Bernard Cornwell — [Saxon stories] 01 Ultimul regat

BESTSELLER- LNTERNATILIO NAT, 


„Bernard Cornwell 
descrie seenele 
de hui lie mai bine 
decăt arteo alt ait 
pre care l-ati CITI a 
vreodari. clasi ' 
sau cau ups pi 
GEORGEA RE a 
AA RINA 


pr: A 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
Partea I 


ULTIMUL REGAT 


Original: The Last Kingdom (2004) 


Traducere din limba engleză: 
GABRIEL TUDOR / GRAAL SOFT 


7 


virtual-project.eu 


LITERA? 
Editura: LITERA 
2017 


r a e a 
PF ELINBISTARINA 
A 
A 


F 
Fra, 
Aaaa EORUM 


Aaaa di ME 
LEEEC ESTE 


x haaveesi "i 


ra: 
EI 


PRANAMA i à i w 
n ELAN 00 TOTALA 


WLAN  oIHTANCEATĒŘ 
3 WESE ” E HARAT N 


fa pa tă pe — _5) 


= TH 


D-ra 


ULTIMUL REGAT 
este pentru Judy, cu dragoste 


Wyrd bið ful âroed 


94% 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor în Anglia anglo-saxonă 
suscită controverse, neexistând un acord pe deplin 
acceptat nici măcar în privinţa denumirilor înseşi. Astfel, 
Londra a fost redată ca Lundonia, Lundenberg, Lundenne, 
Lundene, Lundenwic, Lundenceaster şi Lundres. Fără 
îndoială, unii cititori vor prefera alte versiuni ale numelor 
de mai jos, dar de obicei am apelat la denumirea indicată 
în Dicţionarul Oxford al toponimelor din Anglia pentru 
perioada domniei lui Alfred (871-899 d.Hr.). Însă nici 
această soluţie nu este infailibilă. Insula Hayling se scria, 
în anul 956, atât Heilincigae, cât şi Haeglingaiggae. Nici eu 
nu am fost constant tot timpul; am preferat versiunea 
modernă, Anglia, termenului Anglaland, şi în loc de 
Norhymbralond am folosit Northumbria pentru a nu 
induce ideea că graniţele străvechiului regat ar coincide 
cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, această listă este 
rezultatul unui compromis, la fel ca ortografierea în sine a 
denumirilor. 


ZEbbanduna Abingdon, Berkshire 
Dealul lui Æsc Ashdown, Berkshire 
Baum (pronunţat Bathum) Bath, Avon 
Basengas Basing, Hampshire 
Beamfleot Benfleet, Essex 
Beardastopol Barnstable, Devon 
Bebbanburg Castelul Bamburgh, 
Northumberland 
Berewic Berwick-upon-Tweed, 
Northumberland 
Berrocscire Berkshire 
Blaland Africa de Nord 


5% 


Cantucton 
Cetreht 


Cippanhamm 
Cirrenceastre 


Contwaraburg 
Cornwalum 
Cridianton 
Cynuit 


Dalriada 
Defnascir 
Deoraby 
Dic 
Dunholm 
Eoferwic 


Exanceaster 
Fromtun 


Gegnesburh 
Gewæsc 
Gleawecestre 
Grantaceaster 
Gyruum 
Haithabu 


Hamanfunta 
Hamptonscir 
Hamtun 
Heilincigae 
Hreapandune 
Kenet 
Ledecestre 
Lindisfarena 


Lundene 
Mereton 


Cannington, Somerset 
Catterick, Yorkshire 


Chippenham, Wiltshire 
Cirencester, 
Gloucestershire 

Canterbury, Kent 

Cornwall 

Crediton, Devon 

Cynuit Hillfort, lângă 
Cannington, Somerset 
Scoția de Vest 

Devonshire 

Derby, Derbyshire 

Diss, Norfolk 

Durham, County Durham 
York (de asemenea şi Jorvic 
danez, pronunţat Yorvik) 
Exeter, Devon 

Frampton on Severn, 
Gloucestershire 
Gainsborough, Lincolnshire 
The Wash 

Gloucester, Gloucestershire 
Cambridge, Cambridgeshire 
Jarrow, comitatul Durham 
Hedeby, aşezare comercială 
în sudul Danemarcei 
Havant, Hampshire 
Hampshire 

Southampton, Hampshire 
insula Hayling, Hampshire 
Repton, Derbyshire 

râul Kennet 

Leicester, Leicestershire 
Lindisfarne (Insula Sfântă), 
Northumberland 

Londra 

Marten, Wiltshire 


6% 


Meslach 
Pedredan 
Pictland 

the Poole 
Readingum 
Saefern 
Scireburnan 
Snotengaham 


Solente 
Streonshall 
Sumorseete 
Suth Seaxa 
Synningthwait 
Temes 
Thornseeta 
Tine 

Trente 

Tuede 
Twyiyrde 

Uisc 

Werham 

Wiht 

Wiire 

Wiltun 
Wiltunscir 
Winburnan 
Wintanceaster 


Matlock, Derbyshire 
râul Parrett 

Scoţia de Est 

Poole Harbour, Dorset 
Reading, Berkshire 
râul Severn 
Sherborne, Dorset 
Nottingham, 
Nottinghamshire 
Solent 

Strensall, Yorkshire 
Somerset 

Sussex (saxonii din sud) 
Swinithwaite, Yorkshire 
fluviul Tamisa 

Dorset 

râul Tyne 

râul Trent 

râul Tweed 

Tiverton, Devon 

râul Exe 

Wareham, Dorset 
insula Wight 

râul Wear 

Wilton, Wiltshire 
Wiltshire 


Wimborne Minster, Dorset 


Winchester, Hampshire 


PROLOG 
Northumbria, 866-867 d.Hr. 


Mă numesc Uhtred. Sunt fiul lui Uhtred, care era fiul lui 
Uhtred, iar tatăl lui tot Uhtred se chema. Sfetnicul tatei, 
un preot numit Beocca, scria acest nume Utred. Nu ştiu 
dacă astfel l-ar fi scris şi tatăl meu, căci el n-avea habar să 
scrie şi să citească, însă eu am deprins şi scrisul şi cititul, 
iar uneori iau pergamentele vechi din cufărul lor de lemn 
şi văd numele scris Uhtred sau Utred sau Ughtred sau 
Ootred. Privesc aceste zapise ce susţin că Uhtred, fiul lui 
Uhtred, e singurul şi  îndreptăţitul stăpânitor al 
pământurilor străjuite cu grijă de stâlpi de piatră şi de 
şanţuri şi de stejari şi de frasini, de mlaştini şi de mare, şi 
visez la acel ţinut biciuit de valuri şi de vânturi aspre şi 
sălbatice, sub cerul necuprins. Visez şi ştiu că într-o zi îmi 
voi lua înapoi pământurile de la cei care mi le-au răpit. 

Sunt un ealdorman, deşi îmi place să mi se spună 
contele Uhtred, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, şi 
pergamentele îngălbenite de vreme sunt dovada stăpânirii 
mele. Legea spune că pământul mi se cuvine, iar legea, 
după cum am fost învăţaţi, e ceea ce ne face să fim oameni 
sub ascultarea lui Dumnezeu şi nu jivine din sălbăticia 
pădurii. Însă legea nu mă ajută să-mi recapăt pământurile. 
Legea vrea un compromis. Legea crede că banii mă pot 
despăgubi pentru pierderea pământurilor. Mai presus de 
orice, legea se teme de răzbunare şi de vărsare de sânge. 
Dar eu sunt Uhtred, fiul lui Uhtred, iar aceasta e povestea 
unei răzbunări. E o poveste despre cum o să-mi recapăt de 
la duşman ceea ce legea spune că-i al meu. Şi este 
povestea unei femei şi a tatălui ei, un rege. 

El era regele meu, şi tot ce am îi datorez lui. Mâncarea 
pe care o mănânc, casa unde stau şi săbiile oamenilor mei, 
toate vin de la Alfred, regele meu, care mă urăşte. 


Povestea începe cu mult înainte ca eu să-l fi întâlnit pe 
Alfred. Începe când eram un băiat de nouă ani şi i-am 
văzut pentru prima dată pe danezi. Era anul 866, şi pe 
atunci nu mă numeam Uhtred, ci Osbert, căci eram al 
doilea fiu al tatălui meu, şi doar cel mai mare băiat primea 


9% 


numele Uhtred. Fratele meu avea şaptesprezece ani, era 
înalt şi bine făcut, cu părul blond, ca toţi bărbaţii din 
neamul nostru, şi chipul ursuz al tatei. 

În ziua când i-am văzut pentru întâia oară pe danezi 
călăream de-a lungul țărmului, fiecare cu un şoim pe 
încheietura mâinii. Alături de mine se aflau tata, fratele lui, 
fratele meu şi o duzină de războinici. Era toamnă. Falezele 
erau încă înverzite, focile se lăfăiau pe stânci şi o mulţime 
de păsări marine se roteau în înaltul cerului, ţipând 
ascuţit, prea multe ca să asmuţim şoimii asupra lor. Am 
călărit până am ajuns la apele puţin adânci ce despărţeau 
pământurile noastre de Lindisfarena, Insula Sfântă, şi îmi 
amintesc că am rămas cu privirile aţintite asupra zidurilor 
risipite ale abației. Danezii o jefuiseră cu mulţi ani înainte 
ca eu să vin pe lume; cu toate astea, mănăstirea nu-şi mai 
recăpătase niciodată gloria de odinioară, deşi călugării se 
întorseseră acolo. 

Din câte ţin minte, ziua era foarte frumoasă, şi poate 
chiar aşa fusese. Poate că plouase în ajun, dar nu sunt 
sigur. Soarele strălucea, valurile erau domoale, briza adia 
alene şi toată lumea era fericită. Ghearele şoimului mă 
zgâriau prin mâneca de piele, iar capul său acoperit cu 
glugă se zbătea, când şi când, la auzul chiotelor scoase de 
păsările albe ale mării. Plecaserăm din cetate înainte de 
nămiezi, călărind spre nord; deşi purtam şoimi, nu 
mergeam la vânătoare, ci mai curând îi dădeam tatei răgaz 
să-şi limpezească mintea. 

Eram stăpânii acelui ţinut. Tatăl meu, ealdormanul 
Uhtred, domnea peste toate pământurile aflate la miazăzi 
de Tuede şi la miazănoapte de Tine, însă aveam un rege în 
Northumbria, iar numele lui, ca şi al meu, era Osbert. El 
trăia la sud de noi şi nu ne supăra cu nimic, rareori venind 
în nord. În ultimul timp, tronul era râvnit de un ealdorman 
pe nume /Ella, ce stăpânea peste dealurile de la vest de 
Eoferwic. Acesta ridicase o oaste pentru a-l răsturna pe 
Osbert şi-i trimisese daruri bogate tatei, spre a-i câştiga 
prietenia. Abia acum îmi dau seama că de tatăl meu 
depindea soarta acestei răzvrătiri. Eu voiam să-l sprijine 


%10 # 


pe Osbert, din simplul motiv că regele legiuit îmi purta 
numele şi, la cei nouă ani ai mei, credeam, în chip 
prostesc, că orice om numit Osbert trebuie să fie nobil, 
bun şi viteaz. De fapt, Osbert era doar un neghiob, însă era 
rege, şi de aceea tata se codea să-l părăsească. Dar Osbert 
nu-i trimisese niciodată daruri şi nici semne de respect, în 
vreme ce Ælla o făcuse deja, astfel că tatăl meu era 
frământat de îndoieli. Am fi putut aduna pe loc o sută 
cincizeci de războinici înarmaţi până în dinţi, iar într-o 
lună am fi putut chema sub arme peste patru sute de 
oameni, deci, indiferent pe cine am fi sprijinit, respectivul 
ar fi fost rege şi ne-ar fi rămas îndatorat. 

Sau cel puţin aşa credeam. 

Şi apoi i-am văzut. 

Trei corăbii. 

Mi le amintesc lunecând dintr-un nor de ceaţă, şi poate 
chiar aşa s-a şi întâmplat; celelalte imagini pe care le 
păstrez de atunci sunt ale unui cer fără nori, deci poate că 
n-a fost nicio ceaţă, ci doar mi s-a părut, fiindcă într-un 
moment marea era pustie, iar în clipa următoare am zărit 
brusc corăbiile, venind dinspre miazăzi. 

Straşnice lucruri. Întâi au părut să se odihnească lipsite 
de greutate pe ocean, iar apoi, când vâslele s-au adâncit în 
valuri, boturile lor ascuţite au străpuns apa, înaintând uşor 
în timp ce provele şi pupele, împodobite cu fiare aurite, 
dragoni şi şerpi uriaşi, se ridicau pe rând. În acea 
îndepărtată zi de vară mi se părea că ambarcaţiunile 
dansau pe apă, mişcate de aripile argintii ale vâslelor ce 
răsfrângeau razele soarelui ca pe nişte aşchii de lumină 
sub ochii mei vrăjiţi. 

— Rahat drăcesc! mormăi tatăl meu. Nu era un creştin 
prea pios, dar în acea clipă am înţeles că era speriat, 
fiindcă îşi făcea de zor semnul crucii. 

— Dea Domnul să le înghită Necuratul! spuse unchiul 
meu. Pe nume Ælfric, era un bărbat înalt şi slab, întunecat 
la chip şi cu o căutătură vicleană. 

Cele trei corăbii pluteau spre miazănoapte, cu pânzele 
pătrate strânse pe catargele lungi, dar când am pornit la 


%11 # 


galop spre casă prin nisip, cu coamele cailor răscolite de 
vânt şi şoimii cu cuşme pe cap ţipând a jale, navele străine 
se întoarseră după noi. Acolo unde faleza se prăbuşise, 
lăsând în loc o râpă cu iarbă năpârlită, am coborât în 
goană povârnişul, după care am luat-o pe cărarea de-a 
lungul țărmului către cetatea noastră. 

Către Bebbanburg, căminul meu, care-mi este cel mai 
drag loc din lume, numit astfel după regina Bebba, 
stăpânitoarea acelor pământuri cu mult timp în urmă. 
Cetatea se ridică pe o stâncă semeaţă, curbată către mare. 
Valurile se izbesc de ţărmul dinspre răsărit şi se sparg 
înspumate de marginea nordică a stâncii, în vreme ce de-a 
lungul laturii apusene, între cetate şi restul uscatului, se 
întinde un lac sărat, cu apă puţin adâncă. Ca să ajungi la 
Bebbanburg trebuie să ţii drumul spre miazăzi - o fâşie 
joasă de piatră şi nisip, străjuită de un mare turn de lemn, 
Poarta de Jos, construită în vârful unui parapet de pământ. 
Am pătruns ca o furtună pe sub arcadă, cu bidiviii în 
spume, am trecut în tropot pe lângă grânare, fierării, 
grajduri şi staule, toate clădiri din lemn cu acoperişuri 
dese de stuf, şi am urcat pe cărarea şerpuitoare spre 
Poarta de Sus, ce apăra vârful stâncii. Inconjurată de o 
palisadă din lemn, aceasta adăpostea sala unde tatăl meu 
ţinea sfat şi dădea ospeţe. Ajunşi acolo, am descălecat, 
lăsând slujitorii să ne ia caii şi şoimii, şi ne-am repezit spre 
palisada dinspre răsărit, de unde am scrutat marea. 

Cele trei corăbii erau acum aproape de insulele unde 
cuibăreau pufinii, iar focile dănţuiau iarna. În timp ce le 
priveam, mama mea vitregă, speriată de tropotul copitelor, 
ieşi din sală şi urcă alături de noi pe palisadă. 

— Diavolul şi-a deschis măruntaiele, o întâmpină tatăl 
meu. 

— Domnul şi toţi sfinţii să ne păzească, murmură Gytha, 
făcându-şi semnul crucii. N-o cunoscusem pe mama mea 
adevărată, care fusese a doua soaţă a tatei şi murise în 
chinurile facerii, ca şi prima lui nevastă, aşa că atât eu, cât 
şi fratele meu vitreg eram pe jumătate orfani. Dar o 
priveam pe Gytha ca pe mama mea şi, la drept vorbind, era 


129 


bună cu mine, mai bună decât tata, căruia nu-i plăceau 
prea mult ţâncii. Gytha voia să mă fac preot, spunând că 
fratele meu mai mare avea să moştenească ţinutul şi să 
devină războinic, spre a-l apăra, aşa că eu trebuia să-mi 
aflu altă cale în viaţă. Îi dăruise tatei doi fii şi-o fiică, dar 
niciunul n-apucase să trăiască mai mult de un an. 

Cele trei corăbii ajunseseră şi mai aproape. Se părea că 
veniseră să cerceteze cetatea Bebbanburg, ceea ce nu ne 
îngrijora, căci toţi ştiau că aceasta era de necucerit, aşa că 
danezii se puteau zgâi cât voiau. Nava cea mai apropiată 
avea două bănci gemene pentru vâslaşi, cu douăsprezece 
vâsle fiecare; când fu la o sută de paşi de țărm, un bărbat 
de la bordul ei, îmbrăcat cu o cămaşă de zale şi cu o sabie 
în mâna dreaptă, sări în picioare şi străbătu pe rând 
fusurile de care erau prinse vâslele, păşind de pe unul pe 
altul ca un dansator. Ne-am rugat să cadă, dar desigur că 
nu căzu. Avea părul blond şi lung, foarte lung, şi când 
ajunse la capătul navei, se răsuci pe călcâie şi făcu drumul 
înapoi, tot peste vâsle. 

— Corabia asta făcea negoţ la gura râului Tine acum o 
săptămână, zise Ælfric, fratele tatei. 

— Eşti sigur? 

— Da, am văzut-o, o recunosc după provă. Vezi scândura 
mai deschisă la culoare de la etravă? O ştiu. Dar atunci n- 
avea capul de dragon. 

— Ei scot capetele de fiară atunci când fac negoţ, spuse 
tata. Ce cumpărau? 

— Schimbau blănuri pentru sare şi peşte uscat. 
Pretindeau că sunt negustori din Haithabu. 

— Sunt negustori care caută sfadă acum, mormăi tata. 
Într-adevăr, danezii de pe cele trei corăbii încercau să ne 
provoace, izbindu-şi săbiile şi suliţele de scuturile pictate. 
Însă nu puteau face prea mult contra cetăţii, iar noi nu 
puteam face nimic ca să-i atacăm, deşi tata poruncise să 
fie ridicată flamura cu lup, stindardul lui în bătălie. Cum 
nu bătea deloc vântul, flamura atârna neputincioasă, aşa 
că păgânii nu se lăsară impresionați. După o vreme, 
plictisindu-se să ne provoace, aceştia se aşezară la loc pe 


%13 # 


bănci şi vâsliră înapoi, spre sud. 

— Trebuie să ne rugăm, ceru mama mea vitregă. Mult 
mai tânără decât tata, Gytha era o femeie durdulie, mică 
de statură, cu o claie de păr blond şi o mare venerație 
pentru Sfântul Cuthberg, căruia i se ruga convinsă că 
făcea minuni. În bisericuţa de lângă sala de ospeţe păstra 
un pieptăn de fildeş despre care se spunea că ar fi fost 
folosit de sfânt ca să-şi pieptene barba. Poate chiar aşa 
fusese. 

— Trebuie să acţionăm, mârâi tata. Se răsuci spre noi şi 
i se adresă lui Uhtred, fratele meu mai mare: Tu iei o 
duzină de oameni şi vă îndreptaţi spre miazăzi. Nu-i scapi 
din ochi pe păgâni, dar nu faci altceva, ai înţeles? Dacă 
debarcă pe pământurile mele, vreau să ştiu unde anume. 

— Da, tată. i 

— Dar să nu lupţi cu ei, porunci tata. li urmăreşti de la 
distanţă, iar până la căderea nopţii te întorci aici. 

Alţi şase oameni fură trimişi să adune oastea din ţinut, 
căci fiecare bărbat liber era dator să lupte pentru seniorul 
său. Tata se aştepta ca până în zori să aibă aproape două 
sute de războinici înarmaţi cu securi, sulițe şi coase, în 
vreme ce gărzile lui, oameni care trăiau cu noi în 
Bebbanburg, aveau săbii bine lucrate şi scuturi largi. 

— Dacă danezii îşi dau seama că suntem mai mulţi decât 
ei, nu vor lupta, îmi zise tata în acea noapte. Danezii ăştia- 
s ca nişte câini. Inima lor e laşă, dar prind curaj atunci 
când atacă în haită. 

Fratele meu încă nu se întorsese, dar nimeni nu-şi făcea 
griji pentru asta. Uhtred era priceput, chiar dacă uneori 
nesăbuit, şi fără îndoială că avea să sosească până în zori, 
aşa că tatăl meu poruncise să se agaţe o făclie în inelul de 
fier din vârful Porții de Sus, pentru a-l călăuzi spre casă. 

Ne consideram în siguranţă, căci cetatea rezistase de 
fiecare dată asediilor; pe de altă parte, tata şi unchiul meu 
erau îngrijoraţi că danezii se întorseseră în Northumbria. 

— Caută de-ale gurii, zise tata. Ticăloşii sunt flămânzi. 
Vor să debarce, să fure nişte vite şi apoi să-şi ia tălpăşiţa. 

Mi-am amintit de ce spusese unchiul, că văzuse corăbiile 


%14 e 


la gura râului Tine vânzând blănuri pentru peşte uscat: 
cum de erau flămânzi, dacă tocmai îşi cumpăraseră de-ale 
gurii? Dar n-am spus nimic. Eram doar un băiat de nouă 
ani, ce ştiam eu despre danezi? 

Ştiam că erau nişte păgâni sălbatici şi înfricoşători. 
Ştiam că în urmă cu două generaţii, cu mult înainte să mă 
nasc eu, corăbiile lor prădaseră adesea coastele noastre. 
Ştiam că părintele Beocca, sfetnicul tatei şi preotul nostru, 
se ruga în fiecare duminică să fim cruţaţi de furia 
oamenilor Nordului, dar acea furie mă ocolise. Niciun 
danez nu ne călcase pământurile de când mă născusem, 
însă tata avusese de-a face cu ei în tinereţe, iar în acea 
noapte, pe când aşteptam întoarcerea fratelui meu, se 
apucă să ne povestească despre vechii săi duşmani. 
Aceştia veneau, zicea el, de pe tărâmurile de la 
miazănoapte, învăluite mereu în negură şi gheţuri, şi 
venerau zei păgâni, aceiaşi la care ne închinaserăm şi noi 
înainte ca lumina lui Hristos să ne binecuvânteze. Când 
veniseră pentru prima oară în Northumbria, spunea tata, 
nişte dragoni înspăimântători brăzdaseră cerul, suliţele 
prelungi ale fulgerelor pârjoliseră dealurile, iar marea 
fusese zguduită de vârtejuri. 

— Sunt trimişi de Domnul să ne pedepsească, bâigui 
timidă Gytha. 

— Să ne pedepsească pentru ce? se stropşi tata. 

— Pentru păcatele noastre, îl lămuri ea făcându-şi 
semnul crucii. 

— La naiba cu păcatele noastre. Vin aici pentru că sunt 
flămânzi. 

Tata era iritat de cucernicia mamei mele vitrege şi nu 
voia să renunţe la flamura cu cap de lup care proclama 
descendența noastră din Woden, străvechiul zeu saxon al 
războiului. Lupul, îmi şoptise Ealdwulf, fierarul, era una 
dintre cele trei sălbăticiuni îndrăgite de Woden, celelalte 
fiind vulturul şi corbul. Mama voia ca pe flamura noastră 
să fie înfăţişată crucea, dar tata se mândrea cu strămoşii 
noştri, deşi rareori vorbea despre Woden. Chiar şi la nouă 
ani, înţelegeam că un bun creştin n-ar fi trebuit să se 


%15 # 


mândrească deloc cu faptul că era zămislit dintr-un zeu 
păgân, însă îmi plăcea ideea că aş fi fost scoborâtor dintr- 
un zeu, iar Ealdwulf îmi spunea adesea poveşti despre 
Woden, despre cum ne răsplătise neamul dându-i în 
stăpânire ţinutul numit Anglia, cum azvârlise cândva o 
suliță drept în Lună, cum scutul său putea întuneca, în 
mijlocul unei zile de vară, cerul şi cum putea secera toate 
spicele din lume cu o singură lovitură a uriaşei sale săbii. 
Poveştile acelea îmi plăceau grozav. Erau mai frumoase 
decât poveştile Gythei despre minunile Sfântului Cuthbert. 
Creştinii, mi se părea mie pe atunci, jeleau întruna, spre 
deosebire de închinătorii la Woden. 

Aşteptam în sala de ospeţe. Era, şi chiar mai este şi azi, 
o încăpere mare, din lemn, cu acoperiş des şi grinzi 
groase, cu o harpă pe un podium din scânduri şi o vatră 
din piatră în mijlocul podelei. În fiecare zi era nevoie de o 
duzină de slujitori ca să menţină focul aprins: târau 
buştenii groşi pe drum, treceau cu ei de porţi şi îi aşezau 
într-un morman mai înalt decât biserica, pentru a avea 
provizii de lemn toată iarna. La marginile sălii erau laviţe 
de lemn aşezate pe un strat gros de pământ bătătorit şi 
acoperite cu pleduri din lână; acolo obişnuiam să stăm, la 
adăpost de fum. Ogarii stăteau pe duşumeaua prinsă cu 
scoabe mari de fier, unde oamenii de rând puteau mânca şi 
ei, la cele patru mari sărbători de peste an. 

În acea noapte nu aveam însă mâncare de ospăț, ci doar 
pâine, brânză şi bere. Pe când îl aştepta pe fratele meu, 
tata se întreba, cu glas tare, dacă danezii erau iarăşi fără 
de astâmpăr. 

— De obicei vin după mâncare şi după jaf, îmi zise, dar 
în unele locuri s-au stabilit pentru totdeauna, furând 
pământurile oamenilor. 

— Crezi că ne vor pământurile, tată? 

__— Ei vor să ia pământurile oricui, răspunse el nervos. 
Intotdeauna întrebările mele îl scoteau din fire, dar în acea 
noapte era îngrijorat, aşa că nu se opri din vorbă: 
Pământurile lor sunt toate numai piatră şi gheaţă şi sunt 
amenințate de uriaşi. 


%16 # 


Aş fi vrut să-mi destăinuie mai mult despre uriaşi, însă 
căzuse pe gânduri. 

— Strămoşii noştri, urmă el după o vreme, au cucerit 
aceste pământuri. Le-au luat şi le-au muncit şi le-au 
păstrat. Nu renunţăm la ce ne-au dăruit străbunii. Ei au 
venit de peste mări şi au luptat aici şi şi-au construit case 
şi tot aici au fost îngropaţi. Aceasta e ţara noastră, 
plămădită cu sângele nostru şi sprijinită pe oasele noastre. 

Era furios, lucru deloc de mirare pentru un om cu o fire 
atât de aprigă, şi mă privea pieziş, ca şi cum s-ar fi 
întrebat dacă eram îndeajuns de puternic încât să pot 
păstra această ţară a Northumbriei pe care strămoşii 
noştri o cuceriseră cu sabia şi sulița, cu sânge şi măceluri. 

Am dormit câteva ceasuri. În timpul ăsta, tata s-a dus să 
inspecteze palisada, dar până în zori s-a întors. Trezit de 
trâmbiţatul cornului de la Poarta de Sus, am ieşit bâjbâind 
în lumina slabă a dimineţii. Am apucat să văd că iarba era 
înrourată, iar un vultur de mare dădea târcoale prin 
înalturi. Ogarii tatei ţâşniră pe uşă, ieşind în întâmpinarea 
sunetului grav. L-am zărit pe tata alergând spre Poarta de 
Jos şi l-am urmat, croindu-mi drum printre oamenii ce se 
înghesuiau pe întăritura de pământ, zgâindu-se la drum. 

Dinspre miazăzi veneau vreo zece călăreţi, se vedea de 
departe cum roua prelinsă de pe copitele cailor sclipea în 
lumină. Calul fratelui meu era primul, un armăsar vărgat, 
cu ochi sălbatici şi mers ţanţoş. N-aş fi putut pentru nimic 
în lume să-l confund cu alt bidiviu, dar nu Uhtred era cel 
care-l călărea. Omul din şa avea părul lung şi auriu, 
răsfirat precum cozile cailor în timp ce călărea. Purta 
cămaşă de zale, o teacă de sabie la şold şi o secure agăţată 
peste umăr, şi am fost sigur că era acelaşi bărbat care 
dansase pe vâsle în ajun. Tovarăşii lui erau îmbrăcaţi în 
piele sau lână. Când se apropiară de cetate, bărbatul cu 
păr lung le făcu semn să-şi strunească armăsarii, însă el 
continuă să înainteze. Veni până la o aruncătură de 
săgeată de ziduri, deşi niciunul dintre noi nu-şi armase 
arcul, după care îşi opri calul şi ridică ochii spre poartă. 
Urmări cu privirea lungul şir de războinici de pe palisadă, 


%17 # 


având pe chip un zâmbet batjocoritor, apoi se aplecă, 
azvârli ceva pe cărare şi cârmi calul înapoi, împungându-l 
cu călcâiele. Bidiviul ţâşni în goană, urmat de restul cetei, 
şi cu toţii porniră în galop către miazăzi. 

Ceea ce aruncase străinul pe cărare era capul retezat al 
fratelui meu. Când îi fu adus, tata îl privi timp îndelungat, 
dar niciun muşchi nu i se clinti pe chip. Nu plânse, nu se 
încruntă, nu se strâmbă, ci doar rămase cu ochii pironiţi la 
capul tăiat al fiului său cel mare. În cele din urmă, îşi 
îndreptă privirea spre mine: 

— Din această zi, spuse el, te vei numi Uhtred. 

Astfel mi-am căpătat numele. 


Părintele Beocca insistă să fiu botezat din nou, altfel 
Dumnezeu din ceruri n-ar fi ştiut, atunci când aveam să 
ajung acolo, cine eram, sosind cu numele de Uhtred. Am 
protestat, însă Gytha voia botezul, şi tata ţinea mai mult la 
mulţumirea ei decât la părerea mea. Prin urmare, aduseră 
un butoi plin cu apă de mare în biserică, iar părintele 
Beocca mă puse să intru în el şi-mi turnă apă peste cap. 

— Primeşte, Doamne, pe robul Tău, Uhtred, în tovărăşia 
sfinţilor şi primeşte-l în rândurile celor mai strălucitori 
îngeri, îngână el pe nas. 

Trag nădejde că sfinţilor şi îngerilor le este mai cald în 
ceruri decât mi-a fost mie în acea zi. După ce botezul fu 
isprăvit, Gytha plânse pentru mine, deşi n-aveam habar de 
ce. Mai bine ar fi plâns moartea fratelui meu. 

Apoi am aflat şi ce se întâmplase cu el. Cele trei corăbii 
daneze acostaseră la gura râului Aln, unde se afla o mică 
aşezare de pescari. Localnicii fugiseră în pădure spre a-şi 
păzi pielea, numai câţiva rămânând să vegheze gura râului 
dintre copacii aflaţi pe dealul de lângă sat. Ei ne înştiinţară 
că fratele meu sosise la căderea nopţii şi văzuse cum 
vikingii dădeau foc caselor. Li se spunea vikingi când 
prădau, dar danezi sau păgâni când făceau negoţ. Acei 
oameni incendiau şi jefuiau, deci erau recunoscuţi drept 
vikingi. Se părea că puţini dăduseră năvală în sat, 
majoritatea rămânând pe corăbii. Din acest motiv, fratele 


%18 # 


meu decisese să-i atace pe invadatori, însă, fireşte, fusese 
o capcană. Danezii îi văzuseră pe călăreţii noştri venind şi 
ascunseseră echipajul uneia dintre corăbii la nord de sat. 
La un semn, cei patruzeci de duşmani se furişaseră în 
spatele pâlcului condus de fratele meu şi-i uciseseră pe toţi 
ai noştri. Tata susţinea că moartea fratelui meu fusese cu 
siguranţă rapidă, ceea ce era o consolare pentru el, dar de 
fapt lucrurile nu stătuseră deloc aşa: Uhtred trăise 
suficient pentru ca danezii să descopere cine era - altfel de 
ce i-ar fi adus capul retezat înapoi la Bebbanburg? Pescarii 
pretindeau că încercaseră să-l avertizeze, însă aveam 
îndoieli că o făcuseră. Oamenii spun asemenea lucruri ca 
să nu fie ei învinovăţiţi pentru nenorocirile produse, dar, 
indiferent că fratele meu fusese sau nu prevenit, el acum 
era mort, iar danezii luaseră cu ei treisprezece săbii 
tăioase, treisprezece cai buni, o cămaşă de zale, un coif şi 
vechiul meu nume. 

Din păcate, asta n-a fost tot. Un raid întreprins de trei 
corăbii nu era un eveniment important, dar, la o 
săptămână după moartea fratelui meu, am auzit că o mare 
flotă daneză pătrunsese pe râuri în amonte şi cucerise 
Eoferwic. Invadatorii obţinuseră acea victorie din Ziua 
Tuturor Sfinţilor, care-o făcu pe Gytha să plângă amarnic, 
căci, susţinea ea, era un semn că Dumnezeu ne părăsise. 
Existau totuşi şi veşti bune, căci se părea că regele Osbert, 
fostul meu tiz, se aliase cu rivalul lui, regele Ælla, şi 
căzuseră amândoi de acord să lase pizma deoparte, să-şi 
unească forţele şi să recucerească Eoferwic. Lucrul ăsta 
părea uşor de făcut, dar cerea timp. Solii călăriră de colo 
colo, sfetnicii ticluiră planuri, preoţii se rugară, şi aşa se 
întâmplă că abia de Crăciun Osbert şi Ælla se legară cu 
jurământ să lupte împreună. li chemară la oaste şi pe 
oamenii tatălui meu, dar fireşte că nu puteam mărşălui în 
plină iarnă. Danezii se aflau în Eoferwic şi i-am lăsat acolo 
până la începutul primăverii, când sosi vestea că oastea 
northumbriană avea să se adune la marginea oraşului. 
Spre marea mea bucurie, tata îmi porunci să călăresc 
alături de el. 


%19 # 


— E prea tânăr, protestă Gytha. 

— Are aproape zece ani, zise tata, şi trebuie să înveţe să 
lupte. 

— Te-ar sluji mai bine dacă ar continua să înveţe, insistă 
ea. 

— Un grămătic mort nu-i de niciun folos pentru 
Bebbanburg, o repezi tata, iar Uhtred e acum moştenitorul 
legiuit şi trebuie să înveţe să lupte. 

În noaptea aceea îl puse pe Beocca să-mi arate 
pergamentele ţinute în biserică, pergamente care spuneau 
că noi stăpâneam ţinutul. Beocca se străduia de doi ani să 
mă înveţe să citesc, dar eram un elev îndărătnic şi, spre 
disperarea lui, abia dacă desluşeam slovele. Cu un oftat 
prelung, îmi spunea pentru a mia oară ce înseamnă 
fiecare. 

— Aceste slove descriu pământul pe care îl stăpâneşte 
tatăl tău, spunând că ţinutul e al lui, după legea lui 
Dumnezeu şi după legea noastră. 

Se părea că într-o bună zi pământurile aveau să fie ale 
mele, căci în acea noapte tata dictă un nou testament prin 
care rânduia ca, atunci când el îşi dădea sufletul, cetatea 
Bebbanburg să fie moştenită de fiul lui, Uhtred, adică de 
mine, şi tot eu să devin ealdorman, urmând ca toţi oamenii 
dintre Tuede şi Tine să-mi jure credinţă. 

— Cândva, noi eram regi aici, iar ţinutul nostru se 
numea Bernicia, îmi zise el când îşi apăsă inelul cu pecete 
pe ceara roşiatică, lăsând urma unui cap de lup. 

— O să fim iarăşi regi, adăugă unchiul meu, ZElfric. 

— Nu contează cum ne numesc oamenii, câtă vreme ni 
se supun, rosti tăios tata. 

Îşi puse fratele să jure pe pieptănul sfântului Cuthbert 
că va respecta noul lui testament şi mă va recunoaşte 
drept Uhtred de Bebbanburg. Ælfric jură. ; 

— Dar nu se va întâmpla nimic rău, zise tata. li vom 
măcelări pe aceşti danezi ca pe nişte oi în ţarc şi ne vom 
întoarce încărcaţi cu prăzi şi glorie. 

— Aşa să ne ajute Dumnezeu! şopti Ælfric. 

Ælfric şi treizeci de războinici urmau să rămână la 


4 209 


Bebbanburg, să păzească femeile şi cetatea. În noaptea 
aceea, unchiul meu îmi făcu daruri: un pieptar de piele 
menit să mă apere de loviturile de sabie şi, mai ales, un 
coif în jurul căruia Ealdwulf, fierarul, petrecuse o bandă de 
bronz aurit. 

— Aşa vor şti că eşti un prinţ, spuse Ælfric. 

— Nu e un prinţ, ci moştenitorul unui ealdorman, îl 
contrazise tata, deşi se vedea că era mulţumit de darurile 
fratelui său. La rândul lui, îmi dădu o sabie scurtă şi un 
cal. Era o sabie veche, cu lama retezată şi o teacă de piele 
învelită în lână. Avea un mâner scurt şi grosolan, era 
greoaie, dar în noaptea aceea am dormit cu ea sub pătură. 

A doua zi de dimineaţă, pe când mama mea vitregă se 
jelea pe palisada Porții de Sus, am pornit la război, sub 
cerul curat şi albastru. Două sute cincizeci de războinici se 
îndreptau spre miazăzi, urmând flamura cu cap de lup. 

Era anul 867 şi era pentru prima oară când mergeam la 
război. De atunci nu m-am mai oprit niciodată. 


— Nu vei lupta în zidul de scuturi, îmi spuse tata. 

— Am înţeles, tată. 

— Doar bărbaţii pot sta în zidul de scuturi, adăugă el, 
dar tu vei privi, vei învăţa şi vei descoperi că izbitura cea 
mai primejdioasă nu vine de la sabia sau securea pe care o 
vezi, ci de la ceea ce nu vezi, de la sabia care apare pe sub 
scuturi şi-ţi seceră gleznele. 

Continuă să-mi dea sfaturi pe un ton morocănos pe când 
urmam lungul drum către miazăzi. Dintre cei două sute 
cincizeci de oameni cu care ne îndreptam din Bebbanburg 
către Eoferwic, o sută douăzeci erau călare. Aceştia erau 
gărzile tatălui meu şi cei mai înstăriți ţărani, cei care-şi 
puteau permite să aibă un fel de armură, scuturi şi săbii. 
Restul oamenilor nu erau bogaţi, dar îi juraseră credinţă 
tatei;  mărşăluiau înarmaţi cu seceri, sulițe, coase, 
harpoane, topoare sau arcuri de vânătoare. După cum 
fuseseră instruiți, aveau la ei desagi cu mâncare pentru o 
săptămână - pâine tare, brânză şi mai tare şi peşte afumat. 
Mulţi erau însoţiţi de femei. Deşi tata dăduse poruncă să 


%21 # 


nu vină nicio femeie cu noi, nu le trimisese acasă, 
recunoscând că femeile oricum s-ar fi ţinut scai de oastea 
lui şi că bărbaţii luptau mai straşnic sub ochii nevestelor 
sau ţiitoarelor. Era încrezător că acele femei aveau să-i 
vadă pe tinerii soldaţi ai Northumbriei măcelărindu-i 
cumplit pe danezi, căci, după cum îi plăcea să se laude, 
oastea lui număra cei mai viteji bărbaţi din Anglia, mult 
mai zdraveni decât molâii din Mercia. 

— Mama ta era din Mercia, spuse el, dar nu-şi duse 
vorbele mai departe. 

Ştiam doar că fuseseră căsătoriţi mai puţin de un an, că 
ea murise aducându-mă pe lume şi că fusese fiică de 
ealdorman, însă tata se purta de parcă mama nici n-ar fi 
existat vreodată. Pe de altă parte, îi dispreţuia pe 
mercieni, dar nu chiar aşa de mult cum îi ura pe îmbuibaţii 
saxoni din vest. „Acolo, în Wessex, oamenii nu ştiu ce- 
nseamnă greutăţile”, susţinea el. Dar cea mai aspră 
judecată le-o rezerva anglilor din est, care-l scârbeau de-a 
dreptul. „Anglii locuiesc în mlaştini şi trăiesc precum 
broaştele”, îmi spusese cândva. 

Noi, northumbrienii, îi urâserăm întotdeauna pe anglii 
din est, căci cu mult timp în urmă ne învinseseră în bătălie, 
răpunându-l pe Æthelfrith, regele nostru şi soţul reginei 
Bebba, de la care-şi luase numele cetatea noastră. Mult 
mai târziu aveam să descopăr că anglii din est le dăduseră 
cai şi adăpost peste iarnă danezilor care cuceriseră 
Eoferwic, deci tata avea tot dreptul să-i dispreţuiască: nu 
erau decât nişte broaşte trădătoare. 

Şi părintele Beocca ne însoțea pe drumul spre sud. Tata 
nu-l prea înghiţea, dar se temea să meargă la război fără 
un om al lui Dumnezeu care să se roage pentru izbânda 
noastră, în schimb, Beocca îi era devotat trup şi suflet, căci 
tata îl eliberase din robie şi îi oferise şansa să se 
instruiască. Tata s-ar fi putut închina şi Necuratului, iar 
Beocca tot s-ar fi prefăcut că nu-l vede. Era tânăr, 
întotdeauna bine bărbierit şi groaznic de urât. Avea ochii 
saşii, nasul turtit, o claie de păr roşu în neorânduială şi 
mâna stângă înţepenită. Dar era şi foarte isteţ, deşi nu 


4 22 9 


apreciam asta pe atunci, căci nu suportam să mă 
dăscălească. Bietul om se zbătea din greu să mă înveţe să 
buchisesc, dar îmi băteam joc de eforturile lui, preferând 
să îndur o bătaie zdravănă din partea tatei decât să mă 
concentrez asupra alfabetului. 

Am urmat drumul romanilor, traversând marele lor zid 
la Tine şi apoi ţinând-o drept spre miazăzi. Romanii, îmi 
zicea tata, fuseseră un neam de uriaşi care construiseră 
lucruri uimitoare, dar se întorseseră de mult la Roma; 
după ce soldaţii lor uriaşi muriseră, singurii romani care 
mai rămăseseră erau preoţii. Ne lăsaseră însă drumurile 
lor uriaşe, şi aşa se face că tot mai mulţi oameni ni se 
alăturau pe măsură ce înaintam, până când grupul nostru 
deveni o gloată ce mărşăluia prin noroi pe ambele părţi ale 
drumului din piatră, aflat acum în paragină. Oamenii 
dormeau sub cerul liber, în vreme ce tatăl meu şi cei mai 
apropiaţi sfetnici ai săi se adăposteau peste noapte prin 
abaţii sau hambare. 

Când şi când, ne mai răzleţeam. Chiar şi la nouă ani îmi 
dădeam seama ce se petrecea. Bărbaţii aduseseră băutură 
cu ei sau furau mied ori bere din satele pe unde treceam, 
şi adesea se îmhbătau şi cădeau pur şi simplu la marginea 
drumului, dar nimănui nu părea să-i pese. 

— Ne prind ei din urmă, mormăia nepăsător tata. 

— Nu e bine deloc, îmi zise la un moment dat părintele 
Beocca. 

— Ce nu e bine? 

— Ar trebui să fie mai multă disciplină. Am citit despre 
felul cum purtau războaie romanii, şi de acolo am aflat că 
fără disciplină nu se poate. 

— O să ne prindă ei din urmă, i-am spus, repetând 
vorbele tatei. 

În noaptea aceea ni se alăturară nişte bărbaţi sosiți 
dintr-un loc numit Cetreht, unde, cu mult timp în urmă, îi 
învinseserăm pe velşi într-o mare bătălie. Nou-veniţii 
cântară despre acea luptă, povestind cum ospătaserăm 
corbii cu sângele străinilor, iar cuvintele lor îl bucurară 
nespus pe tata. El îmi spuse că eram aproape de Eoferwic, 


4 239 


că a doua zi urma să ne întâlnim cu Osbert şi cu ZElla, după 
care, peste încă o zi, corbii aveau să primească iarăşi 
hrană din abundență. Stăteam lângă un foc, unul dintre 
sutele de focuri presărate de-a lungul câmpiei. La sud de 
noi, dincolo de un plai neted ca-n palmă, am zărit cerul 
aprins de strălucirea unui număr şi mai mare de flăcări şi 
am înţeles că acolo se adunase restul oştilor din 
Northumbria. 

— Corbul nu-i pasărea lui Woden? am întrebat temător. 

— Cine ţi-a spus ţie asta? mi-o întoarse tata privindu-mă 
aspru, după cum mă aşteptam. 

Am ridicat din umeri şi am tăcut mâlc. 

— Ealdwulf, nu? ghici el, ştiind că fierarul din 
Bebbanburg, care rămăsese în cetate cu Ælfric, se închina 
în taină zeilor păgâni. 

— Nu... doar am auzit şi eu, şi ştiu că noi ne tragem din 
Woden, am bâiguit, sperând să scap fără vreo scatoalcă. 

— Aşa e, recunoscu tata, dar acum avem un zeu nou. 
Azvârlind o  căutătură veninoasă oamenilor care îşi 
potoleau setea răsfiraţi pe câmp, adăugă: Băiete, ştii cine 
câştigă bătăliile? 

— Noi, tată. 

— Oastea care e mai puţin beată, mă contrazise el, dar 
după o scurtă pauză mai spuse: Bine, şi băutura are rostul 
ei... 

— De ce? 

— Pentru că un zid de scuturi e un loc groaznic, 
murmură tata cu ochii aţintiţi asupra flăcărilor. Am luptat 
până acum în şase ziduri de scuturi, şi de fiecare dată m- 
am rugat ca acela să fie ultimul. Fratele tău era un om 
căruia i-ar fi plăcut zidul de scuturi. El avea curaj. Tăcu 
dus pe gânduri, apoi mârâi furios: Omul care i-a adus 
capul... Vreau capul acelui om. Vreau să-i scuip ochii morţi 
şi apoi să-i înfig craniul într-o ţeapă, deasupra Porții de 
Jos. _ 

— Îl vei avea, tată, am îndrăznit eu. 

Vorbele mele îi aduseră un rânjet pe chip. 

— Ce ştii tu, băiete? Te-am adus aici pentru că trebuie 


Y 249 


să vezi bătălia. Pentru că oamenii noştri trebuie să vadă că 
eşti aici. Dar nu vei lupta. Eşti ca un căţelandru care-i 
priveşte pe dulăii cei bătrâni cum ucid mistrețul, dar el nu 
muşcă. Priveşte şi învaţă, priveşte şi învaţă, şi poate într-o 
zi vei fi de folos. Deocamdată însă, nu eşti decât un căţel. 

Acestea fiind zise, mă alungă printr-o fluturare a mâinii. 

A doua zi, urmând drumul roman, am ajuns la o câmpie 
întinsă unde, după ce am trecut peste şanţuri şi viroage, 
am găsit locul în care oştile unite ale lui Osbert şi ZElla îşi 
făcuseră adăposturi. Dincolo de ele, abia iţit printre 
copacii răsfiraţi, se întindea Eoferwic, unde se aflau 
danezii. 

Eoferwic era şi încă mai este cel mai mare oraş din 
nordul Angliei. Are o mare abație, un arhiepiscop, o cetate, 
ziduri înalte şi o piaţă întinsă. Se află pe malul râului Ouse 
şi se mândreşte cu un pod, iar corăbiile pot ajunge aici 
venind de pe mare. Aşa au ajuns şi danezii, care trebuie să 
fi ştiut că Northumbria era slăbită de războiul civil şi că 
Osbert, regele de drept, mărşăluise spre vest ca să 
înfrunte forţele uzurpatorului Mia, lăsând oraşul fără 
apărare. Nici nu le-ar fi fost greu să afle de absenţa 
regelui. Gâlceava dintre Osbert şi /ZElla mocnea de 
săptămâni întregi, iar Eoferwic era ticsit de neguţători, 
mulţi veniţi de peste mare, care cunoşteau pizma cumplită 
ce-i rodea pe cei doi. Un lucru despre care puteam fi sigur 
în privinţa danezilor era că ştiau să iscodească. Călugării 
care scriu cronicile ne spun că vikingii veneau de nicăieri, 
corăbiile lor cu cap de dragon apărând brusc, din 
pustietatea albastră a mării, însă rareori se întâmpla cu 
adevărat aşa. E drept, echipajele vikinge puteau ataca pe 
neaşteptate, dar marile flote, flotele de război, veneau 
acolo unde ştiau că sunt deja necazuri. Găseau o rană 
deschisă şi o umpleau, aidoma viermilor. 

Tata îşi îndrumă spre oraş ceata de războinici, toţi 
călare şi purtând cămăşi de zale sau pieptare groase din 
piele. Ii puteam vedea pe duşmani pe ziduri. Cu multă 
vreme în urmă, romanii construiseră nişte fortificaţii din 
piatră, însă cea mai mare parte a oraşului era străjuită de 


4 259 


un zid de pământ, având în vârf o palisadă înaltă de lemn. 
Pe latura de răsărit se părea că palisada fusese arsă, căci 
am zărit cioturi înnegrite pe coama valului de pământ şi un 
şir de pari noi cu ajutorul cărora urma să se refacă 
parapetul. 

Dincolo de parii aceştia se vedeau un talmeş-balmeş de 
acoperişuri de stuf, trei clopotniţe din lemn şi, pe râu, 
catargele corăbiilor daneze. Iscoadele noastre număraseră 
treizeci şi patru de nave, ceea ce însemna că danezii aveau 
o oaste de vreo mie de oameni. Oştirea noastră era mai 
mare, de aproape o mie cinci sute de oameni, însă nu prea 
te puteai bizui pe ea. Cele două căpetenii, Osbert şi Æla, 
făcuseră tabără separat şi, deşi oficial încheiaseră pace, nu 
voiau să-şi vorbească, ţinând legătura doar prin soli. Tatăl 
meu, al treilea în rang, era în relaţii bune cu amândoi, dar 
nu reuşi să-i convingă să se întâlnească şi cu atât mai puţin 
să se pună de acord asupra unui plan de luptă. Osbert 
dorea să asedieze oraşul şi să-i înfometeze pe danezi, în 
vreme ce Ælla cerea un atac imediat. Palisada era spartă, 
susţinea el, iar un asalt ar fi permis oştii noastre să 
pătrundă adânc în păienjenişul de străzi unde danezii 
puteau fi vânaţi şi ucişi. Nu ştiu pentru ce plan înclina tata, 
n-a apucat să-mi zică; oricum, în cele din urmă hotărârea 
ne-a fost smulsă cu sila. 

Oastea noastră nu putea aştepta. Hrana se împuţinase 
rapid, aşa că oamenii se răspândeau tot mai departe, pe 
câmpurile din preajmă, în căutare de provizii. Unii nu se 
mai întorceau, pur şi simplu se furişau înapoi, pe la casele 
lor. Alţii murmurau că ogoarele trebuiau lucrate şi că, dacă 
nu se îngrijeau de asta, urma să-i aştepte un an întreg de 
foamete. Până la urmă, cele mai de vază căpetenii se 
strânseră la un loc şi se certară toată ziua. Osbert veni la 
întâlnire, dar ZElla se ţinu deoparte, preferând să-şi trimită 
un sfetnic de nădejde care-l acuză pe Osbert de laşitate 
pentru că nu voia să-i atace pe danezi. Osbert nu ripostă la 
această jignire, propunând, în schimb, să ne ridicăm şi noi 
o tabără în afara oraşului. Cei mai buni războinici puteau 
sta de strajă acolo, în vreme ce restul oştii ar fi mers 


4 26 9 


acasă, să aibă grijă de semănături. O altă căpetenie 
propuse să construim un nou pod peste râu ca să prindem 
în capcană flota danezilor. Îşi susţinu cu îndârjire punctul 
de vedere, deşi toţi ştiau că n-aveam timp să facem un pod 
peste un curs de apă atât de lat. 

— Plus de asta, interveni regele Osbert, noi vrem ca 
danezii să plece cu corăbiile de aici. Să-i lăsăm să se 
întoarcă spre mare. Să-i lăsăm să plece şi să facă prăpăd în 
alte părţi. 

Un episcop ceru să mai avem puţină răbdare, căci 
Egbert, ealdormanul care stăpânea ţinuturile de la sud de 
Eoferwic, trebuia să sosească în curând cu întăriri. 

— Nici Ricsig nu e aici, zise un preot, vorbind despre o 
altă mare căpetenie războinică. 

— El e bolnav, îl lămuri Osbert. 

— E bolnav de frică, pufni batjocoritor sfetnicul lui Æla. 

— Să le dăm timp să ajungă, sugeră episcopul. Cu 
războinicii lui Egbert şi Ricsig am avea destule trupe ca să- 
i speriem pe danezi doar prin numărul nostru. 

Spre mirarea mea, tata nu spuse nimic la întâlnire, deşi 
era clar că mulţi oameni ar fi vrut să-l audă vorbind. În 
noaptea aceea, Beocca îmi explică motivul. 

— Dacă ar fi susţinut să atacăm, ceilalţi ar fi presupus că 
ne-am dat de partea lui Ælla. Dacă ar fi încurajat un 
asediu, l-ar fi crezut omul lui Osbert. 

— Dar ce contează? 

Beocca îmi aruncă privirea lui piezişă. Mai precis, un 
ochi mă privi, pe când celălalt rătăcea peste câmpie, 
undeva în noapte. 

— Când danezii vor fi înfrânți, cearta dintre Osbert şi 
Ælla va izbucni iarăşi. Tatăl tău îi dispreţuieşte pe 
amândoi. 

— Dar indiferent ce tabără ar susţine, va câştiga, am 
exclamat eu. 

— Da? Dar dacă ei s-ar ucide unul pe celălalt, cine va fi 
rege? spuse Beocca, aruncându-mi o căutătură vicleană. 

Am înţeles unde bătea, dar n-am zis nimic. 

— Şi cine ar fi rege după aceea? continuă el. Tu. Şi un 


4 279 


rege trebuie să ştie să citească şi să scrie. 

— Un rege poate angaja oricând oameni care să ştie să 
scrie şi să citească, i-am replicat eu arţăgos. 

A doua zi, în zori, se răspândi zvonul că şi mai multe 
corăbii daneze apăruseră la gura râului Humber, ceea ce 
însemna că duşmanul avea să primească întăriri în scurt 
timp. Dată fiind gravitatea situaţiei, tatăl meu hotărî să 
iasă din muţenie. 

— Trebuie să atacăm înainte ca noile corăbii să 
sosească, le transmise el lui Osbert şi lui ZElla. 

Desigur, Ælla acceptă cu multă tragere de inimă, şi chiar 
şi Osbert înţelese că lucrurile se schimbaseră total. Pe 
deasupra, danezii din oraş aveau probleme cu 
reconstrucţia zidului. Intr-o dimineaţă, la trezire, 
văzuserăm un şir de pari nou-nouţi înălţaţi în locul celor 
arşi, dar un vânt năprasnic se pornise din senin şi pusese 
la pământ toată lucrarea, stârnind răcnete de bucurie în 
taberele noastre. Danezii nu erau în stare nici să 
construiască un zid de lemn, spuneau oamenii râzând. 

— Dar pot construi corăbii, îmi atrase atenţia părintele 
Beocca. 

— Şi ce dacă? 

— Un om care poate construi o corabie poate construi şi 
un zid. E mult mai uşor. 

— Dar s-a prăbuşit! 

— Poate a fost făcut tocmai ca să se prăbuşească, zise 
Beocca şi, când mă văzu holbându-mă la el, îmi explică: 
Poate danezii vor să-i atacăm exact acolo. 

Nu ştiu dacă i-a destăinuit şi tatălui meu aceste 
suspiciuni, dar, dacă a făcut-o, sunt sigur că tata le-a 
respins. El nu dădea doi bani pe părerile lui Beocca despre 
război. Pentru el, preotul era folositor doar ca să-l 
înduplece pe Dumnezeu să-i lovească pe danezi - şi, ca să 
fiu cinstit, Beocca se ruga îndelung şi cu stăruinţă pentru 
ca Domnul să ne dăruiască victoria. 

A doua zi după prăbuşirea zidului, i-am dat Domnului 
prilej să împlinească rugăciunile lui Beocca. 

Am atacat. 


4 28 9 


Nu ştiu dacă fiecare războinic care a pornit la asalt era 
beat, dar cu siguranţă ar fi fost, dacă ar fi existat suficient 
mied, bere şi vin de mesteacăn pentru toţi. Beţia ţinuse 
aproape toată noaptea, şi dimineaţa, când m-am trezit, am 
văzut oameni vomitând pe câmp. Puţinii războinici care, ca 
şi tatăl meu, aveau cămăşi de zale le îmbrăcară. 
Majoritatea purtau pieptare din piele, iar unii n-aveau 
altceva decât surtuce groase. Armele erau ascuţite pe 
tocile. Preoţii străbăteau tabăra împărțind binecuvântări, 
în vreme ce războinicii depuneau jurăminte de frăţie şi 
loialitate. Unii le făgăduiau tovarăşilor lor să împartă 
prada în mod egal, pe când alţii stăteau deoparte palizi la 
chip. Nu puţini se strecurară prin şanţuri şi o porniră de-a 
curmezişul câmpiei mocirloase, pierzându-şi urma. 

Câţiva luptători primiră poruncă să rămână în tabără şi 
să păzească femeile şi caii, însă mie şi părintelui Beocca ni 
se ceru să încălecăm. 

— O să rămâi în şa, îmi zise tata, iar tu o să-l păzeşti ca 
pe ochii din cap, continuă el, străfulgerându-l pe preot cu 
privirea. 

— Aşa am să fac, stăpâne, murmură Beocca. 

— Dacă se întâmplă ceva, urmă tata, fără să explice ce 
anume s-ar fi putut întâmpla, porniţi spre Bebbanburg, 
închideţi porţile cetăţii şi aşteptaţi acolo. 

— Domnul e de pe partea noastră! se închină Beocca. 

Tatăl meu avea statura unui războinic măreț, ceea ce şi 
era, deşi pretindea că ar fi fost prea bătrân ca să mai 
lupte. Barba lui căruntă se lăţea peste cămaşa de zale, 
împodobită cu un crucifix sculptat din os de bou pe care i-l 
dăruise Gytha. Purta cingătoarea din piele cu ţinte de 
argint, iar sabia lui imensă, poreclită „Sfărâmătoarea de 
oase”, se odihnea într-o teacă din piele brodată cu fir aurit. 
Cizmele lui aveau plăci de fier în dreptul gleznelor, lucru 
ce-mi reaminti de sfatul pe care mi-l dăduse despre zidul 
de scuturi. Coiful era aşa de bine lustruit, că strălucea în 
jurul vizierei încrustate cu argint. Scutul său rotund, făcut 
din lemn de tei învelit în piele, avea în mijloc o măciulie 


4 29 9 


grea din fier, dedesubtul căreia se lăţea capul unui lup. 
FEaldormanul Uhtred era pregătit de bătălie. 

Cornurile sunară, chemând oastea la luptă, dar 
învălmăşeala domnea pretutindeni. Fuseseră discuţii 
legate de cine urma să ocupe flancul stâng, respectiv pe 
cel drept, aşa că, în cele din urmă, episcopul trebui să dea 
cu zarul. Regele Osbert primi flancul drept, ZElla pe cel 
stâng, în vreme ce tata rămase să ocupe centrul. La 
chemarea  cornurilor, flamurile celor trei căpetenii 
înaintară. Gărzile tatei, cei mai buni războinici ai lui, se 
aflau în faţă, iar în spatele lor se înşirau bandele de thegni. 
Thegnii erau oameni importanţi, stăpâni peste moşii 
întinse, unii având chiar propriile cetăţi. Cu ei împărțea 
tatăl meu platforma de lemn din sala de ospeţe. Trebuia 
să-i ţină mereu sub ochi, în caz că ambitiile i-ar fi îndemnat 
să se ridice împotriva lui, dar acum se înşirau credincioşi 
în formaţie, urmaţi de ceorli, oamenii liberi de cel mai jos 
rang. Cu toţii se grupaseră pe familii sau după prietenie. O 
mulţime de băieţandri se alăturaseră oştii, deşi eu eram 
singurul călare şi singurul care avea sabie şi coif. 

Am putut vedea un pâlc de danezi în spatele palisadelor 
întregi, de fiecare parte a spărturii, dar cea mai mare 
parte a oştirii duşmane umplea locul unde parapetul se 
prăbuşise, formând un brâu de scuturi pe coama valului de 
pământ, la cel puţin zece sau douăsprezece picioare 
înălţime. Atacul urma să fie foarte anevoios, însă trăgeam 
nădejdea că vom învinge. Aveam nouă ani, aproape zece. 

Danezii urlau la noi, dar erau prea departe ca să le 
putem auzi sudălmile. Scuturile lor, rotunde ca şi ale 
noastre, erau vopsite cu galben, negru, cafeniu şi albastru. 
Oamenii noştri începură să-şi izbească armele în scuturi, 
făcând un tărăboi asurzitor; era prima oară când auzeam 
acea stranie muzică războinică, sunetele produse de 
izbirea cozilor de frasin ale suliţelor şi de lamele oţelite ale 
săbiilor în scuturile de lemn. 

— E groaznic, îmi şopti Beocca. Războiul e un lucru 
groaznic. 

Nu i-am răspuns. Eu credeam că războiul e ceva glorios 


$ 30 # 


şi înălţător. 

— Zidul de scuturi e locul unde oamenii pier, murmură 
preotul ca pentru sine, sărutând crucea de lemn ce-i 
atârna la gât. Porţile raiului şi iadului se vor umple cu 
suflete înainte ca ziua să coboare spre asfinţit. 

— Războinicii morţi nu-s conduşi mai degrabă spre sălile 
de ospeţe? l-am întrebat. 

Imi aruncă o privire buimacă, apoi indignarea îi răzbătu 
din glas: 

— De unde ai auzit tu asta? 

— De la Bebbanburg, i-am răspuns, suficient de şiret cât 
să nu recunosc că Ealdwulf, fierarul, îmi destăinuise 
povestea pe când îl priveam transformând cu barosul tijele 
de fier în lame de spadă. 

— Asta numai păgânii cred, se răsti Beocca. Ei cred că 
războinicii căzuţi în bătălie sunt purtaţi în sala morţilor, 
pentru a petrece alături de zei până la sfârşitul lumii. Dar 
e o credinţă falsă, diavolească. E o erezie, un păcat! Uite, 
danezii trăiesc mereu în păcat. Ei se închină la idoli, îl 
resping pe adevăratul Dumnezeu, sunt nişte rătăciţi! 

— Dar un bărbat nu trebuie să moară cu sabia în mână? 
am stăruit. 

— Văd că e neapărată nevoie să te învăţ cum trebuie 
catehismul, zise preotul pe un ton aspru. 

Am tăcut. Priveam atent, căutând să-mi fixez în memorie 
fiecare detaliu al acelei zile. Cerul văratic era albastru, 
doar câţiva nori pluteau spre apus, iar razele soarelui, 
reflectate din ascuţişurile suliţelor noastre, străluceau ca 
sclipirile răsfrânte din valurile mării. 

Flori de ciuboţica-cucului împânzeau pajiştea unde se 
adunase oastea, iar un cuc cântă prelung din pădurea 
aflată în spate, de unde femeile noastre, strânse ciopor, îi 
priveau pe războinici. Lebedele abia dacă se mişcau pe 
râu, căci nu bătea deloc vântul. Fumul focurilor din vetrele 
oraşului se înălța aproape drept spre cer, şi la vederea lui 
m-am gândit ce ospăț avea să fie în Eoferwic la noapte, un 
ospăț cu hălci de porc fripte şi orice alte provizii urma să 
găsim în cămările duşmanilor. Unii dintre oamenii noştri, 


$ 31% 


cei din primele rânduri, înaintară ca să strige către danezi, 
îndemnându-i să iasă la luptă, să se înfrunte bărbăteşte, 
dar niciunul dintre danezi nu rupse rândurile. Ne priveau 
aşteptând, cu suliţele ca un gard, cu scuturile ca un zid; în 
cele din urmă, cornurile noastre sunară din nou, şi 
zgomotul de scuturi izbite se stinse când oastea se urni 
spre duşman. 

Războinicii înaintau încet. Mai târziu, mult mai târziu, 
aveam să înţeleg ezitarea oamenilor de a se arunca asupra 
unui zid de scuturi, cu atât mai mult cu cât zidul se afla pe 
coama unui val de pământ abrupt, dar în acea zi eram doar 
nerăbdător ca oastea noastră să se prăvălească înainte şi 
să rupă zidul viu al neruşinaţilor danezi. Beocca fu nevoit 
să mă ţină lângă el, strângând în mână frâiele calului meu, 
pentru a mă împiedica să călăresc până la ultimele rânduri 
ale oştirii. 

— Trebuie să aşteptăm până vor sparge zidul, mă lămuri 
el. 

— Vreau să ucid un danez, am protestat. 

— Nu fi prost, Uhtred, pufni furios Beocca. Vrei să 
încerci să răpui un danez, dar asta înseamnă să-l laşi pe 
tatăl tău fără moştenitori. Ai rămas singurul lui copil acum, 
şi ai datoria să trăieşti. 

Aşa că mi-am făcut datoria şi am rămas pe loc, privind 
cum, încet-încet, oastea noastră îşi făcea curaj şi înainta 
spre ziduri. Râul se afla în stânga noastră, tabăra goală în 
spate, undeva în dreapta, iar gaura din palisadă era chiar 
în faţă, ispititoare, în vreme ce danezii aşteptau în tăcere, 
cu scuturile suprapuse. 

— Cei mai viteji vor intra primii, îmi zise Beocca, iar 
tatăl tău se va afla printre ei. Vor forma un fel de vârf de 
lance, ceea ce autorii latini numesc porcinum caput. Ştii ce 
înseamnă asta? 

— Nu. 

La drept vorbind, nici nu-mi păsa. 

— Cap de porc înseamnă. De fapt, e ca un colţ de 
mistreţ. Cei mai viteji vor izbi primii şi, dacă străpung zidul 
de scuturi, ceilalţi îi vor urma. 


Y% 32 # 


Beocca avea dreptate. În faţa liniilor noastre se formară 
trei vârfuri de lance din gărzile lui Osbert, ale lui Ælla şi 
ale tatei. Stăteau strânşi unii în alţii cu scuturile suprapuse 
ca scuturile danezilor, în vreme ce soldaţii din spatele lor 
tineau scuturile ridicate, ca un acoperiş. Când ceata fu 
gata de luptă, oamenii dădură un chiot sălbatic şi porniră 
înainte. Nu fugeau. Mă aşteptasem să-i văd alergând, dar 
în acest caz n-ar fi putut păstra formaţia compactă. Atacul 
de acest fel se desfăşoară destul de lent ca oamenii să aibă 
timp să se frământe - oare inamicul e prea puternic? Oare 
restul oştirii îi va urma? De astă dată, tovarăşii lor îi 
urmară. Cele trei vârfuri nu făcuseră nici douăzeci de paşi, 
când grosul oştirii porni la rândul său. 

— Aş vrea să ne apropiem, i-am cerut lui Beocca, dar el 
mă opri: 

— Nu, vom aştepta aici. 

Puteam auzi răcnetele războinicilor, răcnete de sfidare, 
menite să le insufle oamenilor curaj. Peste câteva clipe, 
arcaşii de pe zidurile oraşului traseră la un semn. Penele 
scânteiară în aer când săgețile zvâcniră spre oştenii noştri, 
şi imediat veni şi o ploaie de sulițe, arcuindu-se peste 
liniile daneze şi prăvălindu-se peste scuturile ridicate. În 
mod uimitor, cel puţin pentru mine, niciunul dintre 
oamenii noştri nu fu atins, deşi am putut vedea săgețile şi 
suliţele înfigându-se în scuturi şi prefăcându-le în nişte 
arici uriaşi. Cele trei vârfuri de lance continuară să 
înainteze, iar acum fu rândul arcaşilor noştri să tragă în 
danezi. Câţiva dintre războinicii northumbrieni rupseră 
rândurile în spatele primelor linii, spre a-şi zvârli suliţele 
către duşmanii aflaţi în zidul de scuturi. 

— Nu mai e mult acum, zise Beocca făcându-şi semnul 
crucii. Se ruga în tăcere, iar mâna beteagă îi zvâcnea. 

Priveam pâlcul tatei, aflat în centru, în faţa flamurii cu 
cap de lup. Când scuturile întrepătrunse au dispărut 
pentru o clipă în şanţul de dinaintea valului de pământ, am 
ştiut că tata se afla primejdios de aproape de moarte şi l- 
am îndemnat în gând să învingă, să ucidă, să facă numele 
Uhtred de Bebbanburg şi mai vestit. Apoi, vârful de lance 


$ 33% 


ieşi din şanţ şi se căţără, asemenea unei creaturi 
monstruoase, spre spărtura din zid. 

— Avantajul nostru este că picioarele duşmanilor sunt 
ţinte uşoare atunci când vii de jos, îmi explică Beocca pe 
un ton calm, pe care-l folosea şi când îmi preda. 

Probabil încerca să se liniştească, dar l-am crezut 
oricum, într-adevăr, pâlcul tatei, ajuns primul la parapet, 
nu se lăsă oprit când întâlni zidul de scuturi al danezilor. 
Nu mai puteam vedea acum decât lamele săbiilor scoțând 
scântei. Auzeam acel zgomot, adevăratul cânt al bătăliilor, 
pocnetul fierului pe lemn, scrâşnetul fierului pe fier, şi în 
tot acest timp vârful de lance continua să se mişte. Precum 
colţul ascuţit al unui mistreţ, străpunsese zidul de scuturi 
al danezilor şi înainta mereu. Deşi danezii se înghesuiau în 
jurul lor, se părea că oamenii noştri câştigau, căci 
împingeau întruna înainte, peste malul de pământ, iar 
soldaţii din spate trebuie să fi simţit că ealdormanul 
Uhtred le adusese victoria, căci dintr-odată începură să 
zbiere şi dădură buzna să ajute vârful de lance, tot mai 
strâmtorat. 

— Domnul fie lăudat! exclamă Beocca, văzând că danezii 
fugeau. 

Cu o clipă în urmă formau un zid dens de scuturi, înţesat 
cu arme; acum dispăruseră deja în oraş, iar oastea noastră, 
spre uşurarea oamenilor ale căror vieţi fuseseră astfel 
cruţate, se năpusti după ei. 

— Acum, să mergem, dar încetişor, mă îndemnă preotul, 
mânându-şi calul înainte şi conducându-l pe al meu de 
căpăstru. 

Danezii plecaseră. În locul lor, valul de pământ se 
umpluse de oamenii noştri, care se strecurau prin spărtura 
din palisadă şi apoi coborau către ulițele şi cărările din 
Eoferwic. Cele trei flamuri, cea cu cap de lup a tatei, cea 
cu o secure a lui Ælla şi cea cu o cruce a lui Osbert, 
fluturau de acum deasupra aşezării. l-am auzit pe oameni 
izbucnind în urale şi mi-am împuns calul cu călcâiele. 
Surprins, Beocca scăpă hăţurile şi începu să strige: 

— Hei, vino înapoi! 


$ 349 


Cum nici nu l-am băgat în seamă, veni după mine, însă 
nu încercă să mă oprească. Izbândiserăm, Dumnezeu ne 
dăruise victoria şi voiam să fiu îndeajuns de aproape ca să 
pot simţi mirosul măcelului. 

În primele clipe n-am putut pătrunde în oraş, din cauză 
că spărtura din palisadă era ticsită cu războinicii noştri, 
dar mi-am îmboldit iarăşi calul şi el îşi croi drum, 
împingându-i pe oameni într-o parte. Unii ridicară glasul, 
însă, văzând cercul din bronz auriu de pe coiful meu, îşi 
dădură seama că-s de viţă nobilă, aşa că mă ajutară să 
trec, în vreme ce Beocca, prins în mulţime, răcnea să nu 
mă îndepărtez prea mult de el. 

— 'Ţine-te de mine, l-am îndemnat. 

Preotul strigă din nou, dar de astă dată vocea îi era 
disperată, de-a dreptul îngrozită. Când mi-am întors capul, 
i-am văzut pe danezi năvălind peste câmpul prin care 
înaintase oastea noastră. leşiseră, de bună seamă, prin 
poarta nordică a oraşului ca să ne taie retragerea. După 
cât se părea, ştiau să construiască ziduri, într-adevăr, dar 
le construiseră de-a curmezişul uliţelor din Eoferwic, apoi 
se prefăcuseră că fugeau de pe palisadă ca să ne prindă în 
capcana lor mortală, pe care acum o închideau. Beocca era 
înfricoşat, şi nu-l condamn pentru asta. În acele clipe 
văzuse moartea cu ochii, căci danezii erau însetaţi de 
sângele preoţilor creştini. Cum nu dorea să devină martir, 
îşi întoarse calul lovindu-l fără milă şi se îndepărtă în galop 
peste câmp, fără să-i mai pese de soarta unui singur om 
când atâtea sute de războinici fuseseră prinşi în cursă. 

E adevărat ce se spune, că în bătălie fricoşii şi oştenii cu 
cele mai slabe arme stau în spate. Cei viteji luptă în prima 
linie, pe când cei slabi caută ariergarda, aşa că, dacă 
ajungi în spatele inamicului, vei stârni un măcel. 

Sunt bătrân acum, şi soarta mi-a dat prilej să văd panica 
sclipind în ochii multor războinici. Panica aceea e mai rea 
decât groaza oii atacate de lupi, mai disperată decât 
zbaterea somnului prins în năvod şi tras afară din apă. 
Urletele de spaimă sunt atât de puternice, încât pot să 
despice cerurile, dar pentru danezi, în ziua aceea, ele au 


$ 35% 


alcătuit imnul dulce al victoriei, în timp ce pentru noi erau 
jelanie de moarte. 

Am încercat să scap. Domnul mi-e martor că eram 
înfricoşat şi eu. Cum îl văzusem pe Beocca galopând 
dincolo de sălciile de pe malul râului, am dat să mă întorc, 
dar unul dintre luptătorii noştri îmi prinse frâul, vrând 
probabil să-mi ia calul. Am fost suficient de iute cât să scot 
spada cea scurtă şi să-l lovesc orbeşte. Împungând 
năprasnic armăsarul cu călcâiele, am reuşit să mă smulg 
din masa colcăitoare de soldaţi, dar am nimerit direct în 
calea danezilor. În jurul meu oamenii zbierau, în timp ce 
săbiile şi securile danezilor muşcau hălci întregi din 
trupurile lor. Truda cea haină, ospăţul sângelui, cântecul 
spadei numeau ei asta. Pe moment, m-a salvat faptul că 
eram singurul om călare din oastea noastră, iar danezii m- 
au confundat cu unul de-al lor. Apoi însă, unul dintre 
danezi strigă la mine într-o limbă pe care nu o ştiam. L-am 
privit şi am văzut părul blond şi lung, neacoperit de coif, şi 
cămaşa argintie de zale şi rânjetul larg de pe chipul lui 
sălbatic. L-am recunoscut pe dată, era omul care-mi 
ucisese fratele, şi, cuprins de o furie prostească, am răcnit 
la el. Un stegar, aflat chiar în spatele danezului cu păr 
lung, flutura o aripă de vultur în vârful unui par. Lacrimile 
îmi împăienjeniseră privirea şi poate că nebunia luptei mă 
cuprinsese şi pe mine, fiindcă, în ciuda spaimei care mă 
potopise, m-am năpustit către danez şi l-am izbit cu mica 
mea sabie, însă el pară lovitura, iar şubreda mea armă se 
frânse ca spinarea unui hering. El îşi trase din nou spada 
ca să-mi dea lovitura de graţie, dar, văzându-mi săbiuţa 
îndoită, începu să râdă în hohote. Pe jumătate mort de 
frică, l-am lovit din nou cu afurisita de sabie strâmbă, însă 
el, fără să se oprească din râs, se aplecă spre mine, îmi 
smulse arma din mână şi o azvârli cât colo. Apoi mă ridică 
din şa. 'Ţipam şi îl loveam, dar asta nu făcea decât să-l 
distreze şi mai tare. Mă trânti cu burta în jos pe şa, în faţa 
lui, după care se repezi iarăşi în haos, să desăvârşească 
măcelul. 

Şi aşa l-am întâlnit pe Ragnar, Ragnar Neînfricatul, 


Y% 36 # 


ucigaşul fratelui meu şi omul al cărui cap ar fi trebuit să 
stea înfipt în stâlpii palisadei de la Bebbanburg, jarlul! 
Ragnar. 


1 Jarl sau iarl - titlu dat nobililor scandinavi la începutul Evului Mediu, 
echivalent celui englez de earl sau conte (n.tr.). 


$ 37% 


PARTEA ÎNTÂI 


O copilărie păgână 


Y% 38 # 


Unu 
3 


Danezii fuseseră vicleni în acea zi. Înălţaseră ziduri noi 
în oraş, îi atrăseseră pe oamenii noştri pe uliţe, îi 
înconjuraseră şi-i masacraseră. Dar nu uciseseră toată 
oastea northumbriană, căci până şi cei mai straşnici 
războinici obosesc de atâta măcel şi, plus de asta, danezii 
făceau bani frumoşi de pe urma robiei. Majoritatea robilor 
luaţi în Anglia le erau vânduți ţăranilor de pe sălbaticele 
insule de la miazănoapte ori din Irlanda, sau trimişi peste 
mare, pe tărâmurile daneze. Alţii erau duşi în marile pieţe 
de robi din Francia, iar câţiva ajungeau mult mai spre sud, 
într-un loc unde nu era niciodată iarnă şi unde oameni cu 
pielea de culoarea lemnului ars plăteau bani mulţi pentru 
bărbaţii în putere şi încă şi mai mulţi pentru femei tinere şi 
frumoase. 

Totuşi, uciseseră destui dintre ai noştri. Pe Ælla şi pe 
Osbert, şi chiar pe tatăl meu. Æla şi tata fuseseră 
norocoşi, căci pieriseră în luptă, cu sabia în mână, dar 
Osbert fusese prins de viu şi torturat în noaptea aceea, pe 
când danezii petreceau în oraşul puţind a sânge stătut. 
Unii învingători stăteau de strajă pe ziduri, alţii chefuiau în 
casele cucerite, dar cei mai mulţi se adunaseră în sala de 
ospeţe a regelui învins al Northumbriei, unde Ragnar mă 
adusese şi pe mine. Nu ştiam ce avea de gând, mă temeam 
că o să mă ucidă sau, în cel mai bun caz, o să mă vândă ca 
rob, dar Ragnar mă aşeză la masă cu oamenii lui, îmi puse 
în faţă un copan fript de gâscă, un codru mare de pâine şi 
o stacană cu bere, apoi mă pocni în glumă peste ceafă. 

La început, ceilalţi danezi nici nu mă băgară în seamă. 
Erau prea preocupaţi să se îmbete şi să aplaude chiuind 
luptele ce izbucniră de îndată ce băutura li se sui la cap 
câtorva dintre tovarăşii lor. Dar cele mai tari chiote se 


Y% 39 # 


auziră când prinsul Osbert fu obligat să lupte contra unui 
tânăr războinic uimitor de priceput în mânuirea sabiei. 
Tânărul dănţui în jurul regelui, apoi îi reteză braţul stâng 
înainte de a-i spinteca pântecul cu o lovitură fulgerătoare. 
Cum Osbert era un om foarte gras, maţele i se revărsară 
din burtă ca o adunătură de ţipari ieşind dintr-un sac 
găurit. La vederea acestei scene, danezii se prăpădiră de 
râs. Agonia regelui dură mult şi, deşi el implora să-i fie 
curmate chinurile, nimeni nu-l luă în seamă. În schimb, 
danezii răstigniră un preot care luptase împotriva lor în 
bătălie. Priveau religia noastră deopotrivă cu uimire şi 
scârbă, şi se înfuriară când preotul îşi smulse palmele din 
piroane. Unii pretinseră că era imposibil să ucizi un om 
astfel. După ce se certară vârtos din cauza asta, încercară 
iarăşi să-l crucifice pe preot de pereţii groşi din lemn, până 
când, plictisit, unul dintre războinici îşi înfipse sulița în 
pieptul bietului om, zdrobindu-i coastele şi sfârtecându-i 
inima. 

De îndată ce preotul muri, câţiva se întoarseră spre 
mine. Fiindcă purtam un coif cu cerc aurit, se gândiră că 
eram vreun fiu de rege, aşa că îmi puseră pe umeri o 
mantie. Un ins foarte beat se urcă pe masă bălăbânindu-se, 
aparent dornic să-şi facă nevoile pe mine. In clipa aceea 
însă, o voce tună de nicăieri, şi toţi se opriră când Ragnar 
îşi croi drum printre ei. Smulse mantia de pe mine şi 
zbieră ceva - nu am înţeles ce anume - la danezii care 
râdeau în hohote, făcându-i să încremenească, apoi mă luă 
de după umăr şi mă duse către un podium înalt şi retras, la 
o margine a sălii. Acolo se afla un bătrân care mânca 
singur. Era orb, având ochii ca două cercuri lăptoase şi un 
chip ridat şi mărginit de plete colilii, la fel de lungi ca ale 
lui Ragnar. Bătrânul mă auzi urcând şi întrebă ceva, iar 
Ragnar răspunse, după care se îndepărtă. 

— Trebuie să-ţi fie foame, băiete, mi se adresă bătrânul 
în engleză. 

Nu i-am răspuns. Eram îngrozit de ochii săi goi. 

— Ai dispărut? Te-au târât spiriduşii sub pământ? 
întrebă el. 


409 


— Păi, mi-e foame, am recunoscut. 

— Ai aici tot ce vrei. Ai şi carne de porc, este şi pâine, şi 
brânză, şi bere. Spune-mi, băiete, cum te cheamă? 

Mi-a venit să spun Osbert, dar mi-am amintit că fusesem 
rebotezat. 

— Uhtred. 

— Hm... urât nume, şopti bătrânul. Fiul meu mi-a spus 
că trebuie să am grijă de tine şi aşa voi face, însă şi tu va 
trebui să ai grijă de mine. Poţi să-mi tai o bucată de carne? 

— Fiul tău? m-am mirat. 

— Da,  jarlul Ragnar, numit uneori şi Ragnar 
Neînfricatul. Pe cine au ucis acolo? 

— Pe rege şi pe un preot. 

— Ce rege? 

— Obsert. 

— A murit cu bărbăţie? 

— Nu. 

— Atunci n-ar fi trebuit să fie rege. 

— Tu eşti rege? l-am întrebat, iar el râse: 

— Eu sunt Ravn, şi cândva am fost jarl şi războinic, dar 
acum sunt un biet orb neputincios. Ar trebui să-mi tragă o 
măciucă în cap şi să mă trimită pe lumea cealaltă. 

Nu i-am răspuns, fiindcă nici nu ştiam ce să mai zic. 

— Dar încerc să fiu de folos, continuă bătrânul, bâjbâind 
cu palmele după pâine. Vorbesc limba ta şi limba britonilor 
şi avenzilor şi graiul frizienilor şi pe cel al francilor. Acum, 
limba e meşteşugul meu, băiete, căci am devenit skald. 

— Skald? 

— Da, un bard, cum aţi zice voi. Un poet, un ţesător de 
vise, unul care clădeşte gloria din nimic, stârnind uimirea 
ascultătorilor. Treaba mea e să spun povestea zilei de azi, 
astfel încât oamenii să nu uite nicicând isprăvile noastre 
măreţe. 

— Dar nu poţi vedea... Cum de poţi povesti ce s-a 
întâmplat? 

Întrebarea mea îl făcu iarăşi să râdă. 

— Ai auzit de Odin? Atunci ar trebui să ştii că Odin şi-a 
jertfit un ochi pentru a dobândi darul sacru al poeziei. Aşa 


%41 ø 


că ar trebui să fiu un skald de două ori mai bun decât 
Odin, nu crezi? 

— Eu sunt scoborâtor din Woden, i-am spus. 

— Chiar aşa? Nu părea impresionat, sau poate voia doar 
să fie blând cu mine. De fapt, cine eşti tu, Uhtred, 
scoborâtor din marele Odin? 

— Sunt ealdormanul de Bebbanburg, i-am zis, iar 
vorbele acelea mi-au amintit că rămăsesem fără tată. Toată 
îndrăzneala îmi pieri şi, spre ruşinea mea, am început să 
plâng. Ravn mă ignoră şi începu să tragă cu urechea la 
cântecele şi zbieretele războinicilor beţi şi la tipetele 
femeilor pe care le capturaseră din tabăra noastră în chip 
de răsplată pentru victorie. Privind acele scene de 
destrăbălare, nu m-am mai gândit la suferinţa mea, căci nu 
mai văzusem asemenea lucruri mai înainte, deşi, Domnul 
fie lăudat, aveam să primesc şi eu o mulţime de asemenea 
răsplăţi în vremurile ce aveau să vină. 

— Bebbanburg? tresări Ravn. Am fost acolo înainte să te 
naşti tu. Acum vreo douăzeci de ani. 

— La Bebbanburg? 

— Nu în cetate, era prea bine întărită ca s-o putem 
cuceri. Dar am fost la nord de ea, pe insula unde-şi fac 
rugăciunile călugării. Eu însumi am ucis şase oameni. Nu 
călugări, băiete. Războinici, în luptă dreaptă, adăugă el 
zâmbind, pesemne încântat de acele amintiri. Şi acum 
spune-mi, ealdormanule Uhtred de Bebbanburg, ce se 
întâmplă în jurul nostru? 

I-am povestit despre bărbaţii care dansau şi despre cum 
le-au dezbrăcat pe femei şi despre ce le-au făcut pe urmă, 
dar bătrânul nu părea deloc interesat. 

— Dar ce fac Ivar şi Ubba? dori el să ştie. 

— Ivar şi Ubba? 

— Trebuie să fie pe podiumul cel înalt. Ubba e cel scund, 
care pare un butoi cu barbă, iar Ivar e atât de slăbănog, 
încât e poreclit Ivar cel Fără De Oase. E atât de slab, că 
poţi să-i prinzi picioarele la un loc şi să-l pui în arc de 
parcă ar fi o săgeată. 

Am aflat mai târziu că Ivar şi Ubba erau cei mai vârstnici 


4429 


dintre cei trei fraţi şi conduceau împreună oastea daneză. 
Ubba dormea pe resturile ospăţului, ţinându-şi braţele sub 
capul acoperit cu o claie de păr negru, însă Ivar era treaz. 
Avea ochii cufundaţi în orbite, un cap scheletic, părul 
blond pieptănat peste creştet şi o figură îmbufnată, 
răutăcioasă. Braţele sale erau pline de inele de aur, din 
acelea pe care danezii le poartă spre a-şi dovedi vitejia în 
luptă, şi la gât îi atârna un lanţ tot de aur. Doi bărbaţi 
vorbeau cu el. Unul, stând chiar în spatele său, îi şoptea 
ceva la ureche, pe când celălalt, un bărbat cu o înfăţişare 
îngrijorată, stătea între cei doi fraţi. I-am descris tot ce 
vedeam lui Ravn, care vru să ştie cum arăta bărbatul 
îngrijorat dintre Ivar şi Ubba. 

— Nu are brățări, i-am zis, ci doar un colan de aur la gât. 
Are păr castaniu, barbă lungă şi pare destul de bătrân. 

— În ochii unui copil toţi oamenii par bătrâni, surâse 
Ravn. Trebuie să fie regele Egbert. 

— Regele Egbert? 

N-auzisem niciodată acel nume. 

— A fost ealdormanul Egbert, îmi explică Ravn, dar a 
făcut pace cu noi în iarnă şi l-am răsplătit ungându-l rege 
aici, în Northumbria. E rege doar cu numele, pentru că 
stăpânii ţării suntem noi, chicoti bătrânul. 

Cât eram de mic, mi-am dat seama de înşelătorie. 
Faldormanul Egbert deţinea pământurile aflate la sud de 
regatul nostru, fiind la fel de puternic precum fusese tata. 
Corupt de danezi, se ţinuse departe de lupte, iar acum se 
proclama rege, deşi era clar că avea să domnească ţinut 
din scurt de invadatori. 

— Dacă vrei să trăieşti mai departe, ar fi înţelept să te 
pleci în faţa lui Egbert, mă sfătui Ravn. 

— Să trăiesc? am întrebat eu uimit. Crezusem că, 
supraviețuind bătăliei, scăpasem de orice primejdie. Eram 
un copil care nu-şi putea purta singur de grijă, dar 
cuvintele bătrânului mă readuseră cu picioarele pe 
pământ. N-ar fi trebuit să dezvălui nimănui rangul meu, 
mi-am zis atunci. Mai bine să fiu un rob viu decât un 
ealdorman mort. 


9439 


— Cred că vei trăi însă, mă linişti Ravn. Ragnar te place, 
şi Ragnar obţine tot ceea ce-şi doreşte. Mi-a spus că l-ai 
atacat, aşa e? 

— Da, l-am atacat. 

— Trebuie să-i fi plăcut asta. Un băieţandru care 
îndrăzneşte să-l atace pe jarlul Ragnar e un băieţandru de 
toată isprava, nu? Mi-a spus că eşti un băiat prea bun ca să 
fii dat morții, şi asta pentru că, din păcate, fiul meu a avut 
întotdeauna o latură slabă. Eu ţi-aş fi retezat capul pe dată, 
dar iată-te aici, viu şi nevătămat. Cred că ar fi înţelept să 
te pleci în faţa lui Egbert. 

Acum, privind în urmă, îmi spun că aş fi procedat altfel 
de cum am făcut în acea noapte. Era un ospăț, Ivar şi Ubba 
erau acolo, Egbert stătea ţanţoş, vrând să pară un rege, 
Ravn mă trata cu blândeţe, dar sunt sigur că eram mult 
mai buimac şi mai înspăimântat decât reiese din povestirea 
mea. Şi totuşi, din alte puncte de vedere, am amintiri 
foarte limpezi despre ospăţul acela. „Priveşte şi învaţă”, 
îmi spusese tata, iar eu am privit, la cererea lui Ravn, şi 
chiar am învăţat. Am învăţat despre trădare şi vicleşug, 
mai ales când Ragnar, îndemnat de tatăl lui, m-a luat de 
colanul de la gât şi m-a dus pe podiumul cel înalt, unde 
posacul Ivar îmi îngădui, cu un gest repezit, să mă apropii 
de masă. 

— Stăpâne, sunt Uhtred de Bebbanburg, am bâiguit, 
îngenunchind brusc, astfel că, surprins, Egbert trebui să se 
aplece ca să mă vadă mai bine. Cad în genunchi şi-ţi cer 
protecţia regească, am continuat, repetând ceea ce mă 
învățase Ravn. 

În sală se aşternu tăcerea. Se mai auzea doar murmurul 
tălmaciului lui Ivar, care-mi repeta vorbele în limba 
danezilor. Ubba se trezi, privi buimac în jur preţ de câteva 
clipe, ca şi cum n-ar fi fost sigur unde se află, apoi îşi aţinti 
privirea spre mine. Am simţit că-mi îngheţa sângele în 
vene, căci niciodată nu văzusem un chip mai urâcios, cu 
nişte ochi negri plini de ură. Aş fi vrut să se deschidă 
pământul şi să mă înghită. Pe când mă ţintuia cu privirea, 
Ubba îşi duse palma către o amuletă în formă de ciocan ce- 


Y 44 


i atârna la gât. Avea faţa osoasă a fratelui său, dar în locul 
părului blond, netezit spre ceafă, pe cap i se lăfăia o claie 
de păr negru. Neagră şi deasă îi era şi barba, prin care se 
zăreau resturi de mâncare. Dintr-odată căscă, dându-mi 
impresia că o fiară uriaşă îşi deschidea fălcile spre mine. 
Ivar îi zise ceva tălmaciului, iar acesta îi traduse lui 
Egbert, care îşi luă un aer aspru şi-mi spuse: 

— Tatăl tău a ales să lupte cu noi. 

— Şi e mort, i-am răspuns, cu ochii scăldaţi în lacrimi. 
Am vrut să mai adaug ceva, dar cuvintele mi se înţepeniră 
în gâtlej, aşa că-mi ieşi doar un vaiet ca de ţânc. Infuriat 
de privirea dispreţuitoare a lui Ubba, m-am lovit cu palma 
peste nas. 

— O să-ţi hotărâm noi soarta, mârâi ţanţoş Egbert 
făcându-mi semn să plec. 

M-am întors la Ravn, care-mi ceru să-i povestesc ce se 
întâmplase şi surâse când i-am descris tăcerea încruntată 
a lui Ubba. 

—E un om înfricoşător, recunoscu bătrânul. După 
ştiinţa mea, a omorât şaisprezece duşmani într-o singură 
bătălie şi alte câteva zeci în toate războaiele purtate. Dar, 
dacă prevestirile nu sunt bune, el nu luptă deloc... 

— Prevestiri? 

— Ubba e foarte superstiţios, băiete, dar şi tare 
periculos. Dacă ar fi să-ţi dau un sfat, tinere Uhtred, acela 
ar fi să nu-l înfrunţi niciodată, dar niciodată, pe Ubba. 
Chiar şi Ragnar s-ar feri să o facă, şi el de puţine lucruri se 
teme. 

— Dar Ivar? Fiul tău ar avea curaj să lupte cu Ivar? l-am 
întrebat. 

— Cel Fără De Oase? Şi el e înspăimântător, căci n-are 
milă, dar dă dovadă de înţelegere. Dacă e să i se supună 
cuiva, Ragnar i se supune doar lui Ivar. Ei sunt prieteni, 
deci nu s-ar lupta pentru nimic în lume. Dar Ubba? Doar 
zeii îi pot porunci ce să facă, şi ar trebui să te păzeşti de 
oamenii care-şi primesc poruncile de la zei. Taie-mi o fâşie 
de şorici, băiete. Îmi place grozav şoriciul de porc prăjit. 

Nu-mi amintesc cât timp am stat în Eoferwic. Am fost 


459 


pus la muncă - asta îmi aduc aminte. Hainele mele de preţ 
mi-au fost smulse, fiind date unui băiat danez, iar în locul 
lor am primit un cămeşoi zdrenţuros din lână, înţesat de 
purici, pe care l-am prins la brâu cu o funie. l-am pregătit 
masa lui Ravn vreme de câteva zile, apoi au sosit celelalte 
corăbii daneze, la bordul cărora se aflau mai ales femei şi 
copii, familiile soldaţilor victorioşi, şi aşa am aflat că aceşti 
danezi veniseră în Northumbria ca să rămână. Printre ei 
era şi nevasta lui Ravn, o femeie voinică, pe nume Gudrun, 
cu un râs aşa de zgomotos, că ar fi doborât la pământ un 
bou. Îndată mă goni de lângă focul vetrei, pe care începu 
să-l îngrijească ea, alături de Sigrid, soaţa lui Ragnar, o 
tânără cu părul lung până la brâu, de culoarea aurului 
luminat de soare. Ea şi Ragnar aveau doi fii şi o fiică. 
Sigrid îi născuse de fapt opt copii, însă doar cei trei mai 
trăiau. Rorik, al doilea fiu, era cu un an mai mic decât 
mine, şi chiar în prima zi când ne-am întâlnit a tăbărât 
asupra mea cu un vârtej de pumni şi picioare. L-am pus 
iute jos şi am vrut să-l strâng de beregată, dar Ragnar s-a 
năpustit asupra noastră, ne-a izbit cap în cap şi ne-a spus 
să fim prieteni. În vârstă de optsprezece ani, fiul cel mare 
al lui Ragnar, numit tot Ragnar, era deja bărbat. Se afla în 
Irlanda, unde învăţa să lupte şi să ucidă pentru a deveni un 
jarl, ca şi tatăl lui. Mai târziu aveam să-l întâlnesc pe 
Ragnar cel Tânăr, care semăna mult cu tatăl său: 
întotdeauna vesel, plin de entuziasm în tot ce făcea şi 
prietenos cu oricine îl respecta. 

Ca toţi ceilalţi copii, îmi ocupam timpul muncind. 
Întotdeauna era nevoie să se aducă apă şi să se strângă 
vreascuri pentru foc, şi două zile mi-am petrecut arzând 
mâzga verde adunată pe carena unei corăbii trase la țărm. 
Treaba asta a fost pe placul meu, chiar dacă m-am bătut cu 
o duzină de băieţi danezi, toţi mai mari decât mine, şi m- 
am ales cu ochii învineţiţi, pumnii juliţi, încheieturi sucite 
şi dinţi sparţi. Cel mai mare duşman al meu era un băiat pe 
nume Sven, mai mare decât mine cu doi ani şi foarte voinic 
pentru vârsta lui. Avea o faţă rotundă şi bovină, fălci 
lătăreţe şi o fire violentă. Era fiul uneia dintre căpeteniile 


%46 


lui Ragnar, un bărbat pe nume Kjartan. Ragnar era stăpân 
peste trei corăbii - el comanda una, Kjartan pe a doua, iar 
la cârma celei de-a treia se afla un om pe nume Egil. 
Desigur, Kjartan şi Egil erau şi războinici şi, în calitatea lor 
de căpitani de navă, îşi conduceau echipajele în luptă, deci 
erau recunoscuţi ca oameni de vază, după cum o dovedeau 
şi brăţările lor grele de aur. Fiul lui Kjartan, Sven, nu mă 
suferise din prima clipă. Mă numea scârnăvie engleză, 
căcărează de capră şi putoare de câine şi, fiindcă era mai 
mare şi mai zdravăn decât mine, mă putea bate destul de 
uşor. Dar şi eu îmi făcusem prieteni. Cum, din fericire, 
Sven îl dispreţuia pe Rorik aproape la fel de mult ca pe 
mine, împreună i-am tras o chelfăneală zdravănă, până ce 
Sven începu să mă evite, căutând harţă numai dacă eram 
singur. Dar, în afară de necazurile pricinuite de Sven, am 
avut o vară bună. Niciodată nu primeam destulă mâncare, 
nu mă spălam deloc, Ragnar ne făcea mereu să râdem şi 
rareori mă simţeam nefericit. 

Adesea, Ragnar dispărea de lângă noi, căci o mare parte 
a oştii daneze îşi petrecea vara călărind în lungul şi-n latul 
Northumbriei, pentru a zdrobi ultimele focare de 
rezistenţă, dar primeam puţine veşti, şi dinspre 
Bebbanburg n-am auzit nimic. Se părea că danezii 
învingeau pretutindeni, căci la fiecare câteva zile mai 
apărea un thegn englez la Eoferwic să îngenuncheze în 
faţa lui Egbert. Acesta trăia acum în palatul regelui 
Northumbriei, deşi învingătorii jefuiseră din clădire toate 
bunurile de preţ. Spărtura din zidul oraşului fu reparată 
într-o zi, aceeaşi zi în care câţiva dintre noi am săpat o 
groapă mare pe câmpul unde fugise oastea noastră, 
cuprinsă de panică. Am umplut groapa cu leşurile 
putrezinde ale northumbrienilor. Pe unii dintre cei morţi i- 
am recunoscut. Presupun că şi tatăl meu se afla printre ei, 
dar nu l-am văzut. Şi, privind înapoi, nici nu-i simţeam 
lipsa. Fusese întotdeauna un om ursuz, aşteptându-se la 
ce-i mai rău, şi nu-i plăcuseră deloc copiii. 

Cea mai grea sarcină pe care am primit-o a fost să pictez 
scuturi. Mai întâi trebuia să fierbem piei de vacă până 


479 


obţineam un clei gros, pe care-l amestecam cu o pulbere 
făcută din minereu de cupru zdrobit în mojare mari de 
piatră. Rezultatul era o pastă albastră, foarte vâscoasă, cu 
care erau unse scuturile proaspăt meşterite. După aceea, 
zile întregi aveam palmele şi braţele colorate în albastru, 
dar scuturile agăţate de corăbii arătau grozav. Navele 
daneze aveau, de fiecare parte, câte o filă de bordaj de 
care se puteau atârna scuturile, suprapuse ca într-un zid, 
iar cele la care muncisem eu erau pentru corabia lui Ubba, 
aceeaşi pe care o curăţasem mai înainte. Se părea că Ubba 
plănuia să plece şi voia ca vasul lui să fie fără cusur. Avea 
o fiară sculptată la provă, provă care se curba, din punctul 
în care ieşea din apă, ca gâtul unei lebede, după care se 
îndrepta în faţă. Fiara, jumătate dragon şi jumătate vierme 
uriaş, era montată în partea de sus, iar în caz de nevoie 
capul monstrului putea fi desprins de pe stâlpul său şi 
aşezat pe fundul navei. 

— Coborâm capetele de fiară ca să nu sperie spiritele, 
îmi explică Ragnar. 

Pe atunci deja ştiam binişor graiul danezilor. 

— Spirite? 

Ragnar oftă la auzul ignoranței mele. 

— Fiecare tărâm îşi are spiritele lui, propriii lui zei 
mărunți. Când ne apropiem de pământurile noastre, dăm 
jos capetele de monştri pentru ca spiritele să nu se sperie. 
Cu câţi te-ai mai încăierat azi? 

— Cu niciunul. 

— Ha, înseamnă că îţi ştiu de frică. Dar ce-ai la gât? 

l-am arătat. Era un ciocan de fier în miniatură, de 
mărimea degetului mare al unui om. La vederea lui, 
Ragnar izbucni în râs şi-mi şterse o palmă pe ceafă. 

— Deja facem un danez din tine, exclamă el, vizibil 
mulţumit. 

Ciocanul era simbolul lui Thor, care pentru danezi era 
un zeu aproape la fel de important ca şi Odin, cum îl 
numeau ei pe Woden. Uneori mă întrebam dacă nu cumva 
Thor era chiar mai mare decât Odin, dar nimeni nu părea 
să-mi poată spune şi nici nu se frământau prea mult în 


489 


privinţa asta. Danezii nu aveau preoţi, ceea ce îmi plăcea, 
fiindcă preoţii îmi spuneau mereu ce nu trebuia să fac sau 
încercau să mă înveţe să citesc sau să mă rog, aşa că viaţa 
fără ei părea mult mai plăcută. De fapt, danezilor nu le 
păsa prea mult de zeii lor, deşi aproape fiecare purta la gât 
ciocanul lui Thor. Eu smulsesem ciocanul de la gâtul unui 
băiat cu care mă luasem la harţă şi îl mai port şi acum. 

Carena navei lui Ubba, care era curbată şi se înălța 
aproape la fel de sus ca prova, era împodobită cu capul 
sculptat al unui vultur, în vreme ce în vârful catargului se 
afla o morişcă de vânt în formă de dragon. Scuturile erau 
înşirate pe flancuri, deşi aveam să aflu mai târziu că erau 
puse acolo doar ca podoabe şi, de îndată ce corabia pornea 
pe mare, erau adăpostite în cală. Imediat sub scuturi se 
găseau găurile pentru vâsle - cincisprezece găuri de 
fiecare parte, toate căptuşite cu piele. Când corabia 
înainta sub vânt, doar cu ajutorul pânzei, găurile erau 
astupate cu dopuri mari de lemn, pentru ca nava să nu se 
inunde. Am participat şi eu la curăţarea carenei de alge. 
Mai întâi, corabia a fost scufundată în râu, pentru a îneca 
şobolanii şi a alunga puricii, după care noi, băieţii, am 
frecat fiecare palmă de lemn şi am vârât cu ciocanul 
şomoioage de lână înmuiate în ceară în fiecare crăpătură. 
În cele din urmă, corabia fu gata de drum, şi asta se 
întâmplă chiar în ziua când unchiul meu, Ælfric, sosi la 
Eoferwic. 

Am aflat de venirea lui atunci când Ragnar mi-a adus 
coiful cu cerc din bronz aurit şi o tunică mărginită cu 
broderie roşie, precum şi o pereche de cizme. Mi se părea 
straniu să merg iarăşi încălţat. 

— Spală-ţi părul, băiete, zise el, apoi, amintindu-şi că 
trebuia să-mi pună coiful peste părul zburlit, rânji: Lasă, 
nu ţi-l mai spăla! 

— Unde mergem? l-am întrebat. 

— Să auzim o grămadă de cuvinte, băiete. Să ne pierdem 
vremea. Ha, cu mantia asta arăţi ca o târfă din ţara 
francilor! 

— Aşa de rău? 


499 


— Aşa de bine, amice! În Francia au nişte târfe 
straşnice: durdulii, drăguţe şi ieftine. Hai încoace! îmi făcu 
el semn. 

Oraşul era aglomerat, prăvăliile, pline de oameni, iar 
ulițele, ticsite de catâri de povară. Doar oile mici, cu lână 
întunecată, duse la tăiere, nu se feriră din calea lui 
Ragnar, a cărui faimă impunea respect. Dar acea reputaţie 
nu era înspăimântătoare, căci am văzut cum danezii 
zâmbeau când el le răspundea la salut. Poate că era numit 
jarlul Ragnar, stăpânul Ragnar, dar era foarte îndrăgit şi 
popular, era un saltimbanc şi-un luptător care risipea 
teama de parcă ar fi fost o pânză de păianjen. Mă duse la 
palat, care era doar o casă mai mare, construită prin 
adăugirea unor pereţi din lemn şi acoperişuri din stuf la 
ruinele clădirii romane din piatră. În partea romană, mai 
precis într-o încăpere largă, cu stâlpi de piatră şi pereţi 
daţi cu var, mă aştepta unchiul meu. Alături de el se aflau 
părintele Beocca şi o duzină de luptători pe care îi 
cunoşteam - toţi rămăseseră să apere cetatea Bebbanburg 
atunci când tata plecase la război. 

Ochii saşii ai lui Beocca se căscară miraţi. Probabil că 
mă schimbasem mult, căci aveam părul lung, pielea arsă 
de soare, eram mai sfrijit, mai înalt şi mai fioros. La gât 
aveam o amuletă cu un ciocan, pe care o văzu, căci arătă 
cu degetul spre crucifixul lui şi apoi spre ea, clătinând 
dezaprobator din cap. Cifric şi oamenii lui mă priviră cu 
dispreţ, ca pe un trădător, dar niciunul nu vorbi, poate şi 
din pricină că gărzile lui Ivar - o ceată de bărbaţi înalţi şi 
vânjoşi, în cămăşi de zale, cu coifuri şi securi lungi de 
război -, erau înşirate pe o latură a încăperii, unde un 
scaun simplu, acum socotit tronul Northumbriei, stătea pe 
un podium din lemn. 

Regele Egbert sosi şi, odată cu el, veniră şi Ivar cel Fără 
De Oase şi o duzină de războinici, inclusiv Ravn, care era 
sfetnicul lui Ivar şi al fratelui acestuia. Alături de Ravn era 
un bărbat înalt, cu părul alb şi o barbă lungă şi albă, 
purtând un fel de sutană brodată cu cruci şi îngeri 
înaripaţi. Mai târziu aveam să aflu că era Wulfhere, 


$ 50% 


arhiepiscopul de Eoferwic, care, ca şi Egbert, le jurase 
credinţă danezilor. Regele se foi întruna pe tronul său, 
vădit deranjat, până începură discuţiile. 

Nu aveau să discute doar despre mine. Au vorbit despre 
căpeteniile northumbriene în care puteau avea încredere, 
despre cele care trebuiau atacate, despre ce pământuri să 
li se încredinţeze lui Ivar şi Ubba, ce tribut trebuiau să 
plătească  northumbrienii, câţi cai trebuiau aduşi la 
Eoferwic, cât de multe merinde date oştii, ce ealdoermeni 
să fie ţinuţi chezaşi, aşa că am stat plictisit până când s-a 
pronunţat numele meu, ceea ce m-a făcut să ciulesc 
urechile. Unchiul meu propunea să mă răscumpere. Ăsta 
era gândul lui, dar nimic nu e simplu când mai mulţi 
oameni au păreri diferite. Se certară multă vreme pe banii 
ce ar fi trebuit daţi pentru mine, danezii cerând o sumă 
imposibilă, de trei sute de monede de argint, în vreme ce 
Ælfric nici nu voia să audă de un preţ mai mare de 
cincizeci de monede. Fără să scot o vorbă, stăteam pe 
plăcile sparte de gresie romană de la marginea sălii şi 
ascultam. Cele trei sute de monede deveniră două sute 
şaptezeci şi cinci, cele cincizeci deveniră şaizeci şi aşa mai 
departe, sumele apropiindu-se, dar fiind încă mult diferite. 
Intr-un sfârşit, Ravn, care nu deschisese gura deloc, luă 
cuvântul. 

— Nobilul Uhtred, grăi el în daneză, şi era prima oară 
când îl auzeam numindu-mă astfel, a jurat credinţă regelui 
Egbert. De aceea, el e deasupra ta, Ælfric. 

Tălmaciul îi repetă spusele. L-am văzut pe Ælfric 
înroşindu-se de furie când îşi dădu seama că bătrânul nu-i 
pomenise şi lui gradul de nobleţe. Dar, de fapt, el nici nu 
avea vreun titlu, în afara celui pe care singur şi-l hărăzise 
şi despre care am aflat abia atunci. Ii şopti ceva la ureche 
lui Beocca, iar acesta vorbi în numele său: 

— Ealdormanul Ælfric, zise tânărul preot, nu crede că 
legământul unui ţânc preţuieşte ceva. 

Făcusem vreun legământ? Nu-mi aminteam, deşi 
cerusem protecţia lui Egbert şi eram îndeajuns de mic să 
confund cele două lucruri. Şi totuşi, asta nu conta prea 


$ 51% 


mult; ceea ce conta era că unchiul meu uzurpase puterea 
în Bebbanburg, numindu-se de-acum ealdorman. L-am 
privit şocat, şi el mi-a întors privirea, cu un dispreţ trufaş 
întipărit pe chip. 

— Suntem încredinţaţi, rosti Ravn, cu ochii săi orbi 
înălţaţi spre acoperişul spart al sălii, prin care picuri mici 
de ploaie se prelingeau înăuntru, că am fi mai bine slujiţi la 
Bebbanburg de un nobil care ne este juruit şi credincios, 
decât de un om ale cărui gânduri nu le cunoaştem. 

Ælfric, simțind primejdia în aer, se repezi spre podium, 
unde se aruncă la picioarele lui Egbert şi sărută mâna 
întinsă a regelui, primind drept răsplată binecuvântarea 
arhiepiscopului. 

— Vă dau o sută de monede de argint, promise el cu 
fruntea plecată. 

— Două sute, insistă Ravn, şi o ceată de treizeci de 
războinici danezi în cetatea Bebbanburg. 

— Dar am jurat credinţă, se oţări Ælfric. Ce nevoie mai e 
de războinici danezi la Bebbanburg? 

Deci Bebbanburg nu căzuse în mâinile danezilor. Ar fi 
fost şi greu, căci nu exista cetate mai bine întărită în toată 
Northumbria şi, poate, în toată Anglia. 

Egbert nu vorbise deloc până atunci, nici el şi nici Ivar, 
şi mi-era clar că danezul înalt, subţire, cu figura palidă, ca 
de stafie, era plictisit de toate acele pălăvrăgeli. Făcu un 
gest scurt din cap către Ragnar, care plecă de lângă mine 
şi merse să vorbească în taină cu stăpânul lui. Ceilalţi 
rămaseră să aştepte neliniştiţi. Ivar şi Ragnar erau 
prieteni, o prietenie ciudată, căci erau două firi total 
diferite: Ivar - un sălbatic tăcut şi sumbru, Ragnar - 
gălăgios şi deschis la suflet. Şi totuşi fiul cel mare al lui 
Ragnar îl slujea pe Ivar şi, la numai optsprezece ani, 
primise conducerea unora dintre danezii rămaşi în Irlanda, 
pentru a păzi domeniile lui Ivar din insulă. Nu era ceva 
neobişnuit ca fiii mai mari să slujească altui stăpân. Şi 
Ragnar avea, în echipajele lui, doi fii de jarl, şi amândoi se 
aşteptau să moştenească averea şi rangul taţilor lor, dacă 
învățau să lupte vitejeşte. Aşadar, Ragnar şi Ivar începură 


$ 52 % 


să vorbească, în timp ce Ælfric se muta de pe un picior pe 
altul fără să mă scape din ochi, Beocca se ruga, iar regele 
Egbert, neavând altceva de făcut, încerca să pară cât mai 
vrednic de rangul lui cu putinţă. 

În cele din urmă, Ivar spuse: 

— Băiatul nu e de vânzare. 

— Răscumpărare, îl corectă în şoaptă Ravn. 

Ælfric se înfurie şi încercă să protesteze. 

— Am venit aici ca să... strigă el, dar Ivar îl întrerupse: 

— Băiatul nu e pentru răscumpărare, mârâi el, apoi se 
răsuci pe călcâie şi ieşi din sală. Părând speriat, Egbert 
dădu să se ridice din jilţul său, dar se aşeză la loc. Ragnar 
veni lângă mine. 

— Eşti al meu, îmi zise printre dinţi. Tocmai te-am 
cumpărat. 

— M-ai cumpărat? 

— Da, cu greutatea sabiei mele în argint, mă lămuri el. 

— De ce? 

— Poate că vreau să te jertfesc lui Odin. Gluma lui îmi 
făcu părul să se zbârlească. Nu, băiete, adevărul e că ne 
placi. Ne placi îndeajuns de mult ca să te ţinem aici. Pe 
deasupra, unchiul tău nu ne-a oferit destui arginţi. Pentru 
cinci sute de monede? Te-aş fi vândut pentru atâta bănet, 
râse el. 

Beocca străbătu sala cu paşi grăbiţi. 

— Eşti bine? mă întrebă. 

— Da, sunt bine, i-am răspuns. 

— Nu-mi place lucrul ăsta pe care-l porţi, mă dojeni el, 
arătând cu degetul ciocanul lui Thor şi încercând să mi-l 
smulgă de la gât. 

— Preotule, şuieră printre dinţi Ragnar, îndrăzneşte 
numai să te atingi de băiat şi o să-ţi îndrept ochii ăia 
zbanghii înainte să-ţi despic burta până la gâtlej! 

Desigur, Beocca nu înţelesese vorbele danezului, dar 
tonul acestuia fu cât se poate de sugestiv, aşa că palma lui 
se opri la câteva degete de amuletă. Neliniştit, îşi cobori 
glasul, aşa încât doar eu să-l pot auzi. 

— Unchiul tău vrea să te ucidă, îmi şopti el. 


$ 53% 


— Să mă ucidă? 

— Da, vrea să fie el ealdorman. De aceea vrea să te 
răscumpere. Ca să te poată ucide. 

— Dar... 

— Ssst! şuieră Beocca. Se vedea clar că ar fi vrut să mă 
întrebe de ce aveam mâinile albastre, dar nu îndrăznea s-o 
facă. Ştiu că tu eşti adevăratul ealdorman şi ne vom întâlni 
din nou, îmi spuse el zâmbind, după care îl privi temător 
pe Ragnar şi se dădu înapoi. 

Ælfric plecă. Am aflat mai târziu că primise drept de 
liberă trecere spre şi dinspre Eoferwic, promisiune ce 
fusese respectată, dar după acea întâlnire se retrase la 
Bebbanburg şi rămase acolo. li jurase credinţă lui Egbert, 
ceea ce însemna că accepta stăpânirea danezilor, dar 
aceştia nu aveau încă încredere în el. De aceea fusesem 
lăsat în viaţă, îmi explică Ragnar. 

— Îmi place Bebbanburg, îl vreau, zise el. 

— Dar e cetatea mea, i-am răspuns pe un ton răstit. 

— Da? Şi tu eşti al meu, ceea ce înseamnă că şi 
Bebbanburg e al meu, rânji el. Eşti al meu, Uhtred, fiindcă 
tocmai te-am cumpărat, aşa că pot să fac ce vreau cu tine. 
Pot să te azvârl într-o oală şi să te înfulec, dacă vreau, însă 
eşti aşa de slăbănog, că nicio nevăstuică nu s-ar sătura cu 
carnea ta. Acum, scoate-ţi mantia asta de târfă, dă-mi 
încălţările şi coiful şi treci înapoi la muncă. 

Aşadar, eram din nou rob, dar fericit. Uneori, când le 
spun oamenilor povestea mea, ei mă întreabă de ce n-am 
evadat de la păgâni, de ce n-am fugit spre sud, către 
pământurile pe care danezii încă nu le stăpâneau, însă nici 
nu mi-a trecut vreodată prin cap să încerc aşa ceva. Eram 
fericit, eram viu, eram cu Ragnar, şi asta mi-era de-ajuns. 

Inainte de sosirea iernii, debarcară în Northumbria şi 
mai mulţi danezi. Cele treizeci şi şase de corăbii, fiecare cu 
o ceată de războinici, fură trase pe malurile râului pentru 
iernat, în vreme ce echipajele înarmate cu scuturi, sulițe şi 
săbii mărşăluiră spre locurile unde aveau să-şi petreacă 
următoarele luni. Danezii aruncaseră o plasă asupra 
estului Northumbriei, o plasă uşoară, dar tot mai vastă de 


$ 54% 


garnizoane risipite. N-ar fi putut rămâne dacă noi nu i-am 
fi lăsat, însă acei ealdormeni şi thegni care nu muriseră la 
Eoferwic îşi plecaseră fruntea şi erau acum supuşii unui 
regat danez, condus doar cu numele de jalnicul Egbert, de 
pe tronul lui de tot râsul. Doar în vest, în cele mai sălbatice 
părţi ale Northumbriei, danezii nu erau stăpâni, însă în 
acele părţi nici nu existau forţe puternice, capabile să-i 
înfrunte. 

