Robin Cook — Frica de moarte

ROBIN COOK 


~ 


E 3 


Robin Cook 


FRICA DE MOARTE 


v.2.0 


În româneşte: 
Simina Teodora Coman şi Daniel Coman 


www.virtual-project.eu 


EDITURA ZZ, 1995 


1988 by Robin Cook 


MULTUMIRI 


Această carte nu ar fi putut fi scrisă fără sprijinul şi 
încurajările tuturor prietenilor mei care m-au ajutat în perioadele 
dificile. 

Ştiţi cu toţii cine sunteţi acei prieteni şi vă exprim din toată 
inima întreaga mea recunoştinţă. 


DEDICAŢIE 


Fratelui meu mai mare, Lee şi surorii mele mai mici, Laurie. 
Niciodată nu m-am aflat între doi oameni mai cumsecade. 


Cu mulțumiri domnului dr. lorgu Pavel 
Traducătorii 


PROLOG 


11 octombrie, miercuri după-amiază. Apariţia neaşteptată a 
proteinelor străine a fost ca un echivalent molecular al ciumei. 
Era o sentinţă la moarte ce nu putea fi amânată, iar Cedric 
Harring nu avea nici cea mai mică idee despre drama care avea 
să se petreacă în organismul său. 

Spre deosebire de el, celulele individuale ale corpului său 
ştiau cu precizie care vor fi consecinţele dezastruoase ale 
acestui fenomen. Noile proteine misterioase care se 
îngrămădiseră în mijlocul lor şi le străpunseseră membranele 
erau copleşitoare, făcând ca enzimele concepute să ţină piept 
nou-veniţilor să fie insuficiente şi total ineficiente. În interiorul 
hipofizei lui Cedric, noile proteine ale morţii reuşiseră să se 
prindă cu putere de represorii care inhibau genele hormonului 
morţii. Din acel moment, o dată cu expunerea genelor fatale, 
rezultatul era inevitabil. Hormonul morţii a început să fie 
sintetizat în cantităţi fără precedent. Pătrunzând în circuitul 
sanguin, hormonul a inundat în scurt timp tot organismul lui 
Cedric. Nici o celulă nu mai era imună. Sfârşitul a devenit doar o 
chestiune de timp. Cedric Harring a început astfel să se 
dezintegreze în elementele sale astrale. 


1 


Durerea părea provocată de un pumnal incandescent înfipt în 
piept. Ea radia în sus, ajungând la paroxism şi paralizând 
maxilarul şi braţul stâng. Brusc, Cedric fu cuprins de groaza pe 
care i-o dădea înspăimântătoarea presimţire că va muri. Cedric 
Harring nu mai experimentase niciodată până atunci acest 
sentiment. 

Instinctiv, îşi încleştă şi mai tare mâinile pe volan, reuşind să 
controleze cât de cât vehiculul care se strecura prin trafic. 
Simţea că nu mai are aer. De pe strada Berkeley se angajă pe 
Storrow Drive, una din arterele principale din centrul oraşului 
Boston şi acceleră, îndreptându-se spre vest şi contopindu-se cu 
traficul infernal. Imaginea drumului plutea înaintea ochilor săi, 
apoi se îndepărta, de parcă totul s-ar fi aflat la capătul unui 
tunel. 

Cu o voinţă ieşită din comun, Cedric lupta cu întunericul care 
ameninţa să-l înghită. Puțin câte puţin, imaginea începu să 
devină mai clară. Era încă în viaţă. În loc să oprească, instinctul 
îi dictă că singura lui şansă era să ajungă în cel mai scurt timp la 
un spital. Printr-o fericită coincidenţă, spitalul Good Health Plan 
se afla în apropiere. Mai rezistă un pic, se îndemnă el. 

Durerea era însoţită de o transpiraţie abundentă, care i-a 
cuprins la început fruntea şi în scurt timp întregul corp. 
Broboanele de sudoare i se prelingeau în ochi, provocându-i 
usturimi, dar Cedric nu se încumeta să lase volanul din mâini 
pentru a se şterge. În momentul în care ieşi din autostradă şi se 
angajă pe Fenway, o zonă verde a Bostonului, durerea reveni, 
apăsându-i pieptul ca o chingă din oţel. Maşinile din faţă 
încetiniseră înaintea unui semafor. Cedric nu putea să oprească. 
Nu mai avea timp. Aplecându-se înainte, claxonă şi trecu cu 
toată viteza prin intersecţie. Câteva maşini abia reuşiră să-l 
evite la numai câţiva centimetri. Văzu feţele şoferilor cuprinşi de 
spaimă şi furie. Acum rula pe Park Drive, depăşind pe partea 
stângă cartierul Back Bay şi parcurile neîngrijite din zonă. 
Durerea devenise constantă, acută şi copleşitoare. Abia mai 


5 


putea respira. 

Spitalul era undeva în dreapta, pe locul în care se aflase 
cândva blocul Sears. Încă puţin. Te rog... Undeva deasupra se 
zărea un uriaş indicator alb, pe care apărea o săgeată roşie şi 
cuvântul URGENŢA scris cu litere de aceeaşi culoare. 

Cedric reuşi să ajungă direct pe platoul camerei de gardă, 
apoi frână în ultimul moment şi se izbi în bordura de beton. Se 
prăbuşi peste volan, atingând claxonul. Abia mai respira. 

Prima persoană care ajunse la maşină fu paznicul spitalului. 
Acesta smulse portiera şi, observând paloarea înspăimântătoare 
a lui Cedric, strigă după ajutor. Cedric abia putu să îndruge: „O 
durere în piept.” Asistenta şefă, Hilary Barton, îşi făcu apariţia şi 
chemă o brancardă. Când asistentele şi paznicul spitalului 
reuşiră să-l scoată din maşină, sosi şi un rezident de la camera 
de gardă, care îi ajută să aşeze bolnavul pe targă. Numele său 
era Emil Frank şi lucra ca rezident de numai patru luni. Şi el 
observă paloarea şi transpiraţia abundentă a pacientului. 

— Diaforeză, spuse el cu autoritate. Probabil un atac de inimă. 

Hilary îşi dădu ochii peste cap. Bineînţeles că era un atac de 
inimă. Se grăbi să ducă pacientul înăuntru, nebăgându-l în 
seamă pe doctorul Frank, care-şi pusese deja stetoscopul şi 
încerca să asculte bătăile inimii lui Cedric. 

De îndată ce ajunseră la sala de tratament, Hilary ceru să i se 
aducă tubul de oxigen, instalaţia de perfuzie şi aparatul - pentru 
electrocardiogramă, ocupându-se personal de prinderea celor 
trei electrozi. Imediat ce Emil porni perfuzia, asistenta îi sugeră 
să ceară 4 mg de morfină pentru a i le administra de urgenţă 
bolnavului. 

Pe măsură ce durerea se mai domoli, mintea lui Cedric deveni 
mai clară. Deşi nimeni nu îi spusese, ştia că suferise un atac de 
cord. Mai ştia că fusese la numai un pas de moarte. Chiar şi 
acum, când avea în faţa ochilor masca de oxigen, instalaţia de 
perfuzie şi electrocardiograful care împrăştia pe jos metri de 
hârtie, Cedric îşi dădu seama că niciodată nu se simţise mai 
vulnerabil. 

— O să vă mutăm la secţia de boli coronariene, spuse Hilary. 
Staţi liniştit, o să vă faceţi bine, adăugă ea, bătându-l uşor pe 
mână. 

6 


Bolnavul încercă să zâmbească. 

— Am sunat-o şi pe soţia dumneavoastră. Trebuie să 
sosească dintr-o clipă în alta. 

Sala de tratament intensiv a secţiei de boli coronariene era 
foarte asemănătoare, din punctul de vedere a lui Cedric, cu 
camera de gardă şi cel puţin la fel de înspăimântătoare. Se aflau 
acolo o mulţime de aparate electronice sofisticate şi 
ultramoderne. Cedric îşi auzea bătăile inimii amplificate sub 
forma unui sunet mecanic, iar când îşi întoarse capul văzu pe 
monitorul rotund o linie fosforescentă, frântă din când în când 
de un impuls scurt. 

Deşi aparatele îi creau un sentiment de teamă, prezenţa 
tehnologiei de vârf îl liniştea. Şi mai liniştitoare era sosirea în 
secţie a doctorului său, care fusese chemat prin pager la scurtă 
vreme după internarea lui. 

Cedric fusese pacientul doctorului Jason Howard timp de cinci 
ani. Începuse să-l consulte pe acesta atunci când şefii săi de la 
Boston National Bank luaseră măsura de a obliga personalul de 
conducere să-şi facă un control medical anual. Atunci când în 
urmă cu mai mulţi ani doctorul Howard şi-a vândut peste noapte 
cabinetul particular şi s-a alăturat medicilor de la Clinica de 
medicină preventivă, Cedric l-a urmat cu conştiinciozitate. 
Aceasta a necesitat trecerea de la sistemul de asigurare a 
asistenţei medicale de tip Blue Cross la sistemul cu plată 
anticipată, atracţia principală constituind-o însuşi doctorul 
Howard şi nu spitalul în sine, aşa cum Cedric l-a făcut pe doctor 
să înţeleagă în termeni foarte clari. 

— Cum vă simţiţi? întrebă Jason strângând braţul lui Cedric, 
fără să-şi ia însă ochii de pe monitorul electrocardiografului. 

— Nu... grozav, rosti Cedric pe un ton sfârşit. 

Fusese nevoit să tragă de mai multe ori aer în piept pentru a 
putea scoate cele două cuvinte. 

— Am să vă rog să încercaţi să vă relaxaţi. 

Cedric închise ochii. „Să mă relaxez! Bună glumă.” 

— Vă doare rău? 

Cedric încuviinţă din cap. Obrajii îi erau scăldaţi de lacrimi. 

— Mai administraţi-i o doză de morfină, ceru Jason. 

La puţină vreme după cea de-a două doză, durerea deveni 


7 


mai suportabilă. Doctorul Howard discuta cu rezidentul, dorind 
să se asigure că fuseseră luate probele de sânge necesare şi 
cerându-i acestuia să-i aducă un anume tip de sondă. Cedric îl 
privea. Se liniştea numai la vederea profilului plăcut, acvilin al 
lui Howard şi simțind siguranţa şi autoritatea acestuia. Dar cel 
mai mult simţea compasiunea doctorului Howard. Doctorul 
Howard era sincer preocupat de starea lui. 

— Va trebui să aplicăm o mică procedură, îl auzi spunând pe 
Jason. Vrem să introducem o sondă Swan-Ganz, pentru a afla ce 
se întâmplă acolo, în interior. O să vă facem o anestezie locală, 
aşa că nu o să doară, bine? 

Cedric încuviinţă. În ceea ce-l privea, doctorul Howard avea 
mână liberă să facă tot ce considera că e necesar. Aprecia în 
mod deosebit felul de a fi al doctorului. Nu le vorbea niciodată 
de sus pacienţilor săi. N-o făcuse nici măcar în urmă cu trei 
săptămâni, când Cedric se prezentase pentru controlul periodic 
şi când Howard îl cicălise în legătură cu regimul lui prea bogat în 
colesterol, cu prostul obicei de a fuma două pachete de ţigări pe 
zi şi cu lipsa de mişcare. „Ce bine ar fi fost dacă ascultam de 
sfaturile lui”, gândi Cedric. Dar în ciuda criticii zdrobitoare pe 
care doctorul Howard o făcuse stilului său de viaţă, doctorul 
fusese nevoit să recunoască faptul că analizele îi ieşiseră bine. 
Colesterolul nu era prea mare, iar electrocardiograma nu 
indicase nici o problemă. Căpătând curaj, Cedric amânase 
tentativele de a se lăsa de fumat şi de a se apuca de sport. 

Apoi, la mai puţin de o săptămână după acel control, Cedric a 
avut senzaţia că luase o gripă. Dar acesta n-a fost decât 
începutul. Sistemul său digestiv a început să se deregleze şi o 
criză de artrită l-a chinuit cumplit. Până şi vederea părea că 
începe să-i slăbească. Îşi aminti că într-o bună zi i-a spus soţiei 
lui că se simţea de parcă ar fi îmbătrânit cu treizeci de ani. Avea 
toate simptomele pe care le avusese şi tatăl său în ultimele luni 
de viaţă, petrecute într-un sanatoriu particular. Uneori, când se 
privea pe neaşteptate în oglindă, avea chiar impresia că vede 
stafia bătrânului. 

In ciuda ultimei doze de morfină, Cedric simţi o nouă durere 
ascuţită, de parcă pieptul i-ar fi fost străpuns de un pumnal 
încins. Avu din nou senzaţia din maşină, că se află într-un tunel. 


8 


Îl mai vedea încă pe doctorul Howard, dar acesta se afla foarte 
departe, iar vocea i se auzea din ce în ce mai stins. Apoi tunelul 
începu să se umple de apă. Cedric avu o tresărire şi încercă din 
răsputeri să înoate spre suprafaţă. Braţele sale loveau aerul cu 
frenezie. 

Mai târziu, Cedric îşi recăpătă cunoştinţa pentru câteva clipe. 
În timp ce se lupta să revină la realitate, simţi o apăsare 
intermitentă pe piept şi un obiect străin în gât. Cineva 
îngenunchease alături, încrucişându-şi mâinile pe toracele său. 

În momentul în care în piept se produse o violentă explozie, 
Cedric scoase un strigăt de durere, apoi întunericul cobori 
asupra lui ca un aşternut de plumb. 

XXX 

Moartea fusese duşmanul dintotdeauna al doctorului Jason 
Howard. Ca rezident la spitalul Massachusetts General dusese 
această credinţă la extremă, necedând niciodată în faţa unui 
stop cardiac decât după insistenţele vreunuia dintre şefii săi. 

Acum refuza să creadă că un om de cincizeci şi şase de ani, 
pe care el îl examinase cu numai trei săptămâni în urmă şi îl 
găsise sănătos, era pe punctul de a muri. Pentru el era un afront 
personal. 

Ridicându-şi privirea către monitorul care indica încă o 
activitate EKG normală a inimii, Jason puse mâna pe gâtul lui 
Cedric. Pulsul nu se mai simţea. 

— Aduceţi-mi un ac pentru puncţie, ceru el. Şi cineva să-i ia 
tensiunea arterială. 

În timp ce palpa pieptul bolnavului pentru a găsi apendicele 
xifoid, primi un imens ac pentru puncţie cardiacă. 

— Pacientul nu mai prezintă tensiune arterială, îi spuse Philip 
Barnes, anestezistul care răspunsese la apelul codificat ce se 
declanşase în momentul producerii stopului cardiac. 

Anestezistul introdusese un tub endotraheal în traheea lui 
Cedric şi acum îl ventila apăsând ritmic burduful aparatului 
pentru respiraţie asistată. 

Pentru Jason diagnosticul era cât se poate de clar: ruptură 
cardiacă. Deşi electrocardiograful continua să funcţioneze, nu se 
înregistra nici o acţiune de pompare a inimii şi predominantă era 
starea de disociere electromecanică. Aceasta nu putea însemna 


9 


decât un singur lucru. Porțiunea inimii lui Cedric care fusese 
lipsită de porţia ei de sânge se spărsese ca o boabă de strugure 
zdrobită. Pentru a confirma cutremurătorul diagnostic, Jason 
împlântă acul pentru puncţie în pieptul lui Cedric, străpungând 
învelişul pericardic. Când trase pistonul, seringa se umplu de 
sânge. Nu mai exista nici un dubiu. Inima lui Cedric se spărsese 
pur şi simplu. 

— Să-l ducem imediat la chirurgie, strigă Jason, apucând cu 
putere bara din capătul patului. 

Philip aruncă o privire plină de subiînţeles lui Judith Reinhart, 
asistenta şefa a secţiei de boli coronariene. Amândoi ştiau că nu 
avea nici un rost. În cel mai bun caz l-ar fi putut pune pe Cedric 
la un aparat de circulaţie extracorporală, dar după aceea ce vor 
mai putea face? 

Philip opri ventilarea pacientului. Dar în loc să ajute şi el la 
împingerea patului, se duse la Jason şi-i puse uşor braţul pe 
umăr, încercând să-l oprească. 

— Trebuie să se fi produs o ruptură cardiacă. Ştii bine. Şi eu 
ştiu. Pe ăsta l-am pierdut, Jason. 

Jason făcu un gest de împotrivire, dar Philip îl ţinu şi mai 
strâns. Privi chipul sidefiu al lui Cedric. Ştia că Philip avea 
dreptate. Deşi nu-i făcea plăcere să recunoască, pacientul era 
pierdut. 

— Ai dreptate, spuse el, lăsându-se fără tragere de inimă scos 
din secţie de Philip şi de Judith, pentru a permite celorlalte 
asistente să pregătească corpul neînsufleţit. 

În drum spre registratură, Jason admise ideea că Cedric era 
cel de-al treilea pacient care murea la numai câteva săptămâni 
după efectuarea examenului periodic. Primul fusese tot victima 
unui atac de cord, iar al doilea suferise o comoţie cerebrală. 

— Poate că ar fi cazul să-mi schimb meseria, spuse Jason 
numai pe jumătate serios. Chiar şi starea pacienţilor internaţi de 
care mă ocup evoluează greu. 

— Ghinion, asta-i tot, spuse Philip bătându-l ştrengăreşte pe 
umăr. Cu toţii avem perioade rele. O să fie bine, ai să vezi. 

— Da. Aşa e, răspunse Jason. 

Philip se întoarse la secţia de chirurgie. 

Jason găsi un scaun liber şi se aşeză cu toată greutatea. Ştia 


10 


că va trebui să se pregătească sufleteşte pentru întâlnirea cu 
soţia lui Cedric, care urma să sosească la spital dintr-o clipă în 
alta. Se simţea sleit de puteri. 

— Ar fi trebuit să mă fi obişnuit deja cu ideea morţii, rosti el 
cu glas tare. 

— Tocmai faptul că nu ai făcut-o dovedeşte că eşti un doctor 
bun, spuse Judith, apoi plecă să se ocupe de formalităţile actului 
de deces. 

Jason acceptă complimentul, dar ştia prea bine că atitudinea 
sa faţă de moarte venea de dincolo de profesiunea sa. Cu numai 
doi ani în urmă, moartea distrusese tot ce avusese mai scump 
pe lume. Parcă auzea şi acum telefonul sunând la un sfert de 
oră după miezul nopţii aceleia de noiembrie. Aţipise în camera 
lui de lucru, încercând să treacă peste însemnările personale pe 
care le făcuse în săptămâna aceea. Se gândise că trebuia să fie 
soţia lui, care suna de la Spitalul de copii să-l anunţe probabil că 
va mai întârzia. Era medic pediatru şi fusese chemată de 
urgenţă pentru un caz de insuficienţă respiratorie. Dar la aparat 
era un poliţist de la circulaţie. El l-a anunţat pe Jason că un 
semitrailer din Albany încărcat cu plăci de aluminiu pentru 
construcţii intrase pe contrasens şi lovise frontal maşina soţiei 
lui. Biata femeie nu a mai avut nici o scăpare. 

Jason îşi amintea vocea poliţistului, de parcă totul s-ar fi 
întâmplat ieri. La început a fost şocat şi nu i-a venit să creadă, 
după care sângele a început să-i fiarbă de mânie. Apoi a fost 
cuprins de sentimentul propriei vinovăţii. Ar fi putut să meargă 
şi el cu Danielle, aşa cum o făcuse de atâtea ori şi să-şi petreacă 
timpul citind ceva la biblioteca medicală. Sau ar fi putut măcar 
insista ca soţia lui să doarmă la spital în noaptea aceea. 

Câteva luni mai târziu, a vândut casa bântuită de prezenţa 
Daniellei, precum şi cabinetul şi biroul pe care le împărţise cu 
aceasta. A fost momentul în care a hotărât să se angajeze la 
spitalul Good Health Plan. A făcut tot ce-l sfătuise un prieten 
psihiatru pe nume Patrick Quillan. Dar durerea nu se stinsese 
încă şi nici mânia. 

— Scuzaţi-mă, domnule doctor Howard. 

Jason îşi ridică privirea spre chipul senin al lui Kay Ramn, 
secretara secţiei. 


11 


— Doamna Harring se află în sala de aşteptare, spuse Kay. l- 
am spus că veţi veni să staţi de vorbă cu ea. 

— O, Dumnezeule, spuse Jason, frecându-se la ochi. Era dificil 
pentru oricare doctor să discute cu rudele pacienţilor decedati, 
dar de când murise Danielle, Jason simţea durerea celor din 
familia mortului ca pe propria lui suferinţă. 

Vizavi de secţia de boli coronariene se afla un micuţ salon cu 
reviste vechi, scaune îmbrăcate în vinilin şi... 5 plante artificiale. 
Doamna Harring se uita pe fereastra ce dădea spre parcul 
Fenway şi spre râul Charles. Era o femeie slăbuţă, cu un păr 
lăsat să încărunţească. Când Jason intră, ea se întoarse şi îl privi 
cu ochii înroşiţi şi îngroziţi. 

— Sunt doctorul Howard, spuse Jason, făcându-i semn să ia 
loc. 

Ea se conformă, dar se aşeză doar pe marginea scaunului. 

— Deci e grav... începu ea, cu glasul pierdut. 

— Mă tem că este foarte grav, spuse Jason. Domnul Harring a 
decedat. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. Cel puţin nu a 
suferit. 

Jason se ura pentru aceste minciuni pe care le rostise pe 
negândite. Ştia bine că Cedric suferise. Văzuse groaza de 
moarte de pe chipul lui. Moartea era întotdeauna o luptă, 
nicidecum scurgerea paşnică a vieţii din trup, aşa cum era 
înfăţişată în filme. 

Culoarea dispăru de pe chipul doamnei Harring şi, pentru o 
clipă, Jason crezu că femeia va leşina. In cele din urmă, aceasta 
reuşi să spună: 

— Nu pot să cred. 

Jason încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Vă înţeleg. 

Şi o înţelegea într-adevăr. 

— Nu e drept, spuse ea, privindu-l sfidător pe Jason şi 
înroşindu-se la faţă. Abia i-aţi făcut examenul medical şi l-aţi 
declarat sănătos. l-aţi făcut toate analizele şi au ieşit bune. De 
ce n-aţi găsit nimic? Ați fi putut preveni acest incident. 

Jason recunoscu furia, obişnuitul preambul al marii suferinţe. 
Îi era foarte milă de ea. 

— Nu se poate spune că l-am declarat complet sănătos, spuse 


12 


el cu delicateţe. Analizele de laborator au fost satisfăcătoare, 
dar l-am atenţionat, ca de obicei, că ar fi cazul să se lase de 
fumat şi să ţină un regim mai sever. l-am amintit tot timpul că şi 
tatăl lui a murit din cauza unui atac de cord. Toţi aceşti factori îl 
situau în categoria pacienţilor supuşi la un înalt grad de risc, în 
ciuda testelor de laborator. 

— Numai că tatăl lui avea şaptezeci şi patru de ani când a 
murit. Cedric abia împlinise cincizeci şi şase. Ce rost mai au 
controalele astea periodice, dacă soţul meu a murit la numai trei 
săptămâni după efectuarea lor? 

— Imi pare foarte rău, spuse Jason încet Posibilităţile noastre 
de prognoză sunt limitate. Suntem conştienţi de lucrul acesta. 
Nu ne rămâne decât să facem tot ce ne stă în putinţă. 

Doamna Harring scoase un oftat adânc. Umerii ei înguşti 
căzură neputincioşi. Jason îşi dădu seama că furia femeii se 
domolise. În locul ei se instalase zdrobitoarea tristeţe. Când 
femeia începu să vorbească, vocea îi tremura. 

— Ştiu că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă. lertaţi-mă! 

Jason se aplecă spre ea şi-i puse o mână pe umăr. Îi simţi 
trupul firav sub mătasea subţire a rochiei. 

— Ştiu cât de greu vă este. 

— Pot să-l văd? întrebă ea printre lacrimi. 

— Desigur, îi răspunse Jason, ridicându-se şi oferindu-i braţul. 

— Ştiaţi că Cedric făcuse o programare pentru a vă consulta? 
îl întrebă doamna Harring când ieşiră pe coridor, ştergându-şi 
ochii cu un şerveţel pe care îl scosese din poşetă. 

— Nu, nu ştiam, recunoscu Jason. 

— Pentru săptămâna viitoare. Nu a reuşit să se programeze 
mai devreme. Nu se simţea deloc bine. 

Jason simţi neplăcuta stare de nelinişte pe care i-o crea grija 
de a se dezvinovăţi. Deşi era încredinţat că nu comisese nici o 
greşeală, nu excludea posibilitatea unor anchete penale. 

— Când a făcut programarea, s-a plâns cumva de dureri de 
piept? întrebă Jason oprind-o pe doamna Harring în faţa uşii 
secţiei de boli coronariene. 

— Nu. Nu. Vorbea însă despre tot felul de simptome fără 
legătură între ele. În general se plângea de o stare de oboseală. 

Jason răsuflă uşurat. 


13 


— Zicea că-l dor încheieturile, continuă doamna Harring. Şi 
ochii îl necăjeau. Abia reuşea să mai conducă maşina pe timp de 
noapte. 

Dificultăţi la conducerea maşinii pe timp de noapte? Deşi un 
astfel de simptom nu avea nici o legătură cu atacul de cord, în 
mintea lui Jason se declanşă un semnal de alarmă. 

— Şi pielea i se uscase foarte mult şi începuse să-i cadă mult 
păr... 

— In mod normal, părul se regenerează, spuse Jason mecanic. 

Era cât se poate de clar că acest pomelnic de simptome 
nespecifice nu avea nimic în comun cu violentul atac de cord 
suferit de Cedric. 

Jason împinse masiva uşă a secţiei şi-i făcu semn doamnei 
Harring să-l urmeze. Apoi o conduse spre încăperea în care se 
afla cadavrul. 

Cedric fusese acoperit cu un cearceaf alb şi curat. Doamna 
Harring îşi puse mâna subţire şi osoasă pe capul soţului ei. 

— Doriţi să-i vedeţi faţa? o întrebă Jason. 

Doamna Harring făcu semn că da, în timp ce lacrimile care îi 
apăruseră din nou în ochi începură să-i şiroiască pe obraji. Jason 
dădu la o parte cearceaful şi făcu un pas înapoi. 

— O, Doamne! strigă ea. Arată ca tatăl lui înainte de a muri. 
Nu mi-aş fi închipuit vreodată că moartea îmbătrâneşte atât de 
mult! 

De obicei nici nu îmbătrâneşte, reflectă Jason. Acum, când nu 
se mai gândea la inima lui Cedric, observă şi el modificările 
survenite pe chipul defunctului. Părul i se rărise. Ochii păreau 
mult adânciţi în orbite, dând bietului om un aspect jalnic, mult 
diferit de înfăţişarea lui Cedric de acum trei săptămâni, când 
acesta se prezentase la controlul periodic. Jason întinse 
cearceaful la loc şi o conduse pe doamna Harring înapoi în mica 
sală de aşteptare. O ajută să se aşeze pe un scaun şi luă la 
rândul său loc în faţa ei. 

— Ştiu că nu e cel mai potrivit moment, spuse el, dar v-am 
ruga să ne permiteţi să  examinăm cadavrul soţului 
dumneavoastră. Poate vom putea afla ceva folositor în 
soluţionarea cazurilor viitoare. 

— Dacă acest lucru îi va ajuta pe alţii... 


14 


Doamna Harring îşi muşcă buza. Îi venea greu să se 
gândească acum la aşa ceva, cu atât mai dificil să ia o decizie. 

— Cu siguranţă că îi va ajuta. Apreciem foarte mult 
generozitatea dumneavoastră. Dacă aşteptaţi un pic, am să 
trimit pe cineva pentru întocmirea formalităţilor necesare. 

— Bine, rosti doamna Harring cu resemnare. 

— Îmi pare foarte rău pentru cele întâmplate, îi spuse din nou 
Jason. Vă rog să mă sunaţi dacă aveţi nevoie de ceva. 

Jason o găsi pe Judith şi-o anunţă că doamna Harring şi-a dat 
acordul în privinţa autopsiei. 

— l-am sunat pe cei de la morgă şi am vorbit cu doctoriţa 
Danforth, care mi-a spus că vor să preia ei cazul, îi spuse Judith. 

— În cazul acesta, ai grijă, te rog, să ne trimită şi nouă toate 
rezultatele. 

Jason avu un moment de ezitare. 

— Spune-mi, te rog, ai observat ceva ciudat la domnul 
Harring? Vreau să ştiu dacă înfăţişarea lui ţi s-a părut normală 
pentru un bărbat de cincizeci şi şase de ani. 

— Nu-mi dau seama, spuse Judith, apoi plecă grăbită. 

Când răspunzi de o secţie cu unsprezece pacienţi, tot timpul 
se iveşte câte o criză cardiacă. 

Deşi îşi dădea seama că urgenţa lui Cedric îi dăduse 
programul peste cap, Jason continua să fie tulburat de moartea 
neaşteptată a pacientului său. Se hotărî şi o sună pe doctoriţa 
Danforth, care îi răspunse cu un glas plin de rezonanţă. Reuşi să 
o convingă ca autopsia să se efectueze cât mai discret, 
explicându-i că moartea survenise în urma unei boli cardiace 
ereditare în familia respectivului şi că ar fi dorit să compare 
patologia inimii cu rezultatele EKG-ului la efort. Medicul legist 
renunţă cu îngăduinţă la acest caz. 

XXX 

Înainte de a pleca din secţie, Jason profită de ocazie pentru a 
vedea un alt pacient de-al său care nu se simţea de loc bine. 

Brian Lennox, un bărbat în vârstă de şaizeci şi unu de ani era 
tot o victimă a unui atac de cord. Fusese internat în urmă cu trei 
zile şi, deşi la început evoluase bine, starea sa se deteriorase 
brusc. În dimineaţa aceea, când Jason efectuase vizitele 
obişnuite, hotărâse să-l mute pe Lennox de la secţia de boli 


15 


coronariene, dar pacientul începuse să aibă durerile acute care 
prevesteau o insuficiență cardiacă congestivă. Faptul îi 
provocase lui Jason o profundă dezamăgire, întrucât Brian 
Lennox urma să fie inclus pe lista pacienţilor săi a căror stare de 
sănătate se înrăutăţise în ultimul timp. In loc să-l transfere pe 
pacient, Jason prescrisese un tratament intensiv pentru 
prevenirea crizei cardiace. 

În momentul în care îl văzu pe domnul Lennox, Jason îşi dădu 
seama că orice efort de a-l readuce pe acesta la starea în care 
fusese internat era zadarnic. Bolnavul stătea în capul oaselor, 
respirând des şi fără vlagă în masca de oxigen. Faţa sa căpătase 
o paloare prevestitoare de rău, de care Jason învățase deja că 
trebuie să se teamă. Asistenta care îl supraveghea tocmai se 
îndrepta de spate după ce îi reglase perfuzorul. 

— Cum merge? întrebă Jason, străduindu-se să zâmbească. 

Nu era însă nevoie să pună o astfel de întrebare. Lennox 
ridică o mână moale. De vorbit, nu putea vorbi. Toată atenţia sa 
era acum concentrată asupra eforturilor de a respira. 

Asistenta îl trase pe Jason dintre paravanele care îl înconjurau 
pe bolnav. Pe ecusonul ei se putea citi „Domnişoara Levay, 
asistent medical”. 

— Se pare că nimic nu mai merge ca lumea, spuse ea 
îngrijorată. Presiunea pulmonară a crescut foarte mult, în ciuda 
tuturor eforturilor noastre. l-am administrat diuretice, 
hidralazină şi nitroprusiat de sodiu. Nu ştiu ce să mai fac. 

Jason privi încăperea peste umărul domnişoarei Levay. 
Domnul Lennox continua să respire ca o locomotivă în 
miniatură. Nu mai avea nici o idee, în afara unui transplant, dar, 
desigur, problema aceasta nu se putea pune. Pacientul era un 
fumător înrăit şi fără nici o îndoială că suferea de emfizem şi de 
tulburări cardiace. Dar domnul Lennox ar fi trebuit să 
reacționeze la medicaţia administrată. Singurul lucru pe care 
Jason şi-l putea imagina era că zona inimii afectată de atacul de 
cord se extindea. 

— Să i se facă un consult cardiologie, spuse Jason. Poate că 
specialiştii vor putea determina măsura în care vasele 
coronariene sunt afectate. E singurul lucru la care mă mai pot 
gândi. Poate că va deveni un candidat la autotransplant. 


16 


— Tot e ceva, spuse domnişoara Levay şi, fără să mai 
aştepte, plecă la biroul central pentru a suna de acolo. 

Jason reveni în spaţiul limitat de paravane, copleşit de mila 
faţă de Brian Lennox. Ar fi dorit să poată face mai mult pentru 
el, dar diureticele ar fi trebuit să reducă lichidele în timp ce 
hidralazina şi nitroprusiatul aveau rolul de a regla cantitatea de 
sânge care intra şi ieşea din inimă. Toate acestea trebuiau să 
reducă efortul făcut de inimă pentru a pompa sângele şi astfel 
să-i permită organului vital să se vindece după atacul de cord. 
Tratamentul se dovedea însă ineficient. In ciuda tuturor 
eforturilor depuse şi a tehnologiei moderne folosite, starea 
sănătăţii lui Lennox continua să se agraveze vertiginos. Ochii săi 
împăienjeniţi se adânciseră în cap. 

Jason îşi puse mâna pe fruntea lui Brian şi-i dădu părul la o 
parte de pe sprânceana transpirată. Spre surprinderea lui, 
rămase în mână cu mai multe fire. Încurcat pe moment, Jason le 
privi atent, apoi trase cu grijă şi alte şuviţe, care se smulseră la 
fel de uşor, aproape fără să opună nici o rezistenţă. Pe perna de 
sub capul lui Brian, Jason observă şi mai multe fire de păr. Nu 
era foarte mult, dar în orice caz, peste aşteptările sale. Această 
constatare îl făcu să se întrebe dacă vreunul din medicamentele 
pe care le recomandase pacientului aveau un astfel de efect 
secundar. Îşi propuse să nu uite să se intereseze chiar în seara 
aceea. Fără îndoială că în momentul de faţă căderea părului nu 
constituia un motiv de îngrijorare atât de mare. Dar îi amintea 
de ceea ce-i relatase doamna Harring. Curios! 

După ce a lăsat vorbă să fie sunat de îndată ce se vor afla 
rezultatele consultului cardiologic al lui Brian Lennox şi după ce 
a mai aruncat o privire masochistă cadavrului învelit în cearceaf 
al lui Cedric Harring, Jason a plecat din secţia de boli 
coronariene şi a luat liftul până la etajul doi, care făcea legătura 
între spitalul propriu-zis şi clădirea în care se aflau cabinetele 
pentru consultarea pacienţilor ambulatorii. Centrul medical 
Good Health Plan era un impresionant stabiliment central din 
cadrul sistemului sanitar cu plată anticipată. El era alcătuit 
dintr-un spital cu patru sute de paturi, cu un centru de chirurgie 
ambulatorie, un departament separat pentru pacienţii 
ambulatorii, o secţie de cercetare, situată într-o aripă a clădirii 


17 


special concepută pentru acest scop şi dintr-un etaj întreg care 
adăpostea birourile serviciului administrativ. Clădirea principală, 
concepută iniţial ca sediu al firmei Sears, fusese proiectată cu 
un deosebit simţ artistic. Ea a suferit modificări şi a fost complet 
renovată pentru a răspunde funcţionalităţii spitalului şi secţiei 
administrative. Clădirea, unde erau primiţi pacienţii ambulatori 
şi în care se afla şi secţia de cercetare era nouă, dar fusese 
construită astfel încât să se armonizeze cu fosta structură, 
respectând cu multă grijă aceleaşi detalii. Ea se ridica pe nişte 
piloni, deasupra spaţiului pentru parcarea maşinilor. Cabinetul 
lui Jason se afla la etajul trei, împreună cu toate celelalte 
cabinete de medicină generală. 

La Centrul medical GHP lucrau şaisprezece internişti. 
Majoritatea se specializaseră, cu toate că o mică parte din ei, ca 
şi Jason, se menţinuseră ca generalişti. Jason considerase 
întotdeauna că-l interesa întreaga panoplie a bolilor omeneşti şi 
nu numai anumite organe sau sisteme. 

Birourile doctorilor erau răspândite pe tot perimetrul, iar în 
centru se afla un birou de registratură, înconjurat de spaţii de 
aşteptare cu fotolii foarte comode. Cabinetele în care se 
efectuau consulturile erau grupate în spaţiile dintre birouri. La 
unul din capete, se aflau mici saloane pentru tratament. In 
secţie lucra un numeros personal alcătuit din secretare şi 
asistente, care ar fi trebuit să se rotească, dar care în realitate 
aveau tendinţa de a se pune în subordinea unuia sau altuia 
dintre doctori. Această situaţie se dovedea a fi cât se poate de 
eficientă, întrucât permitea adaptarea la excentricităţile fiecărui 
doctor. O asistentă pe nume Sally Baunan şi o secretară pe 
nume Claudia Mockelberg optaseră pentru Jason. El colabora 
bine cu ambele femei, în special cu Claudia, care manifesta un 
interes aproape matern faţă de Jason. Işi pierduse unicul fiu în 
Vietnam şi pretindea că Jason semăna foarte mult cu acesta, în 
ciuda diferenţei de vârstă. 

Ambele femei îl văzură pe Jason venind şi intrară după el în 
birou. Sally avea braţul plin de fişe ale pacienţilor care aşteptau 
afară. Era o femeie foarte riguroasă în tot ce făcea, iar absenţa 
lui Jason îi tulburase rutina planificată cu atâta grijă. Era 
nerăbdătoare „să înceapă spectacolul”, dar Claudia o făcu să-şi 


18 


înfrâneze elanul şi o pofti afară. 

— A fost atât de rău pe cât se citeşte pe faţa ta? întrebă ea. 

— Se vede chiar atât de clar? întrebă la rândul său Jason, în 
timp ce se spăla pe mâini la lavoarul din colţul încăperii. 

— Arăţi de parcă te-ar fi călcat trenul, constată ea. 

— Cedric Harring a murit. Îţi aduci aminte de el? 

— Vag, admise Claudia. După ce ai fost chemat la urgenţă, i- 
am scos fişa. E pe biroul tău. 

Jason îşi aruncă o privire spre birou şi o văzu acolo. Uneori, 
operativitatea de care dădea dovadă Claudia era de-a dreptul 
enervantă. 

— Nu vrei să te aşezi câteva clipe? îl îndemnă Claudia. 

Mai mult decât oricine de la GHP, Claudia cunoştea reacţia lui 
Jason în faţa morţii. Ea era una dintre singurele două persoane 
din Centru căreia Jason i se confesase în legătură cu accidentul 
fatal al soţiei lui. 

— Cu siguranţă că ne aflăm în urmă cu planificarea, spuse 
Jason. Sally o să strâmbe iar din nas. 

— O, s-o ia dracu pe Sally! 

Claudia îl înconjură pe Jason apoi îl împinse uşor în scaun. 

— Sally poate să mai aştepte. 

Jason zâmbi fără să vrea. Aplecându-se, atinse cu degetele 
fişa lui Cedric Harring. 

— Ţi-aduci aminte de ceilalţi doi pacienţi care au murit luna 
trecută la scurt timp după examenul medical periodic? 

— Briggs şi Connoly, spuse Claudia fără ezitare. 

— Ce-ar fi să le scoţi fişele? Nu-mi place tendinţa asta. 

— Numai dacă îmi promiţi că nu ai de gând... - îşi căută 
Claudia cuvintele - ... să te agiţi fără rost în legătură cu acest 
lucru. Oamenii mor. Din nefericire, aşa se întâmplă. E o latură a 
afacerii. Inţelegi? Ce-ai zice de o cafea? 

— Fişele, repetă Jason. 

— Bine, bine, spuse Claudia ieşind. 

Jason deschise dosarul lui Cedric Harring şi consultă evoluţia 
şi rezultatul examenului periodic. În afara obiceiurilor 
nesănătoase, nu apărea nimic demn de luat în seamă. Trecând 
la EKG şi la EKG-ul la efort, Jason privi cu atenţie cardiograma, 
căutând vreun semn care să dezvăluie dezastrul ce urma să se 


19 


producă. Chiar şi în această fază în care cunoştea 
deznodământul, Jason nu putu găsi nimic suspect. 

Claudia reveni în încăpere şi deschise uşa fără să mai bată. 
Jason o auzi pe Sally văicărindu-se „Claudia...”, dar Claudia 
închise uşa şi se îndreptă spre biroul lui Jason, aruncându-i pe 
masă fişele lui Briggs şi Connoly. 

— Băştinaşii încep să-şi piardă răbdarea, spuse ea, apoi plecă. 

Jason deschise cele două dosare. Briggs decedase în urma 
unui puternic atac de cord, asemănător probabil cu cel suferit 
de Harring. Autopsia dezvăluise o ocluzie extinsă a tuturor 
vaselor coronariene, în ciuda faptului că EKG-ul efectuat înainte 
cu patru săptămâni de la deces arăta la fel de normal ca al lui 
Harring. De asemenea, la fel ca în cazul lui Harring, EKG-ul la 
efort fusese normal. Jason clătină din cap descurajat. Mai mult 
decât EKG-ul normal, cel la efort trebuia să dezvăluie asemenea 
neregularități fatale. Era cu siguranţă un semnal că examenele 
medicale erau o măsură inutilă. Nu numai că ele nu 
descopereau aceste neajunsuri grave, dar dădeau pacientului 
un vag sentiment de siguranţă. Rezultatele fiind normale, 
pacienţii nu mai aveau nici o motivaţie pentru a-şi schimba stilul 
de viaţă nesănătos. Briggs, ca şi Harring, avea peste 55 de ani, 
era un fumător înrăit şi nu făcea niciodată sport. 

Al doilea pacient, Rupert Connoly, decedase în urma unei 
congestii cerebrale. Şi în cazul lui, accidentul vascular se 
petrecuse la scurtă vreme după un examen medical periodic, 
care nu dezvăluise nici o anomalie alarmantă. Pe lângă un stil 
de viaţă în general nesănătos, Connoly fusese un mare băutor, 
fără să fie însă alcoolic. Jason era pe punctul de a închide fişa 
când observă ceva ce îi scăpase până atunci. În raportul 
efectuat în urma autopsiei, medicul patolog înregistrase 
existenţa unei cataracte avansate. Crezând că nu reţinuse 
corect vârsta pacientului, Jason reveni la pagina biografică. 
Connoly avea numai 58 de ani. Cataracta nu era o boală 
neîntâlnită la această vârstă, dar era totuşi rară. Revenind la 
rezultatele examenului medical periodic, Jason căută vreo 
menţiune despre această boală. Era jenant faptul că omisese 
tocmai cataracta. „Ochii, urechile, nasul şi gâtul”, notase el, 
„sunt în limitele normale”. Jason se întrebă dacă nu cumva 


20 


devenise mai neatent o dată cu vârsta. Dar observă apoi 
imediat că descrisese retina ca normală şi fără probleme. Era 
imposibil ca, în urma examenului retinei, Jason să nu fi 
descoperit şi cataracta. Nefiind oftalmolog, Jason îşi cunoştea 
limitele în acest domeniu. Se întrebă dacă nu cumva unele tipuri 
de cataractă nu sunt mai obturante decât altele. Adăugă 
această întrebare la lista de probleme pe care o avea în minte în 
vederea cercetării. 

Jason puse dosarele deoparte. Trei bărbaţi aparent sănătoşi 
decedaseră toţi la o lună după ultimul examen medical. 
Dumnezeule, gândi el. Nu rare sunt cazurile în care oamenii se 
tem să meargă la spital. Dacă zvonul se răspândeşte, ar putea 
să nu mai vină deloc la control. 

Luând în braţe cele trei dosare, Jason ieşi din birou. O văzu pe 
Sally ridicându-se de la ghişeul central şi privindu-l întrebător. 
Jason îi spuse încet „doar două clipe...” în timp ce străbătu sala 
de aşteptare. Trecu pe lângă câţiva pacienţi, cărora li se adresă 
cu o înclinare a capului şi cu zâmbete. Intră pe culoarul care 
dădea spre biroul lui Roger Wanamaker. Roger era medic 
internist specializat în cardiologie şi Jason îi respecta mult 
opinia. Îl găsi tocmai când ieşea dintr-un salon de consultaţii. 
Era un bărbat obez, cu o faţă de câine de vânătoare bătrân, 
bărbie dublă şi pielea foarte zbârcită. 

— Imi acorzi o consultaţie specială? întrebă Jason. 

— Te costă ceva parale, îl tachină Roger. Despre ce e vorba? 

Jason îl urmă în biroul dezordonat. 

— Din nefericire, am descoperit câteva dovezi stânjenitoare. 

Jason deschise fişele celor trei foşti pacienţi decedați la 
pagina consacrată ecografiei şi le aşeză în faţa lui Roger. 

— Mi-e şi ruşine să vorbesc despre acest subiect, dar trei 
dintre pacienţii mei de vârstă mijlocie au murit la scurtă vreme 
după ce examenul lor medical a demonstrat că erau destul de 
sănătoşi. Unul a murit chiar azi. Ruptură cardiacă după un 
infarct miocardic puternic. Eu i-am făcut consultul periodic acum 
trei săptămâni. Uite, ăsta e. Ştiind la ce să mă aştept, nici măcar 
acum nu pot găsi vreo neregularitate sau vreun semn care să o 
marcheze. Ce părere ai? 

Urmă un moment de linişte, în care Roger studie 


21 


electrocardiogramele. 

— Fii binevenit în clubul nostru, spuse el în sfârşit. 

— Ce club? 

— Electrocardiogramele sunt bune, spuse Roger. Cu toţii am 
trecut prin aceeaşi experienţă. În ultimele luni eu însumi am 
avut patru asemenea cazuri. Fiecare dintre doctorii care au fost 
dispuşi să aducă vorba despre subiect, a avut cel puţin un caz 
sau două. 

— Cum de nu s-a aflat până acum? 

— Tu vorbeşti? întrebă Roger, afişând un zâmbet crispat. Nici 
despre tine nu se poate spune că ai făcut reclamă experienţei 
trăite, nu-i aşa? E vorba despre rufe murdare. Preferam cu toţii 
să nu atragem atenţia asupra lor. Dar tu deţii acum funcţia de 
sef de serviciu. De ce nu ceri o întrunire? 

Jason dădu ursuz din cap. Sub egida administraţiei GHP, care 
lua toate deciziile organizatorice majore, funcţia de şef de 
serviciu nu era prea râvnită. Toţi interniştii ocupau anual prin 
rotaţie această postură şi, acum două luni, povara căzuse pe 
umerii lui Jason. 

— Cred că aşa ar trebui să fac, spuse Jason strângându-şi 
fişele de pe biroul lui Robert. Chiar dacă nu rezolv nimic, măcar 
ceilalţi doctori vor putea afla că nu sunt singuri, în cazul în care 
au trăit aceeaşi experienţă. 

— Sună bine, fu de acord Roger, ridicându-şi cu efort trupul 
masiv. Dar nu te aştepta ca toţi să fie la fel de deschişi ca tine. 

Jason reveni la biroul central, făcându-i un semn lui Sally să 
pregătească următorul pacient. Sally porni ca din puşcă. Apoi 
Jason se întoarse spre Claudia. 

— Claudia, fă-mi te rog o favoare. Vreau să-mi faci o listă cu 
toate examenele medicale pe care le-am efectuat în ultimul an, 
scoate toate fisele şi verifică starea sănătăţii tuturor. Vreau să 
mă asigur că nici un pacient nu a avut probleme serioase de 
sănătate. Se pare că şi unii dintre ceilalţi doctori au avut 
aceleaşi probleme. Cred că ar trebui să dăm mai multă atenţie 
problemei. 

— O să fie o listă lungă? îl preveni Claudia. 

Jason ştia acest lucru. In dorinţa de a promova aşa-zisa 
„medicină preventivă”, GHP făcuse o pledoarie insistentă în 


22 


favoarea acestor examene periodice şi pornise în direcţia 
procesului de îngrijire a unui număr cât mai mare de oameni. 
Jason ştia că, în medie, consultase între cinci şi zece pacienţi pe 
săptămână. 

In orele care urmară, Jason se consacră pacienţilor lui, care îl 
năpădiră cu un val nesfârşit de probleme şi de lamentări. Sally 
umplea necontenit sălile de consult în momentul în care 
pacientul dinainte pleca. Sărind peste masa de prânz, Jason 
reuşi să recupereze. 

Pe la mijlocul după-amiezii, în timp ce Jason se întorcea de la 
una din sălile de tratament unde efectuase o sigmoidoscopie! 
unui pacient cu colită ulceroasă recurentă, Claudia îi atrase 
atenţia şi-i făcu semn să vină la biroul central. Pe chipul ei se 
întipărise un zâmbet obraznic în timp ce Jason se apropia. Jason 
îşi dădu seama că punea ceva la cale. 

— Aveţi o vizită de onoare, spuse Claudia, ţuguindu-şi buzele, 
imitând-o pe Lily Tomlin. 

— Cine e? întrebă Jason, îndreptându-şi din instinctiv privirea 
spre salonul de aşteptare. 

— E în birou, spuse Claudia. 

Jason privi într-acolo. Uşa era închisă. Claudia nu obişnuia să 
lase pe oricine să intre în birou. Jason se uită din nou spre 
secretară: 

— Cum de ai permis cuiva să intre în biroul meu? 

— A insistat, răspunse Claudia şi cine sunt eu să-l pot refuza? 

Era evident că indiferent cine ar fi fost, acesta o jignise. Jason 
o cunoştea foarte bine. Şi oricine ar fi fost, cu siguranţă că era o 
persoană importantă din GHP. Dar pe Jason începuse să-l 
obosească acest joc. 

— Ai de gând să-mi spui despre cine e vorba sau trebuie să 
rămână o surpriză? 

— Doctorul Alvin Hayes, spuse Claudia, clipind des şi zâmbind 
cu sarcasm. 

Agnes, secretara care lucra pentru Roger, rânji. 

Jason le făcu un semn cu mâna a lehamite şi se îndreptă spre 
biroul lui. Vizita doctorului Alvin Hayes era un eveniment unic. El 


1 Metodă de vizualizare a valvulelor sigmoide, nişte cute membranoase 
situate la originea aortei şi a arterei pulmonare (n.red.). 
23 


era simbolul şi cercetătorul-vedetă al GHP-ului, angajat în cadrul 
Programului pentru a face reclamă instituţiei. Fusese o mişcare 
copiată de la Humana Corporation, care îl angajase pe doctorul 
William Devries, vestitul chirurg de cardiologie plastică. GHP, în 
calitate de organizaţie pentru îngrijirea sănătăţii, nu îmbrăţişa 
ideea cercetării de dragul cercetării şi totuşi îl angajase pe 
Hayes cu un salariu demn de invidiat, în scopul extinderii şi 
îmbunătăţirii imaginii sale, în special în rândul comunităţii 
ştiinţifice din Boston. În definitiv, doctorul Alvin Hayes era un 
biolog de renume mondial în domeniul geneticii moleculare, 
apărând şi pe coperta revistei Time după ce descoperise o 
metodă de obţinere a hormonului uman de creştere prin 
tehnologia de recombinare a ADN-ului. Hormonul de creştere pe 
care-l obținuse era o imitație exactă a variantei umane. În 
încercările făcute înaintea lui se obținuse un hormon 
asemănător, dar nu identic cu cel descoperit de Hayes, care 
constituia o inovaţie importantă. 

Jason ajunse în dreptul biroului său şi deschise uşa. Nu putea 
înţelege de ce Hayes îl căuta tocmai pe el. Hayes îl ignorase pe 
Jason încă din ziua în care fusese angajat cu un an în urmă, în 
ciuda faptului că fuseseră amândoi în aceeaşi grupă la Harvard 
Medical School. După absolvire, fiecare a luat-o pe drumul său, 
dar când Hayes a fost angajat de către GHP, Jason l-a căutat şi i- 
a urat personal bun-venit. Hayes fusese distant, evident 
impresionat doar de propria celebritate şi-şi manifestase deschis 
disprețul faţă de decizia lui Jason de a rămâne în cadrul 
medicinei clinice. În afara câtorva întâlniri întâmplătoare, cei doi 
se ignorau. De fapt, Hayes nu prea băga în seamă pe nimeni de 
la GHP, devenind pe zi ce trece, aşa cum pretindeau unii, un 
savant nebun. Ajunsese chiar la extrema în care propria 
înfăţişare avea de suferit. Purta haine lăbărţate şi necălcate şi 
îşi lăsase părul ciufulit să-i crească asemenea unui hippie din 
turbulenţii ani şaizeci. În ciuda bârfelor apărute pe seama lui şi a 
faptului că avea foarte puţini prieteni, toată lumea îl respecta. 
Hayes muncea ore în şir şi scria numeroase lucrări şi articole 
ştiinţifice. 

Alvin Hayes se lăbărţase într-unul din scaunele din faţa 
biroului lui Jason. Erau amândoi cam de aceeaşi înălţime. 


24 


Trăsăturile lui Hayes erau însă flasce şi băieţeşti, iar părul 
nepieptănat îi cădea peste faţa ce părea mai lividă decât 
oricând. Totdeauna avusese el acea paloare „academică” 
specifică oamenilor de ştiinţă care îşi petrec tot timpul în 
laborator. Dar ochiului format al lui Jason nu-i scăpară paloarea 
mai pronunţată şi nici pielea flască, care-l făceau pe Hayes să 
pară bolnav şi peste măsură de obosit. Jason se întrebă dacă era 
o vizită pur profesională. 

— Scuză-mă că te deranjez, spuse Hayes, făcând efortul să se 
ridice în picioare. Ştiu că eşti ocupat. 

— Nu mă deranjezi deloc, minţi Jason, ocolind biroul, 
aşezându-se pe un scaun şi scoţându-şi stetoscopul din jurul 
gâtului. Cu ce-ţi pot fi de folos? 

Hayes părea agitat şi obosit, ca şi cum n-ar fi dormit de 
câteva zile. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, spuse el coborând glasul şi 
aplecându-se înainte într-un mod conspirativ. 

Jason se trase înapoi. Răsuflarea lui Hayes avea un miros 
fetid, iar ochii îi erau sticloşi şi pierduţi, amănunte care îi dădeau 
un uşor aspect de nebun. Halatul alb de laborator era şifonat şi 
pătat. Ambele mâneci erau suflecate deasupra cotului. Brăţara 
ceasului era atât de largă încât Jason se întrebă cum de nu-i 
cade de la mână. 

— Ce te frământă? 

Hayes se aplecă şi mai mult, sprijinindu-şi încheieturile 
degetelor pe registrul de pe birou. 

— Nu aici. Vreau să stăm de vorbă în seara asta. În altă parte, 
nu la GHP, şopti el. 

În încăpere se lăsă o linişte încordată. În mod evident, 
purtarea lui Hayes era anormală şi Jason se întrebă dacă n-ar fi 
bine să încerce să-l ducă la prietenul lui, Patrick Quillan, 
gândindu-se că un psihiatru i-ar putea fi de folos într-o mai mare 
măsură. Dacă Hayes vroia să-i spună ceva în afara spitalului, nu 
putea fi vorba despre sănătatea lui. 

— E important, adăugă Hayes, lovind cu nerăbdare în biroul 
lui Jason. 

— Bine, spuse repede Jason, speriat că Hayes ar putea fi 
cuprins de un acces de furie în cazul în care ar mai ezita. Ce-ai 


25 


zice să luăm cina împreună? 

Dorea să se întâlnească cu Hayes într-un loc public. 

— De acord. Unde? 

— N-are importanţă unde, spuse Jason, ridicând din umeri. Ce 
zici de cartierul North End, unde se serveşte mâncare 
italienească? 

— Bine. Ora şi locul? 

Jason trecu în revistă lista restaurantelor pe care le cunoştea 
din cartierul North End al Bostonului, o aglomerare de străduţe 
întortocheate, care te făceau să crezi că ai fost teleportat în 
mod misterios în sudul Italiei. 

— Ce-ai zice de Carbonara? sugeră el. Se află în piaţa Rachel 
Revere, peste drum de Paul Revere House. 

— İl ştiu, spuse Hayes. La ce oră? 

— La opt? 

— E bine. 

Hayes făcu stânga-împrejur şi se îndreptă cu paşi şovăitori 
spre uşă. 

— Şi nu mai invita pe nimeni altcineva. Vreau să vorbim între 
patru ochi. 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, Hayes plecă, închizând 
uşa după el. 

Jason îşi scutură capul cu uimire, apoi reveni la pacienţii lui. 

După câteva minute era din nou absorbit de munca lui şi 
uitase de bizara întâlnire cu Hayes. După-amiaza se scurse fără 
surprize neplăcute. Cel puţin, pacienţii ambulatorii ai lui Jason 
păreau să reacționeze corespunzător tratamentelor pe care li le 
prescrisese. Asta îi dădu un imbold atât de necesar încrederii 
zdruncinate de afacerea Harring. Îi mai rămăseseră de consultat 
doar doi pacienţi după ce făcuse o mică intervenţie chirurgicală 
în una din sălile de tratamente. Înainte de a dispărea în 
cabinetul său pentru a dicta tratamentul, o văzu pe Shirley 
Montgomery sprijinită de biroul central, stând la discuţii cu 
secretarele. În ambianța de spital, Shirley ieşea în evidenţă 
precum Cenuşăreasa la bal. In contrast cu celelalte femei, care 
erau îmbrăcate în fustă şi bluză albă sau purtau costume cu 
pantalon tot de culoare albă, Shirley avea pe ea o rochie clasică 
din mătase, care nu reuşea să-i ascundă formele atrăgătoare. În 


26 


ciuda faptului că puţină lume ghicea adevărul la simpla ei 
vedere, Shirley era directorul executiv al întregii organizaţii 
GHP. Era frumoasă ca un manechin, dar în acelaşi timp era 
doctor în domeniul administraţiei sanitare, titlu obţinut la 
Universitatea din Columbia şi îşi luase şi licenţa la Harvard 
Business School. 

Posedând toate aceste calităţi, atât fizice cât şi mintale, 
Shirley ar fi putut intimida lumea din jur, dar nu era de loc aşa. 
Era sociabilă şi sensibilă, înţelegându-se bine cu toată lumea: de 
la oamenii de serviciu, secretare, asistente şi până la chirurgi. 
Lui Shirley Montgomery i se datora o mare parte din unitatea ce 
ţinea GHP să nu se destrame şi care făcea ca treburile să 
meargă atât de bine. 

Când îl văzu pe Jason, se scuză faţă de secretarele cu care 
stătea de vorbă şi veni spre el cu dezinvoltura şi graţia unei 
balerine. Îşi pieptănase părul şaten şi des peste cap şi şi-l 
prinsese într-o coadă de cal bogată ce-i atârna pe un umăr. 
Machiajul era aplicat cu atâta profesionalism, încât abia putea fi 
perceput. Ochii mari de culoare albastră sclipeau de inteligenţă. 

— Scuzaţi-mă, domnule doctor Howard, spuse ea pe un ton 
oficial. 

În colţurile gurii se putea zări un zâmbet şters. De câteva luni 
încoace, fără ştirea angajaţilor, Shirley şi Jason se întâlneau şi în 
alte împrejurări decât cele de la locul de muncă. Totul începuse 
la una din şedinţele semestriale ale personalului medical, când 
s-au întâlnit la cocteilul de după reuniune. Jason a avut o 
tresărire subită când a auzit că soţul ei tocmai murise de 
cancer. 

În timpul cinei care a urmat, Shirley i-a spus lui Jason că, în 
urmă cu trei ani, soţul ei se trezise cu dureri îngrozitoare de cap. 
La câteva luni a murit din cauza unei tumori la creier care nu a 
răspuns nici unui tratament. În acea perioadă lucrau amândoi la 
Humana Hospital Corporation. După aceea, la fel ca şi Jason, 
Shirley a simţit nevoia să se mute şi să vină la Boston. După 
toată această poveste, Jason a fost atât de afectat, încât a 
hotărât să spargă şi el zidul tăcerii. În aceeaşi seară şi-a vărsat 
şi el propria suferinţă legată de accidentul şi de moartea soţiei 
sale. 


27 


influenţată de această extraordinară similitudine afectivă, 
între Jason şi Shirley a luat naştere o legătură care pendula 
undeva între prietenie şi dragoste. Fiecare dintre ei era 
conştient de faptul că celălalt era încă prea sensibilizat pentru a 
face nişte paşi pripiţi. 

Jason era uimit. Nu îl căutase niciodată aici. Ca de obicei, nu 
avea decât cea mai vagă noţiune despre ce se petrecea în 
mintea ei atât de complexă. Din mai multe puncte de vedere, 
Shirley era cea mai sofisticată femeie din câte întâlnise 
vreodată. 

— Vă pot fi de folos cu ceva? o întrebă el, încercând să-i 
ghicească intenţiile. 

— Ştiu că sunteţi ocupat acum, spuse ea, dar vroiam să ştiu 
dacă sunteţi liber diseară. 

Apoi cobori glasul şi întoarse spatele privirii indiscrete a 
Claudiei. 

— In seara asta dau o petrecere organizată aşa, în ultima 
clipă, la care vor veni mai multe cunoştinţe de la Harvard 
Business School. Aş vrea să vii şi tu. Ce zici? 

Jason regretă imediat că acceptase să ia masa cu Alvin Hayes. 
Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi întâlnit cu el doar la un pahar. 

— Ştiu că te anunţ cam târziu, adăugă Shirley, simțind 
ezitarea lui Jason. 

— Nu asta e problema. Dar i-am promis lui Alvin Hayes că iau 
cina cu el. 

— Cu doctorul Hayes al nostru? întrebă Shirley în mod evident 
surprinsă. 

— Cu el în persoană. Ştiu că sună ciudat, dar părea total 
rătăcit. Şi cu toate că n-a fost prea prietenos, mi s-a făcut milă 
de el. Eu i-am propus să luăm masa împreună. 

— La naiba! spuse Shirley. Te-ai fi simţit bine cu prietenii mei. 
Asta e... Poate altă dată... 

— Altă dată promit să-mi programez mai atent timpul liber, 
spuse Jason. 

Shirley se pregătea să plece, când Jason îşi reaminti de 
discuţia avută cu Roger Wanamaker. 

— Poate că ar trebui să-ţi spun şi ţie că am de gând să convoc 
o întrunire a personalului medical. Mai mulţi pacienţi au murit 


28 


din cauza unor boli coronariene pe care examenele noastre 
medicale nu le-au depistat. In calitatea mea de şef în exerciţiu 
al serviciului, m-am gândit că ar trebui să acord atenţie acestui 
subiect. Să mori la o lună după ce analizele ţi-au ieşit bine nu 
prea face cinste medicinei preventive. 

— Dumnezeule, spuse Shirley. Să nu începi să împrăştii 
zvonuri ca ăsta! 

— Ei bine, e puţin cam enervant când un pacient pe care ţi-ai 
dat toată silinţa să-l consulţi cât mai bine şi pe care l-ai declarat 
sănătos revine la spital într-o condiţie catastrofală şi moare. 
Evitarea unui astfel de eveniment este de fapt scopul 
examenelor medicale preventive. Cred că ar trebui să mărim 
sensibilitatea testului nostru la efort. 

— lată un obiectiv admirabil, fu de acord Shirley. Te rog doar 
să nu faci prea multe valuri. Controalele noastre periodice joacă 
un rol major în campania de atragere a unui număr cât mai 
mare de clienţi printre companiile din zonă. Să rămână între noi. 

— Absolut, spuse Jason. Regret că nu pot veni în seara asta. 

— Şi eu, spuse Shirley cu glas scăzut. Nu cred că doctorul 
Hayes e o companie prea plăcută. Ce e cu el? 

— E un mister pentru mine, recunoscu Jason, dar o să-ţi spun 
şi ţie. 

— Te rog chiar, spuse Shirley. Eu constitui unul dintre 
motivele pentru care GHP l-a angajat. Mă simt răspunzătoare. 
Mai stăm de vorbă, atunci. 

Shirley plecă, zâmbindu-le pacienţilor din preajmă. 

Jason o urmări pentru o clipă cu privirea, apoi o surprinse pe 
Claudia holbându-se. Aceasta îşi aplecă vinovată capul în hârtii. 
Jason se întrebă dacă secretul legăturii sale cu Shirley se aflase. 
Ridică nepăsător din umeri şi se întoarse la ultimii doi pacienţi. 


29 


2 


În ciuda iernii aspre pe care o prevestea, toamna târzie din 
Boston îi părea lui Jason un anotimp vesel. Cu pălăria lui de 
pâslă în stil Indiana Jones pe cap şi îmbrăcat cu pardesiul 
Burberry, Jason era la adăpost de răcoarea nopţii de octombrie. 

Pale de vânt împrăştiau ultimele frunze îngălbenite ale ulmilor 
în jurul picioarelor lui Jason, în timp ce acesta îşi croia drumul 
prin pasajul cu coloane de sub State House. Traversând 
promenada Government Center, Jason ocoli piaţa Faneuil Hali cu 
artiştii ei de stradă şi ajunse în cartierul North End, supranumit 
şi Mica ltalie a Bostonului. Locul era împânzit de lume: bărbaţi 
stând la colţul străzilor şi discutând cu gesturi largi, femei 
aplecate peste pervazul ferestrei, stând la taclale cu prietenele 
lor de peste drum. Aerul mirosea puternic a cafea proaspăt 
măcinată şi a produse de panificaţie coapte, cu aromă de 
migdale. La fel ca Italia însăşi, cartierul era un deliciu al 
senzaţiilor. 

La două intersecţii mai jos de strada Hanover, Jason făcu la 
dreapta şi în faţă îi apăru imediat modesta casă a lui Paul 
Revere, cu acoperişul de şindrilă. Scuarul cu pietriş pe jos era 
delimitat de nişte lanţuri grele marinăreşti de culoare neagră, 
prinse de stâlpi din metal. Chiar peste drum de casa lui Paul 
Revere se afla unul din restaurantele preferate ale lui Jason, 
Carbonara. În piaţă mai existau încă alte două restaurante, dar 
nici unul nu se putea compara cu Carbonara. Jason urcă treptele 
de la intrare şi fu întâmpinat de şeful de sală, care îl conduse la 
masa lui, aşezată la fereastra din faţă, de unde putea vedea 
pitoreasca piaţă. Asemenea multor locuri din Boston, peisajul 
avea în el ceva ireal, ca şi cum ar fi fost pregătit pentru un parc 
tematic. 

Jason comandă o sticlă de vin alb din soiul Gavi şi se delecta 
cu o porţie de paste, aşteptând să apară Hayes. După zece 
minute, văzu oprind un taxi, din care cobori Hayes. După ce 
maşina plecă, Hayes rămase pe trotuar pentru câteva clipe, 


30 


cercetând cu atenţie strada North în direcţia dinspre care 
venise. Privindu-l, Jason se întrebă ce mai aştepta. In cele din 
urmă, Hayes se întoarse şi intră în restaurant. 

În timp ce şeful de sală îl conducea la masă, Jason remarcă 
cât de deplasat părea Hayes în decorul elegant şi printre 
mesenii modern îmbrăcaţi. În locul halatului de laborator pătat, 
Hayes purta o haină de tweed largă, cu o cotieră ruptă. Părea că 
întâmpină greutate la mers şi Jason se întrebă dacă nu cumva 
băuse ceva înainte. 

Fără să bage în seamă prezenţa lui Jason, Hayes se aruncă în 
scaunul liber şi începu să se uite pe fereastră, tot în direcţia 
străzii North. Apăruse o pereche care se plimba braţ la braţ. 
Hayes îi urmări pe cei doi până ce aceştia dispărură pe strada 
Prince. Ochii lui erau în continuare sticloşi, iar Jason remarcă 
faptul că pe tot nasul îi apăruse o țesătură de vase capilare de 
culoare roşie sub formă de evantai. Pielea îi era albă ca varul, 
nu cu mult diferită de cea a lui Harring în momentul în care 
Jason îl văzuse la secţia de boli coronariene. Era clar că Hayes 
nu se simţea bine. 

Scotocind într-unul din buzunarele umflate ale hainei, Hayes 
scoase un pachet botit de ţigări Camel fără filtru, îşi aprinse una 
cu mâini tremurânde, apoi spuse cu o emoție puternică ce i se 
putea citi în ochi: 

— Cineva mă urmăreşte. 

Jason nu ştiu cum să reacționeze. 

— Eşti sigur? 

— Fără îndoială, spuse Hayes, trăgând adânc fumul din ţigară. 

O parte din scrumul încă fumegând căzu pe faţa de masă 
albă. 

— Un tip brunet, lustruit, bine îmbrăcat, străin, adăugă el cu 
răutate în glas. 

— Şi asta te preocupă pe tine? întrebă Jason încercând să facă 
pe psihiatrul. 

După toate aparențele, mai presus de toate, Hayes era 
extrem de paranoic. 

— Dumnezeule, bineînţeles! ţipă Hayes. 

Câteva capete se întoarseră şi Hayes îşi potoli glasul. 

— Tu n-ai fi neliniştit dacă cineva ar vrea să te omoare? 


31 


— Să te omoare? repetă Jason, acum sigur că Hayes 
înnebunise. 

— Absolut! Pe mine şi pe fiul meu. 

— N-am ştiut că ai un fiu, spuse Jason. 

De fapt, nici nu ştiuse că Hayes era însurat. În spital circula 
zvonul că Hayes frecventa discoteca în rarele ocazii în care vroia 
să se distreze. 

Hayes strivi ţigara în scrumieră, înjură în barbă şi-şi aprinse 
altă ţigară, pufăind scurt şi nervos. Jason îşi dădu seama că 
Hayes era la limită şi că trebuie să-l trateze cu grijă. Era pe 
punctul de a face o decompensare. 

— Îmi pare rău dacă ţi se va părea o prostie ce-ţi voi spune, 
zise Jason, dar aş vrea să te ajut. Bănuiesc că acesta este şi 
motivul pentru care ai vrut să stai de vorbă cu mine. Şi sincer, 
Alvin, nu arăţi bine deloc. 

Hayes îşi puse pe frunte încheietura mâinii drepte, în timp ce 
cotul îi rămase pe masă. [igara aprinsă era periculos de 
aproape de părul ciufulit. Jason fu ispitit să dea la o parte ori 
ţigara, ori părul. Nu vroia ca Hayes să-şi dea foc şi să ardă ca pe 
rug. Temându-se însă de starea de zăpăceală în care se afla 
Hayes, Jason nu făcu nici unul din gesturi. 

— Domnilor, doriţi să comandaţi ceva? întrebă chelnerul, care 
se apropiase fără zgomot de masa lor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! mârâi Hayes ridicându-şi 
capul. Nu vezi că avem ceva de vorbit? 

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse chelnerul înclinându-se şi apoi 
îndepărtându-se. 

După ce trase adânc aer în piept, Hayes îşi îndreptă din nou 
atenţia spre Jason: 

— Va să zică, nu arăt deloc bine? 

— Nu, ai o culoare bolnăvicioasă şi pari tot atât de obosit pe 
cât de supărat. 

— A, clinicianul clarvăzător, spuse Hayes cu sarcasm. 

Apoi adăugă: 

— lartă-mă, n-am vrut să fiu răutăcios. Ai dreptate. Nu mă 
simt deloc bine. Pot spune că mă simt chiar îngrozitor. 

— Şi ce anume te deranjează? 

— Mai toate: artrita, tulburări gastrointestinale, vederea mi-a 


32 


devenit neclară... Chiar şi pielea mi s-a uscat. Gleznele mă 
înnebunesc de durere şi am senzaţia că tot corpul mi se 
descompune. 

— Ar fi fost mai bine să ne întâlnim chiar în cabinetul meu, 
spuse Jason. Poate că va trebui să-ţi fac un control riguros. 

— Poate altă dată, dar nu pentru asta te-am chemat. S-ar 
putea ca pentru mine să fie oricum prea târziu, dar aş fi bucuros 
dacă mi-aş salva măcar fiul. 

Se opri brusc şi-i arătă lui Jason ceva pe fereastră. 

— Uite-l! 

Răsucindu-se pe scaun, Jason abia reuşiră zărească o siluetă 
ce tocmai dispărea pe North Street. Întorcându-se din nou spre 
Hayes, îl întrebă: 

— De unde ţi-ai dat seama că era el? 

— Mă urmăreşte din clipa în care am ieşit de la GHP. Cred că 
vrea să mă omoare. 

Incapabil să discearnă între realitate şi iluzie, Jason continuă 
să-l studieze cu atenţie pe colegul său. Bărbatul avea o 
comportare mai mult decât ciudată, dar vechiul clişeu „chiar şi 
paranoicii au duşmani” îl obseda acum pe Jason. Poate că Hayes 
era într-adevăr urmărit de cineva. Scoţând din frapieră sticla de 
Gavi, Jason îi turnă lui Hayes un pahar, apoi îşi turnă şi lui unul. 

— Poate că ar fi mai bine să-mi spui şi mie despre ce e vorba. 

Hayes dădu pe gât vinul ca pe un degetar de rachiu, apoi se 
şterse la gură cu dosul palmei. 

— E o poveste foarte bizară. Ce-ai zice de încă un pahar cu 
vin? 

Jason îi umplu din nou paharul, iar Hayes continuă: 

— Nu cred că ştii prea multe despre subiectul cercetărilor 
mele... 

— Vag. 

— Mă ocup de problema creşterii şi dezvoltării, spuse Hayes. 
De procesul de declanşare şi de stopare a genelor. Cum e cazul 
pubertăţii; ce anume declanşează genele corespunzătoare. 
Rezolvarea acestei probleme ar reprezenta o realizare de o 
deosebită importanţă. Nu numai că am putea influenţa procesul 
de creştere şi de dezvoltare, dar probabil că am fi capabili să 
oprim declanşarea cancerului sau, după atacurile de cord, să 


33 


declanşăm diviziunea celulară pentru regenerarea muşchiului 
inimii. În orice caz, în termeni mai simpli, declanşarea şi oprirea 
genelor creşterii şi dezvoltării au constituit principala mea 
preocupare. Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori în munca de 
cercetare, şansa a jucat şi de data asta un rol pozitiv. In urmă cu 
patru luni, în toiul experimentelor, am făcut o descoperire 
neaşteptată, paradoxală şi în acelaşi timp uimitoare. Vreau să 
spun că am făcut o mare descoperire ştiinţifică. Te rog să mă 
crezi că e demnă chiar de un premiu Nobel. 

Jason ar fi dorit să nu fie adevărat, dar începu să se 
gândească dacă nu cumva Hayes prezenta, pe lângă simptomul 
paranoiei şi pe cel al iluziei grandorii. 

— În ce constă această descoperire? 

— Aşteaptă o clipă, îl întrerupse Hayes, apoi îşi puse ţigara în 
scrumieră şi-şi duse mâna dreaptă la piept. 

— Nu te simţi bine? îl întrebă Jason. 

Chipul lui Hayes căpătase o nuanţă cenuşie şi mai închisă, iar 
la rădăcina părului îi apăruse o dungă de transpiraţie. 

— Mă simt bine, îl asigură Hayes, lăsându-şi mâna pe masă. 
N-am făcut nici un raport asupra acestei descoperiri pentru că 
mi-am dat seama că ea constituia prima etapă a unei 
descoperiri şi mai mari. Mă refer la ceva înrudit cu antibioticele 
sau cu structura elicoidală a ADN-ului. Am fost atât de 
emoţionat, încât am lucrat ore suplimentare. Dar am aflat la un 
moment dat că descoperirea mea iniţială nu mai constituia nici 
un secret. Că fusese deja folosită. Când am bănuit acest lucru, 
am... _ 

Hayes se opri la mijlocul frazei. Il privi pe Jason cu o expresie 
care la început semăna a confuzie, dar care se transformă 
imediat în frică. 

— Alvin, ce e cu tine? îl întrebă Jason. 

Hayes nu-i răspunse. Cu mâna dreaptă îşi apăsa pieptul. Lăsă 
să-i scape un geamăt, apoi se prinse cu ambele mâini de faţa de 
masă, trăgând-o spre el. Paharele cu vin se răsturnară. Hayes 
încercă să se ridice în picioare, dar nu mai reuşi. O dată cu o 
tuse violentă şi sufocantă, Hayes scuipă pe masă un val de 
sânge, pătând faţa de masă şi stropindu-l pe Jason, care sări 
înapoi şi răsturnă scaunul. Sângele nu se mai oprea. leşea în 


34 


valuri succesive, împroşcând totul în jur, în timp ce mesenii 
aflaţi în preajmă începură să ţipe. 

