Peter Swanson — Fata cu un ceas in loc de inima

ÎI AMIN 


ST | 


Op ar 


FATA CU UN CEAS 
ÎN LOC DE INIMĂ 


PETER SWANSON 


FATA CU UN CEAS 
ÎN LOC DE INIMĂ 


Original: The Girl With a Clock for a Heart (2016) 


Traducere din limba engleză și note de: 
MARIUS MICHAL KLIMOWICZ 


a 
a 

© 
Ca cât 


virtual-project.eu 


2020 


VP - 


PROLOG 


Se lăsa seara, dar, în timp ce vira pe aleea plină de gropi, 
putea distinge banda galbenă care împrejmuia și acum 
perimetrul casei. 

__ George își parcă automobilul Saab, dar lăsă motorul pornit. 
Incerca să nu se gândească la ultima oară când fusese în 
această casă, aproape ascunsă într-o fundătură din New Essex. 

Banda de delimitare a poliţiei alcătuia un cerc mare, fiind 
întinsă de la un pin la altul, iar ușa de la intrare era acoperită de 
benzi în roșu și alb, în formă de X. Opri motorul. Aerul 
condiționat încetă să mai sufle, și George simţi aproape 
instantaneu căldura înăbușitoare de afară. Soarele era la apus, 
iar umbrarul des al pinilor făcea ca totul să pară și mai 
întunecat. 

Cobori din mașină. Aerul umed mirosea a mare, și în 
depărtare se auzeau pescărușii. Cabana de un maroniu-închis se 
confunda cu pădurea care o înconjura. Ferestrele înalte erau la 
fel de întunecate ca stinghiile pătate. 

Se aplecă pe sub banda galbenă pe care scria „POLIȚIA, NU 
TRECEȚI” și se duse în spatele casei. Spera să poată intra în 
casă pe ușile glisante de sticlă, care se deschideau spre veranda 
putrezită. Dacă erau încuiate, putea să spargă geamul cu o 
piatră. Planul lui era să intre în casă și să o cerceteze cât de 
repede putea, în căutarea vreunei probe pe care poliția o ratase. 

Ușile glisante erau împânzite de autocolantele poliţiei, dar 
descuiate. Intră în casa răcoroasă, așteptându-se să fie năpădit 
de frică imediat cum pășea în interior. În schimb, avu un 
sentiment ireal de calm, de parcă s-ar fi aflat într-un vis lucid. 

„O să știu ce caut când o să găsesc”. 

Era clar că poliţia cercetase locul cu meticulozitate. Pe mai 
multe suprafeţe se zăreau rămășițele vărgate ale prafului 
pentru amprente. Accesoriile pentru droguri, care fuseseră pe 
măsuța de cafea, dispăruseră. Se îndreptă apoi spre dormitorul 
principal din partea estică a casei. Era o cameră în care nu mai 
intrase și deschise ușa așteptându-se să dea peste un haos de 
nedescris. In schimb, descoperi un spaţiu relativ ordonat, un 


VP-3 


dormitor spaţios, cu tavan scund și un pat matrimonial pe care 
erau așternute cearșafuri cu imprimeuri florale. Două birouri 
joase, cu blaturi de sticlă, se sprijineau de peretele opus faţă de 
pat. Sub sticla murdară, erau niște poze Polaroid decolorate de 
trecerea timpului. Petreceri aniversare. Absolviri. 

Deschise sertarele, dar nu găsi nimic. Doar niște articole 
vestimentare vechi, perii de păr, sticle de parfum încă în cutie, 
toate îmbâăcsite de mirosul prăfuit, floral al naftalinei. 

O scară mochetată ducea la nivelul inferior. În timp ce trecu 
pe lângă ușa de la intrare, încercă din răsputeri să nu lase 
imaginile să îi intre în cap. Cu toate astea, se uită mult prea lung 
la locul unde se prăbușise trupul, unde pielea se făcuse de 
culoarea nepielii. 

La baza treptelor, coti spre stânga într-un subsol mare, finisat, 
fără ferestre și mirosind a mucegai. Încercă întrerupătoarele, 
dar electricitatea fusese oprită. Scoase din buzunarul de la 
spate lanterna micuță pe care o luase cu el și îndreptă raza 
subțire și slabă de lumină prin beci. În centrul încăperii era o 
masă de biliard veche, frumoasă, cu fetru roșu în loc de verde și 
bile împrăștiate la nimereală pe suprafaţa ei. In colţul cel mai 
îndepărtat se afla o zonă de bar elevată, cu mai multe scaune și 
o oglindă mare, gravată cu logoul GEORGE DICKEL TENNESSEE 
WHISKEY. În faţa oglinzii era un raft gol, ce găzduise la un 
moment dat o varietate de sticle de alcool, golite și aruncate 
însă de mult. 

„O să știu ce caut când o să găsesc”. 

Se întoarse la etaj și cotrobăi prin cele două dormitoare mai 
mici, căutând orice urmă lăsată de locatarii lor cei mai recenți, 
dar nu găsi nimic. Poliţiștii probabil că făcuseră și ei același 
lucru, sigilând tot ce li se păruse important în pungi de plastic, 
ca probe. Dar el voise să vină, să se uite cu ochii lui. Știa că va 
găsi ceva. Ştia că ea trebuie să fi lăsat ceva în urmă. 

Găsi ce căuta pe un raft de bibliotecă din camera de zi, chiar 
la nivelul privirii, într-un perete plin de cărţi. Era o carte albă, cu 
coperte cartonate și o învelitoare de plastic, de parcă ar fi 
aparținut cândva unei biblioteci, și ieșea în evidenţă printre 
celelalte cărți, majoritatea lucrări de nonficţiune. Manuale de 
navigaţie. Ghiduri de călătorie. Un set vechi de enciclopedii 
pentru copii. Mai era și ceva beletristică, dar numai romane 
broșate. Cărţi de suspans futuriste. Michael Crichton. Tom 


VP -4 


Clancy. 

Atinse cotorul cărţii. Titlul și numele autoarei erau scrise cu 
un font roșu, subțire și elegant. Rebecca, de Daphne du Maurier. 

Era cartea ei preferată, singura ei carte preferată. li făcuse și 
lui cadou un exemplar, în anul în care se cunoscuseră. În primul 
lor an de studenţie. Ea îi citise cu voce tare din acel roman, în 
camera ei de cămin, în serile friguroase de iarnă. El știa pasaje 
întregi pe dinafară. 

Scoase cartea din raft și își plimbă un deget de-a lungul 
marginilor tăiate ale paginilor ei. Se deschise la pagina șase. 
Două propoziţii erau încadrate într-un chenar trasat cu grijă. Işi 
aminti că așa însemna ea cărţile. Fără cariocă. Fără pasaje 
subliniate. 

George nu citi imediat cuvintele marcate; cartea nu se 
deschisese la întâmplare, ci pentru că o carte poștală fusese 
ascunsă între paginile ei. Pe spate, cartea poștală era ușor 
îngălbenită de trecerea timpului. Nu era nimic scris pe ea. O 
întoarse și se uită la poza color a unei ruine mayașe, înălțându- 
se semeaţă pe o faleză mărăcinoasă, cu oceanul pe fundal. Era 
o carte poștală veche, oceanul fiind prea albastru și iarba prea 
verde. O întoarse din nou. „Ruinele maya din Tulum”, se preciza 
în descriere. „Quintana Roo. Mexic”. 


VP-5 


1 


La cinci minute după ora cinci, într-o după-amiază de vineri, 
George Foss se duse direct de la biroul său la Jack Crow's 
Tavern, prin aerul lipicios al valului de căldură din Boston. Işi 
petrecuse ultimele trei ore de lucru revizuind cu meticulozitate 
contractul unui ilustrator, apoi holbându-se apatic pe fereastră 
la cerul de un albastru tulbure al orașului. li displăcea vara 
târzie, așa cum altor locuitori ai orașului Boston le displăceau 
lungile ierni din New England. Copacii osteniţi, parcurile care se 
îngălbeneau și nopţile lungi și umede: toate aceste lucruri îl 
făceau să tânjească după vremea răcoroasă a toamnei, după un 
aer respirabil, care nu îi făcea hainele să i se lipească de piele și 
oasele să i se simtă obosite. 

Parcurse distanța de șase străzi până la Jack Crow's cât de 
lent putu, sperând să nu ajungă cu cămașa udă de transpiratie. 
Mașinile goneau de-a lungul străzilor înguste din Back Bay, 
încercând să scape de duhoarea orașului. Majoritatea 
rezidenţilor acestui anumit cartier plănuiau să își bea primele 
băuturi ale după-amiezii în baruri din Wellfleet, Edgartown, 
Kennebunkport sau din oricare alt oraș de pe malul mării, situat 
la o distanţă rezonabilă cu mașina. George se mulțumea să 
meargă la Jack Crow's, unde băuturile erau mediocre, dar unde 
aerul condiţionat, monitorizat de un expat franco-canadian, era 
ținut constant la temperaturi frigorifice. 

Și era și destul de bucuros să se ducă să se vadă cu lrene. 
Trecuseră mai bine de două săptămâni de când se văzuse cu ea 
la o petrecere simandicoasă, dată de un prieten comun. Abia 
dacă își vorbiseră, și când George plecase primul, ea îi aruncase 
o privire de pretinsă supărare. Se întreba dacă nu cumva relaţia 
lor cu intermitențe intrase din nou într-una din etapele ei 
periodice de criză. George o știa pe lrene de cincisprezece ani. 
O cunoscuse la revista la care el încă lucra. Ea fusese redactor- 
șef adjunct, iar el era la departamentul de contabilitate. Să 
devină un contabil la o revistă literară cunoscută păruse postul 
perfect pentru cineva cu o înclinaţie pentru literatură, dar fără 
pic de talent literar. George era acum administratorul acestei 


VP-6 


corăbii care se scufunda, în timp ce lrene avansase constant în 
carieră până când ajunsese să facă parte din departamentul 
online, aflat în continuă dezvoltare, al revistei G/obe. 

Fuseseră un cuplu perfect vreme de doi ani. Dar acei doi ani 
fuseseră urmaţi de alţi treisprezece, de beneficii tot mai mici, de 
acuzaţii, de infidelităţi ocazionale și un set de așteptări tot mai 
scăzute. Și chiar dacă renunțaseră cu mult timp în urmă la ideea 
că ar fi un cuplu normal, cu un destin normal, se întâlneau încă 
la barul lor preferat, își spuneau încă totul unul altuia, se mai 
culcau din când în când împreună și, contrar așteptărilor, 
deveniseră cei mai buni prieteni. In ciuda acestor lucruri, exista 
o nevoie periodică de a-și clarifica statutul, de a avea o 
conversaţie. George nu se simţea în stare de așa ceva în 
această seară. Nu avea nicio legătură cu lrene; într-un anumit 
fel, sentimentele lui pentru ea nu se schimbaseră de aproape un 
deceniu. Avea mai mult de-a face cu felul în care percepea el 
viaţa, în general. Apropiindu-se de patruzeci de ani, George se 
simţea de parcă lumea lui fusese, încetul cu încetul, secătuită 
de toate culorile ei. Trecuse de vârsta aceea când se mai putea 
aștepta în mod rezonabil să se îndrăgostească nebunește de 
cineva și să își întemeieze o familie, să ia lumea cu asalt sau să 
facă ceva surprinzător, care să îl scoată din existenţa lui 
cotidiană. Nu ar fi dat glas acestor sentimente în faţa nimănui - 
până la urmă avea un loc de muncă stabil, locuia în frumosul 
oraș Boston și încă nu chelea -, dar își petrecea majoritatea 
zilelor într-o ceață a dezinteresului. Și chiar dacă încă nu se 
oprea în faţa caselor de pompe funebre, se simţea ca și cum, de 
ani întregi, nimic nu mai reușise să-i stârnească vreo dorință. Nu 
îl interesau prieteniile noi sau relaţiile noi. La serviciu, îi 
crescuse salariul, dar entuziasmul pentru munca pe care o făcea 
se diminuase. În anii trecuţi avea un sentiment de mândrie și 
împlinire la publicarea fiecărei ediţii lunare. Zilele astea, abia 
dacă mai citea vreun articol. 

In timp ce se apropia de cârciumă, George se întreba în ce 
dispoziție o să fie lrene în seara asta. Era sigur că o să îi 
vorbească despre redactorul divorţat de la biroul ei, care o 
invitase de mai multe ori în oraș, în decursul acelei veri. Dacă 
până la urmă accepta și dacă relaţia lor devenea serioasă și 
George avea să fie în cele din urmă aruncat la marginea 
drumului? Incercă să își dea seama ce ar simţi, dar, în schimb, 


VP -7 


se surprinse întrebându-se ce ar face cu tot timpul acela 
suplimentar. Cum l-ar umple? Și cu cine l-ar umple? 

George intră pe ușile din sticlă jivrată ale barului Jack Crow's 
și se duse direct la separeul lui obișnuit. Mai târziu avea să-și 
dea seama că probabil a trecut chiar pe lângă Liana Decter, 
care era așezată în colţul barului. În alte după-amiezi, unele mai 
răcoroase sau unele în care George era mai puţin descurajat în 
privinţa rostului său pe lume, poate că ar fi trecut în revistă cei 
câţiva mușterii care se aflau în crâșma lui locală, într-o seară de 
vineri. S-ar putea chiar să fi existat o perioadă când, dacă ar fi 
zărit o femeie voluptuoasă și cu tenul palid, stând singură, 
George ar fi tresărit la gândul că ar putea fi Liana. Timp de 
douăzeci de ani, ideea de a o vedea din nou îl umpluse 
deopotrivă de speranţă și de teamă. Zărise variante ale ei prin 
toată lumea: părul ei la o însoţitoare de bord, desăvârșirea 
copleșitoare a corpului ei pe o plajă din Cape, vocea ei la un 
program nocturn de jazz. Ba chiar petrecuse șase luni convins 
fiind că Liana devenise o actriţă de filme porno pe nume Jean 
Harlot. Mersese atât de departe încât încercase să afle 
identitatea adevărată a actriţei. Carli Swenson, fiica unui preot 
din North Dakota. 

George se făcu comod în separeul lui, comandă la Trudy, 
ospătărița, un cocktail Old-fashioned și scoase din geanta lui 
ponosită ediţia din ziua aceea a revistei Globe. Își păstrase 
integrama pentru această ocazie. lrene venea să se întâlnească 
cu el, dar abia la șase. Sorbi din băutură și rezolvă integrama, 
apoi trecu fără tragere de inimă la sudoku și chiar și la 
anagrame, înainte să audă pașii familiari ai lui Irene în spatele 
lui. 

— Hai să facem schimb, te rog, zise ea în loc de salut, 
referindu-se la locurile lor. 

Jack Crow's avea un singur televizor, lucru rar într-un bar din 
Boston, și lrene, care îl întrecea pe George în loialitatea și 
pasiunea ei pentru Red Sox, voia locul de unde se vedea mai 
bine. 

George ieși din separeu, o pupă pe Irene în colțul gurii 
(mirosea a cremă Clinique și a bomboane mentolate) și se 
reașeză pe cealaltă parte, unde avea vedere spre barul de stejar 
și ferestrele înalte, din podea până-n tavan. Era încă lumină 
afară, o felie roz de soare ițindu-se pe deasupra clădirilor din 


VP-8 


cărămidă de peste drum. Lumina care năvălea pe geam îl făcu 
pe George să o observe deodată pe femeia care stătea singură 
în colţul barului. Avea în față un pahar de vin roșu și citea un 
roman, iar George simţi că i se strânge stomacul la gândul că 
arată ca Liana. Exact ca Liana. Dar asta era o senzaţie pe care o 
mai avusese de multe ori înainte. 

Işi îndreptă din nou atenţia asupra lui Irene. Aceasta se 
întorsese spre tăblița din spatele barului unde erau înșiruite 
ofertele zilei și berile, care se tot schimbau. Ca întotdeauna, era 
neafectată de căldură, cu părul scurt și blond dat de pe frunte, 
pe după urechi. Ochelarii ei în formă de ochi de pisică aveau 
rame roz. Așa fuseseră dintotdeauna? 

După ce comandă o bere Allagash White, lrene îl puse la 
curent pe George cu epopeea în desfășurare a redactorului 
divorţat. George era ușurat că tonul iniţial al lui Irene era 
conversaţional şi  neagresiv. Poveștile despre redactorul 
respectiv tindeau să fie redate în cheie anecdotică, chiar dacă 
George putea să detecteze și un substrat critic. Deși redactorul 
cu pricina era dolofan, își purta părul prins în coadă și, pe 
deasupra, era și un microberar dedicat, măcar cu el exista un 
viitor palpabil, constând în ceva mai mult decât cocktailuri, 
râsete și rarele partide de sex pe care le oferea George zilele 
astea. 

Asculta și sorbea din băutură, dar își ţinea ochii aţintiţi asupra 
femeii de la bar. Aștepta un gest sau un detaliu care să îl 
convingă că se uita efectiv la Liana Decter, și nu la o fantomă 
sau la o sosie. Dacă era într-adevăr Liana, se schimbase. Nu în 
mod evident, ca și cum ar fi pus cincizeci de kile sau s-ar fi ras 
în cap, dar arăta cumva diferit, în sensul bun, de parcă ar fi 
devenit în sfârșit acea frumuseţe rară pe care trăsăturile ei o 
promiseseră dintotdeauna. Scăpase de micii colăcei de grăsime 
pe care îi avusese în facultate, pomeţii ei erau mai proeminenți 
și părul, de un blond mai întunecat decât își amintea George. Cu 
cât o privea mai mult, cu atât devenea mai convins că e chiar 
ea. 

— Ştii că nu sunt genul de femeie geloasă, zise Irene, dar la 
cine te tot uiţi? 

Işi întinse gâtul și se uită prin bar, care se umplea repede. 

— La o tipă cu care am fost coleg de facultate, cred. N-am 
cum să fiu sigur. 


VP-9 


— Du-te și întreab-o. Nu mă supăr. 

— Nu, e în regulă. Abia dacă o cunoșteam, minţi George, și 
ceva din minciuna aceea îi trimise mici fiori de agitaţie pe ceafă 
în jos. 

Comandară din nou de băut. 

— Pare un prostovan. 

— Hmm? 

— Divorţatul tău. 

— Ah, încă îţi pasă. 

lrene ieși din separeu ca să se ducă la baie, ceea ce îi oferi lui 
George prilejul să se holbeze mai abitir în cealaltă parte a sălii, 
spre Liana. Acum, era parţial ascunsă după doi tineri 
corporatiști, care își scoteau paltoanele și își desfăceau 
cravatele, dar putea să o studieze cât de cât printre manevrele 
lor. Purta o cămașă albă, și părul ei, mai scurt decât în facultate, 
îi atârna peste obraz, iar în partea cealaltă era dat pe după 
ureche. Nu purta bijuterii, ceea ce George își amintea despre ea. 
Gâtul ei avea o moliciune indecentă, și o roșeață pestriță îi 
acoperea vizibil pieptul. Lăsase romanul și părea să caute pe 
cineva, după cum se uita în jur prin bar. George aștepta să se 
ridice și să se miște din loc: simțea că până când nu o vedea 
mergând, nu avea cum să fie sigur. 

Apoi, ca și cum ar fi reușit să împlinească acest lucru doar cu 
puterea minţii, o văzu coborând de pe scaunul ei capitonat, iar 
fusta i se ridică pentru o clipă până la mijlocul coapsei. Imediat 
ce picioarele ei atinseră podeaua și începu să se îndrepte spre 
George, nu mai încăpu nicio îndoială. Era clar că e Liana șielo 
vedea pentru întâia oară după primul lui an la Mather College, 
cu aproape douăzeci de ani în urmă. Mersul ei era inconfundabil: 
o legănare ușoară a șoldurilor, ţinând capul sus și puţin înclinat 
spre spate, de parcă încerca să vadă pe deasupra capului cuiva. 
George ridică un meniu pentru a-și acoperi faţa și privi la 
cuvintele fără noimă din el. Inima îi bubuia în piept. În ciuda 
aerului condiționat, își simţea palmele transpirate. 

Liana trecu pe lângă el exact când Irene se așeza din nou în 
separeu. 

— Uite-ți prietena. Nu vrei s-o saluți? 

— Incă nu sunt sigur că e ea, zise George, întrebându-se dacă 
lrene distingea panica pură din vocea lui. 

— Mai ai timp de un pahar? îl întrebă Irene. 


VP - 10 


La toaletă, își reaplicase rujul. 

— Sigur, zise George. Dar haide să mergem în altă parte. Am 
putea să ne mai plimbăm un pic, cât încă mai e lumină afară. 

Irene îi făcu un semn ospătăriţei și George își scoase 
portofelul. 

— E rândul meu, nu mai ţii minte? zise lrene și scoase un card 
de credit din geanta ei fără fund. 

În timp ce Irene achita nota, Liana trecu din nou pe lângă el. 
De data asta, George putu să îi privească atent silueta 
îndepărtându-se, mersul acela familiar. | se mai împlinise și 
corpul. George crezuse că era perfectă în facultate, dar acum 
arăta și mai bine: picioare lungi, care se subţiau spre glezne, și 
curbe exagerate, tipul acela de corp pe care doar genele bune, 
și nu mersul la sală, ţi-l pot asigura. Spatele brațelor ei era alb 
ca varul. 

George își imaginase acest moment de multe ori, dar, cumva, 
nu-și imaginase niciodată deznodământul. Liana nu era doar o 
fostă iubită care, odată ca niciodată, îi frânsese inima lui 
George; era, de asemenea, din câte știa George, o criminală 
urmărită de poliţie, o femeie ale cărei păcate corespundeau mai 
mult tragediei grecești antice decât indiscreţiei tinerești. 
Ucisese, fără îndoială, o persoană și, probabil, și pe o alta. 
George se simţi copleșit de poverile egale ale responsabilităţii 
morale și indeciziei. 

— Vii? 

lrene se ridică și George îi urmă pasul sprinten, apăsat, de-a 
lungul podelei de lemn lăcuit a barului. Din boxe răsuna melodia 
„Sinnerman”, a Ninei Simone. leșiră pe ușile din faţă și seara 
încă umedă îi întâmpină cu zidul său de aer stătut și sufocant. 

— Încotro? întrebă Irene. 

George împietri. 

— Nu știu. Poate că aș vrea totuși să mă duc acasă. 

— Bine, zise lrene și adăugă, atunci când văzu că George nu 
se mișca din loc: Sau am putea să stăm aici în pădurea asta 
tropicală. 

— Imi cer scuze, dar mi s-a făcut așa, dintr-odată, cam rău. 
Poate că ar trebui să mă duc acasă. 

— E din cauza tipei de la bar? Irene își arcui gâtul, ca să se 
zgâiască prin geamul jivrat al ușii de la intrare. Nu e cum-o- 
cheamă, nu? Fata aia nebună de la Mather. 


VP -11 


— Doamne, nu, minţi George. Eu cred că o să trag pe dreapta. 

George o luă spre casă. Briza se înteţise, șuierând acum pe 
străzile înguste din Beacon Hill. Nu era un vânt răcoros, dar 
George își ridică oricum braţele și simţi cum i se evaporă 
sudoarea de pe piele. 

Când ajunse la apartamentul lui, se așeză pe prima treaptă a 
scării exterioare. Stătea la doar două străzi distanţă de bar. Ar 
putea să bea un pahar cu ea. Să afle ce o adusese în Boston. 
Așteptase atât de mult timp să o revadă, imaginându-și 
momentul, încât acum că era cu adevărat aici, se simţea ca un 
actor dintr-un film de groază, stând cu o mână pe ușa șopronului 
și fiind pe cale să își ia un topor în cap. Îi era frică și tânjea după 
o țigară, pentru prima oară după zece ani. Oare venise la Jack 
Crow's ca să îl caute pe el? Și dacă da, de ce? 

În aproape oricare altă seară, George ar fi intrat în casă, ar fi 
hrănit-o pe Nora și s-ar fi băgat în pat. Dar apăsarea acelei nopţi 
de august, combinată cu prezenţa Lianei la barul lui preferat, îi 
dădea impresia că ceva e pe cale să se întâmple, și nici că-i 
trebui mai mult. De bine sau de rău, ceva urma să se întâmple. 

George rămase pe gânduri destul timp încât să înceapă să 
presupună că Liana plecase deja, probabil, din bar. Cât să stea 
și ea acolo, singură, cu paharul ei de vin roșu? Hotări să se ducă 
înapoi. Dacă plecase, atunci nu-i era sortit s-o mai vadă 
vreodată. Dacă era încă acolo, atunci o va saluta. 

În timp ce mergea înapoi spre bar, briza care i se opintea în 
spate părea și mai caldă și mai puternică. Ajuns înapoi la Jack 
Crow's, nu ezită: intră direct pe ușă și, chiar atunci, pe loc, Liana 
își întoarse capul spre el și îl privi, de la locul ei de la bar. li văzu 
ochii sclipind ușor a recunoaștere. Gesturile grandioase nu-i 
stătuseră niciodată în fire. 

— Chiar tu ești, zise el. 

— Chiar eu sunt. Bună, George. 

O zisese cu intonația plată pe care și-o amintea el, la fel de 
relaxată ca și cum ar mai fi vorbit în acea zi. 

— Te-am văzut de acolo, zise George și făcu semn din cap 
spre spatele barului. La început n-am fost sigur că tu ești. Te-ai 
schimbat puţin, dar apoi, când am trecut pe lângă tine, m-am 
cam convins. Am ajuns până la jumătatea străzii și am făcut 
cale-ntoarsă. 

— Mă bucur, zise ea. Cuvintele ei, atent spaţiate, aveau o 


VP - 12 


mică inflexiune la sfârșit. De fapt am venit aici... la barul 
acesta... căutându-te pe tine. Știu că locuiești prin zonă. 

— Așa. 

— Mă bucur că m-ai observat tu primul. Nu știu dacă aș fi avut 
curajul să vin la tine. Pot doar să îmi imaginez ce părere ai 
despre mine. 

— Inseamnă că ești mai în temă decât mine. Eu nu prea știu 
ce părere să am despre tine. 

— Mă refer la ce s-a întâmplat. 

De când intrase el în bar, ea nu își schimbase poziţia, dar, cu 
unul dintre degete, bătea ușor darabana pe tejgheaua de lemn, 
în ritmul muzicii. 

— Ah, asta, zise George, de parcă ar fi pescuit prin dosarele 
memoriei după lucrul acela la care se referea ea. 

— Da, asta, repetă ea și râseră amândoi. Liana se întoarse, ca 
să stea față în față cu George. Ar trebui să fiu îngrijorată? 

— Îngrijorată? 

— O să fiu reţinută de cetățenii cu spirit civic? O să mi se 
arunce vreo băutură în față? 

li apăruseră mici riduri de expresie în colțul ochilor ei de un 
albastru palid. Ceva nou. 

— Poliţia e pe drum chiar acum. Eu doar trag de timp. George 
continuă să zâmbească, dar zâmbetul lui părea fals. Glumesc, 
zise el, când văzu că Liana nu răspunde imediat. 

— Nu, știu. Ai vrea să iei loc? Ai timp de un pahar? 

— De fapt... Mă întâlnesc cu cineva, în scurt timp. 

Minciuna îi scăpă cu ușurință lui George. Mintea lui era dintr- 
odată bulversată de apropierea ei, de mirosul pielii ei și simţea 
un impuls aproape animalic să evadeze. 

— Ah. E în regulă, se grăbi Liana să zică. Dar aș vrea totuși să 
te rog ceva. E vorba de o favoare. 

— Bine. 

— Ne putem întâlni undeva? Poate mâine? 

— Locuiești aici? 

— Nu, sunt în oraș doar pentru... de fapt sunt în vizită la o 
prietenă... e complicat. Mi-ar plăcea să vorbim. Înţeleg însă dacă 
tu nu vrei, desigur. Ştiam că sunt șanse mici și înțeleg dacă... 

— Bine, încuviinţă George, spunându-și că poate să se 
răzgândească mai târziu. 

— Bine, da, vrei să vorbim? 


VP - 13 


— Sigur, hai să ne întâlnim dacă tot ești în oraș. Promit să nu 
aduc agenţii federali pe capul tău. Vreau doar să știu ce mai 
faci. 

— Mulţumesc mult. Apreciez. 

Inspiră adânc pe nas, umflându-și pieptul. Cumva, George 
reuși să audă, peste sunetul tonomatului, foșnetul cămășii albe 
pe pielea ei. 

— De unde știi că locuiesc aici? 

— Te-am căutat. Pe internet. N-a fost așa de greu. 

— Presupun că nu te mai cheamă Liana? 

— Unii așa mă cheamă. Nu mulți. Majoritatea mă știu de Jane 
acum. 

— Ai un mobil? Să te sun mai încolo? 

— Nu am mobil. N-am avut niciodată. Putem să ne întâlnim iar 
aici? Mâine. La prânz. 

George observă cum se mișcau ochii ei, foarte subtil, 
cercetându-i cu luare-aminte chipul, încercând să-l citească. 
Sau, dacă nu, se uita după ce era familiar și ce se schimbase. 
Părul lui George albise la tâmple, fruntea i se ridase și liniile din 
jurul gurii se adânciseră. Dar era încă într-o formă destul de 
bună, arăta și acum bine, dar într-un fel ușor melancolic. 

— Sigur, zise George. Ne-am putea întâlni aici. E deschis la 
prânz. 

— Nu pari sigur. 

— Nu sunt sigur, dar nu sunt nici nesigur. 

— Nu te-aș ruga dacă n-ar fi important. 

— Bine, zise George. 

Se gândi din nou că se putea răzgândi, că fiind de acord acum 
nu făcea decât să amâne o decizie. Mai târziu, George se gândi 
că fuseseră momente în viaţa lui când i-ar fi spus Lianei că nu 
crede că ar trebui să se mai vadă. Nu simţea nicio nevoie să se 
facă dreptate, nici măcar vreo nevoie reală de împăcare și, din 
acest motiv, George nu credea că ar fi alertat autorităţile. 
Situaţia în care se băgase Liana se petrecuse cu mulţi ani în 
urmă. Și era oricum destul de rău că trebuise să fugă de atunci 
și că va trebui să fugă mai departe pentru tot restul vieţii ei. 
Desigur că nu avea mobil. Și desigur că voia să se întâlnească 
într-un loc public, un bar la o intersecţie dintr-o zonă aglomerată 
a Bostonului, undeva de unde putea să dispară imediat. 

— Bine. Pot veni, zise George. 


VP - 14 


Ea zâmbi. 
— O să fiu aici. La prânz. 
— O să fiu și eu aici. 


VP -15 


2 


S-au cunoscut în prima noapte de studenţie. Îndrumătorul de 
cămin al lui George, un student slăbănog și agitat din anul al 
doilea, pe nume Charlie Singh, îi adusese pe câțiva dintre 
bobocii de care avea grijă la o petrecere aglomerată din 
McAvoy, cu bere la butoaie. George îl urmase pe Charlie în sus 
pe scările ticsite de lume, până la o cameră comună, cu tavan 
înalt, scaune la ferestre și parchetul tocit, unde era insuportabil 
de cald. Bău o bere acră și conversă cu Mark Schumacher, unul 
dintre bobocii de pe palierul lui. Mark se scuză, lăsându-l pe 
George singur într-o mare de studenți chipeși din ultimii ani, 
care păreau toti preocupați să se facă unul pe altul să râdă în 
hohote. Decise că ar putea pleca de la petrecere, dar doar după 
ce îşi mai lua o bere. Îşi planifică traseul prin cameră până la 
butoiul liber și îşi făcu loc printre cămășile flanelate și pantalonii 
kaki. L-a întrecut o fată care a pus mâna pe duză exact în timp 
ce se întindea și el spre ea; fata apăsă pe buton, dar nu reuși 
decât să împroaște cu spumă și aer în paharul mânjit de ruj. 

— E gol, îi zise ea. 

Avea părul drept, blond-inchis, tuns până sub maxilar, și ochii 
foarte, foarte albaștri, depărtați, pe o față în formă de inimă. 
Ochii depărtați îi dădeau un aer nostim, dar George se gândi că 
era cea mai drăguță fată pe care o văzuse până atunci la 
facultate. 

— Esti sigură că e gol? 

— Nu știu, zise ea, cu un glas tărăgănat, care însemna că nu 
era din New England. N-am mai făcut asta niciodată. Tu? 

Nici George n-o mai făcuse, dar păși în fată și îi luă paharul. 

— Cred că trebuie să pompezi chestia asta. De fapt nici eu nu 
mă pricep, dar i-am văzut pe alții. 

— Și tu ești tot boboc? 

— Da, zise el în timp ce un jet de bere se duse pe jumătate în 
paharul ei și pe jumătate în josul încheieturii lui, pe sub mânecă. 

Și-au petrecut restul serii împreună, fumând țigările ei la o 
fereastră deschisă, apoi explorând campusul noaptea târziu. S- 
au sărutat sub o arcadă care unea capela facultății de principala 


VP - 16 


clădire administrativă. George îi spuse cum tatăl lui - fiu de 
fermier - inventase un sistem mecanizat pentru măcelărirea 
păsărilor de curte și că acum făcea mai mulți bani cu o vânzare 
decât făcuseră bunicii lui într-o viață întreagă la fermă. Ea îi 
spuse că tatăl ei era un avocat oportunist, specializat în litigii, şi 
adăugă, când George își vârf o mână pe sub bluza ei, că ea era o 
fată dintr-un orășel de la sudul Liniei Mason-Dixon! și nu avea 
intenția să facă sex la întâmplare doar pentru că era la facultate 
în New England. Felul în care vorbea nu era critic, ci direct, iar 
această abordare, fără ocolișuri, aproape inocentă, la care s-a 
adăugat pipăitul scurt al sânului ei într-un sutien subțire de 
satin, a fost de-ajuns pentru ca George să se îndrăgostească pe 
loc. 

O conduse înapoi la căminul ei și o lăsă acolo, apoi traversă 
campusul aproape în fugă, pentru a se băga în patul acela cu 
care nu era obișnuit, împreună cu ghidul de orientare pentru 
boboci. Numele și adresa ei erau înăuntru, dar nicio poză. Se 
holbă totuși la nume și la spațiul gol unde ar fi trebuit să fie 
poza ei. George simțea că nu mai cunoscuse niciodată o făptură 
ca ea. Spre deosebire de membrii clanului familial al lui George, 
care erau fie reprimați, fie înfumurați, ea îi păruse a fi o 
persoană foarte deschisă, vorbind fără să-și măsoare câtuși de 
puțin cuvintele. Când se cunoscuseră lângă butoiul de bere, se 
uitase la George într-un fel care părea provocator și totuși 
complet inocent. Se uita la el de parcă abia fusese adusă pe 
lume. Era ceva aproape înfricoșător în asta. Apoi George își 
aminti cu câtă poftă il sărutase, Împingându-se cu putere în 
buzele lui, limbile lor se atinseseră, iar ea își trecuse o mână 
peste ceafa lui. Colegul de cameră al lui George, pe care nici nu 
apucase să-l cunoască prea bine, sforăia zgomotos în cealaltă 
parte a camerei lor duble. George se atinse prin boxeri și 
termină aproape imediat. 

Când se trezi a doua zi, nu se gândea la independență sau la 
facultate sau că avea să înceapă în curând cursurile. Nu se 
putea gândi decât la Liana. Mahmur, dar fără stare, se duse la 
cantina de la Mather College și stătu acolo de unul singur, timp 
de trei ore, ca să se asigure că n-o ratează. Liana își făcu 


1 Granița tradiţională dintre statele din Sud și cele din Nord, denumită astfel după 
astronomul britanic Charles Mason (1730-1787) și geodezul britanic Jeremiah Dixon 
(1733-1779). 


VP - 17 


apariția la unsprezece, intrând cu o altă fată, și se duse direct la 
secțiunea de cereale. Avea părul încă umed de la duș și purta o 
pereche de pantaloni kaki strâmți și un pulover de bumbac alb. 
Când o revăzu, George simti că i se usucă gura. Iși luă o cafea 
(se gândea că ar arăta mai sofisticat decât sucul de struguri din 
care tot băuse până atunci) și se prefăcu surprins s-o 
întâlnească, în timp ce ea își umplea bolul cu Froot Loops. 

— Salut, din nou, zise el, silindu-se să vorbească pe un ton 
adormit și indiferent. 

Ea i-o prezentă pe Emily, colega ei de cameră, o fată din 
Philadelphia, care făcuse liceul la privat și care purta un tricou 
polo decolorat și o fustă de tenis, apoi îl întrebă dacă nu voia să 
li se alăture la masă. După ce zise că da, din discreţie sau din 
dispreț, Emily se scuză și plecă după ce mâncase doar jumătate 
de bol de cereale Grape-Nuts. Liana și George se uitau unul la 
altul. Era, gândea el, și mai alarmant de frumoasă la lumina 
Zilei, decât fusese cu o noapte inainte. In lumina crudă a 
cantinei cu tavan înalt, pielea ei părea proaspăt curățată și 
lipsită de pori, iar ochii ei erau de un albastru translucid, cu 
stropi de un gri-verzui. 

— Stau aici de trei ore, doar ca să te văd, recunoscu George. 

Crezu că o să izbucnească în râs, dar ea spuse doar. 

— Mă bucur. 

— Am mâncat o grămadă de cereale. 

— Aș fi venit mai devreme, dar Emily m-a rugat să o astept și 
pe ea și apoi i-a luat o oră să se îmbrace. Nu cred că o să-mi 
placă foarte mult de ea. 

Au fost împreună următoarele trei luni și, cu toate că amândoi 
se străduiau să lege și alte prietenii, să petreacă timp și 
separați, îşi încheiau majoritatea serilor întâlnindu-se, chiar dacă 
doar pentru a se săruta în umbrele negre și reci ale capelei 
facultății, situată la jumătatea distanței dintre căminele lor. Ea 
se ținuse de cuvânt în ceea ce privea sexul - nu avea nicio 
intenție să se miște prea repede la capitolul ăsta -, dar o 
progresie constantă a favorurilor duse în cele din urmă la o 
seară de pe la sfârșitul lui noiembrie, când amândoi erau goi și 
emoționați în patul de o persoană al lui George, iar Kevin, 
colegul lui de cameră, era plecat în noaptea respectivă. 

— Bine, zise ea și el încercă să dea de cap unui prezervativ pe 
care îl purta după el încă din primul an de liceu. 


VP-18 


O pătrunse încet, ținând-o cu o mână pe după talie și 
apucând-o cu cealaltă de coapsă. Ea își ridică pelvisul pentru a-l 
întâlni pe al lui și își dădu capul pe spate, mușcându-și buza 
cărnoasă de jos. Acea priveliște, mai mult decât senzația 
șoldurilor ei mișcându-se sub el, îl făcu pe George, spre rușinea 
lui, să termine aproape instantaneu. Îşi ceru scuze și ea râse, 
apoi îl sărută adânc. Îi spuse apoi că e prima oară pentru ea, dar 
din fericire nu era sânge. Mai târziu luna aceea, când Emily, care 
terminase mai devreme cu examenele, plecase acasă în 
Pennsylvania, George și Liana petrecură o săptămână împreună 
în camera ei de cămin. Toată coasta de est fusese lovită de o 
furtună de gheață atât de violentă încât jumătate dintre 
examenele de la Mather se amânaseră. George și Liana învățau, 
fumau Camel Lights țigară de la țigară, ieșeau ocazional din 
cămin pentru a se duce la cantină și făceau sex. Au încercat 
toate poziţiile, până au găsit metode prin care George să reziste 
mai mult și Liana să termine mai repede. Fiecare zi era ca 
descoperirea unui nou tărâm care se ascundea dincolo de o ușă 
scundă din perete. Intensitatea acelei săptămâni friza o tristețe 
aproape insuportabilă pentru George. Citise destule cărți ca să 
știe că iubirea din tinereţe nu vine decât o singură dată şi el nu 
voia să se sfârșească sau să dispară vreodată. Și avusese 
dreptate: acea săptămână petrecută în patul de o persoană al 
Lianei, nu cu mult mai mare sau mai confortabil decât un pat 
pliant, i s-a întipărit în memorie. 

De atunci încolo tot încercase să regăsească acele clipe, sau 
echivalentul lor. 

Îşi dădură examenele, iar gheaţa strălucitoare a furtunii care 
ferecase temporar lumea sub crusta ei se topi în zloată și pâraie 
de noroi. Cu două zile înainte de Crăciun, își luară rămas-bun, 
înainte de a pleca fiecare în statul lui, Liana cu mașina și George 
cu trenul. 

Liana îi dăduse lui George numărul de telefon al părinților ei 
din Florida, dar îl imploră să nu o sune. 

— Sansele ca eu să fiu acolo sunt aproape inexistente, zise 
ea. Serios, nu te chinui. Dacă prind ai mei de veste că mă sună 
un băiat de la facultate, o să-mi pună o mie de întrebări. O să 
mă trimită înapoi cu o centură de castitate. 

— Vorbești serios? 

— Ooo, da, zise ea cu accentul acela tărăgănat, vădit sudist, 


VP-19 


care nu se potrivise niciodată cu ideea pe care o avea el despre 
fetele din Florida. 

EI își imaginase surferi și decapotabile, dar ea zicea că toți 
puștii din orășelul ei natal, Sweetgum - cel putin albii, nu 
mexicanii sau negrii -, ascultau muzică country și conduceau 
camionete. 

— Pe mine poți să mă suni, zise George, scriindu-i numărul de 
telefon al părinților lui. 

— Așa o să fac. 

Dar nu o făcuse. 

Și când s-a întors el la Mather College în ianuarie, a aflat 
veștile. 

Că ea nu avea să se mai întoarcă în Connecticut. 

Se sinucisese, la ea acasă, în Florida. 


VP - 20 


3 


La douăsprezece fără un sfert, George era primul client de la 
Jack Crow's. Unul dintre numeroasele lucruri care îi plăceau lui 
George la acest bar era că încă nu preluase moda brunch-ului, 
care acaparase întreg orașul. Deschidea la prânz, chiar și la 
sfârșit de săptămână. Nu erau cozi în faţa ușii, pentru ouă 
Benedict sau cocktailuri Bloody Mary la zece dolari. Nu era 
niciun trio de jazz care să cânte într-un colț. 

Chiar și atât de devreme, în Jack Crow's era la fel de frig ca 
într-o cameră frigorifică. Mirosul de clor abia dacă acoperea izul 
de bere stătută. Nu se vedea nicio ospătăriță, așa că George se 
duse la bar și comandă o sticlă de Newcastle. 

— Ai venit mai devreme, zise proprietarul, întorcându-se la 
lămâia pe care o tăia felii. 

— M-am săturat de căldura asta, Max. 

— Da, și eu. 

Pe tejghea era un ziar șifonat și George îl luă cu el în separeul 
din spate, așezându-se astfel încât să poată vedea ușa. 
Deschise ziarul, dar nu se putu concentra asupra cuvintelor, 
privind mai mult pe deasupra gazetei, spre intrare. Când își 
termină berea, era douăsprezece și zece. Ușile de la intrare se 
deschiseseră de trei ori; mai întâi intrase un cuplu tânăr de 
japonezi, trăgând amândoi după ei câte un troller, apoi intrase 
poștașul, care aruncase la repezeală pe tejghea un teanc de 
scrisori legat cu elastic. A treia oară când se deschiseră ușile, 
intrase un client fidel, pe nume Lawrence. George ridicase un 
pic ziarul ca să nu fie zărit, în timp ce Lawrence se dusese direct 
la locul lui obișnuit din capătul barului, cel mai apropiat de 
bucătărie. 

George se ridică să mai comande o bere. Kelly, una dintre 
ospătăriţe, era acum în spatele tejghelei, spălând pahare. In 
timp ce George venea spre ea, telefonul de pe peretele din 
spatele ei sună, și ea îl înșfăcă, îndesându-și receptorul sub 
bărbie. George o ascultă în timp ce zise: 

— Jack Crow's, cu ce pot să vă ajut? 

Apoi făcu o pauză, ridicându-și ochii ca să îl privească pe 


VP -21 


George. 

— Da, îl cunosc. Mă uit la el chiar acum. Așteptaţi o clipă. 

Îi întinse telefonul lui George, chiar în momentul în care 
acesta ajungea în dreptul tejghelei. 

— O doamnă. Pentru tine, zise Kelly ridicând din umeri în timp 
ce îi înmână telefonul. 

George îl luă, bănuind cine putea fi. 

— Alo? 

— Bună, George. Liana la telefon. 

— Ești bine? 

— Sunt bine, dar nu am cum să ajung la întâlnirea cu tine.E o 
poveste lungă. Am împrumutat mașina cuiva și acum nu știu 
unde a dispărut tipa. Presupun că nu ai vrea să vii tu aici, nu? 

— Unde ești? 

— New Essex. Știi unde e? 

— Sigur. Pe coasta de nord. Am mai fost acolo. 

— Ai mașină? Ai putea să vii până aici? 

Vocea ei îi păru tremurată lui George. Și vorbea anormal de 
repede. 

— Ești bine? 

— Sunt bine, în afară de faptul că nu am mașină. 

— Eşti sigură? 

— Cum ziceai tu aseară? Nu sunt sigură, dar nu sunt nici 
nesigură. Ceva de genul ăsta. N-o să mint. Am cam dat de necaz 
- nu chiar acum, dar în general - și speram să îmi poți face o 
favoare. Cum George nu răspunse imediat, ea întrebă: Mai ești 
acolo? 

— Da, sunt. Te ascult. 

— Crede-mă când îţi spun că sunt profund conștientă că nu 
există persoană mai nepotrivită să îţi ceară ţie o favoare. Doar 
că speram că poate ai vrea măcar să asculţi despre ce e vorba. 

— Nu poți să îmi spui acum, la telefon? 

— Aș vrea să îţi spun faţă în față. Ai mașină? 

— Da, am. 

— Aş aprecia dacă ai veni până aici și dacă ai asculta ce am 
de spus, măcar. Poţi să ai încredere în mine. Eu mă încred în 
tine. Nu te oprește nimic să suni la poliţie și să le dai adresa 
mea. 

George trase adânc aer în piept și se uită la Kelly, ospătăriţa. 
Aceasta făcu semn spre sticla lui goală de bere și îl întrebă pe 


VP - 22 


mutește: „Încă una?” George clătină din cap. 

— Bine. O să vin. Unde ești, mai exact? 

— Mulţumesc, George. Știi cumva pe unde vine Beach Road? 
Stau la o prietenă, iar casa ei e chiar în spatele capelei ăleia 
vechi din piatră, St. John. 

— În regulă. Cred că știu pe unde este. 

— Pe dreapta, după ce vezi biserica, se face un drum 
nepavat, care se cheamă Captain Sawyer Lane. E casa din capăt 
de tot. E mai degrabă un soi de cabană. Te aștept. Oricând în 
după-amiaza asta e perfect. 

— O să vin. 

— Mulţumesc. Mulţumesc din suflet. 

George îi întinse telefonul înapoi lui Kelly. 

— Hopa, zise ospătărița, cu accentul ei puternic bostonian. 
Începi să primeşti telefoane la barul unde-ţi faci veacul. Ăsta nu 
e niciodată un semn bun. 

— Mersi, Kel. Poate poţi să-mi preiei mesajele și când nu sunt 
aici. 

— Ai vrea tu. 

George se gândi să mai comande o bere și ceva de mâncare, 
dar decise în schimb să se ducă numaidecât să o vadă pe Liana. 
Conversaţia cu ea îi făcuse stomacul ghem, nu doar pentru că 
ea revenise acum în viaţa lui, ci pentru că părea cu adevărat 
speriată. Părăsi barul și străbătu distanţa scurtă, de două străzi, 
până la garajul unde își ţinea automobilul marca Saab. 

George nu s-ar fi considerat niciodată un împătimit al 
mașinilor, dar automobilul acela Saab 900 era prima și singura 
mașină de care se îndrăgostise vreodată. O cumpărase cu o 
sută șaizeci de mii de kilometri la bord, imediat după absolvirea 
facultăţii, îi adăugase încă o sută șaizeci de mii de kilometri pe 
odometru și apoi începuse să-i caute o înlocuitoare. De atunci și- 
a tot schimbat automobilele Saab. Actuala mașină era a patra, 
prima cu opţiunea Special Performance Group; Saab nu 
fabricase decât vreo mie cinci sute de astfel de modele în 1986 
și toate erau vopsite în gri eduardian. Să își ţină mașina în garaj 
era o cheltuială mare, dar o iubea mult prea mult ca să o lase pe 
stradă. 

Locul de care îi spusese Liana era la aproximativ patruzeci și 
cinci de minute de Boston, într-o zi fără trafic. Înfipt printre 
braţele râurilor, New Essex era un oraș vechi, cu o carieră de 


VP - 23 


piatră și deschidere la ocean. Jumătate din granitul din Boston 
provenea de acolo, și o groapă imensă în pământ stătea 
mărturie acestui fapt, dar motivul principal pentru care oamenii 
se duceau în New Essex era să mănânce scoici prăjite și fructe 
de mare, să admire țărmul stâncos sau să viziteze galeriile de 
kitsch-uri care înlocuiseră barăcile pescarilor, din jurul portului. 

George ajunse în centrul orașului un pic după ora unu și 
jumătate. Coti cu mașina pe după statuia de granit înfățișând un 
muncitor de carieră, care încununa micul sens giratoriu din 
inima orașului, și o luă pe Beach Road, spre nord. Era din nou o 
zi îmbâcsită. Cerul era de un albastru palid, și marea, ce se 
zărea printre tufișuri, era anostă și gri. George încetini, ca să se 
poată uita la marcaje. La un moment dat, coti și văzu în față, la 
următoarea curbă, o biserică de piatră cu o clopotniţă. Trecu de 
ea. In curtea bisericii, pe o bancă, dormea un bărbat. Purta niște 
pantaloni lungi și un tricou cu mâneci lungi, ambele bleumarin; 
stătea drept, într-o postură rigidă, dar bărbia îi căzuse în piept. 
George avu gândul subit și îngrijorător că bătrânul murise pe 
băncuţă și că nimeni nu-l observase sau nu voise să trezească 
un bătrân care doarme la soare. 

După ce trecu de biserică, Beach Road cotea brusc spre țărm, 
și vederea spre mare era obturată de pini albi. Indicatorul verde 
care anunţa că urmează Captain Sawyer Lane era atât de 
decolorat încât devenise aproape lizibil, iar drumul în sine era 
plin de gropi. George intră pe drumul cu pricina și conduse 
câteva sute de metri, trecând, pe partea dreaptă, de o colibă 
pescărească, din anii '70, ascunsă într-un crâng. Continuă să 
meargă și drumul se înfundă în dreptul unei vechi cabane de 
vară, căptușită cu șindrilă, care ar fi părut abandonată, dacă în 
faţa treptelor ei decrepite nu s-ar fi aflat parcat un Dodge alb și 
strălucitor. George parcă în spatele Dodge-ului, opri motorul și 
ieși din maşină. Aleea era acoperită de pietricele și scoici. În 
spatele casei se afla un braţ de râu mlăștinos și un ponton, care 
părea mai vechi și mai șubred decât casa. George urcă treptele 
și bătu la ușa nevopsită. Nicio mișcare. Briza mării legăna ușor 
pinii din jur. George bătu din nou; lemnul părea gol, ca și cum ar 
fi putrezit pe dinăuntru. Era pe cale să încerce ușa, când, de pe 
una din laturile casei, apăru un bărbat care zise: 

— Nu-i aici. 

George se întoarse. Bărbatul care vorbise era scund, îngrijit, 


VP - 24 


purta pantaloni de costum și genul de cămașă scumpă pe care 
nu o vezi prea des prin Massachusetts. Afişa un zâmbet 
remarcabil prin aerul său ostil. 

— Cine? întrebă George. 

Zâmbetul bărbatului deveni mai larg și mai făcu câţiva pași 
spre George. 

— Serios? zise el. 

Avea dinţii de un gri-violet, de parcă ar fi băut prea mult vin 
roșu la micul dejun. 

— Pe cine căutaţi? întrebă George, sperând să întoarcă roata 
în favoarea lui. 

Bărbatul era destul de mărunt, dar felul în care se mișca 
aproape că îl făcu pe George să se tragă în spate. Il ducea cu 
gândul la un pitbull din aceia pe care îi vezi de obicei cu botniţă 
și trăgând cu putere de o lesă. 

— O caut pe Jane, zise Pitbull, de parcă ar fi vorbit de o 
prietenă comună. Am auzit că stă pe aici. Dar tu ce cauţi aici? 

— Sunt comis-voiajor, zise George. 

Cobori de pe trepte, ca să fie la același nivel cu interlocutorul 
său. Pitbull era cu cel puţin un cap și jumătate mai scund decât 
George, dacă nu chiar mai mult. 

— Ce vinzi? întrebă el. 

— Mă bucur că întrebaţi asta. Vând viaţă veșnică. 

George întinse mâna ca să dea noroc cu Pitbull, conștient că 
palmele începuseră să-i transpire, dar vrând cel puţin să 
continue cu prefăcătoria aceea, cum că nu știa cine era 
Liana/Jane și că nu era foarte speriat să se afle singur într-o 
pădure întunecată, cu un bărbat care arăta de parcă ar fi putut 
să îl rupă în două, la fel de ușor cum ar fi pocnit un prosop la 
vestiar. 

Cei doi bărbaţi dădură mâna. George nu era surprins să 
constate că mâna străinului era uscată și rece la atingere. 
încercă să se smulgă din strânsoare, dar bărbatul nu-i dădu 
drumul, înfigându-și degetul mare în dosul palmei lui George, 
astfel încât acesta nu avu de ales decât să își întindă degetele. 
Pitbull strânse cu putere, storcându-i articulațiile degetelor 
unele în altele. 

— Doamne, zise George, încercând să își tragă mâna. 

— Nu te mișca, zise Pitbull, mai degrabă rânjind decât 
zâmbind, și George se supuse. 


VP -25 


Felul în care îi apucase mâna lui George îi dădea de înțeles că 
dacă ar fi strâns un pic mai tare, încheieturile degetelor lui ar fi 
explodat ca niște pietricele într-un zdrobitor. 

— Nu știu cine crezi că... 

— Șșșt. Nu. O să te întreb doar o dată, așa că vreau să îmi 
răspunzi sincer, altfel îţi frâng fiecare oscior din mână. Am mai 
făcut-o și chiar nu-mi place. Sunt sensibil la anumite lucruri. Nu 
la sânge, desigur, dar senzaţia de a transforma mâna cuiva într- 
o mănușă bleagă, umplută cu pietriș, îmi întoarce stomacul pe 
dos. Până și gândul în sine îmi dă o oarecare stare de greață. 
Deci eu nu vreau să o fac și tu chiar că nu vrei să o fac, aşa că 
mai bine spune-mi tot ce știi. OK? Când ai văzut-o ultima oară 
pe Jane? 

George ezită pentru o fracțiune de secundă, destul încât să 
tragă concluzia că nu avea niciun motiv serios să încerce să 
mintă. E 

— M-am văzut cu ea ieri-seară. In Boston. 

— Unde v-aţi văzut? 

— Într-un bar din Beacon Hill, numit Jack Crow's. E o prietenă 
veche. O știu din facultate și am întrebat-o dacă ne-am putea 
întâlni și mi-a spus că stă aici și că aș putea să trec să o văd azi. 
Asta e toată povestea. 

— De ce m-ai minţit? 

De aproape, Pitbull avea niște trăsături înguste, pe o figură în 
formă de ghindă, și pielea ca de ceară, cu porii ca niște 
înțepături de ac pe toată suprafaţa. Nasul era turtit la rădăcină, 
ca și cum ar fi pierdut câteva încăierări, lucru greu de imaginat. 
Părul era tuns scurt și gelat din greu și duhnea a loţiune de ras 
iritantă, ceva cu mult alcool în ea. 

— Uite, știu că... că Jane are o istorie lungă de belele, deși 
sincer nu știu nimic despre ce se întâmplă acum. Arătai ca o 
persoană pe care ar vrea să o evite. 

Bărbatul râse și era chiar posibil să fi radiat un pic de bucurie, 
ca și cum ar fi fost ușor mândru de evaluarea pe care i-o făcuse 
George. 

— Uite ce e, dacă te întâlnești cu ea înaintea mea, spune-i că 
ar trebui să mă evite cu orice preţ. Dar știe deja asta. Cum te 
cheamă? 

— George Foss, zise George, dându-și silinţa să nu mintă. 

Simţea că interogatoriul se apropia de sfârșit și voia să își 


VP - 26 


păstreze oasele mâinii intacte. 

— Bravo, George. Mi-ai spus adevărul și îmi place asta la tine. 
Vrei să știi cum mă cheamă pe mine? 

— Doar dacă vrei tu neapărat să-mi spui. 

Pitbull lăsă brusc capul pe spate și izbucni din nou într-un râs 
lătrat. Bărbia și gâtul lui erau incredibil de netede, de parcă 
fusese la un bărbier profesionist chiar în dimineaţa aceea. 
George simţi o ușoară slăbire în strânsoarea mâinii lui și 
aproape că-i trecu prin minte să și-o tragă și să o ia la goană. 

— George, îmi placi și o să îţi spun numele meu, ca să fim 
puţin mai intimi. Mă cheamă Donnie Jenks, vin din Georgia și îmi 
dau întotdeauna seama când cineva mă minte, iar tu nu m-ai 
minţit, cel puţin nu de la sesiunea aia de baliverne cu care ne- 
am început prietenia. Așa că dacă o vezi pe Jane, spune-i că 
Donnie Jenks e în oraș. Ai face asta pentru mine? 

— Nu am de gând să mă mai văd cu ea, dar îi zic, dacă o văd. 
Promit. 

— Atunci, înainte să plec, vreau să îţi las ceva, doar ca să știi 
că vorbesc serios. 

Donnie Jenks îl trase pe George în faţă, cu mâna dreaptă, 
astfel încât George se roti din șold, și îl lovi în rinichi cu pumnul 
stâng. George simţi imediat durerea, o detonare mică 
izbucnindu-i devastator în regiunea lombară. Se prăbuși la 
pământ, năpădit de un val de întuneric, de parcă era pe cale să 
leșine. 

— Donnie Jenks. J-E-N-K-S, zise bărbatul scund. Spune-i lui 
Jane că mai are o singură viață afurisită și că e una scurtă. Dacă 
încerci să o ajuţi în orice fel, o scurtez și pe a ta. Ții minte toate 
astea? 

George reuși să încuviinţeze din cap, apoi bărbatul se întoarse 
și plecă, cu mocasinii scrâșnindu-i pe alee. 

Saliva îi năvăli lui George în gură. Întoarse capul și vomită 
puternic, spasmele continuând chiar și după ce stomacul i se 
golise cu totul de micul dejun îndepărtat și berea pe care o 
băuse la prânz. Auzi Dodge-ul cum pornește și o ia din loc. Mai 
avu destulă putere încât să se împingă câţiva metri mai încolo, 
să se întoarcă pe partea pe care nu fusese lovit și să își pună 
capul pe jos. Rămase așa mai mult de zece minute, holbându-se 
la conţinutul stomacului său golit pe aleea cu scoici zdrobite. 


VP - 27 


4 


George ajunse înapoi în Boston cu puțin înainte de ora trei. Se 
gândise să se oprească la un spital pe drumul de întoarcere, dar 
până la urmă condusese în continuare. Nevoia de a ajunge 
acasă, în cartierul lui, părea mai mare decât nevoia de a se 
ocupa de o potenţială ruptură de rinichi. Greaţa și amețeala îi 
trecuseră, dar, de fiecare dată când trăgea de volan spre 
stânga, i se părea că o sfâșietură îngustă pe care o avea într-o 
parte se căsca tot mai mult. Se atingea instinctiv în locul cu 
pricina, ca să se asigure că nu îi ieșeau maţele pe acolo, în 
mașină. 

Parcă în garajul lui, încercând să îi zâmbească lui Mauricio, 
paznicul garajului, în timp ce acesta îi luă cheile și îl întrebă cum 
mergea Saab-ul, apoi străbătu drumul lung, de o jumătate de 
stradă, în pantă, până la blocul lui. Locuia într-o mansardă 
minusculă, renovată, dintr-o clădire luxoasă, situată în capătul 
unei alei pietonale pavate cu piatră cubică, o alee care era 
încântătoare timp de trei anotimpuri pe an, dar care mirosea a 
urină și gunoi pe aproape toată durata verii. 

Așezată pe ultima treaptă a scărilor din spate, exact acolo 
unde stătuse și George cu o seară în urmă, era Liana. Arăta 
palidă și agitată, cu picioarele strâns lipite la piept, cu coatele 
proptite pe genunchi și bărbia în palmă. Lângă ea se afla o 
geantă mică, neagră, un pătrat perfect de piele uzată. 

— Ce dracului cauţi aici? o întrebă George. 

— Îmi pare rău, eu... 

— Fă-mi o favoare și du-te dracului! Pleacă! zise George și o 
ocoli. 

— Ascultă-mă. Pot să explic. Am încercat să te sun, dar deja 
plecaseși din bar. Prietena mea mi-a adus mașina înapoi. 

— De ce nu ai rămas acolo să mă aștepți? Ştiai că vin spre 
tine. 

George continua să urce scările cu atenţie, încercând să nu 
leșine. 

— Despre asta voiam să vorbesc cu tine. E cineva care se ţine 
după mine și cred că e posibil să fi descoperit unde sunt. 


VP - 28 


— Nu-l cheamă cumva Donnie Jenks, nu? 

Liana trase adânc aer în piept. 

— Doamne sfinte! A fost acolo? Ești bine? 

— Sunt bine. Doar că... 

El se opri și se întoarse. Liana se uita în josul aleii. 

— Te-a urmărit cumva până aici? întrebă ea. 

Era o posibilitate care nici nu îi trecuse prin cap. 

— Nu știu. Poate. A plecat înaintea mea, dar bănuiesc că asta 
nu înseamnă nimic. Din câte știu eu, poate fi pe drum încoace 
chiar acum. Probabil că ar fi mai bine să pleci. 

Se uită în jos la Liana, care părea mică și fragilă, cu umerii 
imposibil de înguști. 

— Te-a rănit? Ești rănit. Îmi dau seama. Făcu doi pași în sus 
spre George și îi puse o mână pe braț. Ce pot să fac? 

— Vreau să pleci de aici, asta poţi să faci. Am fost bătut de 
trei ori în viaţa mea și de fiecare dată de unul din cunoscuţii tăi. 
Nu te rog decât să pleci. 

George continuă să urce scările, iar Liana îl urmă. El îi simţea 
prezența în urma lui, ceea ce-l făcea să vrea să se repeadă în 
spate, cu pumnul ridicat. Întâlnirea cu Donnie îi răpise lui 
George orice urmă de curaj pe care ar fi crezut că o are. Deveni 
deodată dureros de conștient de propria-i lașitate și simţea că, 
după ce o să îi treacă șocul, o să izbucnească probabil într-un 
plâns lung. Nu îi părea bine, dar se simţea norocos că e în viață 
și nu-și dorea decât să fie singur în apartamentul lui. 

Mâna îi tremura în timp ce vâri cheia în broască. 

Liana era chiar în spatele lui acum, cu vocea tânguitoare: 

— George, am nevoie de o favoare. Imi pare rău că te rog pe 
tine, dar ești singura persoană la care pot să apelez. 

Știa instinctiv că cea mai proastă mișcare pe care o putea 
face era să se întoarcă, dar se întoarse oricum, uitându-se spre 
faţa ei, dar evitându-i ochii, care străluceau umezi, sub soarele 
înalt. Sprâncenele ei erau un pic ridicate, iar colţurile gurii îi 
stăteau ușor pleoștite. 

— E o favoare și o să mă scape definitiv de Donnie Jenks și 
promit că nu o să fie periculos pentru tine. 

Se uită la linia părului ei și simţi cum i se contractă mușchii 
feței. 

— Te rog, zise ea, și vocea ei, răsunând cu ecou în casa scării, 
îi aminti foarte mult de fata aceea de optsprezece ani, 


VP - 29 


nesofisticată, pe care o cunoscuse el. 

— In caz că te las să intri, dacă am impresia pentru o singură 
clipă că o să își facă vreunul dintre prietenii tăi apariţia aici, 
chem poliţia. 

— E în regulă. N-o să vină aici. 

El intră și lăsă ușa deschisă în urma lui. 

Ea îl urmă, iar George auzi declicul ușor al ușii închizându-se. 
Pășiră amândoi în apartament. Căminul lui George de peste 
zece ani. Tavanul era înclinat și prevăzut cu grinzi groase, iar 
arhitectul care renovase locul adăugase niște lucarne mari și o 
bucătărie modernă. Era cald vara și frig iarna, dar George îl 
iubea oricum. Căptușise pereţii cei mai mari cu cărți și 
cumpărase câteva obiecte frumoase de mobilier de la jumătatea 
secolului trecut, dar toate fuseseră sfâșiate și zgâriate de Nora, 
pisica lui din rasa Maine Coon, care avea cincisprezece ani. 

— Ți-au plăcut dintotdeauna cărțile, zise Liana, aruncând o 
privire prin apartament. 

George o scărpină pe Nora sub bărbie, apoi se duse la baie, 
unde luă patru pastile de Ibuprofen și le înghiţi cu apă direct de 
la robinet. Când ieși din baie, o găsi pe Liana stând în picioare în 
mijlocul camerei sale de zi, privind cu un aer aproape visător în 
sus, prin lucarne. „Liana Decter este în apartamentul meu”, își 
zise el pentru sine. „E din nou reală. E din nou în viața mea”. 

— Vrei ceva de băut? 

— Un pahar cu apă. Și, George, mulțumesc că m-ai lăsat să 
intru. Știu că nu ţi-a fost ușor. 

George aduse două pahare cu apă, apoi se așeză într-un 
fotoliu în timp ce Liana luă loc pe marginea canapelei joase, cu 
spatele drept și paharul de apă pe măsuţa de cafea cu mozaic 
ceramic. 

— Nu te-aș fi lăsat niciodată să te duci în locul ăla dacă aș fi 
crezut că Donnie îl poate găsi. Sper că știi asta. 

— Nu știu nimic. 

George luă o gură mare de apă și își dori să-și fi luat în schimb 
o bere. Işi poziționă corpul în așa fel încât să simtă cât mai 
puţină durere. 

— iți sunt datoare cu o explicaţie. Știu asta. O să îţi spun 
totul, dar vreau să mă crezi când îţi zic că nu am vrut niciodată 
să pățești ceva rău. Spune-mi despre Donnie. 

George îi povesti despre întâlnire, cu toate detaliile, inclusiv 


VP - 30 


cât de speriat fusese și ce informaţii îi dăduse. 

— |lmi pare rău, zise ea. 

— Acum poţi să îmi spui de ce te urmărește. Îmi datorezi 
măcar atât. 

Ea își bău restul apei, iar George îi privi mișcările gâtului 
palid. În lumina clară a apartamentului lui George, părea și mai 
frumoasă decât cu o seară înainte. Purta o fustă-creion 
bleumarin, prinsă cu o curea lată de piele; cămașa, băgată în 
fustă, avea niște buline mici, negre. Spre deosebire de ten, 
picioarele ei aveau un bronz de culoarea mierii. Părul era ţinut 
pe spate de o agrafă, iar chipul ei arăta ca și cum abia fusese 
spălat și n-avea nicio urmă de machiaj. Singurul semn de stres 
era câte o pată întunecată sub fiecare ochi. 

— Imi mai aduci niște apă? îl rugă ea. 

George se ridică. 

— Nu vrei mai bine o bere? Eu îmi iau una. 

— Sigur, zise ea. 

George își aminti că așa se cunoscuseră. La o bere. Dădu să 
zică ceva, dar se opri. Nu avea niciun chef să fie el primul pe 
care îl apucă sentimentalismele. 

Scoase două sticle de Newcastle din frigider, le desfăcu și se 
întoarse în camera de zi. li dădu Lianei berea ei și se așeză la 
loc. Nora zgârie piciorul scaunului lui și apoi îi sări în poală, 
torcând. Se instală comod și se uită la oaspete. Era pisică și 
fusese dintotdeauna sceptică în legătură cu alte femele. 

Liana luă o gură de bere, își linse spuma de pe buza de sus și 
se lăsă ușor de tot pe spătarul canapelei. 

— Pot să îmi ridic picioarele? întrebă ea. 

— Sigur, zise George și o privi cum se apleacă să își desfacă 
sandalele. 

