Bernard Cornwell — [Saxon stories] 07 Lordul pagan

BESIUSE LILI RAO TERRENA TTO NAL 


mda ini sau 
BF pna, JI FE] 


salii mai mare sermor 


de romane istorice din zilele noasire. 


ETET da e7 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
— Partea a VII-a — 


LORDUL PĂGÂN 
Original: The Pagan Lord (2013) 


Traducere din limba engleză: 
ANDREI POGACIAŞ 


7 


virtual-project.eu 


“LL 


Editura: LITERA 
— 2018 — 


Pentru Tom şi Dana 
Go raibh mile maith agat 


3% 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor în Anglia anglo-saxonă 
suscită controverse, neexistând un acord pe deplin 
acceptat nici măcar în privinţa denumirilor înseşi. Astfel, 
Londra a fost redată ca Lundonia, Lundenberg, Lundenne, 
Lundene, Lundenwic, Lundenceaster şi Lundres. Fără 
îndoială, unii cititori vor prefera alte versiuni ale numelor 
de mai jos, dar de obicei am apelat la denumirea indicată 
în Oxford Dictionary of English Place-Names pentru 
perioada domniei lui Alfred (871-899 d.Hr.). Însă nici 
această soluţie nu este infailibilă. Insula Hayling se scria, 
în anul 956, atât Heilincigae, cât şi Haeglingaiggae. Nici eu 
nu am fost constant tot timpul; am preferat versiunea 
modernă, Anglia, termenului Anglaland, şi în loc de 
Norshymbralond am folosit Northumbria pentru a nu 
induce ideea că graniţele străvechiului regat ar coincide 
cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, această listă este 
rezultatul unui compromis, la fel ca ortografierea în sine a 
denumirilor. 


ZEsc's Hill Ashdown, Berkshire 

Afen râul Avon, Wiltshire 

Beamfleot Benfleet, Essex 

Bearddan Igge Bardney, Lincolnshire 

Bebbanburg castelul Bamburgh, 
Northumberland 

Bedehal Beadnell, Northumberland 

Beorgford Burford, Oxfordshire 

Botulfstan Boston, Lincolnshire 

Buchestanes Buxton, Derbyshire 

Ceaster Chester, Cheshire 

Ceodre Cheddar, Somerset 


94% 


Cesterfelda 
Cirrenceastre 


Coddeswold Hills 


Cornwalum 
Cumbraland 
Dunholm 
Dyflin 
Eoferwic 
Ethandun 
Exanceaster 
Fagranforda 
Farnea Islands 


Flaneburg 
Foirthe 

The Gewaesc 
Gleawecestre 
Grimesbi 
Haithabu 
Humbre 
Liccelfeld 
Lindcolne 
Lindisfarena 


Lundene 
Meerse 
Pencric 
Saefern 
Sceapig 
Snotengaham 


Tameworbig 
Temes 
Teotanheale 
Tofeceaster 


Uisc 


Chesterfield, Derbyshire 
Cirencester, Gloucestershire 
The Cotswolds, 
Gloucestershire 

Cornwall 

Cumbria 

Durham, County Durham 
Dublin, Eire 

York, Yorkshire 

Edington, Wiltshire 

Exeter, Devon 

Fairford, Gloucestershire 
insulele Farne, 
Northumberland 
Flamborough, Yorkshire 
fluviul Forth, Scotland 

The Wash 

Gloucester, Gloucestershire 
Grimsby, Lincolnshire 
Hedeby, Denmark 

estuarul Humber 

Lichfield, Staffordshire 
Lincoln, Lincolnshire 
Lindisfarne (Insula Sfântă), 
Northumberland 

Londra 

fluviul Mersey 

Penkridge, Staffordshire 
fluviul Severn 

insula Sheppey, Kent 
Nottingham, 
Nottinghamshire 
Tamworth, Staffordshire 
fluviul Tamisa 

Tettenhall, West Midiands 
Towcester, 
Northamptonshire 

fluviul Exe 


%5 


Wiltunscir Wiltshire 
Wintanceaster Winchester, Hampshire 
Wodnesfeld Wednesbury, West Midlands 


6% 


Familia regală din Wessex 


Æthelwulf 
Regele Wessexului 
(839-858) 

c. Osburga 


Æthelstan Æthelbert Alfred 
Regele Wessexului Regele Wessexului (871-899) 
(860-865) c. Ealhswith 
Æthelbald Æthelred 
Regele Wessexului Regele Wessexului 
(858-860) (866-871) 


Æthelflæd Ælfthryth 
c. Æthelred al Merciei 
Edward Æthling Æthelweard 
(Surghiunitul) 
Regele saxonilor 
din vest (870-924) 
Acthelstan 


PARTEA ÎNTÂI 
Abatele 


Unu 


Un cer întunecat. 


Zeii fac cerul; el le reflectă starea de spirit, iar în acea zi 
erau posomorâţi. Era miezul verii şi o ploaie nenorocită 
cernea dinspre est. Era ca iarna. 

Călăream pe Fulger, cel mai bun cal al meu, un armăsar 
negru ca noaptea, cu o fâşie de păr cenușiu care-i cobora 
pe picioarele din spate. Fusese botezat după un dulău 
grozav pe care i-l sacrificasem cândva lui Thor. M-a durut 
să-l ucid, dar zeii sunt aspri cu noi: ne cer sacrificii, apoi 
ne ignoră. Fulger era un animal imens, puternic şi docil, 
un cal pentru război, iar eu, în acea zi, eram în toată 
splendoarea mea de războinic. Eram îmbrăcat în zale şi 
oţel şi piele. Răsuflarea-Şarpelui, cea mai bună spadă din 
lume, îmi atârna în stânga, deşi împotriva inamicului pe 
care-l înfruntam în acea zi nu aveam nevoie nici de spadă, 
nici de scut, nici de topor. Dar o purtam, fiindcă 
Răsuflarea-Şarpelui era tovarăşa mea. Încă o mai am. Când 
voi muri, adică în curând, cineva îmi va încleşta degetele 
în jurul împletiturii din piele a mânerului ei uzat şi ea mă 
va duce în Valhalla, în sala morţilor unde sunt şi zeii cei 
mari, şi acolo vom petrece. 

Dar nu în ziua aceea. 

În ziua aceea întunecată de vară stăteam în şa în 
mijlocul unei uliţe noroioase, cu faţa spre duşmani. li 
puteam auzi, dar nu-i puteam vedea. Ei ştiau că mă aflam 
acolo. 

Drumul era lat doar cât să lase două căruţe să treacă 
una pe lângă cealaltă. Casele de pe ambele părţi erau din 
lut şi paie, acoperite cu stuf înnegrit de vreme pe care 
creştea un strat gros de muşchi. Noroiul, care depăşea 
copitele calului, era brăzdat de urmele roţilor şi împuţit de 


9% 


câinii şi porcii care umblau liberi. Vântul duşmănos 
vălurea bălțile din făgaşe şi şfichiuia fumul ce ieşea prin 
gaura dintr-un acoperiş, ducând până departe mirosul de 
lemn ars. 

Aveam doi tovarăşi. Plecasem din Lundene cu douăzeci 
şi doi de oameni, dar misiunea mea în satul acesta udat de 
ploaie şi mirosind a dejecţii era una personală, aşa că-i 
lăsasem pe ceilalţi la o milă distanţă. Osbert, fiul meu cel 
mic, era în spatele meu, călare pe un armăsar sur. Avea 
nouăsprezece ani, era îmbrăcat în zale şi purta o spadă la 
brâu. Era bărbat în toată firea, cu toate că eu îl 
consideram încă un băietan. Se temea de mine, aşa cum eu 
mă temusem de tatăl meu. 

Unele mame îi înmoaie pe băieţi, dar Osbert era orfan 
de mamă, şi eu îl învăţasem să fie dur, fiindcă aşa trebuie 
să fie un bărbat. Lumea este plină de duşmani. Creştinii ne 
spun să ne iubim duşmanii şi să întoarcem celălalt obraz. 
Creştinii sunt proşti. 

Lângă Osbert era /Ethelstan, bastardul şi cel mai mare 
fiu al regelui Edward al Wessexului. Avea doar opt ani, 
dar, la fel ca Osbert, purta zale. ZEthelstan nu se temea de 
mine. Am încercat să-l sperii, dar s-a mulţumit să se uite la 
mine cu ochii lui reci şi albaştri şi să zâmbească. Il iubeam 
pe băiatul acesta, exact aşa cum îl iubeam şi pe Osbert. 

Amândoi erau creştini. Eu duc o bătălie pierdută. Într-o 
lume a morţii, trădării şi sărăciei, creştinii câştigă. Vechii 
zei încă mai sunt venerati, bineînţeles, dar sunt împinşi 
înspre văile înalte, în locurile pierdute, înspre marginile 
reci ale nordului lumii, iar creştinii se răspândesc ca o 
molimă. Zeul lor bătut în cuie este puternic. Accept asta. 
Întotdeauna am ştiut că zeul lor are o mare putere şi nu 
înţeleg de ce zeii mei îl lasă pe nenorocitul ăsta să câştige, 
dar îl lasă. El trişează. E singura explicaţie pe care pot să o 
găsesc. Zeul bătut în cuie minte şi înşală, iar mincinoşii şi 
trişorii câştigă întotdeauna. 

Aşteptam astfel pe drumul nămolos, în timp ce Fulger 
săpa cu copita grea într-o baltă. Peste piele şi zale purtam 
o pelerină de lână albastru-închis, tivită cu blană de 


%10 # 


hermelină. Ciocanul lui Thor îmi atârna la gât, iar pe cap 
aveam coiful meu cu creastă în formă de lup. Obrăzarele 
îmi erau deschise. Ploaia îmi picura de pe marginea 
coifului. Îmi umplusem tureatca cizmelor lungi de piele cu 
cârpe, pentru a opri ploaia să pătrundă înăuntru. Purtam 
mănuşi, iar pe braţe aveam brăţările de aur şi argint, 
brăţările pe care un comandant militar le câştigă 
omorându-şi duşmanii. Eram în plină glorie, cu toate că 
duşmanul în faţa căruia mă aflam nu merita atâta respect. 

— Tată, începu Osbert, dar dacă... 

— Am vorbit cumva cu tine? 

— Nu. 

— Atunci taci, am mârâit. 

Nu voisem să par atât de furios, dar eram furios. Era o 
furie care nu avea o ţintă precisă, doar o furie pe toată 
lumea, pe lumea asta mizerabilă şi cenuşie, o furie 
neputincioasă. Duşmanii erau în spatele uşilor închise şi 
cântau. Le puteam auzi vocile, cu toate că nu le distingeam 
cuvintele. Mă văzuseră, eram sigur, şi văzuseră şi că nu 
mai era altcineva pe drum. Locuitorii oraşului nu voiau să 
ia parte la ceea ce urma să se întâmple. 

Nu-mi era limpede nici mie ce urma să se întâmple, deşi 
eu urma să provoc întreaga tărăşenie. Sau pasămite uşile 
aveau să rămână închise, şi duşmanul avea să se 
adăpostească înăuntrul clădirii sale solide din buşteni? 
Fără îndoială, asta era întrebarea pe care voise s-o pună 
Osbert. Dacă duşmanii rămâneau înăuntru? Probabil că nu 
i-ar fi numit duşmani. Ar fi întrebat ce avea să se întâmple 
dacă „ei” rămâneau înăuntru. 

— Dacă rămân înăuntru, am spus, le dărâm uşa aia 
nenorocită, intru şi-l scot pe nemernic afară. Şi dacă fac 
asta, voi doi staţi aici şi-l ţineţi pe Fulger. 

— Am înţeles, tată. 

— Vin cu domnia ta, zise Æthelstan. 

— Vei face cum ţi-am zis dracu' să faci. 

— Da, Lord Uhtred, spuse el respectuos, dar ştiam că 
rânjea. Nu trebuia să mă întorc pentru a vedea acel rânjet 
insolent, dar oricum n-aş fi făcut-o fiindcă, în acea clipă, 


%11 # 


cântatul se opri. Am aşteptat. Peste o clipă, uşile se 
deschiseră. 

leşiră mai întâi bătrânii, în număr de şase, apoi cei 
tineri. Ultimii se uitară la mine, dar nici măcar vederea lui 
Uhtred, senior războinic încărcat de furie şi glorie, nu putu 
să le curme bucuria. Arătau atât de fericiţi. Zâmbeau, se 
băteau reciproc pe spate, se îmbrăţişau şi râdeau. 

Cei şase mai în vârstă nu râdeau. Veniră spre mine, iar 
eu i-am aşteptat fără să mă clintesc. 

— Mi s-a spus că sunteţi lordul Uhtred, zise unul dintre 
ei. 

Purta un strai alb şi jegos, legat la brâu cu o funie, avea 
părul alb şi barba sură, iar faţa îi era îngustă şi înnegrită 
de soare, cu linii adânci brăzdate în jurul ochilor şi gurii. 
Părul îi trecea de umeri, iar barba îi ajungea la brâu. Avea 
o faţă hâtră, m-am gândit, dar nu fără o anume autoritate, 
şi trebuia să fie vreun cleric cu ceva importanţă, fiindcă 
avea un toiag greu, cu o cruce de argint ornată în vârf. 

Fără să-i răspund, i-am privit pe cei mai tineri. 
Majoritatea erau băieţi sau băieţi care abia deveniseră 
bărbaţi. Capetele lor, acolo unde părul le fusese ras 
dinspre frunte, luceau mai în lumina plumburie a zilei. 
Câţiva oameni mai în vârstă veneau acum dinspre uşi. Am 
presupus că erau părinţii acestor băieţi-bărbaţi. 

— Lord Uhtred, repetă omul. 

— Îţi voi vorbi când voi fi gata să vorbesc, am mormăit. 

— Aşa ceva nu este cuviincios, zise el, îndreptând crucea 
spre mine ca şi cum ar fi vrut să mă înspăimânte. 

— Spală-ţi gura împuţită cu pişat de capră, i-am spus. 

Cum îl observasem pe tânărul după care venisem, l-am 
îmboldit pe Fulger înainte. Doi dintre bătrâni încercară să 
mă oprească, dar, când Fulger clămpăni din dinţi spre ei, 
se dădură înapoi, căutând să scape. Danezi cu sulițe în 
mână fugiseră din faţa lui Fulger, darămite cei şase 
vârstnici, care se risipiră ca pleava. 

M-am repezit cu calul în grupul de tineri, m-am aplecat 
din şa şi am apucat straiul negru al bărbatului-copil. L-am 
tras în sus, l-am aruncat pe burtă pe oblâncul şeii şi l-am 


$ 129 


întors pe Fulger cu genunchii. 

In acel moment începură problemele. 

Câţiva tineri încercară să mă oprească. Unul se întinse 
după căpăstrul lui Fulger, însă asta fu o greşeală, o gravă 
greşeală. Dinţii clămpăniră, băiatul-bărbat urlă, iar eu l-am 
lăsat pe Fulger să se cabreze şi să lovească cu copitele din 
faţă. Am auzit trosnetul osului sub copita grea şi am văzut 
sângele roşu ţâşnind dintr-odată. Fulger, antrenat să-şi 
continue drumul în afară de cazul în care un inamic ar fi 
încercat să-i rănească un picior din spate, se aruncă 
înainte. I-am dat pinteni, văzând în fugă un om cu craniul 
însângerat. Un alt neghiob mă prinse de cizma dreaptă, 
încercând să mă dea jos din şa, dar l-am plesnit, şi 
strânsoarea dispăru imediat. 

Apoi, omul cu părul lung şi alb mă provocă. Îmi strigă 
să-i dau drumul captivului, apoi, ca un prost, îşi izbi toiagul 
cu crucea grea de argint spre capul lui Fulger, însă Fulger, 
care fusese instruit pentru luptă, sări grațios într-o parte, 
iar eu m-am aplecat, am prins toiagul şi l-am smuls din 
mâinile atacatorului. Totuşi, acesta nu se dădu bătut. 
Scuipa blesteme înspre mine în timp ce ţinea de căpăstrul 
lui Fulger, încercând să-l tragă înapoi în grupul de tineri, 
probabil pentru a mă năpădi prin număr. 

Am ridicat toiagul şi-am lovit cu putere în jos, aşa cum 
aş fi făcut cu o suliță, fără să observ că avea în capăt o 
țepuşă de metal, servind probabil la fixarea crucii în 
pământ. Voiam numai să-l ameţesc pe nătângul ăla 
gălăgios, or, în loc de asta, toiagul i se împlântă în cap. Îi 
sfredeli craniul. Lumină acea zi posomorâtă şi ternă cu 
sânge. Stârni urlete care se auziră şi în paradisul creştin. 
Când am lăsat din mână toiagul, am văzut cum omul în 
strai alb, acum pătat cu roşu, se bălăngănea, cu gura 
deschizându-i-se şi închizându-i-se, cu ochii lucioşi, cu o 
cruce creştină iţindu-i-se din cap spre cer. Părul lung şi alb 
i se umplu de sânge, şi bătrânul se prăbuşi. Se prăbuşi pur 
şi simplu, mort de-a binelea. 

— Abatele! strigă cineva, moment în care i-am dat 
pinteni lui Fulger. 


%13 # 


Armăsarul ţâşni înainte, împrăştiindu-i pe ultimii băieți- 
bărbaţi în urletele disperate ale mamelor. 

Tânărul lungit peste şaua mea începuse să se zbată, aşa 
că l-am lovit tare peste ceafă în timp ce mă îndreptam spre 
drum. 

Tânărul de pe şa era fiul meu. Fiul meu cel mare. Era 
Uhtred, fiul lui Uhtred, şi ajunsesem de la Lundene prea 
târziu ca să-l împiedic să devină preot. Un preot rătăcitor, 
unul dintre acei preoţi cu părul lung, barba vâlvoi şi ochi 
nebuni care-i conving pe neghiobi să le dea argint în 
schimbul unei binecuvântări, îmi spusese despre decizia 
fiului meu. 

— Întreaga creştinătate se bucură, zisese el privindu-mă 
şiret. 

— Pentru ce se bucură? îl întrebasem. 

— Pentru că fiul domniei tale va deveni preot! Peste 
două zile, am auzit, la Tofeceaster. 

Asta făceau creştinii în biserica lor, îşi formau noi 
vrăjitori transformând nişte băieţi în preoţi cu straie negre 
care să-şi împroaşte ticăloşiile mai departe, iar fiul meu, 
fiul meu cel mare, era acum un nenorocit de preot creştin. 
L-am lovit din nou. 

— Nemernicule, am mârâit, nemernic scârbos! Cretin 
mic şi trădător! 

— Tată... începu el. j 

— Nu sunt tatăl tău, m-am răstit. Îl dusesem în josul 
străzii, unde o grămadă de bălegar udă şi împuţită se 
ridica lângă un perete. L-am împins în ea. Nu eşti fiul meu, 
i-am spus, şi numele tău nu este Uhtred. 

— Tată... 

— Vrei să-ți bag Răsuflarea-Şarpelui pe gât? i-am strigat. 
Dacă vrei să fii fiul meu, îţi dai jos nenorocita asta de 
sutană neagră, îţi iei zale pe tine şi faci ce-ţi spun. 

— Îl slujesc pe Dumnezeu. 

— Atunci alege-ţi singur numele. Nu eşti Uhtred 
Uhtredson. M-am întors în şa şi-am răcnit: Osbert! 

Fiul meu cel mic îşi mână calul spre mine. Părea agitat. 

— Tată? 


%14 e 


— De azi încolo, numele tău este Uhtred. 

Se uită la fratele său, apoi la mine. Încuviinţă din cap 
fără convingere. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat. 

Încă ezita, dar, văzându-mi furia, aprobă mai ferm. 

— Numele meu este Uhtred, tată. 

— Eşti Uhtred Uhtredson, am spus, singurul meu fiu. 

Mi s-a întâmplat şi mie, cu multă vreme în urmă. 
Fusesem numit Osbert de către tatăl meu, pe care-l chema 
Uhtred, dar când fratele meu cel mare, tot Uhtred, a fost 
ucis de danezi, tata mi-a dat numele lui. Aşa stau lucrurile 
în familia noastră. Fiul cel mare duce numele mai departe. 
Mama mea vitregă, o femeie nebună, a pus să fiu botezat a 
doua oară, spunând că îngerii care păzesc porţile cerului 
nu mă vor cunoaşte după numele cel nou, aşa că am fost 
afundat în butoiul cu apă, dar creştinismul s-a spălat de pe 
mine, mulţumesc lui Hristos; i-am descoperit pe vechii zei 
şi-i venerez încă de pe atunci. i 

Cei cinci preoți în vârstă mă ajunseră din urmă. li ştiam 
pe doi dintre ei, pe gemenii Ceolnoth şi Ceolberht care, cu 
vreo treizeci de ani înainte, fuseseră ostatici alături de 
mine în Mercia. Eram copii capturați de danezi, o soartă 
pe care eu o îndrăgisem, dar gemenii o urâseră. Erau 
bătrâni acum, doi preoți identici, cu constituție îndesată, 
bărbi grizonante şi furie lividă pe feţele lor rotunde. 

— L-ai omorât pe abatele Wihtred! mă provocă unul din 
ei. 

Era nervos, şocat, aproape incoerent din cauza furiei. 
Habar n-aveam care dintre gemeni era, fiindcă nu am 
putut să-i deosebesc vreodată. 

— Şi faţa părintelui Burgred este distrusă! spuse celălalt 
geamăn, mişcându-se de parcă ar fi vrut să prindă 
căpăstrul lui Fulger. 

Am întors calul repede, lăsându-l să-i amenințe cu dinţii 
lui mari şi galbeni care muşcaseră din faţa preotului 
proaspăt hirotonisit. Gemenii făcură un pas în spate. 

— Abatele Wihtred! repetă primul geamăn. Un om mai 
sfânt nu a trăit vreodată! 


%15 # 


— M-a atacat, am spus. 

Adevărul era că nu intenţionasem să-l omor pe bătrân, 
dar nu prea avea rost să le spun lor asta. 

— Vei suferi! chelălăi unul din gemeni. Vei fi blestemat 
pe vecie! 

Celălalt întinsese mâna spre băiatul amărât din grămada 
de bălegar. 

— Părintele Uhtred! 

— Numele lui nu este Uhtred, am mârâit. lar dacă va 
îndrăzni să-şi zică Uhtred, am adăugat, uitându-mă la el în 
timp ce spuneam asta, o să-l dibui şi-o să-i tai burta până la 
os, şi-o să-mi hrănesc porcii cu maţele lui. Nu este fiul 
meu. Nu este vrednic să fie fiul meu. 

Omul care nu era vrednic să-mi fie fiu ieşi ud din 
grămada de bălegar, cu mizeria curgându-i de pe straie. Se 
uită la mine. 

— Atunci cum mă numesc? 

— Iuda, i-am zis în bătaie de joc. 

Fusesem crescut ca un creştin, aşa că mă siliseră să le 
ascult toate poveştile, şi ţineam minte că un individ pe 
nume luda îl trădase pe zeul bătut în cuie. Lucrul ăsta nu 
avusese niciodată vreo noimă pentru mine. Zeul trebuia să 
fie bătut în cuie pe cruce ca să devină mântuitorul lor, însă 
apoi creştinii au dat vina pe omul care a făcut posibilă 
acea moarte. Credeam că ar fi trebuit să-l venereze ca pe 
un sfânt; în schimb, îl ponegresc ca pe cel mai josnic 
trădător. 

— Iuda, am spus din nou, mulţumit că-i reţinusem 
numele. 

Băiatul care-mi fusese fiu ezită, apoi încuviinţă din cap. 

— De azi înainte, le spuse gemenilor, mă voi numi 
părintele Iuda. 

— Nu te poţi numi... începu ori Ceolnoth, ori Ceolberht. 

— Sunt părintele Iuda, declară el tăios. 

— Vei fi părintele Uhtred! îi strigă unul dintre gemeni, 
apoi arătă spre mine. Nu are nicio autoritate aici! Este un 
păgân, un proscris, urât de Dumnezeu! Tremura de nervi, 
abia putând să vorbească, dar luă o gură bună de aer, 


%16 # 


închise ochii şi, ridicându-şi braţele spre cerul întunecat, 
răcni: O, Doamne, pogoară-ţi mânia asupra acestui 
păcătos! Pedepseşte-l! Distruge-i recolta şi loveşte-l cu 
boală! Arată-ţi puterea, o, Doamne! Vocea îi urcă într-un 
țipăt subţire. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului 
Duh, îl blestem pe acest om şi pe tot neamul lui! 

Când se opri să ia o gură de aer, mi-am apăsat 
genunchiul pe flancul lui Fulger, iar uriaşul cal făcu un pas 
spre nebun. Eram la fel de nervos precum gemenii. 

— Blestemă-l, o, Doamne, urmă el, şi în marea Ta milă 
fă-l să vadă realitatea! Blestemă-l pe el şi pe neamul lui, să 
nu cunoască niciodată îndurarea! Împroaşcă-l, Doamne, cu 
mizerie şi durere şi amăreală! 

— Tată! strigă cel care fusese fiul meu. 

ZEthelstan chicoti. Uhtred, singurul meu fiu, icni de 
spaimă. 

Fiindcă îl lovisem pe nebunul care urla. Mi-am scos 
piciorul drept din şa şi am izbit cu cizma din toate puterile, 
iar cuvintele i se opriră pe buze, fiind înlocuite de sânge. 
Se poticni înapoi, cu mâna dreaptă dusă la gura zdrobită. 

— Scuipă-ţi dinţii, i-am ordonat, iar când nu-mi dădu 
ascultare, am scos Răsuflarea-Şarpelui pe jumătate din 
teacă. 

Scuipă un amestec de sânge, flegmă şi dinţi sparţi. 

— Tu care eşti? l-am întrebat pe celălalt geamăn. 

Se holbă la mine, apoi îşi reveni în fire. 

— Ceolnoth, bâigui el. 

— Cel puţin vă pot deosebi acum, am spus. 

Fără să mă uit la părintele Iuda, am dat pinteni calului şi 
am plecat. 

Mă îndreptam spre casă. 


Probabil că blestemul lui Ceolberht dăduse roade, 
fiindcă acasă am găsit moarte, fum şi distrugere. 

Cnut Ranulfson făcuse un raid asupra moşiei mele. 
Dăduse foc casei. Omorâse. O luase pe Sigunn în 
captivitate. 

Nimic din toate astea nu avea sens, nu atunci. Domeniul 


%17 # 


meu era aproape de Cirrenceastre, situat adânc în Mercia. 
Un grup de danezi călare înaintase mult, riscând o luptă şi 
captivitatea, pentru a-mi distruge conacul. Înţelegeam 
asta. O victorie contra lui Uhtred i-ar fi sporit oricui faima, 
i-ar fi mânat pe poeţi să scrie cântece batjocoritoare, dar ei 
atacaseră când conacul era aproape gol. Fără îndoială, 
trimiseseră nişte cercetaşi. Mituiseră ţărani să le fie 
iscoade, să afle când eram acolo şi când erau şanse să fiu 
absent, iar acele iscoade le spuseseră cu siguranţă că 
fusesem chemat la Lundene pentru a-i instrui pe oamenii 
regelui Edward cu privire la apărarea oraşului. Şi totuşi 
riscaseră un dezastru ca să atace un conac gol? Nu avea 
nicio noimă. 

Şi o luaseră pe Sigunn. 

Era femeia mea. Nu nevasta. De când murise Gisela, nu- 
mi luasem o altă nevastă, cu toate că aveam ibovnice în 
acea vreme. Æthelflæd era iubita mea, dar ZEthelfleed era 
soţia altui bărbat şi fiica răposatului rege Alfred, aşa că n- 
am fi putut trăi împreună ca soţ şi soţie. În schimb, Sigunn 
trăia cu mine, lucru pe care Æthelflæd îl ştia. 

— Dacă nu ar fi Sigunn, ar fi alta, îmi spusese într-o zi. 

— Poate o duzină de altele. 

— Poate. 

O capturasem pe Sigunn la Beamfleot. Era daneză, o 
daneză mlădioasă şi drăguță, care plângea după soţul ei 
măcelărit atunci când fusese scoasă dintr-un şanţ plin de 
sânge. Trăiam împreună de aproape zece ani deja, era 
tratată cu respect şi purta giuvaieruri de aur. Era stăpâna 
conacului meu, însă acum fusese luată de Cnut Ranulfson, 
Cnut Spadă-Lungă. 

— S-a întâmplat acum trei dimineţi, îmi spuse Osferth. 

Era bastardul regelui Alfred, care încercase să-l facă 
preot, dar Osferth, chiar dacă avea faţa şi mintea unui 
cleric, preferase să devină războinic. Era atent, precis, 
inteligent, de nădejde şi câteodată plin de zel. Îi semăna 
tatălui său şi, cu cât îmbătrânea, cu atât aducea mai mult 
cu acesta. 

— Prin urmare, a fost duminică dimineaţa, am zis 


189 


mohorât. 

— Toată lumea era la biserică, stăpâne, îmi explică 
Osferth. 

— În afară de Sigunn. 

— Care nu este creştină, stăpâne, îmi aminti el ursuz. 

Finan, tovarăşul meu şi omul care-mi comanda trupele 
atunci când lipseam, plecase cu douăzeci de oameni pe 
post de întăriri pentru garda lui Æthelflæd, care vizita 
Mercia ca să inspecteze burhurile ce apărau Mercia 
dinspre partea daneză şi, fără îndoială, ca să se roage în 
bisericile din ţară. Soţul ei, ZEthelred, nu avea chef să 
părăsească Gleawecestre, unde se simţea în siguranţă, aşa 
că Æthelflæd îi îndeplinea această îndatorire. Avea propriii 
ei războinici care o păzeau, dar tot mă temeam pentru ea, 
nu din partea mercienilor, care o iubeau, ci din partea 
susținătorilor soţului ei, aşa că insistasem să-i ia pe Finan 
şi pe cei douăzeci de oşteni. În lipsa irlandezului, Osferth 
fusese responsabil cu paza domeniului Fagranforda. 
Lăsase şase oameni să păzească hambarele, conacul, 
grajdurile şi moara, şi şase oameni trebuiau să fie mai mult 
decât de-ajuns, fiindcă moşia mea era la mare distanţă de 
teritoriile nordice unde danezii făceau legea. 

— Eu sunt vinovatul, stăpâne, îngăimă Osferth. 

— Şase erau de-ajuns, i-am spus. 

Toţi cei şase erau morţi, după cum muriseră şi Herric, 
slujitorul meu olog, şi alţi trei servitori. Vreo patruzeci sau 
cincizeci de cai fuseseră luaţi şi ei, iar conacul fusese 
incendiat. Unele ziduri încă mai stăteau în picioare, nişte 
buşteni mistuiţi de foc, dar interiorul era doar o grămadă 
de cenuşă fumegândă. Danezii veniseră iute, dărâmaseră 
uşa conacului, îl omorâseră pe Herric şi pe oricine 
încercase să li se opună, apoi o luaseră pe Sigunn şi 
plecaseră. 

— Ştiau că veţi fi toţi la biserică, am spus. 

— De aceea au venit duminica, zise Sihtric, altul dintre 
oamenii mei. 

— Şi ştiau că tu nu te rogi, completă Osferth. 

— Câţi au fost? l-am întrebat. 


%19 # 


— Patruzeci sau cincizeci, răspunse el calm. 

Îi pusesem deja această întrebare de vreo zece ori. 

Danezii nu fac astfel de raiduri din plăcere. Era plin de 
conace şi ferme saxone la o distanţă mică de teritoriile lor, 
dar aceşti oameni îşi asumaseră riscul de a pătrunde adânc 
în Mercia. Pentru Sigunn? Nu reprezenta nimic pentru ei. 

— Au venit să te omoare, stăpâne, sugeră Osferth. 

Totuşi, danezii ar fi cercetat terenul mai întâi, ar fi 
vorbit cu călătorii, ar fi ştiut că am întotdeauna cel puţin 
douăzeci de oameni cu mine. Alesesem să nu-i iau pe acei 
douăzeci la Tofeceaster pentru a-l pedepsi pe bărbatul 
care fusese fiul meu, fiindcă un războinic nu are nevoie de 
douăzeci de oameni ca să se descurce cu o haită de preoţi. 
Fiul meu şi un băiat fuseseră de ajuns. Insă danezii nu 
aveau de unde să ştie că eram la Tofeceaster, nici măcar 
eu nu ştiusem că voi merge acolo până când nu aflasem că 
nenorocitul de fiu-meu era pe cale să devină un vrăjitor 
creştin. 

Cu toate acestea, Cnut Ranulfson îşi pusese luptătorii în 
primejdie trimiţându-i într-un raid lung şi fără sens, în 
ciuda riscului de a-mi întâlni oamenii. M-ar fi copleşit 
numeric, însă ar fi suferit pierderi pe care nu şi le-ar fi 
permis, iar Cnut Spadă-Lungă era un om chibzuit, deloc 
aplecat spre riscuri prosteşti. Nimic din toate astea nu 
avea noimă. 

— Eşti sigur că a fost Cnut Ranulfson? l-am întrebat pe 
Osferth. 

— Purtau stindardul lui, stăpâne. 

— Toporul şi crucea ruptă? 

— Da, stăpâne. 

— Şi unde este părintele Cuthbert? am vrut să ştiu. 

Ţin întotdeauna nişte preoţi pe lângă mine. Nu sunt 
creştin, dar zeul bătut în cuie are o asemenea influenţă, 
încât majoritatea oamenilor mei sunt. În acele timpuri, 
Cuthbert era preotul meu. Imi plăcea de el. Era fiu de 
pietrar, greoi şi neîndemânatic, însurat cu o sclavă 
eliberată pe nume Mehrasa. Era o frumuseţe cu pielea 
închisă la culoare, capturată într-o ţară din sudul 


4 209 


îndepărtat şi adusă în Britania de un negustor de sclavi 
care murise de lama spadei mele, iar Mehrasa se văita şi 
urla acum că soţul ei dispăruse. 

— De ce nu era în biserică? l-am întrebat pe Osferth, la 
care singurul lui răspuns fu o ridicare din umeri. I-o trăgea 
Mehrasei? 

— Nu asta face tot timpul? spuse dezaprobator Osferth. 

— Aşadar, unde este? am stăruit. 

— Poate l-au luat? sugeră Sihtric. 

— Mai degrabă ar omori un preot decât să-l captureze, 
am spus. 

M-am apropiat de conacul ars. Oamenii căutau prin 
cenuşă, scoțând deoparte bârne arse şi fumegânde. 
Probabil cadavrul lui Cuthbert era acolo, chircit şi negru. 

— Spune-mi ce-ai văzut, i-am cerut lui Osferth. 

Imi repetă totul cu răbdare. Se afla în biserica din 
Fagranforda când auzise strigăte venind dinspre conacul 
meu, care nu era foarte departe. leşise din biserică şi 
văzuse primul fuior de fum plutind pe cerul de vară, dar 
până când îşi adunase oamenii şi încălecase, atacatorii 
dispăruseră. Pornind în urmărire, apucase s-o zărească pe 
Sigunn printre călăreţii în zale negre. 

— Purta rochia albă, stăpâne, cea care-ţi place. 

— Dar nu l-ai văzut pe părintele Cuthbert? 

— Era în sutană, stăpâne, dar în negru erau îmbrăcaţi şi 
majoritatea atacatorilor, aşa că se poate să nu-l fi observat. 
N-am putut să mă apropii de ei. Călăreau ca vântul. 

Prin cenuşă se zăreau oase. Am trecut prin vechea uşă a 
conacului, flancată de stâlpii înnegriţi, şi am simţit 
duhoarea de carne arsă. Când am împins o bârnă la o 
parte, am văzut o harpă printre resturi. Asta de ce nu 
arsese? Corzile se strânseseră în nişte cioturi negre, dar 
rama arăta neatinsă. M-am aplecat s-o iau, însă lemnul 
cald mi se sfărâmă în mână. 

— Ce s-a întâmplat cu Oslic? am vrut să ştiu. 

Era harpistul, un bard care cânta balade de luptă la 
conac. 

— L-au omorât, stăpâne, zise Osferth. 


%21 # 


Hohotele Mehrasei se înteţiră. Se holba la oasele pe 
care un om le scosese cu grebla din cenuşă. 

— Spuneţi-i să tacă, am mârâit. 

— Sunt oase de câine, stăpâne, zise omul cu grebla 
închinându-se în faţa mea. 

Câinii conacului, cei pe care-i iubea Sigunn. Erau terieri 
mici, buni la omorât şobolani. Omul scoase din cenuşă o 
farfurie de argint topită. 

— N-au venit să mă omoare pe mine, am spus, uitându- 
mă la coastele mici. 

— Dar pe cine altcineva? întrebă Sihtric. 

Sihtric fusese odinioară servitorul meu, iar acum era 
unul dintre cei mai buni războinici de-ai mei. 

— Au venit pentru Sigunn, am zis, fiindcă nu mă puteam 
gândi la altă explicaţie. 

— Dar de ce, stăpâne? Nu este soţia domniei tale. 

— Ştie că mi-e dragă, şi asta înseamnă că vrea ceva. 

— Cnut Spadă-Lungă, rosti Sihtric posomorât. 

Sihtric nu era laş. Tatăl lui fusese Kjartan cel Crud, iar 
Sihtric îi moştenise talentul în a mânui armele. Sihtric 
fusese în zidul de scuturi alături de mine şi-i cunoşteam 
curajul, dar păruse neliniştit când pronunţase numele lui 
Cnut. Nu era de mirare. Cnut Ranulfson era o legendă în 
teritoriile unde domneau danezii. Era un bărbat zvelt, cu 
pielea foarte albă şi cu părul alb ca osul, cu toate că nu era 
un boşorog. Cred că acum avea aproape patruzeci de ani, 
ceea ce însemna că era destul de bătrân, dar părul lui Cnut 
fusese alb din ziua în care se născuse. Şi se născuse isteţ şi 
fără milă. Spada sa, Ură-de-Gheaţă, era temută din 
insulele nordice până pe coasta sudică a Wessexului, iar 
renumele său atrăsese echipaje întregi, care veniseră de 
peste mare pentru a-i jura credinţă şi a-l sluji. El şi 
tovarăşul său, Sigurd Thorrson, erau cele mai mari 
căpetenii daneze din Northumbria şi ar fi vrut să fie cele 
mai mari căpetenii din Britania, numai că aveau un inamic 
care-i oprise în mod repetat. 

lar acum Cnut Ranulfson, Cnut Spadă-Lungă, cel mai 
temut luptător cu spada din Britania, o răpise pe femeia 


4 22 9 


acelui inamic. 

— Vrea ceva, am spus din nou. 

— Te vrea pe tine? întrebă Osferth. 

— Vom afla, am zis, şi aşa s-a şi întâmplat. 

Am aflat în aceeaşi seară ce voia Cnut Ranulfson, când 
părintele Cuthbert veni acasă. Un negustor care vindea 
piei îl aduse în căruţa lui. Mehrasa ne alertă ţipând ca din 
gură de şarpe. 

Eram în hambarul mare, pe care danezii nu apucaseră 
să-l incendieze, aşa că-l foloseam pe post de locuinţă până 
construiam una nouă, şi mă uitam la oamenii mei cum 
făceau o vatră din pietre, când am auzit ţipătul. Am dat 
fuga afară, unde am văzut căruţa târându-se pe drum. 
Mehrasa trăgea de soţul ei, în timp ce Cuthbert dădea din 
mâinile lui lungi şi slăbănoage. Femeia încă ţipa. 

— Linişte! am strigat. 

Oamenii mei mă urmau. Văzându-mă, negustorul de piei 
îşi opri căruţa şi căzu în genunchi. Îmi povesti că-l găsise 
pe părintele Cuthbert mai la nord. 

— Era la Beorgford, stăpâne, lângă râu. Dădeau cu 
pietre în el. 

— Cine dădea cu pietre? 

— Nişte băieţi, stăpâne. Doar nişte băieţi care se jucau. 

Prin urmare, Cnut călărise până la pârâu, unde, 
pasămite, îl eliberase pe preot. Roba lungă a lui Cuthbert 
era mânjită cu noroi şi ruptă, iar pielea capului îi era 
brăzdată de cheaguri de sânge. 

— Ce le-ai făcut băieţilor? l-am întrebat pe negustor. 

— Doar i-am gonit, stăpâne. 

— El unde era? 

— În stufăriş, stăpâne, lângă râu. Plângea. 

— Părinte Cuthbert, am spus, apropiindu-mă de căruţă. 

— Stăpâne! Stăpâne! gemu el întinzându-mi o mână. 

— Nu putea să plângă, i-am zis negustorului. Dar te vom 
hrăni şi-ţi vom ţine caii în grajd peste noapte. Osferth! Dă-i 
omului nişte bani. 

— Stăpâne! se tângui părintele Cuthbert. 

M-am întins spre căruţă şi l-am ridicat. Era înalt, dar 


4 239 


surprinzător de uşor. 

— Poţi să stai în picioare? 

— Da, stăpâne. 

L-am pus jos, l-am făcut să stea drept, după care m-am 
dat deoparte, lăsând-o pe Mehrasa să-l îmbrăţişeze. 

— Stăpâne, zise Cuthbert peste umărul ei, am un mesaj. 

Vocea îi suna de parcă plângea, şi poate chiar plângea, 
dar un om fără ochi nu poate plânge. Un om cu două 
găvane sângerânde nu poate plânge. Un om căruia i s-a 
luat lumina ochilor trebuie să plângă, şi nu poate. 

Cnut Ranulfson îi scosese ochii. 


Tameworbig. Acolo trebuia să mă întâlnesc cu Cnut 
Ranulfson. 

— A zis că vei şti de ce, stăpâne, îmi spuse părintele 
Cuthbert. 

— Doar atât a zis? 

— Vei şti de ce, repetă el, şi vei face întocmai şi bine, şi 
trebuie să fii acolo la întâlnire înainte ca luna să se stingă, 
sau îţi va omori femeia. Încet. 

Am mers la uşa hambarului şi am privit în noapte, dar 
luna era ascunsă de nori. Nu că aş fi avut nevoie să văd cât 
de subţire îi lucea cornul. Aveam o săptămână până la luna 
nouă. 

— Ce altceva a mai zis? 

— Doar că trebuie să ajungi la Tameworbig înainte să se 
stingă luna, stăpâne. 

— Şi să fac bine? am întrebat, nedumerit. 

— A zis că vei şti ce înseamnă, stăpâne. 

— Nu ştiu! 

— Şi a zis... murmură părintele Cuthbert. 

— A zis ce?! 

— A zis că m-a orbit ca să n-o văd. 

— S-o vezi? Pe cine? 

— A zis că nu sunt demn să mă uit la ea, stăpâne. 

— Să te uiţi la cine? 

— Aşa că m-a orbit! se tângui el, moment în care 
Mehrasa începu să ţipe, şi n-am mai putut scoate nimic 


4 249 


coerent de la niciunul. 

Măcar cunoşteam Tameworbig, cu toate că soarta nu mă 
dusese niciodată în acel loc aflat la marginea pământurilor 
lui Cnut Ranulfson. Odinioară fusese un oraş măreț, 
capitala puternicului rege Offa, conducătorul mercian care 
construise un zid împotriva galezilor şi-şi întinsese 
dominaţia asupra Northumbriei şi Merciei deopotrivă. Offa 
pretinsese că era regele tuturor saxonilor, dar murise 
demult, şi puternicul său regat al Merciei era acum o 
rămăşiţă tristă, împărţită între danezi şi saxoni. 
Tameworbig, care-l găzduise odinioară pe cel mai mare 
rege din întreaga Britanie, oraşul fortificat care-i 
adăpostise pe războinicii săi temuţi, era acum o ruină 
jalnică, unde saxonii erau sclavii jarlilor danezi. Era 
totodată cea mai sudică proprietate a lui Cnut, un avanpost 
al puterii daneze într-o zonă de graniţă disputată. 

— Este o capcană, mă avertiză Osferth. 

Aveam îndoieli. Instinctul este totul. Ce făcuse Cnut 
Ranulfson era periculos, îşi asumase un mare risc. 
Trimisese oameni, sau comandase oameni, adânc în 
Mercia, unde micul său grup de călăreţi putea fi blocat cu 
uşurinţă şi măcelărit până la ultimul om. Totuşi, ceva îl 
mânase să rişte. Voia ceva şi credea că eu aveam acel 
lucru, aşa că mă chemase, nu la una dintre reşedinţele sale 
din adâncul teritoriului danez, ci la 'Tameworbig, care era 
foarte aproape de pământurile saxone. 

— Mergem, am spus. 

I-am luat pe toţi bărbaţii în stare să călărească. Eram 
şaizeci şi opt de războinici, înzăuaţi şi cu coifuri, având 
scuturi, topoare, spade, sulițe şi ciocane de luptă. 
Călăream în spatele stindardului meu cu cap de lup, spre 
nord, prin adierile răcoroase ale verii şi rafalele 
neaşteptate şi urâcioase de ploaie. 

— Recolta va fi săracă, i-am spus lui Osferth. 

— Ca şi anul trecut, stăpâne. 

— Trebuie să găsim pe cineva care vinde grâne. 

— Preţul va fi mare. 

— Mai bine aşa decât copii morţi. 


4 259 


— Tu eşti hlafordul, zise el. 

M-am întors în şa. 

— ZEthelstan! 

— Lord Uhtred? 

Băiatul îşi grăbi armăsarul. 

— De ce sunt numit hlaford? 

— Fiindcă eşti păzitorul pâinii, iar datoria unui hlaford 
este să-şi hrănească oamenii. 

I-am aprobat răspunsul. Hlafordul este un stăpân, omul 
care păzeşte hlaf-ul, adică pâinea. Datoria mea era să-mi 
tin oamenii în viaţă prin asprimea iernii şi, dacă asta costa 
aur, atunci trebuia cheltuit aur. Aveam aur, dar niciodată 
îndeajuns. Visam la Bebbanburg, la fortăreaţa din nord 
care-mi fusese furată de Ælfric, unchiul meu. Era ultimul 
refugiu pe coasta Northumbriei, o cetate atât de puternică 
şi de impresionantă, încât danezii n-o capturaseră 
niciodată. Cuceriseră tot nordul Britaniei, de la păşunile 
mănoase ale Merciei până la frontiera sălbatică a Scoției, 
dar nu cuceriseră niciodată Bebbanburgul. Dacă voiam să-l 
recuperez, aveam nevoie de mai mult aur pentru oameni, 
mai mult aur pentru sulițe, mai mult aur pentru topoare, 
mai mult aur pentru spade, mai mult aur, astfel încât să-mi 
înving neamurile care-mi furaseră fortăreaţa. Dar pentru 
asta trebuia să ne croim drum prin toate teritoriile daneze, 
şi începeam să mă tem c-o să mor înainte să răzbat până la 
Bebbanburg. 

Am ajuns la Tameworbig în cea de-a doua zi a călătoriei 
noastre. Am trecut graniţa dintre pământurile saxone şi 
cele daneze, o graniţă care nu era o linie fixă, ci o fâşie 
lată de pământ unde fermele fuseseră arse, livezile tăiate, 
şi unde păşteau puţine animale, în afară de cele sălbatice. 
Totuşi, unele dintre vechile ferme fuseseră reconstruite: 
am văzut un hambar nou, cu bârnele lucioase, şi vite pe 
păşuni. Pacea aducea oameni în zonele de frontieră. 
Această pace dura încă de la bătălia dată în Anglia de Est 
după moartea lui Alfred, cu toate că nu fusese vreodată o 
pace prea comodă. Avuseseră loc incursiuni pentru a fura 
vite şi a lua robi şi hărţuieli la graniţă, însă niciuna dintre 


4 26 9 


tabere nu-şi mobilizase armata. Danezii tot mai voiau să 
cucerească sudul, şi saxonii visau să ia înapoi nordul, dar 
timp de zece ani se păstrase o linişte relativă. Eu avusesem 
de gând s-o distrug, pornind în fruntea unei armate spre 
Bebbanburg, dar nici Mercia, nici Wessexul nu se învoiseră 
să-mi dea oameni, aşa că, la rândul meu, a trebuit să 
menţin pacea. 

Şi acum Cnut o deranjase. 

Ştia că venim. Cu siguranţă pusese cercetaşi care să 
păzească drumurile dinspre sud, aşa că nu ne-am luat 
precauţii deosebite. De obicei, când ne apropiam de 
graniţă aveam propriii cercetaşi departe în faţă, dar acum 
am călărit fără grijă, pe un drum roman, ştiind că danezul 
ne aştepta. Aşa a şi fost. 

Tameworbig se afla chiar la nord de râul Tame. Cnut ne 
întâmpină la sud de râu şi vru să ne uimească, punând mai 
mult de două sute de războinici într-un zid de scuturi de-a 
curmezişul drumului. Stindardul lui, care reprezenta un 
topor de luptă zdrobind o cruce creştină, flutura în centrul 
liniei, şi însuşi Cnut, strălucitor în zale, cu o mantie maro- 
închis cu blană peste umeri şi cu braţele grele de aur, 
aştepta călare, la câţiva paşi în faţa oamenilor lui. 

Mi-am oprit oştenii şi am înaintat singur. 

La rândul lui, Cnut veni spre mine. 

Ne-am oprit caii la o lungime de suliță unul de celălalt şi 
ne-am măsurat din priviri. 

Faţa lui slabă era încadrată de un coif. Tenul palid îi 
vădea oboseala, iar gura sa, care de obicei zâmbea atât de 
uşor, era o linie fioroasă. Arăta mai bătrân decât îmi 
aminteam, şi în acea clipă, uitându-mă la ochii lui cenuşii, 
mi-a fulgerat prin minte că, dacă Cnut Ranulfson voia să-şi 
realizeze visele de-o viaţă, trebuia s-o facă repede. 

Începu să plouă în timp ce ne uitam unul la altul. Un 
corb zbură din nişte frasini, şi m-am întrebat ce fel de 
semn o fi fost acela. 

— Jarl Cnut, am rupt eu tăcerea. 

— Lord Uhtred, zise Cnut. Calul său, un armăsar sur, se 
dădu într-o parte, şi el îl plesni peste gât cu mâna 


4279 


înmănuşată pentru a-l struni. Te chem, şi tu vii alergând ca 
un copil speriat, îmi spuse batjocoritor. 

— Vrei să ne insultăm? Tocmai tu, născut dintr-o femeie 
care s-a culcat cu orice bărbat care a pocnit din degete? 

Tăcu o vreme. În stânga mea, pe jumătate ascuns de 
copaci, un râu curgea rece în acea ploaie sumbră de vară. 
Două lebede se ridicară de pe unde, cu aripile domoale în 
aerul răcoros. Un corb şi două lebede? Mi-am atins 
ciocanul de la gât, sperând că acele semne erau bune. 

— Unde este? mă întrebă Cnut într-un târziu. 

— Dacă aş şti despre cine e vorba, aş putea să-ţi 
răspund. 

Se uită pe lângă mine la oamenii mei, care aşteptau 
călare. 

— Nu ai adus-o, observă el impasibil. 

— Ai de gând să vorbeşti în dodii? l-am întrebat. Atunci 
răspunde-mi la asta: patru sfârcuri atârnătoare, patru 
lungi sprijinitoare, două răsuciri înţepătoare şi-o bucată 
mişcătoare. 

— Ai grijă! 

— O capră, am spus. Patru ţâţe, patru picioare, două 
coarne şi o coadă. O ghicitoare uşoară, dar a ta e de 
nepătruns. 

Se holbă la mine. 

— Acum două săptămâni, acel stindard era pe 
pământurile mele, zise el arătând spre steagul meu. 

— Nici nu l-am trimis, nici nu l-am adus, i-am replicat. 

— Şaptezeci de oameni au călărit la Buchestanes, spuse 
Cnut fără să-mi bage în seamă vorbele. 

— Am fost acolo, dar acum mulţi ani. 

— Mi-au luat soţia şi mi-au luat fiul şi fiica. 

M-am uitat la el. Vorbise calm, dar expresia de pe chip îi 
era înverşunată şi sfidătoare. 

— Am auzit că ai un fiu, am spus. 

— Îl cheamă Cnut Cnutson şi tu l-ai capturat, dimpreună 
cu mama şi sora lui. 

— Nu am făcut aşa ceva, am rostit ferm. 

Prima soţie a lui Cnut murise cu câţiva ani înainte, copiii 


4 28 9 


lui la fel, dar auzisem că se însurase iarăşi. Fusese o 
căsătorie surprinzătoare. Toată lumea se aştepta ca noua 
lui nevastă să-i aducă avantaje, pământ, o zestre mare sau 
o alianţă, însă zvonurile spuneau că era o simplă ţărancă. 
Avea reputaţia de a fi o femeie de o frumuseţe 
extraordinară şi îi născuse gemeni, un băiat şi o fată. Cnut 
mai avea şi alţi copii, bineînţeles, toţi bastarzi, dar noua 
soţie îi dăduse ce voia el mai mult, un moştenitor. 

— Ce vârstă are fiul tău? l-am întrebat. 

— Şase ani şi şapte luni. 

— Şi de ce era la Buchestanes? Să-şi afle viitorul? 

— Soţia mea l-a dus la vrăjitoare, răspunse Cnut. 

— Mai trăieşte? am exclamat eu uimit. 

Vrăjitoarea era deja foarte bătrână când o văzusem eu, 
îmi închipuiam că murise demult. 

— Roagă-te ca soţia şi copiii mei să trăiască şi să fie 
nevătămaţi, îmi zise el cu asprime. 

— Nu ştiu nimic despre soţia şi copiii tăi. 

— Oamenii tăi i-au luat! mârâi danezul. Era steagul tău! 
Strângând mânerul faimoasei sale spade, Ură-de-Gheaţă, 
adăugă: Adu-mi-i înapoi, sau femeia ta va fi dată oamenilor 
mei, iar când termină cu ea o s-o jupoi încet, de vie, şi-o să- 
ţi trimit pielea să-ţi faci cioltar. 

M-am întors în şa. 

— Uhtred! Vino aici! Fiul meu dădu pinteni calului şi se 
opri lângă mine, privindu-ne întrebător. Descalecă, i-am 
poruncit, şi du-te la scăriţa şeii lui Cnut. 

Uhtred ezită o clipă, apoi sări din şa. M-am aplecat să-i 
iau hăţurile calului. Cnut se încruntă, neînţelegând ce se 
petrecea, apoi se uită în jos la Uhtred, care stătea 
ascultător lângă bidiviul mare şi sur. 

— Acesta este singurul meu fiu, am spus. 

— Credeam... începu Cnut. 

— Acesta este singurul meu fiu, am repetat nervos. Dacă 
te mint acum, poţi să-l iei şi să faci ce vrei cu el. Jur pe 
viaţa singurului meu fiu că nu ţi-am luat soţia şi copiii. Nu 
am trimis oameni în teritoriul tău. Nu ştiu nimic despre 
vreun atac la Buchestanes. 


4 29 9 


— Aveau steagul tău. 

— Steagurile sunt uşor de făcut, am spus. 

Ploaia se înteţise, împinsă de pale de vânt care făceau să 
tremure apa din bălțile de pe câmpuri. Cnut se uită la 
Uhtred şi mormăi: 

— Arată ca tine, urât ca o broască. 

— Nu am fost la Buchestanes, i-am zis dur, şi nici nu am 
trimis oameni în teritoriul tău. 

— Încalecă la loc, îi ordonă Cnut fiului meu, apoi mă 
privi. Îmi eşti duşman, lord Uhtred. 

— Sunt. 

— Dar bănuiesc că ţi-e sete? 

— Şi asta, am recunoscut. 

— Atunci spune-le oamenilor tăi să-şi ţină spadele în 
teacă, spune-le că acesta este domeniul meu şi că va fi 
plăcerea mea să omor pe orice ins care mă enervează. 
Apoi adu-i la sala mare. Avem bere. Nu-i grozavă, dar 
probabil e destul de bună pentru porcii de saxoni. 

Se întoarse şi dădu pinteni calului. L-am urmat cu toţii. 


Sala mare era construită pe un deal scund, înconjurat de 
un val de pământ care bănuiesc că fusese făcut pe 
vremuri, la ordinele regelui Offa. Pe vârful lui era o 
palisadă, iar în interiorul acelei întărituri de lemn se afla o 
clădire cu stâlpi înalţi şi bârnele înnegrite de vreme. Unele 
erau sculptate cu modele complicate, acoperite acum de 
licheni. Uşa impunătoare era ornată cu coarne şi cu cranii 
de lup, în timp ce înăuntru, de marile grinzi de stejar care 
susțineau acoperişul înalt, atârnau alte cranii. Sala era 
luminată de un foc intens care ardea în vatra centrală. 
Dacă fusesem surprins de ospitalitatea lui Cnut, am fost şi 
mai surprins când am intrat în marea sală, fiindcă acolo, 
aşteptând pe podium şi rânjind ca o nevăstuică cretină, l- 
am văzut pe Haesten. 

Haesten. Îl salvasem cu nişte ani în urmă, oferindu-i 
libertatea şi viaţa, şi mă răsplătise cu trădarea. Fusese o 
vreme când Haesten se arătase puternic, când armatele 
sale ameninţaseră Wessexul, dar soarta îl doborâse. 


$ 30 # 


Uitasem de câte ori mă luptasem cu el, şi-l bătusem de 
fiecare dată; totuşi, supravieţuise ca un şarpe care scapă 
din grebla ţăranului. De câţiva ani ocupa vechiul fort 
roman de la Ceaster, unde-l lăsaserăm cu un grup mic de 
oameni de-ai lui, însă acum era aici, la Tameworbig. 

— Mi-a jurat loialitate, îmi zise Cnut observându-mi 
uimirea. 

— Şi mie, am spus. 

— Lord Uhtred, spuse Haesten, grăbindu-se să ajungă la 
mine, cu mâinile întinse a bun-venit şi un zâmbet larg pe 
faţă, cât Temesul. 

Arăta îmbătrânit, era mai bătrân; toţi eram mai bătrâni. 
Părul lui blond devenise argintiu, faţa îi era ridată, dar 
ochii îi erau încă şireţi, vii şi ghiduşi. În mod evident, 
prosperase. Purta aur pe braţe, avea un lanţ de aur cu un 
ciocan de aur în jurul gâtului şi un alt ciocan de aur în 
lobul urechii stângi. 

— Este întotdeauna o plăcere să te văd! 

— Plăcerea este doar de partea ta, i-am replicat. 

— Trebuie să fim prieteni! Războaiele s-au sfârşit. 

— Chiar aşa? 

— Saxonii stăpânesc sudul, iar noi, danezii, trăim în 
nord. Este o soluţie bună. Mai bine decât să ne omorâm 
între noi, nu? 

— Dacă îmi spui că războaiele s-au terminat, atunci ştiu 
că zidurile de scuturi se vor reface cât de curând, am zis. 

Asta s-ar fi întâmplat cu siguranţă dacă ar fi fost după 
mine. De vreo zece ani mă străduiam să-l scot pe Haesten 
din refugiul său de la Ceaster, dar vărul meu ZEthelred, 
conducătorul Merciei, refuzase întotdeauna să-mi dea 
trupele de care aş fi avut nevoie. Il implorasem inclusiv pe 
Edward al Wessexului; el argumentase că Ceaster se afla 
în Mercia, nu în Wessex, şi că era responsabilitatea lui 
ZEthelred, însă /ZEthelred mă ura şi prefera să-i aibă pe 
danezi la Ceaster decât să-mi crească mie renumele. 
Acum, de vreme ce Haesten obținuse protecţia lui Cnut, 
cucerirea Ceasterului devenise o sarcină mult mai grea. 

— Lordul Uhtred nu are încredere în mine, îi spuse 


$ 31% 


Haesten lui Cnut, dar m-am schimbat, nu-i aşa, stăpâne? 

— Te-ai schimbat, zise Cnut, fiindcă, dacă mă trădezi, o 
să-ţi scot oasele din trup şi-o să le dau câinilor mei. 

— Bieţii tăi câini vor muri de foame în acest caz, 
stăpâne, îi răspunse Haesten. 

Cnut trecu pe lângă el, conducându-mă la masa înaltă de 
pe podium. 

— Imi este util, îmi explică el prezenţa lui Haesten. 

— Ai încredere în el? am întrebat. 

— Nu am încredere în nimeni, dar se teme de mine, aşa 
că, da, am încredere în el că va face ce-i spun. 

— De ce să nu aperi Ceasterul tu însuţi? 

— De câţi oameni este nevoie? O sută cincizeci? Mai 
bine să-i hrănească Haesten şi să-mi scutească mie 
cheltuiala. Este câinele meu acum. Îl scarpin pe burtă, şi el 
ascultă de comenzile mele. 

li dădu lui Haesten un loc la masa cea mare, dar departe 
de noi doi. Sala era destul de încăpătoare încât să-i 
cuprindă pe războinicii lui Cnut şi pe oamenii mei, iar în 
capăt, la mare distanţă de foc şi aproape de uşa principală, 
fuseseră întinse două mese pentru ologi şi cerşetori. 

— Primesc resturile, mă lămuri Cnut. 

Ologii şi cerşetorii mâncară bine, fiindcă seniorul danez 
oferi un festin în acea seară. Erau hălci de cal fripte, tăvi 
cu fasole şi ceapă, păstrăvi şi bibani graşi, pâine proaspăt 
coaptă şi porţii mari de sângerete, preferatul meu, toate 
servite cu o bere surprinzător de bună. Primul corn mi-l 
servi chiar el, apoi se uită posomorât spre locul unde 
oamenii mei se amestecau cu ai lui. 

— Nu folosesc prea des conacul ăsta, este prea aproape 
de voi, saxoni împuţiţi. 

— Poate ar trebui să-i dau foc? am sugerat. 

— Fiindcă ţi-am ars conacul? Gândul acesta părea să-l 
înveselească. Ţi-am ars conacul ca răzbunare pentru 
Casapul Mării, zise el rânjind. 

Casapul Mării fusese nava pe care o preţuia cel mai 
mult, iar eu o transformasem într-o epavă fumegândă. 

— Nenorocitule, mormăi Cnut peste câteva clipe, 


Y% 32 # 


atingându-şi cornul de al meu. Prin urmare, ce s-a 
întâmplat cu celălalt fiu al tău? A murit? 

— A devenit preot creştin, aşadar, în ce mă priveşte, da, 
a murit. 

Râse auzind asta, apoi arătă spre Uhtred. 

— Şi cel de colo? 

— Este războinic, am spus. 

— Seamănă cu tine. Să sperăm că nu se şi luptă ca tine. 
Şi celălalt flăcău? 

— ZEthelstan, fiul regelui Edward. 

Cnut se încruntă spre mine. 

— Îl aduci aici? De ce nu l-aş lua ostatic pe micul 
bastard? 

— Fiindcă este bastard, am spus. 

— Aha, deci n-o să fie rege al Wessexului? 

— Edward are alţi fii. 

— Sper ca fiul meu să rămână stăpân peste pământurile 
mele, şi poate va reuşi. E un băiat bun. Dar cel mai 
puternic ar trebui să conducă, Lord Uhtred, nu cel care 
iese dintre picioarele unei regine. 

— Regina ar putea să fie de altă părere. 

— Pe cine interesează ce cred nevestele? pufni el în 
zeflemea, dar îl suspectam că minte. 

Voia ca fiul său să-i moştenească pământurile şi averile. 
Toţi vrem asta, şi m-a străbătut un tremur de mânie 
gândindu-mă la părintele Iuda. Pe de altă parte, măcar 
aveam un al doilea fiu, un fiu bun, pe când danezul avea 
doar unul, şi băiatul lipsea. Cnut tăie dintr-o halcă de 
carne de cal şi-mi întinse o bucată generoasă. 

— De ce nu mănâncă oamenii tăi carne de cal? mă 
întrebă, observând cum mulţi lăsaseră friptura neatinsă. 

— Zeul lor nu îngăduie aşa ceva. 

Se uită la mine ca şi cum nu-i venea să creadă. 

— Serios? 

— Serios. Au un vrăjitor suprem la Roma, un om numit 
papă, şi el a zis că niciun creştin nu are voie să mănânce 
carne de cal. 

— De ce nu? 


$ 33 9 


— Fiindcă noi le jertfim cai lui Odin şi Thor şi mâncăm 
carnea. Aşa că ei nu o fac. 

— Cu atât mai multă pentru noi. Păcat că zeul lor nu-i 
învaţă să nu se atingă de femei, râse Cnut. Intotdeauna 
fusese hâtru, şi acum mă surprinse zicându-mi o glumă. 
Ştii de ce miros vânturile? 

— Nu. 

— Ca să se bucure şi surzii de ele. 

Râse din nou, şi eu m-am întrebat cum un om atât de 
amărât de dispariţia soţiei şi copiilor lui putea fi atât de 
vesel. Probabil că-mi citise gândurile, fiindcă dintr-odată 
deveni serios. 

— Prin urmare, cine mi-a luat soţia şi copiii? 

— Habar n-am. 

Lovi masa cu vârfurile degetelor. 

— Duşmanii mei, spuse după câteva clipe, sunt toţi 
saxonii, normanzii din Irlanda şi scoţienii. Aşadar, este 
cineva dintre aceştia. 

— De ce nu un alt danez? 

— Nu ar îndrăzni, spuse Cnut sigur pe el. Şi cred că erau 
saxoni. 

— De ce? 

— O femeie i-a auzit grăind. Ne-a zis că vorbeau limba 
voastră spurcată. 

— Sunt saxoni care-i slujesc pe normanzi, i-am amintit. 

— Nu mulţi. Prin urmare, cine i-a luat? 

— Cineva care-i va folosi ca ostatici. 

— Cine? 

— Nu eu. 

— Dintr-un oarecare motiv, te cred. Poate că am 
îmbătrânit şi am devenit credul, dar îmi pare rău că ţi-am 
dat foc la conac şi i-am scos ochii preotului tău. 

— Cnut Spadă-Lungă îşi cere iertare? am întrebat, ironic 
şi surprins totodată. 

— Cred că îmbătrânesc. 

— Mi-ai furat şi caii. 

— Pe aceia îi păstrez. Vâri cuțitul într-o bucată de 
brânză, tăie o bucată mare, apoi se uită prin sala luminată 


$ 349 


de vatra din centru, în jurul căreia dormeau o duzină de 
câini. De ce nu ai luat Bebbanburgul? mă întrebă. 

— De ce nu l-ai luat tu? 

Clătină scurt din cap. La fel ca toţi danezii nordici, şi el 
jinduia după Bebbanburg, şi fără îndoială studiase 
modalităţile de a captura fortăreaţa. 

— Aş avea nevoie de patru sute de oameni, zise el 
ridicând din umeri. 

— Tu ai patru sute. Eu, nu. 

— Şi chiar şi atunci, ar pieri trecând peste fâşia aia de 
pământ. 

— Dacă ar fi să-l cuceresc, i-am spus, ar trebui să-mi 
conduc cei patru sute de oameni prin teritoriul tău, prin 
teritoriul lui Sigurd Thorrson, apoi să dau piept cu oamenii 
unchiului meu pe acea fâşie de pământ. 

— Unchiul tău e bătrân. Aud că-i bolnav. 

— Bun. 

— Cetatea o să-i rămână fiului său. Mai bine lui decât 
ţie. 

— Mai bine? 

— El nu e un mare războinic, aşa cum eşti tu, zise Cnut. 
Îmi făcu acest compliment strângând din dinţi, fără să mă 
privească în timp ce vorbea. Dacă îţi fac o favoare, 
continuă el uitându-se la marele foc din vatră, îmi faci şi 
mie una? 

— Probabil, am spus cu precauţie. 

Lovi masa cu palma, trezind patru dulăi care dormeau 
sub ea, apoi îi făcu semn unuia dintre oamenii lui. Când 
acesta se ridică în picioare, Cnut arătă spre uşa sălii, iar 
omul ieşi ascultător în noapte. 

— Află cine mi-a luat soţia şi copiii, îmi ceru danezul. 

— Dacă este saxon, probabil pot afla. 

— Află, zise el dur, şi poate mă ajuţi să-i recuperez. Făcu 
o pauză, plimbându-şi ochii spălăciţi prin sală. Aud că fiica 
ta este drăguță? 

— Cred că da. 

— Mărit-o cu fiul meu. 

— Stiorra trebuie să fie cu vreo zece ani mai mare decât 


$ 35% 


fiul tău. 

— Şi? Nu se însoară din dragoste, idiotule, ci pentru o 
alianţă. Tu şi cu mine, Lord Uhtred, noi am putea lua 
întreaga insulă. 

— Ce să fac cu întreaga insulă? 

Zâmbi cu jumătate de gură. 

— Căţeaua aia te ţine în lesă, aşa-i? 

— Căţeaua? 

— ZEthelfleed, zise el pe un ton tăios. 

— Şi cine ţine lesa lui Cnut Spadă-Lungă? 

Râse, dar nu răspunse. În schimb, arătă cu capul spre 
uşa sălii. 

— Acolo e cealaltă căţea a ta. N-a fost rănită. 

Omul trimis de Cnut o adusese pe Sigunn, care se oprise 
chiar lângă uşă, scrutând neliniştită sala până mă văzu pe 
podiumul lui Cnut. În acel moment o luă la fugă, dădu ocol 
mesei şi-şi aruncă braţele în jurul meu. Cnut râse la 
această dovadă de afecţiune. 

— Poţi să stai aici, femeie, printre oamenii din neamul 
tău. 

Fără să scoată o vorbă, Sigunn se ţinea strâns de mine. 
Cnut îmi zâmbi larg peste umărul ei. 

— Eşti liber să pleci, saxonule, dar află cine mă urăşte. 
Află cine mi-a luat femeia şi copiii. 

— Dacă pot, i-am spus, dar ar fi trebuit să mă gândesc 
mai bine. 

Cine ar fi îndrăznit să-i captureze rudele lui Cnut Spadă- 
Lungă? Cine ar fi îndrăznit? Credeam că gestul era menit 
să-l rănească pe Cnut, dar mă înşelam. Haesten era acolo; 
e drept, îi jurase credinţă seniorului danez, însă Haesten 
era ca Loki, zeul parşiv, şi asta ar fi trebuit să mă pună pe 
gânduri. În schimb, am băut şi am povestit şi am ascultat 
glumele lui Cnut şi baladele harpistului despre victoriile 
asupra saxonilor. 

A doua zi dimineaţă am luat-o pe Sigunn şi m-am întors 
în sud. 


Y% 36 # 


Doi 


Fiul meu, Uhtred. Era ciudat să-i spun aşa, cel puţin la 
început. Cum îl chemase Osbert timp de aproape douăzeci 
de ani, trebuia să fac un efort pentru a-i folosi noul nume. 
Probabil tatăl meu simţise la fel pe vremuri. Acum, pe când 
ne îndepărtam de Tameworbig, l-am chemat pe Uhtred 
lângă mine. 

— Nu ai luptat încă într-un zid de scuturi, i-am spus. 

— Nu, tată. 

— Nu eşti bărbat până n-o faci. 

— Vreau s-o fac. 

— Şi vreau să te apăr. Am pierdut un fiu, nu vreau să 
pierd încă unul. 

Călăream în linişte printr-o ţară cenuşie şi umedă. 
Vântul nu sufla aproape deloc, iar ramurile copacilor 
atârnau îngreunate de apă. Recolta era săracă. Spre apus, 
cerul era înecat într-o lumină fumurie care se răsfrângea 
din bălțile de pe câmpuri. Două ciori zburau încet spre 
norii care înconjurau soarele muribund. 

— Nu te voi putea apăra pentru totdeauna, am adăugat. 
Mai devreme sau mai târziu, va trebui să lupţi într-un zid 
de scuturi. Trebuie să arăţi de ce eşti în stare. 

— Ştiu, tată. 

Totuşi, nu era vina fiului meu că nu arătase de ce era în 
stare. Pacea precară care se lăsase peste Britania ca o 
ceaţă umedă însemnase că războinicii stăteau pe la casele 
lor. Fuseseră multe hărţuieli, dar nicio bătălie, de când îi 
masacraserăm pe danezii din Anglia de Est. Preoţilor 
creştini le plăcea să spună că zeul lor adusese pacea, 
pentru că asta era voinţa lui, însă lipsea voinţa oamenilor. 
Regele Edward al Wessexului era mulţumit să apere ce 
moştenise de la tatăl lui şi nu se arăta interesat să-şi 


$ 37% 


lărgească hotarele, iar /Ethelred al Merciei zăcea la 
Gleawecestre. Cât despre Cnut, era un mare războinic, dar 
totodată unul precaut, şi probabil că noua lui nevastă 
frumuşică îi ajungea ca să-şi petreacă timpul, doar că 
acum cineva îi luase nevasta şi gemenii. 

— Îmi place de Cnut, am recunoscut. 

— A fost generos, zise fiul meu. 

I-am ignorat spusele. Cnut fusese într-adevăr o gazdă 
generoasă, dar aceasta era datoria unui senior, cu toate că 
din nou ar fi trebuit să judec mai atent. Petrecerea de la 
Tameworbig fusese fastuoasă şi pregătită din timp; aşadar, 
Cnut ştia că avea să mă ospăteze mai degrabă decât să mă 
omoare. 

— Într-o bună zi va trebui să-l omorâm, am spus. La fel 
şi pe fiul lui, dacă reuşeşte să-l găsească. Ne stau în cale. 
Dar deocamdată, vom face cum a cerut. Vom afla cine i-a 
răpit soţia şi copiii. 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce să-l ajutăm? Este danez. Este duşmanul nostru. 

— Nu am spus că-l ajutăm, am mârâit. Dar oricine a 
răpit-o pe soţia lui Cnut plănuieşte ceva. Vreau să ştiu ce. 

— Cum o cheamă pe nevasta lui Cnut? 

— Nu l-am întrebat, dar am auzit că este foarte 
frumoasă. Nu ca mica şi durdulia cusătoreasă în care-ţi 
bagi plugul în fiecare noapte. Are o mutră ca dosul unui 
purceluş. 

— Nu mă uit la mutra ei, bombăni Uhtred, apoi se 
încruntă. Cnut a zis că nevasta i-a fost capturată la 
Buchestanes? 

— Aşa a zis. 

— Nu este prea departe în nord? 

— Destul de departe. 

— Prin urmare, o trupă de saxoni pătrunde atât de 
adânc în teritoriul lui Cnut, fără să fie văzută sau atacată? 

— Eu am făcut aşa o dată. 

— Tu eşti lordul Uhtred, făcătorul de minuni, zise el 
zâmbind larg. 


Y% 38 # 


— Am mers s-o văd pe vrăjitoarea de acolo, i-am spus, 
amintindu-mi de acea noapte stranie şi de frumoasa 
creatură care-mi apăruse în faţa ochilor ca o nălucă. O 
chema Erce, dar dimineaţa mai era numai bătrâna scorpie, 
ZElfadell. Vede viitorul, am adăugat, dar /Elfadell nu-mi 
spusese nimic despre Bebbanburg, când pe mine numai 
asta mă interesa. 

Voiam să aud că voi pune mâna pe fortăreaţa aceea, că 
voi deveni stăpânul ei de drept. Gândul la unchiul meu, 
bătrân şi bolnav, mă scotea din minţi. Nu trebuia să moară 
până nu apucam să mă răzbun. Bebbanburg. Mă bântuia. 
Îmi petrecusem ultimii ani încercând să adun aurul 
necesar pentru a merge în nord să atac zidurile acelea 
măreţe, dar recoltele proaste îmi muşcaseră din vistierie. 

— Îmbătrânesc, am oftat. 

— Tată? făcu uimit Uhtred. 

— Dacă nu capturez Bebbanburgul, atunci tu o s-o faci. 
O să-mi duci trupul acolo şi-o să mi-l îngropi, cu 
Răsuflarea-Şarpelui alături. 

— Vei reuşi, spuse el. 

— Îmbătrânesc, am repetat, şi acesta era adevărul. 

Trăisem mai mult de cincizeci de ani, şi majoritatea 
oamenilor erau norocoşi dacă ajungeau la patruzeci. Însă 
tot ce aducea vârsta înaintată era dispariţia visurilor. 
Fusese o vreme când tot ce voiam cu toţii era o singură 
ţară, eliberată de danezi, o ţară a neamurilor engleze, dar, 
în continuare, normanzii stăpâneau în nord, iar sudul 
saxon era împânzit de preoţi creştini care propovăduiau 
laşitatea. Mă întrebam ce se va întâmpla după moartea 
mea, dacă fiul lui Cnut va conduce ultima mare invazie, şi 
conacele vor arde, şi bisericile vor cădea, şi ţara pe care 
Alfred voia s-o numească Anglia se va numi Dania. 

Osferth, bastardul lui Alfred, dădu pinteni calului pentru 
a ne ajunge din urmă. 

— Este ciudat, zise el. 

— Ciudat? am spus. 

Visasem cu ochii deschişi, fără să observ ceva, dar 
acum, privind înainte, am văzut că cerul din sud lucea 


Y% 39 # 


roşu, un roşu-aprins, roşul focului. 

— Conacul pare că arde încă, spuse Osferth. 

Ziua se îngâna cu noaptea şi cerul era întunecat, cu 
excepţia acelui loc de la sud. Flăcările se reflectau din nori 
şi un miros de fum se târa spre răsărit. Eram aproape de 
casă, fumul sigur venea de la Fagranforda. 

— Dar nu putea să ardă atâta vreme, continuă Osferth 
nedumerit. Focul era stins când am plecat. 

— Şi de atunci n-a contenit să plouă, adăugă fiul meu. 

Pentru o clipă m-am gândit la o mirişte căreia i se 
dăduse foc, dar era o prostie. Nu eram aproape de vremea 
recoltatului, aşa că am lovit din călcâie ca să-l grăbesc pe 
Fulger. Copitele mari loviră în făgaşele pline de apă, şi l- 
am îmboldit din nou pentru a-l face să galopeze. ZEthelstan, 
pe calul lui mai mic şi mai uşor, mă întrecu. I-am strigat 
băiatului să se întoarcă, dar îşi continuă goana, 
prefăcându-se că nu mă auzise. 

— Este încăpățânat, mormăi dezaprobator Osferth. 

— Aşa şi trebuie să fie, am spus. 

Un bastard trebuie să-şi croiască drumul în viaţă prin 
luptă. Osferth ştia asta. Ca şi Osferth, ZEthelstan era fiul 
unui rege, dar nu era fiul soţiei lui Edward, şi acest lucru îl 
făcea periculos faţă de familia ei. Trebuia să fie 
încăpățânat. 

Eram pe domeniul meu acum. Am luat-o peste o păşune 
îmbibată de apă către pârâul care-mi uda câmpurile. 

— Nu, am gemut nevenindu-mi să cred, căci îmi ardea 
moara. 

Moara de apă, pe care eu o construisem, scuipa flăcări, 
în timp ce în apropierea ei, dansând ca demonii, erau 
oameni în straie negre. /ZEthelstan, departe în faţa noastră, 
îşi oprise calul pentru a privi dincolo de moară, unde 
ardeau celelalte clădiri. Tot ce oamenii lui Cnut Ranulfson 
lăsaseră nears era acum în flăcări: hambarul, grajdurile, 
staulul, totul; şi peste tot, lucind negru în lumina văpăilor, 
erau oameni. 

Erau bărbaţi şi câteva femei. O sumedenie. Şi copii, 
alergând bezmetici în jurul flăcărilor care trosneau. Un 


Y% 40 


chiot de veselie se ridică atunci când acoperişul 
hambarului căzu şi aruncă scântei înspre cerul întunecat, 
iar în lumina focului am văzut steagurile lucitoare ţinute 
de oamenii în straie negre. 

— Preoţi, spuse fiul meu. 

Deja îi auzeam cântând. L-am îmboldit pe Fulger, 
făcându-le semn oamenilor mei, astfel încât acum galopam 
de-a lungul pajiştii mlăştinoase înspre locul care-mi fusese 
casă. În timp ce ne apropiam, am văzut cum straiele negre 
se adunau laolaltă şi am zărit licărul armelor. Erau sute de 
oameni acolo. Chiuiau şi strigau, ridicând deasupra 
capetelor sulițe şi săpăligi, topoare şi coase. N-am văzut să 
aibă scuturi. Acesta era fyrdul, ţăranii chemaţi la oaste să- 
şi apere pământul, oamenii care formau garnizoanele 
burhurilor atunci când veneau danezii, însă acum 
ocupaseră domeniul meu. Când mă zăriră, se apucară să 
urle ocări şi blesteme. 

Un om cu pelerină albă, călare pe un cal alb, ieşi din 
mulţime, îşi ridică mâna pentru a cere linişte, dar, cum 
mulţimea furioasă nu-i dădu ascultare, îşi întoarse calul şi 
strigă la ei. I-am auzit vocea, nu şi cuvintele. li calmă, îi 
privi câteva clipe, apoi îşi întoarse calul şi-i dădu pinteni 
spre mine. Mă oprisem, cu oamenii mei înşiraţi de-o parte 
şi de alta. Mă uitam în mulţime căutând feţe cunoscute, 
însă n-am văzut niciuna. Vecinii mei, pesemne, nu aveau 
chef de pârjol. 

Călărețul se opri la câţiva paşi de mine. Era preot. Purta 
o sutană neagră sub pelerina albă şi o cruce de argint 
strălucitoare pe țesătura neagră. Avea o faţă lungă, 
colţuroasă, o gură largă, un nas coroiat şi ochi vârâţi 
adânc în orbite sub sprâncene groase şi negre. 

— Sunt episcopul Wulfheard, mă înştiinţă el. Îmi întâlni 
privirea şi am văzut nervozitate sub toată acea sfidare. 
Wulfheard din Hereford, adăugă, de parcă numele 
episcopiei i-ar fi adăugat demnitate. 

— Am auzit de Hereford, am spus. 

Era un oraş la graniţa dintre Mercia şi Ţara Galilor, un 
oraş chiar mai mic decât Gleawecestre, dar, pentru un 


%41 g 


motiv pe care doar creştinii îl puteau explica, oraşul mai 
mic avea un episcop, iar cel mai mare, nu. Auzisem şi de 
Wulfheard. Era unul dintre acei preoţi ambiţioşi care 
şoptesc la urechile regilor. Putea fi episcop de Hereford, 
dar îşi petrecea timpul la Gleawecestre, unde era 
căţelandrul lui ZEthelred. 

M-am uitat dincolo de el, la şirul de oameni care-mi 
barau calea. Să fi fost trei sute? Vedeam câteva spade 
acum, dar majoritatea armelor proveneau de la ferme. 

Totuşi, trei sute de ţărani înarmaţi cu ţapine, săpăligi şi 
seceri puteau să le provoace răni mortale celor şaizeci şi 
opt de luptători ai mei. 

— Uită-te la mine! îmi ceru Wulfheard. 

Fără să-mi iau ochii de la mulţime, mi-am pus mâna 
dreaptă pe mânerul Răsuflării-Şarpelui. 

— Nu-mi dai mie ordine, Wulfheard. 

— Îţi aduc ordine de la Dumnezeu cel Atotputernic şi de 
la lordul ZEthelred, rosti el cu emfază. 

— Nu aparţin de niciunul dintre aceştia, am spus, deci 
ordinele lor nu înseamnă nimic. 

— Îţi baţi joc de Dumnezeu! urlă episcopul destul de tare 
ca să fie auzit de mulţime. 

Se auziră murmure, şi câţiva chiar ieşiră din gloată ca şi 
cum ar fi vrut să ne atace. 

Episcopul Wulfheard se trase şi el mai în faţă. 
Ignorându-mă, strigă spre oamenii mei: 

— Lordul Uhtred a fost declarat proscris! A ucis un sfânt 
abate şi a rănit alţi slujitori ai Domnului! S-a poruncit să 
fie alungat din această ţară şi s-a poruncit mai departe ca 
orice om care-l urmează sau îi jură credinţă să fie 
excomunicat în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor! 

Nu m-am clintit. Fulger lovi cu copita grea în pământul 
moale, şi calul episcopului se dădu prudent într-o parte. 
Era linişte printre oamenii mei. Soţiile şi copiii unora ne 
văzuseră şi veneau peste pajişte, căutând protecţia 
armelor noastre. Casele le fuseseră arse. Puteam vedea 
fumul ridicându-se deasupra uliţei de pe micul deal din 
vest. 


4429 


— Dacă vreţi să vedeţi Raiul, strigă episcopul spre 
oamenii mei, dacă vreţi ca soțiile şi copiii voştri să se 
bucure de mântuirea Domnului nostru lisus Hristos, atunci 
trebuie să-l părăsiţi pe acest om al diavolului! Arătă spre 
mine. Este blestemat de Dumnezeu, este aruncat într-o 
întunecime din altă lume! E sortit Gheenei! Este păgân! 
Este osândit pentru vecie! Este o abominaţie în faţa lui 
Dumnezeu! O abominaţie! li plăcea în mod evident acest 
cuvânt, fiindcă îl repeta. O abominaţie! Şi dacă rămâneţi 
cu el, dacă luptaţi pentru el, atunci şi voi veţi fi blestemaţi, 
şi voi şi nevestele voastre şi copiii voştri! Voi şi ei veţi fi 
osândiţi la caznele nesfârşite ale iadului! Sunteţi, aşadar, 
dezlegaţi de loialitatea faţă de el! Şi să ştiţi că a-l ucide nu 
este un păcat! A ucide această abominaţie înseamnă să 
câştigaţi mântuirea lui Dumnezeu! 

li incita să mă omoare, dar niciunul dintre oamenii mei 
nu făcu vreun gest împotriva mea, cu toate că gloata 
înarmată prinsese din nou curaj şi înainta mârâind. Se 
întărâtau reciproc să mă atace. M-am uitat înapoi la 
oamenii mei şi am văzut că nu aveau chef să lupte contra 
acestei găşti de creştini întărâtaţi, fiindcă nevestele lor nu 
căutau protecţie, aşa cum crezusem, ci încercau să-i tragă 
de lângă mine. Mi-am amintit ceva ce părintele Pyrlig îmi 
spusese odată, şi anume că femeile sunt cele mai acerbe 
adoratoare, şi am văzut că aceste femei, toate creştine, 
slăbeau loialitatea oamenilor mei. 

Ce este un jurământ? O promisiune să slujeşti un stăpân, 
însă la creştini există întotdeauna o loialitate mai înaltă. 
Zeii mei nu cer jurăminte, dar zeul bătut în cuie este mai 
gelos decât oricare ibovnică. Le spune adepților lui că nu 
pot avea alţi zei în afară de el, s-a pomenit ceva mai 
caraghios de atât? Totuşi, creştinii se târăsc în genunchi în 
faţa lui şi-i abandonează pe vechii zei. Îmi vedeam oamenii 
şovăind. Mă priviră lung, apoi câţiva dădură pinteni cailor, 
nu spre gloata mânioasă, ci spre apus, depărtându-se de 
gloată şi de mine. 

— Este vina ta. Episcopul Wulfheard îşi adusese calul 
din nou înspre mine. L-ai ucis pe abatele Wihtred, un om 


Y 43 


sfânt, şi credincioşii s-au săturat de tine. 

Nu toţi oamenii mei şovăiau. Unii, majoritatea danezi, îşi 
îmboldiră caii pentru a se apropia de mine, aşa cum făcu şi 
Osferth. 

— Eşti creştin, i-am spus, de ce nu mă părăseşti? 

— Uiţi că Dumnezeu m-a părăsit, îmi răspunse el. Sunt 
bastard, deja blestemat. 

Fiul meu şi /Ethelstan rămăseseră şi ei, dar îmi era 
teamă pentru băiat. Majoritatea oamenilor mei erau 
creştini şi plecaseră de lângă mine, în timp ce gloata 
număra câteva sute de ţărani şi era întărâtată de preoţi şi 
călugări. 

— Păgânii trebuie distruşi! l-am auzit urlând pe un preot 
cu barba neagră. Pe el şi pe nevasta lui! Ne pângăresc 
ţara! Suntem blestemaţi atâta vreme cât ei trăiesc! 

— Preoţii tăi ameninţă o femeie? l-am întrebat pe 
Wulfheard. 

Sigunn se afla lângă mine, călare pe o mică iapă sură. L- 
am îmboldit pe Fulger spre episcop, care îşi mână calul de 
acolo. 

— O să-i dau ei o spadă, i-am spus, şi o s-o las să-ţi verse 
maţele de laş, nemernic fricos ce eşti! 

Osferth mă ajunse din urmă şi prinse hăţurile lui Fulger. 

— O retragere ar fi prudentă, stăpâne. 

Am scos Răsuflarea-Şarpelui. Era întuneric deplin acum, 
la apus roşeaţa bătea spre un cenuşiu tot mai sumbru, iar 
primele stele luceau prin franjurii mici ai norilor. 

Lumina flăcărilor se reflecta din lama lată a spadei. 

— Poate întâi omor un episcop, m-am răstit. 

L-am întors pe Fulger spre Wulfheard, care-şi lovi calul 
atât de tare cu călcâiele, încât acesta sări şi aproape că-l 
aruncă din şa. 

— Stăpâne! strigă Osferth dând pinteni calului său 
pentru a mă ajunge din urmă. 

Gloata, crezând că noi doi îl urmăream pe episcop, se 
năpusti înainte. Strigau şi urlau, rotindu-şi armele 
grosolane, pierduţi în fervoarea datoriei pe care le-o 
încredinţase Dumnezeu. Ştiam că vom fi copleşiţi numeric, 


Y 44 


dar şi eu eram înfuriat şi mă gândeam că mai degrabă mi- 
aş fi croit o cale prin gloata aceea decât să fiu văzut 
fugind. 

Aşa că l-am dat uitării pe episcopul fugar şi mi-am întors 
calul spre gloată. În acel moment sună cornul. Sună tare, 
şi din dreapta mea, de unde soarele încă mai lucea de sub 
orizontul vestic, un şuvoi de călăreţi veni în galop şi se 
puse între mine şi gloată. Erau în zale, aveau spade sau 
sulițe şi feţele le erau ascunse de obrăzarele coifurilor. 
Lumina  flăcărilor se reflecta din acele coifuri, 
transformându-i pe nou-veniţi în războinici cu sulițe roşii 
ca sângele, ai căror armăsari aruncau bucăţi de pământ 
reavăn în toate părţile. 

Unul dintre ei se apropie de mine la trap, cu spada 
lăsată în jos, apoi o ridică în semn de salut. Vedeam că 
zâmbea larg. 

— Ce-ai făcut, stăpâne? 

— Am omorât un abate. 

— Ai făcut atunci un martir şi un sfânt, murmură el, apoi 
se întoarse în şa ca să se uite pe lângă călăreţi spre gloata 
care se oprise, fără a-şi fi pierdut aerul ameninţător. Ai 
crede că ar trebui să fie recunoscători pentru un nou sfânt, 
nu? Dar nu sunt deloc fericiţi. 

— A fost un accident, am spus. 

— Accidentele au un fel al lor de-a te găsi, stăpâne, zise 
el rânjind. 

Era Finan, prietenul meu, irlandezul care-mi comanda 
oamenii atunci când lipseam şi şeful gărzii lui ZEthelfleed. 

Şi acolo era însăşi /Ethelfleed, iar murmurul întărâtat al 
gloatei pieri încet, în timp ce ea călări până în faţa lor. 
Avea o iapă albă, purta o pelerină albă şi un cerc de argint 
peste părul blond. Arăta ca o regină şi era fiica unui rege 
şi era iubită în Mercia. Episcopul Wulfheard, recunoscând- 
o, se apropie şi începu să-i vorbească încet şi repede, dar 
ea îl ignoră. Mă ignoră şi pe mine, stând cu faţa spre 
gloată, dreaptă în şa. O vreme nu zise nimic. Flăcările 
clădirilor aprinse se reflectau în argintul pe care-l purta în 
păr şi la gât şi la încheieturile ei subţiri. Nu-i puteam 


459 


vedea chipul, dar îl cunoşteam prea bine şi ştiam că era 
împietrit. 

— Veţi pleca, spuse Æthelflæd pe un ton aproape 
degajat. Când din mulţime se auzi un mormăit, repetă 
comanda cu o voce mai înaltă: Veţi pleca! Aşteptă până se 
făcu iarăşi linişte, apoi spuse: Preoţii şi călugării vă vor 
conduce de aici. Aceia dintre voi care aţi venit de departe 
veţi avea nevoie de adăpost şi de mâncare, le veţi găsi pe 
ambele la Cirrenceaster. Acum, plecaţi! 

işi întoarse calul, urmată îndeaproape de episcopul 
Wulfheard, care părea să-i adreseze o rugăminte. 
ZEthelfleed ridică o mână. 

— Cine comandă aici, părinte episcop, domnia ta sau eu? 

Cuvintele acelea erau mai provocatoare decât păreau. 

Æthelflæd nu avea personal nicio putere în Mercia. 
Soţul ei era stăpânul Merciei şi, dacă ar fi avut o pereche 
de boaşe, ar fi putut să se intituleze rege al acestei ţări, 
dar devenise supusul Wessexului. Supravieţuirea lui 
depindea de ajutorul războinicilor saxoni din vest, iar 
aceştia îl ajutau doar fiindcă se însurase cu /Ethelfleed, 
fiica lui Alfred, care fusese cel mai mare dintre regii 
Wessexului, şi totodată sora lui Edward, actualul rege. 
ZEthelred îşi ura soţia, însă avea nevoie de ea, şi mă ura şi 
pe mine, deoarece eram iubitul ei, lucru pe care-l ştia şi 
episcopul Wulfheard. Se crispase la vorbele ei, apoi privise 
spre mine; mi-am dat seama că fusese pe jumătate tentat 
să dea curs provocării şi să încerce să-şi reimpună 
stăpânirea peste gloata pusă pe răzbunare, dar /Ethelflaed 
îi calmase. Într-adevăr, ea comanda acolo. Comanda 
fiindcă era iubită în Mercia, iar oamenii care-mi arseseră 
clădirile nu voiau s-o supere. Episcopului nu-i păsa. 

— Lord Uhtred, începu el, dar fu întrerupt imediat. 

