 
whisky. Se întoarse și se uită cu frică la pădurea din jur. 
Apoi pipăi din nou cu mâinile sicriul, controlând de la un 
capăt la celălalt. O pagină ruptă dintr-o revistă se lipi de 
mâna lui. Nimic altceva. Chiar nimic. Nenorocitul de sicriu 
era gol. 

Se ridică, puse la loc bucata de metal, aruncă nehotărât 
niște iarbă deasupra, apoi se întoarse la siguranţa pe care 
i-o dădea mașina. Inchise portiera și se blocă înăuntru. 
Acceleră puternic și o luă pe urmele lăsate de mașină. 
Trecu peste tufe și băltoace, până când ajunse la cele două 
grilaje și înapoi la drumul principal. 

Decuplă diferenţialul și puse din nou motorul pe turație 
normală, apoi porni înapoi către Brighton. Se uita în oglinda 
retrovizoare, îngrozit de fiecare far pe care îl vedea în 
spatele lui, dorindu-și cu disperare să o sune pe Ashley, dar 


prea confuz ca să știe ce o să îi spună. 

Unde dracu' era Michael? 

Unde? 

Unde? 

Trecu pe lângă toate coroanele, uitându-se la strălucirea 
portocalie a cerului, apoi la drum, apoi din nou în oglindă. 
Oare își imaginase? „Băieți, care e secretul vostru? Ce știți 
și eu nu știu? De ce aţi îngropat un sicriu gol? Şi ce aţi 
făcut cu Michael?” 

Mergând, începu să se calmeze și să gândească mult mai 
limpede, convingându-se că nu era chiar așa de important. 
Michael nu era acolo. Nu era niciun cadavru. Nimeni nu 
avea vreo dovadă împotriva lui. 

Sprijinindu-și genunchii de volan, își scoase mănușile de 
cauciuc și le aruncă lângă scaunul pentru pasageri. 
Bineînțeles, asta era opera lui Michael. Avea toate 
caracteristicile lui. Michael  glumeţul. Oare Michael 
prevăzuse toată treaba? 

Să lipsească de la propria nuntă? 

Lucruri nebune începură să îi alerge prin cap. Oare 
Michael își dăduse seama de el și de Ashley? Era și asta 
parte din răzbunarea lui? Ei doi se cunoșteau de multă 
vreme. De la treisprezece ani. Michael era un tip deștept, 
dar avea stilul lui de a rezolva problemele. Poate că își 
dăduse seama, deși el și Ashley fuseseră extrem de atenți. 

In timp ce conducea, încercă să se gândească la ziua în 
care Ashley venise pentru prima oară la birou, în urma unui 
anunţ de angajare a unei secretare, pe care îl dăduseră în 
Argus. Intrase, atât de inteligentă și de frumoasă, cu mult 
deasupra celor pe care îi intervievaseră înainte și după ea. 
Fuseseră pe aceeași lungime de undă imediat, deși Michael 
păruse că nu observă. După ce-a de-a doua săptămână de 
lucru, au devenit iubiţi, fără ca Michael să știe. 

La două luni după aceasta, Ashley i-a spus că lui Michael 
îi place de ea și că a invitat-o la masă. Il întreba ce să facă? 

Mark se înfuriase, dar nu i-a spus acest lucru lui Ashley. 
Toată viaţa, de când îl întâlnise pe Michael, trăise în umbra 


lui. Michael agăța cele mai frumoase fete la petreceri, 
Michael îl fermecase pe directorul de bancă, reușind să ia 
împrumutul cu care cumpăraseră prima proprietate, în timp 
ce Mark se chinuia cu un salariu amărât într-un birou de 
contabilitate. 

Atunci când hotărâseră să intre în afaceri împreună, 
Michael avusese banii de început, iar în schimbul acestui 
lucru luase două treimi din acţiuni. Acum aveau o afacere 
care valora mai multe milioane de lire. Și Michael avea 
partea leului. 

Când Ashley intrase în birou, fusese pentru prima oară 
când o femeie se uitase mai întâi la el. 

Apoi nenorocitul a îndrăznit să o invite la cină. 

Ceea ce urmase fusese ideea lui Ashley. 

Tot ce trebuia să facă era să se căsătorească cu Michael, 
apoi să pună la cale un divorţ. Să îi angajeze o întâlnire cu 
o prostituată și să îl filmeze cu camera ascunsă. Ea ar fi 
obţinut jumătate din acţiunile lui și cu o treime a lui Mark 
ar fi avut majoritatea acţiunilor. Ar fi avut control asupra 
companiei. La revedere, Michael! 

Simplu ca bună ziua. 

Dar crima nu fusese luată niciodată în calcul. 


56 


Ashley, îmbrăcată într-un halat de baie alb, cu părul lăsat 
pe spate, deschise ușa casei și se uită la Mark, care era 
murdar până și pe față de noroi, cu o expresie de 
neîncredere și furie. 

— Ai înnebunit, să vii aici? spuse ea în loc de salut. Și la 
ora asta! E miezul nopţii, Mark! 

— Trebuia să vin. Nu puteam risca să îţi dau un telefon. 
Trebuie să vorbim. 

Surprinsă de tonul disperat al vocii lui, se îmbună. leşi 
afară din casă și se uită cu atenţie de-a lungul străzii 
liniștite. 


— Nu ai fost urmărit până aici? 

— Nu. 

Se uită apoi la picioarele lui. 

— Mark, ce dracu' faci? Uită-te la cizmele tale! 

El se uită la cizmele de cauciuc, foarte murdare. Le 
scoase și le luă înăuntru. Cu ele în mână, se opri în camera 
de zi, uitându-se la luminile de la staţia audio fixată în 
perete. 

Închizând ușa, Ashley se uită la el cu teamă. 

— Arăţi groaznic. 

— Am nevoie de o băutură. 

— Cred că ai băut suficient mai devreme. 

— Sunt al dracului de treaz acum. 

Ajutându-l să-și dea de jos hanoracul, Ashley îl întrebă: 

— Ce băutură dorești? Un whisky? 

— Marca Balvenie, dacă ai. Dacă nu, orice altceva. 

— Cred că ai nevoie de o baie. Se îndreptă către 
bucătărie. Deci, povestește-mi, a fost groaznic? Ai luat 
agenda? 

— Avem o problemă. 

Ashley se întoarse de parcă ar fi fost împușcată. 

— Ce fel de problemă? Mark se uită la ea neajutorat. 

— El nu era acolo. 

— Nu era acolo? 

— Nu... El... Nu știu... el... 

— Cum adică, el nu era acolo? Sicriul nu era acolo? Mark 
îi povesti ce se întâmplase. Prima ei reacție a fost să se 
ducă la jaluzele și să le tragă în jos repede, apoi îi puse lui 
un whisky, iar ei își turnă o cafea. După asta, se așezară 
faţă în faţă pe canapea. 

— Este posibil să te fi dus în alt loc? 

— Adică vrei să spui că există două sicrie diferite? Nu. Eu 
am sugerat locul acela de prima oară. Trebuia să îi lăsăm o 
revistă porno și o sticlă de whisky; ambele sunt acolo. 
Adică, cel puţin dopul sticlei este. 

— Şi capacul sicriului era pus, cu pământ deasupra? Tinu 
ceașca de cafea cu ambele mâini, suflă să se răcească, 


apoi luă o înghiţitură. Mark se uită cum halatul de baie i se 
desface și sânii mari, albi încep să i se vadă. Și îl făceau să 
o dorească chiar acum, în ciuda tuturor, în ciuda panicii; 
voia doar să o strângă în braţe și să facă dragoste cu ea. 

— Da, exact așa cum era marţi când eu... 

— Când ai luat tubul pentru respirat? 

Mark luă o gură whisky. Ea îi zâmbi înţelegător acum. 
Poate că ar fi putut sta o oră sau două. Să facă dragoste. 
Avea nevoie de ceva care să îl scape de coșmar. 

Apoi expresia ei se întunecă. 

— Cât de sigur ești că el era înăuntru atunci când ai luat 
tubul? 

— Normal că era acolo. L-am auzit ţipând. Dumnezeule! 

— Nu ţi-ai imaginat? 

— Să îmi imaginez că ţipa? 

— Erai într-o stare destul de proastă. 

— Şi tu ai fi fost. Era partenerul meu de afaceri. Prietenul 
meu cel mai bun. Nu sunt un nenorocit de criminal. Eu... 

Se uită la el cinic. 

— Fac asta pentru că... pentru că te iubesc, Ashely. Mai 
bău puţin whisky. 

— Ar putea să fie afară chiar acum, spuse ea. Să stea la 
pândă, să ne urmărească, nu-i așa? 

Mark dădu din cap. 

— Nu știu. Dacă nu era în sicriu, de ce nu a venit la 
nuntă? Dar a fost, sau cineva a fost în sicriu, pentru că erau 
urme pe capac; cineva a încercat să scape de acolo. 

Ashley ascultă neatentă. 

— Poate că știe despre noi, asta e tot ce pot gândi. Că 
știe despre noi. 

— Nu știe, spuse Ashley. Nu are nici o idee. Mi-a vorbit 
foarte mult despre tine, despre cât de mult îţi dorești să 
găsești femeia potrivită, să te căsătorești și să ai copii și că 
se pare că nu ţi-ai găsit o parteneră stabilă. 

— Da, minunat, întotdeauna știe să îmi mângâie ego-ul. 

— Nu într-un mod răutăcios, Mark. Ţine la tine. 

— Îi cam iei apărarea. 


— Este logodnicul meu. 

— Foarte amuzant. Mark puse paharul pe măsuţa de 
cafea, apoi își acoperi fața cu mâinile. 

— Trebuie să îţi revii. Să ne gândim logic, da? 

El încuviinţă, cu faţa încă în palme. 

— Michael era acolo marţi noapte. Ai luat tubul și ai 
acoperit gaura, da? 

Mark nu făcu nici un comentariu. 

— Știm că Michael se ţine de poante. Deci cumva iese 
din sicriu și se hotărăște să ne facă să credem că este încă 
acolo. 

Mark se uită la ea, disperat. 

— Bună glumă. Deci este afară și știe că am luat tubul de 
respirat. Și este un singur motiv pentru care am făcut 
lucrul acesta. 

— Greșești. Cum ar fi putut să știe că ai fost tu? Ar fi 
putut fi oricine care se plimba prin pădure. 

— Hai, Ashley, fii serioasă! Cineva care se plimba prin 
pădure se împiedică de un mormânt și de un tub de 
respirat care iese dintr-un sicriu și, drept urmare, mai 
adaugă o tonă de pământ deasupra sicriului? 

— Încerc doar să mă gândesc la ceva. 

Mark se uită la ea, apoi, instantaneu îi trecu prin minte 
că poate Michael și Ashley au complotat ceva împreună. Ca 
să îl prindă. 

Apoi se gândi la toate zilele și nopţile petrecute cu 
Ashley în ultimele luni, lucrurile pe care ea i le-a spus, felul 
în care făceau dragoste, ce  plănuiseră, lucrurile 
dispreţuitoare pe care le spunea despre Michael și își 
îndepărtă gândul complet din minte. 

— Uite altă idee, spuse ea. Pete, Luke, Josh și Robbo, toţi 
știau că o să ajungi mai târziu. Poate că au vrut să îţi facă o 
glumă împreună cu Michael și nu a ieșit așa cum trebuie? 

— Bine, spuse el. Chiar și dacă presupunem că Michael 
nu era în sicriu când am fost eu acolo și că mi-am imaginat 
că ar fi ţipat, atunci unde dracu' este? Unde stă de marți 
noapte? De ce nu a luat legătura cu noi? De ce nu a venit 


la nuntă? Poţi să îmi răspunzi la asta? 

— Nu. Doar dacă ceilalţi au vrut să îi facă o glumă și lui și 
ţie, iar el este acum legat și încuiat în altă parte. 

— Sau poate că a fugit undeva? 

— Nu a fugit, spuse Ashley. De asta sunt sigură. 

— Cum poţi fi sigură? 

Se uită la Mark. 

— Pentru că mă iubește. Chiar mă iubește. De asta știu 
că nu a fugit. Ai pus totul la loc așa cum era? 

Mark ezită, apoi minţi, nedorind să admită că fugise 
panicat. 

— Da. 

— Deci fie așteptăm, fie te duci și îl găsești și rezolvi 
treaba cu el, spuse Ashley. 

— Să rezolv cu el? 

Privirea ei spunea tot. 

— Nu sunt un criminal, Ashley. Poate că sunt o grămadă 
de lucruri, dar... 

— S-ar putea să nu avem altă posibilitate, Mark. 
Gândește-te. 

— Nu va putea să spună nimic în legătură cu mine. Nimic 
de care să se lege. Tăcu și se gândi. Pot să aștept aici. 

Ea se ridică, merse până la el, își puse mâinile pe umerii 
lui și îi făcu un masaj ușor. Apoi îl sărută pe gât. 

— Mi-ar plăcea la nebunie să stai, spuse ea. Dar ar fi o 
prostie. Cum crezi că ar arăta lucrul acesta dacă ar apărea 
Michael? Sau poliția? 

Mark întoarse capul și încercă să o sărute pe buze. Ea îl 
lăsă să o sărute ușor și apoi îl împinse. 

— Du-te, spuse ea. Hai, găsește-l pe Michael înainte să te 
găsească el pe tine. 

— Nu pot face asta, Ashley. 

— Ba poţi. Deja ai făcut-o marţi noapte. Poate că nu a 
mers atunci, dar ai dovedit că poţi să o faci. Așa că du-te și 
fă-o! 

El merse descurajat și își luă cizmele, iar Ashley îi aduse 
hanoracul ud, murdar. 


— Trebuie să fim atenţi ce vorbim la telefon, poliţia a 
început să își bage nasul. Ar trebui să ne imaginăm că 
telefoanele sunt ascultate, spuse ea. Bine? 

— Bună idee. 

— Vorbim dimineaţă. 

Mark deschise ușa cu precauţie, ca și cum s-ar fi așteptat 
ca Michael să apară cu o armă sau cu un cuţit în mână. Dar 
nu se vedeau decât lumina felinarelor, umbrele întunecate 
ale mașinilor parcate și liniștea nopţii urbane, întreruptă 
doar de zgomotul a două pisici care se băteau. 


57 


La fiecare două luni, sâmbăta, Roy Grace o scotea la 
plimbare pe nepoata sa de opt ani, Jaye Somers. Părinţii ei, 
Michael și Victoria, amândoi ofiţeri de poliţie, erau printre 
cei mai buni prieteni ai lui și ai lui Sandy și îl susținuseră 
extrem de mult în anii care urmaseră dispariţiei ei. 
împreună cu cei patru copii, cu vârste de la doi ani la 
doisprezece, aproape îi deveniseră ca o a doua familie. 

Astăzi o dezamăgise pe Jaye explicându-i de când a ajuns 
la ea că nu putea sta decât două ore, pentru că trebuia să 
meargă înapoi la serviciu ca să ajute pe cineva care avea 
probleme. 

Nu îi spunea niciodată lui Jaye unde vor merge, așa că de 
câte ori se suiau în mașină îi plăcea să se joace de-a 
ghicitul. 

— Cred că o să mergem să vedem animale astăzi! spuse 
ea. 

— Așa crezi? 

— Da. 

Era o fetiță simpatică, cu părul lung, blond, cu o faţă 
rotundă și veselă și cu un râs molipsitor. Ca de obicei, și 
astăzi era îmbrăcată frumos, cu o haină verde cu panglici 
de dantelă albă și cu o pereche de pantofi sport roz. 
Uneori, expresia feţei și lucrurile pe care le spunea erau 


foarte serioase pentru vârsta ei. În astfel de momente Jaye 
i se părea un adult în miniatură, nu un copil. 

— De ce crezi asta? 

— Păi, stai să mă gândesc. Jaye se aplecă în faţă și apăsă 
pe butoanele de la radioul lui Grace, alese un CD și apăsă 
pe un număr. Începu prima melodie de pe albumul celor de 
la Blue. 

— Îţi place cum cântă Blue? 

— Mada. 

— Mie îmi plac Scissor Sisters. 

— Da? 

— Sunt bune. Le știi? 

Grace își aminti că lui Glenn Branson îi plăceau. 

— Bineînţeles. 

— În mod sigur mergem să vedem animale. 

— Ce fel de animale crezi că o să vedem? 

Ea dădu muzica mai tare, agitându-și mâinile după ritm. 

— Girafe. 

— Vrei să vezi girafe? 

— Girafele nu visează prea mult, îl informă ea. 

— Nu? Ai vorbit cu girafele despre visele lor? 

— Facem un proiect la școală despre ce visează 
animalele. Câinii visează mult. La fel și pisicile. 

— Dar nu și girafele. 

— Nu. 

El râse. 

— Aha. Și cum știi tu asta? 

— Pur și simplu știu. 

— Dar lamele visează? 

Ea încuviinţă. 

Era o dimineaţă târzie de primăvară, soarele bătea 
călduţ în parbriz; Grace își scoase ochelarii de soare din 
torpedou. Era un indiciu că perioada lungă de vreme rea se 
terminase. lar Jaye era o persoană veselă, îi plăcea foarte 
mult să-și petreacă timpul cu ea. De obicei uita de toate 
grijile în timpul celor două ore pe care le petreceau 
împreună. 


— Şi ce ai mai făcut la școală? 

— Lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Școala e cam plictisitoare acum. 

Grace conducea extrem de atent când era cu Jaye în 
mașină, așa că se îndreptă încet în afara orașului Brighton, 
spre zona rurală. 

— Ultima oară când am ieșit la plimbare amândoi, mi-ai 
spus că îți place mult la școală. 

— Profesorii sunt atât de proști! 

— Toţi? 

— Nu și domnișoara Dean. Ea este drăguță. 

— Ea ce vă învaţă? 

— Visele girafelor. Izbucni în râs. 

Grace se încadră într-o intersecţie cu sens giratoriu. 

— Asta e tot ce vă învaţă? 

Jaye tăcu un moment, apoi spuse, dintr-odată: 

— Mami crede că ar trebui să te căsătorești din nou. 

Surprins, el răspunse: 

— Așa crede? 

Jaye încuviinţă hotărât. 

— Şi tu ce crezi? 

— Cred că ai fi mai fericit dacă ai avea o prietenă. 

Ajunseră la sensul giratoriu. Grace trecu de semnul de 
ieșire din Brighton. 

— Păi, spuse el, cine știe? 

— De ce nu ai o prietenă? întrebă ea. 

— Pentru că... Ezită. Păi, știi tu, să găsești persoana 
potrivită nu e așa de ușor. 

— Eu amun prieten, îl anunţă ea. 

— Da? Povestește-mi despre el. 

— İl cheamă Justin. E în clasă cu mine. Mi-a spus că vrea 
să se căsătorească cu mine. 

Grace se uită la ea cu coada ochiului. 

— Și tu vrei să te căsătorești cu el? 

Ea dădu din cap cu putere. 

— Câh, e urât! 


— E prietenul tău, dar e urât? Ce fel de prieten e ăsta? 

— Mă gândesc să îi pun capăt relaţiei, spuse ea, extrem 
de serioasă. 

Acesta era un alt motiv pentru care lui Grace îi plăcea să 
stea de vorbă cu Jaye; simţea că îl ţine în legătură cu 
lumea tinerilor. Dar acum, pentru un moment, se simţi total 
pierdut. Oare el a avut o prietenă la opt ani? Cu siguranţă 
că nu... 

Telefonul mobil, pus în buzunarul portierei, începu să 
sune. Îl duse la ureche, fără să folosească speaker-ul. În 
caz că erau vești rele, nu voia să o supere pe Jaye. 

— Roy Grace, răspunse el. 

O voce feminină întrebă: 

— Alo! Detectivul Grace? 

— La telefon. 

— Sunt detectivul Boutwood. 

— Emma-Jane? Bună, bine ai venit în echipă. 

Părea agitată. 

— Mulţumesc. Sunt la sediul din Sussex. Detectivul 
Nicholl m-a rugat să vă sun. S-a întâmplat ceva. 

-Ce? 

Și mai nervoasă, ea spuse: 

— Nu sunt vești foarte bune. Niște oameni au găsit un 
cadavru în Ashdown Forest, la aproape trei kilometri est de 
Crowborough. 

„Chiar în centrul zonei cercetate”, se gândi Grace 
instantaneu. 

— Un bărbat tânăr, continuă ea. Aproximativ douăzeci- 
treizeci de ani. Pare că se potrivește profilului lui Michael 
Harrison. 

Uitându-se la Jaye, întrebă: 

— În ce stare este? 

— Nu am această informaţie. Doctorul Churchman este 
în drum spre locul respectiv. Detectivul Nicholl ar dori să 
știe dacă veţi putea veni și dumneavoastră. 

Grace se uită din nou la Jaye. Nu avea nici o opţiune. 

— Voi fi acolo într-o oră. 


— Mulţumesc, domnule. 

În timp ce închidea, Jaye îl informă: 

— Mami spune că oamenii nu ar trebui să folosească 
telefoanele mobile atunci când conduc. Este foarte 
periculos. 

— Mama ta are dreptate. Jaye, îmi pare rău. Va trebui să 
te duc înapoi acasă. 

— Dar nu am văzut încă girafele. 

Grace scoase girofarul, pentru a putea ieși de pe drum și 
pentru a întoarce. 

— Îmi pare rău. Dar este un bărbat tânăr care a dispărut, 
iar eu trebuie să ajut să îl găsim. 

— Pot să ajut și eu? 

— Nu și de data asta, Jaye, îmi pare rău. Luă telefonul și 
formă numărul mamei lui Jaye. Din fericire, părinţii ei erau 
acasă. Grace le spuse acestora care erau evenimentele și 
întoarse mașina. Promise să o ia la plimbare sâmbăta 
viitoare, când sigur vor merge să vadă girafele. 

Zece minute mai târziu, ţinându-l de mână, Jaye mergea 
lângă el către ușa de la intrare, vizibil dezamăgită. 

E| se simţea ca un ticălos. 


58 


O mașină de poliţie, murdară de noroi, aștepta pe 
marginea drumului principal, pentru a-i arăta pe unde 
trebuia să intre în pădure. Grace trecu alături, apoi 
polițistul de la volan merse aproape doi kilometri. Drumul 
plin de gropi și de apă era de netrecut cu mașina lui. 
Supapa de retur se înfundă, iar roţile din față alunecară și 
se învârtiră în gol, pierzând direcţia. Noroiul sări până pe 
capotă, murdărind parbrizul cu pete mari, maronii. Grace, 
care fusese cu mașina la o spălătorie destulă de scumpă 
chiar înainte să o ia pe Jaye, înjură. Nişte ciulini zgăriară 
partea laterală a mașinii, scoțând un sunet ca și cum ar fi 
trecut cu unghiile peste vopsea. Înjură din nou, mai tare, cu 


nervii întinși la maximum, supărat că o dezamăgise pe 
Jaye, dar mult mai supărat de aflarea veștii privind 
cadavrul. 

„Nu trebuie să fie neapărat Michael Harrison”, se gândi 
el. Dar trebuia să admită că era greu să nu ţii seama de 
coincidenţe. Michael Harrison fusese pentru ultima dată 
văzut în această zonă. Și acum apare un cadavru care are 
vârsta, înălţimea și conformaţia lui. 

Nu suna bine. 

Întoarseră mașinile. Erau mai multe mașini, iar o bandă 
galbenă înconjura zona. Erau două mașini de poliţie, o 
dubă a legiștilor, o dubă obișnuită, verde, probabil a 
vreunui antreprenor și o mașină decapotabilă, marca Lotus 
Elise, despre care știa că-i aparţine lui Nigel Churchman, 
doctorul patolog care avea o pasiune pentru astfel de 
jucării. Cum de venise cu ea aici? 

Opri și deschise portiera, așteptându-se ca mirosul 
înţepător al morţii să îi invadeze nările. Dar tot ceea ce 
mirosi era mirosul de pin, de flori și de pământ, miresmele 
pădurii. Oricine ar fi fost nu era mort de mult timp, se gândi 
el, înaintând. Pantofii de piele i se scufundară imediat în 
pământul mlăștinos. 

Își scoase costumul de protecţie de culoare albă și 
cizmele dintr-o pungă aflată portbagajul mașinii și le 
încălţă, apoi trecu pe sub banda galbenă. Joe Tindall, 
îmbrăcat tot în salopetă albă de protecţie și încălțat cu 
cizme, se întoarse spre el, cu o cameră de filmat în mână. 

— Salut, zise Grace. Ai parte de un weekend minunat! 

— Tu și cu mine, spuse Tindall morocănos, arătând cu 
capul câțiva metri mai departe. Ştii că mama mea dorea să 
mă fac contabil? 

— Nu mi te-am imaginat niciodată ca un numărător de 
boabe, răspunse Grace. 

— Se pare însă că majoritatea contabililor au o viaţă 
personală, i se răspunse. 

— Dar ce fel de viaţă? 

— Una în care ajung să își petreacă sâmbăta acasă, cu 


soţia și cu copiii. 

— Toate persoanele pe care le știu eu și care au copii, 
abia așteaptă să scape de ei, în special sâmbăta, spuse 
Grace. Îl bătu cu palma peste umeri. Ce este sâmbăta 
pentru un om nu este și pentru altul. 

Tindall se aplecă asupra cadavrului, aproape invizibil 
printre plantele dese. 

— Păi, tipul acesta nu are parte de o sâmbătă frumoasă, 
oricum ai lua-o. 

— Da, nu e o expresie foarte fericită, spuse Grace, 
îndreptându-se spre cadavrul peste care erau mai mult de 
zece sticle de plastic. Churchaman, un bărbat frumos, 
sportiv, cu o faţă de băieţel, îmbrăcat într-o salopetă albă 
de protecţie, stătea îngenuncheat lângă acesta, cu un 
reportofon mic în mână. 

Grace văzu un bărbat tânăr, puţin peste greutatea 
normală, cu părul deschis la culoare, tuns scurt, îmbrăcat 
într-o cămașă cu pătrăţele, blugi largi și ghete maro, 
zăcând pe spate, cu gura deschisă, ochii închiși și pielea 
albă ca de ceară. În urechea dreaptă avea un cercel mic, 
de aur. Faţa rotundă, fără viaţă, avea o expresie 
copilărească. 

Încercă să își aducă aminte de fotografiile lui Michael 
Harrison pe care le văzuse. Culoarea părului era aceeași, 
hainele ar fi putut fi ale lui, dar i se păruse că era mult mai 
arătos decât tipul acesta. În același timp, Grace ştia că 
aspectul oamenilor se schimba după deces, din cauza pielii 
care se contracta și a sângelui care nu mai circula. 

Nigel Churchman se uită la el. 

— Bună, Roy, ce faci? salută el. 

— Sunt bine, tu? 

Patologul dădu din cap. 

— Ce avem aici? 

— Nu sunt sigur încă, e prea devreme să mă pronunt. Cu 
mâinile în mănuși de cauciuc, ridică ușor capul bărbatului. 
Grace înghiţi în sec, în timp ce zeci de musculițe zburară 
furioase de pe cadavru. În spatele craniului era o gaură 


adâncă, neregulată, acoperită cu păr încurcat și sânge 
închegat. 

— A fost lovit cu violenţă cu un instrument tocit, spuse 
Churchman. Apoi cu umorul său obișnuit, adăugă cinic: Nu 
i-a făcut bine la sănătate. 

— Ştii, de fiecare dată când ne întâlnim ești din ce în ce 
mai bolnav. 

Churchman zâmbi larg, ca și cum i se făcuse un 
compliment. 

— Vorbești ca nevastă-mea. 

— Credeam că ai divorţat. 

— Da. 

Au fost întrerupţi de un sunet ascuţit, neclar, apoi de o 
voce din staţia de emisie a poliţistului din spatele lui. Grace 
se întoarse și văzu pe unul dintre polițiști vorbind în stație 
și făcând un raport. Apoi se uită în jos la cadavru, 
studiindu-l cu atenţie, observându-i faţa, hainele, ceasul 
ieftin și cureaua de plastic, care arăta și mai ieftină. 
Brățara din sfoară verde de la încheietura mâinii drepte. 
Flutură mâna peste fața cadavrului, alungând toate 
muștele care îl acopereau. Da, cadavrul era în zona 
potrivită, dar erau siguri că acesta era Michael Harrison? 

— Nu are nimic la el? O carte de credit sau un act? 

— Noi nu am găsit nimic. 

Uitându-se din nou la tânăr, Grace se întrebă dacă așa s- 
ar fi îmbrăcat el pentru petrecerea burlacilor. Imaginea pe 
care și-o făcuse despre Michael Harrison era una mult mai 
clasică. Bărbatul acesta arăta mai degrabă ca un pungaș. 
Dar, oricine ar fi fost, nu merita să fie aici, acoperit de 
muște și cu capul făcut praf. 

— Ai idee cam de cât timp este aici? întrebă Grace. 

Churchman se ridică în picioare, la un metru nouăzeci de 
centimetri câți avea. 

— Grea întrebare. Nu de mult. N-au apărut deloc larvele 
care se așază primele pe cadavru; pielea nu este 
decolorată. La vremea pe care am avut-o, câteva zile de 
căldură și aer umed, ne-am aștepta la o deteriorare rapidă. 


Este aici de maximum douăzeci și patru de ore sau chiar 
mai puţin. 

Creierul lui Grace încercă să își aducă aminte câţi bărbaţi 
între douăzeci și treizeci de ani fuseseră dați dispăruţi în 
ultimele două săptămâni. Ştia toate statisticile pe dinafară, 
după atâţia ani în care o căuta pe Sandy. Doar în Anglia, în 
fiecare an, două sute cincizeci de mii de persoane erau 
date dispărute. Dintre aceștia, despre o treime nu se mai 
afla nimic niciodată. Unii dintre ei erau morţi, dar corpurile 
le fuseseră atât de bine ascunse, încât nu mai fuseseră 
găsiţi niciodată. Alţii fugiseră și nu mai fuseseră găsiţi în 
ciuda eforturilor poliţiei. Sau alţii plecaseră pe alt continent 
și își schimbaseră identitatea. 

De-a lungul timpului nu văzuse decât o parte din 
declaraţiile de dispariţii de persoane: cele care dispăruseră 
în condiţii misterioase, cele cu privire la persoane căutate 
de poliţie și cele câteva pe care le ceruse el spre cercetare. 

Perioada de timp se potrivea. Înfăţișarea părea că se 
potrivește. Părea. Era o singură metodă sigură de a afla. 

— Hai să îl ducem la morgă, spuse el. Să vedem dacă 
putem aduce pe cineva să îl identifice. 


59 


În pielea goală, cu excepţia unui prosop în jurul taliei, 
Mark ieși de la duș și merse în vestiarul clubului sportiv. 
Transpirase destul de mult, deși făcuse un joc extrem de 
prost. Jucase slab împotriva adversarului său obișnuit de 
duminică dimineaţa, un investitor bancar pe jumătate 
danez, pe jumătate american, cu pielea măslinie, cu o 
ambiţie ieșită din comun, pe nume Tobias Kormind. De 
obicei nu îl bătea pe Tobias, dar în mod normal câștiga un 
set. Astăzi, distrat și incapabil să se concentreze, nu îi 
luase decât două jocuri în tot meciul. 

Mark îl plăcea pe Tobias pentru că nu făcuse niciodată 
parte din vechea gașcă de prieteni ai lui Michael. Și Tobias, 


care era foarte inteligent și care avea multe legături în 
lumea bancară a Londrei, îi dăduse niște idei bune lui Mark 
cu privire la cum ar putea dezvolta Double-M Properties în 
afara orașului Brighton pentru a deveni un imperiu 
imobiliar internaţional. Dar Michael nu voia să știe de asta. 
Nu vedea care ar fi motivul să riște; voia să meargă pe 
același drum greoi pe care merseseră, dezvoltând câte o 
proprietate pe rând, apoi vânzând-o și trecând la alta. 

Tobias îl bătu prietenește pe spate. 

— Presupun că mintea ta nu a fost la joc astăzi, nu? 

— Cred că nu, îmi pare rău. 

— Da, ţi s-au întâmplat multe lucruri groaznice 
săptămâna asta. Ţi-ai pierdut patru din cei mai buni 
prieteni și partenerul de afaceri a dispărut. Tobias, în pielea 
goală, își ștergea părul cu putere. Și poliția ce face? Ştii, 
trebuie să stai după ei, să îi împingi de la spate, ca toată 
lumea, de altfel. Probabil că au foarte mult de lucru și 
răspund cel mai eficient celor care trag de ei. 

Mark zâmbi. 

— Ashley e o tipă destul de hotărâtă. Le-a cam dat de 
furcă. 

— Ea ce face? 

— Supravieţuiește cât de bine poate. A fost greu pentru 
ea ieri, când câteva persoane pe care nu le-a putut 
contacta au apărut la nuntă. 

Tobias nu îi întâlnise niciodată nici pe Michael, nici pe 
Ashley, așa că nu comentă prea mult. 

— Sună prost, dacă nu a apărut la nuntă. 

Mark încuviinţă și descuie dulapul. Își deschise telefonul 
mobil pe care îl lăsase înăuntru, iar acesta sună de două 
ori. Era informat că are patru mesaje. 

Cerându-i scuze lui Tobias și îndepărtându-se câţiva pași 
de el, ascultă mesajele. Primul era de la mama lui, care îl 
întreba dacă are vești și îi aducea aminte să nu întârzie la 
masa de duminică, deoarece ea mergea la un concert 
după-amiaza. Al doilea era de la Ashley, care părea 
îngrijorată. „Mark? Mark? Ah, cred că ești la tribunal. Sună- 


mă imediat ce primești mesajul.” Apoi încă un mesaj de la 
Ashley. „Sunt tot eu, voiam să văd dacă ai revenit.” Al 
patrulea era tot de la Ashley. „Mark, te rog, sună-mă, e 
foarte urgent.” 

îndepărtându-se și mai mult de Tobias, Mark simţi că i se 
scurge tot sângele din creier. „Oare a apărut Michael?” 

Stătuse toată noaptea și se gândise, încercând să 
înţeleagă cum ieșise Michael din sicriu și ce ar trebui să îi 
spună dacă ar fi faţă în faţă. Ar crede Michael că nu a avut 
nici o idee despre plan? Nu avea nevoie decât să vadă un 
mesaj de pe agenda electronică pentru a nu crede. Mark și 
ceilalţi îi trimiseseră câteva mesaje, glumind în legătură cu 
petrecerea burlacilor. 

Fiindu-i teamă de ce era mai rău, o sună pe Ashley. 
Părea agitată și în același timp ciudat de formală. 
Presupunea că era așa pentru cazul în care cineva ar fi 
ascultat telefonul. j 

— Nu prea știu ce se întâmplă. In urmă cu aproximativ 
jumătate de oră am primit un telefon de la o femeie 
detectiv, o tânără, pe nume Emma-jane și nu mai știu 
cum... Tăcu un moment. Mark auzi un foșnet de hârtie, apoi 
vocea ei din nou: detectivul Boutwood. M-a întrebat dacă 
Michael avea vreun cercel în ureche. l-am spus că avea 
atunci când am început să mă întâlnesc cu el, dar l-am 
făcut să renunţe, pentru că nu credeam că este un lucru 
bun pentru imaginea lui. 

— Aveai dreptate, spuse Mark. 

— Crezi că și l-ar fi pus pentru petrecerea burlacilor? 

— Este posibil; știi că îi plăcea să se îmbrace mai 
extravagant când ieșea seara. De ce? 

— Am primit un telefon de la detectivul ăsta șef. Au găsit 
un cadavru care se potrivește cu descrierea lui Michael, în 
pădurea de lângă Crowborough. Incepu să plângă. Dacă 
cineva le asculta conversaţia, era o adevărată 
performanţă. 

— O, Doamne, spuse Mark. Sunt siguri că este el? 

Printre sughiţuri, ea răspunse: 


— Nu știu. Mama lui Michael a fost rugată să meargă la 
morgă ca să identifice cadavrul. Tocmai a sunat să mă 
întrebe dacă merg cu ea. Vor să mergem cât de repede 
putem. 

— Vrei să vin și eu? Să vă duc pe amândouă cu mașina? 

— Ai vrea? Nu cred că mai sunt în stare să conduc, iar 
Gill nu poate, e distrusă. Doamne, Mark, e îngrozitor! Apoi 
începu să plângă din nou. 

— Ashley, vin cât de repede pot. Întâi trec să o iau pe 
Gill, pentru că este mai aproape de mine, apoi vin la tine. 
În jumătate de oră. 

Ashley plângea atât de tare, încât nu era sigur dacă îl 
mai auzise. 


60 


În timp ce conducea spre Brighton, Grace o sună pe Jaye 
ca să își ceară scuze că fusese nevoit să scurteze 
plimbarea. 

— Cum îl cheamă pe băiatul care s-a pierdut? întrebă ea. 

Grace ezită, apoi nu văzu nici o problemă ca să păstreze 
secretul: 

— Michael. 

— De ce se ascunde, unchiule Roy? A fost obraznic? 