Bluza i se deschise, oferindu-i o privire scurtă spre un sân 
palid, susţinut de un sutien simplu, alb. Apoi Liana se îndreptă 
de spate, ridicându-și picioarele pe canapea, cu genunchii 
îndoiți și picioarele aproape sub șezut, și se sprijini de cotieră. 
Pentru George era ca și cum ar fi auzit o melodie căreia îi știa 
fiecare notă, dar pe care nu o mai ascultase de douăzeci de ani. 
Așa ședea Liana. O mai văzuse de sute de ori în dormitorul ei, în 
acel prim an de studenţie. Cum putea ceva să fie deopotrivă 
atât de familiar și de adânc uitat? De parcă i-ar fi citit gândurile, 
Liana spuse: 


VP - 31 


— Ca pe vremuri. 

— Presupun că da, răspunse George. 

După ce mai luă o gură de bere, Liana începu să vorbească: 

— Donnie Jenks a fost angajat să mă găsească. L-a angajat un 
bărbat pe nume Gerald MacLean, care deţine o afacere cu 
mobilă, numită MacLean's, și operează în principal în sud. E unul 
dintre tipii ăia care joacă în propriile reclame. Dar e totul doar 
de faţadă, cel puţin sunt nouăzeci la sută sigură că e o faţadă. 
Are mult prea mulţi bani, care tot vin și pleacă. Știu că 
gestionează site-uri de pariuri de peste graniţe și mai știu și că 
administrează un grup de investitori destul de dubios. Oricum, 
tipul e putred de bogat. Am fost asistenta lui personală timp de 
aproape un an. În Atlanta, unde are sediul principal al firmei. Am 
fost și iubita lui. 

— lar el era însurat. 

— Era însurat, e însurat, dar soţia lui e bolnavă. E tânără, mult 
mai tânără decât el, dar probabil că o să moară, dacă nu a murit 
deja. Are cancer pancreatic. E a doua lui nevastă, iar Gerry mi-a 
dat foarte clar de înţeles că eu nu o să ajung să fiu a treia. A fost 
o lovitură grea. 

— Te așteptai să ajungi? 

— Sincer, nu. Doar că nu mă așteptam nici să fiu aruncată la 
marginea drumului așa de ușor. Nu-mi făceam iluzii că trăim 
cine știe ce mare poveste de iubire, dar am crezut că sunt totuși 
puțin mai mult decât o amantă plătită. Poate că era doar 
mândrie din partea mea. Tu înţelegi mai bine decât mulți alţii că 
în ultimii douăzeci de ani nu am trăit tocmai o viață în 
legitimitate. Când l-am cunoscut pe Gerry, am văzut doar un 
bătrân bogat. Nu locuiam în State la vremea respectivă, iar el 
mi-a oferit o șansă să mă întorc să trăiesc aici. Nu mi-a cerut 
nicio dovadă că eram cine credea el că sunt, mă plătea pe sub 
mână și totul era pe deplin satisfăcător. Am aflat tot ce am 
putut despre afacerea lui și am descoperit că făcea majoritatea 
banilor funcţionând ca fond de alimentare pentru o companie 
nereglementată, din New York. Atrage investitori din zona 
Atlantei și oferă o rată a profitului ridicolă. Banii sunt apoi 
redirecționaţi spre New York, și MacLean câștigă un comision la 
fiecare vânzare. E o schemă piramidală pe stil vechi, sunt sigură 
de asta. Țintele au impresia că investesc în site-urile de pariuri 
operate de undeva din Caraibe. Nu știu exact cum funcţionează 


VP - 32 


totul, dar o parte din afacere este legală și o parte nu. Site-urile 
de pariuri sunt reale, dar nu știu sigur câţi bani fac. L-am auzit 
pe Gerry vorbind odată cu cineva din New York, despre faptul că 
mai aveau nevoie de bani, altfel casa ar fi dat faliment. E doar o 
schemă piramidală, dar l-a îmbogăţit pe MacLean. Și are bani 
gheață peste tot, deci presupun că doar o parte foarte mică din 
profiturile lui e declarată. Pe mine mă plătea în bani gheaţă. 
Desigur, nu apăream în registre. Dar s-a plictisit și de mine până 
la urmă și într-o noapte s-a îmbătat și a început să plângă din 
pricina nevesti-sii și atunci mi-a spus că voia să dispar și eu din 
peisaj imediat după ce murea ea. Din compania lui și din patul 
său. Cum am mai spus, a fost o lovitură grea. 

— Și ce ai făcut? 

Liana se juca cu tivul fustei. 

— l-am furat banii. N-a fost foarte greu. Trimitea tot timpul 
bani la câte o bancă din insule. Așa că tot ceea ce a trebuit să 
fac a fost să aștept un transport mai mare și să îl iau. Jumătate 
de milion de dolari. 

— Și credeai că o să scapi basma curată? întrebă George. 

— Nu credeam că nu o să observe, dacă la asta te referi. 
Credeam însă că nu o să îi pese foarte mult. Mi se părea un preţ 
mic pentru a-i da ceea ce voia - adică, să mă vadă dispărută din 
viața lui. Și mă gândeam că suma nu e atât de mare încât să 
facă scandal, dar bănuiesc că m-am înșelat. Presupun că l-am 
scos din sărite. L-a trimis pe Donnie după mine. Habar n-aveam 
că știe astfel de indivizi, deși asta probabil că a fost o naivitate 
din partea mea. 

— Cum ai aflat despre Donnie? 

— După ce am luat banii, m-am dus undeva la dracu-n 
praznic, în Connecticut, am găsit un motel care accepta bani 
gheață și am mers pe burtă o vreme. Nu am nici cea mai vagă 
idee cum m-a găsit. Luam cina la un cazinou într-o seară, eram 
la bar, iar el s-a așezat la două scaune distanţă de mine și a 
început să facă conversaţie. Credeam că e doar un tip libidinos, 
dar l-am lăsat să îmi cumpere ceva de băut și apoi, în mijlocul 
conversaţiei noastre relaxate, a început să îmi spună pe nume. 

— Jane, nu? 

— Exact. Așa mă cheamă de ceva timp încoace. Ce părere ai? 

— i se potrivește. 

— Jane, o fată simplă, obișnuită. 


VP - 33 


— Eu mă gândeam mai degrabă la Jane Doe. 

Liane își rotea sticla de bere în mâini. 

— Unde rămăsesem? Ah, Donnie Jenks la Mohegan. După ce 
mi-a spus pe nume, s-a mutat lângă mine și mi-a zis că a fost 
angajat să recupereze banii și că i s-a dat mână liberă să aplice 
orice pedeapsă crede el de cuviință. Mi-a spus că a decis să mă 
omoare, dar că era mai distractiv să îmi dea o șansă. Zâmbea 
încontinuu. Abia m-am abținut să nu mă scap în pantaloni. Nu 
mă sperii ușor, dar el e un tip destul de înfricoșător. 

— Și mie mi-a zâmbit încontinuu azi. 

— Gestul lui tipic, presupun. Își mușcă buza de jos. Din nou, 
George, îmi cer scuze pentru asta. 

— Nu a încercat să îţi strângă mâna, nu? 

— Ba să știi că da. Când a plecat de la bar, mi-a luat mâna și 
mi-a sărutat-o, zicând cât de încântat e că m-a întâlnit și că ne 
vom revedea cât de curând, după care a plecat. 

— Și ce ai făcut? 

— Cumva mi-am luat inima-n dinţi, m-am suit într-un taxi și 
m-am întors la motel ca să îmi strâng lucrurile. Fusese acolo. Nu 
că ar fi fost ceva deranjat, dar mi-am dat seama. Mă dusese 
capul să nu las niciun ban acolo, și acesta a fost probabil și 
motivul pentru care am supravieţuit nopţii respective. 

— Și banii unde erau? 

— Sună tras de păr, știu, dar îi ascunsesem într-o boxă de 
depozitare de la gara Hartford. În mod evident, după ce Donnie 
mi-a scotocit prin camera de motel fără să găsească niciun ban, 
a decis să mă abordeze la bar, să încerce să mă sperie, ca să 
fac o greșeală. Mi-am dat seama că nu o să mă omoare până nu 
află unde sunt banii, însă chiar și așa, cele cinci minute în care 
mi-am făcut bagajele, am lăsat cheia la recepţie și m-am urcat 
iar în taxi au fost cele mai lungi minute din viaţa mea. Eram 
sigură că o să iasă de undeva din umbră și o să îmi taie gâtul. 
Dar n-a făcut-o. Taximetristul m-a dus până în New Haven. Eram 
sigură că fusesem urmărită. Am intrat într-un hotel din centru, 
apoi am ieșit prin spate și am luat alt taxi. Am repetat 
operațiunea până am simţit că probabil mi-a pierdut urma. Apoi 
m-am urcat într-un autobuz spre Hartford, mi-am luat banii și 
am cumpărat o mașină, pentru care am plătit cash. Am luat o 


2 „Jane Doe” (sau „John Doe” pentru bărbaţi) este un nume generic pentru o persoană 
a cărei identitate adevărată nu este cunoscută. 


VP - 34 


mașină cu numere de Delaware. Nu știu cum mi-a dat de urmă 
în Connecticut și acum nu știu cum a dat de mine nici aici, în 
Boston. Parcă mă poate mirosi sau ceva de genul ăsta. Chiar 
sunt speriată. Și sunt obosită. Așa că o sa mă dau bătută, lucru 
pe care nu l-am făcut foarte des în viață. Gerry MacLean are o 
casă în apropiere, chiar lângă Boston - acolo primește soţia lui 
îngrijiri medicale. Am vorbit cu un fost coleg, care mi-a spus că o 
să fie aici weekendul ăsta și că e aici cam tot timpul, acum că 
nevastă-sa trage să moară. Așa că o să îi dau banii înapoi și o să 
îmi cer iertare. E singura cale de scăpare. 

— De-asta ești aici. 

— De-asta sunt aici. Încă nu-mi vine să cred că Donnie a fost 
în New Essex azi-dimineață. Nu ai mai văzut pe nimeni 
altcineva? 

— Doar pe el. Cine e prietena la care stai? 

— E mai degrabă o cunoștință decât o prietenă. Mi-a zis la un 
moment dat de cabană. Mi-a plăcut pentru că era ascunsă și 
într-un loc ferit. Ei i-am împrumutat mașina, dar când s-a întors 
azi-dimineață, imediat după ce am vorbit cu tine, era destul de 
sigură că fusese urmărită. M-am speriat, am încercat să te sun 
la bar, m-am dat bătută și am venit aici, în Boston. Am crezut că 
probabil sunt paranoică, dar se pare că nu eram. 

— Și de ce ai vrut să mă vezi? 

Liana își termină berea, apoi puse sticla jos, cu un clinchet 
gol. 

— Am nevoie de o favoare. 

— Vrei să vin cu tine când dai banii înapoi, își dădu George cu 
părerea. 

— Nu, vreau să duci tu banii pentru mine. Nu vreau să îl văd 
pe Gerry. Nu știu cum o să reacționeze. Dar dacă ai duce tu 
banii, dacă ai pleda pentru mine... 

— Și nu vrei să îi dai banii lui Donnie? 

— Nu. Doamne, nu. Deja mi-a spus că are de gând să mă 
ucidă. La el nu e vorba doar despre bani - e vorba de pedeapsă. 
De-asta vreau să îi duci tu banii lui MacLean, să îl rogi să mă 
ierte, să îl rogi să îi spună lui Donnie să se oprească. 

— Ce te face să crezi că MacLean ar fi mai încântat să mă 
vadă pe mine decât pe tine? 

— Pe tine nu te cunoaște. Ar fi ca o întâlnire de afaceri. Te rog 
să mă crezi că nu te-aș ruga să faci asta dacă aș considera că e 


VP - 35 


vreun pericol. Gerry e un om bătrân. E inofensiv, dar dacă m-ar 
vedea, dacă m-ar vedea venind cu banii, nu știu cum ar 
reacţiona. E clar că i-am intrat pe sub piele. Ar fi cu mult mai 
bine dacă l-ar aborda altcineva. 

George ezită și începu să-și cerceteze cu luare-aminte o 
unghie. 

— Te-aș plăti, continuă Liana. Oricum nu mai sunt toţi banii 
acolo, deci ce mai contează încă zece mii de dolari? 

— Dacă aș face asta pentru tine, n-aş face-o pentru bani. 

— Cu siguranță nu-mi datorezi nicio favoare. Dacă faci asta, 
insist să primești banii. Altfel, m-aș simţi mult prea îndatorată. 

— Trebuie să mă gândesc, zise George. 

— Înţeleg. Și o să înțeleg și dacă o să mă refuzi. 

— Pot să te mai întreb ceva? 

— Poţi să mă întrebi orice. 

— De ce eu? Sunt singura persoană pe care o știi în Boston? 

— Mai e și prietena mea cu cabana, dar mai degrabă duc eu 
singură banii decât să o trimit pe ea. Și ea e singura pe care o 
mai știu în afară de tine. Mi se pare amuzant. N-am mai fost 
niciodată în Massachusetts, dar e un loc la care m-am tot gândit 
încă de pe vremea când eram împreună. În primul an de 
facultate. Întotdeauna mi l-am imaginat ca pe un loc special. 
Bănuiesc că mi-am format o imagine exagerată, la fel cum am 
făcut de-a lungul anilor și cu relaţia noastră. Când am decis să 
vin aici, să îi returnez banii lui MacLean, am știut că trebuie să 
te găsesc. Cumva am știut că o să fii tot aici. 

— N-am ajuns prea departe. 

— Cum adică? 

— Adică în viaţă. Am copilărit în apropierea orașului ăstuia. 
Mi-am petrecut cam toată viaţa aici. 

— Am dus vieți destul de diferite. 

— Îmi imaginez. 

Urmă o tăcere scurtă. George simţi o picătură rece de 
transpiraţie alunecându-i pe coaste în jos. Se uita la Liana, care 
întoarse capul și începu să se uite prin apartamentul lui. Işi 
dorea să fi fost un pic mai curat. 

— Ai locuit întotdeauna singur? întrebă ea. 

Își trase piciorul de sub fese și își puse talpa goală pe parchet. 

— Cam da. Am avut o iubită cu care am locuit în San 
Francisco. Chiar după facultate. N-a ţinut prea mult și m-am 


VP - 36 


întors aici. Sunt convins că aici o să și mor. 

— Nu prea curând, sper. Liana își prinse bluza între degete, în 
dreptul umerilor, și o trase ușor în spate, apoi o netezi. Avea un 
decolteu rotund, suficient de adânc pentru ca George să îi poată 
vedea forma sânilor; chiar sub clavicula stângă, se vedea un 
tipar circular de pistrui vagi, pe care George și-l amintea. 
George, aș vrea să îţi mai spun ceva înainte să te decizi. Când 
ies din încurcătura asta, indiferent dacă mă ajuţi sau nu, aș vrea 
să petrec niște timp cu tine. Felul în care am lăsat lucrurile... m- 
a deranjat mereu. Nici nu-ţi pot spune cât de mult mă gândesc 
la Mather College. A devenit un soi de obsesie pentru mine. 

— Bine, zise George, cu vocea ușor răgușită. 

Ştia că o să zică da, că o s-o ajute pe Liana să înapoieze banii. 
Știuse că o să accepte chiar dinainte să știe ce vrea de la el. O 
știuse din clipa în care o lăsase să intre în apartamentul lui. Mai 
știa și că Liana îi inspira la fel de multă încredere ca un șarpe 
speriat, un fapt care ar fi trebuit să fie groaznic de evident până 
și pentru un copil de cinci ani, dar gândul la ce ar putea să îi 
facă Donnie Jenks îi scosese la suprafaţă latura protectoare. Se 
simțea viu, cu toate simţurile ascuţite. Nu știa ce urma să se 
întâmple. Era o stare neobișnuită pentru el. Una bine-venită. 

Chiar dacă știa că o să fie de acord, George simțea în 
continuare nevoia să își amâne măcar răspunsul. Se scuză și se 
duse la baie, unde descoperi că nu era pe deplin pregătit să 
vadă sânge în urina lui. | se înmuiară genunchii și, chiar dacă 
citise destule romane de consum ca să știe că era un efect 
secundar al unui pumn în rinichi, vederea jetului de pișat rozaliu 
îi stârni un nou val de greață. Aproape că vomită din nou. 

— Ce știi despre rupturile de rinichi? o întrebă el pe Liana, 
când se întoarse în camera de zi, cu fruntea îmbrobonată de 
sudoare. 

— Te piși cu sânge? 

— Mda. 

— Am o prietenă care e asistentă. Aș putea să o sun, dacă 
vrei. 

— Ar fi perfect, și Liana... 

— Da? Și 

— O s-o fac. li duc banii lui MacLean și o să văd dacă pot să îl 
conving să te lase în pace. 

Ea se ridică, cu un zâmbet larg pe faţă, și George crezu 


VP - 37 


pentru o clipă că o să traverseze încăperea și o să îl îmbrăţișeze. 
N-o făcu, dar spuse: 
— Eroul meu! 


VP - 38 


5 


În acea primă seară de studenţie, când George se întorsese la 
camera lui de cămin ca să caute înnebunit prin ghidul bobocului, 
numele după care se uitase nu era Liana Decter, ci Audrey Beck. 
Așa se prezentase ea când se cunoscuseră la petrecerea din 
McAvoy, acela era numele pe care el îl găsise în ghid, numele 
fetei de care se indrăgostise în toamna aceea, numele pe care 
și-l repetase în gând ca pe o mantră în timpul celei mai lungi 
vacanțe de Crăciun din viata lui. 

Audrey. 

În luna ianuarie din acel prim an de studenție, George se 
întorsese la facultate cu trenul, din Massachusetts. Tatăl lui îl 
condusese până la South Station, unde abia avusese destul timp 
să îşi cumpere un pachet de Camel înainte să o rupă la fugă să 
prindă trenul. Nu fumase în vacanța de Crăciun, ca să nu îşi 
supere părinții, și când fumă în sfârșit o țigară - pe peronul 
stației New Haven, în timpul pauzei de zece minute în care 
trenul a fost schimbat de pe diesel pe electric -, nicotină i se 
răspândi prin tot corpul, ca un incendiu forestier. Se simtea ușor 
rău, dar era hotărât să îşi termine oricum tigara. Lovitura 
ameţitoare a fumului îi aminti de viața studențească. 

Era aproape de asfintit, și fulgi de zăpadă pluteau și se 
învârteau în aerul uscat. Își lăsase geaca în tren și îşi înfipsese 
mâna care nu era chircită pe țigară în buzunarul blugilor, 
încercând să și-o încălzească. Privi de-a lungul peronului, ca să 
vadă dacă nu recunoaște pe cineva. Cum era ziua dinaintea 
începerii semestrului, presupunea că orice tren de pe Coridorul 
de Nord-Est trebuia să fie plin de studenți, de colegi de-ai lui. 
Dar nu zări pe nimeni cunoscut. Mai trase un fum adânc în piept 
și stinse tigara sub călcâi. 

Întors în tren, îşi deschise cartea (Washington Square), dar nu 
se putea concentra. Îşi tot derula în minte scenarii ale revederii 
cu Audrey. Îi spusese că s-ar putea să îl sune în timpul vacantei, 
dar nu o făcuse, și o parte din el începuse să creadă că și-o 
imaginase, că primul semestru de facultate fusese întru totul 
rodul închipuirii sale. Pentru a ajunge de la gară la căminul lui, 


VP - 39 


sări într-un taxi, unul dintr-acelea cărora li se oprește motorul și 
scot norișori pe țeava de eșapament, în aerul șfichiuitor. Taxiul îl 
purtă pe străzile goale ale orașului, pe o distanță de circa doi 
kilometri și jumătate, pe Asylum Hill, până în vârf, la Mather 
College, o fortăreață abruptă, din cărămidă și ardezie, o 
universitate privată, veche de două sute de ani, care găzduia 
mai puțin de o mie de studenți. 

Toate căminele aveau lacăte cu cifru și, în timp ce George se 
apropia de ușile duble de la North Hall, cifrul pe care îl 
memorase semestrul trecut îi dispăru din minte ca aerul dintr-un 
balon. Se uită în jur după vreun trecător pe care ar putea să-l 
întrebe, dar nu văzu pe nimeni. Se hotări să facă totuși o 
încercare și duse arătătorul spre cadranul metalic, iar atunci își 
aminti instinctiv combinația de cifre. Patru, trei, unu, doi. 

Colegul lui de cameră era un puști de doi metri din Chicago, 
pe nume Kevin Fitzgerald, al cărui tată era un uriaș veșnic roșu 
în obraji, care activa pe scena politică locală. Fata lui Kevin, 
grasă și cu o bărbie de mărimea unei jumătăți de franzele, era 
sortită să fie într-o bună zi la fel de roșie ca a tatălui său, la fel 
cum statura lui era sortită să susțină un burdihan de mărimea 
unei mingi de baschet. La cei optsprezece ani ai săi, Kevin era 
interesat mai putin de politică și mai mult de sport, bere și 
emisiunea lui David Letterman, The Late Show. George se 
înțelegea atât de bine cu Kevin, pe cât se puteau înțelege doi 
boboci care nu au nimic în comun. 

Deschizând larg ușa, păși în camera lui goală de cămin, o 
banală cutie de beton vopsit, cu linoleum pe podea. Două paturi 
de o persoană erau aliniate de-o parte și de alta a camerei și o 
fereastră umplea spatiul dintre două birouri de lemn presat. 
Kevin, care nu era acolo, se întorsese cu siguranță mai devreme 
- pe patul lui erau vrafuri de haine proaspăt spălate, o minge de 
baschet încă în cutie și un umidificator. 

După ce își aruncă geanta cu haine la capul patului, George 
se descheie la haină și ridică receptorul pentru a suna la camera 
lui Audrey. După patru apeluri, intră robotul: vocea lui Audrey și 
același mesaj din semestrul anterior. Închise, se întinse în pat ṣi 
își aprinse o țigară. Auzi pași afară pe hol, apoi voci - o 
recunoscu pe una dintre ele ca fiind a lui Grant, un coleg care 
stătea într-o cameră din capătul holului. Îşi imagina că toti 
bobocii din clădirea lui - șapte, cu totul - erau adunați într-una 


VP - 40 


dintre cele două secțiuni din aripa de sua. 

În mod normal, ar fi bătut drumul până acolo, s-ar fi aruncat 
pe una dintre cele trei canapele ieftine din camera comună, ar fi 
tras un fum dintr-un bong și ar fi depănat povești de pe frontul 
Crăciunului. Dar mai întâi voia cu disperare să dea de Audrey și 
să stabilească o întâlnire pentru mai târziu în seara aceea. 

— Foss, ești acolo? se auzi un țipăt, acompaniat de o 
bubuitură în ușă. 

— Nu, urlă el înapoi și mai formă o dată numărul lui Audrey. 

— Mișcă-ți curul în salon. 

Din nou, niciun răspuns. 

Îşi scoase geaca, îşi băgă tigările în buzunar şi urmă mirosul 
înțepător de iarbă până la salon. Ușa era deschisă și cei patru 
colegi de cameră erau toți acolo, plus Tommy Tisdale, alt boboc 
care stătea două etaje mai sus. 

— Foss. 

— FOSSYy. 

— Fii atent ce a primit Cho de Crăciun. 

Grant ținea în mână o pungă plină cu iarbă de un verde- 
deschis. 

Cho tocmai trăgea un fum lung, cu bolboroseli, din Holmes, 
bongul lui mov de șaptezeci de centimetri. Trupa The Dead 
răsuna din combină. 

După ce trase din bong și bău o doză călâie de Stroh, George 
se întoarse în cameră și sună din nou. 

— Alo. 

Era colega de cameră a lui Audrey, Emily, cu vocea ei 
sacadată și familiară. 

— Salut, Emily. Sunt George. Cum a fost vacanța? 

— Salut, George. A fost... De unde suni? 

— North Hall. S-a întâmplat ceva? Ai o voce ciudată. 

— Ai aflat? Ai aflat ce s-a întâmplat cu Audrey? 

Stomacul lui George se intoarse pe dos și în mintea lui 
răsăriră imagini cu Audrey și un iubit nou, cu Audrey făcându-și 
de cap cu toți băieții din ultimul an. 

— Nu. Ce s-a întâmplat? E acolo cu tine? 

Emily trase adânc și zgomotos aer în piept. 

— Nu cred că ar trebui să vorbesc cu tine despre asta. 

— Despre ce? Mă sperii, Em. 

— Se pare că... abia am aflat și eu... că e moartă, George. 


VP - 41 


Asta am auzit. 

Fără să-și ia geaca pe el, George se duse până la căminul lui 
Audrey, Barnard Hall, și dădu peste o scenă suprarealistă. 
Barnard era unul dintre căminele mai noi, destinat exclusiv 
fetelor din primul an, și o zonă comună spațioasă fusese 
amenajată la parter, astfel încât toate camerele să fie la etaj. 
După ce coti pe un hol scurt și împânzit de pliante, intră în 
camera înaltă, iluminată de becuri fluorescente, plină de 
canapele și fotolii, într-un balamuc de glasuri feminine. Tot 
spațiul era înțesat de peste douăzeci de boboace, dintre care 
multe plângeau. 

Toate capetele se întoarseră spre George; erau ca niște 
baloane palide, care pluteau, fără a se diferenția cu nimic unele 
de altele. Le cercetă cu privirea, neputând să se abțină să n-o 
caute pe Audrey, încercând să îi distingă trăsăturile - părul în 
nuanța fânului ud, sprâncenele închise la culoare, gâtul lung și 
umerii înguști. Unul dintre baloane pluti spre el. Era Emily - 
Emily cea îngâmfată și snoabă, bolborosind niște cuvinte și 
întinzând mâinile spre el, de parcă ar fi vrut să îl îmbrățișeze. 

II luă de cot și el se simţi ca un fluture prins cu un ac, țintuit 
între prezența ei înfricoșătoare și zidul invizibil din spatele lui, 
care îl oprea să fugă înapoi pe unde venise. 

— Stai cu noi, îi zise ea. 

Atunci știu că era adevărat. Audrey nu se mai întorcea. 

Ziua următoare, George răspunse la telefonul din camera lui, 
care sună la nouă și cinci minute. 

— George Foss? 

— Da. 

— Salut, George, sunt Marlene Simpson. Decana facultății. 

— Știu. 

— Mă tem că avem niște vești proaste pentru tine. 

— Am aflat. 

— Ai aflat de Audrey Beck? 

— Am aflat de la colega ei de cameră, Emily. Plus că știe toată 
lumea din campus. 

După ce fusese de acord să se alăture grupului de studente 
de la Barnard Hall, cu o zi înainte, George petrecuse o oră 
confuză printre fete, dintre care unele păreau cu adevărat 
afectate, iar altele păreau să savureze drama, ca niște vulturi 
care se bat pe un stârv proaspăt. 


VP - 42 


Din câte se părea, în dimineața precedentă, Emily primise un 
telefon la ea acasă, în nordul statului New York. Era rectorul 
universității, care îi spusese că Audrey Beck murise și, după 
toate aparențele, era vorba de o sinucidere. Fusese găsită în 
garajul părinților ei, cu motorul mașinii încă pornit, asfixiată. 

Prietenii și cunoștințele lui Audrey aveau toți aceleași 
întrebări pentru George. Ai bănuit ceva? De ce a făcut-o? Ai 
vorbit cu ea în timpul vacanței? 

Le răspunse la toate întrebările cât putu de bine, preferând 
mecanismele vorbirii în detrimentul celor ale gândirii. Una dintre 
fete, o brunetă colturoasă, cu o bărbie lungă și subțire, adusese 
un album groaznic, pe care il făcuse în primul semestru la 
facultate. Erau și poze înăuntru, dar niciuna cu Audrey, deși 
unele dintre fete credeau că îi zăresc o mânecă într-un cadru de 
la o petrecere și ceafa, într-o poză cu o cameră de cămin 
aglomerată. George observă absența fotografiilor, pentru că nici 
el nu avea vreuna cu ea și deja, la doar patru săptămâni după 
ce o văzuse ultima oară, începea să își facă griji că uitase cum 
arată. 

Mai târziu, Emily îl conduse pe George înapoi la North Hall. Se 
simţi ușurat când intră în cameră, întâmpinat fiind de sforăiturile 
cu miros de bere ale lui Kevin, care era și el pe jumătate 
îndrăgostit de Audrey. George nu avea nici cea mai mică 
intenție să-l trezească pe Kevin și s-o ia de la capăt cu 
explicațiile. 

— Mi-ar plăcea să ne întâlnim în dimineața asta, zise decana. 
E în regulă la ora zece? 

— Da. 

— Stii unde este biroul meu? 

Îi spuse, și George se duse acolo la ora zece, evitându-i pe toți 
colegii din căminul lui. Nu suportase ideea de a se duce la 
cantină, conștient că toate conversațiile vor fi despre Audrey și 
că toți ochii vor fi atintiti asupra lui, așa că își cumpărase un 
pahar de cafea de la un magazin din imediata vecinătate a 
campusului universitar. 

Reușise să îl evite și pe Kevin, care probabil că era la duș 
când sunase decana. Avea să afle și el destul de curând. 

Biroul decanei Simpson avea ferestre care dădeau spre 
principala curte interioară a campusului, o peluză în pantă, 
degerată, despărțită de un șir de ulmi. Era încă frig în dimineața 


VP - 43 


respectivă, dar nu se zărea niciun nor pe cer, iar petice de 
zăpadă și gheață străluceau peste tot prin campus. Studenții 
înfofoliți traversau curtea interioară, mai mult în perechi. 

— L-am rugat pe Jim Feldman să treacă pe aici în scurt timp. 
Este unul dintre consilierii noștri și ar vrea să faceti o 
programare să vă vedeți. Nu te putem forța să te întâlnești cu 
el, dar am fi cu toții mai ușurați... ne-ar plăcea să o faci. Noi toti 
știm cât de apropiat erai de Audrey. 

Lui George îi era neclar cine erau acești „noi toți” sau cum de 
știa facultatea ceva despre relația lui cu Audrey, dar încuviință 
pur și simplu din cap și zise: 

— Aăă, sigur. O să vorbesc cu el. 

Decana Simpson avea cincizeci și ceva de ani și era doar atât 
de înaltă, încât să nu fie considerată pitică. Purta un pulover 
mov, cu fir argintiu. Un nor de păr cărunt se umfla în jurul 
capului și umerilor ei. 

— Mă bucur. A fost un şoc pentru noi toți. Abia acum primim 
detalii din Florida și grija noastră principală este ca studenții 
care au fost mai apropiați de Audrey să fie în siguranță. Am dori 
să rămâi semestrul acesta aici cu noi, la Mather, ṣi să îţi continui 
studiile, dar înțelegem dacă o să ti se pară greu de suportat. 
Despre asta vrea Jim să vorbească cu tine. 

— Bine. 

Abia dacă se gândise până acum la planurile lui pe termen 
scurt. Perspectiva de a pleca de la Mather pentru a-și reveni 
după pierderea suferită era oribilă, până când se confruntă cu 
perspectiva și mai oribilă de a rămâne la Mather fără Audrey. 

— De asemenea, că tot te-am prins, mă întrebam dacă poti să 
îmi mai spui câte ceva despre ceilalți prieteni ai lui Audrey. Am 
vorbit cu Emily, desigur, așa cum știi și tu, și am luat legătura și 
cu câteva dintre celelalte fete de la Barnard, dar ne dăm seama 
cât de traumatizantă poate fi o astfel de experiență și nu vrem 
ca cineva să simtă că trebuie să treacă singur prin asta. 

George încuviință din cap, întrebându-se când o să își facă 
apariția Jim Feldman. Soarele puternic pâlpâia la fereastră și un 
ceas ticăia zgomotos undeva în birou. 

— Nu știu. Imi pare rău, zise el, uitând deja lucrul pe care nu îl 
știa. 

— Și nu trebuie să te gândești la asta acum, dar ar fi potrivit 
să ținem un fel de slujbă de comemorare pentru ea, aici, la 


VP - 44 


Mather. Speram să fii de acord că e o idee bună. 

George ridică din umeri și încercă să zâmbească. 

Decana îşi împinse buza de jos în fată și înclină capul într-o 
parte. 

— Poate că acum ar fi un moment bun să îl rugăm pe Jim să 
intre. 

— Bine. 

Ridică receptorul și, în mai puțin de treizeci de secunde, Jim 
Feldman bătu o singură dată la ușă și o deschise. Dădu mâna cu 
George, punându-și-o pe cealaltă pe umărul lui și strângându-i-l 
ușor. Decana se scuză și ieși din propriul birou, pentru a-i lăsa 
singuri. 

Două ore mai târziu, George era singur în camera lui, când 
auzi afară, pe hol, tropăitul inconfundabil al pașilor lui Kevin. Era 
trecut de prânz și încă nu își văzuse colegul de cameră de când 
se întorsese de la Boston. Ușa se trânti de perete, și Kevin se 
clătină în prag, deja beat, cu un bax de douăsprezece beri 
Genesee Cream Ale, atârnând intr-una din mâinile lui 
neînmănușate. 

— Căcănarule, zise el. Dacă ai avut ceva de-a face cu asta, jur 
că... 
Făcu doi pași rapizi și nesiguri prin cameră și îl apucă pe 
George de cămașă, trăgându-l în sus și rupându-i un nasture. 

— Doamne, Kevin. Ce dracu'? 

— Te-ai despărțit de ea? 

Kevin îl trase din nou de cămașă pe George și îi rupse gulerul. 

— Despre ce vorbești? Nu! zise George și îl apucă pe Kevin de 
încheietură, cu ambele mâini, încercând să se smucească din 
strânsoare. 

Kevin, cu ochii roșii de la băutură și plâns, se tinu de cămașa 
lui George și, pentru prima oară de când aflase, în seara 
precedentă, George izbucni în plâns, jurându-i lui Kevin că nu 
avea nimic de-a face cu sinuciderea lui Audrey. 

Kevin se linişti și îi oferi lui George o bere. Băură împreună, 
unele beri în tăcere, iar altele, stând de vorbă. Se întunecă 
afară, dar ei nu aprinseră lumina și, când veneau oameni să 
bată la ușa lor, nu răspundeau. 

George fusese surprins de ieșirea lui Kevin. Stia că, în felul lui, 
Kevin o iubise pe Audrey, dar că nu ar fi făcut niciodată ceva în 
privința asta. 


VP - 45 


— Ai fost bun cu ea, cred, zise Kevin în cele din urmă, ca un 
preot matolit care îl absolvea de păcate. N-ai fost tu de vină. 

— Slavă cerului. 

— Ce-o să ne facem acum? zise Kevin. 

— Nu știu. Consilierul meu, Jim, vrea să rămân la şcoală pe 
durata semestrului. Nu știu dacă pot. 

— Rămâi aici. Dă-le dracului de ore. O să bem bere. 

— Nu ştiu dacă o să mă lase să fac asta. 

Kevin ridică din umeri. 

— Nu știu ce să fac, zise George iar. 

De fapt, îşi formulase un plan mai devreme, când străbătea 
campusul, întorcându-se de la întâlnirea cu decana. Turnurile de 
piatră maronie, care tronau semețe deasupra lui, zidurile de 
cărămidă ale cantinei studențești, copacii desfrunziți și studenții 
îngrămădiți unii în alţii, intrând și ieșind din diversele clădiri - 
toate astea nu aveau niciun sens, erau aproape dezgustătoare, 
acum, că Audrey era moartă. Așa că decisese să îşi ia câteva 
lucruri într-o geantă micuță și să se ducă în Florida. Avea de 
gând să plece în zori, să se îndrepte spre stația de autobuze 
Greyhound și să se suie în primul autobuz spre sud. Până la 
urmă ar ajunge în Tampa și ar putea să facă o vizită rudelor și 
prietenilor lui Audrey și poate că așa ar afla ce s-a întâmplat. 
Jim, consilierul, ar fi numit asta „împăcare cu situația”. 

— Sunt lihnit, zise Kevin. 

— N-ai chef să te duci să-ți iei ceva de mâncare și să-mi aduci 
și mie? Cantina se închide în zece minute. 

Kevin plecă împleticit și George își ticlui mai departe planul lui 
de a pleca în Florida a doua zi. Nu voia să-i spună lui Kevin, 
pentru că atunci ar fi vrut și el să vină, iar George simtea că e 
ceva ce trebuie să facă de unul singur. 


VP - 46 


6 


Duminică, la ora patru după-amiaza, George părăsi orașul 
pentru a doua oară în acel weekend, la volanul automobilului 
său Saab. Casa lui Gerald MacLean era în Newton, o suburbie 
înstărită, la vest de Boston. George o luă pe Commonwealth 
Avenue, trecând pe sub panoul publicitar cu logoul companiei 
petroliere Citgo și pe lângă zidurile înalte ale stadionului Fenway 
Park. Işi aminti că în după-amiaza aceea se disputa un meci 
împotriva celor de la Rays. Dacă nu s-ar fi întâlnit cu Liana vineri 
seară și dacă nu ar fi fost de acord cu această misiune 
prostească, acum s-ar fi aflat, cel mai probabil, la barul 
prietenului său Teddy, uitându-se la meci, cu o bere rece în 
mână. L-ar fi ascultat pe Teddy explicându-i, în detalii de mare 
fineţe, motivele pentru care echipa Red Sox jucase îngrozitor 
anul ăsta. Poate mai târziu ar fi sunat-o pe lrene ca să vadă 
dacă avea planuri pentru cină sau poate că nu ar fi sunat-o și ar 
fi continuat să bea bere și poate ar fi mâncat, la bar, calamarul 
vestit al lui Teddy, gătit în stil Rhode Island. Dar, în schimb, 
George conducea spre casa unui străin, cu aproape jumătate de 
milion de dolari bani gheață, într-o geantă sport. 

Cu o zi în urmă, după ce George acceptase să o ajute pe 
Liana, ea îl sunase pe MacLean, din apartamentul lui George, și 
stabilise cum avea să se facă transferul banilor. Încercase să nu 
asculte fățiș conversaţia, în timp ce Liana îi spunea lui MacLean 
că o să trimită un curier la el acasă cu banii, dar într-un 
apartament care ar fi încăput pe jumătate de teren de tenis, nu 
era greu să auzi tot ce se vorbește. Ea menţionă la un moment 
dat că era vorba despre cea mai mare parte a banilor, și nu 
despre toți banii, şi George o auzi spunând „îmi pare rău” de cel 
puțin două ori. Se înțeleseseră pentru după-amiaza următoare. 
Tonul conversaţiei nu păruse prietenos. 

Liana o mai sunase și pe prietena ei, asistenta medicală, care 
îi spusese că șansele erau mici să fi fost vorba despre o ruptură 
de rinichi în cazul lui George și că ar trebui să își monitorizeze 
sângele din urină, ca să se asigure că situația se îmbunătățea, și 
nu se agrava. George nu s-a simţit ușurat. 


VP - 47 


După ce dădu cele două telefoane, Liana îi spuse lui George 
că trebuie să se ducă să ia banii și că îi va aduce la el la 
apartament a doua zi dimineaţă. 

— Unde dormi în noaptea asta? o întrebase George, urându- 
se instantaneu pentru asta, căci sunase ca și cum i-ar fi făcut 
avansuri. 

— Nu în New Essex. Nu cu Donnie prin preajmă. O să stau la 
un hotel. Văd eu ce fac. 

— Ai putea rămâne aici. Ai putea să dormi pe canapea. 

— Nu cred că e o idee bună. Donnie știe cum te cheamă 
acum, ceea ce înseamnă că știe și unde locuiești. De fapt, 
probabil că deja filează locul ăsta. 

— Poate nu ar trebui să pleci deloc. 

— Nu, mă descurc. M-am prins care-i treaba și cu Donnie. 
Vrea să mă sperie ca să fac o greșeală, să îi arăt unde sunt 
banii. Recompensa lui e probabil o porţie mare din bani și nu 
cred că o să-mi facă rău înainte să pună mâna pe ei. După ce 
plec de aici, pot să îi pierd iar urma, să iau banii și apoi să stau 
ascunsă până mâine. E vreun loc public unde putem să ne 
întâlnim mâine să îţi dau banii? 

George sugerase un magazin alimentar pe Commonwealth 
Avenue, în Boston, și stabiliseră o oră. 

— Am cum să dau de tine dacă e nevoie? întrebă George. 

— Nu ai cum. Va trebui să avem încredere unul în celălalt. O 
să fiu la magazin. 

— O să fiu și eu acolo. 

— lar dacă nu sunt acolo, înseamnă că, din cine știe ce 
motive, am considerat că e prea periculos. Și dacă nu o să fii tu 
acolo, o să înţeleg. Știu că îţi cer mult. 

Dar George, după altă noapte agitată și o dimineaţă confuză 
și tensionată, făcuse un duș lung, se bărbierise și își găsise niște 
haine care să-l facă să arate ca un director de nivel mediu 
îmbrăcat lejer, ca într-o zi de vineri. Știa că nu era necesar să se 
dichisească pentru rolul lui scurt de curier de bani furaţi, dar 
dacă trebuia să pledeze în favoarea Lianei, se gândise că ar fi 
mai bine să arate prezentabil. Ajunse mai devreme la magazinul 
de lux, unde totul era la suprapreț, și se plimbă printre rafturile 
cu produse organice, fără gluten, așteptând-o pe Liana. Nu se 
gândiseră să stabilească un anumit punct de întâlnire, așa că la 
ora stabilită se duse în partea din față a magazinului, unde se 


VP - 48 


aflau niște mici separeuri, chiar în dreptul vitrinelor înalte, ce 
dădeau spre o parcare îngustă. Imediat ce se așeză, o văzu pe 
Liana, îmbrăcată cu aceeași fustă, dar cu altă cămașă, șerpuind 
cu un aer degajat printre automobilele Prius parcate spre 
intrare. George o întâmpină la ușile automate. 

— Hai înăuntru, zise ea. 

Căra o geantă mică și o geantă sport neagră. 

— E totul în regulă? întrebă George. 

— Da. Cred. Dacă m-a urmărit cineva până aici, nu am 
observat și m-am uitat destul de atent. Hai să ne așezăm o 
clipă. 

Se așezară într-unul din separeuri, și Liana puse geanta sport 
pe masa laminată dintre ei. George se simţea de parcă fiecare 
mișcare pe care o făceau era analizată de toți cei din jur. 

— Sunt exact patru sute șaizeci și trei de mii de dolari aici. 
Din care zece mii sunt deasupra, înveliți în ziar. Aia sunt pentru 
tine. Gerry știe că primește doar patru sute cincizeci și trei, deci 
nu-l lăsa să îţi zică altceva. Ştii cum să ajungi? 

— Da. Mă gândeam că o să-mi dai banii după aceea, când ne 
întâlnim. 

— Cum vrei tu, dar am încredere în tine. 

George ezită, cu o mână pe geantă. Era o geantă mai mică 
decât se așteptase, dar părea solidă, de parcă ar fi fost umplută 
cu scânduri, nu cu bancnote. 

— De ce nu îi ţii tu? Aș prefera să nu-i am în mașină când mă 
duc acasă la tipul ăsta. Practic sunt banii lui. 

— Bine, zise Liana și trase geanta mai aproape, îi desfăcu 
fermoarul pe jumătate și scoase un exemplar rulat al publicaţiei 
Herald. 

George zări un teanc de bancnote verzi și se uită repede în jur 
să se asigure că nu vede nimeni ce fac. Liana închise geanta și o 
împinse iar spre George. _ 

— Mulţumesc din nou, zise ea. Imi iei o mare piatră de pe 
inimă făcând asta. Nu cred că aș suporta să îl revăd. 

— Și nu crezi că o să mă aștepte cu poliţia, gata să mă 
interogheze? 

Acest gând nu-i dăduse pace lui George, încă de dimineaţă. 

— Nici pomeneală. Și dacă totuși a chemat polițiștii, atunci 
spune-le totul. Nu trebuie să mă protejezi sau să mă ajuţi mai 
mult decât o faci deja. Chiar nu cred că are ce să meargă prost. 


VP - 49 


Tu doar spune adevărul și înapoiază banii. Și dacă nu te 
deranjează, te rog, spune-i lui Gerry că îmi cer scuze. N-o să te 
creadă, dar vreau s-o audă. Privind în urmă, îmi dau seama că 
am exagerat. 

Ea zâmbi și George îi întoarse zâmbetul. Calmul ei îl molipsea 
și pe George, care se simţise încordat de când se trezise. 

— Eu nu cred că ai exagerat. Categoric valorezi jumătate de 
milion de dolari. 

— Așa ai zice, nu? 

Când se întoarse la mașină, George dădu aerul condiționat la 
maximum și își mai deschise un nasture la cămașă. Se întreba 
dacă fusese fraier că îi lăsase Lianei cei zece mii de dolari. l-ar fi 
fost atât de simplu să dispară cu ei, să îi tragă clapa la întâlnirea 
pe care o stabiliseră. Dar, cumva, George nu credea că avea să 
facă asta; de fapt simţea tocmai opusul, că banii îi dădeau 
Lianei un motiv să se întâlnească cu el mai încolo. Işi aduse 
aminte că ea îi spusese cum că era important să îi dea banii 
aceia, pentru că nu voia să îi rămână datoare. 

Blocurile de patru etaje din Boston rămâneau încet în urmă, în 
locul lor răsărind suburbiile înfrunzite și casele elegante din 
Newton. MacLean locuia puţin mai sus de Nonantum, care era 
unul dintre cele treisprezece cătune ale localităţii. George coti la 
dreapta pe Chestnut Street și se învârti pe lângă peluzele 
adormite și conacele în stil Tudor, până când dădu de Twitchell. 
MacLean avea primul teren îngrădit pe care îl văzuse până 
atunci. Trase mașina în dreptul interfonului și văzu un conac 
georgian ghemuit pe o peluză în pantă. George deschise 
geamul. De undeva din afara câmpului său vizual se auzea 
uruitul unei mașini de tuns iarba, iar în aerul dens plutea mirosul 
pătrunzător al ierbii proaspăt cosite. 

O voce subţire de femeie întrebă prin interfon: 

— Numele, vă rog? 

— George Foss. 

Așteptă o clipă, apoi porţile din fier forjat, cu ornamentații, 
începură să se deschidă spre interior. Trase adânc aer în piept, 
ceea ce îi făcu durerea surdă din spate să erupă într-un spasm 
ascuţit. Imaginea lui Donnie Jenks îi răsări în minte, ca o 
înotătoare de rechin crestând suprafaţa mării. Dar dacă era și 
Donnie Jenks în casă? Părea plauzibil. 

Trase în faţa intrării principale, lângă duba unei firme de 


VP - 50 


peisagistică. Acum putea să vadă mașina de tuns iarba, care se 
rotea într-un cerc strâns în jurul unui arțar falnic din partea de 
est a casei. Prezenţa grădinarului îl făcea să se simtă mai bine. 
Dacă MacLean sau Donnie plănuiau să îl îngroape în curte, nu ar 
fi făcut-o de față cu martori, nu? 

Vila era din cărămidă, cu margini albe, cu obloanele proaspăt 
vopsite în negru și o ușă neagră la intrare. Înainte ca George să 
apuce să sune la sonerie, ușa se deschise fără zgomot din 
interior. Îl întâmpină o femeie tânără. Avea în jur de douăzeci și 
cinci de ani și purta o fustă bej din bumbac, un tricou polo de un 
albastru-închis, iar părul blond, în șuviţe, îi era legat strâns la 
spate într-o coadă de cal. George se întrebă iniţial dacă nu 
cumva era fiica lui MacLean, dar purtarea ei, chiar și felul în care 
deschisese ușa, era tipică stilului serviabil și înfipt al asistentelor 
personale profesioniste. 

— Domnule Foss, zise ea. 

— Eu sunt. 

— Intraţi. Sunteţi așteptat. 

George păși înăuntru. Dacă, de afară, casa lui MacLean 
păruse extravagantă, interiorul era de-a dreptul opulent. 
Foaierul era clar de cel puţin două ori mai mare decât o piscină 
olimpică, un oval cu mulaje elaborate și marmură albă. O scară 
în spirală din lemn ducea la balconul de la etaj. Deasupra 
foaierului atârna o sculptură de Chihuly, tuburi răsucite, de 
sticlă multicoloră, desfăcându-se ca o anemonă în mare. George 
mai văzuse una similară la un cazinou din Vegas. Pereţii albi 
erau decoraţi și cu alte lucrări epatante de artă abstractă, în 
culori aprinse. 

— Chihuly, îi zise George asistentei, ridicând ochii spre 
sculptură. 

Se uită și ea în sus, dar nu păru impresionată de cunoștințele 
lui despre lumea artei. 

— Domnul MacLean va cobori imediat. Așteptaţi aici. Îi 
conduse către o ușă albă, traversând împreună pardoseala din 
marmură, cale de vreo două sute de metri. Vă pot aduce ceva 
cât timp așteptați? 

— Nu, mulţumesc, zise George, iar ea se răsuci pe călcâiele 
espadrilelor și plecă. 

__ George intră în cameră. Arăta ca o bibliotecă, însă fără cărți. 
Incăperea nu era prevăzută cu ferestre, dar avea lambriuri din 


VP -51 


lemn, mobilier de piele și mai multe globuri pe stative, dintre 
care unele păreau cu adevărat vechi și de valoare. Camera era 
amenajată în cu totul alt stil față de foaier, așa încât George 
simţi nevoia să se întoarcă, pentru a se asigura că spaţiul 
anterior nu fusese doar rodul imaginaţiei sale. Era tulburător, ca 
și cum ai trece din vestibulul unui traficant de droguri din Miami 
direct în salonul secret al lordului Wimsey?. Pe pereţi erau hărți 
înrămate, printre care și una atât de veche, îngălbenită, încât 
avea pe ea unul dintre acei monștri marini ieșind din ocean. 
George tocmai o studia când doi bărbaţi intrară în cameră. 

Primul era mai în vârstă și părea să fie MacLean. Era trecut de 
șaizeci de ani, dar părea în formă și avea părul alb și des, tuns 
periuţă, de curând. Purta pantaloni negri și o cămașă în carouri 
roșii, vârâtă-n pantaloni. Era un pic cam scund și era clar că își 
petrecuse viața compensând acest lucru prin exerciţii fizice. 
Chiar și la vârsta lui înaintată, umerii păreau puternici și 
abdomenul plat. Nu avea nimic distinctiv în înfățișare sau în 
stilul vestimentar, cu excepţia cataramei de la curea, imposibil 
de trecut cu vederea: un oval mare de sticlă, în care se afla 
ceea ce părea a fi un scorpion negru adevărat, pe un fundal de 
fetru galben, într-un cadru din argint. 

Celălalt bărbat era mai înalt, cam de înălțimea lui George, dar 
aproape de două ori mai lat. Era unul dintre acei bărbaţi care, 
de la brâu în sus, sunt doar ușor supraponderali, dar ale căror 
șolduri se lățeau în părţi, cam de două ori cât ale lui George. 
Purta o pereche de pantaloni kaki de mărimea unui cort și un 
tricou al echipei de baseball Pawtucket Sox, vârât sub betelie. 
Capul era în perfectă concordanţă cu corpul: lat în bărbie și 
obraji, apoi îngustându-se spre vârf. Părul lui negru avea cărare 
pe o parte, iar mustaţa îi era perfect aranjată. 

— Banii sunt în geantă? întrebă bărbatul mai în vârstă, 
zvâcnind din cap înspre George. 

George încuviință și îi întinse geanta. Bărbatul masiv păși în 
față, cu un mers ciudat, legănat, și i-o luă din mână, apoi i-o 
dădu bărbatului mai în vârstă. 

— Percheziţionează-l, DJ, zise MacLean. 

Bărbatul pe nume DJ se întoarse spre George și îi făcu semn 
să întindă braţele. 


3 Prototip al detectivului amator, lordul Wimsey este un personaj din romanele și 
povestirile autoarei britanice Dorothy L. Sayers (1893-1957). 


VP - 52 


— Vă deranjează? întrebă el. 

George îi spuse că nu, apoi întinse brațele. DJ îl atinse repede 
cu palmele pe lateral, de la glezne până la subraţ. In loc să se 
aplece de mijloc pentru a ajunge la gleznele lui George, se lăsă 
încet într-un genunchi, apoi se ridică la fel de încet. Unul dintre 
genunchii lui pocni sonor, speriindu-l pe George. Se întreba dacă 
bărbatul căuta o armă sau un microfon. Probabil ambele. 

In timp ce George era percheziţionat, MacLean puse geanta 
sport pe o măsuţă aflată într-un colţ al încăperii, o deschise și 
apoi frunzări la repezeală prin teancurile de bancnote. Inchise 
geanta la loc. Lui George i se păru că îl aude oftând. 

— E curat, îi spuse DJ lui MacLean. 

— Bine. Mulţumesc. Poţi să ne lași singuri o clipă. 

— Vreți să iau banii? 

— E în regulă. O să mă ocup eu de ei. 

DJ ieși din cameră și închise ușa după el. 

MacLean făcu câţiva pași spre George, dar era clar că nu o să 
vină până la el să îi strângă mâna. 

— Tu ești prieten cu Jane, zise el. 

— Da, sunt. 

— Te afli într-o postură delicată, zise el, și un colț al buzelor 
lui subţiri se ridică într-un zâmbet trist. George se simți ca un 
copil amuţit în faţa unui adult. MacLean oftă din nou. Ei bine, ia 
un loc. 

George se așeză pe unul dintre scaunele din piele. Materialul 
scârțâi ușor, în timp ce el se făcea comod, și emană un miros 
acru de produse de curăţat florale. MacLean se așeză la capătul 
canapelei, foarte aproape de margine, de parcă nu avea nicio 
intenţie să stea mai mult decât era nevoie. Işi puse mâinile pe 
genunchi, cu palmele în jos. Faţa lui era de un trandafiriu 
roșiatic, sub coama de păr alb, ochii erau două fante, iar gura 
practic nu mai avea buze. Afară, George auzi mașina de tuns 
iarba oprindu-se, apoi pornind din nou, cu un uruit ascuţit și 
plângăcios. 

— Imi pare rău, cum ziceai că te cheamă? întrebă MacLean. 

— George Foss. Am fost pentru scurt timp coleg de facultate 
cu Jane, cu mulţi ani în urmă. 

— Bine, George Foss. O să presupun că ăsta nu e numele tău 
real, dar n-o să-ţi caut nod în papură. O să mai presupun și că ți- 
a tras-o de ţi-au mers fulgii, altfel n-ai mai fi aici. 


VP-53 


— Puteţi crede ce vreți, dar e doar o prietenă veche de la 
facultate. 

MacLean pufni dispreţuitor, apoi își ciupi rădăcina nasului. 

— Sigur. Deci, dacă tu ești doar un vechi prieten de la 
facultate, ţie ce-ţi iese? 

— Îi fac doar o favoare. Mă gândeam că vă fac și 
dumneavoastră o favoare. V-aţi primit banii înapoi. 

— O parte din banii mei afurisiţi. 

— Exact. Și acum o să îi spuneţi lui Donnie să se retragă. 

Buzele subțiri ale lui MacLean tresăriră și se arcuiră din nou, 
de data aceasta într-un zâmbet involuntar. 

— Să îi spun lui Donnie să se retragă? Să îi spun lui Donnie să 
se retragă de unde? De pe urmele tale? 

— Nu. De pe urmele lui Jane. A ameninţat-o. 

MacLean își cobori sprâncenele, într-un gest de profundă 
confuzie. 

— Despre cine vorbeşti? Despre Donnie Jenks? DJ? 

Dintr-odată, George se simţi și el confuz. 

— Tipul pe care l-aţi angajat ca să recupereze banii de la Jane. 
L-am întâlnit ieri. 

— Păi, l-ai întâlnit și azi. Tocmai te-a percheziționat. Donald 
Jenks. DJ. E un detectiv angajat de mine. Habar n-am despre 
cine dracu' vorbești tu. 


VP - 54 


După o clipă, George zise: 

— Mai e cineva care se pretinde a fi Donnie Jenks. L-am 
cunoscut ieri. 

— Cum arăta? 

George îl descrise. 

— Nu-mi spune nimic. Probabil că e doar vreun prieten de-ai 
lui Jane, care încearcă să te sperie ca să-i faci ei vreo favoare. 

— N-are niciun sens. Din cauza lui a decis să returneze banii. 

MacLean strânse din buze și se ciupi din nou de rădăcina 
nasului. 

— Așa ţi-a zis ea? 

George îi spuse ce știa, despre amenințările tipului la adresa 
Lianei și cum o urmărise încă de când plecase din Atlanta. 

— În mod evident știe destul de multe despre dumneavoastră, 
dacă a aflat că aţi angajat un bărbat pe nume Donnie Jenks 
pentru a recupera banii și se folosește de acel nume. 

MacLean flutură din mână, într-un gest de nepăsare. 

— Oricum ar fi, nu e problema mea. Dacă vreun mercenar e 
pe urmele lui Jane, n-o să am eu insomnii din cauza asta. Însă 
ceva mă face să cred că tot Jane e în spatele poveștii ăsteia. Nu 
știu de ce, dar o văd în stare. 

— Aţi primit banii înapoi, zise George și se foi pe scaun. 

Era pregătit să plece. Dintr-odată îi năzări că asasinul 
miniatural care folosea numele Donnie Jenks era, cel mai 
probabil, tot unul dintre angajaţii lui MacLean, un angajat pe 
care nu avea de gând să și-l asume. Cineva plătit pe sub mână. 
MacLean era cel mai rău soi de infractor: cel care pretinde că 
este curat. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile lui George, MacLean ridică o 
mână și zise: 

— Uite ce e, lasă-mă să îţi fac un mic serviciu, gratuit. Lasă- 
mă să îţi spun povestea mea despre Jane. Probabil nu o să te 
facă să îţi schimbi părerea despre ea, dar o să mă simt eu mai 
bine. 

Se uită la ceas, o piesă masivă din metal care îi atârna lejer 


VP-55 


pe încheietura subțire. 

George ridică din umeri. 

MacLean se împinse un pic mai în spate pe canapea. 

— Așa cum probabil că știi deja, am ceva bani puși deoparte. 
Nu e ca și când aș fi patronul companiei Walmart, dar m-am 
descurcat binișor. Am avut două neveste. Prima a murit de 
eclampsie la nașterea singurei mele fiice. Asta a fost acum 
treizeci și șapte de ani. Pe prima mea soţie o chema Rebecca și 
avea părul negru și ochii albaștri. Un păr negru ca pana corbului 
și ochi în cea mai palidă nuanţă de albastru pe care poţi să ţi-o 
imaginezi. Era ca un poem, cea mai frumoasă femeie pe care 
am văzut-o vreodată. Am cunoscut-o pe un teren de golf, într-o 
după-amiază de sâmbătă, în Georgia. Juca bine golf. În ziua de 
azi ar fi trecut la profesioniști și ar fi fost una dintre cele mai 
bune jucătoare de golf din ţară, dar pe vremea aia se mulțumea 
să fie soţia mea. După ce a murit, n-am crezut că o să-mi revin, 
dar am reușit. Am cunoscut-o pe Teresa acum cincisprezece ani, 
la un eveniment caritabil de aici, din Boston. Ca și prima mea 
soție, are părul foarte închis la culoare și ochii foarte albaștri. Și 
tot ca și prima mea soție, o să se stingă înaintea mea. Trage să 
moară chiar acum, în această casă. E foarte posibil să moară în 
câteva zile, nu săptămâni. Care crezi că este probabilitatea ca 
eu să am două neveste care să semene atât de mult și care să 
aibă, amândouă, sorți atât de crude? Nu răspunde. E o întrebare 
retorică. Să moară așa de tinere e doar un ghinion nenorocit, 
ăsta-i adevărul, dar orice psiholog care își merită tariful pe oră o 
să îţi spună că semănau pentru că eu sunt atras de femei cu 
părul negru și ochi albaștri. 

Făcu o pauză, holbându-se la George, provocându-l să-l 
întrerupă. George nu spuse nimic. 

— Ceea ce ne aduce la Jane Byrne, continuă el, apoi tuși de 
două ori, după ce îi pronunță numele. Domnișoara de care ești 
tu interesat. Jane nu este numele ei real, desigur, dar mai mult 
de atât n-am putut să aflu. Am cunoscut-o la Cockle Bay Resort, 
în Barbados. Mă dusesem acolo cu afaceri, și ea lucra la 
recepţie. Mi-a dat cheia de la cameră și, la fel ca Rebecca și 
Teresa, avea părul foarte întunecat, aproape negru, și ochii 
foarte albaștri. Nu numai atât, dar avea și aceeași tunsoare pe 
care o avusese prima mea soție. Până la umeri și cu vârfurile 
ușor întoarse spre interior, zise MacLean, arătând cu mâna lui 


VP - 56 


cum venea coafura. 

Era un gest ciudat de feminin de la un bărbat atât de 
masculin. 

— Ei bine, știu și eu că vechiul redevine nou, și stilurile revin 
în modă, dar chiar mi-a amintit de prima mea soţie. Nu că aș fi 
fost suspicios atunci. Normal că nu - de ce aș fi fost? Dar m-am 
gândit, îmi aduc bine aminte, că tocmai am văzut pe cineva care 
semăna leit cu prima mea soție și, fără supărare pentru Teresa - 
MacLean se uită în tavan când îi spuse numele -, dar întâlnisem 
cea mai frumoasă femeie, după Rebecca, pe care o văzusem în 
viaţa mea. În noaptea aceea beam un pahar la unul dintre 
barurile complexului turistic, împreună cu un angajat, când Jane 
a intrat, s-a așezat la bar și a comandat un pahar de vin. Am 
presupus că își încheiase tura, dar nu era pregătită să se ducă 
acasă. Nu s-a uitat nicio clipă spre mine, dar - și aici e întru totul 
vina mea - eu m-am dus la ea și m-am prezentat. Mi-am zis în 
sinea mea că nu voiam nimic altceva decât să-i spun că îmi 
amintea de soția mea care murise și că, atunci când o văzusem 
în fața mea, îmi încălzise sufletul bătrân. Voiam să mă descarc 
și apoi să mă întorc la masa mea și să o las în pace. Dar ea era 
vorbăreaţă, îmi punea întrebări despre viața mea, despre munca 
mea. Era în Barbados de un an și se săturase, dar era 
îndrăgostită de vremea și de oamenii de acolo. Am vorbit până 
pe la vreo două sau trei dimineața. Locuia într-o clădire de 
apartamente cam la jumătate de kilometru mai jos pe faleză și 
am condus-o până acasă. Nu pot să zic că flirta neapărat, dar se 
vedea clar că e interesată de mine. Ca să fiu sincer, credeam că 
vrea un post în compania mea, că mă vedea ca pe o cale de 
ieșire din Barbados. Am rămas în staţiune încă trei zile și m-am 
întâlnit în fiecare seară cu Jane, ca să bem un pahar împreună. 
În ultima seară, când o conduceam spre casă, i-am dat o carte 
de vizită și i-am spus că, dacă era interesată de un post, aș 
putea să-i ofer ceva la sediul central al firmei. Îmi amintesc că a 
râs de mine și a zis: „Crezi că am băut cu tine pentru că am 
crezut că poţi să-mi oferi o slujbă?” l-am spus că mi-a trecut prin 
cap și am întrebat, atunci, de ce era interesată de mine. Ei bine, 
m-a sărutat și, să mă ierte Dumnezeu, i-am raspuns și eu la 
sărut. N-o să mă crezi, dar avusesem două neveste, plus o iubită 
serioasă în liceu și alta la facultate și nu le-am înșelat niciodată 
pe niciuna dintre ele. Asta e adevărul. 


VP - 57 


Îl privea pe George de parcă l-ar fi provocat să îl contrazică. 
George își scărpină cotul. 

— In fine, nu trebuie să afli toate detaliile despre următoarea 
etapă, dar începusem să merg în Barbados de fiecare dată când 
aveam ocazia și destul de curând i-am spus lui Jane că am 
nevoie să fie mult mai aproape de mine decât la un zbor de 
patru ore distanţă, iar ea a fost de acord să vină în Atlanta și să 
lucreze ca asistenta mea personală. Asta a fost acum vreo doi 
ani. Teresa mergea în fiecare săptămână la alt specialist și 
fiecare ne spunea altceva, iar în timpul ăsta eu îi amenajam lui 
Jane un apartament în Atlanta. Pe atunci mi se părea destul de 
sordid ceea ce făceam, dar nu mă simţeam nici pe departe atât 
de prost pe cât mă simt acum. Nu o să zic că Jane mi-a făcut 
vrăji, dar pe aproape. Nu mă mai săturam de ea. Nu mă mai 
simţisem niciodată așa. 

MacLean se frecă la ceafă și, pentru o clipă, George crezu că 
s-ar putea ridica și pleca din cameră, dar, chiar atunci, bărbatul 
reluă: 

— Era destul de clar că Teresa urma să moară și nu aveam 
nicio îndoială că după o anumită perioadă o s-o cer pe Jane în 
căsătorie. Părea evoluţia firească a lucrurilor. Apoi s-au 
întâmplat două lucruri, zise MacLean, ridicând două degete, de 
parcă ar fi ţinut o prezentare. Mai întâi, unul dintre liderii 
companiei mele a venit la mine și mi-a spus că într-o seară 
rămăsese peste program și că atunci când a venit să vadă dacă 
mai sunt la birou, Jane umbla prin sertarele mele. A zis că nu i s- 
ar fi părut nimic suspect, numai că ea scosese unul dintre 
sertare complet și scotocea prin fișet, de parcă ar fi căutat ceva 
ascuns, poate un plic sau ceva lipit pe interior. Aici e buba. Eu 
chiar aveam cifrul seifului din birou lipit la interiorul unuia dintre 
fișetele mele. În general nu îl foloseam, pentru că am cifrurile 
stocate destul de bine aici sus, zise MacLean ducând un deget la 
tâmplă, dar doar ca să fiu sigur, le-am scris pe o etichetă de plic 
și le-am lipit într-unul dintre fișete. Nu-mi aminteam să-i fi spus 
vreodată lui Jane ceva despre ascunderea unor lucruri secrete 
de genul ăsta, dar poate că am făcut-o. Nu prea am știut ce să 
înţeleg din asta. Adevărul e însă că, dacă Jane chiar și-ar fi dorit 
cifrul de la seif, i l-aș fi dat cu plăcere. Apoi a doua parte. Intr-o 
seară eram la ea acasă, și ea a trebuit să iasă să cumpere niște 
lucruri. N-o să te mint, mi-am băgat nasul. Mă aflam la biroul ei, 


VP -58 


uitându-mă la laptopul ei, și am început să cotrobăi prin sertarul 
biroului. Nu erau multe lucruri înăuntru, dar am găsit niște 
fotografii, inclusiv câteva cadre din Barbados. Știam că sunt din 
Barbados pentru că erau chiar în față la Cockle Bay. Am 
presupus că erau niște fotografii foarte vechi pentru că (a) erau 
fotografii propriu-zise, nu imagini pe calculator, și B) în ele, Jane 
avea părul lung, într-un soi de blond cu șuviţe. Îi schimba 
complet înfățișarea. Am întors poza, și pe verso erau marcate 
data și ora. Poza fusese făcută cu mai puţin de o lună înainte să 
ajung eu în Barbados, cu doar o lună înainte să o cunosc pe 
Jane. Și, deodată, totul a căpătat sens. Jane știa că sunt plin de 
bani și că mi-am făcut rezervare pentru un sejur în Cockle Bay, 
așa că trebuie să fi făcut săpături în ceea ce mă privește, m-a 
căutat pe Google sau naiba știe, și a descoperit că avusesem 
două neveste. Sunt sigur că a văzut poze cu ele și și-a schimbat 
părul ca să semene cu prima mea soţie. Desigur că nu puteam 
dovedi nimic din toate astea în instanţă și nici nu voiam. Dar mă 
simţeam ca un fraier. La început, nu i-am spus nimic lui Jane, 
dar am pus să fie verificată. Am angajat... o persoană să-i 
verifice trecutul și nu a reușit să găsească nimic. Și nu în sensul 
de „nimic rău”, ci nimic în sensul de „absolut nimic”. Jane Byrne 
pur și simplu nu exista. Existau persoane cu acest nume, 
desigur, dar niciuna dintre ele nu era femeia pe care o știam eu. 
Nu exista niciun trecut, nimic care să sugereze că ea chiar ar fi 
existat. 

Se opri din nou, și George îl întrebă: 

— Și ce aţi făcut? 