— Lordul Uhtred, spuse tare Æthelflæd, astfel încât s-o 
poată auzi cât mai mulţi oameni, este un nebun. L-a 
ofensat pe Dumnezeu şi i-a ofensat pe oameni. Este 
declarat proscris! Dar nu va fi nicio vărsare de sânge aici! 
S-a vărsat destul, ajunge! Acum, plecaţi! 

Ultimele două cuvinte îi erau adresate episcopului, însă 


Y% 46 


gloata înţelese că nu era cazul să mai zăbovească acolo. 
Prezenţa războinicilor lui Æthelflæd era convingătoare, 
bineînţeles, dar încrederea şi autoritatea ei avuseseră un 
efect mai puternic decât turbarea preoţilor şi călugărilor 
care-i încurajaseră să-mi incendieze domeniul. Plecară de 
acolo, lăsând flăcările să lumineze noaptea, astfel că 
rămaseră doar oamenii mei şi cei care-i erau loiali lui 
ZEthelfleed. In cele din urmă, ea se întoarse spre mine şi 
mă privi cu mânie. 

— Prostule! 

Nu am spus nimic. Stăteam în şa, uitându-mă la focuri, 
cu mintea la fel de înceţoşată ca mlaştinile din nord. 
Deodată m-am gândit la Bebbanburg, prins între marea 
sălbatică din nord şi dealurile golaşe şi înalte. 

— Abatele Wihtred a fost un om bun, zise Æthelflæd, un 
om care avea grijă de săraci, care-i hrănea pe flămânzi şi-i 
îmbrăca pe cei goi. 

— M-a atacat, am spus. 

— Tu eşti un războinic! Marele Uhtred! Iar el era un 
călugăr! Făcându-şi semnul crucii, adăugă: A venit din 
Northumbria, din ţara ta, unde danezii l-au persecutat, dar 
el şi-a păstrat credinţa! A rămas fidel credinţei, în ciuda 
batjocurii şi urii păgânilor, ca să moară de mâna ta! 

— N-am vrut să-l omor. 

— Dar ai făcut-o! Şi de ce? Fiindcă fiul tău a devenit 
preot? 

— Nu este fiul meu. 

— Mare prost mai eşti! Este fiul tău şi ar trebui să fii 
mândru de el! 

— Nu este fiul meu, am spus încăpățânat. 

__— Şi în clipa asta este fiul nimănui, se răsti ea. 
Intotdeauna ai avut inamici în Mercia, şi acum au câştigat! 
Uită-te! Dădu din mână nervoasă spre clădirile care 
ardeau. /Ethelred va trimite oameni să te prindă, iar 
creştinii te vor mort. 

— Soţul tău nu va îndrăzni să mă atace, am spus. 

— O, cum să nu îndrăznească! Are o nouă femeie. Ea mă 
vrea moartă şi pe tine la fel de mort! Vrea să fie regină a 


479 


Merciei. 

Răspunsul meu se mărgini la un mârâit. /Ethelfleed 
spunea, bineînţeles, adevărul. Soţul ei, care o ura şi mă 
ura, îşi găsise o iubită numită Eadith, fiica unui thegn din 
sudul Merciei, iar zvonurile spuneau că era pe atât de 
ambițioasă, pe cât de frumoasă. Fratele ei, Eardwulf, 
devenise comandantul gărzii lui ZEthelred, iar Eardwulf era 
pe atât de capabil pe cât sora lui era de frumoasă. Când o 
trupă de galezi înfometați făcuse ravagii pe graniţa 
vestică, Eardwulf îi vânase, îi prinsese în capcană şi-i 
nimicise. Om deştept, auzisem, cu treizeci de ani mai tânăr 
decât mine, şi fratele unei femei ambiţioase care voia să 
devină regină. 

— Creştinii au câştigat, îmi spuse ZEthelfleed. 

— Eşti creştină. 

Privi în gol flăcările, apoi scutură din cap obosită. 

— Am avut pace în ultimii ani. 

— Nu e vina mea, am spus nervos. Am cerut tot timpul 
oameni. Ar fi trebuit să atacăm la Ceaster şi să-l omorâm 
pe Haesten şi să-l alungăm pe Cnut din Mercia. Asta nu e 
pace! Nu va fi pace până când danezii nu vor pleca! 

— Dar avem pace, insistă ea, şi creştinii nu au nevoie de 
tine când este pace. Când e război, tot ce vor ei este ca 
Uhtred de Bebbanburg să-i apere, dar acum, pe timp de 
pace? N-au nevoie de tine. Pe deasupra, întotdeauna le-ai 
stat ca un ghimpe în coastă. Iar tu ce faci? Îl omori pe unul 
dintre cei mai sfinţi oameni din Mercia! 

— Sfânt? am spus în zeflemea. A fost un prost care s-a 
băgat la bătaie. 

— Şi bătaia în care s-a băgat era a ta! strigă înverşunată 
ZEthelflaed. Abatele Wihtred era omul care predica despre 
Sfântul Oswald! Wihtred avea viziune! Şi tu l-ai omorât! 

N-am mai spus nimic. Prin Britania saxonă bântuia ca un 
val de nebunie credinţa că, dacă trupul sfântului Oswald ar 
fi fost descoperit, saxonii s-ar fi putut reuni; prin urmare, 
cei aflaţi sub stăpânirea daneză ar fi fost eliberaţi imediat. 
Northumbria, Anglia de Est şi nordul Merciei ar fi curățate 
de păgânii danezi, şi totul fiindcă un sfânt dezmembrat 


489 


care murise în urmă cu aproape trei sute de ani şi-ar fi 
găsit trupul cusut laolaltă. Ştiam totul despre sfântul 
Oswald: fusese odinioară conducătorul Bebbanburgului, 
iar unchiul meu, trădătorul Ælfric, avea în posesie una din 
mâinile mortului. Cu ani în urmă, eu însumi dusesem capul 
sfântului la un loc sigur, iar despre restul trupului se 
spunea că era înmormântat la o mănăstire undeva în sudul 
Northumbriei. 

— Wihtred voia ceea ce vrei şi tu, continuă /ZEthelfleed 
nervoasă, voia un conducător saxon în Northumbria! 

— Nu am vrut să-l omor, îmi pare rău! 

— Ar trebui să-ţi pară rău! Dacă rămâi aici, vor veni 
două sute de suliţaşi să te ducă la judecată. 

— Mă voi lupta cu ei. 

Vorbele mele o făcură să râdă. 

— Cu cine? 

— Tu şi cu mine avem peste două sute de oameni, am 
Zis. 

— Eşti de-a dreptul neghiob dacă-ţi închipui că le voi 
cere oamenilor mei să lupte contra altor mercieni. 

Bineînţeles că nu ar fi luptat contra unor mercieni. 
Mercienii o iubeau, însă dragostea aceea nu i-ar fi fost de 
ajuns ca să adune o armată împotriva lui ZEthelred, fiindcă 
el era hlafordul, cel care dădea aurul, şi putea strânge 
uşor o mie de oameni. Era silit să pretindă că el şi 
ZEthelflaed se găseau în termeni cordiali, fiindcă se temea 
de urmările unui atac făţiş la adresa soţiei sale. Fratele ei, 
regele Wessexului, ar fi vrut răzbunare. ZEthelred se temea 
şi de mine, dar Biserica tocmai îmi luase o bună parte din 
putere. 

— Ce vei face? am întrebat-o. 

— O să mă rog, şi o să-i iau pe oamenii tăi în slujba mea. 
Făcu un semn din cap către cei cărora religia le furase 
loialitatea. Şi-o să stau cuminte, adăugă ea, şi n-o să-i dau 
soţului meu niciun motiv să mă atace. 

— Vino cu mine, am spus. 

— Şi să-mi leg viaţa de un proscris nebun? oftă ea cu 
amărăciune. 


499 


M-am uitat în sus, unde fumul păta cerut. 

— A trimis cumva soţul tău oameni să răpească familia 
lui Cnut Ranulfson? 

— Ce să facă? întrebă ea şocată. 

— Cineva care s-a dat drept Uhtred de Bebbanburg i-a 
luat nevasta şi copiii. 

Se încruntă. 

— De unde ştii? 

— Tocmai am venit de la moşia lui. 

— Aş fi auzit dacă ZEthelred ar fi făcut aşa ceva. 

Avea spionii ei în casa lui, aşa cum şi el avea într-a ei. 

— Cineva a făcut-o, am spus, şi nu am fost eu. 

— Alţi danezi, sugeră ea. 

Am băgat Răsuflarea-Şarpelui înapoi în teacă. 

— Crezi că, dacă în Mercia a fost pace atâţia ani, 
războaiele s-au sfârşit. Nu s-au sfârşit. Cnut Ranulfson are 
un vis, vrea să şi-l îndeplinească înainte să fie prea bătrân. 
Aşa că fiţi foarte atenţi la ţinuturile de la graniţă. 

— Sunt foarte atentă deja, spuse Æthelflæd, părând însă 
mult mai puţin sigură. 

— Cineva agită apele, am zis. Eşti sigură că nu este 
ZEthelred? 

— Vrea să atace Anglia de Est. 

Era rândul meu să fiu mirat. 

— Ce vrea să facă? 

— Să atace Anglia de Est. Noii lui femei îi plac cu 
siguranţă mlaştinile, zise ea posomorâtă. 

Nu era o idee atât de nebunească. Era unul dintre 
regatele pierdute, pierdute în favoarea danezilor, şi se 
învecina cu Mercia. Dacă Æthelred ar fi putut să ocupe 
acea ţară, i-ar fi dobândit tronul şi coroana. Ar fi devenit 
regele /Ethelred, ar fi avut fyrdul din Anglia de Est şi 
thegnii din Anglia de Est şi ar fi fost la fel de puternic 
precum regele Edward, cumnatul său. 

Planul prezenta însă un neajuns considerabil. Danezii de 
la nord de Mercia ar fi venit în ajutorul celor atacați. Nu ar 
fi avut loc un război între Mercia şi Anglia de Est, ci între 
Mercia şi fiecare danez din Britania, un război care ar fi 


$ 50 # 


atras şi Wessexul în luptă, un război care ar fi distrus 
întreaga insulă. 

Asta numai dacă danezii de la nord nu erau obligaţi să 
se ţină deoparte, şi cea mai simplă cale pentru a obţine 
asta era să-i iei ostatici pe soţia şi copiii lui Cnut, pe care 
acesta îi iubea atât de mult. 

— Trebuie să fi fost ZEthelred, am spus. 

ZEthelfleed clătină din cap. 

— Aş şti dacă el a fost. Pe lângă asta, îi este frică de 
Cnut. Tuturor ne este frică de Cnut. Se uită cu tristeţe la 
clădirile care ardeau. Unde vei merge? 

— Departe, am zis. 

Îşi întinse mâna albă şi-mi atinse braţul. 

— Eşti un prost, Uhtred. 

— Ştiu. 

— Dacă va fi război... 

— Mă voi întoarce, am spus. 

— Promiţi? 

Am încuviinţat scurt din cap. 

— Dacă va fi război, te voi apăra. i-am jurat asta acum 
mai mulţi ani, şi un abate mort nu-mi schimbă jurământul. 

Se întoarse să privească din nou clădirile care ardeau; 
ochii îi erau umezi în lumina focurilor. 

— Voi avea grijă de Stiorra, îmi spuse. 

— N-o lăsa să se mărite. 

— Este pregătită. Răsucindu-se spre mine, mă întrebă; 
Aşadar, cum o să te găsesc? 

— Nu-ţi face griji. O să te găsesc eu pe tine. 

Oftă, apoi se întoarse în şa şi-i făcu un semn lui 
ZEthelstan. 

— Tu vii cu mine, îi ordonă. 

Băiatul îmi ceru încuviințarea, pe care o primi. 

— Şi unde o să te duci? mă întrebă ea din nou. 

— Departe, am spus din nou. 

Dar deja ştiam. Aveam să mă duc la Bebbanburg. 


Atacul creştinilor mă lăsase cu treizeci şi trei de oameni. 
Câţiva, ca Osferth, Finan şi fiul meu, erau creştini, dar 


$ 51% 


majoritatea erau danezi sau frizoni, adepţi ai lui Odin, Thor 
şi ai celorlalţi zei din Asgard. 

Am dezgropat comoara pe care o ascunsesem sub sala 
mare, iar apoi, împreună cu femeile şi copiii oamenilor 
care-mi rămăseseră loiali, am plecat spre est. Am poposit 
peste noapte într-un crâng nu departe de Fagranforda. 
Sigunn era supărată, abia dacă deschidea gura. De altfel, 
toţi erau agasaţi de dispoziţia mea sumbră şi nervoasă, aşa 
că doar Finan îndrăzni să-mi vorbească. 

— Aşadar, ce s-a întâmplat? mă întrebă el în zori. 

— Ţi-am spus. Am omorât un nenorocit de abate. 

— Wihtred. Cel care predica despre sfântul Oswald. 

— Astea-s nişte tâmpenii, m-am răstit mânios. 

— Probabil că sunt, spuse Finan. 

— Bineînţeles că sunt! Ce-a mai rămas din Oswald este 
îngropat în teritoriul danez, şi cu siguranţă i-au făcut 
oasele praf demult. Nu sunt idioţi. 

— Poate l-au dezgropat, sau poate nu. Dar câteodată 
tâmpeniile au rostul lor. 

— Ce vrea să însemne asta? 

Finan ridică din umeri. 

— Pe vremuri, în Irlanda era un sfânt care spunea că, 
dacă am putea bate o tobă cu femurul sfintei Athracht, 
biata femeie, atunci ploaia se va opri. Erau inundaţii mari 
atunci, ca să înţelegi. N-am mai văzut vreodată asemenea 
ploaie. Şi rațele se săturaseră de ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au dezgropat-o, au bătut o tobă cu osul ei cel lung şi 
ploaia s-a oprit. 

— Oricum s-ar fi oprit! 

— Da, probabil, dar nu ne mai rămăseseră decât două 
căi: ori asta, ori ne apucam să construim o arcă. 

— Ei bine, l-am omorât pe nenorocit din greşeală, am 
spus, iar acum creştinii îmi vor capul ca să-şi facă pocal 
din tigva mea. 

Era dimineaţă, o dimineaţă cenuşie. Norii se subţiaseră 
în timpul nopţii, dar acum se adunau din nou şi scuipau 
averse. Mergeam pe cărări care duceau printre câmpuri 


$ 52 % 


îmbibate de apă, unde secara, orzul şi grâul fuseseră 
culcate la pământ de ploaie. Ne îndreptam spre Lundene, 
iar la dreapta mea vedeam Temesul care curgea domol, 
umflându-se către marea din depărtare. 

— Creştinii tot căutau un motiv să scape de tine, zise 
Finan. 

— Eşti creştin, am spus. Prin urmare, de ce ai rămas cu 
mine? 

Zâmbi alene. 

— Ce predică un preot, alt preot neagă. Deci, dacă stau 
cu tine, ajung în iad? Probabil ajung oricum acolo, dar 
găsesc cu uşurinţă un preot care să-mi spună altcumva. 

— De ce Sihtric nu a gândit la fel? 

— Femeile sunt de vină. Ele se tem mai tare de preoţi. 

— Şi femeia ta, nu? _ 

— O iubesc pe creatură, dar nu mă stăpâneşte. Însă, să 
ştii, o să-şi zdrelească genunchii rugându-se, rânji 
irlandezul. Şi părintele Cuthbert a vrut să vină cu noi, 
bietul om. 

— Un preot orb? am întrebat. La ce este bun un preot 
orb? Îi este mai bine cu Æthelflæd. 

— Dar voia să rămână cu tine, zise Finan. Dacă un preot 
voia asta, atunci cât de mare păcat este pentru mine să-mi 
doresc acelaşi lucru? Ezită. Ia zi, ce facem? 

Nu voiam să-i spun adevărul, şi anume că mergeam la 
Bebbanburg. Oare credeam eu însumi în această idee? Ca 
să asediez cetatea aveam nevoie de aur şi de sute de 
oameni, iar eu comandam treizeci şi trei. 

— Ne facem vikingi, i-am spus în schimb. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Şi-o să ne întoarcem. 

— Ne întoarcem? N 

— Aşa este soarta, nu? Intr-o clipă suntem în bătaia 
soarelui, în următoarea fiecare nor întunecat al 
creştinătăţii se pişă pe noi. Aşadar, lordul Æthelred vrea 
război? 

— Aşa am auzit. 

— Femeia lui şi frate-său vor război. Şi după ce bagă 
Mercia în bucluc, o să strige după noi să ne întoarcem şi să 


$ 53% 


le salvăm vieţile nenorocite. Finan părea foarte încrezător. 
lar când o să ne întoarcem, o să ne ierte. Preoţii o să ne 
umple fundurile de pupături umede, aşa o să facă. 

Am zâmbit la vorbele lui. Finan şi cu mine eram prieteni 
de atâţia ani. Fuseserăm sclavi împreună, apoi stătuserăm 
umăr la umăr în zidul de scuturi. M-am uitat la el şi am 
văzut părul grizonant ieşindu-i de sub cuşma de lână. 
Barba-i era şi ea căruntă. 

— Imbătrânim, am spus. 

— Aşa este, dar nu devenim şi mai înţelepţi, eh? râse el. 

Am trecut prin sate şi două orăşele. Eram neliniştit, 
temându-mă că preoţii dăduseră sfară-n ţară să fim atacati, 
dar nimănui nu părea să-i pese de noi. Vântul se întoarse 
spre est şi se răci, aducând şi mai multă ploaie. Mă uitam 
des în spate, întrebându-mă dacă /Ethelred trimisese 
oameni să ne urmărească, dar nu se zărea nimeni. Probabil 
că era mulţumit să mă vadă plecat din Mercia. Era vărul 
meu, soţul iubitei mele şi duşmanul meu, şi în acea vară 
întunecată reuşise, în sfârşit, să-şi îndeplinească dorinţa 
veche şi fierbinte de a mă învinge. 

Ne-au trebuit cinci zile să ajungem la Lundene. Înaintam 
agale, nu doar fiindcă drumurile erau înecate de apă, ci şi 
pentru că nu aveam destui cai să cărăm neveste, copii, 
armuri, scuturi şi arme. 

Intotdeauna mi-a plăcut Lundene. E un loc dezgustător, 
plin de fum, împuţit, cu străzile pline de dejecţii. Şi fluviul 
miroase, totuşi fluviul este motivul pentru care Lundene 
există. Mergi spre vest şi poţi vâsli adânc în Mercia şi 
Wessex, mergi spre est şi restul lumii ţi se aşterne în faţa 
provei. Negustorii vin la Lundene cu navele pline de ulei 
sau piei, grâne sau fân, sclavi sau obiecte de lux. Ar trebui 
să fie un oraş mercian, însă Alfred s-a asigurat că va avea o 
garnizoană de saxoni din vest, iar ZEthelred nu îndrăznise 
vreodată să se opună acelei ocupaţii. 

Era, de fapt, alcătuit din două oraşe. Am ajuns întâi în 
cel nou, construit de saxoni pe malul nordic al fluviului lat 
şi leneş, şi am mers în şir pe strada lungă, croindu-ne 
drum printre căruţe şi turme, prin zona de măcelării, unde 


$ 54% 


cărările erau pline de bălți de sânge, iar aerul duhnea a 
urină şi rahat dinspre bazinele tăbăcarilor, aflate în 
apropiere. Am coborât apoi spre Temes, care despărţea 
oraşul nou de cel vechi, şi m-au năpădit amintirile. 
Luptasem aici. În faţa noastră se aflau zidul roman şi 
poarta romană, unde respinsesem un atac danez. Am luat- 
o pe urmă în susul dealului, şi gărzile de la poartă se 
dădură la o parte, recunoscându-mă. Mă aşteptasem pe 
jumătate să fiu provocat, dar ei îşi plecară capetele în 
semn de bun venit. Trecând pe sub vechiul arc roman, am 
intrat în oraşul vechi, oraşul de pe deal, un oraş făcut de 
romani din piatră şi cărămidă şi teracotă. 

Nouă, saxonilor, nu ne-a plăcut niciodată să trăim în 
oraşul vechi. Ne stârnea o anume nelinişte. Erau fantome 
acolo, fantome stranii pe care nu le înţelegeam, fiindcă 
veniseră de la Roma. Nu Roma creştinilor; asta nu mai 
ascundea nicio taină. Cunoşteam mai mulţi oameni care 
făcuseră acel pelerinaj şi, la întoarcere, toţi povestiseră 
despre un loc extraordinar, cu coloane şi domuri şi arce, 
toate în ruină, şi despre lupi printre pietrele sparte şi 
despre papa creştin care-şi împrăştia otrava dintr-un palat 
ruinat undeva lângă un râu împuţit. Toate astea erau de 
înţeles. Roma era doar un alt Lundene, atât că mai mare, 
însă fantomele vechiului oraş L.undene veniseră dintr-o altă 
Romă, un oraş cu o putere imensă, un oraş care stăpânise 
întreaga lume. Războinicii săi mărşăluiseră din deşerturi 
până în ţinuturile înzăpezite şi zdrobiseră triburi şi ţări, 
însă la un moment dat, dintr-un motiv pe care nu-l 
cunoşteam, puterea lor dispăruse. Marile legiuni slăbiseră, 
triburile înfrânte îşi recăpătaseră forţele, iar gloria acelui 
oraş măreț se năruise. Un adevăr valabil şi pentru 
Lundene. Vederea clădirilor măreţe în ruină îmi stârnea, 
ca de fiecare dată, sentimentul zădărniciei. Noi, saxonii, 
construiam din lemn şi paie, casele ne mucegăiau sub 
ploaia necontenită şi erau spulberate de vânt şi nu era 
nimeni în viaţă care să poată reface gloria romană. 
Coborâm cu o iuţeală nebună în haos. Lumea se va sfârşi 
în haos atunci când zeii se vor lupta între ei, iar eu eram 


$ 55% 


convins, încă sunt, că inexplicabila înflorire a 
creştinismului este primul semn al acelei ruine care ne va 
cuprinde. Suntem jucării de copii purtate de un râu spre o 
groapă cu gunoi. 

M-am dus la o tavernă de pe mal. Era numită Taverna lui 
Wulfred, cu toate că toţi îi spuneau La Danezul Mort, 
fiindcă într-o bună zi mareea în scădere scosese la iveală 
un războinic danez înfipt într-una dintre numeroasele 
ţepuşe putrezite care ies din nămol, acolo unde odinioară 
se găseau debarcaderele. Wulfred mă cunoştea şi, dacă-l 
surprinse vestea că aveam nevoie de găzduire în clădirile 
sale cavernoase, avu buna-cuviinţă să ascundă acest lucru. 
De obicei eram oaspete în palatul regal construit pe vârful 
dealului, dar iată-mă aici, oferindu-i un pumn de bani. 

— Am venit să cumpăr o navă, i-am spus. 

— Plin de nave pe-aici. 

— Şi să găsesc oameni, am adăugat. 

— Mulţi oameni vor vrea să-l urmeze pe marele lord 
Uhtred. 

Mă îndoiam de asta. Fusese o vreme când oamenii mă 
implorau să-mi jure credinţă, ştiind că sunt un stăpân 
generos, însă Biserica împrăştiase cu siguranţă mesajul că 
acum eram blestemat, iar frica de iad avea să-i ţină 
departe de mine. 

— Dar ăsta-i un lucru bun, spuse Finan în acea noapte. 

— De ce? 

— Fiindcă nenorociţii care vor să ni se alăture nu se 
sperie de iad. Rânji, arătându-şi trei dinţi galbeni de pe 
gingiile lui goale. Avem nevoie de nişte nenorociţi care să 
se bată prin focurile iadului. 

— Ai dreptate, am zis. 

— Fiindcă ştiu ce este în capul tău. 

— Ştii? 

Se întinse pe bancă, aruncând un ochi în sala cea mare 
unde beau oamenii. 

— De câţi ani suntem împreună? mă întrebă, dar nu 
aşteptă un răspuns. Şi la ce ai visat în toţi aceşti ani? Şi nu 
este acum momentul cel mai potrivit? 


$ 56 # 


— De ce acum? 

— Fiindcă este ultimul lucru la care se aşteaptă 
nemernicii, bineînţeles. 

— Voi avea cincizeci de oameni, dacă am noroc, am 
spus. 

— Şi câţi are unchiul tău? 

— Trei sute? Poate mai mulţi? 

Se uită la mine zâmbind. 

— Dar tu te-ai gândit cum să pătrunzi acolo, aşa este? 

Am atins ciocanul care-mi atârna la gât, sperând că zeii 
cei vechi încă mai au putere în această lume nebună şi 
decăzută. 

— Da. 

— Atunci să-i ajute Hristos pe cei trei sute, zise el, 
fiindcă soarta lor este pecetluită. 

Era o nebunie. 

Şi, aşa cum spusese Finan, câteodată nebunia dă roade. 


Se numea Middelniht, un nume ciudat pentru o navă de 
război, dar Kenric, omul care o vindea, spuse că fusese 
construită din lemne tăiate la miezul nopţii. 

— Îi dă unei nave noroc, explică el. 

Middelniht avea bănci pentru patruzeci şi patru de 
vâslaşi, un catarg de molid, o velă de culoarea noroiului, 
întărită cu funii de cânepă, şi o provă înaltă cu cap de 
dragon. Un proprietar de dinainte pictase capul în roşu şi 
negru, dar vopseaua se scorojise, astfel încât dragonul 
arăta ca şi cum era bolnav de scorbut. 

— Este o navă norocoasă, îmi spuse Kenric. 

Era un om scund şi lat, cu barbă şi chel, care construia 
ambarcaţiuni la est de zidurile romane ale oraşului. Avea 
patruzeci sau cincizeci de lucrători, unii dintre ei sclavi, 
care foloseau tesle şi fierăstraie pentru a face corăbii de 
negoţ voluminoase, grele şi lente, însă Middelniht era de 
un alt soi, lungă, cu mijlocul lat şi adâncit în apă. Era o 
bestie zveltă. 

— Tu ai construit-o? am întrebat. 

— Am găsit-o eşuată, zise Kenric. 


$ 57% 


— Când? 

— Anul trecut, de ziua sfântului Marcon. Vântul sufla 
dinspre nord, a împins-o în nisipurile de la Sceapig. 

Am mers de-a lungul cheiului, uitându-mă la Middelniht. 
Lemnul îi era înnegrit, foarte probabil din cauza ploilor din 
ultima vreme. 

— Nu pare să fi suferit stricăciuni, am spus. 

— Vreo două scânduri de la provă erau curbate 
înăuntru, zise Kenric. Nimic ce nu se poate repara într-o zi 
sau două dacă te ţii de treabă. 

— Daneză? 

— Construită în Frizia. Stejar bun, tare, mai bun decât 
rahatul danez. 

— Şi de ce nu a salvat-o echipajul ei? 

— Prostovanii au coborât pe mal, şi-au aşezat tabăra şi 
au fost capturați de oamenii din Cent. 

— Atunci, de ce nu au păstrat-o oamenii din Cent? 

— Fiindcă prostovanii s-au bătut pentru ea până la 
ultimul. Am mers acolo şi am găsit şase frizoni încă în 
viaţă, dar doi au murit, bieţii de ei. 

Îşi făcu semnul crucii. 

— Şi ceilalţi patru? 

Arătă cu degetul spre sclavii care lucrau la o nouă navă. 

— Ei mi-au spus numele ei. Dacă nu-ți place, poţi 
oricând să-l schimbi. 

— Aduce ghinion să schimbi numele unei nave, am 
observat. 

— Nu şi dacă aduci o fecioară să se pişe în cală, zise 
Kenric, apoi făcu o pauză. Eh, asta s-ar putea să fie mai 
greu. 

— Îi voi păstra numele, am spus, dacă o cumpăr. 

— E bine făcută, zise Kenric înciudat, ca şi cum s-ar fi 
îndoit că un frizon putea construi nave la fel de bune ca ale 
lui. 

Frizonii erau însă renumiţi pentru navele lor. Cele 
saxone tindeau să fie grele, ca şi cum ne era teamă de 
mare, dar frizonii şi normanzii construiau nave mai uşoare 
care nu străbăteau valurile ca plugul, ci păreau să lunece 


$ 58% 


peste ele. Desigur, era o aiureală, chiar şi o navă zveltă ca 
Middelniht era încărcată cu balast şi nu putea goni aşa 
cum eu nu puteam zbura, dar era ceva magic în 
construcţia sa care o făcea să pară uşoară. 

— Aveam de gând să i-o vând regelui Edward, continuă 
Kenric. 

— Nu a vrut-o? 

— Nu-i destul de mare, pufni el dezgustat. Asta-i 
dintotdeauna gândirea saxonilor din vest. Vor nave mari, 
apoi se miră de ce nu-i pot prinde pe danezi. Aşadar, unde 
mergeţi? 

— Probabil în Frizia, am spus. Sau în sud. 

— Duceţi-vă în nord, mă sfătui Kenric. 

— De ce? 

— Nu sunt atâţia creştini în nord, zise el şmecher. 

Prin urmare, ştia. Putea să-mi spună „stăpâne” şi să fie 
respectuos, dar ştia că norocul îmi ajunsese aproape la 
capăt. Asta avea să afecteze şi preţul. 

— Am îmbătrânit prea mult pentru lapoviţă, zăpadă şi 
gheaţă, am spus, în timp ce săream pe puntea lui 
Middelniht. 

Tremură sub picioarele mele. Era o navă de război, un 
prădător, construită din stejar frizon de cea mai bună 
calitate. 

— Când a fost ultima dată călăfătuită? l-am întrebat pe 
Kenric. 

— Când i-am reparat scândurile. 

Am scos două dintre scândurile punţii şi m-am uitat la 
balast. Era ceva apă acolo, lucru deloc surprinzător pentru 
o navă care nu fusese folosită. Ce conta era dacă era apă 
de ploaie sau apă de mare adusă în amonte de flux? Era 
prea jos ca s-o ajung cu mâna, aşa că am scuipat şi am 
văzut cum flegma plutea pe suprafaţa întunecată, 
sugerând că era apă dulce. Scuipatul se împrăştie şi 
dispare în apa sărată. Prin urmare, nava nu lua apă. Dacă 
cea din cala ei era dulce, atunci venise din norii de sus, nu 
din marea de dedesubt. 

— Este etanşă, zise Kenric. 


Y% 59 # 


— Carena trebuie curățată. 

Ridică din umeri. 

— Pot să o fac, dar atelierul este foarte ocupat. O să te 
coste. 

Aş fi putut găsi o plajă şi să fac treaba eu însumi între 
două fluxuri. 

M-am uitat peste rampele lui Kenric spre locul unde era 
ancorată o mică navă comercială. Era jumătate cât 
Middelniht, dar la fel de lată, menită să transporte 
încărcături grele de-a lungul coastei. 

— O vrei mai bine pe aia? întrebă amuzat Kenric. 

— E ata? 

— Nu fac eu rahaturi din astea. Nu, a aparţinut unui 
saxon din est. Nenorocitul îmi datora bani. O să-i folosesc 
lemnul. 

— Aşadar, cât vrei pe Middelniht? 

Ne-am tocmit, dar Kenric ştia că are pâinea şi cuțitul în 
mână, aşa că am acceptat să plătesc mai mult decât făcea. 
Aveam nevoie şi de vâsle şi de frânghii, ceea ce crescu 
preţul. În cele din urmă, Kenric îşi scuipă în palmă şi mi-o 
întinse. După o clipă de şovăire, am dat mâna cu el. 

— Este a domniei tale, zise, şi sper să-ţi aducă noroc, 
stăpâne. 

O aveam pe Middelniht, o navă construită din lemne 
tăiate pe întuneric. 

Eram din nou comandant de navă. 

Şi mergeam în nord. 


$ 60 # 


PARIEA A DOUA 
Middelniht 


$ 61% 


Trei 


Iubesc marea, valurile lungi, vântul care împroaşcă 
lumea cu stropi de apă, adâncirea provei unei nave în 
marea învolburată, şi explozia de alb, şi asaltul apei sărate 
asupra velei şi lemnului, şi inima verde a mării celei mari 
învârtindu-se în spatele  corabiei, ridicându-se şi 
amenințând, curbându-şi creasta ruptă; nimic nu-mi place 
mai mult decât felul cum se ridică pupa, cum se aruncă în 
faţă carena, şi marea lunecă pe lângă scândurile navei în 
timp ce valul trece mai departe. Iubesc păsările care ating 
uşor apa cenuşie, vântul ca prieten şi ca duşman, vâslele 
care se ridică şi cad. Iubesc marea. Am străbătut un drum 
lung şi cunosc tumultul vieţii, grijile care împovărează 
sufletul unui om şi amărăciunile care-i albesc părul şi-i 
îngreunează inima, dar toate astea dispar când eşti pe 
mare. Doar pe mare un om este cu adevărat liber. 

Imi trebuiseră şase zile să-mi rezolv treburile la 
Lundene, prima grijă fiind să găsesc un adăpost sigur 
pentru familiile oamenilor mei. Aveam prieteni acolo şi, cu 
toate că creştinii juraseră să mă zdrobească şi să mă 
omoare, Lundene este un oraş iertător. Pe ulițele sale 
străinii pot găsi uşor adăpost şi, deşi există revolte şi 
preoţii condamnă venerarea altor zei, în cea mai mare 
parte a timpului oamenii îşi dau pace unii altora. 
Petrecusem mulţi ani în oraş, îi comandasem garnizoana şi 
reconstruisem zidurile romane ale vechii aşezări, aveam 
acolo prieteni care urmau să aibă grijă de familiile noastre. 
Sigunn vru să vină cu mine, dar locul spre care mă 
îndreptam era primejdios, nepotrivit pentru o femeie. În 
plus, le interzisesem oamenilor mei să-şi aducă nevestele, 
aşa că a rămas cu o pungă din aurul meu şi promisiunea că 
ne vom întoarce. Am cumpărat peşte sărat şi carne sărată, 


Y% 62 # 


am umplut butoiaşele cu bere şi le-am dus la bordul lui 
Middelniht, apoi am vâslit în aval. Am lăsat doi dintre 
oamenii mai în vârstă să ne păzească familiile, dar cei 
patru frizoni luaţi în sclavie, care făcuseră parte din 
echipajul eşuat al lui Middel/niht, mi se alăturaseră, aşa că 
eram la comanda a treizeci şi cinci de oameni. Am folosit 
refluxul pentru a înainta pe meandrele pe care le 
cunoşteam atât de bine, dincolo de bancurile de nămol 
unde fremătau trestiile şi ţipau păsările, dincolo de 
Beamfleot, unde umplusem şanţurile de sânge câştigând o 
mare victorie care-i inspirase pe poeţi, apoi am dat piept 
cu vântul sălbatic şi marea fără sfârşit. 

Am tras-o pe Middelniht pe uscat într-un golf, undeva pe 
coasta Angliei de Est, şi am petrecut trei zile curăţându-i 
carena de alge şi mizerie. Ne făceam treaba în timpul 
refluxului, mai întâi curăţând o parte şi călăfătuind 
îmbinările scândurilor, apoi, la flux, o ridicam, o întorceam 
şi-i expuneam cealaltă parte. Apoi am ieşit din nou pe 
mare: am vâslit afară din golf, după care am înălţat vela şi 
am întors prova cu cap de dragon spre nord. Am tras 
vâslele, lăsând vântul dinspre est să ne mâne, şi am simţit 
fericirea pe care o simţeam întotdeauna când aveam o 
corabie bună şi un vânt iute. 

L-am pus pe fiul meu să ia cârma, lăsându-l să se 
obişnuiască cu nava. La început, bineînţeles, ori a tras, ori 
a împins cârma prea mult, ori a corectat prea târziu cursul, 
şi Middelniht se poticnea sau devia, pierzând viteză, dar 
din ziua a doua l-am văzut pe Uhtred zâmbind şi am ştiut 
că putea simţi carena lungă tremurând prin mânerul 
cârmei. Învăţase, şi-i făcea plăcere. 

Ne petreceam nopţile pe uscat, acostând în câte un golf 
sau pe vreun mal pustiu, şi plecam înapoi pe mare de cum 
se crăpa de ziuă. Am văzut puţine vase în afară de bărcile 
de pescuit care, zărindu-ne prova înaltă, îşi trăgeau plasele 
şi vâsleau energic spre mal. Treceam pe lângă ele fără a le 
băga în seamă. În a treia zi am distins un catarg departe 
spre est. Finan, care avea ochi de şoim, îl văzu în aceeaşi 
clipă şi deschise gura să-mi spună, dar, arătând cu capul 


Y% 63 9 


spre Uhtred, l-am avertizat să tacă. Finan zâmbi larg. 
Majoritatea oamenilor mei observaseră şi ei nava din 
depărtare, însă, pricepând ce intenţionam, tăcură. 
Middelniht continua să lunece înainte, şi fiul meu, cu 
vântul suflându-i părul lung peste faţă, privea extaziat 
valurile. 

Nava se apropia. Avea o velă cenuşie, asemenea norilor 
joşi. Era o velă mare, lată şi înaltă, traversată de funii de 
cânepă menite să întărească țesătura. Probabil că nu era o 
corabie de negoţ, ci aproape sigur o altă navă zveltă şi 
rapidă de luptă. Echipajul meu o urmărea atent, dar 
Uhtred se uita încruntat la marginea de jos a velei noastre, 
care flutura. 

— Nu ar trebui s-o strângem? mă întrebă. 

— Bună idee, am spus. 

Zâmbi pe jumătate, mulţumit de aprobarea mea, dar 
apoi nu făcu nimic. 

— Dă ordinul, prostovan nenorocit, i-am zis pe un ton 
care făcu să-i dispară zâmbetul de pe faţă. Tu eşti 
cârmaciul! 

Dădu ordinul, şi doi oameni întinseră pânza până nu mai 
flutură. Middelniht căzu într-o adâncitură între valuri, apoi 
îşi ridică prova în susul unui val verde. Când am ajuns în 
vârful lui, m-am uitat spre est şi am văzut prova navei care 
se apropia. Avea un cap de animal, înalt şi sălbatic. Apoi 
corabia dispăru în spatele unei perdele de apă împroşcate 
de vânt. 

— Care este prima datorie a unui cârmaci? l-am întrebat 
pe fiul meu. 

— Să ţină nava în siguranţă, răspunse el prompt. 

— Şi cum face asta? 

Uhtred se încruntă. Ştia că greşise, dar nu ştia unde. În 
cele din urmă, observă cum echipajul privea fix spre est şi 
se întoarse şi el în acea direcţie. 

— O, Dumnezeule! 

— Eşti un neghiob cu mintea aiurea, am mârâit. Datoria 
ta este să fii cu ochii-n patru. Vedeam că se enervase din 
cauza reproşului meu făcut de faţă cu ceilalţi, dar nu zise 


$ 649 


nimic. Este o navă de război, am continuat, şi ne-a zărit 
demult. Este curioasă şi vine să ne amuşine. Aşadar, ce 
facem? 

Se uită din nou la corabie. Prova i se zărea acum 
limpede, şi nu mai aveam mult până să-i vedem coca. 

— Este mai mare decât noi, zise Uhtred. 

— Probabil că da. 

— Prin urmare, nu facem nimic. 

Era decizia corectă, una pe care o luasem deja la câteva 
clipe după ce văzusem nava în depărtare. Voia să afle ce 
era cu noi şi traseul ei dădea într-al nostru, dar, odată ce s- 
ar fi apropiat, ar fi văzut că eram periculoşi. Nu eram o 
navă comercială încărcată cu piei, vase de ceramică sau 
orice altceva putea fi furat şi vândut; eram războinici şi, 
chiar dacă echipajul ei ne-ar fi depăşit numeric cu doi la 
unu, ar fi suferit pierderi pe care nicio navă nu şi le putea 
permite. 

— Menţinem traseul, am spus. 

Spre nord. În nord, unde vechii zei încă mai deţineau 
puterea, în nord unde lumea se sfârşea în gheaţă, în nord 
spre Bebbanburg. Fortăreaţa aceea semeaţă se ridica 
deasupra mării sălbatice ca palatul unui zeu. Danezii 
luaseră întreaga Northumbrie, regii lor domneau la 
Eoferwic, totuşi nu reuşiseră să captureze Bebbanburg. Il 
voiau. Tânjeau după el ca un câine care simte o căţea în 
călduri, însă căţeaua avea colţi şi gheare. Iar eu, cu mica 
mea navă, visam să pun mâna pe ceea ce nici măcar 
armate întregi de danezi nu puteau cuceri. 

— Este din Anglia de Est. 

Finan venise lângă mine. Nava se apropia acum de noi, 
cu prova drept înspre a noastră; fiind mai mare, era mai 
rapidă decât Middelniht. 

— Din Anglia de Est? 

— Ăla nu-i un dragon, spuse Finan arătând cu bărbia 
spre bestia de la proră, e chestia aia ciudată pe care regele 
Eohric a pus-o pe toate navele lui. Un leu. 

Eohric era mort şi un nou rege conducea Anglia de Est, 
dar probabil că păstrase vechiul simbol. 


% 65 # 


— Are şi echipaj complet, continuă Finan. 

— Şaptezeci de oameni? mi-am dat cu părerea. 

— Aproape. 

Războinicii de pe punte erau gata de luptă, cu zale şi 
coifuri, însă am clătinat din cap când Finan mă întrebă 
dacă trebuia să-i imităm. Vedeau că nu eram navă 
comercială. Ar fi putut încerca să ne sperie, dar încă 
aveam dubii că ne-ar fi creat probleme. Ar fi avut sens să 
ne pregătim de luptă doar dacă într-adevăr voiam să ne 
batem. 

Nava din Anglia de Est era manevrată cu măiestrie. 
Cârmi aproape de noi şi-şi cobori vela cât să ţină ritmul cu 
Middelniht. 

— Cine sunteţi? ne strigă în daneză un individ înalt. 

— Wulf Ranulfson! am răspuns, inventând un nume. 

— De unde? 

— Haithabu! am strigat. 

Haithabu era un oraş în sudul Daniei, departe de Anglia 
de Est. 

— Ce căutaţi aici? 

— Am escortat nişte nave comerciale la Lundene, şi 
mergem acasă. Cine sunteţi voi? 

Păru surprins de întrebare. Ezită puţin. 

— Eu sunt Aldger! strigă într-un târziu. Îl slujim pe 
regele Raedwald! 

— Fie ca zeii să-i dea viaţă lungă! am strigat respectuos. 

— Sunteţi foarte la vest, dacă mergeţi la Haithabu! 
strigă Aldger. 

Avea, bineînţeles, dreptate. Dacă am fi vrut să ajungem 
în sudul Daniei, am fi traversat marea mult mai la sud şi 
am fi luat-o apoi de-a lungul coastei Friziei. 

— Vântul este de vină! 

Tăcu. Se uită la noi o vreme, apoi dădu ordinul să se 
ridice vela, iar nava cea mare o luă spre casă. 

— Cine-i Reedwald? mă întrebă Finan. 

— Domneşte peste Anglia de Est, am spus, şi, din câte 
am auzit, este bătrân, bolnav şi la fel de vrednic ca un 
eunuc într-un lupanar. 


$ 66 9 


— Iar un rege slab înseamnă război, zise irlandezul. Nu-i 
de mirare că /Ethelred a simţit mirosul sângelui. 

— Regele ZEthelred al Angliei de Est, am spus în bătaie 
de joc. 

Cu siguranţă că vărul meu dorea acel titlu, însă nu era la 
fel de sigur că Anglia de Est îl voia pe el. 

Era un regat ciudat, şi danez şi creştin, ceea ce era 
derutant, fiindcă majoritatea danezilor venerează mulţi zei, 
iar saxonii îl venerează pe zeul bătut în cuie, însă danezii 
din Anglia de Est îmbrăţişaseră creştinismul, fiind prin 
urmare nici danezi, nici creştini. Erau aliaţi şi cu Wessexul, 
şi cu Northumbria, care se duşmăneau dintotdeauna, ceea 
ce însemna că englezii din est încercau să lingă un fund în 
timp ce-l pupau pe celălalt. Şi erau slabi. Bătrânul rege 
Eohric încercase să-i mulţumească pe danezii din nord 
atacând Wessexul, însă el şi mulţi dintre thegnii lui de vază 
muriseră într-un masacru cumplit. Acela fusese masacrul 
meu. Bătălia mea, iar amintirea ei mă umplea de furie din 
pricina trădării pe care o suferisem. Luptasem atât de des 
pentru creştini, le omorâsem duşmanii şi le apărasem 
pământurile, iar acum mă scuipaseră afară ca pe o bucată 
de zgârci putred. 

Aldger trecu prin faţa provei noastre. Coti anume 
aproape de noi, vrând probabil să ne facă să ne oprim în 
ultimul moment, dar i-am strigat lui Uhtred să ţină cursul, 
şi prova noastră trecu la o lungime de spadă de cârma lui 
Aldger. Eram atât de aproape, că-i puteam mirosi nava, 
deşi vântul sufla din spate. l-am făcut cu mâna, apoi l-am 
privit cum se îndrepta iarăşi spre nord. Ţinea pasul cu noi, 
însă mi-am dat seama că era doar plictisit. Ne urmări vreo 
oră şi mai bine, apoi întoarse, vela se umflă dinspre pupa şi 
vasul o luă în plină viteză spre uscatul îndepărtat. Am 
rămas pe mare în acea noapte. Uscatul nu se vedea, dar 
ştiam că se afla la mică distanţă înspre apus. Am scurtat 
vela cea mare şi am lăsat-o pe Middelniht să ţâşnească 
spre nord prin valurile mici şi iuți care împroşcau puntea 
cu stropi reci. Am stat la cârmă aproape toată noaptea, cu 
Uhtred ghemuit lângă mine în timp ce-i povesteam despre 


% 67 # 


Grimnir „cel cu mască”. 

— Era de fapt Odin, i-am spus, dar de câte ori zeul voia 
să umble printre oameni, îşi punea o mască şi-şi lua alt 
nume. 

— lisus făcea aşa, zise el. 

— Purta o mască? 

— Umbla printre oameni. 

— Zeii pot face orice vor ei, dar de aici încolo şi noi 
trebuie să purtăm o mască. Nu vei spune nimănui cum ne 
cheamă. Eu sunt Wulf Ranulfson şi tu eşti Ranulf Wulfson. 

— Unde mergem? 

— Ştii unde mergem. 

— Bebbanburg, zise Uhtred impasibil. 

— Care ne aparţine, am spus. Il ţii minte pe Beocca? 

— Bineînţeles. 

— El mi-a dat hrisoavele. 

Dragul părinte Beocca, urâtul, infirmul şi nespus de 
onorabilul Beocca! Omul acela de o cumsecădenie 
extraordinară, prieten de-al regelui Alfred, fusese tutorele 
meu în copilărie. Murise nu de multă vreme, şi oasele lui 
răsucite erau îngropate în biserica din Wintanceaster, 
aproape de mormântul iubitului său Alfred, dar înainte de 
a-şi da ultima suflare îmi trimisese hrisoavele care-mi 
dovedeau dreptul de proprietate asupra Bebbanburgului, 
cu toate că niciun om de pe lumea asta nu avea nevoie să 
vadă un hrisov pentru a şti că eu eram adevăratul stăpân 
al fortăreței. Tatăl meu murise când eram doar un copil, 
unchiul meu luase Bebbanburgul şi niciun strop de 
cerneală de pe pergamente nu l-ar fi scos afară de acolo. 
Avea spade şi sulițe, în timp ce eu o aveam pe Middelniht 
şi o mână de oameni. 

— Suntem coborâtori din Odin, i-am spus lui Uhtred. 

— Ştiu, tată, zise el calm. 

Îi vorbisem despre strămoşii noştri de atâtea ori, dar 
preoţii creştini îl făcuseră să se îndoiască de spusele mele. 

— Avem sânge din sângele zeilor, am continuat. Când 
era Grimnir, Odin a avut o femeie, şi noi am apărut din ea. 
Şi când o să ajungem la Bebbanburg, o să ne luptăm ca 


Y% 68 # 


zeii. 

Grimesbi mă făcuse să mă gândesc la Grimnir. Grimesbi 
era un sat care se afla nu departe de mare, pe malul sudic 
al estuarului Humbre. Potrivit legendei, Odin îşi construise 
acolo un sălaş; nu puteam pricepe de ce un zeu ar fi ales 
acea fâşie de mlaştină bătută de vânturi, dar aşezarea 
oferea un loc bun de ancorare când furtunile răscoleau 
marea de dincolo de gura largă a fluviului. 

Grimesbi era un oraş northumbrian. Odinioară, 
ţinuturile stăpânite de regii Merciei se întindeau până la 
Humbre, şi Grimesbi era una dintre cele mai nordice 
posesiuni ale lor, dar acele vremuri trecuseră demult. 
Acum Grimesbi era sub cârmuire daneză, dar, ca orice 
port, primea călători de pretutindeni, indiferent că erau 
danezi, saxoni, frizoni sau chiar scoţi. Riscam aruncând 
ancora acolo, deoarece nu mă îndoiam că unchiul meu 
aflase de plecarea spre nord şi plătise iscoade la Grimesbi. 
Pe de altă parte, şi eu aveam nevoie de informaţii. Portul 
era frecventat de marinari, iar unii dintre ei ştiau cu 
siguranţă ce se petrecea în spatele marilor ziduri ale 
Bebbanburgului. Aveam să mă protejez pe cât posibil 
imitându-l pe Grimnir. Aveam să port o mască. Aveam să 
fiu Wulf Ranulfson din Haithabu. 

I-am dat cârma fiului meu. 

— Mergem spre vest? mă întrebă el. 

— De ce? 

Ridică din umeri. 

— Nu putem vedea uscatul. Cum găsim Grimesbi? 

— Simplu, am spus. 

— Cum aşa? 

— Când o să vezi două sau trei nave, o să ştii. 

Grimesbi era pe ţărmul estuarului Humbre, care le 
îngăduise năvălitorilor danezi să pătrundă până în centrul 
Angliei. Eram sigur că vom vedea nave, şi aşa s-a şi 
întâmplat. După vreo oră de la întrebarea lui Uhtred am 
zărit şase care navigau spre vest şi două care vâsleau spre 
est; prezenţa lor îmi confirma că eram acolo unde voiam să 
fiu, pe calea maritimă care ducea din Frizia şi Dania spre 


Y% 69 # 


Humbre. 

— Şase! exclamă Finan. 

Era doar pe jumătate surprins. Toate cele şase corăbii 
care se îndreptau spre Britania erau nave de război, şi 
bănuiam că toate şase aveau o mulţime de oameni la bord. 
Veneau de peste mare ori fiindcă se zvonise că se puteau 
obţine prăzi, ori fiindcă fuseseră chemaţi de Cnut. 

— Pacea este pe sfârşite, am spus. 

— O să te cheme înapoi plângând, zise Finan. 

— Pot să-mi pupe întâi fundul meu păgân. 

Finan râse, apoi îmi aruncă o privire întrebătoare. 

— Wulf Ranulfson, de ce acest nume? 

— De ce nu? am răspuns. Trebuia să inventez un nume, 
de ce nu ăsta? 

— Cnut Ranulfson? zise irlandezul. Şi Wulf? Mi se pare 
interesant că ai ales numele lui. 

— Nu m-am gândit, am spus dispreţuitor. 

— Sau te gândeai la el, şi eşti de părere că a pornit spre 
sud? 

— O s-o facă în curând, n-am nicio îndoială. 

— Şi ei pot să te pupe în fundul tău păgân. Dar dacă te 
cheamă Lady Æthelflæd? 

Am zâmbit fără să-i răspund. Se vedea deja uscatul, o 
linie cenuşie într-o mare verde, aşa că am luat cârma de la 
Uhtred. Deşi circulasem pe Humbre de atâtea ori, nu 
fusesem niciodată la Grimesbi. Cu vela încă desfăşurată, 
Middelniht intră în estuar dinspre est, trecând de lunga 
fâşie de nisip numită Pliscul Corbului. Valurile se spărgeau 
albe pe țărm, unde rămăşiţele navelor se vedeau negre şi 
golaşe, dar, în timp ce treceam de capătul fâşiei, înainte de 
a intra pe fluviu, undele se liniştiră. Fluviul era lat în acea 
porţiune, o întindere vastă de apă plumburie sub un cer 
plumburiu, bătut de vânt. Grimesbi se afla pe malul sudic. 
Am coborât vela, iar oamenii mei începură să bombăne în 
timp ce băgau vâslele în furcile lor. Intotdeauna 
bombăneau. Nu am cunoscut vreun echipaj care să nu 
bombăne când i se cere să vâslească; totuşi, trăgeau de 
vâsle aşa cum trebuie. Middelniht lunecă printre ramurile 


% 709 


de salcie puse ca semne în bancurile ascunse de nămol, 
unde capcanele pentru peşti erau prinse de vârşe negre, 
până când am ajuns în portul de la Grimesbi, unde erau 
câteva bărci mici de pescuit şi câteva nave mai mari. Două 
dintre acestea erau precum Middelniht, corăbii construite 
pentru luptă, pe când celelalte erau destinate negoţului. 
Toate erau legate de un debarcader lung, făcut din lemne 
înnegrite. 

— Cheiul pare putred, observă Finan. 

— Probabil că aşa şi este, am spus. 

În spate era un sătuc cu casele la fel de negre ca 
debarcaderul. Fumul se ridica de-a lungul malului nămolos 
de la focurile unde se afumau peşti sau era fiartă sarea. 
Între navele mai mari exista un spaţiu îngust, doar atât cât 
să-i permită lui Middelniht să ajungă la debarcader. 

— N-o s-o bagi niciodată în gaura aia, zise Finan. 

— Aşa crezi? 

— Nu fără să loveşti una dintre nave. 

— Va fi uşor, am spus. 

Finan râse. Le-am poruncit vâslaşilor să reducă ritmul, 
astfel încât Middelniht să se târască prin apă. 

— Pariez pe doi șilingi din Wessex că nu poţi s-o faci fără 
să loveşti una dintre navele alea. 

— Accept! am zis întinzând mâna. 

Odată pus rămăşagul, am ordonat ca vâslele să fie 
ridicate, pentru a-i permite lui Middelniht să înainteze cu 
viteză mică în acel spaţiu. Nu am văzut pe nimeni pe mal, 
în afară de câţiva băieţi însărcinaţi să alunge pescăruşii de 
la stativele de uscare a peştelui, dar ştiam că suntem 
urmăriţi. E ciudat cât de mult ţinem să ne arătăm 
priceperea la navigaţie. Oamenii ne judecau, chiar dacă 
nu-i puteam vedea. Middelniht se apropie cu vâslele în sus, 
spre cerul cenușiu, şi cu prova chitită spre pupa unei nave 
lungi de război. 

— O s-o loveşti, zise Finan vesel. 

M-am aruncat în cârmă, împingând-o cu toate puterile. 
Dacă socotisem bine, atunci ar fi trebuit să ne învârtim şi 
Middelniht să intre din inerție între cele două nave; dacă 


%71 # 


mă înşelasem, ori o luam spre stânga, dincolo de chei, ori 
ne izbeam de corabia aceea cu un ditamai zgomotul de 
carenă zdrobită. Middelniht lunecă în acel spaţiu cu o 
uşurinţă de care-ar fi fost mândru orice navigator, şi abia 
se mai mişca atunci când primul om sări pe chei şi prinse 
funia de la pupa. Altul îl urmă, ducând funia de la prova, 
iar partea laterală atinse unul dintre piloni atât de lin, 
încât coca abia tremură. Am lăsat cârma, am rânjit şi am 
întins mâna. 

— Doi şilingi, irlandez afurisit! 

— Noroc chior, bombăni Finan scoțând monedele din 
pungă. 

Echipajul zâmbea. 

— Numele meu este Wulf Ranulfson, din Haithabu! le- 
am spus. Dacă n-aţi fost niciodată la Haithabu, spuneţi că 
v-am recrutat din Lundene. Am arătat spre fiul meu. El 
este Ranulf Wulfson, şi aici ne aprovizionăm înainte să 
trecem marea spre casă. 

Doi oameni veneau spre noi de-a lungul pasarelei 
şubrede care lega debarcaderul de țărm. Amândoi aveau 
pelerine şi amândoi purtau spade. Am sărit pe chei şi m-am 
dus în întâmpinarea lor. Păreau calmi. 

— Încă o zi ploioasă! mă salută unul dintre ei. 

— Este? am întrebat. 

Nu era nicio ploaie, cu toate că norii erau întunecaţi. 

— Va fi! 

— Crede că poate prezice vremea după cum îşi simte 
oasele, zise celălalt bărbat. 

— Vine ploaia, după care vine şi mai multă ploaie, spuse 
primul. Sunt Rulf, starostele oraşului, şi dacă nava voastră 
rămâne acolo, trebuie să-mi plătiţi! 

— Cât? 

— Tot cât aveţi ar fi o treabă, dar ne înţelegem la un 
penny de argint pe zi. 

Aşadar, erau corecţi. Le-am dat două bucăţi de argint 
tăiate dintr-o brățară, pe care Rulf le vâri într-o pungă. 

— Cine este stăpânul vostru? am întrebat. 

— Jarlul Sigurd. 


Y 72 9 


— Sigurd 'Thorrson? 

— Fl este, un om de ispravă. 

— Am auzit de el, am spus. 

Nu doar că auzisem de el, dar îi şi omorâsem fiul în 
ultima mare bătălie dintre danezi şi saxoni. Sigurd mă ura 
şi era cel mai apropiat prieten şi aliat al lui Cnut. 

— Şi n-aţi auzit nimic rău, îndrăznesc să spun. Rulf se 
uită la Middelniht. Şi numele vostru? vru el să ştie. 

Număra oamenii şi era atent la grămada de scuturi şi 
spade din centrul navei. 

— Wulf Ranulfson, am zis. Vin de la Lundene, merg 
acasă la Haithabu. 

— Nu căutaţi scandal? 

— Întotdeauna căutăm scandal, dar acum ne vom 
mulţumi cu bere şi mâncare. 

Zâmbi larg. 

— Cunoşti regulile, Wulf Ranulfson. Fără arme în oraş. 
Arătă cu capul spre o clădire lungă şi joasă, cu acoperişul 
din stuf înnegrit. Aceea este taverna. Sunt aici două nave 
din Frizia, încercaţi să nu vă bateţi cu echipajele. 

— Nu suntem aici să ne batem, l-am asigurat. 

— Altfel, jarlul Sigurd o să vă hăituiască, şi nu vreţi aşa 
ceva. 

Taverna era mare, oraşul, mic. Grimesbi nu avea ziduri, 
numai un şanţ împuţit în jurul caselor îngrămădite. Cum 
era un oraş de pescari, bănuiam că majoritatea bărbaţilor 
erau la pescuit pe mare. Casele le erau construite una 
lângă cealaltă, ca şi cum ar fi vrut să se apere laolaltă de 
vijeliile care veneau de pe mare. Cele mai mari clădiri erau 
depozite pline de mărfuri pentru navigatori: se găseau 
acolo funii de cânepă, peşte afumat, carne sărată, lemne 
uscate pentru nave, vâsle, cuțite de eviscerare, cârlige, 
strapazane, păr de cal pentru călăfătuire - toate lucrurile 
de care ar avea nevoie o navă care trage în port pentru 
reparaţii sau pentru a-şi reface stocurile. Era mai mult 
decât un port de pescari, era un oraş al călătorilor, un loc 
de refugiu pentru corăbiile care navigau în zonă, şi tocmai 
de aceea venisem aici. 


Y 739 


Mă aşteptam să obţin informaţiile care mă interesau de 
la vreun marinar aflat în trecere, ceea ce însemna o zi 
lungă în tavernă. Am lăsat-o pe Middelniht sub comanda 
lui Osferth, spunându-i că putea permite echipajului să 
coboare pe țărm în grupuri mici. 

— Nu vă bateţi! i-am avertizat. 

Apoi Finan şi cu mine am luat-o după Rulf şi tovarăşul 
lui de-a lungul cheiului. Rulf, un tip prietenos, se opri să ne 
aştepte. 

— Aveţi nevoie de provizii? 

— Bere proaspătă, poate şi nişte pâine. 

— Taverna are de toate. În caz că aveţi nevoie de mine, 
indiferent ce-ar fi, mă găsiţi în casa de lângă biserică. 

— Biserică? am întrebat surprins. 

— Are o cruce bătută în cuie sub streaşină, n-aveţi cum 
să n-o vedeţi. 

— Jarlul Sigurd îngăduie prostia asta aici? 

— Nu-l deranjează. Multe corăbii creştine vin aici, iar 
echipajelor le place să se roage. Şi cheltuie bani în oraş, 
aşa că de ce să nu-i facem să se simtă bine-veniţi? În plus, 
preotul îi plăteşte jarlului chirie pe clădire. 

— Vă predică şi vouă? 

Rulf râse. 

— Ştie că i-aş prinde în cuie urechile de crucea aia a lui 
dacă ar face aşa ceva. 

Începu să plouă, o ploaie biciuitoare care venea dinspre 
larg. Finan şi cu mine am luat-o la pas prin oraş, urmând 
linia şanţului. La un moment dat, ajunşi la o pasarelă care 
traversa şanţul spre sud, am văzut un schelet atârnând de 
un stâlp pe cealaltă parte. 

— Un hoţ, bănuiesc, spuse Finan. 

M-am uitat peste mlaştina bătută de ploaie. Îmi 
întipăream locul în minte, fiindcă un om niciodată nu ştie 
unde s-ar putea să lupte, deşi speram să nu trebuiască 
vreodată să mă lupt acolo. Era un loc umed şi sumbru, dar 
asigura navelor protecţie din calea furtunilor care 
transformă marea într-un haos alb-cenuşiu. 

Ne-am aşezat în taverna unde berea era acră şi pâinea, 


Y 749 


tare ca piatra, dar supa de peşte era fierbinte şi groasă. 
Sala lungă şi lată, cu bârne joase, încălzită de un foc 
enorm care ardea într-o vatră centrală, era plină de 
muşterii, deşi încă nu se făcuse amiază. Erau danezi, 
frizoni şi saxoni care cântau de mama focului. Curvele 
treceau de la o masă la alta, apoi, când găseau un marinar 
dornic, îl duceau pe scară, la un alcov construit în 
acoperiş. Oamenii izbucneau în urale atunci când podelele 
alcovului se mişcau în sus şi în jos, aruncându-ne praf în 
cănile cu bere. Am tras cu urechea, dar n-am auzit pe 
nimeni să spună că venise înspre sud de-a lungul coastei 
Northumbriei. Îmi trebuia un om care fusese la 
Bebbanburg şi eram dispus să aştept atât cât era nevoie ca 
să-l găsesc. 

În schimb, el mă găsi pe mine. Cândva după-amiază, un 
preot, probabil cel care închiriase mica biserică din centrul 
oraşului, intră pe uşa tavernei şi-şi scutură stropii de 
ploaie de pe mantie, apoi, însoţit de doi tovarăşi zdraveni, 
începu să meargă de la o masă la alta. Era mai în vârstă, 
slab şi cu părul alb, îmbrăcat cu o sutană neagră şi 
murdară, pătată cu ce părea a fi vomă. Barba îi era 
încâlcită şi părul lung, soios, dar avea un zâmbet ager şi 
ochi inteligenţi. Se uită spre noi şi, văzând crucea de la 
gâtul lui Finan, îşi croi drum printre bănci spre masa 
noastră, care era lângă scara folosită de curve. 

— Numele meu este părintele Byrnjolf. Voi sunteţi...? 

Finan nu se recomandă. Zâmbind, se uita fix la omul 
bisericii. 

— Părintele Byrnjolf, reluă grăbit preotul, vrând parcă 
să-şi facă uitată întrebarea. Doar vizitezi oraşul nostru, 
fiule? 

— În trecere, părinte, în trecere. 

— Atunci poate vei fi destul de bun să dai o monedă 
pentru lucrarea Domnului în acest loc? spuse preotul 
întinzându-i un bol. 

Cei doi însoțitori, nişte zdrahoni cu veste de piele, curele 
late şi cuțite lungi, îl flancau de-o parte şi de alta. Niciunul 
nu zâmbea. 


% 75% 


— Şi dacă aleg să nu dau? întrebă Finan. 

— Atunci binecuvântarea Domnului să se pogoare 
oricum asupra ta, zise părintele Byrnjolf. 

Era danez, şi asta mă enerva. Încă mi se părea greu de 
crezut ca vreun danez să fie creştin, darămite preot! Când 
ochii îi căzură asupra ciocanului meu, bătu în retragere. 

— Nu am vrut să vă supăr, spuse el umil. Nu fac decât să 
împlinesc lucrarea lui Dumnezeu. 

— Aşa şi ele, am spus, uitându-mă la podelele alcovului 
care se mişcau şi scârţâiau. 

Râse auzind aceasta, apoi îşi mută iarăşi privirea spre 
Finan. 

— Dacă poţi ajuta biserica, fiule, Dumnezeu te va 
binecuvânta. 

În timp ce Finan scotocea în pungă după o monedă, 
preotul îşi făcu semnul crucii. Era limpede că dorea să se 
adreseze doar călătorilor creştini, iar cei doi tovarăşi ai lui 
erau acolo doar ca să-l scoată din necaz, dacă vreun păgân 
ar fi obiectat. 

— Cât îi plăteşti chirie jarlului Sigurd? l-am întrebat. 

Eram curios, sperând că Sigurd obținea o sumă oribil de 
mare. 

— Nu plătesc chirie, lăudat fie Domnul. Lordul Ælfric o 
face. Eu adun pentru săraci. 

— Lordul Ælfric? am zis, sperând să nu observe uimirea 
din vocea mea. 

Preotul se întinse după moneda lui Finan. 

— Ælfric al Berniciei, explică el. Este binefăcătorul 
nostru, şi încă unul foarte mărinimos. Tocmai l-am vizitat. 

Arătă spre petele de pe sutană, de parcă ar fi adus vreo 
lămurire despre vizita lui la Ælfric. 

Ælfric al Berniciei! Odinioară existase un regat numit 
Bernicia şi cei din familia mea fuseseră regii lui, dar acel 
regat dispăruse demult, cucerit fiind de Northumbria, 
nemairămânând din el decât marea fortăreață de la 
Bebbanburg şi pământurile sale din jur. Dar unchiului meu 
îi plăcea să se prezinte drept Ælfric al Berniciei. Mă mira 
că nu-şi luase titlul de rege. 


5769 


— Ce a făcut Ælfric, a azvârlit în tine cu resturile de la 
bucătărie? am întrebat. 

— Intotdeauna am rău de mare, zise râzând preotul. 
Sfinte Dumnezeule, cât pot uri navele! Se mişcă, ştii? Saltă 
în sus şi în jos! Sus şi jos, până ce stomacul tău nu mai 
suportă şi arunci mâncare bună la peşti. Dar lordului 
Ælfric îi place să-l vizitez de trei ori pe an, aşa că trebuie 
să îndur răul de mare. Işi puse moneda în bol. Fii 
binecuvântat, fiule, îi spuse lui Finan. 

Irlandezul zâmbi. 

— Există un leac pentru răul de mare, părinte. 

— Dumnezeule, există? Părintele Byrnjolf îl privi cu 
interes. Spune-mi, fiule. 

— Pune-te sub un copac. 

— Râzi de mine, fiule, râzi de mine. 

Preotul oftă, apoi mă privi cu o expresie uluită, şi nu fără 
motiv. Tocmai pusesem o monedă de aur pe masă. 

— Şezi şi bea o bere, i-am spus. 

Ezita. Nu se simţea în largul lui în preajma păgânilor, 
dar aurul îl atrăgea. 

— Dumnezeu fie lăudat, zise el în cele din urmă, 
aşezându-se pe banca din faţă. 

M-am uitat la cei doi bărbaţi care-l însoțeau. Erau 
voinici, cu mâinile negre de la smoala cu care se întăresc 
plasele de pescuit. Unul arăta chiar înfricoşător: avea un 
nas aplatizat pe o faţă bătută de vreme şi pumnii ca nişte 
ciocane de război. 

— Nu am de gând să-l omor pe preotul vostru, le-am 
spus, aşa că nu trebuie să staţi aici ca două vite. Duceţi-vă 
să beţi o bere. 

Cum părintele Byrnjolf încuviinţă din cap, cei doi 
merseră în celălalt capăt al sălii. 

— Sunt suflete bune, zise omul bisericii, şi le place să-mi 
păstreze trupul într-o bucată. 

— Pescari? 

— Pescari, ca ucenicii Domnului nostru. 

M-am întrebat dacă vreunul dintre ucenicii zeului bătut 
în cuie avea nasul plat, obrajii brăzdaţi de cicatrice şi ochii 


Y 77% 


spălăciţi. Probabil. Pescarii sunt un soi dur. Când i-am 
văzut aşezându-se la o masă, m-am apucat să învârt banul 
în faţa ochilor preotului. Aurul luci, apoi zăngăni în timp ce 
moneda pierdea din viteză. Zdrăngăni puţin, apoi căzu pe 
masă. Am împins-o puţin spre preot. Finan ceruse încă o 
oală de bere, iar acum ne umplea cănile. 

— Am auzit că lordul Ælfric plăteşte oameni, i-am zis 
clericului, care se uita fix la monedă. 

— Şi ce-aţi mai auzit? 

— Că Bebbanburg este o fortăreață ferită de orice atac, 
dar că Ælfric nu are nave. 

— Are două, spuse părintele Byrnjolf cu grijă. 

— Ca să patruleze de-a lungul coastei? 

— Ca să-i sperie pe pirați. Tocmeşte şi alte nave din 
când în când. Două nu sunt întotdeauna de ajuns. 

— Mă gândeam, am spus, ridicând moneda şi învârtind-o 
din nou, că am putea merge la Bebbanburg. Este prietenos 
cu păgânii? 

— Este prietenos, da. După un moment de gândire, 
preotul se corectă: Ei bine... poate nu chiar prietenos, dar 
e un om corect. Îi tratează pe oameni după cum merită. 

— Spune-mi despre el, i-am cerut. 

Moneda ajunse în lumină şi luci. 

— E bolnav, spuse părintele Byrnjolf, dar fiul său este un 
om capabil. 

— Şi cum îl cheamă pe fiul lui? am întrebat. 

Ştiam răspunsul, bineînţeles. Ælfric era unchiul meu, 
omul care-mi furase Bebbanburgul, iar pe fiul lui îl chema 
Uhtred. 

— Îl cheamă Uhtred, spuse părintele Byrnjolf, şi are un 
fiu cu acelaşi nume, un băiat grozav! Are doar zece ani, 
dar este vânjos şi plin de curaj, un puşti de ispravă! 

— Tot Uhtred îl cheamă? 

— Este un vechi nume în familie. 

— Este singurul fiu? am întrebat. 

— A avut trei, dar cei doi mai mici au murit. Părintele 
Byrnjolf îşi făcu semnul crucii. Cel mai mare o duce bine, 
mulţumim lui Dumnezeu. 


789 


„Nemernicul”, mi-am zis, gândindu-mă la Ælfric. Îşi 
botezase fiul Uhtred, şi Uhtred îşi botezase fiul la fel, 
fiindcă cei cu numele Uhtred sunt stăpânii 
Bebbanburgului. Însă eu sunt Uhtred şi Bebbanburg este 
al meu, iar Ælfric, botezându-şi fiul Uhtred, anunţa oficial 
pe toată lumea că pierdusem fortăreaţa şi că familia lui 
avea s-o posede până la sfârşitul veacurilor. 

— Deci, cum ajung acolo? am întrebat. Are un port? 

Părintele Byrnjolf, hipnotizat de moneda de aur, îmi 
spuse şi lucruri pe care le ştiam, şi lucruri pe care nu le 
ştiam. Ne spuse cum trebuia să abordăm intrarea strâmtă 
de la nord de fortăreață ca s-o ducem pe Middelniht în 
portul cu apă puţin adâncă, apărat de stânca cea mare pe 
care era construită cetatea. Avea să ni se îngăduie să 
mergem pe uscat, ne zise el, dar, pentru a ajunge la sala 
mare a lordului Ælfric, trebuia s-o luăm pe cărarea care 
urca spre prima poartă, numită Poarta Joasă. Acea poartă 
era imensă, adăugă părintele, şi întărită cu ziduri de 
piatră. Odată trecut de Poarta Joasă ajungeai într-un 
spaţiu larg unde se aflau grajdurile şi fierăria, iar dincolo 
de acestea o altă cărare abruptă urca la Poarta Înaltă, care 
apăra sala mare, zona de locuit, armurăria şi turnul de 
pază. 

— Mai sunt fortificaţii din piatră? am vrut să ştiu. 

— Da, lordul Ælfric a făcut un zid acolo. Nimeni nu poate 
trece. 

— Şi are oameni? 

— Vreo patruzeci sau cincizeci trăiesc în cetate. Are şi 
alţi războinici, bineînțeles, dar ei ară pământurile 
seniorului sau au propriile conace. 

Şi asta ştiam. Unchiul meu putea aduna o trupă 
impresionantă, de sute de războinici, dar majoritatea 
locuiau la ferme. Ar fi fost nevoie de o zi sau două ca 
aceştia să se adune, ceea ce însemna că aş fi avut de-a face 
cu huscarlii, cei patruzeci sau cincizeci de luptători 
instruiți a căror datorie era să-l apere pe Ælfric de 
coşmarul lui cel mai mare. Eu eram coşmarul. 

— Aşadar, veţi merge în nord în curând? întrebă 


%79 


părintele Byrnjolf. 

Fără să bag în seamă întrebarea, am continuat să-l 
iscodesc: 

— Şi lordul Ælfric are nevoie de nave ca să-şi protejeze 
negustorii? 

— Lână, orz şi piei. Sunt trimise în sud la Lundene sau 
dincolo de mare, în Frizia, deci au nevoie de protecţie. 

— Şi plăteşte bine. 

— Este recunoscut pentru generozitatea lui. 

— Ai fost de mare folos, părinte, am spus aruncând 
moneda în cealaltă parte a mesei. 

— Domnul fie cu tine, fiule, zise preotul, aplecându-se să 
caute banul care căzuse în stuful de pe jos. Şi numele 
domniei tale? se interesă el după ce recuperă aurul. 

— Wulf Ranulfson. 

— Dumnezeu să-ţi binecuvânteze drumul spre nord, Wulf 
Ranulfson. 

— S-ar putea să nu mergem spre nord, am spus în timp 
ce preotul se ridica. Aud că sunt necazuri care mocnesc în 
sud. 

— Mă rog să nu fie aşa. Peste o clipă adăugă şovăielnic: 
Necazuri? 

— La Lundene umblă vorba că lordul /ZEthelred vede 
Anglia de Est ca pe o pradă uşoară. 

Părintele Byrnjolf îşi făcu semnul crucii. 

— Mă rog să nu fie aşa, mă rog să nu fie aşa! 

— Se poate câştiga din astfel de necazuri, am spus. Prin 
urmare, eu mă rog pentru război. 

Plecă în grabă, fără să mai scoată vreun cuvânt. Eram cu 
spatele spre el. 

— Ce face? l-am întrebat pe Finan. 

— Vorbeşte cu cei doi zdrahoni, uitându-se la noi. 

Am tăiat o bucată de brânză. 

— De ce plăteşte Ælfric să aibă un preot la Grimesbi? 

— Fiindcă este un creştin de treabă? sugeră Finan 
şugubăţ. 

— Ælfric este un căcat de melc perfid! am mormăit. 

Finan se uită spre preot şi înapoi la mine. 


$ 80% 


— Părintele Byrnjolf ia argintul unchiului tău. 

— Iar în schimb, îi spune lui Ælfric cine se mişcă prin 
Grimesbi. Cine vine, cine pleacă. 

— Şi cine pune întrebări despre Bebbanburg. 

— Ceea ce tocmai am făcut. 

Finan încuviinţă din cap. 

— Tocmai ai făcut-o. Şi l-ai plătit pe nenorocit mult prea 
mult şi i-ai pus prea multe întrebări despre apărarea 
fortăreței. Ai fi putut la fel de bine să-i spui cum te 
cheamă. 

M-am încruntat, dar Finan avea dreptate. Fusesem prea 
nerăbdător să aflu informaţii, iar părintele Byrnjolf, cu 
siguranţă, era foarte suspicios. 

— Oare cum îi trimite veştile lui Ælfric? am întrebat. 

— Prin pescari? 

— Pe vântul ăsta, am zis, uitându-mă la oblonul care 
zdrăngănea, vorbim despre două zile de navigat, nu? Sau o 
zi şi jumătate, cu o corabie cât Middelniht. 

— Trei zile, dacă trag noaptea la țărm. 

— Dar mi-a zis nenorocitul adevărul? m-am întrebat cu 
voce tare. 

— Despre garnizoana unchiului tău? zise Finan, 
apucându-se să deseneze cu degetul arătător în berea 
scursă pe tăblia mesei. Pare plauzibil. Zâmbi cu jumătate 
de gură. Cincizeci de oameni? Dacă putem intra acolo, ar 
trebui să fim în stare să-i omorâm pe nenorociţi. 

— Dacă putem intra, am spus, apoi m-am întors, 
prefăcându-mă că mă uitam spre marea vatră din centru, 
unde flăcările se înălţau spre stropii de ploaie care 
curgeau prin gaura din acoperiş. 

Părintele Byrnjolf era adâncit în conversaţie cu cei doi 
voinici care-l însoțeau. Dintr-odată însă, se întrerupseră şi 
porniră grăbiţi spre uşa tavernei. 

— Cum e mareea? l-am întrebat pe Finan, fără să-mi iau 
ochii de la preot. 

— Înaltă în noaptea asta, scade în zori. 

— Atunci plecăm în zori, am spus. 

Fiindcă Middelniht pleca la vânătoare. 


81% 


Am plecat în zori, la reflux. Lumea era cenuşie ca o 
spadă. Mare cenuşie, cer cenuşiu şi o ceaţă cenuşie, iar 
Middelniht luneca prin toată acea lume cenușie ca o bestie 
zveltă şi periculoasă. Foloseam doar douăzeci de vâsle 
care se ridicau şi cădeau aproape fără zgomot, doar cu un 
scârţâit de la furcheţi şi, rar, câte un pleoscăit la atingerea 
apei. Siajul şerpuia în urma noastră, negru şi argintiu, 
lăţindu-se şi dispărând, în timp ce Middelniht luneca 
printre trestiile care delimitau canalul. 

Am lăsat mareea să ne ducă în larg. Ceaţa devenea mai 
deasă, dar refluxul ne purta în siguranţă, şi am virat Spre 
nord abia atunci când prova dădu de valuri mai mari. 
Vâsleam încet. Auzeam sunetul îndepărtat al valurilor 
lovindu-se de Pliscul Corbului şi am cârmit în direcţia 
opusă, până ce zgomotul nu mai ajunse până la noi. Pâcla 
se înteţise, dar lăsa să răzbată lumina. Ploaia se oprise. 

Marea leneşă se lovea arţăgoasă de cocă, valurile erau 
mici, rămăşiţe ale vremii proaste, dar simţeam că urma să 
apară vântul, aşa că am ridicat vela cea mare ca să fie 
pregătită. 

Vântul veni, tot din est, vela se umflă şi vâslele fură 
aşezate la locurile lor, iar Middelniht ţâşni înainte. Când 
ceata se ridică am putut vedea bărci pescăreşti între noi şi 
uscat, însă am luat-o spre nord fără să le bag în seamă. 
Zeii au fost de partea mea, fiindcă vântul se schimbă 
puţintel spre sud şi soarele se ivi printre norii zdrenţuiţi. 
Păsări de mare ţipau la noi. 

Am avansat repede, astfel încât pe seară vedeam 
stâncile de cretă de la Flaneburg. Acela era un loc faimos. 
De câte ori n-am trecut pe lângă promontoriul cu stâncile 
lui albe, găurite de grote! Valurile se spărgeau albe pe 
stânci, şi tunetul apei care se năpustea peste grote se 
auzea tot mai tare. 

— Flaneburg, i-am spus fiului meu, ţine minte locul! 

— Mi-ar fi greu să-l uit, zise el privind tumultul de apă şi 
piatră. 

— Nu trebuie să ne apropiem prea mult. Curenţii sunt 


4% 82 # 


puternici pe lângă stânci, e mai lesne să navighezi în larg. 
Şi dacă fugi de un vânt nordic, nu-ţi cauţi scăpare la sud 
de el. 

— Nu? 

— Apa nu-i adâncă, am spus, arătând spre coastele 
înnegrite ale navelor care ieşeau de sub valurile în clocot. 
Flaneburg înghite nave şi oameni. Ocoleşte-l. 

Curentul mareei se întorsese şi era acum contra noastră. 
Cum Middelniht se lovea de valuri, am poruncit ca vela să 
fie dată jos şi oamenii să ia vâslele. Marea încerca să ne 
ducă spre miazăzi, însă noi trebuia să ne adăpostim pe 
malul nordic al Flaneburgului, unde apa era mai adâncă şi 
am fi rămas neobservaţi de orice navă care-ar fi venit din 
sud. Am cârmit aproape de stânci. Gâştele-de-mare se 
învârteau în jurul catargului, în timp ce papagalii-de-mare 
zburau iute şi jos peste marea agitată. Valurile se spărgeau 
de stânci şi fierbeau la marginea promontoriului, apoi se 
retrăgeau într-un haos de spumă învârtejită. Din vârful 
acoperit cu iarbă culcată de vânt, doi oameni se uitau în 
jos la noi. Voiau să ştie dacă aveam de gând să acostăm, 
dar nu încercasem niciodată să trag pe uscat o navă în 
micul golf de pe malul nordic al Flaneburgului şi nu aveam 
de gând să încerc nici acum. 

În schimb, ne-am întors prova în direcţia curentului şi 
am menţinut cursul cu vâslele. Cinci bărci de pescuit se 
aflau aproape de marele promontoriu de cretă când am 
ajuns. Două erau la est de stânci şi trei la nord, dar toate 
fugiră la vederea noastră. Noi eram lupul, iar oaia îşi ştia 
locul, aşa că, atunci când umbrele se lungiră peste mare, 
eram singuri. Vântul scăzu, însă asta nu potoli furia mării. 
Deoarece curentul se înteţise, oamenii mei trebuiau să 
tragă tare de vâsle ca s-o ţină pe Middelniht pe direcţie. 
Umbrele se transformară în întuneric, iar marea deveni 
aproape neagră, cu toate că negreala era fulgerată de 
spumă albă. Cerul îşi recăpătase nuanţa cenuşie, dar era 
încă luminos. 

— Poate că n-o să vină în noaptea asta. 

Finan mi se alăturase lângă cârmă. 


Y% 83 9 


— Nu pot merge pe uscat, am spus, şi se vor grăbi. 

— De ce nu pe uscat? vru Uhtred să ştie. 

— Nu pune întrebări tâmpite, am zis nervos. 

Se uită urât la mine. 

— Sunt danezi, îmi replică el hotărât. Nu ai spus chiar tu 
că preotul era danez? Fără să aştepte să răspund, 
continuă: Chiar dacă cei doi pescari sunt saxoni şi creştini, 
jarlul Sigurd le tolerează religia. Ar putea călări prin 
Northumbria fără să păţească ceva. 

— Are dreptate, zise Finan. 

— Ba nu, am insistat. Drumul călare le-ar lua prea mult. 

Speram să nu mă înşel. Ştiam că părintele Byrnjolf ar fi 
preferat să călătorească până la Bebbanburg în şa, dar 
nevoia de a transmite repede vestea îl silea să dea din nou 
piept cu răul lui de mare. Presupunerea mea era că 
pescarii îl ţinuseră aproape de coastă. Dacă ar fi apărut 
vreo navă plină de danezi înfometați, ar fi putut să se 
adăpostească într-un port sau, dacă nu găseau niciunul, să 
tragă barca pe vreo plajă. Călătoria cu o barcă mică 
aproape de țărm era mai sigură decât străbaterea lungilor 
drumuri ale nordului. 

M-am uitat spre apus. Primele stele sclipeau printre 
norii întunecaţi. Era aproape noapte, dar răsărea luna. 

— Ei ştiu că am plecat din Grimesbi, zise fiul meu, şi cu 
siguranţă îşi fac griji că-i aşteptăm. 

— De ce să se îngrijoreze? m-am mirat. 

— Fiindcă ai pus o mulţime de întrebări despre 
Bebbanburg, zise Finan sec. 

— Şi ne-au numărat, am spus. Au văzut că suntem 
treizeci şi şase. Ce pot face treizeci şi şase de oameni 
împotriva Bebbanburgului? 

— Nimic, zise Finan. Poate ţi-au crezut povestea. Poate 
că părintele Byrnjolf nu trimite niciun avertisment. 

Era noapte acum. Marea era luminată de lună, dar pe 
uscat domnea bezna. Undeva, departe în nord, un foc 
lumina pe o plajă, însă tot restul era negru; chiar şi 
stâncile de cretă erau negre. Marea era neagră, înspicată 
cu argintiu, cenuşiu şi alb. Am tras-o pe Middelniht cu 


$ 849 


câteva lungimi de navă spre nord pentru a o ţine sub 
stâncile întunecate. Nicio ambarcaţiune din larg nu ar fi 
văzut-o profilându-se pe fundalul uscatului. Lupul era 
ascuns, şi trecură doar câteva clipe până să se ivească 
prada. 

Apăru dinspre sud, o navă mică cu o velă pătrată şi 
întunecată. Se afla probabil la vreo jumătate de milă de 
promontoriul estic al Flaneburgului; am împins instinctiv 
cârma, Finan le ordonă oamenilor să vâslească, iar 
Middelniht ieşi din ascunzişul său umbrit. 

— Vâsliţi tare, am mârâit către Finan. 

— Cât de tare putem, zise el. 

Un val se sparse la proră şi împroşcă puntea. Oamenii 
trăgeau de vâsle, vâslele se îndoiau, nava se mişca iute. 

— Mai repede! strigă Finan bătând din picior ca să 
imprime ritmul. 

— De unde ştii că sunt ei? mă întrebă Uhtred. 

— Nu ştiu. 

Ne văzuseră. Probabil că ne trădase spuma albă de pe 
laturi, sau poate zgomotul vâslelor noastre grele care 
loveau apa; cert este că am văzut coca scurtă întorcându- 
se puţin în timp ce un om se căznea să tragă de o frânghie 
pentru a întinde vela. În cele din urmă însă, dându-şi 
seama că nu puteau să ne scape, şi-au întors 
ambarcaţiunea spre noi. Vela lor flutură pentru o clipă, 
întinsă din nou, şi mica navă se apropie. 

— Ce vrea să facă, i-am explicat lui Uhtred, este să-şi 
schimbe cursul în ultima clipă şi să sfărâme un rând de 
vâsle de pe o parte. Omul nu-i prost. 

— De pe care parte? 

— Dacă aş şti... am spus. 

Erau mai mulţi oameni la bord. Doi? Trei? Era o barcă 
de pescuit lată, stabilă şi înceată, dar destul de grea ca să 
ne rupă vâslele. 

— Va merge într-acolo, am zis arătând spre sud. Uhtred 
se uită la mine, cu faţa sa albă în lumina lunii. Priveşte la 
el, l-am îndemnat, vezi cât e de înghesuit cârmaciul? Nu 
are loc să tragă de cârmă spre el, aşa că o s-o împingă. 


% 85% 


— Vâsliţi, nenorociţilor! strigă Finan. 

O sută de paşi, cincizeci, şi barca îşi păstra cursul, provă 
spre provă. Acum puteam să văd că erau trei oameni la 
bord. Se apropie tot mai mult, şi mai mult, până când 
carena îi dispăru sub prova noastră şi puteam să văd doar 
vela cea neagră apropiindu-se şi mai tare. Atunci am tras 
cârma spre mine, am tras-o din toate puterile. Am văzut 
barca lor virând în acelaşi moment, dar le anticipasem 
mişcarea; când ei se întoarseră în direcţia la care mă 
aşteptam, prova noastră cu cap de animal se ridică pe 
carena lor joasă. Am simţit-o pe Middelniht tremurând, am 
auzit un strigăt, sunetul lemnului care se crăpa, vela şi 
catargul dispărând; apoi vâslele noastre muşcară din nou, 
ceva se frecă pe sub carena noastră, iar în clipa următoare 
marea era plină de lemne rupte. 

— Nu mai vâsliţi! am strigat. 

Târâm barca distrusă după noi, cu toate că marea parte 
a carenei, îngreunată de balast, se dusese pe fundul mării 
unde bântuie monştrii. Vela dispăruse, rămăseseră doar 
nişte bucăţi de lemn, un coş gol de peşte din răchită şi un 
om care dădea disperat din mâini ca să ajungă la 
Middelniht. 

— Este unul dintre oamenii care erau cu părintele 
Byrnjolf, spuse Finan. 

— Îl recunoşti? 

— Nasul ăla turtit? 

Omul ajunse să se prindă de o vâslă, apoi se trase spre 
navă, iar Finan se aplecă să ia un topor. Se uită la mine şi, 
când îmi primi încuviințarea, tăişul toporului luci în lumina 
lunii în timp ce cădea. Urmă un bufnet ca într-o măcelărie, 
sângele negru ca uscatul ţâşni din craniul zdrobit, apoi 
omul fu luat de curent. 

— Ridicaţi vela, am poruncit; după ce vâslele îşi regăsiră 
locul în furci şi vela fu întinsă, am luat-o iarăşi spre nord. 

Middelniht ne omorâse duşmanii în miez de noapte, iar 
acum mergeam la Bebbanburg. Coşmarul lui Ælfric 
devenea realitate. 


Y% 86 9 


Patru 


Vremea se calmă pe timpul nopţii, însă nu asta voiam. 
Nu voiam nici să-mi amintesc faţa acelui pescar cu nasul 
turtit şi zgârieturi pe fruntea arsă de soare, felul cum ochii 
lui priviseră în sus, disperaţi, rugători şi neputincioşi, şi 
cum îl omorâserăm, şi cum sângele lui negru împroşcase 
noaptea neagră şi cum dispăruse în vârtejul de apă neagră 
de sub carena lui Middel/niht. Suntem oameni cruzi. 

Hilda, pe care o iubisem şi care fusese stareță în Wessex 
şi o bună creştină, vorbea adesea, cu mare nostalgie, 
despre pace. Îl numea pe zeul ei „prinţul păcii” şi-mi 
spunea că, dacă adepţii zeilor adevăraţi l-ar recunoaşte pe 
prinţul ei bătut în cuie, pacea ar domni veşnic pe pământ. 

— Binecuvântaţi sunt cei care aduc pacea, îi plăcea să- 
mi spună, şi ar fi fost mulţumită în aceşti ultimi ani, fiindcă 
Britania cunoscuse pacea. 

Danezii nu făcuseră altceva decât nişte raiduri ca să 
prindă vite, câteodată sclavi, la fel şi galezii şi scoţii, fără 
să se ajungă la război. De aceea fiul meu nu făcuse încă 
parte dintr-un zid de scuturi: pur şi simplu nu fuseseră 
ziduri de scuturi. Se antrenase tot timpul, zi de zi, dar 
instrucţia nu este luptă adevărată, practica nu este 
teroarea care-ţi dezleagă maţele când înfrunţi un nebun 
turbat de mied care este la o lungime de braţ de tine şi are 
un topor de luptă îngreunat cu plumb. 

Unii spuneau că pacea din aceşti ultimi ani era voinţa 
Dumnezeului creştin, că ar fi trebuit să fim fericiţi că 
odraslele noastre puteau creşte fără teamă, că puteam 
culege ceea ce semănaserăm, că doar în timpuri de pace 
preoţii creştini puteau să-şi propovăduiască învăţăturile 
printre danezi şi că la capătul acestor strădanii aveam să 
trăim cu toţii într-o lume creştină plină de iubire şi 


Y% 87% 


prietenie. 

Dar nu fusese pace. 

În parte fusese extenuare. Luptaserăm şi luptaserăm, iar 
ultima bătălie, un haos plin de sânge, iarna, în mlaştinile 
Angliei de Est, unde regele Eohric murise şi Æthelwold 
Pretendentul murise şi fiul lui Sigurd Thorrson murise, ei 
bine, acea bătălie fusese un masacru atât de mare, că 
tăiase pofta pentru alte lupte. Totuşi, nu schimbase mare 
lucru. Nordul şi estul le aparţineau tot danezilor, iar sudul 
şi vestul, tot saxonilor. Miile de morminte aduseseră prea 
puţine câştiguri teritoriale pentru cele două tabere. Şi 
Alfred, care voia pace, dar ştiuse că nu putea fi pace atâta 
vreme cât două triburi se luptau pentru aceleaşi păşuni, 
murise. Edward, fiul lui, era rege în Wessex, iar Edward se 
mulțumea să-i lase pe danezi să trăiască în pace. Voia ce 
voise şi tatăl lui, ca toţi saxonii să trăiască sub aceeaşi 
coroană, însă era tânăr, se temea de eşec şi era precaut 
faţă de bătrânii care-l sfătuiseră pe tatăl lui, aşa că-i 
asculta pe preoţii care-l îndemnau să ţină cu dinţii de ceea 
ce avea şi să-i lase pe danezi să stea acolo unde erau. Intr- 
un final, spuneau preoţii, danezii vor deveni creştini şi ne 
vom iubi unii pe alţii. Nu toţi preoţii creştini predicau acest 
mesaj. Unii, ca abatele pe care-l omorâsem, îi mânau pe 
saxoni la război, pretinzând că trupul sfântului Oswald va 
fi semnul victoriei. 

Acei preoţi belicoşi aveau dreptate. Nu în legătură cu 
sfântul Oswald, cel puţin eu mă îndoiam de asta, dar cu 
siguranţă aveau dreptate să predice că nu se putea spera 
la o pace durabilă atâta vreme cât danezii ocupau 
pământuri care fuseseră odinioară saxone. Pe deasupra, 
acei danezi voiau să se extindă: voiau restul Merciei şi 
întregul Wessex. Nu conta sub care steag luptau, dacă era 
ciocanul sau crucea, danezii erau încă înfometați. Şi erau 
din nou puternici. 