Zâmbi. Copiii vedeau lucrurile mult mai simplu decât 
adulţii. Dar era o întrebare bună. După mult timp în poliţie, 
învățase că nimic nu trebuie luat ca atare; trebuia să cauţi 
sub fiecare piatră, să deschizi toate ușile, să gândești în 
afara sistemului. Era important să îl considere pe Michael 
Harrison ca o parte activă în dispariţia sa, la fel de mult ca 
și o parte pasivă. În ciuda cadavrului care acum ar fi trebuit 
să fi ajuns la morgă. 

— Nu sunt sigur, răspunse el. 

— Şi ce se întâmplă dacă nu îl găsești niciodată pe 
Michael? 

Era o întrebare inocentă, dar în totală concordanţă cu 


temerea sa. 

— Cred că o să îl găsim. Nu voia să spună nimic despre 
cadavru. 

— Dar ce se întâmplă dacă nu îl găsiţi? insistă ea. Cât o 
să îl mai căutati? 

Zâmbi trist în faţa curiozităţii ei inocente. Se născuse la 
un an după dispariţia lui Sandy și nu își dădea seama de 
violenţa întrebării ei. 

— Atât timp cât va fi necesar. 

— Asta ar însemna foarte mult timp, dacă se ascunde 
foarte bine, nu-i așa? 

— E posibil. 

— Şi asta înseamnă că s-ar putea să nu vedem girafele 
ani la rând? 

După ce termină conversaţia cu ea, o sună pe Emma- 
Jane Boutwood, aflată la sediu. 

— Ce ai aflat despre cercel? 

— Michael Harrison obișnuia să poarte unul tot timpul - 
un cercel simplu de aur - până când logodnica lui l-a sfătuit 
să-l scoată. Dar este posibil să-l fi pus pentru ocazia asta. 

Nu erau vești bune, se gândi Grace. 

— Bine. Telefoanele mobile. Ar trebui să avem numerele 
telefoanelor mobile ale lui Mark Warren și ale lui Ashley 
Harper la dosar. Aș vrea să te duci la companiile de 
telefonie și să soliciți lista convorbirilor de - se gândi un 
moment - sâmbăta trecută. 

— S-ar putea să nu am nici o șansă până mâine. Am mai 
avut probleme cu companiile când am vrut să obţin ceva în 
weekend. 

— Fă tot ce poţi. 

— Da, domnule. 


Zece minute mai târziu, pentru a doua oară în acest 
weekend, Grace merse cu mașina la sediul Morgii din 
Brighton și Hove, o clădire lungă și joasă. Soarele 
strălucitor de mai nu avea nici o influenţă asupra 
exteriorului mohorât, ca și când pereţii gri de cărămidă 


erau acolo ca să gonească orice rază de căldură ar fi 
încercat să intre. Doar unor corpuri reci și unor suflete și 
mai reci le era permis accesul. 

Singura excepţie era Cleo Morrey. 

Spera să fie și astăzi la serviciu. Își dorea acest lucru 
chiar foarte mult. Merse la intrare și sună la ușă. Spre 
încântarea lui, câteva momente mai târziu, Cleo deschise 
ușa. Îl salută zâmbitoare, părând extrem de încântată să îl 
vadă. Era îmbrăcată ca de obicei, în halat și sort verde, cu 
ghete albe, singurul costum în care o văzuse până acum. 

Pentru un moment rămase fără să spună nimic, ca un 
puștan la prima întâlnire cu o tipă care nu e de nasul lui. 

— Bună, spuse el. Nu putem să mergem la întâlnire așa, 
adăugă. 

— Prefer să vii pe picioarele tale aici, decât să te aducă 
cu picioarele înainte, spuse ea. 

El dădu din cap, zâmbind. 

— Mulţumesc foarte mult. 

Îl conduse în biroul ei cu pereţi roz. 

— Vrei o ceașcă de ceai? Cafea? Ceva de băut? 

— Ai putea să faci un ceai cu lapte? 

— Sigur. Şi biscuiţi cu gem de căpşuni și frişcă? 

— Și prăjiturele de ceai? 

— Sigur. Își dădu părul blond pe spate, susţinându-i 
privirea, flirtând în mod evident cu el. 

— Deci asta e părerea ta despre o după-amiază 
relaxantă de duminică? 

— Bineînţeles. Toată lumea pleacă la ţară duminica 
după-amiaza! 

— Așa fac, spuse ea, pregătind ibricul. Dar majoritatea 
oamenilor se duc să se bucure de flori și verdeață, nu să se 
uite la cadavre. 

— Pe bune? simulă el. Mi s-a părut mie că e ceva în 
neregulă cu viaţa mea. 

— Și cua mea. 

Tăcură amândoi. Grace știa că e o oportunitate. Ibricul 
scoase un sunet slab. Văzu aburul care se ridica. 


— Mi-ai spus că nu ești căsătorită. Ai fost vreodată? 
întrebă el. Ai o familie? 

Se întoarse spre el și îl privi cu o expresie caldă, 
prietenească, relaxată. 

— Adică dacă am un fost soţ, doi copii și jumătate, un 
câine și un hamster? 

— Ceva de genul acesta. Grace zâmbi. Emoţiile îi 
dispăruseră, simțindu-se confortabil cu ea. Extrem de 
confortabil. 

— Am un peștișor, spuse ea. Asta se pune ca familie? 

— Da? Şi eu am unul. 

— Cum o cheamă? 

— Este un el. Pe nume Marlon. 

Ea izbucni în râs. 

— Acesta e un nume absurd pentru un pește. 

— Din fericire, el nu știe, răspunse Grace. 

Ea dădu din cap, zâmbind larg, în timp ce apa începea să 
fiarbă. 

— De fapt, cred că e minunat. 

— Pe al tău cum îl cheamă? 

Îl tachină câteva momente, apoi spuse sfios: 

— Fish. 

— Fish? repetă Grace. Așa îl cheamă? 

— O cheamă. 

— Bine. Presupun că așa e ușor de ţinut minte. Fish. 

— Nu e la fel de inteligent ca Marlon, replică ea. 

— E în regulă, îmi place. Are ceva deosebit. Apoi el 
profită de situație, deși propunerea sună cam 
neîndemânatic. Nu cred că ţi-ar plăcea să ieşim să bem 
ceva săptămâna asta. 

Căldura răspunsului ei îl luă prin surprindere. 

— Mi-ar plăcea foarte mult! 

— Bine. Când ti-ar plăcea... adică, mâine cum ţi se pare? 

— Lunea e o zi minunată pentru mine, răspunse ea. _ 

— Bine. Minunat. Păi... Se gândea unde să meargă. In 
Brighton erau foarte multe baruri frumoase, dar acum nu îi 
venea nici unul în minte. Ar trebui să meargă într-un bar 


liniștit? Un loc mai zgomotos? Un restaurant? Nopțile de 
luni erau liniștite. Poate doar într-un bar pentru prima oară, 
se gândi el. 

— Pe unde locuiești? întrebă el. 

— Puțin mai sus de Level. 

— Ştii barul Grey? 

— Bineînţeles! 

— Ne vedem acolo, pe la ora 20? 

— Sigur. 

lbricul scoase niște sunete mai puternice și amândoi 
zâmbiră. În timp ce ea punea apa în cești, se auzi soneria. 
leşi din cameră și se întoarse însoțită de detectivul Nicholl, 
îmbrăcat în haine obișnuite. 

— Bună ziua, Roy, își salută el șeful. 

— Beau niște ceai. Au niște servicii foarte bune astăzi 
aici. 

— Earl Grey? întrebă Cleo. Verde? De mușeţel? 
Darjeeling? 

Tânărul poliţist, care era tot timpul extrem de serios, 
păru încurcat și întrebă: 

— Ceai obișnuit nu aveţi? 

— Un ceai obișnuit, imediat, spuse Cleo. 

— Deci, ce părere avem? întrebă Grace, trecând la 
subiect. 

— Mama lui Michael Harrison, Gillian Harrison vine 
încoace pentru a vedea cadavrul, îl informă Nick. 

— L-am aranjat să arate prezentabil, spuse Cleo. 

Acesta era unul dintre talentele ei: lua un cadavru și, 
oricât de rău ar fi arătat, îl facea să arate cât mai intact și 
mai împăcat cu putinţă, pentru momentul în care veneau 
cei dragi să îl identifice. Câteodată acest lucru nu era cu 
putință. Dar, după ce merseră în spatele camerei de 
morgă, în camera de vizionare, cu eterna sa vază de cristal 
cu flori de plastic, cameră care funcţiona și ca un fel de 
capelă pentru cei care doreau consolare, Grace văzu că 
aranjase foarte bine cadavrul. 

Tânărul bărbat era așezat pe spate, cu capul sprijinit pe o 


pernă de plastic, aranjată astfel încât să nu se vadă că 
spatele craniului era găurit. Cleo îi ștersese noroiul și 
murdăria de pe față și de pe mâini, îi curățase părul și îi 
aranjase hainele. Dacă nu ar fi fost culoarea ca de 
alabastru, ar fi părut doar un tip tânăr care se bucură de 
somn duminică după-amiaza, după ce băuse câte ceva într- 
un bar, se gândi Grace. 

— Emma-Jane urmărește acum companiile de telefonie 
mobilă, îl informă Nick Nicholl. 

— Trebuie să vedem din ce parte bate vântul înainte de a 
mai face ceva, spuse Grace, uitându-se la cadavru. Hai mai 
întâi să aflăm dacă acesta este omul nostru. Apoi auzi 
țărâitul îndepărtat al soneriei de la intrare. 

— Cred că suntem pe cale să aflăm, spuse Cleo, ieșind. 

Câteva minute mai târziu, se întoarse, urmată de o Gill 
Harrison foarte palidă și de Ashley Harper, cu faţa ca de 
piatră, care o ţinea de mână. Mama lui Michael Harrison 
arăta ca o ruină, ca și cum tocmai acum venea de la 
grădinărit. Avea părul nespălat și era îmbrăcată într-un 
palton sărăcăcios, peste o bluză fără mâneci, de culoare 
albă, pantaloni din material sintetic, de culoare maro și 
niște papuci vechi. În contrast, Ashley, îmbrăcată într-un 
costum albastru și o bluză albă, arăta ca și cum ar fi fost 
cea mai bună duminică a ei. 

Amândouă femeile îl salutară pe Grace cu o mișcare 
discretă din cap, apoi acesta se dădu la o parte pentru a le 
lăsa să treacă. Le urmări cu atenţie în timp ce Cleo le 
conducea către geam și pentru un moment ochii săi au fost 
atrași de ea. Le adresă câteva cuvinte celor două femei, 
echilibrând perfect profesionalismul și compasiunea. Cu cât 
o vedea mai mult, cu atât o plăcea mai mult. 

Gill Harrison spuse ceva și se întoarse, plângând. 

Ashley dădu și ea din cap și se întoarse, punând o mână 
protectoare în jurul umerilor mamei logodnicului său. 

— Sunteţi sigură, doamnă Harrison? întrebă Cleo. 

— Nu este fiul meu, suspină ea. Nu-i el, nu e Michael. Nu 
este el. 


— Nu este Michael, îi confirmă Ashley lui Cleo. Apoi se 
opri în faţa lui Grace și îi spuse. Bărbatul acela nu este 
Michael. 

Grace putea vedea că ambele femei spun adevărul. 
Expresia dezorientată a lui Gill Harrison era de înţeles. Dar 
nu înţelegea de ce Ashley Harper nu arăta mai ușurată. 


61 


Două ore mai târziu, Grace, Glenn Branson, care tocmai 
se întorsese din Solihull, Nick Nicholl, Bella Moy și Emma- 
Jane Boutwood stăteau în biroul alocat Operațiunii Salsa. 

Grace zâmbi pentru a o liniști pe noua lor colegă, Emma- 
Jane, o fată subţire, atractivă, cu un chip expresiv, cu părul 
lung strâns în creștetul capului, apoi începu să citească cu 
voce tare raportul pe care îl dictase în timp ce se întorceau 
de la morgă și pe care Emma-Jane îl scrisese. 

— Este ora 18.15, duminică, 29 mai, citi el. Acesta este 
primul raport pentru Operaţiunea Salsa, investigația care 
durează de cinci zile, cu privire la dispariţia lui Michael 
Harrison, bărbat în vârstă de douăzeci și nouă de ani. Voi 
face o trecere în revistă a incidentului. 

Câteva minute, Grace povesti evenimentele care au dus 
la dispariţia lui Michael Harrison. Apoi discută despre 
eventuali suspecți. 

— În acest moment nu avem nici o dovadă că a fost 
comisă o crimă. Oricum, am o nelămurire în legătură cu 
partenerul de afaceri al lui Michael Harrison, Mark Warren, 
și cu logodnica acestuia, Ashley Harper. La fel, am o 
nelămurire cu privire la unchiul lui Ashley din Canada, 
Bradley Cunningham, deoarece am o bănuială că nu este 
cine spune că este; deocamdată e numai o bănuială. Se 
opri să bea niște apă, apoi continuă. Resurse folosite. 
Divizia East Downs a fost de acord sa ne ofere mână de 
lucru. Am făcut o cercetare în zona în care s-a petrecut 
accidentul marţi noapte și am tot înaintat în teren zilele 


acestea. Am convocat și unitatea de scafandri ai Poliţiei din 
Sussex, care va căuta în toate râurile, lacurile și 
rezervoarele locale. De asemenea, vom mai solicita încă o 
căutare cu elicopterul; vizibilitatea datorată îmbunătățirii 
vremii poate fi de ajutor. 

Continuă cu următorul titlu. Stabilirea întâlnirilor. Grace 
anunţă ca va fi câte o scurtă întâlnire zilnic la ora 8.30 și la 
18.30. Apoi îi anunţă că echipa de informaticieni lucrează 
de vineri. Citi de pe foaie ce era scris sub titlul „Strategii de 
investigare”, care cuprindea și colaborarea cu presa, și le 
spuse că dispariţia lui Michael Harrison era programată să 
apară în săptămâna ce urma, în cadrul emisiunii 
„Crimewatch”, dacă acesta nu apărea până atunci. 

Următorul capitol era intitulat „Specialiști”. Grace le 
spuse că mostrele de pământ de pe mașina lui Mark 
Warren se analizau, împreună cu cele luate de pe hainele și 
de sub unghiile celor patru bărbaţi care muriseră. Mâine ar 
trebui să apară și primul raport pe această temă, făcut de 
Hillary Flowers, specialistul contactat de ei. 

Apoi ajunse la secţiunea „Alte întrebări ridicate” și citi 
descrieri detaliate despre atitudinea și aspectele 
neobișnuite din comportamentul lui Mark Warren și al lui 
Ashley Harper, precum și despre contul bancar al firmei 
Double-M Properties, deschis în Insulele Cayman. 

Când ajunse la sfârșitul raportului, trase concluzia. 

— Scenariile posibile pe care le văd eu sunt următoarele: 
unu - Michael Harrison a fost închis undeva și nu se poate 
elibera; doi - Michael Harrison este mort, fie ca rezultat al 
sechestrării, fie că a fost pur și simplu ucis; trei - Michael 
Harrison a dispărut în mod voit. 

Apoi întrebă echipa dacă avea întrebări. Glenn Branson 
ridică o mână și întrebă dacă bărbatul încă neidentificat, 
găsit în pădure are vreo legătură cu evenimentele. 

— Nu cred, doar dacă nu cumva este vreun criminal în 
serie în Ashdown Forest care caută ca victime bărbaţi de 
douăzeci și nouă de ani. 

Răspunsul lui Grace stârni un chicot în ciuda situaţiei 


foarte serioase. 

— Cine va ancheta acest cadavru? întrebă Branson. 

— Divizia East Downs, răspunse Grace. Noi avem destul 
de lucru. 

— Roy, te-ai gândit să îi punem sub urmărire pe Ashley 
Harper și pe Mark Warren? întrebă Branson. 

Se gândise la această variantă, dar ca să ţii sub 
supraveghere o persoană timp de douăzeci și patru de ore 
erau necesari și treizeci de oameni, care să lucreze în trei 
echipe, în schimburi de opt ore. Şi asta la o treabă simplă. 
La una mai complicată era nevoie de mai mulţi. Nevoia de 
personal era uriașă și Grace știa din experienţă că șefii săi 
ar fi de acord cu supravegherea doar dacă ar fi fost absolut 
necesară, cum ar fi în cazul unei arestări importante a unor 
distribuitori de droguri sau dacă era în joc viața unui om. 
Dar dacă nu rezolvau problema mai repede, s-ar putea să 
fie nevoit să ceară permisiunea pentru asta. _ 

— Da, spuse el. Dar momentan nu o facem. Insă ce vreau 
este o trecere în revistă a tuturor înregistrărilor cu circuit 
închis din Brighton și din Hove, de joia trecută, de la apus 
până la ora 1 dimineaţa. Conform dosarului, Mark Warren a 
fost plecat cu mașina, un BMW de teren. Aș vrea să știu 
unde a fost. Apoi adăugă. Și, da, Michael Harrison are un 
iaht pe care îl ţine la Clubul de lahturi din Sussex. Cineva 
să verifice dacă mai este acolo. Am arăta ca niște tâmpiţi 
dacă am porni în căutarea omului și am descoperi că a 
fugit pe mare cu iahtul personal. 

Se uită la Boutwood. 

— Poţi viziona înregistrările după ce termini cu 
telefoanele mobile. Ai făcut vreun progres în această 
privinţă? 

— Nu încă, domnule. O să mă ocup de asta mâine, la 
prima oră. Nu mă poate ajuta nimeni astăzi. 

Grace se uită la ceas. 

— Mâine trebuie să fiu la tribunal la 10; s-ar putea să 
stau toată ziua, sau poate că nu. Așa că ne întâlnim mâine 
la ora 8.30. Se întoarse către Branson. Legătura voastră cu 


Divizia East Downs este inspectorul-detectiv John Lamb. 
Deja și-a pus echipa la treabă, ar fi bine să vorbești cu el. 

— ÎI sun în câteva minute. 

Grace tăcu și verifică paginile raportului, pentru a fi sigur 
că nu i-a scăpat nimic. Trebuia să afle mai multe despre 
Michael Harrison și despre relaţia lui de afaceri cu Mark 
Warren, dar și despre Ashley Harper. Apoi se uită la echipa 
sa, 

— Este aproape 19.30. Cred că ar fi cazul să mergeţi 
acasă, să vă odihniţi. Am impresia că ne așteaptă o 
săptămână plină. Mulţumesc că aţi venit duminica! 

Branson, îmbrăcat în niște pantaloni largi și un pulover 
de bumbac, cu fermoar, foarte la modă, merse cu el spre 
parcare. 

— Ce părere ai, bătrâne înţelept? întrebă el. 

Grace își băgă mâinile în buzunare și răspunse: 

— Am fost prea preocupat de asta în ultimele zile. Tu ce 
crezi? 

Branson 
frustrare. 

— Omule! De ce îmi faci tot timpul asta? Nu poţi pur și 
simplu să răspunzi la o întrebare? 

— Nu știu. Îmi spui? 

— La naiba, uneori chiar mă scoţi din sărite! 

— Da, ai avut parte de un weekend frumos cu familia ta, 
lăsându-mă pe mine să îţi fac treaba, și asta te scoate din 
sărite? 

Indignat, Branson exclamă: 

— Un weekend frumos cu familia! Tu numești un 
weekend frumos să conduci trei ore pe autostradă dus și 
trei ore întors, alături de o soţie cicălitoare și doi copii care 
ţipă? Data viitoare să conduci tu până în Solihull și eu stau 
aici și fac orice treabă nenorocită ai de făcut! Batem 
palma? 

— S-a făcut. 

Grace ajunse la mașină. Branson așteptă. 

— Deci ce crezi? 


A 


îsi încrucișă mâinile la piept în semn de 


— Că nu este ceea ce pare, asta cred eu. 

— Adică? 

— Nu știu ce să zic mai mult de atât, deocamdată. Am o 
presimţire cu privire la Mark Warren și Ashley Harper. 

— Ce fel de presimţire? 

— Foarte rea. 

Grace îl bătu prietenește pe spate, se urcă în mașină și 
se îndreptă spre ieșire. În timp ce ieșea pe drumul 
principal, cu panorama sa dinspre Brighton și Hove, spre 
mare, cu soarele încă sus pe cerul fără nici un nor, își puse 
melodia lui Bob Berg, Riddles, și se relaxă. Pentru câteva 
momente gândurile sale se îndreptară spre Cleo Morey și 
nu spre serviciu. 

Zâmbi. 

Apoi se întoarse din nou cu gândul la serviciu: la drumul 
lung până în sudul Londrei și înapoi. Dacă era norocos, ar 
putea să ajungă acasă pe la mijlocul nopţii. 


62 


Mark, în tricou, blugi și pantofi sport, se învârtea în 
apartamentul său, cu un pahar de whisky în mână, 
incapabil să se așeze sau să gândească clar. Televizorul 
era aprins, cu sonorul tăiat. Actorul Michael Kitchen 
mergea cu o faţă imobilă, ca de oţel printr-un peisaj din 
partea de sud a Angliei, care îi părea familiar. Undeva pe 
lângă Hastings, crezu el că recunoaște locurile. 

Închisese ușa pe dinăuntru și pusese lanţul de siguranţă. 
Balconul era sigur, de nepătruns, la etajul patru. lar lui 
Michael îi era foarte frică de înălțime. 

Afară era aproape întuneric deplin. Ora 22. Peste 
aproximativ trei săptămâni va fi cea mai lungă zi a anului. 
Prin geamul de la balcon vedea o singură lumină care 
strălucea pe mare. Era o barcă mică sau un iaht. 

Trecuseră săptămâni de când el și Michael ieșiseră în 
larg cu Double-MM. Plănuise să se ducă în port astăzi și să 


lucreze puţin la ea. Nu putea să stea departe de barcă prea 
mult timp; întotdeauna existau scurgeri, rugină, rupturi sau 
era nevoie de o vopsire. 

În realitate, barca era un blestem pentru el. Nu era sigur 
nici măcar că avea nevoie de bătaia asta de cap, iar marea 
agitată îl îngrozea. Navigatul era o parte importantă din 
viaţa lui Michael și așa fusese de când îl cunoștea. 

Dacă voia să fie partenerul de afaceri al lui Michael, 
atunci era o condiţie obligatorie să-și împartă barca. 

Bineînţeles, se distraseră, chiar foarte bine. Multe zile 
însorite, cu vânt în pânze, sub un cer limpede; multe 
weekenduri de-a lungul coastei câtre Devon sau Cornwall și 
uneori până pe coasta franceză sau în Channel Islands. Dar 
dacă nu ar mai fi urcat pe vreun iaht de acum încolo, nu l- 
ar fi deranjat cu nimic. 

„Unde dracu' ești acum, Michael?” 

Mai luă o gură de whisky, se așeză pe canapea și se 
întinse. Își încrucișă picioarele, simțindu-se cât se poate de 
confuz. Astăzi, Michael și Ashley ar fi trebuit să ia avionul și 
să înceapă romantica lună de miere. Încă nu îşi dădea 
seama cum o să se împace cu faptul că Ashley va face 
dragoste cu Michael, probabil de foarte multe ori. Se 
aștepta ca acest lucru să se întâmple de multe ori într-o 
nenorocită de lună de miere. Doar dacă nu găsea ea o 
scăpare; și îi promisese că așa va face, dar cum ar fi putut 
să evite asta timp de două săptămâni? 

Și, mai mult, știa că ea și Michael se culcaseră împreună, 
făcea parte din planul lor. Dar cel puţin Ashley îi spusese că 
Michael nu era foarte bun la pat. 

Doar dacă asta nu era o minciună. 

Roti cuburile de gheaţă în pahar și mai bău puţin. Le 
sunase pe văduvele lui Pete, Luke și Josh și pe tatăl lui 
Robbo, de fiecare dată sub pretextul aflării detaliilor despre 
înmormântare, dar în realitate ca să le descoasă, să vadă 
dacă vreunul dintre ei spusese ceva înaintea serii de marți. 
Ceva care l-ar fi putut incrimina sau care le-ar fi dat vreun 
indiciu despre ce plănuiseră. 


Michael fusese acolo joi noapte, cu siguranţă. Nu își 
imaginase. Nu era posibil. Deci fusese acolo joi noapte, dar 
nu și noaptea trecută. Capacul sicriului era pus bine 
deasupra. lar Michael nu era Houdini. 

Deci dacă Michael fusese acolo joi și nu mai era acum, cu 
siguranţă cineva îl eliberase. Și apoi pusese la loc sicriul. 
Dar de ce? 

Umorul lui Michael? 

Și dacă ieșise, de ce nu apăruse la nuntă? 

Dând din cap, ajunse din nou de unde plecase. Michael 
nu era în sicriu, iar el își imaginase vocea. Ashley era sigură 
de asta. Erau momente când era convins și el. Dar nu 
suficient de convins. 

Trebuia să mai vorbească despre asta cu Ashley. Dacă 
Michael ieșise de acolo și le descoperise planurile? 

Atunci cu siguranţă ar fi înfruntat pe unul din ei până 
acum. 

Se ridică în picioare, întrebându-se dacă să meargă până 
la Ashley. Îl îngrijora când se purta atât de rece cu el, ca și 
cum toată treaba asta ar fi fost vina lui. Dar știa ce îi va 
spune dacă se duce la ea. 

Începu să meargă prin cameră din nou. Dacă Michael era 
în viaţă, dacă ieșise din sicriu, ce ar fi putut afla din 
mesajul scris în agenda sa? 

Mark realiză brusc faptul că, în panica ultimelor zile, 
trecuse cu vederea o metodă foarte simplă de verificare. 
Michael făcea tot timpul copii după ceea ce avea în agendă 
pe serverul de la birou. 

Intră în birou, deschise laptopul și intră pe Internet. Apoi 
înjură. Afurisitul de server era blocat. 

Și era o singură modalitate de a-l face să meargă din 
nou. 


63 


Max Candille era incredibil de bine făcut, se gândea Roy 


Grace de fiecare dată când se întâlnea cu el. În vârstă de 
aproximativ douăzeci și cinci de ani, cu părul blond- 
deschis, ochi albaștri și o figură care atrăgea atenţia, era 
un Adonis modern. Cu siguranţă ar fi putut fi manechin sau 
vedetă de cinema. Dar în casa lui semidecomandată, aflată 
în suburbiile orașului Purley, alesese să își exerseze darul, 
cum îi spunea el, cariera. Chiar și așa, încetul cu încetul, 
devenea o vedetă de presă. 

Exteriorul primitor al casei, cu grinzile care imitau stilul 
Tudor, grădina îngrijită și mașina Smart parcată în faţă, 
dădeau puţine indicii cu privire la ocupaţia celui care stătea 
acolo. 

Întreg interiorul casei, sau cel puţin scările, singurul lucru 
pe care îl văzuse Grace, era alb. Pereţii, covoarele, mobila, 
sculpturile moderne și noi, tablourile, chiar și cele două 
pisici care mergeau de colo-colo precum varianta în 
miniatură a leoparzilor din show-ul Siegfried & Roy, erau de 
culoare albă. Și, așezat în faţa lui într-un scaun în stil 
rococo, cu ornamente, cu margini și tapiserie albe, stătea 
clarvăzătorul, îmbrăcat într-o pulover pe gât de culoare 
albă, blugi albi Calvin Klein, ghete din piele albă. 

Tinea delicat între arătător și degetul mare ceașca cu 
ceai, din porțelan chinezesc și vorbea cu o voce care parcă 
venea din alt timp. 

— Arăţi obosit, Roy. Muncești prea mult? 

— Îmi cer scuze din nou pentru că vin atât de târziu, 
spuse Roy, luând o înghiţitură din cafeaua pe care i-o 
făcuse Candille. 

— Spiritele lumii nu au aceleași secvenţe de timp precum 
oamenii, Roy. Nu mă consider un sclav al vreunui ceas. 
Uite! Puse jos ceaiul, își ridică mâinile și ridică fiecare 
mânecă pentru a arăta că nu poartă ceas. Vezi? 

— Eşti norocos. 

— Când vine vorba de timp, eroul meu este Oscar Wilde. 
Odată, când ajunsese extrem de târziu la o cină și gazda i-a 
arătat furioasă ceasul de pe perete, „Domnule Wilde, 
dumneavoastră știți cât este ceasul?”, el a răspuns: 


„Doamna mea, vă rog spuneţi-mi, cum poate mașinăria aia 
mică să știe ce are de gând marele soare galben?” 

Grace râse. 

— E bună. 

— Deci îmi spui ce te aduce pe aici astăzi sau trebuie să 
ghicesc? Ar trebui să fim îngrijoraţi asupra unui fapt care 
are legătură cu o nuntă? Sunt pe aproape? 

— Nu e nici un premiu pentru asta, Max. 

Candille râse. Grace îl aprecia pe tip. Nu ghicea 
întotdeauna lucrurile bine, dar era pe aproape. Din lunga 
lui experienţă, nu credea că există vreun clarvăzător care 
să vadă tot timpul lucrurile corect. De aceea îi plăcea să 
lucreze cu mai mulţi, uneori verificându-l pe unul cu 
celălalt. 

Nici unul dintre cei cu care lucrase până acum nu fusese 
capabil să îi spună ce se întâmplase cu Sandy, și fusese la 
mulţi. În lunile imediat următoare dispariţiei ei, fusese la 
toţi clarvăzătorii pe care îi găsise și care aveau ceva 
reputaţie. Încercase de câteva ori cu Max Candille, care 
fusese sincer de la prima întâlnire și îi spusese că nu știe, 
că îi era imposibil să stabilească o legătură cu ea. Unii 
oameni lăsau o urmă în spate, un fel de vibraţie în aer sau 
în lucrurile lor, îi explicase Max. Alţii, nu. Era ca și cum 
Sandy nu existase niciodată, îi spusese el. Nu putea să-și 
explice. Nu putea să îi spună dacă ea își acoperise urmele 
sau dacă cineva o făcuse pentru ea. Nu știa dacă este Vic 
sau moartă. 

Dar părea mult mai hotărât în privinţa lui Michael 
Harrison. Luând brăţara pe care i-o dăduse Ashley, i-o dădu 
înapoi poliţistului în câteva secunde, ca și cum i-ar fi ars 
mâna. 

— Nu este a lui, spuse el, categoric. Cu siguranţă nu este 
a lui. 

Incruntându-se, Grace întrebă: 

— Eşti sigur? 

— Da, sunt absolut sigur. 

— Mi-a dat-o logodnica lui. 


— Atunci trebuie să te întrebi și să o întrebi și pe ea de 
ce. Cu siguranţă, asta nu este a lui Michael Harrison. 

Grace puse la loc brăţara într-o batistă și apoi cu grijă în 
buzunar. Max Candille era o persoană emoţională și nu 
întotdeauna foarte exactă. Dar, combinând comentariile lui 
cu cele ale lui Henry Frame, ceva nu era în regulă. 

— Şi ce îmi poţi spune despre Michael Harrison? întrebă 
el. 

Clarvăzătorul se ridică și ieși din cameră, oprindu-se ca 
să își mângâie pisicile, apoi, după câteva momente se 
întoarse cu un exemplar din ziarul News of the Worla. 

— Ziarul meu preferat, îi spuse el lui Grace. Imi place să 
știu cine cui i-o trage. E mult mai interesant decât politica. 

Uneori și lui Grace îi plăcea să citească ziarul acela, dar 
nu avea de gând să recunoască acest lucru chiar acum. 

— Sunt sigur, spuse el. 

Clarvăzătorul dădu câteva pagini înapoi, apoi ţinu ziarul 
astfel încât să vadă și Grace titlul, cu fotografia lui Michael 
dedesubt: „URMARIREA LOGODNICULUI FUGAR”. 

Apoi se uită și el la articol pentru câteva momente. 

— Vezi, ești chiar citat aici. „Considerăm acum dispariția 
lui Michael Harrison ca un incident grav, spune detectivul 
Roy Grace din cadrul Poliţiei din Sussex. Şi am mărit 
numărul oamenilor pentru a acoperi zona în care credem 
că se află...” Apoi se uită din nou la Grace. Michael Harrison 
este în viață, spuse el. Cu siguranţă. 

— Da? Unde? Trebuie să îl găsesc, de asta am nevoie de 
ajutorul tău. 

— Îl văd undeva, într-un loc mic, întunecat. 

— Poate fi un sicriu? 

— Nu știu. Este prea înceţoșat. Nu cred că are prea multă 
energie. Închise ochii pentru câteva momente și își mișcă 
ușor capul de la stânga la dreapta. Da, puţină energie. 
Bateriile sunt aproape consumate, săracul om. 

— Ce vrei să spui? 

Clarvăzătorul închise ochii din nou. 

— Este slăbit. 


— Cât de slăbit? întrebă Grace îngrijorat. 

— Se duce, are pulsul scăzut, mult prea scăzut. 

Grace se uită la el, întrebându-se cum de știa Max asta. 

Era conectat pe calea undelor? Făcea o presupunere pe 
baza unei bănuieli? 

— Acest loc mic, întunecat, este în pădure? În oraș? Sub 
pământ sau pe pământ? Pe apă? 

— Nu văd, Roy. Nu pot să spun. 

— Cât de mult mai are? întrebă Grace. 

— Nu mult. Nu știu dacă va reuși să supravieţuiască. 


64 


— Uite, cam asta e treaba, Mike. Nu toată lumea are 
parte de o zi bună în același timp. Deci avem de-a face cu 
o situaţie neobișnuită acum; asta este ziua ta norocoasă și 
este și a mea. Cât de des se poate întâmpla norocul 
acesta? 

Michael, slăbit, tremurând din cauza febrei și aproape 
delirând, se uită în sus, dar nu văzu decât întuneric. Nu 
recunoștea vocea bărbatului; părea o amestecătură între 
australiană şi engleză, vorbită repede, cu inflexiuni 
nervoase. Era Davey cu un alt accent de-al lui? Nu, nu 
credea că asta este. Se concentră. Era confuz. Nu știa unde 
este. În sicriu? 

Mort? 

Capul îl durea și avea gâtul uscat. Încercă să deschidă 
gura, dar buzele nu se desfăceau. Prin vene îi curgea 
gheaţă. 

Sunt mort. 

— Erai într-un sicriu ud, pe cale să răcești și să faci 
reumatism, iar acum ești într-un loc drăguţ, uscat, primitor. 
Aproape că erai să mori. Acum poate că vei trăi, dar vreau 
să scot în evidenţă faptul că există un mare „Poate”! 

Vocea se estompă în întuneric. Michael se scufunda, 
mergea cu liftul, din ce în ce mai jos, pereţii trecând rapid 


pe lângă el. Încercă să strige, dar buzele nu i se mișcară. 
Ceva îi apăsa buzele puternic. Tot ce putea face era să 
scoată un sunet panicat. 

Apoi, din nou vocea, foarte aproape, ca și când bărbatul 
era în același lift cu el. 

— Ştii despre Pisica lui Schrodinger, Mike? 

Încă mai coborau. Câte etaje? Mai avea vreo importanţă? 

— Ai studiat fizica atunci când ai fost la școală? 

„Cine era ăsta? Unde era el?” 

— Davey? încercă el să spună, dar tot ceea ce îi reuși fu 
un murmur. 

— Dacă ai ști ceva despre științele exacte, atunci ai ști 
despre ce este vorba, Mike. Pisica lui Schrodinger era într-o 
cutie și era și moartă și Vic în același timp. Așa cum ești și 
tu acum, prietene. 

Michael simţea că își pierde cunoștința. Liftul se legăna 
pe niște funii acum; întunericul părea că îl înconjoară, 
închise ochii. Apoi simţi o căldură puternică și văzu roșu 
printre gene. Deschise ochii, apoi imediat îi închise din 
cauza unei lumini orbitoare. 

— Nu cred că ar trebui să adormi; trebuie să stai treaz 
acum, Mike. Nu te pot lăsa să mori acum, am trecut printr- 
o grămadă de belele. Între timp, îţi mai dau niște apă și 
niște glucoză; trebuie să îți dăm să mănânci puţin câte 
puţin. Am fost antrenat pentru chestiile astea, ești pe mâini 
bune. Pregătire pentru junglă. Știu cum să supraviețuiesc și 
cum să îi ajut pe alţii sa supravieţuiască. Ești norocos că 
am venit eu. Trebuie să te ţin treaz. O să vorbim unul cu 
celălalt o perioadă, să ne cunoaștem mai bine, să stabilim 
o legătură, da? A 

Michael încercă din nou să vorbească. li ieși doar un 
murmur. Încerca să își aducă aminte, senzaţia că este scos 
din sicriu, că stătea în ceva moale într-o dubă, dar oare 
asta fusese în noaptea cu petrecerea burlacilor? Poate că 
acesta era unul dintre prietenii lui? Nu erau morţi? Mark? 
Voia doar să închidă ochii si să doarmă. 

Apa rece îi spălă faţa, trezindu-l. Deschise ochii, clipind în 


întunericul umed. 

— Vreau doar să stai treaz, nu te supăra, prietene. Vocea 
avea acum un accent mai mult australian decât din sudul 
Londrei. 

Michael tremura; apa îl trezise într-o secundă. Încercă să 
își miște mâinile, să vadă dacă încă este în sicriu, dar nu le 
putu mișca. Incercă să își miște picioarele, dar nici ele nu 
se mișcară; era ca și cum ar fi fost legate între ele. Încercă 
să ridice capul, să atingă capacul, dar abia avu putere să îl 
ridice câţiva centimetri. 