— Nu m-am dus la ea să-i împărtășesc toate suspiciunile mele 
pentru că... nu știu... dar i-am spus că timpul pe care l-am 
petrecut cu Teresa... cu Teresa aflată pe patul de moarte... mă 
făcuse să mă răzgândesc în legătură cu relaţia mea cu ea și că 
trebuia să se termine. Dar ea știa că aflasem și atunci am văzut 
cum se stinge ceva în ochii ei, ca și cum nu ar mai fi avut nevoie 
să se prefacă. Mi-a spus că o să dispară din viaţa mea, iar eu, ca 
un fraier, nu am pus să fie escortată afară din sediu, pe loc. l-am 
spus că poate să mai rămână până își dă seama ce va face mai 
departe. Ei bine, mai departe știi ce s-a întâmplat. Mi-a furat 
jumătate de milion de dolari și s-a făcut nevăzută. Aproape că 
aș fi putut s-o iert și s-o las să dispară - în fond, nu erau așa de 
mulţi bani -, dar mă tot gândeam la părul ăla negru și la ochii 


VP -59 


ăia albaștri, și cât de mult mi-a amintit de nevasta mea, când 
am pus prima oară ochii pe ea. 

MacLean scoase un suspin tremurat. 

— Ca s-o scurtez: târfa m-a jucat pe degete de la început, 
zise, iar un strop mic de scuipat îi zbură din gură când înjură. 

— Și de aceea l-aţi angajat pe Jenks. 

MacLean ridică privirea, iar ochii lui mijiţi scăpărară. 

— Da, l-am rugat pe DJ s-o investigheze, dar nu, nu l-am 
trimis pe bătăușul ăla pe urmele ei. Știu că asta credeai. 

— Nu mai știu ce să cred, zise George. Haideţi, totuși, să 
cădem de acord că banii v-au fost returnați și afacerea e 
încheiată. Puteţi să spuneţi cui trebuie să înceteze urmărirea și 
s-o lăsaţi pe Jane să-și vadă mai departe de viață. 

MacLean scoase iar suspinul acela tremurat, de parcă încerca 
să își tragă nasul. George se întrebă deodată dacă acest bărbat 
aparent încrezător nu era pe punctul de a claca. Corpul slab și 
privirea oţelită păreau deodată să aducă mai mult a suferință 
decât a sănătate. 

— O să îi spun lui DJ să nu o mai caute pe Jane, dar vreau să o 
văd, doar o dată, față în faţă. Mi-a furat banii și acum te trimite 
pe tine să returnezi o parte din ei și pur şi simplu nu e destul. Nu 
vreau să îi fac rău, vreau doar să o văd. li spui asta? 

— O să-i spun, dar nu știu dacă o s-o facă. Nu voi face 
promisiuni în numele ei. Dar ea m-a rugat să vă transmit că îi 
pare rău. Nu știu dacă ajută cu ceva. 

— Spune-i doar că vreau să o văd și că vreau să aud scuzele 
astea din gura ei. Nu se poate ascunde pentru totdeauna. Am 
resursele necesare ca să aflu cine e, de fapt. Știe asta. Acum aș 
dori să pleci. Am petrecut destul de mult timp departe de soţia 
mea pentru ziua de azi. 

MacLean se ridică în picioare. 

George se ridică și el și se uită la MacLean. Acum, că era în 
picioare, părea mai mic, de parcă ar fi intrat cumva la apă. 
George trebui să se abţină de la gesturile și cuvintele normale 
pe care le faci și le spui în faţa unei noi cunoștințe. Nu îi întinse 
mâna și nu îi spuse lui MacLean că îi părea rău pentru soţia lui. 
A fost o omisiune la care George avea să se gândească mai 
târziu, dar asta doar din cauza celor întâmplate lui MacLean la 
scurt timp după plecarea sa. 

— Nu e nevoie să mă conduceţi, zise George și se îndreptă 


VP - 60 


spre ușă, pășind singur în foaierul impresionant din marmură 
albă. 

Donald Jenks, sau DJ, se sprijinea de un perete, uitându-se la 
mobilul lui. Aruncă o privire scurtă spre George, care-l salută din 
cap, dar continuă să meargă, iar zgomotul pașilor să-i răsuna pe 
pardoseală în timp ce se îndreptă spre ușă și o deschise, ieșind 
în soarele după-amiezii. Ameți în lumina bruscă și aspră a zilei și 
bulinuţe albastre începură să-i plutească prin faţa ochilor. Se 
simţea de parcă tocmai se trezise dintr-un pui de somn mult 
prea adânc. 

George stătu locului o clipă, înainte de a se duce la mașina 
lui, observând în treacăt că dubita firmei de peisagistică nu mai 
era parcată în fața casei. Probabil că grădinarii își terminaseră 
treaba, își strânseseră lucrurile și plecaseră. Acum că nu mai 
erau prin preajmă, lumea din faţa casei lui MacLean părea 
sinistru de tăcută. Nu se vedea nicio altă casă printre șirurile 
dese de copaci. Singurul sunet era ţărâitul neîncetat al 
greierilor, în după-amiaza caniculară de august. 


VP - 61 


8 


George și Liana se înţeleseseră să se întâlnească la Kowloon, 
un restaurant chinezesc monstruos, dintr-un șir vulgar de 
restaurante din Saugus. George o luă pe Interstate 95 spre nord, 
către Route 1, și trase în parcare la puţin timp după ora șase. 
Asfaltul era moale sub picioarele sale, iar mirosul friteuzelor și al 
monoglutamatului de sodiu îl lovi din plin în timp ce mergea 
spre restaurantul cu etaj. Ușa de la intrare se afla între două 
statui, asemănătoare celor de pe Insula Paștelui, vopsite în alb, 
cu o statuie și mai mare deasupra, cioplită în lemn. Numele 
restaurantului era scris cu litere enorme - într-un font fals 
polinezian - care străluceau în roșu aprins prin negura serii. 

George trecu pe lângă fântâna plină de monede din hol, apoi 
pe lângă o chinezoaică în vârstă, care încerca să-l îmbârlige să 
intre într-una dintre încăperile mai mici din faţă, și merse mai 
departe în sala de mese principală, un spaţiu de mărimea unui 
stadion de fotbal, festonat cu tot soiul de kitsch-uri Tiki. Era 
încă devreme, într-o seară de duminică, dar locul era deja 
aglomerat, iar zumzetul conversaţiei alimentate de rom concura 
cu melodiile care duduiau din boxe. George merse direct la bar 
și se așeză pe unul dintre scaunele joase, care îi oferea o vedere 
bună spre intrarea principală. Liana îi spusese că o să ajungă la 
restaurant între cinci și jumătate și șase și jumătate și vorbiseră 
să se întâlnească la bar. El alesese acel local pentru că era ușor 
de reperat din aglomeraţia de pe Route 1 și pentru că era 
întotdeauna plin. Pe deasupra, îi plăceau creveţii lor dulci- 
acrișori. 

Comandă un cocktail Zombie și o așteptă pe Liana. Barul 
începuse să se umple. Două cupluri ocupau un colț și împărțeau 
două boluri de Scorpion”. Ambii bărbaţi aveau burdihane mari și 
purtau șepci cu Red Sox, în timp ce femeile erau bronzate și 
subţiri ca niște paie, cu coafuri tapate, care ar fi fost ultimul 
răcnet în 1985. 

| se aduse băutura, iar barmaniţa tânără, care se afla în zona 


4 Cultură specifică Pacificului de Sud. 
5 Cocktail alcoolic Tika, servit în boluri tradiţionale din ceramică pictată. 
VP - 62 


mai joasă a barului, cu o treaptă sub nivelul podelei, îl întrebă: 

— Doriţi și de mâncare? 

George îi spuse că așteaptă pe cineva și sorbi din băutură. Nu 
era deosebit de bună, dar avea o grămadă de rom. Dădu gata 
jumătate de pahar de la a doua înghiţitură. Mai arunca din când 
în când câte o privire spre televizorul suspendat, care difuza 
momentele principale ale campionatului de baseball - cei de la 
Red Sox reușiseră să câștige un avans de trei puncte, ca mai 
apoi să piardă în reprizele suplimentare dar, în principal, își 
ținea ochii aţintiţi asupra ușii de la intrare, întrebându-se dacă 
Liana își va face apariţia și ce ar trebui să îi spună când o să 
vină. 

Avea de gând să-i povestească despre cei doi Donnie Jenks și 
că bărbatul scund, cu zâmbetul sinistru nu era angajat de 
Gerald MacLean sau, cel puţin, așa susținea MacLean. Pe drumul 
cu mașina din Newton spre Saugus, George se gândise că fie 
Liana, fie MacLean ar putea să îl ducă de nas și că nu avea 
niciun motiv întemeiat să se încreadă în vreunul dintre ei. Oare 
Liana avea nevoie de el și pentru altceva în afară de returnarea 
banilor? Se trezi că își roade obrazul pe interior și încercă să se 
oprească. Făcuse ceea ce spusese că va face. Banii fuseseră 
livraţi, iar acum, în caz că Liana avea de gând să-și facă apariţia, 
mai trebuia doar să îi transmită mesajul lui MacLean. 

De un singur lucru nu era convins, și anume dacă era cazul să 
îi spună și ei întreaga poveste, așa cum i-o prezentase MacLean. 
Nici nu voia neapărat și nici nu avea nevoie să o asculte pe 
Liana negând versiunea lui MacLean. Liana era capabilă de 
lucruri rele. Ştia asta, nu din intuiţie, ci în baza faptelor. Ştia ce 
făcuse ea cu douăzeci de ani în urmă și avea să se întrebe 
întotdeauna cât de premeditate fuseseră acţiunile ei. Dar dacă 
MacLean îi spusese adevărul - și nu avea prea multe motive să 
se îndoiască de asta -, ceea ce îi făcuse Liana era complet 
premeditat. Luase în vizor un bărbat înstărit, cu o nevastă 
bolnavă. lar el îi căzuse în plasă. Era clar din povestea lui 
MacLean că o parte din ruina lui venea din pură obsesie sexuală. 
George înțelegea acest lucru. Încă de când o revăzuse pe Liana 
cu două zile în urmă, fusese năpădit de amintiri ale scurtei lor 
relaţii. Ea fusese prima lui parteneră sexuală și, de asemenea, și 
cea mai bună. Învăţaseră totul împreună. Erau ca niște 
exploratori care dăduseră peste niște ruine nedescoperite într-o 


VP - 63 


junglă, fiind primii care puneau ochii pe orașul ascuns. De-a 
lungul anilor, el revenise acolo, cu alţi exploratori și cu turiști, 
dar nu mai fusese niciodată la fel. Nimic nu se putea compara 
cu sentimentul acela de descoperire și compatibilitate pe care îl 
avusese cu Liana. 

George își termină cocktailul Zombie și ceru un Fog Cutter. Se 
uită la barmaniţă cum i-l prepară. Cu excepţia paharului diferit și 
a fructelor diferite, arăta cam la fel ca un Zombie. Se uită la 
ceas și, chiar atunci, Liana intră în încăpere, îl zări la bar și o luă 
înspre el. Purta o rochie verde fără mâneci și legăna o geantă 
mică pe lângă șold, de parcă ar fi fost o cravașă. 

— Cum a mers? îl întrebă ea, făcându-se comodă pe un scaun 
și căutând-o din priviri pe barmaniţă. 

— Comandă-ţi băutura mai întâi, apoi îţi spun totul. 

Ea ceru o vodcă cu gheaţă. Era roșie în obraji, de parcă ar fi 
alergat ca să îl vadă. Fruntea îi strălucea. 

— Vrei mai întâi vestea bună sau pe cea rea? 

— Vestea bună, desigur. 

— Vestea bună e că l-am întâlnit din nou pe Donnie Jenks și 
nu o să îţi facă niciun rău. Arată de parcă n-ar face rău nici unei 
muște. Vestea rea e că nu-i același tip care m-a ameninţat pe 
mine în New Essex. 

— Cum adică? 

Liana luă felia de lămâie de pe marginea paharului, o aruncă 
pe șervețelul de cocktail și sorbi din băutura ei. 

— Când am ajuns la el, Maclean l-a pus să mă 
percheziţioneze pe un bărbat foarte gras, cu o mustăcioară 
subţire. Numele lui era Donnie Jenks. Bărbatul care te-a 
ameninţat pe tine în Connecticut și te-a urmărit până aici e altă 
persoană. 

George se uita atent la Liana, încercând să îi citească reacţia. 
Ea își agită paharul, uitându-se cum se învârt în el cuburile de 
gheață. Avea o privire de reală confuzie pe chip. 

— Crezi că Donnie Jenks, tipul ăla scund și îndesat, nu 
lucrează pentru MacLean? 

— Nu știu ce să cred. Ar putea fi cineva care lucrează pe cont 
propriu? A aflat de bani și s-a dat drept Jenks, ca să încerce să 
ti-i smulgă din mâini. Evident că i-ai năruit planul când i-ai trimis 
banii înapoi lui MacLean. 

— E posibil, dar cred că e mult mai plauzibil să lucreze pentru 


VP - 64 


MacLean. Pare genul lui. 

— Cum adică? 

— Adică, nu ar vorbi niciodată deschis despre faptul că a 
angajat un asemenea bătăuș, care ne-a ameninţat pe amândoi. 
Așa că a angajat un detectiv adevărat, ca să pară că operează în 
limitele legii, și apoi, în secret, a angajat și un cămătar veritabil. 
Astea sunt metodele lui. Vrea să pară un tip de treabă. 

— Tot nu prea are sens. De ce ar folosi tipul ăsta același 
nume? 

— Nu știu, zise ea și mai luă o gură din băutură. Doamne, m- 
am săturat de toate astea. Măcar a fost de acord să mă lase în 
pace? 

— Asta e cealaltă veste proastă. MacLean zice că Donald 
Jenks o să continue să te investigheze, că o să descopere cine 
ești de fapt - astea au fost cuvintele lui cu excepția cazului în 
care accepţi să te vezi cu el faţă în faţă. 

— Bine. De ce? 

— Nu știu. N-a prea intrat în detalii, dar cum ai spus și tu, i-ai 
intrat pe sub piele. Nu vrea să te lase să scapi basma curată. 

— Dara primit banii? 

— Da. 

Liana oftă. 

— Ce-a mai zis MacLean? Spune-mi totul. 

George îi spuse totul, de la început. Descrise casa și pe tânăra 
care i-a deschis ușa și îi zise mai multe și despre DJ, detectivul 
particular, și cum MacLean l-a pus să aștepte într-o cameră cu 
lambriuri de lemn, care arăta ca scoasă dintr-o povestire cu 
Sherlock Holmes. Apoi George îi istorisi ce îi spusese MacLean 
despre soțiile lui, zicându-i Lianei chiar și partea despre 
angajatul care o văzuse scotocindu-i prin sertare. 

— Philip Chung, zise ea. Nu mă surprinde. Faza e că eu chiar 
căutam cifrul de la seif, dar doar pentru că voiam să pun niște 
dosare înăuntru. Gerry mi-ar fi dat oricum cifrul ăla, dacă i l-aș fi 
cerut. 

— Asta a zis și el. 

George îi povesti și restul, fără să omită mare lucru, în afară 
de partea cu vopsitul părului și cum MacLean începuse să 
creadă că îi fusese întinsă o capcană de la început. Știa că Liana 
o să nege și nu voia să audă dezminţirea aceea. Era îngrijorat că 
nu o s-o creadă. 


VP - 65 


— Ce părere ai despre el? întrebă Liana. 

— Părea de treabă. Clar, nu e un om cu care să te pui, darnici 
genul de persoană care să facă rău voit cuiva. Cred că ar trebui 
să ai încredere în el, să te duci să-l vezi și să-ţi ceri iertare. Apoi 
să sperăm că te va lăsa să îţi vezi de viaţă. 

— Care viaţă, mai exact? 

— N-ai putea să te întorci în Barbados? 

— Probabil că aș putea, dar nu sunt sigură că vreau. 

— Trebuie să mai fie locuri unde te poţi întoarce, locuri în care 
ţi-ai făcut o viaţă de când... de când te-am văzut ultima oară. 

Ea se uitase în jos la rămășițele băuturii ei, dar apoi își ridică 
privirea spre el, iar George văzu în ochii ei un licăr scurt de 
mânie, care se schimbă rapid în altceva. Tristeţe, poate, sau 
regret. 

— M-am săturat să îmi tot iau viața de la capăt la fiecare trei 
ani. Nu caut milă, deoarece știu că mi-am făcut-o cu mâna mea, 
dar nu mă mai simt nici măcar înrudită cu fetița care eram când 
ne-am cunoscut. Eram prinsă în capcană, am făcut niște lucruri 
nasoale ca să ies din capcana aia și acum trebuie să fiu 
pedepsită pentru tot restul vieții. Râse un pic, iar ochii i se 
încreţiră la margini. Bine, evident că de fapt caut milă. Vai, vai. 
Sărăcuţa de mine. Mă vezi în starea mea cea mai sentimentală, 
jur. Însă sunt atât de sătulă să mai fiu pe fugă. Zilele astea mă 
întreb întruna cum ar fi fost viața mea dacă m-aș fi predat pur și 
simplu și aș fi mers la închisoare. Poate că aș fi ieșit până acum 
și numele meu ar fi fost al meu. 

— Ai putea să te predai acum, zise George. 

— M-am gândit și la asta. Doar că nu suport ideea dea mă 
întoarce în Florida, or, procesul ar avea loc acolo. Nu m-am mai 
întors niciodată acolo, să știi. 

— Nici n-aș fi crezut. 

Tăcură o clipă. George voia să-i mai pună întrebări, voia să 
afle exact în ce măsură evenimentele întâmplate în Florida 
fuseseră intenţionate și, în ce măsură, doar un accident oribil. 
Dar nu îndrăzni. O privi pe Liana cum își lasă capul pe spate și ia 
un cub de gheaţă în gură. 

— Ce ai de gând să faci acum? o întrebă el. Adică, în seara 
asta, chiar acum. Vrei să comandăm ceva de mâncare? 

— În mod ciudat, mi-e foame, zise ea. Nu putem să mai stăm 
aici o vreme și să bem și să comandăm antreuri ridicole și să 


VP - 66 


vorbim despre orice altceva în afară de Gerry MacLean? 

— Ba sigur că putem. 

— Poate-mi spui câte ceva despre viața ta. 

— E o poveste destul de plictisitoare. 

— Poţi să-mi spui despre tipa aia drăguță cu care erai la bar 
seara trecută. Părea interesantă. 

— lrene. 

— E iubita ta? 

— Din când în când. E complicat. 

George îi făcu un semn din ochi barmaniței și mai comandă 
un rând, plus unul dintre platourile asortate de antreuri pline de 
grăsime. În timp ce el comanda, Liana își împinse paharul gol 
spre capătul tejghelei, se îndreptă de spate și își dădu părul pe 
după ambele urechi. Apoi se întoarse și zâmbi. 

Rămaseră acolo câteva ore, trecând la bere Tsingtao și 
comandând doar mâncăruri care veneau flambate. George îi 
povesti despre anii de după facultate, despre munca pe care o 
făcea la revistă, despre începuturile și sfârșiturile din viaţa lui 
romantică. li mai spuse și despre ultimii trei ani pe care îi 
petrecuse la Mather. Ea își aducea aminte de toată lumea. Îi 
spuse ce știa despre Emily și ce se întâmplase cu toţi tipii de pe 
palierul lui din primul an. George rămase și el surprins de cât de 
multe detaliile mărunte din studenţie reușește să își amintească 
și fu încă și mai surprins să vadă cât de interesată părea Liana 
de toate astea. Presupunea că, pentru ea, era ca și cum ar fi 
ascultat povestea vieţii pe care ar fi putut să o aibă, dacă 
lucrurile s-ar fi întâmplat diferit. 

Când plecară într-un sfârșit din restaurantul fără ferestre, era 
deja întuneric și o ploaie deasă de vară răpăia pe trotuar. În 
depărtare se auzi un tunet. 

— Unde ai mașina? întrebă George. 

— Cam la un kilometru. Într-acolo. 

Traversară în fugă parcarea, care acum era pe jumătate 
goală, și Liana își găsi Volkswagen-ul. George rămase alături de 
ea în timp ce descuie portiera, dar, înainte să o deschidă, ea se 
întoarse și se aruncă în braţele lui, și gurile li se întâlniră. 
George își alungă din minte toate îndoielile de mai devreme și 
se concentră doar asupra ei, asupra sărutării lor umede, asupra 
ploii care îi uda capul și spatele, în timp ce pieptul, strâns lipit 
de Liana, rămânea cald și uscat. George îi puse o mână pe 


VP - 67 


obraz, iar ea se trase și mai aproape, îl sărută pe gât și zise: 

— Putem să mergem la tine? 

— Bine, zise el, pentru că nu ar fi putut zice nimic altceva. 

— Nu încep nimic. 

— Știu, zise George. 

Ea se depărtă de el și intră în mașină, așezându-se pe scaunul 
șoferului. 

— Sunt leoarcă, zise, dându-și la o parte de pe față șwvițele 
ude. 

— Ai nevoie să mergi după mine cu mașina? 

— Îmi dau eu seama de drum, cred. Cam cât ar trebui să 
facem? 

— Jumătate de oră, zise el. Ne vedem acolo. 

George se duse înapoi la mașina lui. Ploaia se înteţise, 
strălucind în alb pe mașini și transformând parcarea într-un lac 
întunecat. Câteva femei stăteau sub prelata de la Kowloon, 
așteptându-și bărbaţii să vină să le ia. 

George încercă să nu se gândească prea mult pe drumul de 
întoarcere spre apartamentul lui. Ploaia își continua asaltul, iar 
șoferii bostonezi, din respect pentru forța ei, nu depășeau 
limitele de viteză. Porni radioul și găsi un post în capătul din 
stânga al scalei, care difuza melodiile lui Solomon Burke. Se foi 
pe scaunul lui umed și simţi un spasm dureros în partea 
dreaptă, unde fusese lovit în rinichi - când se întâmplase asta? 
Părea să fi fost cu luni în urmă. Pe lângă autoturismul lui marca 
Saab treceau mașinile, pictând tunele de lumină prin potop, iar 
în una dintre ele ar fi putut fi Liana, pe drum spre apartamentul 
lui. Nu era convins că o să vină, dar nu era convins nici de 
contrariu. Nu era convins de nimic. Poate că MacLean se 
înșelase în privinţa ei, poate că de fapt tot ce-și dorise vreodată 
era o nouă șansă la viaţă, iar părul vopsit fusese o simplă 
coincidenţă. Îi furase banii, dar doar după ce el o trădase, doar 
după ce își pierduse încrederea în ea. Și, până la urmă, îi dăduse 
banii înapoi. George își aminti deodată de bani, cei zece mii pe 
care încercase Liana să i-i dea mai devreme. Oare îi mai avea cu 
ea? Erau o grămadă de bani, care i-ar fi schimbat semnificativ 
viața lui George, dar gândurile la bani lăsară rapid locul celor 
legate de Liana, de felul în care se sărutaseră adineauri și de 
faptul că ea venea la el acasă. 

Mai era însă un lucru care îl rodea și încerca din răsputeri să 


VP - 68 


nu se gândească la asta. La Kowloon, Liana îl întrebase despre 
tipa drăguță cu care fusese vineri seară la bar. Zisese că părea 
interesantă, dar George nu reușea nici în ruptul capului să își 
dea seama când ar fi putut Liana să o vadă pe Irene. Oare Liana 
îi urmărise toată seara? Și dacă da, de ce nu îl abordase? li 
spusese deja că venise la bar sperând să îl întâlnească. Oare 
voise ca el să o vadă primul? Era totul calculat? Și, dacă da, de 
ce era atât de important ca George să înapoieze banii în numele 
ei? 

Toate aceste gânduri dispărură odată ce își parcă mașina și 
străbătu aleea din faţa clădirii, unde o găsi pe Liana așteptându- 
| sub copertină, din care picurau stropii de ploaie. Fără un 
cuvânt, începură din nou să se sărute. Ea își încolăci brațele pe 
după noada lui, provocându-i un spasm de durere pe care el 
încercă să-l ignore, dar care reverberă în tot corpul. 

— Hai sus, zise el, cu vocea răgușită. 

În micul foaier, cu Nora împleticindu-se printre gleznele lui, 
George o dezbrăcă pe Liana până la piele. În ciuda arșiţei nopţii, 
pielea ei umedă era rece și tremurândă. Se mutară pe canapea. 
Liana se întinse în timp ce el încerca să își scoată cât mai 
repede hainele, împotrivindu-se umezelii care i le făcea să se 
lipească de piele. Nora îi urmase, și acum mieuna tânguitor. 
George o luă în braţe, o duse la el în dormitor și închise ușa. Mai 
târziu avea să-i îndure mânia, dar erau anumite lucruri pe care 
pisicile de casă posesive nu ar trebui să le vadă. George se 
întoarse și se așeză pe canapea. Liana semăna atât de mult cu 
cea pe care și-o amintea el - sânii ei rotunzi și înalţi, care se 
terminau cu niște sfârcuri mari, trandafirii, adâncitura 
superficială a buricului ei, un semn din naștere ca o căpșună, 
aproape imperceptibil, pe coapsa ei dreaptă -, încât se 
transpuse instantaneu în mintea băiatului virgin de optsprezece 
ani care o văzuse primul goală. Emoţionat, rămase lângă ea o 
clipă, gol și tremurând. Ea îi întâlni privirea și începu să-l 
mângâie cu mâna stângă, în timp ce pe cealaltă și-o strecură 
între coapse. Părul ei pubian negru era tuns mai scurt decât și-l 
amintea el. Ea îl trase deasupra ei și îl mușcă ușor de ureche. Un 
nerv îi zvâcni în gât. George o pătrunse într-o alunecare adâncă, 
ce îi făcu pe amândoi să icnească puternic și să își arcuiască 
spatele. 


VP - 69 


9 


A doua oară când se auzi soneria, George se rostogoli în patul 
gol și se ridică în capul oaselor, adormit și confuz. Nici urmă de 
Liana. Singura dovadă că petrecuse noaptea acolo erau 
așternuturile încurcate și mirosul jilav de sex care plutea încă 
prin încăpere. Ceasul lui George arăta ora nouă dimineaţa și un 
puseu scurt de anxietate îl făcu să se înfioare. Era luni și trebuia 
să fie la muncă. Să fi fost cineva de la birou? Dar nu telefonul se 
auzea, ci soneria. 

George se ridică din pat. Poate că Liana se trezise mai 
devreme și se dusese să ia micul dejun. Probabil că nu luase 
cheile. 

În timp ce-și punea halatul, observă un teanc de bancnote pe 
birou, chiar la mijloc. Le atinse instinctiv cu degetul arătător - 
bancnota de deasupra era de cincizeci -, dar le lăsă acolo. Nu 
deschiseseră subiectul celor zece mii de dolari în seara 
precedentă, iar George nu se mai gândise la ei de când el și 
Liana ajunseseră împreună înapoi la apartament și își scoseseră 
hainele. Soneria răsună din nou și George simţi că stomacul i se 
strânge un pic de teamă. Banii de pe birou însemnau că Liana 
plecase. Și atunci, cine era la ușă? Traversă camera de zi, puse 
o mână pe clanţă și întrebă cine e. 

— Poliţia, se auzi răspunsul înăbușit. 

O voce de femeie. 

George deschise ușa și se trezi față în faţă cu un bărbat și o 
femeie. Aceasta din urmă îi arătă repede o insignă, pe care o 
avea prinsă de centură. Părea un gest redundant având în 
vedere că cei doi, care purtau pantaloni de costum și cămăși 
încheiate până la gât, nu puteau fi altceva decât polițiști. 

— George Foss? întrebă femeia. 

— Ăhă. 

— Sunt detectiv sergent Roberta James și acesta este 
partenerul meu, detectivul John O'Clair. Putem să vorbim o clipă 
cu dumneavoastră? Vă deranjează dacă intrăm? 

Detectiva James era la fel de înaltă ca George, se apropia de 
patruzeci de ani, era ușor mulatră și avea părul tuns scurt și 


VP - 70 


cârlionțat. Chipul îi era prelung, cu pometți ascuţiţi. Partenerul ei, 
O'Clair, era mai tânăr, dar avea părul încărunţit. Faţa lui 
colțuroasă era impecabil bărbierită, iar gâtul se remarca printr- 
un măr al lui Adam deosebit de pronunţat. Se clătina ușor pe 
vârfuri. 

— Îmi cer scuze. Pot să întreb despre ce e vorba? 

— Avem niște întrebări despre vizita dumneavoastră la 
domnul Gerald MacLean de ieri după-amiază. L-aţi vizitat pe 
domnul MacLean ieri după-amiază, nu-i așa? 

George ezită pentru o fracțiune de secundă, luând în 
considerare posibilitatea de a face pe prostul, dar gestul i se 
păru deopotrivă inutil și, foarte posibil, stupid. 

— Da, am fost, dar nu... 

— Am vrea doar să vă punem câteva întrebări. 

— Sunt confuz. Abia dacă îl cunosc pe Gerry MacLean. L-am 
cunoscut ieri... V-a rugat dumnealui să vorbiţi cu mine? 

— De ce ne-ar fi rugat să vorbim cu dumneavoastră? întrebă 
detectiva James, cu aerul unui copil care așteaptă nerăbdător 
permisiunea să își deschidă cadoul. 

— Îmi pare rău. Fără motiv. Presupun că sunt doar confuz în 
privința motivului pentru care sunteţi aici, zise George, dându-și 
seama în timp ce vorbea că ar fi trebuit mai bine să tacă și să-i 
invite pe polițiști înăuntru. 

— Suntem aici pentru că Gerald MacLean a fost ucis azi- 
noapte. 

Detectivii nu mai spuseră nimic, dar George știa, din 
nenumăratele episoade ale serialului Lege și ordine la care se 
uitase, că amândoi îi studiau reacția imediată la auzul acelei 
informaţii. Se simţea ca un actor pe scenă, care își uitase 
replicile. Zâmbi vag, simțindu-se cuprins brusc de un val 
inexplicabil de vinovăţie. 

— Unde? întrebă el. 

— Vă deranjează dacă intrăm în locuința dumneavoastră, 
domnule Foss? Sau, dacă vi se pare mai comod, putem merge la 
secție. 

— Nu, intraţi, zise el și se dădu la o parte, înfășurându-și 
halatul mai strâns în jurul trupului gol. _ 

Dintr-odată se simțea expus și confuz. In timp ce detectivii 
intrau în camera de zi, aruncă o privire în dormitor prin ușa 
întredeschisă, uitându-se după indicii ale prezenţei Lianei. 


VP -71 


Detectiva pe nume Roberta James observă că se uită în jur. 
— Mai este și altcineva cu dumneavoastră aici? îl întrebă ea. 
— Nu, zise George, convins brusc că acesta era adevărul. 
Liana plecase deja de mult. Din nou. 


VP- 72 


10 


Stația de autobuz mirosea a unsoare și a pișat stătut. Când 
George ajunse la ghișeul de bilete, vânzătorul îi spuse că era un 
autobuz într-o oră care îl putea duce până-n Washington DC și 
că, de acolo, putea lua alt autobuz care mergea direct în Tampa. 
Audrey locuia în Sweetgum, Florida, cam la o oră sud de Tampa. 

Se așeză mai în spate, ceea ce se dovedi a fi o greșeală, 
deoarece ușa de la toaletă era partial stricată și se tot 
deschidea și închidea zgomotos. 

Capul îi zvâcnea după o după-amiază și o seară în care nu 
făcuse nimic altceva decât să bea bere. Se trezise devreme și 
împachetase în liniște, deși oricum șansele să il trezească pe 
Kevin, care sforăia ca un urs tranchilizat, erau minime. Lăsase 
un bilet pe care scria: 

„M-am cărat. Nu-ti face griji. 

O să îi sun pe ai mei în după-amiaza asta”. 

George iși scoase un pulover din bagaj, îl împături de câteva 
ori ca să il folosească pe post de pernă, apoi alunecă într-un 
somn agitat, cu intermitențe, pe tot drumul spre Washington. 
Avea de așteptat douăzeci de minute înainte să vină autobuzul 
spre Florida. Mâncă jumătate de cheeseburger la McDonald's, 
apoi se duse la un șir de telefoane cu plată, ca să își sune 
părinții, cu cartela pe care i-o dăduseră în septembrie. Tatăl lui 
era, probabil, la muncă și spera că mama lui lua prânzul cu una 
dintre prietenele ei. Nu avu însă norocul ăsta - mama lui îi 
răspunse. 

— George, ce s-a întâmplat? Ai nevoie de ceva? 

Nu era dintr-o familie în care să se sune foarte des unii pe 
alții. 

— Mamă, mai tii minte că ti-am spus de o fată pe nume 
Audrey Beck? 

— Nu, dar te cred pe cuvânt. 

EI îi explică ce se întâmplase, smulgându-i mamei lui un val 
de suspine. 

— Ce păcat, ce viață irosită, zise ea, de parcă ar fi cunoscut-o 
personal pe Audrey și perspectivele pe care le-ar fi avut ea în 


VP-73 


viață. Dar cel mai mult îmi fac griji pentru tine, dragul meu. Nu 
vreau să iţi afecteze studiile la facultate. Ar trebui să fie o 
perioadă fericită pentru tine. 

— Nu-ţi face griji, mamă, zise el. 

Nu-i putu spune că era pe cale să se urce într-un autobuz de 
noapte spre Tampa. Dacă cei de la facultate aflau de absența 
lui, vor fi nevoiţi să îi contacteze părinții, dar își va bate capul cu 
asta la momentul potrivit. 

— Mamă, te sun într-o săptămână. O să fiu bine. 

— Știu că da, George. 

Pentru a doua parte a călătoriei lui, se așeză spre mijlocul 
autobuzului, mâncă o pungă de mere și se uită la autostrăzile 
sumbre din sud, care se perindau pe fereastră. Cotrobăia prin 
memorie după un semn, cât de mic, că Audrey ar fi avut 
tendințe sinucigase, dar nu reuși să găsească niciunul. Avusese 
impresia că nu era complet multumită cu situația ei de acasă, că 
era o parte a vieții ei despre care prefera să nu vorbească, dar 
George nu simtise că ar fi fost profund nefericită. Ce s-ar fi putut 
întâmpla pentru a transforma o boboacă universitară bine 
integrată într-o persoană atât de disperată încât să îşi ia propria 
viată? 

Incercă să își amintească fiecare detaliu al ultimelor lor 
momente împreună. Îsi dăduseră examenele finale într-o 
dimineață de joi, cu lapovită, când jumătate din școală ridicase 
deja tabăra spre casele părintești. Cantina nu era nici măcar pe 
jumătate plină. George și Audrey mâncaseră împreună, singuri 
la o masă de zece persoane. Despre ce vorbiseră? George își 
amintea că analizaseră vita Stroganoff din farfuriile lor, 
întrebându-se dacă era făcută exclusiv din resturi de mâncare, 
înainte ca bucătăria să se închidă pentru o lună. Îşi mai amintea 
și că o săâcâise un pic pe Audrey, exprimându-și insistent 
îngrijorarea cu privire la faptul că ea plănuia să parcurgă tot 
traseul din New England până în Florida în doar două zile, a câte 
douăsprezece ore de șofat. Lui George i se părea, fără doar și 
poate, o idee periculoasă, dar Audrey o ținea pe a ei, spunându-i 
că, dacă așa procedase la venire, o putea face din nou și la 
întoarcere. În plus, nu avea destui bani pentru două nopti la 
motel. George se oferi să plătească și se oferi ṣi să o ajute cu 
șofatul până în Florida, știind însă că o să îl refuze. Până la 
urmă, după ce se certară un timp, Audrey încheie discuția ca 


VP - 74 


întotdeauna, zicâna: 

— Poţi să te îngrijorezi cât vrei, dar eu tot așa o să fac. 

Așa că George se lăsase păgubaș. 

Îşi făcură bagajele în seara aceea, separat, fiecare în camera 
lui, apoi petrecură noaptea împreună în camera lui Audrey, iar în 
Zori se treziră și îşi luară rămas-bun. George îşi amintea de aerul 
umed și rece al dimineții care abia începea și de poleiul de pe 
trotuar, în timp ce o conducea pe Audrey la automobilul ei 
argintiu, Ford Escort, cu bara de protecție prinsă cu bandă 
adezivă. Ea pornise mașina și dăduse sistemul de încălzire la 
maximum, apoi ieșise ca să îl mai îmbrățișeze pentru ultima 
oară de rămas-bun. 

— Ai grijă, îi spusese el atunci, și, fără să vrea, adăugă: Te 
iubesc. 

Era prima dată când spunea acele cuvinte. 

— Și eu te iubesc, George, zisese ea fără să ezite. O să ne 
vedem în curând. 

Păruse, își amintea George, plină de speranță. Entuziasmată, 
de parcă viața ei tocmai se îmbunătățise considerabil și mai 
erau încă multe în față. Sau fusese asta doar ceea ce simţise 
George și își transpunea, de fapt, sentimentele asupra lui 
Audrey? Își tot purică amintirile până când simţi că nu se mai 
poate încrede în ele. 

Autobuzul îşi continua călătoria monotonă spre sud. Cerul 
senin și albastru și temperaturile geroase din New England lăsau 
acum locul norilor de joasă altitudine și rafalelor de ploaie 
înghețată. Veni noaptea. George își aprinse lumina pentru citit și 
deschise romanul Washington Square, dar aspectul cărții și felul 
în care o simtea la atingere îi făceau greață. Va fi pentru 
totdeauna cartea pe care o citea când aflase de moartea lui 
Audrey. O vâri în plasa de pe spătarul scaunului din fată și nu se 
mai atinse de ea. 

Cu toate că nu reuși nici să citească, nici să adoarmă, cumva 
se făcu dimineață, iar șoferița autobuzului anunță că erau încă 
pe Interstate 95 și că intraseră în Georgia. Câmpurile incețoșate 
care mărgineau autostrada interstatală erau neacoperite de 
zăpadă, iar frunze de un verde mat împodobeau copacii. George 
își lipi palma de geamul autobuzului: era răcoros la atingere, dar 
nu rece, iar păienjenișul de chiciură care împodobise sticla cu o 
noapte în urmă se transformase în broboane de condens. 


VP -75 


La un popas, își cumpără o cafea mare, într-un pahar de 
polistiren, și două gogosi glazurate cu miere. li era foame pentru 
prima oară de când auzise veștile despre Audrey. Îşi mânca 
gogoșile rezemat de autobuz, uitându-se la soarele palid care își 
răspândea căldura pe carosabilul aproape gol și întrebându-se 
ce va face când va ajunge în Tampa. Nu avea vârsta necesară 
ca să închirieze o mașină, dar scosese un teanc de bani de la 
bancomatul din campus, destui cât să-i ajungă să ia un taxi 
până la cel mai ieftin motel din Sweetgum. De acolo îşi va da el 
seama ce avea de făcut mai departe. O să îi sune pe părinții lui 
Audrey, rugându-i să se întâlnească. Trebuia să afle dacă urma 
să fie o înmormântare. Să îi găsească prietenii și să vorbească 
cu ei. Ce se întâmplase cu Audrey după ce plecase de la 
facultate, ce ar fi putut să o facă să se sinucidă? Lăsase vreun 
mesaj? Exista vreun motiv? 

Șoferița de autobuz îşi aruncă tigara Virginia Slim într-o gură 
de canal și anunță că pauza se terminase. George o urmă înapoi 
în autobuz. 

În Tampa era cald, aproape douăzeci de grade, sub cerul alb. 
Aerul mirosea a smoală și a apă mareică. Un taxi năpădit de 
rugină era parcat în fata statiei de autobuz. Soferul, un bărbat 
scund, sud-american, îşi rezema cotul de fereastra deschisă, și 
capul pe braț. Părea pe jumătate adormit. 

— Cât îmi luati până în Sweetgum? întrebă George. 

— De ce vrei să mergi acolo? 

— Cât m-ar costa? 

— Habar n-am. Optzeci de dolari. 

— Îți dau șaizeci în cap, dacă mă duci la un motel din 
Sweetgum. 

Taximetristul se uită la ceas. 

— Bine, zise el, și George se așeză pe bancheta din spate, cu 
geanta în brațe. 

O picătură înceată de sudoare începuse să-i curgă printre 
omoplați. Taxiul trecu pe un pod terifiant, care se înălța peste 
Tampa Bay. Printre norii îndepărtați apăruse o fantă, și soarele 
arunca o pată de lumină pe apa gri. Odată ce ieșiră din Tampa, 
oceanul dispăru și autostrada fu împânzită de siglele luminoase 
ale motelurilor, mai înalte decât măreții palmieri, de pâlcurile de 
restaurante, benzinării și cluburi de striptease. 

Audrey nu spusese mare lucru despre viața ei de dinainte de 


VP - 76 


facultate, dar vorbise despre orașul în care crescuse. 

„Mi-ar plăcea să îl vizitez”, zisese George o dată. 

Ea izbucnise în râs. 

„Nu prea ai ce să vezi. Avem un Waffle House și o casă de 
amanet”. 

„Tie ce ti-a plăcut la eh” 

„Mi-a plăcut să mă car de acolo. Viata de provincie și cu 
mine... suntem așa”, zisese și ridicase degetele arătătoare, 
tinându-le paralele și la vreo zece centimetri distanță unul de 
celălalt. 

Taximetristul coti la prima ieșire spre Sweetgum și opri la un 
motel care anunța că are camere la 29,99 dolari pe noapte. 
Motelul se afla între un restaurant numit Shoney's și parcul auto 
al unui dealer de mașini la mâna a doua. Deasupra lui era un 
panou care făcea reclamă unui magazin aflat la cinci sute de 
metri depărtare și numit Billy's. 

— Mă așteptați aici până verific dacă au camere libere? 

Șoferul se întinse și se uită pe geamul pasagerului la șirul de 
mașini parcate în fata motelului cu pereți de vinilin. 

— Cred că au o cameră, zise el. 

George plăti cei șaizeci de dolari și traversă parcarea până la 
recepție. Era după-amiază târziu, dar vremea era încă destul de 
călduroasă, și George îşi dădu seama că uitase să își ia cu el o 
pereche de pantaloni scurți. 

La motel plăti cash pentru două nopti. Completă formularul, 
lăsând gol spațiul destinat informațiilor despre mașină. 

— N-aveti mașină? întrebă recepționera, o doamnă cu pielea 
galbenă și un dinte negru. 

— N-am mașină, zise George. Care e cel mai bun mijloc de 
deplasare prin Sweetgum? 

— Cu mașina. 

— Credeţi că aș putea închiria una? Nu am douăzeci și cinci 
de ani. 

— Asta e vârsta minimă pentru închirierea unei mașini? râse 
ea. incearcă alături, la Dan. S-ar putea să îti împrumute o 
conservă de-ale lui dacă-i plătești cu bani gheață. Câţi ani ai, de 
fapt? 

— Optsprezece, zise el. 

— Da, păi, cam așa și arăti. 

Camera lui avea un covor bej, așternuturi cu imprimeuri 


VP - 77 


florale și pereții prost tapetați. Fereastra din față, care dădea 
spre parcare și rampa de ieșire, era obturată de niște storuri 
venețiene jegoase; fereastra din spate era proptită ca să stea 
deschisă și avea în dreptul ei un aparat de aer condiționat, care 
momentan era oprit. George își aruncă bagajul pe pat, se 
dezbrăcă și făcu un duș. 

„Sunt în orașul lui Audrey”, gândi el, în timp ce jetul de apă îl 
lovea peste ceafă. „Poate că a fost doar o neînțelegere, și ea de 
fapt e aici, încă în viată, revenindu-și într-un spital”. Acel gând 
Zăcuse ascuns undeva într-un ungher al minţii lui, ca o speranță 
secretă. În timp ce se ștergea, aburul dispăru de pe oglindă, si 
George se uită în ea, la părul lui șaten, cu bucle răsucite în 
afară, ca niște aripi, atunci când creștea prea lung, la fața lui 
comună, la nasul poate un pic prea mare, la gropita din bărbie 
care compensa pentru acest neajuns. Ochii lui erau de un 
căprui-deschis, culoarea pungilor de hârtie. Era chipul pe care 
Audrey îl privise cu mai puțin de câteva săptămâni în urmă. Ce- 
o fi fost în capul ei? Si unde erau acele gânduri acum? Încercă 
să Îi simtă prezența, dar nu reuși. 

Îşi trase pe el o pereche de blugi Levi's și un tricou polo, 
verde-inchis, cu dungi orizontale galbene. Sertarul de sus al 
noptierei conținea o Biblie evanghelică și o carte de telefoane. 
Existau două familii Beck în Sweetgum: mai întâi era trecut un 
anume C. Beck și, apoi, Sam și Patricia Beck. Bănui că ar trebui 
să fie Sam și Patricia, își aprinse o țigară și formă numărul. 
Răspunse un bărbat. 

— Domnule Beck? 

— Cine e? 

— Bună ziua, sunt George Foss. Am fost un prieten apropiat al 
fiicei dumneavoastră. La Mather. Nu știu dacă a vorbit vreodată 
despre mine... 

— Poate cu soția mea... eu nu cred că am auzit. 

— Îmi pare atât de rău pentru cele întâmplate. 

— Maa. 

— Mă întrebam... am venit în Florida... mă întrebam dacă aș 
putea să vin să vorbesc cu dumneavoastră și cu soția 
dumneavoastră. 

— Sfinte! Așteaptă o clipă. Apoi îl auzi pe tatăl lui Audrey 
urlâna: E nu ştiu ce prieten. Vrea să vină aici. 

George trase adânc aer în piept, apoi oftă, neliniștit. 


VP - 78 


— Dragule, cu cine vorbesc? se auzi pe fir o voce de femeie, 
după un declic. 

— Sunt George Foss. Am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră 
la Mather. 

Auzi un alt declic - probabil că domnul Beck tocmai închisese, 
de la celălalt capăt. Și-o imagina pe doamna Beck în dormitorul 
ei, ținând în poală o poză înrămată cu Audrey. 

— George, dragule, ai bătut tot drumul până aici din 
Connecticut? Ce drăgut din partea ta. 

Părea beată, iar limba i se împleticise ușor când pronunțase 
„dlăgut”. 

— Mă întrebam dacă o să fie vreun fel de slujbă de 
înmormântare. Dacă nu am ajuns prea târziu... 

Auzi un suspin la celălalt capăt sau poate că era doar fumul 
de țigară suflat. 

— O să fie o slujbă. Cum să nu. Dar vrem s-o îngropăm pe 
fetița noastră și acum ne spun că nu se poate... O, Doamne. 

Glasul începuse să i se fisureze ușor când rosti cuvântul 
„Slujbă” și cedase complet la „fetița noastră”. 

— Îmi pare rău, zise George. Probabil n-ar fi trebuit să sun. 

Nu primi niciun răspuns imediat și se gândi să închidă pur și 
simplu, când reapăru vocea domnului Beck: 

— Cine-i acolo? 

— Tot eu. George Foss. 

— Băga-mi-aș. Ce ziceai că vrei? 

— Îmi pare rău, domnule, nici eu nu ştiu exact. Speram să pot 
lua parte la înmormântarea ei, poate să mă văd cu cineva care 
știe mai multe despre ce s-a întâmplat, să încerc să înțeleg. 
Cuvintele lui erau doar zgomot, și nimic mai mult, așa că 
schimbă placa: Am adus flori. Speram să pot să trec să le las. 

— Ín cursul zilei de mâine, poate, zise domnul Beck, după încă 
o pauză. 

— Multumesc domnule. O să trec. 

George închise telefonul și se lăsă pe spate în pat, extenuat, 
cu tâmplele pulsând, cu umerii strânși și încordați. li era și 
foarte foame, având în vedere că nu mai mâncase nimic după 
cele două mere de la prânz. Se gândi să se ducă alături, la 
Shoney's, să mănânce un hamburger și să bea un pahar de 
lapte. Dar, cu cât se gândea mai mult la efortul necesar, cu atât 
devenea mai obosit. Extenuarea primă în fața foamei, iar 


VP - 79 


George se băgă sub așternuturile aspre, luă perna suplimentară 
în brațe, strângând-o la piept, și căzu într-un somn adânc, fără 
vise. 

În dimineata următoare, după un mic dejun cu ouă jumări și 
fiertură de mălai la Shoney's, George păși pe asfaltul deja 
orbitor, îndreptându-se spre Dan's Pre-Owned Automobile 
Emporium. 

— Cu ce vă pot ajuta în dimineața asta? zise un bărbat masiv 
și cu obrajii trandafirii, care purta un costum cafeniu. 

George, care iși exersase abordarea în timpul micului dejun, 
își drese glasul și spuse: 

— Sunt într-o situație delicată și speram să mă puteți ajuta. 

Buzele bărbatului păliră într-un zâmbet subțire, încordat. 

— Ín regulă, fiule, te ascult. 

Purta o cravată mov, lucioasă, perfect asortată la batista care 
flutura din buzunarul din fată al sacoului. 

— Am doar optsprezece ani, dar am nevoie de o mașină 
pentru următoarele două zile. Accept orice mașină aveți și vă las 
cartea de credit a părinților mei. Sunt un șofer foarte bun. Și pot 
plăti cu banii jos. 

Bărbatul râse. _ 

— Pe-asta n-am mai auzit-o. Iși lăsă capul pe spate și expiră 
zgomotos pe nările pline cu păr negru. Fii atent. O să te rezolv și 
mai bine: angajatul meu și-a luat azi a unsprezecea zi de 
concediu medical pe anul ăsta și sunt la ananghie, zise el 
scuipând cuvintele „angajatul meu”, ca pe o bucată de friptură 
greu de mestecat. Trebuie să trimit niște documente și mai am 
nevoie de două seturi de semnături pe ele, și asta până în 
prânz. Dacă faci asta pentru mine, îti dau mână liberă la una 
dintre mașinile mele, atâta vreme cât nu părăsește comitatul 
Manatee. 

— Bine, zise George. Nu prea știu zona, însă. 

— Știi să citești o hartă, băiete? 

Mașina era un Buick LeSabre cu paneluri de lemn și vinilin și 
cu un volan care trăgea spre stânga. Cu o hartă și niște 
instrucțiuni scrise de la Dan Thompson, George trecu de 
pășunile cu vite și de zonele subdezvoltate din Sweetgum, de 
râul Dahoon, ajungând în Chinkapin, un oraș care măcar avea 
ceea ce semăna cu un centru - mai multe clădiri de cărămidă, 
înalte de cinci etaje și înghesuite unele  într-altele. Duse 


VP - 80 


documentele unui agent de asigurări, al cărui birou era situat 
între o casă de amanet și un magazin de mâna a doua, și apoi, 
în parcul de rulote Seavue, destinat rezidenților de peste 
cincizeci și cinci de ani, unui cuplu care cumpăra un Dodge de 
cinci sute șaptezeci și cinci de dolari pentru nepotul lor. Când se 
întoarse în Sweetgum, zări o florărie într-un centru comercial de 
pe șosea și cumpără un buchet de flori de zece dolari, care i se 
păru adecvat pentru o înmormântare. 

Când ajunse înapoi în parcarea dealerului de mașini la mâna a 
doua, cu semnăturile de care făcuse rost în duplicat și butonând 
la aparatul de aer conditionat, care producea mult zgomot, dar 
niciun pic de aer rece, George și-l imagina pe Thompson 
oferindu-i un post cu normă întreagă. L-ar accepta și ar deveni 
un vânzător de mașini formidabil, cel mai bun din întreg 
comitatul. Ar locui la motel și și-ar lua toate mesele la Shoney's 
și în fiecare zi ar duce un buchet de flori la mormântul lui 
Audrey. Casa lui din Massachusetts, semestrul la Mather, toate 
s-ar pierde în trecut, odată cu trecerea zilelor și anilor. George 
rânji și îşi aprinse o țigară de la bricheta mașinii, care era 
acoperită de negreala reziduală a o mie de țigări aprinse de-a 
lungul vremii. 

Thompson era cu un client, așa că George îi puse 
documentele pe birou, apoi conduse suta de metri până la 
camera lui de motel, pentru a-și schimba tricoul umed cu ultimul 
articol vestimentar curat pe care îl mai avea, o cămașă Oxford 
cu mâneci scurte, în dungi subțiri. 

Isi luă florile, care se ofileau deja din cauza căldurii, și se 
întoarse la Buick. Studiase harta mai înainte și știa exact cum să 
ajungă la casa părinților lui Audrey. Conduse aproximativ trei 
kilometri, apoi zări perechea de coloane vopsite în corai, care 
întâmpinau vizitatorii pe Deep Creek Road, o porțiune de asfalt 
care fusese peticită de curând cu linii șerpuite de smoală 
neagră. Casele de pe Deep Creek Road erau în mare parte 
locuințe de două etaje, cu grădini pline de flori; arătau de parcă 
o căsuță cu obloanele trase fusese aruncată deasupra alteia, 
apoi vopsită într-o culoare tropicală: roz, turcoaz sau, din când 
în când, verde neon. 

Casa de la numărul 352, de pe Deep Creek, era turcoaz; 
curtea plină de arbuști și palmierul ei înalt arătau exact la fel ca 
ale celorlalti. Dar la numărul 352, pe trotuarul din față, era 


VP - 81 


parcată o mașină de poliţie. _ 

George parcă în spatele mașinii de poliție și opri motorul. In 
timp ce mergea spre ușă, agățându-se cu putere de flori, 
încerca din răsputeri să nu acorde atenţie garajului de două 
mașini unde Audrey își petrecuse ultimele clipe, respirând 
monoxid de carbon. 

Un polițist în uniformă îi deschise ușa. 

— Tu ești puștiul de la Mather? întrebă el. 

— Da. 

Polițistul, cu pete roșii pe piele și o mustată rară și care era 
probabil cu cel mult cinci ani mai în vârstă decât George, își 
smuci capul spre dreapta. 

— Intră. 

George îl urmă în camera de zi, care se afla spre spatele 
casei. O canapea în formă de L și două fotolii din imitație de 
piele erau așezate în jurul unui sistem audio-video, cu un 
televizor de mărimea unui birou masiv. Cel mai apropiat fotoliu 
era ocupat de un bărbat înalt și slab, care purta o cămașă din 
denim, băgată într-o pereche de blugi. Avea pielea ciupită de 
vărsat și genul acela de păr blond care pare aproape alb. 
Domnul Beck. Soția lui, mama lui Audrey, era pe canapea. Și ea 
purta blugi, cu o bluză de mătase neagră băgată în pantaloni. 
Un colac de grăsime, împins în sus de blugii prea strâmți, era 
vizibil pe sub bluza ei. Părul ei era tot blond, dar nuanța aceea 
arăta de parcă ar fi provenit dintr-un flacon. Sorbea dintr-un 
pahar de vin roze. 

Lângă ea era un bărbat mai în vârstă, într-un costum frumos, 
gri. Părul lui cărunt era tuns scurt, lăsând la iveală scalpul roșu 
ca focul. Fața lui arăta de parcă ar fi fost turtită de un perete, ca 
mai apoi să fie strânsă înapoi la proporții normale, într-o 
menghină. George gândi că era, probabil, bunicul lui Audrey. 

În timp ce pășea în cameră, trecând pe lângă polițistul slab, 
George îi întinse florile doamnei Beck, care îl privea cu ochii 
umflați. 

— Imi pare atât de rău, doamnă Beck. Astea sunt pentru 
dumneavoastră. 

Bărbatul în costum se ridică în picioare, impingându-se cu 
mâna dreaptă de cotieră. În mâna stângă ținea o cană de cafea. 

— Ele, Robbie? 

Vorbea cu polițistul în uniformă. 


VP - 82 


— Maqa. 

— Tu esti iubitul de la Mather College? 

Cu toti ochii din cameră atintiti asupra lui, George simtea 
nevoia să facă un gest grandios: de pildă, să tină un discurs 
despre iubirea pe care o simtea pentru Audrey sau s aibă o 
izbucnire emoţională. În schimb, încuviintă din cap. De ce era 
politia acolo? 

— Cum te cheamă? 

— George Foss. 

— Aha. Eu sunt detectivul Chalfant. Acesta este ofiterul 
Wilson. la loc. Avem câteva întrebări. 

George se așeză pe marginea fotoliului liber. 

— Sunt un pic..., începu el. 

— Nu-ţi face griji, zise detectivul în haine de civil. O să-ți 
explic totul într-o clipă. Cum ai ajuns aici, băiete? 

— Am luat autobuzul. 

— Nu ai venit cu autobuzul direct din Connecticut până în 
Sweetgum. 

— Am luat autobuzul până în Tampa, apoi am luat un taxi 
până aici și apoi am împrumutat o mașină. Așa am ajuns aici azi. 

— Deci cunoști pe cineva din orașul ăsta? Ai mai fost aici? 

— Nu. Niciodată, zise George. Am împrumutat mașina de la 
domnul Thompson de la Dan's Emporium. l-am făcut o favoare 
și m-a lăsat să o împrumut. Am făcut ceva greșit? 

— Chiar deloc, George. Încercăm doar să aflăm tot ce putem 
despre ce s-a întâmplat cu Audrey. 

Lui George îi fugiră ochii la televizorul uriaș, pe care erau 
îngrămădite fotografii înrămate. Fix în mijloc era o poză cu 
Audrey, care arăta ca o fotografie de absolvire. Isi dădu seama 
că nu mai văzuse niciodată o fotografie cu Audrey și, fără să 
întrebe dacă se poate, se ridică și merse spre televizor. In timp 
ce se apropia de poză, își dădu seama că nu era totuși Audrey, 
ci doar o fată care semăna un pic cu ea, o fată cu părul blona- 
închis, strâns sus, în vârful capului. Avea probabil cam 
optsprezece ani și ar fi putut fi chiar drăguță, dacă îi mai 
ștergeai un pic din fardul verde de pleoape. Avea buzele 
tuguiate și sprâncenele negre. 

George își aruncă ochii pe celelalte fotografii de pe televizor. 
Erau mai multe portrete școlare ale aceleiași fete, dar nicio poză 
cu Audrey. 


VP - 83 


— Poţi să te uiti, George, zise mama lui Audrey. 

George se întoarse, confuz. Detectivul Chalfant veni în spatele 
lui Și spuse încet: 

— O poți identifica pe fata din pozele acestea? 

— Nu. Imi pare rău. Ar trebui? 

— Esti sigur? 

Detectivul se întoarse și se uită la familie. Lui George 
începură să-i gonească tot soiul de gânduri prin minte. Nimerise 
în casa greșită? 

— O, Doamne! făcu doamna Beck. 

Apoi se clătină un pic în fată și începu să vorbească singură, 
zicând ceva neinteligibil. Domnul Beck se ridică și traversă 
camera din trei pași mari, apoi se opri și se întoarse. 

— Fir-ar să fie, zise el. 

— Îmi pare rău, zise George. Nu înțeleg. Cine e în această 
fotografie? 

— E Audrey Beck, răspunse detectivul. 


VP - 84 


11 


— Și cum o cheamă? întrebă detectiva Roberta James, cu un 
pix pregătit deasupra carnețelului ei deschis. 

Acceptase să ia un loc și stătea acum pe canapeaua lui 
George. Partenerul ei, O'Clair, alesese să rămână în picioare. Se 
clătina încă aproape imperceptibil pe vârfurile picioarelor, 
cercetând cu privirea apartamentul lui George de parcă s-ar fi 
uitat după rozătoare. 

George mai trăsese un pic de timp după ce îi invitase 
înăuntru, ducându-se în dormitor să-și ia pe el o pereche de 
blugi și un tricou. În timp ce era acolo, luă teancul de bani pe 
care i-l lăsase Liana și îl ascunse în fundul sertarului cu șosete. 
Se simţea încă ameţit de lipsa de somn, de dispariţia subită a 
Lianei și de vestea că MacLean fusese ucis. Totul se lega; atâta 
lucru știa și el. Fie el, fie MacLean picase într-o capcană, și Liana 
plecase dis-de-dimineaţă, pentru că știa, sau, cel puţin, bănuia, 
că detectivii aveau să ajungă în curând la ușa lui. Cu toate 
astea, în timp ce își trăgea încet tricoul pe el, se întreba dacă ar 
fi putut să o apere și pe ea și să se pună și pe el la adăpost, 
odată ce începeau întrebările. Știa că era fraier, că singura 
mișcare logică era să îi privească pe cei doi detectivi drept în 
faţă și să le spună tot ce știe, dar nu putea să-și scoată din 
minte imaginea Lianei, chipul ei aproape lipit de-al lui, în lumina 
palidă a orelor de dinaintea zorilor, spunând, cu ochii 
înlăcrimaţi, că cel mai mare regret din viața ei fusese să renunțe 
la el, să renunţe la acel unic semestru de normalitate, iar 
George, deși știa că n-ar fi trebuit, o crezuse. 

Așadar, după ce îi spuse detectivei James că fusese la 
MacLean ca să îi dea banii ca o favoare pentru o prietenă și ea 
întrebase cum o cheamă pe prietena respectivă, o privi în ochi și 
spuse: 

— Audrey Beck. Am cunoscut-o în primul an de facultate, dar 
n-am mai văzut-o de atunci. 

Era o minciună care conţinea și puţin adevăr. Puteau să 
verifice. Probabil că o vor și face. Și vor afla că Audrey Beck era 
o fată moartă din Sweetgum, Florida. Dar, dacă l-ar chestiona 


VP - 85 


din nou pe George, ar putea oricând să susțină că acela era 
numele pe care și-l amintea. Petrecuseră trei luni împreună. 
Numele ei era Audrey. A fost cu mult timp în urmă. 

— Deci, stai să înţeleg, zise detectiva James. Această Audrey 
Beck, pe care nu ai mai văzut-o de douăzeci de ani, te 
abordează într-un bar și îţi cere o favoare? 

— Eu am recunoscut-o la bar și tot eu am abordat-o. Ne-am 
înțeles să ne vedem a doua zi. A venit aici, acasă la mine - 
George decisese să treacă sub tăcere situația cu cei doi Donnie 
Jenks și cabana din New Essex - și atunci mi-a cerut să îi fac 
această favoare. Lucrase pentru Gerry MacLean și luase niște 
bani de la el... 

— Furase bani de la el? 

— Asta mi-a zis. E o poveste complicată, dar a lucrat pentru el 
și avuseseră și o relaţie romantică și bănuiesc că el i-a dat 
papucii. De aceea a luat banii. Dar a avut mustrări de conștiință 
și a vrut să îi returneze. Asta e motivul pentru care se afla în 
Boston. 

— Câţi bani furase? 

— In jur de cinci sute de mii de dolari. 

Detectivul O'Clair se întoarse spre George și pufni zgomotos. 
Detectiva James ridică din sprânceană și zise: 

— O grămadă de bani. l-ai văzut? 

— Cum ziceam, i-am dus lui MacLean, într-o geantă sport. M- 
am uitat la ei scurt, dar nu i-am numărat. MacLean însă, da. 

— Și această... Audrey Beck... de unde venea cu toţi banii 
ăștia? 

— Bănuiesc că a venit din Atlanta. Acolo se află compania lui 
MacLean. Chiar nu am aflat prea multe informaţii personale de 
la ea. 

— Nu știu ce să zic, mie mi se pare că ați aflat totuși destul de 
multe informaţii personale. Detectiva zâmbi, ceea ce îi schimbă 
dintr-odată fizionomia feţei. Fără zâmbet, figura ei era ca o 
mască tristă, cu un aspect aproape lemnos. Zâmbetul larg îi 
lumină însă ochii căprui, cu irizaţii aurii, și avu efectul imediat 
de a-l face pe George să se simtă prost că o minte. V-a spus 
despre idila ei cu un bărbat însurat, că a fost părăsită și că a 
furat bani de la el. De ce nu s-a dus pur și simplu la casa lui 
MacLean din Newton să lase ea banii? De ce trebuia să faceți 
dumneavoastră asta? 


VP - 86 


— Zicea că îi e frică. Zicea că el angajase pe cineva să 
recupereze banii. 

— V-a spus cine era acel cineva? 

— Nu, dar părea foarte speriată. Cred, de asemenea, că nu 
mai voia să dea ochii cu MacLean. 

— Așa cum o spuneți, nu vi s-a părut deloc ciudat că o 
persoană pe care nu aţi mai văzut-o de douăzeci de ani apare 
din senin și vă cere să returnaţi niște bani furaţi pentru ea? 

Zâmbi din nou. Era arma ei. O'Clair încetă pentru o clipă să se 
mai clatine pe vârfurile picioarelor și așteptă răspunsul lui 
George. 

— Sigur că mi s-a părut ciudat. Nu e ceva ce mi se întâmplă 
zilnic. 

— Dar aţi acceptat să o faceţi. 

— A fost o vară plictisitoare. 

Detectiva James scoase un sunet gutural, care ar fi putut fi la 
fel de bine un tușit sau un râset. 

— Să zicem. Aţi avut o relaţie amoroasă cu Audrey Beck, la 
început, când aţi cunoscut-o? 

— Da, zise George. 

— Bun. Așadar, nu aș greși cu mult dacă aș presupune că, pe 
de o parte, aţi acceptat să duceți la capăt acest comision pentru 
o persoană pe care nu o cunoșteaţi foarte bine cu speranţa că ar 
putea duce la o altă implicare amoroasă? Sau sunt prea timidă? 
A fost un quid pro quo? 

— In ce sens? 

— Audrey Beck a petrecut noaptea trecută aici, nu? 

George ezită, destul de mult încât să nu mai aibă sens să 
nege. 

— Da. 

— Mă gândeam eu. Arătaţi ca un bărbat care n-a dormit prea 
mult azi-noapte. Știţi, eu și partenerul meu s-ar putea să o fi 
zărit pe domnișoara Beck. 

Își ridică privirea spre O'Clair, care ridică din umeri și se 
încruntă. 

— A trebuit să dăm câteva ture de bloc ca să vă găsim 
apartamentul de dimineaţă și am trecut pe lângă o femeie care 
mergea pe Charles Street. Purta o rochie verde, avea părul 
negru cam până la umeri? 

— Pare să fi fost ea. 


VP - 87 


— Mă gândeam eu. Nu părea genul de rochie pe care să o 
porţi luni dimineaţa, la prima oră. Deci am ratat-o la mustață, 
zise și plesni din limbă, iritată. V-a spus unde se duce? 

— A plecat înainte să mă trezesc eu. Am fost surprins că nu 
mai e aici. 

— Și în legătură cu întrebarea mea de mai devreme? A fost o 
învoială? Dumneavoastră returnaţi banii și ea vă întoarce 
favoarea? Sau v-a dat o parte din bani? Presupun că nu au fost 
returnaţi toţi. 

— Nu, nu a fost deloc așa. Nu am vorbit niciodată despre sex. 
Evident, având în vedere faptul că era o fostă iubită și că eu 
eram încă atras de ea... mi-a trecut prin cap. Sau, mai bine zis, 
speram la asta. 

— Speraţi că, dacă returnaţi banii, ar fi de acord să se culce 
cu dumneavoastră. 

— Nu, speram să mă culc cu ea, punct. Am returnat banii ca o 
favoare. 

— Aha, făcu detectiva și se uită sceptică în carneţelul ei. 

Din câte își dădea George seama, singurul lucru pe care îl 
notase era numele de Audrey Beck. 

— Aș vrea să îmi spuneţi despre vizita la MacLean. 
Domnișoara Boyd ne-a spus că ați ajuns la patru fără un sfert 
după-amiaza. 

— Domnișoara Boyd este asistenta care mi-a deschis ușa? 

— Da. Karin Boyd este și nepoata lui MacLean. Ea a găsit 
cadavrul. 

— Unde a fost omorât? Ce s-a întâmplat? 

— Asta încercăm să aflăm. De aceea suntem aici și vă punem 
întrebări. Așadar, aţi ajuns la patru fără un sfert? 

— Cam pe-acolo. 

— Și cât timp aţi petrecut în casă? 

— Dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, aș zice cam patruzeci și 
cinci de minute. 

Detectiva James îi aruncă o privire partenerului ei, apoi se uită 
iar la George. 

— Se apropie destul de mult de ceea ce ne-a spus și 
domnișoara Boyd. De ce aţi stat atât de mult? Credeam că v-aţi 
dus doar ca să îi dați banii. 