Jason, doctor fiind, îşi dădu seama de ce se petrece. Sângele 
era de un roşu deschis şi era practic pompat prin gura lui Hayes. 
Asta însemna că venea direct de la inimă. In secundele care 
urmară, Hayes rămase ţeapăn în scaun, confuzia şi durerea 
înlocuind frica din privirile lui. Jason înconjură masa şi-l prinse de 
umeri. Din păcate, nu exista nici o posibilitate de a opri 
hemoragia. Hayes ori pierdea tot sângele, ori se sufoca. Jason 
nu putea face nimic, decât să-l ţină în timp ce viaţa i se scurgea 
din trup. 

Când corpul lui Hayes se înmuie, Jason îl lăsă să cadă brusc 
pe podea. Cu toate că organismul omului e format din aproape 
şase litri de sânge, cantitatea aflată pe masă şi pe jos părea cu 
mult mai mare. Jason se întoarse spre masa vecină, de unde 
lumea fugise şi luă un şervet ca să-şi şteargă mâinile. Pentru 
prima dată de la începutul catastrofei, îşi dădu seama de locul 
unde se afla. Ceilalţi clienţi ai restaurantului săriseră cu toţii de 
la mesele lor, lăsându-le goale şi se înghesuiseră în capătul opus 
al încăperii. Din nefericire, multora li se făcuse rău. 

Şeful de sală, el însuşi verde la faţă, se clătina pe picioare. 

— Am chemat salvarea, reuşi el să spună prin mâna ce şi-o 
ţinea încleştată la gură. 

Jason se uita la Hayes. Fără o sală de operaţie, fără un aparat 
perfecţionat de respiraţie asistată, nu exista nici o şansă să fie 
salvat. În situaţia de faţă, ambulanta era inutilă. Dar cel puţin 
putea lua corpul de acolo. Privind din nou la corpul lipsit de 
viaţă, Jason decise că Hayes fusese victima unui cancer 
pulmonar. O tumoare îi erodase probabil aorta, cauzând 
hemoragia. În mod paradoxal, ţigara lui Hayes rămăsese aprinsă 
în scrumiera care era acum plină de un sânge spumos. O dâră 
de fum se ridica alene spre tavan. 

În depărtare, Jason auzi sunetul strident al sirenei de pe 
maşina salvării. Dar înainte de aceasta, sosi la faţa locului o 
maşină a poliţiei, cu un girofar albastru deasupra. In restaurant 
dădură buzna doi poliţişti în uniformă. Ambii se opriră brusc la 
vederea scenei sângeroase. Cel mai tânăr dintre ei, Peter Carbo, 
un băiat blond de vreo nouăsprezece ani, se înverzi imediat la 


35 


faţă. Colegul lui, Jeff Mario, îl trimise repede să-i interogheze pe 
clienţii restaurantului. Jeff Mario era cam de o seamă cu Jason, 
diferenţa dintre ei era poate de vreo doi ani. 

— Ce dracu s-a întâmplat? întrebă polițistul, uimit la vederea 
imensei cantităţi de sânge. 

— Sunt doctor, explică Jason. Bărbatul e mort. Şi-a pierdut tot 
sângele. Nu s-a putut face nimic pentru el. 

Ghemuindu-se asupra lui Hayes, Jeff Mario încercă cu mare 
grijă să-i ia pulsul. Satisfăcut, se ridică apoi în picioare şi-şi 
îndreptă atenţia spre Jason. 

— Aţi fost prieteni? 

— Mai mult colegi, spuse Jason. Lucram amândoi la Good 
Health Plan. 

— Şi el, tot doctor? întrebă Jeff Mario, arătând cu degetul în 
direcţia lui Hayes. 

Jason dădu din cap afirmativ. 

— Era bolnav? 

— Nu sunt sigur, spuse Jason. Dacă ar fi să fac o supoziţie, aş 
spune că a avut cancer. Dar nu ştiu. 

Jeff Mario scoase un carnet de notițe şi un creion. Deschise 
apoi carnetul. 

— Cum îl chema? 

— Alvin Hayes. 

— Avea familie? 

— Aşa cred, spuse Jason. Ca să fiu sincer, nu ştiu prea multe 
despre viaţa lui particulară. A amintit ceva despre un fiu, aşa că 
bănuiesc că are familie. 

— li cunoaşteţi adresa de acasă? 

— Mă tem că nu. 

Ofiţerul de poliţie Mario îl privi pentru o clipă pe Jason, apoi 
întinse mâna în jos spre Hayes şi-i cercetă cu grijă buzunarele, 
de unde scoase un portofel cu acte, peste care îşi aruncă 
privirea. 

— Tipul n-avea carnet de conducere, spuse Mario, aşteptând 
de la Jason o confirmare. 

— N-aveam de unde să ştiu. 

Jason simţi că începe să tremure. Oroarea întâmplării începu 
să îl afecteze. 


36 


Sunetul sirenei devenise din ce în ce mai strident, iar acum, 
pe fereastră, se putea zări, pe lângă lumina albastră şi una 
roşie. Peste puţin timp, doi bărbaţi purtând uniforma serviciului 
de ambulanţă, intrară în încăpere, unul dintre ei ducând în mână 
o geantă metalică care semăna cu o trusă de scule. Cei doi se 
duseră direct la Hayes. 

— Dânsul e doctor, spuse Jeff Mario, arătând cu creionul spre 
Jason. Spune că s-a terminat. Susţine că tipul a murit din cauza 
unei hemoragii provocate de cancer. 

— Nu sunt sigur dacă e cancer, spuse Jason. 

Vocea lui sună mai tare decât intenţionase. Acum tremura în 
mod vizibil, aşa că-şi împreună mâinile. 

Cei doi asistenţi îl examinară scurt pe Hayes, apoi se ridicară 
în picioare. Cel care cărase geanta îi spuse celuilalt să aducă 
targa. 

— Bine, uite adresa lui, spuse Jeff Mario, care începuse din 
nou să cerceteze portofelul lui Hayes. 

Scoase de acolo o carte de vizită. 

— Locuieşte lângă Boston City Hospital. 

Işi copie adresa în carneţel. Polițistul mai tânăr nota nume şi 
adrese, inclusiv pe ale lui Jason. 

Când fură pe punctul de a pleca, Jason întrebă dacă poate 
însoţi cadavrul. Nu dorea să-l trimită pe Hayes singur la morgă. 
Poliţiştii îi spuseră că nu aveau nimic împotrivă. Când ieşiră în 
stradă, Jason observă că se strânsese o mulţime de lume. Veşti 
ca aceasta se întindeau cu mare repeziciune în cartiere ca North 
End, dar oamenii erau tăcuţi şi stăteau consternaţi în faţa morţii. 

Jason zări un bărbat spilcuit, care dispăru în spatele mulţimii. 
După îmbrăcăminte părea a fi om de afaceri, mai degrabă 
latino-american sau spaniol decât italian şi, pentru o clipă, Jason 
se întrebă cum de-l observase. 

Apoi unul din asistenții salvării spuse: 

— Vrei să-ţi însoţeşti prietenul? 

Jason dădu afirmativ din cap şi se urcă în spatele ambulanţei. 
Se aşeză pe un scăunel vizavi de Hayes, la picioarele lui. Unul 
din asistenţi se aşeză pe un scaun asemănător, mai aproape de 
capul lui Hayes. Cu o zdruncinătură, maşina o luă din loc. Prin 
geamul din spate, Jason văzu restaurantul şi lumea care se 


37 


împrăştia. Când o luară pe Hanover Street, trebui să se ţină de 
ceva. Sirena nu funcţiona, dar lumina intermitentă încă mai 
sclipea. Jason îi putea vedea reflexele în vitrinele magazinelor. 

Călătoria nu dură decât vreo cinci minute. Asistentul încercă 
să închege o conversaţie, dar Jason se prefăcu preocupat. 
Privind la trupul acoperit al lui Hayes, Jason încerca să înţeleagă 
întâmplarea la care fusese martor. Gândul că moartea îl 
urmărea nu-i dădea pace. Il făcea să se simtă în mod curios 
răspunzător de moartea lui Hayes, ca şi cum acesta ar mai fi 
fost încă viu dacă n-ar fi avut nenorocul de a se întâlni cu Jason. 
Jason ştia că, la nivelul raţiunii, asemenea gânduri erau ridicole. 
Dar sentimentele nu se bazează totdeauna pe rațiune. 

După o curbă strânsă spre stânga, maşina dădu în marşarier, 
apoi se opri. Când uşa din spate fu deschisă, Jason recunoscu 
locul unde se afla. intraseră în curtea interioară a Massachusetts 
General Hospital. Locul îi era cunoscut. Aici îşi făcuse stagiul de 
medicină internă cu ani în urmă. Jason se dădu jos. Cei doi 
asistenţi îl coborâră pe Hayes cu îndemânare, în timp ce roţile 
de sub targă atinseră pământul. In linişte, împinseră corpul 
neînsufleţit în camera de gardă, unde o soră de la triaj îi 
îndrumă spre un salon gol folosit pentru cazurile de reanimare. 

În ciuda faptului că era doctor, Jason nu cunoştea protocolul în 
situaţii ca moartea lui Hayes. Era surprins că se prezentaseră la 
o cameră de gardă, din moment ce pentru Hayes nu se mai 
putea face nimic. Dar gândindu-se mai bine, îşi dădu seama că 
Hayes trebuia declarat în mod oficial mort. Işi aduse aminte că 
şi el o făcuse pe când era medic liber profesionist. 

Încăperea era dotată cu tot felul de echipamente pregătite de 
funcţionare. Într-un colţ se găsea o chiuvetă cu apă şi săpun. 
Jason îşi spălă de pe mâini sângele lui Hayes. Într-o oglindă mică 
de pe perete, Jason văzu că şi pe faţă era stropit cu mult sânge. 
După ce-şi frecă faţa, se şterse cu un prosop de hârtie. Era plin 
de sânge şi pe haină, pe pieptul cămăşii şi pe pantaloni, dar în 
privinţa acestora nu putea face nimic. După ce termină cu 
spălatul, un medic dădu buzna în încăpere cu un carnet în 
mână. Dădu fără jenă la o parte cearceaful care-l acoperea pe 
Hayes, apoi îşi puse stetoscopul în jurul gâtului. Chipul lui Hayes 
era straniu de palid în lumina fluorescentă. 


38 


— Eşti rudă cu el? întrebă cu indiferenţă medicul în timp ce îl 
asculta pe Hayes la piept. 

Când doctorul îşi scoase stetoscopul din urechi, Jason îi 
răspunse: 

— Nu, sunt un coleg. Lucram împreună la Good Health. 

— Eşti doctor în medicină? îl mai întrebă medicul, pe un ton 
puţin mai politicos. 

Jason dădu afirmativ din cap. 

— Ce i s-a întâmplat prietenului tău? 

Medicul cercetă ochii lui Hayes cu o lanternă mică. 

— A făcut o hemoragie în timpul cinei, spuse Jason, vrând în 
mod deliberat să pară grosolan, puţin ofensat de atitudinea 
nemiloasă a interlocutorului său. 

— Fără glumă. E mort de-a binelea! constată medicul, trăgând 
la loc cearceaful peste capul lui Hayes. 

Jason făcu eforturi să nu-i spună medicului ce părere avea 
despre nesimtirea lui, dar îşi dădu seama că n-ar fi fost decât o 
pierdere de vreme. În schimb, ieşi în hol şi urmări agitația de la 
camera de gardă, aducându-şi aminte de vremurile când el 
însuşi fusese stagiar aici. Părea că trecuse multă vreme de 
atunci şi totuşi nimic nu se schimbase. 

După treizeci de minute, corpul lui Hayes fu dus pe targă 
înapoi la ambulanţă. Jason urmări cum era vârât din nou 
înăuntru. 

— Vă deranjează dacă mai rămân la căpătâiul lui? întrebă 
Jason, neştiind ce-l determinase să întrebe şi dându-şi seama că 
reacţiona în stare de şoc. 

— Mergem la morgă, spuse şoferul, dar eşti invitatul meu. 

În timp ce ieşeau din curtea spitalului, Jason fu dintr-o dată 
surprins să-l vadă pe acelaşi om de afaceri spilcuit pe care-l 
zărise la restaurant. Apoi dădu din umeri. Ar fi fost o coincidenţă 
prea mare. Totuşi, era destul de ciudat că tipul avea aceeaşi 
alură hispanică. 

Jason nu mai fusese niciodată până atunci la morga oraşului. 
În timp ce cadavrul lui Hayes era purtat pe targă prin uşi 
batante crestate şi uzate şi dus în camera frigorifică, lui Jason îi 
păru rău că venise cu el şi de această dată. Atmosfera era la fel 
de neplăcută cum şi-o imaginase. Camera frigorifică era mare şi 


39 


pe ambele părţi erau frigidere în formă pătrată, cu uşi ce 
fuseseră odinioară albe. Podeaua şi pereţii erau acoperiţi cu o 
gresie veche, pătată şi crăpată. Mai existau acolo şi câteva tărgi 
cu rotile, unele ocupate de cadavre acoperite cu cearceafuri 
care aveau pete de sânge. In încăpere mirosea a dezinfectant şi 
a peşte, iar Jason simţi că abia mai poate respira. Un bărbat 
rumen la faţă, care purta un şorţ şi mănuşi de cauciuc, veni şi 
ajută la mutatul cadavrului lui Hayes pe una din tărgile vechi şi 
murdare de sânge ale morgii. Apoi plecară cu toţii pentru a 
întocmi actele necesare. 

Rămânând încă puţin în camera frigorifică, Jason reflectă la 
sfârşitul brusc al distinsei vieţi a lui Hayes. Apoi, urmărit de 
amintirea vie a propriului drum la spital după moartea Daniellei, 
ieşi şi el după asistenţi. 

XXX 

În urmă cu o jumătate de veac, pe când fusese construită, 
Boston City Morgue era considerată o operă de artă 
arhitecturală. În timp ce urca treptele largi care duceau la 
birourile de sus, Jason remarcă câteva amănunte arhitecturale 
cu motive egiptene. Dar clădirea avusese de suferit o dată cu 
trecerea timpului. Acum era întunecoasă, murdară şi total 
nepotrivită. Ororile văzute aici depăşeau imaginaţia lui Jason. 

Pe cei doi asistenţi şi pe bărbatul rumen îi găsi într-un birou 
murdar. Terminaseră cu întocmirea actelor şi râdeau de vreo 
glumă, ignorând complet apăsătoarea atmosferă a morţii. 

Jason le întrerupe conversaţia pentru a-i întreba dacă se afla 
acolo în acel moment vreun medic legist. 

— Da, răspunse asistentul. Doamna doctor Danforth tocmai 
termină un caz urgent în sala de autopsie. 

— Există vreun loc unde să o pot aştepta? întrebă Jason. 

Nu se simţea în stare să meargă în sala de autopsie. 

— La etaj există o bibliotecă, spuse unul dintre asistenţi. E 
chiar lângă cabinetul doamnei doctor. 

Biblioteca era întunecoasă, umedă şi cuprindea volume mari, 
legate, ce conţineau rapoarte asupra autopsiilor efectuate încă 
din secolul al XVIII-lea. În mijlocul încăperii trona o masă mare 
din lemn de stejar şi şase scaune masive. Dar cel mai important 
era faptul că în încăpere se găsea un telefon. După ce se gândi 


40 


puţin, Jason se hotărî s-o sune pe Shirley. Ştia că se afla în toiul 
distracţiei, dar consideră că ar vrea şi ea să ştie ce s-a 
întâmplat. 

— Jason! exclamă ea. Te-ai hotărât să vii? 

— Din păcate, nu. Am avut ceva necazuri. 

— Necazuri? 

— O să ai un şoc, o avertiză Jason. Sper că şezi pe un scaun. 

— Nu mă mai fierbe, spuse Shirley. 

De-acum îngrijorarea i se putea simţi şi mai mult în glas. 

— Alvin Hayes a murit. 

Urmară câteva clipe de tăcere. Pe fundal se puteau auzi 
râsete care sunau nelalocul lor. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Nu sunt foarte sigur, spuse Jason, dorind s-o scutească de 
groaznicele detalii. O catastrofă de domeniul medicinii interne. 

— Un fel de atac de cord? 

— Cam aşa ceva, răspunse evaziv Jason. 

— Dumnezeule! Bietul om! Ştii ceva despre familia lui? 

— Am fost întrebat, dar nu ştiu chiar nimic. 

— Nici eu nu ştiu mai nimic. E divorţat. Are şi copii, dar mi se 
pare că îi are în îngrijire soţia lui, care locuieşte undeva pe lângă 
Manhattan. Cam asta e tot ce ştiu. Hayes era foarte discret în 
legătură cu viaţa lui personală. 

— Îmi pare rău că te necăjesc acum cu asta. 

— Nu fi ridicol. Unde eşti acum? 

— La morgă. 

— Cum ai ajuns acolo? 

— Am însoţit în ambulanţă cadavrul lui Hayes. 

— Vin să te iau de acolo. 

— Nu-i nevoie, spuse Jason. Am să iau un taxi după ce 
vorbesc cu medicul legist. 

— Cum te simţi? îl întrebă Shirley. Cred că a fost o experienţă 
îngrozitoare. 

— Altă dată m-am simţit mai bine decât acum. 

— Asta m-a convins. Vin să te iau cu maşina. 

— Şi ce faci cu musafirii? protestă Jason cu jumătate de gură. 

Se simţea vinovat că-i strică petrecerea, dar nu destul de 
vinovat ca să-i refuze oferta. Ştia că nu era pregătit să rămână 


41 


singur cu amintirea întâmplării din seara respectivă. 

— Se descurcă şi singuri, spuse Shirley. Unde te afli exact? 

Jason o îndrumă, apoi închise telefonul. Işi lăsă capul să-i cadă 
în mâini şi închise ochii. 

— Scuzaţi-mă, spuse o voce groasă, cu un uşor accent 
irlandez. Sunteţi doctorul Jason Howard? 

— Chiar el, spuse Jason, ridicându-se brusc. 

In încăpere îşi făcuse apariţia un bărbat mătăhălos. Avea o 
faţă lată, gene dese, un nas borcănat şi dinţi pătraţi. Părul închis 
bătea uşor în roşu. 

— Sunt detectivul Michael Curran, de la criminalistică, se 
prezentă el întinzând o mână lată şi plină de bătături. 

Jason o prinse într-a sa şi o scutură, tulburat de apariţia 
bruscă a detectivului îmbrăcat cât se poate de modest. Jason îşi 
dădu seama că era studiat din cap şi până în picioare. 

— Ofiţerul Mario mi-a raportat că eraţi împreună cu victima, 
spuse detectivul Curran aşezându-se pe un scaun. 

— Investigaţi împrejurările morţii lui Hayes? 

— Simplă rutină, spuse Curran. O întâmplare destul de 
dramatică, după descrierea ofițerului Mario. Nu vreau ca Mario 
să mă bată la cap dacă se vor ivi întrebări mai târziu. 

— O, înţeleg, spuse Jason. 

Sincer vorbind, prezenţa detectivului Curran îl făcea să-şi 
reamintească de insistenţele lui Hayes că cineva încerca să-l 
ucidă. In ciuda faptului că moartea lui părea a fi mai degrabă un 
dezastru natural decât o crimă, Jason îşi dădea seama că 
această teamă a lui Hayes era unul din motivele pentru care îl 
însoţise la morgă, dorind să afle aici cauza decesului. 

— Oricum, spuse detectivul Curran, trebuie să vă pun 
întrebările obişnuite în astfel de situaţii. După opinia 
dumneavoastră, vă aşteptaţi la moartea doctorului Hayes? 
Vreau să spun, era bolnav? 

— Din câte ştiu, nu, răspunse Jason. Totuşi, când l-am văzut în 
această după-amiază şi apoi în cursul serii, nu am avut impresia 
că se simţea prea bine. 

Genele detectivului Curran clipiră uşor. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Arăta groaznic. Şi când i-am spus acest lucru, a recunoscut 


42 


că nu se simţea bine. 

— Ce simptome avea? întrebă detectivul scoțând un mic 
blocnotes. 

— Oboseală, deranj stomacal, jenă articulară. M-am gândit că 
poate avea febră, dar nu puteam fi sigur. 

— Ce aţi crezut despre aceste simptome? 

— Mă nelinişteau, recunoscu Jason. l-am spus că ar fi mai bine 
dacă ar veni la cabinetul meu ca să-i fac unele investigaţii. Dar 
el a insistat să ne vedem în afara incintei spitalului. 

— Şi care a fost motivul pentru care v-a cerut acest lucru? 

— Nu sunt sigur. 

Apoi Jason începu să-i descrie ceea ce constituia probabil 
paranoia lui Hayes şi-i vorbi despre declaraţiile acestuia în 
legătură cu o invenţie. 

După ce notă totul, Curran îşi ridică privirea. Devenise mai 
atent. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „paranoia”? 

— Spunea că cineva îl urmăreşte şi că vrea să-l omoare pe el 
şi pe fiul lui. 

— A spus cine? 

— Nu, răspunse Jason. Ca să fiu sincer, dădea semne de 
manie. Se purta foarte ciudat. Am crezut că e pe punctul să aibă 
o decompensare. 

— Decompensare? întrebă Curran. 

— Cădere nervoasă, explică Jason. 

— Inţeleg, spuse Curran, revenind la carneţelul lui. 

Jason îl urmări în timp ce scria. Avea un obicei ciudat de a-şi 
suge din când în când capătul creionului. 

In acea clipă, în pragul uşii apăru o altă persoană. Femeia 
ocoli masa şi veni în partea dreaptă a lui Jason. Jason şi 
detectivul se ridicară în picioare. Nou-venita era o femeie 
minionă de doar un metru cincizeci înălţime. Se prezentă drept 
doctor Margaret Danforth. În contrast cu fizicul ei, avea o voce 
care răsuna în încăperea mică. 

— Luaţi loc, le ceru ea, zâmbindu-i lui Curran, pe care era 
evident că-l cunoştea. 

Jason îşi spuse că femeia avea cu siguranţă peste 35 de ani. 
Avea trăsături mici şi delicate, sprâncene înalte şi arcuite, care îi 


43 


dădeau un aer inocent. Părul scurt era foarte cârlionţat. Purta o 
rochie sobră de culoare închisă, cu un guler de dantelă. Lui 
Jason îi fu greu să asocieze silueta ei cu poziţia de medic legist 
la morga din Boston. 

Detectivul Curran îşi împinse scaunul în spate şi începu să se 
balanseze. 

— Moartea subită a unui doctor într-un restaurant din cartierul 
North End. Se pare că a vomat o mare cantitate de sânge. 

— A expectorat ar fi un termen mai exact, îl întrerupse Jason. 

— Cum aşa? întrebă detectivul Curran, înghiontindu-l. 

Apoi linse din nou capătul creionului şi făcu o corectură. 

— Voma presupune că vine de la sistemul digestiv, spuse 
Jason. Sângele însă venea evident de la plămâni. Era roşu 
deschis şi spumos. 

— Spumos! îmi place cuvântul, spuse Curran, apoi se aplecă 
din nou peste carneţel şi făcu o nouă corectură. 

— Presupun că era sânge arterial, interveni doctoriţa 
Danforth. 

— Aşa cred, spuse Jason. 

— Asta ce înseamnă? întrebă Curran. 

— Probabil o ruptură a aortei, îi răspunse doctor Danforth, 
care îşi ţinea mâinile împreunate în poală, de parcă ar fi 
participat la o petrecere unde se servea ceaiul. Aorta este 
principalul vas de sânge care pleacă de la inimă, îi explică ea lui 
Curran. Prin ea circulă spre periferie sângele oxigenat. 

— Mulţumesc, spuse Curran. 

— Pare a fi ori cancer, ori anevrism, adăugă femeia. 
Anevrismul este o dilatare patologică a unui vas sanguin. 

— Mulţumesc încă o dată, spuse Curran. E aşa de comod când 
lumea ştie că sunt ignorant. 

Jason avu pentru o clipă impresia că-l are în faţă pe Peter 
Falk, jucând rolul detectivului Columbo. Era destul de sigur că 
detectivul Curran numai ignorant nu era. 

— Sunteţi de acord cu mine? i se adresă direct doamna 
Danforth lui Jason. 

— Aş opta mai degrabă pentru un cancer la plămâni. Hayes 
era un fumător înrăit. 

— Asta măreşte această probabilitate. 


44 


— Există şi posibilitatea unei feste? întrebă Curran uitându-se 
la medicul legist pe sub genele stufoase. 

Doctorul Danforth râse scurt. 

— Dacă diagnosticul este cel pe care îl cred eu, singura festă 
i-ar putea aparţine doar Atotputernicului sau... industriei de 
tutun. 

— Aşa cred şi eu, spuse Curran, închizându-şi carneţelul şi 
vârându-şi creionul în buzunar. 

— Aveţi de gând să faceţi autopsia acum? întrebă Jason. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu! spuse doctor Danforth. 
Dacă ar exista motive presante, am face-o. Dar nu există. Ne 
vom ocupa mâine dimineaţă, la prima oră. Am putea avea unele 
rezultate pe la zece şi jumătate, dacă doriţi să sunaţi în jurul 
acelei ore. 

Curran îşi puse mâinile pe masă, ca şi cum s-ar fi pregătit de 
plecare. În schimb, spuse: 

— Doctorul Howard a afirmat că victima credea că cineva 
încearcă s-o omoare. Am dreptate, domnule doctor? 

Jason dădu afirmativ din cap. 

— Aşa că... continuă Curran, aţi putea avea în vedere acest 
aspect în momentul autopsiei? 

— Sigur că da, spuse doctor Danforth. Suntem întotdeauna 
atenţi în cazurile pe care le avem. Asta ne e meseria. Acum o să 
vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să merg acasă. Astăzi am sărit 
peste cină. 

Jason simţi o uşoară greață. Se întreba cum îi mai putea fi 
foame doctoriţei Danforth după o zi întreagă în care a făcut 
disecţii pe cadavre. În timp ce coborau amândoi la etajul întâi, 
Curran comentă şi el acest aspect. El se oferi să-l ducă pe Jason 
acasă cu maşina, dar Jason îi spuse că aşteaptă un prieten să 
vină să-l ia. Nu termină bine vorba, că uşa dinspre stradă se 
deschise şi apăru Shirley. 

— Un prieten, deci, şopti Curran, făcându-i lui Jason cu ochiul 
în timp ce ieşea. 

O dată în plus, apariţia femeii era ca un miracol. La petrecere 
îşi pusese o rochie de mătase roşie, mulată pe corp, cu un 
cordon lat de piele neagră. Întreaga ei fiinţă trăda atât de multă 
vitalitate şi dragoste de viaţă, încât prezenţa ei în morga 


45 


murdară constituia un contrast bătător la ochi. Jason simţi 
nevoia s-o scoată imediat din locul acela, ca nu cumva vreo 
forţă malefică să se atingă de ea. Dar ea rezistă insistenţei lui. 
Shirley îşi aruncă braţele în jurul lui şi-şi lipi capul de al său, într- 
un acces de compasiune. Jason se topi. Propria reacţie îl 
surprinse. Ca un adolescent, se trezi luptându-se cu lacrimile 
care-l năpădeau. Era o situaţie jenantă. 

Shirley se retrase şi-l privi în ochi. Jason reuşi în cele din urmă 
să-i adreseze un zâmbet strâmb. 

— Ce zi! spuse el. 

— Intr-adevăr! fu ea de acord. Mai ai vreun motiv să rămâi 
aici? 

Jason dădu din cap că nu. 

— Hai să mergem, te duc acasă, spuse ea împingându-l afară 
unde BMW-ul ei îi aştepta într-un loc interzis pentru parcare. 

Intrară în maşină şi motorul porni. 

— Te simţi bine? îl întrebă Shirley în timp ce se îndreptau spre 
Massachusetts Avenue. 

— Mă copleşesc toate morţile astea... Ca şi cum nu aş fi făcut 
tot posibilul... 

— Te judeci prea aspru. Nu-ţi poţi lua răspunderea pentru 
toată lumea. In plus, Hayes nu ţi-a fost pacient. 

— Ştiu. 

Un timp nu scoaseră nici un cuvânt. Apoi Shirley sparse 
tăcerea. 

— Cu Hayes e o adevărată tragedie. Era aproape un geniu şi 
nu cred că avea peste 45 de ani. 

— Era de vârsta mea, spuse Jason. Am fost în acelaşi an la 
facultatea de medicină. 

— N-am ştiut, spuse Shirley. El părea mult mai bătrân. 

— Mai ales în ultimul timp, spuse Jason. 

Trecură de Symphony Hall. Tocmai se terminase un spectacol 
şi lumea în ţinută de gală cobora pe scara principală. 

— Ce-a spus medicul legist? întrebă Shirley. 

— Probabil un cancer. Dar nu vor face autopsia decât mâine 
dimineaţă. 

— Autopsia? Cine a dat autorizaţia? 

— Nu e nevoie de autorizaţie dacă medicul legist consideră că 


46 


moartea e suspectă. 

— Dar ce e suspect în cazul lui Hayes? spuneai că a avut un 
atac de cord. 

— N-am spus că a fost atac de cord. Am spus că e ceva în 
acest sens. In orice caz, acesta pare a fi protocolul, de a face 
autopsie în orice caz de moarte neaşteptată. De fapt, un 
detectiv m-a şi interogat. 

— Pare o irosire a banilor contribuabililor, spuse Shirley în 
timp ce o luară la stânga, pe Beacon Street. 

— Unde mergem? întrebă brusc Jason. 

— Te duc acasă la mine. Musafirii n-au plecat încă. Prezenta 
lor îţi va face bine. 

— Nici vorbă, spuse Jason. Nu mă simt în stare să fiu sociabil. 

— Eşti sigur? Nu vreau să fii neapărat sociabil. Lumea va 
înţelege. 

— Te rog, spuse Jason. Sunt prea slăbit ca să mă cert. Am 
nevoie de somn. Şi, uită-te la mine, arăt ca o epavă. 

— Bine, dacă pui aşa problema... 

La următoarea intersecţie Shirley o luă la stânga, apoi din nou 
la stânga pe Commonwealth Avenue, îndreptându-se spre 
Beacon Hill. După o perioadă de tăcere, tot ea sparse liniştea. 

— Mi-e teamă că moartea lui Hayes va fi o mare lovitură 
pentru GHP. Contam pe faptul că el va obţine nişte rezultate 
extraordinare. Repercusiunile vor fi dure pentru mine, din 
moment ce sunt răspunzătoare pentru angajarea lui. 

— Atunci urmează-ţi propriile sfaturi, spuse Jason. Nu te poţi 
considera vinovată pentru sănătatea lui. 

— Ştiu, dar încearcă să spui acest lucru consiliului de 
conducere. 

— In cazul ăsta mă văd obligat să-ţi spun ceva. Mai am şi alte 
veşti proaste. Se pare că Hayes era convins că făcuse o 
adevărată descoperire ştiinţifică. Ceva extraordinar. Ştii cumva 
despre ce putea fi vorba? 

— N-am nici cea mai mică idee, spuse Shirley alarmată. Ţi-a 
spus el mai multe? 

— Nu, din nefericire, răspunse Jason. Şi n-am fost sigur dacă 
să-l cred sau nu. Se purta destul de bizar, ca să nu folosesc un 
cuvânt mai dur şi susţinea că cineva vroia să-l omoare. 


47 


— Crezi că suferea de o cădere nervoasă? 

— Mi-a trecut prin minte. 

— Săracul om! Dacă a făcut cu adevărat o descoperire, GHP 
va pierde de două ori mai mult. 

— Dar, în cazul în care a făcut o descoperire deosebită, n-ai 
putea afla despre ce e vorba? 

— Se vede că nu l-ai cunoscut pe doctorul Hayes, spuse 
Shirley. Era un tip deosebit de discret, atât în privinţa vieţii 
particulare, cât şi a celei profesionale. Jumătate din ce ştia, 
ţinea numai pentru el. 

Ocoliră Boston Garden, apoi rulară în jurul Beacon Hills, o 
zonă rezidenţială formată din clădiri de cărămidă, ale cărei 
străzi cu sens unic făceau din condusul maşinii un coşmar. 

După ce au traversat Charles Street, Shirley o luă în sus pe 
Vernon Street şi intră în piaţa pietruită Louisburg. Când se 
hotărâse să renunţe la viaţa de la periferia oraşului ca să 
trăiască în centru, Jason fusese destul de norocos că găsise un 
apartament cu un sigur dormitor, cu vederea spre piaţă. Era o 
casă mare, al cărei proprietar avea un apartament în aceeaşi 
clădire, dar care nu prea stătea acolo. Pentru Jason, casa avea o 
poziţie perfectă. Şi ceea ce era şi mai important, apartamentul 
avea şi un mare avantaj pentru un oraş mare: un loc de parcare. 

Jason cobori din maşină şi se aplecă spre geamul deschis: 

— Mulţumesc că ai venit să mă iei. Pentru mine a însemnat 
mult. 

Jason întinse mâna şi o strânse uşor pe Shirley de umăr. 

Shirley se întinse brusc, îl apucă pe Jason de cravată, 
trăgându-i capul spre ea. Il sărută apăsat, porni motorul şi plecă 
în trombă. 

Jason rămase în curbă, într-o pată de lumină ce venea de la 
felinarul cu gaz şi o privi cum dispare în jos, pe Pinckney Street. 
îndreptându-se spre uşă, se scotoci după chei. Era bucuros că 
Shirley intrase în viaţa lui şi, pentru prima dată, se gândi serios 
la posibilitatea unei legături adevărate. 


48 


3 


Nu fusese o noapte liniştită. De câte ori închidea ochii, Jason 
revedea expresia stranie întipărită pe chipul lui Hayes cu puţin 
înainte de catastrofă şi retrăia îngrozitorul sentiment al 
neputinței cu care privise sângele ţâşnind pe gura victimei. 

Scena îl urmări şi pe drumul spre serviciu. Îi trecu prin minte 
că uitase să le spună lui Curran şi lui Shirley despre destăinuirea 
lui Hayes acum că descoperirea lui nu mai constituia un secret 
şi că fusese deja folosită. Jason avea de gând să-l sune pe 
detectiv de la GHP, dar în momentul în care intră, i se transmise 
să meargă direct la salonul bolnavilor de inimă. 

Starea sănătăţii lui Brian Lennox se înrăutăţise mult. După un 
examen scurt, Jason îşi dădu seama că nu mai putea face 
aproape nimic. Nici consultul cardiac pe care-l ceruse cu o zi 
înainte nu era optimist şi totuşi Harry Sarnoff programase un 
test coronarian de urgenţă pentru dimineaţa respectivă. Singura 
speranţă, dar şi aceasta destul de slabă, mai rămânea o 
intervenţie chirurgicală imediată. 

Sora întrebă când ieşiră din salonul lui Brian: 

— Dacă suferă un atac, să-l pregătesc de operaţie? Să ştiţi că 
nici rinichii nu-i mai funcţionează cum trebuie. 

Lui Jason nu-i plăcea să ia astfel de decizii, dar spuse cu 
fermitate că dorea ca pacientul să fie ţinut la reanimare cel 
puţin până veneau rezultatele de la testul coronarian. 

Restul pacienţilor lui Jason aveau o stare la fel de jalnică. 
Cazurile de diabet, toate cele cu implicaţii multiple, stăteau 
foarte prost. În două dintre ele, rinichii nu mai funcționau, iar al 
treilea caz era de-a dreptul ameninţător. Partea cea mai 
deprimantă era că pacienţii nu veniseră la spital din aceste 
motive. Blocarea rinichilor intervenise în timp ce Jason îi trata 
pentru alte probleme. 

Cei doi pacienţi ai lui Jason, bolnavi de leucemie, nu 
răspundeau la tratament aşa cum se aşteptase el. Ambii 
începuseră să sufere de mari probleme ale inimii, chiar dacă 


49 


fuseseră internaţi pentru boli respiratorii. Cei doi suferinzi de 
SIDA începuseră să se simtă mult mai rău. Singurii pacienţi care 
se simțeau bine erau cele două fete cu hepatită. Ultimul pacient 
era un bărbat în vârstă de 35 de ani, internat pentru verificarea 
valvelor inimii. Acesta suferise în copilărie de un reumatism 
articular acut. Slavă Domnului, starea acestuia rămăsese 
neschimbată. 

Ajungând în biroul său, Jason se văzu nevoit să fie dur cu 
Claudia. Vestea despre moartea lui Hayes se răspândise deja în 
întreg complexul GHP, iar Claudia nu mai putea de curiozitate. 
Jason îi spuse că nu are de gând să vorbească despre acest 
subiect. Claudia insistă, iar Jason o dădu afară din birou. Mai 
târziu îşi ceru scuze şi îi povesti pe scurt despre întâmplare. La 
ora zece şi jumătate, Jason primi prin telefon de la Henry Sarnoff 
veşti deprimante. Arterele coronariene ale lui Brian Lennox erau 
într-o stare mult mai proastă, dar fără blocaj focal. Cu alte 
cuvinte, erau uniform cuprinse de ateroscleroză, într-un ritm 
atât de rapid încât nu exista nici o şansă nici într-o intervenţie 
chirurgicală. Doctorul Sarnoff îi spuse lui Jason că nu mai văzuse 
niciodată o evoluţie atât de rapidă şi-i ceru permisiunea să o 
descrie amănunţit. Jason îi răspunse că nu avea nimic împotrivă. 

După ce vorbi la telefon cu doctorul Sarnoff, Jason se încuie 
timp de câteva minute în biroul său. Când se simţi pregătit 
sufleteşte, sună la secţia de boli coronariene şi o ceru pe sora 
care îl îngrijea pe Brian Lennox. Când sora se prezentă la 
telefon, Jason discută cu ea rezultatele testului coronarian. Apoi 
îi spuse că Brian Lennox nu va fi operat. Fără nici o speranţă, 
suferinţa lui Brian va fi scurtată. Sora fu de acord. După ce puse 
receptorul în furcă, Jason rămase cu ochii pironiţi la aparat. In 
momente ca acesta, se întreba de ce alesese medicina. 

În pauza de prânz, se hotărî să verifice în persoană rezultatele 
autopsiei lui Hayes. La lumina zilei, morga nu mai părea un loc 
atât de lugubru, ci doar o clădire veche, neîngrijită şi nu prea 
curată, ca atâtea altele. Chiar şi detaliile egiptene păreau acum 
mai degrabă comice decât impunătoare. Totuşi, Jason evită 
camera frigorifică şi se duse direct la biroul strâmt al doctoriţei 
Margaret Danforth, aflat lângă bibliotecă. O găsi aplecată 
deasupra mesei de lucru, mâncând un hamburger Big Mac. Ea Îi 


50 


făcu un semn cu mâna, zâmbind. 

— Bine aţi venit. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, spuse Jason, aşezându-se pe 
un scaun. 

Jason se minună încă o dată cât de mică şi de feminină părea 
Margaret în ciuda slujbei pe care o avea. 

— Nu-i nici un deranj, spuse ea. l-am făcut autopsia doctorului 
Hayes în această dimineaţă. 

Margaret se lăsă pe spate pe scaunul care scârţâi uşor, apoi 
continuă: 

— Am fost puţin surprinsă. Nu a fost cancer. 

— Dar ce a fost? 

— Anevrism. Anevrism aortic, care a cuprins şi arborele 
traheobronhic. Hayes n-a avut niciodată sifilis, nu-i aşa? 

Jason clătină din cap. 

— Nu, din câte ştiu eu. Mă îndoiesc că ar fi avut. 

— Arăta cam ciudat, spuse Margaret. Vă deranjează dacă 
mănânc în continuare? Peste câteva minute am o altă autopsie. 

— Deloc, răspunse Jason, întrebându-se cum putea oare să 
mănânce. A 

Stomacul lui dădea deja semne de nelinişte. In întreaga 
clădire mirosea uşor a peşte. 

— Ce arăta ciudat? 

Margaret mestecă, apoi înghiţi. 

— Aorta avea un aspect brânzos, friabil. De fapt şi traheea era 
la fel. N-am mai văzut niciodată la nimeni aşa ceva, în afara 
tipului de 114 ani, căruia i-am făcut autopsia. Poţi crede aşa 
ceva? S-a scris despre el şi în The Globe. Avea 44 de ani când a 
început primul război mondial. E uimitor! 

— Când veţi avea raportul microscopic? 

Margaret se arătă puţin jenată. 

— Peste două săptămâni. Nu deţinem fonduri pentru a angaja 
un personal specializat. Probele la microscop durează ceva 
timp... 

— Dacă aţi putea să-mi daţi câteva eşantioane, le-aş putea 
oferi spre studiu departamentului nostru. 

— Suntem obligaţi să o facem la noi. Sunt sigură că 
înţelegeţi... 


51 


— Nu vă cer să n-o faceţi, spuse Jason. Vroiam doar să spun 
că şi noi putem. Am salva astfel ceva timp. 

— În fond, nu văd de ce nu. 

Ridicându-se în picioare, Margaret mai luă o muşcătură 
sănătoasă din hamburger şi-i făcu semn lui Jason să o urmeze. 
Urcară scările până la etajul la care se afla camera de autopsie. 

Era o încăpere dreptunghiulară, cu patru mese din oţel 
inoxidabil aranjate perpendicular pe axa longitudinală. Mirosul 
de formaldehidă şi de alte substanţe era de nesuportat. Două 
mese erau ocupate, iar celelalte două erau în curs de curăţire. 
Simţindu-se ca acasă în acest mediu, Margaret mai mesteca 
încă la ultima bucată din prânzul ei când îl conduse pe Jason la 
chiuvetă. După ce trecu cu privirea peste o mulţime de sticle cu 
capac de plastic, în care se aflau eşantioane, Margaret alese 
câteva. Apoi, luând-o pe fiecare în parte, scoase afară 
conţinutul, îl aşeză pe o masă de tranşare şi tăie din fiecare o 
bucată cu ajutorul unei lame care semăna foarte mult cu un 
cuţit obişnuit, folosit la bucătărie pentru tăierea cărnii. Apoi luă 
câteva sticle pentru eşantioane noi, le puse etichete, turnă 
înăuntru formaldehidă şi vâri înăuntru eşantioanele respective. 
Când termină treaba, înveli sticlele într-o pungă de hârtie maro 
şi i le dădu lui Jason. Totul fusese făcut cu mult profesionalism. 

Întorcându-se la GHP, Jason se îndreptă spre secţia de 
patologie, unde îl găsi pe doctorul Jackson Madsen aplecat peste 
microscop. Doctorul Madsen era înalt şi deşirat. La vârsta de 60 
de ani, alerga încă cu succes la probele de maraton. In clipa în 
care îl văzu pe Jason, îşi exprimă compasiunea faţă de cele 
întâmplate. 

— Nu prea există secrete pe aici, spuse Jason cu oarecare 
amărăciune în glas. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Jackson. Din punct de vedere 
social, centrul medical e ca un orăşel. Bârfa e aici ca la ea 
acasă. 

Apoi, văzând punga maro, adăugă: 

— Ai ceva pentru mine? 

— Da, într-un fel. 

Jason îi explică apoi ce fel de eşantioane erau şi, adăugând 
faptul că din moment ce analizele efectuate de laboratorul 


52 


municipal durau două săptămâni, întrebă dacă Jackson avea 
ceva împotrivă să fie analizate în laboratorul de la GHP. 

— Mi-ar face chiar plăcere, spuse Jackson luând punga. 
Apropo, ai vrea să ştii rezultatul în cazul Harring chiar acuma? 

Jason înghiţi în sec. 

— Bineînţeles. 

— Ruptură de cord. Primul caz pe care l-am întâlnit în atâţia 
ani. Ventricolul stâng a crăpat. Se pare că infarctul a afectat cea 
mai mare parte a inimii. La autopsie am observat că toate 
vasele coronariene erau atinse. Omul a avut cea mai gravă 
boală de inimă pe care am întâlnit-o în cariera mea. 

La ce-or mai fi bune testele noastre preventive, gândi Jason. 
Simţind nevoia să se justifice, îi explică lui Jackson că revăzuse 
rezultatele analizelor lui Harring şi că tot nu putuse găsi nici un 
semn ameninţător pe o ecogramă făcută la mai puţin de o lună 
înainte de deces. 

— Poate că ai face mai bine să-ţi revizuieşti maşinăriile, spuse 
Jackson. lţi spun, inima acestui bărbat era foarte rău bolnavă. 
Secţiunile microscopice vor fi gata mâine, dacă te interesează. 

Plecând din secţia de patologie, Jason se gândi la comentariile 
lui Jackson. Ideea unei posibile defecţiuni a ecografului nu-i 
trecuse prin minte. Dar când ajunse în biroul său, alungă 
această idee. Existau mai multe posibilităţi de depistare a unei 
eventuale defecţiuni în funcţionarea instalaţiei EKG. In plus, 
erau folosite două aparate, atât pentru ecografia la repaus, cât 
şi pentru cea la efort. Dar, gândindu-se la acest lucru, Jason îşi 
aduse aminte de ceva. La fel ca Jason, când se angajase la GHP, 
lui Hayes i se făcuse un examen medical complet. Toţi angajaţii 
erau supuşi unui asemenea examen. 

După ce Claudia îi prezentă mesajele telefonice, Jason o rugă 
să vadă dacă Hayes avea fişă medicală şi, dacă da, să i-o aducă. 
Intre timp o evită pe Sally şi se duse la radiologie. Cu ajutorul 
unei secretare de la secţia respectivă, găsi fişa lui Hayes. Aşa 
cum se aşteptase, fişa conţinea un examen de rutină cu raze X, 
efectuat cu şase luni în urmă. Işi aruncă privirea pe rezultat. 
Apoi, cu filmul în mână, se duse la unul din cei patru radiologi ai 
secţiei. Doctorul în medicină Milton Perlman tocmai ieşea din 
camera de fluoroscopie când Jason îl abordă, îi descrise moartea 


53 


şi rezultatele autopsiei lui Hayes şi-i dădu radiografia pulmonară 
a acestuia. Milton luă radiografia, merse cu ea în biroul său, o 
puse într-un diascop şi aprinse lumina. Privi un minut întreg la 
imaginea de pe folia de celuloid, apoi se întoarse spre Jason. 

— Nu există aici nici un semn de anevrism, spuse el. Aorta 
arată normal, nu se vede nici o calcifiere. 

— E posibil aşa ceva? întrebă Jason. 

— Trebuie să fie, spuse Milton verificând numele şi numărul 
radiografiei. Cred că totdeauna există posibilitatea unei 
încurcături a numelui, dar mă îndoiesc totuşi. Dacă Hayes a 
murit de anevrism, atunci această boală a evoluat în ultima 
lună. 

— N-am mai auzit de un asemenea caz. 

— Ce mai pot spune? întrebă Milton desfăcându-şi mâinile, cu 
palmele în sus. 

Jason se întoarse la birou, cugetând la cele întâmplate. 
Anevrismul putea evolua rapid, mai ales dacă victima suferea de 
o combinaţie între o boală a vaselor de sânge şi o tensiune 
mare, dar când studie rezultatul examenului medical al lui 
Hayes, tensiunea şi bătăile inimii erau, aşa cum bănuise, 
normale. Negăsind semne ale unei boli vasculare, Jason îşi dădu 
seama că nu poate face nimic în acea fază, decât să aştepte 
rezultatul microscopic. Poate că Hayes contactase vreo boală 
infecțioasă ciudată, care-i atacase vasele de sânge şi inclusiv 
aorta. Pentru prima dată, Jason se întrebă dacă nu cumva se 
vedeau primele semne ale unei noi şi îngrozitoare boli. 

Schimbându-şi sacoul cu un halat alb, Jason ieşi din birou, 
izbindu-se de Sally. 

— Sunteţi în întârziere, îl dojeni ea. 

— Crezi că-mi spui vreo noutate? întrebă Jason îndreptându- 
se spre salonul de consultaţii A. 

Datorită unei munci asidue şi cu puţin noroc, Jason recuperă 
din timpul pierdut. Norocul consta în faptul că nu avusese 
pacienţi noi care să necesite un examen complet şi că la 
pacienţii vechi nu se înregistraseră probleme noi. Pe la ora trei 
îşi permise chiar o pauză. Cineva renunţase la vizită. 

Toată după-amiaza, Jason fusese obsedat de cazul lui Hayes. 
Având puţin timp liber la dispoziţie, urcă la etajul VI. Acolo se 


54 


afla laboratorul doctorului Hayes. Jason se gândi că poate 
asistenta lui Hayes avea vreo idee dacă marea descoperire 
despre care îi vorbise doctorul avea vreun fundament real. 

În momentul în care ieşi din lift, se simţi de parcă ar fi păşit 
într-o altă lume. Ca să-l stimuleze pe Hayes să vină la GHP, 
comitetul de conducere îi construise un laborator nou-nouţ, care 
ocupa o mare parte din etajul al şaselea. 

Holul de lângă lift era mobilat cu canapele confortabile din 
piele, covoare moi şi chiar şi cu o bibliotecă cu geamuri din 
sticlă, plină cu studii recente despre biologia moleculară. 
Dincolo de această sală de primire era o altă cameră curată, în 
care vizitatorii trebuiau să se îmbrace cu halate albe şi papuci 
de protecţie. Jason încercă uşa. Era deschisă, aşa că intră. 

Işi puse un halat şi botoşei şi încercă şi uşa din interior. După 
cum se aşteptase, aceasta era închisă. Lângă uşă era o sonerie. 
Apăsă pe buton şi aşteptă. Deasupra ramei de sus clipea ledul 
roşu al unei camere TV cu circuit închis. Apoi, cu un zbârnâit, 
uşa se deschise şi Jason pătrunse înăuntru. 

Laboratorul era împărţit în două părţi principale. Prima era 
construită din melamină şi plăci de ceramică albă şi era formată 
dintr-o cameră centrală mare, cu mai multe birouri pe margine. 
Lumina fluorescentă din tavan avea un efect ameţitor. Camera 
era plină cu aparatură sofisticată, necunoscută lui Jason. O uşă 
din otel încuiată separa prima parte de cea de-a doua. Un 
indicator amplasat lângă uşă preciza: CAMERA ANIMALELOR ȘI 
INCUBATOARE BACTERIALE: INTRAREA INTERZISA! 

Pe una din băncile extensibile de laborator din prima parte 
şedea o femeie foarte blondă, pe care Jason o mai văzuse de 
câteva ori la bufetul GHP. Avea trăsături ferme, un nas uşor 
acvilin şi părul îi era pieptănat la spate într-un coc foarte strâns. 
Jason remarcă ochii roşii ai femeii, semn că aceasta plânsese de 
curând. 

— Vă rog să mă scuzaţi, sunt doctorul Jason Howard, spuse el 
întinzând mâna. 

Ea îi dădu mâna. Avea o piele rece. 

— Helene  Brennquivist, spuse ea cu un uşor accent 
scandinav. 

— Imi puteţi acorda câteva clipe? 


55 


Helene nu răspunse. În schimb, îşi închise caietul şi împinse 
deoparte vasele în care se găseau culturile de bacterii. 

— Aş dori să vă pun câteva întrebări, continuă Jason. 

El remarcă faptul că femeia avea o capacitate uimitoare de a 
păstra pe chip o expresie absolut neutră. 

— Acesta este, sau mai bine zis, a fost laboratorul doctorului 
Hayes? întrebă Jason, făcând un scurt semn cu mâna spre 
încăperea în care se afla. 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Şi presupun că aţi lucrat cu doctorul Hayes? 

Urmă o altă clătinare a capului, de data aceasta mai puţin 
perceptibilă decât prima. Jason avu sentimentul că trezise deja 
în ea sentimentul de autoapărare. 

— Bănuiesc că aţi auzit deja veştile proaste în legătură cu 
doctorul Hayes, spuse Jason. 

De data aceasta Helen clipi des şi lui Jason i se păru că vede 
strălucirea lacrimilor. 

— M-am aflat lângă doctorul Hayes în clipa morţii, îi explică 
Jason, privind-o pe Helen cu atenţie. 

În afara ochilor înlăcrimaţi, pe chipul femeii nu se putea citi 
nici o emoție şi Jason se întrebă dacă era şi aceasta o 
manifestare a durerii. 

— Cu puţin înainte de a muri, Hayes mi-a spus că făcuse o 
descoperire ştiinţifică majoră... 

Jason lăsă fraza neterminată, sperând într-un răspuns imediat. 
Acesta însă nu veni. Helene continua să se holbeze la el. 

— Ei bine, a existat aşa ceva? întrebă Jason aplecându-se 
înainte. 

— N-am ştiut că aţi terminat de vorbit, spuse Helen. Nu mi-am 
dat seama că aţi pus o întrebare. 

— Aşa este, admise Jason. Era numai o speranţă că îmi veţi 
răspunde. Sper sincer că ştiţi la ce se referea doctorul Hayes. 

— Mă tem că nu. Şi alte persoane de la administraţie au urcat 
deja până aici şi mi-au pus aceeaşi întrebare. Din nefericire, n- 
am nici cea mai mică idee despre ceea ce a vrut să spună 
doctorul Hayes. 

Jason crezu că Shirley fusese cea care venise s-o vadă pe 
Helen la primele ore ale dimineţii. 


56 


— Sunteţi singura persoană care lucra alături de doctorul 
Hayes în acest laborator? 

— Da, spuse Helen. Am avut o secretară, dar doctorul Hayes a 
concediat-o în urmă cu trei luni. Era de părere că vorbea prea 
mult. 

— Despre ce se temea el că va vorbi? _ 

— Despre tot şi toate. Doctorul Hayes era foarte secretos. In 
special când era vorba de munca lui. 

— Aşa mi s-a spus şi mie. 

Impresia iniţială că Hayes devenise paranoic părea să se 
confirme acum. Şi totuşi Jason insistă: 

— Cu ce vă ocupați exact, domnişoară Brennquivist? 

— Sunt biolog în domeniul molecular. La fel ca doctorul 
Hayes, dar departe de capacitatea lui. Folosesc tehnicile de 
recombinare a ADN-ului pentru a determina colibacteria E să 
producă, diferite proteine care-l interesau pe doctorul Hayes. 

Jason dădu din cap ca şi cum ar fi înţeles. Auzise de termenul 
de recombinare a ADN-ului, dar nu avea decât cea mai vagă 
noţiune despre înţelesul adevărat al cuvântului. De când 
terminase facultatea de medicină, se produsese o explozie în 
ştiinţa ce se ocupă de acest domeniu. Dar exista un singur lucru 
de care îşi aducea aminte şi anume teama că studiile efectuate 
în domeniul recombinării ADN-ului ar putea produce bacterii 
capabile să dea naştere unor boli noi şi necunoscute. Cu 
moartea subită a lui Hayes în minte, Jason întrebă: 

— Aţi dat cumva peste nişte soiuri noi şi potenţial 
periculoase? 

— Nu, răspunse Helen fără să existe. 

— Cum puteţi fi atât de sigură? 

— Din două motive. Întâi pentru că eu am făcut toată munca 
de recombinare şi nu doctorul Hayes. In al doilea rând, folosim 
un soi de colibacterii E care nu se pot dezvolta în afara 
laboratorului. 

— Aha, spuse Jason, dând din cap încurajator. _ 

— Doctorul Hayes era interesat de creştere şi dezvoltare. Işi 
petrecea majoritatea timpului izolând factorii de creştere de axa 
hipotalamică-pituitară, răspunzătoare de pubertate şi de 
dezvoltarea sexuală. Factorii de creştere sunt proteinele. Sunt 


57 


sigură că ştiţi acest lucru. 

— Bineînţeles, spuse Jason. 

Ce femeie ciudată, gândi el. La început abia îi smulgeai vorba 
din gură. Acum, dacă se află pe terenul ştiinţific, a devenit 
extrem de comunicativă. 

— Doctorul Hayes mi-a dat o proteină şi am pornit de la 
producerea ei prin metodele de recombinare a ADN-ului. De 
asta mă ocup eu aici. 

Helen se întoarse spre vasele unde se aflau culturile de 
bacterii şi, ridicând unul, îi desfăcu capacul. Il întinse spre Jason. 
La suprafaţă pluteau cocoloaşe albicioase de bacterii. 

Helen puse vasul la locul lui. 

— Doctorul Hayes era fascinat de activarea/dezactivarea 
genelor, de echilibrul dintre reprimare şi exprimare şi de rolul de 
reprimator al proteinelor, precum şi de legătura lor cu ADN-ul. El 
folosea ca prototip gena hormonului de creştere. Doriţi să vedeţi 
ultima diagramă pe care o făcuse cromozomului 17? 

— Sigur, spuse Jason, forţându-se să zâmbească. 

În laborator răsună zgomotul unei sonerii, acoperind pentru 
câteva secunde bâzâitul slab al echipamentului electronic. 
Ecranul din faţa lui Helen se trezi la viaţă, arătând patru oameni 
şi un câine care se aflau în hol. Jason îi recunoscu imediat pe doi 
dintre ei - Shirley Montgomery şi detectivul Michael Curran. 
Ceilalţi doi erau străini. 

— O, Doamne, spuse Helen în timp ce întindea mâna spre 
întrerupător. 

Jason rămase pe loc în timp ce nou-veniţii invadară încăperea. 
Shirley avu un moment de surpriză văzându-l pe Jason, dar, cu 
calm, îl prezentă pe detectivul Curran lui Helen. In timp ce 
Curran începu să-i pună acesteia întrebări, Shirley îl luă de braţ 
pe Jason şi-l împinse spre cel mai apropiat birou, despre care 
Jason bănuia că fusese al lui Hayes. Pereţii erau acoperiţi de 
fotografii în prim-plan, luate pe toată perioada evoluţiei, 
reprezentând organele genitale umane de-a lungul evoluţiei 
anatomice a pubertăţii. Toate erau frumos încadrate în rame de 
oţel inoxidabil. 

— Ce decor interesant, comentă Jason cu o grimasă. 

Shirley se prefăcu că nici nu vede fotografiile. Chipul ei, de 


58 


obicei calm, avea acum o expresie de îngrijorare şi de iritare. 

— Afacerea asta începe să ne scape din mână. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jason. 

— Se pare că poliţia a prins noaptea trecută un tip 
necunoscut, cu care doctorul Hayes făcea comerţ cu droguri. l- 
au  percheziţionat apartamentul şi au găsit o cantitate 
considerabilă de heroină, cocaină şi bani lichizi. Acum au 
mandat să-i percheziţioneze laboratorul. 

— Dumnezeule! exclamă Jason, înțelegând de ce aduseseră şi 
câinele. 

— Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi de ajuns, au aflat că trăia 
cu o femeie pe nume Carol Donner. 

— Numele îmi pare cunoscut, spuse Jason. 

— N-ar trebui să-ţi pară, comentă Shirley pe un ton aspru. 
Carol Donner e dansatoare de dansuri exotice la Clubul Cabaret 
din Combat Zone. 

— Să fiu al naibii! chicoti Jason. 

— Jason! se răsti la el Shirley. Nu e nimic de râs! 

— Dar nu râd, protestă el. Sunt doar uluit. 

— Dacă tu eşti uluit, îţi dai seama ce vor spune directorii din 
consiliu? Şi când te gândeşti că eu am insistat pentru angajarea 
lui Hayes. Numai moartea lui şi ar fi fost de-ajuns! Acum 
problema se transformă rapid într-un coşmar pentru 
departamentul relaţiilor publice! 

— Ce ai de gând să faci acum? întrebă Jason. 

— N-am nici cea mai vagă idee, recunoscu Shirley. Pentru 
moment, intuiţia îmi spune că, cu cât facem mai puţin, cu atât e 
mai bine. 

— Ce crezi despre potenţiala invenţie a lui Hayes? 

— Cred că omul căzuse pradă propriei imaginaţii, spuse 
Shirley. Vreau să spun că era amestecat în contrabanda cu 
droguri şi cu o dansatoare de cabaret, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Exasperată, ea se întoarse în secţia principală, unde 
detectivul Curran mai purta încă discuţii aprinse cu Helen. 
Ceilalţi doi bărbaţi, ajutaţi de câine, percheziţionau metodic 
laboratorul. Jason se uită la ei câteva clipe, apoi se scuză că 
trebuie să-şi termine programul de lucru. Mai avea de consultat 


59 


câţiva pacienţi ambulatorii şi mai trebuia să facă vizita de după- 
amiază. 
XXX 

Pe drumul spre casă, deşi era mai convins decât oricând că 
Hayes fusese mai degrabă la limita unei căderi nervoase decât 
la un pas de o invenţie, Jason trecu pe la bibliotecă şi luă un 
volum subţire „intitulat ADN-ul recombinant: o introducere 
pentru neinitiati. 

Traficul în orele de vârf fusese, ca de obicei, o competiţie de 
genul „care-pe-care”, iar când trase frâna de mână în momentul 
în care ajunse la locul de parcare din faţa casei sale, Jason simţi 
obişnuita uşurare că a supravieţuit nevătămat. Îşi duse servieta 
în apartament şi o puse pe masa de lucru din micul birou cu 
vedere spre piaţă. Ulmii dezgoliţi de frunze se profilau acum ca 
nişte schelete pe cerul întunecat. Se trecuse deja la orarul de 
iarnă şi, cu toate că nu era decât 6.45 p.m., afară se lăsase 
noaptea. După ce se schimbă în ţinuta de jogging, Jason alergă 
pe Mt. Vernon Street, traversă Storrow Drive pe podul Arthur 
Fiedler şi merse în fugă de-a lungul râului Charles. Inainte de a 
se întoarce, fugi până în dreptul podului Boston University. Spre 
deosebire de anotimpul verii „acum erau puţini alergători. Pe 
drumul de întoarcere, Jason făcu o haltă la magazinul De Luca, 
de unde cumpără nişte peşte proaspăt, cele necesare pentru o 
salată şi o sticlă rece de California Chardonnay. 

Lui Jason îi plăcea să gătească şi, după ce făcu un duş, pregăti 
peştele la grătar cu puţin usturoi şi ulei de măsline. Amestecă 
salata, apoi scoase vinul din frigider, unde-l pusese să-l mai 
frapeze puţin. Îşi turnă un pahar. Când totul fu gata, puse 
mâncarea pe o tavă şi o duse în birou. Pregătirile fiind 
terminate, Jason deschise cărţulia despre recombinarea ADN- 
ului şi se pregăti pentru noapte. 

Prima parte a cărţii era o trecere în revistă. Jason ştia despre 
acidul dezoxiribonucleic, cunoscut mai bine sub denumirea de 
ADN, că era o moleculă care avea forma unei sfori răsucite de 
două ori. Era formată din subunități care se repetau, numite 
baze, care aveau proprietatea de a se împerechea cu fiecare 
dintre celelalte în moduri foarte specifice. Anumite părţi ale 
ADN-ului se numeau gene şi fiecare genă era legată de 


60 


producerea unei proteine specifice. 

Jason avu un sentiment de încurajare când sorbi o înghiţitură 
din vinul său. Cartea era bine scrisă şi oferea explicaţii pe 
înţelesul oricui. Îi plăceau pasajele picante ca cel în care se 
spunea că fiecare celulă umană avea patru miliarde de astfel de 
perechi-bază. Următorul capitol al cărţii trata subiectul 
bacteriilor, precum şi faptul că bacteriile se reproduc uşor şi 
rapid. În câteva zile, bilioane de celule identice puteau lua 
naştere dintr-o singură celulă iniţială. Acest lucru era important 
deoarece, în ingineria genetică, bacteriile serveau ca destinatar 
al micilor fragmente de ADN. Acest ADN „străin” era încorporat 
în propriul ADN al bacteriei, ca apoi, o dată cu diviziunea celulei, 
să producă fragmentele originale. Bacteria, cu ADN-ul nou 
încorporat, era numit soiul recombinant şi noua moleculă ADN 
se numea ADN recombinant. Până aici toate bune şi frumoase. 

Jason mâncă puţin peşte cu salată şi bău din vin. Capitolul 
următor deveni un pic mai complicat. In el se vorbea despre 
modul în care genele din molecula de ADN ajungeau să producă 
respectivele proteine proprii. Prima parte trata despre problema 
segmentului de ADN în asociere cu molecula numită mesager, 
adică cu ARN-ul. Apoi mesagerul ARN dirija producerea proteinei 
într-un proces numit transcripție. Jason mai bău puţin vin. Ultima 
parte a capitolului deveni deosebit de interesantă deoarece 
explica mecanismul complicat care declanşa şi stopa acţiunea 
genelor. 

Ridicându-se de la birou, Jason traversă livingul şi se duse la 
bucătărie. Deschise frigiderul şi-şi mai turnă un pahar de vin. 
Revenind în camera de lucru, privi afară pe fereastră la luminile 
aprinse în partea opusă a pieţei, la mănăstirea St. Margaret. 
Totdeauna îl amuzase ideea existenţei unei mănăstiri în cea mai 
râvnită zonă rezidenţială a Bostonului. Să renunţi la lumea 
materială, să devii călugăriţă şi să te muţi în Louisburg! Jason 
zâmbi şi privi la cartea despre ADN-ul recombinant. Aşezându-se 
din nou, Jason reciti pasajul care se referea la perioada de 
activare a genelor. Era complicat şi fascinant în acelaşi timp. Se 
pare că fuseseră descoperite o mulţime de proteine care 
serveau drept reprimator al funcţiei genelor. Aceste proteine se 
ataşau ADN-ului sau determinau încolăcirea în spirală a ADN- 


61 


ului, pentru a acoperi genele încâlcite. 

Jason închise cartea. Citise destul pentru o singură noapte. În 
plus, el căutase în mod inconştient capitolul care trata despre 
controlul exercitat asupra funcţiei genelor. Citind ce scria în el, îi 
reveni în minte comentariul lui Hayes privitor la „felul în care 
genele erau declanşate şi stopate”. Helen vorbise despre acelaşi 
lucru, doar că folosise cuvinte diferite. 

Luând şi vinul cu el, Jason se duse în living. Plimbându-şi 
absent mâna pe suprafaţa de sticlă a sfeşnicului aşezat 
deasupra căminului, îşi lăsă în voie gândurile să analizeze 
posibilităţile. Ce-a vrut oare să spună Hayes când a pomenit 
despre o descoperire ştiinţifică majoră? Pentru o clipă, Jason 
renunţă la ideea că Hayes suferise de mania grandorii. De fapt, 
era un cercetător de nivel mondial şi muncise mult. Aşa că nu 
era exclus să fi spus adevărul. Dacă făcuse într-adevăr o 
descoperire, aceasta trebuia să fie din domeniul activării şi 
dezactivării genelor şi probabil că trata problema creşterii şi a 
dezvoltării. Imaginea fotografiilor reprezentând organele 
genitale întunecă pentru o clipă mintea lui Jason. 

Zbârnâitul telefonului îl trezi din visare pe Jason. Era sora şefă 
de la secţia de boli coronariene. 

— Brian Lennox a murit acum câteva minute. A înregistrat o 
ultimă linie în formă de V care a degenerat într-o asistolă. 

— Vin imediat, spuse Jason. 

Puse receptorul în furcă şi se gândi la jargonul ştiinţific al 
surorii, recunoscând că el ascundea un instinct de autoapărare. 
Incă o dată în plus, umbra morţii atârna deasupra capului său ca 
un nor otrăvitor. 


62 


4 


Alarma radio-deşteptătorului îl făcu pe Jason să sară din pat. 
Dăduse volumul mai tare ca să nu adoarmă la loc. Petrecuse o 
mare parte din noapte consolând-o pe soţia lui Brian Lennox. Işi 
luă ziarul de pe treptele din faţa casei, se bărbieri şi făcu un duş, 
în timp ce „doamna Cafea” îşi îndeplinea zilnicul act miraculos. 
După ce se îmbrăcase, apartamentul era scăldat în mirosul 
aromat al cafelei proaspăt preparate. Cu cana în mână, Jason se 
retrase în camera de lucru, scoțând din învelişul protector şi alb 
de plastic ziarul Boston Globe. 

Avea de gând să treacă direct la rubrica sportivă când îi sări 
în ochi titlul de pe prima pagină: DOCTOR, DROGURI ŞI O 
DANSATOARE. Nu era un articol măgulitor la adresa doctorului 
Hayes. Se făcea o legătură nu prea cinstită între moartea 
şocantă a lui Hayes şi drogurile ce au fost găsite în 
apartamentul lui şi chiar o comparaţie între legătura amoroasă a 
acestuia cu dansatoarea şi cazul profesorului de la Tufts Medical 
School, care fusese condamnat pentru o crimă comisă împotriva 
unei prostituate. Articolul era însoţit de două fotografii: coperta 
revistei Time pe care apăruse Hayes şi, lângă a doua, care 
reprezenta o femeie intrând în Club Cabaret, stătea scris: „Carol 
Donner intrând la locul ei de muncă”. Jason încercă să vadă mai 
bine cum arată Carol Donner, dar îi fu imposibil. Ţinea o mână 
ridicată, ascunzându-şi chipul. Pe fundal se puteau citi pe o 
inscripţie următoarele cuvinte: STUDENTE FARA SUTIEN. Sigur, 
gândi Jason zâmbind în barbă. 

Citi restul articolului şi-i păru rău pentru Shirley. Poliţia. 
Raportase că fusese găsită o cantitate semnificativa de heroină 
şi de cocaină în apartamentul din South End, pe care Hayes îl 
împărțea cu Carol Donner. 

Jason se duse la spital, unde îşi găsi pacienţii, în general, în 
stare proastă. Matthew Cowen, care suferise o cateterizare în 
urmă cu a zi, avea simptome ciudate şi alarmante, de natura 
celor suferite de defunctul Cedric Harring: artrită, constipaţie şi 
uscăciune a pielii. ln mod normal, nici unul din aceste simptome 


63 


nu l-ar fi îngrijorat prea mult pe Jason. Dar în perspectiva 
recentelor evenimente, îl făceau să se simtă nelalocul lui. Din 
nou, spectrul unei boli infecțioase necunoscute şi incontrolabile 
plutea deasupra lui. Avea presentimentul că starea lui Matthew 
se va schimba în rău. 

După ce ceru un consult dermatologic pentru Cowen, Jason se 
îndreptă posomorât spre biroul său, unde Claudia îl salută cu 
ştirea că scosese cazurile examenelor medicale până la litera P. 
Îi sunase pe pacienţi şi aflase că doar doi se plângeau de 
probleme de sănătate. 

Jason întinse mâna după caietul de statistică şi-l deschise. 
Prima era Holly Jennings, al doilea Paul Klingler. Amândoi îşi 
făcuseră examenul medical în urmă cu o lună. 

— Cheamă-i înapoi, spuse Jason şi roagă-i să vină cât pot mai 
repede, dar fără să-i alarmezi. 

— Va fi greu să nu-i supăr. Ce să le spun? 

— Spune-le că vrem să repetăm nişte teste. Foloseşte-ţi 
imaginaţia. 

Mai târziu, în aceeaşi zi, Jason hotărî să vadă dacă nu cumva 
o putea vrăji pe tehniciana de laborator a lui Hayes, pentru a 
obţine ceva mai multe informaţii, dar în clipa în care o văzu pe 
Helen, îşi dădu pe loc seama că nu avea de gând să se lase 
vrăjită. 

— Poliţia a găsit ceva? întrebă el, ştiind deja că răspunsul va fi 
„Nu”. 

Shirley îl sunase şi-i spusese că poliţiştii plecaseră, adăugând: 
„îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceste mici favoruri.” 

Helen dădu din cap că nu. 

— Ştiu că eşti ocupată, spuse Jason, dar crezi că poţi să-mi 
acorzi şi mie un minut? Aş vrea să-ţi mai pun câteva întrebări. 

În cele din urmă Helen se opri din lucru şi se întoarse spre el. 

— Mulţumesc, spuse el zâmbind. 

Expresia întipărită pe chipul femeii nu se schimbase. Nu era o 
expresie neplăcută, ci doar neutră. 

— Nu-mi place să tot amintesc de acest subiect, spuse Jason, 
dar afirmațiile doctorului Hayes despre importanta lui 
descoperire nu-mi ies din cap. Eşti sigură că nu ai idee despre 
ce-ar putea fi? Ar fi o tragedie dacă s-ar pierde o adevărată 


64 


invenţie în domeniul medical. 

— V-am spus tot ce ştiu. Aş putea să vă arăt ultima schiţă a 
cromozomului 17 pe care a făcut-o doctorul Hayes. Credeţi că v- 
ar folosi? 

— Hai să încercăm. 

Helen îl conduse în biroul lui Hayes, neluând în seamă 
fotografiile care îmbrăcau pereţii, dar Jason nu putu să le ignore. 
Se întreba ce fel de bărbat putea munci într-un asemenea 
mediu. Helen scoase o foaie mare de hârtie, pe care era 
desenată în amănunt desfăşurarea succesivă a perechilor-bază 
ale moleculei de ADN şi care cuprindea şi o porţiune a 
cromozomului 17. Era un număr ameţitor de astfel de perechi- 
bază: sute şi sute de mii. 

— Zona care-l interesa pe doctorul Hayes e aici. 

Helen îi arătă o porţiune mare, în care perechile erau colorate 
Cu roşu. 

— Acestea sunt genele legate de hormonul de creştere. Este 
foarte complicat. 

— Ai dreptate, spuse Jason, dându-şi seama că mai avea mult 
de citit până când va înţelege fenomenul în totalitatea lui. 

— Există vreo şansă ca această schemă să fi dus la o 
descoperire ştiinţifică majoră? 

Helen se gândi o clipă înainte de a răspunde, apoi clătină din 
cap: 

— Tehnica este cunoscută deja de o bucată de vreme. 

— Crezi că ar putea folosi în vindecarea cancerului? întrebă 
Jason, tatonând terenul. Ar fi putut doctorul Hayes să descopere 
ceva în domeniul cancerului? 

— Pe noi nu ne preocupa deloc cancerul, spuse Helen. 

— Dar dacă era interesat de diviziunea celulară şi maturizare, 
e posibil să fi descoperit ceva în legătură cu această maladie. În 
special în cercetările lui despre declanşarea şi stoparea acţiunii 
genelor. 

— Bănuiesc că e posibil, spuse Helen fără entuziasm. 

Jason era sigur că Helen nu vroia să-l ajute cât ar fi putut-o 
face. În calitate de asistentă a lui Hayes, ar fi putut şti mai multe 
despre cercetările acestuia. Dar Jason nu putea forţa situaţia. 

— Ce-mi poţi spune despre însemnările sale de laborator? 


65 


Helen se întoarse la locul ei pe banca din laborator. 
Deschizând al doilea sertar al mesei, scoase un registru. 

— Asta e tot ce am, spuse ea şi i-l dădu lui Jason. 

Registrul era umplut pe trei sferturi. Jason îşi putu da seama 
că era doar un carnet de notite, fără înregistrările 
experimentelor, iar fără aceste date, notițele nu aveau nici un 
sens. 

— Nu mai există şi alte caiete de laborator? 

— Au mai fost câteva, admise Helen, dar doctorul Hayes le 
păstra tot timpul la el, în special în ultimele trei luni. Dar ţinea 
totul în minte. Avea o memorie fantastică, mai ales a cifrelor... 

Pentru o secundă, Jason văzu o lumină în ochii lui Helen şi se 
gândi că poate îşi va deschide sufletul, dar nu dură mult. 

Helen se cufundă din nou în tăcere. li luă lui Jason caietul din 
mână şi-l puse la loc în sertar. 

— Permite-mi să-ţi mai pun o întrebare, încercă Jason, 
căutându-şi cuvintele. Ai putea să-mi spui dacă doctorul Hayes a 
avut un comportament normal în ultima vreme? Părea înfricoşat 
şi extenuat când l-am văzut. 

Jason insistă în mod intenţionat asupra stării lui Hayes. 

— Mi s-a părul normal, spuse Helen pe un ton neutru. 

La naiba! gândi Jason. Acum era sigur că Helen nu fusese 
sinceră cu el. Din nefericire, nu putea face nimic în acest sens. 
Mulţumindu-i şi scuzându-se, Jason se retrase din biroul lui 
Hayes. Cobori cu liftul, se feri de privirile lui Sally şi urcă la 
secţia patologie. 

Il găsi pe Jackson Madsen în laboratorul chimic, unde se ivise 
o problemă la una din maşinile automate. Erau prezenţi şi doi 
reprezentanţi ai companiei şi Jackson fu fericit că se putea 
întoarce în biroul său cu Jason, pentru a-i arăta mostrele din 
țesuturile inimii lui Harring. 

— Stai să vezi asta, îi spuse Jackson aşezând o lamelă la 
microscop. 

Se uită prin lentilă, mişcând cu multă îndemânare lamela cu 
degetul mare şi cu indexul. Apoi se retrase un pas înapoi şi-l 
lăsă pe Jason să arunce şi el o privire. 

— Vezi vasul acela? întrebă el. 

Jason dădu din cap că da. 