— Presupun că te întrebi cine sunt și unde ești. 

Michael ţinu din nou ochii închiși când o rază de lumină 
trecu peste el, rânindu-i retina precum o arsură. Scoase un 
alt geamăt. 

— E în regulă, Michael, nu încerca să răspunzi. Ai o 
bandă izolatoare peste gură, e greu să spui ceva prin ea. 
Eu o să vorbesc și tu o să mă asculţi; asta până când o să 
fii mai bine. Batem palma? 

Michael era zăpăcit, dar în același timp extrem de 
ascultător. Nimic nu avea nici un sens; se întreba dacă visa 
sau dacă avea halucinaţii. 

— In primul rând, Michael, trebuie să îţi spun regulile 
casei. Nu întrebi care este numele meu si nici unde esti. Ai 
înţeles? 

Michael mormăi din nou. 

— O să îți mai aduc aminte mai încolo, oricum. Ai văzut 
vreodată filmul lui Stephen King, Misery? 

Michael auzi întrebarea prin mintea înceţoșată, dar nu 
era sigur dacă îi era adresată lui sau altcuiva. Misery. | se 
părea că își aduce aminte. Kathy Bates. Încercă să întrebe 
dacă filmul era cu Kathy Bates, dar nenorocitele de buze nu 
se mișcau. 

— Mmmmmm, spuse el. 

— În roman, de fapt ea chiar și-a tăiat un picior și a 
cauterizat locul cu focul de la o torţă. Ar trebui să fii destul 
de ciudat ca să faci asta, nu crezi, Mike? 

Michael se uita în întuneric, încercând să vadă niște 


forme, să dea un chip vocii, să vadă dacă glasul venea de 
deasupra, de sub el sau din el. 

— Ar trebui, nu-i așa, Mike? 

— Mmmmm. 

— Te-am ascultat cinci zile, Mike. Pe tine și pe prietenul 
tău Davey. Mi-am imaginat că ai început să fii destul de 
enervat de el. Și eu aș fi fost, dacă eram în locul tău. 
Bărbatul râse. Adică, faza asta e chiar tare. Ești blocat și 
singura persoană din toată lumea care știe unde ești este 
un nenorocit de idiot. Tăcu câteva momente, apoi continuă. 
Bineînțeles, eram și eu cu tine, Michael, doar că nu am vrut 
să întrerup. Există un cod, să nu deranjezi conversaţia 
nimănui. Cel puţin, ăsta e codul meu. Ce faci? 

Capul lui Michael pulsa, iar întunericul îl cuprindea și mai 
rapid acum. 

— Faci bine. Încă douăzeci și patru de ore în acel 
mormânt și ai fi putut foarte bine să rămâi acolo pentru 
totdeauna. Dar o să fie bine acum. O să te ajut să îţi refaci 
forţele; eşti norocos, am fost antrenat în Marina 
Australiană. Știu cum să supravieţuiești; nu ai putea fi în 
mâini mai bune, Michael. Cred că asta ar merita ceva, nu-i 
așa? Vorbesc despre bani, Michael. Mulţi bani. Baaani! 

— Mmm. 

— Dar mi se pare că am nevoie de nişte bona fides, Mike. 
Înţelegi ce este bona fides? Dovada că e vorba de tine. Mai 
eşti aici? 

Michael închise din nou ochii, din cauza unei raze de 
lumină. Apoi îi deschise din nou și zări ceva de oțel. 

— Asta o să doară puţin, dar nu trebuie să te îngrijorezi, 
Mike. Nu o să-ţi fac ce-a făcut Kathy Bates, nu sunt nebun. 
Nu o să te schilodesc. Doar că am nevoie de niște bona 
fides, atât. 

Apoi Michael, în agonia sa, simţi o durere înfiorătoare în 
degetul arătător. Urlă de durere - o tornadă de aer cald ce-i 
ieși din piept și trecu de banda izolatoare precum un bocet. 


65 


Întorcându-se în Brighton cu puţin timp înainte de miezul 
nopţii, Roy Grace era complet treaz. Cafeaua mare pe care 
i-o făcuse Candille părea că are un efect de bombă asupra 
nivelului său scăzut de energie. Fără nici un motiv, se 
hotări să facă un mic ocol și să treacă pe lângă birourile 
firmei Double-M Properties, pe strada de lângă gara din 
Brighton. 

În timp ce se apropia, fu surprins să vadă BMW-ul lui 
Warren parcat chiar în faţă. Parcă înaintea lui, cobori și 
închise portiera. Putea vedea că la etajul al treilea luminile 
erau aprinse și, din nou fără nici un motiv, merse până la 
intrarea principală și apăsă pe butonul cu numele firmei de 
la interfon. 

După câteva momente, auzi un Mark Warren cu 
întreruperi, foarte precaut. 

— Da? 

— Domnule Warren, sunt detectivul Grace. 

Urmă o tăcere lungă. Apoi Mark Warren spuse: 

— Veniţi sus. 

Se auzi un sunet ascuţit de încuietoare, apoi Grace 
deschise ușa și urcă trei scări înguste. 

Mark deschise ușa de sticlă de la recepţie, arătând alb ca 
hârtia și, după părerea lui Grace, foarte surprins. 

— Este chiar o surpriză, domnule detectiv, spuse el 
neîndemânatic. 

— Eram în trecere și am văzut luminile aprinse. Mă 
întrebam dacă putem sta puţin de vorbă. M-am gândit că v- 
ar plăcea să vă ţin la curent. 

— Mda, mulţumesc. 

Mark se uită nervos la o ușă deschisă din spatele lui, care 
ducea în biroul în care era evident că lucra. Apoi îl duse pe 
Grace într-o altă direcţie, într-o cameră de ședințe, rece, 
fără ferestre. Aprinse luminile și îi trase un scaun de la 
masa de conferinţe. 

Dar înainte de a se așeza, Grace căută în buzunar și 


scoase brăţara pe care i-o dăduse Ashley. 

— Am găsit asta pe scări. Este a cuiva dintre cei care 
lucrează aici? 

Mark se uită la brățară. 

— Pe scări? 

Grace încuviinţă. 

— De fapt, da, este a mea; are niște magneţi mici la 
fiecare capăt. O port la tenis. Nu știu cum a ajuns aici. 

— Noroc că am găsit-o, spuse Grace. 

— Într-adevăr, mulțumesc. Mark părea tare încurcat. 

Grace remarcă un rând de fotografii pe pereţi: un depozit 
în Shoreham Harbour, o casă în stil Regency și o clădire 
înaltă de birouri, pe care o văzuse la marginea orașului 
Brighton. 

— Acestea sunt toate ale dumneavoastră? întrebă el. 

— Da. Mark se jucă cu brăţara câteva momente, apoi o 
legă în jurul mâinii drepte. 

— Impresionant, spuse Grace, arătând spre fotografii. Se 
pare că aveţi o afacere înfloritoare. 

— Mulţumesc. Merge bine. 

Cu mintea la scandalul pe care i-l făcuse Ashley pentru 
că fusese nepoliticos cu detectivul ieri, la nuntă, Mark făcea 
acum un efort imens să nu fie la fel. 

— Doriţi o cafea sau altceva? 

— Nu, mulţumesc, spuse Grace. Aveţi părţi egale, 
dumneavoastră și Michael Harrison? 

— Nu, el deţine majoritatea. 

— Aha. El a dat banii? 

— Da. De fapt, două treimi. Eu am venit cu restul. 

Urmărindu-i cu atenţie limbajul corpului, Grace întrebă: 

— Şi nu există probleme între dumneavoastră din cauza 
acestei inegalităţi? 

— Nu, domnule poliţist, ne înţelegem bine. 

— Bine. Păi... Grace își înăbuși un căscat. O să cercetăm 
din nou zona în dimineaţa aceasta. Așa cum probabil aţi 
auzit, am avut o alarmă falsă astăzi. 

— Corpul tânărului bărbat. Cine era? 


— Un localnic; un tânăr despre care ni s-a spus că era 
cam pe invers. Se pare că unii membri ai poliţiei îl știau. 
Tatăl lui are o mașină de tractare și un service auto, face 
multe lucrări pentru Poliţia Rutieră. 

— Sărmanul băiat. A fost ucis? 

— Așa se pare, spuse Grace cu precauţie. Apoi, uitându- 
se din nou cu atenţie la Mark, spuse. Am dreptate că 
dumneavoastră și Michael Harrison aveţi un cont bancar în 
Insulele Cayman? 

Fără să clipească, Mark răspunse: 

— Da, avem o companie acolo, HW Properties 
International. 

— Împărţită în două treimi și o treime? 

— Da. 

Grace își aduse aminte că în acel cont erau cel puţin un 
milion de lire. Mai mult decât o sumă modică. 

— Ce fel de asigurare aveţi dumneavoastră și Michael 
Harrison? Aveţi drept de asigurare unul asupra celuilalt, ca 
parteneri de afaceri? 

— Avem asigurările obișnuite, doriţi să vedeţi polițele? 

— Nu în acest moment, dar mai târziu o să vreau. Poate 
că aţi putea să îmi trimiteţi mâine, la birou, o copie prin 
fax? 

— Nici o problemă. 

Grace se ridică. 

— Atunci, nu o să vă mai deranjez în seara aceasta. 
Sunteţi ocupat? Lucraţi de obicei duminică noaptea? 

— Îmi place să îmi rezolv toate hârtiile la sfârșit de 
săptămână. Este singura perioadă când nu sună telefonul. 

Grace zâmbi. 

— Cunosc sentimentul. 

Mark urmări cum detectivul coboară scările, apoi închise 
ușa, asigurându-se că zăvorul este tras, și se întoarse în 
biroul său, porni din nou calculatorul și începu munca 
titanică pe care o făcea de vreo două ore și anume să 
citească toate copiile făcute zilnic după agenda lui Michael, 
din urmă cu săptămâni, să șteargă orice referire la 


petrecerea burlacilor. 

Ashley făcuse același lucru toată după-amiaza, pe lap- 
topurile lui Peter, al lui Luke, Josh și Robbo, spunând 
familiilor acestora că vrea să caute indicii despre unde s-ar 
putea afla Michael. 

La parter, Grace închise ușa în urma lui și merse până la 
mașină. Dar abia după câteva minute se sui în ea. In 
schimb, sprijinit de portieră, se uită la ferestrele de la etajul 
al treilea, gândindu-se. 

Nu îi plăcea de Mark Warren. Omul ăsta era un mincinos 
și ceva îl făcea să fie nervos ca dracu'. De asemenea, 
Ashley Harper mintea și ea. În mod voit, îi dăduse o brățară 
care nu îi aparţinea lui Michael Harrison. 

Și ce căuta brăţara lui Mark Warren la ea acasă? 


66 


— lisuse! Michael plângea de durere, ţinând mâna stângă 
în sus, atât cât îi permitea banda izolatoare cu care era 
legat de o parte și de alta a corpului. Sângele îi curgea în 
valuri din degetul arătător, tăiat de la prima articulaţie. Se 
uită spre lumina orbitoare. Ce e asta? Ce dracu' făcea? 

— E în regulă, Mike, relaxează-te! 

Mâna lui era ţinută de o alta, mică și păroasă, cu o 
putere de fier, purtând un ceas sport la încheietură. Putea 
să vadă și figura agresorului, întunecată în lumina 
orbitoare, cu ochii lucindu-i în umbra unei glugi închise la 
culoare. 

Apoi văzu ceva ca o frișcă albă ieșind dintr-un tub, iar în 
următorul moment simţi cum i se pune gheaţă pe deget. 
Urlă din nou, durerea fiind aproape insuportabilă. 

— Ştiu ce fac, Mike. Nu trebuie să te îngrijorezi, nu se va 
infecta. Mi-ar plăcea să îmi spui Vic. Ai înţeles? Vic? 

— Vrrr, bolborosi Michael. 

— E bine să ne spunem pe numele mici. Suntem 
parteneri de afaceri, vezi? Așa trebuie, să ne spunem pe 


numele mici. 

Agresorul său scoase un bandaj lung, alb și îl legă strâns 
în jurul vârfului degetului sângerând, apoi din ce în ce mai 
jos, ca un garou. După aceea puse un plasture deasupra, 
ca să stea fix. 

— Vezi, Michael, din punctul meu de vedere, ţi-am salvat 
viaţa. Lucrul acesta ar trebui să valoreze ceva, nu? Şi din 
ce am citit în ziare și am văzut la televizor, se pare că tu 
ești plin de bani. lar eu nu, asta este diferența. Vrei niște 
apă? 

Michael încuviinţă. Încercă să gândească limpede, dar 
durerea surdă și continuă din deget făcea acest lucru 
imposibil. 

— Dacă vrei să bei, trebuie să îţi scot banda de pe gură. 
O să fac asta, cu condiţia să nu începi să ţipi. Ai înţeles, 
Michael? 

El încuviinţă din cap. 

— Eu îmi ţin tot timpul cuvântul. Dar tu? 

Michael încuviinţă din nou. 

O mână se îndreptă spre el și în momentul următor, 
Michael simţi că jumătate din pielea de pe faţă îi este 
smulsă. Deschise gura, în timp ce bărbia și obrajii îl înţepau 
ca naiba. Apoi bărbatul se aplecă cu o sticlă de apă 
minerală, cu capacul desfăcut în mână și turnă puţin din 
conţinut în gura lui Michael. O bău lacom și câteva picături 
îi curseră pe bărbie și pe gât. Avea un gust bun și rece. 
Apoi o parte din apă o luă pe un drum greșit și se înecă. 

| se luă sticla de la gură, iar el continuă să tușească. 
Când termină, se simţea mult mai vioi. Putea să simtă aerul 
rece și umed și miros de motorină, de parcă era într-un fel 
de parcare subterană. Uitându-se către figura cu glugă, 
întrebă: 

— Unde sunt? 

— Nu prea ai ţinere de minte, Mike. Ti-am spus să nu mă 
întrebi nici unde ești, nici cine sunt. 

— Mi-ai spus că te cheamă Vic. 

— Sunt Vic pentru tine, Mike. 


Cu mintea mai limpede acum, lui Michael începea să îi fie 
mai frică de acest bărbat decât îi fusese în sicriu. 

— Cum... cum m-ai găsit? 

— Am stat toată săptămâna în rulotă. Mă ocup cu 
verificarea reţelelor de telefonie mobilă din sudul Angliei, 
pentru companii. Ascult radio Citizen's Band, vorbesc cu 
prieteni stabiliți prin lume. Când nu este nimeni cu care să 
stau de vorbă, scanez toate frecvențele audio, uneori 
ascult ce își mai spune poliţia. Cu echipamentul meu, pot 
să ascult aproape tot ceea ce doresc, telefoane mobile, 
orice. Ti-am spus că am lucrat la transmisiuni în Marina 
Australiană. 

Michael încuviinţă. 

— Și miercuri, după ce am terminat treaba, am dat peste 
tine și Davey care aveaţi o conversaţie interesantă. Am 
rămas pe frecvenţă și am ascultat și discuţiile următoare 
între voi doi. Am văzut știrile la televizor și am auzit de 
sicriu. Așa că am căzut pe gânduri și ce mi-am zis: dacă ar 
fi să mă duc cu cei mai buni prieteni la petrecerea 
burlacilor, de ce să iau un sicriu cu mine? Poate ca să te 
ascund undeva? Să fac un fel de glumă macabră? Așa că 
am mers la Oficiul firmelor din Brighton și am căutat firma 
ta. Şi, minune! Am aflat că ai cerut autorizaţie de 
construire pe terenul împădurit pe care l-ai cumpărat anul 
trecut, chiar în zona în care erau cârciumile vizitate de voi. 
M-am întrebat dacă asta nu era chiar o coincidenţă! Și mi- 
am imaginat că, după o noapte de beţie, prietenii tăi vor fi 
niște leneși nenorociţi. Nu te-ar fi cărat prea mult. Ar trebui 
să fii aproape de un drum accesibil cu mașina. 

— Acolo eram? întrebă Michael. 

— Acolo ai mai fi fost și acum, prietene. Acum spune-mi 
despre banii pe care i-ai trimis în Insulele Cayman. 

— Ce vrei să spui? 

- Ti-am spus, am ascultat ce vorbește poliţia. Nu-i așa că 
ai bani în Insulele Cayman? Aproape un milion, am înţeles. 
Nu ar fi asta o recompensă rezonabilă pentru că ţi-am 
salvat viaţa? Ar fi chiar ieftin, aș putea adăuga eu. 


67 


Dimineaţa următoare, la ora 7.20, Grace ajunse la sediul 
Poliției din Sussex. Cerul era de un albastru-întunecat, cu 
mănunchiuri de nori ca niște bucăţi de cârpă. Unul dintre 
polițiștii cu care făcuse echipă cu mulţi ani în urmă știa 
totul despre formațiunile de nori și putea să spună cum va 
fi vremea după aspectul acestora. Din câte îsi aducea 
aminte, norii de astăzi erau cumulonimbus, însemna că 
vremea va fi uscată. Foarte bună pentru căutările de 
astăzi. 

În majoritatea sediilor de poliţie, ar fi putut mânca un mic 
dejun consistent, lucru necesar ca să se încarce cu energie, 
se gândi el mergând pe coridor spre automate. Dar nu și 
aici. Introduse o monedă în dreptul băuturilor fierbinţi, apoi 
așteptă ca paharul de plastic să se umple cu cafea cu 
lapte. Mergând înapoi în birou, își dădu seama cât de obosit 
era. Se răsucise toată noaptea pe o parte și pe alta, 
aprinsese lumina, scrisese ceva, apoi o stinsese și din nou 
de la capăt. Amănunte și fapte din Operaţiunea Salsa îi tot 
veneau în minte, puţin câte puţin, până când lumina zilei 
începu să se strecoare printre draperii și se auziră primele 
cântece ale păsărelelor. 

Brățara. BMW-ul care sosea atât de târziu acasă, acoperit 
de noroi. Mark Warren care lucra la birou duminică noapte. 
Bradley Cunningham, unchiul lui Ashley din Canada. 
Expresia și comportamentul lui Ashley Harper la morgă. 
Rezultatul analizelor asupra mostrelor de pământ, care 
trebuia să vină astăzi. Posibil să vină și rezultatele de pe 
casetele video. 

Se uită la documentele din tăviţa de intrări, peste care 
era corespondenţa de săptămâna trecută, de care nu se 
ocupase încă, apoi deschise calculatorul și se uită la 
numărul și mai mare de mesaje primite pe mail. Apoi ușa 
se deschise și auzi un glas vesel: 


— Bună dimineaţa, Roy. 

Era Eleanor Hodgson, secretara sa, pe care o rugase să 
vină mai devreme astăzi. Tinea o foaie în mână. 

— Ce ai făcut în weekend? întrebă el. 

— Foarte bine, am fost la nunta nepoatei mele sâmbătă, 
apoi am avut în vizită toate rudele. Tu? 

— Am reușit să ajung la ţară ieri. 

— Foarte bine! spuse ea. Aveai nevoie de o pauză și de 
aer proaspăt. Se uită la el mai atentă. Arăţi foarte palid, să 
știi. 

— Mie îmi spui! Luă foaia, știind deja despre ce era 
vorba. Era programul de săptămâna aceea. De când se 
știa, ea îi făcea agenda la începutul fiecărei săptămâni. 

Se așeză. Mirosul de cafea îl tenta, însă lichidul era prea 
fierbinte ca să îl poată bea. Se uită prin agendă pentru a se 
elibera de tot ce nu era foarte important acum, dat fiind 
faptul că investiga cazul lui Harrison. 

La ora 10, în dimineaţa asta, era citat la tribunal pentru 
continuarea procesului lui Suresh Hossain și trebuia să se 
ducă. La ora 13 avea programare la medicul stomatolog, în 
Lewes, și trebuia să o anuleze. Mâine, la ora 15, avea 
programată o întâlnire cu cei de la secţia de criminalistică 
din South Wales, pentru un schimb de informaţii asupra 
cazului unui răufăcător cunoscut din Swansea, care fusese 
găsit mort, cu un tac de biliard înfipt între ochi, într-o zonă 
pustie de lângă Newhaven. Trebuia să o reprogrameze. 
Miercuri trebuia să meargă la Colegiul de Poliţie din 
Bramshill, pentru un curs de amprentare ADN. Evenimentul 
principal de joi era întâlnirea cu echipa de crichet a sediului 
central al Poliţiei din Sussex, cu care avea bătăi de cap 
pentru că era secretar onorific al adunării generale anuale. 
Vineri nu era nimic programat pentru moment, iar sâmbătă 
era un exercițiu de simulare a unui atac terorist în 
Shoreham Harbour în care el nu era implicat. 

Ar fi fost o săptămână liniștită, dacă nu erau procesul 
Hossain și acum Operaţiunea Salsa. Dar, din experienţă, 
știa că puţine săptămâni se sfârșesc așa cum te-ai aștepta. 


Îi spuse lui Eleanor să îi reprogrameze totul, cu excepţia 
întâlnirilor de la tribunal, apoi scotoci prin corespondenţă, 
dictând răspunsuri la cele mai urgente probleme. Işi 
verifică rapid e-mailurile și pentru că timpul era scurt, iar el 
scria încet, dictă răspunsuri și la acestea. Apoi merse pe 
coridoarele întortocheate către biroul de investigaţii. Deja 
se simţea ca acasă acolo. 


Întâlnirea de la ora 8.30 a fost scurtă. Nu se mai 
întâmplase nimic în timpul nopţii, în afară de ceea ce aflase 
de la Max Candille, lucru pe care voia să îl ţină doar pentru 
el, și de vizita la Double-M. Dacă aveau noroc, poate vor 
avea noutăți pentru ședința de la ora 18.30. 

Grace merse cu mașina spre Lewes, oprindu-se la o 
benzinărie ca să își cumpere un sandviș cu ou și şuncă, din 
care încă mai mânca în timp ce urca treptele tribunalului la 
ora 9.30. Simţea că va fi o zi foarte lungă. 

Procedurile de dimineaţă îi erau prezentate judecătorului 
de către consiliu, iar tot ceea ce putea face Grace era să 
piardă timpul în sala de așteptare, dictându-i câte ceva la 
telefon lui Eleanor și vorbind cu Glenn Branson de câteva 
ori. Nu era suficient timp pentru ca în pauza de masă să se 
ducă la birou și apoi să se întoarcă, așa că până la urmă 
merse la stomatolog pentru controlul pe care-l făcea la 
fiecare șase luni. Spre ușurarea lui, nu avea nicio 
problemă, deși primi o mustrare din partea medicului 
pentru că nu își spăla gingiile suficient de bine. Dar cel 
puţin nu avea nici o carie. Dintotdeauna îi era groază de 
ele. 

Se întoarse la ora 14 la tribunal și află că nu era nevoie 
de el toată ziua, așa că reveni la birou. Pentru că se 
ocupase numai de Operaţiunea Salsa, se strânseseră foarte 
multe rapoarte de făcut; se strădui să rezolve ce era mai 
urgent. 

Până să înceapă întâlnirea de la ora 18.30, își dădu 
seama că fusese o după-amiază lipsită de evenimente 
pentru el. Dar după cum arăta echipa sa, era clar că se 


întâmplase ceva. Bella Moy îi transmise noutatea: 

— Tocmai am primit un telefon de la Phil Wheeler, tatăl 
băiatului găsit mort după-amiază. 

— Şi? 

— Spunea că nu știe dacă este ceva important, dar se 
pare că fiul său i-a spus că a vorbit cu Michael Harrison la 
un walkie-talkie, începând de marți. 


68 


Ashley se opri în spatele lui Mark, care stătea aplecat 
peste birou, în fața computerului, încercând să ajungă la zi 
cu problemele de serviciu. Trebuia să răspundă 
arhitectului, furnizorului de materiale și constructorului 
companiei la o serie de mesaje și probleme ridicate de 
departamentul de planificare asupra celui mai ambițios 
proiect de până acum, noul ansamblu de douăzeci de case, 
numit Ashdown. 

Își puse mâinile în jurul gâtului lui, se aplecă în faţă și i se 
cuibări lângă obraz. El respiră în esența îmbătătoare a 
parfumului ei de vară și a mirosului de citrice din păr. 

Cu ochii înceţoșaţi, își ridică mâinile și îi prinse obrajii în 
palme. 

— Ne vom descurca, spuse el. 

— Bineînţeles. Noi ne descurcăm întotdeauna, nu-i așa? 

— Exact. 

Se aplecă mai în faţă și îl sărută pe frunte. 

Mark aruncă o privire prin birou, câtre ușa deschisă, 
îngrijorat zi și noapte de cine ar fi putut intra. 

Ea îl sărută din nou. 

— Te iubesc, spuse ea. 

— Și eu te iubesc, Ashley. 

— Sigur? Nu mi-ai arătat prea multă afecţiune în ultimele 
zile, îl certă ea. 

— Da. Şi tu ai stat cumva numai cu mine? 

— Hai să uităm de asta. 


ÎI mușcă puţin de ureche, desfăcându-i nasturii de la 
cămașă, lăsându-și mâinile să îi alunece înăuntru și începu 
să se joace cu sfârcurile lui, strângându-le între degetul 
mare și arătător. Îl simţi cum reacţionează aproape 
instantaneu; respira sacadat, iar sfârcurile i se întăriseră . 
Scoțându-și mâinile din cămașă, veni în faţa lui, opri 
calculatorul, apoi îi șopti în ureche: 

— Fă sex cu mine. 

— Aici? 

— Aici, acum! 

Michael se ridică, puţin speriat și se uită la ceas. 

— Cei de la curăţenie vin în jur de 6.30... vor veni... 

Ashley îi desfăcu cureaua și îi trase fermoarul de la 
pantaloni. Apoi îi dădu jos pantalonii și chiloţii cu o singură 
mișcare rapidă. 

— Atunci va trebui să o facem repede, nu? Se opri și se 
uită un moment, apreciativ, la penisul său întărit și spuse: 
Deci cineva pare încântat să mă vadă. 

Apoi îl luă în gură. 

Mark se uită pe fereastră. Geamurile de la clădirea opusă 
dădeau chiar spre ei. Încercă să se dea într-o parte și 
aproape că se împiedică în pantaloni. Se aplecă în faţă, 
trase de nasturii de la cămașa lui Ashley, își băgă mâinile 
înăuntru și îi desfăcu sutienul. În câteva minute, complet 
gol cu excepţia pantofilor și a șosetelor, stătea deasupra ei, 
înăuntrul ei, mirosul covorului prăfuit, din material sintetic 
amestecându-i-se în nări cu parfumul lui Ashley. 

Se auzi un sunet ascuțit de la interfon. 

— La naiba! spuse el, speriat. Cine dracu' să fie? 

Ashley îl trase mai adânc în ea, înfigându-i unghiile în 
spate. 

— Ignoră, spuse ea. 

— Dar dacă este Michael? Care vrea să verifice dacă este 
cineva înăuntru? 

— Ești așa de pămpălău! spuse ea, dându-i drumul. 

Ignorând remarca, Mark se ridică în picioare și ieși din 
cameră până la biroul de la recepţie unde de obicei stătea 


Ashley și se uită la monitorul alb-negru. Văzu un bărbat cu 
o cască de motociclist, ţinând un pachet în faţa ușii de la 
intrarea principală. Mark apăsă pe butonul interfonului. 

— Da? 

— Un pachet pentru domnul Mark Warren, de la Double- 
M Properties. 

— Nu îl poţi pune în cutia poștală? 

— Am nevoie de semnătură. 

Mark înjură. 

— Cobor imediat. Se îmbrăcă la loc, băgându-și cămașa 
în pantaloni, apoi îi dădu un sărut lui Ashley. Mă întorc în 
două secunde. 

— Nu-ţi face griji în privinţa mea, spuse ea fără să 
zâmbească. O să continui fără tine. 

Mark se grăbi să coboare, deschise ușa și luă sacoșa de 
la un bărbat mic și îndesat, îmbrăcat cu o haină pe care era 
scris „CURIERAT RAPID”. Pe pungă era tipărită adresa lui, 
dar nu era nici o informaţie despre expeditor. Semnă în 
registru, i se dădu o copie după aviz, închise ușa și urcă la 
loc scările. 

Ceea ce era scris de mână în dreptul expeditorului de pe 
registru părea să însemne „Furnizorii JK”. Mark nu avea nici 
o idee despre ce era înăuntru. Avea atât de mult de lucru 
cu hârtiile referitoare la planurile de construcţie, încât 
simțea că se scufundă sub greutatea lor. Probabil că în 
pungă erau o mulţime de desene de la furnizorul de 
materiale. Era totuși destul de extravagant să le trimită 
prin curier, când ajungeau la fel de bine și prin poștă. O să 
deschidă pachetul mai târziu. Acum nu avea nimic în 
minte, decât pe Ashley zăcând goală pe covorul din biroul 
lui. lar el se simţea nebunește, extraordinar de excitat. 

Apoi, pe neașteptate, la câteva secunde după ce se 
așezase deasupra ei, totul se termină. 

— Îmi pare rău, spuse el, ţinându-și greutatea în coate. 

— Te-a excitat curierul pe motocicletă? întrebă ea, numai 
pe jumătate în glumă. 

— Da, sigur. 


— O mulţime de bărbaţi sunt homosexuali și nu își dau 
seama. Ştii, motocicliștii îmbrăcaţi în piele pot fi un lucru 
foarte erotic pentru unii bărbați. 

— Ce vrea să zică asta? 

— Tu ce crezi? Mă lași aici în pielea goală, tocmai când 
eram gata să termin; te duci jos și vezi un tip îmbrăcat în 
piele și în momentul următor tu termini, înainte de a 
ajunge înăuntrul meu. 

Se răsuci și se așeză lângă ea pe covor, trecându-l un fior 
prin tot corpul. 

— Îmi pare rău, spuse el. Doar că am o grămadă de 
lucruri pe cap în acest moment. 

— lar eu nu am? 

— Poate că te descurci mai bine decât mine. 

— Nu știu cu ce ești tu în stare să te descurci, Mark. 
Credeam că tu ești tipul puternic, iar Michael cel slab. 

El se aplecă în faţă și își acoperi fața cu palmele. 

— Ashley, suntem amândoi tensionaţi, da? 

— Tu nu ar trebui să fii, doar ce ai avut parte de un 
orgasm minunat. 

— Bine, bine, bine. Mi-am cerut scuze. Vrei să mă ocup 
de tine? O să te fac să termini, știi cum, cu mâna. 

Ea se ridică brusc, luându-și hainele în timpul acesta. 

— Lasă, nu mai am nici un chef de asta. 

Amândoi se îmbrăcară în liniște. Ashley rupse tăcerea în 
timp ce se ruja. 

— Ştii ce se spune, Mark? Sexul satisfăcător înseamnă 
unu la sută într-o relaţie; sexul mai puţin satisfăcător e 
nouăzeci și nouă la sută. 

— Credeam că de obicei suntem satisfăcuţi amândoi. 

Ea își privi buzele rujate în oglindă, ca și cum era gata să 
iasă la o întâlnire. 

— Mda, și eu am crezut la fel. 

Mark înaintă și puse o mână în jurul ei. 

— Ashley, iubito. Haide, mi-am cerut scuze, dar sunt atât 
de stresat. Ar trebui să plecăm undeva câteva zile. 

— Da, asta sigur ar da bine, nu-i așa? 


— Vreau să spun, atunci când se termină totul. 

Se uită la el cu o privire tăioasă. 

— Şi când mai exact se va termina totul? 

— Nu stiu. 

Își puse oglinda în geantă. 

— Mark, dragule, nu se va termina niciodată cât timp 
Michael este în viață. Amândoi știm asta. Ne-am tăiat craca 
de sub picioare atunci când ai luat tubul de respirat marți 
noapte. Îl sărută pe obraz. Pe mâine dimineaţă. 

— Pleci? 

— Da, plec. Întotdeauna plec la sfârșitul programului; e 
ceva rău în asta? Mi se pare că trebuie să păstrăm 
aparențele. 

— Cred că da, voiam doar... 

Ea se uită la el câteva secunde. 

— Adună-te, pentru numele lui Dumnezeu. Ai înțeles? 

El încuviință. Apoi ea plecă. 

Mark mai rămase încă o oră să răspundă la e-mailuri, 
apoi, deranjat de sunetul celor de la curăţenie, se hotări să 
nu mai stea și să termine treaba acasă. 

În drum spre ușă, luă pachetul pentru care semnase mai 
devreme și îl deschise. Era ceva înăuntru, un obiect mic, 
învelit strâns în celofan și legat cu o bandă. 

Încruntându-se, se întrebă ce era. Un card pentru 
telefonul mobil? O piesă pentru computer? 

Luă niște foarfece din sertarul biroului și desfăcu 
celofanul la un capăt, trase de el și se uită înăuntru. 

La început crezu că este o glumă - un deget de plastic pe 
care îl poţi cumpăra din magazinele cu ciudăţenii. Apoi 
văzu sângele. 

— Nu! strigă el, simțindu-se dintr-odată ameţit. Nu! Nu! 

Degetul tăiat căzu din pachet și ateriză fără zgomot pe 
covor. 

Făcând câţiva pași în spate îngrozit, Mark văzu că în 
pachet era un plic. 


69 


Grace ieși de pe drumul principal și intră pe un drum de 
ţară, chiar la marginea Lewes-ului. Trecu pe lângă firma 
unui magazin, pe lângă o cabină telefonică, apoi, în partea 
stângă, văzu un gard înalt, din metal, cu sârmă ghimpată 
deasupra. Unele părţi din gard erau căzute, altele nu. De-a 
lungul gardului erau două porţi, deschise larg, care arătau 
ca și cum nu ar mai fi fost închise de un deceniu. Pe una 
din ele era fixată o firmă de tablă îndoită, aproape ștearsă, 
pe care scria „TRACTARI AUTO WHEELER”. Lângă era un alt 
panou, mult mai mic, pe care scria „Atenţie, câini!” 

Modul în care arăta casa se apropia cel mai mult de 
imaginea unei case de la ţară. Era însă mai mult decât 
dărăpănată și mai murdară decât orice loc pe care îl 
văzuse Grace în viaţa lui. 

In curte era o mașină de tractare mare, de culoare 
albastră, parcată între mai mult de o duzină de mașini 
lovite, unele făcute praf, altele doar ușor atinse dintre care 
una, o Toyota mică, arăta ca și cum ar fi fost parcată și 
cineva furase tot ce putuse fi luat din ea. 

Mai erau buturugi tăiate și netăiate, o capră de tăiat 
lemne, un fierăstrău ruginit, o rulotă uzată, lângă care era 
un panou pe care scria cu cretă „Promoţie pentru pomii de 
Crăciun” și un bungalow care arăta ca și cum ar fi putut să 
se dărâme în orice moment. 

In timp ce intra în curte și oprea motorul, auzi lătratul 
fioros al unui câine de pază rupând tăcerea serii 
călduroase. Pentru câteva minute rămase prevăzător în 
mașină, așteptând să apară dulăul. Dar ușa casei se 
deschise și ieși un bărbat îndesat. În vârstă de aproximativ 
cincizeci de ani, cu puţinul păr pe care-l mai avea nespălat, 
era nebărbierit și avea o burtă imensă de la bere, abia 
ţinută sub o vestă și care atârna peste cureaua pantalonilor 
maro ca un munte de zăpadă gata să provoace o avalanșă. 

— Domnul Wheeler? întrebă Grace, încă speriat de 
lătratul câinelui de mai devreme, care devenea din ce în ce 


mai puternic. 

— Da? Bărbatul avea o faţă blândă, cu ochi mari și trişti 
și mâini muncite. Mirosea a sfoară și a ulei de mașină. 

Grace își scoase legitimaţia și o ţinu astfel încât bărbatul 
să o poată vedea. 

— Sunt detectivul căpitan Grace de la departamentul de 
criminalistică al Poliţiei din Sussex. Îmi pare foarte rău 
pentru fiul dumneavoastră. 

Bărbatul rămase drept, impasibil, apoi Grace observă că 
începe să tremure. Își încleștă mâinile și lacrimile 
începuseră să-i curgă pe obraji. 

— Doriţi să intraţi? întrebă Phil Wheeler cu o voce 
tremurată. 

— V-aș fi recunoscător dacă mi-aţi putea acorda câteva 
minute. 

Interiorul casei era aproape la fel ca exteriorul, iar 
mirosul indica un fumător înrăit. Grace îl urmă pe bărbat 
într-o cameră de zi întunecată, cu un set de mobilă din trei 
piese și un televizor mare, vechi. Aproape fiecare 
centimetru de podea era acoperit cu reviste auto, reviste 
despre viaţa la ţară și discuri de vinil. Pe masă, erau 
fotografia unei femei cu părul deschis la culoare care își 
odihnea mâinile pe umerii unui băieţel pe scuter și niște 
bibelouri chinezești, dar nu era nimic pe pereţi. Un ceas 
așezat pe șemineu, fixat în stomacul unui bibelou 
chinezesc care întruchipa un cal de curse, arăta ora 19.10. 
Verificându-l cu ceasul său, Grace fu uimit să vadă că era 
destul de exact. 