Ragnar luă pământurile de la vest de Eoferwic, până 
spre dealuri. I se alăturară soţia şi familia lui, Ravn şi 
Gudrun, precum şi toate echipajele navelor sale, care se 
stabiliră în casele din văile învecinate. Prima noastră 
treabă fu să mărim casa lui Ragnar. Aceasta aparținuse 
unui thegn englez care murise la Eoferwic, dar nu era o 
clădire vastă, ci mai curând o cabană joasă din lemn, 
acoperită cu paie şi pământ, pe care iarba crescuse atât de 
deasă încât, de departe, casa părea o movilă prelungă. Am 
construit un nou şopron, nu pentru noi, ci pentru câteva 
vaci, oi şi capre care, dacă supravieţuiau peste iarnă, 
aveau să se înmulțească anul următor. Restul vitelor au 
fost tăiate. Ragnar şi oamenii lui se ocupară de sacrificare, 
dar, când ultimele vaci fură aduse, el îi înmână securea lui 
Rorik, fiul său cel mic. 

— O singură lovitură, directă, îi porunci. Rorik încercă 
să-l asculte, însă nu era destul de puternic; lovitura lui 
dădu greş, iar vaca, rănită şi însângerată, începu să se 
zbată. Fu nevoie de şase oameni voinici ca s-o poată pune 
la pământ, astfel încât Ragnar să-i dea lovitura de graţie. 
Când oamenii se repeziră să jupoaie pielea de pe leşul 
vacii, Ragnar îmi întinse mie securea: 

— la vezi, tu te descurci mai bine? 

O vacă fu împinsă spre mine, şi un bărbat începu să o 
tragă de coadă până ce animalul plecă supus capul. Am 
luat securea, amintindu-mi unde anume lovise Ragnar de 
fiecare dată, iar lama grea nimeri fără greş, direct în şiră, 
acolo unde se termina capul. Vaca se prăbuşi cu un bufnet 
la pământ. 

— Ha, deja eşti un războinic danez, râse Ragnar 


$ 55% 


mulţumit. 

După ce am tăiat vacile, muncile se împuţinară. Englezii 
care încă trăiau în vale îi aduseră lui Ragnar, drept tribut, 
carne de vită şi grâne, aşa cum i-ar fi oferit şi stăpânului 
lor englez. Era imposibil să le citeşti pe chip adevăratele 
gânduri în privinţa lui Ragnar şi a danezilor, însă nu făcură 
necazuri, şi Ragnar avu grijă să nu se amestece în vieţile 
lor. Preotului i se permise să rămână şi să slujească în 
biserica lui, o cocioabă din lemn împodobită cu o cruce, iar 
Ragnar judeca pricinile de ceartă, de fiecare dată sfătuit 
de un englez care cunoştea datinile locului. 

— Nu poţi trăi undeva dacă oamenii nu te vor, îmi 
explică el. Ţi-ar ucide vitele sau ti-ar otrăvi fântânile şi n-ai 
şti niciodată cine a făcut-o. Ori îi măcelăreşti pe toţi, ori 
înveţi să trăieşti alături de ei. 

Cerul deveni mai palid, iar vântul mai rece. Frunze 
moarte începură să cadă din copaci. Sarcinile noastre erau 
să hrănim vitele rămase şi să asigurăm rezerva de lemne 
pentru foc. Plecam, vreo duzină de copii, în pădure, şi 
curând am devenit foarte priceput la mânuirea toporului, 
învățând cum să dobor un copac cu cât mai puţine lovituri. 
Trunchiurile mai mari le căram înhămând la ele un bou 
care le târa până în sat, unde cei mai drepţi copaci erau 
puşi deoparte, pentru construcţii, în vreme ce restul erau 
despicaţi şi tăiaţi mărunt, pentru foc. Aveam timp să ne şi 
jucăm, aşa că ne-am construit propria sală a tronului în 
pădure, făcută din buşteni nedespicaţi, cu acoperiş de 
muşchi şi un craniu de bursuc prins în cuie deasupra 
intrării, după modelul craniului de mistreţ care împodobea 
casa lui Ragnar. În pretinsa noastră reşedinţă, Rorik şi cu 
mine ne certam cine să fie regele, pe când sora lui, Thyra, 
care avea opt ani, era întotdeauna regina. Acolo ea trebuia 
să toarcă de zor, Fiindcă, dacă nu făcea destule sculuri de 
lână până la sfârşitul iernii, avea să fie pedepsită. Adesea 
ne privea pe noi, băieţii, prefăcându-ne că ne batem cu 
săbii de lemn. Cum majoritatea băieţilor erau copiii 
slujitorilor sau ai robilor, ei insistau întotdeauna ca eu să 
fiu căpetenia englezilor, în vreme ce Rorik era 


$ 56 # 


conducătorul danez. Ceata mea primea doar cei mai 
pricăjiţi şi mai slăbănogi băieţi, aşa că mai întotdeauna 
pierdeam, sub privirile Thyrei, care moştenise părul auriu 
al mamei sale şi care torcea întruna, cu fusul în mâna 
stângă şi firul depănat printre degetele mâinii drepte. 

Fiecare femeie trebuia să toarcă şi să ţeasă. Ragnar 
susţinea că e nevoie de cinci femei sau o duzină de fete 
pentru a toarce, o iarnă întreagă, destule fire pentru a face 
o pânză nouă de corabie, iar corăbiile aveau mereu nevoie 
de pânze noi, aşa că femeile munceau din zori şi până se 
întuneca. Tot ele şi găteau, fierbeau coji de nucă pentru a 
vopsi firele noi, adunau ciuperci, tăbăceau pieile vacilor 
tăiate, adunau muşchi, cu care să ne ştergem la fund, 
făceau lumânări din ceară de albine, pregăteau malţul 
pentru bere şi se rugau zeilor. Existau o sumedenie de zei 
şi zeițe, şi unii aveau grijă în mod deosebit doar de casa 
noastră. Pe aceia, femeile îi sărbătoreau prin ritualuri 
anume, în vreme ce alţi zei, precum Odin şi Thor, erau 
atotputernici şi prezenţi pretutindeni, dar rareori erau 
veneraţi aşa cum creştinii se închină Dumnezeului lor. Un 
bărbat se putea ruga la Thor sau la Loki sau la Odin sau la 
Vikr sau la oricare dintre celelalte făpturi divine care 
trăiau în Asgard, un fel de lăcaş al zeilor. Însă danezii nu 
se adunau într-o biserică, aşa cum ne adunam noi la 
Bebbanburg în fiecare duminică sau când era ziua vreunui 
sfânt, nu aveau nici preoţi şi nici moaşte sau cărţi sfinte. 
N-aş putea spune că toate acestea îmi lipseau. 

Nu mi-ar fi lipsit nici Sven dacă ar fi dispărut din viaţa 
mea, însă tatăl lui, Kjartan, se stabilise în valea învecinată, 
şi lui Sven nu-i trebui prea mult timp ca să descopere casa 
noastră din pădure. Când primele geruri ale iernii 
îngheţară frunzele moarte şi boabele de păducel şi laur, 
jocurile noastre deveniră mai crude. Nu ne mai împărţeam 
în două tabere, fiindcă acum aveam de înfruntat ceata lui 
Sven, care venea să ne hărţuiască, dar pentru o vreme nu 
se întâmplă nimic rău. La urma urmei, era doar un joc, 
însă unul pe care Sven îl câştiga în mod repetat. Când ne-a 
furat craniul de bursuc, l-am înlocuit cu un cap de vulpe, 


$ 57% 


iar Thyra a ţipat la tovarăşii lui Sven, care se furişau 
printre copaci, că mânjise capul de vulpe cu otravă. Noi 
am crezut că fata fusese isteaţă să le zică asta, dar a doua 
zi dimineaţă am găsit sala tronului arsă până la temelie. 

— Asta e ardere de casă, murmură Rorik cu amărăciune. 

— Ardere de casă? 

— Da, aşa se spune la noi, îmi explică el. Mergi la casa 
duşmanului şi i-o arzi de tot. Dar trebuie să ai grijă la un 
lucru. Trebuie să te asiguri că pier toţi cei din familia lui. 
Dacă există măcar un supravieţuitor, atunci cu siguranţă 
se va răzbuna, deci trebuie să ataci noaptea, să dai ocol 
casei şi să ucizi pe oricine încearcă să scape din flăcări. 

Sven nu avea o sală a tronului pe care să i-o ardem, cum 
el ne-o arsese pe a noastră. Desigur, exista casa tatălui său 
şi preţ de o zi întreagă am plănuit să ne răzbunăm pe ea, 
discutând cum am putea s-o ardem de tot şi să ucidem 
familia când ar fi încercat să iasă din flăcări. Dar a fost 
doar o discuţie de băieţi lăudăroşi şi desigur că nu s-a 
întâmplat nimic. În schimb, ne-am construit o altă sală a 
tronului, mai sus, în pădure. Nu mai era la fel de frumoasă 
ca prima şi nici atât de bine apărată de ploaie şi frig, de 
fapt era un simplu adăpost improvizat din ramuri acoperite 
cu muşchi, dar am agăţat deasupra intrării un craniu de 
hermelină, asigurându-ne astfel că aveam de unde cârmui 
regatul nostru de pe dealuri. 

Peste câteva zile, când ne-am terminat treburile, Rorik, 
Thyra şi cu mine am urcat la noua sală. Thyra torcea, în 
timp ce eu şi Rorik ne ciondăneam în privinţa locului unde 
se făceau cele mai bune săbii. El spunea că e Danemarca, 
eu pretindeam că ar fi Anglia, căci niciunul dintre noi nu 
era suficient de mare şi de umblat prin lume ca să ştie că 
săbiile cele mai bune veneau din Francia. După o vreme, 
ne-am săturat să ne certăm, aşa că ne-am luat parii ascuţiţi 
de frasin, ce ne serveau drept sulițe, şi am plecat să 
căutăm mistreți, despre care ştiam că se arată uneori prin 
luminişuri la căderea nopţii. N-am fi îndrăznit să atacăm 
un mistreţ, căci era prea mare, dar ne lăudam că am fi 
mari vânători. Şi, pe când cei doi mari vânători se 


$ 58 # 


pregăteau să plece prin pădure, Sven atacă. Avea doar doi 
însoțitori, însă, în loc de sabie de lemn, purta o sabie 
adevărată, lungă cât un braţ de om, cu lama oţelită 
sclipind în lumina zilei de iarnă. Când ne văzu, se repezi 
asupra noastră, urlând ca un nebun. Zărind furia din ochii 
lui, Rorik şi cu mine am rupt-o la fugă. El ne-a urmat, 
zdrobind sub picioare crengi şi frunze, aidoma mistreţului 
pe care voiam să-l vânăm. Numai faptul că eram mult mai 
iuți de picior ne-a ajutat să ne ţinem departe de sabia lui, 
dar, pe când alergam, am auzit în spate tipetele Thyrei. 

Ne-am furişat înapoi, atenţi ca nu cumva Sven să ne 
atace iar cu sabia furată, desigur, din casa tatălui său, şi, 
când am ajuns la adăpostul nostru jalnic, am văzut că 
Thyra dispăruse. Fusul ei se afla pe duşumeaua 
improvizată, iar ghemul desfăcut era presărat cu frunze 
moarte şi rămurele. 

Cum Sven era mătăhălos şi nepăsător, lăsase multe 
urme ale trecerii sale printre copaci, astfel că ne-a fost 
uşor să ne dăm seama pe unde trecuse. După o vreme, am 
auzit voci. Am continuat să înaintăm, traversând culmea 
deluroasă pe care creşteau fagi, apoi am coborât în valea 
inamicului nostru, profitând de faptul că Sven nu lăsase pe 
nimeni de strajă. În schimb, sigur de victorie, se dusese în 
luminişul care trebuie să fi fost adăpostul lui din pădure, 
fiindcă avea în mijloc o vatră de piatră. Ţin minte că m-am 
mirat de ce nu construisem şi noi o asemenea vatră. 
Nemernicul o legase pe Thyra de un copac şi îi dăduse jos 
tunica, dezgolindu-i bustul. Nu era nimic de văzut, Thyra 
era doar o fetişcană de opt ani, deci mai avea cel puţin 
cinci ani până să fie bună de măritiş, dar era drăguță, şi de 
aceea Sven o dezbrăcase pe jumătate. Am citit pe feţele 
celor doi tovarăşi ai lui că nu erau deloc împăcaţi cu 
situaţia. În definitiv, Thyra era fiica jarlului Ragnar şi ceea 
ce începuse ca un joc devenise acum periculos, dar lui 
Sven nu-i păsa. El voia să arate că nu se teme. Nici prin 
gând nu-i trecea că eu şi Rorik îl pândeam din tufişuri şi, 
oricum, presupun că nu i-ar fi păsat de noi nici de-ar fi 
ştiut că eram acolo. 


$ 59 # 


Sven lăsase sabia lângă vatră şi acum se proţăpise 
înaintea Thyrei, dându-şi jos nădragii. 

— Pune mâna pe ea, îi porunci el fetei. 

Unul dintre tovarăşii lui îi zise ceva ce nu am putut auzi. 

— N-o să spună nimănui, răcni Sven trufaş, iar noi nu-i 
vom face niciun rău. N-o să-ţi fac nimic rău dacă pui mâna 
pe ea, îi promise el Thyrei. 

Şi atunci am ieşit din ascunziş. Nu făceam pe viteazul, 
dar ştiam că prietenilor lui Sven le trecuse cheful de joacă, 
el avea nădragii în vine, iar sabia se afla departe, în 
mijlocul luminişului. Am înşfăcat-o şi, cu ea în mână, m-am 
năpustit asupra lui Sven, care reuşi, nu ştiu cum, să se 
întoarcă spre mine. 

— O s-o ating eu! am strigat, îndreptând lama lungă spre 
mădularul lui. Dar sabia era grea, nu mai folosisem 
niciodată o sabie adevărată înainte şi, în loc să-l lovesc 
unde ţintisem, am izbutit doar să-i zgârii pulpa. M-am 
opintit din nou, cu toată puterea, şi lama îl atinse în 
dreptul şoldului, dar hainele atenuară forţa izbiturii. 
Băiatul se prăvăli ţipând şi cei doi prieteni ai lui săriră să 
mă oprească, în vreme ce Rorik îşi dezlega sora. 

Şi aşa se termină duelul. Sven sângera, însă reuşi să-şi 
tragă nădragii, iar tovarăşii lui îl ajutară să plece. Rorik şi 
cu mine am dus-o pe Thyra înapoi în sat, unde Ravn, 
auzind scâncetele fetei şi glasurile noastre speriate, ne 
ceru să facem linişte. 

— Uhtred, treci la cocina porcilor, îmi spuse el cu 
asprime. Rorik, tu o să-mi spui ce s-a întâmplat. 

Am aşteptat afară cât Rorik povesti cum stătuseră 
lucrurile, apoi el fu cel trimis afară, iar eu chemat să explic 
cele întâmplate. Thyra era în braţele mamei sale, iar 
aceasta, ca şi bunica fetei, erau furioase din cale-afară. 

— Mi-ai spus aceleaşi lucruri ca şi Rorik, trebui Ravn să 
recunoască în cele din urmă. 

— Fiindcă ăsta e adevărul, am zis. 

— Aşa s-ar părea. 

— A necinstit-o! strigă Sigrid. 

— Nu, replică Ravn. N-a reuşit să facă asta, căci Uhtred 


$ 60 9 


l-a oprit. 

Ragnar află totul când se întoarse de la vânătoare şi, 
cum povestea făcea din mine un erou - ceea ce nu era 
adevărat, căci Sven n-o batjocorise pe Thyra pur şi simplu 
fiindcă n-ar fi îndrăznit -, nu am încercat să o contrazic. 
Neghiobia lui Sven nu cunoştea margini, dar să o 
necinstească pe fiica jarlului Ragnar, stăpânul tatălui său, 
era ceva ce nici măcar el n-ar fi cutezat. Cu toate astea, îşi 
făcuse un duşman aprig. A doua zi, Ragnar merse cu şase 
oameni la casa lui Kjartan, din valea învecinată. Mie şi lui 
Rorik ni se dădură cai şi ni se porunci să-i însoţim. 
Mărturisesc că eram îngrozit. Mă simţeam cumva vinovat, 
căci, la urma urmei, eu pornisem jocul în pădure, dar 
Ragnar nu vedea lucrurile astfel. 

— Tu nu m-ai jignit, spre deosebire de Sven, spuse 
Ragnar cu o voce aspră, din care toată veselia obişnuită 
dispăruse. Dar ai făcut bine, Uhtred. Te-ai purtat ca un 
danez. 

Nu exista vreo laudă mai mare pe care putea să mi-o 
aducă. Pe undeva, îl simţeam dezamăgit că eu îl atacasem 
pe Sven, şi nu Rorik, fiul lui, dar eu eram mai mare şi mult 
mai puternic decât acesta, aşa că era firesc să intervin. 

În timp ce călăream prin pădure, mă rodea curiozitatea 
văzând că doi dintre oamenii lui Ragnar purtau nişte 
crengi lungi de alun. Erau prea firave ca să fie folosite ca 
sulițe, dar la ce anume aveau să le folosească nu am 
îndrăznit să întreb, pentru că eram prea speriat. 

Cătunul lui Kjartan se afla într-o despicătură adâncă 
între dealuri, lângă un râu iute ce străbătea păşunile unde 
el creştea oi, capre şi vaci. Cum majoritatea fuseseră 
sacrificate înaintea iernii, cele câteva animale rămase 
păşteau ultimele fire răzlețe de iarbă. Era o zi însorită, dar 
rece. Câinii începură să latre la apropierea noastră, dar 
Kjartan şi oamenii lui se răstiră la ei şi îi alungară înapoi în 
curtea de lângă casa căpeteniei. Aici se înălța un frasin ce 
părea prea şubred ca să ajungă până-n primăvară. Însoţit 
de patru oameni, fără arme, stăpânul casei veni spre noi. 
Ragnar şi războinicii lui erau înarmaţi până-n dinţi, cu 


$ 61% 


săbii, scuturi şi securi, iar piepturile lor largi erau 
acoperite cu cămăşi de zale. Ragnar purta coiful tatălui 
meu, pe care-l cumpărase după lupta de la Eoferwic. Era 
un coif splendid, având coroana din vârf şi nazalul 
împodobite cu argint, şi am recunoscut că lui Ragnar i se 
potrivea mai bine decât tatălui meu. 

Kjartan, căpitanul de corabie, era un bărbat voinic, mai 
înalt decât Ragnar, cu un chip lătăreţ, ca al fiului său, o 
barbă zbârlită şi ochi mici şi vicleni. Privi ramurile de alun 
şi probabil ştia ce însemnau, căci, instinctiv, îşi atinse 
amuleta în formă de ciocan care-i atârna la gât de un lanţ 
de argint. Ragnar îşi smuci calul într-o parte şi, cu un gest 
plin de dispreţ, aruncă sabia pe care o adusesem din 
luminişul unde Sven o legase pe Thyra. După dreptate, 
sabia îi aparţinea lui Ragnar acum, şi era o armă de preţ, 
cu mânerul învelit în fir de argint răsucit, dar el o azvârli la 
picioarele lui Kjartan ca şi cum ar fi fost doar o seceră fără 
valoare. 

— Fiul tău şi-a lăsat asta pe pământurile mele, şi aş vrea 
să am o vorbă cu el. 

— Fiul meu e un băiat bun, replică dârz Kjartan, şi când 
va creşte mare, va vâsli pe corabia ta şi va lupta în zidul 
tău de scuturi. 

— M-a jignit. 

— N-a vrut să facă niciun rău, stăpâne. 

— M-a jignit! repetă cu asprime Ragnar. A privit 
goliciunea fiicei mele şi şi-a arătat goliciunea lui. 

— Dar a fost pedepsit pentru asta, rosti Kjartan, 
privindu-mă cu ură. Sângele lui a fost vărsat. 

Ragnar făcu un gest rapid cu braţul, iar ramurile de alun 
fură zvârlite la pământ. Acesta era, desigur, răspunsul lui, 
care mie nu-mi spunea nimic, dar pe care Kjartan îl 
înţelese, ca şi Rorik, care se aplecă să-mi şoptească: 

— Asta înseamnă că el trebuie să lupte acum pentru 
Sven. 

— Să lupte pentru el? 

— Fac pe pământ un pătrat din ramurile de alun şi se 
luptă înăuntrul lui. 


Y% 62 # 


Totuşi, nimeni nu se clinti să aranjeze ramurile de alun. 
În schimb, Kjartan se întoarse spre casă şi-l chemă pe 
Sven, care ieşi şchiopătând pe uşa scundă, cu piciorul 
drept bandajat. Părea îngrozit şi nu era de mirare, căci 
Ragnar şi oamenii săi erau echipați ca de război, în zale 
lucioase şi cu săbiile lor daneze de temut. 

— Zi ce-ai de zis! se răsti Kjartan la fiul său. 

Sven ridică privirile spre Ragnar şi bâigui: 

— Îmi pare rău. 

— Nu te aud! zbieră Ragnar. 

— Îmi pare rău, stăpâne, repetă Sven mai tare, zguduit 
de spaimă. 

— Pentru ce-ţi pare rău? ceru să afle Ragnar. 

— Pentru ce-am făcut. 

— Şi ce-ai făcut? 

Sven nu găsi niciun răspuns sau nu se osteni să 
găsească, ci rămase cu ochii în pământ, legănându-se de 
pe un picior pe altul. Nori fumurii pluteau peste câmpia 
îndepărtată, iar doi corbi se înălţară spre marginea văii. 

— Te-ai atins de fiica mea, zise Ragnar, şi ai legat-o de 
un copac şi ai dezbrăcat-o în pielea goală. 

— Doar până la brâu, murmură Sven, însă taică-său îl 
pocni peste cap. 

— A fost o joacă, stăpâne, imploră Kjartan. O joacă de 
copii. 

— Niciun băiat n-are jocuri din astea cu fiica mea, mârâi 
Ragnar. Rareori îl văzusem furios, dar în acele clipe chiar 
era, nu mai rămăsese nicio urmă din bărbatul plin de 
voioşie care făcea o sală de ospeţe întreagă să se 
cutremure de râs. Descălecă, îşi scoase sabia, arma sa de 
luptă, numită Străpunge-lnimi, şi îi îndreptă vârful spre 
Kjartan. 

— Pui la îndoială dreptul meu? 

— Nu, stăpâne, dar e un băiat bun, puternic şi muncitor. 
Te va sluji cu credinţă... 

— Şi a văzut lucruri pe care n-ar fi trebuit să le vadă, îl 
întrerupse Ragnar. 

În clipa următoare îşi aruncă sabia în sus. Lama ei lungă 


Y% 63 # 


sclipi în soare şi danezul o prinse din zbor, dar nu ca pe o 
sabie, ci ca pe pumnal, ţinând-o îndreptată spre sine. 

— Uhtred! strigă el în clipa următoare, făcându-mă să 
tresar speriat. Sven a zis că era dezbrăcată doar pe 
jumătate. E adevărat? 

— Da, stăpâne. 

— Atunci să primească doar jumătate de pedeapsă, 
spuse el, şi aruncă sabia, cu mânerul înainte, direct în faţa 
lui Sven. 

Plăselele săbiilor noastre sunt grele, uneori împodobite 
cu aur, argint sau nestemate, dar oricât de frumoase ar 
părea, sunt tot bucăţi brutale de metal. Intr-o clipită, 
mânerul lui Străpunge-lnimi, înfăşurat în fir de argint, îi 
zdrobi ochiul drept al lui Sven, orbindu-l instantaneu, iar 
Ragnar scuipă spre băiat înainte de a-şi vâri sabia în teaca 
îmbrăcată în lână. 

Sven se prăbuşi pe pământ, chircindu-se, cu palmele 
duse la ochiul pierdut. 

— Judecata s-a sfârşit, îi zise Ragnar lui Kjartan. 

Acesta se codi. Era furios şi copleşit de ruşine, dar, 
ştiind că nu se putea măsura în luptă dreaptă cu jarlul 
Ragnar, încuviinţă din cap: 

— Da, stăpâne, s-a sfârşit. 

— Şi de azi nu mai eşti în slujba mea, îl înştiinţă Ragnar 
pe un ton de gheaţă, după care încălecă şi dădu semnalul 
de întoarcere acasă. 

Iarna aspră veni în cele din urmă, pâraiele îngheţară, iar 
zăpada acoperi luncile. Lumea era rece, tăcută şi albă. 
Lupii începură să apară la marginea pădurilor, şi în miezul 
zilei soarele era palid, ca şi cum toată vlaga i-ar fi fost 
smulsă de vântul de miazănoapte. 

Ragnar mă răsplăti cu o brățară de argint, prima pe care 
o primisem vreodată, în vreme ce Kjartan şi familia lui fură 
alungaţi. El nu avea să mai comande niciodată vreuna 
dintre corăbiile lui Ragnar şi nici să se mai bucure de 
generozitatea acestuia, căci acum era un om fără stăpân; 
prin urmare, plecă la Eoferwic, să se alăture garnizoanei 
care apăra oraşul. Nu era o misiune de râvnit, orice danez 


$ 649 


ambițios ar fi preferat să slujească un jarl ca Ragnar, care 
l-ar fi putut îmbogăţi, pe când oamenilor care străjuiau 
Eoferwic nu li se oferea niciodată prilejul să participe la 
jafuri. Sarcina lor era să vegheze asupra câmpurilor 
întinse din preajma oraşului şi să se asigure că regele 
Egbert nu punea la cale vreo trădare. Dar eu răsuflam 
uşurat la gândul că Sven plecase şi eram grozav de 
mândru de brăţara primită. Danezii se dădeau în vânt după 
brățări. Cu cât avea mai multe, cu atât mai prețuit era un 
războinic, căci brăţările însemnau victorii. Ragnar avea 
brățări de argint şi brățări de aur, brățări încrustate cu 
dragoni şi altele, încrustate cu pietre lucitoare. Când 
mergea, brăţările clincăneau mereu. Dacă nu aveai bani, 
puteai da o brățară la schimb ca să-ţi cumperi tot ce voiai. 
Cândva am văzut un danez scoţându-şi o brățară de pe 
mână şi făcând-o bucățele cu un topor, apoi oferindu-i unui 
negustor fărâme de argint, până când talgerele balanței 
arătară că plătise destul metal preţios. Asta se întâmpla 
într-un sat întins din valea mai largă, unde se stabiliseră 
majoritatea luptătorilor tineri ai lui Ragnar şi unde 
negustorii aduceau mărfuri din Eoferwic. Danezii veniţi de 
peste mare găsiseră acolo o mică aşezare engleză, dar, 
având nevoie de mai mult spaţiu pentru a-şi construi case, 
arseseră un crâng de aluni. De aceea, Ragnar numise satul 
Synningthwait, ceea ce în limba lor însemna „locul curăţat 
prin foc”. Fără îndoială, aşezarea avea şi un nume 
englezesc, însă acesta fusese deja uitat. 

— De acum suntem în Anglia ca să rămânem, îmi spuse 
Ragnar pe când ne întorceam acasă, după ce 
cumpăraserăm provizii din Synningthwait. Drumul era de 
fapt o cărare croită prin zăpadă, iar caii noştri înaintau cu 
grijă pe sub coroanele largi ale copacilor, potopite de nea. 
Trăgeam după mine doi cai de povară încărcaţi cu saci de 
sare şi îi puneam întruna lui Ragnar obişnuitele mele 
întrebări: unde merg rândunicile iarna, de ce spiriduşii ne 
fac să sughiţăm şi de ce Ivar era numit Cel Fără de Oase. 

— I se spune aşa fiindcă e atât de slab, desigur, mă 
lămuri Ragnar, şi ai impresia că l-ai putea împături ca pe o 


% 65 # 


mantie. 

— Dar Ubba de ce n-are nicio poreclă? 

— Ba are. I se spune Ubba cel Groaznic. 

El râse, fiindcă născocise acea poreclă chiar atunci. Am 
râs şi eu, văzându-l bucuros. Lui Ragnar îi plăcea să se afle 
în tovărăşia mea şi adesea oamenii mă socoteau fiul lui, 
fiindcă de acum aveam părul lung. Asta nu mă supăra 
deloc, chiar dimpotrivă. Rorik ar fi trebuit să fie şi el cu 
noi, însă era bolnav în ziua aceea, iar femeile îl tratau cu 
ceaiuri de ierburi şi-i spuneau descântece. 

— Rorik are o fire bolnăvicioasă, nu e ca Ragnar, zise el 
referindu-se la fiul cel mare, care-l ajuta pe Ivar să-şi 
păstreze pământurile din Irlanda. Ragnar e puternic ca un 
bou şi nu cade la pat niciodată. E ca tine, Uhtred, adăugă 
el şi zâmbi gândindu-se la fiul cel mare, căruia îi simţea 
lipsa. Ragnar o să primească pământuri şi o să se 
îmbogăţească. Dar Rorik? O să fiu nevoit să-i las lui acest 
ţinut. Nu se poate întoarce în Danemarca. 

— De ce nu poate? 

— În Danemarca nu sunt pământuri mănoase. Sunt 
întinse şi nisipoase şi nimic nu rodeşte pe ele. Iar dincolo 
de apă sunt munţi înalţi şi pietroşi, cu puţine fâşii de 
păşune, unde trudeşti ca un câine şi tot faci foamea. 

— Dincolo de apă? m-am mirat eu. 

Ragnar mă lămuri că danezii veneau dintr-o ţară formată 
din două părţi înconjurate de nenumărate insule, şi că 
partea mai apropiată, de unde venea el, era întinsă ca o 
tipsie şi foarte nisipoasă, iar cealaltă parte, aflată spre 
răsărit, dincolo de un braţ de mare foarte lat, era 
muntoasă. 

— Şi acolo trăiesc şvezii, urmă el. 

— Şvezii? 

— Da, un trib. Ca şi noi. Ei li se închină tot lui Thor şi lui 
Odin, dar au un grai diferit. Oricum, trăim în bună 
înţelegere cu şvezii şi cu norvegienii. 

Şvezii, norvegienii şi danezii erau oamenii Nordului, 
normanzii, cei care porniseră în expedițiile vikinge, dar 
numai danezii veniseră să ocupe Anglia. Ştiam asta, deşi 


$ 66 9 


nu i-am spus-o lui Ragnar. Învăţasem să-mi ascund 
gândurile, sau poate în mintea mea era o mare 
neorânduială. Northumbrian sau danez - ce eram eu, de 
fapt? Ce voiam să fiu? 

— Să presupunem că restul englezilor nu vor ca noi să 
rămânem aici, i-am zis, rostind apăsat cuvântul „noi”. 

El râse. 

— Englezii pot să vrea orice! Dar ai văzut ce s-a 
întâmplat la Yorvik. 

Aşa spuneau danezii oraşului Eoferwik. Nu ştiu din ce 
motiv, ei găseau această denumire greu de pronunţat, aşa 
că îi ziceau Yorvik. 

— Cine a fost cel mai viteaz luptător la Yorvik? întrebă 
Ragnar. Tu, un copil! M-ai atacat cu săbiuţa aia! Era doar 
un cuţit, nu o sabie, dar ai încercat să mă ucizi cu ea. 
Aproape am murit de râs. Zâmbind, se aplecă să mă 
pocnească peste ceafă în glumă. Sigur că englezii nu ne 
vor aici, continuă el, dar ce pot să facă? La anul vom cuceri 
Mercia, apoi Anglia de Est şi în cele din urmă Wessex. 

— Tata spunea mereu că Wessex e cel mai puternic 
regat, i-am zis. Tatăl meu nu spusese niciodată aşa ceva, 
de fapt chiar îi dispreţuia pe cei din Wessex, considerându- 
i nişte fătălăi prea pioşi, dar încercam să-l provoc pe 
Ragnar. 

N-am reuşit. 

— Este cel mai bogat regat, dar asta nu-l face puternic. 
Oamenii fac un regat puternic, nu aurul. Noi suntem 
danezi. Noi nu pierdem, ci câştigăm, iar Wessex va cădea 
în mâinile noastre, încheie el rânjind. 

— Va cădea? 

— Are un rege nou, dar slab. Dacă acesta moare, cel 
care ar trebui să-i urmeze la tron, fiul lui, e doar un copil, 
aşa că e posibil să fie uns rege fratele răposatului. Asta ne- 
ar fi pe plac. 

— De ce? 3 

— Pentru că fratele este tot o fire slabă. Il cheamă 
Alfred. 

Alfred. Atunci am auzit pentru prima oară de Alfred de 


% 67 # 


Wessex. N-am luat prea mult în seamă discuţia asta, 
atunci. De ce-ar fi trebuit să o iau? 

— Alfred, repetă Ragnar pe un ton dispreţuitor. E cu 
ochii doar după fuste, ceea ce e bine! Nu-i spune lui Sigrid 
că am zis asta, dar nu-i nimic rău dacă-ţi scoţi sabia din 
teacă atunci când ţi se iveşte ocazia. Totuşi, Alfred îşi 
petrece jumătate din viaţă coţăindu-se cu femei, iar 
cealaltă jumătate rugându-se la Dumnezeul lui să-i ierte 
desfrâul. Cum poate un zeu să dezaprobe o coţăială pe 
cinste? 

— Dar de unde ştii toate astea despre Alfred? 

— Avem iscoade, Uhtred, iscoade. Majoritatea sunt 
neguţători care intră în vorbă cu oamenii din Wessex, 
îngăduindu-ne să aflăm totul despre regele /ZEthelred şi 
fratele lui, Alfred. Alfred e mai tot timpul bolnav copt, zise 
Ragnar, dar se opri brusc, poate amintindu-şi că şi fiul său 
cel mic era bolnăvicios. Nevolnic neam de regi, urmă el, 
saxonii din vest ar trebui să-i dea jos de pe tron şi să pună 
în loc un rege adevărat. Doar că n-o vor face, iar când şi 
Wessex va cădea, Anglia n-o să mai existe. 

— Poate îşi vor găsi un rege puternic, am îndrăznit eu. 

— Nu, îmi curmă vorba Ragnar. În Danemarca, regii 
sunt oameni aspri. Dacă fiii lor sunt molâi, atunci un tânăr 
dintr-o altă familie devine rege. Dar în Anglia se crede, bag 
seamă, că tronul trece neapărat printre picioarele unei 
femei. Prin urmare, un nevolnic ca Alfred poate deveni 
rege pentru simplul motiv că şi tatăl lui a fost rege. 

— Aveţi un rege în Danemarca? 

— Numai unul? O duzină! Şi eu, dac-aş vrea, m-aş putea 
numi rege, doar că nu cred că le-ar plăcea lui Ivar şi lui 
Ubba. Şi pe ei nimeni nu prea îndrăzneşte să-i supere. 

Am călărit în tăcere, ascultând cum caii zdrobeau 
zăpada ce le scârţâia sub copite. Mă gândeam la visul lui 
Ragnar, care însemna dispariţia Angliei şi cucerirea 
pământurilor ei de către danezi. 

— Şi cu mine ce-o să se întâmple? m-am trezit întrebând. 

— Cu tine? făcu el, părând surprins de întrebare. Ce se 
va întâmpla cu tine, Uhtred, e ceea ce vei dori să se 


Y% 68 # 


întâmple. Vei creşte, vei învăţa să mânuieşti sabia, vei 
învăţa să stai în zidul de scuturi, vei învăţa să vâsleşti, să 
dai cinstire zeilor, şi apoi vei folosi tot ce ai învăţat ca să-ţi 
faci viaţa bună sau rea. 

— Vreau să fiu stăpân la Bebbanburg. 

— Atunci va trebui să cucereşti cetatea. Poate că o să te 
ajut, dar nu acum. Înainte de asta o să mergem spre sud şi, 
înainte de a pleca într-acolo, trebuie să-l rugăm pe Odin să 
privească spre noi cu milostenie. 

Încă nu înţelegeam bine credinţa danezilor. Nu păreau s- 
o ia aşa în serios cum o luau englezii, dar femeile se rugau 
adesea foarte mult, iar bărbaţii, atunci când ucideau vreun 
vânat de preţ, îl închinau zeilor şi-i agăţau apoi căpăţâna 
însângerată deasupra uşii, pentru a arăta că acolo urma să 
aibă loc un ospăț în cinstea lui Thor sau Odin. Totuşi, deşi 
ar fi trebuit să fie o ceremonie pioasă, ospăţul era 
întotdeauna la fel ca orice chiolhan obişnuit. 

Îmi amintesc de sărbătoarea Yule fiindcă atunci a sosit 
Weland. Era cea mai friguroasă zi a iernii, când zăpada se 
troienise la marginea drumurilor. Purtând o haină 
zdrenţuită, o sabie la brâu şi un arc pe umăr, nou-venitul a 
îngenuncheat plin de respect în faţa casei lui Ragnar. 
Sigrid l-a invitat înăuntru şi i-a dat mâncare şi bere, însă 
el, după ce s-a săturat, a stăruit să se întoarcă afară, în 
ger, şi să-l aştepte acolo pe Ragnar, care vâna pe dealuri. 

Weland avea ceva din înfăţişarea unui şarpe - aceasta a 
fost prima mea impresie când l-am zărit. Îmi amintea de 
unchiul meu, Ælfric, subţire, viclean şi secretos, şi nu mi-a 
plăcut de el din prima clipă. Am simţit chiar un licăr de 
teamă văzându-l cum se prosterna în zăpadă înaintea lui 
Ragnar. 

— Numele meu e Weland, zise el, şi sunt în căutarea 
unui stăpân. 

— Nu mai eşti tânăr, remarcă Ragnar. De ce nu ai deja 
un stăpân? 

—A murit, stăpâne, atunci când corabia lui s-a 
scufundat. 

— Cum îl chema? 


$ 69 # 


— Snorri, stăpâne. 

— Care Snorri? 

— Fiul lui Eric, fiul lui Grimm, din Birka. 

— Şi tu nu te-ai înecat? întrebă Ragnar, descălecând şi 
întinzându-mi frâiele calului. 

— Eu eram la țărm, stăpâne. Eram bolnav. 

— Dar familia ta? De unde eşti? 

— Sunt fiul lui Godfred, stăpâne, din Haithabu. 

— Haithabu, pufni Ragnar dezgustat. Un neguţător? 

— Sunt războinic, stăpâne. 

— Şi de ce ai venit la mine? 

Weland ridică din umeri stânjenit. 

— Oamenii spun că eşti un stăpân cumsecade, care 
dăruieşte brățări, dar, dacă nu mă vrei, o să intru în slujba 
altcuiva. 

— Ştii să foloseşti sabia aia, Weland Godfredson? 

— Aşa cum o femeie ştie să-şi folosească limba ascuţită, 
stăpâne. 

— Ce vorbeşti? Chiar aşa eşti de bun? întrebă Ragnar 
amuzat. 

Îi permise lui Weland să rămână, trimiţându-l la 
Synningthwait să găsească adăpost. Când i-am spus că nu- 
mi plăcea de el, Ragnar se mulţumi să ridice din umeri 
zicându-mi că trebuie să arăţi bunăvoință faţă de străini. 

Stăteam în casă, tuşind de la fumul înecăcios din vatră. 

— Uhtred, nu e nimic mai rău pentru un bărbat decât să 
nu aibă un stăpân. Un om care să-i dăruiască brățări, 
spuse el atingându-şi brăţările de pe mână. 

— N-am încredere în el, interveni Sigrid, care cocea 
turte pe o piatră încinsă la foc. Rorik, ce-şi mai revenise 
din boală, o ajuta, în vreme ce Thyra, ca întotdeauna, 
torcea. Cred că e vreun răufăcător, vreun proscris, adăugă 
femeia. 

— Probabil că este, spuse Ragnar, dar corăbiei mele nu-i 
pasă dacă la vâsle trage un proscris. 

Se întinse să ia o turtă, dar Sigrid îl plezni peste mână, 
spunându-i că plăcintele erau pentru Yule. 

Sărbătoarea Yule era cea mai mare din an; o săptămână 


% 709 


întreagă oamenii se ospătau, beau bere şi mied, se luptau 
şi râdeau, iar bărbaţii beţi vărsau în zăpadă. Războinicii lui 
Ragnar se adunară la Synningthwait, unde urmau să aibă 
loc curse de cai, lupte, întreceri de aruncat sulițe, securi şi 
pietroaie, precum şi distracţia mea favorită, lupta cu 
odgonul, în care două echipe de bărbaţi sau de băieţi 
încercau să-şi tragă adversarii în apa rece a unui râu. Pe 
când înfruntam un băiat cu un an mai mare decât mine, l- 
am simţit pe Weland privindu-mă. Deja părea mai prosper. 
Nu mai purta pe umeri haina zdrenţuită, ci o pelerină din 
blană de vulpe. La acea Yule m-am îmbătat pentru prima 
oară, atât de rău, că nu-mi mai puteam mişca picioarele. 
Am zăcut, cu capul pleznindu-mi de durere, în vreme ce 
Ragnar se zguduia de râs şi mă obliga să beau şi mai mult 
mied, până am vărsat. Desigur, Ragnar câştigă concursul 
de băutură, iar Ravn recită un poem lung despre un erou 
din vechime care a ucis un monstru şi apoi pe mama 
monstrului, care era şi mai groaznică decât fiul ei, dar 
eram prea beat ca să ţin minte mare lucru. 

După sărbătoarea Yule am descoperit ceva nou în 
privinţa danezilor şi a zeilor lor, căci Ragnar porunci să se 
sape o groapă mare în pădurea situată mai sus de casa lui, 
iar eu şi Rorik le-am dat oamenilor o mână de ajutor. Am 
scos rădăcinile copacilor, am îndepărtat pământul cu 
cazmalele, însă Ragnar voia ca groapa să fie şi mai adâncă 
şi n-a fost mulţumit decât atunci când s-a aşezat în ea şi n- 
a mai putut vedea în afară. Am lăsat o rampă pe care să 
coborâm în groapă, iar din pământul scos am făcut o 
movilă mare alături. 

În seara următoare, toţi oamenii lui Ragnar, numai 
bărbaţi, merseră la groapă prin întuneric. Noi, băieţii, 
purtam făclii care luminau drumul printre copaci, 
aruncând umbre tremurătoare ce se topeau în bezna din 
jur. Oamenii erau cu toţii îmbrăcaţi şi înarmaţi ca şi cum 
ar fi mers la război. 

Ravn cel orb aştepta la groapă cântând versuri ce-l 
proslăveau pe Odin. Cuvintele, rostite cu putere şi ritmic, 
ca nişte bătăi de tobă, descriau cum marele zeu făcuse 


%71 # 


lumea din oasele uriaşului Ymir şi cum aruncase Soarele şi 
Luna pe cer şi cum sulița lui, Gungnir, era pe atunci cea 
mai puternică armă, fiind făurită de spiriduşi în 
măruntaiele pământului. Pe măsură ce bătrânul recita, 
bărbaţii adunaţi în jurul gropii păreau să fie pătrunşi de 
versurile poemului, uneori repetând anumite cuvinte, şi 
mărturisesc că eram aproape la fel de plictisit ca atunci 
când Beocca obişnuia să recite psalmii săi în latină. 
Priveam pădurea şi umbrele şi mă întrebam ce lucruri s-ar 
fi putut  furişa prin întuneric, gândindu-mă la 
sceadugengan. 

Mă gândeam adesea la sceadugengan, Umbrele 
Rătăcitoare. Ealdwulf, fierarul din Bebbanburg, îmi vorbise 
despre ele, avertizându-mă să nu-i pomenesc nimic lui 
Beocca. Ealdwulf îmi destăinuise că, înainte ca în Anglia să 
apară credinţa în Hristos, oamenii li se închinau lui Woden 
şi altor zei. Pe atunci exista credinţa în Umbrele 
Rătăcitoare, nişte creaturi misterioase ce-şi puteau 
schimba forma, mişcându-se tăcute şi aproape nevăzute 
peste câmpuri şi munţi. Acum erau lupi, peste o clipă se 
transformau în oameni sau poate în vulturi şi nu erau nici 
vii şi nici moarte, ci creaturi din lumea umbrelor, fiare ale 
nopţii. Pe când stăteam între copacii întunecaţi aş fi vrut 
ca acolo, în beznă, să fie sceadugengan, ceva ce-ar fi fost 
taina mea, ceva care să-i fi înspăimântat pe danezi, ceva 
care să-mi aducă înapoi Bebbanburg, ceva la fel de 
puternic precum magia care adusese victoria danezilor. 

Fireşte, era doar visul unui copil. Când eşti tânăr şi fără 
de putere, visezi să ai o forţă mistică. De îndată ce creşti şi 
devii puternic, râzi de oamenii slabi care cred în aşa ceva, 
dar atunci, copil fiind, doream să am puterea unui 
sceadugengan. Ţin minte cât am fost de bucuros în acea 
noapte la gândul că aş fi putut dobândi ajutorul Umbrelor 
Rătăcitoare, înainte ca un nechezat să-mi atragă atenţia, 
readucându-mă cu picioarele pe pământ. Am văzut că 
bărbaţii care stăteau în preajma gropii se împărţiseră în 
două grupuri, iar din întuneric se apropia o procesiune 
stranie. Erau un armăsar, un berbec, un câine, o gâscă, un 


Y 72 9 


taur şi un porc mistreţ, fiecare legat cu o funie şi adus de 
unul dintre războinicii lui Ragnar. Ultimul venea un 
prizonier englez, condamnat pentru că mutase o piatră de 
hotar. Ca şi animalele, avea o funie prinsă în jurul gâtului. 

Cunoşteam armăsarul. Era cel mai frumos cal al lui 
Ragnar. Negru ca tăciunele, se numea Înflăcăratul, iar 
Ragnar îl adora. Şi totuşi, Înflăcăratul, ca şi toate celelalte 
vieţuitoare, trebuia adus jertfă lui Odin în acea noapte. 
Ragnar săvârşi sacrificiul. Dezbrăcat până la brâu, cu 
pieptul brăzdat de cicatrice lucind în lumina făcliilor, ucise 
rând pe rând animalele şi prizonierul, cu o secure de 
război. Calul muri ultimul, iar ochii săi erau albi de spaimă 
atunci când fu coborât în groapă. Se zbătu mult, îngrozit 
de mirosul sângelui ce se răspândise în aer. Ragnar veni 
lângă el, cu ochii în lacrimi, şi-l sărută pe botul lung, apoi 
îl lovi puternic între ochi, cu o singură izbitură; animalul se 
prăvăli la pământ mişcând spasmodic din copite şi în 
câteva clipe rămase fără suflare. Prizonierul muri ultimul, 
însă execuţia lui nu mă impresionă la fel de mult ca 
moartea calului. La final, Ragnar se propti pe picioare în 
învălmăşeala de trupuri însângerate şi, ridicând securea 
spre cer, urlă: 


— Odiiiiiin! strigară ceilalţi războinici ca un ecou, 
îndreptându-şi suliţele, săbiile sau securile către groapa 
aburindă. 
pe Weland, Şarpele, privindu-mă pe furiş de pe partea 
cealaltă a gropii de sacrificiu. 

Toate cadavrele fură scoase din groapă şi agăţate de 
crengile copacilor. Sângele lor fusese dăruit creaturilor 
subpământene, însă carnea li se cuvenea zeilor din cer. 
Apoi am astupat groapa, dansând pe pământul bătătorit. 
Urcioare mari cu bere, precum şi burdufuri cu mied 
începură să meargă din mână în mână, şi toţi războinicii se 
îmbătară sub leşurile spânzurate. Odin, zeul cel groaznic, 
fusese invocat pentru că Ragnar şi oamenii lui urmau să 
plece la război. 


%73 


M-am gândit la săbiile ţinute deasupra gropii de 
sacrificiu, la zeul pogorât în acea sală subterană a morţii 
pentru a-şi binecuvânta supuşii, şi am ştiut că Anglia avea 
să se prăbuşească dacă nu se găsea o magie la fel de 
puternică precum vrăjitoriile acelor oameni cumpliţi. 
Aveam doar zece ani, dar în noaptea aceea am ştiut ce 
urma să devin. 

Aveam să mă alătur Umbrelor Rătăcitoare, aveam să 
devin un sceadugengan. 


Y 74 9 


Doi 


În primăvara anului 868 împlinisem unsprezece ani şi 
mă aflam la bordul corabiei numite Vipera Vântului. 

Nava plutea, dar nu pe mare. Era corabia lui Ragnar, o 
construcţie minunată, cu carena din stejar, un cap de 
şarpe sculptat la provă, un cap de vultur la pupă şi o 
morişcă de vânt triunghiulară făcută din bronz, având în 
vârf un corb pictat cu negru. Morişca fusese instalată pe 
catarg, deşi grinda de sus a acestuia era acum coborâtă, 
fiind sprijinită de două furci din lemn pe mijlocul punţii 
lungi. Oamenii lui Ragnar vâsleau, în vreme ce scuturile 
lor pictate străjuiau laturile navei. Ca vâslitul să li se pară 
mai uşor, fredonau un cânt străvechi despre puternicul 
Thor care prinsese groaznicul şarpe Midgard, ce stă 
încolăcit la rădăcina lumii, şi despre cum şarpele muşcase 
cârligul undiţei, în care se afla ca nadă un cap de bou, iar 
uriaşul Hymir, înspăimântat de şarpe, tăiase firul undiţei. 
Pe versurile acelei poveşti frumoase străbăteam râul 
Trente, un afluent al lui Humber ce izvora din adâncul 
Merciei. Ne îndreptam spre sud, împotriva curentului, însă 
călătoria era uşoară, râul liniştit, soarele blând, iar 
malurile, spuzite cu flori. Alţi războinici călăreau pe malul 
estic, ţinând ritmul cu noi, şi în spatele nostru venea un şir 
de corăbii având la proră capete de fiare. Era oastea lui 
Ivar cel Fără De Oase şi a lui Ubba cel Groaznic, alcătuită 
din oameni ai Nordului înarmaţi cu săbii şi pregătiţi de 
război. 

Tot estul Northumbriei le aparţinea deja, vestul 
Northumbriei acceptase cu inima strânsă o alianţă cu ei, 
iar acum plănuiau să ocupe Mercia, regatul din centrul 
Angliei. Teritoriul mercian se întindea la sud de fluviul 
Temes, unde începeau pământurile din Wessex, la vest de 


% 75% 


țara muntoasă unde trăiau triburile de velşi şi la est de 
fermele şi mlaştinile Angliei de Est. Mercia, deşi nu era 
aşa de bogată precum Wessex, era mult mai înstărită decât 
Northumbria. Râul Trente curgea prin inima regatului, iar 
Vipera Vântului era vârful suliţei daneze îndreptate către 
acea inimă. 

Râul nu era adânc, însă Ragnar se lăuda că Vipera 
Vântului putea pluti şi pe o băltoacă, şi nu era departe de 
adevăr. De la distanţă, nava părea lungă, suplă şi ascuţită 
ca un cuţit, dar când urcai la bord, vedeai cum bârnele din 
centru ţâşneau spre exterior, astfel încât corabia stătea pe 
apă ca o strachină, în loc să despice valurile ca o spadă. 
Chiar cu pântecele plin cu patruzeci sau cincizeci de 
oameni, cu arme, scuturi, mâncare şi bere, nu avea nevoie 
de o adâncime prea mare ca să plutească. Rareori chila ei 
lungă zgâria pietrişul de pe fund, dar, menţinându-se pe 
curenţii iuți ai râului, adâncimea era suficientă. lată de ce 
catargul fusese coborât, pentru ca, atunci când râul făcea 
o curbă, să putem aluneca pe sub coroanele copacilor de 
pe mal fără să ne agăţăm de acestea. 

Rorik şi cu mine stăteam la provă alături de bătrânul 
Ravn, iar sarcina noastră era să-i spunem acestuia tot ce 
vedeam - adică mai nimic, în afară de flori, copaci, trestii, 
păsări de apă şi păstrăvi ţâşnind din apă ca să prindă 
gângănii. Rândunicile ce reveniseră din călătoria lor de 
peste toamnă zburau încoace şi-ncolo cu iuţeală, iar 
lăstunii ciuguleau malurile, adunând nămol pentru cuiburi. 
Cintezoii ciripeau gălăgios, porumbeii gângureau prin 
frunzişul proaspăt, iar şoimii pluteau ameninţător, cu 
aripile nemişcate, printre norii risipiţi. Lebedele ne priveau 
trecând şi uneori zăream pui de vidră zbenguindu-se pe 
sub sălciile cu frunze palide şi stârnind vălurele când ne 
simțeau apropierea. Uneori treceam pe lângă vreun sătuc 
cu case din lemn şi stuf, din care însă oamenii fugiseră, cu 
tot cu vite. 

— Mercia e înspăimântată de noi, zise Ravn şi-şi ridică 
ochii goi spre cer, respirând cu nesaţ aerul răcoros. Şi are 
dreptate să se teamă. Noi suntem războinici. 


769 


— Şi ei au războinici, am zis. 

Ravn râse. 

— Cred că aici doar un om din trei e războinic, uneori 
nici atât. Dar în oastea noastră, Uhtred, fiecare om e un 
luptător. Dacă nu vrei să fii luptător, atunci rămâi acasă, în 
Danemarca. Ari pământul, mulgi oile, pescuieşti, dar nu te 
sui pe corabie ca să devii luptător. Pe când aici, în Anglia? 
Fiecare om luptă fiindcă e obligat, dar nici măcar unul din 
trei sau din patru n-are în el sânge de războinic. Restul 
sunt ţărani care muncesc pământul şi care vor doar să 
fugă. Noi suntem lupi care luptă cu nişte oi. 

„Priveşte şi învaţă”, îmi spusese tata - iar eu învăţam. 
Ce altceva ar fi putut face un băieţandru căruia nici vocea 
nu i se schimbase? Unul din trei bărbaţi sunt războinici, 
aminteşte-ţi de Umbrele Rătăcitoare, fereşte-te de tăietura 
venită pe sub scut, un râu poate fi cea mai bună cale spre 
inima unui regat... priveşte şi învaţă, Uhtred. 

— Pe deasupra, au un rege slab, urmă Ravn. Îl cheamă 
Burghred şi n-are curaj să lupte. Totuşi, va lupta, fiindcă îl 
vom sili să o facă. li va chema în ajutor pe prietenii lui din 
Wessex, dar în inima lui slabă ştie că nu ne poate învinge. 

— De unde ştii asta? întrebă Rorik. 

Ravn zâmbi. 

— Băiete, negustorii noştri au fost toată iarna în Mercia. 
Au vândut blănuri şi chihlimbar, au cumpărat minereu de 
fier şi malţ, au vorbit şi au ascultat, apoi s-au întors să ne 
spună tot ce au auzit. 

„Negustorii trebuie ucişi”, mi-a trecut atunci prin minte. 
De ce gândeam astfel? Îmi plăcea de Ragnar. Îmi plăcea de 
el mai mult decât de propriul meu tată. După legile 
daneze, acum ar fi trebuit să fiu mort, dar Ragnar mă 
salvase şi mă răscumpărase şi mă trata ca pe fiul lui şi mă 
numea danez, iar mie îmi plăceau danezii, deşi ştiam prea 
bine că nu eram unul dintre ei. Eram Uhtred de 
Bebbanburg şi mă agăţam de amintirea cetăţii de pe malul 
mării, a păsărilor ţipând peste valurile ce se spărgeau de 
țărm, a pufinilor plutind peste culmile albe ale valurilor, a 
focilor de pe stânci, a apei izbindu-se de faleze ca o spumă 


Y 77% 


albă. Îmi aminteam de locuitorii acelor pământuri, oameni 
care-i spuneau tatei „stăpân”, dar vorbeau cu el despre 
rubedenii comune. Îmi aminteam de bârfele dintre vecini, 
despre senzaţia plăcută pe care mi-o dădea faptul că ştiam 
pe toată lumea cale de multe mile în jurul cetăţii şi ştiam 
ce era şi încă mai este Bebbanburg pentru mine: acasă. 
Dacă ar fi putut lua cetatea, Ragnar mi-ar fi dăruit-o mie, 
dar atunci ea le-ar fi aparţinut de fapt danezilor. Eu n-aş fi 
fost decât un biet slujitor, un ealdorman mereu la 
cheremul lor, cu nimic mai presus decât regele Egbert, 
care nu era rege, ci doar un căţel prins într-un lanţ scurt. 
Pe deasupra, ceea ce danezii dăruiau, tot ei puteau lua 
înapoi, iar dacă aş fi îndrăznit să mă împotrivesc, ar fi 
trebuit să apăr singur cetatea de atacul lor. 

Ştiam toate aceste lucruri la unsprezece ani? Pe unele, 
da. Se aflau în inima mea, nespuse, neformate, însă tari ca 
piatra. Aveau să fie acoperite cu timpul, pe jumătate uitate 
şi adesea contrazise, dar întotdeauna în suflet. „Destinul 
nu poate fi schimbat”, îi plăcea lui Ravn să-mi spună, 
„wyrd bið ful âroed” - şi o repeta chiar şi în engleză. 

— La ce te gândeşti? mă întrebă Rorik. 

— Că ar fi frumos să înotăm în râu, i-am zis. 

Vâslele se scufundară în apă, iar Vipera Vântului 
pătrunse în Mercia. 


A doua zi, un mic pâlc de oşteni ne ieşi în cale. Mercienii 
blocaseră râul cu copaci căzuţi ale căror coroane nu ne 
barau drumul pe apă, dar cu siguranţă urmau să le dea 
bătăi de cap vâslaşilor noştri atunci când aceştia ar fi 
încercat să se strecoare printre ele. Erau cam o sută de 
mercieni; o ceată de arcaşi şi de suliţaşi aştepta la baraj, 
gata să ne doboare vâslaşii, în vreme ce restul 
pedestraşilor formaseră un zid de scuturi pe malul estic. 
Ragnar râse când îi zări. Acesta era un alt lucru pe care să- 
l învăţ: bucuria cu care danezii aşteptau lupta. Chiuind 
vesel, Ragnar se aplecă pe cârmă şi aduse corabia la mal. 
Corăbiile din spatele nostru acostară, de asemenea, iar 
călăreţii ce ţinuseră pasul cu noi descălecară pentru 


789 


bătălie. 

Am privit de la prova Viperei Vântului cum echipajele 
navelor năvăleau pe țărm, înveşmântate cu cămăşi de zale 
sau pieptare de piele. Ce vedeau acei mercieni? Vedeau 
tineri cu plete sălbatice, bărbi zburlite şi ochi flămânzi. 
Bărbaţi care îmbrăţişau lupta ca pe o ibovnică. Dacă 
danezii nu puteau să se lupte cu un duşman, se luptau 
între ei, atât de mult îndrăgeau războiul. Cei mai mulţi 
aveau doar o mândrie uriaşă, cicatrice rămase din bătălii şi 
arme bine ascuţite, şi cu acele lucruri puteau să-şi ia orice 
doreau. Luptătorii din zidul mercian nici măcar nu 
rămaseră să-i înfrunte, ci, văzând că erau depăşiţi 
numeric, fugiră imediat, în huiduielile batjocoritoare ale 
oamenilor lui Ragnar, care-şi scoaseră pieptarele şi 
cămăşile de zale şi-şi folosiră securile şi funiile întinse de 
pe Vipera Vântului pentru a smulge din râu copacii căzuţi. 
Peste câteva ore, râul era liber şi am putut pleca mai 
departe. În noaptea aceea, corăbiile se adunară laolaltă, ca 
un ciorchine, iar pe malul râului se aprinseră focuri. 
Ragnar puse oameni de strajă, şi fiecare războinic îşi aşeză 
armele lângă el înainte să adoarmă. Dar nimeni nu ne 
tulbură somnul, aşa că în zori am pornit iar la drum, 
ajungând în scurt timp la un orăşel înconjurat de ziduri 
groase de pământ şi o palisadă înaltă din lemn. Acesta, 
presupuse Ragnar, era locul pe care mercienii nu reuşiseră 
să-l apere. Pe ziduri nu se zărea nici urmă de soldaţi, aşa 
că el dădu poruncă navelor să acosteze şi îşi conduse 
oamenii către aşezare. 

Zidurile de pământ şi palisadele de lemn ale oraşului 
erau în stare bună, şi Ragnar se miră că garnizoana 
oraşului alesese să mărşăluiască spre râu pentru a ne 
înfrunta, în loc să rămână la adăpostul cetăţii. Soldaţii 
mercieni dispăruseră cu totul, probabil fugiseră spre sud, 
căci porţile erau deschise şi zeci de localnici stăteau 
îngenuncheaţi în faţa arcului de lemn al porţii, cu mâinile 
ridicate spre noi, cerşind îndurare. Trei dintre oamenii 
îngroziţi erau călugări, având capetele rase pe mijloc şi 
plecate într-o deplină umilinţă. 


%79 


— Urăsc călugării, răcni voios Ragnar. Ţinea în mână 
sabia Străpunge-lnimi, şi lama şuieră scurt când o roti prin 
aer. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Călugării sunt ca furnicile. Înveşmântaţi în negru, se 
strecoară peste tot şi nu-s buni de nimic. Îi urăsc. Uhtred, 
o să vorbeşti în numele meu. Întreabă-i cum se numeşte 
locul ăsta. 

Am aflat că orăşelul se numea Gegnesburh. 

— Spune-le, continuă Ragnar, că numele meu este jarlul 
Ragnar. Sunt numit „Neînfricatul” şi, atunci când nu capăt 
hrană şi argint, mănânc copii. 

Am făcut cum îmi poruncise. Oamenii îngenuncheaţi 
priviră cu spaimă spre Ragnar, care-şi despletise părul, 
semn că era pus pe ucis - deşi ei n-aveau habar de asta. 
Rânjind, danezii formară un rând în spatele lui, toţi 
înarmaţi cu securi, sulițe, săbii, scuturi şi ciocane de 
război. 

— Ne dăruiesc toată mâncarea pe care o au, am tradus 
eu răspunsul unui bărbat cu păr cărunt. Dar omul ăsta zice 
că nu au prea multă. 

La auzul acestor vorbe, Ragnar zâmbi, păşi înainte şi, cu 
surâsul întipărit pe chip, îşi roti sabia şi tăie gâtul 
nefericitului, aproape descăpăţânându-l. Am sărit într-o 
parte, nu fiindcă mă speriasem, ci pentru că nu voiam ca 
tunica să mi se murdărească de sânge. 

— O gură mai puţin de hrănit, făcu vesel Ragnar. Acum 
întreabă-i pe ceilalţi câtă mâncare mai este. 

Barba căruntă a bărbatului se înroşise de sânge. 
Prăbuşit la pământ, acesta se zvârcolea, înecându-se şi 
horcăind. Zbaterile sale se potoliră încet şi într-un târziu 
muri, cu ochii stăruind mustrător asupra mea. Niciunul 
dintre tovarăşii lui nu încercă să-l ajute, căci toţi erau prea 
înfricoşaţi ca să se mişte. 

— Câtă mâncare aveţi? am întrebat iar. 

— Există destulă mâncare, stăpâne, zise unul dintre 
călugări. 

— Cât de multă? 


$ 80 # 


— Destulă. 

— Zice că e destulă, i-am tălmăcit lui Ragnar. 

— Vezi? rânji Ragnar. O sabie e o unealtă grozavă dacă 
vrei să afli adevărul. Dar ia întreabă-l pe călugăr: biserica 
lui cât argint are? 

Călugărul bâigui că puteam să vedem şi noi singuri şi să 
luăm tot ce dorim, că totul era al nostru, absolut tot. Când 
am tradus aceste cuvinte, rostite cu o spaimă teribilă, 
Ragnar zâmbi din nou. 

— Mă minte, nu-i aşa? 

— Te minte? l-am întrebat uimit. 

— Da, vrea să mă uit singur fiindcă ştie prea bine că n-o 
să găsesc mare lucru. Şi asta înseamnă că fie şi-au ascuns 
odoarele, fie le-au dus de aici. Întreabă-l dacă şi-au ascuns 
argintul. 

Am făcut întocmai, iar călugărul se înroşi la faţă. 

— Suntem o biserică săracă, avem puţin argint, se 
văicări el. În timp ce-i traduceam aceste cuvinte, se ridică 
brusc şi dădu să fugă, dar Ragnar îi călcă sutana cu 
piciorul, oprindu-l, şi-i străpunse spinarea cu o singură 
lovitură de sabie. Călugărul se zvârcoli ca un peşte pe 
uscat, cuprins de spasmele morţii. 

Fireşte că exista argint, dar fusese îngropat, după cum 
ne mărturisi un alt călugăr. Ragnar oftă pe când îşi ştergea 
de sânge lama sabiei pe sutana monahului ucis. 

— Ce proşti! Ar fi trăit dacă ar fi spus adevărul pentru 
prima oară în viaţa lor, spuse el posac. 

— Dar dacă nu exista deloc argint? l-am întrebat. 

— Atunci ar fi spus adevărul şi ar fi murit, se amuză 
Ragnar. Însă călugării sunt de folos doar pentru că strâng 
comori pentru noi, danezii. Ei sunt furnici care agonisesc 
argint. Găseşte furnicarul, sapă-l şi eşti un om bogat, 
încheie el trecând cu paşi mari peste cele două leşuri. 

La început mă şocase uşurinţa cu care ucidea oameni 
fără apărare, dar Ragnar nu avea niciun fel de respect 
pentru linguşitori şi mincinoşi. El aprecia un inamic care 
lupta, care dovedea spirit de războinic, însă pentru viclenii 
slugarnici, precum cei ucişi la poarta cetăţii Gegnesburh, 


81% 


nutrea doar dispreţ, considerându-i mai prejos decât 
animalele. 

Am golit Gegnesburh de mâncare, apoi i-am obligat pe 
călugări să-şi dezgroape odoarele. Nu erau prea multe: 
două cupe de argint pentru împărtăşanie, trei tipsii de 
argint, un crucifix din bronz, pe care statuia lui Hristos era 
din argint, o sculptură în os reprezentând îngeri care 
urcau o scară şi un săculeţ de monede mărunte din argint. 
Ragnar împărţi banii oamenilor săi, apoi sparse cu securea 
tipsiile şi cupele de argint şi împărţi şi bucăţile rămase din 
ele. Sculptura de os nu-l atrase, aşa că o sfărâmă cu sabia. 

— Ciudată credinţă. Să te închini unui singur zeu? mârâi 
el. 

— Un singur zeu, dar întreit. 

Răspunsul meu îi plăcu. 

— Da, un truc isteţ, dar inutil. Acest zeu întreit are o 
mamă, nu-i aşa? 

— Pe Fecioara Maria, i-am spus pe când el scotocea prin 
mănăstire, căutând alte lucruri de jefuit. 

— Mă întreb dacă pruncul ei s-a născut din trei părţi. Şi 
cum se numeşte acest zeu? 

— Nu ştiu. 

Ştiam că are un nume, fiindcă Beocca mi-l spusese, dar 
nu-l ţinusem minte. 

— Zeul întreit constituie Sfânta Treime, am urmat, dar 
nu acesta e numele lui. De obicei, creştinii îl numesc doar 
Dumnezeu. 

— Ha, e ca şi cum i-ai da unui câine numele „câine”, 
râse Ragnar. Şi cine e lisus? 

— Una dintre cele trei părţi ale Sfintei Treimi. 

— E cel care a murit, nu? Şi pe urmă a înviat. 

— Da, am zis, temându-mă dintr-odată că Dumnezeul 
creştin mă privea şi era gata să mă pedepsească groaznic 
pentru păcatele mele. 

— Zeii pot face asta, spuse Ragnar nepăsător. Mor, 
învie... sunt zei! Se uită la mine şi, simţindu-mi teama, îmi 
zburli părul. Nu te speria, Uhtred, zeul creştinilor n-are 
nicio putere aici. 


4% 82 # 


— Nu are? 

— Sigur că n-are! 

Tocmai îşi terminase căutările printr-un şopron din 
spatele mănăstirii. Găsise o seceră bună, pe care şi-o 
prinse la cingătoare. 

— Zeii luptă unii cu alţii, toată lumea ştie asta. Uită-te la 
zeii noştri! Aesir şi Vanir s-au luptat ca nişte fiare până să 
devină prieteni. 

Aesir şi Vanir erau două familii de zei danezi care 
împărăţeau împreună în Asgard, deşi odinioară se 
duşmăniseră crunt. 

— Zeii luptă, continuă Ragnar pe un ton foarte serios, şi 
unii câştigă, alţii pierd. Zeul creştin pierde, altfel cum de- 
am mai fi noi aici? De ce am învinge mereu? Zeii ne 
răsplătesc dacă le dovedim respect, dar zeul creştinilor nu 
prea-şi ajută supuşii, nu crezi? Ei varsă râuri de lacrimi 
pentru el, se roagă la el, îi dau argintul lor, iar noi venim 
şi-i măcelărim! Zeul lor e jalnic. Dacă ar fi avut vreo 
putere, noi n-am fi fost aici, nu? 

Vorbele lui mi se păreau cât se poate de logice. De ce să 
te închini unui zeu dacă el nu te ajută? Şi era indiscutabil 
că supuşii lui Odin şi Thor câştigau. Pe când ne întorceam 
la corabie, fără să-mi dau seama, am dus mâna la amuleta 
cu ciocanul lui Thor pe care o aveam la gât. Am lăsat 
Gegnesburh neatins, cu localnicii săi tânguindu-se şi cu 
cămările golite de provizii, şi am vâslit mai departe pe râu, 
bucuroşi că pântecele corăbiilor erau pline cu grâne, 
pâine, carne sărată şi peşte afumat. Mai târziu, mult mai 
târziu, aveam să aflu că /Elswith, soaţa regelui Alfred, 
provenea din Gegnesburh. Tatăl ei, omul care fugise, 
evitând lupta cu noi, era ealdorman acolo. După aceea n-a 
contenit să se vaite că, după plecarea ei, danezii prădaseră 
locul unde crescuse. Dumnezeu, susţinea ea, avea să-i 
pedepsească pe păgânii ce-i jefuiseră oraşul natal; mi s-a 
părut înţelept să nu-i destăinui că mă numărasem printre 
tâlhari. 

Ne-am încheiat călătoria într-un oraş numit 
Snotengaham, care însemna „casa oamenilor lui Snot” şi 


% 83 # 


era o aşezare mult mai mare decât Gegnesburh, însă şi 
garnizoana de aici fugise, iar oamenii rămaşi îi 
întâmpinară pe danezi dăruindu-le grămezi de provizii şi 
mormane de argint. Probabil fusese timp suficient pentru 
ca un călăreț să aducă la Snotengaham vestea pedepsei pe 
care o suferiseră cei din Gegnesburh. Danezii erau 
întotdeauna bucuroşi de asemenea soli care răspândeau 
spaima; ca pentru a le confirma aşteptările, oraşul se 
predă fără luptă, deşi avea întărituri zdravene. 

În vreme ce unii dintre oamenii lui Ragnar plecară să 
prade ţinutul, alţii rămaseră să străjuiască zidurile. Primul 
lucru pe care jefuitorii îl căutară fură caii. Călare, bandele 
daneze putură ajunge şi mai departe, furând, arzând şi 
hărţuind încoace şi-ncolo. 

— Vom rămâne aici, îmi spuse Ragnar. 

— Toată vara? y 

— Până la sfârşitul lumii, Uhtred. Asta e acum pământ 
danez. 

La sfârşitul iernii, Ivar şi Ubba trimiseră trei corăbii 
înapoi în Danemarca, pentru a încuraja venirea altor 
colonişti. În curând, noi nave începură să sosească, ba câte 
una, ba câte două, aducând bărbați, femei şi copii. 
Acestora li se dădu voie să ocupe ce case doreau, mai 
puţin cele ale căpeteniilor merciene care se închinaseră lui 
Ivar şi Ubba. Un asemenea om de vază era episcopul, un 
tânăr pe nume /ZEthelbrid, care le predica enoriaşilor săi că 
danezii fuseseră trimişi de Dumnezeu. Nu putea să explice 
de ce făcuse Dumnezeu asta şi poate că nici nu ştia, dar 
predicile sale îl ajutară să trăiască în siguranţă, alături de 
soţia şi de copiii lui, în timp ce bisericii sale i se permise să 
păstreze o cupă de argint pentru împărtăşanie, deşi Ivar 
insistă ca fiii gemeni ai episcopului să fie ţinuţi zălog, în 
caz că Dumnezeul creştin se răzgândea în privinţa 
danezilor. 

Ragnar, ca şi celelalte căpetenii daneze, făcea adesea 
incursiuni prin ţinut în căutare de hrană şi îi plăcea să-l 
însoțesc, căci făceam pe tălmaciul pentru el. Soseau tot 
mai multe veşti despre o mare oştire merciană care se 


$ 849 


aduna în sud, la Ledecestre, cea mai mare cetate din 
Mercia. Fusese construită de romani, care înălţau cetăţi 
mai bune decât orice ar putea să ridice oamenii din zilele 
noastre. Burghred, regele Merciei, îşi aduna forţele acolo, 
şi de aceea Ragnar dorea atât de mult să facă provizii de 
hrană. 

— Ne vor asedia, mă avertiză el, dar îi vom învinge şi pe 
urmă Ledecestre are să fie al nostru, ca şi Mercia. 

Vorbise foarte calm, de parcă nici n-ar fi existat 
posibilitatea unei înfrângeri. 

Rorik rămăsese în oraş pe când eu călăream alături de 
tatăl lui, pentru că se îmbolnăvise iar: era chinuit de dureri 
de burtă atât de groaznice, încât nu-şi putea reţine 
lacrimile. Toată noaptea vărsase, era palid şi singura 
alinare i-o adusese o fiertură de ierburi făcută de o bătrână 
slujnică a episcopului. Ragnar îşi făcea griji pentru Rorik, 
dar era mulţumit că eu şi cu fiul lui eram atât de buni 
prieteni. Rorik nu era gelos pe mine şi nici nu se supăra pe 
tatăl lui pentru că acesta-mi dădea atâta atenţie. Cu 
timpul, ştia el, Ragnar plănuia să mă trimită înapoi la 
Bebbanburg ca să-mi primesc moştenirea cuvenită şi, 
onorându-i prietenia, să transform cetatea într-o fortăreață 
daneză. Eu urma să fiu stăpânul Uhtred, iar Rorik şi fratele 
lui mai mare aveau să stăpânească alte cetăţi. Ragnar avea 
să fie un domn puternic, sprijinit de fiii lui şi de 
Bebbanburg, şi cu toţii aveam să fim danezi şi Odin avea să 
ne zâmbească şi tot astfel urmau să meargă lucrurile până 
la încleştarea finală, când zeii cei mari aveau să pornească 
la luptă contra monştrilor şi oastea morţilor avea să 
mărşăluiască din Valhalla, iar lumea subpământeană avea 
să-şi slobozească fiarele şi focul avea să mistuie măreţul 
copac al vieţii, Yggdrasil. Cu alte cuvinte, totul avea să fie 
la fel, până la dispariţia totală. Astfel gândea Rorik, şi fără 
îndoială că şi Ragnar nutrea aceleaşi gânduri. Destinul, 
zicea Ravn, nu poate fi schimbat. 

În miezul verii sosiră veşti că oştirea merciană pornise 
în sfârşit la drum şi că regele Æthelred din Wessex venea 
cu oastea sa în sprijinul lui Burghred, aşa încât trebuia să 


% 85% 


înfruntăm două dintre cele trei regate engleze rămase. 
Prin urmare, am pus capăt raidurilor prin ţară şi am 
început să pregătim Snotengaham pentru inevitabilul 
asediu. Palisada de pe valul de pământ fu întărită, iar 
şanţul exterior adâncit. Corăbiile fură trase pe malurile 
râului, departe de ziduri, ca nu cumva să fie transformate 
în cenuşă de săgețile cu foc trase de atacatori, iar stuful de 
pe clădirile cele mai apropiate de palisade fu dat jos, aşa 
încât casele să nu poată fi incendiate. 

Ivar şi Ubba hotărâseră că asediul era soluţia cea mai 
bună deoarece eram îndeajuns de puternici pentru a 
păstra ceea ce cuceriserăm, dar, dacă am fi ocupat mai 
mult teritoriu, forţele daneze s-ar fi întins prea mult, 
subţiindu-se, şi ar fi putut fi învinse ceată cu ceată. Era de 
preferat, considerau ei, să lăsăm duşmanul să vină peste 
noi şi să muşte ţărâna în faţa zidurilor de la Snotengaham. 

Duşmanul sosi tocmai atunci când dădeau macii în 
floare. La început apărură iscoadele mercienilor, mici 
grupuri de călăreţi care înconjurară pe furiş oraşul, iar în 
miezul zilei se iviră pedestraşii lui Burghred, pâlcuri dese 
de bărbaţi înarmaţi cu sulițe, securi, săbii, seceri şi coase. 
Se instalară la mare distanţă de oraş, folosind crengi şi 
brazde de iarbă pentru a-şi clădi nişte adăposturi 
grosolane, răspândite peste pajişti şi coline. Snotengaham 
se află pe malul nordic al râului Trente, ceea ce face ca 
râul să fie între oraş şi restul Merciei, dar oastea duşmană 
veni din vest, traversând Trente undeva la sud de noi. Şi 
câţiva dintre oamenii lor se postaseră pe malul de miazăzi, 
pentru a împiedica navele noastre să traverseze râul. 
Aşadar, duşmanul ne înconjurase, însă nu făcea nicio 
încercare de a ne ataca, fiindcă mercienii aşteptau venirea 
saxonilor din vest. În prima săptămână de asediu, singurul 
moment mai deosebit avu loc când o mână de arcaşi ai lui 
Burghred se strecură spre oraş şi trimise asupra noastră 
un stol de săgeți, însă acestea se înfipseră în palisade, 
oferind păsărelelor locuri de cocoţat. Toată făloşenia 
duşmanului nu se ridică la mai mult de atât. După aceea, 
mercienii îşi fortificară tabăra, înconjurând-o cu o baricadă 


4% 86 9 


de copaci doborâţi şi tufişuri de spini. 

— Le e teamă că am putea ieşi din încercuire, 
omorându-i pe toţi, aşa că au de gând să se aşeze acolo şi 
să încerce să ne înfometeze, zise Ragnar. 

— Şi vor reuşi? am întrebat eu. 

— N-ar putea face să flămânzească nici măcar un 
şoarece prins într-un urcior, râse el. Îşi agăţase scutul de 
partea din afară a palisadei - unul dintre cele peste o mie 
două sute de scuturi pictate în culori strălucitoare care 
fuseseră înşirate acolo. Nu aveam tot atâţia oameni, dar 
aproape toţi danezii aveau mai multe scuturi şi le puseseră 
pe toate pe zid, ca să dea duşmanului impresia că 
garnizoana era foarte numeroasă. Războinicii de seamă din 
rândul danezilor îşi înălţară flamurile pe zid; printre ele se 
aflau şi steagul cu corb al lui Ubba şi cel cu aripă de vultur 
al lui Ragnar. Flamura lui Ubba era un triunghi din pânză 
albă împodobit cu ciucuri albi şi înfăţişând un corb negru 
cu aripile întinse, în vreme ce stindardul lui Ragnar era o 
aripă adevărată de vultur, ţintuită în piroane de un par, 
însă devenise atât de zdrenţuită, încât Ragnar oferise o 
brățară de aur oricui ar fi putut-o înlocui. 

— Dacă vor să ne scoată de aici, zicea el, ar trebui să ne 
atace în următoarele trei săptămâni, înainte ca oamenii lor 
să vrea să plece acasă pentru a-şi strânge recolta. 

În loc să atace, mercienii încercară să ne scoată din 
Snotengaham pe altă cale. O duzină de preoţi, 
înveşmântaţi în odăjdii şi purtând stâlpi în formă de cruce, 
urmaţi de un şir de călugări cu steaguri sfinte, desfăşurate 
tot pe cruci mari din lemn, ieşiră dindărătul baricadelor şi 
defilară în bătaia săgeţilor noastre. Pe steaguri erau pictaţi 
sfinţi creştini. Unul dintre preoţi stropea cu apă sfinţită, şi 
tot grupul se oprea, la fiecare câţiva paşi, ca să arunce 
blesteme asupra noastră. În acea zi, trupele saxonilor din 
vest veniră în sprijinul lui Burghred, a cărui soţie era sora 
lui Alfred şi a regelui /Ethelred din Wessex, şi tot atunci 
am zărit pentru prima oară flamura cu dragon a regatului 
Wessex. Era o banieră uriaşă, din brocart verde, gros, pe 
care era înfăţişat un dragon alb ce scuipa foc. 


% 87 # 


Portstindardul se repezi în galop ca să-i prindă din urmă 
pe preoţi, şi dragonul flutură în urma lui. 

— O să vină şi rândul tău, murmură Ragnar cu ochii la 
dragonul de pe stindardul vălurit. 

— Când? 

— Doar zeii ştiu, zise el fără să-şi dezlipească privirea de 
pe flamură. Anul ăsta trebuie să terminăm cu Mercia, apoi 
vom năvăli în Anglia de Est şi după aceea în Wessex. De 
cât timp avem nevoie ca să cucerim toate pământurile şi 
comorile Angliei, Uhtred? De trei ani? Sau poate de patru? 
Oricum, ne mai trebuie corăbii, încheie el, şi am înţeles că 
nu se referea neapărat la corăbii, ci la oameni, mai multe 
scuturi şi mai multe săbii. 

— De ce nu ne îndreptăm spre nord? l-am întrebat. 

— Spre Dalriada şi ţara picţilor? Ha, acolo nu-i nimic de 
jefuit, Uhtred, râse el. Sunt doar pietre, pământuri sterpe 
şi funduri goale. Pământurile de acolo nu-s mai bune decât 
ale noastre, de acasă. Dar, făcu el, înclinând capul spre 
tabăra duşmană, acesta e un pământ bun. Mănos şi adânc. 
Poţi să-ţi creşti copiii aici. Şi poţi prinde putere. 

Tăcu deodată, văzând cum dinspre tabăra duşmană 
apăru un pâlc de călăreţi care goneau după portstindardul 
flamurii cu dragon. Chiar şi de la distanţă îţi puteai da 
seama că erau oameni de vază, căci aveau cai frumoşi şi 
cămăşi de zale scânteind pe sub pelerinele de un roşu 
închis. 

— Regele din Wessex? îşi dădu Ragnar cu părerea. 

— ZEthelred? 

— Da, probabil el este. O să aflăm acum. 

— Ce să aflăm? 

— Din ce plămadă sunt făcuţi aceşti saxoni din vest. 
Mercienii nu ne atacă, dar hai să vedem dacă oamenii lui 
Æthelred sunt mai buni. În zori, Uhtred, atunci ar fi trebuit 
să sosească. Direct asupra noastră, cu scări puse pe ziduri. 
Ar fi pierdut câţiva oameni, însă ceilalţi ne-ar fi măcelărit. 
Asta aş fi făcut eu, dar de la gloata asta la ce să te-aştepţi? 
râse el, după care scuipă dispreţuitor. 

Ivar şi Ubba trebuie să fi gândit la fel, căci trimiseră doi 


4% 88 9 


oameni să iscodească forţele mercienilor şi ale saxonilor 
din vest, pentru a căuta vreun semn că duşmanul construia 
scări de asalt. Cei doi plecară noaptea, cu gând să se 
strecoare nevăzuţi în tabără, dar fură prinşi, aduşi în faţa 
zidurilor şi obligaţi să îngenuncheze cu mâinile legate la 
spate. Un englez înalt veni cu sabia scoasă şi, fără preget, 
îl lovi din spate pe unul dintre danezi. Omul zvâcni şi capul 
îi sări în sus, despărţit de trupul care se prăbuşi la pământ. 
Tovarăşul lui îi împărtăşi soarta, iar cele două leşuri fură 
lăsate pradă corbilor. 
— Ticăloşii, mârâi Ragnar. 


Ivar şi Ubba priviseră şi ei execuțiile. Rareori îi vedeam 
pe cei doi fraţi. Ubba stătea în casa lui mai tot timpul, în 
vreme ce Ivar, aşa subţire şi veşnic furios, se arăta mai 
des, plimbându-se pe ziduri în fiecare dimineaţă, 
înjurându-i pe duşmani şi rareori discutând cu oamenii lui, 
deşi acum stătea de vorbă cu Ragnar, gesticulând spre 
sud, către câmpiile verzi de dincolo de râu. Nu era în stare 
să poarte o discuţie fără să se răstească, dar Ragnar nu se 
supăra. 

— E furios, îmi zise el pe urmă, fiindcă e nerăbdător să 
afle dacă duşmanul plănuieşte să ne atace sau nu. Acum ar 
vrea să-mi trimit oamenii să iscodească în tabăra 
englezilor, dar după asta... Arătând din cap spre cele două 
leşuri de pe câmp, oftă: Poate ar fi mai bine să plec chiar 
eu. 

— Englezii o să fie cu ochii în patru, l-am prevenit, căci 
n-aş fi vrut ca Ragnar să sfârşească descăpăţânat înaintea 
zidurilor. 

— Menirea unei căpetenii este să conducă, şi nu le poţi 
cere oamenilor tăi să-şi rişte viaţa dacă tu nu eşti gata să 
ţi-o rişti pe a ta, îmi replică el cu asprime. 

— Lasă-mă pe mine, atunci, i-am cerut. 

— Şi ce fel de căpetenie e cea care trimite un copil să 
facă o treabă de bărbat? 

— Sunt englez, şi ei nu vor bănui niciodată că un 
băieţandru englez e iscoada danezilor. 


$ 89 # 


Ragnar zâmbi. 

— Dacă eşti englez, cum am putea să avem încredere că 
ne vei destăinui întocmai ce-ai auzit şi ce-ai văzut în tabăra 
englezilor? 

Am strâns în palmă ciocanul lui Thor. 

— Voi spune adevărul, jur că-l voi spune. Şi sunt danez 
de acum! Tu mi-ai spus asta. Tu spui mereu că sunt un 
danez! 

Dintr-odată, Ragnar părea să mă ia în serios. 
Îngenunche şi mă privi drept în ochi. 

— Chiar eşti danez, băiete? 

— Sunt danez. 

În acea clipă, chiar credeam asta. Alteori eram sigur că 
inima mea bate pentru Northumbria, mă socoteam un fel 
de scedugengan ascuns printre danezi. Drept să spun, 
gândurile şi trăirile mele nu erau foarte limpezi. Îl iubeam 
pe Ragnar ca pe un tată, îmi plăcea mult de Ravn, mă 
jucam şi mă întreceam cu Rorik când el nu era bolnav şi 
toţi mă priveau ca pe unul de-al lor. Eram doar din alt trib. 
Existau trei triburi mari ale oamenilor Nordului: danezii, 
norvegienii şi şvezii, însă Ragnar spunea că mai erau şi 
altele, precum goții, şi nici el nu ştia precis unde se 
terminau pământurile oamenilor Nordului şi unde 
începeau cele ale altor seminţii. Cu toate astea, deodată 
era îngrijorat în privinţa mea. 

— Sunt un danez, am repetat îndârjit, şi cine poate să 
iscodească mai bine decât mine? Eu le vorbesc limba! 

— Eşti un copil, stărui Ragnar. Am crezut că refuza să 
mă lase să plec, dar nu făcea decât să se deprindă cu 
gândul că urma să mă trimită în tabăra duşmană. Nimeni 
n-o să bănuiască un copil, continuă el ţintuindu-mă cu 
privirea, apoi se uită spre cele două leşuri, cărora corbii le 
ciuguleau deja carnea. Eşti sigur, Uhtred? 

— Sunt sigur. 

— O să-i întreb pe fraţi dacă-s de acord. 

Ivar şi Ubba trebuie să fi acceptat planul, căci m-au lăsat 
să plec. Se întunecase deja când m-am strecurat pe poarta 
oraşului. Eram în sfârşit o Umbră Rătăcitoare, mi-am spus, 


% 90 # 


deşi pentru drumul acela nu aveam nevoie de puteri 
supraomeneşti, căci nenumăratele focuri din liniile 
merciene şi saxone îmi luminau calea. Ragnar mă sfătuise 
să ocolesc tabăra cea mare şi să încerc să intru pe undeva 
prin spate, dar am mers direct către cele mai apropiate 
focuri, aflate în spatele copacilor doborâţi ce le slujeau 
englezilor drept zid defensiv, şi dincolo de mormanele de 
crengi am zărit siluetele întunecate ale străjilor. Eram 
neliniştit. Luni de zile visasem să fiu un sceadugengan, şi 
acum mă aflam acolo, în beznă, nu departe de leşurile 
decapitate. Nu-mi luă mult să-mi închipui că mă aştepta şi 
pe mine o soartă asemănătoare. De ce? Într-un colţ al 
minţii ştiam că aş fi putut să intru în tabără şi să-mi 
dezvălui obârşia, apoi să cer să fiu dus la Burghred sau la 
ZEthelred, dar îi promisesem adevărul lui Ragnar. Nu, nu 
puteam da înapoi. Jurasem, şi pentru un băiat jurămintele 
sunt lucruri solemne, întărite de spaima pedepsei divine. 
Cu timpul aveam să-mi aleg tribul de care să aparţin, dar 
acel moment încă nu venise, aşa că m-am târât peste 
câmp, simţindu-mă foarte mic şi vulnerabil, cu inima 
bătându-mi să-mi spargă pieptul şi sufletul măcinat de 
importanţa misiunii primite. 

La jumătatea drumului către tabăra merciană am simţit 
fiori reci de spaimă pe şira spinării. Având senzaţia că 
eram urmărit, m-am tupilat la pământ şi am privit cu 
atenţie în jur. Vederea câtorva siluete negre în beznă m-a 
împins s-o rup la fugă, iute ca un iepure, după care m-am 
aruncat într-o parte şi am ciulit iar urechile. De astă dată 
am fost sigur că auzeam un zgomot de paşi furişându-se 
prin iarbă. Nu se zărea însă nimic, aşa că am continuat să 
mă târăsc până la baricada merciană. Cum se lăsase iarăşi 
o tăcere deplină, mi-am zis că fusese poate o simplă 
nălucire. Mă temusem că n-am să pot trece de obstacolele 
merciene, dar sarcina asta se dovedi uşoară, pentru că un 
copac uriaş, doborât la pământ, îmi lăsa destul spaţiu ca să 
mă pot strecura. Am pătruns fără zgomot în tabără, şi 
aproape imediat m-am pomenit faţă în faţă cu un străjer. 

— Stai, cine eşti? mârâi omul; am putut vedea lumina 


%91 # 


flăcărilor reflectată în lama strălucitoare a  suliţei 
îndreptată spre mine. 

— Osbert, am răspuns, folosind vechiul meu nume. 

— Un băiat? făcu oşteanul surprins. 

— Voiam doar să-mi fac nevoile. 

— La naiba, băiete, şi nu puteai să ţi le faci lângă cortul 
tău? 

— Stăpânului meu nu-i place aşa ceva. 

— Cine-i stăpânul tău? 

Cu sulița ridicată, străjerul se zgâia la mine în lumina 
slabă a focurilor. 

— Beocca, am îngăimat eu primul nume care mi-a venit 
pe limbă. 

— Preotul? 

M-am codit o clipă, dar apoi am încuviinţat din cap. 
Gestul meu păru să-l mulţumească. 

— Atunci mai bine întoarce-te la el, mă sfătui. 

— M-am rătăcit. 

— Atunci n-ar fi trebuit să baţi drumul până aici şi să-ţi 
goleşti băşica udului tocmai lângă postul meu de gardă, 
mormăi oşteanul. Uite, pe acolo trebuie să o iei, băiete. 

Aşa că am luat-o de-a dreptul prin mijlocul taberei, 
trecând pe lângă focuri şi pe lângă corturile improvizate în 
care oamenii sforăiau de zor. Simţindu-mă, câinii începură 
să latre, în timp ce caii nechezau încetişor. De undeva se 
auzi trilul unui fluier, însoţit de cântul suav al unei femei. 
Din focurile aproape stinse, ici-colo se înălţau câteva 
scântei spre cer. 

Străjerul mă îndemnase să o iau către liniile saxonilor 
din vest, căci am văzut flamura cu dragon atârnând în faţa 
unui cort uriaş, luminat de un foc mai mare. Mă uitam 
mereu după scări, dar n-am zărit nici una. Un copil începu 
să se smiorcăie într-un cort, o femeie gemu, în timp ce, 
lângă un foc, mai mulţi bărbaţi cântau cu glasuri răguşite. 
Unul dintre ei, observându-mă, strigă la mine, dar când îşi 
dădu seama că eram doar un copil, mă alungă dintr-o 
fluturare a palmei. Acum eram aproape de focul cel mare, 
cel aprins în faţa cortului cu flamură, şi mi-am lungit gâtul 


Y% 92 # 


ca să văd mai bine. Doi soldaţi stăteau de pază la intrare şi 
din cort se auzeau voci şoptite, dar nu mă observă nimeni 
pe când mă strecuram prin beznă, tot cu ochii după scări. 
Ragnar îmi spusese că acestea trebuiau să fie puse 
laolaltă, fie în mijlocul taberei, fie aproape de marginea ei, 
dar nu zărisem niciuna. În schimb, am auzit pe cineva 
suspinând. 

M-am ghemuit în spatele cortului cel mare, lângă o 
grămadă mare de lemne de foc; judecând după miros, 
eram foarte aproape şi de o latrină. In clipa aceea am 
văzut un bărbat îngenunchind în spaţiul deschis dintre 
lemne şi cort şi mi-am dat seama că de la el veneau 
suspinele. De fapt, se ruga fierbinte, lovindu-se când şi 
când cu pumnii în piept. Străduindu-mă să-mi înăbuş 
teama, m-am tupilat pe burtă ca un şarpe şi m-am 
strecurat mai aproape ca să-l văd mai bine. 

Bărbatul, foarte tânăr, după cum mi s-a părut, gemea de 
parcă ar fi fost măcinat de dureri, îşi ridica braţele spre 
cer, apoi se apleca înainte, ca şi cum s-ar fi închinat 
pământului. 

— Cruţă-mă, Doamne! Cruţă-mă, căci sunt păcătos! 

Apoi vărsă, deşi nu părea beat, şi, după ce-şi goli cu 
totul stomacul, începu iarăşi să geamă. Peste câteva clipe, 
când pânza de la intrarea cortului se ridică, lumina caldă a 
unei lumânări se revărsă pe iarbă. Încremenit de spaimă 
să nu fiu observat, am putut să văd că nefericitul era într- 
adevăr aproape un copilandru, iar apoi mi-am dat seama 
cu uimire că omul care ridicase foaia cortului era părintele 
Beocca. Mă gândisem până atunci că putea să fie o 
coincidenţă şi că existau doi preoţi cu acelaşi nume, dar se 
vădi că acela era însuşi Beocca, tânărul preot cu păr roşu 
şi ochi saşii, ajuns, cine ştie cum, în Mercia. 

— Stăpâne, spuse Beocca, lăsând pânza să cadă şi 
învăluindu-l pe tânăr iarăşi în beznă. 

— Sunt un păcătos, părinte, grăi acesta. Se oprise din 
suspinat, poate fiindcă nu voia ca Beocca să vadă o 
asemenea dovadă de slăbiciune din partea lui, dar vocea îi 
era înecată de tristeţe. Sunt un păcătos nenorocit. 


$ 93 9 


— Cu toţii păcătuim, stăpâne. 

— Un păcătos nenorocit, repetă tânărul, ignorând 
încercarea lui Beocca de a-l consola. Şi sunt căsătorit. 

— Mântuirea vine din pocăință, stăpâne. 

— Atunci Dumnezeu ştie că eu am nevoie să fiu mântuit, 
căci pocăinţa mea ar putea umple cerul. Îşi ridică privirea 
spre stele şi gemu: Carnea, părinte, carnea asta 
păcătoasă... 

Beocca păşi în direcţia mea, dar se opri brusc şi se 
răsuci pe călcâie. Era aşa de aproape de mine că m-ar fi 
putut atinge, dar nici prin gând nu-i trecea că eram acolo. 

— Dumnezeu ne trimite ispite ca să ne pună la 
încercare, stăpâne, şopti el. 

— Ne trimite femei ca să ne pună la încercare, replică 
aspru celălalt, iar noi ne poticnim şi cădem în păcat, aşa că 
după asta îi trimite pe danezi să ne pedepsească pentru 
păcatele noastre. 

— Căile Domnului nu sunt uşoare, dar nimeni nu trebuie 
să se îndoiască de înţelepciunea Lui, îl dojeni Beocca. 

Tânărul, încă îngenuncheat, îşi lăsă capul în jos. 

— N-ar fi trebuit să mă însor niciodată, părinte. Ar fi 
trebuit să mă alătur Bisericii. Şi să merg la o mănăstire. 

— Iar Domnul ar fi găsit un vrednic slujitor în înălţimea 
Ta, stăpâne, însă El a avut alte planuri. Dacă fratele 
înălţimii Tale moare... 

— Să ne rugăm Domnului să fie sănătos! Ce fel de rege 
aş fi eu? 

— Regele lui Dumnezeu, stăpâne. 

Acela trebuia să fie Alfred, m-am gândit. Era prima oară 
când îl vedeam şi îi auzeam vocea, iar el n-avea s-o ştie 
niciodată. Stăteam întins în iarbă, ascultând, pe când 
Beocca încerca să-l liniştească pe prinţul care căzuse 
pradă ispitei. Din discuţia lor am înţeles că Alfred tăbărâse 
asupra unei slujnice şi, imediat după aceea, fusese mistuit 
de dureri fizice şi de ceea ce el numea „chinuri sufleteşti”. 

— Ce trebuie să faci acum, stăpâne, îl sfătui Beocca, e să 
iei fata în slujba înălţimii Tale. 

— Nu! se opuse Alfred. 


Y 94 # 


În cort începu să cânte o harpă şi amândoi se opriră să 
asculte, apoi Beocca se chirci lângă nefericitul prinţ şi-i 
puse o mână pe umăr. 

— Ia fata în slujba Înălţimii Tale, repetă preotul, şi 
rezistă ispitei de a o avea iar. Adu această jertfă a cărnii în 
faţa lui Dumnezeu, şi Domnul te va răsplăti. Mulţumeşte 
Domnului că-ţi trimite ispite, stăpâne, şi proslăveşte-L. 
atunci când rezişti ispitei. 

— Dumnezeu mă va distruge, oftă Alfred. Jur că n-am să 
mai păcătuiesc iarăşi. Mi-e de ajuns Osferth. 

Osferth? Numele nu-mi spunea nimic. Mai târziu, mult 
mai târziu, aveam să aflu că Osferth era fiul bastard al lui 
Alfred, dăruit de o altă slujnică. 

— M-am rugat să fiu cruțat de ispite, continuă prinţul. 
M-am rugat să fiu pedepsit cu durere, spre aducere 
aminte, şi Dumnezeu, în neasemuita Lui milă, mi-a dat 
această boală, dar tot am stăruit în patima trupească. Sunt 
cel mai ticălos dintre păcătoşi! 

— Cu toţii suntem păcătoşi, spuse Beocca apăsându-şi 
palma pe umărul lui. Cu toţii ne-am îndepărtat de la slava 
lui Dumnezeu. 

— Nimeni nu s-a îndepărtat aşa de mult ca mine, gemu 
Alfred. 

— Domnul îţi vede pocăinţa şi te va ridica din genunchi. 
Primeşte cu bucurie ispita, stăpâne, urmă preotul 
însufleţit, primeşte-o, înfrunt-o şi închină-i imnuri de 
mulţumire Domnului atunci când vei reuşi. Şi Dumnezeu te 
va răsplăti, stăpâne, El te va răsplăti. 

— Îndepărtându-i pe danezi? întrebă Alfred 
neîncrezător. 

— Va face şi asta, stăpâne, o va face. 

— Dar noi nu trebuie să stăm cu mâinile încrucişate! Nu 
trebuie să aşteptăm, spuse tânărul atât de aprig, că 
Beocca se dădu un pas înapoi. Se ridică în picioare şi mi- 
am dat seama că era mult mai înalt decât preotul. Trebuie 
să-i atacăm, părinte! exclamă el. g 

— Burghred ştie ce are de făcut, la fel şi fratele Inălţimii 
Tale, spuse Beocca împăciuitor. Păgânii vor pieri de foame, 


% 95 # 


stăpâne, dacă asta e voia Domnului. 

In sfârşit aveam răspunsul, iar acesta era că englezii nu 
voiau să atace, ci mai curând sperau să înfometeze 
garnizoana din Snotegaham, forţând-o să se predea. Nu 
am îndrăznit să plec spre cetate câtă vreme Beocca şi 
Alfred erau aşa de aproape de mine, aşa că am stat să 
ascult cum preotul se ruga alături de prinţ. Într-un târziu, 
după ce Alfred se linişti, intrară amândoi în cort. 

Drumul de întoarcere îmi luă mai mult timp, dar nimeni 
nu mă observă. In noaptea aceea am fost un adevărat 
sceadugengan, mişcându-mă prin întuneric ca o fantomă în 
vreme ce urcam dealul spre cetate. Ultimii o sută de paşi i- 
am străbătut în fugă. După ce am strigat numele lui 
Ragnar, poarta s-a deschis şi am intrat din nou în 
Snotengaham. 

Când soarele răsări, Ragnar mă duse la Ubba. Spre 
marea mea surprindere, Weland, şarpele viclean, era acolo 
şi îmi aruncă o căutătură rea, dar nu atât de rea ca 
disprețul de pe chipul posomorât al lui Ubba. 

— Ce-ai făcut? se burzului căpetenia. 

— Nu am văzut nicio scară, am început eu. 

— Spune-mi tot ce-ai făcut, strigă Ubba înfuriat, aşa că i- 
am spus povestea de la bun început - cum traversasem 
câmpia şi bănuisem că eram urmărit, cum mă tupilasem ca 
un iepure, apoi trecusem prin baricadă şi intrasem în 
vorbă cu străjerul. 

Ubba mă opri şi privi spre Weland: 

— Aşa e? 

Acesta dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Da, stăpâne, l-am văzut trecând de baricadă şi apoi l- 
am auzit vorbind cu un om. 

Aşadar, Weland mă urmărise? L-am privit pe Ragnar, 
care ridică din umeri. 

— Stăpânul meu, Ubba, a cerut să meargă şi un al doilea 
om, iar Weland s-a oferit, îmi explică el. 

Weland îmi adresă acel soi de zâmbet pe care diavolul i 
l-ar fi aruncat unui episcop ajuns în iad. 

— Eu n-am putut trece dincolo de barieră, stăpâne, 


$ 96 # 


recunoscu el în faţa lui Ubba. 

— Dar l-ai văzut pe băiat intrând în tabăra englezilor? 

— Da, şi l-am auzit vorbind cu străjerul, stăpâne, deşi ce- 
au vorbit nu pot spune. 

— Ai văzut scări? îl întrebă Ubba pe Weland. 

— Nu, stăpâne, dar n-am reuşit să pătrund până în 
tabără. 

Ubba îl cercetă atent, făcându-l să se înfioare, apoi îşi 
mută privirea întunecată spre chipul meu, şi mă trecură şi 
pe mine fiorii. 

— Dar tu zici că ai trecut dincolo de copacii doborâţi? Şi 
ce-ai văzut? 

I-am destăinuit cum găsisem cortul cel mare şi cum îl 
surprinsesem pe Alfred văitându-se că e păcătos şi 
spunând că ar fi vrut să atace cetatea. Am mai povestit ce 
zisese preotul, că Dumnezeu avea să-i înfometeze pe 
danezi dacă asta era voinţa Lui, iar Ubba mă crezu, dându- 
şi seama că un băiat nu putea născoci aventura prinţului 
cu slujnica. 

Pe deasupra, eram amuzat de cele văzute, şi asta se 
simţi. Alfred, credeam eu, era doar un fătălău cucernic, un 
penitent plângăcios, vrednic de milă, şi chiar şi Ubba 
surâse când i l-am descris pe prinţul ce se smiorcăia în faţa 
preotului plin de zel. 

— Deci zici că nu erau deloc scări? 

— N-am zărit niciuna, stăpâne. 

Îşi îndreptă spre mine chipul bărbos şi înfricoşător, după 
care, spre uimirea mea, îşi scoase una dintre brăţările de 
pe mână şi mi-o întinse. 

— Ai avut dreptate, e un danez, îi spuse el lui Ragnar. 

— Da, e un băiat de nădejde, încuviinţă Ragnar. 

— Uneori, corcitura pe care o găseşti pe câmp ţi-e de 
folos, rânji Ubba, apoi îi făcu semn cu mâna unui bătrân 
care stătuse în tot acest răstimp pe un scăunel, în colţul 
încăperii. 

Bătrânul se numea Storri şi era, ca şi Ravn, un skald, 
dar şi un vrăjitor, iar Ubba nu făcea nimic fără a-i cere 
sfatul. Acum, fără să rostească o vorbă, Storri apucă un 


$ 97 # 


mănunchi de bețe albe, subţiri, fiecare de mărimea unei 
palme de om, le ţinu deasupra podelei, murmurând o 
rugăciune către Odin, apoi le lăsă să cadă. Beţele căzură 
cu un clinchet sec, iar Storri se aplecă peste ele să 
cerceteze modelul format. 

Erau bețe pe care fuseseră scrijelite rune. Mulţi danezi 
consultau runele, dar meşteşugul lui Storri la interpretarea 
semnelor era faimos şi Ubba era un om atât de dominat de 
superstiții, încât nu făcea nimic dacă nu era convins că zeii 
sunt de partea lui. 

— Ei, cum e? se interesă el nerăbdător. 

Storri îl ignoră, cu ochii holbaţi la grămăjoara de bete, 
încercând să vadă în aşezarea lor întâmplătoare un model 
cu tâlc. Se foi în jurul beţelor, fără a-şi dezlipi privirea de 
pe ele, apoi dădu din cap aprobator. 

— Nici nu se putea mai bine. 

— Băiatul a spus adevărul? 

— Da, băiatul a spus adevărul, încuviinţă skaldul, dar 
beţele vorbesc despre ziua de azi, nu despre noaptea 
trecută, şi ele îmi spun că totul este bine. 

— Bun, mormăi Ubba, apoi se ridică şi-şi luă sabia dintr- 
un ţăruş înfipt în zid. 

— Dacă nu au construit scări, înseamnă că n-au de gând 
să ia cetatea cu asalt. Vom ataca noi. 

Se temuseră că mercienii şi saxonii din vest vor lansa un 
asalt asupra zidurilor tocmai când danezii făceau un raid 
dincolo de râu. Malul stâng era slab apărat de asediatori, 
acolo nu se afla decât un pâlc de oşteni însărcinaţi să 
împiedice expedițiile de jaf peste Trente, dar în acea după- 
amiază Ubba conduse şase corăbii peste râu şi-i atacă pe 
mercieni. Runele nu minţiseră, căci niciun danez nu pieri, 
în schimb atacatorii capturară cai, arme, armuri şi 
prizonieri. 

Douăzeci de prizonieri. 

Mercienii decapitaseră doi dintre oamenii noştri, aşa că 
acum Ubba ucise douăzeci dintre ai lor, şi o făcu sub 
privirile asediatorilor, pentru ca toţi să-i vadă răzbunarea. 
Leşurile descăpăţânate fură aruncate în șanțul din afara 


$ 98 # 


zidurilor, iar cele douăzeci de capete fură înfipte în sulițe 
şi expuse deasupra porţii de nord a cetăţii. 

— În război trebuie să fii nemilos, îmi zise Ragnar. 

— De ce l-ai trimis pe Weland să mă iscodească? l-am 
întrebat, simţindu-mă rănit de gestul lui. 

— Ubba a poruncit aşa. 

— Fiindcă nu aveţi încredere în mine? 

— Fiindcă Ubba nu are încredere în nimeni, în afara lui 
Storri, mă lămuri el. Dar eu am încredere în tine, Uhtred. 

Capetele de deasupra porţii fură ciugulite de păsări 
până când nu mai rămaseră din ele decât craniile, cu 
câteva ciufuri de păr învârtejite de vânturile verii. 
Mercienii şi saxonii din vest tot nu atacau. Soarele 
strălucea fierbinte în vreme ce râul curgea lin pe lângă 
cetatea unde corăbiile fuseseră trase pe mal. 

Lui Ravn, deşi era orb, îi plăcea să vină pe palisade, 
cerându-mi să-i descriu tot ce puteam vedea. Nimic nu se 
schimbase, i-am zis, duşmanul se găsea tot în spatele 
întăriturii din copaci căzuţi, deasupra dealurilor din 
depărtare stăteau aninaţi nori, un şoim vâna, vântul înfiora 
iarba, iar lăstunii se adunau în stoluri. Într-un târziu, mi- 
am făcut curaj şi l-am întrebat despre rune. 

— Runele, chicoti el. 

— Pot prezice viitorul? 

Bătrânul rămase pe gânduri. 

— Dacă ştii să le citeşti bine, da. Mă pricepeam la asta 
înainte să-mi pierd vederea. 

— Aşadar, nu sunt o minciună, am spus eu plin de 
patimă. 

Ravn făcu un gest către peisajul pe care nu-l putea 
vedea. 

— Acolo, Uhtred, sunt zeci de semne de la zei, şi dacă 
desluşeşti semnele, ştii ce vor zeii. Runele îţi transmit 
acelaşi mesaj, dar am observat un lucru... 

Cum se oprise, l-am îndemnat să continue. Oftă prelung, 
ca şi cum ştia că n-ar trebui să spună mai multe, dar în 
cele din urmă vorbi mai departe. 

— Cel mai bine poate citi semnele un om isteţ. lar Storri 


$ 99 # 


e isteţ. Îndrăznesc să spun că nici eu nu sunt chiar prost. 

Nu prea înţelegeam unde bătea. 

— Dar Storri nu se înşală niciodată, nu? 

— Storri e precaut. El nu riscă, iar lui Ubba îi place asta, 
deşi nu o ştie. 

— Dar modelul pe care-l fac runele e un mesaj de la zei? 

— Vântul e un mesaj de la zei, băiete. La fel ca şi zborul 
păsărilor, căderea unei pene, un peşte care ţâşneşte din 
valuri, forma unui nor, ţipătul unei vulpi, toate sunt 
mesaje, dar în cele din urmă, Uhtred, zeii vorbesc doar 
într-un singur loc, zise Ravn întinzând mâna să mă 
ciocănească în cap: Aici. 

În sinea mea eram dezamăgit. 

— Eu aş putea citi runele? 

— Fireşte, încuviinţă el, dar ar fi mai bine să aştepţi să 
mai treacă timpul. Câţi ani ai acum? 

— Unsprezece ani, am răspuns, deşi fusesem ispitit să 
spun doisprezece. 

— Atunci ar trebui să mai stai un an sau doi înainte să 
citeşti runele. Aşteaptă până când vei fi destul de mare ca 
să te însori, peste patru-cinci ani. 

Mi s-a părut o propunere îndoielnică, fiindcă nu aveam 
niciun gând de însurătoare pe atunci. Nu eram nici măcar 
interesat de fete, deşi asta avea să se schimbe destul de 
curând. 

— Poate Thyra va fi aleasa? sugeră Ravn. 

— Thyra? 

Mă gândisem întotdeauna la fiica lui Ragnar ca la o 
tovarăşă de joacă, nu ca la o nevastă. La gândul că ea mi- 
ar fi putut deveni soaţă am izbucnit în râs. 

Reacţia mea îl făcu pe Ravn să surâdă. 

— Spune-mi, Uhtred, ştii de ce ai fost lăsat în viaţă? 

— N-am habar. 

— Când Ragnar te-a prins, s-a gândit că ar putea primi o 
recompensă bună pentru tine, dar s-a hotărât să te 
păstreze. Am crezut că face o prostie, dar, de fapt, a 
procedat corect. 

— Mă bucur să aud asta, am zis eu cu toată convingerea. 


% 100 # 


— Pentru că avem nevoie de englezi, urmă el. Noi 
suntem puţini, englezii sunt mulţi, dar chiar şi aşa le luăm 
pământurile. Totuşi, nu am putea să le păstrăm fără 
ajutorul englezilor. Un om nu poate trăi într-o casă veşnic 
asediată. El are nevoie de pace pentru a-şi cultiva grâul şi 
a-şi creşte vitele. Când oamenii vor vedea că stăpânul 
Uhtred e de partea noastră, nu ni se vor mai împotrivi. Şi 
tu trebuie să iei de soaţă o fată daneză, pentru ca, atunci 
când copiii voştri vor creşte, ei să fie şi danezi, şi englezi, 
şi să nu mai existe nicio diferenţă. Făcu o pauză, gândindu- 
se la acel viitor îndepărtat, apoi chicoti: Doar să ai grijă să 
nu fie creştini, Uhtred! 

— Nu, copiii mei i se vor închina lui Odin, l-am asigurat 
cu glas hotărât. 

— Creştinismul e o religie slabă, mârâi Ravn. E un eres 
de muieri. Nu-i înnobilează pe bărbaţi, ci îi preface în 
viermi. Aud păsări... 

— Da, sunt doi corbi care zboară spre nord. 

— Ha! Asta e un mesaj, exclamă el încântat. Huginn şi 
Muminn se îndreaptă spre Odin. 

Huginn şi Muminn erau corbii gemeni care stăteau 
cocoţaţi pe umerii zeului Odin şi-i şopteau la ureche. Ei 
făceau pentru Odin ceea ce eu făceam pentru Ravn, 
priveau şi-i povesteau ce văd. Zeul îi trimitea să zboare 
prin toată lumea şi să-i aducă veşti, iar veştile pe care ei le 
purtau în acea zi erau că fumul venit din tabăra merciană 
era mai subţire ca de obicei. Mai puţine focuri fuseseră 
aprinse peste noapte. Oamenii părăseau oastea duşmană. 

— E vremea recoltei, spuse Ravn dezgustat. 

— Ce contează asta? 

— Contează. Englezii îşi numesc oastea fyrd, îmi explică 
el, uitând pentru o clipă că eu însumi eram englez. Fiecare 
om capabil să lupte trebuie să slujească în fyrd, dar când 
se coc grânele ei se tem că vor flămânzi peste iarnă, aşa că 
se întorc acasă, ca să-şi secere secara şi orzul. 

— Pe care apoi o să le prădăm noi. 

— Ha! Ha! Incepi să înveţi, Uhtred, râse el. 

Totuşi, mercienii şi saxonii din vest încă sperau că ne 


% 101 # 


pot înfometa. Deşi pierdeau oameni în fiecare zi, nu cedară 
decât după ce Ivar le trimise un car încărcat cu de-ale 
gurii. Erau tot felul de bunătăţi: roţi de brânză, peşte 
afumat, pâine abia scoasă din cuptor, carne de porc sărată 
şi un butoi cu bere tare. În zori, o duzină de oameni 
traseră carul până aproape de tabăra englezilor, se opriră 
la o aruncătură de săgeată şi strigară străjilor duşmane că 
mâncarea era un dar din partea lui Ivar Cel Fără de Oase 
pentru regele Burghred. 

A doua zi, un călăreț mercian veni în galop spre cetate, 
purtând o flamură albă ca semn de împăciuire. Englezii 
voiau să vorbim. 

— Asta înseamnă că am câştigat deja, spuse Ravn. 

— Chiar am câştigat? 

— Când un duşman vrea să stea de vorbă înseamnă că n- 
are chef să se mai lupte. Aşadar, am învins, îmi explică el. 

Şi avu dreptate. 


4 102 # 


Trei 


A doua zi, în valea dintre cetate şi tabăra englezilor fu 
înălţat un pavilion, două pânze de corabie fiind întinse pe 
nişte bulumaci groşi din lemn. Imensul cort era susţinut cu 
corzi împletite din piele de focă şi fixate în pământ cu 
ţăruşi bine ascuţiţi. Inăuntru, englezii aduseră trei scaune 
cu spătar înalt pentru regele Burghred, regele ZEthelred şi 
prinţul Alfred şi le înveliră cu brocart roşu, gros. Pentru 
Ivar şi Ubba se aduseră două scăunele de muls vacile. 

Fiecare parte veni la tratative cu treizeci de oameni. 
Pentru început se stabili ca toate armele să fie lăsate într- 
un rastel, la douăzeci de paşi în spatele pavilionului. Am 
ajutat soldaţii să care săbiile, securile, scuturile şi suliţele, 
apoi m-am întors să ascult negocierile. 

Beocca se afla acolo şi, observându-mă, îmi zâmbi. l-am 
întors zâmbetul. Stătea în spatele unui tânăr despre care 
mi-am zis că trebuia să fie Alfred, căci, deşi în noaptea 
aceea îl auzisem, nu-i putusem desluşi clar trăsăturile. El 
singur dintre cele trei căpetenii engleze nu avea pe cap un 
cerc de aur, în schimb purta la pelerină o fibulă mare, 
presărată cu nestemate, pe care Ivar o ochi imediat, plin 
de lăcomie. Alfred era suplu, înalt, cu picioare lungi, palid 
şi neliniştit. Chipul său era uscăţiv, nasul lung, barba 
scurtă, obrajii supţi şi gura ţuguiată. Părul era de un 
castaniu greu de definit, ochii aruncau priviri îngrijorate, 
fruntea îi era ridată, figura încruntată, iar degetele băteau 
neastâmpărate darabana în braţele scaunului. Era doar un 
tânăr de nouăsprezece ani, aveam să aflu mai târziu, dar 
părea cu zece ani mai bătrân. Fratele lui, regele ZEthelred, 
era mult mai în vârstă, avea peste treizeci de ani şi aceeaşi 
figură prelungă, deşi era mai trupeş şi mai înfricoşător la 
vedere, în vreme ce Burghred, regele Merciei, era un om 


% 103 # 


scund, cu barbă impunătoare, o burtă ca o butie şi o chelie 
lucioasă. 