George le spuse cum îl invitase MacLean înăuntru, cum fusese 
percheziționat și cum fusese lăsat singur cu MacLean, care îi 


VP - 88 


povestise totul din punctul lui de vedere. Omise partea în care 
MacLean îi spusese că o suspecta pe Liana că i-ar fi întins o 
capcană din capul locului, că își vopsise părul ca să semene cu 
nevasta lui decedată și că pusese ochii pe el încă de la început, 
din Barbados. În schimb, George le spuse că părea să nutrească 
multă mânie faţă de Liana. 

— Și a păstrat banii? întrebă detectiva. 

— Da. Apoi mi-a cerut să plec. A zis că se întoarce la soţia lui. 
E foarte bolnavă. 

— Se crede că o să moară în după-amiaza asta. Din câte am 
înţeles, nu i se spune ce s-a întâmplat cu soţul ei. 

— Ah. 

— Ce impresie v-a făcut Maclean? V-a părut vreun pic 
speriat? 

— Speriat? Nu. Părea iritat de faptul că se afla în postura de a- 
și accepta propriii bani înapoi și părea trist în legătură cu soţia 
lui. Și mi s-a mai părut și că avea nevoie de cineva cu care să 
vorbească. Am fost surprins de cât de multe mi-a destăinuit. Pot 
să întreb cum a fost ucis? S-a întâmplat la scurt timp după ce 
am plecat eu? 

— Aţi mai observat pe altcineva prin casă? Domnișoara Boyd 
v-a deschis ușa, nu? 

— Domnișoara Boyd era acolo. Și bărbatul care m-a 
percheziționat. MacLean îi spunea DJ, cred. 

— Donald Jenks. Lucra pentru domnul MacLean. Sunteţi sigur 
că nu ați mai văzut pe nimeni altcineva? 

George se gândi o clipă, apăsându-și degetele pe ochii închiși. 
O mahmureală întârziată începea să se instaleze, după romul și 
berea pe care le băuse cu o seară în urmă, și mai era și profund 
conștient de cât de mult îi minte pe polițiști. Iniţial plănuise să 
zică adevărul, cu excepţia numelui real al Lianei, dar deodată se 
trezi că omite detalii importante, cum ar fi falsul Donnie Jenks. 

— Mai erau și niște grădinari, zise el într-un final. 

— Știm despre ei. 

— Dar și-au terminat treaba și au plecat înaintea mea. 

Detectiva James se uită din nou în carnețelul ei și dădu câteva 
pagini în urmă. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. Îmi aduc aminte că am ieșit din casă și duba nu mai era 
acolo. 


VP - 89 


— Duba grădinarilor? 

— Exact. 

Detectiva James notă ceva în carnet. George se uită la 
partenerul ei, care era în picioare, și se întrebă pentru o clipă 
dacă nu cumva era surdomut. George nu îl auzise să scoată 
vreun cuvânt. 

— Vă deranjează dacă îmi iau un pahar de apă? întrebă el, 
privind spre spaţiul dintre cei doi polițiști. 

Detectiva James îi spuse că nu. 

— Vă pot aduce ceva? Apă? Suc de portocale? 

Amândoi refuzară, detectiva James în cuvinte și detectivul 
O'Clair prin tăcerea lui demnă de un călugăr budist Zen. 

George se îndreptă cu pași nesiguri spre chicineta lui și își 
turnă un pahar mare de apă. Il dădu pe gât, apoi îl umplu din 
nou. Înainte să se așeze la locul său, detectiva James zise: 

— Mai am doar câteva întrebări. Puteţi să ne spuneți cum 
arăta geanta cu bani și exact câţi bani erau înăuntru? 

— Eu, personal, nu i-am numărat, dar Audrey a zis că erau 
patru sute cincizeci și trei de mii de dolari. Cum am mai spus, 
MacLean i-a numărat. Erau într-o geantă sport neagră. 

— Când mergeaţi acasă la MacLean, aţi fost singur cu banii în 
mașină și nu aţi tras măcar cu ochiul? 

— Știu cum arată banii. 

— Și nu aţi luat nimic din ei? 

— Încercam să îi fac o favoare unei prietene, nu să o bag și 
mai mult în bucluc. 

Detectiva James înclină ușor capul într-o parte, de parcă ar fi 
încercat să scape de o contractură musculară la nivelul gâtului. 

— Unde lucrezi, George? 

Îi spuse detectivei numele revistei literare și văzu că tresare 
ușor, de parcă ar fi auzit de ea, undeva în trecutul îndepărtat. 

— Presupun că nu aveţi niciun fel de date de contact de-ale 
lui Audrey Beck? O adresă? Un număr de mobil? 

— Nu, n-am. 

Detectiva James nu vorbi imediat, și George sorbi din apa lui, 
silindu-se să nu o dea pe gât dintr-o înghiţitură. Nora se culcase 
pe un pervaz din apropiere, lângă o plantă agăţătoare lăsată de 
izbeliște. 

— Încă ceva: cunoașteţi o persoană pe nume Jane Byrne? 

George fu cât pe ce să nege, dar se abţinu la timp. Trebuia, 


VP - 90 


desigur, să știe că Liana era cunoscută sub numele de Jane 
Byrne. Era singurul nume pe care l-ar fi știut MacLean și probabil 
și numele pe care asistenta/nepoata l-a dat poliţiei. 

— Așa o cunoștea MacLean. Bănuiesc că a folosit alt nume 
când lucra pentru el. 

Detectiva James zâmbi și îi aruncă o privire partenerului ei. 

— Nu v-aţi gândit să ne spuneţi asta? 

— Imi cer scuze. Eu o știam de Audrey Beck și așa mă 
gândesc la ea. 

— Și aveţi mulţi prieteni care își schimbă numele când li se 
năzare? 

— Nu, nu am. Doar pe Audrey. Uitaţi ce-i, ca să vă spun 
adevărul, s-ar putea ca nici măcar Audrey să nu fie numele ei 
real. A fost la Mather College timp de jumătate de an și nu s-a 
mai întors. Îmi amintesc că am auzit cum că ar fi avut niște 
probleme prin Florida, că poate a intrat la facultate sub o 
identitate falsă. 

George nu știa cât de adânc o să sape detectivii în povestea 
lui Audrey Beck/Liana Decter sau dacă aveau de gând s-o facă, 
dar decise să-și acopere spatele, măcar un pic. In mod evident, 
dacă decideau să meargă atât de departe încât să citească 
rapoartele originale, vor da și de numele lui și vor ști că a minţit. 
Avea să găsească o soluție dacă va fi cazul. 

— Contactaţi-ne dacă o vedeţi din nou, sau dacă vă mai 
gândiţi la ceva care ne-ar putea fi de folos. 

— Desigur, zise el. 

Inainte de a se ridica, detectiva James scoase o carte de vizită 
din carnetul ei și o puse pe măsuţa de cafea. George îi conduse 
pe ambii detectivi până la ușă. James îi întoarse spatele și plecă, 
dar partenerul ei zise: 

— Incă ceva, Foss. Nu părăsi orașul. 

Vocea lui era înaltă și nazală și, când o auzi pentru prima 
oară, George aproape că tresări. 

— Ah, zise el. Sunt suspectat? 

— Da, normal că ești suspectat, zise detectivul O'Clair, rânjind 
în colțul gurii. 


VP - 91 


12 


George sună la birou și își anunţă șefa că întârzie, apoi făcu 
un duș și se rase. | se părea ireal că era o zi de muncă, o zi de 
luni, când lumea se aștepta să fie la birou, în ciuda statutului 
său proaspăt dobândit de suspect într-o crimă. 

Totul i se păru și mai ireal când ajunse la biroul lui, la etajul 
trei dintr-o fabrică renovată, la jumătatea distanţei dintre Back 
Bay și North End. Darlene, de la recepţie, îl întâmpină cu un 
prelung: „Bleaah, nu?” 

George rămase perplex câteva secunde, până să realizeze că 
ea se referea, de fapt, la Red Sox, care pierduseră trei meciuri la 
rând de vineri încoace. 

— Noroc că e un sezon lung, zise George în timp ce mergea 
spre biroul lui. 

— Slavă Domnului! strigă ea, din spatelui lui. 

De ani întregi, revista tot făcea reduceri de personal, dar nu 
se mutase într-un sediu mai mic, probabil pentru că proprietarul, 
speriat de piaţa în scădere, tot micșora chiriile și le oferea 
diverse beneficii ca să rămână. Din această cauză, plimbarea 
lungă pe care o făcea George până la biroul lui din partea de 
sud a clădirii devenise din ce în ce mai sumbră, trecând pe 
lângă birouri goale și camere de conferinţă pustii. Se angajase la 
revistă la mai puţin de un an după terminarea facultăţii. Era a 
doua lui slujbă postuniversitară; mai lucrase la un lanţ de librării 
în timpul perioadei petrecute în San Francisco, când locuia cu 
Rachel, iubita lui din ultimul an de facultate. Aranjamentul acela 
durase doar șase luni și se încheiase într-o zi când George 
ajunsese acasă mai devreme de la muncă și o găsise pe Rachel 
în pat cu unul dintre barmanii de la spelunca lor preferată din 
zonă. 

Apoi se mutase la ai lui. Mama lui nu fusese niciodată o 
femeie deosebit de fericită, dar, cu anii, începuse să vorbească 
din ce în mai mult despre dezamăgirile din viaţa ei. Considera că 
renunţase la o carieră în arte pentru a se dedica vieții de soţie și 
mamă, iar acum nu mai avea nimic, în afară de un cuib gol și de 
un soț aproape mut și obsedat de muncă. Se înscrisese la un 


VP - 92 


atelier de olărit și George se întreba dacă nu cumva avea o idilă 
cu vreunul dintre colegii ei. Spre deosebire de mama lui, tatăl lui 
George devenise din ce în ce mai tăcut cu trecerea timpului. 
Lucra și acum din greu, ajungând acasă extenuat și roșu în 
obraji în fiecare noapte, instalându-se în rutina lui previzibilă de 
fiecare seară, care implica un pahar mare de alcool, cina și apoi 
lectura în biroul lui. In ciuda caracterului tăcut și inabordabil al 
tatălui său, George se simţea mai în largul lui cu el decât cu 
mama sa. Tatăl lui era un bărbat care se simțea confortabil în 
pielea lui. 

In timpul șederii lui de două luni în casa părintească, tatăl lui 
îi spusese, după o ocazie rară în care își turnase și un al doilea 
pahar de scotch cu apă, că, pentru el, cheia fericirii era să 
găsești o slujbă și să o faci cât de bine poţi. Îi zise că și tatăl lui îi 
dăduse același sfat. Învață să clădești și să baţi un cui drept și 
nu o să duci niciodată lipsă de fericire. Tatăl lui George mai 
mărturisi și că se temea, ba chiar era îngrozit, de vremea când 
avea să iasă la pensie. Fusese cea mai revelatoare conversaţie 
pe care o avusese George vreodată cu tatăl său și una la care se 
gândise apoi de multe ori, în special după ce tatăl lui făcuse un 
atac de cord masiv și murise la vârsta de șaizeci și cinci de ani, 
la doar câţiva ani după aceea. 

Cât stătu acasă, George răscoli ziarele după anunţuri de 
angajări, apoi își trimise CV-ul și primi postul de asistent 
administrativ în cadrul departamentului de contabilitate al celei 
mai prestigioase publicaţii bostoneze. 

— Intotdeauna te-ai priceput la cifre, opină tatăl său. 

Mama lui era impresionată de statutul revistei în lumea 
literară. 

George s-a mutat la oraș și și-a găsit un apartament, un etaj 
întreg dintr-o clădire ieftină, cu trei etaje, în Charlestown, pe 
care îl împărțea cu un cuplu de foști colegi de la Mather College. 
George era strălucit la noua lui slujbă, motiv pentru care a fost 
luat sub aripa directorului administrativ al revistei, Arthur Skoot, 
un om care nu fusese niciodată căsătorit și care era, când 
ajunsese George acolo, cel mai în vârstă angajat al revistei. 
Arthur l-a învățat pe George tot ce știa, l-a promovat rapid și l-a 
scos la prânzuri lungi, udate bine cu alcool. George își considera 
munca deopotrivă satisfăcătoare - să scoţi la timp o revistă cu 
un buget mic echivala cu a bate un cui cât de drept se poate -și 


VP - 93 


stimulantă; îi plăcea ideea de a face parte dintr-o tradiţie 
literară și intelectuală grandioasă, chiar dacă treaba lui era doar 
să facă bilanţul registrelor contabile. 

Revista i-a plătit lui George cursurile la seral și, în câţiva ani, 
și-a luat diploma de contabil public autorizat. Creșterea salarială 
i-a permis să se mute din Charlestown în apartamentul de la 
mansardă în care încă locuia și acum cu chirie. Era prima dată 
când locuia singur și a descoperit că îi plăcea la nebunie. Putea 
să își ţină apartamentul exact așa cum voia, plin de cărți și fără 
praf. A început să iasă cu Irene, care lucra la revistă ca redactor- 
șef adjunct și nu părea să se grăbească să se mute cu George 
sau să se logodească. Astfel a plutit George fericit până la 
treizeci și ceva de ani. Deși se gândea tot mai puţin la Liana, se 
uita încă după ea, trezindu-se că scrutează mulţimea după faţa 
ei sau mersul ei și încă mai avea vise erotice puternice și 
tulburătoare, în care ea plutea deasupra lui, imensă și 
inevitabilă. 

Cam la un an după pensionarea forţată a lui Arthur, George a 
fost promovat pe postul de director administrativ. S-a întâmplat 
în timpul unei perioade tumultuoase pentru revistă: internetul 
explodase, și proprietarul se schimbase de curând. S-au făcut 
reduceri de personal, iar direcţia revistei a fost schimbată 
radical, dinspre scena literară spre cea politică. Proza scurtă a 
fost scoasă din ediţiile lunare și marginalizată într-o ediţie de 
vară destinată ficţiunii. Poezia a fost eliminată cu totul. O 
atmosferă sumbră domnea în redacţie. Irene și-a găsit un post 
ideal în cadrul departamentului online al publicaţiei Boston 
Globe, dar George a rămas pe loc, știind că va avea o slujbă, 
atât timp cât revista nu dădea faliment. A bătut întotdeauna 
drept cuiele. În plus, George știa că noul grup de proprietari, 
care deţinea mai multe afaceri profitabile, accepta ca revista să 
iasă în pierdere lună de lună, ceea ce se și întâmpla, neabătut. 

Ajuns la biroul lui, George își verifică e-mailul să vadă dacă nu 
exista vreo urgenţă iminentă și, când nu găsi niciuna, intră pe 
net pentru a căuta informaţii despre moartea lui Gerald 
MacLean. Nu găsi mare lucru, doar câteva articole care anunțau 
că MacLean fusese găsit mort în casa lui din Newton, dar cauza 
morții nu fusese încă făcută publică. Oricine le-ar fi citit ar fi tras 
concluzia că MacLean, care fusese un bărbat în vârstă, suferise 
un atac de cord. Unul dintre articole includea și o fotografie 


VP - 94 


veche de cel puţin cincisprezece ani, un cadru corporatist, cu 
MacLean într-un costum  albastru-deschis. Descrierea lui 
MacLean, formulată aproape identic în ambele articole, suna în 
felul următor: „Gerald MacLean, fondator și președinte al 
companiei MacLean's Furniture, magazin angro cu sediul în 
Atlanta, intrase recent într-un parteneriat cu Paul Hull, pentru a 
pune bazele Fundaţiei Hull, o organizaţie caritabilă devotată 
cercetărilor în domeniul cancerului. Domnul MacLean lasă în 
urmă o soţie, Teresa MacLean, născută Rivera”. 

Nicio menţiune despre crimă. Nicio mențiune despre fonduri 
de investiţii și scheme piramidale. Nicio menţiune despre conturi 
în străinătate. Și nicio menţiune despre vreo geantă plină cu 
bani. 

George încercă să lucreze. Revista găzduia o conferință de 
vară - mai degrabă o strângere de fonduri, la care clienţii 
puteau să participe și să socializeze cu unii dintre scriitorii mai 
cunoscuți ai revistei - la o facultate din vestul statului 
Massachusetts. Facultatea cerea revistei să includă un certificat 
de asigurare ca anexă la asigurarea revistei pe durata 
conferinței și George fusese prins la mijloc între un 
administrator al facultăţii foarte inconstant și un agent de 
asigurări foarte leneș. Incepu să scrie un e-mail către agent, 
explicând în ce consta formularea exactă necesară în certificat, 
dar nu reuși să-l termine. Mintea lui revenea neîncetat asupra 
evenimentelor de la sfârșitul săptămânii trecute și a rolului pe 
care el îl jucase în cadrul lor. Putea presupune doar că MacLean 
fusese omorât pentru banii returnaţi. Și, în acest caz, Liana nu 
fusese implicată în crimă. Doar ea avusese banii în mână și îi 
înapoiase. Era un gând ușor reconfortant. 

Pe la jumătatea dimineţii, îi sună telefonul. Era Irene. 

— Ai uitat? întrebă ea. 

— Se pare că da. 

— Trebuia să luăm prânzul. 

— Așa e, zise el. George își amintea vag că făcuse planuri cu 
lrene să ia prânzul împreună luni. Unde, mai exact? 

— Localul ăla nou de pe Stuart Street. Are un nume mexican. 

George o aşteptă pe Irene în fața restaurantului. Temperatura 
sărise de treizeci de grade și nu mai rămăsese nicio urmă a 
potopului biblic care inundase Bostonul cu o noapte în urmă. Citi 
meniul înrămat din fața ușii. Era un local Tex-Mex standard, ce 


VP - 95 


conţinea și apetitive ca tacos cu burtă de porc și băuturi precum 
cocktailuri margarita cu coriandru. Deodată se simţi leșinat de 
foame; mahmureala de după bere și mâncarea chinezească 
proastă de noaptea trecută îi dăduse târcoale toată dimineaţa. 
Decise să își ia un burrito de vită și o cola dietetică mare, poate 
cu puţin rom în ea. 

George o zări pe lrene de la trei străzi depărtare. Mergea 
încet și cu capul în jos, cu braţele lipite de corp. El o tachina că 
cele douăzeci de ierni pe care le petrecuse în Boston îi 
alteraseră permanent postura, în așa fel încât mergea 
întotdeauna ca și cum ar înfrunta un viscol. Ea susţinea că îi era 
întotdeauna frig, chiar și în verile umede ale Bostonului, că 
acele ierni teribile îi intraseră în oase și rămâneau acolo tot 
timpul anului. Când o văzu venind spre el, evenimentele bizare 
ale ultimelor două zile și jumătate îi părură și mai ireale. „Ea e 
viaţa mea adevărată”, gândi George, „chit că îmi place sau nu”, 
în timp ce ea venea spre el, în toată normalitatea ei glorioasă. 
lrene era doar lrene. Tocilară, sarcastică, harnică, dar atât de 
loială încât nu renunţa nici măcar la un iubit dezamăgitor și 
inconstant. Când mai era la o singură stradă distanţă, George 
luă decizia să nu îi spună povestea sfârșitului său de 
săptămână. Nu azi, în orice caz. Voia să petreacă o oră din viaţa 
lui obișnuită, să bea și să vorbească cu lrene și să se simtă iar 
normal. 

Dar când lrene ajunse în dreptul lui, prin aerul care plutea 
strălucitor, și își ridică privirea spre el, George văzu un bandaj 
alb ce pornea din marginea sprâncenei ei stângi și se ducea în 
jos pe faţă, pe o porţiune de aproximativ cinci centimetri. Pielea 
din jurul ochiului ei stâng era de un alb albăstrui palid și ochiul 
în sine, abia întrezărit printre pleoapele umflate, era complet 
roșu. 

— Ce dracului ai păţit? zise George. 

— Îţi zic înăuntru. Nu e atât de rău pe cât pare. 

— Nu, zi-mi acum. Ce s-a întâmplat? 

Ea ridică din umeri și zise: 

— Am fost jefuită, cred. 

— Cum adică, crezi? 

— Păi, nu mi-a luat nimic. Pe scurt, veneam acasă azi-noapte 
pe la unșpe și, în faţa blocului meu, un tip m-a întrebat cât e 
ceasul. M-am uitat la ceas și, când am ridicat privirea, mi-a tras 


VP - 96 


una în față. 

— Doamne sfinte, zise George. 

— Știu. Așa m-am gândit și eu. M-am lovit de asfalt și am 
crezut că atât mi-a fost, dar apoi tipul s-a cărat, pur și simplu. 
Nici măcar nu mi-a luat geanta. 

— Ai sunat la poliţie? 

— Aproape că nici nu mi-a venit s-o fac. Pur și simplu nu 
părea real, dar m-am gândit mai bine și având în vedere că mi-a 
dat numele lui... 

— Cum adică ţi-a dat numele lui? 

— Nu știu dacă era un nume real, dar, după ce mi-a tras 
pumnul în faţă și înainte să plece, s-a prezentat foarte politicos. 

Irene zâmbi, apoi tresări un pic când i se mișcă bandajul. 

— Cum adică, s-a prezentat? 

— Eram pe jos, așteptându-mă să fiu violată sau împușcată în 
cap, iar el m-a privit și a zis: „Încântat de cunoștință. Numele 
meu este Donald Jenks”. Apoi a plecat. 


VP - 97 


13 


În următoarele zece minute, detectivul Chalfant îi mai arătă o 
serie de poze. George le privi pe toate cu atenție. Audrey Beck 
care i se arăta nu era Audrey Beck pe care o cunoscuse la 
Mather College. Ambele fete aveau părul blond-inchis, ochi 
albaștri, pielea deschisă la culoare. Pe spectrul larg al 
diferențelor umane, puteai spune că erau apropiate una de 
cealaltă, dar erau, incontestabil, două fete diferite. Nasul fetei 
din fotografie - adevărata Audrey? - avea o gâlmă mică, genul 
de lucru pe care o tânără mai înstărită ar fi eliminat-o cu 
ajutorul chirurgiei plastice. De asemenea, buzele tuguiate erau 
disproportionate, iar ochii erau prea apropiați unul de celălalt. 

— Ai cumva o poză cu iubita ta? Nu la tine, știu, dar la motel 
sau la facultate? întrebă Chalfant. 

— Nu am deloc poze cu ea. M-am gândit deja la asta, când am 
auzit că a murit. 

— Ești sigur că nu e fata asta? 

— Sunt sigur. Sută la sută. 

Încă derutat de cele întâmplate în ultimul sfert de oră, George 
simţea mici puseuri de înțelegere și speranță. Dacă iubita lui nu 
era Audrey Beck, atunci ea era încă în viață. Ar fi vrut să-l roage 
pe detectiv să-i confirme acest aspect, dar era profund conștient 
de prezența familiei îndoliate a adevăratei Audrey Beck. Tatăl 
continua să se foiască de colo-colo, clătinând din cap și oftând în 
barbă. 

— Ce se întâmplă? 

Vocea, una nouă, venea dinspre ușa din față. Toate capetele 
din încăpere se întoarseră la unison. Un adolescent intrase în 
camera de zi, un puști înalt și blond, cu aparat dentar, purtând 
un tricou al echipei de fotbal american Florida Gators și o 
pereche de pantaloni scurți de baschet. 

— Nimic, Billy, zise doamna Beck. 

„Asta e fratele, dar ea n-a zis niciodată că ar avea un frate. A 
zis că e singură la părinți”, gândi George. Se întoarse să se uite 
la detectivul Chalfant, care se adresă întregii încăperi: 

— Haideţi să încheiem aici. George, dacă nu te deranjează, aș 


VP - 98 


vrea să vii cu noi la secţie să îți luăm o declarație oficială. Nu 
mai avem de ce să deranjăm familia Beck. Vino după noi cu 
mașina ta, dacă nu cumva preferi să mergi cu mine şi cu ofiterul 
Wilson. 

George se ridică. 

— Mi-e totuna... 

— Deci, voi ziceti că Audrey nu s-a dus deloc la facultate? 

Acum vorbise doamna Beck, cu glas pitigăiat, și un strop de 
vin se vărsă peste buza paharului pe care încă îl ţinea în mână. 
Lansase întrebarea cumva în gol, spre mijlocul camerei, astfel 
încât ateriză undeva între George și cei doi polițiști. 

Chalfant ridică o mână. 

— Stai, Pat. Hai să nu tragem concluzii pripite... 

— Concluzii pripite? 

— ... dar, da, se pare că există o confuzie cu privire la cine se 
ducea la facultate sub numele fiicei tale. O să lămurim totul și o 
să vedem ce s-a întâmplat, de fapt. O să vă anunț imediat cum 
aflu ceva nou. Vă promit. 

— Unde ar fi putut să fie, dacă nu se ducea la facultate? 

— Asta încercăm să aflăm. 

George urmări mașina de poliție până la secție, care funcționa 
într-o clădire acoperită cu stuc bej. Fumă o țigară pe drum și 
încercă să se concentreze la șofat. Avea palmele umede de 
transpiratie. Detectivul îl conduse în biroul lui, una dintre 
încăperile ce se înșiruiau pe un coridor lung, oarecare, 
amintindu-i lui George de cabinetul unui alergolog la care fusese 
de multe ori în copilărie. 

Biroul lui Chalfant era primitor, cu rafturi împânzite de tot 
soiul de fleacuri și un perete ticsit de poze atârnate strâmb, 
majoritatea înfățișând niște copii. Lui George i se oferi un scaun 
rotativ cu spătar înalt, iar Chalfant ocoli biroul și se așeză pe un 
scaun de lemn. 

— Mă ajută să nu adorm la birou, zise el și îi făcu lui George 
cu ochiul. Scaunul, adăugă el, apoi ridică receptorul de pe biroul 
lui. 

— Stiati despre asta? zise George. Stiati că Audrey nu era 
Audrey? Nu vreau să fiu prea insistent, dar... 

Chalfant ridică un deget și zise, la telefon: 

— Denise, dragă, fă-mi o favoare, vrei? O să am nevoie de 
toate albumele școlare anuale, de la liceele din Sweetgum, din 


VP - 99 


ultimii trei ani... Da... Nu, începând cu anul trecut și mergând în 
urmă... Le avem aici, nu? Atunci, hai să zicem mai bine până la 
patru ani în urmă. Adu-mi-le aici, te rog. Cât de repede poți... 
Mersi, scumpo. 

Chalfant închise telefonul și îşi sprijini călcâiele pantofilor pe 
bara de jos a scaunului. Nu arăta atât ca un detectiv, cât ca un 
antrenor de baseball dispeptic, care e pe cale să piardă un 
sezon. 

— Hai să îţi spun ce știm deja. Mi se pare întotdeauna mai 
simplu să dau pe față toate faptele relevante. Știm că adevărata 
Audrey Beck, fiica lui Sam și a Patriciei Beck, pe care i-ai 
cunoscut adineauri, și-a petrecut o parte, dacă nu chiar întreg 
semestrul trecut, în West Palm Beach. Le-a spus părinților și 
celor mai mulți dintre prietenii ei că se duce la facultate, la 
Mather College. Și-a burdușit mașina cu o grămadă de pulovere 
și de blugi și a plecat, mergând spre nord, dar, din câte se pare, 
la un moment dat s-a întors și a pornit spre est. Conform 
spuselor lui lan King... ai auzit de el? Nu, nici nu credeam. 
Conform spuselor lui lan King, și-a petrecut cea mai mare parte 
a toamnei împreună cu el și alți membri ai trupei lui, într-o casă 
închiriată. E într-o formație care se cheamă Gator Bait. Presupun 
că nu... 

George clătină din cap. 

— ... NU, desigur că nu. Știu toate astea, pentru că lan King ṣi- 
a făcut ieri apariția aici. A venit la mine pentru că el crede că 
Audrey Beck a fost omorâtă de un traficant de droguri pe nume 
Sam Paris. Din câte se pare, Gator Bait și Audrey Beck datorau 
bani pentru droguri. Nu am fost surprinși să auzim că Audrey 
Beck era consumatoare de droguri pentru că reieșea destul de 
clar din raportul medicului legist. Am fost însă surprinși să aflăm 
că nu petrecuse semestrul la facultate. Ne pregăteam să sunăm 
la Mather... Ah, bună, Denise, da, pe birou, te rog. 

O femeie masivă și cu corpul în formă de pară, trecută bine 
de cincizeci de ani, puse un teanc de albume școlare pe birou. 

— Ne pregăteam să sunăm la Mather, când familia Beck 
primește un telefon de la tine, un iubit de la facultate. Poţi să îti 
imaginezi că suntem foarte interesați să îti auzim povestea. 

— Credeti că s-a dus altcineva în locul ei? 

— Așa se pare, fiule, dacă nu cumva crezi că a fost în două 
locuri în același timp. 


VP - 100 


— Pozele pe care le-am văzut mai devreme cu siguranță nu o 
înfățișau pe acea Audrey Beck pe care o știam eu. 

— Exact, așa că, ce speram să faci pentru mine, e să treci prin 
teancul ăsta de albume școlare. Dacă cineva s-a dus în locul lui 
Audrey, pretinzând că e ea, s-ar putea să fi fost o persoană pe 
care o cunoștea din liceu. 

— Bine. George puse o mână pe coperta învelită în imitație de 
piele a primului album. Fac tot pot să vă ajut, dar trebuie să mă 
ajutați și pe mine s-o găsesc pe fata pe care o caut eu. Probabil 
că e încă în viață, nu credeți? 

— Nu vreau să speculez, fiule, dar ceea ce ai spus despre 
ajutor e unul și același lucru. Tu ne ajuti pe noi, noi te ajutăm pe 
tine. Eu am niște lucruri de făcut la birou. Stai bine aici sau 
preferi să te duc în altă cameră? 

— Aici e bine. 

George răsfoi pagină cu pagină albumele școlare ale liceelor 
din Sweetgum, în căutarea unei fete fără nume. Privi cu atentie 
portret după portret: fete cu părul coafat și buze strălucitoare, 
fete pozate din profil, uitându-se peste umăr, fete cu acnee 
acoperită de un machiaj dens, fete care purtau cruci la gât, 
peste bluze, fete cărora le zisese fotograful să îşi mai ridice un 
pic bărbia, fete care arătau ca și cum vor avea succes și fete 
care arătau ca și cum vremurile bune trecuseră deja. Printre ele, 
erau intercalați băieți cu priviri buimace, unii chipeși, alții nu, 
aproape toți cu freze de sportivi și ochi goi. George cercetă și 
celelalte poze, cele alb-negru, ale cluburilor, echipelor, 
societăților, poze de la balurile de absolvire, toate pozele de 
grup în care ar fi putut să o zărească pe Audrey a lui. Dădu 
pagină după pagină, până îsi simti vârful arătătorului uscat și 
ros. Regăsi multe aspecte - tunsoarea ei, la o fată pe nume 
Mary Stephanopolis, profilul, la o brunetă care făcea o machetă 
pentru ziarul școlii, buzele ei curbate și picioarele care se 
subțiau spre glezne, la o membră a echipei de înot -, dar niciuna 
dintre fete nu era ea. 

— Mai sunt și alte fotografii la care pot să mă uit? îl întrebă 
George pe detectivul Chalfant, care stătea acum în picioare și se 
uita prin ochelari la un dosar cartonat pe care îl tinea într-o 
mână. 

— Nu. Las-o baltă. Îmi fac griji pentru ochii tăi. Veni în spatele 
lui George și, pe neașteptate, îi puse o mână mare pe umărul 


VP - 101 


stâng și îl strânse ușor. George, care se trăgea dintr-o lungă 
descendență de bărbați lipsiți de orice afecțiune, găsi gestul lui 
pe de o parte tulburător și, pe de alta, aproape insuportabil de 
liniștitor. Spune-mi despre fata asta pe care ai cunoscut-o. Cum 
era? 

George iși spuse povestea și, în timp ce vorbea, deveni 
conștient de cât de normale și de neinteresante fuseseră 
tatonările și relația lor. Se cunoscuseră la o petrecere. O 
plăcuse. Ea îl plăcuse. Era un dans ritualic pus în scenă de un 
milion de studenți înmatriculați, din întreaga lume. 

— N-am bănuit niciodată că nu ar fi fost cine zicea că e, zise 
el. Era un pic evazivă cu privire la trecutul ei, dar am crezut că 
pur și simplu nu vrea să vorbească despre asta. Nu toată lumea 
e dispusă să o facă. 

— Despre ce îi plăcea să vorbească? 

— Îmi punea întrebări despre mine, despre orașul meu, 
părinții mei. Vorbeam despre filme și cărți. Analizam prietenii pe 
care îi aveam în comun. Nu-i plăcea Florida. Zicea că e urât și 
provincial aici. 

— Și orașul tău nu era? 

— Aparent nu. Eu sunt dintr-o localitate micuță, dar destul de 
înstărită. Nu m-am prea gândit la asta pe atunci, dar îi plăcea 
să-i povestesc. 

— De ce altceva era interesată? 

— Era deșteaptă. Zicea că vrea ca specializare principală 
științele politice și, secundar, literatura engleză. Voia să urmeze 
Dreptul. 

— Avea note bune? 

— Zece pe linie. 

Detectivul Chalfant, care se duse înapoi pe partea lui de 
birou, îşi puse un picior pe scaun și începu să își strângă 
șireturile. 

— Cât mai stai pe aici? În Sweetgum. 

— Mai rămân o vreme, cred, aşa mă gândesc acum. Până aflu 
ce s-a întâmplat. 

— Bine. 

Chalfant îi puse o carte de vizită în mână. 

— Esti la motel, nu? Tinem legătura. 

Afară, pe cerul albastru, se vedeau tipare vagi de nori, ca 
niște bilute de bumbac deșirate. Sub ștergătorul lui George era 


VP - 102 


un bilet: o foaie de hârtie liniată, ruptă dintr-un caiet. Pe foaie 
nu era scris decât un număr de telefon, șapte cifre, cu cerneală 
indigo. 

Împături cu grijă biletul și îl puse în buzunar. Nu semăna cu 
scrisul lui Audrey, dar nu putea fi sigur. 

Ducându-se inapoi la motel, încetinit de traficul specific orei 
de vârf, când muncitorii de la o fabrică de procesare a roșiilor 
ieșeau din tură, se simţi cuprins de exaltare, nu doar pentru că 
fata pe care o știa era probabil încă în viață, dar și pentru că 
devenise implicat în ceva mult mai misterios decât sperase 
vreodată să trăiască. Realitățile plictisitoare de la Mather 
College și cele ale casei lui din suburbii se retrăgeau într-un 
trecut banal și gri. 

Trase Buick-ul în parcarea dealerului auto și îi predă mașina 
lui Dan Thompson, care îi oferi, succesiv, o bere rece și o 
învoială similară pentru a doua zi. George îi spuse lui Thompson 
că, cel mai probabil, va veni din nou a doua zi dimineață, dar 
refuză berea, nu pentru că nu 0 voia, ci pentru că nu voia să 
petreacă mai mult timp decât era necesar în biroul care mirosea 
a fum de trabuc și soluții de curățat. Avea un telefon de dat. 

Încuietoarea de la ușa camerei lui de motel îi dădu putin de 
furcă. Se blocase nitel, iar George mormăi o înjurătură în barbă, 
destul de tare însă ca să nu audă imediat zgomotul portierei 
deschise și apoi închise în spatele lui. Simti însă ceva, ca o 
amenințare iminentă plutind în aer, dar asta doar cu o fracțiune 
de secundă înainte să fie impins violent pe podeaua camerei lui 
de motel. 


VP - 103 


14 


Prânzul cu Irene era interminabil. 

In timp ce intrase în restaurant, își dăduse numele plasatoarei 
și fusese condus spre o masă de la geam unde soarele bătea 
puternic, George decisese că nu are cum să îi spună lui Irene că 
bărbatul care îi trăsese un pumn în faţă îi trimitea, de fapt, un 
mesaj lui. Mai mult ar speria-o și apoi ar fi nevoit să îi spună 
întreaga poveste, ceea ce ar fi făcut toată situaţia și mai 
periculoasă pentru ea. Planul lui era să supravieţuiască unei 
mese plăcute, obișnuite, să își ia liber de la muncă pentru restul 
zilei... și apoi, ce? Dacă ar fi putut cumva să dea fie de Liana, fie 
de bărbatul care pretindea că e Donnie Jenks, poate dacă se 
ducea înapoi la cabana din New Essex, atunci ar fi putut să se 
asigure că nu o mai implicau pe lrene, indiferent despre ce era 
vorba. 

In ciuda faptului că își pierduse dintr-odată apetitul, George 
comandă totuși un burrito de vită, așa cum plănuise. Plus un 
rom cu cola. Reuși să își îndese cam jumătate din mâncare pe 
gât, chiar dacă simţea că stomacul i se strânsese până ajunsese 
de mărimea unei lămâi chircite. George puse întrebări, vrând să 
se asigure că atacatorul, care se prezentase ca fiind Donnie 
Jenks, era bărbatul scund și slab, cu dinţii gri, și nu angajatul 
corpolent al lui Gerald MacLean. Descrierea ei nu lăsa nicio 
urmă de îndoială. Fusese atacată de același bărbat pe care îl 
cunoscuse George în New Essex. Irene părea ciudat de calmă, 
de parcă în sfârșit cunoscuse latura întunecată a vieţii de la oraș 
și se dovedise a nu fi atât de rea. Era clar că incidentul devenise 
deja o anecdotă amuzantă pe care o va spune la petreceri și în 
bucătăria biroului. Cu cât Irene vorbea mai mult despre asta, cu 
atât George simţea că fruntea i se umple de broboane de 
sudoare. 

— Nu arăţi prea bine, zise ea. 

— Îmi fac doar griji pentru tine. 

— Sincer, nu știu dacă o să îl mai văd vreodată. Din punctul 
meu de vedere, cred că mi-a făcut exact ce voia să îmi facă. Să 
îmi tragă una și să se prezinte. Eram întinsă pe trotuar și primul 


VP - 104 


meu gând a fost că sper doar să mă omoare, și nu să mă violeze 
mai întâi, apoi să mă omoare. Nu-i așa că-i groaznic? Și nu a fost 
un gând panicat; părea ceva de bun-simt. „Mai bine să fie o 
omucidere simplă, pentru că nu cred că aș suporta să fiu 
violată”. M-am gândit și la tine. Întâi la mama, desigur și apoi la 
tine, după ea. Mă întrebam ce o să faci când o să afli că sunt 
moartă. Nu-i ciudat? Am avut toate gândurile astea în circa cinci 
secunde, și apoi tipul a plecat, pur și simplu. Mă simt de parcă 
mi s-a mai acordat niște timp. Tu ce bei acolo? Rom cu cola? 
Poate îmi iau o margarita. 

George se uită după chelnerița evazivă. 

— Dar serios, chiar nu arăţi deloc bine. Când ai fost ultima 
oară la doctor? 

— Pentru o mahmureală? Niciodată, zise George. 

— Mahmur într-o zi de luni. Nu te-am întrebat nimic despre 
weekendul tău. 

— E totul în ceaţă. Auzi, chiar nu mă simt bine. Cred că am 
mâncat niște calamari stricaţi la Teddy azi-noapte. Te superi 
dacă încheiem prânzul mai devreme? 

Când ajunseră iar pe trotuar, George reuși să o convingă pe 
Irene să nu îl conducă la birou. Se îmbrăţișară de rămas-bun, și 
George o ţinu un pic mai mult în braţe decât o făcea în mod 
normal. Irene se trase în spate și se uită la el întrebătoare. El o 
pupă grijuliu pe tâmplă, chiar deasupra pufului blond-închis al 
sprâncenei. 

— Eşti frumoasă, zise el. Chiar și cu un singur ochi. 

— Acum chiar că știu că nu te simţi bine. 

— Nu, chiar vorbesc serios. Mă sperie ce ţi s-a întâmplat. 

— Sună-mă mai târziu dacă începi să te simţi mai bine. OK? Și 
sună-mă și dacă nu. Sună-mă oricum. 

O privi cum pleacă și se simţi năpădit de un val amestecat de 
iubire și grijă. Ştia că dacă l-ar fi văzut în acel moment pe 
Donnie Jenks, nu i-ar fi frică de el, ar fi fost doar mânios. Când 
fusese doar capul lui pe butuc, era înfricoșător, dar acum că o 
trăsese și pe lrene în asta, simţi cum crește ușor în el un curaj 
reminiscent. 

George se duse în New Essex. Nu știa ce altceva să facă. Nu 
avea cum să ia legătura cu Liana și nici cum să îi dea de urmă 
lui Donnie Jenks. Singura informaţie reală pe care o deţinea 
despre ei era că aveau o legătură cu acea cabană dărăpănată 


VP - 105 


pe malul apei. Donnie Jenks fusese acolo, iar Liana cel puţin 
susținuse că fusese acolo, deși George nu mai lua de bun 
absolut nimic din ce-i zisese. 

Sună la birou și le spuse că se simte rău și că s-a dus acasă. 
Porni aerul condiţionat la maxim și aparatul de radio la minim, 
pe un post de sport. Se simţea bine la volan, rutina aceea deloc 
solicitantă pentru minte lăsându-i timp să gândească. Era 
evident că banii pe care îi returnase George lui MacLean aveau 
cumva o legătură directă sau indirectă cu uciderea lui. Dar nimic 
din toate astea nu avea sens. Era posibil ca micul Donnie Jenks 
să fi aflat cumva că George returna banii și să se fi dus acasă la 
MacLean, să-l ucidă și să-i fure. Dar mai avusese și înainte 
ocazia să ia banii. De la Liana. Conform spuselor ei, se dusese 
direct la ea la Mohegan Sun. Ar fi putut să îi ia atunci. George 
luă în considerare posibilitatea ca Liana și Donnie să fi lucrat 
împreună, dar asta avea și mai puţin sens. În cazul acesta, ar fi 
putut pur și simplu să împartă banii. De ce să te mai sinchisești 
să îi dai înapoi lui MacLean și apoi să-l ucizi pentru ei? Mai putea 
fi și o altă persoană implicată, cineva de care nu știa, poate 
cineva care lucra în casa lui MacLean și, văzând geanta plină cu 
bani, decisese să și-o însușească. Adevăratul Donnie Jenks? Vreo 
infirmieră criminală care se ocupa de soţia bolnavă? Nepoata 
care îi dăduse drumul în casă? 

Conducea încet prin centrul orașului New Essex. Turiștii erau 
în număr mare, în special pensionari care se plimbau de la 
magazinele de suvenire la standurile de îngheţată și înapoi la 
magazinele de suvenire. George văzu mai mulţi bărbaţi care 
stăteau cocoșaţi pe băncile de pe trotuar, așteptând ca 
nevestele lor să termine cumpărăturile. Aveau aerul acela 
pleoștit, apatic, al bărbatului care se aștepta să nu i se mai 
întâmple niciodată nimic memorabil. 

Pe Beach Road domnea liniștea, până ajunse la biserica veche 
de piatră, unde erau mașini parcate în paralel, pe strada și așa 
foarte îngustă. Trecu încet pe lângă ele și, la intrarea în biserică, 
zări un dric negru și bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre. 

Dădu de Captain Sawyer Lane și coti, avântându-se pe ea. 
Gropile de pe drum păreau și mai adânci, iar unele dintre ele 
erau încă pe jumătate pline cu apa de ploaie din seara trecută. 
Sulițe de lumină străpungeau desișul de pini și, în razele acelea, 
George vedea învârtejindu-se roiurile mici de insecte, care 


VP - 106 


împânzesc vara terenurile mlăștinoase din New England. Când 
opri, nu zări nicio mașină în faţa cabanei, dar în rest totul arăta 
exact la fel. Își parcă mașina, urcă scările din faţă și bătu la o 
ușă în putrefacție, cu vopseaua de mult cojită. Privi printr-o 
fereastră murdară, acoperită la interior de o pânză deasă de 
păianjen. Îi luă câtva timp până când ochii i se obișnuiră cu 
întunericul, dar, când o făcu, văzu că acea cabană era, de fapt, 
o proprietate abandonată. Pereţii erau înnegriţi de mucegai, iar 
singura piesă de mobilier pe care o putea distinge era o 
canapea capitonată, a cărei umplutură gălbuie începuse să iasă 
pe la cusături. Auzi un sunet în spatele lui și se întoarse repede, 
dar era doar motorul mașinii lui care păcănea, răcindu-se. 

George se duse în spatele cabanei, unde pontonul putrezit se 
înclina spre apa mlăștinoasă. Legată de cea mai stabilă parte a 
pontonului era o ambarcaţiune din fibră de sticlă, cu motorul la 
exterior. Barca, neavând mai mult de patru sau cinci metri, nu 
arăta deosebit de nouă sau de scumpă, dar tot ieșea în 
evidenţă, prin contrast cu împrejurimile dezolante. Încercă să își 
amintească dacă o văzuse prima oară când fusese acolo. Işi 
aducea aminte că văzuse pontonul, dar nu și barca. 

Se întoarse iar spre casă. Veranda fusese închisă, dar 
geamurile fuseseră în mare parte sparte, iar veranda începea să 
se afunde în pământ. Ciuperci albe și umflate răsăriseră pe 
grinzi. 

Ușa verandei avea zăvorul pus, dar o împinse, și zăvorul se 
smulse din lemnul putrezit. Ușa dinspre verandă spre interiorul 
casei era descuiată, dar mai greu de clintit. leșise din balamaua 
de sus, și colțul se afundase în podea. li trase un șut, și aceasta 
se dădu de perete, iar din toc zburară bucăţi de lemn. Mirosul 
înțepător de praf îl lovi pe George în faţă. Făcu un pas înăuntru, 
dar decise să nu meargă mai departe. Podeaua era acoperită cu 
plăci de polistiren din tavan, care cu timpul mucegăiseră și 
căzuseră pe linoleumul crăpat și umflat. Canapeaua pe care o 
văzuse de la cealaltă fereastră arăta și mai rău din acest unghi 
nou. Era clar că fusese scormonită de animale sălbatice. 
Cheaguri galbene de umplutură din burete erau împrăștiate 
peste tot. 

Se întoarse și se duse la mașină. Poate că nu știa multe 
despre Liana Decter, dar știa că nu ar fi petrecut nici în ruptul 
capului o noapte în cabana asta. 


VP - 107 


Conduse până în capătul străzii, trecând pe lângă cealaltă 
casă, o colibă pescărească, cu o terasă maronie, care aproape 
că trecea nevăzută prin desișul întunecat al pinilor. Era pe cale 
să intre iar pe Beach Road, în schimb, însă, băgă Saab-ul în 
marșarier și trase pe aleea casei. O cutie poștală recent vopsită 
avea trecut pe ea numărul 22, iar deasupra, era o cutie de 
corespondenţă marcată Boston Herald, cu literele atât de șterse 
încât deveniseră aproape ilizibile. Parcurse cu mașina aleea 
scurtă, în timp ce buruienile mărăcinoase îi zgâriau scutul 
automobilului, și parcă în faţa garajului. Casa era mai mare 
decât păruse din stradă. Avea o fundaţie de piatră, un acoperiș 
care era doar ușor înclinat și ferestre din podea până-n tavan, la 
fel de întunecate ca lambriurile de lemn. Era imposibil să îţi dai 
seama dacă era cineva acasă, dar gardurile vii din jurul treptelor 
din faţă fuseseră tunse recent și, pe când se dădea jos din 
mașină, lui George i se păru că vede o mișcare în spatele uneia 
dintre ferestrele înguste, înalte cât ușa de la intrare. 

Sună la sonerie și auzi un gong grav răsunând în casă. 
Trecură cam zece secunde până auzi sunetul unui lanţ 
alunecând pe făgașul lui. Ușa se întredeschise cam zece 
centimetri. Deasupra lanţului întins se întrezăreau doi ochi, mai 
mari și mai siniștri decât văzuse George în viaţa lui, de un 
albastru atât de palid, încât erau aproape de culoarea laptelui 
degresat. 

— Imi pare rău să vă deranjez, zise el. Căutam pe cineva mai 
jos pe stradă, la cabana de lângă apă, și mă întrebam dacă știți 
cine locuiește acolo. 

Femeia făcu jumătate de pas înapoi, și George o văzu mai 
bine. Putea să fi avut la fel de bine douăzeci și cinci sau 
patruzeci și cinci de ani sau să fie undeva la mijloc. Avea părul 
lung și aspru, cu cărare pe mijloc. Purta o rochie de casă cu 
model, genul acela care are un fermoar în faţă, dar îi era mare și 
îi cădea de pe un umăr. Avea pielea atât de albă încât era 
aproape translucidă. Puteai să îţi dai seama că fusese frumoasă 
cândva; avea trăsături de elf și pomeţii proeminenţi. Buzele ei 
erau late și plate, dar foarte uscate, cu mici crăpături și fisuri pe 
toată lungimea, și, într-un colț al gurii, avea un fel de crustă 
albă. 

Işi apucă rochia cu o mână și o făcu ghem la piept. 

— Eu nu locuiesc aici, de fapt, zise ea. E casa familiei, adăugă 


VP - 108 


ea. 

— Nicio grijă. Mă întrebam doar despre cabana aceea. 
Prietena mea mi-a zis că a stat cândva acolo, dar tocmai am fost 
să arunc o privire și pare aproape nelocuibilă. Știţi ceva despre 
asta? 

Ea își întinse capul mare în față și își îndreptă ochii în direcţia 
cabanei, de parcă ar fi putut să o vadă din casă. Capul ei era 
atât de aproape de al lui George, că putea să îi simtă mirosul 
respirației, înțepător, ca cel al grâului ud. 

— Nu locuiește nimeni acolo. Cel puţin, n-am cunoscut pe 
nimeni care să fi locuit acolo. 

— Știţi cine e proprietarul? 

— Nu. 

— Cine deţine casa? întrebă el, privind-o cum se retrage ușor 
dinspre ușă, coborându-și pleoapele umflate. 

George își dădu seama că întrebase prea multe. 

— Aveţi o ţigară? întrebă ea. 

— Nu, îmi pare rău, nu am. 

— Bine. Păi, v-am lăsat, zise și închise ușa. 

Soarele intră într-un nor, părând deodată să fi apus sub 
desișul copacilor. În liniștea din jur, George auzea doi pescăruși 
țipând unul la altul peste mlaștină. Părea un sunet ciudat printre 
umbrele întunecate ale pinilor. Se duse la mașina lui și porni 
înapoi spre Boston. 

După ce parcă în garajul lui, George se întoarse cu pași lenți 
înapoi la apartament. Plănuia să doarmă. Să ignore soneriile și 
bătăile în ușă. Să ignore apelurile telefonice. Nu știa ce plănuia 
să facă după aceea, dar avea să-și dea seama atunci. Drumul de 
întoarcere din New Essex fusese nămolos și suprarealist, iar 
oboseala îl ajunsese din urmă. 

George locuise în acest cartier îndeajuns de mult timp încât 
să poată observa imediat o mașină necunoscută. În faţa clădirii 
lui era parcat un Suzuki Samurai decapotabil alb, cu plafonul 
retractabil ridicat. Pe lateralele ei pătrățoase avea dungi 
specifice mașinilor de curse, în roșu și negru, iar cuvântul 
SAMURAI era încă imprimat în alb pe parbriz. În interior erau 
două persoane, una mai mare și una mai mică, mascate de 
lumina puternică ce se oglindea din parbriz. George încetini, 
știind cu siguranță că erau acolo pentru el, și, chiar atunci, 
ambele portiere se deschiseră. De pe partea șoferului ieși 


VP - 109 


bărbatul masiv, cu trupul în formă de pară, pe care George îl 
cunoscuse acasă la MacLean, în Newton. Celălalt Donald Jenks 
sau DJ, cum îi spunea MacLean. Se uită la George, ridică o mână 
ca și cum ar fi schițat un gest amical și se întoarse spre 
însoțitoarea lui, o femeie care tocmai ieșea pe partea 
pasagerului. Și ea îi era cunoscută lui George. Îşi dădu seama că 
era tânăra care îl primise în casa lui MacLean. Detectivii îi 
spuseseră cum o cheamă, dar uitase. 

— George Foss, zise ea pe un ton arțăgos. 

George încuviinţă din cap și păși în faţă. Ea dădu ocol mașinii, 
ca să ajungă lângă bărbatul cu care venise. 

— Imi pare rău... cum vă cheamă? zise George. 

— Karin Boyd. Ne-am cunoscut ieri în Newton. Eu v-am primit 
în casa domnului Gerry MacLean. 

— Așa e. Desigur. 

Avea un aspect mai puţin formal ca înainte. Purta pantaloni 
trei sferturi, negri, și un tricou alb fără mâneci, cu un decolteu 
circular. Părul ei blond era despletit și ușor încreţit din pricina 
umidității. Avea ochii înceţoșaţi și roșii, de parcă ar fi plâns, și 
George își aminti că, din spusele detectivilor, era nepoata lui 
MacLean. 

— Vă deranjează dacă vorbim o clipă cu dumneavoastră? 

Şoferul maşinii făcu un pas în față. 

— Și noi ne-am cunoscut. Sunt Donald Jenks. DJ. Scoase un 
act de identitate din portofel, prezentându-se ca detectiv 
particular. De aproape, era un bărbat chipeș, cu tenul bronzat și 
fără pori și o mustață întunecată, atent îngrijită, deasupra buzei 
de sus. Sunt detectiv particular și m-am aflat în slujba persoanei 
decedate. Știţi că Gerald MacLean a decedat, nu? 

George spuse că da. 

— Am dori să vorbim cu dumneavoastră. 

Ezitând să îi invite în apartamentul lui, George sugeră o 
cafenea din apropiere. Găsiră o masă pe colţ, cât mai departe 
de casa de marcat. George își cumpără o cafea mare cu gheață, 
însă nici Karin Boyd, nici DJ nu comandară nimic. Când George 
se așeză la masă, cu paharul lui înalt de cafea deja alunecos de 
la condens, DJ zise: 

— Vrem să lăsăm investigarea crimei pe mâna poliţiei, 
domnule Foss, dar am dori ajutorul dumneavoastră în încercarea 
de a recupera ceea ce a fost furat. E vorba de foarte mulți bani. 


VP - 110 


În timp ce-și cumpărase cafeaua, George decisese să le spună 
la fel de multe ca și polițiștilor. Voia să omită partea în care 
cineva se dădea drept Jenks. Ştia că până la urmă va trebui să 
spună totul, dar pentru moment simţea că era nevoie să ţină 
unele lucruri pentru el, până când le înțelegea mai bine. Pe de o 
parte, era îngrijorat pentru Liana și acum, pe de altă parte, își 
făcea și mai multe griji pentru lrene. 

— Poliţia nu mi-a dat prea multe detalii, zise George. Ce s-a 
întâmplat, de fapt? 

DJ și Karin se uitară unul la altul, apoi Karin zise: 

— Mai întâi spuneţi-ne cum aţi ajuns implicat în povestea 
asta. De ce aţi fost trimis de Jane Byrne să returnaţi banii pe 
care îi furase? 

— O să vă spun ce am spus și poliţiei. Jane e o persoană pe 
care o știu din facultate, deși atunci o știam după alt nume... 

— Care? întrebă DJ și scoase un mobil cu tastatură. 

George repetă numele pe care îl dăduse și poliţiei: 

— Audrey Beck. 

DJ tastă cu degetele lui mari, la fel de rapid și de cursiv ca un 
adolescent care trimite un mesaj. 

— N-o mai văzusem de douăzeci de ani. Ne-am întâlnit într-un 
bar... nu departe de aici... și m-a rugat să îi fac această favoare. 
Părea ciudat, dar mi-a explicat că voia să returneze banii fără să 
trebuiască să se întâlnească faţă în faţă cu MacLean - cu unchiul 
dumitale, îi spuse el lui Karin. La momentul respectiv, mi s-a 
părut logic. 

— Unde v-aţi dus după ce aţi plecat de la casa lui MacLean? 

— M-am dus cu mașina până în Saugus și m-am întâlnit cu... 
Jane, la Kowloon. l-am spus cum a decurs totul. Părea ușurată. 
Am luat cina. Puteţi, vă rog, să îmi spuneţi cum a fost ucis 
MacLean? Cred că mi-ar fi de folos să încerc să vă ajut și eu pe 
voi. S-a întâmplat imediat după ce am plecat? 

Se uitară din nou unul la altul, iar Karin încuviinţă din cap, 
aproape imperceptibil, spre DJ. Era clar că el era acum pe statul 
ei de plată. 

— A fost lovit peste ceafă cu un ciocan, zise DJ, ducând la 
ceafă o mână prea mică pentru statura lui. Purta verighetă și 
unghiile lui arătau de parcă fuseseră îngrijite de un profesionist. 
S-a întâmplat în dormitorul lui și, cel mai probabil, la doar 
câteva minute după ce aţi plecat din casă. Aveţi mare noroc că 


VP - 111 


v-a văzut Karin plecând din casă, domnule Foss, altfel cred că 
ați fi în custodia poliţiei acum. 

— M-aţi văzut plecând? o întrebă el pe Karin. 

George nu își amintea să o fi văzut la plecare. 

— Am un birou la etaj. Unchiul meu a trecut pe acolo după 
întâlnirea cu dumneavoastră, înainte să se ducă în dormitor, ca 
să îmi spună că totul a decurs bine. Am ieșit din birou și v-am 
văzut de la balcon. Sunt ferestrele de deasupra ușii de la intrare. 
V-am văzut intrând în mașină și plecând. Înţelegeţi, asta nu 
înseamnă că nu vă cred implicat în moartea unchiului meu. 

Ochii ei aveau privirea plată, impasibilă a unui interogator 
profesionist. 

— Vă jur că tot ceea ce am crezut că fac era să returnez banii 
pentru o prietenă. N-am știut nimic de nicio crimă până azi- 
dimineaţă, când m-am trezit cu poliţia la mine acasă. 

Karin se uită la el cu aceeași expresie neabătută. Avea tenul 
palid, ușor pistruiat, și nu purta machiaj. O pată rozalie i se 
întindea la baza gâtului, cauzată fie de umiditatea din acea zi, 
fie de stresul întregii situații. 

— Vă credem, domnule Foss, zise DJ, cu tonul calm al 
avocatului care e pe cale să își dezvăluie martorul-surpriză 
pentru a câștiga un caz. Ceea ce urmărim, de fapt, este o pistă 
pentru a afla unde este sau cine este Jane Byrne. 

— Deci, să înţeleg că banii au dispărut? 

— Banii pe care i-aţi adus în geantă? 

— Da. 

— Ei bine, da, banii au dispărut, dar nu asta ar fi problema, de 
fapt. Motivul pentru care domnul MacLean s-a dus în dormitor, 
după întâlnirea cu dumneavoastră, a fost ca să pună banii în 
seif. Presupunem că oricine l-a ucis l-a așteptat în cameră. O 
fereastră de la etaj, care dă spre spatele casei, era deschisă și 
bănuim că pe acolo a intrat. Erau grădinari în jur și ei de obicei 
aduc scări, pentru glicină. Asta, însă, nu e o scuză. Ar fi trebuit 
să avem un sistem de siguranţă mai bine pus la punct. Oricum, 
seiful fusese deschis și lipsea totul, mai puţin documentele lui. 
Domnul MacLean nu avea încredere în valută, nu pe deplin în 
orice caz, și în ultimii ani începuse să cumpere diamante 
neșlefuite. Din acelea scumpe, în culori rare. Devenise aproape 
un hobby pentru el, nu ai spune, Karin? Avea bunuri preţioase în 
acel seif. Valorând niște sume mari de bani, cu mult mai mulţi 


VP - 112 


bani decât cei cinci sute de mii de dolari. Putem doar să 
presupunem că banii i-au fost returnaţi pentru a-l face să 
deschidă seiful; apoi a fost atacat, iar seiful, prădat. Sunt sigur 
că ţinta erau diamantele. Prietena ta știa în mod cert despre ele. 
Este o situație foarte gravă. 

Imediat cum DJ a menţionat seiful, lui George i se înceţoșase 
un pic privirea. Nu pentru că ar fi fost confuz sau prea obosit sau 
derutat de atâtea informaţii, ci pentru că, deodată, totul îi 
deveni atât de clar, ca o ultimă piesă de puzzle găsită. În tot 
timpul ăsta, el crezuse că miza era o geantă sport plină cu bani, 
mai mulți bani decât văzuse vreodată în viață, dar asta era doar 
momeala, un truc folosit pentru a-l face pe MacLean să deschidă 
seiful la o anumită oră. 

— Vă simţiţi bine? 

— Îmi cer scuze, zise George. N-am știut de seif. Cât valorau 
diamantele? 

DJ și Karin se uitară unul la altul. 

— Nu am dreptul să vă zic exact cât valorau, dar era o sumă 
semnificativă, spuse DJ. Credem că cel puţin cinci milioane de 
dolari. Nu vă acuzăm de furtul diamantelor, sper că înțelegeți... 

— Nu, nu, înțeleg perfect. Îmi cer scuze. Aceasta este o 
informaţie nouă pentru mine. Evident. 

George se uită neajutorat la paharul de cafea cu gheaţă, pe 
jumătate plin. Un cub de gheaţă se mișcă în pahar. 

— Cum spuneam, continuă DJ, ne întrebam dacă aveţi vreo 
idee cum să o contactăm pe Jane Byrne sau unde ar fi putut 
locui, cât a stat pe aici. Orice ne-ar fi de ajutor. 

George abia dacă auzi cuvintele lui. Mintea i-o luase la goană, 
încercând să ţină pasul cu noile informaţii pe care le primea. Și 
erau numai vești proaste. George își dădu seama că, indiferent 
dacă se întâmplase cu voia lui sau nu, fusese implicat în 
uciderea unui om. Luă o gură de cafea ca să tragă de timp, dar 
simţi că stomacul i se întoarce pe dos și saliva i se învolbură în 
gură. Respirând adânc pe nas, zise: 

— Îmi pare rău. Încerc doar să fac faţă lucrurilor pe care mi le 
spuneţi și e ușor tulburător. Am nevoie la baie. 

Spuse aceste cuvinte în timp ce se dădea în spate cu scaunul, 
se ridică și plecă de la masă. Era deja convins că o să i se facă 
rău. Ușa de la toaletă bărbaţilor, care era situată undeva în 
spatele cafenelei, se deschise, iar George intră și trase zăvorul. 


VP-113 


Lumina fluorescentă dinăuntru fremăta cu o frecventă 
neregulată. Podeaua era umedă, de parcă dăduseră recent cu 
mopul, doar că părea încă murdară, cu fire negre de păr lipite 
de gresie. George se lăsă în genunchi în faţa vasului de toaletă. 
Mirosul ţevilor vechi îi ajunse la nări, și el se încovoie, deja 
dorindu-și să vomite, în ciuda durerilor care îi zvâcneau 
deasupra șoldului. Nu se mai întâmplă nimic. Valul de greață se 
retrase și lăsă locul unei stări de ameţeală. Se apucă cu mâinile 
de marginile vasului de toaletă și se sprijini ca să se ridice din 
nou în picioare. Dădu drumul la apa rece de la robinet și se 
spălă de mai multe ori pe mâini, apoi se dădu cu apă pe faţă și 
pe ceafă. Respiră din nou adânc pe nări și se îndreptă de spate, 
ținându-se de chiuvetă. 

Se uită în oglindă. Paloarea pielii lui îl șocă. Părul îi era ud de 
transpiraţie. „Am fost un mare prost”, gândi George, uitându-se 
pentru încă un minut la reflexia lui în oglindă, așteptând să îi 
treacă ameţeala. 


VP - 114 


15 


George se rostogoli, ca să ajungă pe spate. Doi bărbați intrară 
în cameră și închiseră ușa în urma lor. Unul dintre ei, cel mai 
mic și mai Slab, încercă să calce pe genunchiul lui George și 
rată. Celălalt, mai înalt și mai gras, zise: 

— Ridică-te, căcănarule. Praf te fac. 

George se târî spre mijlocul camerei, încercând să-și 
acomodeze ochii cu lipsa de lumină. Tipii erau de vârsta lui sau 
mai tineri, încă adolescenți. Arătau ca o pereche de fundași de 
liceu, îmbrăcați ca să meargă la Burger King într-o sâmbătă 
seară. Amândoi purtau blugi decolorați și tricouri Ocean Pacific 
băgate în pantaloni. 

— Poate rămân aici, pe jos, zise George. 

— Poponaru' dracu”, zise cel care încă nu vorbise. Dacă fti 
Zicem să te ridici, te ridici. 

— Stai să mă gândesc o clipă la asta. 

Cel mai mic, care încercase să îl calce, întinse o mână și îl 
apucă pe George de cămașă, ultima curată pe care o mai avea. 
George încercă să îi tragă un pumn în nas, rată şi îl lovi în 
schimb în mărul lui Adam. Băiatul scoase un sunet gâlgâit și 
răgușit și se trase în spate, cu mâna la gât și gura deschisă într- 
un „O” larg. 

— Bulangiule, reuși puștiul să croncăne. 

George se ridică. Știa că ar trebui să îi fie frică, dar instinctul 
lui de supraviețuire îl ținea calm. Îşi ridică ambele mâini cu 
palmele spre ei. 

— Nu ştiu ce vreți..., începu el. 

Cel mai mare se repezi la el. George încercă să dea un pumn, 
dar înainte să apuce să își ia avânt, fu placat și aruncat pe patul 
proaspăt făcut. Atacatorul îi răsuci brațele la spate, astfel încât 
ajunse imobilizat cu fata în jos, ceafa ținută de un antebrat și 
zona lombară țintuită de un genunchi. 

— Cum îţi place, bulangiule? Cum îti place? 

Presupunând că e o întrebare retorică, George nu răspunse 
nimic. Pustiul pe care îl lovise în gât veni până la marginea 
patului, intrând în fâșiile de lumină care treceau printre 


VP - 115 


jaluzelele trase. Respira mai bine și Îşi masa ușor gâtul. Avea o 
bărbie îngustă, era roșu de la acnee și tuns periuță, prin părul 
scurt întrezărindu-i-se scalpul alb, plin de alunite. 

— Ar trebui să te bag în pământ, zise el, răgușit. 

— Spuneti-mi și mie ce am făcut, zise George. 

— Stii ce ai făcut, zise tipul mai mare și își lăsă toată 
greutatea pe genunchiul cu care îl împungea pe George în șira 
spinării. 

Înăuntrul saltelei se rupse un arc. 

— Sincer, nu știu. Are ceva de-a face cu Audrey Beck? 

— Nu, ha? zise Slăbănogul, care acum işi mișca mandibula 
circular, ca un pasager într-un avion, încercând să își desfunde 
urechile. 

— Serios, chiar nu știu mai multe decăt știți și voi, probabil. 
Nici măcar nu cred că am cunoscut-o de fapt. 

— Tu i-ai dat droguri? 

— Nu cred că vorbim despre aceeași persoană. Audrey Beck 
nu s-a dus la facultate. Altcineva s-a dus în locul ei. Audrey s-a 
dus în West Palm Beach, cu cineva pe nume lan King. Jur pe 
viața mea. 

— Despre ce dracu’ vorbeşti? 

— Lasă-mă să mă ridic o clipă. Vă zic. 

— Mda, sigur, zise Slăbănogul, în timp ce pustiul care îl ținea 
pe George execută o altă serie complicată de mișcări de 
wrestling și îl intoarse pe spate, țintuindu-l cu genunchiul în 
plexul solar. 

George se uită la atacatorul lui principal. Era lat în umeri şi 
înalt, cu o bărbie grasă și fruntea mai mare decât restul feţei. 
Avea părul blond, tuns scurt în vârful capului și în părti și cu o 
chică lungă la spate. 

— Vreti să mă ascultați o clipă? Nu mint. Nu cred că am 
cunoscut-o vreodată pe Audrey Beck. 

Căpățânosul își scutură capul, ca un părinte minţit de un copil. 

— Dacă aflăm că ai avut ceva de-a face cu ce i s-a întâmplat, 
o să te vânez ca pe o căprioară și o să te împușc. Înțelegi? 

— Da, d... 

— Intelegi, căcănarule? 

— Da. 

— Scott, lasă-mă să îi trag una în gât, cum mi-a dat ṣi el mie. 

— O fac eu, zise Scott și Îşi luă avânt. 


VP - 116 


George își trase umerii în sus și îşi băgă bărbia în piept, astfel 
încât atunci când incasă lovitura, fu nimerit atât în buza de sus, 
cât și în nas. [i țâșni sânge din ambele și începură să îi șiroiască 
lacrimi din ochi. 

Băieții îşi luară tălpășița la fel de repede cum veniseră. 