66 


— Observă lumenul distrus. Este cel mai grav caz de 
ateroscleroză pe care l-am văzut vreodată. Partea aceea roz 
seamănă cu un amiloid. Este uimitor, mai ales dacă spui că 
ecografia lui a fost bună. Şi acum să-ţi mai arăt ceva. 

Jackson puse la microscop o altă mostră. 

— la uită-te aici. 

Jason privi din nou prin obiectivul microscopului. 

— Ce ar trebui să văd? 

— Observă cât de mărite sunt nucleele, spuse Jackson. Şi 
partea aceea roz... Precis e amiloidă. 

— Ce înseamnă asta? 

— E ca şi cum inima tipului s-ar fi aflat sub asediu. Observă 
celulele inflamatorii. 

Neobişnuit să privească la microscop, Jason nu le remarcase 
la început, dar acum îi săreau în ochi. 

— Ce crezi despre ele? întrebă el. 

— Nu ştiu sigur. Ce vârstă zici că avea tipul? 

— Cincizeci şi şase de ani. 

Jason îşi îndreptă spinarea, apoi continuă: 

— Există vreo posibilitate, după părerea ta, să fi dat peste 
vreo nouă boală infecțioasă? 

Jackson se gândi o clipă, apoi clătină din cap. 

— Nu cred că inflamaţia e destul de mare pentru aşa ceva. 
Pare mai mult metabolică, dar nu pot afirma mai mult. O, încă 
un lucru, adăugă el, punând o altă mostră la microscop. Aceasta 
este o parte din nucleul roşu din creier, spuse Jackson în timp ce 
focaliza lentila. Spune-mi ce vezi. 

Jason privi din nou la microscop. În interiorul neuronului era 
un nucleu proeminent, precum şi o zonă granulară închisă la 
culoare. l-o descrise lui Jackson. ` 

— E lipofuscin, spuse Jackson. In totalitate nespecific, dar 
poate sugera că domnul tău Harring era un tip bolnav. Mostrele 
ar fi putut aparține bunicului meu. 

— Este pentru a doua oară când aud aceste cuvinte, spuse 
Jason încet. Nu-mi poţi furniza şi alte amănunte mai clare? 

— Îmi pare rău, spuse Jackson. Aş fi vrut să-ți pot fi de mai 
mult folos. O să mai fac nişte teste pentru a fi sigur că aceste 
depozite din interiorul inimii sunt amiloizi. O să te anunţ dacă 


67 


aflu ceva. 

— Mulţumesc, spuse Jason. Ce mai e cu mostrele de la Hayes? 

— Nu sunt încă gata. 

Jason reveni la etajul doi şi traversă secţia pacienţilor 
ambulatorii. În calitate de doctor, totdeauna s-a îndoit de 
eficacitatea unor teste, proceduri sau medicamente. Dar nu 
avusese motiv să se îndoiască de competenţa sa profesională. 
De fapt, în majoritatea situaţiilor, a crezut totdeauna că se 
situează deasupra mediei. Acum nu mai era atât de sigur. 
Aceste îndoieli îl tulburau, mai ales pentru că, de la moartea 
Daniellei, se dedicase în exclusivitate muncii sale, făcând din ea 
țelul major al vieţii. 

— Unde aţi fost? îl întrebă Sally, zărindu-l pe Jason în 
momentul în care el încerca să se strecoare neobservat în birou. 

În numai câteva minute, Sally îl îngropă pe Jason într-o 
multitudine de probleme mărunte, care, din fericire, îi absorbiră 
întreaga atenţie. Când în sfârşit putu să-şi tragă sufletul era 
trecut de ora 12. Consultă ultimul pacient, care dorea sfaturi şi 
vaccinuri în vederea unei călătorii în India, apoi se hotărî să 
sfârşească aici programul de lucru. 

Claudia încercă să-l convingă să ia prânzul cu ea şi cu câteva 
alte secretare, dar Jason refuză politicos. Se retrase în birou şi 
începu să reflecteze. Pentru Jason, partea cea mai rea era 
sentimentul de frustrare. Simţea că ceva mergea îngrozitor de 
prost, dar nu ştia ce anume şi ce să facă. Un sentiment de 
singurătate puse stăpânire pe el. 

— La naiba! spuse Jason, lovind biroul cu palma deschisă, 
suficient de tare pentru a face să zboare câteva foi. 

Trebuia să evite alunecarea într-o depresiune nervoasă. 
Trebuia să facă ceva. Îşi schimbă halatul alb cu sacoul, luă din 
mers pager-ul şi cobori la maşină. Ocoli Fenway, trecând pe 
lângă Gardner Museum, iar pe dreapta lăsă în urmă Museum of 
Fine Arts. Apoi se îndreptă spre sud pe Storrow Drive şi cobori la 
Arlington. Destinația lui era cartierul general al poliţiei din 
Boston. 

Ajungând la locul stabilit, un poliţist îl îndrumă la etajul al 
cincilea. De îndată ce cobori din lift, îl văzu pe detectiv venind 
pe culoar cu o cană plină ochi cu cafea. Curran nu avea haină, 


68 


nasturele de sus al cămăşii era descheiat, iar cravata desfăcută. 
Sub braţul stâng i se balansa un toc de pistol din piele uzată. 
Păru surprins să-l vadă pe Jason, până când acesta îi reaminti că 
se mai întâlniseră la morgă şi la GHP. 

— A, da, spuse Curran cu uşorul lui accent irlandez. Cazul 
Alvin Hayes. 

Îl invită pe Jason în biroul său auster, în care se aflau o masă 
şi un fişet, ambele din metal. Pe perete era atârnat un calendar 
cu meciurile echipei de baschet Celtics. 

— Doriţi puţină cafea? îl invită Curran, punând cana pe birou. 

— Nu, mulţumesc. 

— Sunteţi inteligent, spuse Curran. Ştiu că toată lumea se 
plânge de cafeaua din instituţii, dar asta e otravă curată. 

Detectivul trase de la perete un scaun de metal şi-l pofti pe 
Jason să se aşeze. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule doctor? 

— Nu sunt sigur. Cazul doctorului Hayes mă obsedează. V- 
amintiţi că v-am spus că doctorul Hayes a afirmat că făcuse o 
descoperire importantă? Ei bine, acum cred că există o mare 
şansă s-o fi făcut. De fapt, Hayes a fost un cercetător de nivel 
mondial şi lucra într-un domeniu cu mari posibilităţi. 

— Aşteptaţi o clipă. Nu mi-aţi spus chiar dumneavoastră că 
Hayes suferise o depresiune nervoasă? 

— Pe vremea aceea consideram că avusese un comportament 
nepotrivit, spuse Jason. Credeam că e paranoic şi că bate 
câmpii. Acum nu mai sunt sigur. Şi dacă a făcut într-adevăr o 
descoperire pe care n-a dezvăluit-o pentru că încă mai lucra la 
perfecţionarea ei? Să presupunem că cineva aflase şi, dintr-un 
motiv sau altul, vroia s-o treacă sub tăcere. 

— Şi l-a omorât? îl întrerupse Curran cu un aer superior. 
Domnule doctor, uitaţi un fapt major: Hayes a murit din cauze 
naturale. N-a existat nici o trădare, nici o rană la cap provocată 
de vreo armă, nici un cuţit înfipt în spate. Am găsit heroină, 
cocaină şi bani în casa lui. Nu e de mirare că se purta ca un 
paranoic. Problema drogurilor e cât se poate de serioasă. 

— Informaţia aceea anonimă nu a fost puţin cam ciudată? 
întrebă Jason devenind dintr-o dată curios. 

— Se întâmplă mereu. Cineva se şucăreşte dintr-un motiv 


69 


oarecare, aşa că ne sună ca să-şi ia revanşa. 

Jason se uită mirat la detectiv. Era convins că filiera drogurilor 
era lipsită de morală, dar nu ştia ce-l făcea să aibă această 
impresie. Apoi îşi aduse aminte că Hayes trăise cu o dansatoare. 
Poate că nu era chiar atât de lipsită de morală. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Curran spuse: 

— Ascultă, doctore, apreciez faptul că ţi-ai pierdut timpul ca 
să baţi drumul până aici, dar faptele sunt fapte. Nu ştiu dacă 
tipul ăsta a făcut sau nu vreo descoperire, dar lasă-mă să-ți 
spun ceva. Dacă era traficant de droguri, le şi lua. Asta-i cert. 
Am cerut brigăzii de droguri să-i caute numele în computerele 
lor. N-au dat de nimic, dar asta înseamnă că încă nu a fost prins. 
E norocos că a murit din cauze naturale. In orice caz, nu pot 
justifica timpul pierdut de secţia de criminalistică pentru 
cercetarea acestui deces. 

— Eu tot mai cred că mai e ceva la mijloc. 

Curran clătină din cap. 

— Doctorul Hayes încerca să-mi spună ceva, insistă Jason. 
Cred că avea nevoie de ajutor. 

— Sigur, spuse Curran. Probabil că vroia să te atragă în cercul 
lui de traficanţi. Ascultă, doctore, îţi dau un sfat: uită de această 
afacere. 

Curran se ridică în picioare, dându-i de înţeles lui Jason că 
discuţia se încheiase. 

Coborând în stradă, Jason luă tichetul de parcare de pe 
ştergătorul de parbriz. Aşezându-se apoi la volan, se gândi la 
convorbirea avută cu detectivul Curran. Acesta fusese cordial, 
dar, în mod evident, dăduse prea puţină crezare gândurilor şi 
intuiţiei lui Jason. În timp ce porni motorul, Jason îşi aduse 
aminte de un lucru pe care Hayes i-l spusese în legătură cu 
descoperirea lui. Spusese că era „paradoxală”. Asta părea o 
modalitate neobişnuită de a caracteriza o descoperire ştiinţifică 
majoră, mai ales în cazul în care povestea ar fi fost născocită. 

Revenit la GHP, Jason îşi vizită bolnavii, mergând din salon în 
salon, ascultând, pipăind, atingând, împărtăşind necazurile şi 
dând sfaturi. Acest lucru îi plăcea cel mai mult la meseria sa. 
Oamenii îşi deschideau inima în faţa lui, atât la propriu cât şi la 
figurat. Se simţea privilegiat şi necesar. Îi mai reveni puţin 


70 


încrederea în sine. 

Era aproape ora patru când se apropie de salonul de 
consultaţii C şi luă fişa bolnavului. Îşi reaminti cum îl cheamă. 
Era Paul Klinger, bărbatul căruia îi făcuse examenul medical 
periodic. Inainte de a intra, Jason revăzu repede rezultatele 
analizelor. Bărbatul părea a fi sănătos, colesterolul se afla în 
limitele normale, la fel şi trigliceridele şi EKG-ul. Jason intră în 
salon. 

Klinger era un tip zvelt, cu părul blond roşcat şi avea 
încrederea calmă caracteristică yankeului bogat. 

— Ce n-a ieşit bine la testele pe care le-am făcut? întrebă el 
îngrijorat. 

— De fapt, au ieşit bine. 

— Dar secretara mi-a spus că aţi vrea să repetaţi unele dintre 
ele şi că trebuie să mă prezint astăzi. 

— Imi pare rău. Nu trebuia să vă impacientaţi. Când secretara 
a auzit că nu vă simţiţi prea bine, s-a gândit că ar fi bine să mai 
aruncăm o privire. 

— Tocmai am scăpat de o gripă, spuse Paul. Au adus-o copiii 
de la şcoală. Acum mă simt mult mai bine. Singura problemă 
este că nu am mai făcut mişcare de peste o săptămână. 

Gripa nu-l speria pe Jason. Totuşi îl examină pe Paul Klinger 
cu atenţie şi repetă diferitele teste cardiace. În cele din urmă, îi 
spuse lui Klinger că-l va suna în cazul în care analiza sângelui nu 
va ieşi tocmai bine. 

După ce mai consultă doi pacienţi, Jason ajunse la Holly 
Jennings, director executiv al uneia dintre cele mai mari firme 
de publicitate din Boston. Holly nu era prea bucuroasă şi nici nu 
se sfia să-şi ascundă sentimentele. Şi, în ciuda faptului că în 
salonul de examinări exista un afiş care interzicea fumatul, ea 
fumase tot timpul cât aşteptase. 

— Ce naiba se întâmplă? îl întrebă ea pe Jason când acesta 
intră în salon. 

Examenul medical pe care-l făcuse cu o lună în urmă 
dovedise că era sănătoasă, chiar dacă Jason o sfătuise să se 
lase de fumat şi să dea jos cele zece, cincisprezece kilograme 
pe care le pusese în ultimii cinci ani. 

— Am auzit că nu vă simţiţi prea bine, spuse Jason prietenos. 


71 


El observă că femeia părea obosită şi nu-i scăpară din vedere 
nici cearcănele negre de sub ochii acesteia. 

— Asta-i tot? se răsti femeia. Secretara mi-a spus că vreţi să 
repetaţi nişte analize. Ce n-a ieşit bine data trecută? 

— Au fost bune. Vrem doar să discutăm puţin. Vorbiţi-mi 
despre starea sănătăţii dumneavoastră. 

— Dumnezeule! Mă târâţi până aici, speriindu-mă ca dracul, 
făcându-mă să pierd două prezentări importante doar ca să 
purtăm o conversaţie? Nu puteam vorbi la telefon? 

— Ei bine, din moment ce tot aţi venit, de ce nu-mi spuneţi 
cum vă simţiţi? 

— Obosită. 

— Altceva? 

— În general, nu grozav de bine... Nu mai dorm bine. N-am 
avut poftă de mâncare. Nimic special... Ei bine, trebuie să 
recunosc că n-am spus adevărul. M-au durut ochii. A trebuit să 
port mult ochelarii de soare, chiar şi la birou. 

— Altceva? întrebă Jason simțindu-se cuprins de un soi de 
frică. 

Holly dădu din umeri. 

— Nu ştiu din ce motive, dar şi părul a început să mi se 
rărească. 

Jason o examină cu cea mai mare atenţie. Pulsul şi tensiunea 
îi erau puţin mărite, dar asta se putea datora şi stresului. Avea 
pielea uscată, în special la extremităţi. Când îi repetă ecografia, 
constată că ritmul inimii era puţin modificat, dovedind o 
oxigenare redusă. Când îi sugeră femeii să mai facă o altă 
ecografie la efort, aceasta refuză. 

— Nu pot să vin altă dată pentru acest test? 

— Aş prefera să-l fac acum, spuse Jason. De fapt, ce-aţi zice 
să vă internaţi pentru câteva zile? 

— Glumiţi? Nu am timp de aşa ceva. Sincer vorbind, nici nu 
mă simt chiar atât de rău. De ce îmi faceţi această propunere? 

— Vreau să facem toate analizele. Aş vrea să vă vadă atât un 
cardiolog, cât şi un oftalmolog. 

— Săptămâna viitoare. Luni sau marţi. Acum am de rezolvat 
nişte treburi care nu suportă amânare. 

Fără tragere de inimă, Jason o lăsă pe Holly să plece, nu 


72 


înainte însă de a-i lua puţin sânge. Nu o putea forţa să rămână 
Şi, pe deasupra, nici nu avea vreo dovadă clară ca s-o convingă 
că se afla în pericol. Era doar un presentiment... un 
presentiment rău. 

XXX 

Ajuns acasă, Jason îşi făcu programul obişnuit. Alergă, se opri 
pe la magazinul De Luca, de unde cumpără un pui pe care-l 
puse apoi în cuptor, făcu un duş şi se retrase în birou cu o bere 
rece ca gheaţa. Făcându-se comod, îşi continuă lectura despre 
ADN. Incepu să înţeleagă cum reuşise Hayes să izoleze genele 
specifice. Asta făcea probabil şi Helen Brennquivist în dimineaţa 
respectivă. O dată ce era descoperită o colonie de bacterii 
adecvată, aceasta era cultivată pentru a produce miliarde de 
alte bacterii. Apoi, folosind enzimele, bacteria ADN-ului era 
separată şi fragmentată, iar gena dorită era izolată şi purificată. 
Ulterior putea fi recombinată cu diferite bacterii în zone ale 
ADN-ului care puteau fi „activate” de către cercetător. In forma 
respectivă, bacteriile recombinante se comportau ca nişte uzine 
în miniatură în producerea proteinei pentru care fusese 
codificată gena respectivă. Această metodă o folosise Hayes 
când produsese hormonul lui de creştere. El a început cu o parte 
de ADN uman, gena care producea hormonul de creştere, a 
clonat-o cu ajutorul bacteriei, apoi a combinat-o în bacteria 
ADN-ului într-o zonă controlată de o genă care răspundea de 
digestia lactozei. Adăugând la această cultură şi lactoză, specia 
de bacterii recombinante a lui Hayes fusese „stimulată” să 
producă hormonul uman de creştere. 

Jason îşi bău berea şi se duse la bucătărie să-şi mai desfacă 
una. Era copleşit de ceea ce aflase. Nu era de mirare că unii 
cercetători de talia lui Hayes erau ciudaţi. Ei erau conştienţi de 
puterea pe care o deţineau în manipularea vieţii. Această 
înţelegere a fenomenului îl înspăimânta şi îl tulbura în acelaşi 
timp pe Jason. Tehnologia ADN-ului avea o putere de temut în a 
face bine sau rău. Direcţia era, după părerea lui Jason, aleatorie. 

înarmat cu aceste informaţii, Jason înclina şi mai mult să 
creadă că Hayes, deşi se afla sub influenţa stresului general, 
spusese adevărul, cel puţin în privinţa descoperirii ştiinţifice. 
Jason nu era la fel de sigur de afirmaţia lui Hayes că cineva vroia 


73 


să-l omoare. Ar fi vrut să fi petrecut mai mult timp cu Hayes în 
cursul ultimelor luni. Îşi dorea să fi ştiut mai multe despre el. 

Deschizând cuptorul, Jason cercetă puiul. Acesta se rumenea 
frumos şi părea delicios. Puse la fiert apă pentru orez şi se 
întoarse în birou. Punându-şi picioarele pe masa de lucru şi 
împingând înapoi scaunul de sub el, Jason începu să citească 
următorul capitol care trata despre tehnicile de laborator şi 
ingineria genetică. Prima parte se referea la metodele prin care 
erau fragmentate moleculele ADN-ului cu ajutorul enzimelor 
numite endonucleaze restrictive. Jason trebui să citească textul 
de mai multe ori. Era un material foarte dificil. 

Sunetul strident al detectorului de fum îl surprinse pe Jason. 
Sărind în picioare de pe biroul pe care adormise adânc, alergă în 
bucătărie. Apa pentru orez fiersese şi se evaporase, iar fundul 
de teflon fumega, umplând bucătăria cu fum înecăcios. Jason 
puse vasul sub un jet de apă, unde acesta începu să stropească 
şi să fâsâie. Dădu drumul ventilatorului şi deschise una din 
ferestrele aflate în living, iar bucătăria se goli treptat de fum. În 
cele din urmă detectorul de fum încetă să mai sune. Jason se 
bucură că proprietarul nu se afla nici de această dată în oraş. 

Când cina fu gata, fără orez, Jason o duse pe birou, împingând 
hârtiile şi cărţile deoparte. În timp ce începu să mănânce, 
privirea îi căzu pe prima pagină a ziarului Boston Globe, cu 
articolul „Doctor, droguri şi o dansatoare”. Luă ziarul cu mâna 
stângă şi se uită din nou la Carol Donner. Gândul că Hayes ar fi 
putut trăi cu femeia aceea îl buimăcea. Jason se întreba dacă 
Hayes nu căzuse cumva pradă imaginaţiei bărbaţilor în vârstă 
de a salva o prostituată care, în ciuda meseriei, are o inimă de 
aur. Gândindu-se la Hayes ca la un coleg care a trăit într-un 
mediu similar cu cel în care trăise şi el, inclusiv aceeaşi şcoală 
de medicină, Jason consideră că în ceea ce-l privea pe Hayes, un 
asemenea clişeu era tras de păr. Dar, după cum a spus Curran, 
faptele erau fapte. Era cât se poate de clar că Hayes trăise cu 
fata. Jason aruncă ziarul deoparte. 

După ce citi tot ce putuse găsi în legătură cu uscăciunea 
pielii, Jason duse vasele murdare la bucătărie şi le clăti. 
Imaginea lui Carol Donner, cu mâna pe care o ţinea ridicată ca 
să-şi ascundă faţa, nu-i ieşea din minte. Se uită la ceas. Era zece 


74 


şi jumătate. „De ce nu?” se întrebă el cu voce tare. La urma 
urmei, dacă Hayes a trăit cu femeia aceasta, poate că ea ştia 
ceva care să-i poată da un indiciu în legătură cu descoperirea 
făcută de Hayes. 

Oricum, n-avea nimic de pierdut. Se îmbrăcă cu un pulover şi 
cu o haină de tweed şi ieşi din apartament. 

De la Beacon Hill nu erau decât cincisprezece minute de mers 
pe jos până în Combat Zone. Dar în cele cincisprezece minute, 
Jason traversă o imensă distanţă socială. Beacon Hill era 
simbolul bogăției şi al proprietăţii confortabile, cu străzi pavate 
şi felinare de gaz. Combat Zone era opusul sordid. Pentru a 
ajunge acolo, Jason ocoli Boston Common, ajunse la Washington 
Street, cu şirul său nesfârşit de baruri până la Boylston Street. 
Aici hoinăreau oamenii străzilor, amestecați printre grupuri 
zgomotoase de studenţi şi printre muncitorii din Dorchester, 
îmbrăcaţi în haine de piele şi salopete albastre. Clubul Cabaret 
se afla la mijloc, între un cinematograf la care rulau filme porno 
şi o librărie pentru adulţi, în a cărei vitrină erau expuse o 
varietate de accesorii sexuale. Firma STUDENTE FARA SUTIEN 
era vopsită într-o culoare fosforescentă. 

Jason se îndreptă spre uşă şi intră. Se trezi într-un bar, care 
nu era altceva decât o încăpere lungă şi întunecată, luminată în 
mijloc de un reflector care cădea pe un podium din lemn. Barul, 
în formă de U, înconjura podiumul. În spate erau câteva 
separeuri mici, iar muzica se auzea în surdină prin nişte 
difuzoare mari care flancau treptele ce duceau spre podium. 

Atmosfera era îmbâcsită de fum de ţigară şi de mirosul acela 
special de deodorant ieftin de interior. Barul era aproape plin de 
bărbaţi ce şedeau aplecaţi peste paharele cu băutură. Era greu 
să vezi ceva în interiorul separeurilor, dar, în timp ce trecu pe 
lângă ele, Jason putu zări numeroase femei îmbrăcate în rochii 
scurte şi franjurate. Găsi un scaun lângă bar. O chelneriţă 
îmbrăcată într-o bluză albă şi pantaloni negri scurţi şi strâmţi 
veni imediat să ia comanda. 

Când îi fură aduse berea şi paharul, o dansatoare pe jumătate 
dezbrăcată cobori treptele şi începu să se plimbe cu un aer plin 
de sine pe podium. Jason se uită în sus spre ea, iar privirile li se 
întâlniră pentru o clipă. Părea plictisită. Femeia avea faţa 


75 


machiată din abundență, iar părul decolorat avea consistenţa 
paielor. Jason îi dădu peste treizeci de ani, nici vorbă să fi fost 
studentă. 

Privind în jurul lui, Jason observă aceeaşi expresie de 
plictiseală şi pe feţele bărbaţilor în timp ce ochii lor urmăreau 
din reflex plimbările în sus şi-n jos ale dansatoarei de pe 
podium. Jason îşi sorbi berea direct din sticlă. In nici un caz, n-ar 
fi atins cu buzele vreun pahar în locul acesta. 

Când rock-and-roll-ul luă sfârşit, dansatoarea păru pentru o 
clipă dezorientată. Îşi mută greutatea de pe un toc de 10 cm pe 
celălalt, aşteptând următorul număr. 

Jason remarcă tatuajul în formă de inimă pe care dansatoarea 
îl avea pe coapsa dreaptă. Următorul număr începu anunţat de 
o bătaie puternică de tobe şi blonda îşi reîncepu ondulările. În 
timp ce se legăna, îşi scoase sutienul sumar. Acum nu mai avea 
pe ea decât o bentiţă ce se căznea să-i acopere părţile intime şi 
pantofii. Şi totuşi, bărbaţii de la bar continuau să rămână 
nepăsători. Singurele mişcări pe care le făceau erau cele prin 
care îşi duceau la buze băutura sau ţigara. Cel puţin până când 
dansatoarea începu să se mişte de-a lungul podiumului. Apoi 
câţiva clienţi începură să scoată la vedere bancnotele. 

Jason privi scena pentru un timp, apoi se uită din nou prin 
încăpere. Nu departe se afla un separeu ocupat de un bărbat 
îmbrăcat într-un costum de culoare neagră, care fuma trabuc şi 
studia o agendă prin nişte ochelari fumurii. Jason nu avea nici 
cea mai mică idee cum putea vedea ceva, dar decise că precis 
făcea parte din direcţiune. Mai mulţi tipi solizi, cu gâturi groase, 
purtând tricouri albe, stăteau de ambele părţi ale separeului, cu 
braţele lor cărnoase încrucişate, întorcându-şi capetele întruna 
la dreapta şi la stânga, pentru a supraveghea barul. 

Când muzica se termină, stripteuza cea blondă îşi ridică 
hainele şi fugi pe scări. Se auziră doar câteva aplauze răzlețe. 
Când muzica reîncepu, pe trepte cobori o nouă dansatoare, care 
se roti pe podium. Îmbrăcată într-un costum de ţigancă, ţipător 
şi înfoiat, ea ar fi putut fi sora primei dansatoare - sora mai 
mare. 

Jason pricepu rapid „ideea” programului. O fată, îmbrăcată 
într-o costumaţie de sălbatică, apăru şi dansă, scoţându-şi din 


76 


ce în ce mai multe haine pe măsură ce numărul se derula. 
Trecură patruzeci şi cinci de minute şi Jason se întreba dacă şi 
Carol Donner era programată să apară în seara respectivă. O 
întrebă pe una dintre chelneriţe. 

— Ar trebui să urmeze ea. Mai doriţi un rând, domnule? 

Jason scutură din cap. Îi era de-ajuns o singură bere pentru 
toată seara. Privind din nou în jur, el observă că unele dintre 
stripteuze coborâseră în bar. Ele se opreau să stea de vorbă cu 
bărbatul ce purta ochelari fumurii, ca apoi să colinde prin 
încăpere şi să stea la taclale cu clienţii. Jason încercă să şi-l 
imagineze pe Hayes, faimosul biolog molecular, stând aici la bar 
şi, oricât se străduia, nu reuşea deloc. 

Muzica se opri pentru o clipă şi luminile de pe podium se 
micşorară. Pentru prima dată se auzi o voce în difuzor, care 
anunţa următoarea apariţie: faimoasa Carol Donner. Clienţii 
plictisiţi, sprijiniți de bar, părură că se trezesc dintr-o dată. Se 
auziră câteva fluierături. 

Muzica se schimbă într-un rock mai domol şi pe podium apăru 
o siluetă. Când luminile se reaprinseră, Jason rămase uimit. Spre 
surpriza lui, Carol Donner era o tânără frumoasă. Pielea ei avea 
o strălucire sănătoasă şi ochii ei aruncau scântei. Era îmbrăcată 
într-un costum mulat pe corp, pe cap avea o banderolă, iar în 
picioare purta jambiere, de parcă s-ar fi aflat la o lecţie de 
aerobic. Picioarele îi erau goale. Se mişca pe podium cu graţie şi 
dezinvoltură, iar Jason remarcă în zâmbetul ei că îi făcea 
plăcere. 

Pe măsură ce numărul se derula, fata îşi scoase jambierele, 
cordonul de mătase din jurul taliei şi apoi costumul. Publicul 
îndobitocit de băutură începu să ovaţioneze în timp ce fata urca 
scara, dansând în bustul gol. De îndată ce dispăru, clienţii se 
cufundară din nou în amorţeală. Jason o aşteptă pe Carol să 
apară în bar, ca celelalte fete, dar după ce se scurseră douăzeci 
de minute, îşi dădu seama că s-ar putea să nu vină. Îşi împinse 
scaunul şi se îndreptă spre bărbatul cu ochelari de soare. Unul 
dintre bodyguarzi îl observă şi-şi desfăcu braţele. 

— Scuzaţi-mă, spuse Jason bărbatului cu agenda. Pot să 
vorbesc cu Carol Donner? 

Bărbatul îşi scoase trabucul din gură. 


77 


— Dar tu cine dracu mai eşti? 

Jason ezită să-şi dea numele adevărat, timp în care bărbatul 
cu ochelari de soare îi făcu un semn unuia dintre bodyguarzi. 
Jason simţi cum o mână mare îl apucă de braţ şi-l împinge spre 
uşă. 

— Vreau numai... 

Dar nu reuşi să spună mai mult. Fusese apucat de haină şi 
purtat în viteză de-a lungul barului şi prin draperia neagră, iar cu 
picioarele abia dacă atingea pământul. Când se trezi împins în 
stradă, fu cuprins de un puternic sentiment de umilinţă. 


78 


5 


După ce alarma deşteptătorului îl trezi, Jason simţi nevoia să 
stea sub duş mai multe minute, până când se simţi capabil să 
înfrunte o nouă zi. Cu o seară înainte, după ce se întorsese din 
neplăcuta vizită de la Club Cabaret, a fost rechemat a spital. 
Unul dintre pacienţii lui bolnavi de SIDA, un bărbat pe nume 
Harvey Rachman, făcuse stop cardiac. Când Jason sosise la 
spital, personalul de serviciu îi făcea reanimare de cincisprezece 
minute. Abia după două ore de încercări zadarnice, s-au 
recunoscut învinşi. Comentariul surorii şefe conform căruia 
bărbatul scăpase astfel de suferinţă, nu constituia o prea mare 
consolare pentru un Jason şocat. Pe el îl necăjea de fiecare dată 
când moartea câştiga competiţia. 

Singurul aspect pozitiv înregistrat în timpul vizitei din 
dimineaţa respectivă fusese externarea unuia dintre cazurile de 
hepatită. Lui Jason îi părea rău că fata pleca. Acum nu mai avea 
decât un singur pacient care se simţea bine. 

La secţia de boli coronariene, Matthew Cowen nu se simţea 
deloc mai bine. La indispoziţiile de care se plânsese, se mai 
adăugase acum şi o deteriorare a vederii. Simptomele îl 
nelinişteau pe Jason. Harring şi Lennox se plânseseră şi ei de 
scăderea acuităţii vizuale cu câteva săptămâni înainte de a muri 
şi Jason se gândi din nou la posibilitatea apariţiei unei boli noi, 
multisistemice. Ceru un consult oftalmologic. După ce-şi încheie 
vizita, Jason se duse la secţia de patologie să vadă dacă 
eşantioanele de la autopsia lui Hayes erau gata. Poate că ele îi 
vor putea da o explicaţie de ce atât de mulţi oameni, aparent 
sănătoşi, sufereau stopuri cardiace. 

Trebui să aştepte până ce Jackson dădu un raport asupra unui 
test secţiei de oncologie. Era vorba despre o biopsie a sânului şi 
era pozitivă. 

— Asta mă face să mă simt întotdeauna îngrozitor, spuse 
Jackson punând receptorul în furcă. 

Apoi adăugă pe un ton puţin mai vesel: 


79 


— Pariez că vrei să vezi rezultatele lui Hayes. 

Căută pe birou până găsi mapa care-i trebuia. Deschizând-o, 
scoase un eşantion şi-l arătă lui Jason. 

— Aşteaptă să vezi asta... E aorta lui Alvin Hayes, explică 
Jackson în timp ce Jason o privea la microscop. 

Moartea celulelor şi dezorganizarea erau evidente chiar şi 
pentru ochiul lui neformat. 

— Nu e de mirare că a clacat! continuă Jackson. N-am mai 
văzut o asemenea deteriorare la nici un caz sub şaptezeci de 
ani, cu excepţia pacienţilor cărora le-a fost găsită o boală a 
aortei. Şi să-ţi mai arăt ceva. 

Jackson înlocui eşantionul cu altul. 

— Asta este inima lui Hayes. Uită-te la vasul coronarian. Arată 
la fel cu cel al lui Cedric Harring. Toate vasele coronariene sunt 
aproape obturate. Dacă aorta lui Hayes n-ar fi cedat, el ar fi 
murit de un atac de inimă. Tipul era o bombă ambulantă cu 
efect întârziat. Şi nu e numai asta, mai avea şi o inflamație a 
tiroidei, tot ca Harring. De fapt, sunt atâtea asemănări, încât m- 
am uitat din nou la aorta lui Harring. Şi ce crezi că am 
descoperit? Şi aorta lui Harring era pe punctul de a crăpa. 

— Mai exact, ce vrei să spui cu asta? întrebă Jason. 

Jackson îşi desfăcu braţele a neputinţă. 

— Nu ştiu. Există mari asemănări între aceste două cazuri. 
Cum ar fi inflamatia larg răspândită, dar care nu cred că e de 
natură infecțioasă. Pare mai mult de natură autoimunitară, ca şi 
cum sistemul lor imunitar ar fi început să atace propriile lor 
organe. 

— Vrei să spui ca la lupus? 

— Da, ceva de acest gen. Oricum, Alvin Hayes era foarte 
bolnav. Aproape toate organele îi erau într-o avansată stare de 
uzură. Incepuse să se dezintegreze de-a dreptul. 

XXX 

— Spunea că nu se simte prea bine, comentă Jason. 

— Ha! exclamă Jackson. Asta-i eufemismul anului. 

Jason plecă de la secţia de patologie, încercând să înţeleagă 
afirmaţia lui Jackson. In ciuda opiniei lui Jackson, Jason se gândi 
din nou că ar fi posibil să fie vorba de o boală infecțioasă 
necunoscută. De fapt, ce fel de boală autoimunitară ar fi putut 


80 


evolua atât de rapid? Jason îşi răspunse singur la întrebare: nici 
una. 

Inainte de a începe din nou consultaţiile pacienţilor 
ambulatorii, Jason decise să treacă pe la laboratorul lui Hayes. 
Nu pentru că s-ar fi aşteptat din partea lui Helene să-i fie de 
folos, dar considera că ar putea-o interesa faptul că Hayes 
fusese atât de bolnav în ultimele sale săptămâni de viaţă. Spre 
surprinderea lui, observă că Helene plânsese. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunse ea scuturând din cap. 

— Nu lucrezi? 

— Am terminat. 

Dintr-o dată, Jason îşi dădu seama că fără Hayes lângă ea ca 
să-i dea indicaţii, Helene era pierdută. Se părea că nu fusese 
informată despre marea lucrare, fapt ce-l determină pe Jason să 
se îndoiască de cunoştinţa ei în privinţa descoperirii lui Hayes, în 
cazul în care ar fi existat vreuna. Discreţia de care dăduse 
dovadă Hayes era o pierdere pentru societate. 

— Te superi dacă vreau să stau de vorbă cu tine câteva 
minute? întrebă Jason. 

— Nu, răspunse Helene în felul ei laconic, apoi îi făcu semn să 
intre în biroul lui Hayes. 

Jason o urmă şi fu din nou şocat de fotografiile reprezentând 
organele genitale. 

— Tocmai am trecut pe la secţia de patologie, începu Jason 
după ce se aşezară. Se pare că doctorul Hayes era foarte 
bolnav. Eşti sigură că nu s-a plâns de starea sănătăţii lui? 

— Ba s-a plâns, admise Helene, afirmând contrariul faţă de 
declaraţia iniţială. Spunea tot timpul că se simte slăbit. 

Jason o privi mirat. Helene părea mai vulnerabilă, mai 
deschisă şi Jason mai remarcă faptul că, în contrast cu dăţile 
anterioare, acum părul ei atârna pe umeri în loc să fie prins la 
spate în coc. 

— Ultima dată mi-ai spus că avea acelaşi comportament 
neschimbat. 

— Aşa a fost. Dar spunea că se simte îngrozitor. Neînţelegând 
această distincţie semantică, Jason fu convins pentru o dată în 
plus că Helene încerca să ascundă ceva. Se întrebă care o fi 


81 


motivul, dar simţea că nu va afla nimic dacă o va înfrunta. 

— Domnişoară Brennqguivist, spuse Jason pe un ton răbdător, 
vreau să te mai întreb o dată. Eşti absolut sigură că nu ştii la ce 
s-ar fi putut referi Hayes când mi-a spus că a făcut o 
descoperire ştiinţifică majoră? 

Ea scutură din cap: 

— Zău că nu ştiu. Adevărul e că lucrurile nu stăteau bine în 
laborator. În urmă cu trei luni, şobolanii care au fost trataţi cu 
factorii de stimulare ai hormonului de creştere au început să 
moară în chip misterios. 

— De unde proveneau aceşti factori? 

— Doctorul Hayes îi extrăgea singur din creierul de şobolan. 
Mai ales din hipotalamus. Apoi îi producea prin tehnicile de 
recombinare a ADN-ului. 

— Deci experienţele au dat greş? 

— Complet, spuse Helene. Dar ca orice mare cercetător, 
doctorul Hayes nu s-a simţit descurajat. Din contră, s-a dedicat 
şi mai mult muncii sale. A testat diferite proteine, dar, din 
nefericire, cu aceleaşi rezultate fatale. 

— Crezi că doctorul Hayes a minţit când mi-a spus că a făcut 
o descoperire? 

— Doctorul Hayes nu minţea niciodată, spuse Helene 
indignată. 

— Atunci cum îţi explici? întrebă Jason. La început am crezut 
că Hayes suferea de o cădere nervoasă. Acum nu mai sunt atât 
de sigur de acest lucru. Ce părere ai? 

— Doctorul Hayes nu a avut nici o cădere nervoasă, spuse 
Helene, ridicându-se şi dându-i lui Jason de înţeles că discuţia se 
încheiase. 

Helene nu avea de gând să asculte calomniile la adresa 
defunctului ei şef. 

Cu un sentiment de frustrare, Jason cobori la biroul său, unde 
Sally pregătise deja doi pacienţi pentru examenul medical. Intre 
cele două consultaţii, Jason reuşi să scape de Sally destulă 
vreme pentru a putea cerceta rezultatele analizelor de laborator 
ale lui Holly Jennings. Singura schimbare mai semnificativă faţă 
de cele anterioare era o valoare mai ridicată a gamma 
globulinei, determinându-l pe Jason să se gândească din nou la 


82 


o boală, alta decât SIDA, prin care era afectat sistemul 
autoimunitar. În loc să inhibe sistemul imunitar, ca în cazul 
virusului HIV, problema părea să ia o formă destructivă. 

Pe la jumătatea dimineţii, Jason fu sunat de Margaret 
Danforth, care-i spuse fără altă introducere: 

— M-am gândit că ar trebui să ştii că în urina doctorului Hayes 
au fost găsite uşoare urme de cocaină. 

Deci Curran a avut dreptate, gândi Jason în timp ce punea 
receptorul în furcă. Dar Jason nu putea spune dacă faptul era 
legat sau nu de afirmaţia lui Hayes despre descoperirea făcută, 
sau de frica de a fi atacat. 

Jason fu obligat să renunţe la speculaţiile sale în faţa marelui 
număr de pacienţi care-l aşteptau pentru consultaţii. Tensiunea 
crescu datorită unui telefon de la Shirley, care se pare că aflase 
despre vizita lui la Helene. 

— Jason, spuse ea pe un ton aspru, te rog să nu mai răscoleşti 
lucrurile. Lasă spiritele să se calmeze în privinţa cazului Hayes. 

— Cred că Helen ştie mai multe decât ne spune. 

— De fapt de partea cui eşti tu? întrebă Shirley. 

— Bine, bine, spuse el, întrerupând-o cu mojicie, în momentul 
în care Madaleine Krammer, o veche pacientă, fusese adusă la 
urgenţă. 

Până acum, inima ei funcţionase în condiţii normale. Dintr-o 
dată, i se umflaseră gleznele şi începuse să horcăie. În ciuda 
medicamentaţiei puternice, boala ei congestivă de inimă se 
agravase atât de tare, încât Jason insistase ca femeia să fie 
spitalizată. 

— Nu săptămâna asta, protestase Madaleine. Vine în vizită 
fiul meu din Carolina cu noul lui bebeluş. Nu mi-am văzut 
niciodată nepoţica. Vă rog! 

Madaleine era o femeie de şaizeci şi cinci de ani, veselă, cu 
părul de un gri argintiu. Lui Jason îi plăcuse totdeauna de ea 
pentru că plângea foarte rar şi pentru că îi era mereu foarte 
recunoscătoare pentru tratamentul medical prescris. 

— Îmi pare rău, Madaleine. N-aş fi făcut acest lucru dacă nu l- 
aş fi considerat necesar. Singura modalitate prin care îţi putem 
schimba tratamentul este numai sub o strictă observaţie. 

Mormăind ceva, Madaleine acceptă resemnată. Jason îi spuse 


83 


că va veni s-o vadă mai târziu şi o lăsă pe mâinile pricepute ale 
Claudiei. Pe la ora patru după-amiază, Jason reuşise să 
recupereze întârzierea din planificare. leşind din birou, Jason 
dădu peste Roger Wanamaker, a cărei siluetă impresionantă 
bloca în întregime holul îngust. 

— E rândul meu, spuse Roger. Ai puţin timp liber ca să stăm 
de vorbă? 

— Bineînţeles, spuse Jason, care nu refuza niciodată un coleg. 

II conduse pe Roger înapoi în birou. Acesta, ceremonios, lăsă 
să cadă pe masă o fişă medicală. 

— Aşa, ca să nu te simţi singur, spuse el. E fişa unui director 
executiv de la Data General, în vârstă de cincizeci şi trei de ani, 
care a fost adus la camera de gardă mort de-a binelea. Cu mai 
puţin de trei săptămâni în urmă, i-am făcut un examen medical 
complet. 

Jason deschise fişa şi aruncă o privire asupra rezultatelor 
examenelor medicale, inclusiv a EKG-ului şi a analizelor de 
laborator. Colesterolul era mărit, dar nu foarte tare. 

— Un alt atac de inimă? întrebă el răsfoind fişa la rezultatul 
radiografiei pulmonare. Şi acesta era normal... 

— Nu, spuse Roger. Comoţie cerebrală. Tipul a suferit de un 
atac chiar la mijlocul unei şedinţe de consiliu. Soţia lui e 
supărată foc. M-a făcut să mă simt îngrozitor. Mi-a spus că soţul 
ei a început să se simtă rău de când a venit la noi. 

— Ce simptome avea? _ 

— Nimic deosebit, spuse Roger. In special insomnii şi agitaţie, 
lucruri de care se plâng tot timpul majoritatea directorilor. 

— Ce dracu se petrece? întrebă Jason ca pentru sine. 

— Mă depăşeşte, spuse Roger. Dar încep să am un sentiment 
ciudat - ca şi cum ne-am afla în faţa unei epidemii sau ceva de 
genul acesta. 

— Am vorbit cu Madsen de la patologie. L-am întrebat ce 
crede despre eventualitatea unei boli infecțioase necunoscute. A 
spus că nu e cazul. Mai degrabă e vorba de ceva metabolic, 
poate autoimunitar. 

— Cred că ar trebui să facem ceva. Ce zici de întâlnirea pe 
care ai propus-o? 

— Incă n-am convocat-o, recunoscu Jason. Am pus-o pe 


84 


Claudia să scoată toate fişele tuturor examenelor medicale pe 
care le-am făcut în ultimul an şi am rugat-o să verifice cum se 
simt pacienţii. Poate că ar trebui să faci şi tu acelaşi lucru. 

— E o idee bună. 

— Ce spune autopsia acestui caz? întrebă Jason, dându-i 
înapoi fişa lui Roger. 

— E la medicul legist. 

— Să-mi dai şi mie rezultatul. 

După plecarea lui Roger, Jason îşi făcu o notiţă să nu uite să 
convoace o întâlnire cu ceilalţi internişti la începutul săptămânii 
următoare. Chiar dacă nu vroia să ştie cât de răspândită era 
problema, îşi dădea seama că nu putea să stea deoparte şi să 
privească în timp ce pacienţii cu rezultate bune la analize 
terminau prin a ajunge la morgă. 

În drum spre ultimul pacient, Jason se surprinse din nou 
gândindu-se la Carol Donner. Venindu-i brusc o idee, făcu cale 
întoarsă la fişierul central, unde o găsi pe Claudia. O rugă să 
meargă la serviciul personal să vadă dacă poate face rost de 
adresa de acasă a lui Alvin Hayes. Jason era sigur că dacă 
cineva putea face acest lucru, aceasta era Claudia. 

Îndreptându-se din nou spre pacienţii ambulatorii, Jason se 
întrebă de ce nu încercase să obţină adresa lui Hayes mai 
devreme. Dacă această Carol Donner trăise cu el, era mult mai 
simplu să stea de vorbă cu ea la ea acasă decât la Club Cabaret. 
Poate că ea avea vreo idee despre descoperirea lui Hayes, sau 
dacă nu, măcar despre sănătatea lui. Când Jason termină cu 
ultimul pacient, Claudia făcuse deja rost de adresă. Era în South 
End. 

După ce consultă toţi pacienții ambulatorii şi  dictă 
corespondenţa necesară, Jason se îndreptă spre liftul principal 
pentru a începe vizita pacienţilor săi internaţi. Madaleine 
Krammer fu prima. 

Arăta deja mai bine. O diureză puternică îi dezumflase 
considerabil picioarele şi mâinile, dar când o mai consultă o 
dată, Jason fu din nou tulburat să constate că pupilele femeii 
păreau foarte dilatate şi nu reacţionau la lumină. Jason însemnă 
ceva pe fişa ei, apoi îşi continuă vizita. 

Înainte de a merge să-l vadă pe Matthew Cowen, Jason îi 


85 


scoase mai întâi fişa pentru a vedea ce se constatase în urma 
examenului oftalmologic. Şocat, Jason citi: „Cataractă slabă la 
ambii ochi. A se repeta consultul peste şase luni.” Lui Jason nu-i 
veni să-şi creadă ochilor. Cataractă la treizeci şi cinci de ani? Işi 
aduse aminte că în autopsia lui Connoly apărea şi cataracta. Işi 
aminti, de asemenea, de pupilele dilatate ale Madaleinei 
Krammer. Ce dracu mai era şi asta? In timp ce se îndrepta pe 
culoar să-l vadă pe Matthew, Jason era în continuare deosebit de 
derutat. 

— O să-mi daţi iarăşi medicamentele acelea ciudate? întrebă 
Matthew de îndată ce-l văzu pe Jason. 

— Nu, de ce întrebi? 

— Pentru că a început să-mi cadă părul. 

Ca să demonstreze ceea ce spunea, Matthew trase de nişte 
şuviţe, care, într-adevăr, se desprinseră imediat. Le împrăştie pe 
pernă. 

Jason ridică o şuviţă şi o plimbă între degetul mare şi index. 
Părul părea normal, în afara unei albeţe la rădăcină. Apoi Jason 
examină pielea capului lui Matthew. Şi aceasta părea normală şi 
nu prezenta inflamații sau locuri dureroase. 

— De când se petrece treaba asta? întrebă el, revenindu-i în 
minte, uimitor de clar, amintirea lui Brian Lennox, precum şi 
afirmaţiile doamnei Harring că soţul ei începuse să-şi piardă 
părul. 

— Astăzi e mult mai rău, spuse Matthew. Nu vreau să par un 
paranoic, dar se pare că totul mi se întâmplă numai mie. 

— E doar o coincidenţă, îi răspunse Jason, încercând să-şi dea 
curaj în acelaşi timp şi sieşi. II voi ruga pe dermatolog să te mai 
consulte o dată. Poate că are vreo legătură şi cu uscăciunea 
pielii. Care mai e situaţia în această privinţă? Ai constatat vreo 
îmbunătăţire? 

— E mai rău. N-ar fi trebuit să vin la spital. 

Jason fu ispitit să-i dea dreptate, mai ales pentru că toţi 
pacienţii săi se simțeau atât de rău. După ce-şi termină vizita, 
era sleit de oboseală. Aproape că uitase că nişte prieteni bine 
intenţionaţi insistaseră să meargă în seara aceea la o petrecere 
ca să-l prezinte unei frumoase juriste de treizeci şi patru de ani, 
al cărei nume era Penny Lambert. Mai avea la dispoziţie o oră şi 


86 


hotărî că nu mai avea rost să meargă acasă. Aşa că scoase o 
hartă a oraşului Boston, pe care o avea în maşină şi căută 
Springfield Street, pe care se afla apartamentul lui Hayes. Era 
dincolo de Washington Street. Considerând că era ora potrivită 
pentru a o prinde pe Carol Donner, Jason se hotărî să meargă 
chiar acolo. Uşor de spus, greu de făcut! Îndreptându-se spre 
sudul oraşului, Jason intră într-un trafic aglomerat şi merse bară 
în bară pe Massachusetts Avenue. Dând dovadă de multă 
voinţă, reuşi să intre pe Washington Street, de unde viră la 
stânga şi apoi din nou la stânga, pe Springfield. Localiză clădirea 
unde era apartamentul lui Hayes şi găsi un loc de parcare. 

Zona era un amalgam de clădiri renovate şi nerenovate. A lui 
Hayes făcea parte din a doua categorie. Pe scara de la intrare 
erau numeroase inscripţii graffiti. Jason intră în hol şi observă că 
multe cutii poştale fuseseră desfăcute şi că uşa de intrare din 
interior nu era încuiată. De fapt, încuietoarea fusese smulsă de 
multă vreme şi nu mai fusese înlocuită. Apartamentul lui Hayes 
era la etajul al treilea. Jason începu să urce scara prost 
luminată. Mirosea a mucegai şi a igrasie. 

Clădirea era mare, cu câte un apartament pe fiecare etaj. La 
etajul al treilea, Jason călcă peste nişte ziare Boston Globe, care 
încă mai erau în învelitoarea lor de plastic. Nu găsi nici o 
sonerie, aşa că bătu la uşă. Neprimind nici un răspuns, Jason 
bătu încă o dată şi mai tare. Uşa se întredeschise scârţâind. 
Uitându-se în jos, Jason observă că încuietoarea fusese forţată 
de curând şi că lipsea o parte din tocul uşii. Folosindu-se de 
degetul arătător, Jason deschise uşa. Aceasta scârţâi din nou, ca 
de durere. 

— E cineva acasă? strigă Jason. 

Nu primi nici un răspuns. Intră în apartament. 

— E cineva acasă? 

Nu se auzea nici un zgomot, doar apa curgând la toaletă. 
Jason închise uşa în urma lui şi privi prin holul întunecat spre o 
uşă întredeschisă. 

Jason aruncă o privire şi aproape o zbughi înapoi. 
Apartamentul fusese răscolit. Livingul, odinioară decorat cu 
antichităţi atrăgătoare şi cu reproduceri, era în întregime 
răvăşit. Toate sertarele biroului şi ale bufetului fuseseră trase 


87 


afară şi trântite pe jos. Pernele de pe canapea fuseseră tăiate şi 
conţinutul unei biblioteci mari era împrăştiat pe jos. 

Călcând cu grijă peste această dezordine, Jason îşi aruncă 
privirea într-un dormitor mic, care era în aceeaşi stare ca şi 
sufrageria, apoi merse pe culoar spre locul unde îşi închipuia că 
trebuia să fie dormitorul cel mare. Şi acolo era aceeaşi 
dezordine. Toate sertarele fuseseră trântite pe jos, iar hainele 
din şifonier fuseseră smulse de pe umeraşe şi aruncate pe 
podea. Ridicând câteva, Jason observă ca erau numai haine 
bărbăteşti. 

Deodată, uşa de la intrare scârţăi, iar Jason simţi un fior pe 
şina spinării. Lăsă să-i cadă hainele din mână. Vru să întrebe din 
nou dacă era cineva acasă, sperând să fie Carol Donner, dar era 
prea speriat ca să poată articula vreo vorbă. Ingheţă de spaimă, 
cu urechile ciulite să prindă cel mai mic zgomot. Poate că a fost 
un curent de aer... Apoi Jason auzi o bufnitură surdă, care părea 
a fi zgomotul făcut de un pantof lovind o carte sau un sertar 
căzut. Era clar că cineva intrase în apartament şi Jason avea 
sentimentul că oricine ar fi fost, acesta ştia de existenţa lui 
acolo. Broboanele de transpiraţie care îi apăruseră pe frunte 
începură să-i picure de-a lungul nasului. Avertismentul pe care i- 
| dăduse detectivul Curran în legătură cu pericolul pe care-l 
prezenta lumea drogurilor îi reveni în minte. Se întrebă dacă 
exista vreo cale să se strecoare afară. Îşi dădu însă seama că se 
afla la capătul unui culoar lung. 

Dintr-o dată, în pragul uşii apăru o siluetă înaltă. Chiar dacă 
era întuneric, Jason îşi dădu seama că omul avea armă. 

Jason fu cuprins de panică. Dar tot nu făcea nici o mişcare. 
După o clipă, o siluetă mai scundă i se alătură primeia şi, 
împreună, pătrunseră în încăpere. Apoi înaintară implacabil spre 
Jason, pas cu pas. Părea că trecuse o veşnicie. Jason ar fi vrut să 
tipe şi să fugă. 


88 


6 


În clipa imediat următoare, Jason crezu că a murit. Văzuse o 
străfulgerare. Abia după aceea îşi dădu seama că nu fusese foc 
de armă, ci că un bec fusese aprins deasupra capului său. Era 
încă în viaţă. În faţa lui stăteau doi poliţişti în uniformă. Lui Jason 
îi veni să-i îmbrăţişeze, atât se simţea de uşurat. 

— Mă bucur să vă văd, băieţi, spuse Jason. 

— Întoarce-te! îi ordonă polițistul mai corpolent, neluând în 
seamă comentariile lui Jason. 

— Vă pot da o explicaţie... începu Jason, dar i se spuse să-şi 
ţină gura, să-şi pună mâinile pe perete şi să-şi desfacă 
picioarele. 

Cel de-al doilea poliţist îl percheziţionă, scoţându-i portofelul. 
După ce se convinseră că Jason nu avea armă asupra lui, îi 
traseră mâinile de pe perete şi-i puseră cătuşe. Apoi îl duseră 
de-a lungul apartamentului, pe scări în jos şi ajunseră în stradă. 
Câţiva trecători se opriră să urmărească cum Jason era împins 
pe bancheta din spatele unei maşini fără însemne. 

Poliţiştii nu scoaseră nici o vorbă cât dură drumul până la 
secţie, iar Jason consideră că nu are nici un rost să le dea vreo 
explicaţie până nu ajung la destinaţie. Acum, că se calmase, 
începu să reflecteze la ce avea de făcut. Bănuia că i se va 
permite să dea un telefon şi se întreba dacă s-o sune pe Shirley 
sau pe avocatul pe care-l consultase când îşi vânduse casa. 

Dar când sosiră la secţie, poliţiştii îl duseră într-o încăpere 
mică şi goală, unde îl şi lăsară. Uşa făcu un mic zgomot după ce 
ieşiră şi Jason îşi dădu seama că fusese încuiat pe dinafară. Nu 
mai fusese niciodată până atunci la închisoare şi nu se simţea 
deloc bine. 

Pe măsură ce minutele treceau, Jason îşi dădu seama de 
gravitatea situaţiei. Îşi aduse aminte de rugămintea lui Shirley 
de a nu mai răscoli cazul. Numai Dumnezeu ştia ce efecte va 
putea avea arestarea lui asupra imaginii clinicii, în cazul că va 
deveni publică. 

Într-un târziu, uşa încăperii se deschise şi intră detectivul 


89 


Curran, urmat de polițistul mai scund. Jason se bucură să-l vadă 
pe Curran, dar îşi dădu seama imediat că plăcerea nu era 
reciprocă. Ridurile de pe chipul lui Curran păreau mai adânci ca 
niciodată. 

— Scoateţi-i cătuşele, spuse Curran fără să zâmbească. 

Jason se ridică în picioare în timp ce polițistul în uniformă îi 
eliberă mâinile. Jason se uita la Curran, încercând să-i ghicească 
gândurile, dar chipul acestuia rămânea impenetrabil. 

— Vreau să vorbesc cu el între patru ochi, îi spuse Curran 
poliţistului care înclină capul şi ieşi. 

— la-ţi portofelul ăsta blestemat! spuse Curran, vârându-l în 
palma lui Jason. Nu prea iei în seamă sfaturile ce ţi se dau, nu-i 
aşa? Ce trebuie să fac ca să te conving că afacerile cu droguri 
sunt o problemă serioasă? 

— Dar am încercat numai să stau de vorbă cu Carol Donner... 

— Minunat! Aşa că ţi-ai vârât nasul să ne strici toate 
aranjamentele. 

— Ca de exemplu? întrebă Jason, simțind că începe să se 
enerveze. 

— Brigada de moravuri a pus sechestru pe apartamentul lui 
Hayes deoarece am aflat că s-a cotrobăit prin el. Speram să 
prindem pe cineva care prezintă puţin mai mult interes decât 
dumneata! 

— Îmi pare rău. 

Curran scutură capul, nemulţumit: 

— Putea fi şi mai rău. Puteai fi rănit. Te rog, domnule doctor, 
ce-ar fi să te întorci la meseria dumitale? 

— Acum sunt liber să plec? întrebă Jason nevenindu-i să 
creadă. 

— Da, spuse Curran întorcându-se spre uşă. N-am de gând să 
te mai rețin. N-are rost să pierdem vremea. 

Jason plecă de la secţia de poliţie şi luă un taxi care-l duse 
înapoi pe Springfield Street, de unde îşi recuperă maşina. Privi în 
sus la clădirea care adăpostea apartamentul lui Hayes şi se 
înfioră. Trăise o experienţă îngrozitoare. 

Cu destulă adrenalină în sistemul său nervos pentru a putea 
alerga o milă în patru minute, Jason se bucura că-şi făcuse 
planuri pentru seara respectivă. Prietenii lui, familia Alic, 


90 


invitaseră un grup de persoane vesele, iar vinul şi mâncarea 
erau într-adevăr grozave. Fata cu care vroiau să-i facă 
cunoştinţă, Penny Lambert, era o tânără tipică pentru clasa 
funcţionarilor mijlocii, îmbrăcată într-un stil cam conservator, 
într-un taior de mătase albastră şi cu un jabou bogat, tot din 
mătase. Din fericire era prietenoasă şi vorbăreaţă şi părea 
potrivită să compenseze neputinţa lui Jason de a nu se mai 
gândi la apartamentul lui Hayes şi nevoia de a vorbi cu Carol 
Donner. 

După ce terminară de servit cafeaua şi coniacul, lui Jason îi 
veni o idee. Poate că dacă se oferea să o conducă pe Penny 
acasă, ar fi putut s-o convingă să treacă pe la clubul lui Carol. 
Era evident că fata nu mai locuia în apartamentul lui Hayes şi 
Jason îşi imagina că ar avea mai multe şanse să vorbească cu ea 
dacă era însoţit de o altă femeie. Penny îi acceptă bucuroasă 
oferta de a o conduce şi, o dată ce intrară în maşină, Jason o 
întrebă dacă îi place aventura. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă ea cu prudenţă. 

— M-am gândit că poate ţi-ar plăcea să vezi şi cealaltă faţă a 
Bostonului. 

— Ca de exemplu o discotecă? ` 

— Ceva de genul ăsta, spuse Jason. Intr-un mod puţin pervers, 
Jason se gândi că experienţa respectivă nu i-ar strica lui Penny. 
Era destul de drăguță, dar prea previzibilă. 

Penny se relaxă, zâmbi şi trăncăni până când opriră în faţa 
clubului Cabaret. 

— Eşti sigur că e o idee bună? îl întrebă ea. 

— Haide, o îndemnă Jason. 

Pe drum îi făcuse o scurtă introducere, explicându-i că vroia 
să o vadă pe fata cu care trăise doctorul Hayes. Penny îşi aduse 
aminte că citise povestea în ziare, dar nu fusese prea convinsă, 
aşa că Jason fu nevoit s-o mai ducă puţin cu vorba până ce 
Penny îl lăsă să parcheze maşina şi să intre. 

Spectacolul de vineri urma să fie ceva deosebit. Prinzând-o pe 
Penny de mână, Jason îşi croi drum prin încăpere, sperând să nu 
dea peste bărbatul cu ochelari fumurii şi de cei doi bodyguarzi ai 
acestuia. Cu ajutorul unei bancnote de cinci dolari, reuşi s-o 
convingă pe una dintre chelneriţe să le dea un separeu lângă 


91 


peretele din margine, mai ridicat cu câteva trepte de podea. De 
acolo puteau vedea podiumul în timp ce rămâneau parţial 
ascunşi de dansatoare de către siluetele întunecate ale 
bărbaţilor care şedeau la bar. 

intraseră exact într-o pauză dintre numere. Tocmai 
comandaseră băutura când difuzoarele se treziră la viaţă. Jason 
se obişnuise cu întunericul şi putea distinge chipul lui Penny. 
Ceea ce vedea cel mai bine la ea era albul ochilor. Femeia abia 
dacă mai clipea. 

Apăru o stripteuză înfăşurată într-un văl diafan. Se auziră 
câteva fluierături. Penny rămase tăcută. Când îi dădu chelneriţei 
banii pentru băutură, Jason o întrebă dacă cumva Carol Donner 
avea să danseze în seara respectivă. Fata îi răspunse că primul 
ei număr era la unsprezece. Jason avu un sentiment de uşurare 
- cel puţin nu avusese de suferit o dată cu răscolirea 
apartamentului. 

După plecarea chelneriţei, Jason văzu că dansatoarea 
ajunsese deja la şiretul din jurul şalelor, iar Penny îşi ţinea 
buzele lipite strâns. 

— E dezgustător, spuse ea cu dispreţ. 

— Nu e „Boston Symphony”, fu de acord Jason. 

— Are şi celulită. 

Jason se uită cu mai multă atenţie când dansatoarea urcă 
treptele. Aşa era, dosul coapselor era plin de gropiţe. Jason 
zâmbi. Ciudat ce simţ al observaţiei aveau femeile. 

— Bărbaţii ăştia chiar se distrează? întrebă Penny cu dezgust. 

— Bună întrebare. Nu ştiu. Majoritatea dintre ei par plictisiţi. 

Dar plictiseala le trecu tuturor când apăru Carol Donner. Ca şi 
în seara trecută, mulţimea se învioră de îndată ce fata îşi începu 
programul. 

— Ce părere ai? întrebă Jason. 

— E o dansatoare bună, dar nu-mi vine să cred că prietenul 
tău era încurcat cu ea. 

— Asta este şi părerea mea, spuse Jason. 

Dar acum nu mai era atât de sigur. Carol Donner emana o 
personalitate diferită de cea la care se aşteptase. 

XXX 


După ce Carol îşi termină programul şi, la fel ca data trecută, 
92 


nu mai apăru printre meseni, Jason simţi că a stat destul. Penny 
abia aştepta să plece şi Jason observă că nu prea avusese multe 
de spus pe drumul spre casă. Îşi dădu seama că nu rămăsese cu 
o impresie prea bună despre cabaret. Când o lăsă în faţa uşii, 
Jason nici măcar nu mai făcu efortul să-i spună că o s-o mai 
caute. Ştia că familia Alic va fi dezamăgită, dar îşi spuse că ei ar 
fi trebuit să-l cunoască mai bine, nu să-l încurce cu un jabou. 

După ce se întoarse acasă, Jason se dezbrăcă şi luă de pe 
birou studiul despre ADN. Se vâri în pat şi începu să citească. 
Aducându-şi aminte de oboseala prin care trecuse în aceeaşi 
după-amiază, crezu că va adormi repede. Citi despre 
bacteriofagi, particulele virale care infectau bacteriile şi despre 
modul cum erau folosiţi aceştia în ingineria genetică. Apoi trecu 
la capitolul despre plasmide, despre care nu auzise până când 
începuse să citească despre ADN. Se minună când află că 
acestea erau molecule circulare şi mici de ADN, care existau în 
bacterii şi care se reproduceau cu fidelitate o dată cu bacteriile. 
Şi ele aveau un rol enorm de important de vehiculare în 
introducerea segmenţilor de ADN în interiorul bacteriei. 

Treaz încă, Jason se uită la ceas. Era trecut de ora două şi nici 
vorbă de somn. Ridicându-se din pat, se duse în living şi privi 
afară la piaţa Louisburg. O maşină opri. Era chiriaşul care ocupa 
apartamentul dinspre grădină din casa în care locuia Jason. Şi el 
era doctor şi, cu toate că erau în bune relaţii, Jason ştia puţine 
despre el în afară de faptul că se întâlnea cu o mulţime de femei 
frumoase. Jason se întreba unde le găsea oare pe toate. Fără să 
se dezmintă, bărbatul ieşi din maşină însoţit de o blondă 
atrăgătoare cu care dispăru printre râsete înfundate. Jason auzi 
închizându-se uşa de la intrare. Tăcerea se aşternu din nou. 
Jason nu şi-o putea scoate din minte pe Carol Donner, dorindu-şi 
să stea de vorbă cu ea. In timp ce se uita la ceasul de pe poliţă, 
îi veni o idee. Se întoarse repede în dormitor, se îmbrăcă din 
nou şi ieşi în stradă să-şi ia maşina. 

Având unele îndoieli despre posibilele consecinţe, Jason 
conduse maşina înapoi, spre Combat Zone. În contrast cu restul 
oraşului, aici era încă multă activitate. Trecu o dată pe lângă 
Club Cabaret, apoi înconjură clădirea şi intră pe o stradă 
lăturalnică, unde şi parcă. Opri motorul. Prezenţa unor tipi 


93 


suspecți care zăboveau pe pragul caselor sau pe străduţa 
lăturalnică îl făcea pe Jason să nu se simtă în largul său. 
Controlă dacă erau încuiate toate portierele. 

La un sfert de oră de la sosirea lui, un grup mare de oameni 
ieşiră din club şi apoi se împrăştiară care încotro. După alte zece 
minute apărură şi dansatoarele. Stătură puţin de vorbă în faţa 
clubului, apoi se despărţiră. Carol nu era printre ele. In 
momentul în care crezu că o pierduse, Carol ieşi şi ea însoţită de 
unul din bodyguarzi. Acesta purta peste tricoul alb o jachetă de 
piele cu  fermoarul neîncheiat. O luară spre dreapta, 
îndreptându-se spre Washington Street, către magazinul Filene. 

Jason porni motorul maşinii, neştiind ce trebuia să facă în 
continuare. Din fericire, traficul era intens, atât cel pietonal, cât 
şi cel rutier. Pentru a nu o pierde pe Carol din ochi, Jason trase 
maşina pe dreapta. Un poliţist îl văzu şi-i făcu semn să plece de 
acolo. Carol şi prietenul ei o luară la stânga pe Boylston Street, 
se îndreptară spre o parcare în aer liber şi intrară într-un 
Cadillac mare, de culoare neagră. 

Cel puțin nu-mi va fi greu să-l urmăresc, gândi Jason. Dar 
nemaifăcând acest lucru până atunci, Jason descoperi că nu era 
la fel de uşor cum îşi imaginase, mai ales dacă vroia să nu fie 
observat. Cadillacul trecu pe lângă Consiliul municipal, o luă 
spre nord pe Charles Street, apoi la stânga pe Beacon Street, 
trecând de Hampshire House. După câteva intersecţii, maşina 
trase pe stânga carosabilului şi opri. Era o zonă a oraşului 
numită Black Bay, unde se aflau case mari din secolul trecut, 
construite din piatră. Majoritatea dintre ele fuseseră 
transformate în întreprinderi rentabile sau societăți mixte. Jason 
trecu de Cadillac în momentul în care Carol tocmai cobora. 

Încetinind, Jason o privi prin oglinda retrovizoare cum alerga 
pe treptele unei clădiri mari cu ferestre boltite. Jason o luă la 
stânga pe strada Exeter, apoi se îndepărtă pe Marlborough. 
După ce aşteptă să se scurgă vreo zece minute, Jason făcu un 
nou înconjur. Ajuns din nou pe Beacon Street, se uită după 
Cadillacul negru. Acesta dispăruse. 

Jason parcă maşina în faţa unei guri de apă, la jumătatea 
drumului între intersecţie şi clădirea în care intrase Carol. La ora 
trei noaptea, cartierul Black Bay era liniştit - nu trecea nici un 


94 


pieton, doar câte o maşină din când în când. Luând-o pe aleea 
care ducea spre casa lui Carol, Jason supraveghe faţada cu şase 
etaje şi nu văzu nici o lumină la nici una dintre ferestre. Intră în 
holul exterior, se uită la numele din dreptul soneriilor. In total 
erau paisprezece. Spre dezamăgirea lui, nu găsi nici un Donner. 

leşind din nou afară, Jason se gândi la ce trebuia să facă în 
continuare. Aducându-şi aminte că văzuse o alee ce trecea 
printre străzile Beacon şi Marlborough, înconjură ansamblul de 
clădiri, numărându-le, până o localiză pe cea a lui Carol. La 
etajul al patrulea se vedea o lumină aprinsă. Jason bănui că 
trebuia să fie a lui Carol din moment ce era puţin probabil ca 
altcineva să mai fie treaz la ora aceea. 

Intenţionând să se întoarcă în hol şi să apese pe soneria 
potrivită, Jason o luă înapoi pe alee. Văzu imediat o siluetă 
singuratică, dar îşi continuă drumul, sperând că bărbatul va 
trece pur şi simplu pe lângă el. Pe măsură ce distanta dintre cei 
doi se micşora, Jason îşi încetini paşii, apoi se opri. Spre 
disperarea lui, Jason îl recunoscu pe bodyguard. Jacheta din 
piele a acestuia era tot desfăcută şi sub ea se vedea tricoul alb, 
întins la maximum de muşchii puternici. Era acelaşi individ care 
îl aruncase în stradă de la Club Cabaret cu o seară înainte. 

Bărbatul continua să se apropie de Jason, îndoindu-şi degetele 
ca pentru a anticipa ce avea de gând să facă. Jason bănui că 
avea vreo 25 de ani, iar faţa buhăită a bărbatului trăda cura cu 
steroizi. Era clar că vroia gâlceavă. lar speranţa că tipul nu-l va 
recunoaşte se dovedi nefondată când namila mârâi: 

— Pervesu' dracului ce eşti! ţipă el, oprindu-l pe Jason din 
mers. 

Jason se eschivă făcând o mişcare la stânga şi-l prinse pe 
vlăjgan de coapsă, încercând să-l surprindă pe picior greşit. Din 
nefericire, parcă ar fi apucat de picior un pian. In schimb, Jason 
fu smucit în sus. Pentru el, inegalitatea acestui meci deveni 
evidentă, astfel că se hotărî să aleagă calea dialogului. 

— De ce nu cauţi pe cineva de calibrul tău? strigă el 
exasperat. 

— Pentru că nu-mi plac perverşii, spuse  musculosul, 
ridicându-l pe Jason de la pământ. 

Zvârcolindu-se într-o parte şi în alta, Jason reuşi să iasă din 


95 


haină şi o luă la goană în jos pe alee, lovind un tomberon de 
gunoi. 

— Te-nvăţ eu minte să-i mai dai târcoale lui Carol! urlă 
namila, lovind cu piciorul tomberonul de gunoi în momentul în 
care începu să alerge după Jason. _ 

Dar anii de jogging ai lui Jason îşi spuseră cuvântul. În ciuda 
greutăţii sale, bărbatul era destul de rapid şi totuşi Jason auzi 
cum respiraţia urmăritorului său devine din ce în ce mai greoaie. 
Aproape ajunsese la capătul aleii când Jason alunecă pe nişte 
pietricele, pierzându-şi echilibrul pentru o clipă. În momentul în 
care încerca să se ridice, o mână grea îl apucă de umăr şi-l 
întoarse cu faţa în sus. 


96 


vi 


— Nu mişcaţi! Poliţia! se auzi o voce care sparse liniştea 
nopţii. 

Jason şi bodyguardul îngheţară. Portierele unei maşini de 
poliţie fără însemne, parcată la intrarea pe alee, se deschiseră 
brusc şi trei poliţişti în haine civile coborâră. Pentru a doua oară, 
lui Jason i se ordonă: 

— Faţa la perete! Desfă picioarele! _ 

Jason se supuse, dar bodyguardul ezită o clipă. In cele din 
urmă acesta mârâi spre Jason: 

— Ai avut noroc, ticălosule! 

Apoi se conformă şi el. 

— Ţine-ţi gura! ţipa unul dintre poliţişti. 

Jason şi urmăritorul lui fură percheziţionaţi repede, apoi li se 
spuse să se întoarcă cu faţa şi să-şi ţină mâinile deasupra 
capului. Un poliţist scoase o lanternă şi le verifică actele de 
identitate. 

— Bruno Demarco? întrebă polițistul ţinând lanterna 
îndreptată spre bodyguard. 

Bruno dădu afirmativ din cap. Lumina se mută pe Jason. 

— Doctorul Jason Howard? 

— Da. 

— Ce se petrece aici? întrebă polițistul. 

— Târâtura asta încerca să-mi deranjeze prietena, îl informă 
Bruno ca ieşit din minţi. A urmărit-o. 

Polițistul se uita când la Jason, când la Bruno, apoi se duse la 
maşină, deschise portiera şi luă ceva de pe bancheta din spate. 
Când se întoarse, îi înapoie portofelul lui Bruno şi-i spuse să 
plece acasă şi să se culce. 

La început, Bruno păru că nu pricepe, dar în cele din urmă îşi 
luă portofelul. 

— Te ţin eu minte, ticălosule, îi ţipă el lui Jason, apoi dispăru 
în direcţia străzii Beacon. 

— Tu, spuse polițistul către Jason, tu treci în maşină. 


97 


Jason era uluit. Nu-i venea să creadă că-l lăsaseră pe agresor 
să plece, nu pe el. Era pe punctul de a se plânge când polițistul 
îl apucă de mână şi-l împinse pe bancheta din spate. 

— Ai început să ne deranjezi foarte tare, spuse detectivul 
Curran, care şedea în maşină şi fuma cu indiferenţă. Trebuia să 
las namila aia să te lucreze. 

Jason nu-şi putea găsi cuvintele. 

— Sper că ai idee, continuă Curran, despre cât de mult ne 
strici cazul ăsta. Întâi punem sub observaţie apartamentul lui 
Hayes. Te bagi şi strici totul. Apoi o urmărim pe Carol Donner şi 
te bagi şi aici. Putem clasa întreaga operaţiune. Cu siguranţă, n- 
o să mai aflăm nimic de la ea în această situaţie. Unde dracu ți- 
ai lăsat maşina? Presupun că ai venit cu o maşină, nu? 

— Imediat după colţ, spuse Jason cu umilinţă în glas. 

— Te sfătuiesc să te urci la volan şi să te duci acasă, spuse 
Curran încet. Şi-ţi mai dau un sfat: să te întorci la medicina 
dumitale şi să laşi pe seama noastră investigaţiile. Ne faci 
munca imposibilă. 

— Imi pare rău, începu Jason, n-am crezut că... 

— Acum pleacă, spuse Curran concediindu-l cu un gest al 
mâinii. 

Jason cobori din maşina poliţiei, simțindu-se ca un prost. Sigur 
că o urmăreau pe Carol. Dacă trăise cu Hayes, era probabil şi ea 
amestecată în comerţul cu droguri. De fapt, ţinând cont de 
meseria ei, era o treabă aproape sigură. După ce se urcă la 
volanul maşinii lui, Jason se gândi la haina pe care o pierduse, 
apoi o dădu dracului şi porni spre casă. 

Se făcuse deja ora trei noaptea când îşi târi picioarele pe 
treptele care duceau spre apartamentul său şi, făcându-şi 
datoria, dădu drumul la robot. Nu-şi luase cu el pager-ul când 
plecase în urmărirea lui Carol Donner şi spera să nu-l fi sunat 
nimeni. Era prea obosit pentru a mai face faţă unei urgenţe. Nu 
era nici un apel de la spital, dar Shirley îi lăsase un mesaj, 
rugându-l să o sune de îndată ce ajunge acasă, indiferent de 
oră. Centralista îi spunea că este urgent. 

Uimit, Jason formă numărul. Shirley răspunse la primul apel. 

— Pe unde naiba ai umblat? 

— E o poveste lungă. 


98 


— Vreau să-mi faci un serviciu. Vino imediat până la mine. 

— E trei şi jumătate, imploră Jason. 

— Nu ţi-aş cere-o dacă n-ar fi important. 

Jason îmbrăcă o altă haină, cobori la maşină şi conduse spre 
Brookline, întrebându-se ce urgenţă putea fi din moment ce nu 
suporta nici o amânare. Cu siguranţă că era ceva în legătură cu 
Hayes. 