Dând la o parte câteva coperte de la discuri de pe fotoliu, 
Phil Wheeler spuse, ca și cum ar fi dat o explicaţie: 

— Lui Davey îi plăceau lucrurile astea, obișnuia să le 
asculte tot timpul, îi plăcea să colecţioneze... 

Își ieși din fire și ieși din cameră. 

— Ceai? întrebă el. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Grace, nefiind sigur de 
curăţenia din bucătărie. 

Cum gradul de dificultate al interogatoriului era scăzut, 


acesta ar fi putut fi luat de orice detectiv, dar Grace era 
adeptul muncii pe teren. Era stilul său de lucru și era un 
aspect al muncii de poliţist pe care îl găsea cel mai 
interesant și, ca acum, provocator. 

După câteva minute, Phil Wheeler se întoarse în cameră, 
dădu la o parte de pe scaun câteva reviste și niște coperte 
de discuri și se așeză, apoi scoase o cutie cu tutun din 
buzunar. inu deschisă cutia cu degetul arătător, desfăcu 
un pachet cu foiţe de ţigări, apoi începu să își răsucească o 
țigară cu o singură mână. Grace nu se putea abţine să nu îl 
privească; întotdeauna îl fascinase modul în care oamenii 
făceau lucrul acesta. 

— Domnule Wheeler, am înţeles că fiul dumneavoastră v- 
a spus că a discutat cu o persoană dispărută, Michael 
Harrison, la un walkie-talkie. 

Phil Wheeler își plimbă limba de-a lungul hârtiei și lipi 
tigara. 

— Nu înțeleg de ce cineva ar fi vrut să îi facă rău 
băiatului meu. Era cea mai prietenoasă persoană pe care o 
puteai întâlni. Tinând ţigara neaprinsă, gesticulă prin aer. 

Sărmanul băiat avea apă în creier, știți, encefalită. Nu 
era inteligent, dar toată lumea îl plăcea. 

Grace zâmbi cu simpatie. 

— Avea mulţi prieteni în Poliţia Rutieră. 

— Era un băiat bun. 

— Așa am auzit. 

— Era viaţa mea. 

Grace așteptă. Wheeler își aprinse ţigara cu un chibrit 
dintr-o cutie marca Swan Vesta și câteva momente mai 
târziu mirosul dulce de tutun pluti până la Grace. Îl inspiră 
adânc, bucurându-se de mireasmă, dar fără să se bucure și 
de ceea ce trebuia să facă. Să vorbească cu noile victime 
era, după părerea lui, singurul lucru îngrozitor în poliţie. 

— Puteţi să îmi spuneţi câte ceva despre conversațiile 
lor? Despre walkie-talkie? 

Bărbatul trase din ţigară și apoi scoase fumul pe gură și 
pe nas în timp ce vorbea. 


— M-am supărat foarte tare pe el vineri sau sâmbătă, nu 
mai știu când. Nu știam că are nenorocitul ăla de walkie- 
talkie. Mi-a spus apoi că îl luase de lângă locul unde se 
întâmplase accidentul acela groaznic marţi seara, cu cei 
patru băieți. 

Grace încuviinţă. 

— Nu se mai oprea din vorbă despre noul lui prieten. Ca 
să fiu sincer, nu prea l-am băgat în seamă. Cum să spun, 
Davey trăia în propria lume în majoritatea timpului. 
Întotdeauna avea conversații cu persoane aflate în capul 
său. Își puse ţigara într-o scrumieră de metal, apoi își 
tamponă ochii cu o batistă mototolită și își trase nasul. Tot 
timpul vorbea. Uneori trebuia să îl opresc, altfel reușea să 
mă înnebunească. 

— Vă aduceţi aminte ce v-a spus despre Michael 
Harrison? 

— Era foarte entuziasmat pentru că i se spusese că 
putea deveni un erou. Era vineri, cred. Vedeţi, îi plăceau 
filmele americane cu polițiști și întotdeauna își dorise să fie 
erou. Îmi tot spunea că știe unde este cineva și că este 
singura persoană din lume care știe lucrul acesta și că e 
șansa lui să devină erou. Dar nu l-am prea ascultat; 
avusesem o zi plină din cauza a două mașini accidentate 
pe care a fost nevoie să le tractăm și nu am făcut legătura 
cu cazul dumneavoastră. 

— Aveţi acel walkie-talkie? 

Bărbatul dădu din cap. 

— Cred că Davey îl luase cu el. 

— Davey conducea? 

Bărbatul dădu din cap. 

— Îi plăcea să conducă mașina uneori și îl lăsam să o 
facă pe un drum liniștit. Stiţi, eu tineam o mână pe volan. 
Dar nu, nu ar fi putut conduce niciodată, nu era în stare. 
Avea doar o bicicletă, atât. 

— A fost găsit la aproximativ zece kilometri depărtare de 
aici. Credeţi că se dusese să îl găsească pe Michael 
Harrison? Să încerce să devină un erou? 


— Am fost nevoit să mă duc să tractez o mașină sâmbătă 
după-amiază, iar Davey nu a vrut să vină cu mine, mi-a 
spus că are ceva important de făcut. 

— Ceva important? 

Philip Wheeler încuviinţă trist. 

— li plăcea să creadă că este important. 

Grace zâmbi, gândindu-se că tuturor ne place lucrul 
acesta. Apoi întrebă: 

— Aţi înţeles de la Davey cam pe unde ar putea fi 
Michael Harrison? 

— Nu, nu am făcut nici o legătură, așa că nu i-am acordat 
atenţie. 

— Domnule Wheeler, aș putea vedea camera fiului 
dumneavoastră? 

Phil Wheeler întinse un deget, arătând un loc în spatele 
lui Grace. 

— În rulotă. Lui Davey îi plăcea acolo. Puteţi merge, dar 
nu vă supăraţi dacă eu nu vin... eu... Işi scoase din nou 
batista. 

— E în regulă, înţeleg. 

— Nu este închisă. 

Grace traversă curtea și se îndreptă spre rulotă. Câinele 
pe care încă nu îl văzuse și despre care credea că era în 
partea cealaltă a casei începu să latre din nou, mult mai 
agresiv. Lipit de ușa de la intrare era un semn de 
avertizare pe care scria „Atenţie, se trage!” 

Încercă clanţa, apoi deschise ușa și intră. Pe jos erau mai 
multe mochete mototolite, acoperite cu șosete, lenjerie, 
tricouri, ambalaje de la dulciuri, o cutie desfăcută de la 
McDonald's, cu ketchup întărit pe capac, rulmenţi, plăcuţe 
de înmatriculare vechi, americane și câteva șepci de 
baseball. Camera era și mai murdară decât casa și se 
simțea un miros puternic de picioare nespălate, care îi 
aducea aminte de un vestiar școlar. 

Mare parte a spaţiului din cameră era ocupat de un pat și 
un televizor care stătea strâmb și care oscila între alb- 
negru și color, la care văzu că rulează Lege și ordine. Lui 


Grace nu îi plăcuse niciodată să urmărească filme polițiste 
britanice; întotdeauna reușeau să îl enerveze arătând 
proceduri greșite sau decizii stupide făcute de cei care 
investigau. Filmele americane păreau mai interesante, mai 
reale. Dar poate asta era așa pentru că nu știa suficient de 
bine procedurile din poliţia americană, astfel încât să fie 
critic. 

Uitându-se în jur, remarcă lipite pe pereţi reclame ce 
păreau a fi rupte din reviste. Uitându-se mai atent, remarcă 
faptul că toate erau reclame la produse americane: mașini, 
arme, mâncare, băutură, locuri de vacanţă. 

Pășind pe lângă cutia de McDonald's, se uită la un 
computer marca Dell foarte vechi, din procesorul căruia 
ieșea o dischetă, pus pe un birou pe care mai erau o cutie 
cu batoane de ciocolată Twinkie, o păpușă de plastic cu 
Bart Simpson, înaltă de o sută cincizeci de centimetri și o 
bucată de hârtie liniată, pe care erau niște litere scrise cu 
stiloul, cu o caligrafie de copil. 

Grace se uită cu atenţie la măzgălitură și îşi dădu seama 
că era un desen scris cu litere de începător. Intre două linii 
paralele era mâzgălit: 


„A26. LA NORD DE KROWBURG. DOUĂ GRILAJE 
PENTRU VITE. 3 KILOMETRI. O CASA DE 
TARA ALBA.” 


Era o hartă. 

Sub ea văzu o înșiruire de numere: 0771 52136. Părea să 
fie un număr de mobil și încercă să sune, dar nu se 
întâmplă nimic. 

Mai stătu douăzeci de minute, timp în care scotoci prin 
toate lucrurile din cameră, deschise toate sertarele, dar nu 
găsi nimic altceva care să îl intereseze. Apoi merse cu 
bucata de hârtie înapoi în casă, la Phil Wheeler. 

— V-a vorbit Davey despre asta? 

Phil Wheeler dădu din cap. 

— Nu. 


— Indicaţiile acestea vă aduc aminte de ceva? 

— Două grilaje pentru vite, trei kilometri, casă albă? Nu, 
nu îmi aduc aminte de nimic. 

— Și numărul? Îl recunoașteţi? 

Bărbatul se uită la număr, citind fiecare cifră cu voce 
tare. 

— Nu, nu îl recunosc. 

Grace hotărî că obținuse tot ce se putuse de la bărbat în 
seara aceasta. Se ridică, îi mulţumi și îi spuse din nou că îi 
pare rău pentru fiul său. 

— Doar să îl prindeţi pe nenorocitul care a făcut-o, 
domnule detectiv. Cel puţin faceţi asta pentru mine și 
pentru Davey, da? 

Grace îi promise că va face tot ce era posibil. 


70 


Mark Warren, ud de transpiraţie, băgă cheia în 
încuietoarea de la ușa apartamentului său, speriat pentru o 
clipă că ar fi putut fi blocată. Apoi deschise ușa cu teamă, 
intră, o închise la loc, încuie și puse lanţul de siguranţă. 

ignorând mulţimea de plicuri care îl aștepta, își puse jos 
servieta, își desfăcu nodul de la cravată și nasturele de la 
gât, apoi își aruncă jacheta și cravata pe canapea. Işi turnă 
patru degete de whisky Balvenie, puse niște gheaţă de la 
frigider în pahar și luă o înghiţitură. 

Deschise geanta de piele în care își ţinea laptopul și 
scoase pachetul primit mai devreme, ţinându-l la distanţă, 
abia îndrăznind să se uite la el. Îl puse pe masa de lac 
negru dintr-un colţ al camerei și scoase biletul la care se 
uitase deja mai devreme, în birou. Apoi se duse lângă 
măsuţa de cafea, luă o înghiţitură mare de cafea și se 
așeză. 

Biletul era scurt, tras la imprimantă pe o coală de hârtie 
A4. Scria: 


Verifică amprentele și o să afli că aparţin prietenului 
și partenerului tău de afaceri. La fiecare 24 de ore voi 
tăia câte o bucată din ce în ce mai mare din el. Până 
când o să faci exact ceea ce îţi spun. 


Biletul nu era semnat. 

Mark mai bău din whisky și goli paharul. Îl umplu din nou, 
cu încă patru degete de băutură și cuburi de gheaţă, apoi 
citi din nou biletul. Și din nou. Undeva afară se auzi o 
sirenă și tresări. Interfonul sună, reușind să îi inducă o 
stare de panică. Îndreptându-se către monitorul camerei de 
supraveghere, spera cu disperare să fie Ashley. Avea 
telefonul închis și când încercase să o sune de la birou și cu 
câteva minute în urmă, când o apelase din lift. 

Dar nu era Ashley, ci vedea figura unui personaj pe care, 
după părerea lui, îl văzuse prea mult în ultimele zile: 
detectivul Grace. 

Câteva momente se întrebă dacă să îl evite și să îl lase 
să plece, să se întoarcă altă dată. Dar poate că avea 
noutăți. 

Ridică receptorul și îi spuse lui Grace să intre, apoi apăsă 
butonul pentru a deschide ușa. 

| se păru că în doar câteva secunde Grace ciocăni la ușă, 
iar el abia avu timp să adune biletul și pachetul și să le 
ascundă în dulap. 

— Bună seara, domnule ofiţer, spuse Mark în timp ce 
deschidea ușa, brusc conștient de faptul că se simte puţin 
ameţit de la băutură și că vocea îi era puţin afectată. Il ţinu 
la distanță pe Grace în timp ce dădeau noroc, astfel încât 
polițistul să nu sesizeze alcoolul din respiraţie. 

— Vă deranjează dacă intru câteva minute sau sunteţi 
prea ocupat? 

— Nu sunt niciodată prea ocupat pentru dumneavoastră, 
domnule ofițer, sunt aici ca să vă ajut tot timpul. Ce noutăţi 
aveţi? Doriţi ceva de băut? 

— Un pahar cu apă, mulţumesc, răspunse Grace, 
simțindu-se însetat. 


Se așezară amândoi unul în fața celuilalt pe fotoliile de 
piele și Grace îl urmări pentru câteva momente. Bărbatul 
părea extrem de nervos, părea că nu se concentrează 
foarte bine și mirosea foarte tare a alcool. Uitându-se în 
ochii lui cu atenţie, Grace îl întrebă: 

— Ce aţi mâncat la masa de prânz astăzi? 

Ochii lui Mark se îndreptară spre stânga un moment, apoi 
reveniră spre centru. 

— Un sandviș cu carne de curcan și afine, de la un 
magazin de după colţ. De ce? ; 

— Hrana este foarte importantă, spuse Grace. In special 
când ești stresat. li zâmbi încurajator lui Mark, apoi luă o 
gură de apă din paharul înalt, scump, care i se adusese. 
Mark, e un mister la mijloc și mă întrebam dacă puteţi să 
mă ajutaţi să îl rezolv. 

— Sigur că da, voi încerca. 

— Două camere de filmat au înregistrat joi noaptea un 
BMW X5 înregistrat pe numele Mark Warren, venind 
dinspre Lewes și mergând spre Brighton. Grace făcu o 
pauză pentru a-și scoate agenda din buzunar. Mda, pe la 
ora 12.29 noaptea și din nou la ora 12.40. Grace se hotărî 
să nu spună nimic despre rezultatul analizelor făcute 
asupra pământului care îi fuseseră înmânate la ședința de 
dimineaţă. Ca un leu care se îndreaptă către pradă, el se 
aplecă înainte. Poate că aţi fost într-o plimbare nocturnă în 
Ashdown Forest? 

Se concentră asupra ochilor lui Mark. În loc ca aceștia să 
se ducă spre partea stângă, ca atunci când acesta 
răspunsese la întrebarea despre sandviș, adică în emisfera 
constructivă, se duseră rapid către dreapta, apoi stânga, 
apoi dreapta din nou, rămânând acolo mai mult timp. 
Emisfera creativă. Intenţiona să răspundă la întrebare cu o 
minciună. 

— Se prea poate, răspunse el. 

— Se prea poate? Nu e puţin cam neobișnuit să conduci 
în toiul nopţii în mijlocul unei păduri? Nu v-aţi putea aduce 
aminte puţin mai limpede acest lucru? 


— Pentru mine nu este neobișnuit, răspunse Mark, 
luându-și băutura. Dintr-o dată, tot limbajul corpului i se 
schimbă. Era rândul lui Grace să se simtă nesigur, 
întrebându-se ce se întâmplă. Michael se lăsă pe spate și 
învârti băutura în pahar, auzindu-se clinchetul cuburilor de 
gheaţă. Vedeţi, acolo vom dezvolta următoarea construcţie 
importantă. Am obţinut în urmă cu două luni permisiunea 
de construcţie a unui complex de cinci acri, cu douăzeci de 
case, chiar în inima pădurii. Însă acum lucrăm la detalii, 
pentru că primim foarte multe plângeri de la grupurile de 
ecologiști. Mă tot duc și mă întorc din pădure, zi și noapte; 
trebuie să verific factorii de mediu, iar o parte importantă 
din aceștia o reprezintă impactul pe care îl va avea 
construcția asupra Vicţii în sălbăticie, pe timp de noapte. 
Lucrez la un întreg raport care să îmi susțină aplicaţia. 

Inima lui Grace se opri; se simţea ca și cum i se trăsese 
covorul de sub picioare, foarte repede. Cheltuise bună 
parte din bugetul de o mie de lire pe o analiză de sol și se 
simţea ca un idiot. De ce nu a știut de lucrul acesta? De ce 
nu știa nici Glenn Branson sau altcineva din echipă? 

Ideile îi fugeau, iar el încerca să se concentreze și să și le 
pună în ordine. Mark Warren arăta în continuare foarte rău, 
iar Grace avea impresia că nu era îngrijorat din cauza 
partenerului său de afaceri. Ca și agresivitatea arătată la 
nuntă, toate elementele indicau altceva, dar nu știa exact 
ce. 
Apoi, pentru a treia oară în ultimele zece minute, văzu 
cum ochii lui Mark se îndreaptă spre un punct îndepărtat 
din cameră, ca și cum ar fi fost cineva acolo. În mod 
intenţionat, Grace scăpă agenda pe jos și, în timp ce se 
apleca să o ia, se uită în direcţia în care privea Mark. Dar 
nu văzu nimic important. Doar aparatura stereo nouă, 
câteva opere de artă modernă și câteva dulapuri. 

— Am citit despre tânărul acela de la morgă. Și am văzut 
și articolul din ziarul de astăzi. Foarte trist, spuse Mark. 

— S-ar putea să se fi întâmplat chiar pe terenul vostru, 
spuse Grace, testându-l. 


— Nu știu unde s-a întâmplat. 

Aducându-și aminte cuvintele de pe foaia de hârtie din 
dormitorul lui Davey, Grace îl privi din nou direct în ochi și 
spuse: 

— Mergi pe autostrada A26, treci de Crowborough, pe 
lângă o casă de ţară vopsită în alb, apoi peste două grilaje 
pentru vite. Acolo aveţi voi terenul? 

Nici nu mai era nevoie să i se răspundă. Grace putea să 
vadă tot ceea ce avea nevoie din mișcarea ochilor lui Mark, 
din modul cum i s-a încruntat fruntea și s-a aplecat înainte, 
precum și din felul în care s-a schimbat la faţă. 

— Se poate... E posibil... Da. 

Acum totul începu să îi devină clar lui Grace. 

— Dacă unii dintre voi urmau să-și îngroape prietenul de 
viu, într-un sicriu, normal ar fi fost să o facă pe terenul 
vostru, nu-i așa? Undeva unde vă era familiar? 

— Așa cred... 

— Tot susțineţi că nu aveaţi nici o idee despre 
îngroparea lui Michael Harrison într-un sicriu? 

Câteva secunde, ochii lui Mark se mișcară în toate 
părţile. 

— Sigur. Absolut nici o idee. 

— Bine. Mulţumesc. Grace își studie agenda pentru un 
moment. Domnule Mark, mai am și un număr, mă întrebam 
dacă mă puteţi ajuta cu el. 

— Încerc. 

Grace citi cu voce tare numărul de pe aceeași foaie. 

— 0771 52136. 

Mark repetă. Ochii săi se îndreptară instantaneu către 
partea stângă. Emisfera constructivă, a memoriei. 

— Pare a fi numărul lui Ashley, cu câteva cifre lipsă. De 
ce întrebaţi? 

Grace își termină de băut apa și se ridică în picioare. 

— L-am găsit în camera lui Davey Wheeler, băiatul care a 
fost ucis. Împreună cu indicaţiile pe care vi le-am dat. 

— Ce? 

Îndreptându-se spre fereastră, Grace deschise ușa de la 


balcon și călcă pe podeaua de lemn. Ţinându-se de bara 
metalică, se uită în jos patru etaje la strada agitată. Nu era 
prea sus, dar suficient pentru el, care suferea de ameţeală 
și niciodată nu putuse suporta înălțimile. 

— De unde avea băiatul acesta numarul lui Ashley și 
coordonatele terenului nostru? întrebă Mark. 

— Mi-ar plăcea foarte mult să știu lucrul acesta. 

Din nou, ochii lui Mark înconjurară camera. Grace se 
întrebă dacă era vorba despre dulap. Să fie ceva înăuntru? 
Ce? 

Grace avea presimţiri negative cu privire la acest bărbat 
și la Ashley Harper, așa încât se gândi să obţină niște 
mandate de percheziţie atât pentru case, cât și pentru 
birou. Dar lucrul acesta nu era simplu. Trebuia să îi 
convingă pe magistrați, iar pentru asta avea nevoie de 
dovezi. Brăţara pe care i-o dăduse Ashley nu era suficientă. 
În momentul acesta, tot ce avea împotriva lui Mark Warren 
și a lui Ashley Harper erau doar presimţiri. Nici o probă. 

— Mark, se ajunge ușor la terenul vostru? Indicaţiile, 
căsuţa albă, ţarcurile sunt suficiente? 

— Trebuie să știi unde să cotești, pentru că nu e marcat 
decât cu doi stâlpi, nu am vrut să atragem atenţia asupra 
lui. 

— Mi se pare că acesta este locul în care trebuie să îl 
căutăm pe Michael. Și asta foarte repede, ce ziceţi? 

— Sigur că da. 

— Am luat legătura cu Poliţia din Crowborough, care deja 
cercetează toată zona, dar se pare că ar fi foarte important 
să fiți acolo, măcar ca să îi îndrumați către zona corectă. Să 
aranjez să vină să vă ia într-o jumătate de oră? 

— Bine. Mulţumesc. Cât timp credeţi că o să fie nevoie 
de mine? 

Grace se încruntă. 

— Păi, avem nevoie doar ca să ne arătaţi pe unde se 
intră, adică unde să cotim și unde începe terenul vostru. 
Poate că o oră. Doar dacă nu preferaţi să participaţi la 
cercetare. 


— Sigur. Adică, o să fac tot ce pot. 


71 


Mark închise ușa în urma lui Grace, fugi în baie, 
îngenunche și vomită în toaletă. De mai multe ori. 

Se ridică, trase apa, apoi își clăti gura cu apă rece. 
Hainele îi erau fleașcă de transpiraţie, părul îi stătea lipit de 
cap. Din cauza apei care curgea, aproape că nici nu auzi 
când sună telefonul fix. 

Reuși să ridice receptorul chiar înainte ca acesta să 
treacă pe mesageria vocală. 

— Alo? 

O voce de bărbat cu accent australian, îl întrebă: 

— Mark Warren? 

Ceva din vocea bărbatului îi atrase atenţia lui Mark. 

— Aceasta este o linie internă. Cu cine vorbesc? 

— Numele meu este Vic. Prietenul tău, Michael, mi-a dat 
numărul de telefon. De fapt, ar dori să vă spună câteva 
cuvinte. Să vi-l dau la telefon? 

— Da. Mark lipi receptorul de ureche, tremurând. Apoi 
auzi vocea lui Michael. Era fără îndoială vocea lui, dar 
scoțând un sunet pe care Mark nu îl mai auzise niciodată 
de la Michael. Era un urlet de durere care părea că vine din 
adâncul sufletului lui Michael, care apoi iese, ca un tren 
dintr-un tunel, crescând până ajungea la agonie. 

Mark fu nevoit să îndepărteze receptorul de ureche. 
Urletul se opri, apoi îl auzi pe Michael scâncind și ţipând din 
nou. 

— Nu, nu, te rog, nu. NU! NU! NU! 

Apoi auzi din nou vocea lui Vic. 

— Pun pariu că te întrebi ce îi fac prietenului tău, nu-i 
așa, Mark? Nu te îngrijora, o să afli mâine când vei primi 
poșta. 

— Ce vrei? întrebă Mark, încordându-și auzul, dar fără să 
mai audă nici un sunet de la Michael acum. 


— Vreau să transferi niște bani din contul bancar din 
Insulele Cayman către un altul pe care o să ţi-l dau acum. 

— Este imposibil, chiar dacă aș vrea să fac lucrul acesta. 
Pentru orice tranzacţie sunt necesare două semnături, a 
mea și a lui Michael. 

— În seiful din biroul vostru sunt documente semnate de 
amândoi, prin care îl împuterniciţi pe un avocat din Insulele 
Cayman; le-aţi pus acolo anul trecut când ați plecat o 
săptămână cu barca ca să încheiaţi o afacere în Granada, 
dar lucrul acesta nu s-a mai întâmplat. Aţi uitat să 
distrugeţi acele documente. Foarte bine, aș spune eu. 

„Cum dracu' de știa lucrurile astea?” se întrebă Mark. 

— Aș vrea să vorbesc cu Michael. Nu vreau să îl aud 
urlând de durere, vreau doar să vorbesc cu el, te rog. 

— Ai vorbit suficient cu el pentru ziua de azi. Te las să te 
gândești la ce ţi-am propus, Mark, și vom vedea ce ai 
hotărât mai târziu, când vom discuta. Şi, Mark, nici o vorbă 
despre asta poliţiei. M-ar înfuria la culme. 

Telefonul se închise. 

Imediat, Mark apăsă pe butonul pentru redarea 
numerelor de telefon primite. Dar nu a fost deloc surprins 
când vocea robotului răspunse: 

— Ne pare rău, nu avem numărul înregistrat. 

Încercă din nou să o sune pe Ashley. Spre ușurarea lui, 
aceasta răspunse. 

— Ce bine, spuse el. Pe unde ai fost? 

— Cum adică, unde am fost? 

— Am tot încercat să dau de tine. 

— Am fost la masaj, dacă vrei să știi. Unul din noi trebuie 
să aibă mintea limpede, da? Apoi am fost să o văd pe 
mama lui Michael, iar acum sunt în drum spre casă. 

— Poţi să treci pe aici, chiar acum? 

— Vorbești cam neclar. lar ai băut? 

— S-a întâmplat ceva, trebuie neapărat să vorbim. 

— Vorbim mâine dimineaţă. 

— Nu poate aștepta. 

Modul impunător în care vorbea o convinse pe Ahley. 


Refractară, ea răspunse: 

— Bine. Dar nu știu dacă este o idee bună să vin la tine. 
Hai să ne întâlnim undeva, pe teren neutru. Ce zici de un 
bar sau restaurant? 

— Minunat! Adică undeva unde toată lumea ne poate 
auzi? 

— Atunci va trebui să vorbim mai încet, da? Este mai 
bine decât să fiu văzută că vin la tine acasă. 

— lisuse, ești paranoică. 

— Eu? Tu ești mai în măsură să îmi vorbești despre 
paranoia. Spune un restaurant. 

Mark se gândi un moment. O mașină de poliție va veni să 
îl ia în jumătate de oră. Până la teren era de mers o 
jumătate de oră. Poate că va sta zece minute acolo, apoi 
încă jumătate de oră la întoarcere. Era ora 20, luni, și 
localurile vor fi liniștite. Sugeră să se întâlnească la ora 22, 
într-un restaurant cu specific italian, lângă Teatrul Regal, 
care avea o sală de mese foarte mare la etaj, mai mult ca 
sigur goală în seara aceasta. 


Dar nu era. Spre surpriza lui, restaurantul era plin. Uitase 
că după Festivalul din Brighton, orașul era încă agitat, cu 
barurile și restaurantele pline în fiecare seară. 

Majoritatea meselor de la etaj erau ocupate, iar el a fost 
așezat la o masă înghesuită, în spatele uneia la care era o 
petrecere de douăsprezece persoane. Ashley nu ajunsese 
încă. Localul era tipic italian: pereţi albi, mese mici, cu 
lumânări înfipte în gâtul sticlelor de Chianti și ospătari plini 
de energie, care vorbeau tare. 

Drumul până la Crownborough și înapoi fusese fără 
niciun eveniment: doi detectivi tineri într-o mașină fără 
însemnele poliției, care își petrecuseră mare parte a 
timpului discutând în contradictoriu despre jucătorii de 
fotbal, iar la întoarcere despre crichet. Nu i-au arătat nici 
un semn de interes, altul decât pentru a-l informa că 
amândoi trebuiau să iasă din tură în urmă cu o oră și că 
trebuiau să se grăbească la întoarcere. Lui Mark acest lucru 


i se păruse o veste bună. 

Îi îndrumase către locul în care începea terenul, cu cele 
două grilaje pentru animale, apoi aşteptă, în timp ce ei 
transmiteau prin radio echipei de cercetare să li se alăture. 
După puţin timp, sosi un convoi alcătuit din mai multe 
microbuze, conduse de un Range Rover al Poliţiei. 

Mark cobori din mașină, le spuse cât de mult trebuie să 
meargă cu mașina, dar nu se oferi să-i conducă. Nu voia să 
fie acolo când vor găsi mormântul; pentru că îl vor 
descoperi cu siguranţă. g 

Simţea o nevoie acută să bea, dar nu era sigur ce voia. li 
era sete, așa că își comandă o bere Peroni pentru a se 
destinde, apoi citi meniul, ca să se gândească și la altceva. 
După câteva minute, apăru și Ashley. 

— Tot mai bei? îl certă ea, în loc de salut și fără să îl 
sărute. Se așeză în faţa lui, aruncând o privire 
dezaprobatoare grupului zgomotos de lângă ei, care râdea 
în hohote la o glumă, apoi își puse geanta Prada, foarte 
modernă, pe masă. 

Mark se gândi că arăta mai frumoasă ca niciodată, 
îmbrăcată cu o bluză șifonată, la modă, cu un guler micut, 
de culoare crem, care îi expunea sânii într-un mod extrem 
de exotic. Avea părul strâns în coadă. Arăta odihnită și 
relaxată și era dată cu un parfum minunat, pe care îl 
recunoștea, dar căruia nu îi știa numele. 

Zâmbind, îi spuse: 

— Arăţi splendid. 

Ea își roti ochii prin sală nervoasă, ca și cum ar fi căutat 
un chelner. 

— Mulţumesc. Tu arăţi ca dracu'. 

— O să vezi de ce imediat. 

Aproape ignorându-l, Ashley ridică o mână și când apăru 
ospătarul comandă nervoasă un San Pellegrino. 

— Vrei niște vin? întrebă Mark. Eu beau puţin. 

— Eu cred că ar trebui să bei niște apă. Ai început să bei 
prea mult în ultima vreme. Trebuie să te oprești, să îţi revii, 
da? 


— Da, poate. 

Ea ridică din umeri. 

— Bine, faci ce vrei. 

Mark întinse mâna pe masă spre ea, dar Ashley și-o 
retrase pe a ei. Stătea dreaptă, cu mâinile încrucișate. 

— Să îţi spun înainte de a uita. Să știi că mâine este 
înmormântarea lui Pete. La ora 14, la cimitirul Good 
Shepard, pe strada Dyke. A lui Luke este miercuri; nu știu 
încă la ce oră și nu știu nimic încă despre înmormântările 
lui Josh și Robbo. Deci care este vestea cea mare pe care 
vrei să mi-o spui? 

Ospătarul veni să îi aducă apa și comandară. Apoi, după 
ce chelnerul se îndepărtă, Mark începu să îi povestească 
mai întâi despre deget. 

Ea dădu din cap, șocată. 

— Nu poate fi adevărat, Mark. 

Mark pusese degetul înapoi în pungă și pe aceasta în 
frigider, dar luase biletul cu el și i-l arătă. 

Ashley îl citi cu atenţie, fiecare cuvânt în parte, ca și cum 
nu ar fi crezut nimic. Apoi, brusc, se înfurie și se uită la el 
acuzator. 

— Asta nu e o glumă de-a ta, nu-i așa, Mark? 

Era rândul lui Mark să fie șocat. Mormăi cuvintele înainte 
de a răspunde. 

— Ce? Crezi că îl țin ascuns pe Michael undeva și că i-am 
tăiat degetul? Poate că nu îl plăceam prea mult, dar... 

— Ești mulţumit că l-ai lăsat să moară prin asfixiere într- 
un sicriu, dar nu i-ai face niciodată nimic rău, cum ar fi să îi 
tai un deget? Hai, Mark, ce fel de glumă e asta? 

El se uită în jur, alarmat de faptul că ea ridicase tonul 
vocii. Dar nimeni nu părea că observă. 

Lui Mark nu îi venea să creadă felul în care se comporta 
cu el. 

— Ashley, fii serioasă. Sunt eu. lisuse, ce te-a apucat? 
Suntem o echipă, tu și cu mine, nu așa era înțelegerea? Ne 
iubim. Suntem o echipă, nu-i așa? 

Ea se îmbună, se uită în jur, apoi se aplecă în faţă, îi luă 


mâna și i-o duse spre gură, sărutând-o ușor. 

— Iubitul meu, spuse ea, cu voce joasă. Te iubesc atât de 
mult. Dar sunt șocată. 

— Și eu. 

— Presupun că toţi facem faţă șocurilor, stresului, în 
feluri diferite. 

El încuviinţă, îi duse mâna la gură și o sărută afectuos. 

— Trebuie să facem ceva pentru Michael. 

Ashley dădu din cap. 

— E perfect, nu vezi? Nu facem nimic! Bărbatul acesta, 
Vic, crede că îţi pasă pentru că ești partenerul lui Michael. 
Râse. E o situaţie de necrezut! 

— Nu este. Nu ţi-am spus încă totul. Termină berea și se 
uită în jur, întrebându-se când o să îi aducă vinul. Apoi îi 
spuse despre telefonul primit de la Vic și de urletele lui 
Michael. 

Ashley ascultă în liniște. 

— lisuse, săracul Michael... El... Îşi mușcă o buză și o 
lacrimă îi curse pe obraji. Adică... la naiba. Închise ochii 
câteva momente, apoi îi deschise din nou, uitându-se fix la 
Mark. Cum dracu' l-a găsit omul acesta pe Michael? 

Mark se hotări să nu îi spună despre vizita lui Grace 
deocamdată; Ashley era suficient de supărată. 

— Cred că tot ce pot să spun este că s-a împiedicat de 
mormânt; nu era chiar cel mai bine ascuns loc. La dracui, 
băieţii plănuiseră să lipsească maxim o oră sau două. L-am 
camuflat puţin, dar nu ar fi fost greu de găsit. Un pierde- 
vară l-ar fi văzut imediat. 

— Un pierde-vară este un lucru, spuse ea rece. Tipul 
acesta nu este un pierde-vară. 

— Poate că își încearcă norocul. Îl găsește pe Michael, își 
dă seama după tot ce s-a scris și vorbit în presă că el este 
tipul bogat pe care toată lumea îl caută; e șansa Vicţii lui. ÎI 
duce în altă parte și ne trimite un bilet de răscumpărare, 
împreună cu dovada că îl are pe Michael. 

Ashley spuse cu o voce tremurândă: 

— Cum... cum știi... tu..., noi..., oricine, că este degetul 


lui Michael? 

— În urmă cu trei săptămâni am fost cu Michael cu 
barca, ca să lucrăm puţin la ea. Era o după-amiază de 
duminică, mai ţii minte? 

— Vag. 

— Michael și-a prins degetul arătător la ușă. S-a învârtit 
pe acolo, a înjurat și pe urmă l-a ţinut sub un jet de apă 
rece. După câteva zile, mi-a arătat o dungă neagră care se 
formase pe unghie. Făcu o pauză. Degetul pe care l-am 
primit are o dungă neagră. E bine? 

Lui Ashley i se aduse farfuria cu avocado, mozzarela și 
roșii, iar în faţa lui Mark ospătarul așeză un castron mare 
cu paste. După ce ospătarul plecă, Ashley întrebă: 

— Mark, vrei să chemăm poliţia? Să îi spunem 
detectivului Grace despre asta? 

Mark se gândi la varianta aceasta, lăsându-și pastele să 
se răcească, în timp ce Ashley începu să mănânce. Dacă 
anunțau poliția, iar bărbatul ducea la îndeplinire 
ameninţarea că îl va ucide pe Michael, ar fi fost o soluție 
elegantă la problemă. Doar că urletele de durere ale lui 
Michael îl impresionaseră. Nimic din tot ce se întâmplase 
nu i se păruse real până acum. Toţi băieţii morţi în 
accident. Mersul la mormânt și aruncarea tubului de 
respirat. Chiar și atunci când Michael ţipase din sicriu, nu 
fusese afectat, nu în realitate. Nu în modul în care îl 
afectau acum urletele de durere. 

— Michael trebuie să aibă agenda electronică. Dacă 
reușește să supravieţuiască, o să afle că eu știam unde era 
îngropat. 

— De când a fost accidentul, nu a fost niciodată vorba că 
ar putea scăpa cu viaţă, spuse Ashley. Apoi, după câteva 
momente de ezitare, ca și cum l-ar fi testat, adăugă: Sau a 
fost? 

Mark tăcea. Mintea sa, în mod normal atât de ordonată și 
de clară, era tare încurcată în momentul acesta. Nu 
intenţionaseră niciodată să îi facă ceva rău lui Michael la 
petrecerea burlacilor; voiau doar să îi plătească pentru 


glumele sale. Și în planul original pe care îl făcuse cu 
Ashley nu fusese niciodată vorba să îl rănească pe Michael, 
cu siguranţă. Ashley urma să se căsătorească cu el și să 
obţină jumătate din acţiunile lui în Double-M Properties. 
Imediat după ce se usca cerneala pe certificate, Mark și cu 
ea ar fi avut suficiente voturi, astfel încât să ia controlul 
asupra companiei. Ar fi votat ca Michael să iasă din 
consiliul director și atunci el s-ar fi transformat într-un 
simplu acţionar, fără altă opţiune decât să le vândă lor la 
un preţ foarte mic restul acţiunilor. 