Alfred îi spuse ceva lui Beocca, iar acesta îi întinse un 
sul de pergamente şi o pană, apoi luă o călimară cu 
cerneală şi o tinu în căuşul palmelor, pentru ca Alfred să 
poată înmuia pana în ea şi să poată scrie. 

— Ce face? întrebă Ivar. 

— Ia notițe despre discuţiile ce vor urma, răspunse 
tălmaciul englez. 

— Notiţe? 

— Da, căci există o cronică, desigur. 

— Şi-a pierdut memoria? întrebă Ivar batjocoritor, în 
timp ce Ubba scoase un cuţitaş şi începu să-şi curețe cu el 
unghiile. Ragnar se prefăcu că mâzgălea şi el ceva în 
palmă, ceea ce-i făcu pe danezi să izbucnească în hohote 
de râs. 

— Voi sunteţi Ivar şi Ubba? întrebă Alfred prin 
mijlocirea tălmaciului. 

— Ei sunt, răspunse tălmaciul. Pana lui Alfred începu să 
scrijelească hârtia, în vreme ce fratele şi cumnatul lui, 
amândoi regi, păreau mulţumiţi să-l lase pe tânărul prinţ 
să-i ia la întrebări pe danezi. 

— Sunteţi fiii lui Lothbrok? întrebă Alfred. 

— Chiar aşa, răspunse tălmaciul. 

— Şi aveţi un frate? Halfdan? 

— Spune-i ticălosului ăstuia să-şi bage foile în fund şi să 
vâre şi pana după ele şi pe urmă să azvârle şi cerneala, 
până scoate pe gaură numai pene negre! mârâi Ivar. 

— Jarlul Ivar spune că nu ne aflăm aici ca să discutăm 
treburi de familie, ci să vă decidem soarta, rosti suav 
tălmaciul. 

— Şi să decidem şi soarta voastră, interveni Burghred, 
pentru prima oară. 

— Soarta noastră? răspunse Ivar, făcându-l pe regele 
mercian să-şi plece ochii în faţa privirii sale sfredelitoare. 
Soarta noastră este să udăm ogoarele din Mercia cu 
sângele vostru, să îngrăşăm pământul cu leşurile voastre, 
să-l pavăm cu oasele voastre şi să-l scăpăm de duhoarea 


% 104 # 


voastră împuţită. 

Discuţiile continuară la fel de aprins multă vreme, 
ambele tabere amenințând, niciuna dornică să cedeze, dar 
englezii fuseseră aceia care ceruseră discuţii, ei doreau să 
facă pace, aşa că începură treptat să mai renunţe la 
condiţii. După două zile, cei mai mulţi dintre cei prezenţi la 
negocieri se plictisiseră, aşa că preferau să iasă din 
pavilion şi să se întindă pe iarbă. Ambele tabere mâncau 
tot pe câmp; în timpul unei asemenea mese, Beocca veni 
precaut înspre locul unde stăteau danezii şi mă salută. 

— Te-ai mai înălţat, Uhtred, îmi zise el. 

— Îmi pare bine să te văd, părinte Beocca, i-am răspuns, 
cu un zâmbet larg. Ragnar ne privea, dar pe chipul lui nu 
se citea niciun semn de îngrijorare. 

— Tot prizonier eşti? se interesă Beocca. 

— Da, tot prizonier, am minţit eu. 

Privi cele două brățări de aur care, fiind prea mari, nu 
stăteau fixe, ci îmi zdrăngăneau la încheietură. 

— Un prizonier privilegiat, observă el cu un surâs 
viclean. 

— Ei ştiu că sunt ealdorman, i-am spus. 

— Ceea ce chiar eşti. Domnul ştie asta, deşi unchiul tău 
o neagă. 

— N-am mai auzit nimic despre el, am zis eu, ceea ce era 
chiar adevărat. 

Beocca ridică din umeri stânjenit. 

— E stăpân la Bebbanburg. S-a însurat cu văduva tatălui 
tău, iar acum ea e însărcinată. 

— Gytha? Insărcinată? am bâiguit. 

— Îşi doresc un fiu, zise Beocca. Şi, dacă îl vor avea... 

Nu-şi termină cuvintele, dar nici nu mai era nevoie. Eu 
eram ealdorman, Ælfric îmi uzurpase locul, dar eram 
moştenitorul lui şi aveam să fiu până în ziua când i s-ar fi 
născut un băiat. 

— Copilul se va naşte în curând, adăugă preotul, dar nu 
trebuie să-ţi faci griji... Îmi zâmbi şi se aplecă spre mine 
pentru a-mi putea şopti în taină la ureche: Am adus 
pergamentele. 


% 105 # 


L-am privit buimăcit, căci nu înţelegeam ce voia să-mi 
spună. 

— Ai adus pergamentele? 

— Da, testamentul tatălui tău! Prin care îţi lăsa ţie 
pământurile şi titlul. 

Era atât de tulburat, încât nu am înţeles pe dată ce 
făcuse. 

— Am dovada că tu eşti adevăratul ealdorman. 

— Dar chiar sunt adevăratul ealdorman, i-am zis, ca şi 
cum dovezile nici nu ar mai fi contat. Şi voi fi mereu. 

— Nu şi dacă planul lui Ælfric izbândeşte. Dacă va avea 
un fiu, va dori ca acesta să-l moştenească. 

— Copiii Gythei întotdeauna mor de mici. 

— Ar trebui să te rogi ca fiecare copil să trăiască, mă 
muştrului Beocca. Oricum ar fi, tot tu eşti ealdorman, iar 
aceste documente o dovedesc. li datoram asta tatălui tău, 
Dumnezeu să-i odihnească sufletul. 

— Deci l-ai părăsit pe unchiul meu? 

— Da, l-am părăsit, spuse preotul, mândru nevoie mare 
că fugise de la Bebbanburg. Sunt englez, continuă el cu o 
licărire aparte în ochii saşii, aşa că am venit în sud, 
Uhtred, pentru a găsi englezi dornici să lupte contra 
păgânilor, englezi capabili să împlinească voia Domnului. 
Şi i-am găsit în Wessex. Ei sunt oameni buni, cu frica lui 
Dumnezeu, oameni loiali! 

— Ælfric nu luptă cu danezii? l-am întrebat. Ştiam că nu 
luptau, dar voiam să o aud din gura lui. 

— Unchiul tău nu vrea să aibă necazuri, aşa că păgânii 
îşi fac de cap în Northumbria, iar lumina Domnului nostru 
lisus Hristos devine tot mai pâlpâitoare, pe zi ce trece. Îşi 
împreună palmele ca pentru rugăciune, trecându-şi mâna 
stângă, nevolnică, peste cea dreaptă, pătată cu cerneală, şi 
continuă: Nu doar Ælfric a cedat în faţa danezilor. Ricsig 
din Dunholm dă ospeţe în cinstea lor, Egbert stă pe tronul 
lor, şi cred că din cauza atâtor trădări, până şi sfinţii 
plâng, în Rai. Danezii trebuie opriţi, Uhtred, şi am plecat în 
Wessex fiindcă regele este un om pios şi ştie că doar cu 
ajutorul lui Dumnezeu îi putem învinge pe păgâni. Mă voi 


% 106 # 


interesa dacă regele din Wessex doreşte să te răscumpere. 

Ultimele sale cuvinte mă luară prin surprindere, aşa că, 
în loc să par încântat, am dat impresia că eram nedumerit. 

— Ai auzit ce-am spus? mă întrebă el aspru. 

— Vrei să mă răscumperi? 

— Desigur! Eşti os de nobil, Uhtred, şi trebuie să fii 
răscumpărat! Alfred ştie să fie generos când e vorba de 
asemenea lucruri. 

— Mi-ar plăcea, am zis, ştiind că acesta era răspunsul 
potrivit. 

— O să-l întâlneşti pe Alfred. O să-ţi placă, vei vedea! 
spuse el entuziasmat. 

N-aveam nicio dorinţă să-l întâlnesc pe Alfred, cu atât 
mai puţin după ce-l auzisem cum se jeluia din pricina fetei 
pe care o necinstise, dar Beocca stăruia, aşa că am mers la 
Ragnar şi i-am cerut permisiunea. 

— De ce vrea ticălosul ăla saşiu să te întâlneşti cu 
Alfred? mă întrebă el amuzat. 

— Crede că Alfred ar putea plăti pentru răscumpărarea 
mea. 

— Ha! O să plătească bani buni pentru tine, chicoti 
Ragnar. Păi atunci, dă-i bătaie, du-te, niciodată nu-i rău să- 
ti poţi vedea duşmanul de aproape. 

Alfred stătea împreună cu fratele său, la oarece distanţă 
de noi, iar Beocca mă conduse spre grupul de sfetnici în 
mijlocul căruia se aflau cei doi bărbaţi de sânge regal. 

— Alfred este cel mai de seamă sfătuitor al fratelui său, 
îmi explică el. Regele ZEthelred e un bărbat bun, dar se 
pierde repede cu firea. Fireşte, are copii, dar cei doi băieţi 
ai lui sunt foarte mici... 

Vocea i se stinse, ca şi cum s-ar fi ruşinat să-şi continue 
gândul. 

— Aşadar, dacă el moare, fiul său cel mare devine rege? 
l-am întrebat. 

— Nu, nu, făcu Beocca, părând cuprins de panică. 
Æthelwold e mult prea tânăr. E doar un copil, nu mai mare 
decât tine. 

— Dar e fiul regelui, am insistat eu. 


% 107 # 


Preotul se aplecă spre mine şi-mi spuse pe un ton 
coborât, dar intens: 

— Când Alfred era copil, tatăl lui l-a dus la Roma. Spre 
a-l vedea pe papă! Iar papa, Uhtred, l-a uns ca viitor rege! 

Mă privea de parcă ar fi vrut să-i accept punctul de 
vedere. 

— Dar nu el e moştenitorul tronului, am stăruit eu. 

— Papa l-a făcut moştenitor, şopti Beocca. 

Mai târziu, mult mai târziu, aveam să întâlnesc un preot 
care se aflase în suita bătrânului rege şi el mi-a destăinuit 
că Alfred nu fusese uns ca viitor rege, ci că doar primise 
nişte onoruri papale neînsemnate. Însă Alfred a susţinut 
până în clipa morţii că papa i-ar fi oferit lui succesiunea, 
justificându-şi astfel uzurparea tronului care, de drept, i s- 
ar fi cuvenit fiului celui mare al lui Æthelred. 

— Dar dacă Æthelwold creşte mare... am început eu. 

— Desigur, atunci el va deveni rege, mă întrerupse 
nerăbdător Beocca. În schimb, dacă tatăl lui moare înainte 
ca Æthelwold să ajungă la vârsta bărbăţiei, Alfred va fi 
rege. 

— Înseamnă că Alfred va trebui să-l ucidă. Şi pe el, şi pe 
fratele lui, am tras eu concluzia. 

Beocca mă privi stupefiat. 

— De ce spui asta? îngăimă el. 

— Trebuie să-i omoare, la fel cum unchiul voia să mă 
omoare pe mine. 

— Chiar voia să te ucidă. Şi, probabil încă vrea asta, 
adăugă Beocca făcându-şi semnul crucii. Dar să ştii că 
Alfred nu este Ælfric! Nu, nu. Alfred îşi va trata nepoţii cu 
îndurare creştinească, sigur că aşa va face. Şi ăsta e un alt 
motiv pentru care ar trebui să urce pe tron. E un bun 
creştin, Uhtred, aşa cum mă rog să fii şi tu, şi e voia 
Domnului ca Alfred să ajungă rege. Papa a dovedit-o! Şi 
noi trebuie să ne supunem vrerii lui Dumnezeu. Doar prin 
supunere faţă de Domnul putem spera să-i învingem pe 
danezi. 

— Doar prin supunere? l-am întrebat, în doi peri. 
Credeam că şi săbiile pot ajuta. 


4 108 # 


— Nu, doar prin supunere şi prin credinţă, insistă 
Beocca. Dumnezeu ne va dărui victoria dacă ne închinăm 
Lui cu toată inima noastră, şi dacă ne căim şi-i înălţăm 
doar Lui slavă. Iar Alfred va face asta! Avându-l pe el în 
frunte, oştirile îngereşti se vor pogori din Ceruri ca să ne 
ajute. Æthelwold nu poate face asta. E o pacoste de copil, 
înfumurat şi leneş. 

Beocca mă prinse de mână şi mă trase după el printre 
nobilii mercieni şi saxoni. 

— Nu uita, băiete, să îngenunchezi înaintea lui. Este un 
prinţ! 

Odată ajuns în faţa lui Alfred, am îngenuncheat, cum se 
cuvenea, când Beocca mă prezentă. 

— Acesta e băiatul despre care ţi-am vorbit, stăpâne. 
Este ealdormanul Uhtred de Northumbria şi prizonier al 
danezilor încă de când Eoferwic a căzut în mâinile lor. Dar 
e un băiat tare bun. 

Alfred mă sfredeli cu o căutătură intensă, care, cinstit să 
fiu, mă făcu să mă simt foarte stânjenit. Aveam să 
descopăr, cu timpul, că era un om inteligent, foarte 
inteligent, şi că gândea de două ori mai repede decât 
majoritatea celorlalţi oameni. De asemenea, era un om 
serios, atât de serios, încât înţelegea orice, mai puţin 
glumele. Alfred cântărea totul cu greutate, chiar şi pe un 
băieţaş, şi de aceea mă cercetă îndelung, ca şi cum ar fi 
încercat să vadă până în străfundurile sufletului meu 
necopt. 

— Chiar aşa? Eşti un băiat bun? mă întrebă el în cele din 
urmă. 

— Încerc să fiu, stăpâne. 

— Uită-te la mine, îmi porunci, căci îmi coborâsem ochii 
în pământ. Când i-am întâlnit privirea, el îmi surâse. Nu 
am văzut în privirea lui niciun semn din boala de care se 
plânsese în acea noapte şi m-am întrebat dacă nu cumva 
atunci fusese mai curând beat. Asta ar fi explicat 
comportamentul lui vrednic de milă, cu totul diferit de 
îndrăzneala pe care o afişa acum. 

— Şi cum încerci să fii bun? se interesă el. 


% 109 # 


— Încerc să rezist ispitei, Doamne, i-am spus, amintindu- 
mi cuvintele rostite de Beocca în faţa cortului. 

— Asta e bine, foarte bine. Dar poţi să rezişti ispitei? 

— Nu mereu, am răspuns, apoi m-am codit, ca 
întotdeauna dornic să joc o farsă şi lăsându-mă, în cele din 
urmă, pradă tentaţiei. Dar încerc, Doamne, i-am zis, cu 
multă seriozitate, şi îmi spun în sufletul meu că ar trebui 
să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mă ispiteşte şi îl 
proslăvesc fiindcă îmi dă puterea să rezist ispitei. 

Beocca şi Alfred se holbară la mine ca şi cum din umeri 
mi-ar fi înmugurit aripi de înger. Nu făcusem altceva decât 
să repet sfaturile prosteşti pe care Beocca i le dăduse 
prinţului în beznă, dar ei credeau că aceste gânduri îmi 
dezvăluiau sfinţenia. l-am încurajat să nutrească această 
convingere părând cât mai sfios, mai nevinovat şi mai 
cucernic cu putinţă. 

— Eşti un semn de la Dumnezeu, Uhtred, grăi Alfred cu 
fervoare în glas. Îţi spui rugăciunile? 

— În fiecare zi, Doamne, l-am asigurat, fără să adaug 
însă că rugăciunile mele i se adresau lui Odin. 

— Dar ce-ai la gât? Un crucifix? 

Văzuse şiretul de piele şi, cum nu i-am răspuns, se 
aplecă înainte şi scoase ciocanul lui Thor, pe care-l 
ascunsesem sub cămaşă. 

— Doamne lisuse, bâigui el făcându-şi semnul crucii, 
apoi, când zări cele două brățări de la încheietura mâinii 
mele, pe care erau inscripţionate rune daneze, mă întrebă: 
Şi mai porţi şi astea? 

Fără îndoială, arătam ca un adevărat pui de păgân. 

— Doamne, ei mă obligă să le port, i-am spus, simţindu-i 
dorinţa de a-mi smulge de la gât acel simbol păgân. Şi mă 
bat dacă nu le port, am adăugat în grabă. 

— Te bat des? 

— Tot timpul, Doamne, am minţit eu. 

El scutură din cap întristat, apoi lăsă amuleta să-i scape 
printre degete. 

— Un chip cioplit trebuie să fie o grea povară pentru un 
băieţaş. 


% 110% 


— Nădăjduiam, stăpâne, că l-am putea răscumpăra, 
interveni Beocca. 

— Noi? se miră Alfred. Să-l răscumpărăm? 

— El este adevăratul ealdorman de Bebbanburg, îi 
explică Beocca, deşi unchiul lui se împăunează acum cu 
titlul. Dar unchiul lui nu vrea să lupte contra danezilor. 

Alfred mă privi gânditor, apoi se încruntă. 

— Ştii să citeşti, Uhtred? 

— A început să studieze cititul şi scrisul, răspunse 
Beocca în locul meu. L-am învăţat, Doamne, deşi, 
mărturisesc cu toată sinceritatea, a fost întotdeauna un 
elev îndărătnic. Plus că nu scrie deloc frumos, mă tem. 
Litera T o face ca pe-o ţeapă-alungită, litera A ca pe-o 
gloabă sfrijită. 

Am spus că Alfred nu înţelegea glumele, dar la aceea se 
amuză, deşi era searbădă ca laptele amestecat cu apă şi 
veche ca o brânză mucegăită. Dar era o glumă în versuri, 
pe care o ştiau toţi cei care învățau să citească, iar Beocca 
şi Alfred râseră, de parcă vorba de haz ar fi fost proaspătă 
ca roua în zori. 

— Litera T o face ca pe-o ţeapă alungită, repetă Alfred, 
aproape pierzându-şi răsuflarea de-atâta râs. Iar litera A ca 
pe-o gloabă sfrijită. B-urile-s ca nişte butii, iar l-urile-i 
sunt... 

Se opri, dintr-odată stânjenit. Tocmai dorise să spună că 
I-urile sunt saşii, când îşi aminti de înfăţişarea lui Beocca. 

— Dragul meu Beocca... 

— Nu-i nicio supărare, stăpâne, nu-i nicio supărare. 

Beocca era la fel de încântat ca atunci când se cufunda 
în vreun text plicticos despre cum sfântul Cuthbert boteza 
pufinii sau predica focilor. Încercase şi pe mine să citesc 
acele pasaje, dar niciodată nu reuşisem să trec de frazele 
de început. 

— Eşti norocos că ai început să studiezi atât de devreme, 
îmi zise Alfred, recăpătându-şi seriozitatea. Mie mi s-a dat 
şansa să citesc abia când aveam doisprezece ani! 

Tonul lui sugera că ar fi trebuit să fiu surprins, chiar 
şocat, de acea veste, aşa că m-am prefăcut uluit. 


% 111 # 


— A fost o greşeală cumplită a tatei şi a mamei mele 
vitrege, ar fi trebuit să mă şcolească mult mai devreme, 
continuă el pe un ton aspru. 

— Dar acum citeşti la fel ca orice alt învăţat de seamă, 
stăpâne, îl lăudă Beocca. 

— Încerc, încerc, grăi cu modestie Alfred, deşi se vedea 
clar că linguşeala îi plăcuse. 

— Şi în latină citeşti, ba chiar mai bine decât mine, zise 
preotul, iar Alfred îl răsplăti cu un zâmbet: 

— Ei, asta cred că e adevărat. 

— Şi scrie foarte frumos. Atât de curat şi de fin, mă 
asigură Beocca. 

— Aşa cum trebuie să scrii şi tu, îmi zise Alfred. Şi de 
aceea, tinere Uhtred, vom oferi, într-adevăr, o recompensă 
pentru tine. Şi, dacă Dumnezeu ne ajută în această lucrare, 
vei sluji în suita mea şi primul lucru pe care-l vei face va fi 
să devii un maestru al cititului şi scrisului. O să-ţi placă! 

— O să-mi placă, Doamne, am bâiguit eu, vrând ca 
vorbele să sune ca o întrebare, deşi ele se auziră ca o 
acceptare supusă. 

— Vei învăţa să citeşti bine, îmi făgădui Alfred, şi vei 
învăţa să te rogi cum se cuvine şi vei învăţa să fii un bun 
creştin. lar când vei atinge vârsta bărbăţiei, poţi hotărî ce 
cale vei urma. 

— Vreau să te slujesc, Doamne, am minţit, deşi îl 
priveam ca pe un fătălău neputincios şi searbăd, dus de 
nas de preoţi. 

— Purtarea ta e demnă de laudă, zâmbi el. Şi cum crezi 
că ai putea să mă slujeşti? 

— Ca un oştean, Doamne. Să lupt contra danezilor. 

— Sigur, dacă Dumnezeu doreşte asta, zise Alfred, 
evident dezamăgit de răspunsul meu. Şi Dumnezeu ştie că 
avem nevoie de oşteni buni, deşi mă rog zilnic ca danezii 
să ajungă să-l cunoască pe Hristos şi să-şi vadă păcatele, 
pentru a se putea lepăda de căile lor greşite. Rugăciunea e 
leacul, insistă el. Rugăciunea, postul şi supunerea. Şi, dacă 
Domnul va răspunde rugăciunilor noastre, Uhtred, nu vom 
mai avea nevoie de oşteni. În schimb, un regat are 


Y% 112% 


întotdeauna nevoie de preoţi buni. Am vrut şi eu să devin 
preot, dar Dumnezeu a hotărât altfel. Nu există nicio 
chemare mai înaltă decât serviciul preoţesc. Poate că sunt 
un prinţ, dar în ochii lui Dumnezeu sunt doar un vierme, în 
vreme ce Beocca e un giuvaier nepreţuit. 

— Da, Doamne, am încuviinţat, din simpla dorinţă de a 
spune ceva. Beocca încercă să facă pe modestul. 

Alfred se aplecă spre mine, îmi ascunse sub cămaşă 
amuleta cu ciocanul lui Thor şi îşi puse palma pe capul 
meu. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, copile, şi fie ca faţa 
Lui să strălucească asupra ta şi să te elibereze din robie, 
aducându-te în binecuvântata lumină a libertăţii. 

— Amin, am încheiat. 

Când mi-au făcut semn că puteam pleca, m-am întors la 
Ragnar. 

— Loveşte-mă, i-am cerut. 

— Cee? 

— Dă-mi una peste cap. 

El ridică privirea şi văzu că Alfred încă se uita la mine, 
aşa că-mi arse o scatoalcă mai tare decât mă aşteptam. M- 
am prăbuşit pe jos, cu chipul schimonosit. 

— Dar de ce a trebuit să fac asta? se miră Ragnar. 

— Fiindcă le-am zis că te porţi rău cu mine şi mă baţi 
mereu. 

Ştiam că asta avea să-l amuze şi nu mă înşelasem. Mă 
pocni iar, doar ca să se distreze. 

— Şi ce voia ticălosul? 

— Vor să mă răscumpere, i-am zis, ca să mă poată învăţa 
să scriu şi să citesc şi apoi să mă facă preot. 

— Preot? Ca lepădătura aia saşie, cu păr roşu? 

— Exact ca el. 

Ragnar râse. 

— Poate că ar trebui să accept să fii răscumpărat. Ar fi o 
pedeapsă potrivită pentru toate minciunile pe care le-ai 
îndrugat despre mine. 

— Te rog să nu faci asta, m-am grăbit să-l implor. 

În clipa aceea m-am întrebat pentru ce anume aş fi vrut 


% 113% 


să mă întorc în tabăra englezilor. Să schimb libertatea 
oferită de Ragnar pe cucernicia sobră a lui Alfred mi se 
părea o soartă mizerabilă. Pe deasupra, învăţasem să-i 
dispreţuiesc pe englezi. Ei nu voiau să lupte, se rugau în 
loc să-şi ascută săbiile; nu-i de mirare că danezii le 
acaparau pământurile. 

Alfred oferi, într-adevăr, o răscumpărare pentru mine, 
dar se codi când auzi preţul cerut de Ragnar, care era 
ameţitor de mare, deşi nu la fel de mare ca preţul pe care 
Ivar şi Ubba reuşiră să-l smulgă de la Burghred. Căci, în 
urma tratativelor, Mercia urma să fie înghițită. Burghred 
nu avea nicio scânteie de curaj, nicio dorinţă de a lupta cu 
danezii, care deveneau tot mai puternici pe măsură ce el 
devenea mai slab. Poate că fusese păcălit de acele scuturi 
agăţate de zidurile cetăţii Snotengaham, dar, oricum ar fi 
fost, îşi zisese probabil că nu-i putea bate pe danezi, aşa că 
se predase în faţa lor. Nu-l speriaseră doar forţele noastre 
din Snotengaham, ci şi cetele de danezi care treceau 
adesea peste graniţa Northumbriei făcând ravagii pe 
pământurile  merciene, arzând biserici şi masacrând 
călugări şi călugăriţe. Acei călăreţi erau acum aproape de 
oastea lui Burghred şi-i hărţuiau mereu pe oamenii trimişi 
de el după provizii. Aşa că Burghred, sătul de înfrângerile 
nesfârşite, acceptă toate cererile scandaloase, permiţându- 
i-se în schimb să rămână rege al Merciei şi nimic mai mult. 
Danezii urmau să-i ocupe cetăţile şi să-şi pună în ele 
garnizoane. De asemenea, erau liberi să ia orice domeniu 
voiau, în vreme ce supuşii lui Burghred erau obligaţi să 
lupte pentru danezi, dacă li se cerea. Mai mult, regele 
trebuia să plătească un mare tribut în argint pentru acest 
privilegiu de a-şi pierde regatul, pe când îşi păstra tronul. 
ZEthelred şi Alfred, neavând niciun rol de jucat în aceste 
discuţii şi văzând că aliatul lor se prăbuşise ca o băşică 
dezumflată, plecară a doua zi spre sud cu ce rămăsese din 
oastea lor. Astfel, Mercia căzu. 

Mai întâi Northumbria, apoi Mercia. În numai doi ani, 
jumătate din Anglia dispăruse, iar danezii abia îşi 
începuseră cuceririle. 


91149 


Am jefuit iar ţara, în lung şi-n lat. Cete de danezi călare 
pătrunseră în fiecare colţişor al Merciei, măcelărind pe 
oricine li se opunea. Luau tot ce le poftea inima, apoi lăsau 
garnizoane în cetăţile mari şi trimiteau în Danemarca 
răvaşe prin care cereau venirea unui număr cât mai mare 
de corăbii. Mai multe corăbii, mai mulţi bărbaţi, mai multe 
familii şi mai mulţi danezi spre a umple tărâmul uriaş care 
ne căzuse în mâini. 

Începusem să cred că n-aveam să mai lupt niciodată 
pentru Anglia, căci, la vremea când aveam să fiu destul de 
mare ca să pot lupta, nicio rămăşiţă n-ar mai fi rămas din 
această ţară. Aşa că am hotărât că voi fi danez. Desigur, 
eram tulburat, dar nu mi-am petrecut prea mult timp 
îngrijorându-mă din pricina asta. În schimb, cum mă 
apropiam de împlinirea vârstei de doisprezece ani, am 
început să mă preocup de educaţia mea. Am fost instruit să 
stau ore în şir în picioare, ţinând o sabie şi un scut până ce 
mă dureau braţele, am fost învăţat cum să lovesc cu spada 
şi cum să arunc sulița şi mi s-a dat să ucid un porc cu o 
suliță de luptă. Am învăţat să parez loviturile cu scutul, 
cum să-l arunc ca să parez o lovitură dată pe dedesubt şi 
cum să îndes măciulia grea din mijlocul scutului în faţa 
dușmanului pentru a-i zdrobi nasul şi a-l orbi cu lacrimi de 
durere. Am învăţat să trag la vâsle. Am crescut, am pus pe 
mine muşchi, am început să vorbesc cu o voce groasă, de 
bărbat, şi am fost pălmuit pentru prima oară de o fată. 
Arătam ca un danez. Străinii încă mă confundau cu fiul lui 
Ragnar, căci aveam, ca şi el, părul lung şi blond, legat cu o 
fâşie de piele la baza gâtului, iar Ragnar se bucura să audă 
asta, deşi îmi zisese clar că eu n-aveam să-i înlocuiesc 
vreodată pe Ragnar cel Tânăr sau pe Rorik. 

— Dacă Rorik trăieşte, îmi spunea el cu tristeţe, căci 
băiatul era tare bolnăvicios, va trebui să lupţi pentru 
moştenirea ta. 

Aşa că am învăţat să lupt şi, chiar din acea iarnă, să 
ucid. Ne întorseserăm în Northumbria. Lui Ragnar îi 
plăcea aici şi, deşi ar fi putut primi pământuri mai bune în 


% 115% 


Mercia, aprecia mai mult dealurile nordice şi văile adânci 
şi pădurile întunecoase, unde, de îndată ce dădeau primele 
geruri, m-a luat cu el la vânătoare. O ceată de bărbaţi şi de 
două ori mai mulţi câini străbăteau pădurea, încercând să 
prindă mistreţii în cursă. 

Am rămas alături de Ragnar, amândoi înarmaţi cu sulițe 
grele, capabile să răpună un mistreţ. 

— Un mistreţ te-ar putea ucide, Uhtred, mă avertiză el. 
Te poate sfâşia de la vintre la beregată, dacă nu-l loveşti 
cu sulița cum se cuvine. 

Suliţa, am aflat, trebuia înfiptă în pieptul fiarei sau, dacă 
erai norocos, chiar în gura ei, până în gâtlej. Ştiam că nu 
pot omori singur un mistreţ, dar, dacă venea vreunul, 
trebuia să încerc. Un mistreţ mare poate fi de două ori mai 
greu decât un om şi nu aveam puterea să-l înfrunt singur, 
însă Ragnar era decis să mă lase pe mine să dau prima 
lovitură, în timp ce el ar fi stat în spatele meu, foarte 
aproape, să mă ajute la nevoie. Şi aşa s-a întâmplat. De 
atunci am ucis sute de mistreți, dar întotdeauna îmi voi 
aminti de prima sălbăticiune răpusă; de furia oarbă şi 
hotărârea pe care le-am citit în ochii aceia mici, de 
duhoarea pe care mistrețul o răspândea, de perii ţepoşi 
mânjiţi cu noroi şi de bufnitura dulce a suliţei înfipte adânc 
în pieptul animalului. Apoi am simţit cum eram tras înapoi, 
de parcă m-ar fi izbit calul cu opt picioare al lui Odin, iar 
Ragnar îşi înfipse şi el sulița în pielea groasă. Bestia guiţă 
şi grohăi, dând din picioare, în vreme ce câinii de 
vânătoare hăuleau. M-am ridicat, am scrâşnit din dinţi şi 
m-am aruncat cu toată greutatea pe suliță. În acel moment 
am simţit viaţa mistreţului pulsând prin mânerul lung de 
frasin al armei. Ragnar îmi dărui unul dintre colții fiarei, 
pe care mi l-am agăţat la gât, lângă ciocanul lui Thor. Preţ 
de câteva zile n-am vrut să mai fac nimic altceva decât să 
vânez, deşi nu mi se dădea voie să urmăresc vreun mistreţ 
decât dacă Ragnar erau cu mine. Dar, când Rorik se 
simţea bine, ne luam amândoi arcurile şi plecam în pădure 
să vânăm cerbi. 

Într-una dintre aceste expediţii, sus, la marginea 


% 116 # 


pădurii, chiar sub mlaştinile lăsate în urmă de zăpada 
topită, o săgeată a fost cât pe ce să-mi curme viaţa. Pe 
când Rorik şi cu mine ne târam printre copaci, săgeata 
zbârnâi la o palmă de capul meu, înfigându-se într-un 
frasin. M-am răsucit, punându-mi o săgeată în arc, dar n- 
am văzut pe nimeni. Apoi am auzit zgomote de paşi 
îndepărtându-se prin copaci, spre vale, şi le-am urmat, dar 
oricine fusese trăgătorul, se dovedi prea iute pentru noi. 

— A fost o întâmplare, zise Ragnar. Omul o fi văzut 
mişcare, a crezut că o fi vreun cerb şi a tras. Se mai 
întâmplă. 

Privi săgeata pe care i-o aduseserăm, dar nu avea pe ea 
niciun semn care să-i dea de gol stăpânul. Era doar o 
săgeată oarecare, din carpen, cu pene de gâscă la capăt şi 
vârf de fier. 

— A fost o întâmplare, decise Ragnar. 

Mai târziu, în acea iarnă, ne-am înapoiat la Eoferwic şi 
am petrecut multe zile reparând corăbiile. Am învăţat să 
despic trunchiurile de stejar cu pana şi barosul, obţinând 
scândurile lungi din care se construia carena navei. 
Primăvara aduse mai multe corăbii, mai mulţi oameni, 
printre care se afla şi Halfdan, fratele mezin al lui Ivar şi 
Ubba. El păşi pe țărm chiuind, plin de vlagă, un bărbat 
înalt, cu o barbă straşnică şi ochi scrutători. Îl îmbrăţişă pe 
Ragnar, mă bătu pe umeri, îi trase o scatoalcă, în joacă, lui 
Rorik, jură să ucidă toţi creştinii din Anglia, apoi merse să- 
şi întâlnească fraţii. Tustrei plănuiră noul război, care, 
după cum promiseră, avea să ne aducă toate bogăţiile 
Angliei de Est. Prin urmare, când vremea se mai încălzi, 
începură pregătirile de luptă. 

Jumătate din oaste urma să mărşăluiască pe uscat, iar 
cealaltă jumătate, ce număra şi oamenii lui Ragnar, trebuia 
să atace de pe mare. Înainte să plecăm, Kjartan veni să 
stea de vorbă cu Ragnar. În urma lui l-am zărit pe fiul său, 
Sven, cu ochiul lipsă ca o gaură roşiatică pe chipul 
încruntat. Kjartan îngenunche înaintea lui Ragnar şi-şi 
plecă smerit capul. 

— Aş vrea să vin cu tine, stăpâne, zise el. 


%117% 


Kjartan făcuse o greşeală lăsându-l pe Sven să-l urmeze, 
căci Ragnar, de obicei atât de generos, dădu cu ochii de 
băiat şi-i aruncă o privire acră. li spun băiat, dar Sven era 
aproape un bărbat de acum, înalt, puternic şi cu pieptul 
lat. 

— Ai vrea să vii cu mine, îl îngână Ragnar dus pe 
gânduri. 

— Stăpâne, în genunchi te rog! Kjartan trebuie să fi 
făcut un efort uriaş rostind aceste cuvinte, căci era un om 
mândru. 

Dar în Eoferwic nu găsise nimic de jefuit, nu câştigase 
nicio brățară şi nu-şi făcuse nicio faimă. 

— Corăbiile mele sunt pline, zise cu răceală Ragnar, 
după care îi întoarse spatele. Pe chipul lui Kjartan am zărit 
ură. 

— De ce nu pleacă pe mare cu altcineva? l-am întrebat 
pe Ravn. 

— Fiindcă toţi ştiu că l-a jignit pe Ragnar, aşa că nu-i 
dau vreun loc la vâsle, de teamă să nu se pună rău cu fiul 
meu, îmi explică bătrânul. Kjartan ar trebui să se întoarcă 
în Danemarca. Dacă un om pierde încrederea stăpânului, 
atunci a pierdut totul. 

Însă Kjartan şi fiul lui cel chior rămaseră în Eoferwic în 
loc să se întoarcă în Danemarca, iar noi ne-am îmbarcat şi 
am coborât pe râul Ouse până la Humber, unde ne-am 
petrecut noaptea. A doua zi ne-am scos scuturile de pe 
părţile navei şi am aşteptat refluxul ca să putem vâsli spre 
răsărit, către largul mării. 

Mai ieşisem în larg la Bebbanburg, cu pescarii care-şi 
aruncau năvoadele în preajma insulei Farne, dar acum 
trăiam o senzaţie diferită. Vipera Vântului plutea peste 
valuri ca o pasăre, în loc să le străbată ca un peşte. Am 
ieşit de pe râu cu ajutorul vâslelor, apoi, profitând de 
vântul de nord-vest, am înălţat pânza cea mare. Vâslele 
fură scoase din găurile lor, în care am îndesat cepuri de 
lemn, şi pânzele corăbiilor pocniră, umflate ca nişte burţi 
de vântul prielnic care ne îndrepta spre sud. Cu totul erau 
optzeci şi nouă de corăbii, o flotă de ucigaşi cu capete de 


% 118 9 


dragon, şi se desfăşura o adevărată întrecere, luptătorii 
aruncând sudălmi atunci când corabia lor le depăşea pe 
altele. Ragnar stătea sprijinit pe cârmă, cu părul fluturând 
în vânt şi un zâmbet larg cât tot oceanul. Funiile din piele 
de focă zbârnâiau, iar nava părea că saltă peste valuri, 
alunecând peste crestele lor şi trimițând perdele de aburi 
umezi peste chipurile noastre. La început mi-a fost teamă, 
căci Vipera Vântului se înclinase de tot pe o parte, către 
marea verzuie, dar, când am văzut că pe feţele celorlalţi nu 
se citea nici cea mai mică îngrijorare, am învăţat să mă 
bucur şi eu de acea călătorie sălbatică, chiuind de bucurie 
când prora despica valurile, iar vălătucii de apă zburau ca 
un nor de săgeți peste bordul navei. 

— Ah, cât îmi place asta, îmi strigă Ragnar. În Valhalla 
sper să am parte de o corabie, de mare şi de vânt! 

Niciodată nu scăpăm din ochi ţărmul, care arăta ca o 
linie verzuie, joasă, în dreapta noastră, uneori întreruptă 
de dune, dar niciodată de copaci sau dealuri. Când soarele 
cobora spre asfinţit, ne apropiam de uscat şi Ragnar 
poruncea să strângem pânzele şi să punem vâslele la locul 
lor. 

Vâsleam până în golfurile mlăştinoase de lângă mal, 
întâmpinați de ţipetele păsărilor marine şi de bâtlanii cu 
picioare lungi care umblau prin stufăriş. Am văzut capcane 
pentru ţipari şi şanţuri anume săpate, canale cu apa puţin 
adâncă şi lacuri alungite şi mi-am amintit că tatăl meu 
spunea despre englezii din est că ar trăi ca nişte broaşte. 
Ne aflam acum la marginea ţării lor, în locul unde se 
termina Mercia şi începea Anglia de Est, într-un amestec 
de apă, mâl şi sărături. 

— Ei numesc zona ăsta Gewaesc, mă lămuri Ragnar. 

— Ai mai fost aici? 

— Da, acum doi ani. Straşnică ţară de prădat, Uhtred, 
dar apele sunt înşelătoare. Nu-s prea adânci. 

Într-adevăr, în estuarul Gewæsc nivelul apei era scăzut. 
Weland se afla la prora Viperei Vântului, măsurând 
adâncimea apei cu o bucată de fier legată de o sfoară. 
Vâslele erau scufundate doar atunci când Weland se 


% 119 9 


declara satisfăcut de adâncimea apei, şi aşa ne-am târât 
spre vest, în lumina slabă a amurgului, urmaţi de restul 
flotei. Umbrele erau lungi, iar soarele roşiatic se prelingea 
pe valuri, fiind înghiţit parcă de gurile deschise ale 
capetelor de dragon, şarpe sau vultur de la provele 
corăbiilor noastre. Vâslele se mişcau încet, lamele lor 
străpungând apa şi alunecând înainte, pentru a o atinge 
din nou, şi în urma noastră se răspândeau vălurele cărora 
discul roşu al soarelui muribund le dădea o nuanţă 
sângerie. 

In noaptea aceea am aruncat ancorele şi am dormit la 
bord, iar în zori Ragnar ne porunci, mie şi lui Rorik, să ne 
căţărăm în vârful catargului. Şi Ubba, aflat pe corabia 
alăturată, trimise oameni sus, către morişca de vânt 
pictată de pe catarg. 

— Ce vedeţi? întrebă Ragnar. 

— Trei oameni călare, răspunse Rorik arătând spre sud. 
S-au oprit şi privesc către noi. 

— Şi un sat, am adăugat, cu braţul îndreptat tot către 
sud. 

Pentru oamenii de pe țărm reprezentam, fără îndoială, o 
primejdie cumplită şi o privelişte de coşmar. Tot ce puteau 
vedea era o masă de catarge şi de monştri înspăimântători, 
sculptați la prova sau la pupa vaselor noastre. Eram o 
oaste întreagă, adusă acolo de corăbiile cu cap de dragon, 
iar ei ştiau ce va urma. Dintr-odată, cei trei călăreţi se 
întoarseră şi se îndepărtară în galop, către sud. 

Ne-am continuat călătoria. Corabia lui Ubba deschidea 
acum drumul, urmând un canal cu meandre puţin adânc, şi 
l-am putut vedea pe vrăjitorul lui Ubba, Storri, stând la 
provă. Mi-am închipuit că aruncase runele şi acestea 
preziseseră izbânzi. 

— Astăzi, îmi zise Ragnar cu un rânjet crud întipărit pe 
chip, vei învăţa cum luptă vikingii. 

Să fii viking însemna să fii un prădător, iar Ragnar nu 
mai făcuse un raid de pradă de mulţi ani, căci devenise un 
invadator, un colonist. Acum însă, flota lui Ubba venise să 
prade coasta şi să-i atragă pe războinicii Angliei de Est 


% 120 # 


către mare, în vreme ce trupele lui Ivar se deplasau pe sol 
din Mercia către sud. Ei bine, la începutul acelei veri am 
aflat cum luptă vikingii. Am cârmit corăbiile către țărm, 
unde Ubba găsise o limbă de pământ subţire, ce putea fi 
apărată cu uşurinţă. De îndată ce navele ajunseră cu bine 
pe plajă, am săpat un şanţ la marginea acelei fâşii de 
uscat, înălţând, cu pământul scos, un val de apărare. Apoi, 
pâlcuri mari de oameni se răspândiră prin ţinut, iar a doua 
zi se întoarseră cu o mulţime de cai. Caii fură folosiţi 
pentru a trimite o altă ceată de războinici şi mai în 
interior, în vreme ce Ragnar îşi conduse echipajul pedestru 
de-a lungul țărmului şerpuit. 

Am ajuns într-un sat - nici până azi nu i-am aflat numele 
- şi l-am ars până la temelii. Nu mai era niciun localnic 
acolo. Am ars fermele şi o biserică, apoi am luat-o pe un 
drum care se îndepărta de țărm. La asfinţit, zărind un sat 
mai mare, ne-am ascuns în pădure. Nu am aprins niciun 
foc în noaptea aceea, iar în zori am atacat. 

Am apărut ca de nicăieri, în lumina slabă a dimineţii. 
Eram ca un coşmar în zori; bărbaţi înveşmântaţi în piele, 
cu coifuri de fier şi scuturi rotunde, pictate, cu securi, săbii 
şi sulițe. Oamenii locului nu aveau arme, nici armură, şi 
poate nici nu ştiau că danezii debarcaseră în ţinutul lor, 
căci i-am luat cu totul prin surprindere. l-am ucis pe toţi. 
Câţiva viteji încercară să reziste, apărând biserica, dar 
Ragnar conduse o şarjă împotriva lor şi-i măcelări rapid. 
Când deschise uşa bisericii, văzu că mica încăpere era 
plină cu femei şi copii. Preotul, aflat în faţa altarului, îl 
blestemă pe Ragnar în latină pe când danezii pătrundeau 
înăuntru, şi încă arunca blesteme asupra noastră când 
Ragnar, cu o lovitură de spadă, îi scoase măruntaiele. 

Am luat din biserică un crucifix din bronz, o tavă zimţată 
din argint şi mai multe monede. Prin case am găsit şi vreo 
duzină de oale pentru gătit mâncarea, foarfece, seceri şi 
frigărui de fier. Am capturat şi vaci, capre, oi, boi, opt cai 
şi şaisprezece femei tinere. Una ţipa că nu-şi putea lăsa 
copilaşul, şi am văzut cum Weland îl străpunse pe micuţ cu 
sulița, apoi împinse trupşorul neînsufleţit în braţele 


% 121 # 


mamei. Ragnar o izgoni apoi, nu fiindcă i s-ar fi făcut milă 
de ea, ci pentru că o persoană era întotdeauna cruţată, 
pentru a duce şi-n alte părţi vestea grozăviilor comise. 
Oamenii trebuiau să se teamă de danezi, susţinea Ragnar, 
căci, dacă se temeau, erau gata să se predea. Imi întinse 
un lemn arzând, abia scos din foc. 

— Arde acoperişurile, Uhtred! îmi porunci, aşa că am 
dat fuga, de la casă la casă, punând foc la fiecare acoperiş 
de stuf, inclusiv la cel al bisericii. 

Când mă apropiam de ultima casă, un om ţâşni pe uşă cu 
o furcă de prins ţipari pe care o îndreptă spre mine. M-am 
răsucit, sărind într-o parte şi evitând lovitura mai mult din 
noroc decât din judecată. Am aruncat lemnul arzând în 
faţa omului, iar acesta, orbit de flăcări, începu să se 
împleticească. În acel moment, Ragnar îmi azvârli o suliță, 
o suliță grea, de luptă, făcută mai degrabă pentru împuns 
decât pentru aruncat, iar arma căzu în ţărână drept în faţa 
mea. Am înţeles că dorea să lupt, aşa că am ridicat-o. Nu 
m-ar fi lăsat să fiu ucis, oricum, căci doi arcaşi de-ai lui 
pândeau deja, cu săgețile ţintite, dar nu traseră nici când 
englezul se năpusti din nou asupra mea. 

Am parat lovind furca de prins ţipari cu sulița şi m-am 
dat câţiva paşi înapoi, ca să am loc să lupt. Omul era de 
două ori mai înalt decât mine şi încă pe atâta de voinic. 
Aruncându-mi întruna blesteme printre dinţi, numindu-mă 
„pui de drac” şi „vierme din iad”, tăbări iarăşi asupra mea. 
Am făcut atunci ce învăţasem la vânătoarea de mistreți: 
am păşit în stânga, am aşteptat până şi-a cumpănit furca, 
apoi deodată am sărit în dreapta şi l-am împuns cu sulița. 

N-am reuşit să-l lovesc prea tare şi nici nu eram destul 
de solid ca să-l împing înapoi, dar vârful suliţei i se înfipse 
în burtă. Gâfâind ca un animal, căzu peste mine şi încercă 
să mă strângă de beregată, însă peste câteva clipe am 
reuşit să mă strecor de sub el, i-am cules furca de pe jos şi 
i-am vârât-o în gât. Pământul se umplu de firişoare de 
sânge, şi un şuvoi roşiatic ţâşni ca un izvor din gâtlejul 
nenorocitului. Am încercat să trag furca de prins ţipari 
înapoi, dar ţepii de pe marginile acesteia i se prinseseră 


% 122 # 


englezului în gât, aşa că i-am smuls sulița din burtă şi am 
încercat să-i dau lovitura de graţie împungându-l în piept, 
însă tăişul lamei alunecă pe lângă coaste. În timp ce omul 
horcăia groaznic, cuprins de spaimele morţii, mi-am dat 
seama uimit că Ragnar şi oamenii lui râdeau de se 
prăpădeau urmărindu-mi strădaniile. Într-un final, am 
reuşit să-l ucid - dacă nu cumva mai curând el a sângerat 
până la moarte -, dar apoi m-am năpustit cu sulița pe el, 
lovindu-l întruna, până ce trupul lui arăta de parcă fusese 
hărtănit de o haită de lupi. 

Dar am primit cea de-a treia brățară aurită, şi am 
observat bucuros că mă puteam compara deja cu unii 
războinici din ceata lui Ragnar, care tot trei brățări aveau. 
Pe chipul lui Rorik se citea invidia, însă el era mai tânăr 
decât mine. Tatăl lui îl linişti, spunându-i că avea să vină şi 
vremea sa. 

— Cum te simţi? mă întrebă Ragnar. 

— Bine, i-am răspuns. Şi, zeii fie cu mine, chiar am 
făcut-o! 

Atunci am văzut-o pentru prima oară pe Brida. Era de 
vârsta mea, avea părul negru, era subţire ca un fus, cu 
ochi mari şi întunecaţi şi un spirit sălbatic ca al şoimului 
primăvara. Se afla printre femeile capturate şi, când 
danezii începură să-şi împartă robii, o bătrână împinse 
copila în faţă, ca şi cum ar fi vrut să le-o dăruiască 
năvălitorilor. Brida apucă un băț de lemn, se întoarse spre 
femeie şi începu să o lovească, strigându-i că era o căţea 
ticăloasă şi rea, o grămadă de oase şi zgârciuri. Bătrâna 
încercă să se ferească de jordie, însă nimeri într-o tufă de 
urzici. Ragnar se distra de minune, dar în cele din urmă 
trase fata deoparte şi, fiindcă îndrăgea firile nărăvaşe, mi-o 
dărui. 

— Ai grijă de ea, îmi porunci el. Şi acum, arde şi ultima 
casă! 

Am făcut întocmai. Şi tot atunci am mai primit o lecţie. 

Învaţă-i pe oameni să ucidă de mici, câtă vreme 
conştiinţa nu le este formată. Invaţă-i să ucidă de mici, şi 
vor face prăpăd. 


4 123 # 


Ne-am dus prada înapoi la corăbii. În noaptea aceea, pe 
când îmi beam berea, a fost prima oară când m-am gândit 
cu adevărat la mine ca la un danez. Nu ca un englez. Eram 
un danez şi mi se dăruise o copilărie perfectă, cel puţin din 
punctul de vedere al unui băieţandru. Creşteam printre 
bărbaţi adevăraţi, eram liber, eram sălbatic, neîngrădit de 
nicio lege, nederanjat de niciun preot, eram încurajat să 
fiu crud şi rareori eram singur. 

Şi tocmai faptul că rareori eram singur mă tinu în viaţă. 


Fiecare raid ne aducea mai mulţi cai, ceea ce permitea 
mai multor războinici danezi să ajungă mai departe peste 
câmpuri şi să prade mai multe aşezări, să fure mai mult 
argint şi să ia mulţi robi. Trimiseserăm şi iscoade prin 
toate părţile, ca să ne vestească apropierea oştii regelui 
Edmund. Edmund domnea peste Anglia de Est şi, dacă nu 
voia să aibă soarta nevolnicului Burghred al Merciei, 
trebuia să trimită oameni împotriva noastră spre a-şi 
păstra regatul, aşa că noi vegheam asupra drumurilor şi 
aşteptam. 

Brida rămăsese cu mine. Lui Ragnar îi plăcea mult de 
ea, probabil fiindcă îl trata cu răceală şi fiindcă, dintre toţi 
ceilalţi robi englezi, ea singură nu plânsese când fusese 
capturată. Era orfană şi locuise în casa mătuşii sale, 
femeia pe care o bătuse cu jordia şi pe care o ura. După 
câteva zile, Brida era mai fericită printre danezi decât 
fusese vreodată în sânul propriului ei neam. Ar fi trebuit să 
stea în tabără şi să gătească, asemenea oricărei roabe, dar 
într-o dimineaţă, pe când plecam după pradă, ea fugi după 
noi şi dintr-un salt fu în spatele meu, în şa. Ragnar, amuzat 
de curajul ei, o lăsă să ne însoţească. 

În acea zi am mers foarte departe spre sud, dincolo de 
câmpurile largi, întrepătrunse de mlaştini, până la nişte 
dealuri joase şi împădurite, unde am găsit sate bogate şi o 
mănăstire şi mai bogată. Brida râse când Ragnar îl ucise 
pe stareţ şi după aceea, în timp ce danezii jefuiau 
mănăstirea, mă luă de mână şi-mi arătă o fermă care 
fusese deja prădată de oamenii lui Ragnar. Ferma 


Y 124 # 


aparţinea de mănăstire, iar Brida ştia locul, fiindcă mătuşa 
ei venea adesea aici să se roage. 

— Ea voia să aibă copii şi m-a avut numai pe mine, îmi 
zise fata, apoi îmi arătă ferma, urmărindu-mi reacţia. 

Era o fermă romană, mă lămuri, deşi, ca şi mine, nu prea 
avea habar cine fuseseră cu adevărat romanii - ştia doar 
că trăiseră cândva în Anglia, dar că plecaseră demult. 
Văzusem o mulţime de clădiri romane până atunci, unele în 
Eoferwic, dar acelea se ruinaseră, fuseseră cârpite cu 
noroi şi li se pusese acoperiş de stuf, pe când ferma asta 
arăta de parcă romanii abia o părăsiseră. 

Era uimitor. Zidurile erau din dale de piatră perfect 
tăiate, pătrăţoase şi bine prinse cu mortar, acoperişul era 
din ţigle egale, strâns îmbinate, iar dincolo de poartă se 
întindea o curte interioară înconjurată de o colonadă. In 
încăperea cea mai largă a casei, pe pardoseală, se afla o 
imagine cum nu mai văzusem, făcută din mii de pietricele 
colorate. Reprezenta doi peşti ieşind din valuri şi trăgând 
un car în care stătea falnic un bărbat cu o barbă 
impunătoare. Acesta ţinea în mână o furcă ascuţită, la fel 
cu cea care era să mă răpună în satul Bridei. Scena era 
înconjurată de iepuri care se urmăreau unii pe alţii printre 
ghirlande răsucite din frunze. Pe pereţi fuseseră pictate 
alte imagini, dar se decoloraseră din pricina apei scurse 
prin vechiul acoperiş. 

— A fost casa stareţului, îmi explică Brida. Mă conduse 
într-o cămăruţă unde, lângă un prici, unul dintre slujitorii 
stareţului zăcea mort, într-o baltă de sânge. El m-a adus 
aici, zise fata. 

— Starețul? 

— Şi mi-a zis să mă dezbrac de tot. 

— Starețul a făcut una ca asta? am repetat eu. 

— Am fugit, continuă ea pe un ton nepăsător, iar mătuşa 
m-a bătut. Mi-a spus că ar fi trebuit să-i fac pe plac 
stareţului, fiindcă el ne-ar fi răsplătit. 

Pe când rătăceam prin casă mi-am zis, minunându-mă, 
că noi n-am mai fi fost în stare să construim aşa ceva. 
Ştiam cum să batem bulumaci în pământ şi să facem grinzi 


% 125 # 


şi stinghii şi să le punem deasupra acoperişuri din stuf sau 
secară, dar bulumacii putrezeau, stuful mucegăia şi casele 
se năruiau. Vara, casele noastre erau întunecoase ca 
noaptea şi tot anul erau învăluite într-un fum înecăcios, în 
timp ce iarna puţeau a vaci. În schimb, această casă era 
luminoasă şi curată şi mă îndoiam că vreo vacă se bălegase 
vreodată pe omul cu barbă, în carul lui tras de peşti. Mă 
neliniştea gândul că alunecam înapoi, într-un trecut al 
neştiinţei, şi că niciodată oamenii nu aveau să mai poată 
face lucruri de felul acelei case desăvârşite. 

— Romanii erau creştini? am întrebat-o pe Brida. 

— Habar n-am, ridică ea din umeri. De ce întrebi? 

— A, nu-i nimic important. Doar mă gândeam că zeii îi 
răsplătesc pe cei pe care îi iubesc şi eram curios să aflu ce 
zei aveau grijă de romani. Aş fi vrut să i se închine lui 
Odin, dar ştiu că în acele zile ei erau creştini, fiindcă papa 
trăia la Roma, iar Beocca m-a învăţat că papa era 
conducătorul tuturor creştinilor şi un om foarte sfânt. Imi 
amintesc numele lui - papa Nicolae. _ 

Pe Brida nu o interesau însă deloc zeii romanilor. În 
schimb, se aplecă să cerceteze o gaură în pardoseală, ce 
părea să ducă spre o pivniţă atât de scundă, că niciun om 
n-ar fi putut vreodată să pătrundă acolo. 

— Poate spiriduşii au trăit aici? am sugerat eu. 

— Spiriduşii trăiesc în pădure, îmi replică Brida. 
Convinsă că stareţul ascunsese o comoară în acea gaură 
îngustă, îmi ceru sabia ca s-o poată lărgi. Nu era o sabie 
adevărată, ci mai curând un sax?, un cuţit foarte lung, dar 
Ragnar mi-l dăruise şi îl purtam cu mândrie. 

— Ai grijă să nu rupi lama, am atenţionat-o, dar fata 
scoase limba la mine, apoi începu să scurme mortarul de la 
marginea găurii. Eu m-am întors în curtea interioară ca să 
admir heleşteul pavat pe margine cu dale de piatră; acum 
era verzui şi murdar, dar cândva, ştiam sigur, fusese plin 
cu apă limpede. O broască se căţără pe mica insulă de 
piatră din mijlocul heleşteului, amintindu-mi iarăşi de 


? Sabie scurtă, cu un singur tăiş, folosită la începutul Evului Mediu în 
Scandinavia (n.tr.). 


% 126 # 


spusele tatălui meu în privinţa anglilor din est: nişte 
broaşte. 

În acea clipă, Weland intră pe poartă. Ajuns în curtea 
interioară, îşi linse buzele şi plescăi dispreţuitor. 

— Ţi-ai pierdut saxul, Uhtred? 

— Nu, am zis. 

— M-a trimis Ragnar. Trebuie să plecăm. 

Am încuviinţat fără să scot o vorbă, dar ştiam că Ragnar 
ar fi suflat în corn dacă ar fi trebuit cu adevărat să plecăm. 

— Hai, băiete, insistă el. 

Din nou am dat din cap, fără să spun nimic. 

Ochii lui întunecaţi priviră ferestrele goale ale clădirii, 
apoi heleşteul. 

— Asta-i o broască sau o broască râioasă? 

— O broască. 

— Francii mănâncă broaşte, ştiai? 

Se îndrepta spre heleşteu, aşa că am făcut câţiva paşi 
într-o parte, ca să menţin structura de piatră între noi. 

— Ai mâncat vreodată broaşte, Uhtred? 

— Nu. 

— Ţi-ar plăcea să mănânci? 

— Nu. 

Îşi vâri mâna într-o pungă de piele ce-i atârna de 
centura sabiei, încinsă peste o cămaşă de zale. Avea bani 
de acum, avea două brățări pe mână, cizme zdravene, un 
coif de fier, o sabie lungă şi cămaşă de zale care trebuia 
reparată, dar tot era mai bună decât pieile zdrenţăroase cu 
care venise prima dată la casa lui Ragnar. 

— Ai de la mine banul ăsta dacă prinzi o broască, zise el, 
aruncând în aer o monedă de argint. 

— Dar nu vreau să prind broaşte, i-am spus posomorât. 

— Eu vreau, rânji el. Îşi trase sabia, iar lama acesteia 
şuieră când se atinse de teaca din lemn. Când Weland 
intră în heleşteu, unde apa abia de-i ajungea la carâmbul 
cizmelor, broasca sări, aruncându-se în băltoaca acoperită 
cu lintiţă verde. Dar Weland nu se uita la broască, ci la 
mine. Ştiam că voia să mă ucidă, însă, n-aveam habar de 
ce, parcă eram țintuit locului. Eram uimit şi totodată 


% 127 # 


perfect conştient de ce mi se întâmpla. Niciodată nu-mi 
plăcuse de Weland, niciodată nu avusesem încredere în el, 
dar abia acum înţelegeam că fusese trimis să mă ucidă şi 
nu reuşise să-şi ducă misiunea la bun sfârşit doar fiindcă 
întotdeauna fusesem în tovărăşia cuiva. Mai devreme mă 
lăsasem călăuzit de Brida, îndepărtându-mă de ceata lui 
Ragnar, aşa că Weland profitase de prilej. Zâmbindu-mi 
crud în timp ce înainta prin heleşteu, ridică sabia să 
lovească. Abia atunci am putut să-mi mişc picioarele şi am 
pornit-o la goană pe aleea străjuită de coloane. Nu voiam 
să intru în casă, căci Brida era acolo şi ştiam că o va ucide 
dacă va da peste ea, căci nu voia să aibă martori la crima 
lui. Weland ieşi din apă şi o rupse la fugă după mine, în 
cele din urmă reuşind să-mi taie calea. M-am dat înapoi, 
dornic să ajung la poartă, dar el îşi dădu seama că asta 
voiam şi avu grijă să se interpună între mine şi singurul loc 
de scăpare de acolo. Cizmele sale lăsau urme umede pe 
lespezile romane. 

— Care-i treaba, Uhtred? Ți-e frică de broaşte? râse el. 

— Ce vrei? 

— Ei, nu mai eşti aşa de băţos acum, mărite ealdorman, 
nu? Pe când se îndrepta spre mine, lama sabiei îi scânteia 
în bătaia razelor de soare. Unchiul tău îţi trimite salutări şi 
e convins că vei arde în iad, în vreme ce el o să trăiască la 
Bebbanburg. 

— Vii din... am început eu, dar era limpede că Weland se 
afla în slujba lui Ælfric, aşa că nu m-am obosit să-mi mai 
sfârşesc întrebarea, preferând să-mi continui retragerea. 

— Răsplata pentru uciderea ta va fi greutatea pruncului 
nou-născut în argint, zise Weland, iar acesta trebuie să fi 
venit deja pe lume. Unchiul tău e nerăbdător să primească 
vestea că ţi-am făcut felul. Aproape reuşisem să-ţi vin de 
hac în acea noapte, lângă Snotengaham, şi am fost la un 
pas să te spintec cu săgeata iarna trecută, dar ai scăpat ca 
prin urechile acului. De data asta nu mai scapi... dar o să 
termin treaba repede, băiete. Unchiul tău mi-a poruncit s-o 
sfârşesc iute, aşa că îngenunchează, băiete. 

Lovea cu sabia în stânga şi-n dreapta, mişcându-şi rapid 


4 128 # 


încheietura, aşa încât lama şuieră. 

— Nu i-am dat încă un nume sabiei, urmă el. Poate după 
asta o să-i spun Ucigătoarea de orfani. 

M-am făcut că ţâşnesc spre dreapta, pornind spre 
stânga, dar Weland mă blocă, rapid ca o nevăstuică. Eram 
încolţit, o ştiam. O ştia şi el, drept dovadă hohotul de râs 
pe care-l scoase. 

— N-o să lungesc treaba, îţi promit. 

În acea clipă, o ţiglă din acoperiş îl izbi în coif. Probabil 
nu-l răni prea grav, dar lovitura neaşteptată îl făcu să se 
clatine pe picioare şi să se dea înapoi buimac. A doua ţiglă 
îl lovi în şold, iar a treia în umăr. Brida începu să tipe de 
pe acoperiş: 

— Întoarce-te! leşi prin casă! 

Am fugit, iar sabia întinsă de Weland îmi vâjâi pe la 
ureche. M-am strecurat pe uşă, am trecut în goană peste 
carul tras de peşti şi am intrat prin a doua uşă, apoi prin 
alta, până am văzut o fereastră deschisă şi am sărit pe ea. 
La rândul ei, Brida a sărit de pe acoperiş şi am luat-o 
amândoi la goană spre pădure. 

Weland ne urmări o bucată de vreme, dar renunţă când 
îşi dădu seama că nu ne putea ajunge. L-am văzut cum se 
îndepărta grabnic spre sud, ştiind că altfel îl aştepta 
răzbunarea lui Ragnar. Nu ştiu de ce, dar când am ajuns în 
tabără, am început să plâng. De ce plângeam? N-am habar. 
Poate fiindcă mi se adeverise că Bebbanburg era pierdut 
pentru totdeauna, că adăpostul meu drag era ocupat de un 
duşman, ba mai rău, de un duşman care poate avea deja 
un fiu. 

Brida primi, pentru curajul ei, o brățară aurită, iar 
Ragnar făcu cunoscut tuturor că, dacă un bărbat se 
atingea de fată, el, Ragnar, avea să-l despice cu dalta şi 
barosul, ca pe buştenii pentru corăbii. Ea se întoarse în 
tabără călare pe calul lui Weland. 

A doua zi sosi şi duşmanul. 


Deşi bătrân şi orb, Ravn navigase alături de noi. După 
obicei, i-am povestit ce vedeam, descriindu-i cum se alinia 


4 129 # 


oastea anglilor din est pe o coastă joasă a colinei aflate la 
sud de tabăra noastră. 

— Câte flamuri sunt? mă întrebă el. 

— Douăzeci şi trei, i-am răspuns, după ce am stat să le 
număr. 

— Şi ce reprezintă? 

— In general, cruci. Şi nişte sfinţi, am zis. 

— Regele Edmund e un om tare pios. A încercat să mă 
facă să trec la creştinism chiar şi pe mine, chicoti bătrânul. 

Stăteam la prova uneia dintre corăbiile trase la țărm, 
Ravn pe un jilţ, Brida şi cu mine la picioarele lui, iar 
gemenii  mercieni, Ceolnoth şi Ceolberth, ceva mai 
departe. Ei erau fiii episcopului ZEthelbrid de Snotengaham 
şi erau ţinuţi zălog chiar dacă tatăl lor întâmpinase cu 
bunăvoință oastea daneză. După cum susţinea Ravn, asta 
era o garanţie că tatăl lor nu avea să trădeze. Existau în 
tabăra noastră zeci de asemenea ostatici din Mercia şi 
Northumbria, toţi fiii unor nobili sau clerici importanţi şi 
toţi aflaţi sub ameninţarea pedepsei cu moartea dacă taţii 
lor ne-ar fi făcut necazuri. Alţi englezi erau înrolați chiar în 
oastea daneză, slujind ca soldaţi, şi, dacă n-ar fi vorbit o 
altă limbă, nimic nu i-ar fi putut deosebi de danezi. 
Majoritatea erau proscrişi sau oameni fără stăpân, dar toţi 
erau războinici nemiloşi, exact genul de oameni de care ar 
fi avut nevoie englezii pentru a-şi înfrunta duşmanii, însă 
acum acei oameni luptau pentru danezi, contra regelui 
Edmund. 

— lar el e un neghiob, zise Ravn cu dispreţ. 

— Un neghiob? l-am întrebat. 

— Ne-a dat adăpost peste iarnă, înainte să atacăm 
Eoferwic, şi a trebuit să-i jurăm că nu-i vom mai ucide 
niciun preot. Ravn râse mânzeşte. Ce prostie! Dacă zeul 
lor ar fi fost de vreun folos, noi n-am fi putut să-i ucidem, 
oricum. 

— Dar de ce v-a dat adăpost? 

— Fiindcă îi era mai uşor decât să lupte cu noi, zise 
bătrânul. Vorbea în engleză, deoarece ceilalţi trei copii nu 
pricepeau daneza, deşi Brida prindea rapid această limbă. 


% 130 # 


Avea o minte ageră, era ca o vulpe, rapidă şi şireată. 

Ravn surâse. 

— Prostănacul de Edmund a crezut că vom pleca la 
primăvară şi nu ne vom mai întoarce. Şi iată-ne! 

— N-ar fi trebuit să facă asta, interveni unul dintre 
gemeni. Niciodată nu-i puteam deosebi, dar eram supărat 
pe ei fiindcă erau patrioţi mercieni îndârjiţi, în ciuda 
trădării tatălui lor. Aveau zece ani şi nu mă sufereau 
fiindcă îi iubeam pe danezi. 

— Sigur că n-ar fi trebuit să facă asta, încuviinţă Ravn 
pe un ton blând. 

— Ar fi trebuit să vă atace! zise Ceolnoth sau Ceolberth. 

— Ar fi fost învins negreşit, îl puse la punct Ravn. Am 
construit o tabără, am apărat-o cu ziduri şi am rămas 
acolo. Iar el ne-a dat tribut ca să nu-i facem necazuri. 

— Eu l-am văzut odată pe regele Edmund, spuse Brida. 

— Unde s-a întâmplat asta, copilă? 

— A venit la mănăstire să se roage. Şi a tras un vânt 
când a îngenuncheat. 

— Fără îndoială că zeul creştinilor a apreciat acest 
tribut, se amuză Ravn, încruntându-se însă atunci când 
gemenii începură să imite zgomotele făcute de vânturi. 

— Romanii erau creştini? l-am întrebat pe bătrân, 
amintindu-mi curiozitatea care mă cuprinsese la ferma 
romană. 

— Nu întotdeauna, răspunse el. Odinioară aveau propriii 
lor zei, dar au renunţat la aceştia ca să devină creştini, şi 
după aceea n-au mai cunoscut decât înfrângeri. Unde sunt 
oamenii noştri? 

— Sunt încă în mlaştini, i-am zis. 

Ubba sperase să rămână în tabără şi astfel să oblige 
oastea lui Edmund să atace prima de-a lungul fâşiei 
înguste, ceea ce ne-ar fi îngăduit s-o prindem în 
ambuscadă pe micul nostru val de pământ, dar englezii 
rămaseră la sud de primejdioasele mlaştini, dornici să-i 
atacăm noi. Ubba era ispitit să o facă. Îi poruncise lui 
Storri să arunce runele, însă, potrivit zvonurilor, rezultatul 
fusese incert, aşa că avântul lui se mai domoli. Era un 


% 131 # 


luptător de temut, dar întotdeauna atent atunci când era 
vorba să angajeze o luptă. Totuşi, runele nu preziseseră o 
nenorocire, aşa că Ubba dusese oastea daneză în mlaştini, 
unde oamenii se postară pe orice petic de pământ mai 
uscat putură găsi. De acolo, două cărări duceau către 
colina cea joasă. Flamura lui Ubba, faimoasa pânză în trei 
colţuri, având pictată pe ea un corb, se afla între cele două 
cărări, iar de-o parte şi de alta a trupelor noastre se 
întindeau zidurile de scuturi ale anglilor din est. N-am fi 
putut să atacăm nici în stânga, nici în dreapta, căci oastea 
noastră ar fi fost copleşită numeric de a lor. Probabil că 
Ubba îşi dăduse şi el seama de asta, de vreme ce se codea 
să dea ordinul de atac. I-am descris toată scena lui Ravn. 

— Nu atacă, zise bătrânul, fiindcă am pierde oameni, 
chiar dacă am câştiga lupta. 

— Dar dacă şi noi ucidem o grămadă de vrăjmaşi? l-am 
întrebat. 

— Ei au mai mulţi oameni, noi avem puţini. Dacă ucidem 
o mie de-ai lor, mâine englezii vor avea încă o mie de 
oşteni noi. Dar, dacă noi pierdem o sută de oameni, atunci 
trebuie să aşteptăm sosirea altor corăbii pentru a-i înlocui. 

— Vin tot mai multe corăbii, zise Brida. 

— Nu cred că vor mai veni anul ăsta, spuse Ravn. 

— Nu anul ăsta, ci chiar acum, îl contrazise ea, arătând 
cu degetul spre zare. Am văzut patru corăbii croindu-şi 
drum prin păienjenişul de insulițe şi canale puţin adânci. 

— Spune-mi, ce e? îmi ceru Ravn nerăbdător. 

— Patru corăbii, venind dinspre apus. 

— Dinspre apus? Nu dinspre răsărit? 

— Dinspre apus, am insistat. Asta însemna că nu veneau 
dinspre largul mării, ci dinspre unul dintre cele patru râuri 
care se vărsau în estuarul Gewæsc. 

— Cum sunt provele? 

— Nu sunt dragoni la prove, ci doar bârne simple din 
lemn. 

— Vâsle? 

— Zece pe fiecare parte, cred... Poate unsprezece. Dar 
la bord sunt mai mulţi luptători decât vâslaşi. 


4 132 # 


— Corăbii englezeşti! exclamă Ravn. Părea foarte mirat, 
căci în afară de bărcuţele de pescuit şi barjele pentru 
transportat mărfuri, englezii aveau puţine nave, dar 
acestea patru erau corăbii de război, lungi şi suple, ca 
vasele daneze, şi acum se strecurau prin labirintul de 
canale ca să atace flota lui Ubba, trasă pe plajă. Fumul 
dens ce se ridica de pe puntea primei nave era un semn că 
englezii aveau un cazan cu jăratic la bord, deci plănuiau să 
incendieze corăbiile daneze şi astfel să-l prindă pe Ubba în 
capcană. 

Dar şi Ubba observase corăbiile, aşa că oastea daneză 
pornise înapoi, către tabără. În acel moment, arcaşii de pe 
prima corabie engleză începură să tragă cu săgeți de foc în 
cele mai apropiate nave daneze. Deşi acestea erau păzite, 
străjerii erau mai ales oşteni bolnavi, ciungi sau ologi, nu 
destul de puternici ca să poată apăra navele de atacul 
venit pe apă. 

— Băieți! ne strigă unul dintre străjeri. 

— Duceţi-vă, ne îndemnă Ravn, înțelegând ce se 
petrecea, iar Brida, considerându-se la fel de vitează ca 
orice băiat, porni spre corăbii, alături de gemeni şi de 
mine. Am fugit spre locul unde fumul se îndesea deasupra 
corăbiilor noastre. Acum se trăgeau săgeți de foc de pe 
două nave engleze, în vreme ce ultimele două corăbii ale 
duşmanului încercau să-şi depăşească tovarăşele pentru a 
azvârli un potop de foc şi mai cumplit asupra vaselor 
daneze. 

Misiunea noastră era să stingem focul, în timp ce străjile 
îşi lansau suliţele către echipajele inamice. Am luat un scut 
şi am început să arunc cu el nisip peste flăcări, ca să le 
înăbuş. Corăbiile engleze erau atât de aproape, încât am 
putut să observ că erau făcute din lemn crud, abia tăiat. O 
suliță zbură pe lângă mine; am ridicat-o şi am azvârlit-o 
înapoi, dar nu prea bine, căci s-a lovit de o vâslă şi a căzut 
în mare. Gemenii nu făceau niciun efort să stingă focul, 
aşa că pe unul l-am lovit peste cap, ameninţându-l că-l voi 
lovi şi mai tare dacă nu-şi dă interesul. Era însă prea târziu 
ca să mai salvăm prima corabie daneză, care era pe de-a- 


4 133 # 


ntregul cuprinsă de flăcări, aşa că am abandonat-o, 
sperând măcar să o scăpăm pe a doua. Chiar atunci, o 
salvă de săgeți arzânde nimeri peste băncile vâslaşilor, o 
alta străpunse pânza navei şi doi dintre oamenii noştri fură 
străpunşi de săgeți la marginea apei. Corabia engleză ce 
deschidea calea celorlalte se îndreptă apoi spre plajă, cu 
prova ticsită de războinici ce-şi agitau suliţele, securile şi 
săbiile. 

— Edmund! Edmund! urlau ei. Prova corabiei se înfipse 
în nisip, iar luptătorii săriră pe țărm, dornici să 
măcelărească străjile daneze. Securile uriaşe hăcuiau în 
stânga şi-n dreapta, şi sângele începu să se prelingă pe 
nisip sau să fie luat de vălurelele care udau plaja. Am luat- 
o pe Brida de mână şi am tras-o deoparte, păşind anevoie 
printr-un canal puţin adânc, în care peştişorii argintii se 
risipeau speriaţi încoace şi-ncolo. 

— Trebuie să-l salvăm pe Ravn, i-am strigat. 

Ea râdea. Bridei îi plăcea întotdeauna haosul. 

Trei dintre corăbiile engleze ajunseseră la țărm şi 
echipajele lor săriseră pe nisip, ucigând ultimii străjeri 
danezi. Cea de-a patra navă plutea pe valurile mici, iar 
oamenii de pe ea trăgeau întruna cu săgeți de foc. Însă 
războinicii lui Ubba, care tocmai sosiseră în tabără, se 
năpustiră asupra englezilor cu un răget năpraznic. Unii 
rămaseră sub flamura cu corb pe valul de pământ, ca să 
împiedice pătrunderea forţelor regelui Edmund pe mica 
fâşie de uscat unde ne instalaserăm tabăra, iar ceilalţi se 
aruncară în luptă zbierând, lacomi de răzbunare. Danezii 
îşi iubeau corăbiile. O corabie, ziceau ei, este ca o femeie 
sau ca o sabie, elegantă şi frumoasă, vrednică să mori 
pentru ea şi, cu siguranţă, să lupţi pentru ea. Anglii din 
est, care până atunci se descurcaseră de minune, săvârşiră 
acum o greşeală, căci, din cauza refluxului, nu-şi mai 
puteau împinge corăbiile înapoi în mare, iar acestea 
deveniseră de nefolosit. O parte din danezi îşi protejară 
corăbiile rămase întregi, azvârlind cu securi, sulițe şi 
săgeți către echipajul singurei nave englezeşti ce plutea 
încă pe mare, în vreme ce restul războinicilor se năpustiră 


Y 134 # 


asupra englezilor aflaţi pe țărm. 

Ce urmă fu un măcel. O luptă cum numai vikingii ştiau 
să dea, o încleştare demnă de a fi slăvită de skalzi. Sângele 
curgea pe fâşia dintre mare şi uscat, amestecându-se cu 
spuma valurilor albicioase. Oamenii urlau şi se prăbuşeau 
seceraţi de lovituri, învăluiţi de fumul gros al corăbiilor în 
flăcări. Soarele abia se mai vedea printre trâmbele de fum, 
ca un disc roşu deasupra nisipului înroşit de sânge, iar în 
acea negură furia danezilor era înspăimântătoare. Atunci l- 
am zărit pentru prima oară pe Ubba luptând şi m-am 
minunat, căci pogora moartea oriunde izbea, un războinic 
cumplit, mânuind sabia ca nimeni altul. El nu lupta într-un 
zid de scuturi, ci se năpustea de-a dreptul spre duşmani, 
croindu-şi drum cu scutul printre ei, în vreme ce împărțea 
lovituri mortale cu ciocanul de război din mâna dreaptă. 
Mi s-a părut de neînvins, căci la un moment dat, când 
anglii îl înconjuraseră, scoase un urlet de fiară şi, izbind în 
neştire în stânga şi-n dreapta, ieşi din acea învălmăşeală 
de trupuri cu lama sabiei şiroind de sânge, apoi, în timp 
ce-şi prăvălea duşmanii în valurile roşietice, căuta, cu o 
privire sălbatică, alţi oameni de ucis. Ragnar i se alătură, 
urmat de ceata lui de luptători. Retezau trupurile 
vrăjmaşilor ca şi cum ar fi secerat nişte spice de grâu, 
lovindu-i cu ură pe anglii care le arseseră corăbiile. După 
ce acest seceriş groaznic se sfârşi, am numărat şaizeci şi 
opt de englezi morţi, dar pe mulţi nu i-am putut pune la 
socoteală, fiindcă fuseseră luaţi de valuri şi se înecaseră, 
traşi la fund de armele şi armurile lor greoaie. Singura 
navă engleză care reuşi să scape era plină de răniţi şi 
muribunzi, iar de pe punte se scurgeau şiroaie de sânge. 
Danezii victorioşi dănţuiră pe leşurile duşmanilor, apoi 
făcură un morman din armele capturate. Dintre ai noştri 
muriseră treizeci de oameni, care fură arşi pe o corabie pe 
jumătate distrusă deja de flăcări. Alte şase nave daneze 
fuseseră distruse, dar Ubba captură cele trei corăbii 
engleze rămase la țărm, despre care Ragnar declară că 
erau de toată ruşinea. 

— Nu-mi vine să cred că gloabele astea puteau să 


% 135 % 


plutească, zise el, lovind cu dispreţ într-o grindă prost 
îmbinată. 

Şi totuşi, anglii din est nu se făcuseră de râs, m-am 
gândit. Izbutiseră să rănească mândria danezilor, arzându- 
le corăbiile cu cap de dragon, iar dacă regele Edmund ar fi 
avut curaj să atace valul de pământ ce apăra tabăra 
noastră, ar fi putut transforma înfrângerea într-un masacru 
al danezilor. Însă el nu atacase, ci, văzând cum soldaţii săi 
erau răpuşi de năvala daneză, se retrăsese înfricoşat. 

El credea că toată oastea daneză venise dinspre mare, şi 
prea târziu înţelesese că adevăratul atac se dădea dinspre 
uscat. Probabil că nu doar teama, ci şi faptul că aflase în 
timpul luptei despre invazia terestră a lui Ivar Cel Fără de 
Oase, îl împiedicaseră să ne înfrunte până la capăt. 

Ubba era mânios. La porunca lui, cei câţiva prizonieri 
englezi fură sacrificați lui Odin, ţipetele lor deznădăjduite 
fiind, de fapt, o chemare către zei, prin care Ubba le cerea 
ajutor. A doua zi, în zori, am lăsat pe plajă corăbiile arse, 
ale căror schelete întunecate fumegau încă, şi flota noastră 
cu capete de dragoni a pornit spre apus. 


4 136 # 


Patru 


Regele Edmund al Angliei de Est este acum pomenit ca 
un sfânt, ca unul dintre acele suflete binecuvântate care 
trăiesc veşnic în umbra Domnului. Sau cel puţin aşa îmi 
spun preoţii. În rai, zic ei, sfinţii au un loc privilegiat: stau 
pe un podium înalt în marea sală a lui Dumnezeu şi-şi 
petrec timpul cântând imnuri de slavă Domnului. Pentru 
veşnicie. Nu fac altceva decât să cânte. Beocca îmi spunea 
că asta însemna extazul, dar mie mi se pare ceva foarte 
plictisitor. Danezii susţin că războinicii lor merg, dacă sunt 
ucişi în luptă, în Valhalla, sala morţilor lui Odin, unde-şi 
petrec zilele luptându-se, iar nopţile chefuind şi veselindu- 
se. Însă n-am îndrăznit să le spun preoţilor că ăsta mi se 
pare un mod mult mai plăcut de a-ţi petrece veşnicia decât 
cântând acompaniat de harpe aurite. Odată, l-am întrebat 
pe un episcop dacă există femei în rai. 

— Sigur că sunt, stăpâne, mi-a răspuns el, fericit că mă 
interesam de religia lui. În rândul sfinţilor creştini se 
găsesc o mulţime de femei. 

— Mă refeream la femei cu care să ne putem destrăbăla, 
Preasfinţia Ta, i-am replicat. 

El făgădui atunci c-o să se roage pentru sufletul meu 
păcătos. Poate că o fi făcut-o. 

Nu ştiu dacă regele Edmund era un sfânt. Neghiob era, 
asta pot s-o spun. Le dăduse danezilor adăpost înainte ca 
ei să atace Eoferwic, ba mai mult, le plătise tribut în bani, 
le adusese mâncare şi le înzestrase oastea cu cai zdraveni, 
punându-i doar să promită că aveau să plece din Anglia de 
Est la primăvară şi că n-aveau să se atingă de preoţi. Ei îşi 
ţinuseră legământul, însă acum, după doi ani, veniseră 
înapoi, mult mai puternici, iar regele Edmund hotărâse să-i 
înfrunte. El văzuse ce păţiseră Mercia şi Northumbria şi, 


4 137 # 


dându-şi seama că-l aştepta aceeaşi soartă, îşi adună 
oastea şi, cu rugăciuni fierbinţi către zeul lui, porni în 
marş să ne atace. Primele lupte se dădură pe malul mării; 
apoi, auzind că Ivar se îndrepta spre marginea întinselor 
mlaştini situate la vest de Gewæsc, Edmund se întoarse să- 
l înfrunte. Sub conducerea lui Ubba, am navigat spre 
Gewæsc şi am luat-o în amonte pe unul dintre râurile de 
acolo până când n-am mai putut folosi vâslele. Oamenii 
împinseră corăbiile prin apa adâncă până la şold, dar la un 
moment dat n-am mai putut înainta şi a trebuit să lăsăm 
navele sub pază vrednică. Am urmat cărări mustind de apă 
prin  mlaştinile  nesfârşite până când, după multă 
străduinţă, am ajuns pe un teren mai înalt. Nimeni nu ştia 
unde ne aflam, ci doar că, dacă mergeam în continuare 
spre sud, ar fi trebuit să găsim drumul pe care mărşăluise 
Ivar spre a-i ţine piept lui Edmund. Dacă am fi tăiat acel 
drum, i-am fi prins în cursă pe englezi între trupele noastre 
şi oastea lui Ivar. 

Şi chiar aşa se întâmplă. Ivar îi atacă, zid de scuturi 
contra zid de scuturi, şi n-am ştiut de soarta bătăliei până 
ce primii fugari englezi nu apărură, gonind spre est, doar 
ca să dea de un alt zid de scuturi care-i aştepta. Ei se 
risipiră, în loc să lupte cu noi, dar ne-am năpustit asupră-le 
şi, de la cei câţiva prizonieri pe care i-am făcut, am aflat că 
Ivar îi bătuse uşor. Vestea fu confirmată a doua zi, când 
primii călăreţi ai lui Ivar ajunseră la noi. 

Regele Edmund fugi spre sud. Anglia de Est era o ţară 
mare, aşa că putea lesne găsi adăpost într-o cetate sau ar 
fi putut pleca spre Wessex, dar preferă să-şi pună credinţa 
în Dumnezeu şi să caute refugiu într-o mică mănăstire 
pierdută printre mlaştini, la Dic. Poate el credea că n-avem 
să-l găsim niciodată acolo sau, aşa cum am auzit eu pe 
urmă, un călugăr îl asigurase că Dumnezeu va învălui 
mănăstirea într-o negură fără sfârşit, făcându-i pe păgâni 
să se rătăcească. Negura nu apăru niciodată, în schimb 
veniră danezii. 

Ivar, Ubba şi fratele lor mezin, Halfdan, porniră călare 
spre Dic, luând cu ei jumătate din oaste, în vreme ce restul 


4 138 # 


danezilor începură să pacifice Anglia de Est - adică să 
prade, să siluiască femei şi să ucidă, până când localnicii 
se supuseră, ceea ce se întâmplă destul de repede. Pe 
scurt, Anglia de Est căzu la fel de uşor ca Mercia. Singura 
veste rea era aceea că în Northumbria aveau loc 
răzmeriţe. Zvonurile vorbeau despre o adevărată revoltă, 
în urma căreia mulţi danezi fuseseră ucişi. Ivar dorea să 
înăbuşe răscoala, dar se temea să părăsească Anglia de 
Est aşa de grabnic după cucerirea ei, aşa că, ajuns la Dic, 
îi propuse lui Edmund să-i lase în continuare tronul, ca 
supus al danezilor, aşa cum şi Burghred stăpânea Mercia. 

Întâlnirea avu loc în biserica mănăstirii, care avea o sală 
uimitor de mare, construită din lemn şi stuf, şi pereţii 
acoperiţi cu panouri mari din piele. Panourile erau pictate 
cu scene ciudate. Una înfăţişa oameni goi prăvălindu-se în 
iad, unde un şarpe uriaş, cu o gură plină de coli, îi 
înghiţea cu totul. 

— Mâncătorul de leşuri, zise Ragnar înfiorându-se. 

— Mâncătorul de leşuri? 

— Da, un şarpe care pândeşte în Niflheim, îmi explică el, 
atingându-şi amuleta de la gât. Niflheim, ştiam eu, era un 
fel de iad viking, dar, spre deosebire de iadul creştinilor, 
era un întins pustiu de gheaţă. 

— Mâncătorul de leşuri devorează trupurile morţilor, 
continuă Ragnar, dar roade şi din pomul vieţii. Vrea să 
nimicească întreaga lume şi să pună capăt timpului, mă 
lămuri el, atingând iar ciocanul lui Thor. 

Un alt panou, din spatele altarului, îl înfăţişa pe Hristos 
pe cruce, iar alături se mai afla un panou, care-l fascină pe 
Ivar. Un bărbat, înveşmântat doar cu o pânză peste şale, 
era legat de un stâlp şi folosit ca ţintă de arcaşi. Deşi mai 
multe săgeți îi străpungeau pielea albă, el degaja o 
expresie de totală beatitudine şi un zâmbet tainic, ca şi 
cum, în ciuda suferinţei, trăia o bucurie lăuntrică de 
nedescris. 

— Cine-i ăsta? întrebă Ivar. 

— Este sfântul martir Sebastian. 

Regele Edmund, care era aşezat în faţa altarului, îi oferi 


4 139 # 


răspunsul prin intermediul tălmaciului. Ivar, cu ochii 
holbaţi la pictură, vru să ştie întreaga poveste, iar Edmund 
îi dezvălui cum sfântul Sebastian, un ostaş roman, refuzase 
să renunţe la credinţa sa, şi de aceea împăratul poruncise 
uciderea lui cu săgeți. 

— Dar nu l-au putut ucide, zise Edmund cu patos. Nu au 
putut fiindcă Dumnezeu îl apăra. Domnul fie lăudat pentru 
marea Lui îndurare! 

— Nu l-au putut ucide cu săgeți? întrebă Ivar mirat. 

— Da, şi de aceea împăratul a poruncit să fie bătut cu 
bâtele până la moarte, sfârşi tălmaciul povestea. 

— Deci l-au ucis până la urmă? 

— Ela mers în rai, deci nu l-au ucis, zise regele Edmund. 

Ubba interveni, cerând să i se explice ce însemna rai, iar 
Edmund, la fel de entuziast, îi explică fericirea veşnică 
oferită de paradisul creştin. Ubba scuipă însă dispreţuitor 
când înţelese că raiul creştin era un fel de Valhalla fără 
niciun fel de distracţii. 

— Şi creştinii vor să meargă în rai? întrebă el, deloc 
convins. 

— Desigur, răspunse tălmaciul. 

Ubba pufni în râs. El şi fraţii săi erau însoţiţi de câţi 
războinici danezi încăpuseră în biserică, în vreme ce lângă 
regele Edmund se aflau doi preoţi şi şase călugări, care 
ascultară în tăcere propunerile lui Ivar. Regelui Edmund i 
se dăruiau viaţa şi coroana Angliei de Est, dar trebuia să 
primească garnizoane daneze în principalele sale cetăţi şi 
să ofere danezilor orice pământuri voiau aceştia, cu 
excepţia domeniilor regale. Edmund trebuia să 
aprovizioneze oastea daneză cu cai, bani şi merinde, iar ce 
mai rămăsese din fyrdul lui urma să lupte sub ordinele 
danezilor. Edmund nu avea copii, dar sfetnicii săi apropiaţi 
care supravieţuiseră luptei erau obligaţi să-şi trimită fiii în 
tabăra daneză, ca zălog că anglii din sud vor respecta 
condiţiile propuse de Ivar. 

— Şi dacă refuz? întrebă Edmund. 

Ivar rânji: 

— O să vă luăm pământurile oricum. 


4 140 # 


Regele se sfătui cu preoţii şi călugării săi. Era un om 
înalt şi uscăţiv, cu o chelie ca-n palmă, deşi n-avea mai 
mult de treizeci de ani. Ochii îi erau bulbucaţi, gura 
ţuguiată şi stătea veşnic încruntat. Purta o tunică albă, 
care-l făcea să pară el însuşi un preot. 

— Dar Biserica lui Dumnezeu? îl întrebă el, într-un 
târziu, pe Ivar. 

— Ce-i cu ea? 

— Oamenii tăi au pângărit altarele Domnului, i-au 
măcelărit slujitorii, au scuipat pe imaginea Lui şi au furat 
banii Sfintei Biserici! 

Regele era mânios acum. Îşi încleştă o mână pe braţul 
scaunului, aşezat în faţa altarului, pe când cealaltă mână 
şi-o ţinea strânsă în pumn, biciuind cu ea aerul de fiecare 
dată când rostea o acuzaţie. 

— Zeul vostru nu poate să-şi poarte singur de grijă? zise 
Ubba. 

— Dumnezeul nostru este atotputernic, declară Edmund, 
creatorul lumii, dar El permite totuşi Răului să existe ca să 
ne pună la încercare. 

— Amin, murmură unul dintre preoţi, în timp ce 
tălmaciul îi traducea lui Ivar cuvintele. 

— Domnul v-a adus, păgâni din nord, izbucni regele cu 
obidă. Profetul Ieremia a proorocit asta! 

— Ieremia? întrebă Ivar, buimăcit de tot. 

Unul dintre călugări avea o carte, prima pe care o 
văzusem de mulţi ani. Deschise coperta de piele, dădu una 
după alta paginile ţepene şi i-o întinse regelui. Acesta se 
căută prin buzunare şi scoase un beţişor de fildeş, cu care 
începu să urmărească literele de pe carte. 

— Quia malum ego, tună el, în vreme ce mişca beţişorul 
peste rânduri, adduco ab aquilone et contrititonem 
magnam! 

Când se opri holbându-se la Ivar, unii danezi, 
impresionați de tăria din glasul regelui, chiar dacă nu 
pricepuseră o iotă din cuvintele rostite, îşi atinseră 
amuletele de la gât. Preoţii din jurul lui Edmund ne priviră 
cu reproş. O vrabie zbură prin fereastra înaltă şi se cocoță 


Y 141 # 


pentru o clipă pe braţul crucii mari de lemn din mijlocul 
altarului. 

Chipul posomorât al lui Ivar nici nu se clinti la auzul 
cuvintelor lui Ieremia, iar tălmaciul englez, care era unul 
dintre preoţi, îşi dădu seama că vorbele pătimaşe ale 
regelui nu însemnaseră nimic pentru niciunul dintre noi. 

— Căci voi aduce răul din nord şi multă distrugere, 
traduse el. 

— Scrie în cartea asta, răcni Edmund, înapoind volumul 
călugărului. 

— Bine, poţi să-ţi păstrezi Biserica, grăi Ivar nepăsător. 

— Nu-i de ajuns, spuse Edmund ridicându-se pentru a da 
vorbelor sale mai multă forţă. Eu voi domni aici, urmă el, 
voi îndura prezenţa voastră dacă trebuie şi vă voi dărui cai, 
mâncare, bani şi ostatici, dar numai dacă tu şi toţi oamenii 
tăi vă veţi supune Domnului. Trebuie să fiţi botezați! 

Aceste cuvinte îi puseră în încurcătură şi pe tălmaciul 
englez, şi pe cel danez. În cele din urmă, Ubba îmi căută 
din priviri ajutorul. 

— Trebuie să stai într-un butoi plin cu apă, i-am zis, 
amintindu-mi cum Beocca mă botezase după moartea 
fratelui meu, şi ei toarnă altă apă pe tine. 

— Adică vor să mă spele? întrebă Ubba uimit. 

Am ridicat din umeri. 

— Aşa fac ei, stăpâne. 

— Veţi deveni creştini, zise Edmund, după care îmi 
aruncă o căutătură nervoasă: Putem face botezul şi în râu, 
băiete. Nu-i nevoie de butoaie. 

— Vor să vă spele într-un râu, le-am explicat lui Ivar şi 
Ubba, iar danezii începură să râdă. 

Ivar rămase pe gânduri. Să stea în apă preţ de câteva 
minute nu era un lucru aşa de rău, mai ales că asta i-ar fi 
permis să ajungă rapid în Northumbria, spre a zdrobi 
rebeliunea de acolo. 

— Şi pot să mă duc să mă închin lui Odin după ce sunt 
spălat în râu? vru el să ştie. 

— Nici pomeneală! se enervă Edmund. Nu există decât 
un singur Dumnezeu. 


Y 142 # 


— Există mulţi zei, răspunse Ivar. Mulţi! Oricine ştie 
asta. 

— Nu există decât un singur dumnezeu, şi tu trebuie să-l 
slujeşti. 

— Dar noi câştigăm, zise Ivar răbdător, de parcă ar fi 
explicat ceva unui copil. Şi asta înseamnă că zeii noştri îl 
bat pe zeul tău. 

Regele se cutremură la auzul acelei blasfemii cumplite. 

— Zeii tăi sunt zei mincinoşi, strigă el, sunt rahaţi de 
diavol, sunt creaturi ale Răului ce vor aşterne întunericul 
peste lume, pe când Dumnezeul nostru este mare, este 
puternic, este magnific. 

— Arată-mi, zise Ivar. 

Cuvântul lui aduse o tăcere de mormânt. Regele, preoţii 
şi călugării se holbau buimăciţi la căpetenia daneză. 

— Dovedeşte-mi, insistă el, iar ceilalţi danezi murmurară 
dând din cap aprobator. 

Regele Edmund clipi încurcat, căutând inspiraţie. Dintr- 
odată, îi veni o idee şi arătă spre panoul ce înfăţişa 
martiriul sfântului Sebastian. 

— Dumnezeul nostru l-a cruțat pe preafericitul sfânt 
Sebastian de săgețile arcaşilor. Ce dovadă mai bună vreţi? 

— Dar omul tot a murit, îl contră Ivar. 

— A murit pentru că aceasta a fost vrerea Domnului. 

Ivar rămase pe gânduri. 

— Deci zeul tău te-ar apăra de săgețile mele? întrebă el 
într-un târziu. 

— Dacă asta e voia Lui, cu siguranţă. 

— Atunci hai să încercăm, propuse danezul. O să tragem 
cu săgeți în tine şi, dacă supravieţuieşti, ne îmbăiem cu 
toţii în râu. 

Edmund se holbă la danez, întrebându-se dacă vorbea 
serios, apoi îl trecură sudorile când îşi dădu seama că Ivar 
nu glumea. Deschise gura, dar înţelese rapid că n-avea ce 
spune şi o închise la loc. Unul dintre călugării cu tonsură îi 
murmură ceva la ureche. Probabil încerca să-şi convingă 
suveranul că Dumnezeu sugera această ordalie pentru a-şi 
extinde Biserica şi că, fără îndoială, avea să se întâmple un 


4 143 # 


miracol, danezii se vor creştina, vom fi cu toţii prieteni şi 
vom cânta imnuri îngereşti pe un podium înalt din Rai. 
Regele nu părea pe de-a-ntregul convins de aceste 
argumente, însă danezii erau nerăbdători să încerce 
miracolul chiar în acea clipă, aşa că nu mai stătea în 
putinţa lui Edmund să accepte sau să refuze încercarea. 

Mai mulţi războinici danezi îi traseră deoparte pe preoţi 
şi pe călugări, iar alţii ieşiră afară, să aducă arcuri şi 
săgeți. Regele, prins în propria capcană, îngenunchease în 
faţa altarului, rugându-se cum nu se rugase niciun alt om. 
Danezii rânjeau, iar eu mă bucuram grozav. Cred că mai 
degrabă speram să văd un miracol, nu fiindcă eram 
creştin, ci fiindcă pur şi simplu voiam să asist la un miracol 
adevărat. Beocca îmi vorbise adesea despre miracole, 
subliniind că ele erau dovezi ale adevărurilor creştine, dar 
nu văzusem niciodată unul. Nimeni nu mersese vreodată 
pe apă la Bebbanburg şi nici leproşii nu fuseseră vindecaţi 
acolo, nici îngerii nu umpluseră cerul nopţii cu lumina şi 
gloria lor divină. Dar acum poate că aveam să văd puterea 
lui Dumnezeu, pe care Beocca întotdeauna mi-o 
propovăduise. Brida nu voia decât să-l vadă pe Edmund 
mort. 

— Eşti gata? îl întrebă Ivar pe rege. 

Edmund privi spre preoţii şi călugării săi, făcându-mă să 
mă întreb dacă nu cumva voia să le ceară ca unul dintre ei 
să-l înlocuiască în această încercare a puterii lui 
Dumnezeu. Apoi se încruntă şi se răsuci spre Ivar. 

— Voi accepta propunerea ta, zise el. 

— Adică vrei să tragem cu săgețile în tine? 

— Nu, aceea de a rămâne rege aici. 

— Dar voiai ca întâi să ne bagi în râu şi să ne botezi. 

— De asta ne putem lipsi. 

— Nu, se opuse Ivar. Ai pretins că zeul tău este 
atotputernic, că e singurul zeu, aşa că vreau să-mi 
dovedeşti asta. Dacă ai dreptate, noi toţi ne vom spăla în 
râu. Suntem de acord? 

Ultima întrebare le fusese adresată danezilor, care 
încuviinţară printr-un murmur. 


Y 144 # 


— Eu nu, grăi Ravn. Eu nu vreau să fiu spălat în râu. 

— Cu toţii vom fi spălaţi, răcni Ivar. 

În clipa aceea am înţeles că era interesat cu adevărat de 
rezultatul testului, mai interesat chiar decât să încheie o 
pace rapidă şi convenabilă cu Edmund. Toţi oamenii au 
nevoie de sprijinul zeului lor, iar Ivar încerca să descopere 
dacă nu cumva noi ne închinaserăm, în toţi aceşti ani, la un 
zeu strâmb. 

— Porţi armură? îl întrebă pe Edmund. 

— Nu. 

— Mai bine să verificăm, interveni Ubba, aruncând o 
privire spre imaginea sfântului Sebastian. Dezbrăcaţi-l, 
porunci el. 

Regele şi clericii protestară, însă danezii nu se lăsară 
înduplecaţi, aşa că îl dezbrăcară aproape de tot pe 
Edmund. Brida se amuza grozav. 

— E slăbănog, zise ea. 

Edmund, care era de acum batjocura tuturor, încercă să 
pară demn. Preoţii şi călugării se aşezară în genunchi, 
rugându-se, în timp ce şase arcaşi se aliniară la douăzeci 
de paşi de rege. 

— Acum o să aflăm, grăi Ivar, stăpânindu-şi cu greu 
râsul, dacă zeul englez e la fel de puternic ca zeii noştri. 
Dacă este, şi dacă regele supravieţuieşte, atunci vom 
deveni cu toţii creştini! 

— Eu nu, repetă Ravn, dar încetişor, să nu-l audă Ivar. 
Spune-mi ce se întâmplă, Uhtred. 

I-am spus curând. Şase săgeți îl atinseră în plin pe rege, 
acesta ţipă de durere, sângele împroşcă altarul, Edmund 
se prăbuşi, zbătându-se ca un somon prins în năvod, şi alte 
şase săgeți zburară spre el. Edmund se zvârcoli şi mai 
tare, dar arcaşii continuară să tragă, deşi nu-şi prea 
nimereau ţinta, căci erau zguduiţi de hohote de râs. Dar 
traseră până ce regele se umplu de penele săgeţilor, ca un 
uriaş arici ţepos. Sângerând, cu pielea lui albă brăzdată de 
înţepături, rămase cu gura căscată, nemişcat pentru 
totdeauna. Zeul lui îl lăsase de izbelişte. Astăzi, desigur, 
povestea asta nu mai este spusă, în schimb copiii învaţă 


% 145 # 


cât de brav a stat sfântul Edmund în faţa danezilor, 
cerându-le să se convertească la adevărata credinţă, şi 
cum aceştia l-au ucis. Prin urmare, a fost făcut martir şi 
sfânt şi toată lumea crede că stă în rai şi cântă voios 
pentru veşnicie. Adevărul este însă că a fost un neghiob, şi 
propria lui gură proastă l-a dus la moarte. 

Preoţii şi călugării se jeleau, aşa că Ivar, furios, porunci 
să fie ucişi şi ei, apoi decise ca jarlul Godrim, una dintre 
căpeteniile lui, să domnească în Anglia de Est şi ca 
Halfdan să cotropească ţara, pentru a zdrobi ultimele urme 
de rezistenţă. Godrim şi Halfdan aveau să primească o 
oaste ca să menţină ordinea în Anglia de Est, pe când 
restul danezilor urmau să se întoarcă pentru a înăbuşi 
răzmeriţele din Northumbria. 

De acum, Anglia de Est nu mai exista. lar Wessex 
rămăsese ultimul regat din Anglia. 


Ne-am întors în Northumbria, când vâslind, când plutind 
duşi de vânt, pe Vipera Vântului, de-a lungul coastei 
domoale, apoi am vâslit împotriva curentului pe râul 
Humber şi am plutit pe Ouse până când am zărit zidurile 
cetăţii Eoferwic şi am tras corabia pe uscat, ca lemnul să 
nu putrezească peste iarnă. Ivar şi Ubba veniseră cu noi, 
aşa încât o întreagă flotă se înşiră pe râu, cu vâslele 
şiroind de apă şi prorele fără capete de dragon purtând 
ramuri verzi de stejar, pentru a arăta că ne întorceam 
acasă victorioşi. Aduceam multe prăzi. Danezii puneau 
mare preţ pe prăzi. Ei îşi urmau căpeteniile fiindcă ştiau că 
vor fi răsplătiți cu argint şi, cucerind trei dintre cele patru 
regate din Anglia, adunaseră o adevărată avere, ce fu 
împărţită tuturor războinicilor. Unii, foarte puţini, hotărâră 
să-şi ducă banii înapoi în Danemarca. Majoritatea 
rămaseră însă, căci cel mai mare regat rămânea neînvins 
şi ei ştiau că ar fi devenit bogaţi ca nişte zei dacă şi 
Wessex cădea. 

Ivar şi Ubba veniseră la Eoferwic aşteptându-se la 
tulburări. Puseseră scuturile la vedere, pe flancurile 
navelor, însă răzmeriţele care năpădiseră Northumbria 


Y 146 9 


încă nu ajunseseră la Eoferwic, iar regele Egbert, care 
domnea prin mila danezilor, se jură că nu era niciun semn 
de răscoală. Şi arhiepiscopul Wulfhere spuse acelaşi lucru: 

— Întotdeauna au existat pe aici tâlhari la drumul mare, 
poate că despre ei aţi auzit zvonuri. 

— Sau poate că eşti surd, mârâi Ivar. 

Avea dreptate să fie bănuitor, căci, de îndată ce se află 
că oastea revenise acasă, ealdormanul Ricsig din Dunholm 
trimise soli. Dunholm era o cetate mare, situată pe un ciot 
de stâncă pe lângă care râul Wiire făcea un cot larg, şi 
datorită acestei aşezări era o fortăreață aproape la fel de 
solidă ca Bebbanburg. Ricsig, ealdormanul, nu-şi trăsese 
niciodată spada împotriva danezilor. Când am atacat 
Eoferwic şi tatăl meu a fost ucis, Ricsig s-a prefăcut 
bolnav, iar oamenii lui au rămas acasă, dar acum îşi 
trimisese slujitorii să-l anunţe pe Ivar că o ceată de danezi 
fusese masacrată la Gyruum. Acesta era locul unei 
faimoase mănăstiri, unde un călugăr pe nume Beda a scris 
o istorie a Bisericii engleze, pe care Beocca mi-o lăuda 
mereu, zicându-mi că, atunci când o să învăţ să citesc cum 
trebuie, mă voi desfăta cu paginile ei. Cititul mai avea de 
aşteptat, dar am fost la Gyruum şi am văzut unde şi-a scris 
Beda cartea, căci Ragnar primi poruncă să afle ce se 
întâmplase cu danezii ucişi. 

Se părea că şase danezi, toţi luptători fără stăpân, 
veniseră la Gyruum şi ceruseră să vadă odoarele 
mănăstirii, iar când călugării se plânseseră că n-au un 
sfanţ, cei şase începură să ucidă în stânga şi-n dreapta. 
Călugării ripostaseră, fiind ajutaţi şi de nişte localnici, şi 
cei şase danezi fuseseră omorâţi, traşi în ţeapă şi lăsaţi să 
putrezească pe țărm. Până la acel moment, după cum o 
recunoscu şi Ragnar, vina era a danezilor, însă călugării nu 
se mărginiseră la atât, ci, încurajați de acest măcel, 
porniseră spre vest, în susul râului Tine, şi atacaseră o 
aşezare daneză unde trăiau doar câţiva oameni, prea 
bătrâni sau prea bolnavi ca să însoţească oastea. Copiii şi 
femeile fuseseră violaţi şi ucişi, iar răzvrătiţii proclamaseră 
războiul sfânt. Abația din Streonshall se afla lângă 


Y 147 # 


Eoferwic şi găzduia multe călugăriţe, în vreme ce aproape 
de Bebbanburg, pe insula despre care Beocca îmi spusese 
întotdeauna că era sacră, se găsea mănăstirea 
Lindisfarena. Existau şi multe alte mănăstiri, dar Ragnar 
se mulțumea cu cele mai importante, aşa că trimise 
oameni la Ivar şi Ubba, cerând să i se permită să 
risipească obştea monahală de la Streonshall şi să ucidă 
orice persoană, bărbat sau femeie, care s-ar fi alăturat 
răscoalei. Apoi porni spre Gyruum. Călugării fură ucişi 
până la unul, clădirile care nu erau făcute din piatră fură 
arse din temelii, odoarele - căci aici se găseau, ascunse 
sub pardoseli, multe obiecte din aur şi argint - fură luate. 
Îmi amintesc că am descoperit şi un vraf de pergamente, 
toate acoperite cu o cerneală neagră, cu scris mărunt. N- 
am ştiut niciodată ce scria pe ele, căci oamenii lui Ragnar 
le arseră pe toate. Ne-am îndreptat apoi spre sud, către 
mănăstirea aflată la gura de vărsare a râului Wiire, pe care 
de asemenea am trecut-o prin foc şi sabie. După aceea am 
traversat Tine şi am distrus mănăstirea de maici de pe 
malul nordic. Călugăriţele de aici, conduse de stareţa lor, 
şi-au pocit dinadins chipurile, crestându-şi obrajii şi 
frunţile, pentru a-i împiedica pe danezi să le siluiască. Aşa 
ne-au ieşit în întâmpinare, însângerate, urâte ca nişte 
demoni şi ţipând ca lovite de streche. De ce nu fugiseră, nu 
ştiu. Când am ajuns, ne-au blestemat şi au rugat Cerul să 
se răzbune asupra noastră, iar noi le-am ucis. 

Niciodată nu i-am spus lui Alfred că am luat parte la 
acea groaznică distrugere a mănăstirilor din nord. 
Povestea e spusă şi azi, ca dovadă a cruzimii şi lipsei de 
onoare a danezilor. Fiecare copil englez află cum 
călugărițele şi-au mutilat feţele până la os, ca să fie prea 
urâte pentru a mai fi violate, deşi metoda lor a dat tot 
atâtea roade ca şi ordalia regelui Edmund, pe care 
rugăciunile nu l-au salvat de ascuţişul săgeţilor. Imi 
amintesc că într-o zi, de Paşte, am ascultat o predică 
despre aceste călugăriţe şi m-am stăpânit cu greu să nu o 
întrerup şi să spun că lucrurile se petrecuseră cu totul 
altfel. Preotul pretindea că danezii juraseră că nu vor face 


4 148 # 


rău nici unui călugăr şi nici unei călugăriţe din 
Northumbria, iar asta nu era adevărat. La fel, spunea că 
nu existase niciun motiv pentru masacre, ceea ce era la fel 
de fals, încheind cu o poveste miraculoasă despre cum se 
rugaseră călugărițele, iar Dumnezeu aruncase o pânză 
nevăzută la poarta mănăstirii şi danezii se izbiseră de acea 
pânză şi nu o putuseră străpunge. M-am întrebat de ce, 
dacă existase acel scut nevăzut, călugărițele se mai 
deranjaseră să-şi ciuntească obrajii, dar probabil ele ştiau 
deja cum avea să se termine povestea, fiindcă, pasămite, 
danezii adunaseră o ceată de copii mici din satul învecinat 
şi ameninţaseră că le vor tăia beregata dacă pânza nu era 
ridicată - şi până la urmă manevra lor ticăloasă reuşise. 

Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Am sosit, 
călugărițele au ţipat, cele tinere au fost siluite, apoi le-am 
omorât. Dar nu pe toate, cum susţin faimoasele poveşti. 
Cel puţin două erau drăguţe şi nici nu se mutilaseră, aşa 
că au rămas cu oamenii lui Ragnar. Una dintre ele chiar a 
adus pe lume un prunc care avea să devină un vestit 
războinic danez. Insă preoţii n-au fost niciodată nişte 
oameni care să se dea în vânt după rostirea adevărului, 
aşa că am tăcut, şi foarte bine am făcut. În realitate, n-am 
ucis toate călugărițele fiindcă Ravn îmi spusese clar, încă 
de la început, că trebuie să laşi întotdeauna măcar un 
martor în viaţă, ca să poată răspândi vestea despre 
grozăviile comise de danezi. 

După ce am ars mănăstirea am plecat spre Dunholm, 
unde Ragnar îi mulţumi ealdormanului Ricsig, deşi acesta 
era pur şi simplu uluit de răzbunarea danezilor. 

— Nu toţi călugării şi toate călugărițele au luat parte la 
răscoală, i-a reproşat el lui Ragnar. 

— Cu toţii sunt răi, insistă Ragnar. 

— Dar bisericile şi mănăstirile lor sunt locuri de 
rugăciune şi meditaţie, locuri de învăţătură. 

— la zi-mi, îi ceru Ragnar, la ce-s bune rugăciunea, 
meditaţia şi învăţătura? Dacă te rogi, poţi să creşti secara? 
Meditaţia îţi umple năvodul cu peşte? A construit vreodată 
învăţătura o casă? A arat vreun ogor? 


4 149 # 


Ricsig nu avea răspunsuri la aceste întrebări, şi cu atât 
mai puţin episcopul de Dunholm, un om sfios, care nu 
protestă faţă de masacru nici măcar atunci când Ricsig, 
obedient, ne predă prizonierii, care fură ucişi în cele mai 
groaznice chipuri. Ragnar devenise convins că mănăstirile 
erau locaşuri ale răului, unde se practicau ritualuri sinistre 
pentru a-i încuraja pe localnici să-i atace pe danezi, şi nu 
vedea niciun motiv ca să îngăduie existenţa lor. Dar cea 
mai vestită mănăstire dintre toate era cea de la 
Lindisfarena, unde trăise sfântul Cuthbert, prima pe care o 
jefuiseră danezii în Anglia, în urmă cu două generaţii. Acel 
atac fusese prevestit de apariţia unor dragoni pe cer, a 
unor vârtejuri stârnite din senin pe mare şi a unor furtuni 
cu fulgere ce zguduiseră dealurile, dar noi n-am văzut 
niciun astfel de semn, aşa că am mărşăluit spre nord. 

Stăteam cu sufletul la gură. Ne apropiam de 
Bebbanburg şi mă întrebam dacă unchiul meu, falsul 
ealdorman Ælfric, va îndrăzni să iasă din cetate pentru a-i 
proteja pe călugării din Lindisfarena, care fuseseră 
întotdeauna sub oblăduirea familiei noastre. Eram toţi 
călare, echipajele a trei corăbii, adică peste o sută de 
oameni, căci era aproape sfârşitul anului şi danezilor nu le 
plăcea să navigheze pe vreme rea. În timp ce înaintam 
peste dealuri, când şi când vedeam zidurile de lemn ale 
cetăţii Bebbanburg iţindu-se printre copaci. Priveliştea 
aceasta, cu marea ce fremăta în depărtare, mă îndemna să 
mă las pradă visării. 

Am traversat câmpurile întinse din apropierea coastei 
până am ajuns pe plaja nisipoasă. De aici, o cărare ducea 
către Lindisfarena, dar era acoperită de apă, aşa că am 
fost nevoiţi să aşteptăm venirea refluxului. Îi puteam vedea 
pe călugări urmărindu-ne de pe malul celălalt. 

— Cred că restul ticăloşilor sunt ocupați să ascundă 
odoarele mănăstirii, spuse Ragnar. 

— Dacă au mai rămas odoare, am zis. 

— Întotdeauna rămâne câte ceva, rânji el. 

— Când am fost ultima oară aici, interveni Ravn, am luat 
un cufăr de aur! Aur curat! 


% 150 # 


— Un cufăr mare? întrebă Brida, care călărea în spatele 
lui Ravn, călăuzindu-l în acea zi. Ea venea pretutindeni cu 
noi, vorbea de acum bine daneza, iar oamenii ajunseseră s- 
o îndrăgească, socotind că le purta noroc. 

— Mare cât pieptul tău, zise Ravn. 

— Înseamnă că nu era prea mult, făcu ea dezamăgită. 

— Aur şi argint, îşi aminti Ravn, şi câţiva colţi de morsă. 
De unde or fi avut călugării aşa ceva? 

Marea se retrase, valurile părăsind, încet-încet, lunga 
fâşie de nisip. Am străbătut apa puţin adâncă, trecând 
printre sălciile pipernicite care marcau drumul, în timp ce 
călugării se risipeau care-ncotro. Trâmbe de fum se înălţau 
din locurile unde până mai ieri fuseseră fermele de pe 
insulă, şi nu aveam nicio îndoială că localnicii îşi 
îngropaseră puţinele posesiuni. 

— Crezi că te va recunoaşte vreunul dintre călugări? mă 
întrebă Ragnar. 

— Probabil. 

— Şi asta nu te îngrijorează? 

Mă îngrijora, dar am atins ciocanul lui Thor, spunând că 
nu-mi păsa. Undeva, în străfundurile minţii mele, apăruse 
deja un ghimpe de îndoială şi de spaimă că Dumnezeu, 
zeul creştin, mă urmărea. Beocca îmi spusese mereu că tot 
ceea ce facem e văzut şi ţinut minte şi a trebuit să-mi dau 
singur curaj, zicându-mi că zeul creştin dăduse greş, iar 
Odin, Thor şi ceilalţi zei danezi câştigaseră războiul din 
ceruri. Moartea lui Edmund dovedise asta, m-am consolat 
eu singur, hotărând că eram în siguranţă. 