Shirley locuia pe Lee Street, o stradă ce înconjura Brookline 
Reservoir şi care şerpuia în sus spre o zonă cu locuinţe bune şi 
vechi. Casa în care locuia Shirley era construită din piatră 
folosită în forma ei naturală, frumos proporţionată, cu acoperiş 
în formă de mansardă şi cu două frontoane identice. Când intră 
pe aleea pietruită, văzu că toată clădirea era luminată. Opri în 
dreptul intrării şi în momentul când cobori din maşină - Shirley 
deschisese deja uşa. 

— iți mulţumesc că ai venit, spuse ea, îmbrăţişându-l scurt. 

Era îmbrăcată într-un jerseu de caşmir şi nişte jeanşi 
decoloraţi şi, pentru prima dată de când o cunoştea, părea total 
zăpăcită. 

Îl conduse într-un living mare şi-l prezentă la doi directori 
executivi de la GHP, care erau şi ei în mod vizibil supăraţi. Jason 
dădu mâna întâi cu Bob Walthrow, un bărbat scund şi chel şi cu 
Fred Ingelnook, care semăna mult cu Robert Redford. 

— Vrei un cocteil? întrebă Shirley. Arăţi de parcă ti-ar prinde 
bine unul. 

— Numai un sifon, te rog, spuse Jason. Sunt mort de oboseală. 
Ce se petrece? 

— Alte necazuri. Am fost sunaţi de la securitate. Azi-noapte s- 
a comis o spargere în laboratorul lui Hayes şi, practic, a fost 
distrus. 

— Vandalism? 

— Nu suntem siguri. 

— Probabil, spuse Bob Walthrow. A fost percheziţionat. 

— Lipseşte ceva? întrebă Jason. 

— Nu ştim încă, spuse Shirley. Dar nu asta e problema. Vrem 
să nu afle presa. GHP nu-şi mai poate permite o publicitate 
nefavorabilă. Suntem pe cale de a încheia contracte cu două 
mari corporaţii care şi-au manifestat dorinţa de a se asocia cu 


99 


Programul. S-ar putea speria dacă ar afla că poliţia crede că 
laboratorul lui Hayes a fost răvăşit pentru a se căuta acolo 
droguri. 

— E posibil, spuse Jason. Medicul legist mi-a spus că Hayes 
avea cocaină în urină. 

— Dar-ar dracii! spuse Bob Walthrow. Să sperăm că presa nu 
va afla de acest lucru. 

— Trebuie să reducem paguba la minimum! interveni Shirley. 

— Şi ce propunere ai în acest sens? întrebă Jason, întrebându- 
se de ce fusese chemat. 

— Consiliul de conducere vrea să păstrăm sub tăcere acest 
ultim incident. 

— Asta poate fi destul de greu, spuse Jason sorbind o gură de 
sifon. Presa va afla probabil despre eveniment din registrele 
poliţiei. 

— Tocmai aici e problema, spuse Shirley. Am hotărât să nu 
anunţăm poliţia. Dar vroiam să aflăm şi părerea ta. 

— A mea? întrebă Jason surprins. 

— Ei bine, continuă Shirley, vrem să cunoaştem opinia 
personalului medical. Eşti şef în exerciţiu. Ne-am gândit că ai 
putea afla în mod discret ce părere au ceilalţi medici. 

— Presupun că da, spuse Jason, întrebându-se cum ar putea 
face un sondaj în rândul celorlalţi internişti fără a da în vileag 
acest episod. Dar dacă vreţi să cunoaşteţi părerea mea 
personală, nu cred că e deloc o idee buna. De altfel, n-o să 
puteţi încasa asigurarea dacă nu informaţi mai întâi poliţia. 

— E o problemă, spuse Fred Ingelnook. 

— E adevărat, fu de acord Shirley, dar e minoră în raport cu 
cea a relaţiilor cu publicul. Pentru moment, n-o s-o raportăm. 
Dar vom studia problema asigurării şi vom cere părerea şefilor 
de departament. 

— Cred că aşa e bine, spuse Fred Ingelnook. 

— Bine, zise şi Bob Walthrow. 

Discuţia se încheiase şi Shirley îi trimise acasă pe cei doi 
directori executivi. Când Jason vru să-i urmeze, ea îl reţinu, 
propunându-i să se întâlnească în aceeaşi dimineaţă la ora opt. 

— Am rugat-o pe Helene să vină mai devreme. Poate reuşim 
să înţelegem ceva din ceea ce se întâmplă. 


100 


Jason încuviinţă din cap, continuând să se întrebe de ce nu 
putuse Shirley să-i spună toate astea la telefon. Dar era prea 
obosit ca să-i mai pese şi, după ce o sărută scurt pe obraz, 
cobori în stradă la maşină, sperând să mai prindă două sau trei 
ore de somn. 


101 


8 


În dimineaţa aceea de sâmbătă, trecuse de ora opt când 
Jason, cu ochii împăienjeniţi, intră în biroul lui Shirley. Pereţii 
erau îmbrăcaţi în lambriuri de mahon, pe jos era un covor verde 
închis şi toate armăturile erau din alamă, astfel că părea mai 
degrabă biroul unui bancher decât cel al unui director executiv 
dintr-o instituţie de medicină preventivă. Shirley vorbea la 
telefon cu un funcţionar de la asigurări, aşa că Jason se aşeză şi 
aşteptă. După ce termină convorbirea, Shirley îi spuse: 

— Ai avut dreptate în legătură cu asigurarea. Nu au de gând 
să plătească nici o despăgubire dacă spargerea nu a fost 
raportată. 

— Atunci raporteaz-o. 

— Mai întâi să vedem cât de mari sunt pierderile şi ce 
lipseşte. 

Trecură în clădirea destinată pacienţilor ambulatorii şi luară 
liftul până la etajul şase. Acolo îi aştepta un paznic care le 
descuie uşa interioară. Nu-şi mai puseră papucii de protecţie şi 
nici halatul alb. 

La fel ca apartamentul lui Hayes şi laboratorul era întors pe 
dos. Toate sertarele şi cutiile fuseseră golite pe jos, dar 
echipamentul de înaltă tehnicitate părea neatins, astfel că 
pentru amândoi fu clar că fusese căutat ceva şi că nu fusese o 
vizită în scopul distrugerii. Jason aruncă o privire în biroul lui 
Hayes. Era la fel de murdar, conţinutul biroului şi al multor cutii 
cu dosare fiind împrăştiat pe jos. 

Helene Brennquivist, albă şi trasă la faţă, apăru în pragul uşii 
camerei pentru animale. Avea din nou părul prins la spate, dar, 
fără obişnuitul ei halat larg de laborator, Jason putu să-şi dea 
seama că era chiar atrăgătoare. 

— Poţi să spui dacă lipseşte ceva? o întrebă Shirley. 

— Nu-mi văd carnetul de date, spuse Helene. Şi câteva din 
culturile de bacterii E. coli au dispărut. Dar lucrul cel mai grav s- 
a petrecut cu animalele. 


102 


— Ce-i cu ele? întrebă Jason, observând pe faţa ei de obicei 
inexpresivă că tremura de frică. 

— Poate că ar fi mai bine să aruncaţi o privire. Au fost ucise 
toate. 

Jason trecu pe lângă Helene şi intră în camera animalelor pe 
uşa din oţel. Fu imediat lovit de o duhoare puternică de grădină 
zoologică. Aprinse lumina. Era o încăpere mai mare, de 
aproximativ cincisprezece metri lungime şi nouă metri lăţime. 
Cuştile animalelor era aranjate în şiruri şi una peste alta, uneori 
chiar şase. 

Jason începu să se uite la primul şir, aruncând o privire în 
cuştile individuale. În urma lui, uşa se închise cu un clic decisiv. 
Helene nu exagerase: toate animalele pe care le vedea Jason 
erau moarte, contorsionate în poziţii. Hidoase, multe dintre ele 
cu limbile însângerate, ca şi cum şi le-ar fi ros în timpul agoniei 
finale. 

Brusc, Jason se opri. Uitându-se la un grup de cuşti mai mari, 
văzu ceva care-i întoarse stomacul pe dos: şobolani dintr-o 
specie pe care n-o mai văzuse niciodată. Erau uriaşi aproape de 
mărimea unui porc şi cozile în formă de bici erau groase ca 
încheietura mâinii lui Jason. Dinţii ieşiţi în afară erau lungi de 
zece centimetri. Apoi văzu nişte iepuri tot atât de mari şi şoareci 
albi de mărimea unor câini. 

Acest aspect al ingineriei genetice îl înspăimânta pe Jason. 
Desi îi era frică de ce mai avea să vadă, curiozitatea îl împinse 
să mai facă câţiva paşi. Incet, privi şi în celelalte cuşti, văzând 
creaturi familiare, contorsionate în poziţii care-i făceau rău. 
Ştiinţa o luase razna: iepuri cu mai multe capete şi şoareci cu 
mai multe labe şi ochi. Pentru Jason, manipularea genetică a 
bacteriilor primitive era un lucru, iar deformarea mamiferelor cu 
totul altceva. 

Jason se întoarse în partea centrală a laboratorului, unde 
Shirley şi Helene se uitau la culturile de bacterii. 

— Ai văzut animalele? o întrebă cu scârbă Jason pe Shirley. 

— Din nefericire. Când era Curran aici. Nu-mi aduce aminte! 

— GHP a autorizat aceste experimente? întrebă Jason. 

— Nu, răspunse Shirley. Nu l-am întrebat niciodată pe Hayes. 
N-am crezut niciodată că ar trebui s-o facem. 


103 


— Forţa celebrităţii, comentă Jason cu cinism. 

— Animalele făceau parte din cercetările doctorului Hayes 
asupra hormonului de creştere, încearcă să se apere Helene. 

— Indiferent, spuse Jason, pe care nu-l interesa pentru 
moment să se certe cu Helene pe motive de etică. Oricum, sunt 
toate moarte. 

— Chiar toate? întrebă Shirley. Ce ciudat! Ce crezi că s-a 
întâmplat? 

— Au fost otrăvite, spuse Jason încruntat. Totuşi, nu înţeleg de 
ce cineva interesat de droguri şi-ar bate capul să omoare 
animalele de laborator. 

— Ai vreo explicaţie pentru toate astea? întrebă Shirley 
furioasă, întorcându-se spre Helene. 

Femeia mai tânără scutură din cap că nu, plimbându-şi 
agitată privirea prin încăpere. 

Shirley continua să se uite la Helene, care începu să se mute 
neliniştită de pe un picior pe altul. Jason privea scena, intrigat 
de purtarea brusc agresivă a lui Shirley. 

— Ai face mai bine să fii cooperantă, spuse Shirley, sau vei 
avea mult de furcă. Doctorul Howard e convins că ne ascunzi 
ceva. Dacă e adevărat şi dacă aflăm ceva, sper că-ţi dai seama 
ce pot face din cariera ta. 

Spaima Helenei deveni în sfârşit vizibilă. 

— N-am făcut decât să urmez ordinele doctorului Hayes, 
spuse ea cu o voce pierdută. 

— Ce ordine? îşi cobori Shirley vocea pe un ton ameninţător. 

— Făceam şi un fel de colaborare externă... 

— Ce fel de colaborare? 

— Doctorul Hayes lucra clandestin pentru o companie numită 
Gene, Inc. Am dezvoltat o specie de E. coli recombinant ca să 
producem un hormon pentru ei. 

— Ştiaţi că munca de colaborare şi cu alte firme era interzisă 
în mod expres prin contractul încheiat cu noi? 

— Mi-a spus, recunoscu Helene. 

Shirley se uită fix la Helene timp de un minut. În cele din 
urmă spuse: 

— Nu vreau să spui nimănui nimic despre acest lucru. Vreau 
să-mi faci o listă detaliată cu toate animalele şi lucrurile care 


104 


lipsesc sau au fost stricate în acest laborator şi să mi-o aduci 
direct mie. Ai înţeles? 

Helene dădu din cap că da. 

Jason o urmă pe Shirley care ieşi din laborator. Era evident că 
ea reuşise unde el dăduse greş şi anume spargerea fațadei lui 
Helen. Dar Shirley nu-i pusese întrebările esenţiale. 

— De ce n-ai forţat-o să ne spună despre invenţia lui Hayes? o 
întrebă Jason când ajunseră în faţa liftului. 

Shirley lovi butonul de mai multe ori, foarte nervoasă. 

— Nu m-am gândit la asta. De fiecare dată când cred că 
afacerea Hayes se află sub control, apare ceva nou. Am 
specificat o clauză în contract, prin care era interzisă 
colaborarea şi cu alte firme. 

— Oricum, nu mai contează acum, spuse Jason, urmând-o pe 
Shirley în lift. Omul a murit. 

Ea oftă: 

— Ai dreptate. Poate că exagerez. Aş vrea să se termine o 
dată toată afacerea asta. 

— Tot mai am convingerea că Helene ştie mai multe decât ne 
spune. 

— O să mai stau de vorbă cu ea. 

— Şi după ce ai văzut animalele alea, nu crezi că ar trebui să 
chemi poliţia? 

— O dată cu poliţia vine şi presa, îi reaminti Shirley. lar presa 
înseamnă necazuri. In afară de animale, nu pare că ar fi fost 
stricat ceva deosebit de valoros. 

Jason îşi ţinu gura. Raportarea unei spargeri era o decizie a 
administraţiei. Pe el îl interesa mai mult să afle în ce consta 
descoperirea făcută de Hayes şi ştia că nici poliţia şi nici presa 
nu vor ajuta la rezolvarea enigmei. Se întrebă dacă descoperirea 
avea legătură cu monstruoasele animale. Gândul că ar putea fi 
aşa îl făcu să se cutremure. 

Jason îşi începu vizita cu Matthew Cowen. Din nefericire, 
starea sănătăţii lui se înrăutăţise. Pe lângă celelalte probleme, 
Matthew începuse să aibă un comportament bizar. Numai cu 
câteva minute în urmă, surorile îl găsiseră umblând pe 
coridoare, mormăind pentru sine cuvinte de neînțeles. Când 
Jason intră în salon, Matthew fusese aşezat în pat, dar acesta se 


105 


uita la Jason ca la un străin. Matthew era total dezorientat şi nu 
mai ştia nici ce zi e, nici locul unde se află şi nu recunoştea pe 
nimeni. După părerea lui Jason, asta însemna un singur lucru: 
omul suferise o embolie şi, probabil, cheagurile de sânge de la 
valvele inimii lui bolnave ajunseseră la creier. Cu alte cuvinte, 
suferise o congestie sau, poate, chiar mai multe congestii. 

Fără să mai piardă nici o clipă, Jason ceru un consult 
neurologic. De asemenea, îl chemă şi pe chirurgul care făcuse 
intervenţia. Cu toate că era pentru o anticoagulare rapidă, Jason 
hotărî să aştepte părerea neurologului. Intre timp, îi dădu 
pacientului aspirină şi persantin, pentru a reduce aderenţa 
tromocitară. Congestiile erau o evoluţie îngrijorătoare şi în 
acelaşi timp un semn rău. 

Termină repede celelalte vizite şi se pregătea să meargă 
acasă să-şi facă somnul de care avea atâta nevoie, când fu 
anunţat să se prezinte la salonul de urgenţe pentru unul din 
pacienţii lui. Injură în barbă, alergă pe scări în jos, sperând că 
oricare ar fi problema, va putea fi rezolvată uşor. Din nefericire, 
lucrurile nu stăteau deloc aşa. 

Când ajunse cu respiraţia tăiată în salonul principal de 
tratamente, găsi un grup de rezidenţi care făceau eforturi să 
reanimeze un pacient aflat în stare comatoasă. O privire scurtă 
aruncată asupra monitorului îi arătă că nu exista nici un fel de 
activitate cardiacă. 

Jason se apropie de Judith Reinhard, care-i spuse că pacienta 
fusese găsită inconştientă de către soţul ei când acesta a 
încercat s-o trezească dimineaţa. 

— Aparatul a înregistrat vreo activitate cardiacă sau 
respiratorie? 

— Nici un fel, spuse Judith. De fapt mie mi se pare că e rece. 

Jason atinse piciorul femeii şi-i dădu dreptate. Faţa acesteia 
era întoarsă în direcţie opusă. 

— Cum o cheamă pe pacientă? întrebă Jason, pregătindu-şi în 
mod intuitiv moralul pentru o lovitură. 

— Holly Jennings. 

Jason se simţi ca şi cum cineva l-ar fi lovit în stomac. 

— Dumnezeule! murmură el. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Judith. 


106 


Jason dădu din cap că da şi insistă ca echipa să continue 
eforturile de reanimare mai mult decât perioada rezonabilă. 
Jason bănuise unele tulburări când o văzuse pe Holly joi, dar nu 
atât de grave. Nu putea accepta faptul că, la fel ca Cedric 
Harring, Holly va muri la mai puţin de o lună după ce rezultatele 
examenului medical dovediseră că era sănătoasă şi la două zile 
după ce Jason o văzuse din nou. 

Şocat, Jason ridică receptorul şi o sună pe Margaret Danforth. 

— Deci nici de data asta nu există antecedente cardiace? 

— Nici. 

— Ce se-ntâmplă acolo la voi? întrebă Margaret. 

Jason nu răspunse. Vroia ca Margaret să renunţe la caz, 
pentru ca autopsia să se efectueze la GHP, dar Margaret ezită. 

— Ne vom ocupa de caz chiar astăzi, spuse Jason. lţi vom 
trimite un raport la începutul săptămânii viitoare. _ 

— Imi pare rău, spuse Margaret, încercând să ia o hotărâre. In 
mintea mea există o mulţime de întrebări şi cred că legea mă 
obligă pe mine să fac autopsia. 

— Inţeleg. Dar bănuiesc că nu ai nimic împotrivă dacă ne-ai 
da şi nouă nişte probe, pentru a le putea cerceta şi aici. 

— Aşa cred, spuse Margaret fără entuziasm. Ca să fiu sinceră, 
nici măcar nu cunosc legislaţia. Dar mă interesez. Aş prefera să 
nu aştept două săptămâni rezultatele examenului microscopic. 

Jason se duse acasă şi se culcă. Dormi patru ore, întrerupt 
fiind de un apel telefonic al neurologului în privinţa lui Matthew. 
Vroia să-i administreze anticoagulante şi să-i facă o tomografie 
computerizată axială. Jason îl imploră să facă ce credea că e mai 
bine. 

Incercă să adoarmă din nou, dar nu putu. Se simţea în pragul 
unei psihoze şi era speriat. Se ridică din pat. Era o zi de toamnă 
târzie şi mohorâtă, cu o burniţă măruntă, ce făcea ca Bostonul 
să fie îngrozitor. Luptând împotriva unei depresiuni nervoase, 
Jason începu să se plimbe încoace şi încolo prin apartament, 
căutând ceva care să-i ocupe gândurile. Dându-şi seama că nu 
mai putea rămâne în casă, se îmbrăcă într-o ţinută sport şi 
cobori la maşină. Ştiind că poate va da de necazuri, trecu de 
Beacon Street şi parcă în faţa apartamentului lui Carol. 

După zece minute, ca şi cum Dumnezeu s-ar fi hotărât în 


107 


sfârşit să-i dea un răgaz, apăru Carol. Îmbrăcată în jeanşi şi un 
pulover pe gât, cu părul castaniu bogat prins într-o coadă de cal, 
părea a fi tânăra studentă căreia clubul Cabaret îi făcea 
reclamă. Simţind că burniţează mărunt, ea îşi deschise umbrela 
cu motive florale şi o porni pe stradă în sus, trecând la câţiva 
paşi de Jason care se făcu mic pe scaunul din maşină, temându- 
se fără vreun motiv întemeiat ca ea să nu-l recunoască. 

Lăsându-i un avans bunicel, Jason cobori din maşină pentru a 
o urmări pe jos. O pierdu din ochi pe Dartmouth Street, dar o 
zări din nou pe Commonwealth Avenue. In timp ce continua s-o 
urmărească, era foarte atent ca nu cumva să dea peste Bruno 
sau Curran. La intersecţia dintre străzile Dartmouth şi Boylston, 
Jason se opri la un stand de ziare şi răsfoi o revistă. Carol îl 
depăşi, aşteptă ca lumina semaforului să devină verde şi 
traversă în grabă strada Boylston. Jason se uită cu atenţie la 
oameni şi la maşini, în căutarea vreunui element suspect. Dar 
nu exista nici un indiciu că fata n-ar fi fost singură. 

Acum Carol trecea pe lângă Biblioteca Publică a oraşului şi 
Jason bănui că se îndrepta spre Copley Piaza Shopping Mall. 
După ce cumpără revista, care se dovedi a fi The New Yorker, 
Jason îşi continuă urmărirea. Când Carol îşi închise umbrela şi 
intră în Copley Piaza, Jason grăbi pasul. Işi dădea seama că o 
poate pierde uşor într-un complex comercial şi hotelier atât de 
mare ca acesta. 

Următoarele trei sferturi de oră, Jason şi le petrecu 
prefăcându-se că priveşte atent aranjamentele din vitrine, că 
citeşte ziarul sau că se uită la lumea din jur. În tot acest timp, 
Carol trecuse cu pas vioi pe la magazinele Louis Vuitton, Ralph 
Lauren şi Victoria's Secret. La un moment dat, Jason crezuse că 
era urmărită, dar până la urmă se dovedi că cel în cauză 
încercase doar să o acosteze. Când acesta o abordase, se pare 
că îl respinsese, pentru că bărbatul dispăruse rapid. 

La puţină vreme după ora trei şi jumătate, Carol îşi luase 
pachetele cu cumpărături şi umbrela şi se retrăsese în Au Bon 
Pain. Jason intră după ea şi se aşeză la coadă chiar în faţa ei. In 
timp ce aşteptau să li se ia comanda, profită de ocazie pentru a- 
i privi frumosul chip oval, tenul fin, măsliniu şi ochii negri şi 
umezi. Era o tânără frumoasă. Jason presupunea că avea în jur 


108 


de douăzeci şi patru de ani. 

— Frumoasă zi pentru o cafea, spuse el sperând să poată 
astfel intra cu ea în vorbă. 

— Eu una prefer ceaiul. 

Jason zâmbi tâmp. Nu se pricepea la acostat femei şi la flirt. 

— Şi ceaiul e bun, continuă el temându-se să nu se fi făcut de 
râs. 

Carol comandă supă, ceai şi un croissant simplu, apoi îşi duse 
tava la una din mesele comune. La rândul său, Jason ceru un 
cappuccino, apoi, ezitând o clipă de parcă nu găsea un loc liber, 
se apropie de masa ei. 

— Pot să mă aşez? întrebă el trăgând scaunul. 

Mai mulţi consumatori aşezaţi la masă îşi ridicară privirile şi 
printre ei se numărase şi Carol. Unul dintre bărbaţi îşi mută 
pachetele. Jason se aşeză, trimiţându-le tuturor un zâmbet 
neputincios. 

— Ce coincidenţă, se adresă el lui Carol. Ne întâlnim din nou. 

Carol îl privi pe deasupra ceştii de ceai. Nu spuse nimic, dar 
nici nu era nevoie s-o facă pentru că expresia de pe chipul ei 
trăda iritarea. 

Brusc, Jason recunoscu că gestul lui putea fi luat drept o 
intenţie de acostare şi că risca să fie trimis la plimbare. 

— Scuzaţi-mă, spuse el, nu intenţionez să vă deranjez. Mă 
numesc doctor Jason Howard şi am fost coleg cu doctorul Alvin 
Hayes. Sunteţi Carol Donner şi aş vrea foarte mult să stau de 
vorbă cu dumneavoastră. 

— Lucrezi la GHP? îl întrebă suspicioasă Carol. 

— Sunt actualul şef al personalului medical. 

Era pentru prima dată când Jason folosea acest titlu care într- 
un spital academic obişnuit avea o mare importanţă, dar care la 
GHP nu era decât o corvoadă plictisitoare. 

— De ce te-aş crede? îl întrebă Carol. 

— Dacă vrei, pot să-ţi arăt legitimaţia. 

— Bine. 

Jason duse mâna spre buzunar, dar Carol îl prinse de braţ. 

— Nu e nevoie, spuse ea. Te cred. Alvin îmi vorbea câteodată 
despre tine. Zicea că eşti cel mai bun clinician de acolo. 

— Mă simt flatat, interveni Jason, surprins în acelaşi timp, 


109 


ţinând cont de puţinele contacte pe care le avusese cu Hayes. 

— Îmi pare rău dacă am fost suspicioasă, spuse Carol, dar am 
avut multă bătaie de cap, mai ales în ultimele câteva zile. 
Despre ce ai vrea să discutăm? 

— Despre doctorul Hayes. În primul rând, aş vrea să-ţi spun 
că moartea sa a fost o mare pierdere pentru noi. Condoleanţele 
mele. 

Carol ridică din umeri într-un gest de nepăsare. Jason nu ştiu 
cum să interpreteze reacţia ei. 

— Încă nu pot crede că doctorul Hayes era amestecat în 
problema drogurilor. Ştiai acest lucru? 

— Ştiam, dar ziarele au dat o altă interpretare. Alvin era doar 
un consumator care îşi administra doze minime, de obicei 
marijuana şi numai din când în când cocaină. In mod cert, nu a 
folosit niciodată heroină. 

— Deci nu era un traficant? 

— În nici un caz, crede-mă, aş fi ştiut şi eu. 

— Dar în apartamentul lui s-a găsit o cantitate impresionantă 
de droguri şi o mare sumă de bani. 

— Singura explicaţie pe care mi-o pot da, este că atât 
drogurile cât şi banii au fost puse acolo de către cei de la poliţie. 
Alvin era mereu în criză de amândouă. Dacă vreodată avea 
vreun ban în plus, îl trimitea familiei. 

— Te referi la fosta lui soţie? 

— Da. Copiii se aflau în custodia ei. 

— Şi de ce ar fi făcut poliţia aşa ceva? întrebă Jason gândindu- 
se în acelaşi timp că cele spuse de femeia din faţa lui reflectau 
perfect paranoia lui Hayes. 

— Cinstit să-ţi spun, nu ştiu. Dar nu îmi pot imagina o altă 
modalitate prin care drogurile ar fi putut ajunge acolo. Pot să te 
asigur că în seara aceea, la ora nouă când am plecat eu, nu le 
avea. 

Jason se aplecă spre ea şi-i spuse cu glas încet: 

— În noaptea în care a murit, doctorul Hayes mi-a spus că 
făcuse o descoperire importantă. Ţi-a pomenit şi ţie despre aşa 
ceva? 

— Mi-a spus ceva. Dar asta se întâmpla acum trei luni. 

Pentru o clipă, Jason deveni optimist, dar apoi Carol îi spuse 


110 


că nu ştie în ce consta descoperirea respectivă. 

— Nu avea încredere în tine? 

— În ultima vreme, nu. Ne cam răciserăm. 

— Dar trăiaţi împreună, sau şi de data asta au greşit ziarele? 

— Trăiam împreună, recunoscu Carol, dar în ultima perioadă 
deveniserăm doar colegi de cameră. Relaţia noastră se 
deteriorase. Se schimbase foarte mult. Nu era vorba doar de 
boala lui fizică; întreaga lui personalitate era diferită. Părea 
retras, aproape paranoic. Îmi spunea tot timpul că ar trebui să 
te consulte şi am încercat să-l conving s-o facă. 

— Chiar nu ai nici o idee în ce consta descoperirea lui? insistă 
Jason. 

— Imi pare rău, spuse Carol, întinzând mâinile într-un gest de 
scuză. Imi amintesc doar că spunea că descoperirea era 
paradoxală. Şi-mi amintesc acest lucru pentru că mi s-a părut 
ciudat să descrii un succes în felul acesta. 

— Şi mie mi-a spus acelaşi lucru. 

— Măcar era consecvent. Singurul comentariu pe care l-a mai 
făcut a fost că dacă totul avea să iasă bine, eu o să mă bucur 
foarte mult pentru că sunt frumoasă. Sunt chiar vorbele lui. 

— Nu ţi-a dat nici un detaliu? 

— Asta-i tot ce mi-a spus. 

Jason mai sorbi o dată din cappuccino şi privi cu atenţie chipul 
lui Carol. Cum ar putea o descoperire paradoxală să ajute 
frumuseţea acestei femei? Incercă să facă o legătură între 
aceste vorbe şi presupunerea lui că descoperirea lui Hayes avea 
legătură cu tratarea cancerului. Nu, nu se potrivea. 

Carol îşi termină ceaiul şi se ridică. 

— Mă bucur că te-am cunoscut, spuse ea, întinzându-i mâna. 

Jason se ridică şi el, prinzând cu stângăcie scaunul care era să 
se răstoarne. Plecarea bruscă a tinerei femei îl luase prin 
surprindere. 

— Nu vreau să par prost crescută, dar am o întâlnire, îi 
explică ea. Sper că vei reuşi să rezolvi misterul. Alvin a muncit 
foarte mult. Ar fi o adevărată tragedie dacă a făcut o 
descoperire importantă şi aceasta s-a pierdut. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Jason, înnebunit că femeia 
va dispărea din nou. Nu vrei să ne mai întâlnim? Aş mai avea 


111 


atâtea de discutat cu tine. 

— Cred că da. Dar să ştii că eu sunt foarte ocupată. Când ai 
vrea să ne mai vedem? 

— Ce-ai zice de mâine? propuse nerăbdător Jason. La o 
gustare înainte de prânz. 

— Va trebui să stabilim o altă oră. Eu muncesc noaptea, iar 
sâmbăta e cea mai plină zi. 

Jason îşi putea imagina acest lucru. 

— Te rog, insistă el, ar putea fi important. 

— Fie. Să zicem la două după-amiază. Unde? 

— Ce-ai zice de Hampshire House? 

— E-n regulă, răspunse Carol, strângându-şi sacoşele şi 
umbrela. 

li mai zâmbi o dată, apoi ieşi din local. 

XXX 

Carol îşi privi ceasul şi grăbi pasul. Întâlnirea neaşteptată cu 
Jason nu figurase în programul ei, iar acum n-ar fi vrut să-l facă 
să aştepte pe îndrumătorul ei de diplomă. Muncise până 
noaptea târziu şi apoi până în jurul prânzului la stilizarea 
capitolului trei al dizertaţiei sale şi era nerăbdătoare să audă 
părerea profesorului ei. 

Luă liftul până la nivelul străzii şi în tot acest timp se gândi la 
conversaţia pe care o avuse cu doctorul Howard. 

Fusese o surpriză pentru ea să-l întâlnească pe bărbatul 
despre care auzise de atâta vreme o mulţime de lucruri. Alvin îi 
spusese că Jason îşi pierduse soţia şi că reacţionase la această 
tragedie schimbându-şi complet anturajul şi dedicându-se în 
întregime muncii sale. Lucrul acesta i se păru fascinant lui Carol 
pentru că şi teza ei aborda tocmai psihologia suferinţei. lar 
doctorul Jason Howard părea un caz perfect din acest punct de 
vedere. 

Portarul hotelului Weston scoase din fluierul său un sunet atât 
de puternic şi de strident încât lui Carol îi ţiuiră urechile. În timp 
ce taxiul se îndrepta greoi spre ea, Carol admise că reacţia ei 
faţă de doctorul Jason Howard mersese ceva mai departe de 
interesul pur profesional. Îl găsise pe acest bărbat deosebit de 
atrăgător şi-şi dăduse seama că vulnerabilităţile pe care i le 
cunoscuse dinainte o făcuseră să-l placă. Chiar şi stângăcia sa în 


112 


societate constituia o calitate care te făcea să-l îndrăgeşti şi mai 
mult. 

— Piaţa Harvard, spuse Carol după ce se sui în taxi. 

Brusc îşi dădu seama că abia aşteaptă invitaţia la masă de a 
doua zi. 


Rămas în faţa ceştii de cafea care se răcise, Jason recunoscu 
uimirea sa faţă de neaşteptata inteligenţă şi farmecul lui Carol. 
Se aşteptase să dea peste o fată simplă de provincie care şi-a 
părăsit liceul din oraşul natal, ispitită de bani şi droguri. In 
schimb, a descoperit în ea o femeie matură şi plăcută, capabilă 
să întreţină orice gen de conversaţie. Ce păcat că o persoană 
înzestrată cu aceste calităţi s-a complăcut în lumea sordidă pe 
care o frecventa... 

Bâzâitul insistent şi strident al pagerului îl readuse brusc la 
realitate. Opri semnalul şi privi la afişajul cu cristale lichide. 
Cuvântul „urgent” pâlpâi de două ori şi fu urmat de un număr de 
telefon necunoscut lui Jason. 

După ce arătă directorului localului legitimaţia sa de cadru 
medical, acesta din urmă îi îngădui să folosească telefonul din 
spatele casei de marcat. 

— Vă mulţumesc pentru telefon, domnule doctor Howard. 
Sunt doamna Farr. Soţul meu, Gerald Farr, se plânge de dureri 
violente de piept şi are dificultăţi cu respiraţia. 

— Chemaţi o salvare, spuse Jason. Aduceţi bolnavul la camera 
de gardă a GHP. Domnul Farr este cumva un pacient de-al meu? 

Lui Jason numele i se părea cunoscut, dar nu-l putea localiza 
în momentul acela. 

— Da, răspunse doamna Farr. l-aţi făcut un examen medical 
în urmă cu două săptămâni. Este vicepreşedintele Băncii din 
Boston. 

O, nu, gândi Jason când închise telefonul. Din nou acelaşi 
lucru. Hotărând să-şi lase maşina în strada Beacon până când va 
rezolva urgenţa apărută, ieşi în grabă din cafenea dând peste 
trecătorii de pe culoarul care făcea legătura cu hotelul 
complexului Copley Piaza şi sări într-un taxi. _ 

Ajunse la camera de gardă a GHP înaintea soţilor Farr. li 
spuse lui Judith la ce trebuiau să se aştepte şi sună chiar la 


113 


secţia de anestezie, încântat să afle că Philip Barnes se afla 
acolo. 

Când îl văzu pe Gerald Farr, Jason îşi dădu seama imediat că 
temerile sale fuseseră îndreptăţite. Pacientul agoniza de durere, 
era foarte palid, iar pe frunte avea broboane cristaline de 
sudoare. 

Primul EKG indica faptul că o mare parte a inimii sale fusese 
afectată. Cazul nu se anunţa a fi deloc simplu. Morfina şi 
oxigenul au reuşit să-l mai calmeze pe pacient, iar pentru 
profilaxia împotriva bătăilor neregulate ale inimii i-a fost 
administrată o doză de lidocaină. In ciuda tuturor acestor 
eforturi, Farr nu reacţiona pozitiv. Studiind următorul EKG, Jason 
avu sentimentul că zona cuprinsă de infarct se extinsese. 

În disperare, făcu tot ce-i stătea în putinţă. Dar fără nici un 
rezultat. La patru fără cinci minute, bolnavul dădu ochii peste 
cap şi inima lui încetă să mai bată. 

Neacceptând, ca de obicei, să cedeze, Jason ceru să se treacă 
la măsurile de reanimare. Reuşiră de mai multe ori să facă inima 
să bată din nou, dar de fiecare dată aceasta revenea la starea 
de inerție. 

Farr nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa. La şase şi un sfert, 
Jason a declarat în cele din urmă decesul pacientului său. 

— Fir-ar să fie! exclamă el, scârbit de sine şi de viaţă în 
general. 

Nu era obişnuit să înjure şi lui Judith Reinhart nu-i scăpă 
reacţia sa. Ea îşi sprijini fruntea pe umărul lui Jason şi-l luă pe 
după gât. 

— Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, Jason, spuse ea încet. Nici 
un alt doctor n-ar fi putut face mai mult. Dar puterile noastre 
sunt limitate. 

— Bărbatul acesta avea numai cincizeci şi opt de ani, zise 
Jason, luptându-se cu lacrimile neputinței. 

Judith scoase din încăpere asistentele şi doctorii rezidenţi, 
apoi se întoarse la Jason şi-i puse o mână pe umăr. 

— Uită-te la mine, Jason, spuse ea. 

Fără tragere de inimă, Jason îşi întoarse faţa spre asistentă. 
Din colţul ochiului său coborâse o singură lacrimă. Pe un ton 
blând dar ferm, femeia îi spuse să nu mai pună astfel de 


114 


episoade la suflet. 

— Inţeleg că două decese în aceeaşi zi sunt un lucru 
îngrozitor, adăugă ea, dar nu e vina ta. 

Jason ştia raţional că Judith avea dreptate, dar emoţional 
lucrurile stăteau altfel. In plus, Judith nu avea nici o idee despre 
starea deplorabilă a pacienţilor lui internaţi, în special a lui 
Matthew Cowen, iar lui nu-i venea să i-o spună. Pentru prima 
dată până acum, se gândi serios să abandoneze medicina. Din 
păcate nu-i venea în minte nici un alt lucru de care să se apuce. 
Nu era pregătit pentru nimic altceva. 

După ce o asigură pe Judith că totul era în regulă, Jason plecă 
să discute cu doamna Farr, pregătindu-se sufleteşte pentru a 
înfrunta furia acesteia. Numai că doamna Farr, în adâncul 
suferinţei sale, se hotărâse să-şi însuşească întreaga vină. Ea 
spunea că soţul ei se plânsese de starea lui proastă încă de 
acum o săptămână, dar ea nu-l băgase în seamă pentru că 
fusese întotdeauna un pic ipohondru. Jason încercă să o 
consoleze, aşa cum încercase şi Judith cu el. Avu aproape 
acelaşi succes. 

Convins că medicul legist va prelua şi acest caz, Jason nu o 
mai necăji pe doamna Farr cu sugestia de a face o cerere de 
autopsie. Prin lege, cei de la medicina legală nu aveau nevoie 
de autorizaţie specială pentru efectuarea autopsiilor în cazul 
unor decese care ridicau semne de întrebare. Pentru a fi mai 
sigur, o sună totuşi pe Margaret Danforth. Primi un răspuns pe 
măsura aşteptărilor sale: doctoriţa dorea într-adevăr să preia 
cazul şi dacă tot fusese sunată de Jason, îi spuse câte ceva şi 
despre Holly Jennings. 

— Imi retrag cuvintele de azi dimineaţă, spuse Margaret. Aţi 
avut doar ghinion. Cazul Jennings este la fel de grav ca şi cel al 
lui Cedric Harring. Nu numai inima ei arăta îngrozitor, ci şi toate 
vasele de sânge. 

— Pentru mine nu este o consolare prea mare, răspunse 
Jason. Iin ce mă priveşte, i-am făcut un control care indica o 
stare de sănătate perfectă. Am reluat EKG-ul marţi, dar nici din 
acesta nu au rezultat decât schimbări minime. 

— Nu mai spune! Aşteaptă mai bine să vezi lamelele. În mare, 
vasele coronariene par 90 la sută astupate, diseminat şi nu 


115 


focal. Intervenţia chirurgicală nu ar fi rezolvat nimic. A, era să 
uit, m-am interesat şi se pare că nu există nici un impediment 
să vă trimitem şi vouă mici eşantioane din cazul Jennings. O să 
îmi trebuiască însă o cerere scrisă din partea ta. 

— Nici o problemă, răspunse Jason. E valabil şi pentru Farr? 

— Desigur. 

Jason luă un taxi până în locul în care îşi lăsase maşina, apoi 
plecă acasă. In ciuda ceţii şi ploii, se hotărî să iasă la un jogging. 
Noroiul şi transpiraţia abundentă aveau asupra lui un efect 
plăcut de purificare, iar după duş simţi o oarecare linişte 
sufletească după emoţiile copleşitoare şi sentimentele depresive 
ale zilei. Chiar în momentul în care se gândea la ceva de 
mâncare, sună Shirley şi-l invită să cineze împreună. Prima 
reacţie a lui Jason fusese să o refuze. Dar în cele din urmă 
recunoscu că se simţea încă prea deprimat pentru a rămâne 
singur şi acceptă. După ce-şi puse pe el nişte haine mai 
rezonabile, cobori la maşină şi porni spre Brookline. 

XXX 

Zborul numărul 409 al companiei Eastern, care lega Miami de 
Boston fără escală, făcu un viraj brusc pentru a se alinia 
deasupra pistei de aterizare. Atinse solul la şapte treizeci şi 
şapte, în momentul în care Juan Diaz îşi închise revista şi privi 
prin hublou Bostonul învelit în ceaţă. Era a doua oară când 
venea în acest oraş şi nu-l încânta deloc. 

Nu putea înţelege nici în ruptul capului cum oamenii de aici 
puteau alege un loc cu o climă atât de capricioasă. Plouase şi în 
urmă cu câteva zile, când venise la Boston pentru prima dată. 
Privind pista, observă rafalele de vânt şi bălțile de ploaie şi-şi 
aduse aminte cu nostalgie de Miami, unde toamna târzie pusese 
în fine capăt unei veri caniculare. 

Luându-şi bagajul de mână de sub fotoliul din faţa lui, Juan se 
întrebă cât va trebui oare să rămână la Boston. Işi aminti că 
data trecută rămăsese doar două zile şi nu trebuise să facă 
nimic. Era curios dacă şi de data aceasta va avea aceeaşi soartă 
fericită. La urma urmei primea oricum cei cinci mii de dolari. 

Avionul se îndrepta acum spre unul din terminalele 
aeroportului. Juan privi în jurul său cu un sentiment de mândrie. 
Şi-ar fi dorit să-l vadă acum familia lui din Cuba. Ce uluiţi ar fi! 


116 


Când te gândeşti că ajunsese să călătorească cu clasa |! Şi asta 
după ce fusese condamnat la închisoare pe viaţă de către 
guvernul lui Castro, apoi fusese eliberat numai după opt luni şi 
trimis mai întâi la Mariel şi după aceea, spre marea lui mirare, în 
Statele Unite. Aceasta fusese pedeapsa pe care o primise după 
ce fusese condamnat pentru mai multe crime şi violuri - 
trimiterea în America. Îi venea mult mai uşor să-şi facă munca 
cu care se îndeletnicea în Statele Unite. Juan simţea că singura 
mână pe care şi-ar fi dorit să o strângă era aceea a unui fermier 
de arahide de undeva din Georgia. Avionul se mai înclină o dată, 
apoi rămase nemişcat. Juan se ridică în picioare şi-şi întinse 
oasele. Cu geanta în mână, porni să-şi recupereze restul 
bagajului. După ce îşi găsi valiza, luă un taxi până la hotelul 
Royal Sonesta, unde se cază sub numele de Carlos Hernandez 
din Los Angeles. Avea chiar şi o carte de credit pe acest nume, 
cu serie valabilă. Ştia că totul era în regulă, din moment ce 
datele acestea le procurase chiar el de pe o notă de plată a 
complexului comercial Bal Harbour din Miami. 

După ce s-a instalat confortabil în camera de hotel şi şi-a pus 
şi al doilea costum de mătase în debara, Juan s-a aşezat la masa 
de scris şi a format un număr care i se dăduse în Miami. Când 
persoana de la celălalt capăt al firului a răspuns, el i-a spus că 
are nevoie de un pistol, de preferat calibrul 0,22. După ce 
termină această treabă, scoase numele şi adresa victimei şi 
încercă să o localizeze pe harta pusă la dispoziţie de 
administraţia hotelului. Nu era prea departe. 

XXX 

Seara petrecută cu Shirley a fost un mare succes. Au mâncat 
friptură de pui cu anghinară şi cu orez nedecorticat. După aceea 
au băut Grand Marnier în faţa focului ce ardea în living şi au stat 
de vorbă. Astfel Jason a aflat că tatăl lui Shirley fusese doctor şi 
că pe vremea facultăţii şi ea dorise să-i calce pe urme. 

— Tata mi-a spus să mă gândesc mai bine, spuse Shirley. 
După părerea lui medicina suferea un proces de schimbare. 

— Şi să ştii că avea dreptate. 

— Imi spunea că va fi acaparată de domeniul afacerilor şi că 
cei cărora le va mai păsa de această profesiune vor trebui să 
aibă cunoştinţe de management. Şi astfel m-am transferat, la 


117 


cursul de management şi cred că am făcut bine. 

— Cu siguranţă, fu de acord Jason, gândindu-se la explozia 
fenomenelor birocratice şi la dilema disfuncţionalităţilor. 

Medicina suferise într-adevăr modificări. O dovadă a acestor 
mutații o constituia şi faptul că el însuşi era acum salariat al 
unei corporaţii. Ca student, îşi imaginase mereu că va ajunge să 
lucreze pe cont propriu. 

La sfârşitul serii, a intervenit un scurt moment de stângăcie. 
Jason susţinea că ar fi mai bine să plece acasă, dar Shirley îl 
încuraja să rămână. 

— Crezi că ar fi o idee bună? o întrebă Jason. 

Ea încuviinţă din cap. 

Jason nu era încă hotărât, spunând că va trebui să se 
trezească devreme pentru a face vizita de dimineaţă şi că nu ar 
dori să o deranjeze. Shirley insistă însă, explicându-i că de 
obicei se scoală la şapte şi jumătate, inclusiv duminica. 

Se priviră un timp. Lumina focului pâlpâia pe chipul tinerei 
femei. 

— Nu-ţi asumi nici o obligaţie, îi spuse ea uşor. Ştiu că nu 
trebuie să ne încingem prea mult, dar hai totuşi să petrecem 
noaptea asta împreună. Amândoi am trecut printr-o perioadă de 
tracasare. 

— Bine, spuse Jason, recunoscând că nu are puterea să 
reziste tentaţiei. 

În plus, se simţea flatat şi de insistența de care Shirley 
dăduse dovadă. Devenise tot mai deschis faţă de ideea că nu 
numai el era capabil să simtă ceva pentru alţii ci şi altă 
persoană simţea ceva pentru el. 

Dar lui Jason nu i-a fost dat să doarmă liniştit toată noaptea. 
La ora trei şi jumătate simţi o mână pe umăr şi se ridică în capul 
oaselor, nedându-şi seama pe moment unde se află. In lumina 
difuză, nu putu să desluşească decât chipul lui Shirley. 

— Îmi pare rău că trebuie să te deranjez, dar mă tem că 
telefonul acesta e pentru tine, spuse ea uşor, dându-i receptorul 
de pe noptieră. 

Jason luă telefonul şi-i mulţumi. El nici nu auzise când sunase. 
Sprijinindu-se pe un cot, puse receptorul la ureche. Era sigur că 
va primi veşti rele şi se dovedi că aşa şi era. Matthew Cowen 


118 


fusese găsit mort în pat, aparent în urma unei congestii 
violente. 

— Aţi anunţat familia? întrebă Jason. 

— Da, răspunse asistenta. Locuiesc în Minneapolis. Mi-au spus 
că dimineaţă ajung aici. 

— Mulţumesc, spuse Jason, întinzând absent receptorul spre 
Shirley. 

— Probleme? 

Jason  încuviinţă din cap. Problemele deveniseră deja o 
obişnuinţă pentru el. 

— Mi-a murit un tânăr pacient. Treizeci şi cinci de ani sau 
ceva de genul ăsta. Suferea de un reumatism cardiac. Era 
internat pentru teste în vederea unei intervenţii chirurgicale. 

— Cât de gravă era afecțiunea sa cardiacă? întrebă Shirley. 

— Era gravă, răspunse Jason, având în faţa ochilor chipul lui 
Matthew, amintindu-şi-l aşa cum arăta când fusese adus la 
spital. Trei dintre valvele sale erau afectate. Ar fi trebuit să i se 
înlocuiască toate patru. 

— Deci nu existau garanţii prea mari. 

— Nu, admise Jason. Înlocuirea a trei valve poate fi o 
intervenţie înşelătoare. A suferit mai multă vreme o congestie 
cardiacă, iar aceasta i-a afectat fără îndoială inima, plămânii, 
rinichii şi ficatul. Ai fi apărut multe complicaţii, dar avea vârsta 
de partea lui. 

— Poate că tot răul a fost spre bine, îi sugeră Shirley. Poate că 
în felul acesta a fost scutit de multă suferinţă. Din câte spui tu, 
se pare că şi-ar fi petrecut tot restul vieţii prin spitale. 

— Poate, răspunse Jason fără prea multă convingere. 

Îşi dădea seama de intenţia lui Shirley: femeia vroia să-l 
liniştească, iar Jason îi aprecia efortul. O bătu uşor pe coapsa de 
sub halatul subţire. 

— Iţi mulţumesc pentru sprijin. 

Când Jason cobori grăbit la maşină i se păru că e o noapte 
îngrozitor de friguroasă. Încă mai ploua, ba chiar mai tare decât 
înainte. Dădu drumul la sistemul de încălzire şi începu să se 
frece pe picioare pentru a-şi pune sângele în mişcare. Cel puţin 
nu mai avea de a face cu traficul intens. Duminica la patru 
dimineaţa oraşul era pustiu. Shirley încercase să-l convingă să 


119 


nu plece, explicându-i că nu mai putea face nimic acum când 
tânărul murise şi în lipsa familiei decedatului. Pe cât erau de 
adevărate aceste argumente, Jason simţea că nu putea să nu-şi 
îndeplinească obligaţia faţă de pacient. În plus, îşi mai dădea 
seama că oricum nu ar mai fi putut adormi la loc, în nici un caz 
acum, când mai avea un mort pe conştiinţă. 

Parcarea de la GHP era aproape goală. Jason putu să-şi tragă 
maşina în apropierea intrării în spital şi nu sub corpul 
ambulatorilor, unde obişnuia să o parcheze. leşind în grabă din 
maşină, preocupat de cazul lui Matthew Cowen, nici nu observă 
o siluetă întunecată, ghemuită lângă intrare. După ce ocoli botul 
maşinii, silueta apăru brusc în faţa lui Jason. Luat cu totul prin 
surprindere, Jason scoase un țipăt, dar silueta se dovedi a fi unul 
dintre beţivii străzii care frecventau camera de gardă a spitalului 
şi care cerşeau câţiva bănuţi. Cu mâna tremurând, Jason îi 
întinse un dolar, sperând că în fine nenorocitul îşi va cumpăra 
ceva de mâncare. 

Shirley avusese dreptate. Lui Jason nu-i mai rămânea decât să 
facă o ultimă observaţie în fişa lui Matthew Cowen. Intră să vadă 
cadavrul. Chipul lui Matthew părea în fine calm şi, aşa cum îi 
sugerase şi Shirley, părea că tânărul scăpase de suferinţele 
nesfârşite. In tăcere, Jason îi ceru iertare mortului. 

Chemându-l pe medicul rezident de gardă, Jason îl instrui să 
ceară permisiunea familiei pentru autopsie. Apoi îi explică 
acestuia că el s-ar putea să nu fie disponibil prea curând. În cele 
din urmă, simțindu-se la fel de inutil ca întotdeauna după acest 
gen de decese, părăsi spitalul şi se întoarse la apartamentul 
său. Rămase întins o vreme, privind în gol la tavan şi neputând 
să adoarmă. In clipa aceea se întreba ce slujbă şi-ar putea găsi 
în industria farmaceutică. 


120 


9 


Cedric Harring, Brian Lennox, Holly Jennings, Gerald Farr şi 
acum Matthew Cowen. Jason nu mai pierduse niciodată atât de 
mulţi pacienţi într-o perioadă atât de scurtă. Parada chipurilor 
acestora îi chinuise somnul toată noaptea, astfel că pe la 
unsprezece, când s-a trezit, era epuizat de parcă nu ar fi dormit 
nici o clipă. Şi-a impus totuşi cu multă greutate să-şi facă 
obişnuita alergare de şase mile, apoi a făcut un duş şi şi-a pus 
cu grijă o cămaşă de culoare galben deschis, cu guler şi 
manşete albe, pantaloni maro închis şi un sacou ecosez de un 
brun deschis, din pânză de in şi mătase. Se bucura că întâlnirea 
cu Carol avea să-i mai îndepărteze frământările sufleteşti. 

Hampshire House se afla pe strada Beacon, chiar în faţa 
grădinii publice a oraşului. In contrast cu ploaia de sâmbătă, 
cerul, pe care alergau nori goniţi de vânt, era însorit. Drapelul 
american arborat deasupra intrării fâlfâia, biciuit de briza 
toamnei târzii. Jason ajunse mai devreme şi ceru o masă în 
salonul din faţă, la parter. Focul din cămin trosnea plăcut, iar un 
pianist cânta un potpuriu de şlagăre vechi. 

Jason îi privi pe cei din jurul său. Toţi erau îmbrăcaţi elegant şi 
purtau conversații animate, fără să ştie că o nouă catastrofă 
medicală făcea ravagii în oraşul lor chiar în momentul acela... 
Apoi Jason se gândi că n-ar fi bine să dea frâu atât de liber 
imaginaţiei sale. Şase morţi nu însemnau neapărat o epidemie. 
În plus, nici măcar nu era încă sigur dacă era ceva contagios. Și 
totuşi nu şi-i putea scoate din cap pe cei care muriseră. Carol 
sosi la două şi cinci minute. Jason se ridică de la masă şi-i făcu 
semn cu mâna. Tânăra femeie era atrăgătoare în bluza albă de 
mătase şi în pantalonii negri de lână. Apariţia ei plină de 
prospeţime, tinereţe şi inocenţă departe de clubul în care o 
văzuse prima oară îl uluia întotdeauna pe Jason. Observându-l, 
ea îi adresă un zâmbet larg şi-şi croi drum spre masă. Când 
ajunse lângă el abia mai respira. 

— Îmi cer scuze pentru întârziere, spuse ea, aranjându-şi 


121 


sacoul de velur, sacul de pânză plin cu hârtii şi poşeta de umăr 
în timp ce privea des spre uşa de la intrare. 

— Mai aştepţi pe cineva? o întrebă Jason. 

— Sper să nu, dar nebunul ăsta de patron insistă atât de mult 
asupra protecţiei mele. Mai ales după moartea lui Alvin. L-a pus 
pe un tip să mă supravegheze tot timpul, bănuiesc că pentru a- 
mi asigura protecţia. Noaptea nu-mi pasă, dar în timpul zilei mă 
deranjează foarte tare. Domnul Muşchi şi-a făcut apariţia şi în 
dimineaţa asta, dar l-am trimis la plimbare. Nu e exclus însă să 
mă fi urmărit totuşi. 

Jason se întrebă dacă ar avea rost să-i spună că făcuse deja 
cunoştinţă cu Bruno, dar se hotărî să n-o facă. Abia după ce au 
fost serviţi şi s-au încredinţat că matahala de Bruno nu era prin 
preajmă, s-au mai liniştit un pic. 

— Poate c-ar trebui să fiu mai recunoscătoare faţă de patronul 
meu, spuse Carol. El a fost atât de bun cu mine. Chiar acum 
locuiesc în unul din apartamentele sale din strada Beacon. Nici 
măcar nu plătesc chirie. 

Jason nu dorea să se gândească la toate motivele pentru care 
patronul lui Carol ar dori să-i ofere acesteia un frumos 
apartament. Jenat, îşi concentră atenţia asupra omletei din 
farfurie. 

— Deci... spuse Carol fluturându-şi furculita prin aer. Ce mai 
doreai să afli de la mine? 

Muşcă apoi cu poftă din pâinea prăjită. 

— Ţi-ai mai amintit ceva în legătură cu descoperirea lui Alvin 
Hayes? 

— Nu, răspunse Carol înghițind. În plus, chiar şi atunci când 
îmi mai vorbea despre munca lui, nu înţelegeam nimic. Uita 
mereu că nu toţi interlocutorii lui erau specialişti în genetică. 

Carol râse, iar ochii ei scânteiară atrăgător. 

— Cineva îmi spunea că Alvin acceptase să lucreze pentru o 
altă firmă de bioinginerie, continuă Jason. Ştii ceva în sensul 
ăsta? 

— Bănuiesc că te referi la Gene, Inc. 

Carol se întrerupse, iar zâmbetul îi păli. 

— Asta trebuia să rămână un mare secret, adăugă ea, 
aplecându-şi capul într-o parte. Dar acum, că tot a murit, 


122 


bănuiesc că nu mai are nici o importanţă. Alvin a lucrat pentru 
această firmă aproape un an. 

— Ştii cumva cu ce se ocupa acolo? 

— N-aş putea spune precis. Ceva legat de hormonul de 
creştere. Dar ulterior nu s-a mai înţeles cu ei. Probleme 
financiare, sau aşa ceva. Nu cunosc detalii... 

Jason înţelese că la urma urmei nu se înşelase cu nimic. 
Helene nu-i spusese totul. Dacă Hayes se certase cu cei de la 
Gene, Inc., ea ar fi trebuit să ştie. 

— Ce ştii despre Helene Brennquivist? 

— E o tipă drăguță, îi răspunse Carol lăsând furculita jos. Mă 
rog... nu e tocmai părerea mea cea mai sinceră despre ea. 
Poate că e într-adevăr o tipă cumsecade, dar, să-ţi spun 
adevărul, Helene este motivul pentru care eu şi Alvin am încetat 
să mai fim amanți. Lucrând atât de mult împreună, a început să- 
| viziteze din ce în ce mai des la apartament. După aceea am 
descoperit că erau încurcaţi unul cu altul. Şi chestia asta n-am 
mai suportat-o. M-a enervat cumplit faptul că fusese atât de 
secretoasă şi mai ales sub nasul meu şi în propria mea casă. 

Jason era uluit. Bănuise că Helene tăinuieşte unele lucruri, dar 
nici prin cap nu-i trecuse vreodată că se culcase cu Hayes. 
Studie cu atenţie chipul lui Carol. Işi dădu seama că simpla 
amintire a afacerii amoroase dintre cei doi îi provocase 
sentimente neplăcute. In clipa aceea se întreba dacă tânăra 
femeie fusese la fel de furioasă pe Hayes cum fusese pe Helene. 

— Ce poţi să-mi spui despre familia lui Hayes? întrebă el, 
schimbând intenţionat vorba. 

— Nu prea multe. Am vorbit o dată sau de două ori cu 
nevastă-sa la telefon, dar n-am întâlnit-o niciodată. Erau 
divorţaţi de vreo cinci ani sau cam aşa ceva. 

— Hayes avea cumva un băiat? 

— Doi. Doi băieţi şi o fată. 

— Ştii unde locuiau? 

— Intr-un orăşel din New Jersey. Leonia sau ceva de genul 
ăsta. Îmi aduc totuşi aminte numele străzii, Park Avenue. N-am 
putut să-l uit tocmai pentru că suna atât de pretenţios. 

— Ţi-a menţionat vreodată că unul dintre băieţii lui ar fi 
bolnav? 


123 


Carol îşi scutură capul. Făcu apoi semn unei picoliţe că mai 
vrea cafea. Un timp continuară să mănânce în tăcere, 
bucurându-se de gustul mâncării şi de atmosfera din local. 

Când pagerul lui Jason începu să sune, tresăriră amândoi. Din 
fericire, era un mesaj de la spital, în care i se transmitea că 
familia lui Cowen sosise în oraş şi dorea să se întâlnească cu el 
la spital pe la patru. 

Intorcându-se de la telefon, Jason îi propuse să profite de 
vremea frumoasă de afară şi să facă o plimbare în parc. După ce 
traversă strada Beacon, ea îl surprinse luându-l de braţ. 
Descoperi că şi el este surprins de faptul că îi făcea plăcere. În 
ciuda profesiunii ei oarecum dubioase, Jason era nevoit să 
recunoască plăcerea imensă pe care i-o producea compania 
acestei femei. Pe lângă aspectul ei atrăgător, vitalitatea lui Carol 
era molipsitoare. 

Ocoliră lacul, trecură pe sub statuia ecvestră a lui 
Washington, apoi peste podul care lega cele două maluri ale 
cursului de apă din centrul parcului. Bărcuţele în formă de 
lebădă fuseseră retrase pe perioada sezonului rece. După ce 
găsiră o bancă liberă sub o salcie rămasă acum fără frunze, 
Jason aduse din nou vorba despre Hayes. 

— A făcut vreodată ceva neobişnuit în ultimele trei luni? Ceva 
neaşteptat... care nu-i stătea de obicei în caracter? 

Carol luă de jos o pietricică şi o aruncă în apă. 

— E o întrebare dificilă, spuse ea. Unul din lucrurile care îmi 
plăcea la Alvin era tocmai firea sa impulsivă. Făcea multe lucruri 
fără o planificare prealabilă. Cum ar fi de exemplu excursiile. 

— A călătorit mult în ultima vreme? 

— O, da, răspunse Carol căutând pe jos încă o pietricică. Anul 
trecut, în mai, a fost în Australia. 

— Te-ai dus şi tu cu el? 

— Nu, pe mine nu m-a luat. Mi-a spus că e o călătorie în 
exclusivitate de afaceri şi că avea nevoie de Helene să-l ajute la 
efectuarea mai multor experienţe. Pe vremea aceea îl mai 
credeam, proasta de mine. 

— Şi ai aflat în ce consta afacerea respectivă? 

— Ceva în legătură cu nişte şoareci australieni. Îmi amintesc 
că-mi explica că aceste animale ar avea nişte obiceiuri ieşite din 


124 


comun, dar asta e tot ce am aflat. Avea în laborator o mulţime 
de şoareci şi de şobolani. 

— Ştiu, spuse Jason imaginându-şi, revoltat, animalele 
sacrificate. 

O întrebase dacă observase la Hayes vreun comportament 
ciudat. O călătorie pe neaşteptate în Australia ar putea fi 
considerată un lucru bizar, dar fără să ştie preocupările 
ştiinţifice din acel moment ale lui Hayes, Jason nu se putea 
pronunţa cu siguranţă. Subiectul acesta va trebui să-l reia cu 
Helene. 

— A mai făcut şi alte călătorii? 

— A trebuit să plec la Seattle. 

— Când asta? 

— La jumătatea lui iulie. Se pare că draga de Helene nu era în 
apele ei şi Alvin avea nevoie de un şofer. 

— De un şofer? 

— Asta era o altă ciudăţenie a lui Alvin, spuse Carol. Nu 
conducea maşina. Spunea că n-a reuşit şi nici nu va reuşi 
vreodată s-o facă. 

Jason îşi aminti că în noaptea morţii lui Hayes cei de la poliţie 
nu găsiseră asupra lui carnetul de conducere. 

— Şi ce s-a întâmplat la Seattle? 

— Mai nimic. Am stat doar două zile şi numai în oraş. Am 
vizitat Universitatea Washington, apoi am urcat până la 
cascade. O zonă pitorească, dar dacă îţi închipui cumva că la 
Boston plouă prea mult, du-te şi vizitează regiunea de Pacific 
Northwest. Ai fost vreodată acolo? 

— Nu, îi răspunse Jason absent, încercând să-şi imagineze o 
descoperire care să aibă legătură cu drumurile la Seattle şi în 
Australia. Cât aţi stat? 

— La care dintre excursii te referi? 

— Aţi fost de mai multe ori? 

— De două ori, spuse Carol. Prima dată am stat cinci zile. Am 
vizitat Universitatea Washington şi împrejurimile. A doua oară, 
la mai multe săptămâni după prima, am rămas acolo doar două 
nopţi. 

— Şi de ambele dăți aţi făcut acelaşi lucru? 

Carol scutură din cap. 


125 


— A doua oară am trecut doar prin Seattle şi ne-am dus direct 
la cascade. 

— Şi ce-ai putut face acolo? 

— M-am plimbat şi m-am odihnit. Am tras la o cabană. A fost 
splendid. 

— Şi Alvin? El ce a făcut? 

— Cam acelaşi lucru. Numai că pe el îl interesa ecologia şi 
chestiile de genul ăsta. Inţelegi... omul de ştiinţă... 

— Deci a fost un fel de vacanţă? întrebă Jason complet uluit. 

— Bănuiesc că da, îi răspunse ea, aruncând încă o pietricică în 
apă. 

— Ce a făcut Alvin la Universitatea Washington? 

— S-a întâlnit cu un vechi prieten. Nu-mi vine în minte numele 
lui. Un fost coleg de la Columbia. 

— Era şi el genetician, ca Alvin? 

— Cred că da. Dar n-am rămas prea mult acolo. Cât timp au 
stat ei de vorbă, eu am vizitat departamentul de psihologie. 

— Cred că a fost foarte interesant, zâmbi Jason, imaginându-şi 
cât de mult le-ar fi plăcut celor de la departamentul de 
psihologie să pipăie cu mâinile lor academice rotunjimile lui 
Carol Donner. 

— Fir-ar să fie! exclamă ea, uitându-se brusc la ceas. Trebuie 
să fug. Am iarăşi o întâlnire. 

Jason se ridică şi o luă de mână. Îl impresiona delicateţea cu 
care Carol îi descria munca ei. „Am o întâlnire” suna în gura ei 
foarte profesional. Merseră împreună până la marginea parcului. 

Carol refuză oferta lui de a o conduce cu maşina, îşi luă la 
revedere şi o luă pe strada Beacon. Jason urmări cu privirea 
silueta care se îndepărta. Părea atât de lipsită de griji şi de 
fericită. Ce păcat, gândi el. Timpul, care în mintea ei de copilă 
pare a nu avea limite, îşi va lăsa urma şi asupra ei. Ce viaţă o 
mai fi şi asta în care îţi câştigi existenţa dansând cu sânii 
dezgoliţi în baruri şi dându-ţi întâlniri cu bărbaţi? Jason nici nu 
vroia să se gândească la aşa ceva. Întorcându-se în direcţie 
opusă, Jason porni pe jos până la supermarketul De Luca, de 
unde îşi cumpără cele necesare pentru cină: frigărui de pui şi 
salată verde, în tot acest timp îi stăruia în minte conversaţia pe 
care o avusese cu Carol. Avea acum mult mai multe informaţii, 


126 


dar acestea îi creau mai multe întrebări decât concluzii. Şi 
totuşi, două lucruri erau certe. In primul rând, era clar că Hayes 
făcuse într-adevăr o descoperire şi, în al doilea rând, cheia 
enigmei era Helene Brennquivist. 

XXX 

În mai puţin de douăzeci şi patru de ore, Juan pusese la punct 
tot scenariul. Şi cum aceasta nu trebuia să pară o lovitură 
clasică, îi trebuise mai mult timp de gândire. 

Stratagema obişnuită consta în lichidarea victimei în plină 
stradă şi în mijlocul mulţimii. Îi puneai pistolul cu un calibru mic 
la tâmplă şi - pac! - totul se termina. Acest gen de acţiune 
necesita o planificare mai puţin complicată, constând doar în 
găsirea împrejurărilor celor mai adecvate. Toată treaba se baza 
pe comportamentul mulţimii într-o astfel de situaţie. După un 
astfel de eveniment şocant, toată lumea se concentrează numai 
asupra victimei şi astfel făptaşul poate dispărea neobservat, ba 
chiar se poate preface că este un trecător curios. Trebuie să fie 
atent doar să scape de armă. 

Instrucţiunile pe care le primise de data aceasta erau însă 
diferite. Totul trebuia să pară consecinţa unui viol, specialitatea 
lui Juan. Zâmbi în barbă, nevenindu-i să creadă că urma să fie 
plătit pentru un lucru pe care obişnuia să-l facă din plăcere. 
America era o ţară ciudată şi minunată, în care legea acorda de 
multe ori mai multă consideraţie criminalului decât victimei. 

De data aceasta Juan îşi dădea seama că va trebui să-şi 
surprindă victima singură. Şi asta îl incita şi mai mult. În felul 
acesta lucrurile deveneau şi mai distractive, pentru că, în lipsa 
martorilor, va putea face ce doreşte cu femeia, din moment ce 
la plecarea lui aceasta va fi oricum moartă. 

Juan hotărî să-şi urmărească victima şi s-o acosteze în holul 
blocului ei. Amenințarea cu violenţa corporală, făcută pe un ton 
blând şi chibzuit, va fi suficientă pentru a o convinge să-l ducă 
cu ea în apartament. Şi, o dată ajuns acolo, totul se reducea la 
distracţie şi jocuri. 

Işi urmări obiectivul care făcuse câteva cumpărături în Piaţa 
Harvard. Femeia cumpărase o revistă de la un chioşc din colţ, 
apoi se îndreptase către băcănia Sages. Juan îşi făcu de lucru pe 
trotuar, uitându-se în vitrina unei librării şi mirându-se că un 


127 


astfel de magazin este deschis duminica. Obiectivul lui ieşi din 
băcănie cu o pungă de plastic în mână, traversă strada pe 
diagonală şi intră într-o cafenea cu specific de patiserie. Juan se 
luă după ea. Nu-i displăcea ideea unei cafele, chiar dacă aceasta 
era preparată în stil american. El, unul, prefera cafeaua 
cubaneză: tare, dulce şi aromată. În timp ce sorbea din fiertura 
chioară, îşi examină cu atenţie victima. Era uluit de norocul care 
dăduse peste el. Femeia era de-a dreptul frumoasă. După el, n- 
avea mai mult de 25 de ani. Am dat lovitura, gândi el. Simţi că 
intrase deja în erecţie. Şi pentru asta nu trebuia să se prefacă. 

O jumătate de oră mai târziu, obiectivul termină, plăti şi 
părăsi cafeneaua. Juan aruncă pe masă o bancnotă de zece 
dolari. Avea chef să fie generos. La urma urmei, când se va 
întoarce la Miami, va fi cu cinci mii de dolari mai bogat. 

Spre încântarea lui, femeia o luă pe Brattle Street. Juan 
încetini pasul, mulţumindu-se să nu o piardă din ochi. Când 
femeia dădu colţul spre Concorde, începu şi el să se grăbească, 
dându-şi seama că victima ajunsese deja foarte aproape de 
casă. Când aceasta ajunse în faţa blocului Craigie Arms 
Apartment, Juan se afla chiar în spatele ei. O privire scurtă în 
susul şi în josul bulevardului Concorde îi spuse că momentul era 
foarte prielnic. De acum, totul depindea de ce se va întâmpla în 
clădire. 

Juan zăbovi o vreme pentru a fi sigur că uşa interioară fusese 
deschisă. Calculând cu grijă fiecare secundă, intră în hol şi puse 
piciorul în pragul uşii interioare. În momentul acela i se adresă 
femeii: 

— Domnişoara Brennquivist? 

Tresărind pe moment, Helene privi chipul hispanic, brunet şi 
plăcut al lui Juan. 

— Ja, răspunse ea cu accent scandinav, crezând că era unul 
din chiriaşii blocului. 

— Muream de nerăbdare să vă cunosc. Mă numesc Carlos. 

Helene făcu o pauză care avea să-i fie fatală, ţinând încă în 
mână cheile. 

— Locuiţi în acest bloc? întrebă ea. 

— Sigur că da, îi răspunse Juan cu uşurinţa criminalului cu 
experienţă. La primul etaj. Dar dumneavoastră? 


128 


— La doi, spuse Helene, trecând pragul uşii, urmată ca o 
umbră de Juan. Încântată de cunoştinţă, adăugă ea. 

În clipa aceea se întrebă dacă era mai bine să urce pe scări 
sau să ia liftul. Prezenţa lui Juan o neliniştea. 

— Speram să putem sta de vorbă, spuse Juan, mergând 
alături de ea. Ce-ar fi să mă inviţi la tine să bem un păhărel? 

— Nu cred că... 

În clipa aceea, văzând revolverul, Helene îşi pierdu răsuflarea. 

— Te rog să nu mă înfurii, domnişoară, i se adresă Juan pe un 
ton liniştit. Când devin nervos sunt în stare de lucruri pe care 
apoi le regret. _ 

Juan apăsă pe butonul de apel al liftului. Uşile se deschiseră. li 
făcu semn lui Helene să intre şi o urmă. Totul decurgea perfect. 
Când liftul începu cu o zgâlţâitură să urce, Juan îi zâmbi cu 
căldură. Era de preferat să menţină o atmosferă cât mai calmă. 

Helene era paralizată de frică. Neştiind cum să procedeze, nu 
făcu nimic. Deşi o umplea de groază, bărbatul din faţa ei părea 
un tip rezonabil şi, pe deasupra, era şi foarte bine îmbrăcat. 
Avea mai degrabă aspectul unui prosper om de afaceri. Poate că 
era trimis de cei de la Gene, Inc. Să-i percheziţioneze 
apartamentul. Pentru o clipă, se gândi să ţipe sau să încerce să 
fugă, dar îşi aduse aminte de revolver. 

Uşile liftului se deschiseră la etajul doi. Juan îi făcu grațios 
semn să meargă mai departe. Cu cheile în mâna care tremura, 
se îndreptă spre uşa ei şi o deschise. Juan îşi puse imediat 
piciorul în prag, aşa cum procedase şi în holul blocului. După ce 
intrară amândoi, bărbatul închise uşa şi o încuie folosind toate 
cele trei yale. Helene rămăsese fără glas în micul antreu, 
incapabilă să facă vreo mişcare. 

— Pofteşte, o îndemnă Juan, făcându-i politicos semn să intre 
în living. 

Spre surprinderea lui, pe canapea se afla o blondă 
ademenitoare. Lui Juan i se spusese că Helene locuia singură. 
Ce mai contează? gândi el. 

— Cum zicea proverbul acela al vostru? murmură el. Dacă nu 
curge, pică. Petrecerea asta se anunţă de două ori mai 
interesantă decât mă aşteptam. 

Îşi flutură revolverul prin aer şi-i făcu semn Helenei să se 


129 


aşeze vizavi de colega ei de cameră. Cele două femei schimbară 
priviri neliniştite. Apoi Juan smulse cordonul telefonului din priza 
de pe perete, lăsând cele trei fire să atârne neputincioase. Se 
apropie de combina stereo şi dădu drumul la radio. În încăpere 
se auziră acordurile unei piese difuzate de un post specializat pe 
muzică clasică. Manevrând butoanele acordului digital, prinse în 
cele din urmă un post de muzică hard rock şi dădu volumul la 
maximum. 

— Ce petrecere e aia fără un pic de muzică? strigă el în timp 
ce scoase dintr-un buzunar o sfoară subţire. 


130 


10 


Jason ajunse mai devreme la spital luni dimineaţa şi vizitarea 
pacienţilor îi umplu sufletul de durere. Nici unul dintre ei nu se 
simţea bine. După ce ajunsese la birou, sunase la Helene de 
fiecare dată când avea un moment de răgaz. Nu-i răspundea 
însă nimeni. Pe la zece a dat chiar o fugă până la laboratorul de 
la etajul şase, pe care însă îl găsi întunecat şi pustiu. Când a 
revenit în birou, era deja iritat. Simţea că Helene îi ascunsese 
ceva încă de la început, iar acum, nefiind de găsit, nu făcea 
decât să complice şi mai mult lucrurile. 

Jason ridică receptorul, sună la personal şi obţinu adresa şi 
numărul de telefon de acasă ale Helenei. O sună imediat. După 
ce auzi apelul de vreo zece ori, trânti neputincios receptorul în 
furcă. Sună din nou la personal şi ceru să vorbească cu şefa 
acestui compartiment, Jean Clarkson. Când îi auzi glasul, Jason o 
întrebă de Helene Brennquivist: 

— A sunat cumva să anunţe că e bolnavă? Am încercat toată 
dimineaţa să dau de ea. 

— Mă mir, spuse doamna Clarkson. La noi nu a sunat şi din 
câte ştiu e o angajată de nădejde. Nu-mi aduc aminte să fi lipsit 
o singură zi într-un an şi jumătate de când lucrează la noi. 

— Dar dacă s-ar îmbolnăvi, întrebă Jason, credeţi că ar 
anunţa? 

— Cu siguranţă. 

Jason închise telefonul. lritarea lui se transformase în 
îngrijorare. Avea o presimţire rea faţă de absenta Helenei. 

Claudia îşi vâri capul pe uşa biroului. 

— Te caută doamna doctor Danforth pe linia doi. Vrei să-ţi fac 
legătura? 

Jason încuviinţă din cap. 

— Ai nevoie de fişa vreunui pacient? 

— Nu, mulţumesc, spuse Jason ridicând receptorul. 

În aparat se auzi vocea sonoră a doctoriţei Danforth: 

— Eu zic c-ar trebui să testaţi mai atent pacienţii de la Good 


131 


Health. N-am mai văzut în viaţa mea cadavre într-o astfel de 
stare. Gerald Farr a fost la fel de grav ca şi ceilalţi. Nu i-am găsit 
nici un organ care să nu arate ca al unui bătrân de o sută de 
ani! 

Jason nu-i dădu nici un răspuns. 

— Alo? reveni Margaret. 

— Vă ascult, spuse Jason. 

li era şi de data aceasta jenă să-i spună colegei sale că numai 
cu o lună în urmă efectuase un control complet al lui Farr şi-l 
găsise perfect sănătos, în ciuda vieţii sale total iraționale. 

— Mă mir cum de nu a suferit un atac violent cu mulţi ani mai 
devreme, spuse Margaret. Toate vasele sanguine îi erau 
sclerozate. Carotidele îi erau aproape deschise. 

— Ce mai ştiţi de pacientul lui Roger Wanamaker? o întrebă 
Jason. 

— Cum îl chema? 

— Nu mai ştiu, recunoscu el. A murit vineri în urma unui atac. 