De ce dracu' tăcuse atunci când se întorsese acasă din 
Leeds și auzise despre accident? De ce? De ce? 

Bineînţeles că știa adevăratul motiv. Gelozie pură. 
Deoarece nu fusese niciodată în stare să suporte gândul că 
Ashley ar fi mers cu Michael în luna de miere, iar soluţia ca 
acest lucru să nu se întâmple îi picase în braţe. 

— A fost vorba, Mark? Vocea insistentă a lui Ashley îl 
readuse din visare. 

— A fost vorba despre ce? 

— Of! Alo! A fost vorba că va scăpa cu viață? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

Se uită la el cu o privire fermă, serioasă. 

Mark îi întoarse privirea, auzind în cap din nou și din nou 
teribilele urlete de durere și gândindu-se: „Ashley, tu nu le- 
ai auzit!” 


72 


Michael stătea în întuneric. Inima îi bubuia, capul îl 
durea, degetul arătător îi pulsa, iar niște junghiuri de 
durere  înfiorătoare îl străbăteau din dreptul organelor 
genitale până în buric. Nu știa cât timp trecuse, poate că o 
oră, poate mai mult, poate mai puţin, de când nebunul cu 
glugă îi prinsese niște clești de ele și îi făcuse șocuri 
electrice. 

Dar durerea nu era nimic comparativ cu frica întunecată 


care nu îi dădea pace. Își aducea aminte de filmul Tăcerea 
mieilor pe care îl văzuse în urmă cu câţiva ani și pe care îl 
revăzuse de curând cu Ashley, la televizor. O fată, fiica 
unui senator, fusese ţinută pe fundul unei fântâni de către 
un criminal în serie care își jupuia victimele. Nu se putea 
abţine, tremura. Incerca să se concentreze. Era hotărât să 
supraviețuiască într-un fel sau altul. 

Să se întoarcă la Ashley. Să o ducă în faţa altarului. Asta 
era tot ceea ce își dorea. 

Doamne, ce dor îi era de ea! 

Nu își putea mișca nici mâinile, nici picioarele. După ce i 
se dăduse să mănânce tocană de la conservă și pâine, 
agresorul îi astupase din nou gura cu bandă adezivă, așa 
că era nevoit să respire numai pe nasul parțial înfundat. 
Trase aer în piept, speriat că se înfundă de tot. Inspiră din 
nou, mai tare, mai puternic, cu răsuflări rapide, după 
bătăile inimii. 

Încercă să își dea seama unde ar fi putut fi. Locul 
mirosea a umed, a mucegai și avea un iz slab de ulei de 
mașină. El zăcea întins pe o suprafaţă tare și ceva ascuţit îl 
înţepa la baza splinei, făcând să îl doară ca naiba, din ce în 
ce mai rău. 

Se simţea mai puternic, în ciuda durerii, mult mai 
puternic decât înainte. Mâncarea își făcea efectul. „La 
dracu'. Nu o să stau aici ca să mor. Nu am terminat de 
făcut totul în viaţă ca să sfârșesc aici. Nici o șansă. Absolut 
nici o șansă nenorocită.” 

Se încordă împotriva legăturilor. Inspiră adânc, încercând 
să își subţieze corpul, apoi expiră, ca să se lăţească. Și 
simţi că ceva cedează. Doar un pic. Și din nou, își strânse 
mâinile pe lângă el cât de tare putu, expiră, inspiră, expiră. 
lisuse, putea să își miște mâna dreaptă! Doar puţin, dar 
putea să o miște! Se încordă din nou ca să își lărgească 
legăturile, apoi se strânse, iar se încordă și iar se strânse. 
Mai mult spaţiu pentru mâna sa dreaptă. 

Apoi și mai mult! 

Se răsuci pe o parte, apoi pe stomac. Își simţea nările 


pline de mirosul de ulei de mașină; stătea cu faţa în jos pe 
chestia aia alunecoasă, dar nu avea nici o importanţă, 
pentru că cel puţin durerea din splină încetase. 

Işi răsuci mâna cât mai mult, până când atinse ceva. 

„Doamne, Dumnezeule!” 

Atingea antena telefonului său Ericsson! 

Puse mâna pe el, îl trase și acesta ieși din buzunarul de 
la spatele pantalonilor. 

Inima încetă să îi mai bată de frică. Telefonul stătuse în 
sicriu, sub apă. Chiar dacă se presupunea că era rezistent 
la apă, se îndoia că mai funcţiona. Dar în același timp își 
trecea mâinile pe suprafaţa lui ca și cum și-ar fi mângâiat 
cel mai bun prieten. Găsi butonul pentru pornire de 
deasupra și îl apăsă. Ascultă. 

Urmă un sunet slab. Apoi o lumină palidă, dar suficient 
cât să vadă niște pereţi abrupți în jurul său. Era într-un loc 
de aproape doi metri lățime și unu jumătate înălțime, cu o 
ușă. Și deodată se concentră, deveni foarte atent și vioi. 
Incercă să își miște mâna, să o elibereze de legături și să 
aducă telefonul către faţă, dar nu reuși nimic. Legăturile 
erau prea strânse, prea bine prinse în jurul încheieturilor 
mâinilor. 

Deocamdată. 

Trebuia să se gândească cum să scape. 

Un text. 

Putea încerca să trimită un mesaj. 

„Gândește-te! Dai drumul telefonului și ce se întâmplă? 
întâi trebuie să introduci codul PIN.” Ca majoritatea 
oamenilor, avea un cod simplu: 4-4-4-4, numărul său 
norocos. 

Işi plimbă degetele peste tastatură, a doua oară. Apăsă și 
auzi un sunet; apoi alte sunete pe măsură ce scria 
următoarele trei cifre. Incredibil! Chestia asta stătuse sub 
apă în sicriu și încă mai funcţiona! Dar suficient cât să 
trimită un mesaj? 

Ceea ce urma avea să fie mult mai greu. Trebuia să 
ghicească literele de pe tastatură. Pe tasta cu cifra 1 își 


aducea aminte că nu era nici o literă. Tasta cu numărul 2 
avea literele ABC. Făcu o socoteală: tot alfabetul era așezat 
în grupuri de câte trei litere, cu excepţia a două taste, pe 
care erau patru litere. Dar pe care taste? La dracu'! 
Trimisese mesaje de atâtea ori, că în mod sigur i se 
imprimaseră în minte etapele, trebuia doar să își aducă 
aminte. 

Să fie literele cele mai puţin folosite din alfabet, Q și X 
sau Z? 

Încetul cu încetul, calculând foarte atent, încercă să își 
aducă aminte care erau etapele meniului telefonului. 
Butonul pentru meniu era în partea stângă, sus. O singură 
apăsare și ajungeai la „mesaje”. Încă o apăsare și ajungeai 
la „scrieţi mesaje”. După a treia apăsare apărea ecranul 
gol. Apoi apăsă pe ceea ce spera că erau literele corecte. 
„Viu. Chemaţi poliţia.” 

Încă o apăsare, și ajungea la „trimitere”; spera să își 
aducă aminte corect. 

Apoi la „număr de telefon”. 

Scrise numărul lui Ashley. 

Imediat după aceasta trebuia să fie „expediațţi”. 

Apăsă și spre ușurarea sa nemaipomenită auzi un sunet 
de confirmare. Mesajul fusese trimis! 

Apoi simţi că îl apucă panica. Chiar dacă mesajul a fost 
expediat cu succes, la ce i-ar folosi lui Ashley sau poliţiei? 
Cum naiba vor putea să îl găsească, luându-se după un 
mesaj? în câteva momente era mai adâncit în disperare 
decât în întunericul care îl înconjura. 

Dar refuză să renunţe. Trebuia să existe o modalitate. 
„Gândește-te! Gândește-te!” 

Își mișcă degetele pe tastatură, numărând, 1-2-3-4-5-6-7- 
8-9. 

Apăsă 9-9-9, apoi apăsă pe butonul „apelează”. Câteva 
momente mai târziu, auzi un sunet de apel slab. Apoi o 
voce de femeie, de asemenea foarte slabă. 

— Urgenţa, ce serviciu doriţi? 

încercă cu disperare să vorbească, dar tot ce putea 


scoase era un mormăit slab. Auzi vocea spunând: 

— Alo? Alo? Este totul în regulă? Alo, vă puteţi identifica? 
Alo? Sunteţi în pericol? Mă puteţi auzi? 

Apoi liniște. 

Și din nou vocea. 

— Alo, mai sunteți acolo? 

Inchise și formă din nou. Auzi iar o voce de femeie, 
spunând aproape aceleași cuvinte. Închise din nou. Vor 
trebui să înțeleagă dacă va continua să facă așa. Dar oare 
vor înţelege? 


73 


La barul clubului, Grace comandă pentru Cleo Morey al 
doilea pahar de votcă Polstar cu afine, iar pentru el o cola 
fără zahăr. Un pahar mare de Glenfiddich îi fusese de 
ajuns, trebuia să se întoarcă la serviciu mai târziu și avea 
nevoie de toată agerimea sa. 

Stăteau pe niște scaune cu perne la o masă așezată în 
colţ. Cu mai puţin de o duzină de oameni înăuntru, locul nu 
era foarte aglomerat. Un bărbat cu un singur braţ stătea în 
partea cealaltă a sălii și arăta la fel de părăsit precum o 
prostituată bătrână pe o alee bătută de vânt. 

Cleo arăta minunat. Părul, proaspăt spălat și strălucitor, 
cădea liber pe umeri. Era îmbrăcată cu o jachetă din piele 
fină, clasică, deschisă la culoare, peste o bluză bej, blugi 
albi, trei sferturi, cum erau la modă, și papuci fără toc, albi. 

Grace se grăbise de la apartamentul lui Mark Warren la 
secţie, pentru a transmite echipei, prin fax, copii după 
harta desenată de Davey și de acolo venise direct la bar, 
cu o întârziere de o oră și douăzeci de minute. Bineînţeles 
că nu avusese timp să se schimbe, nici măcar să se 
aranjeze puţin. Era îmbrăcat în costumul albastru pe care 
și-l pusese de dimineaţă, pentru eventualitatea în care 
trebuia să intre la tribunal, cu o cămașă albă și cravată 
albastră, cu nodul slăbit peste butonul deschis al cămâășii. 


Așezat lângă Cleo, se simţea foarte prost îmbrăcat. 

— Nu te-am mai văzut fără uniformă până acum, glumi 
el. 

— Te-ai fi simţit mai confortabil dacă apăream îmbrăcată 
în halatul maro și încălțată cu cizme? 

— Presupun că ai fi arătat mai special atunci. 

Zâmbi către el și ridică paharul. 

— Noroc! 

Avea un chip superb. Îi plăceau ochii ei albaștri, nasul 
mic și simpatic, buzele roz, bărbia cu gropiţă, corpul suplu. 
Și mirosea extrem de bine, ca și cum stătuse până atunci 
la îmbălsămat într-un parfum clasic. Era o diferenţă față de 
mirosul de dezinfectant Trigene pe care îl asocia cu ea în 
mod normal. Astăzi emana feminitate, ochii îi străluceau 
glumeţi și toți bărbaţii din bar îi făceau ochi dulci. Grace se 
întreba dacă ar mai fi făcut acest lucru știind cu ce se 
ocupa în timpul zilei. 

Mai turnă niște cola peste cuburile de gheaţă și peste 
lămâie și ridică paharul. 

— Îmi pare bine să te văd. 

— Și mie. Cum a fost ziua de azi? 

— Nu cred că vrei să auzi despre cum a fost astăzi! 

Ea se aplecă în faţă, cu tot corpul, atentă la el. Dacă ar fi 
venit mai aproape ar fi fost toată în braţele lui. Se simţea 
foarte bine, foarte confortabil să stea aici cu ea și pentru 
un moment uită de toate grijile. 

— Ba vreau, spuse ea. Vreau să îmi povestești fiecare 
minut! 

— Ce ar fi să îţi spun versiunea prescurtată? M-am trezit, 
am făcut un duș, am plecat, m-am întâlnit cu Cleo să bem 
ceva. Suficient? 

Ea râse. 

— E bine pentru început. Acum spune-mi câte ceva 
despre bucăţile pe care le-ai omis. 

Îi făcu un rezumat, atent la cât era ceasul. Era 21.15; 
într-o oră trebuia să se întoarcă la biroul de investigații. Nu 
ar fi trebuit să vină deloc la întâlnirea asta, ar fi fost mai 


bine să o anuleze din cauza mulţimii de lucruri pe care le 
avea de făcut, dar, la naiba, nu avea și el dreptul să se 
distreze măcar o dată în viaţă? 

— Trebuie să fie dificil să vorbești cu victimele, spuse ea. 
În șapte ani ar fi trebuit să mă obișnuiesc să văd, de cele 
mai multe ori doar după câteva ore, oameni cărora li s-a 
dat vestea că o persoană iubită este moartă; dar încă mă 
îngrozește fiecare moment de genul acesta. 

— Poate că sună cinic, spuse Grace, dar doar dacă 
vorbim cu victimele foarte repede după incident avem o 
șansă să aflăm ceva de la ele. Atunci când oamenii află că 
le-a murit cineva apropiat, intră automat în stare de șoc. 
Cât timp sunt în starea aceasta, vor vorbi. Însă după 
aproximativ douăsprezece ore, cu familia și prietenii în jur, 
încep să se închidă în ei, precum o scoică. Din experienţa 
mea, dacă vrei să afli ceva care să te ajute, trebuie să 
vorbești cu ei în primele ore. 

— ţi place ce faci? întrebă ea. 

Luă o gură de cola. 

— Da. Însă nu și atunci când dau peste oameni cu mintea 
limitată. 

Cleo se juca învârtind paiul în băutură, ca și cum ar fi 
căutat ceva și, pentru un moment, seriozitatea de pe faţa 
ei îi aduse aminte lui Grace de felul în care arăta la morgă, 
atunci când lua o mostră de ţesut. Se întreba cum ar fi 
dacă ar face dragoste cu ea. Oare imaginea corpului ei gol 
i-ar aduce aminte de toate cadavrele dezbrăcate la care se 
uitaseră împreună? Oare îi va piere cheful știind că sub 
pielea frumoasă erau niște organe interne urâte, 
alunecoase, îmbibate în grăsime, pe care toţi oamenii și 
toate mamiferele le au? 

— Roy, e ceva ce vreau să te întreb de mult timp. 
Bineînţeles că am văzut articolele din presă săptămâna 
trecută. Cum ai devenit interesat de supranatural? 

Era rândul lui să se joace cu băutura. Cu paiul apăsă pe 
felia de lămâie, adăugând niște suc la cola. 

— Când eram copil, unchiul meu, fratele tatălui meu, 


locuia pe Insula Wight, în Bembridge. Obișnuiam să mă duc 
acolo în fiecare vară câte o săptămână și îmi plăcea la 
nebunie. Avea doi copii, unul puţin mai mare ca mine, 
celălalt puţin mai mic. Aproape că am crescut cu ei de la 
vârsta de șase ani. Nu știu, ai fost vreodată în Cowes? 

— Da, tata mă ducea de multe ori cu barca atunci când 
erau Săptămânile Cowes. 

— Aveau o casă micuță, cu terasă și chiar pe partea 
opusă a străzii era o vilă imensă, cu patru etaje. Acolo 
locuiau două doamne în vârstă, tare simpatice, care 
stateau toată ziua la fereastra de la ultimul etaj și ne 
făceau cu mâna de fiecare dată când ne vedeau. Când am 
împlinit paisprezece ani, unchii mei au vândut casa și s-au 
mutat în Noua Zeelandă și nu m-am mai întors acolo timp 
de vreo opt ani. Apoi, în primăvara anului în care eu și 
Sandy ne-am căsătorit, am plecat cu ea într-o călătorie ca 
să îmi cunoască... strămoșii; m-am gândit că ar fi amuzant 
să o duc în Cowes și să îi arăt unde am petrecut vacanţele 
frumoase din copilărie. 

Se opri să își aprindă o ţigară, uitându-se la cât de 
curioasă era Cleo, apoi continuă: 

— Când am ajuns la casa unchilor mei, vila frumoasă de 
pe cealaltă parte a străzii era pe punctul de a fi demolată, 
pentru a se construi o clădire de apartamente. l-am 
întrebat pe muncitori ce se întâmplase cu cele două 
doamne în vârstă, iar ei mi-au făcut cunoștință cu 
antreprenorul. Acesta locuise în Cowes toată viaţa și 
cunoștea pe toată lumea. Mi-a spus că acea casă era goală 
de peste patruzeci de ani. Se opri să tragă din ţigară. 
Povestea spune că locuiseră în ea două doamne în vârstă, 
bătrâne, care își pierduseră soții în Primul Război Mondial. 
Cele două au devenit inseparabile, apoi una din ele a fost 
diagnosticată cu cancer, iar cealaltă a hotărât că nu vrea 
să locuiască singură. Așa că amândouă s-au gazat în 
camera de la ultimul etaj, în timp ce stăteau la fereastră. 
Se întâmpla în anul 1947. 

Cleo rămase tăcută, gândindu-se. 


— Nu le-ai văzut niciodată pe cele două doamne afară? 

— Nu. Eram tânăr, doar un copil. Cred că atunci nu m-a 
mirat faptul că stăteau tot timpul în casă. Am presupus că 
unii oameni în vârstă pur și simplu nu ies din casă. 

— Şi unchiul și mătușa ta? 

— După aceea, am vorbit cu ei despre lucrul acesta, 
când i-am sunat în Noua Zeelandă. Mi-au spus că ei făceau 
cu mâna la fereastra goală doar ca să ne facă pe plac; 
credeau că cele două doamne în vârstă erau prietenele 
noastre imaginare! 

— Dar pentru tine erau reale? 

— Am căutat informaţii despre ele în arhivă. Am găsit 
fotografii cu amândouă, nu se poate să mă fi înșelat. Nu 
era nici o confuzie în mintea mea, acelea erau cele două 
doamne cărora le făcusem cu mâna și care îmi 
răspunseseră, în fiecare zi, vreme de zece ani, în copilărie. 

— Extraordinar! E o poveste destul de convingătoare, 
spuse ea. Şi care este explicaţia ta? 

Observă că nu mai avea băutură în pahar. 

— Mai vrei unul? 

— Da, de ce nu? răspunse ea. Dar este rândul meu să fac 
cinste. 

— Te-am lăsat să aștepți o oră și douăzeci de minute, eu 
plătesc consumaţia. Fără nici un argument! 

— Atunci o să fac eu cinste data viitoare. Batem palma? 

Se uitară unul la celălalt, zâmbind. 

— S-a făcut. 

Apoi ea bătu darabana cu unghiile îngrijite, 
nerăbdătoare. 

— Haide, care este explicaţia ta? 

Grace comandă pentru Cleo al treilea pahar cu votcă și 
afine și spuse: 

— Eu am mai multe teorii privitoare la fantome. După o 
scurtă pauză, adăugă: Eu cred că există mai multe feluri de 
fantome... 

Fu întrerupt de soneria telefonului mobil. 

Cerându-și scuze lui Cleo, răspunse puţin mai nervos 


decât de obicei. 

— Grace la telefon. 

Era detectivul Boutwood, din biroul de intervenţii. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule, dar s-a 
întâmplat ceva. Sunteţi pe drum spre noi? 

El se uită la Cleo Morey, urând faptul că trebuia să plece 
și spuse cu mai mult decât o undă refractară în glas: 

— Da, vin acolo în cincisprezece minute. 


74 


În atmosfera studioasă din birou timpul parcă nici nu 
trecuse. La ora 22.05, toate birourile erau ocupate. In 
partea în care se desfășura Operaţiunea Salsa, Nick 
ingurgita niște mâncare chinezească, Bella mușca dintr-un 
măr și Emma-Jane era lipită de calculator, bând cu un pai 
dintr-o cutie de Robena. Pentru un moment, nici unul nu îl 
remarcă. 

— Salut, spuse el. Ce s-a întâmplat? 

Imediat, toţi trei se uitară spre el. Bella Moy spuse, cu 
gura plină: 

— Glenn a trebuit să plece acasă, avea ceva probleme cu 
bona. Se va întoarce imediat. 

— Minunat! Asta este noutatea pe care doreai să mi-o 
comunici? 

Detectivul Boutwood se uită la el nervoasă; pentru că era 
cea mai nouă în echipă, nu îl cunoștea îndeajuns ca să își 
dea seama când făcea o glumă și când era iritat. Era 
suficient de înţeleaptă să fie atentă; în momentul acesta el 
era între cele două stări și era extrem de obosit. 

— Domnule, au găsit un sicriu într-un mormânt ascuns pe 
terenul firmei Double-M Properties. Ne-am ghidat după 
harta pe care aţi adus-o dumneavoastră. 

— Minunat! Niște vești fantastice! Apoi conștientiză cele 
trei perechi de ochi care se uitau la el și că ceva nu era în 
regulă. Da? 


— Din păcate nu e o veste chiar atât de bună, domnule! 
Nu era nimeni în sicriu. 

— Doar un sicriu gol? Într-un mormânt normal? 

— După cum am înţeles eu, da, domnule. Devenea din ce 
în ce mai agitată. 

— Era cineva în el? Adică, a fost cineva în sicriu? 

— Se pare că pe capac, pe partea din interior, erau niște 
semne. Da, domnule. 

— Lasă-mă cu domnule. Spune-mi Roy. 

— Da, domnule. Adică, Roy. 

li zâmbi ca să o încurajeze. 

— Ce fel de semne erau pe capac? 

— Nişte urme făcute de cineva care a încercat să scape 
de acolo. 

— Şi Michael Harrison, sau cine o fi fost, a reușit? 

— Capacul era dat la o parte, domnule, Roy, dar se pare 
că mormântul era acoperit cu o tablă și cineva a pus niște 
ierburi și tufișuri deasupra. Ca și cum ar fi încercat să îl 
ascundă. 

Grace își puse obosit mâinile pe birou. 

— Deci, cu cine naiba avem de-a face? Cu Houdini? 

— Nu prea are sens, spuse Nicholl. 

— Tipul ăsta, Michael Harrison, are reputaţia unui tip 
care se cam ţine de poante. Are chiar foarte mult sens, 
replică dur Grace. Incepea să se simtă foarte obosit și 
morocănos și își dorea să nu fi fost deloc aici, ci înapoi la 
bar, stând de vorbă cu Cleo Morey cea prietenoasă și 
drăguță. 

Își dădu seama că avea glicemia scăzută și că nu 
mâncase nimic după sandvișul de la prânz, iar acum murea 
de foame. Merse până la un automat de pe coridor și își luă 
o cafea dublă, o sticlă de apă și un baton de ciocolată Mars. 

Când se întoarse în birou, mușcând deja din ciocolată, 
Emma-Jane ţinea receptorul ridicat pentru el. 

— Ashley Harper insistă să vorbească cu dumneavoastră 
și spune că este foarte urgent. 

Grace înghiţi și luă receptorul. 


— Detectivul Grace la telefon, spuse el. 

— Sunt Ashley Harper, spuse ea cu o voce disperată. 
Tocmai am primit un mesaj de la Michael. E în viaţă! 

— Ce spune? 

— Viu. Chemaţi poliția. Cred că asta scrie. 

— Credeţi? 

— E scris un pic mai ciudat; dar mesajele ies câteodată 
mai ciudat, nu-i așa? 

— Asta e tot ce spune? 

— Da. 

Gândindu-se rapid, Grace întrebă: 

— De la mobilul lui? 

— Da, de la numărul lui. 

Ar fi putut să îi trimită pe Nick sau pe Bella la Ashley, dar 
se hotărî să o vadă chiar el. 

— Staţi acolo, vin chiar acum. 


75 


Mark își privea chipul reflectat în oglinda afumată a 
liftului care îl ducea la etajul patru al clădirii Van Allen. 
Totul în jurul lui părea extrem de încurcat. 

În urmă cu mai puţin de o săptămână era în avionul care 
îl aducea înapoi din Leeds, citind testul auto făcut cu 
Ferrari 365 și încercând să se hotărască dacă să își 
cumpere unul roșu sau unul argintiu și dacă să aibă 
schimbător de viteze ca la mașinile de Formula 1 sau unul 
convenţional. 

Acum mașina se estompa cu repeziciune la orizont, fără 
el. Și cu toate celelalte părea că se întâmplă la fel. 

Care era problema lui Ashley? Luni de zile fuseseră 
incredibil de apropiaţi, atât de apropiaţi cât puteau fi doi 
oameni. Le plăceau aceleași glume, aceeași mâncare, 
băutură, aveau aceleași pasiuni; se gândeau unul la celălalt 
tot timpul, făceau dragoste de fiecare dată când prindeau 
un moment preţios, de câteva ori fiind periculos de 


aproape să fie prinși de Michael. Era o femeie 
nemaipomenită, inteligentă, atât de iubitoare și darnică. Nu 
mai întâlnise pe nimeni atât de apropiat și nu își putea 
imagina viaţa fără ea. 

Atunci de ce era acum atât de rece cu el? Bine, fusese o 
prostie să se îmbete la nuntă și să fie nepoliticos cu 
deșteptul acela de poliţist. Dar toată discuţia asta despre 
cum să îl omoare pe Michael îl îngrijora. Crima nu fusese 
niciodată în planul lor. Niciodată. Acum ea vorbea de parcă 
ar fi fost tot timpul vorba de asta. Cuvintele ei din urmă cu 
o jumătate cu oră, când erau la restaurant, îi reveneau în 
minte. 

„Nu a fost niciodată vorba că ar putea scăpa cu viaţă, nu- 
i așa?” 

Da, mersese după planul ei. Dar nu ca să îl omoare pe 
Michael, ci doar ca să... să... 

Nu crimă. În mod hotărât nu crimă. 

Crimă înseamnă atunci când planifici lucrurile, nu-i așa? 
Crimă premeditată? Toate întâmplările de acum fuseseră 
circumstanțţiale. Când l-au îngropat pe Michael de viu, 
accidentul. Nu îl iubea pe Michael. Era primul în toate. La 
școală, Michael câștigase cursa de o sută de metri și 
aproape toate celelalte lucruri nenorocite. El era cel care 
înscria la fotbal, el a fost primul din gașcă care își pierduse 
virginitatea; femeile tot timpul roiau în jurul lui, tot timpul, 
mereu. Dacă Mark ar fi stat lângă Michael într-un bar 
aglomerat și două fete frumoase ar fi venit la Michael, iar el 
ar fi zis: „Acesta este prietenul meu, Mark”, fetele ar fi 
zâmbit și ar fi spus „Bună, Mark!”, apoi i-ar fi întors spatele 
pentru toată seara. Și asta nu se întâmplase o dată, ba 
chiar de mai multe ori la rând. 

La fel fusese și cu Ashley, la început. La interviul din 
urmă cu șase luni, ca de obicei, vorbise doar Michael, iar 
Ashley păruse fascinată de el, abia aruncându-i lui câte o 
privire. (Mai târziu îi spusese că doar jucase teatru, pentru 
că voia cu disperare să se angajeze și i se spusese că 
Michael era de fapt cel care controla compania.) 


În prima lună, Mark văzuse cât de interesat era Michael 
de Ashley. Își cunoștea prietenul destul de bine ca să știe 
să citească semnele: flirta cu ea prin glume, întrebări, 
complimente, povestea despre el, exact așa cum flirta cu 
toate femeile care îi plăceau, iar Mark se uita amuzat la el. 
Și satisfăcut. Era pentru prima oară când avea o femeie pe 
care Michael o plăcea. lar sentimentul era violent, 
eliberator, ca și cum, în sfârșit, după cincisprezece ani de 
prietenie, nu se mai simţea sub controlul lui Michael. 

Planul fusese ideea lui Ashley. Mark nu avusese nici o 
remarcă în privinţa asta, cu excepția plecării ei cu Michael 
în luna de miere. Gândul i se părea prea greu de îndurat. 
Ştia că acesta fusese motivul pentru care mersese cu 
mașina joi noapte până la sicriu și înlăturase tubul de 
respirat. 

Dar cum să îl lase pe nebunul acesta să îi tortureze și să 
îi mutileze prietenul? Să îl omoare? Nu era sigur că avea 
putere pentru asta. 

Descuie ușa de la intrare și intră. Telefonul fix suna. 
Trânti cu putere ușa, alergă de-a lungul camerei și se uită 
la ecran, dar nu apărea nici un număr. 

— Alo? răspunse el. 

Se auzi aceeași voce cu accent australian: 

— Bună, prietene, Vic la telefon. Sunt puţin curios cu 
privire la detectivul care a trecut pe la tine mai devreme. 
Parcă ţi-am spus să nu vorbești cu poliţia. 

— Nu am vorbit, spuse Mark. Tipul este detectivul care 
investighează dispariţia lui Michael. Nu știam că vine la 
mine. 

— Nu știu dacă să te cred sau nu, prietene. Vrei să mai 
vorbeşti cu Michael despre asta sau stăm liniștiți? 

încercând să înţeleagă ce spune, Mark răspunse: 

— Cred că stăm liniștiți. 

— Deci ai de gând să faci ce îţi spun? 

— Ascult. 

— Du-te la birou chiar acum, deschide seiful, scoate 
documentele semnate de tine și de Michael, prin care 


împuterniciți un avocat din Insulele Cayman pe nume Julius 
Grobbe, și trimite-i-le prin fax. Apoi sună-l pe Julius Grobbe 
și spune-i să transfere un milion două sute cinci zeci și trei 
de mii șapte sute douăsprezece lire din contul tău bancar 
de acolo către contul bancar pe care deja i l-am trimis pe 
fax. Te sun la numărul acesta peste fix o oră și îmi spui 
cum a mers treaba. Dacă nu ridici receptorul, prietenul tău 
își mai pierde o bucăţică din corp. lar de data asta chiar îl 
va durea. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

Un milion două sute cincizeci și trei de mii șapte sute 
douăsprezece lire era exact suma pe care el și Michael o 
puseseră în contul comun. 


76 


Roy Grace și Glenn Branson, care se întorcea la birou 
chiar când Grace pleca, intrară în camera de zi mobilată în 
stil minimalist din casa lui Ashley și studiară mesajul scris 
foarte prost, primit pe telefonul Sony Ericsson cumpărat 
recent: 

viU. *%emații ponliția 

Ashley stătea în faţa lor, frângându-și mâinile, palidă și 
cu ochii în lacrimi. Arăta ca și cum ar fi fost plecată undeva, 
se gândi Grace, uitându-se la bluza crem, la părul coafat, 
fusta de lână și simțind mireasma parfumului. Unde 
fusese? Cu cine? 

Ştia că ar fi trebuit să o compătimească. Logodnicul ei 
dispăruse, nunta le fusese amânată și în seara asta, în loc 
să fie undeva în luna de miere, stătea și plângea acasă la 
ea în Brighton. Dar nu o compătimea; nu putea. Tot ce 
putea simţi pentru ea era un sentiment puternic de 
suspiciune. 

— Aţi încercat să îl sunaţi înapoi? 

— Da, i-am scris un mesaj. Când încerc să îl sun, întâi se 
aude cum sună și apoi intră căsuţa vocală. 


— Este mai bine decât înainte, spuse Grace. Atunci nu 
suna deloc, răspundea direct căsuţa vocală. 

Branson se uita la telefon, pentru că se pricepea mai 
bine decât Grace la aparatura electronică. 

— Mesajul a fost trimis de Michael Harrison, de la 
numărul de telefon +44797134621, spuse el. Apoi, 
ținându-și buzele strânse de concentrare, apăsă pe un 
buton cu degetul mare. A fost trimis la ora 22.28, astăzi. Şi 
Grace, și Branson se uitară la ceas. Trecuse puţin mai mult 
de o oră de când fusese trimis. 

Și trecuseră douăzeci de minute până când Ashley a 
sunat, se gândi Grace. Oare de ce a așteptat douăzeci de 
minute? 

Glenn Branson formă numărul și puse telefonul la 
ureche. Grace și Ashley se uitară la el, așteptând. După 
câteva momente, Branson spuse: 

— Salut, Michael. Sunt detectivul Branson din cadrul 
departamentului de criminalistică din Brighton. Răspund 
mesajului pe care i l-ai trimis lui Ashley Harper. Te rog să 
mă suni sau să îmi trimiți un mesaj la numărul 0789 
965018. Apoi închise. 

— Ashley, Michael îţi trimite mesaje de obicei? 

Ea dădu din cap. 

— Nu foarte multe, dar îmi trimite. Ştiţi, mici mesaje de 
dragoste, chestii de genul acesta. Zâmbi, și după modul în 
care i se lumină fața, făcând-o să pară extrem de 
frumoasă, Grace își dădu seama că ar fi putut topi orice 
inimă ar fi dorit. 

Branson râse. 

— Intotdeauna a scris atât de prost? 

— De obicei nu. 

Grace se uită din nou la mesaj. viU. *%emații ponliția. 

Arăta ca și cum mesajul fusese scris de un copil și nu de 
un adult. Doar dacă cine le scrisese nu o făcuse în grabă 
sau în timp ce conducea. 

— Ce informaţii puteţi obține din asta? întrebă Ashley. 

Grace era pe punctul de a-i spune, dar se hotări să nuo 


facă. Pe furiș, atinse piciorul lui Branson, făcându-i semn să 
nu îl contrazică. 

— Nu foarte multe, din nefericire. Pe de o parte, este o 
veste bună pentru că știm că este în viaţă, iar pe de altă 
parte este o veste proastă, pentru că ne dovedește că are 
probleme. Doar dacă nu face parte din vreo glumă. 

Grace remarcă faptul că privirea lui Ashley era extrem de 
agitată; de când le deschisese ușa îi urmărise fiecare 
mișcare a corpului; toate erau calculate, toate erau făcute 
după ezitări, nimic nu era spontan. 

— Doar nu mai credeţi că Michael face o glumă? spuse 
ea fără să îi vină să creadă. 

Lui Grace i se păru o exclamaţie falsă, teatrală. Îi povesti 
despre descoperirea sicriului, cu toate detaliile. 

— Deci a scăpat. Asta vreţi să spuneţi? 

— Poate, răspunse Grace. Sau poate că nu a fost 
niciodată acolo. 

— Da! Şi vreţi să spuneţi că a făcut semnele de pe capac 
doar așa, ca să ne păcălească? 

— Cred că este un scenariu posibil. Dar nu este neapărat 
și cel corect. 

— Haideţi, fiţi serioşi! Mesajul acesta sună disperat și voi 
staţi aici și îmi ţineţi teorii despre glume proaste? 

— Ashley, suntem serioși, spuse Grace calm. Avem o 
echipă întreagă la biroul de intervenţii; peste o sută de 
ofiţeri sunt pe teren căutându-l pe Michael Harrison; am 
apelat la toată presa naţională. Facem tot ceea ce este 
posibil. 

Brusc, păru că regretă totul și se transformă într-o fetiță 
pierdută și speriată. Se uită resemnată la cei doi detectivi, 
cu ochii mari pe care și-i șterse cu o batistă. 

— Îmi pare rău, suspină ea. Nu am vrut să îmi vărs nervii 
pe dumneavoastră. V-aţi comportat minunat amândoi. 
Doar că sunt atât de... de... Incepu să tremure, cu faţa 
acoperită de un râu de lacrimi. 

Grace se ridică si Branson îl urmă. 

— Nu e nimic, spuse Grace. Nu este nevoie să ne 


conduceţi. 


77 


Reuși să trimită faxul. Dar fusese nevoie de cinci 
încercări până să reușească. Prima oară, pentru că se 
grăbise, nu pusese hârtia bine și aparatul se blocase. 
Petrecuse zece minute preţioase încercând să recupereze 
hârtia fără să o rupă. 

Venise cu mașina, ceea ce putea fi considerată o prostie 
ținând seama de cât de mult băuse. Dar distanţa era prea 
mare și trebuia să se întoarcă în perioada de timp stabilită; 
nu putea să riște să nu găsească un taxi. 

Acum, dând buzna în apartament cu doar trei minute 
înainte de termenul limită, merse direct la bar și își turnă 
trei degete de whisky Balvenie în pahar, pe care îl bău 
dintr-o înghiţitură. Simţi că îl arde gâtul, apoi clipi când 
arsura se întinse pe stomac, mai puternică și închise ochii 
un moment. 

Îi sună mobilul. Avea un mesaj. 

Îl scoase din buzunar și se uită la ecran. 


Foarte bine, prietene! Abia ai reușit. 


Telefonul îi tremura în mână din cauza nervilor. Unde 
naiba era bărbatul acesta, Vic? Intră în meniul „opţiuni”, 
încercând să descopere de unde venea mesajul. Era un 
număr pe care nu îl cunoștea. Neîndemânatic, trimise un 
mesaj: 


Acum este bine? 


Aproape instantaneu se auzi un sunet care însemna că 
mesajul fusese trimis. 

Whisky-ul nu își făcea efectul asupra nervilor săi. Merse 
nehotărât către bar. Dar înainte de a ajunge, telefonul sună 


din nou. Alt mesaj. 
Mergi pe balcon, prietene! Uită-te pe stradă! 