Mănăstirea se găsea în sudul insulei, de unde puteam 
vedea cetatea Bebbanburg căţărată pe colţul ei de stâncă. 
Călugării trăiau în mai multe căbănuţe din lemn acoperite 
cu paie de secară şi cu muşchi şi dispuse în jurul unei mici 
biserici din piatră. Starețul, un bărbat pe nume Egfrith, 
veni să ne întâmpine purtând în mâini o cruce de lemn. 
Vorbea daneza, ceea ce era neobişnuit, şi nu părea să se 
teamă de noi. 

— Sunteţi bineveniţi pe mica noastră insulă, ne salută 
evlavios. Să ştiţi că găzduim în bolniţa noastră un 


% 151 # 


compatriot de-al vostru, care e rănit. 

Ragnar îşi puse palmele pe oblâncul şeii. 

— Şi ce-are asta de-a face cu mine? întrebă el. 

— E dovada intenţiilor noastre de pace, stăpâne, grăi 
Egfrith. Era bătrân, cu părul cărunt, firav şi îi lipseau 
aproape toţi dinţii, de aceea cuvintele sale erau stâlcite. 
Suntem o mănăstire umilă, continuă el. li îngrijim pe 
bolnavi, îi ajutăm pe săraci şi îl slujim pe Dumnezeu. 

Privi şirul lung de războinici danezi, bărbaţi crunţi, în 
zale şi coifuri, cu scuturile atârnându-le lângă şei, cu săbii, 
securi şi sulițe ascuţite. Cerul era mohorât în acea zi, greoi 
şi apăsător, iar ploaia măruntă făcea iarba să pară mai 
întunecată. Peste câteva clipe, doi călugări veniră dinspre 
biserică purtând o cutie de lemn. O aşezară în spatele lui 
Egfrith, apoi se traseră într-o parte. 

Ragnar îmi făcu un semn scurt din cap. Am descălecat 
şi, trecând pe lângă stareţ, m-am dus să deschid lada. Era 
pe jumătate plină cu monede de argint, majoritatea 
ciuntite şi toate tocite, fiindcă erau de calitate proastă. L- 
am privit pe Ragnar şi am ridicat din umeri, dându-i de 
înţeles că recolta era neînsemnată. 

— Hei, tu eşti Uhtred, exclamă Egfrith holbându-se la 
mine. 

— Şi ce dacă? i-am răspuns eu bătăios. 

— Am auzit că eşti mort, stăpâne. Slavă Domnului că nu 
e aşa! 

— Ai auzit că sunt mort? 

— Da, aşa am auzit, că te-ar fi ucis un danez. 

Vorbiserăm în engleză. Ragnar voia să ştie ce-mi 
spusese, aşa că i-am tradus. 

— Pe danez îl chema cumva Weland? îmi ceru Ragnar 
să-l întreb pe stareţ. 

— Da, aşa îl chema, recunoscu Egfrith. 

— Chiar aşa? 

— Da, el e omul căruia încercăm să-i lecuim rănile aici, 
la mănăstirea noastră, spuse Egfrith, privindu-mă ca şi 
cum nu i-ar fi venit să creadă că eram un om în carne şi 
oase. 


4 152 # 


— Să-i lecuiţi rănile? Ce răni? întrebă Ragnar. 

— A fost atacat, stăpâne, de un om din cetate. Din 
Bebbanburg. 

Desigur, Ragnar voia să audă întreaga poveste. Se pare 
că Weland îşi croise drum înapoi, până la Bebbanburg, 
unde pretinsese că m-a ucis şi primise recompensa în 
monede de argint. Fusese escortat apoi de la fortăreață de 
şase oameni, printre care se număra şi Ealdwulf, fierarul 
care obişnuia să-mi spună poveşti despre zeii păgâni la 
forja lui, iar Ealdwulf îl atacase pe Weland, înfigându-i un 
topor în umăr, înainte ca restul escortei să-l poată opri. 
Weland fusese adus la mănăstire, în vreme ce Ealdwulf, 
dacă mai trăia încă, era la Bebbanburg. 

Dacă stareţul Egfrith crezuse că Weland reprezenta 
chezăşia că-l vom lăsa nevătămat, se înşela. Ragnar se 
strâmbă la el. 

— Deci i-ai dat lui Weland adăpost, deşi ştiai că l-a ucis 
pe Uhtred, nu? 

— Aceasta este casa Domnului, răspunse stareţul, aşa că 
dăm adăpost oricărui om. 

— Chiar şi ucigaşilor? replică Ragnar. Ducându-şi mâna 
la ceafă, îşi desfăcu şnurul de piele care-i ţinea părul legat. 
Dar ia zi-mi, călugăre, câţi dintre oamenii tăi au fugit în 
sud ca să le ţină tovărăşie răzvrătiţilor şi să ucidă danezi? 

Egfrith se codi, ceea ce fu de-ajuns pentru Ragnar să-şi 
scoată sabia. Ca prin farmec, stareţul îşi recăpătă graiul: 

— Unii au fugit, ce-i drept, stăpâne, dar nu i-am putut 
opri. 

— Nu i-ai putut opri? întrebă Ragnar scuturându-şi 
capul, în aşa fel încât părul lui, ud şi despletit, îi umplu 
obrajii. Dar nu tu conduci mănăstirea? 

— Da, eu sunt stareţul. 

— Atunci i-ai fi putut opri. 

Ragnar părea furios. Bănuiam că-şi amintise de trupurile 
fetişcanelor daneze ucise şi îngropate lângă Gyruum, cu 
sângele uscat pe coapsele feciorelnice. 

— Ucideţi-i pe toţi călugării, strigă el către oamenii lui. 

N-am luat parte la măcel. M-am îndreptat spre țărm, 


% 153 # 


unde am ascultat păsările mării ţipând şi, cu ochii la 
Bebbanburg, am auzit săbiile hăcuindu-i pe călugări. Brida 
veni lângă mine, îmi luă palma în palma ei şi privi spre 
sud, unde pe fundalul cenuşiu al cerului se profila 
impunătoarea cetate, cocoţată în vârful stâncii. 

— Acolo e casa ta? mă întrebă ea. 

— Da, acolo. 

— Starețul te-a numit stăpân. 

— Pentru că sunt stăpânul de drept al acestor locuri. 

Ea se lipi de mine. 

— Crezi că zeul creştin ne priveşte? 

— Nu, i-am răspuns, întrebându-mă cum de ştia că mă 
gândisem la acelaşi lucru. 

— El n-a fost niciodată zeul nostru, spuse ea cu hotărâre 
în glas. Noi ne-am închinat lui Woden şi lui Thor şi lui 
Eostre şi tuturor celorlalţi zei şi zeițe, apoi au venit 
creştinii şi ne-am uitat zeii, dar acum danezii au venit să 
ne conducă înapoi la ei. 

Se opri brusc. 

— Ravn ţi-a spus asta? 

— Da, mi-a spus câte ceva, mărturisi ea, dar de restul 
mi-am dat eu seama. Există un război între zei, Uhtred, un 
război între zeul creştin şi zeii noştri, iar când e război în 
Asgard, zeii ne fac să ne luptăm pentru ei pe pământ. 

— Şi învingem? am întrebat-o. 

În loc de răspuns, îmi arătă cu degetul spre călugării 
morţi,  împrăştiaţi pe iarba udă, cu sutanele lor 
însângerate. După ce-i răpuse pe toţi, Ragnar îl târi pe 
Weland afară din patul lui de suferinţă. Bărbatul era deja 
pe moarte, căci îl cuprinseseră frisoanele şi rana îi mirosea 
groaznic, a hoit, însă era perfect conştient de ce i se 
întâmpla. Recompensa pe care o primise pentru uciderea 
mea era un sac greu cu monede de argint din cele bune, ce 
cântăreau în total cât un prunc nou-născut. Danezii îl 
găsiseră sub patul lui şi-l adăugaseră prăzilor mărunte 
obţinute de la mănăstire. 

Weland zăcea acum pe iarba însângerată, privind când 
spre mine, când spre Ragnar. 


Y 154% 


— Vrei să-l ucizi? mă întrebă Ragnar. 

— Da, i-am zis, căci nu se aştepta la un alt răspuns. Apoi 
mi-am amintit de începutul poveştii mele, de ziua când îl 
văzusem pe Ragnar dansând pe vâsle, în largul acestei 
coaste şi cum, a doua zi în zori, adusese capul retezat al 
fratelui meu la Bebbanburg. 

— Vreau să-i tai capul, am spus. 

Weland încercă să vorbească, dar nu putu scoate decât 
un geamăt gutural. Ochii săi nu se dezlipeau de sabia lui 
Ragnar, pe care acesta mi-o întinse. 

— E destul de ascuţită, îmi zise, dar vei fi surprins de 
câtă forţă e nevoie. Un topor ar fi mai bun. 

Weland mă privi acum pe mine. Dinţii îi clănţăneau şi 
tremura îngrozit. Îl uram. Nu-mi plăcuse de el din prima 
clipă în care îl zărisem, dar acum îl uram de-a dreptul; 
totuşi, eram încă agitat la gândul că trebuia să-l ucid, deşi 
era deja aproape mort. Ştiam că un lucru e să ucizi în 
luptă, trimițând sufletul unui om viteaz în sala morţilor din 
Valhalla, şi cu totul altceva să iei viaţa unui om 
neputincios, iar el trebuie să-mi fi simţit ezitarea, căci 
reuşi să bâiguie câteva cuvinte, cerşind îndurare. 

— Te voi sluji, îngăimă el. 

— Fă-l pe ticălos să sufere, răspunse Ragnar pentru 
mine, trimite-l la zeiţa morţilor, dar înştiinţeaz-o din vreme 
de sosirea lui, făcându-l să urle cât mai tare de durere. 

Nu cred că a suferit mult. Era deja atât de slăbit, încât 
chiar şi loviturile mele firave fură de ajuns ca să-l lase în 
nesimţire, dar chiar şi aşa mi-a luat mult timp ca să-l ucid. 
L-am ciopârţit, întotdeauna m-am mirat de cât efort e 
necesar ca să răpui un om. Skalzii spun în cântecele lor că 
e uşor, însă rareori e aşa în realitate. Suntem creaturi 
îndărătnice, ne agăţăm de viaţă şi suntem foarte greu de 
ucis, dar sufletul lui Weland merse să-şi întâlnească soarta, 
după ce i-am hăcuit şi i-am ciopârţit trupul, reuşind, în cele 
din urmă, să-i retez capul însângerat. Gura îi rămase 
strâmbată într-un rictus de agonie, şi asta mi-a dat o 
oarecare consolare pentru necazurile pe care mă făcuse să 
le îndur acel ticălos. 


$ 155 # 


I-am cerut atunci o favoare lui Ragnar, ştiind că n-avea 
cum să mă refuze. Am luat unele dintre monedele tocite 
din cufărul dat de stareţ, apoi m-am îndreptat spre una 
dintre clădirile mai mari din incinta mănăstirii şi am găsit 
sala copiştilor, unde călugării transcriau cărţi şi pictau 
litere frumoase. Înainte ca viaţa mea să se schimbe la 
Eoferwic, mergeam adesea la mănăstire cu Beocca, şi 
uneori călugării mă lăsau să pictez bucăţi de pergament cu 
minunatele lor culori. 

Acum voiam acele culori. Se aflau în boluri, cele mai 
multe sub formă de pulbere, unele amestecate cu răşină. 
Aveam nevoie şi de o bucată de pânză, pe care am găsit-o 
în biserică: un pătrat alb, folosit la acoperirea Sfintelor 
Taine. M-am întors în sala copiştilor şi am desenat cu 
cărbune un cap de lup pe pânza albă, apoi am înmuiat un 
penel în cerneală şi am început să trasez liniile desenului. 
Brida a ţinut să mă ajute şi s-a dovedit mult mai talentată 
decât mine. I-a făcut lupului ochiul şi limba de culoare 
roşie şi a trasat, pe lângă liniile cu cerneală neagră, şi linii 
albe şi albastre, pentru a da impresia de blană sură. De 
îndată ce flamura a fost gata, am legat-o de stâlpul crucii 
stareţului ucis. Ragnar dăduse iama în colecţia de cărţi 
sacre a mănăstirii, rupând plăcile metalice încrustate cu 
bijuterii ce serveau drept coperte. Când el îşi termină jaful, 
am dat foc tuturor clădirilor de lemn. 

Când am ieşit din mănăstire, ploaia se opri. Am 
străbătut iar cărarea ce ducea la insulă, după care ne-am 
îndreptat spre sud. La rugămintea mea, Ragnar a coborât 
pe lângă coastă până la o răspântie de drumuri, dintre 
care unul ducea la Bebbanburg. 

Ne-am oprit şi mi-am desfăcut părul, lăsându-l să-mi 
atârne în valuri pe umeri. l-am dat flamura Bridei, care 
avea să încalece calul lui Ravn, în vreme ce bătrânul 
aştepta alături de fiul lui. Şi apoi, cu sabia lui Ragnar la 
brâu, am pornit spre cetatea unde mă născusem. 

Însoţit de Brida, pe post de purtătoare de stindard, 
înaintam la trap. În dreapta se întindea marea înspumată, 
în stânga, nisipul alb. Sub privirile oamenilor aflaţi de 


% 156 # 


veghe pe ziduri şi deasupra Porții de Jos, am dat călcâie 
bidiviului, făcându-l să pornească în galop, iar Brida se 
tinu după mine, cu flamura fluturând în vânt. Am oprit 
calul acolo unde drumul o cotea spre nord, către poarta 
cetăţii, şi atunci l-am putut vedea pe unchiul meu. Era 
acolo, el, Ælfric Trădătorul, cu chipul supt şi părul negru, 
scrutându-mă de pe Poarta de Jos. I-am întors privirea, ca 
să ştie cine eram, şi apoi am aruncat la pământ capul 
retezat al lui Weland, tot acolo unde fusese azvârlit cândva 
capul fratelui meu. Pe urmele ţestei au zburat şi banii. 

Aruncasem treizeci de monede. Preţul trădării lui Iuda. 
Îmi aminteam de această pildă bisericească. Era una dintre 
puţinele care chiar îmi plăcuse. 

Pe zid se aflau arcaşi, însă niciunul nu trase. Doar se 
uitau la mine. l-am arătat unchiului semnul blestemului - 
coarnele diavolului făcute cu degetul mic şi cel arătător 
desfăcute, iar celelalte strânse -, am scuipat spre el, am 
tras hăţurile şi m-am îndepărtat. De acum ştia că trăiam, 
ştia că eram duşmanul lui şi ştia că aveam să-l ucid ca pe 
un câine dacă mi se oferea vreodată prilejul. 

— Uhtred! mă strigă Brida. M-am răsucit în şa, ca să văd 
că un luptător sărise peste zid, căzuse zdravăn, dar se 
ridicase şi acum alerga către noi. Era un om voinic, cu 
barbă lungă, şi mă gândeam că n-am să mă pot lupta cu un 
asemenea uriaş, dar am zărit arcaşii slobozindu-şi săgețile, 
care se înfipseră în pământ, rând pe rând, în jurul omului, 
şi mi-am dat seama că era Ealdwulf, fierarul. 

— Stăpâne Uhtred! strigă el. Stăpâne Uhtred! 

Am întors calul şi am venit spre el, ferindu-l de săgeți cu 
crupa armăsarului, dar niciuna nu ajunse prea aproape de 
noi. Bănuiesc, privind în urmă, la acea zi de demult, că 
arcaşii rataseră anume ţinta. 

— Trăieşti, stăpâne, exclamă fericit Ealdwulf. 

— Trăiesc. 

— Atunci te urmez, spuse el hotărât. 

— Dar soaţa ta? Fiul tău? 

— Nevasta mi-a murit anul trecut, iar fiul meu s-a înecat 
la pescuit. 


% 157 % 


— Îmi pare rău s-aud asta, i-am zis. 

O săgeată vâjâi, atingând iarba la câţiva paşi de noi. 

— Woden dă şi Woden ia înapoi, zise Ealdwulf. Iar acum 
mi l-a adus înapoi pe stăpânul meu. 

Văzu ciocanul lui Thor la gâtul meu şi zâmbi vesel, căci 
el nu renunţase niciodată la credinţa păgână. 

Şi astfel am dobândit primul însoțitor. Ealdwulf, fierarul. 


— Unchiul tău e un om ursuz, îmi zise Ealdwulf pe când 
călătoream spre sud. E un ticălos fără pereche. Nici măcar 
pruncul cel nou-născut nu-l bucură. 

— Are un fiu? 

— Da, pe Ælfric cel Tânăr, aşa i se spune. E un copilaş 
tare drăguţ. Şi sănătos tun. Insă Gytha e bolnavă. N-o mai 
duce mult. Dar tu, stăpâne? Pari bine. 

— Chiar sunt bine. 

— Trebuie să ai doisprezece ani de acum... 

— Am treisprezece. 

— Aşadar, eşti aproape bărbat. Asta e femeia ta? înclină 
el din cap spre Brida. 

— Prietena mea. 

— Nu prea are carne pe ea, zise Ealdwulf, aşa că mai 
bine s-o ţii de prietenă. 

Fierarul era un om voinic, de aproape patruzeci de ani, 
cu palmele, braţele şi faţa brăzdate de nenumărate 
cicatrice produse de arsuri de la forja sa. Mergea pe lângă 
calul meu, ţinând pasul aparent fără efort, deşi nu mai era 
chiar tânăr. 

— Spune-mi, ce-i cu danezii ăştia? mă întrebă el, 
aruncând o căutătură suspicioasă către războinicii lui 
Ragnar. 

— Sunt conduşi de jarlul Ragnar, omul care l-a ucis pe 
fratele meu. E un om cumsecade. 

— El e cel care l-a ucis pe fratele tău? făcu Ealdwulf, 
părând şocat. 

— Destinul nu poate fi schimbat, am spus, o afirmaţie 
adevărată care mă scutea, în plus, de nevoia de a-i da un 
răspuns mai lung. 


% 158 # 


— Îţi place de el? 

— E ca un tată pentru mine. O să-ţi placă şi ţie. 

— Totuşi, e un danez, nu-i aşa, stăpâne? S-or închina 
danezii la adevărații zei, dar tot mi-ar plăcea să-i văd 
plecaţi de aici, zise Ealdwulf cu obidă în glas. 

— De ce? 

— De ce? Fierarul păru uimit că-i pusesem întrebarea 
asta. Fiindcă nu e pământul lor, stăpâne, cum de ce? Vreau 
să trăiesc aici fără să-mi fie frică. Nu vreau să mă 
ploconesc în faţa unui om doar pentru că are o sabie. 
Există o lege pentru noi şi altă lege pentru ei. 

— Nu există nicio lege pentru ei, l-am contrazis. 

— Dacă un danez ucide un northumbrian, ce poţi face? 
se indignă Ealdwulf. Nu există wergild, nu există 
intendenţi regali ori vreun nobil la care să cauţi dreptatea. 

Ceea ce era adevărat. Wergild era preţul sângelui, plătit 
pentru viaţa unui om, şi fiecare persoană avea un astfel de 
preţ. Un bărbat valora mai mult decât o femeie, dacă nu 
era vorba de o femeie de vază, iar preţul unui războinic era 
mai mare decât al unui plugar. În toate cazurile, un ucigaş 
putea scăpa de moarte doar dacă familia celui căruia-i 
curmase zilele accepta să i se plătească wergild. 
Intendentul era omul care aplica legea şi dădea socoteală 
în faţa ealdormanului, dar tot acel sistem judiciar bine pus 
la punct dispăruse după venirea danezilor. Nu exista nicio 
lege cu excepţia celei impuse de danezi, şi aceasta 
însemna, de fapt, ca voinţa lor să fie respectată 
întotdeauna. Ştiam că acel haos îmi convenea, dar eu eram 
un privilegiat. Eram omul lui Ragnar, iar Ragnar mă apăra, 
însă fără el n-aş fi fost cu nimic mai presus decât un 
proscris sau un sclav. 

— Unchiul tău nu protestează, continua Ealdwulf, dar 
Beocca a îndrăznit să o facă. Ţi-l mai aminteşti? Preotul 
roşcovan, cu mâna ţeapănă şi ochii saşii? 

— L-am întâlnit anul trecut, i-am zis. 

— Zău? Unde? 

— Era cu Alfred de Wessex. 

— Wessex? FEaldwulf căscă ochii surprins. E mult de 


4 159 # 


mers până acolo. Dar era un om bun Beocca, deşi era 
preot. A fugit fiindcă nu-i mai suporta pe danezi. Unchiul 
tău a fost tare furios atunci. Zicea că Beocca merita să fie 
ucis. 

Furia era de înţeles, m-am gândit, căci Beocca luase 
pergamentele ce dovedeau că eu sunt adevăratul 
ealdorman. 

— Unchiul meu a vrut să mă omoare şi pe mine. Nici n- 
am apucat să-ţi mulţumesc pentru că l-ai atacat pe 
Weland. 

— Unchiul tău a vrut să mă predea danezilor, dar niciun 
danez nu s-a plâns că l-aş fi atacat pe ticălos, aşa că m-au 
lăsat în pace. 

— Dar acum eşti cu danezii şi ar fi bine să te obişnuieşti 
cu asta, l-am avertizat eu. N 

Ealdwulf rămase câteva clipe pe gânduri. Într-un târziu 
mă întrebă: 

— De ce nu mergem în Wessex? 

— Fiindcă saxonii din vest ar vrea să facă din mine un 
preot, iar eu vreau să fiu un războinic. 

— Atunci, hai în Mercia. 

— E deja stăpânită de danezi. 

— Dar unchiul tău trăieşte acolo. 

— Unchiul meu? 

— Da, fratele mamei tale, zise el, uimit că nu-mi 
cunoşteam propria familie. Este ealdormanul Æthelwulf, 
dac-o mai trăi. 

— Tata nu mi-a vorbit niciodată despre mama şi rudele 
ei. 

— Fiindcă a iubit-o, şi amintirea ei îl făcea să sufere. 
Mama ta era o frumuseţe nepreţuită şi a murit dându-i 
naştere. 

— ZEthelwulf, zici? l-am întrebat. 

— Dacă o mai trăi... 

De ce-aş fi mers la /Ethelwulf, când îl aveam pe Ragnar? 
Desigur, ZEthelwulf făcea parte din familia mea, dar nu-l 
întâlnisem niciodată şi mă îndoiam că el şi-ar fi amintit 
măcar de mine. Nu aveam nicio dorinţă să-l întâlnesc şi cu 


% 160 # 


atât mai puţin să învăţ cititul şi scrisul la Wessex, aşa că 
aveam să rămân cu Ragnar. Şi i-am spus-o şi lui Ealdwulf: 

— Ragnar mă învaţă să lupt, iar asta îmi place. 

— Înveţi de la cel mai bun, nu? rânji Ealdwulf. Aşa devii 
şi un bun fierar. Inveţi de la cel mai bun. g 

Ealdwulf era un fierar straşnic, într-adevăr. În ciuda 
temerilor sale, ajunse să-l placă repede pe Ragnar, căci 
acesta era generos şi aprecia un meşteşugar bun. Lângă 
casa noastră din Synningthwait fu construită o fierărie şi, 
după ce Ealdwulf îi spuse de ce avea nevoie, Ragnar 
cumpără, cu bani de aur, o forjă, o nicovală, baroase şi 
ciocane, cleşti şi foaie. Când totul fu gata, la sfârşitul 
iernii, am cumpărat minereu de fier de la Eoferwic. Toată 
valea răsuna de zgomotul fierului bătut pe fier; chiar şi în 
cele mai friguroase zile, în fierărie era cald şi bine, iar 
oamenii se adunau acolo ca să schimbe veşti ori să spună 
snoave şi ghicitori. Ealdwulf era tare priceput la ghicitori 
şi le tălmăceam danezilor cimiliturile lui, care-i lăsau 
întotdeauna cu gurile căscate. Majoritatea erau despre 
bărbaţi şi femei şi despre ce făceau ei împreună, dar la 
asemenea ghicitori răspunsurile erau uşor de bănuit. Mie 
îmi plăceau cele mai încâlcite. De pildă, una care suna aşa: 
mama şi tata m-au lăsat de izbelişte, apoi o femeie 
cumsecade m-a învelit şi m-a protejat, dar eu i-am omorât 
toţi copiii, şi chiar şi aşa, ea m-a iubit şi m-a hrănit până 
am lăsat-o şi pe ea de izbelişte. N-am putut ghici răspunsul 
şi nici vreunul dintre danezi nu reuşi să-l afle. Ealdwulf 
refuză să ne spună despre ce era vorba, chiar dacă l-am 
rugat cu cerul şi cu pământul să o facă. Atunci când i-am 
spus ghicitoarea Bridei, fata găsi răspunsul pe loc. 

— Un cuc, desigur, zise ea. Şi avu, fireşte, dreptate. 

Când se încălzi vremea, forja trebui lărgită, şi toată vara 
Ealdwulf făcu oţel pentru săbii, sulițe, securi şi spade. L- 
am întrebat într-o zi dacă nu-l deranja să lucreze pentru 
danezi, iar el a ridicat din umeri: 

— Am lucrat pentru ei şi la Bebbanburg, fiindcă unchiul 
tău voia să se pună bine cu danezii. 

— Dar sunt danezi la Bebbanburg? 


% 161 # 


— Niciunul, recunoscu el, dar când trec pe acolo sunt 
primiţi cu braţele deschise. Unchiul tău le plăteşte tribut. 

Se opri brusc, întrerupt de un urlet de furie - sau cel 
puţin aşa mi s-a părut. Am ieşit în fugă din atelier şi l-am 
văzut pe Ragnar stând în faţa casei, în vreme ce pe drum 
se apropia o ceată de oameni condusă de un războinic 
călare. Dar ce războinic! Purta cămaşă de zale, un coif 
arătos, atârnând de şa, un scut viu colorat, o sabie lungă şi 
mâinile încărcate cu brățări. Era tânăr, avea părul lung şi 
blond şi o barbă deasă, aurie. Urlă ca un cerb în rut către 
Ragnar, iar Ragnar se repezi spre el. Preţ de o clipă am 
avut impresia că tânărul avea să scoată sabia şi să-l atace, 
dar nu, el sări din şa şi alergă în întâmpinarea căpeteniei 
daneze. Cei doi se îmbrăţişară bărbăteşte, bătându-se 
zdravăn cu palmele pe spinare, apoi Ragnar se întoarse 
spre noi şi, cu un zâmbet care ar fi luminat şi iadul, răcni: 

— Fiul meu! Fiul meu! 

Era Ragnar cel Tânăr, venit din Irlanda cu echipajul 
corabiei sale. Deşi nu mă cunoştea, mă îmbrăţişă, 
ridicându-mă de la pământ, apoi o răsuci pe sora lui prin 
aer, îi trase o scatoalcă frăţească lui Rorik, îşi sărută 
mama pe obraji, strigă la slujitori, aruncându-le lănţuguri 
de argint drept daruri, şi mângâie ogarii. Imediat se puse 
de-un ospăț, şi în noaptea aceea am stat la poveşti. Ragnar 
cel Tânăr ne spuse că avea propria sa navă, că venise 
acasă doar pentru câteva luni şi că Ivar îi poruncise să se 
înapoieze în Irlanda până la primăvară. Avea o fire veselă, 
foarte apropiată de a tatălui său, şi de aceea l-am îndrăgit 
imediat, iar bucuria a domnit în casă cât timp el s-a aflat 
acolo. În toamnă, câţiva dintre oamenii lui se puseră pe 
treabă, tăind copaci şi construind o casă lungă, după 
tradiţia daneză, lipită de cea unde locuiam. Era o casă cum 
i se cuvine unui adevărat jarl, cu grinzi mari şi un fronton 
larg, pe care fu prins un craniu de mistreţ. 

— Eşti norocos, îmi zise el într-o zi, pe când lucram 
împreună la acoperiş, aşternând paie dese de secară şi 
nivelându-le cu grijă. 

— Norocos? 


4 162 # 


— Că tata nu te-a ucis la Eoferwic. 

— Da, am fost norocos, am recunoscut eu. 

— Dar el ştie să ghicească firea oamenilor dintr-o 
privire, continuă Ragnar cel Tânăr, întinzându-mi o 
stacană cu bere. Se cocoţase pe culmea acoperişului şi de 
acolo admira valea de dedesubt. Îmi place aici. 

— E un loc bun. Dar Irlanda? 

— Numai turbă şi stâncă, Uhtred, se strâmbă el, iar 
skraelingii sunt nişte stricati. 

„Skraelingi” le ziceau danezii localnicilor din Irlanda. 

— Dar luptă grozav, urmă tânărul. Şi e mult argint acolo. 
Cu cât luptă ei mai abitir contra noastră, cu atât mai mult 
argint le luăm. Vrei să bei singur toată berea sau îmi mai 
dai şi mie? 

I-am întins stacana şi am privit cum berea i se scurgea 
prin barbă pe când o sorbea cu poftă. 

— Îmi place totuşi destul de mult în Irlanda, zise el după 
ce termină de băut. Dar n-aş rămâne acolo. O să mă întorc 
aici. Să găsesc nişte pământ în Wessex. Să-mi fac o familie. 
Să mă îngraş. 

— De ce nu rămâi acum? 

— Fiindcă Ivar vrea să mă întorc, iar Ivar e un stăpân 
bun. 

— Pe mine mă înfricoşează. 

— Un stăpân bun trebuie să fie înfricoşător. 

— Tatăl tău nu e înfricoşător. 

— Nu pentru tine, dar pentru oamenii pe care-i ucide? Ai 
dori să-l înfrunţi pe jarlul Ragnar cel Neiînfricat în zidul de 
scuturi? 

— Nu. 

— Deci şi el e înfricoşător, conchise tânărul rânjind. 
Mergeţi şi cuceriţi Wessexul şi găsiţi pământul pe care am 
să mă îngraş. 

După ce am terminat acoperişul, am fost trimis în 
pădure, fiindcă Ealdwulf avea o poftă de neostoit pentru 
mangal, singura substanţă care dă suficientă căldură ca să 
topească fierul. El le arătase câtorva oameni de-ai lui 
Ragnar cum se obţine mangalul, dar Brida şi cu mine eram 


% 163 # 


cei mai destoinici lucrători ai săi, aşa că petreceam multă 
vreme printre copaci. Grămezile de făcut mangal trebuie 
îngrijite atent şi, cum fiecare arde cel puţin trei zile, Brida 
şi cu mine obişnuiam să stăm noaptea în preajma unei 
asemenea grămezi, urmărind firul de fum ce ieşea de sub 
brazdele de iarbă şi ferigă. Fumul ne dădea de veste dacă 
focul dinăuntru ardea prea tare; în acel caz, pentru a-i mai 
domoli tăria trebuia să astupăm cu pământ deschizătura 
din vârful furnalului improvizat. 

Ardeam lemn de arin când găseam aşa ceva, căci era 
lemnul preferat de Ealdwulf. Iți trebuia mult meşteşug ca 
să transformi buştenii în cărbune fără ca aceştia să fie 
consumaţi de flăcări. Din fiecare patru buşteni pe care-i 
puneam în grămadă, abia scoteam unul singur prefăcut în 
mangal, restul lemnului devenind cenuşă. Ca să înălţăm 
grămada, ne lua o săptămână. Lemnele erau aranjate în 
cerc, într-o groapă nu prea adâncă, iar în mijloc se lăsa o 
mică gaură, pe care o umpleam cu mangal de la arderile 
de dinainte. Apoi puneam un strat de ferigi peste toată 
construcţia, o acopeream cu brazde dese de iarbă şi la 
sfârşit dădeam foc la baza găurii centrale. Când eram 
siguri că s-a aprins mangalul, acopeream ermetic gaura. 
Acum, focul mocnit trebuia ţinut în frâu. Făceam mici 
orificii de jur împrejurul găurii, să lăsăm puţin aer să 
pătrundă înăuntru, dar, dacă direcţia vântului se schimba 
brusc, trebuia să le acoperim repede cu pământ şi să 
facem altele, în locuri diferite. Era o muncă grea, şi nevoia 
lui Ealdwulf de cărbune părea fără margini, dar îmi plăcea 
să fac asta. Să stai toată noaptea în beznă, lângă grămada 
fierbinte, însemna, într-un fel, să fii un sceadugengan. Plus 
de asta, eram cu Brida, şi deveniserăm mai mult decât 
simpli prieteni. 

Şi-a pierdut primul copil lângă grămada de lemne 
transformate în mangal. Nici măcar nu ştiuse că e 
însărcinată, dar într-o noapte fu cuprinsă de dureri, de 
parcă ar fi înţepat-o cineva cu sulița în pântece. Am vrut să 
dau fuga şi s-o chem pe Sigrid, dar Brida nu mă lăsă, 
asigurându-mă că ştia ce se întâmplase. lIngrozit şi 


Y 164 9 


neputincios, am fost martor la chinurile ei tremurând de 
frică în întuneric, până când, chiar înaintea zorilor, dădu 
naştere unui mic prunc mort. L-am îngropat, cu tot cu 
placentă, în pădure, iar Brida se îndreptă împleticindu-se 
spre casă, unde Sigrid se sperie de apariţia ei neaşteptată 
şi-i dădu să mănânce o supă de praz şi creier de oaie, ca să 
se mai înzdrăvenească, apoi o trimise la culcare cu forţa. 
Sigrid trebuie să fi bănuit despre ce era vorba, fiindcă se 
purtă foarte aspru cu mine şi îi zise lui Ragnar că venise 
vremea ca Brida să se mărite. Desigur, fata împlinise 
vârsta măritişului, căci avea treisprezece ani, şi erau vreo 
duzină de tineri războinici danezi în Synningthwait aflaţi în 
căutare de neveste, însă Ragnar decretă că Brida le 
aducea oamenilor săi noroc şi voia să o ia cu noi atunci 
când porneam să atacăm regatul Wessex. 

— Şi când va fi asta? întrebă Sigrid. 

— La anul, zise Ragnar. Sau în celălalt an. Nu mai 
târziu. 

— Şi apoi? 

— Apoi Anglia nu va mai exista, o lămuri Ragnar. Va fi 
toată a noastră. 

Odată cu prăbuşirea ultimului dintre cele patru regate, 
Anglia urma să se numească Daneland şi toţi locuitorii săi 
aveau să fie ori danezi, ori sclavi, ori morţi. 

Veni sărbătoarea Yule, şi Ragnar cel Tânăr câştigă toate 
întrecerile desfăşurate la Synningthwait. Aruncă bolovani 
mai departe ca oricine, îşi puse la pământ toţi adversarii şi 
chiar îl dovedi pe tatăl său la băutură, lăsându-l beat, fără 
simţire. Urmară câteva luni întunecate, de iarnă grea, iar 
primăvara, când furtunile de pe mare încetară, Ragnar cel 
Tânăr trebui să plece. Am ţinut un ultim ospăț, de 
despărţire, chiar în ajunul plecării sale. A doua zi, în zori, 
tânărul îşi scoase oamenii din casa lungă şi purceseră spre 
vale sub o burniţă deasă, cenușie. Ragnar îşi urmări fiul cu 
privirea până dispăru dincolo de deal; când se întoarse în 
casa nou construită, am văzut că avea lacrimi în ochi. 

— E un om bun, grăi el. 

— Mi-a plăcut de el, l-am asigurat, cu toată sinceritatea. 


% 165 # 


Avea să-mi placă şi mulţi ani după aceea, când ne-am 
revăzut. 

După ce Ragnar cel Tânăr plecă, ne cuprinse pe toţi un 
sentiment de goliciune şi tristeţe. Dar eu îmi amintesc de 
acea primăvară şi acea vară cu bucurie, fiindcă în acele 
zile lungi Ealdwulf mi-a făurit o sabie. 

— Sper să fie mai bună decât ultima, i-am zis, fără sfială. 

— Ultima? 

— Cea pe care am purtat-o când am atacat Eoferwic, l- 
am lămurit eu. 

— A, rabla aia? Nu era făcută de mine. Tatăl tău a 
cumpărat-o de la Berewic, i-am zis că era bună doar pentru 
ucis rațe, poate, dar nu pentru luptă. Ce s-a întâmplat cu 
ea? 

— S-a îndoit, i-am spus, amintindu-mi cum râsese 
Ragnar la vederea acelei arme şubrede. 

— Fier moale, băiete, fier moale. 

Existau două feluri de fier, îmi explică el - moale şi tare. 
Săbiile de fier tare au cel mai bun ascuţiş, dar sunt 
sfărâmicioase, iar o sabie făcută dintr-un astfel de fier se 
va rupe la prima lovitură brutală, în vreme ce o sabie 
făcută dintr-un metal mai moale se va îndoi, ca lama mea 
scurtă. 

— Deci ce trebuie făcut e să foloseşti amândouă felurile 
de fier, îmi zise el. L-am privit cum făcea şapte vergele de 
fier. Trei erau din fier tare; despre acesta, Ealdwulf ştia 
doar că metalul incandescent trebuia lăsat în cuptorul cu 
mangal şi, dacă îl scotea la timp, odată răcit avea să fie dur 
şi să nu se îndoaie uşor. Celelalte patru vergele erau mai 
lungi, mult mai lungi, şi nu erau puse pe mangal la fel de 
mult timp. Pe acestea patru, el le răsuci până le 
transformă în linii spiralate. Vergelele erau încă drepte, 
dar, din cauză că fuseseră răsucite, aveau acum aceeaşi 
lungime ca şi cele din fier tare. 

— De ce faci asta? m-am mirat eu. 

— O să vezi, îmi răspunse el cu un surâs tainic, o să vezi. 

Termină de prelucrat cele şapte vergele, fiecare groasă 
ca degetul meu mare. Trei erau din metal dur, numit de 


4 166 9 


Ragnar oţel, iar celelalte patru, mai moi, erau răsucite în 
spirale strânse. Una dintre vergelele tari era mai lungă şi 
ceva mai groasă decât celelalte şi ea avea să fie coloana 
centrală a sabiei, iar partea mai lungă urma să fie suportul 
pentru mâner. Ealdwulf începu să lovească această vergea 
cu barosul, turtind-o, aşa încât ea începu să arate curând 
ca o sabie foarte subţire şi fragilă. Apoi adăugă cele patru 
vergele răsucite, câte două de ambele părţi ale tijei 
centrale, şi puse ultimele două vergele de oţel pe margini, 
ca să devină tăişurile sabiei. Arma arăta ciudat, era doar 
un amestec de vergele nepotrivite, dar abia atunci începu 
munca adevărată, cu barosul şi focul. Metalul devenea 
incandescent, zgura neagră se răsucea, desprinzându-se 
de fier, barosul parcă dansa, izbind ritmic, scântei zburau 
prin forja întunecată, metalul încins sfârâia, vârât în apă, 
apoi trebuia să ai răbdare până ce lama se răcea într-un 
morman de talaş de frasin. A fost nevoie de zile întregi de 
ciocănit, răcit şi încălzit ca să văd cum cele patru vergele 
răsucite, din fier moale, contopite acum în oţelul mai tare, 
se transformară într-o lamă cu un model minunat, cu 
rotocoale ce se repetau, formând şuviţe subţiri, plate şi 
mai întunecate la culoare. In lumina obişnuită aceste 
modele nu se vedeau, dar la asfinţitul soarelui sau iarna, 
dacă suflai pe lamă, se arătau în toată splendoarea. 
Răsuflarea-şarpelui, numi Brida modelele, şi am hotărât să 
dau sabiei chiar acest nume: Răsuflarea-Şarpelui. Ealdwulf 
o termină trasând nişte şănţuleţe care coborau, de la 
mâner spre vârf, prin centrul ambelor feţe. Îmi spuse că 
acestea împiedicau arma să se înţepenească în trupul 
duşmanului. 

— Şanţuri pentru sânge, rânji el. 

Capătul mânerului era din fier, ca şi traversa grea, şi 
ambele erau simple, fără decoraţiuni, şi masive. Când totul 
fu gata, am cioplit două bucăţi de lemn de frasin pentru 
plăsele. Voiam ca sabia să fie decorată cu argint sau bronz 
aurit, dar Ealdwulf mă refuză. 

— E o unealtă, stăpâne, e doar o unealtă. Ceva care să-ţi 
facă munca mai uşoară, o unealtă cu nimic mai de preţ 


4 167 # 


decât un ciocan. 

Ţinea lama în sus, aşa încât să reflecte lumina soarelui. 

— Şi într-o zi, urmă el cu glas scăzut, aplecându-se spre 
mine, vei ucide danezi cu ea. 

Răsuflarea-Şarpelui era o sabie grea, prea grea pentru 
un băiat de paisprezece ani, dar aveam să cresc cu ea. 
Tăişul ei scânteia mai mult decât îi era pe plac lui Ragnar, 
dar asta o făcea bine echilibrată, căci nu lăsa prea multă 
greutate pe muchii. Lui Ragnar îi plăcea ca sabia să fie 
grea, căci îl ajuta să spargă mai uşor scuturile duşmane, 
dar  preferam agilitatea  Răsuflării-Şarpelui. Datorită 
priceperii lui Ealdwulf, arma n-avea să se îndoaie sau să se 
rupă niciodată - şi chiar aşa se întâmplă, căci încă o mai 
am. Mânerele de frasin le-am înlocuit, marginile au fost 
ştirbite de săbiile duşmanilor şi sabia e mai subţire acum, 
fiindcă a fost ascuţită deseori, dar e încă frumoasă. Uneori 
suflu aer cald pe marginile ei şi văd cum modelele curbate 
răsar din metal, cu nuanţe argintii şi albăstrui, ca prin 
farmec. Îmi amintesc atunci de acea primăvară şi acea 
vară petrecute în pădurile din Northumbria şi parcă o 
revăd pe Brida privindu-şi chipul în lama lucioasă a noii 
mele săbii. 

Şi chiar era ceva magic în Răsuflarea-Şarpelui. Ealdwulf 
avea descântecele lui, pe care nu mi le-a dezvăluit 
niciodată, descântece de fierar, iar Brida, la rândul ei, a 
luat spada în pădure pentru o noapte întreagă. Nu mi-a 
spus niciodată ce făcuse acolo cu ea, însă ştiu că a folosit 
descântece de femeie. La următoarea jertfa, când le-am 
dăruit zeilor un om, un cal, un berbec, un taur şi un 
gânsac, i-am cerut lui Ragnar să reteze capul nefericitului 
prizonier cu Răsuflarea-Şarpelui, pentru ca Odin să ştie că 
ea există şi să o binecuvânteze. Acelea sunt descântecele 
unui păgân şi ale unui războinic. 

Şi cred că Odin a văzut sabia, căci ea a ucis mai mulţi 
oameni decât îmi mai pot aminti. 

Era spre sfârşitul verii când Răsuflarea-Şarpelui fu gata 
şi apoi, înainte ca toamna să aducă furtunile care 
învârtejeau marea, am pornit spre sud. Era timpul să 


Y 168 # 


distrugem de tot Anglia, aşa că am navigat spre Wessex. 


4 169 # 


Cinci 


Ne-am adunat la Eoferwic, unde jalnicul rege Egbert fu 
obligat să-i viziteze pe danezi şi să le ureze noroc. Veni pe 
malul râului, acolo unde corăbiile aşteptau şi unde asprii 
războinici danezi, aliniaţi, îl priveau cu dispreţ, ştiind că nu 
el era adevăratul stăpân. În spatele lui călăreau Kjartan şi 
Sven, care făceau parte acum dintre gărzile sale daneze, 
deşi misiunea lor nu era doar de a-i păzi viaţa regelui, ci şi 
de a-l ţine prizonier. Sven, deja un bărbat, purta o fâşie de 
piele peste ochiul pierdut şi atât el, cât şi tatăl lui păreau 
acum mult mai prosperi. Kjartan avea cămaşă de zale şi o 
uriaşă secure de război atârnată în spate, în vreme ce Sven 
purta o sabie lungă, o mantie din blănuri de vulpe şi două 
brățări pe mână. 

— Au luat parte la masacrul de la Streonshall, mă lămuri 
Ragnar. 

Acolo, nu departe de Eoferwic, se găsea o mare 
mănăstire de maici, şi era clar că oamenii care se 
războiseră cu călugărițele obţinuseră o pradă bună. 

Kjartan, care avea pe mâini o duzină de brățări, îl privi 
în ochi pe Ragnar. 

— Încă te-aş putea sluji, zise el, dar fără glasul umil pe 
care-l avusese când îi ceruse asta ultima oară. 

— Am un nou căpitan de corabie, spuse Ragnar laconic. 

Kjartan şi Sven se îndepărtară în galop, ultimul 
aruncându-mi o privire încărcată de ură şi făcându-mi, cu 
mâna stângă, semnul răului. 

Noului căpitan i se spunea Toki, o prescurtare de la 
Thorbjorn, şi era un excelent navigator şi un şi mai bun 
luptător, care povestea cum se aventurase cu şvezii pe 
tărâmuri ciudate, unde nu creşteau alţi copaci decât 
mestecenii şi unde zăpezile acopereau pământul luni 


% 170 # 


întregi. El susţinea că acolo oamenii îşi mâncau copiii, se 
închinau la uriaşi şi aveau în ceafă un al treilea ochi - iar 
unii chiar îi credeau istorisirile. 

Am vâslit spre sud pe ultimele valuri ale verii, ţinându- 
ne, ca întotdeauna, aproape de țărm şi poposind pentru 
noapte pe coastele sterpe ale Angliei de Est. Ne îndreptam 
spre fluviul Temes, despre care Ragnar spunea că ne va 
duce adânc în interiorul uscatului, către hotarele nordice 
ale regatului Wessex. 

Ragnar era acum la comanda flotei. Ivar Cel Fără de 
Oase se întorsese la pământurile cucerite de el în Irlanda, 
ducând un sac de bani de aur trimis în dar de Ragnar fiului 
său, în vreme ce Ubba făcea prăpăd prin Dalriada, tărâmul 
situat la miazănoapte de Northumbria. 

— Nu-i rost de cine ştie ce prăzi acolo, spunea Ragnar 
cu dispreţ, dar Ubba, ca şi Ivar, adunase atâtea bogății în 
urma invaziilor sale din Northumbria, Mercia şi Anglia de 
Est, încât nu se mai obosea să mai strângă altele şi din 
Wessex, deşi, aşa cum am să arăt la momentul potrivit, 
Ubba avea să se răzgândească mai târziu şi să vină în sud. 

Deocamdată, Ivar şi Ubba erau absenţi, aşa că 
principalul asalt asupra regatului Wessex urma să fie 
condus de Halfdan, fratele mezin, care mărşăluia cu oastea 
sa pe uscat, dinspre Anglia de Est, şi trebuia să facă 
joncţiunea cu noi pe cursul fluviului Temes. Ragnar nu era 
deloc încântat de această schimbare de comandant. 
Halfdan, murmura el, era un neghiob iute la mânie, prea 
pătimaş, dar se mai liniştea amintindu-şi despre povestirile 
mele despre Alfred, ce confirmau că Wessexul era cârmuit 
de oameni care-şi puneau speranţa în zeul creştin, cel atât 
de neputincios. Noi îl aveam pe Odin, îl aveam pe Thor şi 
aveam corăbiile şi războinicii noştri. 

După patru zile, am ajuns la Temes şi am început să 
vâslim împotriva curentului puternic pe măsură ce fluviul 
se îngusta în jurul nostru. În dimineaţa în care am ajuns la 
fluviu se vedea doar malul nordic, ce era teritoriul Angliei 
de Est, dar, până la amiază, malul sudic, ce odinioară 
aparținuse regatului de Kent, iar acum făcea parte din 


% 171 # 


Wessex, era o linie palidă la orizont. Seara, malurile se 
apropiaseră deja la o jumătate de milă, dar nu era mare 
lucru de văzut, căci fluviul curgea printr-o câmpie plată şi 
stearpă. Foloseam curenţii când puteam, vâsleam până 
făceam băşici la mâini când curenţii ne erau potrivnici, şi 
aşa am înaintat spre izvoare până când, pentru prima oară, 
am văzut Lundene. 

Credeam că Eoferwic era un oraş, dar în comparaţie cu 
Lundene părea doar un sătuc. Lundene era o aşezare 
întinsă, acoperită cu fumul vetrelor de gătit, situată acolo 
unde se întâlnesc Mercia, Anglia de Est şi Wessexul. 
Burghred al Merciei era stăpânul oraşului, deci acesta era 
de acum pământ danez, şi nimeni nu ni se opuse atunci 
când am ajuns la uimitorul pod întins peste apele largi ale 
fluviului Temes. 

Lundene. Am ajuns să iubesc acel loc. Nu aşa cum 
iubesc Bebbanburg, dar la Lundene exista o viaţă pe care 
n-am mai întâlnit-o în altă parte, deoarece oraşul era ca 
nicăieri altundeva. Cândva, Alfred mi-a spus că toate 
nelegiuirile şi stricăciunile de sub soare puteau fi întâlnite 
acolo, şi sunt bucuros să spun că avea dreptate. El se ruga 
pentru Lundene, eu mă desfătam cu acest oraş; parcă mă 
văd holbându-mă la cele două coline ale sale, pe când 
corabia lui Ragnar se apropia de pod înfruntând curentul. 
Era o zi cenuşie şi o ploaie măruntă cernea peste râu, dar 
mie oraşul îmi părea plin de strălucire, presărat cu nişte 
lumini vrăjitoreşti. 

De fapt, erau două oraşe, fiecare construit pe câte o 
colină. Primul, la est, era vechiul oraş, construit de romani, 
şi de aici începea podul să-şi întindă arcadele zvelte şi 
lungi peste râul larg şi peste mlaştinile de pe malul sudic. 
Acest prim oraş avea numeroase clădiri din piatră şi un zid 
de piatră, un zid adevărat, nu plămădit din lemn şi lut, ci 
din lespezi imense, înalte şi largi, iar dincolo de el se căsca 
un şanţ, acum plin cu gunoaie. Pe alocuri, zidul se 
spărsese şi fusese cârpit cu lemn, la fel ca uriaşele clădiri 
romane, care fuseseră completate cu pereţi din lemn şi 
acoperişuri din stuf şi unde trăiau doar puţini mercieni, 


Y 172 # 


căci majoritatea se fereau să locuiască în oraşul vechi. 
Unul dintre regii lor îşi construise un palat în interiorul 
zidului, şi o biserică vastă, chiar dacă avea doar temelia 
din piatră, restul fiind din lemn, fusese construită în vârful 
colinei. Însă majoritatea localnicilor, temându-se de stafiile 
romane, trăiau dincolo de ziduri, într-un oraş nou, din lemn 
şi stuf, ce se întindea spre vest. 

Vechiul oraş avusese cândva docuri şi dane, dar acestea 
putreziseră de mult, aşa încât apele de la est de pod 
reprezentau un loc primejdios, plin de stâlpi şi cioturi 
putrede şi grinzi rupte, care brăzdau râul ca nişte colţi 
tociţi. Oraşul nou se afla tot pe malul nordic al fluviului, 
dar fusese construit pe o colină joasă, spre vest, la 
jumătate de milă în amonte de cel vechi şi avea o plajă cu 
pietriş, urcând până la casele înşirate de-a lungul 
drumului. Niciodată nu am mai văzut o plajă atât de 
mizerabilă, puţind a cadavre şi murdărie, atât de acoperită 
cu gunoaie şi atât de înţesată de coastele subţiri ale 
navelor abandonate, sub ţipetele  asurzitoare ale 
pescăruşilor. Dar acolo trebuiau să ajungă corăbiile 
noastre, şi asta însemna că mai întâi eram nevoiţi să 
negociem trecerea podului. 

Doar zeii înşişi ştiau cum de putuseră construi romanii o 
astfel de minunăţie. Un om putea străbate Eoferwic de la 
un capăt la altul şi tot n-ar fi acoperit toată lungimea 
podului din Lundene, deşi în anul 871 podul era spart pe 
alocuri şi nu mai puteai merge pe toată lungimea sa. Două 
arcuri din centru se prăbuşiseră de mult în apă, deşi 
vechile picioare de pod romane se aflau încă acolo, şi 
fluviul forma vârtejuri înspumate, periculoase, când apa 
trecea pe lângă acele coloane retezate. Pentru a construi 
podul, romanii înfipseseră stâlpi pe fundul fluviului Temes, 
apoi în păienjenişul de mlaştini fetide de pe malul sudic, 
iar stâlpii erau aşa de aproape unii de alţii, încât apa îi 
izbea, apoi se scurgea prin spaţiile dintre ei într-un ropot 
ameţitor. Ca să ajungem la plaja murdară din oraşul nou 
trebuia să ne strecurăm printr-una dintre cele două 
despărţituri, dar niciuna nu era suficient de largă ca să 


Y 173 % 


permită trecerea unei corăbii cu vâslele întinse. 

— O să fie interesant, mormăi Ragnar. 

— Oare vom reuşi? 

— Dacă ei au reuşit, zise el, arătând mai multe corăbii 
ancorate mai sus de pod, o să reuşim şi noi. 

Aruncaserăm şi noi ancora, aşteptând restul flotei să ne 
prindă din urmă. 

— Francii au construit asemenea poduri pe toate râurile 
lor. Şi ştii de ce? mă întrebă el. 

— Ca să le traverseze? am presupus eu, căci mi se părea 
un răspuns evident. 

— Nici vorbă! Să ne împiedice să mai pătrundem pe 
râurile lor, zise Ragnar. Dacă aş domni peste Lundene, aş 
repara podul, aşa că să mulţumim zeilor că englezii nu se 
sinchisesc de asta. 

Am pătruns prin despicătura din pod aşteptând 
momentul maxim al fluxului. Curentul cel mai puternic se 
produce la jumătatea perioadei dintre flux şi reflux; atunci, 
Temes aduce o cantitate uriaşă de apă, ridicând vasele, 
aşa încât acestea să nu se ciocnească de cioturile din râu. 
Timpul era scurt, dar suficient pentru a permite trecerea a 
şapte sau opt corăbii prin despicătură. Trebuia să vâslim 
cu toată puterea către spărtură, apoi, în ultima clipă, să 
ridicăm vâslele, în aşa fel încât acestea să nu rămână 
prinse în cioturile de lemn. Avântul luat ar fi fost suficient 
pentru a permite trecerea tuturor navelor. Dar nu toate 
corăbiile au reuşit să treacă din prima încercare. Am văzut 
cum două corăbii au fost răsucite de curenţi, s-au izbit de 
cioturi, zdrobindu-şi carena, şi apoi au fost întoarse spre 
aval, în timp ce danezii de la bordul lor înjurau straşnic. 
Dar Vipera Vântului a putut trece, deşi aproape s-a oprit 
dincolo de pod, dar am împins rapid în apă vâslele dinspre 
prova şi am înaintat încetul cu încetul, desprinzându-ne, în 
cele din urmă, de despicătura care ne trăgea înapoi. 
Oamenii de pe primele două corăbii ancorate în amonte 
ne-au azvârlit odgoane şi ne-au smuls din vârtej, iar când 
am ajuns într-un loc mai larg am putut vâsli spre plajă. 

De pe malul sudic, dincolo de mlaştinile întunecate, ne 


Y 174 # 


priveau mai mulţi călăreţi postați pe colinele joase. Erau 
saxoni din vest, care probabil numărau corăbiile pentru a 
putea cântări tăria Marii Oştiri. Aşa o numea Halfdan - 
Marea Oştire a Danezilor, venită să cucerească toată 
Anglia, dar până acum numai mare nu se putea numi. 
Trebuia să aşteptăm la Lundene venirea multor altor 
corăbii şi războinici, pentru a mărşălui apoi pe lungile 
drumuri romane dinspre nord. Wessex trebuia să mai 
aştepte puţin, până ce danezii aveau să se adune. 

În acest răstimp, Brida, Rorik şi cu mine am pornit să 
explorăm Lundene. Rorik fusese iar bolnav, iar Sigrid nu 
prea voise să-l lase să călătorească alături de tatăl lui, dar 
băiatul se rugase mult de ea şi Ragnar o asigurase că aerul 
mării îl va înzdrăveni, aşa că, până la urmă, femeia se 
lăsase înduplecată. Rorik era palid, dar nu de o paloare 
bolnăvicioasă, şi era la fel de emoţionat ca şi mine să vadă 
marele oraş. Ragnar îmi porunci să las pe corabie brăţările 
aurite şi Răsuflarea-Şarpelui, căci, zicea el, în Lundene era 
plin de hoţi. Am străbătut mai întâi partea nouă a aşezării, 
mergând pe ulite pline de miasme, cu case pline de bărbaţi 
care prelucrau pielea, băteau bronzul sau forjau fierul. 
Femeile ţeseau la războaie, o turmă de oi fusese sacrificată 
într-o curte şi existau o mulţime de prăvălii care vindeau 
oale, sare, ţipari vii, pâine, haine, arme şi orice lucru pe 
care ţi l-ai fi putut închipui. Clopotele bisericilor scoteau 
un zgomot asurzitor ori de câte ori era vremea de 
rugăciune sau oricând vreun răposat era dus spre locul de 
înhumare, în cimitirele oraşului. Haite de câini vagabonzi 
bântuiau străzile, şoimi roşiatici cuibăreau pretutindeni şi 
fumul se lăsa ca o negură peste acoperişurile de stuf, care 
prinseseră o pojghiţă întunecată din pricina lui. Am văzut o 
căruţă atât de încărcată cu stuf pentru acoperiş, încât nu 
se mai vedea de sub grămada de mănunchiuri, iar tulpinile 
de stuf se târau pe drum şi zgâriau clădirile pe lângă care 
treceau, de ambele părţi ale uliţei, pe când doi sclavi 
mânau şi biciuiau boii plini de sânge înhămaţi la car. 
Oamenii le strigau sclavilor că încărcătura era prea mare, 
dar aceştia continuau să lovească boii cu biciul. Apoi 


% 175% 


izbucni o bătaie, când căruţa dărâmă o bucată mare de 
acoperiş putred. Pretutindeni am întâlnit cerşetori, copii 
orbi, femei fără picioare, un bărbat cu pieptul ulcerând, ca 
o rană vie. Am întâlnit şi oameni ce vorbeau limbi pe care 
nu le mai auzisem niciodată, oameni cu veşminte stranii, 
veniţi de peste mări, iar în oraşul vechi, pe care l-am 
explorat a doua zi, am zărit doi oameni cu pielea de 
culoarea castanelor. Ravn îmi zise mai târziu că ei veneau 
din Blaland, deşi nici el nu ştia sigur unde se afla acel 
tărâm. Purtau pelerine groase, aveau săbii curbate şi 
vorbeau cu un negustor de sclavi a cărui curte era plină de 
prinşi englezi, ce urmau să fie duşi cu corăbiile către 
misteriosul Blaland. Negustorul ne strigă, mai în glumă, 
mai în serios: 

— Hei, voi de colo! Sunteţi ai cuiva? 

— Ai jarlului Ragnar, căruia i-ar plăcea să-ţi facă o vizită, 
îi răspunse Brida. 

— Transmite-i Înălţimii Sale respectele mele, zise 
negustorul, apoi scuipă şi ne urmări cu privirea până ne- 
am pierdut urma. 

Clădirile din oraşul vechi erau extraordinare. Fuseseră 
construite de romani, erau înalte şi robuste şi chiar dacă 
pereţii lor erau crăpaţi, iar acoperişurile se prăbuşiseră, 
tot ne stârneau uimirea. Unele aveau chiar trei sau patru 
etaje, şi ne-am alergat tustrei în susul şi în josul scărilor 
pustii. Puţini englezi trăiau acolo, deşi mulţi danezi 
începuseră să ocupe casele, pe măsură ce oastea se aduna. 
Brida zicea că oamenii fricoşi nu puteau trăi într-un oraş 
roman, din cauza fantomelor care bântuiau vechile clădiri. 
Poate că avea dreptate, deşi nu văzusem nicio stafie la 
Eoferwic. Însă cuvintele ei despre fantome ne dădură 
tuturor fiori de spaimă atunci când ne-am uitat în josul 
unor scări sub care se căsca o pivniţă întunecoasă, 
străjuită de coloane. 

Am rămas la Lundene săptămâni în şir, şi nici chiar după 
sosirea oştii lui Halfdan nu am pornit spre vest. Cete 
călare plecau în raiduri de jaf să facă rost de hrană, însă 
Marea Oştire încă se aduna. Unii oameni începură să 


4 176 # 


murmure că aşteptaserăm prea mult şi că astfel saxonii din 
vest câştigaseră timp preţios pentru a se pregăti de luptă, 
însă Halfdan insista să mai zăbovim. Uneori, saxonii din 
vest se apropiau foarte mult de oraş şi în două rânduri 
izbucniră chiar lupte între călăreţii noştri şi cei ai lor, dar 
după o vreme, pe măsură ce se apropia sărbătoarea Yule, 
saxonii din vest hotărâră, pesemne, că n-aveam să mai 
pornim la luptă până la sfârşitul iernii, iar patrulele lor 
încetară să se mai apropie de Lundene. 

— Nu aşteptăm primăvara, ci miezul iernii, mă anunţă 
Ragnar. 

— De ce? 

— Pentru că nicio oaste nu mărşăluieşte iarna, zise el cu 
un surâs viclean. Aşa că atunci saxonii din vest vor sta prin 
casele lor, în jurul vetrei, rugându-se la zeul lor 
neputincios. Până la primăvară, Uhtred, toată Anglia va fi a 
noastră. 

Am muncit cu toţii din greu în acel început de iarnă. Eu 
aduceam lemne de foc şi, când nu trăgeam buşteni de pe 
dealurile împădurite de la nordul oraşului, învăţam 
meşteşugul sabiei. Ragnar îi poruncise lui Toki, noul lui 
căpitan de vas, să-mi fie dascăl, şi bărbatul era un dascăl 
bun. Mă privi un timp cum exersam mişcările de bază, apoi 
îmi spuse s-o las baltă. 

— Într-un zid de scuturi, mă lămuri Toki, sălbăticia 
triumfă. Priceperea te ajută, îndrăzneala e şi ea bună, dar 
sălbăticia învinge. la unul dintre astea, îmi spuse el 
întinzându-mi un sax cu o lamă groasă, mult mai groasă 
decât vechiul meu sax. Nu sufeream saxul, pentru că era 
mult mai scurt decât Răsuflarea-Şarpelui şi mult mai puţin 
arătos, dar Toki purta unul pe lângă sabia lui obişnuită şi 
mă convinse că într-un zid de scuturi, lama scurtă şi solidă 
era mai bună. 

— Acolo nu ai loc să roteşti sabia sau să loveşti cu ea, 
dar poţi să împungi, şi o sabie mai scurtă ocupă mai puţin 
spaţiu într-o îmbulzeală. Te pleci spre pământ şi le înfigi 
dușmanilor sabia în vintre. 

li ceru Bridei să ţină un scut, întruchipând inamicul, 


Y 177% 


apoi se prefăcu că o lovea de sus. Instinctiv, fata ridică 
scutul. 

— Stai! o opri el, şi Brida îngheţă. 

— Vezi? Toki se întoarse spre mine, arătându-mi scutul 
ridicat. Tovarăşul tău obligă duşmanul să-şi ridice scutul, 
ca tu să-i poţi spinteca pântecul. 

Mă învăţă multe alte mişcări, pe care le-am exersat cu 
râvnă, căci îmi plăceau, şi cu cât mă antrenam mai mult, 
cu atât muşchii mi se dezvoltau şi deveneam mai priceput. 

De obicei ne antrenam în vechea arenă romană. Aşa o 
numea Toki - arenă -, deşi nici el şi nici eu nu aveam idee 
ce însemna acest cuvânt. În tot cazul, locul era de-a 
dreptul impresionant, închipuie-ţi un spaţiu deschis, întins 
cât un câmp şi înconjurat de un cerc mare de dale de 
piatră suprapuse în trepte, rânduri-rânduri, unde acum 
buruienile creşteau din mortarul sfărâmicios. Mercienii, 
am aflat mai târziu, îşi organizau acolo adunările obştei, 
dar Toki îmi destăinui că romanii foloseau arena pentru 
spectacole de lupte în care mureau oameni. Poate că era 
tot una dintre năstruşnicele sale invenţii, dar, oricum, 
arena era imensă, inimaginabil de mare, şi mi se părea un 
loc misterios, făurit de nişte uriaşi, pe lângă care noi 
păream nişte pitici, căci era atât de vastă, încât chiar 
Marea Oştire ar fi putut să încapă înăuntru şi tot ar mai fi 
fost loc pentru încă două oşti la fel de mari, pe şirurile de 
trepte din piatră. 

Veni Yule, şi războinicii danezi sărbătoriră îmbătându-se 
şi vărsând pe ulițele oraşului. Curând după aceea, 
căpeteniile Marii Oştiri se adunară în palatul de lângă 
arenă. Ca de obicei, mie şi Bridei ni se ceru să fim ochii lui 
Ravn, iar el, ca de obicei, ne explica tot ce vedeam. 

Întâlnirea se ţinu în biserica palatului, o clădire romană 
cu un acoperiş de forma unei jumătăţii de butii, pe care 
erau pictate luna şi stelele, deşi vopseaua albastră şi aurie 
era decolorată şi scorojită acum. În mijlocul bisericii fu 
aprins un foc mare, ce umplu tavanul înalt cu rotocoale de 
fum. Halfdan conducea adunarea de la altar, avându-i în 
jur pe marii jarli danezi. Unul dintre ei era un bărbat urât, 


Y 178 # 


cu o faţă pocită, o barbă mare, cafenie şi un deget retezat 
la mâna stângă. 

— Acela este Bagseg, ne şopti Ravn. Se pretinde rege, 
deşi nu e cu nimic mai bun decât alţii. 

Bagseg venise din Danemarca în acea vară, aducând 
optsprezece corăbii şi aproape o sută de oameni. Lângă el 
era un bărbat înalt şi morocănos, cu părul alb, care părea 
că se strâmbă mereu. 

— Jarlul Sidroc, zise Ravn. Fiul lui nu e cu el? 

— Un tânăr zvelt, căruia îi curge nasul? se interesă 
Brida. 

— Jarlul Sidroc cel Tânăr. E mereu răcit, de-aia îi curge 
nasul. Fiul meu e acolo? 

— Da, i-am spus, lângă un bărbat foarte gras, care tot îi 
şopteşte rânjind ceva la ureche. 

— Harald! exclamă Ravn. Mă întrebam dacă n-o fi murit. 
E un alt rege. 

— Chiar aşa? se miră Brida. 

— Bine, el îşi spune rege, deşi ocârmuieşte peste câteva 
ogoare înnoroite şi peste o turmă de porci împuţiţi. 

Toţi acei oameni veneau din Danemarca, însă alături de 
ei erau şi unii sosiți de prin alte părţi. Jarlul Fraena 
adusese oameni din Irlanda, iar jarlul Osbern comandase 
garnizoana din Lundene câtă vreme oastea se aduna. 
Împreună, regii şi jarlii adunaseră peste două mii de 
războinici bine înarmaţi. 

Osbern şi Sidroc propuseră să trecem râul şi să ne 
îndreptăm direct spre sud. Astfel, susțineau ei, am fi tăiat 
în două regatul Wessex, iar partea sa estică, fostă cândva 
regatul de Kent, ar fi putut fi cucerită rapid. 

— Sigur o să dăm de multe prăzi în Contwaraburg, 
insistă Sidroc, acolo e biserica lor cea mai mare. 

— Da, dar, când o să ne îndreptăm spre biserica lor, ei 
vor veni şi ne vor izbi din spate. Forţa lor nu e în est, ci în 
vest. Dacă învingem vestul, tot regatul Wessex va cădea. 
Putem cuceri Contwaraburg de îndată ce am supus vestul. 

De aici izbucniră discuţiile. Unii pretindeau să atacăm 
prima dată partea mai uşor de cucerit din Wessex, alţii, să 


4 179 # 


ne îndreptăm spre marile cetăţi engleze din vestul 
regatului. Doi negustori fură chemaţi să vorbească. 
Amândoi erau danezi care făcuseră negoţ la Readingum cu 
doar două săptămâni în urmă. Această aşezare se afla la 
doar câteva mile în susul râului, la hotarul regatului 
Wessex. Negustorii ar fi auzit că regele /Zethelred şi 
fratele lui, Alfred, adunau trupe din vest şi că ar fi avut sub 
arme cel puţin trei mii de oameni. 

— Dintre care doar trei sute sunt în stare să ţină ca 
lumea o sabie în mână, interveni Halfdan rânjind 
batjocoritor, şi cuvintele lui fură întâmpinate cu bucurie de 
ceilalţi danezi, care începură să-şi izbească săbiile şi 
suliţele de scuturi. Zgomotul făcut de ei nu se stinsese încă 
sub acoperişul ca o bute al bisericii, când în lăcaş intră o 
ceată de războinici condusă de un om foarte înalt şi foarte 
gras, într-o tunică neagră. Avea o înfăţişare impunătoare, 
era proaspăt bărbierit şi părea foarte bogat, căci pe 
veşmântul său negru strălucea o enormă fibulă de 
chihlimbar montată în aur, braţele îi erau îngreunate de 
numeroasele cercuri de aur, iar la gât purta un lanţ gros 
de aur, cu un ciocan tot de aur. Luptătorii se traseră într-o 
parte să-i facă loc, şi în biserică se aşternu tăcerea. 
Atmosfera, până atunci veselă şi plină de entuziasm, 
deveni dintr-odată posomorâtă. 

— Cine este? îmi şopti Ravn. 

— Un bărbat foarte înalt şi cu multe brățări pe mâini, i- 
am răspuns. 

— Şi mohorât, completă Brida. Şi îmbrăcat tot în negru. 

— Ah, jarlul Guthrum, murmură Ravn. 

— Guthrum? 

— Da, Guthrum Cel Fără de Noroc, zise el. 

— La câte brățări are, cum să fie lipsit de noroc? 

— I-ai putea dărui lui Guthrum lumea toată, şi el tot ar 
crede că l-ai tras pe sfoară. 

— Are un os care-i atârnă în plete, observă Brida. 

— Ar trebui să-l întrebi despre asta, o îndemnă bătrânul, 
evident amuzat, dar apoi nu mai pomeni nimic despre os, 
care era de fapt o coastă poleită cu aur. 


4 180 # 


Am aflat că Guthrum Cel Fără de Noroc, un jarl din 
Danemarca, petrecuse iarna la Beamfleot, un loc situat la 
mare depărtare de Lundene, pe malul nordic al estuarului 
fluviului Temes. Bărbatul îi salută pe războinicii adunaţi 
lângă altar şi anunţă că adusese paisprezece corăbii cu el. 
Nimeni nu se bucură însă. Guthrum, care avea cel mai 
posac chip pe care-l văzusem vreodată, privi adunarea ca 
un condamnat aflat în faţa judecătorilor şi aşteptându-se la 
o sentinţă brutală. 

Ragnar fu cel care destrămă tăcerea stânjenitoare ce se 
lăsase. 

— Am hotărât să pornim spre apus. 

Nu se luase o asemenea hotărâre, şi totuşi nimeni nu-l 
contrazise. 

— Corăbiile care au trecut deja de pod, continuă el, îşi 
vor duce echipajele în susul fluviului, iar restul oştii va 
merge pe jos sau călare. 

— Corăbiile mele trebuie să urce pe fluviu, zise 
Guthrum. 

— Au trecut de pod? 

— Vor urca pe râu, insistă Guthrum, lăsându-ne să 
înţelegem că flota lui încă nu trecuse de pod. 

— Ar fi mai bine dacă am porni mâine, spuse Ragnar. 

În ultimele câteva zile, toată Marea Oştire se adunase la 
Lundene, trupele venind dinspre aşezările unde iernaseră, 
la est şi nord de oraş. Cu cât aşteptam mai mult, cu atât 
aveau să se consume mai repede preţioasele provizii de 
hrană. 

— Corăbiile mele vor urca pe fluviu, o ţinea pe a lui 
Guthrum. 

— E îngrijorat, îmi susură Ravn la ureche. Se teme că n- 
o să poată lua prea multe prăzi dacă merge călare. Vrea să 
vină cu corăbiile, ca să le poată încărca pe toate cu bogății. 

— Şi de ce i se îngăduie asta? am întrebat. Era limpede 
că nimeni nu-l suferea pe jarlul Guthrum, iar sosirea lui 
părea pe cât de nedorită, pe atât de deranjantă. Ravn nu 
catadicsi să-mi răspundă. Guthrum era acolo şi, dacă 
ajunsese acolo, trebuia să ia parte la luptă. Acest lucru îmi 


% 181 # 


părea de neînțeles, cum la fel nu puteam pricepe în ruptul 
capului şi nici azi nu pot - de ce Ivar şi Ubba nu se 
alăturaseră atacului asupra regatului Wessex. 

Era adevărat că amândoi erau bogaţi şi n-ar mai fi avut 
nevoie de noi prăzi, dar, după ce ani de zile discutaseră 
despre cotropirea saxonilor din vest, acum pur şi simplu 
refuzau să participe la războiul cu aceştia. Guthrum nu mai 
avea nici el nevoie de pământuri sau bogății, dar credea 
contrariul, aşa că venise să se alăture oştirii. Aşa făceau 
danezii. Luptătorii participau la o campanie dacă doreau, 
altfel puteau foarte bine să stea acasă, şi nu exista o 
autoritate care să le poruncească tuturor ce aveau de 
făcut. Halfdan se considera căpetenia Marii Oştiri, dar el 
nu-i înfricoşa pe oameni precum îi înfricoşau cei doi fraţi 
mai mari ai lui; prin urmare, nu putea face nimic fără ca 
restul căpeteniilor să-şi dea acceptul. O oaste, am aflat cu 
timpul, are nevoie de un comandant, unul singur. Dă-i unei 
oşti doi conducători şi-i vei înjumătăţi puterea. 

A trebuit să mai aşteptăm două zile pentru ca Guthrum 
să-şi treacă navele dincolo de pod. Erau nişte corăbii 
minunate, mai mari decât majoritatea vaselor daneze, şi 
fiecare avea prora şi pupa împodobite cu capete de şerpi 
pictate. Războinicii lui, care erau foarte numeroşi, purtau 
toţi veşminte negre, chiar şi scuturile le erau pictate în 
negru. Deşi îl priveam pe Guthrum ca pe unul dintre cei 
mai mizerabili oameni din câţi văzusem, trebuie să 
mărturisesc că războinicii lui erau impresionanţi. Poate că 
pierduserăm două zile, dar câştigaserăm acei luptători în 
negru. 

Şi apoi, de cine ar fi trebuit să ne temem? Ne aflam în 
miezul iernii, când nimeni nu lupta, deci duşmanul nu se 
aştepta să-l cotropim, iar acel duşman era condus de un 
rege şi de un prinţ mai interesaţi de rugăciuni decât de 
lupte. Tot regatul Wessex se afla înaintea noastră, şi 
negustorii ne spuseseră că era o ţară fără pereche de 
bogată, rivalizând cu Franţa în privinţa avuţiilor sale, 
locuită de călugări şi călugăriţe ale căror mănăstiri erau 
pline de aur şi argint şi numai bune de jefuit. Cu toţii 


4 182 # 


aveam să ne îmbogăţim. Aşa că am pornit la război. 

Corăbiile noastre treceau domol pe lângă stufărişuri, 
sălcii desfrunzite şi arini dezgoliţi, cu balaurii monstruoşi 
la prova, meniţi să înfricoşeze spiritele locului. Vâslele 
sclipeau, când şi când, în lumina palidă a soarelui. Era o 
ţară cu ogoare bogate, deşi toate erau acum pustii. Parcă 
ne simţeam sufletele înseninate de o sărbătoare, datorită 
acestei scurte călătorii, o sărbătoare pe care nici măcar 
prezenţa întunecatelor corăbii ale lui Guthrum nu o putea 
ştirbi. Oamenii mergeau pe fusurile vâslelor, la fel cum îl 
văzusem făcând pe Ragnar în acea îndepărtată zi când cele 
trei corăbii ale lui apăruseră lângă Bebbanburg. Am 
încercat şi eu, stârnind un imens hohot de râs atunci când 
am căzut în apă. Părea uşor de alergat de-a lungul 
băncilor, sărind de pe un fus pe altul, dar era de-ajuns ca 
un vâslaş să mişte puţin de rama lui pentru a te face să 
aluneci. Apele fluviului erau atât de reci, încât, imediat ce 
am urcat la bord, Ragnar mi-a poruncit să-mi scot hainele 
ude şi să port mantia lui groasă, din blană de urs, casă mă 
încălzesc. Oamenii cântau, corăbiile despicau apa contra 
curentului, iar dealurile îndepărtate dinspre nord şi sud se 
apropiau încet de malurile fluviului. Pe când se lăsa 
înserarea, am zărit primii călăreţi profilaţi pe fundalul 
cerului, înspre miazăzi. Ne priveau. 

Am ajuns la Readingum în amurg. Fiecare dintre cele 
trei corăbii ale lui Ragnar era încărcată cu săbii, multe 
dintre ele făurite de Ealdwulf, şi prima noastră sarcină a 
fost să ne apucăm de ridicarea unui zid. Pe măsură ce tot 
mai multe corăbii soseau, mai mulţi oameni ne veneau în 
ajutor, aşa că, până la căderea nopţii, tabăra noastră era 
înconjurată de un val de pământ lung şi împrăştiat. Nu 
reprezenta cu adevărat un obstacol pentru o oaste 
duşmană, căci era doar o movilă scundă, uşor de trecut, 
însă nimeni nu veni să ne atace şi nicio oaste din Wessex 
nu apăru a doua zi de dimineaţă, aşa că am putut să-l 
facem mai înalt şi mai solid. 

Readingum era construit acolo unde râul Kenet se varsă 
în Temes, iar noi ne-am amplasat zidul între cele două 


4 183 # 


râuri, astfel încât înconjura orăşelul acum părăsit de 
locuitori şi asigura adăpost pentru majoritatea echipajelor 
de pe corăbii. Oastea de uscat încă nu se zărea, căci 
mărşăluise de-a lungul malului nordic al fluviului Temes, în 
teritoriul mercian, şi căuta un vad prin care să treacă. În 
cele din urmă îl găsi spre amonte, aşa încât zidul nostru 
era aproape terminat atunci când ceilalţi danezi sosiră în 
tabără. La început, am crezut că erau saxonii din vest, dar 
erau oamenii lui Halfdan, care străbătuseră teritoriul 
duşman fără să întâmpine vreo rezistenţă. 

Fiindcă spre sud se întindeau păduri dese, tăiaserăm 
copaci ca să construim o palisadă de-a lungul întregii 
lungimi a zidului, adică aproape opt sute de paşi. În faţă 
am săpat un şanţ pe care l-am inundat atunci când am 
străpuns malurile celor două râuri, iar peste şanţ am făcut 
patru poduri, străjuite de turnuri de lemn. Aceasta era 
baza noastră, de unde puteam pătrunde adânc în Wessex; 
de fapt, eram obligaţi s-o facem, căci, având atâţia oameni 
şi cai în interiorul fortificaţiei, riscam să suferim de foame 
dacă nu găseam provizii de grâne, fân şi vite. Aduseserăm 
cu noi, pe corăbii, butoaie cu bere şi o mare cantitate de 
faină, carne şi peşte uscat, dar mormanele de hrană se 
epuizau cu o viteză ameţitoare. 

Când scriu despre război, poeţii vorbesc despre zidul de 
scuturi, despre sulițe şi săgeți ce zboară prin văzduh, 
despre săbii ciocnite în paveze, despre eroi care cad 
luptând şi despre prăzile învingătorilor, dar aveam să 
descopăr că, în realitate, războiul se reducea doar la 
mâncare. Mai bine zis, la hrănirea oamenilor şi a cailor. La 
găsirea de provizii. Oastea care mănâncă învinge, cea care 
flămânzeşte pierde. Şi, dacă îţi ţii caii într-o cetate, 
războiul se reduce la îndepărtarea baligilor cu lopata. La 
numai două zile după ce oastea de uscat a ajuns la 
Readingum, am început să facem foamea. Prin urmare, cei 
doi Sidroc, tată şi fiu, au pornit în fruntea unei cete 
numeroase spre vest, în ţinutul duşmanilor, pentru a găsi 
hambare cu grâne pentru oameni şi paie pentru cai; în 
schimb, au dat peste localnicii înarmaţi din Berrocscire. 


4 164 # 


Am aflat mai târziu că ideea atacului în plină iarnă nu 
fusese nici pe departe o surpriză pentru saxonii din vest. 
Danezii erau buni la iscodit, negustorii lor cercetau din 
timp locurile pe care războinicii urmau să le atace, dar şi 
saxonii din vest aveau oamenii lor în Lundene, de la care 
aflaseră câţi luptători aveam şi când voiam să plecăm la 
război, aşa că adunaseră o oaste ca să ne înfrunte. De 
asemenea, ceruseră ajutor de la vecinii lor din sudul 
Merciei, unde stăpânirea daneză era mai puţin aspră, şi 
din Berrocscire, care se afla imediat la nord de graniţa 
Saxoniei de Vest, iar bărbaţii din Berrocscire traversară 
râul să-şi ajute vecinii. Oastea lor era condusă de un 
ealdorman numit /Ethelwulf, dar câţi ealdormeni erau în 
Mercia? Recunosc că m-am simţit foarte ciudat auzind 
acest nume care m-a făcut să mă gândesc la mama pe care 
nu o cunoscusem niciodată. În imaginaţia mea era o femeie 
mereu drăguță, blândă şi iubitoare, care mă veghea de 
undeva, din rai sau din Asgard sau de oriunde merg 
sufletele noastre în marea călătorie de după moarte. Ştiam 
că mamei nu i-ar fi plăcut să fac parte dintr-o oaste care 
lupta contra fratelui ei, aşa că în acea noapte am fost 
cuprins de deznădejde. 

La fel de deznădăjduită era şi Marea Oştire, căci unchiul 
meu - dacă acel /Ethelwulf îmi era, într-adevăr, unchi - îi 
zdrobise pe cei doi jarli. Ceata lor pornită după jaf fusese 
prinsă într-o ambuscadă, şi oamenii din Berrocscire 
uciseseră douăzeci şi unu de danezi şi luaseră alţi opt 
prizonieri. Englezii pierduseră şi ei câţiva oameni şi un 
oştean de-al lor fusese capturat, dar învinseseră clar, şi nu 
avea nicio însemnătate că ai noştri fuseseră depăşiţi 
numeric. În loc să revină în tabără victorioşi şi încărcaţi cu 
hrană, după cum se aştepta toată lumea, danezii se 
întorseseră bătuţi şi cu mâna goală. Un fior străbătu 
întreaga oaste, fiindcă nimeni nu credea că nişte ţărani 
englezi puteau bate nişte războinici vikingi. 

Incă nu flămânzeam, dar caii nu mai aveau aproape 
deloc fân; oricum, asta nu era cea mai bună hrană pentru 
ei, însă nu aveam ovăz, aşa că pâlcurile trimise după pradă 


% 185 # 


tăiau orice iarbă puteau găsi, pe timp de iarnă, dincolo de 
zidul taberei. A doua zi după victoria lui. ZEthelwulf, Rorik, 
Brida şi cu mine ne aflam într-o asemenea ceată, tăind 
iarba cu cuțite lungi şi umplând sacii rând pe rând, când 
oastea din Wessex îşi făcu apariţia. 

Probabil că fuseseră încurajați de victoria lui ZEthelwulf, 
căci acum întreaga oştire duşmană ataca Readingum. 
Prima dată am auzit ţipete venind dinspre apus, apoi am 
văzut călăreţi galopând printre oamenii noştri trimişi după 
hrană, tăindu-i cu săbiile sau împungându-i cu suliţele. 
Noi, tustrei copiii, am rupt-o la fugă. In spatele meu am 
auzit tropot de copite; când am aruncat o privire peste 
umăr, am zărit un călăreț ce se îndrepta spre noi cu sulița 
ridicată, şi am ştiut că unul dintre noi trebuia să moară. 
Fără să stau pe gânduri, am apucat-o pe Brida de mână, ca 
s-o trag din calea vrăjmaşului. Chiar în acea clipă, o 
săgeată trasă de pe palisadele din Readingum se înfipse în 
obrazul englezului, şi el se răsuci într-o parte, cu sângele 
ţâşnindu-i din faţă. Danezii, îngroziţi, se repeziră să se 
adăpostească în tabără pe cele două poduri din mijloc, însă 
călăreţii saxoni, observându-i, galopară după ei. Noi, 
copiii, am străbătut şanţul, jumătate târâş, jumătate înot. 
În cele din urmă, doi războinici danezi ne prinseră de 
mâini şi ne traseră aşa cum eram, înnămoliţi şi tremurând, 
peste zid. 

În afara taberei era deja haos. Pâlcul de danezi ieşit 
după pradă, care se înghesuise să traverseze şanţul în 
urma noastră, fusese hăcuit, iar pedestrimea din Wessex 
apăru în urma ei, ceată după ceată, ieşind din pădure şi 
umplând câmpurile. Am dat fuga la casa unde trăia Ragnar 
şi am găsit Răsuflarea-Şarpelui sub haine, acolo unde o 
ascundeam. M-am încins cu ea, după care am pornit să-l 
caut pe Ragnar, însă am aflat că plecase în partea de nord 
a fortificaţiei, către podul de pe Temes. 

— N-ar trebui să vii cu mine, mai bine rămâi cu Rorik, i- 
am zis Bridei. Rorik era mai mic decât noi şi, după ce se 
udase leoarcă în şanţ, tremura şi se simţea rău, aşa că-l 
convinsesem să rămână în casă. 


Y 186 # 


Brida nici nu mă băgă în seamă. Înarmată cu o suliță, 
părea nerăbdătoare, deşi nu se întâmplase încă nimic. Tot 
mai mulţi oameni se adunaseră la poartă în jurul lui 
Ragnar, însă acesta nu o deschise ca să treacă podul. 
Aruncă o privire înapoi, ca să vadă pe câţi luptători se 
putea baza, şi strigă să se aducă scuturi, căci în graba lor, 
unii oşteni plecaseră doar cu săbii sau securi. Eu nu aveam 
scut, dar nici n-ar fi trebuit să fiu acolo; oricum, Ragnar nu 
mă văzu. 

Asistam la sfârşitul unui masacru, întrucât călăreţii 
saxoni îi spintecau acum pe ultimii danezi porniţi după 
pradă. Câţiva duşmani fură doborâţi de săgețile noastre, 
dar nici danezii, nici englezii nu aveau mulţi arcaşi. Îmi 
plac arcaşii. Pot ucide la mare distanţă şi, chiar dacă 
săgețile lor nu sunt mortale, îi înspăimântă pe duşmani. Să 
înaintezi sub un nor de săgeți nu-i lucru greu, căci tot ce 
trebuie să faci e să-ţi ţii capul sub scut, dar trasul cu arcul 
cere multă pricepere. Pare uşor, şi fiecare copil are un arc 
şi câteva săgeți cu care se joacă, însă un arc de bărbat, 
capabil să ucidă un cerb de la o sută de paşi, e un lucru 
uriaş, cioplit din lemn de tisă. E nevoie de o forţă colosală 
ca să-i întinzi coarda, iar săgețile zboară aiurea dacă nu te 
antrenezi constant să tragi la ţintă, de aceea noi nu am 
avut niciodată mai mult de o mână de arcaşi. Eu n-am 
reuşit să stăpânesc vreodată arcul aşa cum trebuie. Cu o 
suliță, o secure sau o sabie am fost mereu un luptător de 
temut, dar cu un arc sunt, ca majoritatea oamenilor, 
neputincios. 

Uneori mă întreb de ce n-am rămas atunci la adăpostul 
zidului nostru. Era aproape terminat şi, ca să ajungă la el, 
duşmanul trebuia să traverseze şanţul ori să treacă peste 
cele patru poduri sub o grindină de săgeți, sulițe şi securi. 
Cu siguranţă n-ar fi reuşit, dar pe urmă ar fi putut să ne 
asedieze, şi de aceea Ragnar decise să atacăm noi. Dar nu 
toţi deodată. Ragnar îşi adună oamenii la poarta de nord, 
Halfdan la cea de sud, şi, când amândoi socotiră că aveau 
destui oameni, iar pedestrimea duşmană era încă la vreo 
două sute de paşi distanţă, Ragnar porunci ca poarta să se 


4 187 # 


deschidă şi-şi conduse oamenii la atac. 

Oastea saxonilor din vest, aflată sub uriaşa ei flamură cu 
dragon, înainta către podurile din mijloc, crezând, desigur, 
că măcelul de până atunci fusese doar o prevestire a celui 
ce avea să vină. Nu aveau scări şi nu ştiu cum de-şi 
închipuiau că o să poată trece peste palisada abia făcută, 
dar uneori, în luptă, oamenii sunt cuprinşi de un fel de 
nebunie şi nu mai cugetă cum trebuie. Războinicii din 
Wessex nu aveau niciun motiv să se concentreze pe 
mijlocul zidului nostru, mai ales că nu puteau spera să-l 
poată escalada, şi totuşi o făcură, iar acum oamenii noştri 
ţâşniră prin porţile de la nord şi de la sud ca două roiuri de 
albine furioase, atacându-i cu înverşunare. 

— Zid de scuturi, răcni Ragnar, zid de scuturi! 

Imediat am putut auzi sunetele ce-mi dădeau de veste că 
se forma un zid de scuturi. Cele mai bune sunt făcute din 
tei sau salcie, iar pavezele de lemn se ciocnesc unele de 
altele cu un pocnet uşor de recunoscut. Partea stângă a 
scutului tău vine în faţa părţii drepte a scutului celui de 
lângă tine, şi astfel duşmanii, care sunt în majoritate 
dreptaci, trebuie să încerce să străpungă două straturi de 
lemn. 

— Ţineţi-l strâns! îndemnă Ragnar. Se afla în mijlocul 
zidului de scuturi, în faţa flamurii sale cu aripă de vultur ce 
flutura în vânt, şi era unul dintre puţinii danezi care aveau 
coifuri scumpe, dând de veste duşmanului că era o 
căpetenie, adică un luptător ce trebuia ucis. Ragnar încă 
folosea coiful tatălui meu, un acoperământ foarte frumos, 
făcut de Ealdwulf, cu nazalul solid şi încrustat cu argint. 
De asemenea, purta o cămaşă de zale, fiind, la fel, unul 
dintre puţinii care aveau o asemenea comoară. Majoritatea 
oamenilor nu aveau decât pieptare din piele. 

Duşmanul îşi alinie formaţia spre a ne înfrunta, făcând 
propriul său zid de scuturi. Am văzut un grup de călăreţi 
galopând în centrul trupelor inamice, în spatele flamurii cu 
dragon. Am avut impresia că zărisem printre ei chica 
roşcată a lui Beocca, ceea ce m-a făcut să cred că şi Alfred 
se afla acolo, probabil printre nişte preoţi îmbrăcaţi în 


Y 188 # 


sutane negre, rugându-se, desigur, pentru pieirea noastră. 

Zidul de scuturi al saxonilor din vest era mai lung decât 
al nostru. Şi, nu doar mai lung, ci şi mai gros, fiindcă zidul 
nostru era susţinut de trei rânduri de oameni, pe când al 
lor avea cinci sau şase rânduri. Instinctul ar fi trebuit să 
dicteze fie să rămânem unde ne aflam şi să-i lăsăm pe 
duşmani să ne atace, fie să ne retragem peste şanţ şi peste 
pod. Dar tot mai mulţi danezi veneau să întărească 
rândurile lui Ragnar, şi Ragnar însuşi se înflăcărase de 
patima luptei. 

— Ucideţi-i! Ucideţi-i! strigă el, apoi dădu ordinul de 
atac. In acea clipă, danezii scoaseră un urlet grozav şi se 
năpustiră în urma lui. De obicei, războinicii din zidurile de 
scuturi adverse petrec ore întregi privindu-se, strigându-şi 
sudălmi, ameninţându-se sau făcându-şi curaj pentru acele 
momente groaznice când lemnul se ciocneşte de lemn şi 
fierul se izbeşte de lemn, dar lui Ragnar i se înfierbântase 
sângele şi nu-i mai păsa de nimic. Pur şi simplu se avântă 
în luptă. 

Atacul nu avea sens, însă Ragnar era furios. Victoria lui 
ZEthelwulf şi masacrarea ostaşilor trimişi după pradă îl 
scoseseră din minţi. Nu voia altceva decât să-şi croiască 
drum cu sabia, tăind în stânga şi-n dreapta în rândurile 
celor din Wessex, iar danezii, molipsindu-se parcă de 
patima lui, începură să urle şi se repeziră spre duşman. E 
ceva terifiant să vezi nişte oameni atât de nerăbdători să 
lupte şi să moară. 

Cu o clipă înainte ca scuturile să se ciocnească, danezii 
aflaţi în rândurile cele mai din spate îşi aruncară suliţele. 
Unii aveau câte trei sau patru sulițe, pe care le azvârliră 
una după alta, lansându-le peste capetele celor din primele 
rânduri. O parte din sulițe se întoarseră înapoi, aruncate 
de saxoni. Am luat una din iarbă, unde căzuse, şi am 
trimis-o înapoi cât de departe am putut. 

Eram în ultimul rând de luptători, împins acolo de alţi 
războinici danezi, care-mi spuneau să mă dau din calea lor, 
dar am înaintat cu ei. Brida, rânjind de parcă ar fi făcut o 
farsă răutăcioasă, veni şi ea cu mine. Am îndemnat-o să se 


4 189 # 


întoarcă în oraş, însă răspunsul ei a fost să scoată limba cu 
dispreţ. În momentul următor am auzit bufnitura ca de 
tunet produsă de ciocnirea zidurilor de scuturi. Aceasta fu 
urmată de sunetul suliţelor care străpungeau lemnul 
scuturilor şi de dangătul lamelor izbite de alte lame de 
săbii. Nu vedeam nimic din lupta dată în primele rânduri, 
căci nu eram îndeajuns de înalt, însă şocul ciocnirii 
pavezelor făcu ca oamenii din faţa mea să se dea înapoi, 
pentru ca apoi să se împingă iarăşi înainte, încercând să 
străpungă zidul de scuturi al saxonilor. Aripa dreaptă a 
zidului nostru se frânse, acolo unde zidul mai lung al 
duşmanului ne încolţise, dar, văzând că întăririle noastre 
se îndreptau spre acel loc, saxonii din vest nu avură 
curajul să forţeze. Aceşti saxoni se aflaseră în ariergarda 
oştii lor, iar ariergarda e formată întotdeauna din oameni 
mai slabi, mai temători. Adevărata luptă se dădea în faţa 
mea, de unde se auzea o avalanşă de sunete: lovituri, 
măciuliile metalice ale scuturilor izbite în lemnul scuturilor 
duşmane, săbii muşcând din lemnul pavezelor, luptători 
tâărându-şi picioarele, zăngănit de arme şi puţine voci, cu 
excepţia celor care urlau de durere sau ţipau de furie. 
Brida se aşeză în patru labe şi se strecură printre 
picioarele oamenilor din faţa ei. Am văzut-o lansându-şi 
sulița înainte şi dând lovitura pe sub scut despre care ne 
vorbise Toki. Ţinti glezna unui duşman, acesta se 
împiedică, o secure se prăvăli asupra lui şi imediat se 
formă o breşă în linia saxonilor, prin care ai noştri se 
buluciră. Ca să-i urmez am folosit Răsuflarea-Şarpelui ca 
pe o suliță, izbind picioarele duşmanilor cu ea. Apoi 
Ragnar scoase un răcnet puternic, de parcă ar fi vrut să-i 
trezească pe toţi zeii din Asgard, cerând încă un efort, 
ultimul care trebuia făcut. Săbiile ciopârţeau, securile se 
roteau, şi puteam vedea cum duşmanul se retrăgea, 
îngrozit de furia oamenilor Nordului. 

Bunul Dumnezeu să ne mântuiască. 

Iarba se umplu de sânge, atât de mult sânge, încât 
pământul deveni mocirlos. Oamenii din zidul nostru de 
scuturi fură nevoiţi să calce peste leşuri ca să poată 


% 190 # 


înainta, lăsându-ne pe mine şi pe Brida în urmă. Am văzut 
că palmele ei erau roşii, fiindcă sângele se scursese pe 
tăişul suliţei pe mânerul de frasin al acesteia. Brida linse 
sângele şi-mi aruncă un surâs viclean. Războinicii lui 
Halfdan înaintau şi ei, dinspre celălalt flanc al duşmanului, 
şi urletele lor se auzeau acum mai tare decât ale noastre, 
fiindcă saxonii din vest se retrăgeau în faţa atacului lui 
Ragnar. Un singur om, înalt şi bine clădit, rezista iureşului. 
Avea o cămaşă de zale încinsă cu o cataramă roşie din 
piele şi un coif chiar mai strălucitor decât cel al lui Ragnar. 
Coiful englezului avea în vârf un mistreţ făurit din argint şi 
pentru o clipă mi-a trecut prin cap că luptătorul ar fi putut 
fi regele Æthelred însuşi, dar omul era prea înalt. Ragnar 
strigă la războinicii lui, cerându-le să stea deoparte, şi se 
năpusti asupra duşmanului, care pară lovitura cu scutul şi 
izbi puternic cu spada. Ragnar blocă lovitura şi îşi împinse 
pavăza în pieptul englezului, care se dădu înapoi, dar, 
împiedicându-se de cadavrul unui compatriot, alunecă într- 
o parte. Cu sabia ridicată, Ragnar se repezi spre el ca şi 
cum ar fi vrut să omoare un bou. Când lama sabiei izbi 
puternic cămaşa de zale, un pâlc de saxoni dădură iama, 
într-o încercare disperată de a-şi salva stăpânul. 

Danezii le ieşiră în întâmpinare, scut contra scut, iar 
Ragnar răcni ca un leu, sigur pe victorie, şi-l străpunse cu 
sabia pe omul prăbuşit. Ca la un semn, războinicii din 
Wessex încetară orice rezistenţă şi, în afara celor răniţi 
sau deja morţi, se retraseră în fugă de pe câmpul de 
bătălie. Regele şi prinţul lor o luară la goană călare, 
înconjurați de alaiul lor de preoţi, în vreme ce noi îi 
blestemam şi râdeam de laşitatea lor, strigându-le că erau 
muieri fricoase şi că luptaseră ca nişte fetişcane. 

Apoi ne-am odihnit, trăgându-ne răsuflarea, în vreme ce 
miasma înţepătoare a sângelui vărsat peste câmpuri ne 
umplea nările. Când ne văzu pe mine şi pe Brida, Ragnar 
izbucni în râs. 

— Ce faceţi voi doi aici? 

Drept răspuns, Brida îşi ridică sulița însângerată. 
Ragnar privi Răsuflarea-Şarpelui, al cărei tăiş era, de 


% 191 # 


asemenea, roşiatic. 

— Copii neghiobi, zise el, însă din glas îi răzbătea 
mândria. 

Chiar atunci, unul dintre oamenii noştri aduse un 
prizonier saxon, cerându-i să se uite la războinicul ucis de 
Ragnar. 

— Cine e? întrebă Ragnar, iar eu i-am tradus omului 
aceste vorbe. 

Prinsul îşi făcu semnul crucii şi bâigui: 

— Este stăpânul ZEthelwulf. 

N-am zis nimic. 

— Ce-a răspuns? se interesă Ragnar. 

— E unchiul meu, l-am lămurit. 

— Ælfric? Ælfric din Northumbria? Ragnar făcu ochii 
mari, căci nu-i venea să creadă. 

— Nu, e fratele mamei mele. Æthewulf de Mercia. 

Nu ştiam dacă era chiar fratele mamei, poate că mai 
exista şi un alt /Ethewulf în Mercia, dar mă simţeam ca şi 
cum acel bărbat curajos fusese /ZEthewulf, ruda mea, cel 
care-i umilise pe cei doi jarli Sidroc. Dându-şi seama că 
tocmai răzbunase înfrângerea din ziua precedentă, Ragnar 
chiui de bucurie, în vreme ce eu mă uitam la faţa 
războinicului mort. Nu-l cunoscusem niciodată, aşa că de 
ce eram trist? Avea un chip prelung, cu o barbă blondă şi 
mustaţa îngrijită. Un bărbat arătos, ruda mea de sânge, m- 
am gândit. Dintr-odată mă simţeam ciudat, căci nu 
cunoscusem o altă familie în afara lui Ragnar, Ravn, Rorik 
şi Brida. 

Ragnar le porunci danezilor lui să-i dea lui ZEthelwulf 
armura jos şi-i luă coiful de preţ. Apoi, fiindcă ealdormanul 
luptase cu atâta vitejie, nu se atinse de celelalte veşminte 
ale acestuia şi îi puse o spadă în mâini, în aşa fel încât zeii 
să-i poată duce sufletul în marea sală unde luptătorii 
curajoşi petrec cu Odin. 

Şi poate că valkiriile chiar îi luară sufletul, căci a doua 
zi, în zori, când am ieşit să îngropăm morţii, trupul 
ealdormanului ZEthelwulf nu mai fu de găsit. 

Am aflat mai târziu, mult mai târziu, că bravul războinic 


4 192 # 


fusese, într-adevăr, unchiul meu. De asemenea, am auzit 
că unii dintre oamenii lui se strecuraseră în acea noapte pe 
câmpul de luptă, găsiseră leşul stăpânului lor şi îl duseseră 
în ţara lui pentru a-l înmormânta creştineşte. 

Poate că aşa a fost. Sau poate că ZEthelwulf se află 
pentru veşnicie în sala morţilor lui Odin. 

Mai importantă, în acele clipe, era foamea care ne 
chinuia măruntaiele. Sosise vremea să punem mâna pe 
merindele duşmanului. 


De ce am luptat pentru danezi? Toate fiinţele omeneşti 
au întrebările lor, iar aceasta încă mă bântuie, deşi, la 
drept vorbind, nu era niciun mister. Pentru mintea mea de 
copil, alternativa la acea viaţă aventuroasă era o existenţă 
searbădă, în vreo mănăstire, unde aş fi învăţat să citesc şi 
să scriu. Dă-i unui băiat posibilitatea de a alege, şi va 
spune că mai curând ar lupta pentru Necuratul decât să 
scrijelească litere pe o bucată de gresie sau cifre pe o 
tăbliță de lut. Pe deasupra, îl iubeam pe Ragnar ca pe un 
tată. 

Cele trei corăbii trimise peste Temes, să găsească fânul 
şi ovăzul ascunse prin satele merciene, se întoarseră cu 
suficiente provizii pentru ca, în clipa în care oastea porni 
mai departe, spre vest, toţi caii noştri să fie bine hrăniţi. 

Am pornit spre ZEbbanduna, un alt oraş de la hotarul 
dintre Wessex şi Mercia, situat pe fluviul Temes. După 
spusele prizonierului nostru, acolo-şi adunaseră proviziile 
saxonii din vest. Dacă reuşeam să cucerim /ZEbbanduna, 
oastea lui ZEthelred ar fi rămas fără hrană, Wessexul ar fi 
căzut, Anglia ar fi fost ştearsă de pe faţa pământului, iar 
Odin ar fi triumfat. 

Mai era, ce-i drept, mărunta problemă a înfrângerii 
saxonilor din vest, dar atacam la numai patru zile după ce-i 
puseserăm pe fugă la Readingum, aşa că eram foarte 
încrezători că soarta lor era pecetluită. Rorik rămase la 
Readingum, ca şi gemenii mercieni Ceolberth şi Ceolnoth 
şi mulţi alţi ostatici, păziţi de o mică garnizoană lăsată să 
aibă grijă şi de preţioasele noastre corăbii. 


4 193 # 


Noi, ceilalţi, am pornit mai departe, pe jos sau călare. 
Mă număram printre băieţii cei mai mari care însoțeau 
oastea, misiunea noastră fiind să purtăm scuturile 
recuperate de pe câmpul de luptă. În bătălii, scuturile se 
fărâmau în bucăţi. Adesea am văzut războinici luptând cu o 
sabie sau cu o secure într-o mână, iar în cealaltă mână 
purtând doar măciulia de metal a scutului, agăţată de un 
ciot de lemn. Brida călărea în spatele lui Ravn, pe calul 
bătrânului, şi pentru o vreme am ţinut pasul cu ei. Ravn 
începu să ne declame primele versuri ale unui poem numit 
„Căderea saxonilor din vest”. Tocmai ajunsese la eroii 
noştri, descriind cum se pregătiseră de luptă, când unul 
dintre aceştia, întunecatul jarl Guthrum, îşi apropie 
armăsarul de noi. 

— Arăţi bine, bătrâne, îl salută el pe Ravn, pe un ton 
care sugera că voioşia lui n-avea să dureze prea mult. 

— N-arăt nimic nimănui, căci nu văd o iotă! răspunse 
Ravn, căruia îi plăceau jocurile de cuvinte. 

Guthrum, înveşmântat într-o pelerină neagră, privi în 
jur. Înaintam de-a lungul unui şir de dealuri şi, chiar şi în 
lumina palidă a zilei de iarnă, valea părea mănoasă. 

— Cine va fi rege în Wessex? am întrebat. 

— Halfdan? sugeră Ravn răutăcios. 

— E un regat mare, mormăi Guthrum posac. S-ar potrivi 
unei căpetenii mai vârstnice. Cine-i ăsta? se interesă el, 
aruncându-mi o căutătură ursuză. 

— Uiţi că sunt orb? se stropşi Ravn. De unde să ştiu cine 
ce e? Sau mă întrebi, oare, ce om mai vârstnic ar trebui 
făcut rege? Poate eu? 

— Nu, nu de asta vorbeam. Băiatul care-ţi ţine hăţurile. 
Cine e? 

— Este jarlul Uhtred, care ştie că poeţii sunt aşa de 
importanţi, încât caii lor trebuie conduşi de un nobil, grăi 
Ravn pe un ton pompos. 

— Cee? Uhtred? Un saxon? 

— Eşti saxon, Uhtred? 

— Sunt danez, am zis. 

— Şi încă un danez care şi-a spălat sabia în sânge la 


Y 194 # 


Readingum. În sânge saxon, Guthrum. 

Vorbele astea îl atinseră pe jarlul îmbrăcat în negru, ai 
cărui oameni nu luptaseră în afara zidurilor. 

— Şi cine e fata din spatele tău? 

— Brida, răspunse Ravn, care într-o zi va fi skald şi 
vrăjitoare. 

Guthrum nu mai ştiu ce să zică. Rămase cu ochii aţintiţi 
în coama calului său timp de câteva clipe, apoi reveni la 
chestiunea care-l frământa cel mai mult: 

— Ragnar vrea să fie rege? 

— Ragnar vrea să măcelărească saxoni, zise Ravn. Fiul 
meu nu râvneşte puterea. Tot ce vrea e să asculte glume, 
să dezlege ghicitori, să se îmbete, să dăruiască brățări, să 
iubească femeiuştile, să înfulece bine şi să meargă la Odin. 

— Wessexul are nevoie de un om puternic, spuse 
Guthrum înciudat. Unul care să ştie cum să-şi strunească 
supuşii. 

— Parc-ai vorbi despre un soţ, chicoti Ravn. 

— Le-am ocupat cetăţile, dar am lăsat jumătate din ţara 
lor neatinsă, urmă Guthrum, deloc amuzat de gluma 
bătrânului. Chiar şi în Northumbria avem garnizoane 
numai în jumătate dintre cetăţile lor. Mercia a trimis 
oşteni în ajutorul celor din Wessex, oşteni care ar fi trebuit 
să lupte de partea noastră. Câştigăm, Ravn, dar lăsăm 
treaba neterminată. 

— Şi cum am putea s-o terminăm? întrebă Ravn. 

— Mai mulţi oameni, mai multe corăbii, mai mulţi morţi. 

— Morți? 

— Trebuie să-i ucidem pe toţi, răcni Guthrum 
înverşunat. Până la unul! Niciun saxon să nu mai lăsăm 
viu. 

— Nici măcar pe femeile lor? 

— Am putea să le lăsăm pe cele mai tinere, acceptă 
jarlul în silă, apoi se stropşi la mine: Ce te uiţi aşa, băiete? 

— Osul tău, stăpâne, i-am zis, ridicând bărbia spre osul 
poleit cu aur ce-i atârna în păr. 

El îl atinse cu venerație. 

— E o coastă de-a mamei mele. A fost o femeie straşnică, 


4 195 # 


o femeie minunată, şi astfel mă însoţeşte oriunde merg. 
Chiar, Ravn, ai putea să faci un cânt pentru mama. Ai 
cunoscut-o, nu-i aşa? 

— Da, am cunoscut-o, şopti Ravn cu blândeţe. Am 
cunoscut-o îndeajuns de bine, Guthrum, ca să-mi dau 
seama că n-am talentul trebuincios pentru a face un cânt 
pe măsura unei asemenea femei măreţe. 

Guthrum Cel Fără de Noroc nu pricepu ironia din 
vorbele lui. 

— Ai putea încerca, insistă el. Te-aş răsplăti cu mult aur 
dacă ai face un cânt frumos despre ea. 

Era nebun, mi-am spus, nebun de legat, dar apoi nu m- 
am mai gândit la el, pentru că, de nicăieri parcă, apăru 
oastea din Wessex, care ne bloca drumul şi arăta gata de 
luptă. 

Flamura cu dragon a regatului Wessex flutura în vârful 
colinei joase din faţa noastră. Ca să ajungem la 
ZEbbanduna, care se afla neîndoielnic la mică distanţă, în 
spatele acelui deluşor, trebuia să luăm cu asalt povârnişul 
şi să traversăm acea culme cu pajişti deschise. Totuşi, am 
zărit spre nord, unde dealurile coborau spre fluviul Temes, 
o cărare de-a lungul apei, pe care am fi putut-o lua ca să 
ocolim poziţiile duşmane. Ca să ne împiedice, saxonii ar fi 
fost nevoiţi să coboare colina şi să dea bătălia în vale. 

Halfdan le trimise vorbă căpeteniilor daneze să se adune 
la sfat şi discutară multă vreme, fără să se înţeleagă 
asupra căii pe care s-o urmeze. Unii voiau să atace oastea 
aflată pe deal, pe când alţii propuneau să-i atacăm pe 
saxoni în lunca joasă şi întinsă a fluviului. Într-un final, 
jarlul Guthrum Cel Fără de Noroc îi convinse să facă şi 
una, şi alta. Desigur, asta însemna că trebuia să ne 
împărţim forţele în două, dar chiar şi aşa m-am gândit că 
era o idee deşteaptă. Ragnar, Guthrum şi cei doi jarli 
Sidroc urmau să coboare în vale, amenințând să treacă 
dincolo de dealul străjuit de saxoni, în vreme ce Halfdan, 
cu Harald şi Bagsag, trebuiau să înainteze de-a curmezişul 
coastei, urcând spre flamura de dragon de pe culme. 
Astfel, duşmanul ar fi ezitat să-l atace pe Ragnar, de teamă 


4 196 # 


ca nu cumva trupele lui Halfdan să-l atace din spate. Cel 
mai probabil, susţinea Ragnar, saxonii aveau să hotărască 
să nu lupte deloc, ci să se retragă spre ZEbbanduna, unde i- 
am fi putut asedia. 

— Mai bine să-i ţinem închişi într-o cetate decât să-i 
lăsăm să hoinărească prin jur, spuse el voios. 

— Dar şi mai bine ar fi să nu ne destrămăm oastea, 
adăugă Ravn pe un ton sec. 

— Sunt doar nişte saxoni din vest, pufni Ragnar 
dispreţuitor. 

Era deja amiază şi, fiindcă era iarnă, urma să se 
întunece repede, deci nu mai aveam mult timp la îndemână 
- deşi Ragnar susţinea că mai era destulă lumină cât să ne 
permită să nimicim pentru totdeauna oştile lui ZEthelred. 
Luptătorii îşi mângâiară amuletele, sărutară mânerele 
săbiilor, îşi ridicară scuturile şi apoi se îndreptară spre 
valea fluviului. Odată ajunşi acolo, ne-am pus la adăpostul 
copacilor desfrunziţi. Când şi când îi puteam zări pe 
oamenii lui Halfdan urcând spre creasta dealului. Trupele 
saxone îi aşteptau, ceea ce însemna că planul lui Guthrum 
dădea roade şi că puteam înainta către flancul drept al 
duşmanului. 

— Când o să ajungem acolo, zise Ragnar, urcăm în fugă 
dealul şi le cădem saxonilor în spate, iar ticăloşii vor fi 
prinşi în cursă. O să-i răpunem pe toţi! 

— Unul dintre ei trebuie să rămână teafăr, îi aminti 
Ravn. 

— Unul? De ce? 

— Ca să spună povestea celor văzute, desigur. Căutaţi-l 
pe bardul lor. Trebuie să fie vreun tânăr chipeş. Găsiţi-l şi 
cruţaţi-i viaţa. 

Ragnar râse. In oastea lui erau, după socoteala mea, 
cam opt sute de oameni, ceva mai puţini decât războinicii 
care rămăseseră cu Halfdan, iar oastea duşmană era 
probabil mai numeroasă decât ambele noastre oştiri la un 
loc. Însă noi toţi eram luptători, în vreme ce mulţi din 
fyrdul saxon erau doar ţărani obligaţi să vină la război, aşa 
că nu ne puteam imagina alt deznodământ decât victoria. 


4 197 # 


Pe când trupele noastre ieşeau dintr-un crâng de stejari, 
ne-am dat seama că şi duşmanul ne urmase exemplul şi îşi 
împărţise forţele în două. O jumătate din oastea saxonilor 
îl aştepta pe Halfdan pe deal, în timp ce jumătatea cealaltă 
ieşise în întâmpinarea noastră. 

Alfred conducea oastea pe care urma să o înfruntăm noi. 
Ştiam asta pentru că am zărit părul roşcat al lui Beocca şi, 
mai târziu, în timpul luptei, am observat, preţ de o clipă, şi 
chipul neliniştit al lui Alfred. Fratele lui, regele. ZEthelred, 
rămăsese în vârful dealului, unde, în loc să aştepte atacul 
lui Halfdan, coborâse cu oştenii lui, năpustindu-se asupra 
danezilor. Se părea că saxonii aşteptau cu înfrigurare 
lupta. 

Aşa că i-am înfruntat. 

Războinicii noştri se organizară în pâlcuri sub formă de 
vârf de săgeată, pentru a lua cu asalt zidul de scuturi al 
saxonilor. L-am invocat pe Odin, am strigat, din sute de 
piepturi, răcnetul de război, am şarjat, dar linia de apărare 
a saxonilor nu s-a rupt, nici măcar nu s-a curbat, ci a 
rămas pe loc, şi astfel a început măcelul. 

Ravn îmi spunea, mereu şi mereu, că destinul 
guvernează totul. Soarta decide. Cele trei ursitoare stau la 
poalele arborelui vieţii şi ne deapănă firul existenţei, iar 
noi suntem jucăriile lor. Deşi credem că hotărâm singuri, 
tot ce este sortit să ni se întâmple e ţesut de firele 
ursitoarelor. Destinul nu poate fi schimbat, iar în acea zi, 
deşi nu o ştiam, se ţesea şi destinul meu. Wyrd bið ful 
âroed - soarta este de neoprit. 

Prin urmare, ce-mi rămâne să spun despre o bătălie 
despre care saxonii din vest susţin că s-ar fi dat într-un loc 
numit de ei Dealul lui ZEsc? Presupun că Æsc era thegnul 
care stăpânise cândva acel ţinut; ei bine, ogoarele lui au 
fost din belşug udate cu sânge şi semănate cu oase în acea 
zi. Poeţii ar putea umple pergamente întregi povestind ce 
s-a întâmplat, dar lupta este luptă. Oamenii mor. În zidul 
de scuturi simţi sudoarea, spaima, simţi cum o gheară 
nevăzută îţi sfâşie măruntaiele, simţi lovituri mai grele sau 
mai uşoare, auzi urlete şi vezi, pretutindeni, moartea hâdă. 


4 198 # 


De fapt, s-au dat două bătălii la Dealul lui Æsc, una pe 
deal, alta la poalele lui, şi moartea a cosit grabnic. Harald 
şi Bagseg au pierit atunci, Sidroc cel Tânăr a căzut răpus 
sub privirile tatălui său, care a fost apoi şi el spintecat de 
săbiile saxonilor, la fel ca jarlul Osbern şi jarlul Fraena. 
Preoţii creştini se rugau zeului lor să dea tărie săbiilor 
saxone, în timp ce noi ne rugam zeilor noştri. În acea zi 
Odin a dormit, dar zeul creştinilor a fost treaz. 

Am fost respinşi şi daţi înapoi. În vârful dealului şi în 
josul văii, saxonii ne-au frânt puterea oştilor şi doar 
oboseala lor ne-a salvat de la un masacru deplin, dând 
şansa danezilor rămaşi în viaţă să se retragă de pe câmpul 
de bătălie în vreme ce tovarăşii lor zăceau, morţi sau 
muribunzi, în bălți de sânge. Toki a fost unul dintre 
aceştia. Căpitanul corăbiei, atât de priceput în meşteşugul 
sabiei, muri în şanţul dincolo de care ne aştepta zidul de 
scuturi al lui Alfred. Ragnar, cu faţa însângerată şi părul 
năclăit de sângele duşmanilor, nu-şi putea crede ochilor. 
Bucuroşi nevoie mare, saxonii ne aruncau cele mai 
batjocoritoare insulte. 

Luptaseră ca nişte fiare, ca nişte posedaţi, ca nişte 
oameni care ştiau că tot viitorul lor depindea de lucrarea 
acelei zile, şi ne înfrânseseră. 

Destinul nu poate fi schimbat. Învinşi, ne-am întors la 
Readingum. 