George se împletici până la baie și îşi acoperi fata cu un 
prosop subțire, care mirosea a clor. Cel mai rău îl durea nasul, 
pe locul doi, la egalitate, se aflau pomeții și orbitele. Iși tinu 
prosopul pe fată cam cinci minute, apoi îşi dădu seama că ușa 
nu era încuiată. Traversă camera, încuie ușa, se așeză pe pat și 
formă numărul de telefon de pe biletul găsit sub ștergătorul de 
parbriz. Îi bubuia inima în piept şi se întreba dacă va reuși să 
vorbească atunci când va trebui. 

— Alo? 

Era vocea unei fete, care părea îngrijorată şi vorbea cu un 
accent vag sudist, dar în afară de asta, nu avea mare lucru în 
comun cu vocea lui Audrey. 

— Mi-ai lăsat un bilet cu numărul ăsta. 

Vocea lui George suna de parcă ar fi fost foarte răcit 

— Tu ești tipul de la Mather College? 

— Da. Tu cine ești? 

— Am fost prietenă cu Audrey. 

George își scutură pachetul de țigări până se iti un filtru. 

— Și eu eram, sau așa credeam, dar se pare că nu. 

— Nu s-a dus la facultate, zise fata. 

— Ei bine, cineva s-a dus. Cum te cheamă? 

— Cassie Zawinsky. 

— Deci, tu știai că Audrey nu s-a dus la Mather? 

— Da, știam. 

— Stii cine s-a dus în locul ei? 

— Nu știu cum o cheamă, dar știu că s-a dus cineva. Era de la 
liceul Chinkapin, cred. Ai cunoscut-o, o știi, nu? Cum era ea? 

— Era iubita mea. O tipă de treabă. 

George își aprinse o țigară. Primul fum îi desfundă un pic 
nasul și simti miros de sânge. 

— Dar știi ceva despre ea? insistă Cassie. 

— Uite ce e, și eu am multe întrebări pentru tine. Nici măcar 
nu știu cum ai aflat tu că sunt aici sau ce încerci să scoti de la 
mine. Ne-am putea întâlni, mai bine? 

— Putem să facem si asta. 


VP - 117 


— Stii restaurantul Shoney's, de la şosea? 
— Sigur. 
e 

Două ore mai târziu, după ce făcuse duș și se imbrăcase, cu 
nasul julit și o buză crăpată și lipicioasă, George aștepta într-un 
separeu, cu o cola în față. 

La Shoney's era plin de cupluri, unele în vârstă, singure, și 
unele mai tinere, cu copii gălăgioși. Cassie a fost ușor de reperat 
când a intrat: singură, de o seamă cu George, purtând o vestă 
bărbătească, vintage, peste un tricou Crowded House și o 
pereche de blugi strâmţi și rupti. George îi făcu cu mâna, ea 
veni până la el și se așeză vizavi. 

— Ce-ai pățit? întrebă ea. 

— Au venit doi tipi la mine la motel și voiau să afle ce i-am 
făcut lui Audrey. Poate știi ceva despre asta. 

— Ce fel de tipi? 

Ea avea părul roșcat, tuns scurt, ochi mici, de un albastru- 
verzui, un nas cârn și o gură enormă, cu dinți mari, albi. Nu o 
ajuta foarte mult faptul că se dăduse cu o tonă de ruj roșu 
aprins, care se luase un pic pe unul dintre canini. 

— Nu știu. Sportivi. Pe unul dintre ei îl cheamă Scott. 

— Ah, sfinte! Scotty e fratele meu. Celălalt era slăbănog, cu 
urechile ca două farfurii? 

— Da. 

— Acela e Kevin Lineback, aghiotantul fratelui meu. Ah, sfinte, 
îmi pare rău pentru asta. N-au avut niciun... nici măcar n-ar fi 
știut că ești aici dacă n-aș fi fost eu. 

— Tot nu înțeleg cum de știai tu. 

Apăru o chelneriță, și Cassie comandă un Dr. Pepper. 

— Păi, ai fost la familia Beck azi, nu? zise ea. L-ai văzut pe 
Billy Beck, fratele lui Audrey? Da, ei bine, el m-a sunat și mi-a 
Zis, probabil la un minut după ce ai plecat din casă. Faza e că el 
era singura persoană în afară de mine care știa că Audrey nu 
plănuia să meargă la facultate și știa că și eu știu, așa că m-a 
sunat imediat. Cretinul de frate-miu probabil că m-a auzit 
vorbind la telefon cu Billy. Așa cred, cel puțin. Scott a fost 
combinat cu Audrey vreo cinci minute vara trecută și încă e în 
limbă după ea. 

— Cum de ai știut să îmi lași un bilet pe mașină? 

— Billy mi-a spus că te-ai dus după politisti la secție și mi-a 


VP - 118 


descris cum arată mașina ta. M-am gândit să las doar un număr 
de telefon. Așa, dacă îl mai vedea cineva, nu ar fi dezvăluit 
nimic. 

Ținându-și bratele pe lângă corp, Cassie se aplecă în fată și 
sorbi cu paiul din sticla de Dr. Pepper. Arăta împăcată cu sine 
însăși. 

— Și cum au știut Scott și prietenul lui unde să mă găsească? 

— Billy. Mi-a spus la telefon și probabil că am repetat cu voce 
tare sau ceva, pentru că m-a auzit Scott. Sau o fi ascultat 
convorbirea. Am un telefon în cameră, dar nu e o linie directă, 
așa că oricine din casă poate să ridice receptorul și să audă tot. 
Oricum, așa a aflat Scott unde stai. Se pare că a ajuns la tine 
înaintea mea. 

— Ce nu înțeleg este de ce nu voia Audrey să meargă la 
facultate. Doar îşi depusese dosarul pentru admitere. 

— A fost obligată. Părinţii ei au pus-o. E cam printre putinii 
copii din Sweetgum care își permit să facă patru ani de 
facultate, ca să nu mai zic că mulți nici n-ar fi în stare să intre. 
Oricum, părinții i-au spus că trebuie să meargă. A ales Mather, 
cred, pentru că e așa departe. Dar ea nu voia să meargă. Nici 
gând. îl plăcea pe tipul ăsta, lan King... 

— Din Gator Bait. 

— Ah, Doamne, tu chiar ai auzit de ei. 

— Nu, nu chiar. Mi-a spus detectivul azi. Mi-a spus și că 
Audrey a plecat cu tipul ăsta, lan. 

— Asta era planul... cel putin din câte mi-a zis mie. Avea de 
gând să le spună părinților că se duce la școală şi apoi voia să 
fugă din oraș. Se gândea că ce ar putea să îi facă, dacă nu o 
găsesc? 

— Dar apoi a găsit pe cineva care să meargă în locul ei? 

— Da. Faza e că Audrey nu mi-a spus nici mie foarte multe. 
Audrey și cu mine eram prietene, dar nu la cataramă. Am 
crescut cu toții împreună. Tatăl meu îl știe pe tatăl ei. Mama 
mea o știe pe mama ei. Așa am ajuns să ne cunoaștem eu și 
Billy, Scott și Audrey. E ca o treabă de familie. Așa că atunci 
când Audrey mi-a spus că nu se duce la facultate, am zis că... 
nu știu. Dar apoi mi-a zis că a cunoscut-o pe fata asta din 
Chinkapin, care semăna cu ea și era superdeșteaptă, dar venea 
dintr-o familie nasoală, fără bani, şi îşi dorea mult să meargă la 
facultate. 


VP - 119 


— Cum s-au cunoscut? 

— La competițiile de argumentare, cred. 

— Ce-i aia? 

— Niște concursuri ca să intri în clubul de dezbateri. Nu știu 
multe despre asta. 

— Dar nu ti-a spus niciodată cum o cheamă pe tipa asta? 

— Cred că s-a speriat și așa că mi-a spus prea multe. Cum 
ziceam, nu eram cele mai bune prietene sau ceva de genul. Mi-a 
spus să nu care cumva s-o torn și am promis că n-o fac. Acum 
mă simt cam vinovată. Poate ar fi trebuit să zic ceva. 

— Vă mai aduc un rânch zise chelnerița, care se materializase 
în fata lor. 

Amândoi dădură din cap că da. 

— Te-ai gândit ce vrei să mănânci? 

— De fapt, nu mi-e atât de foame, zise George. 

— Vrei să împărțim o portie de cartofi? întrebă Cassie. Sunt 
buni aici. 

Cartofii prăjiți, cu margini dantelate, ajunseră în zece minute, 
pe un platou mare, oval. Cassie mai avu multe de spus, dar 
informația importantă fusese deja rostită. Fata pe care o căuta 
George era din Chinkapin și fusese în echipa de dezbateri. A 
doua zi putea să îi afle numele, dacă se uita din nou peste 
albumele școlare. Dar nu se hotărâse încă dacă să încerce asta 
de unul singur sau să îl implice și pe detectivul Chalfant. 

George o conduse pe Cassie la mașină. Ea își ridică ochii spre 
cerul înstelat. 

— Uite, e Carul Mare, zise ea, arătând cu degetul. 

— Nu crezi că cealaltă fată ar fi putut avea ceva de-a face cu 
ceea ce i s-a întâmplat lui Audrey, nu? întrebă George. 

— Sigur că m-am gândit la asta. Dar Audrey o cam luase cu 
drogurile, așa că cine ştie? 

— Mă suni dacă mai afli ceva? 

— Promit. Și nu-ți face griji. o să îi spun lui Scotty că nu ai 
niciun amestec în treaba asta și nu o să te mai deranjeze. 

— O să fiu pregătit data viitoare. 

— E destul de rău. 

— Am observat. 

Averse sporadice căzură în timpul nopții, în vreme ce George 
stătea treaz, întins pe salteaua ruptă, cu fața cuprinsă încă de 
dureri. Motelul vechi și dărăpănat trosnea și pârâia din toate 


VP - 120 


încheieturile. Mașinile de pe șosea proiectau umbre care se 
roteau prin cameră, lungi, apoi scurte, apoi iar lungi. George 
umplu scrumiera de chiștoace și aprinse şi stinse televizorul de 
mai multe ori. La răsărit, când se potoli vântul și soarele scăldă 
totul în aceeași lumină slabă, adormi, cu buzele usturându-l și 
gura plină de gustul de țigări. Îl sună pe Chalfant de dimineață și 
îi spuse detectivului că, după părerea lui, fata pe care o căutau 
ar putea fi dintr-un oraș învecinat și că poate ar trebui să se mai 
uite pe niște albume. George îi mai spuse lui Chalfant și că 
Chinkapin ar fi una dintre posibilități. Chalfant îi spuse să treacă 
pe la sectie după prânz. 

Dan Thompson îi împrumută din nou mașina lui George. 

— Vorbești spaniola mexicană? 

— Îmi pare rău, nu. 

— Nu-i o problemă, dar ar fi ajutat. Mai am totuși o favoare 
să-ți cer. E un local mexican, Abelito's, îl știi? 

Purta din nou același costum cafeniu-deschis, dar cu un set 
diferit de cravată cu batistă. Astăzi erau de un albastru neon 
strălucitor. 

— Nu, dar îl găsesc eu. 

Thompson îi spuse bulevardul și strada care îl intersecta și fi 
dădu hârtiile care aveau nevoie de semnături. 

George își sincroniză acel comision să coincidă cu prânzul și 
luă masa la localul mexican aglomerat. Mâncarea era bună, dar 
abia dacă avea poftă. Știa aproape cu certitudine că în câteva 
ore avea să afle adevărata identitate a fetei pe care o 
cunoscuse ca fiind Audrey. Cât de curând după aceea o va 
putea vedea din nou? Achită nota de plată și se duse la secția 
de poliție. 

Chalfant era plecat, dar Denise îi lăsase în biroul acestuia un 
vraf de albume, incluzându-le pe cele ale liceului Chinkapin. 
Odată ce rămase singur cu albumele, George începu cu cel mai 
recent. În loc să se uite mai întâi la fotografiile individuale, 
deschise albumul la sfârșit, unde erau pozele de grup cu 
cluburile și echipele. Găsi secțiunea de „Discursuri și Dezbateri”, 
o jumătate de pagină cu un cadru alb-negru, cu vreo șapte elevi 
pe două rânduri, și scrută cu emotie fețele. 

lat-o. Părul ei arăta altfel în fotografie - era mai lung, filat și 
părea să fie mai blond -, dar în rest totul era la fel, fața, postura, 
zâmbetul în colțul gurii. 


VP - 121 


Citi numele scrise în josul pozei. Era pe al doilea rând, a treia 
din stânga: L. Decter. Dădu paginile înapoi, la prima secțiune, cu 
portretelor elevilor din anul terminal, și o găsi: Liana Decter. 
Purta o rochie neagră, cu decolteu circular, și un șirag de perle. 
Se holbă multă vreme la poza aceea, și i se părea că și ochii ei 
sunt ațintiți asupra lui. Nu îi spuneau însă nimic nou. 

Închise albumul, dar îl puse în poală. De când Denise îi 
dăduse drumul în birou, nu auzise nici urmă de activitate pe hol. 
Luă o decizie. Lăsă albumul în urmă și ieși, cu un aer degajat, 
din biroul lui Chalfant, apoi trecu de recepție când Denise era cu 
spatele și căuta ceva într-un fișet. leși afară pe ușile de sticlă, în 
Ziua caldă și vijelioasă. ă 

Erau șase familii Decter listate în zona Chinkapin. Incepu cu 
prima și formă numărul, hotărât să întrebe pur și simplu de 
Liana, indiferent cine ar fi răspuns. La două dintre numere, sună 
îndelung - niciun răspuns, niciun robot -, iar la altul intră 
automat un mesaj deloc promițător. De două ori i se spuse că a 
greșit numărul. Dar, la ultima încercare, un bărbat îi zise, ca 
răspuns la întrebarea lui: 

— Cine întreabă? 

— Sunt un prieten de-ai ei, domnule. 

— Îmi spui cum te cheamă sau vrei să ghicesc? 

Bărbatul avea un glas bătrânicios și tremurând, răgușit, ca și 
cum ar fi avut o flegmă în gât. 

— Mă cheamă George Foss. 

— Bine, George. Îi spun că ai sunat-o. Nu pot să-ți promit că 
te sună înapoi, dar asta e problema ta. 

— Multumesc, domnule. George nu se prea adresa cu 
„domnule”, dar realiză că îşi formase obiceiul ăsta de când 
ajunsese în Florida. Pot să vă las numărul meu? 

— Ce, nu-l are deja? 

— Nu, domnule. 

— Atunci du-te dracu’, băiete. Ce crezi că sunt eu, serviciul 
matrimonial al fiică-mii? zise și îi trânti telefonul în nas. 

George se uită în jos la cartea de telefoane, deschisă în poala 
lui. Degetul lui arătător, albit la vârf, apăsa cu putere foaia, în 
dreptul numărului pe care tocmai îl formase. Era și o adresă. 

K. Decter locuia pe Eighth Street și, după ce conduse 
jumătate de oră, George găsi strada cu pricina. Era într-unul 
dintre cartierele mai nevoiașe decât cele pe care le văzuse până 


VP - 122 


atunci. Case pătrățoase, cu curți pavate, majoritatea cu două 
sau trei hârburi în faţă. Un șanț de scurgere, prin care se 
prelingea o apă verzuie, mărginea strada, în loc de trotuar. In 
spatele caselor era un gard și, dincolo de el, se găsea un lac 
artificial, cu o apă ce părea stătută. Chiar și palmierii de la 
marginea străzii păreau bătrâni și obositi. Frunze galbene de 
palmier împânzeau pământul. 

George conducea incet, uitându-se după numărul 401. La un 
moment dat, trebui să se întoarcă, dar până la urmă găsi casă, 
nu pentru că ar fi fost marcată, ci pentru că cea de lângă ea - 
397 - era. Casa de la 401 avea zidurile acoperite cu vinilin 
decolorat. În garajul deschis se vedea o camionetă veche. În 
peticul mic de pământ de la marginea drumului era un stejar din 
care se scurgeau bărbi gri și murdare de mușchi spaniol. 
George, presupunând că doar tatăl era acasă, decise să stea la 
pândă lângă casă. Trase Buick-ul sub stejar, sperând că umbra 
lui va răcori un pic mașina și o va face, totodată, să treacă 
neobservată. 

După aproximativ jumătate de oră, George își dădu seama că 
nu se întâmpla niciuna, nici alta. Interiorul Buick-ului se încălzise 
ca o mansardă în iulie, iar cele câteva mașini care trecuseră pe 
lângă el încetiniseră, și oamenii din ele întinseseră gâtul ca să îl 
vadă mai bine pe intrusul din cartierul lor, pe perversul acela din 
mașina cu lambriuri. Realiză că era doar o chestiune de timp 
până când vreunul dintre șoferi avea să oprească sau până 
ieșea cineva dintr-una din casele din apropiere, ca să îl întrebe 
ce naibii caută acolo. 

Acele griji concurau cu o avalanșă de gânduri. Apropierea lui 
de casa Lianei Decter - cunoscută și ca Audrey Beck - impunea 
o reevaluare completă a caracterului ei, a educației ei. Se 
întreba dacă nu profitase de oportunitatea de a-și schimba 
identitatea cu a lui Audrey pentru a scăpa de o soartă 
catastrofală, care o aștepta pe această stradă. Și care fusese 
planul ei pe termen lung? Ar fi putut continua să se dea drept 
Audrey Beck la nesfârșit? Poate că la Mather College ar fi ținut 
figura, la kilometri, state și realități depărtare, dar până la urmă 
s-ar fi aflat adevărul. După cum se și întâmplase, de fapt. Din 
pricina mortii lui Audrey. George încerca să dea de cap tuturor 
lucrurilor pe care le aflase în ultimele douăzeci și patru de ore și, 
în același timp, încerca să își dea seama de logistica mai exactă 


VP - 123 


a acțiunilor sale, stând la pândă într-o mașină. Spera să o vadă 
pe Liana, ieșind din casa ei sau întorcându-se. Voia să ajungă 
primul la ea, să audă versiunea ei, să o avertizeze de cele ce 
urmau, să îi spună că poliția știa că Audrey Beck nu fusese 
niciodată la facultate. 

O mașină trase pe cealaltă parte a străzii, un fel de mașină 
sport neidentificabilă, care scotea fum negru pe țeava de 
eșapament. George alunecă în jos pe scaun, cu o țigară 
neaprinsă între buze. 

Portiera mașinii se deschise, și un bărbat deșirat, îmbrăcat din 
cap până în picioare în haine din denim, ieși din ea. Părea că se 
apropie de treizeci de ani, cu părul lung și negru, strâns într-o 
coadă de cal, și o față care, de la distanță, părea palidă și cu 
trăsături șterse. Purta ochelari de soare Ray-Ban. 

George îl privi cum traversează strada, cu un mers agale și 
legănat, apropiindu-se încet de casa familiei Decter. Din cauza 
pozitiei Buick-ului, sub stejar și un pic ascuns după el, nu avea 
vedere directă spre ușa din fată, dar, după vreo două minute, 
bărbatul reveni în câmpul lui vizual și o porni, cu un aer degajat, 
spre George, care stătea în mașina lui. Inainte să ajungă, 
George își aprinse repede tigara, al cărei filtru se umezise între 
buzele lui. 

Bărbatul puse o mână pe capota mașinii, iar pe cealaltă o 
sprijini de marginea geamului, apoi se aplecă atât de mult încât 
aproape că intră cu toată fața, de mărimea unei farfurii, în 
mașină. Ochii lui, de un albastru aproape frumos, scrutară 
interiorul vehiculului. George voia să vorbească primul, dar nu îi 
veni nimic în cap. 

— Cum merge? zise bărbatul, cu o voce relaxată, destul de 
plăcută încât ar fi putut fi și la radio. 

George observă mustata lui foarte subțire, chiar deasupra 
buzei lipsite de culoare. Avea pomeții înalți pentru un bărbat. 

— Nu prea rău. 

— N-o să te întreb ce faci aici, pentru că știu. Mi-a spus Liana 
totul despre tine. Zicea că ești un băiat cumsecade, de familie 
bună. 

— Vreau doar s-o văd. 

— Ah, știu că vrei. Și e perfect de înțeles. Cred că, în altă 
situație, și ea ar fi vrut să te vadă. Dar trebuie să întelegi că nu-i 
tocmai momentul, chiar acum. Mi-a spus să te rog să pleci din 


VP - 124 


oraș și să te întorci la facultate. 

Pe un ton pe care George îl voia a fi rezonabil, zise: 

— Și dacă nu mă întorc la facultate, ce mi se va întâmpla? 

Trebuie să fi trecut un interval de timp calculabil în care 
bărbatul cu părul prins în coadă îsi luase mâna de pe capota 
mașinii și i-o înfipse în gât lui George, dar George n-ar fi putut 
niciodată să-l măsoare. Într-o clipă îşi termina întrebarea, iar în 
cealaltă se zbătea după aer, în timp ce mâna cu oase 
proeminente a bărbatului îl sugruma și îl împingea cu capul în 
tetieră. 

— Se pare că te-a mai lovit cineva recent, deci probabil că te 
gândești că nu-i atât de rău să iei un pumn. Hai să vedem ce- 
avem noi aici... 

Cu mâna liberă, bărbatul îi explora fața lui George, 
întorcându-l cu delicateţe încoace și încolo, ca un chirurg 
estetician care examinează ridurile de tip laba-gâștei, din 
colțurile ochilor unei femei. 

— Cred că te-a durut când ai luat-o p-asta-n nas. 

Bărbatul apăsă pe nasul sensibil al lui George, cu un deget la 
fel de lat și de turtit ca o linguriţă. George ridică o mână, din 
reflex, ca să se apere. 

— Să nu dea dracu’ să te misti. 

Bărbatul îşi încleștă mai puternic mâna în jurul gâtului lui 
George și apăsă mai tare cu degetul pe nasul lui. Sânge 
proaspăt începu să se scurgă pe buza de sus și în gură şi auzea 
cartilajele cum se freacă unul de celălalt. 

— Dacă ți-aș da io un pumn în nas, n-ai mai umbla a doua zi. 
Ar fi daune permanente. N-ar mai rămâne nimic decât o piele 
fleșcăită în mijlocul feţei tale. Înţelegi ce-ti zic? 

Bărbatul îi mișcă lui George capul în sus și în jos, de parcă ar 
fi fost un ventriloc cu o păpușă. 

— Bravo. 

O mașină trecu încet pe lângă ei, dar nu opri. Bărbatul cu 
părul prins în coadă era netulburat. 

— İn regulă, George, o să plec acum și iţi sugerez să faci 
același lucru. Dacă o să mă vezi din nou, înseamnă că vei fi pe 
cale să înduri o durere oribilă, așa c-ai face bine să speri că nu o 
să mă mai vezi. 

Bărbatul îi dădu drumul lui George și se îndreptă de spate. 
George îşi șterse lacrimile proaspete de pe obraji și trase, adânc 


VP-125 


și dureros, aer în piept. Stia că o să plângă la un moment dat, 
nu doar cu lacrimi, ci cu suspine și muci, dar credea că poate să 
se abțină până când bărbatul se făcea nevăzut. In fața mașinii, 
acesta își aranja blugii negri, strâmţi, decorați cu o cataramă 
enormă cu logoul Jack Daniel's. Apoi se îndreptă, la fel de 
relaxat cum venise, spre mașina lui joasă și neagră, intră 
înăuntru și plecă. 

Intors la motel, George plânse, dar nu atât de mult și de tare 
pe cât își imaginase inițial. Ce era mai rău trecuse: frica teribilă 
că bărbatul cu părul în coadă de cal o să îl rănească cu 
adevărat. „Daune permanente”, zisese el, și expresia îi rămase 
în cap lui George. 

Era vremea să plece din Florida. Avea să ia autobuzul și să 
revină la facultate, iar de acolo îl va suna pe detectivul Chalfant 
și îi va spune tot ce știe, să se descurce el. Liana avea niște 
probleme care erau mult mai mari decât putea el să ducă. 

Când sună telefonul, aproape că nu răspunse. 

— Bună, George, zise ea. 


VP - 126 


16 


George era în baia cafenelei; greata îi trecuse, dar panica era 
încă acolo. Trebuia să decidă ce să le spună lui Donald Jenks și 
Karinei Boyd. Le era dator să le spună totul, dar voia totuși să fie 
prudent. Nu ca să o protejeze pe Liana, ci ca să se protejeze pe 
sine. În discuţia lui cu poliţia, nu menţionase că se întâlnise cu 
celălalt Donald Jenks, că se dusese la casa din New Essex sau 
măcar că, de fapt, cunoștea numele adevărat al lui Jane Byrne. 
Dar e drept că nici nu știuse atunci în ce măsură fusese tras pe 
sfoară și folosit de Liana; nu știuse că participarea lui dusese la 
o crimă. Fusese un plan genial și simplu. Cum faci pe cineva să 
deschidă un seif? Îi dai ceva care o să-l facă să-l deschidă, apoi 
stai la pândă. George era actorul perfect pentru această 
situaţie, pentru că habar n-avea că joacă un rol. Era doar un 
bărbat cumsecade care încearcă să facă un bine. Să returneze 
banii proprietarului de drept. Și, în timp ce el își ducea sarcina la 
bun sfârșit, altcineva - probabil bărbatul care pretindea că e 
Donnie Jenks - aștepta lângă seif, cu un ciocan în mână. Cum 
intrase? Venise oare odată cu grădinarii? 

Mai exista o parte din George care voia să creadă că Liana era 
nevinovată, că nu era complice la jaf și la crimă. Voia să creadă 
asta, nu pentru că n-ar fi considerat-o în stare de asemenea 
fapte, ci pentru că spera că nu ar fi capabilă să se folosească de 
el pentru a-și atinge aceste scopuri. Așa cum George rămăsese 
întotdeauna un pic îndrăgostit de Liana, spera că și ea rămăsese 
un pic îndrăgostită de el. Dar s-o protejeze pe Liana nu era un 
motiv destul de întemeiat să nu se ducă la poliţie cu tot ceea ce 
știa. Dacă era nevinovată, atunci era și ea în pericol. 

Nu, ceea ce îl împiedica, de fapt, pe George să le spună pe loc 
Karinei Boyd și lui DJ, ca și poliţiei de altfel, tot ceea ce știa era 
faptul că lrene fusese abordată de falsul Donnie cu o noapte în 
urmă. Fusese un avertisment, special pentru el, că acțiunile lui îl 
afectau nu doar pe el, ci și pe ea. Dar de ce? Cu siguranţă, după 
ce l-a omorât pe MacLean și a luat diamantele, singurul lucru 
care îi mai rămânea de făcut era să se întâlnească cu Liana și să 
fugă din oraș. Nici unuia dintre ei nu i se putea lua urma. El știa 


VP - 127 


numele real al Lianei, dar ea nu îl mai folosise de ani de zile, cât 
despre complicele ei, nu avea nici cea mai vagă idee cine era. 
Așadar, de ce o ameninţaseră pe Irene? Și cum știuseră cine era 
lrene și cum să dea de ea? George realiză dintr-odată că tot ce 
se întâmplase în acel weekend trebuie să fi fost plănuit cu mult 
timp înainte. 

Se întoarse la masă mai stăpân pe sine și cu un plan în minte 
despre ce să zică. Karin și DJ vorbeau unul cu altul în șoaptă, dar 
tăcură brusc când el își trase scaunul și se așeză. 

— Sunteţi bine? întrebă Karin. 

— Am avut și zile mai bune. Până adineauri, nu cred că 
înţelesesem cât de atent plănuit fusese totul. E un pic șocant să 
aflu că am fost complice fără voia mea într-o crimă. 

Ochii lui DJ se luminară și mustaţa lui subţire îi tremură un pic 
sub nas. 

— Vreţi să ne spuneți tot ce s-a întâmplat? 

— Da, zise George. Totul. Dar nu pot să fac asta chiar acum. 
Am nevoie de câteva ore ca să pun niște lucruri în ordine. 

— Nu-mi place cum sună asta, zise DJ, pe tonul unui profesor 
căruia i s-a cerut o prelungire pentru predarea unui eseu. 

— Mai mult nu pot să fac. Credeţi-mă, când o să vă spun tot 
ce știu, o să fiţi dezamăgiţi. Nu știu unde e Jane sau unde sunt 
diamantele. Dacă ar fi să ghicesc, aș zice că nu mai sunt de 
mult prin preajmă. Dar va trebui să vă sun mai târziu. 

DJ păru deodată resemnat, dar Karin se îmbujoră, petele de 
roșeață de pe gât întinzându-i-se acum spre față. Işi răsucea un 
inel pe deget. 

— Dacă știți ceva, trebuie să ne spuneţi, zise ea, uitându-se 
când la George, când la DJ. Nu? O să sunăm la poliţie. Tăinuiţi 
informaţii într-o investigaţie de crimă. 

— Karin, e în regulă, zise DJ, întinzând spre ea o mână care 
părea moale la atingere. 

Tonul vocii ei crescuse însă, iar barmanul ridicase capul din 
spatele tejghelei. 

— O să spun poliţiei tot ce știu. Am nevoie doar de două ore. 
Promit. 

— Nu-l putem lăsa să plece, zise Karin. 

— E în regulă. Nu avem de ales. Domnule Foss, mă veţi suna? 

— Da. 

— Înţelegeţi că va trebui să anunţ ofiţerii de caz dacă aveţi 


VP - 128 


informaţii pe care le tăinuiţi. 

— Înţeleg. 

Lui Karin îi suna telefonul în geantă. Când George se ridică, ea 
răspunse și vorbi repezit la el, spunându-i persoanei de la 
celălalt capăt că avea să sune imediat înapoi. 

— Aveţi cartea mea de vizită, zise DJ, și George își atinse 
buzunarul din față al cămășii, unde o pusese. 

— Am să vă sun, zise el, apoi se întoarse și plecă. 

George mergea, obosit și asudat, pe aleea care ducea la 
scările din spate ale blocului său. Era convins că o să îl aștepte 
cineva în faţa intrării. Liana, cu lacrimi curgându-i dramatic pe 
obraji, sau falsul Donnie Jenks, fluturând un ciocan, sau o echipă 
de detectivi cu mandate de percheziţie și întrebări. Dar nu era 
nimeni acolo și nici în apartamentul lui. Doar Nora, adormită pe 
un tricou pe care îl lăsase pe podea. O ridică, legănând-o în 
brațe. Ea toarse, fericită că George venise singur. Și el era de 
acord cu ea, întrebându-se deodată cum de subestimase atât de 
mult viața lui monotonă. 

O puse pe Nora jos și pomi la maximum aerul condiționat de 
la fereastra din dormitor. Un avantaj al acelui aparat antic era 
că făcea atât de mult zgomot, încât nu ar fi auzit niciodată 
telefonul sau o bătaie în ușă. Işi scoase hainele și se băgă în pat, 
sub așternuturile făcute grămadă, așteptându-se să mai simtă 
mirosul Lianei, dar, cumva, nu reuși. Dispăruse deja. Sau poate 
toate astea nu fuseseră decât un vis febril. Acesta fu ultimul lui 
gând raţional, înainte de a cădea într-un somn adânc și gol. 

Se trezi pe înserat, cu acel sentiment vag ireal pe care îl ai 
când dormi toată după-amiaza. Aerul condiţionat, care zornăia 
la o frecvenţă simfonică, răcise camera la temperaturi 
hibernale. Pielea îi era lipicioasă unde se uscase transpiraţia, 
avea încă în gură gustul amar al cafelei și își simțea dinţii 
murdari. Nemișcat, se uita la lumina slabă care bătea în tavan și 
încercă să ghicească ora, când tot ceea ce trebuia să facă era să 
întoarcă puţin capul ca să se uite la ceasul de pe noptieră. 

Prin huruitul aerului condiţionat, auzea ritmul vag al unor 
zgârieturi frenetice. Probabil că era Nora, care protesta pentru 
că avea ușa încuiată. Trebuia să fie ora mesei pentru ea, adică 
în jur de șase. 

Închise din nou ochii și simţi cum se așterne pătura grea a 
somnului. Poate că ar trebui să doarmă până dimineaţă. Ce zi 


VP - 129 


era? Trebuia să meargă la muncă a doua zi? Imediat cum acele 
gânduri îi pătrunseră în conștienţă, le urmară și altele. Işi aminti 
de promisiunea pe care le-o făcuse lui Karin Boyd și Donald 
Jenks, cum că le va spune tot ce știe. Işi aminti ce decizie luase 
cu privire la lrene, că trebuia și ea să știe ce se întâmplă. 
Deschise iar ochii, dar de data asta se întoarse să se uite la 
ceas. Era trecut de șapte. _ 

O hrăni pe Nora, apoi își verifică robotul telefonic. Își amintea 
că auzise soneria îndepărtată a telefonului, cândva în timpul 
somnului său adânc de după-amiază, dar nu avea niciun mesaj. 
Poate că visase. Făcu un duș și se îmbrăcă, apoi se duse în 
chicinetă, să caute ceva de mâncare. Prăji o brioșă englezească 
și o mâncă, goală, cu un pahar de lapte. Dușul și mâncarea, în 
loc să îl învigoreze, îl obosiră și mai tare. Tânjea să se întindă pe 
canapea, să vadă dacă nu era vreun meci de baseball sau vreun 
film vechi la televizor, dar se trezise cu un plan și trebuia să îl 
ducă până la capăt. 

Irene locuia dincolo de râu, în Cambridge. Deţinea un 
apartament la ultimul etaj, într-o clădire de cărămidă, cu trei 
etaje, unde funcţionase la un moment dat o fabrică de pantofi. 
În anii '90, chiar înainte de creșterea subită a pieţei de 
imobiliare din zona Bostonului, fusese convertită într-un bloc cu 
apartamente spaţioase, ecologice. La vremea respectivă, Irene 
plătise ceea ce păruse a fi o sumă exorbitantă pentru cei o sută 
de metri pătraţi, dar acum părea un adevărat chilipir. 
Cumpărarea apartamentului a adus cu sine prima dintre 
numeroasele crize minore din relația timpurie a lui George cu 
lrene. Erau împreună de aproape doi ani, amândoi locuind în 
apartamente jegoase, cum se întâmplă de obicei în anii de după 
facultate, când ea îi prezentase posibilitatea de a cumpăra un 
apartament și îl întrebase dacă voia să îl împartă cu ea. 
Vizitaseră împreună spaţiul gol, însoţiţi de o agentă imobiliară 
cu părul tapat, care se purta cu ei ca și cum ar fi fost un cuplu 
de tineri însurăţei, în timp ce le atrăgea atenţia asupra lemnului 
reciclat, a oţelului inoxidabil, a lucarnelor integrate. Tot ceea ce 
vedea George era o ipotecă pe care nu și-o permitea la vremea 
respectivă și un spaţiu fără uși interioare, un apartament de 
adulţi, unde el și lrene își vor petrece fiecare clipă cu putinţă 
unul în compania altuia. În acea seară, când stăteau la o bere în 
Allston, îi spusese că era prea mult, prea repede. Ea fusese 


VP - 130 


dezamăgită, dar se hotărâse să cumpere apartamentul singură. 
Fusese prima dintre numeroasele mici deflagraţii din anul acela 
care le erodaseră relația. 

Parcă la două străzi de clădirea lui lrene. Nu trebuia să sune 
înainte; era luni seară și știa că avea s-o găsească pe lrene 
acasă. Ea credea în rutină și unul dintre obiceiurile care 
alcătuiau rutina era să nu ieși niciodată în oraș în serile de luni, 
care erau rezervate cinelor frugale și serialelor britanice 
importate. Trecu prin cartierul aglomerat al lui lrene, străbătând 
străzile înguste ticsite de blocuri de trei etaje. Uzina convertită 
în care locuia ocupa jumătate de stradă; era ca un iaht ancorat 
între sute de bărcuţe. Pentru a ajunge la scara care ducea la 
apartamentul ei de la ultimul etaj, trebuia să treci printr-o 
arcadă în aer liber, apoi să intri pe o ușă care era mereu 
încuiată. George apăsă butonul din dreptul numelui ei (I. 
DIMAS), pe panoul de metal șlefuit de lângă ușa masivă. In timp 
ce aștepta, se uită în sus printre treptele scării de incendiu, la 
cerul care se întuneca. În ciuda căldurii persistente, vara se 
apropia de sfârșit și zilele deveneau mai scurte. 

— Alo? se auzi prin interfon vocea ei răgușită. 

ÎI întâmpină în prag, purtând pantaloni scurţi de pijama și un 
tricou decolorat, cu Red Sox; George știa, fără să se uite, că pe 
spate era marcat numele lui Tim Wakefield și numărul lui la 
echipă. Irene purta o bandană din bumbac, și faţa îi lucea, ca și 
cum s-ar fi spălat de curând și și-ar fi aplicat o cremă hidratantă 
pentru noapte. Își pusese un bandaj nou pe partea feţei unde o 
lovise Donnie Jenks și, de când o văzuse în dimineaţa aceea, 
pielea din jurul bandajului se umflase și se îngălbenise. 

— Ești bine? îl întrebă ea. 

— Îmi cer scuze că vin așa, dar trebuie să vorbesc cu tine. Pot 
să intru? 

În apartamentul ei era mai întuneric decât afară și, înainte să 
se așeze împreună pe canapea, ea aprinse un lampadar, care 
proiecta acum o pată de lumină, într-un cerc neregulat. In ciuda 
geometriei reci a apartamentului spaţios, lrene îl amenajase 
frumos, așa încât anumite porţiuni din el erau la fel de plăcute 
ca niște odăi înguste și călduroase. George nu petrecea prea 
mult timp la Irene acasă - era o amintire constantă a eșecului 
lor relaţional, un exponat muzeal al absenței lui, al incapacității 
lui de a se implica. Nu credea că Irene ar fi împărtășit în vreun 


VP - 131 


fel ideea lui despre locul acela care fusese căminul ei pentru 
mai bine de un deceniu, dar, când venea aici, îi era cu neputinţă 
să nu se gândească la faptul că ar fi putut fi și casa lui. 

Refuză o băutură, așezându-se într-un capăt al canapelei 
enorme a lui lrene. Ea se așeză vizavi de el. 

— ii minte vineri seară când am vorbit despre tipa aia de la 
Jack Crow's? începu el. 

lrene dădu din cap că da. 

— Chiar era fata aia din facultate, de care îţi povestisem. 
Liana Decter. 

— Mă gândeam eu că ea era. Păreai un pic prea speriat că o 
vezi. Te-ai întors să te întâlnești cu ea? De-asta mi-ai spus că nu 
te simțeai bine? 

— Da. 

— Deci ai petrecut weekendul cu ea, să înțeleg? 

— Da, dar nu de-asta am venit. E o poveste mult mai 
complicată de atât și are legătură cu ceea ce ţi s-a întâmplat 
duminică noapte. 

li spuse totul, exact așa cum se petrecuse. Irene abia dacă 
scoase un cuvânt pe parcursul întregii istorisiri, până când 
ajunse la partea despre Gerry MacLean, iar ea menţionă că 
tocmai citise despre posibila crimă în ediţia din ziua aceea a 
ziarului Globe. 

Când termină de povestit, ea zise: 

— Doamne, George... 

Și se șterse la ochi cu un colţ al tricoului. 

— Eşti supărată? 

— Nu, mi-e frică. Pentru tine. Ce naiba a fost în mintea ta? E o 
criminală. 

— Știu. Și mie mi-e frică. Nici nu poți să îți imaginezi cum a 
fost să te ascult spunându-mi cum ai primit un pumn în faţă, 
știind că era vina mea și simțind că nu pot să îţi spun asta. 

— Nu știu de ce ai crezut că nu poţi să îmi spui. Nu sunt un 
copil. Aș fi făcut faţă, și atunci n-ar mai fi trebuit să vii până aici. 

— Știu. Imi pare rău pentru toate. A fost o zi derutantă și 
tocmai mi-am dat seama ce am de făcut. 

— Și ce ai de gând să faci? 

— O să spun toată povestea poliţiei și detectivului angajat de 
MacLean și oricui altcuiva mai vrea să o afle. Nu o să o protejez 
nici pe Liana, nici identitatea ei. În momentul ăsta nu mai simt 


VP - 132 


că îi datorez ceva. Și de aceea am venit mai întâi aici, la tine. 
Voiam să auzi toată povestea și mai e ceva... cred că ar trebui 
să pleci o vreme din Boston. 

— Cum adică? 

— Din anumite motive, în noaptea după ce a luat diamantele 
din seiful lui MacLean, Donnie Jenks ţi-a făcut ţie o vizită, a 
arătat că poate să îţi facă rău și ţi-a lăsat numele lui. Știa că o 
să aflu de treaba asta, deci a fost un mesaj direct pentru mine. 
Cu ce scop, nu știu, dar probabil că era un mesaj prin care îmi 
spunea să îmi ţin gura. E singura explicaţie la care mă pot 
gândi. lar acum, dacă am decis că nu am de gând să-mi mai ţin 
gura, tu trebuie să pleci din oraș, du-te s-o vizitezi pe Alex în 
San Francisco sau ceva de genul ăsta. M-aș simţi mult mai bine. 

— Am treabă. Am o întâlnire dimineaţă, la prima oră. 

— Nu e negociabil. 

Ea râse. 

— Vorbești serios? Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că prostia mea te-a pus în pericol și că ai păţit 
deja ceva foarte rău - făcu un gest spre chipul ei rănit - și vreau 
să îmi faci această mică favoare ca să nu mă îngrijorez pentru 
tine. Îţi plătesc eu călătoria. 

— Nu e vorba de bani... 

— Știu asta. Doar că... nu aș suporta să ţi întâmple ceva. 
Dacă exagerez, atunci ăsta e motivul. 

Irene își ţuguie buzele. George știa că își mușcă ușor buza pe 
dinăuntru, în timp ce procesa tot ceea ce el îi spusese. 
Pleoapele ei, de obicei fardate intens, îi dădeau întotdeauna un 
aer de vulnerabilitate după ce se demachia. Ea oftă și se foi pe 
canapea, ridicându-și piciorul drept pe pernă. Pantalonii de 
pijama din bumbac se întinseră pe pulpa ei cu gropiţe. George 
își mută privirea; știa că Irene era jenată deoarece coapsele i se 
mai împliniseră. Își ridică și celălalt picior pe canapea și îl lipi de 
primul. George se simţi năpădit brusc de o dorinţă aproape 
insuportabilă pentru ea, o senzaţie despre care știa că are mai 
mult de-a face cu confortul și siguranţa decât cu sexul. 

— Pot să plec, zise ea. Nu m-ar deranja să-mi văd nepoatele. 
Și mai e și ceva destul de palpitant la faptul că trebuie să 
părăsesc pe neașteptate orașul, pentru că viaţa mi-e 
amenințată. 

— Mulţumesc, mulţumesc mult, zise George. 


VP - 133 


— Şi tu? 

— Pot să îmi port singur de grijă, zise el, pe un ton fals 
baritonal. 

— În mod evident, nu poți. 

— Nu, în mod evident. Dar o să mă dau pe mâna poliţiei. E 
singurul lucru pe care pot să îl fac și așa e și corect. Sincer, nu- 
mi imaginez că Liana sau Jenks ar fi încă în Boston. N-are niciun 
sens. Deja au obţinut ce-au vrut. 

— De unde știi că unul dintre ei nu i-a tras ţeapă celuilalt? 
Poate Donnie Jenks a luat diamantele, sau poate Liana, și de-aia 
a rămas Donnie pe aici. 

— M-am gândit la asta. E o posibilitate. Sunt multe posibilităţi, 
de fapt. De-asta vreau să pleci din oraș. Habar n-am ce se 
petrece. 

— Bun, de acord. Plec din oraș. Dar nu mă pot abţine să nu 
mă gândesc că o să ratez niște chestii interesante. O să pierd 
tot ce o să se întâmple aici, spuse ea, cu un zâmbet. 

— Nu e amuzant. Tot ceea ce văd eu e ochiul tău oribil. 

Ea își duse mâna la bandaj. 

— Tot uit de asta, cumva. Trebuie să îmi promiţi că o să mă 
suni în fiecare zi și o să-mi spui ce se întâmplă. Și eu îmi fac griji 
pentru tine. 

— Promit, zise George, dar rămase pe canapea. 

— Nu pleci, zise Irene. 

George se aplecă spre ea și o sărută. Nu știa la ce să se 
aștepte, dar lrene îi întoarse sărutul cu o patimă năucitoare, 
împingându-se în el, până ajunse deasupra lui. George îi scoase 
tricoul și își încleștă mâna pe unul dintre sânii ei, cu sfârcurile 
negre deja întărite. 

— Mergem în dormitor? întrebă George, cu vocea răgușită și 
joasă. 

Irene clătină din cap, în timp ce îi descheia pantalonii. El își 
vâri un deget pe sub elasticul pantalonașilor ei de pijama, ca să 
îi smulgă de pe ea. Ea îl opri însă, trase într-o parte materialul 
elastic și îl ghidă înăuntrul ei, cu pantalonii încă pe ea. El își 
mușcă buza, ca să nu termine imediat, și ea se năpusti asupra 
lui, mișcându-și șoldurile înainte și înapoi, cu o ferocitate pe 
care nu i-o mai văzuse. Ea îi luă mâna, îi încleștă pumnul și îl 
apăsă de ea, frecându-se de încheieturile lui. Terminară 
împreună în mai puţin de un minut. 


VP - 134 


lrene îl conduse până la ușă. 

— Ar trebui să-mi pui mai des viaţa în pericol, zise ea când se 
îmbrăţișau de rămas-bun. 

— Nu zău. 

leșiră din îmbrăţișare. Obrajii lui Irene erau îmbujoraţi și nu îl 
privea în ochi. 

— Sincer, îmi pare rău pentru toate astea, zise George. 

Irene flutură din mână spre el, zicând: 

— Pfff. Nu e ca și când ai fi vrut să asmuţi un criminal asupra 
mea. 

— Nu e doar asta... 

— Gata, hai, că devii siropos. Pari extenuat. Poţi să stai aici 
dacă vrei, să știi. 

— Trebuie să mă duc la poliţie. 

— Ai grijă când ieși. Te sun când o să știu ce planuri de 
călătorie am. 

George mai rămase o clipă în dreptul ușii după ce se închise, 
confuz, dar hotărât în intenţia lui. 


VP - 135 


17 


În faţa clădirii lui Irene, cerul era de un albastru electric, dar 
arcada era cufundată într-o beznă totală. Nişte clopoței de vânt, 
atârnând de una dintre scările de incendiu, clincheteau 
dizarmonios. Două  reflectoare aruncau umbre care se 
intersectau, prin curtea de cărămidă, și lui George i se păru că 
vede într-una dintre ele silueta unui bărbat. Se opri în loco 
clipă, așteptând ca ochii să i se acomodeze cu întunericul. Un 
automobil Prius trecu silențios pe stradă, farurile lui luminând 
scurt curtea, îndeajuns pentru ca George să își dea seama că 
era singur. 

Porni spre mașină, zicându-și, pe rând, că era ba prea 
precaut, ba nu destul de precaut. Dacă falsul Donnie Jenks ar fi 
încă în oraș, de ce nu ar fi chiar pe aici? Fusese aici noaptea 
trecută, când o trântise pe lrene la pământ. Dacă voia să îl 
găsească pe George, ar fi știut că era un loc în care putea să își 
facă apariţia. George iuți un pic pasul, trecând pe lângă o casă 
cu ferestrele larg deschise, unde, dintr-un monstruos televizor 
cu ecran plat, răsuna zgomotos emisiunea America's Funniest 
Home Videos. Când sunetul se pierdu în depărtare, i se păru că 
aude ecoul unor pași în urma lui. Acceleră un pic, întoarse ușor 
capul și mai mult simţi decât văzu pe cineva în spate. Pulsul 
părea să i se fi dublat. Strada unde își lăsase mașina parcată era 
următoarea la dreapta; când va coti pe ea, va avea șansa să 
vadă dacă era într-adevăr cineva în spatele lui. Se grăbi să ia 
curba și, în timp ce făcea asta, se uită cât putu de relaxat în 
urmă. Era cineva, cam la jumătate de stradă distanţă, care 
mergea cu un aer nonșalant și era parţial ascuns de copacii care 
se înșiruiau pe trotuar. 

Işi analiză opţiunile. Mașina lui era la vreo două sute de metri 
mai în faţă pe stradă. Putea să fugă până la ea, sperând că 
oricine îl urmărea avea o condiţie fizică și mai proastă decât a 
lui, sau putea să meargă mai departe, sperând că era doar 
paranoic și că persoana din spatele lui ieșise să-și facă 
plimbarea de seară. Dar nimic din viaţa recentă a lui George nu 
sugera că ar fi fost prea paranoic în vreo privinţă. In dreapta, pe 


VP - 136 


aleea din faţa unei case, era parcată o dubiţă. Fără să stea pe 
gânduri, ţâșni în spatele ei și se lăsă pe vine, sperând că o 
făcuse înainte ca urmăritorul să ajungă la colţ. 

George se strădui să-și mai domolească răsuflarea și ciuli 
urechile. Pașii, apăsaţi și cu un ușor târșâit pe o parte, se 
auzeau din ce în ce mai tare. | se păru că simte o ezitare, de 
parcă urmăritorul lui s-ar fi întrebat deodată unde dispăruse, dar 
pașii continuau să se apropie. Locul unde George stătea 
ghemuit era întunecat, dar el purta un tricou albastru-deschis și 
mașina era vopsită într-un gri metalizat. Se lipi de portiera 
șoferului și, când capul lui șterse mânerul, o sirenă stridentă 
erupse din vehicul, iar farurile din faţă și din spate începură să 
pâlpâie. 

În ciuda impulsului, George nici nu ţipă, nici nu se scăpă pe el. 
În schimb, se îndepărtă împleticindu-se de mașină, de parcă ar fi 
luat foc, și se împiedică spre crengile ascuţite ale unui gard viu 
care străjuia aleea. Strângând din dinţi, se întoarse spre 
bărbatul de pe trotuar, care se întorsese și el. George știu 
instantaneu, după silueta lui de popic, că nu era acel Donnie 
Jenks de care se temea. Era DJ, detectivul particular. Işi ţinea 
mâna moale în dreptul inimii și părea la fel de speriat ca și 
George. Era încă într-o semiobscuritate, dar din câte putea 
George să vadă, detectivul era palid de moarte și leoarcă de 
transpiraţie. DJ își pusese ambele mâini pe genunchi și respira 
greu. 

— Sunteţi bine? îl întrebă George, venind pe trotuar. Alarma 
urla în tot cartierul. Hai să plecăm de lângă mașina asta. 

Merseră împreună spre mașina lui, în timp ce DJ răsufla 
precum un fundaș care tocmai alergase un meci întreg. 

— M-aţi urmărit până aici? 

— Da. Sirena aia aproape că mi-a provocat un atac de cord. 

— Nu aveţi unul pe bune, nu? 

— Nu cred. Am avut unul odată, așa că știu cum e. Nu se 
simte așa. 

George nu știa ce să zică, așa că întrebă: 

— De unde m-aţi urmărit? Din Boston? 

— Da. Speram să mă conduceţi la Jane Byrne. 

— De unde știți că n-am făcut-o? 

— Pentru că v-aţi dus să o vizitaţi pe lrene Dimas și, dacă nu 
cumva o ţine ascunsă pe Jane... 


VP - 137 


— De unde știți de Irene? A 

— Sunt detectiv. Investighez. Incercaţi cumva să ascundeţi 
relaţia dumneavoastră de cincisprezece ani cu o fostă colegă de 
muncă? 

— Presupun că nu. M-aţi așteptat în faţă tot timpul ăsta? 

— Da. Mi-am ratat cina. 

Ajunseră la mașina lui George. Alarma încă urla pe fundal. 
Rămaseră stingheri o clipă, de parcă se întrebau dacă trebuiau 
să continue discuţia sau să pună punct pe seara aceea. 

— Nu știu unde e Jane, zise George. 

— Vă cred. Domnișoara Boyd, însă, nu. Mai știm și că sunt 
lucruri pe care nu ni le-aţi spus încă. 

— Așa e. M-am gândit la asta. Sunt pregătit să vă spun tot ce 
vreţi să știți. Și dumneavoastră, și poliţiei. 

— Bine. 

Alarma se opri. Din câte își dădea George seama, nimeni, nici 
măcar proprietarii mașinii, nu ieșiseră să vadă dacă nu cumva 
se produce o infracțiune. 

— Aș prefera să nu vă povestesc totul aici, în stradă. Putem 
să mergem undeva? Unde aţi lăsat Suzuki-ul? 

DJ râse. 

— Pe strada paralelă. 

— N-aș fi zis că e cea mai bună mașină dacă vrei să rămâi 
nereperat. 

— V-am urmărit pe dumneavoastră, nu-i așa? 

— Ce faceţi dacă o ia cineva pe șosea? Prinde mai mult de o 
sută? 

— Ajunge deja, vorbiţi despre febleţea mea. Hai să spunem 
că, în munca mea de zi cu zi, nu prea urmăresc suspecții pe 
autostrăzi, sau pe oriunde altundeva. Petrec cea mai mare parte 
din timp într-un birou. 

— Așadar, unde mergem să vorbim? întrebă George. Am 
putea să ne întoarcem în cartierul meu, în Boston. E un bar 
confortabil acolo. 

— De acord. Putem să ne întâlnim în faţa blocului 
dumneavoastră. Cred că o să reușesc să ţin pasul. 

George se duse pe partea șoferului, iar DJ se pregăti să 
traverseze. Se uită în ambele sensuri, pe strada întunecată și 
liniștită, și George zâmbi în barbă la asemenea precauţie 
exagerată, dar, când DJ începu să traverseze, o mașină albă 


VP - 138 


veni în goană pe stradă, cu farurile stinse. George urlă la DJ să 
aibă grijă, dar detectivul era deja la jumătatea drumului. DJ ezită 
pentru un moment, încercând să decidă dacă să o ia înainte sau 
înapoi; în momentul acela, frânele mașinii ţipară ca o fată într- 
un film de groază, și DJ reuși să mai facă un singur pas spre 
bordură, înainte de a zbura peste capota mașinii, care era încă 
în mers. George îi privi șoldurile enorme proiectate în aer, de 
parcă ar fi fost imponderabile. DJ reuși să pună un antebrațţ în 
fața capului, care lovi parbrizul, făcându-l ţăndări. DJ făcu o 
piruetă prin aer, făcându-se nevăzut și, în timp ce mașina oprea, 
iar urletul frânelor înceta abrupt, George auzi bufnitura oribilă și 
greoaie, atunci când DJ se lovi de asfalt. 

George o porni spre DJ, aruncând un ochi și spre șoferul 
mașinii, dar rămase brusc pironit în loc. Fereastra mașinii - un 
Dodge alb - era coborâtă, și șoferul ţinea în mână o pușcă cu 
ţevile scurtate, sprijinind-o cu nonșalanță de buza geamului. 
George se opri, ridicând mâinile, într-un gest instinctiv, iar 
picioarele lui începură să o ia în direcţia opusă. Se lovi cu 
călcâiul de bordura de pe care tocmai coborâse și căzu pe spate 
pe trotuar. Auzi ceea ce presupunea a fi zgomotul de încărcare a 
puștii și parţial se rostogoli, parțial alunecă în spatele mașinii 
sale, exact când detunătura puștii zdruncină totul în jur. Saab-ul 
lui George se clătină pe roţi. Una dintre ferestrele sale se 
dezintegră. În liniștea care urmă, auzi Dodge-ul demarând, cu 
un alt țipăt scurt al roţilor. Mirosul de cauciuc ars și metal încins 
umplea aerul. 

— DJ, strigă George în noapte, dar nu primi niciun răspuns, 
doar șuieratul unui cauciuc spart și, de altundeva, o ușă 
deschizându-se și glasuri venind spre el. 

e 

George se afla în camera de interogare a secției de poliție din 
Boston de peste o oră, lăsat singur pe un scaun de plastic, sub 
becurile fluorescente. Își terminase cafeaua, apoi rupsese cu 
grijă bucăţi din paharul de polistiren, până când acesta ajunse la 
jumătate din mărimea lui iniţială. Chiar înainte de miezul nopţii, 
ușa se deschise spre interior, și detectiva Roberta James îi trecu 
pragul. Purta blugi, o cămașă cu mâneci scurte și o șapcă verde 
cu Boston Celtics. 

— Bună seara, zise ea, punând o cană și un dosar pe masă și 
așezându-se. 


VP - 139 


— Doamnă detectiv, zise George. 

— Aţi cam tras o sperietură în seara asta, am auzit? 

— Ce știți de Donald Jenks? l-am întrebat pe toţi de pe-aici și 
n-am putut afla nimic. 

— Cot fracturat. Umăr dislocat. Comoţie cerebrală. O să îl țină 
peste noapte la spital. 

George oftă. După ce se trăsese în el, făcuse un efort ca să își 
miște picioarele ca de cârpă și se dusese pe partea cealaltă a 
străzii. DJ era pe jumătate pe trotuar, întors pe o parte, cu părul 
leoarcă și lipicios de sânge. Era conștient, dar când George îl 
întrebase cum se simte, se uitase în sus cu o privire confuză, 
apoi își mutase iar ochii spre asfalt, de parcă întrebarea îl făcuse 
să se simtă rușinat. 

— Ce s-a întâmplat? zisese o voce din spatele lor. 

Era o femeie trecută de treizeci de ani, cu părul blond tuns 
periuţă. Se ţinea la o distanţă de câţiva metri, cu o expresie 
îngrijorată pe faţă. 

— A fost lovit, zise George. De o mașină. Mașina a plecat. 

Glasul lui suna deopotrivă tremurat și formal și se gândi că 
era, probabil, într-un fel de stare de șoc. Femeia făcu un pas 
șovăielnic spre ei. Deodată, lângă ea apăru un bărbat, vorbind la 
mobil. Șoptea, de parcă nu mai voia să audă nimeni altcineva. O 
mașină de patrulă apăru la câteva clipe înaintea ambulanţei. 
Mai mulţi vecini începuseră să apără pe stradă, formând un 
semicerc în care toată lumea vorbea șoptit. In timp ce 
paramedicii se ocupau de DJ, George vorbea cu un poliţist, 
arătându-i urmele de cauciuc pe asfalt și partea laterală a 
automobilului său Saab, cu o gaură în caroserie, pe unde 
trecuse glonţul. Ofiţerul, în mod clar alt iubitor de mașini, studie 
daunele cu o gravitate solemnă. George istorisi faptele așa cum 
se petrecuseră, omiţând povestea de ansamblu, mult mai 
complicată, dar le arătă cartea de vizită a detectivei James și le 
spuse că cele întâmplate erau legate de un caz pe care ÎI 
investiga ea. După ce plecase ambulanţa, fu dus la secţie și i se 
spuse să aștepte în camera de interogare. 

— Vreţi să îmi spuneţi ce s-a întâmplat? întrebă detectiva 
James. 

El se întreba unde era partenerul ei, O'Clair, și dacă nu cumva 
privea și asculta și el, în fața unui ecran, undeva. 

— Cu siguranţă, zise George. 


VP - 140 


— Știţi cine a tras în dumneavoastră în seara asta? 

— Știu cine a fost, dar nu îi cunosc numele real. Numele pe 
care mi l-a dat e Donnie Jenks. 

— Donald Jenks, care e în spital acum? 

— Nu, acela e adevăratul Donald Jenks. Bărbatul care a dat 
peste el cu mașina și a tras în mine își spune Donnie Jenks, dar, 
în mod evident, nu e numele lui real, altfel ar fi ditamai 
coincidenţa. 

— M-aţi pierdut. 

— Bine, zise George. O iau de la început și vă spun tot ce știu. 

Zis și făcut. Era a doua oară când spunea povestea în seara 
aceea, după ce prima oară i-o istorisise lui Irene, și, în timp ce 
relata din nou, se simţea și mai naiv și mai incompetent. li spuse 
detectivei James tot ceea ce se întâmplase de vineri seară până 
atunci, fără să intre în detalii specifice despre trecutul lui, cu 
douăzeci de ani în urmă, alături de Liana. Cu toate astea, îi dădu 
numele ei real. 

— Sigur aveţi un dosar despre ea. E căutată în Florida pentru 
omucidere. 

— Cum se scrie numele ei de familie? 

— D-E-C-T-E-R. 

— De ce nu ne-aţi dat aceste informaţii azi-dimineaţă? 

George ridică din umeri. 

— Atunci nu știam că ea... că eu eram implicat într-o crimă. 
Încă mai credeam că era posibil să-mi fi spus adevărul, că 
venise în Boston ca să returneze banii și ca să încerce să 
recapete o fărâmă de siguranţă în viaţa ei. Evident, m-am 
înșelat. 

— Și nu știți unde ar putea fi? 

— N-am nici ea mai vagă idee. Mă îndoiesc că mai e prin 
zonă. Aș fi zis că a plecat de mult, doar că, evident, partenerul 
ei e încă aici. 

Detectiva James deschise dosarul din faţa ei, scoase o poză 
de identificare făcută de poliţie, în alb-negru, și o întoarse ca să 
o vadă George. 

— Acesta este bărbatul care își spunea Donnie Jenks? 

Bărbatul din fotografie avea părul lung și dat pe spate și era 
cu cel puţin zece ani mai tânăr decât „Donnie Jenks”, dar 
trăsăturile păreau aceleași, mici și înghesuite, pe un cap care 
părea să se lărgească spre creștet. George se uită la nas; era 


VP - 141 


greu să își dea seama din poza neclară, dar părea să fie același 
nas, cârn și turtit la rădăcină. 

— Seamănă cu el, zise el. Cine e? 

— Bernie MacDonald. Vă spune ceva numele ăsta? 

George îi răspunse că nu. 

— Dar sunteți sigur că acesta este bărbatul cu care v-aţi 
întâlnit în New Essex, bărbatul care v-a lovit în rinichi? 

George se uită din nou. Bărbatul din fotografie avea o 
expresie calmă, aproape arogantă, de parcă nu era foarte 
îngrijorat cu privire la ceea ce făcuse ca să ajungă în situaţia 
respectivă și nici de ceea ce urma să se întâmple. Acea liniște îi 
confirmă lui George că era categoric aceeași persoană care își 
spunea Donnie Jenks. 

— Da, sunt sigur. Are vreo legătură cu Liana Decter sau Jane 
Byrne? 

— Nu avem nimic cert, dar până de curând a locuit în Atlanta. 
Era barman la un local din zona unde Liana locuia și lucra. 
Amprentele lui au apărut pe un automobil furat, din afara 
orașului. Așa am dat de cazierul lui. 

— Pentru ce fusese arestat? 

— Nimic prea serios. Vătămare corporală gravă. Furtișaguri 
minore. Nicio crimă, nicio tentativă de omor. Până acum. 

— Bine de știut. 

— Credeţi că Bernie MacDonald și Liana ar putea să se 
ascundă în casa aceea din New Essex? 

— Nu. E o cocină, nu e nici măcar locuibilă. Cumva, unul 
dintre ei știa de casa aia și acolo au decis să îmi însceneze 
întâlnirea cu tipul ăsta... Bernie. Planul era, evident, să mă 
sperie destul de tare încât să simt că trebuie să îi fac Lianei 
favoarea asta. 

— Poate pe undeva prin apropiere? De ce credeți că au ales 
New Essex? 

— Mai e o altă casă pe alee. Chiar am bătut la ușă, să văd ce 
pot să aflu. Femeia de acolo mi s-a părut destul de încordată. 

— Știţi cum o cheamă? 

— Nu. Am întrebat-o doar dacă știa cine ar putea locui în 
vechea cabană. Nu prea a fost de ajutor. 

— Bine. 

Detectiva băgă poza lui Bernie MacDonald înapoi în dosar și îl 
închise. Își arcui umerii, îndreptându-se de spate, și George auzi 


VP - 142 


un pocnet sonor. 

— Sunt liber să plec? întrebă el. 

Il durea tot corpul. In ciuda somnului de la amiază, simţea că 
ar putea oricând să adoarmă doar dacă închidea ochii. 

— Dacă nu vă mai amintiţi nimic altceva ce aţi omis să ne 
spuneţi, zise detectiva James și se lăsă pe spate, punându-și 
ambele braţe pe cotierele scaunului. George observă pentru 
prima oară, cât de sculpturale și de fine erau braţele ei. Chiar nu 
vreau să mai aflu că tăinuiţi informaţii. Nu vom mai fi la fel de 
generoși. 

— N-o fac. Dacă am uitat ceva, e doar pentru că abia mai 
gândesc cum trebuie. Vreau doar să mă duc acasă să mă culc. 

Detectiva se holbă la el cu o privire care reușea să fie 
deopotrivă amenințătoare și plictisită, apoi se ridică brusc. 

— Veniţi cu mine. Sunteţi liber. 

Un ofițer de poliţie îl conduse pe George acasă, având în 
vedere ca Saab-ul lui era într-un atelier, pe celălalt mal al râului. 

Stătea în spate, iar vinilinul crăpat mirosea a clor și toaletă 
publică. Ofiţerul care conducea vorbi la mobil tot timpul, 
certându-se cu soția lui dacă fiica lor adolescentă putea sau nu 
să se ducă neiînsoţită la un eveniment. Nu își prea dădea seama 
de care parte era ofițerul, dar părea să piardă disputa. „Lumea 
merge mai departe”, gândi George, „în ciuda crimelor și a 
jafurilor de milioane de dolari și a idioţilor ca mine, care se 
implică în ele”. 

Ofițerul opri mașina lângă clădirea lui George, îi spuse 
nevestei să aștepte o clipă și se întoarse. 

— E bine aici? Vreţi să intru cu dumneavoastră? 

George privi în susul aleii lui, întrebându-se pentru o clipă 
dacă nu cumva era populată cu toţi indivizii din lume de teapa 
lui Bernie MacDonald. 

— E bine, zise el, iar polițistul deblocă ușile. 

George îi mulțumi și ieși, prea obosit ca să îi mai pese cine ar 
putea să îl aștepte la treptele din spate. Nu era nimeni. Și nu era 
nimeni nici în apartamentul lui, cu excepţia pisicii foarte guralive 
și înfometate. O hrăni pe Nora, bău câteva pahare de apă și se 
urcă înapoi în pat. Corpul lui se simţea neobișnuit de greoi pe 
saltea și îl dureau toți mușchii. Işi imagina că, atunci când pușca 
îi dăduse o gaură în Saab, se încordase violent, din tot corpul. 

Închise ochii, dar nu adormi imediat. Îi tot treceau diverse 


VP - 143 


întrebări prin minte. Nu reușea să își dea seama de ce mai era 
încă implicat în ceea ce se întâmpla. li era clar cum fusese 
folosit iniţial, dar era clar și că ceva se întâmplase între Liana 
Decter și Bernie MacDonald, care dusese la o neînțelegere. 
Altfel, de ce ar mai fi fost MacDonald aici? Oare credea că 
George are diamantele? 

George auzi un mieunat slab, când Nora sări pe pat, la 
picioarele lui. O simţea cum se culcușește în poziția ei obișnuită. 
Se întoarse pe burtă, și simţi cum începe deja să-l ia somnul. Se 
gândi la Liana, reluând în minte momentele care se petrecuseră 
cu douăzeci și patru de ore în urmă, când fusese goală chiar în 
patul acela. Își amintea chipul ei, felul în care fusese redus la o 
mască de către lumina zorilor. Noţiunea neclară a unei perechi 
de ochi, un nas, o gură. Îi crăpă obrazul de rușine când își aminti 
ce o întrebase când zăceau împreună, cu picioarele și mâinile 
înlănţuite: 

— A fost pe bune, nu? întrebă el. Ce am trăit noi în facultate? 

Masca ilizibilă, care era chipul ei, nu dădea nimic în vileag. 

— Șșșt, zisese ea, trăgându-l mai aproape, astfel încât buzele 
să-i ajungă lângă urechea lui. 

Își plimbase vârful limbii peste gâtul lui. 

Apoi se gândi la lrene, cum fusese mai devreme în acea după- 
amiază, cum, după ce terminaseră amândoi, ea își îngropase 
capul în gâtul lui și stătuseră amândoi nemișcaţi, cu George încă 
în ea și simţindu-i răsuflarea caldă pe claviculă. 

Imaginile se băteau cap în cap, apoi începură să se 
contopească și să se îmbine, în timp ce George cădea într-un 
somn tulburat și neliniștit. 


VP - 144 


18 


— Bună, Audrey, îi zise George, la telefon, Lianei Decter. 

Stătea în camera lui de motel, încă zdruncinat după întâlnirea 
cu tipul acela cu mașina sport și era sigur că îi tremura vocea. 

— Ai crezut că sunt moartă? 