— A, da. Şi la el s-a descoperit o degenerare aproape totală. 
Eu credeam că o clinică de medicină preventivă are alte 
obiective. Vă zic eu că o să daţi faliment dacă mai daţi astfel de 
diagnostice pacienților bolnavi, spuse Margaret râzând. 
Bineînţeles că glumesc. A fost tot un caz de boală 
multisistemică. 

— La dumneavoastră acolo faceţi şi teste de determinare a 
toxinelor? o întrebă brusc Jason. 

— Sigur că da. Mai ales acum. Facem testul de stabilire a 
consumului de cocaină, chestii de genul ăsta. 

— Ce-ar fi să insistaţi un pic asupra acestui test în cazul lui 
Farr? Credeţi că se poate? 

— Cred că mai avem nişte probe de sânge şi urină, răspunse 
Margaret. Ce-aţi vrea să verificăm? 

— Cam totul. Incerc să aflu ceva, dar încă nu am nici cea mai 
mică idee despre ce se întâmplă. 

— Am s-o fac cu plăcere, spuse Margaret, dar pot să vă spun 
sigur că Farr nu se droga. Lui pur şi simplu i s-au sfârşit zilele. 
Ajunsese cu treizeci de ani mai bătrân decât era în realitate. 
Ştiu că nu e o explicaţie prea ştiinţifică, dar ăsta e adevărul. 

— Totuşi v-aş fi recunoscător dacă aţi face testele. 


132 


— Se rezolvă, spuse Margaret şi o să vă trimitem şi vouă nişte 
probe de laborator. Îmi pare rău că la noi durează atât de mult 
examenul de microscop. 

Jason închise şi reveni la munca lui, oscilând între îndoiala de 
sine şi jena pentru că nu putea înţelege ce se întâmplă. De câte 
ori mai găsea un moment de răgaz, forma din nou numărul de la 
laboratorul Helenei. Aceasta continua să nu răspundă. O sună 
din nou pe Jean Clarkson, care îi spuse că l-ar fi anunţat dacă ar 
fi aflat ceva de Helene Brennqguivist şi îl rugă să nu o mai 
deranjeze, apoi îi trânti telefonul în nas. Jason îşi aminti cu 
nostalgie de zilele în care se bucura de mai mult respect din 
partea personalului spitalului. 

După ce-şi vizită şi ultimul pacient al dimineţii, Jason se aşeză 
şi începu să bată nervos cu degetele în birou. Deodată îl năpădi 
un val de certitudine, care-i spunea că absenţa lui Helene nu era 
numai semnificativă. Era cât se poate de gravă. De fapt, nutrea 
convingerea că era atât de gravă încât ar trebui să anunţe fără 
întârziere poliţia. 

Schimbă halatul cu haina de la costum şi plecă la maşină. Se 
hotărâse să se vadă în persoană cu detectivul Curran. După 
ultima lor întâlnire, nu mai era convins că acesta l-ar lua în 
serios la telefon. 

Îşi aminti fără greutate drumul spre biroul poliţistului. 
Uitându-se prin încăperea mobilată sărăcăcios, îl zări pe detectiv 
lucrând aplecat deasupra unui formular aflat pe masa metalică. 
Cu pumnul lui imens încleştat pe creion, părea un puşcăriaş ce 
încearcă să evadeze. 

— Ce mai faci, Curran? spuse Jason în speranţa că îl va găsi 
într-o dispoziţie mai bună decât în noaptea trecută. 

Curran îşi ridică privirea din hârtia la care lucra. 

— O, nu! exclamă el, aruncând creionul pe formularul rămas 
necompletat. Doctorul meu preferat! 

Cu un gest exagerat de exasperare, îi făcu semn lui Jason să 
intre. 

Jason îşi trase un scaun cu spătar metalic lângă biroul lui 
Curran. Detectivul îi aruncă o privire prevestitoare de rele. 

— S-a mai întâmplat ceva, spuse Jason. M-am gândit că ar 
trebui să afli şi tu. 


133 


— Credeam că te-ai hotărât să te apuci iarăşi de medicină. 

Jason continuă, neluând în seamă remarca tăioasă: 

— Helene Brennqguivist a lipsit toată ziua de la spital. 

— Poate s-a îmbolnăvit. Poate e obosită. Poate că s-a săturat 
s-o tot baţi la cap cu întrebările tale. 

Jason se strădui să-şi păstreze firea. 

— Cei de la personal mi-au spus că e o tipă foarte 
conştiincioasă şi că nu ar lipsi nici măcar o zi fără să anunţe. Am 
sunat-o şi acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. 

Detectivul Curran îi aruncă lui Jason o privire dispreţuitoare. 

— Te-ai gândit şi la faptul că, tânără şi atrăgătoare cum e, o fi 
plecat şi ea să-şi petreacă week-end-ul cu vreun prieten? 

— Nu cred. De la ultima noastră întâlnire am mai aflat că a 
fost încurcată cu Hayes. 

Curran se ridică în picioare şi, pentru prima dată, îi acordă lui 
Jason toată atenţia sa. 

— Am avut tot timpul sentimentul că ascunde ceva în 
legătură cu Hayes, continuă Jason. Acum ştiu şi de ce. Cred, de 
asemenea, că ştie mult mai multe despre munca lui decât 
pretinde, precum şi despre motivul care a determinat 
percheziţionarea casei şi laboratorului. Cred că Hayes a făcut o 
descoperire importantă şi că cineva încearcă să pună mâna pe 
însemnările lui... 

— Dacă această descoperire există cu adevărat. 

— Sunt sigur că există, spuse Jason. Şi asta se adaugă la 
suspiciunile mele în legătură cu moartea lui Hayes. Prea s-au 
potrivit toate. 

— Tragi concluzii pripite. 

— Hayes mi-a spus că cineva încearcă să-l omoare. Cred încă 
o dată că a făcut o importantă descoperire şi din cauza asta a 
fost şi ucis. 

— Opreşte-te! strigă Curran, lovind cu pumnul în masă. 
Medicul legist a stabilit că Alvin Hayes a decedat de moarte 
naturală. 

— Mai precis, de anevrism. Dar a fost urmărit. 

— Aşa credea el, îl corectă Curran cu glas tunător. 

— Şi eu cred că era urmărit, îi replică Jason cu aceeaşi 
vehemenţă. Asta ar putea explica şi scotocirea apartamentului 


134 


său şi a... 

— Ştim deja motivul pentru care apartamentul i-a fost întors 
cu josul în sus, îl întrerupse Curran. Numai că înainte de asta am 
găsit banii şi drogurile! 

— Nu e exclus ca Hayes să fi consumat cocaină, ridică la 
rândul său tonul Jason. Dar în nici un caz nu era un traficant de 
droguri! Şi mai cred că drogurile acelea i-au fost introduse de 
altcineva în casă şi că... 

Era pe punctul de a aminti de discuţia lui cu Carol, dar se opri. 
Nu era încă pregătit să-i spună lui Curran cât de mult se zbătuse 
să se vadă cu dansatoarea. 

— İn orice caz, reluă Jason pe un ton mai calm, cred că 
motivul devastării laboratorului său a fost dorinţa cuiva de a da 
peste însemnările respective. 

— Ce naiba s-a mai întâmplat şi la laborator? urlă Curran 
deschizând larg pleoapele obosite şi devenind roşu ca racul. 

Jason înghiţi în sec. 

— Fir-ar să fie! se răsti din nou Curran. Vrei să spui că 
laboratorul lui Hayes a fost devastat şi mie nu mi s-a spus 
nimic? Ce credeţi că faceţi voi acolo? 

— Conducerea clinicii s-a temut de eventualele comentarii 
negative ale presei, spuse Jason, nevoit să apere hotărârea cu 
care nu fusese de acord niciodată. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Vineri noaptea. 

— Ce a dispărut din laborator? 

— Mai multe registre cu însemnări şi câteva culturi de 
bacterii. Nu s-au atins de nici unul din echipamentele de 
valoare. Practic nu se poate spune că a fost un furt. 

Jason urmări chipul ca de câine al lui Curran pentru a găsi un 
semn care să-i justifice îngrijorarea faţă de soarta Helenei. 

— S-au produs stricăciuni? A fost un act de vandalism? se 
mulţumi să mai întrebe acesta. 

— Au întors laboratorul cu susul în jos şi au aruncat totul pe 
jos. Deci era un talmeş-balmeş. Singura distrugere propriu-zisă 
a fost aceea a animalelor. 

— Bravo, spuse Curran. Monştrii ăia trebuiau oricum distruși. 
Mie unuia îmi face rău numai când îi văd. Şi cum au fost 


135 


omorâţi? 

— Au fost probabil otrăviţi. Rămâne să stabilească 
departamentul nostru de patologie. 

Detectivul Curran îşi trecu degetele groase prin părul ce 
fusese o dată roşcat. 

— Ştii ceva? întrebă el retoric. Cu colaborarea de care m-am 
bucurat din partea capetelor voastre de lemn, să fiu al naibii 
dacă nu mă bucur că am transferat cazul acesta Brigăzii de 
moravuri. Să se ocupe ei de el. N-ai decât să te duci la ei, să le 
ţii discursuri pline de ifose şi să răcneşti la ei. Poate că ei vor 
scoate un cap de acuzaţie din faptul că savantul tău nebun se 
ciocănea cu asistenta lui şi cu dansatoarea aia exotică... 

— Hayes şi dansatoarea nu mai erau amanti în momentul 
morţii lui. 

— Serios? întrebă Curran cu un râs scurt şi cavernos, care 
sfârşi într-un râgâit. De ce nu te duci la Brigada de moravuri, 
doctore şi să mă laşi pe mine în pace? Am o mulţime de crime 
reale pe cap. 

Curran îşi luă creionul şi reveni la formularul lui. 

Turbat de furie, Jason cobori la parter şi dădu înapoi permisul 
lui de vizitator. Conducând pe Storrow Drive, cu râul Charles ce 
se întindea leneş în dreapta sa, Jason reuşi în cele din urmă să 
se calmeze. Tot mai era convins că ceva se întâmplase cu 
Helene, dar decise că din moment ce poliţiei nu-i păsa, el unul 
nu avea nimic de făcut.. 

Trase maşina în parcarea de la GHP şi reveni în biroul său. 
Claudia şi Sally nu se întorseseră încă din pauza de masă. Câţiva 
pacienţi aşteptau deja la uşă. Jason îşi puse din nou halatul alb 
pe el şi sună să se intereseze de rezultatul consultului cardiac al 
Madaleinei Krammer. Harry Sarnoff fusese de acord cu 
aprecierea lui Jason şi lui Madaleine i se făcuse şi o angiogramă. 

Imediat după întoarcerea lui Sally, îşi începu munca, 
consultându-şi pacienţii programati în ziua aceea. Tocmai îi 
examina pe cel de-al treilea pacient al după-amiezii când 
Claudia îşi vâri capul pe uşa cabinetului. 

— Ai un vizitator, îl anunţă ea. 

— Cine? întrebă Jason, rupând o reţetă din carnet. 

— Neiînfricata noastră şefă. Şi are spume la gură. M-am gândit 


136 


că n-ar fi rău să te avertizez. 

Jason îi înmână reţeta pacientului, îşi aruncă stetoscopul în 
jurul gâtului şi ieşi pe hol îndreptându-se către biroul său. 
Shirley stătea în picioare, lângă fereastră. In clipa în care îl auzi 
pe Jason se întoarse să-l înfrunte. Era, fără nici o îndoială, 
furioasă. 

— Sper din toată inima să-mi oferi o explicaţie plauzibilă, 
doctore Howard, spuse ea. Adineauri am primit un telefon de la 
poliţie. Sunt pe drum spre noi să-mi ia o declaraţie oficială 
despre motivul pentru care nu am anunţat violarea laboratorului 
lui Hayes. Spuneau c-au auzit asta de la tine şi m-au ameninţat 
că voi suferi consecinţele legii. 

— Îmi pare rău, spuse Jason. A fost un accident. Am fost într- 
adevăr la poliţie, dar nu cu intenţia de a le spune despre 
laborator... 

— Şi atunci ce naiba căutai la poliţie? 

— Vroiam să stau de vorbă cu Curran, continuă Jason cu 
vinovăţie în glas. 

— De ce? 

— Aveam nişte informaţii pe care credeam că e bine să le ştie 
şi el. 

— Despre laborator? 

— Nu, spuse Jason, lăsând mâinile să-i cadă pe lângă trup. 
Helene Brennquivist nu a venit azi la serviciu. Descoperisem 
între timp că ea şi cu Hayes fuseseră încurcaţi şi m-am grăbit să 
trag nişte concluzii. Chestia cu laboratorul mi-a scăpat pur şi 
simplu. 

— Cred că ar fi mai bine dacă te-ai limita la profesarea 
medicinei, spuse Shirley, pe un ton ceva mai scăzut. 

— Aşa mi-a spus şi Curran, oftă Jason. 

— Mă rog, spuse Shirley luându-l de braţ, măcar ştiu că nu ai 
făcut-o intenţionat. Pentru o clipă începusem să mă întreb de 
partea cui eşti. Îţi spun eu, cazul ăsta al lui Hayes are o viaţă 
proprie. De câte ori cred că problema s-a rezolvat, mai apare 
ceva. 

— Îmi pare rău, spuse Jason din toată inima. Eu nu am vrut să 
creez probleme. 

— Nu-i nimic. Dar nu uita niciodată, moartea lui Hayes 


137 


provoacă deja necazuri acestei instituţii. Hai să nu mai 
complicăm situaţia şi aşa dificilă. 

li strânse mâna lui Jason şi se îndreptă spre uşă. 

Jason se întoarse la pacienţii săi, hotărât să lase investigaţiile 
în seama poliţiei. Era aproape ora patru, când Claudia îl 
întrerupse din nou. 

— Eşti căutat la telefon, şopti ea. 

— Cine e? întrebă nervos Jason. 

De obicei, Claudia înregistra mesajele, urmând ca Jason să 
răspundă acestora la sfârşitul zilei de muncă. Doar dacă, 
desigur, nu era vreo urgenţă. Dar Claudia nu vorbea în şoaptă 
când era vorba de o urgenţă. 

— Carol Donner, spuse ea. 

Jason stătu ne gânduri, apoi îi spuse că va răspunde din biroul 
său. Claudia îl urmă, întrebându-l în şoaptă: 

— E Carol Donner aceea? 

— Care Carol Donner? 

— Dansatoarea de la Combat Zone, spuse Claudia. 

— N-am de unde să ştiu, îi răspunse Jason intrând în birou. 

Inchise uşa în nasul Claudiei şi ridică receptorul: 

— Doctor Howard la telefon, spuse el. 

— Jason, sunt eu, Carol Donner. Îmi pare rău că te-am 
deranjat. 

— Nici un deranj. 

Glasul ei îi trezi în minte plăcuta imagine a tinerei cu care 
luase masa la Hampshire House. Auzi un pocnet în aparat. 

— Numai o clipă, Carol. 

Puse jos receptorul, deschise uşa şi o căută din priviri pe 
Claudia. Cu o expresie iritată, îi făcu semn să închidă telefonul. 

— lartă-mă, te rog, spuse el după ce reveni în birou. 

— Nu te-aş fi deranjat dacă nu aş fi crezut că e ceva foarte 
important, continuă Carol. Dar am dat peste un pacheţel în 
fişetul meu de la serviciu. Apropo, eu sunt dansatoare la Club 
Cabaret... 

— O, exclamă vag Jason. 

— Mă rog, spuse Carol. Azi a trebuit să merg până la club şi l- 
am găsit acolo. Alvin îmi spusese cu mai multe săptămâni în 
urmă să-l păstrez în fişetul meu, dar eu am uitat cu desăvârşire 


138 


de el. 

— Şi ce e în el? 

— Registre legale, hârtii şi scrisori. Chestii de genul ăsta. 
Droguri n-am găsit, dacă la asta te gândeai. 

— Nu, nu la asta mă gândeam. Dar mă bucur că m-ai sunat. 
Registrele ar putea fi importante. Aş vrea să le văd şi eu. 

— Bine, spuse Carol. In noaptea asta am să fiu la club. Am să 
mă gândesc la o modalitate să ţi le dau. Patronul meu îmi dă 
multă bătaie de cap cu protecţia pe care mi-o oferă. Se întâmplă 
ceva ciudat, pe care ei nu vor să-l ştiu, dar sunt legată de 
caraghiosul ăsta care mă urmăreşte tot timpul. Aş prefera să nu 
te amestec în povestea asta. 

— Pot să vin chiar eu să iau pachetul? ` 

— Nu. Nu cred c-ar fi o idee prea inspirată. lţi spun eu cum 
facem. Dacă îmi dai numărul tău, te sun eu la noapte când 
ajung acasă. 

Jason îi dădu numărul. 

— Încă ceva, spuse Carol. Aseară mi-am dat seama că mai 
există ceva ce nu ţi-am spus. Cu circa o lună în urmă, Alvin mi-a 
spus că va rupe relaţia lui intimă cu Helene. Zicea că dorea ca 
ea să se concentreze numai asupra muncii lor. 

— Şi crezi că i-a spus şi ei? 

— Nu am nici cea mai mică idee. 

— Helen nu a venit astăzi la serviciu. 

— Vorbeşti serios? întrebă Carol. Ciudat. Din câte ştiu eu era 
foarte conştiincioasă când era vorba de muncă. Poate că ea este 
cauza pentru care patronul meu se comportă atât de ciudat. 

— De unde să ştie el de Helene Brennquivist? 

— Are o reţea informaţională foarte cuprinzătoare. Ştie ce se 
întâmplă în tot oraşul. 

Punând receptorul în furcă - Jason reflectă la inconsistentele 
derutante dintre meseria lui Carol şi rafinamentul ei intelectual. 
„Reţea informaţională” era un termen specific erei computerului 
şi la care nu te puteai aştepta de la o dansatoare de cabaret. 

Întorcându-se la pacienţii săi, Jason evită sistematic privirea 
interogativă a Claudiei. Îşi dădea seama că aceasta moare de 
curiozitate, dar avea de gând să nu-i ofere nici o satisfacţie. 

Spre sfârşitul după-amiezii, doctorul Jerome Washington, un 


139 


negru corpolent, specialist în tulburări gastrointestinale, îl 
întrerupse pe Jason, solicitându-i un scurt consult. 

— Sigur că da, îi răspunse Jason, conducându-l în biroul său. 

— Roger Wanamaker mi-a sugerat să discut cu tine despre 
acest caz. 

Scoase de sub braţ o fişă voluminoasă şi o puse pe masă. 

— Incă câteva fişe de astea şi mă specializez în industria 
profilelor de aluminiu. 

Jason deschise fişa. Pacientul era un bărbat de şaizeci de ani. 

— l-am făcut un control domnului Lamborn acum douăzeci şi 
trei de zile, spuse Jerome. Tipul era un pic supraponderal, dar 
care dintre noi nu este? În rest am considerat că nu are 
probleme şi i-am spus-o şi lui. Apoi, în urmă cu o săptămână, s-a 
prezentat la mine într-o stare de ziceai că moartea îi dă 
târcoale. Pierduse zece kilograme. L-am internat, crezând că 
avea o malignitate care îmi scăpase la controlul general. l-am 
făcut toate analizele, ca la carte. Nimic. Şi acum trei zile a murit. 
Am făcut tot ce-am putut să conving familia să accepte o 
autopsie. Şi ce crezi că s-a descoperit? 

— Absența oricărei malignităţi. 

— Exact, spuse Jerome. Nici o malignitate, numai că toate 
organele sale erau total degenerate. l-am spus lui Roger şi el m- 
a îndemnat să vin la tine, pentru că tu mă vei înţelege. 

— Şi eu am avut astfel de probleme, spuse Jason. Ca şi Roger, 
de altfel. Să fiu sincer, mă tem că ne aflăm în faţa unui dezastru 
medical necunoscut. 

— Şi ce ai de gând să faci? îl întrebă Jerome. Eu unul nu cred 
că voi rezista prea mult acestei tensiuni emoţionale. 

— Te înţeleg. După toate decesurile pe tare le-am înregistrat 
în ultima vreme, m-am gândit şi eu să mă las de meseria asta. 
Şi nu-mi dau seama de ce nu reuşim să depistăm aceste 
simptome prin analizele pe care le efectuăm. L-am anunţat pe 
Roger că o să convoc o şedinţă pentru săptămâna viitoare, dar 
acum cred că nu ne mai putem permite să aşteptăm. 

Imaginea sângelui lui Hayes ţâşnind pe masă reveni dur în 
mintea lui Jason. 

— Să ne adunăm chiar mâine după-amiază. Am s-o pun pe 
Claudia să pună totul la punct şi am să cer tuturor secretarelor 


140 


să alcătuiască o listă cu toate analizele pe care le-am făcut în 
ultimul an pentru a vedea ce s-a întâmplat cu pacienţii 
respectivi. 

— Mi se pare corect, spuse Jerome. Cazuri ca acestea nu sunt 
deloc menite să-ţi sporească încrederea în forţele proprii. 

XXX 

După plecarea lui Jerome, Jason se duse la secretariatul 
central pentru a pregăti întrunirea personalului medical de a 
doua zi. Îşi dădea seama că o parte din funcţionari vor fi nevoiţi 
să rămână şi după program, dar mulţumi providenţei pentru 
existenţa computerelor. Se  auziră câteva murmure de 
dezaprobare când le explică ce trebuia făcut, inclusiv 
reprogramarea pacienţilor din după-amiaza respectivă, dar 
Claudia îşi asumă rolul de moderator. Jason era convins că 
lucrurile se vor rezolvă de îndată ce timpul scurt o va permite. 

La cinci şi jumătate, după ce-şi examină ultimul pacient, Jason 
mai încercă o dată să sune acasă la Helene. Nici acum nu-i 
răspunse nimeni. Sub impulsul momentului se hotărî să 
oprească pe la ea în drum spre casă. Citi adresa pe care o 
primise de la serviciul personal şi observă că locuieşte în 
Cambridge, pe Concorde Avenue. Apoi adresa îi deveni cât se 
poate de clară. Era vorba de blocul Craigie Arms. 

Ce coincidență, cugetă el. Inainte de a o cunoaşte pe Danielle, 
vorbise cu o fată care locuia tot în Craigie Arms. 

Jason cobori la maşină şi porni spre Cambridge. Circulaţia era 
infernală, dar graţie faptului că ştia bine zona nu avu nici o 
greutate în găsirea adresei. Îşi parcă maşina şi pătrunse în holul 
atât de cunoscut al blocului. Trecând în grabă peste şirul de 
butoane ale interfonului, găsi numele de Brennquivist şi apăsă. 
Mai exista posibilitatea ca Helene să nu fi răspuns la telefon, dar 
să fie mai receptivă la sunetul interfonului. Tot nici un răspuns. 
Jason se uită pe lista chiriaşilor, dar numele de Lucy Hagen nu 
mai figura. La urma urmei trecuseră cincisprezece ani. 

Atunci apăsă butonul administratorului blocului. Un mic 
difuzor montat deasupra uşiţei dădu un semn de viaţă şi glasul 
morocănos al domnului Gratz se auzi strident în holul pardosit 
cu gresie. 

— Nu s-a comandat nimic aici. 


141 


Jason se prezentă imediat, admițând că domnul Gratz s-ar 
putea să nu-l mai recunoască după atâţia ani. Apoi îi spuse că 
este îngrijorat de soarta unei colege, locatară a blocului. Domnul 
Gratz nu scoase nici un cuvânt, dar la broasca uşii interioare se 
auzi un băzâit. Jason trebui să alerge câţiva paşi pentru a prinde 
momentul. Ajuns înăuntru, Jason fu izbit de inconfundabilul 
miros, pe care nu-l putuse uita niciodată după cincisprezece ani, 
cel de ceapă prăjită. Pe holul de gresie se deschise o uşă 
metalică şi domnul Gratz îşi făcu apariţia îmbrăcat, ca de obicei, 
cu vesta lui strânsă pe trup şi cu blugii soioşi. Obrajii lui arătau 
că nu se mai bărbierise de vreo două zile. Privi cu atenţie chipul 
lui Jason, îi ceru din nou numele, apoi îl întrebă: 

— Nu eşti cel care veneai într-o vreme pe la domnişoara 
Hagen, de la 2-J? 

Jason era impresionat. Tipul acesta nu ar câştiga cu siguranţă 
nici un concurs de frumuseţe, dar se pare că avea o memorie de 
elefant. Apucase să-l cunoască pentru că Lucy avea probleme 
mari cu canalizarea şi Larry Gratz era toată ziua în apartamentul 
ei. 

— Cu ce vă pot fi de folos? îl întrebă Larry. 

Jason îi spuse că Helene Brennqguivist nu venise la serviciu şi 
nu răspunsese nici la telefon şi că lucrul acesta îl îngrijorase. 

— Eu nu pot să vă deschid apartamentul ei. 

— A, înţeleg, spuse Jason. Vreau doar să mă asigur că totul e 
în ordine. 

Gratz îl privi o clipă, mârâi ceva, apoi porni spre lift. Scoase 
din buzunar un inel de chei ce păreau suficiente pentru a 
deschide jumătate din uşile cartierului Cambridge. Urcară cu 
liftul fără să schimbe o vorbă. 

Apartamentul Helenei se afla în capătul unui hol lung. Cu mult 
înainte de a ajunge în dreptul uşii, cei doi putură să audă o 
muzică de rock-and-roll la volum maxim. 

— Se pare că dă o petrecere, spuse Gratz. 

Sună la uşă timp de un minut, dar nu primi nici un răspuns. 
Gratz îşi lipi urechea de uşă şi sună din nou. 

— Nici soneria nu se mai aude, continuă el. Mă mir cum nu s-a 
plâns nimeni de muzica asta. ` 

Ridicând un pumn păros, lovi cu putere în uşă. In cele din 


142 


urmă, alese o cheie şi deschise yala. Când deschiseră uşa, 
volumul muzicii crescu simţitor. 

— Fir-ar să fie! spuse Gratz. Hei! strigă el apoi, dar nu primi 
nici un răspuns. 

Apartamentul avea un holişor cu o deschizătură cu arcadă 
spre stânga, dar chiar şi de acolo de unde se afla Jason 
recunoscu mirosul inconfundabil al morţii. Vru să spună ceva, 
dar Gratz îl opri. 

— Mai bine aştepţi aici, spuse Gratz încercând să acopere 
muzica asurzitoare în timp ce avansa spre living. 

— O, Dumnezeule! exclamă el o clipă mai târziu. 

Ochii îi erau larg deschişi, iar chipul i se contorsionase de 
groază. Jason privi printre arcadă şi trupul lui Larry. Incăperea 
arăta ca într-un coşmar. i 

Administratorul alergă spre bucătărie, cu palmele la gură. In 
ciuda pregătirii sale, Jason simți că stomacul i se întoarce pe 
dos. Helene şi încă o femeie se aflau pe canapea, goale şi cu 
mâinile legate la spate. Trupurile lor fuseseră mutilate cu 
sălbăticie. In măsuţa de cafea era înfipt un uriaş cuţit de 
bucătărie, plin de sânge.. 

Jason se întoarse să vadă ce se întâmplă în bucătărie. Larry 
stătea aplecat deasupra chiuvetei şi voma. Prima lui reacţie fu 
să-l ajute pe bătrân, dar se gândi că-i mai bine aşa. In schimb, 
se duse la uşa de la intrare şi inspiră recunoscător o gură de aer 
proaspăt. Câteva minute mai târziu se împiedică de el şi Larry. 

— Du-te, te rog şi cheamă poliţia, spuse Jason, lăsând uşa să 
se închidă în urma lui. 

Relativa linişte era dătătoare de viaţă. Greaţa îi trecu. 

Recunoscător că i se ceruse să facă ceva, Larry alergă pe 
scări în jos. Jason se sprijini de perete şi încercă să se 
gândească la altceva. Tremura tot. 

La scurtă vreme sosiră doi poliţişti. Erau tineri şi se cam 
înverziră la faţă când văzură ce se întâmplase în living. Dar apoi 
trecură la sigilarea locului şi la interogarea lui Gratz şi a lui 
Jason. Cu grijă, să nu deranjeze nimic, ei scoaseră în cele din 
urmă aparatul de radio din priză. Între timp sosiseră mai mulţi 
poliţişti, inclusiv detectivi în civil. Jason sugeră că detectivul 
Curran ar putea fi interesat de acest caz şi cineva îl chemă şi pe 


143 


acesta. Un fotograf tot de la poliţie începu să imortalizeze, cadru 
după cadru, încăperea devastată. Apoi sosi şi medicul legist. 

Jason aştepta în hol când îşi făcu apariţia şi Curran, abia 
urnindu-se către apartamentul ce aparținuse Helenei. 

Dând cu ochii de Jason, se opri o clipă doar pentru a se răsti la 
el: 

— Tu ce dracu cauţi aici? 

Jason îşi ţinu gura, iar Curran se întoarse către polițistul care 
străjuia în dreptul uşii: 

— Unde este detectivul care răspunde de acest obiectiv? rosti 
el răspicat, fluturându-i insigna pe sub nas. 

Polițistul arătă cu degetul în direcţia livingului. Curran intră, 
lăsându-l pe Jason în hol. 

La scurt timp îşi făcură apariţia şi ziariştii, cu obişnuitul 
arsenal de aparate de fotografiat şi blocnotesuri cu spirală. 
Incercară să intre, dar polițistul în uniformă de la uşă îi opri. 
Această măsură îi obligă să se mulţumească cu intervievarea 
oricărei persoane din zonă, inclusiv a lui Jason. El le spuse că nu 
ştie nimic, după care fu lăsat în pace. 

După o vreme apăru din nou Curran. Numai că de data 
aceasta părea un pic cam verde la faţă. Veni direct la Jason. 
Scoase o ţigară dintr-un pachet mototolit şi făcu un adevărat 
teatru din găsirea unui băț de chibrit. În cele din urmă, se 
învrednici să se uite şi la Jason. 

— Să nu-mi spui „[i-am spus eu”, i se adresă el. 

— N-a fost doar o crimă pe bază de viol, nu-i aşa? întrebă 
calm Jason. 

— Asta nu e de competenţa mea să stabilesc. Cert este că a 
fost un viol. Ce te face să crezi că e vorba de ceva mai grav? 

— Mutilarea victimelor s-a făcut după decesul lor. 

— Da? Şi ce te face să crezi asta? 

— Lipsa sângelui. Dacă cele două femei ar fi fost încă în viaţă, 
s-ar fi produs o hemoragie mult mai mare. 

— Sunt impresionat, spuse Curran. Şi, deşi nu-mi face plăcere 
să recunosc, nu credem că a fost vorba de vreun descreierat 
obişnuit. Există probe asupra cărora nu mă pot pronunţa, dar 
pare opera unui profesionist în domeniul crimei. A fost folosit şi 
un revolver de calibru mic. 


144 


— Deci eşti şi tu de acord că moartea Helenei are legătură cu 
Hayes. 

— E posibil, spuse Curran. Mi s-a spus că tu ai descoperit 
cadavrele. 

— Cu ajutorul superintendentului blocului. 

— Ce te-a adus în acest loc, doctore? 

Jason nu-i răspunse imediat. 

— N-aş putea spune cu certitudine, spuse el în fine. Cum îţi 
spuneam, faptul că Helene nu a venit astăzi la serviciu mi-a 
creat un sentiment de nelinişte. 

Curran îşi întinse gâtul şi examină holul. Trase adânc din 
ţigară, apoi scoase fumul pe nas. În jur se adunase o mulţime de 
poliţişti, reporteri şi locatari curioşi. Două brancarde fuseseră 
aliniate de-a lungul peretelui, pentru scoaterea din clădire a 
celor două cadavre. 

— Poate că n-am să transfer acest caz celor de la moravuri, 
spuse el în cele din urmă, apoi plecă. 

Jason îl abordă pe polițistul care păzea uşa apartamentului 
Helenei. 

— Aş vrea să ştiu dacă acum pot să plec şi eu. 

— Hei, Rosati! strigă polițistul. 

Detectivul care răspundea de obiectiv, un bărbat plăpând cu 
faţa scofâlcită şi cu o căpiţă de păr negru şi rebel, îşi făcu 
apariţia aproape instantaneu. 

— Omul vrea să plece, spuse poliţaiul, arătând spre Jason. 

— V-am luat numele şi adresa? întrebă Rosati. 

— Numele, adresa, numărul de telefon, asigurarea socială, 
permisul de conducere, totul.. 

— Atunci e în regulă, spuse Rosati. O să ţinem legătura cu 
dumneavoastră. 

Jason încuviinţă din cap, apoi porni pe hol, cu picioarele 
tremurând. Când ieşi pe Concorde Avenue, fu surprins că deja 
se întunecase. Aerul rece al serii era îmbâcsit de fumul de 
eşapament. Şi, ca o ultimă palmă, Jason găsi sub ştergătorul de 
parbriz şi o amendă pentru parcare interzisă. O rupse înfuriat, 
dându-şi seama că parcase într-o zonă în care acest lucru nu era 
permis decât riveranilor. 

Drumul spre GHP dură mult mai mult decât cel parcurs la 


145 


venire. Pe Storrow Drive se circula la ora aceasta bară la bară, 
aşa că abia la şapte şi jumătate, Jason reuşi în fine să-şi 
parcheze maşina în faţa spitalului şi să intre în clădire. Ajungând 
în birou, găsi pe masă o imensă listă tipărită pe imprimanta 
computerului şi cuprinzând toţi pacienţii GHP cărora li s-a făcut 
în ultimul an controlul general, precum şi observaţiile privind 
starea actuală a sănătăţii acestora. „Secretarele au făcut o 
treabă bună”, gândi Jason, apoi puse hârtia în geantă. 

Urcă apoi la etajul unde se aflau pacienţii internaţi. Una dintre 
asistente îi dădu rezultatele arteriogramei Madaleinei Krammer. 
Toate vasele coronariene indicau un proces semnificativ, 
nefocalizat şi difuz de deteriorare rapidă. Când aceste rezultate 
au fost comparate cu un studiu similar efectuat în urmă cu şase 
luni, degenerarea a devenit şi mai clară. Harry Sarnoff, 
cardiologul care a consultat-o, nu era de părere că pacienta 
putea fi o candidată pentru intervenţia chirurgicală şi, dat fiind 
nivelul scăzut al colesterolului şi al acizilor graşi, nu prea avea 
ce sugera pentru ameliorarea situaţiei. Pentru a se încredința pe 
deplin, Jason ceru să se facă un consult cardiac de către un 
chirurg, apoi intră în salon să-şi vadă pacienta. 

Ca de obicei, Madaleine se afla în cea mai bună dispoziţie şi-şi 
minimaliza simptomele. Jason o anunţă că ceruse să fie 
examinată de un chirurg şi-i promise că va trece s-o mai vadă şi 
a doua zi. Avea însă acea îngrozitoare presimţire că femeia nu o 
va mai duce prea mult. Examinându-i gleznele, constată că 
pielea începuse să se jupoaie. 

— V-aţi scărpinat cumva? o întrebă. 

— Puțin,  recunoscu  Madaleine  apucând cearşaful şi 
acoperindu-se ca şi cum s-ar fi simţit jenată. 

— Aveţi mâncărimi la glezne? 

— Cred că e din cauza căldurii de aici. E un aer foarte uscat, 
ştiţi? 

Jason nu ştia. În realitate, sistemul de aer condiţionat al 
spitalului menținea umiditatea la un nivel constant şi normal. 

Cu un sentiment îngrozitor de senzaţie trăită deja, Jason se 
întoarse la biroul central al asistentelor şi ceru să se efectueze 
un consult dermatologic, precum şi întreaga gamă de analize 
chimice care includeau patruzeci de teste automate. Cu 


146 


siguranţă că lui îi scăpase ceva. 

Restul vizitelor pe care le făcu pacienţilor fură la fel de 
descurajatoare. Părea că toţi pacienţii lui intraseră într-o stare 
de declin. Când plecă de la spital se hotărî să dea o fugă până la 
Shirley. Simţea nevoia de a sta de vorbă cu cineva, iar ea îi 
dăduse foarte clar de înţeles că îi făcea plăcere să se 
întâlnească cu el. Credea, de asemenea, că era de datoria lui să 
rupă tăcerea în legătură cu moartea Helenei, înainte ca Shirley 
să fi aflat totul din presă. Ştia că vestea o va răvăşi. Îi trebuiră 
vreo douăzeci de minute până când reuşi să parcheze maşina 
pe aleea pietruită din faţa casei ei. Fu încântat să vadă că 
înăuntru luminile erau aprinse. 

— Jason! Ce surpriză plăcută! spuse Shirley după ce îi 
deschise uşa. 

Era îmbrăcată într-un costum roşu de gimnastică, colanţi 
negri iar pe cap avea o bandă albă. 

— Tocmai mă pregăteam să merg la gimnastica aerobică. 

— Ar fi trebuit să te sun înainte. 

— Fii serios, spuse Shirley apucându-l de mână şi trăgându-l 
înăuntru. Mereu caut câte un motiv să nu mă duc. 

Îl conduse în bucătărie, unde masa era acoperită cu un munte 
de rapoarte şi de însemnări. Jason se gândi o clipă la imensa 
cantitate de muncă pe care o necesită conducerea şi 
funcţionarea în bune condițiuni a unei instituţii ca GHP. Ca 
întotdeauna, fu impresionat de capacitatea lui Shirley. 

După ce femeia îi aduse ceva de băut, el o întrebă dacă aflase 
vestea. 

— Nu ştiu nimic, răspunse Shirley scoţându-şi banderola de 
pe frunte şi scuturându-şi părul des. Ce veste? 

— E vorba de Helene Brennguivist, spuse cu glasul pierdut 
Jason. 

— E cumva o veste care îmi va produce plăcere? întrebă 
Shirley luând paharul de pe masă. 

— Din păcate nu cred, spuse Jason. A fost ucisă împreună cu 
colega ei de cameră. 

Shirley scăpă paharul pe canapea, apoi, cu mişcări mecanice 
începu să curețe mizeria pe care o făcuse. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea după o lungă tăcere. 


147 


— Moartea a survenit în urma unui viol. Cel puţin aşa pare la 
prima vedere. 

Rememorând scena, Jason simţi că i se face rău. 

— Îngrozitor! spuse Shirley ducându-şi mâna la piept. 

— A fost ceva înfiorător, fu de acord Jason. 

— Este cel mai îngrozitor coşmar al unei femei. Când s-a 
întâmplat? 

— Din câte se pare noaptea trecută. 

Shirley rămase cu privirea pierdută. 

— Cred c-ar fi bine să-l sun imediat pe Bob Walthrow. Acest 
eveniment nu va face decât să aducă şi mai multe nenorociri pe 
capul serviciului de relaţii publice. 

Shirley se săltă cu efort în picioare şi se îndreptă cu paşi 
tremurători spre telefon. Jason simţi emoția din glasul femeii, 
care explica interlocutorului ei ce se întâmplase. 

— Nu te invidiez pentru munca ta, spuse el după ce Shirley 
închise telefonul. 

Ochii ei străluceau, plini de lacrimi. 

— Nici eu pentru munca ta, continuă Shirley. De câte ori te 
văd după ce pierzi un pacient, mă bucur că nu am urmat 
medicina. 

Deşi nici lui Shirley şi nici lui Jason nu le era cine ştie ce 
foame, încropiră o cină constând din spaghete. Shirley încercă 
să-l convingă pe Jason să rămână la ea peste noapte, dar 
acesta, deşi găsise alinare alături de ea şi primise din partea ei 
sprijinul necesar pentru a îndura mai uşor gândul morţii lui 
Helene îşi dădu seama că nu putea rămâne. Trebuia să fie acasă 
când Carol îl va suna. Pretinzând că are de terminat o lucrare, 
plecă şi se întoarse la apartamentul său. 

După o alergare târzie şi după un duş, Jason se aşeză 
confortabil în fotoliu, având în faţă situaţia pacienţilor GHP care 
făcuseră anul trecut controlul general. Cu picioarele pe masa de 
scris, parcurse cu atenţie întreaga listă, constatând că totalul de 
controale fusese repartizat egal întregului corp de doctori 
internişti. Cum lista fusese tipărită în ordine alfabetică şi nu 
cronologică, lui Jason îi trebui ceva timp până să-şi dea seama 
că rezultatele mai slabe apăreau mult mai des în ultimele şase 
luni decât în perioada de început a anului. De fapt, chiar şi fără 


148 


a face notări pe material se putea constata o creştere 
substanţială a deceselor survenite în mod neaşteptat în ultimele 
câteva luni. 

Folosindu-se de un creion, Jason începu să numere decesele 
recente. Fu şocat de totalul acestora. Apoi formă numărul 
centralei GHP şi ceru serviciul de evidentă şi arhive. Când una 
din secretarele din tura de noapte îi răspunse, îi dădu lista 
pacienţilor ambulatorii şi o întrebă dacă fişele acestora pot fi 
scoase din bibliorafturi şi aduse pe biroul lui. Secretara îi 
răspunse că nu există nici o problemă. 

Punând în servietă materialul realizat pe imprimanta 
computerului, Jason luă tratatul de endocrinologie al lui Williams 
şi se întoarse la capitolul despre hormonul de creştere. Aşa cum 
se întâmpla şi când era vorba de multe alte subiecte, cu cât 
citea mai mult, cu atât înţelegea mai puţin. Hormonul de 
creştere şi relaţia lui cu creşterea şi cu maturizarea sexuală 
erau două chestiuni enorm de complicate. Atât de complicate 
încât, în curând, adormi cu masivul tratat pe abdomen. 

Soneria telefonului îl trezi violent, atât de brusc încât trânti 
cartea pe jos. Apucă receptorul cu o smucitură rapidă, 
aşteptându-se să fie sunat de la spital. Îi fu necesară încă o 
secundă să-şi dea seama că era Carol Donner. Jason îşi privi 
ceasul - trei fără unsprezece minute. 

— Sper că nu te-am trezit, spuse Carol. 

— Nu, nu! minţi Jason. 

Picioarele care rămăseseră pe birou în tot timpul somnului îi 
amorţiseră. 

— Aşteptam telefonul tău. Unde eşti? 

— Acasă, îi răspunse Carol. 

— Pot să trec să iau pachetul? 

— Nu e la mine, spuse Carol. Ca să evit orice problemă l-am 
dat unei prietene care lucrează cu mine. O cheamă Melody 
Andrews. Locuieşte pe Revere Street 69, pe Beacon Hill, 
continuă ea, apoi îi dădu telefonul lui Melody. Aşteaptă un 
telefon de la tine şi la ora asta cred că a ajuns deja acasă. 
Anunţă-mă şi pe mine care este părerea ta despre material şi 
dacă apare vreo problemă, notează şi numărul meu. 

Îi dictă la telefon numărul. 


149 


— Îţi mulţumesc, spuse Jason, notând totul. 

ÎI surprinse dezamăgirea care îl cuprinse la gândul că nu se va 
întâlni chiar cu ea. 

— Ai grijă de tine, mai spuse Carol, apoi închise. 

Jason rămase la birou, încercând încă să se trezească. 

Pe măsură ce reuşi, îşi dădu seama că nu-i spusese lui Carol 
despre moartea Helenei. La urma urmei, acesta va fi un bun 
motiv pentru a o mai suna o dată, gândi el în timp ce forma 
numărul prietenei lui Carol. 

Melody Andrews răspunse într-un pronunţat accent al celor 
din sudul Bostonului. Îi spuse lui Jason că pachetul era la ea şi că 
putea veni oricând să-l ia. Mai adăugă şi faptul că va mai 
rămâne vreo jumătate de oră înainte de a se duce la culcare. 

Jason îşi puse pe el un pulover şi o geacă scurtă, ieşi din casă, 
străbătu strada Pinkney, o luă pe West Cedar şi urcă pe strada 
Revere. Casa în care locuia Melody se afla undeva pe dreapta. 
Sună la uşă şi femeia apăru în uşă, cu părul pus pe bigudiuri. 
Jason n-ar mai fi crezut că cineva mai folosea în zilele astea 
astfel de accesorii. Chipul ei era obosit şi tras. 

Jason se prezentă. Melody abia dacă se osteni să dea din cap, 
apoi îi înmână un colet învelit în hârtie maronie şi legat cu 
sfoară. Cântărea vreo patru kilograme. Când Jason îi mulţumi, 
femeia nu făcu decât să ridice din umeri şi-i răspunse: 

— E-n regulă. 

Întors acasă, Jason se dezbrăcă imediat de geacă şi de 
pulover. Privind pachetul cu nerăbdare, aduse un foarfece din 
bucătărie şi tăie sfoara. Apoi duse pachetul în camera lui de 
lucru şi-l aşeză pe birou. Ilnăuntru găsi două registre pline cu 
însemnări de mână, diagrame şi date privind unele experienţe. 
Pe coperta unuia dintre registre erau tipărite cuvintele 
Proprietate a Gene, Inc. Pe celălalt scria pur şi simplu Caiet de 
însemnări. În pachet se mai afla şi un plic plin cu 


corespondenţă. _ 
Primele scrisori pe care le citi Jason erau de la Gene, Inc. In 
ele i se cerea lui Hayes să-şi respecte angajamentele 


contractuale şi să aducă înapoi protocolul privind 
Somatomedinul şi cultura de bacterii de E. coli recombinante pe 
care le scosese în mod ilegal din laboratorul lor. Pe măsură ce 


150 


continua să citească, pentru Jason deveni limpede că Hayes era 
cu totul de altă părere în ceea ce privea dreptul de proprietate a 
procedurii şi al bacteriilor şi că acesta se afla pe punctul de a 
patenta ceva similar. Jason mai găsi şi un număr de scrisori de 
la un avocat pe nume Samuel Schwartz. Jumătate dintre ele se 
refereau la cererea de patentare a bacteriilor E. coli 
producătoare de Somatomedin, iar restul aveau ca subiect 
înfiinţarea unei corporaţii. Rezulta că Alvin Hayes era deţinătorul 
a cincizeci şi unu la sută din acţiuni, în timp ce restul de 
patruzeci şi nouă la sută se împărțeau între copiii lui şi Samuel 
Schwartz. 

Cam atât se poate afla din corespondență, gândi Jason. Puse 
scrisorile înapoi în plic. Luă apoi registrele. Cel pe coperta căruia 
stătea scris „Gene, Inc.” părea a fi protocolul despre care se 
vorbea în scrisori. Parcurgându-l în grabă, Jason îşi dădu seama 
că lucrarea prezenta în detaliu procesul de creare a culturii de 
bacterii recombinante necesare producerii Somatomedinului. 
Din lecturile sale de până atunci ştia că somatomedinii erau 
factori ai creşterii produşi de celulele hepatice în prezenţa 
hormonului de creştere. 

Lăsând la o parte primul registru, Jason îl luă pe al doilea. 
Experimentele descrise nu erau complete, dar se refereau la 
producerea unui anticorp monoclonal al unei anumite proteine. 
Numele proteinei nu apărea, dar Jason găsi o diagramă a 
succesiunii aminoacizilor ei. În cea mai mare parte, materialul 
depăşea cu mult capacitatea de înţelegere a lui Jason, dar 
judecând după pasajele întregi ce fuseseră tăiate şi după 
adnotările marginale rezulta că experimentele nu progresau 
conform aşteptărilor şi că la momentul ultimei însemnări Hayes 
nu reuşise, cu siguranţă, să creeze anticorpul propus. 

Jason îşi întinse oasele şi se ridică de la birou. Era dezamăgit. 
Sperase că pachetul de la Carol îi va oferi o imagine mai clară 
asupra descoperirii făcute de Hayes, dar, cu excepţia 
documentaţiei privind controversa dintre Hayes şi Gene, Inc., 
Jason nu aflase decât infim de puţin în plus faţă de ce ştiuse 
înainte de a deschide coletul. Intrase în posesia protocolului de 
producere a Somatomedinului, dar aceasta nu părea nicidecum 
o invenţie ieşită din comun. Toate celelalte însemnări de 


151 


laborator constituiau un eşec. 
Frânt de oboseală, Jason stinse lumina şi se duse la culcare. 
Fusese pentru el o zi lungă şi îngrozitoare. 


152 


11 


Coşmaruri cuprinzând permutări vulgare ale scenei de groază 
petrecute în apartamentul Helenei îl treziră pe Jason înainte ca 
soarele să lumineze cerul. Puse cafeaua şi în timp ce aştepta ca 
aceasta să fie filtrată, îşi luă ziarul şi citi reportajul despre dubla 
crimă. Nimic nou. Aşa cum se aşteptase, accentul se punea pe 
actul violului. Punându-şi registrul companiei Gene, Inc. în 
servietă, Jason ieşi din casă şi porni spre spital. 

Cel puţin la ora aceasta nu era aglomeraţie pe drumul spre 
GHP şi, în plus, avu şi posibilitatea să-şi aleagă locul de parcare. 
Nici măcar chirurgii, care de obicei soseau la o oră atât de 
necivilizată, nu veniseră încă. 

Ajuns la GHP, se îndreptă direct spre biroul său. Aşa cum 
ceruse, pe biroul lui zăcea acum un morman de fişe medicale. 
Işi dădu jos sacoul şi începu să le parcurgă. Ţinând tot timpul 
cont de faptul că aceştia erau pacienţi care decedaseră la un 
interval de maximum o lună după ce primiseră un rezultat 
favorabil la controlul medical general din partea unor doctori 
care efectuaseră cele mai complexe analize pe care GHP le 
putea oferi, Jason începu să caute nişte aspecte comune tuturor, 
dar nimic nu îi atrase atenţia. Compară EKG-urile şi nivelul 
colesterolului, al acizilor graşi, al imunoglobulinelor şi al 
globulelor din sânge. Nici unul din grupurile comune de 
compuşi, elemente sau enzime nu varia faţă de valorile normale 
pentru astfel de teste. Singurul aspect comun era acela că 
decesul majorităţii acestor pacienţi survenise la o perioadă ce 
nu depăşea o lună de la efectuarea analizelor. Lucrul şi mai 
supărător pe care Jason îl constată era că în ultimele trei luni 
numărul morţilor crescuse în mod spectaculos. 

După parcurgerea celor douăzeci şi şase de fişe medicale, în 
mintea lui Jason apăru brusc o corelaţie. In ciuda faptului că 
pacienţii respectivi nu prezentaseră simptome fizice, fişele lor 
indicau o predominanţă a viciilor sociale de mare risc. Erau 
supraponderali, fumători înrăiţi, abuzau în privinţa consumului 


153 


de medicamente, beau prea mult, nu făceau mişcare sau sport 
sau combinau mai multe din aceste practici nesănătoase. 
Bărbaţi şi femei destinaţi a avea în cele din urmă serioase 
probleme de sănătate. Aspectul şocant îl constituia faptul că 
starea sănătăţii lor se deteriorase într-o perioadă atât de scurtă. 
Şi de ce decedau oare atât de brusc? La urma urmei nu 
exageraseră mai mult în viciile lor decât cu un an în urmă. Poate 
că era numai o chestiune de statistică: fuseseră norocoşi până 
atunci şi brusc le venise ceasul fatal. Aceasta ipoteză nu părea 
însă a rămâne în picioare, întrucât numărul cazurilor de deces 
era totuşi prea mare. Jason nu era un statistician cu prea multă 
experienţă, aşa că se hotărî să roage un matematician mai bun 
decât el să examineze această situaţie. 

In momentul în care crezu că nu-i va trezi pe pacienţi, Jason 
părăsi biroul său şi începu să-şi efectueze vizitele. Nu constată 
nici o schimbare. Întors în birou şi înainte de a-l consulta pe 
primul pacient programat, sună la patologie pentru a se interesa 
de animalele moarte găsite în laboratorul lui Hayes şi aşteptă 
câteva minute până când tehniciana găsi raportul respectiv. 

— L-am găsit, spuse femeia. Toate au murit prin otrăvirea cu 
stricnină. 

Jason puse receptorul în furcă, apoi o sună pe Margaret 
Danforth de la morgă. Cum Margaret era ocupată în momentul 
acela cu o autopsie, îi răspunse o tehniciană. Jason o întrebă 
dacă testul toxicologic făcut lui Gerald Farr a scos la iveală ceva 
interesant. 

— Analiza toxicologică e negativă, îi răspunse tehniciană. 

— Incă o întrebare. Ar fi fost posibil ca acest test să releve 
prezenţa stricninei? 

— Aşteptaţi o clipă, spuse tehniciana. 

Pe fundal, Jason o putu auzi pe femeie strigând după medicul 
examinator. Apoi interlocutoarea lui reveni la telefon. 

— Doamna doctor Danforth spune că da, testul ar fi indicat şi 
stricnina dacă aceasta ar fi fost prezentă în probe. 

— Mulţumesc, spuse Jason. 

Inchise telefonul, apoi se ridică de la birou. Se duse la 
fereastră şi privi afară. Circulaţia pe Riverway devenise foarte 
densă. Cerul era încărcat de nori. Era începutul lui noiembrie, o 


154 


lună nu prea frumoasă pentru locuitorii Bostonului. Jason se 
simţea neliniştit, agitat şi deznădăjduit. Işi aduse aminte de 
pachetul de la Carol şi se întrebă dacă nu ar fi mai bine să i-l 
predea lui Curran. Dar la ce ar ajuta? Cei de la poliţie investigau 
cazul lui Hayes ca pe al unui traficant droguri. 

Revenind la masa de lucru Jason luă cartea de telefoane şi 
căută numărul companiei Gene, Inc. Constată că sediul firmei se 
afla pe Pioneer Street în partea de est a Cambridgeului, în 
apropiere de campusul universitar MIT. Brusc, se aşeză şi formă 
numărul. Centralista îi răspunse cu un puternic accent britanic: 

— Doriţi să vă fac legătura cu domnul doctor Leonard Dawen, 
preşedintele companiei? 

— Ar fi foarte bine, răspunse Jason. 

Auzi apoi apelul postului de interior şi în scurt timp îi răspunse 
o secretară: 

— Cabinetul doctorului Dawen. 

— AŞ dori să vorbesc cu domnul doctor Dawen. 

— Cine îl caută, vă rog? 

— Sunt doctorul Jason Howard. 

— Îmi puteţi spune în legătură cu ce? 

— E vorba de nişte însemnări de laborator care au ajuns în 
posesia mea. Spuneţi-i doctorului Dawen că lucrez la GHP şi că 
am fost prieten cu Alvin Hayes. 

— Aşteptaţi o clipă, vă rog, îi răspunse secretara cu un glas ce 
părea înregistrat pe un robot telefonic. 

Jason deschise sertarul din mijloc al biroului său şi se jucă cu 
colecţia lui de creioane. Auzi un pocnet în receptor, apoi o voce 
puternică. 

— Doctorul Leonard Dawen la telefon. 

Jason explică cine este, apoi făcu o descriere a registrului de 
laborator. 

— Îmi permiteţi să vă întreb cum aţi ajuns în posesia lui, 
domnule? 

— Nu cred că mai are vreo importanţă. Important este că 
acum se află la mine. 

Nu avea de gând s-o amestece în această poveste şi pe Carol. 

— Registrul acela este proprietate a companiei noastre, spuse 
doctorul Dawen. 


155 


Vocea sa era calmă, dar ascundea un ton ameninţător şi 
poruncitor. 

— As fi bucuros să vi-l restitui în schimbul câtorva informaţii 
despre doctorul Hayes. Credeţi că ne-am putea întâlni? 

— Când? 

— Cât mai curând posibil, spuse Jason. Aş putea trece pe la 
dumneavoastră imediat după prânz. 

— Veţi aduce şi registrul? 

— Cu siguranţă. 

In restul dimineţii, Jason avu mari dificultăţi să se concentreze 
asupra şirului nesfârşit de pacienţi programaţi pentru acea zi. Fu 
încântat că Sally nu programase consulturi medicale şi pe 
perioada prânzului. În momentul în care termină ultimul consult, 
ieşi în grabă şi se îndreptă spre maşina din parcare. 

Ajungând în Cambridge, Jason străbătu cu greu zona MIT şi 
East Cambridge, ale cărei zgârie-nori aveau o arhitectură atât 
de modernă încât contrastau izbitor cu clădirile din cărămidă, 
mai vechi şi mai tradiţionale din New England. Angajându-se în 
fine pe Pioneer Street, Jason găsi imediat sediul lui Gene, Inc., o 
clădire uluitor de modernă învelită în granit negru lustruit. Spre 
deosebire de clădirile învecinate, aceasta avea numai şase 
etaje. Ferestrele sale erau nişte despicături înguste care 
alternau cu cercuri de bronz umplute cu oglinzi. Avea un aspect 
solid, ca un castel dintr-un film de science fiction. 

Jason cobori din maşină, cu servieta în mână şi-şi ridică 
privirea spre uimitoarea faţadă a clădirii. După ce citise atât de 
mult despre ADN-ul recombinant şi după ce văzuse grădina 
zoologică a lui Hayes, atât de violent deformată, Jason se temea 
că avea să intre într-o casă a groazei. Intrarea principală era de 
formă circulară, alcătuită din mai multe raze de granit ce 
dădeau impresia unui ochi uriaş ale cărui pupile erau uşile 
negre. Holul de la intrare era tot din granit negru: zidurile, 
podeaua, chiar şi tavanul. În mijlocul spaţiului rezervat recepţiei 
se afla o statuie iluminată generos, reprezentând molecula 
dublu-spiralată a ADN-ului ce se deschidea ca un fermoar. 

Jason se apropie de o atrăgătoare coreeancă aflată în spatele 
unui zid de sticlă şi în faţa unui panou de control ce aducea mai 
degrabă cu cel din astronava Enterprise. In ureche avea o cască 


156 


minusculă conectată la un mic microfon al cărui cablu se 
răsucea în spirală la spate. Femeia îl salută pe Jason folosindu-i 
numele şi-l anunţă că este aşteptat în sala de conferinţe de la 
etajul patru. Glasul ei preluat de micul microfon avea un ton 
metalic. 

În clipa în care fata de la recepţie termină ce avu de spus, 
unul dintre panourile de granit se deschise, dând la iveală un 
ascensor. Mulţumindu-i fetei, Jason se gândi o clipă că aceasta 
semănă cu un robot înzestrat cu viaţă. Zâmbindu-i, intră în 
ascensor şi căută butoanele etajelor. 

Uşa se închise în urma lui. Nu exista nici un panou de 
comandă cu butoane pentru fiecare etaj şi totuşi ascensorul 
începu să urce. 

Când uşile se deschiseră din nou, Jason se trezi într-un hol 
negru, lipsit de orice uşă. Presupuse că întreaga clădire era 
controlată dintr-un singur loc, poate chiar de către fata de la 
recepţie. Un panou de granit din stânga sa se deschise prin 
culisare. In cadrul intrării şedea un bărbat cu trăsături aspre, dar 
îmbrăcat impecabil într-un costum închis cu dungi dese, cămaşă 
albă şi o elegantă cravată roşie. 

— Domnule doctor Howard, eu sunt Leonard Dawen, spuse 
bărbatul, făcându-i semn lui Jason să intre. 

Nu-i întinse mâna. Glasul său avea acelaşi ton poruncitor pe 
care Jason şi-l aminti din convorbirea telefonică. În comparaţie 
cu austeritatea de mormânt a restului clădirii, sala de conferinţe 
avea mai degrabă aspectul unei biblioteci cu pereţii înveliţi în 
lambriuri şi părea cât se poate de confortabilă şi agreabilă, cel 
puţin până în momentul în care dădeai cu ochii de cel de-al 
patrulea perete, care era din sticlă. Acesta dădea spre ceea ce 
părea a fi un laborator ultramodern. În încăpere se mai afla un 
bărbat, un oriental îmbrăcat într-un combinezon cu fermoar. 
Dawen îl prezentă ca fiind domnul Hong, inginer al companiei 
Gene, Inc. După ce se aşezară cu toţii în jurul unei mici mese de 
conferinţe, Dawen spuse: 

— Presupun că aveţi asupra dumneavoastră registrul de 
laborator... 

Jason deschise servieta şi-i întinse registrul lui Dawen, care la 
rândul lui i-l dădu lui Hong. Inginerul începu să-l studieze pagină 


157 


cu pagină. Se instală o tăcere grea. 

Jason îi privi pe rând pe cei doi bărbaţi. Se aşteptase la o 
atmosferă ceva mai cordială. La urma urmei le făcea o favoare. 

Se răsuci un pic şi privi prin peretele de sticlă. Podeaua 
încăperii din spatele sticlei era la nivelul etajului inferior. 

Cea mai mare parte a laboratorului era ocupată de vase din 
metal inoxidabil, amintindu-i lui Jason de o vizită pe care o 
făcuse o dată la o fabrică de bere. Bănui că e vorba de 
incubatoarele pentru culturile de bacterii recombinante. Se mai 
aflau acolo o mulţime de alte echipamente şi o reţea complicată 
de conducte. Oameni în combinezoane albe şi cu glugi de 
aceeaşi culoare se deplasau de ici-colo, făcând măsurători şi 
reglaje. 

Hang închise zgomotos registrul. 

— Se pare că nu lipseşte nimic, spuse el. 

— O surpriză plăcută, interveni Dawen. 

Apoi, întorcându-se spre Jason, continuă: 

— Sper că vă daţi seama că tot ce se află în acest registru are 
un caracter confidenţial. 

— Nu aveţi nici o grijă, spuse Jason, afişând un zâmbet forţat. 
Oricum n-am înţeles mare lucru. Pe mine mă interesează mai 
mult doctorul Hayes. Cu puţin înainte de moartea sa, mi-a 
mărturisit că făcuse o descoperire foarte importantă. Aş fi curios 
să ştiu dacă însemnările din acest registru pot fi considerate 
astfel. 

Dawen şi Hong schimbară câteva priviri. 

— E vorba mai degrabă de o descoperire comercială, spuse 
Hong şi nicidecum de o nouă tehnologie. 

— Este exact lucrul la care m-am aşteptat şi eu. Hayes era 
atât de zăpăcit încât nu-mi mai puteam da seama dacă mai este 
complet raţional. Dar dacă a făcut cu adevărat o mare 
descoperire ştiinţifică, aş regreta foarte mult ca aceasta să se 
piardă pentru umanitate. 

Chipul aspru al lui Dawen se îmblânzi pentru prima oară de la 
venirea lui Jason. 

Jason continuă, concentrându-şi atenţia asupra inginerului: 

— Aveţi vreo idee despre ceea ce vroia să spună Hayes? 

— Din păcate, nu. Hayes era un tip foarte secretos. 


158 


Dawen îşi încrucişă mâinile deasupra mesei şi-l privi pe Jason 
în faţă. 

— Ne era teamă că ne veţi stoarce de bani pentru a recupera 
acest material, spuse el atingând coperta registrului de 
laborator. Trebuie să înţelegeţi că doctorul Hayes ne-a făcut 
multe necazuri. 

— Care era rolul doctorului Hayes în această companie? 
întrebă Jason. 

— L-am angajat pentru a produce o bacterie recombinantă, 
explică Dawen. Intenţionam să producem un factor de creştere 
în cantităţi industriale. 

Jason bănui că era vorba de somatomedin. 

— Am căzut de acord să-i plătim global pentru întregul proiect 
şi să-i permitem accesul la toate facilităţile pe care le oferă 
compania noastră în vederea efectuării propriilor sale cercetări. 
Avem câteva echipamente unice în lume. 

— Aveţi vreo idee la ce se refereau cercetările sale? întrebă 
Jason. 

Hong interveni îţi discuţie: 

— Majoritatea timpului şi-l petrecea izolând proteine ale 
factorului de creştere. Unele dintre acestea există în cantităţi 
atât de mici încât pentru izolarea lor este necesar un 
echipament deosebit de sofisticat. 

— Izolarea unuia dintre aceşti factori de creştere ar putea fi 
considerată o descoperire importantă? se interesă Jason. 

— Nu văd cum, îi răspunse Hong. Chiar dacă aceştia nu au 
fost niciodată izolaţi până acum, cunoaştem efectele lor 

Încă un drum înfunaat, reflectă Jason plictisit. 

— Nu-mi amintesc decât un singur lucru care ar putea fi mai 
semnificativ, spuse Hong ciupindu-şi vârful nasului. În urmă cu 
vreo trei luni, Hayes devenise foarte frământat în legătură cu 
nişte efecte secundare. Spunea că era ceva paradoxal. 

Jason tresări. Auzea pentru a doua oară acest lucru. 

— Aveţi vreo idee despre ce a cauzat aceste frământări? 
întrebă el. 

Hong îşi scutură capul. 

— Nu, spuse el, dar după aceea nu l-am mai văzut o vreme. 
Când a reapărut, ne-a spus că a fost pe Coastă. După aceea s-a 


159 


cufundat într-o muncă complicată de extragere a unei substanţe 
din ceva ce adusese cu el de acolo. Nu ştiu dacă a reuşit, dar la 
scurtă vreme a trecut la tehnologia anticorpului monoclonal. În 
momentul acela frământările sale par a fi luat sfârşit. 

Termenul de „anticorp monoclonal” îi aduseră aminte lui 
Jason de cel de-al doilea registru de laborator, făcându-l să se 
întrebe dacă nu ar fi fost bine să-l aducă şi pe acela cu el. Poate 
că domnului Hong i-ar fi fost mult mai util decât lui. 

— Doctorul Hayes v-a mai lăsat şi alte materiale semnificative 
pentru cercetările sale? întrebă Jason. 

— Nimic deosebit, îi răspunse Leonard Dawen. Şi doar am 
verificat cu foarte mare atenţie, pentru că a plecat de la noi cu 
registrul nostru de laborator şi cu culturile noastre. De fapt, l-am 
dat şi în judecată. Nu ne-am gândit niciodată până atunci că va 
încerca să susţină că produsul pentru care l-am angajat este 
proprietatea lui. 

— Şi aţi reuşit să vă recuperaţi culturile? întrebă Jason. 

— Am reuşit. 

— Unde le-aţi găsit? 

— Să spunem că le-am căutat în locul potrivit, îi răspunse 
evaziv Dawen. Dar chiar dacă am recuperat bacteriile, vă 
suntem totuşi recunoscători pentru că ne-aţi adus înapoi 
protocolul încheiat. In numele companiei aş dori să vă 
mulţumesc pentru asta. Sper că v-am fost şi noi de ajutor într-o 
mică măsură. 

— Poate, spuse vag Jason. 

Îi trecu prin minte că, dintr-o întâmplare, îi descoperise pe cei 
care scotociseră apartamentul şi laboratorul lui Hayes. Dar de 
ce ar fi dorit oamenii de ştiinţă de la Gene, Inc. să ucidă 
animalele? Se întreba în acelaşi timp dacă uriaşele animale 
fuseseră tratate cu Somatomedinul produs la Gene, Inc. 

— Vă mulţumesc pentru timpul pe care mi l-aţi acordat, îi 
spuse lui Dawen. Sunt impresionat de ceea ce am văzut aici. 

— Vă mulţumesc. Lucrurile evoluează pozitiv. Intenţionăm să 
obţinem soiuri recombinante de animale de fermă şi asta cât de 
curând. 

— Adică porci şi vaci? 

— Exact. Prin metode genetice putem obţine porci cu mai 


160 


puţină grăsime, vaci care să dea mai mult lapte şi păsări cu mai 
multe proteine şi asta pentru a nu vă da decât câteva exemple. 

— Fascinant, spuse Jason fără prea mult entuziasm. 

Oare cât avea să mai dureze până când vom putea obţine şi 
oameni prin ingineria genetică. Avu din nou frisoane revenindu-i 
în minte şobolanii şi şoarecii supradezvoltaţi ai lui Hayes. 

Ajuns în maşină, Jason îşi privi ceasul. li mai rămânea încă o 
oră până la şedinţa cu personalul medical pe care o convocase 
pentru a discuta cazul recentelor decese, aşa că se hotărî să-i 
facă o vizită şi lui Samuel Schwartz, avocatul lui Hayes. 

Porni maşina şi ieşi din parcarea companiei Gene, Inc. 

croindu-şi drum spre Memorial Drive. Traversă râul Charles şi 
opri în dreptul farmaciei Philips de pe Charles Circle. Lăsând 
semnalul de avarie să clipească, intră în grabă în magazin şi luă 
din cartea de telefoane adresa lui Schwartz. Zece minute mai 
târziu se afla în sala de aşteptare a avocatului, frunzărind un 
număr mai vechi al revistei Newsweek. 
__ Samuel Schwartz era un obez imens cu o chelie strălucitoare. 
li făcu semn lui Jason să intre de parcă ar fi dirijat circulaţia. 
Aşezându-se la loc pe scaunul său şi aranjându-şi ochelarii cu 
rame metalice, începu să-l studieze pe Jason, care, la rândul 
său, luă loc în faţa masivului birou de mahon. 

— Deci sunteţi un prieten al răposatului Alvin Hayes. 

— Mai degrabă coleg decât prieten. 

— Mă rog, spuse Schwartz rotindu-şi prin aer mâna durdulie. 
Cu ce vă pot fi de folos? 

Jason reluă întreaga poveste a lui Hayes despre pretinsa 
descoperire ştiinţifică. li explică apoi că încerca să afle la ce 
lucra în acea perioadă Hayes şi că dăduse peste corespondenţa 
decedatului cu Samuel Schwartz. 

— A fost clientul meu. Şi ce-i cu asta? 

— Nu e nevoie să vă apăraţi. 

— Dar nu mă apăr deloc. Sunt mai degrabă înverşunat. Am 
muncit de m-am spetit pentru haimanaua aia şi fără nici un 
folos. 

— Nu v-a plătit? 

— Niciodată. M-a pisat la cap că dacă voi munci pentru el, mă 
va recompensa cu un pachet de acţiuni la noua lui companie. 


161 


— Un pachet de acţiuni? 

Samuel Schwartz râse din toată inima. 

— Din nefericire, acum când Hayes e mort, acţiunile nu mai 
au nici o valoare. La fel s-ar fi întâmplat poate şi dacă ar mai fi 
trăit. Ar fi trebuit să-mi fac un control la cap. 

— Ştiţi cumva dacă noua corporație a lui Hayes intenţiona să 
vândă un serviciu sau un produs? îl întrebă Jason. 

— Un produs. Hayes mi-a spus că se află pe punctul de a 
obţine cel mai valoros produs cunoscut până în prezent în 
domeniul sănătăţii. Şi eu l-am crezut. Mi-am imaginat că un tip 
care a apărut şi pe coperta revistei Time trebuie să aibă ceva în 
tărtăcuţă. 

— Aveţi vreo idee despre ce fel de produs era vorba? îl 
întrebă Jason, încercând că nu-şi trădeze emoția din glas. 

— Nici cea mai mică idee. Hayes nu mi-a spus niciodată. 

— Avea vreo legătură cu anticorpii monoclonali? continuă 
Jason, încercând să nu cedeze prea uşor. 

Schwartz râse din nou. 

— Eu unul nu aş recunoaşte un anticorp monoclonal chiar 
dacă aş călca pe el. 

— Malignităţi? 

Era o simplă tentativă de-a lui Jason, dar spera că astfel va 
împrospăta memoria lui Schwartz. 

— Produsul lui ar fi putut fi folosit în tratamentul cancerului? 

Bărbatul obez ridică din umeri: 

— Nu ştiu. Poate. 

— Hayes i-a spus unei femei că descoperirea lui o va putea 
face şi mai frumoasă. Afirmația aceasta vă spune ceva? 

— Ascultă, domnule doctor Howard. Hayes nu mi-a spus nimic 
despre produsul său. Eu mă ocupam doar de actele necesare 
noii corporaţii. 

— Dar aţi făcut şi o cerere de omologare a unui nou produs. 

— Omologarea nu are nimic în comun cu corporaţia. Asta 
urma să se facă în numele lui Hayes. 

Pagerul lui Jason îi făcu pe ambii bărbaţi să tresară. Doctorul 
se uită pe ecranul minuscul. Cuvântul „urgent” clipi de două ori, 
urmat de un număr de telefon de la GHP. 

— Aş putea să dau un telefon de la dumneavoastră? întrebă 


162 


Jason. 

Schwartz îi împinse aparatul de-a curmezişul biroului. 

— Sunteţi invitatul meu, domnule doctor. 

Telefonul era de la etajul unde era internată Madaleine 
Krammer. Femeia suferise un stop cardiac şi acum i se 
administrau procedurile necesare. Jason anunţă ca va veni 
imediat. Mulţumindu-i lui, Samuel Schwartz, Jason ieşi în grabă 
din biroul avocatului şi aşteptă cu nerăbdare ascensorul. 

Ajuns în rezerva Madaleinei, îi fu dat să vadă o scenă de-acum 
atât de cunoscută. Pacienta nu mai reacţiona la nici un impuls. 
Inima ei refuza să mai răspundă inclusiv la şocurile exterioare. 
Jason insistă să i se acorde ajutorul necesar pentru reanimare, 
în timp ce în mintea lui se succedau diferite medicamente şi 
tratamente posibile, dar după o oră de eforturi supraomeneşti 
chiar şi el fu nevoit să cedeze şi să dea, fără tragere de inimă, 
dispoziţia de încetare a procedurilor. După plecarea tuturor, 
Jason mai rămase lângă patul Madaleinei. li fusese o veche 
prietenă, una din primele paciente pe care o tratase în cariera 
lui de medic particular. O infirmieră acoperi faţa decedatei cu un 
cearceaf. Nasul Madaleinei se reliefa ca un pisc muntos în 
miniatură, acoperit cu zăpadă. Cu multă grijă, Jason dădu 
cearceaful la o parte. Deşi nu depăşise cu mult vârsta de şaizeci 
de ani, nu-i venea să creadă cât de bătrână arăta. Din 
momentul internării, chipul ei îşi pierduse toate rotunjimile care 
îi dădeau un aspect vesel, luând forma scheletică a celor care se 
aflau la un pas de moarte. 

Simţind nevoia să rămână un pic numai cu gândurile sale, 
Jason se retrase în biroul său, evitându-le pe Claudia şi pe Sally, 
care aveau fiecare de pus câte o sută de întrebări urgente în 
legătură cu conferinţa care urma să înceapă şi cu 
reprogramarea atâtor pacienţi. Jason încuie uşa şi se aşeză la 
birou. Prin moartea unei paciente atât de vechi se mai rupea un 
fir care îl lega de viaţa sa de dinainte. Jason se simţea dureros 
de singur, temător şi totuşi uşurat că amintirea Daniellei trecea 
pe un plan secundar. 

Telefonul începu să sune, dar el nu-l băgă în seamă. Privi 
maldărul de fişe ale pacienţilor decedați de pe birou, printre 
care se afla şi cea a lui Hayes. Fără să vrea, îi reveni în minte 


163 


cazul lui Hayes. Se simţea cuprins de un sentiment de frustrare 
pentru că pachetul de la Carol, în care îşi pusese atâtea 
speranţe, nu-i oferise decât puţine informaţii în plus. Pachetul 
făcuse să pară un pic mai credibilă ideea potrivit căreia Hayes 
făcuse o descoperire pe care, cel puţin el, o considerase 
uluitoare. Jason blestemă în gând caracterul secretos al lui 
Hayes. 

Lăsându-se pe spate, îşi încrucişă mâinile la ceafă şi-şi ridică 
privirea spre tavan. Epuizase toate ipotezele în legătură cu 
Hayes. Apoi însă îşi aminti vorbele inginerului oriental, care îi 
spusese că Hayes adusese ceva din incursiunea lui de pe 
Coastă, probabil de la Seattle. Nu era exclus să fi fost vorba de o 
probă mai deosebită, din moment ce fostul lui coleg efectuase 
pe aceasta un complicat proces de extracţie. Din spusele lui 
Hong rezulta că Hayes izolase probabil un fel de factor al 
creşterii menit a stimula acest proces, pe cel de diferenţiere, de 
maturizare, sau pe toate trei în aceeaşi măsură. 

Jason se îndreptă de spate şi lovi sec în masă. Amintindu-şi 
cum Carol îi povestise că Hayes făcuse o vizită unui coleg de la 
Universitatea Washington, Jason fu străfulgerat de ideea că 
acesta obținuse o probă a unui anumit material de la cel în 
cauză. 

Jason se hotărî imediat să plece la Seattle, bineînţeles cu 
condiţia ca şi Carol să accepte să-l însoţească. Ar trebui să 
accepte. La urma urmei, numai ea l-ar putea ajuta să-l găsească 
pe acel prieten al lui Hayes. In plus, câteva zile libere ar fi avut 
pentru Jason un efect de-a dreptul terapeutic. Rămânându-i 
puţin timp înainte de întâlnirea cu personalul medical, decise să 
treacă un pic pe la Shirley. 