4 199 # 


Sase 
3 


În zilele noastre, ori de câte ori vorbesc despre bătălia 
de pe Dealul lui. Æsc, englezii susțin că Dumnezeu le-a 
dăruit saxonilor din vest victoria, deoarece regele. 
Æthelred şi fratele lui, Alfred, s-au rugat fierbinte atunci 
când au apărut danezii. 

Poate că au dreptate. E perfect posibil ca Alfred să se fi 
rugat atunci, dar mult mai important a fost că şi-a ales 
bine poziția pe câmpul de luptă. Zidul său s-a aflat dincolo 
de un şanţ adânc, inundat de burniţele iernii, iar danezii au 
fost nevoiţi să-şi croiască drum prin acel şanţ noroios, 
lucru care s-a vădit a fi cu neputinţă. Luptătorii saxoni, 
care nu erau decât nişte plugari luaţi de pe ogoare, au 
respins asaltul vikingilor, iar Alfred i-a însufleţit, le-a dat 
curaj, le-a spus că pot învinge şi şi-a pus toată credinţa în 
Dumnezeu. Cred că a învins datorită şanţului, dar el ar fi 
susţinut, fără îndoială, că Dumnezeu lăsase acel şanţ 
acolo. 

Şi Halfdan a fost învins. El atacase urcând dealul pieziş, 
dar soarele, ajuns la asfinţit, le-a luat vederea oamenilor 
săi în timpul acelui urcuş. Pe de altă parte, regele. 
ZEthelred, ca şi Alfred, şi-a însufleţit oamenii cu atâta 
vigoare, încât aceştia, urlând din toţi rărunchii, au 
declanşat un atac năucitor şi au pătruns adânc în rândurile 
danezilor. Războinicii lui Halfdan au intrat în panică 
văzând cum, în vale, oastea lui Ragnar se retrăgea în faţa 
apărării îndârjite a lui Alfred. La luptă n-au luat parte 
îngeri cu săbii ascuţite, în ciuda poveştilor pe care le spun 
azi preoţii. Cel puţin, eu n-am văzut niciun înger. A existat, 
în schimb, un şanţ plin cu apă, şi el a decis soarta bătăliei. 
Danezii au pierdut, iar soarta lor s-a schimbat. 

Nu ştiam că danezii pot pierde vreo bătălie, dar la 


% 200 # 


paisprezece ani am învăţat această lecţie; în plus, atunci i- 
am văzut pentru prima oară pe saxoni chiuind şi veselindu- 
se, şi ceva în sufletul meu a tresărit. 

Apoi ne-am întors la Readingum. 


Urmară numeroase alte lupte, pe când iarna se 
preschimbă în primăvară, iar primăvara deveni vară. Odată 
cu noul an veniră şi alţi danezi să ne întărească forţele. Am 
câştigat toate celelalte înfruntări cu saxonii din vest, 
luptând de două ori contra lor la Basengas, în 
Hamptonscir, apoi la Mereton, în Wiltuscir. Ceea ce ne-a 
îngăduit să pătrundem adânc în teritoriul lor. În Wiltuscir 
am mai avut o încleştare, la Wiltun. De fiecare dată am 
câştigat, adică am rămas pe câmpul de bătălie la sfârşitul 
zilei, dar nu am reuşit, în niciuna dintre aceste înfruntări, 
să nimicim duşmanul. În schimb, ne-am măcinat reciproc 
forţele, purtând lupte sângeroase până am ajuns într-un 
impas. Când vara se întindea peste pământuri, ne-am dat 
seama că nu reuşiserăm să cucerim din Wessex mai mult 
decât cuceriserăm deja până la Yule. 

Totuşi, am reuşit să-l ucidem pe Æthelred. Asta s-a 
întâmplat la Wiltun, unde regele a primit o lovitură adâncă 
de secure în umărul stâng. Deşi a fost scos repede de pe 
câmpul de luptă, deşi călugării şi preoţii s-au rugat 
îndelung la căpătâiul său, iar bătrânii înţelepţi au încercat 
să-l oblojească, mai cu ierburi, mai cu lipitori, s-a săvârşit 
din viaţă după câteva zile. 

Lăsa în urmă un moştenitor, un setheling, pe Æthelwold. 
El era prinţul Æthelwold, fiul cel mare al lui ZEthelred, dar 
nu de-ajuns de mare ca să-şi poarte singur de grijă, căci, 
ca şi mine, avea doar cincisprezece ani. Cu toate astea, 
unii saxoni din vest i-au proclamat dreptul de a fi numit 
rege în Wessex. Alfred însă, care avea protectori mult mai 
puternici, a început să răspândească legenda că papa l-ar 
fi desemnat, încă din copilărie, ca viitor rege. Legenda 
trebuie să fi avut magia ei, căci la marea adunare, witan, a 
tuturor nobililor, episcopilor şi oamenilor puternici din 
regat, Alfred fu aclamat ca noul suveran. Poate că witanul 


% 201 # 


nu avusese de fapt de ales. La urma urmei, regatul se lupta 
cu disperare contra oştilor lui Halfdan, şi n-ar fi fost deloc 
bine ca un băieţandru să fie uns rege. Wessexul avea 
nevoie de un conducător, aşa că witanul îl alese pe Alfred, 
iar Æthelwold şi fratele lui mai mic fură zăvorâţi într-o 
abație, unde li se spuse să-şi vadă de învăţătură. 

— Alfred ar fi trebuit să-i ucidă pe cei doi ticăloşi, îmi 
zise Ragnar cu un surâs răutăcios întipărit pe chip, şi avea 
probabil dreptate. 

Aşa ajunse Alfred, cel mai tânăr dintre cei şase fraţi, 
rege în Wessex. Era anul 871. Nu ştiam asta atunci, dar 
soţia lui tocmai adusese pe lume o fiică, numită /Ethelflaed. 
Era cu cincisprezece ani mai mică decât mine şi, chiar 
dacă aş fi ştiut de naşterea ei, nici n-aş fi luat-o în seamă. 
Însă de soartă nu poţi scăpa. Ursitoarele ţes necontenit, 
iar noi le împlinim vrerea ori că vrem, ori că nu vrem. 

După ce-şi îngropă fratele, îşi trimise nepoţii la 
mănăstire, se încoronă şi merse la biserică de o sută de 
ori,  plictisindu-l pe Dumnezeu cu rugăciunile lui 
neîncetate, Alfred trimise soli lui Halfdan, cerându-i o 
întrevedere. Dorea pacea, din câte spunea, şi, cum deja 
era miezul verii şi nu eram mai aproape de victorie decât 
fuseserăm în iarnă, Halfdan acceptă propunerea. Prin 
urmare, însoţit de celelalte căpetenii daneze şi de gărzi 
alese pe sprânceană, plecă la Baum. 

Am mers şi eu, alături de Ragnar, Ravn şi Brida. Rorik, 
încă bolnav, rămase la Readingum. Mi-a părut rău că nu 
putea şi el să vadă Badum, căci, deşi era doar un orăşel, 
era aproape la fel de minunat ca şi Lundene. In mijlocul 
oraşului era o baie, dar nu doar o covată mică, ci o clădire 
uriaşă, cu stâlpi şi un acoperiş cam şubred, deasupra unui 
mare bazin de piatră, umplut cu apă fierbinte. Apa venea 
din adâncurile pământului, iar Ragnar era sigur că 
spiriduşii o încălzeau la forjele lor. Desigur, baia fusese 
construită de romani, la fel ca multe alte clădiri 
extraordinare din valea Baum. Nu prea mulţi danezi au 
vrut să se îmbăieze, fiindcă se temeau de apă, deşi îşi 
iubeau corăbiile cu care străbăteau marea, însă Brida şi cu 


4 202 # 


mine ne-am încumetat. Aşa am descoperit că pot înota ca 
un peşte. Agăţându-mă de marginea bazinului, m-am 
minunat de senzaţia dată de apa fierbinte care-mi mângâia 
trupul gol. 

Beocca ne găsi acolo. Se stabilise un armistițiu, prin 
care se prevedea că nimeni nu avea voie să poarte arme 
prin centrul oraşului, aşa că danezii şi saxonii se 
amestecau, destul de prietenoşi, pe ulițele aşezării. De 
aceea, nimeni nu-l opri pe Beocca să stea de vorbă cu 
mine. Era însoţit de alţi doi preoţi, amândoi nişte bărbaţi 
morocănoşi, cărora le curgea nasul şi care mă priviră 
bănuitor atunci când Beocca se aplecă spre mine. 

— Te-am văzut venind încoace, zise el. În acel moment o 
observă pe Brida, care înota pe sub apă, cu părul ei lung şi 
negru răsfirat printre unde. Apoi, fata ieşi la suprafaţă, şi 
călugărul, zărindu-i sânii mici, se cutremură de parcă ar fi 
văzut o diavoliţă. 

— E o fată, Uhtred! 

— Ştiu. 

— Goală! 

— Dumnezeu e bun, am replicat eu râzându-i în nas. 

El se repezi să mă plesnească, însă m-am ferit, făcând 
un pas în lături pe marginea bazinului, iar Beocca aproape 
căzu în apă. Tovarăşii lui se zgâiau fermecaţi la Brida. 
Dumnezeu ştie de ce. Probabil aveau şi ei soţii, dar preoţii, 
mi-am dat eu seama, erau foarte împătimiţi după femei. La 
fel ca şi noi, războinicii, doar că noi nu tremurăm ca varga 
când vedem o fată că-şi arată pieptul dezgolit. Beocca 
încercă să n-o bage în seamă, deşi era greu, fiindcă Brida 
înota în spatele meu şi pe urmă îmi încolăci mijlocul cu 
braţele. 

— Ar trebui să pleci de aici, îmi şopti el peste câteva 
clipe. 

— Să plec? 

— Da, să pleci de la păgâni! Vino în tabăra noastră, te 
vom ascunde. 

— Cine e? mă întrebă Brida în daneză. 

— E un preot pe care l-am cunoscut la curtea tatălui 


4 203 # 


meu. 

— E urât ca naiba, zău! chicoti ea. 

— Trebuie să vii, murmură Beocca. Avem nevoie de tine! 

— Aveţi nevoie de mine? 

El se aplecă şi mai mult, ca să-mi şoptească la ureche: 

— În Northumbria, furia oamenilor mocneşte, Uhtred. 
Trebuie să fi auzit ce s-a întâmplat. După ce-şi făcu semnul 
crucii, continuă: Toți acei călugări şi acele călugăriţe au 
fost măcelăriți! Au fost ucişi! O grozăvie, Uhtred, dar 
Dumnezeu nu poate fi batjocorit. In Northumbria o să 
izbucnească o răscoală, iar Alfred o va încuraja. Ne-ar fi de 
mare ajutor să spunem că Uhtred de Bebbanburg e de 
partea noastră. 

Mă îndoiam că un asemenea lucru ar fi fost de folos. 
Aveam doar cincisprezece ani şi nu eram nici pe departe 
suficient de matur ca să-i pot inspira pe oamenii locului să 
pornească atacuri  sinucigaşe Împotriva  fortăreţelor 
daneze. 

— Ea nu e daneză, i-am spus, încredinţat că el n-ar fi 
rostit acele lucruri dacă ar fi ştiut că Brida le putea 
înţelege. E din Anglia de Est. 

— Anglia de Est? făcu Beocca, holbându-se la fată. 

Am încuviinţat din cap şi apoi am început să-i îndrug 
aiureli, ca să-mi râd de el. 

— Da, e nepoata regelui Edmund, l-am minţit, iar Brida 
chicoti şi îşi cobori degetele pe sub braţele mele, ca să mă 
gâdile. 

Beocca îşi făcu din nou semnul crucii. 

— Bietul om! Un martir! Biata fată! Deodată se încruntă. 
Dar, ia stai... începu el. Se opri însă, buimăcit şi incapabil 
să priceapă de ce temuţii danezi le-ar fi permis unor 
prizonieri să se scalde goi-goluţi într-un bazin cu apă 
caldă. În clipa următoare închise ochii îngrozit, văzând pe 
ce parte a corpului meu se oprise mâna fetei. 

— Trebuie să vă scoatem pe amândoi de aici, spuse el 
precipitat, şi să vă ducem într-un loc unde puteţi învăţa 
căile Domnului. 

— Mi-ar plăcea asta. 


% 204 # 


Brida mă strânse atât de tare, încât aproape am tipat de 
durere. 

— Tabăra noastră e la sud de aici, dincolo de râu, în 
vârful dealului, mă înştiinţă Beocca. Vino acolo, Uhtred, şi 
vă vom lua de aici. Pe amândoi. 

Desigur că n-am făcut aşa ceva. În schimb, i-am povestit 
întâmplarea lui Ragnar, care râse de născocirea mea cum 
că Brida ar fi fost nepoata regelui Edmund şi ridică din 
umeri auzind că se pregătea o răzmeriţă în Northumbria. 

— Întotdeauna umblă zvonuri de răscoale, şi toate se 
sfârşesc în acelaşi fel. 

— Preotul era foarte sigur de asta, l-am avertizat. 

— Singurul lucru clar e că au trimis călugări să 
stârnească lumea. Dar mă îndoiesc că vor reuşi să facă 
prea mult. Oricum, după ce lămurim lucrurile cu Alfred, ne 
putem întoarce. Ne întoarcem acasă, nu? 

Dar cu Alfred lucrurile nu fură atât de uşor de lămurit 
pe cât se aşteptau Ragnar sau Halfdan. Era adevărat că 
Alfred ceruse pacea şi că voia această pace deoarece 
trupele daneze făcuseră ravagii în Wessex, dar el nu era 
gata să cedeze, aşa cum cedase Burghred în Mercia. Când 
Halfdan îi propuse să rămână rege, dar să accepte 
ocuparea de către danezi a principalelor forturi saxone, 
Alfred ameninţă cu oprirea discuţiilor şi continuarea 
războiului. 

— Mă insultaţi, spuse el calm. Dacă vreţi să ocupați 
cetăţile, atunci veniţi şi le luaţi! 

— O să le luăm! ameninţă Halfdan. 

Alfred îl privi dispreţuitor, mulţumindu-se să ridice din 
umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună că danezii n-aveau 
decât să încerce asta. Însă Halfdan ştia, aşa cum ştiau toţi 
danezii, că întreaga lor campanie de cucerire eşuase. Era 
adevărat că prădaseră zone întinse din Wessex, că luaseră 
multe prăzi, uciseseră sau capturaseră vite, arseseră mori, 
case şi biserici, dar plătiseră un preţ mare pentru toate 
astea. Mulţi dintre cei mai buni războinici ai noştri erau 
morţi sau atât de grav răniţi, încât aveau să fie nevoiţi să 
trăiască pentru tot restul vieţii din mila stăpânilor lor. De 


4 205 # 


asemenea, nu reuşiserăm să cucerim nici măcar o singură 
cetate a saxonilor din vest, ceea ce însemna că, la venirea 
iernii, trebuia să ne retragem la Lundene sau în Mercia, 
unde am fi fost în siguranţă. 

Dacă danezii erau epuizați de campanie, nici saxonii din 
vest nu o duceau mai bine. Şi ei pierduseră mulţi luptători 
buni şi mare parte din bogății, iar Alfred se temea că 
britonii, nişte vechi duşmani, ce fuseseră învinşi de 
strămoşii lui, aveau să-i invadeze regatul, revărsându-se 
din cetăţile lor din Ţara Galilor şi Cornwalum. Şi totuşi, 
Alfred nu se lăsa pradă temerilor şi nu voia să cedeze cu 
uşurinţă cererilor îndrăzneţe ale lui Halfdan, deşi ştia că 
trebuia să se supună unora dintre ele. Negocierile 
continuară o săptămână încheiată, şi cerbicia lui Alfred ne 
surprinse pe toţi. 

Infăţişarea lui nu era deloc făcută să te impresioneze. 
Era un bărbat slab şi deşirat, şi însăşi figura lui prelungă 
dădea impresia de slăbiciune, dar toate acestea erau 
înşelătoare. El nu zâmbea niciodată atunci când vorbea cu 
Halfdan, rareori îşi lua ochii cafenii, sfredelitori, de pe 
chipul duşmanului, îşi susţinea cu tărie punctul de vedere 
şi era întotdeauna calm, neridicând vocea nici măcar 
atunci când danezii ţipau la el. 

— Ce dorim noi este pacea, explica el iar şi iar. Voi aveţi 
nevoie de pace, şi e de datoria mea să o dăruiesc ţării 
mele. Aşa că voi veţi părăsi ţara mea. 

Preoţii lui, printre care se număra şi Beocca, scriau 
fiecare cuvânt pe care-l rostea, umplând preţioase foi de 
pergament cu rânduri nesfârşite. Probabil că folosiseră 
toată cerneala din Wessex ca să poată consemna tot ce se 
discutase, şi mă îndoiesc că a citit vreodată cineva toate 
acele documente. 

Fireşte, discuţiile nu durau toată ziua. Alfred insista ca 
ele să nu înceapă până nu mergea la biserică şi le 
întrerupea în miezul zilei, pentru a se ruga iar, încheindu- 
le înainte de apus, ca să se poată întoarce în lăcaşul lui 
sfânt. Cât se putea ruga omul acesta! Însă târguiala lui, 
tenace şi enervantă, dădu roade, căci în cele din urmă 


4 206 # 


Halfdan acceptă să plece din Wessex, dar după i se plătea 
un tribut de şase mii de bani de argint. Ca să fie sigur că-şi 
primea banii, insistă ca trupele lui să rămână la 
Readingum, unde lui Alfred i se ceru să trimită zilnic trei 
căruţe cu merinde şi cinci căruţe cu boabe de secară. După 
ce sosea argintul, promise Halfdan, corăbiile daneze aveau 
să pornească iar pe Temes, iar regatul Wessex avea să fie 
eliberat de păgâni. Alfred n-ar fi vrut să le permită 
danezilor să rămână la Redingum, dar, într-un final, dornic 
din cale-afară să încheie pacea, acceptă ca ei să stea în 
acel oraş. Legămintele solemne depuse de ambele părţi 
consfinţiră înţelegerea. 

Nu eram acolo când negocierile luară sfârşit, şi nici 
Brida nu mai era. Asistaserăm la discuţii în cele mai multe 
dintre zile, fiind ochii lui Ravn în marea sală romană unde 
avuseseră loc, dar, când ne plictiseam sau, mai curând, 
când Ravn se sătura de plictiseala noastră, mergeam la 
baie să înotăm. Îmi plăcea grozav apa aceea. 

În ziua de dinaintea semnării păcii ne-am dus iarăşi să 
înotăm. Eram doar noi doi în vasta sală ce stârnea ecouri. 
Cel mai mult îmi plăcea să stau în locul de unde apa 
gâlgâia printr-o gaură în piatră şi să-mi las părul lung sub 
şuvoiul fierbinte. Eram acolo, cu ochii închişi, când am 
auzit-o pe Brida ţipând. Am deschis ochii, şi chiar atunci 
nişte braţe puternice mă apucară de umeri. Pielea mi-era 
alunecoasă, de la apă, şi am încercat să mă zbat ca un 
peşte, scăpând din mâinile agresorilor, dar un bărbat 
îmbrăcat cu un surtuc din piele sări după mine în bazin, 
îmi zise să nu fac gălăgie şi mă prinse iar. Alţi doi bărbaţi 
erau aplecaţi peste marginea bazinului şi, cu două prăjini 
lungi, încercau să o tragă pe Brida afară din apă. 

— Cine sunteţi? i-am întrebat în daneză. 

— Taci, băieţaş, scrâşni unul dintre ei. Era saxon, dar pe 
lângă el mai erau vreo duzină de bărbaţi. După ce ne 
scoaseră, goi-goluţi, din apă, ne înveliră trupurile cu 
pelerine mari, puţind a stătut, ne luară hainele de pe 
lespezile de piatră şi ne scoaseră din sală. Am strigat după 
ajutor, dar am primit un pumn în cap aşa de tare, că ar fi 


4 207 # 


năucit şi un bou. 

Bărbaţii ne azvârliră peste şeile a doi cai şi am mers 
ceva vreme, alături de răpitorii noştri, care nu ne dădură 
pelerinele jos decât când am ajuns în vârful marelui deal 
ce domină Badum la sud. Acolo, Beocca ne întâmpină 
bucuros. 

— Eşti salvat, stăpâne. Slavă lui Dumnezeu cel 
Atotputernic, eşti salvat! Ca şi tine, fata mea! adăugă 
preotul, zâmbind spre Brida. 

L-am privit furios. Eram salvat? Mai curând răpit. M-am 
uitat spre Brida şi am observat cum scutura abia vizibil din 
cap, ca şi cum mi-ar fi transmis că trebuia să tăcem. Prin 
urmare, n-am mai zis nimic atunci când Beocca ne 
îndemnă să ne îmbrăcăm cu hainele noastre. 

Îmi pusesem amuleta cu ciocanul lui Thor şi brăţările de 
pe mâini în punga pe care o purtam agăţată la centură 
atunci când intrasem în baie, şi abia atunci mi-am dat 
seama că le lăsasem pe marginea bazinului de piatră. 
Beocca ne zori să intrăm într-o biserică din apropiere, de 
fapt o cabană din lemn acoperită cu stuf, nu mai mare 
decât un şopron țărănesc pentru animale, şi acolo el aduse 
mulţumiri Domnului pentru eliberarea noastră. După aceea 
ne duse într-o clădire învecinată, unde ne prezentă soţiei 
lui Alfred, ZElswith, care era însoţită de o duzină de femei, 
numărând şi trei călugăriţe în rândurile lor, şi păzită de un 
pâlc de oşteni înarmaţi până-n dinţi. 

ZElswith era o femeie mărunţică de statură, cu păr 
castaniu, ochii mici, gura abia schiţată şi o bărbie 
proeminentă. Purta o rochie albastră, cu îngeri brodaţi cu 
fir de argint pe piept şi pe poalele mânecilor largi, iar la 
gât avea un crucifix greu, din aur. In leagănul de lângă ea 
se afla un copilaş. Târziu, mult mai târziu, mi-am dat 
seama că acel copil era ZEthelflaed, aşa încât atunci fu 
prima oară când am văzut-o, deşi nu ştiam nimic despre 
ce-avea să fie. ZElswith mă întâmpină cu bucurie, grăind în 
dialectul mercian; după ce se interesă cine fuseseră 
părinţii mei, îmi zise că eram înrudiţi, căci tatăl ei era 
ZEthelred, ealdormanul din Mercia, văr primar cu răposatul 

% 208 # 


ZEthelwulf, al cărui leş îl zărisem lângă Readingum. 

— Şi tu? se întoarse ea spre Brida. Părintele Beocca mi-a 
spus că eşti nepoata sfântului rege Edmund. 

Brida înclină din cap, dar nu scoase un cuvânt. 

— Dar cine îţi sunt părinţii? se încruntă femeia. Edmund 
n-a avut fraţi, iar cele două surori ale lui sunt călugăriţe. 

— Hild, grăi Brida. Ştiam că acela fusese numele mătuşii 
ei, pe care o urâse din tot sufletul. 

— Hild? făcu nedumerită /Elswith, şi am ghicit în ochii ei 
o bănuială. Niciuna dintre surorile bunului rege Edmund 
nu se numeşte Hild. 

— Nu sunt nepoata lui, mărturisi Brida. 

— Aha, murmură /Elswith înclinându-se în jilţul ei cu 
acea privire plină de satisfacţie pe care o au unii oameni 
atunci când prind pe cineva cu minciuna. 

— Nu sunt nepoata lui, dar am fost învățată să-i spun 
„unchiule”, continuă Brida, luându-mă şi pe mine prin 
surprindere, căci crezusem că fusese prinsă într-o situaţie 
fără ieşire şi că urma să-şi recunoască minciuna. În 
schimb, ea o ţesea şi mai groasă decât fusese la început. 

— Mama mea se numea Hild şi nu avea bărbat. Insista 
să-i spun regelui Edmund unchi, iar lui îi plăcea, zise ea cu 
o voce tremurătoare, speriată. 

— Îi plăcea? izbucni ZElswith. De ce? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu îi plăcea, spuse Brida şi apoi se 
îmbujoră toată - nu ştiu cum de reuşise să o facă aşa, într- 
o clipită, dar îşi plecă privirile şi se făcu roşie ca focul în 
obraji, arătând de parcă ar fi fost pe cale să izbucnească în 
lacrimi. 

— Aaa, făcu /Elswith când prinse, în sfârşit, rostul 
ascuns din cuvintele fetei. Deci el a fost... 

Nu-şi termină însă vorba, căci nu dorea să-l acuze pe 
răposatul rege sfânt Edmund că ar fi avut o fiică bastardă 
cu o femeie oarecare, numită Hild. 

— Da, încuviinţă Brida începând să plângă. Mi-am înălţat 
privirea spre grinzile înnegrite de fum ale încăperii şi m- 
am străduit să nu pufnesc în râs. 

— El a fost mereu aşa de bun cu mine, suspină Brida, iar 


4 209 # 


ticăloşii de danezi l-au ucis! 

ZElswith nu mai avu nicio îndoială că Brida spunea 
adevărul. De obicei, oamenii sunt înclinați să creadă tot ce 
e mai rău despre semenii lor, iar sfântul rege Edmund era 
acum dat în vileag ca fiind, în taină, un afemeiat, deşi asta 
nu-l împiedicase să devină până la urmă un sfânt. Insă 
minciuna avea s-o coste pe fată, căci ZElswith propuse ca 
fata să fie trimisă într-o mănăstire din sudul regatului 
Wessex. Chiar dacă Brida avea sânge regal, se gândea ea, 
acest sânge purta pecetea păcatului. Prin urmare, tânăra 
trebuia să fie zăvorâtă pentru totdeauna într-o abație. 

— Da, murmură Brida sfioasă, şi a trebuit să mă prefac 
că mă înec cu fum ca să nu se vadă că-mi venea să râd. 
Apoi, ZElswith ne dărui câte un crucifix. Avea deja două 
pregătite, ambele din argint, dar îi şopti ceva uneia dintre 
călugăriţe şi aceasta aduse un crucifix din lemn, care îi fu 
dăruit Bridei, în vreme ce eu am primit un crucifix de 
argint, pe care mi l-am agăţat supus la gât. Am sărutat 
crucifixul, gest care o impresionă pe ZElswith, şi Brida îmi 
urmă imediat pilda, dar deja nimic din ce ar fi putut face 
ea n-ar mai fi putut-o impresiona pe soţia lui Alfred. Brida 
era o bastardă, postură la care se condamnase singură. 

Alfred se întoarse la Badum odată cu căderea nopţii şi a 
trebuit să-l însoțesc la biserică, unde rugăciunile şi laudele 
aduse Domnului parcă nu se mai terminau. Patru călugări 
cântau imnuri de slavă, iar vocile lor monotone îmi 
închideau pleoapele de somn. După aceea însă - căci slujba 
se termină, în cele din urmă - am fost invitat să-i ţin 
tovărăşie regelui la masă. Beocca încercă să mă 
impresioneze, susţinând că aceasta era o onoare şi că nu 
mulţi oameni erau chemaţi să cineze cu regele, dar eu 
mâncasem alături de căpeteniile daneze cărora nu le păsa 
cu ce om împărțeau masa, câtă vreme acel om nu scuipa în 
terci, aşa încât nu m-am simţit flatat. Totuşi, mi-era foame, 
aş fi putut mânca un bou întreg fript la proţap. Aşteptam 
cu nerăbdare să mă aşez la masă, însă mai întâi a trebuit 
să îndur ritualul spălării mâinilor în mici bazine cu apă, 
ţinute de servitori, apoi să stau cuminte pe scaun până 


% 210 # 


când Alfred şi ZElswith au fost conduşi în sala de ospeţe. 
Un episcop lăsă mâncarea să se răcească, rostind o 
rugăciune interminabilă, prin care cerea Domnului să 
binecuvânteze bucatele, şi apoi, în sfârşit, ne-am apucat să 
mâncăm. Dar ce mâncare groaznică! Nici urmă de carne, 
nici porc, nici vită, nici berbec, nimic din ceea ce un bărbat 
zdravăn ar fi vrut să mănânce, ci numai lapte covăsit, praz, 
ouă moi, pâine, o bere chioară şi secară fiartă într-o zeamă 
care se răcise de tot şi care avea un gust de mai curând ai 
fi mâncat mormoloci. Alfred nu înceta să laude mâncarea, 
dar în cele din urmă mărturisi că era măcinat de cumplite 
dureri de pântece şi că doar păsatul ăla îi putea uşura 
chinurile. 

— Regele este un martir al cărnii, îmi explică Beocca. El 
era unul dintre cei trei clerici aflaţi la înalta masă, alături 
stându-i un episcop complet ştirb, care-şi sfărâma pâinea 
în supă cu un sfeşnic. Se mai aflau la masă doi ealdormeni 
şi, desigur, ZElswith, care vorbea întruna. Ea nu voia cu 
niciun chip să li se permită danezilor să rămână la 
Readingum, dar în final Alfred zise că nu avusese o altă 
soluţie şi că fusese obligat să facă acea măruntă concesie 
pentru a obţine pacea. ZElswith era totuşi satisfăcută că 
soţul ei negociase eliberarea tuturor tinerilor ţinuţi zălog 
de oastea lui Halfdan. De fapt, Alfred era îngrijorat mai 
mult că tinerii ostatici, crescând în mijlocul danezilor, ar fi 
putut să-şi lepede credinţa creştină, rămânând departe de 
Sfânta Biserică. Mă privea fix când spunea toate acestea, 
dar nu prea l-am băgat în seamă, arătându-mă în schimb 
mult mai interesat de una dintre slujnice, o tânără mai 
mare cu patru sau cinci ani decât mine. Fata era foarte 
drăguță, cu un păr lung şi cârlionţat, şi m-am întrebat dacă 
nu cumva Alfred o ţinea prin preajma lui ca să-i poată 
mulţumi Domnului că îi dădea puterea de a rezista ispitei. 
Mai târziu, mult mai târziu, am descoperit că, într-adevăr, 
aşa era. Numele ei era Merewenna, şi peste ani i-am 
mulţumit Domnului că am avut prilejul nu să rezist ispitei, 
ci să cad în păcat cu fata. Dar despre asta voi vorbi mai 
încolo. Deocamdată, eram la dispoziţia lui Alfred sau, mai 


% 211% 


bine zis, a lui ZElswith. 

— Uhtred trebuie să înveţe să citească, stărui ea. Nu 
ştiu ce putere deţinea femeia, dar nimeni nu îndrăzni s-o 
contrazică. 

— Amin! întări Beocca. 

— Călugării de la Winburnan l-ar putea învăţa, sugeră 
ea. 

— O idee foarte bună, stăpână, zise Beocca, iar 
episcopul cel ştirb înclină din cap în semn de aprobare. 

— Starețul Hewald e un dascăl de nădejde, spuse 
ZElswith. Starețul Hewald era unul dintre acei ticăloşi care 
mai curând i-ar fi biciuit pe tineri decât să-i înveţe scrisul 
şi cititul; probabil că la asta se şi referea soţia regelui. 

— Mai curând m-aş gândi că ambiția tânărului Uhtred 
este să devină războinic, interveni Alfred. 

— Cu timpul, dacă Dumnezeu îngăduieşte, va fi, zise 
ZElswith, dar ce folos poate aduce un ostaş care nu ştie a 
citi cuvântul Domnului? 

— Amin, murmură Beocca. 

— Niciun folos, recunoscu Alfred. 

După părerea mea, să înveţi un soldat să citească avea 
la fel de mult rost ca şi să înveţi un câine să danseze. Însă 
n-am spus nimic, deşi Alfred îmi simţi neliniştea. 

— De ce e bine ca un ostaş să ştie să citească, Uhtred? 
vru el să afle. 

— Pentru oricine e bine să ştie să citească, i-am răspuns 
eu cuviincios, iar Beocca mă răsplăti cu un zâmbet larg de 
Beocca. 

— Un soldat care citeşte e un soldat care poate citi 
ordine, care va şti ce doreşte regele lui, zise Alfred. Să 
presupunem, Uhtred, că tu eşti în Northumbria, iar eu sunt 
în Wessex. Cum ai putea să afli voinţa mea, dacă nu ştii să 
citeşti? 

Vorbele lui erau uimitoare, dar eram prea tânăr ca să le 
desluşesc înţelesul. Dacă atunci aş fi fost în Northumbria, 
iar el în Wessex, nu m-aş fi aflat sub stăpânirea lui. Dar, 
fireşte, Alfred era un vizionar şi se gândea departe, mult 
mai departe, la o vreme când aveau să existe un singur 


% 212 # 


regat englez şi un singur rege englez. Observându-mi 
nedumerirea, el îmi zâmbi. 

— Aşadar, vei merge la Winburnan, tinere. Şi cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. 

— Cu cât mai repede? 

ZEswith, neştiind cum să interpreteze această grabă, îşi 
privi bănuitoare soţul. 

— Danezii, draga mea, îi vor căuta pe copii, îi explică 
Alfred. Dacă îi descoperă aici, ar putea cere să-i predăm pe 
amândoi. 

— Dar toţi ostaticii trebuie eliberaţi, se opuse ZElswith, 
ai spus asta chiar tu, stăpâne. 

— Uhtred era ostatic? întrebă el cu glas blând, fixându- 
mă cu privirea. Sau mai curând era în pericol să devină 
unul de-ai lor? 

Intrebarea lui stărui în aer, însă n-am încercat să-i 
răspund. 

— Trebuie să facem din tine un englez adevărat, 
continuă Alfred, aşa că trebuie să pleci spre sud mâine în 
zori. Şi tu, şi fata. 

— Fata nu contează, încercă ZElswith să se opună. Brida 
fusese, de altfel, trimisă să mănânce cu sclavii din 
bucătărie. 

— Dacă danezii descoperă că e fiica bastardă a lui 
Edmund, o vor folosi pentru a distruge reputaţia sfântului 
rege, remarcă unul dintre ealdormeni. 

— Brida nu le-a spus niciodată asta danezilor, am 
intervenit eu, fiindcă s-a gândit că ei ar putea să 
batjocorească memoria regelui. 

— Atunci este o fată bună, replică ZElswith cu răutate în 
glas, în timp ce luă de pe masă un ou fiert moale. Dar ce 
vei face, stăpâne, îşi întrebă ea soţul, dacă danezii te vor 
acuza că i-ai salvat pe copii? 

— Îi voi minţi, desigur, spuse Alfred. Mirată, Ælswith 
clipi des, dar episcopul murmură că o asemenea minciună 
ar fi fost făcută în numele Domnului, şi deci putea fi 
iertată. 

Dar nu voiam să plec la Winburnan. Şi nu pentru că 


% 213 # 


brusc mi-aş fi dorit să fiu un danez, ci pentru că doream, 
mai mult decât orice pe lume, Răsuflarea-Şarpelui. lubeam 
acea sabie pe care o lăsasem la slujitorii lui Ragnar, de 
aceea aş fi vrut s-o recapăt înainte ca existenţa mea să ia 
alt drum, cel ales de ţesătoarele destinului. Şi apoi, sincer 
să fiu, n-aveam nici cea mai mică dorinţă să renunţ la viaţa 
aventuroasă alături de Ragnar pentru bucuriile sărace ale 
vieţii într-o mănăstire, sub privirile aspre ale unui dascăl. 
Ştiam că şi Brida voia să se întoarcă la danezi, iar 
insistenţele lui Alfred de a ne scoate din Badum cât mai 
grabnic cu putinţă ne dădură prilejul dorit. 

Am fost trimişi spre sud a doua zi, înainte de revărsatul 
zorilor, escortaţi de un pâlc de războinici care nu aveau - 
se vedea pe feţele lor - niciun chef să păzească nişte copii 
şi să-i ducă în inima regatului Wessex. Mie mi s-a dat un 
cal, Bridei, un catâr, iar un tânăr călugăr, pe nume 
Willibald, primi sarcina de a o duce pe fată la o mănăstire 
de maici şi de a mă încredința pe mine stareţului Hewald. 
Părintele Willibald era un om cumsecade, vesel şi 
manierat. Putea imita trilurile păsărilor şi ne făcea mereu 
să râdem. Născoci dialoguri între un sturz, cu ticăitul lui 
gureş, şi o ciocârlie melancolică, apoi ne puse să ghicim ce 
pasăre imita; astfel, tot petrecându-ne timpul cu glume şi 
ghicitori, am ajuns într-un orăşel situat pe un deal 
împădurit, la poalele căruia curgea un râu. Oştenii stăruiră 
să ne oprim acolo fiindcă, ziceau ei, caii aveau nevoie de 
odihnă. 

— De fapt, ei au nevoie de bere, ne spuse Willibald 
zâmbind şi ridicând din umeri, ca şi cum, din partea unor 
soldaţi, o astfel de purtare era de înţeles. 

Era o zi caldă. Caii fură priponiţi în dreptul unui han, iar 
soldaţii cerură bere, pâine şi brânză, apoi se aşezară în 
cerc şi începură să joace zaruri, lăsându-ne în seama lui 
Willibald. Dar tânărul preot, moleşit de căldură, se tolăni 
pe o căpiţă de paie şi adormi cât ai bate din palme sub 
lumina blândă a soarelui. Am privit-o pe Brida, ea îmi 
întoarse privirea, apoi totul se desfăşură cât se poate de 
simplu. Ne-am tupilat pe lângă han, am dat ocol unei 


% 214 # 


grămezi uriaşe de bălegar, am trecut pe lângă o turmă de 
porci, aflată pe câmp, şi, strecurându-ne printr-un gard 
viu, am ajuns în pădure. Am izbucnit amândoi în râs. 

— Mama insista să-i spun unchi, zise Brida cu prefăcută 
sfială, iar ticăloşii de danezi l-au ucis. 

Am râs cu lacrimi, fiind de părere că era cea mai hazlie 
poveste pe care o auzisem vreodată. Când ne-am potolit, 
am hotărât că era vremea s-o luăm spre miazănoapte. 

Trecu mult timp până ce oştenii îşi dădură seama de 
dispariţia noastră. Aduseră câini de vânătoare de la hanul 
unde cumpăraseră bere, dar noi ne pierduserăm urma, 
trecând printr-un râu, apoi schimbaserăm direcţia şi ne 
ascunseserăm pe un deal înalt, printre copaci. Nu ne 
găsiră, deşi toată după-amiaza am putut auzi lătratul 
copoilor răsunând în vale. Probabil că ei cercetau malul 
râului, crezând că pe acolo ne furişaserăm, dar noi eram 
pe deal, în deplină siguranţă. 

Ne căutară timp de două zile, şi nici măcar o dată nu se 
apropiară de noi. În a treia zi am văzut alaiul regal al lui 
Alfred călărind spre sud, pe drumul ce şerpuia pe sub deal. 
Întâlnirea de la Badum luase sfârşit, şi asta însemna că 
danezii se retrăseseră la Readingum. Dar nici eu, nici 
Brida nu aveam habar cum să ajungem la Readingum, deşi 
ştiam că merseserăm spre vest ca să ajungem la Baum, 
deci ăsta era un început, şi mai ştiam că trebuia să găsim 
fluviul Temes. Deocamdată, mai important era să găsim de 
mâncare şi să evităm să fim prinşi. 

Am avut noroc. Am reuşit să furăm lapte direct de la 
ugerele vacilor şi caprelor întâlnite pe câmpuri. Nu aveam 
arme, însă ne-am făcut bâte din două crengi căzute şi am 
ameninţat un bătrân sărman care săpa un şanţ, iar acesta 
ne-a dat merindele lui - o pâine şi un castron cu fiertură de 
mazăre. Am prins şi peşte cu mâinile goale, folosind un 
meşteşug deprins de la Brida, şi am dormit numai în 
păduri. De acum purtam iar la vedere amuleta cu ciocanul 
lui Thor. Brida îşi aruncase crucifixul de lemn, dar eu l-am 
păstrat pe al meu, căci argintul era preţios. 

După câteva zile am cotit-o spre răsărit. Călătoream 


% 215 # 


doar noaptea, şi prima dată ne-a fost teamă amândurora, 
căci noaptea sceadugenganii ies din ascunzişurile lor, dar 
curând am început să ne descurcăm bine pe întuneric. Ne 
călăuzeam după stele şi am învăţat să ne mişcăm fără 
zgomot, să fim ca nişte umbre. Într-o noapte, o creatură 
imensă grohăi aproape de noi, apoi se mişcă, păşind apăsat 
pe pământ. Am început să strigăm şi să batem cu 
ghioagele covorul de frunze aşternut prin pădure, iar 
făptura s-a îndepărtat. Fusese un mistreţ? Probabil. Sau 
poate fusese unul dintre acei sceadugengani fără nume şi 
fără formă, care zămislesc visele urâte. 

A trebuit să traversăm un lanţ de dealuri înalte şi golaşe, 
unde am reuşit să furăm un miel înainte ca dulăii 
ciobanilor să-şi dea măcar seama că eram acolo. Am aprins 
un foc în pădurile de la nord de dealuri şi am fript carnea, 
iar a doua noapte am ajuns la un râu. Nu-i ştiam numele, 
dar era destul de lat. In apropiere era o aşezare unde am 
văzut o barcă mică şi rotundă, făcută din ramuri de salcie 
împletite, acoperite cu piele de capră. În noaptea aceea am 
furat barca şi ne-am lăsat purtaţi de curent pe lângă sate 
şi orăşele, pe sub poduri, mergând mereu către răsărit. 

Nu ştiam, dar râul era chiar Temes, aşa că am ajuns cu 
bine la Readingum. 


Rorik murise. Fusese multă vreme bolnav, dar uneori 
dădea semne că-şi va reveni. În cele din urmă însă, boala îl 
răpuse, şi am ajuns cu Brida în Readingum chiar în ziua 
când trupul lui neînsufleţit era ars pe rug. Ragnar, 
înlăcrimat, stătea lângă rug şi privea cum flăcările devorau 
nemiloase trupul plăpând al fiului său, alături de care 
fuseseră aşezate o sabie, un căpăstru, o amuletă cu ciocan 
şi o corabie în miniatură. După ce rugul se stinse, metalul 
topit şi cenuşa fură strânse într-o urnă mare, pe care 
Ragnar o îngropă aproape de malul râului. 

— Acum tu eşti al doilea fiu al meu, îmi zise el în acea 
noapte. Amintindu-şi de Brida, adăugă: lar tu eşti fiica 
mea. 

Ne îmbrăţişă pe amândoi, apoi se îmbătă. A doua zi de 


4 216 # 


dimineaţă vru să pornească împotriva saxonilor, dar Ravn 
şi Halfdan îl opriră. 

Înțelegerea fu respectată. Eu şi cu Brida lipsiserăm doar 
puţin peste trei săptămâni şi deja primii săculeţi cu bani de 
argint soseau la Readingum, împreună cu merinde şi fân 
pentru cai. Se părea că Alfred era un om de cuvânt. 
Ragnar, pe de altă parte, nu contenea să jelească. 

— Cum am să-i spun eu lui Sigrid despre Rorik? se 
frământa el. 

— E rău pentru un bărbat să aibă un singur fiu, îmi zise 
Ravn. Aproape la fel de rău ca atunci când n-ar avea 
niciunul. Eu am avut trei feciori, dar numai Ragnar mai 
trăieşte. Acum, doar fiul lui cel mare mai trăieşte. 

Ragnar cel Tânăr era însă în Irlanda. 

— Ar mai putea avea un alt fiu, zise Brida. 

— Nu de la Sigrid, spuse Ravn. Dar ar putea să-şi ia o 
altă soaţă. Uneori, bărbaţii noştri fac asta. 

Ragnar îmi înapoie Răsuflarea-Şarpelui şi îmi dărui încă 
o brățară. Îi dădu una şi Bridei şi se mai consolă oarecum 
ascultând povestea evadării noastre. A trebuit să le-o 
spunem şi lui Halfdan şi lui Guthrum Cel Fără de Noroc, 
care ne privi cu ochii lui întunecaţi pe când istoriseam 
despre cina luată cu Alfred şi despre planurile regelui de a 
mă da la învăţătură. Chiar şi Ragnar, deşi îndurerat de 
moartea mezinului său, râse când Brida povesti cum se 
dăduse drept fiica bastardă a regelui Edmund. 

— Dar regina asta, Ælswith, ce fel de femeie este? vru să 
ştie Halfdan. 

— Nu este regină, am zis, căci saxonii din vest nu au 
regine. Beocca îmi spusese asta. E doar nevasta regelui şi 
atât. 

— E o nevăstuică rea ce se preface că e mierlă, spuse 
Brida. 

— E frumoasă? se interesă Guthrum. 

— Nici vorbă! Are faţa ciupită de vărsat, ochi bulbucaţi 
ca de porc şi o gură ca o pungă, o descrise Brida. 

— Atunci regele n-are nicio desfătare, observă Halfdan. 
De ce s-o fi însurat cu ea? 


% 217 # 


— Fiindcă ea e din Mercia, zise Ravn, iar Alfred va avea 
acum Mercia de partea lui. 

— Mercia e a noastră, mârâi Halfdan. 

— Dar Alfred o va lua înapoi, spus bătrânul. Noi ar 
trebui acum să le trimitem britonilor corăbii încărcate cu 
daruri de preţ. Dacă ei îl atacă din Ţara Galilor şi din 
Cornwalum, Alfred va fi nevoit să-şi împartă în două 
oastea. 

Vorbele sale nu fură deloc bine primite, căci Halfdan nu 
uitase înfrângerea cauzată de despărţirea în două a oştirii 
daneze pe Dealul lui ZEsc, dar se mulţumi să pufnească 
înciudat în pocalul său cu bere. Din câte ştiam, el nu le 
trimisese niciun fel de daruri britonilor. Ar fi fost o idee 
bună să trimită, însă era afectat fiindcă nu reuşise să 
cucerească Wessexul şi, pe de altă parte, apăruseră 
zvonuri despre unele tulburări în Northumbria şi Mercia. 
Danezii acaparaseră atât de rapid un teritoriu vast din 
Anglia, încât nu supuseseră niciodată cu adevărat 
teritoriile ocupate şi nici nu stăpâneau toate cetăţile de 
acolo, aşa încât răzmeriţele izbucneau cu repeziciune, ca 
incendiile în bărăganuri. Erau uşor de înăbuşit, dar, dacă 
nu erau curmate din timp, se puteau răspândi, devenind 
primejdioase. Era timpul, spunea Halfdan, să stingă pentru 
totdeauna acele flăcări şi să oblige Anglia cucerită la o 
supunere prin teroare. De îndată ce danezii reuşeau asta, 
de îndată ce Northumbria, Mercia şi Anglia de Est erau 
pacificate, atacul asupra regatului Wessex putea fi reluat. 

Când sosi ultima parte din tributul lui Alfred, danezii îi 
eliberară pe tinerii ostatici, inclusiv pe gemenii mercieni, 
iar noi, ceilalţi, ne-am întors la Lundene. Ragnar dezgropă 
urna cu cenuşa fiului său şi o aduse la bordul Viperei 
Vântului. 

— O să-l duc acasă şi-o să-l îngrop alături de strămoşii 
lui, îmi spuse. 

Insă nu mai puteam călători spre miazănoapte în acel 
an. Era toamnă deja când am ajuns la Lundene, aşa că a 
trebuit să aşteptăm trecerea iernii, şi abia în primăvară 
cele trei corăbii ale lui Ragnar părăsiră Temes şi navigară 


4 218 # 


spre nord. Aveam aproape şaisprezece ani şi creşteam 
repede, aşa încât brusc m-am trezit cu un cap mai înalt 
decât majoritatea bărbaţilor, iar Ragnar mă puse să ţin 
cârma. Mă învăţă să conduc corabia pe ape, îmi arătă cum 
să prevăd curenţii de aer sau valurile şi cum să trag de 
cârmă ca să fac corabia să cotească. La început corabia a 
început să tresalte pe valuri de parcă s-ar fi îmbătat, căci 
pusesem prea multă presiune pe cârmă. Cu timpul însă, 
am învăţat să simt corabia prin mijlocirea vâslei lungi a 
cârmei şi să iubesc zvâcnetul din scândurile de frasin, 
atunci când carena suplă înainta printre valuri cu toată 
viteza. 

— O să fac din tine al doilea fiu al meu, îmi zise Ragnar 
în acea călătorie. O să-i dau întotdeauna întâietate fiului 
mai mare, continuă el, referindu-se la Ragnar cel Tânăr, 
dar tot vei fi ca un fiu pentru mine. 

— Mi-ar plăcea, i-am spus eu fâstâcit, privind ţărmul 
presărat de pânzele mici şi cenuşii ale bărcilor de pescuit 
care fugeau de corăbiile noastre. Sunt onorat, am simţit 
nevoia să-l încredinţez peste câteva clipe. 

— Uhtred Ragnarson, rosti el. Trebuie să-i fi plăcut cum 
suna acest nume, căci zâmbi, dar apoi se gândi iar la Rorik 
şi lacrimile îi sclipiră în ochi. Rămase cu privirile 
împăienjenite, aţintite spre est, către marea pustie. 

În noaptea aceea am dormit la gura de vărsare a râului 
Humber, şi peste două zile am ajuns la Eoferwic. 


Palatul regelui fusese reparat. Avea obloane noi la 
ferestrele înalte, iar acoperişul fusese învelit cu un strat 
proaspăt de paie de secară. Vechile ziduri romane ale 
clădirii fuseseră răzuite, aşa încât lichenii dispăruseră de 
pe crăpăturile dintre pietre. Străjerii stăteau de pază la 
poarta exterioară şi, când Ragnar ceru voie să intre, ei îi 
spuseră ritos să aştepte. Am crezut că va scoate sabia, dar, 
înainte să-şi dea frâu liber mâniei, pe ziduri apăru Kjartan. 

— Jarlul Ragnar, zise el cu acreală. 

— De când un danez e nevoit să aştepte la porţi? se 
stropşi la el Ragnar. 


4 219 # 


— De când am poruncit asta, îi răspunse Kjartan cu 
obrăznicie în glas. Asemenea palatului, şi el arăta prosper. 
Purta o mantie de blană de urs negru, cizme înalte, o 
tunică de zale, o cingătoare de piele pentru sabie şi avea 
aproape la fel de multe brățări ca şi Ragnar. 

— Nimeni nu intră aici fără permisiunea mea, continuă 
Kjartan, dar, desigur, tu eşti binevenit, jarlule Ragnar. 

Păşi într-o parte, făcându-ne mie, lui Ragnar şi altor trei 
dintre oamenii acestuia loc să trecem şi să intrăm în marea 
sală, unde, cu cinci ani înainte, unchiul meu încercase să 
mă răscumpere de la Ivar. 

— Văd că ai încă animăluţul ăsta de companie englez, 
zise Kjartan privindu-mă. 

— Vezi cât încă mai ai ochi de văzut, îl repezi Ragnar. 
Regele e aici? 

— El acordă audienţe doar oamenilor care au cerut 
dinainte să-l vadă. 

Ragnar se aprinse de furie contra fostului său căpitan de 
vas. 

— Eşti ca o căpuşă în coasta mea. Dacă te mulţumeşte, 
Kjartan, o să aruncăm nuielele de alun şi-o să ne batem, ca 
între bărbaţi. Dacă n-ai curaj, du-te şi spune-i regelui să 
vină, căci vreau să-i vorbesc. 

Kjartan se stăpâni cu greu să nu răspundă; în cele din 
urmă, hotărând că nu voia să înfrunte sabia lui Ragnar 
într-un ţarc de luptă mărginit de ramuri de alun, porni 
bombănind spre încăperile din spate ale palatului. Ne lăsă 
să aşteptăm destul de mult, dar într-un final regele Egbert 
apăru împreună cu şase gărzi, printre care şi Sven cel 
Chior, ce părea acum la fel de înstărit ca şi tatăl lui. Şi la 
fel de zdravăn ca acesta, având un piept larg şi braţe 
imense, cu muşchii cât odgoanele. 

Egbert părea neliniştit, însă făcu tot posibilul să-şi 
păstreze calmul regal. Ragnar se înclină în faţa lui, apoi îi 
spuse că se vorbea despre răzmeriţe în Northumbria şi că 
Halfdan îl trimisese să înăbuşe orice tulburări. 

— Nu e nicio răzmeriţă, grăi Egbert, dar avea o voce 
atât de îngrozită, încât am crezut că făcuse în pantaloni de 


4 220 # 


frică. 

— Au fost tulburări pe dealurile dinăuntrul ţării, 
interveni Kjartan pe un ton dispreţuitor, dar le-am pus 
capăt, zise el atingându-şi mânerul sabiei, de parcă ar fi 
vrut să ne arate cum le curmase. 

Ragnar stărui, însă nu mai află nimic. Câţiva oameni se 
răsculaseră împotriva danezilor, fuseseră câteva 
ambuscade pe drumul ce ducea către coasta de vest, 
atacatorii fuseseră urmăriţi şi ucişi - asta fu tot ceea ce 
spuse Kjartan. 

— Northumbria e în deplină siguranţă, sfârşi el. Te poţi 
întoarce liniştit la Halfdan, stăpâne, să contribui cu forţele 
tale la înfrângerea regatului Wessex. 

Ragnar ignoră ultima înţepătură. 

— Ba o să mă întorc acasă, să-mi îngrop fiul şi să trăiesc 
în pace, zise el. 

Sven bătea darabana cu degetele pe mânerul sabiei şi 
mă privea cu ură, cu singurul său ochi, dar, în ciuda 
duşmăniei dintre mine şi el şi dintre tatăl lui şi Ragnar, 
nimeni nu provocă necazuri şi am plecat fără alte vorbe. 
Corăbiile fuseseră trase la țărm şi argintul primit de la 
Readingum fusese împărţit între membrii echipajelor, aşa 
că am putut porni spre casă, purtând cenuşa lui Rorik. 

Sigrid plânse cu amar când află vestea morţii fiului ei. 
Îşi sfâşie hainele, îşi smulse părul din cap şi urlă ca o 
lupoaică rănită, iar celelalte femei i se alăturară. Am pornit 
cu toţi într-un alai cernit, purtând cenuşa lui Rorik către 
vârful celui mai apropiat deal, unde urna fu îngropată. 
Ragnar rămase multă vreme acolo, singur, privind peste 
dealuri şi urmărind norii albi cum străbăteau cerul spre 
apus. 

Am rămas acasă pentru tot restul anului. Erau legume 
de îngrijit, fân de cosit, recoltă de cules şi grâne de secerat 
şi măcinat. Am făcut brânză şi unt. Negustorii şi călătorii 
ne aduceau veşti, dar niciuna dinspre Wessex, unde, se 
părea, regele Alfred domnea încă şi se bucura de pace în 
ultimul regat liber din Anglia. Uneori, Ragnar spunea că s- 
ar fi întors acolo, să cucerească mai multe bogății cu sabia, 


% 221 # 


deşi patima luptei părea să-l fi părăsit în acea vară. 
Trimise un mesaj în Irlanda, cerându-i fiului să se întoarcă 
acasă, dar asemenea mesaje de multe ori nu ajungeau. 
Oricum, Ragnar cel Tânăr nu veni în acel an. Ragnar se 
gândea şi la Thyra, fiica lui. 

— Tata zice că e vremea să mă mărit, îmi spuse ea într-o 
zi, pe când băteam untul în putinei. 

— Tu? am râs, privind-o. 

— Am aproape paisprezece ani, mă înfruntă ea. 

— Aşa e. Şi cu cine te măriţi? 

Thyra ridică din umeri. 

— Mamei îi place de Anwend. 

Anwend era unul dintre războinicii lui Ragnar, un tânăr 
cu doar câţiva ani mai mare decât mine, puternic şi vesel. 
Ragnar plănuia s-o mărite cu unul dintre fiii lui Ubba, însă 
asta ar fi însemnat ca fata să plece departe, iar Sigrid nu 
suporta acest gând. Cu timpul, Ragnar începu să-i dea 
dreptate femeii. Îmi plăcea de Anwend şi credeam că o să 
fie un soţ bun pentru Thyra, care pe zi ce trecea se făcea 
tot mai frumoasă. Avea părul auriu şi lung, ochii mari, un 
nas drept, pielea fină şi un râs strălucitor ca o rază de 
soare. 

— Mama spune că trebuie să nasc mulţi băieţi, zise ea. 

— Sper că o să naşti. 

— Dar mi-ar plăcea şi o fată, adăugă Thyra lovind în 
putinei, fiindcă untul se întărise, iar munca era mai grea. 
Mama zice că şi Brida ar trebui să se mărite. 

— Dar poate că Bridei nu-i stă gândul la măritiş. 

— Ha, să crezi tu asta! Brida vrea să se mărite cu tine, 
mă avertiză Thyra. 

Am râs de spusele ei. O priveam pe Brida ca pe o 
prietenă, cea mai apropiată prietenă a mea, şi doar fiindcă 
ne culcam unul cu celălalt - sau cel puţin făceam asta când 
Sigrid nu era prin preajmă - nu însemna că aş fi vrut să mă 
însor cu ea. De fapt, nu voiam să mă însor deloc, mă 
gândeam doar la săbii, scuturi şi bătălii, pe când Brida se 
gândea numai la ierburi de leac. 

Era ca o pisică. Venea şi pleca pe furiş, fără s-o simţi, şi 


% 222 Ø 


învăţă tot ceea ce Sigrid îi putu spune în privinţa ierburilor 
şi a felului cum se foloseau ele pentru tămăduirea bolilor. 
Rochiţa-rândunicii ca purgativ, linariţa pentru ulcer, 
bulbucul de baltă pentru a îndepărta spiriduşii de şiştarele 
cu lapte, rocoina pentru tuse, albăstreaua pentru scăderea 
febrei. Dar învăţă şi descântece pe care nu voia să mi le 
destăinuie, descântece de femei, şi îmi zise că dacă stai 
noaptea nemişcat, abia respirând, spiritele vin la tine. 
Ravn o învăţă cum să-i cheme pe zei în vis, bând bere în 
care se cufundaseră pălării de muscariţă. Adesea se simţea 
rău după ce sorbea această băutură, căci ciuperca era 
foarte tare, dar asta n-o împiedică să continue. Atunci 
alcătui primele ei cântece, cântece despre păsări şi fiare, şi 
Ravn spuse că se purta ca un skald adevărat. In unele 
nopţi, pe când priveam amândoi mangalul arzând, îmi 
recita versuri cu vocea moale, ritmată, ca o incantaţie. De- 
acum avea un câine care o urma pretutindeni. Îl găsise la 
Lundene, în călătoria noastră spre casă. Avea blana alb cu 
negru şi era isteţ şi iute, la fel ca Brida, iar ea îl numi 
Nihtgenga, ceea ce înseamnă „călător prin noapte” sau 
goblin. Animalul stătea lângă noi, în preajma focului, şi jur 
că asculta cântecele Bridei de parcă ar fi fost un om, nu 
câine. Brida făcea fluiere din lemne şi paie şi cânta melodii 
pline de melancolie, iar Nihtgenga o privea cu ochi mari şi 
trişti, până ce muzica îl copleşea şi atunci ridica spre cer 
capul şi începea să hăulească asemenea unui lup. Noi 
izbucneam în râs, ceea ce-l scotea din minţi, aşa că Brida 
trebuia să-l mângâie ca să-l împace. 

Am uitat de război până în toiul verii, când ne-am 
pomenit cu un oaspete neaşteptat. Jarlul Guthrum Cel Fără 
de Noroc îşi făcu apariţia în valea noastră îndepărtată 
însoţit de douăzeci de călăreţi, toţi înveşmântaţi în negru, 
şi se înclină respectuos în faţa lui Sigrid, care-l dojeni că 
nu trimisese vorbă dinainte. 

— Ţi-aş fi pregătit un ospăț, stăpâne, zise ea. 

— Am adus eu merinde, răspunse Guthrum arătând spre 
caii încărcaţi cu saci de provizii. Nu voiam să vă golesc 
cămările. 


4 223 # 


Venise din îndepărtata Lundene, dornic să discute cu 
Ragnar şi cu Ravn. Ragnar mă chemă să stau cu ei fiindcă, 
zicea el, ştiam mai multe decât majoritatea danezilor 
despre Wessex, şi tocmai despre Wessex voia Guthrum să 
ne vorbească. Din păcate, n-am putut să le fiu de prea 
mare folos. L-am descris pe Alfred, am vorbit despre 
pioşenia lui şi l-am avertizat pe Guthrum că, deşi regele 
saxonilor din vest nu părea să iasă prin nimic în evidenţă, 
era un om deosebit de isteţ. Guthrum se mulţumi să ridice 
din umeri nepăsător. 

— Isteţimea e lăudată degeaba, pufni el. Nu cei isteti 
câştigă bătăliile... 

— Dar sigur proştii le pierd, interveni Ravn. E ca atunci 
când ne-am împărţit oastea în două, la Ebbanduna, mai ţii 
minte? 

Guthrum mormăi nemulţumit, dar se abţinu să se ia la 
sfadă cu Ravn. În schimb, îl întrebă pe Ragnar cum credea 
că puteau fi învinşi saxonii din vest şi îi ceru să-i promită 
că anul următor avea să-şi aducă şi el oamenii la Lundene, 
ca să se alăture unui nou atac. 

— Asta dacă atacul va fi la anul, zise Guthrum cu un 
rânjet ce nu prevestea nimic bun, după care se scărpină în 
creştet, făcând să se mişte osul aurit al mamei lui, ce-i 
atârna încă în plete. S-ar putea să nu avem destui 
luptători. 

— Atunci vom ataca în celălalt an, spuse Ragnar. 

— Sau peste trei ani. Incruntat, Guthrum oftă. Dar cum 
să terminăm odată cu ticălosul ăsta pios? 

— Să-l facem să-şi împartă forţele, zise Ragnar, fiindcă 
altfel vor fi întotdeauna mai mulţi decât noi. 

— Întotdeauna? Mai mulţi decât noi? făcu jarlul, 
privindu-l bănuitor. 

— Când am luptat aici, în Northumbria, unii 
northumbrieni au hotărât să nu ne înfrunte şi au căutat 
adăpost în Mercia. Când am luptat în Mercia şi Anglia de 
Est s-a întâmplat acelaşi lucru, oamenii au fugit de noi ca 
să găsească refugiu în Wessex. Dar când luptăm în 
Wessex, nu mai au unde să se ducă. Niciun alt loc nu maie 


% 224 # 


sigur pentru ei. Aşa că sunt nevoiţi să lupte, cu toţii, contra 
noastră. Dacă vom lupta în Wessex, duşmanul va fi încolţit, 
căci ştie că nu mai are scăpare decât lupta. 

— Iar un duşman încolţit e primejdios, îşi completă Ravn 
fiul. 

— Să-i facem să-şi împartă forţele, şopti Guthrum 
gânditor, ignorându-l iarăşi pe bătrân. 

— Întocmai, spuse Ragnar. Corăbii pe coasta sudică, o 
oaste pe Temes, plus războinicii britoni venind din 
Brycheinog, Glywysing şi Gwent. 

Britonii erau locuitorii din regatele de sud ale [ării 
Galilor, pândind de dincolo de hotarul vestic al Merciei. 

— Trei atacuri, continuă Ragnar. Alfred va trebui să le 
facă tuturor faţă şi nu va putea. 

— Dar tu vei fi acolo? întrebă Guthrum. 

— Ai cuvântul meu, făgădui Ragnar. 

Apoi discuţia alunecă spre cele văzute de Guthrum în 
călătoria lui. Mi-am dat seama că era un pesimist fără leac, 
înclinat să vadă răul în orice, dar şi că-l îngrijora situaţia 
din Anglia. Erau revolte în Mercia, ne anunţă el, iar în 
Anglia de Est domneau nemulţumirile. Umbla vorba că 
regele Egbert din Eoferwic ar fi încurajat răzmeriţele. 

— Cum? Egbert? se miră Ragnar. Ăsta n-ar fi în stare să 
încurajeze nici măcar un betiv să-şi golească băşica udului! 

— Aşa mi s-a spus, Ragnar. S-ar putea să nu fie 
adevărat, recunoscu Guthrum. Un danez pe nume Kjartan 
mi-a spus. 

— Atunci poţi fi aproape sigur că nu e adevărat. 

— E o minciună sfruntată, adăugă Ravn. 

— Mi s-a părut un om de nădejde, zise Guthrum, care cu 
siguranţă nu ştia despre păţania lui Ragnar cu Kjartan. 
Nici Ragnar nu-l lămuri, şi probabil uită de discuţia asta de 
îndată ce ursuzul oaspete plecă. 

Şi totuşi Guthrum nu greşise. La Eoferwic se ţeseau 
intrigi, deşi mă îndoiesc că Egbert era în spatele lor. 
Kjartan se ţinea de comploturi şi începu prin a răspândi 
zvonul că regele Egbert plănuia în taină o rebeliune. Cu 
timpul, zvonurile deveniră atât de puternice şi reputaţia 


% 225 # 


regelui atât de otrăvită, încât acesta, temându-se pentru 
viaţa lui, reuşi să scape într-o noapte de gărzile lui daneze 
şi să fugă spre sud, însoţit de câţiva războinici. Se adăposti 
la regele Burghred al Merciei, care, deşi ţara îi era 
ocupată de danezi, primise dreptul de a păstra un pâlc de 
oaste suficient de numeros spre a asigura protecţia noului 
său oaspete. Ricsig din Dunholm, cel care i-i predase pe 
călugării prinşi lui Ragnar, fu proclamat noul rege al 
Northumbriei, iar el îl răsplăti pe Kjartan dându-i 
îngăduinţa să prade orice regiune care ar fi putut găzdui 
rebeli aflaţi în legătură cu Egbert. Fireşte, nu fusese nicio 
rebeliune, dar Kjartan inventă una şi devastă cu sălbăticie 
puţinele mănăstiri de călugări şi călugăriţe rămase 
neatinse în Northumbria, devenind astfel şi mai bogat, pe 
lângă faptul că era conducătorul oştii lui Ricsig şi omul 
care aduna dările pentru rege. 

Toate acestea se petrecuseră fără ştirea noastră. Am 
cules roadele câmpului, am sărbătorit secerişul şi apoi s-a 
vestit că la prima Yule Thyra şi Anwend aveau să 
nuntească. Ragnar îi ceru lui Ealdwulf să-i facă lui Anwend 
o sabie la fel de bună ca Răsuflarea-Şarpelui, iar fierarul se 
învoi. În acelaşi timp, îmi făcu mie o sabie scurtă, precum 
cele cu care Toki susţinea că trebuie să lupţi în zidul de 
scuturi. L-am ajutat pe Ealdwulf să bată vergelele de oţel 
răsucite şi am trudit toată toamna, până ce fierarul îi făcu 
lui Anwend sabia, iar mie îmi fauri un sax. Mi-am numit 
noua armă Acul-Viespii, deoarece era scurtă şi ascuţită. 
Abia aşteptam să o încerc pe duşman, ceea ce lui Ealdwulf 
i se păru o neghiobie. 

— Duşmanii vin ei singuri, mai curând decât de aştepţi, 
nu e nevoie să-i cauţi tu pe ei. 

La începutul iernii mi-am cioplit şi primul scut, tăind 
bucăţile de lemn de tei şi forjând măciulia mare de fier, al 
cărei mâner se petrecea printr-o gaură făcută în mijlocul 
discului. Apoi l-am vopsit în negru şi l-am înconjurat cu o 
fâşie de fier. Mai târziu am învăţat cum să fac scuturi 
uşoare, dar acum îmi ieşise foarte greu; după venirea 
toamnei am început să umplu pretutindeni încins cu sabia 


4 226 # 


şi saxul, purtând scutul în mână, ca să mă obişnuiesc cu 
greutatea lor. Exersam loviturile şi eschivele şi visam la 
lupte nemaivăzute. Mă temeam şi tânjeam, în egală 
măsură, după primul meu zid de scuturi, căci niciun bărbat 
nu e luptător adevărat până ce nu luptă într-un astfel de 
zid, şi nu oricum, ci în primul rând al zidului. Acela era 
regatul morţii, locul groazei celei mai cumplite, dar, în 
nebunia mea copilărească, nu-mi doream altceva decât să 
fiu acolo. 

Ne pregăteam de război. Ragnar îi promisese lui 
Guthrum că-l va sprijini, aşa că Brida şi cu mine am făcut 
mai mult mangan, iar Ealdwulf meşteşugi întruna la 
vârfuri de suliță, la capete de topoare şi la săbii, în vreme 
ce Sigrid îşi găsea bucuria pregătind nunta Thyrei. La 
începutul iernii se desfăşură ceremonia de logodnă. 
Anwend, îmbrăcat cu cele mai bune veşminte ale sale, 
cusute cu grijă, veni în casa noastră cu şase dintre 
tovarăşii lui şi îi ceru sfios lui Ragnar, să i-o încredinţeze 
pe Thyra de soaţă. Toată lumea ştia ce urma să se 
întâmple, dar respectarea datinii era importantă. Thyra 
şezu între mama şi tatăl ei câtă vreme Anwend depuse 
legământ în faţa lui Ragnar că o va iubi, îngriji şi proteja 
pe fată. Oferi pentru mireasă un preţ de douăzeci de 
monede de argint, ceea ce era o sumă foarte mare, dar 
presupun că voia să arate cât de mult o iubea. 

— Zece bani de argint ajung, Anwend, zâmbi Ragnar, 
generos ca întotdeauna, şi de restul să-ţi iei o mantie nouă. 

— Douăzeci e un preţ bun, se opuse Sigrid cu glas 
hotărât. Banii daţi pentru mireasă, deşi i se încredinţau lui 
Ragnar, deveneau proprietatea fiicei sale îndată după 
nuntă. 

— Atunci o să-ţi cumpere Thyra o haină nouă, zise 
Ragnar, luând banii şi îmbrăţişându-l pe tânăr. Urmă un 
ospăț pe cinste, iar Ragnar fu, în noaptea aceea, mai fericit 
decât fusese oricând după moartea lui Rorik. Thyra privi 
dansurile, îmbujorându-se când întâlnea privirea lui 
Anwend. Cei şase prieteni ai lui Anwend, războinici aflaţi 
în simbria lui Ragnar, trebuiau să se întoarcă, tot alături 


% 227 # 


de el, pentru nuntă, urmând să-l privească pe mire cum îşi 
ducea soaţa în patul lui. Numai după ce ei hotărau că 
Thyra devenise femeie pe deplin, căsătoria avea să fie 
socotită pe deplin consumată. 

Ceremoniile acelea mai aveau de aşteptat până la Yule. 
Thyra urma să fie mireasă, noi aveam să chefuim, să 
aşteptăm trecerea iernii şi, în primăvară, să pornim la 
război. Altfel spus, credeam că viaţa urma să fie aşa cum 
fusese mereu până atunci. 

Dar la poalele lui Yggdrasil, copacul vieţii, cele trei 
ursitoare deja îşi râdeau pe furiş de noi. 


Am petrecut multe Crăciunuri la curtea saxonilor din 
vest. Crăciunul este un fel de Yule pentru creştini, dar 
saxonii au reuşit să ruineze această sărbătoare cu imnuri 
de-ale călugărilor, litanii îngânate pe nas de preoţi şi 
slujbe plictisitor de lungi. Yule trebuie să fie o sărbătoare 
şi o mângâiere, un moment de caldă strălucire în inima 
iernii, e vremea să înfuleci pe săturate, căci ştii că pot veni 
timpuri grele, când mâncarea va fi sărăcăcioasă şi gheaţa 
va zăvori ogoarele. O perioadă în care să te simţi fericit, să 
te îmbeţi şi să te porţi cu nesăbuinţă, trezindu-te a doua zi 
cu senzaţia că nu-ți va mai fi niciodată bine. Dar saxonii 
din vest închinaseră sărbătoarea preoţilor, care o făcuseră 
la fel de veselă cât poate fi o îngropăciune. Niciodată n-am 
înţeles de ce oamenii cred că religia are ce căuta în toiul 
unei sărbători de iarnă, deşi, desigur, şi danezii îşi 
pomeneau zeii în acele momente şi le aduceau sacrificii, 
dar ei mai credeau şi că Odin, Thor şi ceilalţi zei petrec în 
Asgard şi nici prin gând nu le trece să ne strice petrecerea 
nouă, celor aflaţi în Midgard, lumea pământenilor. Asta mi 
se părea de la sine înţeles, însă cu timpul am aflat că 
majoritatea creştinilor se tem de prea multe bucurii şi 
plăceri lumeşti, iar Yule oferea prea multe dintre acestea 
ca să le poată fi lor pe plac. Unii oameni din Wessex ştiau 
să se distreze, şi eu am făcut întotdeauna tot posibilul să 
petrec cât mai straşnic, dar, când Alfred era prin 
apropiere, puteai fi sigur că n-ai altceva de făcut decât să 


% 228 # 


te rogi, să ţii post şi să te căieşti de păcatele săvârşite, în 
toate cele douăsprezece zile ale Crăciunului. 

De aceea pot spune cu toată convingerea că acea 
sărbătoare de Yule când s-a măritat Thyra a fost cea mai 
grozavă din câte îmi amintesc. Am muncit cu toţii din greu. 
Am crescut mai multe animale decât de obicei şi le-am 
tăiat chiar înainte de Yule, ca să nu mai fim nevoiţi să le 
sărăm carnea. Am săpat apoi gropi imense, unde carnea 
vacilor şi porcilor să fie friptă pe grătare mari, din fier, 
făurite de Ealdwulf. Fierarul cam bombăni, spunând că 
asemenea lucruri mărunte îl dau înapoi de la adevărata lui 
muncă, dar în taină se bucura, căci era un mâncău fără 
pereche. La masă urma să avem şi hering, somon, batal, 
ştiucă, pâine coaptă în vatră, brânză, bere, mied şi, mai 
presus de toate, budincile făcute din maţe de oaie îndopate 
cu sânge, măruntaie, ovăz, hrean, usturoi sălbatic şi boabe 
de ienupăr. Imi plăceau la nebunie acele budinci şi încă îmi 
mai plac, rumenite şi crocante pe dinafară, dar moi şi 
aburinde de sânge cald atunci când muşti din ele. Mi-l 
amintesc pe Alfred schimonosindu-se dezgustat atunci 
când am mâncat budincă în faţa lui şi când sosul sângeriu 
mi s-a scurs prin barbă, în vreme ce el gusta dintr-un fir 
gros de praz fiert. 

Am pus la cale jocuri şi întreceri. Lacul din centrul văii 
îngheţase, şi eram fascinat de felul cum danezii îşi legau 
oase ascuţite de cizme şi alunecau cu ele pe suprafaţa 
lucioasă, o distracţie care dură până se sparse gheaţa, iar 
un tânăr se înecă. Însă Ragnar spuse că lacul avea să 
îngheţe iarăşi după Yule, şi eram hotărât să învăţ şi eu 
meşteşugul de a patina pe gheaţă. Deocamdată însă, eu şi 
cu Brida făceam mangal pentru Ealdwulf, căci fierarul 
hotărâse să-i făurească lui Ragnar o sabie, cea mai bună 
pe care o făcuse vreodată, şi ne dăduse sarcina să 
transformăm două căruţe de lemn de arin în cel mai bun 
mangal cu putinţă. 

Am hotărât să spargem grămada de mangal cu o zi 
înainte de sărbătoare, însă era mai mare decât toate pe 
care le înălţasem până atunci şi încă nu se răcise suficient, 


4 229 # 


iar dacă spargi un morman de mangal înainte ca acesta să 
fie gata, rişti ca focul să izbucnească în sus cu o tărie 
teribilă şi să transforme în cenuşă mangalul făcut doar pe 
jumătate. După ce am verificat ca fiecare gaură să fie bine 
astupată, ne-am dat seama că am avea timp să spargem 
grămada şi în dimineaţa de Yule, înainte să înceapă 
ospăţul. Cei mai mulţi dintre oamenii lui Ragnar, cu 
familiile lor, se aflau deja în sala de ospeţe, dormind pe 
unde găsiseră culcuş în aşteptarea primei mese a zilei şi a 
jocurilor ce urmau să aibă loc pe pajişte înainte de 
oficierea nunţii. Dar Brida şi cu mine am petrecut noaptea 
aceea lângă grămada de mangal, de teamă ca nu cumva 
vreun animal să scormonească iarba de deasupra şi să 
destupe vreo gaură, trezind astfel focul la viaţă. Aveam la 
brâu Răsuflarea-Şarpelui şi Acul-Viespii, căci n-aş fi mers 
nicăieri fără ele, iar Brida îl avea pe Nihtgenga, că nici ea 
nu ar fi făcut un pas fără el, şi eram bine încotoşmănaţi în 
blănuri, căci noaptea era geroasă. De obicei, cât timp 
grămada ardea, puteai să te odihneşti pe brazdele de iarbă 
şi să simţi căldura dinăuntru, dar în noaptea aceea focul 
era aproape stins. 

— Dacă stai nemişcat, poţi auzi spiritele, îmi zise Brida 
după ce se lăsă pe deplin întunericul. 

Cred că, în loc să aud spirite, mai curând am adormit, 
dar undeva aproape de zorii zilei m-am trezit şi am văzut 
că Brida încă dormea. M-am ridicat cu grijă, ca să n-o 
trezesc, şi am scrutat bezna cu privirea, încercând să stau 
cât mai neclintit cu putinţă, pentru a auzi sosirea spiritelor 
nopţii, sceadugengan. Goblinii şi spiriduşii, spiritele, 
spectrele şi fantomele, toate aceste fiinţe se furişează în 
lumea oamenilor, Midgard, strecurându-se ca nişte umbre 
pe lângă copaci. De câte ori păzeam grămezile de mangal, 
eu şi Brida le puneam ofrande de mâncare, ca să ne lase în 
pace. Aşadar, am ascultat cu atenţie şi am auzit copacii 
pârâind în noapte, crengile lor desfrunzite, ca nişte gheare 
stinghere, mişcându-se uşor şi şoaptele domoale ale 
vântului. 

Apoi am auzit vocile. 


4 230 # 


Am trezit-o pe Brida şi am rămas amândoi înţepeniţi în 
loc. Nihtgenga începu să mârâie încetişor, dar Brida îi 
şopti ceva la ureche şi imediat câinele tăcu. 

Nişte bărbaţi se apropiau de grămada de mangal, aşa că 
ne-am furişat repede printre copaci, în întunericul de 
smoală. Amândoi ne puteam mişca asemenea unor umbre, 
iar Nihtgenga nu scotea un sunet dacă Brida îi poruncea. 
Am urcat către vârful dealului, pe măsură ce vocile se 
auzeau tot mai clar, şi ne-am ghemuit în beznă. Se auzi un 
zgomot de cremene frecată pe fier şi o mică flacără pâlpâi 
lângă morman. Oricine ar fi fost, era clar că-i căutau pe cei 
care păzeau mangalul, dar nu ne putură găsi. După o 
vreme coborâră în vale, iar noi i-am urmat. 

Spre răsărit, zorii aprindeau cerul, care avea o nuanţă 
cenuşie. Pe frunze se lăsase promoroaca şi în aer domnea 
un vânt uşor. 

— Ar trebui să ajungem la Ragnar, am şoptit eu. 

— Nu putem, răspunse Brida, şi avea dreptate, căci 
printre copaci se zăreau rânduri-rânduri de oameni, aflaţi 
între noi şi sala de ospeţe. Eram prea departe ca strigătele 
noastre să-l poată alarma pe Ragnar, aşa că am încercat 
să-i ocolim pe străini coborând pe povârnişul dealului, aşa 
încât să ajungem direct la fierăria unde dormea Ealdwulf. 
Dar, înainte ca noi să ajungem la jumătatea drumului, 
flăcările prinseră viaţă. 

Dimineaţa aceea o să-mi fie veşnic încrustată în 
memorie, ca un stigmat făcut de flăcările unei case 
cuprinse de foc. Tot ce-am putut face a fost să privim 
neputincioşi vâlvătaia. Kjartan şi Sven veniseră în valea 
noastră cu peste o sută de oameni şi acum îl atacau pe 
Ragnar, dând foc stufului de pe casa lui. I-am putut vedea 
pe Kjartan şi pe fiul lui stând între torţele aprinse care 
luminau zona din faţa uşii şi am privit îngrozit cum, pe 
măsură ce oamenii ieşeau dinăuntru, erau răpuşi cu sulițe 
şi săgeți, aşa încât o grămadă de leşuri crescu în lumina 
focului, care deveni şi mai strălucitoare pe măsură ce 
acoperişul de stuf era cuprins de flăcări. Intr-un final 
izbucni într-o vâlvătaie tumultuoasă, pe lângă care lumina 


4 231 # 


strălucitoare a zorilor păli. Am putut auzi oameni şi 
animale ţipând înăuntru. Câţiva bărbaţi ieşiră cu armele în 
mâini, dar fură doborâţi imediat de oştenii care 
înconjuraseră casa. Kjartan pusese străji la fiecare uşă sau 
fereastră, şi acestea îi uciseră fără milă pe fugari, dar nu 
pe toţi. Femeile mai tinere fură trase deoparte şi puse sub 
pază, iar Thyra îi fu încredinţată lui Sven, care o lovi 
puternic în cap şi o lăsă să geamă de durere, întinsă pe 
pământ, în timp ce el îi măcelărea familia. 

Nu i-am văzut pe Ravn, Ragnar şi Sigrid murind, deşi au 
murit cu toţii, şi presupun că au ars în casă, atunci când 
acoperişul s-a prăbuşit într-un iad zgomotos de foc, fum şi 
scântei sălbatice. L-am văzut şi pe Ealdwulf murind şi am 
izbucnit în lacrimi. Aş fi vrut să mă năpustesc, cu 
Răsuflarea-Şarpelui în mâna dreaptă, către ticăloşii din 
jurul focului, dar Brida se agăţă de mine, mă trase în jos şi 
îmi şopti la ureche că în mod sigur Kjartan şi Sven aveau 
să caute prin pădurile din jur după supraviețuitori, aşa că 
era mai înţelept să ne îndepărtăm. Zorii erau o fâşie 
ţâfnoasă de oţel petrecută de-a curmezişul cerului, iar 
soarele se ascundea printre nori, parcă ruşinat, pe când 
noi ne furişam pe deal, adăpostindu-ne printre câteva 
stânci prăvălite în mijlocul pădurii. 

Fumul se ridică toată ziua dinspre casa lui Ragnar, iar în 
noaptea următoare deasupra coroanelor încâlcite ale 
copacilor se ivi o coroană strălucitoare de foc, ca o aură. A 
doua zi dimineaţă, valea unde fuseserăm cândva atât de 
fericiţi fumega încă. Ne-am apropiat, lihniţi de foame, şi i- 
am văzut pe Kjartan şi pe oamenii lui scotocind printre 
tăciuni. Scoaseră la iveală bucăţi de fier topit, o cămaşă de 
zale mototolită straniu de flăcări şi nişte bulgări mici de 
argint şi luară tot ce se putea vinde sau folosi iar. Când şi 
când păreau supăraţi, ca şi cum n-ar fi găsit destule 
bogății, deşi luaseră prea multe. Intr-o căruţă fură 
încărcate sculele şi nicovala din fierăria lui Ealdwulf. 
Thyra, cu o funie petrecută în jurul gâtului, fu suită pe un 
cal tras de căpăstru de Sven cel Chior. Kjartan se uşură pe 
o grămadă de tăciuni incandescenţi, apoi izbucni în râs 


4 232 # 


când unul dintre oamenii săi zise ceva. Până la amiază, 
erau cu toţii plecaţi. 

Aveam şaisprezece ani şi nu mai eram un copil. 

lar Ragnar, stăpânul meu, care mă făcuse fiul lui, era 
mort. 


Trupurile erau încă în cenuşă, deşi era imposibil să mai 
deosebeşti femeile de bărbaţi, căci căldura le micşorase, 
aşa încât arătau ca nişte corpuri de copii, în vreme ce 
trupurile copiilor arătau ca unele de prunci. Cei care 
muriseră afară puteau fi recunoscuţi, şi acolo i-am găsit pe 
Ealdwulf şi pe Anwend, amândoi dezbrăcaţi la piele. L-am 
căutat pe Ragnar, dar nu l-am putut identifica. Mă 
întrebam de ce nu ieşise din casă cu sabia în mână, dar m- 
am gândit că el ştiuse că va muri şi nu dorise să-i dea 
duşmanului satisfacția de a-l vedea pierind. 

Am găsit de mâncare într-una dintre gropile cu provizii 
pe care nu le dibuiseră oamenii lui Kjartan. A trebuit să 
dăm deoparte bucăţile arse de lemn pentru a scoate la 
iveală depozitul, iar pâinea, brânza şi carnea aveau toate 
un gust iute, din pricina fumului, dar le-am mâncat şi aşa. 
Niciunul din noi nu vorbi. La asfintit, nişte localnici englezi 
se apropiară timid de casa lui Ragnar şi priviră ruinele 
fumegânde. Se temeau de mine, crezând că eram danez, şi 
căzură în genunchi când m-am îndreptat spre ei. Erau 
norocoşi, căci Kjartan îi măcelărise pe toţi northumbrienii 
din Synningthwait, până la ultimul prunc, şi apoi îi 
acuzase, făţiş, că ei ar fi dat foc casei lui Ragnar. Bărbaţii 
trebuie să fi ştiut că era fapta lui, dar sălbăticia de care 
dăduse dovadă la Synningthwait încurcă lucrurile. Cu 
timpul, mulţi oameni ajunseră să creadă că englezii îl 
atacaseră pe Ragnar mişeleşte, iar Kjartan răzbunase 
acest atac. Insă aceşti englezi scăpaseră de săbiile lui. 

— Să vă întoarceţi mâine dimineaţă şi să îngropaţi 
morţii, le-am spus. 

— Da, stăpâne. 

— Veţi fi răsplătiți, le-am promis, gândind să le dau una 
dintre preţioasele mele brățări aurite. 


4 233 # 


— Da, stăpâne, repetă unul dintre ei. I-am întrebat dacă 
ştiau ce se întâmplase, însă păreau tulburaţi. In cele din 
urmă, unul dintre ei îşi luă inima în dinţi şi spuse că auzise 
cum că jarlul Ragnar pregătea o răscoală împotriva lui 
Ricsig. Unul dintre englezii care-l slujise pe Kjartan îi 
spusese asta când intrase în casele lor să caute bere. De 
asemenea, îi avertizase să se ascundă, înainte ca danezii 
lui Kjartan să-i măcelărească pe locuitorii văii. 

— Ştii cine sunt? l-am întrebat. 

— Da, eşti Uhtred, stăpâne. 

— Să nu spui nimănui că sunt în viaţă, i-am poruncit, şi 
el mă privi ca pe o stafie. Kjartan, am cugetat eu, trebuia 
să creadă că sunt mort, că eram unul dintre corpurile 
mistuite şi micşorate de flăcări din casă. Căci, deşi pe 
Kjartan nu-l interesa soarta mea, lui Sven sigur îi păsa, şi 
nu voiam să mă vâneze. 

— Veniţi dimineaţă şi vă voi plăti în argint. 

Există un obicei numit răzbunarea sângelui. Toate 
societăţile îl au, chiar şi saxonii din vest, în ciuda pietăţii 
cu care se împăunează. Ucide un membru al familiei mele, 
şi eu îl voi ucide pe unul dintre ai tăi, şi aşa mai departe, 
generaţie după generaţie sau până când una dintre familii 
dispare. Kjartan tocmai luase asupra lui o răzbunare a 
sângelui. Nu ştiam cum, nu ştiam unde, nu puteam şti 
când, dar aveam să-l răzbun pe Ragnar. Am jurat-o în acea 
noapte. 

Şi tot în noaptea aceea am devenit bogat. Brida aşteptă 
până ce toţi englezii plecară, apoi mă conduse la 
rămăşiţele fumegânde ale forjei lui Ealdwulf şi îmi arătă o 
buturugă arsă de ulm, pe care se aflase nicovala fierarului. 

— Trebuie să dăm asta deoparte, mă îndemnă ea. 

Ne-am  opintit amândoi în uriaşa buturugă, dar 
dedesubtul ei nu era decât pământ. Brida îmi zise că 
trebuie să sap acolo şi, în lipsa altor unelte, am săpat cu 
Acul-Viespii. N-a trebuit să scot mai mult decât o palmă de 
pământ ca să dau de ceva dur. Aur. Aur curat. Monede şi 
pepite mici. Monedele erau neobişnuite, inscripţionate cu 
un scris pe care nu-l mai văzusem până atunci, căci nu 


4 234 # 


erau nici rune daneze, nici litere engleze, ci ceva ciudat, 
despre care aveam să aflu mai târziu că era alfabetul 
oamenilor ce trăiau în deşert şi se închinau unui zeu numit 
Allah. Trebuia să fie un zeu al focului, căci pe limba 
noastră al înseamnă ardere. Existau atât de mulţi zei, dar 
oamenii care-l venerau pe Allah făceau monede de aur; în 
noaptea aceea am scos la iveală patruzeci şi opt de bucăţi, 
plus aceeaşi greutate de bulgări de aur. Brida îmi dezvălui 
că-i urmărise pe Ragnar şi pe Ealdwulf îngropând comoara 
acolo, într-o noapte. Pe lângă aur, erau şi monede de 
argint şi patru bucăţi de jais. Fără îndoială, aceasta era 
comoara pe care Kjartan se aşteptase s-o găsească, căci el 
ştia că Ragnar era bogat, însă Ragnar o ascunsese bine. 
Toţi oamenii îşi ascund o parte din avere pentru zile negre. 
Şi eu am ascuns comori la vremea mea, şi chiar am uitat 
unde am îngropat-o pe una. Poate că, mulţi ani de acum 
înainte, vreun norocos o va găsi. Comoara aceea, comoara 
lui Ragnar, îi aparţinea fiului său celui mare, dar Ragnar - 
mi se părea ciudat să cred că el era acum doar Ragnar, şi 
nu Ragnar cel Tânăr - se afla departe, în Irlanda, şi mă 
îndoiam că mai era în viaţă, căci Kjartan cu siguranţă 
trimisese oameni să-l ucidă. Dar, viu sau mort, el nu era 
acolo, aşa că am luat noi comoara. 

— Ce-o să facem acum? mă întrebă Brida în acea noapte, 
când ne-am întors în pădure. 

Deja ştiam ce aveam să facem şi poate ştiusem 
dintotdeauna. Sunt un vlăstar al Angliei, însă fusesem 
danez pe timpul vieţii lui Ragnar, căci Ragnar mă iubise şi 
avusese grijă de mine şi mă numise fiul lui. Dar acum 
Ragnar era mort, şi nu mai aveam alţi prieteni printre 
danezi. Nu aveam prieteni nici printre englezi, la drept 
vorbind, cu excepţia Bridei, desigur, şi a lui Beocca, dacă-l 
puteam pune la socoteală şi pe preot, care era mândru de 
mine într-un anume fel. Însă englezii erau neamul meu, şi 
cred că ştiusem asta încă din clipa când, la Dealul lui ZEsc, 
îi văzusem învingându-i, pentru prima oară, pe danezi. Mă 
simţisem mândru atunci. Destinul guvernează totul, iar 
ursitoarele mă mângâiaseră la Dealul lui ZEsc. Acum, în 


4 235 # 


sfârşit, aveam să răspund mângâierii lor. 

— Pornim spre sud, am zis. 

— Spre o mănăstire? întrebă Brida, cu gândul la ZElswith 
şi la ambițiile acesteia. 

— Nu. 

Nici prin gând nu-mi trecea să mă alătur lui Alfred, ca să 
învăţ să scriu şi să citesc şi să-mi rănesc genunchii de 
atâta rugăciune. 

— Am rude în Mercia, i-am spus. 

Nu le întâlnisem niciodată, nu ştiam nimic despre ele, 
însă erau familia mea, şi familia are obligaţiile sale. Pe 
deasupra, stăpânirea daneză asupra Merciei era mai slabă 
ca în alte părţi. Şi poate că aveam să-mi găsesc un cămin şi 
să nu fiu o povară pentru nimeni, căci aveam aur. 

Îi spusesem Bridei că ştiam ce voi face, dar nu era pe de- 
a-ntregul adevărat. Adevărul e că mă simţeam cuprins de 
disperare, şi lacrimile mai mereu îmi înghionteau ochii. 
Voiam ca viaţa să se desfăşoare la fel ca şi până atunci, să- 
l am pe Ragnar drept tată, să petrecem şi să râdem. Insă 
destinul ne prinde pe toţi în ghearele lui; a doua zi, în zori, 
pe o burniţă uşoară de iarnă, am îngropat morţii, le-am 
plătit ţăranilor bani de argint şi apoi am pornit către sud. 
Noi trei, un băiat pe cale de a deveni un bărbat în toată 
firea, o fată şi un câine, ne îndreptam, de fapt, spre 
nicăieri. 


4 236 # 


PARIEA A DOUA 
Ultimul regat 


4 237 # 


Sapte 
a 


M-am stabilit în sudul Merciei. Acolo am găsit un alt 
unchi, tot un ealdorman, pe nume /ZEthelred, fiul lui 
ZEthelred, frate cu ZEthelwulf, tatăl lui ZEthelred şi frate cu 
un alt ZEthelred, care fusese tatăl lui /ZElswith, soaţa lui 
Alfred.  Ealdormanul /Ethelred, cu toată familia lui 
încurcată, m-a recunoscut, nu cu prea multă tragere de 
inimă, drept nepotul său, deşi primirea a devenit ceva mai 
caldă după ce i-am dăruit doi bani de aur şi am jurat pe 
crucifix că numai atât aveam. El presupuse că Brida era 
iubita mea, ceea ce era adevărat, dar pe urmă n-o mai 
băgă deloc în seamă. 

Călătoria spre sud fu obositoare, aşa cum sunt toate 
călătoriile iarna. O vreme, ne-am găsit adăpost într-o 
căsuţă de munte de lângă Meslach, şi oamenii de acolo ne 
luară drept proscrişi. Am sosit la cocioaba lor într-o seară 
cu vânt şi lapoviţă, amândoi îngheţaţi bocnă, şi am plătit 
pentru mâncare şi adăpost cu câteva zale din lănţişorul 
crucifixului meu de argint dăruit de ZElswith. Noaptea, cei 
doi fii mai mari ai gazdei veniră să fure restul lănţişorului, 
dar Brida şi cu mine eram treji, căci ne aşteptam la aşa 
ceva. Eu aveam Răsuflarea-Şarpelui, Bridei îi dădusem 
Acul-Viespii şi i-am ameninţat pe băieţi că-i spintecăm 
dacă se apropie. Pe urmă, familia lor se arătă foarte 
prietenoasă, dar poate că frica i-a împins să fie astfel, mai 
ales după ce le-am zis că Brida era vrăjitoare. Erau păgâni, 
unii dintre numeroşii englezi eretici rămaşi în munţi, şi nici 
n-aveau habar că danezii invadaseră Anglia, căci trăiau 
departe de orice sat şi îndrugau rugăciuni către Thor şi 
Odin. Ne adăpostiră timp de şase săptămâni, însă nici noi 
n-am stat însă degeaba: am tăiat lemne, le-am ajutat pe 
oile lor să fete şi apoi am stat de pază la stână, ca să 


4 238 # 


alungăm lupii. 

La începutul primăverii am pornit mai departe. Am ocolit 
Hreapandune, locul unde ştiam că îşi are curtea Burghred. 
Acolo fugise nenorocosul Egbert de Northumbria şi mulţi 
danezi se stabiliseră în jurul oraşului. Nu mă temeam de 
danezi, puteam să vorbesc cu ei în limba lor, le cunoşteam 
năravurile şi glumele şi chiar îmi plăceau, dar, dacă 
ajungea până la Eoferwic vorba că Uhtred de Bebbanburg 
era în viaţă, mă temeam că Kjartan va pune o recompensă 
pe capul meu. Aşa că am întrebat în fiecare aşezare prin 
care treceam despre ealdormanul Æthelwulf, care murise 
luptând contra danezilor la Readingum, şi am aflat că 
trăise într-un loc numit Deoraby, dar că danezii îi luaseră 
pământurile, aşa că fratele lui mai mic plecase în 
Cirrenceastre, oraş aflat în părţile mult mai sudice ale 
Merciei, foarte aproape de hotarul cu saxonii din vest. Asta 
era bine, căci danezii se stabiliseră mai ales în nordul 
Merciei. Am plecat spre Cirrenceastre şi am descoperit că 
şi acesta era un oraş întemeiat de romani, cu ziduri de 
piatră şi lemn, şi că fratele lui ZEthelwulf, ZEthelred, era 
acum ealdorman şi stăpân al ținutului. 

Am intrat în curtea palatului său şi ne-am dus să 
aşteptăm în sala de oaspeţi, printre ţăranii veniţi cu jalbe 
sau ca să se judece pentru diverse pricini. Am văzut cum 
doi bărbaţi erau biciuiţi, iar un al treilea fu însemnat cu 
fierul roşu pe faţă şi alungat din oraş, pentru că furase 
vite. Apoi un slujitor ne duse la ealdorman, crezând că 
veniserăm mânaţi de vreo nemulţumire. Când am ajuns în 
faţa stăpânului său, omul ne făcu semn să îngenunchem, 
dar eu am refuzat. El încercă să mă oblige să mă aplec, 
însă l-am pocnit în faţă, şi purtarea mea îi atrase atenţia 
lui ZEthelred. Era un om înalt, trecut de patruzeci de ani, 
aproape lipsit de păr, cu excepţia unei bărbi uriaşe, şi la 
fel de posac ca Guthrum. Când l-am lovit pe slujitor, el le 
făcu semn gărzilor aliniate la marginile sălii. 

— Cine eşti tu? mă întrebă, cu o voce dogită. 

— Sunt ealdormanul Uhtred, i-am răspuns. Gărzile 
rămaseră nemişcate, în timp ce slujitorul se dădu înapoi 


4 239 # 


speriat. Sunt fiul lui Uhtred de Bebbanburg, am continuat, 
şi al lui ZEthelgifu, soţia lui. Sunt nepotul tău. 

Bărbatul se holbă la mine. Probabil că arătam ca un 
zdrenţăros, căci eram obosit şi murdar, cu părul lung şi 
zburlit, însă aveam două săbii şi o mândrie fără seamăn. 

— Eşti băiatul lui ZEthelgifu? întrebă el. 

— Da, sunt fiul surorii tale, i-am zis, deşi nu aveam nicio 
certitudine că el era într-adevăr unchiul meu. Dar era, căci 
ealdormanul /Ethelred se închină pios în memoria surorii 
sale mai tinere, pe care cu greu şi-o mai amintea, şi făcu 
un semn gărzilor, care reveniră la marginea sălii. 

— Şi ce doreşti? 

— Adăpost. l-am spus că fusesem prizonier la danezi 
încă de la moartea tatălui meu şi el acceptă explicaţia, 
aparent foarte atent la cuvintele mele, deşi în realitate nu 
era deloc interesat de mine. Dimpotrivă, sosirea mea îl 
deranja, căci eram, cu Brida, încă două guri de hrănit, însă 
legăturile de familie impuneau obligaţii, iar ealdormanul 
Æthelred era familia mea, chiar dacă mai curând i-ar fi 
plăcut să-mi facă felul. 

Pământurile lui, care se întindeau spre apus până la râul 
Sæfern, erau invadate mereu de britonii din Ţara Galilor. 
Velşii erau duşmani vechi, mereu încercaseră să-i 
împiedice pe strămoşii noştri să cucerească Anglia. De 
altfel, în limba lor Angliei i se spune Lloegyr, ceea ce 
înseamnă „Lărâmurile Pierdute”. De aceea nu conteneau 
să ne invadeze ori să facă planuri de invazie, scorneau 
cântece despre aceste campanii şi aveau un mare erou, 
numit Arthur, despre care se spunea că n-a murit, ci numai 
doarme în mormântul său, iar într-o zi se va ridica şi-i va 
conduce pe velşi la o măreaţă victorie asupra englezilor, 
recucerind Tărâmurile Pierdute, deşi până atunci aceasta 
nu se întâmplase. 

La vreo lună după ce am sosit, ZEthelred auzi că o bandă 
de velşi trecuseră râul Sæfern şi furau vite de pe 
pământurile lui de lângă Fromtun, aşa că ealdormanul 
porni să-i distrugă. Plecă spre vest cu cincizeci de oameni, 
dar porunci căpitanului gărzii sale, un războinic pe nume 


4 240 # 


Tatwine, să le taie velşilor retragerea în apropierea 
străvechiului oraş roman Gleawecestre. Îi încredinţă lui 
Tatwine o forţă de douăzeci de oameni, printre care mă 
număram şi eu. 

— Eşti flăcău mare, îmi zise Æthelred înainte să pornim. 
Ai mai luptat până acum într-un zid de scuturi? 

M-am codit. Deşi aş fi vrut să-l mint, mi-am dat seama că 
loviturile date cu sabia între picioarele luptătorilor, la 
Readingum, nu însemnau că luptasem în zidul de scuturi. 

— Nu, stăpâne, am răspuns, plecând privirea. 

— Ai tot timpul să înveţi. Sabia asta trebuie să fie bună 
de luptă. De unde o ai? 

— A fost a tatălui meu, stăpâne, l-am minţit, căci nu 
voiam să-i explic că nu fusesem, de fapt, prizonier la 
danezi şi nici că sabia fusese un dar, căci Æthelred s-ar fi 
aşteptat atunci să i-o dau lui. E singurul lucru pe care-l mai 
am de la tatăl meu, am adăugat eu cu glas tremurător. El 
mormăi ceva şi, făcându-mi semn să plec, îi zise lui 
Tatwine să mă aşeze în zidul de scuturi dacă avea să fie 
vreo luptă. 

Ştiu asta pentru că însuşi Tatwine mi-a zis-o, după ce 
discuţia luă sfârşit. Tatwine era un bărbat uriaş, la fel de 
înalt ca mine, cu un piept de fierar şi braţe groase pe care 
făcuse, cu un vârf de ac, desene cu cerneală neagră. Erau 
doar un fel de pete mici, dar bărbatul se lăuda că fiecare 
pată reprezenta câte un om ucis de el în bătălie. O dată am 
încercat să le număr, dar m-am lăsat păgubaş când am 
ajuns la treizeci şi opt. Restul petelor erau acoperite de 
mânecile hainei. Tatwine nu se arătă deloc mulţumit să mă 
primească în rândurile cetei sale şi se supără de-a dreptul 
când Brida ceru să mă însoţească, dar l-am minţit că fata 
făcuse legământ faţă de răposatul meu părinte să nu mă 
lase niciodată singur şi că era o femeie îndrăzneață, care 
ştia descântece în stare să ia minţile duşmanilor. Tatwine 
căscă ochii mari şi crezu ambele minciuni, deşi probabil că 
se gândea că, de îndată ce eu aş fi fost ucis, oamenii săi s- 
ar fi putut bucura de nurii Bridei, în vreme ce el avea să 
ducă Răsuflarea-Şarpelui stăpânului său, ZEthelred. 


% 241 # 


Velşii trecuseră peste Sæfern undeva în susul apei, apoi 
o cotiseră spre sud, în luncile bogate, unde vitele creşteau 
mari şi grase. Ei preferau să lovească rapid şi să se retragă 
la fel de iute, înainte ca mercienii să-şi poată strânge 
oştile. Dar Æthelred auzise din timp despre invazia lor şi, 
pe când el se îndrepta spre vest, Tatwine ne conduse spre 
nord, către podul de peste Sæfern, care era cea mai scurtă 
cale de întoarcere în Ţara Galilor. 

Prădătorii căzură direct în capcană. Am ajuns la pod la 
asfinţit, am petrecut noaptea pe câmp şi ne-am trezit 
înaintea zorilor. Pe când soarele răsărea, i-am văzut pe 
velşi mânând turmele de vite furate către noi. Încercară 
zadarnic să fugă spre nord, căci aveau caii obosiţi, în 
vreme ce ai noştri se odihniseră toată noaptea. Dându-şi 
seama că n-aveau scăpare, se întoarseră spre pod, unde 
noi, descălecând, am format rapid zidul de scuturi. Velşii 
se prinseră şi ei într-un zid de scuturi. Erau douăzeci şi opt 
de luptători, toţi cu înfăţişări aspre, cu pletele vâlvoi, bărbi 
lungi şi pieptare zdrenţuite, însă armele lor erau bine 
ascuţite, iar scuturile păreau solide. 

Tatwine le spuse în graiul lor că, dacă se predau, 
stăpânul lui avea să le arate milostenie. Singurul lor 
răspuns fu un hăulit sălbatic, ca de lupi. Apoi, unul dintre 
ei se întoarse, îşi dădu jos nădragii şi ne arătă tuturor 
fundul murdar, ceea ce, la velşi, era insulta supremă. 

O vreme nu se întâmplă nimic. Velşii stăteau neclintiţi 
pe drum, în zidul lor de scuturi, în timp ce noi blocam 
podul. Ei ne strigau sudălmi, dar Tatwine porunci 
oamenilor lui să nu le răspundă. În câteva rânduri am avut 
impresia că velşii vor fugi spre caii lor, ca să scape în 
galop către nord. De fiecare dată însă ne-am dat seama de 
intenţia lor, iar Tatwine porunci servitorilor să ne aducă şi 
nouă caii. Velşii, înțelegând că vor fi urmăriţi şi prinşi, 
renunţară la planul lor şi continuară să ne insulte, 
pesemne fiindcă n-aveam curaj să-i atacăm. Dar Tatwine 
nu se lăsă păcălit. Velşii erau mai numeroşi decât noi, ceea 
ce însemna că ne-ar fi putut înconjura pe flancuri, dar, 
stând pe pod, aveam ambele flancuri apărate de parapeţii 


% 242 # 


construiți de romani, aşa că era cel mai bun loc pentru a 
ne înfrunta inamicii. Tatwine mă aşeză în centrul liniei şi 
se puse în spatele meu. Am înţeles mai târziu că era gata 
să păşească în locul meu, după ce eram ucis. Aveam un 
scut vechi, cu un mâner cam slobod, pe care mi-l 
împrumutase unchiul meu. 

Tatwine încercă iar să-i convingă pe velşi să se predea, 
promiţându-le că doar jumătate dintre ei vor fi ucişi, dar, 
cum adăugă că ceilalţi aveau să fie lăsaţi fără un ochi, 
propunerea lui nu le stârni entuziasmul. Velşii aşteptau, şi 
ar fi aşteptat poate până la căderea nopţii, dacă nu ar fi 
venit nişte localnici în ajutorul nostru. Unul dintre ei avea 
un arc cu săgeți şi începu să tragă în velşii care, de acum, 
se apucaseră să bea vârtos. Tatwine ne dădu şi nouă bere, 
dar nu prea multă. 

Eram neliniştit. Mai mult decât neliniştit, eram îngrozit. 
Nu aveam armură, în vreme ce restul războinicilor lui 
Tatwine aveau pieptare bune de piele sau chiar cămăşi de 
zale. Tatwine avea un coif, eu n-aveam decât părul de pe 
cap. Mă aşteptam să fiu ucis, însă, amintindu-mi de lecţiile 
primite, am atârnat  Răsuflarea-Şarpelui pe spate, 
prinzându-mi centura sabiei în jurul gâtului. O sabie e mai 
uşor de tras peste umăr decât de la brâu, şi mă aşteptam 
să încep lupta cu Acul-Viespii. Aveam beregata uscată, un 
muşchi de la piciorul drept îmi zvâcnea nebuneşte, 
simţeam o gheară în pântece, dar frica îmi era împletită cu 
o anumită nerăbdare. La asta mă dusese viaţa, la un zid de 
scuturi; dacă aş fi supravieţuit, abia atunci m-aş fi putut 
numi un adevărat războinic. 

Săgeţile zburau una după alta, majoritatea izbindu-se în 
scuturi, dar una alunecă şi se înfipse în pieptul unui om, 
care se prăbuşi la pământ zvârcolindu-se. Brusc, căpetenia 
velşilor îşi pierdu răbdarea şi scoase un urlet sălbatic, 
năpustindu-se asupra noastră, iar războinicii lui îl urmară. 

Era un mic zid de scuturi, nu o mare bătălie, o 
încăierare pentru vite şi nu o înfruntare între două oşti 
pentru pământuri. Pe de altă parte, era primul meu zid de 
scuturi. Instinctiv mi l-am sprijinit de cele ale vecinilor mei 


4 243 # 


din zid, ca să mă asigur că erau unite unele cu altele, şi am 
coborât Acul-Viespii sub marginea de jos a scutului. M-am 
aplecat uşor, cu picioarele bine înfipte în pământ, ca să pot 
rezista izbiturii, în timp ce velşii zbierau ca nişte nebuni. 
Urletele lor erau menite să ne sperie, dar eram prea atent 
să fac ceea ce fusesem învăţat să fac ca să mă sperii de 
nişte zbierete. 

— Acum! strigă Tatwine şi ne-am îndreptat cu toţii 
scuturile în faţă. Am simţit în plin lovitura, ca un ciocan 
care izbeşte într-o nicovală, şi în clipa următoare am zărit 
tăişul unui topor fluturându-mi deasupra capului. M-am 
aplecat din instinct, ridicând scutul, şi imediat am înfipt 
Acul-Viespii sub pântecele atacatorului. Am simţit sabia 
alunecând uşor în carne, exact aşa cum îmi spusese Toki, 
şi mi-am dat seama că lovitura în vintre e una vicleană, 
care nu dă greş niciodată. Velşul scoase un țipăt sfâşietor, 
ca o femeie cuprinsă de chinurile facerii. Sabia scurtă 
rămase înţepenită în trupul lui, în timp ce sângele i se 
scurgea pe mâner, şi chiar atunci am văzut toporişca 
zburându-mi pe deasupra capului. Am tras Răsuflarea- 
Şarpelui peste umărul stâng şi l-am izbit pe omul care-l 
ataca pe tovarăşul din dreapta mea. Am reuşit o lovitură 
precisă, direct în creştet, apoi mi-am tras sabia, lăsând 
tăişul lui Ealdwulf să-şi facă treaba. Cel căruia Acul-Viespii 
îi rămăsese înfipt în vintre nimerise sub picioarele mele, şi 
l-am călcat fără milă pe faţă. Strigam ca un nebun, strigam 
în daneză, invocam moartea duşmanilor; totul mi se părea 
dintr-odată uşor când am călcat pe prima mea victimă 
pentru a-i da lovitura de graţie celei de-a doua. Procedând 
astfel, am rupt zidul nostru de scuturi, însă nu mai conta, 
căci Tatwine era deja acolo ca să umple spaţiul lăsat liber. 
Eram acum între velşi, cu doi duşmani deja ucişi lângă 
mine, când un al treilea se repezi asupra mea ţinându-şi 
sabia ca pe o coasă. Am parat lovitura cu măciulia scutului 
şi, pe când atacatorul încerca să se acopere cu propriul 
scut, i-am înfipt Răsuflarea-Şarpelui în beregată, am întors 
lama în rană, apoi am scos sabia şi am început să o rotesc 
în jurul meu până ce sabia se lovi de un scut din spate. M- 


Y 244 # 


am răsucit pe călcâie, tot numai o furie sălbatică, şi l-am 
atacat pe al patrulea duşman, trântindu-l la pământ cu 
propria mea greutate. El începu să urle după îndurare, dar 
l-am ucis fără milă. 

Şi am simţit bucuria. Bucuria sabiei. Dansam de bucurie, 
bucuria fierbea în mine, era acea bucurie a luptei despre 
care îmi vorbise adeseori Ragnar, bucuria războinicului. 
Dacă un bărbat nu o cunoscuse, acela nu era cu adevărat 
un bărbat. Şi aceea nu era o bătălie, nici măcar un măcel, 
ci doar pedepsirea unor hoţi, însă era prima mea luptă şi 
zeii războiului mă  însufleţiseră, îmi dăduseră iuţeala 
braţului şi tăria scutului. Când totul s-a terminat şi am 
dănţuit în sângele celor morţi, am ştiut că era bine. Am 
ştiut că era mai mult decât bine. Aş fi putut cuceri lumea 
în acel moment, şi singurul meu regret era că Ragnar nu 
era acolo să mă vadă, dar m-am gândit că poate el mă 
privea din Valhalla, aşa că am ridicat sabia spre nori şi i- 
am strigat numele. În decursul vieţii am văzut mulţi alţi 
tineri întorcându-se de la prima lor luptă cu aceeaşi 
bucurie în suflet, tineri pe care aveam să-i îngrop însă 
după următoarea bătălie. Tinerii sunt nechibzuiţi, iar eu 
eram tânăr. Dar atunci îmi era bine. 

Hoţii de vite fură nimiciţi. Doisprezece erau morţi sau 
atât de grav răniţi, încât se luptau cu moartea, iar ceilalţi 
fugiseră. I-am prins însă, unul câte unul, destul de lesne, şi 
le-am făcut felul. După aceea, m-am întors la omul al cărui 
scut îl ciocnise pe al meu când zidurile se izbiseră. A 
trebuit să-mi înfig degetele în trupul lui ca să-i pot smulge 
Acul-Viespii din carne, iar în acel moment tot ce îmi 
doream era să am mai mulţi duşmani de ucis. 

— De unde ai învăţat să lupţi, băiete? mă întrebă 
Tatwine. 

M-am răsucit spre el ca şi cum ar fi fost un duşman 
apărut pe neaşteptate în spatele meu, cu mândria 
strălucindu-mi pe chip şi mâna în care ţineam Acul-Viespii 
zvâcnind, de parcă ar fi fost lacomă de mai mult sânge. 

— Sunt un ealdorman din Northumbria, i-am zis. 

Tăcu, îmi aruncă o căutătură piezişă, apoi încuviinţă din 


% 245 # 


cap. 

— Am înţeles, stăpâne, şopti, apoi se întinse să-mi atingă 
muşchii încordaţi ai braţului drept. Dar unde ai învăţat să 
lupţi? repetă el, renunțând la batjocoritorul „băiete”. 

— l-am urmărit pe danezi cum luptă. 

— I-ai urmărit, spuse el gânditor. După ce mă privi preţ 
de câteva clipe în ochi, rânji şi mă îmbrăţişă. Dumnezeu să 
mă apere, dar eşti sălbatic din cale-afară. A fost primul tău 
zid de scuturi? 

— Da, primul, am recunoscut. 

— Dar nu şi ultimul, aş îndrăzni să spun. Nu şi ultimul. 

În privinţa asta avea dreptate. 


Poate că par lipsit de modestie, dar acesta e adevărul. 
Acum, la bătrâneţe, am poeţi puşi să-mi cânte faptele, dar 
numai pentru că aşa se cuvine din partea unui mare nobil - 
deşi adesea mă întreb de ce ar trebui plătit un om care nu 
face decât să înşire nişte cuvinte meşteşugite pe un 
pergament. Aceşti barzi nu fac nimic, nu muncesc ogorul, 
nu ucid duşmanii în luptă, nu prind peşte şi nici nu cresc 
vite, însă primesc argint pentru cuvintele lor frumoase, 
care oricum nu valorează un sfanţ. E un truc isteţ, dar mie 
mi se pare că poeţii sunt la fel de nefolositori ca preoţii. 

Am luptat bine, asta nu-i minciună, dar mi-am petrecut 
acei ani de început gândindu-mă doar la războaie. Eram 
tânăr, şi tinerii sunt nechibzuiţi în luptă, însă eram 
puternic şi iute, în vreme ce duşmanul era sleit. Am înfipt 
capetele hoţilor în parapeţii podului, ca să-i întâmpine pe 
alţi britoni care-ar fi vrut să-şi viziteze 'Tărâmurile 
Pierdute, apoi am luat-o spre sud, unde ne-am întâlnit cu 
Æthelred. Fără îndoială, acesta fu dezamăgit să mă 
zărească în viaţă şi însetat de răzbunare, dar acceptă 
verdictul dat de Tatwine - că puteam fi de folos ca 
luptător. 

Lupte nu erau prea multe de dat, în afara ciocnirilor cu 
proscrişii şi hoţii de vite. ZEthelred ar fi dorit să se bată cu 
danezii, căci nu suporta stăpânirea lor, dar se temea de ei 
şi avea grijă să nu-i supere. Ceea ce nu era chiar greu de 


4 246 # 


făcut - jugul danez era uşor de suportat în acea parte a 
Merciei, însă la fiecare câteva săptămâni un pâlc de danezi 
veneau la Cirrenceastre şi cereau să li se dea vite sau 
merinde sau argint şi n-aveam încotro, trebuia să le plătim. 
De fapt, ZEthelred nu-l privea ca stăpân pe neputinciosul 
rege Burghred, aflat la nord, ci căuta cu speranţă către 
Wessex, şi, dacă aş fi avut măcar un dram de înţelepciune 
în acele vremuri, aş fi înţeles că Alfred îşi extindea 
influenţa asupra acestor pământuri din sudul Merciei. 
Influenţa lui nu era evidentă, soldaţii saxonilor din vest nu 
patrulau prin ţară, dar solii lui Alfred călăreau mereu 
încoace şi încolo, aducând veşti marilor căpetenii locale şi 
încercând să le smulgă promisiunea că vor sări în apărarea 
regatului Wessex dacă danezii atacau din nou. 