Pierderile din războaie fuseseră recuperate, erau 
neliniştiţi, şi aşa era şi /Ethelred, stăpânul Merciei. Îşi 
trăise toată viaţa sub tutela Wessexului, dar acum avea o 
nouă femeie, îmbătrânea şi voia faimă. Voia ca poeţii să-i 


4% 88 9 


cânte triumfurile, voia ca numele să-i fie scris în cronici, 
aşa că avea să înceapă un război, iar acel război dintre 
Mercia creştină şi Anglia de Est creştină avea să atragă în 
luptă restul Britaniei; prin urmare, aveau să se formeze din 
nou ziduri de scuturi. 

Pentru că nu putea fi pace, nu atâta vreme cât două 
triburi împărțeau acelaşi pământ. Un trib trebuia să 
câştige. Nici măcar zeul bătut în cuie nu poate schimba 
acest adevăr. lar eu eram un războinic şi, într-o lume aflată 
în război, războinicul trebuie să fie crud. 

Pescarul privise în sus cu implorare în ochi, dar toporul 
căzuse, trimiţându-l în mormântul lui din ape. M-ar fi 
trădat lui Ælfric. 

Mi-am spus că va exista un sfârşit al cruzimii. Luptasem 
pentru Wessex toată viaţa mea. Îi adusesem victorii zeului 
bătut în cuie, iar zeul bătut în cuie se întorsese şi mă 
scuipase în faţă, aşa că acum mă duceam la Bebbanburg 
şi, după ce-l cuceream, aveam să rămân acolo, lăsând cele 
două triburi să se lupte. Acesta era planul meu. Aveam să 
mă duc acasă şi să stau acasă şi s-o conving pe Æthelflæd 
să mi se alăture, şi atunci nici măcar zeul bătut în cuie n-ar 
mai fi putut să mă scoată din Bebbanburg, fiindcă acea 
fortificaţie este invincibilă. 

Dis-de-dimineaţă i-am spus lui Finan cum aveam s-o 
capturăm. 

Râse când auzi. 

— Ar putea să meargă, zise el. 

— Roagă-te zeului tău să trimită vremea potrivită, am 
spus. 

Vorbele mele sunaseră sumbru, şi nu era de mirare. 
Voiam o vreme aspră, o vreme care să amenințe navele; în 
schimb, cerul devenise dintr-odată senin şi aerul se 
încălzise. Vântul abia dacă mai bătea spre sud, astfel încât 
vela noastră îşi pierduse toată forţa, uneori făcând-o pe 
Middelniht să se oprească leneşă pe apele care luceau de 
la soare. Majoritatea oamenilor mei dormeau, şi am 
preferat să-i las să se odihnească, în loc să-i pun la vâslit. 
Ne îndepărtaserăm mult de mal şi eram singuri sub cerul 


4% 89 # 


liber. Finan aruncă o privire spre poziţia soarelui. 

— Asta nu-i calea spre Bebbanburg, zise el. 

— Mergem în Frizia. 

— Frizia! 

— Nu pot merge încă la Bebbanburg, i-am explicat, şi 
nici nu pot sta pe coasta Northumbriei, fiindcă Ælfric va 
afla că suntem acolo, aşa că trebuie să ne ascundem 
pentru câteva zile. O să ne ascundem în Frizia. 

Aşa că am traversat marea spre acel loc ciudat cu insule, 
şi apă, şi bancuri de noroi, şi stuf, şi nisip, şi lemne care 
plutesc pe apă, şi canale care se modifică peste noapte, şi 
pământ care este acolo ziua şi nu mai este a doua zi. Este 
adăpost pentru cocostârci, foci şi proscrişi. Ne-au trebuit 
trei zile şi două nopţi să ajungem, iar în amurgul celei de-a 
treia zile, când soarele transformase întregul apus într-un 
cazan de foc strălucitor, am intrat în zona insulelor, cu un 
om la provă care testa adâncimea apei cu o vâslă. 

Petrecusem destul de multă vreme acolo. In acele 
smârcuri îl atacasem pe Skirnir şi-l văzusem murind, şi în 
sălaşul lui de pe insula Zegge îi descoperisem comoara 
derizorie. li lăsasem clădirea intactă şi am căutat-o acum, 
dar insula dispăruse, spălată de maree; am găsit totuşi 
bancul de nisip sub formă de semilună unde îl păcălisem 
pe Skirnir să-şi împartă forţele, astfel că am tras-o pe 
Middelniht pe uscat acolo şi am făcut tabăra pe dune. 

Aveam nevoie de două lucruri: încă o navă şi vreme 
proastă. Nu îndrăzneam să caut o navă, fiindcă eram în 
ape stăpânite de altcineva şi, dacă aş fi luat-o prea repede, 
acel om ar fi avut timp să mă caute şi să mă întrebe ce 
căutam în apele lui. Avea să ne găsească oricum, chiar a 
doua zi, când apăru la bordul unui vas lung şi jos, cu 
patruzeci de vâslaşi. Vasul său se apropie repede şi fără 
şovăire prin canalul nemarcat care şerpuia spre refugiul 
nostru, apoi prova scrâşni pe nisip, în timp ce cârmaciul le 
striga vâslaşilor să tragă invers. Un om sări pe uscat: un 
individ masiv, cu faţa la fel de lată şi de turtită ca un hârleţ 
şi cu o barbă care-i ajungea până la brâu. 

— Şi cine sunteţi voi? strigă el vesel. 


% 90 # 


— Wulf Ranulfson, am răspuns. 

Şedeam pe un lemn înălbit de ape şi nu m-am deranjat 
să mă ridic. 

Inaintă pe plajă. Era o zi caldă, dar purta o mantie 
groasă, cizme înalte şi o glugă din zale. Părul îi era încâlcit 
şi lung, curgându-i pe umeri. Avea o spadă prinsă la brâu 
şi un lanţ de argint coclit, ascuns pe jumătate de barbă. 

— Şi cine este Wulf Ranulfson? vru el să ştie. 

— Un călător din Haithabu, am răspuns calm, pe drum 
spre casă. 

— Şi atunci de ce sunteţi pe una dintre insulele mele? 

— Ne odihnim, am spus, şi facem reparaţii. 

— lau bani pentru odihnă şi reparaţii, zise el. 

— Şi eu nu plătesc, am răspuns, fără să ridic glasul. 

— Eu sunt Thancward, se lăudă el, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să-i recunosc numele. Am şaisprezece echipaje şi 
nave pentru toate. Dacă spun că plăteşti, plăteşti. 

— Şi câtă plată vrei? 

— Destul argint să fac încă două verigi pentru lanţul 
ăsta. 

M-am ridicat încet. Thancward era o matahală, dar eu 
eram mai înalt, şi am văzut uşoara surpriză de pe faţa lui. 

— Thancward, am spus, ca şi cum aş fi încercat să-mi 
amintesc numele. N-am auzit de Thancward, şi dacă ar fi 
avut şaisprezece nave, de ce ar fi venit Thancward în 
persoană pe plaja asta amărâtă? De ce nu şi-ar fi trimis 
oamenii să se ocupe de o treabă atât de măruntă? lar nava 
lui are bănci pentru cincizeci de vâslaşi, totuşi doar 
patruzeci sunt la vâsle. Poate Thancward şi-a indus 
oamenii în eroare? Sau crede că suntem o corabie de 
negoţ? Poate crede că nu a fost nevoie să-şi aducă mulţi 
oameni, fiindcă suntem slabi? 

Nu era prost. Era doar un pirat şi bănuiam că avea două 
sau trei nave, dintre care probabil doar aceea era capabilă 
să navigheze pe mare, dar încerca să se facă stăpân peste 
acele insule, astfel încât orice navă în trecere să-i 
plătească nişte bani. Dar pentru asta avea nevoie de 
oameni, şi, dacă se lupta cu mine, i-ar fi pierdut. Zâmbi 


%91 # 


dintr-odată. 

— Nu sunteţi corabie de negot? 

— Nu. 

— Trebuia să spuneţi! hohoti el cu prefăcută uimire. 
Atunci, bine aţi venit! Aveţi nevoie de provizii? 

— Ce aveţi? 

— Bere? sugeră el. 

— Napi? am dat replica. Varză? Fasole? 

— Le voi trimite. 

— Şi eu le voi plăti, am promis. 

Aşa, amândoi eram mulţumiţi: el primea o bucată de 
argint, iar eu aveam să fiu lăsat în pace. 

Vremea rămase enervant de caldă şi calmă. După acea 
vară tristă, rece, umedă, urmară trei zile de soare arzător, 
cu câteva adieri de vânt. Trei zile de exerciţii cu spada pe 
plajă şi trei zile de nervi, fiindcă aveam nevoie de vreme 
rea. Aveam nevoie de un vânt din nord şi valuri mari. 
Trebuia ca priveliştea de pe zidurile Bebbanburgului să fie 
haotică şi înspumată, şi cu cât soarele acela lucea mai tare 
pe marea calmă, cu atât îmi creştea îngrijorarea că 
părintele Byrnjolf ar fi putut trimite un alt avertisment la 
Bebbanburg. Eram destul de sigur că preotul îşi pierduse 
viaţa când Middelniht zdrobise barca de pescuit, dar asta 
nu însemna că nu trimisese un al doilea mesaj prin vreun 
negustor care călătorea spre nord pe vechile drumuri. Era 
puţin probabil, dar era o posibilitate care mă chinuia. 

Apoi însă, în a patra dimineaţă, cerul din nord-est începu 
să se umple treptat de un nor negru. Nu se îngrămădea ca 
o masă franjurată, ci forma o linie dreaptă ca un mâner de 
suliță de-a lungul cerului; de o parte a liniei era un 
albastru închis de vară, iar restul bolţii era întunecat ca o 
hrubă. Era un semn, dar nu-mi dădeam seama pentru ce. 
Intunecimea se răspândea, zidul de scuturi al zeilor avansa 
peste ceruri, şi am înţeles că zeii mei, zeii nordici, aduceau 
o mare furtună spre sud. Stăteam pe vârful unei dune; 
vântul era destul de puternic să sufle nisipul de pe creastă, 
marea se agita cu pete de spumă albă, talazurile se 
spărgeau albe de-a lungul bancurilor de nisip, şi am ştiut 


Y% 92 # 


că sosise timpul să navigăm direct în furtună. 
Era timpul să merg acasă. 


Arme ascuţite şi scuturi zdravene. Spade, sulițe şi 
topoare trecute prin tocile, scuturi întărite cu piele sau 
fier. Ştiam că ne îndreptam spre bătălie, dar prima luptă 
era cu marea. 

Marea e o târfă. Îi aparţine lui Ran, zeiţa, şi Ran are o 
plasă extraordinară în care să-i prindă pe oameni, iar cele 
nouă fiice ale ei sunt valurile care duc navele în capcană. E 
măritată cu un uriaş, Ægir, dar el este un dobitoc trândav 
care preferă să stea beat în încăperile zeilor, în timp ce 
nenorocita de nevastă-sa şi fiicele sale păcătoase adună 
nave şi oameni la piepturile lor reci şi neprimitoare. 

Aşa că m-am rugat lui Ran. Trebuie să fie flatată, trebuie 
să i se spună că este frumoasă, că nicio creatură din cer 
sau de pe pământ sau de sub pământ nu se poate compara 
cu frumuseţea ei, că Freyja şi Eostre şi Sigyn şi toate 
celelalte zeițe ale cerului sunt geloase pe frumuseţea ei. 
Dacă-i spui aceste lucruri tot timpul, îşi va lua scutul de 
argint lucitor ca să-şi admire propria imagine, şi când Ran 
se uită la sine, marea se calmează. Aşa că i-am vorbit 
nenorocitei despre frumuseţea ei, i-am spus cum înşişi zeii 
tremură de dorinţă când o văd, cum face stelele să 
pălească, cum e cea mai frumoasă dintre toate zeițele. 

Însă Ran era tristă în acea noapte. Trimise o furtună din 
nord-est, o furtună care năvăli dinspre tărâmurile de 
gheaţă şi biciui marea cu furie. Navigaserăm spre vest 
toată ziua pe un vânt puternic şi şfichiuitor, şi dacă acel 
vânt ar fi continuat, am fi fost înfriguraţi şi uzi, dar în 
siguranţă. La căderea nopţii vântul se înteţi, şuierând şi 
urlând, încât a trebuit să coborâm vela şi să folosim vâslele 
pentru a o îndrepta pe Middelniht spre valurile păcătoase 
care se zdrobeau de prova ei şi dispăreau în spate în 
beznă, monştri cu capete albe, ce ridicau carena şi apoi o 
aruncau într-un hău, astfel încât lemnele trosneau, corabia 
se încorda şi apa năvălea peste vâslaşii uzi. Am scăpat, 
scoțând apa cu găleata, înainte ca Middelniht să fie 


Y 93 9 


înghițită de plasa lui Ran, în timp ce vântul continua să 
şuiere şi valurile săreau la noi. Doi oameni mă ajutau la 
cârmă, şi au fost clipe când am crezut că se va rupe şi 
clipe când am crezut că ne vom scufunda, şi îmi strigam 
rugăciunile către curva de zeiţă ştiind că fiecare om de la 
bord se ruga şi el. 

Zorile nu ne aduseră liniştea mult dorită. Lumina 
cenuşie, la început slabă, dezvăluia orori albe în vârful 
unor valuri mici şi ascuţite, şi crescu în intensitate doar 
pentru a ne arăta o mare biciuită cu mânie. Feţele ne 
usturau de la picurii săraţi, trupurile ne dureau, nu voiam 
altceva decât somn, dar tot ne băteam cu marea. 

Doisprezece oameni vâsleau, trei se luptau cu cârma, iar 
ceilalţi foloseau coifuri şi găleți să golească apa care 
năvălea peste provă sau de pe laturi atunci când corabia se 
înclina sau un val se ridica brusc ca o bestie din adâncuri. 

Când eram pe vârful unui val, nu vedeam altceva decât 
tumult, apoi cădeam într-o vale plină de vârtejuri, moment 
în care vântul dispărea pentru câteva clipe, iar următorul 
val vuia pe deasupra şi ameninţa să se prăvălească peste 
noi, zdrobindu-ne. 

I-am spus curvei de Ran că este frumoasă, i-am spus 
scorpiei de mare că este visul bărbaţilor şi speranţa zeilor, 
şi probabil m-a auzit şi s-a uitat în reflexia ei din scutul de 
argint, fiindcă încet, imperceptibil, furia s-a mai domolit. 
Nu s-a stins. Marea tot mai era un câmp de bătălie şi 
vântul sufla ca nebunul, dar valurile erau mai joase şi 
oamenii se mai potoliseră cu aruncatul apei peste bord, cu 
toate că vâslaşii tot mai trebuiau să se zbată să menţină 
cursul. 

— Unde suntem? întrebă Finan, părând extenuat. 

— Între mare şi cer. 

Era singurul răspuns pe care i-l puteam da. 

Aveam o piatră solară, o bucată de piatră sticloasă şi 
deschisă la culoare, de dimensiunea palmei unui om. 
Aceste pietre vin din lumea de gheaţă şi pentru a mea 
plătisem nu puţin aur, dar, dacă ţii o piatră solară spre cer 
şi o plimbi dintr-o zare-n alta, piatra îţi va arăta poziţia 


$ 94 # 


soarelui din spatele norilor, şi când un om ştie unde este 
soarele, dacă este sus sau jos, poate să hotărască în ce 
direcţie să se îndrepte. Piatra luceşte când te uiţi spre 
soarele ascuns, dar în acea zi norii erau prea groşi şi 
ploaia prea puternică, aşa că piatra rămase posacă şi 
mută. Totuşi, am simţit că vântul se schimbase spre est şi, 
înainte de amiază, am ridicat vela pe jumătate. Vântul 
acela mârâitor umflă burta pânzei întărite cu funii, astfel 
încât Middelniht năvăli înainte, aruncându-şi prova în 
valuri, dar călărindu-le acum în loc să se lupte cu ele. 

I-am binecuvântat pe frizonii care o construiseră şi m- 
am întrebat câţi oameni se duseseră spre mormântul lor de 
apă în acea noapte, apoi am întors-o pe Middelniht spre ce 
credeam că este jumătatea dintre nord şi vest. Trebuia să 
merg spre nord şi spre vest, întotdeauna nord şi vest; cum 
nu aveam habar unde mă aflam, sau în ce direcţie să 
cârmesc, nu puteam decât să ascult acea şoaptă a 
instinctului care este prietena oricărui comandant de navă. 

Este şi prietena războinicului şi, pe parcursul zilei, 
mintea mea călători aşa cum călătoreşte o navă printr-un 
vânt ucigaş. M-am gândit la bătălii de odinioară, la ziduri 
de scuturi, la frică şi la sentimentul zădărâtor că inamicul 
este aproape, şi am încercat să găsesc un semn în fiecare 
nor, în fiecare pasăre, în fiecare val care se spărgea. M-am 
gândit la Bebbanburg, o fortăreață care-i sfidase pe danezi 
de când mă ştiam, şi la nebunia de a încerca s-o cuceresc 
cu o trupă de oameni obosiţi, uzi, loviți de furtună, şi m-am 
rugat ursitoarelor, celor trei zeițe care ne ţes soarta la 
rădăcinile copacului lumii, să-mi trimită un semn, un semn 
al izbânzii. 

Habar n-aveam unde eram, însă oamenii mei obosiţi 
dormeau în timp ce eu stăteam la cârmă, iar când nu mai 
puteam ţine ochii deschişi, Finan lua cârma, lăsându-mă să 
cad într-un somn de moarte. Mă trezeam noaptea şi 
încercam să ajung în faţă, printre oameni adormiţi sau 
doar somnoroşi, pentru a sta lângă capul de dragon şi a mă 
uita în întuneric. Mai mult ascultam decât priveam, 
speram să aud cum se loveau talazurile de uscat, dar tot ce 


% 95 # 


auzeam de fapt era tumultul apei şi al vântului. Tremuram. 
Hainele îmi erau ude leoarcă, vântul era rece, mă simţeam 
bătrân. 

Furtuna încă mai lovea în lumina cenuşie a dimineţii, cu 
toate că nu atât de feroce ca înainte, şi atunci am întors-o 
pe Middelniht spre vest ca şi cum am fi fugit din calea 
zorilor. Ursitoarele ne iubeau, fiindcă am găsit uscat, deşi 
habar n-aveam dacă era Northumbria sau Scoţia. În mod 
sigur nu era Anglia de Est, fiindcă vedeam faleze înalte, 
unde talazurile se spărgeau în explozii mari de stropi. Am 
cârmit spre nord, şi Middelniht se luptă cu valurile în timp 
ce căutam un loc de refugiu din faţa asaltului mării. În cele 
din urmă, după ce am dat ocol unui mic promontoriu, am 
zărit un golf protejat, unde apa tremura mai degrabă decât 
să se agite, şi golful era mărginit de o plajă lungă şi mare, 
iar zeii cu siguranţă mă iubeau, fiindcă acolo era nava pe 
care o căutam. 

Era o corabie de negoţ, jumătate din lungimea lui 
Middelniht, şi fusese aruncată pe țărm de furtună, dar 
lovitura nu o rupsese. În schimb, stătea înclinată pe plajă 
şi trei oameni încercau să sape un canal prin nisip ca s-o 
ducă înapoi pe mare. Deja o descărcaseră, fiindcă vedeam 
marfa pusă grămadă deasupra liniei maxime a fluxului, 
alături de un foc mare unde echipajul cu siguranţă se 
încălzise şi se uscase. Când ne văzură, oamenii se grăbiră 
să se retragă în spatele unor dune de deasupra plajei. 

— Aceea este nava de care avem nevoie, i-am spus lui 
Finan. 

— Aşa-i, e numai bună, spuse el. Pe deasupra, amărâţii 
ăia au şi făcut jumătate din treabă. 

Amărâţii începuseră ceva, dar tot ne-a trebuit aproape 
întreaga zi să împingem în apă nava eşuată. Am trimis 
douăzeci de oameni care să golească tot balastul, să dea 
jos catargul şi să pună vâsle sub carenă ca s-o ridice din 
îmbrăţişarea lipicioasă a nisipului. Impactul aruncării pe 
țărm îi zburase câteva scânduri, dar am peticit crăpăturile 
cu alge. Scăpa apă ca o sită, însă nu aveam nevoie să 
navigheze mult. Doar îndeajuns cât să-l înşele pe ZElfric. 


$ 96 # 


Membrii echipajului se încumetară să revină pe plajă în 
timp ce încă săpam şanţurile care să ne permită să băgăm 
vâslele sub carenă. Erau doi bărbaţi şi un băiat, toţi 
frizoni. 

— Cine sunteţi? întrebă neliniştit unul dintre ei. 

Era un individ solid, cu umerii laţi şi faţa brăzdată de 
vreme. Avea un topor în mână, orientat în jos, semn că nu 
ne voia răul. 

— Nimeni cunoscut vouă, am spus. Şi tu eşti...? 

— Blekulf, mârâi el, apoi făcu un semn din cap spre 
navă: Eu am construit-o. 

— Tu ai construit-o, iar eu am nevoie de ea, am zis sec. 

M-am apropiat de locul unde-şi îngrămădise încărcătura. 
Erau patru butoaie cu veselă de argint împachetată în 
paie, două butoaie cu cuie de cupru, o cutiuţă din 
chihlimbar preţios şi patru pietre grele de moară, finisate. 

— Poţi să le păstrezi pe toate, am spus. 

— Câtă vreme? întrebă amar Blekulf. La ce este bună o 
încărcătură fără corabie? Se uită înspre uscat, deşi nu era 
mare lucru de văzut în afara norilor de ploaie ce atârnau 
deasupra unui peisaj sumbru. Nenorociţii o să-mi ia totul. 

— Ce nenorociţi? am întrebat. 

— Scoţii. Nişte sălbatici. 

Prin urmare, acolo mă aflam. 

— Suntem la nord sau la sud de Foirthe? am vrut să ştiu. 

— La sud, zise el. Cred. Incercam să ajungem la râu 
când a venit furtuna. 

— Duceaţi marfa asta în Scoţia? 

— Nu, la Lundene. Eram opt. 

— Opt oameni în echipaj? am întrebat, uimit că fuseseră 
atâţia la bord. 

— Opt corăbii. Din câte ştiu, a noastră e singura care-a 
scăpat. 

— Te-ai descurcat bine dacă ai supravieţuit, am spus. . 

Supravieţuise datorită priceperii sale de marinar. Işi 
dăduse seama că furtuna urma să devină violentă, aşa că 
dăduse jos vela, o tăiase astfel încât să poată fi înfăşurată 
pe lângă catarg, apoi folosise cuiele din lăzi ca s-o prindă 


$ 97 # 


de copastie şi să încropească o punte. Lucru care ajutase 
mica navă să nu se scufunde, dar făcuse aproape imposibil 
vâslitul, aşa că fuseseră aruncaţi pe această plajă lungă şi 
izolată. 

— Era un sălbatic aici dimineaţă, zise el posac. 

— Doar unul? 

— Avea o suliță. S-a uitat la noi, apoi a plecat. 

— Prin urmare, se va întoarce cu tovarăşii săi, am spus, 
apoi m-am uitat la băiatul care nu avea mai mult de opt 
sau nouă ani. 

— Fiul tău? 

— Singurul meu fiu, zise Blekulf. 

L-am strigat pe Finan. 

— Du-l pe băiat la bordul lui Middelniht! Mi-am întors 
apoi privirea spre frizon: Fiul tău este ostaticul meu, şi tu 
vii cu mine. Dacă faci tot ce-ţi spun, îţi dau înapoi nava cu 
încărcătură cu tot. 

— Şi ce trebuie să fac? întrebă el suspicios. 

— Pentru început, ţine-ţi nava în siguranţă peste noapte. 

— Stăpâne! strigă Finan. 

M-am întors şi l-am văzut arătând spre nord. O duzină 
de oameni în spinarea unor cai mici apăruseră pe dune. 
Aveau sulițe. Dar îi depăşeam numeric şi au avut bunul- 
simţ să păstreze distanţa, în timp ce ne luptam să 
împingem nava lui Blekulf pe care el spunea că o cheamă 
Reinbôge. Îmi părea un nume ciudat. 

— A plouat tot timpul cât am construit-o, explică el, iar 
în ziua în care i-am dat drumul la apă a fost un curcubeu 
dublu. Ridică din umeri. Nevastă-mea a botezat-o. 

Într-un final, am ridicat-o pe Reinbôge şi am putut s-o 
clintim. Intonam cântecul oglinzii lui Ran în timp ce o 
trăgeam pe plajă şi apoi în mare. După ce Finan se 
întoarse la bordul lui Middelniht, am legat o funie de la 
pupa navei de război la prova lui Reinbôge şi am tras 
corabia din zona valurilor care se spărgeau de stânci. Apoi 
a trebuit să punem balastul şi încărcătura înapoi în burta 
ei grasă. Am montat catargul şi l-am tensionat cu funii de 
piele împletită. Călăreţii ne priveau, însă nu încercară să 


% 98 # 


intervină. Corabia de negoţ li se păruse o pradă uşoară, 
dar sosirea lui Middelniht le spulberase speranţele; prin 
urmare, la căderea serii se întoarseră şi dispărură dincolo 
de dune. 

L-am lăsat pe Finan la cârma lui Middelniht, în timp ce 
eu o comandam pe Reinbôge. Era o navă bine construită şi 
solidă; deşi trebuia s-o golim mereu de apă din cauza 
scândurilor sărite, plutea pe marea agitată cu o uşurinţă 
de invidiat. Vântul scăzu în timpul nopţii. Tot mai sufla 
feroce, dar talazurile îşi pierduseră din furie. Marea era 
acum un haos de valuri repezi cu creste albe, care 
dispăreau în întuneric în timp ce vâsleam dinspre țărm. 
Vântul suflă toată noaptea, uneori în rafale, însă fără a 
atinge vreodată furia furtunii precedente, iar când veni 
dimineaţa înnorată, am montat vela ruptă pe Reinbôge şi 
am luat-o înaintea lui Middelniht. Ne îndreptam spre sud. 

Iar la amiază, sub un cer sfâşiat şi pe o mare ţăndări, am 
ajuns la Bebbanburg. 


Acolo începuse totul, cu o viaţă în urmă. 

Eram un copil atunci când am văzut cele trei nave. 

În amintirea mea, ele ieşeau dintr-un banc de ceaţă, şi 
poate chiar aşa au făcut, dar memoria este un lucru 
înşelător şi celelalte imagini din acea zi sunt cu un cer 
perfect senin, deci poate că nu a fost ceaţă, dar mi se 
păruse că într-o clipă marea era pustie şi în următoarea 
trei nave se iviseră dinspre sud. 

Erau superbe. Păreau să se odihnească fără greutate pe 
ocean, iar când vâslele coborau în valuri, luau spuma de pe 
ele. Provele şi pupele curbate se terminau cu animale 
aurite, cu şerpi şi dragoni, şi în acea îndepărtată zi de vară 
mă gândeam că navele dansau pe apă, mânate de ridicarea 
şi coborârea vâslelor argintii şi înaripate. Mă uitam la ele 
vrăjit. Erau nave daneze, primele din miile care au venit să 
distrugă Britania. 

— Căcaţii diavolului, mormăise tatăl meu. 

— Şi să-i înghită dracu’, spusese unchiul meu. 

Acela era Ælfric, şi întâmplarea se petrecuse cu o viaţă 


$ 99 # 


de om în urmă. Acum mă duceam să-mi revăd unchiul. 

Şi ce văzu Ælfric în acea dimineaţă, când furtuna încă 
bubuia şi vântul biciuia parapeţii din lemn ai fortăreței sale 
furate? Întâi văzu o corabie de negoţ care înainta anevoie 
spre sud. Avea velă, dar aceasta era ruptă în fâşii care se 
scurgeau de pe catarg. Văzu doi oameni care încercau să 
vâslească, dar trebuiau să se întrerupă destul de des ca să 
scoată apa de pe fundul ambarcaţiunii. 

Sau mai degrabă santinelele lui Ælfric o văzură pe 
Reinbôge luptându-se. Curentul i se împotrivea, iar vela 
ruptă şi cele două vâsle se chinuiau să-l învingă. Cei din 
Bebbanburg trebuie să fi crezut că era o navă sleită de 
puteri şi uzată, norocoasă că încă plutea, şi am făcut astfel 
încât să pară că încercam să ocolim zona de mică 
adâncime de lângă Lindisfarena pentru a o aduce la 
adăpostul portului cu apă adâncă din spatele cetăţii. 
Santinelele văzură cum încercarea eşuă, apoi cum vântul 
ne duse spre sud de-a lungul coastei, pe lângă marile 
ziduri şi prin trecătoarea înşelătoare dintre țărm şi insulele 
Farnea pline de păsări ţipătoare; în tot acest timp nava 
care se ducea la fund se apropie de țărm, unde marea îşi 
împroşca spuma departe, până când dispăru după 
promontoriul sudic. Văzând toate acestea, străjerii din 
Bebbanburg bănuiau probabil că Reinbôge naufragiase în 
apropiere de Bedehal. 

Asta văzură ei. Văzură doi oameni mânuind din greu 
vâslele şi un al treilea cârmind nava, dar nu-i observară pe 
cei şapte războinici ascunşi laolaltă cu încărcătura, toţi 
fiind acoperiţi cu mantii. Vedeau prada, nu pericolul, şi 
atenţia le fu distrasă, fiindcă, nu mult după ce Reinbôge 
trecu de fortăreaţa lor, zăriră o a doua navă, pe 
Middelniht, mult mai periculoasă, deoarece era o corabie 
de luptă, nu de negoţ. Şi se lupta cu marea. Oamenii 
aruncau apa cu ciuberele peste bord, alţii trăgeau la vâsle, 
iar cei de pe ziduri vedeau că avea un echipaj mult prea 
mic, că avea doar zece vâsle, deşi acele zece vâsle îi erau 
de ajuns ca să treacă în siguranţă de Lindisfarena până la 
intrarea portului de apă adâncă din spatele 


% 100 # 


Bebbanburgului. Într-adevăr, cam la o oră după ce 
Reinbôge dispăruse, Middelniht intră în portul lui Ælfric. 

Prin urmare, oamenii lui Ælfric văzură două nave. 
Văzură două supraviețuitoare ale unei furtuni teribile. 
Văzură două nave care căutau adăpost. Asta văzură 
oamenii lui Ælfric, şi exact asta voisem eu să vadă. Încă 
eram la bordul lui Reinbôge, în timp ce Finan comanda 
Middelniht. Ştia că, după ce intra în portul Bebbanburg, 
avea să fie interogat, dar îl învăţasem cum să răspundă. 
Urma să spună că erau danezi care navigau spre sud, spre 
Anglia de Est, şi că erau pregătiţi să-i plătească lordului 
Ælfric pentru privilegiul adăpostului, până când îşi reparau 
nava lovită de furtună. Povestea asta era de-ajuns. Ælfric 
n-avea s-o pună la îndoială, dar cu siguranţă avea să ceară 
o plată piperată. Finan îşi pregătise deja monedele de aur. 
Nu credeam că Ælfric voia altceva decât bani. Trăia printre 
danezi şi, cu toate că-i erau duşmani, nu câştiga nimic 
dacă le provoca mânia. Avea să ia aurul şi să tacă, iar tot 
ce avea Finan de făcut era să-şi spună povestea, să dea 
banul şi să aştepte. Trebuia să ancoreze cât mai aproape 
de cetate cu putinţă, iar oamenii lui să zacă părând 
epuizați. Niciunul nu purta zale sau vreo spadă, cu toate că 
zalele şi spadele erau la îndemână. 

Aşa că Finan aşteptă. 

Cât despre mine, am lăsat-o pe Reinbôge să ajungă la 
sud de promontoriul de la Bedehal şi m-am pus pe aşteptat 
la rândul meu. 

Acum era rândul lui Ælfric, şi el făcu exact ce mă 
aşteptam să facă. Işi trimise vătaful la Middelniht, iar 
acesta luă monedele de aur şi-i spuse lui Finan că putea să 
stea trei zile. Insistă că nu mai mult de patru oameni, toţi 
neînarmaţi, puteau merge pe țărm deodată, iar Finan se 
învoi. În timp ce vătaful se ocupa de Middelniht, unchiul 
meu trimise oameni spre sud să găsească epava lui 
Reinbôge. Epavele erau profitabile: însemnau lemn, 
încărcătură, funii şi vele şi, cu toate că ţăranii din zonă ar 
fi mers cu limba scoasă după o asemenea pleaşcă, ştiau că 
nu trebuiau să se bage peste stăpânul marii fortărețe din 


% 101 # 


apropiere, care putea pretinde drepturi depline asupra 
navei şi încărcăturii sale. 

Aşa că am aşteptat în nava eşuată, mi-am atins ciocanul 
de la gât şi m-am rugat lui Thor, cerându-i izbânda. 

Câţiva oameni apăruseră printre dunele de la nordul 
plajei unde naufragiase Reinbôge. Era un sat bătut de 
vânturi şi de apa sărată a mării, locuit în general de 
pescari care-şi adăposteau bărcuţele în spatele unui şir de 
stânci ce pornea spre miazăzi de la promontoriul scund de 
la Bedehal, şi câţiva dintre acei pescari se uitau, fără 
îndoială uimiţi, cum eu şi încă doi tovarăşi dezlegam funia 
de piele care lega catargul de pupa navei. Priviră cum am 
coborât catargul, lăsându-l să cadă de-a lungul bărcii cu 
vela ruptă încă ataşată. Incepuse fluxul, şi Reinbôge se 
mişca şi se târa în susul plajei pe măsură ce veneau 
valurile. 

Bietul  Blekulf suferea pentru ambarcaţiunea sa, 
temându-se că fiecare impact cu nisipul avea să facă o 
nouă gaură sau să le lărgească pe cele existente. 

— Îţi cumpăr altă navă, i-am spus. 

— Eu am construit-o, răspunse el trist, sugerând că nicio 
barcă pe care i-aş fi cumpărat-o nu ar fi putut să fie nici 
măcar pe jumătate la fel de bună ca aceea pe care o 
construise singur. 

— Atunci roagă-te s-o fi construit bine, i-am zis. 

M-am întors spre Osferth, care era ascuns în cala lui 
Reinbôge, şi i-am cerut să preia comanda. 

— Ştii ce ai de făcut. 

— Da, stăpâne. 

— Tu stai aici cu Osferth, i-am spus lui Blekulf, apoi i-am 
ordonat lui Rolla, un danez violent, să-şi aleagă armele şi 
să mă urmeze. 

Am sărit din barcă şi am urcat pe plajă spre dune. 
Răsuflarea-Şarpelui era pregătită. Ştiam că oamenii trimişi 
de la fortăreață aveau să ajungă în curând, şi asta însemna 
că sosise momentul ca sabia mea să iasă din teacă. Sătenii 
văzuseră cu siguranţă că aveam arme, dar nu se apropiară 
nici de noi, nici de călăreţii care veneau iute dinspre nord. 


% 102 # 


M-am uitat printre ierburile bătute de vânt de pe dună şi 
am văzut şapte călăreţi pe şapte cai. Toţi aveau zale, 
coifuri şi arme. Viteza lor şi rafalele de vânt le ridicau 
mantiile şi împrăştiau nisipul stârnit de copite. Galopau, 
dornici să-şi termine treaba şi să se întoarcă la cetate. 
Începea să plouă, o ploaie înţepătoare venită din larg, şi 
asta era bine. Avea să-i facă pe cei şapte şi mai dornici să- 
şi termine treaba. Avea să-i facă neatenţi. 

Cei şapte ajunseră pe plajă. Văzură o navă eşuată, cu 
catargul căzut şi vela ruptă care se zbătea fără folos în 
vânt. Rolla şi cu mine eram în mişcare acum, pitindu-ne pe 
după dune în timp ce grăbeam pasul spre nord. Nimeni nu 
ne putea vedea. Am alergat la cărarea pe care veniseră 
călăreţii şi pe unde ar fi luat-o înapoi spre fortăreață şi ne- 
am proptit acolo, cu spada în mână. Peste câteva momente 
m-am căţărat pe o dună nisipoasă ca să mă uit la plajă. 

Cei şapte călăreţi tocmai ajunseseră la Reinbôge, 
oprindu-şi armăsarii chiar în faţa valurilor agitate care 
treceau de carena navei. Cinci dintre ei descălecară. li 
vedeam cum strigau la Blekulf, care era singura persoană 
vizibilă. Ar fi putut să-i avertizeze, desigur, dar fiul şi 
tovarăşul lui erau amândoi la bordul lui Middelniht şi se 
temea pentru viaţa copilului său, aşa că nu ne trădă, 
spunându-le în schimb că naufragiase, nimic mai mult. Cei 
cinci oameni se apropiară de navă cu săbiile în teacă, 
lăsându-i pe ceilalţi doi să aştepte călare pe plajă. In acea 
clipă, Osferth atacă. 

Dintr-odată, cei şapte oameni ai mei săriră peste bordul 
lui Reinbôge cu spade, topoare şi sulițe. Cei cinci căzură 
imediat, căsăpiţi sălbatic cu lovituri de topor în gât, în timp 
ce Osferth îşi azvârlea sulița spre cel mai apropiat călăreț. 
Acesta îşi întoarse calul şi, evitând lovitura, o luă la fugă 
de la locul măcelului neaşteptat care lăsase sângele să se 
împrăştie în spuma valurilor agitate. Tovarăşul lui dădu 
pinteni calului şi-l urmă. 

— Doi dintre ei vin acum, i-am spus lui Rolla. 

Ne-am ghemuit, câte unul pe fiecare parte a cărării. 
Copitele se auzeau bocănind din ce în ce mai aproape. 


% 103 # 


Ţineam în mână Răsuflarea-Şarpelui, iar sufletul îmi 
clocotea de mânie. Mă uitasem la Bebbanburg în timp ce 
Reinbôge trecuse pe lângă ea şi-mi văzusem moştenirea, 
fortăreaţa, casa, locul la care visasem din clipa în care 
plecasem, locul care-mi fusese furat; ei bine, aveam să-l 
iau înapoi şi să-i masacrez pe oamenii care-mi uzurpaseră 
domeniul. 

Aşa că am purces la răzbunare. Când primul călăreț 
apăru pe cărare, m-am năpustit spre el, învârtindu-mi 
spada. Bidiviul său se ridică în două picioare şi sări într-o 
parte, astfel că lovitura mea nu-l atinse pe războinic, însă 
calul era în cădere, copitele lui împroşcând cu nisip, şi al 
doilea cal se lovi de el, alunecând la rândul său, moment în 
care, cu dinţii strânşi, Rolla îşi împinse sabia spre pieptul 
călăreţului. Caii, cu ochii albi, se zbăteau să se ridice; am 
prins hăţurile unuia, mi-am pus piciorul pe pieptul 
călăreţului căzut la pământ şi i-am proptit Răsuflarea- 
Şarpelui în gât. 

— Neghiobule, nu ştii cine suntem? mârâi el. 

— Ştiu cine sunteţi, am spus. 

Rolla prinsese al doilea cal şi acum îl omora pe călăreț 
cu o lovitură scurtă şi puternică, împroşcând nisipul cu 
sânge. M-am uitat înapoi spre Reinbôge şi am văzut că 
Osferth prinsese cei cinci cai, iar oamenii lui trăseseră 
cadavrele din apa joasă şi le dezbrăcau de zale, mantii şi 
coifuri. 

M-am aplecat şi am desfăcut centura prizonierului meu. 
I-am aruncat-o lui Rolla, apoi i-am spus omului să se ridice 
în picioare. 

— Cum te cheamă? 

— Cenwalh, bâigui el. 

— Mai tare! 

— Cenwalh. 

Începu să plouă mai tare, o ploaie parşivă dinspre marea 
agitată. Şi, fără veste, am izbucnit în râs. Era o nebunie. 
Un grup mic de oameni uzi şi disperaţi împotriva celei mai 
sumbre fortărețe din Britania? L-am împuns cu Răsuflarea- 
Şarpelui, făcându-l să se dea înapoi cu un pas. 


% 104 # 


— Câţi oameni sunt în Bebbanburg? l-am întrebat. 

— Destui cât să vă omoare de zece ori, mârâi el. 

— Aşa de mulţi? Şi cât înseamnă asta, mai exact? 

Întâi nu vru să răspundă, apoi crezu că mă putea păcăli. 

— Treizeci şi opt. 

Mi-am învârtit încheietura, astfel încât vârful Răsuflării- 
Şarpelui să-i cresteze pielea de pe gât. O picătură de sânge 
apăru acolo, apoi se strecură în jos pe sub zalele lui. 

— Acum încearcă să spui adevărul, l-am sfătuit. 

Îşi puse mâna la tăietura de la gât şi murmură resemnat: 

— Cincizeci şi opt. 

— Cu tot cu tine şi cu aceşti oameni? 

— Da. 

M-am gândit că nu minţea. Garnizoana tatei număra 
între cincizeci şi şaizeci de oşteni, iar Ælfric nu ar fi avut 
chef să ţină mai mulţi, deoarece fiecare huscarl trebuia să 
fie înarmat, înzăuat, hrănit şi plătit. Dacă Ælfric ar fi prins 
de veste că era în pericol, ar fi putut să adune mai mulţi 
oameni din ţinuturile pe care le stăpânea Bebbanburgul, 
însă avea nevoie de timp. Prin urmare, eram depăşiţi 
numeric cu aproximativ doi la unu, dar nici nu mă 
aşteptasem la altceva. 

Osferth şi oamenii lui ajunseră la noi, aducând cei cinci 
cai şi hainele, zalele, coifurile şi armele oştenilor pe care-i 
omorâseră. 

— Aţi băgat de seamă care războinic călărea pe fiecare 
cal? l-am întrebat. 

— Bineînţeles, stăpâne, răspunse Osferth, întorcându-se 
să se uite la oamenii săi şi la caii capturați. Mantia maro 
pe calul vărgat, mantia albastră pe calul negru, vesta de 
piele pe... Ezită. 

— Pe iapa bălţată, continuă fiul meu, mantia neagră era 
pe armăsarul mai mic şi negru şi... 

— Atunci schimbaţi-vă, i-am întrerupt, după care m-am 
răsucit spre Cenwalh. Tu dezbracă-te. 

— Să mă dezbrac? făcu el holbându-se la mine. 

— Ori îţi dai jos hainele, ori îţi despuiem noi hoitul. Tu 
alegi. 


% 105 % 


Fuseseră şapte călăreţi, deci gărzile de la poarta 
Bebbanburgului trebuiau să vadă şapte călăreți 
întorcându-se. Străjerii îi cunoşteau prea bine pe cei şapte, 
îi vedeau pe ei şi caii lor zilnic, aşa că trebuiau să vadă ce 
se aşteptau să vadă. Dacă mantia vărgată cu maro şi alb a 
lui Cenwalh ar fi atârnat pe alt cal, gărzile ar fi simţit că 
ceva nu era în regulă, dar dacă ar fi văzut un călăreț 
înfăşurat în acea mantie pe armăsarul înalt şi roib al lui 
Cenwalh, şi-ar fi închipuit că viaţa mergea înainte aşa cum 
mersese dintotdeauna. 

Ne-am schimbat hainele. Cenwalh, acum doar cu o 
cămaşă de lână care-i ajungea la fund, tremura în vântul 
rece. Se uita fix la mine, urmărindu-mă cum îmi puneam 
mantia albastră a unui străin peste cămaşa de zale, şi 
observă că-mi împingeam ciocanul lui Thor pe sub zale ca 
să-l ascund. Cum îl auzise pe Osferth numindu-mă 
„stăpâne”, înţelese brusc cine eram. 

— Sunteţi... murmură el, apoi tăcu. Sunteţi... începu din 
nou. 

— Sunt Uhtred Uhtredson, am mârâit, stăpânul de drept 
al Bebbanburgului. Vrei să-mi juri credinţă acum? 

Mi-am atârnat în jurul gâtului crucea grea de argint a 
unuia dintre morţi. Coiful nu-mi era bun, era mult prea 
mic, aşa că l-am păstrat pe al meu, dar mantia avea o 
glugă pe care am tras-o peste creasta de argint în formă 
de lup de pe coif. Mi-am prins apoi centura la brâu, 
ascunsă sub mantie. Răsuflarea-Şarpelui avea să-mi fie 
tovarăşă, ca întotdeauna. 

— Eşti Uhtred  Necredinciosul, zise Cenwalh fără 
intonaţie. 

— Aşa îmi spune? 

— Aşa, şi mai rău. 

Am luat spada lui Cenwalh de la Rolla şi am scos-o din 
teacă. Era o armă de nădejde, bine întreţinută şi ascuţită. 

— Unchiul meu trăieşte? l-am întrebat pe Cenwalh. 

— Trăieşte. 

— „Stăpâne”, îl avertiză Osferth pe Cenwalh. Trebuie să- 
i spui „stăpâne”. 


% 106 # 


— Ælfric este bătrân, am spus. Am auzit că e şi bolnav. 

— Trăieşte, zise Cenwalh, refuzând cu încăpățânare să 
mi se adreseze ca unui lord. 

— Şi e bolnav? 

— Bolile oricărui bătrân, răspunse Cenwalh într-o doară. 

— Şi fiii lui? 

— Lordul Uhtred are comanda. 

Se referea la vărul meu Uhtred, fiul lui Ælfric şi tatăl 
unui al doilea Uhtred. 

— Spune-mi despre fiul lui ZElfric, i-am cerut. 

— Seamănă cu domnia ta, zise Cenwalh pe un ton care 
sugera că era un lucru rău. 

— Şi ce vrea de la voi? l-am întrebat. 

— Ce să vrea? 

— V-a trimis pe voi şapte. Să faceţi ce? 

Ridică din umeri, fiindcă nu înţelesese întrebarea, apoi 
se feri când am apropiat lama de faţa lui. Se uită spre 
Reinbôge, care încă se lovea de nisip în timp ce fluxul în 
creştere o împingea în susul plajei. 

— Am venit să ne uităm la ea, zise el posomorât. 

— Şi în schimb ne-aţi găsit pe noi. Dar ce-aţi fi făcut 
dacă nu eram aici? 

— Am fi proptit-o într-un loc, spuse Cenwalh, fără să-şi 
ia ochii de la nava eşuată. 

— Şi i-aţi fi golit încărcătura? Cine ar fi făcut aceasta? 
Voi? 

— Sunt mulţi oameni în sat. 

Prin urmare, Cenwalh s-ar fi asigurat că nava era bine 
proptită contra fluxului, apoi i-ar fi silit pe ţărani să-i 
golească încărcătura. Asta însemna că ar fi lăsat oşteni de 
pază, astfel încât să nu se fure nimic din bunurile de 
valoare, iar asta însemna mai departe că străjerii din 
cetate nu se aşteptau să vadă şapte oameni întorcându-se. 
Am chibzuit câteva clipe. 

— Dar dacă nu ar fi cărat altceva decât balast? am zis. 

Cenwalh ridică din umeri. 

— Depinde dacă nava merită recuperată. Pare bine 
construită. 


% 107 % 


— Caz în care ai fi proptit-o şi ai fi lăsat-o acolo până se 
potolea vremea? 

Încuviinţă din cap. 

— Şi dacă lordul Ælfric nu i-ar fi găsit nicio trebuinţă? 

— Am fi spart-o în bucăţi sau am fi vândut-o. 

— Acum spune-mi despre fortăreață, i-am ordonat. 

Nu-mi spuse nimic din ce nu ştiam. La Poarta Joasă 
ajungeai pe un drum care şerpuia peste fâşia îngustă de 
pământ şi urca abrupt spre marele arc de lemn, iar dincolo 
de această poartă era spaţiul larg unde se aflau grajdurile 
şi fierăria. Curtea exterioară era apărată de o palisadă 
înaltă, dar spaţiul interior, care ocupa întregul vârf 
stâncos, mai avea un zid, şi mai înalt, şi o a doua poartă, 
Poarta Înaltă. Acolo, în vârful stâncii, erau sala mare a lui 
Ælfric şi locuinţele huscarlilor şi ale familiilor acestora. 
Cheia Bebbanburgului nu era Poarta Joasă, oricât de 
impunătoare ar fi fost, ci Poarta Înaltă. 

— Poarta Înaltă e ţinută deschisă? am întrebat. 

— Este încuiată, replică  sfidător  Cenwalh, este 
întotdeauna încuiată, iar stăpânul te aşteaptă. 

M-am uitat la el. 

— Mă aşteaptă? 

— Lordul Ælfric ştie că fiul tău s-a făcut preot, ştie că ai 
fost proscris. Crede c-o să vii în nord. Crede că eşti nebun. 
Spune că nu ai unde merge, aşa că vei veni aici. 

Şi Ælfric avea dreptate, m-am gândit. O pală de vânt 
aduse o rafală de ploaie grea. Fluxul se agita în jurul lui 
Reinbôge. 

— Nu ştie nimic, am spus mânios, şi n-o să ştie până 
când spada mea nu va fi în gâtlejul lui. 

— O să te omoare, rânji Cenwalh. 

În acel moment, Rolla îl ucise. I-am făcut un semn din 
cap danezului postat în spatele lui Cenwalh, care nu ştiu 
nimic despre moartea lui până când aceasta îl surprinse. 
Spada îl lovi în gât, o lovitură amplă, ucigătoare, 
nemiloasă. Se prăbuşi în nisip. 

— Încălecaţi, am mormăit către oamenii mei. 

Şapte dintre noi eram călare, ceilalţi trei aveau să umble 


4 108 # 


ca şi cum ar fi fost prizonieri. 
Şi aşa ne-am îndreptat spre casă. 


4 109 # 


Cinci 


„Va veni un sfârşit al omorurilor.” 

Asta îmi spuneam în timp ce călăream spre Bebbanburg, 
spre casa mea. „Va veni un sfârşit al omorurilor. Îmi voi 
croi drum în fortăreață printr-un masacru, după care îi voi 
închide porţile şi voi lăsa lumea să meargă până-n haos şi- 
napoi, dar eu voi sta liniştit înăuntrul acelor ziduri înalte 
de lemn. Îi voi lăsa pe creştini şi pe păgâni, pe saxoni şi pe 
danezi să se lupte între ei până nu va mai sta niciunul în 
picioare, dar în Bebbanburg voi trăi ca un rege şi o voi 
convinge pe ZEthelflaed să fie regina mea. Negustorii care 
călătoresc pe drumul de coastă ne vor plăti taxe, navele în 
trecere vor plăti pentru acest drept, iar monedele se vor 
aduna în grămezi şi vom trăi viaţa pe-ndelete.” 

„Când o să îngheţe iadul.” 

Părintelui Pyrlig îi plăcea tare mult această replică. Îmi 
lipsea Pyrlig. A fost unul dintre creştinii buni, cu toate că 
era galez; după moartea lui Alfred se întorsese în Ţara 
Galilor unde, din câte ştiam, încă trăia. Fusese războinic 
cândva, şi m-am gândit cum s-ar fi delectat cu acest atac 
nesăbuit. Nouă oameni împotriva Bebbanburgului. Nu-l 
număram pe Blekulf, proprietarul lui Reinbôge, deşi venea 
cu noi. Îi oferisem şansa de a rămâne lângă iubita şi greu 
încercata sa navă, dar se temea de ţărani şi se temea 
pentru fiul său, aşa că ne urma pe jos, în spatele cailor. 

Nouă oameni. Fiul meu era unul dintre ei. Apoi era 
Osferth, credinciosul Osferth, care ar fi fost rege dacă 
mama lui ar fi fost măritată cu tatăl lui. Adesea mă 
gândeam că Osferth nu era de acord cu planurile mele, 
după cum nu fusese nici tatăl lui, Alfred, dar îmi rămăsese 
loial când atâţia alţii o luaseră la fugă de frică. Mai era un 
saxon. Swithun era un saxon din vest, botezat după unul 


% 110% 


dintre sfinţii lor favoriţi, cu toate că acest Swithun era 
orice, numai sfânt nu. Era un tânăr înalt, vesel, impulsiv, 
cu o claie de păr blond, ochi albaştri, naivi, un râs sănătos 
şi degete agile de hoţ. Imi fusese adus de către sătenii 
sătui de fărădelegile sale, ca să le fac dreptate. Voiau să-l 
ard cu fierul înroşit, poate să-i tai o mână, dar el mă 
provocase la luptă. Amuzat, îi dădusem o spadă. Fusese 
uşor de învins, fiindcă nu era instruit, însă era puternic şi 
aproape la fel de iute ca Finan. Îi iertasem fărădelegile cu 
condiţia să-mi jure credinţă şi să devină unul dintre 
oamenii mei. Imi plăcea de el. 

Rolla era danez. Era înalt, viguros şi plin de cicatrice. 
Slujise un alt senior, unul pe care nu-l menţionase 
niciodată, şi fugise din acea slujbă, călcându-şi jurământul, 
fiindcă lordul cu pricina jurase să-l omoare. 

— Ce ai făcut? îl întrebasem când venise să-mi ceară 
îngăduinţa de a mă sluji. 

— Nevastă-sa, răspunsese el laconic. 

— Nu a fost un lucru foarte isteţ. 

— Dar a fost plăcut. 

În luptă era rapid ca o nevăstuică, violent şi fără milă, 
un om care văzuse grozăvii la viaţa lui şi se obişnuise cu 
ele. li venera pe vechii zei, dar îşi luase o nevastă creştină 
mică şi rotofeie, care era cu Sigunn la Lundene. Rolla îi 
speria pe majoritatea oamenilor mei, dar ei îl admirau, şi 
niciunul mai mult decât Eldgrim, un tânăr danez pe care-l 
găsisem beat şi gol pe o alee din Lundene. Fusese jefuit şi 
bătut. Avea o faţă rotundă şi inocentă şi cârlionţi maronii 
şi groşi, iar femeile îl adorau, însă era de nedespărţit de 
Kettil, al treilea danez care mă însoțea în acea zi. Kettil, ca 
şi Eldgrim, avea probabil optsprezece sau nouăsprezece 
ani şi era subţire ca o coardă de harpă. Părea fragil, dar 
era o aparenţă, fiindcă era rapid în luptă şi puternic în 
spatele unui scut. Câţiva dintre oamenii mei îi luaseră în 
bătaie de joc pe Kettil şi Eldgrim pentru legătura lor, care 
mergea mult dincolo de o simplă prietenie; atunci făcusem 
în curtea de la Fagranforda o îngrădire din răchită şi-i 
poftisem pe cei cu zeflemeaua să se bată cu oricare dintre 


4% 111 # 


ei, cu spadele, dar împrejmuirea rămăsese nefolosită şi 
bătaia de joc încetase. 

Doi frizoni călăreau de la Bedehal la Bebbanburg. 
Folcbald era încet ca un bou, dar încăpățânat ca un catâr. 
Dacă-l aşezai pe Folcbald în spatele unui scut, era de 
neclintit. Era extrem de puternic şi foarte sărac cu duhul, 
însă era loial şi valora cât alţi doi oameni din zidul de 
scuturi. Wibrund, vărul său, era iute la mânie, se plictisea 
uşor şi căuta mereu harţă, dar era folositor în luptă şi nu 
obosea oricât ar fi avut de vâslit. 

Aşadar, aceştia nouă, însoţiţi de Blekulf, ne îndreptam 
spre Bebbanburg. Am urmat cărarea care mergea spre 
nord dinspre Bedehal; la dreapta noastră erau dune de 
nisip, iar la stânga era teren agricol îmbibat cu apă, 
întinzându-se până la dealurile negre din depărtare. Ploaia 
era şi mai densă, cu toate că vântul începea să se 
potolească. Osferth dădu pinteni calului ca să mi se 
alăture. Purta o mantie neagră şi grea, cu o glugă care-i 
ascundea faţa, dar i-am băgat de seamă zâmbetul crispat. 

— Ai promis că viaţa o să fie interesantă, Lord Uhtred. 

— Am promis? 

— Acum mulţi ani, atunci când m-ai salvat de la preoţie. 

Regele Alfred voia ca bastardul său să devină preot, dar 
Osferth alesese să fie războinic. 

— Încă ai putea să-ţi termini ucenicia, am sugerat, sunt 
sigur că te-ar transforma într-unul din vrăjitorii lor. 

— Nu sunt vrăjitori, mă corectă el cu răbdare. 

Am rânjit; era atât de uşor să-l necăjesc pe Osferth! 

— Ai fi fost un preot bun, i-am spus lăsând gluma la o 
parte, şi probabil ai fi fost episcop până acum. Când el 
clătină din cap, am stăruit: Bine, nu episcop, dar poate 
măcar abate? 

Se strâmbă posomorât. 

— Abate la o mănăstire pierdută, încercând să cultive 
grâu într-o mlaştină şi mormăind rugăciuni din zori şi 
până-n noapte. 

— Bineînţeles că ai fi episcop, am zis nervos, tatăl tău a 
fost rege! 


% 112% 


Osferth clătină din cap şi mai hotărât. 

— Sunt păcatul tatălui meu. M-ar fi vrut departe de el, 
ascuns în mlaştina aceea unde nimeni să nu-i poată vedea 
păcatul, îşi făcu semnul crucii. Sunt copilul păcatului, 
stăpâne, şi asta înseamnă că sunt blestemat. 

— Am auzit nebuni vorbind cu mai multă judecată! Cum 
poţi venera un zeu care te condamnă pentru păcatele 
tatălui tău? 

— Nu putem alege zeii, zise el blând. Există numai unul. 

Ce aiureală! Cum poate un singur zeu să aibă grijă de 
întreaga lume? Un singur zeu pentru fiecare nagâţ, 
pescăruş albastru, vidră, pitulice, vulpe, căprioară, cal, 
munte, crâng, biban, rândunică, nevăstuică, salcie sau 
vrabie? Un singur zeu pentru fiecare izvor, fiecare râu, 
fiecare animal sau fiecare om? li spusesem asta şi 
părintelui Beocca odinioară. Bietul părinte Beocca, mort 
acum, dar, ca şi Pyrlig, un preot bun. 

— Nu înţelegi! Nu înţelegi! îmi răspunsese el agitat. 
Dumnezeu are o armată întreagă de îngeri care să aibă 
grijă de lume! Sunt serafimi, heruvimi, arhangheli şi alţii 
peste tot în jurul nostru! Făcuse un semn cu mâna lui 
chircită. Sunt îngeri nevăzuţi, Uhtred, peste tot în jurul 
nostru! Slujitorii înaripaţi ai lui Dumnezeu ne veghează. Ei 
văd şi cea mai neînsemnată vrabie cum cade! 

— Şi ce fac îngerii în legătură cu vrabia care cade? l-am 
întrebat, însă părintele Beocca nu avea răspuns pentru aşa 
ceva. 

Speram ca norii negri şi joşi şi ploaia care cădea 
necontenit să ascundă Bebbanburgul de îngerii care 
vegheau. Unchiul şi vărul meu erau creştini, aşa că îngerii 
ar fi putut să-i protejeze, dacă astfel de creaturi magice 
înaripate chiar există. Poate că da. Cred în zeul creştin, 
dar nu cred că este singurul zeu. Este gelos, neiertător, 
creatură solitară care-i urăşte pe ceilalţi zei şi conspiră 
împotriva lor. Câteodată, când mă gândesc la el, îl văd la 
fel ca pe Alfred, doar că Alfred avea o anume 
cumsecădenie, însă Alfred nu a încetat vreodată să 
muncească ori să gândească ori să fie preocupat. Zeul 


% 113 # 


creştin nu se opreşte nici el din lucru şi din ticluit. Zeilor 
mei le place să stea tolăniţi în sala de banchete sau în pat 
cu zeițele lor, sunt beţivi, desfrânaţi şi fericiţi, iar în timp 
ce ei chefuiesc şi preacurvesc, zeul creştin pune stăpânire 
pe lume. 

Un pescăruş se ivi deasupra drumului, şi am încercat să- 
mi dau seama dacă zborul său era un semn bun sau un 
semn rău. Osferth ar fi negat orice semn, dar acum era 
copleşit de tristeţe. Credea că, fiind bastard, nu avea să 
primească mântuirea divină şi că blestemul avea să se 
întindă pe zece generaţii. Credea acest lucru deoarece 
cartea sfântă a creştinilor îl spunea. 

— Te gândeşti la moarte, l-am acuzat. 

— În fiecare zi, spuse el, dar azi mai mult ca de obicei. 

— Ai semne? 

— Temeri, stăpâne, doar temeri. 

— Temeri? 

Râse sumbru. 

— Uită-te la noi! Nouă oameni! 

— Şi oamenii lui Finan, i-am amintit. 

— Dacă ajunge la țărm, zise el pe un ton pesimist. 

— Va ajunge. 

— Probabil că-i doar vina vremii ăsteia mohorâte, oftă 
Osferth. 

Dar vremea era de partea noastră. Străjerii unei cetăţi 
se plictisesc. Să stai de pază înseamnă să urmăreşti zi 
după zi, după zi, după încă o zi, aceleaşi veniri şi plecări, 
iar simţurile unui om slăbesc sub greutatea unei astfel de 
rutine. Cel mai rău este noaptea sau pe vreme proastă. 
Ploaia asta avea să-i nemulţumească pe străjerii de la 
Bebbanburg, iar oamenii înfriguraţi şi uzi sunt santinele 
proaste. 

Drumul cobora încet. În stânga mea erau căpiţe de fân 
adunate pe o mică pajişte, şi am observat cu plăcere 
stratul gros de ferigi de sub fiecare claie. Tatăl meu se 
enerva pe ţăranii care nu foloseau destulă ferigă sub 
căpiţe. 

— Vreţi şobolani, idioţi cu băşini în loc de creier ce 


Y 114 # 


sunteţi? striga la ei. Vreţi să putrezească fânul? Vreţi iarbă 
mucedă în loc de fân? Nu ştiţi nimic, proştilor cu pişat în 
loc de creier? 

De fapt, nu ştia nici el multe despre agricultură, dar ştia 
că un pat de ferigi oprea umezeala să se ridice şi alunga 
şobolanii şi-i plăcea să arate acea frântură de cunoştinţe. 
Amintirea mă făcu să zâmbesc. „Poate, când o să fiu 
stăpân la Bebbanburg, o să-mi îngădui să mă enervez în 
legătură cu căpiţele de fân”, mi-am zis. Un câine mic şi 
negru lătră dintr-o cocioabă, apoi se repezi spre cai, însă 
aceştia, de bună seamă obişnuiţi cu el, nu-l băgară în 
seamă. Un om scoase capul prin deschizătura joasă a 
cocioabei şi-i strigă câinelui să tacă, apoi îşi plecă fruntea 
în semn de salut. Drumul urcă din nou, doar câţiva metri, 
dar, cum am ajuns în vârf, dintr-odată în faţa noastră 
apăru Bebbanburg. 

Ida, strămoşul meu, venise aici pe mare din Frizia. 
Legendele familiei spuneau că adusese trei nave cu 
războinici flămânzi şi debarcase undeva pe coasta 
sălbatică; localnicii se retrăseseră într-un fort cu întărituri 
de lemn, construit în vârful stâncii dintre golf şi mare, şi 
acolo avea să se ridice mai târziu Bebbanburgul. Ida, 
supranumit Purtătorul Făcliei, le-a ars întăriturile de lemn 
şi i-a căsăpit pe toţi, îmbibând stânca de sânge. A făcut un 
morman din craniile lor, orientându-l spre uscat, ca un 
avertisment pentru alţii care ar fi îndrăznit să atace noua 
fortăreață pe care a construit-o pe stânca însângerată. A 
pus stăpânire pe tot teritoriul aflat la o distanţă de o zi de 
călărit în goană faţă de zidurile ei, iar regatul său s-a 
numit Bernicia. Nepotul său, regele Æthelfrith, a făcut 
ravagii în tot nordul Britaniei, gonindu-i pe localnici spre 
dealurile sălbatice, şi şi-a luat o nevastă, Bebba, după care 
a fost numită măreaţa sa cetate. 

Şi acum era a mea. Nu mai aveam un regat, fiindcă 
Bernicia, la fel ca alte regate mici, fusese înghiţit de 
Northumbria, dar încă mai aveam măreaţa cetate a lui 
Bebba. Mai precis, Ælfric stăpânea fortificația, şi în acea zi 
cenuşie, rece, întunecată şi umedă mă pregăteam s-o iau 


% 115% 


înapoi. 

Se contura nedesluşit, sau probabil asta era doar 
închipuirea mea, fiindcă imaginea fortăreței îmi stăruise în 
inimă încă din ziua în care o părăsisem. Stânca pe care e 
construită este orientată de la sud la nord, deci dinspre 
sud cetatea nu se arată deosebit de impunătoare. Cel mai 
aproape de noi era marea împrejmuire exterioară, făcută 
din trunchiuri de stejar, dar acolo unde era cea mai 
vulnerabilă, în locuri unde spaţiile din stâncă ar fi permis 
trecerea, porţiunea de jos fusese refăcută cu piatră. Asta 
era o noutate faţă de vremea tatălui meu. Poarta Joasă, un 
arc cu o platformă de luptă deasupra, reprezenta cea mai 
bună apărare a Bebbanburgului, fiindcă se putea ajunge la 
ea doar pe o cărare îngustă care urma bancurile de nisip 
dinspre uscat. Prima porţiune era destul de lată, dar apoi 
stânca neagră erupea din nisip şi poteca se strâmta pe 
măsură ce urca spre poarta masivă, încă decorată cu cranii 
umane. Nu ştiu dacă erau aceleaşi cranii pe care Ida 
Purtătorul Făcliei le jupuise într-un ceaun cu apă iartă, 
dar erau cu siguranţă vechi şi-şi arătau dinţii galbeni ca un 
avertisment pentru eventualii atacatori. Poarta Joasă era 
punctul cel mai vulnerabil al Bebbanburgului, dar părea 
imposibil de cucerit. Apărarea ei asigura apărarea întregii 
cetăţi, asta dacă nu cumva fortificațiile mai erau asaltate şi 
dinspre mare, însă aceasta era o idee puţin probabilă, 
având în vedere că stânca era abruptă şi zidurile, înalte, 
iar oştenii puteau arunca o ploaie de sulițe, bolovani şi 
săgeți în jos spre atacatori. 

Totuşi, chiar dacă am fi cucerit Poarta Joasă, tot n-am fi 
cucerit fortăreaţa, fiindcă acel arc ornat cu cranii dădea 
doar într-o curte. Puteam vedea acoperişurile peste 
palisadă. Erau grajduri, depozite şi o fierărie în curtea de 
jos. Un fum negru se ridica din fierărie, îndreptându-se 
spre uscat odată cu vântul încărcat de ploaie. După ea, 
stânca apărea din nou vederii şi pe vârful ei se afla zidul 
interior, mai înalt decât cel exterior, întărit cu blocuri mari 
de piatră şi având o altă poartă impunătoare. Dincolo de 
Poarta Înaltă era fortăreaţa propriu-zisă, cu sala mare în 


% 116 # 


vârful căreia flutura stindardul familiei mele. Stindardul cu 
lup fâlfâia posac în vântul umed. Brusc, am simţit cum mă 
cuprindea mânia. Era stindardul meu, emblema mea; 
duşmanul meu îl înălţase, dar eu eram lupul în acea zi şi 
mă întorsesem la bârlogul meu. 

— Aplecaţi-vă! le-am spus oamenilor mei. 

Trebuia să călărim ca nişte oameni obosiţi şi plictisiti, 
aşa că ne-am cocârjat în şei, lăsând caii să-şi găsească 
drumul pe o cărare pe care o cunoşteau mai bine decât 
noi. Eu o ştiam, totuşi. Îmi petrecusem primii zece ani aici 
şi ştiam cărarea, şi stânca, şi plaja, şi portul, şi satul. 
Fortăreaţa se ridica deasupra noastră, iar la stânga ei era 
golful cu apă mică în care se afla portul Bebbanburgului. 
În port se intra printr-un canal la nord de fortăreață şi, 
odată intrată, o navă trebuia să aibă grijă să nu eşueze. O 
vedeam pe Middelniht acum. Mai erau vreo şase bărci mai 
mici, de pescuit, şi alte două nave la fel de mari sau chiar 
mai mari decât Middelniht, însă niciuna nu părea să aibă 
echipaj la bord. Cu siguranţă Finan ne văzuse deja. 

Dincolo de port, unde se înălţau dealurile, era sătucul 
unde trăiau pescarii şi ţăranii. Acolo erau o tavernă şi altă 
fierărie şi o plajă cu prundiş unde fumegau focurile sub 
afumătorile de peşte. Când eram copil, mi se dădea sarcina 
de a goni pescăruşii de la afumători, şi acum vedeam copii 
acolo. Am zâmbit, fiindcă asta era casa mea, dar zâmbetul 
mi se stinse când mi-am dat seama că acum fortăreaţa era 
complet închisă. Cărarea se bifurca: o ramură o lua spre 
vest, ocolea portul şi ajungea în sat, iar cealaltă urca spre 
Poarta Înaltă. 

Iar poarta aceea era deschisă. Nu bănuiau nimic. Mi-am 
închipuit că era întotdeauna deschisă pe timpul zilei, ca 
poarta oricărui oraş. Străjile ar fi avut timp berechet să 
vadă dacă se apropia vreo ameninţare şi să închidă porţile 
solide, dar tot ce văzură în dimineaţa aceea umedă fu ceea 
ce se aşteptau să vadă, aşa că niciunul nu se mişcă de pe 
platforma de luptă. 

Finan şi trei dintre oamenii lui săriră de la prova lui 
Middelniht şi o luară spre țărm. După cât vedeam, nu 


Y% 117 # 


aveau arme, dar nu conta, câtă vreme noi le aveam pe ale 
noastre şi pe cele pe care le capturaserăm. De bună 
seamă, irlandezului i se spusese că numai patru oameni 
puteau să debarce odată şi că acei oameni nu trebuia să fie 
înarmaţi. Îmi doream mai mulţi, fiindcă acum eram 
treisprezece, fără a-l număra pe Blekulf, şi treisprezece 
este un semn rău. Toată lumea ştie asta, chiar şi creştinii 
recunosc că treisprezece înseamnă bucluc. Creştinii spun 
că treisprezece aduce ghinion, fiindcă Iuda a fost al 
treisprezecelea oaspete la cina cea de taină, dar motivul 
adevărat este că Loki, zeul ghiduş, malefic şi criminal, este 
a treisprezecea zeitate în Asgard. 

— Folcbald! am strigat. 

— Stăpâne! 

— Când ajungem la poartă, vei sta sub boltă cu Blekulf. 

— Voi sta... 

Nu înţelegea. Se aştepta să lupte, şi eu îi spuneam să 
rămână în spate. 

— Vreţi să... 

— Vreau să rămâi cu Blekulf! l-am întrerupt. Ţine-l sub 
boltă până îţi spun eu să veniţi. 

— Aşa fac, stăpâne. 

Acum eram doisprezece. 

Finan nu mă băga în seamă. Era la vreo cincizeci de paşi 
distanţă, târându-şi încet picioarele spre fortăreață. Noi 
eram mai aproape de Poarta Joasă, mult mai aproape, 
marele arc ornat cu cranii se desluşea bine. Ţinându-mi 
capul plecat, mi-am lăsat armăsarul să meargă domol. 
Cineva strigă din vârful porţii, dar vântul şi ploaia duseră 
cuvintele departe. Suna a salut, aşa că m-am mulţumit să 
dau din mână drept răspuns. Am părăsit cărarea nisipoasă, 
şi copitele începură să tropotească pe poteca tăiată în 
stânca neagră. Loviturile potcoavelor răsunau ca o 
chemare la luptă plină de însufleţire. Caii mergeau încă 
agale, iar eu stăteam gârbovit în şa şi-mi ţineam capul jos; 
peste câteva clipe însă, amurgul se întunecă şi mai tare. 
Dându-mi seama că ploaia nu-mi mai răpăia pe capul 
acoperit de glugă, m-am uitat în sus şi am văzut că eram în 


4 118 9 


tunelul porţii. 

Eram acasă. 

Aveam spada lui Cenwalh ascunsă sub mantia grea, dar 
acum am lăsat-o să cadă pentru ca Finan să aibă şi el o 
armă. Oamenii mei au făcut la fel, armele căzând cu 
zgomot pe drumul de piatră. Calul meu se sperie din 
pricina zăngănitului, dar l-am strunit şi mi-am aplecat 
capul pe sub bârna grea de lemn care forma arcul interior. 

Poarta Joasă fusese lăsată deschisă, lucru firesc, pentru 
că în timpul zilei era un du-te-vino constant. Chiar la 
intrare se găsea o grămadă de coşuri împletite şi saci, 
lăsate acolo pentru sătenii care aduceau peşte sau pâine în 
fortăreață. Poarta se închidea la apus şi era păzită zi şi 
noapte, dar Poarta Înaltă, îmi zisese Cenwalh, era ţinută 
închisă. Şi asta era firesc. Un duşman putea să captureze 
Poarta Joasă şi toată curtea de jos, dar dacă nu lua Poarta 
Înaltă şi zidul său formidabil de piatră, nu avea şanse să 
cucerească Bebbanburgul. 

Totuşi, îndată ce-am ieşit de sub arcul interior, am văzut 
că Poarta Înaltă era deschisă. 

Pentru o clipă nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Mă 
aşteptasem la o luptă acerbă pentru cucerirea acelei porţi, 
dar era deschisă! Erau străjeri pe platforma de deasupra 
ei, dar nimeni în poarta propriu-zisă. Mă simţeam ca într- 
un vis. Călărisem până la Bebbanburg şi nimeni nu mi se 
împotrivise, iar proştii lăsaseră poarta deschisă! Mi-am 
oprit calul şi l-am aşteptat pe Finan să mă ajungă din 
urmă. 

— Adu restul echipajului pe țărm, i-am spus. 

La dreapta mea, câţiva bărbaţi făceau instrucţie. Erau 
opt, sub comanda unui individ îndesat şi bărbos care striga 
la ei să-şi intercaleze scuturile. Erau tineri, probabil băieţi 
de la fermele din zonă, care trebuiau să lupte dacă 
teritoriul Bebbanburgului era atacat. Foloseau spade vechi 
şi scuturi uzate. Omul care-i instruia se uită înspre noi şi 
nu văzu nimic care să-l alarmeze. În faţa mea era Poarta 
Inaltă, larg deschisă, doar la vreo sută de paşi, în timp ce 
la stânga era fierăria cu fumul ei negru. Două străji 


% 119 # 


înarmate cu sulițe stăteau tolănite lângă uşa fierăriei. 
Atunci, un om strigă de deasupra porţii. 

— Cenwalh! Cum nu l-am băgat în seamă, strigă din nou: 
Cenwalh! 

l-am făcut cu mâna, iar acest răspuns se pare că-l 
mulţumi, fiindcă nu mai zise nimic. 

Era timpul să luptăm. Oamenii mei aşteptau semnalul, 
dar pentru o clipă am dat impresia că şovăiam. Eram 
acasă! Eram înăuntrul Bebbanburgului! Fiul meu dădu 
pinteni calului şi se apropie de mine. 

— Tată, zise el, părând îngrijorat. 

Era momentul să dezlănţuim furia. Mi-am îmboldit calul, 
care imediat o luă în stânga, urmându-şi drumul normal 
către grajdurile situate lângă fierărie. Am tras de hăţuri, 
îndreptându-l spre Poarta Înaltă. 

Atunci mă văzură câinii. 

Erau doi dulăi mari şi flocoşi care dormeau sub un 
umbrar de lemn unde era depozitat fânul pentru grajduri. 
Unul se ridică şi veni spre noi dând din coadă. Apoi se opri, 
prudent dintr-odată, şi-şi arătă colții. Mârâi, după care 
începu să urle. Tovarăşul lui se trezi într-o clipită. Amândoi 
urlau acum şi goneau spre mine, moment în care bidiviul 
meu se aruncă nervos într-o parte. 

Individul îndesat care-i antrena pe băieţi îşi dădu seama 
că nu era ceva în regulă şi făcu ce trebuia. Urlă la paznicii 
Porții Înalte: 

— Închideţi-o! Închideţi-o acum! 

Am dat pinteni calului spre poartă, dar cei doi câini îmi 
stăteau în cale. Probabil fuseseră dulăii lui Cenwalh, 
fiindcă doar ei doi din întreaga fortăreață îşi dăduseră 
seama că nu eram stăpânul lor. Când unul sări ca şi cum ar 
fi vrut să-mi muşte calul, am scos Răsuflarea-Şarpelui în 
timp ce armăsarul sărea şi el cu dinţii spre câine. 

— Spre poartă! le-am strigat oamenilor mei. 

— Închideţi-o! urlă îndesatul. 

Se auzi un corn. Mi-am îmboldit calul pe lângă dulăi, dar 
era deja prea târziu. Uriaşele canaturi erau împinse unul 
spre celălalt, şi am auzit zgomotul ivărului intrând în 


4 120 # 


găurile lui. Am blestemat degeaba. Oameni apăreau pe 
zidul de deasupra Porții Înalte, prea mulţi oameni. N-avea 
rost să încerc un asalt. Singura mea speranţă fusese să-i 
iau prin surprindere, dar dulăii mă împiedicaseră. 

Indesatul fugi spre mine. Acum ar fi trebuit să mă 
retrag, să accept că pierdusem şi, cât încă era timp, să fug 
prin Poarta Joasă spre Middelniht, însă nu voiam să cedez 
atât de uşor. Oamenii mei se opriseră în mijlocul curţii, 
fără să ştie ce să facă, îndesatul urla la mine, cerând să 
ştie cine eram, dulăii nu conteneau să latre, iar calul meu 
sărea de colo colo ca să scape de ei. Mai mulţi câini 
începuseră să latre din interiorul fortăreței. 

— Cuceriţi poarta! i-am strigat lui Osferth, arătând spre 
Poarta Joasă. 

Dacă nu puteam captura fortificația interioară, măcar s- 
o ocup pe cea exterioară. Ploaia bătea cu putere, mânată 
de vântul de pe mare. Cei doi paznici de lângă fierărie îşi 
întinseseră suliţele, fără să se clintească din loc, şi Finan 
se îndrepta acum spre ei însoţit de doi oameni. 

Nu am putut vedea ce se întâmpla cu Finan, fiindcă 
îndesatul îmi prinsese hăţurile calului. 

— Cine eşti? 

Câinii se calmară, probabil fiindcă-l recunoscuseră. 

— Cine eşti? repetă el. 

Cei opt ucenici ai săi îl priveau cu ochii holbaţi, uitând 
de scuturi şi de instrucţia cu spadele. 

— Cine eşti? strigă la mine a treia oară, apoi răcni: 
Hristoase, nu! 

Se uita spre fierărie. Am privit într-acolo şi am văzut că 
Finan începuse măcelul, căci paznicii erau la pământ. Cum 
însă Finan şi oamenii lui dispăruseră, m-am grăbit să cobor 
din şa. 

Incepusem foarte prost. Eram confuz. Confuzia este 
inevitabilă în luptă, însă şovăiala e de neiertat, iar eu 
ezitasem să iau o decizie şi apoi le luasem pe toate cele 
greşite. Ar fi trebuit să mă retrag repede, în schimb nu am 
vrut să părăsesc Bebbanburgul, aşa că-i îngăduisem lui 
Finan să-i omoare pe cei doi paznici. Il trimisesem pe 


% 121 # 


Osferth să captureze Poarta Joasă, ceea ce însemna că 
aveam oameni acolo şi alţi oameni în fierărie, în timp ce 
echipajul lui Middelniht probabil îşi croia drum spre țărm, 
însă eu eram izolat în curte, unde îndesatul mă lovea cu 
spada lui. Şi tot am făcut ce nu trebuia. În loc să-l strig pe 
Finan şi să încerc să-mi adun toţi oamenii într-un singur 
loc, am parat o lovitură grea cu Răsuflarea-Şarpelui şi, 
aproape fără să mă gândesc, l-am împins pe om înapoi cu 
două lovituri puternice, am făcut un pas în spate ca să-l las 
să mă atace şi, când muşcă momeala şi veni spre mine, l- 
am împuns în burtă cu spada. Am simţit cum lama intra 
prin zale, am simţit cum găurea pielea şi intra în ceva 
moale. Se cutremură când i-am învârtit Răsuflarea- 
Şarpelui în măruntaie, apoi căzu în genunchi. Se prăbuşi în 
faţă în momentul în care i-am scos spada din burtă. Doi 
dintre ucenicii lui porniră spre mine, dar m-am întors spre 
ei ridicând arma cu lama înroşită. 

— Vreţi să muriţi? am mârâit, iar ei se opriră fără să 
crâcnească. 

Îmi dădusem jos gluga de pe coiful meu cu creastă şi-mi 
închisesem obrăzarele. Ei erau băieţi şi eu eram un 
comandant de oşti. 

Şi eram un prost, deoarece făcusem numai greşeli. Chiar 
în acea clipă, Poarta Înaltă se deschise. 

O mulţime de oameni ieşiră afară. Oameni în zale, 
oameni cu spade, oameni cu sulițe şi scuturi. Le-am 
pierdut numărul pe la douăzeci şi ei tot mai ieşeau. 

— Stăpâne! strigă Osferth de la Poarta Joasă. O 
capturase, îl vedeam pe fiul meu pe platforma de luptă. 
Stăpâne! strigă Osferth din nou. 

Voia să vin înapoi, să mă alătur lui; în schimb, mă uitam 
la fierărie, unde cei doi paznici zăceau în ploaie. Nu era 
nici urmă de Finan. 

Şi apoi suliţele şi spadele se loviră de paveze şi am văzut 
că trupele unchiului meu făcuseră un zid de scuturi în faţa 
Porții Înalte. Pe puţin patruzeci de oameni, îşi izbeau 
ritmic lamele de lemnul de salcie. Erau încrezători, 
comandaţi de un ins înalt cu părul blond care purta zale, 


% 122 # 


dar nu şi coif. 

Nu avea scut, doar o spadă în mână. Zidul de scuturi era 
înghesuit pe drumul dintre stânci, lat de numai 
doisprezece oameni. Propriul meu echipaj ajungea acum, 
venind prin Poarta Joasă şi făcând un zid la rândul său, dar 
ştiam că pierdusem. Puteam să atacăm şi poate că am fi 
reuşit să ne croim drum prin luptă în susul dealului, însă ar 
fi trebuit să tăiem şi să împungem pentru fiecare 
centimetru, iar deasupra noastră, pe platforma de luptă de 
pe Poarta Înaltă, erau oameni pregătiţi să ne arunce cu 
sulițe şi pietre în cap. Şi chiar dacă ne-am fi forţat 
trecerea, porţile erau din nou închise. Pierduserăm. 

Insul înalt din faţa zidului pocni din degete, iar un 
servitor îi aduse un coif şi o mantie. Şi le puse pe 
amândouă, îşi prinse din nou spada şi păşi încet spre mine. 
Oamenii lui rămaseră în spate. Cei doi dulăi care iscaseră 
toate necazurile alergară la el, iar el pocni din nou din 
degete ca să-i facă să se aşeze. Se opri la vreo douăzeci de 
paşi de mine, ţinându-şi spada în jos. Era o lamă scumpă, 
cu mânerul greu de aur şi cu lama împodobită cu aceleaşi 
modele sinuoase care luceau pe oţelul spălat de ploaie al 
Răsuflării-Şarpelui. Se uită la caii pe care veniserăm. 

— Unde este Cenwalh? întrebă el. Neprimind răspuns, 
adăugă: Mort, bănuiesc? Am încuviinţat din cap, iar el 
ridică din umeri. Tatăl meu a spus c-o să vii. 

Prin urmare, acesta era Uhtred, vărul meu, fiul lordului 
Ælfric. Era cu câţiva ani mai tânăr, dar privindu-l aveam 
impresia că mă uitam în oglindă. Nu moştenise trăsăturile 
smede şi constituţia subţire ale tatălui său; dimpotrivă, era 
zdravăn, blond şi arogant. Avea o barbă scurtă, blondă şi 
aranjată, şi ochi albaştri. Coiful avea o creastă în formă de 
lup, la fel ca al meu, dar obrăzarele îi erau ornate cu aur. 
Mantia neagră îi era tivită cu blană de lup. 

— Cenwalh a fost un om bun, zise el. L-ai omorât? N-am 
spus nimic, aşa că se răsti: Ţi-ai pierdut limba, Uhtred? 

— De ce să-mi irosesc cuvintele pe un căcat de capră? 

— Tatăl meu întotdeauna a spus că un câine se întoarce 
la propria vomă, aşa a ştiut că o să vii. Poate ar trebui să-ţi 


4 123 # 


urez bun venit? Asta şi fac! Bine ai venit, Uhtred! Îmi făcu 
o plecăciune în batjocură. Avem bere, avem carne, avem 
pâine: mănânci cu noi în marea sală? 

— De ce nu ne luptăm noi doi aici, doar tu şi cu mine? 

— Fiindcă te depăşesc numeric, şi dacă trebuie să ne 
batem, atunci aş prefera să vă măcelăresc pe toţi, nu doar 
să-ţi dau maţele câinilor mei. 

— Atunci luptă, am spus agresiv. M-am întors şi am 
arătat spre echipajul meu, al cărui zid de scuturi păzea 
Poarta Joasă. Iţi ocupă intrarea. Nu poţi ieşi până când nu 
ne înfrângi, aşa că luptă. 

— Şi cum vei ţine intrarea când vei avea o sută de 
oameni în spatele tău? întrebă fiul lui Ælfric. Mâine- 
dimineaţă, Uhtred, vei găsi cărarea blocată. Ai destulă 
mâncare, probabil? Nu este nicio fântână aici, dar ţi-ai 
adus apă sau bere? 

— Atunci luptă-te cu mine acum, arată-mi că ai ceva 
curaj. 

— De ce să mă bat cu tine când eşti deja învins? Ridică 
vocea, ca oamenii mei să-l audă: Vă ofer viaţa! Puteţi pleca 
de aici! Puteţi să mergeţi la nava voastră şi să plecaţi! Nu 
vom face nimic să vă împiedicăm! Tot ce cer este ca 
Uhtred să rămână aici! Imi zâmbi. Vezi cât de doritori 
suntem să te avem de oaspete? Eşti parte din familie, 
oricum, trebuie să ne laşi să-ţi urăm bun venit aşa cum 
trebuie. Este şi fiul tău cu tine? 

Am ezitat, nu fiindcă aveam dubii asupra răspunsului 
meu, ci pentru că vorbise de un singur fiu. Aşadar, ştia ce 
se întâmplase, ştia că-l repudiasem pe cel mai în vârstă. 

— Bineînţeles că este, conchise fiul lui Ælfric, apoi ridică 
iarăşi glasul. Uhtred va rămâne aici, la fel şi căţelandrul 
lui! Restul sunteţi liberi să plecaţi! Dar dacă rămâneţi, n-o 
să mai plecaţi niciodată! 

Incerca să-i întoarcă împotriva mea, dar mă îndoiam că 
avea să reuşească. Îmi juraseră credinţă şi, chiar dacă ar fi 
vrut să-i accepte oferta, nu şi-ar fi călcat jurămintele atât 
de uşor. Dacă muream, unii s-ar fi pus în genunchi, dar 
acum niciunul nu voia să arate lipsă de loialitate în faţa 


Y 124 # 


tovarăşilor săi. Şi fiul lui Ælfric ştia asta, dar spera măcar 
să le clatine încrederea. Ştiau că fusesem învins şi 
aşteptau să vadă ce hotărâm înainte să facă vreo alegere. 

Vărul meu se uită la mine şi-mi porunci: 

— Aruncă-ţi spada. 

— O s-o îngrop în burta ta! i-am replicat. 

Era o provocare fără sens. El câştigase, eu pierdusem, 
dar tot mai aveam o şansă de a ajunge la Middelniht şi de- 
a ieşi din port, deşi nu îndrăzneam să-mi conduc luptătorii 
înapoi la țărm până nu apăreau Finan şi cei doi oameni ai 
lui. Unde era irlandezul? Nu puteam să-l las în urmă, nici 
vorbă. Eram mai apropiaţi decât fraţii, Finan şi cu mine, şi 
mă temeam că el şi cei doi oameni ai lui fuseseră copleşiţi 
şi zăceau morţi sau, şi mai rău, căzuseră prizonieri. 

— Vei descoperi, spuse vărul meu, că oamenii noştri 
sunt nişte războinici desăvârşiţi. Ne antrenăm, aşa cum 
faceţi şi voi, ne instruim, aşa cum faceţi şi voi. Aşa am 
reuşit să păstrăm Bebbanburgul, fiindcă nici danezii nu vor 
să simtă tăişurile noastre. Dacă lupti, o să-mi pară rău de 
oamenii pe care o să-i pierd, dar promit c-o să plăteşti 
pentru morţile lor. Propria moarte n-o să fie rapidă, 
Uhtred, şi n-o să ai o spadă în mână. O să te omor încet, în 
chinuri cumplite, dar nu înainte de a fi făcut la fel cu fiul 
tău. O să-l priveşti pe el murind întâi. O să-l auzi strigând 
după mama lui moartă. O să-l auzi cerând îndurare, dar nu 
va primi aşa ceva. Asta vrei? Făcu o pauză, aşteptând un 
răspuns, dar tăcerea mea îl făcu să continue: Sau poţi să 
arunci spada acum, şi vă promit amândurora o moarte 
rapidă şi fără durere. 

Incă ezitam. Ştiam, bineînţeles, că trebuia să-mi duc 
oamenii înapoi la Middelniht, dar nu îndrăzneam să fac 
asta atâta vreme cât Finan lipsea. M-aş fi uitat spre 
fierărie, însă nu voiam să atrag atenţia vărului meu asupra 
ei, aşa că am continuat să-l scrutez. Deodată, în timp ce 
mintea îmi fierbea şi în timp ce încercam să găsesc o cale 
de scăpare din această înfrângere, am simţit că şi el era 
agitat. Nu se vedea. Arăta magnific cu mantia lui neagră, 
cu coiful incizat cu cruci creştine şi ornat cu creasta în 


% 125 # 


formă de lup, cu spada la fel de impresionantă precum 
Răsuflarea-Şarpelui, dar sub acea încredere se ghicea o 
teamă. N-o văzusem de la început, însă era acolo. Vărul 
meu era încordat. 

— Unde-i taică-tău? l-am întrebat. Aş vrea să te vadă 
cum mori. 

— O să te vadă pe tine cum mori, îmi replică vărul 
Uhtred. 

Îl  enervase întrebarea mea? Îi simţeam slab 
stinghereala, dar era acolo. 

— Aruncă-ţi spada, îmi porunci din nou, acum cu o voce 
mai hotărâtă. 

— Ne luptăm, am spus la fel de hotărât. 

— Fie. 

Acceptă decizia calm. Prin urmare, nu frica de luptă îl 
neliniştea. Oare îl judecasem greşit? Poate că nu era defel 
nesigur. Se întoarse spre oamenii lui. 

— Ţineţi-l pe Uhtred în viaţă! Căsăpiţi-i pe ceilalţi, dar 
ţineţi-i pe Uhtred şi pe fiul lui în viaţă! 

Plecă, fără a se obosi să-mi mai arunce vreo privire. 

M-am întors la Poarta Joasă, unde echipajul meu aştepta 
cu scuturile suprapuse şi armele pregătite. 

— Osferth! 

— Stăpâne! 

— Unde-i Finan? 

— A intrat în fierărie, stăpâne. 

— Ştiu asta! 

Speram ca Finan să fi ieşit din fierărie fără să-l văd, dar 
Osferth confirmă că nu ieşise. Aşadar, trei dintre oamenii 
mei erau înăuntrul acelei clădiri întunecate şi mă temeam 
că-şi pierduseră viaţa, că dăduseră peste alţi paznici 
înăuntru şi aceştia îi copleşiseră, dar atunci de ce nu 
apăruseră paznicii aceia în uşa fierăriei? Voiam să trimit 
oameni să afle ce se întâmplase cu Finan, însă mi-aş fi 
slăbit zidul de scuturi şi aşa firav. 

Oamenii vărului meu începuseră să-şi lovească din nou 
scuturile. Băteau ritmic cu oţelul în lemn şi avansau. 

— Într-o clipă, le-am spus oamenilor mei, facem colţul de 


4 126 # 


mistreţ. Apoi îi rupem. 

Era singura mea speranţă. Colţul de mistreţ era o 
formaţiune ca un ic, care se năpustea asupra zidului 
inamic asemenea unui mistreţ turbat. Dacă ne mişcam 
repede, am fi putut să le spargem zidul, să-l sfărâmăm şi 
să începem să-i măcelărim. Asta era speranţa, dar teama 
era să nu se rupă colţul mistreţului. 

— Uhtred! am strigat. 

— Tată! 

— Ar trebui să iei un cal şi să pleci acum. Ia-o spre sud. 
Călăreşte până ajungi la prieteni. Ţine familia în viaţă şi 
întoarce-te într-o zi ca să cucereşti fortăreaţa asta! 

— Dacă mor aici, voi ţine această fortăreață până în Ziua 
Judecăţii de Apoi, îmi replică fiul meu. 

Mă aşteptasem la acest răspuns, sau la ceva similar, aşa 
că n-am mai zis nimic. Şi dacă ar fi pornit spre sud, mă 
îndoiam că ar fi ajuns la un loc sigur. Unchiul meu ar fi 
trimis oameni să-l urmărească, iar între Bebbanburg şi 
Britania controlată de saxoni nu era nimic altceva decât 
teritoriu duşman. Totuşi, îi oferisem această şansă. Poate 
că fiul meu cel mai mare, fiul devenit preot, care nu mai 
era fiul meu, avea să se căsătorească şi să aibă copii, iar 
unul dintre acei copii avea să afle de această luptă şi să 
vrea să ne răzbune. 

Cele trei ursitoare îmi râdeau în faţă. Îndrăznisem şi 
pierdusem. Eram prins în capcană. Oamenii vărului meu 
ajunseseră la capătul cărării mărginite de stâncă, iar acum 
se răzleţeau. Zidul lor de scuturi era mai lat decât al meu. 
Aveau să ne învăluie, să înainteze în jurul flancurilor 
noastre şi să ne toace cu topoare, sulițe şi spade. 