Secretara lui Shirley insistase la început că şefa ei este prea 
ocupată pentru a-l primi pe Jason, dar el o convinse să-i anunţe 
măcar prezenţa. O clipă mai târziu, i se făcea semn să intre. 
Shirley vorbea la telefon. Jason se aşeză fără să mai aştepte o 
invitaţie şi, treptat reuşi să-şi dea seama care era subiectul 
conversaţiei. Shirley trata o problemă cu un şef de sindicat, 
reuşind să-l manipuleze pe acesta cu o uşurinţă impresionantă. 
In acest timp, tânăra femeie îşi trecea absentă degetele prin 
părul des. Era un gest femeiesc minunat, amintindu-i lui Jason 


164 


că în spatele aparenţelor de ordin profesional se ascundea o 
femeie foarte atrăgătoare, dificilă dar plăcută. 

Shirley închise telefonul şi zâmbi. 

— Ce plăcere! spuse ea. Zilele acestea ai fost tot timpul plin 
de surprize, nu-i aşa, Jason? Bănuiesc că ai venit să-ţi ceri scuze 
pentru că nu ai rămas mai mult cu mine noaptea trecută. 

Jason începu să râdă. Francheţea ei era dezarmantă. 

— Poate. Dar mai e ceva. Mă gândeam să-mi iau câteva zile 
libere. Azi-dimineaţă am pierdut încă un pacient şi cred că voi 
avea nevoie de puţină relaxare. 

Shirley plescăi din limbă în semn de compătimire. 

— Te aşteptai să moară? 

— Cred că da. Cel puţin în ultimele câteva zile. Dar în ziua în 
care am internat-o nici nu mă puteam gândi că se va sfârşi în 
spital. 

Shirley scoase un oftat. 

— Nu ştiu ce simţi tu în astfel de situaţii. 

— În nici un caz nu e uşor, recunoscu Jason. Dar ceea ce face 
totul şi mai dureros este frecvenţa din ultima vreme a acestor 
evenimente. 

Sună telefonul, dar Shirley o îndrumă prin interfon pe 
secretară să preia ea mesajul. 

— Oricum, continuă Jason, m-am hotărât să-mi iau câteva zile 
libere. 

— Cred că e o idee foarte bună, spuse Shirley. Ţi-aş urma cu 
plăcere exemplul dacă s-ar termina o dată nenorocitele astea de 
negocieri cu sindicatele. Unde te-ai gândit să pleci? 

— Nu ştiu încă, minţi Jason. 

Seattle se afla la o distantă atât de mare încât îi era ruşine să 
rostească acest nume. 

— Nişte prieteni de-ai mei au un hotel în Insulele Virgine. Aş 
putea să le dau un telefon, se oferi Shirley. 

— Nu, mulţumesc. Nu mă omor după soare. Ce s-a mai 
întâmplat după tragedia Helenei Brennqguivist? Bănuiesc că 
toată lumea s-a precipitat. 

— Nu-mi mai aduce aminte, spuse Shirley. Să fiu sinceră, eu 
una nu am putut face faţă. De caz se ocupă Bob Walthrow. 

— Eu am avut o noapte de coşmaruri, recunoscu Jason. 


165 


— Nu mă miră. 

— Acum trebuie să merg la o întâlnire, spuse Jason ridicându- 
se în picioare. 

— Vei fi liber să cinăm împreună? îl întrebă Shirley. Poate vom 
reuşi să ne mai înveselim unul pe altul. 

— Sigur. La ce oră? 

— Să zicem pe la opt. 

— Atunci ne vedem la opt, spuse Jason îndreptându-se spre 
uşă. 

In timp ce ieşea, Shirley strigă după el: 

— Imi pare foarte rău pentru pacienta ta. 

Şedinţa personalului medical se bucura de o participare mai 
mare decât se aşteptase Jason, dată fiind convocarea ei în pripă. 
Paisprezece din cei şaisprezece internişti veniseră, iar mulţi 
dintre ei îşi aduseseră şi asistentele. Era limpede că 
recunoscuseră cu toţii că se aflau în faţa unei probleme 
serioase. 

Jason începu prin a da citire statisticii pe care şi-o extrăsese 
din materialul listat pe imprimanta computerului şi care 
cuprindea toate decesele înregistrate la un interval de o lună 
după efectuarea examenelor medicale. El făcu precizarea că 
numărul cazurilor de deces crescuse în ultimele trei luni şi 
anunţă că încearcă să verifice starea tuturor pacienţilor GHP 
care fuseseră supuşi controlului medical general în ultimele 
şaizeci de zile. 

— Pacienţii care au fost examinaţi au fost egal distribuiţi între 
noi? întrebă Roger Wanamaker. 

Jason încuviinţă. 

Urmară la cuvânt mai mulţi doctori, care spuseseră că se tem 
de apariţia unei boli contagioase la nivelul întregii ţări. Nici unul 
dintre ei nu putea înţelege ce legătură ar putea avea această 
boală cu controlul medical general şi de ce decesele nu 
reuşiseră a fi anticipate. Şefa în exerciţiu a secţiei de 
cardiologie, doctoriţa Judith Rolander, încercă să-şi însuşească 
cea mai mare parte a vinei, recunoscând că în majoritatea 
cazurilor pe care le-a reexaminat, EKG-ul făcut în timpul 
controlului nu indica problemele iminente ulterioare, neputând fi 
vorba de lipsă de previziune. 


166 


Discuţiile se mutară apoi la subiectul testului la stress, 
considerat principala metodă de a prezice un eveniment cardiac 
cu consecinţe fatale. S-au exprimat numeroase opinii în jurul 
acestei probleme, toate justificate în felul lor. La recomandarea 
celor prezenţi în sală s-a format un comitet ad-hoc însărcinat cu 
studierea căilor de sporire a valorii de prognoză a testului la 
stress. 

Luă apoi cuvântul Jerome Washington, care, ridicându-se cu 
greu în picioare, spuse: 

— După părerea mea nu acordăm o atenţie necesară stilului 
nesănătos de viaţă. Şi se pare că acesta este factorul comun 
tuturor acestor pacienţi. 

In sală se făcură câteva glume pe seama corpolenţei lui 
Jerome şi a pasiunii sale pentru ţigările de foi. 

— De acord cu voi, continuă el. Ştiţi cu toţii, pacienţii trebuie 
să facă ce le zicem noi şi nu ce facem noi. 

Toată lumea izbucni în râs. 

— Vorbesc serios, continuă el. Cunoaştem cu toţii riscul unui 
regim neraţional, al fumatului, al excesului de alcool şi al lipsei 
de mişcare. Aceşti factori sociali au o valoare de anticipare mult 
mai mare decât o uşoară anormalitate înregistrată pe EKG. 

— Jerome are dreptate, spuse Jason. Factorul de risc datorat 
vieţii neraţionale a fost singurul punct negativ comun pe care l- 
am constatat la cei în cauză. 

Prin vot, s-a decis formarea unui al doilea comitet a cărui 
sarcină să fie investigarea contribuţiei factorilor de risc la 
problema pusă în discuţie şi prezentarea recomandărilor ce se 
impun. 

Harry Sarnoff, cardiologul care făcea în luna aceea 
consultările, ridică mâna şi Jason îi dădu cuvântul. După ce se 
ridică, Harry începu să vorbească despre o creştere a 
morbidităţii şi a mortalităţii înregistrată în rândurile pacienţilor 
internaţi de care răspundea. Jason îl întrerupse: 

— Scuză-mă, Harry, spuse el. lţi înţeleg preocuparea şi, sincer 
să fiu, am avut şi eu cazuri aparent similare cu cele despre care 
vorbeşti. Noi ne-am adunat însă acum pentru a analiza 
problema pacienţilor ambulatorii care au efectuat examenele 
medicale periodice în spitalul nostru. Dacă cei de faţă doresc, 


167 


putem programa o a doua întâlnire pentru a discuta o potenţială 
problemă referitoare la cei internaţi. Nu e exclus să existe o 
legătură între cele două categorii de pacienţi. 

Harry îşi ridică neputincios braţele în aer şi se aşeză fără prea 
multă tragere de inimă. 

În continuare, Jason le recomandă colegilor săi să ceară 
autopsia tuturor pacienţilor care decedează în mod neaşteptat, 
atunci când cazurile respective nu sunt preluate de medicul 
legist. El mai informă auditoriul că rezultatele primite de la 
biroul de medicină legală în urma investigării pacienţilor săi 
indicau faptul că cei în cauză sufereau de afecţiuni ale mai 
multor sisteme, având inclusiv probleme grave de natură 
cardiovasculară. Desigur, aceste concluzii nu făcură decât să 
submineze preocuparea legată de faptul că bolile nu fuseseră 
depistate la efectuarea EKG-ului, atât în condiţii de repaus, cât 
şi de efort. Jason mai adăugă observaţia celor de la patologie, 
potrivit căreia era vorba de un component autoimun. 

După terminarea reuniunii, doctorii continuară să dezbată 
problema, împărţiţi în grupuri mai mici. Jason îşi strânse lista cu 
datele statistice şi începu să-l caute pe Wanamaker. Acesta se 
afla în mijlocul unei discuţii aprinse cu Jerome. 

— Pot să vă întrerup puţin? întrebă Jason. 

Cei doi bărbaţi se depărtară un pic pentru a-i permite lui Jason 
să li se alăture. 

— Intenţionez să plec din oraş pentru câteva zile. 

Roger şi Jerome schimbară câteva priviri. 

— Nu cred că ţi-ai găsit o vreme prea prielnică pentru aşa 
ceva. 

— Simt nevoia s-o fac, spuse Jason fără să-şi dezvolte ideea. 
Problema este că am cinci pacienţi internaţi. Ar fi amabil, 
domnilor, unul dintre dumneavoastră să-mi ţină locul? Recunosc 
din capul locului că toţi aceşti pacienţi sunt într-o stare destul de 
precară. 

— Asta nu mai contează, spuse Roger. Eu unul am rămas aici 
noapte şi zi pentru a-i ţine în viaţă pe cei şase bolnavi ai mei. |i 
ţin eu locul cu toată plăcerea. 

Acum, când îşi rezolvase toate problemele, Jason se duse în 
biroul său şi o sună pe Carol Donner, considerând că la această 


168 


oră înaintată a după-amiezii va avea mai multe şanse să o 
găsească acasă. Telefonul sună prelung şi, tocmai când Jason se 
pregătea să închidă, femeia îi răspunse, cu sufletul la gură. li 
spuse că era în baie. 

— Vreau să ne vedem în seara asta, spuse Jason. 

— O, îi răspunse nehotărâtă Carol. 

Tânăra femeie ezita. 

— S-ar putea să fie destul de dificil, spuse ea. 

Apoi adăugă înfuriată: 

— De ce nu mi-ai spus şi mie despre Helene Brennquivist 
aseară? Am citit în ziar că tu ai fost cel care a descoperit cele 
două cadavre. 

— lartă-mă, se apără Jason. Să fiu cât se poate de sincer cu 
tine, când m-ai sunat azi noapte m-ai trezit din somn şi în clipa 
aia nu mă mai gândeam decât la pachet. 

— L-ai luat? întrebă Carol pe un ton mai domolit. 

— Da, spuse Jason. Mulţumesc. 

— ŞI...? 

— Materialul nu m-a lămurit pe măsura aşteptărilor. 

— Mă mir, spuse Carol. Registrele acelea trebuie să fi fost 
importante, din moment ce Alvin a insistat atâta să le păstrez la 
mine. Dar nu asta e problema acum. E îngrozitor ce s-a- 
ntâmplat cu Helene. Patronul meu este atât de îngrijorat încât 
nu mă mai lasă să ies din casă decât în compania uneia dintre 
gorilele de la club. În clipa în care vorbim, îngerul meu păzitor 
se află în faţa casei. 

— E foarte important să fii singură când vom sta de vorbă, 
spuse Jason. 

— Nu cred că va fi posibil. Matahala asta primeşte ordine de 
la patronul meu, nu de la mine. lar eu nu vreau să am nici un 
necaz. 

— Bine. Sună-mă atunci de îndată ce ajungi acasă, spuse 
Jason. Promite-mi! Găsim noi o soluţie până atunci. 

— Tot târziu o să ajung, îl avertiză Carol. 

— Nu contează. E ceva foarte important. 

— Bine, încuviinţă Carol înainte de a închide. 

Jason dădu după aceea încă un telefon la United Airlines şi se 
interesă de zborurile care legau Bostonul de Seattle. | se spuse 


169 


că exista o cursă zilnică la ora 16. 

Luându-şi stetoscopul, Jason părăsi biroul şi plecă să-şi facă 
vizitele. Ştia că pentru a-i fi mai uşor lui Roger să-l suplinească, 
era de datoria lui să-i lase acestuia toate fişele aduse la zi. Nici 
unul dintre pacienţi nu se prezenta prea bine, iar Jason 
descoperi cu amărăciune că încă un bolnav intrase într-un 
stadiu avansat de cataractă. Tulburat de această nouă evoluţie, 
ceru un consult oftalmologic. De data aceasta era sigur că nu 
observase nici un simptom la internarea pacientului. Cum 
fusese oare posibil ca această afecţiune a ochilor să evolueze 
atât de rapid? 

Ajuns acasă, îşi îmbrăcă echipamentul de jogging, apoi ieşi şi 
alergă timp de o oră bună, încercând să-şi facă ordine în 
gânduri. După ce făcu un duş, se schimbă şi porni spre Shirley 
simţi că se află într-o dispoziţie mult mai bună. 

Shirley se întrecuse pe sine în pregătirea cinei, ceea ce-l făcu 
pe Jason să înceapă să creadă că poate fi încadrată în categoria 
superfemeilor. Muncise o zi întreagă pentru a administra o 
companie care valora mai multe milioane de dolari şi purtase 
negocieri cruciale cu sindicaliştii. Cu toate acestea, de îndată ce 
ajunsese acasă, încropise o masă fabuloasă, compusă din 
friptură de rață cu paste făinoase şi anghinare. Mai mult decât 
atât, îl aşteptase într-o rochie de mătase neagră cu care oricine 
s-ar fi putut duce la orice spectacol de operă. Jason se simţea 
jenat pentru că venise în jeanşi şi într-un tricou sport pe care şi-l 
trăsese peste o bluză pe gât. 

— Ne-am îmbrăcat aşa cum am dorit fiecare, spuse Shirley 
râzând. 

li întinse un Kir Royale şi-i spuse să spele frunzele de cicoare 
şi restul celor necesare pentru salată. Verifică apoi cuptorul şi-l 
anunţă că rața era aproape gata. Jason era înnebunit de mirosul 
din bucătărie. 

Mâncară în sufragerie, faţă în faţă, la un capăt şi la celălalt al 
unei mese lungi, cu şase scaune aşezate pe cele două laturi. De 
fiecare dată când vroia să toarne vin în pahare, Jason era nevoit 
să se ridice şi să parcurgă o distanţă de mai mulţi paşi, lucru 
care o amuza copios pe Shirley. 

In timpul mesei, Jason îi relată despre reuniunea cadrelor 


170 


medicale şi despre hotărârea tuturor doctorilor de a intensifica 
şi de a spori calitatea testelor în condiţii de stres. Shirley se 
arătă încântată,  reamintindu-i lui Jason că efectuarea 
controalelor periodice ale persoanelor cu funcţii de conducere 
era una din resursele financiare importante ale spitalului GHP. II 
mai informă că pe viitor se va insista şi mai mult pe controalele 
preventive ale acestei categorii de pacienţi. 

Mai târziu, la cafea, îl anunţă: 

— În după-amiaza aceasta â fost pe la mine Michael Curran. 

— Serios? Sunt convins că nu ţi-a făcut nici o plăcere. Şi ce a 
vrut? 

— Date personale despre Helene Brennquivist. l-am pus la 
dispoziţie tot ce deţineam. A discutat până şi cu lucrătoarea de 
la personal care a angajat-o. 

— Ai aflat cumva dacă au vreun suspect? 

— Nu, răspunse Shirley. Sper ca totul să se fi terminat bine. 

— Mi-aş fi dorit să mai pot sta o dată de vorbă cu Helene. Eu 
tot mai cred că mi-a ascuns ceva în legătură cu Hayes. 

— Încă mai crezi că făcuse o descoperire? 

— Absolut. 

Jason îi povesti despre registrele de laborator şi despre 
vizitele pe care le făcuse la Gene, Inc. şi lui Samuel Schwartz. li 
mai spuse că Schwartz îl sprijinise pe Hayes în înfiinţarea unei 
firme care să desfacă pe piaţă noua descoperire, oricare ar fi 
fost aceasta. 

— Şi avocatul nu ştia despre ce produs era vorba? 

— Nu. Se pare că Hayes nu avea încredere în nimeni. 

— Dar ar fi avut nevoie de un capital iniţial. Ar fi fost nevoit să 
se încreadă în cineva, dacă intenţiona să producă şi să 
comercializeze produsul său. 

— S-ar putea, recunoscu Jason. Dar eu nu am găsit pe nimeni 
căruia să-i fi spus ceva, cel puţin până acum. Din nefericire, 
Helene e posibil să fi ştiut cel mai mult. 

— Şi te-ai hotărât să mai cauţi? 

— Cred că da, spuse Jason. Ţi se pare o prostie? 

— N-aş putea spune. Mai degrabă cred că te zbaţi degeaba. 
Ar fi o adevărată tragedie dacă s-ar pierde o descoperire 
ştiinţifică importantă, dar cred sincer că e timpul să dăm uitării 


171 


afacerea Hayes. Sper că îţi iei aceste zile libere pentru a te 
odihni un pic şi nu pentru a continua să vânezi această iluzie. 

— Ce-ţi veni să spui aşa ceva? o întrebă Jason, surprins de 
propria lui transparenţă. 

— Ştiu că nu eşti genul de om care se lasă învins prea uşor, 
spuse Shirley, apoi se apropie de el şi-i puse mâna pe umăr. De 
ce nu mergi în Caraibe? La sfârşitul săptămânii m-aş putea rupe 
un pic de treburile mele şi aş veni şi eu... 

Jason trăi o emoție pe care nu o mai simţise de la moartea 
Daniellei. Ideea soarelui fierbinte şi a apei răcoroase şi cristaline 
îl încânta în mod deosebit, mai ales dacă ar avea-o lângă el şi 
pe Shirley. Dar imediat avu un moment de ezitare. Nu ştia încă 
dacă este pregătit pentru o astfel de experienţă emoţională. Şi, 
în plus, îşi propusese să meargă la Seattle. 

— Aş vrea să plec undeva pe Coasta de Vest, spuse în cele 
din urmă. Vreau să fac o vizită unui vechi prieten de acolo. 

— Sună destul de nevinovat în ce mă priveşte. Dar Caraibele 
îmi par o idee mai inspirată. 

— Poate cu prima ocazie, adăugă Jason strângând-o uşor de 
braţ. Ce-ai zice de-un coniac? 

Când Shirley se ridică să aducă sticla de Curvoisier, Jason îi 
urmări contururile trupului cu un interes crescând. 

XXX 

La două şi jumătate noaptea, când sună Carol, Jason era încă 
treaz de-a binelea. Fusese atât de îngrijorat că fata s-ar putea 
să uite, încât nu reuşise să doarmă nici un minut. 

— Sunt frântă de oboseală, Jason, spuse Carol în loc de salut. 

— lartă-mă, dar trebuie neapărat să vorbesc cu tine. Pot să fiu 
la tine în zece minute. 

— Nu cred c-ar fi o idee prea bună. Cum ţi-am mai spus deja 
azi, nu sunt singură. Afară e cineva care supraveghează în 
permanenţă clădirea. De ce insişti atât de mult să ne vedem în 
noaptea asta? N-o putem rezolva mâine? 

Jason se gândi să-i spună la telefon de intenţia lui de a o 
invita la Seattle, dar decise că va avea o şansă mai mare de ao 
convinge când vor sta faţă în faţă. Nu era cel mai firesc lucru să 
inviţi o tânără să te însoţească la Seattle după numai două 
întâlniri cu ea. 


172 


— Paznicul ăsta al tău e singur? 

— Da, dar ce mai contează? Tipul e ca un taur de solid. 

— În spatele clădirii era parcă o alee. Aş putea pătrunde pe 
scara de incendiu. 

— Pe scara de incendiu?! Ar fi o nebunie! Ce naiba e atât de 
important încât trebuie să mă vezi chiar în noaptea asta? 

— Dacă ţi-aş spune, n-ar mai trebui să te văd. 

— Păi... ştii, nu mă prea dau în vânt să fiu vizitată de bărbaţi 
în toiul nopţii. 

Da, sigur, îşi spuse în gând Jason. 

— Ascultă, continuă el cu voce tare. Am să-ţi spun ce este 
atât de important. Am tot încercat să-mi închipui în ce a constat 
descoperirea lui Hayes. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, în 
afară de un lucru. Şi pentru asta am nevoie de ajutorul tău. 

— M-ai lămurit buştean, doctore Jason Howard. 

— Este adevărat. Eşti singura persoană care mă poate ajuta. 

Carol râse. 

— Dacă pui problema aşa, cine ar putea să te refuze? Bine, 
vino. Dar o faci pe propriul risc. Trebuie să te avertizez că nu am 
prea multă influenţă asupra tânărului Atlas de afară. 

— Am asigurarea de vătămare corporală plătită la zi. 

— Locuiesc în... începu Carol. 

— Ştiu unde locuieşti, o întrerupse Jason. De fapt, am avut 
deja o înfruntare cu Bruno, dacă acesta este cumva numele 
încântătorului paznic al uşii tale. 

— Îl cunoşti pe Bruno? întrebă Carol nevenindu-i să creadă. 

— Un tip foarte drăguţ. Un minunat partener de conversaţie. 

— În cazul ăsta este de datoria mea să te atenţionez că Bruno 
e cel care m-a condus acasă. 

— Din fericire, băiatul ăsta îţi sare imediat în ochi. Stai cu 
ochii pe fereastra din spate. N-aş vrea să-mi rup oasele pe scara 
de incendiu. 

— E o nebunie ce faci tu, spuse Carol. 

Jason îşi puse pe el o pereche de pantaloni largi şi o bluză, 
ambele de culoare neagră. Pentru a nu fi zărit pe scara de 
incendiu trebuia să evite culorile deschise. Se încălţă cu adidaşi 
şi cobori la maşină. Parcurse Beacon Street privind cu atenţie 
strada în căutarea unui semn al prezenţei lui Bruno. Viră la 


173 


stânga, pe Gloucester Street, apoi din nou la stânga, pe 
Commonwealth. Când traversă Marlborough, încetini. Ştia că nu 
avea nici o şansă să găsească un loc de parcare, aşa că opri în 
apropierea primului hidrant. Nu încuie portierele maşinii; la 
nevoie, pompierii ar putea trece tulumbele chiar prin maşină. 

Se dădu jos şi scrută cu privirea aleea care lega străzile 
Beacon şi Marlborough. Luminile intermitente formau pete 
izolate. Existau numeroase zone neiluminate, iar copacii 
aruncau umbre ca pânza de păianjen. Jason îşi reaminti perfect 
ultima sa tentativă de a scăpa de urmărirea lui Bruno, 
întâmplare petrecută pe aceeaşi străduţă. 

Luându-şi inima în dinţi, Jason o luă pe aleea cu pricina, la fel 
de încordat ca un alergător care aşteaptă semnalul de start. 

O mişcare bruscă la stânga sa îl făcu să-şi piardă respiraţia. 
Era un şobolan, mare cât o pisică. Simţi că i se ridică părul de pe 
ceafă. Continuă să înainteze, bucuros că nu dăduse încă de 
Bruno. Era atâta linişte, încât îşi putea auzi propria respiraţie. 

Ajuns în dreptul clădirii lui Carol, înainte de a se uita după 
scara de incendiu, observă cunoscuta lumină din fereastra de la 
etajul patru. Din nefericire, scara era prevăzută cu un mecanism 
care necesita coborârea ei de la primul etaj. Jason privi în jur în 
căutarea unui obiect pe care să se urce. Nu văzu decât un 
tomberon de gunoi, ori asta însemna să-l golească şi să-l 
răstoarne invers. În ciuda inevitabilului zgomot pe care această 
operaţiune l-ar fi produs, îşi dădu seama că nu avea altă soluţie. 
ÎI trecu un fior de groază când recipientul de metal se izbi de 
asfalt şi când mai multe cutii goale de bere începură să se 
rostogolească zgomotos pe stradă. 

Jason îşi ţinu respiraţia şi privi în sus. Nu se aprinsese nici o 
lumină. Bucuros, se urcă pe tomberon şi apucă partea de jos a 
scării rabatabile. 

— Hei! strigă cineva. 

Jason întoarse capul şi văzu cunoscuta alură mătăhăloasă 
alergând spre el, mişcându-şi ritmic braţele musculoase şi 
pufăind ca o locomotivă. În clipa aceea, Bruno arăta ca un 
fundaş al echipei Washington Redskins. 

— La naiba, spuse Jason. 

Se trase cu toată puterea de scară, sperând ca aceasta să nu 


174 


cadă sub greutatea lui. Din fericire, acest lucru nu se întâmplă. 
Se ridică, când într-un braţ, când în celălalt până ce reuşi să 
pună piciorul pe prima treaptă, apoi urcă în grabă spre primul 
etaj. 

— Hei, pervers blestemat ce eşti, striga Bruno după el. 
Coboară imediat! 

Jason avu un moment de ezitare. Ar fi putut scăpa de 
urmăritorul său călcându-l pe degete, dacă acesta ar fi luat-o 
după el, dar asta nu l-ar fi ajutat cu nimic să ajungă la Carol. În 
plus, dacă s-ar isca o larmă prea mare, cineva ar putea chema 
poliţia. Jason se hotări să rişte. Urcă în grabă următoarele două 
segmente ale scării de incendiu şi ajunse la fereastra lui Carol. 
Cum fata se afla acolo, ea ridică fereastra glisantă chiar în clipa 
în care îl zări. Inainte de a putea scoate un cuvânt, Jason îi 
spuse cu sufletul la gură: 

— Neonazistul tău e pe urmele mele. Crezi că e înarmat? 

Jason se trezi în mijlocul unei bucătării uriaşe. 

— Nu ştiu. 

— Va ajunge aici dintr-o clipă în alta, spuse Jason, închizând 
fereastra cu zgomot şi blocând-o. 

Operația aceasta avea să-l întârzie pe Bruno încă vreo zece 
secunde. 

— Poate c-ar fi bine să stau de vorbă cu el, sugeră Carol. 

— Crezi că te va asculta? 

— Nu sunt sigură. E un tip foarte încăpățânat... 

— Asta e şi impresia mea, spuse Jason. Şi mai ştiu că nu prea 
se omoară după mine. Cred că aş avea nevoie de ceva 
asemănător cu un batac de base-ball. 

— Dar nu poţi să dai în el, Jason. 

— Nici nu-mi doresc aşa ceva, dar nu sunt convins că Bruno 
va fi dispus să discute civilizat cu noi. Îmi trebuie un obiect cu 
care să-l ameninţ şi să-l ţin la distanţă. 

— Am un vătrai. 

— Adu-mi-l. 

Jason stinse lumina din bucătărie. Lipindu-şi nasul de geam, 
putu să-l vadă pe Bruno luptându-se din greu să se ridice pe 
primul segment al scării. Era puternic, dar prea corpolent. Carol 
se întoarse cu vătraiul. Jason îl cântări în mână. Cu puţin noroc îl 


175 


va putea convinge pe tipul de jos să asculte de el. 

— Ştiam de la început că nu e o idee bună, spuse Carol. 

Jason privi în jur şi observă că încăperea avea pe podea un 
linoleum demodat. Apoi îşi îndreptă privirea către uşa care lega 
bucătăria de restul apartamentului. Era o uşă groasă şi solidă 
care se încuia cu cheie. Nu era exclus ca într-o perioadă 
anterioară încăperea să fi avut o altă destinaţie. 

— Spune-mi, Carol, ai avea ceva împotrivă dacă ţi-aş face un 
pic de mizerie aici? Sunt dispus să plătesc curăţenia. 

— Ce-ţi mai trece prin cap? 

— Ai întâmplător o sticlă mai mare cu ulei de gătit? 

— Cred că da. 

— Poţi să mi-o dai? 

Perplexă, Carol deschise uşa cămării şi scoase de acolo un 
bidon de patru litri cu ulei de măsline italienesc. 

— E perfect, spuse Jason. 

După ce mai aruncă o privire fugară pe fereastră, scoase în 
grabă masa şi cele două scaune din bucătărie. Carol îl privea din 
ce în ce mai derutată. 

— E în regulă. Să ieşim de aici, îi ceru Jason. 

Carol pătrunse în hol. 

Jason scoase dopul bidonului de ulei de măsline şi începu să 
toarne conţinutul pe podea cu mişcări largi şi iuți. In clipa în care 
închise şi încuie uşa, auzi lovituri în fereastra de la bucătărie, 
urmate de zgomotul produs de geamul spart. 

Propti apoi în uşă masa de bucătărie. 

— Vino, spuse el luând-o pe Carol de mână. 

În mâna cealaltă mai ţinea încă vătraiul. Merse cu faţa până la 
uşa de la intrare a apartamentului, care era asigurată 
corespunzător cu două încuietori şi cu o bară de metal. In clipa 
aceea, din bucătărie se auzi o bufnitură asurzitoare. Era prima 
căzătură a lui Bruno. 

— Ai avut o idee năstruşnică, spuse Carol râzând. 

Când ai numai 72 de kilograme în faţa unui astfel de om, 
trebuie să compensezi cu altceva. 

Inima lui Jason încă stătea să-i sară din piept. 

— Oricum, nu-mi dau seama cât se va mai distra Bruno în 
bucătărie, aşa că trebuie să ne grăbim. Am nevoie de tine. 


176 


Ultima şansă de a reconstitui descoperirea lui Alvin Hayes este 
de a mă duce la Seattle şi de a încerca să aflu ce a căutat acolo. 
Se pare că... 

Urmă o nouă bufnitură zgomotoasă, urmată de un lung şir de 
înjurături, unele dintre ele fiind rostite într-o italiană cât se 
poate de curată. 

— Cred că o să turbeze de furie, spuse Jason în timp ce 
descuia uşa de la intrare. 

— Înţeleg, deci, că vrei să vin cu tine la Seattle. Asta era tot? 

— Eram convins că vei înţelege. Hayes a adus de acolo o 
probă biologică pe care a prelucrat-o apoi în laboratorul său de 
la Gene, Inc. Trebuie să aflu despre ce era vorba. Şi indiciul cel 
mai preţios este tipul cu care s-a întâlnit la Universitatea 
Washington. 

— Cel căruia i-am uitat numele. 

— Dar l-ai văzut şi l-ai putea recunoaşte? 

— Probabil. 

— Ştiu că nu e frumos din partea mea să-ţi cer aşa ceva, 
continuă Jason. Dar cred în continuare că Hayes a făcut o 
descoperire ştiinţifică şi, judecând după antecedentele sale, 
această descoperire este cât se poate de importantă. 

— Şi eşti convins că incursiunea la Seattle ar putea rezolva 
această enigmă? 

— E o încercare cu puţini sorţi de izbândă, dar singura care 
mi-a mai rămas. 

Uşa de la bucătărie răsună zgomotos, apoi îl auziră pe Bruno 
cum izbeşte ritmic în ea. 

— Cred că am abuzat de ospitalitatea ta, spuse Jason. Bruno 
n-o să-ţi facă nici un necaz, nu-i aşa? 

— Doamne fereşte! Patronul meu l-ar jupui de viu. Din cauza 
asta e acum atât de turbat. Crede că sunt în pericol. 

— Spune-mi, Carol, vii cu mine la Seattle? o întrebă Jason în 
timp ce îndepărta drugul de fier care bloca uşa.. 

— Când ai vrea să pleci? îl întrebă şovăitoare Carol. 

— Astăzi după-amiază. Nu stăm mult. Ai putea să le laşi un 
mesaj că vei lipsi puţin? 

— Am mai făcut-o şi altădată. Am să-i spun că merg până 
acasă. După moartea Helenei, patronul meu s-ar putea să fie 


177 


uşurat dacă m-ar şti plecată din oraş. 

— Atunci spune-mi că eşti de acord, o imploră Jason. 

— S-a făcut, spuse Carol adresându-i unul din acele zâmbete 
care îţi încălzeau inima. De ce nu? 

— Avem un zbor spre Seattle chiar în după-amiaza aceasta la 
ora patru. Te voi aştepta la poarta de îmbarcare. Mă ocup eu de 
bilete. Ce zici? 

— E o nebunie, spuse Carol, dar sună amuzant. 

— Ne întâlnim acolo. 

Jason cobori în fugă scările şi se îndreptă spre maşină, 
temându-se că Bruno şi-ar fi schimbat direcţia coborând tot pe 
scara de incendiu. 


178 


12 


Jason se trezi devreme şi-l sună pe Roger pentru a-l pune la 
curent cu starea pacienţilor săi. Astăzi nu avea de gând să mai 
treacă pe la spital. Inainte de a se întâlni cu Carol la zborul de 
Seattle de la ora patru, intenţiona să mai facă un drum. Îşi 
pregăti în grabă bagajul, fiind atent să nu uite îmbrăcămintea 
pentru vreme rece şi ploioasă, apoi comandă un taxi pentru 
aeroport. Ajunse în timp util pentru a-şi putea lăsa valiza la 
serviciul de bagaje, apoi luă cursa de ora unu cu destinaţia La 
Guardia. Ajuns în La Guardia, închirie o maşină şi porni spre 
Leonia, New Jersey. Era poate o şansă şi mai mică decât cea 
oferită de Seattle, dar Jason era decis să stea de vorbă şi cu 
fosta soţie a lui Hayes. Işi propusese să nu lase neîntoarsă nici 
cea mai mică piatră. 

Leonia se dovedi a fi un orăşel surprinzător de adormit pentru 
o aşezare ce se întindea atât de aproape de New York. În mai 
puţin de zece minute după ce traversă podul George 
Washington, se trezi pe o arteră largă împrejmuită de o parte şi 
de alta de magazine cu un singur etaj şi cu spaţii de parcare în 
faţă. Strada s-ar fi putut foarte bine numi Main Street, USA. 
Numele ei era însă Broad Avenue. Pe ea se afla o farmacie, un 
magazin cu articole de fierărie, o brutărie şi chiar un bufet- 
expres. Totul arăta ca un peisaj din filmele anilor cincizeci. Jason 
intră în bufet, ceru un lichior de vanilie şi consultă cartea de 
telefon. Găsi o Louise Hayes care locuia pe Park Avenue. În timp 
ce-şi bea lichiorul, Jason se întreba dacă ar fi mai înţelept să o 
sune pe femeie sau să meargă direct la ea. Optă pentru a doua 
variantă. 

Park Avenue era o derivație a Broad Avenue ce urca pe colina 
care străjuia mica aşezare la est. După Pauline Boulevard 
drumul o lua arcuit spre nord. Acolo, Jason găsi casa Louisei 
Hayes. Era o clădire modestă din şindrilă de culoare maronie 
întunecată, care în mod evident necesita multe reparaţii. Din 
gazonul din faţa casei nu mai rămăsese aproape nimic. 


179 


Jason sună la uşă. Îi deschise o femeie de vârstă mijlocie, cu 
zâmbetul pe faţă şi îmbrăcată cu un capot care fusese cândva 
roşu. Avea un păr şaten foarte sârmos. De coapsa ei stătea 
agăţată o fetiţă de vreo cinci sau şase ani, cu degetul mare 
vârât adânc în gură. 

— Sunteţi doamna Hayes? o întrebă Jason. 

Femeia nu se putea compara nici pe departe cu celelalte două 
prietene ale lui Hayes. 

— Da. 

— Sunt doctorul Jason Howard, un coleg al soţului 
dumneavoastră. 

Nu se gândise dinainte la ce avea să-i spună. 

— Da? repetă doamna Hayes, împingând-o instinctiv pe 
micuță în spatele ei. 

— Aş dori să stăm un pic de vorbă, dacă aveţi un pic de timp. 

Jason îşi scoase portofelul şi-i întinse femeii permisul de 
conducere cu fotografia lui şi legitimaţia sa de la GHP. 

— Am fost şi coleg de facultate cu soţul dumneavoastră, 
adăugă el pentru a convinge şi mai mult. 

Louise examină documentele, apoi i le dădu înapoi. 

— Nu vreţi să intraţi? 

— Vă mulţumesc. 

Şi interiorul casei ar fi necesitat eforturi pentru a fi pus în 
ordine. Mobilierul era foarte uzat, iar covoarele roase. Peste tot 
erau împrăştiate jucăriile copilului. Louise adună în grabă 
obiectele de pe un colţ al canapelei şi-i făcu semn lui Jason să se 
aşeze. 

— Doriţi un ceai sau o cafea? 

— Aş prefera o cafea, răspunse el. 

Femeia părea agitată şi Jason credea că această activitate o 
va mai calma. Louise plecă în bucătărie, de unde începu să se 
audă curgând apa. Micuța rămase singură, privindu-l pe Jason 
cu ochii ei mari şi căprui. Când Jason îi zâmbi, alergă şi ea în 
bucătărie. 

Jason examină încăperea în care se afla. Era întunecată şi 
tristă, iar pe pereţi erau lipite câteva reclame fotografice. Louise 
reveni, urmată pas cu pas de fetiţă. li întinse lui Jason o cană de 
cafea, apoi aşeză pe măsuţa din faţă zahărul şi frişca. Jason îşi 


180 


puse din amândouă. 

Louise se aşeză în faţa lui. 

— Imi cer scuze dacă nu am fost prea ospitalieră la început, 
spuse ea. Nu mi se întâmplă în fiecare zi să primesc vizita unor 
persoane care să se intereseze de Alvin. 

— Vă înţeleg, spuse Jason. 

O privi cu mai multă atenţie pe femeie. Sub aspectul ei 
neglijent, Jason descoperi trăsăturile şterse ale unei femei 
atrăgătoare. Cu siguranţă, Hayes avea gusturi bune. 

— Imi cer scuze pentru deranj, dar Alvin mi-a vorbit de multe 
ori despre dumneavoastră. Am profitat de prezenţa în zonă şi m- 
am gândit să vă fac o vizită. 

Considerase că nu-i va strica să îndruge câteva minciuni. 

— Chiar v-a vorbit despre mine? întrebă indiferent Louise. 

Jason se hotărî să fie mai prudent. Nu venise aici pentru a 
răscoli sufletul femeii. 

— Motivul pentru care am vrut să stau de vorbă cu 
dumneavoastră, continuă el, este faptul că Alvin mi-a mărturisit 
că a făcut o importantă descoperire ştiinţifică. 

Jason începu să-i povestească despre împrejurările morţii lui 
Hayes şi despre felul în care el, Jason, hotărâse să declanşeze o 
cruciadă personală în încercarea de a afla dacă soţul ei făcuse 
într-adevăr o astfel de descoperire. Îi mai explică femeii că ar fi 
o adevărată tragedie ca o astfel de descoperire să se piardă şi 
să nu poată fi folosită de omenire. Louise încuviinţă, dar atunci 
când fu întrebată dacă ştie ceva despre descoperirea respectivă 
răspunse că nu. 

— Nu discutaţi astfel de probleme cu Alvin? 

— Nu. Nu vorbeam decât despre copii şi despre unele 
probleme financiare. 

— Ce vă mai fac copiii? întrebă Jason, amintindu-şi de grija lui 
Hayes pentru fiul său. 

— Sunt bine amândoi, mulţumesc. 

— Amândoi? 

— Da, îi răspunse Louise. Lucy e aici, adăugă ea, bătând-o 
uşor pe fetiţă cu mâna pe cap, iar John e la şcoală. 

— Eu trăiam cu impresia că aveţi trei copii. 

Jason observă cum ochii femeii se înceţoşară. După o tăcere 


181 


apăsătoare, ea spuse: 

— Ei bine... mai este încă unul. Alvin junior. Trăieşte sub un 
regim de strictă supraveghere. Se află într-o şcoală din Boston. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. V-aţi fi aşteptat să mă fi obişnuit deja cu ideea 
asta, dar nu am să reuşesc niciodată. Cred că este şi motivul 
pentru care m-am despărţit de Alvin. Nu m-am putut acomoda 
cu situaţia asta. 

— Unde anume se află Alvin junior? întrebă Jason, conştient 
de faptul că atinge o zonă foarte delicată. 

— La Şcoala Hartford. 

— Şi cum se simte acolo? 

Jason auzise de Şcoala Hartford. Era o instituţie achiziționată 
de GHP o dată cu un spital pentru cazuri mai deosebite. Jason 
mai ştia că respectiva şcoală era de vânzare. Pentru GHP nu mai 
reprezenta decât o sursă de pierderi. 

— Cred că bine, răspunse Louise. Mă tem că nu-l pot vizita 
prea des şi asta îmi zdrobeşte sufletul. 

— Vă înţeleg, spuse Jason, întrebându-se dacă acesta era fiul 
despre care îi vorbise Alvin în noaptea în care murise. 

— Am putea să dăm un telefon şi să ne mai interesăm ce mai 
face copilul? 

— Bănuiesc că da, spuse Louise fără nici o reacţie faţă de 
natura neobişnuită a acestei întrebări. 

Se ridică cu greutate în picioare, cu fetiţa încă agăţată de ea, 
se duse la telefon şi formă numărul scolii. Ceru căminul de copii 
şi se interesă de sănătatea fiului ei. După ce închise telefonul 
spuse: 

— Mi-au spus că starea băiatului este cât se poate de bună. 
Singura problemă nouă ar fi o artrită, care a intervenit în timpul 
terapiei. 

— E de multă vreme acolo? 

— De când Alvin a început să lucreze la GHP. Posibilitatea de 
a-l înscrie pe Alvin junior la Hartford a fost unul din motivele 
pentru care a acceptat postul. 

— Dar celălalt băiat? spuneaţi că e bine. 

— Mai bine nici nu se poate, spuse Louise cu o mândrie 
nedisimulată. E în clasa a treia şi e considerat printre cei mai 


182 


sclipitori elevi. 

— Asta-i minunat, spuse Jason, încercând să rememoreze 
noaptea morţii lui Hayes. Alvin îi spusese că cineva doreşte să-l 
omoare pe el şi pe fiul său. Că pentru el fusese prea târziu, dar 
poate pentru băiatul lui nu. Ce naiba vroise să spună? Jason se 
gândise că poate unul din băieţi era bolnav fizic, dar se pare că 
nu era cazul. 

— Mai doriţi cafea? îl întrebă Louise. 

— Nu, mulţumesc. Aş vrea să vă mai întreb un singur lucru. 
Când a murit, Alvin era pe punctul de a-şi înfiinţa o corporație. 
Copiii dumneavoastră urmau să fie deținători de acţiuni. Ştiaţi 
ceva despre acest proiect al lui? 

— Absolut nimic. 

— Aşa, deci, spuse Jason. Vă mulţumesc pentru cafea. Dacă 
vă pot ajuta cu ceva la Boston, cum ar fi să mă mai interesez de 
Alvin junior, nu ezitaţi să mă sunati. 

Jason se ridică, iar micuța îşi ascunse capul în poalele mamei. 

— Sper că Alvin nu a suferit prea mult, spuse femeia. 

— Nu, nu a suferit, o minţi Jason. 

Incă îşi mai amintea expresia de agonie de pe chipul lui Alvin. 

Ajunşi în faţa uşii, Louise spuse pe neaşteptate: 

— O, era să uit. La câteva zile după moartea lui Alvin, cineva 
a pătruns în casa noastră. Din fericire eram cu toţii plecaţi. 

— Vi s-a furat ceva? 

Jason se întreba dacă fuseseră cei de la Gene, Inc. 

— Nu, îi răspunse Louise. Probabil că au văzut dezordinea 
obişnuită şi au plecat, adăugă ea zâmbind. Se pare însă că au 
scotocit peste tot. Chiar şi în ghiozdanul copilului. 

Jason se gândi la discuţia lui cu Louise pe tot drumul dintre 
Leonia, New Jersey şi podul George Washington. Nu se 
aşteptase să fie atât de descurajat. La urma urmei nu aflase 
nimic important care să-i justifice această călătorie. Dar îşi 
dăduse seama că existase un motiv mai puternic pentru dorinţa 
lui de a merge acolo. Fusese curios la culme să o cunoască pe 
soţia lui Hayes. Ca unul căruia viaţa îi răpise propria soţie atât 
de brutal, Jason nu putea să înţeleagă motivul pentru care 
cineva ca Hayes se despărţise de bună voie de femeia lui. Jason 
nu suferise însă niciodată trauma unui fiu retardat. 


183 


KKK 


Jason reuşi să prindă avionul de ora două cu destinația 
Boston. Încercase să citească ceva pe drum, dar nu reuşise să 
se concentreze. Era îngrijorat că nu o va întâlni pe Carol la 
aeroport sau şi mai rău, că aceasta îşi va face apariţia în 
compania lui Bruno. 

Din nefericire, avionul de ora două care ar fi trebuit să 
aterizeze la Boston la două şi jumătate nici nu reuşi să decoleze 
din La Guardia mai devreme de această oră. Când Jason ajunse 
la destinaţie, se făcuse deja trei şi treizeci de minute. Plecă să-şi 
recupereze bagajul din fişetul cu cifru, apoi alergă de la 
terminalul companiei Eastern la cel al companiei United. 

În faţa ghişeului la care se vindeau bilete era o coadă imensă 
şi Jason nu-şi putea imagina ce fac agenţii respectivi pentru a 
prelungi atât de mult fiecare tranzacţie. Era deja patru fără 
douăzeci şi nu se vedea nici urmă de Carol Donner. 

Veni, în fine şi rândul lui Jason. Prezentă cartea de credit 
American Express şi ceru două bilete în circuit până la Seattle 
pentru cursa de ora patru, precizând că rezervarea pentru 
întoarcere o va face ulterior. _ 

Cel puţin în cazul lui, agentul se dovedi operativ. In mai puţin 
de trei minute, Jason primi biletele şi tichetele de îmbarcare şi 
se îndreptă alergând spre Poarta nr. 19. Se făcuse patru fără 
cinci. Se făceau ultimele apeluri pentru îmbarcare. Sosind cu 
sufletul la gură la Poarta nr. 19, Jason se interesă dacă întrebase 
cineva de el. Când fata de la ghişeu îi răspunse că nu, o descrise 
rapid pe Carol şi o întrebă dacă o văzuse cumva. 

— E o femeie foarte frumoasă, adăugă el. 

— Sunt convinsă, îi zâmbi funcţionara. Din păcate nu am 
observat-o. Dacă aveţi însă de gând să mai plecaţi la Seattle, v- 
aş recomanda să vă grăbiţi. 

Jason privi din nou cadranul ceasului de pe perete. Agentul de 
la îmbarcări era ocupat cu numărarea biletelor. Un alt agent 
făcu ultimul anunţ al zborului spre Seattle. Nu mai rămăseseră 
decât două minute până la ora patru. 

Aruncându-şi pe umăr bagajul de mână, Jason mai aruncă o 
privire peste mulţimea de pasageri se ce îndreptau spre 
terminal. În clipa în care era pe punctul de a-şi pierde orice 


184 


speranţă, o văzu. Alerga în direcţia lui. Jason ar fi trebuit să 
exulte. Problema era că la numai câţiva paşi în spatele ei se 
zărea şi trupul mătăhălos al lui Bruno, Ceva mai departe, pe 
acelaşi culoar, în locul în care bagajele erau recuperate din 
detectorul cu raze X trândăvea un poliţist. Jason îşi făcu în minte 
un plan: aceea va fi direcţia în care se va putea salva, dacă va fi 
nevoie. 

Sacoşa de pe umăr o împiedica foarte mult pe Carol să alerge. 
Bruno nu făcea nici o tentativă de a o sprijini. Tânăra femeie 
veni direct la Jason. Expresia de pe chipul lăbărţat al lui Bruno 
se transformă din ciudă în confuzie şi, în cele din urmă, în furie 
oarbă. 

— Am ajuns la timp? întrebă Carol gâfâind. 

Agentul se afla acum la uşa care ducea spre tunelul de 
îmbarcare, cu intenţia de a bloca accesul. 

— Ce cauţi aici, bă nenorocitule? urlă Bruno, ridicându-şi 
privirea spre inscripţia care indica destinaţia cursei. 

Apoi se întoarse acuzator spre Carol: 

— Parcă spuneai că te duci acasă, Carol. 

— Să mergem, îl îndemnă Carol pe Jason, apucându-l de braţ 
şi împingându-l spre ieşirea pe pistă. 

Jason se împiedică din cauza întoarcerii bruşte, dar nu-şi 
dezlipi ochii de pe chipul dolofan al lui Bruno, care luase o tentă 
hidoasă de roşu. Vinele de pe tâmplă i se îngroşaseră ca nişte 
ţigări de foi. 

— O clipă, vă rog! strigă Carol agentului. 

Acesta încuviinţă şi strigă la rândul său în direcţia tunelului. 
Jason îl urmări cu privirea pe Bruno până în ultima clipă. Îl văzu 
dând buzna spre un grup de cabine telefonice. 

— Da ştiu că vă place să veniţi în ultima clipă, spuse agentul, 
rupând câte o jumătate din fiecare talon de îmbarcare. 

Jason îşi îndreptă în fine privirea înainte, convins că Bruno 
hotărâse să nu se dea în spectacol. Când coborâră din tunel, 
Carol îl mai ţinea încă de braţ. Trebuiră să mai aştepte până 
când operatorul tunelului bătu cu putere în uşa aeronavei 
pentru a-l convinge pe ajutorul comandantului să deschidă după 
ce sigiliul fusese deja aplicat. 

— Aţi mers un pic cam departe, le spuse acesta încruntându- 


185 


se. 

Cum se aşezară, Carol îşi ceru scuze pentru întârziere. 

— Simt că turbez de furie, spuse ea, înghesuindu-şi geanta de 
mână sub fotoliul din faţă. Apreciez grija lui Arthur pentru 
integritatea mea corporală, dar ce se întâmplă e ridicol. 

— Cine e Arthur? 

— Patronul meu, îi răspunse Carol dezgustată. Mi-a spus că 
dacă plec acum, voi fi concediată. Cred că la întoarcere am să- 
mi dau demisia. 

— Crezi c-ai putea s-o faci? interveni Jason, întrebându-se în 
ce mai consta munca lui Carol în afară de dans. 

După părerea lui, femeile de genul lui Carol pierdeau foarte 
uşor controlul asupra propriilor vieţi. 

— Mi-am propus oricum să mă las cât de curând de această 
meserie, spuse Carol. 

În clipa aceea avionul se zgâlţâi, făcând o manevră de 
îndepărtare de poarta de îmbarcare. 

— Ştii în ce constă munca mea? îl întrebă Carol. 

— Oarecum, răspunse vag Jason. 

— Dar nu ai pomenit niciodată, continuă femeia. Majoritatea 
bărbaţilor aduc mereu vorba despre aşa ceva. 

— M-am gândit că treaba aceasta te priveşte numai pe tine, 
răspunse Jason. 

La urma urmei, cine era el să o judece? 

— Eşti un pic cam ciudat, spuse Carol. Un tip plăcut, dar 
ciudat. 

— Credeam că sunt cât se poate de normal. 

— Ha! exclamă vesel Carol. 

Cum traficul era foarte intens, fură nevoiţi să aştepte peste 
douăzeci de minute până când avionul decolă şi se angajă pe 
direcţia vest. 

— Nu mai credeam că o să reuşim, spuse Jason, începând în 
fine să se mai relaxeze. 

— Îmi pare rău, se scuză din nou Carol. Am încercat să mă 
descotorosesc de Bruno, dar el s-a agăţat de mine ca scaiul. Nu 
vroiam să afle că nu plec acasă, în Indiana. Dar ce puteam să 
fac? 

— Nu-i nimic, spuse Jason, deşi în adâncul sufletului său îl 


186 


deranja că în afară de el şi Shirley mai exista cineva care îi 
cunoştea destinaţia. 

Şi-ar fi dorit ca aceasta să rămână secretă. În acelaşi timp nu- 
şi dădea seama dacă acest lucru conta atât de mult. 

Luându-şi notițe pe o agendă cu file galbene, Jason începu să 
o interogheze pe Carol despre programul celor două vizite pe 
care Hayes le făcuse la Seattle. Cea mai importantă era prima 
dintre ele. Cei doi trăseseră la hotelul Mayfair şi, printre altele, 
vizitaseră un club numit Totem, similar cu Cabaretul din Boston. 
Jason o rugă să-i descrie acest local. 

— Un loc plăcut, răspunse Carol, dar nu ieşit din comun. Nu 
avea nimic din atmosfera de antren de la Club Cabaret. Seattle 
mi-a părut un oraş mai conservator. 

Jason era de aceeaşi părere şi se întreba cum de-şi irosise 
Hayes timpul într-un astfel de loc, când se afla în compania lui 
Carol. 

— Hayes a stat de vorbă cu cineva în acel local? 

— Da. Arthur îi aranjase o întâlnire cu patronul clubului. 

— Arthur? Hayes îl cunoştea pe patronul tău? 

— Erau prieteni. În felul acesta l-am cunoscut pe Alvin. 

Jason îşi reaminti de zvonurile care circulau în legătură cu 
pasiunea lui Hayes pentru discoteci şi localuri de genul acesta. 
Se pare că fuseseră adevărate. Dar ideea prieteniei dintre un 
biolog de talie mondială şi un patron de local în care se dansa la 
bustul gol părea de-a dreptul caraghioasă. 

— Ştii cumva ce a discutat Alvin cu tipul acela? 

— Nu, răspunse Carol, dar nu au stat prea mult de vorbă. Eu 
nu le-am dat atenţie, pentru că urmăream dansatoarele. Erau 
destul de bune. 

— Aţi mai vizitat şi Universitatea Washington, corect? 

— Aşa este. Chiar în prima zi. 

— Şi crezi că l-ai recunoaşte pe cel cu care s-a întâlnit Alvin 
acolo? întrebă Jason pentru a fi mai sigur. 

— Cred că da. Era un tip înalt şi arătos. 

— Şi după aceea? 

— Am plecat în munţi. 

— Incepuse sezonul? 

— Aşa cred. 


187 


— Alvin s-a întâlnit şi acolo cu cineva? 

— Cu nimeni în special. Dar a stat de vorbă cu o mulţime de 
oameni. 

După servirea mesei, Jason se aşeză confortabil în fotoliu. Se 
gândea la ceea ce-i spusese Carol, considerând că cel mai 
important eveniment fusese vizita la Universitatea Washington. 
Îi trezea curiozitatea şi clubul de noapte pe care merita să-l 
viziteze şi el. 

— Ar mai fi ceva, continuă Carol. În timpul celei de-a doua 
călătorii am fost nevoiţi să pierdem ceva timp căutând bioxid de 
carbon solid. 

— Dumnezeule! La ce vă trebuia aşa ceva? 

— Nu ştiam şi nici Alvin nu mi-a spus. Venise cu un vas 
termoizolant pe care vroia să-l umple cu bioxid de carbon solid. 

Poate că pentru a transporta specimenul, reflectă Jason. Sună 
promițător. 

XXX 

Imediat după ce au aterizat la Seattle şi-au potrivit 
conştiincioşi ceasurile după ora Coastei Pacificului. Jason şi-a 
aruncat privirea prin hubloul aeronavei. Aşa cum se aştepta, la 
Seattle ploua. Se vedeau picăturile în bălțile întunecate de pe 
pistă. În curând, până şi hubloul era brăzdat de şuvoaie de apă. 

Închiriară o maşină şi, de îndată ce se eliberară din traficul 
aglomerat din zona aeroportului, Jason spuse: 

— Pentru a-ţi stimula memoria, m-am gândit să ne cazăm la 
acelaşi hotel în care ai locuit şi data trecută. 

— Bineînţeles, în camere separate. 

Carol se răsuci să-l privească în semiîntunericul din maşină. 
Jason insista cu tot dinadinsul ca aceasta să rămână doar o 
excursie de lucru. 

XXX 

Maşina care rula în spatele lor era un Ford Taurus bleumarin. 
În spatele volanului se afla un bărbat de vârstă mijlocie, într-o 
bluză pe gât, o geacă din piele de căprioară şi pantaloni 
cadrilaţi. Cu numai cinci ore înainte primise un telefon prin care 
i s-a spus să fie la aeroport la aterizarea cursei de la Boston a 
companiei United. Acolo urma să identifice un doctor de 
patruzeci şi cinci de ani, care sosea în compania unei frumoase 


188 


tinere. Cei doi se numeau Howard şi Donner, iar el trebuia să-i 
ţină sub supraveghere. Misiunea se dovedise mult mai simplă 
decât se aşteptase. Pentru a confirma identitatea celor doi, se 
luase după ei până la ghişeul firmei Avis. 

Acum nu-i mai rămânea decât să nu-şi ia ochii de pe ei. 
Probabil că va fi contactat de cineva care va veni de la Miami. 
Pentru această muncă va primi obişnuita sumă de cincizeci de 
dolari pe oră plus cheltuielile zilnice. Ar fi vrut să ştie dacă cei 
doi erau urmăriţi pentru soluţionarea unor probleme conjugale. 

XXX 

Hotelul era elegant. judecând după ţinuta dezordonată a lui 
Hayes, Jason nu s-ar fi aşteptat la un gust atât de rafinat din 
partea acestuia. Şi-au luat camere separate, dar Carol a stăruit 
ca uşa dintre acestea să rămână descuiată. 

— N-are nici un rost să fim atât de rezervaţi, îi spusese ea. 

Jason nu ştiu cum să interpreteze acest îndemn. 

Cum în avion abia se atinseseră de mâncare, Jason propuse 
să cineze înainte de a pleca la Totem Club. Carol se schimbă şi, 
când intrară în restaurantul hotelului, Jason fu încântat de cât de 
tânără şi de frumoasă arăta. Avură surpriza ca şeful de sală să-i 
ceară chiar actele de identitate tinerei fete în momentul în care 
Jason comandase o sticlă de chardonnay californian. Episodul o 
înfiorase pe Carol, care pretindea că arată deja ca o femeie 
matură la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi. 

Pe la zece seara, unu după fusul orar al Coastei de Est, erau 
gata să plece la Totem Club. Lui Jason i se făcuse deja somn, dar 
Carol se simţea foarte bine. Pentru a evita orice greutăţi, lăsară 
maşina închiriată în parcarea hotelului şi comandară un taxi. 
Carol recunoscu că, atunci când fusese cu Hayes, avuseseră 
mari dificultăţi în găsirea localului. 

Totem Club se afla în afara centrului comercial al oraşului, la 
marginea unui cartier rezidenţial foarte frumos, în care nu 
întâlneai nimic din atmosfera sordidă a Combat Zone din 
Boston. Clădirea era înconjurată de o parcare asfaltată pe care 
nu găseai nici urmă de mizerie. În faţa ei nu se vedea nici un 
cerşetor, aşa cum se întâmplă în amintita zonă a Bostonului. 
Arăta ca un restaurant sau un bar obişnuit, numai că intrarea 
era flancată de doi stâlpi din ipsos înfăţişând câte un totem. 


189 


Când se dădu jos din maşină, Jason auzi ritmul muzicii rock de 
dinăuntru. Alergară prin ploaie până la intrare. 

În interior, clubul arăta mult mai conservator decât Cabaretul. 
Jason observă din prima clipă că majoritatea consumatorilor 
erau perechi şi nu băutorii de elită care se înşiruiau la tejghelele 
localurilor din Boston. Localul avea chiar şi un mic ring de dans. 
Singura asemănare cu localul din Boston era configuraţia 
barului, care era tot în formă de U, având în centru un culoar de 
acces pentru dansatoare. 

— Aici nu obişnuiesc să danseze cu bustul gol, îi şopti Carol. 

Fură conduşi într-un separeu de la primul nivel, departe de 
bar. Sub ei se mai afla un nivel. O tânără picoliţă le aduse 
meniul localului şi îi întrebă ce doresc să bea. 

După ce fură serviţi, Jason o întrebă pe Carol dacă l-a văzut 
cumva pe patron. Fata nu-l observase la început, dar după un 
sfert de oră îl apucă de braţ pe Jason şi se aplecă peste masă 
spre el. 

— Uite-l acolo, spuse ea, arătându-i un tânăr de vreo treizeci 
de ani, îmbrăcat în smoking, cu o cravată roşie şi cu brâu de 
mătase. 

Avea un ten măsliniu, iar părul său des şi negru avea reflexe 
albăstrui. 

— Îţi mai aminteşti cum îl cheamă? 

Carol scutură din cap. 

Jason ieşi din separeu şi porni spre patronul care avea un chip 
prietenos şi o expresie copilărească. In clipa în care Jason ajunse 
în dreptul său, tânărul râdea şi-l bătea pe spate pe unul dintre 
bărbaţii de la bar. 

— Scuzaţi-mă, spuse Jason. Sunt doctorul Jason Howard din 
Boston. 

Patronul se întoarse spre el şi-i adresă un zâmbet artificial. 

— Eu sunt Sebastion Frahn, spuse tânărul. Fiţi bine venit la 
Totem. 

— Pot să stau o clipă de vorbă cu dumneavoastră? 

Zâmbetul de pe chipul tânărului se stinse. 

— În legătură cu ce? 

— Pentru a vă explica aş avea nevoie de un minut, două. 

— Sunt îngrozitor de ocupat. Poate mai târziu. 


190 


Nepregătit pentru un refuz atât de categoric, Jason rămase o 
clipă urmărindu-l pe Frahn care trecea printre clienţii săi. 
Zâmbetul îi revenise imediat. 

— Ai reuşit? îl întrebă Carol după ce se întoarse în separeu şi 
se aşezase pe scaunul lui. 

— Nu. Am străbătut trei mii de mile ca să aflu că tipul nu vrea 
să stea de vorbă cu mine. 

— In astfel de situaţii oamenii trebuie să fie prudenţi. Stai să 
încerc şi eu. 

Fără să mai aştepte răspunsul lui Jason, Carol se furişă afară 
din separeu. Jason o urmări cu privirea cum îşi croieşte drum cu 
mişcări pline de graţie spre patron. O văzu cum îi pune mâna pe 
braţ şi schimbă câteva vorbe cu el. Apoi îl observă pe tânăr 
încuviinţând printr-o mişcare a capului şi privind în direcţia 
separeului. Bărbatul mai dădu o dată din cap, apoi plecă. Carol 
se întorcea. 

— Vine imediat. 

— Ce i-ai spus? 

— Şi-a adus aminte de mine, spuse cu simplitate Carol. 

Jason ar fi vrut să ştie ce înţelegea ea prin asta. 

— Şi-a amintit şi de Hayes? 

— O, da, spuse Carol. Nici o problemă. 

Şi într-adevăr, în mai puţin de zece minute, Sebastion Frahn 
mai făcu un tur prin local şi se opri în dreptul mesei lor. 

— Imi pare rău că v-am expediat atât de repede. Nu ştiam că 
sunteţi prieteni. 

— Nu-i nici o problemă, spuse Jason. 

Nu înţelegea ce vroise să spună patronul, dar tonul acestuia îi 
păruse cordial. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Carol îmi spunea că vi-l mai amintiţi pe doctorul Hayes. 

Sebastion se întoarse spre Carol. 

— E vorba despre bărbatul cu care aţi fost aici ultima dată? 
întrebă el. 

Carol făcu semn că da. 

— Desigur că-mi amintesc. Era prieten cu Arthur Koehler. 

— Credeţi că aţi putea să-mi spuneţi şi mie despre ce aţi 
discutat? Pentru mine ar putea fi foarte important. 


191 


— Jason a lucrat la acelaşi spital cu Alvin, interveni Carol. 

— Nu am nici o reţinere să vă spun despre ce am discutat. 
Omul vroia să meargă la pescuit de somoni. 

— La pescuit! exclamă Jason. 

— Da. Vroia să prindă câteva exemplare mai mari, dar nu i-ar 
fi plăcut să meargă prea departe. l-am recomandat să încerce la 
Cascada Cedrilor. 

— Asta-i tot? întrebă Jason dezamăgit. 

— Câteva minute am discutat şi despre firma Seattle 
Supersonics. 

— Mulţumesc, spuse Jason. Vă sunt recunoscător pentru 
timpul pe care mi l-aţi acordat. 

— Pentru puţin, spuse Sebastion zâmbind. Ei, acum trebuie s- 
o iau din loc. 

Tânărul se ridică, dădu mâna cu ei şi-i invită să mai treacă pe 
acolo. Apoi dispăru. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Jason. De fiecare dată când cred 
că am dat de un capăt al firului, se dovedeşte că totul a fost 
doar o glumă. Auzi, vroia să meargă la pescuit! 

La cererea lui Carol mai rămaseră o jumătate de oră să 
urmărească programul localului şi, la întoarcerea la hotel, Jason 
era frânt de oboseală. După ora Coastei de Est era ora patru. 
Jason se pregăti de culcare şi se băgă în aşternuturi, copleşit de 
un sentiment de uşurare. Fusese dezamăgit de rezultatele 
vizitei la Totem Club, dar mai rămânea Universitatea 
Washington. Mai avea puţin până să se cufunde într-un somn 
adânc când auzi o bătaie uşoară în uşa care lega cele două 
camere de hotel. Era Carol. Îl anunţă că îi e o foame de lup şi că 
nu poate să adoarmă. Puteau să comande ceva de mâncare? 
Simţindu-se obligat să se comporte ca un gentleman până la 
sfârşit, Jason fu de acord. Comandară o sticlă de şampanie şi o 
portie de somon afumat. 

Îmbrăcată într-un capot de pluş fin, Carol mânca somon cu 
sărăţele, aşezată pe marginea patului lui Jason. Incepu să-i 
povestească despre copilăria ei petrecută în Bloomington, 
Indiana. Jason nu o mai auzise vorbind atât de mult până acum. 
Trăise într-o fermă şi, înainte de a se duce la şcoală, trebuia să 
mulgă în fiecare zi vacile. Jason şi-o imagina parcă făcând 


192 


această muncă. Avea în ea aceea prospeţime care sugera o 
astfel de viaţă. Ceea ce nu reuşea Jason era să facă o legătură 
între viaţa de dinainte a fetei şi cea pe care o ducea acum. Ar fi 
vrut să ştie ce anume a determinat această cotitură nefastă, dar 
se temea să o întrebe. In plus, oboseala pusese atât de tare 
stăpânire pe el, încât abia îşi mai putea ţine ochii deschişi. 
Adormi, iar Carol, după ce îl acoperi cu o pătură, se întoarse în 
camera ei. 


193 


13 


Tresărind din somn, Jason îşi privi ceasul care arăta ora cinci 
dimineaţa. Asta însemna la Boston opt, ora la care de obicei 
pleca la spital. Trase draperiile şi avu imaginea unei zile foarte 
senine. În depărtare, un feribot traversa Puget Sound 
îndreptându-se către Seattle şi lăsând în urmă o imensă dâră de 
spumă. 

După ce-şi făcu duşul, Jason bătu în uşa care despărţea cele 
două camere. Nu primi nici un răspuns. Bătu din nou. În cele din 
urmă crăpă un pic uşa, lăsând un crâmpei de rază de soare să 
pătrundă în camera răcoroasă şi întunecată. Carol dormea încă 
adânc cu perna strânsă în braţe. Jason o privi o clipă. Fata era 
de o frumuseţe angelică. Inchise uşa cu grijă, să nu o trezească. 

Se întoarse în patul lui, sună la room service şi comandă un 
mic dejun pentru două persoane constând din suc de portocale, 
cafea şi croissant. Apoi telefonă la GHP şi ceru cu Roger 
Wanamaker. 

— Merge treaba? 

— Nu prea, recunoscu Roger. Marge Todd a făcut o embolie 
severă în noaptea asta. A intrat în comă şi a murit. Stop 
respirator. 

— Dumnezeule! exclamă Jason. 

— Îmi pare rău că-ţi dau o veste atât de proastă. Tu încearcă 
să te simţi bine în continuare. 

— Te mai sun eu peste o zi, două, spuse Jason. 

Încă un deces. În afara unei tinere bolnave de hepatită, Jason 
începuse să creadă că singurul mod în care pacienţii săi mai 
puteau ieşi din spital era cu picioarele înainte. Se întreba dacă 
nu ar fi mai bine să se întoarcă imediat la Boston. Şi totuşi 
Roger avea dreptate. Acolo nu mai putea face oricum nimic. 
Trebuia să elucideze misterul Hayes, chiar dacă îşi mai pierduse 
din optimism. 

Două ore mai târziu, Carol bătu la uşă, apoi intră cu părul încă 
ud după duş. 


194 


— Mi-ai luat-o înainte, spuse ea cu veselie. 

Jason comandă cafea proaspătă. 

— Se pare că azi avem noroc de vreme bună, spuse el 
arătându-i soarele strălucitor de afară. 

— Nu fi chiar aşa de sigur. Vremea pe aici se poate schimba 
când nu te aştepţi. 

În timp ce Carol îşi servea micul dejun, Jason mai bău o cafea. 

— Sper că nu te-am bătut prea mult la cap azi-noapte, spuse 
Carol. 

— Nu fi caraghioasă. Mie îmi pare rău că am adormit. 

— Dar tu ce-mi poţi spune despre viaţa ta, doctore? îl întrebă 
Carol, punându-şi gem pe croissant. Nu prea mi-ai spus prea 
multe despre tine. 

Fata nu aminti că, de fapt, Hayes îi spusese destule despre el. 

— Nici nu am prea multe de spus. 

Carol îşi ridică sprâncenele. Când văzu zâmbetul bărbatului 
izbucni în râs. 

— Pentru o clipă am crezut că vorbeşti serios. 

Jason începu să-i povestească despre copilăria lui la Los 
Angeles, despre studiile făcute la Berkeley şi la Harvard Medical 
School şi despre stagiatura de la spitalul Massachusetts 
General. Fără să vrea, se trezi descriindu-i-o pe Danielle şi 
vorbindu-i despre oribila noapte de noiembrie în care aceasta 
fusese ucisă. Nimeni până acum nu-l făcuse să se destăinuie 
mai deschis, nici măcar Patrick, psihiatrul la care a fost după 
moartea Daniellei. Jason se trezi descriind depresiunea care 
pusese stăpânire pe el în urma numărului tot mai mare de 
decese pe care l-a înregistrat în ultima vreme şi chiar vestea 
morţii lui Marge Todd pe care o primise în cursul dimineţii de la 
Roger. 

— Sunt flatată că-mi faci aceste destăinuiri, îi spuse cu 
sinceritate Carol. 

Nu se aşteptase din partea lui la atâta deschidere şi încredere 
în ea. 

— Ai avut parte de o mulţime de suferinţe emoţionale. 

— Viaţa e câteodată şi aşa, spuse Jason oftând. Nu ştiu ce mi- 
a venit să te plictisesc cu poveştile mele. 

— Nu m-ai plictisit deloc. Cred că ai reuşit să te adaptezi 


195 


perfect la noua situaţie. Ţi-a fost greu să-ţi schimbi locul de 
muncă şi mediul de viaţă, dar pasul ăsta ţi-a fost benefic. 

— Chiar crezi asta? o întrebă Jason. 

Nu-şi amintea dacă i-a vorbit şi despre aşa ceva. Nu se 
aşteptase să fie atât de deschis faţă de Carol, dar acum când 
lucrurile se consumaseră, se simţea mai uşurat. 

Simţindu-se atât de bine împreună, se îmbrăcară şi ieşiră din 
camerele lor abia la zece şi jumătate. Jason îi ceru portarului să-i 
tragă maşina în faţa hotelului, apoi cei doi coborâră cu 
ascensorul în hol. Aşa cum prevestise Carol, în momentul în care 
ieşiră din hotel cerul se întunecase şi ploua des. 

Cu ajutorul unei hărţi oferite de firma Avis şi al memoriei lui 
Carol reuşiră să ajungă la Facultatea de Medicină a Universităţii 
Washington. Carol îi arătă corpul de clădire în care se afla secţia 
de cercetări ştiinţifice unde venise ultima oară cu Hayes. 
Ajunseră la intrare şi fură imediat întâmpinați de un bărbat în 
uniformă de pază. Nu aveau ecusoane eliberate de 
Universitatea Washington. 

— Sunt doctor în Boston, spuse Jason, scoţându-şi portvizitul 
pentru a-i arăta legitimaţia. 

— Domnu', pe mine nu mă interesează de unde sunteţi. Nu 
aveţi ecuson, nu intraţi. Simplu ca bună ziua. Dacă vreţi să 
intraţi, trebuie să treceţi mai întâi pe la Administraţia Centrală. 

Dându-şi seama că nu avea nici un rost să insiste, cei doi 
porniră spre Administraţia Centrală. Pe drum, Jason o întrebă 
cum s-a descurcat Hayes cu cei de la pază. 

— L-a sunat mai întâi pe prietenul lui, spuse Carol. Tipul a 
coborât şi ne-a luat din parcare. 

Funcţionara de la Administraţia Centrală s-a dovedit amabilă 
şi serviabilă, punându-i lui Carol la dispoziţie chiar cartea 
facultăţii pentru a-l identifica eventual pe prietenul lui Hayes 
după fotografie. Imaginea chipului nu a fost însă suficientă 
pentru Carol. In schimb, înarmaţi cu ecusonul respectiv, cei doi 
s-au întors la secţia pentru cercetări ştiinţifice. 

Carol îl conduse pe Jason la etajul cinci. Coridorul era plin de 
aparatură de rezervă, iar pereţii dovedeau că nu se mai 
Zugrăvise cam de multă vreme. Se simţea un miros usturător 
asemănător cu al formaldehidei. 


196 


— Aici se află laboratorul, spuse Carol, oprindu-se în dreptul 
unei uşi deschise. 

În stânga uşii se puteau citi două nume: doctor Duncan 
Sechler şi doctor Rhett Shannon. Se aflau, aşa cum bănuise şi 
Jason, în secţia de genetică moleculară. 

— Care dintre ei este? întrebă Jason. 

— Nu ştiu, răspunse Carol, apoi se îndreptă spre un tânăr 
tehnician şi-l întrebă dacă cei doi doctori se aflau acolo. 

— Sunt amândoi. Acum se află în camera cu animale. 

Tânărul îi arătă direcţia, iar când Carol porni într-acolo, 
întoarse capul pentru a o putea privi şi de la spate. Jason fu 
uimit de atitudinea ostentativă a asistentului. 

Uşa prin care se făcea accesul la camera cu animale era 
prevăzută cu un imens geam. În interior se aflau doi bărbaţi în 
halate albe, care recoltau sânge de la o maimuţă. 

— E tipul înalt şi cu păr grizonat, spuse Carol, arătând cu 
degetul. 

Jason se apropie de geam. Bărbatul, cam de aceeaşi vârstă cu 
el, era plăcut la înfăţişare şi cu o constituţie atletică. Părul său 
argintiu îi dădea un aspect distins. În contrast, celălalt bărbat 
era aproape cu desăvârşire chel. Cele câteva fire de păr pe care 
le mai avea fuseseră pieptănate pe creştet pentru a mai 
ascunde goliciunea. 

— Oare îşi va mai aduce aminte de tine? 

— Posibil. Nu ne-am văzut decât puţin, pentru că eu am 
plecat imediat la departamentul de psihologie. 

Aşteptară până când cei doi doctori îşi terminară treaba şi 
ieşiră din laborator. Bărbatul înalt şi cu păr argintiu ţinea în 
mână eprubeta cu sânge. 

— Scuzaţi-mă, spuse Jason. Îmi puteţi acorda un minut? 

Bărbatul examină ecusonul lui Jason. 

— Sunteţi de la Brigada antidrog? 

— O, Doamne, nu, zâmbi Jason. Sunt doctorul Jason Howard, 
iar dumneaei este domnişoara Carol Donner. 

— Şi cu ce vă pot fi de folos? 

— Trec pe la tine mai târziu, Duncan, îi întrerupse tipul cu 
chelie. 

— Bine, spuse Duncan. O să fac imediat analiza sângelui. 


197 


Apoi, întorcându-se spre Jason, continuă: 

— Scuzaţi-mă. 

— Nu e nici o problemă. Aş fi vrut să vorbesc cu 
dumneavoastră despre o cunoştinţă mai veche. 

— Da? 

— E vorba de Alvin Hayes. Vă mai amintiţi dacă v-a făcut vreo 
vizită aici? 

— Sigur că da, răspunse Duncan, întorcându-se către Carol. 
Nu eraţi şi dumneavoastră cu el? 

— Aveţi o memorie foarte bună, încuviinţă Carol. 

— Vestea morţii sale m-a şocat. Mare păcat! 

— Carol mi-a spus că Hayes venise să vă anunţe un lucru 
foarte important, continuă Jason. Mi-aţi putea spune despre ce 
era vorba? 

Duncan părea jenat şi privea agitat la tehnicienii din jur. 

— Nu cred că mi-ar face plăcere să discut acest subiect. 

— Îmi pare rău. Era o problemă de muncă sau o chestiune 
strict personală? 

— Ar fi mai bine să discutăm în biroul meu. 