Ar fi trebuit să fiu atent la aceşti soli ai saxonilor din 
vest, dar eram prea prins în intrigile de la curtea lui 
Æthelred ca să-i bag în seamă. Dacă ealdormanul nu mă 
plăcea prea mult, fiul lui cel mare, numit tot ZEthelred, mă 
ura de-a dreptul. Era cu un an mai mic decât mine, dar 
părea foarte conştient de poziţia lui şi se vedea că nu-i 
suferea deloc pe danezi. De asemenea, nu o suferea pe 
Brida, dar asta mai ales fiindcă încercase să o necinstească 
şi se pomenise cu un genunchi sub vintre care-l lăsase 
aproape fără suflare. Fata fusese trimisă la bucătăriile 
palatului şi mă avertizase, încă din prima ei zi acolo, să nu 
mă ating de terciul de ovăz care avea să se servească la 
masă. Eu n-am mâncat deloc din el, în schimb toţi 
comesenii au avut două zile pântecăraie, din cauza 
rădăcinilor de iris şi a boabelor de soc pe care Brida le 
adăugase în oală. Tânărul Æthelred şi cu mine ne sfădeam 
mereu, deşi el începu să mă ocolească din ziua când l-am 
stâlcit în bătaie cu pumnii, văzându-l că biciuise câinele 
Bridei. 

Pentru unchiul meu eram ca un cui în talpă. Eram prea 
tânăr, prea zdravăn, prea gălăgios, prea mândru, prea 
nestăpânit, dar eram totodată un nobil, membru al familiei 
lui, aşa că ealdormanul /Ethelred trebuia să mă suporte. 
Mă lăsa bucuros să-i urmăresc pe bandiții velşi, alături de 


% 247 # 


Tatwine, însă aproape niciodată nu reuşeam să-i prindem. 

Într-o noapte, târziu, m-am întors dintr-una din aceste 
goane şi, după ce am pus un slujitor să ţesale calul, am 
intrat în sala de ospeţe, cu gând să găsesc ceva de-ale 
gurii. Înăuntru l-am descoperit pe părintele Willibald, 
stând aproape de focul din cămin. La început nu mi-am dat 
seama cine era, şi nici el nu mă cunoscu când am intrat, cu 
pieptarul de piele, cizmele lungi, scutul şi cele două săbii. 
I-am zărit doar o parte din chip, iluminată de focul domol. 

— E ceva de mâncare pe aici? am întrebat, sperând să 
nu mai fiu nevoit să aprind o lumânare de seu şi să dau 
iama printre slujitorii care dormeau prin bucătărie. 

— Uhtred, tresări el. 

M-am răsucit, încercând să-i desluşesc faţa prin lumina 
slabă. Apoi, el fluieră ca o mierlă şi l-am recunoscut pe 
dată. 

— Brida e cu tine? mă întrebă tânărul preot. 

Fata purta şi ea un veşmânt din piele şi avea o sabie 
galeză prinsă la şold. Nihtgenga alergă spre Willibald şi, 
deşi nu-l mai văzuse niciodată, se lăsă mângâiat de preot. 
Tatwine şi ceilalţi luptători dădură şi ei buzna în încăpere, 
dar Willibald îi ignoră. 

— Sper că eşti bine, Uhtred? 

— Sunt bine, părinte. Dar dumneata? 

— Slavă Domnului, sunt foarte bine, îmi spuse el 
zâmbind. Aştepta, cu siguranţă, să-l întreb ce vânt îl 
aducea la palatul lui ZEthelred, dar m-am prefăcut că nu 
mă interesa acest lucru. 

— N-ai avut necazuri fiindcă ne-ai pierdut? l-am întrebat, 
în schimb. 

— Stăpâna /ZElswith a fost foarte mânioasă, dar lui Alfred 
n-a părut să-i pese. Totuşi, l-a ocărât pe părintele Beocca. 

— Pe Beocca? De ce? 

— Fiindcă Beocca îl convinsese că tu vrei să fugi de la 
danezi, şi s-a înşelat. Dar stai liniştit, nu i-a făcut nimeni 
rău părintelui. Acum însă, Alfred m-a trimis să te găsesc. 

M-am apropiat şi mai mult de el. Era spre sfârşitul verii, 
dar noaptea era surprinzător de friguroasă, aşa că am mai 


4 248 # 


zvârlit un buştean pe foc, ridicând în aer un val de scântei, 
în vreme ce un şuvoi gros de fum se ridică spre grinzile 
înalte din tavan. 

— Deci Alfred te-a trimis, am rostit eu pe un ton tăios. 
Încă vrea să mă înveţe să citesc? 

— Vrea să te vadă, stăpâne. 

L-am privit bănuitor. Mă consideram stăpân, adică nobil, 
şi eram astfel prin naştere, dar, pe de altă parte, 
împărtăşeam crezul danezilor, că noblețea şi puterea se 
cuceresc, nu se capătă de-a gata, ceea eu încă nu făcusem. 
Şi totuşi, Willibald îmi arăta respect. 

— De ce vrea să mă vadă? 

— Ca să-ţi vorbească, răspunse Willibald. Şi, după ce 
veţi vorbi, îţi garantează că eşti liber să te întorci aici sau 
oriunde-ţi va fi vrerea. 

Brida îmi aduse nişte pâine tare şi o bucată de brânză. 
Am început să mănânc în tăcere, frământat de gânduri. 

— Despre ce vrea să discute cu mine? Despre 
Dumnezeu? l-am întrebat pe Willibald. 

Preotul oftă. 

— Alfred e rege de doi ani, Uhtred, iar în acest timp n-a 
avut decât două lucruri în minte: Dumnezeu şi danezii. Dar 
cred că ştie că nu-l poţi ajuta în privinţa celui dintâi. 

Am zâmbit. Ogarii lui ZEthelred se treziră când Tatwine 
şi oamenii săi se urcară pe podiumul înalt unde aveau să 
doarmă. Un câine veni la mine, cerşind mâncare din 
priviri, şi l-am mângâiat pe blana aspră, amintindu-mi cât 
de mult îşi iubea Ragnar ogarii. Dar acum Ragnar era în 
Valhalla, petrecând şi chiuind şi luptându-se şi curvăsărind 
şi bând. Îmi doream să fie şi ogari în raiul oamenilor 
Nordului, şi mistreți mari cât nişte boi, şi sulițe ascuţite ca 
briciul. 

— O singură condiţie trebuie să respecţi în călătoria 
noastră: Brida nu ne va însoţi, mă avertiză Willibald. 

— Ce? Brida nu ne va însoţi? am repetat, nedumerit. 

— Stăpâna Ælswith insistă în privinţa asta, mă lămuri el. 

— Insistă? 

— Ea are un fiu acum. Domnul fie lăudat! E un băiat 


4 249 # 


voinic, numit Edward. 

— Dacă aş fi fost în locul lui Alfred, i-aş fi zis să-şi vadă 
de prunc. 

Willibald zâmbi amuzat. 

— Aşadar, vii? 

Am mângâiat-o pe Brida, care se aşezase lângă mine. 

— Da, vom veni amândoi, i-am spus. 

El scutură din cap în faţa cerbiciei mele, dar nu încercă 
să mă convingă s-o las pe Brida acolo. 

De ce am acceptat să plec? Fiindcă mă plictiseam 
grozav. Fiindcă vărul meu, ZEthelred, mă ura. Fiindcă 
vorbele lui Willibald îmi sugerau că Alfred nu voia să vin la 
curtea lui ca dascăl, ci ca războinic. De fapt, am mers 
fiindcă destinul ne hotărăşte vieţile. 

Am plecat dimineaţa, în zori. Era o zi de vară târzie, şi o 
ploaie măruntă picura peste copacii încărcaţi cu frunze. 
Mai întâi am călărit pe lângă ogoarele lui ZEthelred, ogoare 
mănoase, încărcate cu lanuri de secară şi ovăz, din care 
trilurile cristeilor te asurzeau. Dar, după câteva mile, am 
ajuns pe un câmp pustiu, care era zona de hotar dintre 
Wessex şi Mercia. Cândva, acele pământuri fuseseră 
rodnice, pe acolo erau sate, turmele de oi împânzeau 
dealurile mai înalte, însă danezii distruseseră ţinutul în 
vara de după înfrângerea suferită la Dealul lui Æsc şi prea 
puţini localnici se mai întorseseră pe la casele lor. Din câte 
ştiam, Alfred dorea ca oamenii să vină acolo şi să semene 
grâne, să crească vaci, dar danezii ameninţaseră că vor 
ucide pe oricine folosea acele câmpuri. Ei ştiau la fel de 
bine ca şi Alfred că asemenea oameni aveau să caute 
protecţie la cei din Wessex, iar regatul Wessex, gândeau 
danezii, mai exista doar fiindcă ei n-apucaseră să-l 
cucerească. 

Şi totuşi, pământul nu fusese cu totul părăsit. Câţiva 
oameni mai trăiau încă prin cătune, iar pădurile erau pline 
de tâlhari. Nu am văzut însă pe nimeni, ceea ce ne bucură, 
căci mai aveam încă la noi o bună parte din aurul lui 
Ragnar, pe care Brida îl înfăşurase în nişte piei zdrenţuite, 
vârâte într-o pungă cu franjuri, ca să nu scoată niciun 


4 250 # 


clinchet când fata mergea. 

La apus ajunseserăm deja departe spre sud, pătrunzând 
adânc în Wessex. Aici, ogoarele erau iarăşi pline de rod, 
iar satele mişunau de oameni. Nu-i de mirare că danezii 
tânjeau după aceste pământuri bogate. 

Alfred se găsea la Wintanceaster, care era capitala 
saxonilor din vest şi un oraş frumos, într-o ţară înstărită. 
Tot romanii îl construiseră, desigur, iar palatul lui Alfred 
fusese înălţat pe vremea lor, deşi tatăl lui adăugase o sală 
mare de ospeţe, cu grinzi frumos sculptate, iar el, Alfred, 
construise o biserică şi mai mare decât sala de ospeţe, cu 
ziduri de piatră, care tocmai erau acoperite cu un 
păienjeniş de scânduri de lemn când am sosit eu. Lângă 
noua clădire am zărit o piaţă, şi-mi amintesc cât de ciudat 
m-am simţit să văd o mulţime atât de pestriță strânsă la un 
loc, dar fără măcar un singur danez în rândurile ei. Danezii 
arătau exact ca noi, dar, când un danez trecea printr-o 
piaţă din nordul Angliei, oamenii se dădeau într-o parte, se 
înclinau supuşi şi frica plutea în aer. Insă aici nu se 
întâmpla aşa ceva. Femeile se târguiau pentru mere şi 
pâine, pentru brânză şi peşte, iar singurul grai pe care-l 
puteam auzi era dialectul aspru din Wessex. 

Brida şi cu mine am fost găzduiţi în partea romană a 
palatului, fără să se facă vreo încercare de a ne despărţi. 
Am primit o cămăruţă zugrăvită cu var, o saltea umplută 
cu paie, iar Willibald îmi spuse că trebuia să aşteptăm 
acolo şi aşa am făcut, până ne-am plictisit de-atâta 
aşteptare şi am început să cercetăm palatul, descoperind 
că era plin de călugări şi preoţi. Ei ne priveau ciudat, căci 
şi eu, şi Brida purtam pe mâini brățări scrijelite cu rune 
daneze. Eram un nechibzuit pe vremea aceea, nu aveam 
pic de înţelepciune şi de aceea nici nu-mi trecuse prin 
minte să-mi dau jos brăţările. E adevărat că şi unii dintre 
englezi purtau brățări, mai ales războinicii, dar nu în 
palatul lui Alfred. Iar la curtea lui trăiau mulţi războinici, 
unii dintre ei ealdormeni de vază, care erau sfetnicii lui, îi 
conduceau în luptă călăreţii şi erau răsplătiți cu pământuri 
pentru asta. Însă aceşti oameni erau mult mai puţini decât 


% 251 # 


preoţii, şi doar câtorva războinici, anume credincioaselor 
gărzi ale regelui, li se permitea să poarte arme asupra lor 
în palat. Ca să spun drept, era mai mult o mănăstire decât 
o curte regală. Într-o sală, o duzină de călugări copiau 
cărţi, peniţele lor scârţâind întruna pe pergamente. Apoi, 
existau trei capele, una dintre ele lângă o curte plină de 
flori. Curtea aceea era minunată, înmiresmată de 
parfumuri şi zumzăind de albine. Îl priveam pe Nihtgenga 
cum tocmai îşi făcea nevoile pe o tufă de flori, când am 
auzit o voce în spatele nostru: 

— Romanii au construit această curte. 

M-am întors şi l-am văzut pe Alfred. Am îngenuncheat în 
faţa lui, aşa cum trebuie să facă orice om când îl zăreşte 
pe regele său, dar el îmi făcu semn să mă ridic. Purta 
nădragi de lână, cizme înalte şi o cămaşă simplă din pânză. 
Nu avea escortă, nici gărzi, nici preoţi, iar mâneca lui 
dreaptă era pătată cu cerneală. 

— Fii binevenit, Uhtred, zise el. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne, am răspuns, întrebându-mă 
unde îi era alaiul regal. Niciodată nu-l văzusem fără o 
ciurdă de preoţi la câţiva paşi distanţă, dar în ziua aceea 
era absolut singur. 

— A, Brida, ăsta e câinele tău? făcu el. 

— Da, e câinele meu, zise fata pe un ton sfidător. 

— Pare un animal pe cinste. Haideţi cu mine. 

Ne invită să intrăm pe o uşă care ducea, în mod clar, 
către camera lui. Înăuntru am văzut o masă înaltă, la care 
regele putea scrie stând în picioare. Pe masă se aflau patru 
sfeşnice, care, fiindcă afară era ziuă, nu erau aprinse. Pe o 
măsuţă din apropiere se afla un vas cu apă, în care regele 
să-şi poată curăța cerneala de pe mâini. În cameră se mai 
aflau un pat jos, acoperit cu piei de oaie, un scaun pe care 
erau aşezate şase cărţi şi un vraf de pergamente, precum 
şi un mic altar, adăpostind două racle pentru moaşte, 
bătute cu pietre preţioase, şi un crucifix din fildeş. Pe 
pervazul ferestrei erau întinse rămăşiţele unui prânz. 
Regele dădu tipsiile deoparte, se aplecă să sărute altarul, 
apoi se aşeză pe pervaz şi începu să ascută nişte pene 


4 252 # 


pentru scris. 

— Frumos din partea ta că ai acceptat să vii, spuse el cu 
glas blând. Voiam să-ţi vorbesc după masa de seară, dar 
te-am zărit în grădină, aşa că am hotărât să discutăm 
acum. 

Îmi zâmbi, dar eu, de nătâng ce eram, i-am aruncat o 
căutătură urâtă. Brida se aşeză pe jos, lângă uşă, 
strângându-şi câinele lângă ea. 

— Ealdormanul /Ethelred te-a lăudat că ai fi un războinic 
vajnic, Uhtred, zise Alfred. 

— Am avut noroc, stăpâne. 

— Norocul e un lucru bun... aşa îmi spun şi luptătorii 
mei. Încă nu am scris o teologie a norocului şi poate nici n- 
am s-o fac vreodată. Dar mai poate exista norocul, dacă 
numai Dumnezeu hotărăşte tot ce se petrece pe lume? 

Mă privi încruntat preţ de câteva clipe, gândindu-se, 
evident, la aparenta contradicţie, dar apoi renunţă să mai 
cugete la dilemă, lăsând-o ca amuzament pentru altă dată. 

— Aşadar... presupun că am greşit încurajându-te să 
mergi pe calea preoţiei? 

— N-ai greşit cu nimic că m-ai încurajat, stăpâne, doar 
că nu doresc să fiu preot. 

— Aşa că ai fugit de mine. De ce? 

Cred că se aştepta să fiu stânjenit de această întrebare 
şi s-o ocolesc, dar i-am mărturisit adevărul. 

— Am plecat să-mi recapăt sabia. 

Aş fi vrut să am atunci la mine Răsuflarea-Şarpelui, 
fiindcă nu suportam să stau fără ea, dar străjile palatului 
insistaseră să las la poartă toate armele, chiar şi cuţitaşul 
pe care-l foloseam la masă. 

El dădu din cap înţelegător, ca şi cum acesta i s-ar fi 
părut un motiv întemeiat. 

— E o sabie deosebită, să înţeleg? 

— Cea mai bună din lume, stăpâne. 

Regele zâmbi, recunoscând în vocea mea entuziasmul 
exagerat al unui copil. 

— Prin urmare, te-ai întors la jarlul Ragnar? 

De astă dată eu am încuviinţat din cap, dar n-am mai 


4 253 # 


spus nimic. 

— Care nu te-a ţinut prizonier, Uhtred, continuă el 
ridicând glasul. De fapt, nici nu te-a ţinut vreodată, am 
dreptate? Te-a tratat ca pe fiul lui. 

— L-am iubit, am îngăimat eu. 

Mă privi stăruitor şi m-am simţit stânjenit de flacăra din 
ochii săi. Avea ochii foarte deschişi la culoare, care-ţi 
dădeau impresia că te scrutează ca la o judecată. 

— Dar în Eoferwic, urmă Alfred calm, lumea zicea că tu 
l-ai fi ucis pe Ragnar. 

Acum veni rândul meu să-l privesc stăruitor. Eram 
furios, buimac şi uluit, atât de uluit, că nici nu mai ştiam ce 
să spun. Dar de ce-aş fi fost surprins? Ce-ar fi putut 
pretinde un ticălos precum Kjartan? Singurul lucru bun în 
toată povestea era că danezul mă credea mort. 

— Lumea minte, interveni cu asprime Brida. 

— Oare? mă întrebă Alfred, la fel de netulburat. 

— Da, lumea minte, am repetat, mânios. _ 

— Niciodată nu m-am îndoit de asta, zise el. Işi puse 
deoparte penele şi cuţitaşul cu care le ascuţise, se aplecă 
peste maldărul de pergamente rigide aşezate pe cărţi şi 
începu să le răsfoiască, până ce dădu peste cel care-l 
interesa. Îl citi, apoi tăcu preţ de câteva clipe. 

— Kjartan? Aşa se pronunţă? 

— Kiartan, l-am corectat eu, făcând ca „j'-ul să sune ca 
un i”. 

— Da, jarlul Kjartan de acum, cunoscut ca un nobil 
puternic. Stăpân peste patru corăbii. 

— Toate astea sunt scrise acolo? 

— Orice descopăr despre duşmanii mei e aşternut pe 
pergament, mă lămuri Alfred. Şi de aceea eşti tu aici. Să- 
mi dezvălui mai multe. Ştiai că Ivar Cel Fără de Oase e 
mort? 

Mâna mea se îndreptă instinctiv spre ciocanul lui Thor, 
pe care-l purtam pe sub haină. 

— Nu. E mort? 

Am rămas uimit. Eram atât de îngrozit de Ivar, încât 
credeam c-o să trăiască veşnic. Insă Alfred spusese 


4 254 # 


adevărul. Ivar Cel Fără de Oase murise. 

— A fost ucis luptând contra irlandezilor, urmă Alfred, 
iar fiul lui Ragnar s-a întors în Northumbria, cu oamenii 
lui. Va lupta cu Kjartan? 

— Dacă află că tatăl lui a fost ucis de Kjartan, cu 
siguranţă că-i va scoate maţele din pântece, l-am asigurat. 

— Dar jarlul Kjartan a jurat că este nevinovat în privinţa 
asta. 

— Atunci minte. 

— E danez, făcu Alfred, iar oamenii aceştia nu trăiesc 
întru adevăr. 

Îmi aruncă o privire tăioasă, ca şi cum m-ar fi judecat 
pentru toate minciunile pe care i le îndrugasem de-a 
lungul anilor, apoi se ridică şi începu să străbată cu paşi 
mici încăperea. Îmi spusese că mă aflam acolo ca să-i 
vorbesc despre danezi, dar cel care vorbea era el. Mă 
înştiinţă că regele Merciei, Burghred, se săturase de 
stăpânii lui danezi şi hotărâse să fugă la Roma. 

— La Roma? 

— Eu am mers acolo de două ori, când eram copil, şi îmi 
amintesc că oraşul era un loc foarte murdar. Dar, adăugă 
Alfred pe un ton pătimaş, la Roma orice om se simte mai 
aproape de Dumnezeu, aşa că e un loc bun unde să te rogi. 
Burghred e o fire slabă, însă a făcut tot ce i-a stat în 
putinţă să uşureze jugul danez. Când el va fi plecat, e clar 
că danezii îi vor năpădi ţara. Şi atunci vor fi la hotarele 
noastre. Vor fi la Cirrenceastre, rosti el, apoi, privindu-mă 
atent în ochi, îmi spuse: Kjartan ştie că eşti în viaţă. 

— Ştie? 

— Desigur că ştie. Danezii au iscoade la curtea noastră, 
aşa cum avem şi noi printre ei. 

Iar iscoadele lui Alfred, îmi dădeam seama, trebuie să fi 
fost foarte sârguincioase, căci regele ştia o mulţime de 
lucruri. 

— Kjartan pare foarte preocupat de persoana ta, Uhtred, 
urmă el. Şi e firesc: dacă spui adevărul în privinţa morţii 
lui Ragnar, vei desfiinţa toate minciunile lui, iar dacă fiul 
lui Ragnar află adevărul de la tine, Kjartan va avea toate 


4 255 # 


motivele să se teamă pentru propria-i viaţă. Aşa că e 
normal să vrea cu tot dinadinsul să te omoare. Îţi spun 
toate astea doar ca să cântăreşti singur dacă mai vrei să te 
întorci la Cirrenceastre, unde danezii au influenţă. Ai fi mai 
în siguranţă în Wessex, dar cât va mai rezista şi Wessex? 

Rostise această frază ca pentru el, fără să aştepte un 
răspuns din partea mea, în timp ce continua să se plimbe 
preocupat prin încăpere. 

— Ubba şi-a trimis deja oameni spre Mercia, ceea ce 
înseamnă că e dornic să acapareze acel ţinut. L-ai întâlnit 
vreodată pe Ubba? 

— De multe ori. 

— Povesteşte-mi despre el. 

l-am spus tot ce ştiam, i-am spus că Ubba era un 
războinic viteaz, dar şi foarte superstiţios şi asta îl intrigă 
pe Alfred, care dori să ştie totul despre vrăjitorul Storri şi 
despre rune. l-am destăinuit că Ubba nu purta niciodată 
lupte din plăcerea de a se bate, ci doar atunci când runele 
îl asigurau că va câştiga, dar că, de îndată ce intra în 
luptă, o făcea cu o sălbăticie de neînchipuit. Alfred scrise 
toate vorbele mele, după care mă întrebă dacă-l întâlnisem 
pe Halfdan, fratele mezin al lui Ubba şi Ivar. l-am răspuns 
că-l cunoşteam, dar nu foarte bine. 

— Halfdan se laudă c-o să-l răzbune pe Ivar, spuse 
Alfred, deci e posibil ca el să nu invadeze Wessexul. Sau 
cel puţin nu foarte curând. Totuşi, chiar dacă Halfdan 
pleacă în Irlanda, vor rămâne destui păgâni să ne atace. 

Regele îmi arătă că se aşteptase ca atacul să aibă loc în 
acel an, dar danezii fuseseră dezorganizaţi. Cu toate astea, 
era sigur că această lipsă de organizare nu avea să dureze. 

— Vor veni negreşit la anul, şi cred că Ubba îi va 
conduce. 

— Sau Guthrum, am sugerat. 

— N-am uitat de Guthrum, dar el e încă în Anglia de Est. 

li aruncă Bridei o privire încărcată de reproşuri, 
amintindu-şi de povestea ei despre Edmund. Brida, deloc 
speriată, se uită la el cu ochii pe jumătate închişi. Alfred se 
întoarse spre mine: 


4 256 # 


— Ce ştii despre Guthrum? 

Din nou i-am spus ce ştiam, iar el îşi notă pe pergament 
toate vorbele mele. Rămase uimit când auzi despre osul 
din părul lui Guthrum şi se cutremură când i-am vorbit 
despre îndârjirea cu care Guthrum susţinea uciderea 
tuturor englezilor. 

— Asta e o treabă mai grea decât îşi închipuie el, şopti 
Alfred gânditor, după care lăsă pana jos şi începu iar să 
străbată încăperea cu paşi mici. Peste câteva clipe spuse: 
Există multe feluri de oameni, iar unii sunt mai de temut 
decât alţii. Mi-a fost teamă de Ivar Cel Fără de Oase, 
fiindcă era un om chibzuit şi cu sânge rece. Pe Ubba nu-l 
cunosc, dar bănuiesc că e periculos. Halfdan? Probabil e 
un neghiob viteaz, dar fără prea multă minte. Guthrum? Mi 
se pare cel mai puţin primejdios. 

— Cel mai puţin primejdios? am ripostat eu contrariat. 
Poate că Guthrum era poreclit Cel Fără de Noroc, dar era 
o căpetenie de seamă şi se sprijinea pe o oaste numeroasă. 

— Da, fiindcă gândeşte cu inima, Uhtred, nu cu capul. 
Inima unui om i-o poţi schimba, dar mintea nu. 

Îmi amintesc că am rămas cu privirile pironite asupra 
regelui, gândindu-mă că împrăştia cuvinte nesăbuite ca un 
cal care-şi face nevoile, dar el avea dreptate. Sau aproape 
avea dreptate, fiindcă pe urmă încercă să mă schimbe şi pe 
mine, fără să reuşească vreodată. 

O albină pătrunse în cameră, dar Nihtgenga se năpusti 
asupra ei, făcând-o să zboare afară. 

— Dar Guthrum ne va ataca? vru Alfred să ştie. 

— El are alt plan. Vrea să te oblige să-ţi împrăştii forţele. 
Danezii vor ataca din două părţi, pe mare şi pe uscat, iar 
britonii vor veni dinspre Țara Galilor. 

Alfred mă privi îngrijorat. 

— De unde ştii asta? 

I-am povestit despre vizita pe care Guthrum i-o făcuse 
lui Ragnar şi despre lunga discuţie dintre ei, la care 
fusesem martor. Pana lui Alfred scârţâia grăbită, notându- 
mi toate cuvintele. La răstimpuri, din ea săreau mici 
picături de cerneală pe pergament. 


4 257 # 


— Asta mă face să cred că Ubba va veni dinspre Mercia 
pe uscat, iar Guthrum dinspre Anglia de Est, pe mare, zise 
regele fără să se oprească din scris. 

Se înşela, dar în acel moment aşa păreau să stea 
lucrurile. 

— Câte corăbii poate aduce Guthrum? 

N-aveam habar. 

— Şaptezeci? Poate o sută? am sugerat. 

— Cred că mult mai multe decât atât, zise Alfred cu voce 
aspră. lar eu nu pot construi nici măcar douăzeci de 
corăbii ca să-l înfrunt. Ai navigat pe mare, Uhtred? 

— De multe ori. 

— Cu danezii? mă întrebă el direct. 

— Da, cu danezii, am recunoscut. 

— Aş vrea ca tu să... 

Nu apucă să-şi ducă fraza la bun sfârşit, căci un clopot 
dăngăni undeva în palat. 

— E vremea rugăciunilor, zise regele, punând pe masă 
pana de scris. Vii şi tu. 

Rostise ultimele cuvinte nu ca pe o întrebare, ci ca pe o 
poruncă. 

— Am multe lucruri de făcut... stăpâne, am murmurat. 

El clipi surprins, căci nu era obişnuit ca oamenii să se 
opună dorințelor sale, mai ales când era vorba de 
rugăciuni, dar niciun muşchi nu mi se clinti pe chip şi, 
văzându-mi încăpăţânarea, nu stărui. În acel moment, pe 
aleea pavată care ducea la camera lui se auzi un zgomot 
de sandale. Făcându-ne semn că puteam pleca, se grăbi să 
li se alăture călugărilor care mergeau la slujbă. Câteva 
clipe mai târziu, dinspre capelă răsună un cântec 
bisericesc, iar Brida şi cu mine am ieşit din palat şi ne-am 
dus în oraş, unde am găsit o tavernă care vindea o bere 
straşnică, la preţ bun. Eram însetat, căci Alfred nu-mi 
dăduse nimic să beau. Oamenii ne priveau bănuitori, nu 
doar din cauza brăţărilor cu rune daneze, ci şi a accentelor 
noastre ciudate - al meu din nord, al Bridei din est. Dar, 
când am pus pe masă o bucată de argint, care fu cântărită 
şi primită, suspiciunea începu să se risipească. Dispăru cu 


4 258 # 


totul când părintele Beocca intră în tavernă şi, văzându-ne, 
îşi ridică spre noi palmele pătate de cerneală: 

— Slavă Domnului! V-am căutat în lung şi-n lat până să 
aflu că sunteţi aici. Alfred vrea să vii imediat la palat, 
Uhtred. 

— Regele voia să se roage, i-am răspuns. 

— Da, dar acum vrea să fii prezent la cină. 

Am luat o gură zdravănă de bere şi am exclamat: 

— De-ar fi să trăiesc o sută de ani... 

— Mă rog să trăieşti mai mult de-atâta, mă întrerupse 
Beocca. Mă rog să trăieşti cât Matusalem! 

Habar n-aveam cine era Matusalem ăsta. 

— De-ar fi să trăiesc o sută de ani, am repetat eu, şi n-aş 
vrea să mai mănânc iar cu Alfred. 

Preotul clătină abătut din cap, dar acceptă să se aşeze 
lângă noi şi să ia o ulcică de bere. Dintr-odată se întinse 
spre mine şi trase de şnurul de piele pe care-l ascunsesem 
pe jumătate sub haină, iar vederea ciocanului lui Thor îl 
făcu să se sufoce de mânie. 

— M-ai minţit, Uhtred, şuieră el. Când ai fugit din grija 
părintelui Willibald, noi am făcut unele cercetări. Am aflat 
astfel că n-ai fost niciodată prizonier la danezi. Că te-au 
tratat ca pe un fiu! 

— Chiar aşa a fost, am recunoscut eu. 

— Dar de ce n-ai vrut să rămâi cu noi atunci? De ceai 
plecat iar la danezi? 

I-am zâmbit. 

— Ce-aş fi avut de învăţat aici? Dădu să-mi răspundă, 
dar am întins palma şi l-am oprit. Ai fi făcut din mine un 
dascăl, părinte, în timp ce danezii au făcut un războinic. Şi 
voi veţi avea nevoie de războinici, atunci când danezii se 
vor întoarce. 

Beocca înţelesese că aşa stăteau lucrurile, dar asta nu-l 
împiedica să fie trist. Se întoarse spre Brida: 

— Dar tu, tânără domniţă, sper că nu ne-ai minţit, nu? 

— Eu spun întotdeauna adevărul, părinte, grăi fata cu o 
voce piţigăiată. Intotdeauna. 

— Asta e bine. Preotul se întinse iar, ca să-mi ascundă 


4 259 # 


amuleta sub vestă. Eşti creştin, Uhtred? mă întrebă. 

— Chiar dumneata m-ai botezat, părinte, i-am zis, cu 
jumătate de glas. 

— Nu-i vom putea învinge pe danezi dacă nu ne vom 
păstra credinţa, rosti el înverşunat, apoi zâmbi: Dar tu vrei 
ceea ce-şi doreşte şi Alfred? 

— Nu ştiu ce-şi doreşte Alfred. A dat fuga să-şi tocească 
genunchii la biserică înainte să apuce să-mi spună. 

— Regele ar dori ca tu să-i slujeşti pe una dintre 
corăbiile pe care le construieşte, mă anunţă Beocca. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Da, Uhtred, chiar aşa. Noi construim corăbii, continuă 
preotul plin de entuziasm. Corăbii care să lupte contra 
danezilor, dar marinarii noştri nu sunt luptători. Ei sunt... 
marinari. Şi, desigur, sunt pescari şi neguţători, dar avem 
nevoie de oameni care să-i înveţe să facă ceea ce fac 
danezii. Corăbiile păgânilor sosesc neîncetat pe țărmurile 
noastre. Vin două, trei, uneori mai multe. Năvălitorii 
debarcă, ard, ucid, iau sclavi şi dispar. Dar dacă vom avea 
corăbii, îi vom putea înfrunta, încheie el triumfător, şi-şi 
izbi mâna stângă, neputincioasă, cu mâna dreaptă atât de 
tare, încât se strâmbă de durere. Da, asta vrea Alfred de la 
tine, Uhtred. 

M-am uitat spre Brida, care ridică uşor din umeri, ca şi 
cum ar fi vrut să-mi spună că preotul nu minţea. Gândul 
mă purtă pe dată la cei doi ZEthelred, tată şi fiu, şi la ura 
lor faţă de mine. Apoi mi-am amintit de bucuria trăită când 
mă avântam peste mări, la vântul ce umfla pânzele, la 
vâslele care se îndoiau, opintindu-se în valuri. Parcă 
vedeam aievea soarele scânteind din unde, iar în urechi 
îmi răsunau cântecele vâslaşilor. Am simţit în braţe 
tremurul cârmei şi în tot trupul zvâcnetul dat de urgia 
verde a apelor izbind în bordajul navei. 

— Sigur că o să accept vrerea regelui, am zis. 

— Domnul fie lăudat! 

Chiar aşa, m-am gândit. 


Am întâlnit-o pe /Zthelflaed înainte să plec din 
% 260 # 


Wintanceaster. Cred că avea pe atunci trei sau patru ani, 
şi era tare vorbăreaţă. Părul, de un auriu strălucitor, îi 
cădea în valuri pe umeri. Se juca prin grădina palatului, 
lângă camera regelui, cu o păpuşă din cârpe. Alfred intrase 
în jocul ei, însă ZElswith se temea să n-o obosească prea 
tare. Ţin minte că fetiţa râdea cu mare poftă - iar acel râs 
cristalin nu şi l-a pierdut niciodată. Alfred era bun cu ea, 
fiindcă îi plăceau copiii. În general, regele era serios, 
cucernic şi foarte sobru, dar în prezenţa copiilor mici 
devenea vesel şi jucăuş. Recunosc, aproape că mi-a fost 
simpatic atunci când l-am văzut cum o necăjea pe 
ZEthelflaed, ascunzându-i păpuşa la spate. Peste câteva 
clipe ZEthelflaed dădu fuga să se joace cu Nihtgenga şi să-l 
răsfeţe, dar ZElswith o chemă îngrozită înapoi. 

— Ce câine murdar! O să te umple de păduchi. Vino aici! 

Apoi îi aruncă o privire urâtă Bridei şi şopti, suficient de 
tare cât să se facă auzită: 

— Screette! 

Asta însemna, în graiul nostru, „târfă”. Dar Brida se 
prefăcu că nu auzise, ca şi regele. Pe mine, ZElswith nici nu 
mă băgă în seamă, dar nu m-am supărat, fiindcă un slujitor 
al palatului, chemat de Alfred, tocmai adusese un coif şi o 
cămaşă de zale şi le pusese pe iarbă. 

— Sunt pentru tine, Uhtred, mă îmbie regele. 

Coiful era din fier strălucitor, niţel turtit într-o parte de 
lovitura unei săbii, lustruit bine cu nisip şi oţet. Avea un 
nazal lung, deasupra căruia găurile pentru ochi se căscau 
precum găvanele unui craniu. Cămaşa era în bună stare, 
deşi şi ea fusese străpunsă de o sabie sau o suliță în 
dreptul inimii, dar fusese reparată cu pricepere de vreun 
fierar bun şi valora, de bună seamă, mulţi bani de argint. 

— Le-am luat de la un danez căzut în luptă pe Dealul lui 
Æsc, îmi zise Alfred, sub privirile piezişe ale lui ZElswith. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne, am spus eu îngenunchind în 
faţa lui şi sărutându-i mâna. 

— Rămâi un an în slujba mea. E tot ce-ţi cer. 

— Voi rămâne, stăpâne, i-am promis, pecetluind 
legământul cu un alt sărut pe încheieturile degetelor 


% 261 # 


pătate cu cerneală. 

Eram uimit, dar fericit. Un coif şi o cămaşă de zale erau 
piese rare şi preţioase şi nu făcusem nimic să merit atâta 
mărinimie, asta dacă nu însemna cumva că tocmai 
purtarea mea necioplită mă făcuse vrednic de favoruri. 
Alfred fusese generos, însă un stăpân trebuie să fie oricum 
generos. Căci stăpânul este cel care dăruieşte brățări 
aurite supuşilor săi ştiind că, dacă nu împarte bogății, 
pierde credinţa acestora. Chiar şi aşa, eu nu meritam 
darurile, deşi eram recunoscător pentru ele. Cuprins de 
entuziasm, pentru o clipă l-am considerat pe Alfred un om 
măreț, bun şi demn de admiraţie. 

Ar fi trebuit să mă gândesc mai bine. Da, generos era, 
căci Alfred, spre deosebire de soaţa lui, nu se zgârcea 
niciodată la daruri, dar de ce i-ar fi oferit o asemenea 
armură prețioasă unui tinerel cu mustăţile abia mijite? 
Fiindcă îi eram de folos. Nu foarte mult, dar mă putea 
folosi. Uneori, Alfred juca şah, un joc care mi se părea că 
necesită prea multă răbdare pentru a-mi fi pe plac. În şah 
există piese mai valoroase şi piese mai puţin valoroase - eu 
eram una dintre acestea din urmă. Piesele valoroase erau 
nobilii din Mercia care, dacă Alfred ar fi reuşit să-i atragă 
de partea sa, l-ar fi ajutat să-i bată pe danezi. Însă el deja 
privea dincolo de Mercia, către Anglia de Est şi 
Northumbria, şi nu avea de partea lui niciun nobil 
northumbrian în exil, afară de mine. Regele prevedea că 
avea să vină o vreme când sprijinul unui northumbrian i-ar 
fi fost vital ca să-i convingă pe localnicii din nord să 
accepte un rege sudic. Dacă aş fi fost cu adevărat valoros 
pentru el, dacă i-aş fi putut aduce o alianţă cu căpeteniile 
de lângă hotarele Wessexului, fireşte că mi-ar fi dat de 
soaţă o saxonă de viţă nobilă, căci o femeie de rang înalt e 
cel mai mare dar pe care un stăpân îl poate face. Însă un 
coif şi-o cămaşă de zale i se păruseră probabil suficiente 
pentru un plan aşa de îndepărtat ca alipirea Northumbriei 
la regatul lui. Înţelegând că într-o bună zi îi puteam fi util 
în privinţa asta, încerca să mă lege de el prin daruri, iar eu 
acceptam bucuros supuşenia. 


4 262 # 


— Nimeni dintre oamenii mei n-a mai luptat pe o 
corabie, aşa că trebuie să înveţe, îmi spuse Alfred. Poate 
că eşti tânăr, Uhtred, dar ai experienţă, ceea ce înseamnă 
că ştii mai mult decât ei. Mergi şi-i învaţă! 

Eu? Să ştiu mai multe decât oamenii lui? Navigasem pe 
Vipera Vântului, asta era tot, dar niciodată nu luptasem la 
bordul unei corăbii. Bineînţeles, n-aveam de gând să-i 
mărturisesc asta. În schimb, i-am acceptat darurile şi am 
plecat spre sud, către coastă. Astfel, el mutase un pion 
care într-o zi îi putea face trebuinţă. Desigur, pentru Alfred 
cele mai importante piese de pe tablă erau episcopii, ale 
căror rugăciuni, credea el, i-ar fi putut alunga pe danezi 
din Anglia, şi de aceea niciun episcop nu flămânzea în 
Wessex, dar nici eu nu mă puteam plânge, căci primisem o 
cămaşă de zale şi un coif de fier şi arătam ca un adevărat 
războinic. Alfred ne dădu şi cai pentru călătorie şi îl 
trimise cu noi pe părintele Willibald, dar de astă dată nu ca 
să ne păzească, ci ca să aibă grijă de nevoile spirituale ale 
echipajelor noilor sale corăbii. Sărmanul Willibald! Suferea 
ca un câine ori de câte ori valurile izbeau corabia, dar nu- 
şi abandonă o clipă misiunea primită, mai ales în ceea ce 
mă privea pe mine. Dacă rugăciunile ar fi putut preface pe 
careva într-un creştin, atunci aş fi fost un sfânt de zece ori 
până acum, la cât s-a rugat părintele pentru mine. 

Destinul hotărăşte totul. Şi acum, privind în urmă, văd 
clar cum s-a ţesut firul vieţii mele. Drumul meu a început 
la Bebbanburg şi m-a purtat spre sud, mereu spre sud, 
până am atins cele mai îndepărtate coaste ale Angliei şi n- 
am mai avut unde să merg, dar încă auzeam graiul 
neamului meu. Aceasta a fost călătoria copilăriei mele. Ca 
bărbat, am mers în sens invers, mereu spre nord, 
purtându-mi sabia şi sulița şi securea spre a-mi croi drum 
spre locul de unde pornisem în viaţă. Destinul. Le-am fost 
drag ursitoarelor, sau cel puţin ele m-au cruțat şi, pentru o 
vreme, au făcut din mine un marinar. 

Mi-am luat cămaşa de zale şi coiful în anul 874, acelaşi 
an în care regele Burghred fugise la Roma, iar Alfred 
începuse pregătirile pentru venirea lui Guthrum în 


4 263 # 


primăvara următoare, însă Guthrum nu veni nici în 
primăvară, nici în vară, aşa că Wessexul fu cruțat de 
invazie în 875. Guthrum ar fi trebuit să vină, dar, fiind un 
om bănuitor, mereu aşteptându-se la ce era mai rău, 
petrecu optsprezece luni încheiate ca să strângă cea mai 
mare oaste pe care danezii o aduseseră vreodată în Anglia. 
Pe lângă ea, Marea Oaste care mărşăluise spre Readingum 
părea neînsemnată. Aceasta era oştirea care ar fi trebuit 
să distrugă regatul Wessex şi să-i împlinească lui Guthrum 
visul de a măcelări, până la ultimul, toţi englezii din 
Anglia. Oastea lui Guthrum se adună în cele din urmă şi, 
când acel ceas sosi, cele trei ursitoare tăiară firele vieţii 
Angliei unul câte unul, până când ea nu mai rămase prinsă 
decât într-o aţă subţire - dar această poveste trebuie să 
aştepte, şi o pomenesc aici doar ca să arăt de ce am avut 
atâta răgaz ca să ne pregătim de luptă. 

Am fost trimis pe Heagengel. Numele corăbiei, care 
înseamnă „Arhanghel”, mi-a purtat noroc. Desigur, nu o 
conduceam eu, căci nava avea un căpitan pe nume 
Werferth, care până atunci avusese o corăbioară de negoţ 
cu care se tot vânturase pe mări, până să fie convins de 
rege să stea la cârma lui Heahengel. Luptătorii de pe navă 
se aflau sub conducerea unui oştean bătrân şi crunt, numit 
Leofric. lar eu? Eu eram a cincea roată la căruţă. 

Nu eram dorit. Toate cuvintele cu care Alfred îmi 
gâdilase orgoliul, cum că va trebui să-i învăţ pe marinari să 
lupte, fuseseră vorbe goale. Însă mă convinsese să mă 
alătur flotei sale, şi eu îi jurasem să stau sub arme un an. 
Aşa că iată-mă la Hamtun, un port straşnic, situat la 
capătul unui braţ de mare ce se adâncea mult în uscat. 
Alfred poruncise să se construiască douăsprezece corăbii, 
iar de asta se ocupa un marangoz care fusese vâslaş pe o 
corabie daneză înainte să fugă în Francia şi de acolo să se 
întoarcă în Anglia, după multe peripeții. Nu erau multe 
lucruri despre lupta la bordul unei corăbii pe care el să nu 
le ştie şi cu siguranţă era mai priceput decât mine. 
Oricum, lupta pe mare nu se deosebeşte prea mult de cea 
pe uscat, pentru că nava e o fâşie de uscat plutitoare. Deci 


4 264 # 


o luptă pe corabie e o luptă de uscat purtată pe mare. Îţi 
izbeşti corabia de cea a duşmanului, formezi un zid de 
scuturi şi ucizi echipajul inamic. Dar marangozul nostru, 
care era un om foarte isteţ şi viclean, îşi dăduse seama că 
o corabie mai mare oferea echipajului său un avantaj, 
fiindcă putea adăposti mai mulţi oameni, iar laturile sale, 
fiind mai înalte, puteau servi drept parapet de protecţie. 
Aşa că el construi douăsprezece nave mari, care mi se 
părură la început ciudate, căci n-aveau capete de dragon la 
proră sau la pupă, deşi pe toate catargele fuseseră bătute 
în cuie crucifixe. Intreaga flotă era condusă de 
ealdormanul Hacca, fratele ealdormanului de 
Hamptonscir. Singurul lucru pe care mi-l spuse acesta 
când mă văzu fu să mă sfătuiască să-mi învelesc cămaşa de 
zale cu o pânză dată cu ulei, ca să nu ruginească. După 
care mă încredinţă lui Leofric. 

— Arată-mi mâinile, îmi porunci căpitanul. M-am supus, 
şi el a pufnit în râs: O să faci bătături în curând, 
Poponeaţă! 

Era cuvântul lui favorit: Poponeaţă. Ăsta, adică, eram 
eu, deşi uneori îmi spunea Endwerc, ceea ce înseamnă 
„durere în dos”. Leofric hotări să fiu vâslaş, unul dintre cei 
şaisprezece aflaţi la babord, care este partea din stânga a 
navei, cum te uiţi înainte. Cealaltă parte se numeşte 
tribord, şi acolo se află şi vâsla de cârmit. Aveam pe 
corabie şaizeci de luptători, dintre care treizeci şi doi 
vâsleau atunci când nu puteam întinde pânza ca să ne 
lăsăm purtaţi de vânt. Werferth ţinea cârma, iar Leofric se 
mişca încoace şi-ncolo, strigându-ne să tragem mai tare la 
vâsle. 

Toată toamna şi toată iarna am vâslit în sus şi-n jos, pe 
canalul larg al portului Hamtun şi dincolo de el, în Solente, 
care este bucata de mare aflată la sud de insula With, şi 
am luptat cu mareea şi cu vânturile, purtând Heahengel 
prin valurile scunde şi reci, până am devenit un echipaj 
călit şi am putut ieşi cu corabia în larg. Spre marea mea 
surprindere, am descoperit că Heahengel era o navă 
rapidă. Crezusem că, fiind mult mai mare, va fi mai lentă 


4 265 # 


decât corăbiile lungi ale danezilor, dar era iute, tare iute, 
şi Leofric o transformase într-o armă mortală. 

Lui nu-i plăcea deloc de mine şi, cu toate că mă numea 
în batjocură Poponeaţă şi „durere-n dos”, nu îndrăzneam 
să-i răspund, căci m-ar fi ucis. Era un om scund, dar solid, 
puternic ca un bou, cu o faţă brăzdată de cicatrice, o fire 
aprinsă şi o sabie atât de purtată prin lupte, încât lama ei 
era îngustă cât cea de cuţit. Dar lui nu-i păsa, fiindcă arma 
sa favorită era toporul. Ştia că eram ealdorman, dar nu se 
sinchisea de asta şi nici de faptul că servisem cândva pe o 
corabie daneză. 

— Singurul lucru pe care-l putem învăţa de la danezi 
este cum să murim, Poponeaţă! îmi zicea el. 

Leofric nu dădea doi bani pe mine, însă eu îl admiram. 
Noaptea, când ne strângeam într-una dintre tavernele din 
Hamtun, îmi plăcea să stau lângă el ca să-i ascult puţinele 
cuvinte rostite, căci de obicei era ursuz, chiar şi când 
venea vorba despre propriile sale nave. 

— Noi avem douăsprezece, mârâia el. Şi câte pot aduce 
danezii? 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Două sute? sugeră el. Şi noi avem douăsprezece? 

Brida îl convinse într-o seară să ne povestească despre 
luptele la care participase, toate purtate pe uscat, şi el 
vorbi despre cea de la Dealul lui ZEsc, despre cum fusese 
spart zidul danez de un singur om înarmat cu un topor. Cu 
toţii am înţeles că Leofric însuşi făcuse asta. Ne mai 
destăinui cum omul ţinuse toporul doar pe jumătate ridicat 
peste cap, pentru a lovi mai des cu el, deşi forţa izbiturii 
era astfel mai mică. Ţinându-şi scutul în mâna stângă, 
pentru a opri cu el duşmanul, ucisese un danez din faţa lui, 
pe urmă unul din dreapta lui şi în cele din urmă scosese 
toporul şi începuse să-şi croiască drum cu el prin liniile 
daneze, rotindu-l întruna prin aer. Văzu că-l ascultam atent 
şi pufni dispreţuitor, ca de obicei: 

— Ai fost vreodată într-un zid de scuturi, Poponeaţă? 

Am ridicat palma în sus, în semn de încuviinţare. 

— El însuşi a spart zidul de scuturi al duşmanului, mă 


% 266 # 


lăudă Brida. Primiserăm amândoi adăpost în grajdurile 
tavernei, iar lui Leofric îi plăcea de fată, deşi refuza să o 
lase la bordul lui Heahengel zicând că femeile aduc 
ghinion corăbiilor. 

— Da, l-a spart, repetă Brida. Eu l-am văzut! 

Bărbatul mă privi chiorâş, neştiind dacă s-o creadă sau 
nu. N-am zis nimic. 

— Şi cu cine te băteai, băiete, cu călugărițele? rânji el. 

— Cu velşii, spuse Brida. 

— Aaa, cu velşii! Dar pe toţi dracii, velşii sunt uşor de 
omorât, pufni el, deşi nu era adevărat, dar l-am lăsat să mă 
ia în tărbacă. 

A doua zi, când ne-am antrenat pentru luptă cu bete de 
lemn, în loc de săbii adevărate, el făcu în aşa fel încât să se 
afle faţă în faţă cu mine şi mă bătu ca pe un câine, îmi 
sparse capul şi mă lăsă buimac. 

— Eu nu-s ca velşii, Poponeaţă, îmi mârâi Leofric la 
ureche, înainte să mă lase să zac la pământ. Din ziua aceea 
îmi plăcu şi mai mult de el. 

Anul trecu. Împlinisem de acum optsprezece ani. Marea 
oaste daneză nu veni, însă corăbiile daneze îşi făcură 
apariţia. Danezii erau iarăşi vikingi, iar corăbiile lor cu cap 
de dragon începură să se ivească în apropierea coastelor, 
câte una sau câte două, pustiind coastele saxonilor din 
vest, jefuind, violând, arzând şi ucigând. În anul acela, 
Alfred îşi termină de construit flota. 

Aşa că am pornit pe întinsul mării. 


4 267 # 


Opt 
a 


Am petrecut primăvara, vara şi toamna anului 875 
vâslind în susul şi-n josul coastei sudice a Wessexului. Ne- 
am împărţit în patru flotile, iar Leofric primi comanda a 
trei corăbii - Heahengel, Ceruphin şi Cristenlic, ale căror 
nume însemnau Arhaghel, Heruvim şi Creştin. Însuşi 
Alfred alesese denumirile. Hacca, omul care conducea 
întreaga flotă, naviga cu Evangelista, care curând dobândi 
faima nedorită că ar fi fost o corabie urmărită de ghinion, 
deşi adevăratul ei nenoroc era prezenţa lui Hacca la bord. 
Acesta era un om destul de cumsecade, generos când 
venea vorba de daruri, dar ura corăbiile, ura marea şi nu 
voia altceva decât să fie luptător pe uscat, ceea ce însemna 
că Evangelista era întotdeauna ancorată în portul Hamtun, 
pentru pretinse reparaţii. 

Nu şi Heahengel. Trăgeam de vâsla mea până când mă 
durea tot trupul şi mâinile îmi erau grele ca un trunchi de 
stejar, dar vâslitul m-a ajutat să fac muşchi. Eram de-acum 
un bărbat înalt, voinic şi puternic, dar şi bătăios şi mândru. 
Nu voiam altceva decât să lupt pe Heahengel împotriva 
vreunei corăbii daneze. Însă prima noastră confruntare se 
încheie cu un dezastru. Ne aflam în largul coastei Suth 
Seaxa, o coastă minunată, cu faleze albe şi înalte. 
Ceruphin şi Cristenlic se îndepărtaseră în larg, în vreme ce 
noi ne-am strecurat spre țărm, sperând să ispitim vreo 
corabie vikingă care să ne urmărească şi pe care s-o 
atragem într-o ambuscadă declanşată de celelalte două 
nave. Capcana funcţionă, doar că vikingii se dovediră mai 
buni decât noi. Corabia lor era mai mică, mult mai mică, şi 
am urmărit-o împotriva curenților, apropiindu-ne de ea cu 
fiecare bătaie a vâslelor. Dar, când le zăriră pe Ceruphin şi 
Cristenlic, care veneau dinspre sud, cu vâslele lucind în 


Y% 268 # 


bătaia soarelui şi provele despicând valurile înspumate, 
vikingii îşi răsuciră în loc corabia ca şi cum ar fi rotit-o pe 
un fus şi, ajutaţi de un curent puternic, se repeziră spre 
noi. 

— Intră în ei! Intră în ei! urlă Leofric către Werferth, 
care se afla la cârmă, dar în loc să facă asta, Werferth 
întoarse nava, căci nu dorea să o ciocnească de cea a 
vikingilor. Am văzut cum vâslele corabiei daneze alunecau 
în găurile lor când aceasta se apropie de noi şi, alunecând 
de-a lungul tribordului, ne sfărâmă vâslele, una câte una. 
Forţa izbiturii împinse mânerele vâslelor înapoi, în vâslaşii 
noştri, zdrobind coastele câtorva oameni. Atunci, arcaşii 
lor - căci danezii aveau vreo patru sau cinci arcaşi la bord 
- îşi sloboziră săgețile. Una pătrunse în gâtul lui Werferth, 
şi sângele lui ţâşni, împroşcând cârma. Leofric începu să 
răcnească, într-o furie neputincioasă, însă danezii, scoțând 
iar vâslele prin găuri, începură să se îndepărteze rapid, 
profitând de curent, şi să chiuie de bucurie, văzând cum ne 
învârteam în loc, cu corabia rămasă fără cârmaci şi fără 
vâsle. 

— Ai pilotat vreodată o corabie, Poponeaţă? mă întrebă 
Leofric, dându-l deoparte pe Werferth, care trăgea să 
moară. 

— Da. 

— Atunci ia cârma şi condu corabia asta. 

Ne-am întors acasă cu vâsle doar la babord, dar în urma 
acestei întâmplări am învăţat două lecţii. Una - să ţinem 
mereu la noi vâsle de rezervă, şi a doua - să avem la bord 
arcaşi. Doar că ealdormanul Freola, care comanda oastea 
din Hamptonscir, ne zise că nu putea să se lipsească de 
niciun arcaş, că şi-aşa avea puţini, că deja corăbiile îi 
luaseră prea mulţi războinici şi că, plus de asta, nici n- 
aveam nevoie de arcaşi pe o corabie. Fratele lui, Hacca, ne 
sfătui să nu ne agităm prea tare. 

— Aruncaţi cu suliţele, îi zise el lui Leofric. 

— Vreau arcaşi, insistă acesta. 

— N-am de unde să-ţi dau, spuse Hacca ridicând din 
umeri. 


4 269 # 


Părintele Willibald îi scrise atunci un răvaş lui Alfred. 

— Regele mă va asculta, ne asigură el. 

— Aşadar, îi scrii, spuse Leofric neîncrezător. Şi pe 
urmă? Ce-o să se întâmple? 

— Ne va trimite arcaşi, desigur, zise bucuros preotul. 

— Răvaşul tău o să ajungă la ticăloşii lui de scribi, care 
sunt toţi preoţi, iar ei o să-l pună într-un teanc de alte 
răvaşe. Teancul se citeşte încet, şi când Alfred o să dea, în 
sfârşit, de mesajul tău, o să ceară sfaturi de la cei în care 
se încrede. Atunci o să-şi dea cu părerea şi doi afurisiţi de 
episcopi, iar Alfred o să-ţi scrie înapoi, cerându-ţi mai 
multe amănunte. Aşa o s-o lungească până după 
Bobotează, când noi vom fi deja morţi, cu spinările 
împănate de săgețile danezilor. 

Acestea fiind zise, Leofric îi aruncă o căutătură fioroasă 
lui Williband, şi din clipa aceea începu să-mi placă şi mai 
mult de el. 

— Ce-i aşa de râs, Poponeaţă? mă întrebă, observându- 
mi rânjetul. 

— Eu pot să-ţi fac rost de arcaşi, l-am asigurat. 

— Cum? 

Avea să se lămurească grabnic cum: cu o bucată din 
aurul lui Ragnar, pe care am arătat-o în piaţa din Hamtun, 
zicând că acea monedă, cu scrisul ciudat de pe ea, avea să- 
i fie dăruită celui ce câştiga un concurs de tras cu arcul la 
ţintă, ţinut din acea zi într-o săptămână. Banul de aur 
valora mai mult decât puteau câştiga majoritatea 
bărbaţilor într-un an de trudă, şi Leofric fu foarte curios să 
afle de unde o aveam, dar n-am vrut să-i spun. Prin ţinut s- 
a răspândit iute vestea că oricine putea câştiga un ban de 
aur curat trăgând câteva săgeți. Peste patruzeci de bărbaţi 
veniră să-şi demonstreze priceperea. Pe cei mai buni 
doisprezece i-am luat la bordul lui Heahengel, iar pe alţi 
douăzeci i-am trimis pe Ceruphin şi Cristenlic, câte zece de 
fiecare corabie. Cu aceste întăriri am pornit pe mare. 
Desigur, arcaşii luaţi cu arcanul au protestat, dar Leofric 
se stropşi la ei şi deodată hotărâră cu toţii, înfricoşaţi, că 
n-aveau altceva mai bun de făcut decât să navigheze de-a 


4 270 # 


lungul coastei Wessexului alături de el. 

— Pentru unul care pare c-a venit pe lume prin fundul 
unei capre nu eşti chiar cu totul nefolositor, râse el. 

— O să avem necazuri când ne-om întoarce, fiindcă i-am 
răpit pe oamenii ăştia, l-am avertizat. 

— Normal c-o să avem. Necazuri cu intendentul regal, 
cu ealdormanul, cu episcopul şi cu o întreagă mulţime de 
dregători afurisiţi. Dar hai mai întâi să ucidem nişte 
danezi, încheie Leofric izbucnind în râs, ceea ce se 
întâmpla foarte rar. 

Şi chiar aşa am făcut. Din întâmplare, ne-a ieşit în cale 
aceeaşi corabie care ne umilise mai înainte. Încercă să 
repete  vicleşugul, dar de astă dată am îndreptat 
Heahengel cu toată viteza spre ea, şi prova noastră izbi în 
bordajul navei duşmane. Imediat, cei doisprezece arcaşi ai 
noştri începură să tragă în danezi. Heahengel încălecase, 
pur şi simplu, corabia păgânilor, pe jumătate scufundând- 
o, iar în acel moment Leofric conduse o şarjă la prova, 
astfel că apa din santina3 navei se îngroşă de sângele 
vikingilor. Doi dintre oamenii noştri reuşiră să lege vasele 
unul de altul, ceea ce însemna că de-acum puteam 
abandona cârma. Fără să mă mai obosesc să-mi pun 
cămaşa de zale sau coiful, am sărit la bordul navei vikinge, 
înarmat cu Răsuflarea-Şarpelui, şi am intrat în luptă. 
Scuturile se izbeau în mijlocul punţii, suliţele şuierau, 
săbiile şi topoarele se roteau prin aer, săgețile zburau pe 
deasupra capetelor, unii oameni ţipau, alţii mureau. Peste 
furia luptei am simţit bucuria cântecului sabiei, şi totul se 
termină înainte ca echipajele de pe Ceruphin şi Cristenlic 
să ni se alăture. 

Ah, cât îmi plăcea! Să fiu tânăr, să fiu puternic, să am o 
sabie straşnică şi să trăiesc. Echipajul danez număra 
patruzeci şi şase de oameni, i-am ucis pe toţi, mai puţin pe 
unul, căci Leofric zbieră că trebuia să luăm un prizonier. 
Trei dintre oamenii noştri muriseră şi şase erau grav 
răniţi, urmând să moară în scurt timp, însă am reuşit să 


3 Santină - spaţiu pe fundul unei nave unde se adună apele de 
condensare, de infiltraţie etc. (n.tr.). 


% 271 # 


salvăm nava vikingă şi să o tragem până în portul Hamtun, 
iar în pântecele ei mânjit de sânge am găsit un cufăr de 
argint furat de la o mănăstire de pe insula Wiht. Leofric le 
oferi o cantitate generoasă de argint arcaşilor, aşa încât, 
atunci când am ajuns la țărm, iar intendentul ținutului ne 
ceru socoteală şi ne porunci să-i predăm arcaşii, numai doi 
dintre ei voiră să plece. Restul, văzând că era prilej de 
îmbogăţire, rămaseră. 

Pe prinsul danez îl chema Hroi. Stăpânul lui, pe care îl 
uciseserăm în luptă, se numea Thurkil şi fusese în slujba 
lui Guthrum, care se afla în Anglia de Est, unde se 
proclamase regele ţării. 

— Mai poartă osul în păr? am vrut să ştiu. 

— Da, stăpâne, răspunse danezul. 

Nu mă numise astfel deoarece ştia că eram ealdorman, 
ci fiindcă nu voia să-l ucid după ce l-aş fi descusut. Hroi nu 
credea că Guthrum avea să atace în acel an. 

— Îl aşteaptă pe Halfdan, explică el. 

— Şi Halfdan unde e? 

— În Irlanda, stăpâne. 

— Ca să-l răzbune pe Ivar? 

— Da, stăpâne. 

— II cunoşti pe Kjartan? 

— Ştiu trei oameni care se cheamă astfel, stăpâne. 

— Kjartan din Northumbria. Tatăl lui Sven. 

— Jarlul Kjartan adică? 

— Îşi zice jarl acum? 

— Da, stăpâne, şi este încă în Northumbria. 

— Dar Ragnar? Fiul lui Ragnar Neînfricatul? 

— Jarlul Ragnar este cu Guthrum, stăpâne, în Anglia de 
Est. Are patru corăbii. 

L-am pus în lanţuri pe Hroi şi l-am trimis sub pază la 
Wintanceaster, căci lui Alfred îi plăcea să discute cu 
prizonierii danezi. Nu ştiu care i-a fost soarta. Probabil a 
fost spânzurat sau descăpăţânat, căci Alfred nu-şi risipea 
milostenia creştină şi asupra piraţilor păgâni. 

M-am gândit la Ragnar cel Tânăr, jarlul Ragnar de 
acum, întrebându-mă ce-aş fi făcut dacă-i întâlneam 


% 272 Ø 


corăbiile pe coasta Wessexului. De asemenea, mi-am pus 
întrebarea dacă nu cumva Hroi minţise şi Guthrum avea să 
ne atace în acea vară. Eram încredinţat că ar fi putut să ne 
invadeze, căci în toată Anglia luptele se ţineau lanţ. 
Danezii din Mercia îi atacaseră pe britoni în nordul Ţării 
Galilor - niciodată n-aveam să aflu motivul acestui raid -, 
în vreme ce alte bande daneze jefuiau de-a lungul 
hotarelor  Wessexului. Bănuiam că incursiunile lor 
prădalnice erau menite să descopere slăbiciunile saxonilor 
din vest, înainte ca Guthrum să-şi trimită la luptă Marea 
Oaste, dar nicio oştire nu apăru; prin urmare, pe la 
mijlocul verii, Alfred se simţi îndeajuns de sigur pe sine ca 
să-şi părăsească forţele din nordul regatului pentru a 
inspecta flota. 

Tot atunci am primit ştirea că şapte corăbii daneze 
fuseseră văzute lângă Heilincingae, o insulă aflată în apele 
puţin adânci de lângă ţărmul sudic al Angliei, la est de 
Hamtun. Veştile fură adeverite când am zărit trâmbe de 
fum ridicându-se din aşezările prădate. Doar jumătate din 
corăbiile noastre se aflau la Hamtun, celelalte fiind în larg, 
iar una dintre cele şase din port, Evangelista, avea o 
crăpătură lungă în bordaj. Hacca nu era de găsit nicăieri 
pe lângă Hamtun, probabil plecase la casa fratelui său, şi 
fără îndoială că avea să fie supărat că ratase vizita regelui. 
Însă Alfred nu ne dăduse niciun semn că urma să vină - 
pesemne voia să ne vadă aşa cum eram, mai curând decât 
cum ne-am fi pregătit să fim, dacă am fi ştiut de sosirea lui. 
De îndată ce auzi despre prezenţa danezilor la Heilincigae, 
el ne porunci tuturor să ieşim în larg şi se îmbarcă pe 
Heahengel, alături de două dintre gărzile sale şi de trei 
preoţi, unul dintre ei fiind Beocca. De cum urcă la bord, 
acesta veni imediat lângă mine, la cârmă. 

— Dar ce-ai mai crescut, Uhtred, îmi spuse el, aproape 
cu reproş în glas. Adevărul era că mă înălţasem cu un cap 
peste el şi eram mult mai lat în umeri şi în piept. 

— Dacă ai trage la vâsle, părinte, ai creşte şi dumneata! 

Preotul chicoti înveselit. 

— Nici nu mă pot închipui dând la vâsle. Arătând spre 


4 273 # 


cârma mea, se interesă: Asta e greu de mânuit? 

L-am lăsat să ţină cârma, cerându-i să îndrepte puţin 
corabia spre tribord, iar ochii săi saşii se lărgiră de uimire 
când, încercând să împingă vâsla, întâmpină tăria colosală 
a apei. 

— Îţi trebuie putere, i-am zis, luându-i cârma din mâini. 

— Eşti fericit, nu? mă întrebă Beocca, şi iarăşi i-am citit 
în glas un fel de acuză. 

— Da, sunt fericit. 

— N-ar fi trebuit să fii. 

— Nu? 

— Alfred a crezut că această experienţă va fi umilitoare 
pentru tine. 

L-am privit pe rege, care era sus, la prova, alături de 
Leofric, şi mi-am amintit cuvintele lui mieroase, despre 
cum ar fi trebuit eu să fac pe dascălul pentru aceste 
echipaje. Mi-am dat seama că el ştiuse că n-o să am ce să-i 
învăţ pe aceşti oameni, care cunoşteau deja multe lucruri 
despre mare, şi totuşi îmi dăruise coiful şi armura. Am 
bănuit că făcuse asta ca să-i ofer un an din viaţa mea, an în 
care el nădăjduise că Leofric o să scoată orice urmă de 
mândrie şi de orgoliu din comportamentul meu tineresc şi 
trufaş. 

— Nu i-a mers planul, nu-i aşa? am spus eu rânjind. 

— Credea c-o să fii sleit de puteri ca un cal de moară. 

— Dar eu nu sunt cal, părinte. Sunt un nobil din 
Northumbria. Ce şi-a închipuit regele? Că după un an pe 
mare voi deveni un papă-lapte de creştin, gata să fac 
temenele în faţa lui? 

— Ar fi chiar aşa de rău să devii un bun creştin? 

— Da, e rău, i-am replicat tăios. Pentru că regele are 
acum nevoie de bărbaţi dârji, care să lupte cu danezii, nu 
de lingăi care să îndruge rugăciuni. 

Beocca oftă, apoi făcu semnul crucii, văzând cum 
părintele Willibald tocmai vărsase, iar pescăruşii se 
înghesuiau să-i înfulece voma. 

— E timpul să te însori, Uhtred, grăi el deodată. 

Am făcut ochii mari de uimire. 


Y 274 # 


— Să mă însor? De ce spui asta? 

— Eşti îndeajuns de copt pentru însurătoare, mă asigură 
el. 

— Şi tu la fel, şi nu eşti însurat, aşa că de ce-aş fi eu? 

— Eu trăiesc în nădejdea Domnului şi a vieţii veşnice, 
zise Beocca. 

Sărmanul! Era saşiu, avea o mână ţeapănă şi o figură de 
nevăstuică bolnavă, iar toate astea n-aveau cum să facă din 
el un răsfăţat al femeilor. 

— Există o tânără domniţă în Defnascir pe care ar trebui 
să o vezi, urmă el cu însufleţire. O tânără de familie foarte 
bună! O fiinţă plină de farmec şi... Se opri deodată, fie 
pentru că nu ştia ce calităţi să mai înşire, fie că nu mai 
putea inventa altele noi, dar peste câteva clipe adăugă: 
Tatăl ei a fost intendentul regal al comitatului, Dumnezeu 
să-l odihnească în pacea lui. E o fată încântătoare, îţi 
spun... O cheamă Mildrith, încheie Beocca, aşteptându-mi 
reacţia. 

— Ce? O fiică de intendent? am pufnit eu dispreţuitor. 
Intendentul regelui? Al comitatului? 

— Tatăl ei a fost intendent al comitatului Defnascir, din 
sud, zise preotul, coborându-l uşor pe răposat pe scara 
socială. Dar i-a lăsat fetei o moştenire bogată. Are o moşie 
întinsă lângă Exanceaster. 

— O fată de intendent, am repetat eu, nu o fiică de 
ealdorman? 

— Are şaisprezece ani, cred, schimbă vorba Beocca. 
Privea în zare, către plaja cu pietriş scânteietor de la 
răsărit. 

— Şaisprezece ani şi e încă nemăritată? Trebuie să aibă 
o faţă de cotoroanţă! 

— Asta nu prea contează, mi-o reteză el. 

— Nu tu trebuie să te culci cu ea. Fără îndoială, e foarte 
pioasă, nu? 

— Da, e o creştină plină de devoțiune, sunt bucuros să 
spun asta. 

— Ai văzut-o? l-am întrebat. N 

— Nu, recunoscu el, cumva stânjenit. Insă Alfred mi-a 


% 275 # 


vorbit despre ea. 

— Aha, deci este ideea regelui... 

— Regelui îi place să-şi vadă supuşii aşezaţi la casele lor, 
cu rădăcinile bine înfipte în acest pământ. 

— Uite ce e, părinte, eu nu fac parte dintre oamenii 
ăştia. Eu sunt Uhtred de Bebbanburg, iar nobilii din 
Bebbanburg nu se însoară cu cotoroanţe pioase, dar de 
neam prost! 

— Ar trebui să te întâlneşti totuşi cu fata asta, stărui el. 
Căsnicia e un lucru minunat, Uhtred, poruncit de 
Dumnezeu pentru fericirea noastră, a muritorilor. 

— Tu de unde ştii? 

— Aşa se spune, rosti Beocca, nu prea convins. 

— Dar eu sunt deja fericit, i-am zis. Mă culc cu Brida şi 
omor danezi. Aşa că găseşte alt bărbat pentru Mildrith. De 
ce nu te însori tu cu ea? Dumnezeule mare, părinte, cred 
că ai aproape treizeci de ani! Dacă nu te însori curând, o 
să pleci pe lumea cealaltă fără să fi cunoscut trupul unui 
femei. Te-ai culcat cu vreuna? 

El roşi până în vârful urechilor, dar nu apucă să dea un 
răspuns, căci Leofric se întoarse la cârmă cu un aer 
posomorât. Nu părea niciodată bucuros, dar în clipa aceea 
era mai ursuz ca oricând. Nu ştiam ce discutase cu Alfred, 
dar sigur fusese silit să accepte poruncile regelui, după 
cum arăta de cătrănit. Alfred apăru şi el, cu o expresie de 
totală indiferenţă întipărită pe chipul lui prelung. Îl urmau 
doi dintre preoţii din escortă, purtând pergamente, 
călimări cu cerneală şi pene de gâscă, şi mi-am dat seama 
că discuţia fusese consemnată în scris. 

— Care crezi, Uhtred, că e cel mai important lucru pe o 
corabie? mă întrebă Alfred. 

Unul dintre preoţi îşi înmuie pana în călimară, 
aşteptându-mi răspunsul, apoi se clătină când un val izbi 
corabia. Dumnezeu ştie cum arătau foile pe care le 
scrisese în ziua aceea, pe un asemenea tangaj. 

— Pânza? Suliţele? Arcaşii? Scuturile? Vâslele? mă 
îndemnă Alfred. 

— Găleţile, i-am răspuns. 


4 276 # 


— Găleţile? făcu el privindu-mă aspru, deoarece bănuia 
că-l luam peste picior. 

— Da, găleţile cu care să scoatem apa din corabie, 
stăpâne, i-am zis, arătând spre pântecele lui Heagengej 
unde patru bărbaţi vânjoşi nu mai pridideau să umple 
găleţile cu apa adunată pe fundul vasului şi să o arunce 
peste bord, deşi o bună parte din ea nimerea peste bănci. 
Ar trebui să găsim, stăpâne, o cale mai sigură de a 
călăfătui corăbiile. 

— Scrieţi, scrieţi asta, îi îndemnă Alfred pe preoţi, apoi 
se ridică pe vârfuri pentru a privi, dincolo de fâşia de 
uscat, către marea unde fuseseră zărite corăbiile duşmane. 

— Au plecat de mult, mârâi Leofric. 

— Mă rog Domnului să nu fi plecat, zise Alfred. 

— Danezii nu aşteaptă după noi, mormăi iar căpitanul. 
Se vedea limpede că era foarte supărat, aşa de supărat, 
încât avea chef să se răţoiască până şi la regele său. 
Danezii nu sunt proşti, continuă Leofric, debarcă iute, 
jefuiesc şi apoi fug. Au venit aici lăsându-se purtaţi de 
reflux. 

Acum însă venise fluxul, iar apele mării creşteau în jurul 
nostru, deşi niciodată nu am putut pricepe de ce, în limba 
de apă dintre mare şi Hamtun, mareea era de două ori mai 
ridicată decât în alte părţi. Parcă fluxul şi refluxul aveau o 
voinţă proprie, sau, pur şi simplu, erau buimăcite de atâtea 
coturi şi canale. 

— Păgânii au fost aici în zori, spuse Alfred. 

— Şi acum sunt deja la multe mile în larg, îl completă 
Leofric. Îi vorbise regelui ca şi cum ar fi fost un marinar 
oarecare, fără pic de respect, însă Alfred nu-şi pierdea 
niciodată cumpătul în faţa unor asemenea obrăznicii, 
deoarece cunoştea valoarea lui Leofric. 

Totuşi, în acea zi, căpitanul se înşela în privinţa 
duşmanului. Vasele vikingilor nu plecaseră, ci erau, toate 
şapte, în largul insulei Heilincigae, prinse acolo de venirea 
fluxului. Aşteptau ca nivelul mării să crească suficient, dar 
noi am apărut mai repede, pătrunzând în canalul de lângă 
mare printr-o gură îngustă, aflată nu departe de malul 


% 277 # 


nordic al strâmtorii Solente. Odată trecute de această 
despicătură, corăbiile se pomenesc într-o lume de mlaştini, 
bancuri de nisip, insule şi capcane pentru peşti, cu nimic 
diferite de apele din Gewsesc. Aduseserăm la bord un om 
care crescuse în acele locuri şi ne putea călăuzi, dar 
danezii, neavând pe nimeni să-i îndrume, fuseseră păcăliţi 
de un şir de ramuri de salcie înfipte în nisip la reflux, 
pentru a delimita un canal; acele ramuri fuseseră mutate 
intenţionat, pentru a-i momi pe danezi către un banc de 
mâl, unde corăbiile lor se înţepeniseră. 

Asta nu putea decât să ne bucure. li prinseserăm în 
capcană ca pe o vulpe în vizuină, şi tot ce aveam de făcut 
era să ne proptim corăbiile la intrarea în limba de apă 
dintre mare şi Hamtun, aşteptând ca fluxul să ridice pe apă 
navele daneze şi să le îndrepte spre noi, moment în care 
aveam să-i măcelărim pe duşmani. Însă Alfred se grăbea, 
căci voia să se întoarcă la trupele lui de pe uscat. Ne ceru 
să-l debarcăm la Hamtun înainte de căderea nopţii, aşa că, 
în ciuda sfaturilor lui Leofric, ne porunci să atacăm 
imediat. 

Nu ne puteam apropia de bancul de mâl direct, deoarece 
canalul era strâmt, iar corăbiile noastre n-ar fi putut 
pătrunde pe el decât una câte una, astfel încât prima 
corabie ar fi fost nevoită să înfrunte singură şapte nave 
daneze. Aşa că a trebuit să vâslim o bucată bună ca să ne 
apropiem de duşmani din sud, şi acum exista riscul ca ei să 
scape, strecurându-se prin gura canalului dacă foloseau cu 
pricepere mareea. Mânios, Leofric bombănea întruna că 
bătălia n-avea cum să meargă bine. 

În acest timp regele privea fascinat corăbiile inamice, 
căci nu le mai văzuse niciodată până atunci atât de clar. 

— Acei monştri îi reprezintă pe zeii lor? mă întrebă, 
arătând prorele şi pupele ce întindeau spre noi capete de 
monştri, dragoni şi şerpi. 

— Nu, stăpâne, sunt doar nişte fiare sălbatice, i-am zis. 
Stăteam chiar lângă el, după ce încredinţasem cârma 
călăuzei noastre, şi i-am povestit cum danezii puteau 
scoate acele capete monstruoase, dacă nu voiau ca ele să 


4 278 # 


sperie spiritele locului. 

— Scrie asta, îi porunci regele unui preot. Dar moriştile 
de vânt de pe catarge? se interesă el privind la cea mai 
apropiată, pe care era pictat un vultur. Şi ele sunt făcute 
ca să înspăimânte spiritele? 

Nu i-am mai răspuns. Rămăsesem cu ochii pironiţi la 
cele şapte corăbii înţepenite în mâl din clipa în care o 
recunoscusem pe una dintre ele. Vipera Vântului. 
Scândurile mai deschise la culoare de la prora se vedeau 
limpede, însă aş fi recunoscut-o oricum. Vipera Vântului, 
corabia dragă a visurilor mele, era acolo, la Heilincigae. 

— Uhtred? mă trezi Alfred din visare. 

— Nu, sunt doar morişti de vânt, stăpâne, i-am răspuns, 
cu întârziere. 

Dar dacă Vipera Vântului era acolo, oare Ragnar cel 
Tânăr era la bordul ei? Sau nu cumva Kjartan pusese mâna 
pe navă şi i-o vânduse unui alt căpitan? 

— Mi se pare că-i o muncă multă şi fără folos să 
împodobeşti o corabie, remarcă Alfred pe un ton arţăgos. 

— Oamenii îşi iubesc corăbiile şi luptă pentru ele. 
Cinsteşti ceva pentru care lupti, stăpâne. Şi noi ar trebui 
să ne împodobim corăbiile. 

Vorbisem pe un ton aspru, gândindu-mă că englezii şi-ar 
fi îndrăgit mai mult corăbiile dacă ar fi avut monştri la 
proră şi nume cuvenite, precum Vărsătoarea de sânge, 
Lupul de mare sau Făcătorul de văduve. În schimb, o 
aveam pe Heahengel, care mergea în fruntea celorlalte 
două, Ceruphin şi Cristenlic, prin valurile domoale, iar în 
spatele nostru veneau Apostol şi Eftwyrd, ceea ce însemna, 
în graiul saxonilor, Judecata de Apoi. Probabil că avea cel 
mai potrivit nume dintre toate navele noastre, căci a trimis 
mulţi danezi în îmbrăţişarea mortală a mării. 

Danezii săpau de zor, încercând disperaţi să adâncească 
în grabă canalul ce-i păcălise, pentru ca navele lor să 
poată pluti, dar, când ne-am mai apropiat, îşi dădură 
seama că n-aveau nicio şansă de izbândă şi se refugiară la 
bordul corăbiilor ca să-şi ia armurile, coifurile, scuturile şi 
armele. Mi-am tras pe mine cămaşa de zale, cu căptuşeala 


4 279 # 


de piele mirosind a sudoare, mi-am aşezat pe cap coiful, 
mi-am prins pe spinare Răsuflarea-Şarpelui şi mi-am 
atârnat la brâu Acul-Viespii. Avea să fie o bătălie pe uscat, 
zid de scuturi contra zid de scuturi, o încleştare în nămol, 
iar danezii erau avantajaţi, căci ei stăteau pe loc, în vreme 
ce noi eram obligaţi să debarcăm, riscând să fim atacați 
atunci când coboram de pe corăbii. Imi dădeam seama că, 
la fel ca mine, Leofric nu era deloc încântat, dar pe Alfred 
l-am văzut afişând un calm desăvârşit pe când îşi punea 
coiful. 

— Dumnezeu este cu noi! exclamă el. 

— Trebuie să fie, mormăi Leofric, apoi îşi ridică glasul şi 
strigă la cârmaci: Ţine-o pe loc! 

Era dificil să o ţii pe Heahengel în curentul învolburat, 
dar ne-am opintit în vâsle şi corabia se roti încet în loc, pe 
când Leofric se uita întruna spre țărm. Am presupus că 
aştepta sosirea celorlalte corăbii din flota noastră, spre a-i 
putea ataca pe danezi în număr mai mare, însă, observând 
fâşia de nisip noroios ce se întindea dinspre coastă, 
înţelesese că, dacă opream corabia acolo, primii noştri 
războinici care ar fi coborât de la prova n-ar fi trebuit să 
înfrunte un zid de scuturi format de echipajele a şapte 
corăbii vikinge. Fâşia de uscat era strâmtă, cât să încapă 
pe ea trei sau patru bărbaţi unul lângă altul, şi lupta s-ar fi 
dat în condiţii egale. 

— Ăsta e un loc grozav de bun ca să mori, Poponeaţă, 
rânji el făcându-mi semn să-l urmez. Alfred se repezi după 
noi. 

— Aşteaptă, răcni căpitanul atât de tare la el, încât 
regele, speriat, se supuse. Cârmaciule, pune corabia pe 
fâşia de uscat, acum! zbieră Leofric. 

Ragnar era colo. l-am putut vedea aripa de vultur pe 
catarg şi apoi l-am zărit şi pe el. Semăna atât de tare cu 
tatăl lui, încât, pentru o clipă, am avut impresia că eram 
iarăşi copil. : 

— Eşti gata, Poponeaţă? mă întrebă Leofric. Işi adunase 
cei mai buni şase luptători, toți la proră, în vreme ce, în 
spatele nostru, arcaşii aşteptau cu săgețile pregătite, gata 


% 280 # 


să fie trimise spre danezii care se grăbeau să ocupe fâşia 
îngustă de nisip mocirlos. Apoi, când prova lui Heahengel 
brăzdă uscatul, ne-am strâns toţi în spatele căpitanului. 

— Acum, zbieră Leofric. Am sărit peste bord, în apa care 
ne ajungea până la genunchi, şi, instinctiv, ne-am ridicat 
scuturile ca să formăm zidul, iar eu am îndreptat Acul- 
Viespii spre primii danezi care năvăleau spre noi. 

— Ucideţi-i, urlă Leofric. În acel moment am împins 
scutul înainte, simțind o zdruncinătură zdravănă când 
măciulia unui scut danez se izbi în lemnul pavezei mele. 
Un topor îmi vâjâi pe deasupra capului, dar un tovarăş din 
spate pară lovitura cu scutul său. Mi-am înfipt sabia în 
atacator, pe sub scut, ridicând-o apoi în sus, însă ea nimeri 
într-un alt scut danez. Am reuşit să o eliberez şi am 
străpuns cu ea un alt inamic, însă am simţit o durere 
ascuţită în gleznă când lama unei săbii îmi străpunse 
cizma. Sângele năpădi apa, dar am rămas în picioare şi m- 
am năpustit înainte, simțind în nări mirosul reavăn şi sărat. 
Pescăruşii ţipau, rotindu-se pe deasupra noastră, şi tot mai 
mulţi danezi veneau, însă tot mai mulţi dintre ai noştri 
intrau în luptă. Unii dintre ei înaintau printre undele care 
le ajungeau la şolduri, iar prima linie a bătăliei era o 
învălmăşeală cumplită, căci nimeni nu mai avea loc să-şi 
rotească sabia. Era o luptă aprigă, cu împunsături de 
scuturi, cu icnete mocnite şi dinţi scrâşniţi. Deodată, 
Leofric, aflat lângă mine, scoase un chiot şi ne-am repezit 
amândoi înainte. Vikingii se dădură înapoi jumătate de pas, 
şi un roi de săgeți vâjâi pe deasupra coifurilor noastre. Am 
simţit cum Acul-Viespii străpungea un pieptar de piele sau 
o cămaşă de zale, am înfipt lama în carnea danezului din 
faţa mea, am tras-o înapoi, l-am împins cu scutul, ţinându- 
mi capul pitulat sub marginea acestuia, am împins iar 
scutul înainte, am împuns iar cu sabia, bazându-mă numai 
pe forţa brută, pe scutul solid şi pe oţelul straşnic, pe 
nimic altceva. Lângă mine, un danez horcăia, înecându-se, 
în timp ce sângele îi ţâşnea ca un izvor din trupul cuprins 
de spasme. Urletele luptei îmi sfredeleau auzul şi presupun 
că şi eu tipam, dar nu-mi mai amintesc mare lucru în 


4 281 # 


privinţa asta. Îmi amintesc însă împunsăturile, mirosul de 
sânge şi carne sfârtecată, chipurile bărboase, schimonosite 
de ură sau de durere, furia. Ţin minte că apoi Cristenlic îşi 
înfipse prova în nisip, în flancul liniei de luptă a danezilor, 
prăvălindu-i pe aceştia în apă, înecându-i şi zdrobindu-i, în 
vreme ce războinicii săriră de la bordul ei înarmaţi cu 
sulițe, săbii şi topoare. Sosi şi o a treia corabie, cu şi mai 
mulţi oameni, şi l-am auzit pe rege, în spatele meu, 
strigându-le nou-veniţilor să rupă rândurile daneze şi să-i 
ucidă pe toţi. M-am repezit cu Acul-Viespii spre picioarele 
unui danez, înjunghiindu-l cu lovituri repetate, şi apoi l-am 
împins cu scutul din calea mea. Atunci, linia noastră de 
atac înaintă, însă danezul, cu ultimele puteri, încercă să-mi 
împlânte lama în vintre. Din spate, Leofric îl păli năprasnic 
în cap, transformându-i faţa într-o mască de sânge, oase 
sfărâmate şi dinţi sparţi. 

— Împinge! zbieră el. Ne-am repezit spre zidul danez 
care, ca la un semn, se sfărâmă, în timp ce luptătorii care-l 
formaseră o rupseră la fugă. 

Dar nu-i învinseserăm. Nu fugeau de săbiile şi suliţele 
noastre, ci mai curând fiindcă mareea le ridicase corăbiile 
şi se grăbeau să ajungă la bord. Am pornit în urmărirea 
lor, împiedicându-ne, sau mai curând doar eu m-am 
împiedicat, fiindcă glezna dreaptă îmi sângera puternic şi 
mă durea. Nu aveam însă destui oameni pe țărm ca să-i 
copleşim, aşa că danezii se aruncară peste copastii. Un 
singur pâlc de oameni curajoşi rămase pe limba de nisip să 
ne înfrunte, acoperind retragerea celorlalţi. 

— Eşti rănit, Poponeaţă? mă întrebă Leofric. 

— E doar o zgaibă! 

— Rămâi pe loc, îmi porunci, şi începu să formeze un 
nou zid de scuturi din oamenii de pe Heahengel pentru a 
izbi cu el acel pâlc de viteji ce aşteptau neclintiţi atacul. Şi 
Alfred se propti în zid, cu cămaşa de zale strălucind, iar 
danezii cu siguranţă recunoscuseră că era un nobil de 
vază, dar nu-şi abandonară nava doar pentru a avea 
onoarea de a-l ucide. Cred că, dacă el şi-ar fi adus atunci 
flamura cu dragon şi ar fi luptat cu ea, aşa încât danezii să- 


4 282 # 


şi seama cine era, niciunul dintre cele şapte echipaje n-ar 
fi plecat, ci s-ar fi aruncat în luptă, cu dorinţa de a-l ucide 
sau de a-l prinde viu pe rege. Însă danezii, ca de obicei, se 
temeau să nu-şi piardă dragile lor corăbii şi nici prea mulţi 
oameni, aşa că făceau toate eforturile ca să plece cât mai 
repede din acel loc. Erau gata să sacrifice o navă ca să le 
salveze pe celelalte, dar nava sacrificată nu era Vipera 
Vântului. Pe aceasta am văzut-o împinsă înapoi pe canal, 
am putut vedea cum se târa înapoi, peste bancul submarin, 
în timp ce danezii de la bordul ei se opinteau în vâslele ce 
loveau mai mult nisipul decât apa. Am trecut de zidul 
nostru de scuturi, părăsind lupta, şi am strigat către 
corabie: 

— Ragnar! Ragnar! 

Un roi de săgeți zbură spre mine. Una îmi lovi scutul, 
alta nimeri, cu un clinchet sec, în coif, şi atunci mi-am dat 
seama că nimeni nu m-ar fi putut recunoaşte cu coiful pe 
cap, aşa că mi l-am dat jos, am înfipt în nisip sabia şi am 
continuat să-l strig pe Ragnar cel Tânăr. 

Săgeţile se opriră. Zidurile de scuturi continuau să se 
izbească, muribunzii horcăiau, dându-şi ultima suflare, 
însă majoritatea danezilor reuşiseră să scape. Jarlul 
Ragnar mă privea scrutător de pe puntea corabiei sale, 
dincolo de strâmtoarea care se lărgea, şi nu mi-am putut 
da seama, judecând după chipul lui împietrit, ce gândea 
despre mine în acele clipe, îşi opri arcaşii să mai tragă, 
apoi îşi duse palmele căuş la gură şi strigă în daneză: 

— Aici! Mâine, la asfinţit! 

Vâslele corabiei sale muşcară apa, iar Vipera Vântului se 
roti prin valuri ca o dansatoare. Lamele vâslelor începură 
să se mişte ritmic şi, peste puţină vreme, corabia dispăru. 

Am luat Acul-Viespii şi am vrut să mă alătur iarăşi luptei, 
dar aceasta se sfârşise. Oamenii noştri masacraseră 
echipajul danez, din care doar câţiva tineri mai fuseseră 
cruţaţi, din porunca lui Alfred. Ceilalţi erau un morman 
însângerat, pe linia țărmului. Le-am luat armurile şi armele 
şi le-am scos hainele, lăsându-le leşurile albe pradă 
pescăruşilor. Corabia lor, veche şi şubredă, fu remorcată şi 


4 283 # 


dusă spre Hamtun. 

Alfred era mulţumit. E adevărat că lăsase şase corăbii 
daneze să scape, dar obținuse o victorie, şi vestea despre 
reuşita lui avea să încurajeze trupele ce luptau în nord. 
Unul dintre preoţii săi, care ştia daneza, începu să-i 
interogheze pe prizonieri, notându-le răspunsurile pe un 
pergament. Alfred puse el însuşi unele întrebări prin 
mijlocirea preotului, şi, după ce află tot ce putu să afle, se 
întoarse la cârmă, unde stăteam eu. Privi pata de sânge 
care înroşea puntea, sub piciorul meu drept. 

— Ai luptat bine, Uhtred. 

— Am luptat prost, stăpâne, i-am răspuns, şi ăsta era 
adevărul. Zidul de scuturi al danezilor rezistase, şi, dacă ei 
n-ar fi fost obligaţi să se retragă ca să-şi salveze corăbiile, 
poate chiar ar fi reuşit să ne învingă. Nu luptaserăm bine. 
Sunt zile în care sabia şi scutul îţi par greoaie, când 
duşmanul pare mai iute, şi atunci fusese o astfel de zi. 
Eram furios pe mine însumi. 

— Ai vorbit cu unul dintre ei, rosti Alfred pe un ton 
acuzator. Te-am văzut. Ai vorbit cu unul dintre păgâni. Ce 
i-ai spus? 

— l-am spus, stăpâne, că maică-sa e o târfa, taică-său o 
balegă de drac şi copiii nişte căcăreze de nevăstuică! 

El se strâmbă auzind acele cuvinte vulgare. Alfred nu 
era laş, cunoştea furia bătăliei, dar niciodată nu-i 
plăcuseră înjurăturile pe care şi le adresau oamenii. Cred 
că i-ar fi plăcut ca războiul să se poarte de o manieră mult 
mai cavalerească. Privi dincolo de Heahengel, unde lumina 
soarelui muribund înroşea urma prelungă lăsată de 
corabie pe ape. 

— Anul în care mi-ai promis că mă vei sluji se apropie de 
sfârşit, zise el. 

— E adevărat, stăpâne. 

— Te rog să rămâi cu noi şi de acum înainte. 

— Când va veni Guthrum, stăpâne, corăbiile lor vor 
înnegri marea, iar cele douăsprezece vase ale noastre vor 
fi zdrobite. 

M-am gândit că poate din pricina asta se înfuriase şi 


4 284 # 


Leofric când discutase cu regele - fiindcă şi lui i se părea 
absurd să încerci să înfrunţi o invazie uriaşă cu doar 
douăsprezece corăbii cu nume caraghioase. 

— Şi dacă rămân, ce folos aş aduce dacă flota noastră n- 
ar îndrăzni să iasă în larg, contra puhoiului danez? 

— Ce spui tu este adevărat, spuse Alfred, dându-mi de 
înţeles că discuţia lui aprigă cu Leofric avusese cu totul alt 
subiect. Dar echipajele pot lupta şi pe uscat. Leofric mi-a 
zis că n-a văzut un luptător mai bun decât tine. 

— Atunci nu s-a văzut pe el, stăpâne. 

— Să vii la mine când ţi se împlineşte anul, zise regele, 
şi-ţi voi găsi un alt loc. 

— Da, stăpâne. M-am înclinat cuviincios, sugerându-i că 
pricepusem ce voia, dar nu şi că aveam să mă supun 
voinţei lui. 

— Însă ar trebui să ştii un lucru, Uhtred, adăugă el cu 
voce aspră. Dacă un om vrea să-mi comande oştenii, acel 
om trebuie să ştie să scrie şi să citească. 

Aproape m-a pufnit râsul. 

— Ca să poată citi Psalmii, stăpâne? l-am întrebat 
sarcastic. 

— Ca să poată citi ordinele mele şi să-mi poată trimite 
veşti, mi-o reteză tăios Alfred. 

— Prea bine, stăpâne, am zis. 

Cei din portul Hamtun aprinseră făclii, ca să ne putem 
găsi drumul spre radă. Am ancorat, în timp ce vântul nopţii 
risipea pe valuri reflexii lichide ale lunii şi stelelor. Pe țărm 
erau aprinse focuri şi lumini, se auzeau râsete, se pregătea 
mâncare. Peste toate acele bucurii, una îmi făcea pieptul 
să zvâcnească mai mult decât orice: promisiunea că aveam 
să-l revăd pe Ragnar a doua zi. 


Ragnar îşi asumă un risc uriaş să se întoarcă la 
Heilincigae, deşi poate îşi dăduse seama că echipajele 
noastre aveau nevoie de cel puţin o zi să-şi revină după 
luptă - ceea ce nu era departe de adevăr. Erau mulţi răniţi, 
armele trebuiau ascuţite din nou, aşa că nicio corabie nu 
mai porni în larg a doua zi. 


% 285 # 


Brida şi cu mine am pornit, călare, spre Hamanfunta, un 
sătuc în care localnicii întindeau capcane pentru ţipari, 
pescuiau sau scoteau sare din apa mării, iar un bănuţ de 
argint ne ajută să găsim un grajd pentru caii noştri şi un 
pescar dornic să ne ducă spre Heilincigae, unde nu mai 
trăia acum nimeni, căci danezii îi masacraseră pe toţi 
sătenii de acolo. Pescarul nu se învoi să ne aştepte, căci 
era prea înspăimântat de venirea nopţii şi de stafiile care, 
era el convins, bântuiau insula, dar ne promise că se va 
întoarce în zori. 

Alături de Brida şi de Nihtgenga am rătăcit pe insula 
joasă, inundată aproape complet, trecând pe lângă leşurile 
danezilor, care deja începuseră să fie ciugulite de 
pescăruşi, pe lângă cocioabele arse, în care oamenii 
duseseră o existenţă mizeră, hrănindu-se cu roadele mării 
până la venirea invadatorilor. Apoi, când soarele cobori 
spre asfinţit, am adus lemne înnegrite de fum şi le-am 
aprins cu cremenea şi o bucată de oţel. Flăcările izbucniră 
deodată, destrămând întunericul ce se întindea peste lume, 
iar Brida îmi atinse braţul ca să-mi arate cum Vipera 
Vântului se apropia ca o nălucă pe fundalul cerului smolit, 
pătrunzând prin intrarea în canal. Ultimele sclipiri de 
lumină ale zilei înroşiseră marea, reflectând capul auriu de 
dragon de la prova corabiei. 

Am privit-o, gândindu-mă la câtă spaimă producea o 
asemenea apariţie în toată Anglia. Oriunde exista un râu, 
un port sau un estuar, oamenii se temeau că vor vedea 
corăbii daneze. Erau îngroziţi de acele fiare de la provă, le 
era frică de oamenii din spatele fiarelor şi se rugau să fie 
cruţaţi de furia năvălitorilor de la miazănoapte. Mie îmi 
plăcea acea privelişte. Imi plăcea Vipera Vântului. Vâslele 
ei se ridicau şi coborau, le puteam auzi mânerele scârţâind 
în găurile lor căptuşite cu piele şi puteam vedea oameni în 
cămăşi de zale stând la proră. Într-un târziu, corabia 
alunecă uşor pe nisip şi vâslele lungi rămaseră nemişcate. 

Ragnar aruncă scara peste proră. Toate corăbiile daneze 
au o scară scurtă, pentru a le permite oamenilor să 
debarce pe o plajă. Tânărul cobori treptele încet. Era 


% 286 # 


singur, îmbrăcat în cămaşă lungă de zale, cu coif, sabia 
încinsă la brâu. De îndată ce puse piciorul pe nisip, se 
apropie de flăcările domoale ale focului nostru, ca o 
căpetenie dornică de răzbunare. Se opri la o aruncătură de 
suliță şi mă cercetă cu privirea prin găurile întunecate ale 
coifului său. 

— Tu l-ai ucis pe tatăl meu? întrebă el cu voce aspră. 

— Jur pe viaţa mea şi pe Thor, am spus, scoțând amuleta 
de la gât şi strângând-o între degete. Jur pe sufletul meu 
că nu l-am ucis. 

El îşi scoase atunci coiful, păşi spre mine şi mă 
îmbrăţişă. 

— Ştiam că nu ai făcut-o tu, îmi şopti. 

— Kjartan e ucigaşul, iar eu şi cu Brida am asistat, din 
umbră, la această crimă. 

I-am povestit întreaga întâmplare, cum, în timp ce noi ne 
aflam sus, în pădure, păzind grămada de mangal, casa lui 
Ragnar fusese incendiată, iar oamenii din ea măcelăriți. 

— Dacă aş fi putut ucide măcar un criminal, l-aş fi ucis şi 
aş fi murit făcând-o, dar Ravn ne-a spus întotdeauna că 
trebuie să existe cel puţin un supravieţuitor care să spună 
povestea şi altora. 

— Kjartan ce ţi-a spus? se interesă Brida. 

Ragnar se aşeză pe pământ, iar doi dintre oamenii săi 
aduseră pâine, heringi uscați, brânză şi bere. 

— Kjartan a spus, grăi calm Ragnar, că englezii s-au 
răzvrătit, încurajați de Uhtred, şi că el s-a răzbunat pe 
ucigaşii tatălui meu. 

— Şi tu l-ai crezut? l-am întrebat eu. 

— Nu, recunoscu tânărul. Prea mulţi oameni mi-au spus 
că el a fost ucigaşul, dar el de-acum e jarlul Kjartan şi 
conduce de trei ori mai mulţi oameni decât am eu. 

— Dar Thyra? Ea ce spune? 

— Thyra? repetă el nedumerit. 

— Thyra n-a murit atunci. Sven a luat-o de acolo. 

Ragnar rămase cu privirile încremenite asupra mea. Nu 
ştia că sora lui era în viaţă, şi am văzut cum mânia îi 
aprindea chipul. Ridică ochii spre stele şi urlă din 


4 287 # 


rărunchi, ca un lup. 

— E adevărat, întări Brida. Sora ta trăieşte. 

Danezul îşi trase sabia şi o aşeză pe nisip, mângâindu-i 
lama cu palma dreaptă. 

— O să-i ucid pe Kjartan, pe fiul lui şi pe oamenii lui, 
chiar dacă va fi ultimul lucru pe care o să-l fac, jură el. Pe 
toţi o să-i ucid! 

— Te voi ajuta, i-am promis. Când el mă privi întrebător 
pe deasupra flăcărilor, am adăugat: L-am iubit pe tatăl tău, 
Ragnar, iar el m-a tratat ca pe un fiu. 

— Ajutorul tău e bine-venit, Uhtred, spuse Ragnar cu 
glas ferm, apoi împrăştie nisipul adunat pe lamă şi vâri 
sabia înapoi, în teaca căptuşită cu lână. Vrei să mergi cu 
noi acum? 

Am fost tentat să-l urmez. Eram chiar surprins de tăria 
acelei dorinţe. Voiam să merg cu Ragnar, mi-era dor de 
viaţa pe care o dusesem alături de tatăl lui, însă destinul 
ne călăuzeşte pe toţi. Îi jurasem lui Alfred că aveam să-i 
stau alături un an încheiat, luptasem alături de Leofric în 
toată această vreme, iar lupta lângă un alt războinic, într- 
un zid de scuturi, făureşte o legătură la fel de strânsă ca 
iubirea dintre un bărbat şi o femeie. 

— Nu pot veni, i-am răspuns, deşi aş fi vrut să spun 
exact contrariul. 

— Eu pot, zise Brida. Pe undeva, reacţia ei nu m-a 
surprins. Fetei nu-i plăcuse deloc că fusese lăsată în port, 
la Hamtun, atunci când noi plecaserăm la luptă, se simţea 
neputincioasă, nedorită, şi cred că tânjea după traiul pe 
care-l dusese printre danezi. Ura Wessexul. Ura preoţii săi, 
felul cum o priveau aceştia şi faptul că ei respingeau orice 
bucurie a vieţii. 

— Tu ai fost martoră la uciderea tatălui meu, zise 
Ragnar pe un ton rece. 

— Da, am fost. 

— Atunci te primesc cu dragă inimă, o anunţă el, apoi îşi 
îndreptă iarăşi privirea spre mine. 

Am clătinat din cap cu hotărâre: 

— I-am jurat lui Alfred că-l voi sluji vreme de un an. La 


Y 288 # 


iarnă însă, voi fi dezlegat de jurământ. 

— Atunci vino la noi la iarnă, şi vom pleca la Dunholm. 

— La Dunholm? 

— Da, acolo e cetatea lui Kjartan. Ricsig i-a încredințat- 
O. 

Mi-a venit în minte fortăreaţa din Dunholm, cocoțată pe 
un vârf de stâncă şi străjuită la poale de un râu, apărată nu 
doar de ziduri înalte şi o garnizoană puternică, ci şi de 
stânca însăşi. 

— Dar dacă Kjartan porneşte şi el asupra regatului 
Wessex? l-am întrebat. 

Ragnar scutură din cap. 

— N-o s-o facă, fiindcă el nu merge acolo unde merg şi 
eu. Aşa că trebuie să mă duc eu peste el. 

— Deci se teme de tine? 

Ragnar zâmbi. Dacă ar fi văzut acel zâmbet, cu 
siguranţă Kjartan s-ar fi cutremurat de groază. 

— Da, se teme de mine, şopti el. Am auzit că ar fi trimis 
oameni să mă ucidă, în Irlanda, dar corabia lor a eşuat şi 
skraelingii i-au ucis pe toţi. Aşa că trăieşte cu o spaimă 
cumplită în suflet. Deşi se jură că n-a avut niciun amestec 
în moartea tatălui meu, se teme îngrozitor de mine. 

— Mai e ceva, i-am zis, făcându-i un semn scurt Bridei, 
care scoase punga din piele cu aur, jais şi argint. Au fost 
ale tatălui tău, Ragnar, Kjartan n-a putut să le găsească, 
dar noi am reuşit. Am cheltuit o parte, însă tot ce a rămas 
e al tău, am adăugat, întinzându-i punga. Din acel moment 
eram sărac lipit. 

Ragnar îmi înapoie însă averea, fără măcar să clipească, 
îmbogăţindu-mă din nou. 

— Nu, Uhtred, asta ţi se cuvine. Tatăl meu te-a iubit la 
fel de mult ca pe noi. lar eu sunt îndeajuns de bogat... 

Am mâncat, am băut şi ne-am culcat pe nisip, iar în zori, 
când lumina dimineţii se ivi peste întinderile de trestie, 
Vipera Vântului apăru la țărm. 

— Thyra trăieşte? mă întrebă Ragnar înainte de a ne 
despărţi. 

— Da, pe ea n-au ucis-o, deci ar trebui să fie în viaţă. 


4 289 # 


Mă îmbrăţişă scurt, apoi plecă împreună cu Brida, 
lăsându-mă singur. 

Am plâns după Brida. Mă simţeam rănit, pustiit. Eram 
prea tânăr ca să ştiu cum să primesc despărţirea de femeia 
iubită. În acea noapte încercasem să o conving să rămână, 
dar ea avea o voinţă mai tare decât fierul lui Ealdwulf şi 
plecase cu Ragnar în negurile dimineţii, lăsându-mă cu 
ochii în lacrimi. Le-am urât, în acea clipă, pe ursitoare, 
căci ţesuseră fire de amar în pânza lor. Apoi pescarul veni 
să mă ia şi m-am întors acasă. 

Furtunile toamnei măturau deja coasta când Alfred 
porunci ca flota să fie pregătită pentru iarnă, astfel că 
oamenii înhămară cai şi boi şi traseră corăbiile la țărm. Eu 
şi cu Leofric am călărit spre Wintanceaster, doar ca să 
aflăm că regele plecase, între timp, pe domeniul lui de la 
Cippanhamm. Şambelanul palatului din Wintanceaster ne 
lăsă totuşi să intrăm, fie pentru că mă recunoscuse pe 
mine, fie pentru că prezenţa înfricoşătoare a lui Leofric îl 
intimida, aşa că am dormit acolo. Dar locul era bântuit de 
călugări, în ciuda absenței lui Alfred, aşa că ne-am 
petrecut toată ziua într-o tavernă din apropiere. 

— Şi acum ce-o să faci, Poponeaţă? O să-ţi reînnoieşti 
jurământul faţă de Alfred? mă întrebă Leofric. 

— Nu ştiu. 

— Nu ştiu, repetă el sarcastic. Ţi-a dispărut hotărârea, 
odată cu iubita? 

— Aş putea să mă întorc la danez. 

— Ha! Asta mi-ar da prilejul să te ucid, spuse el râzând. 

— Sau aş putea rămâne cu Alfred. 

— Şi de ce n-ai face-o? 

— Pentru că nu-mi place de el, i-am mărturisit. 

— Nu trebuie să-ţi placă de el. E regele tău. 

— Nu e regele meu. Eu sunt din Northumbria. 

— Aha, deci tu, Poponeaţă, eşti un ealdorman din 
Northumbria, nu? 

Am încuviinţat din cap. l-am mai cerut hangiului bere, 
am rupt un codru de pâine în două bucăţi, iar una i-am 
împins-o lui Leofric. 


Y% 290 # 


— De fapt, cred că ar trebui să mă întorc în 
Northumbria, i-am spus. Acolo e un om pe care trebuie să-l 
ucid. 

— Ca să te răzbuni? 

Am dat din nou din cap. 

— Eu ştiu un lucru despre răzbunări, anume că pot dura 
o viaţă, mormăi Leofric. O să ai mulţi ani la dispoziţie ca să 
te răzbuni, dar numai dacă trăieşti. 

— Voi trăi, l-am liniştit, sigur pe mine. 

— Nu şi dacă danezii cuceresc Wessexul. Sau poate că 
vei trăi, Poponeaţă, dar vei trăi sub călcâiul lor, sub legea 
lor şi sub săbiile lor. Dacă vrei să trăieşti ca un om liber, 
atunci rămâi aici şi luptă pentru Wessex. 

— Pentru Alfred? 

Leofric se tolăni pe scaun, se întinse, râgâi şi luă o duşcă 
zdravănă de bere. 

— Nici eu nu mă omor după Alfred, recunoscu el, şi nu 
mi-a plăcut nici de fraţii lui, când au fost regi, şi nici de 
tatăl lui, cât a domnit. Dar Alfred e altfel. 

— Altfel? 

Bărbatul îşi lovi fruntea brăzdată de cicatrice: 

— Ticălosul ăsta are ceva în tărtăcuţă. Ceva mai mult 
decât avem tu sau eu, Poponeaţă. Gândeşte bine, ştie ce 
trebuie făcut, aşa că nu-l dispreţui. Poate fi nemilos, dacă 
vrea. 

— E rege, ar trebui să fie nemilos, am spus. 

— Nemilos, generos, pios, plictisitor, ăsta este Alfred. 
Când era mic, tătâne-său îi dăruia oşteni de jucărie. Ştii, 
din ăia sculptați în lemn. Nişte jucărioare. El îi alinia pe 
toţi, şi nu era unul care să nu stea la locul lui. Nici măcar 
un fir de praf nu găseai pe soldăţeii ăia! exclamă Leofric 
strâmbându-se. lar după ce-a împlinit cincisprezece ani, 
urmă el, a luat-o razna pentru o vreme. Dădea buzna peste 
toate slujitoarele şi roabele din palat, şi sunt sigur că tot 
aşa le alinia şi pe ele şi se îngrijea să n-aibă vreuna un fir 
de praf, înainte să le smotocească. 

— Am auzit că are şi-un copil din flori. 

— Pe Osferth îl ţine ascuns prin Winburnan. Bietul copil, 


4 291 # 


trebuie să aibă acum şase sau şapte ani. Dar tu n-ar fi 
trebuit să ştii asta. 

— Şi nici tu. 

— Ba ar fi trebuit, că doar l-a făcut cu soră-mea, zise 
Leofric şi rânji, văzând stupoarea pe chipul meu. Să ştii, 
Poponeaţă, că nu sunt singurul arătos din familia mea. Îşi 
turnă bere şi continuă: Soră-mea, Eadgyth, era slujitoare 
la palat şi Alfred i-a jurat că o iubeşte. Prostii! pufni el, 
apoi ridică din umeri. Dar, cinstit să fiu, are grijă de ea 
acum. li dă bani, îi trimite preoţi să o spovedească. 
Nevastă-sa ştie totul despre micul bastard, dar nu-l lasă pe 
Alfred să se apropie de el. 

— N-o sufăr pe Ælswith, i-am mărturisit. 

— O căţea afurisită, se declară el de acord. 

— Şi îmi plac danezii. 

— Zău? Atunci de ce-i ucizi? 

— Îmi plac, i-am răspuns, ignorându-i ironia, fiindcă nu 
sunt înspăimântați de viaţă. 

— Adică nu sunt creştini, vrei să zici. 

— Nu sunt creştini, am încuviinţat. Tu eşti? 

Leofric rămase puţin pe gânduri. 

— Presupun că da, mormăi el, dar tu nu eşti, nu? 

Am scuturat din cap, arătându-i ciocanul lui Thor, şi el 
râse. 

— Dar ce vei face, Poponeaţă, dacă te întorci la păgâni? 
Vreau să zic, în afară de răzbunarea pe care o pui la cale... 

Era o întrebare bună şi m-am gândit serios la ea, atât 
cât îmi mai permitea berea pe care o dădusem pe gâtlej, 
desigur. 

— O să slujesc un războinic pe nume Ragnar, i-am zis, 
aşa cum l-am slujit şi pe tatăl lui. 

— Dar de ce-ai plecat de la tatăl lui? 

— Fiindcă a fost ucis. 

Leofric se strâmbă: 

— Carevasăzică, poţi să stai acolo cât trăieşte stăpânul 
danez, nu? Şi fără un stăpân eşti un nimic? 

— Sunt un nimic, am încuviinţat. Dar vreau să merg în 
Northumbria, să-mi recapăt cetatea tatălui meu. 


4 292 # 


— Şi Ragnar o să facă asta pentru tine? 

— Ar putea să mă ajute. Tatăl lui cred că ar fi făcut-o. 

— Dar, dacă te întorci la cetatea ta, o să fii stăpânul ei? 
Stăpânul ținutului tău? Sau danezii te vor stăpâni pe tine? 

— Danezii vor stăpâni. 

— Aşadar, ţi-ai propus să fii un sclav cu lanţuri de aur, 
nu? Da, stăpâne, nu, stăpâne, lasă-mă să-ţi ţin mădularul 
cât timp te uşurezi pe mine, stăpâne? 

— Şi ce s-ar întâmpla dacă aş rămâne aici? m-am răstit, 
înfuriat deodată. 

— O să conduci oameni. 

M-a pufnit râsul: 

— Alfred are destui nobili care să-l slujească. 

— Ba n-are. E adevărat, sunt câţiva războinici buni, dar 
are nevoie de mai mulţi. În ziua aceea, pe corabie, când i-a 
lăsat pe ticăloşii ăia să scape, i-am cerut să mă lase pe 
uscat şi să-mi dea un pâlc de războinici. Dar n-a vrut! 
izbucni el, izbind furios cu pumnul în masă. l-am zis că 
sunt un luptător neîntrecut şi tot m-a refuzat, afurisitul! 

Deci ăsta era motivul pentru care se certaseră atunci, 
am cugetat eu. 

— De ce te-a refuzat? 

— Fiindcă nu ştiu să citesc, pufni Leofric, şi nici n-am 
chef să învăţ acum! Am încercat odată, dar mi se pare ceva 
cu totul lipsit de folos. Că doar nu sunt nobil, nu? Nu-s nici 
măcar un thegn. Sunt doar fiul unui rob care se întâmplă 
să ştie bine cum să ucidă duşmanii regelui, dar asta nu 
pare de ajuns pentru Alfred. Zice că pot să ascult de 
poruncile - iar când rosti cuvântul ăsta Leofric se strâmbă 
de parc-ar fi băut cucută - unui ealdorman de-al lui, dar nu 
pot conduce eu însumi oşteni, fiindcă nu pot citi şi nu pot 
învăţa să citesc. 

— Eu pot, am zis - sau mai curând vorbise băutura din 
mine? 

— E nevoie de mult timp să înţelegi cititul ăsta, 
Poponeaţă, rânji Leofric. Tu eşti un afurisit de nobil şi poţi 
citi, nu-i aşa? 

— Nu, nu chiar bine. Doar puţin. Cuvinte scurte. 


4 293 # 


— Dar poţi învăţa? 

Am rămas puţin pe gânduri, apoi am încuviinţat: 

— Da, aş putea învăţa. 

— Carevasăzică, avem echipajele a douăsprezece corăbii 
ce-şi caută stăpân, aşa că i le dăm lui Alfred şi îi zicem că 
nobilul Poponeaţă e conducătorul lor, iar regele o să-ţi dea 
o carte şi tu o să citeşti drăguţele alea de cuvinte şi pe 
urmă tu şi cu mine o să-i conducem pe afurisiţii de oşteni 
la război şi o să le cam facem felul danezilor tăi dragi. 

N-am zis nici da, nici nu, fiindcă nu eram sigur ce voiam. 
Mă îngrijora faptul că începusem să fiu de acord cu orice- 
mi propuneau oamenii cu care stăteam de vorbă; când 
fusesem cu Ragnar, mă arătasem gata să-l urmez, iar acum 
mă lăsam ispitit de viitorul pe care mi-l zugrăvea Leofric. 
Fără să-i dau un răspuns, m-am întors la palat. Acolo am 
găsit-o pe Merewenna şi mi-am dat seama că, într-adevăr, 
ea era slujnica pentru care Alfred vărsase lacrimi grele în 
noaptea când trăsesem cu urechea în tabăra de lângă 
Snotengham. Şi am ştiut ce-aş fi vrut să fac cu ea, fără să 
plâng pe urmă. 

A doua zi, la îndemnul lui Leofric, am pornit călare spre 
Cippanhamm. 


4 294 # 


Nouă 


Presupun că, dacă citeşti aceste rânduri, ai învăţat taina 
buchiilor, ceea ce înseamnă că vreun afurisit de călugăr 
sau de preot te-a lovit cu nuiaua peste degete, ţi-a tras 
vreo scatoalcă peste ceafă sau chiar mai rău. Eu n-am păţit 
asta, căci nu mai eram un copil, dar a trebuit să le înfrunt 
chicotelile înfundate pe când mă luptam din greu cu 
literele. Cel mai mult s-a străduit cu mine Beocca, 
plângându-se mereu că-l distrăgeam de la lucrarea lui cu 
adevărat importantă, care era descrierea vieţii lui Swithun, 
fostul episcop de Wintanceaster, pe vremea copilăriei lui 
Alfred. Un alt preot traducea cartea în latină, căci Beocca 
nu era suficient de priceput în subtilităţile acestei limbi, 
iar paginile urmau să fie trimise la Roma, cu speranţa că 
papa îl va face sfânt pe răposatul Swithun. Alfred era 
foarte interesat de lucrare, aşa că venea mai mereu în 
odăiţa lui Beocca, întrebându-l, de pildă, dacă ştia că 
Swithun predicase cândva evanghelia unui păstrăv sau 
cântase psalmi unui pescăruş, iar Beocca scria poveştile 
acestea foarte pătruns de însemnătatea lor. Apoi, după ce 
Alfred pleca, revenea lângă mine, fără niciun fel de tragere 
de inimă, şi mă ajuta să desluşesc cine ştie ce text. 

— Citeşte cu voce tare, mă îndemna el, apoi protesta 
vehement: Nu, nu, nu! Cum poţi spune aşa ceva? Este 
viaţa Sfântului Pavel, Uhtred, şi apostolul a naufragiat! 
Asta înseamnă forlidan, naufragiu! Nu bazaconia pe care ai 
spus-o tu! 