— Daţi-vă înapoi, le-am spus oamenilor mei. 

Tot mai plănuiam colţul de mistreţ, dar pentru moment îi 
dădeam de înţeles vărului meu că voiam să formez zidul 
sub bolta Porții Joase. Asta l-ar fi împiedicat să execute 
manevra de învăluire. Apoi l-aş fi putut ataca, sperând să-l 
zdrobesc. Osferth stătea lângă mine, iar fiul meu, chiar în 
spate. Odată ajunşi sub boltă, i-am trimis pe Rolla, Kettil şi 
Eldgrim pe platforma de luptă, ca să arunce cu pietre în 


% 127 # 


oamenii care avansau. Osferth îmi spusese că pietrele erau 
adunate acolo în grămezi, pregătite, şi îndrăzneam să cred 
că vom supravieţui acestei lupte. Mă îndoiam că aş fi putut 
lua Poarta Înaltă, dar aş fi fost foarte mulţumit dacă 
scăpam cu viaţă şi ajungeam la Middelniht. 

Vărul meu îşi luă scutul. Era rotund, din salcie, cu 
margini de fier şi cu o protuberanţă centrală de bronz. 
Lemnul fusese pictat în roşu, iar capul de lup era desenat 
în cenuşiu şi negru pe câmpul de culoare sângerie. 
Inamicul îşi strânse rândurile, cu scuturile intercalate. 
Ploaia grea cădea oblic dinspre mare, prelingându-se peste 
marginile coifurilor şi scuturilor şi de pe tăişurile suliţelor. 
Totul era rece, umed şi cenuşiu. 

— Scuturile, am spus, şi scurta noastră linie frontală, 
formată din numai şase oameni flancaţi de pereţii de stejar 
ai porţii, îşi atinse scuturile. 

„Să vină”, m-am gândit. „Mai bine mor ei în zidul nostru 
de scuturi, decât să ieşim noi la atac. Dacă aş folosi colţul 
de mistreţ, ar trebui să renunţ la adăpostul porţii.” Incă 
eram nehotărât, dar duşmanul se oprise. Era firesc. 
Oamenii trebuie să se îmbărbăteze ca să lupte. Vărul meu 
le vorbea, dar nu-i puteam auzi cuvintele. l-am auzit 
chiuind când îşi reluară înaintarea. Veniră mai curând 
decât mă aşteptam. Mă gândisem că le va trebui timp să se 
pregătească, timp în care ne vor arunca insulte, dar erau 
bine instruiți şi încrezători. Veneau încet, cu grijă, cu 
scuturile intercalate. Veneau ca nişte războinici care se 
aşteptau să câştige bătălia. Un individ masiv, cu barbă 
neagră şi un topor de luptă cu mâner lung, era în centrul 
liniei lor, lângă vărul meu. Acela era omul care urma să mă 
atace, încercând să-mi spargă scutul cu toporul, astfel 
încât să mă lase descoperit pentru spada vărului meu. Am 
ridicat Răsuflarea-Şarpelui, apoi mi-am amintit că ciocanul 
lui Thor îmi era încă ascuns sub cămaşa de zale. Era un 
semn rău, şi nu trebuie să lupti sub stăpânirea unui semn 
rău. Voiam să-mi smulg crucea de argint de la gât, dar 
mâna stângă mi-era prinsă în mânerul scutului şi în 
dreapta ţineam Răsuflarea-Şarpelui. 


4 128 # 


Semnul cel rău îmi spuse că urma să mor acolo. Am 
strâns şi mai tare Răsuflarea-Şarpelui, fiindcă ea era 
dreptul meu de a intra în Valhalla. „O să lupt”, mi-am zis, 
„Şi o să pierd, dar walkiriile o să mă ducă în acea lume mai 
bună de dincolo de lumea asta. Şi în ce loc ar fi mai bine 
de murit decât la Bebbanburg?” 

Chiar atunci, un corn sună din nou. 

Fusese mai degrabă un țipăt, deloc asemănător cu nota 
curajoasă şi demnă a primului corn care dăduse alarma din 
Poarta Înaltă. Acest corn sunase ca şi cum ar fi fost folosit 
de un copil entuziast, şi timbrul său răguşit îl făcu pe vărul 
meu să se uite spre fierărie, înspre care m-am uitat şi eu, 
iar în uşa ei era Finan. Sună din corn a doua oară şi, 
dezgustat de sunetul grosolan pe care-l scotea, îl aruncă 
pe jos. 

Nu era singur. 

La câţiva paşi în faţa lui era o femeie. Părea tânără şi 
purta o rochie albă, prinsă la brâu cu un lanţ de aur. Părul 
îi era auriu-deschis, atât de deschis, încât era aproape alb. 
Nu avea pelerină sau mantie, şi ploaia îi lipea rochia de 
trupu-i zvelt. Stătea nemişcată, şi chiar la distanţa aceea 
puteam să-i văd chinul de pe faţă. 

Vărul meu porni spre ea, apoi se opri, fiindcă Finan îşi 
scosese spada. Irlandezul n-o ameninţa pe femeie, ci doar 
stătea rânjind, cu spada în mână. Vărul meu mă privi, cu o 
stare de nesiguranţă întipărită pe chip, apoi se uită înapoi 
la fierărie. Chiar atunci apărură cei doi tovarăşi ai lui 
Finan, fiecare cu câte un prizonier. 

Unul dintre prizonieri era unchiul meu, lordul Ælfric, 
celălalt era un băiat. 

— li vrei morţi? strigă Finan către vărul meu. Vrei să le 
despic burţile? Işi aruncă spada în aer, făcând-o să se 
rotească. Era o demonstraţie de trufie, şi toţi cei din curte 
văzură cum irlandezul prinse cu abilitate spada de mâner. 
Le vrei maţele date la câini? Asta vrei? Îţi fac pe plac, 
pentru numele lui Hristos, îţi fac pe plac! Ar fi o plăcere. 
Câinii tăi par flămânzi! 

Se răsuci şi-l prinse pe copil. L-am văzut pe vărul meu 


4 129 # 


făcându-le semn oamenilor lui să nu mişte. Dintr-odată mi- 
am dat seama de ce păruse agitat: ştiuse că singurul lui fiu 
era în fierărie. lar acum, Finan îl ţinea de o mână şi-l 
aducea spre mine. Ulfar, alt danez de-al meu, îl urma cu 
unchiul meu, în timp ce femeia, bineînţeles mama 
băiatului, mergea cu ei. Nimeni nu o ţinea, însă era clar că 
nu dorea să-şi abandoneze fiul. 

Finan încă rânjea când ajunse la mine. 

— Nenorocitul ăsta pişolcos zice că-l cheamă Uhtred. 
Ştii că azi e ziua lui? Azi împlineşte unsprezece ani, și 
bunicul lui i-a cumpărat un cal, şi încă unul frumos! Il 
potcoveau, asta făceau. Se bucurau doar de o mică ieşire 
în familie, pe care am întrerupt-o. 

Uşurarea curgea prin mine ca apa care curge printr-o 
albie uscată de râu. Cu o clipă înainte fusesem prins în 
capcană şi sortit pieirii, acum îl aveam pe fiul vărului meu 
drept ostatic. Şi pe soţia lui, bănuiam, şi pe taică-său. Am 
zâmbit către inamicul meu cu mantie neagră. 

— Este momentul să-ţi arunci spada, i-am spus. 

— Tată! 

Băiatul se lupta să scape din strânsoarea lui Finan, 
întinzându-se spre taică-său. L-am lovit cu scutul, o 
lovitură dureroasă cu lemnul tivit cu fier, care provocă un 
strigăt de durere şi un protest din partea femeii. 

— Stai liniştit, mucosule, i-am spus. 

— Nu pleacă nicăieri, zise Finan apucându-l strâns de 
braţ. 

M-am uitat la femeie. 

— Şi tu cine eşti? am întrebat-o. 

Se  îmbăţoşă  sfidătoare, îndreptându-şi spatele şi 
privindu-mă direct în ochi. 

— Ingulfrid, zise ea cu răceală. 

Interesant, m-am gândit. Ştiam că vărul meu îşi luase o 
nevastă daneză, dar nimeni nu-mi spusese cât de arătoasă 
era. 

— Ăsta e fiul tău? 

— Da. 

— Singurul tău fiu? 


% 130 # 


Ezită, apoi încuviinţă din cap. Auzisem că născuse trei 
băieţi, dar numai acesta supravieţuise. 

— Uhtred! strigă vărul meu. 

— Tată! răspunse băiatul. 

Avea o urmă de sânge acolo unde scutul meu îi crestase 
pielea, deasupra pometului drept. 

— Nu tu, băiete. Vorbesc cu el. 

Vărul meu arătă cu spada spre mine. Am lăsat scutul jos 
şi m-am îndreptat spre el. 

— Aşadar, am spus, se pare că fiecare avem câte un 
dezavantaj. Ne luptăm? Tu şi cu mine? Legea îngrădirii de 
alun? 

— Luptă-te cu el! strigă Ælfric. 

— Lasă-i pe soţia mea şi pe fiul meu să plece, zise vărul 
meu, şi poţi să pleci liniştit. 

M-am prefăcut că mă gândesc la asta, apoi am scuturat 
din cap. 

— Va fi nevoie de mai mult decât atât. Şi nu-l vrei pe 
taică-tu înapoi? 

— Şi pe el, bineînţeles. 

— Tu îmi oferi un singur lucru, şi anume să plec 
nevătămat, pe când eu trebuie să-ţi dau trei? N-are nicio 
noimă, vere. 

— Ce vrei? 

— Bebbanburg, am spus, fiindcă este al meu. 

— Nu este al tău, mârâi Ælfric. 

M-am întors să mă uit la el. Era bătrân acum, bătrân şi 
cocârjat, cu faţa negricioasă brăzdată de riduri, dar tot mai 
avea ochi isteţi. Părul lui negru se albise şi atârna lins spre 
umerii subţiri. Era îmbrăcat bine, în straie brodate, cu o 
mantie tivită cu blană. Când tatăl meu a plecat la război şi 
a murit la Eoferwic, Ælfric jurase pe pieptănul sfântului 
Cuthbert că îmi va da mie fortăreaţa când voi ajunge la 
vârsta potrivită; în schimb, încercase să mă ucidă. 
Încercase să mă cumpere de la Ragnar, omul care mă 
crescuse, şi mai târziu plătise să fiu vândut ca sclav, şi-l 
uram mai mult decât uram orice fiinţă de pe acest pământ. 
Fusese chiar logodit cu iubita mea Gisela, cu toate că o 


% 131 # 


luasem cu mult înainte să ajungă în patul lui. Aceea fusese 
o mică victorie, dar asta era una mai mare. Era prizonierul 
meu, deşi nimic din comportamentul lui nu sugera că ar fi 
văzut lucrurile astfel. Mă privea plin de dispreţ. 

— Bebbanburg nu este al tău, zise el. 

— Este dreptul meu din naştere, am spus. 

— Dreptul tău din naştere, pufni el dispreţuitor. 
Bebbanburg aparţine celui destul de puternic să-l păstreze, 
nu vreunui prost care flutură hrisoave. Tatăl tău ar fi vrut 
asta! Mi-a spus de multe ori că eşti un nătâng lipsit de 
răspundere. Voia ca Bebbanburg să ajungă la fratele tău 
mai mare, nu la tine! Dar este al meu acum şi, într-o bună 
zi, îi va aparţine fiului meu. 

Voiam să-l omor pe nemernic, dar era bătrân şi debil. 
Bătrân, debil şi veninos ca o viperă. 

— Lady Ingulfrid este udă leoarcă şi-i este frig, i-am spus 
lui Osferth. Dă-i mantia unchiului meu. 

Dacă Ingulfrid era recunoscătoare, n-o arătă. Luă mantia 
de bunăvoie şi-şi trase gulerul greu de blană în jurul 
gâtului. Tremura, dar mă privea cu silă. M-am uitat înapoi 
la vărul meu, soţul ei. 

— Poate ar trebui să-ţi răscumperi familia, i-am spus, şi 
preţul va fi în aur. 

— Nu sunt sclavi să fie cumpăraţi şi vânduți, mârâi el. 

M-am prefăcut că mă străfulgerase un gând. 

— Uite o idee! Sclavi! Finan! 

— Stăpâne? 

— Cât costă un băiat saxon drăguţ în Francia în zilele 
acestea? 

— Destul cât să-ţi iei o cămaşă de zale francă, stăpâne. 

— Aşa de mult? 

Finan se prefăcu că-l evalua pe băiat. 

— Arată bine. Are carne bună pe oase. Sunt oameni care 
ar plăti bine pentru un funduleţ saxon rotunjor, stăpâne. 

— Şi femeia? 

Irlandezul o măsură cu privirea, apoi scutură din cap. 

— Arată destul de bine, dar e marfă folosită, stăpâne. 
Poate mai are câţiva ani rămaşi în ea? Aşadar, poate să 


4 132 # 


adune atâta cât să cumpărăm un cal de povară. Ceva mai 
mult, dacă ştie să gătească. 

— Ştii să găteşti? am întrebat-o pe Ingulfrid, însă n-am 
primit drept răspuns decât o privire plină de ură. M-am 
întors spre vărul meu. Un cal de povară şi o cămaşă de 
zale, i-am spus, apoi m-am prefăcut că mă gândesc. Peste 
câteva clipe am scuturat din cap: Nu e de-ajuns. Vreau mai 
mult decât atât. Mult mai mult. 

— Poţi să pleci nevătămat, şi-ţi dau aur. 

— Cât aur? 

Se uită la tatăl lui. Era clar că Ælfric îi trecuse fiului său 
administrarea treburilor obişnuite din fortăreață, dar când 
venea vorba de bani, unchiul meu era cel care ordona. 

— Coiful lui, zise Ælfric ursuz. 

— O să-ţi umplu coiful cu monede de aur, zise vărul meu. 

— Aşa o plăteşti pe nevastă-ta, dar cât dai pentru 
urmaşul tău? 

— Tot atâta, oftă el. 

— Nici gând! Îi schimb pe toţi trei pentru Bebbanburg. 

— Nu! urlă unchiul meu. Nu! 

Nu l-am băgat în seamă pe Ælfric. 

— Dă-mi înapoi ce este al meu, i-am spus vărului meu, şi 
eu îţi dau ce este al tău. 

— Poţi să mai faci şi alţi copii, se răsti Ælfric la fiul său, 
iar Bebbanburgul nu e al tău ca să-l poţi da. Este al meu! 

— Este al lui? l-am întrebat pe vărul meu. 

— Bineînţeles că este al lui, răspunse el încăpățânat. 

— Şi tu eşti urmaşul lui? 

— Da, sunt. 

Am mers înapoi la prizonieri şi l-am prins pe Ælfric de 
ceafa lui sfrijită. L-am scuturat aşa cum un câine scutură 
un şobolan, apoi l-am rotit astfel încât să-i pot zâmbi în 
faţă. 

— Ştiai c-o să mă întorc, i-am spus. 

— Speram să te întorci. 

— Bebbanburg este al meu, şi tu o ştii. 

— Bebbanburg aparţine omului care-l poate păstra, 
replică el sfidător, şi tu ai dat greş. 


4 133 # 


— Aveam zece ani când l-ai furat, eram mai mic chiar 
decât el! m-am răstit, arătând spre nepotul lui. 

— Taică-tău a plecat ca un prost la propria moarte, iar tu 
eşti la fel. Eşti un neghiob. Eşti impulsiv, inutil, 
iresponsabil. Să zicem, pentru o clipă, că ai lua înapoi 
Bebbanburgul. Cât timp l-ai păstra? Tu, care n-ai păstrat 
niciodată vreun domeniu? Orice domeniu ai avut, l-ai 
pierdut, orice avere ai făcut, ai risipit-o. Işi privi fiul şi-i 
spuse poruncitor: Vei ţine Bebbanburgul, oricare ar fi 
preţul! 

— Preţul este viaţa fiului tău, i-am spus vărului meu. 

— Nu! ţipă Ingulfrid. 

— Nu-ţi vom plăti, zise Ælfric sfredelindu-mă cu ochii lui 
negri. Aşa că omoară-l pe băiat. Aşteptă o clipă, apoi se 
răsti: Omoară-l! Ai stabilit preţul, şi eu nu-l plătesc! Aşa că 
omoară-l! 

— Tată... zise tulburat vărul meu. N 

Ælfric se întoarse iute ca un şarpe spre fiul său. Incă îl 
tineam, strângându-l tare de ceafă, dar nu făcu niciun efort 
să scape. 

— Poţi să mai faci fii! Fiii se fac uşor! Nu ţi-au făcut 
destui băieţi târfele tale? Satul e plin de bastarzii tăi, aşa 
că ia-ţi altă nevastă şi fă-i băieţi, dar niciodată să nu cedezi 
fortăreaţa! Viaţa unui fiu nu valorează cât Bebbanburgul! 
N-o să mai existe niciodată un alt Bebbanburg, dar 
întotdeauna vor fi alţi fii! 

M-am uitat la vărul meu. 

— Dă-mi Bebbanburgul, i-am spus, şi-ţi dau băiatul 
înapoi. 

— Am refuzat preţul, mârâi unchiul meu. 

Aşa că l-am omorât. 

L-am luat prin surprindere; de fapt, i-am luat pe toţi prin 
surprindere. Îl ţinusem pe bătrân de ceafă şi tot ce trebuia 
să fac era să ridic Răsuflarea-Şarpelui şi să-i trag lama de- 
a lungul gâtului ridat. Aşa am şi făcut. Se întâmplă iute, 
mult mai iute decât merita el. Spada simţi rezistenţa 
gâtlejului sfrijit şi Ælfric se răsuci ca un tipar, dar 
Răsuflarea-Şarpelui îi rupse muşchii şi tendoanele, trecând 


Y 134 # 


prin trahee şi vase de sânge. Icni, un sunet ciudat, aproape 
feminin, apoi, cu un gâlgâit, sângele i se revărsă pe jos în 
timp ce el căzu în genunchi în faţa mea. Mi-am pus cizma 
pe spatele lui şi l-am împins înainte, trântindu-l la pământ. 
Urmară câteva convulsii, în vreme ce lupta pentru încă o 
gură de aer, iar mâinile i se chirciră ca şi cum ar fi vrut să 
apuce ţărâna din cetatea sa. După o ultimă zvâcnire 
rămase ţeapăn. Eram dezamăgit întru câtva. Visasem ani 
întregi să-l omor pe acest om. Îi plănuisem moartea în 
fiecare vis, îi rezervasem cazne una mai cumplită decât 
alta, iar acum îi tăiasem gâtul cu o rapiditate plină de milă. 
Toate visele acelea pentru nimic! l-am lovit trupul cu 
cizma, apoi m-am uitat la fiul lui. 

— Acum tu eşti cel care trebuie să ia hotărârea, am 
spus. 

Nimeni nu scoase un cuvânt. Ploaia cădea şi vântul 
sufla, iar oamenii vărului meu se uitau la cadavru, şi ştiam 
că lumea lor se schimbase dintr-odată. Toţi, întreaga lor 
viaţă, fuseseră sub comanda lui Ælfric, şi iată că nu mai 
era niciun Ælfric. Moartea lui îi şocase. 

— Ei bine? l-am întrebat pe vărul meu. Îi vei răscumpăra 
viaţa fiului tău? Cum el părea să se fi transformat în stană 
de piatră, m-am răstit: Răspunde-mi, vomă de nevăstuică 
ce eşti! Dai Bebbanburgul pentru fiul tău? 

— Îţi voi plăti pentru Bebbanburg, zise el nehotărât. 

Se uită în jos la trupul tatălui său. Bănuiam că avuseseră 
o legătură neplăcută, aşa cum avusesem şi eu cu tatăl 
meu, dar încă era oripilat. Mă privi din nou, cu 
sprâncenele unite a încruntare. 

— Era bătrân. A trebuit să omori un bătrân? 

— A fost un hoţ, am spus, şi am visat întreaga mea viaţă 
cum o să-l omor. 

— Era bătrân! protestă el din nou. 

— A fost norocos, am mârâit, norocos că a murit atât de 
repede. Am visat să-l omor încet. Dar, repede sau încet, a 
plecat la Mâncătorul-de-Leşuri din lumea de jos, şi dacă 
nu-mi dai Bebbanburgul, îl trimit şi pe fiul tău la 
Mâncătorul-de-Leşuri. 


4 135 % 


— O să-ţi plătesc aur, mult aur. 

— Îmi ştii preţul, am spus, îndreptând lama însângerată 
a Răsuflării-Şarpelui spre fiul lui. 

Apa de ploaie care se scurgea de pe vârful spadei avea o 
nuanţă roşiatică. Când am apropiat lama de băiat, 
Ingulfrid ţipă. Fusesem nehotărât, şovăisem, acum era 
rândul vărului meu. Îi vedeam ezitarea pe faţă. Oare 
cetatea aceea valora cât viaţa fiului său? Ingulfrid îl 
implora. Îşi trecuse un braţ în jurul băiatului, lacrimile îi 
curgeau şiroaie pe faţă. Vărul meu se strâmbă când îi auzi 
rugăminţile, dar apoi mă surprinse când se întoarse spre 
oamenii lui şi le ordonă să se retragă spre Poarta Înaltă. 

— Îţi dau timp să te gândeşti, dar să ştii un lucru, îmi 
spuse el. N-o să cedez Bebbanburgul. Aşadar, pentru 
munca acestei zile, te poţi alege cu un băiat mort sau cu o 
avere în aur. Spune-mi ce vrei înainte de căderea nopţii. 

Acestea fiind zise, se răsuci să plece. 

— Stăpâne! îl strigă Ingulfrid. 

Se întoarse, dar îmi vorbi mie în loc să-i vorbească ei: 

— O s-o eliberezi pe soţia mea. 

— Nu este prizonieră, am spus, e liberă să meargă acolo 
unde vrea, dar îl păstrez pe băiat. 

Ingulfrid îl ţinea pe după umeri. 

— Stau cu fiul meu, zise ea cu înverşunare. 

— Vii cu mine, femeie, mârâi vărul meu. 

— Nu dai ordine aici, am spus. Soţia ta face ce vrea. 

Se uită la mine de parcă aş fi fost complet nebun. 

— Face ce vrea? 

Nu pronunţase cuvintele, ci mai degrabă le bâiguise, 
total uimit. În cele din urmă, scuturând din cap a 
neîncredere, îşi conduse oamenii spre Poarta Înaltă, 
lăsându-ne stăpâni peste curtea exterioară. 

Finan luă băiatul de lângă mama sa şi i-l dădu lui 
Osferth. 

— Să nu-l scapi pe nenorocitul ăsta mic, îi zise, apoi veni 
la mine şi privi cum vărul meu îşi conducea oamenii prin 
Poarta Înaltă. Când ultimul om trecu şi poarta se trânti la 
loc, irlandezul murmură: O să plătească mult aur pentru 


4 136 # 


băiat. 

— Aurul este bun, am spus cu o nepăsare voită. 

Am auzit ivărul Porții Înalte căzând în găurile sale. 

— Şi un băiat mort nu valorează nimic, replică Finan. 

— Ştiu. 

— Şi oricum nu ai de gând să-l omori. 

Vorbea tot încet, astfel încât numai eu să-l pot auzi. 

— Nu? 

— Nu eşti un ucigaş de copii. 

— Poate acum e momentul să încep. 

— N-o să-l omori, aşa că ia aurul. Aşteptă să spun ceva, 
dar am tăcut. Oamenii au nevoie de o recompensă, adăugă 
el. 

Era adevărat. Eram hlafordul lor, cel care le dădea 
aurul, dar în ultimele săptămâni nu le oferisem decât 
această neizbândă. 

Finan insinua că unii dintre oamenii mei aveau să plece. 
Îmi juraseră credinţă, dar adevărul este că acordăm 
jurămintelor o asemenea valoare doar fiindcă sunt atât de 
uşor de încălcat. Dacă un om ar fi crezut că putea găsi 
averi şi onoare la un alt stăpân, atunci m-ar fi părăsit, şi 
aveam şi aşa puţini luptători. l-am zâmbit. 

— Ai încredere în mine? 

— Ştii că am. 

— Atunci spune-le c-o să-i îmbogăţesc. Spune-le că 
numele lor o să fie scrise în cronici. Spune-le c-o să fie 
preamăriţi. Spune-le c-o să capete faimă. 

Finan îmi întoarse un rânjet strâmb. 

— Şi cum o să faci asta? 

— Nu ştiu, am spus, dar o s-o fac. Am mers înapoi la 
Ingulfrid, care-şi supraveghea fiul. Cât ar plăti soţul tău 
pentru tine? am întrebat-o. 

Nu răspunse; bănuiam că ar fi fost înjositor pentru ea să 
răspundă. Cum vărul meu o tratase cu dispreţ şi nepăsare, 
valoarea ei ca ostatic era aproape nulă. Dar băiatul valora 
o avere. 

Pe de altă parte, instinctul îmi spunea să renunţ la 
avere, măcar astăzi. M-am uitat la puşti. Era sfidător, cu 


4 137 % 


lacrimi în ochi, curajos. Am cântărit din nou alegerea: să 
iau aurul sau să mă încred în instinct? Nu aveam habar ce- 
mi rezerva viitorul. Să-l păstrez pe băiat ar fi fost un necaz 
în plus, dar instinctul îmi spunea să fac alegerea mai puţin 
ispititoare. Zeii îmi spuneau asta. Ce altceva este 
instinctul? 

— Finan! M-am întors repede şi am arătat spre 
adăpostul unde dormiseră cei doi dulăi. Adunați tot fânul 
acela şi împrăştiaţi-l în jurul palisadei. Şi o parte în turnul 
porţii. 

— Ai de gând să dai foc întăriturilor? 

— Fânul o să se ude, dar dacă e adunat destul de strâns 
o parte va rămâne uscat, şi poarta, fierăria şi grajdurile vor 
arde. Ardeţi tot! 

Vărul meu nu avea de gând să cedeze Bebbanburgul, 
fiindcă fără fortăreață era un nimic. Ar fi fost un saxon 
pierdut în teritoriul danez. Ar fi trebuit să se facă viking 
sau să îngenuncheze în faţa lui Edward al Wessexului şi să- 
i jure credinţă. Dar în Bebbanburg era regele întregului 
ţinut pe care-l putea atinge într-o zi de călărit şi era bogat. 
Prin urmare, cetatea valora viaţa unui fiu. Valora vieţile a 
doi fii şi, aşa cum spusese /Elfric, putea oricând să mai 
facă alţii. Vărul meu avea să-şi păstreze fortăreaţa, dar eu 
aveam să pârjolesc tot ce puteam. 

Aşa că am scos caii din grajduri şi i-am dus afară din 
fortăreață să alerge liberi, apoi am incendiat curtea. Vărul 
meu nu făcu nicio încercare să ne oprească, privi doar de 
pe zidul înalt din interior. Când fumul se amestecă cu 
ploaia, i-am luat pe Ingulfrid şi pe fiul ei şi m-am întors pe 
Middelniht. Am mers prin apă până la navă, apoi ne-am 
instalat la bord. Am vrut să dau foc navelor de război ale 
vărului meu, ca să nu ne poată urmări, dar lemnele le erau 
îmbibate de apă, aşa că Finan luă trei oameni şi tăiară 
funiile care ţineau catargele, apoi, cu topoarele, făcură 
găuri mari în carene la nivelul apei. În timp ce navele se 
aşezau încet pe fundul mâlos al portului, le-am poruncit 
oamenilor mei să treacă la vâsle. Tot mai ploua, însă 
flăcările clădirilor care ardeau erau luminoase şi înalte, iar 


4 138 # 


fumul se înălța spre norii joşi. 

Vântul se domolise, deşi talazurile continuau să se 
spargă înspumate la intrarea îngustă a portului. Am vâslit 
în haosul acela alb, în timp ce vărul meu şi oamenii lui 
priveau de sus cum duceam nava în larg. Am trecut dincolo 
de insule şi, odată ajunşi la valurile sălbatice, am ridicat 
vela lui Middelniht şi am cârmit spre sud. 

Aşa am plecat din Bebbanburg. 


4 139 # 


PARIEA A TREIA 


Freamât de război 


4 140 # 


Sase 


3 


O luasem spre miazăzi ca să-l conving pe vărul meu că 
mă întorceam în sudul Britaniei, dar imediat ce fumul 
incendiului de la Bebbanburg se reduse la o pată cenuşie 
pe norii cenuşii, am cârmit nava spre est. 

Nu ştiam unde să mă duc. 

La nord era Scoţia, locuită de sălbatici care-ar fi primit 
cu bucurie şansa de a măcelări un saxon. Dincolo de ei se 
găseau aşezările normanzilor, oameni ursuzi în piei 
împuţite de focă, agăţaţi de insulele lor stâncoase; aceştia, 
ca şi scoţii, mai degrabă te omorau decât să te primească 
în ospeţie. Pământurile saxone erau la sud, dar creştinii se 
asiguraseră că nu eram bine-venit nici în Wessex, nici în 
Mercia. Cum nu vedeam niciun viitor în Anglia de Est, m- 
am întors spre singuraticele Insule Frizone. 

Nu ştiam unde altundeva să merg. 

Fusesem tentat să accept oferta în aur a vărului meu. 
Aurul este întotdeauna folositor, poate cumpăra oameni, 
nave, cai şi arme, dar păstrasem băiatul din instinct. L-am 
chemat la mine în timp ce navigam spre răsărit mânaţi de 
vântul de nord, care sufla constant şi ferm. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat. 

Păru confuz şi se uită înapoi la maică-sa, care privea 
îngrijorată. 

— Numele meu este Uhtred, zise el în cele din urmă. 

— Nu, nu este, am spus. Numele tău este Osbert. 

— Sunt Uhtred, insistă el curajos. 

L-am plesnit tare. Lovitura îmi arse palma şi trebuie să-i 
fi făcut urechile să-i ţiuie, fiindcă se clătină puternic şi 
poate, ar fi zburat peste bord, dacă Finan nu l-ar fi prins şi 
nu l-ar fi tras înapoi. Maică-sa strigă plină de mânie, însă 
n-am băgat-o în seamă. 

— Numele tău este Osbert, am repetat, şi de data asta se 
mulţumi să mă privească îndârjit, cu lacrimi în ochi. Cum 


Y 141 # 


te cheamă? 

Am putut vedea tentaţia pe faţa lui încăpăţânată, aşa că 
mi-am pregătit din nou palma. 

— Osbert, murmură el peste câteva clipe. 

— Nu te-am auzit! 

— Osbert, zise mai tare. 

— Aţi auzit! am strigat spre echipajul meu. Numele 
acestui băiat este Osbert! 

Mama lui deschise gura să cârtească, dar o închise la 
loc. 

— Numele meu este Uhtred, i-am spus băiatului, şi 
numele fiului meu este Uhtred, ceea ce înseamnă că sunt 
prea mulţi Uhtred pe această navă deja, aşa că tu eşti de- 
acum Osbert. Du-te înapoi la maică-ta. 

Finan era ghemuit în poziţia lui obişnuită, în spatele 
meu, pe platforma cârmei. Valurile erau încă mari şi vântul 
energic, dar nu toate valurile erau albe de spumă, şi vântul 
parcă se domolea. Ploaia se oprise, iar prin spărturile din 
nori pătrundeau raze de lumină care făceau să lucească 
ici-colo petice de mare. Finan se uita la apă. 

— Acum am fi putut număra monede de aur, stăpâne. În 
schimb, avem de păzit o femeie şi un copil. 

— Nu e chiar copil, am spus, e aproape bărbat. 

— Valorează aur, orice-ar fi. 

— Crezi că ar fi trebuit să-l răscumpăr? 

— Tu să-mi spui asta, stăpâne. 

M-am gândit. Il păstrasem pe băiat din instinct şi încă 
nu eram sigur de ce făcusem asta. 

— În măsura în care ţinem seama de gura lumii, am zis, 
este  moştenitorul Bebbanburgului, lucru care-l face 
valoros. 

— Aşa este. 

— Nu doar pentru taică-său, ci şi pentru inamicii lui. 

— Şi aceştia sunt? 

— Danezii, bănuiesc, am spus într-o doară, fiindcă tot nu 
eram sigur de ce îl păstrasem pe băiat. 

— Ciudat, nu-i aşa? continuă Finan. Soţia şi copiii lui 
Cnut Ranulfson sunt ostatici undeva, şi acum noi îi avem 


Y 142 # 


pe ăştia doi. E sezonul de capturat neveste şi copii, 
bănuiesc? râse el. 

Şi cine, mă întrebam, răpise familia lui Cnut Ranulfson? 
Îmi spuneam că nu era treaba mea, că fusesem alungat din 
Britania saxonă, dar întrebarea nu-mi dădea pace. 
Răspunsul evident era că saxonii îi capturaseră ca să-l ţină 
liniştit pe Cnut, în timp ce ei îi atacau ori pe seniorii danezi 
din nordul Merciei, ori regatul slăbit al Angliei de Est, însă 
ZEthelfleed nu auzise nimic. Avea spioni atât în casa soţului, 
cât şi la curtea fratelui ei, şi ar fi aflat cu siguranţă dacă 
ZEthelred sau Edward ar fi răpit-o pe soţia lui Cnut, dar 
spionii nu-i spuseseră nimic. Şi nu credeam că Edward al 
Wessexului ar fi trimis oameni să captureze familia lui 
Cnut. Era prea neliniştit din pricina agitaţiei danezilor şi 
prea mult sub înrâurirea smeriţilor preoţi. ZEthelred? Era 
posibil ca noua lui femeie şi fratele belicos al acesteia să-şi 
asume riscul, însă /Ethelfleed ar fi aflat cu siguranţă dacă 
ei ar fi făcut aşa ceva. Aşadar, cine îi luase? 

Finan încă se uita la mine, aşteptând un răspuns. l-am 
pus în schimb o întrebare: 

— Cine este cel mai periculos duşman al nostru? 

— Vărul tău. 

— Dacă aş fi luat aurul, tot ar fi trimis oameni să ne 
omoare, am spus, explicându-mi mie însumi în aceeaşi 
măsură în care-i explicam lui Finan. Ar fi vrut aurul înapoi. 
Dar va fi cu băgare de seamă atâta vreme cât îi ţinem 
ostatici nevasta şi copilul. 

— Adevărat. 

— Şi preţul nu scade doar fiindcă aşteptăm plata. Vărul 
meu o să plătească luna viitoare sau anul viitor. 

— Dacă nu cumva îşi ia altă nevastă, zise Finan sceptic, 
fiindcă pentru asta n-o să dea mare lucru. 

Arătă cu capul spre Ingulfrid, care era cuibărită în faţa 
platformei cârmei. Încă mai purta mantia lui Ælfric şi-şi 
strângea protector fiul. 

— N-a părut prea afectuos faţă de ea, am spus amuzat. 

— Are altă femeie care să-i încălzească patul, sugeră 
Finan, iar asta e doar soţia. 


Y 143 # 


— Doar? 

— Nu s-a căsătorit cu ea din dragoste, zise Finan, sau, 
dacă a fost dragoste, s-a dus demult. Probabil a luat-o 
pentru pământul pe care i-l aducea ca zestre sau pentru 
alianţa cu tatăl ei. 

Şi era daneză. Asta-mi stârnea interesul. Bebbanburg 
era un petic de pământ saxon într-un regat danez, şi 
danezii ar fi dat orice ca să-l aibă. Totuşi, o soţie daneză 
sugera că vărul meu avea un aliat danez. 

— Doamnă, am strigat-o. Se uită la mine, dar nu zise 
nimic. Haide aici, i-am ordonat, şi poţi să-l aduci şi pe 
Osbert. 

Se încruntă, ori din cauza ordinului meu, ori fiindcă-l 
numisem Osbert pe fiul ei, şi pentru o scurtă clipă am 
crezut că nu mă va asculta; în cele din urmă se ridică în 
picioare şi, ţinându-şi copilul de mână, veni spre pupa. Se 
clătină când nava se lovi de un val şi i-am întins un braţ pe 
care-l prinse, apoi se uită cu silă, de parcă ar fi atins o 
bucată de spurcăciune slinoasă. Dădu drumul braţului şi se 
prinse cu mâna liberă de stâlpul de la pupa. 

— Cine este tatăl tău? am întrebat-o. 

Ezită, cântărind pericolul unei astfel de întrebări. Cum 
nu găsi nimic, ridică din umeri şi zise: 

— Hoskuld Leifson. 

Nu auzisem de el. 

— Pe cine slujeşte? am întrebat. 

— Sigtrygg. 

— Sfinte Iisuse, exclamă Finan, tipul care a fost în 
Dyflin? 

— A fost, spuse ea cu amărăciune. 

Sigtrygg era normand, un războinic care-şi croise pentru 
sine un regat în Irlanda, dar Irlanda nu a fost niciodată un 
loc comod pentru intruşi, şi ultimul lucru pe care-l auzisem 
despre el era că auto-intitulatul rege al Irlandei fusese 
alungat înapoi peste mare, în Britania. 

— Aşadar, eşti normandă? am întrebat-o. 

— Sunt daneză. 

— Unde este Sigtrygg acum? 


Y 144 9 


— Ultima dată am auzit c-ar fi în Cumbraland. 

— Este în Cumbraland, confirmă Osferth. 

O urmase pe Ingulfrid pe platforma cârmei, ceea ce mi s- 
a părut ciudat. Lui Osferth îi plăcea să stea singur şi 
arareori mi se alătura la pupa navei. 

— Şi ce face tatăl tău pentru Sigtrygg? am întrebat-o pe 
Ingulfrid. 

— li comandă garda. 

— Spune-mi, de ce şi-a însurat Ælfric fiul cu o daneză 
care-l slujeşte pe Sigtrygg? 

— De ce nu? răspunse ea, tot cu amărăciune în glas. 

— S-a însurat cu tine ca să aibă un refugiu în Irlanda în 
caz că pierde Bebbanburgul? am sugerat. 

— Bebbanburgul nu poate fi pierdut. Nu poate fi cucerit. 

— Aproape că l-am cucerit eu. 

— „Aproape” nu este îndeajuns, aşa-i? 

— Nu, am recunoscut, nu este. la zi, de ce această 
căsătorie, doamnă? 

— De ce crezi? se răsti ea la mine. 

Fiindcă Bebbanburgul stăpânea un mic petic de pământ 
înconjurat de duşmani, iar căsătoria adusese o alianţă cu 
un om care avea aceiaşi duşmani. Sigtrygg era ambițios, 
voia un regat şi, dacă acesta nu putea fi în Irlanda, avea 
să-l taie din teritoriul britonilor. Nu era destul de puternic 
să atace Wessexul, Ţara Galilor ar fi la fel de problematică 
pentru el ca şi Irlanda, iar în Scoţia era şi mai rău, aşa că 
se uita la Northumbria. Asta însemna că duşmanii lui erau 
Cnut Ranulfson şi Sigurd Thorrson; prin urmare, nu cumva 
Sigtrygg era cel care o răpise pe soţia lui Cnut? Era o 
posibilitate, dar Sigtrygg trebuia să aibă mare încredere în 
abilitatea lui de a rezista unui atac din partea lui Cnut, 
dacă îndrăznise să facă aşa ceva. Deocamdată, era în 
siguranţă în Cumbraland. Zona era un teritoriu sălbatic şi 
muntos, udat de ploi şi presărat cu lacuri, iar Cnut era în 
mod evident mulţumit să-l lase pe Sigtrygg să domnească 
peste acel pustiu sumbru. Cât despre Sigtrygg, voia o 
parte din pământul peste care domnea Cnut, însă 
normandul nu era prost, şi era puţin probabil să provoace 


Y 145 # 


un război pe care inevitabil l-ar fi pierdut. 

M-am rezemat de cârmă. Middelniht se deplasa iute şi 
cârma îmi tremura în mână, întotdeauna semnul că nava 
este fericită. Norii rupţi în fâşii goneau spre sud, şi 
Middelniht pătrunse dintr-odată într-un petic de lumină. 
Am zâmbit. Există puţine lucruri atât de plăcute ca o navă 
bună pe un vânt bun. 

— Ce-i putoarea asta? întrebă Ingulfrid indignată. 

— Probabil Finan, am spus. 

— Este lordul Uhtred, zise Finan în acelaşi moment. 

— Este vela, îi explică Osferth. Este unsă cu ulei de cod 
şi grăsime de oaie. 

Păru uluită. 

— Ulei de cod şi grăsime de oaie? 

— Într-adevăr, pute, am admis. 

— Şi atrage muştele, adăugă Finan. 

— Şi atunci de ce faceţi aşa ceva? 

— Fiindcă prinde vântul mai bine, am spus. Se strâmbă. 
Nu sunteţi obişnuită cu navele, doamnă? 

— Nu. Şi cred că le urăsc. 

— De ce? 

Se uită la mine, nu zise nimic câteva clipe, apoi se 
încruntă. 

— De ce crezi? Sunt singura femeie de la bord. 

Eram pe cale s-o asigur că n-o păştea nicio primejdie 
când am înţeles despre ce vorbea. Era uşor pentru bărbaţi, 
noi ne pişam peste bord, având grijă să nu ne punem 
contra vântului, dar Ingulfrid nu putea face aşa ceva. 

— Eldgrim! am strigat. Pune o găleată sub platforma 
cârmei şi agaţă o pătură! Am privit-o din nou. Este un pic 
mai înghesuit acolo jos, dar vei fi ascunsă. 

— O fac eu, interveni Osferth pe neaşteptate. 

Îi făcu semn lui Eldgrim că putea să-şi vadă de treabă şi 
făcu rost de două mantii pe care le atârnă ca pe o draperie 
în faţa locului umed, rece şi întunecos de sub noi. Finan se 
uită la mine, arătă cu capul spre Osferth şi zâmbi larg. M- 
am prefăcut că nu observ. 

— Uitaţi, doamnă, zise Osferth pe cel mai solemn ton cu 


4 146 9 


putinţă. Voi sta de pază să mă asigur că nimeni nu vă 
deranjează. 

— Mulţumesc, zise ea, iar Osferth îi făcu o plecăciune. 

Finan scoase un sunet ca şi cum s-ar fi sufocat. 

Osbert încercă să se ducă după maică-sa când aceasta 
cobori de pe platformă, însă l-am oprit. 

— Rămâi aici, băiete. O să te învăţ să cârmeşti o navă. 

Ingulfrid dispăru din vedere. Middelniht plutea înainte, 
veselă în vântul acela şi pe valurile acelea. l-am dat 
băiatului cârma, i-am arătat cum să anticipeze mişcarea 
navei şi l-am lăsat să simtă puterea mării în braţul lung de 
ramă. 

— Nu corecta prea mult, i-am spus, că încetineşti nava. 
Trateaz-o ca pe un cal bun. Fii blând, şi ea va şti ce să 
facă. 

— De ce-l înveţi, dacă ai de gând să-l omori? întrebă 
mama lui când reapăru. 

Am privit-o cum urca pe platforma cârmei. Vântul îi 
prinsese şuviţe din păr, biciuindu-i faţa cu ele. 

— Ei bine? spuse ea tăios. De ce-l înveţi? 

Mânia îi dădea o frumuseţe aspră, m-am gândit. 

— Fiindcă este o abilitate pe care ar trebui s-o aibă 
fiecare bărbat, i-am spus. 

— Prin urmare, va trăi să ajungă bărbat? întrebă ea 
sfidătoare. 

— Nu omor copii, doamnă, dar nu voiam ca soţul tău să 
ştie asta. 

— Şi ce vei face cu el? 

— Nu-l va răni, doamnă, interveni Osferth. 

— Atunci ce va face cu el? stărui ea. 

— O să-l vând, am spus. 

— Ca sclav? 

— Bănuiesc că soţul tău va plăti mai mult decât oricare 
negustor de sclavi. Sau, poate, duşmanii soţului tău vor 
plăti? 

— Sunt mulţi, dar tu eşti cel mai mare dintre ei. 

— Şi cel mai puţin periculos, am spus amuzat. Am arătat 
cu capul spre echipajul meu. Aceştia sunt toţi oamenii pe 


Y 147 9 


care-i am. 

— Şi tot ai atacat Bebbanburgul. 

Nu mi-am putut da seama din tonul ei dacă mă 
considera un neghiob sau îmi purta o admiraţie reticentă 
pentru curajul de care dădusem dovadă. 

— Şi aproape am şi reuşit, am spus visător, deşi 
mărturisesc că aş fi fost probabil mort acum, dacă nu ţi-ai 
fi dus fiul să vadă cum i se potcoveşte calul. I-am făcut o 
plecăciune. Îţi datorez viaţa, doamnă, îţi mulţumesc. 

— I-o datorezi fiului meu, zise ea cu aceeaşi amărăciune 
în glas. Eu nu valorez nimic, dar Uhtred? 

— Osbert, vrei să spui? 

— Vreau să spun Uhtred, replică ea sfidător, şi el este 
moştenitorul Bebbanburgului. 

— Nu atâta vreme cât fiul meu trăieşte. 

— Dar fiul tău trebuie întâi să ia Bebbanburgul, şi n-o va 
face. Aşa că Uhtred al meu este moştenitorul. 

— L-ai auzit pe unchiul meu, am spus ritos. Soţul tău 
poate face alt moştenitor. 

— O, da, poate! Improaşcă cu bastarzi aşa cum puieşte 
un câine. Preferă să facă bastarzi, dar este mândru de 
Uhtred. 

Brutalitatea neaşteptată din vocea ei mă surprinse, aşa 
cum mă surprinse şi faptul că recunoştea acele lucruri 
despre soţul său. Se uita la mine cu agresivitate, şi m-am 
gândit că avea un chip frumos, cu pomeţi proeminenţi şi cu 
falca pronunţată, trăsăturile fiindu-i îndulcite de buzele 
pline şi ochii albastru-deschis care, la fel ca marea, erau 
pătaţi cu argintiu. Osferth bineînţeles că gândea la fel, 
fiindcă abia îşi luase ochii de la ea de când venise alături 
de noi. 

— Atunci soţul tău este un prost, am spus. 

— Un prost, repetă Osferth. 

— Îi plac femeile grase şi brunete, zise ea. 

Fiul ei se încruntă dezamăgit auzindu-i vorbele amare. I- 
am zâmbit larg. 

— Grase, brunete, blonde sau slabe, i-am spus, toate 
sunt femei şi toate trebuie preţuite. 


4 148 # 


— Preţuite? repetă el. 

— Cinci lucruri fac un om fericit: o navă bună, o spadă 
bună, un dulău bun, un cal bun şi o femeie. 

— Nu o femeie bună? întrebă amuzat Finan. 

— Toate sunt bune, am spus, în afară de momentele 
când nu sunt, şi atunci sunt mai bune decât doar bune. 

— Sfinte Dumnezeule, gemu Osferth cu durere în glas. 

— Lăudat fie Domnul, zise Finan. 

— Aşadar, soţul tău, am zis, întorcându-mi privirea la 
Ingulfrid, o să-şi vrea fiul înapoi? 

— Bineînţeles c-o să-l vrea. 

— Şi-o să ne urmărească? 

— O să plătească pe cineva pentru asta. 

— Fiindcă este un laş şi nu va veni singur? 

— Fiindcă regula lordului Ælfric este că stăpânul 
Bebbanburgului nu părăseşte cetatea decât dacă 
moştenitorul său rămâne acolo. Unul dintre ei trebuie 
întotdeauna să fie în interiorul zidurilor. 

— Fiindcă este uşor să-l omori pe cel aflat în afara 
zidurilor, am spus, dar aproape imposibil să-i iei viaţa celui 
din cetate? 

Încuviinţă din cap. 

— Dacă nu schimbă regula tatălui său, va trimite alţi 
oameni să te omoare. 

— Mulţi au încercat, doamnă, am spus calm. 

— Are aur, îşi poate permite să trimită mulţi oameni. 

— O să cam aibă nevoie, comentă Finan sec. 

A doua zi am ajuns la insule. Marea era calmă acum, 
soarele strălucea şi vântul sufla atât de domol, încât a fost 
nevoie să vâslim. Am avansat cu foarte mare precauţie, 
având un om la provă care încerca adâncimea apei cu o 
vâslă. 

— Unde suntem? întrebă Ingulfrid. 

— În Insulele Frizone. 

— Crezi că te poţi ascunde aici? 

Am scuturat din cap. 

— Nu am unde să mă ascund, doamnă. Soţul tău va şti 
ce opţiuni am şi va şti că asta este una dintre ele. 


4 149 # 


— Dunholm, zise ea. 

I-am aruncat o privire tăioasă. 

— Dunholm? 

— Ştie că Ragnar a fost prietenul tău. 

N-am răspuns. Ragnar îmi fusese mai mult decât un 
prieten, fusese un frate. Tatăl lui mă crescuse şi, dacă 
soarta ar fi dictat altfel, aş fi rămas cu Ragnar şi aş fi 
luptat alături de el până la sfârşitul veacurilor, dar cele 
trei ursitoare ne fac destinul, aşa că Ragnar rămăsese 
stăpân în nord şi eu mersesem în sud să mă alătur 
saxonilor. Fusese bolnav, şi vestea morţii lui îmi ajunsese 
cu o iarnă înainte. Mă întristase, fără să mă surprindă. Se 
îngrăşase şi nu mai avea suflu, era leneş şi şchiop, dar 
murise cu spada în mână, pusă acolo de Brida, femeia lui, 
când el era pe moarte. Aşa că va ajunge în Valhalla, unde, 
pentru eternitate, sau măcar până când haosul final ne va 
copleşi pe toţi, va fi vechiul Ragnar, puternic şi plin de 
viaţă, plin de veselie, generos şi curajos. 

— Lordul Ælfric ştia că ai fost proscris, continuă 
Ingulfrid, şi că aveai mult prea puţini oameni să ataci 
Bebbanburgul, aşa că s-a gândit că te vei duce la Dunholm. 

— Fără Ragnar? Am scuturat din cap. Fără Ragnar n-am 
niciun motiv să mă duc la Dunholm. 

— Femeia lui Ragnar, sugeră ea, şi fiii lui? 

Am zâmbit. 

— Brida mă urăşte. 

— Te temi de ea? 

Am râs auzind asta, cu toate că, de fapt, mi-era teamă de 
Brida. Fusese iubita mea cândva, iar acum era duşmanul 
meu, şi, pentru Brida, ura era ca o mâncărime care nu 
trece niciodată. Avea să-şi scarpine mâncărimea până 
devenea rană şi să-şi lărgească rana până când scuipa 
sânge şi puroi. Mă ura fiindcă nu luptasem pentru danezi 
împotriva saxonilor, chiar dacă şi ea era saxonă. Brida era 
toată patimă şi furie. 

— Lordul Ælfric spera să mergi la Dunholm înainte să vii 
la Bebbanburg, zise Ingulfrid. 

— Spera? 


% 150 # 


Ezită, ca şi cum s-ar fi temut că era pe cale să dezvăluie 
prea mult, apoi ridică din umeri. 

— Are o înţelegere cu Brida. 

De ce eram surprins? Inamicul inamicului nostru este 
prietenul nostru, sau măcar aliatul nostru. 

— Spera că ea o să mă omoare? 

— Ea a promis c-o să te otrăvească, zise Ingulfrid, şi el i- 
a făgăduit aur. 

Nu era de mirare. Brida n-avea să mă ierte niciodată. 
Avea să ducă această ură în mormânt şi, dacă ar fi putut, 
ar fi prelungit-o prin vrăjitorie mult după moartea ei. 

— De ce-mi spui lucrul ăsta? am întrebat-o pe Ingulfrid. 
De ce nu mă îmbii să merg la Dunholm? 

— Fiindcă, dacă mergi la Dunholm, Brida îl va reţine pe 
fiul meu şi va cere mai mult aur decât o vei face tu 
vreodată. Este ranchiunoasă. 

— Şi crudă, am spus, apoi am dat-o uitării pe Brida, 
fiindcă omul de la provă strigă, avertizând asupra apelor 
puţin adânci. 

Ne sondam drumul printr-un canal sinuos care ducea 
spre un banc de nisip pustiu unde creştea iarbă care, în 
mod normal, se găsea pe dune. Canalul o luă spre vest, 
apoi spre nord, apoi iar spre est, şi Middelniht atinse 
fundul apei de patru ori înainte să ajungem la o porţiune 
de apă mai adâncă de la capătul estic al insulei. 

— Este de-ajuns, i-am spus lui Finan, şi am mai vâslit 
preţ de câteva bătăi, ca să ducem prova pe nisip. Asta e 
casa noastră deocamdată, i-am înştiinţat pe membrii 
echipajului. 

Era noul meu regat, moşia mea, peticul meu de nisip 
spălat de mare şi bătut de vânturi de la marginea Friziei, şi 
aveam să-l păstrez doar atâta vreme cât niciun inamic mai 
puternic nu încerca să mă strivească la fel ca pe o muscă. 
Şi aceasta avea să se întâmple negreşit dacă nu izbuteam 
să găsesc mai mulţi oameni, dar pentru moment trebuia 
să-mi ţin echipajul ocupat, aşa că l-am trimis pe fiul meu 
cu Middelniht, însoţit de o duzină de oameni, să caute 
lemne pe bancurile de nisip vecine ca să ne putem face 


% 151 # 


nişte adăposturi. Am găsit şi pe insulă nişte buşteni aduşi 
de apă, şi Osferth se apucă să-i facă un adăpost lui 
Ingulfrid. Fiul meu aduse mai mult lemn, de ajuns cât să 
încropim o tabără. În noaptea aceea am cântat în jurul 
unui foc mare care arunca scântei înspre cerul înstelat. 

— Vrei ca oamenii să afle că suntem aici? mă întrebă 
Finan. 

— Deja ştiu, am spus. 

Vreo două bărci trecuseră pe lângă noi în timpul zilei, şi 
vestea despre prezenţa noastră avea să se răspândească 
printre insule şi de-a lungul țărmului mlăştinos al 
continentului. Thancward, omul care ne luase la rost data 
trecută când fuseserăm aici, avea să-şi facă iarăşi apariţia, 
dar mă îndoiam că voia să lupte. 

Consideram că vom avea linişte câteva zile. 

Vedeam că Finan mă privea neliniştit. Nu vorbisem 
aproape deloc toată seara, nici nu mă alăturasem 
cântatului. Irlandezul nu-şi luase ochii de la mine. Bănuiam 
că ştia ce mă îngrijorează. Nu era vărul meu, nici forţele 
pe care ar fi putut să le adune împotriva mea. Îngrijorarea 
mea era mai mare şi mai profundă de atât: nu întrezăream 
nicio cale care să ne ducă înainte. Nu aveam habar ce să 
fac, totuşi trebuia să fac ceva. Conduceam un echipaj, 
aveam o navă, aveam spade şi nu puteam sta să putrezim 
pe o plajă; cu toate astea, habar n-aveam unde să-i conduc. 
Eram pierdut. 

— Pui santinele? mă întrebă Finan târziu în noapte. 

— Stau eu de pază, am spus. Şi asigură-te că oamenii 
ştiu că Lady Ingulfrid nu este aici pentru distracţia lor. 

— Deja ştiu acest lucru. Pe lângă asta, popa o să-i ia 
gâtul oricui se uită la ea. 

Am râs. „Popa” era porecla lui Osferth. 

— Pare într-adevăr fascinat, am zis blând. 

— Amărâtul e îndrăgostit până peste urechi, oftă 
irlandezul. 

— Era şi cazul să fie, am spus, apoi l-am atins pe Finan 
pe umăr. Dormi, prietene, du-te şi dormi bine. 

M-am plimbat pe plajă în întuneric. Pe această parte a 


4 152 % 


insulei, apa pleoscăia slab, cu toate că auzeam tumultul 
valurilor mai mari de pe latura vestică a dunei. Focul muri 
încet, până deveni doar o grămadă de cenuşă care ardea 
mocnit, însă mi-am continuat plimbarea. Mareea era joasă, 
şi Middelniht era o umbră întunecată înclinată pe uscat. 

Sunt un hlaford, un lord. Un lord trebuie să-şi înzestreze 
oamenii. El este cel care le dă aur, le dă inele, le dă argint. 
Trebuie să-şi hrănească oamenii, să-i adăpostească şi să-i 
îmbogăţească, iar în schimb ei îl slujesc şi-l fac un mare 
senior, unul al cărui nume este rostit cu respect. Insă 
oamenii mei aveau un lord fără casă, un lord al nisipului şi 
cenuşii, un lord cu o singură navă. Şi nu ştiam ce să fac. 

Saxonii mă urau fiindcă omorâsem un abate. Danezii n- 
ar fi avut niciodată încredere în mine, iar pe lângă asta îl 
omorâsem pe fiul lui Sigurd Thorrson, şi Sigurd, care era 
prieten cu Cnut Ranulfson, jurase să răzbune acea moarte. 
Ragnar, care m-ar fi primit ca pe un frate şi mi-ar fi dat 
jumătate din averea lui, era mort. Æthelflæd mă iubea, 
însă Æthelflæd îşi iubea şi biserica şi nu avea puterea de a 
mă apăra împotriva mercienilor care-l slujeau pe soţul ei, 
iar el nu mai voia să aibă de-a face cu ea. Era apărată de 
fratele ei, Edward al Wessexului, iar acesta probabil m-ar 
fi primit bine, cu toate că ar fi pretins wergild pentru 
moartea preotului şi m-ar fi silit să mă umilesc cerând 
iertare în faţa preoţilor lui. Nu mi-ar fi dat pământ. Mi-ar fi 
putut oferi protecţie, folosindu-mă drept războinic, însă n- 
aş fi fost lord. 

Şi îmbătrâneam. Ştiam, o simţeam în oase. Eram la 
vârsta la care bărbaţii comandă armate. Când stau în 
spatele oamenilor care formează zidul de scuturi şi lasă 
lupta pe seama tinerilor din faţă. Aveam fire cărunte şi o 
barbă vârstată cu alb. Deci eram bătrân, eram detestat, 
eram proscris, eram pierdut, dar fusesem şi în situaţii mai 
rele. Unchiul meu mă vânduse odată ca sclav şi acela 
fusese un moment greu, în afara faptului că aşa l-am 
cunoscut pe Finan şi împreună supravieţuiserăm. Finan 
avusese plăcerea să-l omoare pe nenorocitul care ne 
arsese cu fierul roşu, iar eu tocmai avusesem bucuria să-l 


% 153 # 


omor pe nenorocitul care mă trădase. Creştinii vorbesc 
despre roata norocului, o roată mare care se învârte mereu 
şi care câteodată ne ridică sus în lumina soarelui şi în alte 
momente ne târăşte prin căcat şi noroi. Şi iată-mă acum, în 
căcat şi gunoi. „Aşa că mai bine stai acolo”, m-am gândit. 
„Un om ar putea fi într-o situaţie şi mai rea decât să 
stăpânească nişte insule frizone.” N-aveam nicio îndoială 
că puteam să-l înving pe Thancward, să-i iau în slujba mea 
pe oamenii lui rămaşi în viaţă şi apoi să-mi fac un mic 
regat de dune de nisip şi rahat de focă. Am zâmbit la acest 
gând. 

— Osferth spune că, într-adevăr, n-o să-mi omori fiul. 

Vorbea din spatele meu. M-am întors s-o văd pe 
Ingulfrid. 

Era o umbră în faţa dunei. Nu am zis nimic. 

— Spune că eşti într-adevăr un om bun. 

Am râs. 

— Am făcut mai multe văduve şi mai mulţi orfani decât 
majoritatea oamenilor. Asta mă face bun? 

— Spune că eşti de treabă, onorabil şi... încăpățânat. 

— Are dreptate că sunt încăpățânat. 

— Şi acum eşti pierdut. 

Vorbea calm, fără sfidare sau furie în voce. 

— Pierdut? am întrebat. 

— Nu ştii unde să mergi, şi nu ştii ce să faci. 

Am zâmbit fiindcă avea dreptate, apoi am privit-o cum 
păşea cu grijă pe plajă. 

— Nu ştiu unde să merg, am recunoscut. 

Se apropie de rămăşiţele focului, se lăsă pe vine acolo şi- 
şi întinse mâinile spre cenuşa care mai mocnea slab. 

— M-am simţit aşa timp de cincisprezece ani, zise ea cu 
tristeţe. 

— Atunci soţul tău este un prost. 

Scutură din cap. 

— Aşa îmi tot spui, dar de fapt este un om isteţ, şi tu i-ai 
făcut o favoare. 

— Luându-te pe tine? 

— Omorându-l pe lordul Ælfric. Se uită la jar, privind 


$ 154% 


cum ultimele flăcări se răsuceau, dispăreau şi luceau din 
nou. Acum soţul meu este liber să facă ce vrea. 

— Şi ce vrea? 

— Să fie în siguranţă în Bebbanburg. Fără să meargă în 
fiecare noapte la culcare întrebându-se unde eşti. Iar 
acum? Cred că-şi vrea fiul înapoi. In ciuda tuturor 
păcatelor, Uhtred îi este drag. 

lată de ce, m-am gândit, vorbea cu mine fără sfidare sau 
amărăciune. Voia să se roage pentru fiul ei. M-am aşezat 
de cealaltă parte a focului şi am împins butucii arşi cu 
piciorul pentru a face flăcările mici să reînvie. 

— Nu va fi în siguranţă în Bebbanburg, am spus, atâta 
vreme cât Cnut Ranulfson şi Sigurd Thorrson trăiesc. Şi ei 
vor Bebbanburgul şi, într-o bună zi, vor încerca să-l 
cucerească. 

— Dar preoţii soţului meu spun că Northumbria este 
menită a fi creştină, aşa că danezii vor fi înfrânți. Este voia 
Dumnezeului creştin. 

— Eşti creştină? 

— Ei spun că da, dar nu sunt sigură. Soţul meu a insistat 
să fiu botezată, aşa că un preot m-a băgat într-un butoi şi 
mi-a împins capul sub apă. Soţul meu a râs când ei au 
făcut asta. Apoi m-au pus să sărut braţul sfântului Oswald. 
Era uscat şi galben. 

Sfântul Oswald. Uitasem de noua exaltare stârnită de 
abatele pe care-l omorâsem. Sfântul Oswald. Fusese rege 
al Northumbriei în vremurile de demult. Trăise la 
Bebbanburg şi stăpânise tot nordul, până când a mers la 
război contra Merciei şi a fost înfrânt în luptă de un rege 
păgân. Zeul bătut în cuie nu l-a ajutat prea mult în acea zi, 
iar trupul i-a fost tăiat în bucăţi, dar fiindcă era şi rege, şi 
sfânt, oamenii i-au adunat bucăţile ciopârţite şi le-au 
păstrat. Ştiam că braţul stâng al sfântului îi fusese dat 
lordului Ælfric şi, cu mult înainte de asta, condusesem 
escorta care însoțea capul sfântului printre dealurile din 
nord. 

— Preoţii spun că, dacă bucăţile din trupul lui Oswald 
pot fi puse înapoi laolaltă, atunci toate pământurile saxone 


% 155 # 


vor fi stăpânite de un singur lord. Un rege, zise Ingulfrid. 

— Preoţii vorbesc în dodii tot timpul. 

— Şi ZEthelred al Merciei l-a rugat pe lordul Ælfric să-i 
dea braţul, continuă ea ignorându-mi vorbele. 

Asta îmi stârni interesul. M-am uitat la faţa ei luminată 
de flăcări. 

— Şi ce a zis Ælfric? 

— A zis că dă braţul pe cadavrul tău. 

— Serios? 

— Serios. 

Am râs, apoi am căzut pe gânduri. Æthelred voia să 
adune laolaltă ciolanele lui Oswald? Asta era ambiția lui? 
Să fie rege al tuturor saxonilor? Şi credea în aiureala 
popilor, că oricine ar fi avut trupul sfântului Oswald nu 
putea fi înfrânt în luptă? Legenda spunea că mare parte 
din trupul lui Oswald fusese dus la o mănăstire în Mercia, 
unde călugării refuzaseră să accepte relicvele fiindcă, 
spuneau ei, Oswald fusese duşman al regatului lor, dar în 
acea noapte, când trupul era în faţa porţilor mănăstirii, o 
lumină mare străpunsese cerurile revărsându-se peste 
cadavru, iar coloana de lumină îi convinsese pe călugări să 
accepte rămăşiţele sfântului. Mănăstirea fusese apoi 
cucerită de danezi, care-i alipiseră pământurile la 
Northumbria. Deci /Ethelred voia să găsească acel trup 
uscat? Dacă eu aş fi stăpânit acea parte a Northumbriei, aş 
fi dezgropat demult cadavrul, l-aş fi ars şi i-aş fi împrăştiat 
cenuşa în vânt. Dar se pare că ZEthelred tot mai credea că 
trupul se afla în mormântul lui, or, pentru a-l obţine, 
trebuia să se bată cu seniorii Northumbriei. Plănuia un 
război împotriva lui Cnut? Întâi Anglia de Est, apoi 
Northumbria? Era o nebunie. 

— Crezi că ZEthelred vrea să invadeze Northumbria? am 
întrebat-o. 

— Vrea să fie rege al Merciei, zise Ingulfrid. 

Intotdeauna voise asta, dar nu îndrăznise niciodată să-l 
înfrunte pe Alfred. Acum însă, Edward era rege. ZEthelred 
îşi măcinase nervii sub Alfred, şi puteam doar să-mi 
imaginez cât de mult îl durea să fie la cheremul tânărului 


% 156 # 


Edward. Şi /ZEthelred îmbătrânea la fel ca mine şi se 
gândea la reputaţia lui. Nu voia să fie ţinut minte ca 
vasalul Wessexului, ci drept rege al Merciei, şi mai ales 
drept regele care alipise Anglia de Est la teritoriul Merciei. 
Şi de ce să se oprească aici? De ce să nu invadeze 
Northumbria şi să devină rege al tuturor saxonilor din 
nord? Şi, îndată ce-i alipea pe thegnii din Anglia de Est 
armatei sale, avea să fie destul de puternic să-l sfideze pe 
Cnut. În plus, trupul sfântului Oswald i-ar fi convins pe 
creştinii din nord că zeul lor bătut în cuie era de partea lui 
ZEthelred, şi acei creştini s-ar fi putut răscula împotriva 
stăpânilor lor danezi. /ZEthelred avea să fie ţinut minte 
drept regele care a făcut Mercia puternică din nou, poate 
chiar drept omul care a unit toate regatele saxone. Avea să 
dea foc Britaniei ca să-şi scrie numele în cronicile istoriei. 

Şi marele obstacol în calea acelei ambiţii era Cnut 
Ranulfson, Cnut Spadă-Lungă, omul care o mânuia pe Ură- 
de-Gheaţă. Iar soţia şi copiii lui Cnut erau dispăruţi, 
probabil ţinuţi ostatici. Am întrebat-o pe Ingulfrid dacă 
auzise despre răpirea lor. 

— Bineînţeles că am auzit, întreaga Britanie ştie. După o 
scurtă pauză, adăugă: Lordul Ælfric credea că tu i-ai luat. 

— Oricine i-a luat, a vrut ca lumea să creadă aşa ceva. 
Mi-au folosit stindardul, dar nu am fost eu. 

Se uită în flăcările mici. 

— Vărul tău ZEthelred are cel mai mult de câştigat de pe 
urma răpirii lor. 

Mi-am dat seama că era o femeie deşteaptă şi rafinată. 
Vărul meu, mă gândeam, era un neghiob că nu o preţuia. 

— Nu Æthelred a făcut-o, am spus. Nu este atât de 
curajos. Se teme de Cnut. N-ar risca să-şi atragă furia lui 
Cnut, nu încă, nu atâta vreme cât Cnut este mult mai 
puternic. 

— Cineva a făcut-o, zise ea. 

Cineva care beneficia de lipsa de reacţie a lui Cnut. 
Cineva destul de prost încât să rişte răzbunarea sălbatică a 
danezului. Cineva destul de deştept încât să păstreze 
secretul. Cineva care s-o facă în numele lui /ZEthelred, 


% 157 % 


probabil pentru o mare răsplată în aur sau pământ, şi 
cineva care să dea vina pe mine. 

Şi dintr-odată a fost ca şi cum peste cenuşa mocnită s-ar 
fi aruncat lemne uscate. Conştientizarea fu ca o rază de 
lumină, ca acea coloană care coborâse din cer pentru a 
desluşi trupul dezmembrat al lui Oswald. 

— Haesten, am spus. 

— Haesten, repetă Ingulfrid numele ca şi cum ar fi ştiut 
în tot acest timp. Cine altcineva? 

— Dar Haesten... am început, fără să continui. 

Da, Haesten era destul de curajos încât să-l înfrunte pe 
Cnut şi destul de trădător încât să se alieze cu /ZEthelred, 
dar ar fi riscat el răzbunarea teribilă a lui Cnut? Haesten 
nu era prost. Supravieţuise unor înfrângeri succesive, şi 
totuşi scăpase liber de fiecare dată. Avea pământ, nu mult, 
şi oameni, nu mulţi, dar avea ceva. Şi dacă într-adevăr o 
răpise pe soţia lui Cnut, risca să piardă totul, mai ales 
viaţa, iar acea viaţă nu avea să se sfârşească uşor, ci după 
zile întregi de tortură. 

— Haesten este prietenul tuturor, zise Ingulfrid. 

— Nu şi al meu, am spus. 

— Şi duşmanul tuturor, continuă ea, fără a-mi băga în 
seamă vorbele. Supravieţuieşte jurând credinţă oricui este 
mai puternic decât el. Tace, stă ca un câine pe vatră şi dă 
din coadă când cineva se apropie. Le jură credinţă lui Cnut 
şi lui ZEthelred, dar ştii ce spun creştinii. Niciun om nu 
poate sluji doi stăpâni. 

Am pufnit. 

— Îl slujeşte pe ZEthelred? Am clătinat din cap. Nu, îi 
este duşman. Îl slujeşte pe Cnut. Ştiu asta, l-am întâlnit la 
moşia lui Cnut. 

Ingulfrid îmi zâmbi complice. 

— Ai încredere în Haesten? 

— Bineînţeles că nu. 

— Tatăl meu a venit prima dată în Britania în serviciul 
lui Haesten, şi l-a părăsit ca să i se alăture lui Sigtrygg. 
Spune că Haesten este la fel de demn de încredere ca un 
şarpe. Dacă-ţi ia mâna, zice tatăl meu, ai face bine să-ţi 


4 158 # 


numeri degetele. 

Nimic din ce-mi spunea nu era nou. 

— Totul este adevărat, am spus, dar Haesten e slab, are 
nevoie de protecţia lui Cnut. 

— Aşa-i, căzu ea de acord. Dar dacă, să zicem, a trimis 
un emisar la /Ethelred? Un emisar secret? 

— Nu m-ar surprinde. 

— Şi Haesten se oferă să-l slujească pe /Ethelred, 
trimiţându-i ştiri şi făcându-i unele servicii în măsura în 
care nu-i trezeşte bănuielile lui Cnut, continuă Ingulfrid. In 
schimb, ZEthelred promite să nu-l atace pe Haesten. 

M-am gândit la vorbele ei, apoi am încuviinţat din cap. 

— Mi-am petrecut opt ani dorind să-l atac pe Haesten, 
însă /Ethelred a refuzat să-mi dea oameni. 

Haesten ocupase Ceaster, iar acea mare fortăreață 
romană ar fi protejat teritoriile nordice ale Merciei de 
atacurile normanzilor din Irlanda sau ale danezilor şi 
normanzilor din Cumbraland, totuşi ZEthelred refuzase să 
aprobe un atac. Crezusem că voia pur şi simplu să mă 
împiedice să-mi sporesc faima. Prin urmare, fusesem silit 
să-mi pun oamenii să păzească Ceasterul şi să se asigure 
că Haesten nu cauza probleme. 

Ingulfrid pufni uşor. Peste câteva clipe, cu ochii la 
flăcările mici, zise: 

— Nu ştiu dacă ceva din ceea ce spun este adevărat, dar 
ţin minte că am auzit vorbindu-se despre soţia lui Cnut şi 
imediat m-am gândit la Haesten. Este trădător şi isteţ. Ar 
putea să-l convingă pe /Ethelred că-i este loial, dar 
Haesten îl va sluji întotdeauna pe cel mai puternic, nu pe 
cel mai slab. Îi va zâmbi lui ZEthelred, în timp ce-i linge 
dosul lui Cnut, şi ZEthelred crede că Cnut n-o să atace 
fiindcă soţia lui este ostatică, dar... Făcu o pauză şi-şi 
ridică fruntea ca să se uite direct la mine. Dar dacă asta e 
ceea ce Cnut şi Haesten vor ca ZEthelred să creadă? 

M-am uitat la ea în timp ce încercam să înţeleg. Avea 
sens. Soţia şi copiii lui Cnut nu fuseseră răpiți deloc, era 
doar un truc pentru a-l face pe ZEthelred să se simtă în 
siguranţă. M-am gândit la întâlnirea mea cu Cnut. Totul 


4 159 # 


făcea parte din plan. Păruse ostil, dar apoi devenise 
prietenos, şi Haesten fusese acolo, zâmbind superior tot 
timpul. Şi de ce Cnut nu-l dăduse niciodată la o parte pe 
Haesten?  Ceaster era o fortăreață vitală, deoarece 
controla mare parte din traficul dintre Britania şi Irlanda, 
se afla între Mercia şi Northumbria şi între galezi şi 
saxoni; totuşi, Cnut îi îngăduise lui Haesten s-o păstreze. 
De ce? Fiindcă Haesten era util? Prin urmare, avea 
Ingulfrid dreptate şi Haesten îi ascundea pe soţia şi copiii 
lui Cnut? Şi îi spunea lui Æthelred că-i răpise şi-i ţinea 
ostatici? 

— Aşadar, Cnut îl duce cu zăhărelul pe ZEthelred, am 
spus încet. 

— Şi dacă /ZEthelred, simțindu-se în siguranţă, atacă 
Anglia de Est? mă întrebă ea. 

— Atunci va mărşălui într-acolo, şi în clipa în care 
trupele lui au părăsit Mercia, danezii o să se năpustească 
la atac. 

— Danezii vor ataca Mercia, confirmă ea. Probabil se 
întâmplă chiar acum. ZEthelred crede că este în siguranţă, 
şi când colo e păcălit. Armata merciană se află în Anglia de 
Est, iar Cnut şi Sigurd sunt în Mercia, distrugând, arzând, 
jefuind, violând, omorând. 

Focul îşi trăia ultimele clipe. Peste uscat se întinsese o 
lumină cenuşie, o lumină cenuşie care atingea marea 
interioară cu tremurul său fantomatic. Erau zorile, se 
lumina de ziuă, luminându-mi gândurile deopotrivă. 

— Are noimă, am spus încă nesigur. 

— Lordul Ælfric avea spioni peste tot, zise ea, cu toate 
că nu a reuşit să găsească unul la tine în casă. Dar erau în 
rest peste tot şi trimiteau veşti la Bebbanburg. Bărbaţii 
vorbeau în marea sală, şi eu trăgeam cu urechea. Nu mă 
ascultau niciodată pe mine, dar mă lăsau să ascult. Şi 
câteodată soţul meu îmi spune unele lucruri, dacă nu mă 
bate. 

— Te bate? 

Se uită la mine ca la un prost. 

— Sunt soţia lui. Dacă nu îi fac pe plac, bineînţeles că 


% 160 # 


mă bate. 

— N-am bătut niciodată o femeie. 

Zâmbi. 

— Lordul Ælfric întotdeauna a spus că eşti un neghiob. 

— Poate că sunt, dar se temea de mine. 

— Era îngrozit, confirmă ea, şi la fiecare respiraţie te 
blestema şi se ruga să mori. 

Şi totuşi Ælfric, nu eu, ajunsese la Mâncătorul-de-Leşuri. 
Mă uitam cum lumina cenuşie se umplea de strălucirea 
dimineţii. 

— Braţul sfântului Oswald e tot la Bebbanburg? 

Ingulfrid încuviinţă din cap. 

— E păstrat în capelă, într-o raclă de argint, dar soţul 
meu vrea să-l dea lui ZEthelred. 

— Ca să-l încurajeze? 

— Cnut i-a cerut să facă asta. 

— Aha, am făcut, înțelegând. 

Cnut îl încuraja pe ZEthelred să invadeze Anglia de Est, 
iar /Ethelred avea s-o facă, dacă se putea bizui pe ajutorul 
magic al trupului sfântului Oswald. 

— Bebbanburgul este slab, zise Ingulfrid. Fortăreaţa în 
sine e foarte puternică, şi pot fi adunaţi destui oameni ca s- 
o apere de majoritatea duşmanilor, dar nu vor îndrăzni să 
provoace un duşman cu adevărat periculos. Aşa că preferă 
să le arate prietenie vecinilor. 

— Sunt prietenoşi cu danezii. 

— Cu danezii, da. 

— Deci soţul tău este ca Haesten, supravieţuieşte stând 
culcat şi dând din coadă. 

Ezită o clipă, apoi aprobă din cap. 

— Da. 

Bebbanburgul nu conta pentru danezi. Conta pentru 
mine, însă pentru danezi era doar un ghimpe în coaste. Ei 
voiau Bebbanburgul, bineînţeles că-l voiau, dar voiau mult 
mai mult. Voiau câmpurile bogate, râurile domoale şi 
pădurile dese din Mercia şi Wessex. Voiau o ţară numită 
Dania. Voiau totul şi, în timp ce eu eram eşuat pe o plajă 
din Frizia, ei probabil că-şi îndeplineau țelul. 


% 161 # 


Şi m-am gândit la ZEthelfleed. Era prinsă în toată această 
nebunie. _ 

Nu ştiam dacă era adevărat. În acea clipă, în timp ce 
soarele înroşea răsăritul, habar nu aveam ce se întâmpla în 
Britania. 

Totul era presupunere. Tot ce ştiam era că lunga pace 
continua şi doar îmi imaginam haosul, însă instinctul îmi 
spunea altceva. Şi dacă instinctul nu este vocea zeilor, 
atunci ce este? 

Dar de ce ar fi trebuit să-mi pese? Creştinii mă 
dispreţuiau şi-mi arseseră domeniul. Mă alungaseră din 
Mercia, aşa că eram proscris pe această dună pustie. Nu le 
datoram nimic. Dacă aş fi avut o urmă de minte, m-aş fi 
dus la Cnut să-i ofer spada mea şi apoi aş fi plimbat-o prin 
toată Mercia şi tot Wessexul, aş fi dus-o până pe coasta de 
sud şi i-aş fi zdrobit pe neghiobii pioşi care mă scuipaseră 
în faţă. I-aş fi avut pe toţi episcopii şi abaţii şi preoţii în 
genunchi în faţa mea, cerând îndurare. 

Şi m-am gândit la ZEthelfleed. 

Şi am ştiut ce trebuia să fac. 


— Aşadar, ce facem? mă întâmpină Finan a doua zi 
dimineaţă. 

— Ne trebuie hrană, am spus, destulă pentru trei sau 
patru zile pe mare. 

Mă privi, surprins de hotărârea din vocea mea, apoi 
dădu din cap. 

— Avem mult peşte şi carne de focă. 

— Afumă-le, am ordonat. Dar bere? 

— Avem destulă pentru o săptămână. Am luat două 
butoaie de pe Reinbôge. 

Bietul Blekulf. li lăsasem pe el, pe fiul lui şi pe celălalt 
membru al echipajului la Bebbanburg. Voia să-şi salveze 
corabia, dar îi spusesem să renunţe. 

— Haideţi cu noi, îl îndemnasem. 

— Să venim cu voi unde? 

— Frizia, îi răspunsesem, luându-mă gura pe dinainte. 
Nu fusesem sigur că Frizia va fi destinaţia mea, deşi nu mă 


4 162 # 


puteam gândi la vreun alt refugiu. Încercând să-mi acopăr 
prostia, continuasem: Mai devreme sau mai târziu, vom 
merge în Frizia. Sunt mai mari şanse să merg în Anglia de 
Est întâi, dar poţi oricând să găseşti acolo o navă care să 
te ducă în Frizia. 

— O voi salva pe Reinbôge, insistase  Blekulf 
încăpățânat, nu într-o stare atât de gravă. 

Aşa că rămăsese, însă aveam dubii că apucase să-şi 
împingă nava pe mare înainte ca oamenii vărului meu să-l 
găsească. În acest caz, Blekulf avea să le va spună că mă 
îndreptam spre Frizia. 

Am fi putut pleca în acea zi, sau cel târziu a doua zi, 
dacă am fi strâns destulă mâncare pe Middelniht, dar 
aveam nevoie de două sau trei zile să ne revenim după 
furtună. Armele şi zalele se udaseră şi trebuiau frecate cu 
nisip pentru a da jos ultimele pete de rugină; prin urmare, 
i-am spus lui Finan că urma să plecăm peste trei nopţi. 

— Şi unde mergem? întrebă el. 

— La război, i-am replicat solemn. Le vom da poeţilor 
ceva despre care să cânte. Le vom îmbârliga limbile de la 
atâta cântat! Mergem la război, prietene. Bătându-l pe 
umăr, am adăugat: Totuşi, în clipa asta mă duc să dorm. 
Ţine-i pe oameni ocupati, spune-le că vor fi eroi! 

Eroii trebuiau să lucreze întâi. Trebuiau omorâte foci, 
prinşi peşti şi adunate lemne, astfel încât carnea, tăiată în 
fâşii subţiri, să poată fi afumată. Lemnul verde este cel mai 
bun pentru afumat, dar nu era de găsit, aşa că am 
amestecat lemnul uscat cu iarbă de mare şi am aprins 
focurile, lăsând fumul să păteze cerul. 

Middelniht trebuia reparată. Din fericire, era într-o stare 
destul de bună, aşa că i-am verificat toate funiile, i-am 
peticit o crăpătură din velă şi i-am curăţat cala la reflux. 
Tot la reflux am luat câţiva oameni şi am înfipt prăjini în 
bancurile de nisip. Era greu. Trebuia să săpăm gropi în 
nisipul acoperit de apă joasă, şi imediat ce terminam de 
săpat groapa, apa şi nisipul o umpleau. Săpam în 
continuare, râcâiam cu mâinile goale şi scânduri rupte, 
apoi băgam prăjina cât de adânc puteam, înainte să 


Y% 163 # 


umplem groapa cu pietre pentru a o ţine în poziţie 
dreaptă. Nu erau pietre printre dune şi insulițe, aşa că am 
folosit balastul lui Middelniht, în care am înlocuit pietrele 
cu nisip. Avea să plutească puţin mai sus, dar m-am gândit 
că nu era mare lucru. După două zile de muncă puteam fi 
mulţumiţi: prăjinile se vedeau deasupra apei chiar şi când 
fluxul era maxim şi, cu toate că unele stăteau oblic din 
cauza curentului şi vreo două tot erau luate de apă, 
celelalte arătau o cale printre bancurile înşelătoare spre 
insula noastră de refugiu. O cale de urmat pentru orice 
duşman. 

Şi duşmanul veni. Nu era Thancward. Ştia că ne 
întorseserăm şi-i văzusem nava trecând de vreo două ori, 
dar nu voia necazuri, aşa că ne ignorase. În ultima noastră 
zi acolo, într-o dimineaţă frumoasă de vară, sosi o corabie. 
Sosi exact când noi plecam. Arseserăm adăposturile, 
duseserăm carnea afumată la bordul lui Middelniht şi 
acum tocmai ce ridicam ancora de piatră şi puneam vâslele 
în suporturi. 

Corabia sosi dinspre apus. O urmărisem cum se apropia 
şi-i văzusem capul de animal înalt şi lucitor de la prova. 
Vântul bătea dinspre vest, aşa că venea cu vela întinsă şi, 
când se apropie, am văzut modelul în formă de vultur 
cusut pe pânza groasă. O corabie mândră, o corabie 
splendidă, plină de oameni ale căror coifuri reflectau 
lumina soarelui. 

Până în ziua de azi nu ştiu ce corabie fusese aceea sau 
cine o comanda. Un danez, bănuiesc, şi probabil era un 
danez care voia recompensa promisă de vărul meu oricui 
mă omora. Sau probabil era doar un pirat care trecea pe- 
acolo şi zărise o pradă uşoară, dar oricine a fost văzuse 
nava noastră mai mică şi văzuse că Middelniht încerca să 
plece dintre insule şi ne văzuse vâslind spre capătul 
dinspre continent al canalului pe care-l marcaserăm cu 
prăjinile. 

Şi mă prinsese în capcană. Venea repede, împinsă de 
vântul care-i umfla vela ranforsată cu funii şi împodobită 
cu vulturul brodat. Tot ce trebuia să facă era să intre pe 


Y 164 9 


canal şi să-şi înfigă în flancul nostru carena sa mare, ca să 
ne rupă vâslele, sau să se arunce în noi, carenă în carenă, 
şi să-şi trimită războinicii la abordaj. Ne-ar fi înfrânt, 
fiindcă nava era de două ori cât a noastră şi echipajul avea 
de două ori mai mulţi oameni. 

Mă uitam cum venea spre noi, în timp ce vâsleam, şi era 
o privelişte frumoasă. Capul de dragon era poleit cu aur, 
vela cu vultur era brodată cu fir roşu, iar stindardul de pe 
catarg era un amestec de albastru-deschis şi auriu. Apai 
se spărgea albă sub prova. Oamenii erau în zale, înarmaţi, 
purtând scuturi şi săbii. Hotărâtă să ucidă, intră în canalul 
marcat de unde nu aveam scăpare; auzeam strigătele 
oamenilor de la bord în timp ce se îmbărbătau să ne 
măcelărească. 

Apoi se produse izbitura. 

Prăjinile o îndrumaseră pe un banc de nisip, de aceea le 
pusesem cu atâta grijă. 

Se izbi şi catargul se crăpă şi se rupse, astfel că vela 
căzu peste navă, şi odată cu ea căzură şi braţul greu al 
velei şi catargul rupt. Oamenii fură aruncaţi în faţă din 
pricina impactului, atunci când carena grea intră în nisip. 
Cu o clipă înainte fusese o corabie mândră care-şi vâna 
prada, iar acum era o epavă, cu puntea plină de oameni 
care încercau să se ridice în picioare. 

lar eu am întors cârma lui Middelniht, astfel încât să 
ajungem în adevăratul canal, înconjurând pe la sud bancul 
de nisip unde eşuase mândra corabie. Vâsleam încet, 
bătându-ne joc de duşmanii împotmoliţi, şi când am trecut 
pe lângă ei, la o distanţă sigură de suliţele lor, le-am făcut 
cu mâna un salut de bună dimineaţa. 

Apoi am ajuns pe mare. 

Ingulfrid şi fiul ei erau aproape de mine, Finan mi-era 
alături, fiul meu şi oamenii mei erau la vâsle. Soarele ne 
scălda în lumină, apa clipocea, vâslele se mişcau în apă, iar 
noi navigam. 

Navigam să facem istorie. 


4 165 # 


Sapte 
a 


Roata norocului se întorcea. Nu ştiam, fiindcă în cea mai 
mare parte a timpului nu simţim mişcarea roții, dar se 
învârtea repede în timp ce ne îndepărtam de Frizia în acea 
zi de vară luminată de soare. 

Mergeam înapoi în Britania. Înapoi, acolo unde creştinii 
mă urau şi danezii nu aveau încredere în mine. Înapoi, 
deoarece instinctul îmi spunea că lunga pace era pe 
terminate. Cred că instinctul este vocea zeilor, dar nu 
eram sigur că acei zei îmi spuneau adevărul. Şi zeii mint, şi 
înşală, şi ne joacă feste. Mă temeam că urma să ajung într- 
o ţară care nu era în război şi unde nimic nu se schimbase, 
aşa că eram precaut. 

Dacă aş fi fost sigur de mesajul zeilor, aş fi navigat spre 
nord. Mă gândisem la aşa ceva. Mă gândisem să trec 
dincolo de ţărmul nordic al Scoției, apoi s-o iau spre sud 
printre insulele sălbatice, şi mai la sud până pe coasta 
nordică a Ţării Galilor, apoi spre est, acolo unde râurile 
Dee şi Mærse se varsă în mare. De acolo, călătoria pe Dee 
până la Ceaster este scurtă, dar, deşi bănuiam că Haesten 
ascundea acolo familia lui Cnut, nu aveam nicio dovadă. Pe 
lângă asta, cu echipajul meu mic, ce şanse aş fi avut 
împotriva garnizoanei lui Haesten, apărată de zidurile 
romane solide de la Ceaster? 

Aşadar, eram prudent. Am luat-o spre vest, înspre ceea 
ce speram că va fi un loc sigur unde să aflu noutăţi. A 
trebuit să vâslim, Fiindcă vântul era împotriva noastră, şi 
întreaga zi am ţinut un ritm lent, folosind doar douăzeci de 
vâslaşi, astfel încât oamenii să se poată odihni pe rând. 

Am vâslit şi eu cot la cot cu ei. 

Noaptea aceea a fost senină, şi eram singuri sub 
puzderia de stele. Laptele zeilor se întindea în spatele 


% 166 9 


acestora, un arc de lumină reflectat de valuri. Lumea a fost 
făurită în foc şi, când a fost gata, zeii au luat scânteile 
rămase şi cenuşa şi le-au aruncat pe cer; mă minunez şi 
acum de splendoarea acelui arc de lumină lăptoasă. 

— Dacă ai dreptate, totul ar putea fi gata. 

Finan, care mi se alăturase la cârmă, îmi strică visarea. 

— Războiul? 

— Dacă ai dreptate. 

— Dacă am dreptate, nici nu a început, am zis. 

Finan pufni. 

— Cnut o să-l taie pe ZEthelred în bucățele! Nu-i trebuie 
mai mult de o zi să-l ciopârţească pe nemernicul ăla laş. 

— Cred că Cnut o să aştepte, am spus, şi nici măcar 
atunci n-o să-l atace pe /Zthelred. O să-l lase să se 
împotmolească în Anglia de Est, o să-l lase să putrezească 
în mlaştini, iar apoi o s-o ia spre sud, în Mercia. Şi-o să 
aştepte strângerea recoltei înainte să pornească. 

— N-o să fie mult de adunat, zise Finan sumbru, nu după 
vara asta umedă. 

— Dar tot o să vrea orice poate jefui. Şi dacă avem 
dreptate în legătură cu Haesten, atunci /Ethelred crede că 
este în siguranţă. Crede că se poate lupta în Anglia de Est 
şi că Cnut n-o să-l atace. Prin urmare, Cnut o să aştepte 
doar atât cât să-l convingă pe ZEthelred că este într-adevăr 
în siguranţă. 

— Prin urmare, când o să atace Cnut Mercia? întrebă 
Finan. _ 

— Peste câteva zile. Trebuie să fie vremea recoltei. Încă 
o săptămână? Două? 

— Şi ZEthelred va fi foarte ocupat în Anglia de Est. 

— Cnut ia sudul Merciei, apoi se întoarce contra lui 
ZEthelred şi-l supraveghează pe Edward. 

— Edward o să pornească şi el la război? 

— Trebuie, am spus cu înverşunare. Edward nu-şi poate 
permite să-i lase pe danezi să ia întreaga Mercie, dar 
preoţii ăia cu pişat în loc de creier l-ar putea sfătui să 
rămână în burhurile lui. Să-l lase pe Cnut să vină la el. 

— Aşadar, Cnut ia Mercia, zise Finan, apoi Anglia de 


4 167 # 


Est, şi la sfârşit se îndreaptă contra Wessexului. 

— Asta vrea să facă. Cel puţin, aşa aş face în locul lui. 

— Şi noi ce facem? 

— li scoatem pe nenorociţi din căcat, bineînţeles. 

— Toţi cei treizeci şi şase? 

— Tu şi cu mine am putea-o face singuri, am spus în 
zeflemea. 

Râse. Vântul se înteţea, înclinând nava. Se întorcea spre 
nord şi, dacă ar fi continuat să se întoarcă, am fi putut să 
ridicăm vela şi să tragem vâslele la bord. 

— Şi ce facem cu sfântul Oswald? 

— Ce să facem? 

— Oare /Ethelred chiar încearcă să-i pună bucăţile 
înapoi laolaltă bietului om? 

Nu eram sigur. ZEthelred era destul de superstiţios încât 
să creadă afirmaţia creştinilor că trupul sfântului avea 
puteri magice, însă, ca să pună mâna pe cadavru, ar fi 
trebuit să pătrundă în Northumbria ocupată de danezi. Din 
câte ştiam, era gata să pornească un război contra 
danezilor din Anglia de Est, dar ar fi riscat încă unul 
contra lorzilor northumbrieni? Sau credea că Cnut nu va 
îndrăzni să lupte, atâta vreme cât soţia lui era ţinută 
ostatică? Dacă într-adevăr credea asta, atunci ar fi putut 
risca o expediţie în Northumbria. 

— Vom afla destul de curând, am spus. 

I-am dat cârma lui Finan şi l-am lăsat să ghideze nava, în 
timp ce eu mi-am croit drum cu grijă printre trupurile 
adormite şi pe lângă cei douăzeci de oameni care vâsleau 
încet în noaptea luminată de stele. Am mers la provă, am 
pus o mână pe stâlpul dragonului şi m-am uitat înainte. 

Imi place să stau la prova navelor, iar în acea noapte 
marea era împroşcată de lumina stelelor, o cărare 
lucitoare de-a lungul întunericului acvatic, dar ducând 
unde? Priveam marea încreţindu-se şi lucind şi ascultam 
cum apa se spărgea agitată de carena lui Middelniht când 
nava se ridica şi se afunda în valurile mici. Vântul se 
schimbase destul ca să ne împingă spre sud, dar, cum nu 
aveam vreo idee clară asupra destinaţiei, nu i-am strigat 


4 168 # 


lui Finan să schimbe cursul. Am lăsat nava să urmeze 
cărarea aceea de lumină strălucitoare de-a lungul mării ce 
scânteia sub stele. 

— Şi ce se întâmplă cu mine? 

Era Ingulfrid. N-o auzisem venind de-a lungul punţii 
lungi. Când m-am întors, i-am văzut faţa palidă încadrată 
de gluga mantiei lui Ælfric. 