— Ce te așteptai să crea? 

— Îmi pare rău. 

George nu zise nimic, așa că ea continuă: 

— Presupun că Dale te-a speriat destul de rău azi după- 
amiază. Imi pare rău și pentru asta. 

— A fost destul de înfricoșător. 

— Mda, cu asta se ocupă. E jobul lui. S-a întors în Tampa, 
însă, așa că mă gândeam că am putea să ne vedem diseară. Aș 
vrea să îți explic. 

George lăsă o secundă să treacă, apoi zise: 

— Bine. 

— E un local în Chinkapin care se cheamă Palm's Lounge, zise 
ea și îi dădu adresa. Crezi că poți să îl găsești? 

Stabiliră să se întâlnească la ora nouă seara și, înainte ca 
George să apuce să îi mai pună vreo întrebare, ea închise 
telefonul. El rămase o clipă pe marginea patului. Încă putea să 
îşi pună planul în aplicare. Să plece din Florida. Să îl sune pe 
detectivul Chalfant de pe drum și să îi spună totul. Să nu o mai 
vadă niciodată pe Audrey sau cum o chema. Dar convorbirea 
telefonică schimbase toate astea. Ea voia să se vadă cu el și nu 
exista nici cea mai mică șansă să nu se ducă. Venise în Florida 
ca să afle adevărul, iar acum avea ocazia. 

Făcu un duș, deși nu avea haine curate în care să se schimbe, 
apoi îl vizită pe Dan Thompson și îi ceru mașina peste noapte. 
Acesta Îi spuse că poate să o țină peste noapte, atât timp cât o 
aduce înapoi a doua zi dimineață, la opt. 

Abia începuse să se lase seara, era încă lumină afară și, 
pentru că se simtea prea nerăbdător ca să mai rămână în 
camera lui de motel, se sui la volanul mașinii și o luă din loc. 
Trecu râul Dahoon spre Chinkapin, apoi o luă pe Cortez Avenue 
până St Anna's Island. Parcă lângă plajă. Golful era de un 


VP - 145 


albastru metalic intens, și soarele care apunea înroșea cerul și 
răspândea pe mare o lumină albă, năucitoare. George se duse 
până la plajă și găsi un ponton vechi de lemn, cu o clădire în 
capăt. Merse de-a lungul pontonului, trecând de pescari și turiști 
în vârstă. Ajunse la un bar în aer liber, cu trei scaune goale, 
roase de intemperii. Ceru o sticlă de Budweiser și fu servit. Mai 
băuse în baruri și înainte - câteva spelunci în apropierea 
facultății lui, cunoscute îndeosebi pentru faptul că nu le cereau 
niciodată studenților buletinul -, dar nu fusese niciodată servit 
într-un bar din afara acelei zone. Dădu numaidecât pe gât prima 
bere, apoi mai ceru una, îşi aprinse o țigară și sorbi încet din 
sticla de Budweiser, uitându-se la bărcile care pluteau prin 
lumina asfințitului. 

După o oră și jumătate, dar cu încă o oră și jumătate înainte 
de ora întâlnirii cu Liana, George își lăsă Buick-ul în parcarea cu 
pietriș de la Palm's Lounge. Era o fostă fermă, cu un palmier 
șters pictat pe o parte și o reclamă luminoasă la bere deasupra 
ușii, la intersecția dintre două drumuri netede și pustii. 
Cumpărase un cheeseburger de la un fast-food și îl mâncase în 
mașină. Mai erau doar două automobile în parcare, în afară de 
al lui, ambele camionete. Constată cu ușurare absența mașinilor 
sport. 

Interiorul barului Palm's Lounge era de mărimea unui vagon 
de tren, cu o lumină rece spre intrare, de la un bec fluorescent 
atârnat de tavan, și abia luminat spre spate. În bar erau doar un 
angajat și o clientă, care beau fiecare câte un cocktail în partea 
semiobscură a barului. Angajatul era un bărbat la vreo cincizeci 
de ani, cu o mustață groasă și părul rar; clienta lui era o femeie 
cam de aceeași vârstă, care purta o pălărie de cowboy, cu 
boruri înguste. 

George se așeză pe un scaun undeva la mijlocul tejghelei și îşi 
sprijini cotul pe ea. In timp ce barmanul venea spre el, îi ceru o 
bere Bud. 

Barmanul aduse berea și îi luă lui George doi dolari. 

— Tonomatul e bulit. Dacă vrei să pui o piesă, e moca, zise 
barmanul. 

George se duse cu berea la tonomatul vechi din spate, care 
avea un șir de viniluri aliniate orizontal, în spatele unei vitrine 
curbate. Titlurile melodiilor erau trecute pe niște cartonașe mici, 
unele bătute la mașină, altele scrise de mână, majoritatea fiind 


VP - 146 


piese country. 

George  selectă mai multe, alegându-le la întâmplare, 
bazându-se pe nimic altceva decât recunoașterea unui nume. 
Hank Williams, spre exemplu, îi suna cunoscut. La fel și Patsy 
Cline. 

Îşi duse berea la o masă din colțul opus și așteptă. 

Ea intră pe ușă la un minut după ora nouă. De când o 
așteptase el, mai intrase un bărbat scund cu geacă de vinilin, se 
așezase lângă femeia cu pălăria de cowboy și își comandase un 
Jack Daniel's cu cola. Mai intrase un cuplu, un bărbat obez cu o 
nevastă slăbănoagă și tatuată. Ceruseră două pahare de 
whiskey sour, le duseseră la o masă aproape de intrare, le 
băuseră fără un cuvânt și plecaseră. 

Audrey/Liana intră pe ușă, lăsând-o apoi să se închidă în urma 
ei. Era scăldată în lumina proiectată de becul din tavan, și 
George o privi cum se uită spre spatele barului, fără să vadă 
nimic pentru o clipă. Purta o pereche de pantaloni negri de 
bumbac, genul pe care îl mai poartă uneori chelnerii și 
chelnerițele, și o bluză cu mâneci scurte, verde, culoarea ei 
preferată. Arăta exact așa cum și-o amintea: cu umerii înguști, 
putin lată în șolduri, cu ochii exotici, surprinzătoare. ÎI zări. 

EI rămase așezat în timp ce ea ieși din lumina puternică a 
becului de la intrare și păși în penumbră, aruncând o privire pe 
furiș spre bar, apoi punându-i o mână pe umăr, aplecându-se 
ușor. Mirosea la fel - a gumă cu scortișoară - și el realiză că era 
un lucru legat de ea pe care îl uitase după doar câteva 
săptămâni. 

— Ti-a cerut buletinul pentru aia? întrebă ea, arătând spre 
bere. 

— Nu. Nu cred că e cazul să îţi faci griji. 

— Mai vrei una? 

— Le iau eu, zise George. Tu stai jos. Vrei o bere sau altceva? 

— O bere ar fi perfect. 

Ea se așeză la masă, iar el se duse la barman, să mai ceară 
două beri. 

Când se întoarse, ea își pusese ambele mâini pe masă, cu 
palmele în jos, ca un copil care așteaptă să fie hrănit. George o 
mai văzuse făcând gesturi de genul ăsta. In ciuda identității ei 
false, Liana era Audrey, cea pe care o cunoscuse el. Pentru că 
era pilit, voia să se întindă spre ea și să o ia pe după umeri. Voia 


VP - 147 


să o sărute. 

— Nu pot să cred că ai bătut tot drumul până aici, zise ea, 
după ce sorbi din spuma care se ridica spre gâtul sticlei. 

— Nu cred că ai dreptul să începi o propoziție cu „Nu pot să 
cred că...” înaintea mea. 

Ea zâmbi. 

— Just. 

— Credeam că ai murit. Ai vreo...? 

— Stai, oprește-te. Mă simt groaznic în legătură cu asta. 
Acordă-mi o clipă să iţi explic și poate o să întelegi. Ai văzut azi 
unde locuiesc, deci știi că nu vin dintr-o familie înstărită și nu 
mi-aş fi permis să merg la facultate. Nu vreau să intru în prea 
multe detalii, dar locuiesc doar cu tatăl meu. E bătrân pentru un 
tată, are aproape șaptezeci de ani. A scris pentru televiziune 
acum aproape treizeci de ani, în California. Zice că a scris un 
episod din Zona crepusculară, dar nu știu ce să zic... Acum, nu 
mai face altceva decât să bea bere, să fumeze iarbă și să joace 
la pariuri. Doamne, sună ca și cum... sărăcuța de mine, nu? 
Oricum, ca să nu o lungesc, avem o mamă care n-a fost 
niciodată prin preajmă, un tată bătrân și oribil, care e constant 
îngropat în datorii, și proasta de mine, care crede că ar putea să 
se ducă la colegiul comunitar, ca să mai studieze doi ani după 
liceu. Și asta, cu noroc. 

— Apoi ai cunoscut-o pe Audrey Beck. La clubul de dezbateri. 

Ea trase adânc aer în piept. 

— Domnule detectiv Foss, ti-ai dat seama de toate, văd. M-am 
împrietenit cu Audrey, sau întovărășit mai degrabă. Vorbeam la 
întâlnirile de argumentare. Ea îmi zicea că îi plac cerceii mei. Eu 
fi ziceam că îmi plac blugii ei etc. Mi-a mai spus și că părinții ei o 
puneau să meargă la facultate, deși ea nu voia decât să se ducă 
la nu știu ce casă pe plajă, pe care o închiriau iubitul ei și 
formația lui. Eu i-am spus că aș face moarte de om ca să merg 
la facultate, dar că nu aveam destui bani. Și i-am spus și că 
taică-miu probabil că nici nu ar observa dacă iubitul meu s-ar 
muta cu mine în cameră. Și atunci am născocit un plan. Sau nu, 
nu e tocmai așa. Am născocit o fantezie, zicându-ne cât de tare 
ar fi să putem să facem schimb de locuri. Dacă eu aș fi avut 
părinții ei, aș fi putut să mă duc la facultate și toată lumea ar fi 
fost fericită. Dacă ea l-a fi avut pe taică-miu, atunci ar fi putut să 
se ducă să locuiască cu iubitul ei în casa de pe plajă. Asta a fost 


VP - 148 


în mai. Apoi am terminat amândouă liceul și nu am mai vorbit cu 
ea până în august. 

— Ce-ai făcut toată vara? Ce planuri aveai? 

— Lucram ca plasatoare la un restaurant care se cheamă 
Riverview, ca în ultimii doi ani. Mă înscrisesem la cursuri la 
colegiul comunitar. Era nașpa, dar ce puteam să fac? Apoi m-a 
sunat Audrey. Mi-a spus că a decis să nu se ducă la facultate. In 
schimb se ducea la West Palm Beach și, când nu o să îşi facă 
apariția la școală, părinții ei vor afla totul. Apoi a zis că ar trebui 
să merg eu în locul ei. Aveam mașina mea. Puteam să-i zic tatii 
că am decis să plec - oricum nu i-ar fi păsat -, să mă sui în 
mașină și să plec în Connecticut, să mă înscriu sub numele de 
Audrey Beck, și nu s-ar fi prins nimeni. Ea trebuia să stabilească 
o oră pe săptămână când să îi sune pe ai ei, ca să pară că e la 
facultate. lar eu, dacă primeam un telefon de la părinții ei, 
puteam pretinde că sunt o colegă de cameră, să notez un mesaj 
și să i-l transmit lui Audrey în Florida. Părea plauzibil... Adică, 
era plauzibil. Am făcut-o și a mers. Liana își încleștă fălcile şi se 
uită fix la George. Și cred că ar fi continuat să meargă... 

— Doar că Audrey a murit. 

— Exact. Audrey a murit. Așa că am murit și eu. 

Un ochi îi scânteia în lumina tonomatului. Patsy Cline cânta 
ceva despre niște plimbări după miezul noptii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cu Audrey? 

— Da. 

— M-a sunat când m-am întors în Florida. Se întorsese ṣi ea în 
Sweetgum. Ne-am întâlnit. Chiar aici, de fapt. Era vraiște. Mare 
surpriză, iubitul ei s-a dovedit a fi un cretin. Zicea că nu îl 
interesează decât drogurile și să și-o tragă. Mi-a zis că a încercat 
să o convingă să facă sex cu toată trupa. Presupun că picătura 
care a umplut paharul a fost că traficanţii de droguri îi urmăreau 
pentru bani. Suna ca un coșmar. M-a întrebat cum e la Mather 
College și i-am spus. N-am minţit, i-am spus că am avut un 
semestru minunat și i-am povestit și despre tine. Imi dădeam 
seama că ea credea că a făcut o greșeală imensă, ceea ce 
presupun că era adevărat. Cred că era pe droguri și în seara 
respectivă - părea că luase ceva chiar înainte să vină aici să ne 
vedem - și apoi s-a îmbătat. Oricum, mi-a spus că vrea să ne 
schimbăm vietile la loc. Voia să se ducă la facultate din 


VP - 149 


semestrul al doilea. 

— A crezut că n-o să observe nimeni? 

— Știu, dar ea nu gândea. l-am explicat că nu era posibil, că 
nu putea să apară acolo pur și simplu, zicându-le tuturor că ea 
e, de fapt, Audrey Beck. l-am spus că n-o să mă mai duc în locul 
ei, dacă asta vrea cu adevărat, și că putea să se transfere la altă 
facultate. Așa a și rămas. Era supărată. Cred că ea chiar și-a 
imaginat că își putea relua pur și simplu viața de unde o 
abandonase. Nu e ca și când am arăta exact la fel. 

— Păi nu arătați la fel. 

— Și cu asta, basta. A plecat acasă, și eu la fel. Aia a fost 
noaptea în care a murit. 

— Și crezi că s-a sinucis? 

— Era mangă, deci cred că poate a intrat în garaj și a leșinat, 
pur și simplu. Nu am aflat decât la două zile după aceea. 
Evident, eu decisesem deja să nu mă mai întorc la Mather. 
Plănuiam să vă sun pe tine și pe Emily. Apoi a murit și nu am 
știut ce să fac. _ 

— O, Doamne, zise George și îşi aprinse o țigară. Iși terminase 
deja berea și era ușor ametit, dar povestea ei nu avea întru totul 
sens. Cum te-ai simţit când ţi-a spus că îşi vrea numele înapoi? 
Îmi imaginez că plănuiai să te întorci la şcoală. 

— Ei bine, da, dar știam totuși că e doar ceva temporar. Să fiu 
Audrey era o chestie temporară. Devenisem o persoană complet 
diferită - știi tu, eram la facultate, aveam note bune, aveam un 
iubit, și încă pe unul ca tine -, dar mă simțeam de parcă aș fi 
avut o boală secretă, sau de parcă aș fi avut un ceas în mine, 
care ticăia ca o inimă, și în orice moment putea să sune alarma, 
iar Audrey Beck n-ar mai fi existat. Ar fi murit, iar eu ar fi trebuit 
să redevin Liana Decter. Doamne, parcă e un vis acum, tot 
semestrul ăla. 

— Trebuie să fi fost ciudat. 

— Dar și plăcut. Ne-am simțit bine, nu? 

— Poate că există o șansă să te întorci. Cu numele tău. Chiar 
îți mergea bine acolo. 

Liana râse. 

— Crezi că m-ar ierta pentru că mi-am falsificat identitatea? 
Crezi că părinții lui Audrey m-ar ierta și ei? Au plătit pentru ca o 
străină să se ducă la facultate în locul fiicei lor. 

— Părinții au aflat și ei că Audrey nu s-a dus la Mather. De 


VP - 150 


fapt, toată lumea știe, chiar și poliția. 

— Da, am auzit. Mă gândeam eu că o să se afle. Nu eram 
sigură... 

— Dar mulțumită mie... 

— Multumită ție și devotamentului tău neabătut. 

Liana întinse o mână și îl mângâie pe obraz. Tăcură o clipă. 
Berea și apropierea dintre ei destrămaseră orice simt al realității 
cu privire la locul în care se aflau și la discuția pe care o 
purtaseră. 

— Mi-e dor de tine. Mi-a fost dor de tine, zise George. 

— Și mie mi-e dor de tine. 

— Pot să te sărut? 

— Da. 

— Am buzele un pic rănite. 

— Da, am observat. E în regulă. 

Se sărutară, cu tandrete, în colțul întunecat al barului, în timp 
ce o melodie vioaie, în stil rockabilly, înlocuia acordurile muzicii 
lui Patsy Cline. 

— Nu mi-ai spus toată povestea, zise George. 

— Știu. Dar mai întâi, spune-mi cum a fost la școală. Cum au 
reacționat oamenii? 

li spuse despre cele două zile petrecute la Mather, cum a aflat 
de la Emily, îi povesti și despre priveghiul de la Barnard Hall, 
despre întâlnirea lui cu decana, despre cum Kevin aproape că îl 
luase la bătaie. Liana asculta cu atenție, cu gura căscată și ochii 
și mai mari decât de obicei. 

— E ca și cum ti s-ar permite să îti vezi propria înmormântare, 
zise ea. Cumva, e fascinant, într-un sens morbid. 

li povesti și despre excursia lui până în Florida și despre ceea 
ce se întâmplase în ultimele două zile. Când ajunse la partea în 
care îi spunea cum stătuse la pândă în fața casei ei, George 
zise: 

— Acum trebuie să-mi zici care-i faza cu tipul ăla care era 
acolo. 

— Dale. 

— Exact, Dale. 

— Bine. Presupun că ţi-ai câștigat dreptul ăsta, dar n-o să-ți 
placă prea mult. 

— E un prieten? 

— Oarecum. 


VP - 151 


— Un iubit? 

— Nu chiar, dar într-un fel da. Lasă-mă să-ți explic. În primul 
rând, cum ti-am zis, tatăl meu joacă la pariuri. Mult. Pe vremuri, 
se ducea la curse, dar apoi a început să joace la pariuri sportive, 
printr-un agent din Tampa. Sincer, nici măcar nu știu cum Îl 
cheamă pe tipul pe care îl sună, dar vorbea la telefon tot timpul, 
chiar mai mult decât mine când eram în generală. Datora o 
grămadă de bani și, când nu îi plătea, ne trezeam la ușă cu tot 
soiul de indivizi care te băgau în sperieți. Și unul dintre tipii 
ăia... 

— ... a fost Dale. 

— Exact. Era un recuperator și trecea pe la noi destul de des. 
Aparent se pricepe de minune să provoace durere fără să lase 
urme. 

— Mie nu asta mi-a spus. Mi-a zis că o să rămână urme. 

Liana îl strânse ușor de antebraț. 

— Imi pare rău că ai avut de-a face cu el. Sunt sigură că a fost 
foarte neplăcut. N-a mai trecut pe aici de mult timp. N-a mai 
fost din vara de dinainte să înceapă facultatea, pentru că tata a 
început să se ducă la Pariorii Anonimi. Pe de o parte, de-asta am 
și simțit că pot să plec și să mă duc la Mather. l-am spus tatălui 
meu că o să fac turul tării cu mașina, împreună cu o prietenă, și 
că o să-l sun să văd ce mai face. Ela zis că o să se descurce. L- 
am pus să-mi promită că o să se ducă în continuare la Pariorii 
Anonimi, dar n-a mai făcut-o. 

— De-asta s-a întors Dale. 

— Si de asta, dar și ca să mă caute pe mine. Îmi dai și mie 
una? Eu nu mai am. George îi aprinse o țigară. Asta e partea 
despre care e mai greu să vorbesc, continuă ea. Situația a 
devenit foarte nasoală pentru o vreme și datoram foarte mulți 
bani. Tata îi datora, de fapt, dar eu simteam că era și problema 
mea. Dale îl amenința că o să-l rupă-n bătaie, poate chiar să-l 
omoare. Dale mă ştia, pentru că obișnuia să treacă pe la noi. Și 
mă plăcea. Așa că, până la urmă... până la urmă am ajuns la un 
aranjament. 

— Ce fel de aranjament? 

— Tu ce crezi? 

— O, Doamne! 

— Maqa. 

— Câţi ani aveai? 


VP - 152 


— Când a început, șaisprezece, dar apoi am reușit să il 
conving pe tata să nu mai parieze, cam cu un an înainte să 
termin liceul, așa că Dale n-a mai trecut atât de des. 

— Doamne! 

— Crezi că sunt dezgustătoare? 

— Nu... adică da, cred că situaţia e dezgustătoare. Cred că 
Dale e dezgustător și tatăl tău la fel. E groaznic. Doamne, îmi 
pare atât de rău. Pentru tine. 

— Ei bine, nu era chiar ca-n Căsuţa din prerie, dar acum s-a 
terminat. Tatăl meu o să renunțe la pariuri, de fapt a făcut-o 
deja. Dale n-o să ne mai dea târcoale... 

— Tu și cu el ati...? Crăciunul ăsta... 

— Da, de-aia a venit, dar nu, nu s-a întâmplat nimic. E aiurea, 
chiar dacă era vorba de o constrângere, într-un fel ciudat chiar 
mă consideră iubita lui. Mă protejează. De aceea te-a agresat 
azi după-amiază. Tata te-a văzut pe fereastră cum stăteai în 
mașină și l-a sunat pe Dale, iar Dale a făcut ce ştie el mai bine. 
Eu nici măcar nu am fost acasă azi. 

— Trebuie să poți face ceva în privința asta. 

— Nu te mai gândi. S-a terminat. Hai să vorbim despre 
altceva sau să plecăm de aici. Locul ăsta e deprimant. 

Se duseră afară, în parcare, și o puzderie de stele aurii 
străluceau deasupra lor. Liana iși parcase mașina lângă a lui 
George, iar ei stăteau acum între ele, îmbrățișându-se și 
sărutându-se. George se simțea de parcă era la un milion de 
kilometri și un milion de ani distanță de orice altă parte a vieții 
lui. 

— O să îţi spun noapte bună în seara asta, doar dacă știu că o 
te văd mâine, zise el. 

— De acord. Dar tot trebuie să te întorci la Mather până la 
urmă. 

— Nu știu ce să zic. Poate că aș putea rămâne aici cu tine. 

— Nu te las să rămâi aici. Nu-mi pasă cât de mult tii la mine, 
aici nu e bine pentru nimeni. 

— Unde nu e bine? În Florida? Sau alături de tine? 

— Nicăieri. 

— In Florida nu e așa de rău. Unde altundeva poti să cumperi 


6 serie de cărți de povestiri ale îndrăgitei autoare americane Laura Ingalls Wilder 
(1867-1957), în care își descrie copilăria fericită alături de familia ei, într-o căsuţă din 
inima codrilor și, apoi, călătorind într-o căruţă cu coviltir de-a lungul Vestului Mijlociu. 


VP - 153 


și artificii, și portocale din același loc? 

— Ah, artificii şi portocale. Combinația ideală. Hai să-ți zic: 
portocalele nu sunt atât de bune pe cât se crede. La un moment 
dat treceam pe lângă o fabrică de îmbuteliere a sucurilor. Ai 
idee cât de urât miros locurile alea? Eu am zis că nu mai vreau 
să văd o portocală în viața mea și cu atât mai puțin să beau 
vreodată un suc de portocale. Și nici să nu pomenești de artificii. 

— Ce ai cu artificiile? 

— N-au niciun rost. O grămadă de oameni cască gura și se 
minunează la niște explozii stupide de pe cer. Câteva luminițe 
strălucitoare și gata, IQ-ul scade cu douăzeci de puncte. 

— Nu-mi amintesc să fi fost atât de cinică. 

— Acum mă vezi așa cum sunt, de fapt. 

EI o strânse mai tare în braţe și ea îl sărută pe umăr. 

— Vii să mă vezi mâine la motelul la care stau? întrebă 
George. 

— Promit. La ce oră vrei să vin? 

— Cât de repede poti. 

— O să vin pe la prânz. Putem lua masa. 

— Bine. Și putem discuta despre optiuni. 

— Bun. Despre opțiuni. Așa e mai bine. 

— Am putea să ne mutăm undeva împreună, dar nu imediat. 
Cred că poliția o să vrea să afle ce s-a întâmplat între tine și 
Audrey. 

— Știu. O să văd cum rezolv și cu asta mai incolo, zise ea. 

— Nu, noi o să vedem cum rezolvăm. 

— Exact. Noi. 

Liana intră prima în mașină. Cobori geamul, și George se 
aplecă să o sărute de noapte bună. 

— Nu mi-ai spus încă pe nume. 

— Noapte bună, Liana, zise el înainte să plece. Sună ciudat. 

— Păi, aşa mă cheamă. Adevărul e că prefer Audrey. Poţi să 
îmi spui mai departe Audrey dacă vrei. 

— Nu, vreau să îți spun pe nume. 

Îi privi stopurile reflectându-se jucăuș pe aleea cu pietriș, apoi 
tăind o brazdă pe drumul mărginit de pășuni și pierzându-se 
treptat în depărtare. Mai târziu avea să se întrebe dacă Liana 
șofase mai departe toată noaptea respectivă, până unde își 
propusese să ajungă în cele din urmă, sau dacă mai făcuse o 
ultimă oprire acasă la tatăl ei. 


VP - 154 


19 


ÎI trezi o bătaie în ușă. George zăcu o clipă confuz, năpădit de 
impresiile întâmplărilor din ultimele zile. Erau ca reminiscenţele 
unui vis, atât doar că erau reale, subliniate de ciocăniturile care 
răsunau din camera alăturată. În viaţa lui anterioară, nimeni nu 
ar fi apărut neanunţat la ușa lui, mai ales într-o dimineaţă de 
marți. 

Își puse halatul pe el, în ciuda faptului că era încă transpirat și 
își simţea pielea lipicioasă din pricina umidității din camera lui. 
La cât fusese de obosit în noaptea precedentă, uitase să 
pornească aerul condiţionat. În tot apartamentul se instalase 
atmosfera sufocantă a unei saune. In timp ce trecea prin 
camera de zi, își simţi și mintea, și stomacul goale; nu-și mai 
amintea când mâncase ultima oară. Se mai auzi un ropot în ușă, 
șapte bătăi exasperate; spera că era poliţia, și nu Bernie 
MacDonald sau Liana, care veniseră să termine treaba. 

— Cine e? întrebă el, prin ușa încuiată. 

— Karin Boyd. 

Îi luă un moment să proceseze informaţia, nu pentru că ar fi 
uitat-o pe nepoata lui MacLean, ci pentru că încerca încă să se 
smulgă din strânsoarea puternică a somnului. 

Deschise ușa și dădu să o poftească pe Karin înăuntru, dar ea 
nu mai așteptă invitaţia, își croi loc pe lângă el și intră singură. 

— Sunt aici de douăzeci de minute, zise ea. 

— Îmi pare rău. Intră, te rog, zise el și închise ușa. Faţa ei era 
de un roșu aprins și avea maxilarele încleștate. Ai aflat ce s-a 
întâmplat cu DJ, zise George. 

— L-am văzut de dimineaţă. Are noroc că mai e în viaţă. 

Din tonul vocii ei, ai fi zis că George era cel care dăduse peste 
el cu mașina. g 

— Am auzit că a suferit o comoție cerebrală. Işi aduce aminte 
ce s-a întâmplat? 

— Își amintește că te-a urmărit și că te-a găsit. Zicea că 
trebuia să îi spui tot ce știi, dar apoi nu-și mai amintește nimic. 
Poliţia spune că ați fost atacati. 

— Am fost atacați de bărbatul care probabil că l-a ucis pe 


VP - 155 


unchiul tău. Uite ce e, eu am nevoie de o cafea și trebuie să mă 
așez. Intră și ia un loc. N-o să te mai fac să alergi după cai verzi 
pe pereţi. Sunt de partea ta acum. 

În școala generală suferise un an întreg de pe urma 
dominaţiei tiranice a unei bătăușe, mai mare cu un an decât el. 
Și fata aceea se uita la el cu aceeași agresivitate necontrolată 
pe care o transmitea Karin Boyd în acel moment. George se 
îndepărtă de ea și se îndreptă spre bucătărie. 

— Așază-te unde vrei, zise el și răsuflă ușurat când ea îl urmă 
și se cocoţă pe marginea unuia dintre fotoliile sfâșiate de Nora. 
Iti aduc ceva? Un pahar cu apă? 

Karin refuză, și el se duse în bucătărie, umplu un pahar cu 
apă și îl bău dintr-o înghiţitură. Ibricul de cafea, care era încă pe 
plită, mai conţinea patru degete de lichid negru, vechi de câteva 
zile. Turnă restul de cafea în pahar, adăugă gheaţă și lapte, apoi 
reveni în camera de zi. Karin privea în jur prin apartament, cu 
un dispreţ vădit, dar poate că asta era doar expresia ei de zi cu 
zi. 

— Exact ca la unchiul tău acasă, zise el, apoi regretă 
instantaneu. 

Ea ridică o sprânceană. 

— E într-o zonă bună, zise, aparent netulburată de tentativa 
lui George de a face o glumă. 

— Da, așa este. Cum ai aflat de DJ? o întrebă el, așezându-se. 

— Trebuia să mă caute ieri, dar n-a mai dat niciun semn. Până 
la urmă am reușit să o contactez pe detectiva James, târziu azi- 
noapte, și ea mi-a spus. Mi-a zis și că te-au dus la secție pentru 
un interogatoriu, dar că ţi-au dat drumul. Am venit direct aici de 
la spital, ca să ascult ce aveai de gând să îi spui lui Donald. 

Karin își încrucișă și descrucișă de mai multe ori picioarele în 
timp ce vorbea. Era îmbrăcată mai puţin formal decât ultima 
oară când o văzuse George - purta o fustă scurtă, neagră, și un 
tricou polo de un albastru șters. Avea părul prins în coadă și nu 
era machiată. În timp ce vorbea, pieptul și obrajii i se înroșeau. 
Pielea ei era de un alb-albăstrui delicat, ca laptele degresat, și 
George își imagina că evită cu orice preţ soarele. 

— Probabil o să fii dezamăgită. Nu am multe de spus, dar, ce 
știu, îţi zic. Deja am spus totul poliţiei. 

— Bănuiesc că nu ai spus și unde se află actualmente Jane 
Byrne? 


VP - 156 


— Aș fi făcut-o, dacă aș fi știut. N-am nici cea mai vagă idee. 
Bănuiesc că a luat tot ce s-a aflat în seiful unchiului tău și acum 
e deja hăt departe. Singurul motiv de îndoială pe care-l am e că 
partenerul ei e în continuare prin preajmă. 

— El e cel care v-a atacat aseară? 

— Cred că da. Adică, știu că da, dar nu l-am văzut. 

— De unde știi că nu a fost Jane? 

— Tipul era în aceeași mașină în care îl mai văzusem... Să 
încep cu începutul, mai bine? 

— Sigur. 

Pentru a treia oară în douăzeci și patru de ore, George spuse 
întreaga poveste, tot ce i se întâmplase de când o văzuse din 
nou pe Liana, vineri seară. La fel ca detectiva James, Karin se 
arătă interesată în special de cabana abandonată din New Essex 
și de cealaltă casă de pe alee, unde o întâlnise pe femeia aceea, 
care îi păruse cumva încordată. 

— Crezi că acolo se ascund? întrebă Karin. i 

Era în continuare cocoțată pe marginea fotoliului. În cursul 
poveștii, soarele înaintase destul de mult spre vest, iar acum se 
furișa pe una dintre ferestrele înguste ale camerei de zi și se 
răsfrângea asupra profilului ei, făcându-i una dintre urechile 
micuțe să pară aproape străvezie în lumină. 

— Cum spuneam, nu văd niciun motiv pentru care s-ar 
ascunde acolo, în afară de cazul în care unul din ei i-a tras ţeapă 
celuilalt. Cred că e posibil să fi stat în acea casă, din apropierea 
cabanei. Are sens. Să spunem că unul dintre ei știe cine 
locuiește acolo. Găsesc cabana putrezită și o folosesc ca 
paravan pentru întâlnirea mea cu Bernie MacDonald, care 
pretinde că lucrează pentru unchiul tău. El mă bagă-n sperieți, 
ca să accept să o ajut pe Liana... pe Jane. Dacă apoi s-ar mai 
duce cineva acolo, așa cum am făcut și eu, n-ar găsi decât o 
dărăpănătură pe malul apei. 

— Mă duci acolo? 

George știa că urmează această întrebare, dar nu se hotărâse 
încă asupra răspunsului. In ciuda faptului că dormise toată 
noaptea, era extenuat și cu nervii la pământ. Deși era în 
continuare curios cu privire la locul unde se aflau Liana și 
diamantele din seif, se simţea ușurat de decizia lui de a lăsa 
totul pe mâna autorităţilor. 

— Pot să îţi spun unde e, zise el. Sau, și mai bine, putem să le 


VP - 157 


spunem detectivilor la ce ne gândim. Lasă-i pe ei să se ducă. 

— Dar le-ai spus deja totul, nu? Le-ai spus și de cabană și de 
casa din apropiere. Dacă vor să meargă, o să meargă. 

— Păi, atunci, să-i lăsăm pe ei să meargă în locul nostru, zise 
George. 

— Sunt șanse mici, nu? Probabil că nu e nimic. Dar nu strică 
să aruncăm și noi o privire. 

— Pot să îţi spun unde e. 

— Nu cred că pot să merg acolo singură. M-aș simţi mai bine 
dacă ai veni și tu. 

— Ascultă... 

— Cred că îmi ești dator. Unchiul meu e mort, și tu porți o 
parte din vină. Dacă Donald se simțea bine acum, aș fi mers cu 
el, dar tu ești responsabil și pentru asta. 

Tonul vocii ei devenea tot mai acut, și George realiză că, pe 
bună dreptate sau nu, ea îi atribuia un rol principal în crima care 
avusese loc. 

— Te duc, zise el. Dar dacă e cineva acolo sau dacă văd vreo 
mașină suspectă, ne întoarcem imediat și anunţăm poliţia. 

— Bine. 

— O să am nevoie de un pic de timp să mă pregătesc. Am de 
dat și niște telefoane. 

Karin se uită la ceas, de parcă ar fi decis dacă era sau nu 
cazul să îi acorde minutele pe care le ceruse. 

— Aștept, zise ea. 

George se spălă pe dinţi la baie, își trecu mâinile ude prin păr 
și, în loc să mai facă duș, se dădu cu mai mult deodorant decât 
de obicei. În dormitor, în timp ce se îmbrăca, sună mai întâi la 
birou, unde îi răspunse recepţionera, căreia îi spuse că se 
simţea încă rău și că nu putea să vină la muncă. Apoi o sună pe 
lrene pe mobil; îi răspunse după câteva apeluri. 

— Unde ești? întrebă el. 

— Pe drum. Sora mea și copiii ei sunt, de fapt, în vizită la tatăl 
meu, în Rochester, deci acolo mă duc. Mi-ai pus viaţa în pericol 
chiar la ţanc. 

Părea cuprinsă de o veselie stăruitoare, așa că alese să nu Îi 
spună nimic despre incidentul petrecut aproape de locuinţa ei 
cu o seară în urmă. 

— Condu cu grijă, bine? 

— Da. La tine e totul în regulă? 


VP - 158 


— Plictiseală de moarte. Mi-am luat liber de la muncă, dar 
doar pentru că sunt extenuat. Salută-i pe ai tăi din partea mea. 

— Le transmit. 

Karin își parcase mașina, un Audi gri metalizat, în faţa clădirii 
lui George, într-un loc rezervat strict locatarilor. George intră cu 
grijă pe scaunul pasagerului, simțind încă dureri acolo unde îl 
lovise Bernie. Era o zi perfectă de sfârșit de vară, temperatura 
scăzuse cu vreo zece grade, iar umiditatea nu mai era deodată 
atât de inconfortabilă. Karin ambală motorul și cobori ambele 
geamuri din buton, înainte să iasă din locul de parcare. 

— Ştii cum să ajungi în New Essex? o întrebă el. 

— Mă descurc să ajung în centru. De acolo poţi să îmi dai 
indicații. 

Niciunul dintre ei nu mai spuse nimic, în timp ce Karin încerca 
să se strecoare prin traficul infernal, tipic orașului Boston într-o 
dimineaţă de luni. Erau prinși într-un blocaj și se deplasau cu 
viteza melcului, acolo unde se intersectau autostrăzile 
interstatale 93 și 95, iar Karin înjura și șuiera printre dinţi, de 
parcă s-ar fi temut că New Essex putea să dispară în orice clipă 
de pe fața pământului. Dar odată ce intrară pe autostrada 95, 
drumul se eliberă, iar liniștea din mașină deveni apăsătoare. 

— Cum se simte doamna MacLean? întrebă George. Imi pare 
rău. Nu i-am reţinut numele întreg. 

— Teresa. Și-a mai revenit puţin. E încă pe moarte, desigur, 
dar momentan e destul de lucidă. E mare păcat, de fapt, pentru 
că a trebuit să îi spunem că soţul ei a murit. Am ales să trecem 
sub tăcere faptul că a fost asasinat în propria casă. l-am spus că 
a suferit un atac de cord, iar acum sperăm să nu își revină într- 
atât încât să înceapă să citească presa sau să se uite la 
televizor. Are încă dureri și e pe patul de moarte, dar acum 
poate să simtă și suferinţa pierderii omului drag. 

— Ești apropiată de amândoi? 

— Eram apropiată de unchiul meu. Am fost copilul deștept pe 
care nu l-a avut niciodată, cel care și-a luat masterul în 
administrarea afacerilor. Lucram la Lehman Brothers în timpul 
crizei economice. Probabil din vinovăţie, unchiul meu mi-a oferit 
un post, ca asistenta lui, când nu îmi puteam găsi de lucru. A 
fost o trecere frumoasă, presupun. 

— Cum adică „din vinovăţie”? 

A urmat o pauză clară înainte ca ea să răspundă. 


VP - 159 


— Nu sunt sigură că unchiul meu ar fi comis vreo ilegalitate, 
dar, în climatul economic de dinainte de criza ipotecară, a făcut 
ridicol de mulţi bani. E posibil ca unii oameni să fi avut de 
suferit, în timp ce el se îmbogăţea. Așa că s-ar putea să fi fost și 
niște mustrări de conștiință la mijloc. Dar am spus deja prea 
multe. 

— Avea o schemă piramidală? 

— Unde ai auzit asta? 

— Nicăieri, minţi George. Sună ca genul de lucru pe care îl 
descriai. 

— Mai mult sau mai puţin, presupun. Toate astea sunt 
confidenţiale, sper. 

— N-am nicio miză. Chiar nu îmi pasă cum a făcut unchiul tău 
avere. 

Vorbeau prin șuieratul aerului care năvălea pe geamurile 
deschise. Karin apăsă un buton, care închise complet ambele 
geamuri. Deodată, mașina deveni un spaţiu aproape silențios. 
Karin își tot făcea de lucru cu sistemul de control climatic, dând 
aerul condiţionat mai încet. Era din nou tăcută. Lui George i se 
părea că nu se simte în largul ei vorbind despre averea 
unchiului, dar subiectul îl interesa. Banii lui MacLean erau, până 
la urmă, la originea tuturor evenimentelor întâmplate. 

— Unchiul tău își ţinea toate diamantele în seiful din Newton? 
o întrebă el. 

— Doamne, nu. Multe dintre ele, însă, erau acolo. Noi l-am 
implorat să nu le păstreze acolo, să le pună într-un seif la o 
bancă, dar diamantele alea deveniseră o pasiune pentru el și îi 
plăcea să le scoată, să se uite la ele. Le colecţiona pe culori; pot 
să aibă diverse culori, să știi, nu sunt toate albe. 

— Tot ceea ce știu despre diamante e că sunt foarte scumpe. 

— Da, și sunt ușor de furat și destul de ușor de vândut. 

— Și mai sunt și o bună modalitate de a-ţi ține averea secretă. 

— Ascultă, chiar dacă unele dintre metodele lui nu au fost 
tocmai morale, unchiul meu a făcut foarte mulţi bani legal, prin 
magazinele de mobilă și prin investiţiile lui. Crezi că vreau să 
rezolv situaţia doar pentru banii care erau în seiful ăla? 

— M-am gândit că e și ăsta un aspect. 

— Unchiul meu a fost tras pe sfoară, jefuit și ucis. Și vreau să-i 
găsesc pe nenorociţii care au făcut asta. Aș fi procedat la fel și 
dacă singurul lucru pe care l-ar fi ţinut în seiful ăla era trenuleţul 


VP - 160 


lui din copilărie. 

— Înţeleg. Și eu m-aș simţi la fel. 

— Oricum nu sunt banii mei, nici dacă îi recuperăm. Banii îi 
revin soţiei lui și numai Dumnezeu știe ce și-a trecut ea în 
testament. 

Pe măsură ce Karin ridica tot mai mult glasul, George observă 
o accelerare direct proporţională a vitezei mașinii. Ajunseseră la 
cel puţin o sută patruzeci de kilometri pe oră, când el îi indică 
ieșirea spre New Essex. Ea traversă cu dibăcie trei benzi de 
circulaţie și schimbă vitezele în virajul brusc al rampei de ieșire. 
George o îndrumă spre centrul orașului New Essex și apoi 
dincolo de el. Odată ce ajunseră pe Beach Road, îi spuse să se 
uite după o biserică de piatră. Ea deschise din nou ambele 
geamuri, și mașina se umplu de izul sărat al oceanului. George 
aruncă o privire spre Atlantic, de un albastru strălucitor și 
împânzit de mici scânteieri de soare. Chiar dacă era o zi de 
marți, în larg se zăreau o mulțime de ambarcaţiuni. Erau 
plimbăreţii care profitau de presiunea înaltă ce înlăturase toată 
umiditatea sufocantă din ultima săptămână. 

Lui George i se făcu deodată frică. Deși credea că atât casa, 
cât și cabana de pe Captain Sawyer Lane erau, cel mai probabil, 
niște fundături, luă în considerare și scenariul alternativ, în care 
Bernie MacDonald ar putea să îi aștepte, înarmat cu pușca lui. 
Işi spuse din nou în gând că, dacă zărea vreun semn că cineva 
ar fi acolo, ori la casă, ori la cabană - mașina lui Bernie spre 
exemplu -, se va întoarce și va pleca. Va suna la poliţie. Dar mai 
era ceva ce îl mâna pe George într-acolo și își dădu seama că 
era vorba despre Liana. Exista o șansă să o vadă din nou, o 
șansă minusculă să fie ţinută ostatică de câtre Bernie 
MacDonald și, în ciuda faptului că nu avea nicio dovadă în acest 
sens, George nutrea încă speranţa că Liana ar putea avea 
nevoie de el. 

Era o speranţă la care nu reușise să renunţe vreme de două 
decenii. 

Trecură de biserică, în faţa căreia nu era parcată nicio 
mașină. George îi arătă lui Karin care era Captain Sawyer Lane, 
iar ea încetini și luă curba strânsă. Chiar și cu soarele sus pe 
cer, străduţa era întunecată, sub desișul de copaci. Karin intră 
puţin cam tare într-una din gropi, și scutul mașinii se hârșâi de 
drum. Încetini cât de mult putu. 


VP - 161 


— Vrei să vezi cabana? o întrebă el. 

— Locul abandonat? 

— Da, cel de lângă apă. 

— Nu. Hai să mergem direct la casa unde ai văzut-o pe tipa 
aia. Dacă nu găsim nimic, putem să aruncăm o privire și pe la 
cabană. 

El îi arătă aleea, Karin coti pe ea. La fel ca mai înainte, 
buruienile înalte se ițeau printre pietre și din pământul crăpat. 
Casa era la fel de întunecată și impenetrabilă ca întotdeauna. 
Garajul era închis și nu era nicio mașină parcată pe alee; 
ferestrele păreau la fel de maronii și de goale ca și zidurile și, 
exceptând starea bună în care se afla, părea la fel de 
abandonată precum cabana de lângă apă. 

— Când ai fost ultima oară aici, era o mașină în faţă? întrebă 
Karin, cu glasul ușor tremurat. 

Pădurea întunecată o speriase. 

— Nu. Arăta exact așa. 

Parcară și ieșiră amândoi din mașină. George se așteptase să 
fie și mai răcoare în crângul de pini, dar aerul părea îmbâăcsit, de 
parcă umiditatea ultimei săptămâni rămăsese cumva prinsă în 
desișul acela. În ciuda faptului că se aflau atât de aproape de 
ocean, nu se simţea nicio briză. Merseră împreună spre ușă și 
George sună la sonerie. La fel ca mai înainte, se auzi gongul 
grav dinăuntrul casei. Așteptară, în liniște, jumătate de minut. El 
mai sună o dată și își lipi faţa de unul dintre geamurile înguste 
care coborau pe toată înălţimea ușii. Casa era împărţită pe două 
niveluri: un palier mochetat ducea la două scări scurte, dintre 
care una o lua în sus și alta în jos. Nu se mișca nimic. 

Karin apucă de clanţă, dar ușa era încuiată. Se uitară unul la 
altul. 

— Să ne uităm și pe celelalte ferestre? întrebă el. 

— Voiam să sugerez să intrăm prin efracţie. 

— Hai să dăm un ocol casei, să vedem dacă nu e vreun geam 
deschis sau dacă nu găsim pe cineva. O iei tu pe acolo și eu pe 
aici și ne întâlnim pe partea cealaltă? 

— De ce nu rămânem împreună? zise Karin. Locul ăsta mă 
bagă în sperieți. 

Incepură să dea ocol casei, în sensul acelor de ceasornic. Ușa 
de la garaj era încuiată, așa că merseră mai departe. O curticică 
separa latura întunecoasă a casei de pădurea împrejmuitoare, 


VP - 162 


dar probabil că nu o mai îngrijise nimeni din iarnă: iarba era 
înaltă până la genunchi și plină de buruieni și flori. George păși 
în iarbă, călcând apăsat, ca să o culce la pământ din mers. 
Norișori de insecte se ridicau din vegetaţie. Karin, ţinându-se 
aproape de el, zise: 

— Urăsc natura asta de căcat. 

— Pe toată? întrebă George. 

— Nu mă deranjează să mă uit la ea, dar nu vreau să fiu în 
mijlocul ei. 

Pe partea aceasta a casei, era o singură fereastră, un 
dreptunghi orizontal cu o ramă de lemn, plină de mușchi și 
buruieni rezistente care ieșeau prin ea. Mai multe lăzi de plastic, 
decolorate, erau rezemate de-a lungul fundației, lângă un paiet 
de lemn, înnegrit de putregai și mucegai. 

— Dacă mă urc pe o ladă, zise George, probabil că aș putea 
să mă uit pe fereastră. 

Ridică una dintre lăzi, dezvăluind pământul umed și negru pe 
care stătuse mult timp. Un șerpișor verde ţâșni într-o fisură din 
fundație. Karin scoase un țipăt înecat și scurt și îl apucă pe 
George de mână. 

— E doar un șarpe de grădină, zise el. Reptila oficială a 
statului nostru. 

— Nu-mi pasă. Sunt în sandale. Hai să mergem în spate să 
vedem dacă nu e vreun geam mai jos pe care să ne uităm. 

George se învoi și puse lada jos. 

Curticica din spate era la fel de năpădită de buruieni, cu un 
patio pavat, care se întindea de-a lungul casei. Împrăștiate pe 
dalele de cărămidă, majoritatea sparte, se aflau vestigiile unui 
patio complet mobilat. O masă rotundă, cu un geam de sticlă, 
era acoperită de o peliculă subţire de apă murdară; două scaune 
erau căzute pe o parte. Un grătar mare fusese lăsat afară mult 
prea mult timp: mânerele și picioarele de metal erau pătate de 
rugină, iar la îmbinarea unuia dintre picioare se găsea un stup 
de albine abandonat. Între terasă și casă erau niște uși glisante 
de sticlă. Karin se duse până la ele și încercă să le deschidă, dar 
erau încuiate. Priviră amândoi pe geam, în camera de zi a casei. 
Starea curții îl făcuse pe George să creadă că și restul casei ar 
putea fi în paragină, dar camera de zi părea locuibilă. Era o 
cameră cu tavan scund, cu câteva mobile mari capitonate, un 
perete plin de biblioteci și un șemineu de cărămidă. O masă 


VP - 163 


joasă din fața canapelei era încărcată de pahare, scrumiere și 
farfurii murdare. 

— Cedează un pic, zise Karin, trăgând iar de ușă. 

— Cred că ar trebui să plecăm, zise George. 

— De ce? Nu e nimeni aici. Dacă găsim vreun indiciu cum că 
prietenii tăi au stat aici, anunțăm poliţia. 

George apucă de mâner și trase tare. Ușa nu părea totuși 
încuiată, ci mai degrabă blocată; reuși s-o întredeschidă un 
centimetru, destul cât să vadă că nu avea zăvorul tras. Se lăsă 
pe vine și se uită la șina de pe interior. Un diblu subţire de lemn 
fusese pus pe ea. Îi zise lui Karin să tragă foarte tare de ușă și 
privi cum diblul se îndoaie și sare de pe șină. Știind că era un 
gest prostesc, George decise să arunce o privire scurtă prin 
casă. 

— Cred că putem să îl rupem, zise el, dacă tragem destul de 
tare. 

Puseră fiecare o mână pe mânerul ușii, își proptiră picioarele 
și se lăsară cu toată greutatea, ca să rupă mica piesă de 
siguranţă. Aceasta rezistă un moment scurt, înainte să se audă 
un trosnet surprinzător de puternic și ușa să se deschidă. 
George căzu pe spate în curte, și Karin ateriză și ea deasupra 
lui. Se rostogoli stingheră de pe el și râseră amândoi jenaţi. 

Chiar dacă era aproape sigur că nu era nimeni, George strigă 
tare un „Bună ziua”, iar cuvintele răsunară în interiorul 
întunecat al casei. Păși înăuntru, cu Karin pe urmele lui, și își 
lăsă pentru o clipă ochii să se acomodeze. Aerul avea un miros 
stătut, amestecat cu încă ceva, ca un iz de putregai. Se duse 
spre măsuţa joasă de cafea, acoperită de mai multe vase 
murdare, unele mânjite cu ceea ce părea a fi o combinaţie de 
resturi de mâncare, mucuri de ţigară și cenușă. Pe o cutie de 
trabucuri era o pereche de linguri, ambele cu scobitura 
înnegrită, în care, presupunea George, fusese topită heroină sau 
cocaină. Era tentat să mute lingurile și să deschidă cutia de 
trabucuri, dar instinctul îl avertiză să nu atingă nimic din 
încăpere. 

Karin intrase în bucătăria care era lipită de camera de zi. 
George o vedea prin fereastra transversală. Stătea pe loc și se 
uita în jur. 

— E ceva în bucătărie? întrebă el. 

— E dezgustător, zise ea. 


VP - 164 


— Niciun diamant netăiat? 

— Nu la vedere. 

George apăsă un întrerupător, ca să vadă dacă electricitatea 
funcţiona în casă. Un ventilator suspendat începu să huruie și 
George îl opri. 

— E curent, zise el. Vrei să cauţi aici și mă duc eu jos? 

Karin se întoarse în camera de zi. Își ţinea mâinile strâns pe 
lângă corp, de parcă, dacă le-ar fi ridicat, le-ar fi expus jegului 
din casă. 

— De ce tot sugerezi să ne despărţim? Nu mă plimb prin casa 
asta de una singură. Hai să ne uităm pe aici mai întâi. 

Un hol ieșea direct din camera de zi. Nu avea ferestre și era 
aproape complet întunecat, iar atunci când George apăsă pe un 
întrerupător, se aprinseră două din trei becuri, integrate în 
tavanul scund al holului. Pereţii erau vopsiți într-un gri industrial 
monoton și fără nicio fotografie. Mocheta care, din câte își 
dădea el seama, acoperea întregul etaj al casei era de un verde- 
închis. Putea doar să își imagineze mizeria și jegul camuflate de 
nuanța sa întunecată. La capătul holului, erau două uși faţă în 
faţă. Una era deschisă, și George băgă capul înăuntru. Era un 
dormitor, cu un tapet cu floricele și acoperit de postere prinse în 
piuneze și fotografii înrămate. Intră în încăpere, și Karin îl urmă. 
Părea să fi fost camera unei adolescente. Posterele de pe pereţi 
erau cu diverse formaţii, iar fotografiile înrămate erau poze de 
grup, cu fete la balul de absolvire sau în uniforme de hochei pe 
iarbă. Într-un colţ era un birou mic din lemn de pin și, deasupra, 
un avizier năpădit de poze tăiate din reviste de modă. În colţul 
opus era un pat îngust de o persoană, dar în loc să aibă 
cearșafuri și pături pe el, avea doar un sac de dormit pufos și o 
singură pernă, fără lenjerie. 

— Tu ai văzut-o pe femeia care locuia aici, zise Karin. Câţi ani 
crezi că avea? 

— Nu prea mi-am dat seama. Părea să fi fost dependentă de 
droguri, așa că ar fi putut avea douăzeci și un pic și să arate de 
patruzeci. Nu era o adolescentă, totuși. De asta sunt aproape 
sigur. 

Karin era la birou. Luase în mână un caiet cu spirală și se uita 
la copertă. 

— Numele Kathryn Aller îţi spune ceva? 

George îi răspunse că nu. 


VP - 165 


Karin puse caietul la loc. 

— Ne mai uităm prin casă? 

Se întoarseră în hol, unde George deschise ușa de vizavi de 
dormitor. Un miros putred îl luă instantaneu cu asalt. Era o 
spălătorie mică, mai jegoasă decât tot ceea ce văzuseră până 
atunci în casă. In afara unui spălător murdar și a unui uscător, 
camera, pavată cu gresie, era ticsită de tomberoane mari, care 
dădeau toate pe afară. Unul dintre sacii de gunoi supra-încărcați 
căzuse pe jos și se rupsese. O măzgă neagră, neidentificată se 
prelinsese prin ruptură, iar în jurul ei roiau muște mari, grase. 

— Bănuiesc că asta e camera de gunoi, zise George. 

— De ce nu îl pun afară? 

— Nu știu. 

Fără a intra cu totul în cameră, George își puse o mână peste 
nas și gură și se aplecă să vadă mai bine. Între spălător și 
uscător era o chiuvetă adâncă, cubică, din plastic alb, pătată de 
mucegai negru. Muștele băzâiau în jurul chiuvetei. Pe peretele 
opus era o rolă cilindrică de foi de plastic transparent, de 
mărimea și forma unui covor mare, rulat, de circa doi metri. 
Fiecare capăt al rolei era strâns legat cu sfoară de nailon 
galbenă. Arăta ca un drops mentolat imens, învelit încă în 
ambalajul său. Camera era bine luminată de o fereastră de 
deasupra chiuvetei, dar George tot pipăi de-a lungul peretelui în 
căutarea unui întrerupător. Cum nu reuși să găsească vreunul, 
își tinu respiraţia, intră mai adânc în cameră și trase de un fir 
care atârna dintr-un bec suspendat; încăperea era și mai 
hidoasă în lumina aceea monotonă și aspră. 

— Ce faci? întrebă Karin, din spatele lui. 

In timp ce el înainta prin cameră, ea se trase mai în spate pe 
hol. 

— Vreau să văd ce e chestia asta ca un covor. 

Se lăsă pe vine lângă rola de plastic. Deranjă mai multe 
muște, care se împrăștiară la întâmplare prin spaţiul îngust, 
bâzâind ca niște fire electrice. Erau multe straturi de foi de 
plastic, dar în centru se distingea o formă întunecată, de 
aproximativ un metru șaizeci-șaptezeci lungime. Deodată știu 
aproape fără nicio îndoială ce era. 

— Ce-ai găsit? întrebă Karin din hol. 

— Nu știu încă, zise el, și aerul pe care îl trăsese când vorbi îl 
făcu să se înece. 


VP - 166 


George se strădui să se aplece peste vârful cilindrului de 
plastic și să apese o mână pe forma întunecată de dedesubt. 
Când foile de plastic se lipiră una de alta, apăru la suprafaţă o 
imagine mai clară a ceea ce se afla în ele. O faţă întunecată, cu 
fruntea vizibilă, plus umbrele unor orbite. Mai putea să vadă și 
părul făcut evantai în jurul capului. George își luă mâinile de pe 
plastic, dar, din cauza perturbării cadavrului din sicriul lui 
temporar, un miros rânced de putreziciune inundă mica 
spălătorie. Se ridică în picioare și o zbughi spre hol, apoi se opri, 
când își dădu seama că nu o să ajungă până acolo. Se aplecă 
peste chiuveta adâncă de plastic și vomită. Karin era ciudat de 
tăcută în hol, dar, când el termină, zise cu glas șoptit: 

— Ce e acolo? E un cadavru? 

— Da, zise el. Învelit în plastic. Trebuie să sunăm la poliţie. 

Porni robinetul, care scuipă de câteva ori înainte să emită un 
jet subțire de apă. Ştia că probabil nu ar trebui să deranjeze 
scena crimei, dar voia cu disperare să își clătească un pic gura, 
înainte să se depărteze cât mai mult de casa asta. Se aplecă și 
luă o gură plină de apă cu gust de rugină, apoi o scuipă în 
chiuvetă. leși din spălătorie în hol. Karin se mai îndepărtase 
câţiva pași; avea o privire goală, sticloasă, și George se întreba 
dacă nu cumva era în stare de șoc. 

— Trebuie să sunăm la poliţie, zise el din nou. 

— Așa e. 

Karin se uită în jur prin hol, de parcă un telefon s-ar fi putut 
materializa acolo ca prin farmec. 

— N-ai mobilul la tine? 

— L-am lăsat în mașină. În geantă. 

— Am văzut un telefon în bucătărie. Hai să verificăm dacă 
merge. 

Karin îl urmă spre bucătărie. După ce vomitase, nu se simţea 
epurat doar de greață, ci cumva și de toată frica. Ştia ce avea 
de făcut cu o claritate perfectă. Vor suna la poliţie și vor aștepta 
în mașină sosirea polițiștilor, având grijă să nu mai deranjeze 
scena crimei. Vor încerca de asemenea să o contacteze pe 
detectiva Roberta James cât mai curând posibil. Era convins că 
va dori să găsească scena crimei intactă. Telefonul din bucătărie 
era pe perete. Își duse receptorul roz la ureche, dar nu avea ton. 
Nu îl surprindea. 

— O să trebuiască să sunăm de pe mobilul tău, îi zise el lui 


VP - 167 


Karin. 

În lumina bucătăriei deschise, chipul ei era purpuriu. Buzele i 
se deschideau și se închideau fără să scoată vreun sunet, ca 
cele ale unui peștișor auriu, care se holbează tâmp la propria 
reflexie. Ea se întoarse și se îndreptă spre cele patru trepte de 
la ușa din față. George considera că ar fi fost mai bine să plece 
pe unde intraseră, dar decise să o lase baltă și o urmă. Ea 
descuie ușa masivă, o deschise spre interior și se treziră faţă în 
față cu Dodge-ul alb parcat în spatele mașinii lui Karin, 
blocându-i ieșirea, iar Bernie MacDonald/Donnie Jenks pășea 
spre ei, cu o carabină lungă, pe care o ţinea cu nonșalanţă pe 
lângă corp. 


VP - 168 


20 


A doua zi după ce o văzuse pe Liana la Palm's Lounge, George 
se trezi imediat după răsărit. Liana venea la prânz și se întreba 
dacă poate să aștepte atât de mult. 

După ce făcu un duș și se îmbrăcă, se duse la Shoney's și își 
luă o cafea mare și o gogoașă la pachet îşi mai cumpără și un 
pachet nou de țigări. Liana urma să vină la motel abia peste 
cinci ore, dar George nu voia să riște să o rateze. Deschise 
obloanele camerei și crăpă ușa. Işi bău cafeaua și mâncă 
jumătate de gogoașă, apoi rupse celofanul de pe pachetul de 
Camel Lights. Ora prânzului veni și trecu și el începu să se 
întrebe dacă n-ar trebui să se ducă la Emporium, să împrumute 
Buick-ul pe care ajunsese să îl considere ca fiind al lui și să 
treacă pe la casa tatălui Lianei. La ora unu după-amiaza, George 
era cuprins de o panică totală, foindu-se de colo-colo prin 
camera de motel și fumând deja aproape jumătate din pachetul 
de Camel. Incercă să sune acasă la tatăl ei, dar nu răspunse 
nimeni. 

Luă decizia să ia mașina, dar când ieși afară în ziua 
călduroasă și înnorată, un automobil, marca Crown Victoria, de 
culoare gri-închis intră în parcare. George îl recunoscu pe 
detectivul Chalfant la volan. 

Chalfant parcă, opri motorul, apoi păși afară, pe asfalt. Era 
singur. 

— George, ai o clipă? 

Intrară înapoi în camera lui de motel, unde aerul era încărcat 
de mirosul de țigări și haine nespălate. George se cocotă pe 
marginea patului nefăcut, iar Chalfant se așeză pe singurul 
scaun din cameră. Iși netezi pantalonii, apoi culese ceva de pe 
genunchi. 

— Păr de pisică, zise el și îi zâmbi lui George. Aș vrea să îti 
pun câteva întrebări și apoi trebuie să iți cer o favoare. Ai o 
clipă? Părea că pleci undeva? 

— Voiam să văd dacă pot împrumuta o mașină de alături. Să 
fac un drum prin zonă. 

— Oh, plănuiai cumva să te întorci în Chinkapin, pe Eighth 


VP - 169 


Street, să vezi dacă nu cumva o găsești pe Liana? 

George nu zise nimic. 

— E în regulă, zise Chalfant după o clipă. Nu trebuie să îmi 
spui ceea ce știm deja. Ar trebui să îți mulțumesc. Ne-ai făcut tu 
munca de teren, chiar dacă imi place să cred că am fi ajuns și 
noi acolo. Ofițerul Wilson te-a urmărit ieri de la secție, până în 
Chinkapin. A anunţat adresa la care erai și am aflat de numele 
Decter. Albumul școlar ne-a ajutat mai departe. Trebuie să te 
întreb: Ai contactat-o pe Liana? Ai văzut-o? 

George ezită, gândindu-se cât de multe ar trebui să zică. 

— Am vorbit cu ea. M-a sunat aici. Trebuia să ne întâlnim 
astăzi la prânz. 

— Azi a sunat? 

— Nu. leri. E speriată. Stie că lumea a aflat despre schimbul 
cu Audrey Beck. 

Chalfant trase adânc aer în piept. 

— George, îmi pare rău să îti spun că avem un mandat pentru 
arestarea ei. Dacă ai vreo informație cu privire la locul unde s-ar 
putea afla... 

— Pentru ce e mandatul? Știu că și-a dat o identitate falsă, 
dar asta e mai mult o problemă școlară, nu credeți? 

— Nu e pentru asta. Ai dreptate. Aia nu e problema poliției. 
Mandatul este pentru suspiciune de crimă. Nu credem că Audrey 
Beck s-a sinucis. Există dovezi convingătoare că mai era cineva 
în mașină cu ea, în garaj, în noaptea în care a murit. 

— Nu a fost Liana. Am vorbit cu ea despre asta. A fost cu ea, 
mai devreme în seara respectivă, la un bar, dar au plecat 
separat. 

George iși dădu seama că vorbea repede și că ridica tonul. 

— George, calmează-te. Dacă ai dreptate, și sper să ai, atunci 
când o vom găsi pe Liana, va fi cu atât mai simplu să lămurim 
lucrurile. Nu există nicio dovadă concretă, care să ne indice că 
Liana s-a aflat în mașină cu Audrey, în garaj, dar mai era cineva 
în acea mașină în afară de Audrey. Asta știm sigur. Mai știm și 
că Liana și Audrey s-au dus la Palm's Lounge împreună, așa că 
are sens să fi plecat tot împreună. 

— De unde știți că s-au dus acolo împreună? 

— Fratele lui Audrey, Billy, le-a văzut plecând. A identificat-o 
pe Liana din poza pe care o avem din albumul școlar. George, 
poți să mă ajuti aici. Dacă ești așa convins că Liana e 


VP - 170 


nevinovată, și sunt sigur că ai dreptate, atunci cel mai bun lucru 
pe care poate să îl facă este să se predea, ca să lămurim totul. 

— Ai căutat-o acasă la tatăl ei? 

Chalfant își mută ușor privirea, urmărind o muscă neagră care 
bâzâia la fereastră. 

— N-a mai fost acolo de ieri-seară, devreme. Avem motive să 
credem că a fugit. Acum, dacă ai vreo informație despre locul 
unde s-ar putea afla sau unde crezi că s-ar putea duce, atunci 
trebuie să ne dai acea informație. Altfel, e complicitate și 
tăinuire. Înțelegi asta? 

— Habar n-am unde s-ar fi putut duce sau de ce ar pleca, așa, 
dintr-odată. 

— Nu ti-a spus nimic când ai vorbit cu ea? Nu a menționat 
vreo persoană la care s-ar putea duce, sau vreun loc? 

— Nu. Cum spuneam, trebuia să vină aici, la prânz, să mă 
vadă. 

— Te cred, George. Cred că tu asta crezi. Dar suntem destul 
de siguri că nu mai e prin zonă. 

— De ce ar face asta? 

George văzu cum Chalfant îşi fereşte din nou ușor privirea. 
Era destul de sigur că Chalfant nu îl minţise înainte. De ce părea 
că îl minte acum? 

— A pătit ceva? Are ceva de-a face cu Dale? întrebă George. 

Chalfant ridică ochii spre el. 

— Ce poți să îmi spui despre Dale Ryan? 

— Nu multe. Nici măcar nu știam că acela e numele lui de 
familie. A fost ieri la casa din Chinkapin. 

— Bine, George. Hai să îţi spun ce o să se întâmple. Vreau să 
vii cu mine la secție, să răspunzi la niște întrebări. Exact ce am 
vorbit și aici. Nu ai de ce să îti faci griji. Apoi o să te rog să Îţi 
faci bagajele și să te întorci la facultate. Liana nu se mai 
întoarce aici, dar există o șansă să o fi luat spre Connecticut. 
Trebuie să fii acolo în caz că te contactează. Și trebuie să îmi dai 
imediat de veste. Poţi să faci asta pentru mine? 

Ascultându-l pe detectiv vorbind, George se simţi cuprins de 
un sentiment de confort și siguranță pe care nu îl mai avusese 
de zile întregi. Chalfant era un adult şi îi spunea lui George ce să 
facă. Decizia îi era luată din mâini. Și deodată își dorea, cu o 
intensitate aproape dureroasă, să fie iar la Mather. Nu numai 
pentru că Liana ar fi putut să apară acolo, căutându-l, ci pentru 


VP - 171 


că Mather, chiar și fără Liana, era casa lui. George își simti 
mușchii spatelui și gâtului relaxându-se. 

— Bine, îi spuse el lui Chalfant și se ridică. 

Împreună se duseră din nou la secția de poliție din Sweetgum. 

Apoi George se întoarse la facultate să o aștepte pe Liana 
Decter. 


VP - 172 


21 


Într-o mișcare fluidă, aproape relaxată, Bernie MacDonald își 
înălță carabina la șold. Nu se auzi niciun sunet, dar George 
observă un proiectil care se apropia cu viteză, o dâră roșie care 
venea spre el și Karin. Și apoi se auzi un sunet hidos, ca un 
topor mic lovind într-un lemn, iar Karin se prăbuși lângă el. 
MacDonald schimbă unghiul puștii, și George trânti ușa și o 
zăvori. 

Căzu în genunchi și se uită la Karin. Ea își duse mâinile la gât, 
scoțând sunete mici, înăbușite. George îi luă mâinile. Avea o 
săgeată, nu mai mare decât suportul unei mingi de golf, înfiptă 
chiar în mijlocul gâtului. O apucă de coada ei conică și o scoase. 
Lăsă în urmă o umflătură și un strop mic de sânge, de mărimea 
unei piuneze pe o hartă. Karin trase cu greu aer în piept, apoi 
gemu, mișcându-și capul în față și în spate. 

— E o săgeată, zise George. Un tranchilizant, cred. Cum te 
simţi? 

Karin se ridică în capul oaselor și își duse o mână la gât. 
Umflătura devenea din ce în ce mai mare și ea și-o freca, 
mânjind sângele. George era conștient că lăsaseră ușile glisante 
descuiate în camera de zi și că, dacă aveau vreo șansă să scape 
de MacDonald, trebuiau să ajungă la ușile alea. 

— Trebuie să stai calmă, îi spuse el lui Karin, cât încui eu ușa 
din spate și găsesc o modalitate să ajung la un telefon. Bine? 
Sprijină-te de peretele ăsta. Totul o să fie bine. 

În urechile lui, vocea îi suna rezonabilă și calmă, de parcă i-ar 
fi spus unui coleg că trebuie să trimită un fax și se întoarce 
imediat. 