Mark se duse spre ușile glisante, le deschise și ieși pe 
terasa de lemn. Apoi merse câtre marginea balconului 
îngust, pe lângă două șezlonguri, își puse mâinile pe 
balustrada de metal și se uită în jos. Muzica se auzea tare 
de la un bar pentru homosexuali, la câţiva metri de clădire, 
și putea vedea capetele chele ale celor doi paznici de la 
intrare. Un cuplu trecea ţinându-se de mână de-a lungul 
străzii. Trei fete ameţite mergeau pe stradă, împingându-se 
una pe cealaltă și râzând. Un șir de mașini se scurgea lent. 

Se uită spre capătul străzii, întrebându-se dacă asta voia 
Vic să spună, dar nu putea să vadă decât un cuplu care se 
săruta. Ţinând telefonul în mână scrise un alt mesaj. 


Nu te văd. 


Îl expedie, apoi se uită din nou de-a lungul străzii. 
Câteva momente mai târziu, telefonul sună din nou. 
Mesajul era: 


Sunt chiar în spatele tău! 


Dar înainte de a mai apuca să se întoarcă, o mână 
puternică îl apucă de cureaua de la pantaloni și alta de 
gulerul cămășii. O fracțiune de secundă mai târziu era cu 
ambele picioare în aer. Scăpă telefonul, încercând cu 
disperare să se apuce de balustrada balconului, dar era 
mult prea sus, iar degetele sale nu se agăţară decât de 
aer. 

Înainte de a avea timp să tipe, simţi că este aruncat 
precum o suliță peste balustradă și că plonjează spre 
ciment. 

Ateriză pe spate, cu atâta forță, încât impactul îi rupse 
coloana în șapte locuri și îi sparse ţeasta ca un ciocan o 


nucă de cocos. 
Una dintre cele trei fete ameţite începu să ţipe. 


78 


Grace și Branson auziră apelul prin staţia din mașina lui 
Grace cu doar câteva minute înainte de a ajunge la birou. 
Aparent, era vorba despre un sinucigaș care se aruncase 
din clădirea Van Allen de pe malul mării din Kemptown. 

Se uitară unul la celălalt. Grace scoase girofarul din 
compartimentul pentru mănuși, îl așeză pe mașină și apăsă 
pe acceleraţie. Trecură prin faţa unui radar care îi filmă, 
dar nu îi păsa; se descurca el cu amenda. 

Câteva minute mai târziu se văzu nevoit să încetinească 
din cauza unei mulţimi de oameni. În faţă, putea vedea mai 
multe girofaruri albastre, o mulţime de oameni și două 
ambulante. 

După ce parcară, Grace și Branson coborâră din mașină 
și merseră spre doi polițiști care erau preocupați să 
încercuiască zona accidentului cu o bandă pe care scria: 
„Poliţia, nu depășiți.” 

Arătându-și legitimaţiile de serviciu, trecură pe sub 
bandă și observară doi medici stând neajutoraţi lângă 
corpul strivit al unei persoane, care avea sub cap o pată de 
sânge întunecată, amestecată cu lichid galben și o altă 
pată mai închisă la culoare sub corp. 

La lumina palidă a felinarelor de pe stradă, Grace 
observă fața bărbatului. Fără îndoială, era Mark Warren. 

Luptându-se cu senzaţia de greață din gât, se întoarse 
către unul dintre polițiști și îi arătă legitimaţia. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu, domnule. Am vorbit cu unul dintre martori, 
care mergea cu prietenele pe stradă când bărbatul a 
aterizat chiar la picioarele ei. Acum este într-una din 
ambulante, în stare de șoc. 

Grace se uită la Branson, care stătea nemișcat, apoi la 


corpul lipsit de viaţă. Ochii lui Mark Warren erau larg 
deschiși, ca si cum ar fi fost șocat de ceva. 

lisuse. Cu doar câteva ore în urmă stătuse de vorbă cu 
omul acesta. Mirosea puternic a alcool și părea extrem de 
nervos. Dintr-o dată, Grace se gândi la Cleo. Ce ocupată va 
fi peste vreo oră ca să îl facă să arate prezentabil pentru 
rudele care vor veni să îl identifice. Nu o invidia deloc. 

— Ştie cineva cine este acest bărbat? întrebă cineva. 

— Da, îl cunosc, răspunse un glas. Îmi este vecin, stă pe 
același palier cu mine. 

Grace auzi o sirenă apropiindu-se. 

— Și eu îl cunosc, spuse el. Apoi se corectă. ÎI 
cunoșteam. 

Robert Allison, detectiv-inspector și fost campion al 
poliției la biliard, pe care Grace îl cunoștea foarte bine, ieși 
pe ușa principală a clădirii și Grace, urmat de Branson, îl 
întâmpină. 

— Roy! Glenn! exclamă Robert Allison. Ce faceţi aici? 

— Ne-am gândit să trecem să stăm puţin pe malul mării, 
răspunse Grace. 

— Acesta poate fi un lucru periculos pe aici, spuse 
detectivul, arătând spre cadavru. Şi el a vrut să iasă pe 
balcon să stea la aer. 

La locul accidentului sosiră un chirurg și un fotograf din 
forţele de poliţie. Allison vorbi puţin cu ei, apoi se întoarse 
către Grace și Branson. 

— Ai vreo informaţie despre ce s-a întâmplat? întrebă 
Grace. 

— Nu încă. 

— ÎI cunosc, spuse Grace. Am vorbit cu el puţin mai 
devreme, pe la ora 20. Este partener de afaceri cu tânărul 
care a fost dat dispărut, cu cei patru prieteni care au murit. 

Allison încuviinţă. 

— Bine. 

— Putem intra în apartamentul lui? 

— Da, sigur, de ce nu? 

Câteva minute mai târziu, Grace, Branson și Allison 


intrau în apartament. Portarul, un bărbat musculos pe la 
vreo cincizeci de ani, îmbrăcat în pantaloni și vestă, 
așteptă afară. 

Grace intră în camera de zi, care îi era deja familiară, ieși 
pe balcon și privi scena de jos. Putea să vadă mulţimea de 
oameni, cele două ambulanţe, mașinile de poliție, b/itz-ul 
aparatului de fotografiat, banda care delimita locul 
accidentului, petele întunecate ca niște umbre care se 
întindeau sub corpul lui Mark Warren. 

Își aduse aminte din nou de nuntă, când Mark se purtase 
atât de agresiv față de el. Apoi la seara aceasta, când 
mirosea a alcool și părea dărâmat psihic. Grace știa din 
experiență că supraviețuitorii unui accident în care murise 
cineva trăiau cu vina că ei nu muriseră; lucrul acesta îi 
putea distruge pe unii. Dar din cauza aceasta să fi sărit 
Mark Warren de pe balcon? 

Și noaptea în care se întorsese acasă cu mașina plină de 
noroi? Să fi făcut o excursie din cauza remușcărilor la locul 
în care ar fi trebuit să își piardă viaţa odată cu prietenii lui? 
Era posibil. Dar ce însemnase agresivitatea de la nuntă? 
Partea asta nu se potrivea. Nu avea un sentiment plăcut în 
legătură cu Mark Warren, cavalerul de onoare care nu știa 
de planurile pentru petrecerea burlacilor. 

Cum era posibil așa ceva? 

Se întoarse în apartament gânditor. 

— Hai să aruncăm o privire câteva minute, spuse el și 
merse direct la dulapul la care Mark se tot uita cu puțin 
timp în urmă. Dar în el nu erau decât două vaze pentru 
flori, pline de praf, și o cutie goală de trabucuri Cohiba 
Robusto. 

Calm, verifică fiecare dulap, deschizând fiecare ușă și 
sertar. Apoi Grace ajunse la frigiderul din bucătărie și îl 
deschise. Işi trecu privirea peste cutiile cu lapte degresat, 
paharele cu iaurt, salata și câteva sticle de vin alb și 
șampanie. Aproape că nici nu remarcă punga de plastic de 
pe al treilea raft. 

Scoase punga și se uită înăuntru, încruntându-se. Apoi 


așeză ce găsise pe masa de marmură. 

— lisuse! exclamă Branson, uitându-se la deget. 

— Bine, spuse Robert Allison. Atunci lucrurile încep să 
aibă sens. Am găsit asta asupra victimei în timp ce căutam 
un act de identitate. Scoase din buzunar o hârtie A4 
împăturită și i-o dădu lui Grace. 

El și Branson citiră: 


Verifică amprentele și o să afli că aparţin prietenului 
și partenerului tău de afaceri. La fiecare 24 de ore voi 
tăia câte o bucată din ce în ce mai mare din el. Până 
când o să faci exact ceea ce îţi spun. 


Grace mai citi o dată și apoi din nou, pentru a treia oară. 

— Cred că asta ne spune două lucruri, spuse el. 

Ambii detectivi se uitară la el, dar mai avură de așteptat 
până când Grace vorbi din nou. 

— Primul este că nu cred că avem de-a face cu o 
sinucidere. Al doilea este că, dacă am dreptate, am fi 
norocoși dacă îl mai găsim pe Michael Harrison în viaţă. 


79 


Telefonul suna din nou! Pentru a treia oară! De fiecare 
dată încercase să îl oprească pentru a nu fi auzit de Vic. 
Apoi apăsase pe butoane, formând numărul 901. Și de 
fiecare dată auzea aceeași voce feminină. „ Nu aveţi 
mesaje.” 

Dar de data aceasta vocea ei spunea altceva. „Aveţi un 
mesaj necitit.” Apoi ascultă. 


Salut, Michael. Sunt detectivul Branson din cadrul 
departamentului de  criminalistică din Brighton. 
Răspund mesajului pe care i l-ai trimis lui Ashley 
Harper. Te rog să mă suni sau să îmi trimiti un mesaj la 
numărul 0789 965018. 


Era cel mai plăcut lucru pe care îl auzise Michael în viața 
lui. 

Din nou își plimbă degetele peste butoane, încercând să 
răspundă: „S3nt ca9t%v...” Apoi - o lumină orbitoare. Vic. 

— Ai un telefon mobil de care nu mi-ai spus, nu-i așa, 
Michael? Eşti obraznic, nu? Cred că va trebui să ţi-l iau 
înainte de a intra în bucluc. 

În următorul moment simţi că telefonul îi este smuls din 
mână. Apoi auzi vocea lui Vic, plină de reproș. 

— Nu joci corect, Mike. Sunt tare dezamăgit de tine. Ar fi 
trebuit să îmi spui că ai un telefon. Așa ar fi trebuit să faci. 

— Mm, mormăi Michael din nou, tremurând de frică. 

De sub glugă se vedeau doi ochi lucind, ca ai unei pisici 
sălbatice. 

— Vrei să îţi fac rău din nou? Asta vrei, Mike? Hai să 
vedem pe cine voiai să suni, da? 

Câteva momente mai târziu, Michael auzi vocea 
detectivului prin difuzor. 

— Ei, ca să vezi! spuse australianul. Ce drăguţ. Ti-ai 
sunat logodnica. Drăguţ, dar obraznic. Cred că e momentul 
pentru o pedeapsă. i-ar plăcea să îţi tai un alt deget sau 
să îţi pun din nou cleștii pe coaie? 

— Nuuuu. 

— Îmi pare rău, prietene, trebuie să vorbești mai clar. Să 
îmi spui ce ţi-ar plăcea mai mult. Pentru mine e același 
lucru. Apropo, prietenul tău Mark e un ticălos nepoliticos. 
M-am gândit că ţi-ar plăcea să știi că nu și-a luat la 
revedere. 

Michael clipi din cauza luminii. Nu înţelegea despre ce 
vorbește tipul. Mark? Se întrebă unde plecase. 

— Uite ceva la care să te gândești, Mikey. Acel milion 
două sute de mii de lire pe care îi aveaţi în Insulele 
Cayman. Sunt ceva bani, nu crezi? 

Michael se întrebă cât de multe știa tipul acesta despre 
el și despre viaţa lui. Ce urmărea? Putea să-i dea până la 
ultimul bănuţ, doar să îl lase să plece. Încercă să îi spună. 


— Mmmmm... Rrrrr... 

— Foarte drăguţ din partea ta, Mikey, orice ai încerca să 
îmi spui. Apreciez toate eforturile pe care le faci. Dar, vezi 
tu, e o chestie. Problema este că deja am banii. Şi asta 
înseamnă că nu mai am nevoie de tine. 


80 


Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, Grace își parcă 
mașina în fața sediului Poliţiei și îl salută obosit pe agentul 
de bază. Vorbiseră puţin pe drumul de întoarcere de la 
clădirea Van Allen, iar acum Grace și Branson erau adânciţi 
în gânduri. 

În timp ce Grace parca, Branson căscă zgomotos: 

— Crezi că putem merge acasă, să ne băgăm în pat și să 
dormim puţin? 

— Nu mai ai energie, tinere? îl certă Grace. 

— Tu ești complet treaz, plin de elan? Vrei să spui că ai 
toate motoarele pornite? Am auzit că după ce treci de o 
anumită vârstă începi să ai nevoie de mai puţin somn; ceea 
ce pare adevărat, de vreme ce petreci jumătate de noapte 
trezindu-te ca să te duci la toaletă. 

Grace zâmbi. 

— Nu aştept cu nerăbdare să îmbătrânesc, spuse 
Branson. Tu? 

— Ca să fiu sincer, nici nu mă gândesc la asta. Văd un tip 
ca Mark Warren, făcut praf, cu creierii împrăștiați pe ciment 
și îmi amintesc că am vorbit cu el cu doar câteva ore în 
urmă; lucruri de genul ăsta mă fac să mă gândesc să-mi 
trăiesc viaţa în fiecare zi. 

Branson căscă din nou. 

— Mă întorc la lucru, spuse Grace. Tu te poţi duce 
dracului acasă, dacă vrei. 

— Ştii, uneori poţi fi așa un măgar, spuse Branson, 
urmându-l în silă către intrarea principală, apoi pe 
coridoare, printre trofee. 


Emma-Jjane Boutwood, într-o bluză roz și cu un pulover 
alb legat în jurul umerilor, era singura persoană din birou. 
Grace merse la ea și întrebă, arătând către restul birourilor 
goale: 

— Unde este restul lumii, E-J? 

Ea se aplecă în faţă, ca și cum ar fi vrut să citească ceva 
de pe ecranul calculatorului și spuse neatentă: 

— Cred că au plecat toţi acasă. 

Grace se uită la figura ei obosită și îi puse ușor o mână 
pe umeri, atingând materialul moale al puloverului. 

— Cred că ar trebui să pleci și tu, a fost o zi lungă. 

— Mai pot sta încă un minut, Roy? Am aflat ceva ce cred 
că vă interesează pe amândoi. 

— Vrea cineva cafea? întrebă Grace. Apă? Cola? 

— Faci cinste? întrebă Branson. 

— Nu, contribuabilii din Sussex plătesc de data asta. 
Dacă vor să lucrăm la miezul nopţii, să ne cumpere cafea. 
O să le trec la cheltuieli. 

— Eu vreau o cola fără zahăr, spuse Branson. De fapt, 
nu. la-mi o cola normală, am nevoie de puţin zahăr. 

— Mie mi-ar plăcea o cafea, spuse Emma-Jane. 

Grace ieși din birou și merse pe coridorul gol, către sala 
în care erau bucătăria cu automatele de cafea și alte 
produse. Căută în buzunar și scoase niște mărunt, cumpără 
o cafea dublă pentru el, un cappuccino pentru Emma-Jane 
și o cola pentru Branson. Le puse pe o tavă de plastic și se 
întoarse în birou. 

Emma-Jane se întoarse către Grace: 

— M-ai rugat să verific trecutul lui Ashley Harper... 

— Mda. Ce ai aflat? 

Mândră, ea răspunse: 

— Păi, chiar foarte multe. 

— Spune-mi. 

Ea răsfoi câteva pagini acoperite cu scrisul ei de mână, 
verificându-și notițele în timp ce vorbea: 

— Tu mi-ai spus că Ashley Harper s-a născut în Anglia și 
că părinţii ei au murit într-un accident de mașină în Scoţia 


când avea trei ani; ca urmare, Ashley a fost crescută de 
părinţi adoptivi, în Londra. Apoi, părinţii s-au mutat în 
Australia. La șaisprezece ani, a plecat în Canada și a locuit 
cu unchiul și mătușa ei; mătușa i-a murit recent. Numele 
unchiului ei este Bradley Cunningham, dar nu știu și 
numele mătușii. Citind în continuare din carneţel, merse 
mai departe. Ashley Harper s-a întors în Anglia, ţara ei 
natală, în urmă cu aproximativ nouă luni. Mi-ai spus că 
înainte lucrase pentru o agenţie imobiliară în Toronto, 
Canada și că angajatorii reprezentau o sucursală a grupului 
Bay. Apoi, se uită la Branson și la Grace pentru confirmare. 

Grace îi răspunse: 

— Da, așa este. 

— Bun, spuse ea. Puțin mai devreme, astăzi, am vorbit 
cu directorul de resurse umane al grupului Bay, pentru 
Toronto. Așa cum probabil știi, ei reprezintă unul dintre 
cele mai mari lanţuri de magazine din Canada. Dar nu au o 
sucursală cu obiect de activitate imobiliar și nici nu au avut 
vreodată vreun angajat pe nume Ashley Harper. Am făcut 
niște cercetări mai detaliate asupra tuturor firmelor de 
afaceri imobiliare cu nume de înregistrare cuprinzând 
cuvântul „Bay”. 

— Interesant, spuse Branson, desfăcând cutia de cola. Se 
auzi un sâsâit. N 

— Devine și mai interesant, spuse ea. In cartea de 
telefon din Toronto și nicăieri în Ontario nu există nici un 
Bradley Cunningham. Încă nu am avut timp să caut în 
restul Canadei. Dar... Se opri ca să bea din spuma de 
ciocolată din ceașca de cappuccino. Am o prietenă care 
este jurnalist la Glasgow Herald, în Scoția. A intrat în arhiva 
principalelor ziare scoțiene. Dacă o fetiță de trei ani ar fi 
rămas orfană în urma unui accident de maşină, 
întâmplarea ar fi apărut în ziare, nu? 

— În mod normal, da, spuse Grace. 

— Ashley spune că are douăzeci și opt de ani. l-am spus 
prietenei mele să meargă în arhivă în urmă cu douăzeci și 
cinci de ani, plus, minus cinci ani. Numele Harper nu a 


apărut. 

— Poate că a luat numele părinţilor adoptivi, spuse 
Branson. 

— Se poate, răspunse Emma-Jane Boutwood. Dar ceea ce 
o să vă arăt reduce această posibilitate. 

Grace se uită admirativ la tânără. Părea că își recapătă 
încrederea în ea cu fiecare moment. Era exact tipul de 
persoană tânără de care poliţia avea nevoie. Tineri 
inteligenţi și muncitori, ambiţioși. 

— Am căutat numele Ashley Harper în reţeaua Holmes, 
așa cum m-ai rugat, i se adresă ea lui Grace. 

Holmes-2 era a doua fază a bazei de date electronice 
cuprinzând detalii despre crime, care lega toate secţiile de 
poliție din Marea Britanie cu Interpolul și, de curând, cu alte 
secţii de poliţie din afara ţării. 

— Nu a apărut nimic cu numele de Ashley Harper, spuse 
ea. Dar aici devine interesant. Am luat inițialele „AH” și le- 
am pus în conexiune cu „proprietate” și din reţeaua 
Holmes am obţinut următoarele informaţii: În urmă cu 
optsprezece luni, o tânără Abigail Harrington s-a căsătorit 
cu un antreprenor bogat din Lymm, Cheshire, pe nume 
Richard Wonnash. Acesta era foarte bun la parașutism. La 
trei luni după căsătorie, a decedat din cauza faptului că nu 
i s-a deschis parașuta în timpul unei sărituri. Cu patru ani în 
urmă, în Toronto, Canada, o femeie pe nume Alexandra 
Huron s-a căsătorit cu un antreprenor pe nume Joe Kerwin. 
După cinci luni de la nuntă, acesta a murit într-un accident 
de navigaţie pe Lacul Ontario. Cu șapte ani în urmă, o 
femeie pe nume Ann Hampson s-a căsătorit cu un 
antreprenor din Londra, pe nume Julian Warner. Înainte de 
căderea imobiliară din 1990, era un burlac vestit, cu acţiuni 
în porturile din Londra. La șase luni și două zile de la 
căsătoria celor doi, s-a gazat în parcarea subterană din 
Wapping. 

Mai luă o gură de cappuccino. 

— Aceleaşi inițiale, spuse Branson. Dar ce demonstrează 
acest lucru? 


— O mulţime de artiști necunoscuţi păstrează aceleași 
iniţiale când își schimbă numele, spuse ea. Am învăţat 
despre asta într-un curs al poliţiei. Faptul în sine nu 
dovedește nimic. Dar aici devine și mai interesant. Scrise 
ceva pe tastatură și pe monitor apăru fotografia alb-negru 
a unei femei tinere, cu părul negru, foarte scurt. Figura era 
a lui Ashley Harper sau a unei dubluri a acesteia. Poza asta 
este din ziarul Evening Standard, din articolul despre 
moartea lui Julian Warner. 

Se făcu tăcere, cât timp Grace și Branson studiară 
fotografia. 

— La naiba, spuse Branson. În mod sigur arată ca ea. 

Fără să spună nimic, Emma scrise din nou ceva la 
calculator. Pe monitor apăru o altă fotografie, tot alb-negru. 
Era o femeie cu părul blond, până la nivelul umerilor. 
Figura arăta și mai mult cu cea a lui Ashley Harper. 

— Aceasta este din Toronto Star, cu patra ani în urmă, în 
articolul despre moartea lui Joe Krewin. 

Grace și Branson nu spuseră nimic. Amândoi erau șocați. 

— Următoarea este din Chesire Evening Post, în urmă cu 
opt luni, luată dintr-un articol despre moartea lui Richard 
Wonnash. Abigail Harrington era văduva frumoasă și 
îndurerată. Scrise din nou ceva la calculator și de data 
aceasta apăru o fotografie color. Părul era roșcat, tuns 
scurt, foarte elegant. Faţa era, fără îndoială și de această 
dată, a lui Ashley Harper. 

— La dracu'! exclamă Branson. 

Grace privi multă vreme chipul de pe monitor, gândindu- 
se. Apoi spuse: 

— Emma-Jane, foarte bine. 

— Mulţumesc, Roy. 

Grace se întoarse către Glenn Branson. 

— Deci, spuse el, este ora unu fără douăzeci. Pe care 
judecător te simţi curajos să îl trezești? 

— Pentru un mandat de percheziţie? 

— Ţi-ai dat seama de asta de unul singur? Ignorând 
grimasa lui Branson, Grace se ridică. Emma-Jane, du-te 


acasă, odihnește-te. 

Branson căscă. 

— Dar eu? Eu nu mai dorm? 

Grace îi puse o mână pe umăr. 

— Îmi pare rău, prietene, dar mi-e teamă că ziua tocmai 
a început. 


81 


Câteva minute mai târziu, Grace vorbea la telefon cu o 
funcţionară de la magistratură, adormită, care întreba dacă 
nu putea aștepta până mâine dimineaţă. 

— Investigăm o posibilă răpire, e o chestiune de viaţă și 
de moarte, o informă Grace. Am nevoie de un mandat de 
percheziţie și nu mai pot aștepta absolut deloc. 

— Bine, răspunse ea în silă. Judecătorul de serviciu este 
doamna Quentin. 

Grace  zâmbi. Hermione Quentin era unul dintre 
judecătorii pe care nu îi agrea, după ce se certase cu ea în 
urmă cu câteva luni, cu privire la un suspect pe care el 
dorea să îl ţină în custodie, iar ea refuzase. După părerea 
lui, era cel mai rău tip de judecător; căsătorită cu un agent 
de schimb bursier, trăia într-o casă ostentativ și vulgar de 
opulentă, o regină la vârsta a doua fără nici un pic de 
cunoștințe despre lumea reală și cu un scop ambițios pe 
agendă, acela de a schimba modul în care poliția privea 
criminalii. Va fi plăcerea lui cea mai mare să o trezească în 
mijlocul nopţii ca să îi semneze mandatul. 

După aceea, Grace și Branson stătură vreo zece minute 
la telefon, organizând o echipă care să vină la 5 dimineaţa 
la sediul din Sussex. Apoi, făcându-i-se milă de el, Grace îl 
trimise pe Branson acasă să se odihnească câteva ore. 

După aceasta, îl sună pe detectivul Nicholl, își ceru scuze 
că îl deranjează și îl rugă să se ducă la casa lui Ashley 
Harper și să o supravegheze tot timpul. 

La ora 2 dimineaţa, cu mandatul semnat în mână, Grace 


se întoarse acasă, își puse alarma de la ceas să sune la ora 
4.15 și adormi. 


Când opri alarma și sări brusc din pat, în întunericul din 
cameră, auzi și primele zgomote ale dimineţii. Se băgă sub 
duș și își aduse aminte că, deși vara încă nu începuse, era 
mai puţin de o lună până la cea mai lungă zi a anului, 21 
iunie. 

La ora 5, simțindu-se extrem de vioi, deși dormise doar 
două ore și jumătate, era înapoi la sediul din Sussex. Bella 
și Emma-Jane erau deja acolo, la fel și Ben Farr, un sergent 
cu fața rotundă, cu barbă, în vârstă de aproape cincizeci de 
ani, care urma să adune probele, și Joe Tindall. Glenn 
Branson sosi câteva minute mai târziu. 

In timp ce beau cafeaua, Grace le prezentă situaţia pe 
scurt. Apoi, puţin după ora 5.30, îmbrăcaţi toți cu veste de 
protecţie, se urcară într-o dubă a poliţiei, marca Tranzit, cu 
Branson la volan și Grace pe scaunul pasagerului. 

Ajunși în faţa casei lui Ashley, Grace îi spuse lui Branson 
să oprească lângă mașina lui Nick, care nu avea însemnele 
poliției, și lăsă geamul în jos. 

— A fost liniște, spuse Nicholl. 

— Foarte bine, spuse Grace, observând că mașina marca 
Audi TT a lui Ashley era parcată ca de obicei în faţa casei. Îi 
spuse lui Nicholl să meargă în spatele lor, apoi înaintară. 

Nu mai erau locuri de parcare pe stradă, așa că parcară 
lângă Audi. Grace îl așteptă pe Nicholl să ajungă lângă ei, 
apoi, în fruntea grupului, merse până în faţa casei și sună 
la ușă. Se luminase. 

Nu răspunse nimeni. 

Sună din nou, iar după un minut, încercă încă o dată. 
Apoi îi făcu semn lui Ben Farr, care merse la dubă și scoase 
un berbec voluminos, de mărimea unui stingător de foc mai 
mare. Il ridică în faţa ușii, apăsă puternic pe el și ușa se 
deschise. 

Grace intră primul. 

— Poliţia! ţipă el. Alo! Poliţia! 


Îl salutară doar luminile de la aparatura electronică. 
Urmat de restul echipei, Grace urcă scările și se opri la 
primul etaj. 

— Alo! strigă el din nou. Domnișoară Harper? 

Liniște. 

Deschise ușa și intră într-o baie micuță. Următoarea ușă 
dădea spre un dormitor mic și gol, care arăta ca și cum nu 
prea fusese folosit. Ezită, apoi mai deschise o ușă, care 
dădea spre un dormitor mare, cu un pat dublu, în care era 
evident că nu dormise nimeni. Draperiile erau trase. Găsi 
întrerupătorul și apăsă. Câteva lumini se aprinseră în 
tavan. Locul dădea impresia că era părăsit, părea o cameră 
de hotel care își aștepta musafirii. Remarcă o cuvertură 
imaculată întinsă peste patul regal, un televizor cu ecran 
plat, un radio cu ceas și câteva vederi cu piscina Hockney 
pe pereţi. 

Dar nu și Ashley Harper. 

Unde dracu' era? 

Simţind că îl apucă panica, Grace schimbă o privire cu 
Glenn Branson. Amândoi știau că undeva, în poveste, 
săriseră peste un amănunt, dar unde și cum? Pentru o clipă 
nu se putu gândi decât la scandalul făcut de Alison Vosper 
dacă afla că trezise un judecător în miezul nopţii ca să 
obţină un mandat de percheziţie fără să aibă o bază reală. 

Și puteau fi foarte multe motive pentru care Ashley 
Harper să nu fie aici în această noapte. Se înfurie un 
moment pe prietenul său. Totul era din vina lui Glenn. EI îl 
păcălise să se bage în cazul acesta. Acum totul era 
problema lui și se dovedea a fi din ce în ce mai grav. 

Incercă să recapituleze, să se gândească cum să își 
apere spatele dacă Numărul 27 îl trăgea la răspundere. Era 
moartea lui Mark Warren. Biletul. Degetul din frigider. 
Informaţiile aflate de Emma-Jane. Erau o mulţime de lucruri 
care nu se potriveau. Bradley Cunningham, atât de elegant 
și de arătos la nuntă. 

„De fapt, pantalonii ăștia mă omoară... am închiriat 
costumul de la faimoasa Moss Bross, dar cred că mi s-a dat 


perechea greșită de pantaloni!” 

Din perioada pe care o petrecuse în Statele Unite și 
Canada și din discuţiile pe care Grace le avusese despre 
diferenţe lingvistice între cele două limbi, știa că americanii 
și canadienii din clasa superioară spuneau pantalonilor 
obișnuiți nădragi, dar pantalonilor eleganţi nu le-ar fi spus 
niciodată altfel decât pantaloni. Acest lucru îl făcu imediat 
să creadă că Bradley Cunningham poate nu era cine 
spunea că este. 

Nu că această ipoteză trasă de păr ar fi satisfăcut-o pe 
Alison Vosper. 

- Scotociţi casa, spuse el obosit echipei. Întoarceţi tot ce 
poate fi întors. Aflaţi cine este proprietarul casei. Cui 
aparţine televizorul, echipamentul electronic, mașina de 
afară, covoarele, pozele de pe pereţi. Vreau să aflu fiecare 
detaliu nenorocit despre Ashley Harper. Vreau să știu mai 
multe despre persoana ei decât știe ea. Aţi înțeles? 


După două ore de căutare, nimeni nu găsise nimic. Era 
ca și cum Ashley Harper trecuse pe acolo cu viteza luminii. 
Nu exista nimic altceva decât mobila, un iaurt dietetic în 
frigider, niște lapte de soia, niște ridichi și o jumătate de 
sticlă de apă minerală scoțiană, marca Sainsburry. 

Glenn Branson veni la Grace, care era ocupat să ridice 
cuverturile de pe pat. 

— Frate, e atât de ciudat. Ca și cum ar fi știut că venim, 
înţelegi? 

— Şi noi de ce nu am știut că pleacă? întrebă Grace. 

— lar începi. Altă întrebare. 

— Da, spuse Grace, arțăgos din cauza oboselii. Asta 
pentru că întotdeauna îmi pui întrebări, în loc să îmi dai 
niște răspunsuri nenorocite! 

Branson ridică o mână în aer. 

— Nu te supăra, frate! 

— Nu mă supăr. 

— Deci, unde dracu' este? 

— Nu aici. 


— Asta mi-am imaginat. 

— Roy! Fii atent aici! Nu știu dacă asta are vreo 
importanţă! Detectivul Nicholl intră în cameră cu o bucată 
mică de hârtie, pe care i-o arătă lui Grace. 

Era o chitanţă de la o companie numită Century Radio, 
de pe Totenham Court. Pe chitanţă era trecut un scanner, 
AR5000 Cyber Scan, în valoare de 2437,25 lire. 

— Unde era asta? întrebă Grace. 

— În coșul de gunoi din grădina din spate, răspunse 
Nicholl mândru. 

— Două mii patru sute treizeci și șapte de lire pentru un 
scanner? Ce fel de scanner costă atât de mult? Vreun 
scanner pentru computer? După ce se gândi câteva 
momente, adăugă. De ce ar arunca cineva o chitanţă? 
Chiar dacă nu ai putea să treci scanner-ul la cheltuielile 
firmei, în mod sigur ai ţine chitanţa pentru cazul în care se 
strică, nu-i așa? 

— Eu în mod sigur așa aș face, spuse Branson. 

Grace se uită la data trecută pe chitanţă. Miercurea 
trecută. Ora cumpărăturii fusese 14.25. Marţi seara, 
logodnicul ei dispare. Miercuri seara, se duce și cumpără 
un scanner de două mii și jumătate de lire. Ceva nu era în 
regulă. Deocamdată. Ceasul arăta că trecuseră deja două 
ore; abia trecuse de ora 8. 

— Nu știu la ce oră se deschide la Century Radio, dar 
trebuie să aflăm ce e cu scanner-ul, spuse el. 

— Te gândești la ceva? întrebă Branson. 

— La destule, îi răspunse Grace. La prea multe. Mult prea 
multe. Apoi îi spuse că trebuia să fie la tribunalul Lewes 
Crown la 9.45. 

— Pentru bunul tău prieten Suresh Hossain? 

— Nu mi-ar plăcea să știu că i se face dor de mine. Ce 
zici luăm micul dejun? Nişte prăjeală? 

— Are colesterol, omule, nu face bine la inimă. 

— Ştii ceva? În momentul acesta, totul îmi face rău la 
inimă. 


82 


După ce intră în imensa sală de așteptare a judecătoriei, 
în clădirea frumoasă în stil georgian, care adăpostea 
tribunalul Lewes Crown, își puse telefonul pe silent. Cel 
puţin se părea că în sfârșit Claudine înţelesese și nu îi mai 
trimisese mesaje. 

Căscă, simţindu-și trupul obosit; ca și cum masa greoaie, 
cu prăjeli îi luase din energie în loc să îl mobilizeze. Voia 
doar să stea undeva și să tragă un pui de somn. Era ciudat, 
se gândi el. Cu o săptămână în urmă, procesul îi ocupa 
majoritatea timpului și fiecare gând. Acum era în planul al 
doilea; tot ceea ce conta era să îl găsească pe Michael 
Harrison. 

Dar și procesul conta foarte mult. Conta pentru văduva și 
pentru copiii lui Raymond Cohen, bărbatul bătut la sânge 
cu un par cu ţinte de Hossain sau de tovarășii lui. Conta 
pentru fiecare cetăţean obișnuit din Brighton și Hove, 
deoarece aveau dreptul să fie protejaţi de monștri ca 
acesta și conta foarte mult pentru credibilitatea lui Grace. 
Trebuia să iasă din starea de oboseală și să se 
concentreze. 

Găsi un loc liniștit în cameră, se așeză și o sună pe 
Eleanor, care se ocupa de corespondenta lui electronică si 
de cea sosită prin poștă. Apoi închise ochii, recunoscător 
pentru sentimentul de odihnă pe care îl simţea și își puse 
capul în palme, încercând să doarmă ca pisica, să nu mai 
audă cum ușile se tot închideau și se deschideau, saluturile 
vesele, zgomotul de la încuietorile servietelor, șoaptele 
dintre avocați și clienţi. 

După câteva minute trase adânc aer în piept și doza de 
oxigen îi dădu un puseu de energie. Se ridică și se uită în 
jur. Într-un moment trebuia să afle dacă astăzi era nevoie 
de el sau nu. Spera că nu, ca să se poată întoarce la sediu. 
Se uită după persoana cu care trebuia să vorbească, Liz 
Reilly de la Serviciul Acuzării. 


Erau vreo sută de oameni în sală, inclusiv câţiva avocaţi 
și asistenţi îmbrăcaţi în robe, iar el o remarcă pe Liz în 
capătul celălalt al camerei, îmbrăcată elegant. Era o femeie 
de aproximativ treizeci de ani, cu un aspect conservator. 
Tinea o mapă în mână și vorbea cu un avocat pe care el nu 
îl recunoștea. 

Traversă sala și se așeză lângă ei, observând că ea Îi 
face semn că se va ocupa de el imediat. Când termină de 
vorbit cu avocatul, arăta entuziasmată. 

— E posibil să avem un nou martor! 

— Da? Cine? 

— O prostituată din Brighton. A sunat aseară la tribunal. 
A zis că a urmărit procesul din ziare și că Suresh Hossain a 
bătut-o în timpul unei întâlniri. Partida de sex a avut loc pe 
10 februarie, anul trecut, în Brighton. 

10 februarie era noaptea în care avusese loc crima 
pentru care era judecat Suresh Hossain. 

— Hossain are un alibi foarte bun. In acea noapte, spune 
că a fost la restaurant în Londra cu doi prieteni. Amândoi 
au confirmat, spuse Grace. 

— Da, are, dar ambii prieteni sunt angajaţii lui Hossain. 
Această fată nu este. Este îngrozită de el. Motivul pentru 
care nu a venit până acum este că a fost ameninţată cu 
moartea dacă o face. Și mai e o problemă: nu are încredere 
în poliţie. De aceea ne-a sunat pe noi și nu a sunat poliţia. 

— Cât de credibilă crezi că este? 

— Foarte credibilă, răspunse ea. O să fie nevoie să o 
băgăm în programul martorilor, la cel mai sigur nivel. 

— Orice vrea. Orice. Grace gesticula cu mâinile de 
entuziasm. Ar fi vrut să o îmbrăţișeze pe Liz Reilly. E o 
veste nemaipomenită! Minunată! 

— Dar cineva trebuie să meargă să o convingă de faptul 
că poliţia nu o va aresta pentru, știi tu, pentru meseria ei. 

— Unde este acum? 