— Ce se întâmplă cu tine? am zis. Vei merge acasă cu 
fiul tău, atunci când soţul tău plăteşte răscumpărarea, 
bineînţeles. 

— Şi ce se va întâmpla cu mine acasă? 

Era cât pe ce să-i răspund că nu era treaba mea, dar 
apoi am înţeles de ce pusese întrebarea cu atâta tristeţe în 
glas. 

— Nimic, am spus, ştiind că era o minciună. 

— Soţul meu o să mă bată, şi probabil n-o să se oprească 
la asta. 

— Cum aşa? 

— Sunt o femeie fără onoare. 

— Nu eşti. 

— Şi el o să mă creadă? 

O vreme, nu am spus nimic, apoi am clătinat din cap. 

— N-o să te creadă. 

— Deci o să mă bată, după care, cel mai probabil, o să 
mă omoare. 

— Ar face aşa ceva? 

— Este un om mândru. 

— Şi un prost, am mormăit. 

— Dar şi proştii ucid. 

Îmi trecu prin minte să-i spun că ar fi trebuit să aibă în 
vedere toate aceste urmări înainte să insiste să-l 
însoţească pe fiul ei, apoi am văzut că plângea, aşa că mi- 
am lăsat vorbele nerostite. Plângea fără zgomot de câteva 
clipe când Osferth veni dinspre băncile vâslaşilor şi-i puse 
un braţ în jurul umerilor. 

Ingulfrid se întoarse spre el, îşi sprijini capul de pieptul 
lui şi continuă să plângă. 

— Este femeie măritată, i-am spus lui Osferth. 


4 169 # 


— Şi eu sunt un păcătos, blestemat de Dumnezeu din 
cauza naşterii mele. Dumnezeu nu mă mai poate răni, 
fiindcă păcatul tatălui meu m-a condamnat deja. 

Mă privi sfidător şi, cum nu am spus nimic, o conduse pe 
Ingulfrid spre pupa. 

Cât de proşti suntem! 


Am acostat două dimineţi mai târziu, ajungând la țărm 
pe o ceaţă argintie. O vreme, am urmat linia coastei, care 
era la dreapta noastră. Apa nu era adâncă, nu era vânt, 
doar mii de păsări care făceau ca marea plată să unduiască 
sub bătăile lor din aripi. 

— Unde suntem? întrebă Osferth. 

— Habar n-am. 

Finan era la provă. Avea cei mai buni ochi dintre toţi 
oamenii pe care i-am cunoscut vreodată şi se uita la ţărmul 
plat şi întunecos după vreo urmă de viaţă. Nu văzu nimic. 
Se mai uita şi după bancuri de nisip, în timp ce noi 
vâsleam încet, de frică să nu lovim fundul apei. Eram duşi 
de flux, aşa că vâslele noastre nu făceau mai mult decât să 
ţină nava pe direcţie. 

Apoi Finan strigă că vedea semne în apă, iar peste o 
clipă zări câteva cocioabe printre dunele de nisip. Canalul 
marcat de prăjini, din fericire un adevărat canal, ne duse 
până la un promontoriu jos în spatele căruia se adăpostea 
un mic port unde patru bărci de pescuit erau trase pe 
uscat. Simţeam în nări focurile care afumau peştele; am 
dus-o pe Middelniht pe nisip, ştiind că fluxul avea s-o 
ridice, şi astfel am ajuns din nou în Britania. 

Eram în ţinută de război. Purtam zale, mantie şi coif şi 
tineam  Răsuflarea-Şarpelui la îndemână, deşi nu mă 
temeam de duşmani în această singurătate sumbră şi 
învăluită în ceaţă. Totuşi, mi-am pus pe mine toate 
semnele de glorie războinică şi, lăsându-l pe Finan la 
comanda lui Middelniht, am luat câţiva oameni pe țărm. 
Locuitorii sătucului ne văzuseră venind şi probabil fugiseră 
să se ascundă, dar ştiam că ne priveau prin ceaţă şi nu 
voiam să-i copleşesc debarcând cu mai mult de o mână de 


% 170 # 


oameni. Casele erau făcute din lemne aduse de apă şi 
acoperite cu stuf. O casă, mai mare decât celelalte, era 
făcută din scheletul unei nave eşuate. M-am ghemuit pe 
sub uşa joasă şi am văzut un foc fumegând în vatra 
centrală, două paturi de papură, nişte vase de ceramică şi 
un ceaun mare de fier. Un câine mârâi din penumbră şi am 
mârâit înapoi. Nu era nimeni înăuntru. 

Am mers spre interiorul uscatului. Un val de pământ 
fusese construit cândva, un val care se întindea în ambele 
părţi prin ceaţă. Timpul îl netezise, şi m-am întrebat cine îl 
făcuse şi de ce. Nu părea să apere ceva, decât dacă sătenii 
se temeau de broaştele din mlaştina care se aşternea rece 
spre nord în ceața scânteietoare. Oriunde mă uitam, 
vedeam numai teren mlăştinos, şi stuf, şi umezeală, şi 
iarbă. 

— Raiul pe pământ, zise Osferth. 

Era ideea lui de glumă. 

Instinctul îmi spunea că eram în golful ciudat care 
străpunge ţărmul estic al Britaniei între teritoriile Angliei 
de Est şi Northumbriei. Numit Gewæsc, era un golf mare, 
cu apă joasă, înşelător, mărginit de nimic altceva decât de 
pământ plat. Totuşi, multe nave treceau pe-acolo. Ca şi 
Humbre, Gewsesc este o cale de intrare în Britania, aşa că 
atrăsese multe nave daneze, care vâsliseră în susul golfului 
spre cele patru râuri ce se vărsau în apele joase, iar dacă 
aveam dreptate, atunci acostaserăm pe ţărmul său nordic, 
deci eram în Northumbria. Ţara mea. Ţară daneză. Ţară 
duşmană. Am aşteptat la câţiva paşi în faţa valului de 
pământ. O cărare ducea spre nord, cu toate că nu era mai 
mult decât o potecă de stuf călcat în picioare. Dacă nu mă 
purtam ostil, cineva avea să apară în cele din urmă, şi aşa 
se şi întâmplă. Doi bărbaţi cu goliciunea acoperită pe 
jumătate de piei de focă se iviră pe cărare şi se apropiară 
precauţi de noi. Amândoi aveau barba şi părul negre, 
unsuroase şi încâlcite. Puteau avea oriunde între douăzeci 
şi cincizeci de ani, iar feţele şi corpurile le erau atât de 
mânjite cu noroi, încât arătau de parcă se târâseră din 
vreun bârlog subteran. Mi-am desfăcut mâinile ca să le 


91719 


arăt că nu voiam să-i rănesc. 

— Unde suntem? i-am întrebat când ajunseră mai 
aproape. 

— Botulfstan, răspunse unul dintre ei. 

Ceea ce însemna că eram la piatra lui Botulf, deşi nu se 
zărea nicăieri vreun om pe nume Botulf sau vreo piatră 
care să-i aparţină. Am întrebat cine era Botulf şi ei părură 
să-mi spună că era stăpânul lor, cu toate că accentul le era 
atât de stâlcit, încât îmi venea greu să-i înţeleg. 

— Botulf cultivă pământul de aici? am întrebat de 
această dată în daneză, însă ei ridicară din umeri. 

— Botulf a fost un mare sfânt, îmi explică Osferth, şi o 
rugăciune către sfântul Botulf îi protejează pe călători. 

— De ce pe călători? 

— Bănuiesc că şi el era un mare călător. 

— Nu mă surprinde, am spus, bietul nenorocit probabil 
voia să scape din satul ăsta de căcat. M-am uitat înapoi la 
cei doi oameni. Aveţi un stăpân? Unde locuieşte? 

Unul dintre ei arătă spre nord, aşa că am urmat cărarea 
în acea direcţie. De-a lungul zonelor mai mlăştinoase 
fuseseră puşi butuci, însă putreziseră demult, şi lemnul 
umed se sfărâma sub picioarele noastre. Ceaţa era 
stăruitoare. Vedeam soarele ca pe un soi de pată 
luminoasă, dar, chiar dacă pata urca încet pe cer, ceața nu 
se subţia. Părea că umblăm de o veşnicie, eram doar noi şi 
păsările din mlaştină, şi stuful, şi bălțile lungi şi 
mocirloase. Începeam să mă gândesc că pustietatea aceea 
nu avea sfârşit, dar apoi am văzut un gard rudimentar de 
spini şi o păşune mică unde cinci oi ude, cu cozile 
murdare, păşteau printre scaieţi. Dincolo de oi erau nişte 
clădiri, întâi doar forme întunecate în ceaţă, apoi am văzut 
un conac, un hambar şi o palisadă. Un câine începu să 
latre, şi sunetul aduse un om la poarta deschisă din 
împrejmuire. Era în vârstă, cu o cămaşă de zale ruptă şi o 
suliță cu vârful ruginit. 

— Ăsta este Botulfstan? l-am întrebat în daneză. 

— Botulf a murit demult, îmi răspunse el în aceeaşi 
limbă. 


Y 172 # 


— Şi atunci cine locuieşte aici? 

— Eu, zise vesel bătrânul. 

— Gorm! strigă o voce de femeie din interiorul palisadei. 
Lasă-i înăuntru! 

— Şi ea locuieşte tot aici, ne lămuri Gorm posac. 

Se dădu la o parte din poartă. 

Sala era făcută din lemne înnegrite de umezeală şi de 
vreme. Acoperişul de stuf avea un strat gros de muşchi. Un 
câine amărât era legat de un stâlp lângă uşă cu o funie de 
piele împletită care se încordă atunci când animalul sări 
spre noi, dar femeia strigă la el şi câinele se puse jos. Era 
o femeie în vârstă, cu părul cenuşiu, îmbrăcată cu o mantie 
maro lungă, prinsă la gât cu o fibulă mare de argint în 
formă de ciocan. Prin urmare, nu era creştină. 

— Soţul meu nu este aici, ne întâmpină ea fără nicio 
introducere. 

Vorbea în daneză. Sătenii erau saxoni. 

— Şi cine este soţul dumitale? am întrebat. 

— Cine sunteţi? 

— Wulf Ranulfson din Haithabu, am spus, folosind 
numele pe care-l inventasem la Grimesbi. 

— Sunteţi departe de casă. 

— Ca şi soţul dumitale, se pare. 

— El este Hoskuld Irenson, spuse ea ritos, de parcă ar fi 
trebuit să fi auzit de el. 

— Pe cine slujeşte? am întrebat. 

Ezită, ca şi cum nu ar fi vrut să răspundă, apoi zise: 

— Pe Sigurd Thorrson. 

Sigurd Thorrson era prietenul şi aliatul lui Cnut 
Ranulfson, al doilea mare senior din Northumbria şi omul 
care mă ura fiindcă îi omorâsem fiul. Adevărat, moartea 
survenise în luptă şi băiatul îşi dăduse ultima suflare cu 
spada în mână, dar Sigurd tot avea să mă urască până la 
moarte. 

— Am auzit de Sigurd Thorrson, am spus. 

— Cine n-a auzit? 

— Sper să apuc să-l slujesc. 

— Cum aţi ajuns aici? întrebă ea părând indignată, ca şi 


Y 173 # 


cum nimeni n-ar fi trebuit să descopere acel sălaş putrezit 
din mijlocul mlaştinii. 

— Am trecut marea, doamnă. 

— Marea greşită, râse ea. Şi sunteţi la mare distanţă de 
Sigurd 'Thorrson. 

— Şi domnia voastră, doamnă, cine sunteţi? am întrebat- 
o curtenitor. 

— Eu sunt Frieda. 

— Dacă aveţi bere, putem plăti pentru ea. 

— Nu o furati? 

— Plătim, am spus, şi până o bem puteţi să ne spuneţi de 
ce am traversat marea greşită. 

Am plătit o bucăţică de argint pentru o bere care avea 
gust de apă din şanţ, şi Frieda ne spuse că soţul ei fusese 
chemat să-şi slujească stăpânul, că îi luase pe cei şase 
oameni de pe domeniu care se descurcau cât de cât cu 
armele şi că porniseră spre vest. 

— Jarlul Sigurd le-a spus să ia corabia, dar nu avem aşa 
ceva. 

— Încotro să ia corabia? 

— Spre marea de apus, marea care se întinde între noi şi 
Irlanda, dar, cum nu avem corabie, soţul meu a luat caii. 

— Jarlul Sigurd îşi adună oamenii? 

— Da, şi aşa face şi jarlul Cnut, şi mă rog să se întoarcă 
toţi în siguranţă. _ 

Din marea de apus? Am cugetat la asta. Insemna, 
bineînţeles, că Cnut şi Sigurd îşi adunau navele, şi singurul 
loc de pe coasta vestică unde puteau aduna o flotă era în 
apropierea fortăreței lui Haesten de la Ceaster. Coasta de 
la sud de Ceaster aparţinea galezilor, şi sălbaticii aceia n- 
ar fi adăpostit o flotă daneză, în timp ce coasta de la nord 
aparţinea de Cumbraland, care este la fel de sălbatică şi 
fără de legi ca şi Ţara Galilor, aşa că danezii trebuie să se 
adune la Ceaster. Dar încotro urma să se îndrepte flota? 
Spre Wessex? Frieda nu ştia. 

— Va fi război, zise ea, şi deja este război. 

— Deja? 

Arătă spre nord. 


Y 174 # 


— Am auzit că saxonii sunt în Lindcolne! 

— Saxonii! m-am prefăcut surprins. 

— Vestea a sosit ieri. Sute de saxoni! 

— Şi unde este Lindcolne? am întrebat. 

— Acolo, zise ea, arătând din nou spre nord. 

Auzisem de Lindcolne, cu toate că nu fusesem vreodată 
acolo. Fusese un oraş important cândva, construit de 
romani şi lărgit de saxonii care ocupaseră teritoriul după 
retragerea romană, deşi zvonurile spuneau că danezii care 
ocupau acum fortul de pe înălţimea de lângă Lindcolne îl 
incendiaseră. 

— Cât de departe este Lindcolne? am întrebat-o. 

Nu ştia. 

— Dar soţul meu face drumul până acolo şi înapoi în 
două zile, deci nu este departe. 

— Şi ce fac saxonii acolo? am iscodit-o. 

— Îngraşă pământul cu mizeriile lor, habar n-am. Sper 
numai să nu vină aici. 

Lindcolne era la nord, adânc în Northumbria. Dacă 
Frieda avea dreptate, atunci o armată saxonă îndrăznise să 
invadeze teritoriul lui Sigurd Thorrson, şi ar fi făcut aşa 
ceva doar dacă erau siguri că nu vor exista represalii, şi 
puteau împiedica represaliile numai dacă-i ţineau ostatici 
pe copiii şi soţia lui Cnut Spadă-Lungă. 

— Aveţi cai, doamnă? 

— Vă este foame? pufni ea dispreţuitor. 

— Aş împrumuta nişte cai, doamnă, să aflu mai multe 
despre aceşti saxoni. 

Se târgui la sânge pentru cele două mârţoage rămase în 
grajduri. Amândouă erau iepe, amândouă bătrâne, şi 
niciuna nu arăta că ar fi avut vlagă, dar erau cai şi aveam 
nevoie de aşa ceva. l-am spus lui Osferth că urma să mă 
însoţească la Lindcolne şi i-am trimis pe ceilalţi oameni 
înapoi pe Middelniht. 

— Spuneţi-i lui Finan că ne vom întoarce în trei zile, le- 
am poruncit, sperând să fie adevărat. 

Osferth nu voia să părăsească nava şi pe Ingulfrid. 

— Va fi în siguranţă, am mârâit. 


% 175% 


— Da, stăpâne, murmură el absent. 

— Va fi în siguranţă! Am lăsat-o în grija lui Finan. 

— Ştiu, stăpâne, zise Osferth în timp ce arunca o şa 
peste iapa mai mică. 

Il luam fiindcă mi-era de folos. Tot ce ştiam despre 
saxonii din Lindcolne era că făceau parte din armata lui 
ZEthelred, ceea ce însemna probabil că juraseră să mă 
distrugă, dar Osferth, chiar dacă era un bastard, era fiul 
lui Alfred, şi oamenii îl tratau cu respectul şi deferenţa 
datorate unui fiu de rege. Avea o autoritate naturală, 
credinţa sa creştină era dincolo de orice dubiu, iar eu 
aveam nevoie de tot ajutorul pe care prezenţa lui mi-l 
putea da. 

Am încălecat. Curelele de piele de la scăriţe erau prea 
scurte şi chingile prea largi şi mă întrebam dacă vom 
ajunge cândva la Lindcolne, dar cele două iepe o luară 
spre nord destul de hotărâte, cu toate că niciuna nu părea 
capabilă să meargă mai repede decât la pas, şi încă un pas 
leşinat. 

— Dacă întâlnim danezi o să avem necazuri, spuse 
Osferth. 

— Mai degrabă o să moară de râs văzând gloabele astea. 

Făcu o grimasă. Ceaţa se topea încet pentru a lăsa locul 
unui tărâm sumbru, plin de mlaştini şi stuf. Câţiva oameni 
trăiau acolo, fiindcă le vedeam cocioabele în depărtare şi 
treceam pe lângă capcane pentru tipari, puse în şanţuri 
adânci, însă n-am zărit pe nimeni. Osferth părea tot mai 
trist tot mai mult cu fiecare kilometru pe care-l 
străbăteam. 

— Ce-o să faci cu băiatul? mă întrebă după o vreme. 

— O să i-l vând înapoi lui taică-său, bineînţeles, în cazul 
în care nimeni altcineva nu oferă mai mulţi bani. 

— Şi mama lui o să meargă cu el. 

— Da? Tu ştii mai bine decât mine ce-o să facă. 

Osferth se uita peste mlaştini. 

— O să moară. 

— Aşa zice ea. 

— O crezi? mă provocă el. 


Y 176 # 


Am încuviinţat din cap. 

— Este clar că nu-i vorba de afecţiune aici. Toată lumea 
o să creadă că am siluit-o şi soţul ei n-o să-i accepte 
tăgăduirile, aşa că da, probabil o s-o omoare. 

— Atunci nu poate merge înapoi! zise înverşunat 
Osferth. 

— Ea va hotărî asta, am spus. 

Am călărit o vreme în linişte. 

— Lady Ingulfrid, rupse el tăcerea, nu a avut voie să 
părăsească Bebbanburgul timp de cincisprezece ani. Este 
ca şi cum ar fi fost prizonieră. 

— De aceea a venit cu noi? Să miroasă aerul de afară? 

— O mamă vrea să fie cu fiul ei. 

— Sau departe de soţul ei, am replicat ironic. 

— Dacă îl ţinem pe băiat... începu el, dar se opri. 

— Nu mi-e de vreun folos, am spus, în afara sumei pe 
care o s-o plătească taică-său. Ar fi trebuit să-l vând cât 
încă eram la Bebbanburg, dar nu eram sigur că vom ieşi vii 
din port dacă nu-l aveam drept ostatic. De atunci, a fost 
doar o povară. 

— E un băiat bun, zise Osferth în apărarea lui. 

— Şi atâta vreme cât trăieşte, bunul băiat o să creadă că 
are un drept asupra Bebbanburgului. Ar trebui să-i tai 
gâtul ăla nenorocit. 

— Nu! 

— Nu omor copii, am spus, dar peste câţiva ani? Peste 
câţiva ani va trebui să-l omor. 

— Îl cumpăr eu de la tine, îi scăpă lui Osferth 
porumbelul pe gură. 

— Tu? De unde vei lua aurul? 

— O să-l cumpăr! Dă-mi doar timpul necesar! 

Am oftat. 

— I-l vindem înapoi lui taică-său şi o lămurim pe maică- 
sa să rămână cu noi. Nu asta vrei? 

Aprobă din cap, dar nu zise nimic. 

— Eşti îndrăgostit. Am văzut că se simţea jenat, dar am 
continuat oricum: Şi când eşti îndrăgostit, totul se 
schimbă. Un bărbat luptă prin focurile Ragnarokului 


Y 177% 


fiindcă este îndrăgostit, uită de toată lumea şi face lucruri 
nebuneşti doar pentru femeia pe care o iubeşte. 

— Ştiu. 

— Ştii? Nu te-a mai lovit nebunia până acum. 

— Te-am urmărit, şi nu faci asta pentru Wessex sau 
pentru Mercia, o faci pentru sora mea. 

— Care este o femeie măritată, am spus aspru. 

— Toţi suntem păcătoşi, zise el făcându-şi semnul crucii. 
Dumnezeu să ne ierte. 

Am tăcut amândoi. Drumul urca acum spre o zonă mai 
înaltă unde, în sfârşit, creşteau copaci. Erau arini şi sălcii, 
toţi îndoiţi spre apus din cauza vântului care bătea dinspre 
mare. Terenul, bun pentru păşunat, era îngrădit, şi se 
vedeau vaci şi oi la păscut. Erau sate şi gospodării 
frumoase. Trecuse de amiază de-acum şi am oprit la o 
fermă să cerem bere, pâine şi brânză. Servitorii erau 
danezi şi ne-au spus că stăpânul lor pornise spre vest săi 
se alăture lui Sigurd Thorrson. 

— Când a plecat? am vrut să ştiu. 

— Acum şase zile, stăpâne. 

Aşadar, Cnut şi Sigurd nu-şi începuseră încă invazia, sau 
erau pe mare chiar în acele momente. 

— Am auzit că saxonii sunt la Lindcolne, i-am spus 
vătafului. 

— Nu la Lindcolne, stăpâne. Pe Bearddan Igge. 

— Pe Insula Bearda? am repetat. Unde este? 

— Nu departe de Lindcolne, stăpâne. Puțin spre est. 

— Câţi sunt? 

Omul ridică din umeri. 

— Două sute? Trei? 

Chiar nu ştia, dar răspunsul lui îmi confirmă bănuiala că 
ZEthelred nu-şi adusese întreaga armată în Northumbria, ci 
doar trimisese o trupă puternică. 

— Sunt acolo ca să atace Lindcolne? 

Vătaful râse. 

— N-ar cuteza! Ar muri pe dată! 

— Atunci de ce? 

— Fiindcă sunt proşti, stăpâne? 


4 178 # 


— Deci, ce este la Bearddan Igge? am întrebat. 

— Nimic, stăpâne, răspunse vătaful. 

L-am văzut pe Osferth deschizând gura să vorbească, 
dar se răzgândi. 

— Este o mănăstire la Bearddan Igge, îmi spuse Osferth 
în timp ce călăream mai departe. Mai precis, era, până 
când păgânii au ars-o. 

— Bine de ştiut că au făcut ceva folositor, am spus, fiind 
răsplătit cu o privire cruntă. 

— Acolo e înmormântat sfântul Oswald, mă lămuri 
Osferth. 

M-am holbat la el. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? 

— Uitasem numele, stăpâne, până când l-a rostit omul. 
Bearddan Igge: e un nume ciudat, dar un loc sfânt. 

— Şi plin de oamenii lui ZEthelred, care se grăbesc să 
dezgroape un sfânt, am oftat. 

Soarele coborâse spre asfinţit în timp ce ne apropiam de 
Bearddan Igge. 

Terenul era încă plat şi pământul, mlăştinos. Am trecut 
prin pâraie leneşe şi şanţuri de scurgere care străbăteau 
drepte ca săgețile păşunile îmbibate de apă. Ajunseserăm 
la un drum mai lat; şi acela mergea drept ca o săgeată. Am 
dat peste o bornă romană înclinată şi pe jumătate 
acoperită de iarbă, cu inscripţia „Lindum VIII”, ceea ce 
însemna probabil că mai aveam opt mile până la oraşul pe 
care noi îl numim Lindcolne. 

— Romanii foloseau mile? l-am întrebat pe Osferth. 

— Da, stăpâne. 

Nu departe de borna romană, trupa de luptători ne zări. 
Se aflau la vest de noi, unde soarele jos era orbitor, aşa că 
ne văzură cu mult înainte să-i vedem noi pe ei. În număr de 
opt, pe armăsari mari, călăreţi înarmaţi cu spade sau 
sulițe, galopară peste păşune, copitele cailor aruncând 
bucăţi mari de pământ umed. Ne-am oprit amărâtele de 
mârţoage şi am aşteptat. 

Cei opt ne înconjurară. Caii lor băteau din copite în timp 
ce călăreţii se uitau la noi. Am văzut ochii comandantului 


4 179 # 


fixându-mi ciocanul, apoi crucea care atârna la gâtul lui 
Osferth. 

— Asta numiţi voi cai? pufni el. Apoi, când niciunul 
dintre noi nu răspunse: Şi cine sunteţi, pentru Dumnezeu? 

— El este ucigaşul de preoţi, îi dădu răspunsul unul 
dintre oameni. Era singurul cu scut, şi pe acel scut era 
pictat calul alb, cabrat, al lui /ZEthelred. Il recunosc, 
continuă el. 

Cel care mă întrebase se uită în ochii mei. 

— Uhtred? 

— Lordul Uhtred, îl corectă Osferth mustrător. 

— Veniţi cu noi, spuse scurt omul întorcându-şi calul. 

I-am făcut semn din cap lui Osferth că ne vom conforma. 

— Ar trebui să le luăm spadele, sugeră un altul. 

— Încearcă, am spus vesel. 

Hotărâră să nu încerce. Ne conduseră peste păşuni 
îmbibate de apă şi şanţuri până la un drum umed care 
ducea spre nord şi spre est. Am văzut o mulţime de cai în 
depărtare. 

— Câţi sunteţi? am întrebat. 

Nimeni nu răspunse. 

— Şi cine vă comandă? 

— Cineva care va hotărî dacă un ucigaş de preoţi ar 
trebui să trăiască sau să moară, spuse cel care era vădit 
şeful. 

Dar roata norocului încă mă ţinea sus, fiindcă acela care 
lua hotărâri se dovedi a fi Merewalh, şi i-am văzut 
uşurarea de pe chip când mă recunoscu. Îl ştiam de mai 
mulţi ani. Era unul dintre oamenii lui ZEthelred, şi unul de 
treabă. Fuseserăm împreună în faţa Ceasterului, şi 
Merewalh îmi urmase întotdeauna sfaturile şi cooperase cu 
mine, atât cât îl lăsase /ZEthelred. Nu fusese niciodată 
apropiat de /Ethelred. Merewalh era cel ales pentru 
sarcinile dificile, de pildă incursiuni la frontiera dintre 
teritoriile saxone şi cele daneze, în timp ce alţii se bucurau 
de privilegiul unor relaţii bune cu ZEthelred. Acum lui 
Merewalh i se dăduse misiunea de a comanda trei sute de 
oameni în adâncul Northumbriei. 


% 180 # 


— Îl căutăm pe sfântul Oswald, îmi explică el. 

— Ce a mai rămas din sfântul Oswald, vrei să spui. 

— Se presupune că este îngropat aici, zise Merewalh 
arătând cu mâna spre un câmp unde oamenii lui săpaseră, 
astfel încât toată întinderea de iarbă era găurită de 
morminte deschise, grămezi de pământ şi şiruri de oase. 
Câţiva stâlpi putreziţi indicau locul unde fusese odinioară o 
mănăstire. Danezii au ars-o acum mai mulţi ani, adăugă el. 

— Şi l-au dezgropat şi pe sfântul Oswald, am spus, şi 
probabil i-au zdrobit oasele şi au împrăştiat praful în vânt. 

Merewalh era un bun prieten, dar erau şi duşmani care 
mă aşteptau pe acel câmp numit Bearddan Igge. Erau trei 
preoţi conduşi de Ceolberth, pe care l-am recunoscut după 
gingiile lui fără dinţi, şi sosirea mea îi stârni o nouă tiradă 
emfatică. Trebuia să fiu omorât. Eram păgânul care-l 
ucisese pe sfântul abate Wihtred. Fusesem damnat de 
Dumnezeu şi de oameni. Oamenii se adunau să-l asculte 
scuipându-şi ura. 

— Îţi ordon, îi vorbi Ceolberth lui Merewalh, arătând 
spre mine, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului 
Duh, să-l ucizi pe acest slujitor al diavolului. 

Dar, cu toate că aceşti mercieni erau creştini, erau şi 
neliniştiţi. Fuseseră trimişi într-o misiune idioată în 
adâncul teritoriului inamic şi ştiau că erau urmăriţi de 
danezii care patrulau în fortul de pe înălţimea de la 
Lindcolne. Cu cât stăteau mai mult la Berdan Igge, cu atât 
deveneau mai nervoşi, aşteptându-se în fiecare clipă să fie 
atacați de un duşman mai numeros şi mai puternic. Voiau 
să se întoarcă la armata lui ZEthelred, dar preoţii insistau 
că sfântul Oswald putea fi găsit şi trebuia găsit. Ceolberth 
şi preoţii lui insistau că eram un proscris, menit să fiu ucis, 
însă aceşti oameni mai ştiau că eram un comandant de 
oşti, că-i învinsesem pe danezi bătălie după bătălie, iar în 
acel moment se temeau de danezi mai mult decât se 
temeau de furia zeului lor bătut în cuie. Ceolberth perora, 
dar nimeni nu ridică mâna asupra mea. 

— Ai terminat? l-am întrebat când făcu o pauză să 
respire. 


% 181 # 


— Ai fost declarat... începu din nou. 

— Câţi dinţi mai ai? l-am întrerupt. Cum se holba uimit 
la mine, am continuat: Ţine-ţi gura închisă, dacă nu vrei 
să-ţi scot restul dinţilor putreziţi din gură. M-am întors 
spre Merewalh. Şi danezii vă lasă să săpaţi? 

Încuviinţă din cap. 

— Ştiu că suntem aici. 

— De cât timp? 

— De trei zile. Danezii trimit oameni de la Lindcolne să 
ne supravegheze, dar nu intervin. 

— Nu intervin, am spus, fiindcă vor să staţi aici. 

Pufni. 

— De ce ne-ar vrea aici? 

Am ridicat vocea. Majoritatea oamenilor lui Merewalh 
erau aproape, şi voiam să audă ce aveam de spus. 

— Danezii vor să staţi aici fiindcă vor ca ZEthelred să fie 
blocat în Anglia de Est, în timp ce ei atacă Mercia. 

— Greşeşti! lătră triumfător părintele Ceolberth. 

— Serios? l-am întrebat calm. 

— Dumnezeu ni i-a pus în palmă pe danezi! insistă 
Ceolberth. 

— Nu vor ataca Mercia, explică Merewalh spusele pline 
de încredere ale preotului, fiindcă îl avem pe fiul lui Cnut 
ostatic. 

— Îl aveţi? 

— Ei bine, nu eu, nu. 

— Şi cine îl are? 

Era clar că Ceolberth nu avea de gând să-mi dezvăluie 
ceva de bunăvoie, dar Merewalh avea încredere în mine. 

— Lordul ZEthelred a făcut un armistițiu cu Haesten, îmi 
spuse el. Ţi-l aminteşti pe Haesten? 

— Bineînţeles că mi-l amintesc pe Haesten. 

Merewalh şi cu mine ne cunoscuserăm în faţa fortăreței 
lui Haesten, acolo deveniserăm prieteni. 

— Haesten s-a creştinat! interveni părintele Ceolberth. 

— Şi tot ce vrea Haesten, îmi spuse Merewalh, este să 
fie lăsat în pace la Ceaster, aşa că lordul Æthelred i-a 
promis să-l lase acolo, dacă se converteşte şi dacă ne face 


4 182 # 


o favoare. 

— Aşa grăit-a Dumnezeu! cârâi Ceolberth. 

— Şi favoarea, am întrebat, a fost să-i răpească soţia şi 
copiii lui Cnut? 

— Da, zise Merewalh cu mândrie. Deci, vezi? Cnut n-o să 
se mişte. Crede că lordul ZEthelred îi are familia ostatică. 

— Domnul Dumnezeu Atotputernicul ni i-a aruncat pe 
duşmani la cheremul nostru, strigă Ceolberth, şi ne aflăm 
sub divina lui protecţie. Slavă Domnului! 

— Sunteţi idioţi, am spus, toţi! Am fost acasă la Cnut 
imediat după ce soţia lui a fost răpită, şi cine era acolo cu 
el? Haesten! Şi ce avea la gât? Unul din astea! Mi-am 
ridicat ciocanul lui Thor de la gât. Haesten nu este creştin 
aşa cum nici eu nu sunt, şi i-a jurat credinţă lui Cnut 
Ranulfson, iar Cnut Ranulfson a trimis ordin ca toţi thegnii 
săi, slujitorii săi, războinicii săi să se adune la Ceaster. Cu 
nave! 

— Minte! strigă Ceolberth. 

— Dacă vă mint, i-am spus preotului, dar destul de tare 
ca să mă audă toţi oamenii lui Merewalh, viaţa mea vă 
aparţine. Dacă vă mint, îmi plec capul în faţa voastră şi 
puteţi să mi-l tăiaţi. 

Asta îl amuţi pe preot. Doar se holba la mine. Merewalh 
mă credea, şi oamenii lui la fel. L-am prins pe Osferth de 
mână, aducându-l lângă mine. 

— Acest om este creştin. Este fiul regelui Alfred. El vă va 
asigura că spun adevărul. 

— Aşa este, zise Osferth. 

— Minte! ţipă Ceolberth, dar pierduse partida. 

Oamenii mă credeau pe mine, nu pe preot, şi lumea lor 
se schimbase dintr-odată. Nu mai erau în siguranţă, ci 
aruncaţi pe marginea prăpastiei. 

L-am tras pe Merewalh deoparte, la umbra unei sălcii. 

— Ultima dată când a atacat, Cnut şi-a dus navele pe 
coasta de sud a Wessexului. Acum adună din nou nave, i- 
am spus. 

— Să atace Wessexul? 

— Nu ştiu, dar nu contează. 


4 163 # 


— Nu? 

— Ce contează este că trebuie să-l facem să danseze 
după cum îi cântăm noi. El crede că acum e invers. 

— ZEthelred n-o să te creadă, zise Merewalh agitat. 

Bănuiam că aşa va fi. ZEthelred pornise războiul şi n-ar fi 
acceptat ideea că pornise acest război din cauză că fusese 
înşelat. Avea să insiste că dreptatea era de partea lui, şi 
ura pe care mi-o purta avea să-i sporească încăpăţânarea. 
Am hotărât că n-avea nicio importanţă. De voie, de nevoie, 
ZEthelred avea să mă creadă în curând. Ce conta era să-l 
destabilizăm pe Cnut. 

— Ar trebui să-ţi trimiţi oamenii înapoi la ZEthelred, i-am 
spus lui Merewalh. 

— Fără sfânt? 

Era cât pe ce să mă răstesc la el, dar m-am stăpânit. 
ZEthelred le promisese oştenilor ajutorul sfântului Oswald 
şi, cu toate că oamenii lui erau în locul greşit şi cu toate că 
ZEthelred nu avea să renunţe la războiul din Anglia de Est, 
tot nu le strica încrederea într-un ajutor magic. 

— Mâine, am spus, vom face o ultimă încercare să-l 
găsim pe Oswald. Apoi îl trimiţi la ZEthelred. 

— ÎI trimit? 

— Am o navă la mai puţin de o zi de călărit de aici. 
Patruzeci dintre oamenii tăi vor merge acolo cu Osferth. [i 
vor trimite pe oamenii mei aici pe caii lor. Până când 
sosesc, poţi să-l cauţi pe sfânt. Dacă-l găseşti, poţi trimite 
două sute de oameni înapoi la Æthelred cu oasele, dar 
restul vor veni cu mine. 

— Dar... 

Tăcu. Se gândea că nu-şi putea lăsa oamenii să vină cu 
mine fără să-şi atragă mânia lui Æthelred. 

— Dacă nu faci ce-ţi spun, i-am zis, Æthelred va fi mort 
într-o lună şi Mercia va fi daneză. Dacă ai încredere în 
mine, ambii vor trăi. 

— Am încredere în tine, zise Merewalh. 

— Atunci du-te şi dormi, fiindcă mâine avem treabă. 


Am aşteptat până în toiul nopţii, până la ceasul cel mai 
4% 184 & 


întunecat când doar umbrele umblă pe pământ, când 
oamenii dorm şi bufniţele zboară, când vulpea vânează şi 
lumea tremură la orice zgomot cât de mic. Noaptea este 
regatul morţii. Santinelele lui Merewalh erau treze, dar 
erau la marginea taberei, niciuna prea aproape de lemnele 
ude care formau structura fostei mănăstiri. Două focuri 
mocneau acolo; am trecut pe lângă lumina lor slabă şi pe 
lângă scheletele care fuseseră scoase din pământ şi 
aşezate cu pioşenie într-un şir lung. Părintele Ceolberth 
declarase că trebuiau înmormântate la loc cu rugăciuni, 
fiindcă aceştia erau călugării de la Bearddan Igge, 
călugării care trăiseră aici înainte de năvălirea daneză. 

Oasele erau înfăşurate în linţolii noi de lână. Am 
numărat douăzeci şi şapte. La capătul îndepărtat al şirului, 
pe un linţoliu se afla o grămadă de oase şi cranii, rămăşiţe 
care nu fuseseră ataşate de vreun schelet, iar dincolo de 
acea grămadă era o cotigă cu roţi mari. Era doar atât de 
mare cât să încapă un om. Laturile fuseseră pictate cu 
cruci pe care abia le vedeam în lumina slabă a focurilor 
mocnite. În căruţă se găsea o bucată de stofă împăturită şi, 
când am întins-o, am simţit materialul moale şi scump 
numit mătase, care este adus dintr-o ţară îndepărtată de la 
răsărit. Fără îndoială, mătasea era menită pentru giulgiul 
sfântului Oswald, singura dificultate fiind că sfântul 
Oswald nu mai exista. 

Prin urmare, era timpul pentru o nouă înviere. 

Mă întrebam dacă cineva numărase scheletele sau, în 
cazul în care o făcuse, dacă avea să le numere din nou 
înainte de înmormântare. Dar aveam puţin timp la 
dispoziţie şi mă îndoiam că mai puteam găsi încă un 
schelet, nu fără a face destul zgomot care să-i trezească pe 
cei care dormeau la doar câţiva paşi distanţă, aşa că am 
luat un schelet la întâmplare şi am desfăcut materialul de 
lână. Am simţit oasele. 

Erau curate, ceea ce sugera că scheletele fuseseră 
spălate înainte să fie puse în linţolii, şi când am ridicat un 
braţ uscat, oasele rămaseră legate, însemnând că acest 
călugăr murise nu cu multă vreme înainte ca mănăstirea să 


4 185 # 


fie distrusă. 

M-am ghemuit lângă mort şi am căutat în punga de la 
brâu crucea de argint pe care o purtasem când am păcălit 
santinelele de la Poarta Joasă a Bebbanburgului. Era o 
cruce grea, cu rubine încastrate în braţe. Plănuisem s-o 
vând, dar acum trebuia să servească unui alt scop, cu toate 
că mai întâi trebuia să dezmembrez scheletul. Am folosit 
un cuţit ca să tai un braţ şi capul, apoi am cărat părţile 
acelea la grămada de oase disparate. 

Apoi, totul a fost simplu. Am pus crucea de argint în 
coşul pieptului, învârtindu-i lanţul în jurul unei coaste, 
după care am folosit linţoliul de lână să ridic scheletul şi 
să-l car spre vest spre un pârâu leneş. L-am pus în apa 
puţin adâncă, am luat linţoliul şi am tras o capcană de 
tipari peste oase. Am lăsat scheletul să se unduiască în 
curentul lent în timp ce storceam linţoliul cât puteam mai 
bine, apoi am pus lâna umedă pe unul dintre focurile 
mocnite, unde fâsâi şi scoase fum. Mare parte din ea avea 
să fie arsă şi de nerecunoscut până dimineaţă. M-am dus la 
şirul de oseminte şi le-am mutat ca să ascund că lipsea un 
giulgiu, apoi mi-am atins ciocanul de la gât şi m-am rugat 
lui Thor să nu se mai facă vreo numărătoare. 

Apoi am adormit, fiindcă dimineaţă mă aşteptau o 
mulţime de treburi. 


În zori i-am chemat la mine pe Osferth şi pe Merewalh, 
dar au mai venit încă vreo zece oameni. Erau thegni, 
oameni importanţi, proprietari de pământ din Mercia care- 
şi aduseseră războinicii să slujească în armata lui 
ZEthelred. Erau abătuţi, probabil fiindcă o ceaţă groasă se 
lăsase peste terenul plat sau fiindcă încrederea lor în 
ZEthelred fusese distrusă de veştile mele despre adevărata 
loialitate a lui Haesten. Ne-am adunat în jurul cotigii, unde 
servitorii ne-au adus căni cu bere slabă şi bucăţi de pâine 
întărită. 

Merewalh era comandantul mercian, dar Merewalh lăsă 
totul în seama mea, aşa cum făcuse şi la Ceaster cu mulţi 
ani înainte. 


% 186 # 


— Tu, am arătat spre Osferth, vei merge azi la 
Middelniht. M-am uitat la Merewalh. Îi vei da un cal bun şi 
patruzeci de oameni. 

— Patruzeci? 

— Un echipaj, i-am explicat, după care mi-am întors 
privirea spre Osferth. Îi trimiţi pe Finan şi pe oamenii lui la 
mine pe caii cu care te duci la Middelniht. li spui să vină 
repede şi să-mi aducă restul echipamentului meu. 
Navighezi până la Lundene şi avertizezi garnizoana despre 
ce se întâmplă, apoi îl găseşti pe fratele tău vitreg şi-i 
explici. 

Fratele vitreg al lui Osferth era regele Wessexului; 
aveam nevoie de armata puternică a saxonilor din vest 
dacă voiam să-l învingem pe Cnut. 

— Spune-i că danezii vin ori în Mercia, ori în Wessex, vin 
în forţă, şi să mă caute la vest. 

— La vest, repetă Osferth solemn. 

— Nu ştiu unde precis, dar, dacă Cnut atacă Mercia, 
regele Edward trebuie să-şi ducă trupele la Gleawecestre. 
Dacă Cnut atacă Wessexul, o să vin să-i fiu alături, dar 
cred că va fi Mercia. Prin urmare, spune-i să se ducă la 
Gleawecestre. 

— De ce Gleawecestre? întrebă unul dintre thegni. Nu 
ştim ce va face Cnut! 

— Ştim că va ataca, am spus, şi atâta vreme cât are frâu 
liber, poate mărşălui unde vrea şi să facă ce distrugeri 
vrea, aşa că trebuie să-l prindem în capcană. Trebuie să-l 
facem să lupte unde vrem noi să lupte, nu unde alege el. 

— Dar... 

— Am ales vestul, m-am răstit, şi-l voi face să lupte unde 
aleg eu. 

Nimeni nu vorbi. Probabil nu mă credeau, dar le 
spuneam adevărul. 

— Am nevoie de o sută dintre oamenii tăi, i-am spus lui 
Merewalh, cei mai buni pe cei mai uşori cai. Poţi să-i 
comanzi. 

Încuviinţă uşor din cap. 

— Să mergem unde? 


4 187 # 


— Cu mine, am spus. Ceilalţi oameni ai tăi vor merge la 
ZEthelred. Spune-i că-ţi pare rău, dar sfântul Oswald a fost 
împrăştiat în cele patru vânturi acum multă vreme. 

— N-o să-i placă, observă un thegn corpolent pe nume 
Oswin. 

— N-o să-i placă niciuna dintre veşti, am spus, şi-o să 
refuze să le creadă. O să stea în Anglia de Est până se va 
dovedi că a greşit, iar apoi o să-i fie groază să meargă 
acasă. Dar trebuie să se îndrepte spre Gleawecestre. M-am 
uitat la Osferth. Spune-i fratelui tău să-i trimită ordine. 

— O voi face, îmi făgădui Osferth. 

— Şi zi-i lui Edward să-i spună lui ZEthelred că, dacă 
vrea să rămână lord al Merciei, trebuie să-şi mişte fundul 
cât mai repede. 

— Şi domnia ta ce vei face? întrebă iritat Oswin. 

— O să-i trag una lui Cnut în boaşe, am spus, şi-l voi lovi 
atât de tare, încât va fi silit să se întoarcă şi să aibă de-a 
face cu mine, apoi îl voi ţine în loc până când voi, ceilalţi, 
puteţi veni să-l omorâţi pe nenorocit o dată pentru 
totdeauna. 

— Nici nu putem fi siguri că va ataca, spuse nervos un 
alt thegn. 

— Treziţi-vă! am strigat, speriindu-i pe toţi oamenii 
adunaţi în jurul cotigii. Războiul a început! Doar că nu ştim 
unde şi cum. Dar Cnut l-a început şi noi îl vom termina. 

Nimeni nu mai zise nimic, fiindcă în acea clipă se auzi 
un alt strigăt, un strigăt triumfător, şi am văzut oameni 
alergând spre pârâul care se unduia la capătul vestic al 
taberei. Părintele Ceolberth era acolo, dând din mâini, şi 
ceilalţi doi preoţi se prosternau în genunchi. 

— Lăudat fie Domnul! strigă unul dintre ei. 

Merewalh şi oamenii lui se uitară spre preoţi. Osferth se 
uită la mine. 

— L-am găsit! urlă Ceolberth. L-am găsit pe sfânt! 

— Lăudat fie Domnul! strigă din nou preotul. 

Am mers cu toţii spre pârâu. 

— Nu ai avut dreptate! îmi spuse Ceolberth cu vocea lui 
şuierătoare din cauza dinţilor lipsă. Dumnezeul nostru este 


4 188 # 


mai mare decât ştii. Ni l-a adus pe sfânt! Uhtred a greşit şi 
noi am avut dreptate! 

Oamenii ridicau scheletul din apă,  îndepărtând 
buruienile şi rămurelele de salcie care se rupseseră din 
capcana pentru peşti. 

Duseră oasele spre cotigă cu mult respect. 

— Ai greşit, îmi zise Merewalh. 

— Am greşit, am spus, am greşit, într-adevăr. 

— Victoria va fi a noastră! răcni Ceolberth. Uitaţi! O 
cruce! 

Ridică crucea de argint dintre coaste, sărută argintul şi- 
mi aruncă o privire de ură cruntă. i-ai bătut joc de noi, 
dar ai greşit. Dumnezeul nostru este mai mare decât vei şti 
vreodată! Este un miracol! Un miracol! Dumnezeul nostru 
l-a păzit pe sfânt prin şirul de încercări şi necazuri, iar 
acum ne va da victoria asupra păgânilor! 

— Lăudat fie Domnul, zise Merewalh, iar el şi oamenii 
lui se dădură înapoi cu respect în timp ce oasele 
îngălbenite erau puse în căruţă. 

I-am lăsat pe creştini să aibă momentul lor de fericire şi 
l-am tras pe Osferth deoparte. 

— Du-o pe Middelniht la Lundene, i-am spus, şi ia-i pe 
Ingulfrid şi pe băiat cu tine. 

Dădu să spună ceva, apoi hotărî să tacă. 

— Nu ştiu încă ce voi face cu băiatul, am continuat, şi 
trebuie să mă ocup întâi de Cnut, dar ţine-l în siguranţă. 
Valorează mult aur. 

— O să-l cumpăr de la tine, zise Osferth. 

— Lasă-l pe taică-său să-l cumpere, şi tu ocupă-te de 
mamă. Dar păzeşte-i pe amândoi! 

— O să-i păzesc, promise Osferth. 

Preoţii începuseră să cânte, şi Osferth îi privea cu 
expresia lui serioasă cea de toate zilele. Erau clipe când 
aducea atât de mult cu tatăl lui, încât eram tentat să-l 
numesc „stăpâne”. 

— Ţin minte - încă se uita la cei trei preoţi în timp ce 
vorbea - că mi-ai spus odată că unchiului tău i s-a 
încredinţat un braţ al sfântului Oswald. 


4 189 # 


— Aşa este. Ingulfrid l-a văzut. Poţi s-o întrebi. 

— Bratul stâng, spuneai? 

— Aşa spuneam? 

— Am o memorie bună pentru aceste lucruri, rosti el 
foarte serios, şi ai spus că este braţul stâng. 

— Nu-mi amintesc. De unde să ştiu ce braţ era? 

— Ai spus că este braţul stâng, insistă el. Unul dintre 
spionii tăi trebuie să-ţi fi zis. 

— O fi fost braţul stâng, am admis. 

— Atunci acesta este cu adevărat un miracol, murmură 
Osferth, încă uitându-se la oamenii adunaţi în jurul cotigii, 
fiindcă scheletului îi lipseşte braţul drept. 

— Serios? 

— Da, stăpâne, aşa este. Se uită la mine şi mă surprinse 
zâmbind. li voi spune lui Finan să se grăbească, stăpâne. 

— Spune-i că-l vreau aici mâine. 

— Va fi aici, stăpâne, şi Dumnezeu să vă ajute pe drum. 

— Sper să te ajute pe tine să ajungi cât mai repede la 
Lundene. Avem nevoie de armata fratelui tău. 

Ezită. 

— Ce vei face, stăpâne? 

— Nu vei spune nimănui? l-am întrebat. 

— Promit, stăpâne, şi când Osferth promitea ceva, ştiam 
că se va ţine de promisiune. 

— Voi face lucrul de care am fost acuzat acum câteva 
săptămâni, i-am spus. li voi captura pe soţia şi copiii lui 
Cnut. 

Dădu din cap ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva, apoi 
pufni. 

— Şi te vei asigura că sora mea este în siguranţă? 

— Mai presus de toate, am zis. 

Fiindcă îi jurasem lui /Ethelflaed, iar jurământul acesta 
nu aveam să-l calc niciodată. 

Ceea ce însemna că urma să mă îndrept spre vest. Să 
mă întâlnesc cu Cnut Spadă-Lungă. 


% 190 # 


Opt 
a 


Am plecat de la Bearddan Igge pe o ceaţă groasă, doar 
la două dimineţi după ce sfântul Oswald fusese descoperit 
atât de miraculos, prins în capcana pentru peşti. 

O sută treizeci de oameni înaintau călare. Luasem 
cincizeci de cai de povară pentru armuri şi arme, şi purtam 
două steaguri: capul de lup al Bebbanburgului şi calul alb 
al Merciei, cu toate că, pentru mare parte din drum, cele 
două stindarde trebuiau să stea ascunse. Am luat şi un 
preot, pe părintele Wissian. Merewalh insistă să fim 
însoţiţi de un preot. Spuse că oamenii lui luptau mai bine 
când aveau un preot să le păstorească sufletele, iar eu am 
mârâit, spunând că erau războinici, nu oi, însă Merewalh 
stărui în felul său politicos, aşa că am acceptat până la 
urmă ca Wissian să vină cu noi. Era mercian, un tânăr înalt 
şi subţire cu o privire neliniştită şi un ciuf care albise 
înainte de vreme. 

— Vom străbate teritorii daneze, şi nu vreau să se ştie că 
suntem saxoni, ceea ce înseamnă că nu poţi purta haina 
asta, i-am zis arătând spre sutana lui lungă şi neagră. Dă-o 
jos. 

— Nu pot... bâigui el. 

— Dă-o jos, i-am ordonat din nou, şi ia-ţi o cămaşă de 
zale sau un pieptar de piele. 

— Eu... începu din nou, însă tot nu reuşi să continue. 

Mă ascultă şi se îmbrăcă în hainele unui servitor pe care 
le acoperi cu o mantie lungă şi neagră, legată la brâu cu 
un şnur, astfel că tot arăta a preot. Am fost totuşi mulţumit 
că măcar crucea lui grea de lemn era ascunsă. 

Mergeam să salvăm creştinismul în Britania. Era 
adevărat oare? Într-o predică aprinsă, ţinută în ziua când îl 
aşteptam pe Finan, părintele Ceolberth spusese că aşa era. 


% 191 # 


Preotul le ţinuse o predică moralizatoare oamenilor lui 
Merewalh, spunându-le că în cartea sfântă a creştinilor se 
prezisese cum regele de la miazănoapte avea să-l atace pe 
regele de la miazăzi, şi că această profeție se împlinea, 
ceea ce însemna că acum era războiul lui Dumnezeu. Poate 
că era, dar Cnut nu era rege, chiar dacă venea de la 
miazănoapte. M-am întrebat adesea, dacă danezii ar fi 
câştigat şi am fi trăit acum într-o ţară numită Dania, am fi 
fost creştini? Imi plăcea să cred că nu, dar adevărul era că 
pe danezi creştinismul îi infectase deja. Războiul acela 
lung nu a fost pentru religie. Alfred aşa credea, preoţii îl 
proclamau ca fiind un război sfânt, iar oamenii mureau sub 
flamura crucii crezând că, atunci când vom fi toţi creştini, 
şi saxonii şi danezii, vom trăi în pace eternă, dar era total 
greşit. Danezii din Anglia de Est erau creştini, lucru care 
nu-i oprea pe saxoni să-i atace. Purul adevăr era că danezii 
şi saxonii voiau aceleaşi teritorii. Preoţii spuneau că leul se 
va culca lângă miel, dar n-am văzut să se întâmple aşa 
ceva vreodată. Nu că aş fi ştiut ce este acela un leu. Am 
întrebat-o cândva pe Mehrasa, nevasta smeadă a părintelui 
Cuthbert, dacă a văzut vreodată un leu şi a spus că da, 
văzuse, şi că, atunci când era copilă, leii veneau din deşert 
să omoare vite în satul ei, şi că erau animale mai mari 
decât oricare cal şi aveau şase picioare, două cozi ascuţite, 
trei coarne din fier topit şi dinţi ca spadele. Eohric, care 
fusese rege al Angliei de Est înainte să-l omorâm, avea un 
leu pe stindard; animalul lui avea doar patru picioare şi un 
singur corn, dar mă îndoiam că Eohric văzuse vreodată un 
leu, aşa că bănuiesc că Mehrasa avea dreptate. 

În orice caz, porniserăm, şi, dacă nu mergeam să salvăm 
creştinismul, mergeam să-i salvăm pe saxoni. 

Probabil că partea cea mai periculoasă a întregii 
călătorii a fost prima, cu toate că nu a părut aşa pe atunci. 
A trebuit să trecem râul la Lindcolne şi, ca să câştigăm 
timp şi fiindcă eram înconjurați de o ceaţă groasă, am ales 
să trecem pe pod. Ştiam că exista un pod, fiindcă un 
cioban înspăimântat de la Bearddan Igge îngăimase că-l 
văzuse. Îngenunche în faţa mea, copleşit de zale, de coif, 


4 192 # 


de mantia mea tivită cu blană şi de cizmele mele cu pinteni 
argintaţi. 

— Ai văzut podul? l-am întrebat. 

— O dată, stăpâne. 

— Este aproape de fort? 

— Nu, stăpâne, nu este aproape, se încruntă el 
gândindu-se. Fortul e pe deal, adăugă, de parcă această 
informaţie ar fi clarificat totul. 

— Este păzit? Podul? 

— Păzit, stăpâne? 

Părea nedumerit de întrebare. 

— Dacă treci podul, am întrebat răbdător, te opresc 
oameni înarmaţi? 

— O, nu, stăpâne, nu-ţi duci niciodată vacile peste un 
pod, fiindcă spiritele apei devin geloase şi apoi vacile se 
umflă de apă. 

— Deci sunt vaduri? 

Scutură din cap, deşi mă îndoiam că ştia cu adevărat 
răspunsul. Omul locuia la mică distanţă de Lindcolne, dar, 
după cum aflasem, fusese acolo doar o singură dată. Dacă 
garnizoana daneză de la Lindcolne avea puţină minte, 
pusese străjeri la pod, dar mă aşteptam să-i depăşim 
numeric, şi până veneau întăriri de pe deal, noi aveam să 
fim demult dispăruţi în ceaţă. 

Era destul de uşor să găsim ceea ce mai rămăsese din 
Lindcolne, fiindcă romanii făcuseră un drum şi drumul 
avea borne de piatră ce numărau milele descrescător, dar 
ceața era atât de deasă, încât n-am zărit fortul pe dealul lui 
înalt, dându-mi seama că ajunsesem în oraş doar atunci 
când am trecut pe sub un arc năruit. Porţile dispăruseră 
demult, la fel şi zidurile de pe ambele părţi. 

Ajunseserăm într-un loc al fantomelor. 

Noi, saxonii, niciodată n-am vrut să locuim în clădirile 
romane, decât dacă le mascam cu stuf şi pământ. Populaţia 
din Lundene fusese silită să ocupe vechiul oraş atunci când 
atacaseră danezii, fiindcă aceea era singura parte apărată 
de un zid, dar tot preferau casele lor de lemn şi stuf din 
noul oraş de la vest. La Lundene trăisem cu Gisela într-o 


4 193 # 


mare casă romană de lângă fluviu, şi nu am văzut nicio 
fantomă, dar am observat cum creştinii care veneau la noi 
îşi făceau semnul crucii şi se uitau agitaţi în colţurile mai 
întunecoase. Acum caii noştri coborau o stradă pustie, 
flancată de ruine. Acoperişurile căzuseră în interior, stâlpii 
se rupseseră, iar pereţii de piatră erau crăpaţi şi năpădiţi 
de muşchi. Ar fi fost locuinţe foarte bune, dar saxonii care 
mai locuiau acolo preferau să-şi facă o cocioabă din 
pământ şi stuf. Mai era câte o casă ocupată, însă numai 
fiindcă oamenii construiseră o colibă înăuntrul vechii 
construcţii de piatră. Podul era şi el de piatră. Parapetele îi 
erau distruse şi o gaură mare se căsca în mijlocul lui, dar 
era nepăzit, aşa că am trecut râul spre teritoriul acoperit 
de o ceaţă deasă. 

Niciunul dintre noi nu cunoştea zona sau în ce parte 
trebuia să mergem, aşa că pur şi simplu am urmat drumul 
roman, până am dat într-altul care ducea de la nord la sud. 

— Continuăm să mergem spre vest, i-am spus lui Finan. 

— Doar spre vest? 

— Vom găsi un loc pe care-l ştim. 

— Sau vom călări până la marginea lumii, zise el voios. 

Ceaţa se ridica şi terenul se înălța şi el treptat, până am 
ajuns la o zonă plată unde erau ferme bogate şi conace 
mari, ascunse pe jumătate de pâlcuri de copaci sănătoşi. 
Deşi eram sigur că oamenii ne văzuseră, nimeni nu veni să 
ne întrebe ce căutam pe pământul lor. La ce aer războinic 
aveam, era mai bine să fim lăsaţi în pace. Am trimis 
cercetaşi în faţă, aşa cum făceam întotdeauna într-un 
teritoriu ostil, iar acest teritoriu era cu siguranţă ostil. Ne 
aflam fie pe teritoriul lui Cnut, fie pe cel al lui Sigurd, şi 
toate conacele erau în acest caz daneze. Cercetaşii 
călăreau de ambele părţi ale drumului, ascunzându-se pe 
după arbori şi tufişuri şi căutând vreun semn de-al 
duşmanului, însă n-am întâlnit pe nimeni. La un moment 
dat, a doua zi, cinci călăreţi se îndreptară spre noi de la 
nord, dar, văzând câţi eram, făcură stânga-mprejur. Eram 
deja printre dealuri înalte. Satele erau mai mici şi mai 
împrăştiate, fermele, mai puţin bogate. l-am trimis pe 


Y 194 # 


danezii mei să cumpere bere şi mâncare de la conace şi pe 
saxoni să cumpere provizii din sate, dar abia dacă mai era 
mâncare, fiindcă o mulţime de grupuri înarmate trecuseră 
deja pe aici. Am mers la o fermă unde mă întâmpină un 
bătrân. 

— Eu sunt Orlyg Orlygson, se prezentă el mândru. 

— Wulf Ranulfson, am răspuns. 

— Nu am auzit de tine, dar eşti bine-venit. Şchiopăta din 
cauza unei răni vechi la piciorul stâng. Şi încotro călăreşte 
Wulf Ranulfson? 

— Să mă alătur jarlului Cnut. 

— Ai întârziat, chemarea a fost pentru când se stinge 
luna. Acum creşte din nou. 

— O să-l găsim. 

— Aş vrea să pot merge şi eu, dar la ce foloseşte un 
bătrân? zise Orlyg atingându-şi piciorul rănit, apoi se uită 
la tovarăşii mei. Doar şapte sunteţi? 

Am arătat vag spre nord. 

— Am trei cete pe drum. 

— Trei! Nu pot hrăni atâţia. Dar o să-l pun pe vătaful 
meu să vă găsească ceva. Haideţi înăuntru, haideţi 
înăuntru! 

Voia să stea la taclale. La fel ca noi toţi, îi primea cu 
bucurie pe călători dacă aduceau veşti, aşa că am şezut în 
sala lui de ospeţe şi i-am mângâiat dulăii şi am inventat 
poveşti despre Frizia. Am spus că recolta acolo va fi 
săracă. 

— Şi aici! zise Orlyg sumbru. 

— Dar sunt veşti bune, am spus, am auzit că Uhtred 
Uhtredson a atacat Bebbanburgul şi n-a izbutit să-l ia. 

— Nu numai că n-a izbutit, zise Orlyg, a fost ucis acolo! 
rânji văzându-mi uimirea de pe faţă. N-ai aflat? 

— Uhtred Uhtredson a fost ucis? Nu-mi puteam controla 
surprinderea din voce. Am auzit că n-a putut să cucerească 
Bebbanburgul, dar că a scăpat cu viaţă. 

— O, nu, a murit, replică Orlyg încrezător. Omul care mi- 
a spus a fost martor la luptă. Işi trecu degetele prin barba 
albă şi încâlcită pentru a-şi atinge ciocanul de la gât. A fost 


4 195 # 


doborât de lordul Ælfric. Sau de fiul lordului Ælfric. Omul 
nu era sigur, dar a fost unul dintre ei. 

— Din câte ştiu eu, Ælfric a murit, am spus. 

— Atunci trebuie să fi fost fiul cel care l-a doborât, dar 
este adevărat! Uhtred Uhtredson e mort! 

— Asta va face viaţa jarlului Cnut mai uşoară. 

— Toti se temeau de Uhtred, şi pe bună dreptate. Era un 
războinic! Orlyg deveni gânditor pentru o clipă. L-am văzut 
o dată. 

— L-ai văzut? 

— Un om mare, înalt. Avea un scut de fier. 

— Aşa am auzit şi eu, am spus. 

Nu avusesem un scut de fier în toată viaţa mea. 

— Era fioros, destul de fioros, dar un războinic. 

— Acum e deja la Mâncătorul-de-Leşuri. 

— Cineva ar trebui să meargă la lordul Ælfric, sugeră 
Orlyg, şi să cumpere cadavrul demonului. 

— De ce? 

— Să facă un pocal din tigva lui, bineînţeles! Ar fi un dar 
frumos pentru jarlul Cnut! 

— Cu siguranţă că jarlul o să aibă destule pocale, după 
ce-i înfrânge pe ZEthelred şi pe Edward. 

— Şi o să-i înfrângă, spuse Orlyg cu entuziasm. Zâmbi. 
De Yule, prietene, vom bea din tigva lui Edward, vom 
mânca în sala lui de ospeţe şi îi vom lua nevasta să ne 
facem plăcerile cu ea! 

— Am auzit că nevasta jarlului Cnut a fost capturată de 
Uhtred, am spus. 

— Un zvon, prietene, un zvon. Nu poţi crede tot ce auzi. 
Am învăţat măcar atâta de-a lungul anilor. Oamenii trec pe 
aici şi-mi aduc veşti şi le sărbătorim, dar apoi aflu că n- 
aveau niciun grăunte de adevăr! chicoti el. 

— Prin urmare, s-ar putea ca Uhtred să trăiască, am 
sugerat răutăcios. 

— O, nu! Aici nu încape nicio îndoială, prietene. A fost 
ciopârţit în luptă dar, cum tot mai trăia, l-au legat de un 
stâlp şi au dat drumul câinilor pe el. L-au rupt în bucăţi! 
Clătină din cap. Mă bucur că este mort, deşi nu-i un chip în 


4 196 # 


care să moară un războinic. 

M-am uitat cum servitorii le duceau bere, pâine şi carne 
afumată oamenilor mei care aşteptau în livadă. 

— Ca să-l găsim pe jarl, mergem tot spre vest? 

— Treceţi dealurile şi urmaţi drumul. Jarlul n-o să fie în 
niciunul dintre conacele sale, a plecat spre sud deja. 

— Spre Wessex? 

— Oriunde pofteşte! zise Orlyg. Dar, dacă o luaţi pe 
drumul care duce spre vest, veţi ajunge la Cesterfelda şi 
puteţi întreba acolo. Se încruntă. Cred că de acolo ajungeţi 
la Buchestanes, unde jarlul are un conac, un conac frumos! 
Unul dintre conacele lui preferate, şi acolo vor fi oameni 
care să vă spună unde să-l găsiţi. 

— Buchestanes. 

Am repetat numele ca şi cum nu l-aş mai fi auzit 
niciodată, dar îmi stârnise interesul. Cnut îmi spusese că 
soţia şi cei doi copii ai lui fuseseră capturați în timp ce 
mergeau la Buchestanes, şi faptul că Orlyg menţionase 
acest oraş putea să fie doar o coincidenţă, însă destinului 
nu-i plac coincidenţele. Am simţit cum mi se zbârlea părul 
pe ceafă. 

— Un oraş frumos, spuse Orlyg, are izvoare calde. Am 
mers acolo acum două veri şi am stat în apă. Mi-a trecut 
durerea. 

I-am dat aur pentru generozitatea lui. Mi-a spus că fiul 
lui dusese douăzeci şi trei de oameni în serviciul lui Cnut, 
eu am spus că speram să revină victorioşi, şi astfel ne-am 
despărţit. 

— Sunt mort, i-am zis lui Finan. 

— Eşti? 

Povestea lui Orlyg îl făcu să râdă. În noaptea aceea am 
dormit în Cesterfelda, un sat de care nu mai auzisem şi 
bănuiam că nu-l voi mai vedea vreodată, deşi era un loc 
destul de plăcut, cu terenuri fertile care înconjurau câteva 
clădiri romane frumoase, dar părăginite. O clădire 
măreaţă, cu coloane, care odinioară fusese probabil un 
templu al zeilor romani, era acum adăpost pentru vite. Am 
dat peste o statuie căzută înfăţişând un individ cu nas 


% 197 # 


acvilin, îmbrăcat cu o pânză şi purtând o cunună de lauri 
pe părul tuns scurt; fără îndoială, era folosită pe post de 
piatră de ascuţit, pentru că era adânc crestată de tăişuri. 

— Păcat că nu-i de marmură, zise Finan lovind statuia. 

— N-ar fi aici dacă ar fi de marmură, am spus. 

Din când în când, câte un ţăran găseşte câte o statuie 
romană de marmură, un obiect de preţ, fiindcă poate fi 
pusă într-un cuptor de făcut var, dar o statuie de piatră nu 
valorează nimic. M-am uitat la nasul acvilin al bărbatului. 

— Acesta este zeul lor? l-am întrebat pe Finan. 

— Romanii erau creştini, interveni fiul meu. 

— Unii erau creştini, răspunse Finan, dar cred că ceilalţi 
venerau acvile. 

— Acvile? 

— Cred că da. Se uită în sus la frontonul staulului de 
vite, sculptat cu fete pe jumătate goale care alergau printr- 
o pădure, urmărite de un om cu picioare de capră. Poate 
venerau capre? 

— Sau ţâţe, zise fiul meu, uitându-se la fetele mlădioase. 

— Asta ar fi o religie demnă de urmat, am spus. 

Merewalh, care ni se alăturase, se uita şi el la fronton. 
Sculptura se vedea bine, fiindcă soarele era jos şi umbrele, 
lungi şi ascuţite. 

— Când luăm pământul ăsta înapoi o să le dărâmăm pe 
toate, zise el. 

— De ce? am întrebat. 

— Fiindcă preoţilor n-o să le placă. Arătă spre fetele cu 
picioare lungi. Vor porunci să fie distruse. E ceva păgân, 
nu-i aşa? 

— Cred că mi-ar fi plăcut să fiu roman, am mărturisit, cu 
ochii la sculpturile dăltuite cu atâta măiestrie. 

Râseră toţi, dar eram melancolic. Ruinele Romei mă 
întristau întotdeauna, pur şi simplu fiindcă erau dovada că 
alunecam inexorabil spre întuneric. Odinioară, lumina 
cădea pe splendoarea de marmură, acum ne târâm prin 
noroi. 

Wyrd bið ful ărzed. Soarta este neiertătoare. 

Am cumpărat unt, turte de ovăz, brânză şi legume, am 


4 198 # 


dormit sub fetele goale în staulul pustiu şi, a doua zi 
dimineaţă, am pornit mai departe spre vest. Vântul sufla 
tare şi ploaia prinse să cearnă din nou; înainte de amiază 
eram biciuiţi de o vijelie. Cărarea pe care urcam se 
transformă într-un torent. Fulgerele sclipeau la nord şi 
tunetele se rostogoleau de-a lungul cerului şi mi-am ridicat 
faţa spre vânt şi ploaie şi am ştiut că Thor era acolo. M-am 
rugat lui. l-am spus că-i sacrificasem cele mai bune 
animale, că-i fusesem loial, că trebuia să mă ajute, însă 
ştiam că Cnut avea să-i înalțe aceeaşi rugăciune, şi aşa 
avea să facă şi prietenul lui Cnut, Sigurd Thorrson, şi zeii, 
mă temeam, aveau să-i favorizeze pe danezi, fiindcă mai 
mulţi dintre ei îi venerau. 

Ploaia se înteţi, iar vântul începu să şuiere ameninţător. 
Caii se speriară de furia ciocanului lui Thor, aşa că ne-am 
adăpostit sub crengile lovite de furtună ale unui stejar. Un 
adăpost şubred, fiindcă ploaia trecea printre frunze şi 
cădea fără încetare peste noi. În timp ce oamenii îşi 
linişteau caii, Finan şi cu mine ne-am ghemuit lângă o tufă 
ghimpoasă, la marginea vestică a pâlcului. 

— N-am mai văzut o vară ca asta, zise el. 

— Va fi o iarnă grea. 

— Să ne ajute Dumnezeu, murmură el făcându-şi semnul 
crucii. Deci, ce facem? 

— Mergem la Buchestanes. 

— S-o vedem pe vrăjitoare? 

Am clătinat din cap şi, în clipa următoare, mi-am dorit să 
n-o fi făcut, fiindcă mişcarea lăsase apa de ploaie să-mi 
intre pe sub vestă. 

— Să o vedem pe nepoată-sa, probabil, am spus 
zâmbind. Cnut spune că vrăjitoarea încă trăieşte, dar 
trebuie să fie mai bătrână decât timpul. 

Pe nume /Elfadell, vrăjitoarea avea reputaţia că puterile 
ei erau mai mari decât ale oricărei alte agleecwif din 
Britania. O vizitasem şi-i băusem poţiunea şi-i ascultasem 
prezicerile. „Şapte regi vor muri”, zisese, „şapte regi într-o 
mare bătălie.” 

— S-o vedem pe nepoată-sa? întrebă irlandezul. Este cea 


4 199 # 


surdă şi mută? 

— Şi cea mai frumoasă creatură pe care am văzut-o 
vreodată, am spus melancolic. 

Finan zâmbi. 

— Aşadar, dacă nu mergem să vedem acea creatură, de 
ce mergem acolo? 

— Pentru că este pe drumul către Ceaster. 

— Doar atât? 

Am încuviinţat din cap. 

— Cnut a spus că soţia şi copiii lui au fost capturați în 
timp ce călătoreau spre Buchestanes. Şi bătrânul de ieri a 
spus că Cnut are un conac acolo, un conac frumos. 

— Şi? 

— Şi nu avea un conac acolo acum zece ani. Este unul 
nou. 

— Dacă îmi amintesc bine, nu e niciun zid la 
Buchestanes. 

Ştiam despre ce vorbea. Eu sugeram că noul conac era 
important pentru Cnut, iar Finan sugera că nu era apărat, 
nefiind deci atât de important pe cât credeam. 

— Nu era niciun zid acolo acum zece ani, am spus, dar 
poate fi acum. 

— Şi crezi că soția lui e acolo? 

— Nu ştiu. Probabil. 

Se încruntă, apoi tresări când o pală de vânt suflă ploaia 
în feţele noastre. 

— Probabil? 

— Ştim că Cnut a mers la Ceaster, am spus, şi probabil 
ea l-a însoţit, dar nu va călători cu el. Copiii ei sunt prea 
mici. Nu duci copii mici la război; prin urmare, ori a rămas 
la Ceaster, ori Cnut a trimis-o undeva departe de Mercia. 

— Ar putea fi oriunde. 

— Bâjbâi şi eu în întuneric, am recunoscut. 

— Dar întotdeauna ai noroc. 

— Câteodată, da, am spus, gândindu-mă la roata 
norocului. Thor era în cer şi vântul aspru mă lovea în faţă. 
Semnele erau rele. Câteodată, am repetat. 

Când ploaia se mai domoli, am pornit mai departe. 


% 200 # 


Bâjbâind în întuneric. 


Am ajuns la Buchestanes în ziua următoare. N-am 
îndrăznit să intru în oraş, de frică să nu fiu recunoscut, aşa 
că i-am trimis pe Rolla, Eldgrim şi Kettil, trei danezi, în 
orăşelul din valea înconjurată de dealuri. Am observat că 
Cnut făcuse o palisadă, cu toate că nu era cine ştie ce, abia 
un gard de înălţimea unui om, mai potrivit să ţină vitele 
înăuntru decât duşmanii afară. Încă mai ploua. Norii erau 
joşi, pământul, îmbibat, ploaia, persistentă, dar vântul se 
mai domolise. Mi-am dus călăreţii spre pădurea din 
apropierea peşterii unde trăia vrăjitoarea, apoi i-am luat 
pe fiul meu, pe Finan şi pe Merewalh la marele ţanc de 
calcar de unde izbucnea torentul de apă. Stânca era 
găurită de o crevasă unde ferigile şi muşchiul creşteau în 
voie, iar crevasa ducea în peşteră. Am ezitat la intrare, 
simțind cum frica îmi urca din vintre. 

Peşterile sunt intrările către lumea de dincolo, către 
locurile întunecate unde bântuie Mâncătorul-de-Leşuri şi 
unde domneşte Hel, zeiţa cumplită. Acestea sunt 
tărâmurile morţilor, unde şi zeii umblă cu grijă, unde 
liniştea este un urlet, unde toate amintirile celor vii răsună 
în mod repetat şi fără sfârşit în pustiu şi unde cele trei 
ursitoare ne tes destinele şi-şi ticluiesc farsele. Aceasta 
este lumea de dincolo. 

Dincolo de intrarea joasă şi strâmtă era întuneric, dar 
zgomotul făcut de cizmele mele stârni dintr-odată ecoul şi 
am ştiut că ajunsesem în sala mai mare. Apa picura. Am 
aşteptat. Finan se lovi de mine, l-am auzit pe fiul meu 
respirând. Încetul cu încetul, ochii mi se obişnuiră cu 
bezna, ajutaţi de firul de lumină cenuşie care răzbătea 
până aici dinspre crevasă, şi am văzut piatra plată unde 
vrăjitoarea îşi făcea farmecele. 

— Este cineva? am strigat, însă ecoul vocii mele fu 
singurul răspuns. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă fiul meu cu o voce 
timorată. 

— Acesta este locul unde vrăjitoarea /Elfadell prezicea 


% 201 # 


viitorul, am spus, şi poate încă o mai face. 

— Şi ai mai fost aici? vru Merewalh să ştie. 

— O singură dată, am zis, de parcă n-ar fi fost mare 
lucru. 

Ceva se mişcă în fundul peşterii, un sunet ca un râcâit, 
şi cei trei creştini îşi atinseră crucile, iar eu mi-am atins 
ciocanul lui Thor. 

— Este cineva aici? am strigat, neprimind răspuns nici 
de data asta. 

— Vreun şobolan, sugeră Finan. 

— Şi ce viitor ai descoperit, stăpâne? întrebă Merewalh. 

Am ezitat. 

— Erau aiureli, am spus tăios. 

„Şapte regi vor muri”, zisese, „şapte regi şi femeile pe 
care le iubeşti. Fiul lui Alfred nu va domni, Wessexul va 
muri, saxonul va omori ce iubeşte, iar danezii vor câştiga 
totul, totul se va schimba şi totul va fi la fel.” 

— Erau aiureli, am repetat. 

Fără s-o ştiu, minţeam. Acum ştiu, fiindcă tot ce a zis s-a 
adeverit, în afară de un lucru, şi probabil acel lucru se va 
îndeplini în viitor. 

Oricum, fiul lui Alfred domnea, deci vrăjitoarea se 
înşelase? Cu timpul am priceput ce voise să spună, dar 
atunci, stând în rahat alunecos de liliac şi ascultând apa 
care curgea în subteran, nu cunoşteam semnificaţia acelor 
vorbe. În schimb, mă gândeam la Erce. 

Erce era nepoata acestei aglaecwif. Nu-i ştiam numele 
adevărat, doar că era numită Erce după zeiţă, şi în transa 
mea, văzând-o, crezusem că era zeiţa. Era goală şi 
frumoasă, albă ca fildeşul, mlădioasă ca o creangă de 
salcie, o fată brunetă care zâmbea în timp ce mă călărea, 
mângâindu-mi faţa cu mâinile ei uşoare, iar eu îi 
dezmierdam sânii mici. Fusese o apariţie în carne şi oase? 
Sau un vis? Oamenii spuneau că fata exista, că era surdă şi 
mută, dar, din acea noapte, m-am îndoit de poveştile lor. 
Poate că era o nepoată ce nu putea nici să audă, nici să 
vorbească, dar cu siguranţă nu era creatura extraordinară 
pe care mi-o amintesc din această peşteră umedă. Fusese 


4 202 # 


o zeiţă, venită pe tărâmul nostru pentru a ne atinge 
sufletele cu vrăjitorie, şi amintirea ei mă atrăsese în 
această peşteră. Mă aşteptam s-o revăd? Sau voiam doar 
să-mi amintesc de acea noapte ciudată? 

Uhtred, fiul meu, se apropie de piatra plată şi albă, ca o 
masă, şi-şi plimbă mâna peste suprafaţa ei netedă. 

— Aş vrea să aflu viitorul, zise el gânditor. 

— Este o vrăjitoare în Wessex despre care oamenii zic că 
vede departe, spuse Finan. 

— Femeia din Ceodre? am întrebat. 

— Aceea. 

— Dar este păgână, spuse fiul meu dezaprobator. 

— Nu fi idiot, am mârâit. Crezi că zeii le vorbesc doar 
creştinilor? 

— Dar o vrăjitoare... începu el. 

— Unii oameni se pricep mai bine decât alţii să afle ce 
fac zeii. Aşa era /Elfadell. Vorbea cu ei aici, ei se foloseau 
de ea. Şi da, era, este păgână, dar asta nu înseamnă că nu 
poate vedea mai departe decât noi ceilalţi. 

— Şi ce a văzut? întrebă fiul meu. Ce ţi-a spus despre 
viitorul tău? 

— Că voi face idioţi care vor întreba prostii. 

— Prin urmare, chiar a văzut viitorul! râse Uhtred. 

Finan şi Merewalh râseră şi ei. 

— Mi-a spus că va fi o mare bătălie în care vor muri 
şapte regi, le-am explicat posomorât. Este, cum am zis, 
doar o aiureală. 

— Nu sunt şapte regi în Britania, spuse fiul meu. 

— Sunt, zise Merewalh. Scoţii au cel puţin trei, şi 
Dumnezeu ştie câţi se pretind regi în Ţara Galilor. Apoi 
mai sunt regii irlandezi. 

— O bătălie la care să participe toţi? chicoti Finan. E 
ceva de la care nu putem să lipsim. 

Rolla şi tovarăşii lui se întoarseră târziu după-amiază şi 
aduseră pâine şi linte. Ne găsiră în pădurea unde 
aprinsesem un foc, încercând să ne uscăm hainele. 

— Femeia nu este acolo, îmi zise Rolla, referindu-se la 
soţia lui Cnut. 


4 203 # 


— Şi acolo ce-i? 

— Treizeci-patruzeci de oameni, pufni el dispreţuitor, 
majoritatea prea bătrâni să meargă la război, şi vătaful lui 
Cnut. l-am spus ce mi-ai zis să-i transmit. 

— Te-a crezut? 

— A fost impresionat! 

Ştiam că locuitorii din interiorul palisadei de la 
Buchestanes vor fi curioşi, suspicioşi chiar, fiindcă nu 
intraserăm în oraş, ci rămăseserăm afară, aşa că-i cerusem 
lui Rolla să le transmită că jurasem să nu trec prin vreun 
oraş până când nu voi fi asaltat o fortificaţie saxonă. 

— l-am spus că eşti Wulf Ranulfson, din Haithabu, 
continuă Rolla, şi el a zis că jarlul Cnut ne va primi bine. 

— Dar unde? 

— A zis să mergem la Ceaster şi apoi s-o luăm spre sud, 
dacă navele nu mai sunt acolo. 

— Drept spre sud? 

— Da, numai atât a zis. 

Putea fi ori Mercia, ori Wessex, dar instinctul, acea voce 
a zeilor în care nu ne încredem de atâtea ori, îmi spunea 
că era Mercia. Cnut şi Sigurd atacaseră Wessexul cu zece 
ani înainte şi nu obţinuseră nimic. Işi debarcaseră trupele 
pe malul râului Uisc şi mărşăluiseră două mile până la 
Exanceaster, unde fuseseră înfrânți sub zidurile acelui 
burh, iar Wessexul era plin de astfel de burhuri, oraşele 
fortificate construite de Alfred, în care populaţia se putea 
adăposti în timp ce danezii se învârteau neputincioşi pe 
afară. Şi Mercia avea burhuri, însă mai puţine, iar armata 
merciană, care ar fi trebuit să fie gata să-i atace pe danezii 
ce ar fi asediat o fortificaţie, era la mare distanţă, în Anglia 
de Est. 

— Atunci o să-i urmăm sfatul, am spus. Mergem la 
Ceaster. 

— De ce să nu ne îndreptăm direct spre sud? întrebă 
Merewalh. 

Ştiam la ce se gândea. Luând-o spre sud, am fi ajuns în 
Mercia mult mai repede decât dacă am fi călătorit spre 
coasta de vest a Britaniei şi, odată ajunşi la Ceaster, am fi 


4 204 # 


fost chiar la graniţa Merciei, într-o zonă deja controlată de 
danezi. Merewalh voia să ajungă cât de repede la el în ţară 
să afle ce se întâmplase şi, probabil, să-şi regăsească 
oamenii din armata lui /ZEthelred. ZEthelred avea să fie 
nemulţumit că Merewalh mi se alăturase, şi grija aceasta 
nu-i dădea pace mercianului. 

— Nu câştigi nimic dacă mergi spre sud. 

— Câştigăm timp. 

— Nu vreau să câştigăm timp. Am nevoie de timp. Am 
nevoie de timp pentru ca Edward al Wessexului şi 
ZEthelred să-şi unească forţele. 

— Atunci du-te înapoi în Anglia de Est, zise Merewalh, 
dar fără multă convingere. 

— Cnut îl vrea pe ZEthelred în Anglia de Est, am spus. De 
ce ar trebui să facem ce vrea Cnut? El vrea ca Æthelred să 
vină la el şi-l va aştepta pe un deal sau lângă un râu, aşa că 
ZEthelred va trebui să lupte la baza pantei sau prin apă 
adâncă, iar la sfârşitul zilei ZEthelred va fi mort şi Cnut îi 
va fierbe tigva ca să-şi facă un pocal. Asta vrei? 

— Stăpâne, protestă Merewalh. 

— Trebuie să-l silim pe Cnut să facă ce vrem noi, deci 
mergem la Ceaster. 

Acestea fiind zise, am pornit spre Ceaster. Zona era 
ciudat de pustie. Erau culegători pe câmpuri şi ciurdari pe 
păşuni, erau ciobani şi tăietori de lemne, dar războinicii 
plecaseră. Nu existau oameni care să antreneze şoimi, 
care să exerseze lupta în zidul de scuturi sau să 
călărească, fiindcă toţi războinicii erau plecaţi în sud, 
lăsând conacele să fie apărate doar de bătrâni şi de 
bolnavi. Ar fi trebuit să fim provocati de o sută de ori de-a 
lungul acelei călătorii, dar pe drum trecuseră nenumărate 
grupuri, şi oamenii credeau că eram încă un grup ce căuta 
generozitatea jarlului Cnut. 

În cele din urmă, drumul roman ne scoase dintre 
dealuri. Câmpurile pe fiecare parte erau pline de urme de 
copite care mergeau spre vest. Pietrele măsurau distanţa 
spre Deva, fiindcă aşa numiseră romanii Ceasterul. 
Cunoşteam locul, Finan şi Merewalh la fel, într-adevăr, 


4 205 # 


mulţi dintre oamenii noştri fuseseră încartiruiţi la sud de 
oraş, călărind prin pădurile şi câmpiile de pe malul sudic al 
fluviului Dee şi privindu-i pe danezii de pe zidurile 
Ceasterului. Zidurile şi fluviul apărau oraşul şi, dacă am fi 
vrut să atacăm dinspre miazăzi, ar fi trebuit să trecem 
peste podul roman care ducea la poarta de sud, dar acum 
veneam dinspre est şi drumul ne ducea la nord de fluviu. 
Am străbătut câmpuri presărate cu copaci rari, încovoiaţi 
de vântul de apus. Simţeam mirosul mării. Ploaia se oprise, 
şi cerul era plin de nori care se mişcau iute şi aruncau 
umbre mari şi mişcătoare pe zona joasă din faţa noastră. 
Meandrele fluviului luceau în acel peisaj care, dincolo de 
bărăgan, era mlaştină. La şi mai mare depărtare era 
marea, nu mai mult decât o strălucire vagă la orizont. 
Împreună cu Finan, Merewalh şi fiul meu am luat-o la 
stânga, spre un pâlc de copaci pe un deluşor de unde 
puteam să vedem Ceasterul. Fumul se ridica din 
acoperişurile de stuf aflate în interiorul zidurilor. Câteva 
acoperişuri erau din ţiglă şi unele clădiri erau mai înalte 
decât altele, iar piatra zidurilor înalte lucea palid-auriu în 
lumina difuză a soarelui. Apărarea oraşului era 
formidabilă. În faţă se găsea un şanţ inundat de fluviu, iar 
în spatele şanţului era un val de pământ pe care se ridicau 
ziduri de piatră. Câteva pietre căzuseră, însă găurile 
fuseseră umplute cu lemne. De-a lungul zidurilor se găseau 
turnuri de piatră, şi deasupra celor patru porţi, câte una în 
mijlocul fiecărui zid, turnuri de lemn, dar cunoşteam 
Ceasterul de destulă vreme încât să ştim că două dintre 
porţi nu erau deloc folosite. Cele de nord şi de sud erau 
întrebuințate intens, însă niciunul dintre noi nu văzuse 
vreodată oameni sau cai care să treacă prin porţile de est 
şi de vest, şi bănuiam că fuseseră blocate. Chiar lângă 
fortificaţie se afla o arenă unde romanii organizau lupte şi 
măceluri, dar pe sub arcele năruite păşteau acum vitele. 
Erau patru nave în aval de pod, doar patru, dar cu 
siguranţă fuseseră două sau trei sute înainte să plece 
Cnut. Navele acelea vor fi vâslit prin meandrele fluviului 
Dee, prin estuarul plin de păsări de mare, şi apoi încotro? 


4 206 # 


— Acela este un burh, zise Finan cu admiraţie. Este un 
loc al dracului de greu de capturat. 

— ZEthelred ar fi trebuit să-l captureze acum zece ani, 
am spus. 

— ZEthelred n-ar putea să prindă un purice şi dacă l-ar 
muşca de sculă, râse irlandezul. 

Merewalh tuşi încet, un soi de protest blând faţă de 
insulta adusă stăpânului său legitim. 

Un stindard flutura deasupra porţii din zidul sudic. Eram 
prea departe să vedem ce era brodat sau pictat pe pânză, 
dar ştiam oricum. Era emblema lui Cnut cu toporul şi 
crucea ruptă, iar acel stindard era pe zidul de sud, spre 
teritoriul saxon, direcţia din care garnizoana se putea 
aştepta la un atac. 

— Câţi oameni vezi? l-am întrebat pe Finan, ştiind că 
ochii lui erau mai buni decât ai mei. 

— Nu mulţi. 

— Cnut mi-a spus că garnizoana era de o sută cincizeci 
de oameni. Imi aminteam de discuţia noastră de la 
Tameworbig. Poate a minţit, bineînţeles. 

— O sută cincizeci de oameni ar fi de ajuns oricând, zise 
Finan. 

O sută cincizeci de oameni n-ar fi fost de-ajuns să 
oprească un atac hotărât asupra a două sau mai multor 
ziduri, însă ar fi fost mai mult decât suficienţi să reziste 
unui atac venind peste podul cel lung spre poarta de sud. 
Dacă oraşul ar fi fost ameninţat de vreun război, atunci şi 
mai mulţi oameni ar fi putut fi aduşi să întărească 
garnizoana. Regele Alfred, care fusese întotdeauna exact 
în calculele sale, ceruse ca patru oameni să fie postați la 
fiecare prăjină din zidul unui burh. O prăjină avea cam 
şase paşi, mai mult sau mai puţin, şi am încercat să-mi dau 
seama de lungimea zidurilor din Ceaster, ajungând la 
concluzia că ar fi avut nevoie de o mie de oameni să se 
apere împotriva unui atac hotărât, dar cât de probabil ar fi 
fost un astfel de atac? /Ethelred fusese indolent şi acum 
era departe, iar Cnut ceruse toţi oamenii apți de luptă 
pentru bătăliile pe care ştia că le va da. Ceasterul, 


4 207 # 


bănuiam, era foarte slab apărat. 

— Pur şi simplu intrăm acolo călare, am spus. 

— Da? făcu surprins Merewalh. 

— Nu se aşteaptă la un atac, şi mă îndoiesc că sunt o 
sută cincizeci de oameni acolo. Poate optzeci? 

Optzeci de oameni ne-ar fi putut opri dacă încercam să 
luăm zidul cu asalt, şi, fără scări, un astfel de atac ar fi fost 
un dezastru. Dar ar fi încercat oare să ne oprească dacă 
veneam liniştiţi pe drum? Dacă arătam ca toate celelalte 
grupuri de luptători care ascultaseră de chemarea lui 
Cnut? 

— De ce optzeci? vru fiul meu să ştie. 

— Habar n-am, am spus, am inventat numărul. Ar putea 
fi cinci sute de oameni înăuntru. 

— Şi pur şi simplu intrăm acolo călare? întrebă Finan. 

— Ai vreun plan mai bun? 

Scutură din cap rânjind. 

— Exact ca la Bebbanburg, zise el, intrăm pur şi simplu 
călare. 

— Şi ne rugăm pentru un sfârşit mai bun, am spus 
sumbru. 

Şi aşa am şi făcut. 

Am intrat pur şi simplu călare. 


Drumul care ducea la poarta de nord a fortăreței era 
pavat cu pietre late, majoritatea pline de crăpături sau 
mişcate din loc. Iarba creştea deasă la îmbinări, îngrăşată 
bine de sutele de cai care trecuseră pe acolo înaintea 
noastră. Erau ferme bogate de fiecare parte, unde sclavii 
retezau secara înaltă şi orzul bătut de ploaie. Fermele erau 
de piatră, deşi toate erau cârpite cu pământ şi împletituri 
şi reacoperite ca de obicei cu stuf. Şi ele, ca şi oraşul, erau 
romane. 

— Mi-ar plăcea să merg la Roma, am spus. 

— Regele Alfred a fost, zise Merewalh. 

— De două ori, aşa mi-a povestit, şi tot ce a văzut au fost 
ruine. Ruine măreţe. 

— Se spune că oraşul era din aur, murmură visător 


4 208 # 


Merewalh. 

— Un oraş de aur pe un râu de argint, am spus. După ce- 
| învingem pe Cnut, ar trebui să mergem acolo să-l 
dezgropăm tot. 

Călăream încet, ca nişte oameni obosiţi pe cai epuizați. 
Nu aveam zale şi nu purtam scuturi. Caii de povară, ce 
cărau topoarele lungi de luptă şi scuturile rotunde şi grele, 
erau în spatele coloanei noastre, iar pe danezi îi pusesem 
în fruntea ei. 

— 'Ţine-ţi gura ta saxonă închisă când ajungem la poartă, 
i-am spus lui Merewalh. 

— Un râu de argint? întrebă el. Este adevărat? 

— Probabil este ca râurile noastre, am spus, plin de 
pişat, căcat şi noroi. 

Un cerşetor cu faţa pe jumătate mâncată de ulceraţii era 
ghemuit într-un şanţ. 

Gemu când trecurăm pe lângă el şi-şi întinse mâna 
chircită. Văzând că Wissian, preotul nostru creştin, îşi 
făcuse semnul crucii ca să alunge orice rău care-l chinuia 
pe omul acela, m-am răstit: 

— Danezii o să te vadă, neghiobule! Rabdă până trecem 
de ei. Fiul meu lăsă să cadă o bucată de pâine aproape de 
cerşetor, care se târi spre ea în patru labe. 

Am trecut de marea cotitură a fluviului de la est de 
fortificaţie. Drumul o lua acum spre sud şi apoi drept ca o 
săgeată spre oraş. La cotitură se afla un altar roman, doar 
un adăpost de piatră unde, bănuiam, fusese odinioară 
statuia unui zeu, dar acum construcţia mică îl adăpostea 
pe un om cu un singur picior, care împletea coşuri din 
ramuri de salcie. 

— Jarlul Cnut a plecat? l-am întrebat. 

— Plecat şi dus. Jumătate de lume a plecat. 

— Cine a rămas? am vrut să ştiu. 

— Nimeni care să conteze, nimeni care să vâslească, să 
călărească, să zboare ori să se târască. Jumătate din lume 
a plecat şi jumătate din lume s-a dus, chicoti omul. Doar 
elful acum! 

— Elful? 