O manevră pe Karin astfel încât să se sprijine cu spatele de 
peretele holului. Ochii ei aveau o privire frenetică, animalică, și i 
se păru că îi cad ușor pleoapele. 

— Am fost împușcată? întrebă ea. 

— Doar cu un tranchilizant. Probabil o să adormi, dar o să fii 
bine. 

Își luă degetele de la gât și se uită la urmele mânjite de sânge 
de pe vârfurile lor. 


VP - 173 


— Mă întorc imediat, zise George și ţâșni pe cele câteva 
trepte. 

Se uită în cealaltă parte a camerei de zi, prin ușile glisante de 
sticlă. Nici urmă de MacDonald, nici în curtea din spate, nici în 
micul patio. Închise ușile și trase zăvorul ca să le încuie, apoi 
reveni în mijlocul încăperii. Se gândi că încuierea ușilor era 
probabil inutilă. Era clar că această casă, cu cadavrul ei învelit în 
plastic, era direct legată de MacDonald și Liana. MacDonald 
sigur avea cheia și chiar dacă nu ar fi avut-o, putea pur și simplu 
să spargă ușile de sticlă. 

George alergă înapoi până la Karin. Era încă prăvălită în 
poziţia în care o lăsase, dar ochii i se închiseseră și respira greu, 
ținând gura întredeschisă. Mâna la care se uitase, cu degetele ei 
însângerate, încă mai plutea în dreptul feţei sale, cu braţul 
rămas cumva îndoit și ridicat. Arăta ca o marionetă, cu toate 
sforile tăiate, în afară de una. 

George se lăsă pe vine. | se părea că trecuse o oră de când 
descoperise trupul din spălătorie, dar probabil că nu trecuseră 
mai mult de câteva minute. Nu auzea niciun sunet, nici în casă, 
nici afară. Ce avea MacDonald de gând să facă? Dacă intra în 
casă, George ar fi putut să-l audă, să se strecoare pe altă ieșire 
și s-o ia la goană. George nu ar fi putut să folosească mașina, 
având în vedere că MacDonald o blocase pe alee, dar putea să 
fugă în pădure, să se ascundă. Ar fi avut șanse minime, dar mai 
bine decât deloc. 

George încercă să calculeze câte intrări și ieșiri erau în casă. 
Știa cel puţin trei. Ușa din faţă, ușile glisante din camera de zi și 
mai erau și niște uși glisante în dormitor. Probabil că mai era și 
un fel de intrare în garaj, pe scări în jos față de locul unde stătea 
el ghemuit. De ce nu făcuse Bernie încă nicio mișcare? 

George decise să se poziţioneze în holul întunecat de la al 
doilea nivel al casei, unde MacDonald nu ar fi putut să îl vadă 
printr-o fereastră. Se ridică de pe vine, iar articulațiile 
genunchilor îi trosniră zgomotos. Karin rămase în poziţia ei, cu 
mâna încă ridicată ca și cum cotul i-ar fi fost înţepenit. George 
se aplecă din nou și o apucă ușor de încheietură, coborându-i 
braţul până lângă șold. Acum arăta ca o beţivă la o petrecere, 
care adormise în picioare și se scursese pe perete. Era o mică 
îmbunătăţire. 

Încercă să meargă cu grijă, nici prea repede, dar nici prea 


VP - 174 


încet, sus, până la al doilea nivel. Aruncă o privire pe geam spre 
curtea din spate, nu văzu nimic, apoi se duse în hol și apăsă pe 
întrerupător, ca să facă întuneric în cameră. Se sprijini de perete 
și ascultă din nou. Trecu un minut. Își simţise pielea electrizată 
și cu furnicături, dar acum devenea moale și rece. Işi trecu o 
mână prin păr și constată cu uimire cât de asudat era. Un 
zgomot slab, ca un ticăit, răsună în casă, și picioarele i se 
înmuiară. Realiză că tot curajul și priceperea care îl aduseseră 
până aici îl părăseau acum, scurgându-se ca apa dintr-o 
chiuvetă. În loc să își imagineze evadarea din casă, și-l imagina 
pe Bernie MacDonald apărând dintr-odată din întunericul holului. 
Se vedea înțepenind în loc, ca o statuie, în timp ce Bernie îl 
împușca cu o săgeată, sau cu ceva mai rău, în gât. 

„De ce nu e Bernie îngrijorat că sun la poliție? Evident, știe că 
nu merge fixul, dar cum poate fi sigur că nu am un mobil? Știe 
oare că nu e semnal aici, în inima codrului, la marginea 
oceanului?”, gândi George. În cazul ăsta, Bernie nu avea de ce 
să se grăbească și George știa că, cu cât rămânea mai mult în 
casă, cu atât era mai mare probabilitatea să își piardă cumpătul. 

George decise să aleagă o direcție și să o ia la goană într- 
acolo. Asta îi dădea o șansă de cincizeci la sută să scape. 
Avantajul pe care-l prezenta spatele casei era apropierea de 
pădure, care începea la câţiva metri de patio. George încercă să 
își amintească cum arăta pădurea; vedea un desiș scund de 
rododendroni și tufe de trandafiri spre partea laterală a casei, 
dar nu-și putea aminti exact ce era dincolo de patio. Dacă era 
același lucru, nu ar fi avut nicio șansă. 

Avantajul la partea din faţă a casei era că știa exact unde să 
se ducă - de-a lungul aleii de pietriș, ţinându-se aproape de 
margine, ca arborii să-l mai adăpostească un pic, apoi să ajungă 
pe Captain Sawyer Lane. Ar fi fost mai expus dacă ieșea prin 
faţă, dar putea să se miște mai iute. 

George își formulă un plan. Se va deplasa rapid, dar calm, 
spre ușa din faţă, se va uita cu atenţie pe alee, după orice 
indiciu al prezenţei lui MacDonald. Dacă era încă acolo, lângă 
mașină, cu carabina în mână, atunci se va întoarce și se va 
năpusti pe la ușa din spate, mișcându-se cât putea de repede, și 
apoi își va încerca norocul afundându-se în pădure. Dacă nu va 
vedea nimic, va trage zăvorul și va ieși cât mai repede pe ușă, 
gonind spre Captain Sawyer Lane. 


VP - 175 


Își luă inima-n dinţi și se îndreptă spre ușa de la intrare. Făcu 
cu atenţie cei câţiva pași în jos spre palier, trecând de Karin, 
care era încă prăbușită lângă perete, în aceeași poziţie. Tenul ei 
căpătase o nuanţă îngrijorătoare de cenușiu. Se opri la fereastra 
îngustă, laterală, și se uită afară. Nu era nici urmă de 
MacDonald. Mașina lui era încă acolo, în spatele automobilului 
Audi al lui Karin. O cioară ţopăia pe aleea cu pietriș, ciugulind 
ceva. Se uită cât de departe putu în fiecare direcţie și nu văzu 
nimic. 

Descuie ușa și o deschise spre interior. leși, uitându-se în 
ambele părţi: nici urmă de Bernie MacDonald. O rupse la fugă 
spre mașini. Cioara ţopăi de câteva ori și se ridică în zbor, 
fâlfâind din aripile ei jerpelite. Trecu în viteză de Audi-ul lui 
Karin, apoi și de Dodge-ul lui MacDonald, uitându-se cu coada 
ochiului înăuntru, în timp ce trecea pe lângă el. Pe bancheta din 
spate a Dodge-ului era întinsă o femeie. George încetini și apoi 
se opri, ca să arunce o privire înăuntru; era Liana, pe spate, cu 
ambele picioare îndoite, ca să se poată întinde pe toată 
lungimea banchetei. Capul ei se sprijinea de spătar, cu părul 
lipit de un obraz și, când umbra lui George trecu peste ea, i se 
păru că vede o tremurare a pleoapelor ei palide. Veni mai 
aproape. In ciuda poziţiei ei ciudate de pe bancheta din spate, 
avea hainele destul de îngrijite. Purta rochia mov în care o mai 
văzuse și ceea ce părea a fi un pulover de bumbac, pe gât. 
Puloverul i se ridicase un pic la mijloc, dezgolind o fâșie albă de 
piele. Un pantof cu tocul jos era pe podeaua mașinii, iar celălalt 
atârna de piciorul ei suplu. George trase de mâner, dar portiera 
era încuiată. Scutură ușor mașina, încercând să nu facă prea 
mult zgomot, dar era clar că Liana era inconștientă, fără îndoială 
tranchilizată de drogul administrat de MacDonald, pe ţeava 
carabinei lui. George era bucuros că îi văzuse pleoapele 
zvâcnind, ca să știe că măcar era în viață. 

Simţi o înțepătură în umăr, apucă și scoase o săgeată mică, 
pe care o azvârli apoi ca pe o viespe. MacDonald venea spre el 
cu o graţie relaxată, ţinând carabina la șold, pregătită. Venea 
dinspre spatele casei. George ghicise corect: se dusese în spate. 
George începu să alerge din nou, spre drum. „Poate pot să 
ajung la pădure, să găsesc un loc unde să mă ascund și să mă 
bag acolo”, gândi el. „Poate că nu o să mă găsească. Poate că 
am scos săgeata înainte ca otrava să ajungă în sânge”. 


VP - 176 


Dar în timp ce alerga, trecând prin razele de soare care 
pătrundeau prin desișul copacilor, pământul de sub picioarele lui 
începu să se miște, înclinându-se violent spre dreapta. Incercă 
să își ajusteze centrul de greutate, dar se împletici și căzu cu 
fața pe pământ. Se ridică în genunchi, dar lumea se înclină din 
nou, copacii învârtindu-se în jurul lui ca într-o filmare pe repede 
înainte. Se întinse din nou pe jos. Solul pădurii era un pat moale, 
din ace de pin. Inchise ochii și vârtejul se opri. 


VP - 177 


22 


George se întreba uneori dacă nu cumva spaţiul de stocare 
limitat al memoriei lui era plin doar cu detalii despre Liana, dacă 
nu se epuizase complet în acel prim semestru de facultate, în 
acele șaisprezece săptămâni feerice. Deși nu avea fotografii, își 
amintea clar aproape toate ţinutele Lianei, dimensiunile și 
decoraţiunile exacte ale camerei ei de cămin, felul în care ţinea 
pixul, felul în care fuma, gustul exact al buzelor ei. Își amintea 
aceste detalii, deoarece mintea lui revenise iar și iar asupra 
acelor momente, lăsând toate celelalte lucruri care i se 
întâmplaseră de atunci să treacă neobservate și neanalizate. Și 
era conștient că, de fiecare dată când revizita acele amintiri cu 
Liana, le recrea în minte și le modifica, falsificându-le. Știa că nu 
ar mai trebui să se încreadă în acele amintiri, că erau povești pe 
care și le spunea prin distorsiunea timpului, ca o frază transmisă 
mai departe la telefonul fără fir. 

Dar mai era și amintirea unei nopţi, la începutul întunecat al 
lui decembrie, în care avea încredere. Revizitase acea seară de 
atât de multe ori în mintea lui și conversaţia nu se schimbase 
niciodată; din acest motiv credea că e adevărată. Fuseseră la 
Cinematograful de artă Trumbull, un cinematograf studențesc, 
găzduit într-o sală de conferinţe reamenajată, în partea de est a 
campusului universitar. Vizionaseră filmul Atracție sălbatică, 
regizat de Jonathan Demme, cu Jeff Daniels și Melanie Griffith; 
deși George nu mai văzuse filmul de atunci, putea să și-l 
amintească aproape scenă cu scenă, așa cum putea să își 
amintească locurile cam mizere de la balcon, unde stătuseră, și 
felul în care se simţise atingerea palmei ei în mâna lui, în timp 
ce se uitau la film. 

Era vineri seară și plănuiau să se ducă după aceea la o 
petrecere. Petrecerea era în camera de patru persoane a lui 
Zach Grossman; Zach era un prieten de-ai lor și actualul iubit al 
lui Emily, colega de cameră a Lianei. Era un localnic, cel mai mic 
dintre cei trei fraţi ai familiei și, de aceea, un bun furnizor de 
butoaie de bere pentru petrecerile bobocilor. În timp ce se 
apropiau de petrecere, auzind acordurile trupei UB40 bubuind 


VP - 178 


puternic prin geamurile deschise, Liana îl strânse pe George de 
mână și zise: 

— Am o idee mai bună. 

— Așa? 

— Hai să mergem să aruncăm o privire în noua clădire de 
științe. 

Merseră, cu vântul rece și șfichiuitor biciuindu-le obrajii, spre 
partea de nord a campusului, unde se demaraseră lucrările de 
construcţie a unei clădiri de științe cu patru etaje. O construiau 
pe o parcelă de teren ușor înclinată, de la marginea celei mai 
mari parcări a școlii. Fundaţia fusese pusă, și grinzile de 
structură și traversele erau toate la locul lor, ridicându-se până 
la etajul patru. Îi amintea lui George de o structură clădită din 
piese de Lego. Un gard portocaliu de plastic fusese ridicat într-o 
doară în jurul șantierului. 

Liana îl conduse pe George spre o porţiune unde gardul se 
prăbușise, un ţăruș fiind scos din pământ. Ea păși peste gardul 
căzut, trăgându-l pe George după ea. 

— Unde mergem? o întrebă el. 

— Hai înăuntru. Am tot vrut să fac asta. 

George o urmă în clădire. Stăteau pe podeaua de beton 
turnat, așteptând ca ochii să li se acomodeze cu întunericul. O 
scară terminată pe jumătate, cu trepte făcute din scânduri 
rudimentare, întinse dintr-un cap în altul, ducea la primul etaj. 
Pe anumite porțiuni, podelele erau terminate, dar în general, nu, 
și, când se uită în sus, George putu să vadă cerul violet al nopţii, 
presărat de stele. 

— Nu urc acolo, zise el. 

— De ce nu? 

Înainte să o poată opri, Liana fugi în sus pe scări, făcând 
grinzile să zdrăngăne. George o urmă, înghiţindu-și frica. La 
etajul al treilea, Liana trecu pe o traversă temporară, care ducea 
la ceea ce părea a fi o porțiune dintr-o podea permanentă, în 
colțul sud-estic al clădirii. Se așeză, și George îi urmă 
recunoscător exemplul. Prelate albastre, zdrenţuite fuseseră 
prinse în cuie, ca să ţină loc de pereţi, și trosneau și plesneau în 
vântul tăios. 

— Parcă am fi pe un vapor, zise George. 

— Chiar că, încuviinţă Liana, întinzându-se pe spate să se uite 
la cer. 


VP - 179 


George îşi întoarse privirea spre campus. Distingea 
acoperișurile joase de tablă ale dormitoarelor care înconjurau 
campusul, apoi tumul capelei, luminat de reflectorul său palid. 
Orașul licărea în depărtare. 

— Bine, admise el. A fost o idee bună. 

Se întinse și el lângă Liana. Vântul și prelata care fâlfâia 
acopereau orice alt sunet din campus. 

— Crezi că Lulu era necinstită? întrebă Liana. 

Lui George îi luă un moment să realizeze că vorbea despre 
filmul pe care tocmai îl vizionaseră. 

— Păi da, zise el. 

— Pentru că pretindea că e altcineva decât era, de fapt? 
Pentru că nu îi spunea întreaga ei poveste? 

— Ambele. 

— Dar asta implică faptul că, de fiecare dată când întâlnim pe 
cineva, suntem într-un anumit sens obligaţi să ne divulgăm 
întregul nostru trecut, de parcă ăsta ar fi cel mai sincer lucru de 
făcut. 

— E o diferenţă mare între a-ţi divulga întregul trecut și a 
folosi numele tău real. 

— Dar puştiul ăla din căminul tău, zise ea, cel care își spune 
Chevy... Aia e o poreclă pe care și-a dat-o singur când a ajuns la 
facultate. Și nu e deloc diferit de ce a făcut Lulu în film. 

Tonul de obicei atât de cumpătat, de măsurat al Lianei 
creștea tot mai mult, nu alarmant, dar destul cât să fie 
observabil. George se gândise la vremea respectivă că îi 
dezvăluia ceva despre ea, chiar dacă nu își dădea seama ce. Se 
ridică un pic, își făcu mâinile căuș în jurul brichetei și își aprinse 
o ţigară. 

— Presupun că da, zise el. 

— Nu zic decât atât: dacă o persoană se reinventează, așa 
cum a făcut-o Lulu în film, nu e posibil ca acea persoană să 
devină mai sinceră... mai autentică... decât era când s-a născut? 
Nimeni nu își poate alege familia în care se naște. Nimeni nu își 
poate alege singur numele sau cum arată sau ce fel de părinţi 
are. Dar pe măsură ce înaintăm în vârstă, putem să alegem și 
putem să devenim așa cum ne-a fost menit să fim. 

— Eşti pe cale să îmi spui că numele tău real e Bob și că vii 
din Canada? 

— Nu, dar de asemenea nu mă simt deloc înrudită cu ai mei 


VP - 180 


sau legată de Florida, de unde vin. Aș fi putut la fel de bine să 
îmi schimb numele. Știi ce zic? 

— Înţeleg. Nu știu dacă sunt complet de acord, dar înţeleg ce 
zici. 

— Cum adică nu ești de acord? 

— Așa cum o spui tu, sună ca și cum oamenii ar fi liberi să se 
schimbe cu desăvârşire după bunul lor plac. Dar nu 
funcţionează așa. Poate că nu ne place cum ne-am născut, dar 
asta nu schimbă nimic... rămâneam ceea ce suntem. 

— Nu are deloc de-a face cu libertatea de a te schimba. Tot ce 
zic e că, poate, atunci când te schimbi și devii alt om, acela ești 
tu, cu adevărat. Ca în film - Lulu e, de fapt, personajul acela 
creat. Chiar dacă nu era decât propria ei invenţie. 

— Dar nu asta zicea filmul. Filmul zicea că nu putem să 
scăpăm de trecutul nostru. 

— Știu. Eu îţi ziceam ce cred eu. 

— Mai e ceva ce-ai zis cu care nu sunt întru totul de acord. 

— Acum te cerți doar de dragul de a te certa. 

— Ba nu. Ințeleg ce zici. Zici că, pe măsură ce înaintăm în 
vârstă, avem oportunitatea de a deveni oamenii care ar fi 
trebuit să fim. Cred că, în general, oamenii care încearcă să 
scape de trecutul lor sau încearcă să se depărteze de părinţii lor 
se mint singuri. Lucrurile nu stau așa. Poate la suprafaţă, poate 
în felul în care îi văd ceilalți, dar în adâncul sufletului, fiecare e 
doar rodul propriului trecut. 

— Deci nu crezi că oamenii se pot schimba? 

— Nu zic asta. Zic doar că nimeni nu poate să se debaraseze 
complet de începutul său în viaţă. Chit că îi convine sau nu. 

George își aruncă ţigara peste marginea clădirii. Când văzu 
scânteile portocalii luate de vânt, simţi un mic gol în stomac. 
Niciodată nu i-au plăcut înălțimile. 

— O ai în sânge, zise Liana. 

Vocea ei părea resemnată. 

— Ceva de genul ăsta. 

Liana tăcu, privind în sus prin scheletul clădirii. George se 
întoarse pe o parte și se uită la ea din profil, o siluetă neagră, pe 
fundalul luminilor distante ale parcării. 

— Spui asta doar pentru că ţie îţi place de unde ești, zise 
Liana. Îţi plac părinţii tăi și orașul tău natal și New England. Ai 
ales să mergi la nenorocita asta de facultate, care se află la mai 


VP - 181 


puţin de două ore de casa părintească. Nu cred că înţelegi ce 
înseamnă să te simţi ca un străin în propria familie. 

— Bine. De acord. Calmează-te. Nu te contrazic cu nimic, de 
fapt. Cred doar că... atunci când spui că... atunci când spui că 
mai târziu în viaţă devenim mai autentici decât am fost la 
începutul vieţii noastre, nu sunt complet de acord cu asta. Nu, 
stai. Ascultă-mă până la capăt. Cred doar că există adevăr în 
ambele aspecte ale unei persoane. Nu putem să ne 
desconsiderăm rădăcinile, chiar dacă am vrea. Vor fi 
întotdeauna acolo. E în continuare adevărul persoanei care 
suntem. 

Liana tăcea din nou. Privind în urmă, George își dădea seama 
că era înfrântă. Conversaţia se termină, dar ani și ani mai târziu, 
George revenise asupra ei, în mintea lui, iar și iar. Realizase cu 
mult timp în urmă că Liana Decter îi cerea voie să devină 
Audrey Beck pentru totdeauna. Fusese această persoană nouă 
pentru mai puţin de trei luni, dar trebuie să fi întrevăzut 
posibilitatea reală de a-și lăsa în urmă pielea cea veche și de ao 
lua de la capăt. 

Rămăseseră încă o oră în clădirea neterminată, făcându-li-se 
din ce în ce mai frig. Se întorseseră pe o parte și se luaseră în 
braţe pentru a se încălzi. George își aminti de durerea din șold și 
cum Liana începuse să tremure de frig înaintea lui. Se 
sărutaseră, iar George văzuse o strălucire umedă de lumină într- 
unul dintre ochii Lianei. Se pipăiseră prin haine. George întrebă 
dacă pot să se ducă într-una dintre camerele lor de cămin. 

— Nu. 

George rămase pe o parte, în timp ce ea se mută mai jos, îi 
desfăcu fermoarul blugilor și i-o luă în gură. Liana mai făcuse 
asta, dar întotdeauna fusese un precursor scurt pentru altceva, 
ea neștiind exact ce să facă și George chinuindu-se să nu 
termine. În acea seară, George era destul de relaxat încât să se 
concentreze asupra senzaţiei respective. Își lăsă capul pe spate 
și privi cerul nopţii. După ce termină, Liana i-o mai ţinu în gură 
în timp ce i se lăsa. Gestul acela, ca și conversaţia care dusese 
la el, se cuibărise de atunci pentru totdeauna în spaţiul de 
stocare al memoriei lui. 

Liana se trăsese înapoi în sus și îl sărutase. Acum începuse și 
el să tremure, dar mai rămaseră unul lângă altul încă 
cincisprezece minute, înainte să se dea bătuți. 


VP - 182 


lar acum, când George se trezi, ameţit și îngreţoșat de la 
tranchilizant și observând că e pe o parte, faţă în faţă cu Liana, 
crezu iniţial că visează sau că era mort și că se întorsese la cel 
mai fericit moment al vieţii lui. Dar apoi Liana deschise ochii și, 
când văzu frica din ei, deveni conștient de arsura pe care o 
simțea în încheieturi și glezne, prinse cu o sfoară ce-i intra 
adânc în carne, și de suprafața dură pe care era întins și care se 
ridică și cobora. Simţea miros de benzină și auzea vaietul ritmic 
al unui motor și pleoscăitul apei. Erau sub o prelată verde, 
destul de transparentă ca să simtă lumina soarelui deasupra lor 
și să distingă trăsăturile umbrite ale feţei Lianei. 

— Unde suntem? zise el, cu o voce neclară, pe care abia și-o 
recunoștea. 

Acţiunea de a vorbi dislocă ceva din capul lui și lumea, care 
deja ba urca, ba se prăbușea, se înclină și mai instabil și se simţi 
de parcă s-ar fi rostogolit neancorat prin spaţiu. Vomită violent, 
corpul lui opintindu-se împotriva frânghiei care îl ţintuia în loc. 
Încheieturile lui se simțeau de parcă ar fi fost tăiate cu o sticlă 
ascuţită. 

După ce îi trecu senzaţia de vomă, avu un acces de tuse, cu 
lacrimi șiroindu-i din ochii închiși. Când îi trecu tusea și își mai 
reveni, se uită din nou la Liana. Ea reușise să se tragă un pic 
mai departe de el, și George realiză că și ea era legată la fel ca 
și el, imobilizată sub prelată. 

— Cum te simţi? întrebă ea. 

George își simţea gâtul și gura pline de fiere. Alt val de greață 
îl străbătu și închise ochii, ca să se abţină. 

— Ai fost împușcat cu un tranchilizant, zise Liana. 

— Știu, zise el, deschizând din nou ochii. Unde suntem? 

— Suntem pe barca lui Donnie. Sau, presupun că îi știi numele 
real acum. 

— Bernie. 

— Exact. O să ne omoare. 

Barca se înclină abrupt, trecând peste un val și plesnindu-se 
cu putere de apă. George simţi ceea ce părea să fie un alt trup 
rostogolindu-se până în spatele lui. Încercă să își întoarcă puţin 
capul, dar nu reuși să vadă decât prelata care apăsa pe ei. 

— Cine e în spatele meu? 

— Prietena ta. Nu știu cine e. 

— Karin Boyd. E nepoata lui Gerry MacLean. O, Doamne! 


VP - 183 


— E moartă, George. 

— De unde știi? 

— L-am văzut când v-a adus pe toţi trei pe barcă. Bernie mi-a 
spus că a murit de la tranchilizant. Nu că ar conta. Oricum o să 
ne omoare și pe noi. 

— Celălalt cadavru e și el în barcă? 

— Katie Aller? 

— Femeia care locuia în casa aia? 

— Da, aia e Katie Aller. Bernie a omorât-o azi-noapte. 

— Cine e? 

— E o poveste lungă și nu avem timp. Vreau să încerci să faci 
ceva. Ţi-a legat mâinile în faţă, nu? 

— Ăhă. 

— Înainte să mă înșface, am reușit să iau un cuţit pentru 
friptură și să mi-l bag sub fustă. E în elasticul de la chiloţii mei. 
Am tot încercat, dar nu reușesc să ajung la el. 

— E în față? 

— Aha. 

George încercă să se tragă în faţă cât putu de mult, până 
când genunchii lui și ai Lianei se atingeau și fețele lor erau una 
lângă alta. Prelata se mișca odată cu el, dar tot îl acoperea 
complet. Chiar dacă nu reușea să vadă felul în care îl legase 
Bernie, știa că era strâns de glezne și de încheieturi. Se simțea 
ca și cum sfoara fusese înfășurată în jurul taliei lui și legată de 
încheieturi, astfel încât mâinile îi erau blocate în dreptul 
cataramei de la curea. Degetele îl pișcau și erau amorțite, dar 
putea să și le miște. Ajunse suficient de aproape încât să-i 
atingă degetele Lianei. Simţi și ceea ce părea să fie un soi de 
sfoară de nailon legată strâns în jurul încheieturilor ei, plus ceva 
lipicios pe piele, poate sudoare sau sânge. 

— Trebuie să te lași un pic mai jos, zise ea. 

El făcu ce îi spuse. Era greu. Bernie legase sfoara strâns la 
fiecare articulaţie și își simțea ambele glezne și încheieturi 
rănite, acolo unde nailonul îi tăia pielea. Odată ce mâinile lui 
ajunseră sub cele ale Lianei, ea se împinse mai aproape de el, 
până când degetele lui îi atinseră partea de sus a coapselor, 
apoi ajunseră pe un șold, la materialul fustei și elasticul 
chilotului. Însă nu simţea cuțitul. 

— La dreapta, zise ea. 

El se rostogoli în faţă, astfel încât mâinile lui să alunece vreo 


VP - 184 


trei centimetri spre lenjeria ei și deodată simţi un obiect dur, 
care era probabil mânerul cuţitului. 

— O să trebuiască să îţi ridic fusta, zise George. Poţi să îţi sali 
șoldul de pe jos? 

George apucă de materialul fustei și reuși să-l tragă spre el. 
Liana își ridică șoldul de pe punte. El mai apucă încă un pumn 
de material și îl strânse între degete. O zdruncinătură a bărcii o 
făcu pe Liana să se izbească cu șoldul de podea. Gemu de 
durere. Dură cam trei minute crunte, dar reușiră, Liana 
arcuindu-și corpul pentru a-și ridica șoldul de pe punte, în timp 
ce George trăgea de material spre el, centimetru cu centimetru. 
Încheieturile îl dureau înfiorător și avea crampe la degete, dar 
nu îndrăznea să îi spună ceva Lianei. Cu siguranţă și pentru ea 
era extrem de dureros să se ridice de pe punte. li ascultă 
respiraţia, care devenise sacadată și istovită. Într-un final, când 
degetele lui ajunseră la tivul fustei, mai trase odată cu putere de 
material și își băgă degetele pe după tiv. Acum atingea coapsele 
goale ale Lianei. 

— Slavă Domnului, zise ea, permițându-i corpului ei să se 
relaxeze. 

Coapsele ei erau lac de transpiraţie, și George își plimbă 
degetele spre marginea chiloţilor ei. 

— Treaba asta are beneficiile ei, zise el și scoase un râset 
scurt, obosit. 

George își băgă un deget pe după marginea chiloţilor ei de 
bumbac, urcând încet, simţindu-i părul pubian înţepător prin 
material, apoi se trase mai aproape de ea și își ridică mâinile 
până găsi cuțitul, care era prins la orizontală sub elastic. li trase 
chiloţii în jos, până când simţi mânerul de lemn expus și îl prinse 
ferm între degetul mare și arătător. Când se rostogoli înapoi, 
cuțitul ieși, aproape agăţându-se de fusta ei făcută ghem, dar 
George îl prinse strâns, schimbându-și priza, astfel încât să-l ţină 
bine în palma dreaptă. 

— L-ai prins? întrebă ea. 

— Da. 

— Poţi să tai sfoara? 

— Ata sau a mea? 

— Lucrează la a ta. O să fie mai ușor. Mâinile mele sunt 
complet amorțite. 

— Dă-mi o clipă. 


VP-185 


George simţea că barca își schimbase traseul și acum soarele 
bătea direct pe prelata verde care îi acoperea. Transpiraţia i se 
prelingea întruna din păr pe frunte. Își simţea frica în mirosul 
corpului, care era amestecat cu izul sărat al oceanului și cu încă 
ceva: miasma putreziciunii, pe care și-o amintea din spălătoria 
casei din Captain Sawyer Lane. Katie Aller, în giulgiul ei de 
plastic. 

Răsuci cuțitul astfel încât să ţină mânerul de lemn cu cele 
patru degete de la mâna dreaptă, cu lama zimţată îndreptată în 
jos. Își legănă încheietura în faţă și simţi cuțitul cum se prinde 
de sfoara din jurul încheieturilor lui. O mai făcu de câteva ori și, 
de fiecare dată, cuțitul se prindea din ce în ce mai rar, tăia din 
ce în ce mai mult. 

— Merge, cred, îi zise el Lianei. 

— Slavă Domnului. Dacă îţi poţi elibera mâinile, e o cutie de 
plastic cu unelte de pescuit care tot alunecă pe aici și mă 
lovește în cap. Sunt aproape sigură că e o armă înăuntru. Un 
revolver. 

— Vrei să îl împușc pe Bernie? 

Părea o întrebare evidentă, dar chiar și în timp ce o rostise, 
George simţi un nod de frică în stomac. Își aminti cum se simţise 
în holul acela, când îl așteptase pe Bernie să vină agale spre el, 
cu carabina lui, și se întreba cât curaj îi mai rămăsese. 

— Dacă poţi să iei pistolul, aţintește-l spre Bernie, spune-i să 
sară din barcă în apă. N-o s-o facă, dar o să-i fi dat o șansă. O să 
încerce să găsească o modalitate să vorbească cu tine până faci 
o prostie. Nu-l lăsa. Spune-i să sară în apă. Dacă ezită sau face 
altceva, atunci ţintește spre mijlocul lui și trage. E care pe care, 
George. Știi asta. Cum merge cu sfoara aia? 

— Merge. 

Motorul bărcii își încetini turaţiile, până când se mai auzi doar 
ca un băzâit ca de ţânţar și lui George începu să-i bubuie inima 
la gândul că Bernie și-a găsit locul unde voia să îi arunce, 
înainte să fi avut șansa să taie măcar un nod, dar apoi motorul 
porni din nou. 

— Ce așteaptă? 

— Dacă ar fi să ghicesc, aș zice că sunt multe bărci pe apă 
azi. Vrea să ajungă în larg. 

— Vrei să îmi spui și mie cum de am ajuns în situaţia asta? 

Liana oftă adânc, iar răsuflarea ei era caldă și râncedă. 


VP - 186 


— Nu sunt mândră de asta, evident. 

— Toată călătoria asta, faptul că ai venit aici, totul a fost o 
farsă ca să luaţi diamantele alea din seiful lui MacLean. 

George nu întrebase. Făcuse o afirmaţie și atât. „Dacă astea 
sunt ultimele mele clipe pe pământ”, gândi el, „nu am de gând 
să mă mai las minţit de Liana”. 

— Da, zise ea. Dar nu am știut că Bernie urma să omoare pe 
cineva. Ți-o jur. Trebuia doar să îl lase lat pe MacLean, să ia 
diamantele și să fugă. 

— Cum a intrat în casă? 

— Ştiam că o să vină grădinarii duminică și am sincronizat 
totul să coincidă cu prezența lor acolo. Am mers cu mașina până 
la o stradă de unde Bernie putea să o ia prin pădure până la 
casă. Era îmbrăcat în costum de grădinar, așa că dacă era văzut 
venind dinspre pădure, nu ar fi arătat foarte suspect. Pândise 
casa și știa că de obicei era o fereastră întredeschisă deasupra 
acoperișului verandei din spate. Luase cu el o scară mică. Era 
simplu. Trebuia să intre în biroul lui Gerry de la etaj și să îl 
aștepte. După ce lua diamantele din seif, trebuia să traverseze 
pădurea, iar acolo îl așteptam eu. 

— Și de ce aveaţi nevoie de mine? 

— Chiar nu voiam să mă duc eu acasă la MacLean. Ce ţi-am 
spus despre relaţia noastră a fost adevărat. Soţia lui era pe 
moarte și probabil era instabil. Avea mult mai mult sens să 
trimitem o persoană neutră. In plus, dacă te duceai tu, asta 
însemna că eu puteam conduce mașina. Bernie nu voia să lase 
timp de trei ore o mașină străină pe o stradă dintr-un cartier 
burghez din Newton. Ar fi atras prea multă atenţie. Cum merge 
cu sfoara? 

George încă tăia, dar simţise ce simţise și Liana probabil: 
Bernie conducea barca într-un cerc larg, încetinind motorul 
aproape complet. Işi găsise locul de deversare? 

— Se simte de parcă aș tăia sfoara, dar nu-mi simt deloc 
mâinile mai libere. De ce ai venit să te întâlnești cu mine la 
Kowloon? Nu trebuia să faci asta. 

— Mi se părea normal să trec să te văd pentru ultima oară, 
înainte ca eu și Bernie să evadăm a doua zi de dimineaţă, dar el 
a luat-o razna. Nu-mi dădusem seama cât de convins era că tu 
și cu mine eram în cârdășie și că urma să îl tragem în piept. De 
aceea s-a dus și a ameninţat-o pe prietena ta și de aceea a 


VP - 187 


început să omoare martori. S-a scrântit. _ 

George simţi că sfoara de nailon se slăbește. Işi smuci 
încheieturile, dar erau încă prinse strâns. Schimbă unghiul 
cuțitului și nimeri altă bucată de nailon. incepu din nou să taie. 

— Putem să scăpăm, zise Liana, dar lui George vocea ei nu Îi 
părea prea sigură. 

— Mai spune-mi chestii. Ajută. 

— Cum ar fi? 

— Unde aţi fost ieri? 

— Cea mai mare parte a zilei am petrecut-o în New Essex. La 
casa pe care ai găsit-o. Eu încercam să îi bag minţile în cap lui 
Bernie și să îl conving să plece din oraș cu mine. El era convins 
că am lăsat prea mulţi martori. Tu, desigur. Katie Aller... 

— Ea cine era? 

— Am cunoscut-o în insule. Era o narcomană care făcea praf 
banii babacilor. Ei sunt morți și acela e terenul lor, proprietatea 
lor, cam toată aleea aceea, Captain Sawyer Lane. Am contactat- 
o când știam că Bernie și cu mine venim încoace. Ne-a lăsat să 
stăm la ea acasă... 

— Și să îi folosiţi cabana. 

— ... și să îi folosim cabana, da, și... 

— Și probabil că asta e barca ei. 

— Da. Ascultă, George, aș putea să o spun deo mie de ori, 
dar știu că nu ar avea niciun rost, așa că o să o spun doaro 
dată. Îmi pare atât de rău că te-am vârât în treaba asta. Nu am 
avut nici cea mai mică idee că o să fie periculos. Trebuie să mă 
crezi. Merit să mor azi, dar tu nu. y 

George începuse să simtă cum legătura se slăbește. Işi simțea 
iarăși sângele circulându-i prin degete și putea să își rotească 
încheietura dreaptă la cel puțin patruzeci și cinci de grade. 
Această libertate îi permitea să schimbe unghiul cuțitului, ca să 
lucreze mai cu spor. Făcu două tăieturi puternice, și sfoara se 
desprinse, eliberându-i mâna dreaptă. Cea stângă era încă 
legată și prinsă de sfoara care era înfășurată în jurul mijlocului 
său. 

— Mi-am eliberat mâna, zise el. 

— Pe ambele? 

— Doar dreapta, dar cred că... Barca scoase un sunet 
înfundat, de parcă ceva s-ar fi lovit de ea, pe o parte. Ce-a fost 
asta? întrebă el. 


VP - 188 


Acum că avea o mână liberă, frica lui mai urcă o treaptă în 
intensitate. Deznădejdea fu înlocuită de un licăr de speranţă. Un 
val de adrenalină îl făcu să ameţească ușor. Închise ochii ca să- 
și alunge senzaţia. 

— Rahat, zise Liana, și George deschise ochii. 

Ea se chinuia să își ţină capul pe spate, uitându-se în sus, de 
parcă ar fi putut să vadă prin prelată. El tocmai voia să o întrebe 
ce se întâmplă, când, deodată, simţi și el. Barca încetini și 
aproape că se opri. Motorul nu mai huruia; bolborosi și scuipă un 
pic, înainte să se oprească de tot. Barca se legăna într-o parte 
și-n alta pe apă și liniștea subită părea copleșitoare. Ca un copil 
care se joacă de-a v-aţi ascunselea, George închise din nou 
strâns ochii și nu scoase niciun sunet, de parcă Bernie ar fi putut 
să uite de cei doi oameni vii de sub prelată. 

— Bună dimineața, se auzi vocea nazală, șocant de 
zgomotoasă în liniștea aceea nouă. 

Bernie trase prelata pe jumătate de pe ei, de parcă ar fi fost 
un cearșaf. George se uită în sus, dar soarele, care sclipea pe un 
cer fără nori, era orbitor, și nu vedea decât o figură nedeslușită 
care plutea deasupra lor, o siluetă de un negru unduitor, 
nimicindu-le orice urmă de speranţă. 


VP - 189 


23 


— Luaţi-vă rămas-bun unul de la altul, zise Bernie. 

— Bernie, te rog, așteaptă o clipă, zise Liana, cu vocea 
neobișnuit de ascuţită. Gândește-te la ceea ce faci. Tu nu ești 
așa. 

Bernie, în continuare o siluetă întunecată, fără trăsături, 
obturând soarele de pe cer, ridică mâinile de parcă ar fi încercat 
să își întindă mușchii spatelui. 

— Mai știi când m-ai convins să vin cu tine în aventura asta? 
zise el. Cum mi-ai spus că o să fie o nimica toată să intru prin 
efracţie în casa unui om, să-l dobor la pământ și să-i fur 
diamantele alea? Că o să fie dificil doar prima oară? Aveai 
dreptate. Nu a fost deloc dificil să intru în casa lui, dar a fost 
totuși un pic dificil să-i dau cu ciocanul în cap. Bernie râse, 
stânjenit, cum ar râde cineva la o petrecere de fiţe, la propria 
glumă deloc amuzantă. Am crezut că a da cuiva cu ciocanul în 
cap va fi ca și cum ai trosni o buturugă, dar nu-i așa, continuă 
el. E ca și cum ai lovi un fruct. Capul ciocanului s-a înfipt direct. 
S-a și blocat acolo o clipă. Știi cum se simte asta? 

— Bernie, știi că nu ţi-am cerut să faci asta. 

— Mi-ai spus să îl las lat. 

— Nu cu un afurisit de ciocan. Doamne, Bernie, gândește-te o 
clipă la ce urmează să faci. Ai diamantele. Poţi să dispari. 
Aruncăm cadavrele astea. N-o să știe nimeni. 

— Da, o să arunc cadavrele astea, zise Bernie și se dădu din 
soare. 

Arșiţa sa din miezul zilei îl lovi pe George în faţă și miji ochii, 
întrebându-se, absurd, pentru o clipă unde îi erau ochelarii de 
soare. Bernie se aplecă, și George auzi un târșâit, ca și cum o 
piesă grea de mobilier ar fi fost târâtă pe o podea. Ochii lui 
încercau să se acomodeze cu lumina puternică a soarelui ce 
scânteia în înaltul cerului și își dădea seama că Bernie trăsese 
ceva greu paralel cu Liana. Ea își arcui spatele, ca să vadă ce 
face. 

— Bernie, oprește-te, zise ea, folosind alt ton acum, care 
încerca, parcă, să reproducă o autoritate maternă. 


VP - 190 


Însă George nu auzi decât ceea ce auzise, probabil, și Bernie, 
și anume o nouă tentativă disperată, o încercare de a face ceva, 
orice, care ar putea opri inevitabilul să se producă. 

George tăia cât de repede și de tare putea cu mâna liberă, 
lucrând la nailonul care îi ţinea încheietura stângă prinsă de 
bucla din jurul taliei. Era profund conștient de liniștea subită din 
largul oceanului și știa că trebuie să lucreze la legăturile lui fără 
să scoată vreun sunet sau să atragă atenția. 

Bernie o apucă pe Liana de sfoara din jurul taliei și o ridică un 
pic, apoi o rostogoli pe burtă. Mișcarea o făcu să icnească brusc, 
apoi să geamă. Prelata alunecă de pe mijlocul ei, iar Bernie privi 
în jos la fusta ei ridicată, la coapsele și fesele expuse. 

— Ce-i asta? zise Bernie. L-ai lăsat pe iubiţelul tău să te mai 
pipăie o ultimă dată? Doamne, Jane, ce perversă! 

Se dădu un pic în spate și scoase acel râset lătrat, pe care 
George îl auzise cu câteva zile în urmă, când îl întâlnise pentru 
prima oară la cabana din New Essex. Când auzi că îi spune Jane, 
George își dădu seama cât de puţine știa Bernie despre femeia 
pe care se pregătea să o omoare. 

— Gândește-te la ce faci, zise Liana, schimbându-și iar tonul. 

— M-am gândit deja. M-am gândit să-ţi dau cu ciocanul în cap, 
așa cum l-am lovit pe bătrânul ăla, și apoi să te arunc în ocean. 
Dar apoi m-am gândit că ar fi un gest prea blând pentru tine. 

Bernie se aplecă deasupra Lianei, iar George putea acum să 
vadă ce făcea. Târâse până în dreptul ei un bloc de ciment, de 
aproape un metru pătrat, și îl lega de ea. 

— Nu, cred că o să te arunc în ocean așa, să te las să te 
gândești la ce-ai făcut în timp ce te îneci. 

Bernie lucra repede și, când termină de vorbit, se îndreptă de 
șale și strânse nodul pe care tocmai îl făcuse. Liana întoarse 
capul spre George. Părul îi ascundea jumătate de față, dar 
George zărea un ochi speriat și roșu. Bernie o smuci pe Liana 
spre marginea bărcii, pielea ei expusă scârțâind pe linoleumul 
de pe podeaua bărcii. 

George aproape că tăiase sfoara care îi ţinea mâna stângă, 
dar oricum nu ar fi fost de ajuns. Chiar dacă o tăia pe toată 
înainte ca Bernie să o arunce pe Liana în ocean, gleznele îi erau 
încă legate. Mâinile ar fi fost libere, dar nu avea aproape nicio 
șansă să ajungă la cutia cu unelte de pescuit, să scoată arma și 
să îl împuște pe Bernie, dacă jumătatea de jos a corpului îi era 


VP-191 


încă legată. 

Bernie o smuci din nou violent pe Liana, trăgând-o spre 
marginea bărcii. 

— Oprește-te! urlă George, și Bernie se întoarse, cu un rânjet 
aproape surprins pe faţă și dezvelindu-și dinţii de un gri-violet. 

— lubiţelul vorbește, zise el. 

— Am sunat la poliţie înainte să mă împuști, zise George. Le- 
am spus de planul tău de a ne arunca în ocean. Probabil că vor 
începe din clipă-n clipă să cerceteze zona, cu avioane. 

— Serios? Și cum știai tu că urma să fac asta? 

— Am văzut barca mai devreme, la cabană. Unde altundeva 
era să arunci cadavrele? 

Bernie se uită la el cu o urmă de interes. Ridicase blocul de 
ciment și îl aruncase peste bord. Sfoara din jurul Lianei se 
întinsese. Tot ceea ce trebuia să facă Bernie era să-i ridice 
trupul și să-l prăvălească în apă. 

— Dacă e adevărat, zise el, înseamnă că trebuie să mă mișc 
mai repede. Când o să zboare avioanele alea pe deasupra 
noastră, vreau să nu mai am nicio dovadă la bord. 

Bernie se întoarse din nou spre Liana. Aceasta se zbătea, 
încercând disperată să-și desfacă legăturile. Bernie își plantă un 
picior lângă capul ei și pe celălalt lângă talie și se aplecă să o 
ridice. George urlă cât de tare putu după ajutor, în 
eventualitatea, puţin probabilă, că vreo altă ambarcaţiune ar fi 
trecut prin apropiere. Ca răspuns nu auzi decât cârâitul aspru al 
unui pescăruș, care plana pe deasupra apei. George urlă din nou 
când Bernie o apucă și începu să o ridice pe Liana. Se vedeau 
unul pe celălalt printre picioarele crăcănate ale lui Bernie, iar 
Liana clătină din cap spre George. Briza oceanului îi mângâie 
părul și i-l dădu de pe faţă, iar George îi vedea acum ambii ochi. 
Nu mai vădeau spaima, ci resemnarea. George încetă să mai 
strige. 

— George, îmi pare rău, zise ea. Te iubesc. 

— Audrey, zise George. 

În timp ce George trăgea frenetic de mâna lui stângă, încă 
legată, Bernie o ridică pe Liana și îi prăvăli trupul peste 
marginea bărcii. George auzi un singur pleoscăit, și apoi nimic. 
Blocul de ciment o trăsese instantaneu sub apă. 

Bernie se întoarse și se sprijini de marginea bărcii, punându-și 
mâinile pe coapse. 


VP - 192 


— A fost mai greu decât am crezut, zise el, cu glasul ușor 
întretăiat. 

George nu se putea uita la el. Extenuat, își sprijini fruntea de 
puntea umedă, concentrându-și atenția asupra pantofilor lui 
Bernie, o pereche de mocasini cu ciucurei. Unul dintre crăcii 
pantalonilor lui de costum flutura în briză. George inspiră adânc 
pe nas și adulmecă mirosul acru, ca de cupru, ce se ridica 
dinspre puntea bărcii. Se simţea cuprins de un gol adânc. Știind 
cât de aproape îi era moartea, simţea o singurătate profundă. Îi 
trecu prin minte o imagine a tatălui său. 

George auzi pașii târșâiţi ai lui Bernie, când acesta se ridică. 
„O să ia prelata de pe mine”, gândi George, „o să vadă cuțitul 
între degetele mele umflate și o să mi-l smulgă din mâini. O să 
găsească sfoara retezată și o să râdă de tentativa mea jalnică 
de evadare, o să lege sfoara la loc și o să îmi dea și mie un bloc 
de ciment, pe care să îl iau cu mine pe fundul oceanului”. 

Cu capul încă lipit de punte, George îl privi pe Bernie 
ducându-se mai în față. George își vâri bărbia în piept și mai 
văzu alte trei blocuri de ciment, în spatele scaunelor din faţă. 
Bernie ridică unul cu o mână, apoi ieși din câmpul lui vizual. 

— Eşti groaznic de tăcut, George. Pe tine te păstrez la urmă, 
deci mai ai ceva timp. Simte-te liber să vorbeşti. Nu m-ar 
deranja puţină conversaţie. 

George simţea pașii lui Bernie mișcându-se de colo-colo pe 
punte, iar prelata foșnea, dar rămânea pe loc. Un zgomot surd 
în dădu lui George de înţeles că lăsase blocul de ciment jos și 
apoi simţi două mâini, una la șale și cealaltă pe spatele 
coapselor, cum îl împing în faţă aproape un metru. Cuţitul, aflat 
încă în mâna lui liberă, se hârșâi de puntea texturată, și George 
fu sigur că Bernie l-a auzit, dar acesta zise doar: 

— Stai acolo, nu vrei? 

George se uită în jos la corpul lui. Prelata era încă pe el. 
Bernie va fi ocupat câteva minute să lege blocurile de ciment de 
cadavrele lui Karin Boyd și Katie Aller, înainte să le arunce peste 
bord. Pipăi sfoara cu mâna, găsind marginea zdrenţuită, acolo 
unde tăiase aproape trei sferturi din legătură. Repoziţionă lama 
și începu din nou să taie. 

— Tipa asta m-a luat prin surprindere, zise Bernie. Nepoata lui 
MacLean. Chiar atragi tipe drăguţe, George, deși n-aş putea 
spune că știu de ce. Mi-am încărcat săgețile cu destulă zeamă 


VP - 193 


ca să dobor pe cineva de statura ta - nu e o știință ușoară, să 
știi. Dar pentru ea a fost un pic prea mult. A adormit-o definitiv. 

George tocmai reușise să taie complet sfoara din jurul 
încheieturii lui stângi, și braţul îi căzu greu pe punte, din pricina 
mușchilor amorţiţi. Se prefăcu că are un acces de tuse, ca să 
acopere sunetul, îndoindu-se de mijloc și frecându-și mâinile, 
care erau amorțite și îl înțepau dureros. Falsul acces de tuse se 
transformă în curând într-unul real, spasmele diafragmei lui 
făcându-i stomacul aproape gol să dea afară și ultima picătură 
de fiere. O scuipă pe punte. 

— Toate se vor termina curând, zise Bernie. 

George nu putea să îl vadă, dar i se părea că ridică trupul lui 
Karin Boyd peste marginea bărcii. Sperând că Bernie era cu 
spatele, își trecu repede mâinile peste talie și găsi o buclă dublă, 
care era relativ slab strânsă în jurul mijlocului. Chiar deasupra 
șoldului stâng, avea un nod cât vârful unui deget. George nu 
știa nimic despre noduri. Işi plimbă degetele peste el, dându-și 
seama doar că pare foarte strâns și că nu găsea niciun capăt de 
care să tragă ca să îl dezlege. Nodul fixa o porţiune de sfoară 
care era întinsă și trasă peste coapsa lui și printre picioare. Dacă 
putea să taie sfoara, deși ar avea în continuare gleznele legate, 
ar putea să își întindă corpul și ar avea mâinile libere. Asta i-ar 
asigura o șansă să ajungă la pistolul din cutia cu unelte de 
pescuit. 

George auzi un pleoscăit - Karin Boyd ducându-se în 
mormântul ei acvatic - și apoi îl auzi pe Bernie oftând prelung. 
Obosea? Era puternic, atâta lucru știa și George, dar chiar dacă 
ziua era relativ răcoroasă, soarele era la zenit și Bernie era 
îmbrăcat cu pantaloni negri de costum și o bluză gri, din mătase 
lucioasă. 

— Ah, Katie, zise Bernie, iar George auzi foșnetul foliilor de 
plastic. 

Işi imagina că trupul ei era încă rulat și legată ca un covor, 
așa cum o văzuse în casa de pe Captain Sawyer Lane. 

— N-o știai prea bine pe Katie, nu? 

— Am cunoscut-o, zise George, încercând să îl facă pe Bernie 
să vorbească mai departe. 

George reușise să poziţioneze lama cuţitului sub sfoara 
întinsă, care îi ţinea gleznele legate de talie. 

— Atunci probabil că știi că nu am omorât-o, ci doar i-am luat- 


VP - 194 


o înainte. Ai idee câţi ani avea? Douăzeci și doi, mergând pe 
optzeci și doi. A fost dependentă de droguri mai puţin de un an, 
dar ce an..., zise Bernie și râse câinește. Ştii cine a învățat-o cu 
drogurile, nu? Scumpa ta Jane. Avea lipici la fete, exact ca tine. 

George începea să se simtă slăbit, capul îi vâjâia, tot corpul îi 
era asudat și avea nevoie de toată energia pe care o mai avea 
ca să taie ultimele bucăţi de sfoară. Soarele care îl lovea în față 
îl făcea să se simtă ca o bucată de carne pe un grătar. 

Il auzi pe Bernie gemând un pic, și plasticul foșni din nou. 

— Oamenii sunt mai grei când sunt morţi, știai asta? Am 
azvârlit-o pe asta de colo-colo, de câteva ori, când era încă vie și 
cântărea doar puţin mai mult ca o păpușă de cârpe, dar acum... 
lisuse, îmbătrânesc. 

Sfoara la care lucra George se rupse în două și îi eliberă 

picioarele. Gleznele îi erau încă prinse, dar cel puţin nu mai era 
legat ca un curcan. Abia se abținu să nu își întindă mușchii 
încordațţi și amorțiți ai picioarelor, dar nu știa în ce direcţie se 
uită Bernie. Își dădu capul pe spate cât de mult putu, dar nu 
reușea să vadă decât cerni, brăzdat de câţiva nori pasageri. Auzi 
un nou pleoscăit, când trupul neînsufleţit al lui Katie Adler fu 
aruncat în mare. Acum era singur cu Bernie în barcă și realiză că 
nu mai avea nicio șansă să taie sfoara care îi ţinea gleznele 
legate. Işi întoarse capul în partea cealaltă, uitându-se spre locul 
unde zăcuse Liana, legată fedeleș. Cutia cu unelte de pescuit de 
care îi spusese se izbea de marginea bărcii. Lângă ea era o 
vestă de salvare de un roșu aprins și George se întrebă dacă nu 
ar fi mai bine să apuce pur și simplu vesta, să sară în apă și să- 
și încerce norocul acolo. 
_ Auzi târșâitul pantofilor lui Bernie pe puntea din spatele lui. 
Incercă să inspire adânc, dar aerul pe care îl trase în plămâni 
părea subţiat și îmbâăcsit. „Din clipă în clipă, Bernie o să smulgă 
prelata de pe mine,”, gândi el, „o să vadă că nu mai sunt legat 
și atunci o să trebuiască să acţionez, sărind la el cu un cuţit, 
care nu a fost făcut să taie nimic mai dur decât o friptură”. 

Bernie scoase un sunet în spatele lui, un mormăit scurt și 
gutural, care sunase ca o întrebare, apoi făcu trei pași spre 
cârmă. George îl văzu cum se apleacă, descuie compartimentul 
și scoate un binoclu. Il puse la ochi și privi în zare. Asta era 
șansa lui George. 

Cu toată viteza de care era în stare, George se rostogoli de pe 


VP-195 


o parte în patru labe, apoi se împinse în faţă din genunchi, spre 
cutia de pescuit. Işi simțea mușchii atrofiaţi și rigizi, de parcă ar 
fi fost legat zile întregi, nu doar câteva ore. Deschise la 
repezeală capacul cutiei și vărsă toate obiectele din ea pe 
punte. Căzură unelte, echipament de pescuit și câteva rachete 
de semnalizare, împreună cu un revolver negru, învelit într-o 
cârpă unsuroasă. George îl apucă cu mâna dreaptă și se așeză 
pe vine. Bernie rămase calm la cârmă, cu binoclul în mână. Un 
zâmbet ușor confuz i se înfiripase pe buze, și George văzu cum 
privirea lui Bernie se mută dinspre fața lui către pistolul din 
mână și înapoi la fața lui. 

— Nu e încărcat, zise Bernie. 

— Ești sigur? întrebă George și trase percutorul în spate. 

Se fixă mai ușor decât se aștepta. li tremura mâna, și de frică 
și de oboseală, dar nu-i păsa. 

— Hai, trage, zise Bernie. Chiar nu e încărcat. De ce nu iei 
vesta aia de salvare și... 

George apăsă pe trăgaci. Un recul ușor îi ridică mâna, iar 
arma scoase un pocnet ascuţit, care sună ca o petardă. Bernie 
scăpă binoclul pe punte și duse imediat mâna dreaptă la gât. 
Scotea un gâlgâit îngrozitor, și o peliculă întunecată de sânge i 
se răspândi pe piept, udându-i cămașa satinată. 

Bernie se apăsă mai tare pe gât, dar sângele îi ţâșnea printre 
degete, acoperindu-i dosul palmei. Își întinse celălalt braţ și se 
prinse de spătarul scaunului rotativ al pilotului, lăsându-se în el 
ca un bătrân cu reumatism. 

Ochii lui Bernie erau încă aţintiţi asupra lui George. În ei nu se 
citea nici frică și nici furie, ci doar confuzie, de parcă s-ar fi 
întrebat de ce avea deodată o gaură în gât și ce legătură ar fi 
putut avea cu arma pe care George o ţinea încă în mână. Bernie 
se pleoști în scaun, întors în continuare spre George, dar mâna 
lui însângerată îi căzu pe coapsă. Toată partea din faţă a bluzei 
lui era îmbibată de sânge, iar figura lui palidă deveni acum de 
un alb fantomatic. Ochii nu îi mai păreau confuzi. Nu mai păreau 
nicicum. Murise. 

George își luă privirea de la el și se uită în jur la oceanul care-l 
împresura. Se aștepta să vadă un vas la orizont sau orice îi 
distrăsese atenţia lui Bernie, dar tot ce văzu era linia orizontului, 
care se întindea în toate direcţiile. Un pescăruș se legăna pe 
hula albastră, cam la douăzeci de metri depărtare, dar era 


VP - 196 


singura formă de viaţă pe care o întrezărea. 

Închise ochii și încercă să își limpezească mintea o clipă, să 
încerce să înţeleagă ce se întâmplase. Soarele aspru îi ardea 
pielea și puntea se legăna. Imagini de vis i se înfiripau în gând 
și, pentru un scurt moment halucinant, George aproape își 
permise să adoarmă. 

Când deschise ochii, nu se schimbase nimic. Era singur pe 
puntea bărcii, cu toate obiectele care căzuseră din cutia de 
pescuit și un bloc de ciment care fusese menit pentru el. 
Revolverul îi tremura în mână. Bernie zăcea în scaunul 
cârmaciului, legănat de valurile blânde al mării. 


VP - 197 


24 


George se întoarse la Mather College. Chiar dacă excursia lui 
în Sweetgum păruse să țină o veșnicie, în realitate se întorsese 
în camera lui de cămin la mai puţin de o săptămână de când 
plecase. li spuse colegului său de cameră, Kevin, și tuturor celor 
care îl mai întrebaseră că se dusese acasă pentru câteva zile. 
Inapoi în Massachusetts, ca să fie cu părinții lui. Nimeni nu îi 
puse la îndoială spusele. 

Se simțea vinovat că minte, dar îşi zicea că, astfel, o 
protejează pe Liana. 

George decise că Chalfant avea dreptate. Că exista o șansă 
ca Liana să vină la Mather să îl caute. Nu se putea întoarce în 
Florida. Nu mai avea familie nicăieri. Unde altundeva putea să 
se ducă? Și George decise că, dacă Liana ar fi venit la el, ar fi 
ajutat-o, cu orice pret. Poate că ar încerca să o convingă să se 
predea, dar dacă asta nu funcționa, atunci ar fi fost dispus să 
facă orice ca să se asigure că nu va fi prinsă. Și ca să se asigure 
că va face parte din viata ei. 

George nu fusese foarte sociabil în primul semestru de 
facultate, în mare parte din cauza Lianei, dar în al doilea 
semestru deveni și mai retras. Nu mergea niciodată la petreceri 
și încetă să mai piardă vremea cu băieții, în camera comună de 
la capătul holului. Deseori mânca singur la cantină, ascunzându- 
se în spatele unei ediții a gazetei școlii. Mergea singur de la un 
curs la altul, cocăârjat sub paltonul lui, mereu cu o țigară între 
buze. Timpul liber și-l petrecea în același cubicul izolat din 
bibliotecă, la subsol. Era liniște acolo, chiar mai liniște decât în 
alte biblioteci, singurele sunete fiind pocniturile și șuierăturile 
unui calorifer vechi. Studia din greu, încercând să se revanșeze 
pentru notele neimpresionante pe care le primise în primul 
semestru. Işi dădea seama că ceilalți boboci din clădirea lui, 
Kevin în special, se simteau lezați de distanțarea lui subită. Dar 
era protejat de moartea lui Audrey, de ceea ce ei percepeau ca 
fiind o perioadă de doliu. 

larna aceea a fost cea mai rece înregistrată în peste cincizeci 
de ani, cu temperaturi în jur de minus cincisprezece-douăzeci de 


VP - 198 


grade, timp de săptămâni în șir. Pe măsură ce zilele scurte se 
târau agale, frigul și întunericul făceau ca perioada petrecută de 
George în Florida, ca și semestrul anterior de altfel, să pară un 
vis dintr-o altă lume. Cu toate astea, de fiecare dată când suna 
telefonul din camera pe care o împărțea cu Kevin, George 
simţea că i se strânge un pic stomacul la gândul că l-ar putea 
căuta Liana. Dar nu era niciodată ea. 

În vacanța din februarie, George se întoarse acasă. Mama lui 
nu deschidea niciodată discuția despre Audrey, dar tatăl lui aa, 
întrebându-l pe George cum se simțea după vestea tristă. 
George îi spuse că a avut și zile mai bune și tatăl lui îi oferi un 
scotch cu apă, fiind pentru prima oară când George primea de 
băut la el acasă. Acceptă și stătură împreună, bând în liniște, în 
biroul tatălui său. 

— Cum îţi place? 

— Poate că trebuie să te deprinzi cu gustul. 

Tată! lui râse, arătându-și dinții îngălbeniți, după ani întregi în 
care fumase pipă. 

— Ar fi trebuit să ţi-l fac cu suc de ghimbir. 

— Nu, e bun așa. Incepe să îmi placă. 

Când se întoarse la școală, zilele se lungeau și temperaturile 
începeau să crească. Lui George îi era dor de anonimitatea pe 
care i-o conferise paltonul cu glugă. Mergând prin campus, 
simțea că ochii zăboveau asupra lui un pic mai mult decât era 
necesar. Stia ce gândeau ceilalți: „Uite-l pe George Foss. Iubita 
lui s-a sinucis în vacanța de Crăciun și acum abia dacă mai 
vorbește cu cineva. S-a retras în sine”. George însă nu se prea 
sinchisea. Se simțea singuratic, dar gândul că Liana ar putea 
într-o zi să Îşi facă apariția sau să sune îi nutrea speranțele. 

Când primi într-un sfârșit un apel, era de la detectivul 
Chalfant. Kevin fu cel care răspunse, într-o sâmbătă dimineață, 
când George se afla la cantină. 

— Ai dat de necaz? zise Kevin, după ce îi transmise mesajul și 
un număr la care să sune înapoi. 

— E un prieten de familie. Așa îşi spune, „detectivul'. Ca un 
spirit de glumă. 

În loc să îl sune înapoi de la telefonul din cameră, George îşi 
luă cartela telefonică și se duse la una dintre cabinele din 
centrul studențesc. Nu folosea nimeni acele telefoane și George 
știa că o să aibă parte de intimitate. Iși aprinse o tigară, trase 


VP - 199 


adânc în piept, apoi formă numărul. 

Chalfant răspunse la al doilea apel. 

— Sunt George Foss, mi s-a zis să vă sun. 

— Salut, George. Cum mai ești? 

— Bine. 

— Ai vreo veste de la prietena noastră comună? 

— Aă, nu. Nu am primit niciun semn de la ea. Mă gândeam că 
poate aveți dumneavoastră vești. 

— Din păcate, nu. N-am mai descoperit nimic. Parcă a intrat în 
pământ. 

George auzi un hârșâit, de parcă Chalfant și-ar fi trecut 
telefonul dintr-o mână în alta. 

— George, vreau să te avertizez. Nu știu dacă ai urmărit știrile 
locale de aici, dar tatăl Lianei Decter e mort. A murit în seara în 
care Liana și-a luat tălpășita din Chinkapin. Nu ti-am spus, 
pentru că nu voiam să tulbur apele și adevărul e că nici nu știam 
cu ce ne confruntăm la vremea respectivă. Dar acum mai există 
un al doilea mandat de arestare pe numele Lianei. E un mandat 
pentru crimă cu premeditare, George, fiindcă și-a ucis tatăl. 

— Poftim? 

— E destul de clar. Și a început să fie o știre de senzație pe 
aici și presupunem că și la nivel național. De aceea am vrut să 
te sun. Voiam să o afli de la mine mai întâi. 

— De ce și-ar fi ucis tatăl? 

Chalfant scoase un oftat. 

— Motivul pentru care ne-a luat atât de mult să emitem un al 
doilea mandat a fost că aveam anumite suspiciuni cum că Kurt 
Decter ar fi fost omorât de un agent de pariuri căruia îi datora 
bani. 

— Dale. 

— Da. Dale Ryan. Uitasem că știi despre el. L-am adus la 
secție și l-am luat la întrebări. A recunoscut că Decter ii datora 
bani, dar a zis că nu are nicio legătură cu moartea lui. Avea un 
alibi solid, iar criminaliștii noștri nu au descoperit nimic altceva, 
așa că i-am dat drumul. Acum investigăm cazul cu 
presupunerea că Liana şi-a ucis tatăl înainte de a fugi, pentru 
a... și asta e doar o teorie, desigur... dar pentru a-l proteja de 
Dale. Se pare că Liana îi mai făcea favoruri sexuale din când în 
când, pentru a răscumpăra din datoriile tatălui ei. 

Chalfant făcu o pauză, dar George nu zise nimic. Chiar dacă 


VP - 200 


știa deja asta, să o audă din nou din altă sursă îi întoarse 
stomacul pe dos. 

— Credem că atunci când Liana a decis să fugă din oraș, știa 
că tatăl ei va fi la cheremul celor cărora le datora bani. Probabil 
că a făcut ce a făcut pentru că știa că era oricum sortit pieirii. 

— Cum a murit? 

— A murit la el acasă, cu gâtul tăiat. 

Chalfant nu îi dădu mai multe detalii. Îi reaminti lui George că, 
dacă Liana îl contacta, era responsabilitatea lui legală să anunțe 
autoritățile. George îi promise să-l sune dacă Liana dădea vreun 
semn de viață. 

Mai târziu în același an, în timpul uneia dintre vizitele lui 
compulsive la secțiunea de periodice a bibliotecii de la Mather, 
găsi un articol lung legat de caz, apărut într-un ziar cunoscut din 
Florida. Articolul era foarte speculativ, bazat mai mult pe un 
interviu cu ofițerul Robert Wilson, care, aparent, nu mai lucra în 
cadrul Departamentului de Poliție din Sweetgum. 

George citi articolul de atât de multe ori, până simţi că îl 
învățase pe dinafară. 

Trupul lui Kurt Decter fusese descoperit în camera de zi a 
casei de pe Eighth Street. „Era cea mai urâtă casă de pe o 
stradă plină de case urâte”, declara Wilson. Ambii detectivi, 
Chalfant și Wilson, ajunseseră acolo împreună, aducând 
mandatul de arestare pe numele Lianei Decter. Știuseră că se 
află la locul unei crime încă dinainte să deschidă ușa din fată și 
să îi lovească mirosul înțepător. Locuitorii din Chinkapin nu își 
lăsau niciodată ușile descuiate dimineața. 

Durase o clipă până când ochii li se acomoadaseră cu 
întunericul din interior. Cadavrul zăcea pe o canapea de un 
maro decolorat, din mijlocul camerei de zi. Capul era căzut în 
față, cu bărbia în piept. Bărbatul purta pantaloni scurți de 
camuflaj, avea picioarele depărtate și mâinile îi atârnau pe 
lângă coapse, într-o poziție aproape relaxată. Inițial li se păru că 
Decter purta un maiou negru, dar apoi își dădură seama, 
uitându-se la bretele, că bluza fusese albă și că partea din fată 
devenise maro-închis, de la sângele care cursese. Muște negre 
roiau și bâzâiau în jurul cadavrului. 

Nu fusese nevoie să îi verifice pulsul. Avea gâtul tăiat, atât de 
adânc și de larg, încât pielea i se căsca de ambele părți ale 
maxilarului. Sângele nu numai că îi imbibase tricoul, dar îi băltea 


VP - 201 


în poală. Un jet arterial țâșnise peste măsuța de cafea cu blat de 
sticlă și stropise covorul gros și bej aflat după ea. 