Jason îşi stăpânea cu mare greutate emoția. Se părea că 
dăduse în fine peste ceva semnificativ. g 

După ce intrară în birou, Duncan închise uşa. In încăpere se 
aflau două scaune cu spătare metalice. Luând de pe ele 
mormanele de reviste, Duncan îi pofti să ia loc. 

— Ca să vă răspund la întrebare, spuse el, Hayes a venit la 
mine pentru o problemă personală, nu pentru una legată de 
muncă. 

— Am străbătut trei mii de mile ca să discutăm cu 
dumneavoastră, spuse Jason. 

Nu avea de gând să se dea bătut prea uşor, dar perspectiva 
nu părea foarte încurajatoare. 

— Dacă m-ati fi sunat înainte, v-aş fi scutit de atâta drum. 

Ceva din amabilitatea iniţială a lui Duncan dispăruse din 
glasul său. 

— Poate că ar trebui să vă spun de ce suntem atât de 
preocupaţi de această chestiune, spuse Jason. 

începu să-i explice despre misterul potenţialei descoperiri a 
lui Hayes şi despre zadarnicele sale încercări de a afla în ce 


198 


consta aceasta. 

— Şi credeaţi că Hayes a venit la mine pentru a-mi cere 
sprijinul? întrebă Duncan. 

— Aşa speram. 

Duncan izbucni într-un râs neplăcut. Apoi îl privi pe Jason cu 
colţul ochiului. 

— Cu siguranţă că nu sunteţi un consumator de narcotice, nu- 
i aşa? 

Jason nu mai ştia ce să creadă. 

— Fie. Am să vă spun ce vroia Hayes. Un loc de unde să-şi 
cumpere marijuana. Mi-a spus că îi e groază să se urce în avion 
cu aşa ceva, iar eu l-am pus în legătură cu un puşti din 
campusul universitar. 

Jason era paralizat de uimire. Toată emoția pe care o avusese 
la început îl părăsi. 

— Îmi pare rău că v-am răpit din timpul dumneavoastră 
preţios... 

— Nu face nimic. 

Jason şi Carol ieşiră din corpul secţiei de cercetare ştiinţifică, 
nu înainte de a preda ecusoanele celui de la pază. 

Carol zâmbea pe ascuns. 

— Nu-i nimic nostim în treaba asta, să ştii, îi spuse Jason când 
se urcară în maşină. 

— Ba da, dar nu-ţi dai tu seama deocamdată. 

— Acum am putea să ne întoarcem acasă, spuse el 
posomorât. 

— O, nu! M-ai târât după tine până aici şi nu am de gând să 
plec până nu îţi arăt şi munţii. Sunt foarte aproape de aici. 

— Să mă mai gândesc, îi răspunse dus pe gânduri Jason. 

Carol avu câştig de cauză. Se întoarseră la hotel, îşi luară 
lucrurile şi, înainte ca Jason să-şi dea măcar seama, se aflau pe 
autostradă, la ieşirea din oraş. Insistase să conducă ea. La scurt 
timp, cartierele mărginaşe ale oraşului făcură loc unei păduri 
verzi învăluite în negură, iar ridicăturile deluroase se 
transformară în munţi. Se oprise şi ploaia. In depărtare, Jason 
zări primele piscuri învelite în zăpadă. Peisajul era atât de 
încântător încât uitase de dezamăgirea sa. 

— O să vezi că mai departe e şi mai frumos, spuse Carol în 


199 


momentul în care părăsiră autostrada şi se angajară pe drumul 
care ducea spre Cascada Cedrilor. 

Acum îşi amintea perfect drumul şi îi arăta plină de fericire 
peisajul din jur. Intrând pe un drum care scurta şi mai mult 
traseul, Carol conducea acum de-a lungul Râului Cedrilor. 

Era o feerie a naturii, cu codri adânci, stânci abrupte, munţi 
ce se conturau în zare şi râuri repezi. Cum se înserase, Carol 
intră pe un drumeag de piatră măcinată şi opri în cele din urmă 
în faţa unei pitoreşti cabane de munte, concepută ca o imensă 
clădire cu cinci etaje. Dintr-un coş înalt din piatră se ridicau 
leneş inele de fum. Deasupra treptelor ce duceau spre intrare 
stătea scris HANUL SOMONILOR. 

— Aici ai locuit şi când ai venit cu Alvin? întrebă Jason, 
iscodind cabana prin parbrizul maşinii. 

La capătul scărilor se afla un portic uriaş din lemn de pin, 
cioplit rudimentar. 

— Da. Aici am stat. 

Carol se întoarse să-şi ia poşeta de pe bancheta din spate. 

Coborâră din maşină. Afară era un frig tăios, iar în atmosferă 
domnea mirosul înţepător de fum provenit din lemne de pădure. 
În depărtare, Jason auzi susurul unui izvor. 

— Râul se află de partea cealaltă a cabanei, spuse Carol 
urcând treptele scării. Un pic mai sus e o cascadă foarte 
simpatică. O s-o vezi şi tu mâine. 

Jason o urmă, dar abia acum se întrebă ce naiba căuta el 
acolo. Călătoria fusese un eşec total; locul lui era înapoi la 
Boston, alături de pacienţii săi aflaţi într-o stare atât de critică. 
Şi totuşi se afla acum în Munţii Cascadelor, în compania unei 
fete pe care nu avea nici o justificare să continue s-o soarbă din 
ochi. 

Interiorul hanului era la fel de pitoresc ca şi exteriorul. Holul 
principal era uriaş şi se ridica pe înălţimea a două niveluri. 
Întregul spaţiu era dominat de un şemineu de dimensiuni 
gargantuelice. Pereţii erau îmbrăcaţi în creton şi decoraţi cu 
capete de animale iar pe jos erau împrăştiate mai multe piei de 
urs. În jurul focului se aflau mai mulţi oameni care citeau, iar o 
familie juca o partidă de scrabble. Câteva capete se întoarseră 
după Jason şi Carol când aceştia se îndreptară spre biroul de 


200 


cazare. 

— Aţi făcut vreo rezervare la noi? întrebă bărbatul din spatele 
tejghelei. 

Jason crezu că respectivul are chef de glume. Cabana era 
imensă, situată în mijlocul unui ţinut pustiu, se aflau la începutul 
lui noiembrie şi, în plus, nu era nici sfârşit de săptămână. Nu şi- 
ar fi închipuit că cererea de locuri de cazare putea fi atât de 
mare. 

— Nu am făcut rezervare, spuse Carol. Sunt cumva probleme? 

— Să mă uit un pic, spuse bărbatul, aplecându-se deasupra 
registrului. 

— Câte camere aveţi în acest hotel? îl întrebă Jason, încă 
uluit. 

— Patruzeci şi două de camere şi şase apartamente, spuse 
recepţionerul, fără să-şi ridice privirea. 

— Se ţine cumva vreun congres al cizmarilor? 

Bărbatul începu să râdă. 

— În fiecare an în această perioadă hotelul e plin. E sezonul 
somonilor. 

Jason auzise câte ceva despre somonii din Pacific şi despre 
misterioasa lor întoarcere în apele curate în care îşi depun 
icrele. Crezuse însă că acest fenomen are loc primăvara. 

— Sunteţi norocoşi, spuse recepţionerul. Am găsit o cameră, 
dar va trebui să vă mutaţi din ea mâine seară. Câte nopţi 
intenţionaţi să rămâneţi la noi? 

Carol se uită la Jason. Acesta era cuprins de un val de furie - 
cum adică, o singură cameră?! Nu ştia ce să răspundă. incepu 
să se bâlbăie. 

— Trei nopţi, răspunse Carol. 

— E-n regulă. Şi cum aţi dori să plătiţi? 

Urmă un moment de tăcere. 

— Prin carte de credit, spuse Jason, ducându-şi mâna după 
portvizitul din buzunar. 

Nu-i venea să creadă că ceea ce i se întâmpla era adevărat. 

În timp ce-l urmau pe culoarul de la etajul doi pe băiatul care 
le căra bagajele, Jason încă se mai întreba cum de acceptase să 
ajungă într-o astfel de situaţie. Spera ca în cameră să existe 
măcar două paturi. Cu toate că o admira sincer pe Carol, nu se 


201 


simţea încă în stare de o aventură amoroasă cu o dansatoare 
exotică care Dumnezeu ştie ce îndeletniciri mai avea în afară de 
asta. 

— De aici aveţi un peisaj minunat, spuse băiatul care le 
adusese bagajele. 

Jason intră, dar ochii săi se opriră mai întâi nu pe ferestre, ci 
pe paturi. Respiră uşurat când observă paturi separate. 

După plecarea băiatului, Jason se duse, în fine, la geam 
pentru a admira peisajul de-a dreptul spectaculos. Râul Cedrilor, 
care în acest loc se lărgea în ceea ce părea a fi un mic lac, era 
împrejmuit de conifere înalte ce împrăştiau în lumina slabă a 
crepusculului pete de purpuriu închis. Chiar sub ei se afla un 
gazon ce cobora în pantă până la malul apei. În apa râului 
pătrundeau adânc o mulţime de pontoane, folosite pentru 
legarea a vreo douăzeci, treizeci de ambarcaţiuni cu rame. Pe 
nişte suporturi speciale aflate pe uscat puteau fi zărite mai 
multe canoe. La capătul unui ponton erau legate patru bărci de 
cauciuc dotate cu motoare exterioare. După poziţia acestor 
bărci, aflate cu partea posterioară spre aval şi cu funiile de 
abordare întinse la maximum, Jason înţelese că râul avea un 
curent puternic, în ciuda aspectului său aparent liniştit. 

— Ei, ce zici? întrebă Carol, bătând din palme de bucurie. Nu-i 
aşa că e drăguţ? 

Tapetul de pe pereţii camerei avea un motiv floral. Podeaua 
era din scânduri late de brad, acoperite cu preşuri. Pe paturi se 
aflau plapume cu imprimeuri care le făceau să arate ca nişte 
cuverturi vătuite. 

— E minunat, spuse Jason. 

Işi aruncă o privire şi în baie, sperând că va găsi halate. 

— Se pare că tu eşti conducătorul expediției. Ce urmează 
acum? 

— Mergem imediat la masă. Sunt moartă de foame. Din câte- 
mi aduc aminte, restaurantul este deschis doar până la şapte. 
Lumea se culcă devreme aici. 

Restaurantul avea un perete semicircular din sticlă, care 
dădea spre râu. În mijlocul acestui perete se afla o uşă dublă, 
prin care se putea ajunge pe o terasă spațioasă. Jason bănui că, 
vara, masa era servită acolo. Coborând treptele terasei puteai 


202 


ajunge pe gazon. Pe pontoane fusese aprinsă lumina care se 
reflecta acum pe luciul apei. 

Aproape jumătate din cele douăzeci de mese erau ocupate. 
Majoritatea consumatorilor ajunseseră deja la cafea. Lui Jason i 
se păruse că toate discuţiile se stinseră în momentul apariţiei în 
local a lui Carol. 

— Nu ştiu de ce am impresia că toţi ochii sunt îndreptaţi spre 
noi, şopti Jason. 

— Pentru că te frământă gândul că vei dormi în aceeaşi 
cameră cu o tânără pe care abia ai cunoscut-o, îi şopti la rândul 
ei Carol. Cred că ţi-e un pic teamă, ai un sentiment de vinovăţie 
şi eşti nesigur de ceea ce se aşteaptă de la tine. 

Falca lui Jason se lăsă uşor în jos. Incerca să pătrundă în ochii 
calzi şi umezi ai lui Carol pentru a înţelege ce ascund aceştia. Îşi 
dădea seama că roşise în obraji. Cum naiba putea fi atât de 
perceptivă o fată care dansa pe jumătate goală? Până acum, 
Jason fusese întotdeauna mândru de capacitatea lui de a evalua 
caracterul oamenilor; la urma urmei, era meseria lui. În calitatea 
lui de medic, trebuia să simtă foarte bine dinamica lăuntrică a 
pacientului său. Şi atunci de ce avea impresia că era ceva ciudat 
cu această fată? 

Privind chipul împurpurat al lui Jason, Carol începu să râdă. 

— De ce nu vrei să te relaxezi şi să încerci să te simţi bine? 
Calmează-te, doctore. N-am de gând să te muşc. 

— Bine. Aşa am să fac. 

Mâncară somon, oferit de bucătăria localului în diverse 
sortimente. După mai multe deliberări, alegerea lor se opri 
asupra unei porţii de somon copt în aluat pe care, pentru a 
rămâne în normele gastronomiei, îl udară cu un chardonnay de 
Washington surprinzător de bun, după părerea lui Jason. La un 
moment dat, Jason îşi dădu seama că râsese zgomotos. De 
multă vreme nu se mai simţise atât de liber. Tot în clipa aceea 
îşi dăduseră seama că rămăseseră singuri în restaurant. 

Mai târziu, stând în pat, cu ochii aţintiţi în tavanul întunecat, 
Jason se simţi din nou confuz. Momentul culcării fusese precedat 
de o adevărată comedie. Umblaseră prin cameră înveliţi în 
prosoape de baie, dăduseră cu banul pentru a vedea cine intră 
primul la baie, apoi cine să se dea jos din pat pentru a stinge 


203 


lumina. Jason nu-şi mai amintea să fi fost vreodată atât de 
emoţionat de ideea unei prezenţe femeieşti atât de aproape de 
el. Se răsucise multă vreme în pat. În bezna din încăpere, abia 
distingea conturul lui Carol. Fata dormea pe o parte. Pe fundalul 
sonor al cascadei îndepărtate se putea distinge şi respiraţia ei 
ritmică şi liniştită. Nu mai era nici o îndoială că adormise. Jason 
o invidia pentru lipsa ei de prejudecăţi şi pentru somnul 
imperturbabil. Ceea ce îl intriga nu era caracterul contradictoriu 
al personalităţii lui Carol, ci mai degrabă faptul că se simţea atât 
de bine în preajma ei. Şi asta datorită ei. 


204 


14 


Din punctul de vedere al vremii, avură noroc şi în continuare. 
Dimineaţa, când traseră draperiile, râul îi orbi cu sclipirea a 
milioane de pietre preţioase.În clipa în care terminară micul 
dejun, Carol anunţă că vor pleca într-o excursie. 

Luându-şi cu ei hrana rece asigurată de hotel în astfel de 
situaţii, porniră pe râu în sus, urmând o potecă meticulos 
marcată pe care o împărţiră cu o sumedenie de păsări şi 
animale mici. La circa un sfert de milă de cabană dădură peste 
căderea de apă de care pomenise Carol. Aceasta consta într-o 
succesiune de praguri stâncoase având fiecare cam un metru şi 
jumătate înălţime. Jason şi Carol se alăturară unui număr mare 
de turişti adunaţi pe o platformă din scânduri şi urmăriră muţi 
de uluire căderea în gol a şuvoiului sălbatic. Chiar sub ei, un 
superb peşte având mai bine de un metru lungime şi pictat în 
toate culorile curcubeului, străpunse suprafaţa învolburată a 
apei şi, sfidând legea gravitaţiei, făcu un salt uriaş peste primul 
prag stâncos al cascadei. La câteva secunde zvâcni din nou, 
depăşind cu mult cel de-al doilea prag. 

— Dumnezeule! exclamă Jason. Işi amintea că citise undeva 
că somonii erau în stare să străbată râurile rapide împotriva 
curentului, dar n-ar fi crezut că pot depăşi în sens invers până şi 
căderile de apă ca aceasta. Jason şi Carol rămaseră fascinaţi în 
timp ce alţi somoni continuară să sară. Energia de care dădeau 
dovadă aceşti peşti nu putea decât să-l uluiască pe Jason. Uriaşă 
era forţa dorinţei de procreare determinată genetic. 

— Nu-mi vine să cred! spuse Jason, urmărind un uriaş 
exemplar care înota împotriva curentului. 

— Şi pe Alvin îl fascina acest fenomen, spuse Carol. 

De asta îşi dădea seama şi Jason, mai ales dacă te gândeai la 
interesul lui Hayes faţă de hormonii dezvoltării şi ai creşterii. 

— Vino, spuse Carol, luându-l de mână. Trebuie să-ţi mai arăt 
ceva. 

Işi continuară drumul pe poteca de munte, care pe o distanţă 


205 


de patru sute de metri se îndepărtă de marginea apei şi-i purtă 
în mijlocul pădurii. Când poteca reveni pe marginea râului, 
acesta se lărgise formând încă un lac mai mic, asemănător cu 
cel din faţa Hanului Somonilor. Era lat de patru sute de metri şi 
lung de un kilometru şi jumătate, iar pe suprafaţa lui se vedeau 
o mulţime de pescari. 

O cabană concepută ca o machetă în miniatură a Hanului 
Somonilor se cuibărea printre nişte brazi uriaşi. In faţa ei, spre 
malul apei, se afla un mic ponton de care stăteau legate vreo 
şase bărci cu vâsle. Carol îl conduse pe Jason de-a lungul potecii 
pavate cu piatră cubică, apoi intrară în căsuţa de lemn. 

Cabana ţinea de fapt tot de complexul Hanul Somonilor şi era 
menită să ofere toate facilităţile necesare unei partide de 
pescuit. Cum intrai, pe dreapta, dădeai peste un ghişeu de 
sticlă, în spatele căruia domina silueta unui bărbos îmbrăcat 
într-o cămaşă de lână, roşie şi cadrilată, bretele roşii, pantaloni 
decoloraţi şi bocanci peticiţi. După părerea lui Jason avea în jur 
de şaptezeci de ani şi i-ar fi stat de minune în postura de Moş 
Crăciun într-un magazin universal. În spatele bătrânului se aflau 
etalate în ordine o mulţime de undiţe. Carol îl prezentă pe Jason 
bărbatului mai în vârstă, al cărui nume era Stooky Griffiths, 
spunându-i că lui Alvin îi făcuse mare plăcere să se vadă cu 
Stooky în timp ce ea pescuia. 

— Hei, spuse brusc Carol. Ce-ar fi să-ţi încerci un pic mâna la 
un pescuit de somoni? 

— Eu nu, răspunse Jason, pe care pescuitul şi vânătoarea nu-l 
interesaseră niciodată. 

— Eu cred că am să încerc. Hai, vino, nu fi laş! 

— la-o înainte, o îndemnă Jason. Eu mă descurc şi singur. 

— Bine. 

Fata se întoarse spre Stooky, care îi dădu o undiţă şi nişte 
momeală, apoi încercă încă o dată să-l convingă pe Jason să 
meargă cu ea, dar acesta îşi scutură capul. 

— Aici aţi pescuit când ai venit cu Alvin? întrebă el, uitându-se 
prin fereastră la râul din faţa micuţei cabane. 

— Nu, răspunse Carol, adunându-şi sculele de pescuit. Alvin 
era la fel ca tine. Nu venea niciodată cu mine. Dar eu am prins 
unul foarte mare. Chiar de acolo, de pe ponton. 


206 


— Alvin nu a pescuit niciodată? întrebă surprins Jason. 

— Nu, îi răspunse Carol. El stătea doar şi se uita la peşti. 

— Eu înţelesesem că lui Sebastion Frahn îi spusese că vrea să 
meargă la pescuit. 

— Ce pot eu să spun? De îndată ce ajungeam aici, Alvin se 
mulțumea să hoinărească prin jur şi să admire peisajul. Ştii şi tu 
cum sunt oamenii de ştiinţă. 

Jason îşi scutură capul, nemaiştiind ce să înţeleagă. 

— Mă găseşti pe ponton, îl anunţă cu glas cristalin Carol. Dacă 
te răzgândeşti cumva, vino şi tu. E foarte distractiv. 

Jason o urmări cum aleargă pe poteca de piatră cubică, 
întrebându-se de ce oare se interesase Alvin atât de mult de 
locurile de pescuit când el nu aruncase niciodată cu undiţa în 
apă. 

In coliba de lemn intrară doi bărbaţi care se tocmiră cu Stooky 
să ia undiţe, momeală şi o barcă. Jason ieşi pe terasa din faţă 
unde se aflau mai multe fotolii-balansoar. Stooky pusese de 
mâncare pentru păsări pe streaşina casei, iar acestea dădeau 
târcoale. Jason le privi o vreme, apoi porni spre malul apei 
pentru a i se alătura lui Carol. 

Apa era limpede şi cristalină, iar pe fund se puteau vedea cu 
claritate pietrele şi frunzele căzute din copacii din jur. Deodată 
un peşte uriaş ţâşni sclipind din pata întunecoasă de smarald 
verde a adâncului şi trecu ca o săgeată pe sub ponton spre un 
loc umbros şi cu apă mai puţin adâncă, aflat la vreo 
cincisprezece metri de primul. 

Urmărindu-l cu privirea, Jason observă o tulburare a luciului 
apei. Curios, porni spre locul acela înaintând pe țărm. Ajuns 
aproape, zări un alt somon uriaş zăcând pe o rână, mişcându-şi 
slăbit coada într-o apă de numai câţiva centimetri adâncime. 
Jason încercă să-l împingă cu un băț spre un loc mai adânc, dar 
nu reuşi. Era limpede că peştele suferea de o boală. La o 
jumătate de metru mai încolo, observă un alt somon ce zăcea 
nemişcat într-o apă de numai câteva degete şi mai aproape de 
țărm, un peşte mort din care se înfrupta o pasăre mare. 

Jason se întoarse la aleea de piatră cubică. Stooky ieşise din 
micuța lui cabană şi se legăna acum în unul din fotoliile- 
balansoar, cu o pipă între dinţi. Rezemându-se de parapet, Jason 


207 


îl întrebă de peştele mort, curios să afle dacă existau probleme 
de poluare. 

— Nu, spuse Stooky, trăgând mai multe fumuri din pipa roasă. 
Aici nu avem poluare. Peştii pe care i-aţi văzut tocmai au depus 
icrele şi acum le-a venit vremea să moară. 

— Da, aşa e, spuse Jason, amintindu-şi brusc de lecturile sale 
despre ciclul vieţii somonilor. Aceşti peşti făceau un efort 
supranatural pentru a se întoarce în locurile de reproducere, dar 
imediat ce-şi depuneau icrele şi le fecundau, mureau. Nimeni nu 
aflase precis cauza. Se lansase o teorie privind problema trecerii 
de la apa sărată la apa dulce, dar nimeni nu avea certitudinea 
că aceasta era explicaţia fenomenului. Era unul din misterele 
naturii. 

Jason se uită spre Carol. Fata era ocupată cu lansarea undiţei 
de pe ponton. 

Intorcându-se din nou spre Stooky, îl întrebă: 

— lţi aminteşti întâmplător să fi stat vreodată de vorbă cu un 
oarecare doctor Alvin Hayes? 

— Nu. 

— Era cam de aceeaşi înălţime cu mine, continuă Jason. Avea 
părul lung şi era cam palid la faţă. 

— In meseria mea văd o mulţime de oameni. 

— Sunt convins, spuse Jason. Dar bărbatul de care îţi vorbesc 
eu a fost aici cu fata aceea. 

Intinse mâna în direcţia lui Carol. Avea convingerea că Stooky 
nu văzuse la viaţa lui prea multe fete care să arate ca ea. 

— Cea de pe ponton? 

— Exact. Arată nemaipomenit de bine. 

Rotocoale mici de fum ieşiră din gura lui Stooky. Ochii 
bătrânului se îngustară. 

— Nu cumva tipul de care vorbeşti venea de la Boston? 

Jason încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Mi-l amintesc, spuse Stooky. Dar numai faţă de doctor nu 
avea! 

— Lucra în cercetare. 

— Poate că asta explică totul. Era un tip foarte ciudat. Mi-a 
dat o sută de dolari ca să-i fac rost de douăzeci şi cinci de 
capete de somon. 


208 


— Doar de capete?! 

— Exact. Mi-a dat şi numărul lui de telefon din Boston şi mi-a 
spus să-l sun când sunt gata. 

— Şi după aceea a venit din nou încoace să-şi ia capetele? 
întrebă Jason, amintindu-şi că Hayes şi Carol făcuseră două 
drumuri spre aceste locuri. 

— Da. Mi-a zis să le curăţ bine şi să le ambalez în gheaţă. 

— Şi de ce a durat aşa de mult? Cu atâta peşte în jur, puteai 
strânge douăzeci şi cinci de capete într-o singură după-amiază. 

— Numai că el avea nevoie de un anumit fel de somon, spuse 
Stooky. Trebuiau să fie peşti care depuseseră icrele de curând, 
iar ăştia nu se ating de nici o momeală. 

Trebuie să-i prinzi cu năvodul. Tipii pe care îi vedeţi acolo dau 
la păstrăv. 

— Ţi-a cerut cumva o anume specie de somon? 

— Nu. Singura condiţie era ca peştii respectivi să-şi fi depus 
icrele. 

— Ţi-a spus cumva la ce-i trebuiau acele capete? 

— Nu mi-a spus şi nici eu n-am întrebat, spuse Stooky. Din 
moment ce mă plătea, m-am gândit că asta e treaba lui. 

— Şi spui că ţi-a cerut doar capete de peste, altceva nimic? 

— Doar capete de peşte. 

Jason plecă deznădăjduit şi dezorientat. Ideea potrivit căreia 
Hayes ar fi bătut trei mii de mile doar pentru nişte capete de 
peşte şi marijuana i se părea absurdă. 

Carol îl zări la marginea pontonului şi-i făcu semn cu mâna să 
se apropie de ea. 

— Trebuie să încerci şi tu, Jason, spuse ea. Era să prind un 
somon. 

— Somonul nu muşcă aici, fu răspunsul lui Jason. A fost 
probabil un păstrăv. 

Carol luă o figură dezumflată. 

Jason îi studie conturul frumos al feţei. Dacă ipoteza lui iniţială 
era corectă, atunci capetele de somon puteau fi legate logic de 
încercările lui Hayes de a crea un anticorp monoclonal. Dar cum 
ar fi dus asta la menţinerea frumuseţii lui Carol, aşa cum îi 
spusese el fetei? Nu avea nici o logică. 

— Cred că nu contează dacă a fost un păstrăv sau un somon, 


209 


spuse Carol, apoi îşi concentră din nou atenţia asupra undiţei 
sale. Eu mă distrez oricum. 

Un uliu ce se rotea mai de mult pe deasupra capetelor lor 
plonjă brusc în apa mică şi încercă să apuce cu ghearele sale 
puternice un somon muribund, dar peştele era prea mare şi 
pasărea se ridică din nou spre cer. Rămas cu ochii pe peşte, 
Jason văzu cum acesta încetează să se mai zvârcolească şi 
moare. 

— Am prins unul! strigă Carol în timp ce varga undiţei i se 
arcuise la maximum. 

Emoţia prinderii peştelui reuşi să limpezească mintea lui 
Jason. El o ajută pe Carol să aducă la mal un păstrăv măricel, un 
peşte frumos cu ochi negri şi sclipiri de oţel. Lui Jason i se făcu 
milă de el. După ce-i scoase cârligul din buza inferioară, o 
convinse pe Carol să-l arunce în apă. Peştele dispăru ca o 
săgeată. 

Pentru masa de prânz o luară pe malul râului până ajunseră la 
un promontoriu stâncos. În timpul mesei nu le fu dat să admire 
numai panorama râului, dar şi culmile acoperite de zăpadă ale 
Munţilor Cascadelor. Priveliştea îţi lua respiraţia. Abia spre seară 
porniră spre Hanul Somonilor. În dreptul cabanei văzură un alt 
peşte uriaş aflat în ghearele morţii. Se afla culcat pe o parte şi 
era vizibil datorită pântecului alb şi strălucitor. 

— Cât de trist e, spuse Carol, apucându-l de braţ. De ce oare 
trebuie să moară? A 

Jason nu avea nici un răspuns. li venise în minte fostul clişeu 
„astea sunt legile naturii”, dar nu spuse nimic. Pentru câteva 
momente rămaseră să urmărească cum asupra somonului uriaş 
se năpustiră o mulţime de peşti mai mici care începură să 
mănânce din carnea încă vie. _ 

Dezgustată, Carol îl trase pe Jason de braţ. Işi văzură mai 
departe de drum. Pentru a schimba subiectul, Carol începu să 
vorbească despre o altă plăcere pe care hotelul ar trebui s-o 
ofere clienţilor săi: navigarea pe plute din lemn. Jason însă n-o 
mai auzea. Imaginea de groază a micilor peşti de pradă ce se 
hrăneau din somonul muribund îi declanşase germenul unei idei. 
Deodată, ca şi cum ar fi avut o revelaţie, înţelese în ce consta 
descoperirea lui Hayes. Nu era un lucru paradoxal, era de-a 


210 


dreptul îngrozitor. 

Culoarea de pe chipul lui Jason dispăru. Se opri din mers. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă Carol. 

Jason înghiţi în sec. Ochii săi priveau fără ţintă şi fără să 
clipească. 

— Ce s-a întâmplat, Jason? 

— Va trebui să ne întoarcem imediat la Boston, spuse cu 
gravitate în glas, apoi porni cu un pas mai grăbit, aproape 
trăgând-o după el pe Carol. 

— Ce tot spui acolo? protestă ea. 

El nu-i dădu nici un răspuns. 

— Jason. Ce se întâmplă cu tine? 

Carol îl făcu în fine să se oprească. 

— lartă-mă, spuse el ca ieşit din transă. Brusc mi-a venit o 
idee despre posibila descoperire a lui Hayes. Trebuie să ne 
întoarcem. 

— Şi vrei s-o facem chiar în seara asta? 

— Chiar acum. . 

— Stai o clipă. In seara asta nu mai avem nici un avion spre 
Boston. Aici suntem cu trei ore în urmă. Putem să mai rămânem 
un pic şi să plecăm dimineaţă la prima oră, dacă insişti. 

Jason nu dădu nici un răspuns. 

— Să rămânem cel puţin la cină, adăugă iritată Carol. 

Jason se lăsă calmat de insistenţele fetei. La uima uimelor, 
cine ştie? S-ar putea să mă fi înşelat, gândi el. Carol cerea o 
explicaţie, dar Jason îi spuse că oricum n-ar fi înţeles nimic. 

— Frumos din partea ta să mă subestimezi. 

— Imi pare rău. Am să-ţi spun totul când voi fi convins că sunt 
sigur. 

După ce-şi făcu duşul şi se îmbrăcă, Jason îşi dădu seama că 
fata avusese dreptate. Dacă ar fi plecat spre Seattle, ar fi ajuns 
la aeroport abia la miezul nopţii, ora Bostonului. Până în zori nu 
ar fi avut nici o cursă. 

Coborând la restaurant, fură conduşi la o masă situată chiar în 
faţa uşilor ce duceau spre verandă. Jason o lăsă pe Carol să se 
aşeze cu faţa la uşi, spunând că merita să se bucure de 
privelişte. După ce li se aduse meniul, îşi ceru scuze pentru că 
fusese atât de ursuz şi recunoscu că fata avusese perfectă 


211 


dreptate când îl sfătuise să nu plece imediat. 

— Sunt impresionată că recunoşti aşa ceva, spuse Carol. 

Pentru varietate, comandară păstrăv în loc de somon şi un 

chardonnay de Napa Valley în locul vinului din podgoriile locale. 
Afară, bezna pusese treptat stăpânire şi, în scurt timp, luminile 
de pe pontoane se aprinseră. 
_ Jason nu reuşise deloc să se concentreze asupra mâncării. 
Incepuse să-şi dea seama că, în măsura în care teoria sa se 
adeverea, Hayes fusese asasinat, iar Helene nu fusese doar 
victima unui act întâmplător de violenţă. Dacă Hayes avusese 
dreptate şi cineva îi folosea accidentala şi înspăimântătoarea 
descoperire, rezultatul putea deveni mult mai grav decât acela 
al unei epidemii. 

In timp ce Jason îşi muncea mintea cu astfel de întrebări, 
Carol se străduise să poarte cu el o conversaţie, dar dându-și 
seama că interlocutorul ei era dus departe, se aplecă spre el şi-l 
prinse de braţ. 

— Nici nu te-ai atins de mâncare, spuse ea. 

Jason se uită absent la mâna care îl apucase de braţ, la 
farfuria din faţa lui şi apoi la Carol. 

— Mă preocupă un gând. lartă-mă. 

— Nu-i nimic. Dacă nu ţi-e foame, poate c-ar trebui să 
mergem să ne interesăm de avioanele care pleacă dimineaţă la 
Boston. 

— Putem aştepta până termini şi tu de mâncat, spuse Jason. 

Carol îşi aruncă şerveţelul pe masă. 

— Am mâncat mai mult decât suficient, mulţumesc. Jason se 
uită după ospătarul lor. Privirea lui străbătu întreaga încăpere, 
apoi se fixă asupra unui bărbat care tocmai intrase în sala de 
mese şi se oprise la pupitrul şefului de sală. Respectivul mătura 
încet cu privirea întreaga sală, masă cu masă. Purta un costum 
albastru închis şi o cămaşă albă deschisă la gât. Chiar şi de la 
distanţa la care se afla, Jason observase imensul lanţ de aur 
care îi atârna la gât. Acesta sclipea orbitor în lumina care venea 
din plafonul sălii. 

Jason îl privi cu atenţie pe bărbat. | se părea cunoscut, dar nu- 
şi dădea seama unde-l mai văzuse. Avea trăsături de hispanic, 
cu părul negru şi ten foarte ars de soare. Avea înfăţişarea unui 


212 


prosper om de afaceri. Brusc, Jason îşi aminti de unde îl 
cunoaşte. li văzuse chipul în îngrozitoarea noapte a morţii lui 
Hayes. Bărbatul acesta fusese afară din restaurant şi tot el se 
aflase în afara camerei de gardă a spitalului din Massachusetts. 

Chiar în clipa aceea, tipul dădu cu ochii de Jason, care fu 
brusc străbătut de un fior pe şira spinării. Se pare că bărbatul îl 
recunoscuse pe Jason pentru că imediat porni spre el, cu mâna 
dreaptă cufundată, ca din întâmplare, în buzunarul sacoului. Se 
apropia de ei, acoperind foarte repede distanţa. Venindu-i în 
minte uciderea Helenei Brennquivist, Jason intră în panică. 
Intuiţia îi spunea ce avea să se întâmple, dar el nu mai putea să 
facă nici o mişcare. Se uita în continuare la Carol. Ai fi vrut să 
strige şi să-i spună să fugă, dar nu putea. Era paralizat. Privind 
cu colţul ochiului, îl zări pe bărbat apropiindu-se de masa 
vecină. 

— Jason? rosti Carol, înclinându-şi capul într-o parte. 

Bărbatul ajunsese la numai câţiva paşi de ei. Jason îl văzu 
scoţându-şi mâna din buzunar şi observă strălucirea metalului 
acoperit apoi de cealaltă mână. Vederea armei, îi dădu în fine lui 
Jason imboldul de a acţiona. Intr-un impuls energic, trase cu 
putere faţa de masă, aruncând pe jos toate farfuriile, paharele şi 
argintăria. Carol sări în picioare scoțând un țipăt. 

Jason se năpusti asupra bărbatului, punându-i faţa de masă 
pe cap şi împingându-l peste o masă învecinată pe care acesta o 
transformă într-o puzderie de cioburi de porțelan şi sticlă. Cei de 
la masă ţipară şi încercară să fugă de acolo, dar mulţi dintre ei 
se împleticiră în încurcătura de scaune întoarse cu picioarele în 
sus. 

In dezordinea creată, Jason o apucă pe Carol de mână şi o 
trase după el spre verandă. Reuşind să depăşească starea de 
teamă care îl paralizase la început, Jason devenise acum un 
torent de energie. Ştia cine era omul de afaceri cu înfăţişare 
hispanică: criminalul despre care Hayes pretindea că se află pe 
urmele sale. Jason nu se mai îndoia că următoarele victime 
urmau să fie Carol şi el însuşi. 

O târî după el pe Carol pe primele trepte, intenţionând să 
ocolească hotelul şi să ajungă la parcare. Işi dădu însă seama că 
nu va reuşi. Aveau mai multe şanse cu una din bărcile legate de 


213 


ponton. 

— Jason! ţipă Carol când bărbatul schimbă direcţia şi începu 
să o tragă după el spre gazon. Ce s-a-ntâmplat cu tine? 

Jason auzi cum în spatele lor uşile restaurantului fuseseră 
izbite la perete şi-şi dădu seama că erau urmăriţi. 

Când ajunseră pe ponton, Carol încercă să se oprească. 

— Hai o dată, fir-ar să fie! strigă Jason scrâşnind din dinţi. 

Uitându-se înapoi spre han, văzu silueta unui bărbat care 
străbătu în grabă veranda, apoi se năpusti pe trepte în jos. 

Carol încercă să-şi elibereze mâna, dar Jason o strânse şi mai 
tare şi o împinse înainte. 

— Tipul ăsta vrea să ne omoare, strigă el. 

Năpustindu-se înainte, alergară până în capătul pontonului, 
fără să bage în seamă bărcile cu rame. Jason îi strigă lui Carol 
să-l ajute să dezlege trei din bărcile de cauciuc şi să le împingă 
în mijlocul curentului. În clipa în care urmăritorul lor ajunse la 
ponton, cele trei bărci pluteau deja pe râu în jos. Jason o ajută 
pe Carol să se suie în cea de-a patra barcă, după care se aruncă 
şi el şi împinse cu piciorul în ponton pentru ca ambarcaţiunea să 
se desprindă cât mai repede. Incepură să plutească şi ei pe râu 
în jos, la început lin, apoi câştigând viteză. Jason o obligă pe 
Carol să se întindă la podea, apoi o acoperi cu propriul lui trup. 

Un pocnet abia perceptibil fu imediat urmat de o bufnitură 
surdă, undeva în barcă. Aproape simultan, din locul acela se 
auzi cum iese aer. Jason scoase un geamăt. Tipul trăgea în ei cu 
un pistol cu amortizor de sunet. Un alt pocnet surd fu urmat de 
sunetul sonor al glonţului care ricoşase din motorul exterior, iar 
glonţul următor se auzi plescăind în apă. 

Spre uşurarea sa, Jason îşi dădu seama că barca fusese 
concepută compartimentat. Chiar dacă un glonţ ar fi provocat 
dezumflarea unui compartiment, ea nu s-ar fi scufundat. Câteva 
gloanţe mai căzură foarte aproape, apoi Jason auzi cum un 
obiect de lemn se izbeşte de ponton. Işi ridică cu grijă capul şi 
privi într-acolo. Bărbatul scosese una din canoe din suportul ei şi 
o lansase la apă. 

Jason fu din nou îngheţat de frică. Urmăritorul putea vâsli 
mult mai rapid decât plutea liber barca lor de cauciuc. Singura 
lor şansă era să pornească motorul, un tip vechi care se punea 


214 


în funcţiune prin tragerea unui şnur. Jason împinse maneta în 
poziţia „pornit” şi trase de şnur. Motorul nu dădu nici cel mai 
mic semn de viaţă. 

Urmăritorul se urcase deja în canoe şi vâslea acum în direcţia 
lor. Jason trase din nou de şnur: nimic. Carol îşi săltă capul şi 
spuse agitată: 

— Se apropie de noi. 

In următoarele cincisprezece secunde, Jason trase cu 
disperare de mai multe ori şnurul motorului. În tot acest timp 
văzuse silueta canoei care înainta încet spre ei. Verifică încă o 
dată dacă maneta era pe poziţia „pornit”, apoi mai încercă o 
dată, dar fără nici un succes. Privirea i se opri asupra 
rezervorului de benzină, pe care îl spera plin. Capacul negru al 
rezervorului i se păru un pic cam lejer, aşa că începu să îl 
strângă. Chiar lângă capac se afla un buton. Jason intui că 
acesta se foloseşte pentru a mări presiunea în rezervor. Il apăsă 
de vreo şase ori, observând că de fiecare dată trebuia să facă 
un efort din ce în ce mai mare. Ridicându-şi din nou privirea 
spre râu, văzu canoea care ajunsese aproape în dreptul lor. 

Apucând din nou şnurul starterului, Jason trase cu toată 
puterea. Motorul se trezi la viaţă cu un huruit. Apoi se întinse din 
nou spre manetă şi o comută pe poziţia „invers”, întrucât 
ambarcaţiunea plutea în aval cu spatele înainte. Apăsă cu 
putere acceleraţia şi se aruncă pe fundul bărcii, ţintuind-o sub el 
pe Carol. Aşa cum se aşteptase urmară alte câteva gloanţe 
trase, două din ele atingând barca de cauciuc. In momentul în 
care Jason se încumetă să privească din nou în urmă, constată 
că distanţa dintre ei şi urmăritor se mărise considerabil. In 
bezna din jur, canoea abia se mai zărea. 

— Stai culcată, îi porunci el lui Carol, în timp ce încerca să 
evalueze avariile bărcii. 

O porţiune a laturii drepte a prorei era dezumflată, ca şi o 
parte din rama punţii. În rest, barca era intactă. Întorcându-se la 
motorul exterior, Jason slăbi acceleraţia, puse motorul în poziţia 
„înainte”, apoi orientă fusul cârmei în direcţia curentului apei, 
dirijând ambarcaţiunea spre mijlocul râului. Ultimul lucru pe 
care şi l-ar fi dorit acum ar fi fost să se izbească de vreo stâncă. 

— E-n regulă, o anunţă pe Carol. Acum poţi să te ridici. 


215 


Carol se ridică prudent de pe fundul bărcii şi-şi trecu degetele 
prin păr. 

— Nu-mi vine să cred! strigă ea, încercând să acopere 
huruitul motorului. Ce naiba facem acum? 

— Vom naviga în continuare în josul râului până vom zări 
nişte lumini. În zona asta trebuie să fie o mulţime de case. 

În timp ce-şi continuau drumul, Jason se întreba dacă ar fi 
bine să oprească la un alt ponton. La urma urmei, urmăritorul 
lor s-ar fi putut urca în maşină şi ar fi putut conduce de-a lungul 
râului. Poate voi găsi o lumină pe malul celălalt, reflectă el. 

judecând după siluetele copacilor care străjuiau segmentul 
lărgit al râului, Jason putu să-şi dea seama de viteza cu care 
înaintau şi care nu o depăşea pe cea a unui mers grăbit. Avu, de 
asemenea, sentimentul că râul începuse să se îngusteze treptat, 
mai ales că se simţea o creştere a vitezei. Navigau de o 
jumătate de oră şi încă nu dăduseră de nici o lumină. Nu aveau 
în faţă decât pădurea întunecată ce înconjura un cer fără lună, 
dar presărat de stele. 

— Nu văd nimic, ţipă Carol. 

— E-n regulă, o linişti Jason. 

După încă un sfert de oră de navigare, copacii de pe mal se 
apropiară brusc, semn că segmentul lărgit al râului se apropia, 
la rândul său, de sfârşit. Văzând copacii de la această distanţă, 
Jason îşi dădu seama că apreciase eronat viteza de înaintare; 
aceştia se derulau prin faţa ochilor săi mult mai rapid decât şi-ar 
fi închipuit. Aplecându-se în spate, opri acceleraţia. Micul motor 
scoase un scâncet dureros. Imediat ce zgomotul lui se stinse de 
tot, Jason auzi un zgomot şi mai prevestitor de rele. Era bubuitul 
ca de tunet al unei căderi învolburate de apă. 

— O, Doamne, rosti ca pentru sine Jason, amintindu-şi de 
cascada situată în amonte de Hanul Somonilor. 

Împinse lateral motorul exterior şi întoarse barca în loc. Apoi 
acceleră la maximum. Spre surprinderea şi consternarea lui, 
această manevră încetini dar nu opri de tot plutirea în voia 
puternicului curent. Imediat Jason încercă să orienteze barca 
spre mal. Ambarcaţiunea începu să se deplaseze încet lateral. 
Apoi se dezlănţui un adevărat infern. Râul intra într-un defileu 
îngust şi stâncos în care era atrasă inevitabil şi ambarcaţiunea 


216 


celor doi. De-a lungul marginii de sus a bărcii de cauciuc era 
prinsă din loc în loc cu capse de siguranţă o frânghie groasă. 
Jason se apucă cu putere de ambele părţi, acoperind cu braţele 
sale întinse întreaga lăţime a bărcii. li strigă lui Carol să 
procedeze la fel. Fata nu-l auzi din cauza urletului asurzitor al 
apei, dar după ce-l văzu, încercă să-l imite. Din nefericire, ea nu 
reuşi să apuce frânghia din ambele părţi. Se prinse de una din 
laturi şi-şi înţepeni un picior sub unul din scaunele de lemn ale 
bărcii. În clipa aceea intrară în primul vârtej şi barca fu aruncată 
în aer ca un dop de plută. Un imens şuvoi de apă îi biciui peste 
ochi, apoi inundă ambarcaţiunea. Jason fu înecat de jetul 
puternic. Bezna din jur şi apa care-i intrase în ochi îl aduseseră 
în imposibilitatea de a mai vedea ceva. Simţi trupul lui Carol lipit 
de al lui şi încercă să-l ancoreze cu picioarele. Urmă o izbitură 
surdă şi barca se răsuci în direcţia inversă acelor de ceasornic. 
În ciuda şocurilor violente, Jason avea tot timpul în faţa ochilor 
imaginea cascadei, dându-şi seama că dintr-o clipă în alta se 
puteau prăbuşi în abisul ucigaş. 

Cuprinşi de groază, Jason şi Carol se agăţară cu disperare de 
frânghiile din interior. Trupurile lor erau aruncate rapid de la un 
capăt la altul şi dintr-o latură în alta a bărcii aflată în întregime 
la discreţia curentului apei. Dintr-o clipă în alta puteau fi 
aruncaţi peste bord. Apa acoperise în întregime şi cabina. Era 
rece ca gheaţa. 

După un interval de timp ce li se păruse o eternitate în iad, 
râul se mai potoli. Barca intrase în continuare în vârtejuri 
ameţitoare şi se balansase ameninţător, dar nu mai primise 
şocurile violente care o aruncaseră de câteva ori în aer. Jason 
aruncă o privire în afară. Distingeau cu uşurinţă stâncile de pe 
ambele maluri ale apei. Înţelegea că primejdia nu trecuse încă. 
Cu un puternic talaz care îi ridică pe neaşteptate în văzduh, 
violenta luptă pe viaţă şi pe moarte reîncepu. Jason simţi că 
degetele încep să-l doară; contracţiile musculare neîntrerupte şi 
frigul îşi făceau efectul. Apucă frânghia cu toată puterea, 
încercând în acelaşi timp să o ancoreze cât mai strâns cu 
picioarele pe Carol. Durerea din mâini devenise atât de acută 
încât, la un moment dat, se temu că va ceda. 

Apoi, la fel de brusc cum începuse, coşmarul se sfârşi. Deşi se 


217 


mai învârtea încă în jurul propriei axe, barca intră în cele din 
urmă într-o porţiune a râului în care apa era mai domoală. 
Tunetul torentelor învolburate se auzea acum mai slab. Malurile 
râului se deschiseră din nou, oferind o imagine clară a cerului 
înstelat. In barcă intrase un strat de vreo douăzeci de centimetri 
de apă rece ca gheaţa, dar Jason observă că motorul exterior 
pufăia în continuare tacticos de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Cu mâinile tremurând, Jason îndreptă barca şi opri rotirea ei 
ameţitoare. Degetele sale pipăiră un buton aflat în interiorul 
cadrului pupei. Se încumetă să rişte şi apăsă pe el; apa din 
barcă se retrase încet. 

Jason nu-şi dezlipi ochii de pe siluetele copacilor de pe mal. În 
faţă, râul se înclina abrupt spre stânga. După ce dădură şi acest 
cot, văzură în fine lumini. Jason cârmi spre țărm. 

Pe măsură ce se apropiau de mal, se puteau vedea clădiri 
bine iluminate, pontoane şi mai multe bărci de cauciuc ca cea în 
care se aflau. Deşi se mai temea încă de ucigaşul care ar fi 
putut ajunge până aici cu maşina, Jason ştia în acelaşi timp că 
singura lor şansă era de a ajunge pe uscat. Trase barca la cel 
de-al doilea ponton şi opri motorul. 

— Dar ştii că te pricepi să distrezi o fată? spuse Carol cu dinţii 
clănţănindu-i în gură de frig. 

— Imi pare bine că nu ţi-ai pierdut încă simţul umorului, spuse 
Jason. 

— Să nu crezi că o să mi-l mai menţin prea multă vreme. Aş 
vrea să ştiu şi eu ce naiba se întâmplă aici. 

Jason se ridică înţepenit, ţinându-se de ponton. O ajută pe 
Carol să se dea jos, cobori şi el, apoi legă frânghia de un tachet. 
Din una dintre clădiri răsuna o melodie de muzica country. 

— Trebuie să fie un bar, spuse Jason, luând-o pe fată de 
mână. Trebuie să ne uscăm şi să ne încălzim un pic, până nu 
facem o pneumonie. 

O luă înainte pe aleea de pietriş, dar în loc să intre în local, se 
duse în parcare şi începu să studieze vehiculele aflate acolo. 

— la stai, spuse Carol plină de nervi. Ce mai ai de gând să 
facem acum? 

— Căutam o maşină cu chei, îi răspunse Jason. Avem nevoie 
de o maşină. 


218 


— Nu pot să cred aşa ceva! izbucni din nou Carol. Parcă 
spuneai că trebuie să ne încălzim. Nu ştiu ce ai de gând să faci, 
dar eu am să intru în restaurantul ăsta. 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, fata porni cu paşi hotărâți 
spre intrare. 

Jason o ajunse din urmă şi o apucă de braţ. 

— Mă tem că tipul care a tras după noi se va întoarce. 

— Atunci vom da telefon la poliţie, spuse Carol. 

Se eliberă din strânsoarea lui Jason şi intră în restaurant. 

Hispanicul nu se afla în local, aşa că, punând în aplicare 
propunerea lui Carol, sunară la poliţie şi aflară că aceasta se 
întâmpla să fie reprezentată chiar de către şeriful din localitate. 
Patronul restaurantului refuză să creadă că cei doi navigaseră 
prin Cascada Diavolului în puterea nopţii. 

— Nimeni nu s-a mai încumetat s-o facă până acum, spuse el. 

Le procură două halate ce aparținuseră bucătarului şef, două 
perechi de pantaloni în carouri negre şi albe, mult prea mari 
pentru ei, precum şi un sac de plastic în care să-şi pună hainele 
ude. Tot el insistase să dea pe gât câte un grog fiert cu rom 
care, în cele din urmă, puse capăt tremurăturilor. 

— Jason, trebuie să-mi spui ce se întâmplă, îi spuse Carol în 
timp ce aşteptau venirea şerifului. 

Se aşezaseră la o masă în faţa tonomatului Wurlitzer din care 
răsunau şlagăre ale anilor '50. 

— Nici eu nu sunt sigur, îi răspunse Jason. Ştiu doar că tipul 
care a tras în noi se afla în afara restaurantului în care a murit 
Alvin. După părerea mea Alvin a fost victima propriei sale 
descoperiri, dar dacă nu ar fi murit în noaptea aceea, acelaşi 
bărbat l-ar fi ucis oricum. Deci Alvin avea dreptate când spunea 
că cineva îi doreşte moartea. 

— Nu mi se pare prea verosimil, spuse Carol încercând să-şi 
îndrepte părul care i se uscase în inele încurcate. 

— Ştiu. Majoritatea conspiraţiilor nu par verosimile. 

— Şi cum rămâne cu descoperirea lui Hayes? 

— Nu ştiu nimic sigur, dar dacă teoria mea este corectă, 
aceasta este prea înspăimântătoare pentru a putea fi 
contemplată. Acesta este şi motivul pentru care am vrut să ne 
întoarcem cât mai repede la Boston. 


219 


Chiar în clipa aceea uşa se deschise şi în local îşi făcu apariţia 
Marvin Arnold, şeriful din localitate. Era un munte de om, 
îmbrăcat într-o uniformă maronie foarte şifonată şi care etala 
mai multe catarame şi cureluşe decât văzuse Jason în toată 
viaţa sa. Şi mai impresionant la el era un Magnum .357 care-i 
atârna la şoldul stâng. O astfel de armă şi-ar fi dorit şi Jason la 
Hanul Somonilor. 

Marvin aflase deja de incidentul de la Hanul Somonilor şi se 
dusese personal acolo pentru a verifica starea lucrurilor. Nu i se 
relatase însă despre nici un bărbat înarmat şi nimeni nu auzise 
nici măcar un foc de armă. Povestindu-i cum au stat lucrurile în 
realitate, Jason îşi dădu seama că Marvin îl privea cu mult 
scepticism. Singurul lucru care îl surprinse şi îl impresionase 
totuşi pe şerif a fost vestea că Jason şi Carol au coborât Cascada 
Diavolului în plină noapte. 

— Multora nu le va veni să creadă, spuse el, clătinându-şi 
admirativ capul masiv. 

Marvin îi conduse cu maşina lui până la Hanul Somonilor, 
unde, spre surprinderea sa, Jason află că i se impută 
stricăciunile de care era făcut responsabil pentru incidentul din 
restaurant. Nimeni nu văzuse nici o armă. Şi, lucru şi mai 
surprinzător, nimeni nu-şi amintea să fi remarcat vreun tip cu 
ten măsliniu, îmbrăcat într-un costum bleumarin. In cele din 
urmă, direcţiunea hotelului hotărî să renunţe la plângere, lăsând 
acoperirea pagubelor pe seama celor de la asigurări. Situaţia 
fiind acum clarificată, Marvin îşi duse mâna la pălărie şi se 
pregăti să plece. 

— Cum rămâne cu protecţia noastră? îl întrebă Jason. 

— Protecţie faţă de cine? Nu vi se pare de-a dreptul jenant că 
nimeni nu poate să confirme povestea voastră? Ascultaţi-mă cu 
atenţie! Eu cred că aţi făcut destule necazuri în seara asta. Vă 
sfătuiesc să urcați la camera voastră şi să trageţi un pui de 
somn ca lumea. 

— Dar avem nevoie de protecţie, insistă Jason, intenţionând 
să pară autoritar. Ce ne facem dacă ucigaşul revine? 

— Ascultă, amice. Eu nu pot să rămân toată noaptea ca să te 
ţin pe tine de mână. Sunt singur pe tură şi trebuie să stau cu 
ochii pe toată zona asta. Încuiaţi-vă în cameră şi încercaţi să 


220 


dormiţi un pic. 

Adresând un ultim salut directorului hotelului, Marvin ieşi cu 
mişcări greoaie pe uşa principală. 

La rândul său, directorul îi adresă lui Jason un zâmbet 
binevoitor, apoi dispăru în biroul său. 

— Aşa ceva nu poate fi adevărat, spuse Jason cu un amestec 
de teamă şi iritare. Nu pot să cred că nimeni nu l-a remarcat pe 
tipul cu trăsături hispanice. 

Intră în cabina în care era instalat telefonul public şi căută în 
carte o agenţie de detectivi particulari. Găsi numerele de telefon 
ale mai multor astfel de agenţii din Seattle, dar când încercă să 
le contacteze îi răspunse de fiecare dată robotul. Îşi lăsă numele 
şi numărul de telefon de la hotel, dar nu avea nici o speranţă că 
va fi contactat de cineva în timpul nopţii. 

leşind din cabina telefonică, o anunţă pe Carol că vor pleca 
imediat. Fata îl urmă pe scări. 

— E ora nouă şi jumătate seara, protestă ea după ce intrară în 
cameră. 

— Nu-mi pasă. Plecăm de aici cât se poate de repede. 
Strânge-ţi lucrurile. 

— Şi eu nu am chiar nimic de spus în treaba asta? 

— Nu. A fost ideea ta să rămânem aici în seara asta şi să 
chemăm poliţia locală care ne-a fost de atâta folos. Acum e 
rândul meu. Plecăm de aici. 

Timp de un minut, Carol rămase în mijlocul încăperii uitându- 
se la Jason care îşi făcea bagajele, apoi hotărî că poate avea 
dreptate şi el. Zece minute mai târziu, după ce s-au schimbat în 
hainele lor şi-au dus bagajele jos şi au achitat cazarea. 

— Va trebui să vă încasez şi pentru noaptea aceasta, îi 
informă bărbatul din spatele recepţiei. 7 

Jason nu se mai osteni să se opună. In schimb, îl rugă pe 
recepţioner să le aducă maşina la uşa de la intrare. li întinse o 
hârtie de cinci dolari, iar funcţionarul se arătă foarte amabil să-i 
servească. 

Odată ajuns în maşină, Jason se aştepta să fie mai puţin agitat 
şi să se simtă mai puţin vulnerabil. Nu se întâmplă însă aşa. 
Abia după ce demară din parcarea hotelului şi începu să 
coboare pe drumul de munte cufundat în bezna adâncă îşi dădu 


221 


brusc seama cât de izolaţi erau. Un sfert de oră mai târziu, în 
oglinda retrovizoare îi apărură farurile unei maşini. La început 
încercă să nu le bage în seamă, dar apoi îi deveni cât se poate 
de clar că maşina din spate se apropia vertiginos, în ciuda 
faptului că el accelera din ce în ce mai mult. Groaza de care 
fusese cuprins cu câteva ore în urmă puse din nou stăpânire pe 
el. Palmele începură să-i transpire. 

— Ne urmăreşte cineva, spuse el. 

Carol se răsuci pe fotoliul din faţă şi privi în urmă. După ce 
dădură o curbă, luminile din spate nu se mai văzură, dar 
reapărură imediat ce se angajară din nou pe o porţiune de drum 
drept. Acum erau şi mai aproape. Carol privea înainte. 

— Ţi-am spus eu că trebuia să rămânem. 

— Acum nu mai are nici un rost! îi răspunse sarcastic Jason. 

Apăsă acceleratorul până la podea. Depăşiseră deja o sută de 
kilometri pe oră pe şoseaua presărată, cu viraje periculoase. 
Jason strânse şi mai tare volanul în mâini, apoi îşi ridică privirea 
spre oglinda retrovizoare. Maşina care îi urmărea era foarte 
aproape. Farurile sale păreau ochii unui monstru. Incercă să se 
gândească la ceva, dar nu-i mai rămânea decât să conducă mai 
repede decât cel din urmă. În faţa lor apăru o nouă curbă. Jason 
răsuci volanul. Carol rămase cu gura deschisă într-un strigăt 
surd. Se apropiau inevitabil de prăpastie. Jason apăsă frâna şi 
maşina derapă mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Carol se 
apucă de mânerul torpedoului pentru a nu fi aruncată din 
fotoliu. Jason simţi că centura de siguranţă i se întinde la 
maximum. 

Luptându-se cu maşina, Jason reuşi să o menţină pe şosea. 
Urmăritorul redusese însă considerabil distanţa. Acum se afla 
chiar în spatele lui, iar farurile sale umpleau maşina lui Jason de 
o lumină ireală. Cuprins de panică, Jason apăsă acceleraţia până 
la podea, scoțând vehiculul din balansul lateral. Acum se 
îndreptau cu toată viteza spre o mică colină. Maşina din spate 
nu se dezlipea de ei, urmărindu-i aşa cum un câine de 
vânătoare se ţine după urma căprioarei. 

Apoi, spre consternarea amândurora, maşina lor fu năpădită 
de o lumină roşie intermitentă. Într-o clipă îşi dădură seama că 
această lumină provenea de pe acoperişul maşinii din spate. 


222 


După ce Jason îşi dădu seama despre ce era vorba, încetini fără 
să-şi dezlipească ochii de pe oglinda retrovizoare. În aceeaşi 
măsură încetini şi maşina din spate. Ceva mai în faţă, în dreptul 
unei ramificații, Jason trase pe dreapta şi opri. La rădăcina 
părului i se adunaseră broboane de sudoare. Mâinile îi tremurau 
încă după ce strânseseră cu atâta disperare volanul. În spate, 
oprise şi cealaltă maşină, iar girofarul ei împrăştia lumina roşie 
pe copacii de pe marginea drumului. În oglinda retrovizoare, 
Jason văzu portiera deschizându-se şi pe Marvin Arnold ieşind. 
Siguranţa Magnumului său nu era pusă. 

— Ei, fir-aş să fiu! spuse el, proiectând lumina lanternei sale 
pe faţa încurcată a lui Jason. E chiar micul amorez. 

Jason îl repezi furios: 

— De ce dracu’ nu ai dat drumul la girofar de la început? 

— Am vrut să prind un şofer care are boala vitezei, îi răspunse 
cu lehamite Marvin. Nu ştiam că mă aflu chiar pe urmele 
nebunului meu preferat. 

După ce le făcu morală fără prea multă tragere de inimă şi le 
dădu un talon de amendă pentru conducere care pune în pericol 
buna desfăşurare a traficului, îi lăsă să-şi continue drumul. Jason 
era prea furios pentru a mai scoate vreun cuvânt. Parcurseră în 
tăcere drumul până la autostradă, apoi îi spuse lui Carol: 

— Cred că ar fi mai bine să mergem cu maşina până la 
Portland. Dumnezeu ştie ce ne mai aşteaptă pe aeroportul din 
Seattle. 

— N-am nimic împotrivă, spuse Carol, prea istovită pentru a 
se mai opune. 

Opriră să doarmă vreo două ore într-un motel de lângă 
Portland şi la răsăritul zorilor plecară la aeroport unde se 
îmbarcară pe o cursă de Chicago. De la Chicago luară un avion 
până la Boston, unde aterizară la puţină vreme după ora cinci şi 
jumătate, în seara zilei de sâmbătă. 

In taxiul care oprise în faţa apartamentului lui Carol, Jason 
izbucni brusc în râs. 

— Nici nu ştiu cum aş putea vreodată să-mi cer scuze pentru 
necazurile în care te-am băgat. 

Carol îşi luă sacoşa de umăr. 

— Mă rog, cel puţin n-a fost plictisitor. Ascultă, Jason, nu 


223 


vreau să-ţi par sarcastică şi nici cicălitoare, dar spune-mi şi mie 
ce se întâmplă. 

— Am să-ţi spun de îndată ce voi fi sigur. Îţi promit. Serios. Te 
rog, însă, să-mi faci o plăcere. In noaptea asta nu ieşi din casă. 
Să sperăm că nu a aflat nimeni că ne-am întors, dar dacă vor 
afla se va dezlănţui tot iadul pe pământ. 

— Nu am de gând să ies nicăieri, doctore, suspină Carol. Mi-a 
ajuns ce-am pătimit zilele astea. 


224 


15 


Jason nici nu mai trecu pe acasă. De îndată ce Carol se făcu 
nevăzută în clădirea sa, îi spuse taximetristului să-l ducă în locul 
în care îşi lăsase maşina şi de acolo plecă direct la GHP. Ajuns la 
spital, trecu imediat în aripa pentru pacienţii ambulatorii. Era 
ora şapte seara şi imensa sală de aşteptare era pustie. Jason 
intră direct în biroul său, îşi dădu jos sacoul şi se aşeză în faţa 
terminalului de computer. GHP cheltuise o groază pe sistemul 
de computere şi se mândrea cu acest lucru. Fiecare staţie avea 
acces la banca centrală de date în care se aflau informaţii 
despre toţi pacienţii. Deşi fişele individuale rămâneau una din 
principalele surse de informaţii despre pacienţi, o mare parte a 
materialului se putea obţine şi din memoria computerului. Un 
avantaj al sofisticatei maşinării îl constituia posibilitatea 
acesteia de a trece prin toată baza de informaţii a GHP, de a 
afişa grafic datele pe ecran şi de a analiza aceste date în orice 
mod o dorea utilizatorul. 

La început, Jason apelă din memoria calculatorului datele 
referitoare la curbele curente ale supravieţuirii. Graficul trasat 
de computer avea forma unor povârnişuri abrupte, începând de 
undeva de sus, apoi devenind mai domoale până când se 
prăbuşeau de tot. Graficul reprezenta rata de supravieţuire a 
beneficiarilor serviciilor GHP în funcţie de vârsta acestora. Aşa 
cum era de aşteptat, cei aflaţi spre limita vârstei mai înaintate 
prezentau cea mai scăzută rată a supravieţuirii. Cu toate 
acestea, deşi în ultimii cinci ani vârsta medie a pacienţilor GHP 
crescuse gradat, curbele de supravieţuire rămâneau practic 
nemodificate. 

În continuare, Jason îi comandă computerului să-i listeze 
graficele lunare ale ultimului semestru. Temerile lui se 
confirmară: rata mortalităţii crescuse la pacienţii aflaţi în jurul 
vârstei de şaizeci de ani şi aceasta mai ales în ultimele trei luni. 

Un zgomot brusc îl făcu să sară de pe scaun, dar uitându-se 
pe hol să afle ce se întâmplase, nu văzu decât femeia de 


225 


serviciu. 

Răsuflând uşurat, Jason se întoarse la monitorul computerului 
din biroul său. Ar fi vrut să poată separa datele referitoare la 
pacienţii cărora li se făcuse controlul periodic, dar nu ştia cum s- 
o facă. Aşa că trebui să se mulţumească cu nemiloasele rate ale 
mortalităţii. Aceste grafice prezentau procentele cazurilor de 
deces în funcţie de vârsta pacienţilor. De data aceasta curba 
avea o traiectorie inversă. Pornea de la bază, apoi, pe măsură 
ce vârsta făcea să crească procentul deceselor, urca vertiginos. 
După aceea, Jason ceru computerului să-i listeze un set de astfel 
de grafice suprapuse pe cele anterioare, lună după lună. 
Rezultatul era şocant, mai ales pentru perioada ultimelor două 
luni. Curbele deceselor începeau să crească abrupt începând cu 
vârsta de cincizeci de ani. 

Jason mai rămase încă o jumătate de oră în faţa terminalului, 
încercând să găsească comanda necesară pentru separarea 
cadrelor de conducere care şi-au făcut controalele periodice în 
spital. Dacă ar fi reuşit, se aştepta să descopere o rată rapidă a 
mortalităţii la persoane de cincizeci de ani şi peste care erau 
supuse unor factori mari de risc cum ar fi tabagismul, consumul 
excesiv de alcool, regimul alimentar neraţional şi sedentarismul. 
Nu reuşi însă să obţină accesul la aceste date. Calculatorul nu 
fusese programat pentru extragerea unor astfel de date. Jason 
ar fi trebuit să ia fiecare nume pe rând şi să obţină el însuşi 
datele necesare după multe eforturi, dar nu ar fi avut oricum 
timp pentru aşa ceva. In plus, ameninţătoarele curbe ale ratei 
mortalităţii erau suficiente pentru a-i întreţine suspiciunea. 
Acum ştia că nu se înşelase. Dar mai exista o modalitate de a 
dovedi acest lucru. Fără nici o tragere de inimă, ieşi din birou şi 
se întoarse la maşina lui. 

leşind de pe Riverway, Jason se îndreptă spre Roslindale. Pe 
măsură ce se apropia, devenea şi mai agitat. Nu-şi putea da 
seama cu ce va fi confruntat, dar bănuia că nu va fi deloc 
plăcut. Destinația lui era Hartford School, instituţia pentru copii 
retardaţi, patronată de GHP. Dacă Alvin Hayes avusese dreptate 
în legătură cu boala sa, nu era exclus să fi spus adevărul şi când 
se referise la copilul întârziat mintal. 

Hartford School era situată în spatele vestitului parc 


226 


dendrologic Arnold, un loc idilic cu coline elegante acoperite de 
păduri, cu pajişti şi presărat cu ochiuri de apă. Jason pătrunse în 
parcarea pustie şi opri maşina la numai zece metri de poarta de 
la intrare. Frumoasa clădire în stil colonial, avea un aspect 
aparent netulburat care contrazicea tragediile familiale pe care 
le adăpostea. Retardarea severă constituia un subiect dificil de 
abordat chiar şi pentru specialiştii din domeniu. Jason îşi aminti 
perfect că în urma unor vizite precedente examinase câţiva 
copii. Din punct de vedere fizic, mulţi dintre ei aveau o 
fizionomie fără cusur, ceea ce făcea şi mai tulburător rezultatul 
obţinut la testul de inteligenţă. 

Cum uşa de la intrare era încuiată, Jason apăsă pe butonul 
soneriei şi aşteptă. Îi deschise un paznic supraponderal, într-o 
uniformă albastră soioasă. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă el, dând cât se poate de clar 
de înţeles că nu avea nici un chef de aşa ceva. 

— Sunt doctor, spuse Jason, încercând să forţeze intrarea, dar 
paznicul se aşezase ferm în calea lui. 

— Îmi pare rău, domnule doctor, dar după ora şase vizitele 
sunt interzise. 

— Pe mine nu mă puteţi considera vizitator, spuse Jason. 

Scoase portvizitul şi-i întinse paznicului legitimaţia eliberată 
de GHP. 

Paznicul nici nu se uită la ea. 

— După ora şase vizitele sunt interzise, repetă el, apoi 
adăugă: fără nici o excepţie. 

— Dar eu... interveni Jason, oprindu-se la jumătatea frazei. 

Văzând expresia de pe chipul celui din faţă, îşi dădu seama că 
nu mai avea ce discuta cu el. 

— Daţi un telefon mâine dimineaţă, domnule, mai spuse 
paznicul trântindu-i uşa în nas. 

Jason se întoarse în dreptul treptelor şi privi încă o dată la 
clădirea cu cinci etaje. Era construită din cărămidă, iar ferestrele 
erau înconjurate cu rame de granit. Nu avea de gând să se dea 
atât de uşor bătut. Bănuind că paznicul se mai afla încă cu ochii 
pe el, Jason se întoarse la maşină şi porni spre şosea. La vreo 
sută de metri, trase pe dreapta. leşi din maşină şi, cu oarecare 
dificultate, îşi croi drumul spre şcoală prin parcul dendrologic. 


227 


Dădu ocol clădirii, fără să iasă niciodată din umbră. Pe toate 
laturile, în afară de cea frontală, se aflau scări de incendiu care 
duceau până pe acoperiş. Din nefericire, ca şi acasă la Carol, 
nici una din aceste scări nu porneau de la nivelul solului, iar 
Jason nu găsi nici un obiect de care să se folosească pentru a 
ajunge la prima treaptă. 

În dreapta clădirii descoperi câteva trepte care coborau spre o 
uşă încuiată. Pipăind în întuneric, simţi că uşa are în mijloc un 
geam. Urcă scările şi, după o vreme, găsi ceea ce căuta: o 
piatră de mărimea unei mingi de base-ball. Ţinându-şi respiraţia, 
Jason se întoarse la uşă şi sparse geamul. In noaptea liniştită, 
zgomotul fusese suficient de mare pentru a trezi şi morţii din 
groapă. Jason alergă spre copăceii din apropiere şi se ascunse, 
urmărind ce se întâmplă. După un sfert de ceas în care nu-şi 
făcuse apariţia nimeni, se încumetă să iasă şi se întoarse la uşă. 
Cu multă băgare de seamă, căută pe dinăuntru încuietoarea 
uşii. Nu se declanşă nici o alarmă. 

Pentru următoarea jumătate de oră Jason înaintă cu greu 
printr-un subsol care, după toate probabilitățile, era folosit drept 
depozit. Găsi in cele din urmă o scară şi se gândi dacă ar fi bine 
să iasă cu ea afară pentru a se urca pe una din scările de 
incendiu. Renunţă la idee şi începu să caute cu frenezie o 
lumină. Mâinile sale dădură în cele din urmă de un comutator. 

Se găsea în atelierul de întreţinere, o încăpere plină de maşini 
de tăiat iarba, de lopeţi şi alte scule de genul acesta. Lângă 
comutatorul de lumină se afla o uşă. Jason o crăpă uşor. Dincolo 
se afla centrala cazanelor, o încăpere mult mai mare decât 
prima şi luminată foarte slab. 

Mişcându-se rapid, Jason traversă cea de-a doua încăpere, 
apoi urcă o scară metalică foarte abruptă. Deschise uşa de la 
capătul scării şi-şi dădu imediat seama că ajunsese în holul de la 
intrare. Din vizitele anterioare ştia că scara ce ducea spre 
rezervele copiilor se afla undeva în dreapta. La stânga era un 
oficiu unde o femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată într-o 
uniformă albă prea mare pentru ea, citea aplecată asupra unei 
mese. Aruncându-şi privirea către uşa de la intrare, Jason putu 
zări picioarele paznicului întinse pe un scaun. Faţa nu i se 
vedea. 


228 


Străduindu-se să nu facă nici un zgomot, Jason se strecură pe 
uşa pivniţei, apoi o închise cu tot atâta grijă în urma sa. Pentru o 
clipă se află în raza vizuală a femeii, dar aceasta nu-şi ridică 
ochii din cartea ei. Continuând să se mişte foarte uşor, el 
străbătu în linişte holul şi pătrunse în casa scărilor. In momentul 
în care ieşi complet din raza vizuală a femeii şi a paznicului, 
răsuflă uşurat. Urcând câte două trepte pe vârfuri, se îndreptă 
spre etajul al treilea unde ştia că se află rezervele copiilor între 
patru şi doisprezece ani. 

Deşi încerca să facă cât mai puţin zgomot, paşii săi pe 
treptele de marmură aveau un ecou care tulbura liniştea 
cavernoasă a clădirii. Deasupra lui se afla un luminator care în 
momentul acela arăta ca un colier de onix negru pe tavan. 

Ajuns la etajul al treilea, Jason deschise cu grijă uşa de la casa 
scărilor. Îşi amintea că în capătul unui lung coridor trebuia să se 
afle un oficiu cu pereţi de sticlă, aparţinând infirmierelor şi 
observă că, în ciuda faptului că holul era întunecat, din oficiul 
respectiv ieşea lumină. Un îngrijitor era, ca şi femeia de la 
parter, ocupat cu cititul unei cărţi. 

Scrutând holul în diagonală, Jason zări uşa care ducea spre 
salon. Aceasta era prevăzută cu un geam central protejat de o 
plasă de sârmă. După ce mai aruncă o ultimă privire în direcţia 
îngrijitorului, Jason porni pe vârfurile picioarelor şi pătrunse în 
încăperea întunecată. Fu imediat izbit de un miros de mucegai. 
După ce aşteptă o vreme pentru a se convinge că îngrijitorul nu- 
| descoperise, începu să caute o lumină. Pentru a-şi confirma 
suspiciunile trebuia să aprindă lumina, chiar dacă aceasta ar fi 
atras descoperirea lui. 

Încăperea posomorâtă se umplu brusc de lumina nemiloasă a 
tuburilor fluorescente. Salonul avea o lungime de vreo 
cincisprezece metri. Pe o latură şi pe alta se aflau două şiruri de 
paturi metalice şi joase despărțite între ele printr-un culoar 
îngust. Existau şi ferestre, dar acestea erau prea sus, aproape 
de tavan. În capătul salonului se aflau mai multe toalete 
faianţate, un furtun răsucit în formă de colac, pentru curăţenie, 
precum şi o uşă care ducea spre scara de incendiu. Jason 
străbătu culoarul dintre şirurile de paturi, citind numele scrise 
pe plăcuţele aflate la capul fiecărui pacient: Harrison, Lyons, 


229 


Gessner... Copiii, deranjaţi de lumină, începură să se ridice in 
capul oaselor, privindu-i pe intrus cu ochi mari şi goi. 

Jason se opri cuprins de un îngrozitor sentiment de repulsie 
care se transforma în groază. Era mai rău decât îşi imaginase. 
incetul cu încetul, privirea sa trecu de la unul din jalnicele 
chipuri la altul. În locul înfăţişării unor copii, aceştia arătau ca 
nişte centenari senili în miniatură, cu ochi rotunzi ca nişte 
mărgele, cu pielea uscată şi zbârcită şi cu păr cărunt şi rărit, 
dând la iveală pete goale de scalp. Jason dădu şi de numele lui 
Hayes. Ca şi ceilalţi, copilul arăta îmbătrânit prematur. Avea 
genele rărite, iar pleoapele de jos îi atârnau neputincioase. Din 
locul în care ar fi trebuit să se afle pupilele, se vedea reflexia ca 
de sticlă mată a unor cataracte avansate. Dincolo de perceperea 
luminii, copilul era orb. 

Unii dintre copii se dăduseră jos din paturi, balansându-se 
într-un echilibru precar pe nişte picioare lipsite de vlagă. Apoi, 
spre teroarea lui Jason, începură să se îndrepte spre el. Unul 
dintre ei începu să pronunţe slab cuvintele „vă rog”, repetându- 
le la nesfârşit cu un glas strident şi piţigăiat. În curând i se 
alăturară şi alţii, formând un cor îngrozitor şi ireal. 

Jason se retrase, temându-se să nu fie atins. Şi fiul lui Hayes 
se dădu jos din pat şi începu să se îndrepte spre el, braţele sale 
osoase bătând aerul cu mişcări circulare dezordonate. 

Retrăgându-se din calea cetei de copii, Jason atinse uşa 
salonului cu spatele. Urmăritorii săi începură să-l tragă de haine. 
Ingrozit şi dezgustat, Jason deschise uşa salonului şi se retrase 
pe hol. După ce o închise în urma sa, copiii începură să-şi 
strivească chipurile ca de mumii de geamul din mijloc, 
continuând să rostească cu glas încet: „vă rog”. 