4 209 # 


— Elful este aici, zise el foarte serios, dar tot restul au 
plecat. Era nebun, mă gândeam, dar mâinile lui împleteau 
coşul cu pricepere. Aruncă un coş terminat peste o 
grămadă şi luă mai multe nuiele. 

— Tot restul au plecat, zise din nou, şi doar elful a 
rămas. 

Am dat pinteni calului mai departe. O pereche de stâlpi 
flancau drumul, şi pe fiecare era legat cu funii de cânepă 
câte un schelet. Erau avertismente, bineînţeles, că hoţii 
vor fi ucişi. Majoritatea oamenilor ar fi fost mulţumiţi cu o 
pereche de cranii, dar era tipic pentru Haesten să vrea mai 
mult. Vederea oaselor îmi aminti de sfântul Oswald, dar 
apoi am uitat de sfânt, fiindcă drumul nostru mergea drept 
către poarta de nord a Ceasterului şi, chiar când priveam, 
canaturile tocmai se închideau. 

— Fain bun venit, mormăi Finan. 

— Dacă ai vedea că se apropie călăreţi, ce ai face? 

— Am crezut că nenorociţii o s-o lase deschisă, 
uşurându-ne treaba. 

Poarta era impresionantă. Două turnuri de piatră îi 
flancau bolta, însă unul se prăbuşise parţial în şanţul 
traversat de un podeţ. Turnul căzut fusese reconstruit cu 
lemn. În vârful bolţii era o platformă pe care stătea un om 
ce privea cum ne apropiam, dar în scurtă vreme alţi trei i 
se alăturară. 

Canaturile erau aproape de două ori cât înălţimea unui 
om. Păreau solide ca stânca. Deasupra lor era un spaţiu 
gol, fiindcă nu ajungeau chiar până sus la platforma de 
luptă, care are apărată de o palisadă şi de un acoperiş ce 
părea solid. Unul dintre oamenii din umbra acoperişului îşi 
puse mâinile pâlnie la gură. 

— Cine sunteţi? 

M-am făcut că nu aud şi mi-am continuat drumul. 

— Cine sunteţi? strigă el din nou. 

— Rolla din Haithabu! răspunse Rolla. 

Stăteam în spate în mod deliberat, ţinându-mi capul în 
jos, fiindcă era posibil ca unii dintre oamenii aceştia să fi 
fost la Tameworbig şi să mă recunoască. 


% 210 # 


— Aţi întârziat! Cum Rolla nu răspunse, străjerul 
întrebă: Aţi venit să vă alăturaţi jarlului Cnut? 

— De la Haithabu, strigă Rolla. 

— Nu puteţi intra! 

Eram foarte aproape acum, nu mai trebuia să strige. 

— Şi ce ar trebui să facem? întrebă Rolla. Să stăm aici şi 
să murim de foame? Avem nevoie de hrană! 

Caii noştri se opriseră chiar în faţa podului, care era la 
fel de lat ca drumul şi lung de vreo zece paşi. 

— Daţi ocol zidurilor până la poarta de sud. Treceţi 
podul acolo şi puteţi cumpăra mâncare din sat. 

— Unde este jarlul Cnut? întrebă Rolla. 

— Va trebui să mergeţi spre sud, zise omul. Dar treceţi 
râul întâi. Leiknir vă va spune ce să faceţi. 

— Cine este Leiknir? 

— El comandă aici. 

— Dar de ce nu putem intra? vru Rolla să ştie. 

— Fiindcă aşa spun eu. Fiindcă nimeni nu intră. Fiindcă 
jarlul a dat poruncă. 

Rolla ezită. Neştiind ce să facă, se uită înapoi către mine 
ca şi cum ar fi căutat un sfat, dar în acel moment fiul meu 
dădu pinteni calului şi ajunse la pod. Se uită sus la cei 
patru oameni. 

— Brunna mai este aici? 

Vorbise în daneză, limba pe care o învățase de la mama 
lui şi de la mine. 

— Brunna? 

Omul era nedumerit, şi pe bună dreptate, fiindcă Brunna 
era numele nevestei lui Haesten, deşi mă îndoiam că fiul 
meu ştia asta. 

— Brunna! zise fiul meu, de parcă toată lumea cunoştea 
numele. Brunna! repetă el. Trebuie s-o ştiţi pe Brunna 
lepuraşa! Curva aia mică şi dulce, cu ţâţe săltăreţe şi un 
fund pe care să-l visezi? 

Făcu o mişcare sugestivă cu pumnul. 

Omul râse. 

— Aia nu e Brunna pe care o ştiu eu. 

— Ar trebui s-o cunoşti! spuse fiul meu cu entuziasm. 


% 211% 


Dar numai după ce termin eu cu ea. 

— O s-o trimit peste râu, zise amuzat străjerul. 

— Ho! strigă Uhtred, dar nu de încântare, ci fiindcă 
armăsarul său o luase într-o parte. 

Păruse întâmplător, dar îl văzusem lovind cu un pinten. 
Calul zvâcnise de durere, iar mişcarea îl duse pe Uhtred 
sub platforma de luptă, astfel încât nu putea fi văzut de cei 
patru oameni de sus. Apoi, spre uimirea mea, îşi scoase 
picioarele din scăriţe şi se ridică în şa. Se mişca lejer, însă 
era o acţiune periculoasă, fiindcă se afla pe un cal care nu 
era al lui, fusese împrumutat de la oamenii lui Merewalh, 
şi Uhtred nu avea de unde să ştie cum avea să reacționeze 
la ciudatul lui comportament. Mi-am ţinut respiraţia, însă 
calul doar îşi bălăngăni capul şi rămase pe loc, 
permițându-i fiului meu să se agaţe cu mâinile de vârful 
porţii. Se trase în sus, se urcă pe poartă şi apoi se lăsă în 
cealaltă parte. Totul, într-o clipită. 

— Ce...? 

Omul de deasupra se aplecă, încercând să vadă ce se 
întâmpla. 

— Vei trimite toate curvele oraşului dincolo de râu? am 
întrebat, pentru a-i reţine atenţia. 

Uhtred dispăruse. Era în interiorul fortificaţiei. 
Aşteptam să auzim un urlet sau o încleştare de spade; în 
schimb, am auzit hârşâitul ivărului în timp ce era ridicat 
din găurile sale, apoi, cu o bufnitură, un canat se deschise. 
Balamalele grele de fier scârţâiră. 

— Hei! strigă omul de sus. 

— Porniţi! am strigat. Porniţi! 

Am dat pinteni calului, îmboldind armăsarul fără călăreț 
al lui Uhtred în faţa mea. Plănuisem ce vom face după ce 
pătrundeam în oraş, însă acele planuri trebuiau schimbate. 
Romanii îşi construiau oraşele după un model, cu porţi în 
cele patru ziduri şi două drumuri între perechile de porţi, 
care se intersectau în centru. Ideea mea fusese să ajungem 
repede în mijloc şi să facem un zid de scuturi acolo, 
invitând inamicul să vină şi să-şi primească moartea. Aş fi 
trimis apoi douăzeci de oameni la poarta de sud, ca să mă 


% 212 # 


asigur că era închisă şi încuiată, dar acum bănuiam că 
străjerii erau grupaţi la poarta de sud, deci acolo trebuia 
să mergem să ne facem zidul de scuturi. 

— Merewalh! 

— Stăpâne! 

— Douăzeci de oameni să păzească poarta asta. 
Închideţi-o, încuiaţi-o, ţineţi-o! Finan! Poarta de sud! 

Fiul meu alergă pe lângă bidiviul lui, se prinse de şa şi 
încălecă dintr-un salt. Îşi scoase spada. 

Şi eu mi-am scos-o pe a mea. 

Copitele cailor noştri sunau tare pe drumul pavat. Câinii 
lătrau, şi o femeie ţipă. 

Fiindcă saxonii intraseră în Ceaster. 


4 213 # 


Nouă 


În faţa mea se găsea o stradă, o stradă lungă şi dreaptă, 
în timp ce în spatele meu călăreţii se îmbulzeau pe poartă, 
începură să răcnească de cum intrară în oraş. 

Dintr-odată, Ceasterul păru imens. Mă gândeam, ţin 
minte, că voi avea nevoie de un număr triplu de oameni ca 
să-l cuceresc, dar eram cum nu se poate mai hotărâți. 

— Eşti un nebun! i-am strigat fiului meu. Când se 
întoarse în şa zâmbind larg, am adăugat: Şi foarte bine ai 
făcut! 

Drumul cel lung era mărginit de clădiri de piatră. Rațele 
fugeau din calea călăreţilor din fruntea coloanei, însă una 
fu zdrobită de o copită grea. Urmă un cârâit, şi o mulţime 
de pene albe se zburătăciră în jur. Am lovit cu călcâiele să- 
mi grăbesc armăsarul, moment în care doi oameni înarmaţi 
apărură de pe o alee. Se opriră uimiţi; unul din ei avu 
inspiraţia să se retragă, pe când cel de-al doilea fu doborât 
de Rolla. Spada lui lovi o dată, puternic, iar piatra deschisă 
la culoare a celei mai apropiate case fu imediat stropită cu 
roşu. Sânge şi pene. O femeie ţipă. Peste o sută de saxoni 
atacau acum. Strada fusese pavată cândva, dar, în unele 
locuri, dalele de piatră dispăruseră şi copitele loveau în 
mocirlă, apoi din nou în piatră. Mă aşteptasem să văd 
poarta de sud la capătul îndepărtat al străzii, dar o clădire 
mare cu coloane bloca privirea. Când m-am apropiat, am 
văzut patru suliţaşi alergând în spatele coloanelor. Unul se 
întoarse spre noi. Eldrim şi Kettil, călărind unul lângă 
celălalt, îşi mânară caii în sus pe cele două trepte de piatră 
care duceau la arcada ce înconjura clădirea uriaşă. Am 
luat-o spre stânga, am auzit un geamăt al unui om hăcuit, 
apoi am îmboldit calul spre dreapta şi am văzut mai mulţi 
oameni, vreo şase, stând în faţa unei uşi mari care dădea 


% 214 # 


în clădirea cu coloane. 

— Rolla! Doisprezece oameni! Ţineţi-i pe nenorociţii 
ăştia aici! 

Am cotit din nou spre dreapta, apoi spre stânga, am 
traversat o piaţă mare şi am ajuns în galop la o altă stradă 
lungă care mergea drept spre poarta de sud. Cinci oameni 
alergau în faţa noastră, fără să-şi dea seama că ar fi trebuit 
să se adăpostească pe o alee. M-am repezit în spatele 
unuia, i-am văzut faţa schimonosită când s-a întors 
înfricoşat, apoi Răsuflarea-Şarpelui îl izbi în ceafă, am lovit 
din nou cu călcâiele şi l-am văzut pe fiul meu doborându-l 
pe altul. Pe marginea drumului se aflau trei vaci. O femeie 
cu faţa roşie o mulgea pe una şi se uita nervoasă la noi, 
dar continua să tragă de uger când am trecut pe lângă ea. 
Vedeam sulițe şi spade pe platforma de deasupra porţii de 
sud. Stindardul lui Cnut cu toporul şi crucea ruptă flutura 
acolo. Arcada era flancată de două turnuri de piatră, dar 
platforma de deasupra era de lemn. Acolo se afla o ceată 
mărişoară, căreia i se alăturau tot mai mulţi luptători. Nu 
vedeam nicio scară, aşa că am bănuit că se afla într-unul 
din turnuri. Porţile mari erau închise, şi ivărul era tras. 
Inaintam în galop când am văzut o săgeată ţâşnind de pe 
platformă şi oprindu-se pe pavajul drumului. Cum un al 
doilea arcaş se pregătea să tragă, mi-am aruncat hăţurile 
şi mi-am scos picioarele din scăriţe. 

— Cenwalh! am strigat la unul dintre saxonii mei mai 
tineri. Ai grijă de cai! 

Am descălecat. O piatră aruncată de pe platforma de 
luptă sparse o dală din pavaj. În turnul din dreapta era o 
poartă şi am fugit spre ea, în timp ce o a doua piatră mă 
rata de aproape. Un cal urlă lovit de o săgeată. Nişte 
trepte de piatră urcau în spirală în umbră, dar se opreau 
după câţiva paşi, fiindcă mare parte din interiorul turnului 
de prăbuşise. Zidăria fusese înlocuită de bârne grele de 
stejar, iar treptele din turn, de o scară de lemn solidă. Am 
urcat pe acele câteva trepte romane, apoi m-am uitat în 
sus, însă a trebuit să sar înapoi când o piatră grea se 
prăvăli spre mine. Piatra lovi treapta de jos a scării, ricoşă 


% 215 # 


fără s-o rupă şi se rostogoli mai departe. Urmă o săgeată, 
doar o săgeată de vânătoare, însă, cum nu purtam zale, ar 
fi putut să-mi intre în piept cu uşurinţă. 

— Finan! am răcnit din uşa turnului. Avem nevoie de 
scuturi! 

— Acuma vin! strigă el drept răspuns. 

Îi condusese pe oamenii mei pe o alee, fiindcă de pe 
platforma înaltă se trăgeau tot mai multe săgeți. Nu 
purtam scuturi, căci nu voisem să trezim suspiciunile 
gărzilor de la poarta de nord; prin urmare, cea mai bună 
protecţie a noastră împotriva săgeţilor era îngrămădită pe 
caii de povară. 

— Unde sunt caii de povară? am strigat. 

— Vin! strigă Finan din nou. 

Am ezitat câteva clipe, apoi am fugit din turn, făcând 
eschive în dreapta şi-n stânga în timp ce alergam prin 
spaţiul deschis. Şchiopătam uşor încă de la bătălia de la 
Ethandun şi nu puteam fugi ca un tânăr. Când o săgeată 
lovi drumul la dreapta mea, m-am înclinat în acea parte; o 
alta trecu pe lângă umărul meu stâng, iar apoi am fost în 
siguranţă pe alee. 

— Sunt doi nenorociţi de arcaşi, zise Finan. 

— Unde-s scuturile? 

— Ţi-am spus, vin. Einar are o săgeată în picior. 

Einar era un danez, un om de treabă. Şedea în alee cu 
săgeata ieşindu-i din coapsă. Scoase un cuţit să facă loc 
vârfului să iasă. 

— Aşteaptă-l pe părintele Wissian, i-am spus. 

Merewalh îmi spusese că preotul se pricepea să 
tămăduiască rănile. 

— Ce poate face el şi nu pot eu? întrebă Einar. 

Strânse din dinţi şi-şi băgă cutitul în picior. 

— Iisuse! zise Finan. 

Am ieşit de pe alee, ghemuindu-mă brusc ca să mă 
feresc din calea unei săgeți. Dacă aş fi avut zale şi scut, aş 
fi fost în siguranţă, dar chiar şi o săgeată de vânător poate 
omori un om neprotejat de zale. 

— Vreau lemn de foc, i-am spus lui Finan, mult lemn de 


4 216 # 


foc. Şi vreascuri. 

L-am găsit pe Merewalh la caii de povară. Străzile 
oraşului formau un caroiaj, şi oamenii care aduceau caii 
avuseseră inspiraţia să-i poarte pe o stradă paralelă, 
ţinându-i în afara vederii celor doi arcaşi de pe platforma 
porţii. 

— l-am omorât pe cei de la poarta de nord, îmi spuse 
Merewalh, care tocmai îşi punea cămaşa de zale. Şi am 
lăsat doisprezece oameni s-o ţină. 

— Mai vreau două grupuri care să urce pe zidurile de pe 
fiecare parte a acestei porţi. Mă refeream la zidurile de est 
şi de vest. Doisprezece oameni în fiecare grup, i-am spus. 
Şi spune-le să verifice celelalte două porţi. Cred că sunt 
blocate, dar asigură-te! 

Nu eram sigur câţi inamici erau pe platforma de luptă a 
porţii de sud, dar trebuie să fi fost cel puţin douăzeci. 
Odată ce oamenii lui Merewalh ajungeau pe ziduri, ar fi 
trebuit să-i prind în capcană pe apărători. 

— Avertizează-i în legătură cu arcaşii, i-am spus lui 
Merewalh, apoi mi-am dat jos centura cu spada şi mantia. 

Mi-am tras cămaşa de zale peste cap. Căptuşeala de 
piele puţea ca băşina unui dihor. Mi-am pus coiful, apoi mi- 
am strâns din nou centura la brâu. Alţi oameni îşi dibuiau 
cămăşile de zale. Finan îmi dădu scutul. 

— Unde-s lemnele de foc? l-am întrebat. 

— Tocmai ce sunt aduse, spuse el calm. 

Câţiva oameni intraseră într-o casă şi spărgeau bănci şi 
mese. În curtea din spate se găsea o cocină, şi i-am tras jos 
acoperişul de stuf şi i-am rupt bârnele. Un foc, nu mai mult 
decât nişte cenuşă mocnită într-un cerc de piatră, fumega 
în curte. Un ceaun vechi stătea într-o parte şi mai bine de 
zece vase de lut se înşirau pe o poliţă lipită de perete. Am 
luat un vas, l-am golit de boabele din el şi am căutat o 
lopată, însă n-am găsit decât un linguroi. Am umplut vasul 
cu jăratec, apoi l-am pus în ceaun. 

Ne iroseam timpul. Tot nu ştiam câţi duşmani erau în 
oraş şi-mi împărţeam propriile forţe în grupuri tot mai 
mici, ceea ce însemna că puteam fi copleșiți un grup după 


% 217 # 


altul. Luaserăm garnizoana prin surprindere, dar aveau să- 
şi revină curând şi, dacă ne depăşeau numeric, ne puteau 
zdrobi ca pe nişte ploşniţe. Trebuia să-i înfrângem repede. 
Ştiam că oamenii de la poarta de nord erau deja morţi şi 
bănuiam că Rolla îi ţinea pe danezi închişi în marea clădire 
cu coloane, dar puteau fi încă trei sau patru sute de 
luptători furioşi în părţi ale oraşului pe care nu le 
văzuserăm. Inamicii de pe poarta de sud se arătau 
încrezători, deci se bizuiau pe faptul că vor fi salvaţi de 
întăriri. Ne strigau ocări, invitându-ne să ieşim de pe alee 
ca să fim omorâţi. 

— Sau puteţi sta acolo! strigă unul. Veţi muri oricum! 
Bine aţi venit la Ceaster! 

Trebuia să ocup zidurile. Bănuiam că erau soldaţi în 
afară, şi trebuia să-i oprim să intre. Priveam cum luptătorii 
mei aduceau braţe pline de paie şi lemne rupte în alee. 

— Am nevoie de patru oameni, am spus. Şi şase oameni 
cu zale şi scuturi! 

l-am trimis pe cei şase întâi, care o luară la fugă. 
Imediat ce săgețile arcaşilor de sus se loviră fără rezultat 
de scuturile lor, i-am condus pe cei patru spre turn. Ploua 
cu pietre. Îmi tineam deasupra capului scutul care se 
cutremura în timp ce pietrele loveau lemnul de salcie. 
Duceam ceaunul în mâna cu care mânuiam şi spada. 

M-am ghemuit în turn. Dacă apărătorii ar fi gândit cum 
trebuie, ar fi trimis oameni să ne ţină departe de vechea 
scară romană, dar ei se simțeau mai în siguranţă pe 
platforma înaltă, aşa că stăteau acolo. Ştiau însă că eram 
în interiorul turnului, aşa că aruncau cu pietre. Am folosit 
scutul să-mi acopăr capul în timp ce am urcat cele câteva 
trepte de piatră. Lemnul de salcie se zguduia lovit de 
pietre, dar scutul mă apăra. În timp ce stăteam ghemuit la 
picioarele scării, iar oamenii mei îmi aruncau paie şi lemne 
rupte. Mi-am folosit mâna liberă ca să adun grămadă 
lemnul de foc în jurul scării, apoi am luat vasul de lut 
fierbinte din ceaun şi am vărsat jarul între paie şi 
vreascuri. 

— Mai multe lemne! am strigat. Mai multe! 


4 218 # 


De fapt, nu mai era nevoie, fiindcă focul se aprinse 
imediat, silindu-mă să cobor repede treptele de piatră. 
Vreascurile arseră cu flacără mare, pălălăile se înălţară; 
turnul părea să tragă flăcările şi fumul în sus, înecându-i 
pe oamenii de deasupra noastră, astfel încât ploaia de 
pietre încetă. Scara urma să ia foc repede, flăcările aveau 
să se răspândească la bârnele de stejar de pe faţa turnului, 
apoi la platformă, împingându-i pe cei de sus spre zidurile 
din lateral, unde ar fi trebuit să-i aştepte oamenii lui 
Merewalh. Am fugit înapoi în spaţiul deschis ca să văd 
fumul ieşind prin vârful prăbuşit al turnului şi pe indivizii 
care abandonau platforma ca şobolanii care fug de pe o 
navă ce se scufundă. Şovăiră înainte să iasă pe zid, dar cu 
siguranţă îi văzuseră pe oamenii lui Merewalh apropiindu- 
se, fiindcă pur şi simplu abandonară poziţiile, sărind în 
şanţul de apărare şi luând-o la fugă spre câmpuri. 

— Uhtred! l-am strigat pe fiul meu. Focul s-ar putea 
întinde spre porţi, aşa că găseşte ceva cu care să blochezi 
arcada! Ia vreo zece oameni. Trebuie să ţii poarta. 

— Crezi că ei... 

— Nu ştiu ce vor face, l-am întrerupt, şi nu ştiu câţi sunt. 
Ce ştiu este că trebuie să-i opreşti să intre înapoi în oraş. 

— Nu putem rezista mult, îmi spuse el. 

— Bineînţeles că nu putem. Nu suntem destui. Dar ei nu 
ştiu. 

Focul ajunsese la stindardul lui Cnut, care izbucni 
deodată în flăcări strălucitoare. Cu o clipă înainte flutura, 
iar acum era o strălucire de flăcări şi cenuşă în vânt. 

— Merewalh! M-am uitat la mercian. Pune-ţi jumătate 
dintre oameni pe ziduri! 

Voiam ca danezii din afara oraşului să vadă sulițe şi 
spade şi topoare pe ziduri. Voiam să creadă că-i depăşeam 
numeric. 

— Foloseşte cealaltă jumătate ca să cureţi oraşul. 

Mi-am trimis majoritatea oamenilor pe ziduri şi, 
împreună cu Finan şi alţi şapte, ne-am întors în centru, la 
marea clădire cu coloane unde-l lăsasem pe Rolla. Încă era 
acolo. 


4 219 # 


— Asta este singura intrare, zise el, şi sunt câţiva 
înăuntru. Scuturi şi sulițe. 

— Câţi? 

— Am văzut opt, pot fi mai mulţi. Sunt nişte ferestre 
acolo, dar sunt foarte sus şi sunt blocate. 

— Blocate? 

— Cu bare de fier. Cred că singura cale de intrat şi de 
ieşit din clădire este prin uşile astea. 

Oamenii dinăuntru închiseseră porţile din lemn solid, 
ferecate în fier. Exista un mâner, dar, când am tras de el, 
mi-am dat seama că ambele canaturi erau blocate pe 
dinăuntru. l-am făcut semn lui Folcbald, care avea un 
topor de luptă îngreunat cu plumb. 

— Sparge-o, i-am poruncit. 

Folcbald era frizonul cu forţa unui taur. Era lent, dar se 
arăta necruţător odată ce primea o sarcină simplă. 
Incuviinţă din cap, trase adânc aer în piept şi învârti arma. 

Lama din oţel muşcă adânc. Zburară aşchii. Scoase 
toporul şi lovi din nou, iar ambele porţi tremurară sub 
lovitura cumplită. Scoase lama şi-o trase înapoi pentru o a 
treia lovitură, când am auzit ivărul mişcându-se. 

— Destul, i-am spus, hai în spate. 

Cei şapte oameni pe care-i adusesem erau toţi în zale şi 
aveau scuturi, aşa că am făcut un zid pe după cele două 
coloane mai apropiate de uşă. Rolla şi oamenii lui erau în 
spatele nostru. Ivărul se mişcă din nou, apoi, cu un zgomot 
surd, căzu în interior. Urmă o pauză, după care canatul din 
dreapta fu împins foarte încet. Se opri când deschiderea 
era de-abia o palmă, şi o spadă ieşi prin deschizătură. 
Spada căzu pe pavaj. 

— Ne-am lupta cu voi, dacă asta vreţi, strigă un om 
dinăuntru, dar mai degrabă am trăi. 

— Cine eşti? 

— Leiknir Olafson. 

— Pe cine slujeşti? 

— Pe jarlul Cnut. Tu cine eşti? 

— Omul care-o să vă căsăpească dacă nu vă predaţi. 
Deschideţi ambele porţi acum. 


4 220 # 


Mi-am tras obrăzarele şi am aşteptat. Auzeam voci joase 
şi agitate în clădire, dar, după o ceartă scurtă, ambele 
canaturi fură deschise. În coridorul umbros care ducea în 
întunericul marii clădiri se aflau vreo doisprezece oameni. 
Bărbaţii purtau zale, coifuri şi scuturi, dar, văzându-ne, îşi 
aruncară suliţele şi spadele pe podea. Un bărbat înalt, cu 
barba căruntă, păşi spre noi. 

— Eu sunt Leiknir. 

— Spune-le oamenilor tăi să-şi arunce scuturile, i-am 
ordonat. Scuturile şi coifurile. Să le arunci şi tu. 

— Ne veţi lăsa să trăim? 

— Nu m-am hotărât. Dă-mi un motiv pentru care ar 
trebui. 

— Soţia mea este aici, zise Leiknir, şi fiica mea şi copiii 
ei. Familia mea. 

— Nevastă-ta şi-ar putea găsi un alt soţ, am spus. 

Leiknir se încruntă. 

— Ai familie? mă iscodi. 

N-am răspuns la asta. 

— Poate c-o să te las în viaţă, mulţumindu-mă să-ţi vând 
familia. Normanzii din Irlanda plătesc bine pentru sclavi. 

— Cine sunteţi? vru el să ştie. 

— Uhtred de Bebbanburg, m-am răstit la el, şi reacţia lui 
mă uimi. 

Pe faţa lui Leiknir apăru o expresie neîndoielnică de 
spaimă. Făcu un pas înapoi şi-şi puse mâna pe ciocanul lui 
Thor pe care-l avea la gât. 

— Uhtred este mort, îngăimă el. 

Era a doua oară când auzeam zvonul acela. Leiknir îl 
crezuse, fiindcă se uita la mine cu o groază nedisimulată. 

— Să-ţi spun ce s-a întâmplat? i-am zis. Am murit, şi am 
murit fără o spadă în mână, aşa că am fost trimis la Hel şi 
i-am auzit cocoşeii negri croncănind. Îmi anunțau sosirea, 
Leiknir, şi Mâncătorul-de-Leşuri a venit după mine. Am 
făcut un pas spre el, silindu-l să se dea în spate, şi am 
continuat: Mâncătorul-de-Leşuri, Leiknir, tot numai carne 
putredă căzându-i de pe oasele galbene, ochii ca focul, 
dinţii ca nişte coarne şi ghearele asemenea cuţitelor de 


% 221 # 


jugănit. Şi era un os mare pe podea, o tibie, l-am luat, l-am 
rupt cu dinţii ca să-mi fac un vârf ascuţit şi apoi l-am ucis. 
Ridicând Răsuflarea-Şarpelui, am strigat: Eu sunt moartea, 
Leiknir, am venit să-i adun pe vii. Acum aruncaţi-vă 
spadele, suliţele, scuturile şi coifurile spre poartă. 

— Cer ca familia mea să fie cruţată, zise Leiknir. 

— Ai auzit despre mine? l-am întrebat, ştiind bine care 
va fi răspunsul. 

— Bineînţeles. 

— Şi ai auzit vreodată că am omorât femei şi copii? 

Scutură din cap. 

— Nu, stăpâne. 

— Atunci aruncaţi-vă armele şi îngenuncheaţi! 

Se supuseră, îngenunchind lângă peretele coridorului. 

— Păzeşte-i, i-am spus lui Rolla. Leiknir, am strigat, tu 
vii cu mine! 

Pereţii coridorului erau făcuţi din scânduri brute, deci 
nu era lucrătură romană. Nişte uşi se deschideau de 
fiecare parte, ducând în camere mici unde erau saltele de 
paie. In altă încăpere se găseau butoaie. Nu era nimeni 
acolo. La capătul coridorului era o uşă mai mare care 
dădea în jumătatea dinspre vest a clădirii. M-am apropiat 
de ea şi am împins-o. O femeie ţipă. 

Erau şase femei acolo. Patru păreau a fi slujnice, fiindcă 
îngenuncheară îngrozite în spatele celorlalte două, iar pe 
cele două le cunoşteam. Una era Brunna, nevasta lui 
Haesten. Avea părut sur, era grasă, cu faţa rotundă, şi la 
gât îi atârna o cruce grea. O strângea între degete în timp 
ce murmura o rugăciune. Fusese botezată la ordinele 
regelui Alfred şi întotdeauna crezusem că trecerea ei la 
creştinism fusese un complot cinic orchestrat de soţul său, 
dar se pare că greşisem. 

— Asta e soţia ta? l-am întrebat pe Leiknir, care mă 
urmase în cameră. 

— Da, stăpâne. 

— Leiknir, îi omor pe mincinoşi, am spus. 

— Este soţia mea, repetă el pe un ton mai prudent, ca şi 
cum minciuna trebuia susţinută chiar dacă fusese dată în 


% 222 Ø 


vileag. 

— Şi asta e fiica ta? am întrebat, arătând spre femeia 
mai tânără care stătea lângă Brunna. 

Leiknir nu mai zise nimic. Brunna tipa la mine acum, 
cerând să o eliberez, însă n-o băgam în seamă. Doi copii 
mici, gemeni, se ţineau de fustele femeii mai tinere, care 
mă privea cu nişte ochi mari şi negri pe care-i tineam 
minte atât de bine. Era atât de frumoasă, atât de fragilă, 
atât de speriată, şi doar se uita la mine fără să scoată o 
vorbă. Îmbătrânise, dar nu la fel ca noi, ceilalţi. Cred că 
avea cincisprezece sau şaisprezece ani când am cunoscut- 
o, iar acum avea cu zece mai mult, însă acei ani nu 
făcuseră decât să adauge demnitate frumuseţii ei. 

— Este fiica ta? l-am întrebat din nou pe Leiknir, pe un 
ton răstit. Cum o cheamă? 

— Frigg. 

Leiknir aproape că şopti răspunsul. 

Frigg, soţia lui Odin, căpetenia tuturor zeiţelor din 
Asgard, singura care avea voie să şadă pe tronul cel înalt 
al lui Odin, o făptură de o frumuseţe fără pereche, având şi 
marele dar al profeţiei, deşi alesese să nu spună niciodată 
ce ştia. 

Probabil şi această Frigg ştia tot ce se va întâmpla 
vreodată, dar nu avea să spună nicicând, fiindcă fata pe 
care o cunoşteam drept Erce, nepoata vrăjitoarei ZElfadell, 
era şi surdă, şi mută. 

Şi era totodată, bănuiam, soţia jarlului Cnut. 

Şi o găsisem. 


Două sute de danezi fuseseră lăsaţi să păzească 
Ceasterul, cu toate că mulţi dintre ei erau bătrâni sau 
răniţi. 

— De ce aşa puţini? l-am întrebat pe Leiknir. 

— Nimeni nu se aştepta să fim atacați, zise el cu 
amărăciune. 

Mergeam prin oraşul cucerit, explorând şi admirând. 
Nici măcar partea veche din Lundene, construită pe deal, 
nu avea atâtea clădiri romane în aşa bună stare. Dacă nu 


4 223 # 


băgam în seamă acoperişurile de stuf, aproape că mă 
puteam imagina în vremurile când oamenii făceau 
asemenea minunăţii, când jumătate din lume era condusă 
dintr-un oraş strălucitor. Cum reuşiseră să facă aşa ceva, 
mă întrebam, şi cum se putuse ca un popor atât de 
puternic şi de deştept să fie înfrânt? 

Finan şi fiul meu erau cu mine. Merewalh şi oamenii lui 
se aflau pe ziduri, dând impresia că eram cu mult mai 
mulţi decât o sută treizeci. Marea parte a garnizoanei 
învinse era acum în afara zidurilor, adunată în arena vastă 
unde romanii se  distraseră cu moartea, dar le 
capturaserăm caii, aproape toate proviziile şi femeile. 

— Prin urmare, tu ai fost lăsat s-o aperi pe Frigg? l-am 
întrebat pe Leiknir. 

— Da. 

— Jarlul Cnut n-o să fie mulţumit de tine, am spus 
amuzat. Dacă aş fi în locul tău, Leiknir, mi-aş găsi un loc 
foarte departe şi m-aş ascunde acolo. El nu zise nimic, aşa 
că l-am întrebat: Haesten e cu jarlul Cnut? 

— Da. 

— Unde? 

— Nu ştiu. 

Eram într-un atelier de olărit. Cuptorul, făcut din 
cărămizi romane subţiri, încă ardea. Alături erau rafturi cu 
vase şi urcioare terminate, şi o roată pe care zăcea o 
bucată neprelucrată de lut. 

— Nu ştii? am stăruit. 

— N-a zis, stăpâne, spuse umil Leiknir. 

Am atins lutul de pe roata olarului. Bucata se întărise. 

— Finan! 

— Stăpâne! 

— Sunt lemne în cuptor? 

— Sunt. 

— Înfierbântă-l tare. O să punem mâinile şi picioarele lui 
Leiknir înăuntru. Începem cu piciorul lui stâng. M-am 
întors spre danez: Dă-ţi jos cizmele. N-o să mai ai nevoie 
de ele. 

— Nu ştiu! îngăimă el panicat. 


% 224 Ø 


Finan aruncă lemne în gura cuptorului. 

— Ai fost lăsat să păzeşti cea mai de preţ avere a jarlului 
Cnut, am spus, şi jarlul Cnut nu putea pur şi simplu să 
dispară. Ţi-ar fi spus unde şi cum să-i trimiţi veşti. Mă 
uitam cum focul se înteţea. Căldura bruscă mă făcu să mă 
dau un pas în spate. Am continuat cu asprime: O să rămâi 
fără mâini şi fără picioare, dar cred că poţi să te târăşti pe 
aici pe genunchi şi pe cioturile încheieturilor de la mâini. 

— Au mers la fluviul Sæfern, zise el disperat. 

Şi l-am crezut. Avea noimă. Cnut ar fi putut să-şi ducă 
flota spre sud, să înconjoare Cornwalum şi să atace coasta 
sudică a Wessexului, dar varianta aceasta mai fusese 
încercată şi dăduse greş. Aşadar, în schimb, folosea fluviul 
Safern ca să-şi ducă armata adânc în Mercia, şi primul 
mare obstacol pe care avea să-l întâlnească era 
Gleawecestre. Gleawecestre era reşedinţa lui ZEthelred, cel 
mai important oraş din Mercia şi un burh bine întărit, cu 
ziduri romane înalte, dar câţi oameni fuseseră lăsaţi să 
apere acele ziduri? Işi golise ZEthelred ţara de bărbaţi, ca 
să invadeze Anglia de Est? Am simţit o teamă bruscă, 
fiindcă Æthelflæd cu siguranță se refugiase la 
Gleawecestre. În clipa în care oamenii aflau că danezii 
urcau pe Sæfern, că mii de soldaţi şi cai debarcau pe mal, 
aveau să fugă spre cel mai apropiat şi mai puternic burh, 
dar, dacă acel burh nu era apărat cum trebuie, avea să se 
transforme într-o capcană pentru ei. 

— Şi ce ai face dacă ar trebui să-i trimiți un mesaj lui 
Cnut? l-am întrebat pe Leiknir, care se uita îngrozit la 
cuptor. 

— A zis să trimit călăreţi spre sud, stăpâne. A zis că-l vor 
găsi. 

Şi asta era probabil adevărat. Armata lui Cnut avea să se 
împrăştie prin Mercia saxonă, arzând conace, biserici şi 
sate, iar fumul acelor incendii oferea un reper bun oricărui 
emisar. 

— Câţi oameni are Cnut? am vrut să ştiu. 

— Aproape patru mii. 

— Câte nave au plecat de aici? 


% 225 # 


— O sută şaizeci şi opt, stăpâne. 

Atâtea nave ar fi putut să care lejer cinci mii de oameni, 
dar luaseră şi cai, şi servitori, şi bagaje, deci patru mii era 
probabil numărul corect. Era o armată mare, şi Cnut 
fusese deştept. Îl trimisese pe ZEthelred departe, în Anglia 
de Est, şi acum era adânc în teritoriul lui /ZEthelred. Ce 
făcea Wessexul? Edward cu siguranţă îşi aduna armata, 
dar îşi punea războinici şi în burhuri, temându-se că 
danezii ar fi putut ataca la sud de Temes. Bănuiam că 
Edward se va gândi să apere Wessexul, ceea ce îi dădea 
mână liberă lui Cnut să devasteze Mercia şi să-l învingă pe 
JEthelred când prostul acela chiar se hotăra să 
mărşăluiască spre casă. Într-o lună, Mercia va fi daneză. 

Numai că eu o aveam pe Frigg. Nu era numele ei 
adevărat, dar cine-l ştia pe acela? Ea nu putea să spună şi, 
fiindcă era surdă, poate că nici nu ştia. Ælfadell îi spusese 
Erce nepoatei sale, însă numele acela de zeiţă era doar ca 
să-i impresioneze pe naivi. 

— Jarlul Cnut o iubeşte pe Frigg, i-am spus lui Leiknir. 

— Este ca un om cu o spadă nouă, zise el. Nu suportă să 
n-o aibă în faţa ochilor tot timpul. 

— Nu-l poţi învinui, e de o frumuseţe rară. De ce nu a 
mers în sud cu el? 

— Voia ca ea să rămână în siguranţă. 

— Şi a lăsat doar două sute de oameni s-o păzească? 

— A crezut că sunt de-ajuns, oftă Leiknir, apoi făcu o 
pauză. A zis că există un singur om destul de iscusit să 
atace Ceasterul, şi acel om este mort. A 

— Şi iată-mă-s, înapoi din regatul lui Hel. Inchizând uşa 
cuptorului, i-am spus: Îţi poţi păstra mâinile şi picioarele. 

Era seară. Am plecat de la atelierul de olărit şi am mers 
în centrul oraşului, uimit să văd o clădire mică decorată cu 
o cruce. 

— Soţia lui Haesten, explică Leiknir. 

— Lui nu-i pasă că este creştină? 

— Zice că poate să-l aibă şi pe Dumnezeul creştin de 
partea lui. 

— Ăsta-i Haesten, am spus. Dansează cu două femei, pe 


4 226 # 


două cântece diferite. 

— Mă îndoiesc că-i place să danseze cu Brunna, mormăi 
Leiknir. 

Am râs. Era o vulpe femeia aceea, o vulpe zdravănă, 
impulsivă, cu trupul ca un butoi, bărbia ca prova unei 
corăbii şi o limbă ascuţită ca un tăiş de spadă. 

— Nu ne poţi ţine prizonieri! se răsti ea când ne-am 
întors în marea clădire cu coloane. 

N-am băgat-o în seamă. Clădirea fusese cândva un soi de 
mare sală, una impresionantă. Probabil un templu sau 
chiar palatul unui guvernator roman, dar cineva, bănuiam 
că Haesten, o împărţise în câteva camere. Pereţii, făcuţi 
din lemn, se înălţau doar până la jumătatea sălii, astfel că 
în timpul zilei lumina pătrundea prin ferestrele cu gratii. 
Noaptea se aprindeau opaițe şi, în camera cea mare unde 
stăteau femeile şi copiii, era un foc deschis care pătase 
pereţii pictaţi ai tavanului înalt cu funingine şi fum. 
Podeaua era făcută din mii şi mii de plăcuţe mici de 
ceramică, aranjate să închipuie un desen ce înfăţişa o 
creatură marină stranie, cu o coadă răsucită, vânată de 
trei oameni goi cu tridente. Două femei goale călăreau 
scoici imense pe creasta unui val şi urmăreau vânătoarea. 

Brunna continuă să mă hărţuiască, şi eu am continuat s- 
o ignor. Cele patru slujnice, care se ghemuiseră cu 
gemenii lui Frigg în fundul camerei, mă priveau neliniştite. 
Frigg purta o mantie din pene şi era aşezată într-un scaun 
de lemn, în mijlocul încăperii. Se uita şi ea la mine, dar nu 
cu frică acum, ci cu o curiozitate copilărească, ochii ei 
mari urmărindu-mă prin cameră în timp ce studiam 
imaginea ciudată de pe podea. 

— Cred că au scoici uriaşe la Roma, am spus. 

M-am apropiat de scaunul lui Frigg, iar ea îmi întoarse 
calm privirea. Mantia ei era făcută din mii de pene cusute 
pe o pânză de in. Penele fuseseră culese de la gaiţe şi 
corbi, aşa că părea că străluceşte în nuanţe de albastru şi 
negru. Pe sub mantia aceea atât de stranie, era plină de 
aur. Încheieturile ei subţiri aveau brățări de aur, degetele 
ei străluceau de pietre montate în aur, la gât îi atârnau 


% 227 # 


lanţuri de aur şi părul ei, negru ca unul dintre corbii lui 
Odin, îi era legat în vârful capului şi ţinut laolaltă de o 
plasă de aur. 

— Atinge-o, şi eşti un om mort, îmi zise Brunna. 

O mai luasem prizonieră pe Brunna înainte, dar Alfred, 
convins că devenise o creştină adevărată, insistase s-o 
eliberez. Chiar fusese naşul celor doi fii ai ei, Haesten cel 
Tânăr şi Horic, şi-mi aminteam ziua când fusese 
scufundată în apa sfinţită în biserica din Lundene, unde 
primise un nume creştin, ZEthelbrun. Acum, chiar dacă-şi 
zicea tot Brunna, purta o cruce mare de argint la piept. 

— Soţul meu te va ucide, se răsti ea. 

— Soţul tău a încercat de multe ori, am spus, şi încă 
trăiesc. 

— Am putea în schimb s-o omorâm pe ea, propuse Rolla. 

Părea obosit să le mai păzească pe femei, sau cel puţin 
s-o păzească pe Brunna. Niciun bărbat nu putea obosi s-o 
privească pe Frigg. 

M-am ghemuit în faţa scaunului lui Frigg şi m-am uitat 
în ochii ei. Îmi zâmbi. 

— Îţi aminteşti de mine? am întrebat-o. 

— Nu aude, zise Leiknir. 

— Ştiu, am spus, dar înţelege? 

— La fel de bine ca un câine, spuse el ridicând din 
umeri. Câteodată crezi că ştie totul, iar alte dăţi... 

— Şi copiii? am întrebat, uitându-mă la gemenii care mă 
priveau în tăcere, cu ochii căscaţi, din fundul camerei. 

Păreau a avea şase sau şapte ani, băiat şi fată, amândoi 
cu părul negru al mamei lor. 

— Pot să vorbească şi să audă, îmi spuse Leiknir. 

— Cum îi cheamă? 

— Fata este Sigrill, băiatul este Cnut Cnutson. 

— Şi vorbesc destul de bine? 

— De obicei, nu le tace gura, zise Leiknir. 

Şi gemenii puteau într-adevăr vorbi, fiindcă ceva bizar 
se întâmplă în acel moment, ceva ce nu am înţeles imediat. 
Atunci când Merewalh intră în încăpere însoţit de părintele 
Wissian, cu părul lui albit înainte de vreme şi mantia lui 


4 228 # 


neagră şi lungă prinsă la brâu, încât arăta ca sutana unui 
preot, faţa băiatului se lumină. 

— Unchiule Wihtred! zise Cnut Cnutson. Unchiule 
Wihtred! 

— Unchiule Wihtred! repetă voios şi fata. 

Wissian ieşi din umbră spre lumina focului. 

— Numele meu este Wissian, zise el, iar chipurile 
copiilor se întristară. 

Atunci nu m-am gândit la asta, fiindcă mă uitam la Frigg 
şi imaginea acelei drăgălăşenii era îndeajuns să facă să 
dispară orice urmă de rațiune din mintea oricărui bărbat. 
I-am luat o mână şi am simţit-o atât de uşoară într-a mea, 
atât de uşoară şi de fragilă, ca o pasăre ţinută într-un 
pumn. 

— Îţi aminteşti de mine? am întrebat-o din nou. V-am 
cunoscut şi pe tine şi pe Ælfadell. 

Ea zâmbi doar. Fusese speriată la început, dar acum 
părea destul de fericită. 

— Îţi aminteşti de /Elfadell? am stăruit, însă nu mă 
aşteptam la un răspuns. Strângându-i foarte uşor mâna, i- 
am spus: O să vii cu mine, tu şi cu copiii tăi, dar îţi promit 
că nimic rău nu ţi se va întâmpla. Nimic. 

— Jarlul Cnut te va omori! ţipă Brunna. 

— Mai scoate un cuvânt, m-am răstit, şi-ţi tai limba. 

— Îndrăzneşti... 

Scoase brusc un urlet de spaimă, fiindcă mă ridicasem şi 
scosesem un cuţit de la brâu. 

Atunci, spre uimirea mea, Frigg râse. Nu era niciun 
sunet în acel râs, altul decât un soi de sufocare guturală, 
dar faţa ei se aprinse de o veselie bruscă. 

M-am apropiat de Brunna, care se dădu în spate. 

— Poţi călări un cal, femeie? am întrebat-o. Când 
încuviinţă din cap, i-am spus: Atunci, mâine-dimineaţă vei 
pleca spre sud. Te vei duce la acel mizerabil vierme care-ţi 
este soţ şi-i vei spune că Uhtred de Bebbanburg îi are pe 
soţia şi copiii jarlului Cnut. Şi-i vei spune că Uhtred de 
Bebbanburg are chef să ucidă. 

Mi-am băgat cuțitul în teacă şi l-am privit pe Rolla. 


4 229 # 


— Au mâncat? 

— Nu de când sunt eu aici. 

— Dă-le să mănânce. Şi să fie în siguranţă. 

— În siguranţă, repetă el sumbru. 

— Atinge-o, şi te vei lupta cu mine, l-am avertizat. 

— Vor fi în siguranţă, stăpâne, îmi făgădui războinicul. 

ZEthelred începuse acest război, Cnut reuşise să-l 
păcălească, iar acum Cnut se dezlănţuise în Mercia, 
convins că duşmanii lui erau dezorientaţi. Vechiul vis al 
danezilor, de a cuceri întreaga Britanie saxonă, se apropia 
de îndeplinire. 

Doar că eu trăiam. 


Abia am dormit în acea noapte. Aveam de lucru. Finan 
alese cei mai buni cai dintre cei capturați, pe care urma 
să-i ducem cu noi. Fiul meu conduse patrule de scotocire 
prin oraş, căutând monede ascunse sau orice lucru de 
valoare pe care-l puteam lua cu noi, în timp ce jumătate 
dintre oamenii lui Merewalh păzeau zidurile, iar restul 
dărâmau clădiri ca să facă vreascuri şi lemne de foc. 

Porţile din sud arseseră, şi fiul meu blocase intrarea cu 
două căruţe grele. Danezii din afară ne depăşeau numeric, 
cu toate că ei nu ştiau asta, şi mă temeam de un atac 
nocturn, dar nu se întâmplă nimic. Vedeam focuri lucind în 
vechea arenă şi mai multe lângă podul aflat la mică 
distanţă spre sud. Aveau să fie mai multe focuri în curând. 

Oamenii lui Merewalh adunau vreascurile şi scândurile 
lângă fiecare palisadă de lemn. Urma să aprindem câte un 
foc în toate locurile unde zidul fusese reparat. Avem să 
incendiem porţile oraşului şi întăriturile, văduvindu-i de 
orice element de apărare care nu era făcut din piatră. 

Nu puteam să ţin Ceasterul. Aş fi avut nevoie de o forţă 
de zece ori mai mare, aşa că aveam să-l abandonez, şi fără 
îndoială că danezii aveau să se mute înapoi în spatele 
zidurilor romane, dar un eventual atac saxon asupra acelor 
ziduri avea să fie mult mai uşor. Le trebuiau şase luni ca să 
repare stricăciunile pe care le plănuiam, şase luni de 
doborât copaci şi aranjat trunchiurile care să fie apoi 


4 230 # 


îngropate în rămăşiţele zidurilor distruse. Speram ca 
danezii să nu aibă şase luni la dispoziţie. Astfel, în timp ce 
noaptea pălea, am aprins focurile, începând din partea de 
nord a oraşului. Flacără după flacără luminară noaptea de 
vară târzie, urcând spre stele şi mânjind cerul cu fumul lor. 
Ceasterul era înconjurat de foc, era plin de foc, şi scânteile 
ajunseră la acoperişurile de paie din interiorul oraşului, 
care începură şi ele să ardă, dar pe când ultimul foc fu 
aprins şi mare parte din oraş ardea, noi eram pe cai şi gata 
de plecare. Doar o stea mai era pe cer. Earendel se 
numeşte acea stea, steaua dimineţii, şi Earendel încă mai 
strălucea când am tras cele două căruţe la o parte şi am 
ieşit călare prin poarta de sud. 

Am luat toţi caii cu noi, astfel încât danezii care ne 
urmăreau să vadă o hoardă năpustindu-se din oraşul care 
ardea. Am luat-o pe soţia lui Haesten, pe soţia lui Cnut şi 
pe ambii ei copii, toţi păziţi îndeaproape de oamenii mei, şi 
i-am mai luat şi pe danezii care ni se predaseră. Îmbrăcaţi 
de luptă, cu zale pe noi şi scuturi în mâini, cu spadele 
scoase din teacă reflectând focul, am galopat pe drumul 
drept. Am văzut oameni aşteptând la pod, dar oamenii 
aceia erau temători, agitaţi şi mult depăşiţi numeric. Nici 
măcar nu încercară să ne oprească; în schimb, fugiră de-a 
lungul malurilor, în timp ce copitele calului meu bocăneau 
pe scândurile podului. Ne-am oprit pe malul sudic al 
fluviului Dee. 

— 'Topoare, am spus. 

Dincolo de râu, fortăreaţa Ceaster se mistuia. Paiele şi 
lemnul ardeau cu flăcări mari, se transformau în fum, 
scântei şi cenuşă. „Oraşul”, mă gândeam, „o să 
supravieţuiască  pârjolului. Străzile pavate o să fie 
acoperite cu cenuşă, dar ce-au făcut romanii o să fie acolo 
multă vreme după ce noi n-o să mai fim.” 

— Noi nu construim, i-am spus fiului meu, noi doar 
distrugem. 

Se uită la mine ca la un nebun, dar am arătat doar cu 
capul spre oamenii noştri cu topoare, care ciopârţeau 
lemnăria podului. Mă asiguram că danezii rămaşi în 


4 231 # 


Ceaster nu ne vor urmări, şi cea mai rapidă metodă de a 
face asta era să distrugem podul. 

— Este timpul să te însori, i-am spus lui Uhtred. 

Se uită surprins la mine, apoi zâmbi larg. 

— Frigg va fi văduvă în curând. 

— Nu-ţi trebuie o văduvă surdă şi mută. Dar îţi voi găsi 
pe cineva. 

Ultima scândură care lega două dintre arcele de piatră 
căzu în râu. Era dimineaţă, şi soarele poleia răsăritul, 
aruncând pe nori nuanţe de roşu şi auriu. Nişte oameni ne 
priveau de peste fluviu. 

Prizonierii călăriseră cu noi, fiecare cu câte o funie la 
gât, dar acum am ordonat ca funiile să fie date jos. 

— Sunteţi liberi să plecaţi, le-am spus, dar, dacă vă mai 
văd vreodată, vă omor pe toţi. O luaţi cu voi. 

Am arătat spre Brunna, care stătea ca un sac de ovăz pe 
o iapă solidă. 

— Stăpâne, zise Leiknir mânându-şi calul spre mine, aş 
veni cu voi. 

M-am uitat la el, aşa cărunt şi descurajat. 

— I-ai jurat credinţă jarlului Cnut, i-am spus aspru. 

— Te rog, stăpâne, mă imploră el. 

Unul dintre prizonieri, un tânăr, îşi aduse calul lângă 
Leiknir. 

— Stăpâne, putem lua o spadă? 

— Puteţi împrumuta o spadă, am zis. 

— Vă rog, stăpâne! gemu Leiknir. 

Ştia ce se va întâmpla. 

— Două spade, am adăugat. 

Leiknir dăduse greş. Îi fusese încredinţată o sarcină şi 
dăduse greş. Dacă se întorcea la Cnut, avea să fie pedepsit 
pentru acest eşec şi nu mă îndoiam că pedeapsa avea să 
fie lungă, agonizantă şi mortală. Cu toate astea, nu-l 
voiam. Era piază rea. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat pe tânăr. 

— Jorund, stăpâne. 

— Fă-o repede, Jorund. Nu-mi place durerea. 

Încuviinţă din cap şi descălecă. Oamenii mei îşi mutară 


4 232 # 


caii într-o parte, făcând un cerc improvizat în jurul unui 
petic de iarbă, în timp ce Leiknir lunecă din şa. Deja părea 
înfrânt. 

Am aruncat două spade pe iarbă. Leiknir îl lăsă pe 
Jorund să-şi aleagă primul arma, apoi o luă pe cealaltă, dar 
nu depuse mare efort să se apere. Ridică spada fură 
entuziasm, privindu-şi fix adversarul. Am văzut că strângea 
mânerul cu toată forţa, vrând să aibă arma în mână atunci 
când murea. 

— Luptă! îl îmboldi Jorund pe Leiknir, dar acesta era 
resemnat cu moartea. 

Schiţă o lovitură slabă spre tânăr şi Jorund o pară, 
îndepărtându-i spada, iar Leiknir nu şi-o mai aduse în faţă, 
ci rămase cu braţele larg deschise, moment în care Jorund 
îi vâri lama adânc în burtă. Leiknir se îndoi, gemând, cu 
pumnul alb în timp ce strângea mânerul spadei. Jorund îşi 
trase arma, lăsând să iasă un şuvoi de sânge gros, şi 
împunse din nou, de această dată în gâtul lui Leiknir. Îşi 
tinu spada acolo când Leiknir căzu în genunchi şi apoi se 
prăbuşi în faţă. Bătrânul se contorsionă în iarbă şi rămase 
ţeapăn. lar spada, am observat, era încă în mâna lui. 

— Spadele, am spus. 

— Am nevoie de capul lui, stăpâne, mă rugă Jorund. 

— Atunci ia-l. 

Avea nevoie de cap fiindcă Cnut urma să ceară dovada 
că Leiknir era mort, că bătrânul fusese pedepsit pentru 
eşecul lui de a o apăra pe Frigg. Dacă Jorund mergea la 
Cnut fără această dovadă, atunci şi el putea primi o 
pedeapsă. Capul mortului era asigurarea lui Jorund, proba 
că administrase pedeapsa şi şansa lui de a scăpa cu viaţă. 

Aproape de drum se găsea o carieră. Nimeni nu mai 
lucrase acolo de ani întregi, fiindcă zona era plină de 
buruieni şi de arbuşti. Bănuiesc că era locul de unde 
romanii tăiaseră calcarul cu care construiseră Ceasterul, şi 
acolo, printre pietre, am aruncat trupul descăpăţânat al lui 
Leiknir. Jorund dăduse înapoi cele două spade şi învelise 
capul plin de sânge într-o mantie. 

— Ne vom întâlni din nou, stăpâne, zise el. 


4 233 # 


— Salută-l pe jarlul Cnut din partea mea, şi spune-i că 
soţia şi copiii lui nu vor păţi nimic dacă se întoarce acasă. 

— Şi dacă o face, stăpâne, îi veţi trimite înapoi? 

— Trebuie să-i cumpere de la mine, spune-i asta. Acum 
mergeţi. 

Danezii porniră spre est în vaietele Brunnei. Ceruse ca 
două dintre slujnice s-o însoţească, însă le-am păstrat pe 
toate ca să aibă grijă de Frigg şi de copiii ei. 

Soţia lui Cnut călărea o iapă cenuşie şi, în mantia ei cu 
pene, era o apariţie mirifică în acea dimineaţă de vară. 

Îl privise pe Leiknir murind, şi zâmbetul ei abia schiţat 
nu dispăruse când bătrânul se înecase, apoi scuipase 
sânge, se zvârcolise şi-şi dăduse ultima suflare. 

Aşa că am luat-o spre sud. 


4 234 # 


Zece 


— Va merge Cnut acasă? mă întrebă fiul meu în timp ce 
călăream spre sud prin păduri de fag şi pe lângă un pârâu 
mic şi iute. 

— Nu până nu-şi termină treaba în Mercia, am spus, şi 
poate nici atunci. l-ar plăcea să pună mâna şi pe Wessex. 

Uhtred se întoarse în şa să se uite la Frigg. 

— Dar i-o vei da înapoi dacă se întoarce acasă, nu? Deci 
ar putea s-o facă. 

— Nu fi neghiob! Ştim că-i este dragă, dar n-ar face zece 
paşi să-i salveze viaţa. 

Fiul meu râse cu neîncredere. 

— Eu aş merge jumătate din lume pentru ea. 

— Asta fiindcă eşti idiot. Cnut nu este. Vrea Mercia, vrea 
Anglia de Est, vrea Wessexul, iar locurile acelea sunt pline 
de femei, unele aproape la fel de drăguţe ca Frigg. 

— Dar... 

— I-am ştirbit mândria, băiete. Ea nu este cu adevărat 
ostatică, deoarece Cnut nu dă doi bani s-o salveze. S-ar 
putea să mişte un deget să-şi salveze fiul, dar femeia lui? 
Nu de asta mă va vâna. Mă va vâna fiindcă mândria lui 
este rănită. L-am făcut să pară un prost, şi nu va înghiţi 
aşa ceva. Va veni. 

— Cu patru mii de oameni? 

— Cu patru mii de oameni, am spus fără pic de emoție în 
glas. 

— La fel de bine s-ar putea să nu te bage în seamă, 
sugeră fiul meu. Ai spus chiar tu că Mercia este un premiu 
mai mare. 

— Va veni, am spus din nou. 

— Cum poţi să fii atât de sigur? 

— Deoarece Cnut este ca mine. Este exact ca mine. Este 


4 235 # 


mândru. 

Fiul meu călări în linişte câţiva metri, apoi îmi aruncă o 
privire aspră. 

— Mândria este un păcat, tată, zise el cu voce 
unsuroasă, imitând un preot. 

Am izbucnit în râs. 

— Măgarule! 

— Ne tot spun asta, adăugă el, acum serios. 

— Preoţii? am întrebat. Îţi aminteşti de Offa? 

— Omul cu câinii? 

— Acela. 

— Îmi plăceau câinii lui, zise Uhtred. 

Offa fusese un preot caterisit care umbla peste tot prin 
Britania cu o haită de câini dresați ce făceau 
giumbuşlucuri, însă aceşti câini erau doar mijlocul prin 
care câştiga acces în sălile de ospeţe ale lorzilor, şi, odată 
intrat, îşi ciulea atent urechile. Era un om deştept şi învăţa 
mereu lucruri noi. Offa întotdeauna ştia ce se complota, 
cine pe cine ura şi cine minţea în legătură cu asta, şi 
vindea informaţiile. Mă trădase într-un final, dar îmi 
lipseau informaţiile lui. 

— Preoţii sunt ca Offa, am spus. Vor să fim câinii lor, 
bine instruiți, recunoscători şi obedienţi, şi de ce? Ca să se 
îmbogăţească. Ei îţi spun că mândria este un păcat? Eşti 
bărbat! Este ca şi cum ai spune că respiratul este un păcat, 
şi odată ce te-au făcut să te simţi vinovat că ai îndrăznit să 
respiri, îţi vor da iertarea în schimbul unui pumn de 
arginţi. 

Mi-am lăsat capul în jos pe sub o cracă. Cărarea ducea 
spre sud pe lângă un pârâu repede. Începuse iar să plouă, 
dar nu tare. 

— Preoţii nu mi-au băgat în seamă mândria când danezii 
le ardeau bisericile, am continuat, dar în clipa în care au 
crezut că este pace, că nu vor mai fi distruse bisericile, s- 
au întors împotriva mea. Să te uiţi numai. De azi într-o 
săptămână, preoţii mă vor linge în fund şi mă vor implora 
să-i salvez. 

— Şi o vei face, zise Uhtred. 


4 236 # 


— Ca un prost ce sunt, o voi face, am oftat. 

Eram într-un teritoriu cunoscut, fiindcă de ani de zile 
trimiseserăm grupuri mari de soldaţi să-i supravegheze pe 
danezii din Ceaster. Tot nordul Merciei era sub stăpânire 
daneză, însă aici, în partea vestică unde călăream noi, 
teritoriul era ameninţat constant de triburile sălbaticilor 
galezi, şi era greu de spus cine-l controla cu adevărat. 
Jarlul Cnut revendica stăpânirea, dar era prea chibzuit ca 
să şi-i facă inamici pe galezi, care luptau ca demonii şi 
puteau oricând să se retragă în munţii lor dacă erau 
copleşiţi numeric. 

ZEthelred se pretindea şi el stăpânul acelor ţinuturi şi 
plătea argint oricărui mercian care dorea să-şi 
construiască un cămin în acel loc nesigur, dar nu făcuse 
nimic pentru a-i proteja pe colonişti. Nu construise niciun 
burh aşa de departe în nord şi nu încercase să ocupe 
Ceasterul, fiindcă şi danezii, şi galezii ar fi văzut asta drept 
o ameninţare. Ultimul lucru pe care-l voia ZEthelred era să 
provoace un război cu cei doi inamici de temut ai Merciei, 
aşa că se mulţumise să supravegheze Ceasterul. Acum 
pornise propriul război împotriva danezilor, şi puteam doar 
să mă rog ca galezii să nu intervină. Şi ei doreau acest 
pământ; deşi nu interveniseră în lunga perioadă cât 
oamenii mei patrulaseră în jurul Ceasterului, acum cu 
siguranţă erau tentaţi s-o facă. Pe de altă parte, galezii 
erau creştini şi majoritatea preoţilor lor erau de partea 
saxonilor, fiindcă venerau acelaşi zeu bătut în cuie. Dar, 
dacă danezii şi saxonii se omorau între ei, atunci şi preoţii 
galezi ar fi putut lua drept o favoare din partea lui 
Dumnezeu şansa de a prăda o bucată bogată de pământ de 
la graniţa vestică a Merciei. Poate. Poate nu. Insă aveam 
cercetaşi care călăreau în faţă, pentru cazul în care o 
trupă de războinici galezi ar fi coborât dinspre dealuri. 

Am crezut că dăduserăm peste o astfel de trupă atunci 
când unul dintre cercetaşi se întoarse să-mi spună că era 
fum pe cer. Nu mă aşteptam la fum aşa departe în nord. 
Oamenii lui Cnut cu siguranţă devastau sudul Merciei, nu 
nordul, iar o coloană groasă de fum sugera că ardea un 


4 237 # 


conac. Fumul era la stânga noastră, spre est, destul de 
departe ca să nu-l băgăm în seamă, dar trebuia să ştiu 
dacă galezii se alăturaseră haosului, aşa că, am traversat 
pârâul şi am străbătut pădurile dese de stejar în direcţia 
fumului. 

Ardea o fermă. Nu era vreun conac sau vreo palisadă, 
doar câteva clădiri de lemn într-un luminiş. Cineva se 
stabilise aici, construise o casă şi un hambar, tăiase 
copaci, crescuse vaci şi cultivase orz, iar acum mica lui 
gospodărie era în flăcări. De la adăpostul stejarilor am 
văzut opt sau nouă oameni înarmaţi, doi băieţi şi două 
cadavre. Câteva femei şi câţiva copii erau ghemuiţi sub 
pază. 

— Nu sunt galezi, zise Finan. 

— Cum îţi dai seama? 

— Nu-s destui. Sunt danezi. 

Oamenii cu sulițe şi spade aveau părut lung. Aceasta nu- 
i făcea danezi, dar majoritatea danezilor îşi purtau părut 
lung şi majoritatea saxonilor preferau să-l poarte scurt, aşa 
că probabil Finan avea dreptate. 

— Du-te cu douăzeci de oameni pe partea estică, i-am 
spus, apoi ieşiţi la iveală. 

— Doar ieşim? 

— Doar ieşiţi. 

Am aşteptat până când oamenii de la ferma incendiată îl 
văzură pe Finan. Cei doi băieţi fugiră imediat să ia caii, iar 
prizonierii, femei şi copii, fură ridicaţi în picioare. Danezii, 
dacă într-adevăr erau danezi, începură să adune vacile şi 
încă făceau asta când mi-am condus oamenii afară din 
pădure şi de-a lungul pantei lungi cu mirişte. Zărindu-ne, 
cei nouă părură că intră în panică, deoarece erau prinşi 
între două forţe, apoi se calmară, fiindcă nu văzură vreo 
ameninţare. Nu am atacat, doar am călărit încet, şi ei 
puteau vedea că cei mai mulţi dintre noi aveam părul lung. 
Îşi ţinură armele pregătite şi rămaseră laolaltă, dar 
hotărâră să nu fugă. 

Asta era o greşeală. 

Mi-am lăsat majoritatea oamenilor în mirişte şi, luând 


4 238 # 


doar trei cu mine, am trecut peste un pârâiaş spre clădirile 
care ardeau. Le-am făcut semn luptătorilor lui Finan să ni 
se alăture, apoi m-am uitat la flăcările care mistuiau 
hambarul. 

— Este o zi bună pentru un foc, am spus în daneză. 

— Trebuia s-o facem demult, răspunse unul dintre ei în 
aceeaşi limbă. 

— De ce? am întrebat. 

Am coborât din şa, uimit de cât de ţeapăn şi de suferind 
mă simţeam. 

— Nu este locul lor aici, zise omul arătând spre cele 
două cadavre, ambele de bărbaţi, amândoi tăiaţi ca nişte 
animale şi amândoi zăcând în bălți de sânge pe care le 
spăla uşor ploaia. 

— Îmi vei spune „stăpâne”, am rostit calm. 

— Da, stăpâne, zise omul. 

Avea doar un ochi, celălalt găvan purta urma unei 
tăieturi ce lăsa să se scurgă puţin puroi. 

— Şi cine sunteţi? am vrut să ştiu. 

Erau într-adevăr danezi, toţi în vârstă. Încrezători în 
ciocanul care-mi atârna pe cămaşa de zale, îmi explicară 
că veneau din aşezările de la est şi-i nemulţumea apariţia 
saxonilor în ţara lor. 

— Toţi sunt saxoni, îmi spuse omul, arătând femeile şi 
copiii de lângă pârâu. 

Femeile acelea şi copiii plânseseră, dar acum se uitau la 
mine într-o linişte plină de groază. 

— Sunt sclavi acum? am întrebat. 

— Da, stăpâne. 

— Încă două cadavre aici, zise Finan. Două bătrâne. 

— La ce folosesc bătrânele? întrebă omul. 

Unul dintre tovarăşii lui spuse ceva ce n-am auzit, şi 
ceilalţi izbucniră în râs. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat pe omul cu un ochi. 

— Geitnir Kolfinnson. 

— Şi sunteţi în serviciul jarlului Cnut? 

— Da, stăpâne. 

— Sunt pe drum să mă alătur lui, i-am zis, ceea ce era 


4 239 # 


adevărat, într-un fel. El v-a spus să-i atacați pe oamenii 
aceştia? 

— Vrea ca scursurile saxone să fie îndepărtate, stăpâne. 

M-am uitat la oamenii lui Geitnir Kolfinnson şi am văzut 
bărbi cărunte, feţe trase şi dinţi lipsă. 

— Tinerii voştri au plecat cu jarlul? 

— Da, stăpâne. 

— Şi voi trebuie să curăţaţi ţinutul de scursurile saxone? 

— Aşa vrea jarlul, zise Geitnir. 

— Aţi făcut o treabă excelentă, i-am replicat cu 
admiraţie. 

— Este o plăcere, spuse Geitnir. De şase ani voiam să 
dau foc locului ăstuia. 

— Şi de ce n-ai făcut-o până acum? 

Ridică din umeri. 

— Jarlul Cnut a zis că trebuie să-i adormim bănuielile lui 
ZEthelred al Merciei. 

— N-a vrut să provoace un război? 

— Nu atunci, dar acum”! 

— Acum poţi să tratezi scursurile saxone aşa cum 
merită. 

— Toate pe rând, stăpâne. 

— Eu sunt o scursură saxonă, am spus. 

Se făcu linişte. Nu erau siguri că mă auziseră bine. Doar 
vedeau un bărbat cu părul lung, purtând ciocanul lui Thor, 
cu braţele pline de brăţările pe care danezii le poartă pe 
post de trofee din bătălii. 

— Eu sunt o scursură saxonă, am repetat. 

— Stăpâne? îngăimă Geitnir confuz. 

M-am întors spre cei doi băieţi. 

— Voi cine sunteţi? 

Erau nepoţii lui Geitnir, aduşi ca să înveţe cum să se 
descurce cu saxonii. 

— N-o să vă omor pe niciunul dintre voi, le-am spus 
băieţilor, aşa că acum o să vă întoarceţi acasă şi-o să-i 
spuneţi mamei voastre că Uhtred de Bebbanburg este aici. 
Repetaţi-mi numele. 

Se supuseră conştiincioşi. 


4 240 # 


— Şi spuneţi-i mamei voastre că merg la Snotengaham 
să dau foc conacului jarlului Cnut. Unde merg? 

— La Snotengaham, murmură unul dintre ei. 

Mă îndoiam că auziseră de acel loc şi nu aveam nicio 
intenţie să mă apropii de oraş, dar voiam să împrăştii 
zvonuri ca să-l induc în eroare pe Cnut. 

— Bravo, am spus. Acum plecaţi. Ezitau, nesiguri în 
legătură cu soarta bunicului lor şi a oamenilor lui, aşa că 
am strigat: Plecaţi! Înainte să mă hotărăsc să vă omor şi pe 
voi. 

Plecară, apoi i-am ucis pe cei nouă oameni. Le-am luat 
toţi caii, în afară de cei pe care încălecaseră băieţii în fuga 
lor panicată. Voiam să se împrăştie zvonurile în Mercia 
daneză, zvonuri că Uhtred se întorsese şi avea chef să 
ucidă. Cnut credea că avea mână liberă să facă ce voia în 
Mercia saxonă, dar, peste o zi sau două, după ce Brunna 
ajungea la el şi zvonurile se vor fi întețit, avea să înceapă 
să se uite peste umăr. Era posibil chiar să trimită oameni 
la Snotengaham, unde avea unul dintre cele mai bogate 
conace. 

I-am lăsat pe copiii şi pe femeile saxone să se descurce 
singuri şi ne-am continuat drumul spre sud. N-am mai 
văzut trupe daneze şi nici războinici galezi, iar peste două 
zile eram în Mercia saxonă, unde cerul de la est şi de la 
sud era mânjit cu fum, ceea ce însemna că jarlul Cnut 
incendia, jefuia şi omora. 

Şi ne-am urmat calea spre Gleawecestre. 


Gleawecestre era fortăreaţa lui ZEthelred. Era un burh şi 
se afla în partea vestică a Merciei pe fluviul Seefern, unde 
apăra teritoriul lui /Ethelred de galezii care năvăleau 
adesea ca să jefuiască. Acesta fusese scopul iniţial al 
burhului, însă era destul de mare ca să asigure refugiul 
populaţiei din preajmă în faţa oricărui inamic. Aidoma 
Ceasterului şi multor altor locuri din Mercia şi Wessex, 
elementele sale defensive fuseseră făcute de romani. Şi 
romanii construiseră bine. 

Oraşul se afla pe un teren plat, care nu este cel mai uşor 


% 241 # 


de apărat, însă, ca la Ceaster, zidul de la Gleawecestre era 
înconjurat de un şanţ alimentat de fluviul din apropiere, 
doar că acest şanţ era mult mai adânc şi mai lat. În şanţ se 
afla un parapet de pământ plin cu ţepuşe ascuţite de lemn, 
iar pe parapet se înălța zidul roman, construit din piatră şi 
înalt cât doi oameni. Zidul era întărit de peste treizeci de 
turnuri. ZEthelred păstrase sistemul defensiv în bună stare, 
plătind constructori care să-i refacă zidurile în locurile 
unde timpul le surpase. Gleawecestre era capitala şi casa 
lui, şi, când plecase să invadeze Anglia de Est, se asigurase 
că posesiunile sale erau bine apărate. 

Fyrdul primise sarcina de a apăra Gleawcestre. Fyrdul 
era armata formată din localnici, oameni care în mod 
normal lucrau pământul, mânuiau barosul în fierării sau 
tăiau lemne. Nu erau războinici profesionişti, dar pune 
fyrdul în spatele unui şanţ inundat şi pe un zid de piatră 
solid, şi va deveni o forţă impresionantă. La început, când 
am auzit că Cnut se îndrepta către Saefern, mă temusem, 
dar în timp ce călăream spre sud m-am gândit că 
Gleawecestre şi locuitorii săi erau probabil în siguranţă. 
ZFthelred avea prea multe averi în oraş ca să-l apere 
superficial, aşa că lăsase probabil vreo două mii de oameni 
în interiorul zidurilor. Adevărat, mulţi dintre aceia erau din 
fyrd, dar, dacă stăteau în spatele fortificațiilor, erau greu 
de învins. 

Cnut se putea să fi fost tentat să asedieze oraşul, însă 
danezilor nu le-au plăcut niciodată asediile. Oamenii mor 
pe zidurile de piatră sau se îneacă în şanţ, iar Cnut voia să- 
şi păstreze armata intactă pentru bătălia pe care o anticipa 
împotriva trupelor lui Æthelred când aveau să se întoarcă 
din Anglia de Est. După ce ar fi câştigat acea bătălie, putea 
să atace un oraş-fort roman. Dar, lăsând Gleawecestre în 
pace, risca să fie atacat din spate de garnizoana oraşului, 
or Cnut cunoştea fyrdul saxon. Se puteau apăra, însă erau 
vulnerabili în atac. Bănuiam că lăsase două sau trei sute 
de oameni să supravegheze oraşul. Trei sute erau mai mult 
decât îndeajuns, fiindcă un războinic instruit valora cât 
şase sau şapte oameni ai fyrdului; pe lângă asta, ca să nu- 


% 242 # 


şi irosească proviziile din oraş, cei dinăuntru aveau puţini 
cai, în timp ce le-ar fi trebuit un număr destul de mare ca 
să-l atace pe Cnut. Dar ei nu se aflau acolo ca să-l atace pe 
Cnut, ci ca să păzească palatul luxos al lui ZEthelred şi 
vistieria. Cea mai mare frică a lui Cnut era că Edward al 
Wessexului avea să trimită trupe ca să salveze oraşul, dar 
bănuiam că oamenii lui Cnut supravegheau deja Temesul 
şi erau gata să dea piept cu orice armată a saxonilor din 
vest care ar fi apărut. Şi asta nu avea să se întâmple prea 
curând. Lui Edward îi trebuiau zile bune ca să-şi adune 
propriul fyrd pentru a apăra burhurile din Wessex, apoi să- 
şi mobilizeze armata şi să facă un plan pentru rezolvarea 
haosului din nord. 

Sau aşa bănuiam. 

Călăream printr-un ţinut dezolant. 

Aici erau odată terenuri bogate, cu sol bun, şi oi grase, 
şi livezi pline, o ţară a abundenței. Doar cu câteva zile 
înainte, puteai găsi sate prospere, conace de nobili şi 
hambare pline, dar acum se vedea doar fum, cenuşă şi 
moarte. Vitele zăceau pe câmpuri, iar carnea lor putrezită 
era sfâşiată de lupi, câini sălbatici şi corbi. Nu vedeai 
oameni, în afară de morţi. Danezii care făcuseră grozăvia 
asta plecaseră să găsească alte ferme de jefuit, iar 
supraviețuitorii, dacă mai erau, se refugiaseră într-un 
burh. Călăream în linişte. 

Mergeam pe drumul roman care străbătea această zonă 
dezolantă, bornele romane numărând cât mai aveam până 
la Gleawecestre. Lângă o piatră cu semnul VII ne-au văzut 
danezii. Erau vreo treizeci sau patruzeci şi, cu siguranţă, 
presupuseră că şi noi eram danezi, fiindcă se apropiară 
fără teamă. 

— Cine sunteţi? întrebă unul dintre ei. 

— Duşmanii voştri, am spus. 

Îşi opriră caii. Înaintaseră prea mult ca să se mai 
întoarcă şi să fugă, şi probabil erau nedumeriţi de 
răspunsul meu. Mi-am oprit oamenii şi m-am îndreptat 
spre ei singur. 

— Cine sunteţi? întrebă din nou bărbatul. 


4 243 # 


Era în zale, avea un coif care-i stătea strâns pe cap, o 
faţă sfrijită şi întunecată, iar braţele îi erau grele de argint. 

— Am mai mulţi oameni decât tine, i-am replicat, aşa că 
tu îmi spui prima dată numele. 

Se gândi câteva clipe. Oamenii mei luaseră poziţie, 
formând o linie de călăreţi înarmaţi până-n dinţi care era 
vădit pregătită să atace. Bărbatul ridică din umeri. 

— Sunt Torfi Ottarson. 

— ÎI slujeşti pe Cnut? 

— Cine nu-l slujeşte pe Cnut? 

— Eu. 

Se uită la ciocanul de la gâtul meu. 

— Cine sunteţi? întrebă a treia oară. 

— Mi se spune Uhtred de Bebbanburg, l-am înştiinţat, şi 
am fost răsplătit cu o privire alarmată. Ai crezut că sunt 
mort, Torfi Ottarson? Poate că sunt. Cine spune că morţii 
nu se pot întoarce să se răzbune pe cei vii? 

Îşi atinse propriul ciocan, deschise gura să vorbească, 
dar nu zise nimic. Oamenii lui se uitau fix la mine. 

— Prin urmare, spune-mi, Torfi Ottarson, am continuat, 
tu şi cu oamenii tăi veniţi de la Gleawecestre? 

— Unde suntem mult mai mulţi, spuse el sfidător. 

— Sunteţi aici să ţineţi oraşul sub supraveghere? 

— Facem ce ni s-a spus să facem. 

— În acest caz, îţi voi spune eu ce să faci, Torfi Ottarson. 
Cine vă comandă trupa de la Gleawecestre? 

Ezită, apoi hotări că nu făcea nimic rău dacă răspundea. 

— Jarlul Bjorgulf. 

Nu era un nume pe care să-l ştiu, dar bănuiam că era 
unul dintre oamenii de încredere ai jarlului Cnut. 

— Atunci vei călări la jarlul Bjorgulf acum, şi-i vei spune 
că Uhtred de Bebbanburg merge la Gleawecestre şi că-mi 
va lăsa cale liberă. Mă va lăsa să trec. 

Torfi zâmbi sumbru. 

— Aveţi faimă, stăpâne, dar nici chiar domnia ta nu-i poţi 
înfrânge pe oamenii pe care-i avem la Gleawecestre. 

— Nu ne vom lupta, am spus. 

— Şi dacă jarlul Bjorgulf va dori altfel? 


Y 244 # 


— Poate să-şi dorească altfel, însă tu o să-i mai spui 
ceva. Mi-am ridicat mâna şi am făcut un semn, urmărind 
reacţia lui Torfi când îi zări pe Finan şi pe trei dintre 
oamenii mei aducându-i pe Frigg şi pe gemenii săi ca să-i 
poată vedea toţi. Ştii cine sunt ei? l-am întrebat, iar el se 
mulţumi să încuviinţeze din cap. Spune-i deci jarlului 
Bjorgulf că, dacă mi se opune, o voi omori pe fetiţă prima 
dată, apoi pe mă-sa, iar la urmă pe băiat. Am zâmbit. Jarlul 
Cnut n-o să fie prea încântat, nu? Soţia şi copiii lui 
căsăpiţi, doar fiindcă jarlul Bjorgulf a vrut o luptă? 

Torfi se uita fix la Frigg şi la copii, de parcă nu-i venea 
să-şi creadă ochilor. Într-un final, totuşi, îşi dezlegă limba 
şi îngăimă: 

— [i voi transmite aceste lucruri jarlului Bjorgulf şi vă 
voi aduce răspunsul. 

— Nu te deranja, am zis, îi ştiu răspunsul. Du-te şi 
spune-i că Uhtred de Bebbanburg merge la Gleawecestre 
şi să nu încerce să ne oprească. Şi consideră-te norocos, 
Torfi. 

— Norocos? 

— M-ai întâlnit şi trăieşti. Acum du-te. 

Se întoarseră şi plecară. Caii lor erau mult mai odihniţi 
decât ai noştri, aşa că în curând i-am pierdut din ochi. l-am 
zâmbit larg lui Finan. 

— Ar trebui să ne bucurăm, am spus. 

— Doar dacă nu vor să fie eroi şi să-i salveze. 

— N-o s-o facă. 

Am pus-o pe fetiţa Sigril în spatele lui Rolla, care călărea 
cu spada în mână, în timp ce băiatul, Cnut Cnutson, era pe 
şaua lui Swithun, la rândul lui înarmat. Frigg călărea între 
Eldgrim şi Kettil şi părea să nu aibă habar de ce se 
întâmpla. Doar zâmbea. In faţa lui Frigg şi a copiilor ei, 
conducând coloana, erau doi stegari, fiindcă, pentru prima 
dată de la plecarea noastră de la Bearddan Igge, 
înălţaserăm stindardele: calul cabrat al Merciei şi capul de 
lup al Bebbanburgului. 

Danezii se mulţumiră să ne privească trecând. 

Când am ajuns aproape de Gleawecestre şi am remarcat 


% 245 # 


lipsa totală a clădirilor din afara zidurilor, care fuseseră 
arse şi doborâte, astfel încât apărătorii să vadă când se 
apropiau duşmanii. Pe ziduri luceau vârfurile de sulițe care 
reflectau soarele după-amiezii. In stânga mea erau 
adăposturile făcute de danezii lui Bjorgulf, cei care 
supravegheau oraşul pentru a se asigura că fyrdul nu va 
încerca să iasă la atac. Cei vreo patru sute de danezi se 
împărţiră călări de ambele noastre flancuri, păstrând tot 
timpul o distanţă respectuoasă. Nici măcar n-au strigat 
insulte, doar ne-au privit. 

Cam la o milă de poarta nordică a oraşului, un individ 
foarte solid, cu o mustață roşie care încărunţea, dădu 
pinteni calului şi se îndreptă spre noi. Era însoţit de doi 
tineri; niciunul nu purta scut, doar spada în teacă. 

— Trebuie să fii jarlul Bjorgulf, l-am salutat. 

— Eu sunt. 

— Este bine să vedem soarele, nu-i aşa? am spus. Nu-mi 
amintesc de o aşa vară umedă. Începusem să cred că 
ploaia n-o să se mai oprească niciodată. 

— Ar fi înţelept să-mi predai familia jarlului Cnut. 

— Şi câmpuri întregi de secară putrezite din cauza ploii, 
am continuat. N-am mai văzut aşa de multe recolte 
distruse. 

— Jarlul Cnut va avea milă, zise Bjorgulf. 

— Ar trebui să fii îngrijorat de mila mea, nu de a lui. 

— Dacă vor păţi ceva... începu el. 

— Nu fi prost, m-am răstit, bineînţeles că vor păţi! Dacă 
nu faci exact ce-ţi spun să faci. 

— Eu... 

— Mâine-dimineaţă, Bjorgulf, am spus ca şi cum n-ar fi 
încercat să vorbească, îţi vei lua oamenii de aici. Vei călări 
spre est, spre dealuri, şi pe la amiază vei fi dus de aici de 
tot. 

— Noi... 

— Voi toţi, şi caii voştri, sus pe dealuri. Şi veţi sta acolo, 
departe de oraş, să nu ne vedem, şi dacă observ un singur 
danez oriunde în apropiere de Gleawecestre, după ora 
amiezii, îi scot maţele fiicei lui Cnut şi ţi le trimit cadou. I- 


4 246 # 


am zâmbit. A fost o plăcere să discut cu tine, Bjorgulf. 
Când îi trimiţi solie jarlului Cnut, salută-l din partea mea şi 
spune-i că i-am îndeplinit rugămintea. 

Bjorgulf pufni. 

— Jarlul Cnut a cerut o favoare de la domnia ta? 

— Da. Mi-a cerut să descopăr cine-l urăşte şi să aflu cine 
i-a răpit soţia şi copiii. Răspunsul la ambele întrebări, 
Bjorgulf, este Uhtred de Bebbanburg. Poţi să-i spui asta. 
Acum, pleacă. Puţi ca un căcat de capră îmbibat în pişat de 
mâţă. 

Şi aşa am ajuns la Gleawecestre, şi marile porţi de nord 
fură deschise, şi baricadele dinăuntru mutate din loc, şi 
oamenii de pe ziduri izbucniră în urale când steagurile 
noastre se plecară să treacă pe sub bolta romană. Copitele 
cailor răsunau pe piatra veche, iar pe strada următoare ne 
aştepta Osferth, care părea mai fericit decât îl văzusem 
vreodată; lângă el era episcopul Wulfheard, cel care-mi 
dăduse foc la casă, şi, mai înaltă decât cei doi bărbaţi, pe 
un cal împodobit cu argint, era femeia mea de aur. 
ZEthelfleed a Merciei. 

— Ţi-am spus c-o să te găsesc, i-am zis vesel. 

Şi aşa şi făcusem. 


Întotdeauna când îl vizitasem pe vărul meu /Ethelred, 
lucru pe care-l făcusem rar şi fără chef, ne întâlniserăm la 
sala lui din afara oraşului Gleawecestre, despre care acum 
bănuiam că era un morman de cenuşă. Fusesem rar în 
interiorul oraşului, care era chiar mai impresionant decât 
Ceaster. Palatul era o clădire înaltă, făcută din cărămizi 
romane subţiri care odinioară fuseseră acoperite de plăci 
de marmură, însă localnicii le arseseră ca să obţină var, 
lăsând doar câteva suporturi de fier ruginit care cândva 
ţineau marmura în loc. Cărămizile erau acum acoperite de 
panouri de piele cu diverşi sfinţi pictaţi, printre ei sfântul 
Oswald doborât de o brută fioroasă care rânjea cu dinţi 
însângeraţi, în timp ce martirul prezenta un zâmbet idiot 
de parcă primea cu bucurie moartea. Ironia sorții făcea ca 
bruta fioroasă înfăţişată acolo să fie Penda, un mercian, 


% 247 # 


victima cu aer neghiob fiind un northumbrian care fusese 
un duşman al Merciei, dar nu are rost să cauţi logică în 
rândul creştinilor. 

Oswald era acum venerat de duşmanii lui, şi o armată 
merciană traversase Britania să-i găsească oasele. 

Pardoseala era tipic romană, alcătuită din plăcuţe mici, 
colorate, reprezentând războinici ce-şi  ovaţionau 
comandantul care stătea într-un car tras de două lebede şi 
un peşte. Poate viața era altfel în acele zile. Nişte coloane 
mari rezemau un acoperiş boltit pe care se mai vedeau 
urme de tencuială, acoperită de picturi ce mai puteau fi 
distinse printre petele de mucegai, în timp ce în capătul 
îndepărtat al sălii se găsea o platformă de lemn unde vărul 
meu pusese un tron acoperit de o pânză purpurie. Un al 
doilea tron, aflat mai jos, îi era destinat probabil noii lui 
femei, care voia atât de aprig să fie regină. Am lovit 
scaunul ăla făcându-l să cadă şi m-am aşezat în jilţul 
purpuriu, privind la notabilităţile oraşului. Oamenii aceia, 
deopotrivă clerici şi laici, stăteau pe desenul din 
pardoseală şi arătau ca nişte oi. 

— Sunteţi nişte proşti, m-am răstit. Sunteţi toţi nişte 
lingăi pişolcoşi şi mucoşi. 

Eram hotărât să mă distrez. 

Erau vreo patruzeci de mercieni în sală, toţi nobili, 
preoţi sau thegni, oamenii lăsaţi de pază la Gleawecestre 
în timp ce /Ethelred căuta gloria în Anglia de Est. 
ZEthelfleed era şi ea acolo, dar oamenii mei o înconjurau, 
separând-o de ceilalţi mercieni. Nu era singura femeie din 
sală. Fiica mea Stiorra, care locuia în casa lui /Ethelfleed, 
stătea lângă o coloană, şi vederea feţei ei prelungi, sobre 
şi frumoase mi-a trezit brusc amintirea maică-sii. Lângă ea 
era o altă fată, la fel de înaltă ca Stiorra, dar blondă, şi-mi 
părea cunoscută, dar nu ştiam de unde. l-am aruncat o 
privire scrutătoare, mai mult pentru drăgălăşenia ei de 
netăgăduit decât ca să-mi stârnesc memoria, dar tot n-o 
puteam identifica, aşa că m-am întors spre cei din sală. 

— Şi cine dintre voi, am întrebat, este comandantul 
garnizoanei oraşului? 


4 248 # 


Urmă o pauză. Într-un final, episcopul Wulfheard făcu un 
pas în faţă şi-şi drese glasul. 

— Eu sunt. 

— Tu! am spus, şocat. 

— Lord  /ZEthelred mi-a încredinţat mie siguranţa 
oraşului, zise el prudent. 

L-am privit, lăsând să se aştearnă liniştea. 

— Este vreo biserică aici? l-am întrebat în cele din urmă. 

— Bineînţeles. 

— Atunci mâine eu voi oficia liturghia şi voi ţine o 
predică. Pot să împart pâine uscată şi sfaturi proaste la fel 
ca oricine, nu? 

În tăcerea deplină din sală se auzi doar un chicotit de 
femeie. 

ZEthelfleed se întoarse dintr-odată s-o mustre pe fata 
înaltă, blondă şi drăguță ce stătea lângă fiica mea. Atunci 
am recunoscut-o, fiindcă întotdeauna fusese o fiinţă 
zăpăcită şi frivolă. 

Era fiica lui Æthelflæd, ZElfwynn, la care încă mă 
gândeam ca la un copil, dar nu mai era un copil. I-am făcut 
cu ochiul, ceea ce o determină să chicotească din nou. 

— De ce ar pune /Ethelred un episcop în fruntea unei 
garnizoane? am întrebat, întorcându-mi atenţia spre 
Wulfheard. Ai luptat vreodată într-o bătălie? Ştiu că mi-ai 
dat foc la hambare, dar aceea nu este o bătălie, zgârci 
împuţit de şobolan ce eşti. O bătălie înseamnă zidul de 
scuturi. Înseamnă să miroşi respiraţia duşmanului în timp 
ce încearcă să-ţi verse maţele cu toporul, înseamnă sânge, 
şi căcat, şi urlete, şi durere, şi teroare, înseamnă să calci 
în matele prietenilor tăi în timp ce duşmanii îi măcelăresc. 
Înseamnă bărbaţi care strâng din dinţi atât de tare, încât 
şi-i sparg. Ai fost vreodată într-o bătălie? 

Fără o vorbă, mă privea ofensat. 

— Te-am întrebat ceva! am răcnit. 

— Nu, recunoscu el. 

— Atunci nu eşti apt să comanzi garnizoana. 

— Lordul /Ethelred... începu el. 

— Se pişă în nădragi în Anglia de Est, şi se întreabă cum 


4 249 # 


va mai reveni vreodată acasă. Şi te-a pus în funcţie doar 
fiindcă eşti un cur servil şi lingău în care are încredere, 
aşa cum a avut încredere în Haesten. Haesten a fost cel 
care v-a asigurat că a răpit familia lui Cnut, nu? 

Câţiva murmurară afirmativ. Episcopul nu zise nimic. 

— Haesten, am spus, este o târâtură trădătoare şi şi-a 
bătut joc de voi. Întotdeauna l-a servit pe Cnut, dar l-aţi 
crezut cu toţii, fiindcă preoţii voştri cu rahat în loc de 
creier v-au asigurat că Dumnezeu este de partea voastră. 
Ei, acum este. M-a trimis pe mine, iar eu i-am adus pe soţia 
şi pe copiii lui Cnut şi sunt furios la culme. M-am ridicat în 
timp ce rosteam ultimele cuvinte, am coborât de pe 
podium şi m-am îndreptat spre Wulheard. Sunt furios 
fiindcă mi-ai ars gospodăria. Ai îndemnat mulţimea să mă 
omoare. Ai spus că acela care-mi ia viaţa va obţine iertarea 
lui Dumnezeu. Îţi aminteşti asta, bucată putregăită de 
căcat de şobolan ce eşti? 

Wulheard nu zise nimic. E 

— Ai spus că sunt o abominaţie, am stăruit. ţi 
aminteşti? 

Am scos  Răsuflarea-Şarpelui din teacă. Scrâşni 
surprinzător de tare când lama ei lungă se frecă de capătul 
tecii. Speriat, Wulfheard scoase un țipăt slab şi păşi înapoi 
căutând protecţia a patru preoţi care erau în mod clar 
oamenii lui. Însă eu nu voiam să-l ameninţ: fără să mă 
grăbesc, am întors spada şi i-am întins mânerul. 

— Hai, băşină de broască ce eşti, câştigă-ţi mântuirea 
omorând o abominaţie păgână! Cum mă privea fără să 
priceapă, l-am îndemnat: Omoară-mă, melc cu creier 
zborşit! 

— Eu... îngăimă, apoi se împletici încă un pas în spate. 

L-am urmat. Unul dintre oamenii lui, un preot tânăr, 
dădu să mă oprească. 

— Atinge-mă, l-am avertizat, şi-ţi voi împrăştia maţele pe 
jos. Eu sunt omorâtorul de preoţi, îţi aminteşti? Sunt un 
proscris al lui Dumnezeu. Sunt o abominaţie. Sunt omul pe 
care-l urâţi. Omor preoţi aşa cum alţii zdrobesc viespi. Eu 
sunt Uhtred. 


4 250 # 


M-am uitat înapoi spre Wulfheard şi i-am întins din nou 
spada. 