Nici Chalfant și nici Wilson nu știuseră cum arăta Kurt Decter, 
dar, ținând cont de brațele subțiri cu pete hepatice și scalpul 
pătat de soare, au estimat că bărbatul avea în jur de șaptezeci 
de ani. Telecomanaa stătea lipită de șoldul lui și era în picioarele 
goale. Măsuţța de cafea era împânzită de doze goale de bere. O 
scrumieră mare de ceramică, de forma unui aligator încolăcit, 
era plină de mucuri de țigară și de câteva jointuri. Lângă 
scrumieră era o punguță mică, în care erau câtiva muguri de 
iarbă. 

Un cuțit de bucătărie fusese așezat pe perna canapelei, iar 
mânerul său de un maroniu-închis părea să se asorteze cu 
țesătura ecosez. Ambii detectivi dăduseră ocol canapelei și 
rămăseseră apoi în spatele ei, atenți să nu atingă nimic înainte 
de sosirea criminaliștilor. Wilson îi spuse reporterului că 
imaginea cuțitului, poziționat cu atenție lângă victimă, ca și cum 
ar fi fost lăsat pe un tocător, lângă un morcov tăiat, fusese 
cumva și mai șocantă decât gâtul despicat al lui Kurt Decter. 

Chalfant cercetase celelalte camere, în timp ce Wilson 
rămăsese în spatele cadavrului și analizase mai departe scena. 
Televizorul masiv și pătrățos era oprit, dar scos ușor din dulap, 
înclinat spre linia vizuală a lui Decter. Un sac de crose de golf, 
care părea plin de praf, stătea rezemat de perete. Pe podea se 
afla un bol cu apă, și, lângă el, o caserolă era plină cu hrană 
uscată pentru pisici. Un șir de furnici se deplasa între caserola 
cu mâncare și o crăpătură adâncă de la baza peretelui. Mai era 
o farfurie murdară pe masă, cu resturile unei fripturi de vită și 
mânjită cu sosuri de un roșu aprins. O muscă mare și neagră 
zbură din poala mortului, într-un arc de cerc, și ateriză pe o 
bucată de zgârci. 

Wilson își amintea că se gândise cum că Kurt Decter, drogat și 
beat, cu stomacul plin după o masă copioasă, murise fericit. 

George înțelegea, rațional, de ce Liana îşi omorâse tatăl. Era o 
pedeapsă, desigur, pentru un degenerat lipsit de voință, care 
era dispus să o facă pe proxenetul cu propria fiică, pentru a-și 
șterge datoriile. Dar era și o crimă din milă. Liana era pregătită 
să plece din oraș pentru totdeauna, să nu își mai vadă niciodată 
tatăl. Știa că tatăl ei va continua să parieze și să piardă și, fără 
Liana acolo să îl protejeze, Dale l-ar fi vizitat în continuare. Kurt 


VP - 202 


Decter era un cadavru ambulant și urma să își piardă viața, într- 
un mod dureros. Liana nu făcuse altceva decât să accelereze 
procesul, ucigându-l cu o tăietură rapidă de cuțit. 

Dar nu reușea deloc să înțeleagă ce se întâmplase în noaptea 
în care murise Audrey. În articol se spunea că existau dovezi 
incontestabile cum că Liana fusese în mașină cu Audrey. George 
își imagina că se certaseră la bar. Credea ce îi spusese Liana: că 
Audrey voia să rupă înțelegerea lor, că își voia viața și numele 
înapoi. Mai credea și că Audrey băuse la Palm's Lounge până nu 
mai știuse de ea. Liana o dusese înapoi la casa familiei Beck, 
unde o aștepta mașina ei. După ce băgase mașina înapoi în 
garajul închis - cu motorul încă pornit și Audrey leșinată lângă 
ea Liana luase probabil decizia să o lase pe Audrey în mașină, să 
moară asfixiată. Oare crezuse că dacă o lasă pe Audrey să 
moară, va putea să îi trăiască viața în continuare? Nu, nu avea 
niciun sens. Poate se gândise că, dacă Audrey era moartă, 
putea să o ia de la capăt, că ceasul pe care îl avea în loc de 
inimă se va opri de tot și nu va mai trebui să se confrunte 
niciodată cu viata pe care o lăsase în urmă și cu minciunile pe 
care le spusese. Scăpa basma curată. 

George îi năruise planul acesta când venise să ia parte la 
înmormântare. 


VP - 203 


25 


George îi aduse lui lrene cafeaua, punând-o cu grijă pe masa 
din faţa ei. Nora, care era și ea pe masă, adulmecă băutura, 
apoi își smuci capul, cu un aer dezaprobator. Sări cu graţie pe 
podea și se duse ţanţțoșă la bucătărie, ca să își verifice bolul de 
mâncare. 

— Mersi, zise Irene. Am fi putut să ieșim la cafea, să știi. 

— Bună încercare, zise George. 

— Chiar poţi să ieși la o cafea, să știi, zise ea cu o falsă 
exagerare, ostentativă prin transparenţa ei. Nu te-ai făcut un 
pustnic, nu? 

— Mai ies din casă, zise el. 

Strict vorbind, era adevărat. În cele zece zile de când îl 
împușcase pe Bernie MacDonald, George mai ieșise ocazional 
din apartament, de cele mai multe ori ca să prăduiască băcănia, 
sau magazinul de băutură, aflat în mod convenabil chiar alături. 
Mai vizitase și câteva secții de poliţie, la cererea lor. Nu devenea 
un agorafob, sau cel puţin așa își spunea, însă când vedea 
oameni normali, comportându-se normal - sau, mai rău, 
distrându-se -, îl copleșea un sentiment de anxietate, care friza 
oroarea. Reușise să accepte că, în starea lui actuală, mintea îi 
era ca un ecran de cinema, pe care nu rula decât un singur film, 
filmul unei după-amiezi de marți, din New Essex, într-o barcă, cu 
Bernie. Nu se trezea cuprins de sudori reci, nu urla în somn și nu 
se speria la auzul sunetelor necunoscute, dar nu se putea abţine 
să nu revadă la nesfârșit cele întâmplate. Îi amintea de o 
perioadă din timpul primului an de facultate, când devenise 
extrem de obsedat de jocul de Tetris pe calculatorul lui, până în 
punctul în care ajunsese să vadă tot timpul, cu ochii minţii, cele 
șase forme colorate, infiltrându-se chiar și în visele lui. 

— Las' că ieșim noi la o cafea cândva, zise lrene, afișând o 
privire îngrijorată, dar înţelegătoare. i 

— Expresia de pe fața ta nu mă ajută, zise el. In afară de asta, 
nu mi-a plăcut niciodată să ies la cafea. Ştii asta. 

— Nu te-aș mai bate așa la cap cu asta, dacă ai accepta să 
vorbeşti cu cineva. 


VP - 204 


lrene își făcu mâinile căuș în jurul cănii de cafea, de parcă ar 
fi fost iarnă. Luna august trecuse, dar orașul era cuprins încă de 
o căldură sufocantă, iar în apartamentul lui George, răcit doar 
de aerul condiţionat de la fereastră, erau peste douăzeci și cinci 
de grade. Acel cineva la care se referea ea era un psihoterapeut 
la care voia să-l trimită pe George. Făcuse niște săpături și 
găsise un tip care era perfect. George fusese de acord cu ea în 
teorie, dar încă nu și în practică. 

— O să o fac, zise el. Când sunt pregătit. Au trecut doar două 
săptămâni. Ție ţi-a luat mai mult de atât să îţi revii după 
Tăcerea mieilor. 

Ea zâmbi, își puse cafeaua înapoi pe masă, apoi se întinse pe 
canapeaua lui. Purta pantaloni trei sferturi și o bluză fără 
mâneci, cu buline. Vânătaia pe care i-o lăsase pumnul lui Bernie 
MacDonald se vindecase aproape complet. George mai 
întrezărea un vag luciu galben, dar poate că era doar în 
imaginaţia lui. 

— Fie. Ai câștigat azi, dar doar pentru că am obosit să mă mai 
cert cu tine. Vrei să-ţi povestesc despre problemele mele de doi 
bani? 

— Cu mare plăcere, zise el. 

Ea îi spuse despre întâlnirea dezastruoasă pe care o 
acceptase cu redactorul divorțat, îi povesti cum o dusese la o 
microberărie, unde îi ţinuse o prelegere despre vinul de orz, ca 
mai apoi să se îmbete și să se smiorcăie în mașină, pe drumul 
spre casă. George asculta și făcea comentarii sarcastice, dar ca 
întotdeauna în ultimele zile, mintea lui era în continuare prinsă 
în acea întindere goală a morţii, imaginile rotindu-se și căzând 
ca niște piese de Tetris. 

După ce îl împușcase pe Bernie, își îndreptase atenţia asupra 
tăierii sforii din jurul gleznelor. Mâinile începuseră să îi tremure 
violent, ca unui om care încearcă să își ducă paharul de plastic 
la buze, într-un avion zguduit de turbulenţe. Reușise până la 
urmă, ţinându-și capul în jos și ochii aţintiţi asupra a ceea ce 
avea de făcut. Când își eliberă într-un sfârșit picioarele, se 
împinse în spate și se sprijini de pupă. Bernie nu se mișcase, 
ședea încă liniștit în scaunul rotativ al cârmaciului, cu bărbia în 
piept, de parcă ar fi dormit, atâta numai că avea pieptul plin de 
sânge, care acum se închidea la culoare, preschimbându-se din 
roșu aprins într-un maroniu mocirlos. O muscă mare bâzâia în 


VP - 205 


jurul capului căzut al lui Bernie. Cum de ajunsese atât de repede 
aici, în pustietatea asta? George se simţi cuprins de o frică 
subită că îi luase câteva ore să își dezlege picioarele, în loc de 
câteva minute. Se uită la soare, încercând să își dea seama cam 
cât e ceasul. Cât de repede se va lăsa noaptea și oare atunci se 
va legăna în continuare pe ocean, alături de un cadavru? 

Acel gând îi dădu ghes. Se ridică, proptindu-se pe picioarele 
lui amorţite, și încercă să meargă spre provă, dar mușchii îi 
tremurau încă și căzu în genunchi. Se târî spre Bernie. Ajungând 
la mort, George îi împunse tibia cu un deget și se trase înapoi, 
temându-se și acum că Bernie ar putea să fie încă în viață. Când 
nu se întâmplă nimic, reuși să se ridice în picioare, îl împinse pe 
Bernie de pe scaun și se așeză în locul lui. Corpul ateriză cu o 
bufnitură greoaie și în sunetul oribil al gazelor eliminate. George 
nu se uită, dar simţi mirosul înțepător al rahatului, amestecat cu 
cel al brizei sărate și al sângelui. 

Se uită la întinderea pustie a oceanului. Era o zi calmă, dar 
suprafața se unduia ici-colo și brizanţi albi străluceau în soare. 
Se uită în toate direcţiile. Totul era neschimbat, un ocean întreg 
care dispărea după curba pământului. | se năzări că s-ar putea 
să nu găsească niciodată ţărmul, că o să moară în mijlocul 
acelei pustietăţi. Soarele, care era sus pe cer și nici nu urca, nici 
nu cobora, părea să își bată joc de el, cu propria-i lipsă de 
semnificaţie. Se uită la cadranele bărcii și, acolo, atașat de 
consolă, găsi o busolă, un instrument pe care probabil că nu mai 
pusese ochii din anul lui eșuat ca cercetaș. Era acoperită cu apă 
de mare; când o șterse, săgeata îi indică faptul că barca era 
îndreptată spre nord. Nu știa decât că trebuie să o ia spre vest, 
înapoi spre țărm. Ar fi fost de ajuns să meargă până dădea de 
alte bărci. In lumea celor vii, poate că avea să fie arestat pentru 
crimă, dar asta ar fi însemnat și că l-ar fi luat de pe barca asta, 
departe de unduirea mării, care îi provoca greață. Și departe de 
Bernie, zăcând în sângele și excrementele lui. 

Găsi cheia de contact, prinsă cu o coardă răsucită de o bucată 
de burete, în formă de pește-spadă. intoarse cheia. Nu se 
întâmplă nimic, și pieptul lui se strânse de frică. Apoi umblă la 
accelerator, mutându-l într-o poziție neutră, și încercă din nou. 
Motorul prinse viață. George nu mai condusese în viaţa lui o 
astfel de ambarcaţiune, dar reuși să miște acceleratorul, astfel 
încât să pună barca în mișcare, la o viteză la care să se simtă în 


VP - 206 


largul lui. Apoi, după ce întoarse de timonă până când busola îi 
arătă că merge spre vest, o ţinu drept. 

După vreo zece minute, George ochi, la nord de el, ceea ce 
părea a fi un vas de dimensiuni considerabile. Se gândi pentru o 
clipă să ţină barca îndreptată spre țărm, dar nu știa cât de multă 
benzină mai are și se gândi că mai bine profită de prima ocazie 
de a scăpa de cadavrul lui Bernie. Trase prea tare de timonă, și 
barca păru să sară pe apa liniștită, zdruncinându-se și aruncând 
un val de stropi spre soare. 

Când se apropie de cealaltă navă, răsuflă ușurat văzând că nu 
se mișca din loc. Strălucea imposibil de albă. Era un vas mare 
de pescuit, cu ceea ce părea a fi o antenă parabolică atașată de 
acoperișul cabinei. Zări două siluete pe punte, cu undiţe lungi în 
faţă. Când ajunse cam la cincizeci de metri depărtare, îi zări pe 
ambii bărbaţi întorcându-se spre el și două femei care se ridicau 
de pe șezlonguri, ca să vadă ce se apropie. George încetini 
barca și flutură din mâini, într-un gest menit să spună 
deopotrivă „Am nevoie de ajutor” și „Sunt inofensiv”. Deodată 
își dori să fi acoperit cadavrul lui Bernie cu prelata. 

Când se apropie, văzu că cei doi bărbaţi erau de vârstă 
mijlocie și foarte bronzaţi. Fiecare ţinea o doză de bere într-o 
husă. Ambele femei, la fel de maronii și ele, își trăgeau repede 
sutienele pe ele; până atunci, făcuseră plajă topless. 

George se apropie de vas, trăgând de acceleraţie, ca să evite 
o coliziune. Opri motorul când se afla cam la zece metri distanță 
și barca pluti, bușindu-se de marginea navei lor. Unul dintre 
bărbaţi, care avea un burdihan de mărimea unei mingi 
medicinale, zise: 

— Hei, tâmpitule! 

George își ridică din nou mâinile și zise: 

— |lmi cer scuze. Am nevoie de ajutor. 

Una dintre femei, purtând un costum de baie negru cu auriu, 
se uită peste marginea vasului de pescuit, văzu trupul lui Bernie 
și scoase un țipăt ascuţit. 

— Am avut un accident, zise el și nici că voia să se apropie 
mai mult de adevăr. Puteți suna la Paza de Coastă, vă rog? 

— Bărbatul acela e mort? zise a doua femeie, care venise și 
ea la margine. 

Părea să fie mai tânără cu cel puţin douăzeci de ani decât toți 
ceilalți membri ai grupului și tocmai își aprinsese o ţigară. 


VP - 207 


Mirosul pluti în jos spre George, un miros divin, care mască 
pentru o clipă duhoarea sângelui și izul sărat. 

— E mort, zise George. Vă pot explica, după ce sunați la Paza 
de Coastă. Pot veni la bord? 

Bărbatul cu burdihanul cât casa se dusese la cârmă, și George 
îl privi cum ridică un _ transmiţător radio din consola lui 
alambicată. Ceilalţi trei se uitau unul la altul, încercând să 
decidă dacă să-i permită accesul la bord unui posibil criminal 
dement. George îi văzu inspectând cu privirea puntea bărcii lui 
și observă că tânăra zărise revolverul pe care îl aruncase 
George. 

— Nu sunt înarmat, zise el și își arătă palmele. Am fost răpit 
de acest bărbat. Dacă nu vreţi să mă lăsați la bord, atunci, vă 
rog, puteţi să îmi daţi niște apă? 

Până când ceruse ceva de băut, nici nu își dăduse seama cât 
de sete îi era, de fapt. Avea un gust de sânge și metal în gură. 
Femeia mai tânără, care purta un costum de baie galben aprins, 
se întoarse spre celălalt bărbat, care nu vorbise încă. 

— Poate să urce, nu? întrebă ea. 

El se uită spre colegul lui pescar, care meșterea încă la 
transmiţător, apoi se întoarse către George. 

— Bănuiesc că da. Stai să aduc scara. 

Paza de Coastă ajunse la cincisprezece minute după ce 
George urcase la bordul vasului Ree/ Time. Cât așteptase, 
acceptase un scaun pe punte, dăduse pe gât niște apă și își 
frecase încheieturile mâinilor și gleznele, până când realizase că 
asta nu făcea decât să înrăutăţească situaţia, fiindcă își sfâșia 
pielea roasă, făcând sânge proaspăt să curgă și să mânjească 
puntea bărcii. Bărbaţii se ţinură la distanță, dar femeia mai 
tânără, care se prezentă ca fiind Melanie, îl întrebă ce se 
întâmplase. Încercă să vorbească, dar începu să tremure atât de 
violent, încât trebui să pună jos sticla de apă. Il cuprinseră 
deodată niște frisoane, iar o voce distantă, a lui, îi spunea că 
intră în stare de șoc. Când ajunse nava Pazei de Coastă și îl luă 
la bord, i se dădu o pătură. Acest mic gest de bunăvoință îi 
provocă o criză de plâns. 

În zilele care urmară, George își spuse povestea de 
nenumărate ori, nenumăratelor organe ale legii. Simţea, din 
atitudinile lor diferite și din întrebările care i se puneau, că 
exista o divergență legată de posibila lui arestare. Impușcase un 


VP - 208 


om în gât și avea o legătură directă cu moartea altor patru 
oameni. Mai avea legătură și cu un jaf enorm și devenea din ce 
în ce mai clar, din întrebările care i se adresau, că diamantele 
furate din seiful lui MacLean nu fuseseră încă găsite. Işi dădu 
seama că detectiva Roberta James era cea care îl protejează, 
cea care credea fiecare cuvinţel al poveștii lui. In mod cert, era 
singura care îi oferea constant informaţii, care îi spuse că niciun 
trup nu fusese recuperat de pe fundul Oceanului Atlantic, care îi 
dăduse din bunăvoință informaţia că soţia lui MacLean murise 
într-un final și că, din câte știa ea, nu i se spusese niciodată 
despre uciderea soțului ei. 

Privind în urmă, pe George nu îl deranjaseră interogatoriile 
constante. Faptul că își spunea povestea iar și iar părea să o 
facă mai suportabilă. Abia după ce trecu o zi întreagă fără să fie 
contactat de poliţie, o zi în care nu își părăsise apartamentul, 
începu să simtă enormitatea faptelor petrecute. Anumite 
imagini - Bernie prăvălit în scaunul cârmaciului, chipul lui Karin 
Boyd devenind cenușiu în casa Katiei Aller, privirea de pe faţa 
Lianei când fusese aruncată în mare - nu îi dădeau pace nicio 
clipă. Cititul nu-l ajuta și nici televizorul. Când ieși din 
apartament, lumea, care îi păruse întotdeauna relativ benignă, îi 
dădea acum impresia unui dezastru iminent. Clădirile se 
clătinau de parcă ar fi fost pe cale să cadă, mașinile se înclinau 
periculos la curbe și străini violenţi îl priveau, de parcă ar fi 
putut să-i citească gândurile oribile. Orice gând despre ocean îl 
umplea de o groază pustie. 

Vorbise cu departamentul de resurse umane de la revistă și i 
se oferi un concediu de „îngrijire familială și criză”. Nu aveau 
nevoie decât ca medicul lui de familie să completeze un 
formular și să îl trimită prin fax. În fiecare zi se gândea să îl sune 
pe medic și să stabilească o întâlnire. Și în fiecare zi, amâna. Cei 
de la birou îi trimiteau e-mailuri la care nu răspundea. 

Vizitele lui lrene nu îl ajutau neapărat, dar nici nu îi făceau 
rău. Umpleau timpul ziua, deși cea mai mare problemă a lui nu 
era să reziste pe timpul zilei. Să facă faţă orelor interminabile 
ale nopţii, însă, era înfiorător. 

— Credeam că își ura soţia. 

— Ah, tu chiar ascultai, zise Irene, ridicându-se ca să își bea 
restul de cafea. Așa zicea el. 

Ea ridică din umeri. 


VP - 209 


— Deci nu o să mai existe o a doua întâlnire. 

— Doamne, nu. Experimentele mele cu bărbaţii distruși se 
încheie oficial. Imediat cum rosti acele cuvinte, regretă și se 
înroși la față. N-am vrut să... 

— Cu excepţia mea, desigur. 

— Nu te consider un bărbat distrus. 

— Mersi. Rănit, dar neînvins. Asta-s eu. Orice nu te ucide te 
face mai puternic. Apropo, cine a zis chestia asta ar trebui 
aruncat în mare, alături de fantoma lui Bernie MacDonald. 

— O să aflu cine a zis-o și mă ocup. 

Ea culese un fir de păr de-al Norei de pe un umăr și se întinse 
ușor în faţă. 

— Pleci? o întrebă George. 

— Doar dacă nu mă implori să mai rămân. 

O conduse pe Irene până la ușă, unde ea îl sărută, așa cum o 
făcea de fiecare dată, pe buze. 

— Sunt sigură că o să fii bine. 

După ce plecă lrene, George își făcu ordine în dulapul din 
dormitor, umplând o pungă de hârtie cu tricouri pe care nu 
credea că o să le mai poarte vreodată. Poate mai târziu o să 
ducă punga, cale de două străzi, până la ajutoare. Ar putea fi 
ieșirea lui pe ziua de azi. 

Își reumplu cana de cafea, rezistând tentaţiei de a pune o 
înghiţitură de bourbon în ea, și apoi se întoarse în camera de zi, 
să lucreze la ceea ce numea el în secret „Jurnalul morţii”. 
Fusese o sugestie a detectivei James, de ultima oară când 
vorbiseră. Îl condusese afară din secția de poliţie, așa cum făcea 
întotdeauna. Când rămaseră o clipă în asfinţitul gri al orașului, el 
îi mulțumise pentru amabilitatea ei. 

— Pentru ce? făcu ea. 

— Pentru că mi-aţi crezut povestea. Pentru că nu m-aţi 
arestat. Pentru că nu vă uitaţi la mine cum o fac ceilalţi 
polițiști... și polițiste. 

— Nu îţi fac nicio favoare. Adevărul e că eu chiar îți cred 
povestea. 

— Dar mă tot aduceţi înapoi aici. 

— Sper că o să-ţi amintești ceva nou. Mai sunt încă multe 
întrebări fără răspuns. 

— Încă nu aţi găsit diamantele, nu? 

— Nu. 


VP - 210 


George își aprinse o ţigară, căci, de când ajunsese la țărm, își 
reluase obiceiul. Trase un fum adânc, care îi umplu plămânii, 
apoi suflă fumul pe lângă defectiva James, dar vântul serii îi 
schimbă direcția și i-l trimise direct în față. George își ceru 
scuze. 

— Nu-ţi face griji. Miroase bine. Sunt unul dintre acei foști 
fumători cărora încă le place să fumeze la mâna a doua. Îmi 
lipsește chiar și în baruri. 

— Uneori cred că sunteţi femeia mea ideală, doamnă 
detectiv. 

Ea râse exploziv. 

— Ei, uite, asta nu-i ceva să aud în fiecare zi. 

— Nu petreceţi timpul cu oamenii potriviți. 

— Mie-mi spui? 

Mai trase un fum lung din ţigară. 

— Credeţi că o să mai aveţi nevoie de mine? 

— Probabil. Incă nu sunt convinsă că îţi amintești tot ce ai 
putea. 

— Asta pentru că încerc să uit tot ce pot. 

— Am o sugestie, zise ea în timp ce își freca ceafa, după care 
își îndreptă gulerul cămâășii. 

Nu era dată cu lac pe unghii. De fapt, poate cu excepţia 
rujului, George nu credea că Roberta James purta vreun pic de 
machiaj. 

— Care? 

— Cred că ar trebui să încerci să scrii totul. 

— Credeam că asta faceţi voi. 

— Cred că tu ai putea scrie mai multe. Scrie fiecare detaliu al 
evenimentelor petrecute. Încearcă să descrii lucrurile. Încă sunt 
convinsă că am ratat ceva. Ar putea să ne ajute să lămurim ce 
s-a întâmplat, dar mă gândeam și că ar putea să te ajute și pe 
tine... să procesezi lucrurile. 

— Credeţi că am luat-o pe arătură. 

— Nu, dar cred că ţi s-a întâmplat ceva destul de nasol. Nu 
poate strica să-ţi notezi lucrurile. Nu aș sugera-o dacă nu aș 
crede că e ceva ce artrebui să faci. 

Urmându-i sugestia, găsi un caiet vechi și gol, ascuns printre 
cărţile de pe un raft, și începu să noteze tot ce se întâmplase, cu 
scrisul lui înghesuit, aproape lizibil. Nu descria faptele în ordine 
cronologică. Se gândea pur și simplu la unul dintre 


VP - 211 


evenimentele petrecute și încerca să-l descrie. Nu era plăcut, 
dar măcar era o ocupaţie. 

În ultimul timp se concentra asupra tentativei lui de a scăpa 
de Bernie MacDonald, acasă la Katia Aller. Descrise interiorul 
casei, cum arăta spălătoria, unde fusese ascuns trupul Katiei. 
Încerca să își amintească gândurile și întrebările pe care le 
avusese atunci. 

„De unde știe Bernie că suntem aici? Ne-a urmărit cu mașina 
și, dacă da, de ce a așteptat atât de mult până să ne împuște cu 
tranchilizant? De ce nu era îngrijorat că am putea telefona la 
poliţie din casă, de pe mobilele noastre?” 

Scrise despre decizia lui de a o rupe la fugă prin faţa casei și 
despre felul în care arăta Karin Boyd, când trecuse pe lângă ea, 
în hol. Despre pielea ei cenușie și poziţia aceea bizară, 
prăbușită, a corpului ei. Probabil că era deja moartă, sau trăgea 
să moară, doza de tranchilizant fiind prea mare pentru gabaritul 
ei. Apoi scrise despre cum o văzuse pe Liana pe bancheta din 
spate a Dodge-ului, cum era întinsă, inconștientă. Își amintea că 
știa că era în viață pentru că... pentru că pleoapele i se 
mișcaseră. Acesta era un detaliu asupra căruia revenea întruna, 
acea mișcare abia perceptibilă. Fusese doar un spasm sau o 
văzuse pe Liana închizând repede ochii, când realizase că 
cineva trecea pe lângă mașină? Îşi amintea că atunci, pe loc, se 
gândise că era un gest involuntar, că era inconștientă sau 
tranchilizată și ea și că pleoapele îi zvâcniseră. De ce se străduia 
acum să se convingă că Liana fusese perfect conștientă, pe 
bancheta din spate a Dodge-ului, pretinzând însă că nu era? 

Oare pentru că se potrivea cu ceea ce gândea încontinuu? Că 
Liana și Bernie lucraseră împreună de la început și că totul, 
inclusiv excursia cu barca pe mare, fusese orchestrat? 

Dar, în cazul acesta, de ce erau amândoi morţi, pe când el era 
încă în viață? Cum de îi permisese Liana lui Bernie să o arunce 
peste bord? De ce era Bernie atât de convins că pistolul din 
cutia cu unelte de pescuit nu era încărcat? 

Tot ceea ce știa era că i se părea util să aștearnă totul pe 
hârtie. Cu cât nota mai multe detalii, cu atât îi devenea mai clar 
tot ceea ce se întâmplase de fapt în decursul acelui weekend 
lung. Simţea că se apropie de adevăr. 

Dădu paginile în urmă prin jurnal, până unde începuse să facă 
schițe. Desenase mai multe imagini cu barca, încercând să își 


VP - 212 


amintească exact ce era în ea. De data asta desenă o schiţă de 
deasupra, indicând poziţia celor patru trupuri, două vii și două 
moarte. Se holbă la ea, până când imaginea se înceţoșă, și își 
desprinse privirea abia când auzi clopotele bisericii în depărtare, 
bătând ora douăsprezece. 

Se ridică și se duse în bucătărie, unde turnă restul de cafea 
din ibric în cană. De data asta adăugă și o gură de bourbon. 


VP - 213 


26 


Poliţia veni a doua zi dimineaţă, într-o miercuri, la puţin timp 
după ora nouă. George pusese un ibric de cafea pe foc și se 
gândea ce să facă cu ziua lungă pe care o avea în faţă. 

Se auziră trei bătăi puternice în ușă, urmate de cuvintele 
urlate: „Poliția! Deschide!” O voce de bărbat. George, 
așteptându-se să fie arestat, deschise ușa și dădu nas în nas cu 
O'Clair, însoţit de doi ofițeri în uniformă. 

— George Foss. Sunt detectivul John O'Clair, de la 
Departamentul de Poliţie din Boston. Am un mandat de 
percheziţie pentru acest apartament. 

Ridică două foi de hârtie pliate. Arăta de parcă tocmai ar fi 
câștigat o sumă mare la loz în plic și flutura în aer bileţelul 
câștigător. 

George se așeză pe canapea, bându-și cafeaua și citind 
exemplarul mandatului de percheziție care îi revenea lui, pe 
când cei doi polițiști trecură din chicineta deschisă, prin camera 
de zi și spre dormitor. Nora îi urmă interesată, trecând în zigzag 
printre picioarele lor și uitându-se în sertarele deschise. O'Clair 
nu participă la percheziţie, dar rămase în camera de zi, în 
costumul lui gri lucios, foindu-se pe vârfuri și verificându-și din 
când în când mobilul. 

— Unde e doamna detectiv James? întrebă George. 

— Ah, este informată în legătură cu situaţia. 

— Ce căutaţi mai exact? 

O'Clair nu răspunse. 

George se gândi la banii pe care i-i dăduse Liana și pe care 
încă nu îi menţionase poliţiei. Mutase banii în subsolul clădirii, 
învelindu-i într-o cârpă și ascunzând-o sub un uscător. Se 
întrebase în tot timpul ăsta dacă nu cumva era prea precaut, 
dar acum era bucuros că nu va trebui să explice prezenţa a zece 
mii de dolari în bani gheaţă celor de la poliţia bostoneză. 

— Domnule detectiv, am găsit ceva, zise unul dintre polițiști, 
din dormitor. 

O'Clair, care nici nu încercă să-și mascheze expresia 
mulțumită de pe față, îi spuse lui George să rămână unde era și 


VP - 214 


intră în dormitor. George își stoarse mintea, încercând să își 
imagineze ce ar fi putut găsi care să îl afunde cumva și mai 
mult. Își dorea să își fi făcut patul și să fi strâns mormanul de 
haine murdare, care se adunaseră într-un colț. Din dormitor se 
văzură bliţuri, semn că se făceau poze. George se ridică, exact 
în momentul în care O'Clair ieșea din cameră, însoţit de unul 
dintre polițiștii în uniformă, o femeie hispanică, cu sprâncene ca 
ale Fridei Kahlo. Purta mănuși albe de cauciuc și ţinea o bucată 
de hârtie albă despăturită, pe care erau două pietre mici, una 
într-o nuanţă de verde, cealaltă roz. 

— Puteţi identifica obiectele acestea? întrebă O'Clair. 

— Nu le-am mai văzut până acum. Unde le-aţi găsit? 

Chiar dacă arătau ca niște pietricele, George știa că trebuie 
să fie diamante. Începu să îl furnice ceafa. 

— Le vom confisca pe acestea ca dovezi. Dumneavoastră va 
trebui să veniţi cu noi la secţie. 

e 

George aştepta într-una dintre camerele de interogare. 
Rămăsese acolo mai bine de o oră, după ce îi spusese lui O'Clair 
că renunță la dreptul lui de a avea un avocat prezent. George se 
întreba dacă deja fusese în toate camerele de interogare ale 
Departamentului de Poliţie din Boston. Aceasta avea și o 
fereastră, cu zăbrele. George zărea Podul Zakim și, în depărtare, 
monumentul Bunker Hill din Charlestown. Cerul era de un 
albastru spălăcit sau poate că arăta așa din pricina ferestrei 
murdare. 

— Bună, George. 

Se întoarse când auzi vocea familiară, fericit că o vede pe 
detectiva James. Purta un costum negru peste o cămașă albă de 
mătase, cu gulerul peste reverul sacoului. Dacă George ar fi fost 
până la urmă arestat, spera că ea o să fie cea care îi pune 
cătușele, și nu O'Clair, care ar fi avut neîndoielnic o expresie 
arogantă întipărită pe față. 

— Doamnă detectiv, zise George. 

— Partenerul meu m-a informat că renunţi la dreptul de a 
avea un avocat prezent. Așa este? 

George îi spuse că da. 

— Bine. la un loc. Trebuie să te anunţ că această conversaţie 
este înregistrată. 

Îi indică o cameră mică din colţul încăperii. George încuviinţă 


VP - 215 


din cap. 

După ce se identifică ea mai întâi, apoi spuse numele lui 
George, precum și ora și locul interogatoriului, James zise: 

— Vrei să ne spui despre diamantele pe care le-am găsit? 

— Nu le-am mai văzut niciodată. 

— Atunci cum crezi că au ajuns în sertarul tău de haine? 

— Sunt diamantele lui MacLean? 

— Nu știu. Tu să ne spui. 

— Nici eu nu știu. Dar aș crede că e o coincidenţă destul de 
mare dacă n-ar fi. 

— Așadar, cum au ajuns în sertarul tău? 

— Liana Decter le-a pus acolo. În ziua în care a fost omorât 
MacLean, în noaptea pe care a petrecut-o la mine. 

— Și nu ai știut de asta atunci? 

— Nu, n-am știut. 

— Și de ce ar face asta și nu ţi-ar spune? 

— Mă pot gândi la două motive. În primul rând, îmi mulțumea 
pentru că am ajutat-o să îl jefuiască pe MacLean. Nu că aș fi 
știut că o ajut. 

— Și care ar fi celălalt motiv? 

— Ca să îmi însceneze vinovăția. 

— Și de ce ar face asta? 

— Aveţi destul timp? 

Detectiva James zâmbi. 

— Am toată ziua. Și mi-ar plăcea foarte mult să aud de ce ţi-ar 
înscena Liana Decter vinovăția. 

— Mi-ar înscena-o pentru că sunt singura persoană care știe 
că este încă în viaţă și, dacă sunt la închisoare, nu pot să mă 
duc după ea. 

— Mai înainte ne-ai spus că ai fost martor la uciderea Lianei 
Decter, de către Bernie MacDonald. 

— Aș vrea să îmi schimb declaraţia. 

— Deci, nu ai văzut-o legată de un bloc de ciment și aruncată 
în ocean? 

— Nu, eu zic că am văzut asta întâmplându-se, și totuși, cred 
că este încă în viață. 

— Cum e posibil? 

— Nu știu exact cum a reușit, dar în sinea mea, nu cred că s-a 
înecat atunci. 

James își întinse gâtul într-o parte, apoi în cealaltă, de parcă 


VP - 216 


s-ar fi pregătit pentru un meci de box. 

— De ce nu începi cu începutul? 

— Sunteţi sigură? 

— Cum spuneam, am toată ziua la dispoziţie. 

— Bine, începu George. Cuvintele îi veneau ușor. Tot repetase 
acest discurs, în capul lui, de zile întregi. Pentru că nu am un 
punct de plecare mai bun, o să zic că totul a început în 
Barbados. Știm cu certitudine că Liana, sau Jane Byrne, cum era 
cunoscută, lucra la Cockle Bay Resort și acolo l-a întâlnit pe 
Gerry MacLean. Ea știa că era bogat și știa că era corupt, ceea 
ce însemna că probabil avea bani gheaţă pe undeva. Era o ţintă, 
și ea l-a escrocat. Ştia cum arătaseră cele două soții ale lui. Le-a 
copiat aspectul și l-a sedus, l-a câștigat de partea ei, într-atât, 
încât el a adus-o în Atlanta să-i fie amantă. l-a oferit o slujbă 
(sau i-a cerut-o ea) și așa a căpătat acces la registrele lui de 
afaceri. Apoi, într-un fel sau altul, a descoperit că el convertise o 
grămadă de bani în diamante și că acestea se aflau într-un seif, 
aici, în Massachusetts. Așadar, cum spargi un seif? A formulat 
planul perfect. Să fure bani de la el, ceea ce era ușor, pentru că 
el trimitea regulat bani în insule, iar ea ar fi avut acces la 
transferuri. Își însușea unul din acele transferuri și pleca din 
oraș. El se supăra, dar ea ar fi știut că, din cauza naturii acelor 
transferuri, el nu ar contacta poliția. Probabil știa și că își va 
trimite investigatorul lui obișnuit, pe Donnie Jenks, pe urmele ei. 
Apoi, tot ceea ce îi mai rămânea de făcut era să găsească o cale 
să îi returneze suma aici, în Boston. Și, când cineva apare cu 
bani la tine acasă (cu mulţi bani), ce faci? Îţi deschizi seiful și pui 
banii acolo. Pe asta se baza. Avea nevoie de ajutor, aşa că a 
recrutat un barman local din Atlanta, pe nume Bernie 
MacDonald. Apoi a recrutat-o pe Katie Aller sau cel puţin a 
contactat-o. Katie era o persoană pe care o cunoștea de când 
lucra la una dintre stațiunile de lux din Caraibe. Am aflat multe 
despre ea. Era singură la părinţi și ambii fuseseră omorâţi într- 
un accident cu barca, atunci când Katie avea optsprezece ani. 
Erau bogaţi și totul i-a revenit ei. Deţineau un teren, cu o casă și 
o cabană, în New Essex și, pe lângă asta, mai deţineau niște 
proprietăţi în Florida și Mexic. Tatăl ei vânduse iahturi de lux în 
Fort Lauderdale. Katie era dependentă de droguri, poate din 
cauza influenței Lianei, dar poate că nu. Când Liana și-a dat 
seama că ea și Bernie aveau nevoie de un loc unde să stea în 


VP - 217 


Boston, a contactat-o pe Katie. Dacă ar fi să ghicesc, aș zice că 
a adus-o pe Katie aici cu ea, a instalat-o în vechea ei casă, cu 
destule droguri încât să o ţină fericită, și a folosit proprietatea. 
S-a dovedit a fi locul perfect pentru a înscena întâlnirea mea cu 
Bernie sau, cum l-am cunoscut iniţial, Donnie Jenks. 

— De ce a pretins că ar fi Donald Jenks? Mi se pare destul de 
evident că ţi-ai fi dat seama până la urmă. 

— Nu conta dacă îmi dădeam seama. Ştia dintotdeauna că m- 
aș fi prins că fusesem folosit ca să ajungă la diamantele lui 
MacLean. Îmi imaginez că numele lui Donnie Jenks era cel mai 
ușor de folosit, pentru că lucra deja pentru MacLean. Poate că 
aș fi încercat să îl verific, înainte să accept să duc banii. Nu prea 
știu, dar știu că ceea ce trebuia Liana să facă era să mă 
convingă să o ajut să-i ducă banii lui MacLean. Liana nu era 
convinsă că ar reuși singură, așa că s-a gândit că, dacă mă 
întâlnesc cu Bernie și el e destul de înfricoșător, atunci instinctul 
meu protector se va activa și voi fi de acord să îi duc banii lui 
MacLean. 

— İnțeleg de ce avea nevoie de Bernie și de ce avea nevoie 
de Katie, dar de ce avea nevoie de tine, de fapt? 

— De fapt, nu prea avea. Cel puțin nu pentru prima parte a 
planului. Probabil că ar fi putut să se ducă și singură acasă la 
MacLean sau ar fi putut să o trimită chiar și pe Katie. Singurul 
motiv pentru care voia să duc eu banii era ca să mă implice. 
Avea nevoie să fiu martor atunci când urma să fie aruncată în 
mare. Totul ducea spre asta. Furtul banilor lui MacLean era doar 
începutul. Dar ea avea un plan mai măreț. Nu voia numai 
diamantele, voia să scape basma curată, un caz închis în care 
ea figura ca fiind moartă. 

— Așadar, crezi că trebuia să supraviețuiești în ziua aceea, în 
barcă? 

— Da. Nu numai că așa cred, dar mai cred și că Bernie știa și 
el că trebuia să supraviețuiesc. Era și el implicat. Ceea ce Bernie 
nu știa era că e/trebuia să moară. 

— Dă un pic înapoi. De ce a ameninţat-o Bernie pe prietena 
ta... Irene, parcă? De ce a ameninţat-o și de ce a tras în tine din 
mașină? 

— Ca să facă să pară că Bernie devenise paranoic, că o cam 
luase razna și voia fie să îmi închidă gura, fie să îi omoare pe 
toți implicaţi în jaf. Și era de o importanţă capitală ca eu să știu 


VP - 218 


această povestioară, pentru că eu eram cel care urma să o zică 
mai departe. Povestea de bază era că Liana, în loc să plece din 
oraș cu Bernie, imediat după ce furaseră diamantele, voia să mă 
mai vadă o dată și că asta i-a declanșat lui Bernie furia 
paranoică. Erau șanse mici, știu asta, dar am crezut-o pentru o 
vreme. Cred că Liana se baza pe vanitatea mea, presupunând 
că o să aleg să cred că ea ar mai rămâne o noapte prin preajmă 
doar pentru a fi cu mine. 

— Te referi la noaptea de duminică? 

— Exact. După ce Bernie a furat diamantele, singurul lucru 
care avea sens era să se dispară cât mai departe cu putinţă. In 
schimb, Liana s-a întâlnit cu mine la Kowloon, apoi a venit la 
apartamentul meu și a petrecut noaptea acolo. Inainte să plece, 
a plantat cele două diamante în sertarul meu de haine, ascunse 
ca să nu le găsesc imediat. Era cam la limită, având în vedere 
că știa că trupul lui MacLean va fi găsit și că mă va căuta poliţia. 
Cred că era dispusă să își asume riscul și că era important 
pentru planul ei să își petreacă noaptea la mine: ca să rămân 
amorezat de ea, ca să planteze diamantele și, de asemenea, ca 
să ofere un motiv plauzibil pentru faptul că Bernie MacDonald o 
luase razna. Bernie, care chipurile își ieșea din minţi, era 
important pentru a doua parte a planului. Prima era să ia 
diamantele de la MacLean (ceea ce a fost destul de ușor, din 
câte se pare), iar a doua era să își însceneze moartea și să îl 
elimine pe Bernie. Apoi toate diamantele îi rămâneau ei, iar 
oamenii ar fi încetat să o caute, pentru că ar fi fost moartă. Stia 
că poate să ducă primul plan la bun sfârșit și al doilea plan era 
doar cireașa de pe tort. Această parte e importantă pentru a 
înţelege ce s-a întâmplat, ce cred eu că s-a întâmplat. Tot ce s-a 
întâmplat după jaf a fost ca atunci când un atacant de fotbal 
american aruncă spre zona de marcaj. Un Ave Maria la sfârșitul 
celei de-a doua reprize, când echipa ta e deja în avantaj. Are 
vreun sens ce zic? 

— Cum e cu fotbalul ăsta? Nu, continuă, m-am prins. 

— In regulă. Era mult mai complicat pentru ea să știe că o să 
scape cu asta. Era un Ave Maria, dar dacă nu funcţiona (dacă, 
spre exemplu, decideam pe loc să v-o predau vouă sau dacă nu 
eram în stare să îl omor pe Bernie în barcă), atunci tot ar fi avut 
diamantele și putea să dispară în continuare. Doar când am 
gândit lucrurile în felul ăsta, au căpătat sens. 


VP - 219 


— Așadar, spune-mi ce s-a întâmplat în barcă. 

— Așa cum o văd eu, Liana trebuie să îi fi spus lui Bernie că 
planul era să mă ţină pe mine în viaţă ca martor la moartea ei. 
De ce a fost de acord cu asta, nu știu exact, dar presupun că era 
măcar puţin fermecat de Liana și voia să îi facă pe plac. Probabil 
l-a convins că avea nevoie să dispară pentru totdeauna. Așadar, 
de la bun început, ideea era să mă ducă pe barca familiei Aller, 
care era legată lângă cabană, și apoi să o scoată în larg. Le-am 
făcut treaba mai ușoară când am apărut la casa Katiei Aller, 
deși, din păcate, venisem împreună cu Karin Boyd, iar ea a 
devenit o victimă colaterală. 

— Și dacă nu te-ai fi dus la casă? 

— Atunci Bernie ar fi găsit altă cale să mă răpească. Era clar 
că mă urmărea. M-a urmărit în seara când am fost să o vizitez 
pe Irene în Cambridge, când a tras cu pușca în mine și l-a 
nimerit pe Donald Jenks. Ar fi putut să mă omoare atunci, dar nu 
ăla era planul. Încă își mai juca rolul. Adevăratul plan era să mă 
prindă în viaţă și de aceea avea carabina cu tranchilizante. 
Altfel, de ce ar fi avut așa ceva? 

— Am urmărit sursa acelei arme, apropo, până la o grădină 
zoologică din Atlanta. Furtul ei fusese raportat. Se pare că 
Bernie avea un prieten care lucra acolo. 

— Ceea ce arată că planul acesta a fost pus în mișcare de 
mult. Arma era șansa de a mă prinde în viaţă, ceea ce era 
crucial. Karin a fost o cută în plan, dar însemna doar că Bernie 
trebuie să ne împuște pe amândoi. Amestecul din săgeata de 
tranchilizare trebuia să lase inconștient un bărbat de statura 
mea, dar a fost prea mult pentru Karin, și ea a murit de o 
supradoză. Nu că ar fi făcut vreo diferenţă, având în vedere că 
ar fi fost ucisă oricum. În timp ce se întâmplau toate astea, în 
timp ce Bernie mă încolţise în casa Katiei Aller, Liana aștepta în 
mașină. Așa cum văd situaţia acum, era perfect trează, întinsă 
pe bancheta din spate, pretinzând că e inconștientă, în caz că aș 
fi fugit pe lângă mașină și aș fi văzut-o. Ceea ce am și făcut. 
Eram destul de convins că mă uitam la o femeie inconștientă, 
dar îi văzusem ochii mișcându-se, sunt sigur de asta. La vremea 
respectivă am crezut că e doar un efect secundar, un fel de tic 
de la pierderea conștienței, dar acum mi-o amintesc diferit. 
Ceea ce cred că am văzut au fost ochii Lianei care s-au închis, 
când am apărut la fereastra mașinii. 


VP - 220 


— Nu asta aţi scris în declaraţia semnată. 

— Știu. M-am răzgândit. Poate m-am gândit prea mult la asta 
și nu mai văd clar lucrurile, dar cred că pur și simplu zăcea pe 
bancheta din spate a mașinii. II aștepta pe Bernie să mă prindă. 
Când Bernie s-a dus după mine, Liana a încuiat mașina și s-a 
întins pe banchetă. Dacă aș fi văzut-o, aș fi presupus că Bernie a 
prins-o și pe ea. Și chiar am văzut-o. Și exact asta am și gândit. 

— Dar dacă n-ai fi văzut-o, s-ar putea să nu fi ezitat și ai fi 
putut să scapi. 

— Asta-i adevărat. Aș fi putut să ajung în pădure și apoi să ies 
la șosea. Dacă s-ar fi întâmplat asta, cred că Bernie și Liana ar fi 
renunţat pur și simplu și ar fi dispărut. Țineţi minte, toată 
chestia asta era doar un Ave Maria pe final de meci. 

— Și Liana era atacantul, zise ea. 

— Da, exact. Liana e atacantul. Bernie, în cel mai bun caz, e 
înaintașul. 

Detectiva râse. 

— Bine, m-am prins. Cred că subestimezi valoarea unui 
înaintaș bun, dar înțeleg ce zici. Continuă. 

— Așadar, odată ce îmi pierdeam cunoștința, rămânea doar 
să pună pe toată lumea în barcă. Ne-au dus pe toţi cu mașina la 
cabană, unde era legată barca. Liana probabil a dat o mână de 
ajutor, apoi să lăsat legată de Bernie. Am fost puși față în față 
sub prelată. Apoi a navigat până în larg și a mers în cercuri până 
îmi reveneam eu. Odată ce se întâmpla asta, Liana își intra în 
rol, spunându-mi de cuțitul pe care reușise să îl aducă pe furiș 
și, în principiu, permițându-mi să tai sfoara cu care eram legat. 
La această parte conta în special sincronizarea. Era important să 
mă eliberez, dar nu înainte ca Liana să fie aruncată peste bord. 
Cred că au avut un fel de semnal, ca să îl poată anunţa Liana pe 
Bernie când să oprească barca și să înceapă să arunce oamenii. 
Cred că semnalul era să lovească marginea bărcii cu piciorul. 
Am auzit-o atunci, dar am crezut că este sunetul bărcii care se 
oprește pentru că, imediat după aceea, Bernie a apucat-o pe 
Liana și a aruncat-o peste bord. Dar o barcă nu scoate o 
bufnitură când se oprește. Doar dacă pică ceva. Liana i-a făcut 
semn lui Bernie că era timpul să o văd cum moare. Nu aș fi avut 
ce să fac în legătură cu asta, dar mi-ar fi rămas cuțitul și Bernie 
nu s-ar fi grăbit să arunce celelalte două trupuri. Trăgea de 
timp, ca să îmi dea mie răgaz să tai și restul sforii. 


VP - 221 


— Și ca să iei pistolul, zise detectiva James. 

— Ei bine, nu. Bernie nu știa de pistol. Poate că știa că e un 
pistol în cutia cu unelte de pescuit, dar era sigur că nu e 
încărcat. Nu, el a crezut că eu trebuia să mă eliberez, să iau 
vesta de salvare și să îmi încerc norocul în ocean. 

— Ai fi fost o ţintă sigură. Avea o barcă. Putea pur și simplu să 
dea peste tine. 

— Dar planul nu era să dea peste mine. Trebuia să mă lase să 
scap. Ceea ce Bernie nu a știut era că ea mi-a oferit o 
modalitate de a-l împușca. Îmi lăsase o armă încărcată. Ea voia 
să îl ucid pe Bernie. Astfel nu ar mai fi rămas nimeni în viaţă 
care să știe că ea nu murise. Eu aș fi spus tuturor că era moartă 
și, chiar daca nu ar fi fost găsit niciodată trupul și nici 
diamantele de altfel, nu ar fi existat niciun motiv să se continue 
căutarea. Era perfect. 

— E doar foarte improbabil. Erau mult prea multe lucruri care 
ar fi putut să meargă prost. Dacă tranchilizantul te-ar fi omorât 
și pe tine, ca pe Karin Boyd? Dacă n-ai fi fost în stare să ieși din 
sfori? Dacă Bernie ar fi supravieţuit? Aș putea să continui. 

— Dacă Bernie ar fi supravieţuit, nu ar fi fost sfârșitul lumii 
pentru Liana. Nu ar fi turnat-o. Trebuia doar să împartă banii cu 
el. Cum spuneaţi și dumneavoastră, erau destui și cine știe... îmi 
imaginez că ar fi găsit o modalitate să îl omoare mai târziu. El 
avea încredere în ea. Nu ar fi fost greu. 

Detectiva James avea un aer sceptic și strângea din buze. 

— Am avut și eu aceleași îndoieli și întrebări, până mi-am pus 
problema altfel, zise George. Cum am mai spus, existau două 
planuri. Primul plan era infailibil sau atât de infailibil cât poate fi 
un jaf de milioane de dolari. Adică planul de a pune mâna pe 
diamantele lui MacLean. Al doilea plan era o fata morgana: un 
mod de a lua diamantele, de a scăpa de Bernie și de a dispărea 
pentru totdeauna. Planul acela putea să eșueze, în toate 
modurile pe care le-aţi enumerat, plus în multe altele. Katie Aller 
ar fi putut fi anchetată imediat după uciderea lui MacLean, dacă 
aţi fi făcut legătura mai repede. Eu aș fi putut pleca din oraș. 
Bernie ar fi putut să mă împuște din greșeală, lângă locuinţa lui 
lrene. Dacă se întâmpla oricare dintre aceste lucruri, atunci 
Liana era pregătită să își ia tălpășiţa. Ar fi dispărut din oraș 
înainte să reușiți voi să îi aflaţi numele întreg. Dar a rămas, ca 
să fie totul perfect, și i-a ieșit. Au apărut diamantele pe undeva? 


VP - 222 


Asta nu vă spune nimic? continuă George. 

— Ei bine, după cum știți, unele dintre ele au ieșit la 
suprafață. 

— Mă refer la majoritatea. Sunt sigur că erau mai mult de 
două. 

— Hai să zicem că ai dreptate, zise detectiva James, și Liana a 
pus la cale toată chestia. Cum a scăpat după ce Bernie a 
aruncat-o în apă? Ai spus că era legată. L-ai privit pe Bernie cum 
leagă un bloc de ciment de ea. 

— Asta nu știu. Îmi imaginez că nu era legată, ci doar arăta ca 
și cum ar fi fost. Sunt sigur că era un bloc de ciment adevărat, 
dar poate că l-a legat de ea astfel încât să poată să se dezlege 
când ajunge în apă. 

— Ai spus că ai auzit un pleoscăit și apoi nimic. 

— Asta îmi aduc aminte. Poate că a înotat pe sub apă o vreme 
și a ieșit destul de departe, încât să nu o mai aud. Poate că mai 
era o barcă în apropiere sau vreun fel de dispozitiv flotant. Eram 
încă legat pe punte la momentul respectiv... nu puteam vedea 
nimic în afara bărcii. 

— Nu știu ce să zic, George, zise detectiva James. 

— Recunosc că și eu m-am chinuit cu partea asta. Eram în 
larg. M-am ridicat în picioare în barcă, destul de curând după ce 
a intrat Liana în apă, și nu am văzut nimic. Dar dacă există 
cineva care ar fi putut înota spre o viață nouă, atunci ea ar fi 
aia. Nu știu cum a reușit, dar a reușit. A fost un număr de 
magie. 

— Un număr de magie cam imposibil. Eraţi la kilometri de 
țărm. 

— Știu că sună ridicol, dar e ridicol oricum ai privi-o. Mă tot 
gândesc la timpul petrecut în barcă. Totul era pus în scenă în 
așa fel încât eu să fiu martor. Era prea convenabil. Liana a adus 
un cuţit pe furiș și eu l-am putut lua. Când am luat cuțitul, am 
întrebat-o dacă vrea să îi tai ei legăturile și ea a zis că nu. Apoi 
Bernie își găsește locul unde poate să arunce cadavrele, exact 
când îmi eliberez eu mâinile. Alege să o arunce pe Liana peste 
bord prima, dar, apoi, nu mă aruncă imediat pe mine. Nu are 
niciun sens. Ar fi vrut să scape de cei doi oameni în viață mai 
întâi și apoi să se ocupe de cei morți. Totul a fost aranjat astfel 
încât să pot să mă eliberez și să scap. Ca să pot fi martor. 

— Dar chiar dacă ai fi ajuns în apă, nu exista nicio garanţie că 


VP - 223 


ai fi scăpat cu viaţă. 

— Nu exista nicio garanţie pentru nimic. Era un Ave Maria. 
Știu că sună improbabil, dar credeţi că e mai probabil ca Liana 
să îl și lăsat pe Bernie să i-o ia înainte și că sunt amândoi morţi 
acum și că diamantele au dispărut cu desăvârșire? 

— Nimic din toate astea nu sună probabil. Cred că este la fel 
de probabil... și nu sunt singura de această părere... ca 
dumneata să ai toate diamantele. 

— Dacă aveam toate diamantele, de ce aș lăsa două dintre 
ele în sertarul meu de haine? 

— Poate că ai făcut-o ca să îţi susțină povestea, să pară că ţi 
s-a înscenat totul. 

— Cred că mă confundați cu un geniu criminal. Cred că mă 
supraestimaţi, doamnă detectiv. 

— Nu ești singurul care crede asta. 

După interogatoriu, George fu lăsat singur încă o oră. Își 
imagina conversaţia care probabil avea loc în afara camerei 
izolate fonic, o decizie care trebuia luată: să fie reținut acum sau 
mai târziu. Incercă să îi pese, dar se tot gândea la diamantele 
alea lăsate în sertarul lui. Erau un semn de mulțumire de la 
Liana? Sau erau o ultimă înjurătură? 

Detectiva James intră din nou în cameră și zise: 

— Eşti liber, domnule Foss. Momentan am terminat aici. 

George se ridică în picioare. 

— Mă conduceti afară? 

Odată ajuns afară, George își aprinse o ţigară. 

— Eram aproape convins că o să fiu arestat azi, îi zise el 
detectivei James, care ieșise cu el până la treptele de cărămidă 
ale secţiei. 

— ii departamentul ăsta ca pe ace. Dar vei fi arestat. E doar 
o chestiune de moment și de acuzații aduse. 

— Mulţumesc pentru avertisment. 

— Există o convingere generală că ne vei conduce la Liana 
Decter. 

— Deci, cineva e de acord cu mine că nu s-a înecat. 

— Nu, cred că de fapt consensul e că nu a fost niciodată în 
barca aceea. Cel puţin, nu există nicio dovadă că ar fi fost. 

— Doar cuvântul meu. 

— Doar cuvântul dumitale. 

— Presupun că o să încerc să mă bucur de libertate cât o mai 


VP - 224 


am. 

— Ah, și nu pleca din oraș. Aș vrea să fie oficial că am spus 
asta. 

— De ce mai aveţi încredere în mine? întrebă George. 

— Nu știu dacă am încredere în dumneata, dar cred că spui 
adevărul. În meseria asta am ascultat o grămadă de minciuni, 
de la o grămadă de mincinoși. Te cred când spui că ai acționat 
cu bună credinţă când i-ai înapoiat banii lui MacLean și că ai fost 
escrocat de Liana și Bernie. Nu cred că ai știut de diamantele 
din dormitorul dumitale. Și cred că tu chiar crezi că Liana este 
încă în viaţă. 

— Dar dumneavoastră nu credeţi că este. 

— Știţi ce este briciul lui Occam? 

George încuviinţă din cap. 

— Cea mai simplă soluţie este că Liana Decter și Bernie 
MacDonald au furat o grămadă de diamante. Bernie s-a lăcomit 
sau a devenit gelos sau ambele și a decis să îi omoare pe toți 
cei implicaţi. Aproape a reușit, dar a fost el însuși omorât. 
Diamantele... cine știe? Ar putea fi oriunde. 

— Atunci, de ce mai sunt eu aici? Dacă Bernie voia să mă 
omoare, putea să o facă deja. Cum e posibil să-l fi înfrânt eu pe 
el? 

— Cred că ai fost norocos, zise ea. Foarte, foarte norocos. 


VP - 225 


27 


Când se întoarse la apartament, George știa ce are de făcut. 

Era spre sfârșitul după-amiezii. O hrăni pe Nora, apoi își luă 
cheile de la Saab și ieși pe ușă. Hotărâse să se întoarcă în New 
Essex, convins că Liana lăsase ceva în urmă. 

„O să știu ce caut când o să găsesc”. 

În timp ce întorcea în sensul giratoriu din centrul orașului, 
pulsul îi crescu într-un ritm alarmant și simţi că ameţește. Pe 
Beach Road, opri în parcarea bisericii, înainte de a intra pe 
Captain Sawyer Lane. Deschise geamul și inspiră adânc aerul 
sărat. Fără să-și poată explica de ce, își aduse aminte de silueta 
pe care o văzuse pe banca din faţa bisericii, prima oară când se 
dusese la cabana de lângă mlaștină. Işi aminti că se uitase la 
bărbatul adormit și se gândise că poate murise pe banca aceea 
și nimeni nu observase, pentru că arăta ca un enoriaș bătrân, 
care se bucura de soare. 

Când bătăile inimii i se mai domoliră, George băgă mașina în 
viteză și ieși din parcarea bisericii. O luă la dreapta, pe Captain 
Sawyer Lane, apoi făcu imediat iar la dreapta, pe aleea cu 
pietriș a casei Aller. Se lăsase seara și era întuneric în pădurea 
de pini, dar distingea perimetrul de bandă galbenă, care 
încercuia proprietatea. 

După ce găsi romanul Rebecca al Lianei, cu cartea poștală din 
Mexic între paginile lui, George se duse înapoi în Boston pe 
întuneric. Tinu aerul condiționat pornit și fereastra 
întredeschisă, ca să poată sufla fumul de ţigară afară, în noapte. 
Nu știa exact ce însemna cartea - fusese lăsată special pentru 
el, așa cum fuseseră lăsate diamantele, sau fusese pur și simplu 
o greșeală din partea Lianei? -, dar știa ce însemna pentru el. 
Era un indiciu, o informație pe care o avea doar el, și nimeni 
altcineva. 

Când se întoarse acasă, George se așeză pe canapea și răsfoi 
cartea. Erau multe pasaje marcate, toate încadrate cu pix 
albastru, așa cum își marca Liana întotdeauna cărţile. Trecu un 
deget peste semnele acelea făcute cu pixul, cu unghiurile lor 
precise și liniile perfect drepte. Deschise la pagina șase, unde 


VP - 226 


fusese pusă cartea poștală cu ruinele mayașe, și citi pasajul 
marcat: „Dar mi-a ajuns melodrama pentru o viaţă întreagă și aș 
renunţa de bunăvoie la toate cele cinci simţuri, dacă ne-ar putea 
asigura acum pacea și siguranţa. Fericirea nu e un bun pe care 
să-l preţuim, ci o calitate a gândirii, o stare de spirit”. 

In noaptea aceea, George nu dormi. Liana îi bântuia fiecare 
gând, până când deveni convins că prezenţa ei constantă în 
mintea lui era o dovadă în plus că era în viață, pe undeva. Dar 
unde se dusese după resurecţia ei din apele oceanului? Avea 
diamantele - era sigur de asta - și probabil și o nouă identitate. 
Un nume nou. O coafură nouă. Locuia undeva departe. Acela era 
harul ei. Transformarea. Ea îi spusese că acela era blestemul ei, 
dar nu era adevărat. Era un har, o înzestrare, un talent. Putea să 
devină altcineva și putea la fel de ușor să omoare ceea ce 
devenea, înlăturând pe oricine se întâmpla să îi stea în cale. Și 
dacă transformarea era talentul ei special, atunci George știa că 
ceea ce o atrăsese pe Liana la el era tocmai faptul că el nu se 
putea schimba niciodată. El rămânea mereu același. 

„Și tocmai de aceea m-a căutat pe mine în Boston”, gândi 
George. Nu pentru că avea nevoie să închidă acel capitol, 
pentru că voia să îl vadă din nou sau pentru că avea nevoie de 
ajutorul lui într-un moment de cumpănă. S-a întors la el pentru 
că el putea să joace un rol - de figuraţie - și pentru a-l convinge 
să joace acel rol nu trebuia decât să-și facă apariţia într-un bar, 
să fie frumoasă și să se prefacă speriată. 

Lumina zorilor începuse să umple fereastra dormitorului lui 
George. Auzi mașina de livrări a ziarului G/obe, trecând pe 
strada din față. Chiar dacă nu dormise, George se simţea 
perfect treaz. Știa ce are de făcut. 

— lrene Dimas. 

— Bună, eu sunt. 

— Ah, nu am recunoscut numărul. Unde ești? 

— Sunt plecat. Pentru o vreme. Mă întrebam dacă poţi să îmi 
faci o favoare. 

— Bine. Sigur. 

George auzea pe fundal forfota de la locul de muncă al lui 
lrene. Reușise să o prindă la birou, chiar dacă era trecut de 
cinci, într-o zi de vineri. 

— Vreau să ai grijă de Nora. 

— Pot să fac asta. Cât lipsești? 


VP - 227 


— Speram, de fapt, să o iei la tine. S-ar putea să fiu plecat 
mai mult timp. 

lrene ridică tonul. 

— Ai fost arestat? De unde suni? 

— Nu, nu. Nu încă, în orice caz. Sunt plecat din oraș. Și nu știu 
cât o să dureze. O să mă simt mai bine știind că Nora e cu tine. 

— Te rog, spune-mi că nu te-ai dus s-o cauţi. 

— Bine. Nu m-am dus s-o caut. 

— Nu te cred. Trebuie să lași asta pe mâna poliţiei. 

— Poliţia nu o caută pe Liana. Mă supraveghează pe mine. Au 
găsit o parte din diamantele furate la mine în apartament. 

— Când? Cum? 

— Trebuie să plec. Poţi să te asiguri că Nora e bine? 

— Sigur. Cum să nu. Nu poţi să îmi spui unde ești? 

— Nu pot. Imi pare rău. 

— Ce o să faci dacă o găsești? 

— Trebuie să plec. Ai grijă de Nora. O să mă întorc. 

George închise înainte ca Irene să apuce să îi mai pună și alte 
întrebări. 

Ce ar fi făcut dacă ar fi găsit-o pe Liana? Adevărul e că nu știa 
exact. Și-ar fi dorit să își poată spune că o va face să plătească 
pentru tot ceea ce făcuse. Dar nu era sigur. Știa doar că, dacă 
nu o găsea pe Liana Decter, ca să dovedească lumii întregi că 
era vinovată, urma să fie arestat și închis pentru mult timp. Și 
știa că tot ceea ce se întâmplase în Boston, de când își făcuse 
ea apariţia la Jack Crow's și până la masacrul de pe barca lui 
Bernie, se desfășurase exact așa cum ar fi trebuit, exact așa 
cum plănuise Liana. 

Înfășură telefonul ieftin, de unică folosinţă, în punga în care îl 
cumpărase și îl îndesă în coșul de gunoi de lângă masa de 
picnic. O pasăre neagră, cu ochii galbeni plonjă și se opri pe 
marginea coșului de gunoi, întrebându-se dacă nu cumva 
aruncase ceva de mâncare. George se ridică, azvârlindu-și 
breteaua servietei peste umăr, cu cei zece mii de dolari 
înfășuraţi în ediția din ziua precedentă a ziarului Boston Globe, 
în buzunarul interior cu fermoar. Era tot ceea ce luase cu el, în 
afară de un pașaport și câteva schimburi de haine, când plecase 
din apartament cu o zi în urmă. Știind că poliţia ar putea să îl 
supravegheze, nu îndrăznise să ia o geantă mai mare. 

leșind din apartamentul lui în zorii răcoroși ai zilei, nu văzu 


VP - 228 


nimic suspect, doar un taxi galben oprit la colţ. Cu toate astea, 
se duse la garajul unde își ţinea Saab-ul, intră pe ușa din față, 
apoi trecu pe lângă angajatul din tura de noapte, care dormea la 
birou, și ieși prin spate, pe o alee plină de gunoi. De acolo se 
duse la cea mai apropiată staţie și luă metroul până la South 
Station. Era sigur că dacă se ducea la Logan și încerca să se 
urce într-un avion, ar fi fost oprit. Dar se gândi că poate are o 
șansă dintr-un aeroport din Canada. Nu exista niciun tren direct 
spre Montreal, așa că George își cumpără un bilet de autobuz. 

Agentul canadian de la graniţă îi ștampilă pașaportul și abia 
dacă se uită la el. La fel se întâmplă și la aeroportul Montréal- 
Trudeau, unde își cumpără un bilet spre Cancun. George fusese 
atât de sigur că va fi luat la întrebări la controlul de securitate 
sau că servieta lui va fi percheziţionată, și banii, descoperiți, că 
aproape că nu îi veni să creadă când avionul, pe trei sferturi 
plin, se ridică deasupra orașului Montréal și a fluviului St 
Lawrence, pe drum spre Mexic. 

Un autobuz rablagit îl duse, timp de o oră, la sud de Cancun, 
spre Tulum. Trebuia să găsească o cameră de hotel, un loc ieftin 
care să accepte, fără întrebări, bani gheaţă. Dar mai întâi 
cumpără un telefon și se duse spre ruinele mayașe. 

„Arată ca în cartea poștală”, își zise George, în timp ce privea 
la ruinele gri care se întindeau pe faleză și, în depărtare, la 
suprafaţa liniștită și acoperită de picăţele de soare a mării. ȘI 
George știu, cu o certitudine absolută, că Liana nu se odihnea 
pe fundul Oceanului Atlantic. Era încă în viaţă. 


VP - 229 


Amanenn | 
[de 


h 


ÎN LOC DE E INIMĂ