M-am holbat din nou la text. 

— Nu scrie forlegnis? 

— Sigur că nu scrie aşa ceva, Doamne păzeşte! se răsti 
el, roşu la faţă de indignare. Cuvântul pe care l-ai spus 


4 „Târfă” în engleza veche (n.tr.). 


4 295 # 


înseamnă... 

Se opri brusc, dându-şi seama că nu mă învăţa engleza, 
ci cum să citesc în engleză. 

— Târfă, da, i-am zis, ştiu ce înseamnă. Şi ştiu şi cât te 
costă una. La taverna lui Chad e o roşcată care... 

— Forlidan, mă întrerupse el, cuvântul este forlidan. 
Citeşte mai departe. 

Săptămânile acelea mi s-au părut tare ciudate. Eram un 
războinic de acum, un bărbat în toată firea, şi totuşi în 
cămăruţa lui Beocca mi se părea că sunt iar copil, 
luptându-mă cu literele negre ce se încolăceau ca nişte 
şerpi pe pergamentele îndoite. Învăţam din vieţile sfinţilor, 
dar într-o zi Beocca nu se putu abţine să nu-mi dea să 
citesc şi fragmente din propria lui operă, despre viaţa lui 
Swithun. Se aştepta să mă audă lăudându-l, în schimb eu 
am ridicat din umeri. 

— N-am putea găsi ceva mai interesant? 

— Mai interesant? mă privi chiorâş preotul. 

— Ceva despre războaie, despre danezi, am sugerat eu. 
Despre scuturi, sulițe şi săbii. 

Beocca se strâmbă, cuprins de oroare. 

— Nici nu vreau să mă gândesc la asemenea grozăvii! 
Există asemenea poeme, spuse el schimonosindu-se din 
nou, hotărât, de bună seamă, să nu sufle o vorbă despre 
acestea, dar numai aici vei găsi inspiraţie, mă asigură, 
ciocănind cu degetul în pergamentul din faţa mea. 

— Inspiraţie? Citind cum Swithun a făcut la loc nişte ouă 
sparte? 

— A fost un act de sfinţenie, mă dojeni Beocca. Femeia 
era bătrână şi săracă, ouăle erau tot ce avea de vânzare, şi 
ea s-a împiedicat şi le-a spart. Era în primejdie să moară 
de foame, dar sfântul a făcut ouăle la loc, cum erau, şi, 
Domnul fie lăudat, femeia le-a putut vinde. 

— Nu era mai simplu să-i dea nişte bani? Sau s-o aducă 
acasă la el şi să-i pregătească o masă pe cinste? 

— E un miracol, Uhtred! Un semn al puterii lui 
Dumnezeu, insistă Beocca. 

— Mi-ar plăcea să văd un miracol, i-am spus, amintindu- 


4 296 # 


mi de moartea regelui Edmund. 

— Asta e o slăbiciune din partea ta, grăi el supărat. 
Trebuie să ai credinţă. Miracolele îi fac pe oameni să 
creadă uşor, şi de aceea n-ar trebui niciodată să te rogi să 
trăieşti unul. Mult mai bine ar fi să-l descoperi pe 
Dumnezeu prin credinţă, nu prin miracole. 

— Păi şi atunci de ce mai există miracole? 

— Ah, mai bine citeşte, Uhtred, pentru numele lui 
Dumnezeu, doar citeşte! pufni bietul om, epuizat de 
sâcâiala mea. 

Am continuat să citesc. Dar viaţa la Cippanhamm nu 
însemna doar citit. Alfred vâna de cel puţin două ori pe 
săptămână, deşi nu era o vânătoare cum ştiam eu din nord. 
El nu urmărea niciodată mistreți, preferând să tragă cu 
săgeți în cerbi. Prada era mânată spre el de gonaci şi, dacă 
vreun cerb nu apărea repede, regele se plictisea şi se 
întorcea la cărţile lui. De fapt, cred că-i plăcea vânătoarea 
doar pentru că aşa ceva era de aşteptat de la un rege, să 
vâneze, şi nu fiindcă i-ar fi făcut de-a binelea plăcere. Pur 
şi simplu îndura situaţia. Fireşte, eu adoram vânătoarea. 
Răpuneam vulpi, cerbi, lupi şi mistreți, şi în timpul uneia 
dintre vânătorile de mistreți l-am întâlnit pe ZEhelwold. 

Æthelwold era cel mai mare nepot al lui Alfred, băiatul 
care ar fi trebuit să-i urmeze la tron tatălui său, regele 
ZEthelred, deşi nu mai era un copil, fiind doar cu câteva 
luni mai mic decât mine. Îmi semăna în multe privinţe, mai 
puţin faptul că fusese cocoloşit de tatăl lui şi de Alfred, aşa 
încât nu participase niciodată la vreo bătălie şi nici nu 
ucisese vreun om. Era înalt, bine făcut, puternic şi sălbatic 
ca un mânz căruia nu i s-a pus niciodată frâul. Avea părul 
lung şi negru, iar chipul îngust şi prelung al familiei sale, 
ca şi ochii arzători, atrăgeau privirile tuturor fetelor. Chiar 
tuturor fetelor. El vâna cu mine şi cu Leofric, bea cu noi, 
se destrăbăla alături de noi cu femeiuşti, atunci când scăpa 
de preoţii care-l păzeau, şi se plângea mereu de unchiul 
său, deşi doar faţă de mine, niciodată faţă de Leofric, de 
care Æthelwold se temea. 

— El mi-a furat coroana, zicea Æthelwold despre Afred. 


4 297 # 


— Cei din Witan” au socotit că erai prea tânăr, am 
remarcat eu. 

— Dar acum? Acum mai sunt un copil? întrebă el plin de 
indignare. Nu mai sunt, aşa că Alfred ar trebui să se dea 
deoparte. 

Am închinat în cinstea lui un pocal cu bere, dar n-am zis 
nimic. 

— Nu mă lasă nici măcar să lupt, adăugă el cu 
amărăciune. Alfred spune că trebuie să devin preot. Ce 
ticălos neghiob! Sorbi din bere şi apoi mă privi atent. 
Vorbeşte cu el, Uhtred. 

— Şi ce să-i spun? Că nu vrei să fii preot? 

— Ştie deja asta. Nu, spune-i că vreau să lupt alături de 
tine şi de Leofric. 

Am rămas puţin timp pe gânduri, apoi am scuturat din 
cap. 

— N-o să rezolvi nimic cu asta. 

— De ce nu? 

— Fiindcă el se teme de faima pe care ţi-ai putea-o clădi, 
i-am mărturisit. 

— Faimă? se încruntă el. 

— Da, dacă devii un războinic vestit, oamenii te vor 
urma, l-am asigurat, ştiind că aveam dreptate. Ai sânge 
regesc, ceea ce şi aşa e destul de primejdios pentru el. N-o 
să vrea să devii şi un prinţ neîntrecut în lupte, nu crezi? 

— Ce ticălos jalnic, murmură Æthelwold. Işi dădu 
deoparte şuviţele lungi şi negre de pe obraz şi o privi pe 
Eanflæd, roşcata care primise o cămăruţă în tavernă şi 
făcea o mulţime de treburi pe acolo. 

— Doamne, muierea asta e straşnică, zise el. Ştii că a 
fost prins odată năvălind peste o călugăriţă? 

— Alfred? Peste o călugăriţă? 

— Aşa mi s-a spus. E mereu cu ochii numai după fete. 
Pur şi simplu nu poate sta închis la brăcinar! Noroc că 
acum au pus preoţii gheara pe el. Ceea ce trebuie să fac 
5 Witan sau Witenagemot - Sfatul Înţelepţilor, instituţie de la 
începuturile Angliei medievale reunindu-i pe cei mai importanţi nobili 
(n.tr.). 


4 298 # 


eu, continuă Æthelwold pe un ton sumbru, e să-i spintec 
maţele nemernicului. 

— Asta să n-o mai spui şi altcuiva, căci vei fi spânzurat. 

— Aş putea fugi la danezi, sugeră el. 

— Da, ai putea, şi ei te-ar primi cu braţele deschise. 

— Şi apoi m-ar folosi, nu? mormăi el, dându-mi de 
înţeles că nu era cu totul neghiob. 

— Da, ai fi ca şi Egbert sau Burghred sau noul rege din 
Mercia. 

— Ceolwulf îl cheamă. 

— Şi ţi-ar plăcea să fii un rege la cheremul lor? l-am 
întrebat. 

Ceolwulf, un ealdorman din Mercia, fusese numit rege al 
acestei ţări după ce Burghred fugise să îngenuncheze în 
faţa papei, la Roma, dar Ceolwulf nu era decât o paiaţă, ca 
şi Burghred. Fireşte, bătea monedă şi administra justiţia, 
dar toată lumea ştia că sfetnicii săi erau danezi şi că nu 
îndrăznea să facă nimic de capul lui, de teamă să nu-i 
supere. 

— Spune, asta vrei să fii? am repetat eu. Să fugi la 
danezi şi să fii o cârpă în mâinile lor? 

El scutură hotărât din cap. 

— Nici vorbă, şopti, în timp ce desena pe masă o dâră cu 
berea scursă din urcior. Mai bine să nu fac nimic. 

— Nimic? 

— Da, pur şi simplu nimic. Poate că ticălosul o să moară. 
E mereu bolnav. Nu poate s-o mai ducă mult, nu? se 
entuziasmă el. Iar copilul lui e doar un prunc. Dacă Alfred 
moare, eu voi fi regele! O, Dumnezeule! 

Rostise ultimele cuvinte pentru că doi preoţi tocmai 
intraseră în tavernă. Amândoi făceau parte din suita lui 
Æthelwold, deşi erau mai mult temniceri decât curteni, şi 
veniseră să-l ducă la culcare. 

Beocca nu privea deloc cu ochi buni prietenia mea cu 
ZEthelwold. 

— E un netrebnic şi un neghiob, mă avertiză el. 

— La fel ca mine... sau cel puţin dumneata aşa mă 
consideri. 


Y% 299 # 


— Atunci n-ar trebui să te încurajez să devii şi mai 
neghiob, nu crezi? Hai mai bine să citim despre cum a 
construit Sfântul Swithun poarta de răsărit a cetăţii. 

Până de Bobotează puteam citi deja ca un puşti isteţ de 
doisprezece ani, sau cel puţin aşa zicea Beocca, iar asta 
era destul de bine pentru Alfred, care, la urma urmei, nu- 
mi cerea să citesc texte teologice, ci doar să-i descifrez 
poruncile, şi, desigur, acesta era lucrul cel mai important. 
Leofric şi cu mine doream să comandăm trupe, motiv 
pentru care îndurasem toată pisălogeala lui Beocca şi 
ajunsesem să apreciez priceperea sfântului Swithun în 
privinţa păstrăvilor, pescăruşilor şi ouălor, dar numai 
regele putea decide cui încredința oştile, deşi, la drept 
vorbind, nu prea erau multe trupe de comandat. 

Oastea saxonilor din vest era împărţită în două. Prima şi 
cea mai mică dintre acestea era cuprinsă din oamenii 
regelui, gărzile care-l păzeau pe el şi familia regală. Cei 
din gărzile regelui erau războinici de meserie, dar nu erau 
prea mulţi, şi nici Leofric, nici eu nu voiam să avem de-a 
face cu ei, fiindcă intrarea în acest corp de elită ar fi 
însemnat să fim mereu în apropierea lui Alfred, adică să ne 
petrecem o bună parte din timp prin biserici şi mănăstiri. 

Cealaltă parte a oştii era mult mai mare şi se numea 
fyrd. Aceasta era împărţită pe comitate. Fiecare comitat, 
condus de un ealdorman şi un intendent, trebuia să adune 
sub arme toţi bărbaţii capabili să lupte. Astfel se putea 
aduna un mare număr de oameni. Hamptonscir, de pildă, 
putea ridica până la trei mii de războinici, iar în Wessex 
erau nouă comitate în stare să alcătuiască oşti similare. 
Dar, în afară de gărzile ce-l apărau pe ealdorman, cea mai 
mare parte din fyrd era formată din plugari şi văcari. Unii 
aveau scuturi, erau şi destule securi şi sulițe, însă armurile 
şi săbiile lipseau. Mai rău, oamenii din fyrd acceptau cu 
mare greutate să mărşăluiască dincolo de hotarele 
comitatului lor şi nici nu voiau să audă de luptă când venea 
vremea secerişului grânelor. La Dealul lui Æsc, una dintre 
bătăliile pe care saxonii din vest o câştigaseră contra 
danezilor, gărzile regale fuseseră acelea care aduseseră 


% 300 # 


izbânda. Împărţite între Alfred şi fraţii lui, ele se aflaseră 
în primele rânduri, în vreme ce oamenii din fyrd, ca de 
obicei, nu intraseră în luptă decât atunci când adevărații 
oşteni se impuseseră deja în faţa păgânilor. Altfel spus, cei 
din fyrd erau tot atât de folositori ca o gaură în cizmă, dar 
de acolo trebuia să se aştepte Leofric să-şi recruteze 
oamenii. 

Din fericire, mai existau echipajele de pe corăbii, care se 
îmbătau toată iarna prin tavernele din Hamtun, şi pe acei 
oameni îi voia Leofric. Ca să-i primească, trebuia însă să-l 
convingă pe Alfred că Hacca, generalul lor, nu era bun de 
nimic. Din fericire pentru noi, Hacca însuşi veni la 
Cippanhamm şi ceru să-i fie retrasă comanda, 
mărturisindu-i lui Alfred că se ruga zilnic să nu mai vadă 
marea în viaţa lui. 

— Sufăr cumplit din pricina răului de mare, stăpâne, se 
plânse el. 

Alfred avea toată înţelegerea pentru oamenii cu rău de 
mare, pentru că şi el suferea din pricina asta, şi trebuie să 
fi ştiut că Hacca era un comandant jalnic pentru corăbiile 
noastre. Însă nu ştia cu cine să-l înlocuiască. De aceea, 
chemă patru episcopi, doi stareţi şi un preot să le ceară 
sfatul, şi ei se rugară Domnului să le dea inspiraţie pentru 
a face noua numire, după cum am aflat mai apoi de la 
Beocca. Auzind asta, Leofric fu cuprins de furie. 

— Fă ceva! 

— Ce naiba vrei să fac? 

— Ai prieteni care sunt preoţi! Vorbeşte cu ei. Vorbeşte 
cu Alfred, Poponeaţă! 

Rareori îmi mai spunea astfel, şi numai când era mânios. 

— Alfred nu mă înghite deloc, i-am zis. Şi, dacă-i cer să 
ne pună pe noi în fruntea flotei, fii sigur c-o s-o dea 
altcuiva. Probabil o să i-o încredinţeze unui episcop. 

— Pe toţi dracii! pufni Leofric. 

În cele din urmă, Eanflaed fu cea care ne salvă. Roşcata 
avea un suflet bun şi-l îndrăgise pe Leofric, aşa că, auzind 
cum ne certam, se aşeză lângă noi, bătu cu palmele în 
masă ca să ne facă să tăcem şi ne întrebă pentru ce ne 


% 301 # 


ciondăneam. Apoi strănută, fiindcă era cuprinsă de 
guturai. 

— Vreau ca poponeaţa asta care nu e bună de nimic, mă 
arătă Leofric cu degetul, să fie numit comandant al flotei, 
doar că el e prea tânăr, prea urât, prea groaznic şi prea 
păgân, iar Alfred nu ascultă decât de haita lui de episcopi, 
care probabil vor numi vreun moşneag băşinos ce nu e în 
stare să-şi deosebească scula de cârma navei! 

— Ce episcopi? întrebă femeia. 

— De  Scirebuman,  Wintanceaster, Winburnan şi 
Exanceaster, am zis. 

Ea surâse, apoi strănută iar. Peste două zile m-am trezit 
chemat de Alfred. Din câte se părea, episcopul de 
Exanceaster avea slăbiciune pentru roşcate. 

Alfred mă întâmpină în sala de ospeţe, o clădire largă, 
cu grinzi masive, stâlpi groşi şi o vatră mare, din piatră, în 
mijloc. Gărzile lui ne priveau din pragul uşii, dincolo de 
care o mulţime de oameni veniţi cu jalbe aşteptau să-l vadă 
pe rege. La capătul celălalt al sălii, un sobor de preoţi se 
ruga încetişor, dar erau departe de vatra unde ne aflam 
noi şi lângă care Alfred se plimbă întruna, încoace şi-ncolo, 
cât dură discuţia. Imi spuse că se gândise să mă numească 
la comanda flotei. Doar se gândise, sublinie el. Dumnezeu 
îi călăuzise alegerea, iar acum voia să vadă dacă sfatul 
Domnului se potrivea cu intuiţia lui. Rosti ultimele două 
cuvinte mai apăsat decât celelalte. Cândva îmi ţinuse o 
întreagă predică despre ochiul lăuntric al omului şi despre 
cum acesta ne poate conduce la o înţelepciune superioară. 
Îndrăznesc să spun că avea dreptate, deşi numirea unui 
comandant de flotă nu necesita înţelepciune mistică, ci 
doar găsirea unui luptător zdravăn, gata să omoare 
niscaiva danezi. 

— Spune-mi, faptul că ai învăţat să citeşti ţi-a întărit 
credinţa? vru el să ştie. 

— Da, stăpâne, i-am spus, cu prefăcut entuziasm. 

— Chiar aşa? făcu el bănuitor. 

— Viaţa sfântului Swithun şi poveştile despre sfântul 
Chad de Mercia m-au impresionat mai cu seamă, i-am zis, 


4 302 # 


fluturând o mână pe deasupra capului ca să arăt că eram 
copleşit până peste poate. 

Am tăcut apoi, ca şi cum n-aş fi putut găsi destule 
cuvinte întru lauda acelui om pios. 

— Preafericitul Chad! exclamă încântat Alfred. Ştiai că 
moaştele lui au tămăduit atât oameni, cât şi vite? 

— E un miracol, stăpâne. 

— Îmi place să aud toate astea de la tine, Uhtred, şi 
credinţa ta mă bucură nespus. 

— lar mie îmi dă o mare fericire, stăpâne, i-am răspuns, 
cât se poate de serios. 

— Da, Uhtred, căci doar cu credinţă în Dumnezeu putem 
să triumfăm asupra păgânilor. 

— Adevărat ai grăit, stăpâne! l-am asigurat, cu tot 
entuziasmul de care m-am simţit în stare, întrebându-mă 
de ce nu mă numea odată comandant al flotei şi gata. 

Însă regele avea chef de predici. 

— Îmi amintesc de ziua în care te-am întâlnit pentru 
prima oară şi am fost uimit de credinţa ta pură, 
copilărească. A fost o adevărată inspiraţie pentru mine, 
Uhtred. 

— Sunt fericit să aud asta, stăpâne. 

— Şi apoi, adăugă el răsucindu-se încruntat spre mine, 
am simţit că-ţi slăbeşte credinţa. 

— Dumnezeu ne încearcă pe toţi, stăpâne. 

— Aşa e! Aşa e! zise regele, moment în care fu 
cutremurat de un spasm. Fusese întotdeauna un om 
bolnăvicios. La nunta lui se prăbuşise din picioare, secerat 
de dureri, deşi asta s-ar fi putut datora faptului că îşi 
dăduse seama, în sfârşit, că se însura. Dar adevărul e că 
era mereu pândit de crize de durere de-a dreptul 
agonizante. Acestea erau însă mai uşoare decât crizele de 
trânji, atât de dureroase, încât uneori nu putea sta nici pe 
scaun. Uneori, aceste crize reveneau, dar de obicei regele 
nu se plângea decât de dureri de burtă. 

— Dumnezeu ne încearcă pe toţi, urmă el, şi cred că 
Dumnezeu te-a încercat. Mi-ar plăcea să cred că ai trecut 
cu bine prin această încercare. 


% 303 # 


— Cred că da, stăpâne, am şoptit grav, dorindu-mi să 
pună odată capăt acelei vorbării ridicole. 

— Dar încă nu sunt sigur dacă să te numesc sau nu, 
recunoscu el. Eşti atât de tânăr! Şi apoi, e adevărat că ţi-ai 
dovedit sârguinţa învățând să citeşti şi că eşti de neam 
nobil, dar, când te caută cineva, te găseşte mai curând 
într-o tavernă decât într-o biserică. Aşa e? 

Vorbele sale mă lăsară fără grai preţ de câteva clipe, dar 
mi-am amintit de ceva ce-mi spusese Beocca în timpul 
nesfârşitelor lui lecţii. Şi, fără să mă gândesc, ba chiar fără 
să ştiu ce însemnau de fapt vorbele acelea, am început să 
rostesc, cu voce puternică: 

— A venit Fiul Omului, mâncând şi bând... 

— „şi ei zic: lată om mâncăcios şi băutor de vin! încheie 
Alfred. Da, Uhtred, ai tot dreptul să mă umileşti. Slavă 
Domnului că mi-a luminat mintea! Şi Hristos a fost învinuit 
că-şi petrecea vremea prin taverne, iar eu am uitat, 
păcătosul de mine. E scris în Evanghelii! 

„Zeii mă ajută”, am gândit eu. Regele era de-a dreptul 
îmbătat de credinţă, dar nu era deloc prost, căci se 
întoarse asupra mea ca un şarpe: 

— Şi am mai auzit că-ţi petreci timpul cu nepotul meu. 
Călugării mi-au spus că-l distragi de la lecţiile lui. 

Am dus mâna la inimă şi am rostit: 

— Jur, stăpâne, că n-am făcut nimic altceva decât să 
încerc a-l opri să dea dovadă de trufie. 

lar asta era adevărat în mare măsură. Niciodată nu-l 
încurajasem pe Æthelwold în visurile sale nebuneşti, în 
care se vedea tăindu-i beregata lui Alfred sau fugind să li 
se alăture danezilor. Il încurajasem, în schimb, să bea 
bere, să dea iama în târfe şi să ia numele Dumnezeului 
creştin în deşert, dar nu consideram acest lucru o 
nesăbuinţă. 

— Îţi jur asta, stăpâne, am repetat. 

Cuvântul „jurământ” avea o greutate uriaşă. Toate legile 
noastre sunt bazate pe jurăminte, viaţa, loialitatea şi 
supunerea depind de jurăminte. Prin urmare, Alfred s-a 
lăsat convins. 


Y% 304 # 


— Îţi mulţumesc, zise el recunoscător. Trebuie să-ți 
spun, Uhtred, că, spre surprinderea mea, episcopul de 
Exanceaster a avut un vis în care un sol al Domnului i-a 
apărut poruncindu-i ca tu să fii numit comandantul flotei. 

— Un sol al Domnului? m-am mirat. 

— Un înger, Uhtred. 

— Slavă Domnului, am murmurat eu cu pioşenie, 
gândindu-mă cât de mult avea să se bucure Eanfleed, 
descoperind că se transformase într-un înger. 

— Dar am o îndoială, adăugă Alfred. În acea clipă se 
chirci din nou, pradă unui nou junghi în pântece sau în 
şezut. 

Am bănuit că un lucru neaşteptat era pe cale să se 
întâmple. 

— Mă îngrijorează faptul că tu eşti din Northumbria şi 
că nu eşti devotat, trup şi suflet, regatului Wessex. 

— Dar sunt aici, stăpâne. 

— Văd, însă pentru cât timp? 

— Până când îi vom alunga pe danezi. 

Regele nici nu-mi băgă în seamă răspunsul. 

— Am nevoie de oameni care să fie legaţi de mine prin 
Dumnezeu. Prin Dumnezeu, prin iubire, prin pasiune şi 
prin pământ. 

Mă privi lung, şi mi-am dat seama că de ultimul cuvânt 
erau legate frământările lui. 

— Am pământuri în Northumbria, i-am zis, gândindu-mă 
la Bebbanburg. 

— Nu, vorbeam despre pământuri în Wessex. Pământuri 
pe care vei fi stăpân şi le vei apăra, pământuri pentru care 
să lupti. 

— Binecuvântat să-ţi fie gândul, stăpâne! 

Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, căci bănuiam ce va 
urma. Doar că bănuiala mea nu se confirmă imediat: Alfred 
schimbă deodată vorba şi începu o cuvântare despre 
ameninţarea daneză. Flota noastră reuşise să împuţineze 
raidurile vikinge, dar el se aştepta ca anul următor să 
aducă o nouă flotă daneză, prea mare pentru ca puţinele 
noastre corăbii să i se poată împotrivi. 


4 305 # 


— N-aş îndrăzni să-mi risc flota, prin urmare nu cred că 
vom înfrunta corăbiile lor, încheie regele. Mă aştept ca o 
oaste păgână să urce pe fluviul Temes şi ca flota lor să ne 
atace pe coasta de sud. Putem înfrunta una dintre forţele 
inamice, dar nu şi pe cealaltă, aşa că misiunea 
comandantului flotei va fi să se ţină după corăbiile lor şi să 
le hărţuiască. Să le atragă spre el. Să le ţină cumva 
ocupate până când eu am să le distrug oştirea de pe uscat. 

I-am spus că planul său mi se părea grozav. Probabil 
chiar era, deşi mă întrebam cum ar fi putut douăsprezece 
corăbii să ţină pe loc o întreagă flotă daneză. Insă asta era 
o problemă ce mai avea de aşteptat până la sosirea flotei 
duşmane. Alfred reveni apoi la chestiunea pământului, de 
care înţelesesem că depindea dacă aveam să primesc sau 
nu flota. 

— Vreau să te leg de mine, Uhtred, rosti el plin de 
entuziasm. 

— Mă plec cu legământ în faţa ta, stăpâne. 

— Desigur că o vei face, răspunse el ţâfnos, dar vreau 
mai mult decât atât. Vreau să fii credincios Wessexului. 

— E o înaltă onoare pentru mine, stăpâne, i-am zis. Ce 
altceva i-aş fi putut răspunde? 

— Trebuie să aparţii Wessexului, întări el, apoi zâmbi, de 
parcă îmi făcea o favoare. Există o orfană în Defnascir. O 
fată de neam bun, pe care aş vrea să o văd măritată. 

N-am spus nimic. De ce-ai mai protesta, când paloşul 
călăului a pornit deja spre gâtul tău? 

— Numele ei e Mildrith, şi mi-e foarte dragă, mă 
înştiinţă Alfred. O fată cucernică şi modestă. De la tatăl ei, 
care a fost intendentul ealdormanului Odda, are ca zestre 
pământuri întinse, mănoase, iar eu îi voi da un soţ bun, 
vrednic de acele pământuri. 

Am încercat să zâmbesc, ca să nu se vadă cât eram de 
cătrănit. 

— Da, acel om va fi norocos să se însoare cu o fată dragă 
inimii tale, stăpâne, i-am zis în cele din urmă. 

— Atunci mergi şi însoară-te cu ea, îmi porunci el, tăios 
ca un paloş de călău, şi te voi numi comandant al flotei. 


% 306 # 


— Da, stăpâne, am bâiguit. 

Când i-am povestit cele întâmplate, Leofric a râs ca un 
apucat. 

— Ei, ce-ţi ziceam? Nu-i neghiob deloc! zise el când îşi 
reveni din hohotit. Face din tine un adevărat fiu al 
Wessexului. Dar ce ştii despre această Miltewaerc? 

În graiul nostru, miltewaerc înseamnă o durere în splină. 

— O cheamă Mildrith, l-am corectat. Şi e foarte pioasă. 

— Fireşte că e pioasă. Alfred nu ti-ar fi dat-o de nevastă 
dacă era una care stătea numai cu cracii desfăcuţi! 

— E orfană, am adăugat. Şi are vreo şaisprezece sau 
şaptesprezece ani. 

— Dumnezeule! Aşa bătrână? Trebuie să fie vreo scroafă 
urâtă! Şi vai, sărmana... trebuie să-şi fi tocit genunchii ca 
să fie cruţată să se împreuneze cu o Poponeaţă ca tine. 
Însă asta e soarta ei. Aşa că însoară-te mai repede, şi pe 
urmă hai să măcelărim danezi. 

Era iarnă. Am petrecut sărbătoarea de Crăciun la 
Cippanhamm, iar atmosfera nu semăna deloc cu răbufnirea 
de veselie şi chiolhanuri pe care o cunoscusem de Yule. 
Acum călăream spre sud, prin ger, vânt şi lapoviţă. 
Părintele Willibald ne însoțea, căci era încă preotul flotei. 
Plănuisem să ajung la Defnascir, să-mi îndeplinesc fără pic 
de râvnă sarcina dată de rege, şi apoi să merg direct la 
Hamtun, să mă asigur că reparaţiile la cele douăsprezece 
corăbii fuseseră făcute cum se cuvine, căci iarna corăbiile 
sunt călăfătuite, curățate şi pregătite pentru mare. Gândul 
la corăbii mă făcu să visez la danezi şi la Brida. M-am 
întrebat unde era ea, ce făcea şi dacă aveam s-o mai văd 
vreodată. Şi m-am gândit la Ragnar. Oare o găsise pe 
Thyra? Kjartan mai trăia? Lumea lor era cu totul alta acum 
şi ştiam că mă îndepărtasem de ea, prins în laţurile vieţii 
curate, dar plicticoase a lui Alfred. Regele încerca să mă 
transforme într-un saxon, şi pe jumătate reuşise. Jurasem 
să lupt pentru Wessex şi se părea că trebuia să mă şi însor 
aici, dar încă nutream visul mai vechi de a recuceri, într-o 
zi, Bebbanburg. 

Iubeam Bebbanburg, iar Defnascir îmi plăcea aproape la 


4 307 # 


fel de mult. Când Thor a făurit lumea din leşul lui Ymir, a 
plăsmuit bine  Desfnascir şi comitatul învecinat, 
Thornseeta. Erau tărâmuri frumoase, cu dealuri molatice şi 
râuri repezi, cu ogoare mănoase şi pământ gras, cu 
bărăganuri înalte şi porturi bine adăpostite. Un om putea 
trăi bine în amândouă comitatele şi aş fi putut fi fericit la 
Defnascir, dacă Bebbanburg n-ar fi pus stăpânire pe inima 
mea pentru totdeauna. Am călărit de-a lungul văii râului 
Uisc, printre câmpuri bine îngrijite, cu pământ roşiatic, am 
trecut pe lângă sate rotunde şi pe lângă conace înalte până 
am ajuns la Exanceaster, care era principala aşezare din 
comitat. Fusese întemeiată de romani, care construiseră 
pe un deal şi o fortăreață înconjurată cu un zid de piatră, 
cremene şi cărămidă. Zidul era încă în picioare, iar 
străjerii ne opriră când am ajuns la poarta de nord. 

— Am venit să-l vedem pe ealdormanul Odda, zise 
Willibald. 

— Cu ce treburi? 

— Venim din partea regelui, rosti mândru călugărul, 
fluturând o scrisoare ce purta pecetea regală, deşi mă 
îndoiesc că străjerii ar fi recunoscut-o. Însă părură 
impresionați şi ne dădură drumul să intrăm. Oraşul 
cuprindea multe clădiri romane părăginite, printre care o 
biserică de lemn îşi ridica turla chiar lângă palatul 
ealdormanului Odda. 

După ce ne lăsă să aşteptăm destul de mult, acesta sosi 
cu fiul lui şi vreo duzină de sfetnici, iar unul dintre preoţii 
lui citi cu glas tare răvaşul regelui. Alfred dorea ca 
Mildrith să se mărite cu credinciosul lui slujitor, 
ealdormanul Uhtred, şi îi cerea lui Odda să oficieze 
ceremonia cât mai grabnic cu putinţă. Gazda nu se arătă 
deloc încântată de această veste. Nu mai era de mult 
tânăr, avea cel puţin patruzeci de ani, părul cărunt şi un 
chip ce părea caraghios, din pricina buboaielor ce-l 
brăzdau. Fiul lui, Odda cel Tânăr, fu şi mai puţin încântat, 
căci se strâmbă auzind ce voia regele. 

— Nu se cuvine, tată! se plânse el. 

— Este voinţa regelui. 


% 308 # 


— Da, dar... 

— E voinţa regelui! 

Tânărul tăcu. Avea vreo nouăsprezece ani, ca şi mine, şi 
era chipeş, cu părul negru şi o tunică neagră, tivită cu fir 
de aur, elegantă şi curată ca rochia unei femei. La gât îi 
atârna un crucifix de aur. Îmi aruncă o căutătură fioroasă; 
trebuie să-i fi făcut o impresie tare proastă, căci eram 
zdrenţuit şi murdar de pe drum şi probabil mă găsea la fel 
de atrăgător ca o potaie plouată. Apoi se răsuci pe călcâie 
şi ieşi furios din sală. 

— Mâine dimineaţă, episcopul vă poate căsători, anunţă 
Odda, gâtuit de amărăciune. Dar mai întâi trebuie să 
plăteşti preţul miresei. 

— Preţul miresei? am exclamat. Alfred nu pomenise 
nimic de aşa ceva, deşi acesta părea să fie obiceiul. 

— Da, treizeci şi trei de şilingi, spuse Odda cu un rânjet 
trufaş. 

Treizeci şi trei de şilingi era o avere. Preţul unui cal bun 
de luptă sau al unei corăbii. Am rămas descumpănit şi l-am 
auzit pe Leofric icnind în spatele meu. 

— Asta spune Alfred? l-am întrebat. 

— Asta spun eu, se stropşi Odda, căci sunt naşul de 
botez al lui Mildrith. 

Nu era de mirare că rânjea. Preţul era uriaş şi se îndoia 
că l-aş fi putut plăti, iar dacă nu-l plăteam, fata nu putea fi 
a mea şi, chiar dacă Odda nu ştia asta, nici flota n-avea să- 
mi fie încredinţată. Preţul nu era doar de treizeci şi trei de 
şilingi, adică trei sute nouăzeci şi şase de bănuţi de argint, 
ci de două ori pe atâta, căci, tot potrivit datinii, soţul 
trebuia să-i ofere miresei sale o sumă la fel de mare după 
ce mariajul era consumat. Dar acest al doilea preţ nu-l mai 
privea pe Odda şi aveam mari îndoieli în privinţa achitării 
lui, la fel cum ealdormanul Odda era acum sigur, judecând 
după şovăiala mea, că n-aveam să-i plătesc preţul miresei, 
fără de care nu putea exista vreun contract de căsătorie. 

— Pot s-o văd pe domniţă? am întrebat. 

— O s-o întâlneşti la ceremonia de mâine dimineaţă, 
spuse ferm Odda, dar numai dacă plăteşti preţul miresei. 


% 309 # 


Altfel, nu. 

Păru dezamăgit atunci când am deschis punga de piele 
şi i-am dat o monedă de aur şi treizeci şi şase de bănuţi de 
argint. 

Se arătă şi mai dezamăgit când îşi dădu seama că mai 
aveam destui bani în pungă, însă nu mai avea ce face, era 
prins în capcană. 

— O să te întâlneşti cu ea mâine, în catedrală. 

— De ce nu acum? am vrut să ştiu. 

— Fiindcă acum îşi face rugăciunile, mormăi posac 
ealdormanul şi, cu o fluturare a mâinii, ne făcu semn să 
plecăm. 

Leofric şi cu mine am găsit găzduire într-o tavernă din 
apropierea catedralei, iar în noaptea aceea m-am îmbătat 
criţă. M-am încăierat cu un localnic - habar n-aveam cine 
era - şi nu-mi amintesc decât că Leofric, care era doar 
cherchelit, ne-a despărţit şi l-a potolit pe adversarul meu. 
După aceea am ieşit în curtea grajdului şi am vărsat toată 
berea pe care abia o băusem. Am mai băut nişte stacane, 
am dormit groaznic de prost, m-am trezit auzind ropotul 
ploii pe acoperişul grajdului şi pe urmă am vărsat iarăşi. 

— De ce nu fugim în Mercia? i-am propus lui Leofric. 
Regele ne dăduse cai, şi n-aş fi avut nicio apăsare să fug cu 
ei. 

— Ce să facem acolo? 

— Să găsim oameni. Să luptăm! 

— Nu fi tâmpit, Poponeaţă, mi-o reteză el. Noi vrem 
flota. Şi, dacă nu te însori cu scroafa cea urâtă, n-o să 
ajung să comand nicio flotă. 

— Eu o comand, l-am corectat. 

— Dar numai dacă te însori, rânji Leofric. Atunci o să 
comanzi flota, iar eu o să-ţi comand ţie. 

La puţin timp după aceea sosi părintele Willibald. 
Dormise în mănăstirea aflată nu departe de tavernă şi 
venise să se asigure că eram gata, dar se sperie văzând în 
ce hal arătam. 

— Ce-i cu vânătaia din obrazul tău? 

— Un ticălos m-a lovit azi-noapte. Eram beat, i-am 


% 310 # 


mărturisit. La fel şi el, dar eu eram şi mai beat. Ascultă-mă 
ce-ţi spun, părinte, să nu te încaieri niciodată cu cineva 
dacă eşti rupt de beat. 

La micul dejun mi-am mai turnat o porţie zdravănă de 
bere. Willibald insistă să port cea mai bună tunică a mea, 
care nu era însă nici ea în cea mai bună stare, fiind pătată, 
mototolită şi cârpită. Aş fi preferat să iau pe mine cămaşa 
de zale, dar Willibald refuză, susţinând că nu se cădea să 
intru îmbrăcat astfel într-un lăcaş al Domnului. Presupun 
că avea dreptate, aşa că l-am lăsat să-mi curețe tunica şi 
să încerce să scoată cele mai urâte pete din lână. Mi-am 
legat părul la spate cu un şnur de piele şi m-am încins cu 
Răsuflarea-Şarpelui şi Acul-Viespii, deşi Willibald s-a 
îngrozit iarăşi că voiam să port aşa ceva într-un loc sfânt, 
dar i-am spus că nu mergeam nicăieri fără arme, chiar şi 
de-aş fi fost blestemat pe veci, aşa că, în cele din urmă, am 
plecat spre catedrală, însoţit de călugăr şi de Leofric. 

Afară ploua de parcă norii şi-ar fi vărsat tot puhoiul de 
ape peste lume. Ploaia inunda străzile, jgheaburile 
gâlgâiau de apă şi şuvoaiele se scurgeau prin acoperişul de 
stuf al catedralei. Un vânt îngheţat bătea dinspre răsărit, 
pătrunzând prin fiecare crăpătură din pereţii de lemn ai 
clădirii şi făcând flăcările lumânărilor să tremure sau să se 
stingă. Deşi numită pompos catedrală, clădirea era de fapt 
o bisericuţă, nu mai mare decât casa incendiată a lui 
Ragnar. Probabil că fusese ridicată pe temelia unei 
construcţii romane, căci podelele erau făcute din dale 
mari, care bălteau acum de apă. Episcopul se afla deja 
acolo, în vreme ce alţi doi preoţi se agitau pe lângă altar, 
atenţi ca picăturile de ploaie scurse din acoperiş să nu 
stingă lumânările. Într-un târziu sosi şi ealdormanul Odda, 
ţinând-o de mână pe cea care avea să-mi fie soaţă. Fata 
aruncă spre mine o privire şi izbucni în lacrimi. 


La ce mă aşteptam? La o femeie care arăta ca o scroafă, 
presupun, o femeie cu faţa ciupită de vărsat, o privire acră 
şi nişte pulpe ca de bou. Nimeni nu se aşteaptă să-şi 
iubească nevasta, nici dacă se însoară pentru pământ sau 


% 311 # 


rang, iar eu mă însuram pentru pământ şi ea se mărita 
pentru că nu avea de ales. Nu merită să faci prea mare caz 
de toată treaba asta, fiindcă aşa e lumea construită. Tot ce 
aveam de făcut era să-i iau pământul nevestei, să-l 
muncesc, să scot bani din el, pe când datoria lui Mildrith 
era să-mi dăruiască fii şi să se asigure că am mâncare şi 
bere pe masă. Cam aşa stă treaba cu sacrul legământ al 
căsătoriei. 

Nu voiam să mă însor cu ea. De drept, ca ealdorman de 
Northumbria, puteam spera la o fiică de nobil, care să-mi 
aducă mult mai mult decât douăsprezece pogoane de 
pământ bolovănos, pe nişte dealuri din Defnascir. Aş fi 
putut spera la o fată de neam bun, care să sporească 
domeniile şi puterea ținutului Bebbanburg, dar nu se 
întâmplase aşa; prin urmare, trebuia să iau de nevastă o 
fată de condiţie modestă, care avea să fie numită, de acum 
înainte, Lady Mildrith. Măcar pentru asta ar fi trebuit să 
arate puţină recunoştinţă, în loc să plângă şi chiar să 
încerce să se smulgă din mâna ealdormanului Odda, care o 
conducea spre altar. 

Poate că lui Odda îi era milă de lacrimile ei, dar preţul 
miresei fusese plătit, aşa că o duse la altar, iar episcopul, 
care se întorsese de la Cippanhamm cu un guturai 
groaznic, ne puse rapid pirostriile, făcându-ne soţ şi soţie. 

— Fie ca binecuvântarea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului 
Duh să fie asupra legăturii voastre, zise el. Tocmai se 
pregătea să spună „Amin”, când fu scuturat de un strănut 
grozav. 

— Amin! rosti Willibald. Nimeni altcineva nu mai spuse 
nimic. 

Aşadar, Mildrith era soaţa mea. 

Odda cel Tânăr ne privi lung pe când ieşeam din 
biserică. Probabil credea că nu-l zărisem, dar stăteam cu 
ochii pe el, ştiind foarte bine la ce se uita. 

Surprinzător pentru mine, Mildrith se dovedise a fi o 
tânără foarte atrăgătoare. Aş vrea s-o pot descrie mai bine, 
dar mi-e tare greu să-mi mai amintesc trăsăturile ei după 
atâta amar de ani. Uneori, în vis, mi se arată parcă aievea, 


4 312 # 


însă când mă trezesc şi încerc să mi-o aduc aminte, faţa ei 
se destramă ca un abur. Ştiu că avea o piele curată şi 
palidă, buza de jos cărnoasă şi bine conturată, ochii de un 
albastru intens şi părul la fel de auriu ca al meu. Era 
înaltă, ceea ce o deranja foarte tare, căci avea impresia c-o 
făcea să pară mai puţin feminină, şi avea o expresie 
neliniştită, ca şi cum s-ar fi temut în orice clipă de vreo 
nenorocire, însă lucrul ăsta poate fi foarte atrăgător la o 
femeie, şi mărturisesc că o găseam atrăgătoare. Nu-mi 
venea să cred că o asemenea mândreţe de femeie putuse 
rămâne  nemăritată până atunci. Avea aproape 
şaptesprezece ani, şi la vârsta asta majoritatea femeilor 
deja au născut de trei sau patru ori sau au murit în timpul 
naşterii. Dar, pe când călăream spre domeniile sale, aflate 
la vest de estuarul râului Uisc, am auzit o parte din 
povestea ei. Mildrith stătea într-un car tras de doi boi, pe 
care Willibald insistase să-l împodobească din belşug cu 
ghirlande de flori. Leofric, Willibald şi cu mine călăream 
alături, iar călugărul îi punea fetei întrebări şi aceasta îi 
răspundea pe dată, căci era omul Bisericii şi părea 
cumsecade. 

Tatăl ei, mărturisi fata, îi lăsase pământuri, dar şi datorii 
mai mari decât valoarea terenurilor. Leofric chicoti pe 
înfundate când auzi de datorii. Fără să spun nimic, eu mi- 
am aţintit privirile undeva în zare. 

Necazurile începuseră, zicea Mildrith, când tatăl ei 
oferise a zecea parte din pământurile lui ca ælmesæcer, 
adică danie făcută Bisericii. Biserica nu e proprietara unor 
astfel de terenuri, dar are dreptul la tot ce se obţine de pe 
acestea, fie grâne, fie vite. Bărbatul făcuse asta de 
disperare, fiindcă toţi copiii lui, în afară de ea, muriseră de 
mici, şi voia astfel să găsească milostenia Domnului. Am 
bănuit că mai curând voia să găsească milostenia lui 
Alfred, căci în Wessex un om înţelept ştia că, dacă se 
dădea bine pe lângă Biserică, sigur avea să se bucure şi de 
favorurile regelui. 

Însă danezii  prădaseră ţinutul, vitele fuseseră 
măcelărite, recolta distrusă, iar Biserica îl adusese pe tatăl 


% 313 # 


fetei la judecată, acuzându-l că nu predase recoltele şi 
vitele făgăduite. Aveam să descopăr că Wessexul era un 
regat unde se respectau cu stricteţe legile şi toţi oamenii 
legii erau preoţi, ceea ce însemna că legea era Biserica. 
Când tatăl lui Mildrith muri, legea hotări că el datora 
Bisericii o sumă uriaşă, pe care n-ar fi putut s-o plătească, 
iar Alfred, care avea puterea de a şterge această datorie, 
nu ridică un deget. Ca urmare, orice bărbat care s-ar fi 
însurat cu Mildrith s-ar fi însurat şi cu datoriile ei, şi niciun 
om întreg la cap nu voise să-şi asume o asemenea povară, 
până când un aiurit din Northumbria căzuse în capcana 
asta ca un beţiv care se împiedică şi se rostogoleşte în 
noroi. 

Leofric râdea în gura mare, în vreme ce Willibald părea 
îngrijorat. 

— Şi care-i datoria? am vrut să ştiu. 

— Două mii de şilingi, stăpâne, răspunse Mildrith cu o 
voce suavă. 

Leofric aproape se înecă hohotind. Bucuros l-aş fi ucis 
pe loc, dar m-am înfrânat. 

— Şi datoria asta creşte cu fiecare an? se interesă abil 
Willibald. 

— Da, răspunse Mildrith, fără să ridice ochii spre el. 

Un bărbat mai cu capul pe umeri ar fi cercetat mai atent 
trecutul fetei înainte să se repeadă la altar, dar eu 
văzusem mariajul doar ca pe singura cale de a dobândi 
flota. Şi iată-mă şi cu flotă, şi cu datorii, şi cu nevastă, ba 
chiar şi cu un duşman de moarte, Odda cel Tânăr, care în 
mod clar ar fi vrut-o el pe Mildrith de soaţă, deşi tatăl lui, 
înţelept, refuzase să-şi bage familia în asemenea datorii 
pustiitoare şi nici nu voia ca băiatul să-şi ia o nevastă care 
nu era de rangul lui. 

Există o ierarhie în rândul bărbaţilor. Lui Beocca îi 
plăcea să-mi spună că ea reflectă ordinea cerească, şi 
poate chiar aşa o fi. Nu cunosc nimic despre asta, în 
schimb ştiu cum sunt orânduiţi oamenii. Deasupra tuturor 
stă regele şi, imediat sub el, fiii lui. Apoi vin ealdormenii, 
care sunt marii nobili ai ținutului, şi fără pământuri un om 


$ 314 # 


nu poate fi nobil, deşi eu eram, căci nu renunţasem 
niciodată la pretenţiile asupra cetăţii Bebbanburg. Regele 
şi ealdormenii lui sunt puternicii regatului, oameni care au 
ogoare întinse şi ridică oşti, iar sub ei se află nobilii mai 
mărunți, numiți  intendenţi, însărcinaţi să împartă 
dreptatea, care îşi pot pierde rangul dacă stârnesc 
nemulţumirea stăpânului lor. Intendenţii sunt ridicaţi din 
rândurile thegnilor, oameni înstăriți, ce pot contribui la 
oştirea regelui cu mici pâlcuri înarmate, dar nu au 
domeniile întinse ale unor nobili ca Odda sau tatăl meu. 
Sub thegni se află ceorlii, oameni liberi cu toţii, dar care, 
dacă-şi pierd pământurile, pot ajunge sclavi, fiind cu totul 
lipsiţi de drepturi. Sclavii pot fi - şi adesea chiar sunt - 
eliberaţi, deşi, dacă stăpânul lor nu le dăruieşte bani sau 
pământuri, vor deveni curând iarăşi sclavi. Tatăl lui 
Mildrith fusese un thegn, dar Odda îl numise intendent, 
însărcinându-l cu păstrarea ordinii în partea de sud a 
domeniului Defnascir. Însă el nu avusese destul pământ, şi 
nechibzuinţa îl făcuse să piardă şi puţinul pe care-l avea. 
Astfel, Mildrith rămăsese fără zestre şi nu mai putuse fi o 
soaţă demnă de un fiu de ealdorman, deşi Alfred o 
considerase îndeajuns de bună pentru un nobil exilat din 
Northumbria. Adevărul e că fata nu era decât un alt pion 
pe tabla de şah a vicleanului rege, şi el mi-o hărăzise mie 
doar ca să mă facă să dau Bisericii, chiar şi prin mijlocirea 
altuia, o mare sumă de bani. 

Alfred era ca un păianjen, m-am gândit plin de 
amărăciune, un păianjen negru ca sutana unui călugăr, 
întinzându-şi peste tot pânzele lipicioase, iar eu mă 
crezusem isteţ ca nimeni altul când vorbisem cu el la 
Cippanhamm. De fapt, aş fi putut să mă rog făţiş la Thor, 
înainte să-mi fac nevoile pe moaştele de pe altarul lui 
Alfred, că regele tot mi-ar fi încredinţat flota, deoarece ştia 
că flota n-avea să fie de prea mare importanţă în războiul 
ce se apropia. Doar voise să mă prindă în capcană, pentru 
viitoarele sale ambiţii legate de nordul Angliei. Aşadar, 
regele mă ademenise, iar ticălosul ealdorman Odda 
avusese grijă să pic de-a binelea în acea capcană. 


% 315 # 


Gândul la ealdormanul din Defnascir mă îndemnă să-i 
pun fetei o întrebare: 

— Câţi bani ţi-a dat Odda ca preţ al miresei? 

— Cincisprezece şilingi, stăpâne. 

— Cincisprezece şilingi? am întrebat, uluit. 

— Da, stăpâne. 

— Zgârcit ticălos, am murmurat eu. 

— Să scoatem restul de la el, se zburli Leofric. 

Doi ochi albaştri se ridicară spre el, apoi spre mine, 
înainte de a dispărea sub pelerină. 

Cele douăsprezece pogoane de pământ, care erau acum 
ale mele, se întindeau pe dealurile de deasupra estuarului 
Uisc, într-un loc numit Oxton, care înseamnă „locul cu 
boi”. Era ceea ce danezii numesc „shieling”, o fermă al 
cărei conac avea acoperişul de stuf învelit cu muşchi şi cu 
iarbă, de-ai fi zis că toată clădirea era o movilă de pământ. 
Nu exista nicio sală de oaspeţi, de care un nobil are nevoie 
pentru a-şi adăposti suita, însă avea grajduri şi cocini, iar 
domeniul era suficient de întins ca să poată găzdui 
şaisprezece sclavi şi cinci familii de şerbi, care se adunară 
cu toţii să mă întâmpine, precum şi câţiva slujitori, 
majoritatea foşti sclavi. Cu toţii o primiră bucuroşi pe 
Mildrith, căci, de la moartea tatălui ei, fata trăise în casa 
soţiei ealdormanului Odda, în vreme ce moşia era 
administrată de un om de încredere, pe nume Oswald. 

În seara aceea am avut la cină mazăre, praz, pâine 
veche şi bere acră. Acesta fu ospăţul meu de nuntă în noua 
mea casă, încărcată de datorii. A doua zi de dimineaţă am 
mâncat tot pâine veche şi-am băut bere răsuflată. După 
aceea, cum ploaia se oprise, am mers cu Mildrith pe un 
vârf de deal, de unde puteam privi marea ce se întindea 
dincolo de pământuri, ca lama cenușie a unui topor. 

— Unde vor fugi oamenii ăştia când vor năvăli danezii? 
am întrebat-o, referindu-mă la sclavi şi la şerbi. 

— Pe dealuri, stăpâne. 

— Numele meu e Uhtred. 

— Se vor ascunde pe dealuri, Uhtred. 

— Tu n-o să te ascunzi pe dealuri, i-am spus pe un ton 


% 316 # 


aspru. 

— Nu? se miră ea şi făcu ochii mari, căci se speriase. 

— Vei veni cu mine la Hamtun şi vom locui într-o casă de 
acolo câtă vreme eu voi comanda flota. 

Ea înclină din cap supusă, deşi era vădit neliniştită. I-am 
luat palma, am deschis-o şi am strecurat în căuşul ei 
treizeci şi trei de şilingi, atât de multe monede, încât i se 
revărsară în poală. 

— Sunt ai tăi, nevastă, i-am zis. 

Căci asta era. Nevasta mea. Şi în aceeaşi zi am pornit 
spre est, ca un bărbat cu soaţa lui. 


De aici, povestea se iuţeşte. Firul ei curge mai repede, 
ca un şuvoi care ajunge în dreptul unei stânci abrupte şi se 
transformă într-o cascadă, prăvălindu-se peste bolovanii 
ascuţiţi într-un torent năvalnic şi furios. Căci în acel an, 
876, danezii au făcut cea mai aprigă încercare a lor de a 
distruge ultimul regat al Angliei, iar masacrul a fost brusc 
şi cumplit. 

Guthrum Cel Fără de Noroc conduse atacul. El se 
stabilise la Grantaceaster, proclamându-se rege al Angliei 
de Est, iar Alfred, cred, sperase să fie informat asupra 
mişcărilor oştii daneze, însă iscoadele sale nu apucară să-i 
dea nicio veste. Danezii veniră toţi călare şi, pe când 
trupele lui Alfred îi aşteptau în alt loc, Guthrum îşi 
conduse oamenii spre miazăzi, peste Temes, şi străbătu de- 
a curmezişul Wessexul, pentru a cuceri o mare cetate 
aflată pe coasta sudică. Acea cetate se numea Werham şi 
se afla nu foarte departe de Hamtun, deşi între noi şi ea se 
afla o fâşie largă de mare interioară, numită Poole. Oastea 
lui Guthrum luă cu asalt Werham, îl ocupă şi pângări toate 
călugărițele de la mănăstirea de aici, înainte ca Alfred să 
poată interveni. Odată instalat în fortăreață, Guthrum era 
protejat de două râuri, unul la nord de oraş, celălalt la sud. 
Spre est se afla largul şi liniştitul Poole, iar partea de vest 
era apărată de un val de pământ, dublat de un şanţ cu apă. 

Flota nu ne era acum de niciun folos. De îndată ce am 
aflat că danezii erau la Werham, ne-am pregătit să plecăm, 


% 317 # 


dar, de cum am ieşit în larg şi am zărit flota daneză 
apropiindu-se, ne-am dat seama că n-am avea nicio şansă 
în faţa ei. 

Niciodată nu văzusem atâtea corăbii la un loc. Guthrum 
mărşăluise prin Wessex cu doar vreo mie de călăreţi, însă 
restul oştii sale venea pe mare, iar corăbiile duşmane 
înnegreau valurile. Erau sute de nave. Mai târziu avea să 
se spună că au fost trei sute şi cincizeci, deşi cred că erau 
mai puţine, dar cu siguranţă erau peste două sute. Corabie 
după corabie, care cu un dragon la prora, care cu un 
monstruos cap de şarpe, cu vâslele bătând valurile 
înspumate, acea flotă uriaşă era pregătită de luptă. Tot ce 
am putut face a fost să ne întoarcem la Hamtun şi să ne 
rugăm că danezii nu vor debarca acolo, să ne 
măcelărească pe toţi. 

N-au făcut-o. Flota a trecut pe lângă noi ca să i se 
alăture lui Guthrum la Werham, aşa încât acum o imensă 
oaste daneză se cuibărise în sudul Wessexului. Mi-am 
amintit de sfatul dat de Ragnar lui Guthrum. „Desparte-le 
forţele”, zisese Ragnar, şi asta sigur însemna că o altă 
oştire daneză se afla undeva prin nord, aşteptând să atace. 
Când Alfred ar fi pornit s-o respingă, Guthrum ar fi ţâşnit 
din spatele zidurilor cetăţii Werham, ca să i se repeadă în 
spate. 

— Este sfârşitul Angliei, grăi Leofric sumbru. De obicei 
nu era posac, dar în acea zi parcă i se înecaseră toate 
corăbiile. Mildrith şi cu mine ne găsiserăm o casă în 
Hamtun, aproape de mare, şi el mânca alături de noi în 
majoritatea serilor când ne aflam în oraş. Încă făceam 
incursiuni cu flotila în larg, cu toate cele douăsprezece 
vase, sperând să luăm prin surprindere niscaiva corăbii 
daneze, însă acestea treceau pe lângă Poole în grupuri 
mari, niciodată mai puţin de treizeci de nave, şi n-aş fi 
îndrăznit să pierd flota lui Alfred în vreun atac sinucigaş. 
În miezul verii, o flotă daneză ajunse în apele din apropiere 
de Hamtun, vâslind până aproape de portul nostru. Ne-am 
strâns corăbiile laolaltă, ne-am pus armurile, ne-am ascuţit 
armele şi am aşteptat atacul, dar inamicii nu păreau 


Y% 318 # 


dispuşi să lupte. Ca să ajungă la noi trebuiau să treacă 
printr-un canal mărginit de mâl, pe unde nu încăpeau 
decât două corăbii, una lângă alta, aşa că se mulţumiră să 
ne arunce sudălmi din largul mării şi să plece mai departe. 

Guthrum aştepta la Werham. Mai târziu aveam să aflăm 
că pe Halfdan îl aştepta, ca să conducă o oaste formată din 
normanzi şi din britoni din Ţara Galilor. Halfdan fusese în 
Irlanda ca să răzbune moartea lui Ivar, şi acum urma să-şi 
aducă flota şi oastea în Ţara Galilor, să adune acolo o 
oştire mare şi traverseze largul estuar al râului Saefern, ca 
să atace Wessexul. Beocca susţinea că Dumnezeu fusese 
cel care intervenise atunci. Dumnezeu sau cele trei 
ursitoare. Destinul nu poate fi schimbat, căci abia pe urmă 
aveam să aflăm că Halfdan pierise în Irlanda şi dintre cei 
trei fraţi doar Ubba mai trăia, deşi era încă departe, în 
nordul sălbatic. Halfdan fusese ucis de irlandezi, măcelărit 
alături de mulţi alţi oameni de-ai lui într-o ambuscadă, şi 
aşa se face că irlandezii au salvat Wessexul în acel an. 

La acel moment nu ştiam nimic despre toate astea. 
Făceam incursiuni neputincioase şi aşteptam veştile 
privind a doua oştire daneză, ce trebuia să se abată dintr-o 
clipă în alta asupra Wessexului. Şi apoi, pe când primele 
furtuni ale toamnei începură să măture coastele, un sol de 
la Alfred, a cărui oaste făcuse tabără la vest de Werham, 
îmi ceru să merg la rege. Solul erau Beocca, şi am fost 
plăcut surprins să-l revăd, deşi m-a supărat faptul că mi-a 
transmis porunca prin viu grai. 

— De ce-am mai învăţat să citesc, dacă nu-mi aduci 
ordine scrise? l-am întrebat ursuz, dar el îmi răspunse cu 
bucurie în glas: 

— Ai învăţat să citeşti ca să te destupi la minte, fireşte. 

Apoi o zări pe Mildrith, şi de emoție gura începu să i se 
deschidă şi să i se închidă fără să scoată niciun sunet, 
aidoma unui peşte. 

— Ea este? bâigui el cu mare greutate, înţepenit de 
uimire. 

— Da, Lady Mildrith, i-am zis. 

— Draga mea doamnă, îl ştiu pe Uhtred încă de când era 


% 319 # 


un copil. De când era doar un copilaş, se gudură preotul pe 
lângă ea, ca un căţel ce vrea să primească un os. 

— Acum e un copil mare, spuse Mildrith, iar asta i se 
păru lui Beocca o glumă foarte amuzantă, căci începu să 
râdă zgomotos. 

— Şi de ce trebuie să merg la Alfred? i-am curmat eu 
veselia. 

— Fiindcă, slavă Domnului, Halfdan e mort şi nicio oaste 
daneză nu mai vine din nord. lar Guthrum a cerut să 
încheiem pace, Domnul fie lăudat! Discuţiile au început 
deja, tot numele Domnului fie slăvit, încheie el, 
grozăvindu-se de parcă datorită lui s-ar fi produs toate 
acele evenimente fericite. De altfel, după cum mi-am dat 
seama mai târziu, Beocca era convins că Halfdan pierise 
doar din pricina rugăciunilor sale statornice. 

— Am spus atâtea rugăciuni, Uhtred. Acum pricepi 
puterea rugăciunii? 

— Domnul fie lăudat, răspunse Mildrith în locul meu. 
Era, într-adevăr, o femeie foarte pioasă, dar nimeni nu-i 
perfect. Şi mai era şi însărcinată, însă Beocca nu remarcă 
asta şi nici eu nu i-am spus. 

Am lăsat-o pe Mildrith la Hamtun şi am pornit alături de 
Beocca spre oastea lui Alfred. O duzină de călăreţi din 
garda regelui ne serveau drept escortă, căci drumul 
şerpuia aproape de Poole şi corăbiile daneze jefuiseră 
acele locuri înainte de începerea discuţiilor de pace. 

— Ce vrea Alfred de la mine? îl tot întrebam pe Beocca, 
insistând, în ciuda scuzelor lui că nu ştia nimic, că trebuia 
totuşi să bănuiască despre ce era vorba. Era însă atât de 
îndărătnic, că până la urmă am renunţat să-l mai descos. 

Am ajuns lângă Werham într-o seară rece de toamnă. 
Alfred îşi rostea rugăciunile într-un cort ce-i servea drept 
capelă regală, iar ealdormanul Odda şi fiul lui aşteptau 
afară. Ealdormanul înclină din cap scurt, în semn de salut, 
însă fiul lui nici nu mă băgă în seamă. Beocca intră în cort 
spre a se alătura celor ce se rugau acolo, în vreme ce eu 
m-am aşezat jos, am scos Răsuflarea-Şarpelui şi am 
început să-i ascut lama cu o tocilă pe care o aveam în 


4 320 # 


pungă. 

— Te aştepţi să ne luptăm? mă întrebă, cu o voce acră, 
bătrânul. 

M-am uitat spre fiul său. 

_ — Poate, am răspuns, întorcându-mi privirea către tată. 
li datorezi nişte bani nevestei mele. Optsprezece şilingi. 

El se înroşi la faţă, dar nu zise nimic, deşi tânărul Odda 
duse mâna spre sabie, iar asta mă făcu să zâmbesc şi să 
mă ridic în picioare, cu Răsuflarea-Şarpelui deja pregătită 
să lovească. Furios, ealdormanul Odda îşi trase fiul într-o 
parte. 

— Optsprezece şilingi! am strigat batjocoritor după ei, 
după care m-am aşezat la loc, începând să trec tocila peste 
tăişul lung al sabiei. 

Femeile. Bărbaţii luptă pentru ele, şi asta era o altă 
lecţie de învăţat. Când eram copil, credeam că bărbaţii 
luptă doar pentru pământ sau pentru putere, dar ei luptă 
la fel de mult şi pentru femei. Mildrith şi cu mine eram 
neaşteptat de fericiţi împreună, însă era limpede că Odda 
cel Tânăr mă ura fiindcă mă însurasem cu ea. Mă întrebam 
dacă va îndrăzni să dea cumva frâu liber acelei uri. Beocca 
îmi spusese cândva povestea unui prinţ dintr-o ţară 
îndepărtată, care furase fiica unui rege, iar regele şi-a 
condus oastea spre ţara prinţului şi mii de luptători vajnici 
au pierit încercând să o aducă înapoi pe fată. Mii! Şi doar 
pentru o femeie. La urma urmei, chiar şi gâlceava cu care 
am început această poveste, provocată de rivalitatea dintre 
regele Osbert al Northumbriei şi uzurpatorul Ælla, pornise 
de la faptul că ZElla îi furase soţia regelui. Am auzit unele 
femei plângându-se că n-au nicio putere şi că bărbaţii 
stăpânesc lumea, şi aşa este; totuşi, femeile au puterea de 
a-i trimite pe bărbaţi nu doar în luptă, ci şi de-a dreptul în 
mormânt. 

Mă gândeam la aceste lucruri când Alfred ieşi din cort. 
Avea pe chip acea beatitudine care-l însoțea ori de câte ori 
îşi spunea rugăciunile, dar mergea cu greutate, ceea ce 
însemna că iar avea o criză de trânji. Într-adevăr, mi-am 
dat seama că aşa era la cină, când l-am văzut 


4 321 # 


schimonosindu-se de durere ori de câte ori se mişca pe 
scaun. Masa a fost un talmeş-balmeş de nedescris, cu nişte 
mâncăruri pe care nici porcilor nu le-aş fi dat, dar, din 
fericire, se aduseră şi pâine, şi brânză, destul cât să nu 
mori de foame. Am observat că Alfred se purta foarte rece 
cu mine, abia băgându-mă în seamă, şi am pus asta pe 
seama eşecului flotei de a dobândi vreo victorie mai 
însemnată în acea vară. Totuşi, mă chemase la Curte şi mă 
întrebam de ce, dacă avea de gând să mă ignore complet. 

A doua zi însă, după ce-şi făcu rugăciunile, mă chemă la 
el. Ne plimbam în preajma cortului regal, unde flamura cu 
dragon flutura sub cerul tomnatic. 

— Flota ar putea să-i împiedice pe danezi să părăsească 
Poole? mă întrebă el încruntat. 

— Nu, stăpâne. 

— Nu? rosti el tăios. De ce nu? 

— Fiindcă avem numai douăsprezece corăbii, stăpâne, 
iar ei au peste două sute. Am putea distruge câteva din 
ele, dar în cele din urmă ne-ar copleşi şi ai rămâne fără 
nicio corabie, în vreme ce danezii tot ar avea mai bine de 
două sute. 

Cred că Alfred îşi dădea seama de asta, dar chiar şi aşa 
răspunsul meu nu-i fu pe plac. Se strâmbă, apoi mai făcu 
câţiva paşi în tăcere. 

— Sunt bucuros că te-ai însurat, zise el dintr-odată. 

— Da, cu o datorie, i-am răspuns, pe un ton înţepat. 

Nu-i plăcu tonul meu, dar îl acceptă. 

— Datoria, Uhtred, spuse el cu dojană în glas, este faţă 
de Biserică, deci trebuie să o primeşti cu bucurie. Plus de 
asta, eşti tânăr, ai timp să o plăteşti. Aminteşte-ţi că 
Dumnezeu îi iubeşte pe cei care dăruiesc cu bucurie. 

Aceasta era una dintre frazele sale preferate, şi cred că 
am auzit-o de o mie de ori de la el. Regele se răsuci pe 
călcâie, apoi mă privi peste umăr. 

— Te aştept la discuţiile cu danezii, îmi zise, dar nu-mi 
explică de ce şi nici nu aşteptă vreun răspuns, ci se 
îndepărtă cu paşi şovăielnici. 

Discuţiile fură purtate în principal între el şi Guthrum. 


4 322 # 


Între tabăra lui Alfred şi zidul vestic al cetăţii Werham se 
înălţase un baldachin, iar sub acel adăpost cei doi 
conducători încercară să ajungă la o înţelegere. Alfred şi- 
ar fi dorit să ia cu asalt Werham, dar spaţiul era strâmt, 
zidul înalt şi în foarte bună stare, iar danezii, numeroşi. Ar 
fi fost o luptă foarte riscantă, pe care danezii aveau toate 
şansele s-o câştige, aşa că regele renunţă la idee. Pe de 
altă parte, danezii erau prinşi în cursă. Ei speraseră ca 
venirea lui Halfdan o să-l surprindă pe Alfred, însă Halfdan 
murise în Irlanda, iar oamenii lui Guthrum erau prea 
numeroşi ca să poată fi transportaţi doar cu corăbiile lor, 
oricât de mare era flota daneză. Dacă ar fi încercat o 
străpungere pe uscat, ar fi fost obligaţi să înfrunte oastea 
lui Alfred pe îngusta fâşie de pământ dintre cele două 
râuri, luptă care s-ar fi putut sfârşi printr-un masacru. Mi-l 
aminteam pe Ravn zicându-mi că danezii se temeau să 
piardă prea mulţi oameni, deoarece nu i-ar fi putut înlocui 
rapid. Desigur, Guthrum putea rămâne unde era, însă 
atunci Alfred l-ar fi asediat, şi regele poruncise deja ca 
fiecare hambar, fiecare siloz sau depozit la care danezii ar 
fi putut ajunge să fie golite. Duşmanul avea să 
flămânzească în iarna ce se apropia. 

De aceea, ambele părţi doreau pacea, iar Alfred şi 
Guthrum începuseră să discute condiţiile ei. Eu am ajuns 
exact când negocierile erau pe sfârşite. Deja era prea 
târziu, în acel an, ca flota daneză să rişte o călătorie în 
jurul coastelor sudice ale Wessexului, aşa că Alfred 
acceptă ca oastea lui Guthrum să ierneze la Werham. De 
asemenea, acceptă să le ofere danezilor hrană, cu condiţia 
ca ei să nu facă ieşiri de jaf, şi se învoi chiar să le dea bani, 
căci ştia că danezii erau întotdeauna lacomi după argint. În 
schimb, ei jurară că vor sta liniştiţi la Werham şi vor pleca 
de bunăvoie la primăvară, când flota lor avea să se 
întoarcă în Anglia de Est, iar restul oştii avea să 
mărşăluiască spre nord, prin Wessex, păzită de oamenii 
noştri, până în Mercia. 

Nimeni, din ambele tabere, nu credea în aceste 
promisiuni, aşa că ele trebuiau întărite printr-o chezăşie. 


4 323 # 


Fiecare parte ceru ostatici, şi nu orice fel de ostatici, ci de 
rang înalt, altfel vieţile lor n-ar fi garantat nimic. O duzină 
de jarli danezi, dintre care nu cunoşteam pe niciunul, 
urmau să-i fie trimişi lui Alfred şi tot atâţia nobili englezi îi 
erau încredinţaţi lui Guthrum. De aceea îmi poruncise 
regele să vin. De aceea se purtase atât de distant cu mine, 
căci ştiuse tot timpul că eu urma să fiu unul dintre ostatici. 
În ultimele luni nu mai avusese nevoie de mine din cauza 
importanţei reduse a flotei, dar rangul meu îi putea fi încă 
de folos. Eu eram ealdormanul Uhtred, şi îi făceam 
trebuinţă regelui doar fiindcă eram nobil. Atunci când 
numele meu fu acceptat de danezi, am văzut cum pe chipul 
lui Odda cel Tânăr flutură un zâmbet crud. 

Apoi Guthrum şi Alfred depuseră jurămintele. Alfred tinu 
morţiş ca danezul să jure ţinând mâna aşezată pe relicvele 
sfinte pe care regele le aducea cu el oriunde mergea. 
Relicvele erau o pană din porumbelul pe care Noe îl 
eliberase de pe arcă, o mănuşă a sfântului Cedd şi, cea mai 
sacră dintre toate, un inel ce aparținuse Mariei 
Magdalena. Sfântul Inel îl numea Alfred, iar Guthrum, 
uimit, îşi puse palma pe bucata tocită de aur şi jură că o 
să-şi ţină promisiunile făcute, apoi insistă ca Alfred să 
pună mâna pe osul ce-i atârna în păr şi-l obligă pe regele 
din Wessex să jure pe coasta mamei lui Guthrum că şi 
saxonii vor respecta tratatul. Doar după ce aceste 
legăminte fură făcute, întărite prin aurul sacru şi osul unei 
mame răposate, se făcu schimbul de ostatici. Pe când 
străbăteam spaţiul dintre cele două părţi, Guthrum trebuie 
să mă fi recunoscut, căci îmi aruncă o privire lungă, 
stăruitoare. În cele din urmă am fost escortaţi cu alai către 
Werham. 

Aici, jarlul Ragnar, fiul lui Ragnar, mă întâmpină. 


Întâlnirea fu plină de bucurie. Ragnar mă îmbrăţişă 
frăţeşte, şi adevărul e că îl priveam ca pe un frate. Mă bătu 
cu drag pe spate, îmi turnă bere şi-mi dădu cele mai noi 
veşti. Kjartan şi Sven trăiau încă şi se aflau la Dunholm. 
Ragnar îi întâlnise deja faţă în faţă, fără arme, iar Kjartan 


4 324 # 


jurase că era nevinovat de arderea casei lui Ragnar şi 
spusese că nu ştia nimic despre Thyra. 

— Ticălosul m-a minţit, şi eu ştiu că m-a minţit. Şi el ştie 
că va muri, mă încredinţă Ragnar. 

— Dar nu încă? 

— Cum să pot cuceri Dunholm? 

Brida era şi ea acolo, împărțind patul acum cu Ragnar, şi 
mă salută călduros, deşi nu cu aceeaşi încântare ca 
Nihtgenga, care năvăli peste mine şi îmi linse obrajii cu 
limba. Brida râse când auzi că urma să fiu tată. 

— Dar asta o să-ţi facă bine, zise ea. 

— O să-mi facă bine? De ce? 

— Fiindcă atunci vei fi bărbat pe de-a-ntregul. 

După mine, eram deja bărbat, dar încă îmi lipsea un 
lucru, un lucru despre care nu mărturisisem nimănui până 
atunci, nici lui Mildrith, nici lui Leofric şi acum nici lui 
Ragnar şi Bridei. Luptasem cu danezii, văzusem corăbii 
arzând şi oameni înecându-se, dar nu luptasem niciodată 
într-un zid mare de scuturi. Doar în ziduri mici, pe corăbii, 
echipaj contra echipaj, însă nu mă aflasem niciodată pe un 
câmp de luptă întins, nu văzusem flamurile duşmane 
întunecând soarele, nu simţisem spaima ieşită din sutele 
sau miile de piepturi ale oamenilor care se îndreptau către 
măcel. Fusesem la Eoferwic şi la Dealul lui Æsc şi văzusem 
ciocnirea zidurilor de scuturi, dar nu intrasem niciodată în 
primul rând. Luptasem de multe ori, dar fuseseră nişte 
încleştări mărunte, care se încheiaseră repede. Niciodată 
nu cunoscusem epuizarea şi sângerarea îndelungată, 
bătăliile cumplite în care setea şi oboseala slăbesc 
luptătorii, iar duşmanii, indiferent câţi ucizi, continuă să 
vină. Doar atunci când aş fi făcut asta, m-am gândit, 
puteam să mă numesc un bărbat adevărat. 

Mi-era dor de Mildrith, şi asta mă surprinse. De 
asemenea, îmi lipsea Leofric, deşi tovărăşia lui Ragnar îmi 
făcea o plăcere imensă, iar viaţa ca ostatic nu era grea. 
Trăiam în Werham, primeam mâncare destulă şi priveam 
cum iarna cenuşie scurta zilele. Unul dintre ostatici era un 
văr al lui Alfred, un preot pe nume Wella, care toată ziua 


4 325 # 


se frământa şi uneori chiar plângea, însă noi, ceilalţi, eram 
destul de mulţumiţi. Hacca, omul care comandase cândva 
flota lui Alfred, se număra printre ostatici şi era singurul 
pe care-l cunoşteam bine, dar preferam să-mi petrec 
timpul cu Ragnar şi oamenii lui, care mă acceptaseră ca pe 
unul de-al lor şi chiar încercau să mă facă să trec din nou 
de partea danezilor. 

— Dar am o nevastă, le-am zis. 

— Adu-o şi pe ea! zise Ragnar. Noi niciodată n-avem 
destule femei. 

Totuşi, eram un englez de acum. Nu-i uram pe danezi, 
ba chiar preferam să stau în tovărăşia lor decât a celorlalţi 
ostatici, însă mă simţeam englez. Ce fusese, fusese. Nu 
Alfred mă făcuse să-mi schimb convingerile, ci Leofric şi 
Mildrith. Sau, cine ştie, poate că ursitoarele se plictisiseră 
să mă tot necăjească, deşi gândul la Bebbanburg încă mă 
măcina şi nu ştiam cum aş mai fi putut să revăd acel loc 
încântător, de vreme ce trebuia să-mi păstrez credinţa faţă 
de Alfred. 

Ragnar acceptă alegerea mea. 

— Dar, dacă va fi pace, mă ajuţi să lupt contra lui 
Kjartan? 

— Dacă? am repetat eu. 

El ridică din umeri: 

— Guthrum tot îşi doreşte Wessexul. Cu toţii ni-l dorim. 

— Dacă va fi pace, voi merge cu tine în nord, i-am 
făgăduit. 

Dar mă îndoiam că avea să fie pace. În primăvară, 
Guthrum avea să plece din Wessex, ostaticii aveau să fie 
eliberaţi, şi apoi? Oastea daneză încă exista, Ubba încă 
trăia, deci asaltul asupra Wessexului trebuia să înceapă 
iarăşi. Guthrum gândea probabil la fel, căci vorbi cu toţi 
ostaticii, încercând să descopere în ce stătea tăria lui 
Alfred. 

— Forţa lui este uriaşă, l-am asigurat. Ai putea să-i ucizi 
întreaga oaste, şi o alta se va ridica la loc. 

Fireşte că nu era nimic adevărat, dar ce-aş fi putut 
spune? Dacă eu n-am reuşit să-l conving pe Guthrum, 


4 326 # 


Weella, preotul care era văr cu Alfred, sădi în el frica lui 
Dumnezeu. Guthrum petrecea ore în şir discutând cu 
Weella, şi adesea eram chemat să fac pe tălmaciul. 
Guthrum nu întreba niciodată despre trupe sau corăbii, ci 
despre Dumnezeu. Cine era zeul creştin? Ce oferea el? Era 
fascinat de povestea răstignirii şi cred că, dacă ar fi avut 
suficient de mult timp, Weella l-ar fi putut convinge pe 
danez să se convertească la creştinism. Cu siguranţă el 
credea asta, căci mi-a cerut să mă rog pentru o asemenea 
convertire. 

— Suntem foarte aproape, Uhtred, îmi zise el cu 
însufleţire. Şi, de îndată ce el va accepta să se boteze, va fi 
şi pace. 

Asemenea visuri au preoţii. Eu visam la Mildrith şi la 
copilul pe care-l purta în pântece. Ragnar visa la 
răzbunare. Dar Guthrum? In ciuda fascinaţiei sale pentru 
creştinism, Guthrum visa la un singur lucru. 

El visa la război. 


4 327 # 


PARTEA A TREIA 


Zidul de scuturi 


Y% 328 # 


Zece 


Oastea lui Alfred se retrase din Werham. Unii saxoni 
rămaseră să-l păzească pe Guthrum, dar foarte puţini, căci 
oştile sunt greu de întreţinut şi, odată adunate, imediat 
sunt cuprinse de molime, aşa că regele profită de 
armistițiu pentru a trimite oamenii din fyrd înapoi la 
ogoarele lor, în vreme ce el şi gărzile lui merseră la 
Scireburnan, oraş aflat la o zi de marş de Werham spre 
nord-vest, unde, din fericire pentru Alfred, se aflau o 
mănăstire şi un episcop. Din câte am aflat de la Beocca, 
regele petrecu acea iarnă citind vechile coduri de legi din 
Kent, Mercia şi Wessex, pregătindu-se să-şi alcătuiască 
propriul cod. Sunt sigur că a fost fericit în acea iarnă, 
criticând legile strămoşilor şi visând la o lume perfectă, în 
care Biserica să ne spună ce să nu facem, iar regele să ne 
pedepsească dacă facem. 

Huppa, ealdormanul de Thornsæta, comanda puţinele 
trupe lăsate în faţa palisadelor din Werham, pe când Odda 
cel Tânăr conducea un pâlc de călăreţi ce patrula pe țărm, 
însă cele două grupuri de soldaţi nu puteau face prea 
multe, în afară de faptul că stăteau cu ochii pe danezi - şi 
de ce-ar fi trebuit să facă mai mult? Se semnase un 
armistițiu, Guthrum jurase pe inelul sacru, iar în Wessex 
domnea pacea. 

Yule fu sărbătorită modest la Werham, deşi danezii se 
străduiră din toate puterile şi cel puţin exista destulă bere 
pentru ca oamenii să se îmbete, dar imaginea care-mi 
stăruie cel mai mult în minte din acele zile este plânsul lui 
Guthrum. Lacrimile i se scurseră pe chip atunci când un 
cântăreţ la harpă îngână o melodie tristă, iar un skald 
recită un poem despre mama jarlului. Frumuseţea ei, 
spunea skaldul, era întrecută doar de stele, în vreme ce 


4 329 # 


bunătatea femeii era aşa de mare, că florile înfloreau iarna 
ca să-i aducă omagiile lor. 

— De fapt era o căţea colţuroasă şi urâtă ca o găleată cu 
rahat, îmi şopti Ragnar. 

— Ai cunoscut-o? A 

— Ravn a cunoscut-o. Intotdeauna ne spunea că 
zgripţuroaica avea un asemenea glas, că putea tăia un 
copac în două cu el. 

Guthrum era demn de porecla pe care o primise - Cel 
Fără de Noroc. Fusese atât de aproape să distrugă regatul 
Wessex, şi doar moartea lui Halfdan îl lăsase, în mod 
neaşteptat, fără această răsplată. Deşi nu era vina lui 
Guthrum, în rândul oştirii prinse în capcană începură să se 
audă murmure. Oamenii şuşoteau că nimic nu le-ar fi putut 
reuşi cât timp se lăsau conduşi de un ghinionist ca 
Guthrum, şi poate că lipsa lor de încredere îl făcu pe 
acesta şi mai morocănos decât de obicei. Sau poate că 
foamea era de vină. 

Fiindcă danezii erau flămânzi. Alfred îşi respectă 
cuvântul şi trimise merinde, dar acestea nu erau niciodată 
de ajuns. N-am înţeles de ce danezii nu s-au gândit să-şi 
mănânce caii, care fuseseră lăsaţi să pască în mlaştinile 
dintre cetate şi Poole. Ajunseseră de-a dreptul costelivi, 
căci iarba era săracă şi nici fânul găsit de danezi în oraş nu 
se dovedi îndestulător. Într-un sfârşit, scoaseră stuful de 
pe mai multe case din Werham şi această dietă săracă ţinu 
caii în viaţă până la primii muguri ai primăverii. Am primit 
cu bucurie aceste semne ale noului an - trilurile sturzilor, 
primele violete apărând în locuri umbrite, mugurii de pe 
ramurile de alun şi primele orăcăituri ale broaştelor în 
mlaştină. Primăvara venea şi, când pământul avea să se 
înverzească, Guthrum urma să plece şi să elibereze 
ostaticii. 

Nu primeam decât veştile pe care danezii voiau să ni le 
destăinuie, dar uneori ostaticilor li se trimiteau mesaje, de 
obicei bătute în cuie în sălciile din afara porţii. Unul dintre 
aceste mesaje era pentru mine şi, pentru prima oară în 
viaţă, i-am fost recunoscător lui Beocca fiindcă mă învățase 


% 330 # 


să citesc. Părintele Willibald mă anunţa că aveam un fiu. 
Mildrith născuse înainte de Yule, mama şi copilul erau 
sănătoşi, iar băiatul fusese numit Uhtred. Copleşit, am 
plâns când am citit acele cuvinte. Ragnar mă întrebă de ce 
plângeam şi i-am spus, iar el, bucuros, făcu rost de un 
butoi de bere şi dădu un ospăț - dacă se putea numi ospăț, 
în lipsurile pe care le trăiam. Pe deasupra, îmi oferi o mică 
brățară de argint, ca dar pentru băiat. Aveam un băiat. 
Uhtred. 

A doua zi l-am ajutat pe Ragnar să pună pe apă Vipera 
Vântului, care fusese trasă la țărm pentru ca scândurile să 
poată fi călăfătuite. Am aşezat pe fundul vasului pietre, ca 
balast, am întins pânza pe catarg, după care am ucis un 
iepure prins pe câmpiile unde păşteau caii. Ragnar vărsă 
sângele iepurelui pe prora navei şi se rugă la Thor să-i 
trimită vânturi bune şi la Odin să ne aducă victorii măreţe. 
Am mâncat iepurele în acea seară şi am băut berea 
rămasă, iar a doua zi, în zori, ne-am bucurat nespus să 
vedem o corabie cu cap de dragon sosind dinspre mare. 
Am fost uimit că Alfred nu poruncise flotei noastre să 
patruleze în preajmă. Niciuna dintre navele noastre nu era 
acolo, şi astfel corabia daneză pătrunsese lesne în susul 
râului, aducând un mesaj pentru Guthrum. 

Ragnar nu-mi dezvălui prea multe despre corabie. 
Aceasta venea din Anglia de Est, îmi zise el, ceea ce se 
dovedi a nu fi adevărat, şi aducea doar veşti din acel regat, 
ceea ce era la fel de fals. Corabia venea dinspre vest, din 
Cornwalum, unde se află pământurile velşilor, dar abia mai 
târziu am aflat asta. Pe moment, nu mi-a păsat prea mult 
de unde venea, căci Ragnar îmi spusese că urma să plecăm 
curând, foarte curând, şi nu mă gândeam decât la fiul pe 
care nu-l văzusem încă. Uhtred Uhtredson. 

În noaptea aceea, Guthrum dădu un ospăț pentru 
ostatici, un ospăț pe cinste, cu mâncarea şi băutura aduse 
de corabia abia sosită. Guthrum ne lăudă fiindcă fusesem 
oaspeţi buni şi ne dărui fiecăruia câte o brățară, 
promiţându-ne că vom fi eliberaţi curând. 

— Când? am întrebat eu. 


% 331 # 


— Curând, repetă el, iar chipul îi scânteie în lumina 
focului când ridică spre mine cornul cu bere. Curând! 
Acum să bem! 

Am băut cu toţii. După ospăț am fost duşi în sala mare a 
mănăstirii de maici, unde Guthrum insistă să dormim. Ziua 
eram liberi să ne plimbăm peste tot în interiorul liniilor 
daneze şi chiar puteam să purtăm arme, dacă voiam, dar 
noaptea el voia ca toţi ostaticii să fie strânşi la un loc, 
pentru ca gărzile lui, înveşmântate în negru, să ne poată 
păzi. În toiul nopţii, însă, gărzile năvăliră peste noi. Purtau 
torţe aprinse şi ne treziră lovindu-ne cu picioarele şi 
poruncindu-ne să ieşim afară. M-am întins să iau 
Răsuflarea-Şarpelui, dar unul dintre oştenii lui Guthrum 
îmi dădu peste sabie. 

— leşi afară, mârâi el. Când am întins iarăşi mâna după 
sabie, unul dintre străjeri mă lovi cu mânerul suliţei peste 
cap, iar alte două sulițe mă împunseră în spinare. N-am 
avut de ales decât să mă împleticesc spre uşă, în vântul 
năprasnic de afară, care aducea cu el o ploaie măruntă şi 
rece. Vijelia risipea lumina făcliilor de pe uliţă, unde 
aşteptau cel puţin o sută de danezi, înarmaţi până-n dinţi. 
Am văzut că îşi înşeuaseră şi ţesălaseră caii slăbănogi, şi 
primul meu gând fu că aceştia erau oamenii care urmau să 
ne escorteze către liniile saxone. 

Guthrum, îmbrăcat tot în negru, străbătu rândurile 
oştenilor săi. Nimeni nu vorbea. Cu chipul cătrănit şi osul 
alb în păr, jarlul înclină din cap, iar bietul Weella, vărul lui 
Alfred, fu primul ostatic ucis. Guthrum se strâmbă uşor la 
faţă când preotul fu înjunghiat, căci cred că-i plăcuse de el, 
dar n-am mai stat să-i urmăresc reacţiile, ci m-am răsucit 
pe călcâie, gata să lupt cu oamenii din spatele meu, chiar 
dacă nu aveam nicio armă şi ştiam că o înfruntare nu 
putea să se încheie decât cu moartea mea. O sabie ţâşni 
spre mine, ţinută de un danez cu un surtuc de piele bătut 
cu nituri de metal. Danezul rânji când repezi lama către 
corpul meu neprotejat de nimic şi încă rânjea când un 
topor zbură, înfigându-i-se între ochi. Îmi amintesc vâjâitul 
făcut de toporul zburând prin aer, sângele ţâşnind în 


4 332 # 


lumina slabă a flăcărilor, zgomotul înfundat făcut de 
danezul care căzu moale pe aleea pavată cu pietriş şi 
tipetele disperate ale celorlalți ostatici care erau 
măcelăriți. Dar eu am scăpat. Ragnar, care aruncase 
toporul, stătea acum lângă mine, cu sabia trasă din teacă. 
Era îmbrăcat de război, cu cămaşa de zale lucioasă, cizme 
lungi şi un coif pe care-l împodobise cu o pereche de aripi 
de vultur. În lumina flăcărilor pâlpâitoare, părea un zeu 
coborât din Midgard să mă salveze. 

— Trebuie să moară toţi! zbieră Guthrum. Ceilalţi 
ostatici erau deja morţi sau muribunzi, cu palmele 
însângerate, în încercarea zadarnică de a opri lamele 
săbiilor, iar o duzină de danezi, cu săbiile şiroind de sânge, 
se îndreptau acum spre mine, ca să-şi termine tenebroasa 
misiune. 

— Dacă vreţi să-l ucideţi, trebuie să mă ucideţi întâi pe 
mine! le strigă Ragnar. Oamenii lui ieşiră şi ei din mulţime, 
să-i fie alături stăpânului lor. Străjile lui Guthrum erau de 
cel puţin cinci ori mai numeroase, dar războinicii lui 
Ragnar erau vikingi şi nu cunoşteau teama. 

Guthrum îl privi pe Ragnar cu dispreţ. Alături, Hacca 
horcăia cuprins de spasme, iar Guthrum, furios că omul 
încă trăia, scoase sabia şi i-o înfipse în beregată. În timpul 
ăsta, oamenii lui scoteau de pe mâinile celor ucişi inelele 
pe care jarlul tocmai le dăruise, cu câteva ore înainte. 

— Trebuie să moară toţi, repetă Guthrum când Hacca 
rămase ţeapăn pe caldarâm. Alfred ne va ucide şi el 
ostaticii acum, aşa că trebuie să fie moarte pentru moarte. 

— Uhtred e fratele meu, şi îl poţi ucide, stăpâne, dar mai 
întâi trebuie să mă ucizi pe mine, zise Ragnar. 

Guthrum dădu înapoi. 

— Nu e vremea ca danezii să se lupte cu danezii, mormăi 
el, şi-şi vâri sabia în teacă, dând de înţeles că mă lăsa în 
pace. Am înaintat spre omul care-mi luase Răsuflarea- 
Şarpelui, Acul-Viespii şi cămaşa de zale, iar el mi le dădu 
înapoi fără o vorbă. 

Oamenii lui Guthrum încălecară. 

— Ce se întâmplă? l-am întrebat pe Ragnar. 


Y 333 # 


— Tu ce crezi? 

— Cred că tocmai aţi încălcat armistițiul. 

— N-am ajuns încă atât de jos încât să plecăm din Anglia 
ca nişte câini bătuţi, zise el, şi, privindu-mă cum îmi 
agăţam sabia la cingătoare, mă îndemnă: Vino cu noi. 

— Să vin cu voi? Unde? 

— Să cucerim Wessexul, fireşte. 

Recunosc că în sufletul meu exista un ghimpe care mă 
îmboldea să mă alătur sălbaticilor danezi în iureşul lor 
asupra Wessexului, dar am rezistat uşor ispitei. 

— Am o nevastă şi un copil, i-am amintit. 

— Alfred te-a prins în capcană, Uhtred, replică el cu un 
rânjet ironic. 

— Nu, ursitoarele m-au prins, Urðr, Verðandi şi Skuld, 
cele trei bătrâne care ne tes firul vieţii la poalele copacului 
Yggdrasil mi-au hotărât soarta. Destinul nu poate fi 
schimbat. Trebuie să merg la femeia mea. 

— Nu încă. Surâzând, Ragnar mă conduse spre râu, de 
unde o barcă ne purtă până la locul unde era ancorată 
Vipera Vântului, proaspăt reparată. Jumătate din echipaj 
era deja la bord, ca şi Brida, care îmi aduse pâine şi bere. 
La primul licăr al zorilor, când era suficient de multă 
lumină ca să poţi vedea nămolul lucios de pe malurile 
râului, Ragnar porunci să se ridice ancora şi ne-am lăsat 
duşi de curent şi maree în jos, alunecând pe lângă umbrele 
întunecate ale celorlalte corăbii daneze până când am 
ajuns într-un loc destul de larg ca să putem întoarce 
Vipera Vântului. Vâslele fură strecurate în găurile lor, 
oamenii începură să tragă la ele şi nava porni zveltă spre 
Poole, unde era ancorată cea mai mare parte a flotei 
daneze. Nu am mers prea departe, doar până la ţărmul 
sterp al unei insule mari, aflată în centrul golfului, unde 
cuibăreau păsări de mare şi trăiau veveriţe şi vulpi. 
Ragnar lăsă corabia să plutească spre țărm şi mă îmbrăţişă 
când prora ei atinse plaja. 

— De acum eşti liber, îmi zise. 

— Mulţumesc, Ragnar, i-am răspuns, plin de 
recunoştinţă, amintindu-mi de trupurile însângerate ale 


% 334 # 


ostaticilor de la mănăstirea Werham. 

El mă prinse de umeri. 

— Tu şi cu mine suntem legaţi ca doi fraţi. Să nu uiţi 
niciodată asta. Acum du-te! 

Am străbătut apa mică de lângă mal, ce pleoscăia sub 
paşii mei, pe când Vipera Vântului, ca o stafie cenuşie în 
lumina palidă a zorilor, se îndepărta spre larg. Brida 
flutură din mână în semn de adio, apoi vâslele se auziră 
muşcând puternic apa şi corabia se pierdu în zare. 

Insula era un loc părăsit. Pescarii şi vânătorii de păsări 
trăiseră cândva aici şi un pustnic îşi găsise adăpost în 
scorbura unui copac uriaş din mijlocul insulei, însă venirea 
danezilor îi alungase pe toţi, iar din casele pescarilor nu 
mai rămăseseră decât ruine înnegrite de fum, pe pământul 
pârjolit. Acum, insula era doar a mea, şi de pe ţărmul ei am 
privit cum imensa flotă daneză se îndrepta uşor către 
ieşirea din Poole. Acolo se opriră, fără să-şi continue 
imediat drumul spre mare, căci vântul, deja semeţ, se 
transformase aproape într-o furtună, bătând cu putere 
dinspre sud, iar valurile se spărgeau, albe şi înspumate, 
deasupra limbii de nisip ce proteja locul unde ancoraseră 
corăbiile daneze. Dacă ar fi rămas pe râu, ar fi putut fi 
atacate de arcaşii saxoni aflaţi printre trupele ce 
reocupaseră cetatea Werham. 

Guthrum îşi scoase călăreţii din Werham, aşa cum era 
de aşteptat, şi toţi danezii rămaşi în oraş se înghesuiră pe 
corăbii, aşteptând ca hula să se potolească şi ei să poată 
ieşi în largul mării. Unde anume aveau să se îndrepte, nu 
ştiam. 

Toată ziua bătu vântul dinspre miazăzi, aducând cu el o 
ploaie tăioasă. La un moment dat m-am plictisit să privesc 
corăbiile daneze legănându-se în loc, aşa că am început să 
cercetez ţărmul insulei până am găsit rămăşiţele unei 
bărcuţe, pe jumătate ascunse într-un tufiş. Când am tras 
epava în apă, am descoperit uimit că plutea destul de bine. 
Cu un vânt bun, aş fi putut să mă îndepărtez de danezi; 
prin urmare, am aşteptat venirea fluxului şi, pe jumătate 
scufundat în barca spartă, am plutit liber. Drept vâslă 


4 335 # 


aveam un ciot gros de lemn, dar vântul deja bătea cu 
putere şi mă împinse, ud şi îngheţat cum eram, peste 
întinderea de apă. La căderea nopţii am ajuns pe malul 
nordic al golfului Poole şi acolo m-am transformat iar în 
sceadugengan, croindu-mi drum printre trestii şi mlaştini, 
până am găsit un teren mai ridicat, unde, la adăpostul 
tufişurilor, am putut să mă culc. Dimineaţa am mers tot 
spre est, rebegit de vânt şi de ploaie, dar am reuşit să 
ajung la Hamtun pe seară. Bucuria mea fu de scurtă 
durată: Mildrith şi fiul meu fuseseră luaţi de Odda cel 
Tânăr. 

Părintele Willibald îmi povesti ce se întâmplase. Odda 
venise în acea dimineaţă, pe când Leofric era pe țărm, 
punând corăbiile la adăpost de vântul puternic, şi anunţase 
că danezii spărseseră încercuirea, uciseseră ostaticii şi 
puteau ajunge la Hamtun în orice clipă. Prin urmare, 
Mildrith trebuie să fugă, dacă ţinea la viaţa ei şi a 
copilului. 

— Ea n-a vrut să plece, stăpâne, mă asigură Willibald cu 
o voce piţigăiată. Simţeam că furia mea îl înspăimântase. 
Au avut cai, stăpâne, continuă el, de parcă asta m-ar fi 
consolat cu ceva. 

— De ce n-ai trimis după Leofric? 

— Nu m-au lăsat să plec, stăpâne. Dar eram speriaţi. 
Danezii încălcaseră înţelegerea şi am crezut că te-au ucis. 

Leofric ar fi pornit în urmărirea fugarilor, dar, în clipa în 
care el aflase de răpirea lui Mildrith, Odda avea deja 
câteva ore bune avans, şi nimeni nu ştia încotro se 
îndreptaseră. 

— Au plecat spre apus, se întorc la Defnascir, i-am zis 
eu. 

— Şi danezii? Unde se duc? mă întrebă Leofric. 

— Înapoi în Mercia, poate? 

Leofric ridică din umeri neîncrezător: 

— Prin Wessex? Cu Alfred pândindu-i? Şi zici că erau 
călare? Aveau cai buni? 

— Nu, erau nişte mârţoage înfometate. 

— Atunci n-au plecat spre Mercia, zise el hotărât. 


Y% 336 # 


— Poate s-au dus să-l întâlnească pe Ubba, sugeră 
Willibald. 

— Ubba! am exclamat eu, căci nu mai auzisem de multă 
vreme acel nume. 

— Umblă vorba, stăpâne, că Ubba s-ar afla printre 
britonii din Țara Galilor, spuse Willibald neliniştit. Că ar 
avea o flotă pe Safern. 

Lucrurile începeau să se lege. Ubba îl înlocuise pe 
fratele lui mort, Halfdan, şi în mod clar conducea o altă 
oaste daneză împotriva Wessexului, dar unde? Dacă ar fi 
traversat estuarul larg al râului Szefern, atunci ar fi fost în 
Defnascis, sau poate că ocolise râul, îndreptându-se 
dinspre nord către inima regatului lui Alfred. Pentru 
moment, nu-mi păsa. Voiam doar să-mi găsesc nevasta şi 
copilul. Fireşte, era şi multă mândrie în acea dorinţă a 
mea, dar era şi ceva mai mult decât mândria. Mildrith şi cu 
mine ne potriveam, mi-era dor de ea, voiam să-mi văd 
copilul. Ceremonia din catedrala inundată de apă îşi făcuse 
magia ei şi-mi voiam nevasta înapoi, voiam să-l pedepsesc 
pe Odda cel Tânăr pentru că mi-o răpise. 

— La Defnascir, acolo s-a dus ticălosul, am repetat. Şi 
acolo vom pleca mâine. 

Eram sigur că Odda se îndrepta spre siguranţa dată de 
casă. Nu fiindcă s-ar fi temut de răzbunarea mea, căci mai 
mult ca sigur mă credea mort, dar se temea de danezi, iar 
eu mă temeam ca nu cumva danezii să-l fi surprins în fuga 
lui spre vest. 

— Noi doi? întrebă Leofric. 

Am încuviinţat din cap. 

— Luăm cu noi Heahengel şi un echipaj complet, gata de 
luptă. 

Leofric se codea. 

— Pe vremea asta câinoasă? 

— Vântul se domoleşte, i-am spus, şi chiar aşa era, deşi 
încă îi mai puteam auzi şuieratul în acoperişul de stuf, iar 
obloanele tot mai zăngăneau. 

În zori se mai potoli, dar nu prea mult, căci valurile încă 
se izbeau de țărm înspumate şi înfuriate, ceea ce însemna 


4 337 4 


că marea, dincolo de Solente, era foarte agitată. Până la 
urmă, norii se risipiră, şi vântul se stinse spre est. Oricum 
ar fi fost, nu mai aveam stare să aştept. Doi membri ai 
echipajului, mateloţi cu ani mulţi petrecuţi pe mare, 
încercară să mă împiedice să plec. Ei mai văzuseră o 
asemenea vreme şi erau convinşi că furtuna avea să se 
întoarcă, însă nu i-am luat în seamă. Spre cinstea lor, 
amândoi hotărâră să mă urmeze, ca şi părintele Willibald, 
al cărui curaj era demn de toată lauda, cu atât mai mult cu 
cât sărmanul preot suferea groaznic din pricina răului de 
mare, iar valurile erau mai zbuciumate decât putusem 
vedea vreodată. 

Am vâslit dincolo de Hamtun, am întins pânza pe catarg 
la Solente, trăgând vâslele la bord, şi vântul de est ne 
purtă peste ape ca şi cum dragonul Nidhogg, spintecătorul 
de leşuri, s-ar fi aflat la prora noastră. Heahengel despica 
valurile încă mici, căci încă nu ieşiserăm în larg, ci ne 
aflam în ape adăpostite. Apoi am trecut de stâncile albe ale 
capului With, stânci numite Naedles, şi nişte valuri mari, 
tumultuoase, ne izbiră în plin, înclinând corabia ca pe o 
coajă de nucă. Totuşi, reuşeam să plutim, iar în scurt timp 
vântul îşi pierdu din tărie şi soarele străluci printre norii 
întunecaţi, aruncând cu zgârcenie raze ce poleiau marea 
frământată. Deodată, Leofric scoase un strigăt şi întinse 
braţul, arătându-ne flota daneză. Ca şi mine, danezii 
crezuseră că vremea o să se îmbuneze şi probabil că se 
grăbiseră să-l prindă din urmă pe Guthrum, căci întreaga 
flotă ieşise din Poole şi naviga acum spre sud, ocolind 
capul stâncos. Asta însemna că se îndreptau, ca şi noi, spre 
vest, adică fie mergeau la Defnascir, fie plănuiau să 
meargă întins până în Cornwalum, să-l întâlnească pe 
Ubba în Ţara Galilor. 

— Vrei să te iei la harţă cu ei, rânji Leofric. 

M-am apăsat pe cârmă, îndreptând nava spre sud. 

— Nu, o să-i ocolim, i-am zis, dând de înţeles că vom ieşi 
mult în larg, căci mă îndoiam că vreuna dintre corăbiile lor 
avea chef să se ţină după noi. Era clar că danezii se 
grăbeau să ajungă acolo unde-şi propuseseră şi, cu puţin 


Y 338 # 


noroc, speram ca Heahengel să-i poată depăşi, căci era o 
corabie iute, iar ei erau prea aproape de țărm ca să prindă 
în pânze vântul puternic din larg. 

Pe când pluteam duşi de vânt am simţit o necuprinsă 
bucurie în suflet. Bucuria de a-ţi cârmi nava prin marea 
răvăşită de furtună, deşi nu la fel de bucuroşi trebuiau să 
fie ceilalţi mateloţi, nevoiţi să scoată apa de pe fundul 
ambarcaţiunii în timp ce Heahengel se apleca ameţitor pe 
o parte. Unul dintre aceştia mă strigă deodată, arătând cu 
mâna în spatele meu. M-am întors şi am văzut un vârtej 
negru de nori ce mătura marea înfuriată. Era ca un cazan 
bolborosind de întunecime şi ploaie şi se apropia atât de 
repede, încât Willibald, care se ţinea agăţat de copastie, 
vărsând, chinuit de spasme, se lăsă în genunchi, îşi făcu 
semnul crucii şi începu să se roage de parcă i-ar fi sunat 
ceasul din urmă. 

— Lăsaţi pânza jos! am urlat prin furtună către Leofric, 
şi el porni spre catarg. 

Era însă prea târziu, mult prea târziu. Soarele, care 
până atunci strălucise, dispăru de parcă-l înghiţise iadul 
când stihia ne izbi ca un zid de scuturi. Corabia se 
cutremura din toate încheieturile, apa, vântul şi negura ne 
împresurau din toate părţile, iar Heahengel se înclină într- 
o parte, aproape atingând valurile. Oricât aş fi tras de 
cârmă, n-aş mai fi putut s-o îndrept. L-am văzut pe Leofric 
chinuindu-se să înainteze pe punte când tribordul navei fu 
înghiţit de ape. 

— Scoateţi apa! Scoateţi apa! am răcnit, disperat. Şi 
atunci, cu un zgomot ca de tunet, vela se rupse în bucăţi 
care biciuiră puntea, iar nava se ridică, încet, la loc, deşi 
abia mai plutea. Mi-am folosit toată puterea s-o readuc pe 
linia de plutire şi s-o întorc, astfel încât să poată despica 
direct, cu prora, cazanul clocotitor în care se transformase 
marea. Oamenii se rugau, îşi făceau semnul crucii şi 
scoteau apa, iar fâşiile de pânză şi parâmele rupte fluturau 
ca nişte demoni despletiţi, în timp ce stihia venită de 
nicăieri hăulea ca furiile infernului. În clipele acelea m-am 
gândit cât de absurd era să mor pe mare, după ce Ragnar 


Y 339 # 


tocmai îmi salvase viaţa în ultimul ceas. 

Am reuşit să lăsăm şase vâsle la apă şi apoi, cu doi 
oameni la fiecare dintre ele, am încercat să înfruntăm 
haosul din jurul nostru. Doisprezece oameni trăgeau la 
vâsle, trei încercau să taie de tot pânza zdrenţuită, în 
vreme ce restul aruncau apa din corabie peste bord. 
Nimeni nu dădea ordine, căci nicio voce nu se mai putea 
auzi peste vântul ce biciuia nemilos marea. Vârtejurile 
uriaşe care se roteau pe lângă corabie nu erau un pericol, 
căci Heahengel trecea peste ele, însă valurile înalte 
amenințau să ne înghită. Apoi am văzut cum catargul se 
înclină şi am strigat, neputincios şi în zadar, căci nimeni 
nu mă putea auzi; peste câteva clipe, buşteanul imens de 
molid se rupse şi căzu de-a curmezişul navei. Apa năvăli 
iar peste noi, însă Leofric şi vreo duzină de mateloţi se 
opintiră şi reuşiră cumva să împingă catargul frânt peste 
bord. Stâlpul alunecă peste copastie, dar nu se desprinse 
de aceasta, rămânând agăţat într-un păienjeniş de parâme 
şi odgoane. L-am văzut pe Leofric luând un topor de pe 
fundul vasului şi începând să lovească orbeşte în 
încurcătura de funii, şi am tipat la el, din toţi rărunchii, să 
lase toporul jos. 

Şi asta deoarece catargul, legat încă de corabie şi 
plutind în urma noastră, părea să echilibreze nava. El o 
ţinea pe Heahengel la suprafaţă şi o înfrâna, lăsând 
valurile să se învârtă sub noi fără să ne mai dăuneze, aşa 
că am putut avea câteva clipe de răgaz. Am putut chiar să 
las cârma din mână, căci catargul, cu verga şi rămăşiţele 
pânzei încă atârnate de corabie ne ajutau să ne păstrăm 
echilibrul. Oamenii se uitau unii la alţii de parcă nu le-ar fi 
venit să creadă că erau încă vii, şi, într-un târziu, mi-am 
dat seama că tot trupul mă durea. Eram ud leoarcă, mă 
simţeam înfrigurat şi bolnav, dar nu băgam de seamă. 

Leofric veni să stea lângă mine. Prova lui Heahengel era 
îndreptată spre est, dar vântul şi curenţii ne duceau spre 
vest. Am mişcat cârma pentru a fi sigur că aveam suficient 
spaţiu de manevră, apoi l-am bătut pe Leofric pe umăr, 
arătându-i ţărmul. 


4 340 # 


Acolo, o flotă întreagă se lupta cu moartea. 

Danezii navigaseră spre sud, urmând linia coastei între 
ieşirea din Poole şi promontoriu, şi astfel se aflaseră într- 
un loc ferit. Dar când furtuna reizbucnise nu mai 
avuseseră nicio şansă, tocmai fiindcă navigaseră pe lângă 
țărm. Corabie după corabie era azvârlită pe țărm. Câteva 
reuşiseră să treacă de promontoriu şi altele încercau să se 
îndepărteze de stânci cu ajutorul vâslelor, dar majoritatea 
erau condamnate. Nu le puteam vedea pierzania, însă ne-o 
închipuiam foarte limpede. Bordajele spărgându-se de 
stânci, valurile zbuciumate năpustindu-se printre scânduri, 
marea, vântul şi lemnul năvălind peste oamenii de pe 
corăbii, dragonii de la provă despicându-se în bucăţi şi 
sălile de ospeţe ale zeului mării umplându-se cu sufletele 
războinicilor înecaţi. Deşi erau duşmani, m-a cuprins mila 
faţă de danezi, cărora marea furioasă le hărăzise o moarte 
rece şi singuratică, în mijlocul talazurilor. 

Ragnar şi Brida. Priveam atent, dar nu puteam deosebi o 
corabie de alta, prin ploaie şi valuri. Am văzut o corabie, 
care părea să fi scăpat, scufundându-se dintr-odată. Într-o 
clipă era călare pe un val, cu carena despicând marea şi 
vâslele eliberând-o din capcana de ape, dar în clipa 
următoare n-am mai zărit-o. Dispăruse. Alte corăbii se 
izbeau unele de altele, pe când vâslele lor parcă se 
amestecau şi se fărâmiţau. Unele nave încercau să se 
întoarcă şi să intre iarăşi în Poole, la adăpost, dar 
majoritatea eşuară, unele pe nisip, altele pe stânci. Puţine 
corăbii, foarte puţine, reuşiră să se desprindă din ghearele 
stihiei. Mateloţii lor trăgeau la vâsle din greu, cuprinşi de 
frenezia disperării, dar toate navele daneze erau încărcate 
peste măsură, deoarece cărau şi războinicii ai căror cai 
muriseră peste iarnă, cărau o oaste cum Anglia nu mai 
văzuse şi care acum pierise. 

Ajunseserăm deja la sud de promontoriu, fiind traşi iute 
de curent spre vest, şi am văzut o corabie daneză mai mică 
decât a noastră apropiindu-se de noi. Cârmaciul ne privi 
rânjind, ca şi cum ar fi recunoscut că şi unii, şi alţii nu mai 
aveam decât un singur duşman acum - marea. Corabia 


$ 341 # 


daneză trecu repede, căci nu era încetinită, ca a noastră, 
de catargul prăbuşit. Ploaia bătea năprasnic, o ploaie rece 
şi rea, ai cărei stropi, împinşi de vânt, parcă ne înţepau, iar 
marea era plină de scânduri, de vergi rupte, de capete de 
dragoni, de vâsle lungi, scuturi şi leşuri. Am văzut un câine 
înotând disperat, cu ochii albi de groază, şi pentru o clipă 
am crezut că era Nihtgenga, dar apoi am observat că 
animalul avea urechi negre, în vreme ce Nihtgenga le avea 
albe. Norii erau de culoarea oţelului, joşi şi zdrenţuiţi, şi 
apa era destrămată în fâşii albe sau de un verde-întunecat. 
Heahengel se lăsa spre spate la fiecare val, apoi cobora cu 
prora în jos şi se scutura, ca o creatură vie, la fiecare 
izbitură, dar continua să plutească. Era bine construită şi 
ne-a salvat vieţile tuturor, în vreme ce corăbiile daneze se 
scufundau unele după altele. 

În tot acest timp, părintele Willibald nu contenise să se 
roage. În mod ciudat, răul de mare, care-l chinuia mai 
mereu, acum îi trecuse. Părea palid şi fără îndoială că se 
simţea groaznic, dar, pe măsură ce hula ne izbea de colo- 
colo, nu mai avu ce să verse. La un moment dat se 
încumetă să se ridice şi veni lângă mine, ţinându-se de 
cârmă. 

— Cine e zeul danez al mării? mă întrebă el strigând, ca 
să acopere vuietul vântului. 

— Njoră! i-am strigat înapoi. 

— Să te rogi la el, căci eu mă voi ruga la Dumnezeu! 
rânji preotul. 

Am râs. 

— Dacă află Alfred că ai spus asta, n-o să mai ajungi 
niciodată episcop! 

— Dacă nu scăpăm cu viaţă din furtuna asta, oricum nu 
mai ajung episcop. Aşa că roagă-te! 

M-am rugat şi, încet, parcă îmbufnată că trebuia să 
plece, furtuna se stinse. Norii joşi treceau în fugă peste 
apele furioase, dar vântul căzu şi am putut tăia parâmele 
care trăgeau catargul după noi. Am scos apoi vâslele şi am 
întors corabia spre vest, vâslind printre sfărâmăturile 
aduse de valuri. Un şir de corăbii daneze erau în faţa 


4 342 # 


noastră, altele veneau din spate, dar am presupus că pe 
puţin jumătate din flota duşmană se scufundase, dacă nu 
cumva chiar mai mult. Îngrijorat pentru Brida şi Ragnar, 
am prins din urmă nişte corăbii daneze mai mici şi am 
cârmit spre ele, apropiindu-mă cât mai mult, ca să le pot 
striga peste ape mateloţilor: 

— Aţi văzut Vipera Vântului? 

— Nu! îmi răspundeau ei. Nu, venea răspunsul, mereu şi 
mereu. 

Danezii ştiau că suntem o corabie engleză, dar nu le mai 
păsa, căci pe marea mânioasă nu există alt duşman decât 
marea însăşi. Aşa că am vâslit pe corabia fără catarg şi i- 
am lăsat pe danezi în urmă, iar când noaptea începu să se 
lase şi o ultimă rază de soare se strecură ca o dâră 
sângerie printr-o crăpătură dintre norii de la apus, am 
îndreptat-o pe Heahengel către estuarul râului Uisc. De 
îndată ce am trecut de promontoriu, marea s-a liniştit şi 
am putut vâsli în siguranţă pe lângă fâşia lungă de nisip, 
pătrunzând pe cursul râului. Mi-am ridicat privirea către 
dealurile întunecate, unde se afla Oxton, dar n-am zărit 
nicio lumină acolo. 

Am tras corabia la țărm şi am coborât pe plaja strâmtă, 
iar unii oameni îngenuncheară, sărutând pământul, în 
vreme ce alţii îşi făceau semnul crucii. La gura râului se 
găsea un port mic, înconjurat de câteva case. Am intrat, 
cerând să ni se aprindă focurile şi să ni se aducă mâncare, 
apoi am ieşit iar afară. Am văzut luminiţe sclipind în susul 
râului, şi mi-am dat seama că erau torţe aprinse pe 
corăbiile daneze care se salvaseră din furtună, iar acum 
pătrunseseră pe râul Uisc şi vâsleau spre nord, către 
Exanceaster. Am ştiut că acolo trebuie să fi plecat 
Guthrum şi că toţi danezii se adunau în acel loc, iar Odda 
cel Tânăr, dacă trăia, tot acolo ar fi încercat, poate, să 
ajungă. 

Impreună cu Mildrith şi cu fiul meu. Am atins ciocanul 
lui Thor şi m-am rugat să-i mai găsesc în viaţă. 

Şi apoi, pe când corăbiile întunecate îşi continuau 
navigarea în amonte, am adormit. 


4 343 # 


În zori am tras-o pe Heahengel în micul port, unde 
corabia se putea odihni pe mâl la venirea refluxului. Eram 
patruzeci şi opt de oameni, epuizați, dar în viaţă. Spre 
răsărit, cerul era brăzdat de nori cenuşii ce se risipeau 
încet, sub vântul tot mai stins al furtunii. 

Am urcat spre Oxton prin păduri pline de clopoței şi alte 
flori primăvăratice. Mă aşteptasem s-o găsesc pe Mildrith 
acolo? Cred că da, dar fireşte că nu era. Nu erau decât 
Oswald, slujitorul, şi câţiva sclavi, şi niciunul dintre ei nu 
ştia ce se întâmplase. 

Leofric insistă să rămânem în acea zi ca să mai prindem 
puteri, să ne uscăm hainele, să ne ascuţim armele şi să ne 
umplem burţile, dar eu nu aveam astâmpăr, aşa că am luat 
doi oameni, pe Cenwulf şi Ida, şi am plecat spre nord, 
către Exanceaster, aşezare care se găsea pe malul celălalt 
al râului Uisc. Toate satele de pe râu erau pustii, căci 
localnicii auziseră de venirea danezilor şi fugiseră pe 
dealuri, aşa că am străbătut cărările înalte şi am intrat cu 
ei în vorbă, cerându-le să ne spună ce se întâmplase. Bieţii 
oameni nu ştiau însă nimic altceva decât că pe Uisc urcau 
corăbii cu cap de dragon la proră, dar asta puteam vedea 
şi noi. Acele corăbii din flota daneză care se salvaseră din 
furtună erau trase pe mal dincolo de zidurile de piatră ale 
cetăţii Exanceaster. Erau mai multe corăbii decât mă 
aşteptasem, ceea ce însemna că o bună parte din flota lui 
Guthrum rămăsese neatinsă de furtună stând în Poole când 
lovise stihia, iar navele de acolo încă soseau, împinse de 
vâsle, pe râul îngust. Am numărat aproape nouăzeci, deci 
aproape jumătate din flota lui Guthrum supravieţuise. Am 
încercat să disting, printre ele, şi silueta Viperei Vântului, 
dar corăbiile erau prea departe. 