— Aşadar, nevăstuică putredă ce eşti, ai curajul să mă 
omori? Când el scutură din cap în tăcere, am continuat: 
Sunt omul care l-a ucis pe abatele Wihtred, şi m-ai 
blestemat pentru asta. Deci de ce nu mă omori? 

Am aşteptat, urmărind cum spaima îi îngheţa trăsăturile. 
În acea clipă mi-am amintit de ciudata reacţie a gemenilor 
când părintele Wissian intrase în marea sală de la Ceaster. 
M-am întors spre /Ethelfleed. 

— Mi-ai spus că abatele Wihtred venea din 
Northumbria? 

— Da, de acolo. 

— Şi a apărut pe neaşteptate predicând despre sfântul 
Oswald? 

— Binecuvântatul sfânt Oswald era northumbrian, 
interveni episcopul, de parcă asta ar fi putut să mă 
calmeze. 

— Ştiu cine a fost! am mârâit. Şi nu v-aţi dat niciunul 
dintre voi seama că Cnut l-a pus pe abatele Wihtred să 
vină în sud? Cnut stăpâneşte în Northumbria, voia armata 
merciană atrasă în Anglia de Est, aşa că v-a momit acolo 
cu promisiuni despre stârvul miraculos al unui sfânt. 
Wihtred era omul lui! Copiii lui îi spun unchi. 

Nu ştiam dacă toate acestea erau adevărate, bineînţeles, 
dar păreau foarte plauzibile. Cnut fusese deştept. 

— Sunteţi nişte prostovani, toţi! l-am întins din nou 
spada lui Wulfheard. Omoară-mă, căcat de melc ce eşti! 
Dacă nu, am spus, văzând că scutura disperat din cap, îmi 
vei plăti pentru pagubele pe care mi le-ai făcut la 
Fagranforda. Îmi vei plăti în aur şi argint şi-mi voi 
reconstrui casele şi hambarele şi staulele pe banii tăi. Imi 
plăteşti, aşa-i? 

Încuviinţă repede. Nu prea avea altă alegere. 

— Bine! am spus vesel. Am băgat Răsuflarea-Şarpelui 
înapoi în teacă şi m-am întors pe podium. Lady ZEthelfleed, 
am rostit foarte oficial. 

— Stăpâne Uhtred, replică ea la fel de oficial. 


4 251 # 


— Cine ar trebui să comande aici? 

Ezită, uitându-se la mercieni. 

— Merewalh este la fel de bun ca oricare. 

— Dar domnia ta? am întrebat-o. De ce nu comanzi? 

— Fiindcă eu merg unde merge domnia ta, spuse ea 
ferm. 

Bărbaţii din încăpere se foiră stânjeniţi, dar nu vorbi 
niciunul. M-am gândit s-o contrazic, apoi însă am decis că 
era mai bine să nu-mi irosesc suflul degeaba. 

— Merewalh, am spus în schimb, comanzi garnizoana. 
Mă îndoiesc că Cnut te va ataca, fiindcă intenţionez să-l 
atrag spre nord, dar s-ar putea să greşesc. Câţi oşteni 
antrenați sunt în oraş? 

— O sută patruzeci şi şase, răspunse /Ethelflaed, 
majoritatea ai mei. Unii au fost ai tăi. 

— Vor veni toţi cu mine, am spus. Merewalh, poţi să-ţi 
păstrezi zece dintr-ai tăi, restul vin cu mine. Şi s-ar putea 
să trimit după tine când voi şti că oraşul este în siguranţă, 
fiindcă n-aş vrea să ratezi bătălia. Va fi urâtă. Episcopule! 
Ţi-ar plăcea să te baţi cu păgânii? 

Wulfheard se mărgini să mă privească. Fără îndoială, se 
ruga ca zeul lui bătut în cuie să-mi trimită un trăsnet în 
moalele capului, dar zeul bătut în cuie nu-i făcu pe plac. 

— Să vă spun ce se întâmplă, am continuat, păşind încet 
pe podium în timp ce vorbeam. Jarlul Cnut a adus peste 
patru mii de luptători în Mercia. Distruge Mercia, arzând 
şi omorând, iar /Ethelred - în mod voit nu l-am numit lord - 
trebuie să se întoarcă să pună capăt distrugerilor. Câţi 
oameni are Æthelred? 

— O mie cinci sute, murmură careva. 

— Şi dacă nu se întoarce, Cnut îl va vâna în Anglia de 
Est. Probabil exact asta face Cnut în clipa de faţă. Il 
vânează pe /ZEthelred şi speră să-l distrugă înainte ca 
saxonii din vest să vină în nord. Prin urmare, sarcina 
noastră este să-l atragem pe Cnut de lângă ZEthelred şi să-l 
ţinem ocupat, până saxonii din vest îşi adună armata şi i se 
alătură lui ZEthelred. Câţi oameni poate aduce Edward? l- 
am întrebat pe Osferth. 


4 252 # 


— Între trei şi patru mii. 

— Bun! am zâmbit. Îl vom depăşi numeric pe Cnut, îi 
vom smulge matele şi vom hrăni câinii cu ele! 

Faldormanul Deogol, un om mai nătâng, care avea 
terenuri chiar la nord de Gleawecestre, pufni: 

— Vei conduce oamenii spre nord? 

— Da. 

— Şi-i vei lua pe cei mai mulţi dintre războinicii instruiți, 
zise el acuzator. 

— Da. 

— Dar sunt danezi care înconjoară oraşul, se plânse 
Deogol. 

— Am intrat în oraş, şi pot să şi ies, i-am spus. 

— Şi dacă-i văd pe războinicii instruiți plecând, ce-i va 
opri să atace? 

— O, danezii pleacă mâine, nu v-am zis? Ei pleacă, şi noi 
le vom incendia navele. 

— Pleacă? întrebă neîncrezător Deogol. 

— Da, am spus, pleacă. 

Şi speram să am dreptate. 


— Ai fost dur cu episcopul Wulfheard, îmi spuse 
ZEthelfleed în acea noapte. 

Eram în pat. Cred că era patul soţului ei, dar nu-mi păsa. 

— Ai fost foarte dur cu el, murmură ea peste câteva 
clipe. 

— Nu destul de dur. 

— E un om bun. 

— E un căcat, am mârâit, făcând-o să ofteze. Am 
preferat să vorbesc despre altceva: ZElfwynn a crescut, e o 
tânără drăguță. 

— Are capul plin de aiureli, spuse mama ei cu severitate. 

— Dar aiureli foarte frumoase. 

— Şi ea ştie asta, şi se comportă ca o nebună. Ar fi 
trebuit să am băieţi. 

— Întotdeauna mi-a plăcut ZElfwynn. 

— Îţi plac toate fetele drăguţe, pufni ea. 

— Aşa este, dar tu eşti cea pe care o iubesc. 


4 253 # 


— Şi pe Sigunn şi pe încă vreo câteva. 

— Numai câteva? 

Mă pişcă. 

— Frigg este drăguță. 

— Frigg, am spus, este frumoasă dincolo de cuvinte. 

Se gândi puţin, apoi încuviinţă din cap. 

— Da, este. Şi Cnut va veni după ea? 

— Va veni după mine. 

— Eşti atât de modest! 

— l-am rănit mândria. Va veni. 

— Bărbaţii şi mândria lor. 

— Vrei să fiu umil? 

— Aş putea la fel de bine să sper să văd luna dându-se 
peste cap. Îşi aplecă fruntea şi mă sărută pe gât. Osferth 
este îndrăgostit, e înduioşător. 

— De Ingulfrid? 

— Aş vrea s-o cunosc. 

— Este deşteaptă, am spus, foarte deşteaptă. 

— Aşa este şi Osferth, şi merită pe cineva deştept. 

— ÎI trimit înapoi la fratele tău. 

După ce-i dusese mesajul lui Edward, regele îl trimisese 
la Gleawecestre să-i ordone lui /Ethelflaed să meargă în 
Wessex, un ordin pe care ea îl ignorase în mod previzibil. 
Osferth ajunsese la Gleawecestre doar cu câteva ore 
înainte ca danezii să debarce la sud de oraş, iar acum 
trebuia să se întoarcă pentru a-i îndemna pe saxonii din 
vest să dea zor. 

— Fratele tău îşi adună armata? 

— Aşa zice Osferth. 

— Dar o va aduce în nord? m-am întrebat cu voce tare. 

— Trebuie, zise Æthelflæd cu tristeţe. 

— Îi voi spune lui Osferth să-i tragă una lui Edward. 

— Osferth nu va face aşa ceva. Pe deasupra, se va 
bucura să se întoarcă în Wessex. Şi-a lăsat doamna la 
Wintanceaster. 

— Şi eu am lăsat-o pe a mea în Gleawecestre. 

— Am ştiut că te vei întoarce. 

Se răsuci spre mine, mâna ei mică mângâindu-mi 


4 254 9 


pieptul. 

— M-am gândit să mă alătur lui Cnut, i-am spus. 

— Ba nu. 

— Mă voia de aliat. În schimb, acum trebuie să-l omor. 

M-am gândit la Ură-de-Gheaţă, spada lui Cnut, şi la 
vestita lui pricepere în luptă, şi un fior rece îmi străbătu 
întregul trup. 

— O vei face. 

— O voi face. 

M-am întrebat dacă vârsta îl încetinise pe Cnut. Mă 
încetinise pe mine? 

— Ce vei face cu băiatul? 

— Cu fiul lui Ingulfrid? Îl voi vinde înapoi tatălui său 
după ce termin cu Cnut. 

— Osferth spune că aţi fost aproape să puneţi mâna pe 
Bebbanburg. 

— Aproape nu este de-ajuns. 

— Nu, bănuiesc că nu. Ce-ai fi făcut dacă ai fi reuşit? Ai 
fi rămas acolo? 

— Şi n-aş mai fi plecat niciodată. 

— Şi eu? 

— Aş fi trimis pe careva după tine. 

— Eu aparţin acestui loc. Sunt o merciană acum. 

— Nu va exista o Mercie, am spus, până când nu-l vom 
omori pe Cnut. 

ZEthelfleed păstră tăcerea câteva clipe lungi. 

— Ce se întâmplă dacă el câştigă? mă întrebă într-un 
târziu. 

— Atunci o mie de nave vor veni din nord să i se alăture, 
alţi oameni vor sosi din Frizia, şi fiecare normand care 
vrea pământ va veni cu o spadă, şi vor trece Temesul. 

— Şi nu va mai fi nici Wessexul. 

— Nici Wessexul, am spus, nici Englaland. 

Cât de ciudat sună acest nume. Era visul tatălui ei. Să 
facă o ţară numită Englaland. Englaland. Am adormit. 


4 255 # 


PARTEA A PATRA 
Ura-de-Gheaţă 


4 256 # 


Unsprezece 


= 


Danezii hotărâră să nu părăsească Gleawecestre. 

Nu era hotărârea lui Bjorgulf, cel puţin aşa credeam, dar 
cu siguranţă trimisese un mesager spre est în căutare de 
ordine sau sfaturi, fiindcă, a doua zi dimineaţă, o solie de 
danezi se apropie de zidurile oraşului Gleawecestre. 
Veniră călare, bidiviii lor păşind cu grijă printre ruinele 
caselor distruse din faţa zidurilor. Erau şase oameni, 
conduşi de un stegar care purta o creangă înfrunzită, ca 
dovadă că veneau să discute, nu să lupte. Bjorgulf era unul 
dintre cei şase, dar rămase în spate şi-l lăsă să vorbească 
pe un individ înalt cu sprâncene groase şi o barbă roşcată 
lungă şi împletită, ornată cu mici inele de argint. Era în 
zale, cu spada la brâu, dar nu avea coif sau scut. Braţele 
sale erau pline de brăţările războiului şi la gât îi atârna un 
lanţ din inele groase de aur. Le făcu semn tovarăşilor săi 
să se oprească la vreo douăzeci de paşi de şanţ, apoi călări 
singur până ajunse la marginea şanţului, unde-şi opri calul 
şi privi în sus la ziduri. 

— Eşti lordul Uhtred? strigă el către mine. 

— Eu sunt Uhtred. 

— Eu sunt Geirmund Eldgrimson. 

— Am auzit de tine, am spus, şi era adevărat. 

Era unul dintre comandanții lui Cnut, cu o reputaţie de 
om fără frică şi sălbatic. Ştiam că domeniile lui erau în 
nordul Northumbriei şi că-şi câştigase faima luptând 
împotriva scoţilor, care veneau mereu la sud să fure, să 
violeze şi să distrugă. 

— Jarlul Cnut îţi trimite salutări, zise Geirmund. 

— Îi vei întoarce salutările mele, am replicat la fel de 
curtenitor. 

— A auzit că eşti mort. 

Geirmund lovi uşor coama calului cu mâna înmănuşată. 

— Şi eu am auzit la fel. 


4 257 # 


— Şi acea veste l-a întristat. 

— Serios? am făcut surprins. 

Geirmund făcu o grimasă care bănuiesc că trebuia să 
ţină loc de zâmbet. 

— Are plăcerea de a te ucide personal, îmi explică. 

Vorbea calm, nevrând să provoace un schimb de insulte. 
Cel puţin, nu încă. 

— Atunci va fi la fel de mulţumit ca mine că trăiesc, am 
spus la fel de calm. 

Geirmund încuviinţă din cap. 

— Totuşi, jarlul nu vede vreun motiv să se lupte contra 
ta, şi-ţi face o propunere. 

— Pe care o voi asculta cu cea mai mare atenţie. 

Geirmund făcu o pauză, uitându-se în dreapta şi în 
stânga. Examina zidurile, evaluând şanţul şi ţepuşele şi 
numărul de sulițe care luceau de deasupra parapetului 
roman. L-am lăsat să se uite, fiindcă voiam să vadă cât de 
impresionante erau elementele defensive. Îşi întoarse 
privirea la mine. 

— Jarlul Cnut îţi oferă precum urmează: dacă-i înapoiezi 
femeia şi copiii nevătămaţi, se va întoarce în ţara lui. 

— O ofertă generoasă, am spus. 

— Jarlul este un om generos, răspunse Geirmund. 

— Nu eu comand aici, am zis, dar voi discuta cu 
autorităţile oraşului şi vă voi aduce răspunsul lor într-o 
oră. 

— Vă sfătuiesc să acceptaţi oferta. Jarlul este mărinimos, 
dar nu este un om răbdător. 

— O oră, am repetat, după care m-am retras de pe zid. 

Un lucru interesant, m-am gândit. Făcuse Cnut, într- 
adevăr, o astfel de ofertă? Dacă da, atunci nu avea nicio 
intenţie să-şi ţină cuvântul. Dacă-i dădeam pe Frigg şi pe 
copiii ei, pierdeam micul avantaj pe care-l aveam faţă de 
Cnut, iar sălbăticia lui avea să se dubleze. Prin urmare, 
oferta lui era o minciună, eram sigur de asta, dar venise 
măcar de la Cnut? Suspiciunea mea era că Cnut şi armata 
lui erau de cealaltă parte a Merciei, aşteptând să lovească 
armata mai mică a lui ZEthelred când aceasta ar fi părăsit 


4 258 # 


Anglia de Est. În cazul acesta, era imposibil ca un mesager 
să fi ajuns la el şi să se întoarcă la Gleawecestre cu o zi 
după sosirea mea. Bănuiam că Geirmund inventase oferta. 

Episcopul Wulfheard, bineînţeles, era de altă părere. 

— Dacă Cnut se întoarce în ţara lui, înseamnă că am 
obţinut victoria pe care ne-o dorim fără să vărsăm sânge. 

— Victoria? am întrebat sceptic. 

— Păgânii ne vor părăsi ţara! îmi explică episcopul. 

— Lăsând-o distrusă, i-am amintit. 

— Trebuie să existe o compensație, bineînţeles. 

Episcopul pricepuse unde băteam. 

— Eşti un mucos idiot, am spus. 

Ne adunaserăm din nou în marea sală, unde le 
comunicasem thegnilor şi clericilor despre oferta daneză. 
I-am lămurit că era un vicleşug. 

— Cnut este departe, le-am spus. Este undeva la graniţa 
cu Anglia de Est, iar Geirmund nu a avut timp să trimită un 
mesager şi să şi primească răspuns, deci a inventat oferta. 
Încearcă să ne convingă să-i dăm familia lui Cnut, iar noi 
trebuie să-l convingem să părăsească Gleawecestre. 

— De ce? întrebă un bărbat. Vreau să spun, dacă ei sunt 
aici, ştim unde sunt, iar oraşul este puternic. 

— Fiindcă Cnut are flota aici, i-am zis. Dacă treburile 
merg prost pentru el, se va retrage încoace. Nu vrea să 
piardă o sută şaizeci şi opt de nave. Dar, dacă dăm foc 
acelor nave, se va retrage spre nord, şi exact acolo vreau 
să meargă. 

— De ce? vru bărbatul să ştie. 

Era unul dintre thegnii lui ZEthelred, ceea ce însemna că 
nu mă agrea. Întreaga Mercie saxonă era împărţită între 
cei care-l urmau pe Æthelred şi cei care o urmau pe soţia 
lui de care era separat, ZEthelfleed. 

— Fiindcă tocmai acum, am spus nervos, armata lui se 
găseşte între forţele lui /Ethelred şi armata regelui 
Edward, şi atâta vreme cât este acolo, cele două armate nu 
se pot uni, deci trebuie să-l fac să se mişte. 

— Lordul Uhtred ştie ce face, îl dojeni Æthelflæd pe 
thegnul cel curios. 


4 259 # 


— Le-ai spus că vei omori copiii dacă nu se retrag. 

Cel care vorbise era unul dintre preoţii lui Wulfheard. 

— O ameninţare goală, am spus. 

— Goală? făcu episcopul, nepărând deloc convins. 

— Ştiu că asta vă va uimi, dar am reputaţia de a nu 
omori femei şi copii. Poate fiindcă sunt păgân, nu creştin. 

Æthelflæd oftă. 

— Dar tot trebuie să-i facem pe danezii de la 
Gleawecestre să plece, am continuat, şi dacă nu-l omor pe 
unul dintre copiii lui Cnut, Geirmund n-o să se clintească. 

Înţeleseră. Nu mă agreau, dar nu puteau să-mi combată 
logica. 

— Fata, atunci, zise episcopul Wulfheard. 

— Fata? am întrebat. 

— Este cea mai puţin valoroasă. Cum nu păream să 
pricep, încercă să-mi explice: Este fată! 

— Deci, pur şi simplu o omorâm? am întrebat. 

— Nu asta ai sugerat? 

— O faci tu? l-am întrebat. 

Deschise gura, dar, descoperind că nu avea nimic de 
spus, o închise la loc. 

— Nu omorâm copii mici, am spus. Aşteptăm până cresc 
şi apoi îi omorâm. Aşadar, cum îl convingem pe Geirmund 
să plece? Nimeni nu răspunse. Æthelflæd mă privea 
îngrijorată. Ei bine? am stăruit. 

— ÎL plătim? sugeră timid ealdormanul Deogol. Cum eu 
n-am reacţionat, se uită prin sală căutând sprijin. Avem 
aici vistieria lordului /Ethelred, deci ne permitem să-l 
plătim. 

— Plăteşte un danez să plece, am spus, şi revine a doua 
zi să fie plătit din nou. 

— Prin urmare, ce vom face? întrebă timorat Deogol. 

— Omorâm fata, bineînţeles. Episcopule, am spus 
privind la Wulfheard, o dată în viaţă poţi şi tu să fii de 
folos. Vorbeşte cu preoţii oraşului şi află dacă vreo fată a 
murit în ultima săptămână. Trebuie să aibă şase sau şapte 
ani. Dacă s-a întâmplat, dezgroap-o. Spune-le părinţilor ei 
că a devenit sfântă sau un înger sau orice altceva i-ar face 


4 260 # 


fericiţi. Apoi adu corpul pe zid, dar fără să vadă danezii. 
Merewalh! 

— Stăpâne! 

— Găseşte un purceluş. Adu-l pe zid, dar ţine-l sub 
parapet, să nu ştie danezii că este acolo. Finan! Tu îi aduci 
pe Frigg şi pe gemeni pe zid. 

— Purceluş, zise episcopul Wulfheard pe un ton sfidător. 

M-am uitat la el, apoi am ridicat mâna să-l opresc pe 
Merewalh, care se îndrepta spre ieşire. 

— Poate nu avem nevoie de un purceluş, am spus încet, 
ca şi cum tocmai îmi venea o idee. De ce să irosim un 
purceluş când avem un episcop la îndemână? 

Wulfheard dispăru. 

Şi Merewalh aduse purceluşul. 


Geirmund aştepta, iar acum i se alăturaseră vreo 
douăzeci de oameni. Caii lor erau priponiţi la o sută de 
paşi de şanţ, în timp ce danezii erau mult mai aproape, şi 
toţi veseli. Servitorii le aduseseră bere, pâine şi carne, şi 
mai erau câţiva băieţi, probabil fiii războinicilor care 
veniseră să fie martorii disputei dintre Geirmund şi Uhtred 
de Bebbanburg, a cărui reputaţie nu se întindea până la 
cea de omorâtor de femei şi copii. Geirmund mesteca un 
picior de gâscă atunci când am apărut, dar îl aruncă şi veni 
spre zid. 

— Aţi ajuns la o hotărâre? îmi strigă. 

— M-ati forţat să iau o hotărâre, am replicat. 

Zâmbi. Nu era un individ obişnuit să zâmbească, aşa că 
părea mai mult că-şi arată dinţii, dar măcar încerca. 

— După cum v-am spus, jarlul este milostiv. 

— Şi va părăsi Mercia saxonă? 

— A promis! 

— Şi va plăti compensație pentru pagubele aduse 
ținutului lordului Æthelred? am întrebat. 

Geirmund ezită, apoi încuviinţă din cap. 

— Va exista o compensație, sunt sigur. Jarlul nu este un 
om cu care să nu te înţelegi. 

„Şi tu”, m-am gândit, „eşti un mincinos nenorocit.” 


4 261 # 


— Aşadar, am spus, jarlul ne va plăti aur şi se va 
întoarce în ţara lui? 

— Asta îi e dorinţa, dar numai dacă-i înapoiaţi familia 
nevătămată. 

— Nu au fost răniţi sau bătuţi, l-am asigurat, o jur pe 
flegma lui Thor. 

Am scuipat ca să-i arăt sinceritatea vorbelor mele. 

— Sunt fericit să aud asta, zise Geirmund, scuipând şi el 
ca să arate că vorbele mele fuseseră crezute. Jarlul va fi şi 
el fericit. 

Incercă să zâmbească din nou, fiindcă Frigg şi cei doi 
copii ai ei apăruseră pe coama zidului. Erau escortaţi de 
Finan şi de cinci bărbaţi. 

Frigg părea speriată şi era extraordinar de frumoasă. 
Purta o rochie de in împrumutată de la Æthelflæd. Rochia 
era galben-deschis şi gemenii se ţineau de ea. Geirmund îi 
făcu o plecăciune. 

— Doamnă, rosti el curtenitor, apoi îmi aruncă o privire. 
Nu ar fi mai bine, lord Uhtred, dacă ai lăsa ca doamna şi 
copiii să iasă pe poartă? 

— Pe poartă? am întrebat, prefăcându-mă că nu înţeleg. 

— Doar nu te aştepţi să înoate prin şanţul ăsta murdar. 

— Nu, am spus, o să vi-i arunc. 

— O să... începu el, apoi tăcu, Fiindcă o luasem pe fată, 
pe Sigril, şi o tineam acum în faţa mea. 

Fata scoase un țipăt de groază şi mama ei se întinse 
după ea, dar Finan o opri. În vreme ce-o tineam pe fată de 
gât cu mâna stângă, mi-am scos cuțitul de la brâu cu 
dreapta. 

— V-o arunc în bucăţi, i-am strigat lui Geirmund, şi am 
prins-o pe fată de părul ei negru şi lung. [ine-o, i-am 
poruncit lui Osferth, după care am început să-i retez părul, 
aruncând şuviţele peste zid ca să fie luate de vânt. 

Fata tipa grozav în timp ce o împingeam în jos, spre 
pietrele unde parapetul o ascundea vederii lui Geirmund. I- 
am pus o mână peste gură şi i-am făcut semn cu capul 
bărbatului ascuns acolo, iar el băgă cuțitul în gâtul 
purceluşului. Animalul guiţă, împroşcând sânge în toate 


4 262 # 


direcţiile. Danezii de dincolo de zid vedeau doar sângele şi 
auzeau ţipetele de moarte, iar peste câteva clipe îl văzură 
pe Rolla lovind în jos cu toporul. 

Copila moartă era galbenă, ca de ceară, şi puţea. Rolla îi 
tăiase un picior care duhnea de parc-ar fi ieşit din bârlogul 
Mâncătorului-de-Leşuri. Rolla se aplecă, mânji piciorul în 
sângele purceluşului şi îl aruncă peste zid, după care se 
apucă să taie un braţ. 

— O, sfântă maică a lui Dumnezeu, îngăimă Osferth. 

Gura lui Frigg se deschidea şi se închidea de groază, iar 
ochii îi erau bulbucaţi. Rochia ei frumoasă era stropită cu 
sânge, şi pentru danezii de dincolo de şanţ nu încăpea 
îndoială că se uita la propria-i fiică măcelărită în faţa 
ochilor ei; de fapt, ceea ce o speria era cadavrul pe 
jumătate putrezit, din care se scurgea un lichid gros. Fiul 
ei tipa. Incă îmi mai tineam mâna peste gura lui Sigril, şi 
căţeaua mică mă muşcă atât de tare, încât îmi dădu 
sângele. 

— Urmează capul, i-am strigat lui Geirmund, apoi 
omorâm băiatul şi o s-o luăm pe mamă în cetate să ne 
distrăm cu ea. 

— Opreşte-te! strigă el. 

— De ce? Eu mă distrez! Mi-am folosit mâna liberă să 
arunc celălalt picior al copilului mort peste zid, iar Rolla 
ridică toporul mânjit cu sângele purceluşului. Taie-i capul, 
am ordonat cu voce tare. 

— Ce vreţi? strigă Geirmund. 

Am ridicat mâna să-l opresc pe Rolla. 

— Vreau să încetezi să mă mai minţi, i-am spus lui 
Geirmund. 

l-am făcut un semn din cap lui Osferth, iar el 
îngenunche lângă mine şi-şi puse mâna peste gura lui 
Sigril. Fata scoase un scâncet scurt când palma mea 
însângerată se ridică de pe buzele ei, înainte ca mâna lui 
Osferth să vină în loc, dar niciun danez nu păru să-şi dea 
seama. Ei văzură doar groaza lui Frigg şi teroarea 
băiatului. Stăteam în sângele purceluşului şi mă uitam la 
Geirmund. 


4 263 # 


— Nu ai avut nicio promisiune de la Cnut, am spus. N-a 
trimis niciun mesaj! Se află prea departe! 

Geirmund tăcu, dar faţa lui arăta că spusesem adevărul. 

— Însă îi vei trimite un mesaj acum! Strigam, astfel încât 
toţi tovarăşii lui să mă audă. Spune-i jarlului Cnut că fiica 
lui este moartă şi fiul lui va fi şi el mort, dacă nu eşti dus 
de aici într-o oră. Plecaţi! Toţi! Plecaţi acum! Plecaţi spre 
dealuri şi departe de aici. Părăsiţi acest loc. Dacă mai văd 
vreun danez oriunde în apropiere de Gleawecestre de 
acum într-un ceas, îl dau pe băiat drept hrană dulăilor mei 
şi o arunc pe mă-sa soldaţilor mei să-şi facă plăcerile cu 
ea. 

Am luat mâna lui Frigg şi am tras-o spre zid, astfel încât 
danezii să vadă rochia frumoasă stropită cu sânge. 

— Dacă nu sunteţi plecaţi într-o oră, i-am spus lui 
Geirmund, atunci femeia jarlului Cnut va deveni târfa 
noastră! Aţi înţeles? Mergeţi spre est, dincolo de dealuri! 
Am arătat în acea direcţie. Mergeţi la jarlul Cnut şi 
spuneţi-i că soţia şi fiul îi vor fi înapoiaţi dacă se întoarce 
în Northumbria. Spuneţi-i asta! Acum mergeţi! Dacă nu, 
veţi privi trupul lui Cnut Cnutson mâncat de câini! 

M-au crezut. Au plecat. 

Astfel, în ora care urmă, în timp ce soarele înconjurat de 
nori urca spre înălţimi, i-am privit pe danezi părăsind 
Gleawecestre.  Călăreau spre est, spre dealurile 
Coddeswold, urmaţi de un cârd de femei, copii şi servitori, 
care mergeau pe jos. Piciorul copilului mort ajunsese la 
marginea şanţului, unde doi corbi veniră să se înfrupte. 

— Ingropaţi din nou copilul, i-am spus unui preot, şi 
trimiteţi-i pe părinţi la mine. 

— La domnia ta? 

— Să le dau aur, am explicat. Du-te, i-am spus, apoi m- 
am uitat la fiul meu, care-i urmărea cu privirea pe danezii 
ce se retrăgeau. Arta războiului este să-l faci pe inamic să- 
ţi îndeplinească dorinţa, băiete. 

— Da, tată, zise el supus. 

Fusese afectat de disperarea şi durerea tăcută a lui 
Frigg, deşi mă gândeam că, până acum, Æthelflæd o 


4 264 # 


calmase pe biata femeie. Stricasem părul micuţei Sigril, 
dar avea să crească la loc, şi i-am dat un fagure de miere 
zemos drept consolare. 

Aşadar, cu preţul unui purceluş şi al părului unei fetiţe, 
îi îndepărtasem pe danezi de Gleawecestre. Imediat ce 
plecară, am dus o sută de oameni la locul unde navele lor 
erau ancorate pe fluviu. Unele fuseseră trase pe uscat, 
însă majoritatea erau doar legate cu funii de malul 
Safernului, şi le-am dat foc la toate, în afară de o mică 
ambarcaţiune. Una după alta, navele se aprinseră şi 
flăcările urcară pe funiile de cânepă, iar înaltele catarge 
căzură zdrobindu-se în explozii de scântei şi fum, totul sub 
ochii danezilor. Îi spusesem lui Geirmund să meargă până 
sus de tot în zona deluroasă, dar ştiam că avea oameni 
care ne urmăreau; aceştia văzură flota transformată în 
cenuşă, cenuşă care prefăcu fluviul în plumb înspre 
vărsarea în mare. Şi arseră navă după navă, dragonii de la 
prove scuipară flăcări, lemnele trosniră şi carenele sâsâiră 
în timp ce navele se scufundau. Am ţinut una singură pe 
linia de plutire şi l-am luat pe Osferth la o parte. 

— Nava aceasta este a ta, i-am spus. 

— A mea? 

— Ia o duzină de oameni şi vâsleşte în aval. Apoi în 
amonte pe Afen. Ia-l pe Redwulf. Reedwulf era unul dintre 
oamenii mei cei mai vârstnici, molcom şi calm, născut şi 
crescut în Wiltunscir, deci cunoştea râurile de acolo. 
Afenul te va duce adânc în Wessex, am continuat, şi vreau 
să ajungi acolo repede! 

De aceea nu dădusem foc acelei nave: călătoria avea să 
fie mult mai rapidă pe apă decât pe uscat. 

— Vrei să merg la regele Edward, zise Osferth. 

— Vreau să-ţi iei cele mai grele cizme pe care le ai şi să-i 
tăbăceşti fundul! Spune-i să-şi aducă armata la nord de 
Temes, dar să se uite după ZEthelred, care va veni din est. 
Ar fi ideal să se unească. Apoi să înainteze spre 
Tameworbig. Nu pot să-ţi spun unde vom fi sau unde va fi 
Cnut, dar încerc să-l atrag spre nord, către propriul lui 
ţinut. 


4 265 # 


— Tameworbig? întrebă Osferth. 

— Voi începe cu Tameworbig şi-mi voi croi drum spre 
nord şi spre est, iar el va veni după mine. Va veni repede şi 
mă va depăşi numeric cu douăzeci sau treizeci la unu, aşa 
că am nevoie de Edward şi de ZEthelred. 

Osferth se încruntă. 

— De ce nu stai în Gleawecestre, stăpâne? 

— Fiindcă Cnut poate pune cinci sute de oameni aici să 
ne ţină ca în cuşcă şi să facă ce vrea, în timp ce noi ne 
scărpinăm în dos. Nu pot să-l las să mă ţină într-un burh. 
Trebuie să mă urmărească. Îl conduc într-un dans, iar tu 
trebuie să-i aduci pe Edward şi pe ZEthelred să ni se 
alăture. 

— Înţeleg, stăpâne. 

Se întoarse să se uite la navele care ardeau şi la trâmba 
de fum care înnegrea cerul deasupra fluviului. Două lebede 
trecură în zbor spre sud, şi le-am luat drept un semn bun. 

— Stăpâne, spuse Osferth. 

— Da? 

— Băiatul, zise el jenat. 

— Fiul lui Cnut? 

— Nu, fiul lui Ingulfrid. Ce vei face cu el? 

— Ce-o să fac? Mi-ar plăcea să-i tai gâtul ăla nenorocit, 
dar mă voi mulţumi să-l vând înapoi lui taică-său. 

— Promite-mi că nu-l vei răni, stăpâne, şi nici nu-l vei 
vinde ca sclav. 

— Să-ţi promit? 

— Este important pentru mine, stăpâne. Ţi-am cerut 
vreodată vreo favoare? 

— Da, am spus, mi-ai cerut să te salvez de la preoţie şi 
am făcut-o. 

— Atunci îţi cer o a doua favoare, stăpâne. Te rog, lasă- 
mă să cumpăr băiatul. 

Am râs. 

— Nu ţi-l poţi permite. 

— Ți-l voi plăti, stăpâne, chiar şi dacă o voi face până la 
sfârşitul vieţii. Mă privea foarte serios când adăugă: Jur, 
stăpâne, pe sângele Mântuitorului nostru. 


4 266 # 


— Mă vei plăti în aur? 

— Şi dacă îmi trebuie o viaţă întreagă, stăpâne, te voi 
plăti. 

M-am prefăcut că mă gândeam la ofertă, apoi am 
clătinat din cap. 

— Nu este de vânzare decât pentru taică-său. Dar o să 
ţi-l dau. 

Osferth se holbă la mine. Nu era sigur că auzise corect. 

— Mi-l dai? întrebă el cu voce slabă. 

— Îmi aduci armata lui Edward, şi-ţi dau băiatul. 

— Mi-l dai? repetă el şocat. 

— Jur pe ciocanul lui Thor că-ţi voi da băiatul, dacă îmi 
aduci armata lui Edward. 

— Vorbeşti serios, stăpâne? 

Părea în culmea fericirii. 

— Pune-ţi fundul ăla slab în barcă şi porneşte odată, m- 
am răstit. Da, ţi-l dau, dar numai dacă mi-i aduci pe 
Edward şi pe ZEthelred. Sau numai pe Edward. Şi dacă nu-i 
aduci, băiatul va fi al tău oricum. 

— Va fi? 

— Fiindcă voi fi mort. Acum du-te. 

Navele arseră până la căderea nopţii. Geirmund cu 
siguranţă văzuse cerul strălucind la apus şi ştia că totul se 
schimbase. Emisarii lui călăreau spre răsărit, către Cnut, 
ducându-i vestea că flota lui era prefăcută în cenuşă şi fiica 
lui era moartă, şi că Uhtred de Bebbanburg făcea tot ce 
voia în vest. 

Ceea ce însemna că dansul morţii era pe cale să înceapă. 

A doua zi dimineaţă, când cerul încă era mânjit de fumul 
incendiului, am pornit spre nord. 


Două sute şaizeci şi nouă de războinici plecară din 
Gleawecestre. Şi o femeie războinică. ZEthelfleed insistă să 
ne însoţească, iar când Æthelflæd insista, nici toţi zeii din 
Asgard n-ar fi putut-o face să se răzgândească. Am 
încercat. La fel de bine aş fi putut încerca să întorc o 
furtună băşindu-mă în calea vântului. 

Am luat-o şi pe Frigg, cu fiul ei, cu fiica ei cu părul tăiat 


4 267 # 


şi cu slujnicele. Şi am mai luat un grup de băieţi a căror 
sarcină era să aibă grijă de cai. Unul dintre acei băieţi era 
ZEthelstan, fiul cel mai mare al regelui Edward, cu toate că 
nu era şi moştenitorul său. Îl lăsasem în grija lui Merewalh 
şi a episcopului Wulfheard, la adăpostul zidurilor romane 
de la Gleawecestre, dar după cincisprezece mile de drum l- 
am văzut galopând pe un cal sur pe o păşune unde se lua 
la întrecere cu un alt băiat. 

— Tu! am strigat, iar Æthelstan îşi întoarse calul şi veni 
lângă mine. 

— Stăpâne, zise el inocent. 

— 'Ţi-am ordonat să stai în Gleawecestre, m-am răstit. 

— Aşa am şi făcut, stăpâne, spuse el respectuos. 
Întotdeauna fac ce-mi spuneţi. 

— Ar trebui să te bat până la sânge, mincinos mic şi 
împuţit. 

— Dar nu aţi spus cât trebuie să stau, stăpâne, replică el 
dojenitor, aşa că am stat câteva minute şi apoi v-am urmat. 
Dar v-am ascultat. Am stat. 

— Şi ce va spune taică-tău dacă mori? Spune-mi asta, 
excrescenţa voastră. 

Se prefăcu că se gândea la întrebare, apoi bătu 
nevinovat din gene. 

— Probabil vă va mulţumi, stăpâne. Bastarzii sunt o 
pacoste. 

ZEthelfleed izbucni în râs, şi a trebuit să mă străduiesc 
din răsputeri să nu râd şi eu. 

— Eşti o pacoste hidoasă, am mormăit. Acum dispari din 
ochii mei până nu-ți crăp capul. 

— Da, stăpâne, rânji el. Vă mulţumesc, stăpâne. 

Îşi întoarse calul şi se duse în spate la prietenii lui. 

ZEthelfleed zâmbi. 

— Are curaj. 

— Curaj care-l va duce la moarte, am spus, dar probabil 
nu contează. Toţi suntem blestemaţi. 

— Suntem? 

— Două sute şaizeci şi nouă de bărbaţi şi o femeie, în 
timp ce Cnut are între trei şi patru mii de oameni. Ce 


% 268 # 


crezi? 

— Cred că nimeni nu trăieşte veşnic, zise ea. 

Şi, dintr-un oarecare motiv, m-am gândit la Iseult, Iseult 
Regina Umbrei, născută în întuneric cu darul profeţiei, sau 
aşa zisese ea, şi tot ea mai zisese că Alfred îmi va da 
putere şi-mi voi lua înapoi casa mea din nord şi femeia mea 
va fi o femeie de aur şi voi comanda oştiri care vor zdrobi 
pământul cu numărul şi puterea lor. Două sute şaizeci şi 
nouă de oameni. Am râs. 

— Râzi fiindcă voi muri? mă întrebă /Ethelfleed. 

— Râd fiindcă niciuna dintre profeţii nu s-a adeverit, am 
spus. 

— Ce profeţii? 

— Mi s-a promis că tatăl tău îmi va da putere, că voi lua 
înapoi Bebbanburgul, că voi comanda oştiri care vor 
înnegri pământul şi că şapte regi vor muri. Totul, fals. 

— Tatăl meu ţi-a dat putere. 

— Mi-a dat-o şi a luat-o. Mi-a dat-o cu împrumut. Eram 
un câine, şi el ţinea lesa. 

— Şi vei lua înapoi Bebbanburgul, spuse ZEthelfleed. 

— Am încercat, am dat greş. 

— Şi vei încerca din nou, zise ea încrezătoare. 

— Dacă voi trăi. 

— Dacă vei trăi, şi vei trăi. 

— Şi cei şapte regi? 

— Vom şti cine sunt atunci când vor muri. 

Oamenii care mă părăsiseră la Fagranforda erau acum 
înapoi. O slujiseră pe Æthelflæd de la plecarea mea, dar 
unul după altul veniră la mine şi-mi jurară din nou 
credinţă. Erau stânjeniţi. Sihtric bâlbâi o explicaţie pe care 
am tăiat-o scurt. 

— Eraţi speriaţi, am spus. 

— Speriaţi? 

— Că veţi merge în iad. 

— Episcopul a zis că vom fi blestemaţi pentru vecie, noi 
şi copiii noştri. Iar Ealhswith a zis că... 

Vocea i se stinse. 

Ealhswith fusese o curvă, şi încă una bună, iar Sihtric se 


4 269 # 


îndrăgostise de ea şi, în ciuda sfatului meu, o luase de 
nevastă. Se dovedise apoi că el avusese dreptate şi eu 
greşisem, fiindcă aveau o căsnicie fericită, dar o parte a 
preţului plătit de Sihtric fusese că se creştinase, devenind 
un creştin care se temea de nevastă la fel de mult cum se 
temea de focurile iadului. 

— Şi acum? am întrebat. 

— Acum, stăpâne? 

— Eşti sigur că nu vei fi blestemat acum? Ai revenit sub 
comanda mea. 

Zâmbi uşor. 

— Episcopul e cel care se teme acum, stăpâne. 

— Aşa şi trebuie, am spus. Danezii i-ar da să-şi mănânce 
propriile boaşe, apoi l-ar întoarce cu înăuntrul afară, şi nu 
prea repede. 

— Ne-a dat dezlegare de păcate, stăpâne, şi a spus că nu 
vom fi blestemaţi dacă vă urmăm. 

Am râs auzind asta, apoi l-am lovit uşor peste spate. 

— Mă bucur că eşti aici, Sihtric. Am nevoie de tine. 

— Prea bine, stăpâne. 

Aveam nevoie de el. Aveam nevoie de fiecare om. Mai 
presus de toate, aveam nevoie ca Edward al Wessexului să 
se grăbească. Cnut, odată ce hotăra să-şi schimbe 
planurile, şi dacă hotăra să-şi schimbe planurile, avea să se 
mişte cu viteza fulgerului. Oamenii lui, toţi călare, aveau 
să zdrobească sub copite întreaga Mercie. Avea să fie o 
vânătoare cu mii de gonaci, cu mine pe post de pradă. 

Dar mai întâi trebuia să-l atrag, aşa că am călărit spre 
nord, înapoi în teritoriul danez. Eram urmăriţi, o ştiam. 
Geirmund Eldgrimson avea cu siguranţă oameni care ne 
supravegheau, şi m-am gândit să mă întorc să-i atac, dar 
mi-am dat seama că pur şi simplu aveau s-o ia la fugă dacă 
vedeau că ne repezeam asupra lor. Aşa că puteau să ne 
urmărească nestingheriţi. Era nevoie de două sau trei zile 
ca orice fel de veste despre noi să ajungă la Cnut, şi de 
alte două sau trei zile ca forţele lui să ne ajungă, şi nu 
aveam nicio intenţie să stau mai mult de o zi într-un loc. Pe 
lângă asta, voiam ca jarlul Cnut să mă găsească. Ceea ce 


4 270 # 


nu voiam era să mă prindă. 

Am trecut în Mercia daneză şi am dat foc. Am dat foc la 
săli de ospeţe, hambare şi cocioabe. Oriunde locuia un 
danez, dădeam foc. Am umplut cerul cu fum. Lăsam 
semne, arătându-le danezilor unde eram, dar ne mişcam 
repede după fiecare incendiere, lăsându-le impresia că ne 
aflam peste tot. Nu ni se opuse nimeni. Oamenii de la 
aceste ferme fuseseră chemaţi în armata lui Cnut, lăsându- 
i în urmă pe bătrâni, pe tineri şi pe femei. Nu i-am omorât, 
nici măcar animalele. Le dădeam răgaz oamenilor să plece 
din case, apoi le foloseam vetrele ca să dăm foc 
acoperişurilor de paie. Alţii vedeau fumul şi fugeau înainte 
să ajungem, iar noi căutam pe lângă casele abandonate 
urme de săpături făcute în grabă. Aşa am găsit două 
comori, una dintre ele într-o groapă adâncă, plină de vase 
grele de argint pe care le-am tăiat în bucăţi. Imi amintesc 
de unul dintre acele vase, destul de mare cât să cuprindă 
capul unui porc, decorat cu fete desculţe care dansau. 
Ţineau ghirlande şi erau suave, graţioase şi zâmbitoare, ca 
şi cum ar fi dansat într-un luminiş din pură plăcere. 

— Cu siguranţă este roman, i-am spus lui Æthelflæd. 

Nimeni dintre cei pe care-i cunoşteam nu putea să facă 
un lucru atât de delicat. 

— Este roman, spuse ea, arătând spre cuvintele incizate 
în jurul marginii. 

Le-am citit cu voce tare, poticnindu-mă din cauza limbii 
necunoscute. 

— Moribus et forma conciliandus amor. Şi ce înseamnă? 

ZEthelfleed ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Amor este dragoste, cred. Preoţii ar şti. 

— Din fericire, ducem lipsă de preoţi, am spus. 

Aveam totuşi doi, fiindcă majoritatea oamenilor mei erau 
creştini şi voiau să fie însoţiţi de oamenii bisericii. 
ZEthelfleed îşi plimbă un deget pe marginea vasului. 

— Este superb. Păcat să-l spargem. 

L-am spart oricum, făcându-l ţăndări cu topoarele. 
Munca unui meşter din vechime, o lucrătură splendidă, fu 
transformată în bucăţi de argint, iar aceste bucăţi erau cu 


% 271 # 


mult mai folositoare decât vasul cu dansatoare despuiate. 
Bucăţile de argint erau mai uşor de cărat şi reprezentau 
monedă de schimb. Vasul produse cel puţin trei sute de 
piese, pe care le-am împărţit, apoi am plecat de acolo. 

Dormeam în crânguri sau în săli de ospeţe abandonate 
pe care le incendiam dimineaţa. Nu duceam lipsă de 
hrană. Recolta fusese strânsă, aşa că găseam grâne, 
legume şi animale. O săptămână întreagă ne-am plimbat 
prin ţara lui Cnut, i-am înfulecat mâncarea şi i-am ars 
fermele, dar nimic nu mi-a oferit atâta plăcere ca 
distrugerea marii sale săli de ospeţe de la Tameworbig. 

Străbătuserăm zona rurală de la nord de acel oraş, 
adânc în teritoriul lui Cnut, dar acum o luaserăm spre sud, 
acolo unde se întâlneau râurile şi unde bătrânul rege Offa 
îşi construise magnifica reşedinţă pe dealul fortificat de la 
Tameworjbig. Câţiva suliţaşi patrulau pe palisada de lemn, 
dar erau puţini la număr, şi probabil bătrâni şi răniţi, şi nu 
încercară să ne oprească. Fugiră peste podul roman care 
se întindea peste Tame şi dispărură spre sud. 

Am căutat în marea şi vechea sală după argint sau chiar 
ceva mai valoros, însă n-am găsit nimic. Farfuriile erau de 
lut, cornurile de băut erau simple, fără ornamente, iar 
comorile, dacă fuseseră acolo, nu mai erau. Saxonii care 
trăiau în oraşul construit la nord de deal ne spuseră că 
nişte oameni duseseră patru căruţe pline spre răsărit, cu 
doar două zile înainte. Acei oameni goliseră sala, lăsând 
doar coarnele şi craniile, şi chiar şi cămările cu alimente 
erau aproape goale. Am folosit bucăţi de argint să ne 
cumpărăm pâine, carne afumată şi peşte sărat de la 
orăşeni, iar în acea noapte am dormit în sălaşul lui Cnut, 
asigurându-mă că erau santinele atât pe zid, cât şi pe 
podul roman care dădea spre sud. 

Dis-de-dimineaţă am dat foc marii săli a lui Offa. Era a 
regelui Offa? Nu ştiu, ştiu doar că era înnegrită de vreme 
şi că Offa ridicase fortul acolo şi cu siguranţă avusese o 
sală de ospeţe în interiorul zidurilor. Poate fusese 
reconstruită de la moartea lui; tot ce contează e că acum 
clădirea ardea. Ardea în văpăi. Luă foc cu o rapiditate 


% 272 # 


nemaivăzută, vechile bârne părând că-şi acceptă soarta, şi 
a trebuit să ne dăm înapoi temători când grinzile căzură 
într-o explozie de scântei şi fum, aprinzând o nouă pălălaie 
şi mai luminoasă. Fără îndoială, focul putea fi zărit de la 
cincizeci de mile distanţă. Nu am văzut niciodată o sală 
care să ardă atât de violent şi atât de repede. Şobolanii o 
luară la fugă, păsările din acoperişul de paie se 
zburătăciră, iar căldura ne împinse spre oraşul unde ne 
erau priponiţi caii. 

Făcuserăm asta pentru a-i sfida pe danezi, iar a doua zi 
dimineaţă, în timp ce flăcările încă ardeau şi fumul era dus 
de un vânt rece şi umed, am pus două sute de oameni pe 
zidul din faţa râului. Porţiuni din zid arseseră şi mare parte 
din restul zidului era pârlit, dar pentru oricine care venea 
de la sud de râu, arăta ca o fortificaţie puternic apărată. O 
fortăreață de fum. Am luat restul oamenilor cu mine la pod 
şi am aşteptat. 

— Crezi că va veni? mă întrebă fiul meu. 

— Cred că va veni. Azi sau mâine. 

— Şi ne batem cu el aici? 

— Tu ce-ai face? l-am întrebat. 

Se strâmbă. 

— Putem apăra podul, zise el nesigur, dar Cnut poate 
trece râul în aval sau în amonte. Apa nu este atât de 
adâncă. 

— Deci te-ai bate cu el aici? 

— Nu. 

— Atunci nu ne vom bate, am spus. Vreau ca el să 
creadă că ne batem, dar n-o vom face. 

— Atunci unde? 

— Tu să-mi spui mie. 

Se gândi o vreme. 

— Nu vrei să mergi şi mai înspre nord, fiindcă ne-am 
îndepărta de regele Edward. 

— Dacă vine, am mormăit. 

— Şi nu poţi merge spre sud, continuă el, ignorându-mi 
pesimismul. Dacă mergem spre est, îl avem pe Cnut între 
noi şi Edward, aşa că trebuie să mergem spre vest. 


4 273 # 


— Vezi? am spus. Este uşor când gândeşti. 

— Iar dacă mergem spre vest, ne apropiem de galezi, 
adăugă Uhtred. 

— Să sperăm că nenorociţii aceia dorm. 

Se uită încruntat la buruienile lungi care se mişcau 
unduitor în râu. 

— Dar de ce să nu mergem spre sud? întrebă el după o 
vreme. De ce nu încercăm să ne alăturăm armatei lui 
Edward? 

— Dacă vine, am spus. Nu ştim dacă vine. 

— Nu avem nicio speranţă dacă nu vine, zise el sumbru, 
aşa că hai să zicem că vine. De ce nu mergem la el? 

— Tocmai ai spus că nu putem. 

— Dar dacă plecăm acum? Dacă ne deplasăm repede? 

Mă gândisem să fac aşa. Am fi putut într-adevăr să ne 
grăbim spre sud, în întâmpinarea armatei Wessexului care 
speram că venea spre nord, dar nu puteam fi sigur că Cnut 
nu blocase deja trecerea sau că n-avea să ne prindă pe 
drum, şi atunci aş fi fost silit să dau o bătălie într-un loc 
ales de el, nu de mine. Aşa că urma s-o luăm spre vest, în 
speranţa că galezii erau beţi şi adormiţi. 

Podul roman, alcătuit din patru arce de piatră, era într-o 
stare surprinzător de bună. In mijlocul său, pe un parapet, 
era o bucată de calcar inscripționată cu cuvintele pontem 
perpetui mansurum in saecula, şi din nou nu aveam habar 
ce înseamnă, deşi perpetui sugera că podul era menit să 
dăinuie veşnic. Era o minciună, fiindcă oamenii mei 
sparseră unul din cele două arce centrale. Am folosit 
baroase şi treaba a durat aproape toată ziua, dar în cele 
din urmă am trimis vechile pietre pe fundul râului şi am 
acoperit spărtura cu scânduri de lemn luate din oraş. Am 
folosit şi mai mult lemn pentru a face o baricadă la capătul 
nordic al podului, iar în spatele acelei baricade ne-am 
făcut zidul de scuturi. 

Şi am aşteptat. 

A doua zi, când soarele cobora roşu spre asfinţit, apăru 
Cnut. 


Y 274 # 


Apărură întâi cercetaşii lui Cnut, călăreţi pe cai mici şi 
uşori, care puteau să se deplaseze repede. Ajunseră la râu 
şi se opriră acolo, uitându-se la noi, toţi, cu excepţia unui 
mic grup care continuă pe malul râului Tame, probabil 
pentru a descoperi unde plasasem oameni care să bareze 
următorul vad de trecere din amonte. 

Grosul trupelor lui Cnut apăru la aproximativ o oră după 
cercetaşi şi războinicii acoperiră pământul, o hoardă de 
oameni cu zale şi coifuri, cu scuturile decorate cu topoare, 
corbi, ciocane şi şoimi. Era imposibil să-i numărăm, fiindcă 
erau cu miile. Şi aproape toţi aveau saci sau boccele 
atârnate de oblâncurile şeilor: prada din Mercia. Saci care 
conţineau ce era de valoare, argintul, chihlimbarul şi 
aurul, pe când restul prăzii era pe caii de povară, în 
spatele vastei armate ce arunca umbre lungi în timp ce 
avansa spre pod. 

Se opriră la cincizeci de paşi de pod pentru a-l lăsa pe 
Cnut să înainteze singur. Era într-o cămaşă de zale 
argintie, lustruită până strălucea. Purta o mantie albă şi 
călărea un cal sur. Era cu el şi bunul său prieten, Sigurd 
Thorrson; dacă Cnut era tot numai alb şi argintiu, Sigurd 
era complet în negru. Calul îi era negru, mantia, neagră, 
creasta coifului era alcătuită din pene negre. Mă ura, şi 
nu-l condamnam pentru acea ură. L-aş uri şi eu pe omul 
care mi-ar ucide fiul. Era un individ masiv, musculos, care 
se desluşea ameninţător pe calul său puternic, iar pe lângă 
el, Cnut părea slab şi neînsemnat. Totuşi, dintre cei doi, 
mă temeam de Cnut cel mai tare. Era rapid ca un şarpe, 
şiret ca o nevăstuică, iar spada lui, Ură-de-Gheaţă, era 
cunoscută pentru apetitul ei pentru sânge. 

În spatele celor doi jarli erau purtătorii de stindarde. 
Stindardul lui Cnut înfăţişa un topor şi o cruce ruptă, pe 
când cel al jarlului Sigurd avea un corb în zbor. Mai erau 
încă vreo sută de stindarde în mulţime, însă eu mă uitam 
doar după unul, şi l-am văzut. Drapelul lui Haesten cu 
craniul alb era ţinut sus pe un băț, în mijlocul armatei. Prin 
urmare, era acolo, dar nu fusese invitat să-i acompanieze 
pe Cnut şi pe Sigurd. Stindardul cu crucea ruptă şi cel cu 


% 275 # 


corbul în zbor se opriră la capătul sudic al podului, pe 
când cei doi jarli îşi continuară drumul până la podeţul de 
lemn. ZEthelflzed, care stătea lângă mine, se cutremură. [i 
ura pe danezi şi acum se afla la câţiva metri de doi dintre 
cei mai impozanţi jarli din Britania. 

— Uite cum voi face, zise Cnut fără vreun salut sau 
măcar vreo insultă. Vorbea pe un ton firesc, ca şi cum ar fi 
discutat despre un ospăț sau o cursă de cai. Te voi prinde 
viu, Uhtred de Bebbanburg, şi te voi ţine în viaţă. Te voi 
lega între doi stâlpi, astfel încât lumea să-şi bată joc de 
tine, iar oamenii mei se vor folosi de femeia ta în faţa 
ochilor tăi până când n-o să mai fie bună de nimic. 

Se uită la Æthelflæd cu ochii lui spălăciţi şi reci. 

— Te voi dezbrăca, femeie, şi te voi da oamenilor mei, 
inclusiv sclavilor, iar tu, Uhtred de Bebbanburg, o vei auzi 
plângând în hohote, îi vei privi ruşinea şi o vei vedea 
murind. Apoi voi începe cu tine. Am visat la aşa ceva, 
Uhtred de Bebbanburg. Am visat să te tai bucată cu 
bucată, până nu mai ai nici mâini, nici picioare, nici nas, 
nici limbă, nici bărbăţie. Apoi îţi vom jupui pielea, încet, şi- 
ţi vom presăra sare pe carne şi-ţi vom asculta urletele. Şi 
bărbaţii se vor pişa pe tine şi femeile vor râde de tine, şi le 
vei vedea pe toate acestea, fiindcă îţi voi fi lăsat ochii. Dar 
vor pleca şi ei. Şi apoi tu vei pleca, astfel terminându-se 
povestea vieţii tale nenorocite. 

Nu am spus nimic când termină de vorbit. Râul fremăta 
peste pietrele sparte ale podului. 

— Ţi-ai pierdut deja limba, nenorocit de căcat unsuros? 
strigă jarlul Sigurd. 

I-am zâmbit lui Cnut. 

— De ce mi-ai face aşa ceva mie? am întrebat. Nu am 
îndeplinit ce m-ai rugat? Nu am descoperit cine ţi-a luat 
soţia şi copiii? _ 

— Un copil, zise Cnut înfocat, o fetiţă! Ce făcuse ea? Iti 
voi găsi fiica, Uhtred de Bebbanburg, şi după ce-i va ferici 
pe câţi oameni de-ai mei vor vrea s-o folosească, o voi 
omori aşa cum mi-ai omorât tu mie fiica! Şi dacă o găsesc 
înainte de moartea ta, vei fi martor şi la asta. 


4 276 # 


— Deci îi vei face ei ce i-am făcut eu fiicei tale? am 
întrebat. 

— Promit, zise Cnut. 

— Cu adevărat? am stăruit. 

— O jur, zise, atingându-şi ciocanul care-i atârna peste 
zalele strălucitoare. 

Am făcut un semn din cap. Zidul de scuturi din spatele 
meu se despărţi, şi fiul meu o aduse pe fiica lui Cnut la 
baricadă. O ţinea de mână. 

— 'Tăticule! strigă Sigril când îl văzu pe Cnut. Tăticule! 

Încercă să se desprindă de fiul meu. Uluit, jarlul nu era 
în stare să scoată o vorbă. 

— Îmi pare rău pentru părul ei, i-am spus, şi cred că a 
durut-o puţin când i l-am tăiat, cuțitul nu era aşa de ascuţit 
cum aş fi vrut. Dar părul o să-i crească din nou, şi-o să fie 
la fel de frumoasă în câteva luni. 

Am luat fata în braţe, am ridicat-o peste baricadă şi i-am 
dat drumul. Când alergă spre Cnut, am văzut bucuria şi 
uşurarea de pe faţa lui. Se aplecă să-i întindă o mână şi o 
ridică alături de el în şa. O îmbrăţişă, apoi se uită la mine 
nedumerit. 

— Ţi-ai pierdut deja limba, nenorocit de căcat unsuros? 
am întrebat vesel. 

În momentul acela, Frigg trecu prin zidul de scuturi. 

Alergă la baricadă, îmi aruncă o privire şi, primindu-mi 
încuviințarea, se urcă pe ea, apoi fugi până la Cnut. Jarlul 
păru şi mai uimit când Frigg i se prinse de picior şi de 
curelele de la scăriţă, strângându-le de parcă viaţa ei 
depindea de ele. 

— Nu a fost rănită, am spus, nici măcar atinsă. 

— Tu... începu el. 

— Geirmund a fost uşor de prostit. Am avut nevoie doar 
de un purceluş şi de un stârv. A fost de-ajuns să-l facem să 
plece ca să-ţi putem arde navele. Şi pe ale tale, m-am 
adresat lui Sigurd, dar cred că ştii deja. _ 

— Ştim mai multe, căcat de porc ce eşti, zise Sigurd. Işi 
ridică vocea, astfel încât oamenii din spatele meu să-l 
poată auzi. Edward al Wessexului nu vine, strigă el. S-a 


% 277 # 


hotărât să se adăpostească după zidurile oraşelor lui. 
Sperai c-o să te salveze? 

— Să mă salveze? am întrebat. De ce aş vrea să împart 
gloria victoriei cu Edward al Wessexului? 

Cnut se uita la mine fără să spună nimic. Numai Sigurd 
vorbea. 

— ZEthelred este încă în Anglia de Est, deoarece se teme 
că, dacă trece vreun râu, va întâlni vreun danez. 

— Da, pare a fi stilul lui ZEthelred, am spus. 

— Eşti singur, căcat unsuros! 

Sigurd aproape că tremura de furie. 

— Am marea mea armată, am spus, arătând spre micul 
zid de scuturi din spatele meu. 

— Armata ta? pufni Sigurd, apoi tăcu, deoarece Cnut îşi 
întinse mâna şi-l făcu să tacă, atingându-i braţul plin de 
brățări de aur. 

Cnut încă îşi ţinea strâns fiica. 

— Poţi să pleci, îmi spuse. 

— Să plec? Unde? 

— Îţi las viaţa, zise el atingând din nou braţul lui Sigurd 
pentru a-i curma protestul. 

— Viaţa mea nu este a ta să mi-o laşi, i-am spus. 

— Du-te, Lord Uhtred, stărui Cnut, aproape rugându-mă. 
Du-te la sud, în Wessex, ia-ţi toţi oamenii, numai pleacă. 

— Ştii să numeri, Jarl Cnut? l-am întrebat. 

Zâmbi. 

— Ai mai puţin de trei sute de oameni, iar eu? Nici nu-mi 
pot număra oamenii. Sunt ca grăunţele de nisip pe o plajă. 
În timp ce-şi îmbrăţişa fetiţa cu o mână, o cobori pe 
cealaltă ca s-o mângâie pe Frigg pe obraji. Îţi mulţumesc 
pentru asta, lord Uhtred, dar pleacă odată. 

Sigurd mormăi. Îmi voia moartea, însă avea să fie de 
acord cu orice zicea Cnut. 

— Te-am întrebat dacă ştii să numeri, i-am spus lui Cnut. 

— Ştiu să număr, zise el nedumerit. 

— Atunci poate îţi aminteşti că aveai doi copii. O fată şi 
un băiat, ţii minte? Şi încă îl mai am pe băiat. Tresări. 
Dacă rămâi în Mercia saxonă sau ataci Wessexul, poate că 


4 278 # 


vei rămâne doar cu o fată! 

— Pot să mai fac fii, replică el, dar fără multă 
convingere. 

— Du-te înapoi pe domeniile tale, i-am spus, şi-ţi voi 
înapoia fiul. 

Nervos, Sigurd încercă să protesteze, dar Cnut îl opri. 

— Vorbim dimineaţă, îmi zise, după care îşi întoarse 
calul. 

— Vorbim dimineaţă, am răspuns. 

I-am privit cum se îndepărtau călare, cu Frigg alergând 
între ei. 

Doar că nu aveam să mai vorbim dimineaţă, fiindcă, 
după ce dispărură, i-am pus pe oamenii mei să dea jos 
pasarela de lemn de pe pod, apoi am plecat. 

Am plecat spre vest. 

Şi Cnut, ştiam, avea să vină după noi. 


4 279 # 


Doisprezece 


Hotărâse Edward al Wessexului să se adăpostească după 
zidurile burhurilor sale? Puteam să cred că ZEthelred avea 
să rămână în Anglia de Est fiindcă, dacă ar fi încercat să se 
întoarcă în Mercia, s-ar fi pomenit în faţa unui inamic mult 
mai numeros şi-l înspăimânta probabil gândul de a da 
piept cu danezii în luptă deschisă; totuşi, chiar ar fi 
abandonat Edward Mercia trupelor lui Cnut? Era posibil. 
Sfetnicii săi erau oameni precauţi, speriaţi de sălbaticii din 
nord, dar încrezători că zidurile solide ale burhurilor din 
Wessex ar fi putut rezista oricărui atac. Cu toate acestea, 
nu erau proşti. Ştiau că, dacă Sigurd şi Cnut ar fi capturat 
întreaga Mercie şi Anglia de Est, mii de războinici ar fi 
venit de dincolo de mare, toţi mai mult decât doritori de a 
se înfrupta din cadavrul Wessexului. Dacă Edward ar fi 
aşteptat în spatele zidurilor sale, duşmanilor le-ar fi 
crescut puterea. Nu ar fi avut în faţă patru mii de danezi, 
ci zece sau douăsprezece mii. Ar fi fost copleșit. 

Totuşi, era posibil să fi hotărât să rămână în defensivă. 

Pe de altă parte, ce altceva putea să-mi spună jarlul 
Sigurd? Doar nu mi-ar fi spus că saxonii din vest erau pe 
drum. Voise să mă neliniştească, ştiam asta, şi totuşi eram 
neliniştit. Şi ce altceva puteam să le spun oamenilor mei, 
decât că Sigurd minţise? Puteam doar să par încrezător. 

— Sigurd are limba lunecoasă a unei nevăstuici, le-am 
spus. Bineînţeles că Edward vine! 

Galopam spre vest în noapte. Când eram tânăr, îmi 
plăcea noaptea. Mă învăţasem să nu mă tem de spiritele 
care bântuie în întuneric, să mă mişc ca o umbră printre 
umbre, să aud ţipătul vulpii şi chemarea bufniței şi să nu 
tremur. Noaptea este tărâmul morţilor şi cei vii se tem de 
ea, dar în acea noapte am călărit prin întuneric de parcă 


Y% 280 # 


eram parte din el. Am ajuns întâi la Liccefeld. Cunoşteam 
bine oraşul. Aici aruncasem cadavrul trădătorului Offa într- 
un pârâu. Offa, dresorul de câini care vindea veşti, se 
prefăcuse că-mi este prieten, încercând apoi să mă 
trădeze. Era un oraş saxon, însă danezii care locuiau 
împrejur îl lăsau în pace; bănuiam că majoritatea 
saxonilor, la fel ca răposatul Offa, îşi cumpărau liniştea 
plătind tribut danezilor. Unii dintre ei erau probabil în 
armata lui Cnut, şi fără îndoială că merseseră la 
mormântul sfântului Chad din biserica cea mare din 
Liccefeld să se roage pentru victoria jadului. Danezii 
permiteau existenţa bisericilor creştine, dar dacă eu aş fi 
încercat să-i fac un altar lui Odin pe pământ saxon, preoţii 
creştini şi-ar fi ascuţit cuţitele să-mi taie gâtul. Ei 
venerează un zeu gelos. 

Liliecii se învârteau deasupra acoperişurilor. Câinii 
lătrau în timp ce treceam, asmuţiţi de oamenii speriaţi, 
care pe bună dreptate se îngrijorau la auzul bocănitului de 
potcoave în noapte. Obloanele rămaseră închise. Am trecut 
prin pârâul în care-l aruncasem pe Offa şi mi-am amintit de 
blestemele stridente ale văduvei lui. Luna, aproape plină, 
arginta drumul ce urca spre dealuri joase şi împădurite. 
Copacii aruncau umbre mari şi negre. 

Călăream în linişte, se auzeau doar tropotul copitelor şi 
clinchetul hăţurilor. Mergeam pe drumul roman care 
ducea de la Liccefeld spre vest, un drum drept ca o suliță 
printre dealurile joase şi văile largi. Mai fuseserăm pe 
acolo, nu de multe ori, însă, chiar şi în bătaia lunii, 
priveliştea părea cunoscută. 

Finan şi cu mine ne-am oprit pe un vârf golaş de deal ca 
să privim spre sud în timp ce călăreţii treceau pe drumul 
din spatele nostru. În faţă se întindea o pantă lungă, cu 
mirişte, dincolo de ea erau păduri întunecate şi alte 
dealuri, şi undeva departe se întrezărea o urmă vagă de 
foc. M-am întors să mă uit spre est, în direcţia de unde 
veniserăm. Se vedea oare vreo strălucire pe cer? Voiam să 
am dovada că Cnut rămăsese în Tameworbig, că imensa lui 
armată aştepta răsăritul înainte să pornească, dar nu 


4 281 # 


vedeam focuri care să lumineze orizontul. 

— Nenorocitul ne urmăreşte, mormăi Finan. 

— Probabil. 

Dar departe, spre sud, se vedea o lumină. Cel puţin, aşa 
credeam. Era greu de zis, fiindcă se afla la o distanţă atât 
de mare; poate era doar o nălucire. O fermă care ardea? 
Sau focurile de tabără ale unei armate? O armată despre 
care speram să fie acolo? Ştiam ce gândea Finan sau ce 
spera, iar el ştia că eu gândeam şi speram la fel, însă nu 
zise nimic. Am crezut pentru o clipă că strălucirea se 
înteţise, dar nu puteam fi sigur. Câteodată sunt lumini pe 
cerul nocturn, perdele uriaşe de lumină care se ondulează 
şi tremură ca apa, şi mă întrebam dacă era una dintre 
acele luciri misterioase pe care zeii le aruncă prin 
întuneric, dar cu cât mă uitam mai mult, cu atât vedeam 
mai puţin. Numai noaptea şi orizontul şi copacii negri. 

— Am bătut cale lungă de când cu corabia cu sclavi, zise 
Finan nostalgic. 

M-am întrebat ce-l făcuse să-şi amintească de acele zile 
de demult, apoi mi-am dat seama că se gândea la propria 
moarte, şi un om care se ştie aproape de capătul vieţii face 
bine să se uite înapoi. 

— Vorbeşti de parcă ar fi sfârşitul, l-am mustrat blând. 

Zâmbi. 

— Cum îţi place ţie să spui? Wyrd bið ful ărzed? 

— Wyrd bið ful āræd, am repetat. 

Soarta este neiertătoare. Şi chiar în acel moment, în 
timp ce priveam pierduţi în întunericul unde speram să 
vedem lumină, cele trei ursitoare ţeseau firele vieţii mele 
la rădăcina acelui copac. Şi una ţinea o foarfecă. Finan 
încă se uita spre sud, sperând să zărească o lumină 
anunțând prezenţa unei armate, dar la miazăzi orizontul 
era întunecat sub stele. 

— Saxonii din vest au fost întotdeauna precauţi, oftă 
irlandezul. Asta când nu-i comandai tu, bineînţeles. 

— Cnut, pe de altă parte, nu este precaut. 

— Şi vine după noi, zise Finan. Se uită înapoi spre est. 
Să fie cam la un ceas în spatele nostru? 


4 282 # 


— Cercetaşii lor, da, însă Cnut are nevoie de o noapte 
întreagă să-şi treacă armata peste râu. 

— Dar, odată trecut... 

— Nu putem fugi veşnic, am spus, dar o să-i încetinim. 

— Tot vom avea două sau trei sute de oameni muşcându- 
ne de fund până dimineaţă, mormăi Finan. 

— Da, şi orice se va întâmpla, se va întâmpla mâine. 

— Prin urmare, trebuie să găsim un loc unde să ne 
luptăm. 

— Da, şi să-i încetinim în această noapte. 

M-am uitat încă o dată spre sud, dar am hotărât că 
strălucirea fusese doar în mintea mea. 

— Dacă nu mă înşel, zise Finan întorcându-şi calul spre 
apus, pe drumul ăsta e un vechi fort. 

— Este, am spus, dar e prea mare pentru noi. 

Era un fort roman, cu patru valuri de pământ închizând 
un mare spaţiu pătrat, unde se întâlneau două drumuri. 
Nu-mi aminteam de vreo aşezare la acea răscruce, doar de 
rămăşiţele marii fortărețe. De ce o construiseră? Le erau 
drumurile bătute de hoţi? 

— E prea mare ca s-o apărăm, fu de acord Finan, dar îi 
putem încetini acolo pe nenorociţi. 

Am urmat coloana spre vest. Mă întorceam tot timpul în 
şa, uitându-mă după urmăritori, însă n-am văzut niciunul. 
Cnut, ştiind că vom încerca să scăpăm, trimisese precis 
nişte călăreţi să ne ţină urma, astfel încât jarlul să vină 
apoi şi să ne zdrobească. Se grăbea şi era cu siguranţă 
nervos, nu pe mine, ci pe el. Renunţase să-l vâneze pe 
ZEthelred, iar acum îşi dădea seama că fusese o hotărâre 
proastă. Armata lui se dezlănţuise în Mercia timp de 
câteva zile, însă mai trebuia să şi înfrângă o armată 
saxonă, şi nu mai dispunea de timp. Eu îl distrăsesem. li 
luasem familia, îi arsesem flota şi-i trecusem moşiile prin 
foc, iar el se întorsese furios împotriva mea, doar ca să 
descopere că fusese păcălit şi că soţia şi copiii lui trăiau. 
Dacă avea minte, m-ar fi lăsat în pace, fiindcă nu eu eram 
duşmanul pe care trebuia să-l înfrângă. Trebuia să 
căsăpească armata lui ZEthelred şi apoi să meargă spre sud 


4 283 # 


să-i învingă pe saxonii lui Edward, dar bănuiam că tot mă 
va urmări. Eram prea aproape, prea tentant, iar uciderea 
mea i-ar fi sporit reputaţia. La urma urmei, mica noastră 
trupă era o pradă uşoară. Avea să ne omoare, să-şi 
recupereze fiul şi să se întoarcă spre sud ca să poarte 
războiul adevărat. Îi trebuia o zi să ne zdrobească, după 
care putea să se ocupe de inamicul mai numeros. 

Şi singura mea şansă de a rămâne în viaţă era ca acel 
inamic mai numeros să nu fie prudent, ci să vină să mă 
ajute. 

Marele fort era negru din pricina umbrei aruncate de 
lună. Era construit din pământ pe teren jos, acolo unde se 
încrucişau cele două drumuri. Bănuiam că odinioară 
adăpostise construcţii de lemn unde erau încartiruiţi 
soldaţii romani, dar acum parapetele acoperite de iarbă 
înconjurau doar o păşune pe care era o ciurdă de vaci. 

Am trecut prin şanţul mic şi peste parapetul jos şi am 
fost întâmpinat de doi câini care începură să latre, dar fură 
reduşi imediat la tăcere de ciurdar. Căzu în genunchi când 
îmi văzu coiful şi cămaşa de zale şi, tremurând de frică, îşi 
prinse de ceafă dulăii care mârâiau. 

— Cum se numeşte acest loc? l-am întrebat. 

— Vechiul fort, stăpâne, zise el fără să-şi ridice capul. 

— E vreun sat pe-aici? 

— Acolo, mai sus, îngăimă omul arătând cu capul spre 
nord. 

— Cum se cheamă? 

— li spunem Pencric, stăpâne. 

Mi-am amintit de nume când l-a rostit. 

— Şi este un râu aici? am întrebat, gândindu-mă la 
ultima oară când fusesem pe acolo. 

— Ceva mai departe, zise el înclinându-şi capul spre 
vest. 

I-am aruncat o bucată de argint. 

— Ţine-ţi câinii tăcuţi, i-am spus. 

— Niciun sunet, stăpâne. Se holbă la argintul din iarba 
luminată de lună, apoi îşi ridică faţa la mine. Domnul să vă 
binecuvânteze, murmură, dar, văzându-mi ciocanul de la 


4 284 # 


gât, se corectă: Zeii să vă ocrotească, stăpâne. 

— Eşti creştin? l-am întrebat. 

Se încruntă. 

— Cred că da, stăpâne. 

— Atunci zeul tău mă urăşte, am spus, şi la fel mă vei uri 
şi tu, dacă vor face vreun zgomot câinii tăi. 

— Vor fi tăcuţi ca şoriceii, stăpâne, ca şoriceii. Fără 
zgomote, jur. 

Mi-am trimis majoritatea oamenilor spre vest, dar cu 
ordine să se întoarcă spre sud când ajungeau la râul din 
apropiere care, dacă îmi aminteam bine, nu era nici adânc, 
nici lat. 

— Mergeţi de-a lungul râului spre sud, le-am spus, şi vă 
vom găsi. 

Voiam ca Cnut să creadă că fugeam spre vest, spre 
adăpostul îndoielnic al dealurilor galeze, dar, de fapt, 
urmele de copite aveau să arate că ne întorseserăm spre 
sud. Chiar dacă lucrul ăsta îl oprea doar pentru puţin timp, 
îmi era de ajutor, fiindcă aveam nevoie de orice răgaz de 
care puteam face rost. Prin urmare, oamenii mei dispărură 
spre vest către râu, pe când eu am rămas cu cincizeci de 
luptători în spatele parapetelor înierbate ale vechiului fort. 
Eram înarmaţi uşor, cu sulițe sau spade, doar Wibrund, 
frizonul, ducea un topor, la ordinul meu. 

— Greu de luptat de pe cal cu toporul, stăpâne, 
mormăise el. 

— O să-ţi fie de trebuinţă, îi spusesem, aşa că ţine-l. 

Nu am aşteptat mult. Probabil trecuse mai puţin de o 
oră până când apărură nişte călăreţi pe drumul dinspre 
est. Se grăbeau. 

— Şaisprezece, zise Finan. 

— Şaptesprezece, îl corectă fiul meu. 

— Trebuia să trimită mai mulţi, le-am spus uitându-mă 
de-a lungul drumului, în cazul în care mai mulţi oameni ar 
fi apărut din pădurea îndepărtată. 

Aveau să vină mai mulţi, în curând, dar aceşti 
şaisprezece sau  şaptesprezece o luaseră înainte, 
nerăbdători să ne găsească şi să-i raporteze lui Cnut. l-am 


4 285 # 


lăsat să se apropie, apoi am dat pinteni cailor peste 
parapet. Finan îşi conduse cei douăzeci de oameni spre 
est, ca să le taie retragerea, în timp ce pâlcul meu se 
năpusti asupra danezilor care se apropiau. 

I-am omorât pe cei mai mulţi. N-a fost greu. Erau proşti, 
călăreau în neorânduială, nu se aşteptau la necazuri, erau 
copleşiţi numeric şi au murit. Câţiva fugiră spre sud, apoi 
se întoarseră spre est, panicaţi. I-am strigat lui Finan să-i 
lase să scape. 

— Acum, Wibrund, taie-le capetele. Fă-o repede. 

Toporul căzu de unsprezece ori. Am azvârlit leşurile în 
şanţul vechiului fort şi am aranjat capetele de-a curmezişul 
drumului roman, cu ochii lor morţi uitându-se spre est. 
Ochi morţi care aveau să-i întâmpine pe oamenii lui Cnut, 
sugerându-le că acolo se petrecuse ceva teribil şi de 
neînțeles. Temându-se că era vorba de vreo vrajă, aveau să 
şovăie. 

„Dă-mi numai timp”, m-am rugat lui Thor, „doar dă-mi 
timp.” 

Şi am pornit spre sud. 


I-am ajuns din urmă pe ceilalţi oameni ai mei şi ne-am 
continuat drumul în timp ce se crăpa de ziuă. Păsările 
cântau pretutindeni cu voioşie, însă asta nu făcea decât să 
mă mohorască şi mai mult, fiindcă trilurile acelea salutau 
ziua când credeam că voi muri. Călăream tot spre sud, 
spre îndepărtatul Wessex, şi speram, în ciuda tuturor 
semnelor, că saxonii din vest se îndreptau spre noi. 

La un moment dat însă, pur şi simplu ne-am oprit. 

Ne-am oprit pentru că eram epuizați, atât noi, cât şi caii. 
Trecusem printre dealuri joase şi terenuri agricole şi nu 
găsisem vreun loc unde să vreau să lupt. La ce puteam să 
mă aştept? La un fort roman destul de mic încât să-l pot 
umple cu cei două sute şaizeci şi nouă de oameni ai mei? 
Un fort pe un deal anume? Un tanc de stâncă unde să mori 
de bătrâneţe, în timp ce duşmanul se învârte pe la poale? 
Erau doar câmpii cu mirişte, păşuni unde păşteau oile, 
păduri de frasin şi stejar, pâraie puţin adânci şi pante 


% 286 # 


domoale. Soarele se ridică şi mai sus. Ziua era caldă, şi 
caii noştri voiau apă. 

Ajunseserăm la râu, aşa că ne-am oprit. 

Nu era cine ştie ce curs de apă, mai mult un pârâu care 
încerca să devină râu, reuşind doar să arate ca un şanţ 
adânc, dar care punea probleme oricui voia să-l treacă. 
Malurile erau abrupte şi nămoloase, cu toate că deveneau 
mai joase şi mai domoale acolo unde drumul traversa apa. 
Vadul nu era adânc. Râul sau pârâul se lăţea în locul acela, 
iar în mijloc apa care curgea molcom abia ajungea la 
coapsele unui om. Pe malul celălalt erau sălcii şi, mai 
departe spre vest, se vedea o coamă joasă pe care puteai 
distinge câteva case. L-am trimis pe Finan să exploreze 
acea zonă până mă plimbam eu în sus şi-n jos pe mal. Nu 
vedeam niciun fort, niciun deal mai înalt, doar acest şanţ 
vâscos care n-ar fi reuşit decât să încetinească foarte puţin 
un atac. 

Aşa că ne-am oprit acolo. Am pus caii într-un padoc cu 
ziduri de piatră de pe malul vestic şi am aşteptat. 

Am fi putut să continuăm spre sud, însă Cnut ne-ar fi 
prins mai devreme sau mai târziu; măcar râul i-ar fi stat în 
cale. De fapt, aveam slabe speranţe, care se împuţinară 
atunci când Finan se întoarse de pe coama joasă. 

— Călăreţi la apus, mă înştiinţă el sec. 

— La apus? am întrebat, gândindu-mă că se înşela. 

— La apus, insistă Finan. 

Oamenii lui Cnut erau la nord şi la est de noi şi nu mă 
aşteptam la duşmani din vest. Sau, mai degrabă, speram 
să nu vină duşmani dintr-acolo. 

— Câţi? 

— Cercetaşi. Nu mulţi. 

— Oamenii lui Cnut? 

Ridică din umeri. 

— Nu-mi dau seama. 

— Nenorocitul nu avea cum să treacă şanţul, am spus, 
deşi ar fi putut-o face cu uşurinţă. 

— Ăsta nu-i un şanţ, zise Finan. E râul Tame. 

M-am uitat la apa nămoloasă. 


4 287 # 


— Ăsta e Tame? 

— Aşa mi-au spus sătenii. 

Am râs amar. Călăriserăm atâta drum de la Tameworbig 
ca să ne găsim la izvoarele aceluiaşi râu? Era ceva 
zadarnic în toate astea, ceva ce se potrivea de minune cu 
acea zi în care credeam că voi muri. 

— Şi cum îi spun ei acestui loc? l-am întrebat pe Finan. 

— Nenorociţii se pare că habar n-au, râse el. Unul i-a 
spus Teotanheale, iar nevastă-sa i-a zis Wodnesfeld. 

Prin urmare, era ori Valea lui Teotta, ori Câmpul lui 
Odin, dar oricum se numea, era capătul drumului nostru, 
locul unde aveam să aştept un inamic răzbunător. Şi el 
venea. Se zăreau deja cercetaşii pe celălalt mal, ceea ce 
însemna că restul călăreţilor erau la nord, la est şi la vest 
de noi. Cel puţin cincizeci de oameni erau pe celălalt mal 
al Tame-ului, dar la mare distanţă de râu, Finan văzuse 
mai mulţi călăreţi spre vest, iar eu bănuiam că Cnut îşi 
divizase armata, trimițând pe câţiva spre vest şi pe alţii 
spre est. 

— Încă mai putem călări spre sud, am spus. 

— Ne va prinde, zise Finan sumbru, şi vom lupta în teren 
deschis. Aici măcar ne putem retrage pe coama aceea. 

Arătă cu capul spre cele câteva cocioabe ce se găseau 
pe culmea micului deal. 

— Daţi-le foc, am spus. 

— Să le dăm foc? 

— Daţi foc caselor. Spune-le oamenilor că este un 
semnal pentru Edward. 

Ideea că Edward era destul de aproape ca să vadă fumul 
avea să le dea speranţă oamenilor mei, iar oamenii care 
speră luptă mai bine. M-am uitat la padocul unde erau 
adunaţi caii. Mă întrebam dacă n-ar fi fost bine s-o luăm 
spre vest, să trecem prin luptă printre cercetaşii de acolo 
şi să căutăm un teren mai înalt. Era probabil o speranţă 
deşartă. Brusc, m-am gândit cât de ciudat era că padocul 
avea zid de piatră. Acolo era o zonă de arbuşti, totuşi 
cineva depusese un efort imens să adune pietrele acelea 
mari într-un zid nu foarte înalt. 


Y 288 # 


— Uhtred! am strigat la fiul meu. 

El fugi la mine. 

— Tată! 

— Dărâmă zidul acela. Ia-i pe toţi oamenii să te ajute şi 
adu-mi pietre de mărimea unui cap de om. 

Rămase cu gura căscată. 

— Unui cap de om? 

— Fă ce-ţi spun! Adu pietrele aici, şi grăbeşte-te! Rolla! 

Marele danez se urni spre mine. 

— Stăpâne! 

— Mă duc sus pe deal, iar tu pui pietre în râu. 

— Da. Când i-am explicat ce voiam, l-am văzut cum 
Trânjea. Arătând la cercetaşii lui Cnut care aşteptau 
departe spre est, am adăugat: Şi asigură-te că nenorociţii 
aceia nu văd ce faci. Dacă se apropie, opreşte-te din lucru. 
Sihtric! 

— Stăpâne! 

— Stindardele, aici. 

Am întins mâna spre locul unde drumul ducea la vest de 
vad. Îmi împlântam stindardele acolo ca să-i arăt lui Cnut 
unde voiam să ne batem. Să-i arăt lui Cnut unde aveam să 
mor. 

— Doamnă! i-am strigat lui Æthelflæd. 

— Nu plec! zise ea încăpăţânată. 

— Ti-am cerut aşa ceva? 

— O vei face. 

Am mers la micul deal unde Finan şi vreo doisprezece 
oameni le strigau sătenilor să-şi golească cocioabele. 

— Luaţi tot ce vreţi! le spunea irlandezul. Câinii, pisicile, 
chiar şi copiii. Oalele voastre, hârleţele, totul. Dăm foc 
caselor! 

Eldgrim scotea o bătrână dintr-o casă, în timp ce fiica ei 
tipa ca din gură de şarpe. 

— Chiar trebuie să dăm foc caselor? întrebă /Ethelfleed. 

— Dacă Edward vine, trebuie să ştie unde suntem. 

— Aşa este. Apoi se întoarse să scruteze răsăritul. 
Cercetaşii tot ne mai priveau de la o distanţă sigură, dar 
încă nu era niciun semn al hoardei lui Cnut. Ce facem cu 


4 289 # 


băiatul? 

Se referea la fiul lui Cnut. Am ridicat din umeri. 

— Ameninţăm că-l omorâm. 

— Dar n-o s-o faci. Şi Cnut ştie asta. 

— Aş putea s-o fac. 

Râse, un râs trist. 

— N-o să-l omori. 

— Dacă eu scap, va fi orfan de tată. 

Se încruntă nedumerită, apoi îşi dădu seama ce voiam să 
zic. Râse. 

— Crezi că-l poţi bate pe Cnut? 

— Ne-am oprit, deci ne vom bate. Poate va veni şi fratele 
tău? Încă nu suntem morţi. 

— Aşadar, îl vei creşte? 

— Pe fiul lui Cnut? Am scuturat din cap. Poate că-l voi 
vinde. Odată ce ajunge în robie, nu va fi nimeni care să-i 
spună cine a fost tatăl lui. Nu va şti că este un lup, va 
crede că-i un căţeluş. „Dacă scap”, m-am gândit, şi chiar 
nu mă aşteptam să supraviețuiesc acelei zile. Şi tu, am 
atins braţul lui ZEthelfleed, ar trebui să pleci de aici. 

— Eu... 

— Eşti Mercia! m-am răstit. Oamenii te iubesc, te 
urmează! Dacă mori aici, Mercia îşi pierde inima. 

— Şi dacă fug, Mercia e laşă. 

— Trăieşti ca să lupti în altă zi. 

— Şi cum plec? 

Se uita spre vest şi am văzut călăreţi acolo, doar câţiva, 
care se uitau la noi. Erau şase sau şapte oameni, toţi la cel 
puţin două mile distanţă, dar ne puteau vedea. Probabil că 
mai erau şi alţii mai aproape. Dacă Æthelflæd pleca de 
lângă mine, oamenii aceia ar fi urmărit-o, iar dacă-i 
dădeam o escortă destul de mare încât să se lupte cu orice 
inamic ar fi găsit în cale, nu mai aveam nicio nădejde să 
scap cu viaţă. 

— la cincizeci de oameni, am spus, ia cincizeci de 
oameni şi călăreşte spre sud. 

— Rămân. 

— Dacă eşti prinsă... am început. 


4 290 # 


— O să mă siluiască şi-o să mă omoare, zise ea calmă, 
aşezându-şi un deget pe mâna mea. Se numeşte martiriu, 
Uhtred. 

— Se numeşte prostie. 

Fără să răspundă, se întoarse să se uite la nord şi la est, 
şi acolo, în sfârşit, apărură oamenii lui Cnut. Sute şi sute 
de oameni înnegrind pământul se apropiau pe drum 
dinspre fortul roman unde lăsaserăm capetele tăiate. 
Primii călăreţi aproape că ajunseseră la cotitura care 
ducea spre apus, către vadul unde oamenii mei lucrau în 
apa mică. Rolla cu siguranţă îi văzuse, fiindcă îşi chemă 
oamenii înapoi pe malul vestic al râului, unde urma să ne 
facem zidul de scuturi. 

— Ai auzit vreodată de Dealul lui ZEsc? am întrebat-o pe 
ZEthelfleed. 

— Bineînţeles, tatălui meu îi plăcea să povestească 
despre asta. 

Bătălia de la Dealul lui Æsc fusese purtată cu multă 
vreme înainte, când eram copil, şi în acea zi de iarnă eram 
în armata daneză şi eram atât de siguri de victorie. Totuşi, 
pământul îngheţat fusese încălzit de sângele danez şi aerul 
rece fusese umplut de chiotele saxonilor. Harald, Bagseg şi 
Sidroc cel Tânăr, Toki navigatorul, nume din trecutul meu, 
toţi muriseră, omorâţi de saxonii din vest care, sub 
comanda lui Alfred, aşteptaseră dincolo de un şanţ. Preoţii, 
bineînţeles, atribuiseră acea victorie improbabilă zeului lor 
bătut în cuie, dar, de fapt, şanţul îi învinsese pe danezi. Un 
zid de scuturi este puternic atâta vreme cât rămâne intact, 
scut lângă scut, umăr la umăr, un zid de zale, lemn, carne 
şi oţel, dar, dacă zidul se sparge, urmează măcelul, şi 
trecerea şanţului la Dealul lui ZEsc rupsese zidul danez, iar 
saxonii făcuseră un masacru cumplit. 

Şi micul meu zid de scuturi era protejat de un şanţ. Doar 
că şanţul era rupt de vad, şi acolo, în acea apă joasă, urma 
să ne batem. 

Prima cocioabă izbucni în flăcări. Paiele erau uscate sub 
muşchi, iar flăcările erau înfometate. În timp ce şobolanii 
fugeau din acoperiş, oamenii mei duseră focul la altă 


% 291 # 


cocioabă. Trimiteam un semnal cui? Lui Edward? Care 
probabil încă se adăpostea după zidurile burhurilor sale? 
M-am uitat spre sud, sperând în zadar să văd călăreţi 
apropiindu-se, dar era numai un şoim care plutea sus peste 
câmpiile şi pădurile pustii. Preţ de o clipă pasărea păru 
aproape nemişcată, apoi se năpusti spre pământ, cu aripile 
lipite, ca să-şi ucidă prada. Un semn rău? Mi-am atins 
ciocanul de la gât. 

— Ar trebui să pleci, i-am spus lui Æthelflæd, du-te în 
sud. Galopează cât de repede poţi! Nu te opri la 
Gleawecestre, du-te în Wessex. Du-te la Lundene! Zidurile 
acelea sunt puternice, dar, dacă oraşul cade, poţi lua o 
navă spre Francia. 

— Stindardul meu este aici, zise ea arătând spre vad, şi 
unde este stindardul meu, acolo sunt şi eu. 

Stindardul ei reprezenta o gâscă albă ţinând o cruce şi o 
spadă. Era un steag urât, însă gâscă era simbolul sfintei 
Werburgh, o femeie pioasă care odinioară alungase un 
cârd de gâşte de pe un câmp cu cereale, fiind canonizată 
pentru această faptă, iar sperietoarea de gâşte era şi 
protectoarea lui Æthelflæd. „O să aibă multă treabă azi”, 
m-am gândit. 

— În cine ai încredere? am întrebat-o. 

Se încruntă. 

— Încredere? În tine, bineînţeles, în oamenii tăi, în 
oamenii mei... De ce? 

— Găseşte un om în care să ai încredere, am sfătuit-o. 
Focul celei mai apropiate case mă pârlea. Spune-i să te 
omoare înainte ca danezii să te captureze. Spune-i să stea 
în spatele tău şi să te lovească în ceafă. Mi-am vârât un 
deget prin părul ei ca să-i ating pielea acolo unde ţeasta 
întâlneşte coloana. Exact aici, am spus, apăsându-mi 
degetul. Este rapid şi fără durere. Nu fi martiră. 

Zâmbi. 

— Dumnezeu este de partea noastră, Uhtred. Vom 
câştiga. Vorbise foarte răspicat, ca şi cum nu admitea să 
fie contrazisă. Vom câştiga, repetă ea, fiindcă Dumnezeu 
este cu noi. 


4 292 # 


Cât de proşti sunt creştinii ăştia. 
Am coborât la locul morţii mele şi i-am privit pe danezi 
apropiindu-se. 