— Hei, tu! auzi în spatele său un glas răguşit. 

Intorcându-şi capul, Jason îl văzu pe îngrijitorul care ieşise din 
oficiul său şi-şi rotea prin aer cartea deschisă, uluit de ceea ce îi 
era dat să vadă. 

— Ce se-ntâmplă aici? strigă bărbatul. 

Jason străbătu în fugă coridorul care ducea spre casa scărilor, 
dar nu apucă să coboare decât câteva trepte, că auzi de undeva 
de jos un alt glas: 

— Tu eşti, Kevin? Ce s-a întâmplat? 


230 


Aruncându-şi privirea pe deasupra grilajului, Jason îl zări pe 
paznicul de la intrare care ajunsese deja la palierul etajului întâi. 

— Fir-ar să fie! exclamă paznicul, apoi se năpusti cu bastonul 
în mână pe scări în sus. 

Jason schimbă direcţia şi reveni la etajul al treilea. Când trecu 
în fugă pe coridor şi intră din nou în salon, îngrijitorul încă mai 
stătea în cadrul uşii, paralizat de uimire. Unii dintre copii 
străbăteau încăperea fără nici un ţel, alţii se prăbuşiseră înapoi 
pe paturile lor. Jason le făcu semne agitate să-l urmeze, aşa 
încât în momentul în care paznicul şi îngrijitorul îşi făcură 
apariţia, aceştia fură imediat înconjurați de o ceată de băieţi. 

Cei doi încercară să-şi croiască drum prin mulţime, dar copiii 
se prinseră de ei, murmurând în continuare lugubrul şi 
monotonul cor de „vă rog”. 

Ajungând în dreptul uşii de evacuare aflate în celălalt capăt al 
încăperii, Jason apăsă pe mânerul acesteia care, din motive de 
siguranţă, fusese instalat la vreo doi metri de la podea. La 
început uşa nu se deschise. Era limpede că nu mai fusese 
folosită de mulţi ani. Jason observă că se blocase după prima 
vopsire. Opintindu-se cu umărul în ea, reuşi în cele din urmă să 
o deschidă. leşind din nou în bezna nopţii, împinse mai mulţi 
copii înapoi în salon, apoi închise din nou uşa masivă. 

Fără să mai piardă nici o clipă, se căţără pe scara de incendiu 
şi începu să coboare cât putu de repede. Acum nu mai era 
nevoie să evite zgomotele. Ajunsese la primul etaj când 
deasupra lui se deschise o uşă. Din nou auzi strigătele stridente 
ale copiilor. Apoi simţi vibrația unor ghete grele pe scara de 
incendiu. 

Scoţând un bulon metalic, făcu ca scara să coboare şi să 
scoată o bufnitură înăbuşită în momentul în care izbi asfaltul din 
parcarea de dedesubt. Inainte de aceasta, Jason reuşise să urce 
pe ea. Uşorul decalaj îi permise paznicului aflat pe urmele lui 
Jason să recupereze distanţa care îi despărţea. Cu toate 
acestea, odată ajuns pe gazon, obişnuinţa de a alerga a lui 
Jason îşi spuse cuvântul. El îl lăsă mult în urmă pe paznic şi avu 
suficient timp pentru a ajunge la maşină, pentru a porni motorul 
şi a demara în viteză. În oglinda retrovizoare abia îl mai putea 
zări pe urmăritorul său, care ajunsese la marginea drumului şi-l 


231 


ameninţa cu pumnul în lumina unui felinar. Jason îşi stăpânea cu 
greu dezgustul şi furia faţă de cele văzute. Plecă direct la sediul 
poliţiei din Boston şi-şi lăsă nepăsător maşina într-o zonă din 
faţa clădirii în care parcarea era interzisă. 

— Doresc să vorbesc imediat cu detectivul Curran, îi spuse 
ofițerului de serviciu, apoi îşi prezentă actele de identitate. 

Polițistul îşi privi netulburat ceasul, apoi sună la secţia de 
criminalistică. Vorbi preţ de un minut, apoi acoperi receptorul cu 
mâna. 

— Nu vreţi să vorbiţi şi cu altcineva? 

— Nu. Eu îl vreau pe Curran. Şi imediat, vă rog. 

Polițistul mai vorbi câteva minute la telefon, apoi închise. 

— Detectivul Curran nu se află la serviciu, domnule. 

— Sunt convins că va accepta să stea de vorbă cu mine, chiar 
dacă a ieşit din serviciu. 

— Nu asta e problema, îi răspunse polițistul. Detectivul Curran 
este ocupat cu cercetarea unui caz de dublă omucidere în 
Revere. Trebuie să sune cam într-o oră. Dacă doriţi, puteţi să-l 
aşteptaţi sau să-i lăsaţi numărul dumneavoastră de telefon. 
Procedaţi cum doriţi, domnule. 

Jason reflectă timp de un minut. Nu dormise mai deloc toată 
noaptea, iar ideea unui duş, a unor haine curate şi a unei mese 
cumsecade îl atrăgea în mod deosebit. În plus, in momentul în 
care se va vedea cu Curran va fi ocupat o bună bucată de 
vreme. Lăsă ofițerului de serviciu numărul său de telefon de 
acasă şi rugă să fie sunat de Curran de îndată ce va fi posibil. 

XXX 

Zborul companiei United de la Seattle avusese o întârziere 
considerabilă, motiv pentru care Juan Diaz era foarte prost 
dispus în momentul aterizării la Logan. Nu mai eşuase atât de 
penibil într-o misiune ce-i fusese încredinţată de la acţiunea din 
New York în care îşi confundase victima. Se aflase la numai 
câteva secunde de momentul lichidării doctorului şi a târfei de 
la clubul de noapte când Jason, un amator în domeniu, îl 
fraierise. Juan nu avea nici o scuză, aşa cum îi spusese şi 
legăturii sale superioare. Ştia că era de datoria lui să-şi 
răscumpere greşeala şi abia aştepta s-o facă. Cum cobori din 
avion, se duse să dea un telefon. La capătul celălalt i se 


232 


răspunse după primele două apeluri. 
XXX 

În tot timpul în care străbătu scurta distanţă dintre sediul 
poliţiei şi Piaţa Louisburg, Jason încercase să-şi şteargă din 
memorie oribila scenă a copiilor îmbătrâniţi prematur de la 
şcoala Hartford. Nici nu mai vroia să se mai gândească la Hayes 
şi la descoperirea acestuia până când nu se va afla în siguranţă 
în prezenţa lui Curran. Ajuns în dreptul clădirii sale, o ocoli de 
vreo două ori pentru a fi sigur că nimeni nu o supraveghea. In 
cele din urmă, convingându-se că paznicul de la şcoală nu 
reţinuse datele din actele lui de identitate şi că deci nu avea nici 
o idee despre persoana lui, Jason îşi parcă maşina, îşi urcă 
bagajele în apartament şi aprinse luminile. Spre uşurarea sa, 
apartamentul arăta neschimbat. Privind pe fereastră la scuarul 
din faţa clădirii, constată că locul era la fel de liniştit ca de 
obicei. Tocmai dorea să intre sub duş, când îşi aminti că trebuia 
să mai vorbească cu cineva în afară de detectiv. Formă numărul 
de telefon al lui Shirley, care îi răspunse abia după cel de-al 
optulea apel. Pe fundal, Jason auzi glasuri animate. 

— Jason! exclamă ea. Când te-ai întors din vacantă? 

— Azi-noapte. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea, percepând oboseala şi 
îngrijorarea din glasul lui. 

— Am dat de un mare necaz. Cred că am aflat nu numai în ce 
constă descoperirea lui Hayes, dar şi utilizarea dezastruoasă 
care i-a fost dată. Şi să ştii că GHP este amestecat într-o măsură 
mult mai mare decât ţi-ai putea închipui. 

— Spune-mi despre ce e vorba. 

— Nu la telefon. 

— Atunci vino imediat aici. Am nişte invitaţi, dar scap repede 
de ei. 

— Acum aştept un telefon de la Curran. 

— Inţeleg... înseamnă că ai luat deja legătura cu el. 

— E plecat să cerceteze un caz, dar mă va suna în scurt timp. 

— Atunci n-ar fi mai bine să vin eu la tine? Ai băgat spaima în 
mine cu povestea ta. 

— Fii bine venită în clubul înspăimântaţilor, spuse Jason 
scoțând un râs scurt şi amar. Vino şi tu aici. N-ar fi rău să fii şi tu 


233 


de faţă la discuţia cu Curran. 

— Plec imediat spre tine. 

— 0, ar mai fi ceva. Îți mai aminteşti cumva cine este 
directorul medical în exerciţiu de la şcoala Hartford? 

— Cred că doctorul Peterson, răspunse Shirley. Mâine pot să 
mă interesez şi să aflu sigur. 

— Peterson ăsta a fost şi el implicat în studiile clinice ale lui 
Hayes? întrebă Jason, amintindu-şi dintr-o dată că Peterson 
fusese doctorul care îi făcuse analizele lui Hayes. 

— Cred că da. Are vreo importanţă? 

— Nu sunt încă sigur, spuse Jason. Dar dacă te hotărăşti să 
vii, grăbeşte-te. Curran s-ar putea să sune dintr-un moment în 
altul. 

Jason puse receptorul în furcă şi fu din nou pe punctul de a 
intra sub dus, când îşi dădu seama că şi Carol s-ar putea să fie 
în pericol. Luă din nou telefonul şi formă numărul ei. 

— Vreau să mă asigur că nu vei ieşi din casă, îi spuse el în 
momentul în care fata îi răspunse. Nu glumesc. Să nu deschizi 
nimănui uşa şi să nu ieşi din casă. 

— Dar ce s-a mai întâmplat? 

— Conspirația Hayes e mai periculoasă decât mi-am închipuit. 

— Pari neliniştit, Jason. 

În ciuda stării sale de spirit, Jason zâmbi. Uneori Carol vorbea 
ca un psihiatru. 

— Nu sunt neliniştit. Mi-e o frică de mor. Dar peste puţină 
vreme voi fi chemat de cei de la poliţie. 

— O să mă anunti şi pe mine ce se întâmplă? îl întrebă Carol. 

— Îţi promit. 

Jason închise telefonul şi intră în fine în baie, unde dădu 
drumul la duş. 


234 


16 


La uşă sună cineva şi Jason cobori în grabă să deschidă. De 
după porţiunea de geam a uşii de la intrare îi zâmbea Shirley. 
Făcu un pas înapoi pentru a o lăsa să treacă şi-i admiră 
îmbrăcămintea, ca de obicei impecabilă. In noaptea aceasta 
pusese pe ea o fustă mini din piele neagră şi o jachetă lungă din 
piele de căprioară de culoare roşie. 

— Curran a sunat? întrebă ea în timp ce urcau scările. 

— Încă nu, îi răspunse Jason verificând încă o dată dacă a 
încuiat cum trebuie uşa apartamentului. 

— Acum poţi să-i dai drumul, spuse Shirley alunecând uşor 
din jacheta ei. 

Pe dedesubt purta o bluză fină din caşmir. Se aşeză pe 
marginea canapelei lui Jason, cu mâinile în poală şi aşteptă. 

— Ceea ce am să-ţi povestesc nu-ţi va face plăcere, începu 
Jason, aşezându-se lângă ea. 

— Am încercat să mă pregătesc sufleteşte. Dă-i drumul. 

— La început va trebui să-ţi fac o scurtă introducere. Dacă nu 
eşti la curent cu cercetările actuale din domeniul îmbătrânirii, 
ceea ce îţi voi spune nu va avea nici o semnificaţie pentru tine. 
În ultimii câţiva ani, oameni de ştiinţă ca Hayes şi-au consacrat 
o mulţime de timp încercând să încetinească procesul de 
îmbătrânire. Cea mai mare parte a muncii lor s-a desfăşurat pe 
celulele de cultură, deşi unele din experienţe s-au făcut pe 
şoareci şi pe cobai. Majoritatea experienţelor au dus la concluzia 
că îmbătrânirea este un proces natural, ale cărui baze genetice 
sunt reglate de factori neuroendocrini, imunitari şi umorali. 

— Deja nu mai înţeleg nimic, recunoscu Shirley, ridicându-şi 
mâinile într-un gest ironic de cedare. 

— În cazul ăsta, ce-ai zice să bem ceva? propuse Jason, 
ridicându-se în picioare. 

— Ce-mi poţi oferi? 

— O bere. Dar am şi vin şi tărie. Alege tu. 

— Cred că o bere ar fi grozavă. 


235 


Jason se duse în bucătărie, deschise uşa frigiderului şi luă de 
acolo două sticle reci de bere Coor. 

— Voi, doctorii sunteţi cu toţii la fel, se plânse Shirley, sorbind 
o înghiţitură. In limbajul pe care îl folosiţi, totul pare atât de 
complicat. 

— n cazul acesta chiar este complicat, spuse Jason, 
aşezându-se la locul lui. Genetica moleculară constituie 
disciplina fundamentală a vieţii. Cercetarea în acest domeniu 
este deosebit de riscantă, nu numai pentru că oamenii de ştiinţă 
ar putea crea în mod accidental o nouă bacterie sau un virus ce 
pot ucide. Ea este riscantă chiar şi atunci când se procedează 
corect, pentru că obiectul cercetărilor este viaţa însăşi. Tragedia 
lui Hayes nu a fost eşecul său; problema lui este că a reuşit. 

— Şi ce anume a descoperit? 

— Am să-ţi spun imediat, continuă Jason, luând o înghiţitură 
mai mare şi ştergându-şi apoi gura cu dosul palmei. Dă-mi voie 
să pun problema şi în alt fel. Cu toţii ajungem la pubertate cam 
în acelaşi timp şi dacă nu intervine vreo boală sau vreun 
accident, îmbătrânim şi murim cam în acelaşi interval de timp. 

Shirley făcu semn din cap că a înţeles. 

— Bun, spuse Jason, aplecându-se spre ea. Acest lucru se 
întâmplă pentru că organismele noastre sunt programate 
genetic să respecte un anumit program intern de funcţionare. 
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, unele gene sunt activate în 
timp ce altele sunt inhibate. Acesta este fenomenul care l-a 
fascinat cel mai mult pe Hayes. El a studiat modurile în care 
semnalele umorale emise de creier controlează creşterea şi 
maturizarea sexuală. Izolând proteinele umorale, una câte una, 
el a descoperit efectul acestora asupra ţesuturilor periferice. 
Hayes a sperat să afle ce anume provoacă iniţierea procesului 
de divizare a celulelor sau stoparea acestui proces. 

— Atâta lucru pricep şi eu, spuse Shirley. Este şi unul din 
motivele pentru care l-am angajat la noi. Am sperat că va face o 
descoperire în domeniul combaterii cancerului. 

— Acum va trebui să fac o scurtă digresiune, continuă Jason. 
A mai existat un cercetător pe nume Denckla, care a făcut mai 
multe experienţe pentru a descoperi modalitatea de a întârzia 
procesul de îmbătrânire. El a extras hipofizele mai multor cobai 


236 


şi, după înlocuirea hormonilor necesari, a constatat că animalele 
respective aveau o durată mai mare de viaţă. 

Jason tăcu şi o privi încercând să vadă dacă femeia îl 
urmărea. 

— Trebuia să spun ceva? îl întrebă ea. 

— Experiențele lui Denckla nu-ţi sugerează nimic? 

— De ce nu-mi spui chiar tu? 

— Denckla a ajuns la concluzia că hipofiza secretă nu numai 
hormonii creşterii şi pubertăţii, dar şi pe cel al îmbătrânirii. El a 
numit acest hormon „hormonul morţii”. 

Shirley izbucni într-un râs nervos. 

— Sună foarte optimist. 

— Ei bine, părerea mea este că în timp ce studia factorii de 
creştere, Hayes a dat şi peste „hormonul morţii” descoperit de 
Denckla. De aceea spunea că a făcut o descoperire paradoxală. 
În timp ce căuta nişte stimulatori ai creşterii, a descoperit un 
hormon care cauzează îmbătrânirea rapidă şi moartea. 

— Şi ce se întâmplă dacă acest hormon ar fi administrat 
cuiva? întrebă Shirley. 

— Dacă administrarea s-ar face în condiţii de izolare, probabil 
că nu s-ar întâmpla prea multe. Subiectul ar putea resimti unele 
simptome ale îmbătrânirii, dar hormonul ar fi probabil 
metabolizat, iar efectele sale limitate. Numai că Hayes nu a 
studiat respectivul hormon în condiţii de izolare. El şi-a dat 
seama că trebuie să existe un factor care favorizează hormonul 
morţii, tot aşa cum este declanşată şi secreția hormonilor 
sexului şi ai creşterii. În felul acesta atenţia lui a fost imediat 
atrasă de ciclul vieţii la somoni, peşti care la numai câteva ore 
de la procreare mor. Cred că a adunat mai multe capete de 
somon şi din creierul acestor peşti a izolat factorul declanşator 
al hormonului morţii. Aceasta este după părerea mea activitatea 
pe cont propriu pe care a desfăşurat-o pentru Gene, Inc. 
Factorul de declanşare odată izolat, el a pus-o pe Helene să-l 
producă în cantităţi mari prin procedeele ADN-ului recombinant, 
în laboratorul său din cadrul GHP. 

— Şi de ce ar fi vrut Hayes să producă aşa ceva? 

— Cred că spera să obţină un anticorp monoclonal care să 
împiedice secreția hormonului morţii şi să stopeze astfel 


237 


procesul de îmbătrânire. 

Brusc, Jason îşi dădu seama ce dorise să spună Hayes când se 
referise la descoperirea lui ca la un mijloc de a menţine 
frumuseţea. Ea ar fi păstrat chipurile frumoase, precum cel al lui 
Carol, veşnic tinere. 

— Ce s-ar întâmpla dacă factorii de declanşare a hormonului 
morţii ar fi administraţi unui subiect? 

— Aceasta ar declanşa gena morții, eliberând hormonul de 
îmbătrânire la fel cum se întâmplă lucrurile şi cu somonul şi cu 
consecinţe aproape identice. Subiectul ar îmbătrâni şi ar muri în 
trei sau patru săptămâni, fără ca nimeni să ştie de ce. Şi în clipa 
aceasta ajungem la cel mai îngrozitor moment al povestirii. Cred 
că cineva a pus mâna pe hormonul creat în mod artificial de 
Helene în laboratorul nostru şi a început să-l administreze 
pacienţilor noştri. Indiferent cine ar fi, nu poate fi decât un 
nebun. Eu însă cred că aşa au stat lucrurile. Hayes a descoperit 
ticăloşia, probabil când a fost să-şi viziteze băiatul şi atunci i s-a 
administrat şi lui factorul îmbătrânirii. Chiar dacă n-ar fi murit în 
noaptea aceea, sunt convins că tot ar fi fost ucis în cele din 
urmă, spuse Jason cutremurându-se. 

— Cum ai reuşit să descoperi asta? şopti Shirley. 

— Am mers pe firul cercetărilor lui Hayes. Când Helene a fost 
asasinată, mi-am dat seama că Hayes spusese adevărul, atât în 
ceea ce priveşte descoperirea sa cât şi intenţia cuiva de a-l 
lichida. 

— Dar Helene a fost violată de un necunoscut care a pătruns 
în apartamentul ei. 

— Aşa este. Dar numai pentru a deruta poliţia în legătură cu 
mobilul crimei. Am simţit mereu că femeia aceea ştia mult mai 
multe despre munca lui Hayes. Am fost sigur de asta în 
momentul în care am aflat că era încurcată cu el. 

— Dar cine ar dori să ne ucidă pacienţii? întrebă Shirley 
cuprinsă de disperare. 

— Un sociopat. Un dement de genul celui care punea cianură 
în Tylenol. În seara asta, la clinică, am cerut computerului să-mi 
afişeze grafic curbele supravieţuirii şi ale deceselor. Rezultatul a 
fost incredibil. Rata deceselor pacienţilor GHP trecuţi de 
cincizeci de ani şi care sufereau de afecţiuni cronice sau erau 


238 


supuşi unor factori ridicaţi de risc a înregistrat o creştere 
semnificativă. 

Jason se opri brusc: 

— Fir-ar să fie! 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Shirley, părând agitată de parcă 
pericolul o pândea la primul colţ. 

— Am uitat ceva. Am listat graficele în funcţie de lunile anului 
şi am uitat să cer situaţiile pentru fiecare doctor în parte. 

— Crezi că în spatele acestei mârşăvii se află un doctor? 
întrebă Shirley, nevenindu-i să creadă. 

— S-ar putea. Un doctor sau poate o asistentă. Factorul 
declanşator trebuie să fie o proteină polipeptidă, deci ar trebui 
injectată. Dacă s-ar administra pe cale bucală, sucurile gastrice 
ar degrada-o. 

— O, Doamne! exclamă Shirley apucându-şi capul între mâini. 
Şi eu care credeam că alea dinainte erau necazuri, adăugă ea, 
apoi respiră adânc şi-şi ridică privirea spre el. Crezi că nu există 
nici o şansă să te fi înşelat, Jason? Poate că e o greşeală a 
computerului. Dumnezeu ştie, sistemele de procesare a datelor 
mai cad câteodată... 

Jason îi puse o mână pe umăr. Îşi dădea seama că imperiul 
pentru care Shirley se luptase cu atâta înverşunare se afla pe 
punctul de a se prăbuşi. 

— Nu m-am înşelat, spuse el cu blândeţe. În noaptea asta am 
mai făcut ceva. M-am dus să-l văd pe fiul lui Hayes la Hartford. 

— ŞI...? 

— Acolo se întâmplă lucruri de groază. Nu e exclus ca tuturor 
copiilor din salonul lui să li se fi administrat factorul de 
declanşare. Se pare că acesta acţionează mai lent asupra 
subiecţilor care nu au intrat încă în pubertate şi astfel băieţii 
sunt încă în viaţă. Trebuie să existe un fel de competiţie 
hormonală cu hormonul creşterii. Arată însă cu toţii ca nişte 
bătrâni de o sută de ani. 

Shirley se cutremură. 

— Acesta e şi motivul pentru care am vrut să ştiu cine este 
directorul medical în exerciţiu. 

— Şi crezi că vinovatul este Peterson? 

— Ar trebui considerat suspectul principal. 


239 


— Poate că ar trebui să mergem imediat la spital şi să 
verificăm încă o dată informaţiile furnizate de computer. Cu 
ocazia asta am putea cere şi situaţia pe fiecare doctor. 

Inainte ca Jason să poată răspunde, soneria de la intrare 
răsună strident, făcându-i pe amândoi să tresară. Jason sări în 
picioare, cu inima gata să-i explodeze în piept. Shirley vărsă 
paharul de bere pe masă. 

— Cine ar putea să fie? 

— Nu ştiu. 

Jason îi spusese lui Carol să nu iasă din casă, iar Curran ar fi 
trebuit să dea mai întâi un telefon. 

— Ce ne facem? întrebă disperată Shirley. 

— Mă duc jos să văd. 

— Crezi că e o idee bună? 

— Ai vreuna mai bună? 

Shirley scutură din cap. 

— Ai grijă să nu deschizi uşa. 

— Crezi că sunt nebun? O, am uitat să-ţi mai spun ceva. 
Cineva a încercat să mă ucidă. 

— Nu poate fi adevărat! Unde? 

— Intr-un îndepărtat han de ţară, la est de Seattle. 

Jason descuie uşa apartamentului. 

— Poate c-ar fi mai bine să nu cobori, îi spuse precipitată 
Shirley. 

— Trebuie să văd cine e. 

Jason se opri în capul scărilor şi privi spre uşa de la intrare. 
Prin unul din panourile de sticlă se zărea o siluetă. 

— Ai grijă, îi spuse Shirley. 

Jason începu să coboare în linişte. Cu cât înainta, umbra 
individului din hol devenea mai mare. Acesta se afla chiar în faţa 
tabelului cu locatari şi apăsa nervos butonul soneriei. Deodată 
se învârti pe călcâie, apoi îşi turti chipul pe de geam. Pentru o 
clipă faţa străinului şi a lui Jason se aflară la numai câţiva 
centimetri depărtare. Nu puteai confunda chipul masiv şi ochii 
mici şi apropiaţi. Vizitatorul nocturn era chiar Bruno, culturistul. 
Jason se întoarse pe loc şi o zbughi pe scări în sus în timp ce în 
uşă răsunară bătăi zgomotoase. 

— Cine e? 


240 


— Un gangster musculos pe care îl cunosc, îi spuse Jason, 
încuind uşa de două ori şi singura persoană care ştia că plec la 
Seattle. 

Ideea aceasta îi venise abia acum, îngrozindu-l. Alergă în 
camera lui de lucru şi înşfăcă receptorul telefonului. 

— Fir-ar să fie! exclamă el după un minut. 

Lăsă receptorul în furcă, apoi încercă telefonul din dormitor. 
Nici la acest aparat nu mai avea ton. 

— Telefoanele sunt moarte, îi spuse el cu neîncredere lui 
Shirley, care în tot acest timp îl urmărise, observând panica ce 
pusese stăpânire pe el. 

— Şi ce putem face acum? 

— Plecăm. Nu am de gând să fiu prins în propriul meu 
apartament. 

Scotocind în debaraua din hol, Jason găsi în cele din urmă 
cheia de la poarta care separa clădirea de aleea îngustă ce 
dădea în strada West Cedar. Deschise fereastra de la dormitor, 
se căţără pe scara de incendiu şi o ajută şi pe Shirley. Unul după 
altul, coborâră în grădiniţa ai cărei mesteceni goliţi de frunze 
arătau ca nişte fantome albe în beznă. Odată ajunşi pe alee, 
alergară spre poartă şi Jason căută cu disperare gaura cheii. 
leşiră apoi în strada îngustă care era liniştită şi pustie. Numai 
lumina slabă a lămpilor cu gaz de pe Beacon Hill mai străpungea 
din când în când întunericul, în jur nu era nici o mişcare. 

— Să mergem! spuse Jason, apoi o luă la fugă pe West Cedar 
spre Charles. 

— Eu mi-am lăsat maşina în piaţa Louisburg, spuse gâfâind 
Shirley, încercând să ţină pasul cu el. 

— Şi a mea e tot acolo, dar e clar că nu ne mai putem 
întoarce. Am un prieten care îmi va împrumuta maşina lui. 

Pe strada Charles se aflau câţiva pietoni în faţa lui 7-Eleven. 
Jason se gândi să intre în magazin şi să sune la poliţie, dar 
acum, după ce ieşise din apartament, se simţea mai în 
siguranţă. In plus, înainte de a sta de vorbă cu Curran, ar fi vrut 
să mai consulte încă o dată computerul de la GHP. 

Coborâră pe strada Chestnut, străjuită de vechile clădiri 
federale. Mai mulţi cetăţeni ieşiseră să-şi plimbe câinii şi asta îl 
făcea pe Jason să se simtă mai sigur. Cu puţin înainte de a intra 


241 


pe strada Brimmer, Jason se opri la un garaj public unde îi dădu 
paznicului o hârtie de zece dolari şi-i ceru acestuia să-i aducă 
maşina care aparţinea unui prieten. Din fericire, tipul îl 
recunoscu pe Jason şi scoase în scurt timp un BMW albastru. 

— Cred că ar fi mai bine să mergem la mine, spuse Shirley, 
urcându-se pe locul din faţă. Putem să-l sunăm pe Curran de 
acolo şi să-i spunem unde te afli. 

— Mai întâi însă vreau să trecem pe la spital. 

Având parte de un drum aproape deloc aglomerat, ajunseră la 
clinică în mai puţin de zece minute. 

— Mă întorc într-un minut, spuse Jason după ce opri maşina în 
dreptul intrării. Vii şi tu sau mă aştepţi aici? 

— Nu fi ridicol, spuse Shirley deschizând portiera din dreptul 
ei. Vreau să văd cu ochii mei graficele alea. 

Fluturară permisele de acces pe sub nasul paznicului şi luară 
liftul, chit că nu urcau decât până la etajul |. Cei de la serviciul 
de întreţinere lăsaseră clădirea într-o stare impecabilă: revistele 
fuseseră stivuite în ordine pe etajere, coşurile de gunoi fuseseră 
golite, iar podelele fuseseră lustruite cu ceară. Jason se duse 
direct în biroul său, se aşeză la masa de lucru şi porni terminalul 
computerului. 

— Eu am să-l sun pe Curran, spuse Shirley, ieşind spre 
centrala secretarelor. 

Jason îi făcu semn că o auzise. Era deja cufundat în datele de 
pe ecranul monitorului. La început apelă codurile numerice ale 
mai multor doctori ai clinicii. Îl interesa îndeosebi Peterson. 
Când obţinu toate numerele dădu comanda de grupare a 
pacienţilor GHP în funcţie de doctori şi apoi de trasare a curbelor 
deceselor pentru fiecare grup pentru ultimele două luni, în care 
înregistraseră cele mai multe mutații după listarea tuturor 
pacienţilor. Se aştepta ca Peterson să înregistreze fie o rată 
înaltă, fie una scăzută a deceselor, convins că un psihopat va 
experimenta tratamentul fie la un număr minim, fie la unul 
foarte mare de pacienţi ai săi. 

Shirley se întorsese în birou şi acum îl urmărea cum apelează 
noi date din memoria computerului. 

— Prietenul tău Curran nu s-a întors încă, spuse ea. A sunat la 
serviciu şi a anunţat că va mai fi prins încă vreo două ore cu 


242 


treaba lui. 

Jason îi făcu semn că o auzise. Acum era mai interesat de 
curbele trasate pe monitor. Avu nevoie de aproape zece minute 
pentru a realiza toate graficele. Jason rupse banda continuă de 
hârtie în mai multe bucăţi pe care le puse în ordine. 

— Par a fi identice, spuse Shirley, aplecându-se peste umărul 
lui. 

— Aproximativ, admise Jason. Chiar şi cea a lui Peterson. Nu-i 
dovedeşte implicarea, dar nici pe noi nu ne ajută prea mult. 

Jason rămase cu privirea fixată asupra computerului, 
încercând să se gândească la alte date care i-ar putea fi 
folositoare. Nu-i veni însă nici o idee. 

— Pentru moment, asta-i tot ce mi-a putut trece prin cap. De 
aici încolo de cazul acesta va trebui să se ocupe poliţia. 

— Atunci hai să mergem, spuse Shirley. Eşti extenuat. 

— Aşa este, recunoscu Jason, pentru care şi ridicatul de pe 
scaun constitui un efort. 

— Astea sunt graficele pe care le-ai tras pe imprimantă mai 
devreme? întrebă Shirley, arătând spre un teanc de hârtii aflate 
lângă terminal. 

Jason încuviinţă. 

— Ce-ar fi să le luăm cu noi? Aş vrea să mi le explici şi mie. 

Jason îndesă colile într-un plic mare. 

— Am lăsat numărul meu de telefon celor din biroul lui 
Curran, spuse Shirley. Cred că este cel mai indicat loc în care 
putem aştepta să ne sune. Ai apucat să mănânci ceva? 

— O mâncare înfiorătoare pe avion, dar mi se pare c-au trecut 
zile întregi de atunci. 

— Mie mi-a mai rămas ceva pui rece. 

— Grozav! 

Ajunşi la maşină, Jason o rugă să conducă ea pentru a putea 
să se mai relaxeze şi să mai reflecteze la cele întâmplate. 

— Nici o problemă, răspunse ea, luându-i cheile din mână. 

Jason se aşeză pe fotoliul din dreapta şi aruncă plicul pe 
bancheta din spate. Îşi prinse centura de siguranţă, se lăsă pe 
spate şi-şi închise ochii. Începu să se gândească la modalităţile 
în care pacienţilor clinicii li s-a putut administra factorul de 
declanşare. Din moment ce proteina respectivă nu putea fi 


243 


administrată pe cale bucală, Jason se întreba cum de reuşise 
criminalul să injecteze pacienţii programaţi pentru controlul 
periodic. Recoltarea sângelui se făcea în laboratoare speciale, 
dar eprubetele vidate nu permiteau în nici un fel injectarea altei 
substanţe. Cu totul altfel stăteau lucrurile pentru pacienţii 
internaţi, cărora li se făceau dese injecții şi perfuzii 
intravenoase. 

Când Shirley trase maşina în faţa casei sale, Jason nu reuşise 
să ajungă încă la nici o concluzie plauzibilă. Când cobori din 
maşină, Jason se clătină şi fu cât pe-aci să cadă. Scurtul 
moment de repaus nu făcuse decât să-i amplifice oboseala. Se 
întoarse să ia plicul de pe bancheta din spate. 

— Simte-te ca la tine acasă, îl îndemnă Shirley, conducându-l 
în living. 

— Mai întâi să verificăm dacă n-a sunat Curran. 

— Mă uit eu imediat pe robot. Ce-ar fi să îţi torni un pahar 
până pregătesc eu puiul? 

Prea obosit pentru a se mai putea împotrivi, Jason se duse 
până la bar, îşi turnă nişte Dewar peste câteva cuburi de 
gheaţă, apoi se întoarse pe canapea. In aşteptarea lui Shirley se 
gândi din nou la posibilele căi de administrare ale factorului de 
declanşare. Nu existau prea multe posibilităţi. Dacă nu a fost 
injectat, nu rămânea decât supozitorul rectal sau orice alt 
contact direct cu o membrană mucoasă. Multora dintre pacienţii 
care şi-au făcut examenul periodic le-a fost administrat şi 
barium şi Jason se întreba dacă nu cumva acesta era răspunsul. 

În timp ce sorbea din scotch, îşi făcu apariţia şi Shirley, care 
aducea puiul rece şi salata. 

— Vrei să-ţi pregătesc şi ţie ceva de băut? se oferi Jason. 

Shirley aşeză tava pe măsuţa joasă. 

— De ce nu? 

Apoi adăugă: 

— Nu te ridica. Aduc eu totul. 

Jason o privi cum îşi adaugă o picătură de vermut în paharul 
cu votcă şi în clipa aceea îi veni în minte ideea picăturilor pentru 
ochi. Tuturor pacienţilor care îşi făceau controlul periodic li se 
efectuau teste complexe de oftalmologie, incluzând 
administrarea de picături care aveau rolul de a dilata pupilele. 


244 


Dacă cineva ar fi dorit să introducă factorul declanşator al genei 
morţii, mucoasa oculară s-ar fi dovedit un mediu deosebit de 
propice, absorbindu-l perfect. Mai mult decât atât, cum factorul 
declanşator ar fi putut fi introdus în secret în medicaţia regulată 
a afecţiunilor oftalmologice, rezulta că fatalele picături ar fi 
putut fi administrate fără premeditare de orice doctor sau 
tehnician nevinovat. 

Jason simţea că-i plesneşte capul. Găsirea unei explicaţii 
plauzibile a cheii misterului făcu dintr-o dată posibilă existenţa 
unui masacru în masă pus la cale de un psihopat. 

Shirley se întoarse de la bar, amestecând conţinutul 
paharului. Pentru o clipă, Jason se hotărî să nu o plictisească şi 
pe ea cu noile sale revelații. 

— Ceva veşti de la Curran? o întrebă el în schimb. 

— Nimic până acum, răspunse Shirley, aruncându-i o privire 
ciudată. 

Pentru un moment, Jason crezu că femeia îi citise gândurile. 

— Aş avea să-ţi pun o întrebare, spuse ea şovăitoare. 

Factorul ăsta care declanşează hormonul morţii nu face 
cumva parte şi el dintr-un proces natural? 

— Ba da, îi răspunse Jason. Acesta este şi motivul pentru care 
patologia nu poate fi de prea mult folos. Toate victimele, 
inclusiv Hayes, au decedat în urma a ceea ce se numeşte 
moarte naturală. Factorul declanşator activează gena la 
pubertate şi o menţine din ce în ce mai activă după acest 
moment. 

— Adică îmbătrânirea noastră începe o dată cu pubertatea? îl 
întrebă consternată Shirley. 

— Asta este teoria actuală, îi răspunse Jason. Bineînţeles că 
procesul este gradat, accelerându-se în perioada mai târzie a 
vieţii, pe măsură ce nivelul hormonului creşterii şi al sexualităţii 
degenerează. Factorul de declanşare se pare că activează toate 
genele morţii simultan, astfel încât la un adult insuficient 
înzestrat cu hormoni de creştere care să le facă faţă acestora, el 
provoacă o îmbătrânire rapidă, aşa cum se întâmplă cu somonii. 
După părerea mea, cred că e vorba de o perioadă de vreo trei 
săptămâni. Cel mai afectat pare a fi sistemul cardiovascular. 
Acesta cedează primul, provocând moartea. Dar poate fi şi un 


245 


alt sistem organic. 

— Dar spuneai că îmbătrânirea este un proces natural, repetă 
Shirley. 

— Imbătrânirea este o parte a vieţii, fu de acord Jason. Din 
punct de vedere evoluționist, este la fel de importantă ca şi 
creşterea. Ai dreptate, este un proces natural, continuă Jason, 
scoțând un râs cavernos. Hayes avea de bună seamă dreptate 
atunci când descria descoperirea sa ca paradoxală. După toate 
eforturile sale de a încetini procesul de îmbătrânire, el n-a făcut 
decât să-l accelereze. 

— Dacă îmbătrânirea şi moartea au o valoare evoluționistă, 
susţinu în continuare Shirley, atunci poate că au şi o valoare 
socială. 

Jason o privi cu un sentiment crescând de îngrijorare. Şi-ar fi 
dorit să nu fi fost atât de obosit. Creierul îi expedia semnale de 
alarmă pe care el se simţea prea epuizat pentru a le mai 
decodifica. Interpretându-i tăcerea ca pe o încuviinţare, Shirley 
continuă. 

— Am să-ncerc să-ţi pun altfel problema. În general medicina 
se confruntă cu provocarea de a oferi îngrijiri competente la 
preţuri scăzute. Numai că datorită duratei de viaţă din ce în ce 
mai mari, spitalele sunt inundate de o populaţie vârstnică pe 
care o ţin în viaţă la un preţ enorm, aceasta secând nu numai 
resursele economice ale celor în cauză, dar şi energia 
personalului medical. GHP, de exemplu, a început foarte bine 
pentru că marea majoritate a pacienţilor arondaţi erau tineri şi 
sănătoşi. Acum, după douăzeci de ani, sunt cu toţii mai bătrâni 
şi necesită o îngrijire medicală mult mai mare. Dacă în unele 
situaţii îmbătrânirea ar putea fi accelerată, ar putea fi mai bine 
atât pentru pacienţi, cât şi pentru spitale. Cel mai important 
lucru, întări Shirley, este ca bătrânii şi infirmii să îmbătrânească 
şi să moară repede pentru a preveni o suferinţă prea mare cât şi 
utilizarea prelungită a unei îngrijiri medicale costisitoare. 

Pe măsură ce creierul inert al lui Jason începu să înţeleagă 
raţionamentul lui Shirley, acesta se simţea şi mai paralizat de 
groază. Deşi ar fi vrut să strige în gura mare că ceea ce susţinea 
ea se numea crimă legalizată, se trezi că rămâne în continuare 
nemişcat pe marginea canapelei, ca o pasăre îngheţată de 


246 


spaimă în faţa unui şarpe veninos. 

— Jason, ai cumva idee cât costă menţinerea în viaţă a unor 
pacienţi în ultimele luni petrecute de aceştia într-un spital? 
întrebă Shirley, confundând din nou tăcerea lui cu un gest de 
aprobare. Ai habar? Dacă medicina nu ar cheltui atât de mult 
pentru cei aflaţi pe moarte, ar putea face o mulţime de lucruri 
folositoare pentru cei în viaţă. Imaginează-ţi ce lucruri minunate 
am putea face pentru tineri, dacă GHP nu ar geme de pacienţi 
de vârstă mijlocie, sortiţi a fi veşnic bolnavi datorită stilului lor 
necorespunzător de viaţă. Şi oare pacienţii care nu se îngrijesc 
deloc de starea sănătăţii lor, cum ar fi fumătorii înrăiţi şi beţivii, 
sau cei care se droghează, nu-şi grăbesc cu proprie ştiinţă 
sfârşitul? E oare o greşeală dacă le-am grăbi moartea pentru a 
nu mai fi o povară pentru restul oamenilor? 

Gura lui Jason se deschise în fine într-o încercare de protest, 
dar nu găsi cuvintele necesare pentru a o combate. Nu putu 
decât să dea din cap, nereuşind încă să creadă ce-i fusese dat 
să audă. 

— Nu pot să cred că nu vei accepta realitatea că medicina nu 
mai poate supravieţui sub povara zdrobitoare a problemelor 
cronice de sănătate a unor oameni inapti fizic, acei pacienţi care 
şi-au bătut joc timp de treizeci sau patruzeci de ani de 
organismele pe care li le-a dăruit Dumnezeu. 

— Acest lucru nu-l pot hotărî nici eu, nici tu, izbucni în fine 
Jason. 

— Chiar dacă procesul de îmbătrânire este pur şi simplu 
accelerat de către o substanţă naturală? 

— Asta se numeşte crimă! spuse apăsat Jason, clătinându-se 
pe picioare. 

Se ridică şi Shirley, apoi se mişcă încet spre glasvandul care 
separa încăperea de sufragerie. 

— Pofteşte, domnule Diaz, spuse ea, deschizând larg cele 
două uşi. Eu am încercat să fac tot ce am putut. 

In clipa în care se întoarse şi dădu cu ochii de bărbatul pe 
care îl văzuse ultima oară la Hanul Somonilor, lui Jason i se uscă 
gura. Chipul brunet şi frumos al lui Juan se însufleţise de 
nerăbdare. In mână avea un mic pistol de construcţie germană, 
cu un amortizor de sunet de mărimea unui trabuc. 


247 


Jason se retrase neîndemânatic cu spatele, până când se 
ciocni de peretele opus al încăperii. Ochii săi alunecară de pe 
armă pe chipul surprinzător de frumos al ucigaşului, apoi se 
opriră asupra lui Shirley, care îl privea calmă de parcă s-ar fi 
aflat într-o şedinţă a consiliului administrativ. 

— De data asta nu mai ai la dispoziţie o faţă de masă, spuse 
Diaz, iar rânjetul său scoase la iveală nişte dinţi perfecţi de 
vedetă de cinema. 

Se apropie şi mai mult de Jason, punând ţeava pistolului său 
la numai zece centimetri de capul acestuia. 

— Adio, spuse el cu un gest prietenesc. 


248 


17 


— Domnule Diaz, spuse Shirley. 

— Da, răspunse Juan fără să-şi ia ochii de la Jason. 

— Să nu-l împuşti decât dacă vei fi obligat s-o faci. E de 
preferat să tratăm cu el aşa cum am făcut şi cu doctorul Hayes. 
Mâine îţi voi aduce documentele de la clinică. 

Jason dădu afară aerul din piept. Nu-şi dăduse seama că-n tot 
acest timp îşi ţinuse respiraţia. 

Zâmbetul de pe chipul lui Juan dispăru. Nările îi fremătară; era 
dezamăgit şi furios. 

— Cred că ar fi mult mai indicat să-l ucid chiar acum, 
domnişoară Montgomery. 

— Nu-mi pasă ce crezi tu. Eu sunt cea care plăteşte. Acum să- 
| ducem în pivniţă. Şi nu-mi crea greutăţi. Ştiu ce am de făcut. 

Juan schimbă poziţia pistolului, astfel încât metalul rece atinse 
tâmpla lui Jason. Doctorul ştia că bărbatul îi pândea cea mai 
mică greşeală pentru a găsi un motiv să apese pe trăgaci, deci 
rămase nemişcat, împietrit de groază. 

— Haide odată! strigă Shirley din holul de la intrare. 

— Mişcă, spuse Juan, mutând pistolul de la tâmpla lui Jason. 

Jason mergea ţeapăn, cu mâinile lipite de corp. Juan îl urma 
foarte aproape, atingându-i din când în când spatele cu arma. 

Shirley deschise o uşă de sub scara care trecea pe deasupra 
uşii de la intrare. Jason văzu o mulţime de trepte care duceau la 
subsol. 

În timp ce se apropia de ea, Jason încercă să-i caute privirea, 
dar femeia îl evită. Jason păşi peste pragul uşii şi începu să 
coboare, cu Juan după el. 

— Doctorii m-au uluit totdeauna, spuse Shirley, aprinzând 
lumina din pivniţă şi închizând uşa în urma ei. Ei consideră că 
medicina este făcută doar pentru a-i ajuta pe bolnavi. Adevărul 
este că dacă nu faci ceva cu bolnavii cronici, nu vor exista bani 
suficienţi şi nici mână de lucru pentru a-i ajuta pe cei care pot fi 
cu adevărat vindecaţi. 


249 


Privind la chipul ei calm şi frumos, la îmbrăcămintea ei 
perfectă, lui Jason nu-i venea să creadă că era aceeaşi femeie 
pe care o admirase întotdeauna. 

Shirley se opri şi-i făcu semn lui Jason s-o ia de-a lungul unui 
culoar lung şi îngust, la capătul căruia se afla o uşă grea de 
stejar. Croindu-şi drum pe lângă Juan şi Jason, Shirley o descuie 
şi aprinse lumina care inundă o încăpere mare, de formă 
pătrată. Jason fu împins înăuntru, unde văzu o uşă deschisă spre 
stânga, o masă de lucru şi o altă uşă masivă închisă, în partea 
dreaptă. Apoi lumina se stinse, uşa fu trântită şi el se trezi în 
întuneric. 

Preţ de câteva minute, rămase nemişcat, paralizat din cauza 
şocului şi a beznei. Auzea unele zgomote îndepărtate; apa 
curgând prin ţevi, sunetul făcut de încălzirea centrală şi paşi 
deasupra capului. Era întuneric beznă; nu-şi dădea seama nici 
măcar dacă avea ochii deschişi sau închişi. 

Când se simţi în sfârşit în stare să facă o mişcare, se retrase 
spre uşa pe care intrase. Puse mâna pe clanţă şi încercă să o 
deschidă. Trase de uşă. Nu exista nici cea mai mică îndoială că 
fusese încuiată. Un timp îşi plimbă palmele de-a lungul tocului, 
în căutarea balamalelor. Dar renunţă la idee de îndată ce îşi 
aduse aminte că uşa dădea în hol. 

Plecând de lângă uşă, Jason o luă cu paşi mărunți pe margine, 
pipăind cu prudenţă pereţii. Ajunse la colţ şi schimbă direcţia cu 
nouăzeci de grade. Işi continuă drumul cu paşi mici de tot, până 
când dădu peste cadrul uşii deschise. Întinse cu multă grijă 
mâna în interior, în căutarea unui întrerupător. Dădu peste unul 
în partea stângă, la nivelul pieptului. Îl roti. Nu se întâmplă însă 
nimic. 

Înaintând pe marginea încăperii, începu să pipăie pereţii, 
încercând să-şi dea seama de dimensiuni. Degetele lui atinseră 
un obiect de metal de pe perete, a cărui parte din faţă era din 
sticlă. Pipăind mai jos, la nivelul taliei, dădu peste o chiuvetă. La 
dreapta era o toaletă. Incăperea nu era mai mare de un metru 
jumătate pe doi. 

Revenind în camera principală, Jason îşi continuă circuitul. 
Dădu peste o a doua încăpere mică, chiar lângă baie, a cărei 
uşă era de asemenea închisă. Deschizând-o, simţul olfactiv îi 


250 


spuse că era vorba de o debara din lemn de răşinoase. Înăuntru 
se aflau mai mulţi saci plini cu haine. 

Întorcându-se în încăperea principală, Jason dădu din nou 
colţul. După vreo doisprezece paşi mici, se ciocni uşor de un 
banc de lucru, care se afla la aproximativ un metru în interior. 
Înconjurând capătul mesei, pipăi dedesubtul ei, unde dădu de 
nişte sertare. Aprecie că masa era de aproximativ trei metri pe 
patru şi jumătate. De partea cealaltă a mesei dădu din nou de 
perete, simțind cu mâna nişte rafturi pe care erau nişte cutii ce 
păreau a conţine vopsea. După ce rafturile se terminau, începea 
un alt colţ. 

La mijlocul celui de-al patrulea perete, Jason dădu peste o altă 
uşă masivă, încuiată şi asigurată. Pipăi locul unde se afla 
încuietoarea, dar avea nevoie de o cheie. Uşa nu avea balamale. 
Continuându-şi circuitul, Jason ajunse la al patrulea colţ. După 
câteva minute, se afla din nou la intrare. 

Aşezându-se în patru labe, începu să pipăie podeaua. Era din 
beton turnat. Ridicându-se din nou în picioare, încercă să se 
gândească la ce ar mai putea face. Nu-i venea nici o idee 
salvatoare. Nu suferise niciodată de claustrofobie, dar de 
această dată simţi cum panica pune stăpânire pe el. „AJUTORI!” 
strigă el, dar la urechi nu-i ajunse decât ecoul propriei voci. „VA 
ROG!” ţipă el din nou. Incepu să lovească cu putere în uşă, până 
ce deveni conştient de durerea din mâini. Se opri brusc, într-o 
convulsie nervoasă şi-şi strânse la piept palmele zdrobite. 
Aplecându-se puţin, Jason atinse uşa cu fruntea. In acel 
moment, lacrimile începură să-i curgă pe obraji. 

Nu mai plânsese din copilărie. Nici măcar după moartea 
Daniellei. Durerea înăbuşită în toţi aceşti ani ţâşnise la suprafaţă 
în subsolul lui Shirley, unde stătea acum chircit. Îşi pierdu total 
controlul şi se lăsă să cadă încet pe podea, ghemuindu-se în 
faţa uşii de la intrare ca un câine închis în cuşcă, înecându-se cu 
propriile lacrimi. 

Sălbăticia reacției emoţionale îl surprinse şi pe el. După zece 
minute de plâns convulsiv, începu să-şi vină în fire. Se simţea 
puţin jenat faţă de el însuşi deoarece crezuse totdeauna că se 
putea controla mai bine. Într-un târziu, se ridică cu spatele 
sprijinit de uşă. În întuneric, îşi şterse lacrimile de pe obrajii 


251 


umezi. 

În loc să cadă pradă unei disperări totale, Jason începu să se 
gândească la încăperea în care se afla. Încercă să-i ghicească 
dimensiunile şi să vizualizeze locul unde se aflau obiectele pe 
care le întâlnise în timpul explorării, începu să se întrebe dacă 
nu mai existau oare şi alte comutatoare de lumină. Ridicându-se 
în picioare, se întoarse încet la a doua uşă încuiată, cea din 
dreapta. Când ajunse în dreptul ei, pipăi pereţii de ambele părți, 
dar nu găsi nici un întrerupător. 

Traversând din nou încăperea, ajunse la baie. Răsuci 
întrerupătorul de mai multe ori. Apoi căută dulia, gândindu-se să 
schimbe becul în cazul în care ar putea localiza lampa din 
tavanul încăperii principale. Descurajat, reveni în camera 
principală. 

— Ah! strigă Jason când se lovi de un stâlp, iar nasul i se strivi 
de o suprafaţă de metal cu un diametru de vreo zece centimetri. 

Pierzându-şi pentru o clipă echilibrul, simţi că nasul începuse 
imediat să i se umfle. În dreapta pipăi marginea ascuţită a unui 
os: îşi fracturase nasul. Ochii i se umplură din nou de lacrimi, 
dar de această dată era din reflex, nu din cauza emoţiei. Când 
îşi revenise destul ca să poată porni mai departe, era 
dezorientat. Făcu cale întoarsă cu paşi mărunți, până ce dădu 
din nou de un perete. Numai după aceea putu să localizeze 
bancul de lucru. 

Aplecându-se înainte, Jason începu să deschidă sertarele, 
pipăind cu grijă în fiecare din ele. Fiecare despărţitură nu 
conţinea decât un singur sertar detaşabil. Găsi şi alte bidoane 
cu ce bănuia el a fi vopsea, dar nici o sculă. Ridicându-se, se 
aplecă peste bancul de lucru şi pipăi peretele de deasupra lui. In 
partea dreaptă exista un stelaj îngust pe care erau aşezate 
borcane mici şi cutii. Căutând din nou în partea din mijloc, Jason 
vru să dea din nou de perete, în speranţa că va găsi o trusă de 
scule sau ceva asemănător cu nişte şurubelniţe, ciocane şi dălţi. 
Nu găsi însă decât un vas de sticlă. Curios să afle ce este, Jason 
îl pipăi de jur împrejur şi constată că vasul de sticlă era asigurat 
într-o cutie de metal. În cutia de metal intrau nişte tuburi. Jason 
îşi dădu seama că e vorba despre un aparat electric de măsură. 

Căutând în partea stângă a bancului de lucru, Jason dădu din 


252 


nou de perete. Şi aici era rafturi cu vase de plastic şi din 
ceramică, dar nu găsi nici o unealtă. 

Descurajat, se întrebă ce ar mai fi putut face. Se gândi să 
găsească ceva pe care să se urce, astfel încât să poată controla 
pereţii în apropierea tavanului, în cazul că ar fi existat vreo 
fereastră de aerisire. Apoi gândul îi zbură din nou la aparatul de 
măsură. Urcându-se pe masă, Jason localiză aparatul şi dădu 
peste nişte fire care duceau la o a doua cutie dreptunghiulară. 
Pipăind suprafaţa, dădu imediat peste un inel de metal prins în 
balamale. Cu o smucitură uşoară, deschise cutia. . 

În interior se afla panoul de serviciu al clădirii. Întinse încet 
mâna înăuntru, sperând din tot sufletul că nu va atinge vreun fir 
neasigurat. În schimb, degetele lui dădură peste şirul de jos al 
întrerupătoarelor de circuit. 

Timp de cinci minute, Jason se gândi cum să folosească noua 
descoperire. Dându-se jos de pe masă, deschise sertarul de 
dedesubt, îl goli, aşezând cutiile de tablă în sertarele alăturate. 
Apoi scoase sertarul, care din fericire nu era prins în cuie şi intră 
în el. Avea loc suficient. 

leşi din sertar, se căţără din nou pe masă şi scoase, una câte 
una, toate siguranţele. Apoi închise panoul de siguranţă, se 
strecură în sertarul gol, trase uşa după el şi începu să se roage. 
Dacă lumea se dusese deja la culcare, lipsa de curent electric 
nu constituia nici o problemă. 

După ce se scurseră vreo cinci minute, auzi o uşă 
deschizându-se. Apoi auzi voci şi, printr-o spărtură din uşa 
comodei, văzu o dâră tremurătoare de lumină. Apoi se auzi o 
cheie răsucindu-se în broasca de la intrare şi uşa fu dată la 
perete. Privind prin spărtură, Jason întrezări două siluete. Una 
dintre ele ţinea în mână o lanternă pe care o plimba încet prin 
încăpere. 

— S-a ascuns, spuse Juan. 

— Nu-i nevoie să-mi spui lucrul ăsta, răspunse Shirley cu 
iritare în glas. 

— Unde e panoul de siguranţă? întrebă Juan. 

Lumina îşi schimbă direcţia pe deasupra mesei de lucru. 

— Rămâi pe loc, spuse Juan. 

Bărbatul făcu câțiva paşi spre mijlocul încăperii, 


253 


interpunându-se între Jason şi lanterna pe care o ţinea probabil 
Shirley. Jason bănui că Juan avea mâinile ocupate cu arma. 

Jason se lăsă pe partea din spate a comodei şi ridică 
picioarele. De îndată ce auzi sunetul făcut de punerea la loc a 
siguranţelor, lovi uşa cu toată puterea şi forţa pe care o avea în 
picioarele lui de alergător. Deschiderea bruscă a uşilor îl luă pe 
Juan prin surprindere, lovindu-l în vintre. Urlă de durere şi se 
clătină pe picioare, prăbuşindu-se lângă dulapul din lemn de pin. 

Jason nu pierdu nici o clipă. Se târî afară şi traversă în 
alergare încăperea, ajungând la uşă înainte ca Shirley să o 
poată închide. Se lovi cu toată puterea de uşă, după care dădu 
peste Shirley şi căzură amândoi la podea. Shirley scoase un 
țipăt când capul i se lovi de beton. Lanterna îi zbură din mână. 

Clătinându-se pe picioare, Jason alergă de-a lungul 
coridorului, în direcţia scării, multumind lui Dumnezeu că acea 
parte a clădirii era din nou luminată. Se prinse de balustradă şi 
se folosi de ea pentru a sări peste primele trepte. In aceeaşi 
clipă auzi zgomotul acela înfundat. Simţi pe loc o durere în 
coapsă şi piciorul drept se frânse sub el. Ridicându-se, începu să 
sară într-un picior pe restul treptelor. Se afla foarte aproape de 
foaier. Nu se putea recunoaşte învins chiar acum. 

Târându-şi piciorul drept, Jason se luptă să treacă pragul uşii 
principale. Jos, auzi pe cineva care începuse să alerge în sus pe 
scară. 

Zăvorul se deschise şi Jason ieşi în noaptea rece de 
noiembrie. Ştia că fusese împuşcat. Simţea cum sângele din 
rană i se prelingea pe picior în pantof. 

Jason reuşi să ajungă în mijlocul drumului când Juan îl prinse 
din urmă şi-l lovi cu patul armei, răsturnându-l pe pietriş. Jason 
căzu în patru labe. Inainte de a se putea ridica în picioare, Juan îl 
lovi şi Jason căzu pe pate. Din nou, pistolul era îndreptat spre 
capul lui. 

Brusc, amândoi fură scăldaţi de o lumină orbitoare. Menţinând 
în continuare pistolul îndreptat spre Jason, Juan încerca să-şi 
ferească ochii de fasciculele puternice a două faruri. O clipă mai 
târziu, se auzi zgomotul făcut de portierele unei maşini, care se 
deschideau, urmat de clinchetul nefast al unor pistoale care 
erau armate. Ca un animal încolţit, Juan se dădu înapoi câţiva 


254 


paşi. 

— Stai cuminte, Diaz, răsună un glas necunoscut lui Jason. 

Bărbatul care i se adresase lui Juan avea o voce groasă şi un 
puternic accent folosit în cartierele din sudul Bostonului. 

— Să nu faci vreo prostie. Nu vrem să avem încurcături nici cu 
tine şi nici cu cei din Miami. Nu-ţi cerem decât să te duci 
frumuşel la maşina ta şi să pleci. Eşti de acord? 

Juan încuviinţă din cap. Cu mâna stângă încă mai încerca să-şi 
apere privirea de lumina orbitoare a farurilor. 

— Atunci, dă-i drumul! porunci vocea. 

După ce mai făcu doi sau trei paşi nesiguri înapoi, Juan se 
întoarse şi-o luă la goană spre maşină. Porni motorul, îl ambală, 
apoi demară în trombă. 

Jason se răsuci cu faţa la pământ. Imediat după plecarea lui 
Juan, Carol Donner ieşi alergând din cercul de lumină şi 
îngenunche în faţa lui. 

— Dumnezeule, eşti rănit! 

Pe coapsa lui Jason apăruse o imensă pată de sânge. 

— Aşa s-ar părea, spuse Jason nedesluşit. 

Prea multe i se întâmplaseră într-un răstimp atât de scurt. 

— Dar nu mă doare prea tare, adăugă el. 

Din întuneric se ivi o altă siluetă. Era Bruno şi în mâna lui se 
vedea o masivă puşcă Winchester. 

— O, nu! exclamă Jason, încercând să se ridice în capul 
oaselor. 

— Nu-ţi face griji, îl linişti Carol. De data asta ştie că-mi eşti 
prieten. 

In clipa aceea pe veranda de la intrarea în clădire apăru şi 
Shirley. Hainele îi erau răvăşite, iar părul zbăârlit, ca ai unui 
punkist. Rămase o clipă sub privirea tuturor, apoi intră din nou 
în casă, trântind uşa în urma ei. Imediat se făcu auzit şi 
zăngănitul încuietorilor. 

— Trebuie să-l ducem urgent la spital, spuse Carol arătând 
spre Jason. 

Işi făcu apariţia un al doilea culturist şi, împreună cu Bruno, îl 
ridicară cu grijă pe rănit. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Jason, care se trezise purtat pe 
braţe dincolo de fasciculul luminos al farurilor. Vehiculul se 


255 


dovedi a fi un imens Lincoln alb, cu o antenă TV în formă de „V”, 
instalată pe capota din spate. Cei doi bărbaţi musculoşi îl 
aşezară pe Jason pe bancheta din spate, unde aştepta un alt 
bărbat cu ochelari fumurii, părul lins şi dat pe spate şi cu un 
trabuc neaprins în colţul gurii. Era Arthur Koehler, patronul lui 
Carol. Carol sări şi ea în maşină şi făcu prezentările. Culturiştii 
se urcară în faţă şi maşina porni. 

— Mă bucur să vă văd pe amândoi, spuse Jason. Dar ce v-a 
adus aici, pentru numele lui Dumnezeu? 

La o smucitură mai violentă a maşinii, Jason se chirci de 
durere. 

— Vocea ta, îi răspunse Carol. După felul cum mi-ai vorbit 
când m-ai sunat ultima oară, mi-am dat seama că ai intrat iarăşi 
în bucluc. 

— Dar cum ai aflat că sunt aici, în Brookline? 

— Bruno s-a ţinut după tine, spuse Carol. După ce am vorbit 
cu tine, l-am sunat pe amabilul meu patron, aici de faţă, 
continuă ea, atingându-l pe Arthur cu mâna pe picior. 

— Încetează! i-o reteză Arthur. 

A lui fusese vocea care îl înspăimântase pe Juan. 

— L-am rugat pe Arthur să-ţi ofere protecţie şi mi-a răspuns 
că o va face cu o singură condiţie: să mai dansez cel puţin încă 
două luni sau până găseşte o înlocuitoare. 

— Aşa este, numai că până la urmă m-a convins să accept 
numai o lună, se lamentă Arthur. 

— vă sunt foarte recunoscător, spuse Jason. Chiar ai să 
renunţi la dans, Carol? 

— E o puştoaică dată naibii, spuse Arthur. 

— Sunt uluit, continuă Jason. N-aş fi crezut că o fată ca tine 
poate să renunţe la ceva oricând vrea. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă indignată Carol. 

— Am să-ţi spun eu, spuse râzând Arthur, aplecându-se în 
faţă şi lovind-o la rândul lui prieteneşte pe şold. El şi-a închipuit 
că eşti o prăpădită care iese la agăţat pe stradă. 

Rostind aceste cuvinte, Arthur izbucni în adevărate hohote de 
râs care se transformară în tuse. Carol trebui să-l lovească de 
mai multe ori în spate, până îşi reveni. 

— Când aprind chestiile astea, mă apucă şi mai tare, spuse 


256 


Arthur, arătând trabucul. 

Apoi, în semiîntunericul din maşină, îşi întoarse privirea spre 
Jason. 

— Crezi că dacă ar fi fost o prostituată i-aş mai fi dat voie să 
plece la Seattle? Hai să fim serioşi! 

— Îmi cer scuze, spuse Jason. Eu credeam că... 

— Credeai că pentru simplul fapt că dansez într-un club de 
noapte sunt o târfă, interveni Carol pe un ton ceva mai puţin 
indignat. Să fiu sinceră, nu eşti prea departe de adevăr. Unele 
dansatoare se ocupă şi de aşa ceva, dar majoritatea, nu. Pentru 
mine a fost o ocazie extraordinară. Numele meu de familie nu 
este Donner, ci Kikonen. Ca finlandezi, am avut întotdeauna o 
atitudine mai sănătoasă faţă de goliciunea trupului decât voi, 
americanii. 

— Îmi e nepoată din partea nevestii, explică Arthur. În felul 
acesta am ajuns să o angajez. 

— Voi doi sunteţi rude? întrebă uluit Jason. 

— Deşi nu ne face prea mare plăcere s-o recunoaştem, spuse 
Arthur, izbucnind din nou în râs. 

— Încetează, i-o reteză Carol. 

Dar Arthur turui în continuare: 

— Nu ne face nici o plăcere că cineva din familia noastră a 
urmat studiile la Harvard. Pentru noi, asta e o întinare a 
prestigiului. 

— Eşti studentă la Harvard? întrebă Jason, întorcându-se spre 
Carol. 

— Îmi pregătesc doctoratul acolo. Meseria de dansatoare o 
fac numai pentru a-mi acoperi cheltuielile de studii. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că Alvin n-ar fi acceptat 
niciodată să se încurce cu o banală dansatoare de cabaret, 
spuse Jason. Oricum, vă sunt recunoscător amândurora. 
Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat dacă n-aţi fi venit. De Shirley 
Montgomery ştiu că se va ocupa poliţia, dar pe Juan n-aş fi vrut 
să-l lăsaţi să scape. 

— Nu-ţi face probleme, spuse Arthur. Carol mi-a povestit ce s- 
a întâmplat la Seattle. O bună bucată de timp n-o să-şi mai facă 
apariţia în faţa voastră. Nu am vrut însă să am necazuri cu 
oamenii mei din Miami. Putem să acţionăm împotriva lui prin 


257 


intermediari sau aş putea să vă furnizez despre el suficiente 
informaţii ca poliţia din Miami să-l înşface. Or să aibă suficiente 
materiale compromiţătoare despre el ca să-l bage la răcoare, 
crede-mă. 

Jason se uită în ochii lui Carol. 

— Nu ştiu cum aş putea să mă achit faţă de tine. 

— Am să-ţi dau eu câteva idei, îi răspunse cu veselie Carol. 

Arthur izbucni într-o nouă criză de râs. Când îşi reveni, Bruno 
cobori geamul care despărţea cele două compartimente ale 
maşinii. 

— Hei, perversule, i se adresă el lui Jason, chicotind pe 
înfundate. Unde vrei să te lăsăm? La camera de gardă de la 
GHP? 

— Sub nici o formă, răspunse Jason. Momentan mi-a cam 
scăzut entuziasmul pentru sistemul de asigurare a sănătăţii cu 
plata anticipată. Duceţi-mă la spitalul Mass General. 


258 


EPILOG 


Lui Jason nu-i plăcuse niciodată să stea la pat, dar acum era 
de-a dreptul încântat. Era internat de trei zile în urma operaţiei 
de la picior. Durerea i se redusese semnificativ, iar personalul 
de îngrijire de la spitalul General se dovedea a fi deosebit de 
competent şi de atent cu pacienţii. O mare parte din asistente 
îşi amintiseră chiar de el, de pe vremea când fusese rezident la 
acest spital. 

Însă cel mai plăcut aspect al spitalizării sale rămânea faptul 
că în fiecare zi se afla lângă el Carol, citindu-i cu voce tare, 
fermecându-l cu povestirile ei nostime sau pur şi simplu 
ţinându-i de urât în tăcere. 

— Când ne vom simţi amândoi mai bine, spuse ea în cea de-a 
doua zi în timp ce rearanja florile trimise de Claudia şi de Sally, 
cred că ar trebui să mai mergem o dată la Hanul Somonilor. 

— De ce am face-o? întrebă Jason care, după experienţa 
trăită, nu-şi mai putea imagina că şi-ar mai dori să viziteze 
vreodată locul acela. 

— Aş vrea să încerc din nou o coborâre pe Cascada Diavolului, 
spuse bine dispusă Carol. Dar de data aceasta pe lumina zilei. 

— Glumeşti! 

— Vorbesc serios. Cred că e nemaipomenit sub razele 
soarelui. 

O tuse uşoară îi făcu să-şi întoarcă privirile spre uşa rezervei. 
Corpolenţa lui Curran şi ţinuta sa dezordonată făceau o notă 
foarte discordantă cu atmosfera spitalului. Mâinile sale uriaşe 
strângeau cu putere o pălărie de ploaie kaki, peste care 
trecuseră parcă roţile unui camion. 

— Sper că nu te deranjez, doctore Howard, spuse el cu o 
politeţe care nu îl caracteriza. 

Jason bănui că detectivul era tot atât de intimidat de 
atmosfera de spital cum fusese şi el în secţia de poliţie. 

— Nu ne deranjezi deloc, spuse el, ridicându-se în capul 
oaselor. Intră şi ia loc. 


259 


Carol trase un scaun de lângă perete şi îl aşeză lângă pat. 
Curran se aşeză, nelăsând pălăria din mâini. 

— Ce-ţi mai face piciorul? întrebă el. 

— Bine, îi răspunse Jason. A fost o ruptură de muşchi. N-o să 
am nici o complicaţie. 

— Mă bucur. 

— Serviţi o bomboană? îl întrebă Carol, întinzându-i o cutie cu 
bomboane de ciocolată pe care o trimiseseră secretarele de la 
GHP. 

Curran le examină cu grijă, alese o vişină învelită în ciocolată 
şi o vâri pe toată în gură. După ce o înghiţi, spuse: 

— M-am gândit că aţi vrea să ştiţi ce a mai apărut nou în caz. 

— Sigur că am vrea, interveni Jason. 

Carol se aşeză şi ea pe marginea opusă a patului. 

— În primul rând, Juan a fost arestat în Miami. Tipul are un 
dosar imens. E unul din darurile pe care Castro le-a făcut 
Americii. Acum încercăm să obţinem extrădarea lui în 
Massachusetts pentru a-l judeca pentru omorârea lui 
Brennquivist şi lui Lund, dar va fi foarte greu. Se pare că alte 
patru sau cinci state, inclusiv Florida, îl vor pe nenorocitul ăsta 
pentru fapte similare. 

— N-aş putea zice că-l compătimesc, spuse Jason. 

— Tipul e un psihopat, fu de acord Curran. 

— Cum a rămas cu GHP? întrebă Jason. Ai reuşit să dovedeşti 
că factorul declanşator al genei morţii era administrat prin 
picături de ochi chiar în cabinetul de oftalmologie? 

— În problema asta lucrăm intens împreună cu procurorul 
general, răspunse Curran. Se pare că va ieşi un adevărat 
scandal. 

— Cât crezi că se va face public din toată povestea aceasta? 

— Deocamdată nu ne putem da seama. Ceva va trebui să fie 
dat în vileag. Şcoala Hartford a fost închisă, iar părinţii copiilor 
internaţi acolo nu sunt orbi. În plus, din câte am aflat de la 
procurorul general, un număr mare de familii din Boston au dat 
în judecată GHP, pretinzând despăgubiri de milioane de dolari. 
Shirley şi gaşca ei sunt terminati. 

— Shirley... spuse Jason cu o privire tristă pe chip. Şi când te 
gândeşti că într-o vreme, dacă nu ar fi apărut în viaţa mea 


260 


Carol, eram cât pe-aci să mă încurc cu această doamnă. 

Carol îi arătă în glumă pumnul. 

— Cred că-ţi datorez nişte scuze, domnule doctor, spuse 
Curran. La început te-am considerat o mare belea pe capul meu. 
Cu timpul, s-a dovedit că aţi fost cel care a nimicit cea mai 
oribilă conspirație a morţii de care am auzit vreodată. 

— În mare parte asta s-a datorat şansei, spuse Jason. Dacă nu 
m-aş fi aflat alături de Hayes în noaptea morţii sale, noi, 
doctorii, am fi crezut şi acum că ne confruntăm cu un nou tip de 
epidemie. 

— Hayes ăsta trebuie să fi fost un tip tare deştept, spuse 
Curran. 

— Un adevărat geniu, interveni Carol. 

— Ştii ce mă frământă cel mai mult pe mine? reluă Curran. 
Până în ultima clipă a vieţii, Hayes a fost convins că lucrează la 
o descoperire care va ajuta omenirea. Poate că şi-a imaginat că 
va deveni un erou ca Salk?. Că va lua premiul Nobel şi chestii de 
genul ăsta. Că va salva umanitatea. Nu sunt un om de ştiinţă, 
dar am impresia că domeniul de cercetare al lui Hayes este cât 
se poate de riscant. Ştii la ce mă refer? 

— Ştiu exact la ce te referi, spuse Jason. Ştiinţa medicală - a 
presupus dintotdeauna salvarea vieților şi reducerea suferinţei. 
În zilele noastre însă, ştiinţa a căpătat un potenţial 
impresionabil. Lucrurile pot lua orice întorsătură. 

— Din câte înţeleg, continuă Curran, Hayes a descoperit un 
medicament care producea îmbătrânirea şi moartea în câteva 
săptămâni, fără să fi intenţionat aşa ceva. Asta mă face să cred 
că uneori o luaţi şi voi razna. 

— Greşesc cumva? 

— Ai dreptate, fu de acord Jason. Poate că uneori prea multă 
deşteptăciune ne dăunează. E ca şi cum am muşca la nesfârşit 
din fructul oprit. 

— Aşa e. Şi vom fi din nou alungaţi din paradis, adăugă 
Curran. Că veni vorba, Unchiul Sam n-are nişte câini de pază 
care să fie tot timpul pe urmele unora ca Hayes? 

— Nu prea există multe informaţii utile în acest domeniu; 


2 Jonas Salk - bacteriolog american care a pus la punct vaccinul 
antipoliomielitic (n.tr.). 
261 


spuse Jason. Există prea multe conflicte de interese, în plus, atât 
medicii cât şi profanii au tendinţa de a crede că toate cercetările 
din domeniul medical sunt din capul locului folositoare. 

— Grozav, pufni Curran. Un fel de maşină care aleargă fără 
şofer cu 160 de kilometri pe oră. 

— E poate cea mai potrivită analogie pe care am auzit-o 
vreodată, spuse Jason. 

— Mda, continuă detectivul ridicând din umerii săi uriaşi. Cel 
puţin putem lămuri situaţia de la GHP. Rechizitoriul oficial va fi 
redactat cât de curând. Desigur, toţi suspecţii au fost eliberaţi 
pe cauţiune. Dar cazul a căpătat un răsunet nemaipomenit. Toţi 
directorii spitalului au început să se lovească pe la spate, 
încercând să invoce tot felul de pretexte. Se pare că, iniţial, 
amicul nostru Hayes l-a abordat pe un oarecare Ingelbrook. 

— Ingelnook. E unul din vicepreşedinţii de la GHP, spuse 
Jason. Se ocupă parcă cu finanţele. 

— S-ar putea, continuă Curran. Se pare că Hayes l-a abordat 
pentru a face rost de un capital iniţial cu care să facă faţă 
concurenţei unei companii. 

— Ştiu, spuse Jason. 

Detectivul îi aruncă o privire aspră. 

— Chiar ştii? Şi, mă rog, cât de mult ştii despre afacerea asta, 
doctore Howard? 

— N-are nici o importanţă. Zi-i mai departe! 

— Mă rog. Hayes trebuie să-i fi spus lui Ingelnook că era pe 
punctul de a descoperi un elixir al tinereţii. 

— Acesta ar fi fost conceput ca un antidot al factorului de 
declanşare al hormonului morţii, spuse Jason. 

— la stai un pic, îl întrerupse Curran. Poate că dumneata ar 
trebui să-mi vorbeşti despre asta şi nu vice-versa. 

— lartă-mă, spuse Jason, dar se pare că am înţeles în fine 
despre ce e vorba. Te rog, continuă. 

— Pe Ingelnook l-a încântat mai mult hormonul morţii decât 
elixirul tinereţii, continuă Curran. De mai multă vreme îşi 
frământa costurile pentru a menţine competitivitatea GHP. Până 
în prezent, conspirația include doar şase persoane, dar nu e 
exclus să fie mai multe. Aceştia se fac vinovaţi de eliminarea 
unui mare număr de pacienţi pe care-i considerau prea 


262 


aşa? 

— Aşa că i-au ucis, spuse îngrozită Carol. 

— Ei continuau să-şi spună că acest proces era cât se poate 
de natural, completă Curran. 

— Halal scuză! La urma urmei cu toţii vom muri o dată şi o 
dată, comentă cu amărăciune Jason. 

Brusc, prin faţa ochilor săi se perindară din nou chipurile 
pacienţilor pe care îi pierduse. 

— Oricum, acesta va fi sfârşitul programului GHP, spuse 
Curran. În afara acuzațiilor pentru crimele comise există şi o 
mulţime de reclamaţii pentru practici necorespunzătoare. În 
situaţia aceasta, bănuiesc că v-aţi gândit deja să vă găsiţi o altă 
slujbă. 

— Aşa se pare, spuse Jason, apoi îşi ridică privirea spre Carol 
şi adăugă: Carol îşi va termina în curând studiile de psihologie 
clinică. Ne-am gândit să ne deschidem împreună un cabinet şi, 
în ce mă priveşte, să revin la practica particulară. Pentru o 
vreme nu mai vreau să aud de nici o corporație. 

— Sună foarte frumos, spuse Curran. In cazul acesta voi putea 
să-mi îngrijesc mintea şi motoraşul în acelaşi loc. 

— Ai putea fi primul nostru pacient. 


SFÂRŞIT 


263 


RIRIRIRIRIRR 
OU . w N O: 


. 
. 
. 
. 
. 
. 


. 


17. 


CUPRINS 


264