— Acasă la ea. 

Grace se uită la ceas. 

— Mă pot duce să o văd chiar acum. Se poate? 


— Nu te duce cu o mașină a poliţiei. 

— Bine. Și voi lua și o agentă de poliție cu mine, care să 
poată sta cu ea. Nu vrem să îi dăm lui Hossain nici o 
posibilitate de a ajunge la ea. Vreau să o întâlnesc și să o 
conving să vină chiar acum. 

— Dacă ești atent cum lucrezi cu ea, nu va fi nici o 
problemă. 

Dintr-odată, Grace nu se mai simţi obosit. 


83 


Puțin după miezul zilei, Grace se întoarse la biroul de 
investigaţii.  Martora aceasta, Shelley Sandler, era 
deosebită. În jur de douăzeci și cinci de ani, inteligentă, 
vorbăreaţă, vulnerabilă, ar fi fost extrem de credibilă la 
tribunal. Doar să nu intre în panică și să se retragă în 
ultimul moment, așa cum se întâmpla de obicei. Dar părea 
hotărâtă să se răzbune pe Hossain. Foarte, foarte hotărâtă. 

Era o veste atât de bună. După zilele oribile de 
săptămâna trecută, lui Grace i se părea că obţinerea 
verdictului pe care îl dorea părea un lucru posibil. 

Întreaga echipă era la birou, plus doi asistenţi noi, un 
detectiv tânăr și o asistentă de vârsta a doua, așa că se 
hotărî să facă o ședință scurtă și le spuse să se așeze. 

Fără să vorbească tare, din cauza celorlalte birouri 
ocupate cu echipe care lucrau din greu, Nick Nicholl vorbi 
primul. 

— Roy, mai știi chitanţa pe care am luat-o azi-dimineaţă 
de la casa domnișoarei Harper, în valoare de două mii 
patru sute și treizeci și șapte lire pentru un scanner? 

— Mada. 

— Am luat toate detaliile despre ea de la Century Radio. 
Îi dădu lui Grace câteva foi de hârtie, imprimate cu ceva de 
pe Internet. Noi am văzut asta. 

Grace se uită la foi. 

„Aparatul AR5000 Cyber Scan. Atinge incredibila 


frecvență de 10Khz-2600Mhz! AR5000 depășește granițele 
performanţei, printr-o excelentă captare a semnalelor, 
sensibilitate înaltă şi o acoperire largă, datorită 
posibilităţilor microprocesorului, care poate identifica 5 
frecvenţe independente, cu 1000 de canale de memorie și 
20 de metode de căutare. Cu Cyber Scan căutaţi și captaţi 
rapid, inclusiv frecvențele telefoanelor mobile. Viteza de 
căutare este de peste 45 de canale pe secundă...” 

Se întoarse către Branson. 

— Ești cel mai bun pasionat de electronice pe care îl 
cunosc. Presupun că deja ai ghicit ce e chestia asta. Așa 
este? 

— Este un scanner pentru frecvențele radio de ultimă 
generaţie. Este tipul de scanner folosit de radio Citizen 
Band pentru a-și găsi noi prieteni, pentru a trage cu 
urechea la frecvențele poliţiei sau la telefoanele mobile. 

Grace încuviinţă. Apoi îi spuse Emmei-Jane Boutwood: 

— Avem vreo dovadă că Ashley Harper a avut de-a face 
cu Citizen Band, cu numele de acum sau cu cele dinainte? 

— Nu avem, spuse ea. 

Grace se uită la fotografia color a aparatului. O cutie 
mare argintie, cu picioare, cu o tastatură în faţă și cu 
același sistem uimitor de butoane pe care le găseai pe 
orice radio. 

— Deci, marţi seara îi dispare logodnicul. Miercuri după- 
amiaza, la ora 14.30, pleacă la Londra și cumpără un 
scanner pentru frecvențele radio, în valoare de două mii și 
cinci sute de lire. Aveţi vreo idee de ce? Și cum naiba știa 
ea să îl folosească? 

— Disperare? încercă Nick Nicholl. 

— Nu prea cred, spuse Grace. 

— İn mod evident, chiar nu știa unde îi este logodnicul, 
sugeră Bella Moy. 

Grace încuviinţă neatent. Era logic ce spunea, dar ceva 
nu era era în regulă. 

— Poate știa că Michael Harrison are un walkie-talkie. 
Poate că încerca să comunice cu el? întrebă Emma-Jane 


Boutwood. Sau să asculte cu cine mai comunica el? 

Grace era impresionat. 

— Da, bine gândit. Se uită în jur. Alte idei? Bine, să ne 
gândim la asta un moment. Alte noutăţi? 

— Da, spuse Nick Nicholl. După ce ai plecat din casa lui 
Ashley Harper, Joe Tindall s-a apucat să ridice marginile 
podelei. Am descoperit un plic plin cu chitanţe în spatele 
unui scrin; poate că a căzut acolo din întâmplare sau poate 
că a fost ascuns. Majoritatea chitanţelor nu sunt 
importante, dar este și una pe care artrebui să o vezi. 

Era o chitanţă de 1500 de lire, de la o compania 
Conquest Escorts, cu sediul pe strada Maddox, în Londra. 
Sub nume era scris „Escortă feminină sau masculină 
discretă, încântătoare, pentru orice ocazie.” Erau scrise 
două date: cea de sâmbăta trecută, în ziua când trebuia să 
aibă loc nunta lui Ashley, și lunea trecută. 

— Intoarce-o, Roy, spuse Nick Nicholl. Uită-te pe partea 
cealaltă. 

Grace întoarse chitanţa și remarcă scris cu stiloul numele 
lui Bradley Cunningham. Işi aduse aminte de conversaţia 
pe care o avusese la Ashley acasă, vineri seara. Şi-o 
aducea aminte cum stătea, atât de deprimată, povestind. 
„Ne adorăm unul pe celălalt... și-a luat toată săptămâna 
liber, numai ca să poată veni la repetiţia de luni.” 

— A inventat un unchi? spuse el, mirat. 

— A inventat mult mai mult decât un unchi; E-J îţi va 
spune imediat, spuse Glenn Branson. Uită-te întâi aici. 

Îi dădu lui Grace o hârtie A4 trasă la xerox. Erau niște 
instrucțiuni trimise pe fax către Banca Hexta, înregistrată 
în Insulele Grand Cayman, pentru a transfera suma de 
1.253.712 lire către un cont al băncii Aliado din Panama. 

Instrucţiunile erau semnate de Michael Harrison și de 
Mark Warren. Pe marginea chitanţei apărea ora 23.25, ieri. 

Grace citi de două ori tot, apoi se uită încruntat la 
Branson. 

— Cu două minute înainte de a se arunca de pe balcon. 

— Da, așa este. 


Grace se gândi la biletul găsit în buzunarul lui Mark 
Warren. 

— Deci a fost și a transferat banii pentru a salva viaţa 
prietenului său. Apoi vine și se aruncă de la balcon? 

— Poate că avea de plătit vreo datorie foarte mare. 
Panama poate avea legătură cu Columbia prin mafia 
columbiană. Poate că au dat de belea cu vreun împrumut? 
ÎI plătesc și pe urmă Mark Warren se aruncă de la balcon? 

— E o teorie rezonabilă, spuse Grace. Dar tipii ăștia doi s- 
au descurcat foarte bine. Construiesc un ansamblu mare, 
de douăzeci de case, în Ashdown, care le poate aduce 
câteva milioane. De ce să se arunce când partea lui ar fi 
fost de câteva sute de mii de lire? 

— Atunci, face transferul și apoi este omorât. 

— Aceasta este o teorie mult mai elegantă, spuse Grace. 
Am vorbit cu Cleo Morey de la morgă puţin mai devreme. O 
să sosească un medic patolog și s-ar putea să avem mai 
multe informaţii puțin mai târziu. 

Detectivul Bella Moy îi transmise lui Grace că are 
informaţii de la compania de telefonie. Vodafone a 
identificat apeluri de pe telefonul lui Michael Harrison între 
orele 22.22 și 23, noaptea trecută. S-a apelat numărul de la 
Urgenţe 999 de mai multe ori, dar de fiecare dată 
operatorul nu a auzit pe nimeni în cască și nu a primit 
răspuns la întrebări. 

— Cum este cu emiţătoarele? 

— Asta voiam să spun, Roy. Vodafone au colaborat foarte 
bine astăzi și deja avem de la ei locaţia celui mai apropiat 
emițător de telefonul lui Michael Harrison, spuse ea. 

— Unde este? 

Ea păru puţin dezamăgită. 

— Asta nu e mai este o veste atât de bună. Este în 
centrul orașului Newhaven și acoperă tot orașul. 

— Informaţia este de ceva ajutor, spuse Grace. Este 
cumva Newhaven port la Canal? 

— Deja am alertat toate porturile, spuse ea. 

— Pentru ce? 


— Pentru Ashley Harper și Alexandra Huron. Acesta este 
numele pe care l-a folosit în Canada în urmă cu patru ani. 

Era clar că mai avea ceva de spus, așa că Grace o lăsă să 
continue. 

— Am verificat mașina ei. A fost închiriată de ea, pe 
numele ei, de la un agent din Hammersmith, în urmă cu un 
an. Toate plăţile sunt la zi. Același lucru și cu casa, este 
închiriată, dar contractul expiră la sfârșitul acestei luni. 

— Ca să coincidă cu nunta ei? sugeră Branson. 

— Posibil, spuse Emma-Jane. Mi-am urmat instinctul și i- 
am rugat pe nou-veniţi să facă o cercetare asupra tuturor 
firmelor care închiriază mașini în zonă și le-am dat numele 
lui Ashley Harper și pe toate celelalte pe care le-a avut 
înainte. Nu a apărut nimic cu numele Ashley Harper, spuse 
ea. Dar, la zece minute după miezul nopţii, astăzi, o femeie 
pe nume Alexandra Huron a închiriat o limuzină Mercedes 
de la o companie locală, de lângă aeroportul Gatwick, 
folosind un card de credit emis de Banca Toronto Dominion 
din Canada. Persoana care a închiriat mașina a identificat-o 
din fotografii pe Ashley Harper. 

— Camerele cu circuit închis, spuse Grace. Ce am... 

Glenn Branson ridică o mână. 

— Lucrăm deja la acest aspect. Verificăm fiecare cameră 
de la Gatwick până în Newhaven din momentul în care a 
luat mașina. 

— A părăsit casa cu aproximativ o oră înainte de a 
ajunge tu, Nick, îi spuse Grace lui Nicholl. 

— Da. 

— Știm dacă a ajuns la aeroport? 

-Nu. 

Grace tăcu. Câteva minute nimeni nu mai spuse nimic. 
Se gândea la tot ceea ce făcuse noaptea trecută; când a 
fost la Mark Warren, când el și Genn Branson o vizitaseră 
pe Ashley Harper. Când fusese dus Mark Warren în pădure 
pentru a ajuta la căutarea mormântului. Momentul când au 
fost transferați banii. Moartea lui Mark Warren. Ashley care 
a închiriat o mașină sub un alt nume. 


Acum știa care era planul ei; în momentul acesta era 
clar. Și mai știa că trebuia să o găsească. Nimic în afara 
acestui lucru nu mai conta în acest moment. 

Rapid. 

Dacă nu era deja prea târziu. 


84 


— La naiba, femeie, patru valize nenorocite! Ce naiba se 
întâmplă cu tine, Alex? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu te ajut să cari patru valize nenorocite, asta vreau 
să spun. 

— Atunci o să iei un cărăuș. 

— Şi cum rămâne cu taxa pentru bagaj suplimentar? 

— Vic, călătorim la clasa superioară. Au spaţiu mare 
pentru bagaje. Relaxează-te. 

— Mă relaxez pe dracu'! De ce nu poţi să lași toate 
prostiile astea aici și să cumperi unele noi în Sydney? Ştii, 
sunt magazine și acolo! 

Ashley, îmbrăcată într-un costum de blugi de la Prada și 
pantofi cu toc, stătea între valize, în livingul casei din 
Newhaven. Își puse provocator mâinile în şolduri și se uită 
pe fereastră. Priveliștea care se vedea de la casa închiriată 
pe vârful unui deal cuprindea aproape tot orașul și o parte 
din port. 

Se uită la feribotul Seacat care aluneca pe lângă digul 
din port, pregătindu-se să iasă în larg. Era o zi 
morocăânoasă, gri și umedă. Transpira, lucru care se 
adăuga la starea ei proastă, iar faptul că trebuia să îi vină 
menstruaţia făcea lucrurile și mai rele. 

Se întoarse către el, cu vocea din ce în ce mai nervoasă. 

— Pe bune? Au magazine în Sydney? Adică magazine în 
care poţi intra și din care poţi cumpăra lucruri? 

— Du-te dracului, vaco! Nu vorbi cu mine de parcă aș fi 
un servitor nenorocit! 


— Du-te tu dracului! De ce să las toate lucrurile aici? Asta 
este viaţa mea! 

— Ce vrei să zici cu asta? 

La un metru șaizeci si nouă înălţime, Vic era cu doar 
câţiva centimetri mai înalt decât Ashley, dar ei i se păruse 
tot timpul că el este mai înalt. Avea o construcţie vânjoasă, 
musculoasă, ca a unui luptător, cu mâinile tatuate, părul 
tuns foarte scurt și o faţă simpatică, aspră. Hainele se 
potriveau stilului milităresc; acum era îmbrăcat cu o 
jachetă militărească, pusă peste un tricou negru, pantaloni 
largi kaki și niște bocanci negri. 

— Vrei să spui că Michael e viaţa ta? Mark? Tipii ăștia doi 
au fost viața ta, asta vrei să spui, nu? Am înţeles eu ceva 
greșit aici? Credeam că eu sunt viaţa ta, curvă proastă! 

— Așa credeam și eu, spuse ea apăsat, reţinându-și 
lacrimile. 

— Şi ce dracu' înseamnă asta? 

— Nimic, spuse ea. 

O apucă de umeri și îi întoarse faţa către el. 

— Alex, relaxează-te. Suntem aproape de final, acasă, 
liberi. Hai să ne calmăm. 

— Sunt foarte calmă, spuse ea. Tu ești cel plin de nervi. 

O trase către el și se uită în ochii ei verzi. Apoi, cu 
tandreţe, îi dădu câteva fire de păr la o parte de pe faţă. 

— Te iubesc, spuse el. Te iubesc foarte mult, Alex. 

Ea îi puse braţele în jurul gâtului, își lipi buzele de ale lui 
și îl sărută pasional câteva momente. 

— Şi eu te iubesc, Vic. Dintotdeauna. 

— Și cu toate astea, te-ai dus fericită și te-ai culcat cu 
Mark, apoi cu Michael. Și cu mulţi alţi tipi înainte. 

Ea se dădu brusc înapoi și aproape căzu peste o valiză. 

— lisuse, ce te-a apucat? 

— Ce m-a apucat? Am dat-o în bară de data asta, asta m- 
a apucat. E bine? 

— Nu am dat-o în bară, Vic. Am ajuns la rezultat. 

— Un nenorocit de milion două sute de lire? Jumătate de 
an din viaţa noastră pentru atât? 


— Nici unul din noi nu ar fi putut să prevadă accidentul. 

— Trebuia să facem altfel. Trebuia să îl scoţi pe Michael, 
să mergi înainte cu nunta, apoi am fi avut jumătate din 
banii lui și ai partenerului său. 

— Asta ar fi durat luni de zile, Vic, poate ani. Încă mai au 
unele nelămuriri cu privire la investiţia lor cea mare. Așa, 
am obţinut un rezultat rapid. Și dacă nu ai fi pariat tu 
jumătate din banii noștri, nu ar fi fost nevoie să fim aici 
deloc, da? 

Timid, el se uită la ceas. 

— Trebuie să plecăm dacă vrem să prindem avionul. 

— Eu sunt gata. 

— Nu ai nici cea mai vagă idee cât de dureros e asta 
pentru mine, nu-i așa, Alex? Ce facem noi? Că stau pe 
margine, știind că anul acesta te culci cu Michael și Mark, 
că înainte te-ai culcat cu nenorocitul de Richard din 
Cheshire, ca să nu mai zic de Joe Kerwin și Julian Warner. 

— Nu pot să cred ce aud, Vic! Am făcut tot ce spui pentru 
că asta era partea mea din înţelegere, bine? 

— Nu, nu e bine. 

— La sfârșit, oricum te-ai răzbunat pe ei de fiecare dată, 
așa că nu văd care este problema. Şi acum ne-am scutit pe 
amândoi de o lună de miere cu Michael. 

Nerăbdător, se uită din nou la ceas. 

— Vorbim în mașină. Trebuie să mai fac ceva înainte de a 
pleca. Îi cără valizele pe hol, apoi se întoarse în camera de 
zi și mută canapeaua chiar în mijloc. Apoi îngenunche și 
trase de o margine a covorului. 

— Vic, spuse ea. 

El se uită în sus. 

— Da? 

— Nu putem să îl lăsăm așa? 

— Să îl lăsăm? 

— Nu va pleca nicăieri, nu? Nu va scăpa; ai spus că nici 
măcar nu poate să vorbească. 

— O să îl omor, ca să scape de durere. 

— De ce să nu îl lași în pace? Nu o să îl găsească nimeni, 


niciodată. 

— Îmi ia doar zece secunde să îi rup gâtul. 

— Dar de ce? 

El se uită la ea. 

— îţi cam place de el, curvo! 

Roșind ea raspunse: 

— Nu îmi place absolut deloc de el. 

— Nu ţi-ai făcut niciodată griji că i-am omorât pe ceilalţi! 
Ce e atât de special cu Mikey acesta? 

— Nu este nimic special cu el. 

Lăsă covorul la loc, se ridică și puse canapeaua la loc. 
Apoi mută măsuţa de cafea. 

— Ai și tu dreptate, Alex, în legătură cu faptul că nu o să 
scape. De ce să mă arăt milos față de nenorocit și să îi 
scurtez suferința? O să-l lăsăm să moară de foame în 
întuneric. Mulțumită? 

Ea dădu din cap. 

— Ai citit ziarele de astăzi? 

— Nu, am făcut ordine pe aici. Le-am citit pe cele de ieri, 
nu era nimic care să ne îngrijoreze. O să ne uităm pe cele 
de astăzi la aeroport. Râse. După aceea, nu ne mai facem 
nici o grijă, da? 

Cinci minute mai târziu, Mercedesul era încărcat cu cele 
patru valize ale lui Ashley și geanta mare a lui Vic. Inchise 
ușa de la intrare și băgă cheile în geantă. 

— Crezi că ar trebui să ducem cheile la agenţie? 

— Femeie, mai avem cinci luni din contractul de 
închiriere! Vrei să intre oamenii în casă și să își bage nasul? 
Pentru că, îţi spun un lucru: peste o săptămâna sau două 
nu va mirosi foarte bine înăuntru. 

Ea își puse centura de siguranţă și nu spuse nimic. Prin 
geamul mașinii se uită pentru ultima oară la casă. Era o 
casă ciudată, perfectă pentru ceea ce voiau ei să facă, 
datorită izolării; cel mai apropiat vecin era la jumătate de 
kilometru depărtare. De fapt, în lumina evenimentelor de 
marţea trecută, era mai mult decât perfectă. Nu ai fi putut 
nici într-un milion de ani să spui că era o casă drăguță sau 


elegantă. Construită pe un teren necultivat în 1930, arăta 
ca o dependinţă a unui duplex, a cărui jumătate nu fusese 
niciodată construită. La început, acolo fusese un garaj, dar 
în urmă cu câţiva ani fusese transformat în ceea ce era 
acum livingul. 

El porni mașina. Peste o oră vor fi la aeroportul Gatwick. 
Mâine, sau astăzi mai târziu, întotdeauna avusese 
probleme cu fusul orar, vor fi înapoi în Australia. Acasă. 
Câteva picături de ploaie udară parbrizul. Fără să bage în 
seamă, Ashley își puse ochelarii Gucci. Vic îi tăiase părul, 
pentru că nu avusese timp să meargă la coafor, iar de 
dimineaţă își pusese o perucă cu părul scurt, negru. Dacă 
ar fi căutat-o la aeroport, ar fi căutat-o pe Ashley Harper. 
Era doar o mică posibilitate să o caute pe Alexandra Huron. 
Dar, în timp ce se uita la pașaportul pe care îl avea în 
geantă, care mai era valabil încă doi ani, zâmbi. Dar nimeni 
nu ar fi căutat-o pe Anne Hampson. 

Vic puse motorul la turație normală, apoi mormăi: 

— Unde dracu' e frâna? 

— E un mâner; tragi de el. 

— De ce naiba are mâner? De ce nu ai închiriat o mașină 
normală? 

— Ce este mai normal decât un Mercedes? 

— O mașină cu o metodă de frânare normală. 

— Pentru Dumnezeu! 

El lăsă geamul în jos și ţipă: 

— La revedere, nenorocitule! Să ai o viaţă fericită! 

— Vic? 

— Mda? Acceleră nervos pe șoseaua denivelată, pe care 
primăria se pare că o uitase. Ce se întâmplă, deja ţi-e dor 
de pula iubitului? 

— Ştii ceva? E mai mare decât a ta! 

Se întinse spre ea și o plesni peste faţă. Maşină intră pe 
marginea de iarbă, apoi înapoi pe șosea, trecând printr-o 
groapă. 

— Te simţi mai bine dacă mă lovești? 

— Eşti doar o nenorocită de curvă. 


Ajunseră într-o intersecţie și făcură la dreapta pe lângă 
un complex modern, în construcţie, cu puieţi în faţă. 

— Şi tu ești un huligan, Vic. Eşti un sadic, știai? Te face 
să te simţi mai bine asta? Așa te exciţi tu, torturând pe 
cineva ca Michael? 

— Şi pe tine te excită să o faci cu el, când știi sigur că 
într-o bună zi chiar o să i-o faci? Se întoarse să se uite la 
ea, apoi intră pe drumul principal. 

Se întâmplă atât de repede, că nu simţiră decât o 
schimbare în intensitatea luminii, preţ de o secundă. 
Urmară o lovitură îngrozitoare, apoi o smucitură puternică, 
urechile i se înfundară, iar interiorul mașinii se umplu cu 
ceva ce semăna cu penele și mirosea a explozibil. În 
același timp, claxonul începu să sune zgomotos. 

— La naiba, la naiba, la naiba! Vic dădu cu pumnul în 
volan. Airbagul șoferului atârna ca un prezervativ folosit pe 
lângă volan, iar altul îi atârna pe lângă cap. 

— Ești în regulă? o întrebă el pe Ashley. 

Ea încuviinţă, uitându-se la capota mașinii, făcută praf. 
Emblema Mercedesului nici nu se mai vedea. Câţiva metri 
mai departe era o mașină albă, iar în mijlocul drumului era 
o mașină oprită într-o poziţie imposibilă. 

Vic încercă să deschidă portiera, dar întâmpină 
dificultăţi. Se lăsă cu toată greutatea pe ea și, cu un sunet 
asurzitor al balamalelor, reuși să o deschidă. 

Ușa din partea lui Ashley se deschise fără probleme, își 
desfăcu centura de siguranţă și cobori clătinându-se. Se 
tinu de nas și suflă puternic pentru a-și desfunda urechile. 
La volanul celeilalte mașini, un Saab, putea vedea o femeie 
cu părul cărunt, arătând confuză și cu nasul spart. 

Vic verifică daunele: roata din faţă se rupsese și fusese 
împinsă în motor. Nu mai era nici o șansă ca mașina să 
pornească. 

— Vacă proastă și nenorocită! ţipă Vic peste Mercedes la 
femeia din Saab. 

Ashley vedea că o altă mașină venea pe șosea, iar din 
direcţia opusă o dubă. Un tânăr alerga spre ei. 


— Vic, ţipă ea repede. Trebuie să facem ceva, pentru 
numele lui Dumnezeu! 
— Da, bine, trebuie să facem ceva. Ce sugerezi? 


85 


Înapoi în biroul de investigaţii, Nick Nicholl ţipă dintr- 
odată la Grace: 

— Roy! Pe linia șapte, ridică receptorul! 

Grace apăsă pe buton și ridică receptorul. 

— Roy Grace, spuse el. 

Era un sergent din cadrul Poliţiei din Brighton, pe nume 
Mark Tuckwell. 

— Roy, spuse el. Ştii Mercedesul pe care l-ai pus tu sub 
urmărire, o limuzină albastră cu numărul LJO4PXRL? 

— Da. 

— Tocmai a avut un accident în Newhaven. Ocupanţii, un 
bărbat și o femeie, au furat un vehicul. 

Grace se ridică brusc, cu telefonul la ureche, explodând 
de energie. 

— Au luat ostatici? 

— Nu. 

— Avem descrierea celor două persoane? 

— Nimic foarte clar până acum. Un bărbat mic și îndesat, 
caucazian, părul scurt, pe la patruzeci și cinci de ani; 
femeia are părul scurt, negru, și are în jur de treizeci de 
ani. 

Luând un stilou, Grace întrebă: 

— Care sunt semnalmentele mașinii furate de cei doi? 

— Un Land Rover Freelander, Verde, cu numărul 
W796LDY. 

Notând, Grace întrebă: 

— Aţi luat legătura cu mașina până acum? 

— Nu încă. 

— Mai exact, cu cât timp în urmă a fost furată? 

— Zece minute. 


Grace se gândi un moment. Zece minute. Puteai să 
mergi destul de mult în zece minute. Îi mulţumi sergentului 
și îl anunţă că îl va suna în câteva minute, să își ţină linia 
liberă. 

Apoi Grace informă pe scurt echipa. Îi înmână 
semnalmentele mașinii lui Nick Nicholl și spuse: 

— Nick, fă să circule informaţiile despre mașină în toate 
zonele înconjurătoare - Surrey, Kent, Hampshire și în Met. 
Acum! 

Se gândi un moment. Drumurile de la est de Newhaven 
duceau la Eastbourne și Hastings. La nord, era o scurtătură 
spre aeroportul Gatwick și spre Londra. La est era Brighton. 
Cel mai probabil, dacă rămâneau în Land Rover, se 
îndreptau spre nord. Întorcându-se către detectivul Moy, 
spuse: 

— Bella, pornește elicopterul. Presupunând că vor să 
părăsească zona, poziționează-l astfel încât să acopere 
între zece și cincisprezece kilometri nord de Newhaven. 

— Bine. 

— După ce ai făcut asta, avertizează-i și pe cei care 
supraveghează camerele de filmat din toate gările, în caz 
că vor să lase mașina și să ia trenul. Luă o gură de apă. 
Emma-Jane, cheamă Poliţia Rutieră și spune-le să ocupe 
poziţii pe A23 și să urmărească mașina asta imediat. După 
asta, alertează Poliţia din portul Newhaven și pe cea din 
aeroporturile Gatwick și Shoreham. 

Verifică lista pe care o avea în cap. „Gări, porturi, 
aeroporturi, șosele.” Știa că de multe ori când cineva fura o 
mașină o conducea pe o distanţă scurtă, o abandona și lua 
o altă mașină. 

— Glenn, spuse el, împânzește toată zona din Newhaven 
cu mașinile noastre; vrem să fim siguri că nu au abandonat 
încă mașina. De asemenea, ţine la dispoziţie câteva din 
patrulele noastre. 

— Imediat. 

Grace sună la intervenţii și le transmise că preia el 
conducerea în cazul accidentului. Funcţionarul de la telefon 


îi spuse că mai era o veste care abia fusese transmisă. O 
mașină care se potrivea descrierii a depășit câteva mașini 
care stăteau la semafor pentru a trece peste podul din 
Newhaven cu câteva minute înainte să se deschidă. 
Această informaţie avea două minute. 


86 


Vic Delaney apăsă pe frână cu forţă în timp ce lua o 
curbă la dreapta, mult mai ascuţită decât își imaginase. 
Roţile din faţă se blocară și pentru câteva momente mașina 
înaintă spre un plop, în timp ce el se lupta cu volanul care 
nu îl asculta. Ashley ţipă: 

— Viiic! 

Mașina derapă violent la dreapta, botul făcu o curbă și 
roțile din spate se învârtiră cu forţă. Roti de volan prea 
mult și imediat se îndreptară spre alt plop. Apoi, mașina se 
învârti din nou, valizele lovindu-se unele de celelalte în 
spate. În cele din urmă căpătă din nou controlul asupra 
mașinii. 

— Pentru Dumnezeu, Vic, încetinește! _ 

În față era un camion imens, mergând încet. Într-un 
minut erau în spatele lui, fără posibilitatea de a-l depăși. 

— La dracu', înjură Vic, lovind puternic, nervos, volanul. 

Totul mersese prost. „Povestea Vicţii mele”, se gândi el. 
Când era adolescent, tatăl său murise din cauza băuturii. 
Cu puţin timp înainte de a face optsprezece ani, îl bătuse 
pe iubitul mamei lui deoarece tipul era un vagabond care o 
trata ca naiba. lar ca răsplată, mama lui îl dăduse pe el, pe 
Vic, afară din casă. 

Intrase în armată de dragul aventurii, iar în Marină se 
simţise imediat ca acasă, doar că între timp prinsese și 
gustul banilor. Voia bani mulţi. În viaţa particulară îi 
plăceau hainele la modă, mașinile, pariurile și prostituatele. 
Dar mai presus de toate, îi plăcea sentimentul pe care îl 
avea atunci când intra într-un cazinou îmbrăcat într-un 


costum foarte elegant. Numai respect. Și ce făcea mai bine 
mândriei unui bărbat decât să fie invitat la o masă la 
cazinou și, poate, într-o cameră. 

În timpul celui de-al doilea an în Marină, o aruncare 
norocoasă îi adusese o avere, apoi una mai puţin 
norocoasă îl lăsase fără nimic. 

Apoi, a făcut echipă cu un tip pe nume Bruce Jackman, 
responsabil cu aprovizionarea cu artilerie și a găsit o 
metodă rapidă de a face bani, ocupându-se cu vânzarea 
online de arme, muniții si alte instrumente militare. În 
momentul în care acest lucru începuse să fie periculos, îl 
strânsese de gât pe Bruce Jackman și îl lăsase atârnând în 
dormitorul lui, cu un bilet de sinucigaș. Și de atunci nu 
avusese nici o remușcare pentru ce făcuse. 

Viaţa era un joc, supravieţuia cel mai puternic. După 
părerea lui, oamenii făcuseră greșeala să pretindă că sunt 
altfel decât animalele. Dar toată viața se ghida după legea 
junglei. 

lar asta nu însemna că nu puteai să iubești pe cineva. 
Din primul moment în care o văzuse, se îndrăgostise 
profund, ca un nebun, prostește, de Ashley. Ea avea tot ce 
trebuia: atitudine, stil, o frumuseţe extraordinară, un corp 
minunat, iar în pat era perversă. Era tot ceea ce își dorise 
de la o femeie și chiar mai mult decât atât. Și era singura 
femeie mai ambițioasă decât el pe care o întâlnise, cu 
planuri ca să își atingă scopul: fă o avere când ești tânăr, 
apoi petrece restul Vicţii bucurându-te de ce ai strâns. 
Simplu ca bună ziua. 

Acum, tot ce trebuiau să facă era să ajungă la aeroportul 
Gatwick și să prindă avionul. 

În interiorul mașinii Freelander mirosea a gaze de la 
țeava de eșapament a camionului din faţă, care mergea cu 
mai puţin de treizeci de kilometri pe oră. leși din bandă să 
vadă dacă poate depăși, apoi reveni, în timp ce un alt 
camion trecu pe lângă ei în direcţia opusă. Din ce în ce mai 
nervos, merse în spatele camionului, tot ieșind și revenind 
pe bandă, pe lângă un indicator care semnaliza o carieră, 


apoi pe un deal, unde camionul încetini și mai tare. Vic își 
duse mâna stângă în poala lui Ashley, îi căută mâna și i-o 
strânse. 

— O să fie bine, îngeraș. 

Ca răspuns, Ashley îi strânse mâna. 

Apoi, o lumină albastră din oglinda retrovizoare îi atrase 
atenţia. Și un fior rece de frică îi trecu prin corp. 

Se uită cu atenţie în oglindă. Ciment, iarbă și copaci 
nemișcaţi în spatele său. Apoi din nou lumina albastră, iar 
de data asta nu se înșela. „La naiba!” Imediat după curbă o 
văzu din nou. 

leși din nou de pe bandă și văzu un indicator care arăta 
un drum pietonal și un altul mai larg, pentru autoturisme. 
Cu o smucitură bruscă de volan, luă fața unei dube și intră 
cu mașina pe drumul accidentat, acoperit cu buruieni. 
Mașina intră într-o groapă adâncă, plină cu apă, apoi ieși de 
acolo. În oglindă, Vic văzu o altă mașină de poliție trecând 
în direcţia opusă, mult prea repede pentru a-i fi remarcat, 
spera el. 

— De ce ai schimbat drumul? 

— Poliţia. Acceleră și simţi roţile învârtindu-se rapid, 
alunecând. Maşină derapă în faţă, intră într-un șanț, apoi 
din nou pe drum. Trecură pe lângă o fermă, cu un grajd gol 
în față și cu un tractor oprit, apoi pe lângă mai multe 
țarcuri pentru oi. 

— Unde duce drumul ăsta? întrebă Ashley. 

— Habar n-am. 

La capătul drumului, coti la dreapta pe o alee de pietriș; 
trecură pe lângă mai multe căsuțe, apoi ajunseră la drumul 
principal. Vic, coborând fereastra și ud de transpiraţie, 
spuse: 

— Suntem pe A27, care ne duce spre A23, direct la 
Gatwick, nu-i așa? 

— Știu. Dar nu putem merge pe drumul principal. 

— Mă gândesc. Cea mai bună metodă... 

Amândoi auziră zgomotul făcut de elicopter. Vic scoase 
capul pe geam și se uită în sus. Văzu un elicopter albastru 


întunecat coborând direct spre ei. Elicopterul se lăsa în jos, 
cu un zgomot din ce în ce mai puternic și când ajunse 
suficient de jos, Vic văzu scris deasupra cabinei pilotului 
cuvântul „Poliţia”. 

— Nenorociţii. Traficul era foarte aglomerat, așa că se 
gândi că nu era bine să meargă înainte. Intoarse la stânga, 
accelerând în faţa unui Jaguar, care îl atenţionă cu farurile 
și cu claxonul. Ignoră acest lucru și se uită înainte, cu 
mintea blocată de panică. În față, maşinile încetineau. La 
naiba, se apropiau de o blocadă! într-o fracțiune de 
secundă întoarse la dreapta și, depășind alte mașini, deși 
avea vizibilitatea redusă din cauza unei rulote înalte, putu 
să vadă de ce era traficul oprit. 

O mașină de poliţie blocase drumul și pe fiecare parte a 
acestuia se vedeau semne mari, albastre, pe care scria 
„Stop. Poliţia.” 


87 


— Tocmai au trecut de o barieră a poliţiei în dreptul 
sensului giratoriu de la Beddingham și se îndreaptă spre 
vest, spre A27, îl informă Jim Robinson pe Grace. 
Următoarea opţiune ar fi la un kilometru, unde este un alt 
sens giratoriu și unde o pot lua la dreapta, spre Lewes, sau 
la stânga, spre Kingston. 

— Este cineva la sensul giratoriu? 

— Avem o motocicletă pe drum; s-ar putea să ajungă la 
timp acolo. 

— O motocicletă nu e suficientă. Trebuie să îi încercuim. 
Bine că nu sunt într-o mașină rapidă și putem să îi prindem 
din urmă. Avem nevoie de patru mașini. Unde se află cele 
mai apropiate? 

— Avem două mașini care se îndreaptă spre intersecţia 
cu A23, una care vine din Lewes și care poate ajunge la 
intersecţie în patru minute, alta care ajunge din Shoreham 
la intersecţia lui A23 cu A27 în trei minute. Mai avem două 


mașini pregătite aici, la sediu, care pot pleca în două 
minute. 

— Elicopterul îi mai are în vizor? 

— E chiar deasupra lor. 

Grace închise ochii un moment, imaginându-și cum arăta 
drumul. In acest moment, răufăcătorii, oricine ar fi fost 
aceștia, iar el avea o bănuială extrem de puternică despre 
cine era unul din ei, făcuseră greșeala de a alege drumul 
pe care el îl străbătea în fiecare zi dus-întors de acasă la 
serviciu și pe care probabil că îl știa mai bine decât pe 
oricare altul de pe planetă. Cunoștea fiecare curbă, fiecare 
scurtătură. Dacă adăuga faptul că se aflau într-o mașină de 
teren, deși pământul era destul de ud din cauza ploilor 
recente, dacă voiau, erau suficiente ocazii pentru a ieși de 
pe drum pe câmp. 

— Putem obţine și două mașini de teren? întrebă Grace. 
Amplasaţi-le cât de aproape posibil de intersecţia lui A23 
cu A27. 

Se uită la ceas. 13.45. Marţi. Era un trafic destul de 
intens și participanţii trebuiau luaţi în considerare. În ultimii 
ani, poliţia apăruse de multe ori în presă, în articole 
negative, din cauza urmăririlor periculoase de mașini, care 
se soldaseră cu moartea câtorva persoane nevinovate. 
Date fiind circumstanţele, trebuia să facă această urmărire 
cât mai sigură posibil. 