Guthrum Cel Fără de Noroc. Ce bine i se potrivea 
porecla! Căci, deşi mai târziu avea să primească alt nume, 
de mai bun augur, atunci chiar fusese urmărit de ghinion. 
El reuşise să iasă din Werham, sperând, fără îndoială, să-şi 
aprovizioneze oastea la Exanceaster şi apoi să lovească 
spre nord, dar zeii mării şi ai vântului îl doborâseră, 


Y% 344 # 


decimându-i trupele. Totuşi, avea încă o oaste puternică şi, 
pentru moment, aceasta se afla în siguranţă în spatele 
zidurilor romane din Exanceaster. 

Am vrut să traversăm râul, dar erau prea mulţi danezi 
pe lângă corăbiile lor, aşa că am înaintat mai spre nord. Pe 
drumul care ducea de la Exanceast spre vest, un drum 
care traversa un pod dincolo de oraş şi apoi şerpuia peste 
câmpuri către Cornwalum, am văzut nişte oameni 
înarmaţi. l-am privit atent, bănuind că ar putea fi danezi, 
dar şi ei se uitau cu teamă spre est, ceea ce mă făcu să-mi 
dau seama că îi pândeau pe danezi, deci erau englezi. Am 
coborât spre ei cu scuturile atârnând în spinare, ca să le 
dovedim că aveam intenţii paşnice. 

Erau optsprezece oameni, conduşi de un thegn pe nume 
Withgil, ce fusese comandantul garnizoanei din 
Exanceaster şi-şi pierduse majoritatea oştenilor când 
Guthrum îl atacase. Imi destăinui fără tragere de inimă 
toate aceste lucruri, dar era limpede că nici prin cap nu-i 
trecuse că danezii vor ataca, aşa că postase doar câteva 
străji la poarta de est a cetăţii, iar când văzuseră oameni 
călare apropiindu-se, gărzile crezuseră că sunt englezi. 
Astfel, danezii putuseră să ocupe uşor poarta şi apoi să 
năvălească în oraş. Withgil pretindea că se luptase cu mult 
curaj la fortăreaţa din mijlocul oraşului, dar mi-am dat 
seama, din stânjeneala cu care oamenii săi îmi ocoleau 
privirea, că încercarea lui de rezistenţă fusese, de fapt, 
jalnică - asta dacă existase măcar o asemenea încercare, 
fiindcă foarte probabil Withgil pur şi simplu fugise din faţa 
danezilor. 

— Odda era acolo? am întrebat. 

— Ealdormanul Odda? se miră Withgil. Sigur că nu era. 

— Dar unde era? 

Withgil se încruntă, privindu-mă ca pe un om care şi-a 
pierdut minţile. 

— În nord, fireşte. 

— În nord, la Defnascir? 

— A plecat într-acolo acum o săptămână. El comanda 
fyrdul. 


4 345 # 


— Împotriva lui Ubba? 

— Aşa i-a poruncit regele, mă lămuri Withgil. 

— Dar Ubba unde este? 

Se părea că Ubba îşi trecuse corăbiile peste imensul 
estuar al râului Sæfern şi debarcase foarte departe, spre 
vest, în Defnascir. 

Plecase înainte de furtună, ceea ce însemna că oastea lui 
era neatinsă. Odda primise poruncă să se îndrepte către 
nord, spre a opri înaintarea lui Ubba în restul regatului 
Wessex, iar dacă pornise în urmă cu o săptămână, atunci 
cu siguranţă Odda cel Tânăr ar fi ştiut asta şi ar fi plecat în 
întâmpinarea tatălui său, luându-o cu el şi pe Mildrith. L- 
am întrebat pe Withgil dacă îl văzuse pe Odda cel Tânăr, 
dar el îmi răspunse că nu-l mai văzuse de la Crăciun şi nici 
nu mai auzise nimic de el. 

— Câţi oameni are Ubba? am întrebat. 

— Mulţi, sosi răspunsul, care nu mă ajuta deloc, dar era 
tot ce Withgil ştia. 

— Stăpâne, priveşte, mă îndemnă Cenwulf, atingându- 
mă pe umăr şi arătând spre est. 

Am văzut călăreţi apărând pe câmpurile joase dintre râu 
şi dealurile pe care se înălța Exanceaster. Erau mulţi, iar 
în urma lor se ivi un purtător de flamură. Deşi era prea 
departe ca să pot desluşi figura de pe flamură, culorile 
sale, alb cu verde, arătau că era vorba de un steag saxon. 
Aşadar, Alfred era acolo? Părea foarte probabil, însă n- 
aveam de gând să traversez râul ca să mă lămuresc. Nu 
voiam decât să o caut pe Mildrith. 

Războiul e înconjurat de taine şi lucruri necunoscute. 
Adevărului îi trebuie zile întregi să ajungă de la o tabără la 
alta, iar înaintea lui, mult mai iuți, zboară zvonurile. E 
greu de spus ce se întâmplă de fapt, şi doar cei înţelepţi 
pot scoate osul curat al faptelor din carnea putrezindă a 
spaimei şi minciunilor. 

Aşadar, ce ştiam în acele momente? Că Guthrum 
rupsese înţelegerea cu saxonii şi cucerise Exanceaster şi 
că Ubba plecase în nord, către Defnascir. Asta însemna că 
danezii încercau să facă iar ceea ce doriseră zadarnic şi 


Y% 346 # 


anul trecut, anume să despartă forţele saxonilor din vest: 
în vreme ce Alfred înfrunta una dintre oştile lor, cealaltă 
avea să prade pământurile din Wessex, sau poate să-i cadă 
în spate regelui saxon. Ca să împiedice un asemenea atac, 
fyrdul din Defnascir primise poruncă să-l oprească pe 
Ubba. Dar lupta se dăduse oare? Odda mai trăia? Fiul lui 
mai trăia? Mildrith şi fiul meu mai erau în viaţă? În orice 
încleştare dintre Ubba şi Odda, aş fi pariat pe primul. Era 
un războinic viteaz, o adevărată legendă vie printre danezi, 
pe când Odda era un bătrân şubred, agitat şi temător. 

— Pornim spre nord, i-am zis lui Leofric, după ce ne-am 
întors la Oxton. Nu aveam de gând să-l întâlnesc pe Alfred. 
El voia să-l asedieze pe Guthrum şi, dacă aş fi pătruns în 
tabăra lui, cu siguranţă mi-ar fi poruncit să mă alătur 
trupelor ce înconjurau oraşul şi aş fi stat acolo ca pe 
ghimpi făcându-mi griji. Era mai bine să plec spre nord ca 
să-l găsesc pe Ubba. 

Prin urmare, a doua zi de dimineaţă, sub soarele 
primăvăratic, echipajul lui Heahengel porni spre nord. 


Războiul cel mare se ducea între danezi şi regatul 
Wessex. Dar războiul meu era contra lui Odda cel Tânăr, şi 
ştiam că în acest război eram condus de mândrie şi de 
orgoliu. Preoţii ne spun că mândria e un mare păcat, însă 
greşesc. Mândria face un bărbat bărbat, ea îl călăuzeşte şi 
e zidul de scuturi din jurul faimei lui, iar danezii înțelegeau 
asta. Oamenii mor, ziceau ei, dar faima lor e veşnică. 

Ce căutăm să găsim într-un stăpân? Putere, dărnicie, 
tărie şi succes - şi de ce n-ar fi un om mândru de lucrurile 
astea? Arată-mi un luptător smerit, şi eu am să văd în el 
doar un leş umblător. Alfred predica smerenia, ba chiar se 
comporta astfel, căci îi plăcea să apară în biserică desculţ, 
prosternându-se în faţa altarului, dar el nu vădea niciodată 
o atitudine cu adevărat smerită. Era mândru, şi oamenii se 
temeau de el tocmai din pricina asta, iar oamenii trebuie 
să se teamă de stăpânul lor. Trebuie să se teamă să nu-l 
supere, să se teamă că nu vor mai avea parte de dărnicia 
lui. Faima stârneşte frică şi mândria apără faima, iar eu 


Y% 347 # 


pornisem spre nord fiindcă mândria mea era primejduită. 
Femeia şi copilul îmi fuseseră răpiți şi aveam să-i iau 
înapoi; dacă cineva le pricinuise vreun rău, trebuia să mă 
răzbun, iar duhoarea leşului duşmanului meu avea să-i 
facă pe alţi oameni să se teamă de mine. Din partea mea, 
Wessexul putea să fie cucerit de danezi, pentru că faima 
mea era mai importantă decât asta. Aşa că am mers, 
trecând pe lângă Exanceaster şi urmând o cărare ce 
şerpuia pe dealuri, până am ajuns la Twyfyrde, un sătuc 
care se umpluse cu refugiații veniţi din Exanceaster. Dar 
niciunul nu-l văzuse pe Odda cel Tânăr şi nici nu auzise 
ceva despre el sau de vreo bătălie în nord, deşi un preot 
susţinea că în noaptea de dinainte văzuse fulgerul lovind 
de trei ori pământul, ceea ce era, jura el, un semn că 
Dumnezeu îi trăsnise pe păgâni. 

De la Twyfyrde am străbătut un ţinut deluros, cu multe 
păduri încântătoare. Am fi mers mai uşor dacă am fi avut 
cai, însă n-aveam, iar cei câţiva pe care i-am găsit erau 
bătrâni, bolnavi sau niciodată destui pentru toţi oamenii. 
În acea noapte am poposit într-o vale parfumată de bobocii 
şi mugurii florilor şi copacilor şi presărată cu clopoței. O 
privighetoare ne cântă, îmbiindu-ne la somn, şi dimineaţă 
ne deşteptară trilurile vesele ale vrăbiilor. Am continuat să 
mergem printre florile albe de păducel până când, la 
amiază, am ajuns la dealurile ce mărgineau ţărmul nordic, 
unde am întâlnit oameni care fugiseră de pe coastă, 
aducându-şi familiile şi vitele, ceea ce ne-a dat de înţeles 
că danezii nu puteau fi prea departe. 

Nu ştiam, dar cele trei ursitoare ţeseau de zor la 
destinul meu. Ele îngroşau iţele şi le făceau mai aspre, 
transformându-mă în ceea ce sunt acum. Atunci însă, 
privind de pe acel deal înalt, nu puteam decât să simt un 
fior de spaimă, căci jos, de-a lungul coastei, se înşira flota 
lui Ubba, vâslind spre est şi ţinându-se după călăreţii şi 
pedestraşii ce mărşăluiau pe țărm. 

Localnicii care-şi părăsiseră casele ne-au spus că danezii 
veniseră de pe pământurile velşilor, de dincolo de Sæfern, 
şi debarcaseră într-un loc numit Beardastopol, aflat 


4 348 # 


departe, în vestul comitatului  Defnascir. De acolo 
adunaseră provizii şi cai, dar atacul lor spre est, către 
inima regatului Wessex, fusese întârziat de marea furtună 
care împrăştiase flota lui Guthrum. Corăbiile lui Ubba 
stătuseră în portul Beardastopol pe timpul urgiei, după 
care, în mod ciudat, rămăseseră acolo şi după ce vremea 
se îndreptase. Am presupus că Ubba, care nu făcea nimic 
fără binecuvântarea zeilor, aruncase runele şi le găsise rău 
prevestitoare, aşa că aştepta ca sorții să fie mai buni. 
Acum, runele trebuie să fi prevestit izbândă, căci oastea lui 
Ubba pornise la luptă. Am numărat treizeci şi şase de 
corăbii, adică o oaste de cel puţin o mie două sute sau o 
mie trei sute de oameni. 

— Încotro merg? întrebă unul dintre oamenii mei. 

— Spre est, am mormăit eu. Ce altceva aş fi putut 
spune? Mergeau spre est, ca să pătrundă în Wessex. Spre 
est, către inima bogată a ultimului regat liber din Anglia. 
Spre est, către Wintanceaster sau oricare alt oraş înstărit, 
unde bisericile şi mănăstirile erau pline de odoare, unde 
prada îi aştepta, unde puteau găsi mâncare din belşug şi 
mai mulţi cai. Spre est, ca să cheme apoi şi mai mulţi 
danezi să vină în sud, trecând hotarele Merciei. Iar atunci, 
Alfred ar fi fost nevoit să se întoarcă şi să-i înfrunte, în 
timp ce oastea lui Guthrum ar fi pornit din Exanceaster, 
prinzându-i pe saxoni din două părţi, ca într-un cleşte. 
Doar că, undeva pe coastă, se afla fyrdul din Defnascir, 
care trebuia să-l împiedice pe Ubba să-şi ducă războinicii 
mai departe. 

_ Am mers spre est, trecând din Defnascir în Sumorseete. 
li urmam ca o umbră pe danezi, rămânând pe dealurile mai 
înalte în vreme ce ei înaintau, pe uscat sau pe apă, de-a 
lungul coastei. În acea seară am văzut cum flota lui Ubba 
veni la țărm să înnopteze, iar focurile se aprinseră în 
tabăra daneză. Ne-am aprins şi noi focurile cu fereală, în 
adâncul pădurii, şi am pornit mai departe înainte de 
revărsatul zorilor, reuşind astfel s-o luăm cu mult înaintea 
duşmanilor. La miezul zilei am putut zări primii oşteni 
saxoni. Erau călăreţi, pesemne iscoade, şi acum se 


4 349 # 


retrăgeau din faţa amenințării daneze. Am mers până 
acolo unde dealurile coborau spre un râu ce se vărsa în 
Saefern şi am descoperit că ealdormanul voia să-i înfrunte 
pe danezi dintr-un fort construit de oamenii din vechime 
lângă apă. 

Râul se chema Pedredan, şi aproape de gura lui era un 
sătuc numit Cantucton. Lângă Cantucton era un străvechi 
fort cu ziduri de pământ, pe care localnicii îl numeau 
Cynuit. Acel fort, spunea părintele Willibald, era mai vechi 
decât romanii şi era deja bătrân când lumea era tânără. 
Primele ziduri fuseseră înălțate din lut pe un vârf de deal şi 
înconjurate cu un şanţ. Timpul rosese întăritura şi 
îngustase şanţul, iar iarba năpădise palisadele. Pe o latură, 
zidul aproape că se dărâmase de tot, şi doar temeliile sale 
se mai vedeau, abia ieşind din pământ. Era totuşi o 
fortăreață, locul unde ealdormanul Odda îşi dusese trupele 
şi unde avea să moară dacă nu-l învingea pe Ubba, ale 
cărui corăbii se arătaseră deja la gura râului. 

Nu am mers direct la fort, ci m-am oprit la poalele unor 
copaci şi m-am pregătit pentru luptă. Eram ealdormanul 
Uhtred, în toată gloria sa, aşteptând bătălia. Mi-am 
îmbrăcat cămaşa de zale, pe care sclavii din Oxton mi-o 
lustruiseră cu nisip, la cingătoare mi-am pus teci de piele 
pentru Răsuflarea-Şarpelui şi Acul-Viespii, apoi mi-am tras 
în picioare cizmele înalte, mi-am pus pe cap coiful 
strălucitor şi am luat scutul cu măciulie de oţel, simţindu- 
mă asemenea unui zeu al războiului, gata să ucidă. 
Oamenii mei îşi puseră pieptarele, îşi curăţară cizmele şi 
încercară tăişul săbiilor. Chiar şi părintele Willibald îşi 
făcu, dintr-o creangă de frasin, o ghioagă colţuroasă, care 
ar fi putut zdrobi ţeasta unui om. 

— Nu trebuie să lupţi, părinte, i-am zis. 

— Cu toţii trebuie să luptăm acum, stăpâne, răspunse el, 
apoi făcu un pas înapoi şi mă privi din creştet până în tălpi, 
iar chipul i se însenină de un zâmbet. Ai crescut, Uhtred. 

— Cu toţii creştem, părinte. 

— Îmi amintesc de ziua când te-am văzut prima dată. 
Erai un copil. Acum mi-e teamă de tine. 


4 350 # 


— Să nădăjduim că şi duşmanilor o să le fie, i-am spus, 
fără să ştiu precis dacă mă gândisem la Odda sau la Ubba. 
Aş fi vrut să am flamura cetăţii Bebbanburg, acel cap 
zburlit de lup, dar măcar aveam săbiile mele credincioase 
şi scutul. 

În cele din urmă mi-am condus oamenii afară din 
pădure, peste câmpuri, către locul unde fyrdul din 
Defnascir avea să-i înfrunte pe danezi. 

Aceştia se găseau la vreo milă în stânga noastră. 
Părăsiseră drumul de lângă coastă şi se grăbeau să 
înconjoare dealul numit Cynuit, deşi era prea târziu să ne 
mai poată bara calea, în dreapta erau şi mai mulţi danezi, 
cei de pe corăbii, care-şi mânau vasele cu capete de 
dragon în susul râului Pedredan. 

— Sunt mai mulţi decât noi, observă Willibald. 

— Aşa e, am recunoscut eu. Pe râu pluteau lebede, în 
iarba proaspătă se zbenguiau cristeii, iar pajiştile erau 
pline de orhidee stacojii. Era acel moment din an când 
bărbaţii cosesc prima iarbă sau tund oile. Nu trebuia să fiu 
acolo, m-am gândit. Nu trebuia să urc pe acest vârf de deal 
unde danezii aveau să vină şi să ne ucidă. Mi-am privit 
oamenii întrebându-mă dacă şi ei gândeau la fel, dar când 
îmi întâlneau privirile ei rânjeau sau încuviinţau din cap, şi 
brusc mi-am dat seama că aveau încredere în mine. li 
conduceam şi nu-mi puneau la îndoială priceperea. Doar 
Leofric, înțelegând primejdia în care ne aflam, îmi înfruntă 
privirea. 

— E o singură cale de scăpare din vârful dealului, zise el 
domol. 

— Ştiu. 

— Şi dacă nu ne putem croi drum prin luptă, rămânem 
acolo, îngropaţi. 

— Ştiu, am repetat. M-am gândit la ursitoare şi mi-am 
dat seama că ele trăgeau chiar atunci iţele destinului meu. 
Am privit în sus, către povârnişul dealului Cynuit, unde se 
zăreau mai multe femei păzite de oşteni. Mi-am spus că şi 
Mildrith s-ar fi putut afla printre ele şi că de aceea urcam 
dealul, fiindcă nu ştiam unde s-o mai caut în altă parte. 


% 351 # 


Dar ursitoarele mă trimiseseră spre acel vechi fort cu 
întărituri de pământ din alt motiv. Trebuia să stau în 
marele zid de scuturi, în rând cu ceilalţi războinici, în 
tumultul şi groaza unei bătălii adevărate, unde, atunci 
când ucideai un duşman, altul îi lua locul. Dealul de la 
Cynuit era drumul meu către deplina bărbăţie, şi l-am 
urcat pentru că nu aveam de ales, pentru că ursitoarele 
hotărâseră asta. 

În dreapta noastră, în valea râului Pedredan, se iscă 
dintr-odată un vuiet de voci şi am văzut o flamură ridicată 
lângă una dintre corăbiile de pe plajă. Era flamura cu corb. 
Semnul lui Ubba. Ubba, ultimul şi cel mai puternic şi mai 
înspăimântător dintre fiii lui Lothbrok, îşi adusese 
războinicii la Cynuit. 

— Vezi corabia aia? l-am întrebat pe Willibald, arătând 
spre locul unde flamura flutura în vânt. Acum zece ani am 
curăţat-o. Am râcâit-o, am rindeluit-o, am făcut-o ca nouă. 
Aveam zece ani. 

Danezii îşi luau scuturile de la bord, iar soarele lucea în 
nenumăratele lor sulițe. 

— E aceeaşi corabie? se miră Willibald. 

— Poate. Sau poate că nu. 

Într-adevăr, poate doar mi se părea şi era o corabie 
nouă. De fapt, nu conta. Tot ceea ce conta era că-l adusese 
pe Ubba. 

La Cynuit. 


Oamenii din Defnascir se înşiraseră acolo unde zidul 
vechiului fort era dărâmat. Unii, foarte puţini, aveau 
cazmale şi încercau să refacă parapetul, dar, dacă Ubba 
lua cu asalt dealul, n-ar mai fi avut timp să termine. Am 
pătruns printre ei, împingându-i cu scutul din calea mea, 
fără să-i bag în seamă pe cei care se întrebau cine eram. 
Aşa am ajuns până în vârful dealului, unde flutura flamura 
lui Odda, reprezentând un cerb negru. 

Mi-am scos coiful, încredinţându-i-l părintelui Willibald, 
apoi mi-am tras din teacă Răsuflarea-Şarpelui, căci îl 
zărisem pe Odda cel Tânăr stând lângă tatăl lui şi privindu- 


4 352 # 


mă de parcă ar fi zărit o stafie - iar pentru el chiar aşa 
eram. 

— Unde e Mildrith? am strigat, cu vârful sabiei îndreptat 
către el. Unde e? 

Gărzile lui Odda îşi traseră şi ele săbiile sau suliţele, iar 
Leofric îşi scoase din teacă arma cu lama subţiată de 
atâtea bătălii, Ucigaşa-de-Danezi. 

— Nu! interveni părintele Willibard, cu ghioaga într-o 
mână şi coiful meu în cealaltă. Încercă să mă oprească, dar 
l-am împins deoparte, doar ca să mă trezesc nas în nas cu 
trei dintre preoţii lui Odda. Dacă eşti sigur de ceva în 
Wessex, acel ceva e că oriunde dai de preoţi. Ei apar ca 
şoarecii dintr-un acoperiş cuprins de flăcări, dar i-am dat şi 
pe aceştia din calea mea şi l-am încolţit pe Odda cel Tânăr. 

— Unde e Mildrith? am strigat iar. 

Tânărul era îmbrăcat în zale, o armură atât de bine 
lustruită, că-ţi rănea ochii dacă te uitai mult la ea. Avea un 
coif poleit cu argint, cizme cu plăci de fier şi o pelerină 
albastră, prinsă la gât cu o fibulă mare din aur şi 
chihlimbar. 

— Zi-mi! Unde e? am întrebat pentru a patra oară, şi de 
astă dată sabia se afla la doar o palmă de gâtlejul lui. 

— Soaţa ta este la Cridianton, răspunse ealdormanul 
Odda, căci fiul lui era prea îngrozit ca să mai poată 
deschide gura. 

Nu aveam habar unde era Cridianton. 

— Şi fiul meu? am urmat, sfredelindu-l pe Odda cel 
Tânăr cu privirea. Unde e fiul meu? 

— Sunt amândoi cu nevasta mea la Cridianton şi sunt în 
siguranţă, răspunse tot ealdormanul. 

— Juri că-i aşa? i-am cerut. 

— Să jur? Ealdormanul era în culmea furiei, iar chipul 
lui urât şi bubos se înroşise ca racul fiert. Îndrăzneşti să-mi 
ceri mie să jur? răcni el scoţându-şi sabia. Te putem ucide 
ca pe un câine, mârâi Odda, şi săbiile oamenilor săi 
zvâcniră spre mine. 

I-am arătat, cu sabia întinsă, în josul râului. 

— Ştii a cui flamură e aia? l-am întrebat cu glas puternic, 


4 353 # 


aşa încât mulţi dintre oamenii aflaţi pe dealul Cynuit mă 
putură auzi. E flamura cu corb a lui Ubba Lothbrokson. L- 
am văzut pe Ubba Lothbrokson luptând. L-am văzut 
aruncând oameni în mare, despicându-le burţile, 
retezându-le capetele, croindu-şi drum prin sângele lor şi 
făcându-şi sabia să şuiere cântecul morţii pentru englezi. 
Şi tu vrei să mă ucizi pe mine, care sunt gata să lupt 
alături de voi contra danezilor? Dacă asta vrei, poţi s-o 
faci! Mi-am desfăcut larg braţele, oferindu-mi pieptul 
sabiei ealdormanului. Fă-o, am scrâşnit, scuipând spre el, 
dar mai întâi jură-mi că soaţa şi fiul meu sunt în siguranţă. 

Bătrânul tăcu preţ de câteva clipe, apoi lăsă în jos lama. 

— Sunt în siguranţă. [ţi jur, şopti el. 

— Şi creatura asta nu s-a atins de ea? am întrebat, 
îndreptând iar Răsuflarea-Şarpelui către fiul lui. 

Faldormanul îşi privi băiatul, care scutura din cap. 

— Jur că nu m-am atins de ea, bâigui Odda cel Tânăr, 
regăsindu-şi glasul. Am vrut doar să fie la adăpost. Am 
crezut că eşti mort şi am vrut ca ea să fie în siguranţă. 
Asta e tot, jur! 

Am vârât în teacă Răsuflarea-Şarpelui. 

— li datorezi nevestei mele optsprezece şilingi, i-am zis 
ealdormanului, după care i-am întors spatele. 

Ajunsesem la Cynuit. N-ar fi trebuit să fiu pe acel vârf de 
deal. Dar eram totuşi. Pentru că destinul nu poate fi 
schimbat. 


% 354 # 


Unsprezece 


FEaldormanul Odda nu voia să ucidă danezi. El voia să 
stea acolo unde se afla şi să-l lase pe Ubba să-l asedieze. 
Asta, socotea el, ar fi fost de ajuns. 

— Dacă-i ţinem oastea pe loc, Alfred poate veni să-i 
atace, spuse el plin de convingere. 

— Alfred asediază Exanceaster, l-am contrazis eu. 

— Va lăsa nişte oameni să stea cu ochii pe Guthrum, dar 
el va veni aici, insistă Odda trufaş. 

Nu-i plăcea să discute cu mine, dar eram ealdorman şi 
nu mă putea împiedica să particip la sfatul lui de război, la 
care mai asistau fiul lui, preoţii şi o duzină de thegni, cu 
toţii din ce în ce mai enervaţi de comentariile mele. 
Susţineam cu îndârjire că Alfred n-avea să vină în ajutorul 
nostru, însă ealdormanul Odda refuza să plece de pe vârful 
dealului, deoarece era convins că regele avea să apară în 
scurt timp. Thegnii lui, toţi oameni zdraveni, cu cămăşi de 
zale grele şi chipuri aspre, brăzdate de vreme, erau de 
acord cu el. Unul murmură că femeile trebuiau protejate. 

— N-ar trebui să se afle nicio femeie aici, am zis. 

— Dar sunt, totuşi, replică omul tăios. 

Într-adevăr, cel puţin o sută de femei îşi urmaseră 
bărbaţii şi acum se găseau în fortul din vârful dealului, 
unde nu exista niciun adăpost pentru ele sau copiii lor. 

— Şi cât timp va dura până la sosirea lui Alfred, 
presupunând că într-adevăr va sosi? am întrebat. 

— Două zile? sugeră Odda. Poate trei? 

— Şi ce vom bea până vine el? Pişat de păsări? 

Se holbau cu toţii la mine, cu priviri încărcate de ură, 
însă aveam dreptate, căci în Cynuit nu exista nicio fântână. 
Cea mai apropiată sursă de apă era râul, dar între noi şi 
râu se aflau danezii, şi Odda pricepea suficient de bine că 


4 355 4 


aveam să fim chinuiţi de sete. Cu toate astea, insista să 
rămânem. Poate că preoţii lui se rugau pentru un miracol. 

Danezii erau la fel de grijulii. Ne depăşeau numeric, dar 
nu cu mult, şi ne aflam pe o poziţie mai înaltă decât a lor, 
ceea ce însemna că, în cazul unui atac, ar fi fost nevoiţi să 
escaladeze panta abruptă a dealului, aşa că Ubba alese să 
înconjoare fortul, în loc să-l ia cu asalt. Danezilor nu le 
plăcea să piardă oameni, şi mi-am amintit de precauţia 
dovedită de Ubba la Gewæsc, unde ezitase să atace forţele 
lui Edmund pe cele două cărări ce duceau la mlaştină. 
Poate că acea teamă îi fusese întărită de Storri, vrăjitorul 
lui, dacă Storri încă mai trăia. Oricare ar fi fost motivul, în 
loc să-şi adune oamenii într-un zid de scuturi pentru a lua 
cu asalt străvechiul fort, Ubba îi dispuse într-un cerc în 
jurul dealului şi apoi, împreună cu cinci dintre căpitanii lui 
de corăbii, urcă dealul. Nu purta nicio sabie şi nici scut, 
pentru a arăta că dorea să negocieze. 

Ealdormanul Odda, fiul lui, doi thegni şi trei preoţi 
merseră să-l întâmpine pe Ubba. Ca ealdorman, i-am 
urmat, fiindcă aveam acest drept. Odda mă privi cu 
răutate, dar nu putu să mă refuze, aşa că am coborât până 
la jumătatea povârnişului, unde Ubba, fără să ne salute şi 
fără măcar să ne arunce insultele obişnuite, ne avertiză că 
eram prinşi în capcană şi cel mai înţelept era să ne 
predăm. 

— Veţi preda armele. Voi lua câţiva ostatici, dar veţi trăi 
cu toţii, promise el. 

În timp ce unul dintre preoţii lui Odda îi traducea 
ealdormanului, l-am privit pe Ubba. Părea mai bătrân 
decât mi-l aminteam, cu fire albe prin barba neagră şi 
încâlcită, dar încă avea o înfăţişare înspăimântătoare - cu 
pieptul larg, statura uriaşă, trufaş şi aspru. 

Ealdormanul Odda era de-a dreptul îngrozit. În definitiv, 
Ubba era o căpetenie daneză renumită, un om care 
străbătuse mările în lung şi-n lat, făcând măceluri oriunde 
debarca, iar acum Odda era nevoit să-l înfrunte. Făcu tot 
posibilul să pară semeţ şi sfidător, susţinând că nu voia să 
părăsească fortul şi punându-şi credinţa în adevăratul 


4 356 # 


Dumnezeu. 

— Atunci o să te omor, mârâi Ubba. 

— N-ai decât, răspunse Odda. 

Rostise cuvintele cu jumătate de glas, iar Ubba scuipă 
spre el plin de dispreţ. Era pe cale să se întoarcă şi să 
plece, dar în acea clipă mi-am luat inima în dinţi şi i-am 
vorbit, fără să am nevoie de niciun tălmaci. 

— Flota lui Guthrum e distrusă. Află, Ubba Lothbrokson, 
că Njoră s-a ridicat din adâncuri şi a înhăţat flota lui 
Guthrum, trăgând-o pe fundul mării. Toţi acei războinici 
curajoşi sunt duşi acum la Ran şi la Ægir. 

Ran era soaţa lui Njoră, iar Ægir, uriaşul care străjuia 
sufletele înecaţilor. Am scos din sân amuleta cu Thor şi am 
ridicat-o spre el. 

— Grăiesc adevărul, jarlule Ubba. Am privit flota 
scufundându-se şi am văzut oamenii de pe corăbii pierind 
sub valuri. 

Mă privi cu ochi răi, îngustaţi, şi i-am simţit cruzimea 
din inimă precum căldura unei forje. Cruzimea lui mă 
ardea, dar în acelaşi timp puteam simţi spaima care-l 
cuprinsese. Nu-i era frică de noi, fireşte, ci de zei. Ubba 
era un om care nu făcea nimic fără să primească mai întâi 
un semn de la zei, şi de aceea pomenisem de zei când i-am 
vorbit despre scufundarea flotei. 

— Te ştiu, mârâi el îndreptând spre mine două degete, 
ca să alunge răul spuselor mele. 

— Şi eu te ştiu pe tine, Ubba Lothbrokson, i-am răspuns, 
ridicând trei degete spre el. Ivar e mort, am zis, îndoind un 
deget. Halfdan e mort - şi aici am îndoit al doilea deget. 
Singurul care a rămas eşti tu. Ce ţi-au spus runele? Că 
până la prima lună nouă n-are să mai rămână niciunul 
dintre fraţii Lothbrok în Midgard? 

Îl lovisem exact acolo unde îl durea mai tare, căci, 
instinctiv, duse mâna la amuleta de la gât. Preotul lui Odda 
îmi traducea cuvintele cu vocea ca un murmur scăzut, iar 
ealdormanul mă privea cu ochii bulbucaţi de uimire. 

— De-aia vrei să ne predăm? l-am întrebat pe Ubba. 
Fiindcă runele ţi-au spus că nu putem fi învinşi în luptă? 


4 357 # 


— O să te omor, scrâşni Ubba. O să te spintec de la 
boaşe la gâtlej. O să scot maţele din tine ca dintr-un peşte. 

M-am forţat să zâmbesc, deşi mi-era greu să zâmbesc 
când Ubba făcea ameninţări. 

— N-ai decât să încerci, Ubba Lothbrokson, dar vei da 
greş. Ştiu asta. Şi eu am aruncat runele, Ubba, am aruncat 
runele azi-noapte, sub lună, şi ele mi-au vorbit. 

Danezul mă privi furios şi înfricoşat în acelaşi timp, căci 
îmi înghiţise minciuna. Voia să fie sfidător, dar spaima i se 
citea în ochi, deoarece propriile lui rune, am presupus eu, 
îi dezvăluisem exact acelaşi lucru, anume că orice atac 
asupra Cynuit avea să se încheie cu o înfrângere. 

— Ştiu cine eşti! Eşti băiatul lui Ragnar! zise el, 
aducându-şi, în sfârşit, aminte de unde să mă ia. 

— Da, şi Ragnar Neînfricatul îmi vorbeşte, i-am spus. El 
mă strigă de pe tărâmul morţilor, cerând răzbunare, Ubba, 
răzbunare asupra danezilor, căci Ragnar a fost răpus 
mişeleşte de propriii lui oameni. Eu sunt acum solul lui din 
tărâmul morţilor, şi am venit după tine. 

— Nu l-am ucis eu! zbieră Ubba înfricoşat. 

— Crezi că lui Ragnar îi pasă? El vrea doar răzbunare, şi 
pentru el viaţa unui danez e la fel de bună ca a altuia, aşa 
că aruncă-ţi iar runele şi apoi dă-ne sabia ta. Eşti 
condamnat la pieire, Ubba! 

— Şi tu eşti un rahat de nevăstuică! pufni el, după care 
îmi întoarse spatele, îndepărtându-se în grabă. 

Ealdormanul Odda încă se zgâia la mine. 

— Îl cunoşti? bâigui el. 

— Îl cunosc pe Ubba de când aveam zece ani, i-am 
răspuns, privind cum căpetenia daneză se întorcea în 
tabăra sa. M-am gândit atunci că, dacă aş fi avut prilejul 
de a alege, de a-mi urma inima de războinic, mai curând aş 
fi luptat de partea lui Ubba decât împotriva lui, însă 
ursitoarele hotărâseră altfel. Il ştiu de când aveam zece 
ani, am continuat, şi singurul lucru pe care ţi-l pot spune 
despre el e că se teme de zei. Acum e înfricoşat, aşa că 
poţi să-l ataci. Spiritul său de luptă îl va părăsi, căci Ubba 
crede că va pierde oricum. 


4 358 # 


— Alfred va veni să ne salveze, stărui Odda. 

— Alfred stă cu ochii pe Guthrum, l-am contrazis. 

Fireşte, nu eram sigur de asta. Se putea foarte bine ca, 
tocmai în acele clipe, regele să ne privească de pe dealuri, 
dar mă îndoiam că l-ar fi lăsat pe Guthrum să jefuiască 
Wessexul. 

— Stă cu ochii pe Guthrum fiindcă oastea lui Guthrum e 
de două ori mai mare decât a lui Ubba. Chiar şi dacă i s-a 
scufundat jumătate din flotă, Guthrum tot are mai mulţi 
oameni, şi de ce i-ar lăsa Alfred să plece din Exanceaster? 
Alfred nu va veni, am încheiat eu, iar noi vom muri de sete 
înainte ca Ubba să ne atace. 

— Dar avem apă şi bere, interveni fiul ealdormanului. 
Mă privea cu ură, uimit şi înciudat că-i vorbisem cu atâta 
familiaritate lui Ubba. 

— Ai apă şi bere pentru o zi, i-am răspuns eu 
dispreţuitor, şi am citit în ochii ealdormanului că-mi dădea 
dreptate. 

Odda se întoarse şi scrută zarea spre sud, peste valea 
râului Pedredan. Spera să vadă trupele lui Alfred, tânjea să 
zărească sclipirile razelor de soare în ascuţişurile suliţelor 
saxone, dar dintr-acolo nu se vedea şi nu se auzea nimic, în 
afară de copacii scuturaţi de vânt. 

Odda cel Tânăr simţi îndoiala ce-l cuprinsese pe tatăl 
său. 

— Am putea aştepta două zile, grăi el. 

— Moartea n-o să fie mai bună după două zile, mârâi 
Odda. Şi în clipa aceea l-am admirat. Sperase să nu luptăm 
contra danezilor, sperase că regele lui îl va salva, dar în 
sufletul său ştia că am dreptate şi că el şi nimeni altul 
trebuia să-i înfrunte pe năvălitori. Ştia că oamenii din 
Defnascir ţineau în mâini soarta Angliei şi trebuia să aibă 
grijă de ţară. 

— În zori, zise el fără să mă privească. Vom ataca în 
zori. 


Am dormit îmbrăcaţi de luptă. Sau mai curând oamenii 
au încercat să doarmă, purtând greoaiele pieptare de piele 


4 359 # 


sau cămăşile de zale, cu tecile săbiilor la cingătoare şi 
coifurile şi armele la îndemână. N-am aprins niciun foc, 
căci Odda nu voia ca duşmanul să vadă că ne pregăteam 
pentru bătălie, însă danezii aveau focuri şi, la lumina lor, 
străjile noastre vedeau bine povârnişurile dealului, aşa 
încât nicio iscoadă daneză nu se putea strecura până la 
noi. Dar nu veni nimeni. Secera lunii apărea şi dispărea 
printre norii zdrenţuiţi. Focurile danezilor ne înconjurau ca 
un uriaş cerc de flăcări, fiind mai mari spre sud, lângă 
Cantucton, unde se afla cortul lui Ubba. Alte focuri ardeau 
spre est, lângă corăbiile daneze, flăcările reflectându-se în 
capetele aurite de monştri şi în dragonii pictaţi de la 
prove. Între noi şi râu se afla o mlaştină întinsă, la 
marginea căreia era o fâşie de pământ ferm, cu câteva 
căsuțe în care se adăpostiseră gărzile ce păzeau corăbiile 
daneze. Căsuţele fuseseră cândva ale pescarilor, dar 
aceştia fugiseră de mult, şi acum danezii aprinseseră 
focuri între ele. Ridicându-mă pe palisadă, am privit acele 
corăbii lungi şi graţioase şi m-am rugat ca Vipera Vântului 
să nu se fi scufundat. 

N-am putut dormi. Mă gândeam la scuturi, la danezi, la 
săbii şi spaimă. Mă gândeam la fiul meu, pe care nu-l 
văzusem niciodată, şi la Ragnar Neînfricatul, întrebându- 
mă dacă nu cumva el mă privea chiar atunci, din Valhalla. 
Mi-era teamă că aveam să dau greş a doua zi, când, în 
sfârşit, trebuia să intru în fatidicul zid de scuturi. Şi nu 
eram singurul de care somnul nu se lipea, căci, în inima 
nopţii, un om se urcă pe palisadele năpădite de iarbă şi 
veni lângă mine. Era ealdormanul Odda. 

— De unde-l ştii pe Ubba? vru el să ştie. 

— Am fost luat prizonier de danezi şi crescut de ei. 
Danezii m-au învăţat să lupt. lar Ubba însuşi mi-a dat asta, 
i-am zis, arătându-i una dintre brăţările de pe mână. 

— Ai luptat pentru el? întrebă Odda, dar nu pe un ton 
acuzator, ci mai degrabă din curiozitate. 

— Am luptat ca să rămân în viaţă, i-am zis, prudent. 

Faldormanul îşi întoarse privirea spre râul în care se 
oglindea luna. 


% 360 # 


— Când vine vorba de luptă, danezii nu sunt proşti, 
cugetă el cu glas tare. Se vor aştepta la un atac în zori. 

N-am spus nimic, însă mă întrebam dacă nu cumva 
temerile de care era frământat îl făcuseră să se 
răzgândească în privinţa atacului. 

— Şi sunt şi mai mulţi decât noi, continuă el. 

Am rămas tăcut. Frica îi macină pe oameni, şi nu există 
frică mai mare decât cea care te cuprinde la gândul că vei 
lupta într-un zid de scuturi. În noaptea aceea, spaima mă 
devora, căci nu mai luptasem niciodată corp la corp într-o 
înfruntare între două oşti. Fusesem la Dealul lui Æsc şi 
participasem şi la alte lupte din acea vară îndepărtată, dar 
niciodată nu luptasem în primul rând al unui zid de 
scuturi. Mă gândeam cu groază la ziua ce urma şi, ca şi 
Odda, aş fi vrut să vină Alfred şi să ne salveze, însă ştiam 
că n-avea să apară nicio salvare miraculoasă. 

— Sunt mai mulţi decât noi, zise iar Odda, şi unii dintre 
oamenii mei n-au alte arme decât nişte coase. 

— Dar şi o coasă poate ucide, i-am pus în vedere, deşi 
ştiam că era un lucru prostesc. N-aş fi vrut să înfrunt un 
danez dacă aş fi avut în mâini doar o coasă. Câţi dintre 
oamenii tăi au arme bune? l-am întrebat. 

— Jumătate? murmură el, deloc convins. 

— Atunci pe aceştia o să-i aşezăm în primele rânduri, iar 
restul vor lua armele danezilor morţi. 

Nu eram nici eu convins de ce spuneam, însă ştiam că 
trebuia să par încrezător. Spaima poate afecta un om, dar 
încrederea alungă spaima. 

Odda scruta corăbiile întunecate din vale. 

— Soaţa şi fiul tău sunt bine, să ştii, rosti el după o 
vreme. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Fiul meu i-a salvat. 

— Şi s-a rugat ca eu să fiu mort. 

Ealdormanul se mulţumi să ridice din umeri. 

— Mildrith a trăit la noi după moartea tatălui ei, iar fiul 
meu s-a îndrăgostit de ea. N-a vrut să-i facă niciodată rău 
şi nici nu i-a făcut. Întinse braţul spre mine şi am zărit, în 


% 361 # 


lumina palidă a lunii, că-mi oferea o pungă de piele. Uite, 
restul preţului pentru mireasă, îmi spuse. 

— Păstrează banii, ealdorman Odda! Mi-i dai după luptă, 
iar dacă mor, dă-i-i lui Mildrith. 

O bufniţă trecu pe deasupra capetelor noastre ca o stafie 
întunecată şi iute, şi m-am întrebat ce prevestea. Departe, 
spre est, dincolo de Pedredan, sclipi flacăra unui foc şi mi- 
am dat seama că era tot un semn, dar nu ştiam ce înţeles 
tainic avea. 

— Am războinici buni, mă încredinţă Odda, dar dacă vor 
fi atacați din părţi? Teama încă îl bântuia. Ar fi fost mai 
bine dacă Ubba ne-ar fi atacat, reflectă el. 

— Da, ar fi fost mai bine, dar Ubba nu va face nimic dacă 
runele nu-l îndeamnă să treacă la faptă. 

Destinul înseamnă totul. Ubba ştia asta, motiv pentru 
care citea semnele trimise de zei, iar eu ştiam că zborul 
acelei bufniţe fusese un semn. Pasărea trecuse pe 
deasupra capetelor noastre şi peste corăbiile daneze şi se 
îndreptase către focul îndepărtat ce ardea pe malul 
estuarului. Deodată mi-am amintit de cele patru corăbii ale 
regelui Edmund venind pe ţărmul Angliei de Est trăgând 
săgeți de foc către corăbiile daneze aflate la mal. Mi-am 
dat seama, cu bucurie, că şi eu puteam citi semnele. 

— Dacă oamenii tăi sunt atacați din flancuri, atunci vor 
muri, i-am zis. Dar, dacă reuşim noi să-i atacăm pe danezi 
din părţi, atunci ei vor pieri. Deci trebuie să-i atacăm din 
flancuri. _ 

— Cum? întrebă Odda abătut. În mintea lui nu exista, 
probabil, decât spaima că în zori avea să se petreacă un 
măcel - un atac, o luptă şi o înfrângere în faţa danezilor. 
Dar eu văzusem bufnița. Bufnița zburase dinspre corăbii 
către foc, şi acela era semnul. Trebuia să ardem corăbiile. 

— Cum să-i prindem din flancuri, când suntem mai 
puţini? stărui Odda. 

Mă codeam dacă să-i destăinui sau nu planul meu. Să 
urmez semnul ar fi însemnat să ne împărţim în două 
forţele, iar greşeala asta o făcuseră danezii pe Dealul lui 
ZEsc, aşa că am ezitat. Insă Odda nu venise pe palisadă 


4 362 # 


fiindcă i-ar fi plăcut, dintr-odată, de mine, ci fiindcă îl 
înfruntasem pe Ubba. Doar eu, în Cynuit, credeam în 
victoria noastră, sau cel puţin aşa dădeam impresia, iar 
asta, în ciuda tinereţii mele, mă făcea conducătorul oştii 
noastre. Ealdormanul Odda, suficient de bătrân cât să-mi 
fie părinte, avea nevoie de ajutorul meu. Voia să-i spun ce 
să facă, aştepta un sfat de la mine. Nu luptasem niciodată 
într-un zid de scuturi, dar eram tânăr şi trufaş, iar semnele 
îmi destăinuiseră ce trebuia făcut, aşa că i-am zis în cele 
din urmă: 

— Ai văzut vreodată un sceadungengan? 

În loc de răspuns, îşi făcu semnul crucii. 

— Când eram copil, visam la sceadungengani, i-am 
mărturisit. După apusul soarelui plecam să hoinăresc prin 
păduri, ca să-i caut. Am învăţat căile nopţii ca să fiu ca ei. 

— Dar ce legătură are asta cu atacul din zori? se miră el. 

— Dă-mi cincizeci de oameni, şi alături de oamenii mei 
vom ataca în zori acolo, i-am spus, arătând spre corăbii. O 
să începem pârjolindu-le flota. 

Odda se uită în vale, la cele mai apropiate focuri, unde 
gărzile duşmane făceau de strajă. 

— Danezii o să vă vadă venind şi o să fie pregătiţi de 
luptă, mă avertiză el. Voia să spună că o sută de războinici 
nu puteau să coboare dealul în bătaia razelor de lună, să 
treacă printre santinelele duşmane şi să traverseze 
mlaştina în deplină tăcere. Şi avea dreptate. N-am fi 
apucat să facem zece paşi, şi gărzile danezilor ne-ar fi 
văzut, dând alarma, iar oastea lui Ubba, care era, în mod 
sigur, la fel de gata de luptă ca şi noi, ar fi ieşit din tabără 
spre a-i ataca pe oamenii noştri înainte ca ei să ajungă la 
mlaştină. 

— Dar dacă danezii îşi vor vedea corăbiile incendiate, i- 
am zis, se vor îndrepta spre malul râului, nu spre pajişti. 
lar malul râului e mărginit de mlaştină. Acolo nu ne pot 
ataca prin flancuri. 

Fireşte, ne-ar fi putut ataca şi acolo, dar mlaştina ar fi 
fost un loc la fel de primejdios şi pentru oastea care ataca 
prin flancuri, nu doar pentru cea atacată. 


Y 363 # 


— Dar cum ajungi pe malul râului, ca să poţi da foc 
corăbiilor? întrebă Odda morocănos. 

— O Umbră Rătăcitoare poate ajunge acolo. Cum el nu 
spuse nimic, am continuat: Eu pot ajunge. Şi când prima 
corabie va lua foc, toţi danezii vor da buzna spre malul 
râului. Atunci, cei o sută de oameni pot porni atacul. li 
cunosc pe danezi, sigur vor fugi să-şi salveze corăbiile, şi 
asta le va da oamenilor noştri destul timp să traverseze 
mlaştina. Vor fugi cât de repede pot, vor veni alături de 
mine şi vom da foc la şi mai multe corăbii, în vreme ce 
danezii vor încerca să ne oprească. 

Am întins braţul spre malul râului, arătându-i lui Odda 
cum danezii aveau să iasă din tabără, de-a lungul fâşiei de 
pământ ferm, spre locul unde se aflau corăbiile. 

— Când danezii vor fi toţi pe malul râului, crezând că 
acolo am dat atacul principal, între râu şi mlaştină, tu vei 
conduce fyrdul către ei, atacându-i din spate. 

El rămase pe gânduri, privind corăbiile. Dacă ar fi fost 
să atacăm, locul cel mai bun pentru asta era panta sudică 
a dealului, direct în centrul oştirii lui Ubba. Ar fi fost o 
bătălie crâncenă, cu zid de scuturi contra zid de scuturi, 
cei nouă sute de oameni ai noştri contra celor o mie două 
sute ai danezilor. La început am fi fost în avantaj, căci 
mulţi dintre războinicii lui Ubba erau dispuşi în jurul 
dealului şi le-ar fi trebuit ceva timp să ajungă la locul 
ciocnirii ca să li se alăture tovarăşilor lor. În timpul ăsta, 
noi am fi pătruns adânc în tabăra daneză, dar, pe măsură 
ce tot mai mulţi soldaţi inamici ar fi intrat în luptă, exista 
primejdia să fim opriţi, prinşi din flancuri. S-ar fi ajuns la o 
luptă grea, luptă în care ei ar fi avut prima şansă de câştig, 
din pricină că erau mai mulţi decât noi şi ne-ar fi 
împresurat, măcelărindu-i lesne pe luptătorii noştri din 
ultimele rânduri, înarmaţi doar cu coase şi seceri. 

Pe de altă parte, dacă reuşeam să cobor dealul şi să dau 
foc corăbiilor, danezii ar fi alergat către malul râului să le 
stingă şi să mă împiedice să le incendiez restul navelor. 
Asta i-ar fi adus pe acea fâşie îngustă de pământ ferm, iar 
dacă o sută de viteji, conduşi de Leofric, mi s-ar fi alăturat, 


Y% 364 # 


le-am fi putut ţine piept danezilor suficient de mult pentru 
ca Odda să le cadă în spate. Atunci, danezii ar fi fost prinşi 
în capcană, între Odda, oamenii mei, mlaştină şi râu. Ar fi 
fost încercuiți aşa cum fusese încercuită oastea 
northumbriană la Eoferwic. 

Totuşi, nu puteam uita că, la Dealul lui ZEsc, dezastrul se 
abătuse asupra oştirii care-şi împărţise prima forţele. 

— Planul ăsta ar putea da roade, zise Odda cu jumătate 
de glas. 

— Dă-mi cincizeci de oameni, numai din cei tineri, i-am 
cerut. 

— Tineri? 

— Trebuie să coboare dealul în fugă. Trebuie să alerge 
foarte repede şi să ajungă la corăbii înaintea danezilor. Şi 
trebuie să facă asta în zori, am adăugat, căutând să par cât 
mai sigur pe mine, deşi mă temeam eu însumi de un eşec. 

Aşteptam să-şi dea încuviințarea, însă Odda nu zise 
nimic. 

— Dacă învingi în lupta asta, stăpâne, vei salva 
Wessexul, iar Alfred te va răsplăti. 

Nu-l numisem stăpân fiindcă ar fi fost mai mare în rang 
decât mine, ci fiindcă era mult mai în vârstă. El cumpăni 
puțin situația şi poate că gândul la răsplată îl convinse, 
căci încuviinţă din cap: 

— O să-ţi dau cincizeci de oameni. 

Ravn îmi dăduse multe sfaturi şi toate fuseseră bune, 
dar acum, în bătaia vântului nopţii, mi-am amintit de un 
singur lucru pe care mi-l spusese, încă din noaptea când 
ne întâlnisem prima dată, ceva ce nu uitasem de atunci: 
„Niciodată, dar niciodată să nu-l înfrunţi pe Ubba”, zisese 
el. 


Cei cincizeci de oameni erau conduşi de un intendent pe 
nume Edor, un bărbat la fel de voinic şi de aspru ca 
Leofric, care, la fel ca acesta, mai luptase în zidul de 
scuturi. Arma lui favorită era o suliță retezată pentru vânat 
mistreți, deşi la brâu purta şi o sabie. După el, sulița avea 
forţa şi greutatea necesare ca să străpungă zalele şi putea 


Y% 365 # 


pătrunde chiar şi printr-un scut. 

Edor şi Leofric acceptară imediat planul meu. Nici nu 
mi-ar fi trecut prin cap că n-o să-l accepte, dar, privind 
înapoi, parcă nu-mi vine a crede că lupta de la Cynuit a 
avut la origine ideea unui tânăr de douăzeci de ani care nu 
mai stătuse niciodată într-un zid de scuturi. Dar eram înalt 
şi bine făcut, eram nobil, crescusem printre războinici şi 
aveam încrederea trufaşă a unui bărbat născut să lupte. Eu 
sunt Uhtred, fiul lui Uhtred, care era fiul unui alt Uhtred, 
şi străbunii mei nu stăpâniseră atâta vreme Bebbanburg şi 
ţinuturile din jur pupând icoanele şi închinându-se la 
altare. Fuseserăm întotdeauna un neam de războinici. 

Oamenii mei şi cei ai lui Edor se adunară dincolo de 
palisada de est a fortului Cynuit, unde aveau să aştepte 
până când vedeau prima corabie daneză cuprinsă de 
flăcări, în zori. Leofric se afla în dreapta, cu echipajul de 
pe Heahengel, deoarece ştiam că acolo aveau să izbească 
danezii. Edor şi cei din Defnascir se aflau în stânga, şi 
principala lor misiune, în afară de a ucide pe oricine le 
ieşea în cale pe malul râului, era să smulgă scândurile 
arzânde de pe corăbiile daneze şi să le arunce peste navele 
care încă nu luaseră foc. 

— Nu vom încerca să ardem toate corăbiile, ci doar 
patru sau cinci, le-am zis. Dar va fi suficient ca danezii să 
se repeadă asupra noastră ca un roi de albine înfuriate. 

— Albinele înţeapă, se auzi o voce în beznă. 

— Ți-e frică? am întrebat, cu dispreţ în glas. Danezilor le 
e frică! Semnele date de zeii lor sunt rele, ei cred că o să 
piardă, şi ultimul lucru pe care şi-l doresc e să-i înfrunte pe 
oamenii din Defnascir în pâcla zorilor. O să-i facem să 
zbiere ca nişte muieri, o să-i ucidem şi să-i trimitem în 
iadul lor păgân. 

Asta le-am spus oamenilor înainte de luptă. Aş fi putut 
vorbi mai mult, dar eram neliniştit, deoarece trebuia să 
cobor primul dealul şi aveam să fiu singur. Trebuia să 
trăiesc visul copilăriei mele, acela de a fi o Umbră 
Rătăcitoare, iar Leofric şi Edor primiseră poruncă să nu-şi 
conducă oamenii către râu până nu-i vedeau pe danezi 


Y% 366 # 


sărind să-şi salveze corăbiile. Dacă eu nu reuşeam să pun 
foc navelor, atacul s-ar fi oprit din faşă, spaima l-ar fi 
cuprins iarăşi pe Odda, iar danezii ar fi câştigat. Wessexul 
ar fi pierit şi, odată cu el, Anglia toată. 

— Acum odihniţi-vă, i-am îndemnat. Mai avem trei sau 
patru ceasuri până în zori. 

Când m-am întors pe palisadă, părintele Willibald veni 
lângă mine, ţinând în mână crucifixul sculptat dintr-un os 
de bou. 

— Vrei binecuvântarea Domnului? mă întrebă el. 

— Nu, părinte. Singurul lucru pe care îl vreau este 
pelerina ta. 

Preotul avea o pelerină frumoasă, din lână vopsită în 
cafeniu-închis, cu o glugă largă. Mi-o dădu şi mi-am legat 
baierele strâns la gât, să nu mi se vadă deloc cămaşa de 
zale. 

— În zori, părinte, aş vrea să rămâi aici. Malul râului nu 
e un loc pentru preoţi. 

— Dacă oamenii noştri mor acolo, atunci tot acolo e şi 
locul meu, se împotrivi el. 

— Chiar vrei să pleci în rai în zori? 

— Nu. 

— Atunci rămâi aici, l-am repezit, pe un ton mai aspru 
decât voisem, din pricina neliniştii care mă stăpânea. Şi 
apoi, nu mai aveam timp de discuţii, venise vremea să plec, 
căci, deşi era încă în toiul nopţii, iar dimineaţa era 
departe, aveam nevoie de timp ca să mă strecor printre 
liniile daneze. 

Leofric mă însoţi până la marginea nordică a fortului, 
care nu era învăluită în razele lunii şi era şi cea mai puţin 
păzită parte a dealului, căci povârnişul de aici ducea direct 
spre mlaştini şi estuar. l-am dat lui Leofric scutul meu. 

— N-am nevoie de el, mai mult m-ar stânjeni. 

El mă bătu pe braţ: 

— Eşti un afurisit plin de curaj, Poponeaţă, ştii asta, nu? 

— Şi? E o greşeală? 

— Nu, stăpâne, grăi el, rostind cu multă mândrie ultimul 
cuvânt. Dumnezeu fie cu tine, oricare zeu o fi acela. 


4 367 # 


Am atins ciocanul lui Thor, apoi l-am strecurat sub 
cămaşa de zale. 

— Să aduci oamenii cât poţi de grabnic când vei vedea 
că danezii se reped la corăbii, i-am poruncit. 

— O să venim iute, dacă mlaştina ne lasă, făgădui el. 

li văzusem pe danezi mergând prin mlaştină ziua, şi 
ştiam că era doar pământ moale, nu o mocirlă. 

— Poţi s-o traversezi repede, i-am zis, trăgându-mi gluga 
pelerinei peste coif. Acum e timpul să plec! 

Am sărit de pe palisadă în şanţul puţin adânc. Acum 
aveam să devin ceea ce întotdeauna îmi dorisem, o Umbră 
Rătăcitoare. Visul copilăriei devenise însă un lucru de viaţă 
şi de moarte, m-am gândit, apoi, atingând mânerul 
Răsuflării-Şarpelui, ca să-mi poarte noroc, am trecut peste 
buza şanţului. Am mers de-a buşilea şi, de la jumătatea 
dealului, am început să mă târăsc pe burtă ca un şarpe, ca 
o umbră neagră în iarba verde, croindu-mi drum printre 
două focuri din tabăra daneză care abia mai pâlpâiau. 

Unii danezii dormeau, alţii moţăiau. Îi puteam vedea 
stând pe lângă focurile pe cale să se stingă. După ce am 
ieşit din umbra dealului mi-am dat seama că lumina lunii 
era suficient de puternică să mă dea de gol şi nici n-aveam 
unde să mă ascund, căci iarba fusese păscută de oi, dar m- 
am mişcat ca o stafie, o stafie ce se târa pe burtă, puţin 
câte puţin, fără zgomot, o umbră în iarbă. Ca să mă 
zărească, danezii ar fi trebuit să se uite atent sau să 
meargă printre focuri, însă ei nu auzeau nimic, nu bănuiau 
nimic, aşa că nici nu vedeau nimic. Mi-a trebuit o veşnicie 
să mă strecor printre ei, dar am reuşit, fără să mă apropii 
la mai puţin de douăzeci de paşi de vreo strajă. Odată ce 
am trecut de ei, m-am pomenit în mlaştină. Aici mă puteam 
mişca la adăpostul tufişurilor, aşa că am înaintat mai 
repede, străbătând clisa şi apa puţin adâncă. Am tresărit 
doar o dată, atunci când o pasăre ţâşni speriată din cuibul 
ei şi se avântă în aer ţipând ascuţit şi sfârâind din aripi. 
Câţiva danezi scrutară mlaştina, dar după câteva clipe se 
lăsă iarăşi tăcerea. Am aşteptat, cu apa pătrunzând prin 
cămaşa de zale, şi m-am rugat lui Hoder, fiul cel orb al lui 


Y% 368 # 


Odin şi zeul nopţii. „Păzeşte-mă, Hoder”, am zis în gând şi 
mi-am dorit să-i fi adus un sacrificiu, dar până atunci nu-mi 
trecuse asta prin minte. Mi-am spus însă că Ealdwulf cu 
siguranţă mă privea din ceruri în acele clipe şi mi-am jurat 
că el avea să fie mândru de mine. Făceam ceea ce el îşi 
dorise întotdeauna să fac - luptam cu Răsuflarea-Şarpelui 
contra danezilor. 

Mi-am croit drum spre est, prin spatele santinelelor, 
către locul unde erau trase corăbiile la țărm. Spre răsărit 
nu se zărea nicio geană de lumină. Încă mă târâm încet, 
întins pe burtă, suficient de încet încât să simt cum teama 
punea stăpânire pe mine. Simţeam un zvâcnet în muşchii 
coapsei drepte, simţeam cum o sete neostoită îmi ardea 
gâtlejul, iar o gheară nevăzută îmi sfâşia burta. Dar 
mângâiam  întruna mânerul sabiei, amintindu-mi de 
farmecele pe care Ealdwulf şi Brida le făcuseră pe lama ei. 
Şi în minte îmi răsunau cuvintele lui Ravn: „Niciodată, dar 
niciodată, să nu-l înfrunţi pe Ubba”. 

Încă mai era timp până să se lumineze. Am continuat să 
mă târăsc până am ajuns aproape de țărm, de unde 
puteam vedea estuarul larg. Nu se zărea nimic, decât 
licărul lunii ce cobora peste vălurele, ca o foaie şlefuită de 
argint. Venea fluxul, iar malul mâlos se îngusta pe măsură 
ce nivelul mării creştea. În râul Pedredan trebuiau să fie 
somoni, m-am gândit, somoni ce înotau, duşi de flux, 
întorcându-se în mare. Am strâns în pumn mânerul sabiei, 
căci eram aproape de fâşia de uscat unde se găseau 
căsuţele pescarilor şi unde aşteptau străjile daneze. 
Muşchii îmi zvâcneau groaznic. Mă simţeam rău. 

Însă orbul Hoder veghea asupra mea. Santinelele de la 
corăbii nu erau mai atente decât cele de la poalele 
dealului, şi de ce-ar fi fost? Ele se găseau mai departe de 
trupele lui Odda şi nu se aşteptau la nicio primejdie. De 
fapt, stăteau acolo doar pentru că danezii aveau obiceiul să 
nu-şi lase niciodată corăbiile nepăzite, iar cele mai multe 
străji intraseră deja prin cocioabele pescăreşti ca să se 
culce, lăsând doar o mână de oameni să stea de veghe 
lângă focurile domoale. Cei rămaşi stăteau nemişcaţi, 


Y 369 # 


probabil pe jumătate adormiţi, deşi unul patrula în susul şi- 
n josul plajei, pe sub provele înalte ale corăbiilor trase la 
mal. 

M-am ridicat în picioare. 

Mă târâsem ca o umbră, dar acum eram în tabăra 
danezilor, dincolo de străjile lor. Mi-am desfăcut baierele 
pelerinei, am dat-o jos şi mi-am curăţat cu ea noroiul de pe 
zale, apoi m-am îndreptat cu paşi hotărâți către corăbii, cu 
cizmele fleoşcăind prin ultima porţiune de mlaştină. Ajuns 
lângă prima corabie dinspre nord, mi-am aruncat coiful în 
umbra ei şi am aşteptat ca danezul care patrula să mă 
descopere. 

Şi ce-ar fi văzut? Un bărbat în zale, un nobil, un căpitan 
de vas, un danez, stând sprijinit de prova unei corăbii şi 
privind stelele. Inima îmi bătea năvalnic, muşchii îmi 
zvâcneau; mi-a trecut prin minte că, dacă muream în acea 
dimineaţă, măcar aveam să fiu iarăşi alături de Ragnar. 
Aveam să stau cu el în sala morţilor din Valhalla, deşi unii 
oameni credeau că bărbaţii care nu mor în bătălie merg 
mai curând în Niflheim, înfricoşătorul infern de gheaţă al 
oamenilor nordului, unde zeiţa morţii, Hel, bântuie printre 
neguri, iar şarpele Spintecător-de-Leşuri se târăşte prin 
ger pentru a sfâşia trupurile morţilor. Dar oare, m-am 
gândit eu, un om care piere într-o casă cuprinsă de flăcări 
nu va merge în Valhalla, în loc să fie aruncat în sumbrul 
Niflheim? Fireşte că Ragnar era acum oaspetele lui Odin. 
Zgomotul de paşi al danezului mă trezi din gânduri. L-am 
privit zâmbitor. 

— E rece în dimineaţa asta, am zis. 

— Chiar e. 

Era un bărbat între două vârste, cu o barbă înspicată. 
Deşi apariţia mea îl nedumerise, nu mă privea bănuitor. 

— E linişte peste tot, am spus, înclinând capul spre nord, 
ca pentru a-i da de înţeles că tocmai trecusem de 
santinelele de pe latura dealului ce dădea spre Safern. 

— Saxonii tremură de frica noastră, rânji el. 

— Aşa şi trebuie! 

Am căscat din toţi rărunchii, apoi m-am desprins de 


% 370 # 


corabie şi am făcut câţiva paşi, ca şi cum aş fi vrut să-mi 
dezmorţesc picioarele. Dintr-odată m-am prefăcut că-mi 
văd coiful pe malul apei: 

— Ia stai! Ce-i asta? 

Omul muşcă momeala şi veni în umbra corăbiei, 
aplecându-se după coif. Am scos cuțitul, am venit tiptil în 
spatele lui şi i-am înfipt lama ascuţită în gâtlej. Nu i-am 
retezat gâtul, ci l-am înjunghiat, apoi am răsucit cuțitul în 
rană şi în acelaşi timp l-am împins pe danez în jos, cu capul 
în apă, ţinându-l zdravăn, aşa încât, dacă nu sângera până 
la moarte, sigur murea înecat. A durat mult timp, mai mult 
decât m-aş fi aşteptat, însă oamenii sunt greu de ucis. Se 
zbătea să scape, şi am crezut că zgomotul o să-i trezească 
pe oamenii care dormeau în jurul celui mai apropiat foc. 
Insă focul se afla la patruzeci sau cinzeci de paşi 
depărtare, pe plajă, iar murmurul apei se dovedi suficient 
de puternic încât să acopere horcăitul de moarte al 
danezului. L-am ucis şi nimeni n-a ştiut, nimeni în afara 
zeilor n-a fost de faţă. Când sufletul i se scurse din trup, i- 
am scos cuțitul din beregată, mi-am luat coiful şi m-am 
întors la prora corăbiei. 

Am aşteptat acolo până când zorii începură să aprindă 
cerul la răsărit. Am aşteptat până când lumina zilei 
începea să se reverse peste Anglia. 

Şi atunci sosi ceasul. 


Am mers către cel mai apropiat foc, lângă care stăteau 
doi oameni. 

— Ucide unul, am început să cânt încetişor, apoi doi, 
apoi trei, ucide patru şi ucide cinci şi apoi încă pe-atât... 

Era un străvechi cântec danez, pe care-l auzisem 
adesea, fredonat de războinicii de pe Vipera Vântului. 

— Veţi fi eliberaţi curând, i-am salutat cu voioşie. 

Cei doi mă priviră uimiţi. Nu ştiau cine eram, dar, ca şi 
omul pe care-l ucisesem, nu deveniră bănuitori, în ciuda 
faptului că vorbeam daneza cu un accent englezesc. La 
urma urmei, erau o mulţime de englezi care luptau sub 
flamura lui Ubba. 


% 371 # 


— A fost o noapte liniştită, am zis şi, aplecându-mă, am 
luat din foc un ciot de lemn aprins. Egil şi-a uitat un cuţit 
pe corabie, le-am explicat, născocind un motiv ca să urc la 
bord. 

Egil era un nume îndeajuns de des întâlnit printre danezi 
ca să nu trezească suspiciuni, aşa că ei mă priviră 
îndepărtându-mă spre nord şi presupuseră că aveam 
nevoie de foc ca să-mi luminez calea spre corăbii. Am 
trecut de căsuțe, înclinând din cap în semn de salut către 
cei trei războinici ce stăteau lângă un alt foc, şi am 
continuat să merg până am ajuns la mijlocul şirului de 
corăbii trase pe plajă. Fluierând încetişor, ca şi când n-aş fi 
avut nicio grijă, m-am căţărat pe scara scurtă lăsată 
sprijinită de prora corăbiei şi am sărit la bord, croindu-mi 
drum printre băncile vâslaşilor. Mă aşteptasem să găsesc 
oameni dormind pe corăbii, însă pe acea navă nu era 
nimeni, ci doar câţiva şobolani începură să zgrepţăne 
santina. 

M-am ghemuit pe fundul corabiei, împingând lemnul 
aprins sub vâslele înghesuite laolaltă, dar mi-era teamă că 
nu era de ajuns ca lemnele să ia foc, aşa că am început să 
râcâi cu cuțitul lemnul de pe o bancă. Atunci când am avut 
destule fâşii, le-am făcut ghem şi le-am pus deasupra 
flăcării, iar aceasta se înteţi. Am râcâit şi mai multe şi apoi 
am ridicat teancul de vâsle, ca focul să prindă suficient 
tiraj. Nimeni nu strigă la mine de pe mal. Oricine m-ar fi 
privit ar fi crezut că scotoceam prin mormanul de vâsle de 
pe santină, căci flăcările nu ajunseseră încă mai sus de 
copastie, ca să provoace îngrijorare, însă ele se 
răspândeau încet, dar sigur. Ştiind că n-aveam prea mult 
timp la dispoziţie, am băgat cuțitul în teacă şi am sărit 
peste bordaj. M-am scufundat în Pedredan, fără să-mi mai 
pese că apa îmi uda cămaşa de zale şi armele, şi m-am 
îndepărtat încet, trecând de la o corabie la alta, până am 
ajuns la ultima dintre ele, acolo unde leşul bărbatului cu 
barbă înspicată plutea la suprafaţa râului. 

M-am pus pe aşteptat. Focul, m-am gândit eu, trebuia să 
se fi stins, fiindcă afară era foarte frig. Şi am tot aşteptat. 


4 372 4 


Spre răsărit, cerul cenuşiu începu să se lumineze. Deodată 
se auzi un răcnet furios, şi am văzut cum danezii alergau 
spre flăcările înalte şi strălucitoare, izbucnite pe corabia 
pe care o incendiasem. M-am dus spre unul dintre focurile 
lăsate de izbelişte, am luat o cracă arzândă şi am fugit 
către o altă corabie. Danezii se repeziseră spre corabia 
incendiată, aflată la vreo şaizeci de paşi distanţă, aşa că 
nimeni nu mă băgă în seamă. Apoi se auzi răsunând un 
corn, prelung şi grav. Cornul sună iar şi iar, dând alarma, 
şi am ştiut că oamenii lui Ubba aveau să vină din tabăra 
lor. Am luat o ultimă bucată de lemn cuprinsă de flăcări şi 
m-am întors spre corăbii. Mi-am ars palma, dar am reuşit 
să împing lemnul arzând sub o grămadă de vâsle, apoi m- 
am grăbit spre râu, ca să mă ascund în umbra lăsată de 
pântecul larg al unei nave. 

Cornul se auzea încă. Oamenii ieşeau în fugă din 
cocioabele pescarilor, alergând să-şi salveze flota, iar alţi 
danezi, mult mai numeroşi, goneau dinspre tabăra de la 
sud. Aşadar, oştenii lui Ubba căzuseră în capcana noastră: 
văzându-şi corăbiile cuprinse de flăcări, dădeau buzna să 
le salveze. leşeau din tabără într-o totală dezordine, mulţi 
fără arme, hotărâți să înăbuşe flăcările care licăreau peste 
catarge şi pânze, aruncând umbre mişcătoare pe țărm. 
Stăteam ascuns, însă ştiam că Leofric avea să vină, acum 
nu trebuia decât să aştept clipa. Să aştept clipa şi 
binecuvântarea ursitoarelor şi a zeilor. Danezii încercau să 
stingă vâlvătaia aruncând, cu scuturile, apă din râu pe 
prima corabie incendiată, dar apoi se auzi un alt urlet. Mi- 
am dat seama că-l zăriseră pe Leofric şi că acesta trecuse, 
în mod sigur, de prima linie de străji, le masacrase şi acum 
pătrunsese în mlaştină. Am ieşit din umbră, de sub prora 
masivă a corabiei, şi i-am văzut pe oştenii lui Leofric 
venind în goană. Treizeci sau patruzeci de danezi alergară 
către ei să-i înfrunte, dar, atunci când observară flăcările 
ţâşnind dinspre corăbiile aflate în marginea nordică, fură 
cuprinşi de panică, fiindcă focul era chiar în spatele lor, iar 
saxonii în faţă, în vreme ce restul danezilor se găseau la 
sute de paşi distanţă. Atunci am ştiut că zeii luptau de 


4 373 4 


partea noastră. 

Am ieşit din apă. Primele săbii şi sulițe se ciocniră, însă 
Leofric avea mai mulţi oşteni, iar echipajul de pe 
Heahengel copleşi rapid acea mână de danezi, tăindu-i cu 
săbiile şi securile. Unul dintre saxoni venea în fugă spre 
mine şi i-am putut citi spaima pe chip atunci când i-am 
ieşit înainte, dar mi-am urlat numele şi m-am aplecat să 
ridic scutul unui danez. Am văzut, în spatele meu, venind 
oamenii lui Edor şi le-am strigat să dea foc la cât mai 
multe corăbii, în timp ce luptătorii de pe Heahengel 
formau un zid de scuturi de-a lungul fâşiei de pământ 
ferm. Apoi am început să înaintăm către oastea lui Ubba, 
care abia atunci înţelegea că era atacată. 

O femeie ieşi dintr-o căsuţă, ţipă când ne zări şi fugi în 
susul malului, către danezi, unde o căpetenie răcnea spre 
războinicii săi, cerându-le să formeze zidul de scuturi. 

— Edor! am strigat, ştiind că acum aveam nevoie de 
oamenii lui, iar el îi aduse să întărească linia de apărare. 
Formam un zid solid de scuturi de-a lungul peticului de 
uscat, o sută de oameni dârji şi hotărâți, gata să înfrunte 
întreaga oaste daneză - ce-i drept, o oaste panicată şi 
dezordonată. Am ridicat privirea spre Cynuit, dar n-am 
văzut niciun semn dinspre oamenii lui Odda. Aveau să 
vină, m-am gândit, fireşte că aveau să vină. În acel 
moment, Leofric zbieră să ne unim scuturile. Bucăţile 
rotunde din lemn de tei se ciocniră unele în altele, iar eu 
am vârât în teacă Răsuflarea-Şarpelui şi am tras afară 
Acul-Viespii. 

Zidul de scuturi. „E un loc groaznic”, îmi zisese tatăl 
meu, iar el luptase în şapte asemenea ziduri şi fusese ucis 
în ultimul dintre ele. „Niciodată să nu lupţi contra lui 
Ubba”, mă avertizase Ravn. 

În spatele nostru, corăbiile aflate în marginea dinspre 
nord a taberei ardeau, din faţă un pâlc de danezi 
înnebuniţi de furie se repezeau asupra noastră, dornici să 
se răzbune. Aceasta fu greşeala lor, căci, în loc să formeze 
un zid de scuturi adevărat, veneau ca nişte câini turbati, 
vrând doar să ne ucidă. Fireşte că ne-ar fi putut învinge, 


Y 374 # 


căci ei erau danezi, iar noi saxoni, dar ne-am strâns unii în 
alţii cu hotărâre. L-am privit cum se avânta asupra mea pe 
bărbatul cu faţa brăzdată de cicatrice, cu scuipatul 
ţâşnindu-i din gură în timp ce urla, şi atunci m-a cuprins 
calmul bătăliei. Deodată n-am mai simţit nici gheara din 
stomac, nici uscăciunea din gură, nici muşchii tremurânzi, 
ci doar o detaşare de-a dreptul magică, înaintea luptei. 
Eram fericit. 

Eram însă şi obosit. Nu dormisem. Eram ud leoarcă. Mă 
simţeam rău, bolnav, dar într-o clipă am avut impresia că 
eram invincibil. Acel calm de dinaintea bătăliei e un lucru 
minunat. Încordarea dispare, spaima e alungată, totul în 
jur devine limpede ca un cristal de preţ şi duşmanul n-are 
nicio şansă, fiindcă e atât de lent. Am întins scutul în faţă, 
ca să parez lovitura dată cu sulița de danezul cu cicatrice, 
în timp ce am îndreptat spre el sabia, care-i străpunse 
trupul. Am simţit şocul izbiturii urcându-mi pe braţ pe 
când lama îi pătrundea în muşchii burţii şi am rotit sabia în 
rană, trăgând-o în sus şi eliberând-o prin pielea 
pieptarului, prin pielea, carnea şi maţele danezului. 
Sângele lui se revărsă, cald, pe mâna mea îngheţată, şi 
bărbatul ţipă, dându-mi în faţă un damf de bere. L-am 
doborât la pământ cu măciulia grea a scutului, am călcat 
pe pieptul lui şi i-am mai înfipt o dată sabia în gâtlej. Un alt 
danez apăru în dreapta mea, izbind cu un topor scutul 
saxonului de lângă mine. L-am ucis cu uşurinţă, vârându-i 
vârful sabiei în beregată, după care am înaintat. O femeie 
despletită se repezi asupra mea cu o suliță; am lovit-o cu 
putere, apoi i-am zdrobit faţa cu rama de fier a scutului, 
iar femeia se prăbuşi, urlând de durere, peste un foc ce 
abia mai pâlpâia. Pletele ei se aprinseră pe dată, de parcă 
ar fi fost o păpuşă aruncată în flăcări. Echipajul de pe 
Heahengel lupta alături de mine, iar Leofric urla întruna la 
oamenii lui, cerându-le să ucidă, să-i ucidă cât mai grabnic 
pe danezi. Era şansa noastră de a-i măcelări acolo, căci se 
năpustiseră orbeşte asupra noastră, fără să formeze zidul 
de scuturi, şi n-aveam decât să-i lovim cu săbiile şi cu 
securile, era o treabă de măcelar. Deja treizeci sau chiar 


4 375 # 


mai mulţi danezi erau morţi, şapte corăbii ardeau, iar 
flăcările se întindeau cu o viteză ameţitoare. 

— Zid de scuturi! am auzit un urlet venind dinspre 
danezi. Se luminase de-a binelea, discul soarelui apăruse 
peste linia zării. Corăbiile din nordul taberei deveniseră un 
adevărat furnal. Dintr-odată, capul unui dragon se ivi prin 
fum, cu ochii de un auriu strălucitor. Peste plajă ţipau 
pescăruşi. Un câine alerga schelălăind de-a lungul malului 
unde erau înşirate corăbiile. 

Un catarg se prăbuşi, stârnind roiuri de scântei până 
sus, în aerul de argint. Atunci i-am văzut pe danezi 
adunându-se într-un zid de scuturi, pregătindu-se să ne 
ucidă, şi am zărit flamura cu corb, acel triunghi de pânză 
care anunţa că Ubba era acolo şi venise să ne 
măcelărească. 

— Zid de scuturi! am strigat, şi era prima oară când 
dădeam acel ordin. Zid de scuturi! 

Ne destrămaserăm formaţia, dar venise clipa să ne 
strângem iarăşi la un loc. Să fim scut lângă scut. În faţa 
noastră se găseau sute de danezi hotărâți să ne 
copleşească. Am bătut cu lama sabiei în rama metalică a 
scutului şi am urlat: 

— Danezii vin să piară! Vin să sângereze! Vin direct în 
săbiile noastre! 

Imbărbătaţi, oamenii mei  scoaseră nişte  chiote 
răsunătoare. Fuseseră o sută de războinici, câţiva căzuseră 
în luptă, dar cei rămaşi chiuiau de bucurie, deşi în faţa lor 
se aflau de cinci sau de şase ori mai mulţi vrăjmaşi decişi 
să-i ucidă. Leofric începu să cânte imnul de bătălie al lui 
Hegga, un cântec al vâslaşilor englezi, ritmat şi aspru, 
vorbind despre o luptă dată de strămoşii noştri împotriva 
celor care stăpâniseră Anglia înainte de venirea noastră pe 
insule. Acum luptam iarăşi pentru acest pământ. În spatele 
meu, o singură voce îngâna o rugăciune; întorcându-mi 
capul, l-am zărit pe părintele Willibald, care ţinea în mâini 
o suliță. Am râs în faţa cutezanţei sale. 

Să râzi în plină bătălie. Asta mă învățase Ragnar, să mă 
bucur când lupt. Să mă bucur în zori, căci soarele se ridica 


4 376 # 


dinspre răsărit, inundând cerul cu lumină, alungând bezna 
nopţii dincolo de marginea apuseană a lumii. Am izbit 
zdravăn cu Acul-Viespii în scut, încercând să fac zgomot ca 
să acopăr zbieretele înfuriate ale danezilor. Ştiam că urma 
să fim şi noi loviți în plin, cu putere, dar că trebuia să 
rezistăm până venea Odda. Eram încredinţat că Leofric va 
fi stâlpul de rezistenţă al flancului nostru drept, acolo unde 
danezii cu siguranţă urmau să ne atace, ca să ne 
împresoare prin mlaştină. Flancul nostru stâng era în 
siguranţă, căci se afla în preajma corăbiilor, dar primejdia 
venea dinspre flancul drept, care trebuia păstrat cu orice 
preţ, altfel danezii ne-ar fi învins. 

— Scuturi! am strigat. Ne-am apropiat scuturile unele de 
altele, ştiind că atacul danezilor nu va cunoaşte ezitare. 
Eram prea puţini ca să-i putem înfricoşa, n-aveau nevoie să 
prindă curaj, pur şi simplu veneau spre noi. 

Şi se năpustiră ca un tăvălug. O linie strânsă de 
luptători, scut lângă scut, sub razele dimineţii, care 
sclipeau în tăişurile securilor şi în lamele suliţelor şi 
săbiilor. Suliţele şi topoarele fură azvârlite prima dată, dar 
noi, cei din primul rând, ne-am ghemuit sub scuturi, în 
vreme ce oamenii din al doilea rând ne acoperiră cu 
scuturile lor. Prin urmare, proiectilele izbiră cu putere 
lemnul, însă nu ne aduseră nicio pagubă. Apoi am auzit 
urletul grozav scos din sute de piepturi de danezi şi, odată 
cu el, se risipi şi ultimul fâlfâit al spaimei din sufletele 
noastre, deşi duşmanul era acum peste noi. 

Cu duduit de tunet, scuturile se loviră unele de altele. 
Am simţit cum scutul mi-era împins în piept, am auzit 
răcnetele de furie, am văzut cum o suliță pătrundea, pe 
sub zidul de scuturi, printre picioarele mele. Am întins 
spre zidul danez Acul-Viespii, dar un scut o blocă. In 
stânga mea, cineva dădu vaiet de moarte şi un topor zbură 
pe deasupra capetelor noastre. M-am aplecat, apoi am 
ţâşnit iarăşi în sus, am lovit cu sabia într-un scut danez, am 
respins o lovitură cu scutul meu, am răsucit saxul prin aer, 
am călcat pe o suliță, am înfipt, peste marginea scutului, 
Acul-Viespii în faţa unui danez bărbos. Omul se chirci de 


4 377 # 


durere, cu sângele ţâşnindu-i din gură prin obrazul 
străpuns de fier. Am făcut o jumătate de pas înainte, l-am 
înjunghiat iar, şi-n clipa aceea o sabie se prăvăli peste 
coiful meu şi îmi lovi, în cădere, umărul, iar un saxon mă 
trase înapoi cu putere, căci ieşisem din rând, în vreme ce 
danezii urlau, împingeau, înjunghiau. Ştiam că primul zid 
care se va sparge va fi şi cel care va pieri, îmi dădeam 
seama că Leofric făcea faţă tot mai greu în flancul drept, 
dar n-am avut timp să mă uit la el sau să-l ajut, căci 
bărbosul cu obrazul găurit de sabie îmi izbi scutul cu o 
toporişcă, încercând să-l despice. Am coborât rapid scutul 
şi l-am lovit, încă o dată, cu Acul-Viespii în faţă, dar lama 
alunecă pe osul craniului. În vreme ce sângele ţâşnea 
năvalnic, m-am împins cu scutul în scutul danezului, iar 
bărbatul dădu înapoi o clipă, pentru ca în clipa următoare 
să fie împins iarăşi în faţă de oamenii din spatele lui. De 
astă dată i-am înfipt sabia în beregată, şi din rană începură 
să iasă sânge şi aer. Horcăind, danezul se prăbuşi în 
genunchi, însă din spatele lui ţâşni un altul, aruncând aşa 
de tare o suliță, încât lama ei îmi pătrunse prin scut şi 
rămase înfiptă acolo. Danezii se îmbulzeau peste noi, dar 
nu puteau înainta din pricina leşurilor propriilor lor 
camarazi. Cel care îmi străpunsese scutul cu sulița se 
căţără pe cadavrul bărbosului ucis, dar n-apucă să 
lovească iar, fiindcă saxonul din dreapta mea îl izbi cu 
marginea scutului în cap. Buimăcit, danezul nu se mai putu 
apăra, aşa că l-am lovit puternic în faţă şi apoi l-am 
înjunghiat cu Acul-Viespii. Un alt danez smulse sulița din 
scutul meu şi înjunghie cu ea pe cineva din zidul nostru, 
însă fu doborât de omul din stânga mea. Tot mai mulţi 
danezi veneau şi erau respinşi şi daţi înapoi. Danezii aflaţi 
în mlaştină încercară să ne împresoare flancul drept, dar 
Leofric îşi întoarse încet oamenii până când ajunseră la 
corăbiile care ardeau, unde nu mai puteau fi atacați din 
spate. Ne-am strâns cu toţii lângă corăbii şi am simţit 
căldura lor arzându-mi spinarea, pe sub zale. Am crezut că 
aveam să mor acolo, că totul se terminase. Dar aveam să 
murim luptând, cu săbiile în mâini şi flăcările în spinare. 


4 378 # 


M-am repezit nebuneşte la un danez cu barbă roşcată, 
încercând să-i sfărâm scutul. Ida, bărbatul din dreapta 
mea, se prăbuşi la pământ, cu maţele ieşindu-i prin 
pieptarul sfâşiat. Un danez mă atacă dintr-o parte şi i-am 
înfipt, din încheietură, Acul-Viespii în faţă, ferindu-mă în 
ultima clipă de tăişul toporului său, care izbi în scut şi mi-l 
rupse. Am strigat atunci la oamenii din spate să umple 
golul lăsat de moartea lui Ida şi l-am înjunghiat pe danez în 
coapsă. În acelaşi timp, o suliță venită de nicăieri i se 
înfipse în cap. Am urlat năprasnic şi m-am repezit la 
danezii care veneau din spate, însă nu mai aveam loc să 
lupt; în jur nu mai vedeam decât o masă colcăitoare de 
bărbaţi care se înjunghiau şi se ciopârţeau, sângerau şi 
mureau. Şi atunci apăru Odda. 

Faldormanul aşteptase până când danezii dăduseră 
buzna pe malul râului şi lupta zidurilor de scuturi 
începuse. Abia atunci îşi scosese oamenii din fortul Cynuit, 
iar aceştia se năpustiseră ca o furtună de vară peste 
inamici, înarmaţi cu săbii şi topoare, cu sulițe şi coase. 
Observându-i, danezii dădură alarma. Aproape imediat am 
simţit cum furia zidului de scuturi care ne asalta se 
domolea, căci danezii din ultimele rânduri se întorseseră 
să facă faţă noii ameninţări. Am împins înainte Acul- 
Viespii, străpungând umărul unui duşman, iar lama 
pătrunse adânc, scrijelind osul, însă omul se întoarse şi-mi 
smulse sabia din mână, aşa încât am scos Răsuflarea- 
Şarpelui şi am strigat la oamenii mei să-i ucidă pe ticăloşii 
de danezi. Era ziua izbânzii noastre, am răcnit, iar Odin ne 
dăruise victoria. 

Înainte, acum! Înainte, către măcel. Fereşte-te de omul 
care iubeşte lupta. Ravn îmi spusese cândva că doar un om 
din trei sau poate chiar unul din patru e un adevărat 
războinic, căci restul se luptă de nevoie, dar eu aveam să 
descopăr că doar unul din douăzeci iubea cu adevărat 
bătăliile. Asemenea oameni erau cei mai primejdioşi, cei 
mai pricepuţi, erau cei care secerau sufletele şi cei de care 
trebuia să te temi. Eu eram un astfel de om, şi în acea zi, 
lângă râul unde sângele se scurgea odată cu fluxul, şi 


4 379 # 


lângă corăbiile în flăcări, am lăsat Răsuflarea-Şarpelui să 
intoneze cântecul morţii. Nu-mi amintesc prea multe 
lucruri, ci doar furia cu care loveam, extazul, plăcerea de a 
masacra. A fost unul dintre acele momente pe care skalzii 
le proslăvesc în cânturile lor, când inimile viteze sunt cele 
care-i conduc pe luptători la izbândă, momentul în care 
curajul a fugit din sufletele acelor danezi cât ai bate din 
palme. Duşmanul se crezuse învingător, crezuse că ne 
prinsese ca într-un cleşte lângă corăbiile incendiate şi că 
ne va trimite sărmanele suflete în iad, dar în loc să se 
întâmple asta, fyrdul din Defnascir năvălise peste el ca o 
furtună. 

— Inainte! am strigat. 

— Wessex! Wessex! urlă lângă mine Leofric, răzbind cu 
securea printre şirurile de danezi, doborându-i la pământ 
şi conducând echipajul de pe Heahengel departe de 
corăbiile în flăcări. 

Danezii dădeau înapoi, încercând să scape, dar noi îi 
vânam fără milă. Răsuflarea-Şarpelui făcu ravagii în acea 
zi. Izbea într-un scut, lovea un om, străpungea un altul, îl 
dobora la pământ, se înfigea într-un gâtlej, căuta 
următoarea victimă. Am împins un danez peste un foc 
aproape stins din tabără şi l-am ucis, pe când el ţipa după 
îndurare. Mai mulţi danezi începură să fugă spre corăbiile 
care nu luaseră încă foc, împingându-le în apa care 
creştea, dar Ubba lupta încă. Urla la oamenii lui să 
formeze un alt zid de scuturi, să apere corăbiile, şi atât de 
puternică era voinţa lui, atât de cumplită îi era mânia, 
încât noul zid de scuturi danez rezistă. L-am izbit cu 
putere, l-am lovit cu săbii şi topoare şi sulițe, dar, din nou, 
din cauza locului strâmt, lupta se preschimbă într-o 
învălmăşeală sângeroasă, cu urlete şi scrâşnete, în care 
puteai simţi răsuflarea duşmanului arzându-ţi obrajii. 
Danezii dădeau înapoi, pas cu pas, iar oamenii lui Odda ni 
se alăturară, înconjurându-i pe duşmani şi izbindu-i cu fier 
din toate părţile. N 

Totuşi, Ubba nu ceda. Işi ținea ariergarda pe poziții, sub 
flamura cu corb, şi, cu fiecare clipă în care ei rezistau, o 


% 380 # 


altă corabie era împinsă pe apele râului. Tot ce mai voia 
acum căpetenia daneză era să salveze cât mai mulţi 
oameni şi cât mai multe corăbii, să-şi scape măcar o parte 
din oaste, s-o îndepărteze de acest tăvălug de săbii şi 
scuturi. Şase nave daneze vâsleau deja pe marea Sæfern şi 
tot mai multe se umpleau cu războinici. Le-am strigat 
oştenilor mei să se năpustească asupra lor, să-i împiedice, 
să-i ucidă, dar nu era loc de luptat, ci doar o viermuială de 
oameni pe pământul lipicios de sânge, o încleştare 
disperată, cu săbii înfipte pe sub zidul de scuturi şi 
luptători împingându-se în zidul inamic, cu răniții târându- 
se să scape din acel iad, printre picioarele celor rămaşi în 
luptă. 

Şi apoi, cu un răcnet de furie, Ubba se năpusti asupra 
liniei noastre cu marea lui secure de luptă. Imi amintesc că 
aşa ţâşnise şi în bătălia de la Gewaesc, când păruse să 
dispară între rândurile duşmane doar ca să ucidă mai mulţi 
oameni. Imensa lamă a securii sale vâjâia prin aer, croind 
pârtie prin rândurile noastre, şi ne-am tras înapoi, iar 
danezii îşi urmară comandantul, care părea hotărât să 
câştige de unul singur bătălia şi să-şi facă un renume de 
neuitat în analele oamenilor Nordului. Era cuprins de 
nebunia luptei, uitase de rune, căci Ubba Lothbrokson îşi 
făurea acum propria lui legendă, fără ajutorul zeilor. 
Dându-mi seama de primejdie, mi-am croit drum spre 
rândurile noastre din spate, la care Ubba ajunsese deja, şi 
l-am strigat, numindu-l fiu de ţap şi stârpitură. El se 
întoarse, căscându-şi ochii sălbatici, şi mă zări. 

— Pui de năpârcă, mârâi el, iar oamenii din faţa mea se 
dădură deoparte când Ubba se repezi spre mine, cu 
armura scăldată în sânge, o parte din scut ştirbită, coiful 
turtit şi lama securii înroşită. 

— Ieri am văzut un corb căzând din cer, i-am zis. 

— Mincinosule! urlă el năpustindu-se înainte cu securea. 
Am reuşit să parez lovitura cu scutul, însă era ca şi cum 
mă izbise un taur turbat. El îşi scutură securea şi o bucată 
de lemn zbură din scut, lăsând o despicătură largă. 

— Da, un corb! Un corb căzut din cer, în plină zi. 


% 381 # 


— Pui de târfă, izbucni el. Securea lovi iar, şi cu mare 
greutate am oprit-o cu scutul, în care despicătura se lărgi 
şi mai mult. 

— A croncănit numele tău înainte să moară, Ubba. 

— Scârnăvie de englez! Lovi a treia oară, dar de data 
asta m-am aplecat într-o parte, încercând să-i retez cu 
sabia mâna cu care lovise. Se dovedi însă iute, ca un şarpe 
de iute, şi se trase înapoi la timp. 

— Ravn mi-a spus că vei pieri de mâna mea. El a prezis 
asta. Într-un vis a văzut asta, te-a văzut în iad, băltind în 
sânge... El a văzut flamura cu corb căzând. 

— Mincinosule! ţipă Ubba şi se repezi la mine, încercând 
să mă doboare cu forţa lui brută, dar am rezistat, 
împingându-mi scutul în măciulia scutului său. L-am lovit 
cu sabia în cap, însă coiful îl apără, şi în clipa următoare 
am sărit într-o parte, abia reuşind să mă feresc de securea 
lui, ce mătură locul unde stătusem. L-am izbit, din mişcare, 
cu vârful Răsuflării-Şarpelui în piept, dar n-am avut 
suficientă putere şi lovitura se opri în cămaşa de zale a 
danezului. El roti securea de jos în sus, încercând să mă 
despice de la vintre la piept, dar scutul meu fărâmiţat pară 
lovitura şi ne-am tras amândoi în spate. 

— Trei fraţi, i-am zis, şi numai tu mai trăieşti din ei. 
Salută-i pe Ivar şi pe Halfdan şi spune-le că Uhtred 
Ragnarson te-a trimis la ei. 

— Ticălosule! scrâşni el şi înaintă, rotind securea cu 
putere prin aer şi încercând să-mi zdrobească pieptul, însă 
calmul bătăliei se aşternuse asupra mea, spaima fugise, iar 
bucuria luptei îmi stăpânea sufletul. 

Am împins scutul înainte ca să-i opresc lovitura, şi, când 
am simţit cum lama grea muşcă din lemnul rămas, am 
lăsat mânerul scutului, aşa încât acesta rămase agăţat de 
securea lui. Atunci l-am lovit. O dată, de două ori, cu toată 
forţa dobândită în zilele lungi de vâslit pe Heaheangel şi cu 
ambele mâini încleştate pe mânerul Răsuflării-Şarpelui. L- 
am împins înapoi şi i-am spart scutul, moment în care 
Ubba ridică securea, cu scutul meu atârnând de ea, dar 
alunecă pe matele ieşite dintr-un leş. Văzând că-şi 


4 382 # 


pierduse echilibrul, am împins Răsuflarea-Şarpelui cu 
toată forţa. Lama îi străpunse zalele la îndoitura cotului, 
iar braţul în care ţinea securea căzu, cu toată vlaga scursă 
din el. Am tras Răsuflarea-Şarpelui înapoi şi, urlând, l-am 
izbit fulgerător în gură. Barba i se umplu de sânge, şi 
atunci el ştiu, ştiu că avea să moară, ştiu că avea să-şi 
întâlnească fraţii în sala morţilor. Dar nu se lăsă, deşi 
vedea moartea dându-i târcoale. Luptă cu ea, încercând să 
mă zdrobească iarăşi cu scutul, însă eram prea rapid şi 
prea triumfător ca să mă mai poată atinge. L-am lovit 
iarăşi în gât şi el se poticni, cu sângele şiroindu-i pe umăr 
şi pe cămaşa de zale, cu ochii holbaţi spre mine, în timp ce 
se chinuia zadarnic să stea în picioare. 

— Aşteaptă-mă în Valhalla, nobile Ubba, i-am zis. 

El se prăbuşi în genunchi, fără să-şi desprindă privirea 
de pe mine. Încercă să vorbească, dar abia horcăi, şi 
atunci i-am dat lovitura de graţie. 

— Acum ucideţi-i pe toţi! zbieră ealdormanul Odda, iar 
oamenii care priviseră duelul dintre mine şi Ubba scoaseră 
un strigăt de triumf şi se repeziră asupra duşmanului 
rămas fără căpetenie. Danezii fură cuprinşi de panică şi, 
încercând să ajungă cât mai repede la corăbii, unii îşi 
aruncară armele, în vreme ce alţii, mai isteţi, se trântiră 
peste leşuri, prefăcându-se că erau şi ei morţi. Ţăranii 
saxoni, înarmaţi cu coase, puseră mâna pe săbiile aruncate 
de danezi şi începură să ucidă pe oricine prindeau. 
Femeile din fortul Cynuit ajunseseră şi ele în tabăra 
daneză şi se apucaseră să omoare şi să jefuiască. 

Am îngenuncheat lângă Ubba şi i-am închis degetele 
fără vlagă pe mânerul securii de război. 

— Urcă în Valhalla, nobile Ubba, i-am şoptit. 

Încă nu-şi dăduse duhul, dar era pe moarte, căci ultima 
mea lovitură îi străpunsese gâtul. Scuturat de un spasm, 
mai scoase un ultim hârâit din gâtlej, încercând să spună 
ceva, apoi încremeni cu palma strânsă pe secure. 

Aproape o duzină de corăbii daneze reuşiră să scape, 
toate încărcate cu războinici, însă restul flotei lui Ubba era 
în mâinile noastre. O ceată de danezi fugiseră în pădure, 


Y 383 # 


unde au fost vânaţi fără milă, pe când toţi ceilalţi duşmani 
rămaşi pe câmpul de luptă erau fie morţi, fie prinşi. 
Flamura cu corb căzu în mâinile ealdormanului Odda şi 
astfel am dobândit victoria în acea zi, iar Willibald, cu 
vârful suliţei înroşit de sânge, dansă de bucurie. 

Am luat cai, aur, argint, prizonieri, femei, corăbii, arme 
şi cămăşi de zale. Iar eu luptasem pentru prima oară în 
primul rând al zidului de scuturi. 

Ealdormanul Odda fusese rănit la cap de un topor care îi 
străpunsese coiful şi-i pătrunsese în craniu. Trăia, dar 
ochii îi erau stinşi, pielea palidă, răsuflarea joasă şi părul 
năclăit de sânge. L-am găsit într-una dintre căsuțe, cu 
preoţii rugându-se la căpătâiul său. Nu mă putea vedea, nu 
putea vorbi, poate nici nu auzea nimic, dar am împins doi 
preoţi deoparte, am îngenuncheat lângă el şi i-am 
mulţumit fiindcă luptase atât de vitejeşte contra danezilor. 
Fiul său, nevătămat şi cu armura neatinsă, mă privea din 
întunecimea unui colţ al încăperii. 

M-am ridicat de lângă patul jos pe care zăcea tatăl lui. 
Spinarea mă durea, iar braţele abia mi le mai simţeam de 
oboseală. 

— Plec la Cridianton, i-am zis tânărului Odda. 

El ridică din umeri, ca şi cum nu i-ar fi păsat încotro mă 
duceam. M-am aplecat să ies prin uşa scundă, dincolo de 
care mă aştepta Leofric. 

— Nu te duce la Cridianton, mă sfătui el. 

— Soaţa mea este acolo. Şi copilul meu. 

— Alfred e la Exanceaster. 

— Şi ce dacă? 

— Omul care va duce vestea acestei victorii la 
Exanceaster va primi şi laudele pentru ea. 

— Atunci du-te tu, i-am spus. 

Prizonierii danezi voiau să-l îngroape pe Ubba, dar Odda 
cel Tânăr poruncise ca trupul căpeteniei să fie sfârtecat în 
bucăţi şi lăsat pradă păsărilor şi fiarelor sălbatice. Nu 
apucaseră să facă asta, însă marea secure de război pe 
care o pusesem în palmele muribundului Ubba dispăruse şi 
mi-a părut rău, căci aş fi vrut eu arma. Am poruncit ca 


Y% 384 # 


Ubba să aibă parte de o înmormântare demnă de un viteaz 
ca el şi i-am pus pe prizonieri să-i sape groapa. Odda cel 
Tânăr, neîndrăznind să mă contrazică, le îngădui danezilor 
să-şi îngroape stăpânul şi să ridice deasupra gropii o 
movilă mare de pământ. Astfel, Ubba a mers după fraţii lui, 
în sala de ospeţe a lui Odin. 

Când totul fu gata, am plecat spre sud însoţit de oamenii 
mei, toţi călare pe caii luaţi de la danezi. 

Am plecat la familia mea. 


Acum, la bătrâneţe, când au trecut atâţia ani de la lupta 
de la Cynuit, am adus la curte un bard, cântăreţ la harpă. 
E un bătrân galez, orb, dar tare priceput, care adesea 
cântă balade despre strămoşii săi. li place să cânte despre 
Arthur şi Guinevere, despre cum riga Arthur îi măcelărea 
pe englezi, dar are grijă să nu cânte aşa ceva în prezenţa 
mea. În schimb, când sunt de faţă, îmi ridică în slăvi 
faptele de vitejie, cu o linguşeală neruşinată, punând pe 
muzică versurile poeţilor de curte, care mă numesc Uhtred 
Sabie-Tare sau Uhtred Aducătorul-de-Moarte sau Uhtred 
cel Bun. Uneori îl văd pe bătrânul orb zâmbind ca pentru 
sine pe când degetele lui ciupesc corzile harpei, şi îl 
privesc cu mai multă simpatie pe el decât pe poeţii care nu 
sunt decât o haită de lingăi smiorcăiţi. 

Dar în anul 877 nu aveam pe lângă mine nici poeţi, nici 
cântăreţi la harpă. Eram un tânăr care ieşise buimăcit din 
zidul de scuturi şi care duhnea a sânge pe când călărea 
spre sud. Şi totuşi, străbătând dealurile şi pădurile din 
Defnascir, gândul m-a dus, nu ştiu nici acum de ce, lao 
harpă. 

Fiecare nobil are o harpă în castelul său. Când eram 
copil, înainte să ajung la Ragnar, stăteam uneori lângă 
harpa de la Bebbanburg şi mă miram de sunetele pe care 
le scotea. Dacă trăgeai de o singură coardă, celelalte 
vibrau şi ele, dând naştere la sunete vioaie. 

— Îţi pierzi timpul, băiete? se zburlise într-o zi tatăl meu, 
văzându-mă aplecat deasupra harpei, şi chiar presupun că 
mi-l pierdeam astfel. 


% 385 # 


Dar în acea zi de primăvară din anul 877 mi-am amintit 
de harpa copilăriei mele şi despre cum vibrau corzile ei 
dacă atingeam numai una. Nu era muzică, desigur, erau 
doar sunete ce abia se auzeau, dar, după bătălia din valea 
râului Pedredan, mi s-a părut că toată viaţa mea era făcută 
din corzi de harpă şi, dacă aş fi atins una, celelalte, deşi 
separate, ar fi sunat şi ele. Mi-am amintit de Ragnar cel 
Tânăr şi m-am întrebat dacă mai trăia sau dacă ucigaşul 
tatălui său, Kjartan, mai era în viaţă şi, dacă nu mai era, 
cum anume murise. Gândul la Ragnar mă făcu să-mi vină 
în minte imaginea Bridei, apoi amintirea ei se risipi, lăsând 
în loc figura luminoasă a lui Mildrith. În clipa următoare i- 
am revăzut cu ochii minţii pe Alfred şi pe afurisita lui 
soaţă, ZElswith. Toţi aceşti oameni făceau parte din viaţa 
mea, erau nişte corzi prinse de o ramă care se chema 
Uhtred şi, deşi erau separați, se influenţau unii pe alţii şi, 
împreună, făceau muzica vieţii mele. 

„Ce gânduri prosteşti”, mi-am spus într-un târziu. „Viaţa 
e doar viaţă. Trăim, murim, mergem în sala de ospeţe a 
zeilor. Nu există muzică, ci doar întâmplare. Soarta e 
neîndurătoare.” 

— La ce te gândeşti? mă întrebă Leofric în timp ce 
străbăteam o vale presărată cu flori rozalii. 

— Mă gândeam că pleci la Exanceaster. 

— Mai întâi merg la Cridianton, apoi o să te însoțesc la 
Exanceaster. Dar ce te frământă? Eşti îmbufnat ca un 
preot. 

— Mă gândesc la o harpă. 

— O harpă? pufni el în râs. Numai la prostii îţi zboară 
mintea. 

— Atinge o harpă, i-am zis, şi va scoate doar nişte 
sunete. Dar cântă la ea, şi va face muzică. 

— Dumnezeule! exclamă el privindu-mă îngrijorat. Ai 
ajuns la fel de rău ca Alfred. Gândeşti prea mult. 

Avea dreptate. Alfred era obsedat de ordine, de 
aranjarea haosului vieţii în ceva care putea fi controlat. 
Voia să facă asta cu ajutorul Bisericii şi al legii, care sunt, 
în mare, cam acelaşi lucru, însă eu voiam să găsesc un rost 


Y% 386 9 


în iţele încurcate ale vieţii. În cele din urmă, am găsit unul, 
dar el n-avea nimic de-a face cu zeii, ci cu oamenii. Cu 
oamenii pe care-i iubim. Bardul meu are dreptate să 
zâmbească atunci când cântă că sunt Uhtred cel Darnic, 
Uhtred Răzbunătorul sau Uhtred Făcătorul de Văduve, 
căci e bătrân şi a aflat tot ceea ce am aflat şi eu - anume 
că sunt, de fapt, Uhtred cel Singur. Cu toţii suntem singuri 
şi cu toţii căutăm o mână care să ne călăuzească în 
întuneric. Nu căutăm harpa, ci mâna care o face să sune 
fermecată. 

— O să te doară capul dacă gândeşti prea mult, mă 
avertiză Leofric. 

— Poponeaţă! l-am luat eu în tărbacă. 

Mildrith era bine. Fusese în siguranţă. Nimeni n-o 
pângărise. Am luat-o în braţe şi m-am minunat cât eram de 
îndrăgostit de ea, iar ea îmi mărturisi plângând că se 
temuse pentru mine şi că se rugase la Dumnezeul creştin 
să mă cruţe. Apoi mă duse în încăperea unde fiul nostru se 
afla, în scutece, în pătuţul lui, şi pentru prima oară l-am 
privit pe Uhtred, fiul lui Uhtred, şi m-am rugat ca într-o zi 
el să fie singurul şi dreptul stăpân al pământurilor 
însemnate cu pietre şi şanţuri şi mărginite de stejari şi 
frasini, de mlaştini şi mare. Încă sunt stăpânul acelor 
pământuri plătite cu sângele neamului nostru; am să le iau 
înapoi de la omul care mi le-a furat şi o să le dăruiesc fiilor 
mei, căci eu sunt Uhtred, stăpânul Uhtred, Uhtred de 
Bebbanburg, iar destinul nu poate fi schimbat. 


4 387 # 


Notă istorică 


Se ştie prea bine că Alfred este singurul monarh din 
istoria Angliei căruia i s-a acordat onoarea de a fi numit 
„cel Mare”, iar acest roman, ca şi cele care vor urma, va 
încerca să arate de ce şi-a dobândit el această titulatură. 
Nu vreau să anticipez conţinutul următoarelor volume, 
dar, în mare, se poate spune că Alfred a fost omul care a 
salvat regatul Wessex şi, în ultimă instanţă, societatea 
engleză de asalturile daneze, iar fiul lui, Eduard, fiica 
ZEthelflaed şi nepotul ZEthelstan au dus la bun sfârşit ceea 
ce a început el, anume o entitate politică numită, pentru 
prima oară, „Englaland”. Intenţionez să implic personajul 
Uhtred în toată această poveste. 

Povestea începe însă cu Alfred, care a fost, într-adevăr, 
un om deosebit de pios. Cât despre boala care îl măcina, o 
teorie recentă sugerează că suferea de maladia Crohn, 
care provoacă dureri abdominale acute, şi de hemoroizi 
cronici, detalii pe care le putem deduce dintr-o carte scrisă 
de un personaj care l-a cunoscut bine pe rege, episcopul 
Asser, apărut în viaţa lui Alfred după evenimentele 
descrise în acest roman. La ora actuală există o dezbatere 
în jurul unei chestiuni esenţiale: oare episcopul Asser a 
scris povestea vieţii lui Alfred, sau aceasta a fost plăsmuită 
la o sută de ani de la moartea regelui? Nu sunt deloc în 
măsură să judec argumentele savanților implicaţi în 
această contoversă, dar chiar şi dacă avem de-a face cu un 
fals, este limpede că el conţine totuşi multe elemente 
adevărate, ceea ce sugerează că, oricine ar fi scris 
lucrarea, cunoştea o sumedenie de amănunte privitoare la 
Alfred. De fapt, autorul a dorit să-l pună pe Alfred într-o 
lumină deosebită, ca războinic, savant şi creştin, deşi nu s- 
a sfiit să prezinte şi păcatele din tinereţe ale eroului. 


Y% 388 # 


Alfred, ne dezvăluie el, „nu se putea înfrâna de la plăcerile 
cărnii”, până când, generos, Dumnezeu i-a dat o boală 
suficient de gravă ca să-l ajute să reziste ispitei. Existenţa 
fiului nelegitim, Osferth, este discutabilă, dar pare foarte 
posibilă. 

Cea mai mare provocare cu care s-a confruntat Alfred a 
fost invadarea Angliei de către danezi. Unii cititori ar 
putea fi dezamăgiţi că aceşti danezi sunt numiţi normanzi 
sau păgâni în roman, dar rareori sunt descrişi ca vikingi. 
În această privinţă am urmat exemplul primilor, autorilor 
englezi, care au avut de suferit de pe urma danezilor şi 
rareori au folosit termenul „viking” - care, oricum, mai 
curând descrie o activitate decât o populaţie sau un trib. 
„A deveni viking” însemna a porni după jaf, iar danezii 
care au luptat contra Angliei în secolul al nouălea, deşi au 
fost, indubitabil, prădalnici, au fost, înainte de toate, 
invadatori şi ocupanţi. Li s-a ataşat însă o imagerie 
fantezistă, în cadrul căreia elementele primordiale le-au 
constituit coiful cu coarne, berserkerii şi terifianta 
modalitate de execuţie numită „vulturul însângerat”, prin 
care coastele victimei erau trase în afara corpului, 
expunând plămânii şi inima. Aceasta pare a fi o invenţie 
ulterioară, la fel ca şi existenţa berserkerilor, sălbaticii 
războinici goi care atacau cuprinşi de o frenezie 
nebunească. Fără îndoială au existat războinici frenetici, 
dar nu există nicio dovadă că nudiştii lunatici ar fi 
constituit apariţii constante pe câmpurile de luptă. Acelaşi 
lucru e valabil şi pentru coifurile cu coarne, despre care nu 
există nici măcar o mărturie contemporană. Războinicii 
vikingi erau mult prea inteligenţi ca să-şi pună pe cap o 
pereche de protuberanţe ideal poziţionate pentru a-i 
permite inamicului să le doboare foarte uşor coiful. E 
păcat să abandonăm legendarele coifuri cu coarne, dar, 
vai, ele nu au existat! 

Asalturile danezilor asupra Bisericii sunt bine 
documentate. Invadatorii nu erau creştini şi nu vedeau 
niciun motiv pentru care să cruţe bisericile şi mănăstirile 
de călugări sau călugărițe, mai ales când aceste locuri 


Y 389 # 


adăposteau tezaure considerabile. Nu se ştie sigur dacă 
atacurile concertate asupra aşezămintelor monastice din 
nord au avut loc cu adevărat. Sursa care vorbeşte despre 
ele e foarte târzie, o cronică din secolul al XIII-lea scrisă 
de Roger de Wendover, însă este cert că multe episcopate 
şi mănăstiri au dispărut în urma asaltului danez, iar acest 
asalt nu a fost un singur raid mare, ci o încercare 
deliberată de a eradica societatea engleză, înlocuind-o cu 
un stat danez. 

Ivar Cel Fără de Oase, Ubba, Halfdan, Guthrum, diverşii 
regi, nepotul lui Alfred, Æthelwold, ealdormanul Odda şi 
ealdormenii al căror nume începe cu Æ (o literă dispărută, 
numită „ash”) au existat cu toţii. Numele Alfred ar trebui 
scris, de fapt, ZElfred, dar am preferat forma sub care este 
cunoscut în prezent. Nu este sigur cum a murit regele 
Edmund al Angliei de Est, deşi a fost, cu certitudine, 
victima danezilor, iar într-o cronică străveche viitorul sfânt 
este prezentat ca fiind ucis cu săgeți, precum sfântul 
Sebastian. Ragnar şi Uhtred sunt personaje fictive, deşi o 
familie numită Uhtred a deţinut cetatea Bebbanburg (acum 
castelul Bamburgh) spre sfârşitul perioadei anglo-saxone, 
şi, cum din această familie au făcut parte înaintaşii mei, 
am decis să le atribui acel loc magic puţin mai devreme 
decât sugerează cronicile. Majoritatea evenimentelor 
importante descrise s-au întâmplat în realitate; asaltul 
asupra oraşelor York, Nottingham, atacurile asupra celor 
patru regate, toate sunt consemnate în Cronica anglo- 
saxonă sau în Viaţa regelui Alfred scrisă de Asser, care 
constituie sursele majore de documentare privind această 
perioadă. 

Am folosit ambele surse şi, de asemenea, am consultat o 
serie de lucrări secundare. Viaţa lui Alfred este remarcabil 
de bine documentată pentru perioada respectivă, inclusiv 
cu scrierile lăsate de el însuşi, dar chiar şi aşa, după cum 
scria profesorul James Campbell într-un eseu despre rege, 
„săgețile introspective trebuie să aibă la capăt pene 
speculative”. Am brodat din abundență fire epice, aşa cum 
trebuie să facă orice autor de romane istorice, dar, în 


% 390 # 


măsura în care a fost posibil, cartea de faţă e bazată pe 
evenimente reale. Ocuparea de către Guthrum a oraşului 
Wareham, schimbul de ostatici şi încălcarea armistiţiului 
de către danezi, uciderea ostaticilor şi cucerirea Exeterului 
s-au întâmplat în realitate, ca şi pierderea unei mari părţi 
din flota daneză, într-o furtună produsă în largul Capului 
Durlston de lângă Swanage. Singura modificare majoră pe 
care mi-am permis-o a fost să plasez moartea lui Ubba cu 
un an mai devreme, astfel încât, în următorul roman din 
serie, Uhtred să se poată afla în altă parte. De asemenea, 
convins de argumentele aduse de John Peddie în cartea lui, 
Alfred, regele războinic, am plasat acţiunea la Cannington, 
în Somerset, în locul Capului Countisbury din nordul 
Devonului. 

Alfred a fost regele care a salvat ideea unei Anglii unite, 
idee pe care fiul, fiica şi nepotul său au concretizat-o. Intr- 
o perioadă de mari primejdii, când regatele engleze erau 
periculos de aproape de dispariţie, el a constituit bastionul 
ce a permis civilizaţiei anglo-saxone să supravieţuiască. 
Realizările sale nu s-au rezumat însă doar la asta, iar 
povestea lui este departe de a fi încheiată, aşa încât 
Uhtred va porni iarăşi la luptă. 


| VIRTUAL i 


ala 


PROJECT 


| 


% 391 # 


LOIAL ITI ÎMPĂRT ITE, 
fe ÎPOSIBUL E; 


EROISMADINE oto, pip IMITE 


ULTIMUL REGAT esie primi. 

acelasi nume maj, ce Berai Tis 
Angliei de la îm t i 
pici dar îi TI 


ma Li 


TTA 


e avens 4 
: Tr EA 
rie, n sA 
i luptă. aşa « „ochii 2 

i la aliate csie irop aiia între d e AN 
doùä lami. AE, ie pai A at, ie La d Ek 
i A ; = | E Fa Sa priză 
(aa NT iei Cure 200 PRE e e A 
7 ba MEET ati f 

„Cel nai mare scriitor de romane istorice din zilele n e i at 


| Vazshuingtorn Past 


i sa iezi dcistorici 


The: ieri e), 


“alei 


PI 
ii L 
Ti "E 
z i p 
I.A 
EN. r 
Ta 
=F 
“ 


Y 393 #