Există un mod în care se dă fiecare bătălie. Într-un final, 
zidurile de scuturi trebuie să se întâlnească şi masacrul va 
începe şi o parte va câştiga şi cealaltă va fi înfrântă într-un 
talmeş-balmeş de hăcuieli, dar, înainte ca spadele să se 
izbească şi ca scuturile să se întâlnească, oamenii trebuie 
să-şi adune curajul să dea atacul. Războinicii din cele două 
tabere se privesc, se ameninţă unii pe ceilalţi şi-şi azvârl 
ocări. Tinerii proşti ies în faţa zidului şi-şi provoacă 
inamicul la duel, se laudă cu văduvele pe care 
intenţionează să le facă şi cu orfanii care vor plânge după 
taţii lor morţi. Şi proştii cei tineri luptă şi jumătate dintre 
ei mor, iar jumătatea rămasă în viaţă se laudă cu victoria, 
dar nu e nicio victorie deocamdată, fiindcă zidurile de 
scuturi nu s-au întâlnit. Şi aşteptarea continuă. Unii 
oameni vomită de frică, alţii cântă, alţii se roagă, dar apoi 
măcar una din tabere avansează. De obicei, înaintarea se 
produce fără grabă. Oamenii se adăpostesc după scuturile 
lor, ştiind că suliţele, topoarele şi săgețile îi vor întâmpina 
înainte ca scuturile să se izbească, şi doar când sunt 
aproape, foarte aproape, se reped la atac. Apoi izbucnesc 
răgete cumplite, un muget de furie şi frică, scuturile se 
lovesc ca tunetul, şi topoarele cad, şi spadele împung, şi 
urletele umplu cerul, în timp ce zidurile de scuturi luptă pe 
viaţă şi pe moarte. Acesta este modul în care se dă o 
bătălie. 

Şi Cnut l-a încălcat. 

A început aşa cum se obişnuia. Zidul meu de scuturi 
stătea chiar la marginea vadului, care nu era mai lat de 
douăzeci de paşi. Eram pe malul vestic, oamenii lui Cnut 
veneau dinspre est şi, cum ajungeau la încrucişarea de 
drumuri, descălecau. Băieţii luau caii şi-i duceau pe o 
păşune, în timp ce războinicii îşi dezlegau scuturile şi se 
uitau după camarazii lor. Veneau în grupuri, era clar că se 
grăbiseră. În cele din urmă se adunară la vreo cinci sute 


4 293 # 


de paşi de noi, formând un colţ de mistreţ. Mă aşteptasem 
la aşa ceva. 

— Nenorociţii sunt siguri pe ei, zise Finan. 

— Tu nu ai fi? 

— Probabil. 

Irlandezul era în stânga mea, fiul meu, la dreapta. Am 
rezistat tentaţiei de a-i da sfaturi lui Uhtred. Exersase ani 
întregi lupta în zidul de scuturi, cunoştea tot ce-l 
învăţasem, şi să-i repet totul doar mi-ar fi trădat 
nervozitatea. Tăcea. Se mărginea să privească inamicul şi 
ştia că, în câteva clipe, urma să ia parte la prima lui bătălie 
în zidul de scuturi. Şi, mă gândeam, probabil avea să 
moară. 

Am încercat să număr inamicii care soseau şi am ajuns 
la concluzia că în colţul de mistreţ se găseau vreo cinci 
sute de oameni. Aşadar, ne depăşeau numeric cu doi la 
unu, şi alții tot veneau. Cnut şi Sigurd erau acolo, cu 
stindardele strălucitoare deasupra scuturilor. Îl vedeam pe 
Cnut deoarece încă era călare pe armăsarul lui alb, undeva 
în adâncul formaţiei de războinici. 

Colţul de mistreţ. Am observat că niciun danez nu venise 
în faţă să cerceteze vadul, ceea ce-mi spunea că ei 
cunoşteau foarte bine ţinutul. Ştiau despre râul ca un şanţ 
şi ştiau că drumul spre vest avea un vad jos care va fi uşor 
de trecut, aşa că nu aveau nevoie de tatonări. Intenţionau 
să avanseze, iar Cnut îi aşezase în acea formaţie pentru ca 
avansul să fie imbatabil. 

Zidul de scuturi era de obicei drept. Două linii drepte 
care se izbesc una într-alta, fiecare încercând să spargă 
linia opusă, dar un colţ de mistreţ este un ic. Vine repede. 
Cei mai mari şi mai viteji dintre oameni sunt puşi în vârful 
formaţiunii, având sarcina să treacă prin zidul de scuturi 
opus aşa cum o suliță trece printr-o uşă. Şi, odată ce linia 
noastră era ruptă, icul avea să se lăţească, în timp ce 
duşmanii tăiau în liniile mele şi oamenii mei mureau. 

Ca să se asigure de asta, Cnut trimise oameni să treacă 
râul la nord de noi. Un băiat cobori iute de pe coama unde 
ardeau casele să-mi aducă vestea. 


4 294 # 


— Stăpâne, zise el abia mai răsuflând. 

— Cum te cheamă, băiete? 

— Godric, stăpâne. 

— Eşti fiul lui Grindan? 

— Da, stăpâne. 

— Atunci numele tău este Godric Grindanson. Câţi ani 
ai? 

— Unsprezece, stăpâne, cred. 

Era un băiat cu nasul cârn şi ochi albaştri, purtând o 
haină de piele care-i aparținuse probabil tatălui său, 
fiindcă îi era prea mare. 

— Aşadar, ce vrea să-mi spună Godric Grindanson? am 
întrebat. 

Arătă cu degetul tremurând spre nord. 

— Trec râul, stăpâne. 

— Câţi? Şi cât de departe? 

— Hrodgeir spune că sunt trei sute de oameni, stăpâne, 
şi sunt încă departe spre nord şi mai mulţi trec tot timpul, 
stăpâne. 

Hrodgeir era un danez pe care-l lăsasem pe deal ca să 
urmărească mişcările inamicului. 

— Şi, stăpâne... continuă Godric, dar vocea îi pieri. 

— Vorbeşte. 

— Spune că sunt mai mulţi oameni la apus, stăpâne, 
sute! 

— Sute? 

— Sunt printre copaci, stăpâne, şi Hrodgeir spune că nu- 
i poate număra. 

— Nu are destule degete, strecură Finan. 

L-am privit pe băiatul înfricoşat. 

— Să-ţi spun ceva despre bătălii, Godric Grindanson? 

— Da, vă rog, stăpâne. 

— E un om care supravieţuieşte întotdeauna. De obicei 
este un poet, şi sarcina lui este să compună un cântec în 
care povesteşte cu câtă vitejie au murit toţi camarazii săi. 
Asta ar putea fi sarcina ta azi. Eşti poet? 

— Nu, stăpâne. 

— Atunci va trebui să înveţi. Deci, când ne vezi murind, 


4 295 # 


Godric Grindanson, călăreşti spre sud cât de repede poţi şi 
călăreşti ca vântul şi călăreşti până eşti în siguranţă şi-ţi 
scrii în cap poemul care le va spune saxonilor că am murit 
ca nişte eroi. Vei face asta pentru mine? 

Dădu afirmativ din cap. 

— Du-te înapoi la Hrodgeir, i-am zis, şi spune-mi când 
vezi călăreţii de la miazănoapte sau pe cei de la apus 
apropiindu-se. 

Plecă. Finan rânji. 

— Nenorociţii ne înconjoară pe trei părţi. 

— Trebuie să fie speriaţi. 

— Se cacă pe ei, probabil. 

Mă aşteptam ca jarlul Cnut să vină până la vad, 
aducându-şi cu el comandanții, ca să-i distreze cu ocările 
pe care urma să mi le arunce. Mă gândisem să-l iau lângă 
mine pe fiul lui şi să-i pun un cuţit la gât, dar am renunţat. 
Cnut Cnutson putea să stea cu Æthelflæd; dacă rămânea 
cu mine, puteam doar să-l ameninţ, iar dacă Cnut mă 
provoca să-i tai gâtul băiatului, ce-aş fi făcut? L-aş fi tăiat? 
Tot ar fi trebuit să ne luptăm. Să-l las să trăiască? Cnut m- 
ar fi disprețuit fiindcă eram slab. Băiatul îşi servise scopul 
de a-l atrage pe Cnut departe de graniţele Angliei de Est, 
în acest colţ al Merciei, iar acum trebuia să aştepte 
încheierea bătăliei ca să-şi afle soarta. Mi-am luat scutul şi 
am scos Răsuflarea-Şarpelui. De obicei, la încleştările 
dintre zidurile de scuturi preferam Acul-Viespii, spada mea 
cea scurtă, ucigătoare când erai împins în braţele 
inamicului, dar astăzi voiam să încep cu spada mai lungă şi 
mai grea. Am ridicat-o, i-am sărutat mânerul şi am aşteptat 
sosirea lui Cnut. 

Doar că nu veni să mă insulte, nici nu ieşi vreun tânăr în 
faţă să ne provoace la duel. 

În schimb, Cnut trimise colţul de mistreţ. 

În loc de sudalme şi provocări, dinspre mulţimea de 
oameni adunaţi sub stindardele lui Cnut şi Sigurd se porni 
un cor uriaş de urlete de luptă, iar în clipa următoare 
porniră spre noi. Terenul era plat, nu erau obstacole, aşa 
că-şi puteau menţine formaţia strânsă. Scuturile le erau 


4 296 # 


intercalate. Am văzut simbolurile pictate pe scuturi, 
crucile rupte,  corbii, topoarele, ciocanele, vulturii. 
Deasupra acelor scuturi mari şi rotunde se vedeau coifuri 
cu apărători de feţe, astfel încât duşmanii păreau să aibă 
ochii negri, aşa îmbrăcaţi în oţel cum erau. În faţa 
scuturilor erau suliţele grele, vârfurile lor reflectând 
lumina zilei pe jumătate înnorate, iar sub scuturi, sute de 
picioare loveau pământul concomitent cu tobele grele care 
începuseră să bată ritmul de război în spatele colţului de 
mistreţ. Nicio insultă, nicio provocare. Cnut ştia că mă 
depăşea numeric atât de mult, încât îşi permitea să-şi 
împartă armata. M-am uitat în stânga şi am văzut şi mai 
mulţi călăreţi trecând şanţul departe la nord. Vreo cinci 
sau şase sute de oameni mărşăluiau spre noi în colţul de 
mistreţ şi cel puţin tot atâţia erau acum de partea noastră 
a râului, gata să ne cotropească flancul stâng. Încă nişte 
luptători, cei pe cai mai lenti, ajungeau acum, dar colţul de 
mistreţ era de ajuns pentru ca danezii să obţină victoria, 
Cnut o ştia. Formaţiunea tropăia ca tunetul spre noi şi, 
când se apropie, am putut vedea feţe în spatele 
obrăzarelor, am văzut ochi nesăţioşi şi guri sinistre, 
vedeam danezi care veneau să ne omoare. 

— Domnul este cu noi! strigă Sihtric. 

Cei doi preoţi ascultaseră confesiuni şi dăduseră 
iertarea oamenilor în tot cursul dimineţii, dar acum se 
retraseră în spatele zidului de scuturi şi îngenuncheară să 
se roage, cu mâinile împreunate spre cer. 

— Aşteptaţi ordinul meu! am răcnit. 

Zidul meu de scuturi ştia ce trebuie să facă. Aveam să 
avansăm în vad când colţul de mistreţ ajungea pe malul 
celălalt. Plănuiam să dăm piept cu inamicul aproape la 
jumătatea râului, şi acolo voiam să declanşez un masacru 
înainte să mor. 

— Aşteptaţi! am strigat. 

Jarlul Cnut ar fi trebuit să aştepte, mi-am zis. Ar fi 
trebuit să-şi lase colţul de mistreţ să aştepte până când 
oamenii lui de la nord ar fi fost gata să atace, dar era atât 
de încrezător. Şi de ce nu? Colţul de mistreţ ne depăşea 


4 297 # 


numeric şi ar fi trebuit să ne spargă zidul de scuturi şi să-i 
împrăştie pe oamenii mei şi să facă un măcel lângă râu, 
astfel că nu mai aşteptase. Îşi trimisese colţul de mistreţ, 
care acum era aproape de mal. 

— Înainte! am strigat. Şi încet! 

Am păşit încet, cu scuturile intercalate, ţinându-ne bine 
armele. Eram pe patru rânduri. Eu mă găseam în faţă şi în 
centru, iar vârful colţului de mistreţ venea direct spre 
mine ca o bestie gata să rupă carnea, şi muşchii, şi 
tendoanele, şi zalele, să rupă oasele şi să verse maţele şi 
să umple apa lentă a râului cu sânge saxon. 

— Omorâţi-i! strigă un om din rândurile daneze. 

Vedeau cât eram de puţini, ştiau că ne vor copleşi şi 
acum se grăbeau, dornici să ucidă, chiuind în timp ce 
avansau, cu vocile răguşite de ameninţări, scuturile încă 
intercalate, gurile lor grimase ale urii. Era ca şi cum se 
grăbeau să ajungă la noi, siguri fiind că poeţii lor aveau să 
cânte despre un mare masacru. 

Şi apoi ajunseră la pietre. 

Rolla făcuse o linie neregulată de pietre în locul cel mai 
adânc al vadului. Pietrele erau mari, fiecare de 
dimensiunile unui cap de om, şi erau invizibile. Aproape 
invizibile. Ştiam că erau acolo şi puteam să le văd, şi 
puteam să văd cum apa se învolbura peste ele, dar danezii 
nu le puteau vedea, fiindcă îşi ţineau scuturile sus. Se 
uitau la noi peste marginile scuturilor, plănuindu-ne 
moartea, în schimb nimeriră în pietre şi se împiedicară. 
Ceea ce fusese un triunghi de războinici atacând 
implacabil ca să ne masacreze deveni un haos de oameni 
care cădeau şi, chiar dacă cei de pe margini încercară să 
ţină formaţia, danezii care veneau din spate îi împingeau, 
trântindu-i peste pietrele ascunse. Atunci am atacat. 

Şi am omorât. 

Este atât de uşor să ucizi nişte oameni care sunt 
dezorganizaţi, şi fiecare danez pe care-l omoram devenea 
un obstacol pentru cei din spate. Individul din vârful 
formaţiei fusese un războinic masiv, fără îndoială unul 
dintre cei mai buni. Părul negru îi ţâşnea asemenea coamei 


4 298 # 


unui cal sălbatic de sub coif, barba îi ascundea jumătate 
din cămaşa de zale, scutul îi purta simbolul corbului lui 
Sigurd, iar braţele îi erau pline de argintul şi aurul pe care 
le câştigase în lupte. Ocupase locul de onoare, în vârful 
ascuţit al colţului de mistreţ, purtând un topor cu care 
sperase să-mi crape scutul, să-mi despice capul şi să-şi 
croiască drum prin zidul nostru. 

În schimb, se lăbărţă în apă cu faţa în jos, iar Răsuflarea- 
Şarpelui împunse tare, găurind zalele pentru a-i despica 
şira spinării, şi el se contorsionă spre spate când am 
învârtit şi am mişcat spada. În clipa următoare mi-am 
împins scutul în faţă ca să zdrobesc un om căzut în 
genunchi care încerca disperat să mă străpungă. Mi-am 
pus piciorul pe spatele războinicului muribund, mi-am scos 
spada şi am izbit tare cu ea. Vârful intră în gura danezului, 
astfel încât acesta păru să înghită lama, şi am împins-o 
înainte şi i-am privit ochii căscându-i-se în timp ce sângele 
îi curgea din gura deschisă. Pe toată lungimea râului, 
oamenii mei hăcuiau şi tăiau şi împungeau danezi care 
căzuseră sau care-şi pierduseră echilibrul sau care 
mureau. 

Şi urlam. Ne urlam strigătul de luptă, strigătul de măcel, 
bucuria şi groaza din punctul culminant al bătăliei. În acel 
moment nu conta că eram sortiţi să murim, că duşmanul 
ne depăşea numeric, că am fi putut să-i omorâm pe toţi cei 
din colţul de mistreţ, şi tot ar fi avut destui oameni să ne 
copleşească. În acel moment eram liberi să fim slujitorii 
morţii. Noi trăiam şi ei mureau, şi toată bucuria de a fi în 
viaţă se hrănea din masacrul nostru. Şi eram măcelari. 
Colţul de mistreţ se oprise şi se destrămase, era într-o 
cruntă debandadă, zidul de scuturi fusese rupt, şi noi 
omoram. Scuturile noastre încă erau intercalate, eram toţi 
umăr la umăr şi avansam încet, călcând pe morţi, găsind 
locuri de călcat printre pietre, căsăpind şi împungând, 
suliţele înfigându-se în jos în cei căzuţi, topoarele crăpând 
coifuri, spadele rupând pielea, iar danezii tot nu înțelegeau 
ce se întâmplase. Cei din rândurile din spate împingeau în 
faţă şi-i băgau pe oamenii din primele linii în pietre şi în 


Y% 299 # 


tăişurile noastre, atâta doar că nu mai puteai vorbi despre 
linii, fiindcă formațiunea lui Cnut devenise o gloată în 
neorânduială. Haosul şi panica se împrăştiară printre ei, în 
timp ce râul se învolbura de sânge şi cerul se umplea de 
urletele muribunzilor ale căror maţe erau spălate de apele 
Tame-ului. 

La un moment dat, cineva din tabăra daneză îşi dădu 
seama că dezastrul nu făcea decât să creeze un alt 
dezastru, şi că nu trebuia ca alţi oameni buni să fie omorâţi 
de tăişurile saxone. 

— Înapoi! strigă. Înapoi! 

I-am ocărât. Le-am azvârlit vorbe de batjocură. Nu i-am 
urmărit, fiindcă pietrele din vad erau singura noastră 
pavăză, şi acum acele pietre erau acoperite de morţi şi 
muribunzi, un amestec de trupuri însângerate şi încâlcite, 
iar acele trupuri, trase în jos de cămăşile de zale, formau 
un mic zid de-a latul râului. Stăteam în mijlocul acelui zid 
şi-i numeam pe danezi molâi şi ne băteam joc de bărbăţia 
lor. Fabulam, bineînţeles. Erau războinici şi bărbaţi 
curajoşi, dar noi eram condamnaţi şi aveam momentul 
nostru de triumf stând până la genunchi în râu, cu armele 
însângerate, simțind cum uşurarea ne străbătea venele 
clocotind de frică şi furie. 

Rămăşiţele colţului de mistreţ, rămăşiţe care încă ne 
depăşeau numeric, se întoarseră pe malul estic al râului, şi 
acolo luptătorii fură dispuşi într-un nou zid de scuturi, un 
zid mai mare, fiindcă cei care ajunseseră mai târziu li se 
alăturau acum. Erau sute de oameni, poate mii, iar noi 
eram nişte proşti înfumuraţi care împunseseră un mistreţ 
ce era acum pe cale să ne eviscereze. 

— Stăpâne! răcni danezul Hrodgeir, care coborâse de pe 
dealul unde focurile încă îşi trimiteau mesajul lor inutil în 
ceruri. Stăpâne! strigă el agitat. 

— Hrodgeir! 

— Stăpâne! 

Se întoarse în şa, arătând cu degetul, şi am văzut 
dincolo de deal, sus, pe malul râului, un al doilea zid de 
scuturi. Şi acel zid de scuturi avea sute de oameni şi se 


% 300 # 


apropia. Oamenii trecuseră râul care arăta ca un şanţ, 
descălecaseră, şi acum veneau spre noi. 

— Îmi pare rău, stăpâne, zise Hrodgeir, de parcă era 
responsabil că nu oprise cel de-al doilea atac. 

— Uhtred! urlă o voce de dincolo de râu. Acolo stătea 
Cnut, cu picioarele răscrăcărate, cu Ură-de-Gheaţă în 
mână. Uhtred Căcat-de-Vierme! strigă el. Hai şi luptă! 

— Stăpâne! strigă din nou Hrodgeir. 

Acum se uita spre vest, şi m-am întors să privesc în acea 
direcţie. 

Am văzut călăreţi scurgându-se din pădure şi urcând 
panta. Sute. Prin urmare, duşmanul se afla în faţa noastră, 
în spatele nostru, la nord de noi. A 

— Uhtred Căcat-de-Vierme! urlă Cnut. Indrăzneşti să te 
baţi? Sau ţi-ai pierdut curajul? Hai şi mori, scârnă, 
scursură, căcărează lipicioasă! Hai la Ură-de-Gheaţă! 
Jinduieşte după tine! Îi las pe oamenii tăi să trăiască dacă 
mori tu! Mă auzi? 

Am păşit în faţa zidului meu de scuturi şi mi-am privit 
duşmanul. 

— Îmi vei lăsa oamenii în viaţă? 

— Chiar şi curva aia a ta poate să rămână în viaţă. Pot 
să plece toţi! Pot trăi! 

— Şi ce valoare are promisiunea unui om care s-a scurs 
la naştere din curul mă-sii? am strigat înapoi. 

— Fiul meu trăieşte? 

— Nevătămat. 

— Oamenii tăi pot să-l ia cu ei drept garanţie. Vor trăi! 

— Nu, stăpâne, zise Finan neliniştit, e prea iute. Lasă- 
mă pe mine să mă bat cu el! 

Cele trei ursitoare râdeau. $Şedeau la rădăcina 
copacului, şi două dintre ele ţineau firele, iar una ţinea 
foarfeca. 

— Lasă-mă pe mine, tată, mă rugă Uhtred. 

Dar Wyrd bið ful āræd. Întotdeauna ştiusem că se va 
ajunge la asta. Răsuflarea-Şarpelui contra Urii-de-Gheaţă. 
Aşa că m-am suit pe cadavrele duşmanilor mei şi m-am dus 
să mă bat cu Cnut. 


% 301 # 


Treisprezece 


Urăr, Verðandi şi Skuld sunt Nornele, cele trei femei 
care ne urzesc firele la rădăcina copacului Yggdrasil, 
masivul frasin care susţine lumea noastră. În mintea mea, 
le văd într-o peşteră: nu o peşteră ca aceea în care mă 
călărise Erce, ci una mult mai mare, aproape nemărginită, 
o deşertăciune sinistră prin care copacul lumii îşi înalţă 
masivul trunchi. Şi acolo unde rădăcinile lui Yggdrasil se 
răsucesc şi se învârt în pământul creaţiei, cele trei femei 
tes tapiseria vieților noastre. 

Şi în acea zi ţineau două fire departe de urzeală. 
Întotdeauna mi-am imaginat țesătura mea ca fiind galbenă 
ca soarele. Nu ştiu de ce, dar aşa îmi imaginam. A lui Cnut 
era cu siguranţă albă ca părul lui, ca mânerul ivoriu de la 
Ură-de-Gheaţă, ca mantia pe care şi-o dădu jos de pe 
umeri când păşi spre mine. 

Deci Urăr, Verðandi şi Skuld ne vor hotărî soarta. Nu 
sunt femei de treabă, sunt chiar scorpii monstruoase şi 
diabolice, iar foarfeca lui Skuld este ascuţită. Când 
foarfeca ei taie, stârneşte lacrimi care umplu fântâna lui 
Urăr, aflată sub copacul lumii, iar fântâna dă apa care-l 
ţine în viaţă pe Yggdrasil, şi dacă Yggdrasil moare, 
întreaga lume moare, aşa că fântâna trebuie să rămână 
plină şi pentru asta trebuie să fie lacrimi. Plângem pentru 
ca lumea să poată trăi. 

Firul galben şi firul alb. Şi foarfeca aşteptând 
ameninţător. 

Cnut se apropia încet. Aveam să ne întâlnim aproape de 
malul estic al pârâului, unde apa era mică, abia până la 
glezne. O ţinea pe Ură-de-Gheaţă în jos în mâna dreaptă, 
dar oamenii ziceau că putea să-şi folosească ambele mâini 
cu aceeaşi îndemânare. Nu avea scut, fiindcă nu-i trebuia. 


% 302 # 


Era rapid, nimeni nu era mai rapid decât el, şi putea să 
pareze cu Ură-de-Gheaţă. Eu aveam Răsuflarea-Şarpelui. 
Arăta ca o brută în comparaţie cu Ură-de-Gheaţă. Era de 
două ori mai grea, cu o palmă mai lungă, şi oricine era 
iertat dacă credea că lama ei lungă putea zdrobi spada lui 
Cnut, dar zvonurile spuneau că arma lui fusese forjată în 
peşterile de gheaţă ale zeilor, într-un foc care ardea mai 
rece decât gheaţa, şi că lama ei nu se putea rupe şi era 
mai rapidă decât limba unui şarpe. O ţinea în jos. 

Ne despărţeau zece paşi. Se opri şi aşteptă. Avea un 
zâmbet uşor. 

Am mai făcut un pas. Apa îmi curgea pe lângă cizme. 
„Apropie-te de el”, m-am gândit, „să nu aibă loc să-şi 
folosească arma lui nărăvaşă. O să se aştepte la aşa ceva. 
Poate ar trebui să stau la distanţă, să-l las să vină la mine.” 

— Stăpâne! strigă o voce în spatele meu. 

Cnut o ridică pe Ură-de-Gheaţă, cu toate că încă o ţinea 
lejer. Avea o strălucire argintie pe lamă, care tremură în 
cursul mişcării. Se uita în ochii mei. Un om care foloseşte 
spada cu o iscusinţă mortală întotdeauna se uită în ochii 
adversarului. 

— Stăpâne! mă strigă Finan. 

— Tată! strigă tare Uhtred. 

Cnut privi pe lângă mine, şi expresia i se schimbă subit. 
Fusese o expresie amuzată, iar acum devenise neliniştită. 
M-am dat un pas în spate şi m-am întors. 

Şi am văzut călăreţi venind dinspre vest, sute de călăreţi 
urcând dealul unde cocioabele ardeau pentru a-şi trimite 
mesajul în văzduh. Câţi erau? Nu puteam să-mi dau seama, 
dar probabil două-trei sute. M-am uitat înapoi la Cnut, şi 
faţa lui trăda că nou-veniţii nu erau danezi. Trimisese 
trupe peste şanţ la nord de noi, însă călăreţii abia sosiți le 
puteau bloca înaintarea spre flancul nostru. Dacă erau 
saxoni. 

M-am răsucit iarăşi. I-am văzut descălecând şi pe băieţi 
ducându-le caii spre poalele dealului, în timp ce pe culme 
cocioabele ardeau. Tot acolo se forma un nou zid de 
scuturi. 


% 303 # 


— Cine sunt? i-am strigat lui Finan. 

— Dumnezeu ştie! 

Şi zeul bătut în cuie ştia, fiindcă un stindard se 
desfăşură dintr-odată pe cer, un stindard imens, şi noul 
stindard avea o cruce creştină. 

Nu eram singuri. 

Am păşit înapoi, aproape împiedicându-mă de un 
cadavru. 

— Laşule! îmi strigă Cnut. 

— Mi-ai spus ce se va întâmpla dacă voi muri, i-am 
strigat, dar ce se întâmplă dacă mori tu? 

— Dacă mor eu? 

Întrebarea părea să-l nedumerească, de parcă o astfel 
de posibilitate nu exista. 

— Armata ta o să mi se predea? am întrebat. 

— O să te omoare, mârâi el. 

Am arătat cu capul spre dealul unde nou-veniţii 
rămăseseră sub stindardul cu crucea. 

— Va fi puţin mai dificil acum. 

— Doar mai mulţi saxoni de omorât, pufni Cnut. Mai 
multe mizerii de curăţat de pe pământ. 

— Prin urmare, dacă noi doi ne batem, şi câştigi, mergi 
în sud să-l ataci pe Edward? 

— Poate. 

— Şi dacă pierzi, am spus, armata ta tot în sud merge? 

— Nu voi pierde, se răsti el. 

— Dar nu oferi o luptă dreaptă. Dacă pierzi, armata ta 
trebuie să mi se predea mie. 

Râse. 

— Eşti un prost, Uhtred de Bebbanburg. 

— Dacă moartea mea nu face nicio diferenţă, de ce să 
lupt? 

— Fiindcă asta-i soarta, zise Cnut. 

— Dacă mori, am insistat, atunci armata ta trebuie să-mi 
asculte ordinele. Spune-le. 

— Le voi spune să se pişe pe cadavrul tău. 

Dar mai întâi trebuia să mă omoare, şi eram mai 
puternic acum. Nou-veniţii de sub marele stindard cu 


Y% 304 # 


cruce erau aliaţi, nu duşmani. Cu siguranţă că pe 
cercetaşii lor îi văzusem la vest; deşi nu era o armată în 
adevăratul înţeles al cuvântului, erau vreo două sau trei 
sute pe coama dealului, destui cât să-i ţină la respect pe 
danezii care trecuseră râul la nord de mine. 

— Dacă luptăm, i-am spus lui Cnut, să fie luptă dreaptă. 
Dacă tu câştigi, oamenii mei trăiesc; dacă eu câştig, 
oamenii tăi ascultă de mine. 

Cum nu zise nimic, m-am întors şi m-am alăturat 
oamenilor mei. Am văzut că danezii de la nord îşi opriseră 
avansul, îngrijoraţi de noua apariţie, în timp ce forţa mai 
mare a lui Cnut de dincolo de vad nu era încă dispusă într- 
un zid de scuturi. Se înghesuiseră de-a lungul malului să 
ne vadă luptând, iar Cnut urla acum la ei să se aşeze în 
poziţie. Voia să atace repede, însă danezii aveau nevoie de 
timp ca să-şi ocupe posturile şi să-şi intercaleze scuturile. 

În timp ce ei formau noul zid de scuturi, am trecut în 
spatele războinicilor mei. Tânărul /Ethelstan călărea 
repede şi fără grijă spre baza dealului. 

— Stăpâne! Stăpâne! striga. 

ZEthelfleed îl urma, dar nu i-am băgat în seamă, fiindcă 
alţi doi călăreţi veneau de pe culme. Unul era un individ 
mare şi bărbos, în zale, pe când celălalt era un preot. 
Preotul nu purta armură, doar o robă lungă şi neagră, şi 
zâmbi când ajunse la mine. 

— M-am gândit că ai nevoie de ajutor. 

— Intotdeauna are nevoie de ajutor, zise zdrahonul. 
Lordul Uhtred intră într-o groapă cu căcat, şi noi îl 
scoatem. Rânji înspre mine. Salutări, prietene! 

Era părintele Pyrlig, prietenul meu. Fusese un mare 
războinic înainte să devină preot. Era galez, mândru de 
originile sale. Barba îi încărunţise şi părul de sub coif îi era 
albit, dar faţa îi era la fel de vioaie ca întotdeauna. 

— Îţi vine să crezi că-mi pare bine să te văd? am râs. 

— Cred! Fiindcă asta este o groapă cu căcat mai mizeră 
decât oricare pe care am văzut-o, zise Pyrlig. Am două sute 
treizeci de oameni. Câţi nemernici are el? 

— Patru mii. 


% 305 # 


— O, e bine. Noroc că suntem galezi. Patru mii de 
danezi? Nicio problemă pentru câţiva galezi. 

— Toţi sunteţi galezi? am întrebat. 

— Am cerut ajutor, zise celălalt preot, pentru a ne 
asigura că lumina dumnezeiască nu dispare din Britania, 
pentru ca păgânii să sufere o înfrângere cumplită şi 
dragostea lui Hristos să umple acest pământ. 

— Ce vrea să spună, îmi explică Pyrlig, este că el ştia că 
eşti în căcat, aşa că a venit la mine, cerând ajutor, iar eu 
nu aveam altceva mai bun de făcut. 

— Le-am cerut bunilor creştini să-şi ofere serviciile, 
spuse preotul mai tânăr pe un ton serios, şi aceşti oameni 
au venit. 

— „Apoi am auzit glasul lui Dumnezeu”, rosti Pyrlig cu o 
voce sonoră, şi mi-am dat seama că tocmai cita din cartea 
sfântă a creştinilor, „şi El zise: «Pe cine să trimit? Cine va 
merge pentru mine?>, şi am spus: «Aici sunt, Doamne, 
trimite-mă pe mine».” Făcu o pauză, apoi mă privi. 
Intotdeauna am fost un idiot, Uhtred. 

— Şi regele Edward vine, zise preotul cel tânăr. Trebuie 
doar să-i ţinem aici pentru o scurtă vreme. 

— Ştii tu asta? am întrebat, încă nedumerit. 

— Ştiu... Făcu o pauză. Tată. 

Preotul cel tânăr era părintele Iuda, fiul meu. Fiul pe 
care-l ocărâsem, îl bătusem şi-l alungasem. M-am întors 
dinspre el, astfel încât să nu-mi vadă lacrimile din ochi. 

— Armatele s-au întâlnit la nord de Lundene, continuă 
părintele Iuda, dar asta a fost acum mai bine de o 
săptămână. Lordul /ZEthelred şi-a unit armata cu aceea a 
regelui Edward şi amândoi vin în nord. 

— Æthelred a părăsit Anglia de Est? m-am mirat. 

Imi venea greu să cred veştile. 

— De îndată ce l-ai îndepărtat pe Cnut de frontieră. A 
mers în sud, spre Lundene. 

— Lundene, am spus slab. 

— El şi cu Edward s-au întâlnit undeva chiar la nord de 
Lundene, cred. 

Am tras aer în piept. Tot mai mulţi danezi traversau 


% 306 # 


râul, unde zidul de scuturi al lui Cnut se lăţea. Acum avea 
să ne înconjoare din toate părţile. Asta însemna înfrângere 
sigură. M-am întors să-l privesc pe omul care fusese fiul 
meu: 

— M-ai învinuit că l-am omorât pe abatele Wihtred, am 
spus. 

— A fost un om sfânt, zise el cu reproş. 

— A fost un trădător! Cnut l-a trimis. Era în slujba lor. 
Am arătat cu Răsuflarea-Şarpelui spre danezi. A fost ideea 
lui Cnut! Părintele Iuda se holba la mine, încercând să-şi 
dea seama dacă minţeam sau nu. Am stăruit: întreabă-i pe 
Finan sau pe Rolla. Amândoi erau acolo când copiii lui 
Cnut vorbeau despre unchiul Wihtred. V-am făcut un 
serviciu, creştini nenorociţi ce sunteţi, dar primesc puţine 
mulţumiri de la voi. 

— Dar de ce l-ar trimite Cnut pe ZEthelred să caute 
oasele hbinecuvântatului Oswald? întrebă Pyrlig. Ştia că 
găsirea lor îi va încuraja pe saxoni, aşa că de ce s-o facă? 

— Fiindcă deja îi făcuse oasele praf sau le aruncase în 
mare. Ştia că nu erau acolo. 

— Dar erau acolo, zise triumfător părintele Iuda. Le-au 
găsit, lăudat fie Domnul! 

— Au găsit un schelet pe care l-am ciopârţit eu pentru 
ei, neghiobule. Întreabă-l pe Osferth, dacă mai trăieşti 
destul cât să-l vezi. Am şi tăiat braţul care nu trebuia. Şi 
preţiosul tău Wihtred a fost trimis de Cnut! Aşadar, ce ai 
de spus despre asta? 

Îşi plimbă privirea de la mine la inamic. 

— Aş spune, tată, că mai bine te-ai retrage pe teren mai 
înalt. 

— Neobrăzatule! 

Dar avea dreptate. Danezii se pregăteau să înainteze, iar 
zidul lor era cu mult mai lung decât al meu, ceea ce 
însemna că urma să fim înconjurați şi să murim, deci 
singura noastră speranţă era să ne alăturăm galezilor pe 
coama joasă a dealului şi să sperăm că împreună vom 
putea ţine piept inamicului până când ne venea vreun 
ajutor. 


% 307 # 


— Finan, am strigat, sus pe deal, repede! Acum! 

Am crezut că Cnut avea să ne atace observând că ne 
retrăgeam, însă era prea preocupat să adune oamenii ce 
soseau încontinuu şi să-i adauge zidului de scuturi, care 
acum avea mai bine de opt linii adâncime. Ar fi putut să se 
grăbească să treacă peste râu şi să ne atace în timp ce ne 
deplasam spre vârful dealului, dar cu siguranţă s-a gândit 
că vom răzbi pe culmea mică cu mult înainte să ne ajungă, 
şi prefera să atace în ritmul lui şi cu o forţă copleşitoare. 

Aşa că am mers pe coamă, ultimul nostru refugiu. Nu 
era un deal care să-i sperie pe inamici. Panta era domoală 
şi uşor de urcat, însă cele şapte case care ardeau 
reprezentau obstacole serioase. Acoperişurile căzuseră, 
astfel că fiecare era acum o groapă plină de foc şi fum, iar 
zidul nostru de scuturi umplea golurile dintre focurile 
aprige. Galezii erau orientaţi spre nord, spre duşmanii 
care trecuseră râul, iar luptătorii mei erau orientaţi spre 
est şi sud, spre forţa mai mare a lui Cnut, şi acolo ne-am 
atins scuturile şi am privit cum hoarda lui Cnut trecea 
vadul. 

Galezii cântau un psalm în cinstea zeului lor bătut în 
cuie. Vocile le erau puternice, adânci şi încrezătoare. 
Făcuserăm un cerc pe culmea dealului, un cerc de scuturi 
şi arme şi foc. Æthelflæd era în centru, acolo unde fluturau 
stindardele noastre şi unde, credeam, ultimii 
supraviețuitori aveau să fie zdrobiţi în cele din urmă. 
Părintele Iuda şi alţi doi preoţi mergeau printre linii şi-i 
binecuvântau pe oameni. Unul după altul, creştinii 
îngenuncheau, iar preoţii le atingeau vârfurile coifurilor. 

— Crede în învierea morţilor, îi zise părintele Iuda lui 
Sihtric, aflat aproape de mine, şi în viaţa veşnică, şi fie ca 
pacea Domnului să se pogoare asupra ta. 

— Ai spus adevărul despre Wihtred? mă întrebă Pyrlig. 

Stătea în spatele meu în a doua linie. Astăzi părea să fie 
din nou războinic. Avea un scut greu, împodobit cu un 
dragon îmbârligat pe o cruce, iar în cealaltă mână ţinea o 
suliță scurtă şi solidă. 

— Că era omul lui Cnut? Da. 


% 308 # 


Pyrlig chicoti. 

— Un nenorocit deştept, Cnut al nostru. Tu cum eşti? 

— Plin de furie. 

— Ah, nimic nu se schimbă. Zâmbi. Pe cine eşti înfuriat? 

— Pe toţi. 

— Este bine să fii furios înainte de bătălie. 

Am privit spre sud, uitându-mă după armata regelui 
Edward. Era ciudat cât de paşnic arăta acea zonă, doar 
dealuri joase şi păşuni bogate, şi mirişti, şi pâlcuri de 
copaci, şi o lebădă care zbura spre vest, şi şoimul deasupra 
făcând cercuri cu aripile sale nemişcate şi întinse. Totul 
era atât de frumos şi de gol. Niciun războinic. 

— Doamnă! 

Am trecut prin zidul nostru subţire să ajung la 
ZEthelfleed. Fiul lui Cnut era lângă ea, păzit de un războinic 
înalt care avea un jungher în mână. 

— Lord Uhtred. 

— Ai ales un om care să facă ce ţi-am sugerat? 

Ezită, apoi încuviinţă din cap. 

— Dar Dumnezeu ne va da victoria. 

M-am uitat la omul înalt, care îşi ridică spada cea scurtă 
ca să-mi arate că era pregătit. 

— Este ascuţită? l-am întrebat. 

— Va tăia adânc şi repede, stăpâne. 

— Te iubesc, i-am spus lui ZEthelfleed, fără să-mi pese 
cine mă auzea. 

Am privit-o câteva clipe, femeia mea de aur cu faţa 
sculptată şi ochii albaştri, apoi m-am întors repede, fiindcă 
un urlet cumplit asurzea şi cerurile. 

Sosea Cnut. 


Veni după cum mă aşteptasem. Veni încet. Zidul său de 
scuturi era atât de mare, încât majoritatea oamenilor săi 
nici n-ar fi ajuns să lupte, doar urmau lungile linii din faţă 
care urcau dealul. Stindardele păgâne erau ţinute sus. 
Danezii îşi loveau armele de paveze într-un ritm dat de 
marile tobe de război din spatele zidului. Mai şi cântau, 
deşi nu puteam desluşi cuvintele. Galezii cântau şi ei. Am 


% 309 # 


trecut în prima linie, luându-mi locul între Finan şi Uhtred, 
fiul meu. Pyrlig îmi ţinea spatele, apărându-mă cu scutul 
său de suliţele şi topoarele ce urmau să fie aruncate 
înainte ca zidurile să se izbească. 

Primele veniră însă ocările. Danezii erau destul de 
aproape acum, aşa că le puteam vedea feţele încadrate de 
coifuri, grimasele, furia. 

— Sunteţi laşi, ne strigau. Femeile voastre vor fi curvele 
noastre! 

Cnut era în faţa mea. Era flancat de doi războinici înalţi, 
în echipamente frumoase, cu braţele grele de brățări, 
oameni a căror reputaţie venea de la masacrele săvârşite 
în nenumărate bătălii. Am băgat Răsuflarea-Şarpelui în 
teacă şi am scos Acul-Viespii. Era un tăiş mult mai scurt 
decât Răsuflarea-Şarpelui, dar în îmbrăţişarea strânsă a 
zidului de scuturi o armă lungă este un impediment, pe 
când o armă scurtă poate fi letală. Am sărutat mânerul 
spadei, apoi l-am atins de ciocanul de la gât. Cnut încă o 
avea pe Ură-de-Gheaţă, cu toate că-şi luase şi un scut 
pentru acest asalt. Era învelit în piele de vită, pe care era 
pictat cu negru simbolul său - crucea zdrobită de topor. 
Cei doi oameni care-l flancau aveau topoare cu mânerul 
lung şi lame late. 

— Vor încerca să-mi agaţe scutul şi să-l tragă în jos cu 
topoarele, astfel încât Cnut să mă poată ucide, le-am spus 
tovarăşilor mei. În clipa aceea, voi doi omorâţi-i cu 
topoarele. 

Uhtred nu zise nimic. Tremura. Nu mai luptase într-un 
zid de scuturi până atunci şi probabil că n-avea să mai 
lupte în unul vreodată, dar încerca să pară calm. Faţa îi 
era sumbră. Ştiam ce simţea. Cunoşteam frica. Finan 
murmura în irlandeză, bănuiesc că o rugăciune. Avea o 
spadă scurtă ca a mea. 

Danezii tot nu terminaseră cu ocările. Eram femei, eram 
băieţei, eram căcaţi, eram laşi, eram morţi. Se opriră la 
vreo douăzeci de paşi de noi ca să-şi adune curajul pentru 
iureşul în susul dealului, pentru măcel. Doi războinici mai 
tineri ieşiră în faţă şi ne batjocoriră în fel şi chip, dar Cnut 


% 310 # 


le ordonă să treacă înapoi la locurile lor. Nu voia 
distrageri. Voia să ne omoare pe toţi. În spatele rândurilor 
erau călăreţi. Dacă rupeam formaţia şi am fi vrut să fugim 
spre vest, direcţie din care nu ne amenințau danezii, acei 
călăreţi ne-ar fi urmărit şi ne-ar fi căsăpit. Cnut nu voia 
doar să ne omoare, voia să ne zdrobească, voia ca poeţii lui 
să cânte despre o bătălie din care nu a supravieţuit niciun 
duşman, unde sângele saxon a îmhbibat terenul. Pe când 
oamenii lui îşi urlau insultele, le vedeam feţele, armele, 
scuturile intercalându-se şi suliţele zburând. Suliţe şi 
topoare erau aruncate din rândurile din spate ale 
inamicului, şi ne-am ghemuit, cu scuturile lipite, în timp ce 
proiectilele se abăteau asupra noastră. O suliță se izbi tare 
de scutul meu, dar nu se înfipse. Şi suliţele noastre 
zburară. Aveau mici şanse de a găuri zidul inamic, dar un 
om al cărui scut este lovit de o suliță grea sau de un topor 
este dezavantajat. O altă armă se izbi de scutul meu, şi 
apoi Cnut îşi urlă ordinul: 

— Acum! 

— Dumnezeu este cu noi! strigă părintele Iuda. 

— Ţineţi-vă bine! răcni Finan. 

Şi veniră. Un vacarm imens de strigăte de luptă, feţe 
desfigurate de ură, scuturi ridicate, arme pregătite, şi 
probabil am strigat şi noi, şi probabil şi feţele noastre erau 
hidoase din pricina urii, şi cu siguranţă scuturile noastre 
erau intercalate şi armele pregătite, şi loviră, iar eu m-am 
pus într-un genunchi atunci când scutul lui Cnut fu aruncat 
înainte, izbindu-se de al meu. Lovi jos, sperând să 
îndepărteze marginea de sus de corpul meu, astfel încât 
oamenii lui cu topoare să-l poată agăța cu tăişurile lor şi 
să-l tragă şi mai jos, însă ştiam ce voia să facă, şi scuturile 
se întâlniră perfect vertical; cum eu eram mai greu, Cnut 
fu aruncat în spate. Scutul lui Pyrlig era deasupra mea 
când cele două topoare loviră, dar eu mă mişcam deja. Mă 
mişcam înainte. Mă mişcam înainte şi mă ridicam. 
Topoarele loviră scutul lui Pyrlig, care-mi izbi zdravăn 
coiful, însă abia am simţit lovitura, fiindcă mă mişcam 
repede, mârâind, şi acum scutul meu era mai jos decât cel 


% 311 # 


al lui Cnut şi-l trăgeam în sus. Oamenii cu topoarele 
încercau să-şi scoată armele din scutul lui Pyrlig, dar Finan 
şi Uhtred îi atacară urlând, şi tot ce vedeam era interiorul 
scutului meu în timp ce-l împingeam în sus, tot în sus, însă 
Acul-Viespii era o spadă scurtă, solidă şi ascuţită, aşa că 
am izbit cu scutul în stânga şi, văzând cămaşa de zale 
lucioasă în faţă, am împlântat lama. 

Toată puterea mea se concentră în împlântarea aceea. 
Ani întregi de mânuit spada, de antrenamente, de 
instrucţie se concentrară în acea lovitură. M-am ridicat 
complet în picioare când am lovit. Scutul meu îl dăduse 
într-o parte pe al lui Cnut, danezul era lipsit de apărare, 
Ură-de-Gheaţă era prinsă într-o coadă de topor, dinţii mi- 
erau încleştaţi şi mâna-mi strângea de moarte mânerul 
Acului-Viespii. 

Şi spada mea lovi. 

Lovitura îmi făcu să-mi tremure braţul. Lama scurtă a 
Acului-Viespii îl izbi zdravăn pe Cnut; simțind că se dădea 
în spate, am împins cu putere, încercând să-i scot maţele 
din burtă, dar apoi omul din stânga lui lovi cu scutul în jos, 
şi marginea mă lovi peste antebraţ cu asemenea forţă, 
încât am căzut în genunchi, iar Acul-Viespii se trase înapoi. 
Toporul era ridicat, însă rămase în suspensie în timp ce 
vlaga se scurgea din braţul omului cu scutul. 

În pieptul lui era împlântată o suliță, azvârlită de cineva 
din spatele meu. Am împuns din nou cu Acul-Viespii, de 
această dată omorându-l pe omul cu toporul, al cărui sânge 
îi uda deja cămaşa de zale. Căzu. Uhtred avea jungherul 
înfipt în faţa celuilalt şi îl scoase, în timp ce eu îmi luam 
scutul şi mă uitam peste margine după Cnut. 

Nu-l vedeam. Dispăruse. Îl omorâsem? Lovitura aceea ar 
fi doborât un taur, dar n-o simţisem să găurească zalele ori 
să sfâşie pielea sau muşchii. O simţisem lovind cu o forţă 
diabolică, o lovitură de spadă la fel de puternică precum 
tunetul lui Odin, şi ştiam că-l rănisem cu siguranţă, chiar 
dacă nu-l omorâsem, totuşi Cnut nu era nicăieri de văzut. 
Am zărit doar un om cu o barbă blondă şi un colan de 
argint venind să ocupe locul unde fusese Cnut, strigând la 


4 312 # 


mine în timp ce scutul lui lovea într-al meu şi ne 
îmbrânceam unul pe altul. Am împuns cu Acul-Viespii, însă 
n-am găsit niciun spaţiu liber. Pyrlig striga despre 
Dumnezeu, dar ţinându-şi scutul sus. O suliță se frecă de 
glezna mea stângă, ceea ce însemna că un individ se 
ghemuise în a doua linie daneză, şi am lovit tare cu scutul. 
Când se dădu înapoi, omul cu barba blondă se împiedică 
de suliţaşul ghemuit, creând un spaţiu liber în care Finan 
intră mai repede decât o nevăstuică îmhbătată cu mied. 
Spada lui bău sânge. Vârful era în gâtul suliţaşului, nu 
adânc, dar sângele ţâşnea repede şi lucios, iar Finan 
învârti spada în timp ce eu băgam Acul-Viespii în omul din 
dreapta mea, încă o lovitură zdravănă. Simţeam durere în 
antebraţ acolo unde mă lovise scutul, dar Acul-Viespii 
găsise carne şi o hrăneam, o băgam printre coaste. Fiul 
meu îşi vâri de jos spada în acelaşi om, astfel încât i se 
înfipse adânc în mate, şi danezul fu ridicat în aer în timp ce 
Uhtred îşi împingea spada tot mai adânc. 

Maţe şi sânge, armuri lucitoare, mirosul de excremente 
care se scurgea din burta unui muribund călcat în picioare 
în noroi, oameni urlând şi scuturi crăpându-se, şi abia 
luptam de câteva clipe. Nu ştiam ce se întâmpla pe culmea 
învăluită în fum. Nu ştiam care dintre oamenii mei mureau, 
sau dacă duşmanul ne spărsese zidul de scuturi, fiindcă 
atunci când se întâlnesc două ziduri vezi doar ce este în 
faţa ta sau imediat lângă tine. O lovitură îmi atinse umărul 
stâng fără să mă rănească; n-am văzut cine lovise, făcusem 
un pas în spate şi scutul îmi era sus, atingându-l pe al lui 
Finan în stânga şi pe al fiului meu în dreapta, şi tot ce 
ştiam era că partea noastră a zidului rezista, că-l gonisem 
pe Cnut, că danezii se împiedicau acum de propriii morţi 
care închipuiau un mic zid în faţa noastră. Deşi asta le 
făcea treaba mai grea şi-i făcea mai uşor de omorât, tot 
mai veneau spre noi. Galezii se opriseră din cântat, ceea ce 
însemna că luptau. Auzeam sunetele luptei din spatele 
meu,  tunetul scuturilor lovind scuturi,  încleştarea 
spadelor, însă nu cutezam să mă întorc, fiindcă un om cu 
un topor cu coadă lungă îl învârtea cu gândul să mă 


% 313 # 


izbească în cap, aşa că am păşit în spate, am ridicat scutul 
în calea toporului, iar Uhtred păşi pe mortul din faţa mea 
şi-l lovi pe danez sub barbă. O împunsătură, rapidă şi în 
sus, lama intrând prin bărbie, prin gură, prin limbă, prin 
spatele nasului, apoi fiul meu se dădu înapoi pentru a se 
feri de o lovitură de spadă daneză. Omul tremura ca o 
frunză, cu toporul uitat în mâna rămasă dintr-odată fără 
vlagă, în timp ce sângele îi ţâşnea pe gură în şuvoaie, 
răspândindu-se în barba decorată cu inele de fier. 

Un urlet cumplit se auzi din stânga mea şi deodată, 
peste putoarea de sânge, bere şi excremente, am perceput 
miros de carne prăjită. Un om fusese aruncat într-o 
cocioabă care ardea. 

— Îi ţinem! am strigat. Îi ţinem! Lăsaţi-i pe nenorociţi să 
vină la noi! Nu voiam ca oamenii mei să rupă rândurile 
pentru a urmări un inamic rănit. Ţineţi tare! 

Zdrobiserăm prima linie a duşmanului şi loviserăm 
puternic în a doua, iar acum danezii din faţa mea se 
retraseră doi sau trei paşi. Ca să ajungă la noi trebuiau să 
treacă peste grămada de morţi şi muribunzi de-ai lor, şi 
ezitau. 

— Haideţi la noi! îi provocam. Haideţi şi muriţi! 

Şi unde era Cnut? Nu-l vedeam. Il rănisem? Fusese cărat 
la baza pantei, ca să moară acolo unde marile tobe încă 
băteau ritmul de război? 

Totuşi, dacă lipsea Cnut, Sigurd Thorrson era acolo. 
Sigurd, prietenul lui Cnut şi omul căruia îi omorâsem fiul, 
striga la danezi să facă loc. 

— Te omor! îmi strigă. 

Cu ochii injectaţi, cu cămaşa grea de zale şi spada lungă 
şi brutală, cu brățări şi colane de aur ce străluceau în 
soare, se năpusti spre mine, dar fiul meu păşi înainte. 

— Uhtred! am strigat, însă el, fără să mă bage în seamă, 
primi lovitura lui Sigurd pe scut şi împunse cu jungherul 
cu forţă tinerească. 

Când jungherul ricoşă de pe marginea scutului lui 
Sigurd, danezul încercă să lovească talia fiului meu cu 
spada, dar lovitura nu avu putere, fiindcă Sigurd era 


% 314 9 


dezechilibrat. Apoi, cei doi se depărtară, luându-şi un 
răgaz ca să se evalueze reciproc. 

— Îţi omor căţelandrul, mârâi Sigurd în direcţia mea, 
apoi te omor pe tine. 

Le făcu semn oamenilor săi să facă un pas în spate, ca să 
aibă loc să lupte, după care arătă cu spada lui cea grea 
către fiul meu. 

— Haide, băieţaş, hai şi mori. 

Uhtred râse. 

— Eşti gras ca un episcop, îi zise lui Sigurd. Eşti ca un 
porc îngrăşat pentru Yule. Eşti un căcat umflat. 

— Ce căţeluş obraznic! 

Sigurd păşi în faţă, cu scutul ridicat, spada în dreapta. 
Mă gândeam că fiul meu avea un dezavantaj enorm fiindcă 
lupta cu un jungher, aşa că am vrut să-i arunc Răsuflarea- 
Şarpelui. 

Insă el se lăsă în jos. 

Căzu într-un genunchi, cu scutul ţinut ca pe un acoperiş 
deasupra, iar spada lungă a lui Sigurd ricoşă din scut 
aiurea. În acea clipă fiul meu se ridică, strângând 
jungherul bine, şi făcu toate acestea atât de rapid, atât de 
lin, încât păru că-i fusese nespus de uşor să vâre lama 
scurtă prin cămaşa de zale a lui Sigurd şi s-o înfigă în 
burta acestuia în timp ce tot se mai ridica în picioare, cu 
toată forţa corpului său, în ciuda scurtei spade adânc 
înfipte în burta duşmanului. 

— Asta este pentru tata! strigă Uhtred când se ridică. 

— Grozav băiat, murmură Finan. 

— Şi pentru Dumnezeu Tatăl, adăugă Uhtred, împingând 
spada în sus, şi Dumnezeu Fiul, zise el cu o altă 
împunsătură şi mai în sus, şi Sfântul Duh cel sângeros! 

Cu asta se ridicase de-a binelea. Tăiase cămaşa de zale 
şi carnea lui Sigurd de la mădular până la piept, lăsându-și 
jungherul acolo, prins într-un trup hăcuit, dar îşi folosi 
mâna liberă pentru a smulge spada jarlului. Lovi cu arma 
capturată în coiful lui Sigurd, şi matahala căzu în mizeria 
de mate din jurul cizmelor sale. Cum un grup de danezi 
venea în grabă să se răzbune, am păşit în faţă să-l trag pe 


% 315 # 


Uhtred înapoi în zid, iar el îşi ridică scutul pentru a-l 
atinge de al meu. Râdea. 

— Idiotule, am spus. 

Incă râdea atunci când scuturile daneze ne loviră, dar 
danezii se împiedicau de morţi şi alunecau pe maţe, aşa că 
am continuat masacrul. Acul-Viespii trecu iar prin zale şi 
coaste, luându-i viaţa unui om care-mi aruncase o duhoare 
de bere acră în faţă, apoi matele i se scurseră şi tot ce-am 
mai putut mirosi a fost excrementul lui, după care am izbit 
cu scutul în faţa altui inamic şi l-am împuns cu Acul-Viespii 
în burtă, însă i-am rupt doar o za înainte să se dea înapoi. 

— Doamne-ajută, văd că rezistăm, zise Pyrlig. 

— Domnul este cu voi! strigă părintele Iuda. Păgânii 
mor! 

— Nu păgânul acesta! am mârâit eu. 

Am strigat apoi către danezi poftindu-i să-şi caute 
moartea, i-am provocat, i-am rugat să vină să lupte cu 
mine. 

Am încercat să explic acest lucru femeilor, însă puține 
au înţeles. 

Gisela a înţeles, Æthelflæd la fel, dar majoritatea s-au 
uitat la mine de parcă eram ceva dezgustător când 
vorbeam despre bucuria luptei. Este dezgustător. Este 
distrugător. Este terifiant. Pute. Provoacă suferinţă. La 
finalul bătăliei sunt prieteni morţi şi oameni răniţi, durere, 
lacrimi, agonie cumplită, dar şi bucurie. Creştinii vorbesc 
despre un suflet, cu toate că nu am văzut, mirosit, simţit 
sau atins un asemenea lucru, dar probabil sufletul este 
spiritul unui om, şi în bătălie acel spirit se înalţă ca un 
şoim în văzduh. Bătălia îl duce pe om la marginea 
dezastrului, la o întrezărire a haosului care va sfârşi 
lumea, şi el trebuie să trăiască în acel haos şi pe acea 
margine, şi asta este o bucurie. Plângem şi ne bucurăm. 
Câteodată, când vine noaptea şi zilele reci sunt scurte, 
aducem saltimbanci în sălile de ospeţe. Cântă, fac 
giumbuşlucuri, dansează, fac glume. Am văzut un om 
aruncând cinci spade în timp ce se învârtea ameţitor, şi 
gândeai că va fi tăiat de una dintre lamele grele atunci 


% 316 # 


când cădeau, totuşi reuşea cumva să le prindă în aer şi să 
le arunce înapoi în sus. Este hotarul dezastrului. Fă-o cum 
trebuie şi te simţi ca un zeu, dar fă-o greşit, şi maţele tale 
vor fi călcate în picioare de ceilalţi. 

Am făcut-o bine. Ne retrăseserăm pe culme, unde 
alcătuiam un cerc de scuturi, însemnând că nu puteam fi 
atacați prin învăluire, aşa că vastul avantaj numeric al 
inamicului nu mai conta deloc. Ar fi contat la sfârşit, 
bineînţeles. Chiar şi dacă am fi luptat ca demonii din 
lumea cealaltă, ei ne-ar fi stors de vlagă şi am fi murit unul 
după altul, însă oamenii lui Cnut nu avură timp să ne 
distrugă. Luptau din greu, începuseră să ne copleşească, 
împingând oameni în faţă prin forţa brută a superiorității 
numerice, şi am crezut că ni se apropiau ultimele clipe, 
doar că, dintr-odată, presiunea celor care mureau ţinându- 
şi scuturile, împinşi de cei din spate, dispăru. 

O vreme, bătălia fu crâncenă. Danezii trecură de 
mormanul de leşuri şi-şi izbiră scuturile de ale noastre, iar 
oamenii din rândurile din spate îi împingeau pe cei din 
faţă, în timp ce aceia din ultimele rânduri aruncau şi mai 
multe sulițe şi topoare. L-am omorât pe cel din faţa mea 
vârându-i Acul-Viespii în piept, am simţit sângele cald 
curgându-mi pe mâna înmănuşată şi i-am văzut lumina din 
ochi dispărând şi capul căzând, dar nu pică din picioare. 
Era ţinut sus de spada mea şi de scutul danezului care-l 
urma, iar cei din spate împingeau şi împingeau, astfel încât 
mortul mă împingea şi el înapoi şi nu puteam face nimic, 
decât să încerc să-l trântesc la pământ cu scutul meu, însă 
mă ameninţa un topor cu coada lungă. Pyrlig încerca să-l 
devieze, ceea ce însemna că nu putea să mă şi împingă, 
aşa că am dat înapoi, pas cu pas, ştiind că danezii voiau să 
ne înghesuie într-o grămadă strâmtă pe care apoi s-o 
măcelărească. 

Am reuşit totuşi să păşesc repede în spate şi să eliberez 
presiunea. Când mortul căzu în faţă, am călcat pe cadavrul 
lui şi am împuns cu Acul-Viespii spre omul cu toporul. Ceva 
îmi lovi coiful cu un sunet asurzitor şi, pentru o clipă, nu 
am văzut nimic decât un întuneric brăzdat de fulgere, dar 


% 317 # 


am ţinut bine spada scurtă şi am împuns mereu cu ea, şi 
apoi din nou împingeri. Scut pe scut. Un topor bubui pe 
scutul meu, coborându-l, şi o suliță veni peste marginea lui 
şi mi se înfipse în umăr, atingând osul; am ridicat scutul, 
simțind o durere înţepătoare în braţ, şi Acul-Viespii găsi 
carne, şi am răsucit lama. Fiul meu Uhtred îşi aruncase 
scutul, care era acum doar o masă de aşchii de lemn legate 
de o piele de vită, şi folosea spada lui Sigurd cu două mâini 
pentru a lovi spre danezi. Finan, pe jumătate ghemuit, îşi 
vâra spada printre scuturi, oamenii din spatele nostru 
încercau să arunce sulițe spre feţele bărboase şi nimeni nu 
mai striga. Mormăiau, înjurau, gemeau, înjurau iar. 

Eram împinşi în spate. Într-o clipă, ştiam, vom fi duşi 
dincolo de focul caselor şi danezii vor vedea breşa şi va fi 
un iureş de oameni care s-o umple ca să ne nimicească 
liniile din interior. „Aşa voi muri”, m-am gândit, şi am 
strâns tare Acul-Viespii, fiindcă trebuia să mor cu arma în 
mână ca să merg în Valhalla şi să beau şi să chefuiesc cu 
duşmanii mei. 

Apoi, uriaşa presiune dispăru. Deodată, danezii se 
dădură înapoi. Încă mai luptau. O ditamai matahala îşi izbi 
toporul de scutul meu, rupând lemnul, şi încercă să mi-l 
smulgă din mâna mea rănită, însă Uhtred păşi în faţă şi 
împunse în jos, astfel încât omul îşi lăsă pavăza, iar arma 
capturată de fiul meu se învârti în sus, rapidă ca zborul 
unei păsări, pentru a-l lovi pe danez peste gât, iar barba lui 
maronie se umplu de sânge roşu. Uhtred păşi în spate, un 
danez sări să-l atace, însă el pară plin de dispreţ cu spada 
şi-i vâri tăişul în pieptul danezului. Omul căzu pe spate şi 
nu era nimeni acolo să-l sprijine, moment în care mi-am 
dat seama că danezii dădeau înapoi. 

Fiindcă Edward al Wessexului sosise! 

Poeţii cântă despre masacre, deşi am văzut foarte puţini 
poeţi pe câmpurile de bătălie, iar cei pe care i-am văzut se 
smiorcăiau undeva în spate, cu mâinile la ochi, cu toate că 
măcelul de la Teotanheale a fost demn de orice poet. Cu 
siguranţă aţi auzit cântecele care vorbesc despre marea 
victorie a regelui Edward, cum i-a căsăpit el pe duşmanii 


% 318 # 


danezi, cum s-a afundat în sângele păgân, şi cum 
Dumnezeu i-a dat un triumf care va fi ţinut minte atâta 
vreme cât lumea există. 

Nu a fost chiar aşa. De fapt, Edward a ajuns când lupta 
era aproape gata, cu toate că a luptat, şi a luptat cu curaj. 
Steapa, prietenul meu, a fost cel care a stârnit panica în 
rândul danezilor. Fusese numit Steapa Snotor, Steapa cel 
Isteţ, ceea ce era o glumă crudă, fiindcă nu era un om 
isteţ. Gândea încet, dar era totodată loial şi înfiorător în 
luptă. Se născuse sclav, însă ajunsese comandantul gărzii 
lui Alfred, iar Edward fusese destul de deştept să-l 
păstreze în serviciul său. Şi Steapa comanda acum 
călăreţii într-o şarjă nebună spre spatele liniilor inamice. 

E adevărat că oamenii care nu simt bucuria luptei, 
oamenii care se tem de zidul de scuturi vor sta în spate. 
Unii dintre ei, probabil majoritatea, vor fi beţi, fiindcă 
mulţi beau bere sau mied ca să-şi adune curajul înainte de 
bătălie. Acei oameni sunt cei mai proşti oşteni, şi ei au fost 
atacați de Steapa, care comanda garda regelui, şi acela a 
fost momentul în care începu măcelul, iar când începe 
măcelul se instaurează panica. 

Danezii rupseră formaţia. 

Oamenii din spatele liniilor daneze erau aşezaţi în 
dezordine, scuturile nu le erau intercalate, nu se aşteptau 
să fie atacați, aşa că rupseră formaţia înainte să ajungă 
Steapa la ei. Se repeziră la cai, însă călăreţii saxoni îi 
prinseră şi-i uciseră. Mai mulţi saxoni făceau un zid de 
scuturi la vad, şi mi-am dat seama că mă uitasem în 
direcţia greşită pentru a vedea sosirea lui Edward. 
Crezusem că va veni dinspre sud, în schimb el venise pe 
drumurile romane de la Tameworbig, deci dinspre est. 
Stindardul cu dragonul Wessexului fusese desfăşurat, iar 
în apropiere de el era stindardul cu calul cabrat al lui 
ZEthelred, şi dintr-odată am izbucnit în râs, fiindcă era un 
al treilea catarg ridicat în mijlocul zidului de scuturi ce se 
forma rapid, şi acest al treilea catarg nu avea un steag pe 
el. În schimb, de el era legat un schelet, un schelet fără 
craniu şi cu un singur braţ. Sfântul Oswald venise să lupte 


% 319 # 


pentru oamenii lui, iar oasele erau ţinute sus, deasupra 
unei armate de saxoni din vest şi mercieni. Zidul de scuturi 
se alungea în timp ce oamenii lui Steapa îi adunau pe 
danezii care fugeau aşa cum fugăresc dulăii caprele. 

Dintr-odată, cineva opri panica daneză. Bătălia încă nu 
era pierdută pentru ei. Oamenii din spate rupseseră 
rândurile şi erau căsăpiţi de călăreţii furioşi ai lui Steapa, 
dar alte sute se retrăseseră spre est, spre râul ca un şanţ, 
unde un om urla la ei să formeze un nou zid de scuturi. Îl 
alcătuiră imediat, şi m-am gândit, ţin minte, ce războinici 
magnifici erau. Fuseseră surprinşi şi intraseră în panică, 
dar tot mai aveau atâta disciplină în ei cât să se întoarcă şi 
să continue să reziste. Omul care urla ordinele era călare. 

— Este Cnut, zise Finan. 

— Credeam că nenorocitul e mort. 

Nu mai luptam. Danezii fugiseră din faţa noastră şi noi 
rămăseserăm pe culme, înconjurați de trupuri însângerate, 
de un cerc de trupuri, dintre care unele încă în viaţă. 

— Este Cnut, repetă Finan. 

Era Cnut. Îl vedeam acum, o fiinţă în alb printre linii de 
oameni în zale cenuşii. Găsise un cal şi călărea sub 
stindardul lui, uitându-se mereu înapoi la saxonii care 
traversau vadul. Era clar hotărât să salveze cât putea mai 
mult din armata sa, şi marea lui speranţă era să se poată 
retrage spre nord. Trupele lui Edward şi ZEthelred blocau 
orice cale de scăpare spre sud, călăreţii lui Steapa făceau 
ravagii în vest, dar încă mai erau acei danezi de la nord 
care, cu toate că nu reuşiseră să spargă zidul galez, îşi 
păstraseră disciplina când coborâseră dealul. Cnut îşi 
comanda acum rămăşiţele armatei spre ei, folosind limba 
de păşune dintre râu şi deal. Işi pierduse aproape toţi caii, 
şi probabil un sfert din oamenii lui erau ori morţi, ori 
răniţi, ori o luaseră la fugă, dar încă era la comanda unei 
armate formidabile şi plănuia să o ducă spre nord până 
când găsea un loc unde să-şi organizeze rezistenţa. 

Zidul de scuturi al lui Edward încă se forma, iar oamenii 
lui Steapa erau neputincioşi în faţa noului zid de scuturi al 
lui Cnut. Caii pot urmări oameni care fug, însă niciun cal 


4 320 # 


nu va ataca un zid de scuturi, ceea ce însemna că Cnut era 
în siguranţă pentru moment. În siguranţă şi pe fugă, şi 
ştiam un singur mod de a-l face să se oprească. 

Am prins calul lui ZEthelstan şi l-am tras pe băiat din şa. 
Scânci în semn de protest, dar l-am împins la o parte, mi- 
am băgat piciorul în scăriţă şi am încălecat. Am luat 
hăţurile şi am dat pinteni calului spre râu. Galezii de pe 
partea estică a dealului mi-au făcut loc să trec, şi am 
năvălit printr-un nor de fum înţepător care se ridica dintr- 
un foc muribund, apoi am trecut de coamă şi am galopat în 
josul pantei spre danezi. 

— Fugi, laşule? am strigat către Cnut. Nu ai curaj să 
lupti, căcat de melc ce eşti? 

Se opri şi se întoarse spre mine. Oamenii lui se opriră şi 
ei. Unul dintre ei aruncă o suliță în direcţia mea, dar căzu 
departe. 

— Fugi? am strigat zeflemitor. Îţi abandonezi fiul? O să-l 
vând în sclavie, Cnut Fiu-de-Căcat. O să i-l trimit unui 
franc gras căruia îi plac băieţeii. Astfel de oameni plătesc 
bine pentru carne proaspătă. 

Şi Cnut muşcă momeala. Dădu pinteni calului, se 
desprinse din liniile daneze şi veni spre mine. Se opri la 
câţiva paşi, îşi scoase picioarele din scări şi lunecă din şa. 

— Doar tu şi cu mine, zise el scoţând-o pe Ură-de-Gheaţă 
din teacă. Nu avea scut. Este soarta, Uhtred, adăugă 
aproape calm, ca şi cum am fi discutat despre vreme. Zeii 
o vor, ne vor pe mine şi pe tine. Vor să vadă care este mai 
bun. 

— Nu ai mult timp, i-am răspuns. 

Zidul de scuturi al lui Edward era aproape format şi-i 
auzeam pe comandanții lui strigând ordine, asigurându-se 
că liniile erau strânse. 

— N-am nevoie de timp să termin cu viaţa ta mizerabilă. 
Acum dă-te jos de pe cal şi luptă. 

Am descălecat. Mă gândeam ce ciudat era totul, ţin 
minte, fiindcă peste râu două femei umblau pe un câmp cu 
mirişte, aplecate să găsească preţioasele grăunţe, fără să 
le pese de armatele de pe malul celălalt. Încă mai aveam 


4 321 # 


scutul, dar umărul şi braţul mă chinuiau. Când am încercat 
să-mi ridic scutul, am simţit un junghi agonizant care mă 
făcu să tresar de durere. 

În acel moment, Cnut atacă. Alergă spre mine, cu Ură- 
de-Gheaţă în mână, îndreptând-o spre stânga capului meu. 
Am ridicat scutul în ciuda durerii, însă cumva, nu ştiu cum, 
spada lui venea deja din dreapta, doar că acum lovea 
înspre coastele mele, şi-mi amintesc că eram uimit de 
măiestria şi viteza acelei lovituri, dar Răsuflarea-Şarpelui îi 
dădu rapid spada la o parte. Am încercat s-o ridic pentru a 
lovi la rândul meu, dar Cnut deja îmi viza gâtul, aşa că a 
trebuit să mă ghemuiesc. l-am auzit spada lovind şi 
scrijelindu-mi coiful şi mi-am împins scutul spre el, 
folosindu-mi greutatea mai mare pentru a-l zdrobi, dar sări 
într-o parte, lovi din nou şi Ură-de-Gheaţă îmi împunse 
zalele să-mi taie burta. M-am dat repede înapoi, simțind 
sângele cald curgându-mi pe piele; am reuşit atunci să-l 
lovesc în umăr cu Răsuflarea-Şarpelui, şi el se văzu silit să 
se retragă, dar sări în faţă imediat ce spada mea trecu de 
el, împungând din nou. Am prins vârful Urii-de-Gheaţă cu 
marginea de jos a scutului meu şi am lovit din nou cu 
Răsuflarea-Şarpelui spre coiful lui. Lama îl izbi cu zgomot 
în partea laterală, dar se mişcase deja într-o parte, aşa că 
nu-l prinse cu toată forţa. Totuşi, îl zdruncină; am văzut că 
strângea din dinţi, dar îşi eliberă spada din scutul meu şi 
împunse spre piciorul meu stâng. Am simţit o durere 
ascuţită în timp ce-l pocneam în faţă cu mânerul Răsuflării- 
Şarpelui pentru a-l împinge înapoi. Se dădu în spate şi l-am 
urmat, rotindu-mi spada, însă piciorul meu rănit alunecă 
într-o balegă de vacă, făcându-mă să cad într-un genunchi, 
iar Cnut, cu sângele curgându-i din nas, se aruncă cu 
spada spre mine. 

Era iute ca fulgerul. Singura mea şansă era să fiu 
aproape de el, să-l înghesui, aşa că m-am aruncat în sus 
din genunchi, folosind scutul ca să deviez lovitura şi 
încercând să-l izbesc cu el în faţă. Eram mai înalt decât 
Cnut, eram mai greu, trebuia să-mi folosesc înălţimea şi 
greutatea pentru a-l copleşi, dar şi el ştia ce făceam. Rânji 


4 322 # 


prin sângele care-i curgea pe obraji şi mă lovi cu Ură-de- 
Gheaţă în laterala coifului, după care sări înapoi, părând 
că ezita, însă ezitarea era doar un şiretlic, fiindcă, imediat 
ce am avansat spre el, spada lui lucioasă zbură spre faţa 
mea, dar îmi lovi doar coiful, deoarece mă ferisem la timp. 
Râse. 

— Nu eşti destul de bun, Uhtred. 

Am făcut o pauză, respirând din greu, uitându-mă la el, 
dar ştia că acesta era şiretlicul meu. Zâmbi doar şi-şi lăsă 
spada în jos, de parcă m-ar fi invitat să atac. 

— Este ciudat să spun asta, dar îmi place de tine. 

— Şi mie îmi place de tine, i-am zis. Credeam că te-am 
omorât pe vârful dealului. 

Cu mâna liberă îşi atinse catarama groasă de fier a 
centurii care ţinea teaca spadei. 

— Ai îndoit-o, şi mi-ai luat tot aerul. M-a durut rău. N-am 
putut respira o vreme, noroc că oamenii mei m-au tras de 
acolo. 

Am ridicat Răsuflarea-Şarpelui, şi Ură-de-Gheaţă se 
mişcă şi ea. 

— Data viitoare va fi gâtul tău, i-am promis. 

— Eşti mai rapid decât cei mai mulţi, dar nu destul de 
rapid. 

Oamenii lui priveau de la poalele dealului, aşa cum 
oamenii mei şi salvatorii lor galezi priveau de pe culme. 
Chiar şi zidul de scuturi al lui Edward se oprise pentru a 
privi. 

— Dacă te văd murind, zise Cnut arătând cu vârful 
spadei spre armata vest-saxonă şi merciană, îşi vor pierde 
curajul. De aceea trebuie să te omor, dar o voi face repede. 
Rânji. Avea sânge în mustaţa blondă şi tot îi mai curgea 
din nas. Nu va dura mult, promit, aşa că ţine-ţi spada 
strâns, prietene, şi ne vom vedea în Valhalla. Făcu o 
jumătate de pas spre mine. Eşti pregătit? 

M-am uitat în dreapta, unde oamenii lui Edward 
trecuseră pârâul. 

— Au pornit în marş, am spus. 

Cnut se uită spre sud, moment în care am sărit. Am sărit 


4 323 # 


spre el şi, pentru o clipă minusculă, se uită la saxonii din 
vest, care înaintau, dar îşi reveni repede, şi Ură-de-Gheaţă 
se năpusti spre faţa mea. Am simţit-o zgâriindu-mă pe 
obraz şi prinzându-se între capul meu şi coif, şi nu ştiam, 
dar urlam un strigăt de luptă când l-am izbit cu scutul, 
apăsându-l în jos pentru a-l împinge spre pământ, iar el se 
zvârcoli ca un ţipar, îşi scoase spada şi lama îmi tăie 
obrazul, însă scutul meu îi prinse braţul drept. Toată 
greutatea şi toată forţa mea erau în acea lovitură, şi totuşi 
Cnut reuşi să se ferească într-o parte. Am aruncat 
Răsuflarea-Şarpelui spre el, dar se feri şi mi-o devie, astfel 
încât braţele mele erau larg deschise, cu scutul în stânga 
după acea lovitură şi cu spada în dreapta, şi l-am văzut 
schimbându-şi spada în cealaltă mână, am văzut-o pe Ură- 
de-Gheaţă în stânga lui şi am văzut-o venind spre mine ca 
un fulger şi lama mă izbi, îmi străpunse cămaşa de zale şi 
rupse pielea şi-mi crăpă o coastă şi pătrunse în mine, şi el 
îşi urla victoria, iar eu mi-am adus Răsuflarea-Şarpelui 
într-o ultimă lovitură disperată. Năucit de izbitura în coif, 
se dădu înapoi şi căzu, iar eu am căzut peste el, cu pieptul 
un cuptor de durere, cu Ură-de-Gheaţă în mine şi 
Răsuflarea-Şarpelui pe gâtul lui, şi-mi amintesc că am 
împins-o şi am văzut-o tăind şi-mi sărea sângele în faţă, iar 
strigătul meu de luptă deveni un urlet de durere în timp ce 
amândoi cădeam pe pajişte. 
Apoi nu-mi mai amintesc nimic. 


— Linişte, zise vocea, apoi repetă mai tare: Linişte! 

Ardea un foc. Am simţit mai mulţi oameni strânşi într-un 
spaţiu mic. Simţeam miros de sânge, de pâine arsă, de fum 
şi de rogojini mucegăite. 

— N-o să moară, zise o altă voce, dar nu aproape de 
mine. 

— I-a spart capul sulița? 

— Am tras osul la loc, acum trebuie să ne rugăm. 

— Dar n-am fost rănit la cap, am murmurat, ci în piept. 
Spada lui mi-a intrat în piept. In partea stângă, jos. 

Nu mă băgau în seamă. Mă întrebam de ce nu pot să 


4 324 # 


văd. Mi-am întors capul, şi în întunericul ochilor mei se ivi 
o pată de lumină. 

— Lordul Uhtred s-a mişcat. 

Era vocea lui Æthelflæd, şi mi-am dat seama că mă ţinea 
cu mâna ei mică de mâna stângă. 

— A fost pieptul, am bolborosit. Spune-le că am fost 
rănit în piept. Nu la cap. 

— Craniul se va vindeca, zise un om, acelaşi om care 
vorbise despre punerea osului la loc. 

— Am fost rănit în piept, idiotule, am spus. 

— Cred că încearcă să vorbească, zise /ZEthelfleed. 

Aveam ceva în mâna dreaptă. Am strâns degetele şi am 
simţit asprimea cunoscută a legăturilor de piele. 
Răsuflarea-Şarpelui. Mă străbătu un val de uşurare, 
fiindcă, orice s-ar fi întâmplat, o ţineam în mână, şi asta 
avea să mă ducă în Valhalla. 

— Valhalla, am îngăimat. 

— Cred că doar geme, zise un om din apropiere. 

— Nu va şti niciodată că l-a omorât pe Cnut. 

— Va şti! zise Æthelflæd răstit. 

— Doamnă... 

— Va şti! insistă ea, iar degetele ei mi le strânseră pe ale 
mele. 

— Ştiu, am spus. l-am tăiat gâtul, bineînţeles că ştiu. 

— Doar geme, rosti vocea omului de foarte aproape. 

O cârpă cu o țesătură aspră îmi şterse buzele, apoi am 
simţit o pală de vânt mai răcoros. Se auzeau paşii unor 
oameni care intrau în încăpere. Câţiva vorbiră deodată, 
apoi cineva se apropie de capul meu şi o mână îmi atinse 
fruntea. 

— Nu este mort, Finan, spuse Æthelflæd liniştită. 

Finan nu zise nimic. 

— L-am omorât, i-am spus. Dar a fost rapid. Chiar mai 
rapid decât tine. 

— Sfinte Iisuse, gemu Finan, nu-mi pot imagina viaţa 
fără el. 

Părea distrus. 

— Nu sunt mort, irlandez nenorocit. Mai avem lupte de 


4 325 # 


dat noi doi. 

— Vorbeşte? întrebă Finan. 

— Doar mormăie, răspunse vocea unui bărbat, şi mi-am 
dat seama că mai multă lume intrase în cameră. 

Mâna lui Finan se retrase, şi o alta îi luă locul. 

— Tată! 

Era Uhtred. 

— Îmi pare rău dacă am fost crud cu tine, dar eşti bun. 
L-ai omorât pe Sigurd! Oamenii te vor cunoaşte acum. 

— O, Dumnezeule, zise Uhtred, apoi îşi retrase mâna şi 
murmură: Stăpâne. 

— Cum este? 

Ăsta era regele Edward al Wessexului. Se auzi o forfotă, 
în timp ce oamenii îngenuncheau. 

— Nu poate rezista mult, zise o voce de bărbat. 

— Şi lordul ZEthelred? 

— Rana este urâtă, stăpâne, dar cred că va supravieţui. 

— Lăudat fie Domnul. Ce s-a întâmplat? 

Urmă o pauză, de parcă nimeni nu voia să răspundă. 

— Nu mor, am spus, dar nimeni nu mă băgă în seamă. 

— Lordul /ZEthelred a fost atacat de un grup de danezi, la 
finalul bătăliei, zise un bărbat. Majoritatea se predau, însă 
aceştia au încercat să-l omoare pe lordul /Ethelred, 
stăpâne. 

— Nu văd nicio rană, zise regele. 

— La ceafă, stăpâne. Coiful a primit mare parte din 
lovitură, dar vârful suliţei a intrat. 

Ceafa, mi-am zis, era ceafa lui. Am râs. M-a durut. M-am 
oprit din râs. 

— Este pe moarte? întrebă o voce din apropiere. 

Degetele lui Æthelflæd le strânseră tare pe ale mele. 

— Doar se îneacă, zise ea. 

— Soră, i se adresă regele. 

— Linişte, Edward, îi spuse ea aprig. 

— Ar trebui să stai lângă soţul tău, o admonestă Edward. 

— Băşină mică şi plictisitoare, i-am spus. 

— Sunt unde doresc să fiu, îi spuse Æthelflæd pe un ton 
pe care i-l cunoşteam foarte bine. 


4 326 # 


Nimeni nu ar câştiga o dispută cu ea acum şi nimeni nu 
încercă, cu toate că o voce mormăi ceva despre faptul că 
avea un comportament necuviincios. 

— Sunt nişte căcaţi râncezi şi proşti, i-am spus când i-am 
simţit mâna atingându-mi fruntea. 

Era linişte, în afară de trosnetul lemnelor în vatră. 

— I s-a dat ultima împărtăşanie? întrebă regele după o 
vreme. 

— Nu vrea împărtăşanie, zise Finan. 

— Trebuie, insistă Edward. Părinte Uhtred? 

— Numele lui nu este Uhtred, m-am răstit, îl cheamă 
părintele Iuda. Nenorocitul trebuia să fie războinic! 

Totuşi, spre surprinderea mea, părintele Iuda plângea. 
Mâinile îi tremurau când mă atinse, în timp ce se ruga 
deasupra mea şi îmi dădea ultima împărtăşanie. Când 
termină, îşi lăsă degetele pe buzele mele. 

— A fost un tată iubitor, zise. 

— Bineînţeles că nu am fost, am spus. 

— Un om dificil, zise Edward, deşi nu nepăsător. 

— Nu a fost dificil, replică sever Æthelflæd, dar era 
fericit doar când se lupta. Şi voi toţi v-aţi temut de el, dar 
de fapt era generos, cumsecade şi încăpățânat. 

Plângea acum. 

— Of, opreşte-te, femeie, am spus, ştii că nu le suport pe 
muierile care bocesc. 

— Mâine plecăm spre sud, zise regele, şi vom aduce 
mulţumiri pentru o mare victorie. 

— O victorie pe care v-a dat-o Uhtred, zise ZEthelfleed. 

— Pe care ne-a dat-o, încuviinţă regele, şi pe care i-a 
îngăduit Dumnezeu să ne-o dea. Şi vom construi burhuri în 
Mercia. Avem de făcut lucrarea lui Dumnezeu. 

— Tatăl meu ar dori să fie înmormântat la Bebbanburg, 
zise părintele Iuda. 

— Vreau să fiu înmormântat alături de Gisela! am spus. 
Dar nu mor! 

Nu puteam să văd nimic, nici măcar strălucirea focului. 
Sau, mai degrabă, vedeam o boltă mare care era şi 
întunecată şi luminoasă în acelaşi timp, o peşteră 


4 327 # 


străbătută de lumini ciudate, şi undeva în cotloanele 
îndepărtate ale acelei întunecimi strălucitoare se aflau 
nişte persoane; am crezut că Gisela era una dintre ele şi 
am strâns Răsuflarea-Şarpelui, însă durerea mă făcu să-mi 
arcuiesc spatele. /Ethelflzed icni şi-mi strânse mâna şi o 
altă mână se închise peste pumnul meu care ţinea mânerul 
Răsuflării-Şarpelui, ţinându-l strâns. 

— Se duce, suspină Æthelflæd. 

— Dumnezeu să-i primească sufletul. 

Era Finan, care-mi ţinea pumnul pe mânerul Răsuflării- 
Şarpelui. 

— Nu mă duc! am spus. Nu! 

Şi femeia din peşteră era singură acum şi era într- 
adevăr Gisela, minunata Gisela, şi-mi zâmbea, întinzându- 
şi mâinile spre mine, şi-mi vorbea, cu toate că nu-i puteam 
auzi vocea. 

— Tăceţi toţi, am spus, vreau s-o aud pe Gisela. 

— În orice clipă, zise o voce pe un ton grăbit. 

O pauză lungă. O mână îmi atinse faţa. 

— Încă trăieşte, lăudat fie Domnul, spuse părintele Iuda 
nesigur. 

Apoi se făcu din nou linişte. O tăcere lungă. Gisela 
dispăruse, iar ochii mei se uitau într-un neant ceţos. Eram 
conştient că se găseau oameni în jurul patului. Un cal 
necheză, şi afară în noapte se auzi o bufniţă. 

— Wyrd bið ful ărzed, am spus. Nu răspunse nimeni, aşa 
că am repetat: Wyrd bið ful ăraed! 


Y% 328 # 


Notă istorică 


Anul Domnului 910. În acest an, Frithestan a fost uns 
episcop de Wintanceaster,; în acelaşi an, regele Edward a 
trimis o armată formată din trupe din Mercia şi Wessex, 
care au hărțuit straşnic armata de la miazănoapte, atacând 
populaţia şi proprietățile de orice fel. Au omorât mulți 
danezi şi au zăbovit acolo cinci săptămâni. In acest an, 
anglii şi danezii s-au luptat la Teotenheale; şi anglii au 
câştigat. 


Acesta a fost una dintre intrările din Cronica Anglo- 
Saxonă pentru anul 910. Un alt pasaj vorbeşte despre 
moartea prematură a lui ZEthelred, cu toate că unii istorici 
cred că ZEthelred a fost atât de grav rănit la Teotanheale, 
încât rana i-a adus moartea în 911. 

Teotanheale este acum Tettenhall, o suburbie plăcută a 
oraşului Wolverhampton, în centrul Angliei. Cititorii 
familiarizați cu zona ar putea pretinde că râul Tame nu 
curge pe lângă Tettenhall, dar există dovezi că albia lui era 
acolo în secolul al X-lea, cu mult înainte să fie îndiguit, 
regularizat şi deviat pe actualul său curs. 

Ştim că a fost o bătălie la Tettenhall, în anul 910, şi ştim 
că s-a dat între o armată combinată a Wessexului şi 
Merciei, care i-a înfrânt decisiv pe danezi. Cei doi 
comandanţi danezi au fost ucişi. Numele lor erau Eowils şi 
Healfdan, dar, decât să introduc două nume noi în poveste 
şi să omor imediat personajele, am hotărât să-i folosesc pe 
Cnut şi Sigurd, care apar în unele dintre romanele 
anterioare din ciclul lui Uhtred. Ştim foarte puţin, de fapt, 
aproape nimic despre ce s-a întâmplat la Tettenhall. A fost 
o bătălie şi danezii au pierdut, dar de ce şi cum este un 
mister. Prin urmare, bătălia nu este o ficţiune, deşi 


4 329 # 


versiunea mea este cu totul inventată. Mă îndoiesc că 
danezii au grăbit căutarea osemintelor sfântului Oswald, 
cu toate că şi acest lucru s-a întâmplat atunci când 
ZFthelred al Merciei a trimis o expediţie în sudul 
Northumbriei pentru a recupera oasele. 

Oswald a fost un sfânt northumbrian, şi potrivit unei 
teorii ZEthelred voia să ceară ajutorul acelor saxoni care 
trăiau sub stăpânirea daneză în Northumbria. Oasele au 
fost găsite şi aduse înapoi în Mercia, unde au fost 
înhumate la Gloucester, toate în afară de craniu, care a 
rămas la Durham (alte patru biserici din Europa pretind că 
deţin craniul, însă catedrala din Durham pare cea mai 
plauzibilă candidată), şi de acel braţ care era la Bamburgh 
(Bebbanburg), cu toate că, secole mai târziu, a fost furat 
de călugări de la Peterborough. 

Primul citat în limba latină din Capitolul Unsprezece, 
Moribus et forma conciliandus amor, incizat pe vasul 
roman pe care Uhtred îl taie în bucăţi, este din Ovidiu: 
„Aspectul plăcut şi bunele maniere însoțesc dragostea”, 
ceea ce este probabil adevărat, dar fără îndoială rar în 
Britania saxonă. Al doilea citat, cel de pe podul de la 
Tameworbig, este luat de pe magnificul pod roman de la 
Alcántara din Spania: Pontem perpetui mansurum in 
saecula, ceea ce înseamnă: „Am construit un pod care să 
dăinuie veşnic”. Saxonii trăiau în umbra Britaniei romane, 
înconjurați de ruinele monumentelor măreţe, folosindu-se 
de drumurile romane şi întrebându-se, fără îndoială, de ce 
o astfel de măreție decăzuse în uitare. 

Bătălia de la Tettenhall a fost uitată demult, cu toate că 
a fost un eveniment important în lentul proces care a dus 
la crearea Angliei. În secolul al IX-lea, se părea că saxonii 
şi cultura lor erau sortiţi pieirii şi că danezii aveau să 
ocupe tot sudul Britaniei. Probabil nu ar mai fi existat o 
Anglie, ci o ţară numită Dania. 

Totuşi, Alfred al Wessexului a oprit înaintarea danezilor 
şi şi-a apărat ţara cu străşnicie. Arma lui principală a fost 
burhul, acele oraşe fortificate care adăposteau populaţia 
şi-i scoteau din minţi pe danezi, care nu aveau chef de 


% 330 # 


asedii. Wessexul a devenit apoi o trambulină pentru 
campaniile care aveau să recucerească nordul şi să creeze 
o ţară unită a triburilor vorbitoare de engleză: Anglia. La 
moartea lui Alfred, în anul 899, nordul, în afară de 
inexpugnabilul Bebbanburg, era sub stăpânire daneză, iar 
centrul ţării era împărţit între danezi şi saxoni. Treptat 
însă, inexorabil, armatele saxonilor din vest avansează 
spre nord. Acel proces era departe de a fi încheiat în 910, 
dar prin obţinerea victoriei decisive de la Tettenhall, 
saxonii din vest îi alungă pe danezi din partea centrală a 
Angliei. Noile burhuri din teritoriul cucerit vor consolida 
câştigurile. Totuşi, danezii sunt departe de a fi înfrânți. Vor 
invada din nou, iar stăpânirea lor în nord încă este 
puternică, dar de la acest moment, ei sunt mai mult în 
defensivă. Edward, fiul lui Alfred, şi ZEthelfleed, fiica lui 
Alfred, sunt forţele motrice din spatele acestui proces, cu 
toate că niciunul nu va trăi să vadă victoria finală, care va 
duce la constituirea ţării numite Anglia. 

Victoria va fi obţinută de /Ethelstan, fiul lui Edward, şi 
Uhtred va fi martor al acestui eveniment. 

Dar aceasta este o altă poveste. 


4 331 # 


LOIALITĂTI ÎMPĂRȚITE, 
IUBIRI IMPOSIBILE, 
EROISM DINCOLO DE LIMITE 


LORDUL PĂGÂN este al saptelea roman din seria de succes 
Eum regal scrisă de Bernard Cornwell. o cronică a istorici 
Anglici de la începuturile sale, „la iel de captivani ca Uryena 
frenurilor, dar inspiră din evenimente reale” (Tie Observer), 
serie care a stat la baza unui excepţional serial de televiziune 
realizat cde BBC. 


D i 


SURGHIUALI de căwe Biserică, Ulured navighează spre 
nord, Desi bănuieste că Cnu Spadă- lungă, conducătorul viki- 
giko; îi va maca «lin nou pe saxoni, Uhired se îndreaptă spre 
Becbbanburs. temându-se că. dacă nu va acționa acu, nu-si va 
recăpăta nicioclată dreptul de întâi născut. Însă soarta lui Uhtred 
este legată de saxoni, De „Lahelilacd, doamna din Mercia, si dle 
visul umui rege mori de a întemeia Anglia. Marile bărălii alra ur- 
mează, Și nimeni nu este mai priceput să le poarte decăt Uhtred. 


-— 


BERNARD CORNWELL scrie un roman istorie siede aven- 
turi excepţional, un roman despre curaj, trădare, datorie, de- 
volament, dragoste şi luptă, așa cum se văd prin ochii unui 
războinic a cărui loialitate este împărţită între două lumi. 


— m 
sO saga istorică fascinantă, bine documentată 
și plină de imaginaţie.” 
| ashinatona Post 


Boo 


Eag 


| | IŢI 
| | 
| | | 
pisat zau | 


| 


Y 333 #