Cel mai bine ar fi fost să îi încercuiască: o mașină din 
față, una din spate, câte una din fiecare parte, ca să îi 
determine să reducă viteza. Acesta ar fi un final fericit, ca 
la carte. 

Doar că, de când devenise suficient de matur ca să nu 
mai asculte povești, nu prea mai auzise de finaluri fericite. 


88 


Trecând cu viteză printr-o curbă lungă, vitezometrul 
arătând mai mult de 125 kilometri la oră, Vic știa că va 


ajunge în intersecţia cu A23 în câteva minute și că atunci 
trebuia să ia o decizie. În ultimele minute, conștient de 
faptul că umbra elicopterului era tot timpul deasupra lor, se 
gândise la un singur lucru: „Dacă aș fi poliţist, unde mi-aș 
amplasa mașinile acum?” 

leșeau din discuţie aeroporturile. La fel și porturile. Dar 
era un lucru la care probabil că polițiștii nu se gândiseră, 
pentru că n-aveau habar. Dar ca să ajungă acolo era 
necesar să se piardă de nenorocitul de elicopter. Și câţiva 
kilometri în faţă era un loc unde putea face asta. 

Drumul cu două benzi devenise abrupt, având la dreapta 
drumurile întortocheate de ţară din Downland și la stânga 
vasta întindere urbană din Brighton și Hove. Și în faţă, la 
câțiva kilometri, semnul de recunoaștere a țintei sale, coșul 
din Shoreham Harbour. Dar nu acolo se va opri prima dată. 

— De ce ai luat-o înainte, Vic? întrebă Ashley, nervoasă. 
Credeam că mergem la Gatwick. 

Vic nu răspunse. Pe șosea, un domn în vârstă mergea 
încet într-o Toyota cu patru uși. Perfect! 

Trebuia să intre imediat în tunel. După cum își aducea 
aminte, acesta avea aproape jumătate de kilometru, de-a 
lungul zonei Downs. Trecură pe lângă indicatorul „Nu 
depășiți” și intrară în tunelul slab luminat cu o viteză de 
peste o sută zece kilometri la oră. Imediat, Vic devie de pe 
drum și apăsă brusc pe frână, reducând viteza la maximum 
și aprinzând avariile. 

— Vic, ce naiba... 

Dar o ignoră, uitându-se în oglindă, urmărind cum trec 
mașinile cu farurile aprinse. Și acum, Toyota se apropia. 
Vic era încordat, știind că trebuie să își sincronizeze timpul 
perfect. Toyota semnaliză că vrea să intre în depășire și 
începu să iasă de pe bandă. Dar, într-o secundă, se 
aprinseră niște lumini și un Porsche trecu în viteză pe lângă 
ea. Toyota frână cu putere și ieși de pe șosea. 

Vic trase cât de puternic putu de frâna de mână, știind că 
va opri mașina fără să aprindă farurile. 

— Ține-te bine! ţipă el, lăsând frâna și accelerând. 


În spate se auzi un scârţâit de cauciucuri, dar până să îi 
lovească Toyota, ei deja porniseră. Urmă un impact minor, 
doar o zdruncinătură pe care abia o simţi și sunetul de la 
geamul spart. 

— leşi! ţipă Vic, deschizând repede portiera, sărind din 
mașină și alergând să evalueze pagubele. Tot ceea ce îi 
interesa era partea din faţă a Toyotei. Dar arăta bine; 
grilajul era îndesat în interior și un far se spărsese, dar nu 
curgea apă sau ulei. 

— la valizele! ţipă el la Ashley, care mergea nedumerită 
spre el. la nenorocitele de valize, femeie! 

Deschise violent ușa șoferului de la Toyota. Şoferul era și 
mai slab decât păruse când trecuse pe lângă ei, trecut mult 
peste optzeci de ani, cu o faţă pătată, părul alb și ochelari 
ca un fund de borcan. 

— Hei! Ce... ce crezi că ...? spuse bătrânul. 

Vic îi desfăcu centura de siguranţă, conștient de faptul că 
o mașină oprea în spatele lor și îi luă ochelarii, ca să îl lase 
dezorientat. 

— Te duc la ambulanţă, prietene. 

— Nu am nevoie de o nenorocită de... 

Vic trase de om, îl luă de umeri și îl duse pe scaunul din 
spate în Land Rover, apoi închise ușa. Un bărbat de vârsta 
a doua, burtos, se dădu jos dintr-un microbuz Ford care 
oprise în spatele Toyotei și veni alergând spre Vic. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Da, sărmanul tip, cred că a avut un atac, se agita de 
colo-colo. 

Un camion trecu pe lângă ei, apoi două motociclete. 
Ashley ţipă: 

— Pentru Dumnezeu, ajută-mă, Vic! Nu mă descurc 
singură cu valizele astea! 

— Lasă-le! 

— Am toate documentele într-una din ele! 

Vic îl văzu pe bărbatul cu burtă cum se uită ciudat la 
Ashley și se hotărî că cea mai bună soluţie este să îl pună 
la pământ. Îl puse jos fără ezitare, cu un pumn, apoi îl 


sprijini de Fordul său. 

In grabă, Vic își puse geanta și două dintre valizele lui 
Ashley în Toyota și săriră amândoi în mașină. Vic dădu în 
spate câţiva metri, cu un zgomot care presupunea că vine 
de la ventilator, apoi apăsă pe accelerație și mașina vibră. 
Işi verifică oglinda, trecu pe lângă Land Rover și acceleră 
cât de mult putea mașina veche, îndreptându-se spre 
lumina din ce în ce mai puternică de la capătul tunelului. 

Ashley se uita la el șocată. 

— Asta a fost un lucru inteligent, spuse ea. 

— Mai vezi nenorocitul de elicopter? întrebă el, clipind 
des din cauza luminii puternice. 

Ea se fâțâi pe locul ei, uitându-se în sus, cu gâtul întins 
prin parbrizul din faţă, apoi în faţă. 

— Nu ne urmărește! exclamă ea. Stă la ieșirea din tunel. 
Stai! Minunat! Acum se îndreaptă spre intrare! 

— La naiba! 

După un kilometru, Vic ieși de pe drumul cu două benzi, 
către străzile  întortocheate din Southwick, o zonă 
industrială. Această suburbie separa orașele Brighton și 
Hove de Shoreham. Aveau câteva minute în avantaj până 
când poliţia va identifica mașina, iar cu puţin noroc, poate 
că bătrânul care o conducea nu își va mai aminti numărul 
de înmatriculare, spera Vic. 

— Deci unde naiba mergem, Vic? 

— Spre singurul loc unde nu vine poliţia. 

— Care este? 

— Michael și Mark au un iaht, nu? Ai mers cu el? 

— Da, ţi-am spus, am ieșit de câteva ori. 

— E suficient de mare pentru a traversa Canalul, nu? 

— Tipul de la care l-au cumpărat a traversat cu el 
Atlanticul. 

— Asta este bine. Noi știm să navigăm. 

— Da. Ashley își aducea aminte de câteva vacanțe în 
Canada și în Australia, când au navigat. Închiriaseră un iaht 
și plecaseră numai ei. Fuseseră câteva din puţinele 
momente frumoase și fericite din viaţa ei. 


— Așa că acum știi unde mergem. Doar dacă nu ai 
cumva o idee mai bună. 

— Să luăm barca lor? 

— O să navigăm după lăsarea întunericului. 

Acum mergeau pe un drum aglomerat, cu case de o 
parte și de alta. Incetini în timp ce se apropiau de un 
semafor și, înainte, putu să vadă agitaţie în fața 
magazinelor deschise pe ambele părţi ale străzii. 

Apoi, în timp ce încetinea, i se schimbă expresia. O 
lumină puternică, albă îi acapara oglinda retrovizoare. Auzi 
sunetul ascuţit al unei sirene. Văzu un girofar albastru și 
auzi o sirenă. Apoi un poliţist pe motocicletă trase lângă 
mașina lor, făcându-i semn să coboare. 

In loc să facă ce i se ceruse, Vic apăsă pe acceleraţie și 
trecu pe roșu, chiar prin faţa unui camion. 

— La naiba! spuse Ashley. 

Câteva momente mai târziu, cu sirena pornită, 
motocicleta era lângă ei din nou, polițistul făcându-i iar 
semn să coboare. Dar Vic trase puternic de volan la 
dreapta, lovind intenţionat motocicleta și răsturnând-o; în 
oglindă, văzu cum polițistul se rostogolește pe stradă. 

Panicat, Vic văzu o cutie poștală în față și o stradă 
adiacentă, care părea liniștită. Intră cu viteză pe ea, auzind 
cum bagajele se lovesc unele de celelalte pe scaunul din 
spate, apoi acceleră de-a lungul străzii mărginite de copaci. 
Incepuse să plouă din nou și se încurcă în butoane până 
când găsi ștergătoarele și le făcu să funcţioneze. Ajunseră 
la o intersecţie, cu o biserică în faţă. 

— Ştii unde suntem? 

— Portul nu poate fi departe, răspunse el. Conduse mai 
departe, printr-un labirint de străzi liniștite, rezidenţiale, 
apoi,  dintr-odată, ajunseră într-o stradă îngustă, 
aglomerată, plină de mașini. 

— Uite! arătă Vic în faţă. Uite portul! 

La capătul străzii se intersectară cu drumul de coastă 
care mergea din Brighton și Hove până în Shoreham 
Harbour, apoi pe malurile râului Adur. 


— Unde este barca? 

— Este la Clubul de lahturi Sussex Motor Club, răspunse 
ea. Trebuie să o iei la stânga. 

Un autobuz venea cu viteză. Voia să îl lase să treacă, dar 
văzu o lumină albă în oglindă; aproape fără să îi vină să 
creadă, văzu o motocicletă a poliției făcându-i semn prin 
traficul aglomerat să oprească. Era același poliţist 
nenorocit pe care îl lovise cu mașina? 

leşi în fața autobuzului, cu cauciucurile scârțâind. Apoi, în 
câteva momente, din senin, un BMW negru cu un girofar pe 
capotă și cu mai multe lumini albastre înăuntru trecu chiar 
prin faţa lui, făcându-l să frâneze brusc. Pe capotă scria cu 
litere roșii, aprinse: „Opriţi! Poliţia!” 

Fără să mai gândească, speriat, Vic roti mașina în forma 
literei „U”, accelerând în direcția opusă, trecând printre 
mașinile care încetineau la un sens giratoriu. Motocicleta 
era chiar în spatele lui, cu sirena aprinsă. Ţinând mâna pe 
claxon, pentru ca pietonii să se dea la o parte, Vic merse cu 
două roți ale mașinii pe trotuar, trecu pe lângă șirul de 
mașini și ajunse la sensul giratoriu. Avea trei opţiuni: să o 
ia la dreapta și să ajungă din nou în labirintul de case; în 
faţă, traficul era oprit. La stânga, drumul trecea peste un 
pod din bârne metalice care traversa râul. 

Accelerând cât de tare putea Toyota, cu motocicleta 
aproape de spatele mașinii, Vic făcu la stânga. Motorul 
scrâșnea, pufnea, iar zgomotul devenea cu fiecare secundă 
mai puternic. Sub pod, fiind ora refluxului, râul arăta ca o 
fâșie subţire, maro, între malurile noroioase, cu bărci 
ancorate de o parte și de alta, majoritatea părând aproape 
imposibil de folosit în acest moment. 

La capătul celălalt al podului drumul era liber. Dar, în 
câteva minute, BMW-ul se apropie de el cu viteză. Brusc, 
motocicleta trecu în faţa lui și încetini, încercând să-l facă 
să reducă viteza. 

— Credeam că ţi-am dat deja o lecţie, mormăi Vic, 
accelerând și încercând să îl lovească. Dar, ca și cum ar fi 
anticipat acest lucru, polițistul fu mai rapid decât el și se 


trase într-o parte. 

Încercând cu disperare să gândească limpede, Vic se uită 
în ambele părți ale drumului. La stânga era un garaj, un 
lanţ de magazine și ceva ce părea o zonă rezidenţială. La 
dreapta, putea vedea aeroportul Shoreham, întins pe o arie 
largă și folosit în mare parte de avioane particulare și 
câteva linii aeriene mici. Se apropiau de intrare. 

Fără să semnaleze, Vic făcu la dreapta, pe drumul îngust. 
La stânga lui era un perete de beton, iar la dreapta se 
întindea terenul aeroportului, punctat cu hangare, avioane 
mici, elicoptere și turnul de control în stil Art-Deco, care 
părea să aibă nevoie de o vopsire. Acum îi trecea prin 
minte să mai reţină polițiștii câteva minute, apoi să fure 
unul dintre avioanele mici, cum era acel Beechcraft cu 
două motoare care ateriza acum. Ar merge direct spre el și 
ar ameninţa pilotul. 

Ca și cum ar fi anticipat acest lucru, BMW-ul merse pe 
lângă Toyota, apoi intră în ei, forțându-i să se lovească de 
zidul de beton. În timp ce mașina intra în zid, lăsând în 
urmă scântei, Ashley ţipă. 

— Vic, pentru Dumnezeu, fă ceva! 

El strânse cu putere volanul și se concentră, știind că 
erau în inferioritate față de BMW și motocicletă. In față se 
vedea un tunel. Îşi dădea seama ce avea în minte BMW-ul: 
să meargă în faţa lui și apoi să oprească. Așa că apăsă pe 
frâne. Luat prin surprindere, BMW-ul îi depăși. Imediat, Vic 
o luă pe lângă el, ieși de pe drum și intră pe terenul de 
aviaţie. 

Motocicleta rămase în urma lui și, câteva momente mai 
târziu, BMW-ul îl prinse din nou din urmă. Merse pe terenul 
acoperit cu pâlcuri de iarbă direct către primul rând de 
aparate de zbor, mergând printre ele, încercând să se 
piardă de polițiști și să vadă pe cineva care se îndrepta 
spre un avion sau care cobora dintr-unul. Apoi, în timp ce 
voia să treacă printre un aparat Grumman și unul Piper 
Aztec, BMW-ul îl lovi brusc, puternic, împingându-i în faţă. 
În ciuda centurii de siguranţă, Ashley se lovi cu capul de 


parbriz și începu să plângă de durere. 

Auzi BMW-ul accelerând. În faţa lui se întindea pista de 
zbor și putea vedea un avion aterizând; mai avea câţiva 
metri înainte de a atige solul. Apăsă pe acceleraţie, 
traversă pista și se așeză în umbra avionului. Apoi, pentru 
un moment scurt, nu mai văzu în oglindă nici BMW-ul, nici 
motocicleta! Continuă să meargă spre marginea pistei, 
pentru a trece de gardul care o mărginea și pentru a 
ajunge la drumul de lângă acesta. Mașina scârțâia, 
zgomotul motorului devenea din ce în ce mai puternic, 
însoțit de data aceasta de un miros de ars. 

— Trebuie să ieşim și să ne ascundem, Vic. Nu o să 
putem fugi de ei în mașina asta. 

— Știu, spuse el supărat, speriat de faptul că nu vedea 
nici un loc de trecere prin gard. Unde dracu e ieșirea? 

— Treci prin gard. 

Urmându-i sfatul, Vic continuă să meargă direct spre 
gard, încetinind chiar înainte de a-l lovi. Sârma ghimpată 
scoase un sunet ascuţit, ca de material rupt. Acum 
trecuseră pe drum, cu râul la dreapta și terenul pentru 
avioane la stânga. Motocicleta și mașina de poliție erau 
chiar în spatele lui. Un Mercedes sport venea din faţă. Vic 
continuă să meargă. 

— Dă-te dracului la o parte! În ultimul moment, 
Mercedesul trase pe marginea drumului. 

Ajunseră la o intersecţie în formă de „T”. La stânga, în 
faţa unei case, era parcat un camion din care se descărca 
și care bloca tot drumul. 

Apăsă pedala și făcu la dreapta, uitându-se în oglindă. 
Bine că drumul era prea îngust pentru ca BMW-ul să poată 
intra. Motocicleta se pregătea să îl urmărească în 
continuare. În orice moment urma să îi depășească. Vic 
viră într-o parte și în alta pentru a-l avertiza. Mergeau cu 
șaptezeci de kilometri pe oră, apoi cu șaptezeci și cinci, cu 
optzeci și se apropiau de un pod de lemn care traversa 
râul. 

Apoi, chiar în timp ce ajungea la pod, doi copii pe 


bicicletă apărură brusc în partea cealaltă a podului. 

— La naiba! La naiba! Vic ţinu apăsat claxonul și apăsă 
puternic pe frâne, dar nu era timp suficient; copiii nu se 
opreau și nici nu era suficient spaţiu ca să treacă pe lângă 
ei. Ashley ţipa. 

Mașină merse la dreapta, la stânga și iar la dreapta. Lovi 
parapetul din dreapta podului, își schimbă direcţia și îl lovi 
și pe cel din stânga, apoi făcu o jumătate de piruetă, se 
răsuci pe capotă, sărind prin aer, lovind parapetul și 
structura de lemn a podului, făcându-le praf. Mașina căzu 
cu faţa în jos, cu ușile din spate deschise, cu bagajele 
zburând pe lângă ea, spre noroiul de jos, la fel de moale și 
de periculos precum o mlaștină. 

Polițistul se dădu jos de pe motocicletă și, șchiopătând 
din cauza rănii căpătate când fusese răsturnat cu câteva 
minute în urmă, se uită în jos prin gaura lăsată de mașină 
în pod. 

Tot ce putea vedea ieșind din noroi era partea de jos, 
murdară, a Toyotei. Restul mașinii se scufundase cu totul. 
Se uită la podeaua din metal, la evacuare, la ţeava de 
eșapament și la cele patru roţi care încă se învârteau. Apoi, 
chiar sub ochii lui, noroiul începu să bolborosească în jurul 
mașinii, ca un cazan care fierbea și, câteva minute mai 
târziu, podeaua și roţile se scufundară acoperindu-se de 
noroi. Apoi, câteva bule se sparseră la suprafaţă, ca și cum, 
undeva în adâncime, un monstru fusese deranjat. 

Apoi, nimic. 


89 


Fluxul le limita posibilităţile. Încercuiseră cu o panglică 
lată toată zona în care căzuse mașina, dar sulurile de 
pânză limitau foarte puţin vederea mulţimii tot mai mari de 
spectatori de pe maluri. O mașină de pompieri, șase de 
poliţie, una de tractare, toate erau parcate pe marginea 
râului. 


Fără a se îngrijora de ce greutate poate susţine, o 
macara fusese adusă și poziționată pe pod. De aici, Grace 
urmărea toate operaţiunile de recuperare. Scafandrii 
încercau din răsputeri să prindă braţul macaralei de un 
punct stabil al Toyotei. Deși plouase toată ziua, cerul se 
luminase în ultima oră, iar soarele încerca să străpungă 
norii. 

Noroiul dens îi împiedicase pe scafandri să coboare mai 
adânc, iar singura șansă ca pasagerii să mai fie în viaţă era 
ca geamurile mașinii să fi rămas intacte și să fie aer în 
mașină. Dar numărul mare de cioburi împrăștiate pe pod 
făceau ca această șansă să pară infimă. 

Din Land Rover-ul abandonat fuseseră recuperate două 
valize, pline cu haine pentru femei. Nu era nici măcar o 
bucăţică de hârtie care să le dea un indiciu despre unde s- 
ar fi putut afla Michael Harrison. Grace avea sentimentul că 
în Toyota se aflau indiciile. 

Glenn Branson, care stătea lângă Grace, spuse: 

— Ştii de ce îmi aduce asta aminte? De filmul Psycho, 
originalul, din 1960. Când scot din lac mașina în care era 
corpul lui Janet Leigh. Mai ţii minte? 

— Da. 

— Acela a fost un film bun. Ce s-a făcut după aceea au 
fost prostii. Nu știu de ce oamenii se mai obosesc să refacă 
același film. 

— Pentru bani, spuse Grace. De aceea noi doi avem o 
slujbă. Pentru că unii oameni fac o grămadă de bani. 

După câteva minute, reușiră să fixeze brațul macaralei. 
Începură să scoată mașina. Din cauza sunetului asurzitor al 
macaralei, Grace și Branson abia auzeau sunetele scoase 
de noroiul care bolborosea sub apa care creștea. 

În faţa lor, încet, Toyota se ridică în aer, curată datorită 
apei și cu ușa de la portbagaj deschisă. Pe ferestre curgea 
noroi. Mașina arăta grav avariată, cu capota strivită. Se 
părea că nici măcar o fereastră nu rămăsese întreagă. 

Pe măsură ce noroiul se scurgea, apărură mai întâi 
siluetele pasagerilor, apoi feţele inerte ale acestora. 


Macaraua puse mașina cu capota pe pământ, la câţiva 
metri de o barcă veche. Câţiva pompieri, ofițeri de poliţie și 
muncitori care sosiseră cu macaraua, desfăcură cârligele 
acesteia și îndreptară ușor mașina. In timp ce o 
rostogoleau pentru a o așeza pe roţi, cele două corpuri se 
mișcau precum păpușile folosite la testarea mașinilor. 

Urmat de Branson, Grace merse repede până la mașină, 
se lăsă pe vine și se uită înăuntru. Deși avea noroi lipit de 
față și părul mult mai scurt decât atunci când o văzuse 
ultima oară, nu era nici o îndoială că era Ashley Harper, cu 
ochii mari, deschişi, nemișcaţi. Apoi se scutură cu scârbă 
când văzu un crab slab, cu picioarele lungi târându-se în 
poala ei. 

— lisuse! spuse Branson. 

Cine naiba era bărbatul de lângă ea, din scaunul 
șoferului? se întreba Grace. Și el avea ochii deschiși, cu o 
privire ca de asasin și cu masca morţii pe faţă. 

— Vezi ce poţi să găsești asupra ei, spuse Grace, 
deschizând portiera de la șofer și scotocind hainele ude și 
pline de noroi ale bărbatului. Găsi un portofel greu într-unul 
din buzunare și îl deschise. Înăuntru era un pașaport 
australian. 

Fotografia era a bărbatului din mașină, fără îndoială. 
Numele lui era Victor Bruce Delaney și avea patruzeci și doi 
de ani. Sub rubrica pentru persoana de contact în caz de 
urgenţă era trecută domnișoara Alexandra Delaney și o 
adresă din Sydney. 

Glenn Branson șterse noroiul de pe o poșetă galbenă, îi 
deschise fermoarul și scoase și el un pașaport, britanic de 
data aceasta, pe care i-l arătă lui Grace. Fotografia era, 
fără îndoială, a lui Ashley Harper, dar cu părul tuns scurt, 
negru, și cu numele de Anne Hampson. La rubrica 
persoanei de contact nu era trecut nimic. 

Și în portofelul bărbatului și în poșeta femeii erau cărți de 
credit, dar nimic altceva. Nici un indiciu despre locul din 
care veneau sau în care intenționau să se ducă. 

— Avem o problemă, îi spuse Branson lui Grace, fără nici 


un pic de umor în glas. 

— Da. Grace se ridică și se întoarse. Dintr-odată, totul 
este mult mai complicat decât era cu două ore în urmă. 

— Şi cum naiba o să îl mai găsim pe Michael Harrison 
acum? 

După câteva momente de tăcere, Grace spuse: 

— Am o idee, dar nu îţi va plăcea. 

Uitându-se fără plăcere la cei doi pasageri din mașină, 
Branson răspunse: 

— Deocamdată, nimic nu îmi prea place. 


90 


O oră și jumătate mai târziu, Grace îl ajuta pe Harry 
Frame, micut și slab cum era, să se așeze pe locul din faţă 
a mașinii Ford Mondeo pe care el și Branson o folosiseră în 
acea după-amiază. 

Clarvăzătorul, cu părul prins într-o coadă, cu barba ca a 
unei capre, mirosind puternic a parfum de paciuli și 
îmbrăcat în caftan și pantaloni, avea o hartă din Newhaven 
în poală și ţinea în mână un inel de metal legat de o bucată 
de sfoară. 

Grace se hotărâse să nu îl implice și pe Glenn Branson. 
Nu își dorea nici un semnal negativ și știa că energia lui 
Harry Frame era sensibilă la acest lucru. 

— Deci mi-ai adus ceea ce ţi-am cerut? îl întrebă Harry 
Frame pe Grace în timp ce acesta se urca la volan. 

Grace scoase o cutie din buzunar și i-o înmână. Frame o 
deschise și scoase o pereche de butoni de argint. 

— Cu siguranţă aceștia sunt ai lui Michael Harrison, 
spuse Grace. l-am luat din apartamentul lui în timp ce 
veneam aici. 

— Perfect. 

De la casa lui Harry Frame din Peacehaven și până în 
Newhaven era o distanţă scurtă, de-a lungul coastei. În 
timp ce treceau pe lângă șirurile nesfârșite de magazine și 


restaurante, Harry Frame ţinea butonii strâns în mână. 

— Newhaven, spuneai? 

— O maşină pe care o căutam noi a fost implicată într-un 
accident în Newhaven, astăzi, puțin mai devreme. Tot în 
Newhaven a fost identificat și semnalul de la telefonul lui 
Michael Harrison. M-am gândit să mergem acolo și să vezi 
dacă poţi identifica ceva. E o idee bună? 

Cu vocea sa exuberantă, pe tonalități înalte, Frame 
spuse: 

— Deja simt ceva. Suntem aproape, să știi. Cu siguranţă. 

Grace, urmând indicaţiile care îi erau date, încetini. Niște 
urme de cauciucuri, o pată de ulei pe șosea și niște bucăți 
strălucitoare de geam îi arătau unde fusese accidentul 
Mercedesului. Apoi, întoarse la dreapta pe lângă un 
ansamblu de case moderne, în construcție, cu niște puieţi 
în faţă, trase pe dreapta și opri. 

— Bine, spuse el. Aici a avut loc accidentul de azi 
dimineaţă. 

Harry Frame, cu butonii în mâna stângă, începu să 
legene pendulul deasupra hărţii, inspirând adânc. Închise 
ochii și după câteva momente spuse: 

— Mergi mai departe, Roy. Înainte, încet. 

Grace făcu așa cum i se spuse. 

— Ne apropiem, spuse Frame. Cu siguranţă. Văd că va 
urma o curbă la stânga imediat. S-ar putea să nici nu dăm 
într-o șosea, ci într-o alee. 

După aproximativ o sută de metri, într-adevăr, apăru o 
alee care mergea la stânga. Fusese pietruită cu mult timp 
în urmă, dar se părea că acum căzuse în uitare. Ducea pe 
deal, prin mijlocul unui teren agricol, bătut de vânt și, de 
unde se aflau ei, părea că duce nicăieri. 

— Intoarce la stânga, Roy. 

Grace se uită la el, întrebându-se dacă trișa uitându-se 
prin genele întredeschise. Dar daca Harry se uita undeva, 
atunci se uita în poala lui. Grace intră pe alee și, după ce 
merse aproximativ jumătate de kilometru, le ieși în faţă o 
casă mică, urâtă, așezată chiar pe culmea dealului. 


Aceasta avea o priveliște frumoasă spre Newhaven și spre 
port, dar nimic altceva atrăgător. 

— Văd o casă, fără vecini. Michael Harrison este în 
această casă, spuse Harry Frame, cu vocea și mai ascuțită 
din cauza entuziasmului. 

Grace parcă în faţă. Pendulul se mișca repede, făcând un 
cerc mic, și Harry Frame, cu ochii încă închiși, tremura de 
parcă fusese băgat în priză. 

— Aici? 

Fără să deschidă ochii, Frame confirmă: 

— Da. 

Grace îl lăsă în mașină, apoi merse la poarta casei, 
uitându-se la grădina cu plante căţărătoare, neîngrijite. Era 
ceva straniu cu casa asta, dar nu putea să-și dea seama ce. 
Părea că fusese construită în anii '30, sau poate la 
începutul anilor '50, iar arhitectura era ciudată. 

Merse pe o alee din dale de ciment, cu iarbă ieșind 
printre ele și apasă pe soneria de plastic de la intrare. Se 
auzi un sunet ascuţit, dar nu ieși nimeni la ușă. Încercă din 
nou. Nici un răspuns. 

Apoi îi dădu un ocol, uitându-se pe fiecare fereastră. Şi 
pe dinăuntru, și pe dinafară, avea un aer părăsit, neglijat. 
Toată mobila părea că are douazeci, treizeci de ani, la fel și 
aparatura din bucătărie. Apoi, spre surprinderea lui, văzu 
că pe masa din bucătărie erau mai multe ziare. 

Se uită la ceas. Abia trecuse de ora 18. Ştia că trebuia să 
obțină un mandat de percheziţie dacă voia să intre. Dar 
asta ar fi putut dura încă vreo două ore și cu fiecare minut 
care trecea, scădeau și șansele de a-l găsi pe Michael 
Harrison în viaţă. 

Câtă încredere avea în Harry Frame? Clarvăzătorul 
avusese dreptate de câteva ori în trecut, dar în la fel de 
multe cazuri se înșelase. 

„La naiba.” 

Gândul la ce va zice Alison Vosper dacă îl prindea că 
intră într-o casă fără mandat de percheziţie îl îngrijora. 

Nu avea suficiente dovezi ca să își susțină opinia, dar 


trebuiau să se mulţumească cu atât. Pentru Michael 
Harrison, timpul trecea rapid. 

Cu o cărămidă desprinsă de pe alee, sparse un geam de 
la bucătărie, apoi, cu mâna înfășurată în batistă, desprinse 
toate cioburile care rămăseseră agăţate, găsi mânerul, 
deschise geamul și intră în casă. 

- Alo! ţipă el. E cineva acasă? 

Locul era întunecat și mirosea urât. Bucătăria era curată 
și, în afara celor câteva ziare, toate cu data de astăzi, nu 
era nici un semn că cineva ar fi stat acolo în ultimul timp. 
Verifică fiecare cameră de la parter. Camera de zi, 
spațioasă, era extrem de mohorâtă, cu două fotografii cu 
peisaje marine pe pereţi. Remarcă pe covor niște dungi, ca 
și cum cineva ar fi mutat canapeaua. Merse mai departe 
într-o cameră întunecată, cu o masă de stejar și patru 
scaune, cu tapet pe pereţi, apoi într-o toaletă, cu o cruce 
pe care era scris „Dumnezeu să binecuvânteze această 
casă” agăţată pe perete. 

La etaj, părea la fel de neprimitor și de nelocuit. Erau trei 
dormitoare, în care toate paturile aveau numai saltelele și 
niște perne vechi, galbene, fără lenjerie, și o baie mică, cu 
un boiler și cu scaunul de toaletă și cada pătate. 

In camera cea mai mică, deasupra patului, era o intrare 
în pod. Așeză cu atenţie un scaun pe pat, se urcă pe el, 
deschise ușița și se uită înăuntru. Spre mirarea lui, chiar 
lângă ușă era un întrerupător pentru lumină, care 
funcţiona. Intr-o secundă văzu că nu era nimic înăuntru. 
Doar un bidon mic cu apă, o mătură veche și un covor 
strâns. 

Deschise toate ușile de la dulapuri și toate sertarele. La 
etaj, toate lenjeriile de pat și prosoapele erau împăturite și 
puse în dulapuri. La parter, în dulapurile din bucătărie erau 
niște produse de bază, cafea, ceai, câteva căni, dar nimic 
altceva. Părea că de un an, doi, nu mai stătuse nimeni aici. 
Nu era nici un semn de Michael Harrison. Nimic. 

Nicăieri. 

Verifică dulapul de pe hol, în cazul în care ar fi fost vreo 


intrare în pivniţă pe acolo, deși știa că puţine case 
construite după perioada victoriană mai aveau pivnițe. 
Trebuia să afle a cui era casa și când fusese locuită ultima 
dată. Poate că proprietarii muriseră și acum casa era dată 
executorilor? Poate că din când în când trecea cineva care 
făcea curăţenie? 

O femeie de serviciu care citea toate ziarele naţionale? 

Grace ieși din casă pe ușa din spate și merse de-a lungul 
acesteia, spre două coșuri de gunoi. Deschise unul dintre 
ele și imediat avu o altă variantă. În cos erau coji de ouă, 
pliculeţe folosite de ceai, o cutie goală de lapte cu data de 
expirare de astăzi și o cutie de lasagna de la Marks and 
Spencer, care încă nu expirase. 

Gândindu-se, dădu un ocol până în faţa casei, încercând 
să își dea seama ce era în neregulă cu arhitectura. Apoi își 
dădu seama. In dreapta ușii de la intrare, unde era acum o 
fereastră urâtă, cu marginea din plastic, ar fi trebuit să fie 
un garaj. Acum putea vedea mai bine; culoarea cărămizilor 
nu se potrivea cu restul casei. La un moment dat, cineva 
transformase garajul în living. 

Și, brusc, își aduse aminte de ceva din copilăria lui: de 
tatăl său, meșterind diferite lucruri. Îi plăcea să se ocupe 
singur de mașină, să îi schimbe uleiul, să ajusteze frânele, 
să nu se dea pe mâna mecanicilor care te jecmăneau, 
spunea el. 

Işi aduse aminte de gaura de inspecţie din garajul lor, 
unde petrecuse multe ore din copilărie ajutându-și tatăl să 
repare mașinile Ford pe care le cumpărase de-a lungul 
timpului, murdărindu-se de ulei și grăsime. 

Apoi se gândi la urmele pe care le văzuse pe covor în 
living, unde fusese mutată canapeaua. 

Cu o presimţire, nu mai mult de atât, intră din nou în 
casă și merse direct în living. Dădu la o parte măsuţa de 
cafea și mută canapeaua peste urmele lăsate pe covor. 

_ Apoi remarcă un colț al covorului care era ușor ondulat. 
Ingenunche și trase de el. Covorul se ridică repede. Mult 
prea repede. Şi în loc să dea de praf și puf, dădu peste un 


strat subțire de material, care nu era unul obișnuit care se 
pune sub covor. Știa exact ce este. Era un material care 
izola fonic. 

Din ce în ce mai entuziasmat, se uită peste umăr, apoi 
trase de materialul greu, negru, și văzu dedesubt o bucată 
de placaj. Destul de greu, deoarece placajul era fixat pe o 
gaură în podea, își băgă degetele pe sub margini, trase de 
acesta, îl desprinse și apoi îl puse deoparte. 

instantaneu, duse mâinile la nas, din cauza mirosului 
care îl izbi. O duhoare groaznică de transpiraţie, urină și 
excremente. 

Ţinându-și respiraţia, speriat de ceea ce putea să 
găsească, intră în gaura adâncă de aproape doi metri și, pe 
fundul acesteia, văzu o figură ca o umbră, cu mâinile și 
picioarele legate, și cu bandă lipită peste gură. 

La început crezu că persoana era moartă. Apoi ochii 
străluciră. Nişte ochi îngroziţi. 

Dumnezeule, era în viaţă! Grace simţi că o senzaţie 
inimaginabilă de bucurie îl învăluie. 

— Michael Harrison? 

Un mormăit îi răspunse. 

— Sunt detectivul Grace de la departamentul de 
criminalistică din cadrul Poliţiei din Sussex, spuse Grace, 
lăsându-se în jos în groapă, uitând de miros și doar 
nerăbdător să vadă în ce condiţie se află tânărul. 

Îngenunchind, Grace îi dezlipi uşor banda de pe buze. 

— Eşti Michael Harrison? 

— Da, spuse el. Apă, vă rog. 

Grace îi strânse mâna cu blândeţe. 

— Îţi aduc imediat. Și te voi scoate de aici. O să fii în 
regulă. 

Grace ieși din groapă, merse repede până în bucătărie și 
dădu drumul la apă, sunând și după ambulanţă în același 
timp. Apoi se duse din nou în groapă, cu un pahar plin cu 
apă. 

Puse paharul la buzele lui Michael, care luă o înghiţitură 
mare, lacomă. Doar câteva picături îi curseră pe bărbie. 


Apoi, în timp ce lua paharul, Michael se uită la el și îl 
întrebă: 

— Ce face Ashley? 

Grace se uită la el, gândindu-se, apoi îi zâmbi ușor, 
încrezător. 

— E în regulă, spuse el. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu. 

Grace îi strânse din nou mâna. 

— Mai vrei apă? 

Michael încuviinţă. 

— Îţi mai aduc, apoi te voi delega. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că este în siguranţă, spuse 
Michael cu vocea slabă, tremurând. Numai la ea m-am 
gândit... numai... 

Grace ieși din groapă. La un moment dat, va fi nevoit să 
îi spună lui Michael totul, dar acum nu era nici momentul, 
nici locul. 

Și nici nu știa cum să înceapă. 


„Peter James știe să intre în pielea personajelor sale și 
să le transforme problemele de zi cu zi în adevărate 
coşmaruri.” 


Independent 


„James are darul de a converti subiecte inedite în 


romane irezistibile la lectură, dar și teribil: de credibile. 


ROBERT GODDARD 


Banii distrug prietenii de-o viaţă și crima devine un joc 


simplu de-a moartea. 


O femeie experimentată care știe să-și folosească toate 


armele seducţiei pentru a-și atinge scopul. 


Dezastrul unui om poate fi norocul altuia. 


ISBN 973-569-870-6 


94789735698706 


ISBN 978-973-569-870-6